George Sovu — Tandrete

GEORGE ŞOVU 


GEORGE ŞOVU 


TANDRE JE 


TANDREŢȚE 


Cuprins 
Capitolul | 4 
Capitolul II 10 
Capitolul III 35 
Capitolul IV 102 
Capitolul V 179 
Capitolul VI 240 
Capitolul VII 285 


GEORGE ŞOVU 


Soției mele 


TANDREŢE 


Capitolul I 


1. 


Coloanele verzi ale pomilor ornamentali din jurul acelui 
amfiteatru de iarbă stropită cu flori ardeau în lumina 
roşietică, dar blindă a soarelui apărut din spatele unei 
cetăţi de munţi. Banca, aşezată undeva la mijloc, în 
marginea unei alei ce întrerupea, cu o singură silabă, 
tensiunea de frumuseţe atotstăpinitoare aici, era 
înconjurată de aureola unui loc potrivit pentru meditaţie, 
ori pentru rugă, dintr-un templu. 

Cu capul sprijinit pe pieptul lui Vlad, care-i ocrotea 
umerii cu un gest tandru al braţului stîng, Andreea parcă 
nici nu respira. Avea ochii închişi. De cîteva minute bune 
înainta prin apele  roz-portocalii de sub pleoape, 
alunecînd, uşoară, printre gînduri... 


.„„„Deodată, o suflare neagră şi puternică o opreşte, 
izbindu-i fruntea, ameţind-o. Braţele i se zbat în 
neorânduială, corpul suplu a îmbrăcat, în cîteva secunde, 
o cămaşă de oţel pe care cineva parcă o stringe tot mai 
mult în juru-i, încercînd să-i sugrume răsuflarea şi aşa 
obosită... Coboară în adînc, ca un scafandru fără nici o 
legătură cu lumea de la suprafaţă şi fără nici o rezervă de 
oxigen... pînă ce întîlneşte o mînă viguroasă ce-o 
cuprinde pe după mijloc... 


GEORGE ŞOVU 


— Respiră!... Respiră!... În sfîrşit, respiră!... Îşi spuse 
Vlad, simțind o bucurie fără margini... Doamne — 
continuă gîndul lui — şi ce frumoasă e!... Ar fi fost mare 
păcat să se înece! 

Se aşeză în genunchi, în apropierea capului şi, cu un 
gest de o infinită delicateţe, îi dădu părul ud de pe frunte- 
ntr-o parte. Degetele lui s-au prelins apoi pe lîngă obrajii 
ca de copil, rotunjiţi acum într-un miez de marmură peste 
care-au trecut raze de lună. 

lată însă că pe gura aproape nefiresc de mică, dar cu 
buze frumos conturate şi pline, a început să înflorească 
un zimbet, în timp ce evantaiele ochilor se retrag treptat, 
descoperind două calde lumini de smarald. 

— Cine eşti? se aud rostite cele trei silabe, ca un ecou 
al sufletului. 

— Mă cheamă Vlad! răspunde băiatul, zimbind acelor 
lumini. 

— Vlad! repetă fata, într-o şoaptă ce reverberează însă 
pe neaşteptate, cuprinzînd fiinţa celui strigat. Gestul de a- 
şi sălta în acelaşi timp capul de pe nisipul ud îi face rău. 
ŞI-I sprijină la loc, închizînd ochii. 

— Mă doare puţin capul! se aude iarăşi glasul fetei. 

— Am eu un leac! răspunde Vlad; e ca un descîntec! Il 
ştiu de la mama!... 

Şi, repede, se aşează pe nisip, îi ia cu grijă capul şi i-l 
potriveşte pe braţul stîng, sprijinit de picior, iar cu mîna 
dreaptă începe să-i maseze uşor fruntea, timplele, 
stăruind cu degetele peste locurile delicate din jurul 
ochilor... 

— Eu sînt Andreea!... lţi mulţumesc! şopteşte, din nou, 
fata şi, odată cu vorbele, două şiruri de lacrimi încep să 
se rostogolească peste obraji... 


Sosise la mare doar de trei zile. Dar, în fiecare 
dimineaţă, cînd se scula şi ieşea pe balconul camerei, în 
întîmpinarea soarelui ce se înălța, mindru, din undele 


5 


TANDREŢE 


verzi şi tremurătoare ale mării, o vedea undeva, nu prea 
departe de hotel, într-un loc retras, pe plaja pustie, cu 
picioarele adunate în faţă şi cu mîinile prinse cerc în jurul 
lor, cu capul uşor plecat pe spate, primind, inundată de 
cine ştie ce gînduri, botezul luminii. Marea răsufla pînă în 
apropierea ei, se întindea să-i mîngiie picioarele mici şi 
delicate, şoptindu-i, desigur, cîte şi mai cîte... 

Fata vorbea, bineînţeles, cu marea şi Vlad, de-acolo de 
sus, de pe balconul unde-i plăcea să facă, în primele ore, 
plajă, tolănit într-un şezlong, ar fi vrut să-i audă gindurile, 
să i le asculte... 

„Cine-o fi?” s-a întrebat, din prima clipă în care-o 
zărise... 

După cîteva ore dispărea şi nu mai putea fi văzută 
nicăieri. Parc-o înghiţea zarea cea albastră, fără de sfîrşit. 
Pînă către seară, cînd apărea, din nou, în acelaşi loc — un 
colţ de plajă, lîngă un perete de stînci, în urechile cărora 
marea îşi revărsase tot zbuciumul din cîntecul ei de 
veşnicie, ori peste obrazul cărora semănase generaţii de 
mîngiieri. 

Se dezbrăca de o rochiţă albă şi uşoară ca spuma de pe 
frunţile valurilor murmurînde, rămînînd într-un costum 
lucios şi moale, de culoarea luminilor de sub pleoape. Se 
întindea apoi pe un cearşaf, cu faţa spre astrul ce-i 
trimitea  mîngiieri domoale, tot mai îndepărtate, din 
drumul lui spre cealaltă zare. Pentru ca, după cîteva zeci 
de minute, să se arunce în valuri şi să înoate, zburînd 
peste răsuflarea acestora pînă la hotarul geamandurilor şi 
chiar dincolo de el şi înapoi, către ţărmul la care lăsase un 
noian de gînduri... 

În după-amiaza aceea se apropiase de ea fără să-l 
simtă. Îşi luase inima-n dinţi, ar fi vrut să-i vorbească. Dar 
tocmai atunci ea s-a ridicat — nu-l văzuse — şi s-a 
îndreptat către mare. Vlad s-a oprit, cu respiraţia 
întretăiată... Avea în faţă o statuie vie, coborită de 
undeva de pe vreun soclu, dintre multele pe care Marea 


6 


GEORGE ŞOVU 


îşi expunea minunile ei — o clipă sau o veşnicie — pentru 
ochii celor sortiţi trecerii fără de urme... 

Era sculptată cu grijă şi fineţe, într-o armonie de linii şi 
de forme desăvirşită. Păşea alene, lăsînd pe nisipul ud 
urmele unor paşi de copil. 

Cufundîndu-se în valuri, fără sfială, a început să înoate 
voiniceşte, înaintînd, înaintînd prin pînza aceea albastru- 
verzuie,  învărgată cu briie albe, neliniştite, 
ademenitoare... 

Vlad s-a apropiat de țărm, şi-a dezbrăcat în grabă 
costumul alb, uşor, aşezîndu-l în apropierea cearşafului 
fetei şi s-a aruncat şi el în valuri. Trecea, în mare grabă, 
cînd pe deasupra, cînd prin inima lor, urmărind cu atenţie 
ceea ce mai rămăsese din năluca aceea care-l atrăgea cu 
o forţă irezistibilă. 

La un moment dat, i s-a părut că asistă la o încăierare; 
locul se afla cu puţin dincolo de geamandură; apa se 
înnegrise şi clocotea parcă; fata se zbătea, cu toate 
forţele ei, într-un viîrtej ce ameninţa, clipă de clipă, s-o 
soarbă-n adînc. 

Vlad şi-a întețit zvicnirile braţelor şi-ale trupului, 
cuprins de-o alarmă ce-i stăpînea acum întreaga fiinţă... O 
mînă, ca un ultim strigăt şi încăierarea s-a liniştit!... 


2. 


„„„A aflat cine este şi de ce venise singură la mare. Era 
profesoară de chimie, în al treilea an de învățămînt, la un 
renumit liceu bucureştean. In toamnă ar fi trebuit să se 


TANDREŢE 


căsătorească... El era medic, specializat în chirurgie, mai 
mare cu vreo şapte ani. Il cunoscuse în anii ei de 
studenţie. Plecase însă într-o excursie în occident, cu vreo 
trei luni în urmă, şi... uitase drumul de întoarcere... O 
chema şi pe ea, prin scrisori repetate... 

— Nu pot să-mi iert faptul că nu mi-am dat seama, din 
acest punct de vedere, ce fel de om este! spuse Andreea 
cu glas scăzut, îndurerat. De nimic altceva nu-mi pare 
rău. 

— Poate că ar trebui să te bucuri! îndrăzni Vlad să 
arunce la mijloc un gînd, care exprima, de fapt, starea, 
din clipele acelea, a fiinţei lui. 

Fata încetini pasul, întorcînd spre el luminile verzi, ca 
speranţele mereu tinere şi proaspete, care-l învăluiră cu 
raze calde, strecurate pe sub umbrele genelor lungi, 
răsfrânte parcă într-un permanent zîmbet. 

Vlad aproape că se fistici, vorbele lui — şoaptă a inimii 
— îl surprinseseră chiar pe cel ce le rostise... 

— Adică... mă gindeam... reluă băiatul, biîlbîindu-se, că 
dacă tot nu era ceea ce ţi-ai fi dorit... precum lasă să se 
înţeleagă acest gest... 

Trecuseră două zile de cînd se cunoşteau. Se plimbau 
pe faleza, prin aceleaşi locuri, mai puţin aglomerate, din 
partea dreaptă a hotelului în care descoperiseră că 
locuiau amîndoi. Noaptea, caldă, plăcută, îi ocrotea, 
învăluindu-i cu pînze moi urzite cu raze de lună. Marea îşi 
încreţea uşor obrazul de argint neliniştit, oftînd trudită, 
cînd ajungea să atingă ţărmul cu degetele «i 
tremurătoare... 

Mîna Andreei, fină, cu degetele lungi, subţiri, desenate 
cu aceeaşi măiestrie care guvernase parcă orînduirea 
întregii ei fiinţe, se apropie uşor, dar decis de cea a lui 
Vlad. Sufletul băiatului tresări. 

— Dar tu? Tu cine eşti? întrebă Andreea. 

— Ţi-am mai spus: mă numesc Vlad Cosmescu! 


— Şi?!... 


GEORGE ŞOVU 


— Am douăzeci şi opt de ani, sînt judecător, în 
Bucureşti, necăsătorit! răspunse Vlad, de parcă s-ar fi 
aflat la o anchetă. 

— Eşti judecător?! Se auzi glasul oarecum mirat al 
fetei. 

— Da, judecător! 

— Trebuie să fie foarte interesant! Ştii, dacă nu mă 
făceam profesoară, judecător aş fi vrut să fiu. 

— Munca este asemănătoare! răspunse Vlad oarecum 
profesional. Moneda are însă, după cum se ştie, două 
feţe... Tot astfel şi omul! Şi dacă voi, dascălii, aveţi parte 
— în general vorbind — de cea normală, firească, la noi 
omul — începînd de la cel de cîţiva ani, care abia-şi dibuie 
poteca, pînă la cei ce abia-şi mai zăresc drumul — 
soseşte cu celălalt chip, încordat în suferinţă, trecut prin 
zgura vieţii, uneori plin de răni cu greu ori aproape 
nevindecabile... Aşadar, iată că avem un teritoriu 
comun... de acţiune, adăugă Vlad cu declarată emfază, 
un ideal ce nu poate fi întrecut de nimic altceva: Omul!... 

Riseră amiîndoi, ca să spulbere atmosfera ca de şedinţă 
a celor cîteva clipe în care Vlad vorbise, aţintind-o de 
aproape, cu ochi pătrunzători... Adevărul rostit însă 
plutea egal în fiinţele lor şi el avea chip de ideal ce merită 
să fie slujit cu viaţă, cu toată viaţa ta — a celui ce l-ai 
ales!... 

S-au aşezat pe o bancă înj faţa mării. Braţul stîng al lui 
Vlad i-a înconjurat tandru umerii. 

— Mă doare puţin capul! spuse Andreea, în şoaptă, 
sprijinindu-şi fruntea pe pieptul băiatului. Oare de ce? 

— Poate din cauza zbuciumului de-acum două zile! 
răspunse Vlad. Dar nu-i nimic: am eu un leac! E ca un 
descîntec... Îl ştiu de la mama... 

— Cum e mama ta? 

— E o femeie simplă, dar... Ai s-o cunoşti!... 


A 


TANDREŢE 


Capitolul Ii 


1. 


— Andreea, Andreea! striga un băiețel de vreo zece 
ani, blond, cu ochi albaştri, cu un chip plăcut, care alerga 
pe* aleea din mijlocul acelui amfiteatru de iarbă stropită 
cu flori. 

— Ce e, Bogdane? Ce s-a întîmplat? spuse femeia, 
ridicîndu-şi capul de pe umărul soțului ei. 

Soarele se înălţase preţ de cîteva suliţi deasupra 
munţilor. Ocrotea, mai departe, cu blîndețe, acel templu 
de linişte şi de meditație... 

— Vă cheamă mamaie la masă! spuse băieţelul, gifiind. 
A coborit cu Mădălina, sînt în restaurant! Haideţi odată! 
Nu v-aţi mai săturat privind soarele? In fiecare dimineaţă 
vă sculaţi cu noaptea-n cap şi veniţi aici, pe bancă, 
aşteptind să răsară... Eu nu m-aş scula... 

— Ştiu, ştiu! spuse profesoara, ciufulindu-i părul aspru, 
puţin ondulat şi des ca peria. Dar dacă, la ora asta, apa 
din bazin ar fi caldă, te-ai lipsi şi de mîncare, aşa-i? numai 
ca să faci cîteva „traversări” în plus. 

— Bineînţeles! Dacă m-aţi lăsa voi — tu şi cu mamaie 
— că Vlad e de partea mea, mai adăugă băieţelul, 
făcîndu-i cu ochiul judecătorului, eu aş înota şi noaptea! 


10 


GEORGE ŞOVU 


— Nu mă îndoiesc! răspunse Andreea, ridicîndu-se de 
pe bancă şi prinzîindu-l de mînă pe Bogdan. 

— Dar de unde-ai tras tu concluzia că eu sînt de partea 
ta? întrebă Vlad, pornind agale în urma lor. 

— Doar n-o să spui că noi, bărbaţii, nu sîntem uniţi! 
răspunse Bogdan firesc, întorcînd capul şi zîmbindu-i. 
Avem şi noi solidaritatea noastră. 

— Aşa e, Bogdane, ai dreptate! Dar cu înotatul 
noaptea... 

— Bravo! interveni Andreea rizind: „aveţi şi voi 
solidaritatea voastră”. Frumoasă solidaritate!... 

Băiatul o luă la fugă, forţind-o şi pe Andreea să-l 
urmeze. Dar, curînd, profesoara îşi domoli paşii, revenind 
la ritmul de mai înainte... 


2. 


„Privind în urma lor, Vlad văzu crucea albă de 
marmură, de pe care îi zimbea un chip de femeie tînără... 
Andreea, îmbrăcată în negru, înaintează cu Bogdan de 
mînă, printre morminte. Se apropie de cavoul gălbui- 
strălucitor din marginea unei alei. Imbrăţişează crucea ca 
pe-o fiinţă scumpă, sărutînd îndelung chipul acela de pe 
piatră... Lacrimi fierbinţi îi ţişnesc din ochi... 

Vlad îi ascultă sufletul tînguindu-se: „Doamne, 
Doamne, şi ce dragă îmi era! Cum a putut să moară?! 
Cum a putut?... De ce?!...” 


11 


TANDREŢE 


În seara aceea de martie, sosise tîrziu acasă. Avusese 
mai multe procese şi toate grele. Era acum preşedinte de 
tribunal, coordona munca mai multor judecători, avocaţi... 
Rănile acelea de pe reversul medaliei sîngeraseră adînc în 
ziua respectivă: un tînăr de 16 ani, într-o ceartă, scosese 
briceagul şi înjunghiase pe acela ce-i dăduse viaţă; un 
altul batjocorise o fetiţă, un copil, apoi o spinzurase..:; 
cîţiva adolescenţi se plimbaseră cu o maşină furată şi 
eşuaseră într-un accident, rănind grav mai mulţi copii; 
unul dintre aceştia, o fată de zece ani, copil al unui 
medic, îşi pierduse un picior, care, în urma accidentului, îi 
fusese amputat... 

Nu dăduse încă nici un verdict! Cum să procedeze? >e 
întreba,  frămîntîndu-se...  Nenorocirile provocate de 
rătăciri de-o clipă, cu siguranţă, de superficialitate, de 
impulsuri nestrunite la timp... nu mai puteau fi cu nimic 
schimbate! Şi-atunci?!... 

Dar cu dreptatea cum rămîne? Dar cu legea?! Cu 
exemplul..., care, eventual, ar putea să dea altora de 
gîndit, ferindu-i de-o clipă oarbă, cu urmări nefaste?... 

Telefonul a sunat prelung, ca o alarmă. 

— Veniţi repede! Moare Elena!... 

Era mama Andreei. Vocea, sugrumată de plins, de la 
telefon n-a putut să mai dea nici un amănunt „nici o 
explicaţie. 

A alergat, cu maşina, la liceu, unde Andreea avea ore 
la cursurile serale. A luat-o, pretextînd altceva. In drum 
către spital, a trebuit să-i spună. 

Cînd a intrat în sala de operaţie — o primise doar pe 
ea, pentru cîteva clipe — Andreea a constatat că Elena 
era pe jumătate pierdută. Şi, totuşi, aceasta i-a spus: 

„Aşteptaţi-mă! O să se termine repede!... Te iubesc, 
surioară!” a mai apucat să adauge, înainte de-a o aşeza 
pe masa cu oglinzile boltite deasupra şi înconjurată de 
lumini..., ca un adevărat catafalc... 

Au fost ultimele ei cuvinte. 


12 


GEORGE ŞOVU 


Au aşteptat-o într-adevăr, cu toţii: Andreea, Vlad, 
mama Andreei, Eliza, sora geamănă a Elenei, soţul celei 
ce se afla pe masa de operaţie, Bogdan, băieţelul lor, 
Mădălina, fetiţa Elizei, mai mare cu cîțiva ani decit 
Bogdan, ca şi bunicul lor, cel ce-i crescuse de cînd fiecare 
sosise acasă de la maternitate. 

Dar, după operaţie, care ar fi trebuit să îndepărteze 
izvorul unei infecţii declanşate ca din senin — acum, din 
nefericire, generalizate — ochii Elenei au rămas închişi 
pentru totdeauna!... 

Niciodată durerea, ca şi fericirea, de altfel, nu încape-n 
cuvinte! Vlad trecuse prin multe vămi de suferinţă: 
pierduse o soră, cînd aceasta era copil, apoi alta, mai 
tînără decit Elena, care lăsase în urma ei două fetiţe, apoi 
dispăruse tatăl, în floarea vîrstei şi, după mai mulţi ani, 
mama îl părăsise pentru totdeauna. 

Trăia acum o disperată durere a celui mai apropiat om 
de pe lume!... Cu ce-ar fi putut s-o ajute pe Andreea? Sau 
pe sora ei? Ori pe mama lor?!... Vorbele, gesturile, 
faptele, oricît de frumoase, de generoase — nu sînt în 
stare să zăgăzuiască un asemenea izvor. 

„„„Nu se putea desprinde de lîngă sicriu! Ea, care are o 
tărie sufletească mai abitir decit orice bărbat. Vlad însuşi 
se descoperea adesea scîncind pe dinăuntru în situaţii în 
care Andreea ar fi strîns doar din dinţi şi-ar fi privit 
înainte... A trebuit s-o ia cu forţa din mijlocul acelui 
spectacol sfişietor... 

„Doamne, Doamne, şi ce dragă îmi era!” Cuvintele îi 
răsună şi acum în suflet, acolo unde se decantează 
imaginile cele mai vii dintr-un întreg flux de viaţă... 


13 


TANDREŢE 
3, 


Fusese prima dintre cei patru fraţi; după ea urma un 
băiat, apoi cele două surori gemene. 

— Să ştii — i-a spus odată lui Vlad — că mi-aş fi dorit 
să fiu singură la părinţi. Nu e frumos ceea ce auzi din 
partea mea, sună a egoism, fireşte, dar... asta e! Am fost 
prea săraci şi prea am dus-o greu! Am suferit cumplit din 
cauza sărăciei şi nu atît pentru lipsurile din cortegiul ei 
nesfîrşit, pentru ceea ce mi-aş fi dorit şi n-am putut să 
am, ci pentru umilinţa pe care-o simţeam fiind săracă. Am 
socotit sărăcia drept cea mai cumplită umilinţă primită de 
la viaţă. Nici măcar nu eram invidioasă pe cei ce aveau... 
Nu! Mă simţeam jignită, îngenuncheată pentru că noi — 
eu şi-ai mei — nu aveam, deşi, după munca noastră, după 
pricepere şi hărnicie, s-ar fi cuvenit! Şi-atunci mi-a trecut 
prin cap că, dacă aş fi fost singură, viaţa nu ne-ar fi 
încorsetat atît de dur... 

Să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat într-o iarnă... 


Împlinisem zece ani şi eram în clasa a IV-a. De ziua 
mea, mama, pe care-o ştii cît este de frumoasă, mi-a 
dăruit un medalion. Îl purtase pînă atunci, tot timpul, la 
gît. Îl avea de la bunica. Avea forma unei inimi micuţe în 
mijlocul căreia am descoperit chipul frumos al mamei, o 
fotografie înfăţişind-o în anul în care mă născuse. Am fost 
foarte impresionată. Să nu rizi de mine, îl simţeam ca pe 
ceva sfint, menit să mă apere de orice rău, de necazuri. 
Era ca şi cum aş fi fost tot timpul sub ocrotirea mamei şi, 
cînd te afli astfel, nimic rău nu ţi se poate întîmpla. Aşa 
gîndeam... şi-mi spuneam. De aceea eram fericită. Nu 
ştiam cum să-i mulţumesc, s-o răsplătesc cumva... 


14 


GEORGE ŞOVU 


Era la începutul lunii februarie. Împreună cu mama, cu 
fratele meu mai mic cu un an ca mine, cu cele două surori 
gemene, care, pe-atunci, n-aveau decit trei ani, şi cu 
bunica (tata ne părăsise de curînd, se despărţise de 
mama — o să-ţi povestesc altă dată cum s-a întîmplat) 
stăteam într-o căsuţă cu două camere undeva, într-o 
margine a oraşului. Intr-una din încăperi dormeam, într- 
un singur pat, noi, cei patru copii, în cealaltă, care era şi 
bucătărie, dormeau mama şi bunica. 

Se terminaseră lemnele de foc, iar gerul era mai 
straşnic decît oricînd. Ninsese, din nou, de cîteva zile, și- 
acum zăpada era îngheţată. Nu puteai s-o strîngi în mină, 
s-o faci bulgăre. Cînd alergam prin curte sau mergeam pe 
stradă, scîrţiia sub picioare, de parcă ai fi ascultat un 
concert de ţipete!... 

In casă era frig, fetele cele mici plingeau, iar mama se 
îmbolnăvise. Avea febră mare, o durea capul îngrozitor, 
nu se putea ridica din pat. Bunica era bătrină şi 
neputincioasă. Tuturor, ne trebuia, în primul rînd, căldură. 
Dar de unde lemne?!... Fratele meu, care n-a fost 
niciodată prea harnic la carte, nici nu mai căuta în 
ghiozdan. Se înfofolea cu nişte zdrenţe de haine şi se juca 
cu nişte prieteni de-ai lui pe-afară. Se mai ducea pe la ei, 
se încălzea pe unde putea. Eu suflam în miini şi scriam 
temele. Mă plimbam prin cameră, bătînd din picioare ca 
să mă încălzesc, şi citeam. Nu voiam să lipsesc de la 
şcoală şi nici să mă duc cu lecţiile nepregătite. 

Dar..., dacă mai continuam aşa citeva zile, ne 
îmbolnăveam, sigur, cu toţii. 

— De unde au vecinii noştri lemne, Mihai?! l-am 
întrebat într-o după-amiază pe fratele meu, care tocmai 
se întorsese de la un prieten, în casa căruia spunea că s-a 
încălzit puţin. 

— N-au nici ei lemne! a răspuns băiatul. 

— Atunci cu ce fac focul, cu ce se încălzesc? 

— Cu seminţe, cu seminţe de floarea-soarelui! 


15 


TANDREŢE 


— Şi de unde iau seminţele? 

— De la moara lui Asan! 

— Deci tot pe bani! zisei descurajată. 
— Mai pe bani, mai... 


În cîteva minute eram în stradă. Tîram după mine o 
sanie mare, rătăcită pe la noi prin curte de cîţiva ani, nu 
ştiu de cine. O scosese dintr-un şopron fratele meu, dar 
nu se putea juca cu ea fiindcă era prea mare. Găsisem şi 
doi saci peticiţi pe care-i pusesem în sanie. Aveam şi 
două bucăţi de sîrmă cu care, eventual, să-i leg la gură. 

— Ştii unde e moara? m-a întrebat, în stradă, Mihai. 

— O găsim noi, întrebăm şi-o găsim, răspunsei cu o 
încrîncenare în mine. 

Am ajuns după vreo trei sferturi de oră. Nu era prea 
aproape de casa noastră moara lui Asan! 

Am ajuns gifiind. Sania era grea chiar goală, drumul 
lung, iar eu — o mînă de om. Nu aveam mai mult de 25 
de kg. Respiram greu, aproape înecîndu-mă. Era ger 
cumplit! Ni se lipeau nările, se astupau. Inghiţeam aerul 
rece pe gură. Miinile şi picioarele îmi îngheţaseră bocnă. 
Aproape că nu mai puteam vorbi. Mihai nu mai scotea de 
mult nici un cuvînt. Era vînăt la faţă şi dirdiia. 

Acum e-acum, mi-am zis în gînd, văzînd grupul aceia 
de clădiri din cărămidă roşie, căruia oamenii îi spuneau 
„Moara lui Asan”. 

Ne-am apropiat de porţile mari de fier, lingă care se 
afla ghereta paznicului. Se înnopta! De la porţi, intr-o 
parte şi în alta, pornea gardul de zid. Era înalt, nu se 
putea sări peste el. In nici un caz n-am fi putut arunca noi 
peste el un sac plin cu seminţe. Atunci? 

— Ce facem, Mihai, pe unde intrăm? zisei mai mult ca 
să pot gîndi parcă mai clar, decît aşteptind vreun răspuns 
salvator. 

Băiatul a înălţat neputincios din umeri. 


16 


GEORGE ŞOVU 


— Stai aici, ai grijă de sanie, îi spusei hotărită, de parcă 
aş fi găsit soluţia... Nu găsisem nici o soluţie, în afară de 
aceea a omului cinstit: să mă rog de portar, cine ştie, 
poate are şi el copii, i s-o face milă de mine.., mă 
gîndeam, în timp ce intram pe uşa gheretei. 

— Dumneata eşti portarul? întrebai, după ce l-am 
salutat pe omul îmbrăcat în şubă, cu miinile întinse 
deasupra unui godin în care duduiau flăcări îmbietoare. 
M-am mirat şi eu cînd mi-am auzit glasul. Era atît de 
hotărit, de parcă ai fi crezut că sînt cel puţin fiica 
proprietarului. 

Omul s-a uitat mirat la mine, fără să-şi schimbe în 
vreun fel poziţia în care se afla, m-a măsurat de două-trei 
ori, de sus în jos şi de jos în sus, răspunzind, apoi: 

— Ce doreşti, fetiţo? Sine eşti şi pe cine cauţi? 

— Am o rudă, un unchi care lucrează aici, spusei la 
repezeală şi, bineînţeles, altceva decit mă giîndisem 
înainte. Mi-a spus că aveţi o mulţime de seminţe cu care 
n-aveţi ce face, pe care... le aruncaţi... şi că, dacă vreau, 
pot să vin şi eu să iau un sac-doi — că dacă tot le 
aruncaţi... 

Cred că, din vînătă cum eram, cînd am intrat în 
gheretă, mă făcusem roşie precum flăcările din sobă... 
Am simţit că mă cuprinde o căldură în tot corpul, am dus 
mîna la git şi mi-am slăbit basmaua cu care mă 
înfăşurasem. 

Omul din faţa mea a izbucnit în rîs: ha-ha-ha! Ha-ha-ha! 
îl auzeam şi-l vedeam icnind, în timp ce se scutura şuba 
de pe el. Dacă aş fi fost mai mare, i-aş fi tras o palmă 
peste figura lui lătăreaţă, peste gura aceea lăbărţată, 
acoperită de o mustață pleoştită, printre firele căreia se 
vedeau dinţii îngălbeniţi de tutun. 

—  Seminţe pe care să le aruncăm? spuse el, 
scuturîndu-se, din nou de ris. Ai înnebunit, fetiţo? 
Semințele se vînd pe bani! Vrei seminţe, plăteşti! 


17 


TANDREŢE 


— Şi dacă n-am cu ce să plătesc? răspunsei, aţintindu-l 
cu două priviri rugătoare. Mă cuprinsese ciuda, fiindcă îmi 
venea să pling. N-avem bani, mama e bolnavă, surorile 
mele sînt mici şi-aproape că au îngheţat, fratele la fel, 
bunica e bătrînă, iar tata ne-a părăsit. Astăzi la prînz am 
ars ultima bucăţică de lemn pe care o mai aveam... din 
gardul din spatele casei... Eram în stare să nu mă mai 
opresc! 

Ridicai ochii din podea şi-l privii din nou pe omul din 
faţa mea. Acum se uita el în pămînt. Se uita încruntat şi 
nu zicea nimic! Oasele feţei îi jucau nervos pe sub pielea 
încreţită şi acoperită de părul nebărbierit. 

— N-am ce să-ţi fac, fetiţo! răspunse îmbufnat, după 
aproape o jumătate de minut. Nu se poate fără bani! 

— E noapte, nu vă vede nimeni şi nici nu sărăceşte 
nimeni dacă iau şi eu un sac de seminţe, spusei, din nou 
hotărită! Vă rog! adăugai, în vreme ce puterile nu mă mai 
ascultau: începusem să pling. 

— Nu se poate, nu! Cum o să-ţi dau aşa, pe degeaba? 
Dacă n-ai bani, de ce n-ai adus ceva din casă, ceva..,, 
adăugă el, privindu-mă cercetător... 

„Ticălosule! mă gindeam. Nu se poate fără plată! Eşti şi 
tu un prăpădit, care faci pe grozavul, însă! Eşti slujbaş 
aici, ai ajuns să te roage lumea şi inima ta strimbă nu te 
lasă să dai de pomană, de parcă ai da din averea ta, 
nepricopsitule!” îmi venea să-i strig cu glas tare tot ce 
vuia ca talazul în mine. 

Gînd am găsit soluţia salvatoare, cred că m-am 
îngălbenit de încordare, de emotie. Am desfăcut în grabă 
basmaua de pe cap şi de la git, mi-am descheiat 
paltonaşul şi-am scos din sîn medalionul, pe care doar cu 
cîteva zile în urmă îl primisem de la mama. L-am desprins 
cu miini tremur înde şi i l-am întins. 

Mi l-a luat din mină, l-a întors pe-o parte şi pe alta, l-a 
deschis mîrîind de bucurie. 

— Cine e? m-a întrebat, privind fotografia. 


18 


GEORGE ŞOVU 


— Mama mea! i-am răspuns, ştergîndu-mi lacrimile. E 
cel mai de preţ lucru din casa noastră. la-i şi pricopseşte- 
te! adăugai. Dar o să-mi dai seminţe pînă la primăvară, să 
ştii!... am mai spus încrîncenată. 

„„„Ţineam larg deschisă gura sacului, în timp ce Mihai 
împingea înăuntru, cu amîndouă mîinile, coji de seminţe 
de floarea-soarelui, dintr-o grămadă imensă aflată in 
curtea morii. Era bucuros nevoie mare fiindcă, aşa cum îi 
spusesem, „portarul s-a îndurat de noi şi ne-a lăsat să 
luăm fără bani!” Se grăbea să umple sacii de teamă ca 
omul cel binevoitor să nu se răzgîndească... 

— Săptămîna aceasta sînt de serviciu în fiecare după- 
amiază, mi-a spus portarul la ieşire. Să vii tot aşa, pe 
înserate! 

— Andreea, eşti grozavă, cum ai reuşit? izbucni Mihai. 
Venim şi miine deci, şi poimiine, toată săptămîna! Ce 
bucuroasă o să fie mama! mai spuse el, îmbrăţişindu-mă 
dintr-o pornire pe care nu i-o cunoscusem niciodată pînă 
atunci. 

— Hai, nu te mai prosti, răspunsei eu, apucă mai 
repede de lanţ şi trage de sanie... să nu-i găsim îngheţaţi 
de tot pe-ai noştri... Şi iarăşi îmi venea să pling! 

Mama şi bunica s-au lăsat convinse de argumentele 
mele: „Am găsit, dragă, un om cumsecade, un om cu 
suflet, căruia i s-a făcut milă de mine, asta e!” repetam Li 
orice întrebare de-a lor. 

— Mergem şi miine, şi poimiine, toată săptămîna! 
adăuga Mihai. Zău, mamă, l-am auzit cu urechile mele 
cînd i-a spus Andreei, întărea el. 

Împrumutasem de la un vecin mai pricopsit un aparat 
special de ars coji de seminţe: un fel de pilnie cu un cot la 
mijloc şi cu o revărsare, ca un jgheab, din care cojile se 
rostogoleau treptat pe vatra sobei, alimentîind jocul 
binefăcător al flăcărilor. 

În urma unor doctorii, pe care tot nenea Neculai, 
vecinul nostru, care lucra la „Malaxa”, ni le dăduse, 


19 


TANDREŢE 


mama se simţea mai bine, iar surioarele mele ieşiseră de 
sub păturile în care fuseseră înfofolite şi zburdau acum pe 
lîngă sobă. Bunica, fericită, pregătea ceva de mincare. 

De la o vreme, n-am mai scos nici o vorbă. Stăteam cu 
o carte pe genunchi şi priveam limbile flăcărilor din sobă. 
Căldura imi făcea bine. Uitasem de medalion. Dar, la un 
moment dat, mi s-a părut că văd mistuindu-se in flăcări 
ochii albaştri ai mamei. „Fotografia! îmi spusei, trebuia să 
iau măcar fotografia!”... 

Am început să tremur; în casă era din ce în ce mai cald, 
iar eu tremuram. Noroc că lampa noastră cu gaz nu 
lumina prea bine, aşa încît nimeni nu m-a observat şi nu 
m-a băgat în seamă. 

„Miine am să i-o cer, am să iau fotografia înapoi”, îmi 
spusei şi gîndul acesta m-a mai liniştit puţin. După cîtva 
timp, fără să pot mînca ceva (deşi bunica mă rugase 
atita), m-am băgat în pat şi-am adormit imediat. 

A doua zi i-am cerut portarului fotografia mamei. Mi-a 
răspuns că n-o are, fiindcă lăsase medalionul cu 
fotografie cu tot acasă. L-am rugat să nu uite să mi-o 
aducă în ziua următoare. Răspunsul lui nu l-am înţeles 
prea bine atunci. În orice caz, m-a făcut uraşi să plîng. Mi- 
a spus că „fără fotografie, medalionul meu nu face mare 
scofală!” şi că de aceea, „dacă-l păstrează, îl păstrează 
cu totul!” 

În fiecare zi tremuram de emoție să nu observe cineva 
lipsa medalionului. Nu mă dezbrăcăm niciodată în faţa 
mamei sau a bunicii. Ţineam mai tot timpul un fular la git, 
profitînd de faptul că nu ne înduram să facem prea cald în 
casă, economisind cojile de seminţe. Măsura a fost 
înţeleaptă, pentru că, în săptămîna următoare, portarul a 
fost de serviciu dimineaţa şi, la lumina zilei, era greu să 
iei seminţe fără un bon care constituia dovada că le-ai 
plătit. Bonurile erau verificate de altcineva. Aşa că... 

Ne-am încălzit şi noi cu ce rămăsese din... economii, iar 
cînd cunoştinţa noastră a apărut iarăşi după-amiaza în 


20 


GEORGE ŞOVU 


gheretă, au reapărut şi sacii plini cu coji de seminţe lingă 
vatra în jurul căreia se stringeau patru copii părăsiţi de 
tatăl lor şi două femei sărace. 

În ciuda faptului că, spre mirarea permanentă a mamei, 
a bunicii şi mai ales a lui Mihai, care mă însoțea de 
fiecare dată, sacii cu coji de seminţe se umpleau mereu şi 
„pe gratis”, alimentînd flăcările de pe vatra noastră, eu 
eram din ce în ce mai tristă. Faptul a fost observat şi de 
portar care, într-o seară, după ce am scos sania cu sacii 
în stradă, m-a chemat puţin în ghereta în care stătea de 
pază. Deşi înţelegeam foarte bine că fără ajutorul lui am fi 
fost de mult îngheţaţi, nu puteam totuşi să-l iert pentru că 
îmi luase medalionul. La drept vorbind, atunci cînd i l-am 
oferit, în adincul sufletului meu speram să nu mi-l 
primească, să-l impresionez şi să nu-l primească. 

„Cum îţi închipui, fetiţo, că aş putea fi atit de ham să-ţi 
iau medalionul cu chipul mamei tale? Bănuiesc că trebuie 
să fie o amintire scumpă şi că trebuie să-l păstrezi ca pe 
un lucru sfînt...”, aşa mă gindeam eu că o să-mi zică 
atunci şi, după ce-l va primi, mi-l va da înapoi. 

Flăcările din soba de tuci ardeau ca şi în seara aceea. 
Omul din faţa mea a scos medalionul din buzunar, l-a 
deschis, a mai privit o dată fotografia, l-a închis la loc şi 
mi l-a întins. 

— Pune-l la git, fetiţo, a zis el cu o voce care creştea 
parcă direct din flăcările acelea bune, am şi eu copii ca 
tine, cu toţii sîntem amăriţi! 

Am oprit mîna aceea într-ale mele, şi-am sărutat-o! 
Cînd am ieşit pe uşa gheretei, mi s-a părut că afară 
răsărise soarele, că e primăvară şi că de peste tot mă 
mîngiie petale de flori. Ningea! Trăgeam de sanie şi-mi 
venea să sar într-un picior. La un moment dat, chiar am 
făcut cîţiva paşi ca la şotron. Mihai nu ştia ce să zică. Mă 
privea uimit şi întreba ca de pe o placă stricată: 
„Andreea, ce e cu tine? Andreea...?” 


21 


TANDREŢE 


4. 


„Cît trebuie să fi suferit într-adevăr biata Andreea!” se 
gîindea Vlad atunci, cînd auzise această poveste, ca şi 
acum... Nu cunoscuse om cu un mai acut simţ al 
demnităţii, al mîndriei întemeiate pe ceea ce eşti şi poţi 
să faci tu... După cum nu-şi închipuise ca cineva să aibă 
puterea de a face atitea pentru alţii. Şi asta nu ca 
profesoară — aici era viaţa ei, deci lucrurile nici n-ar fi 
putut fi concepute altfel — ci ca om, în relaţiile cu alţi 
oameni, apropiaţi sau nu... 

Într-o seară — nu trecuse prea mult timp de la moartea 
Elenei — a primit un strigăt disperat prin telefon: 
„Andreea, moare sora mea mai mică! E în comă! N-are 
decît douăzeci şi patru de ani!” 

Cea care îşi striga durerea era o simplă cunoştinţă din 
anii copilăriei... A lăsat totul baltă — munca în bucătărie, 
treburile pentru a doua zi — şi-a alergat la spital. Femeia 
era într-adevăr în comă şi, din păcate, aproape nimeni n-o 
băga în seamă. Un diagnostic pus de cineva în pripă îi 
pecetluise viaţa, adică moartea... 

A alertat întregul spital. A venit, în miez de noapte, 
directoarea de-acasă. A adunat» alături de ea, tot aşa 
aduşi din plapumă, un sobor de doctori. Au consultat cu 
cea mai mare grijă bolnava şi, pînă dimineaţa, au scos-o 
din comă. 

„Tu i-ai salvat viaţa!” i-a spus atunci prietena din 
copilărie. Îţi rămînem recunoscătoare pînă... 

„Să nu mai vorbim de moarte! i-a răspuns Andreea. Eu 
n-am făcut altceva decît să-i pun pe medici la lucru. Ei au 


22 


GEORGE ŞOVU 


salvat-o! Lor să le mulţumiţi, aşadar!” Spunînd aceste 
cuvinte însă, n-a putut să nu se gindească la biata Elena: 
ea s-a pierdut pentru că strigătul acela sosise prea 
tirziu... „Dacă aş fi ştiut măcar cu o zi mai înainte!” se 
căina Andreea... „Dacă aş fi ştiut!...” 

Şi cu multe rude de-ale lui Vlad procedase la fel: pe-o 
soră, mai mică, o ajutase să i se facă o operaţie foarte 
grea şi-o îngrijise tot timpul, pînă a văzut-o din nou pe 
picioare; pe-o nepoată, studentă, o ocrotise în tot timpul 
maternității, iar pe-un frate-al lui Vlad îl veghease vreo 
zece zile, la spital, intr-un moment disperat cînd viaţa i se 
aflase în cumpănă. Nemaiţinînd în seamă pe numeroșii 
nepoti şi nepoate, tot din partea lui Vlad, care trecuseră 
prin casa lor, care fuseseră găzduiţi cu săptăminile, cu 
lunile, cu anii, ajutaţi să intre pe la şcoli, în facultăţi, să le 
termine, să-şi primească posturile... 

Cum poţi să fii aşa?u a întrebat-o, odată, Vlad. „...Nu 
vezi că la noi nu se gîndeşte nimeni? Că, la nevoie, 
trebuie să ne descurcăm numai singuri?!u... 

„N-ai dreptate! i-a răspuns, atunci, Andreea: se gindesc 
şi la noi două suflete, două fiinţe: mama mea şi mama ta! 
In ceea ce priveşte «descurcatul», e şi firesc să nu 
aşteptăm de la nimeni nimic!” 

„Şi de ce, mă rog?!”... adăugase judecătorul, mai mult 
aşa, în glumă. 

„Fiindcă noi putem mai mult decit toţi ai noştri, dragul 
meu! Şi asta o ştii foarte bine! Pentru noi, ajutorul este şi 
mă tem că va trebui să fie — miine, ca şi totdeauna — 
numai înlăuntrul nostru! Nici de la fata noastră nu trebuie 
să aşteptăm neapărat ceva!”... 

Asemenea gînduri, afirmaţii, în care femeia aceasta — 
fragilă în aparenţă, delicată peste măsură — credea cu 
toată fiinţa ei, îl surprindeau uneori pe judecător... Şi 
viaţa lui fusese o permanentă îndiîrjire, o zbuciumată 
luptă pentru a învinge nenumărate obstacole... 


23 


TANDREŢE 


5. 


Copil fiind, era un fricos, se temea şi de umbra lui, dar 
n-ar fi mărturisit acest lucru nimănui, nici să-l tai! Mai ales 
de întuneric se temea. Cînd se lăsa noaptea, de pe 
oriunde s-ar fi aflat — la joacă sau cu vitele la păscut (cu 
caii trebuia să mai stea, uneori, şi noaptea să-i pască), ori 
trimis după vreo treabă, prin vecini, el făcea ce făcea şi 
se trăgea în curtea casei. Il strigau ceilalţi fraţi, mai mici 
decit el, surorile, copiii vecinilor sa mai alerge pe la 
poartă, să mai dea o raită prin zăvoiul aflat la cîteva sute 
de metri de casa lor, dar degeaba: Vlad nu se mişca din 
ogradă. Prefera s-o ajute pe mama sa la tot felul de 
treburi ce se-nghesuiau să fie terminate, toate parcă, în 
ceasul acela de dinainte de culcare. Vorbele bune pe care 
le primea drept răsplată din partea părinţilor îl 
nemulţumeau însă din ce în ce mai tare. Socotea că nui 
se cuveneau pe drept, căci, dac-ar fi fost după pofta inimii 
lui, mamă, mamă!... pe unde-ar fi alergat şi el, alături de 
ceilalţi... 

Cu deosebire era îngrozit cînd trebuia să străbată 
întreaga grădină din spatele casei şi-apoi, în continuare, 
livada cu pomi, după care urma cîmpul deschis pe care 
creştea numai fînul şi otava, toamna, să urce dealul de la 
„Fîntîna Emiliei”, cum se numea şi să ajungă în cealaltă 
parte de sat, peste calea ferată, unde se afla prăvălia lui 
Ghinescu de la care trebuia să cumpere te miri ce, fel de 
fel: ba chibrituri, ba untdelemn sau gazT ba macaroane, 
ori sare de lămîie, sticlă de lampă, piper, scorţişoară... 
orice avea nenea lonel, stăpînul prăvăliei.. Şi, ca un făcut, 


24 


GEORGE ŞOVU 


mamă-sa îşi aducea aminte că-i trebuie ba una, ba alta, 
mai ales pe înserate, după asfinţitul soarelui... Atunci 
sosea şi ea, săraca, de la treburi, din cîmp, unde robotea 
toată ziua. 

Bineînţeles, că totdeauna îl alegea pe Vlad să facă 
drumul pînă la prăvălie şi motivul alegerii era clar: el se 
întorcea cel mai repede!... De unde să ştie mama, ori 
ceilalţi ai casei pentru ce se întorcea bietul Vlad atit de 
repede!... 

De refuzat nu putea să refuze: era doar cel mai mare 
dintre cei trei băieţi ai familiei Cosmescu (pe fete nu le 
trimeteau seara de-acasă, chiar dacă erau mai mari); ca 
să ia cu el pe vreunul, din cei doi, mai mici, nici vorbă! 
Asta ar fi însemnat să se dea de gol, căci cu oricine-ar fi 
fost, în afară de tatăl său, Vlad ar fi trăit aceleaşi spaime 
(nici cu mamă-sa nu avea curaj să meargă noaptea 
undeva). 

Şi-atunci, neavînd încotro, „îşi lua picioarele la spinare” 
şi alerga cît îl ţineau puterile — şi la ducere, şi la 
întoarcere, căci orice fel de mogildeaţă, orice tufă, orice 
pom se luau, neapărat, după el, iar situaţia nu cunoştea 
niciodată altă alternativă decit: care pe care!... (Mai tirziu, 
de cîte ori a avut prilejul să se gindească la anii aceia, 
Vlad îşi spunea, cu o undă de autoironie în glas: „fuga 
mea de-atunci a fost bună la ceva — era ca un permanent 
antrenament, ajutindu-mă ca în anii facultăţii să ajung 
campion universitar la o sută şi la trei mii de metri!...) 

Şi „alergările” au continuat la fel pînă într-o seară 
(Vlad avea pe-atunci vreo zece ani, era cam cum este 
acum Bogdan, băiatul Elenei), cînd, fiind prea tîrziu, 
mama,  îngrijorindu-se, a pornit-o înaintea lui, prin 
grădină, întunericul era subţire, aproape străveziu, 
fiindcă-l împingea tot mai spre pămînt ori către alte zări 
lumina lunii, ce răsărise deja... 

L-a văzut de departe, de la cîteva sute de metri. Alerga 
în disperare, întorcînd, din cînd în cînd, capul în urmă, ori 


25 


TANDREŢE 


privind cînd într-o parte, cînd în alta. l-a fost teamă să-l 
strige, să nu-l sperie şi mai tare. Cu inima strinsă de 
necaz (i se făcuse milă de bietul copil), s-a ascuns după o 
tufă, să n-o vadă. A trecut pe lîngă ea ca o nălucă,gifiind 
însă precum locomotivele bătrine, cînd urcau dealul, 
înainte de a se opri la halta din centrul satului. 

„Poate să se îmbolnăvească! s-a gîndit... spaima asta 
cine ştie la ce poate să ducă; ori să se rupă ceva în el, de- 
atita fugă!”... 

A venit repede acasă, în urma lui. L-a găsit roşu, ca 
jarul, la faţă, ferindu-şi ochii, în care, cu siguranţă, s-ar fi 
putut vedea cum se îmbulzeau roiuri de spaime... 

în timpul mesei, le-a povestit tuturor, aşa, ca din 
întîmplare, ceva despre copilăria ei. Tilcul vorbelor care 
spuneau, între altele, despre felul în care a trebuit ea, cea 
mai mare dintre nouă copii, rămasă, la 16 ani, fără 
amîndoi părinţii, într-o singură săptămînă (muriseră de 
tifos, în timpul războiului) să-şi înfrîngă cîte şi mai cîte 
spaime, între care şi teama de întuneric, să învingă 
nebănuite greutăţi — spre a supravieţui — a fost bine 
receptat de Vlad... | s-a făcut o ruşine teribilă. De necaz, i- 
au venit lacrimi în ochi, dar n-a vrut să se ridice de la 
masă, ca să nu-l observe ceilalţi. O singură dată şi-a 
săltat privirea către mama sa, care-l cerceta cu atenţie, 
încrîincenarea din sufletul băiatului s-a înseninat sub 
lumina caldă din zîimbetul acelei femei simple, care n- 
avusese parte de minunile ce le săvirşeşte în viaţa 
fiecărui om şcoala — de-aceea nu învățase decit să se 
iscălească —, dar care intuia, cum rar se întîmplă, 
mişcările, oricît de tainice, ale sufletului omenesc. 

O hotărîre s-a născut atunci în fiinţa lui Vlad, una nouă, 
alături de aceea ce-i încălzea inima de aproape patru ani, 
mai exact din primele zile ale începerii şcolii primare... 
Răspunsese ceva, la o întrebare a învățătorului său, dar 
răspunsul fusese atit de clar, de categoric, rostit cu un 


26 


GEORGE ŞOVU 


aer de solemnitate parcă, încît dascălul îi spusese 
încîntat: 

„Ai răspuns ca un judecător! Parcă ai fi rostit o 
sentinţă!” (Nu ştia pe atunci nici ce este un judecător şi 
cu atît mai mult ce înseamnă „a rosti o sentinţă”. Dar şi-a 
jurat că judecător are să se facă!) 

În seara cu pricina, Vlad a mai adăugat vrerilor 
sufletului său încă un jurămînt: să scape de frică şi mai 
ales de spaimele întunericului î 

Zimbeşte, desigur, de cîte ori se gîndeşte la cît efort de 
voinţă l-a costat împlinirea acelui jurămiînt, dar faptul a 
constituit pentru el o revelaţie: „Va să zică, se poate!u şi- 
a spus cu mirare şi cu nemaipomenită satisfacţie. 

„Începutul a fost însă cu: „Trebuie să se poată!... 
„Chiar dacă mor, chiar dacă mi se întîmplă orice, n-o să 
mai fug noaptea de frică!”... „Şi cu asta ce-am făcut?” 
continuau să i se încordeze gindurile. „N-o să mai fug. 
bine!; dar asta nu însemnează că am eliminat şi frica! Şi, 
totuşi, dac-o să fiu în stare să-mi domin tremurul inimii şi 
să n-o mai tulesc la sănătoasa aşa — una-două, 
însemnează că frica va fi la înghesuială, la tot mai mare 
înghesuială, pînă cînd...” 

Şi-a fost în stare!... 

„Chiar dacă zimbeşti — îi spunea, cîndva, Andreei — să 
ştii că pentru mine exerciţiul acela a însemnat un 
moment de cotitură în viaţă. Atunci am descoperit că pot 
face orice... cu minelu 

„Îi fi descoperit tu atunci, dragul meu, ceea ce spui — şi 
eu te cred — dar, se vede treaba că, pe parcurs, ai mai 
uitat înţelepciunea rezultată din propriile-ţi concluzii de 
viaţă! Altfel nu te-ai mai scînci de oricîte ori... Şi n-ai mai 
aştepta ca altcineva...” 

„Ei, a răspuns Vlad, într-o asemenea împrejurare mă 
mai alint şi eu, Andreea, că, din păcate, pînă la douăzeci 
şi opt de ani n-am prea avut parte de aşa ceva. 


LU 


27 


TANDREŢE 


După ce am intrat «pe mina ta», mi-am găsit şi eu 
culcuşul cald şi-atunci...” 

„Cu ceea ce ai spus la urmă, ce-i drept, nu greşeşti! 
Dar, ai grijă că întotdeauna ce-i mult...” 

„Ca de obicei, «grija» e în mîinile tale..., păstrezi tu 
echilibrul! Să nu ni se facă rău de prea mult bine!...” 

„Eu ca eu, dar viaţa sigur îl păstrează! lată, de pildă...” 
Şi Andreea, atunci, ca şi în alte daţi, ar fi vrut să remarce, 
desigur, un fapt aproape straniu — o concluzie la care 
amindoi, şi ea şi Vlad, ajunseseră, după multiple 
constatări — şi anume că ei erau obligaţi să plătească — 
prin necaz, suferinţă sau măcar frămîntare — orice fel de 
bucurie ce-o trăiau ca rezultat al unei împliniri... 

„Ştiu, ai spus-o şi tu de-atitea ori — totul nu este decit 
rezultatul unor întîmplări din complicatul mecanism al 
existenţei — şi-a încheiat Andreea, cu un zîmbet amar, 
remarca... Dar mi-e necaz că... ni se-ntimplă!...” 


În ceea ce-l priveşte pe Vlad — apropo de frică — 
ajunsese dintr-o extremă în cealaltă: nu se mai temea de 
nimeni şi de nimic! 

„Foarte bine! — s-ar putea spune — Că ce-i rău în 
asta?” Da, numai că şi a da buzna aşa peste viaţă, fără să 
mai deschizi ochii, nu-i tocmai în regulă. Poate să te 
coste! Ceea ce i s-a întîmplat lui Vlad, de mai multe ori... 

Odată, noaptea, într-o toamnă tirzie — era chiar în prag 
de iarnă, afară începuse să fulguie — s-au pomenit cu doi 
lupi în tîrla de oi. Părinţii nu erau acasă, plecaseră, pentru 
două zile, la nişte rude, într-un sat cam la vreo 30 de km. 
distanţă... 

Lătrau cîinii îngrozitor. O soră mai mare a lui Vlad s-a 
sculat. L-a deşteptat şi pe el. 

„Ce e? Ce s-a-ntimplat?” a întrebat băiatul. „Ori sînt 
lupi, ori hoţi! Din două-una!” a răspuns fata. 

„Să ieşim afară imediat!” a spus Vlad. 


28 


GEORGE ŞOVU 


„Cum să ieşim? Dacă ne dă cineva în cap sau, Doamne 
fereşte, ne sfişie vreo jiganie?!u 

„Şi-atunci, ce să facem, să aşteptăm să sfişie oile? 
Aprinde repede felinarul şi îmbracă-te!” 

S-a îmbrăcat şi el, în grabă, cu ce-a găsit la îndemînă. A 
luat toporul de după uşă. A luat şi felinarul... Afară 
ningea. 

S-a îndreptat către tîrla oilor, aflată în spatele casei. 
Cîinii, cînd i-au simţit, au început să latre şi mai tare. 

„Sînt lupi, precis!u a exclamat Vlad, iuţind pasul. 

„Fii atent!” i-a strigat Mirela, sora sa, din spate. Dar, 
chiar în clipa aceea, băiatul a învirtit toporul şi-a izbit cu 
sete într-o mogildeaţă ce venea spre el, în salturi 
învîrtejite, mînată de cei doi cîini — Tarzan şi Leu. Ceva i 
s-a rostogolit la picioare, iar el s-a pomenit stropit de 
sînge pe miini şi pe piept. Era un lup, pe care cîinii l-au 
imobilizat în cîteva secunde, potolindu-i zbaterile şi 
ducînd la capăt ceea ce începuse lovitura de topor a lui 
Vlad, aplicată, din întîmplare, desigur, drept în moalele 
capului. 

Văzîndu-l plin de sînge, Mirela a început să strige: „Eşti 
rănit! Eşti rănit! Opreşte-te!” _ 

Dar băiatul nu simţea nici o durere. Inaintîind către 
ţarcul oilor, a observat că două, din cele zece, cîte aveau, 
se aflau la pămînt. 

„Repede, un cuţit!” i-a strigat Mirelei... 

În noaptea aceea a avut de lucru pînă spre ziuă... A 
trebuit să taie singur cele două oi, care fuseseră rănite de 
lupi, să le jupoaie de piei, să împartă apoi carnea, aşa 
cum văzuse că făcea altădată tatăl său, s-o pună la 
adăpost. 

Mirela l-a ajutat, minunîndu-se de curajul şi de 
priceperea lui... Pe lupul omorît — celălalt apucase să 
scape — l-au tîrît undeva, mai departe, în grădină şi l-au 
păstrat ca să-l arate şi părinţilor... 


29 


TANDREŢE 


Cu lupii a mai avut de-a face şi altădată. Cu unul s-a 
întîlnit, tot noaptea, într-o margine de pădure, într-un 
miez de iarnă. Era de-acum licean, venea de la un bal, 
dintr-o comună învecinată. A scăpat cu fuga şi cu ajutorul 
cîinilor care i-au venit în întîmpinare de la prima casă din 
marginea satului... 

Într-o altă împrejurare însă... 

Plouase mult, timp de aproape două săptămîni. Rîul din 
apropiere căpătase aspect nu de fluviu, ci de mare... Căci 
o mare de apă, pe o distanţă — ca lăţime — de peste un 
km, se revărsa pe deasupra unor locuri, unde cu puţin 
timp înainte fuseseră grădini, pomi, zăvoi... Şi-acel 
înspăimîntător balaur lichid ducea, pe spatele lui, copaci 
cărora li se mai zăreau, din cînd în cînd, crengile ori 
rădăcinile, buşteni de brad sau de stejar, coteţe, mori de 
apă, case... Imaginea era a unui prăpăd înspăimîntător... 

Oamenii din sat, pe care doar şoseaua, mai înaltă, îi 
despărţea şi-i apăra de furia apelor, priveau, îngroziţi şi 
neputincioşi, spectacolul. 

La un moment dat, la circa 20 de metri de drum, pe 
apă, şi-a făcut apariţia o căsuţă prăpădită la înfăţişare. 

„O casă, o casă!” au început să strige oamenii. 

Vlad, care se găsea în marginea drumului, — era vara 
şi se afla într-o vacanţă studenţească — şi-a aţintit 
privirea spre ferestrele cît trei-patru palme la un loc de 
mari ale casei. | s-a părut că ceva se zbate-năuntru, 
dincolo de ele. 

„Oameni buni, sînt copii, sînt copii înăuntru! a strigat 
studentul. Cine merge cu mine să-i salvăm?!” 

„Vlade, nu, nu! s-a auzit vocea mamei sale, din 
apropiere. Te îneci, băiatul mamei, nu! E păcat, dac-or fi 
copii, cum zici, dar n-ai nici o şansă şi te prăpădeşti şi tu! 
Apa e adîncă de cîțiva metri, nu vezi?!u 

Studentul şi-a aruncat în grabă hainele de pe el, de 
parcă n-ar fi auzit nimic şi, rămînînd doar în slip, şi-a dat 
drumul în apele acelea nebune şi tulburi. 


30 


GEORGE ŞOVU 


Întreaga suflare de pe marginea drumului a îngheţat. 
Mama lui Vlad a căzut în genunchi: „Dumnezeule, mi se- 
neacă băiatul! a început să murmure, mi se-neacă 
băiatul! Fraţilor, ajutaţi-l, ajutaţi-l!” 

Dar nimeni nu îndrăznea să facă nici o mişcare... 

„E sinucidere curată!” a mormăit cineva. 

Vlad înainta în direcţia casei, înotînd de parcă s-ar fi 
aflat la un adevărat concurs; o întrecere era, de fapt, cu 
moartea! 

A găsit, la un moment dat, un lemn, nu prea gros, dar 
lung de cîţiva metri, care plutea deasupra apei. 

S-a prins de el cu amîndouă mîinile, iar cu picioarele, cu 
siguranţă că a început „să calce” apa. Se menținea astfel 
la suprafaţă, aşteptind să sosească, pînă la el, casa 
plutitoare. Toată lumea i-a înţeles intenţiile... 

Cînd casa s-a apropiat (plutea încet, intrase, de altfel 
într-o zonă de apă mai puţin învolburată), studentul a 
săltat lemnul, proptindu-l în ziduri. 

„S-a oprit! S-a oprit!” a început să strige lumea din 
drum! 

Într-adevăr, casa se oprise, dar Vlad a dispărut de la 
suprafaţa apei. După citeva secunde, reapărînd, a început 
s-o împingă, încet, în direcţia unui dîmb de pămînt din 
apropierea drumului, unde, dacă ar fi ajuns, ar fi putut fi 
ancorată. 

„Hai, Vlade! Hai, Vlade!” se auzeau încurajări de pe 
mal. Studentul nu se mai vedea însă, era dincolo de casă, 
de unde o împingea. In schimb, în spatele ferestrelor 
puteau fi zăriţi acum doi copilaşi... Citeva femei au 
început să plîngă... 

S-au aruncat în apă încă doi băieţi cam de seama lui 
Vlad. Mama studentului nu mai plîngea şi nu mai spunea 
nici un cuvint. În picioare, era ca de piatră. Doar mîinile 
mari şi aspre se zbuciumau într-o frămîntare continuă... 

„Buştenii! Buştenii!” a izbucnit, pe neaşteptate, un 
țipăt din pieptul femeii. 


31 


TANDREŢE 


Într-adevăr, la circa cincizeci de metri de casă, din 
susul rîului, se apropiau în viteză, curgînd pe fluxul agitat 
al apei, vreo 15—20 de buşteni, care păreau o haită de 
lupi dezlănţuită. 

Cei doi băieţi s-au oprit, schimbîndu-şi direcţia înapoi, 
către mal, înţelegind că, dacă ar înainta, ar fi zdrobiţi de 
tăvălugul acela de lemne. 

„Buştenii, Vlade! a început să strige, din nou, mama 
studentului. Fugi, fugi!” continuă ea... 

Vlad a observat lemnele; ar fi putut „să fugă”, dar... şi- 
a continuat eforturile disperate de a salva casa cu cei doi 
copii, calculînd posibilitatea ca pericolul să-i fie, poate, 
folositor. Ceea ce, în parte, s-a şi întîmplat: ajungînd în 
apropiere, lemnele au izbit puternic în temelia casei, 
împingînd-o, cu forţă, tocmai spre locul către care o 
îndrepta Vlad. In clipele acelea însă, studentul nu s-a mai 
văzut. Casa a ajuns la dimbul de pămînt şi-a fost ancorată 
de cei ce-au alergat, în mare grabă, acolo. Dinăuntru au 
fost scoşi un băiat de cinci ani şi o fetiţa de trei. Erau 
aproape leşinaţi de spaimă şi de plins... 

Oamenii toţi îl căutau însă acum cu ochii pe cel ce 
săviîrşise minunea. Lemnele se învirteau, în apropiere de 
dîmb şi de casă, într-un fel de virtej, de ochi de apă 
clocotitor, care se născuse atunci, nimeni nu ştia cum... 

Mama lui Vlad, căzută, din nou, în genunchi, îşi 
smulgea aproape părul din cap, în timp ce rostea, ca un 
mecanism stricat: 

„Mi s-a prăpădit băiatul, oameni buni!”... „Mi s-a 
prăpădit băiatul, oameni buni!” 

Deodată, cineva zăreşte o mînă agăţată de unul dintre 
lemne. 

„Trăieşte! Trăieşte!a — a strigat cel ce i-a văzut mîna. 
Şi Vlad, auzind parcă ţipătul, care a răsunat ca o poruncă 
a vieţii, a reuşit să-şi scoată, pentru cîteva secunde, capul 
deasupra apei. Cei doi băieţi, care făcuseră tentativa de 
a-l ajuta, mai înainte, s-au aruncat în virtej, ajutîndu-l să 


32 


GEORGE ŞOVU 


se salveze... Un fir de sînge i se prelingea peste ochi şi pe 
obraz, izvorind de undeva din apropierea arcadei stingi: 
unul din rafala aceea de buşteni îl atinsese totuşi, deşi el 
plonjase în afund, spe-rind ca aceştia să-i treacă pe 
deasupra; lovitura îl  ameţise puţin, fără să-l 
dezechilibreze total. l-a trebuit, ca şi altădată, voinţă — 
acum însă ca să nu dispară pentru totdeauna!... 

„Deci, de-atunci ai tu semnul acesta de lîngă ochiul 
stîng! a remarcat Andreea, cînd a ascultat «povestea»-cu 
casa plutitoare şi cu cei doi copii. Şi eu care credeam că-i 
un simplu semn de «bună» purtare, pe cînd ele o 
adevărată urmă de viteaz!” a adăugat ea cu falsă ironie, 
în timp ce-i mîngiia obrazul cu tandreţe... 

„Dar cu «descîntecul»?” a întrebat ea tot atunci. 

„Hm! a răspuns Vlad: «descîntecul» a fost un adevărat 
exerciţiu pe margine de prăpastie...” 


„Răcisem cumplit; eram în primul an de liceu, la 
internat, în timpul războiului. Era o iarnă grea şi şcoala nu 
prea avea lemne, apa cu care ne spălam era aproape 
îngheţată; în clase era frig, stăteam cu paltoanele pe noi, 
în dormitoare la fel. În asemenea condiţii — păduchi, rîie, 
de care am avut în anii aceia o adevărată spaimă. 
Exagerasem cu spălatul în situaţii ou totul improprii — ca 
să nu mă îmbolnăvesc de riie — şi răcisem deci. La 
infirmerie, mi-au pus ventuze. Cineva, un alt bolnav din 
cameră, a deschis fereastra, să iasă mirosul acela urit, de 
petrol ars. Eu am adormit. A adormit şi el. Fereastra a 
rămas deschisă, iar patul meu era lîngă ea. M-am trezit 
cu gitul înţepenit de durere. Nu-l puteam mişca în nici o 
parte. Orice încercare făceam în acest sens îmi dădea 
senzaţia că mişcarea se produce prin răscolirea — fizică 
— a creierului. Infirmierul n-a ştiut ce să-mi facă. Nici 
doctorul şcolii. La spitalul la care m-am pomenit, am fost 
supus unor tratamente, care au rămas însă fără nici un 
efect pozitiv. l-am văzut pe medici consultindu-se şi 


33 


TANDREŢE 


ridicînd din umeri. M-au trimis acasă: nu mai aveau, ori 
nu mai ştiau ce să-mi facă! 

A venit tata şi m-a luat cu sania. Pe mama am găsit-o 
cu ochii roşii de plins...” 

si Sa soi 

„Doctorii nu-mi dăduseră mai mult de o lună..., pe care 
am petrecut-o în chinurile cunoscute. De murit însă, n-am 
murit. Fiecare zi care a început să se adune peste 
«soroc», era smulsă din vistieria «bătrinei cu coasa»!” 

„Va să zică, se poate trăi! mi-am spus. De ce nu s-ar 
putea să mă şi vindec?” 

Gîndul meu era şi al mamei. 

„Trebuie să te faci bine, Vlăduţu mamii! mi-a zis ea 
într-o zi. Să ştii că asta de tine depinde!” 

„Cum adică?” 

„E ca un fel de luptă, pe care tu trebuie s-o cîştigi! 
Dacă vrei, nu se poate să nu învingi!” „Dacă vreau?!...” 

„Şi-am început lupta: cu mişcări, cu exerciţii, cu oblo- 
jeli cu tot felul de buruieni, de leacuri..., dar mai ales cu 
masaje pe care mama mi le făcea de mai multe ori pe zi. 
Mă frecţiona pînă nu-şi mai simţea degetele de la miini, 
pînă ce începeau să-i curgă lacrimile din ochi — de mila 
mea, de durerile ei şi-ale mele... Cînd mă gîndesc la 
mama, îi văd întîi mîinile şi, mai ales, i le simt — într-o 
miîngiiere caldă şi aspră totodată. Au trecut zeci de ani 
de-atunci şi nu e nevoie nici măcar să închid ochii, ci doar 
să mă gindesc, pentru ca senzaţia aceea — de căldură 
bună şi de asprime generatoare de viaţă — să revină în 
fiinţa mea cu tot atita autenticitate... 

Şi-acum, de cîte ori mă doare capul, simt degetele 
mamei alunecîndu-mi de-a lungul gitului, pe lingă urechi, 
pe tîimple, spre a se opri apoi deasupra frunţii şi în jurul 
ochilor, bombănind uşor, delicat şi tandru, ca-ntr-un 
descîntec fermecat, dătător de viaţă... 

După cîteva zile, durerile au început să slăbească, iar 
după o lună eram vindecat. Au contribuit, desigur, şi nişte 


34 


GEORGE ŞOVU 


injecții pe care mi le-a făcut un sanitar din comună în 
omoplaţi. Hotăritoare au fost însă — continui să cred — 
degetele acelea crăpate de muncă ale mamei şi 
încrederea mea în puterea lor miraculoasă, dorinţa, 
sfinţită de speranţă, ca a doua zi să-mi fie mai bine, 
mereu mai bine... 

Lupta a continuat apoi cu situaţia şcolară — să 
recuperez ceea ce pierdusem şi să mă păstrez mereu în 
fruntea colectivelor din care am făcut parte ca elev, mai 
tirziu ca student...” 


35 


TANDREŢE 


Capitolul Ii 


1. 


Copiii se joacă în parcul hotelului. Locul este cum nu se 
poate mai potrivit, retras, la cîteva sute de metri de 
stradă, închis, de jur-împrejur, cu gard de fier, în spate cu 
pădurea prin care se urcă spre Poiana Secuilor şi la 
Cabana „Trei-Brazi”, ori către alte locuri plăcute şi tocmai 
de aceea căutate de turişti. 

Bogdan sare de la trambulină şi traversează bazinul în 
întrecere cu alţi copii de vîrsta lui sau mai mari, luptîndu- 
se şi reuşind, de fiecare dată, să nu i-o ia nimeni înainte. 

Mădălina face plajă undeva, într-o poieniţă, în 
apropiere, iar mamaie, Nana — cum îi spune Vlad, 
răsfăţind-o, împleteşte o rochie de lînă, stînd pe bancă, la 
umbra unui brad din marginea bazinului, ca să-l poată 
supraveghea şi pe Bogdan. 

In cameră, Andreea lucrează la un articol pentru o 
revistă de specialitate, iar Vlad, în balcon, aşezat comod 
într-un fotoliu, citeşte. La un moment dat, pune cartea de- 
o parte, rămînînd în mînă cu o fotografie, pe care o găsise 
între filele ei. De fapt o pusese anume acolo, ştiind că va 
citi cartea în vacanţă, la munte, iar de fotografia aceasta 
nu se despărţea niciodată. Era chipul Andreei, la vîrsta de 
patru ani. 


36 


GEORGE ŞOVU 


— lar te uiţi la fotografia asta? îl întrebă Andreea, care 
venise, pe nesimţite, din cameră şi se aşeza acum pe 
marginea fotoliului, trecîndu-şi braţul pe după umerii lui 
Vlad şi mîngiindu-i părul. 

— Nu la fotografie, ci la tine mă uit, la tine în miniatură! 

— Nu ştiu ce ţi-o fi plăcînd!... 

— Totul! Dar mai ales ochii şi... sufletul. Tu observi, 
aveai tot sufletul în ochi şi cu el te uitai peste lume... Ce 
voiai să afli? 

— Nu ştiu, poate totul! Am fost un copil ambițios... un 
amestec aproape ciudat de sensibilitate dusă la extrem şi 
viaţă capabilă să anuleze orice stare plingăreaţă, 
amestec de orgoliu, de multe ori nejustificat, îmi dădeam 
seama, şi de modestie, care impresiona pe oricine. Voiam 
să atrag atenţia celor din jur — copii, maturi — şi pentru 
asta făceam deseori pe grozava, mă dădeam în 
spectacol. Vorbeai despre frica ta din copilărie... Păi să-ţi 
spun eu ce frică mă stăpinea... Dacă se făcea noapte, nu 
mai îndrăzneam nici în curte să ies. Nu treceam, pe 
întuneric, singură, dintr-o cameră în alta. Şi, totuşi, mă 
grozăveam în faţa fratelui meu mai mic, a surorilor, a 
celorlalţi copii, din vecini, ori de cîte ori mi se ivea prilejul. 

Odată, am descoperit, în bucătăria de vară, care se afla 
undeva în curte, nişte macaroane roase la capete. „Un 
şoarece!” mi-am zis. L-am chemat şi pe fratele meu. Am 
deschis dulapul şi i-am arătat macaroanele. „E sigur un 
şoarece!” a confirmat şi Mihai. Ne-am hotărît să-l 
prindem. „Nu ţi-e frică?” m-a întrebat Mihai. „Mie?!” am 
răspuns, ca şi cînd lucrul ar fi fost cu totul şi cu totul 
imposibil. 

Ca să fim mai siguri c-o să vină, am pus în dulap şi o 
bucată de brînză şi am lăsat uşa deschisă. Am aşteptat să 
se facă seară. Ne-am aşezat la pîndă. Lumina era stinsă. 

N-am aşteptat nici cinci minute, că am şi auzit un 
foşnet specific pe hiîrtia de pe masa de lingă dulap. Inima 


37 


TANDREŢE 


îmi ticăia ca în faţa cine ştie cărei primejdii. Simţeam cum 
mi se usucă gura de încordare. 

„Cred că a venit!” mi-a şoptit Mihai. 

În clipa aceea, am sărit de unde eram, m-am repe7it la 
masă şi, zărind şoricelul — era unul mititel, un pui — am 
pus mîna deasupra lui, imobilizîndu-l. Dar, în aceeaşi 
clipă, am început să ţip ca din gură de şarpe... de fiică şi 
de scîrbă. Ţipam, dar mîna n-o luam de pe şoarece. Mi- 
era spaimă să-l strîng şi el se tot mişca sub mina mea. 

„Ce e, dragă, de ce ţipi aşa?” m-a apostrofat Mihai, 
apropiindu-se de mine. Şi, fără să mai aştepte vreun 
răspuns, mi-a dat, repede, mîna la o parte şi-a prins el 
şoricelul. L-a scos afară şi l-a omorit fără nici un fel de 
zarvă, în timp ce eu m-am repezit la cişmea să mă spă.l... 

Fetiţa din fotografie, cu o fundă mare prinsă in păr, 
într-o parte, şi cu un buchet de flori în braţe, îi priveşte pe 
amîndoi cu o seriozitate de om matur. 

— Uite-te la ea — spune Vlad, zimbind — parc-ar vrea 
să ne radiografieze! 

— Ştii — adaugă Andreea — că aşa mi-a şi zis, cîndva, 
o cunoştinţă a mamei, un bărbat distins, fost magistrat: 
„Fetiţo, tu nu te uiţi la oameni, ci prin oameni! Nu mai 
privi aşa, că mă sperii!” Şi, în timpul acesta, îşi trecea 
mîna prin faţa ochilor mei ca şi cînd ar fi vrut să-mi abată 
privirile. În realitate, eu mă uitam la el cu interes, fiindcă- 
mi făcea plăcere; fusese un bărbat frumos, era îmbrăcat 
foarte elegant — nici nu văzusem eu pînă atunci pe 
cineva astfel îmbrăcat, şi, pe deasupra, mirosea a parfum 
foarte fin, bărbătesc. 

După el, prima mea învăţătoare mi-a spus, într-o zi, 
cam acelaşi lucru: „Andreea, de ce te uiţi tu prin mine?” 
„Nu înţeleg, doamnă, ce vreţi să spuneţi!” i-am răspuns 
„Cum nu înţelegi, fetiţo, că doar te uiţi de parcă ai vrea să 
mă tai felii, felii!”. 

„Felii, felii, eu nu tai decît pîinea, doamnă, şi nu cu 
ochii, ci cu cuțitul!” i-am răspuns, întorcîndu-i spatele. 


38 


GEORGE ŞOVU 


De-atunci, de cîte ori mă surprindeam privind prin 
oameni, încercam imediat să îndulcesc „tăişul” cu un 
zimbet, cu o vorbă... Atunci cînd reuşeam! 

Dacă, in vremea aceea, exista însă cineva pe care aş fi 
vrut să-l tai „felii-felii”, la propriu, nu numai cu privirea — 
aşa o făceam de nenumărate ori — apoi acesta era, din 
nefericire, tatăl meul!... Ţi-am povestit ceva cînd m-ai 
întrebat de ce s-a despărţit mama de el... Ei bine, trebuie 
să ştii că el mi-a adus cea mai mare suferinţă — umilire şi 
durere — în toată copilăria şi adolescenţa mea. Mie şi 
mamei! Fratele meu n-a înţeles nimic din toată drama, iar 
surorile cele mici — nici atit!... 

Poate că de-aceea m-au interesat — în noianul acesta 
de ani, de cînd sînt profesoară — cel mai mult copiii 
proveniţi din asemenea familii, „sfişiate”, cum le zic eu... 


„„„Doi oameni care se iubeau, „ca chiorii”, cum zi-ea o 
vecină de-a noastră. Crescuseră în case alăturate, 
ogrăzile nu erau despărțite decît de gard. Se cunoşteau 
deci de cînd erau copii şi tot de-atunci se iubeau. Nu 
suportau o oră să stea unul fără celălalt. Îşi făcuseră o 
poartă secretă în gard şi treceau prin ea, dintr-o curte în 
alta, ca să nu mai ocolească pe stradă şi mai ales să se 
postă ascunde, în imediată apropiere, în spatele unei albii 
mari, de spălat rufe, pe care bunica obişnuia s-o rezeme 
de gard, chiar în locul acela. 

Într-o zi, sărutîndu-se ei cu foc, au mişcat copaia şi — 
poc! aceasta a căzut!... Bunica tocmai trecea prin 
apropiere. l-a văzut!... 

— Şi „i-a felicitat!” zise Vlad, rizînd. 

— Bineînţeles! A rupt nişte jordii pe spinarea lor, pe 
care le-au ţinut minte ani de zile. 

— Dac-ai aflat şi tu despre ele!... 


39 


TANDREŢE 


— De la mama, ea mi-a spus! Noi am fost şi am rămas 
foarte bune prietene... O să-ţi povestesc altădată mai 
multe... Tot te-ai lăudat că ai să scrii o carte despre ea... 

— Ei, cine ştie?! 

— Pînă atunci, „mai măcinăm ceva făină la moară”! 

— Mail... 


— Cînd mama a împlinit şaisprezece ani, iar el 
optsprezece, părinţii n-au mai avut scăpare, i-au lăsat să 
se căsătorească. În scurt timp, la cîteva luni numai, tata a 
plecat în armată. Mama, însărcinată, a trecut prin chinuri 
de moarte. Dar nu eu, cea care urmam să mă nasc, eram 
cauza, ci tata... De dorul lui, mama era, realmente, să se 
prăpădească: nu putea să măniînce nimic, nu dormea, ce 
mai, era bolnavă de-a binelea. Starea aceasta m-ai 
afectat, cumva, şi pe mine: poate că de-aceea m-am 
născut „cît o lingură” de mare, cum obişnuia să spună 
mama ta, ţi-aminteşti? N-aveam decit un kg şi şapte sute 
de grame. Eram, cică, o snamă vînătă şi urîtă... 

— Şi cum de te-ai făcut aşa de frumoasă... după?! 
întreabă Vlad, învăluind-o în luminile calde ale ochilor lui 
de culoarea ierbii uscate... 

— Ei, am avut stofă! 

— Şi croială! 

— ŞI!... 

După ce s-a întors din armată însă, la vreo ciţiva ani, 
tata a început să bea. Aşa, dintr-o dată! Căci, înainte, nici 
nu punea gura pe băutură... Lucra la un magazin — un fel 
de prăvălie mai mare — a unui negustor. Era muncitor, se 
ocupa, mai ales, cu aprovizionarea. Mai avea unul cu el, 
un om mai în vîrstă, un beţiv. Acela i-a Învăţat şi pe tata. 
Şi, odată pornit pe acest drum, nu s-a mai oprit! 

La început, venea o dată sau de două ori pe săptămînă 
băut, mai ales sîmbăta. Apoi, din ce în ce mai des, 
aproape în fiecare seară. 


40 


GEORGE ŞOVU 


Mama l-a rugat, a început să plingă, să-l implore... 
Zadarnic! Se învățase să bea şi nu se mai putea opri! 
Cînd îl vedeam beat, mi se făcea şi milă, dar şi silă de el. 
Tata a fost un bărbat foarte chipeş; de-aceea l-a şi iubit 
atita biata mama. De-aceea a şi suportat atitea de la el: 
scandaluri, bătăi, umilinţe, sărăcie — căci şi sărăcia ne 
venea, în vremea aceea, tot de la el, fiindcă-şi cheltuia 
aproape toţi banii pe băutură. Şi cînd bea, n-o făcea 
singur, ci cu o liotă de chefilii, iar el plătea pentru toţi... 

Cînd auzeam clanţa de la poartă, îngheţam de spaimă. 
Mama se uita la mine, eu la dînsa. Faţa mamei, frumoasă, 
foarte frumoasă pe atunci, devenea o mască de ceară; 
ochii albaştri şi buni, făcuţi parcă numai să zimbească — 
nu ştiu dacă i-ai privit vreodată de aproape: aveau ceva 
în ei, o lumină jucăuşă, ca un zîmbet cochet şi sprinţar 
totodată, ceva de drăcuşor pus pe şotii (acum, de cînd cu 
Elena, o cenuşă dureroasă i-a inundat, făcîndu-i să 
lăcrimeze tot timpul) — ochii aceia luminoşi ca cerul de 
mai se acopereau de nori zbuciumaţi, fulgere îndurerate îi 
traversau, pleoapele se zbăteau speriate, buzele şi mîinile 
începeau să-i tremure „de parcă ar fi fost conectate la o 
sursă de curent rău... Ne pregăteam să-l întîmpinăm cu 
inimi înjunghiate de necaz şi de umilinţă... 

Începea să strige de la poartă: „Anca! Anca!... leşi afară 
să te văd, frumoaso! leşi afară!...” Şi începea să înjure. 
înainta pe alee, împleticindu-se, lovindu-se cînd de un 
pom, cînd de altul... 

În sfîrşit, cînd ajungea înăuntru, începea prăpădul: 
spărgea tot ceea ce găsea în cale, iar, dacă mama 
încerca să-l oprească, se năpustea asupra ei cu pumnii, 
cu picioarele. 

N-am putut să suport niciodată violenţa, dar, de-atunci, 
mi se face pur şi simplu rău numai dacă a,7d vorbindu-se 
despre aceste scene... 

Andreea devenise palidă, miinile începuseră să-i 
tremure... 


41 


TANDREŢE 


Te rog, Andreea! spusese Vlad. Lasă, nu mai povesti!... 

— Ba nu, am să-ţi spun totul! Vreau să arunc odată 
întreaga otravă a acelor ani, pe care-o mai simt foind în 
mine ori de cîte ori mă gîndesc la copilărie şi la faptul că 
ar fi putut să fie altfel, dacă tata ar fi rămas om. 

Odată, a lovit-o atit de rău pe mama, încît ea a leşinat. 
Am început atunci să tip, să ţip şi să-i strig: „Cri-minaluie! 
Criminalule!” Şi, găsind la îndemiînă un lemn mai lung 
care era după sobă, l-am lovit şi eu cu sete, o dată, de 
două ori de mai multe ori..., pînă ce-a reuşit să se 
întoarcă spre mine şi să-mi smulgă lemnul din mînă... N- 
am ştiut atunci ce s-a mai întîmplat cu mine... M-am trezit 
a doua zi, intr-un pat străin, în casa unei vecine mai 
înstărite, prietenă a familiei noastre, căreia noi, copiii, îi 
spuneam: „Tanti mama”. Aveam un ochi vînăt, mîinile şi 
corpul, de asemenea, pline de vînătăi... Mă durea totul — 
n-aş fi putut să arăt cu un deget măcar unde nu mă doare 
— şi simţeam că ies din mine flăcări de parcă m-aş fi aflat 
în mijlocul unor viîlvătăi... Am izbucnit în plins, mai ales 
pentru durerile sufletului. _ 

Am întrebat ce s-a întîmplat cu mama?!... |şi revenise, 
dar arăta şi ea tot aşa de „împodobită” ca şi mine. Am 
jurat că nu mă întorc acasă pînă cînd el nu pleacă de- 
acolo definitiv. Nu voiam să-l mai văd... Şi nici nu l-am 
mai văzut, pentru că, într-o săptămînă, ne-a părăsit. Pe 
lîngă nenorocirea cu băutura, îşi găsise şi altă femeie pe- 
acolo, pe la prăvălia la care lucra. Vestea, pe care mama 
a aflat-o, a fost picătura ce-a umplut paharul. Pentru 
această „picătură” s-a despărţit de tata. Altfel, nu cred că 
l-ar fi lăsat... Ar fi suferit mai departe bătăi şi înjosiri de la 
el, dar nu l-ar fi lăsat, fiindcă îl iubea... Cînd a aflat însă... 
parcă a turbat. l-a scos lucrurile în stradă şi i-a spus că 
dacă mai îndrăzneşte să intre în curtea noastră „îi crapă 
capul cu toporul!” Şi, mă tem că ar fi fost în stare!... 

— Ce vorbeşti?!... 


42 


GEORGE ŞOVU 


— A, n-o cunoşti pe Nana! „Cînd e vorba, la o adică... 
S-a terminat! Pînă aici!”... 

A rămas, săraca, singură, cu patru copii. Eu aveam 
nouă ani, fratele meu opt, iar cele mici se aflau „in 
copaie”, cum se spune la ţară, abia împliniseră un an. N-a 
vrut să ne dea pe nici unul. S-a judecat şi ne-a păstrat pe 
toţi!... 


2. 


Vlad priveşte din nou fotografia... Deodată, observă că 
fetiţa pune florile din braţe de-o parte, îşi scoate, la 
repezeală, funda din păr, îşi aruncă săndăluţele din 
picioare şi începe să alerge pe marginea drumului 
asfaltat, care, în locul acela, făcea un cot, ocolind puţin 
ca?a cu pridvor spre drum, dar şi în partea cealaltă, spre 
curtea plină de păsări şi de tot felul de „acareturi” pentru 
vite, pentru oi, porci... 

lat-o acum coborînd, în fugă, tăpşanul de iarbă ce 
desparte şoseaua de undele limpezi şi domoale ale 
lalomiţei. 

„Tică, Tică, ţipă ea, vreau şi eu să mă scald!” 

Şi, fără să mai aştepte încuviinţare din partea vărului 
ei, mai mare cu vreo opt-zece ani, îşi scoate, în grabă, şi 
rochiţa de pe ea, rămînînd în chiloţei, şi intră în apă. Se 
trinteşte în fund, într-o margine, unde rîul construise, 
parcă anume, un mic bazin — o baltă, de fapt, despărțită 
de cursul normal printr-un grind de nisip. Începe să se 
bălăcească în apa care aici era şi mai caldă. 


43 


TANDREŢE 


Văzînd-o, verişorul ei îi strigă: 

„A, nu, Andreea, nu aşa! Nu e voie!” 

„Ce nu e voie?” întreabă, curioasă, fetiţa. 

„Nu e voie să te scalzi aici!” răspunde Tică. 

„De ce?” 

„Pentru că nu eşti în costum de baie!” adăugă el cît se 
poate de serios. 

„Păi, mie mama îmi face baie fără costum! răspunde 
fetiţa. Şi, dacă mă enervezi, să ştii că dau şi chiloţii jos!w 
Şi chiar „îi dă”, aruncîndu-i apoi în braţele varului ei. 

Tică îi prinde, rizînd. Apoi adaugă: 

„Ei, aşa da! Acum te poţi scălda în voie”, după care, se 
aruncă şi el în apă, acolo unde aceasta era mai adîncă... 

„Vreau şi eu, vreau şi eu!” spune Andreea, alergind 
către el. 

„Ce vrei şi tu? Ce vrei şi tu?” spune un alt băiat, de 
vreo opt-nouă ani — Gheorghiţă, fratele mai mic al lui 
Tică, prinzînd-o din spate şi afundînd-o cu capul în apă... 

„„„Avea el ce-avea cu Andreea, nu se prea împăcau. li 
plăcea s-o necăjească tot timpul, mai ales că el rămînea 
cu ea acasă, cînd ceilalţi plecau după tot felul de treburi, 
pe cîmp. Sau împreună cu el mergea Andreea cu vaca la 
păscut, ori cu oile... 

Îi plăcea aşa de mult „la ţară”, cum spunea ea, la 
Carolina. O ruga pe mamă-sa s-o trimită de la Bucureşti, 
vara, să stea şi ea citeva săptămîni, o lună, uneori chiar 
mai mult /a țară! 

Carolina era sora cea mai mare a Nanei. O crescuse pe 
mama Andreei, cînd aceasta, la rîndul ei, era mică. Nana 
îşi amintea cu mare emoție de o întîmplare, pe care, 
firesc, i-o povestiseră fraţii ei mai mari... 


Mama lor, care a avut zece copii (Nana — Anca pe 
numele ei — era penultimul) se îmbolnăvise rău tocmai 
cînd o alăpta pe ea. Fusese internată într-un spital de boli 


44 


GEORGE ŞOVU 


contagioase. Fetiţa a rămas acasă; nu avea decit cîteva 
luni. Carolinei, ca mai mare dintre toţi, îi reveniseră toate 
grijile gospodăriei; în plus, rămăsese şi cu un copil 
neînţărcat. Nu ştia cum să se descurce, fiindcă Anca nu 
voia, cu nici un preţ, să bea lapte de la vacă, oferit într-o 
sticluţă cu biberon. N-a vrut o zi, n-a vrut a doua... 
Lucrurile se agravau... Copilul plîngea în disperare, iar în 
tot satul nu se găsea, întimplător atunci, nici o mamă 
care să mai alăpteze. 

Când i-a venit ideea salvatoare, Carolina s-a înfiorat de- 
o emoție necunoscută... Avea şaptesprezece ani, era o 
fată frumuşică, bine dezvoltată, urma să se căsătorească 
nu peste mult timp... 

A luat fetiţa şi a aşezat-o la pieptul ei, ca o adevărată 
mamă. Cînd Anca a prins sînul, în gură şi-a început „să 
sugă”, sora ei mai mare, care-o ţinea pe braţul sting, a 
început să toarne uşor, de deasupra, lapte dintr-o sticluţă. 
Astfel şi-a păcălit surioara, salvînd-o în acelaşi timp... N-a 
spus la nimeni, fiindcă îi era ruşine, la nimeni dintre fraţi 
şi, cu atît mai mult, celor din afara casei lor. 

Intr-o zi, tatăl copiilor, sosind mai devreme acasă — era 
notar peste vreo trei comune — a Surprins acel 
„spectacol” înduioşător. l-au venit lacrimi în ochi. Nu şi-a 
tulburat copilele şi nici nu i-a spus Carolinei că ar fi văzut- 
o. A lăsat să se înţeleagă că şi el este convins, ca şi toţi 
ceilalţi ai casei, că Anca a început să se hrănească din 
sticluţa cu lapte. Dar nu l-a răbdat inima să nu-i spună 
soţiei, mamei celor două fete, care a plins îndelung, 
impresionată de gestul Carolinei. Abia mai tîrziu lucrurile 
s-au aflat şi-atunci Carolina nu mai era jenată, ci mîndră 
pentru că îşi salvase sora... 

Greu a fost, din nou, cînd fata cea mare a familiei 
Săvulescu (acesta era numele părinţilor celor zece copii 
— şi al lor fireşte) s-a căsătorit şi a trebuit să se mute la 
casa ei. Anca, acum de doi ani şi ceva, n-a vrut defel să 
se despartă de Carolina. Pînă la urmă, aceasta s-a mutat 


45 


TANDREŢE 


în casa soţului cu soră cu tot, de care n-a scăpat decit 
aproape peste un an... 

Era casa în care-i plăcea şi Andreei să vină vara, cu rîul 
cel cu unde limpezi şi blînde, numai bun pentru scăldat, 
cu grădini în care pomii gemeau de roade, cu cîmp pe 
care porumbul creştea înalt de nu te vedeai din el călare 
pe cal fiind, cu viţă de vie... 


„Lasă, măi zărghitule, fata-n pace!” îi strigă Tică lui 
Gheorghiţă, alergînd şi scoţind-o pe Andreea din apă. 

„Îl vezi? spune fata, trăgînd aer în piept şi ştergîndu-şi 
faţa de şiroaiele de apă, aşa-mi face mereu... E un rău, nu 
ştiu ce are cu mine!” 

„Ascultă, diavole — i se adresează Tică fratelui său — 
dacă mai aud că te-atingi de ea, e vai de spinarea ta! 
Ţine minte, ţi-o tăbăcesc! Să n-avem vorbe!” 

Gheorghiţă ride şi aleargă pe rîu în sus. 

Tică o ia pe Andreea în braţe şi intră cu ea unde apa 
este mai adincă. Fata îl ţine pe după git, chicotind de 
plăcere şi oarecum de uşoară spaimă. Cînd oboseşte, o 
lasă jos, mai la marginea apei. Fetiţa, cu ochii verzi, peste 
care se lasă părul blonduţ, şi cu un trupşor cioplit parcă în 
marmură caldă, îi strigă, bătînd din picior: 

„Mai vreau, mai vreau!” 

„Păi, sigur, că mai vrei! Dar ia mai du-te şi bălăceşte-te 
în balta ta, acolo, în margine!” 

„Răule! îi strigă fata îmbufnată. Şi tu eşti un rău!” 

Tică îi zimbeşte şi se apropie de ea... Andreea i se 
aruncă în braţe... 


46 


GEORGE ŞOVU 
3. 


„La-la, la-la, la, la-la, la-la-la!” Andreea cîntă!... Trece 
printre şirurile de porumbi, mai înalţi de încă două-trei ori 
decit ea, şi cîntă: „Pe ma-lul mă-rii cînd ră-sa-ree lu-na!”... 
Şi, mai departe: „La-la, la-la-la, la, la-la, la-la-la!” 
Gheorghiţă, cu vaca de lanţ, înaintează pe marginea 
porumbilor, printr-o mirişte... 

Nici n-o bagă în seamă pe verişoara lui mai mică. Cu un 
maldăr de mohor pe cap, legat şi aşezat aşa cum a văzut 
ea că fac şi merg femeile, aceasta înaintează, fericită, 
prin porumbi. Îşi încearcă, din nou, calităţile vocale: „Pe 
ma-lul mă-rii cînd ră-sa-ree lu-na!” 

„Bravoo! Biis! Bravo!” strigă cineva, din marginea 
porumbului, bătînd din palme. Fata se opreşte, ia 
maldărul de mohor de pe cap, îl pune jos şi se aşază pe 
el, izbucnind într-un hohot de ris... 

„Ce-nseamnă «bis»?” întreabă fata, oprindu-şi rîsul. 

„Adică: încă o dată?” 

„Îţi place cum am cîntat?” 

„Daa!” spune băiatul, cu un zîmbet pînă la urechi. „Vrei 
să mai cînt încă o dată?” întreabă Andreea serios. 

„Nuuu!” îi răspunde vărul ei. Rid amindoi... 


4. 


„Nea, boală! Mai încet, nu vezi că mă loveşti?”... 


47 


TANDREŢE 


Carolina o caută din ochi pe Andreea. Unde-o fi, că doar 
i-a auzit vocea. Abia terminase de muls vaca şi dăduse 
drumul viţelului, să-şi primească şi el „porţia”. Fata 
băuse, pe nerăsuflate, din spuma albă şi bună de 
deasupra oalei. Apoi dispăruse. 

„Nea, boală! Mai încet, nu ţi-am spus? 

„Andreea, mamă, unde eşti?w întreabă mătuşa fetei. 
Dar, nici un răspuns, de nicăieri. 

Începe s-o caute prin curte. „Andreea, Andreea!” o 
strigă, ajungînd lingă vacă. 

Extraordinar! Nu-i vine să creadă: în genunchi, de 
partea cealaltă de cum se afla viţelul, fata suge direct din 
ţiţele vacii! 

„Andreea, ce faci? se repede Carolina spre ea. Fugi de- 
acolo, mamă, că te loveşte vaca, mă bagi în păcat!” 

Fata se ridica şi întinde un zîmbet fericit pe buzele pline 
de lapte... 

„Doamne fereşte, cum de ţi-a dat prin cap aşa ceva? 
mai întreabă femeia. Da’ nu-ţi dau eu să bei cît lapte vrei, 
din oală?” 

„Parcă e mai bun direct de la vacă!” răspunde fetiţa cu 
sinceritate, întinzîind mîinile ei mici spre a-şi îmbrăţişa 
mătuşa... 

„„.Vlad se mişcă de pe fotoliu şi imaginea se tulbură... 
În pridvorul casei, Carolina stă întinsă între făclii care 
luminează de jur împrejur. Nu vrea să mai bage pe nimeni 
în seamă, deşi în preajma ei se află atita lume. Nana şi 
Andreea pling înăbuşit, mîngiindu-i, de-o parte şi de alta, 
mîinile încrucişate pe piept... Curtea, grădina, rîul, totul în 
jur a încremenit. Nu se mai simte nici o respiraţie... 


An 
| 


48 


GEORGE ŞOVU 


5. 


Un „Mercedes” alb se opreşte în faţa hotelului. Vlad se 
apleacă peste balustradă şi-l salută pe Tică, vărul 
Andreei, care tocmai închidea portiera maşinii. 

— Vin de la Braşov. Am trecut pe la voi să vă aduc 
nişte pepeni. Ştiam că sînteţi aici. Mi-a spus tataie, cînd 
am plecat din Bucureşti. 

Bogdan şi Mădălina sînt lingă el în cîteva secunde. 
Încep să care în hotel pepeni verzi, lungi cit nişte purcei. 

— Sînt nemaipomeniţi, o să vedeţi! le spune Tică... 

— Şi-ai tăi? întreabă Andreea... 

— Au rămas în Poiană... Miine plecăm. Mergem direct la 
Snagov, la mama, să mai punem cite ceva la punct, să nu 
se părăginească de tot! 

— Ascultă, Tică — intervine Vlad — nu vrei să-mi 
împrumuţi şi mie „vopseaua” cu care-ţi dai tu pe păr? N- 
ai nici un fir alb!... 

— Costă prea scump, Vlade! răspunde vărul Andreei, 
rizînd. Şi-apoi ţie, „bătrine”, îţi stă foarte bine aşa, cu 
luminile acelea pe la tîmple. Ar fi păcat să le-ntuneci!... 

— Preferam luminile de dinăuntru, vericule! spune 
Vlad, admirînd părul negru şi bogat al lui Tică, într-adevăr 
fără nici un fir alb prin el. 

— E rădăcină de la Priş, dragul meu, intervine Andreea. 
Nu l-ai văzut pe taică-său că la şaptezeci şi opt de ani, 
cînd s-a prăpădit, avea părul tot negru?!... Dar ce băiat 
frumos era Tică — adaugă Andreea — atunci cînd era 
marinar şi venea de m-aştepta pe mine la poarta Liceului 
„Lazăr”!... 

— A, asta nu mi-ai spus! 

— Oi mai fi uitat şi eu cite ceva... 


49 


TANDREŢE 


— Să n-o crezi, Vlade — îi spune Tică, în timp ce se 
aşază la volan, pregătindu-se de plecare — nu veneam 
după ea... Eram îndrăgostit de-o colegă de-a ei, o fată 
nemaipomenită! 

—  Mincinosule! izbucneşte Andreea, şi păcătosule! 
Care era, mă, aceea, că nu te-am văzut niciodată cu ea!... 

Maşina a coborit pe aleea străjuită de brazi argintii. Au 
urmărit-o cu toţii pînă ce-a ajuns în şosea şi-a virat la 
stinga, spre Braşov. Bogdan s-a întors la bazin, Mădălina 
la plajă, iar Nana la andrelele sale. 

Andreea şi Vlad au pornit să se plimbe pe aleile 
parcului, ţinîndu-se de mînă ca doi adolescenţi... 

— Ce rău îmi pare că nu te-am întîlnit cînd erai elevă la 
„Lazăr”! spune judecătorul cu o umbră reală de regret in 
glas. 

— Ai fi putut, că tu erai student atunci! răspunde 
Andreea. Dar, cine ştie pe unde-ţi sticleau ochii, 
hoţomanule! 


— O, am fost cel mai cuminte băiat! 
— Mie-mi spui?!... 


— Şi, într-adevăr, Tică te aştepta la poarta liceului? 
— Bineînţeles, dar nu asta e important! Ci... 


6. 


— Nu credeam s-ajung vreodată să-nvâţ la Liceul 
„Lazăr”!... 


50 


GEORGE ŞOVU 


— Îmi place! exclamă Vlad, sună ca din Odă (în metru 
antic): 

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...” 

— Eu m-am oprit la „să-nvăţ”! Şi, într-adevăr, nu 
credeam s-ajung să-nvăţ la cea mai grozavă şcoală din 
cîte existau pe-atunci în Bucureşti... 

—  Uşurel, uşurel! Dar cu „Bălcescu” sau „Mihai 
Viteazul” ce facem? De ele n-auziseşi? 

— Nu m-au interesat! Pe mine „Lazărul” mă fascinase... 
Era şi in inima tirgului... 

— Lîngă „Cişmigiu”... 

— Da, lingă „Cişmigiu”... 

— Sînt argumente... hotăritoare, n-am ce spune! 

— Degeaba rizi, să ştii! Pentru un copil sărac şi modest 
ca mine, care venea dintr-o mahala prăpădită, „Lazărul”... 

— Era ca visul „domnişoarei Nastasia” de-a ajunge pe 
Popa Nan... 

— Cine ştie? Poate!... 

Vlad simte o căldură nouă şi bună în suflet. Totdeauna 
l-a impresionat fiinţa umană aflată în tremur la suflările 
mai puternice sau rele ale vieţii. Poate că şi de-aceea se 
făcuse judecător. Deşi era atit de sensibil, impresionîndu- 
se uneori pînă la lacrimi de durerile oamenilor, era 
pasiunea vieţii lui să le cerceteze, să le caute izvoarele şi 
să încerce să le vindece prin ceea ce puteau să facă legea 
şi omul în mîna căruia aceasta se afla... 

Pe Andreea o ştia tare şi mîndră! îi plăcea aşa cum era, 
cum se purta. Dar cînd zonele acelea de frumuseţe de 
dinăuntru, ale ei, rămîneau cumva descoperite şi măcar 
aparent fără apărare, o simţea parcă şi mai aproape de 
fiinţa lui, fiindcă era mai umană, mai vulnerabilă... Intr-o 
iarnă, plecaseră pentru cîteva zile la munte, se îndreptau, 
de fapt, spre acelaşi hotel în care se aflau acum. Ninsese 
mult, era zăpadă mare şi ger. Autoturismele nu puteau să 
meargă şi nici nu aveau voie. Aşa că şi-au făcut bagajele, 
s-au îmbrăcat bine, cu haine potrivite şi-au pornit-o către 


51 


TANDREŢE 


gară cu tramvaiul. Datorită unor lucrări ce se făceau în 
preajma Gării de Nord, acesta i-a lăsat cam departe. 
Trebuia să-şi ducă singuri bagajele, în miîini. 

Andreea, micuță de statură, cu un costum de munte pe 
ea, dar cam mărişor (nu-l prea nimerise, deşi, altfel, era 
destul de arătos), cu un geamantan într-o mînă şi cu o 
geantă intr-alta, amîndouă destul de grele, înota prin 
zăpadă. Părea un biet copil neajutorat. Lui Vlad i s-a făcut 
milă de ea şi i-a părut rău că a trebuit s-o vadă într-o 
asemenea situaţie. Dar, în acelaşi timp, căldura aceea a 
năvălit din nou peste sufletul lui. Dacă nu i-ar fi fost 
teamă de ridicol, ar fi oprit-o din zbaterea ei prin zăpadă, 
cu bagajele acelea grele, şi-ar fi îmbrăţişat-o, acolo, în 
mijlocul străzii... Se gindea aşa, poate într-un mod 
nepotrivit, zicîndu-şi: iată, ea, care conduce o lume 
întreagă de elevi, peste două mii şi aproape o sută de 
cadre didactice, în calitate de directoare a unui mare 
liceu... În sfîrşit, nu asta era important..., ca de altfel, 
acum: „Cine ştie? Poate!”... Cuvintele l-au întors la 
atmosfera aceea îmbibată de tristeţe, pe care o simţise 
parcă aievea şi el, ascultînd povestirea Andreei... 


— La şcoala primară — continuă profesoara — eram 
cea mai mică din clasă. Voiau să mă îngraşe cu untură de 
peşte... Era în anii aceia de sărăcie, de după război. Şi 
mie, fiindcă eram aşa de pricăjită, îmi rezerva 
învăţătoarea totdeauna două linguri, porţie dublă deci. 

Aveam în clasă însă o fată de măcelar. Erau mai 
pricopsiţi, în orice caz, aveau ce minca. Odrasla 
măcelarului — colega mea — venea la şcoală cu o 
grămadă de sandvişuri: cu şuncă, ori cu salam bun, sau 
cu te miri ce mai punea între feliile de piine. Le mînca 
singură, fără să dea o bucăţică vreunui copil. De aceea 
era şi grasă cît o putinică. Aşa o şi porecliserăm de fapt: 
„Putinica”! 


52 


GEORGE ŞOVU 


Ceea ce ne scotea din sărite, pe mine cu deosebire — 
eram şi şefa clasei, răspundeam deci de ceea ce se 
întîmpla în colectiv — erau laudele colegei noastre, 
„Putinica”. In fiecare recreatie, îşi scotea sandvişurile din 
ghiozdan, se ducea repede la catedră, se urca pe scaun 
— ca să fie văzută de toată clasa — şi începea: 

„la uitaţi-vă ce am eu aici: şunculiţă buună (şi se lingea 
pe bot), sălămior buun (şi repeta gestul, trecîn-du-şi limba 
peste buze), ouşoru... „buun”, completa clasa, în 
batjocură; „da ouşor buun” — relua „Putinica” — şi-apoi 
se-apuca să înfulece. 

Am rugat-o de cîteva ori să se-astimpere, spunîndu-i că 
e urit şi nepotrivit ceea ce face. Dar nu m-a ascultat, nici 
nu se uita la mine. Inconjurată de şunca şi de salamul ei, 
se considera irezistibilă. 

Intr-o zi, mă durea capul teribil, de foame, probabil. 

„Putinica” a apărut, din nou, cu sandvişurile ei la 
catedră. 

Am ţipat la ea să plece de-acolo. 

„Da, cine eşti tu să strigi la mine? Sărăntoaco! mi-a 
răspuns ea. Ce crezi că dacă înveţi bine...” 

N-a mai apucat să continue că m-am repezit la ea, am 
tirit-o jos de pe scaun şi-am început s-o plesnesc, s-o 
plesnesc peste faţă şi să-i sleiesc sandvişurile pe chipul ei 
umflat şi unsuros... 

Copiii se-adunaseră în jurul nostru şi strigau: „Aşa! Dă- 
i! Dă-i, Andreea! Dă-i, să se sature!” 

„Putinica”, pe jos, urla cît o ţineau puterile, şi-o ţineau, 
nu glumă, a pus toată şcoala-n picioare. Toţi au aflat de 
isprava mea şi n-a fost nimeni să nu-mi dea dreptate. Şi, 
totuşi, la scandalul făcut de măcelar — care şi-a şi mutat 
odrasla la altă şcoală — directoarea, care mă iubea ca pe 
propriul ei copil, a fost nevoită să-mi scadă nota la 
purtare pe trimestrul acela. 


53 


TANDREŢE 


„Aşa, de formă, Andreea! mi-a spus. Altfel, umflatul 
ăsta (şi măcelarul era cît un butoi) se duce mai departe, 
ne reclamă, nu se lasă cu una, cu două!” 

Eu, totuşi, n-am înţeles-o, cu toată motivarea ei. N-am 
putut şi nici n-am vrut! 

„Să reclame! i-am răspuns atunci. Şi ce dacă? Să vină 
cine-o vrea şi să întrebe copiii; să asculte ce făcea fiica 
măcelarului în fiecare zi!” 

„Ei, ce ştii tu!”... mi-a răspuns. 

La sfîrşitul anului şcolar, am avut însă, la purtare, tot 
media zece... 

— Altfel, nu mai puteai rămîne şefa clasei! 

— Parcă tu n-ai fost la fel, de ce mai rizi de mine? 

— Dar nu rid deloc! spuse Vlad, serios. Vorbim ca-ntre 
doi „şefi”, nu?... 

— Să ştii că-mi plăcea! mărturiseşte, sincer, Andreea. 
De fapt, atunci, în acei ani, în care am fost şi comandantă 
de pionieri pe şcoală, m-am hotărît să mă fac profesoară. 
Am descoperit că „am aptitudini”, cum se spune... Păi, ştii 
cum ascultau copiii de mine?! Mamă, mamă!... 

— N-ai un ac să te dezumiflu?... 


— Mă îmbolnăveam des cînd eram mică, făceam febră 
mare, nu ştiu de ce. Totdeauna mă salva bunica, nu 
doctorul. Ea mă învelea în cearşafuri ude, mă frecţiona cu 
fel de fel de unsori făcute din buruieni, stătea tot timpul, 
săraca, lîngă mine, pînă-mi trecea. Cînd m-am făcut mai 
măricică, am început să dorm cu diînsa şi aşa s-a întîmplat 
pînă a murit. Atunci, pentru prima dată, nu mi-a mai fost 
frică de morţi. Înainte de a se sfirşi, m-a chemat lîngă 
dînsa cu un semn. M-am apropiat. A ridicat puţin mina şi 
mi-a mîngiiat obrazul. Nu mai putea să vorbească. La 
cîteva minute, a oftat o dată puternic şi-a închis ochii... 

Fusese o femeie înaltă şi energică. Avea un păr lung, 
care, în anii din urmă, ajunsese aproape în întregime alb. 
ÎI strîngea şi îşi făcea cu el un coc mare, la spate. După 


54 


GEORGE ŞOVU 


moartea bunicului, rămăsese tare săracă... Să creşti zece 
copii?!... De aceea era atît de econoamă..., stringea orice 
petecuţ de cîrpă pe care-l găsea în cale, un nasture, se 
apleca si-l lua din ţărină, nu dădea niciodată bani la 
tramvai, pentru că nu mergea niciodată cu tramvaiul... 
Cînd trebuia să se ducă undeva, o lua pe jos, indiferent 
care ar fi fost distanţa. 

„Cît mă mai ţin picioarele, maică, le folosesc! De ce să 
dau bani la tramvai?u aşa răspundea. 

Din cîrpe, zdrenţe, le potrivea ea cum le potrivea, şi 
tesea nişte preşuri foarte frumoase. Aşa mi se păreau mie 
pe-atunci. Şi, cum le vedeam tesute, începeam: „Pe-astea 
mie mi le dai, bunico! Cînd o să mă mărit!u „ie ţi le dau, 
draga maichii, ţie! răspundea, zimbindu-mi. Numai să 
ajung eu să te văd măritată!u... 

— Şi unde sînt preşurile? Ce-ai făcut cu ele? întreabă 
Vlad, rizînd... 

— Cum, nu le-ai văzut? 

— Nu! Nu mi le-ai arătat niciodată! 

— A, a fost o scăpare de-a mea! Dar să ştii, sînt în 
„lada de zestre”! Le păstrez! 

— Pentru cine? 

— Pentru fata ta! | le dau ei, cînd o să se 
căsătorească! 

— Ei, aşa da! M-am liniştit!... 

— Ştii ce-mi plăcea mie, mai mult şi mai mult, să 
mănînc atunci cînd eram bolnavă? 

— Ce? 

— Gemul de prune!... Dar noi n-aveam! Uite, nu-mi 
dau seama de ce, dar n-aveam, ori n-am avut niciodată 
de-ajuns, ca să mă satur! 

Avea însă un gem foarte bun vecina noastră, „tanti 
mama”. Imi aducea numai cînd eram bolnavă... Venea cu 
cîte o jumătate de pahar, nu mai mult şi, cînd îl vedeam, 
îmi lăsa gura apă de poftă. Trebuia să le dau din el şi 
fetelor, celor mici, care stăteau cu gura căscată cînd mă 


55 


TANDREŢE 


vedeau miîncînd. Aşa că, abia mă alegeam cu o linguriţă, 
două... 

De-aceea... 

— De-aceea faci tu atîta gem acum. Şi aşa de bun!... 

— Să ştii că da!... În afară de gem, cînd eram bolnavă, 
mai aveam şi altă bucurie: un vecin de-al nostru, care era 
tipograf, avea acasă citeva sute de cărţi, o adevărată 
bibliotecă. A văzut că-mi place să citesc, că tînjesc după 
ele. Îmi împrumuta şi mie, din cînd în cînd, dar dacă mă 
îmbolnăveam, venea neapărat pe la noi pe-acasă şi-mi 
făcea cadou cel puţin o carte! 

— Cum văd eu, suferinţele tale erau îndulcite cu... gem 
şi cu visuri!... 

— Mai ales cu visuri! Şi „Lazărul” a fost unul dintre 
ele!... Ţi-am spus, învăţam bine, toată lumea la şcoală mă 
răsfăţa... Prin clasa a VIl-a — mi-aduc aminte — ne-a venit 
la şcoală o profesoară nouă de chimie. Fusese pînă atunci 
la universitate. Nu ştiu ce se întîmplase de ajunsese la 
noi. Era o femeie distinsă, fină şi elegant îmbrăcată. Avea 
nişte miini delicate, cu degete lungi, iar pe unul dintre ele 
purta un inel cu o piatră — nu ştiu ce fel să fi fost — care 
strălucea în timp ce scria ceva pe tablă, pînă în spatele 
clasei. A fost numită şi diriginta noastră. Eu eram fericită. 
Îmi plăcea de dînsa, îmi plăcea şi cum explica, începusem 
să fac tot felul de experienţe într-un mic laborator şi ea 
mă ajuta... De-atunci m-am molipsit de chimie şi uite că... 

— N-ai mai scăpat! 

— Cînd explica, îmi căuta totdeauna ochii. Eu eram 
punctul ei de încercare, testul: privind la mine, îşi dădea 
seama dacă are şanse să fie pricepută de ceilalţi copii. 
(Venind de la universitate, pentru ea era o problemă să 
se facă înţeleasă de nişte copii de vîrsta noastră şi... de 
nivelul unei şcoli...). 

Cînd constata că lucrurile merg bine, continua; altfel, 
se oprea, relua, întreba, iarăşi explica... In orice caz, ţinea 
foarte mult „să învăţăm carte de la ea!” Chiar aşa ne-a 


56 


GEORGE ŞOVU 


spus, cînd a intrat pentru prima dată în clasă: „Copii, voi 
puteţi să învăţaţi carte de la mine! Să nu vă speriaţi, 
dacă, la început, n-o să pricepeţi mare lucru! Pînă la 
urmă, ne vom înţelege! Şi eu ţin ca voi să învăţaţi carte 
de la mine!”... Ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi dintre 
colegii mei... 

Obişnuindu-se să-mi citească în ochi, a început să 
folosească această tactică şi în calitate de dirigintă. Ştia 
că sînt sinceră, uneori — brutal de sinceră, că nu mint. 
De-aceea, într-o zi, cînd nişte băieţi mai năzdrăvani şi mai 
leneşi, bineînţeles, au împins băncile pînă în spatele 
clasei, pentru ca profesorul de matematică să nu se mai 
poată plimba pe-acolo şi să-i observe cum copiază, 
diriginta s-a supărat şi-a vrut să ştie cine săvirşise fapta. 
Autorii ei nu s-au ridicat să recunoască. Nimeni, din toată 
clasa, n-a scos o vorbă... Atunci m-a întrebat pe mine şi 
m-a privit atent în ochi. Nici eu n-am spus nimic, dar 
dînsa, rostind singură numele presupuşilor vinovaţi (pe 
care-i bănuia), a citit pe faţa mea adevărul, confirmarea. 
Băieţii nu s-au supărat pe mine, fiindcă mă cunoşteau; le- 
a părut rău că n-au recunoscut singuri. lar pe dirigintă o 
iubeau cu toţii... 

Vorbind cu mama într-o zi — întîmplător, bineînţeles, 
nu ştiu de ce venise pe la şcoală, i-a spus: „Imi place fata 
dumitale! Aş fi vrut să am şi eu una ca ea. Nu am decit un 
băiat mai mare, care e student. Nu vrei să mi-o dai mie? 
O înfiez! Dumneata mai ai trei. Şi eşti singură!” 

Nana a făcut eforturi ca să n-o repeadă, să-i răspundă 
politicos. Dorinţa şi propunerea profesoarei o jigniseră. 
„Adică — şi-a spus — desigur: eu nu pot s-o cresc, s-o 
educ?!” 

Am înţeles! Şi eu m-aş fi revoltat la fel... Dar realitatea 
rămînea aceeaşi, cu toată revolta — şi ea se numea 
sărăcie, care nu putea fi schimbată. 

De aceea, mama ar fi dorit ca, după gimnaziu, să mă 
apuc să muncesc. Eram mică, nu împlinisem paisprezece 


57 


TANDREŢE 


ani dar se oferise cineva s-o ajute să-mi găsească ceva de 
lucru. 

Cînd am aflat despre această hotărtîre, m-a apucat un 
plins disperat. Eram premianta întîi pe şcoală, alţii, mult 
mai slab pregătiţi decît mine, încercau să intre pe la 
diferite licee, iar eu să închei învăţătura aici, să mă duc să 
muncesc? Asemenea ginduri frăminta mintea mea, în 
timp ce plingeam, pe înfundate, în spatele curţii noastre, 
ascunsă după o magazie, ca să nu mă vadă nimeni. 

Am stat de vorbă cu bunica şi i-am spus că m-am 
hotărit: „O să mă fac profesoară! Profesoară de chimie, ca 
doamna Gheorghiu!” 

Bătrîna a rămas cu ochii aţintiţi la mine, cîteva clipe n-a 
putut să spună nimic, apoi, apropiindu-se de mine, m-a 
strîns lîngă pieptul ei şi, mîngîindu-mă pe cap, a început 
să-mi spună, aproape ca într-un descîntec, cum ziceai tu: 
„Draga mamii, draga mamii!...” Şi-a început să plingă... 

M-am desprins de ea aproape supărată. „Te rog să nu 
plîngi! i-am spus. Ai să vezi! Am să ajung profesoară!” 

M-am aşezat pe un scaun şi-am început să privesc prin 
fereastră. În cîteva clipe nu mai eram acolo. Am intrat 
într-o cancelarie — ca cea de la şcoala noastră, am luat 
un catalog de pe masă şi, cu el sub braţ, am ieşit pe 
culoar. Înaintam. Eram elegantă ca doamna Gheorghiu şi 
toţi foştii mei colegi se fereau din calea mea, se lipeau, 
sfioşi, cu spatele de ziduri, şoptind: „E Andreea! E 
Andreea! E noua noastră profesoară!”... 

„Să-ţi ajute Dumnezeu, Andreea, maică! exclamă 
bunica, aflată din nou, lîngă mine. Şi, dacă vrei să ştii, şi 
eu cred..., cred, draga mamei! Pentru că tăria omului e 
nemăsurată, atunci cînd vrea, cînd merge după o 
lumină!”... 

Nu mai plîngeam. Am îmbrăţişat-o şi-am ieşit repede în 
curte. Apoi pe stradă. Apoi... 


58 


GEORGE ŞOVU 


Cînd am coborit din. tramvai — pe-atunci circulau 
tramvaie pe bulevardul din faţa Liceului „Lazăr” — mi s- 
au înmuiat picioarele. Nu puteam să merg. Parcă se 
învîrtea toată lumea cu mine. M-am apropiat de gardul 
„Cişmigiului” şi m-am sprijinit. Un bărbat în vîrstă, trecînd 
pe lîngă mine, s-a oprit şi m-a întrebat dacă mă simt rău. 

„Nu, n-am nimic!” i-am răspuns şi-am plecat decisă 
spre şcoală. In faţa listelor cu rezultatele, afişate pe un 
panou, se afla multă lume — copii, părinţi. Era o foiala 
îngrozitoare, sfişiată de strigăte de bucurie sau de hohote 
de plins, stropită cu lacrimi ori cu stele din zimbetele 
învingătorilor. 

M-am aşezat undeva, pe o margine de zid, lîngă un 
gard, să mă odihnesc, ca după un drum lung. Şi, dacă mă 
gîndeam bine, era într-adevăr foarte lung drumul... „din 
mahalaua Veseliei... pînă pe Popa Nan”, cum ai spune tu. 

Puteam să stau liniştită, nu mă cunoştea nimeni. Nici 
un copil din şcoala noastră, ori din mahalaua noastră nu 
îndrăznise să se prezinte la examenul de admitere la 
Liceul „Gheorghe Lazăr”. Eram singura! „Am să mă uit 
cînd s-o mai limpezi locul! mi-am spus. Dacă mă-nghesui 
acolo, mă striveşte mulţimea. Şi-apoi — ce e scris pe 
«liste» nu se schimbă! Aşa că...” 

După vreo două ore, nu mai era aproape nimeni lîngă 
panou. M-am apropiat şi eu. Am început să citesc de jos 
în sus, am luat listele deci de la coadă. Pe măsură ce 
citeam tot felul de nume, inima mi se ridica mai mult, mai 
mult. Îmi ajunsese în git. Mai aveam vreo zece-cincispre- 
zece rînduri şi terminam. „însemnează că n-am intrat!”... 
M-am proptit de panou, fiindcă iarăşi începuse să se 
învirte totul în jur... „Bine că n-am spus la nimeni că dau 
examen la liceu şi, cu atit mai mult, la Liceul «Lazăr». In 
afară de bunica. Cum o să mă mai uit eu în ochii ei?!”... 

Mi-am revenit după cîteva secunde. Am continuat 
lectura. Am ajuns la al treilea rînd de sus; numele citit mi 
se părea cunoscut: Petrescu Andreea! Mă mai uit o dată: 


59 


TANDREŢE 


Petrescu Gh. Andreea — am citit şi inițiala de la mijloc. 
Media: 9,70. Nu se poate! mi-am zis. Am greşit eu. Citesc, 
din nou, listele, de data aceasta, de sus în jos, ca să văd 
dacă mai există cineva cu numele de Petrescu. N-am mai 
găsit pe nimeni. Mă uit şi la listele respinşilor, să mă 
asigur că nu este vreo confuzie. Nici acolo nu se află 
numele meu. 

Ca să fiu sigură, m-am dus la secretariatul liceului şi- 
am întrebat de la ce şcoală vine eleva Petrescu Gh. 
Andreea. Secretarele — erau vreo trei — s-au uitat lung la 
mine, dar au căutat în acte şi mi-au răspuns. Ere şcoala 
mea! 

Cînd mi-a văzut faţa luminîndu-se, femeia care mi-a 
răspuns, cea mai în vîrstă de-acolo, m-a întrebat: „Ai vrut 
să te convingi că eşti tu?” 

l-am răspuns sincer: „Da!” şi, de bucurie, mi-au venit 
lacrimi în ochi! „Bravo, fetiţo! mi-a spus secretara. Te 
felicit din toată inima. Ce sînt părinţii tăi?” 

„Mama e vinzătoare la un magazin!” i-am răspuns. 

„Şi tata?”... 

„Vă mulţumesc pentru informaţie! am adăugat eu, în 
ioc de răspuns la întrebare. Bună-ziua!” 

„Stai! Stai! mi-a strigat secretara, învăluindu-mă cu 
ochi buni. Voiam..., voiam să te felicit încă o dată, 
Andreea! Şi, vezi, să te ţii tot aşa, în frunte!”... 

Aş fi dorit ca în clipa aceea să fiu acasă, să privesc în 
ochii bunicii, şi ai mamei... Dar, cum tot nu puteam să 
ajung aşa de repede (trebuia să schimb două tramvaie 
pînă acasă şi să mai merg vreo jumătate de km şi pe jos), 
m-am hotărît să fac o plimbare în „Cişmigiu”. Eram acum 
„lăzăristă”, aveam dreptul. Era lume multă, de toate 
vîrstele. Mi-am ales aleea din centru... şi-am străbătut-o 
încet, cu răbdare, de două ori — de la un capăt la celălalt 
— mergiînd cu mîinile la spate!... 

Bunica, bineînţeles, c-a tras o porţie de plins, de 
bucurie, fireşte! Mama însă n-a rămas prea impresionata 


60 


GEORGE ŞOVU 


Abia cînd toate colegele ei de la magazin s-au adunat în 
jurul nostru (acolo mă dusesem să-i spun vestea), 
mirîndu-se de faptul că am avut curajul să dau examen la 
Liceul „Lazăr” şi, mai ales, de reuşita obţinută, abia 
atunci s-a gîndit şi ea că făcusem o ispravă mai acătării 
şi, drept răsplată, m-a strîns la piept şi m-a sărutat. In 
clipele acelea înţelegeam pentru totdeauna că, pe drumul 
pe care pornisem, orice fel de ajutor de care aş fi avut 
nevoie, nu-l puteam primi decît... de la mine! 

— Deci, de-atunci datează convingerea... 

— Vezi bine!... 


— Cu prima bursă mi-am cumpărat uniformă şi palton; 
apoi echipament de sport, ghete... Meditaţii am început 
să dau din clasa a IX-a; altfel nu se putea. Am avut noroc, 
am învăţat bine engleza de la profesoara mea de la liceu 
şi primele lecţii pe care am primit bani au fost de engleză. 
Era înaltă profesoara mea, cu ochii verzi, cu picioare 
frumoase, tunsă scurt, ca un bărbat. Avea un aer 
extravagant. Se îmbrăca în verde şi în maro. In clasă, 
crea o atmosferă plăcută, destinsă, învăţai de plăcere. Ne 
spunea multe lucruri în plus faţă de programe şi manuale. 
Ne lua la concerte, la spectacole de teatru, ne iubea! 

Şi matematica am învăţat-o cu mare plăcere, de la o 
profesoară pe care o admiram: domnişoara Rugescu. Era 
cea mai elegantă profesoară şi cu miinile cele mai 
frumoase pe care le-am văzut vreodată, erau ca de fildeş. 
Cînd îţi corecta caietul, nu-ţi puteai desprinde ochii de pe 
mîinile ei. Toată era delicată, fină, ca un bibelou. Era însă 
o femeie tristă, n-am văzut-o zîmbind niciodată. În liceu, 
circula o poveste cum că ar fi trebuit să se căsătorească 
cu un pilot, care s-a prăbuşit cu avionul înainte de ziua 
nunţii. De-atunci rămăsese singură. 

Pe profesoara de geografie n-o iubeam: nu mă scotea 
din „vedetă” şi asta pentru că, prin clasa a Xl-a, îmi 
făcusem două bluze albe, cu gulerul puţin mai înalt, pină 


61 


TANDREŢE 


sub bărbie, şi cu o vestă bleumarin. Îmi stătea foarte bine 
cu aceste lucruri simple, care nu ieşeau prea mult din 
norma uniformei. Nimeni nu se lega de mine, în afară de 
ea, care, spre a se răzbuna, mă asculta în fiecare oră. Am 
învăţat geografie în silă şi de frică. 

Într-un an ne-a venit o nouă profesoară de psihologie. 
Era grasă şi cu sprîncenele total smulse, ori rase. In locul 
lor îşi trăgea nişte arcade cu creionul, numai că una o 
trăgea mai jos, la un ochi, iar cealaltă, mult mai sus. Era, 
din această cauză, ca o sperietoare, un claun. De cum 
intra pe uşă, izbucneam în ris. Nu ne putea ţine în mînă. 
Era o nenorocire la oră, fiecare făcea ce vrea. Eu, de mai 
multe ori, fiind mai mică, mă băgăm cu totul în bancă. 
Rideau colegele să leşine şi ea se enerva tot mai mult, 
întrebîndu-le: „De ce rideţi, dragă, de ce?” 

Eram, nu ştiu dacă-ţi aminteşti, pe-atunci numai fete în 
liceu. De-aceea şi profesorii noştri erau femei. Singurul 
bărbat profesor era „Burticus!”, de latină. 

— Aşa îl chema? 

— Aşa îl porecliserăm noi, fiindcă era mic şi burtos. 
„Burticus” era însă foarte politicos, delicat în comportări. 
Cînd ne întîlneam cu el pe stradă, îşi scotea pălăria şi ne 
saluta, ceremonios, adăugind: „Sărut mîinile, 
domnişoarelor!u Eram foarte mîndre, bineînţeles şi, ca să 
nu-l supărăm, învăţam de mama focului şi la latină. 

Diriginta noastră era, în schimb, o profesoară bătrînă, 
urîtă şi rău îmbrăcată. Veşnic parcă era scoasă de la lada 
de gunoi. Şi iubea pisicile. Avea acasă un batalion întreg. 
Venea cu cîte două-trei după ea la şcoală. Intra în clasă şi 
le scotea dintr-o plasă mare şi jerpelită. Le dădea fetelor 
să aibă grijă de ele, pînă termina ea orele. Le aducea de 
obicei cînd erau bolnave şi cînd trebuia să le ducă, după 
ore, la doctorul veterinar. 

Pe mine s-a supărat odată, fiindcă n-am vrut să ţin o 
pisică în braţe. Îmi era scîrbă de ea, fiindcă şi pisicile erau 


62 


GEORGE ŞOVU 


murdare, ca şi stăpîna lor... Altfel, era o foarte bună 
profesoară de Ştiinţele Naturii. 

— Şi „marinarul”? 

— Tică, marinarul, venea din cînd în cînd la poarta 
liceului şi ne aştepta: pe mine şi pe o verişoară de-a mea, 
mai mare cu un an, fată frumoasă, dar care avea un mic 
defect la un picior. Colegele nu voiau să creadă că este 
vărul meu: „lar ţi-a venit marinarul, Andreea! îmi strigau. 
Sări repede, că intră la apă!” 

Tică ne lua pe-amîndouă şi ne ducea la cofetărie, ne 
dădea prăjituri. Apoi ne plimbam prin „Cişmigiu” sau prin 
alte parcuri, iar la despărţire, după ce ne însoțea pînă 
acasă, ne mai „împrumuta” şi cu bani — el făcea pe 
şoferul pe-acolo pe la armată şi cîştiga bani — „mi-i 
înapoiaţi cînd o să ieşiţi pe leafă”, ne spunea. 

— Şi i-ai dat băiatului banii-napoi? 

— „Am cam... zăuitat!”, vorba unui personaj dintr-o 


carte. 
— Mitru Moţ! El „zăuitase” însă literele... 
7. 
Vlad cunoştea multe dintre aceste lucruri. | le mai 
povestise Andreea. li plăcea însă s-o asculte 


rememorîndu-şi-le, pentru că înţelegea foarte bine ce au 
însemnat acei ani pentru ea şi de ce simte nevoia să se 
întoarcă mereu la ei, parcă spre a nu uita o parte din sine. 
Pentru că, atunci cînd începe uitarea... El însuşi n-ar fi 


63 


TANDREŢE 


vrut să uite nimic din drumul lui şi, mai ales, din drumul 
lor... 

Plouă! De două zile vremea s-a schimbat brusc: a 
început să plouă, iar acum, iată, picăturile de apă se 
prefac în fulgi de zăpadă. Aşa e la munte! Ce să-i faci?! 

Bogdan e supărat de moarte: a pierdut două zile de 
„bazin”. Se plimbă pe-afară ginditor, tot uitîndu-se 
încruntat la cer. Cînd intră în cameră, e tăcut, n-are chef 
de vorbă. II cheamă Andreea în camera ei şi a lui Vlad şi-i 
dă de lucru: „Pînă diseară să rezolvi douăzeci de 
probleme, la matematică! Şi să citeşti o povestire din 
cartea asta! O citeşti şi-i faci rezumatul! în scris! Ne-am 
înţeles?” 

Bogdan oftează şi pleacă împovărat de „sarcini”. 

În schimb, Mădălina citeşte din proprie iniţiativă. Ei îi 
place, nu trebuie s-o îndemne cineva. Vrea să se facă 
învăţătoare. Cu matematica însă... Îi vine şi ei rîndul 
acum: Andreea n-o iartă nici pe ea. 

„Pe mine nu m-a îndemnat nimeni să învăţ! le spunea 
acum cîteva zile. Mamaie este de faţă: întrebaţi-o pe ea 
dacă spun minciuni!” 


După intrarea la liceu, Nana îşi schimbase total 
atitudinea faţă de Andreea. Era cu adevărat mîndră de 
fata ei. Şi gîndul acela, de a o trimite la lucru, după 
terminarea şcolii, fusese numai aşa, o umbră trecătoare, 
năvălită pe neaşteptate din grămada de întuneric a 
necazurilor ce-i stăpîneau viaţa... 

Îi plăcea să meargă, din cînd în cînd, pe la liceu, să 
audă pe profesori vorbindu-i frumos despre Andreea ei. 
lar la sfîrşit, s-a bucurat mult cînd a văzut-o cu şcoala 
terminată!... 

„Mamă, eu trebuie să învăţ mai departe!” i-a spus 
Andreea, imediat după absolvirea liceului. 

„Cum zici tu, fata mamei”, a răspuns Nana (bunica 
Andreei se prăpădise de cîtva timp). „Dacă vrei să mergi 


64 


GEORGE ŞOVU 


la facultate... Aş fi fericită să te văd şi studentă, iar apoi 
— profesoară! Numai să nu-mi ceri în fiecare zi cîte-o 
rochie, cum or umbla fetele pe-acolo, că n-am de unde!” 

„Nu te speria, n-am să-ţi cer! Şi apoi, la facultate, am 
să mă duc peste doi ani. Deocamdată, vreau să-mi fac o 
meserie. Am dat examen la şcoala postliceală de 
stenodactilografie în limba engleză. Am intrat. Peste două 
zile încep cursurile. Am vrut să-ţi fac o surpriză! Am 
bursă, în curînd o să cîştig şi bani, o să pot lucral în 
paralel...” 

Nanei i s-au umplut ochii de lacrimi. 

„Ce m-aş fi făcut eu fără tine!” exclamă, oftînd, în timp 
ce-o strînge la piept... 

Anii — cei doi — trecuseră repede şi Andreea se 
apropia tot mai mult de împlinirea visului celui mare: 
acela de a deveni profesoară de chimie. intrase, 
deocamdată, la facultate! 


Şi peste Nana trecuseră zece ani de trudă şi de 
necazuri, după ce se despărţise de soţul ei. Acesta 
încercase să se întoarcă acasă, dar femeia nu-l mai 
primise. Nu-i mai trebuia. Ea nu putea să umble cu cîrpeli. 
Odată ce punţile sufletului fuseseră rupte... 

Cit s-a chinuit însă... singură... şi pietrele s-ar fi 
emoţionat, dac-ar fi ştiut şi dac-ai fi avut grai să se 
tînguie de mila ei)... 

Deşi era femeie atît de tînără, nu i-a mai trebuit nici un 
alt bărbat! Cînd încerca vreunul să-i iasă cu vreo vorbă în 
întîmpinare, era vai şi-amar, să-l ferească sfintul! 

Deseori stătea de vorbă cu Andreea; le, apuca miezul 
nopţii punînd ba una, ba alta la cale. Se mutaseră, între 
timp, într-un apartament de bloc — căsuţa lor fusese 
demolată. Aveau trei camere — spaţiu berechet. Nu prea 
aveau cu ce să le umple. Andreea avea camera, ei acum, 
unde putea să înveţe în voie. Nana şi cu fetele cele mici 


65 


TANDREŢE 


dormeau într-o altă cameră, iar în sufragerie, pe-o 
canapea, îl culcau pe Mihai. Acum băiatul era în 
armată!... 

De obicei Nana venea în camera Andreei. Culca fetele 
şi numai ce-o vedeai la uşă: 

„Lucrezi? întreba. Ai mult de învăţat pentru miine?” Şi 
intra fără să mai aştepte răspunsul. Era semn că a adunat 
prea multe şi că trebuie „să deşarte sacul”. 

Andreea îşi întrerupea treburile şi se aşezau amîndouă 
în pat... „începem «dezbaterile»?” întreba fata, zimbind. 

„Începem!” răspundea Nana, cuibărindu-se în pat. Avea 
treizeci şi opt de ani şi, în ciuda zgurii de viaţă prin care 
trecuse, arăta foarte bine, era încă o femeie foarte 
frumoasă. Cînd mergeau împreună pe stradă, Andreea şi 
Nana păreau două surori, una mai mare şi alta mai mică. 
Întorcea toată lumea capul după ele şi nu de puţine ori se 
auzeau şoapte prin preajmă: „Or fi surori? Nu prea 
seamănă!” 

În privinţa asemănării — remarca era adevărată: 
Andreea avea chipul tatălui ei, cu trăsături îndulcite, 
feminizate. Chipul — atît! Căci, în rest?!... 

Cînd „dezbaterile” erau mai aproape, Nana, mult mai 
împlinită la trup decît Andreea, şi cu altă „croială”, se 
foia, gesticula, uitînd că patul Andreei era cam şubred şi, 
deodată: pooc! cădeau cu patul!... Un sfert de oră nu se 
puteau opri din ris. Il puneau, bineînţeles, la loc, pentru 
ca în altă seară, iarăşi... 

„Mamă, ar fi timpul să te recăsătoreşti!” i-a spus 
Andreea, într-o zi. 

„Deocamdată trebuie să mă duc la spital!” 

„La spital? De ce?” a întrebat, îngrijorată, fata. 

„Să-mi facă o operaţie!” 

Vestea a căzut ca un trăsnet şi ea a adus multă spaimă 
în casă. Nana ştia că ar trebui să se opereze de vreo două 
luni. Fusese la un doctor. Avea hemoragii repetate şi nu 
ştia de ce. Medicul a lămurit-o şi a convins-o pentru 


66 


GEORGE ŞOVU 


operaţie. Andreea a luat legătură cu el, a sondat ce şi 
cum... Nu era altă scăpare! 

Inainte de a pleca la spital, Nana a rînduit totul, de 
parcă... 

„Mamă, se poate?” a sărit cu gura Andreea, dar şi ei îi 
tremura inima. 

Natura bolii nu se putea cunoaşte decit după ce tăiau şi 
vedeau acolo, după ce analizau. Pînă atunci, jarul în 
suflet!... 

În acest caz, Vlad îşi imagina doar zbuciumul Andreei şi 
al mamei sale. Peste ani, avusese, din nefericire, prilejul 
să-l şi trăiască, atunci cînd Andreea a trebuit să treacă ea 
însăşi printr-o situaţie similară. 

Semnele fuseseră cam aceleaşi. Medicul, un profesor 
renumit de la o clinică de specialitate, a spus că: „Asta e, 
trebuie operaţie!” 


A fost prima în ziua aceea. Au băgat-o în sală pe la ora 
nouă. Vlad n-a vrut să fie de faţă în momentul respectiv. 
N-ar fi suportat nici unul, nici celălalt. In plus, Andreea îi şi 
interzisese categoric: 

„Să nu cumva să vii! Cauţi să fii aici după ce totul se va 
termina — şi i-e dat ea o oră, cu aproximaţie. Mă găseşti 
la reanimare!” 

La nouă şi un sfert, Vlad era însă în apropierea sălii de 
operaţie, într-un hol mare. Vorbise cu profesorul să i se 
permită să aştepte acolo. 

Nu-şi amintea să fi trecut prin ceasuri mai grele, mai 
pline de disperare şi de durere sufletească. Un minut era 
o zi, o oră — cît un an! Şi a trebuit să aştepte vreo trei 
ore! Timpul depăşise toate pronosticurile care se 
învîrteau în jurul a două ore, nu mai mult. 

„Însemnează că s-a întîmplat ceva!” şi-a spus 
judecătorul, cu inima îngheţată de spaimă. O lume în 
halate albei se foia cînd într-o parte, cînd în alta. Nu 


67 


TANDREŢE 


îndrăznea să întrebe pe nimeni, de teamă să nu i se 
comunice cine ştie ce nenorocire. 

Începuseră să scoată bolnavi din alte săli de operaţie — 
erau mai multe pe întregul etaj, specializat în aşa ceva. 
Vlad se apropia cu spaimă de fiecare cărucior, aplecîndu- 
se peste formele acelea de oameni aflaţi între viaţă şi 
moarte... Dar nici una nu era Andreea. 

„Doamne, ce s-o fi întîmplat?” Simţea că i se face rău! 
„Asta ar mai trebui să leşin pe-aici, să mă dau în 
spectacol”. S-a dus pînă lingă d fereastră şi-a început să 
înghită aer, de parcă ar fi scăpat de la înec. 

Alt cărucior!... A alergat pînă la el. Dar nu, nu era 
Andreea. 

Ceasul din hol, a cărui pendulă parcă număra clipele 
existenţei acelor oameni, a sunat de douăsprezece ori. 
Vlad îşi fringea mîinile de disperare. Niciodată nu fusese 
credincios. Nu învățase rugăciuni nici cînd era mic şi nu 
spusese niciodată o rugăciune pînă la capăt. In concluzie, 
îi plăcea să meargă la biserică numai de Paşti, fiindcă tot 
ceremonialul era ca un spectacol ce-l atrăgea... Acum 
aproape că ar fi fost îndemnat să rostească asemenea 
cuvinte, dacă ar fi ştiut... 

Încă un cărucior. Vlad se îndreptă automat spre el. Un 
sanitar îl trăgea din faţă, celălalt îl împingea de la spate. 

„Hai, profesoaro, hai, deschide ochii!” l-a auzit pe 
acesta din urmă şoptind la capul bolnavei. 

Atunci s-a uitat mai bine... Andreea avea un chip de 
ceară albă. Buzele ei frumoase ca inima unui trandafir 
roz-aprins, erau acum stinse, veştejite. Pleoapele ochilor îi 
acopereau luminile. 

Simţindu-l parcă în preajmă, a clipit de citeva ori, ca 
atunci, cînd a scos-o din apele mării, l-a recunoscut şi-a 
încercat să-i zimbească. 

„Stai liniştită! i-a şoptit Vlad. Sînt lingă tine!” 


68 


GEORGE ŞOVU 


A urmat-o pînă în salonul pentru reanimare. l-a găsit un 
loc mai apărat de curent, într-un colţ ca o mică rezervă. A 
alertat asistente, surori, medici... 

După ce-a văzut-o pusă la adăpost, a ieşit, din nou pe 
hol, în speranţa că-l va găsi pe profesor. Dar acesta 
începuse o altă operaţie, mai uşoară. S-a întors în salon. 
Ar fi vrut s-o întrebe cite ceva pe Andreea, dar ea nu era 
în stare să ţină ochii deschişi mai mult de două-trei 
secunde. Nu s-a putut lămuri. A lăsat-o să doarmă. Era şi 
recomandarea medicului de secţie... 

Cînd l-a văzut pe profesor, a alergat înaintea lui, cu 
ochii mari de nerăbdare şi cu sufletul strîns. 

„E bine, e bine, fii liniştit! i-a spus medicul. Dar n-a 
mers prea uşor. In orice caz, nu vor fi probleme!”... 

A doua zi, cînd trecea prin holul cel mare, ca să meargă 
la Andreea, îl vedea frămîntindu-se pe medicul care 
operase cu profesorul, fiind secund. Se cunoşteau, 
bineînţeles. 

„Ce s-a întîmplat?” îl întrebă Vlad. 

„Soţia mea este astăzi în. locul doamnei 
dumneavoastră! N-am avut curajul să particip chiar la 
operaţie. Nici măcar să asist. Acum, îmi pare rău! E mult 
mai greu să aştepţi aici. Fiecare clipă...” 

„Ştiu, ştiu, intervine Vlad, e o... eternitate! li doresc 
mult noroc! Şi dumneavoastră! Nu vă mai frămîntaţi, o să 
fie bine!”... 

Indepărtîndu-se, i se părea că a depăşit măsura: el să-l 
încurajeze pe un medic?!... Dar nu, nu era adevărat: Omul 
acela — căci atunci era numai om, nu şi medic — avea 
nevoie de o vorbă bună, de încurajare. lar doctorul 
crezuse în vorbele lui Vlad, încercase să se pătrundă de 
lumina lor... 


Cînd a scos-o de la spital, după operaţie, în maşină 
Nana a venit însoţită de un bărbat. Era cu cîţiva ani mai în 


69 


TANDREŢE 


vîrstă decit ea. Purta ochelari, părea un om distins. Cînd a 
început să vorbească, Andreea s-a convins că trecuse prin 
şcoală şi că îşi supraveghea gindurile şi cuvintele... 

„Domnişoară Andreea — a început el, la un moment, 
dat, cu un aer ceremonios, sub care se ascundea însă o 
fire de om hitru — de altfel această trăsătură s-a dovedit 
a fi, mai tîrziu, una dintre caracteristicile lui — aş dori să 
mă căsătoresc cu mama dumitale. Dinsa n-a dat însă nici 
un răspuns, pînă cînd nu este întrebată «instanţa 
superioară» a familiei. Aşa că eu întreb «instanţa»: ce 
zice?” 

Nana şi Emil Petrescu, administrator la spitalul la care 
ea fusese operată, se aflau pe bancheta din spatele 
autoturismului. Era un „Volkswagen” al unui văr al 
Andreei. 

„Petrescu”? s-a mirat Andreea, cînd făcuseră 
cunoştinţă. 

„Da, spuse el. Pînă aici e bine! Se potriveşte!lu... 
Andreea îi priveşte prin oglinda retrovizoare a maşinii. 
Bărbatul o ţine de mînă şi-i zimbeşte. Nana se uită printr- 
o fereastră, dar pare mulţumită. Peste inima fetei se 
revarsă o căldură bună. De altfel, îi plăcuse „tipul” de 
cum îl văzuse. Fără să fie neapărat un bărbat atrăgător, 
avea ceva în el de om de soi. 

„Mamă, eu sper că i-ai spus domnului că nu mă ai 
numai pe mine” zise Andreea, în loc de răspuns. 

„iți mulţumesc, domnişoară Andreea, pentru răspuns! 
— se auzi glasul lui Petrescu puţin voalat, înecat pe 
jumătate de emotie... — Mama dumitale mi-a spus totul. 
Mă bucur foarte mult că voi avea o familie numeroasă. 
Asta o să-mi aducă aminte de copilărie... În ultimul timp, 
rămăsesem cam singur. lar singurătatea omoară... sau te 
îndeamnă la cine ştie ce...” 

Andreea l-a cercetat, tot timpul, prin aceeaşi oglindă. l- 
a plăcut răspunsul. „Deci, nu m-am înşelat — şi-a spus în 
gînd. Atunci e bine!” 


70 


GEORGE ŞOVU 


„Cursa e lungă, domnule Petrescu, adăugă Andreea. La 
căruţa asta... trebuie alergător bun şi rezistent!” 

Nana se luminează la faţă şi mai mult, de parcă ar fi 
vrut să spună: „Vezi ce fată deşteaptă am? [i-am zis eu!” 

„Ar fi bine să fie lungă, Andreea! De drum lung prin 
viaţă nu se supără nimeni! Cît priveşte «alergătorul», eu 
ştiu, ce să-ţi spun: depinde de «vizitiu»!” 


Nana s-a mutat în alt apartament, împreună cu noul ei 
soţ, care pentru familie a devenit „domnul Petrescu” sau 
pur şi simplu: „Petrescu”, iar, mai tîrziu, „tataie” pentru 
Mădălina şi Bogdan, cînd gemenele au crescut şi s-au 
căsătorit, avînd şi copii (le căsătorise Petrescu pe rînd pe 
Eliza, apoi, la scurt timp, pe Elena; şi, la nici un an, venise 
cu pretenţii şi Mihai; i-au făcut nuntă şi lui. La urmă i-a 
sosit rîndul şi Andreei. „Fetele” — cum le ziceau toţi 
gemenelor — după ce au terminat gimnaziul, n-au vrut să 
înveţe mai departe. Aşa că începuseră să lucreze de la 
vîrsta de 14 ani. După vreo doi-trei, s-au căsătorit). 

Andreea a rămas cu ele în apartamentul aflat, pe 
atunci, într-un bloc de la marginea unui mare cartier, în 
jur mai mult noroi. Se construia. Fetele erau încă eleve. 
Şcoala se afla, din fericire, lîngă casă. 

Andreei, care trebuia să străbată, zilnic, drumul pînă la 
facultate, iar uneori să facă numeroase alte drumuri, nu i- 
a fost prea uşor. S-a îngrijit însă de cele mici şi le-a ocrotit 
de parcă le-ar fi fost mamă. Le iubea foarte mult... De- 
aceea, mai tîrziu, la moartea Elenei... 

Nana venea, din cînd în cînd, şi le făcea mincare, 
curăţenie; treburile zilnice ale' casei cădeau însă în 
seama Andreei, care învăţa şi lucra în acelaşi timp, ca 
stenodactilografă ori de cîte ori i se ivea prilejul şi reuşea. 
Dădea, în continuare, şi meditații... la engleză! 

Sosea acasă frintă de oboseală. Cînd, de jos le vedea 
pe cele mici cu capetele pe fereastră aşteptînd-o, începea 
să se caute în sacoşă, în poşetă să vadă dacă le-a 


71 


TANDREŢE 


cumpărat ce voiau ele: ciocolată, bomboane, nu ştiu de 
care, mere ionatane, piersici..., în sfîrşit, după anotimp 
şi... posibilităţi. Mai uita, cîteodată. Şi-atunci nu mai urca 
în bloc, făcea drumul întors să caute ceea ce voiau fetele. 
Deseori trebuia să se întoarcă mai mult de un kilometru, 
prin noroaie, pînă la cea mai apropiată farmacie: 

„Andreea, mă doare măseaua!” îi striga Elena de la 
fereastră. 

„Pe mine mă doare burta, ori capul!” completa Eliza. 

„Bine, bine! staţi cuminţi, că vă aduc tot ce vă trebuie. 
Aşteptaţi-mă!” le făcea semn sora mai mare, pornind-o 
spre farmacie. 

Ca să aibe mai mulţi bani — erau foarte stringătoare, 
nu cheltuiau nimic din ce le dădea Nana sau „domnul 
Petrescu” — mai cereau şi de la Andreea. 

Într-o zi, vara, într-o duminică, era foarte mare căldură. 
Andreea făcea ordine prin dulapuri. A scos pe pat şi un 
cojoc gros cu care umbla ea îmbrăcată iarna. 

Elena se tot învirtea pe lingă ea şi „proba” cînd o 
rochie, cînd un pulovăr, cînd... 

„Andreea — i-a spus ea — îmi dai mie cojocul cînd n-ai 
să-l mai porţi?” 

„i-l dau!” 

„Dar, dacă mă îmbrac acum cu el şi stau, aşa 
îmbrăcată, o oră la soare, îmi dai douăzeci şi cinci de 
lei?...” Andreea s-a uitat lung la ea. 

Eliza a sărit cu gura: „N-are curaj, Andreea, n-are curaj! 
Afară leşini de căldură şi despuiată, d” apoi cu cojocul pe 
tine?!” 

„N-am curaj? se iţea Elena. Pune banii pe masă, 
Andreea, şi mă instalez, cu cojocul pe mine, pe balcon!”... 

A pus banii pe masă. 

Elena s-a îmbrăcat şi s-a aşezat pe un scăunel, cu faţa 
spre soare. 

A rămas Eliza s-o păzească... Andreea şi-a văzut de 
treburi. 


72 


GEORGE ŞOVU 


După vreun sfert de oră, Eliza s-a plictisit, a părăsit 
balconul şi s-a dus în camera lor să se joace... 

Trecuse o jumătate de oră. Deodată, Andreea aude un 
zgomot pe balcon. Alergă să vadă ce s-a întîmplat. Uitase 
de Elena. Fata, leşinată, căzuse de pe scaun. Noroc de 
cojoc, că nu s-a lovit. Pînă a trezit-o, a trecut prin spaime 
de moarte... 

„Aşa-mi trebuie, dacă mă iau după capul vostru?!” a 
certat-o Andreea cînd cea mică şi-a revenit! 

„Dar voiam aşa de mult banii!” scânci Elena. 

„Poftim banii şi pleacă de-aici, lasă-mă-n pace!” 

Fata, cu lacrimi în ochi, a plecat, lăsînd banii pe masă. 
Andreea a prins-o din urmă, stringind-o la piept şi 
mîngiind-o pe cap... „Să ştii că, în viaţă, banii nu trebuie 
să-i cîştigi oricum, cu orice risc!” 

În noua familie Petrescu au fost, la început, cîteva... 
„lupte”. Soţul Nanei locuia într-un apartament de două 
camere împreună cui mama lui. Cînd s-a mutat şi ea, au 
început discuţiile: de la curăţenie (pe care Nana o voia 
desăvirşită), de la nişte prieteni — burlaci — ai lui Emil, 
învăţaţi să vină în apartament să facă baie şi să lase în 
urma lor totul vraişte, să chefuiască uneori... A, toate ca 
toate, dar cînd a auzit Nana iarăşi de chefuri, de băutură 
— a devenit de catran: nu puteai s-o atingi, că lua foc. 
Băutura îi cam plăcea şi bătrînei!... Nana s-a făcut 
pălălaie şi a ars totul în jur, de la rădăcină. A rămas 
terenul curat, de nu mai semăna cu nimic de dinainte... 

Au fost şi supărări, nişte „lupte”, cum spuneam, dar, 
intuind că metalul e bun, Nana nu s-a sfiit să-l arunce pe 
jăratic... 

Bătrîna a început s-o iubească şi să-i povestească fel 
de fel... cum a trăit ea cu bărbatul ei, căruia i-a făcut vreo 
unsprezece copii... „Şi din toţi, Ancuţo mamă, n-am rămas 
decit cu ăsta micu, ăilalţi s-au împrăştiat care-ncotro şi 
nici nu mai vor să ştie de mine. Pe ăsta, pe Emil, nu l-am 
băgat deloc în seamă cit era mic, l-am oropsit, săracu, da, 


73 


TANDREŢE 


uite, de el avui parte, altfel mă adunau de pe drumuri şi 
mă duceau la vrun azil!... Are inimă bună, să ştii!”... 

„Prea bună!” a răspuns Nana. 

„Aşa e, aşa e, prea bună, o nimerişi!” 

„Prea bună cu prietenii, cu amicii, mamaie!” 

„Ei, lasă că i-ai zburătăcit tu, n-a mai rămas picior!” 

„Ţi-o fi părînd rău! te pomeneşti.” 

„Mie?! Nici vorbă... Da’ unii erau veseli şi...” 

„Şi-ţi mai aduceau şi matale, citeodată, de băut!” 

„Păi!...” 

„Nu-i nimic, îţi aduc eu, dar o dată pe săptămînă!” „De 
două ori, Ancuţo mamă, măcar de două ori, te rog!...” 

Odată, s-au dus la cimitir, la „răposatul”, adică la tatăl 
lui Emil. Bătrîna nu mai fusese de mulţi ani. Ce i-o fi venit 
atunci, nu se ştie, dar a vrut să meargă şi a luat-o cu ea şi 
pe Nana... Au aprins luminări, s-au închinat... 

Apoi s-a aşezat lingă cruce, în genunchi, cu capul 
plecat. 

Nana se afla mai încolo, la cîţiva metri, se uita pe la 
alte morminte. A aşteptat, a aşteptat, trecuseră vreo 
zece-cincisprezece minute. Bătrîna nu spunea nimic şi nu 
făcea nici o mişcare. „Te pomeneşti că i S-D fi făcut rău!” 
s-a gîndit Nana. Dar, cînd să se apropie de ea, să vadă ce 
s-a întîmplat, numai ce-o aude spunînd: „Hai, Ancuţo 
mamă, hai să mergem, că de cînd mă căznesc să pling şi 
nu pot deloc! Prea m-a bătut ăsta mult în viaţă — şi arată 
spre mort. Am plins atunci destul şi pe nevinovate. Acum 
nu mai pot şi nici nu am pentru cine, nu merită!...” 

După o vreme, au găsit un alt apartament în acelaşi 
bloc şi-au făcut schimb de locuinţă. S-au mutat cu toţii, 
chiar pe aceeaşi scară. Acum le venea mult mai uşor. In 
apartamentul copiilor au adus-o şi pe mama tatălui 
acestora, adică pe prima soacră a Nanei. Rămăsese 
singură. Era a femeie tare bună şi harnică şi îşi iubea 
nepoţii, ca şi pe fosta noră. Nana, într-o zi le-a făcut 
cunoştinţă celor două bătrine — fostei şi actualei soacre. 


74 


GEORGE ŞOVU 


Femeile s-au privit cu simpatie de la început şi-apoi s-au 
înţeles foarte bine. Cobora, cea de la etajul zece, bunica 
copiilor, la cea de la etajul şase de obicei: stăteau de 
vorbă, îşi aminteau din tinereţele lor sau „puneau viaţa la 
cale”. 

La un moment dat, s-a îmbolnăvit cea de sus, de la 
zece: s-a îmbolnăvit rău, de cancer. Nu mai avea scăpare. 
O îngrijeau copiii, Nana, o vegheau pe rînd. Cînd plecau ei 
de-acasă, la treburi, stătea cu bolnava mama lui Emil şi-o 
îngrijea. Nu peste mult timp s-au sfîrşit amîndouă!... 

Din balcon, Vlad priveştel cum roiesc fulgii de zăpadă 
prin aer... 

Deodată, datorită apei cu care sînt impregnaţi, se 
unesc între ei, atraşi parcă de un magnet şi... cad grei pe 
parbrizul maşinii, împiedicînd mişcarea ştergătoarelor. A 
început să sufle şi un vînt rece. Apa de pe autostradă se 
face polei, iar zăpada încărcată de apă, cum ajunge jos, 
îngheaţă în cîteva minute. Roţile maşinii rulează din ce în 
ce mai greu. Cele două benzi ale drumului devin una 
singură, iar din aceasta nu se mai văd decît urmele a 
două roţi de maşină. Vlad aude zgomotul anvelopelor 
care sfărimă zăpada. Mersul devine nesigur. Trebuie să 
potriveşti roţile exact pe urmele celor din faţă, altfel rişti 
să te răstorni în orice clipă. Reduce puţin viteza. 

Tocmai atunci simte cum, din partea stingă, zăpada 
începe să sară şi să-i asalteze geamurile. Pe lîngă el, 
înotînd prin cîmpul acela alb, care numai cu o jumătate 
de oră înainte fusese autostradă, trece, în viteză, o 
maşină; apoi alta; apoi încă una 1 

Andreea, care se afla în partea dreaptă, exclamă: 
„Ăştia au înnebunit!” în clipa aceea, Vlad vede cum cea 
de-a doua maşină, din cele trei, deci cea de la mijloc, se 
opreşte (probabil că nu mai putuse să înainteze). Şoferul 
celei din spate, virează la dreapta, tăind, la numai cîțiva 
metri drumul lui Vlad. Acesta, îngrozit, face, de două ori, 
frină de motor, ca să nu intre în el, dar priveşte, totodată, 


75 


TANDREŢE 


prin oglinda retrovizoare, în spatele său: un „Aro” se 
apropia în plină viteză. Parcă a şi simţit şocul loviturii şi, 
totuşi, se trezeşte că „Dacia” lui înaintează în timp ce 
acum, din partea dreaptă năvăleşte zăpada peste el. 
Avuseseră mare noroc: cu prezenţă de spirit, şoferul din 
spate, avînd maşină cu roţile mai înalte, şi-a dat seama 
că singura scăpare este să iasă din circuit, virind mult la 
dreapta, pînă cînd a ajuns în cîmp, unde a reuşit să se 
oprească fără să se răstoarne. 

În cîteva fracțiuni de secundă, prin geamul din spate, 
Vlad l-a văzut făcîndu-şi semnul! crucii... 


Pînă ce-au ajuns la Piteşti, zăpada se şi topise... Era 
ultima zi a lunii aprilie, a unui aprilie năbădăios, care 
adusese peste ţară şi mult soare, chiar mai mult decit de 
obicei, dar şi ploi, iar acum, pe neaşteptate, zăpadă, care 
venea să concureze albul florilor ce împodobeau pomii, 
pămîntul. 

Cînd a sosit acasă, în satul din apropierea munţilor, 
mama lui Vlad se afla la poartă, pe o bancă. A văzut 
maşina oprindu-se. S-a ridicat cînd l-a observat pe Vlad 
coborînd de la volan... 

Pe Andreea, mai întîi a privit-o lung, vrînd parcă să-i 
vadă şi sufletul, nu numai chipul! 

„Eşti frumoasă, maică! i-a spus ea, după citeva clipe, 
îmbrăţişind-o. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi noroc! Să 
vă iubiţi şi să vă ocrotiţi unul pe celălalt!” 

Cînd se căsătoriseră, cu puţin timp în urmă, în luna 
martie, mama lui Vlad fusese bolnavă şi nu putuse să 
vină la Bucureşti. Nici Vlad n-a ajuns cu Andreea pînă la 
dînsa. Aşa că — soacră şi noră — acum se vedeau pentru 
prima dată. 

Din maşină coboriseră, între timp, şi Nana cu „domnul 
Petrescu”. Au făcut cunoştinţă. 

„Aşa sînt tinerii, de azi, cuscră — s-a auzit glasul lui 
Emil — fac totul fără să mai întrebe pe cei bătrîni!” 


76 


GEORGE ŞOVU 


„Dacă fac bine — a răspuns, prompt, mama lui Vlad — 
atunci, nu e cu supărare!... lar copiii ăştia, adăugă ea, 
învăluindu-i pe-amîndoi, pe Vlad şi pe Andreea, într-o 
privire caldă, se pare că — unul în celălalt — şi-a găsit 
«scrisul»!” 

„Scris, nescris, ne-am pomenit cu ei într-o seară — 
intervine, din nou, Petrescu — şi că aşa, că pe dincolo, ce 
mai, ei aranjaseră totul. Dar, chipurile, ne mai consultau 
şi pe noi, adicătelea «Să ne dăm consimţămîntul» î Că, la 
un moment dat, i-am spus nevestei: «Hai, dragă, de-aici, 
nu vezi că ăştia sînt înţeleşi?>*” 

„La dumneata venisem după zestre, nu să-ţi cer voie!” 
spune Vlad, rizînd. 

„Ce zestre, maică — zice mama lui Vlad — zestrea-i de 
faţă, şi e fără preţ! Numai voi să vă-nţelegeţi bine şi-n 
orice clipă-aţi fi să nu uitaţi unul de celălalt!...” 


„Omul meu, tatăl lui Vlad — îi spunea bătrîna Andreei, 
plimbîndu-se prin grădină — cred c-a ţinut la mine; şi eu l- 
am iubit! Dar era prea mult timp plecat de-acasă, cu 
săptăminile, stătea pe-acolo prin pădurile pe unde lucra 
— a fost pădurar — şi doar, din cînd în cînd duminica 
venea. Eu rămîneam cu toţi copiii pe cap, cu gospodăria... 
nu era uşor! Şi-apoi, şi cînd venea acasă, mai mult tăcea. 
Se obişnuise aşa. Aşteptam şi eu o vorbă bună de la el, o 
mîngiierel Mi le spunea, ori arăta rar. Şi-i ziceam că e 
păcat, că doar le simţeam în el, dar le lăsa să se 
vestejească acolo... Dacă auzi cum cresc în tine flori, e 
păcat să le ţii sub oboroc, să le-nchizi drumul spre 
lumină!... 

Şi-apoi iarăşi pleca, iar mie mi se pierdeau ochii în 
suflet, căutindu-l, aşteptindu-l. Pînă-ntr-o zi cînd mi-a 
sosit despre el veste tare rea...” 


Telegrama căzuse ca un trăsnet: „Vino urgent, tata 
<:u picioarele rupte în spitalul din Schitu-Goleşti!” Vlad 


77 


TANDREŢE 


tocmai voia să plece la tribunal... S-a aşezat pe un 
scaun, .galben la faţă, ca mortul! A citit încă o dată 
cuvintele acelea înghesuite pe hirtie: „...tata cu picioarele 
rupte...”; ..."picioarele rupte!”... „Dumnezeule! Cum s-o fi 
întîmplat? Doar cu o săptămînă în urmă stătuse de vorbă 
cu ci. Era mulţumit, aproape fericit!...- 

„A sosit timpul, măi femeie, rostea el atunci, către soţie 
să trăim şi noi măcar cîţiva ani mai fericiţi. Peste o lună- 
două, ultimul nostru copil termină facultatea! O să 
trăiască şi el pe picioarele lui, aşa că ne va fi şi nouă mai 
uşor!” 

Şi acum?!... 

De la halta în care a coborit din trenul ce-l adusese de 
la Bucureşti, Vlad a venit în fugă pînă acasă, alergînd 
peste cîmp. Pentru ca, după o oră s-o pornească, în alt 
tren, către spital. 

„L-a distrus un şofer — i-a spus fratele său, Costel, pe 
care l-a găsit acolo. — E un beţiv din Jugur, un beţiv şi-un 
descreierat, care a făcut nu ştiu cîte accidente pînă acum. 
De ce nu i-or fi luat de tot carnetul, nu pot să-mi 
explic!...” 

Şi bietul tata s-a ferit cît a putut de el. Nu se urcase 
niciodată în maşina lui, pînă alaltăieri cînd, nu ştiu cum s- 
a întîmplat, dar n-a mai avut scăpare de nebun. Incărcase 
camionul cu lemne pe care trebuia să le transporte de la 
Schitu-Goleşti. Tata i-a semnat foaia de parcurs şi-a 
plecat. Mergea către un alt parchet, unde avea treburi. L- 
a prins din urmă maşina. A oprit lingă el. În cabină, 
şoferul cu pricina şi încă doi muncitori. 

„Nene Cosmescu, i s-a adresat şoferul, hai cu noi, 
ajungi mai repede!” 

„Merg pe jos, neică, i-a răspuns tata. De altfel, nici n-aş 
avea unde, cabina e plină”. 

„Hai, domnule, urcă-te pe scară, nu mai face mofturi, 
scurtezi drumul, ajungem în cîteva minute!” 


78 


GEORGE ŞOVU 


Nu ştiu cum s-o fi lăsat convins că, pînă la urmă, s-a 
urcat pe scară, ţinîndu-se de uşă, în partea opusă celei în 
care se afla şoferul. 

A pornit maşina, mergea din ce în ce mai repede. La 
curbe, sciîrţiia din toate încheieturile, mai-mai să se 
răstoarne. 

_ Tata a strigat la şofer să oprească; voia să se dea j os. 
Il cuprinsese teama. 

„Stai cuminte acolo, pădurarule, că te duc ca vintul şi 
ca gîndul”, i-a răspuns omul iresponsabil de la volan. Tata 
se gîndea ca, la un loc mai potrivit, să sară din maşină. 
Tocmai atunci a apărut, pe neaşteptate, o cotitură. 
Şoferul a virat brusc şi maşina s-a răsturnat... pe partea 
unde se afla tata. A căzut pe spate; scara i-a prins ambele 
picioare, fracturîndu-i-le în mai multe locuri, rănin-du-le. 
Restul corpului a intrat într-o groapă nu prea adincă. 
Peste el, cabina maşnii şi lemnele prăvălite grămadă. 

Cei trei, din cabină, n-au păţit nimic. Cind au ieşit din 
maşină, au auzit gemetele cumplite ale tatei. Au încercat 
să îndrepte maşina. Le-a fost imposibil. Trebuia să dea 
toate lemnele la o parte, mai întîi. Doi au rămas acolo, iar 
unul a alergat la o mină din apropiere. Au venit mai mulţi 
mineri... Abia după două ore şi jumătate de la accident au 
putut îndrepta maşina. 

Tata leşinase. L-au dus la spitalul de la Schitu-Go-leşti. 
Doctorii s-au repezit să-l îngrijească. l-au curăţat rănile, |- 
au pansat, i-au pus picioarele în ghips. 

După ce şi-a revenit, a început să se simtă mai bine. De 
ieri, însă, i s-au blocat rinichii. Doctorul care-l îngrijeşte 
spune că ar putea să scape fără să i se amputeze 
picioarele, dacă se rezolvă blocajul renal. Pentru aceasta 
trebuie transportat, de urgenţă, cu avionul, la Spitalul 
„Panduri” din Bucureşti... 

Cînd l-a văzut lingă patul său, „bătrinul” Cosmescu 
(care n-avea decit cincizeci şi şapte de ani), i-a spus, 
printre lacrimi: 


79 


TANDREŢE 


„Bine c-ai venit, Vlade! De-acum nu mă mai tem că am 
să mor. Ai să mă salvezi tu!” 

Vlad s-a zbătut să găsească imediat un avion sanitar... 
Peste două ore erau, cu maşina „Salvării”, pe dealul 
Graiului, unde a aterizat avionul, sosit de la Piteşti. Dar, in 
afară de pilot, de bolnav, şi de o asistentă medicală, care 
să-l însoţească, alt loc în avion nu mai era. 

Vlad a rămas să se întoarcă la Bucureşti cu trenul. _ 

„Nu te speria, totul o să fie bine, tată! i-a spus. In 
cîteva ore sosesc şi eu. Vin direct la spital!” 

Bătrînul lăcrima. Aşa cum stătea întins pe targa, îl 
privea lung şi insistent pe Vlad. O ultimă strîngere de 
mină! 

„Curaj, tată, nu se întîmplă nimic, ne vedem la 
Bucureşti!” 

Avionul a început să ruleze. Vlad merge pe lingă el cu 
ochii ţintă în ochii tatălui său. Pilotul îi face semne să se 
îndepărteze. Vlad nu se îndură să plece. Aleargă pe lingă 
avion, aleargă, pînă ce nu mai vede ochii bătrînului... A 
rămas cu mîna dreaptă întinsă, pe care o clătina într-o 
parte şi în alta, ca pe o aripă ruptă, în timp ce cu cealaltă 
încearcă să-şi oprească şiroaiele de lacrimi... 

Seara, la ora douăzeci şi trei, cînd a ajuns la Spitalul 
„Panduri” a aflat că tatăl său a fost transportat la 
„Urgenţă” 

„De ce la «Urgenţă»?” a întrebat. 

„Deoarece cazul este de competenţa acestui spital!” i 
s-a răspuns. N-a rămas să lămurească mai mult lucrurile. 
A alergat în. partea cealaltă. Aici însă a avut o surpriză 
care i-a îngheţat sufletul. Doctorul, în răspunderea căruia 
intrase accidentatul, i-a spus lui Vlad că va încerca să 
salveze viaţa bătrînului amputîndu-i ambele picioare. 

„Cuum?! a ţipat Vlad. Pentru ce? Doctorul de la Schitu- 
Goleşti, care i-a dat primele îngrijiri, mi-a spus că nu e 
nevoie de aşa ceva. Dumneavoastră rezolvaţi cu blocajul 


80 


GEORGE ŞOVU 


renal şi—1 duc înapoi, să-l îngrijească mai departe. Cum o 
să-i amputaţi picioarele?!...” 

„Vă înţeleg uimirea şi durerea! a răspuns, calm, 
medicul chirurg cu care Vlad stătea de vorbă. Trebuie să 
vă spun însă că tatăl dumneavoastră a făcut cangrena 
gazoasă la ambele picioare, din cauza accidentului, şi, 
dacă nu i le amputăm, se va sfirşi în foarte scurt timp. 
Siînteţi de acord cu operaţia sau nu?” 

„Sînteţi sigur că nu există altă soluţie?” 

„Şi cu aceasta — care este singura — nu are decit 
foarte puţine şanse”. 

Picioarele lui Dumitru Cosmescu au fost amputate o 
dată şi încă o dată. Zadarnic însă! Cangrena a înaintat, i-a 
cuprins organele vitale şi astfel s-a stins în cîteva zile, în 
chinuri îngrozitoare, un om care avea totul sănătos în el, 
care nu fusese bolnav niciodată în viaţa lui. 

De la morgă, trebuia ridicat intr-o sîmbătă. Vlad făcuse 
pentru aceasta toate demersurile necesare. A luat de 
vizavi un sicriu, a cumpărat un costum de haine, pantofi, 
cămaşă, pălărie, tot ceea ce trebuia pentru îmbrăcăminte 
şi pentru înmormiîntare. A tocmit, în acelaşi timp, o 
maşină specială care să-l transporte pînă în sat. 

Se înfiora însă numai la gîndul că trebuie să intre acolo, 
la morgă. N-a avut încotro! A străbătut o sală lungă, 
joasă, în semiîntuneric, pînă la spatele lat şi alb al unui 
individ care, aplecat peste o masă, se mişca în aşa fel de 
parcă ar fi şters ceva. Ajungiînd lîngă el, Vlad l-a bătut pe 
umăr, dînd să întrebe: 

„Nu vă supăraţi, unde l-aş putea găsi pe tovarăşul...” 

Omul în halat alb, o namilă de om, s-a întors, 
răspunziînd: „Eu sînt! Ce doriţi?” 

În clipele acelea, Vlad a putut să vadă ce se afla pe 
masa asupra căreia stătuse aplecat funcţionarul de la 
morgă: cadavrul unei femei, fără nici un fel de haină pe 
el. 


81 


TANDREŢE 


Vlad a tresărit, simțind un cuţit în inimă şi, în aceeaşi 
clipă, şi-a ferit ochii, întorcîndu-i în partea stingă. Dar aici 
fusese răsturnat de pe targa, chiar atunci, un alt cadavru 
— al unui bărbat, care, din cauza lungimii exagerate, 
probabil că nu avusese o poziţie perfect orizontală în 
frigiderul în care stătuse pînă atunci, astfel că acum arăta 
puţin îndoit de spate în sus, făcînd parcă gestul de a se 
ridica. 

„Tovarăşe, zise Vlad speriat şi iritat, ca şi cînd cineva ar 
fi fost vinovat de ceea ce el vedea, ce este aici, peste tot 
sînt numai morţi?” 

„Da morţi, la morgă sînt numai morţi! răspunse calm, 
placid, namila din faţa sa. Şi, din cînd în cînd, cîte unul viu 
care-i şterge, îi cară, mai stă de vorbă cu cîte cineva. Nu 
vă supăraţi, ce doriţi?” 

_ Judecătorul înţelese că fusese ridicol cu întrebarea lui. 
Işi ceru scuze, rugîndu-l pe cel cu care stătea de vorbă să- 
| ajute să-şi scoată tatăl de-acolo. 

Acesta a chemat doi indivizi şi le-a cerut să-l caute. 
Vlad i-a rugat ca, mai întîi, să ia de-afară sicriul şi hainele 
ca să îmbrace mortul şi să-l rînduiască între scîndurile cu 
care va fi coborit în pămînt. El a rămas să aştepte afară, 
privind, prin uşa deschisă, de-a lungul lugubrei săli. 

Dar n-a avut norocul ca lucrurile să se încheie aici. A 
trebuit să meargă într-o cameră specială, unde erau 
depuse zeci de cadavre, ca să-l aleagă pe cel al tatălui 
său. Cînd l-a descoperit, aproape că nu l-a mai 
recunoscut. Avea faţa schimonosită de chinurile în care îşi 
dăduse sufletul. Fusese, apoi, trîntit la grămadă, peste alţi 
morţi; în aceste condiţii, orice mişcare la care chipul său a 
fost supus îi modificase întrucitva trăsăturile... Nu-i mai 
era frică şi nici silă... l-a ajutat pe cei doi să-l îmbrace şi 
să-l aşeze în sicriu. Şi-a scos apoi batista din buzunar şi-a 
început să-i tamponeze faţa, încet, încet, lucrînd ca într- 
un lut ce se lasă modelat cu uşurinţă, refăcînd astfel, cu 


82 


GEORGE ŞOVU 


migală, după o trudă de aproape o oră, trăsăturile unui 
chip ce se afla ca o icoană în mintea şi ini inima sa... 

Acasă, a fost singurul care l-a vegheat toată noaptea. 
Ceilalţi căzuseră de oboseală. A stat de vorbă cu el, cît n- 
o făcuse în toată copilăria... 

„La înmormîntare s-a adunat lume din toate satele din 
jur. Era o mare de oameni — îi spune mama lui Vlad, 
Andreei. Cel mai impresionant a fost însă sunetul din 
corn!” 

„Nu înţeleg!” 

„Există pe-aici, prin părţile noastre, un obicei frumos: 
atunci cînd moare un pădurar — aşa cum a fost omul meu 
— se adună toţi foştii lui tovarăşi de muncă din păduri 
aflate la distanţe de zeci şi zeci de km. Aduc cu ei un brad 
frumos, în putere, scos cu rădăcini cu tot, şi—1 plantează 
la capul mortului. lar cînd e momentul să-l lase-n pămînt, 
cînd îi coboară sicriul pe sfori, încep să sune cu toţii din 
cornul acela specific pădurarului, de zici că vuieşte 
întreaga lume. Aşa s-a întîmplat şi atunci Au venit vreo 30 
—40 de pădurari, i-au plantat bradul, iar, cînd a fost să-l 
îngroape, odată cu dangătul clopotului, a început să 
vuiască dulce cornul! Plingeau toate miile acelea de 
oameni!...” 

„Acum, iată-l, mă aşteaptă aici, la umbră de brad! De 
cinci ani mă aşteaptă să vin şi eu să m-aşez lingă el!u 
adăugă mama lui Vlad, îngenunchind lîngă o cruce de 
marmură, pe care se vedea chipul unui bărbat falnic; 
alături de el se afla cel al femeii îngenunchiate, care 
acum parcă se ruga, ocrotind între degetele miinii drepte 
un mugure de foc... 


Ce obsesie a avut Vlad după moartea tatălui său! Mai 
mult de un an, aproape în toate nopţile la rînd, nu se 
putea despărţi de imaginea lui, în vis, iar ziua avea 
impresia că trebuie să-l întîlnească, să-l vadă, că se află 
la cîţiva metri în faţa, ori în spatele lui, printre prieteni... 


83 


TANDREŢE 


După cum o senzaţie stranie îl încearcă acum, aici, în 
zilele de cînd se află-n vacanţă: i se pare, tot timpul, că 
mama sa se află prin preajmă, aproape că-i aude vocea, 
că-i observă gesturile... Ea, săraca, se odihneşte acum de 
vreo patru ani, lîngă pădurar, străjuită de acelaşi brad 
frumos. 

„Ce-o fi?” a întrebat-o chiar ieri pe Andreea, cu o 
oarecare îngrijorare în glas. 

„Nimic! i-a răspuns ea. Eşti obosit! Şi, poate, că te 
gîndeşti prea mult la dînsa”. 

E drept că acum, după ce nu mai era, Vlad se gindea 
mult mai mult la mama sa decit înainte. 


„Veniţi, maică, să vă mai văd şi eu, veniţi oricînd 
puteţi!” le spunea. Deci: Nu „să măl vedeţi”, ci „să vă 
mai văd şi eu”... O împletire de mare delicateţe a firii, cu 


energie, mîndrie şi cinste — era bătrîna. Cînd a venit 
pentru prima dată la Bucureşti — o adusese Vlad, fiindcă 
era bolnavă — s-a oprit, sfioasă, cînd a intrat în 


apartament, a privit covoarele, şi-a scos pantofii din 
picioare, i-a lăsat în hol şi, ca să ajungă pînă la un fotoliu, 
să se aşeze a pornit-o, uşurel, pe marginea unui covor. 

„Le-am pus să călcăm pe ele, mamă!” i-a spus 
judecătorul. 

„Da, dar sînt aşa de frumoase...” 

La primul spital, la, care a dus-o, ca să fie consultată 
(probabil că au impresionat-o prea mult vorbele lui Vlad: 
„E un mare profesor, mamă, e şi directorul spitalului, şi 
adjunct de ministru” — îi spuse), a vrut să-i sărute mîna 
doctorului. În schimb altuia, la care au ajuns după aceea 
şi care, internînd-o, o tot bătea la cap că trebuie să se 
lase operată, i-a răspuns pe şleau: „Nu mă operez, 
domnule doctor, să şi crapi matale!” A spus-o pe 
jumătate in glumă, pe jumătate în serios. Dar a spus-o! 
Doctorul a rîs... şi n-a operat-o. Ceea ce n-a fost bine, 
pentru că atunci, după cum aveau să constate mai tirziu, 


84 


GEORGE ŞOVU 


se putea şi ar fi fost bine, ar fi salvat-o! Aşa... a trebuit să 
treacă printr-un adevărat calvar şi după ani de totală 
degradare fizică, să se prăpădească... 

Totul începuse de la ceva care se umfla în abdomen. 
„Un chist! au spus doctorii, un chist de natură 
canceroasă!” 

„De unde ştiţi că e de o asemenea natură?” a întrebat 
Andreea, la un moment dat, fiindcă n-aţi făcut nici o- 
analiză concludentă. 

„Toate «semnele» sînt clare. Nu există nici un dubiu!”... 

Şi-au început iradierile de tot felul. După “fiecare serie 
de „tratament”, chistul scădea, ca apoi să-şi revină în 
timp tot mai scurt şi să înainteze chiar. 

N-o mai aduceau din Bucureşti, la tratament, ci la un 
spital dintr-un oraş mai apropiat de sat. Aici, în timpul 
unei şedinţe de „raze”, un medic, însărcinat s-o 
supravegheze, a plecat pînă nu ştiu unde, după o treabă 
şi a uitat de bolnavă, care, expusă mult mai mult decit 
trebuia, a paralizat. Cît chin a trebuit să îndure biata 
femeie pentru o neglijenţă! De revenit, nu şi-a mai 
revenit decit parţial. Boala însă înainta şi nu mai era nici o 
altă scăpare decit operaţia. Au internat-o într-un spital 
dintr-o comună apropiată. Acolo a vrut dînsa. Nu s-a 
lăsat: convinsă cu nici un chip — să fie adusă la Bucureşti. 
De altfel, nimeni cred că n-ar fi garantat cit de cît că mai 
scapă cu viaţă. 

La spitalul acela comunal lucra un medic vestit, pentru 
toate locurile din jur şi chiar mai de departe, vestit pentru 
capacitatea lui de a diagnostica şi de a opera. 

„Ce credeţi că are?” l-a întrebat Vlad. 

„Un chist hidatic! Deci nu cancer!” a răspuns doctorul 
ferm. 

Cuum?!” a sărit, ca ars, judecătorul. Sinteţi sigur? „în 
proporţie de 99%!” 

„Extraordinar! Şi ea! este tratată, de trei ani încoace, 
de cancer!” 


85 


TANDREŢE 


„De aceea a şi ajuns în halul în care aţi adus-o aici!” „Şi 

are vreo şansă de a scăpa?u 

„Are, desigur! Dar, priviţi la dînsa: abia mai respiră, 
este un sac de oase acoperit de( piele şi cu un abdomen 
enorm; şi are 77 de ani! Eu cred însă că va scăpa!” 

Vlad şi cu Andreea au rămas cu ochii mari de mirare. 
„Cine ştie, or mai fi şi minuni pe lumea aceasta!” şi-au 
spus şi au semnat că sînt de acord ca bolnava să fie 
operată. 

Binenţeles că nu se putea ţine pe picioare. Nici să-şi 
mai salte capul de pe pernă nu mai avea putere. 

„Vlade, maică — i-a şoptit băiatului ei la plecare — te 
rog să vorbeşti tu cu doctorul să-mi dea drumul repede 
acasă, fiindcă ştii că mie nu-mi place să stau la spital”. 

„Am vorbit, mamă! O să-ţi dea drumul cît se poate de 
repede!” a răspuns judecătorul, ferindu-şi ochii. 

Peste două zile a fost operată: i s-a scos un chist 
hidatic enorm! Şi n-a murit! lar după o săptămînă, a 
trebuit să fie luată acasă, fiindcă se declarase o epidemie 
de gripă în spital. 

De scăpat, a scăpat, dar... mult prea tirziu, după. ce 
organismul îi fusese distrus cu /radierile recomandate şi 
administrate fără nici un temei, ani la rînd! De aceea nu 
şi-a mai putut reveni, a intrat intr-un proces de degradare 
tot mai accentuată. Nu mai era conştientă decit în clipele 
în care vorbeai cu dînsa. In rest, o mască a durerii şi a 
pustietăţii! S-a prăpădit plîngînd: ar fi vrut „să-i mai vadă 
o dată pe Vlad şi pe Andreea, şi pe fetiţa lor”. Au ajuns la 
foarte puţini timp după ultima respiraţie... 


86 


GEORGE ŞOVU 


— Ai să răceşti, vino-năuntru! l-a chemat Andreea. 

— Imi place să văd cum ninge-n plină vară! i-a răspuns 
Vlad. După două ore însă a apărut, din nou, soarele, care- 
a topit şi-a zvîntat totul în jur. 

— Ce-ar fi să mergem pînă la „Trei-Brazi”? a propus 
Andreea. 

— Se aprobă! a exclamat Vlad. 

— Se aprobăăă! se sclifosea Bogdan, pe jos, care, în 
cîteva minute, se şi echipase de drum. 

— Se aprobăă! mormăia şi Mădălina, moşmondind 
încă prin cameră, îşi schimba ciorapii, ori adidaşii... 

Nana a rămas la hotel, ea nu poate să urce, din cauza 
hipertensiunii. 

— Tocmai bine, termin rochia, pînă vă întoarceţi voi... 


Din doi, copiii s-au făcut, pe nesimţite, vreo douăzeci şi 
cinci — treizeci! Andreea, foarte tînără, mergea în fruntea 
lor împreună cu un băiat mai răsărit, Dragoş... S-a uitat în 
jur, după Vlad, dar el nu era, nu apăruse încă... In viaţa 
ei! 

Aşa că şi-a continuat drumul. Era doar prima ei 
excursie cu elevii, în calitate de profesoară şi de dirigintă. 
Luase cu ea şi cîţiva părinţi, veneau mai în urmă, încheiau 
plutonul. 


„„„Avusese o adevărată spaimă cînd s-a îndreptat spre 
liceul la care fusese repartizată după absolvirea facultăţii. 
Era o şcoală mare, cunoscută, cu pretenţii. Fireşte că era 
mîndră pentru acest lucru, dar şi speriată. „Cine o fi 


87 


TANDREŢE 


director?” se întreba. „Dacă n-ar fi directoare! Femeile, de 
multe ori, sînt afurisite în mod gratuit!” Era o concluzie de 
viaţă, ceea ce-i trecea atunci prin cap. Avusese prilejul 
să-i constate „binefacerile” pe pielea ei, ca elevă, ca 
studentă, mai ales. Era o profesoară la facultate, de pildă, 
care n-o putea suferi, ca altădată cea de geografie, de la 
liceu. Şi acesteia, — cu care studia o parte a chimiei — îi 
intrase-n cap că Andreea e prea elegant îmbrăcată. „Eşti 
prea elegantă, fetiţo — şi aici se purta tot «fetiţo» — 
pentru virsta ta şi pentru banii tăi! De unde ai bani să te 
îmbraci aşa? Şi mai e ceva: eşti încrezută, sfidezi. Să ştii 
că n-ai să reuşeşti astfel, ascultă de la mine!” i-a spus 
într-o zi. 

De fapt, lucrurile porniseră de altundeva, aveau o altă 
bază: Andreea lucra la o temă de cercetare cu un 
profesor în vîrstă. In echipă se mai aflau şi alţi cîţiva 
studenţi, dar profesorul pe ea o socotea „formula de 
bază” — cum îi plăcea să spună — a grupului. 

Odată, după un curs al profesoarei, în realitate era doar 
conferenţiar, Andreea a intervenit, de bună-credinţă fiind, 
fără nici un fel de rea intenţie, cu citeva elemente care îi 
contraziceau nişte concluzii. Se baza pe rezultatele 
obţinute pînă atunci în cercetarea întreprinsă. 

In loc să aprecieze cum se cuvine intervenţia, 
profesoara s-a supărat, a considerat gestul ca o tentativă 
de a-i submina autoritatea — şi aşa foarte şubredă — şi, 
de-aici: scandalul, camuflat însă în fel de fel de elemente 
de recuzită... Ca să i se dea nota maximă la examenul 
condus de profesoara în cauză, a trebuit să se 
întrunească o comisie să evalueze şi lucrarea scrisă, şi 
probele practice, şi răspunsurile orale la întrebări ce vizau 
întregul curs... 

Andreea a rămas atunci cu un gust amar, jurîndu-şi să 
fie totdeauna dreaptă cu elevii ei, indiferent de 
împrejurare! Cît priveşte „eleganţa” — ea era de „doi lei”, 
adică la îndemiîna oricui. Hotăritoare erau: bunul-gust, 


88 


GEORGE ŞOVU 


fantezia în croială, simţul armoniei, ca şi „ce ţi-a dat 
mămica ta, la naştere”, cum îi plăcea Andreei să spună. 
Dacă toate astea nu sînt, poţi să te îmbraci în aur de sus 
pînă jos, tot degeaba! Cel mult ai să sclipeşti, ca un 
cavaler medieval în armură, ţeapăn şi rece! 

Cu o asemenea „lecţie” în suflet intrase pe porţile 
liceului, în fruntea căruia se afla... o directoare, o femeie 
de vreo cincizeci de ani, energică şi cu mare prestanţă. 

A primit-o frumos, întîmpinînd-o cu vorbe bune, ca o 
adevărată mamă. Se interesase de ea. Ştia deci că a fost 
„o studentă foarte bună, că-i place să fie profesoară, că 
iubeşte copiii, că are preocupări de cercetare...” 

„Un adevărat portret şi pe deasupra măgulitor!” a 
răspuns Andreea, impresionată de atitudinea şi de 
vorbele directoarei. 

„Un director, draga mea, trebuie să ştie tot despre 
colaboratorii lui şi, dacă se poate, şi ceva pe deasupra! 
Hai să te prezint cancelariei!” a adăugat ea invitind-o în 
sala profesorilor. 

Mergea ca la un mare examen, pe care, pentru început, 
l-a trecut cu bine. Doi oameni i-au reţinut, în ziua aceea, 
atenţia cu deosebire: directorul adjunct şi o profesoară de 
limba germană, căreia toată lumea se obişnuise să-i 
spună, nu se mai ştia de ce, „Lady”. Aceasta s-a nimerit 
să fie în preajma ei: „Eşti foarte frumoasă, scumpa mea!” 
i-a spus „Lady” fără nici o reticenţă, cu sufletul deschis, 
care i se putea citi în ochii ei albaştri. Era o femeie în 
vîrstă, mai avea cîțiva ani pînă să se pensioneze, înaltă, 
subţire, cam ciolănoasă; avea pe ea o rochie fină, de bun- 
gust, cu un fular subţirel, de mătase, la git; părul, 
aproape în întregime alb, strălucitor şi-l împletea într-un 
coc mare şi frumos, la, spate. „Să te ţii aproape de mine 
— i-a adăugat ea zimbind — că s-ar putea să-ţi fiu de 
folos”. Mai întîi i-a prezentat lumea cancelariei: „Nu 
bîrfesc pe nimeni — a precizat ea — dar e bine să ştii de 
la început cu cine ai de-a face! Aici, ca şi-n alte părţi, poţi 


89 


TANDREŢE 


să calci, din întîmplare, pe bătătura cuiva şi cine ştie... pe 
cine să doară călcătura! Aşa că, deschide ochii î Se 
respiră, în general, un aer foarte civilizat. Dar nu e rău, 
dacă stai cît mai aproape de fereastră, să nu ai pe nimeni 
în faţa ta. Şi, cînd mergi, e bine să nu faci zgomot prea 
mare; sînt şi urechi foarte subţiri, pe care s-ar putea să le 
jenezi. Ai înţeles, sper, la ce mă refer!” Andreea nu prea 
înţelesese, dar, mă rog, a dat din cap a aprobare. „Cel 
mai important însă, a continuat «Lady», e să fii cinstită în 
munca ta, sinceră şi dreaptă cu elevii! Ei sînt aceia, ai să 
vezi, care ne-aduc toate bucuriile, ca şi... toate 
necazurile. Celelalte trec! A, şi încă ceva: vei auzi multe, 
de la mulţi. Mai ales nu asculta. Dar, şi cînd asculţi, zi ca 
ei şi fă ca tine! Şi-acum că ţi-am făcut «instructajul pentru 
protecţia muncii», la treabă, fetiţo!” a încheiat „Lady”, 
mîngiindu-i obrazul ca unui copil. 

Celălalt om, tot aşa — cu părul aproape în întregime 
alb — care i-a încălzit o clipă sufletul, a fost directorul 
adjunct: un bărbat de nici patruzeci şi cinci de ani — 
îmbătriînit de timpuriu (se vede treaba că-l purtase viaţa 
prin multe), cu un chip blajin, veşnic cu ţigara în colţul 
gurii. După ce-a fost prezentată tuturor, s-a apropiat de 
ea, şi-a scos ţigara şi, strîngîndu-i mina, i-a spus parcă în 
şoaptă, cu zîmbet pe buze: _ 

„Mă bucur mult că ai venit la şcoala noastră. Intre 
atitea uscături, mai pătrunde şi o ramură tînără!” 

Bucuriile adevărate au început odată cu lecţiile. Primise 
clase pe toată scara — de la a IX-a la a XII-a. Directoarea 
făcea, de fapt, cu ea un test: voia să vadă cum se 
descurcă în faţa celor mai variate colective de elevi şi de 
toate virstele, unii numai cu patru ani mai mici decit ea. 

„Te-am aruncat în apă: e adîncă şi învolburată, i-a spus 
directoarea de la început. Dă din miini! N-aş vrea să aud 
că te-neci, ori să chemi «Salvamarul»!” 

„Eu cred că voi puteţi învăţa carte de la mine! Şi ca veţi 
învăţa!” s-a trezit spunînd, în prima oră, la o clasă a XII- 


90 


GEORGE ŞOVU 


a... Îşi adusese aminte de profesoara ei, de „doamna 
Gheorghiu”. 

„la, uitaţi-vă, ce singură, e mititica!” s-a auzit, în 
liniştea aceea deplină, vocea unui băiat. 

„Ei, om mai învăţa noi, unii de la alţii, cîte ceva!” a 
adăugat un altul! 

Ciţiva au rîs în jur. Andreea, care a simţit, dintr-o dată, 
că-i fuge pămîntul de sub picioare, nu, şi-a pierdut 
cumpătul. 

„lmi pare rău că trebuie să vă invit să vă ridicaţi — a 
spus profesoara — dar altfel nu putem sta de vorbă. Şi eu 
nu admit să nu ştiu cu cine vorbesc. Aşa că vă rog: Sus!” 

Vocea ei caldă, de obicei, a căpătat nuanţe de oţel, în 
clipele-acelea. Clasa a înlemnit. 

„Şi să mai ştiţi ceva — a adăugat Andreea: nu-mi place 
niciodată să repet o rugăminte, ori o cerinţă, ca în 
momentul de faţă, adresată elevilor mei!” 

În clipa aceea, doi băieţi s-au ridicat. Întîmplător, 
amindoi erau înalţi, bine făcuţi. O priveau cu decenţă. 
Andreea s-a apropiat de ei, măsurîndu-i: 

„Ce să-i faci, în comparaţie cu voi, eu sînt mai 
«mititică», ce-i drept. Dar nici nu mi-ar sta bine-aşa 
mare!” 

Clasa a izbucnit în ris. Rîd şi cei doi băieţi. 

„De învăţat însă — voi veţi învăţa de la mine, să ştiţi. 
Asta este sigur! Totul e să vreţi! Poate că voi reuşi să vă 
fac să vedeţi chimia mai frumoasă şi mai interesantă 
decit, probabil, au văzut-o unii dintre voi pînă acum. Şi eu 
am învăţat multe de la profesorii mei de liceu. De la 
marea lor majoritate. Unii însă... au trecut aproape 
degeaba prin faţa noastră. La o asemenea profesoară, eu 
mă băgăm cu totul în bancă şi stirneam risul întregii 
clase...” 

„Da', ştii că e simpatică?!” se auzi o voce, tot de băiat, 
dintr-un colţ al clasei. Andreea, care tocmai înainta către 
catedră, s-a întors cu faţa spre sală, a privit cîteva 


91 


TANDREŢE 


secunde în direcţia locului de unde venise glasul şi-apoi, 
cu zimbetul pe buze, a făcut o plecăciune, spunînd: 
„Mulţumesc!”... 

Voia bună s-a răspîndit peste clasă. Tinăra profesoară 
îşi cucerise elevii, era „de-a lor”. „E de milioane, ce mai!” 
a mai şoptit un băiat colegului său de bancă. 

Andreea a ridicat braţul drept şi clasa a amuţit. 

„Şi-acum — zise ea — să vedem ce ştim! Să n-o socotiți 
ascultare. Vreau să vedem de unde trebuie să pornim; şi 
să ne facem un plan de perspectivă”. 

Peste cîteva minute, în laborator, se lucra intens: se 
dădeau răspunsuri, se scriau formule, se urmăreau reacţii 
— pe tablă, pe caiete, în eprubete... 


Directoarea şcolii se aflase în mare încurcătură. 
Aproape imediat, după începerea orei, s-a îndreptat către 
laboratorul de chimie în care se afla Andreea cu clasa a 
XII-a B, clasă cu profil de matematică-fizică; dintre elevi, 
mulţi voiau să dea însă examen de admitere la medicină, 
aşa că îi interesa chimia foarte mult. 

S-a oprit în faţa uşii, izbită de faptul că toţi elevii 
rideau. „Ce s-o fi întîmplat? Te pomeneşti că n-am 
nimerit-o cu fata asta?!” şi-a spus, ciulind urechile. Era 
de-a dreptul caraghioasă: asculta pe la uşi! „Dacă mă 
vede cineva? Mă fac de ris în toată şcoala!” Noroc că 
laboratorul se afla pe un hol lateral, închis cu uşă. Era 
greu, deci, să treacă cineva şi s-o observe. Aşa că a 
ascultat mai departe, auzind întreaga discuție 
introductivă... „Bravo! Bravo ei! îşi zicea, în gînd, 
directoarea. Nu mi-ar fi dat prin cap să-i pun la punct aşa 
pe diavolii ăştia de băieţi! Şi, unde mai pui că şi i-a făcut 
aliaţi...” 

Cînd clasa a început să lucreze, a intrat şi directoarea. 
Elevii s-au ridicat. 

„Am vrut să vă văd, aşa, în prima oră! Să vă urez 
succes!” 


92 


GEORGE ŞOVU 


„Poftiţi, poftiţi, tovarăşă directoare! i-a spus Andreea. 
Luaţi loc, copii! Şi să ne continuăm demersul nostru... 
Deci...” 

Directoarea n-a mai plecat pînă la sfîrşitul orei, deşi nu- 
şi propusese să rămînă atita. Ea era profesoară de 
matematică, o bună profesoară! 

„Dragă, pentru început e bine, chiar foarte bine! i-a 
spus ea cînd au părăsit laboratorul. Văd că-ţi merge şi 
mintea, îţi merg şi mîinile — la demonstrațiile acelea 
practice — şi că, foarte important lucru, ai aruncat o 
punte trainică spre elevi. Cred că pe ea se poate circula 
fără pericol de... scufundare! Vezi cum continui — cu ei şi 
cu alţii! Am să mai vin la orele dumitale!” 

„Vă mulţumesc şi vă aştept oricînd!” 

„Am să vin, chiar dacă n-o să mă aştepţi, să ştii lu 
adăugă directoarea zimbindu-i. 

Peste vreo două săptămîni, după o lucrare practică în 
laborator, la care  asistase, directoarea a venit 
entuziasmată în cancelarie şi-a spus în faţa tuturor: 
„Fătuca asta e o straşnică profesoară! Da, da, ascultați la 
mine, e născută pentru aşa ceva! Nu mai vorbesc de cîtă 
carte ştie, de cum explică, ori de cum conduce şi 
realizează lucrările practice!... Bravo, Andreea! Mă bucur 
foarte mult că liceul nostru a cîştigat un asemenea 
dascăl! Te felicit din toată inima!” a mai spus, 
îmbrăţişind-o ca o mamă bună şi sinceră. 

Andreea era atit de emoţionată, că n-a fost în stare să 
spună nimic. A bilbiit cîteva cuvinte, după care, luîn-l du- 
şi catalogul, s-a îndreptat către altă clasă. 

„Lady” a prins-o din urmă pe culoar. „Să ştii că face rar 
ceea ce ai văzut şi-ai ascultat. Şi să crezi în ce-a spus, 
pentru că madam’ lordănescu este femeie dintr-o bucată, 
ea nu le moşmondeşte, nu le suceşte; le despică repede 
pînă în miezul — miezului, mă rog, atit cit poate ea şi — 
expoziţia e gata! Aşa că însemnează ziua, e una mare! Să 
dea... «Natura» să mai fie şi altele. Ceea ce eu cred!” 


93 


TANDREŢE 


„Vă mulţumesc!” 

„N-ai de ce, lucrurile sper că aşa stau... Şi elevii mei mi- 
au vorbit foarte frumos despre dumneata, şi unii părinţi. E 
bine! lar eu mă bucur sincer!... Ceea ce, din păcate, nu se 
întîmplă şi cu colega dumitale de catedră şi şefă a 
colectivului vostru de specialitate... Dac-ai fi văzut-o în 
cancelarie ce ochi avea şi cum te făcea felii, felii cu 
laserele lor... Ţi-am spus asta nu ca să-ţi stric o bucurie şi 
nici să birfesc pe cineva Dar, ea, persoana, e recunoscută 
— dumneata n-ai de unde să ştii — pentru ««bunătate şi 
mărinimie» sufletească. Atenţie, deci!” 


„..„Păi, dacă eşti aşa de deşteaptă, dragă — a luat-o în 
primire pe Andreea, chiar din recreaţia următoare, şefa 
de catedră — ia să te programăm noi să ţii dumneata o 
lecţie deschisă pe şcoală spre sfîrşitul trimestrului acesta. 
Şi, fiindcă eu sînt şi responsabila cercului pedagogic, pe 
sector, o să chem pe toţi colegii noştri să te asiste! Ei, ce 
zici?” 

„Ce să zic — că sînteţi foarte generoasă — a răspuns 
Andreea cu un zîmbet pe buze, dar fulgerînd-o cu ochii. 
Şi, totuşi, dacă mă întrebaţi, aş spune că, fiind la început, 
am încă multe de învăţat... Aşa că, poate mai potrivit ar fi 
ca altcineva...” 

„Ai, ai multe de învăţat, dar pe unele le vei învăţa chiar 
în urma acestei lecţii! Şi din critică se poate învăţa. O să 
te criticăm bine, ca să înveţi!” completă ea rizînd fals, cu 
gura pînă la urechi, dezvelind nişte dinţi mari, mai mult 
de jumătate din ei — de aur! Rămine deci stabilit şi..., 
căutînd într-un calendar, fixă ziua pentru lecţia deschisă. 

„Nu e rău! a spus directoarea cînd responsabila 
catedrei — Marinescu se numea — a anunţat-o. De la 
copila asta se poate învăţa, să ştii! Are un fel de a gîndi şi 
de a-i pune la lucru pe elevi care...a 

Profesoara Marinescu ajunsese deja la uşă. leşea din 
birou. Nu mai putea să rabde s-o asculte pe directoare. 


94 


GEORGE ŞOVU 


„la uită-te, dragă, acum, la sfîrşitul carierei, cine-mi dă 
mie lecţii! Ce-am ajuns?!” bombănea ea, singură, pe 
culoar, în drum spre cancelarie. Acum îi părea rău pentru 
ceea ce făcuse. „Te pomeneşti că, în loc să-şi rupă gi-tul, 
o s-“ajungă în fruntea cinstei tocmai cu ajutorul meu?!” 
se gindea, însă era tirziu să mai schimbe ceva, 
directoarea aprobase planul de muncă al catedrei, gata, 
nu se mai putea. Doar dacă... 

A făcut ce-a făcut şi-a schimbat data, aducînd lecţia 
mai devreme, pretextind că a intervenit nu ştiu ce la 
nivelul Capitalei, că deci nu se poate ţine activitatea 
respectivă cînd fusese fixată... In realitate, voia s-o 
deruteze pe foarte tinăra ei colegă, s-o oblige să-şi 
schimbe subiectul lecţiei, potrivit planificării, sperînd, 
eventual, ca aceasta să nu mai aibă timp să-şi 
pregătească totul aşa cum se cuvenea.. 

Andreea n-a avut nimic împotriva schimbării datei. S-a 
uitat în planificarea clasei la care trebuia să ţină lecţia, a 
văzut ce subiect „cade” şi, cu asta, şi-a văzut de treabă. 
Spre bucuria răutăcioasă a şefei de catedră însă, cu 
cîteva zile înainte de data nou fixată s-a petrecut o 
întîmplare nefericită: chiar în clasa, cu care Andreea urma 
să lucreze în faţa tuturor profesorilor din sector, în timpul 
unor experienţe, un copil — foarte bun, liniştit — n-a fost 
suficient de atent şi şi-a vărsat pe mînă citeva picături de 
acid sulfuric. Bineînţeles că s-a ars, s-a rănit! S-a şi 
speriat — era doar în clasa a X-a... Şi, de-atunci, s-a 
aprins focul. Fără să fie cu nimic vinovată, Andreea a fost, 
totuşi, certată de directoare, care a sfătuit-o să fie mult 
mai atentă, pentru că... 

Profesoara Marinescu — profitind de întîmplare — a 
făcut din ea un caz: 

„Nu se mai poate, tovarăşă directoare, să desfăşoare 
lecţia în faţa atitor cadre didactice, are şi acolo 
experienţe demonstrative, lucrări de aplicaţie, nu putem! 
Dacă face o asemenea boacănă chiar atunci? Vă daţi 


95 


TANDREŢE 


seama, s-a dus pe apa sîmbetei tot prestigiul liceului 
nostru, pe care noi...” 

„Şi ce propui, dragă?” a întrebat-o directoarea spre a-i 
vedea adevăratele intenţii. 

„Păi, ce să propun: ne cerem scuze în faţa oamenilor, 
spunem despre ce e vorba, eventual ne facem şi 
autocritica cum că nu ne-am orientat bine cînd am ales o 
începătoare, gata să facă orice trăsnaie... Asta propun!” 

„Şi cu prestigiul acela al liceului, cum rămîne?” 

„Mă rog, dacă e să nu ne facem de ris, poate se 
sacrifică altcineva din catedră, care s-o înlocuiască; la 
nevoie, dacă nimeni n-o să vrea — fiindcă mai sînt doar 
două zile, şi vă daţi seama — chiar eu...” 

„Ascultă, tovarăşă Marinescu, tare mi-ar plăcea — a zis 
directoarea, apăsînd pe fiecare cuvint — să te văd pe 
dumneata cum te descurci într-o asemenea împrejurare! 
Că nu te-am văzut niciodată. Tot ii planifici pe alţii, iar 
dumneata iţi rezervi rolul «de a trage concluziile»! Aş 
vrea, dar am să te pun să faci treaba aceasta altă dată, 
să ştii. N-am să uit că «ai fost de acord»...” 

Profesoara devenise lividă... 

„De data aceasta însă va ţine întreaga activitate 
Andreea Petrescu, reluă directoarea, fiindcă eu nu sînt de 
acord să batjocorim un om bun, numai pentru că a avut 
neşansa să i se întîimple un necaz, de care, la urma — 
urmei, nu este cu nimic vinovată”. 

„Cum, tovarăşă directoare?!” 

„Aşa cum îţi spun! Nu e vinovată! Că eu am certat-o, 
asta e altceva! la aminteşte-ţi ce-ai păţit dumneata, acum 
vreo trei-patru ani, cînd ai lăsat elevii singuri în laborator, 
să lucreze, şi te-ai retras în depozit să-ţi bei cafeaua..., în 
timpul  orei?!... Poftim? Şi cum te-am scos din 
încurcătură?!... Andreea n-o să ne facă de ris. Dumneata 
ai grijă cum te porţi. Voi fi şi eu acolo!” 

Lecţia a avut un mare succes. Despre Andreea a 
început să se vorbească în tot( sectorul. Pentru ea, 


96 


GEORGE ŞOVU 


important era însă faptul că elevii o urmau cu tot mai 
multă încredere, o îndrăgeau. Şi ea vedea asta, simţea. 
Işi selectase şi un lot de „olimpici”. Lucra cu ei mult în 
plus, separat. Cînd o căutai, era în laborator, cu elevii, 
lucra, pregătea experienţe... 

Faţă de cei din clasa la care era dirigintă — o clasă a 
IX-a — era şi mai apropiată. Mergea cu ei la teatru, la 
concerte, îi vizita acasă. O cunoşteau, de-acum bine şi 
părinţii. 

Copiii i-au propus o excursie... A fost un vis! 

Andreea mergea în fruntea lor, împreună cu un băiat 
mai răsărit, Dragoş. După ei, veneau ceilalţi băieţi, fetele, 
iar la urmă cîţiva bărbaţi, părinţi ai copiilor. 

Totul în jur era „de aramă”. Ici-colo — pilcuri de brazi, 
cu verdele lor nemuritor. Un soare blind şi bun, de 
toamnă tirzie, dar luminoasă şi caldă, punea peste 
întregul peisaj, ca şi peste chipuri peceţi de strălucire şi 
parcă de veşnicie. Ţi se părea că, de la începutul lumii, 
aşa a fost şi aşa o să fie! 

Au trecut prin „Poiana Secuilor”, unde s-au oprit vreo 
oră, urcînd apoi la „Trei-Brazi” Au desfăcut pachetele şi 
au întins o masă mare. Apoi s-au plimbat prin jur, au 
cîntat, au dansat. Andreea le era parcă o soră mai mare, 
o soră care însă era de-ajuns să înalțe un deget, pentru 
ca toţi ochii să se îndrepte într-acolo! 

„E formidabilă, domnule! a exclamat tatăl unei fetiţe. 
Uită-te la ea, e mai mică de statură decit jumătate din 
copii ăştia, dar o ascultă — băieţi şi fete — de parcă ar 
învîrti deasupra lor un bici straşnic, fermecat. E şi asta 
ceva, să ai în tine asemenea puteri!...” 

„Au avut noroc copiii noştri! a răspuns vecinul, cu care 
stătea de vorbă. Nu e puţin lucru să întîlneşti un 
asemenea om, tocmai cînd te întinzi să iei luna de pe cer, 
şi să poţi să-ţi aduci aminte de el...” 


97 


TANDREŢE 


Se apropia vacanţa de iarnă. Afară ningea. Zăpada 
începuse să cucerească pămîntul. Se străduia să-i 
acopere toate rănile. 

„Tovarăşă profesoară, mergem în vacanţă la munte, 
într-o tabără?” Era vocea lui Dragoş, secretarul U.T.C. al 
clasei. 

Andreea s-a gindit o clipă: „De ce nu? Mergem!” 

„Ura! Ura!” au început să strige copiii. 

„Cu o singură condiţie, a adăugat profesoara: să n- 
avem în clasă nici un corigent şi nici o notă mai mică de 
zece la purtare! De acord?” 

Bineînţeles că au fost de acord. Şi, din ziua aceea, au 
început pregătirile: cu ce echipament merg, ce 
casetofoane îşi iau cu ei, ce cărţi, „că va trebui să mai şi 
citim cîte ceva!” a rostit imul. „Ce să citim! i-a dat altul 
replica: acolo? Ar fi o impietate... faţă de peisaj! Nici nu 
mă gîndesc, nu ne trebuie!” 

„Ba ne trebuie, ne trebuie, Marius! a intervenit 
diriginta, care tocmai trecea pe lingă ei şi i-a auzit. 
Trebuie să mai şi citim!” 

„Dacă ziceţi dumneavoastră?!” a convenit băiatul, fără 
prea multă convingere însă. 


În toată această atmosferă tinerească, febrilă, Cătălin, 
băiatul cel mai frumos din clasă, era destul de înalt, bine 
dezvoltat, cu faţa puţin smeadă, cu ochi albaştri şi păr 
şaten, era singurul copil trist; stătea, în general, retras, 
evitind discuţiile, efuziunile. Învăţa bine la toate, fără să 
strălucească neapărat la ceva, cu excepţia chimiei, 
pentru care făcuse pasiune. Şi nu numai de cînd venise la 
liceu, ci chiar de mai înainte, din gimnaziu. Andreea îl 
selecţionasel în lotul „olimpicilor”. 

Aflase de la începutul anului şcolar că nu are mamă: îi 
murise cu patru ani în urmă. Tatăl, inginer la o 
întreprindere, nu se recăsătorise încă. Mai avea un băiat 
şi o fetiţă. 


98 


GEORGE ŞOVU 


„Cine să mă ia pe mine cu trei copii, tovarăşă dirigintă? 
spusese el cînd stătuseră prima dată de vorbă. Cine să se 
bage, de bună voie, slugă la atiţia?” 

„Şi-atunci, cum vă descurcaţi?” 

„Am învăţat să fac mîncare, să spăl, să calc... li mai 
învăţ şi pe copiii ăştia, ce să fac?!...” 

Fetiţa, loana se chema, era mai mică decit Cătălin, cu 
doi ani. Cînd a ajuns pe la ei, altă dată, Andreea a găsit-o 
chinuindu-se să calce nişte cămăşi. 

„Nu aşa, loana! i-a spus Andreea, Uite, se-ncepe de- 
aici, de la spate; apoi calci mînecile, cu manşetele, apoi 
pieptul şi, la urmă gulerul!” 

Cătălin nu era acasă, nici taică-său. Era doar Gelu, 
băiatul cel mititel, de 9 ani — trecuse în clasa a IIl-a. S-a 
mirat şi el: 

„Ce fel de profesoară e tovarăşa de ne calcă nouă 
rufele?” 

„Vai de mine şi de mine, tovarăşă dirigintă, ce faceţi?!” 
a exclamat tatăl lui Cătălin, care tocmai atunci a intrat pe 
uşă şi a văzut-o cu fierul de călcat în mînă. Rămăsese 
aproape încremenit. Apoi s-a repezit la fetiţă, certînd-o: 

„loana, se poate? Nu' ţi-e ruşine? Cum ai lăsat-o pe 
tovarăşa profesoară?!” 

„Fata n-are nici o vină, tovarăşe Săndulescu — aşa se 
numea tatăl lui Cătălin — iar eu n-am făcut nici o scofală, 
i-am arătat, acolo, să calce o cămaşă!” 

„Nemaipomenit! Nemaipomenit!” se văita bărbatul 
încurcat, în timp ce Cătălin se retrăsese în bucătărie Avea 
lacrimi în ochi. 

„Mi-a făcut plăcere, să ştiţi! Nici eu n-am crescut într- 
un palat!” 


„Ce e, Cătăline, s-a întîmplat ceva acasă?” l-a întrebat 
Andreea, într-o zi, văzindu-l aşa de trist. 

„Nu, nu s-a-ntimplat nimic, tovarăşă profesoară!” i-a 
răspuns băiatul cu ochii în jos. 


99 


TANDREŢE 


„Atunci, ce este? Şi te rog să te uiţi în ochii mei cînd îmi 
vorbeşti! V-am zis că nu suport oamenii care, atunci cînd 
îţi spun ceva, privesc pe lingă tine ori în altă parte. Aceia 
nu sînt sinceri... Aşa! Hai, zi-i! Tu nu te bucuri că vom 
merge în tabără? O să avem timp să lucrăm şi acolo 
pentru «olimpiadă»,,. 

„Eu nu merg în tabără, tovarăşă profesoară!” 


Cum de nu se gîndise?! „Precis că n-are un costum de 
munte, aşa cum au toţi ceilalţi! şi-a spus Andreea. De 
altfel nici ea nu avusese pînă cu o săptămînă în urmă, 
cînd îşi cumpărase pentru prima dată în viaţă aşa ceva. 
Cred că nici bani, să plătească tabăra, nu are. Nu mai 
vorbesc de ceilalţi — «pentru cheltuială»!” 


Nu-şi aducea bine aminte cum venise vorba despre 
asemenea lucruri într-o discuţie cu membrii biroului UTC 
pe clasă. Şi-atunci, Dragoş, propusese: „Plătim noi costul 
taberei, tovarăşă profesoară, noi, clasa, sau, dacă nu vor 
toţi să contribuie, sîntem noi cîțiva băieţi care... Am putea 
să-i cumpărăm şi un costum pentru munte, tot e ziua lui 
de naştere peste o săptămînă. li facem o surpriză, ce 
ziceţi?” 

Ce să zică? Gestul lui Dragoş, pornit din inimă şi 
aprobat de toţi ceilalţi copii din clasă, o emoţionase. H6- 
tărise ca ea, diriginta, să contribuie cu jumătate din 
întreaga sumă, cu condiţia să nu i se spună niciodată lui 
Cătălin acest lucru. 

„Nu se poate, nu e drept! a sărit Dragoş cu gura. Noi 
atiţia şi dumneavoastră...” 

„Deocamdată eu stabilesc ce e drept şi ce nu e drept, 
Dragoş! i-a răspuns Andreea. Rămiîne deci cum am spus! 

lată, poftiţi banii! Aveţi grijă să luaţi un costum frumos 
şi să i se potrivească. Şi, mai presus de orice, discreţie! 
să nu-l jignim! Dacă tot facem ceva — şi eu vă 


100 


GEORGE ŞOVU 


mulţumesc pentru gestul vostru — atunci să ne iasă 
bine!” 

Cătălin a fost prăpădit de emoție, cînd, de ziua lui, a 
primit darul. La început, n-a fost în stare să spună nimic. 
Privea cînd la colegi, cînd la profesoara dirigintă... Apoi a 
reuşit să exclame: 

„Vă mulţumesc! Vă mulţumesc tuturor! N-o să uit asta 
niciodată!” 


După vacanţă însă, în care totul fusese „de excepţie”, 
cum apreciaseră copiii, conducerea liceului a primit o 
scrisoare anonimă. Se spunea acolo, printre altele, că 
„profesoara Andreea Petrescu a încălcat grosolan 
regulamentul şcolar, legile după care şcoala se conduce, 
forţind elevii unei clase să ia banii părinţilor lor spre a 
cumpăra cu ei un costum de munte unui alt elev, favorit 
al profesoarei şi să-i plătească chiar, tot cu asemenea 
bani, distracţia acestuia în tabără...” Şi că, dacă mă rog, 
„copiii sînt nevinovaţi în naivitatea lor, o profesoară, 
indiferent de virsta pe care o are — poate că nu s-a făcut 
prea bine dîndu-i-se o clasă pe mină, ca s-o influenţeze în 
fel şi chip — nu are voie să greşească. lar dacă a greşit, 
precum se dovedeşte în acest grosolan caz de 
încălcare...”, aşa şi pe dincolo, „să fie aspru pedepsită! 
Situaţia să devină un prilej”... şi la-la-la, şi la-la-la... 

Directoarea a chemat-o şi i-a pus scrisoarea în faţă. 
„Citeşte!” i-a zis. „Ce e asta?” „Citeşte! Citeşte!”... 

„Şi-acum, te rog să explici: ce şi cum?!” 

Andreea se sufoca de indignare. 

„Uşurel, uşurel, fetiţo, că lumea abia de-acum încolo 
are nevoie de tine! Şi, cine ştie, cîte scrisori de-astea o să 
mai vezi în viaţa ta!” 

„Eu vreau să ştiu, totuşi, despre ce este vorba”. 

l-a povestit totul. 


101 


TANDREŢE 


Acum directoarea abia se putea ţine pe scaun. Ai fi zis, 
privind-o, că face explozie. S-a ridicat şi a deschis 
fereastra de la biroul său, deşi afară era foarte frig. 

„Eu vă rog să mă sancţionaţi cum credeţi de cuviinţă, 
dar să nu afle nimic clasa şi mai ales băiatul! i-a spus 
Andreea. Înţeleg că regulamentul nu permite..., în sfîrşit, 
dar, dincolo de legi, sînt oamenii, pentru ei sînt făcute 
acestea şi rar om să intre exact într-un tipar! Pe mine mă 
interesează o normă, dar nu pot să veştejesc cu ea 
sufletul unui om, mai ales al unui copil...” O podidise 
plînsul. 

„Te rog să nu plîngi, Andreea! Nu merită! Şi-aşa ne-am 
făcut mai mult rău decit cred că se sconta prin aceste 
rînduri scrise cu perfidie. Voi face un raport, în care voi 
spune că am cercetat şi că am luat măsuri. Îţi promit însă 
că nimeni nu va afla despre ceea ce am discutat noi 
astăzi, aici! 

Fii însă cu ochii în patru şi potriveşte mai mult 
îndemnurile firii cu înscrisurile regulamentelor, ale legilor. 
Pentru tine drumul e lung şi te vei lovi, sînt sigură, tot 
timpul de ele. Al meu se încheie în curînd!” 


— Şi clasa a aflat sau nu? a întrebat Vlad. 

— Din fericire nu! i-a răspuns Andreea, sprijinindu-se 
de braţul lui, în timp ce coborau prin pădure, către hotel, 
venind de la Cabana „Trei-Brazi”. 

Bogdan şi Mădălina alergau înaintea lor. 

— Să nu vă îndepărtați prea mult, le-a strigat 
judecătorul. Aţi auzit că sînt urşi prin pădure. 

— De auzit, am auzit, dar nu cred să fie! a răspuns 
Bogdan, oprindu-se din alergare. 

— Ba, e bine să crezi, Bogdane, şi să te fereşti! N-ai 
ascultat şi azi-dimineaţă ce spunea paznicul? Cică vine în 
fiecare noapte acolo în spatele hotelului, la gospodăria- 
anexă unde se află porcii şi păsările. Ca să nu se apropie 
de coteţul porcilor, paznicul ţine toată noaptea lumina 


102 


GEORGE ŞOVU 


aprinsă (are un bec mare deasupra) şi lasă un aparat de 
radio să cînte. Îl ascunde undeva şi el cîntă... Ursul se 
apropie — povestea paznicul că a asistat la o asemenea 
scenă — şi, văzînd lumină şi auzind şi muzică, se opreşte 
surprins, stă şi nu îndrăzneşte să atace. 

— Ei, a devenit un urs „luminat şi muzical”, exclamă, 
hîtru, Bogdan. 

— Aşa se vede treaba! îi ţine hangul Vlad. 

— Cit priveşte porcii, ce să mai spunem, dacă au ajuns 
ei să doarmă toată noaptea cu muzică — intervine 
Andreea — însemnează că s-au subţiat de tot! 

— Nici „subţiere” prea mare iarăşi nu-i bună, că, apoi, 
nu mai iese mincarea ca lumea, fără grăsime, conchide 
Vlad. 


103 


TANDREŢE 


Capitolul IV 


1. 


Nana i-a văzut de departe, de cum au părăsit pădurea, 
ocolind pe după colțul gardului şi intrînd în aleea, străjuită 
de brazi argintaţi, ce ducea spre hotel. Işi părăsise locul 
de pe bancă, unde lucrase toată după-amiaza. Se 
plictisise. Acum se plimba singură prin parc, în aşteptarea 
copiilor (îi îngloba aici pe toţi, şi pe mari şi pe mici). 

Bogdan şi Mădălina au alergat s-o îmbrăţişeze, 
lăudîndu-se, care mai de care, cu isprăvile din timpul 
excursiei. 

— Ce rău că n-ai venit şi matale, mamaie, i-a spus 
Mădălina. A fost aşa de frumos! 

— Păi, de, dacă nu mi-ai împrumutat picioarele tale?! 
Mădălina zîmbeşte şi se alintă ca o pisică sub mîna Nanei. 


Privindu-i de departe, pe Andreea şi pe Vlad, cum vin 
ţinîndu-se de mînă, Nana se întoarce cu faţa către lumina 
ce-au trecut... 

...„Mamă, el e Vlad, despre care ţi-am vorbit, Vlad 
Cosmescu! «Are douăzeci şi opt de ani, e judecător, în 
Bucureşti, necăsătorit!» Am citat corect?” întreabă 


104 


GEORGE ŞOVU 


Andreea, îndreptînd către el două lumini trecute prin ape 
de suflet. 

„Punctaj maxim!” răspunde băiatul, aplecîndu-se şi 
sărutîind mina Nanei. Mama Andreei îl măsoară de sus 
pînă jos, încă o dată şi încă o dată, fără înconjur. 

Vlad ride, ca să-şi ascundă emoția de care este cuprins 

„Ei, ce zici?” întreabă fata, intrînd în jocul mamei. 

Înalt, suplu, cu' părul blond, uşor ondulat, cu ochi 
albaştri, inteligenţi, cu o înfăţişare plăcută, Vlad aşteaptă 
„verdictul”, într-o poziţie de „poză” ca pentru un afiş de 
cinematograf. 

„Merge! afirmă, în sfîrşit, Nana, clătinînd uşor capul. 
Pe-afară, merge!” 

Rîd cu toţii ca de o glumă bună. 


În ultima noapte comună la mare, nu se mai 
despărţiseră. S-au plimbat, au dansat, apoi s-au plimbat 
din nou aşteptind împreună răsăritul soarelui. 

Peste două ore, Vlad a trebuit să plece spre Bucureşti. | 
se terminase concediul planificat aici. II aşteptau 
procesele, trebuia să vină. 

Andreea se hotărise să mai rămînă cel puţin zece zile. 
Marea îi făcea foarte bine, concediu mai avea... 

Chiar în prima seară, după ce se întorsese, Vlad i-a 
telefonat la hotel. A doua zi însă n-a mai găsit-o. „Ce s-o fi 
întîmplat!” se întreba. Era obosit, avusese cîteva procese, 
care-l solicitaseră foarte mult. 

Apelul telefonului l-a smuls din starea de moleşeală ce-l 
cuprinsese. 

„Andreea, tu eşti? Adineaori te-am căutat la telefon. 
Sînt fericit că te aud!” 

„Sună a declaraţie de dragoste, tovarăşe judecător. Fii 
atent!” 

„Încă una!... Şi aşa am să-ți fac toată viaţa!” se aude 
vocea caldă a lui Vlad. 


105 


TANDREŢE 


„Ooo!... Păi asta e chiar o cerere-n căsătorie!” „Dacă ai 
fi aici!” 

„Pot să fiu într-o jumătate de oră!” 

„Cuum?! Eşti în Bucureşti?” 

„Nu ştiu ce s-a-ntimplat, marea s-a pustiit aşa, dintr-o 
dată!...” 


2. 


S-au plimbat şi împreună cu Nana şi cu „domnul 
Petrescu” prin „Herăstrău”. Apoi au cinat la un 
restaurant... 

Vlad povestea, povestea... Se simţea foarte bine. 
„Oamenii, toţi, dar absolut toţi, au nevoie de suflet, de o 
vorbă bună, de mingiiere, de tandreţe, dacă vreţi! a spus 
el, la un moment dat. Sigur, unii mai mult, alţii mai 
puţin... Chiar şi cei mai răi, ori înrăiţi de viaţă, cei uscați 
pe dinăuntru! Sînt momente în care, dezlănţuiţi fiind, 
oamenii (sau copiii) pot fi potoliţi pe loc) cu cîteva cuvinte 
înțelepte, care să comunice însă şi o stare de suflet, îmi 
spunea un prieten — profesor ca şi Andreea — că avea, 
ca diriginte, o clasă de năzdrăvani, de copii — mari, de- 
acum, erau într-a IX-a — dintre care unii făcuseră, în anii 
anteriori, tot felul de rele. Erau greu de stăpinit! 

Peste toţi aceşti năstruşnici el o pusese — ca 
responsabilă de clasă — pe fiinţa cea mai delicată şi mai 
nevinovată dintre toţi. Era o fetiţă blondă, cu! codițe, cu 
ochi albaştri, înăltuţă, dar firavă, cu un glas cristalin, ca 


106 


GEORGE ŞOVU 


de copil. De fapt, n-o «pusese» el, ci clasa, colectivul o 
alesese, iar el fusese de acord. 

În primele clipe după propunere, s-a gîndit că — cei 
care o făcuseră — urmăresc s-o discrediteze (era cea mai 
bună elevă la învăţătură), sperind că nu se va putea 
impune în nici un chip şi-atunci... 

«Chiar dacă aşa stau lucrurile, şi-a spus prietenul meu, 
merită de încercat!». A fost surprins că au votat-o cu toţii. 
«Va să zică, ei şi-au ales-o!» Era curioşi cum se va 
descurca lulia — aşa se numea fata. 

Ei, bine, ori de cîte ori se crea un moment de mai mare 
tensiune în clasă — şi actorii erau, bineînţeles, 
năzdrăvanii colectivului — era de ajuns să apară lulia în 
apropiere şi să spună, cu un glas cu care se alintă pruncii: 
«Băieți, băieţi! Dar vă rog eu!...» Şi-atunci «băieţii», care, 
altfel, erau surzi la orice fel de rugăminţi sau porunci 
rostite în clasă, se potoleau, ca prin minune, se întorceau 
spre lulia şi spuneau, zimbindu-i, cît puteau ei de «dulce»: 
«Gata, şefa, s-a făcut!». «Noi avem obraz!», mai adăuga 
cîte unul, ducîndu-şi degetul către «locul» indicat. 

Sau, în timpul desfăşurării unor ore, «băieţii» îşi mai 
găseau «de lucru» şi în afara sarcinilor împărţite de 
profesorul aflat în clasă. Li se atrăgea atenţia o dată, de 
mai multe ori. În general, după asemenea intervenţii, 
reacţiile nu erau pozitive. Atunci lulia îi căuta cu ochii pe 
împricinaţi, şi, cînd le prindea privirile, le arăta un chip de 
om adînc miîhnit. În chiar clipa aceea, liniştea se 
restabilea deplină şi activitatea putea să continue 
nestingherită de nimic. 

Odată, cea mai reprezentativă «figură» a «băieţilor» 
(era un elev repetent) a jignit-o rău pe profesoară, tot aşa 
în timpul unei ore, într-o zi cînd lulia lipsea de la şcoală, 
fiind bolnavă. Profesorul diriginte se supărase tare pe 
băiat. Primise dispoziţii din partea conducerii şcolii să-l 
judece aspru în colectivul clasei, după care să facă 
propunerea de a fi mutat disciplinar la alt liceu. 


107 


TANDREŢE 


lulia se întorsese de două zile. A aflat şi s-a întristat, în 
timpul dezbaterii, faptele fiind clare, se părea că nu mai 
este nimic de făcut. Atunci s-a ridicat «şefa»,, lulia: 

«Mă iertaţi, tovarăşe diriginte, dar eu cred — a rostit, 
emoţionată, dar apăsat, fata — că nu e bună măsura ca 
elevul Stoian să fie îndepărtat din şcoala noastră. Daniel 
— acesta era numele celui judecat, Stoian Daniel, — este, 
în fond, un băiat bun. Şi clasa noastră are nevoie de el! 
Vă rog deci, în numele clasei, să-i acordaţi, încă o dată, 
încredere! Garantăm noi pentru el!» 

Daniel Stoian ar fi vrut să sară din bancă. «la uită-te, îşi 
zicea, dar cine se crede fătuca asta, domnule (că aşa o 
privea el, de la înălţimea celor 1,80 m ai săi, ca pe o 
«fătuca», adică un copilaş care are nevoie de ocrotire) 
de-şi permite să garanteze pentru mine?! Da' ce-s eu 
vagabond, puşcăriaş?» în aceeaşi clipă, se gîndi însă că 
«vagabond» chiar fusese — nu plecase el de-acasă, în 
anul trecut, vreo trei săptămîni şi «călătorise» prin ţară, 
aşa, fără nici un rost? lar cînd a spart cîteva maşini, 
împreună eu «Gogolea», căpetenia unora ca el, cărora nu 
le plăcea să meargă la şcoală, să muncească, şi cînd a 
fost judecat, nu ajungea la puşcărie dacă nu era minor? 
«Că — legea-i lege, o calci, trebuie să dai seamă!» lar 
lulia, iată, «garanta», totuşi, pentru el!... Şi-a prins mîinile 
de scaun şi nu s-a ridicat. Profesorul s-a uitat peste clasă. 
Elevii îl priveau fără să spună un cuvînt. Daniel, cu ochii în 
bancă, aştepta parcă ghilotina! 

«Ce ziceţi de propunerea luliei. Cine e pentru?>? a 
întrebat, pe neaşteptate, dirigintele. 

Braţele tuturor elevilor s-au ridicat fără nici o rezervă. 
lulia a întors, o clipă, capul, cuprinzîndu-i, într-o privire, 
pe toţi colegii ei. Cîteva secunde îi tremurase sufletul de 
spaimă. Nu se sfătuise cu nimeni înainte de a face 
propunerea cu Daniel. Văzindu-le mîinile, şi-a întors ochii 
către diriginte. În ei se puteau citi bucuria şi mîndria unei 
victorii. 


108 


GEORGE ŞOVU 


Daniel, în schimb, devenise, dintr-o dată, mic, ar fi vrut 
parcă să scîncească, să ceară ajutor. N-ar fi reuşit să 
scoată însă nici un cuvînţel, fiindcă n-avea grai şi-apoi i s- 
ar fi părut că nici nu are cui să-l adreseze, căci nu mai 
vedea pe nimeni în juru-i. 

«Daniel, bătrine, ce-i cu tine?» l-a trezit cu un ghiont 
colegul de bancă. Sunase de recreaţie. Dirigintele 
plecase. Elevii se adunaseră, cu toţii, în preajmă. 

«Şi-acum, ce vreţi, a izbucnit Daniel, ridicîndu-şi capul, 
să îngenunchez în faţa voastrăl fiindcă aţi fost 
mărinimoşi?» A dat să iasă din bancă, dar nimeni din 
apropiere nu s-a clintit, să-i facă loc. Privind peste 
capetele colegilor, a întîlnit ochii luliei. 

«iți mulţumesc, lulia! i-a spus băiatul, iar glasul lui avea 
mlădieri pe care parcă nici el însuşi nu le ascultase pînă 
atunci... Şi vouă! a adăugat, scurt. Şi, de azi înainte, să 
ştiţi că aveţi de-a face cu mine, dacă se mai întîmplă ceva 
neplăcut în clasa aceasta. lulia, poţi să crezi în ceea ce 
spun!» 

«Cred, Daniel!» i-a răspuns fata. Şi, într-adevăr, de- 
atunci încolo, lulia şi Daniel făceau lumină în orice 
încurcătura se mai ivea, uneori, în colectiv...” 


„Sau, n-o să vă vină să credeţi — a adăugat Vlad — ce 
mi s-a întîmplat chiar mie, astă-iarnă, cînd... 

Treceam printr-un parc nu prea demult înfiinţat, într-un 
cartier din partea; de vest a oraşului. Nu ştiu ce mi-a 
venit s-o iau pe scurtătură, de obicei îmi place să ţin 
drumul drept!u preciza, cu un zîmbet pe buze, Vlad, în 
timp ce-o aţintea pe Andreea. 

„Fiţi atente — intervine soţul Nanei, «domnul 
Petrescu», pînă acum a vorbit despre alții, de-aici înainte 
începe să se laude!u 

„Nu chiar, răspunse Vlad. Dar va sosi, probabil, timpul 
să mă şi laud!” 


109 


TANDREŢE 


„Deci tot n-o să scăpăm! E, totuşi frumos din partea 
dumitale că ne spui!” 

„Sînt, totuşi, un băiat bine crescut!... Nu vă uitaţi la 
mine?” Şi Vlad se ridică, pentru «demonstraţie»! 

„Da, ce-i drept!” conchise Petrescu, măsurîndu-l din 
ochi. 

„Luînd-o deci pe scurtătură, prin parc, pe-o potecă — 
era zăpadă, dar îngheţase — numai ce mă trezesc aşa — 
tam-nisam — cu doi dulăi în faţa, mea. Lătrau îndirijiţi, 
arătîndu-şi colții şi voiau, din cîte-mi dădeam seama, să- 
mi sfişie neapărat pantalonii dacă nu şi carnea. Apăruseră 
de undeva, din apropiere, dintr-un fel de gheretă 
părăsită, care fusese, probabil a unui paznic, în vremea în 
care se construise parcul. 

Mi s-a strîns puţin inima. Nu era nimeni prin preajmă, 
nici ţipenie de om, iar eu n-aveam cu ce să mă apăr, in 
afară de o mică servietă, pe care mi-am aşezat-o, 
involuntar, în faţa picioarelor. 

Ho, măi, proştilor! Ho, măi proştilor! Fiţi cuminţi! Ce- 
aveţi, mă, cu mine? Fiţi cuminţi, hai, fiţi cuminţi! m-am 
pomenit bombănindu-i, în timp ce mă aplecam spre ei, ca 
şi cînd aş fi vrut să stăm prieteneşte de vorbă. Ciîinii, din 
dezlănţuiţi cum erau — îi văzusem cum aleargă către 
mine, întrecîndu-se unul pe celălalt, ştiţi cum se întîmplă 
în asemenea împrejurări — s-au oprit, privindu-mă 
aproape cu mirare, aş putea spune. Au mai mirîit puţin, 
tot uitîndu-se la mine şi-apoi au tăcut de parcă ar fi 
aşteptat să le ofer cine ştie ce de mîncare. Din păcate, nu 
aveam nimic la mine. 

„Hai, plecaţi! le-am spus eu, ca unor vechi cunoştinţe, 
şi fiţi cuminţi!”. 

„lar cîinii au plecat, bineînţeles, ducîndu-se către 
«ghereta» lor şi întrebîndu-se: «Cine o fi, domnule, tipul 
ăsta grozav, că nu l-am mai văzut pe-aici?!», se 
amestecă din nou în vorbă Petrescu, zimbind 
caracteristic, adică ironic. 


110 


GEORGE ŞOVU 


„Degeaba rideţi: există un adevăr elementar, bazat pe 
o lege simplă, psihologică — cea a reacției inverse”. 

„Ei, acum: cîinii şi psihologia?!” mai spuse soţul Nanei. 

„De ce nu?!” adăugă şi Vlad, pe acelaşi ton. 

„Adevărul e că noi nu cunoaştem multe fiinţe din jurul 
nostru şi în primul rînd nu ne ştim bine pe noi înşine” — 
interveni Andreea. 

„Nu mai departe, ci astăzi, în timpul unui proces — îi 
prelua ideea Vlad — mă gindeam la cît de superficiali sînt 
unii oameni, din păcate mulţi tineri. Se cunosc şi chiar 
atunci, ori a doua zi hotărăsc să se căsătorească. Nu ştiu 
nimic imul despre celălalt, nu au timp să se lege 


sufleteşte...” 
„Ce vrei, «dragoste la prima vedere!», în care — după 
cite se constată, — tu, Vlade, nu prea crezi”, spuse 


Andreea, privindu-l cu ochii mari. 

„In ceea ce mă priveşte — se auzi glasul judecătorului 
aproape grav, cumva sentenţios — cred, pentru că eu mă 
cunosc bine, ştiu de ce sînt în stare!” rosti el, căutînd să-i 
vadă parcă sufletul, nu numai chipul. 

Andreea a înţeles unde bat vorbele lui. Au înţeles şi 
ceilalţi. Ea însăşi se întrebase în zilele din urmă ce se 
întâmplă cu sufletul ei, dacă ceea ce a simţit, în primele 
clipe, atunci cînd l-a descoperit în faţa ochilor, pe malul 
mării, şi ceea ce simte acum e adevărat?! Fusese ca un 
val, cald şi răcoritor totodată, ce-i spălase, în cîteva clipe, 
chipul de dinăuntru de zgură. Se adunase atita acolo, în 
cele cîteva luni de cînd doctorul plecase cu gîndul de a nu 
se mai întoarce. Ea nu fusese superficială nici în cazul 
acela. Dorise să-l cunoască bine. Dar e tot atit de 
adevărat că poţi să-l cunoşti pe un om într-o clipă — o 
privire, un gest, o vorbă să-ţi comunice totul despre el — 
după cum se poate să nu realizezi această performanţă 
după o viaţă întreagă trăită alături. 

Oricum — ceea ce spunea Vlad acum constituie un 
semnal, un îndemn: „Analizează-te! Nu se poate porni la 


111 


TANDREŢE 


drum, pentru toată viaţa, aşa cum trebuie să-şi dorească 
oricare om întreg şi adevărat cînd face o asemenea 
opţiune, fără să ştii bine ce se întîmplă cu tine. Eu aştept, 
nu mă grăbesc!”. 

„Te-am aşteptat pînă acum şi te-am căutat — îşi 
rosteau monologul gîndul şi inima lui Vlad — te voi 
aştepta şi de aici înainte, cit va fi nevoie, pînă cînd 
limpezirile vor, deveni de cristal!”... 

„Cel mai adesea — reluă judecătorul — se invocă 
motivul «nepotrivirii de caracter». Mulţi nu ştiu nici măcar 
despre ce vorbesc! 

«Nu ne potrivim, tovarăşe judecător!» îi auzi. 

«Cum adică?» 

«Aşa bine! Nu ne înţelegem: se poartă urit cu mine — 
mă înjură, mă bate. Vrea să-i fiu slugă: să-l spăl, să-l calc, 
să-i fac mîncare!» îmi spunea astăzi o tînără de nici 
şaptesprezece ani, căsătorită de două luni. 

«Dacă te înjură sau te bate — sigur, nu e bine — i-am 
răspuns, dar că dumneata, soţie, ai fi s/ugă pentru că, în 
casa dumitale, speli, calci, faci de mîncare, faci curăţenie, 
o să îngrijeşti de copii — să ştii că nu e adevărat! Cine 
crezi că te ia de nevastă, doar ca să te ţină în virful 
patului, ori cu miinile încrucişate la piept? De unde 
această concepţie? Aşa ai văzut la mama dumitale, la 
bunica dumitale?» 

«Eu nu vreau ca fata mea să mai muncească cum am 
muncit eu, vreau ca bărbatul s-o menajeze, să facă mai 
multe el, că d-aia e bărbat!» a sărit cu gura mamă-sa, din 
apropiere. 

«Într-o familie — le-am răspuns — eu nu cred că 
trebuie ca tot ce se face să se pună pe cîntar, în balanţă, 
spre a se observa cit a făcut unul, cît a făcut celălalt, 
încotro se înclină talgerul, pentru că nu aceasta asigură 
legăturile dintre cei doi, ci ceea ce au ei în suflet unul 
pentru altul şi cum ştiu să se poarte pentru ca fiecăruia 
viaţa să-i fie viaţă şi nu moarte prin celălalt. 


112 


GEORGE ŞOVU 


Sigur, nu este uşor să trăieşti în doi. E o ştiinţă a vieţii 
ce trebuie învățată, deprinsă, iar fiinţa fiecăruia e nevoie 
să se supună acestui exerciţiu neîntrerupt, cu voinţă de a 
trece peste greutăţi, cu dorinţă de a le învinge. Totul însă 
depinde de iubire — şi arătam spre inimă — şi de minte. 
Dacă ele există!...» 

Mă pornisem într-o pledoarie, care, mi-am dat seama, 
că trecea peste capetele şi fiinţele celor de faţă, căci m- 
am pomenit apostrofat: 

«Ştiţi ce, tovarăşe judecător — m-a oprit mama fetei — 
aş vrea să vă întreb ceva...» 

«Poftiţi!» i-am răspuns. 

«Dumneavoastră sînteţi căsătorit?» 

«Nu!» 

«Păi, atunci! — a venit replica ce se credea zdrobitoare 
— lăsaţi-ne tovarăşe, cu sfaturile! Că ştim noi cum e în 
teorie! Ehe?!... Uite, eu de patru ori m-am măritat!» 

«Şi vrei să faci şi cu fata dumitale la fel?» 

«De cite ori va fi nevoie, pîn-o găsi unul cum vreau 
eu!» 

«Nu şi cum vrea ea?» 

«Păi ea vrea ca mine!» 

«Bine, te priveşte, dar eu, deocamdată, nu-i despart pe 
cei doi, fiindcă, în două luni, n-au avut timp să înveţe 
nimic din exerciţiul acela despre care spuneam eu. Să 
încerce! Să încerce să se cunoască şi să se apropie 
sufleteşte, dacă n-au făcut-o înainte! lar dumneata să nu 
te mai amesteci în viaţa lor! E clar?» 

«Ce ziceţi?» i-am întrebat pe tineri. 

Aceştia mi-au zimbit puţin stingheriţi, apoi au privit 
unul spre altul — sau poate doar mi s-a părut mie — ca şi 
cînd atunci s-ar fi văzut pentru prima dată. 

«Nu se poate, vă reclam!» vocifera mama. 

«Reclamă!» i-am răspuns şi-am poftit-o să iasă din 
sală.», 


113 


TANDREŢE 


„Eu cred — spuse Petrescu, în felul său, ironic, că 
femeia aceea avea dreptate: cu teoria e uşor, cu practica 
însă...” 

De această subliniere, Vlad avea să-şi aducă aminte de 
atitea ori, în anii vieţii lui şi a Andreei. Exerciţiul despre 
care atunci doar vorbea — constituind, de fapt, o intuiţie 
a fiinţei lui, pe de o parte, dar şi o concluzie rezultată din 
dezordinea vieţii altora, pe care aproape zilnic îi avea în 
faţă, devenise o realitate, transformată, de către fiecare 
dintre cei doi — Vlad şi Andreea — într-o sursă de 
bucurie, de satisfacţie. Fiecare din ei se întrecea în efortul 
de a-i fi de folos celuilalt, mai ales la nevoie. Şi cîte nevoi 
nu-ţi scoate viaţa în cale!... 

Mai întîi pe cele cotidiene: să rezolvi, de pildă, cum îţi 
doreşti, cum se cuvine, tot ceea ce-ţi propui în fiecare zi 
— ori ce ţi se cere — presupune efort, încordare, tact... Şi, 
bineînţeles, că nu toate ies aşa cum ar trebui. Sursele de 
nemulţumire sînt nenumărate. In aceste condiţii, a face 
din casa ta o oază de linişte, pentru ca a) doua zi să poţi 
risipi şi mai mult suflet pentru menirea pe care o ai — 
constituie o necesitate precum aerul... Se întîmpla să 
sosească ea, prima, acasă, încordată, uneori, ca un arc, 
gata să plesnească în orice parte; dacă-l vedea intrînd 
însă pe uşă, cu sufletul în ochi şi cu imaginea lui în 
furtună, uita — prin acel exerciţiu al voinţei — de orice, îi 
zimbea, îl primea cu căldură, îl ocrotea. „Să vă iubiţi, 
maică, şi să vă ocrotiţi!... Şi-n orice clipă aţi fi, să nu uitaţi 
unul de celălalt!” le spusese bătrina mamă a lui Vlad. 
Andreea nu uitase vorbele ei; acestea îi pulsau în suflet, 
în sînge, pentru că găsiseră acolo pămînt bun ca să 
înflorească. Şi nici Vlad, desigur, nu uitase. Căci, dacă — 
spre a pune faţă-n faţă situaţii identice — el se-ntimpla să 
intre primul pe uşa casei, iar în urma lui să sosească 
Andreea, cu chip de zbucium ori de durere, atunci îşi 
stringea repede — de pe faţă, din gesturi sau din vorbe — 
orice nemulţumire, ieşindu-i în întîmpinare cu tot ceea ce 


114 


GEORGE ŞOVU 


avea în fiinţa lui mai tandru şi mai bun, o asculta 
revărsîndu-şi încărcătura de îndoieli, ori de insatisfacţii, o 
sfătuia ce soluţii să aleagă, într-o împrejurare sau alta, 
mai ales de cînd devenise directoare, ori se bucura de 
izbînzile, mai mici sau mai mari, însemnate în calendarul 
eforturilor şi al năzuinţelor de fiecare zi... 


Erau, apoi, şi întîmplări mai deosebite... 

„„Se făcuse tîrziu. Trecuse de zece şi jumătate 
noaptea. Afară ploua, ploua într-una, de parcă s-ar fi rupt 
baie-rele cerului. Răcoarea şi zgomotul ropotelor de 
ploaie pătrundeau prin fereastra deschisă a biroului. 
Frigul îl cuprinsese pe nesimţite, deşi capul îi ardea. 
Simţea o durere cumplită în tîmple şi în stomac. Ameţea, 
parcă se învirtea totul în jur. În ziua aceea nu mîncase 
decit un corn; în schimb înghiţise trei antinevralgice. 
„Cum să nu faci ulcer, dacă stai nemiîncat?” îl dojenea 
Andreea. Avea dreptate! Dar el se neglija mereu din acest 
punct de vedere. 

Cerceta un ultim dosar, asupra căruia trebuia să se 
pronunţe în ziua următoare. Erau atit de multe, nu mai 
prididea. De cînd era preşedinte de tribunal, sarcinile 
aproape că i se triplaseră... 

Telefonul a sunat scurt. 

„Da, Andreea, sînt încă aici, răspunse Vlad, cu glasul 
stins. Aş mai avea puţină treabă, dar o las pe miine 
dimineaţă. Bine! Plec chiar acum, într-un sfert de oră sînt 
acasă. Luminiţa s-a culcat? Te rog, aşteaptă-mă! Plouă 
tare, da; am să merg cu grijă. Te sărut!...” 

Ştergătoarele se luptau, opintindu-se parcă la fiecare 
mişcare, cu şiroaiele de apă ce se revărsau secundă de 
secundă peste parbriz. „Ar fi trebuit demult să le 
înlocuiesc, se gîndi Vlad. Cauciucul s-a tocit, nu mai 
şterge bine”... 

Lumina farurilor abia străbătea întunericul pe o 
distanţă de cîțiva paşi. Pietrele pavajului, deşi spălate, 


115 


TANDREŢE 


erau, totuşi, alunecoase. Maşina înainta fără prea mare 
siguranţă. Aplecat peste volan, cu ochii aproape de 
parbriz, care se aburea mereu, ca şi celelalte geamuri, 
Vlad încerca să le şteargă, atit cît ajungea, aproape la 
fiecare minut, cercetind, în acelaşi timp, cu atenţie 
drumul. | se părea tot mai mult că întunericul în care tăia 
culoar îngust îl înghite lacom şi-l sugrumă cu aburul lui 
negru. Cu mîna stingă trase de gulerul cămăşii, slăbindu- 
şi cravata... ... Un fluid rece îi străbătu spatele, în clipa în 
care parbrizul fu acoperit în întregime de noroiul, 
proiectat dintr-o baltă, de roţile camionului în spatele 
căruia se afla de cîteva secunde maşina lui Vlad. Nu mai 
vedea nimic! 

Primul gest reflex fu acela al piciorului drept pe frînă. 
Atunci simţi maşina alunecînd ca o sanie, gata să se 
dezechilibreze. Aruncîndu-şi ochii pe cadranul de viteză, 
se înspăimiîntă: peste 80 km/oră. Cum?! Cînd? Mergea 
doar atît de încet!... 

Se gîndi să vireze la dreapta, dar îşi aminti, ca prin vis, 
că a lăsat în urma lui cîteva maşini pe care le depăşise. 
Ţinu volanul drept, încercînd să domolească maşina cu 
frînă de motor repetată. În sfîrşit, parbrizul s-a luminat, 
într-o oarecare măsură, ştergătoarele reuşind să 
îndepărteze, parţial, noroiul; acum se putea orienta. 

Spaima îi crescu şi mai mult cînd constată situaţia în 
care se afla: drept în faţa „Volkswagenului” său răsărise 
un refugiu de călători, la nu mai mult de; zece metri. În 
dreapta, rula camionul cu pricina şi între camion si 
refugiu nu s-ar fi putut nicicum strecura, fiindcă distanţa 
nu era nici măcar de un metru. Deşi nu era permis, ar fi 
încercat să-şi continue drumul pe partea cealaltă a 
refugiului, însă aceasta l-ar fi obligat la un viraj brusc al 
maşinii, care, cu siguranţă, ar fi dezechilibrat-o şi s-ar fi 
răsturnat. In plus, se apropia de staţie, din sens opus, un 
tramvai. Deci, dacă ar fi încercat această manevră, în 
cazul, rar, în care nu s-ar fi răsturnat, ciocnirea cu 


116 


GEORGE ŞOVU 


tramvaiul ar fi fost inevitabilă. Atunci? Ce-i mai rămînea 
de făcut? Nimic altceva decît să-şi lipească bine spatele 
de scaunul maşinii şi să încerce să ţină volanul cît mai 
departe de piept... 

„Broscuţa” lui, la care ţinea atît de, mult, a intrat cu 
viteză, în plin, pe mijloc, în indicatorul plantat la capătul 
refugiului de pietoni. 

În timpul zilei, Vlad, care fusese la o şedinţă, la 
minister, văzuse citeva accidente groaznice. La un 
moment dat, o întrebare stranie se conturase în mintea 
lui: „Oare ce-or fi gîndind şi cum se vor fi simțind cei ce 
se trezesc antrenați într-un accident inevitabil, în clipele 
de dinaintea izbiturii?!... Dar parcă mai ai timp să te mai 
gîndeşti?” îşi spusese el, scuturindu-se ca de un tremur. 

Acum, cînd se îndrepta ca un bolid spre stilpul de metal 
din faţa sa, întrebarea îi reveni în minte, în fracțiuni de 
secundă, şi Vlad îşi spuse: „Să văd ce-o să simt eu, de 
data aceasta, dacă...” 

„Îşi reveni după cîteva minute. Se trezi cu mîinile pe 
volan, iar acesta fusese puternic îndoit în faţă. Le desfăcu 
pe rînd, le mişcă; erau întregi sau, cel puţin, aşa păreau. 
Îşi mişcă apoi picioarele. Totul părea în regulă; 
însemnează că nu păţise nimic. Dintr-o dată simţi 
deasupra ochiului drept ceva cald. Puse mîna, care se 
umplu de sînge. Va să zică, în momentul şocului, capul s- 
a întîlnit, totuşi, cu volanul. Scoase batista şi tampona 
încet locul lovit, deasupra spriîncenei drepte. Nu era prea 
dureros. „Cine ştie?!” 

În timpul acesta, tramvaiul, care venea din direcţia 
opusă, se oprise în staţie; maşina fu imediat înconjurată 
de lume. Vlad privi prin parbriz: ştergătoarele funcționau 
încă, iar farurile sale luminau mijlocul unui vagon de 
tramvai. 

„De ce mijlocul şi nu faţa? se întreba judecătorul. 
Tramvaiul nu venea din faţa mea?” 


117 


TANDREŢE 

Deschise portiera maşinii. Un tînăr îl sprijini să iasă. 
Vlad întrebă îngrijorat: 

„Am lovit pe cineva?” 

„Nu, pe nimeni! a răspuns, politicos, tînărul. Se pare 
însă că dumneavoastră v-aţi lovit. Aveţi sînge pe faţă”. 

„O simplă zgirietură”, răspunse Vlad, cercetind cu 
atenţie maşina. Aceasta retezase stîlpul de care se izbise 
(de fapt îl culcase deasupra postamentului), în urma 
loviturii schimbîndu-şi cu nouăzeci de grade direcţia şi 
ajungînd să cuprindă, între roţile din faţă şi cele din spate, 
brîul de ciment al refugiului de călători. Aşa se explica 
faptul că acum direcţia  „Volkswagenului” era 
perpendiculară pe mijlocul tramvaiului, care se pregătea 
să-şi continue cursa, plecînd din staţie. 

Maşina nu prezenta altă lovitură decit o dungă adincă 
pe mijlocul capotei. Stîlpul cu care s-a întîlnit îndoise 
bara, deşi aceasta era foarte puternică, apoi capota, care 
trăsese înapoi, cu cîţiva centimetri, toată faţa maşinii. 

Ridicînd capota, Vlad înţelese că ceea ce l-a salvat ca 
să nu facă explozie rezervorul de benzină, aflat fti partea 
din faţă a „Volkswagenului”, a fost roata de rezervă a 
cărei geantă, cît era de masivă şi de puternică, suferise, 
totuşi, la lovitură, o vizibilă deformare. Inchise la loc şi se 
aşeză din nou la volan; trase puternic de ambele părţi 
spre a-l îndrepta şi atunci simţi o durere vie undeva, la 
ultima falangă a miinii drepte. Işi privi cu atenţie mîna şi 
observă, în plus, o umflătură deasupra încheieturii. 
„Probabil că e o mică fractură la falangă — şi-a spus 
judecătorul — iar la încheietură s-a rupt ceva, din cauza 
efortului făcut de a nu scăpa volanul”. 

Răsuci cheia de contact şi motorul! porni pe loc. Vlad 
se bucură. Făcu apoi semn cîtorva cetăţeni care-l 
înconjurau să împingă puţin maşina spre a-l ajuta s-o 
scoată de pe refugiu undeva, pe trotuar. Oamenii îl 
ajutară binevoitori. Sosi lingă el şi un controlor de tramvai 
care se oferi să declare, dacă va fi nevoie, la miliţie, că 


118 


GEORGE ŞOVU 


cel ce conducea maşina nu se afla sub influenţa alcoolului 
şi că n-a lovit pe nimeni. Vlad Cosmescu era impresionat 
de bunăvoința oamenilor, cărora le explic” cum s-a 
produs accidentul. 

Intre timp, ploaia se oprise şi se făcuse frig. Rana lui 
Vlad încă sîngera. Controlorul îl sfătui să încuie maşina, 
pînă ce va veni miliția să constate şi, eventual, să meargă 
la un spital din apropiere că să vadă dacă n-are cumva 
nevoie de ajutor medical. 

„Nu cred”, a răspuns judecătorul, făcînd semn unui 
taximetrist să oprească. Mulţumi oamenilor şi dădu 
adresa şoferului spre a fi dus acasă. 

Trecuse aproape o oră de cînd îi spusese Andreei, la 
telefon, că pleacă de la tribunal. Aceasta se frămiînta, 
neştiind ce s-a întîmplat, tocmai cînd Vlad sună la uşă. 
Andreea deschise imediat şi, văzîndu-l, păli. 

„Nu te speria, nu s-a întîmplat nimic grav. Am lovit 
puţin maşina şi m-am zgiriat la frunte!” spuse Vlad, 
încercînd s-o liniştească. 

„N-ai nimic altceva?” întrebă Andreea, speriată. 

„Absolut nimic!” răspunse judecătorul cu convingere, 
uitînd de mînă. 

Andreea izbucni în plins, în timp ce-l mîngiia şi-l 
stringea la pieptul ei ca pe un copil... 

După ce se spălă şi îşi îngriji puţin rana de la cap, 
telefona la Miliție, spre a anunţa accidentul. Peste o oră, 
un echipaj, care se afla în apropiere, se prezentă şi 
întocmi procesul-verbal. 


119 


TANDREŢE 
3. 


La puțin timp după ce se căsătorise cu Andreea, Vlad 
trecuse printr-o mare frămiîntare şi mîhnire. Loviturile 
veniseră din două părţi... 

Judecase un proces — un furt din autoturisme — în care 
fusese implicat şi un băiat de 16 ani, Mihai Popa. 

Mamă-sa, muncitoare, îl creştea singură de la virsta de 
şase ani, de cînd i se prăpădise bărbatul. Nu se 
recăsătorise. 

Mihai fusese un copil bun, liniştit, cuminte, dar leneş la 
învăţătură. Nu-i plăcea decit să citească. Şi citea mult, 
dar mai ales literatură de aventuri, cărţi polițiste sau de 
umor. Le devora, zi şi noapte ar fi fost în stare să nu se 
clintească din faţa cărţilor. Din cauza aceasta uneori 
lipsea de la şcoală: nu pleca nicăieri, nu făcea nici un rău 
nimănui, rămînea acasă şi citea. Veneau colegii după el, 
trimişi de profesoara dirigintă; îl găseau citind; îl luau la 
şcoală. La literatură avea note foarte bune, fiindcă îşi 
formase un vocabular adecvat, împrumutat din lecturi 
(chiar dacă mai ales polițiste), căpătase o fluenţă în 
exprimare, o anume capacitate de a pătrunde lumea 
ficţiunilor din pagini de carte, de a interpreta şi evalua. La 
celelalte discipline de învăţămînt însă, mai ales la fizică şi 
la matematică, era jale. Se chinuia să scoată „cinciul”, să 
nu rămînă corigent. Mamă-sa îl certa, îl ruga, de multe ori 
plîingînd, îndemnîndu-l să se apuce serios de învăţătură, 
că altfel n-o să poată face nimic în viaţă. 

„Numai cărţile, dragul mamei, şi încă de-astea 
zăpăcite, din care nu te alegi cu nimic, nu ţin de foame să 
ştii! Trebuie să te pregăteşti să poţi continua liceul; să-ţi 
faci o meserie, pentru că...” îi spunea deseori femeia, mai 
ales în ultimul timp, în preajma examenului pentru 
treapta a doua liceală. 


120 


GEORGE ŞOVU 


Mihai însă n-a ascultat-o. lar la treaptă, la concurs 
adică, n-a luat nici măcar media cinci. Aşa că — n-a 
intrat! A dat, din nou, examen, în toamnă, pentru 
cursurile serale, unde mai rămăseseră nişte locuri 
neocupate. Atunci a reuşit şi el. Dar a trebuit să se 
angajeze, să înceapă să muncească. Toate ca toate — 
munca nu-i displăcea, fusese repartizat lăcătuş-mecanic 
la o mare întreprindere, în care mai făcuse el practică — 
dar nu-i rămiînea timp de citit. Venea acasă obosit, se 
spăla în fugă, mînca ceva şi-o pornea către şcoală, la 
seral! 

Slăbise, nu mai avea chef de nimic. A încercat să mai 
citească noaptea, dar, după o vreme, n-a mai rezistat. Era 
trist, devenise apatic... 

În asemenea condiţii l-a întîlnit, într-o zi, pe „Nea 
Pândele”. Trecea pe lîngă un restaurant din apropiere de 
blocul lor, ieşea, de fapt, dintr-o „Alimentară”, unde-i 
trimisese mamă-sa să cumpere ceva. Restaurantul, cu 
terasă, era vizavi. S-a auzit strigat. De pe terasă îi făcea 
semne un fost coleg de şcoală primară — Marian — pe 
care nu-l mai văzuse de mulţi ani. Fusese unul dintre 
copiii cei mai răi din şcoală: lipsea, îşi bătea colegii, 
vagabonda, fuma...; rămăsese de citeva ori repetent... 
Apoi i se pierduse urma, nu mai auzise nimic despre el. 

Îmbrăcat frumos, într-un costum gri deschis, cu cravată 
La git — erau cam prin octombrie, pe la sfirşit şi vremea 
era încă frumoasă — Marian îi tot făcea semne să se 
apropie. 

La început nici nu l-a mai cunoscut. 

„Băi, Mihai, nu te-ai schimbat deloc, i-a zis Marian, tot 
aşa cuminte ai rămas şi tot cu cărţile?” 

„Tu te-ai schimbat destul; era să nu te mai recunosc!” 
a răspuns Mihai, rezervat. 

„Uite, ţi-l prezint pe meşterul meu — «Nea Pandele> 
—, lucrăm amîndoi, dînsul m-a iniţiat, m-a învăţat 
meserie”. 


121 


TANDREŢE 


Mihai n-a fost curios să afle unde lucrează Marian şi ce 
fel de meserie învățase. 

„la loc, tinere! i-a spus «Nea Pândele». Bea o bere cu 
noi, aşa, în cinstea întîlnirii! Ţi-ai redescoperit un coleg, 
care, după cum se poate observa — şi arătă spre Marian 
— n-o duce deloc rău, ci dimpotrivă!... Poate eşti curios să 
afli cîte ceva despre el... Cine ştie, puteţi să lucraţi pînă la 
urmă împreună, să lucrăm împreună...” 

„Vă mulţumesc! i-a răspuns băiatul. Mă grăbesc însă” 
mă aşteaptă mama să-i duc cumpărăturile făcute...” 

„Păi, du-te — zise «Nea Pândele» — du-te repede, lasă- 
le şi întoarce-te. Că noi sîntem aici, nu ne grăbim!” 

„Mihai, interveni Marian, aş vrea să mai stăm de vorbă, 
te rog eu să te întorci! Ce mare lucru dacă' o să bei şituo 
bere! Hai, să nu-ntirzii! Ştiu că stai pe undeva pe 
aproape. Nu v-aţi mutat, aşa-i?!” 

„La urma urmei — îşi spuse băiatul — de ce să nu mă 
duc? Mă mai destind şi eu puţin. Şi-apoi, întîlnirea cu 
Marian s-ar putea să-mi fie folositoare. Se pare că se 
descurcă...” 

De pe terasă, au plecat la „Nea Pândele” acasă. 

„Am un vin şi-o păstrămioară — nebunie curată! le 
spunea acesta. Să măniînci şi să bei pînă dai cu căciula-n 
cîini! Punem şi-o muzică pe cinste... Şi, cine ştie, chemăm 
şi nişte «fetiţe»...” adăugă el, făcînd cu ochiul către 
Marian. Acesta îşi freca palmele ca în faţa unei mari 
bucurii. 

Ajungînd într-un bloc, la vreo jumătate de km depărtare 
de restaurant, într-un apartament pe a cărui uşă nu era 
trecut nici un nume (nici pe uşă nici in dreptunghiul 
mititel de lingă sonerie), doar un număr: 32, la etajul IV, 
Mihai a făcut cunoştinţă cu încă un bărbat: cam de vrea 
douăzeci şi cinci de ani, cu păr negru cam slinos, cu a 
bărbuţă, la fel de neagră, agăţată de perciuni, îmbrăcat 
cu un pantalon din catifea bleumarin şi cu o bluză la fel. 

„Bebe!” s-a recomandat el. 


122 


GEORGE ŞOVU 


„Bebe e cel mai bun prieten al nostru, l-a lămurit 
Marian. Lucrează şi el împreună cu noi”. 

„El ne-a adus pastrama. E bună, Bebe?” „Meştere, eu 
niciodată nu umblu cu marfă proastă, aşa mă ştii?” 

„Bravo! Bravo! s-a auzit glasul lui «Nea Pândele», care 
se îndrepta către bucătărie. Dar muzica?” 

„Aoleu, am uitat casetofonul în maşină — spuse Bebe, 
la repezeală. Aveam miinile ocupate, ştii: pastrama, vin... 
Dar, trimit un băiat din ăştia doi să-l aducă. Marian, 
poftim cheia de la maşină, du-te tu!” 

„Lasă-l pe Marian, el să vină să aranjeze-aici grătarul, 
să m-ajute să facem pastrama mai repede. lar tu pune 
vinul în frigider, ce mai stai. Pregăteşte şi nişte cuburi de 
gheaţă pentru whisky! Hai, fuguţa, fuguţa, că acum vin 
fetele şi ne găsesc descoperiţi! mai adăugă «Nea 
Pândele» rizînd. Trimite-l pe Mihai, arată-i de pe balcon 
care este maşina!” 

Mihai se îndrepta către o „Dacie 1310” nouă, frumoasă, 
de culoare bleumarin. Nu deschisese niciodată cu cheia o 
uşă de maşină. „Oi nimeri? Să nu mă fac, naibii, de ris!” 
îşi spunea. 

Îi arătaseră maşina de sus, din balcon. „Casetofonul ai 
să-l vezi, îi spusese Bebe, e pe bancheta din spate. 
Deschizi cu cheia uşa din faţă, de la şofer, apoi o 
deblochezi pe cea din spate, iei casetofonul, încui la loc — 
vezi să nu uiţi să blochezi portiera a doua, aşa cum ai 
găsit-o — şi vii sus!” 

Cheia a intrat uşor şi uşa s-a deschis, dar, în clipa 
aceea, un semnal de alarmă i-a sfişiat urechile şi inima 
bietului Mihai, care, speriindu-se, a închis portiera, 
crezînd că alarma se va opri. Nici vorbă! 

„Nu v-am spus eu, puişorilor? Are alarmă!” a exclamat 
Bebe către „Nea Pândele şi Marian. 

„S-a prăjit amicul tău, Mariane!” a adăugat „meşterul”. 

„Să fie sănătos! Nu-mi era nici un fel de amic!” 


123 


TANDREŢE 


„Trebuie să-i găsim chichiţa, butonașul, ca s-o putem 
sălta! E sarcina ta, Bebe. În două zile te prezinţi cu 
soluţia, că altfel... ştii ce te aşteaptă.” 

„O să mă străduiesc, meştere!”. 

„Şi-acum hai, roiul! Să nu ajungă ăia de jos pînă la noi! 
ordonă «Nea Pandele». Şi nu uita, Bebe, suceşte numărul 
de pe uşă”. 

încurcat, Mihai a desfăcut din nou uşa, bombănind: 
„Fir-ar să fie, nu mi-au spus de alarmă, acum de unde să 
ştiu eu s-o opresc!” A luat casetofonul, a închis uşile la 
loc, dar maşina „ţipa” mai departe şi lumea începuse să 
se stringă în jurul ei. A privit, disperat, spre balconul 
unde-i lăsase pe Marian şi pe Bebe — ei îi arătaseră 
maşina. „Doamne, ce-am făcut? Te pomeneşti că am 
intrat în altă maşină, îşi spunea, din ce în ce mai speriat, 
băiatul. Dar, atunci, cheia, cum de s-a potrivit cheia? Şi 
casetofonul — «de pe bancheta din spate»?!” 

„L-aţi prins, oameni buni, l-aţi prins?” întreba cineva, o 
femeie, apropiindu-se gifiind. Era grasă şi vopsită pe faţă 
de parcă ar fi venit dintr-o arenă de circ. 

„Maşina mea! A rivnit la maşinica mea! ţipa femeia 
dînd lumea la o parte. Să-l văd, să-l văd pe nenorocit!” 

Mihai, galben ca ceara, cu lacrimi în ochi şi cu 
casetofonul în braţe, repeta ca un automat: 

„Oameni buni, n-am vrut să-l fur, n-am vrut să-l fur! 
Înţelegeţi-mă! M-au trimis, de sus, să aduc casetofonul. 
Mi-au dat cheia, mi-au spus cum să deschid. Dar, 
probabil, au uitat de alarmă şi nu ştiu de unde s-o opresc. 
Mă duc pînă sus să-i chem!” 

„Stai aici! Unde vrei să pleci?” i-a spus un bărbat, 
înfigîndu-şi mîna în gulerul hainei lui. 

„Derbedeule! Derbedeule” a început să-l admonesteze 
femeia cea grasă, care ajunsese lîngă el şi-l plesnea acum 
cu palmele peste ochi. 

Mihai se apăra, ridicînd casetofonul în dreptul capului. 


124 


GEORGE ŞOVU 


„Maşinica mea!  Casetofonul meu! Să le furi tu, 
derbedeule! Băânişorii mei!... Miliția! Chemaţi miliția!” 

„Doamnă, staţi, doamnă, striga şi Mihai, asaltat de 
loviturile femeii, e o neînțelegere, o neînțelegere, nu 
pricepeţi? Eu nu sînt hoţ! Puteţi să veniţi cu mine în bloc, 
să-i întrebaţi...” 

„Pe cine să întrebe, băiatule?” spuse un sergent major 
de miliţie, care sosise, între timp, la faţa locului şi pusese 
mina pe Mihai. 

„Maşinica mea, Doamne, dacă-mi fura maşina?!” 
repeta femeia, vrînd să-l pălmuiască, in continuare, pe 
băiat. 

„Potoleşte-te, cucoană! i-a spus miliţianul. Termină 
odată!” Apoi, privind-o mai bine: 

„Dumneata eşti proprietara maşinii?” „Da, tovarăşe 
miliţian, da, tovarăşe...” „Actele dumitale şi-ale maşinii!” 

„Imediat, tovarăşe, spuse femeia, numai să le-aduc din 
casă că am sărit ca la foc, cînd am auzit alarma, că dacă 
nu era ea, săraca..., acum cine ştie...” 

„Unde lucrezi dumneata?” 

„la ascultă, s-a supărat, dintr-o dată, femeia, ai venit 
aici să mă anchetezi pe mine sau pe hoţul ăsta?!... Sînt 
responsabila unui «Aprozar», dacă mori de curiozitate şi 
maşina e-a fetei mele, care e cosmeticiană!”... 

Mihai a urcat cu miliţianul în bloc, dar, la etajul IV, spre 
surprinderea lui, nu era nici un apartament cu numărul 
82. 

„Poate ai greşit scana, măi, bâiatule!” 

Au luat toate scările la rînd. In bloc nu erau decit 64 de 
apartamente. S-au întors de unde plecaseră, adică de la 
prima scară. 

„Tovarăşe miliţian, aici am intrat, să ştiţi, recunosc uşa, 
dar pe ea se afla nr. 82, nu 28!” 

Miliţianul a pipăit cele două cifre, în relief. Erau 
detaşabile. Le-a scos în cîteva secunde şi le-a inversat. 

„Cine locuieşte aici?” l-a întrebat pe administrator. 


125 


TANDREŢE 


„Un cetăţean care e plecat în străinătate, în Libia. E 
constructor! Vine cînd şi cînd, în concediu. E de vreo trei 
ani plecat!” i-a răspuns acesta... 


Femeia, proprietara maşinii, s-a ţinut de capul 
băiatului, al lui Mihai: pînă nu i s-a intentat proces nu s-a 
lăsat. Dosarul a ajuns în mîna lui Vlad Cosmescu. Din 
cercetări, aflase toată povestea. Mihai fusese foarte 
sincer, nu-l minţise cu absolut nimic. Plingea şi se ruga de 
Vlad: „Nu mă condamnaţi, tovarăşe judecător, vă rog nu 
mă condamnaţi! Sînt nevinovat!” 

lar mamă-sa, în disperarea ei, aproape că i-a căzut în 
genunchi în faţa biroului, implorindu-l:  „Scăpaţi-l, 
tovarăşe judecător! Viaţa lui şi a mea se află în miinile 
dumneavoastră. Scăpaţi-l, pentru că, dacă ajunge la 
Şcoala de reeducare, cine ştie ce se alege de el. Mihai e 
un copil bun, blind, delicat. N-a făcut niciodată nici un 
rău. N-a învăţat prea mult, asta a fost vina lui, dar acum 
lucrează şi învaţă. Salvaţi-l! Nu-l nenorociţi!” 

Vlad a avut curaj atunci. Convins că băiatul e 
nevinovat, că doar o împrejurare nefavorabilă l-a adus în 
situaţia de a comite, involuntar, infracţiunea, a optat 
pentru o sentinţă blindă: l-a dat pe băiat în 
supravegherea tovarăşilor lui de la locul de muncă, a 
organizaţiei de tineret de-acolo, a organelor 
administrative... 

Băiatul şi mama nu ştiau cum să-i mai mulţumească. 

„Să vii să mă cauţi cînd termini liceul şi, poate, 
facultatea!” i-a spus Vlad lui Mihai. 

Vorbele acelea ale judecătorului i-au intrat adînc în 
suflet. Mihai Popa, salvat atunci de Vlad Cosmescu, s-a 
legat să nu-şi dezamăgească binefăcătorul. S-a apucat de 
învăţătură, dar şi de muncă. N-a uitat nici cărţile, pe cele 
„Sserioase”, cum spunea el acum, părăsind „aventurile”... 
In curînd a terminat liceul seral, iar după bacalaureat, pe 
care l-a trecut cu note mari, a intrat şi la Politehnică, la 


126 


GEORGE ŞOVU 


Facultatea de Mecanică, tot la cursurile serale. După 
cîţiva ani s-a căsătorit. 

Cînd a terminat şi facultatea, a îndrăznit să-l caute pe 
judecător, cu diploma de inginer în buzunar, cu soţia 
alături, o fată bună, tehniciană la întreprinderea unde 
lucra şi el. Au intrat în biroul lui Vlad, acum preşedinte de 
tribunal, cu un buchet mare de flori. Judecătorul nu l-a 
recunoscut. Mihai a trebuit să-i aducă aminte. Se 
schimbase mult faţă de copilul de altădată! 

Bucuria le-a fost sinceră şi frumoasă la amindoi! 

Vlad însă avusese de pătimit din cauza lui Mihai... 

Femeia cu maşina nu s-a declarat mulţumită cu 
sentinţa aplicată. De aceea l-a reclamat pe judecător, 
pretinzînd că a fost părtinitor faţă de băiat. 

Vlad s-a simţit adînc jignit nu pentru reclamaţia femeii 
aceleia — care putea să facă o sută, nu una, era dreptul 
ei, atâta înţelegea ea — ci pentru atitudinea faţă de el a 
unor colegi de-ai lui, a unui om cu o anumită funcţie în 
ierarhia lor profesională, care a decis anchetă asupra lui, 
iar, în urma anchetei, sancţiune — retrogradare, pentru 
cîteva luni de zile. In acelaşi timp s-a mai găsit şi un 
gazetar „zelos” şi „vigilent” care, cercetînd lucrurile în 
pripă,  neînţelegind, fireşte, în asemenea condiţii, 
semnificaţia umană a felului în care Vlad aplicase, în acel 
caz, legile în vigoare, a confecţionat un articol ce-l punea, 
sigur, într-o lumină nefavorabilă. Noroc că articolul a fost 
citit şi de alţi oameni de la ziarul respectiv care l-au oprit, 
nu l-au publicat, hotărînd o investigaţie mai profundă. Ea 
s-a făcut şi adevărul a ieşit la suprafaţă! Lui Vlad 
Cosmescu însă, suferinţa, mîhnirea nu i-au putut fi cu 
nimic şterse. Peste cîţiva ani, cînd ajungea, ca funcţie, în 
locul celui ce-l sancţionase pe nedrept, avea să se 
„răzbune” pe el prin mărinimie: i-a salvat şi lui un nepot, 
într-o situaţie aproape similară. 


127 


TANDREŢE 


Dar, tot în lunile acelea, în care sufletul îi oftase poate 
mai mult decît oricind, Vlad a trebuit să mai suporte o 
lovitură, o palmă primită în „dar” din partea lumii 
„binevoitoare”... 

Într-o zi, i-a sosit acasă, pe numele lui, o scrisoare 
anonimă, prin care i se aducea la cunoştinţă nici mai 
mult, nici mai puţin decit faptul că Andreea „este o 
femeie imorală” şi că el, „dacă nu ca bărbat — asta îl 
priveşte — dar cel puţin ca judecător, ar trebui să...” 

În sprijinul afirmației se aducea o singură probă, dar 
aceasta era „sigură”, „evidentă”, „controlabilă”... In 
esenţă era vorba despre faptul că Andreea ar avea 
„relaţii extraconjugale cu tatăl unui elev din clasa la care 
ea este dirigintă, Cătălin Săndulescu...” „De-aceea îl 
vizitează atit de des la domiciliu, a ajuns să le calce şi 
rufele; se întîlneşte cu el, cu tatăl adică, în oraş — au fost 
văzuţi împreună într-o cofetărie, la masă, în ziua de...” 
„De-aceea are atita grijă de elev, împingîndu-l la 
concursuri, olimpiade, premiindu-l etc. ...” 

O asemenea scrisoare, adică o copie a ei fusese trimisă 
şi directoarei şcolii. Aceasta a chema”t-o pe Andreea şi i- 
a dat-o s-o citească. 

„Am vrut s-o vezi, nu pentru că i-aş da vreo importanţă 
— că nu cred să fi citit în viaţa mea vreo porcărie mai 
mare ca aceasta — ci ca să ştii de ea, să nu auzi ceva din 
altă parte, cine ştie, şi să fii' luată prin surprindere”. 

„Vă mulţumesc, tovarăşă directoare, i-a spus Andreea, 
pentru gestul dumneavoastră şi pentru încredere. Ştiam 
de ea — arată spre scrisoare — de ieri. Am primit una şi 
acasă, adică soţul meu a primit!... Aseară îmi venea ori 
să-mi pun laţul de git, ori să dau foc la lume. Noroc că 
după primele clipe, în care ţi se pare că se sfirşeşte 
pămîntul, totdeauna urmează altele ce mai limpezesc 
zarea. E o concluzie pe care o învăţasem deja bine de la 
viaţă. Aşa că am aşteptat, neputînd să nu pling, să treacă 


128 


GEORGE ŞOVU 


întunericul primelor clipe. Şi noroc că am un bărbat 
luminat şi echilibrat...” 

„Cred că tot «prietena» mai veche se ţine de capul 
dumitale!” îşi exprimă directoarea o părere. 

„Ea sau altcineva — nu persoana anume mă 
interesează, ci faptul că există fiinţe cu chip de om care 
pot să facă atita rău în mod gratuit, care socotesc că nu 
pot trăi bine decit dacă văd pe alţii suferind şi cu 
deosebire pe cei ce se zbat să aline, ori să îndepărteze 
suferinţele celor din jur. Aşa ceva, vă spun drept, pe mine 
mă cutremură!...” 

Mai tirziu, cînd aveau să treacă anii şi peste ea, 
Andreea a fost surprinsă să constate că persoane pe care 
le socotea apropiate, prietene chiar o invidiau pentru te 
miri ce: o rochie nouă, care-i venea bine, pentru un 
pantof frumos, pentru faptul că într-o zi arăta mai 
odihnită, pentru că nu se îngraşă, deşi „mînca atitea 
prăjituri!”... „îmi vine să te zgîrii pe ochi — i-a spus o 
amică, odată (o colegă de cancelarie, pe care-o considera 
şi prietenă) — cînd te văd că măniînci dulciuri fără nici o 
restricţie şi nu te îngraşi deloc!” 

Sau, altădată, directoare fiind, se pomeneşte lîngă ea, 
la masa cea mare din cancelarie, unde controla nişte 
cataloage, cu o profesoară, pensionată de cîțiva ani, 
suplinind atunci pe cineva aflat în concediu de boală. 
„Tovarăşă directoare — a început profesoara pensionară 
(care, în paranteză fiind spus, se menajase toată viaţa, nu 
dăduse niciodată de-a fuga, nimeni n-o văzuse agitindu- 
se pentru ceva, zbătindu-se şi ea cît de cît să facă un 
lucru mai acătării), în sfîrşit, mai avem şi noi cîte o 
bucurie!” 

„Îmi pare bine... că aveţi, dar despre ce fel de bucurie e 
vorba, care e sursa?!” a întrebat Andreea puţin mijită. 

„Purtaţi şi dumneavoastră ochelari,  tovarăşă 
directoare, asta mă bucură foarte mult!” a exclamat fără 
înconjur profesoara. 


129 


TANDREŢE 


Lumea din jur a rămas mută! Andreea a ridicat capul, 
şi-a dat ochelarii de-o parte şi, înainte de a-i răspunde, si- 
a muşcat limba pe care i se ivise în clipele-acelea o 
înjurătură straşnică, meritată din plin de profesoară. 

„Dacă n-aş şti că toată viaţa ai fost o toantă — a 
izbucnit, din capătul mesei, o altă profesoară (cunoscută 
ca prietenă cu cea care vorbise) — aş fi îndemnată să 
cred că ai ajuns şi rea!... Dar eu prefer să rămîn la prima 
convingere, acolo e «sursa» vorbelor tale!” Cancelaria 
toată a izbucnit în rîs. Andreea îi zimbeşte însă tandru 
profesoarei, care pare puţin derutată, şi-i spune: 

„Regret foarte mult că n-am ştiut mai din timp cum aş 
putea să vă înmulţesc bucuriile dumneavoastră de 
tînără... pensionară. V-aş fi chemat încă de-acum un an, 
de cînd am început să citesc cu ajutorul ochelarilor, ca să 
mă vedeţi cu ei pe nas, în biroul meu! Dar puteţi s-o 
faceţi de-acum înainte, de oricite ori doriţi! Totul e să mă 
preveniţi ca, atunci cînd intraţi pe uşă, să-mi aşez 
ochelarii!... În orice caz, eu sînt mulţumită că pot să 
procur oamenilor şi în felul acesta bucurii!” 


Se sunase de intrare la ore. Andreea s-a ridicat şi s-a 
dus în biroul său. Cîteva minute însă n-a putut să facă 
nimic. Era uimită. „Cu siguranţă că asemenea oameni — 
şi-a spus — au ceva în ei pe dos, răsturnat. Şi acesta nu 
poate să fie decît sufletul! Nu sînt normali, pur şi simplu. 
Pentru că normal este...” 

Ea, femeie fiind, dacă vedea o fată sau o femeie 
frumoasă, o admira fără nici un fel de rezervă, se bucura 
şi era fericită să-i poată spune ce crede despre ea. Se 
întîmpla acest lucru mai ales cu elevele ei, ale şcolii în 
general, cu care avea prilejul să lucreze. Pe cele 
frumoase, distinse, fine, le înconjura cu o căldură în plus, 
şi, uneori, oricît era de severă şi de cumpănită, de 
dreaptă în notare, aproape că era în stare să le aprecieze 
cu un punct-două în plus pentru asemenea calităţi, mai 


130 


GEORGE ŞOVU 


ales cînd acestea se cuplau cu bunul-simţ, cu modestia şi 
cuminţenia. După cum sărea în orice împrejurare şi ajuta 
atit cit putea ea, pe oricare copil necăjit sau suferind. 


„...Dar cu cofetăria, dragă, cum a fost, de unde pînă 
unde tu, la cofetărie, cu tatăl lui Săndulescu?” a întrebat 
directoarea oarecum derutată de acest fapt concret. 

„Acelaşi lucru m-a întrebat şi soţul meu, răspunde 
Andreea... 

A fost o întîmplare: eu, care de obicei nu cumpăr 
prăjituri de la cofetărie — decit foarte rar, fiindcă-mi place 
să le fac în casă — şi cu atît mai mult nu mă aşez la masă 
să le mănînc acolo, în ziua aceea am intrat în cofetăria cu 
pricina, venind de la o şedinţă de cerc pedagogic 
(lucrurile pot fi controlate, dacă cineva ar avea 
curiozitatea s-o facă); simţeam acut nevoia de ceva dulce 
(probabil că obosisem — aşa mi se întîmplă într-o 
asemenea stare, plecasem de dimineaţă, şi nemîncată) în 
sfirşit, am intrat şi-am cumpărat mai multe prăjituri 
pentru acasă; după cum arătau, păreau a fi bune; în orice 
caz, erau foarte proaspete. Am mai cerut una şi-am 
rugat-o pe fata care vindea să mi-o pună pe-o farfurie ca 
s-o servesc acolo. Mi-am luat şi un pahar de citronadă şi 
m-am aşezat la o masă liberă. Cofetăria era aproape plină 
de lume. După cîteva minute, — mîncam şi mă gindeam 
nu mai ştiu la ce, nu mă interesa lumea din jur, mă 
pomenesc că mă salutăl cineva. Ridic ochii şi—1 văd pe 
inginerul Săndulescu, tatăl lui Cătălin. Avea un pachet 
într-o mînă, iar în cealaltă o farfurie cu o prăjitură. Mi-a 
cerut voie să se aşeze la masa la care eram şi eu. 
Bineînţeles că l-am poftit! 

«Am luat nişte prăjituri pentru copii! mi-a spus el — şi 
mi-a arătat pachetul. Şi, cum sînt pofticios, n-am rezistat 
să nu încerc una aici, să văd dacă sînt bune». 

«Sînt foarte bune!» i-am răspuns eu, în cunoştinţă de 
cauză. 


131 


TANDREŢȚE 


«Şi?» întrebă directoarea. 

Mi-amintesc că tocmai atunci a trecut pe lîngă masa 
noastră o femeie. Tatăl lui Cătălin a văzu t-o şi a salutat- 
O. 

«E fosta învăţătoare a lui Gelu — mi-a spus el (adică a 
copilului celui mic). Mă cunoaşte de la şedinţele cu 
părinţii!», a adăugat. 

N-am dat nici o importanţă acestui lucru. El, din două 
linguriţe, a înghiţit prăjitura, aşa că s-a sculat de la masă 
odată cu mine. Am ieşit împreună în stradă. S-a oferit să 
mă conducă cu maşina lui pînă acasă. L-am refuzat, 
fiindcă mai aveam nişte treburi prin oraş. Altfel as fi 
primit, căci nu mi se părea nimic nepotrivit. Drumul era 
aproape acelaşi, el nu stă prea departe de noi. Asta a fost 
tot!” 

„Atunci e clar, a spus directoarea: învăţătoarea aceea a 
răspîndit vorba, cine ştie cui i-a spus şi de-aici a ajuns la 
urechile persoanei dornice de «corespondenţă»!”... 


4. 


— Hai, Nană, să mîncăm — zise Vlad — că mi s-a făcut 
o foame... de urs! Astăzi am urcat şi am coborit pentru... 
douăzeci de ani. 

— Cum, adică? 

— Păi, am răscolit amintiri din... 

— Şi voi?!... 


132 


GEORGE ŞOVU 


„„„Comuna lor era mare, avea trei sate; casa lui Nae 
Săvulescu, a notarului, se afla în centru; frumoasă casă, 
încăpătoare, fiindcă şi copiii erau mulţi. Notarul era un 
bărbat distins, fin, se îmbrăca elegant. Era înalt şi subţire. 
Cu cei zece copii ai lui se purta sever. 

Cînd îl auzeau că se apropie de casă, dispăreau din faţa 
lui, se ascundeau care mai de care. Intra pe poarta tuşind 
de două ori, o „tuse” comandată, desigur, prin care işi 
vestea sosirea. 

Nevasta obişnuia să-i iasă înainte, în timp ce copiii se 
făceau nevăzuţi. 

„Pe unde sînt?” o întreba de cum ajungea în curte. 

„Păi, pe la şcoală, pe la treburi! răspundea femeia, 
căutindu-le parcă scuze. Masa e gata, o aşez imediat!” 
mai adăuga, în timp ce-i punea dinainte un lighean alb şi 
curat şi-i turna apă să-şi spele miinile. 

Cînd simțeau miros de mincare, începeau să apară de 
prin cine ştie care cameră, de prin curte. Se apropiau 
sfioşi de „masa lor”, unde mama le punea să măniînce, în 
timp ce tatăl se aşeza la o altă masă, mai înaltă, aflată în 
mijlocul sufrageriei. 

De-acolo Îi supraveghea, gata oricind să-i 
admonesteze, dacă nu s-ar fi purtat cum se cuvenea. 

Deşi le era spaimă de notar (o spaimă dublată de 
admiraţie, fiindcă toată lumea îl cunoştea ca pe un om de 
ispravă şi-atiţia oameni îl stimau, îl respectau, veneau să-i 
ceară sfatul ori ajutorul), copiii făceau, chiar la masă, tot 
felul de năzbitii pentru care îşi primeau, bineînţeles, 
„porţia” de morală sau chiar de urecheală. 

Din fiecare copil vrusese notarul să facă ceva, să-i dea 
la şcoli mai înalte cu deosebire ar fi vrut, dar ei nu s-au 
îndemnat spre carte, oricît de mult ar fi dorit-o părintele 
lor, ci spre meserii. Intr-o zi, unul din băieţi — erau cu toţii 
vreo şapte şi doar trei fete — venind de la şcoală, o striga 
încă de la poartă pe Anca, mai mică decit el: „Tase, Tase! 
— pentru că aşa o porecliseră, după numele unui om 


133 


TANDREŢE 


prăpădit din sat, foarte sărac şi într-un fel şi sărac cu 
duhul, căruia Anca îi tot dădea pe furiş: mălai, făină, 
brînză, ce găsea prin gospodăria lor, ca să nu moară de 
foame — Tase, Tase, a venit tata?!” 

„N-a venit, mă, n-a venit!”, i-a răspuns Anca. „Ştii ce-a 
scris învățătorul pe compunerea mea, pe care-o făceam 
aseară? «Văzut! Tănăsescu! Nota trei!»” 

„Bravo, mă, bravo! i-a strigat atunci notarul, care 
tocmai venea în spatele lui, fără ca băiatul să-l fi 
observat. Ai văzut ce deştept eşti? Bravo! la vino puţin să 
te felicit pentru nota pe care-ai luat-o!” 

Băiatul o sfeclise, dar n^a îndrăznit s-o rupă la fugă, 
aşa cum procedau uneori, ca să scape de o pedeapsă pe 
loc, că, pînă la urmă... A intrat cu urechile între degetele 
tatălui său şi n-a ieşit decit promiţind că-şi va reface 
compunerea pînă ce-i va plăcea notarului. 

La un moment dat, trei dintre ei — Vlad, Gheorghe şi 
Nicolae — se aflau la Bucureşti, la diferiţi meşteri, ca să 
înveţe cite o meserie. Li se făcea doi] de-acasă, se 
saturau şi de muncă şi de palme şi-atunci plecau mai 
repede decit li se îngăduia. Veneau şi, neîndrăznind să 
dea ochii cu tatăl lor mai ales, dar nici cu mama, care, în 
această privinţă, respecta hotărîrile soţului, se urcau într- 
un nuc mare din grădina de lîngă casă şi se ascundeau 
printre crengile lui. Rămineau acolo pînă se înnopta, cînd 
începeau să exclame: „Pit-palac! Pit-palac!” Acesta era 
consemnul pentru Anca” şi pentru o soră a ei, puţin mai 
mare — Măria, că sosiseră. 

„lar aţi fugit, măi, zăpăciţilor? se auzea glasul fetelor în 
jurul nucului. Dacă vă prinde tata, vă omoară!” 

„Repede, mincare! Repede, că nu mai putem de 
foame! şopteau băieţii. Şi vedeţi, să nu afle tata, că atita 
vă trebuie, vă rupem oasele!” 

„Păi, atunci, staţi acolo, frăţiorilor, dacă e vorba pe- 
aşa!” le răspundea Anca, dînd să plece. 


134 


GEORGE ŞOVU 


„Tase, Tase, te rugăm! intervenea, ca de fiecare dată, 
Nicu, cel mai mic, dar şi cel mai blînd şi mai delicat dintre 
cei trei! Te rog eu, nu te supăra”. 

„Şi pregătiţi apoi «patul» acela în magazie, duceţi 
pături, perne, că sîntem rupti de oboseală!” adăuga Vlad. 

De obicei, cînd făceau asemenea escapade, în prima 
noapte dormeau într-o magazie, unde puneau cap la cap 
nişte lăzi, peste oare aş temeau pături şi acolo se culcau. 
In ziua următoare, se ascundeau de asemenea de ochii 
notarului, pînă cînd acesta ori afla despre ei, ori băieţii îi 
ieşeau în întîmpinare, hotăriţi să-şi primească pedeapsa. 
„Domnul Nae”, cum îi spunea toată lumea din trei 
comune peste care era notar, se întuneca la faţă cînd îi 
vedea, lua apoi o jordie bună, şi-i croia pe unde nimerea, 
după care îi chema la „judecată”. 

„Ce mă fac eu cu voi, măi băieţi?” îi întreba el, după 
zece-cinsprezece minute, în care le ţinea, ca de obicei, o 
«lecţie» despre viaţă. Am să mor miine-poimiine şi-o s- 
ajungeţi cerşetori, o să-mi faceţi neamul de ris. Voi nu 
înţelegeţi că nu se poate trăi fără muncă, fără un rost?” 
Băieţilor le intra pe-o ureche şi le ieşea pe cealaltă. 

În curînd însă viaţa i-a obligat să se gîndească mult mai 
mult decit ar fi dorit ei la adevărul din cuvintele părintelui 
lor, pentru că, din nefericire, la foarte puţin timp, Nae 
Săvulescu, bărbatul acela plin de viaţă, energic, luminat 
la minte şi la chip, a fost doborit de o boală cumplită, ce 
s-a ivit pe neaşteptate. Cei zece copii au rămas orfani. 
Singurul dintre ei, care avea o meserie — aceea de 
mecanic auto — era Cristian, cel mai mare dintre toţi. El 
lucra deja în Bucureşti la un garaj. Mama copiilor, rămasă 
fără nici un sprijin, acolo, în sat, s-a mutat, în Capitală, 
unde a cumpărat o căsuţă. Băieţii au început cu toţii să 
lucreze, căutîndu-şi şi împlinindu-şi fiecare cîte un rost. 
Carolina s-a măritat şi-a rămas într-un sat vecin cu cel în 
care se născuse. În cîţiva ani, familia aceea mare s-a 
risipit. Singură Anca nu-şi va părăsi mama. Ea o iubea şi 


135 


TANDREŢE 


cel mai mult, aşa cum îl iubise şi pe tatăl ei, la moartea 
căruia suferise cumplit. Şi acela fusese doar începutul. 
Peste puţin timp avea să vină războiul. Pe lingă sărăcie şi 
mizerie, anii aceia de cenuşă le vor aduce şi moartea lui 
Cristian. 

Era imediat după 23 August '44, cînd nemţii se 
retrăgeau, luînd cu ei tot ce se putea lua, mai mult 
distrugînd. Au ajuns şi la garajul peste care acum băiatul 
cei mare din familia Săvulescu devenise un fel de 
responsabil. Au vrut să ia toate maşinile pe care le-au 
găsit acolo. Cristian s-a opus. L-au urcat atunci cu forţa 
într-un camion şi-au plecat cu el. L-au dus pînă intr-o 
margine a oraşului şi l-au împuşcat, aruncîndu-l într-un 
lan de porumb. Nimeni n-a mai ştiut de el, timp de vreo 
două săptămîni, cînd l-a descoperit cineva, din întîmplare. 
Avea actele in buzunarul, hainei. Cind l-a văzut, plin de 
viermi, soţia lui a înnebunit pe loc! 

Nana îi povestea mai tirziu lui Vlad că era o femeie 
frumoasă şi cultă; lucra la o bibliotecă, citise mult! 

Întîi a ţipat ca şi cum ar fi înjunghiat-o cineva. Apoi a 
început să ridă, să rîdă, şi să se învirte în jurul mortului, 
dansînd. In cîteva secunde, părul tot i s-a făcut alb, parcă 
ar fi nins-o... A fost internată într-o casă de sănătate, de 
unde n-a mai ieşit pînă s-a stins. l-au rămas doi copii mici 
— o fată şi un băiat — pe care a trebuit să-i crească 
bunica Andreei, „mamaie Lina”, cum îi spunea ea. 

În clipa în care şi-a văzut băiatul mort şi în situaţia 
aceea aproape de neimaginat, mamă-sa — a lui, a Ancăi 
şi a celorlalţi, „mamaie Lina” deci —, a simţit cum carnea 
toată îi ia foc. In scurt timp, pe tot corpul i-au apărut bube 
— ca o reacţie a suferinţei cumplite prin care trecea. A 
bolit mai mult de o jumătate de an. 

„Aceiaşi senzaţie am avut-o şi eu, în noaptea în care a 
murit Elena — va spune, mai tîrziu, Nana —, de foc în 
care am intrat cu toată fiinţa, cu trupul şi cu sufletul!” 
Vlad şi Andreea îşi aduc aminte cît s-au chinuit ca să n-o 


136 


GEORGE ŞOVU 


piardă şi pe ea... Între un hotar şi altul — adică între 
„domnul Nae”, notarul, şi Elena, nepoata lui, pe care n- 
apucase, desigur, s-o vadă, nici măcar să şi-o imagineze 
— Anca fiind mititică atunci cînd el s-a prăpădit —, drumul 
trecerii prin viaţă în familia Săvulescu fusese însemnat cu 
multe cruci. Cea mai dureroasă, peste care s-au vărsat şi 
se varsă izvoare de lacrimi („de unde o mai fi putînd: să 
plingă atita?” se întrebase de mai multe ori Vlad, privind- 
o pe Nana) este cea a Elenei. Rar suferinţă mai 
mare! ...într-o vreme, Vlad a fost tentat s-o suspecteze de 
oarecare nesinceritate, i se părea că exagerează. Dar, 
pînă la urmă, s-a convins şi s-a cutremurat: femeia 
aceasta, adică Nana, raportează fiecare clipă a vieţii ei şi 
a celor din jur, întreaga existenţă, dacă vreţi, la aceea 
care a dispărut! Orice apel la rațiune, la necesitatea de a 
nu-şi submina cu bunăştiinţă sănătatea — şi aşa şubredă 
— dar nu pentru sine, cel puţin pentru a le fi de folos, cit 
mai mult timp posibil, nepoților ei, de a nu-i îndurera şi 
mai puternic pe ceilalţi ai săi — nu are nici un efect. Nu 
poate altfel! Şi-atunci cînd mai ride din cînd în cînd — 
ochii Nanei şi sufletul plîng!... 


— Apropo de un gest, un cuvînt prin care poţi comunica 
totul despre tine, ori cel puţin poţi deschide o cărare de 
lumină către firea de dinăuntru — spuse Vlad, în timp ce 
ieşea din sala în care rulase un film pentru nişte delegaţii 
de străini — oaspeţi în ţară, cazaţi la acelaşi hotel. 
(Fuseseră invitaţi şi ei — Andreea şi Vlad. Copiii n-au vrut 
să meargă, preferind aerul încărcat de ozon şi jocurile din 
parc. Nana rămăsese cu ei, să-i supravegheze.) Apropo, 
deci de un asemenea gest, reluă Vlad, inspirat de o 
anumită scenă din filmul pe care-l văzuse, să-ţi spun ce 
mi-a povestit o cunoştinţă într-o zi. 

Voia să se recăsătorească. Are doi copii — un băiat şi o 
fată —, băiatul a rămas la el, după despărţirea de fosta 
soţie, fata a plecat împreună cu mamă-sa. Dar, în 


137 


TANDREŢE 


realitate, tot el o creşte — are şi mai mulţi bani, cîştigă în 
plus scriind cărţi, în sfîrşit, important este că fata trage 
spre casa lui, spre fratele de care îi este greu să se 
despartă. De la o vreme, fetiţa s-a şi îmbolnăvit grav şi, 
de peste un an, trăieşte cu spaima morţii în faţă şi cu 
speranţa de a o învinge. ...Voia deci să se recăsătorească. 
Mama lui, bătrînă, nu mai poate ţine întreaga gospodărie, 
iar copiii, deşi mari, ori poate că tocmai de aceea — au 
nevoie de o mamă adevărată... (Femeia de care s-a 
despărţit îi născuse doar, în rest...) Dar, de unde să 
găseşti aşa ceva? Cine să se înhame la un asemenea jug? 
lar lui nici nu i-ar fi trebuit cineva care să tragă în jug, ci 
un suflet, care, dacă s-ar putea, să-i iubească pe cei doi 
copii. Mi-amintesc de ceea ce-mi spuneai tu de 
Săndulescu „al tău”. 

— Aşa e, „al meu”! N-am avut noi de tras de pe urma 
lui? 

— Nu de pe urma lui, ci a lumii nebune, că doar omul n- 
a fost cu nimic vinovat! 

— îmi place să te aud spunînd, şi după atiţia ani, aşa 
ceva! exclamă Andreea, strîngîndu-se sub braţul lui Vlad. 

— Eu ceea ce cred, cred pentru totdeauna şi am şi 
obiceiul de a nu uita!... Ei, ce-a făcut Săndulescu, şi-a mai 
găsit nevastă? 

— Nu ştiu, răspunse Andreea. Atita vreme cît Cătălin 
mi-a fost elev, nu! 

— Şi, totuşi, spuse Vlad, eu ştiu o doctoriţă, o femeie 
tînără, frumoasă, om de ispravă care, despărţindu-se de 
soţul ei — o lăsase acesta, tot medic era, pentru că ea n-a 
putut să aibă copii — a luat de bărbat pe cineva care 
avea nu mai puţin de patru băieţi! Ei, ce zici? 

— Ai spus că era „om de mare ispravă”. Te cred, după 
gestul pe care l-a făcut! 

— Intorcîndu-ne la cunoştinţa despre care-ţi vorbeam: 
într-o zi, cineva i-a prezentat o femeie, o ingineră. Avea o 
muncă de conducere într-o mare întreprindere. Era şi ea 


138 


GEORGE ŞOVU 


singură. Întîlnirea fusese „construită” într-un anume fel, 
ca să nu se simtă rău nici imul dintre ei; nu mai erau nişte 
copii. El venise în fabrică, chipurile să se documenteze 
pentru ceva, iar ea era cea care ar fi trebuit, prin funcţia 
ce-o avea, să-l informeze, să-i arate... 

La prima vedere, nu i-a făcut o impresie deosebită, 
adică nu era o femeie „să sară în ochi” prin felul cum 
arăta. Vocea însă parcă îi curgea dintr-un izvor de miere. 
„Un asemenea om — şi-a spus prietenul meu — trebuie 
să aibă neapărat o grădină de flori pe dinăuntru”. Dar, 
ceea ce l^a hotărît s-o ceară de nevastă, a fost un simplu 
gest care îi descoperea, de asemenea, firea: cînd l-a 
invitat să ia loc, în biroul în care-l primise, femeia, aflată,, 
întîmplător, în spatele lui, l-a îndemnat, desfăcîndu-şi în 
aşa fel braţele, într-o mişcare spontană, de parcă a 
mîngiiat aerul, în jurul lui; gestul, privit de el, tot 
întîmplător, printr-o oglindă mare ce i se afla în faţă, dar 
şi simţit, parcă, după cum mi-a spus mai tîrziu, avea în el 
căldură de mamă şi de iubită în acelaşi timp. 

S-a gindit cîteva zile la acest gest, convingîndu-se tot 
mai mult că el reprezenta o poartă reală către o lume pe 
oare şi-o dorea de mult. 

Acestea au fost, deci, elementul şi momentul hotări-tor 
care i-au adus în casă un om adevărat, o femeie de mare 
tandreţe interioară şi o mamă bună pentru cei doi copii. 


Cu mai mulţi ani în urmă — nu ştiu dacă ţi-am povestit 
despre aşa ceva — a trebuit să despart doi oameni, 
pentru ce crezi? 

— De unde să ştiu? Sînt atitea motive, şi aproape 
mereu aceleaşi! 

— De data aceasta e unul mai deosebit. 

— Sînt nerăbdătoare să-l aflu. 

— Se numeşte — /ipsă de tanarețe! 

— Cum aşa, pentru atit? 

Vlad s-a oprit pe loc. Se plimbau pe aleile parcului. 


139 


TANDREŢE 


— Vino mai lingă un felinar să te văd mai bine! spuse 
el, cu mirare. Tu vorbeşti? Aceasta este părerea ta? 

— Dragul meu, tu şi cu mine — noi adică — sublinie 
Andreea cu o nuanţă de ironie, nu sîntem etalon pentru 
lume, sper că nu ţi-a intrat în cap o asemenea idee... Cel 
mult dacă fata noastră... Fără tandreţe trăiesc atiţia 
oameni, ba m-aş încumeta să zic că, din păcate, cei mai 
mulţi, care-o consideră aşa ca pe un lux, ori o bagatelă. 

— Pentru că n-au în ei izvorul acela..., pentru că nu sînt 
în stare! 

— „Pentru că n-au în ei..., pentru că nu sînt...”, pentru 
asta însă nu trebuie să te enervezi .... 

— Îi cunoşteam mai de mult; la început numai pe el. 
Terminase o facultate şi lucra într-un minister. Cînd s-au 
căsătorit, am cunoscut-o şi pe ea. Abia absolvise liceul. 
Era o fată înaltă, subţire, slabă aş putea spune, brunetă, 
cu nişte ochi mari, negri. Mie nu mi-a plăcut aşa cum 
arăta. M-am uitat la el şi m-am întrebat, vorba 
bunicii „tale, a mamaiei Lina: „Ce-o fi găsit la ea? Te 
pomeneşti că cine ştie pe unde a întiîlnit-o — pe la vreun 
bal, la vreun «ceai», s-a agăţat de el — că e băiat înalt, 
bine făcut, cu un chip plăcut, o fi dus-o pe-acasă şi n-a 
mai scăpat de ea!” 

Discutind însă, am constatat că fata avea un anume 
farmec — intelectual — i-aş zice, adică îi scapără mintea 
şi nu era deloc fără cultură... Şi mai dansa şi îndrăcit! „Ei, 
l-a zăpăcit pe bietul Costin, asta e! mi-am zis”. 

A dat examen la facultate, la Cibernetică, şi a intrat. La, 
cursuri de zi. A ţinut-o cinci ani, pînă a terminat. El 
muncea mult în minister. Avea un serviciu mai special, 
deşi nu era mai în vîrstă decit cu vreo şase ani decit 
Mariana — aşa se numea soţia lui. In orice caz, venea 
tirziu acasă, obosit... Uneori, n-o găsea, era la plimbare, 
la spectacol. Alteori însă îl aştepta înconjurată de colegi 
de facultate, între care unul era fost coleg al, ei de liceu. 


140 


GEORGE ŞOVU 


Fumau cu toţii, deşi Costin nu fuma. Pînă la urmă, l-au 
învăţat şi pe el. 

Cînd sosea acasă, stătea ce stătea cu ei, şi se apuca de 
gospodărie. El, nu ea! Mariana nu se prea omora cu 
treaba pe-acasă! Nici mîncare nu prea gătea. Au început 
discuţiile. El s-a îmbolnăvit de ulcer. Venea de la serviciu 
tot mai tîrziu şi răminea, de multe ori preocupat de 
treburile de-acolo şi acasă. In general, el vorbea puţin, 
era „un mut” de felul lui. lar acum, scîrbindu-se de ceea 
ce vedea în casă, de-abia mai scotea cite-o vorbă. S-a 
închis şi mai mult în sine. În schimb Mariana vorbea, 
tutuia — „verzi şi uscate” —, cu colegii însă, cu unul 
dintre ei mai ales, pe care a început să-l ia chiar cu ei în 
concedii. 

— Cum, adică, mergeau în concediu în trei? 

— Da, închipuieşte-ţi! 

— Păi el, Costin ăsta al tău, era bărbat sau mămăligă? 

— Era un om un om bun, dar slab oare n-a ştiut „să 
pună piciorul în prag” la timp. Şi care a greşit nu numai 
prin asta, ci şi prin acea muţenie a lui — în parte 
organică, în parte deliberată. S-a considerat jignit de 
moarte pentru că femeia asta n-a fost în stare să-l 
preţuiască şi, eventual, să-l ajute să-şi învingă tăcerile, 
creînd astfel în casă condiţii pentru o viaţă normală. Şi, în 
felul acesta, s-au tot îndepărtat unul de celălalt, 
înstrăinîndu-se. Ea a ajuns pînă acolo încît, într-un 
moment dramatic din viaţa lui — a fost operat de hernie 
de disc: ridicase un dulap greu, cînd s-au mutat dintr-o 
casă în alta şi îşi stricase ceva la coloană — ar fi spus 
unei prietene: „Mai bine nu s-ar mai întoarce de la spital 
1” 

— Bravo! a exclamat Andreea, indignată. O asemenea 
creatură ar fi trebuit dată pe uşă afară, din casă, după cel 
mult două săptămîni! 


141 


TANDREŢE 


— Dacă ar fi intuit-o! Dar Costin era un om cu suflet 
prea bun şi prea curat şi cinstit în gîndurile şi în faptele 
lui, ca să creadă despre ea că ar putea fi altfel. 

— Era un naiv, nu te supăra! 

— Cel mai adesea, după cum ştii, omul aplică semenilor 
săi propria-i măsură, în toate! În general este tentat să nu 
te creadă mai bun sau mai capabil decit el, dar, uite, cîte 
o dată, nici mai rău! 

— Şi? 

— A scăpat de la operaţie, s-a făcut bine, a fost chiar 
unul din cazurile, nu prea dese, în care asemenea 
intervenţie chirurgicală n-a lăsat nici un fel de urmă (de 
obicei rămîn dureri, nesiguranţă în mers, uneori omul se 
trezeşte chiar paralizat). A făcut încercări să-şi salveze 
căsnicia. Dar era prea tirziu. Mariana era de mult adulteră 
şi nu putea să se mai întoarcă la ceea ce ar fi trebuit să 
fie o adevărată soţie. 

— Şi ticălosul acela? 

— A continuat să vină pe lal ei. ca „prieten”, pînă ce 
Costin a introdus acţiune de divorţ, dîndu-i afară din casă. 

— Nemaipomenit! 

— A venit şi mi-a povestit totul. M-a rugat să rezolv în 
aşa fel lucrurile încît să nu-l chem la nu ştiu cîte înfăţişări 
că înnebuneşte! 

— Cînd am stat de vorbă cu ea, am întrebat-o: „Pentru 
ce? Pentru ce s-a purtat aşa cu un om care a făcut atitea 
pentru ea, un om pe care nu-l găseşti pe toate 
drumurile?!” 

„Pentru lipsa lui de tandreţe! mi-a răspuns, înţepată. 
Nici viaţa nu se găseşte pe toate drumurile. Şi eu nu 
înţeleg să-mi trăiesc viaţa în «muţenie»!”. 

„Va să zică «tandreţea» se reducea la dumneata la 
vorbe? Dar gesturile, dar faptele, întreaga lui comportare 
de om care te-a ţinut la şcoală cinci ani pe banii lui 
(dumneata n-ai cîştigat nici o para chioară — de cheltuit, 
cheltuiai însă cu nemiluita: pe ţigări, pe cafea, pe băutură 


142 


GEORGE ŞOVU 


— cu «amicii», cu vorbăreţii, pe tot felul de toalete, la 
spectacole...), iar el a tăcut, a înghiţit, te-a răbdat şi nu 
te-a bruscat niciodată... aşa cum ai fi meritat-o, ce să-ți 
spun!” 

„De ce a tăcut? De ce a răbdat? Văd că ştiţi foarte bine 
lucrurile”. 

„Le ştiu, fiindcă mi le-a spus el, şi mi le-a spus cu 
durere. Şi l-am crezut! In «acţiune» n-a scris aproape 
nimic din toate astea...!” 

„De ce? v-am întrebat, a repetat ea. Eu pe el îl socotesc 
vinovat!” 

Intrebarea a rămas fără răspuns din partea mea, 
fiindcă mi-o pusesem şi eu înainte, de mai multe ori, i-o 
pusesem şi lui Costin şi... 

— Şi ce ţi-ai răspuns? Sau el ce-a zis? 

— Că viaţa este foarte complicată.. 

— O fi, dar ce-o mai complică şi oamenii!... Cu asta să 
nu crezi că nu mai sînt pentru nuanţe, dar, în tot hăţişul 
ăsta, există o structură, de rezistenţă, dacă vrei. N-ai 
asigurat-o, se prăbuşeşte toată şandramaua! De-abia 
după ce ai structura începi s-o îmbraci cu forme cît mai 
potrivite... cu idealul, cu capacităţile, cu atitea şi-atitea! 
La ei — cei despre care mi-ai vorbit — a fost minată, de la 
început, tocmai „structura” despre care aminteam. 

Şi ştii de ce, după, părerea mea: pentru că ea nu i-a 
iubit cu adevărat niciodată! Dacă-l iubea, n-o lua razna, 
dimpotrivă îl trăgea de mină şi azi, şi mîine, căuta soluţii, 
crea o atmosferă potrivită în care fiinţa lui să poată 
respira, să se poată deschide, să înflorească. Nu l-a iubit, 
asta e! lubirea nu e o simplă zbiînţuială, un roi de fluturi, 
care bat cu aripi de mătase şi fac ochii mari şi lucioşi, 
picioarele mai repezite şi zilele numai cu zîmbet de soare 
şi miros de măr înflorit. E o stare de viaţă care, dacă e 
adevărată, te invită la profunzime în toate actele trăirii — 
în plan intim, dar şi familial, şi chiar social —, la 


143 


TANDREŢE 


responsabilitate, la dăruire fără cîntar, eu aş zise că fără 
limite! Asta e..... 

— Vă mulţumesc, tovarăşă  dirigintă,  tovarăşă 
directoare, am învăţat din lecţia dumneavoastră cît n-aş fi 
reuşit... 

— Hai, nu te mai prosti! M-a enervat cazul povestit de 
tine. Nu pot să suport oamenii care nu ştiu ce să facă cu 
viaţa lor, care nu gîndesc nici pînă la virful nasului, deşi, 
uneori, au pretenţie de filozofi, ori de savanţi! 

— Pe mine însă m-a încîntat pledoaria unui om, care a 
ştiut... să mă strunească la timp! exclamă Vlad, 
petrecîndu-i mîna pe după umeri şi apropiind-o şi mai 
mult de el. 

— Ce v-aţi face voi, bărbaţii, fără asemenea „hăţuri”?! 

— Am galopa şi n-am mai vedea... gropile! 

— Da, şi-aţi veni apoi acasă, ca să vi se bandajeze 
rănile. Nu, băieţaş, casa a două fiinţe nu poate fi un 
sanatoriu şi-ncă fără ferestre, fără perspectivă. In locul 
acela a/ lor, numai al lor, trebuie să se respire aerul care 
mingile creştetul munţilor, chiar dacă — să zicem — că, 
întîmplator, acoperişul ce le ocroteşte zborurile s-ar afla 
lingă un maidan părăsit. Altfel nu se poate trăi! Se moare 
împreună! Şi, oricum, murim noi fiecare, singuri)... 


— După vreo doi ani — reluă Vlad firul povestirii — am 
întilnit-o pe Mariana în „Cişmigiu”. Într-un cărucior îşi 
ţinea la soare un copilaş, un băiat. Era al individului după 
care plecase, al „amicului” „tandru”, după părerea ei, al 
vorbăreţului... 

— S-a căsătorit deci cu el, pînă la urmă, spuse Andreea. 

— Da, de unde! Mariana îl interesase atita vreme cit îl 
avea în spate pe Costin — cu banii lui, cu casa lui, cu... 
totul! A părăsit-o imediat... Ea a născut copilul şi a rămas 
să-l crească singură. Nici măcar nu l-a recunoscut. „Cine 
să mă mai ia acum?” se întreba... Şi-a început să plingă 
după Costin... „că întotdeauna l-a iubit, dar că el...” 


144 


GEORGE ŞOVU 


— Nu înţelesese deci nimic de la viaţă! 

— In schimb Costin s-a recăsătorit cu o femeie 
frumoasă şi bună, care i-a născut doi băieţi, unul după 
altul, la interval de un an, copiaţi parcă după picturi cu 
chip de mici feţi-frumoşi. Au crescut, acum sînt şcolari. 

— Şi cu „muţenia?” 

— Ei, şi-a mai dezlegat şi el limba, din cînd în cînd mai 
reuşeşte să strecoare cîte un cuvint printre rafalele 
verbale ale băieţilor săi! 

— Vezi, Vlade, interveni Andreea, oamenii îşi spun 
ceva — unul altuia — şi cînd au ce să-şi spună. L-am 
subliniat pe „şi”, pentru că unii revarsă adevărate torente 
de vorbe, pînă îşi năucesc interlocutorii, fără să 
comunice, de fapt, nimic. Asemenea specimene sînt greu 
de suportat. E preferabilă „muţenia”! Sînt însă şi indivizi 
cu suflete seci, uscate, pustii, care, oricît s-ar strădui, n- 
au ce să rupă de-acolo şi să scoată la lumină. Ori au 
preocupări şi ritmuri de viaţă — atit de diferite, incit nu 
găsesc un teritoriu comun şi un timp al lor, prielnic, 
pentru comunicare... lată, o prietenă de-a Nanei are o 
fată. E economistă. S-a căsătorit cu un actor. Au crezut că 
se iubesc, că le va fi bine. Da, de unde! La început, a fost 
cum a fost, dar, în scurt timp, fiecare s-a trezit că 
gîndeşte şi trăieşte pe lungimea lui de undă, care, din 
păcate, vibrează paralel, nu se interferează deloc! Ea 
pleacă dimineaţa la serviciu, el doarme. Cînd se-ntoarce 
ea de la muncă, el pleacă la teatru,, Noaptea, tirziu, cînd 
se termină spectacolele şi el ajunge acasă, o găseşte, cel 
mai adesea, dormind. A încercat s-o ia cu el la teatru. A 
văzut fiecare spectacol de nu ştiu cîte ori, pînă s-a 
săturat. 

„Şi-atunci ce ne rămîne de făcut?” a întrebat el într-o 
zi. 

„Eu ştiu?!” a răspuns ea, dînd din umeri. lar mama 
economistei o întreba pe Nana, adică: „Ce să facă fata 
ei?! Că, în felul acesta, n-are nici o preocupare”. „Ce să 


145 


TANDREŢE 


facă? i-a răspuns: doi-trei copii! Şi-o să aibă preocupări, 
pînă n-o să le mai dea de capăt!” 

— Ţi-am spus eu... că „viaţa e complicată?” a intervenit 
Vlad, zimbind. 

— „O fi, dar ce-o mai complică şi oamenii!” s-a auzit 
glasul Andreei, repetînd gîndul afirmat puţin mai înainte. 
În acest caz... 

— lar îmi faci oră de dirigenţie?!... 

— lar! Fiindcă observ că se prinde greu... 

— La vârsta asta?! .... 

— Şi, la urma-urmei, nici nu mă interesează! 

— Ştii cum faci tu acum, ca şi altădată, de altfel... 

— Va să zică mă critici! 

— De unde ştii că am să te critic? Şi, dac-ar fi aşa, ce, 
n-am voie? Nu cumva ai început să crezi că eşti 
infailibilă?!... 

— Hai că, deşi s-a făcut noapte, tot observ „că-cţi 
zimbeşte mustaţa”. Zi-i, să aud „cugetarea”! 

— îmi spunea, cîndva, un coleg, un judecător, ceva 
despre soacra lui, o femeie admirabilă, de altfel, după 
cum o prezenta, însă care ţinea să-şi impună aproape 
întotdeauna punctul de vedere. Să zicem că era o discuţie 
— în familie — fireşte, despre una, despre alta. Işi 
spuneau părerile. Ea asculta ce asculta şi apoi intervenea, 
mai ales cînd era vorba despre probleme ce n-o priveau 
direct: „Eu nu mă bag, nu mă amestec — începea 
tacticos, diplomatic, după care îşi preciza cu fermitate 
gîndul, pe care-l formula ca pe o sentinţă, ca pe o 
dispoziţie ce trebuie neapărat aplicată — dar părerea 
mea este"... şi spunea clar ce părere are, subliniind cu 
arătătorul necesitatea de a fi urmată întocmai... 

— Deşteaptă femeie! spuse Andreea, mi-ar plăcea s-o 
Cunosc. 

— Păi, s-aranjăm o-ntilnire cu mama Nutica, aşa-i spun 
toţi! Ca să vedem şi noi ce „părere mai are ea”, chiar 
dacă „nu se bagă, nu s-amestecă...” 


146 


GEORGE ŞOVU 


S-au aşezat pe o bancă, în faţa bazinului de înot. 
Răsărise luna şi razele ei, ca şi ale lămpilor cu neon, de la 
stilpii electrici din jur, se răsfăţau în undele albastre ale 
apei. (Administraţia hotelului vopsise pereţii bazinului cu 
o culoare precum faţa cerului de august.) Sufla o boare 
de vînt, făcînd ca oglinda aceea lichidă să se onduleze 
ritmic. Raze de lună se dădeau huţa, hiîrjonindu-se, în 
leagănul transparent şi albastru. 

— Parcă ar fi Mediterana, la Nisa... lţi aminteşti? spuse 
Vlad... 


„„„Făcuseră, cu ani în urmă, o minune de excursie 
printr-o suită de ţări: Austria, Germania, Spania, Italia... 
Plecaseră împreună cu un grup de elevi şi de profesori de 
la o altă şcoală decit liceul Andreei. Şi aceasta, fiindcă 
acolo funcţiona un profesor — un om de toată lauda — 
care avusese iniţiativa organizării călătoriei. Au mers cu 
trenul, dar, peste tot, pe unde s-au oprit, au avut cazarea 
şi masa asigurate, prin grija şi priceperea acelui om. Ştia, 
cum îi plăcea lui Vlad să spună, „toate limbile 
pămîntului”. In orice caz, vorbea curent şapte-opt dintre 
ele, fapt ce l-a ajutat să se descurce pe oriunde au trecut. 
Şi-au fost şi la Paris, unde-au rămas zece zile în şir, şi pe 
Valea Loarei, încît „se saturaseră de castele” (era un fel 
de sublim al satisfacţiei pe care o simțeau) şi la Nisa şi la 
Monte Carlo, şi la Roma, Napoli, Firenze, Veneţia, şi la 
Madrid, Toledo, Valencia şi Barcelona, şi la Viena, şi unde 
n-au mai fost... Peste tot, făcuseră fotografii, pe nici una 
însă n-au scris nici un cuvînt. Anume! Le scot, din cînd în 
cînd, dintr-un album şi le privesc. Fiecare imagine 
constituie o probă pentru memorie: „Aici eram cu 
vaporul, pe Sena! se pomeniseră rostind, de-odată, 
amîndoi; „aici — în faţa Muzeului «Louvre», aici — la 
«Notre Dame», aici — lîngă «Columna lui Traian» din 
Roma, aici, la Napoli, urcam de-asupra, ti-amintesti, de 
unde am văzut insula Capri (am plins in, seara aceea, că 


147 


TANDREŢE 


ne cam cheltuiserăm banii şi-a doua zi eram in pericol să 
nu mai putem vedea <«Capri»-ul; noroc că ne-a 
împrumutat omul acela, profesorul); aici aveam, în spate, 
Museo del Prado, din Madrid, aceasta este Catredala din 
Toledo, aici Grădinile Tulilleries, dincoace, iată, Vila 
Borghese, sau Turnul Eiffel, ori Piaţa San Marco din 
Veneţia, iar aici sîntem la Nisa, pe malul Mediteranei...” 

„Ştii că aceasta îmi este una dintre cele mai dragi 
fotografii ale noastre?” exclamă Andreea. 

„De ce?” 

„N-aş putea să-ţi spun neapărat!” 

O privesc amîndoi. Sînt pe plajă, la Nisa, în apropiere 
de Hotel „Negresco”. Plaja e plină de bolovani. S-au 
aşezat şi ei, aşa cum se găseau îmbrăcaţi în dimineaţa 
aceea de vară. Andreea avea pe ea o rochie frumoasă, cu 
flori, pe care şi-o adusese dintr-o altă călătorie, în Anglia. 
Se purta pe-atunci foarte scurt: rochia s-a ridicat mult 
deasupra genunchilor. Cu părul înfiorat puţin de vînt, cu 
ochelari de soare, desculţă, zimbeşte, meditativ... Mării... 
Vlad, îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu miîneci scurte, cu 
pantaloni lungi, de culoare maro, tot desculţ, o ţine cu 
braţul stîng pe după umeri..., privind, departe, în zare. 
Lîngă ei, aşa cum au fost surprinşi, doi copii, despuiaţi, 
stau cu burţile la soare... 


Ţi-aminteşti cum ne-aşteptam să ni se coloreze mii-nile 
şi picioarele cînd le-am băgat în apă? Era atit de albastră! 
Şi-atit de limpede! spuse Andreea. 

— Dar cînd ne-am furişat de grup, la Roma, ca să 
rămînem singuri o zi întreagă?! întrebă Vlad, înfiorat... In 
tumultul acela, noi eram singuri pe lume! lar lumea îşi 
perinda prin faţa ochilor noştri splendorile! ei, însemnele 
de veşnicie, ca şi îngenuncherile de-o clipă, ori de-o viaţă, 
răni vindecabile, ori răni aducătoare de moarte sigură. 
Dar noi înregistram pe retină, pe peliculă şi mai ales în 


148 


GEORGE ŞOVU 


suflete cu deosebire imagini şi acorduri din grandioasa 
simfonie a măreției omului. 

—  Şi-am vrut o îngheţată care costa aproape cit o 
pereche de sandale. 

— Şi ţi-am cumpărat — şi una, şi alta! 

— Şi n-ai vrut să măninci deloc din îngheţată. Nici 
măcar să guşti! 

— Cum să nu, am savurat-o, de la prima înghiţitură şi 
pînă la ultima, împreună cu tine!... 

— lar cînd ne-am întors, cînd trenul a intrat în ţară, îţi 
aminteşti ce-ai spus? 

— „Dac-am fi rămas singuri aşa cum eram pe plajă, la 
Nisa, fără un ban în buzunar şi desculți, am fi luat-o pe jos 
şi tot ne-am fi întors acasă!” Suna teatral şi aproape 
demagogic, ştiu... 

— Dar eu te-am crezut! Şi mi-a părut bine că ai spus-o 
pentru amîndoi!... 

În tren însă... 


Se aflau în vagonul restaurant. Serveau cite o cafea. Se 
bucurau auzind peste tot şi pe toţi vorbind româneşte. 
(Din întregul grup cu care fuseseră in excursie, printre 
puţinii ce nu se puteau descurca în nici o limbă străină, se 
afla un student la I.E.F.S. Era fratele mai mare al unei 
eleve. Altfel, un băiat admirabil, plin de viaţă, cu un simţ 
al umorului, priceput într-ale fotografiei, se străduia să-i 
facă să ridă cu gura pînă la urechi oriunde se aflau. 
Uneori se mai supărau pe el, rugîndu-l să se potolească, 
pentru că în galeriile de la „Luvru” ori din „Prado”, de 
exemplu, în tăcerea aceea mormintală, în care numai 
gîndurile şi inimile murmurau, numai ce-l auzeai trîntind 
cîte o trăznaie. Dar, „de milioane” era — cum se 
exprimau elevii — cînd se adresa el oricui, în româneşte, 
bineînţeles, pe stradă, în metrou, în magazine, oriunde, 
minunîndu-se cum de nu-l înţeleg. „Domnule, ăştia pe ce 
lume or fi trăind? Nu ştiu să-mi răspundă nimic din ceea 


149 


TANDREŢE 


ce îi întreb!” exclama el, serios, înălţind ochii sşre cer şi 
desfăcindu-şi braţele, total dezolat. Aştepta să audă 
hohotele de ris ale grupului, ca apoi, să le ţină şi el 
isonul)... 


Cît au stat la Paris au trăit şi o întîmplare nostimă într- 
un fel, dar care le-a dat şi ceva bătaie de cap... De-abia 
sosiseră la hotel. Pe Vlad îl durea stomacul. O profesoară 
din grup, soţia unui prieten al familiei Cos-miescu, s-a 
oferit să-i facă un ceai. „Am eu o lampă de spirt, Viade, i- 
a spus. ţi fac numaidecit ceaiul. Se aflau în camera ei. S- 
a dus femeia în baie şi a aprins lampa. A făcut ceaiul. | l-a 
adus lui Vlad. Cînd să ridice lampa, s-o stingă, de pe o 
poliţă pe care-o pusese, îşi dă seama căv „picioarele” 
acesteia nu se mai desprind de pe „marmura” pe care 
fuseseră aşezate, „marmură” care, fiind din material 
plastic, se topise. „Aoleu, ce mă fac, ce mă fac?! a 
început să se vaite Irina. Am crezut că e de marmură, fir- 
ar să fie! Acum ce mă fac? Cu ce să-i plătesc eu ditamai 
poliţa? Cine ştie cît îmi cere capitalistul ăsta?” 

Andreea şi Vlad au ris, la început, cu lacrimi. Rideau de 
spaimele Irinei. Pînă la urmă, nu s-a putut să nu se 
întrebe şi ei: „Ce facem?” Bineînţeles că s-au hotărit să 
plătească împreună — şi asta fiindcă Vlad n-avea destui 
bani, căci, altfel, ar fi vrut să acopere singur paguba. „Dar 
dacă ăsta ne cere cine ştie cît? Ai dreptate tu, lrino! spuse 
Vlad. Am cam băgat-o pe mînecă!” 

„Poate nu observă!” a adăugat Irina, aşa ca să se 
autoîncurajeze! 

„Şi dacă observă în urma noastră, se duce la Ambasadă 
şi ne reclamă, ne facem ţara de ris!” 

Andreea îi privea pe amindoi. Erau caraghioşi în 
zbaterea lor comico-tragică! „Lăsaţi, pînă plecăm mai 
avem nouă zile. Vedem noi pînă atunci ce facem! le-a 
spus Andreea. N-o să începem să plîngem acum prin Paris 
pentru că am stricat faţa policioarei!” Zis şi făcut. S-au 


150 


GEORGE ŞOVU 


culcat liniştiţi. Au şi uitat apoi de ea. Cînd şi cînd îşi mai 
aduceau aminte şi-atunci, oricare din cei trei îi vedea pe 
ceilalţi mai bine dispuşi, le şoptea misterios: 

„Pst! Pst! Policioara!” In clipa aceea îi apuca pe toţi un 
ris, şi rideau, că se uitau ceilalţi la ei, fără să ştie ce se 
întîmplă. 

În sfîrşit, sosise şi ziua plecării. Dădeau camerele în 
primire. l-a venit rîndul şi Irinei. Vlad era în apropiere. Ei, 
acum să te văd eu, judecătoriile, ce sentinţă ai să 
primeşti!” a exclamat profesoara. Patronul s-a uitat peste 
tot şi-a spus: „Perfect! Mulţumesc! La revedere!” 

„Ştiţi, a început atunci Irina, sfioasă — în franţuzeşte, 
desigur, nu ca studentul sportiv —, nu e totul chiar 
perfect”. 

„Cum? a întrebat patronul; ce vreţi să spuneţi?” l-au 
arătat policioara. l-au explicat cum s-a întîmplat... l-au 
cerut scuze, întrebîndu-l cît îi datorează? Aşteptau cu 
inima în git... 

„Rien! Rien!” a izbucnit franţuzul, plăcut impresionat 
de cinstea oaspeţilor săi. 

„Chiar nimic?” a întrebat Irina neîncrezătoare... 

„„.Plecau cu autocarul din faţa hotelului şi ea se tot uita 
înspăimîntată înapoi să nu cumva s-o strige patronul 
hotelului... pentru policioară. „Dacă s-o fi răzgîndit?!”.. 

Din gara Braşov s-a urcat piuită lume. Andreea şi Vlad 
priveau cu nesaţ pe fereastră. Deodată, Andreea observă 
un coleg, profesor de limba română, la acelaşi liceu. Il 
strigă nespus de bucuroasă. Parcă ar fi văzut pe cineva 
din familie. Profesorul urcă şi, după ce-şi lasă bagajele 
într-un compartiment, vine în vagonul-restaurant. Era trist 
colegul Andreei... 

„Dar ce s-a întîmplat?” l-a întrebat ea, neliniştită. 

„Vin de la înmormîntare. A murit Cornel Ştefănescu!” 

„Cinee? Colegul nostru aproape că a ţipat Andreea. 
„Da, colegul nostru! Acum trei zile. Astăzi l-au 
înmormîntat aici. Părinţii lui erau din Braşov...” 


151 


TANDREŢE 


Le-a povestit, în amănunt, ceea ce auzise. 

„N-aveţi nici a grijă, doamnă, plecaţi liniştită. Rămiîn eu 
toată noaptea lîngă tovarăşul profesor. E drept, n-am 
dorit niciodată ca într-un asemenea moment să-mi pot 
exprima recunoştinţa pentru tot ajutorul pe care mi l-a 
dat. Dacă nu era dinsul, cu siguranţă că n-aş fi reuşit să 
termin liceul seral. Poate nu ştiţi, mi-a fost profesor de 
română şi diriginte. Ce om rar! Ciîtă delicateţe, cîtă 
căldură, cîtă înţelegere!... Şi ce ore frumoase! învăţam de 
drag!... N-aveţi nici o grijă, doamnă, plecaţi liniştită! 
Rămiîn eu...” 

„Vă mulţumesc mult, domnişoară! Vă rog s-aveţi grijă. 
Vă rog! Să nu-l părăsiţi nici un minut. Doctorul a zis că nu 
e foarte grav, dar că în orice clipă, fără oxigen, se poate 
sufoca. Să nu-l părăsiţi! Trebuie să alerg pînă acasă, 
fiindcă am lăsat băieţelul singur. Îl iau cu mine şi vin 
repede. Vă rog, domnişoară, aveţi grijă!...” 

„Desigur, doamnă...” 

Femeia a plecat ştergîndu-şi lacrimile, care-i curgeau în 
voie pe faţa îndurerată. 

Pînă ieri, totul mersese bine. De ani de zile nu fusese la 
mare împreună cu soţul său. Bolnav de inimă, el 
respectase cu stricteţe sfaturile medicilor. Anul acesta 
însă, doctorul care-l controla periodic îi spusese că „totul 
este bine” şi că măcar o săptămînă se poate duce la 
mare! 

Bucuria le-a fost tuturor deosebită. lonuţ, băieţelul, nu 
mai contenea: 

„Mergem la mare, mergem la mare, tata merge cu noi 
la mare!” Avea şase ani, în toamnă urma să devină elev 
şi nu fusese niciodată împreună cu tatăl său la mare. 

Trei zile totul a fost perfect. Intr-a patra însă, au apărut 
semne de sufocare. Inima îi bătea mult mai repede şi 
aerul era parcă din ce în ce mai puţin, 


152 


GEORGE ŞOVU 


Au plecat imediat. Şi, la puţin timp, după ce-au ajuns 
acasă, au pornit-o spre spital. 

„Nu e foarte grav, a spus medicul, puţin oxigen şi... 
vom mai vedea!” Trecuse o oră! Cornel, bunul şi delicatul 
nostru coleg de cancelarie, se mai liniştise. Doctorul a 
hotărit că, deocamdată, nu mai e nevoie de oxigen. 
Cineva să stea însă permanent lîngă bolnav. Şi înainte de 
orice, oxigenul! l-a) prescris nişte medicamente şi a 
plecat în camera rezervată medicului de gardă. 

Era ora unu noaptea!... De zece minute, sora, pe care- 
am auzit-o dînd asigurări soţiei, supraveghea bolnavul. 
Cornel adormise. În rezerva în care fusese internat nu era 
decît un singur pat, cel în care dormea el. Fosta elevă 
stătea, în apropierea profesorului, pe un scaun. 

„Liliana, hai, dragă, de cînd te-aştept! spune o colegă, 
introducîndu-şi capul pe uşă şi poftind-o afară din 
rezervă. Lasă-l în pace, a adăugat ea, cînd s-au văzut pe 
coridor, că nu dă ortul popii! Am să-ţi spun ceva colosal! 
Azi m-am întîlnit cu Mircea...” 

„Cred că n-o să i se întîmple nimic, a spus Liliana, 
stingînd lumina în rezervă şi plecînd cu colega sa. La 
urma-urmei, părerea mea e că domnul profesor cam 
exagerează. Da, da, întotdeauna am avut impresia că 
exagerează! Bolnav de inimă!... Nu te uiţi la el ce faţă 
are? Nici nu-i dai 35 de ani! Şi cred că are cu vreo zece 
mai mulţi!” 

„Hai, nu mai bombăni acolo, hai mai repede, că se 
răceşte cafeaua!” 

„Ştii ce-mi spunea cîndva, la şcoală? «N-as vrea s-ajung 
niciodată pe mîinile dumitale!». De ce, tovarăşe 
profesor?, l-am întrebat. 

«Nu ştiu exact de ce; în orice caz, nu-mi inspiri prea 
multă încredere!»u 

„Ştia el ce ştia!” 

„Ştia, pe naiba! Nu ştia nimic. A vrut să mă tachineze, 
pur şi simplu”. „Nu-ţi făcea curte?” 


153 


TANDREŢE 


„Nici vorbă! In afară de  nevastă-sa, nu-l mai 
interesează nimeni!... Ei, uite, că acum a ajuns la mîna 
mea!...” 

„„„A mai trecut o oră. Doctorul stă liniştit în camera de 
gardă. Dacă nu l-a sunat nimeni, înseamnă că totul e-n 
ordine! întins pe canapea, se gîndeşte că n-ar fi rău să 
adoarmă puţin. Stinge veioza... 

Într-o altă cameră, cele două tinere în halate albe 
povestesc..., povestesc despre... dar despre ce nu 
povestesc. 

„Ce-o mai fi făcînd profesorul tău? Du-te să vezi!w 

„Doarme, ce să facă! a răspuns Liliana. Nu e el fraier să 
moară şi să lase aşa o nevastă. Ai văzut ce drăguță e? Şi 
are un băieţel!” 

„Hm! parcă moartea ţine seama de aşa ceva!” „Dacă 
are nevoie, sună el! Mă duc mai tîrziu..."* Cînd soţia lui 
Cornel a intrat pe poarta spitalului, era aproape ora trei. 
Andrei era somnoros, abia-şi mişca picioarele. 

„Hai, Andrei, hai mai repede, mamă, îl îndemna femeia. 
Să vedem ce face tăticu!” 

„..În camera de rezervă de la etajul |, unde-l lăsase pe 
Cornel, e întuneric. Ileana, soţia, reţinuse care sînt 
ferestrele camerei. Cînd a plecat, erau luminate. Acum 
totul era cuprins de întuneric! 

Un cuţit îi străpunge inima. „Doamne, ce s-o fi 
întîmplat? De ce-a stins sora lumina?!...” 

Îl ia pe băiat în braţe şi începe să alerge pe scări. Cu 
sufletul la gură, deschide uşa, caută comutatorul luminii 
şi... 

„„Un strigăt disperat sfişie tăcerea nopţii: „Sorăăă! 
Doctoreee! Săriţi!...” 

Cornel avea capul aplecat peste marginea patului. Un 
firicel de sînge i s^a prelins din colţul gurii. Mîna stingă & 
rămas întinsă, undeva, spre perete, căutînd parcă şi acum 
butonul soneriei. 


154 


GEORGE ŞOVU 


Pe întuneric, cu siguranţă că nu l-a găsit. Dar, chiar 
dacă-l găsea, tot degeaba! lată, soneria nu funcţionează. 
N-a mai verificat-o nimeni de două săptămîni, timp în care 
camera a fost liberă. Firul soneriei s-o fi stricat pe 
undeva!... 

„Soră, ce-ai făcut, soră?!... Asta ţi-a fost recunoştinţa 
despre care vorbeai?!... De ce l-ai lăsat singur, soră?... De 
ce, soră, de ce?” 

„Doamnă, să vedeţi...” 

Ileana îngenunchease lîngă pat. Şterge cu grijă sîngele 
de pe obrazul lui Cornet temîndu-se parcă să nu-l doară. li 
ia apoi capul în braţe şi-l mîngiie, îl mîngiie şi plînge cu 
disperare. Fără să înţeleagă prea bine ce s-a întîmplat, 
Andrei plînge şi el şi sărută mîna tatălui său. 

„Mamă, îi e rău lui tata, nu vezi mamă?...”, ţipă, la un 
moment dat, băiatul, cînd o nouă undă de sînge s-a ivit 
între buzele lui Cornel. 

Doctorul i-a controlat pulsul, i-a ascultat inima... Nimic! 
Nici o pîlpiire!... 

Cornel adormise pentru totdeauna! 

O sîrmă ruptă, ori un contact stricat, ajutate de 
neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor profesionale, au 
curmat firul unei vieţi..., al unei vieţi mult prea tinere!... 

„Sora aceea bineînţeles că va fi pedepsită!w a adăugat, 
în Încheiere, colegul Andreei! 

Pedeapsa chiar dacă se va da, şi trebuie să se dea — a 
spus, atunci, judecătorul, — ea nu mai schimbă nimic din 
ceea ce a devenit de neschimbat... Mi-amintesc că, în 
instanţă, m-au întrebat „ce pretenţie am” de la şoferul 
care-mi omorise tatăl... „Ce pretenţie să am? am răspuns, 
să înveţe, dacă mai este în stare, să conducă bine 
maşina,, ca să nu mai pună în pericol ori să curme şi alte 
vieţi! Inclusiv pe a sa!”. „Dar despăgubiri? Ce credeţi în 
acest sens?” m-au întrebat din nou. „Nici una!” „Cum, nici 
una?!” 


Li 


155 


TANDREŢE 


„Nici una! Simplu! Cu ce poate fi plătită o viaţă de om? 
Şi încă a aceluia care ţi-a dat viaţă?! Cu nimic!” 

Andreea avea parcă sub ochi, în clipele acelea, o 
movilă proaspătă de pămînt, sub care se odihnea, pentru 
vecie, bunul şi delicatul ei coleg de cancelarie... Privea 
stăruitor şi adînc prin pămîntul care-l acoperea şi nu 
reuşea să-şi imagineze umbrele morţii pe chipul său 
veşnic zimbitor... Roţile trenului măcinau timpul... 


A doua zi, de dimineaţă, au plecat cu toţii, cu maşinav 
într-o plimbare la Poiana Braşov. 

Trecînd pe lîngă un azil de bătrîni, aflat în apropierea 
hotelului, Vlad a observat o femeie strecurîndu-se pe 
lîngă gardul exterior, în apropierea şoselei. leşise numai 
în cămaşă — o cămaşă lungă, de culoare indefinită, ceva 
între alb şi grir care-i atîrna lăliie, pe lîngă corpul slab, ca 
de mumie; nu era încinsă cu nimic; pipăia pămîntul cu 
picioarele desculţe, clătinîndu-se ca pe marginea unei 
prăpăstii. Înainta încet, numai cu piciorul drept în faţă, 
făcînd paşi mici de tot, cît talpa piciorului. 

Vlad a oprit maşina. A coborit de la volan, impresionat. 
Parcă avea imaginea mamei sale în faţă. Aşa ajunsese şi 
ea aproape să meargă, cu citeva luni înainte de moarte. |- 
au venit lacrimi în ochi. S-a apropiat de bă-trină şi-a 


156 


GEORGE ŞOVU 


întrebat-o dacă nu vrea s-o ajute. Femeia i-a zimbit, 
spunîndu-i: 

„Bine-ai venit, băiatul mamii! Doamne, de cînd te- 
aştept!” Şi i-a întins mîna. Vlad a sărit şanţul ce 
despărţea bucata aceea de pămînt de pe lîngă gard, de 
şosea. l-a prins-o. Parcă în palma sa avea o creangă 
uscată şi rece. O altă mînă, nevăzută, încerca să-i 
sugrume respiraţia. 

Au pornit înapoi, către poarta azilului. Femeia mergea 
tot aşa, piş-piş, dar îi zimbea lui Vlad, iar faţa ei galbenă 
şi aspră, cu sute şi sute de riduri, ca o scoarță de copac 
fără viaţă, se zbătea să înflorească, luîndu-şi puteri de pe 
vatra unei mari bucurii, născute dintr-o iluzie... 

l-a predat-o portarului, care lipsise cîteva minute de la 
locul său, tocmai cît a fost posibil ca femeia să iasă 
afară... 

„Mă întorc, mă întorc repede — a spus Vlad — mă duc 
să-ţi cumpăr ceva, am maşina acolo, o vezi?”... Şi chiar i- 
o arătă, în timpul acesta. 

„Să vii, te aştept!” i-a răspuns bătrîna, pe care deja o 
luase de mînă o infirmieră... 

Cînd s-a aşezat la volan, tremura. Lacrimi mari i se 
rostogoleau pe obraji... Andreea ieşise după el din 
maşină; văzuse şi auzise totul! Nu l-a întrebat nimic. 
Nimeni dintre cei din maşină n-a rostit nici o vorbă. 

A răsucit cheia de contact şi-a pornit!... 

În Braşov a cumpărat cîteva coşuri de mere, de pere, 
mai mulţi pepeni, a luat cartoane cu prăjiutri de tot felul, 
nişte cozonaci şi, cînd s-a întors, a oprit la poarta azilului. 
Femeia era în curte, într-un grup de bătrîne... Nu l-a 
recunoscut... A primit, totuşi, acele bunătăţi, mirîndu-se şi 
spunînd: „Sărut mîna, domnule, sărut-miîna!”... 

— Ce întîmplare! a îndrăznit să rostească Andreea, cînd 
au sosit la hotel şi au rămas singuri. 

— Şi dacă ai şti că ea mi-aduce aminte de un lucru 
aproape straniu, pe care mi l-a povestit într-o zi, Alex, 


157 


TANDREŢȚE 


băiatul grefierului de la tribunal. A trecut acum în clasa a 
VIll-a. Vine des pe la tatăl său, fiindcă îi place teribil 
atmosfera de-aici. Vrea să se facă judecător. L-am luat cu 
mine de mai multe ori şi a asistat la diverse procese. E un 
copil inteligent şi cu o capacitate deosebită de a pătrunde 
faptele, de a intui oamenii. Să ştii că are. aptitudini 
pentru ceea ce vrea să devină. 

„Mă dusesem la un unchi de-al meu, nenea Grigore, 
fratele tatei, în cealaltă parte a Bucuxeştiului, în Drumul 
Taberei”, mi-a spus el, cînd a început să-mi povestească 
acel lucru straniu pentru care mult timp l-am suspectat. 
„Fabulezi, Alexandre!”, i-am zis, chiar atunci. S-a jurat că 
e adevărat. După întîmplarea de astăzi, aproape că-mi 
vine să-l cred! „Ni se stricase ceva la maşină, o piesă, nu 
ştiu care, tata nu găsea s-o cumpere şi nel făcuse rost de 
ea nenea Grigore, el e mecanic — a continuat Alex. 

Era sîmbătă, pe la sfîrşitul lunii mai. A doua zi, maşina 
noastră avea dreptul să circule, aşa că ne trebuia numai 
piesa aceea. M-ajn dus, am luat-o şi am plecat. 

Se făcuse cam zece şi jumătate — unsprezece. In drum 
spre staţia de troleibuz, trec, la un moment dat, pe lîngă 
un bloc. Avea, la parter, magazine. Deasupra acestora, în 
faţa ferestrelor primului etaj — o copertină, cu o terasă, 
lată de vreo doi metri şi lungă, cît ţinea blocul. Ciîţiva 
oameni adunaţi, femei — cele mai multe — priveau ţintă 
spre copertina aceea. M-am oprit şi eu şi m-am uitat, 
îndepărtîndu-mă puţin de trotuar, ca să pot vedea. O 
femeie, o bătrină, îmbrăcată cu o rochie aproape neagră 
la culoare, un fel de capot larg şi subţirel, strîns în talie cu 
un cordon, cu o basma neagră pe cap, de sub care ieşeau 
şuviţe de păr alb, în picioare cu nişte ciorapi ce păreau de 
lînă, din aceia împletiţi de femei la ţară, şi cu un pulovăr 
pe braţul drept... se plimba pe copertină. Se plimba e un 
fel de a spune. Ea mergea, de fapt, mergea ca pe o 
potecă de la ţară: pornea din faţa unui balcon, peste care, 
probabil, sărise, ca peste un pirleaz, şi mergea, să zicem, 


158 


GEORGE ŞOVU 


spre dreapta. Privea în jos, să vadă pe unde calcă, dar 
era, parcă, preocupată, de altceva. Se gîndea şi gindurile 
o copleşeau, se vedea bine, fiindcă era străină de tot 
ceea ce se petrecea în jur. Mergea, ca şi cînd ar fi plecat 
la u% drum lung... Paşii ei — v-am spus că avea doar 
ciorapi în picioare, nu şi pantofi —, duduiau pe copertina 
acoperită cu tablă. Din cînd în cînd, se ferea de firele 
electrice sau de barele de metal ale diferitelor firme ce 
reprezentau magazinele de dedesubt. Atunci bombănea 
ceva, nu se putea desluşi ce, trecea, în sfirşit, şi îşi 
continua drumul, care, evident, nu ţinea prea mult, căci, 
deodată, ajungea la capăt... Lumea, toată, de jos, care-o 
urmărea, se înfiora... Unii strigau: «Nu! Întoarce-te! Cazi!» 
Sau auzeai: «Doamne, Dumnezeule, acum se face praf!» 

Femeia, simțind că drumul s-a sfîrşit, se oprea şi 
întindea piciorul stîng, în gol, ca deasupra unei prăpăstii, 
sondînd, parcă, să vadă cit e de lată despărţitura aceea, 
sau, mai ştii, cît este de adîncă. Incerca o dată, de două, 
de mai multe ori, apăsînd golul cu piciorul. În timpul 
acesta, spectatorii de jos ţipau iarăşi: «Nu! Nu! Cazi!» 
Femeia de pe copertină nu auzea însă pe nimeni. Ea era 
singură! Constatînd că înainte începe golul, nimicul, ridica 
din umeri, nedumerită, şi o pornea înapoi. Lumea alerga 
pe lîngă ea, pe trotuar, bineînţeles, adresîndu-i-se: 

«Hei, hei, femeie! N-auzi, femeie! Dă-te jos de-a-colo! 
De unde ai apărut?» 

Ea nu băga pe nimeni în seamă... Mergea pe drumul ei, 
către celălalt capăt, la care, ajungînd, povestea se repeta. 
Acum încerca hăul cu piciorul drept! Răminea, de 
asemenea, nedumerită şi refăcea traseul. 

«Ce facem, domnule, cu asta, că pînă la urmă, cade, nu 
vezi că o caută cu luminarea?» întrebă un vinzător pe un 
coleg de-al lui, ambii ieşiţi dintr-un magazin de la parterul 
blocului. Celălalt n-a apucat să-şi spună gîndul, fiindcă am 
intervenit eu: 

«Nu vă supăraţi, am întrebat, aveţi o scară?» 


159 


TANDREŢE 


«Ce fel de scară?» 

«Ca toate scările, de urcat pe ea, nu se poate să n-a- 
veţi, că doar cînd plantați în ţevile de deasupra 
steagurile, la sărbători, cu ce vă urcați pînă acolo?» 

«Şi ce te interesează pe tine dacă avem scări sau nu?» 
lăspunse unul, mai ţifnos. 

«Păi mi-ar trebui mie puţin, ca să ajung acolo, sus, să 
stau de vorbă cu femeia aceea...» 

l-am convins să caute scara şi s-o aducă. Ani urcat. 

«Ai grijă, maică, mi-a strigat cineva de jos, o femeier, 
desigur, să nu fie nebună, să nu te-aruncc de-acolo!» 

«N-aveţi nici o grijă, i-am răspuns, mă descurc eu...» 

Femeia parcurgea, a nu ştiu cita oară, cărarea ei... l-am 
ieşit înainte... 

«Bună-ziua!» i-am spus, şi am zimbit sfios, cu oarecare 
teamă. 

Bătrîna s-a oprit, m-a privit lung şi apoi m-a întrebat: 

«Tu eşti, Georgică?» 

Ne aflam ca pe o scenă, în faţa unui public, ce aştepta 
fiecare replică a noastră cu sufletul la gură. Eu însă nu-mi 
cunoşteam rolul. Regizorul lipsea, sau uitase să mi-l dea; 
intrasem în spectacol şi-acum trebuia să răspund... 

«Eu sînt, bunico, nu mă mai cunoşti?» am zis, într-o 
doară. 

«Ba da, cum să nu, dar de ce nu te-a trimis tat'tău mai 
devreme, să mă aştepţi la gară. Am uitat unde staţi şi, 
uite, bănănăi de atita timp, ni încoace, ni încolo!... Hai, să 
mergem!» Şi mă luă de mînă... Atunci, privind în lături, ca 
pentru prima dată, descoperi mulţimea de gură-cască de 
jos, încremeniţi cu toţii în mirare şi aşteptare. 

«Da' cu lumea asta, ce e? Ce cască gura aşa?!» 

«Ei, lume, ca la gară, bunico! zisei eu. Nu ştii?!» 

«Da, da! Ai dreptate! răspunse ea. Să mergem! Du-mă 
mai repede, că nu stau mult, am întîlnire cu Măria, cu 
tanti-ta Măria, mă aşteaptă la biserică»... 

«Bine, stai cît vrei, numai că trebuie să vină şi tata!» 


160 


GEORGE ŞOVU 


«Da' el unde e, nu-i acasă? ». 

«E la serviciu! Dar azi vine repede, că e sîmbătă!» 

«Da, astăzi se fac pomeni, vine repede!»... 

Piesa noastră se transformase într-un spectacol de 
-«teatru al absurdului». Mă virisem singur în belea, iar 
acum mă gîndeam cum s-o scot la capăt... 

Mergeam pe copertină, cu bătrîna alături. Căutam, în 
disperare, o fereastră deschisă, trebuia să fie — îmi 
spuneam — o fereastră deschisă, pe care să fi ieşit dintr- 
un apartament, că doar n-a picat din cer! 

Cînd ne-am apropiat cam de jumătatea dinamului, a 
blocului, adică (şi a copertinei) am găsit-o. 

«Sînt salvat! mi-am zis, şi am salvat-o şi pe bătrină. 
Indiferent a cui o fi casa, o bag aici şi o închid. les apoi pe 
uşă şi... mai vedem.» 

«lată casa noastră, bunico, i-am spus. Uite, uşa e chiar 
deschisă. Te aşteaptă... (Intr-adevăr, uşa de la balcon era 
deschisă, dar balconul...) Am pierdut însă cheia de la 
poartă, aşa că va trebui să sărim gardul, am adăugat eu, 
apropiindu-mă: de balcon. Am să te ajut eu!» 

«Nu e nevoie, maică, şi la mine sar tot peste gard şi 
unchi-tău lon a pierdut cheia. M-am învăţat!» 

In timp ce o ajutam, totuşi, să escaladeze balconul, mă 
pomenesc că se apropie de noi, venind din apartament, O 
femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată în 
doliu. 

«Mamă, mamă, strigă ea, ce s-a întîmplat?!» 

«A, bine te-am găsit, lleano! spuse bătrîna, îmbrăţişind 
pe femeia aceea tînără. Sandu unde e, n-a venit de la 
pomană?» Femeia era palidă, speriată... 

«Dar ce s-a întîmplat?» întrebă iarăşi, nedumerită... 

«Nimic, ce să se întîimple? Georgică al tău a întirziat la 
gară şi eu v-am tot căutat, nu mai ştiam însă unde staţi... 
A venit apoi şi m-a adus!»... Şi, în timpul acesta, privindu- 
mă, adăugă: 

«Te-ai făcut băiat mare, băiat mare, nepoate!»... 


161 


TANDREŢE 


«Aşa e, bunico, am crescut!» 

«lleano, spuse bătrina, acu’ eu mă duc, că am întîlnire 
cu fata, cu Măria, am întîlnire... Cred că mergem la tîrg să 
ne cumpărăm încălțări, că nu mai avem deloc, uite, nu 
mai avem deloc»... Şi îşi arăta, in acest timp, picioarele în 
care nu avea, într-adevăr, pantofi... 

Femeia, gazda adică, a convins-o totuşi să mai rămînă 
puţin, ca să vină şi Sandu, băiatul bătrinei; a dus-o în 
bucătărie şi i-a dat ceva de mincare. A ieşit apoi şi mi-a 
explicat, pe scurt, drama. 

Bătrîna avusese doi copii — un băiat, care era soţul 
gazdei, şi o fată, Măria. Aceasta murise, cu citeva luni în 
urmă, într-un accident. Nu avea decit treizeci şi doi de 
ani. Lăsase doi copii mititei, o fetiţă şi un băiat. Mama 
accidentatei — femeia de pe copertină deci — a făcut, la 
moartea acesteia, un şoc... Şi, de-atunci, se chinuiesc cu 
ea! Ginerele ei de la ţară, lon acela, despre care vorbea, 
ca şi cei de la Bucureşti, plătiseră pe cineva să aibă grijă 
de ea, acolo, acasă. Dar acel cineva, o femeie, renunţase, 
fiindcă nu putea s-o stăpînească: pleca tot timpul sărind 
chiar peste gard (poarta i-o încuiau); spunea oricui că are 
întîlnire cu Măria, cu moarta. 

De două zile o aduseseră la Bucureşti, ca s-o interneze 
într-un spital, să mai încerce şi alte tratamente în afara 
acelora făcute pînă atunci. Nora bătrînei, Ileana, nu se 
mai dusese în zilele acestea la serviciu. In dimineaţa 
respectivă avusese totuşi ceva foarte urgent de rezolvat, 
era economistă, trebuia să predea un stat de plată al 
întreprinderii la care lucra. Plecase puţin, lăsînd-o în casă. 
Nu-şi închipuise că va ieşi pe balcon... S-a înfiorat cînd i- 
am povestit ce făcuse. 

«Dar Georgică cine era?» l-am întrebat eu pe Alex. 

«A, Georgică — mi-a răspuns el — era într-adevăr 
nepotul bătrînei. Atunci se afla în armată; intrase la 
facultate — era student — şi plecase, după obicei, mai 
întîi să-şi facă stagiul militar!»”... 


162 


GEORGE ŞOVU 


A 


— Biata bătrină! a exclamat Andreea, în încheierea 
povestirii lui Vlad. Să ştii — a continuat ea — că şi eu sînt 
îndemnată să cred că ce ţi-a spus băiatul n-a fost o 
închipuire a lui. În oameni nenorocirile rod atît de adînc!... 


8. 


Duminică, a doua zi, către seară. pe aleea cu brazi 
argintaţi urcă maşini împodobite cu flori, ca pentru nuntă. 
Opresc în faţa hotelului, care are şi un restaurant foarte 
frumos, cu mai multe saloane. Dintr-o maşină coboară 
mireasa şi mirele. Lumea din parc se apropie, cei de prin 
camere ies în balcoane să-i vadă. Mădălina şi Bogdan se 
amestecă printre nuntaşi... 

— Andreea, zice Mădălina, peste cîteva minute, nu mi-a 
plăcut mireasa. Nu era frumoasă deloc, şi nici rochia 
parcă nu era... 

— N-ai dreptate, Mădălina, orice mireasă este 
frumoasă! Nunta este un moment unic în viaţă şi el te 
face frumos oricum ai fi tu în mod obişnuit... 

Fata o priveşte cu ochii mari, neînţelegînd prea bine 
semnificaţia cuvintelor Andreei... 

— Şi eu o să fiu? întreabă ea, cu un gest tandru, de 
răsfăţ. 

— Tu eşti frumoasă oricum! îi răspunde profesoara. 
Aşa că, atunci, cu atît mai mult... Pînă va veni timpul 
acela însă trebuie să înveţi straşnic, să-ţi faci liceul, poate 
şi o facultate!... 


163 


TANDREŢE 


— Dar tu cum ai fost ca mireasă? mai întreabă 
Mădălina preocupată, deocamdată, de evenimentul la 
care asistase. Cred că ai fost superbă, tare aş fi vrut să te 
văd! 

— Chiar ţii aşa de mult să mă vezi? 

— Bineînţeles, dar cum?! întrebă fata, nedumerită. 

— Roagă-te de unchiu-tău Vlad! Să-ţi arate nişte 
fotografii! 

— Aveţi fotografiile la voi? Extraordinar! Nu le-am văzut 
niciodată! 

— Da, le avem! Are Vlad cîteva mici. Le poartă în 
carnetul de şofer ca să-i impresioneze pe milițieni să nu-l 
amendeze — adăugă ea rizind. 


— Vai, eşti fantastică, eşti nemaipomenită! exclamă 
fata sincer încîntată, în timp ce priveşte fotografiile. Şi ce 
rochie splendidă ai avut, ce voal! 

— Vreau şi eu să văd, vreau şi eu! strigă Bogdan, care, 
aflindu-se prin curte, a auzit-o pe Mădălina mirîndu-se 
atita. Aleargă în hotel, ca să ajungă şi el pe balcon, unde 
se desfăşoară „spectacolul”. 

— Mamaie, mamaie, se aude, din nou, glasul Mădălinei, 
ai văzut-o pe Andreea mireasă? Ai văzut-o ce frumoasă e? 
Parc-ar fi o zînă care coboară pe aripi de flori! 

— Am văzut-o, maică, sigur că am văzut-o, eu n-am 
fost la nunta ei? 

— Pe noi de ce nu ne-aţi luat la nuntă? întreabă sincer 
afectat, Bogdan... 

— N-am putut! îi răspunde Andreea, zimbind, în timp 
ce-i mîngiie perişorul blond. 

— Da de ce n-aţi putut? întreabă, cu răsfăţ, băieţelul. 

— Fiindcă... nu eraţi pe-atunci, dragul mamei, nu? 
eraţi! 

— Daa?! se miră Bogdan, înţelegînd, şi izbucneşte în 
ris. 

— Andreea, cine te-a gătit pe tine aşa, de frumos? 


164 


GEORGE ŞOVU 


— Ea singură — ii răspunde Vlad. În zece minute! 
— Cum aşa, cum e posibil?! se miră fata... 


Se căsătoriseră în martie, în ziua de naştere a Andreei. 
Ea dorise atit de mult acest lucru şi Vlad îi respectase 
dorinţa, o aşteptase... 

Cînd a văzut-o a rămas blocat. Andreea intrase într-o 
altă cameră şi, după zece minute, a apărut îmbrăcată. 
„Cînd? Cum?!” ar fi vrut să întrebe el, uluit. 

„Îţi plac?” s-a auzit glasul Andreei, care avea în el o 
sinceritate de copil. 

Vlad s-a repezit s-o ia în braţe. 

„Uşurel, uşurel! s-a ferit fata, vrei să-mi dărimi tot 
«aranjamentul»?!” 

Dimineaţa, încheiaseră căsătoria..., iar acum mergeau 
să se fotografieze: peste cîteva ore, într-un salon splendid 
al unui restaurant, cu o serie de invitaţi de suflet, au 
petrecut seara nunţii lor!... 

— Andreea, ai să mă îmbraci şi pe mine mireasă? o 
întreabă Mădălina cu o voce caldă, în care îşi topise parcă 
sufletul. Eu n-am să ştiu să mă gătesc aşa, ca tine! mai 
adăugă fata. 

— S-ajungem noi pînă acolo, Mădălinuţa, atît să mai 
rămînă: să te îmbrac mireasă, că ne vom descurca noi, n- 
o să te las eu tocmai pe tine... Drumul e lung însă, ţine 
minte! 

— Măi, dar şi Vlad ce bărbat a-ntiia era, ia uitaţi-vă la 
el! 

— Bravo, Bogdane, spuse judecătorul! lţi mulţumesc! 
Bine că mă bagă şi pe mine cineva în seamă. 

— „Solidaritate bărbătească”, unchiule! răspunde 
puştiul, făcîndu-i cu ochiul. N-avem noi o „înţelegere”? 

— Credeam că, de data asta, e fără „înţelegere”, măi 
Bobi! 

— Ei, atunci, fără! Să ştii că Andreea „s-a orientat”... 


165 


TANDREŢE 


— Ce s-a mai orientat ea, ce m-am mai orientat eu..., 
răspunse judecătorul, cu un aer meditativ... 


Vlad cunoştea liceul Andreei. Ca jurist, fusese de citeva 
ori în şcoală, invitat de directoare, şi le vorbise elevilor 
despre legi, despre necesitatea cunoaşterii şi respectării 
acestora, ca şi despre consecinţele încălcării lor. Fusese 
primit bine. Găsise acolo, încă de la început, un colectiv, 
de cadre didactice şi de elevi, receptiv. De aceea şi 
răspunsese solicitărilor venite în continuare. Întîlnise, spre 
surprinderea lui, şi o cunoştinţă mai veche, din anii 
studenţiei, o fată care terminase Istoria şi era acum 
profesoară tocmai la acest liceu. 

„Vlade!” a strigat ea, îmbrăţişîndu-l, cînd l-a văzut. 

„Corina! Tu, aici?!” i-a răspuns tînărul judecător, 
oarecum jenat de efuziunea fetei. 

„Sînt profesoară! După facultate, am fost repartizată 
direct aici”. 

„Bravo! La un asemenea liceu, cine nu şi-ar dori?” 


Se cunoscuseră prin anul doi, într-o seară, la o reuniune 
studenţească. l-a făcut cineva cunoştinţă cu ea. Au 
dansat toată seara împreună. De fapt, Vlad ar mai fi vrut 
să danseze şi cu alte fete, dar Corina nu l-a slăbit deloc. 
Cum începea un nou dans, îl lua de mînă... Cînd au plecat, 
a însoţit-o pînă la căminul în care locuia. La despărţire, 
Corina l-a sărutat, spunîndu-i că-l aşteaptă a doua zi... şi 
i-a fixat ora la care trebuia să vină! s-o ia de la cămin, să 
meargă la un film, să se plimbe... 

Vlad a plecat cam ameţit şi nedumerit, în acelaşi timp. 
Era clar că fata îl plăcea, dar „prea se repede aşa, dintr-o 
dată” şi-a spus el. „Insemnează că nu e de soi! Ori, cine 
ştie?! Adesea «mironosiţele» ascund mult mai mult, în 
vreme ce altele, mai deschise, mai îndrăzneţe, care nu-şi 
fac «probleme» din faptul că te ia ori o iei de mînă, căo 
săruţi sau că ea e aceea care face, prima, gestul, cum i se 


166 


GEORGE ŞOVU 


întîmplase lui, tocmai atunci — altele ca acestea deci pot 
fi fete foarte serioase”. 

Corina nu-i plăcea însă prea mult lui Vlad. Simţea că n- 
ar puteai să se îndrăgostească serios de ea. Şi-apoi nici 
nu dorea aşa ceva. Avea mai multe prietene studente — 
colege ori de la alte facultăţi — dar nici o iubită. Şi nici 
nu-i simţea nevoia celei din urmă. „Deocamdată, îşi 
spunea, facultatea este amorul meu cel mare!” 

A doua zi s-a dus, totuşi, la întîlnire. Simţea că ar fi fost 
o impoliteţe din partea lui: fata îi spusese că îl aşteaptă. 
Bine, dar el nu-i dăduse nici un răspuns, în sensul că nu-i 
confirmase. Păi, dacă nu spusese altceva, însemnează că 
acceptase. 

S-au plimbat, au mers, într-adevăr, şi la un film. Corina 
l-a ţinut de mînă, în timpul spectacolului, iar pe stradă — 
de braţ! Vlad se jena, încerca să se desprindă, sub 
pretextul că vorbeşte, că explică, gesticulînd. Corina îl 
urmărea topită, însă şi nu-i dădea drumul de mînă. 

Din cînd în cînd, Vlad privea cu atenţie în jur, sau 
supraveghea strada, de departe; n-ar fi vrut să se 
întîlnească nas în nas cu alte fete cu care, de asemenea, 
se mai plimbase, care îl considerau prieten. Deşi mergeau 
de multe ori pe stradă, ţinîndu-se de mînă ori de braţ — 
băieţi şi fete — gesturile puteau fi şi camaradereşti, 
colegiale, să nu exprime deci o apropiere mai mare, pre- 
miză a unei intimităţi. Asemenea scene se petreceau, de 
obicei, cînd ieşeau de la cursuri, de la seminarii şi 
mergeau spre cantină, ori spre cămin. In zilele de 
sărbătoare însă, cînd te plimbai cu cineva pe stradă, de 
braţ, însemna că... 

După vreo săptămînă, Corina i-a declarat că-l iubeşte, 
că s-a îndrăgostit de el din seara în care s-au cunoscut, 
de aceea s-a şi purtat aşa... 

„Corina, dar eu...”, a îndrăznit Vlad... 


167 


TANDREŢE 


„Te rog, te rog! nu-mi spune nimic, l-a întrerupt ea. să 
mă iubeşti şi tu pe mine! Ai să vezi! Sau, cel puţin, <aşa 
sper, fiindcă altfel...” 

„Fiindcă altfel?”... i-a preluat vorbele Vlad... 

„Ar fi mare păcat de sufletul meu 1” 

A plecat trist şi frămîntat. „Nu, el nu simţea că va 
ajunge s-o iubească, aşa cum îşi dorea şi cum spera fata! 
Mai bine-ar fi dacă totul s-ar reteza de pe acum!” 

Aşa s-a şi hotărît să facă. Dar n-a reuşit imediat! 
Adevărul era că-l impresiona iubirea fetei, hotărîrea ei de 
a face orice sacrificiu pentru el. 

S-a oprit, totuşi, la timp, altfel lucrurile chiar că luau o 
întorsătură care... 

Corina a continuat să-l iubească şi să sufere, 


bineînţeles. Pînă cînd, la un moment dat — era către 
sfîrşitul anului III — a aflat de la o colegă de-a fetei că s-a 
căsătorit. 


„Nu te interesează cu cine?” l-a întrebat aceea. „Nu, 
neapărat!” i-a răspuns Vlad. 

„Să te informez, totuşi, deşi eşti un «nesuferit», dar 
cuvîntul a fost pronunţat cu tandreţe; cu un inginer., mai 
mare ca ea cu cincisprezece ani”. 

„Bine, dar de ce-a făcut asta?!” 

„Nu te frămiînta, nu din cauza ta: tipul are bani, 
apartament, maşină... Aşa că i-a crescut valoarea. lar, 
deocamdată, anii... nu se văd. Se află în perioada în care 
se poate spune despre el că «e interesant»! Mai tîrziu?!... 
Dar de ce să facem chiar toate calculele dintr-o dată?!”... 

Pînă la terminarea facultăţii s-au mai întîlnit de cîteva 
ori. În general evitau — şi unul, şi celălalt! Apoi. trecuseră 
cîţiva ani... 

„...Te-ai căsătorit?” l-a întrebat, curioase, Corina. 

„Încă nu!” i-a răspuns Vlad. 

„Ai rămas tot crai!” a exclamat ea, zimbindu-i... 

„Da, «de tobă»! Dar, mai ales, am rămas băiat bun,v 
Corina, şi am ajuns şi un judecător bun, să ştii...” 


168 


GEORGE ŞOVU 


„Ti-au murit lăudătorii, tovarăşe judecător!” 

„Da de unde! Nici nu s-au născut!” 

„Nu mă întrebi cum îmi merge?” a mai apucat să spună 
Corina, înainte de a se despărţi de Vlad. 

„Ba da: «Cum îţi merge»?” 

„Foarte bine!” a răspuns profesoara, dar peste apele 
din ochii ei s-au mişcat, grăbite, două pale de umbre. „Am 
şi o fetiţă. Are patru ani!” 

„Mă bucur, Corina! Să-ţi trăiască! i-a urat Vlad, cu 
sinceritate. Îţi doresc tot binele!” 

„ŞI ţie! Şi te mai aştept!” 

„O cunoaşteţi pe tovarăşa lonaşcu?” l-a întrebat 
directoarea. 

„Da, din facultate! Am fost colegi: ea la Istorie, eu la 
Drept!” 

„Mda! exclamă, în timp ce cu ochii cercetează nişte 
hîrtii de pe birou. E o fată... bună!” 

„Mă bucur! Şi în facultate era o studentă bună”, a 
adăugat Vlad, grăbindu-se să părăsească şcoala. 

„Vă mulțumesc, tovarăşe  Cosmescu, i-a spus 
directoarea, la plecare, aţi vorbit frumos şi interesant 
pentru copiii noştri, pentru cadrele didactice, astăzi ca şi 
altă dată. De aceea, să nu vă supăraţi dacă vom mai 
îndrăzni...” 

„Cu multă plăcere, tovarăşă directoare! Numai să mă 
anunţaţi din timp, ca să-mi planific şi eu treburile, să le 
potrivesc în aşa fel, încît să pot veni!” 

„Vreme de peste doi ani n-a mai dat însă pe la şcoală. 
Intre timp, o cunoscuse pe Andreea... 

Erau, într-o seară, la teatru. In pauza spectacolului, 
Vlad se dusese să cumpere ceva de la bufet. A văzut- 
o „pe Corina în faţa lui. Aceasta, peste citeva clipe, 
întorcîndu-şi capul, întîimplător, l-a observat şi ea. 

„Vlade, ce bine-mi pare că te văd! a exclamat 
profesoara, apropiindu-se de el şi sărutindu-l. De ce n-ai 
mai venit pe la noi, la liceu? Nu te-a mai chemat 


169 


TANDREŢE 


directoarea? Să ştii că e cam a dracului..., ne face zile 
fripte!” 

„Dacă spui tu?! Eu n-am prea observat, în cele cîteva 
daţi în care am fost pe la voi”. 

„Cu cine eşti la teatru?!” 

„Cu viitoarea mea soţie!” 

„Cine, cine? Să mi-o prezinţi şi mie!” spuse Corina 
curioasă. 

„O cunoşti!”, i-a răspuns Vlad. 

„Daa?! De unde?” 

„Vă întîlniţi, probabil, în fiecare zi!” 

„Nu se poate! Doar n-o fi profesoară la mine la liceu?” 

„Ba-i tocmai colegă cu tine!” 

„Extraordinar! Cine e?” 

„UJite-o, se află acolo, pe canapea!” spuse Vlad, 
orientîindu-i privirea în direcţia Andreei, care nu-i 
observase, fiindcă citea ceva în programul de sală. 

„Andreea Petrescu?! se miră Corina. Ooo!, banditule, e 
fată frumoasă, nu zic, şi profesoară bună, dar...” 

„Te rog, Corina! Să nu începi să mi-o birfeşti.” 

„Nu e vorba de birfă, Vlade, dar noi ne cunoaştem de 
mult. Şi tu ştii că eu te-am iubit... Mă rog, ce să-ţi mai 
spun... Şi-atunci unele lucruri, aşa, ca să fii pus în gardă, 
nu ţi-ar strica, că doar nu te-ai însurat încă. Cine ştie, ai 
mai putea cumpăni...” 

„Mă miîhneşti, Corina! Nu e cazul s-o apăr pe Andreea 
în faţa ta!...” 

„Sigur, sigur, cînd iubeşti... Ştiu cum este! Oricum, 
Andreea e o persoană foarte dificilă: plină de sine pînă la 
cer, ironică, distantă, rece!..., chiar dacă se ţin elevii ăia 
ai ei cîrd după ea... A avut şi o serie de reclamaţii, 
anchete! Ar fi bine să deschizi ochii! Şi-apoi e inexplicabil 
de unde cîştigă ea atiţia bani, că-i dă mina să umble 
foarte elegantă... de unde? Că acasă..., am auzit c-au fost 
nişte sărăntoci!... Vlad, Vlad, Unde pleci?! Stai să...” 


170 


GEORGE ŞOVU 


Judecătorul îi întorsese spatele, îndreptindu-se spre 
Andreea. Nu putuse s-o mai asculte. | se făcuse 
lehamite... 

„Ce-o fi avînd cu fata asta? Că doar nu din cauza mea a 
batjocorit-o atita!” i se încordase un gînd... 


„Ce fel de profesoară e Corina lonaşcu?” a întrebat-o 
Vlad, cînd au ieşit de la spectacol. 

„De istorie! i-a răspuns, simplu, Andreea. Dar de unde- 
o cunoşti tu?” 

„O cunosc de mult, de cînd eram studenţi!* 

„Aţi fost prieteni?” „Nu neapărat!” 

„Ce înseamnă «nu, neapărat»? Aţi fost sau n-aţi fost?” 

„Cîteva săptămîni! Ea pretindea că mă iubeşte, dar mie 
nu-mi plăcea!” 

„De ce? Că e femeie frumuşică şi cred că atunci, cu ani 
în urmă, era şi mai şi!” 

„Nu-mi plăcea şi-atit! A fost ca un mic foc de paie, care 
s-a stins aproape înainte de a se aprinde.” 

„Foc e atunci cînd arde!” 

„Uneori nu arde, ci numai scoate fum. Şi tot «foc» i se 
spune!” 

„Mda! exclamă Andreea. Şi ce-ţi veni cu Corina 
lonaşcu? Te-ai mai întîlnit cu ea? Că acum e căsătorită, 
are şi copil!” 

„Am reîntîlnit-o, după săptămiînile acelea, preciza Vlad 
— aşa ca să se ştie că, între timp, n-o mai văzuse pe 
Corina, ani de zile — cînd am fost chemat de directoarea 
ta la liceu, pentru nişte probleme juridice!” 

„Dar cînd ai fost tu chemat la noi la liceu şi eu nu te-am 
văzut?” 

„N-aveai cum să mă vezi, fiindcă pe-atunci, nu erai la 
şcoală, nu terminaseşi facultatea, fiindcă tu eşti mică...” 
adăugă Vlad, ciufulindu-i puţin părul, ca unui puşti. Intr-o 
asemenea vizită...” 

„A, au fost mai multe!” 


171 


TANDREŢE 


„Au fost trei!..., la intervale de cîteva luni, trei vizite, în 
doi ani.” 

„Bun! Şi-ai întîlnit-o pe madam lonaşcu, v-aţi bucurat 
şi-aţi fost fericiţi!” Vlad a început să, rîdă... 

„Îmi place! Combaţi tare! înseamnă că... va fi vai de 
pielea mea dacă o să mişo în front!” 

„Da' de ce să mişti?! In front nu se mişcă! Decit la 
comandă!” 

„Depinde cine comandă!” 

„Cum, «cine»? Tu, scumpule! răspunse Andreea, 
zîmbind, spre a curma jocul vorbelor... Tu, cine altul?..., 
că tot mi-a spus mie «Lady»: «Andreea, cînd ai să te 
măriţi, bagă de seamă să nu-ţi contrazici niciodată 
bărbatul! «Cum, aşa?» am întrebat eu. «Aşa, foarte bine! 
mi-a răspuns: zici ca el şi faci ca tine! Şi-atunci, armonia 
va fi perfectă»! Ea mi-a mai spus să aplic «formula» şi în 
alte situaţii, în şcoală, de pildă. Dar, se pare că în viaţa de 
familie dă rezultate nemaipomenite!” 

„Păi, bag-o bine la cap! Şi vezi, să nu care cumva să 
mă contrazici vreodată, că...” 

„Aha! Tu ai reţinut doar prima parte...” 

„Fiecare reţine ce-i convine!... Şi, totuşi, ce fel de 
profesoară este Corina lonaşcu?” 

„Te-am mai întrebat: de unde, pînă unde, în astă-seară, 
Corina lonaşcu?” 

„Fiindcă în astă-seară am întilnit-o la teatru!” 

„Cînd?” 

„Cînd am fost la bufet, iar tu citeai «Programul» pe 
canapea!” 

„Şi i-ai spus de mine?!” „Bineînţeles!” 

„S-a bucurat nespus, aşa-i? Te-a felicitat, ţi-a urat!... lar 
pe mine «m-a lăudat» pînă ce s-a dat semnalul de 
reîncepere a spectacolului...” 

„Nu chiar, fiindcă am venit la tine devreme, nu-ți 
aminteşti? l-am întors spatele şi... Ce are femeia asta cu 
tine, Andreea?” 


172 


GEORGE ŞOVU 


„Nu numai ea, mai au şi alţii, să ştii! Dacă o să mă lei 
de nevastă, după cum mi-ai promis — spuse Andreea, 


zimbind — să nu aştepţi să mă laude lumea, dragule. 
Pentru că...” 
„Pentru că...” 


„Văd că te interesează!” 

„Eu cred că e firesc!” 

„Atunci, firesc ar fi să nu-ţi mai spun eu nimic şi să ştii 
tu singur. Că şi aşa te lauzi că pătrunzi firea oamenilor, 
că-i intuieşti dintr-un ochi... lar, în ceea ce mă priveşte, 
de luni de zile mă tot cercetezi şi pe-o parte, şi pe alta!... 
Ei, aştept!” 

„Fiindcă «eşti încrezută, ironică, distantă, rece!” „Asta 
crezi tu despre mine?” spuse Andreea alarmată. 

„Îmi pare rău că e noapte şi n-ai putut să observi 
ghilimelele. Era un citat! în ceea ce mă priveşte, dacă te 
interesează cu adevărat «problema», atunci aş spune: 
«Fiindcă eşti mîndră, pe dreptul tău, că nu faci rabat la 
demnitate, indiferent de ce ţi s-ar putea întîmpla, fiindcă 
eşti sinceră, mult prea sinceră — ai sufletul în ochi şi pe 
obraz —, că tai potecă totdeauna de-a dreptul, nu ştii s-o 
mai iei şi pe ocolite, fiindcă nu eşti o neajutorată la minte, 
ci dimpotrivă, că nu laşi pisica să-ţi mănince din palmă, 
făcîndu-te că nu vezi, fiindcă iubeşti copiii şi ei te iubesc 
pe tine, fiindcă te îmbraci frumos şi eşti o frumoasă..., 
frumoasa mea, iubita mea!»” 


„Într-o zi — a început Andreea să povestească — fosta 
ta prietenă a venit de la o oră tunînd şi fulgerînd: 

«Dragă, mi s-a adresat ea mie, clasa ta e o clasă de 
leneşi! N-au învăţat nimic pentru astăzi la Istorie. Le-am 
pus trei de sus, pînă jos, la toţi! Aşa, ca să-i învăţ minte! 
Şi, te rog, să faci din asta o problemă şi în organizaţia 
U.T.C. Păi se poate, dragă?! Se poate?* 

«Nu vă supăraţi, am întrebat-o, dar nu v-aţi interesat 
de ce n-au învăţat? Nu i-aţi întrebat?» 


173 


TANDREŢE 


«Ba da, dragă, dar ce ăsta e motiv — că au fost, cică, la 
muncă patriotică?!» 

«Eu cred că este — i-am răspuns — fiindcă au 
participat la o acţiune specială, organizată de şcoală, că 
au fost ocupați întreaga după-amiază de ieri şi că n-au 
avut deci cînd să înveţe. Şi, în plus, conducerea şcolii le-a 
şi promis copiilor că nu vor fi ascultați astăzi, avîndu-se în 
vedere acest fapt. Profesorii toţi au fost anunţaţi! 
Dumneavoastră de ce nu vă conformaţi unei dispoziţii?» 

«Ce dispoziție, dragă, eu n-am ştiut nimic de-o 
asemenea dispoziţie!» 

«Păcat! Dar, chiar aşa stînd lucrurile, cînd vezi, ca 
profesor, că o clasă întreagă — şi nu de /eneșşi, pentru că 
elevii mei învaţă la toate disciplinele, inclusiv, la Istorie — 
nu şi”a pregătit lecţia, cînd îţi explică pentru ce (deci nu 
din lene sau din rea-voinţă), te aşezi liniştit pe scaun şi, 
numai fiindcă ai catalogul în mînă, te apuci şi aşterni nota 
trei de sus şi pînă jos?! Cum se poate aşa ceva?» 

«la ascultă, s-a împieptoşat amica dumitale, mă tragi la 
răspundere?» 

«În această împrejurare nu neapărat! i-am zis (am 
văzut că-ţi place ţie cuvîntul acesta neapărat, de-aceea-l 
folosesc şi eu), dar o voi face într-un cadru organizat, cînd 
va trebui, fiţi sigură, să răspundeţi pentru jignirea adusă 
unei clase întregi de elevi. O să vă chem, de altfel, peste 
vreo cîteva zile, şi la şedinţa cu părinţii, să vă exprimaţi şi 
acolo justificata dumneavoastră indignare şi să le 
explicaţi direct temeiurile sancționării copiilor lor.» 

„Tovarăşa profesoară s-a făcut galbenă, apoi, verde, în 
fine, a trecut prin tot curcubeul. Cei din cancelarie, fără 
excepţie, au fost de partea mea”. 

„Şi madam Marinescu?” 

„Întîmplător, ea nu era de faţă! Bineînţeles că într-o 
şedinţă de partid, cu o dezbatere pe probleme 
profesionale, a mîncat o papară straşnică, iar Consiliul de 
conducere i-a aplicat şi o sancţiune. Și, în felul acesta...” 


174 


GEORGE ŞOVU 


„Ţi-ai făcut-o prietenă... pînă la adinci bătrîneţe!” 
„Aşa se pare! Astă-seară a şi dat un recital!” 


9, 


Un alt moment pe care îl ţineau însă minte Andreea şi 
Vlad se petrecuse înainte de căsătorie... 

Era în noaptea Anului Nou. Ningea cu fulgi mari, uşori, 
ce se legănau în văzduh, întîrziind parcă într-un dans 
mirific, înainte de a se aşeza pe feţele oamenilor, pe case, 
pe străzi, peste lume. Au aranjat să petreacă această 
noapte împreună cu doi prieteni buni — el inginer, ea 
profesoară, la alt liceu decît al Andreei — pe care Vlad îi 
cunoştea mai de demult. 

„Bine că am ajuns la timp — a spus Vlad, cînd s-au 
văzut în casa amicilor lor —, peste o oră-două cred că nu 
se va mai putea circula. Ninge ca-n poveşti!” 

„Nu era nici un pericol, Vlade, rosti, zimbind, inginerul, 
tu ai fi coborit din maşină, ai fi luat «broscuta» în spate și- 
ai fi pornit-o încoace. Pînă miine dimineaţă ajungeai tu”. 

„Şi cu Andreea ce-aş fi făcut?” 

„Pe ea ai fi lăsat-o-n maşină, în «Volkswagen»-, că doar 
nu era să tîrnoseşti prin zăpadă mîndreţe de fată! Le-ai fi 
purtat pe-amindouă pe umeri!” 

„Ei, aşa mai merge, m-am liniştit! spuse judecătorul, în 
timp ce cu toţii au izbucnit în ris. Şi-acum, fiindcă tot am 
la îndemină această soluţie «inginerească» eu zic, 
Andreea, să ne întoarcem de unde-am plecat şi s-o 


175 


TANDREŢE 


punem în practică. Ar fi păcat să n-o verificăm! Sau, şi 
mai bine, o lăsăm pentru miine dimineaţă, cînd va trebui 
să plecăm!” 

„S-O crezi tu — îi răspunse Andreea —, miine 
dimineaţă, dacă va fi precum zici, eu aicea dorm: e cald şi 
bine, loc îmi găsesc eu pe vreo canapea...” 

„Şi eu?” 

„Tu ai să mă veghezi, dragule, ca să începi anul 
numărul unu al existenţei noastre sub semnul neuitării! 
Dacă adormi, uiţi de mine!” 

„Nu te văd prea bine, Vlade!” spuse Valentin, inginerul. 

„De-acum nu mă mai vezi bine? Nici n-am apucat să 
ciocnim primul pahar. Ce-o să ne facem pînă miine 
dimineaţă?...” 

„Discuţia noastră despre zăpadă mi-a adus aminte de o 
întîmplare... Era tot aşa in noaptea de Anul Nou. Băiatul 
unui prieten al familiei noastre, student, în ultimul an, la 
limbi străine, a hotărît, împreună cu cîţiva colegi de-ai lui, 
să petreacă revelionul intr-o cabană, în apropiere de 
munţi, la o distanţă de vreo 10 km de satul lor. Băieţii şi- 
au anunţat prietenele, părinţii şi toată lumea a fost de 
acord. Prietena lui lonică — aşa se numea băiatul despre 
care vă spun — locuia într-un orăşel din vecinătatea 
satului. Tot acolo mai locuia şi altă fată — care urma să 
petreacă revelionul împreună cu grupul acela de tineri. 
Era prietena altui băiat — Eugen. 


Cei doi — lonică şi Eugen — s-au aventurat cu un 
autoturism, trecînd peste nişte dealuri, ca să aducă fetele 
în satul lor. Au reuşit, dar au cam întîrziat. Ceilalţi nu i-au 
mai aşteptat şi-au plecat spre cabană cu o maşină mare 
şi puternică, un camion. Le-a lăsat vorbă să vină pe jos, 
pe un drum mai scurt, de nici patru km. 

N-au avut încotro, au pornit-o pe jos. l-a apucat 
noaptea şi-a început să ningă puternic. Drumul, care 
devenise doar o potecă, era din ce în ce mai anevoios. 


176 


GEORGE ŞOVU 


După calculele lor, ar fi trebuit să se apropie. Dar încotro 
e cabana? lonică ştia bine locurile pe-aici; la cabană nu 
fusese însă de prea multe ori. 

«Trebuie să fie undeva în stînga, a spus băiatul. E un 
podeţ pe care vom trece peste o apă şi, de-acolo, la două 
sute de metri e cabana. Prietenii noştri cred c-au fiert 
deja ţuica, ne aşteaptă. O să bem şi-o să ne dezmorţim 
imediat! Nu vă faceţi griji. Acum ajungem!» 

Incerca să-i încurajeze pe ceilalţi, mai ales pe cele două 
fete care obosiseră şi începuseră să scîncească. 

«lonică, pe-aici nu sînt lupi?» l-a întrebat, gifiind în 
urma lui, Teodora, fata pe care el o iubea. 

«Sigur că sînt, şi lupi şi urşi!» 

«Vai de capul nostru! a exclamat Teodora, şi-atunci ce 
ne facem?» 

«Am spus doar că sînt, dar asta nu însemnează că vin 
să ne-ntrebe pe noi ce căutăm pe-aici, la ora asta. S-au 
adunat şi ei pe la casele lor, petrec revelionul.» 

«Să ştiţi că mie a-nceput să mi se facă frică! s-a auzit 
glasul Cătălinei, al celeilalte fete. Ce bine era dacă 
stăteam noi la Cîmpulung, Teodora — a mai adăugat ea 
— şi dacă îi opream cu noi şi pe exploratorii ăştia ai 
ținuturilor albe de sub munţi! Acum»... 

«Da, dar cine mai trăia o asemenea aventură?» — s-a 
amestecat în vorbă şi Eugen. 

«Ştiţi ceva, a intervenit Teodora, oprindu-se în loc, şi 
oprindu-i şi pe ceilalţi, eu m-am săturat şi de aventură, şi 
de tot. Simt că nu mă mai ţin puterile. loane, mai ai vreo 
speranţă să găsim cabana sau rămiînem aici şi ne facem 
statui?» 

«Atiîta vreme cît nu ţi-ai pierdut umorul, înseamnă că 
mai poţi!» răspunse băiatul, dar glasul lui avea alte 
modulaţii, altă rezonanţă, trădînd îngrijorarea. 

«Drept să vă spun, nu înţeleg ce s-a întîmplat», a 
adăugat lonică scoţindu-şi ochelarii care-l apărau de 
zăpadă şi de pleazna viîntului ce începuse s-o 


177 


TANDREŢE 


învirtejească. A încercat să privească fără ei. A ridicat 
lanterna, deschizind faza lungă. In jur zăpadă, copaci şi 
zăpadă, peste care domnea întunericul. 

«Haideţi să strigăm, a propus Eugen, poate sîntem în 
apropiere şi ne vor auzi». 

Au început să strige, să chiuie, să fluiere, pe rînd sau cu 
toţii deodată.” 

„Hai, Vlade, taie-i coada, că e lungă! a propus Carmen, 
soţia lui Valentin. Ce vrei, să ne faci să plingem? Ne-am 
adunat la petrecere doar. Spune-ne mai repede, i-au găsit 
pe ceilalţi sau nu?” 

„Nu!” a răspuns judecătorul. 

„Nu?! s-a auzit glasul, îngrijorat, al Andreei. Şi ce-au 
făcut, pînă la urmă?” 

„După ce s-au chinuit vreo oră, tot învirtindu-se prin 


nămeţi, tot strigînd — pierduseră de-acum drumul, nu 
mai ştiau încotro s-o ia — au dat, din întîmplare, de o linie 
ferată — trecea pe-acolo un trenuleţ care ducea 


muncitorii ce lucrau în pădure şi la o întreprindere 
forestieră pînă în satele învecinate. 

«Sintem salvaţi, a strigat lonică, am găsit calea 
ferată!» 

«Care cale ferată?» a întrebat Teodora, cu glasul stins. 

«Cea care trece şi prin sat pe la noi!» 

«Şi? a adăugat Cătălina, vine vreun tren special să ne 
ia pe noi la ora asta? Cînd trec, de obicei, trenuri pe-aici?» 

«Miine şi poimiine nu circulă!?» a răspuns Eugen. 
«Atunci aici o să-ngheţăm!» a spus Teodora, începînd să 
plingă...” 


„...Peste vreo zece minute, au găsit şi o gheretă a unui 
paznic. Era, de fapt, o cameră din zid, cu ferestre, cu 
uşă... Uşa era însă încuiată. Au forţat-o, dar n-au reuşit s- 
o deschidă. Au încercat o fereastră. Pînă la urmă, au spart 
un ochi de geam, au deschis fereastra şi-a intrat Eugen. 
Le-a deschis şi uşa! In sfîrşit, erau la adăpost, înăuntru, 


178 


GEORGE ŞOVU 


un pat acoperit cu două pături, o măsuţă, un scaun, un 
dulăpior agăţat pe perete, o plită. Lîngă plită, două braţe 
de lemne. Le-au văzut pe toate la lumina lanternelor. Au 
găsit şi-o lampă. Au aprins-o, chibrituri aveau băieţi, care 
fumau”. 

„Vedeţi, e bun şi fumatul la ceva!” a remarcat 
inginerul, zimbind. 

„In curînd focul duduia în sobă şi în cameră începuse să 
se încălzească.” (Astupară ochiul de geam spart cu perna 
de la căpătiiul paznicului)... 

„Şi-au petrecut acolo revelionul!” — interveni, din nou, 
Carmen, nerăbdătoare să se termine povestea. 

„Vai, eşti formidabilă, cum de-ai ghicit. Carmen? o 
ironiza Vlad. Dar cu ce, să-roi spuneţi voi cu ce l-au 
petrecut, ia să vă văd capacitatea de imaginare! — zise 
Vlad. Hai, propuneţi!” 

„Păi, au găsit şi de mîncare, şi băutură, că paznicul era 
om serios şi gospodar!” — a propus Valentin. 

„Da, au găsit şi de mîncare, ai ghicit, Valentine: un şir 
de covrigi uscați, de cei care se împart la colindători”. 

„O, lux! a spus Carmen. Tocmai potriviţi pentru 
asemenea noapte! Dar de băut?” 

„La băutură au fost mai norocoşi: în dulapul paznicului 
îi aştepta o sticlă de ţuică bună...” 

„Ţi-am spus eu? Excelent! a subliniat inginerul. Deci au 
fiert ţuica şi-au mîncat covrigi pentru colindători!... Ce 
romantic?!...” 

„Şi, după plinsetele fetelor... că «unde-au ajuns ele, că 
ce vor zice părinţii, ceilalţi, oare-i aşteptau la cabană» 
etc., etc. au cîntat şi-au dansat pînă dimineaţa. Între 
timp, a trecut pe la uşa lor un «Moş Martin» şi-a mormăit 
ceva, dar numai aşa, a urare pentru Noul An; lui i-au 
răspuns şi nişte lupi, dintr-o coastă de munte, care făceau 
vocalize în noaptea aceea «mare» şi albă, şi-apoi lucrurile 
s-au potolit. 


179 


TANDREȚE 


Cînd s-a luminat afară, băieţii s-au aventurat prin 
zăpadă, cercetînd locul. Spre bucuria lor, au găsit, în 
apropiere de calea ferată, un vagonet. S-au chinuit, cît s- 
au chinuit, dar au reuşit să-l pună, pînă la sfîrşit, cu roţile 
pe şine. 

Au venit şi-au sculat fetele, care aţipiseră puţin în patul 
paznicului. 

«Domnişoarelor, trăsura fermecată, cu roţi de fier şi cu 
pornire prin opintire de braţe şi de umeri — un hei-rup şi 
gata — vă aşteaptă în apropiere de uşa palatului 
dumneavoastră. Vă rugăm să vă puneţi conaurii, care 
sperăm că s-au zvintat pe lingă plita lui Moş lon, să vă 
împrospătaţi obrazul cu puf din marea de vată şi să 
mergem!» 

Cînd au văzut vagonetul, fetele au uitat de tot necazul 
prin care trecuseră. Acum erau sigure că vor scăpa din 
pustietatea aceea. Şi chiar au scăpat, pentru că, în mai 
puţin de o oră, au ajuns în sat. Calea ferată era construită 
într-o uşoară pantă, suficientă ca vagonetul să alunece, 
iar unde se mai oprea, băieţii repetau hei-rupul de la 
plecare... 

Vă daţi seama, noaptea aceea, pentru ei, a fost...” 


„Orele au trecut pe nesimţite... În momentele 
cumpenei dintre ani, oricît se străduiau să nu arate, 
Andreea şi Vlad erau cuprinşi de o mare şi frumoasă 
emoție: începea anul numărul unu,al existenţei lor. 

După îmbrăţişări, şi urări calde, urzite cu lumini de 
suflet şi de gînd curat, ce respirau peste simfonia 
paharelor cu arome de şampanie tremurătoare, s-a auzit 
glasul lui Valentin: 

„Oaspeți dragi, — a început el ceremonios — (Andreea 
s-a uitat în spate, să-i vadă pe ceilalţi; nu erau decit ei) şi; 
mărită curte (s-a plecat către Carmen — soţia lui), cei de 
față să m-asculte!... 


180 


GEORGE ŞOVU 


„Să ştii că, odată cu noul an, l-a pălit harul poeziei!” 
exclamă Vlad... 

„Deci, oaspeți dragi, mărită curte, reluă Valentin 
imperturbabil, cu glas solemn: a sosit momentul!” 

În clipa aceea a desfăcut o cutiuţă frumoasă, pentru 
păstrat bijuterii, din care s-au revărsat, sub candelabrul 
cu lumini de deasupra, sclipirile de aur a două verighete. 

„Şi-acum mîna dumneavoastră, domnişoară!” 

Andreea, care încremenise privind spre zimbetele 
acelea calde din „misterioasa” cutie, a întors, pentru 
cîteva clipe, ochii spre Vlad; şi i-a plecat însă repede, 
fiindcă i s-au umplut de lacrimi. 

„Şi mîna dumneavoastră, cavalere!” a repetat 
inginerul. 

Prinzînd apoi cele două miini ale tinerilor cu degetele 
înnobilate de legămîntul sacru al logodnei şi unindu-le 
parcă într-una singură, Valentin s-a uitat adînc în ochii 
Andreei şi ai lui Vlad, urîndu-le: 

„Să fiţi fericiţi! Şi să trăiţi întru mulţi ani, înflorind ca 
merii, ca perii, în mijlocul unei primăveri veşnice!” 

S-au îmbrăţişat cu toţii, într-o tăcere deplină. Andreea 
şi Vlad nu puteau să scoată nici un cuvint. 

„şampanie! Şampanie! a strigat Valentin, alergind el 
însuşi şi destupînd o nouă sticlă. Aşa! Aşa! se bucura, 
turnînd în pahare. Ei, hai, încă o dată: «La mulţi ani! 
Noroc şi fericire!»... Şi, de azi înainte, să-mi ziceţi: Nasule! 
Şi treceţi, imediat, să pupaţi mîna naşei şi a naşului! 
Repede, repede! Nu vă mai codiţi!”... 

Voia să-i scoată neapărat din momentul acela de mare 
emoție. Dar, oricît se grozăvea şi lui îi tremurau 
vorbele!... 

„Îţi mulţumesc, Vlade! a şoptit Andreea, întorcîndu-se 
spre el şi îmbrăţişindu-l. Este cel mai fericit moment din 
viaţa mea!...” 

„Şi să ştiţi că, în noaptea aceea, şi lonică i-a pus 
Teodorei pe deget inel de logodnă!...” 


181 


TANDREŢE 


Capitolul V 


1. 


— Ştii, Vlade, în viaţa noastră există un lucru pe care 
eu nu ţi l-am spus. Il cunosc sora şi nepoata ta de la 
Piteşti — erau de faţă cînd l-am făcut. M-au şi ajutat chiar. 

Judecătorul a deschis ochii mari. 

— Va să zică umblăm şi cu secrete!... Şi, mă rog, de ce 
n-am ştiut de el la timp, pentru că acum bănuiesc că te-ai 
hotărit să-mi spui despre ce e vorba. 

— Fiindcă nu erai în ţară, cînd el s-a petrecut, erai 
plecat pentru vreo zece zile parcă — într-o delegaţie în 
străinătate. 

— Şi ţi-ai ales anume momentul! 

— Nu, nu l-am ales, dar m-am bucurat că s-a nimerit 
aşa, pentru că tu n-ai fi fost de acord... 

„Tovarăşă profesoară, tovarăşă profesoară, nu vă 
supăraţi, dar noi ce facem cu banchetul?” a întrebat 
cineva dintre elevii care-o înconjuraseră. 

„Care banchet?” 

„De absolvire a liceului!” 

„Păi, n-aţi auzit că nu e voie, nu se face nici un fel de 
banchet. Va fi o serbare frumoasă, ca de obicei, diplome, 
vorbe, flori, şi gata — treceţi la pregătirea pentru 
bacalaureat, pentru facultate!... le-a răspuns Andreea. Şi- 


182 


GEORGE ŞOVU 


apoi de ce mă întrebaţi pe mine, n-aveţi profesoară 
dirigintă?” 

„Pentru noi dumneavoastră  sînteţi profesoara 
dirigintă!..., a răspuns, întristat, un băiat. Ştiţi doar foarte 
bine! De ce ne-aţi lăsat altcuiva?...” 

„Ho, că mi-aţi scos ochii de atitea ori!” spuse 
Andreea...” 

„„„Ce se întîmplase, de fapt? 

Odată cu venirea la liceu, Andreea fusese numită 
dirigintă la clasa a IX-a. Erau primii ei elevi, de care s-a 
apropiat foarte mult, pe care i-a iubit nespus, cu care 
fusese la nenumărate spectacole, în excursii..., reuşind 
astfel să-i cunoască foarte bine, pe ei, ca şi pe părinţii lor, 
să-i cunoască, să-i ajute, să-i îndrume. Copiii aceştia o 
socoteau mai mult decît pe o mamă, deşi, ca vîrstă, îi 
întrecea nu cu prea mulţi ani; veneau la ea cu inima şi cu 
sufletul deschise şi-i spuneau orice. li învățase să fie 
sinceri şi cinstiţi, fiindcă numai aşa simţise ea că pot 
colabora. 

Uneori o puneau chiar în încurcătură: băieţi sau fete — 
nu se sfiau, îi spuneau de toate, dezvăluindu-i chiar 
frămîntări intime. Andreea îşi dădea seama că şi în 
această privinţă, ca în atitea altele, avea mult de lucrat 
cu ei. Trebuia să-i facă să simtă şi pragul unei măsuri, 
pînă unde se poate adică să-ţi pui sufletul în palmă, 
lăsîndu-l la discreţia altor ochi. Deocamdată, se bucura 
nespus că îi determinase să aibă încredere în ea, să n-o 
mintă cu nimic şi să gîndească atunci cînd era vorba 
despre probleme de interes comun — prin prisma 
cerinţelor colectivului, să acţioneze, în orice moment, de 
pe această poziţie. 

„Sînt adorabili, îşi spunea Andreea, adorabili!” Cu ei 
împreună se simţea nemaipomenit de bine. lar copiii 
observaseră asta şi căutau să n-o supere cu nimic. De 
cum intra în clasă, îi căutau ochii, pentru ei ochii 
profesoarei spuneau totul, priveau în ei ca-ntr-o oglindă a 


183 


TANDREŢE 


fiinţei. Dacă erau limpezi, senini, fără nici o umbră, 
trebuia să apară şi zîmbetul, care, uneori, întîrzia cîteva 
minute, blocat de cine ştie ce fel de preocupări, „vor 
apărea şi vorbele frumoase, tandre”, cu care îi înconjura 
mereu, îşi spuneau copiii aşteptînd. lar dacă se întîmpla 
să intre pe uşa clasei mîhnită de ceva, ori obosită, atunci 
elevii ei se întreceau în a-i da veşti bune, răspunsuri 
frumoase la lecţie, trimiţînd spre ea priviri calde şi lumini 
de suflet. In asemenea condiţii, totdeauna pleca 
mulţumită, în urma întilnirii cu ei. Şi, totuşi, într-un 
moment... 

După ce tremurase pentru fiecare în timpul concursului 
de admitere în clasa a Xl-a — deşi ştia că nu vor fi 
probleme, deoarece elevii cei mai buni optaseră, în 
continuare, pentru o clasă cu profil de matematică-fizică, 
iar ceilalţi pentru mecanică — după examen la începutul 
noului an şcolar, fusese nevoită să-i părăsească din 
calitatea ei de dirigintă. 

O chemase directoarea liceului, încă din vară, şi-o 
avertizase că, din toamnă, va primi, ca dirigintă, o clasă a 
IX-a. 

„De ce?” întrebase, încă de-atunci, alarmată, Andreea. 

„Pentru că, în urma probelor de verificare date, în liceul 
nostru au intrat şi mai mulţi copii ai unor colegi. Poate nu 
e bine ce-ţi spun şi ceea ce fac — a zis directoarea. Poate 
că se vor isca necazuri. Părinţii copiilor, colegii noştri deci, 
m-au rugat însă — cu cerul, cu pămîntul — să-i adun pe 
toţi (sînt, de fapt, vreo patru) într-o singură clasă şi să te 
pun pe dumneata dirigintă. Ar trebui să te bucure faptul 
că ei, ca şi alţii, te apreciază foarte mult, că au atita 
încredere în dumneata...” 

„Bine, dar cu «elevii mei» ce fac? a replicat Andreea. 
Cum să-i las?” 

„Ştiu că te-ai legat de ei şi că firesc este să-i duci în 
continuare. Dar vezi, acum a fost treaptă, ei şi aşa nu vor 
mai fi toţi într-un singur colectiv — unii au intrat la 


184 


GEORGE ŞOVU 


matomatică-fizică, alţii la mecanică; îţi va fi greu şi 
dumitale, pe care să-i iei ca dirigintă?” 

„Pe cei de la matematică-fizică, acolo sînt mai mulţi!” 

«Mai mulţi! Nu sînt decît cu doi mai mulţi. Se vor 
supăra ceilalţi, îţi spun eu. Aşa... Şi n-o să te desparţi de 
«el, fiindcă îţi dau ambele clase la chimie!u 

Se gîndise toată vara la propunerea directoarei. La un 
moment dat şi plinsese. 

„Cum să mă mai uit eu în ochii lor, cum? se întreba. Ce 
vor zice despre mine? N-or să mai creadă în nimic!” 

Exagera, desigur, dar, în esenţă, frămintarea era 
firească — la un om ca ea — şi întemeiată. 

În toamnă, după ce s-au întors din vacanţă, directoarea 
a luat-o din nou în primire. Cu rugăminţi mai întîi. Au 
venit şi colegii ei — profesorii, două femei şi doi bărbaţi — 
se nimeriseră, părinţii copiilor. | se făcuse ruşine pentru 
faptul că atiţia oameni în toată firea stăruiau pe lîngă ea. 
Îşi dădea bine seama de acest lucru, dar nu se putea 
hotărî, totuşi. Pînă la urmă, directoarea a chemat-o şi i-a 
spus: 

„Ştii ce, Andreea, ia-mi-i pe ăştia de pe cap, că m-au 
năucit, am atitea treburi şi ei — una-două — sînt la mine, 
nu mai scap de ei! Şi nici pentru tine nu este bine... 
parcă ai aştepta rugăminţile acestea...” 

„Tovarăşă directoare”, a izbucnit Andreea... 

„Ştiu, ştiu, eu ştiu adevărul, dar lumea, fetico, n-are 
timp să despice firul în patru, mai ales cînd e minată din 
spate de un anume interes.” 

„Dar se vor revolta şi părinţii, să ştiţi!” 

„Pe părinţi îi potolesc eu, lasă-i pe mîna mea. Tu le spui 
că aşa a hotărit conducerea liceului”. 

„Ceea ce, pînă la urmă, este aproape adevărat!” „Vino 
să te sărut, a chemat-o directoarea lîngă dînsa, pentru 
acel «aproape», de data asta. Însemnează că n-o vei face 
aşa, numai din obligaţie!” 


185 


TANDREŢE 


„Tovarăşă directoare, eu nu pot să vă refuz în primul 
rînd pe dumneavoastră. Dar să ştiţi că-mi este greu! Şi 
sînt îngrijorată şi pentru altceva: nu ştiu ce fel de copii au 
colegii noştri, dacă nu vor ieşi discuţii, pentru că, sper că 
mă cunoaşteţi de-acum, eu nu pot admite în această 
clasă încă patru diriginţi. «Problema» vă rog s-o discutaţi 
cu dînşii de la început”. 

Directoarea i-a chemat pe cei patru şi, chiar în faţa 
Andreei le-a atras atenţia să nu se amestece cu nimic în 
problemele clasei. Să-şi lase copiii pe mîna dirigintei! 
Colegii Andreei au fost bucuroşi şi, în acelaşi timp, cu 
totul de acord cu propunerea, pe care-o socoteau de altfel 
firească. 

Andreea era însă cu inima în căngi. Mai erau cîteva zile 
pînă la deschiderea cursurilor. Cîţiva elevi — de la clasa 
de matematică-fizică — au venit după ea oferindu-se s-o 
ajute la treburile începutului de an şcolar... Nu le-a putut 
spune din prima clipă. Erau atît de bucuroşi de reîntilnire. 
De fapt, veniseră copiii care-i erau şi ei cei mai dragi, de 
care se ataşase cel mai mult, fiind şi elevi foarte buni la 
învăţătură: Dragoş, Cătălin, Şerban, Janette, Cristina, 
Traian, Ruxandra... Pînă la urmă n-a avut încotro, le-a 
spus. Şi, bineînţeles, că a aruncat totul pe conducerea 
şcolii, care „hotărise” astfel (se folosea de sugestia 
directoarei). 

La început, băieţii şi fetele au crezut că glumeşte, că 
vrea să-i încerce. 

„Ne încercaţi”, tovarăşă dirigintă, aşa i-au şi spus; 
„pentru că altfel ar fi o catastrofă!” a exclamat Dragoş, 
fostul secretar al biroului UTC. Dar, cînd i-au văzut 
lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji... 

Toate zbaterile — ale lor, care s-au dus chiar atunci la 
directoare şi ale părinţilor — n-au adus însă nici o 
schimbare. 


186 


GEORGE ŞOVU 


Pe cei cu care a stat atunci de vorbă, ca şi în zilele 
următoare — apoi pe alţii, pe părinţii unora dintre ei 
Andreea a încercat să-i liniştească. 

„Vă voi fi profesoară, în continuare, nu vă speriaţi, le 
spunea ea; şi-apoi, eu sînt mai tot timpul în şcoală, dacă 
vi se întîmplă ceva — veniţi la mine, stăm de vorbă, am 
să fac tot ce pot eu pentru voi. Dar acum înţelegeţi-mă, 
nu mă mai chinuiţi!” Şi iarăşi îi soseau lacrimile în ochi. 

Pînă la urmă au înţeles-o, fiindcă n-au avut încotro. 

În ziua festivităţii de deschidere a noului an de 
învăţământ, a trăit clipe de mare încordare. Mai întîi că nu 
se putea uita spre clasele unde se aflau „copiii ei”. Nici nu 
îndrăznea să întoarcă ochii într-acolo, deşi pe-ai lor îi 
simţea parcă arzindu-i obrajii. 

La un moment dat însă a apărut în careu o femeie cu 
un băiat, un elev. Trecuse şi el în clasa a XI-a. Era un copil 
infirm. Suferea de o boală îngrozitoare care-i strimbase 
coloana vertebrală, faţa, întregul corp, care îi bloca 
muşchii, făcîndu-i mersul aproape imposibil. 

Fusese şi el elev al Andreei, făcuse parte din clasa ei. 
Se numea Papadopol Leonard şi toată lumea îi spunea 
„Papi”... 

Acum „Papi” mergea încet, tîrindu-şi picioarele. Se 
sprijinea în două bastoane. Pe după git, prinsă do un 
cordon mai lung, avea o geantă, ce se rostogolea cînd pe 
o parte a trupului său chinuit, cînd pe alta, după cum 
băiatul se mişca. Înainta, căutîndu-şi colegii. Mama, care 
îl însoțea, i-a luat-o puţin înainte, întrebînd pe cineva 
unde se află clasa tovarăşei profesoare Andreea Petrescu. 

„Clasa a IX-a?” i-a răspuns cel întrebat. „Nu, a XI-a, de 
matematică-fizică!” a precizat femeia. 

„Tovarăşa profesoară Petrescu nu mai este dirigintă la 
clasa a XI-a, ci la a IX-a”. 

„Cum la a IX-a? Nu se poate, e o greşeală!” a spus 
mama lui „Papi”... 


187 


TANDREŢE 


Cînd a înţeles că aşa stau lucrurile, a căutat-o pe 
Andreea. 

„Cum aţi putut să faceţi aşa ceva, tovarăşă profesoară? 
De ce i-aţi lăsat? a întrebat-o femeia, aproape 
apostrofind-o. Dumneavoastră ştiaţi ce-aţi reprezentat 
pentru copiii ăştia?”, a mai adăugat, miînioasă, mama 
acelei fiinţe chinuite, întorcînd spatele Andreei şi plecînd 
fără să mai aştepte vreun răspuns... 

Următorii doi ani care au trecut, pînă cînd foştii elevi se 
apropiau de absolvirea liceului, au fost foarte agitaţi 
pentru Andreea. Era cu adevărat dirigintă la trei colective 
de elevi: copiii din clasa a IX-a şi cele două grupuri 
împărţite în două clase a XI-a. 

A încercat mult să se apropie şi de noii săi elevi şi, în 
mare măsură, a reuşit. Pe ceilalţi, cu deosebire pe unii 
dintre ei, nu-i putea însă uita. Aceştia, de altfel, se ţineau 
după ea ca după propria lor dirigintă. Cînd li se întîmpla 
ceva neplăcut, cînd puneau ceva la cale cînd aveau de 
rezolvat ceva — la Andreea veneau, fără nici o rezervă. 

„Ne-aţi promis că nu ne veţi părăsi! îi spuneau. Trebuie 
să ne suportaţi! Şi începeau să-şi spună păsurile ori să-şi 
fluture pe dinaintea ochilor visurile, cerîndu-i părerea şi, 
cel mai adesea, concursul.” 

„Pînă n-or pleca ăştia, de-a XII-a, din şcoală, pe noi n-o 
să ne iubească aşa cum ne dorim!” a exclamat cineva din 
clasa la care acum Andreea era dirigintă de drept. 
Ajunseseră şi ei într-a X-a. 

lată însă că „cei dintr-a XII-a” se apropiau de sfîrşit... 

După obicei, la absolvire, elevii şi profesorii organizau, 
pe lingă serbarea oficială, o petrecere, „un banchet”, cum 
i se spunea. De un an însă, organele de învăţămînt 
interziseseră asemenea manifestări atita timp cît elevii se 
aflau încă în evidenţele şcolilor, pînă cînd nu se termina 
deci examenul de bacalaureat. După acest examen, 
absolvenţii se împrăştiau, preocupaţi de admiterea în 
facultăţi ori de repartizările în producţie. Rareori se mai 


188 


GEORGE ŞOVU 


adunau la un loc, cu toţii, într-un moment care să se 
păstreze viu pentru tot restul vieţii. 

In vederea unui asemenea moment se consultau foştii 
elevi ai Andreei cu profesoara ce le fusese dirigintă. 
Aflîndu-se la încurcătură, Andreea nu le-a dat un răspuns 
pe loc la întrebarea lor. S-a mai gîndit şi, ca să fie sigură 
că-i are sub ochi, că nu se petrece nimic care să afecteze 
cumva prevederile indicaţiei organelor de învăţămînt, dar 
mai ales ca să poată trăi din plin şi ea bucuria aceea, 
rară, a lor a hotărit să-i primească... în propriul ei 
apartament. 

Se căsătorise de peste un an şi jumătate cu Vlad şi 
doar de citeva luni se mutaseră într-un apartament nou, 
dintr-un bloc. Munciseră mult şi cheltuiseră o sumă 
importantă de bani ca să-l amenajeze frumos, în aşa fel 
încît să se simtă bine în el. Cu deosebire Andreea lucrase, 
alături de meşteri, în toate orele ei libere, luni de zile. Şi 
într-adevăr, acum „casa lor” era un loc curat, civilizat, 
plăcut. Ei bine, în lipsa lui Vlad, care, în mod sigur n-ar fi 
fost de acord (în privinţa aceasta Andreea intuise bine), 
ea a hotărit să aducă tocmai în acest loc douăzeci de 
băieţi şi de fete, ca să-şi petreacă acea seară unică din 
viaţa lor. 

„Cuum?! Vă primeşte la dînsa acasă?! Şi vă mai face şi 
mîncare?! se mirau părinţii copiilor. Nemaipomenit! E 
nemaipomenită, domnule!”... 

Andreea i-a primit şi le-a pregătit şi tot felul de gustări, 
de prăjituri, torturi, cu ajutorul unei surori a lui Vlad şi al 
fetei acesteia, pe-atunci studentă. Au lucrat citeva zile 
toate trei — spre a le face tinerilor tot felul de surprize... 

— Dacă i-ai fi văzut ce frumoşi erau şi cît de fericiţi, 
pentru că nici ei, nu numai părinţii, nu s-au aşteptat la 
acest gest din partea mea. lar eu l-am făcut nu ca să-mi 
răscumpăr în vreun fel „vina” de a-i fi părăsit, ca dirigintă, 
cu doi ani în urmă, ci pentru că mi s-a părut firesc — erau 
doar „copiii mei” —, o parte dintre ei, fiindcă n-am putut 


189 


TANDREŢE 


să-i aduc pe toţi (selecţia se făcuse pe parcursul anilor, 
aceştia — cei douăzeci — fiind cei mai legaţi de mine); şi 
i-am mai adus în casa noastră pentru plăcerea mea, de a- 
i vedea împreună, frumoşi şi fericiţi! în felul acesta am 
mai absolvit şi eu, încă o dată, liceul... 

Dacă ai şti că le părea rău pentru faptul că nu eşti şi tu; 
erau convinşi că te-ai fi bucurat să-i vezi şi să petreci cu 
ei... Aşa-i că te-ai fi bucurat, măcar puţin? Hai, spune! 

— In orice caz, mă bucur mult că tu ai fost în stare să 
faci acest gest! i-a răspuns judecătorul, mîngiindu-i 
obrazul ca unui copil ce-ţi este drag pentru tot ceea ce 
face şi cum face... Adevărul era că întreaga poveste îl 
emoţionase frumos, iar capacitatea Andreei de a-şi risipi 
sufletul în folosul altora i se părea, realmente, fără 
limite... 


2. 


Ascultind-o povestind o asemenea întîmplare, Vlad a 
simţit nevoia să dea la o parte aburul timpului spre a privi 
— a cita oară în rostogolirea anilor? — către acele „icoane 
de suflet”, de la care primise lumină pentru întregul lui 
drum de viaţă... 


.„.„Profesorul nostru de matematică era un bărbat înalt, 
subţirel, smead la chip, cu ochii căprui, scăpărători, cu un 
păr foarte frumos ondulat, negru ca pana corbului — a 
început să-i spună el Andreei. Vorbea rar, condensat, de 


190 


GEORGE ŞOVU 


parcă fiecare cuvint ar fi fost o noţiune. Lăsa impresia 
unui om rece, dur, ursuz. Aceasta pînă cînd începea să 
explice ceva. Atunci, vocea i se încălzea dintr-o dată, 
fiecare cuvînt devenea rotund, parcă mîngiiat, iar 
noţiunile, teoremele, formulele, care ni se păreau cu totul 
abstracte, de nepătruns, începeau să-şi dezvelească 
treptat înțelesurile, să intre în dialog cu minţile noastre, 
să ni se apropie de suflet chiar, cerîndu-şi un loc cît mai 
sigur în zestrea valorilor pe care le adunam cu înfrigurare 
în fiinţa noastră. În orele lui eram numai ochi şi urechi. 
Cînd intra în clasă, aproape că ne tineam respiraţia. Se 
aşeza la catedră, privea liniştit peste noi şi făcea un 
semn. Cel la care se uita trebuia să iasă la tablă. Avea o 
memorie fantastică, cunoştea foarte bine pe fiecare 
dintre elevi, încît nici n-avea nevoie să se uite în catalog, 
ca să ştie situaţia unuia sau a altuia. Mai făcea încă un 
semn şi alt elev se ridica şi începea să lucreze, pe-o 
jumătate de tablă, la rezolvarea exerciţiului sau a 
problemei de pe bileţelul pe care i-l întindea profesorul. 
Cei rămaşi în bănci, primeau, la rîndul lor, alte sarcini. 
Lucram pe întrecute. Rezultatele erau valorificate, pe 
rînd, pentru întreaga clasă. Aveam, în felul acesta, multe 
lucruri de învăţat într-un timp scurt. 

In curind a ajuns şi director adjunct al şcolii. Era 
necăsătorit şi locuia, în această calitate, într-un 
apartament modest dintr-o clădire anexă. Venea astfel în 
fiecare zi în şcoală, în timp ce ne pregăteam lecţiile. Ne 
ajuta totdeauna cînd aveam nevoie. In aceste ore era 
mult mai apropiat de noi, prietenos chiar. Îl îndrăgeam şi 
ne temeam în acelaşi timp de profesorul nostru. Mai 
presus de toate, îl preţuiam. Odată cu matematica, am 
învăţat de la el ce înseamnă a fi drept cu elevul în orice 
fel de împrejurare... Lucru extrem de important pentru un 
dascăl!...” 

„Poate că şi pentru un judecător!” precizase Andreea. 

„Cu siguranţă!” i-a răspuns Vlad. 


191 


TANDREŢE 


„Într-o zi, profesorul de Ştiinţe Naturale — şi-a 
continuat judecătorul rememorarea — a luat, din 
greşeală, catalogul altei clase. Cînd l-a deschis şi a înţeles 
că nu este al nostru, m-a chemat la catedră şi m-a rugat 
să-l duc la cancelarie, să-l schimb. Am primit, bineînţeles, 
cu plăcere şi cu emoție, în acelaşi timp. (De fapt, după 
cum ştii, a precizat Vlad, n-ar fi avut voie să dea catalogul 
pe mîna unui elev; de aceea gestul lui era de mare 
încredere şi mă încînta.) 

Nu intrasem pînă atunci niciodată în cancelaria 
profesorilor. Cînd m-am gindit că trebuie să fac acest 
lucru acum, am simţit dintr-o dată că mi se taie 
picioarele. Am încetinit pasul, mi-am reglat respiraţia şi, 
cu catalogul sub braţ, mi-am continuat drumul, încercînd 
să mă gindesc cum m-aş purta eu în chip firesc, dacă aş fi 
profesor. (Ştii că, într-o vreme, m-au şi preocupat 
asemenea ginduri de-a binelea). Mai întîi trebuie să fac 
pasul mai mare, să calc mai puţin precipitat şi să par 
gînditor. Un profesor are atitea probleme la care să se 
gîndească! îmi spuneam. De pildă, pe cine să asculte, că 
doar acest lucru nu se face la întîmplare. Profesorul de 
matematică ştie dinainte cine n-are notă, cine are nevoie 
de încă o examinare, asupra cui nu s-a lămurit ş.a.m.d. 
(Mai sînt — ce-i drept — şi dintre cei ce învirtesc catalogul 
dintr-o parte în alta, făcînd să tresalte atitea inimi, pînă 
ce se hotărăsc asupra cui să se oprească). Te poţi gîndi, 
apoi, la lecţia nouă, la ceea ce ar trebui să faci spre a fi 
mai interesantă, mai antrenantă şi mai clară pentru 
elev... 

«Ce e cu tine, Cosmescule, unde te duci cu catalogul 
acela?» m-am trezit întrerupt din gîndurile mele de către 
profesorul de fizică şi chimie. 

«Vă rog să mă iertaţi... mă gindeam..., spusei cam 
încurcat... Îl duc la cancelarie, tovarăşe profesor, să-l 
schimb, ştiţi, l-a luat din greşeală»... 


192 


GEORGE ŞOVU 


«Bine, bine!» mi-a spus bărbatul acela voluminos, 
rotund la faţă, cu părul creţ, tuns scurt, care începuse să-i 
înflorească puţin pe la tîmple. Sclipea de inteligenţă! Se 
putea constata şi după ochii, pe care cu greu îi puteai 
urmări în mişcările lor. Cu elevii era, mai ales, vesel, dar, 
în spatele acestei veselii, se ascundea o ironie 
muşcătoare, ce se concretiza, deseori, în usturimi care se 
chemau: doi, trei, patru... Punea, de pildă, o întrebare. 
Deschidea catalogul, se uita, întorcea filele şi, dintr-o 
dată, numele răsărea din cu totul altă parte... Cel indicat 
se ridica şi începea să răspundă. 

De obicei, dacă răspunsul se desfăşura pe coordonatele 
adevărului, profesorul tăcea, privind pe fereastră sau într- 
o direcţie în care în nici un caz nu se afla cel ce vorbea. 
Adresa, apoi, încă o întrebare. Căuta cu ochii peste clasă 
şi, în sfîrşit se oprea... tot la elevul care răspunsese mai 
înainte. Dacă şi acest răspuns era bun, profesorul se 
declara mulţumit, fără entuziasm însă, se îndrepta spre 
catalog şi nota. Apoi, zimbind sincer către elevul 
respectiv îi comunica, cu plăcere, nota. 

În cazul însă în care răspunsul începea rău, sau într-un 
chip nepotrivit, corectarea, făcută aproape cu o atitudine 
neutră, mai degrabă cu oarecare bunăvoință, venea pe 
loc. Soseau întrebările de ajutor, de «desţelenire», cum îi 
plăcea lui să le numească. Mulţi se redresau şi 
răspundeau bine în continuare. Cînd însă, nici cu ajutor 
lucrurile nu se schimbau, iar elevul îşi etala mai departe 
mostrele de neştiinţă, profesorul începea să-l încurajeze: 
«Bine, bine, foarte bine, excepţional!» spunea el într-un 
crescendo plin de încîntare. După care adăuga, cu un glas 
care părea şi chiar era afectat de o sinceră tristeţe! «Nota 
trei! Şi, dacă ai să mai continui aşa, preciza profesorul, 
atunci, flăcăule, ar fi mai bine să ne laşi cu inimile fripte 
de părere de rău că... te-am pierdut şi să te întorci acasă, 
să le ţii tovărăşie oilor, vacilor, porcilor, în sfîrşit, 
lighioanelor din gospodăria lui tătîine-tău. lar de nici acolo 


193 


TANDREŢE 


nu te vei dovedi de vreun folos, nu-ţi rămîne alta de făcut 
decit să te rogi de cine s-o îndura să te prindă de turul 
pantalonilor şi să te-arunce pe vreo girlă care s-o afla prin 
apropierea voastră. În felul acesta se va auzi pămîntul 
spunînd: Multumesc! Şi asta pentru că s-a mai uşurat de- 
o loază ca tine!»... 

După cîţiva paşi, m-am întîlnit cu profesorul de 
geografie. 

«Bravo, Cosmescule, văd că ai ajuns profesor! îţi şade 
bine, să ştii!» mă întîmpină el cu un zîmbet deschis 

Era un bărbat plăcut, înalt, cu părul aproape alb, deşi 
nu avea mai mult de 35 de ani. Avea o voce caldă şi 
domoală. Se îmbrăca elegant şi lăsa totdeauna în urma sa 
un miros discret, de colonie bărbătească fină. In timpul 
explicaţiilor, dispăream cu toţii din clasă, nu mai eram 
elevi,  deveneam cercetători, călători, exploratori! 
Geografia prindea viaţă sub ochii noştri, cu ajutorul 
cărţilor, albumelor, filmelor, toate însufleţite de cuvîntul 
profesorului. 

Mă apropiai, în sfîrşit, de uşa pe care se afla scris cu 
litere galbene, mari: Cancelaria profesorilor. 

În momentul în care mă pregăteam să bat la uşă (inima 
mi se zbătea de-ai fi crezut că sare din piept), clanţa s-a 
mişcat, ca prin minune, şi în faţa mea a apărut «Papă», 
un profesor de limba română al şcolii Era poreclit astfel, 
fiindcă era mai în vîrstă decit toţi profesorii, iar, după cum 
arăta, mie mi se părea că ar fi trebuit să iasă de mult 
timp la pensie. În realitate însă, omul nu împlinise încă 
şaizeci de ani. Dar, din cauza unui reumatism cumplit 
(fusese pe front şi avusese picioarele degerate), mergea 
încet, tîrşiind puţin picioarele, de parcă s-ar fi mişcat prin 
propria lui odaie, în halat şi papuci. Hainele de pe el erau, 
în general, ponosite, cădeau rău, atîrnînd pe la colţuri. 
Omul fusese înalt şi voinic. Acum era slab şi aplecat de 
spate. Pe cap purta o pălărie neagră cu boruri foarte largi, 


194 


GEORGE ŞOVU 


iar la git o lavalieră de culoare grena. În totul, avea o 
înfăţişare jalnică şi demodată. 

Cînd priveai însă spre el, ceea ce te izbea, în primul 
rînd, era nasul... mare, anormal de mare, semăniînd cu un 
morcov uriaş, înfipt în mijlocul feţei. La aspectul lui 
dizgraţios contribuia şi pielea care păstra pe ea 
nenumărate găuri, urme, ca de vărsat. Pe deasupra, 
bietul dascăl avea şi o voce piţigăiată, ca de adolescent în 
prefacerea vîrstei. 

Elevii cărora le era profesor spuneau însă despre el că 
fusese o mare capacitate. Era şi acum o vastă bibliotecă 
ambulantă, care însă cu greu mai găsea forţa necesară 
spre a-şi valorifica nestematele minţii în faţa elevilor. 

Copiii, mai ales cei din cursul inferior, care-l cunoşteau 
mai puţin, se amuzau tot timpul pe seama lui. Cînd îi 
auzeau vocea aceea nefirească pentru un bărbat, 
izbucneau în ris. Profesorul nu spunea nimic, nu le făcea 
nici o observaţie. Vorbea mai departe. Privea, de obicei, 
peste clasă, undeva prin fereastră, şi vorbea. Cei ce 
reuşeau să-i prindă vorbele începeau să înţeleagă ce 
lucruri interesante şi necunoscute le comunica dascălul 
lor. Făceau atunci semne colegilor gălăgioşi, strigau la ei. 
Treptat, în sala de clasă se aşternea liniştea. 

Profesorul părea, dintr-o dată, surprins şi parcă puţin 
speriat. Deruta dura doar citeva clipe, după care 
explicaţiile erau reluate cu şi mai multă ardoare, cu 
pasiune. Ochii mici, albaştri, şterşi aproape de culoare, ai 
profesorului, se închideau din ce în ce, ajungînd ca două 
linii calde, în spatele cărora se presimţea clocotul unui 
cazan. Uneori, în asemenea momente, pe genele rare şi 
blonde, se puteau zări strălucind stropi de rouă fierbinte. 

La sfirşitul orei, cei mai năzdrăvani dintre copii alergau 
la catedră, rugindu-l, chipurile, să le spună ce note au la... 
o disciplină sau alta. Profesorul, blind şi înţelegător, 
deschidea catalogul, le spunea. In acest timp, cîţiva draci 
în uniforme de şcolari îi umpleau buzunarele cu fel de fel: 


195 


TANDREŢE 


cu mere, ori cu resturi de mere, cu hirtii, cu buretele de la 
tablă, cu cretă, adunau în ele tot ce aveau sau găseau la 
îndemînă. 

Astfel, bietul «Papă» pleca spre cancelarie «încărcat», 
unde, descoperind isprăvile elevilor lui, nu zicea absolut 
nimic: îşi deşerta buzunarele în coşul de gunoi, păstrind 
obiectele care puteau fi folositoare. Intorcîndu-se în ora 
viitoare, în aceeaşi clasă, el anunţa elevii că cineva «şi-a 
uitat», în buzunarul lui de la haină, buretele, creta etc. şi 
le restituia. La început, elevii rideau, faptul constituind un 
nou prilej de a face haz. Cu timpul însă, bunătatea, bunul- 
simţ şi temeinica pregătire a dascălului s-au impus 
tuturor copiilor, care-l aşteptau cu interes la ore şi-l 
respectau aşa cum se cuvenea... 

„„«Papă» a rămas surprins cînd m-a văzut în uşa 
cancelariei. 

«Ah, zise el, uitindu-se la catalogul din mîna mea: ăsta 
e catalogul pe care îl caut de aproape cinci minute!». 

«Tovarăşul profesor de Ştiinţe Naturale vă roagă să-l 
scuzaţi, spusei eu la repezeală. A luat, din greşeală, alt 
catalog; de aceea, m-a trimis pe mine să-l schimb!»-... 

Am făcut într-adevăr schimb de cataloage cu «Papă», 
care, politicos, m-a invitat, mai întîi, în cancelarie. 

«Poftim, poftim, băieţaş! spuse el cu vocea aceea 
piţigăiată. Eşti în anul | C, da?, deduse el după catalogul 
care rămăsese liber şi după care venisem eu. (Pe-atunci, 
la Liceul Pedagogic, se vorbea despre «ani», nu «clase»: 
anul |, II, III, IV). Cum te numeşti?» 

Mi-am spus numele. 

Profesorul, care parcă nu se mai grăbea, deschise 
catalogul Anului | C, la numele meu. 

«Bravo! spuse el cu încîntare, bravo, băieţaş! Văd că 
eşti un elev foarte bun, ai numai note de zece! Ce sînt 
părinţii tăi»? 

«Ţărani, tovarăşe profesor», răspunsei cu un soi de 
mîndrie. 


196 


GEORGE ŞOVU 


«Mai ai fraţi, surori?» 

«Încă şase!» 

«Trebuie să vă fie greu!» 

«Ne descurcăm!» 

«Cu cărţile cum stai, îţi place să citeşti? Uite, dacă vrei, 
odată, cînd o să ai mai mult timp, te-aş ruga să treci pe la 
mine pe-acasă, spuse profesorul, întinzîndu-mi o carte de 
vizită. Am să-ţi împrumut orice carte vei dori să citeşti. 
Eşti de acord?» 

«Vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe profesor, vă sînt 
profund recunoscător de pe acum», spusei, în timp ce-mi 
simţeam obrajii în flăcări şi ochii umeziţi de emoție. 

«Spune-mi, ce vrei să te faci cînd vei fi mare?» 

«Profesor! profesor de limba română», exclamai eu, 
gîndindu-mă că acest lucru o să-i facă plăcere. 

«Papă» se uită mai bine la mine şi mă învălui în căldura 
unui zîmbet bun, părintesc. 

«Să-ţi ajute cerul, băiete, şi să ai noroc, mult noroc!» 
spuse profesorul, luîndu-şi catalogul şi pornind spre uşă. 

„Va să zică l-ai minţit pe «Papă», i-ai spus că te faci 
profesor!” a exclamat Andreea. 

„În vremea aceea nici nu eram prea departe de adevăr 
cu această «minciună». Am stat chiar în cumpănă... Pînă 
la urmă, balanţa s-a înclinat în favoarea... ştiinţelor 
juridice! 

Atunci însă, în cancelarie, am luat şi eu catalogul meu 
şi m-am repezit să-i deschid înainte ca el să pună mina pe 
clanţă. 

«Eşti un copil bun», mi-a spus, ieşind încet pe coridor. 
Păşeam şi eu alături de el, puţin mai în spate. 

«De ce rămii în urmă, vino alături de mine, colega», 
adăugă profesorul, întinzînd o mînă şi mîngiindu-mă pe 
cap. 

Nu ştiam ce să mai zic, eram teribil de încurcat... 
Călcam în tăcere, aproape în acelaşi ritm cu «Papă». 


197 


TANDREŢE 


În faţa laboratorului de Ştiinţe Naturale, m-am oprit şi 
m-am plecat respectuos în faţa dascălului, mulţumindu-i 
pentru vorbele bune şi pentru invitaţia de a-l vizita. 

Te aştept, negreşit, flăcăule, te aştept! a mai spus el, 
continuîndu-şi drumul pe culoar către clasa la care avea 
lecţie... 

Peste două săptămîni, într-o duminică dimineaţa, pe la 
zece, am sunat la uşa lui «Papă». 

«A, dumneata erai, Cosmescule? mă întimpină el 
binevoitor. Poftim, poftim, înăuntru!» 

M-a surprins că mi-a spus pe nume. Nu mi-l citise decît 
o singură dată, în catalog... 

Locuinţa profesorului era compusă din două camere 
mari, care aveau, probabil, dependinţele necesare. In 
camere, în afară de un pat metalic, ca de spital, de un 
dulap de haine şi de un birou masiv, întregul spaţiu era 
ocupat de cărţi. Mi-am adus atunci aminte de casa altui 
dascăl — profesorul meu de limba română, un om de 
excepţie — de la care, de asemenea, împrumutasem 
diferite volume pentru lectură... 

Priveam cărţile cu ochii mari. Mă bucuram. Dar, peste 
cîteva minute, bucuria mea a început să fie umbrită de 
tristeţe. 

«Papă» a observat şi m-a întrebat ce se întîmplă cu 
mine... Dar, nici n-am apucat să spun un cuvint, că a 
început el: 

«Nu-i nimic, flăcăule, ai să-ţi alcătuieşti şi tu o 
bibliotecă, m-a încurajat el. Numai dragoste de carte să 
ai. Ea te va învăţa ce să faci pentru a-ţi aduce cărţile în 
casă!»... 

De-atunci, de cîte ori cumpăr o carte, îmi apare în 
minte imaginea lui «Papá» şi parcă-i ascult ecoul vorbelor 
de demult... 

Sfîrşitul lui s-a petrecut între cărţi, aşa cum şi trăise, 
singur, o viaţă. L-a găsit o vecină care, deschizindu-i uşa, 
pentru că timp de două zile nu mai auzise la el nici un 


198 


GEORGE ŞOVU 


zgomot, l-a văzut dormind cu capul pe nişte volume 
masive. Lucra la traducerea în limba română a nu ştiu 
cărei opere din literatura universală. Era în timpul 
primului meu an de studenţie!... In testamentul ce s-a 
găsit, menţiona că lasă toate cărţile, care însemnau 
întreaga lui avere, Bibliotecii municipale din localitatea 
respectivă... 


3, 


— Cînd am sosit, în dimineaţa aceea la şcoală, m-a 
întîmpinat Vladimir Luca, directorul adjunct. În ultimii doi 
ani îmbătrinise cît în zece-cincisprezece. li albise tot 
părul, faţa i se uscase, slăbise mult, încît hainele 
tremurau pe el la orice mişcare. Se spunea că avea mari 
necazuri acasă: soţia îi era grav bolnavă de mai mult 
timp, iar singurul lui copil — un băiat, care acum ajunsese 
student, era infirm. Avusese poliomielită în copilărie. 
Mergea foarte greu, aproape îşi tîra picioarele. Ţi se rupea 
inima de durere văzîndu-l în lupta aceea cu viaţa. Era insă 
un copil foarte bun, ambițios, învăţa excelent şi-avea o 
mîndrie nemaipomenită. Nu permitea nimănui să-l ajute 
cu un deget, în nici o împrejurare. Cădea, uneori, nu se 
putea urca în tramvai sau în autobuz, încercau oamenii 
să-l sprijine... Refuza, totdeauna, categoric. Şi acest refuz 
îl privea şi pe tatăl său. „De mine să n-ai grijă, eu mă 
descurc singur. Pentru mama, te rog, să faci tot ce poţi” îi 
spusese el cîndva... 


199 


TANDREŢE 


„Să n-aibă nici o grijă?!”... Inima lui Vladimir Luca 
plingea la adierea oricărui gînd ce-i aducea în faţa ochilor 
fiinţei lui imaginea băiatului său. Făcea însă eforturi să 
mascheze toată această frămîntare. Nu-l vedeai decît cu 
zimbetul pe buze şi cu ţigara în colţul gurii. 

Aşa m-a întîmpinat şi pe mine în dimineaţa aceea. Era 
pe treptele liceului. A făcut cîţiva paşi, ieşindu-mi înainte. 
Cu trei zile în urmă îi cerusem învoire să lipsesc 
dimineaţa de la şcoală — n-aveam, de fapt, decît două 
ore în program — pentru că trebuia s-o înmormîntăm pe 
bunica, pe mama tatălui meu — despre care ţi-am 
vorbit... 

M-a mîngiiat cu vorbe calde, din suflet! Dar, cînd mi-a 
luat mîinile într-ale sale, stringîndu-mi-le, ca unui copil 
căruia vrei să-i alini o mare suferinţă, pe tăcute, a rămas 
surprins, uitîndu-se lung la ele: erau roşii şi umflate, ca 
două perniţe. 

„Andreea, ce e cu miinile dumitale, ce s-a întîmplat? Ai 
păţit ceva? îţi este rău?” Era îngrijorat. 

„Nimic deosebit, tovarăşe director! i-am răspuns, ca să- 
| liniştesc. Le-am băgat în petrosin, am curăţat toată casa, 
am făcut parchetul, în urma necazului pe care l-am avut. 
Aşa păţesc de fiecare dată. In citeva zile o să-mi 
treacă!”... 

După-amiază fusese o plenară UTC pe şcoală. El 
plecase doar o oră acasă şi revenise. Se pregătea să 
rămînă şi la cursurile serale... 

— Bine, dar el n-avea program, nu se rînduia cu 
directoarea, cu cine se mai afla în conducerea şcolii? a 
întrebat Vlad. 

— Ba, da! Numai că el nu respecta acest program. 
Stătea aproape tot timpul în liceu. Alerga pînă acasă — 
locuia undeva, în apropiere — ca să-i ducă, probabil, cîte 
ceva soţiei şi venea înapoi. 

Aşa procedase şi în ziua aceea — cum ţi-am spus. 


200 


GEORGE ŞOVU 


La plenară am luat şi eu cuvîntul. Nu aveam de gînd s-o 
fac, dar mă enervase cineva, un profesor de educaţie 
fizică, tînăr, dar leneş, nu făcea aproape nimic în şcoală, 
în timp ce o colegă de-a lui pregătise, în numai cîțiva ani, 
nişte formaţii sportive (de handbal, de baschet, ca şi 
cîteva altele) cu care luase locurile întîi pe ţară. Tocmai el 
se găsise să vorbească (asta pentru că era mereu criticat, 
a făcut-o, probabil, ca să preîntîmpine); cuvîntul lui a fost 
însă anost şi rostit cu totală detaşare. 

Lîngă mine se afla o excepţională profesoară de 
matematică — Amalia Rugescu. Era miîhnită şi nervoasă, 
îşi frămînta mîinile în poală. Şi ea purta doliu, după soţul 
ei, care se prăpădise doar de citeva săptămîni. Lăsase o 
fetiţă de zece ani. Elevii, ca şi părinţii erau încîntaţi de 
această profesoară. 

„Cine încape pe mîna Amaliei Rugescu învaţă 
matematică, nu glumă” — aşa se spunea în şcoală, ca şi 
în afara ei. În şedinţe era însă reţinută, nu vorbea 
aproape niciodată. Cînd m-am înscris la cuvint, s-a 
bucurat. 

Am vorbit, între altele, despre răspunderea dascălului 
pentru pregătirea elevilor săi. Nu mă gîndisem dinainte la 
ceva anume, dar ideile îmi soseau avalanșă. Ştii cum se 
întîmplă uneori... „Cine este profesor adevărat trebuie să 
ia aminte, este obligat, în fiecare zi, în fiecare oră, în 
fiecare minut, să ia aminte la spectacolul impresionant al 
atitor minţi şi suflete pe care le are în paza şi în 
răspunderea sa. Fiecare copil, adolescent, tînăr, 
constituie o problemă. Uneori o enigmă. Şi noi, profesorii 
lor, nu putem să rămînem corigenţi, cu atît mai grav — 
repetenţi la capitolul ce se cheamă cunoaşterea şi 
cucerirea acestui teritoriu. Împlinirea misiunii noastre se 
face cu tot ceea ce avem noi mai bun. Dar v-aţi gîndit 
vreodată — m-am trezit, la un moment dat, întrebînd, 
cum influenţează formarea copiilor, a tinerilor ceea ce nu 
avem noi bun? Defectele din fiinţa noastră, minusurile 


201 


TANDREŢE 


muncii noastre cum influenţează ele sufletul copiilor? V- 
aţi gîndit, într-adevăr, la aceste lucruri? Şi dacă v-aţi 
gîndit...” 

În sală era o tăcere de mormînt. Copiii parcă 
îngheţaseră pe scaunele lor. Profesorii mă priveau cu 
ochii mari... Am spus eu multe lucruri atunci, mă 
aprinsesem şi-mi dădusem drumul, nu mai aveam nici o 
frină. Bineînţeles că n-am scăpat prilejul de a le îndrepta 
privirile şi spre un domeniu care constituia şi pe atunci şi 
a rămas una din marile mele frămîntări. 

„Vorbesc fără sfială în faţa acestor tineri — spuneam în 
direcţia respectivă — întrebîndu-vă pe dumneavoastră, 
întrebîndu-i şi pe ei, după cum eu însămi mă întreb: 
Cunosc copiii, tinerii — elevii noştri de-aici sau din altă 
parte — ce vrem cu adevărat de la ei, ce vrea şi aşteaptă 
ţara de la tînăra generaţie? Sînt pregătiţi — fireşte de 
căre noi şi de părinţii lor — aceşti copii, aceşti tineri în 
asemenea măsură încît să priceapă ce se află dincolo de 
ce vedem şi trăim în fiecare zi, adică înțelesurile adînci 
ale realităţii cu care ne confruntăm, intenţiile mari şi 
nobile ale acestui popor? Transformă ei, sub îndrumarea 
şi prin munca noastră, într-o parte a vieţii lor aceste 
înţelesuri?”... 

„„La ieşirea din sală, directorul adjunct s-a apropiat şi 
m-a privit lung în ochi. „îmi place fetiţo, mi-a spus el, dar 
ai grijă ca arderea aceasta să nu te facă scrum mai 
devreme decit s-ar cuveni!”... Cine îmi dădea sfaturi!... 
Nu ştia că chiar în seara aceea... 


Oricine găsea la Vladimir Luca o vorbă bună, indiferent 
de cît de necăjit sau de îndurerat ar fi fost el însuşi, un 
îndemn, o încurajare, un sfat care, aproape întotdeauna, 
lumina calea de ieşire din cele mai complicate situaţii. 

li plăcea să discute mai ales cu năzdrăvanii şcolii, cu 
elevii care făceau năzbăâtii, care lipseau de la şcoală, nu 
învățau... (liceul avea şi clase de gimnaziu — a V-a — a 


202 


GEORGE ŞOVU 


VIll-a). Se ducea după ei acasă, îi căuta prin parcul din 
apropierea liceului sau prin tot felul de cotloane, îi căuta 
pînă ce-i găsea şi-i aducea la şcoală. Făcea acest lucru cu 
atita blîndeţe şi bunătate. Încît pe cel mai înrăit dintre răi 
îl năpădeau, de obicei, jena şi ruşinea şi sfirşea prin a da 
ascultare sfaturilor directorului adjunct... 

În seara respectivă, rămăsese, după cum ţi-am spus, în 
continuare la şcoală. Chemase la el pe un asemenea 
„Năzdrăvan”, care făcuse şcolii şi familiei multe necazuri 
pînă atunci. Într-un ultim furt, operat la „Alimentara” 
vecină cu liceul, acesta antrenase mai mulţi băieţi, pînă 
atunci cuminţi şi nevinovaţi, pe care apoi îi îmbătase cu 
băutura furată şi-i lăsase o noapte întreagă în subsolul 
unui bloc. 

Băiatul, repetent de nu ştiu cite ori (avea vreo 15 ani şi 
era de-abia elev în clasa a VI-a), răspundea obraznic, nu- 
şi recunoştea greşeala. La un moment dat, s-a ridicat 
furios de pe scaunul pe care-l aşezase directorul spre a-i 
vorbi (era în cabinetul său) şi i-a strigat: 

„Da' mai lasă-mă, domnule-n pace, nu mă mai plictisi 
cu vorbele dumitale mieroase şi cu sfaturile dumitale, că 
m-am săturat de ele ca de mere pădureţe! Dă-mă odată 
pe mîna Miliției şi termină, că nu mai pot să suport!” 

S-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Inainte de a pure 
mîna pe clanţă, s-a oprit, văzînd că directorul nu-i mai 
spune nimic. A întors capul. 

Vladimir Luca, alb la faţă, ca varul, privind spre băiat, a 
mai apucat să spună: „Păcat!” şi-a căzut cu capul pe 
biroul în spatele căruia se afla. 

Elevul s-a repezit la el, strigind: „Tovarăşe director, 
tovarăşe director, iertaţi-mă, sînt un dobitoc, iertaţi-mă, 
tovarăşe director, n-am vrut să vă fac nici un rău!” 

l-a ridicat capul de pe birou şi i l-a sprijinit pe mîna lui. 
In timpul acesta, ca şi la Cornel Ştefănescu, ţi-aminteşti 
— profesorul care a murit la spital — firişoare de sînge au 


203 


TANDREŢE 


început să se prelingă pe la colţurile gurii lui Vladimir 
Luca. Ochii directorului adjunct priveau ţintă către băiat. 

„Tovarăşe director, a ţipat elevul şi mai tare, nu muriţi, 
vă rog eu, mă fac cuminte, vă promit, vă promit”... 
repeta el în neştire, în timp ce se străduia să oprească cu 
batista _firişoarele de sînge de pe faţa încremenită a 
profesorului. A tras apoi un maldăr de dosare de pe birou, 
le-a aşezat sub capul directorului şi-a început să strige: 
„Oameni buni, ajutor! Săriţi, săriţi! Tovarăşe Herişescu, 
venit: repede că-i este rău tovarăşului director!” 

Bătrînul administrator al liceului, care se afla undeva 
pe coridor (deşi era ora nouă seara, nici el nu plecase 
acasă; stătea în şcoală, ca şi Vladimir Luca, din noapte în 
noapte), a sosit în fugă, gifiind. 

S-a repezit spre director şi, cînd a înţeles nenorocirea, 
i-a coborit încet pleoapele peste luminile ochilor, 
acoperind astfel, pentru totdeauna, cele două 
miraculoase ferestre către viaţă ale celui care fusese 
Vladimir Luca. A rostit apoi cu o voce joasă, care a vibrat 
adînc în liniştea nopţii: „Ştiam că aşa o să sfirşească, 
ştiam că o să-l omoare unul dintre voi, copii nemernici, 
pentru care el risipea, fără milă, în fiecare clipă, minunile 
sufletului său, a continuat, ca pentru sine, bătrînul. Dar 
nu credeam că nenorocirea se va întîmpla atit de 
repede!” 

Lacrimi fierbinţi îşi căutau drum urmînd albiile adînci 
ale cutelor de pe obrajii săi. Ţinea capul lui Vladimir Luca 
rezemat pe braţul stîng, iar cu mîna dreaptă îi mîngiia 
părul mătăsos, albit înainte de vreme... 


204 


GEORGE ŞOVU 
4. 


— „Cine se mişcă e ca rîul limpede!” — exclamă Vlad. 

— Cine a spus asta? 

— Un bătrîn, un om simplu care cosea la timpla unui 
deal, aşa cum îl vezi cosind şi pe bătrînul acela. 

Se aflau într-o poieniţă, nu prea departe de hotel. 
leşiseră să se plimbe. Crescuse un fel de otavă, pe care o 
cosea un bărbat în vîrstă... 

Eram student şi mă invitase pe la el — ne aflam în 
vacanţa de vară — un fost coleg de liceu, care locuia într- 
un sat mult mai aproape de munţi. leşisem, într-o 
dimineaţă, să mă plimb singur. Trecusem de grădina 
prietenului, ca şi de alte grădini, intrasem într-un loc mai 
deschis, acoperit cu iarbă. După cîteva sute de metri, se 
bomba un dîmb de piatră, aproape chel. În apropierea lui 
cosea un bătrîn. Mă oprisem în faţa lui şi mă uitam 
mirat... 

„Bună vremea, moşule!” i-am zis cînd l-am văzut 
proptindu-şi coasa cu coada-n pămînt. 

„Bună să-ţi fie inima, domnişorule!” mi-a răspuns 
bătrînul, aţintindu-mă insistent. „Da' de unde eşti, că nu 
pari de pe-aici?!” (probabil că el cunoştea pe toată lumea 
din sat, de prin împrejurimi). 

„Ba-s tot de pe-aici..., dintre români!” i-am răspuns. 

„Asta văz eu, că doar nu-i fi scăpat din Franţia... Şi care 
ti-i voia?” 

„Caut nişte... pietre!” zisei la întîmplare. Ce era să-i fi 
spus, că mă plimb?!... 

„Aha! exclamă bătrînul dumirit, eşti din ăia gio/og?!” 

„Cam aşa, moşule! convenii eu, spre a nu mai da 
explicaţii. Dar, matale?” 

„Eu nu aaut, eu am găsit!” 

„Ce-ai găsit?” 


205 


TANDREŢE 


„Coasa, am găsit-o spînzurată-n cui şi-am adus-o... la 
păscut.” 

„Bine faci! zisei zimbind. Dar cîţi ani ai, moşule?” 

„Păi, să tot fie patru peste optzeci!”... 

„Optzeci şi patru?!”... 

„Ce te miri aşa? Optzeci şi patru!” 

„Şi mai poţi cosi?” 

„De ce să nu pot? Pot, după cum vezi!” 

„Bine, dar n-ai feciori care să-ţi facă treburile, să te 
ajute?” 

„Cum să nu! Am destui..., şi nepoți, şi strănepoţi! O 
ciurdă!” 

„Atunci de ce mai coseşti dumneata?” l-am întrebat, 
din nou mirat (crezusem că a rămas singur şi n-avea 
încotro). 

„Apoi, dragă tovarăşe, mi-a răspuns moşul, să ştii şi 
dumneata că cine se mişcă îi ca riul limpede, iară cine nu 
— ca balta stătută!” 

„Frumos spus!” am exclamat, impresionat într-adevăr 
de cugetarea bătrînului. 

„Nu ştiu cît îi de frumos, cum zici dumneata, dar 
adevărat îi! mi-a răspuns moşneagul. S-auzim de bine, 
tovarăşe g/olog!”... 

A smuls coasa din pămînt şi-a aşternut-o din nou... la 
păscut. Brazda cădea bogată şi clară. Firele de iarbă, care 
scăpaseră pentru o secundă din îmbrăţişarea morţii, 
tremurau blind în aşteptarea firescului sfîrşit. 

Bătrînul, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene albe, încins cu 
chimir tot de piele, pe cap c-o pălărie mare, de paie, 
înainta încet şi sigur ca-ntr-o bătălie, al cărei sfîrşit îi era 
de mult cunoscut. l|nainta într-o mişcare ritmică, 
armonioasă, aşa cum îl vezi şi pe omul acela, din faţa 
noastră. 

„Rămii cu bine, moşule, i-am spus. Şi-ţi doresc multă 
sănătate! Să ştii că am să ţin minte: «Cine se mişcă e ca 
riul limpede!»...” 


206 


GEORGE ŞOVU 


„Noroc bun, giologule, şi vezi ce faci cu pietrele celea. 
Poate descoperi niscaiva comori!” 

„Una am şi descoperit-o — spusa dumitale! — am 
adăugat, plecînd..., căci Cine se mişcă...” 

— Şi încălecai pe-o şa... zise Andreea, zimbindu-i. 

— Să ştii că nu este poveste, tovarăşă directoare! — Şi 
chiar dacă ar fi..., frumoasă scăpărare de-nţelepciune are! 
Aşa că hai să ne mişcăm şi noi mai departe... 


Îţi aminteşti de Doina? 

— Care Doina? 

— Fosta mea elevă, Doina Stuparu! 

— Aceea la care am mers la nuntă? 

— Exact!... De cite ori văd pe cineva cu un buchet de 
flori în mînă, în faţa ochilor îmi apare Doina! spuse 
Andreea, gînditoare, privind pe două dintre fetele ce-i 
serveau la masă, îndreptiîndu-se cu braţele pline de flori 
spre sufrageria hotelului. 

— Va să zică, atunci cînd vezi pe cineva cu flori îţi aduci 
aminte de Doina?!... exclamă Vald. 

— Şi de tine, dragule! adăugă profesoara. Cum o să uit 
că timp de peste două luni, de la logodna noastră — din 
noaptea aceea a Anului Nou — şi pînă la căsătorie, mi-ai 
adus, în fiecare zi, flori? Imaginea ta e însă altundeva, 
mai adînc, în suflet — spuse Andreea căutîndu-i mîna..., 
pe cînd a Doinei îmi apare numai în faţa ochilor! sublinie 


207 


TANDREŢE 


ea cu zimbetul pe buze. Şi-apoi ea mi-a adus patru ani la 
rînd flori, de cînd a început să-mi fie elevă, pînă a 
absolvit, patru ani, dacă nu-i adaug pe cei zece, de după 
absolvire... pînă la nuntă, nunta ei. Dar în anii aceia de 
şcoală, de cînd se făcea primăvară, şi începea să 
zimbească în grădina casei unde locuia te miri care 
floricică şi pînă toamna, tirziu, Doina mă întîmpina la 
poarta liceului, pe culoar, în vreo clasă, ori în cancelarie 
— în sfîrşit, unde mă găsea — cu florile în mînă. 

„Sînt din grădina noastră, tovarăşă dirigintă, mi-a spus 
ea la început. Avem o grădină foarte frumoasă”. 

„Şi cine îngrijeşte de flori, Doiniţo?” am întrebat-o. 

„În general, eu, cîteodată sora mea, mai mică, iar cînd 
sîntem noi la şcoală — bunicile noastre: avem două bunici 
— şi din partea mamei, şi din partea tatălui. Numai că sînt 
foarte bătrîne şi bolnave”. 

Eram în prima zi de şcoală. Nu aflasem încă despre 
tragedia Doinei: mama murise cînd a născut-o pe sora 
mai mică a elevei mele. Doina avea pe-atunci şase ani. 
Tatăl fetelor nu s-a mai căsătorit niciodată. A avut grijă de 
ele; le-a crescut cu ajutorul bătrînelor. De cînd Doina se 
făcuse de zece ani, însă, multe din treburile gospodăriei 
începuseră să intre în atribuţiile ei. Fata aceasta n-a avut 
copilărie. 

Să fi auzit-o însă cum vorbea despre sora ei mai mică, 
parcă îi era mamă, nu soră. Apoi despre bătrîne, despre 
tatăl ei. Tuturor, treptat-treptat, a început ea să le poarte 
de grijă, să muncească pentru ei. Chipul acestei fete 
exprima mereu o îngrijorată preocupare. Cînd vorbeai 
însă cu ea, nu se plingea niciodată. Avea un suflet bun, 
vorbă caldă şi gînd curat. 

Învăţa bine, era o elevă foarte silitoare, în ciuda 
multiplelor obligaţii cărora trebuia să le facă faţă. In timp 
ce atiţia copii nu fac absolut nimic în gospodăria părinţilor 
lor şi, de multe ori, nici nu învaţă cum se cuvine, Doina 
era şi mamă, şi soră, şi fiică — de toate era biata de ea 


208 


GEORGE ŞOVU 


—, iar la şcoală — elevă bună şi colegă bună pentru toţi 
cei din clasă, fără excepţie. „Doina cea bună şi blindă” — 
îi spuneau colegii. N-ar fi fost în stare să supere, ori să 
jignească pe cineva — ferească sfintul! Avea o mare 
delicateţe a gesturilor, a vorbei, era şi cred că a rămas un 
suflet tandru şi cald! 

Fără să fie urită — nici frumoasă nu era, desigur, iar în 
ultimii ani se îngrăşase puţin, apoi, după absolvire, tot 
mai mult — băieţii din clasa lor, ca şi alţii, din şcoală, 
care-o mai ştiau, nu se uitau la ea decît ca la o colegă. Nu 
cred s-o fi luat vreunul de mînă, s-o fi sărutat vreodată!... 
Drept să-ţi spun eu mă miram uneori, pentru că altele 
mai puţin arătoase decit ea aveau un succes la băieţi, 
mamă, mamă! 

M-am întrebat de multe ori: „Cum îşi aleg băieţii 
prietenele? Care le sînt criteriile? Sau care sînt cele 
hotăritoare?!” Observînd o mulţime de situaţii, în atiţia 
ani — îţi dai seama — am constatat cît de naivi sînt unii 
băieţi, cum se lasă înşelaţi de te miri ce, cum sînt „prinşi” 
în lanţ de cine nu le-ar trebui şi cum, de multe ori, nu mai 
scapă. 

să nu-ncepi să-mi faci teoria „farmecului” personal. Ce 
farmec? Cînd e şi urită, şi seacă la minte, cum zicea biata 
mamă-ta, şi vulgară, ce să-ţi placă la ea? Şi, totuşi, am 
văzut atiţia „bărzăuni” din ăştia care-şi încearcă aripile 
roind în jurul unor asemenea „flori”. In astfel de condiţii 
observi clar cum se pulverizează echilibrul valorilor. 

Am avut chiar în acea primă clasă a mea în afară de 
Doina, fete bune şi atrăgătoare, la chip şi la trup, şi cu 
capul pe umeri, pe care nu le băgau în seamă băieţii. Le 
vedeam suferind şi, drept să-ţi spun, le certam pentru că 
nu aveau răbdare. 

Un exemplu tipic de grabă, de febră din aceasta 
adolescentină... 

— Vorbeşti de parcă n-ai fi trecut niciodată prin aşa 
ceva — interveni Vlad cu oarecare asprime în glas. 


209 


TANDREŢE 


— De unde ştii tu că am trecut? i-a răspuns, încordată, 
Andreea. Dacă vrei un răspuns clar, acesta este nu! N-am 
trecut printr-o asemenea nerăbdare a firii, pentru că 
învăţasem — singură învăţasem — să privesc totdeauna 
cu un pas înaintea clipei pe care-o trăiam. Şi-mi judecam 
clipa după ceea ce observam că ar putea să devină... O 
singură dată m-a înşelat privirea, n-am ajuns pînă la 
esenţă... Dar, altfel, nu te mai întîlneam pe tine, dragule, 
adăugă, zimbind, profesoara, spulberind astfel „zig-zagul” 
celor două replici. 

Un exemplu tipic — spuneam — de cursă cu sufletul la 
git în întîmpinarea vieţii şi, în acelaşi timp,, de alegere a 
unor false motive de admiraţie, l-am trăit într-o oră de 
dirigenţie, cu o altă clasă de a mea. Elevele cu care 
lucram (aveam treizeci de fete în clasă şi doar patru 
băieţi) erau cuminţi, silitoare în general, ordonate. Aveau 
cincisprezece — şaisprezece ani. 

Îmi propusesem să discut cu ele în ora respectivă 
despre prietenie şi dragoste. De fapt, clasa îmi solicitase 
o asemenea dezbatere. Subiectul era frumos, generos, iar 
pentru elevi, „la ordinea zilei”. Propunerea pornise de la 
Mariana. Parcă o văd şi-acum: era cea mai dezvoltată fată 
din clasă, înaltă, frumoasă, cu ochii verzi, alungiţi, cu un 
păr bogat, castaniu, cu trup mlădios. Era elevă bună la 
învăţătură, părea serioasă, matură; răspundea de 
disciplina clasei. Mariana s-a şi oferit să deschidă discuţia. 

A vorbit interesant, documentat, cu afirmaţii teoretice, 
argumentate cu exemple de viaţă. Era informată şi 
sensibilă. Clasa o asculta cu vădit interes. 

De la o vreme, Mariana a început să împingă exemplele 
pînă la trăirile ei! A povestit despre prietenia cu un băiat 
mai mare, de la un alt liceu, despre gîndurile lor, despre 
visurile lor! Vorbea nu numai cu satisfacţie, ci şi cu o 
anumită mîndrie, cu superioritate. Ea, Mariana, avea un 
prieten, avea o iubire, voia să spună că ştie ce 
însemnează acest lucru! 


210 


GEORGE ŞOVU 


— Şi clasa? — a întrebat Vlad. 

— Mă uitam la celelalte fete: o sorbeau din ochi! O 
priveau cu admiraţie, la început. Apoi, treptat-treptat, pe 
feţele lor tinere a început parcă un dans al umbrelor şi al 
culorilor. 

Mariana şi-a încheiat pledoaria şi mărturisirile. Şi- 
atunci, parcă a trecut peste clasă un oftat prelung... 

„Ce s-a întîmplat, fetelor? le-am întrebat. V-a plăcut 
cum a vorbit Mariana?” 

„Da, doamnă!” au răspuns în cor. 

„V-a plăcut ceea ce a spus, mai ales?!” 

„Da, doamnă!” acelaşi cor, parcă mai însufleţit. 

„Vă pare rău că...” încercai eu coarda... 

„Da, doamnă!” 

Nici n-am mai apucat să formulez întreaga întrebare că 
fetele mele s-au şi repezit cu răspunsul. Le părea rău că 
n-au şi ele... o dragoste! 

Am căutat să le liniştesc, arătîndu-le că n-au nici un 
motiv de alarmă. Se pare că nu prea m-au înţeles de la 
început. Mai exact, eu nu reuşisem să fiu mai 
convingătoare decit colega lor. Drept pentru care, în 
săptămiînile următoare, le-am tot văzut pe unele dintre 
ele prin preajma băieţilor din clasa a XII-a. Nu le-am zis 
nimic. In curînd însă, din nefericire, Mariana a început să 
cam lipsească de la şcoală, să nu mai înveţe cum trebuia. 
Atunci am strîns frîul. Pe celelalte le-am oprit la vreme. 
Cu Mariana însă... A rămas cît a rămas în admiraţia 
colegelor ei, cărora căuta să le împărtăşească tot mai 
mult din propria experienţă, ce devenea din ce în ce mai 
bogată, pînă cînd, pe la mijlocul clasei a X-a, a părăsit 
şcoala. 

Am  întîlnit-o mai tîrziu, spăşită, la cursurile serale. li 
părea extrem de rău că nu mă ascultase şi ea la timpul 
potrivit. 

— „...Că bine-a zis bunica: Să fugă fata mare de focul 
de iubit” a încheiat Vlad... 


211 


TANDREŢE 


— A zis bine şi „bunica”, adică poporul — a reluat 
Andreea, şi Eliade Rădulescu în cunoscutul lui Zburător! 
Ce mai, graba strică treaba! 

— De-aceea nu m-am grăbit eu — zice Vlad mimînd 
seriozitatea —, am căutat, am aşteptat... Şi pînă la 
urmă... 

— Tot te-ai... potcovit! 

— Da! Cu norocul!... 


În clasa aceea, din care făcea parte şi Doina, aveam o 
fată — Anda Viziru se numea — frumuşică, cu un corp 
bine croit şi, pe deasupra, deşteaptă! Ajunsese în clasa a 
XII-a, dar, în ciuda acestor calităţi, în ciuda faptului că era 
foarte cuminte, aşezată... 

— Ori poate că tocmai de-aceea... 

— Ori „poate că tocmai de-aceea”, ai tu dreptate, nu-şi 
găsise nici un prieten... Intr-o zi, o văd însă în braţele unui 
pămpălău — unul, înalt, slab, blond-roşcat, cu nişte ochi 
spălăciţi şi cu pistrui mulţi şi mari pe faţă; parcă era o 
sperietoare, numai bun să-l aşezi într-un lan de porumb, 
să alunge ciorile. El stătea pe un calorifer, pe culoar, iar 
ea, aşezată pe piciorul lui, îl ţinea cu braţul drept pe după 
gît. Acolo, în văzul tuturor — al elevilor şi al profesorilor. 
Cu „sperietoarea”! Cînd am observat-o, nu mi-a venit să 
cred. M-am apropiat de ea şi-am întrebat-o: „Anda, tu 
eşti?” Nu s-au sinchisit, n-au făcut nici o mişcare ca să 
părăsească poziţia indecentă în care se aflau. 

„Da doamnă!” mi-a răspuns cu un aer de trufie. 

In clipa aceea am văzut negru în faţa ochilor. M-am 
stăpiînit, totuşi. „Scuză-mă, te rog, că te deranjez — i-am 
spus, ascunzindu-mi clocotul de dinăuntru. Aveam o 
treabă cu tine, să mă cauţi neapărat după ce termini 
orele!” 

A venit! Am primit-o în cancelarie. Am luat-o de mină 
şi-am trecut cu ea într-o cameră alăturată, unde nu se 
afla nimeni. Fata nu ştia ce să creadă. Am întors-o cu faţa 


212 


GEORGE ŞOVU 


spre mine şi-am plesnit-o cu sete — pe-o parte şi pe alta. 
„Şi-acum du-te unde vrei şi re clamă-mă! Am să recunosc 
că te-am pălmuit, chiar dacă sîntem numai noi două. Le 
meritai pe culoar. Dar te înjosiseşi tu atît de mult, încît nu 
te mai vedeai. Acolo n-aveam pe cine să pălmuiesc”. 

Am părăsit-o, ieşind din cameră. 

N-a spus nimic nici măcar părinţilor ei... Pentru mine 
însă nu mai exista. Eu, cînd şterg pe cineva de la inimă, 
şters rămîne. Mă rog, aici, nu era neapărat cazul, deşi 
fata nu-mi fusese indiferentă. Din ziua aceea, n-am mai 
văzut-o cu „sperietoarea”, cu „ciumafaiul”. O observam în 
clasă, în timpul orelor. Era tristă, din ce în ce mai tristă. 
Mă prefăceam însă că n-o văd. 

După vreo lună, în urma unei ore de laborator, 
aşteptam să iasă cu toţii din sală. Rămăsese singură, la 
masa ei. Nu se mişca de pe scaun. Stătea cu capul plecat. 
M-am apropiat de ea. Am întins mîna, am prins-o de sub 
bărbie şi m-am uitat în ochii ei. A izbucnit într-un plins 
îngrozitor şi, aşa, cum se afla, pe scaun, m-a prins cu 
amîndouă mîinile de după mijloc. Cu capul plecat, 
plîngea, în hohote, la pieptul meu. 

„Să ştii, fetiţo, i-am spus atunci mîngiindu-i părul de 
culoarea castanelor coapte, frumos ondulat, că dacă tu 
nu dai două parale pe tine, alţii nu dau nici atît! In 
această privinţă pretul tu îl faci. Depinde la ce cotă te 
fixezi!”... 

„Vă rog să mă iertaţi, vă rog să mă iertaţi! exclama, 
printre suspine şi lacrimi! A fost o ieşire, o nebunie... De-a 
doua zi, nici nu m-am mai uitat la el... Dar ştiţi... pe 
mine... nu m-a sărutat niciodată vreun băiat!...” 

„Linişteşte-te! Hai, gata .... De iertat, te-am iertat, să 
ştii, după ce te-am plesnit! Am înţeles foarte bine de ce-ai 
făcut-o. Că doar te cunosc! Am vrut să te trezesc însă, că 
te balansai pe marginea prăpastiei. Mă bucur că ţi-a prins 
bine!”... 


213 


TANDREŢE 


Săraca fată ardea ca focul şi tremura toată. Am plecat 
din sală ţinîndu-ne de mijloc, ca două prietene... 

Anda a făcut facultatea de Automatică. S-a căsătorit în 
ultimul <an, cu un coleg. A venit la şcoală şi mi l-a arătat, 
înainte de a se hotărî definitiv. Era un băiat fin, delicat, se 
potrivea cu ea. „Vă place, doamnă?!” m-a întrebat şi 
amîndoi aşteptau răspunsul ca pe un verdict. l-am sărutat 
şi le-am urat să fie fericiţi! 

Şi Janette, doctoriţa, pe care-o cunoşti foarte bine şi tu 
— (pe Anda nu ştiu dacă ai văzut-o vreodată, fiindcă de 
nunta Doinei ea era la maternitate, născuse o fetiţă) a 
venit cu arhitectul ei — l-ai văzut şi pe el; şi Şerban, 
absolvent la Cibernetică, el a adus-o chiar la noi acasă pe 
viitoarea lui soţie, şi Sever, constructorul de avioane, şi 
Cristi — ofițerul marinar, şi Cătălin, chimistul, care 
lucrează la un institut de cercetări şi Dragoş, care s-a 
făcut ziarist, ca şi atiţia alţii... şi elitele au venit, pe rînd, 
să mă întrebe: „Vă place, doamnă, ce ziceţi?!” 

— Ca şi cînd, dacă nu ti-ar fi plăcut, mai puteai să 
întorci tu lucrurile din drum atunci, „la ora aceea”... 

— Sigur că ai dreptate, ştiam şi eu, ştiau şi ei ceea ce 
spui tu. Dar era, dacă vrei, ca un fel de „binecuvintare” 
pe care voiau s-o primească, de care simțeau că au 
nevoie. Şi eu mă bucuram, iar ei căpătau parcă şi mai 
mult curaj pornind pe un drum, despre care nu ştiau şi 
cum îl vor parcurge. 


Doina însă a trebuit să aştepte zece ani, după 
absolvirea liceului, pînă să poată veni la mine cu cineva 
de mînă. Ea n-a urmat nici o facultate. A făcut o şcoală 
postliceală de asistente sanitare şi-a început să 
muncească. Sora ei crescuse şi-a ajutat-o pe ea să-şi facă 
studii superioare... Cînd şi cînd, îmi dădea telefon şi mă 
pomeneam cu ea la uşă, cu aceleaşi flori cu care mă 
obişnuise în anii ei de şcoală. Stăteam de vorbă, îşi 


214 


GEORGE ŞOVU 


descărca sufletul în care se stringeau tot mai multe 
îngrijorări, umbre de îndoială, nori de necazuri. 

„Nu mai găsesc pe nimeni, doamnă! îmi spunea, ți- 
aminteşti? (Uneori asistai chiar tu la discuţiile noastre.) 
Gata, s-a terminat, aşa am să mor!” 

„Fii serioasă, Doina, o încurajam, nu ai decît douăzeci şi 
cinci de ani”, apoi... „douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte, 
douăzeci şi opt... Eşti tînără, ai viaţa toată în faţă!” 

„O viaţă pustie!” răspundea. Alerg între două case — 
de la vechea noastră locuinţă, unde au rămas bătrinele, 
care mai trăiesc şi acum şi de oare trebuie să am grijă 
mai abitir decît de nişte copii, şi apartamentul pe care l-a 
cumpărat tata, unde ne-am mutat noi: eu, sora mea şi el. 
Trebuie să fac mîncare şi colo şi dincolo, să spăl în două 
părţi, să calc, să fac curăţenie. Sora mea merge la 
facultate şi-atit! În rest, ea ştie pe unde umblă. 

Tata vine obosit de la serviciu — mănîncă, se culcă, 
pleacă... Eu rămîn cu toate şi cu amarul!... O podidea 
plîinsul pe biata Doina. Nu şi-a dat drumul în faţa ta 
niciodată, fiindcă se jena. Cu mine însă nu mai avea. nici 
o oprelişte. 

Nu mai aveam ce să-i spun decit să aştepte şi să aibă 
încredere în /umina ei de deasupra, cum ar fi zis mamaie 
Lina. 

„Ai fi putut pava un drum întreg cu florile tale, Doina... 
Nu se poate, trebuie să apară şi pe drumul tău măcar 
una!”... 

— Şi, pînă la urmă, a apărut tovarăşul inginer 


electronist Mitică .... „Bun, să-l pui pe rană, harnic, că nu-i 
stau mîinile cu zi, cu noapte, blind, atent, serios...” A fost 
un citat, desigur, din aprecierile elevei tale — a zis 
judecătorul. 


„Vezi, Doina, vezi? Ţi-am spus eu că norocul tău n-a 
pierit, că te-aşteaptă doar să-l întilneşti...” 

— Îţi aduci aminte, erai de faţă: lui Mitică îi rîdeau 
ochii de bucurie... 


215 


TANDREŢE 


„Chiar aşa a şi fost, doamnă, ne-a răspuns el cu 
simplitate şi firesc: ne-am întîlnit pe stradă; pur şi simplu 
ne-am ciocnit unul de celălalt... Cînd ne-am cerut, 
reciproc, scuze, ni s-au întîlnit şi ochii... Ne-am privit de 
parcă ne ştiam de foarte multă vreme şi-acum ne re- 
descopeream. Am făcut împreună cîțiva paşi — mergeam 
în aceeaşi direcţie — apoi alţii cîţiva, apoi am aflat, cu 
bucurie, că eram aproape vecini... «Şi nu ne-am văzut 
pînă acum?» am întrebat eu, cu plăcută mirare. Şi, 
uitîndu-mă la fiinţa aceasta, mi s-a părut că-i văd sufletul 
în luminile ochilor, ca o pajişte senină, cu flori blînde 
tremurînd în soare, şi că-i văd şi-i simt inima — piine 
aburindă rupîndu-se în două...” 

„Oleleu, Mitică dragă, nu ştiam că eşti şi poet!” a 
exclamat Doina, izbucnind în ris. Rideam, de fapt, cu 
toţii... 

„Şi, dacă ai fi ştiut?” a întrebat Mitică, hitru... „Mi-ar fi 
părut şi mai rău, că nu te-am descoperit mai devreme!” 


6. 


— Nunta Doinei a fost ca o întîlnire, după zece ani de la 
absolvirea liceului. Au venit cei mai mulţi, între ei aproape 
toţi cei douăzeci care fuseseră la „banchetul” dat în 
apartamentul nostru... Ce s-au mai bucurat! Se priveau 
parcă flămînzi,... cu ochii adolescenților de altădată şi, în 
acelaşi timp, cu ochi ce văzuseră viaţa! 


216 


GEORGE ŞOVU 


Janette se făcuse parcă şi mai frumoasă şi ajunsese 
deja  doctoriţă cu renume. S-a specializat în 
neurochirurgie, dacă îţi aminteşti... 


„Tovarăşă dirigintă, am şi eu un băiat, are acum 
unsprezece ani...” 

Andreea rămăsese puţin încurcată... „Adică, de cînd?” 
Ştia că Janette are o fetiţă abia de doi ani... 

l-a ascultat povestea... 

„Petrişor are unsprezece ani! E un copil blînd, — cu un 
zîmbet angelic. Ochii lui negri, alungiţi către tîmple, se- 
aprind şi se sting ca două făclii peste care trec pale de 
vînt. Are o faţă frumoasă, creolă, un nas mic, fin, buzele 
roşii, cărnoase, care la fiecare zimbet, dezvelesc un şir de 
perfecte perle albe. 

Petrişor are unsprezece ani, e un copil ca toţi copiii, 
poate mai bine dezvoltat decit cei de virsta lui; pare un 
atlet în devenire. Mama lui spune însă că Petrişor s-a 
născut... de două ori!” 

„Cum, «de două ori»?” a întrebat Dragoş, ziaristul. 

„Da, de două ori — a continuat tînăra doctoriţă: o dată 
acum unsprezece ani, într-o noapte de mai, cu potop de 
flori la fereşti, şi a doua oară, acum cinci ani, în ziua de 7 
octombrie!” 

„Dar ce-a fost acum cinci ani, la 7 octombrie?” a mai 
întrebat cineva. 

„O poveste de mare durere şi de tot atita fericire, care 
stă însă în fiecare clipă de-atunci sub semnul prăpastiei 
fără sfirşit!... 

Băiatul începuse să meargă la şcoală, în clasa întîi. 
Primele săptămîni n-au arătat nimic deosebit în 
comportarea lui. Apoi, dintr-o dată, a început să nu mai 
vadă bine, să aibă stări de vomă, de leşin. Medicul care l- 
a cercetat l-a trimis, de urgenţă, la noi la spital. S-a 
întîmplat să-l consult eu. L-am chemat şi pe profesorul 


217 


TANDREŢE 


meu, care mi-a confirmat diagnosticul: tumoare malignă 
sub creierul mic... 

L-am operat peste cîteva zile, la 7 octombrie, acum 
cinci ani. l-am salvat viaţa.” De aceea mama lui spune că 
Petrişor s-a născut atunci pentru a doua oară. 

«Dar pentru cît timp?» m-a întrebat mama copilului. 
«Şase luni, cel mult un an!» i-am spus. Toate operaţiile de 
acest fel, cu un asemenea diagnostic nu dăduseră alte 
rezultate pînă atunci... 

Băiatul şi-a revenit nesperat de repede. Trebuia însă 
avizat că a avut o operaţie foarte grea, că trebuie să se 
îngrijească extraordinar de atent, să se ferească de orice 
fel de lovituri, mai ales la cap, că trebuie să se hrănească 
mai mult decit ar face-o doi oameni maturi la un loc, că 
trebuie, că trebuie... Toate acestea dacă vrea să trăiască. 

Nu m-am aşteptat ca acest copil de şase ani şi cîteva 
luni să înţeleagă atit de bine, cu atîta maturitate, tragedia 
ce s-a abătut asupra vieţii lui. Şi Petrişor a început, cu 
mare grijă şi hotărîre, lupta pentru viaţă! 

«Petrişor, n-ai voie să.., n-ai voie să..., n-ai voie!» îi 
spunea mamă-sa. 

«Bine, mamă! Am înţeles!» răspundea copilul. 

«Petrişor, trebuie!» 

«Da, mamă, trebuie!» 

«Petrişor!» 

«Da, mamă!» 

Nu era săptămînă în care să nu trec pe la el pe-acasă 
ca să-l văd. În plus, la cel mai mic semn care vestea că 
ceva se clatină, mi se telefona şi interveneam imediat cu 
un tratament adecvat. În felul acesta au trecut cele şase 
luni, apoi încă şase — făcîndu-se un an, apoi încă unul şi 
încă trei..., în total cinci ani şi jumătate, pînă în momentul 
de faţă... Petrişor a împlinit deci unsprezece ani şi se 
simte bine... Este sănătos... 

«E o minune ce-aţi făcut, doamnă doctor!» îmi spunea 
mama copilului acum citeva zile. 


218 


GEORGE ŞOVU 


«Minunea e în el! i-am răspuns. Eu am procedat cu el 
ca şi cu alţii... poate cu şi mai mult suflet de cînd observ 
şi eu minunea, care este fiinţa acestui copil, fiinţa 
omenească, în general!», 

„Şi mie nu mi-ai spus, doctoriţo, pînă acum, a exclamat 
Dragoş. Phii, ce reportaje aş mai fi croit. Da, lasă, că nu e 
tîrziu nici acum. Miine trece-mă pe lista ta de consultaţii. 
Voi fi primul, te aştept la intrare!”... 

„În schimb, am citit suita de reportaje pe care le-ai 
scris despre colegul nostru Radu B. — /nventatorul cel 
mai modest, cum l-ai numit tu, înscriindu-l în categoria 
Marilor Prim-Planuri Anonime!”... 

„Ei, Radule, mai regreţi că n-ai devenit biolog, aşa cum 
doreai într-o vreme?” l-a întrebat Andreea. 

„M-am lecuit, tovarăşă dirigintă, deşi...” 

„S-a lecuit, deşi nu atît de uşor, vrea să spună!” 

„Dragoş, lasă-mă să vorbesc şi eu!” 

„Te ascultăm, Radule”, a spus profesoara. 

„De fapt, n-am mare lucru de spus. Mă îndrăgostisem 
<ie biologie datorită profesoarei noastre de pe-atunci... 
Eram vecini cu apartamentele, ne mutaserăm şi noi din 
căsuţa în care am locuit mulţi ani. Dacă aţi şti, avea, şi 
probabil că mai are încă acasă, un adevărat laborator: o 
cameră din apartament fusese transformată în laborator. 
Mă chema pe la dinsa, îmi dădea cărţi să citesc, o asistam 
cînd făcea disecţii; pe urmă am început să fac şi eu... Şi 
uite aşa... mă hotărisem... Dar...” 

„Dar, de fapt, lui îi stătea capul la maşini! Las’ că ştiu 
eu, am fost colegi de bancă doar...” 

„Dar..., aşa cum zice Dragoş, eu mă prăpădeam după 


maşini!” 
„Astfel, în curînd, a avut loc cotitura de la gingaşa şi 
mereu uluitoarea maşină omenească — o adevărată 


«minune» cum, frumos, o aprecia doctoriţa noastră, spre 
«omul de fier, maşina / ființa zămislită cu gîndul şi visarea 


219 


TANDREŢE 


/ ne-nchipuit mai tare ca brațul şi spinarea», cum ar fi 
spus Arghezi.” 

„Da, are dreptate Dragoş, m-am hotărit să fac această 
cotitură, de fapt să ies în drumul meu. Şi de-aici...” 

„Şi de-aici, ştim! Ştim că tovarăşul Radu B. a devenit, 
în scurt timp, un Prim-Plan al marilor uzine bucureştene!” 

„Ceea ce se ştie mai puţin, Jane”e, preciza Radu, e în 
legătură cu faptul că, fără ajutorul acelor oameni 
minunaţi, care dau suflet şi inimă maşinilor şi care sînt 
adevăratele marile prim-planuri, chiar dacă anonime, n-aş 
fi fost nimic, n-aş fi izbutit nimic. Ceea ce şcoala şi 
oarecum rîvna mea — poate prea puţin cunoscută de unii 
dintre stimaţii mei colegi au semănat, oamenii marilor 
prim-planuri anonime au crescut, au înmulţit, au înălţat! 

Şi, dacă s-a nimerit ca rodul să fie frumos, se cuvine ca 
aromele lui să mîngiie, mai întîi şi în aceeaşi măsură, 
acele vetre de suflet şi de inimă, între care eu însumi mi- 
am aşezat temeinică şi plăcută vatră de muncă şi de 
împlinire. Acum, fiindcă m-aţi stirnit, vă mărturisesc că 
gîndurile mele vibrează mai ales în jurul unuia dintre 
aceşti oameni... 

II cunosc de mult, de cînd am deschis ochii pe lume. 
Nenea Dinică stătea la citeva case de noi. El n-a avut 
parte de copii, poate şi de aceea, cînd se-ntorcea de la 
uzină, se oprea mai întii la poarta noastră, intra în curte şi 
mă căuta. Nu venea niciodată cu mîna goală. In 
buzunarele lui, spre care mă repezeam mai abitir decit 
spre cele ale tatălui meu găseam bomboane, ciocolată, 
biscuiţi..., în orice caz, de fiecare dată, găseam ceva bun. 
Se juca apoi cu mine. Mi-aducea tot felul de maşini, pe 
care, cu plăcere deosebită, le stricam ca să văd «ce au 
înăuntru!». 

Cînd am ajuns în clasele de gimnaziu, am avut norocul 
ca şcoala la care învăţam să-şi repartizeze elevii, pentru 
efectuarea lucrărilor practice, la uzina unde lucra nenea 
Dinică. 


220 


GEORGE ŞOVU 


M-a luat alături de el. Mi se părea că se joacă cu 
strungul! Piesele care ieşeau din mina lui semănau cu 
nişte bijuterii. Perfecte! Rebuturi, la el nu existau. 

Harnic, blînd şi extrem de priceput, nenea Dinică era 
iubit de toţi tovarăşii săi de muncă. Pe panoul de onoare, 
el deschidea şirul lung al fruntaşilor. 

Cu răbdare a început să mă iniţieze în tainele meseriei, 
îmi explica, îmi demonstra practic, îmi dădea voie să 
încerc şi eu. După mai multe încercări, văzînd cum mă 
descurc, l-am auzit odată spunînd: 

«Radule, băiatule, — aşa îmi zicea el — tu ai stofă, mă, 
nu jucărie!» 

«Nene Dinică, îţi baţi joc de mine?» i-am răspuns. 

«Nu, nu! Ascultă-mă, iese din tine un strungar pe 
cinste!» 

«Şi ce te face să crezi asta, nene?» 

«Multe! Şi, din cele multe, mai cu seamă două: tu. 
Radule, băiatule, ai şi mînă bună, dar ai şi cap! Păi ştii tu 
ce înseamnă să ai cap, Radule? Strungul ascultă de mînă, 
dar, dacă te simte fără cap, se nărăveşte. Aşa să ştii î Ca 
să joace cum îi cînţi, trebuie să audă cîntec adevărat, 
Radule! Ori cîntecul adevărat se face mai întîi cu capul!» 

N-am înţeles eu prea bine încotro bătea nenea Dinică 
atunci cu vorbele lui în doi peri, cum ar fi zis bunica. Am 
reţinut însă că la astfel de vorbe l-au provocat mai ales 
întrebările mele: «Dar de ce aşa... şi nu altfel»? «Dar 
aşa... nu se poate»?, «dar dacă ai vrea să faci aşa... n-ar 
ieşi bine»? (Nici eu nu ştiu ce mă apucase de tot 
întrebam. De fapt, acum ştiu: mă stăpiîneau o curiozitate 
şi o dorinţă de a face şi altfel lucrurile. Poate că de-aici au 
pornit cele despre care s-a trudit Dragoş să scrie). 

După absolvirea liceului, în ciuda dorinţei tatălui meu, 
care ar fi vrut să urmez nu biologia, ci dreptul, ca şi el 
(după cum ştiţi este procuror), eu m-am dus la uzină, la 
nenea Dinică. 

Adevărata muncă de calificare abia atunci a început. 


221 


TANDREŢE 


Nenea Dinică a mai lucrat lîngă mine doi ani. Mai bine- 
zis eu m-am bucurat de ajutorul lui încă doi ani. A ieşit la 
pensie stimat şi iubit şi regretat de toţi î In cei doi ani 
însă, cîte n-am învăţat de la el! Căutările mele atunci au 
început şi el a fost primul care le-a sprijinit. Mi-amintesc 
cum mă încuraja în momente de cumpănă: 

«Radule, băiatule, numai de atita eşti tu? Nu se poate, 
trebuie să reuşeşti! Totdeauna există o ieşire la care încă 
nu te-ai gîndit!» 

„Frumos spus, a exclamat Vlad: «Totdeauna există o 
ieşire la care încă nu te-ai gîndit»!” 

„Frumos şi înţelept!” a subliniat Andreea. 

„Şi, într-adevăr, mare dreptate avea. Pînă acum am 
găsit cite va asemenea ieşiri.” 

„Care au fost subiectele reportajelor mele! Şi sper să 
mai găseşti, Radule! De altfel, ceea ce mi-ai spus în seara 
aceasta îmi dă mari speranţe” 

„Îţi mulţumesc, Dragoş!... Vreau să vă mai spun că 
nenea Dinică îmi este şi acum cel mai apropiat sfătuitor şi 
sprijin moral. Nici nu trec două-trei zile şi-l văd sosind în 
hală. Strigă de departe: 

«Hei, Radule, băiatule, cum mai stăm? Cu ce noutate 
mă mai răsfeţi?» 

Vă mărturisesc că îmi face atit de bine această 
întrebare a lui, pe care o aştept ca pe un binefăcător 
impuls... De acea, te-aş ruga, Dragoş, ca următorul tău 
reportaj, după cele pe care le vei scrie despre Jane”e, să 
fie despre nenea Dinică!u... 

„Gata, măreţule meşter, mă înscriu şi pe lista ta... de 
suflet! în curînd voi spune: prezent! la poarta lui nenea 
Dinică. Însă cu tine de mînă, «Radule, băiatule»!”... 

Andreea şi Vlad îl privesc pe tatăl Doinei alergind de 
colo pînă colo. Nu ştie ce să mai facă spre a-şi vedea 
nuntaşii cît mai mulţumiţi. Ar dori ca fiecare să simtă 
măcar ceva din fericirea ce-i stăpineşte lui sufletul. 


222 


GEORGE ŞOVU 


„Şi, cînd te gîndeşti că unii părinţi sînt în stare să se 
lipsească de bucuria firească de a-şi vedea propriul copil 
trăind acel moment unic al vieţii: căsătoria!” — a spus 
judecătorul. 

„Cum se poate aşa ceva? a întrebat Janette. 
Însemnează că un asemenea părinte ar trebui să aibă — 
pentru a lua o hotărire ca aceasta — motive foarte 
puternice, grave”. 

„Vă supun unui test — a spus Vlad mai departe — am 
să vă conturez un destin, două, de fapt, şi-apoi vă veţi 
spune părerea. Tovarăşa voastră dirigintă ştie despre ce 
vreau să vorbesc... 

«Alo, Marius?» 

«Da, la telefon!» 

«Ce faci?» 

«Ce să fac? Mă gindesc! Mă gindesc la o invenţie!» 

«Te gindeşti la o invenţie? Frumos, frumos! Dar nu e 
prea pretenţios?» 

«Din partea cui?» 

«Ziceam aşa..., în principiu! Nici mai mult, nici mai 
puţin, dintr-o dată — o invenţie?!»... 

«Se poate şi dintr-o dată!» 

«Nu zic nu, dar... cu calificarea ce faci? Nu trebuia să 
fii la atelier?» 

«Nu mă mai duc!» 

«De ce?» 

«Nu-i de mine! Tinichigiu auto?! Nici măcar mecanic!» 

«Da, dar tinichigiii cîştigă mai mult!» 

«Nu mă interesează ciîştigul! Pentru mine idealul 
contează!» 

«Şi care-i idealul tău?» 

«Cercetător, inventator!»... 

«...Dar şcoala?» 

«Care şcoală?» 

«Liceul! Ce faci cu liceul? Nu crezi c-ar fi cazul să-l 
termini?!>... 


223 


TANDREŢȚE 


«Nici liceul nu mă interesează!» 

«Deci, cercetător fără liceu! Şi ce vrei să cercetezi? 

«Vreau să inventez ceva!» 

«Ce?» 

«Ceva în domeniul electricităţii!» 

Aşa a început, într-o dimineaţă, discuţia mea cu Marius, 
un tînăr care pe-atunci avea optsprezece ani şi care, din 
păcate, părăsise liceul înainte de a termina clasa a X-a, 
pe care o repeta. 

ÎI cunoşteam pe Marius de mulţi ani! Era băiatul unor 
foarte buni prieteni! Singurul lor copil! Tatăl — inginer şef 
într-o mare uzină! Mama — economist! 

În primele patru clase (cele elementare), Marius a fost 
un copil foarte bun. Un elev foarte silitor, cuminte, 
respectuos, cu deosebire! Blînd, domol, gînditor. Începuse 
să scrie versuri, apoi «romane» fantastice, cum numea el 
nişte compoziţii de cîteva pagini, destul de stingace, nu 
fără unele sclipiri de imaginaţie! 

Ne bucuram cu toţii de evoluţia lui Marius. Din clasa a 
V-a, însă, cam pe la jumătatea anului şcolar, Marius a 
început să dea semne de schimbare! Nu în bine! 
Dimpotrivă! Mărturisesc că nici acum nu ştiu ce s-a 
întîmplat exact cu el. Poate prea multele laude ale 
părinţilor! Poate libertatea deplină ce i-o acordau şi modul 
de a discuta cu el ca şi cînd ar fi avut în faţă un matur, cu 
totul format?!... (în special tatăl proceda astfel!) Poate!... 

Cert este că Marius a devenit, treptat-treptat, apatic, 
fără nici un chef de-nvăţătură! Copilul excesiv de 
politicos, de pînă atunci, s-a transformat într-un 
adolescent arogant, «cu fumuri», cum ziceau colegii lui, 
cu fumuri care nu se înălţau măcar din jurul unei vetre pe 
care se pregătea să ardă ceva! A început să răspundă 
necuviincios, la orice observaţie! 

«Părinţii nu-l înțelegeau», profesorii la fel! 


224 


GEORGE ŞOVU 


La sfîrşitul anului şcolar, a ajuns în coada clasei, abia- 
abia a promovat la matematică şi fizică, obiecte la care 
era gata să rămînă corigent. 

Părinţii erau mai mult decit neliniştiţi. Au discutat serios 
cu feciorul! 

«Tu trebuie să devii om, om adevărat, Marius», i-a spus 
tatăl, la un moment dat. 

«N-am nimic împotrivă!» a răspuns băiatul. 

«Păi, dacă n-ai nimic împotrivă, ce faci pentru 
aceasta?» 

«Aştept, aştept să cresc, să devin om!» 

Răspunsul era vădit ironic, batjocoritor chiar! Tatăl n-a 
mai putut răbda şi... i-a ars băiatului două palme. 

«Ca să te faci om, poate trebuie să te ajut şi în fe/u/ 
acesta?! Poate aşa ne vom înţelege mai bine!» 

De-atunci, nu s-au mai înţeles defel! Sigur că şi 
inginerul greşise. Nu trebuia să-şi lovească băiatul. Pînă 
atunci îl tratase exagerînd, aşa cum spuneam, ca pe un 
om matur, iar acum îl înjosea lovindu-l! 

Marius a început să-şi dispreţuiască tatăl, să se 
înstrăineze sufleteşte de el. lar mama nici nu conta. Era o 
femeie cu deosebire blinda şi care avea un respect 
exagerat faţă de inginer. Lipsa de personalitate a mamei, 
privită din acest punct de vedere, a fost intuită de băiat, 
intuită şi exploatată. De-aceea, cuvintele, sfaturile, 
observaţiile ei, atunci cînd îndrăznea să le formuleze, n- 
aveau nici un ecou pozitiv în mintea şi în sufletul lui 
Marius... 

„S-au scurs încă trei ani! Clasele a Vl-a şi a Vll-a au 
fost promovate la limită. In clasa a VIII-a, Marius a rămas 
corigent la limba română şi la fizică. Tocmai la obiectele 
despre care spunea că formează pasiunea lui. A rămas 
corigent pentru că Marius scria cu grave greşeli de 
ortografie şi nu ştia să comenteze adecvat o carte, o 
operă literară, în general. lar la fizică, superficial, ca în tot 
ce făcea, nu învățase nici lucrurile elementare, deşi 


225 


TANDREŢE 


deseori putea fi văzut cu fel de fel de sîrme, bobine etc., 
din care ameninţa că va scoate minunea secolului !... 

A rămas corigent şi nu s-a putut prezenta deci la timp 
la concursul de admitere în liceu! 

Părinţii au crezut că Marius va fi afectat de acest lucru. 
Colegii lui, unii chiar cu posibilităţi reale mai mici, dar mai 
muncitori, ambiţioşi, au promovat, s-au prezentat la liceu, 
unde au reuşit. 

Marius a rămas nepăsător! Era deasupra acestor lucruri 
mărunte! Aşa i-a răspuns, într-o zi, mamei! 

«Lucru mărunt e viaţa ta, Marius?» a îndrăznit să 
observe mama. 

«Ce ştii tu? Viaţa mi-o aranjez cum vreau eu!» a fost 
răspunsul impertinent al băiatului. 

Şi mama a mai adăugat lacrimilor de pînă atunci altele 
proaspete!... 

După trecerea corigentelor, a intrat, în toamnă, la liceu, 
la cursurile fără frecvenţă, care mai erau pe atunci. 

lar după un an, promovat în condiţii aproape umilitoare 
— numai cu note de cinci — a fost admis, în clasa a X-a, 
la cursurile de zi, în nişte împrejurări favorabile ce se 
iviseră la liceul vostru. 

«Cum la liceul nostru? Nu cumva e vorba despre Marius 
R., fostul nostru coleg? Un băiat blond, cu ochi albaştri, 
subţire, înalt, care vorbea tărăgănat şi zeflemitor?» 

«Ba da, Dragoş! Despre el e vorba, preciza Andreea! L- 
am lăsat pe soţul meu anume să ni-l prezinte ca pe un 
necunoscut, deoarece sînt sigură că nu ştiaţi prea multe 
despre el. De altfel, nici Vlad atunci nu ştia. Părinţii lui 
Marius erau prieteni ai mei. In curînd au devenit şi ai lui. 
Şi de-aici...» 

„Ascultaţi, continuă judecătorul, într-o discuţie pe care 
tatăl a avut-o cu Marius şi la care eu eram, întîmplător, 
martor, l-am auzit pe inginer spunînd: 

«Marius, pretinzi că-ţi place să citeşti, că citeşti şi că n- 
o faci degeaba. lată ce afirmă unul dintre scriitorii 


226 


GEORGE ŞOVU 


îndrăgiţi de tinerii de azi, pentru că surprinde probleme 
esenţiale ale vieţii lor: Scoala nu e anticamera vieții, ci 
unul din laboratoarele ei ocupate de tineri! 

«Vorbe, bătrine, vorbe! a ripostat, iritat, tînărul. Şi, 
chiar de-ar fi s-o luăm în serios, ei bine, vreau să-ţi 
comunic că eu m-am hotărît să părăsesc acest laborator». 

„„„«în care, în general, ai fost un simplu figurant!» 

«Nici nu se putea ca marele inginer-şef să nu mă pună 
la punct! Ei, bine, repet, m-am hotărît să părăsesc acest 
laborator spre a intra în marele laborator al vieții, în 
saloanele vieții. Numai că trebuie să-mi cumperi pantofi 
noi — ca să nu murdăresc parchetul, ori marmura acestor 
saloane!» 

«Eşti nemaipomenit de ridicol cu vorbele tale umflate, 
cu superioritatea ta de trei parale, zise tatăl îndurerat. 
Eşti un farsor, Marius! Asta eşti! de fapt, habar n-ai ce 
este cu tine, nu ştii ce vrei, nu ştii ce poţi măcar, nici nu 
te cunoşti; n-ai încercat nimic serios! Absolut nimic! 
Singurul lucru pe care îl faci — şi care,, trebuie să 
recunosc, ţi-a reuşit şi-ţi reuşeşte din plin — este să-ţi baţi 
joc de totul, începînd cu tine! Va veni a vreme cînd te vei 
trezi, fără îndoială! Amarnică îţi va fi însă această trezire! 
Să ştii!» 

Şi tatăl a ieşit din cameră. Am rămas copleşit pe de o 
parte de adevărurile rostite şi de durerea unui părinte, pe 
de altă parte, şi cu deosebire m-a uluit faptul că tînărul n- 
a fost aproape deloc afectat. 

Orice încercare pe care-am făcu t-o de a ajunge spre 
adevărul din el s-a sfărimat de zidul unei nepăsări şi reci 
ironii! 

După două săptămîni, Marius a reuşit să se angajeze la 
un mare atelier auto, spre a se califica la locul de muncă, 
în secţia tinichigerie. (La mecanică nu găsise un loc liber). 

Părinţii au răsuflat, într-un fel, uşuraţi, sperînd că de- 
acum băiatul a apucat pe un drum bun. Se va înscrie la 


227 


TANDREŢE 


seral, va termina liceul, între timp se va califica, va face, 
poate, şi facultatea! Aşa gindeau şi sperau bieţii oameni! 

Marius s-a înscris într-adevăr la liceul seral, tot în clasa 
a X-a. Dar..., după citeva săptămîni, l-a abandonat, după 
cum a abandonat şi calificarea. El, tînărul de 18 ani, voia 
să devină cercetător, inventator chiar, fără studii şi fără 
studiu! Marius trăia spre a se gîndi la o invenție! 

De fapt, cum s-a dovedit în curînd activitatea tinărului 
era mult mai prozaică. Mai întîi îi plăcea să lenevească, să 
doarmă, să doarmă cit trei la un loc! Apoi* să se plimbe, 
să se plimbe aşa, fără ţintă şi fără rost!. 

Nici măcar plăcerea plimbării n-o simţea! Fiindcă nu 
prea avea bani (părinţii îi limitaseră fondurile), fuma, pe 
apucate, cîte un pachet de ţigări proaste, ori rămăşiţe 
împrumutate de la cei ce pierdeau timpul, ca şi el, prin 
holurile cinematografelor, prin parcuri! 

Şi mai avea domnul Marius o preocupare serioasă: era 
îndrăgostit! Zăpăcise o fetişcană din vecini, fiica unor 
muncitori, fată frumuşică şi silitoare la învăţătură (ea era 
în clasa a XI-a), o zăpăcise cu aerele lui de superioritate, 
cu înaltele lui preocupări intelectuale, ştiinţifice şi literare, 
despre care-i vorbea cu zel, cu visurile lui de cercetător şi 
inventator, visuri care se vor împlini în curind, după cum 
o asigura. 

A zăpăcit-o într-atit, încît şi fata a început să lipsească 
de la şcoală, iar, în curînd, neavînd încotro, au fost nevoiţi 
să anunţe părinţii — şi pe unii şi pe alţii — că, peste patru 
luni, vor avea un copil! Marius avea peste 19 ani; fata 
împlinise 18! 

«Şi astfel mare bucurie s-a pogorit peste cele două 
case 

„Nici că se putea una mai mare, Radule!” a adăugat 
Vlad. 

«Sînt curios să ştiu ce s-a întîmplat în asemenea 
situaţie?» 


228 


GEORGE ŞOVU 


„Ce să se întimple, Dragoş? a răspuns judecătorul. Ce 
puteau face bieţii părinţi? lată, de-aici înainte începe 
testul: tu ce-ai fi făcut, de pildă, dacă ai fi fost în locul 
părinţilor lui Marius, ori în locul părinţilor fetei?” 

«Oricare ar fi fost copilul meu, eu n-aş mai fi vrut să 
ştiu nimic despre el! a afirmat ziaristul! Absolut nimic! 
Auzi măgărie?! Un neisprăvit! Care mi-a mîncat zilele 
atiţia ani, care nu învaţă nimic, nu munceşte, nu cîştigă 
nici cît să cumpere o piine; obraznic, arogant (pe ce?); un 
farsor, bine i-a zis tatăl lui! Un Nimic deci, cu literă mare, 
care face şi el cîte ceva — da, face: suceşte capul unei 
fete (trebuie să fi fost proastă rău, ca să nu zic altfel, 
dacă a căzut ea în plasa unui pierde-vară) şi... face copii! 
Păi sigur! Asta era tot ce-i mai rămăsese de făcut 
domnului /nventator!» 

«Da' amarnic mai eşti la suflet, scriitorule?! spuse 
Andreea. Va să zică aşa ai judeca tu de pe poziţia unui 
părinte! Interesant!... Am să vă amintesc, puţin mai tîrziu, 
cum şi-au permis tot nişte foşti elevi de-ai mei să-i judece 
pe părinţii lor, şi ce-au fost în stare să facă!» 

«Tovarăşă profesoară, dar povestea asta m-a pus pe 
jar, nu alta!» 

«Bine, Dragoş, eu nu te acuz cu nimic. Constat doar că 
discuţia noastră devine foarte interesantă!» 

„Deci l-ai fi dat afară din casă, n-ai mai fi vrut să ştii 
nimic despre el (că despre acest băiat ai vorbit)!” 
precizează Vlad Cosmescu. 

«Da, aşa cred că aş fi făcut!» 

Răspunsul vădeşte o substanţială scădere de forță!» 

«Mai ştiu şi eu, Janette, ce-aş fi făcut? Adevărul e că... 
acest adevăr despre care discutăm este foarte complicat. 
E uşor să dai sfaturi, să te indignezi, să condamni, mai 
greu e să descurci în chipul cel mai potrivit o asemenea 
situaţie! Deocamdată spun: bine că n-am copii!» 

«O să ai şi copii, trebuie să ai — intervine, din nou, 
doctoriţa, fiindcă o viaţă fără familie şi fără copii e ca o 


229 


TANDREŢȚE 


sală de concerte, de pildă (iertaţi-mi comparaţia, n-am 
găsit alta mai bună), în care nu se-aude nici o melodie. 
Intri, iei loc — locul pe care l-ai plătit —, pe care ţi l-ai 
asigurat deci, şi aştepţi. Aştepţi şi nu se întîmplă nimic. 
Nu se-aude şi nu se întîmplă nimic! Şi, cu vremea, 
oboseşti aşteptînd, oboseşti şi... pleci dezamăgit!» 

«Şi ce-a făcut, pînă la urmă, domnul Inventator 
Marius?» 

„Ce să facă, Şerbane? Ce mai putea face decît...” 

«Decit să se însoare cu fata!» 

„Asta a şi făcut, Radule! S-a căsătorit cu fata, cu 
viitoarea mamă!” 

«Şi părinţii?» 

„Părinţii au trecut printr-o gamă întreagă de stări: de la 
revoltă, indignare, cumplită durere, totală dezamăgire, 
pînă la înţelepciunea posibilă şi necesară”. 

«Adică?» 

„Adică i-au lăsat să se căsătorească!” 

«Oficial!» 

„Da, Radule, oficial, iar părinţii băiatului i-au primit într- 
o cameră din apartamentul lor, le-au dat nişte lucruri, au 
mai primit ceva şi de la părinţii fetei...” 

«Şi gataaa!... Tinerilor nu le-a rămas decit să mănînce, 
în continuare, banii părinţilor lor şi să-şi aştepte urmaşii!» 

„Ei, aici e-aici, Dragoş! Lucrurile nu s-au petrecut chiar 
aşa!” 

«Nu mai spuneţi! Te pomeneşti că»... 

„Sper că nu eşti ironic cu mine!” 

«Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe judecător... Credeam 
însă că personajul e negativ pînă la sfîrşit!» 

„Şi de unde ştii că nu e?!” 

«Ei, bănuiesc, după... Intorsătură! După întorsătura de 
ton din spusele dumneavoastră». 

„Ai fler! Dar, pe de altă parte, chiar tu spuneai că 
adevărurile vieţii nu ni se oferă aşa, ca pe tavă, că trebuie 


230 


GEORGE ŞOVU 


să ai ochi şi suflet, şi ascuţime de minte ce se cheamă 
înţelepciune şi, nu de puţine ori, lucrarea anilor asupra ta 
ca să alegi, într-o împrejurare mai neobişnuită, cea mai 
potrivită soluţie?” 

«Sînt gata să repet!» 

„lar eu să te aprob! Aşa că... iată-i pe cei doi tineri în 
faţa ofițerului Stării Civile — aşa cum v-am văzut şi pe 
mulţi dintre voi, cum i-am văzut astăzi pe Doina şi pe 
Mitică al ei!... Sînt palizi la-faţă, vădit emoţionaţi... Şi nu 
atit pentru Da J-ul pe care-l vor rosti, legîndu-se pe viaţă, 
cît, mai ales, pentru... golul din jurul lor. În afară de doi- 
trei prieteni — era lucru de mirare că au venit şi aceia — 
nimeni! Nimeni nu-i însoţeşte în aceste momente mari, 
unice din viaţa lor, din viaţa fiecăruia! 

Pînă în ultima clipă speraseră, speraseră că vor veni. 

«Nu se poate să nu vină! îşi spunea fiecare în gînd. 
Trebuie să vină! Au trecut de-atitea ori peste supărare! O 
vor face şi de data aceasta! Nu se poate! Se vor 
îndupleca! Nu ne vor lăsa ei, într-un asemenea moment, 
singuri!» 

Marius, care oricind era gata cu replici deştepte, 
volubil, totdeauna, în faţa fetei pe care acum şi-o făcea, 
în chip legal, soţie, nu era în stare să spună nici un cuvint, 
Era palid ca un mort, simţea că-i tremură tot corpul, care 
parcă împrumutase tremurul sufletului. Muşchii feţei 
jucau chinuitor, iar în git i se înnoda mereu ceva că nu 
putea să deschidă gura. 

Fata era la fel: «Măcar mama o să vină, se gîndea. Nu 
se poate să mă lase ea aşa! Nu se poate!»... 

«Cetăţene Marius R. ..., de bunăvoie şi nesilit de 
nimeni»... Glasul ofițerului stării civile a răsunat cald, 
melodios, dar parcă s-a izbit de pereţii camerei goale, de 
pereţii acestei săli totdeauna pline, pînă la refuz în 
asemenea momente! Chiar înaintea lor fuseseră acolo doi 
tineri, ai căror nuntaşi nici nu încăpuseră cu toţii în sală. 

«Cetăţeană..., de bunăvoie şi nesilită de nimeni»... 


231 


TANDREŢE 


S-au pomenit singuri, de mină, în faţa clădirii. Nu-i 
aştepta nimeni. Prietenii au pretextat că au treabă şi-au 
plecat. De altfel, ce-ar fi făcut cu ei? Unde să-i invite să... 
cinstească evenimentul? Cu ce? Au luat-o pe jos, singuri, 
spre casă. 

Fata a izbucnit în plîns. Cum îşi imaginase ea, în visurile 
ei, acest moment?!... Există vreo fată care să nu îmbrace 
cu fir strălucitor, de aur şi argint, cu parfum de flori rare, 
parfumul tuturor  speranţelor, al bucuriilor  şi-al 
frumoaselor împliniri, acest vis? 

Şi iată realitatea, cruda realitate, pe care ea şi-a creat- 
o. Ea şi El. Ei şi-au creat-o! 


«Poate că au dreptate, Mihaela! Sigur că au dreptate, 
reuşi, după un timp, Marius să dea glas chinurilor lui de 
dinăuntru. l-am supărat mult prea rău ca să ne fi putut 
ierta! Aşa e!... l-am supărat mult prea rău şi, în ceea ce 
mă priveşte, de atita timp! Te rog să mă ierţi pentru 
această zi a vieţii noastre! N-o meritai! Tu ai fost o fată 
cuminte»... 

„Şi acum, după mulţi ani, cînd vorbeşte despre ziua 
aceea, Mihaela plinge. N-a putut-o uita. După cum n-a 
uitat cîte i-a mai spus Marius atunci, cîte s-a legat să 
facă...! 

Dar, mai ales, n-a uitat acest lucru Marius!... Vedeţi, 
uneori este de-ajuns un asemenea moment, un moment 
de vîrf, de vîrf al virfurilor, de... şoc, i-aş putea zice, care 
să-ţi întoarcă mintea şi sufletul din cale. Se vede treaba... 
că şi pentru Marius sosise acest moment. El a fost acela 
al tristei sale nunţi! 

În ziua respectivă, Marius parcă s-ar fi născut din nou, 
cum zicea Janette despre Petrişor. 

Mai întîi s-a dus, plecat şi respectuos, ca altădată, în 
copilărie, şi a cerut iertare părinţilor lui şi socrilor lui. Nu i- 
a tras la răspundere, nu i-a învinuit cu nimic! lar a doua 
zi... a făcut ce-a făcut şi s-a angajat la marele atelier unde 


232 


GEORGE ŞOVU 


încercase cîndva să înveţe o meserie. A desprins meseria 
de mecanic (a reuşit să facă ce-i plăcea) mai repede şi 
mai bine decit s-ar fi aşteptat oricine. lar la liceul seral, 
unde şi-a reluat studiile, profesorii, care-l ştiau, nu mai 
aveau nici un element de comparaţie cu ceea ce fusese 
Marius doar cu cîțiva ani în urmă. 

Între timp, Mihaela a adus pe lume un băiat, care acum 
este şcolar mare — Cristian, aşa se numeşte băiatul şi 
care învaţă foarte bine. Marius, tatăl, învaţă şi el, în 
continuare, ca student, în ultimul an, la Automatică, la 
seral, iar Mihaela, după liceu, a învăţat stenodactilografia 
în limbile română şi engleză. În timp ce bunicii se bucură 
pentru că Marius caută calea cea mai potrivita spre a face 
pe propriul lui fiu să înţeleagă şi mai ales să nu; uite că 
«Şcoala nu e anticamera vieţii, ci unul din laboratoarele ei 
ocupate de tineri!». Şi că spre a ajunge Om, nu e suficient 
să aştepţi şi să creşti!... 

„Mai lasă-i, Vlad, că i-ai năucit cu povestea ta. Hai la 
dans, băieţi, luaţi-vă nevestele şi la dans! Că sîntem la 
nuntă doar! a spus Andreea. Şi-apoi vreau să văd dacă aţi 
mai făcut progrese de cînd dansaţi la reuniuni, la cabană, 
în munţi, vă amintiţi, în prima noastră excursie, cînd 
lăsasem cuvînt de ordine să nu carecumva să părăsească 
vreo fată sala pînă n-o văd eu, cînd v-am păzit toată 
noaptea... 

„Ca să ne înveliţi, să nu răcim!” exclamă Dragoş, 
rizînd! 

„Să vă învelesc, să nu cădeţi din pat, ori de pe 
fereastră... In camera de-alături... 

Hai, hai, Şerbane, parcă mişti ceva mai greu picioarele, 
faţă de banchetul acela...” 

„Din apartamentul dumneavoastră... A fost 
nemaipomenit... Dar au trecut de-atunci zece ani, 
doamnă! In curînd facem întîlnirea de zece ani!...” 

„Mai găsim vreunul care nu s-a însurat şi-l obligăm» s-o 
facă. Mergem cu toţii să petrecem pe spezele lui!...” 


233 


TANDREŢE 


7. 


...„ Petrică făcea parte din cea de-a doua clasă pe care 
am avut-o ca profesoară dirigintă, după voi. M-am legat 
mai puțin de această clasă, dar băiatul acela îmi era 
foarte apropiat de suflet. Fusese bolnav în clasa a IX-a, şi- 
ntr-a X-a, era un copil firav, se prindea orice răceală de el 
şi-apoi tuşea săptămîni întregi. Din clasa a Xl-a, s-a 
schimbat aşa, dintr-o dată. A crescut — se dezvoltase 
frumos — ajungînd un flăcău înalt, subţirel, dar bine legat, 
cu părul blond şi ochi albaştri. Nu se prăpădea cu 
învăţătura, mai trebuia împins de la spate, dar avea cap 
bun, cînd se apuca de-o treabă puteai fi sigur c-o duce la 
sfirşit. 

M-au impresionat cu deosebire părinţii lui — oameni 
simpli, muncitori, dar foarte harnici, gospodari, care-şi 
ţineau odrasla ca pe un prinţ. 

Le-am spus de mai multe ori că nu fac bine, că băiatul 
trebuie învăţat să muncească serios şi să preţuiască. 
munca, precum şi ceea ce rezultă din ea. 

«Avem unul singur, doamnă! îmi răspundeau. Cit trăim 
noi — pentru el muncim, iar Petrică merită să facem 
pentru el toate sacrificiile! E băiat bun!» 

În sfîrşit, Petrică a terminat liceul şi-a intrat la o 
facultate din cadrul A.S.E., nici nu ştiu la care. Făcuse 
meditații, părinţii cheltuiseră mulţi bani (deşi voi îmi 
cunoaşteţi părerea, ştiţi că eu sînt împotriva «mersului cu 


234 


GEORGE ŞOVU 


cîrje prin viaţă». Aşa mi se par meditaţiile — nişte «cîrje» 
pentru minţile mai s/abe, care n-au curajul să înfrunte 
singure examenele vieţii, singure acela incluzînd ajutorul 
legal şi necesar pe care îl primesc şi trebuie să-l 
primească, în cadrul învăţămîntului organizat, din partea 
celor investiţi cu asemenea misiune, din partea 
profesorilor. În rest, ai desprins nişte instrumente, te 
foloseşti de ele! De tine depinde totul! Dar, în sfirşit..., nu 
e acum momentul...). Făcuse deci şi Petrică meditații şi 
mi-a fost teamă să-i sfătuiesc pe părinţi să nu-l 
pregătească astfel, fiindcă, singur, n-ar fi învăţat şi n-ar fi 
intrat. Aşa — mare bucurie a fost în familia Marcu, odată 
cu intrarea fiului la facultate. M-am bucurat şi eu, sincer! 


După prima sesiune de examene însă — pe care o 
trecuse cu bine — Petrică s-a schimbat cu o sută optzeci 
de grade. 


Mai întîi, a început să lipsească de-acasă. Ce spaime, 
ce disperare a provocat prima asemenea lipsă în familie, 
lipsa neanunţată, bineînţeles. Părinţii lui mi-au dat telefon 
pe la ora trei noaptea, după ce îl căutaseră pe la spitale, 
la Morgă, la Miliţie..., fără să-i dea de urmă. Erau 
înnebuniţi... S-au scuzat, mă rog!... 

l-am liniştit, spunîndu-le că aşa am păţit şi noi — eu şi 
cu mama — cînd fratele meu, ajungind bărbat în toată 
firea şi fiind necăsătorit, a lipsit prima noapte de-acasă. 

«Nu-l mai căutaţi, le-am zis, o să vină el miine 
dimineaţă, ori pe la prînz, sau seara, ori poimiine. O să 
vină! Veţi vedea atunci ce e de făcut»... 

Petrică a revenit acasă peste două zile — vreme în care 
n-a dat nici un semn de viaţă, un telefon măcar. A sosit 
binedispus, cu zîimbetul pe faţă... «M-am destins şi eu 
puţin, după sesiune!» a fost răspunsul... 

«Bine, dar... au încercat părinţii. La noi nu te-ai gîndit? 
N-am ştiut nimic de tine..., ne-ai lăsat aşa cu inima pe 
jar>..., a continuat mama, care şi avea o boală de inimă şi 


235 


TANDREŢE 


mai ales ficatul îl avea bolnav (făcuse de trei ori 
hepatită)... 

«De-acum încolo, să ştiţi, voi lipsi tot mai mult i-a 
avertizat, nepăsător, studentul. 

Soții Marcu au început să se intereseze pe unde-şi 
pierde nopţile odrasla lor, mai ales că reîncepuseră 
cursurile, iar el lipsea de la facultate, nu se mai 


pregătea... 
Cu chiu, cu vai au aflat: Petrică găsise o colegă mai 
mare, din anul IlI — de la aceeaşi, ori de la altă facultate 


— n-are importanţă, femeie căsătorită, al cărei bărbat 
lucra undeva într-un orăşel de pe Valea Prahovei, fiind 
inginer. Omul muncea ca s-o ţină pe ea la facultate, la 
cursuri de zi... Munceau şi părinţii studentei pentru 
aceeaşi «nobilă» cauză! îi luaseră o garsonieră în 
Bucureşti, îi dădeau bani de cheltuială..., iar ea îi 
cheltuia... cu cine apuca, în ultimul timp cu Petrică... 

Situaţia a devenit cu adevărat gravă cînd băiatul, 
familiei Marcu, fostul meu elev, s-a îndrăgostit de femeia 
aceea, mai mare ca el cu vreo patru-cinci ani (ca 
studentă era numai cu doi), hotărîndu-se s-o ia de soţie. 

«Dar nu e măritată?» l-au întrebat părinţii. 

«Va divorța!» 

«E mai mare ca tine, acum poate că nu observi, dar 
mai tîrziu?» 

«N-are importanţă, o iubesc!» 

«O iubeşti acum, peste cîțiva ani însă»... 

«Nu înţelegeţi, domnule, că orice-aţi zice şi orice-aţi 
face voi eu tot cu ea mă însor?!» a sosit replica, plină de 
înțelepciune a studentului... 

Mamă-sa a izbucnit în plins, încercînd să-l roage, să se 
mai gindească... 

«Poţi să plîngi oricît, nu mă interesează!» i-a răspuns 
el, drept răsplată pentru toată viaţa şi sănătatea ei 
risipite la căpătiiul lui, în jurul lui, pe urmele lui... 


236 


GEORGE ŞOVU 


«Cum îndrăzneşti, măi nemernicule, să-ţi baţi joc de 
mamă-ta?» l-a apostrofat tatăl, îndurerat. 

«Mă faci pe mine nemernic?» a ţipat odrasla, sărind de 
unde se afla, cu mîna ridicată... 

«Ridici mîna asupra mea?! Aici ai ajuns?!» a întrebat, 
uluit, lulian Marcu, tatăl, vrînd parcă să se repeadă spre 
el. 

A sărit mama şi s-a aşezat în faţa băiatului, să-l apere. 

Petrică încremenise retras într-un colţ al camerei. 
Devenise de ceară. 

«Dă-te la o parte, femeie, că nu-i fac nimic... Vreau să-i 
spun doar că asemenea miini, ridicate asupra părinţilor, 
se usucă!» 

S-a oprit, s-a aşezat pe un scaun, ducîndu-şi braţul spre 
inimă, prin care îi trecuse un fulger. 

«De azi înainte pentru mine nu mai exişti, băiete! i-a 
spus, în continuare. Poţi să rămii aici, poţi să pleci unde 
vrei şi cu cine vrei, pentru mine nu mai exişti. Ai murit!» 

Avea un chip ca de piatră! Sa ridicat şi a ieşit din 
cameră!... 

Anul întîi l-a absolvit cu greu, cu restanţe în toamnă. 
După aceea, fostul elev, în care investise atita suflet, a 
plecat definitiv din casa părinţilor săi, căsătorindu-se cu 
femeia aceea. S-a lăsat de facultate. Se pare că ar fi 
trecut la fără frecvenţă... Probabil, munceşte undeva... 

Am vorbit, de curînd, întîmplător, cu mama lui. Mi-a 
spus că a trecut prin oraşul în care s-a stabilit. l-a aflat 
adresa şi i-a trimis vorbă să vină undeva [i-a propus un 
punct de întîlnire) măcar să-l vadă, cîteva minute... 

L-a aşteptat trei ore. N-a venit... 

«Cînd îţi tai singur rădăcinile şi apuci pe-un drum de 
viaţă spălat în rîu de otravă, poţi să respiri aerul cel mai 
pur, degeaba! Eşti tot un mort printre vii! exclamă 
ziaristul, încrîncenat. Pentru că să nu-mi spună cineva că: 
femeia-l iubeşte, şi el o iubeşte, că se-nţeleg şi c-o duc 
bine! In acest caz, binele adevărat nu există, nu poate fi. 


237 


TANDREŢE 


Cel mult se realizează o spoială, o coajă, dincolo de care 
foiesc şerpi»... 

„Ceea ce mă frămîntă pe mine, Dragoş — a continuat 
Andreea — este răspunsul care s-ar putea da la 
întrebarea cu care parcă oamenii s-au născut pe buze: De 
ce? în cazul lui Petrică Marcu, precum şi în altele pe care 
eu sau voi le cunoaştem. De ce s-a schimbat acest băiat? 
Unde s-a greşit? Ori de ce? în cazul Casandrei... 


N-o cunoaşteţi, a terminat abia anul trecut liceul. Am 
avut-o doar elevă, timp de patru ani, vreau să spun că nu 
i-am fost şi dirigintă... M-am frămiîntat mult pentru ea, am 
pregătit-o în afara orelor obişnuite, pe ea ca şi pe alţii; am 
prezentat-o, începînd din clasa a IX-a, la olimpiadă şi-am 
ajutat-o să cîştige în fiecare an premii pe ţară. Se ataşase 
mult de mine şi, în mod firesc, şi mie îmi era dragă. Am 
făcut dintr-un copil, care, la început, se afla în mulţime, 
fără să se vadă, un cap de afiş. Am intuit că poate din 
punct de vedere intelectual. Credeam că şi altfel... 

Cu mine era foarte tandră, mă dezmierda cu tot felul 
de vorbe rostite cu o voce de «înger». Mamă-sa îmi 
spunea că şi acasă se purta la fel. Semăna prea mult cu 
mama şi, de-aceea, îşi iubea cu deosebire tatăl. 

A intrat, bineînţeles, la facultate — la chimie industrială 
— în condiţii foarte bune. Pentru ca, după aceea, ca şi în 
casa părinţilor lui Petrică Marcu, să înceapă calvarul. 
Casandra parcă a înnebunit dintr-odată. S-a îndrăgostit de 
un băiat care nici măcar nu s-a prezentat la examenul de 
admitere la medicină, unde pretinde că vrea să meargă şi 
care nici nu munceşte nicăieri. Stă acasă, cheltuieşte 
banii mamei sale care e doctoriţă (tată n-are, i-a murit) 
sau vagabondează, iar Casandra e umbra lui: lipseşte de- 
acasă zile şi nopţi, ca şi Petrică — fără să dea un telefon, 
lipseşte de la facultate, nu mai învaţă... 


238 


GEORGE ŞOVU 


Cînd am stat de vorbă cu ea, rugată de părinţi, mi-a 
răspuns că «dacă au făcut-o, sînt datori s-o crească, 
suportîndu-i orice!>... 

Pentru ca în alt caz, de data aceasta tot al unui băiat — 
n-a fost elevul meu şi nici al liceului, dar îi cunosc pe 
părinţii lui — să mă întreb de asemenea uluită: De cel De 
ce a plecat Daniel de-acasă? El nici măcar n-a mai intrat 
la facultate. A terminat, cu chiu, cu vai, liceul, trecînd 
printr-un fel de astenie a voinţei şi-a întregului organism. 
Toată lumea a crezut că e bolnav. L-au internat, de mai 
multe ori, în spital, l-au tratat... El însă n-avea nevoie de 
nici un tratament sau, mai ştii?,!... In orice caz, după 
bacalaureat, a plecat de-acasă, n-a mai vrut să rămînă cu 
părinţii. Motivul: «nu-şi mai suportă mama, pentru că l-a 
sufocat cu iubirea ei!». Şi, pornind de la ea — Daniel şi-a 
extins neiubirea lui şi asupra tatălui, ca şi asupra unei 
surioare, aflate abia în clasa a VI-a... A decis că vrea să 
trăiască singur, «pe picioarele sale». 

«Şi ce-au făcut părinţii în situaţia aceasta?» a întrebat 
Radu. 

Tatăl lui Daniel, care este director al unui trust de 
construcţii şi profesor universitar, i-a spus: «Dacă asta ţi-i 
voia, băiete — tu ştii că dragoste cu sila nu se poate — 
du-te! la de aci ce vrei, te ajut să-ţi găseşti de lucru, să-ţi 
găseşti casă, încearcă! Poate-ţi va fi mai bine fără noi!>... 
Se abţinea să nu izbucnească în plins... 

l-a găsit, într-adevăr, de lucru, la o mare uzină. A vorbit 
cu oamenii de răspundere de-acolo să-l supravegheze şi 
să-l ajute... In ceea ce priveşte casa, Daniel n-a vrut 
altceva decît un cămin de muncitori nefamilişti. l-au dat o 
cameră! Se părea că lucrurile se îndreaptă pe un făgaş 
bun. Daniel a început să muncească. Dar, nici după o 
lună, a plecat de la fabrică. A dispărut... fără urmă! Vă 
daţi seama ce-a fost pe sufletul celor de-acasă. Mama s-a 
îmbolnăvit grav, făcînd o depresie nervoasă. Au internat-o 


239 


TANDREŢE 


în spital... L-au căutat mult, pînă au descoperit că a ajuns 
un simplu vagabond... 

Salvarea i-a venit de la o fostă colegă de clasă, pe 
care, reîntiîlnind-o, s-a îndrăgostit de ea. Fata l-a 
determinat să se întoarcă acasă. L-a luat cu ea la fabrică, 
e şi ea muncitoare. Daniel s-a apucat de lucru. S-a 
calificat strungar. Au dat apoi examen amindoi la 
Politehnică, devenind studenţi la cursurile serale...” 

«Aşadar — iubiri şi iubiri! a exclamat Dragoş. Unele 
înalţă, altele doboară! Totul e să ştii să alegi!»... 


„Mulţi oameni greşesc în viaţă, într-un fel sau altul. Nu 
e om care să nu fi greşit măcar o dată, măcar cu ceva! se 
auzi, după atita timp şi glasul lui Cezar, un alt băiat, coleg 
— mult mai tînăr însă — cu Vlad, era avocat. Oamenii 
greşesc..., se îndreaptă, mai repară! Ceva este însă 
ireparabil, în cele mai multe greşeli, ceva aş zice este 
ireversibil!” 

«Greşeală şi ireversibilitate! iată un titlu interesant»! 

„O fi interesant, Dragoş, dar realitatea pe care-o 
vizează este departe de a fi îmbucurătoare! Deci, reluînd, 
subliniez: ceva este ireversibil — timpul, timpul măcinat, 
înghiţit de săvîrşirea greşelii, mai ales de ispăşirea 
urmărilor ei. Timpul scurs nu ni-l mai dă nimeni înapoi! Un 


minut din viaţă e important! «Pierdem în viaţă ani — şi 
cerşim la moarte o clipă spunea Nicolae lorga”. 
«Şi cu suferinţa, cu suferinţa omenească — întrebă 


Janette, doctoriţa, cum rămîne?» 

„Poate nicăieri nu este atît de evidentă ca în domeniul 
justiţiei balanţa care măsoară timpul iremediabil pierdut 
şi suferinţa umană generată de greşeală... 

Acum citeva zile mă aflam într-un loc unde se ispăşesc 
sentinţe! Am stat de vorbă cu nişte tineri... 

«Tu pentru ce te afli aici?» l-am întrebat pe unul. 

«Păi,... am furat!» 


240 


GEORGE ŞOVU 


«Ce-ai furat?» 

«Am spart magazinul din comună, împreună cu fratele 
meu, mai mare, şi-am furat obiecte în valoare de...» 

«Şi de ce-aţi făcut acest lucru? N-aveţi ce mînca, n- 
aveaţi cu ce trăi? Eraţi într-o nevoie deosebită?» 

«Ei, aveam noi nevoie de nişte bani..., că am vrut să 
vindem lucrurile luate, dar ne-au prins!» 

«Şi-acum?» 

«Şi-acum o să stau aici un an!» 

«Şi fratele?» 

«Păi, el e major, aşa că face mai mult; el îi dincolo, 
unde-s cei mari»... 

M-am uitat atent la interlocutorul meu: era un copil de 
10 ani, mic de statură, dar îndesat, avea nişte ochi vioi, 
care contrastau cu vorba lui domoală, tărăgănată, de 
cioban. 

«Îţi pare rău de ce-ai făcut?» l-am întrebat. 

«Asta-i sigur!... Că bine era cu oile la stînă! leşeam la 
cîmp, nu mă piîndea nimenea din spate. Dacă făceam 
treabă bună, nu dădeam seama la nimeni! Că eu i-am 
spus lui Gheorghe: măi nene, nu trebuie, îi rău ce zici tu. 
Las-o focului de motoretă, că ne-om lua noi mai încolo. Și- 
apoi ce-or zice ai noştri cînd or afla?!» 

«Şi ce-au zis ai voştri?» 

«D-apoi că doară n-a murit mama noastră! Bine că tata 
îi mort mai demult! lar alţi fraţi îs mai micşori! Ei ce ştiu? 
Plîng doar cînd rid ceilalţi copii de ei la şcoală! Uite hotii! 
aşa le strigă. Şi doară ei, săracii, n-au furatără nimic! Noi 
i-am făcut de ris. Mare belea pe capul mamei!» 

«Văd că-ţi pare rău, într-adevăr!» 

«Rău, domnule!» 

«Şi-aici?» 

«Aici..., ca aici! Noroc că ne învaţă o ţiră de carte, că eu 
am cam plecat de la şcoală. Mai mult cu oile. Aici îmi mai 
aduc aminte, mai învăţ cite ceva!» 

«Dar, tu, tu ce-ai făcut?». 


241 


TANDREŢE 


Băiatul de-alături, căruia i-am adresat întrebarea, e 
mult mai dezvoltat decît colegul său de bancă. Brunet, cu 
sprincene negre, mari, aplecate peste nişte lumini ce 
pîlpîie parcă speriate, cu faţa asprită de vînt, cu buzele 
uscate, parc-ar fi mistuit de-o febră interioară, se ridică 
cu greu, ferindu-şi ochii. 

«Tu pentru ce eşti condamnat?» reiau întrebarea. 

«Eu am fost la o înmormiîntare»»... 

«Şi?» 

«Şi-acolo m-am îmbătat!» 

«Doar nu pentru asta ai fost adus aici!» 

«Bineînţeles că nu! Eram cu un prieten mai mare». 

«Cîţi ani ai?» 

«Optsprezece!» 

«Şi prietenul?» 

«Avea 25!» 

«De ce zici că ... avea?» 

«Fiindcă acum..., acum îi mort!» 

«Mort? Cine l-a omorît?!» 

«Se cheamă că eu!» 

«Cum tu? Ai zis că-ţi era prieten, doar!» 

«Da, prieten, dar şi el era beat şi, din una, din alta, ne- 
am luat la harţă. El a rupt un par dintr-un gard şi m-a pălit 
drept în cap. Vedeţi — aici, unde-i semnul!» 

Mă uit. Într-adevăr, o tăietură lungă de cinci-şase 
centimetri ieşea la iveală din părul tuns scurt, aproape 
ras. 

«Am văzut atunci stele verzi şi-am simţit sîngele 
curgîndu-mi pe faţă! Nici n-am ştiut cînd am scos cuțitul 
din buzunar (purtam totdeauna la mine un cuţit) şi, cînd 
s-a apropiat să dea din nou, n-a mai apucat, fiindcă l-am 
lovit şi eu cu cuțitul. Am simţit că l-a străpuns puţin. Am 
zis că l-am înţepat doar...; se vede treaba, cum au zis şi 
doctorii care l-au tăiat după aceea, că s-a nimerit să fie în 
inimă. Aşa că... L-am văzut căzînd, cît era de mare şi nici 
că s-a mai sculat! Am căzut şi eu, mi s-a făcut rău! Ne-a 


242 


GEORGE ŞOVU 


găsit cineva, un om din sat, care-a trecut pe-acolo 
(începuse să se însereze) şi aşa... am ajuns aici». 

«Cît eşti condamnat?» 

«Apoi, mult... opt ani! O să ies bătrîn de-aici, dac-oi mai 
ieşi!» 

«Cum bătrîn?! Ai zis că ai abia optsprezece ani!» 

«Ei, dar opt ani.... nu cred să am răbdare să-i aştept să 
treacă!... Dacă nu mă pălea în cap! Ori să fi «murit 
atunci! Scăpăm!... Scăpăm şi de ruşine şi de»... 

«Umanitate în suferinţă!»... 

„Ai dreptate, ziaristule, însă locul acela despre care 
pomeneam constituie un mijloc de regenerare morală, de 
regenerare umană, de repunere în drepturile de om, în 
măsura în care acestea n-au fost vital afectate... 


lată, de pildă, am aflat, în împrejurările respective, că 
unii tineri, care ajunseseră acolo în urma a diferite abateri 
căzute' sub, incidenţa legii şi care în timpul detenţiei şi-au 
completat şi şcoala, au învăţat o meserie şi, mai presus 
au  chibzuit la drumul vieţii lor de pînă atunci, 
maturizîndu-se — sigur, suferinţa a contribuit la grăbirea 
procesului maturizării — şi-au asumat total răspunderea 
asupra vieţii lor. Încadraţi în colective de muncă, ei îşi fac 
datoria, străduindu-se să şteargă din viaţa lor o pată care, 
uneori, nu se poate şterge toal! De altfel, mi s-au pus la 
dispoziţie şi nişte scrisori de la asemenea tineri care au 
devenit membri utili ai societăţii. Am văzut şi scrisori ale 
unor conduceri de întreprinderi, de unităţi, care vorbeau 
elogios la adresa unor oameni reciîştigaţi pentru o viaţă 
demnă. Sînt, dacă vreţi, nişte scrisori de acreditare 
obţinute, e drept, după chin şi jertfe, uneori prea mari şi 
cu urmări de neşters, dar, în sfîrşit, scrisori de acreditare 
pentru postul de... Om, date de oameni unor semeni 
readuşi la condiţia omenească 


243 


TANDREŢE 


Capitolul VI 


1. 


Într-o zi, în jurul prînzului, Andreea a fost chemată de 
urgenţă la telefonul de la Recepţia hotelului. Noroc că se 
afla prin apropiere. 

— Luminița, tu eşti? 

— Mamă, te sărut! Acum am sosit de la Costineşti. A 
fost nemaipomenit, o să-ți povestesc. 

— Chiar „nemaipomenit”? întrebă Andreea, cu oarecare 
mirare în glas. Ştia că fata ei, studentă acum în anul III la 
Medicină, nu se entuziasma prea uşor în nici o vacanţă. 

— De data asta, da, nemaipomenit! se auzi vocea caldă 
a fetei. 

— Ei, atunci abia aştept să-mi povesteşti! 

— Ce fac ceilalţi: tata, bunica, tânăra generație? 

— În general, bine, Luminiţa! 

— Cum, „în general”? Ce-nseamnă asta? Te pomeneşti 
că Nanei nu-i prieşte? 

— Ba, Nana se simte bine, iar de copii — ce să-ţi spun 
— aici e „raiul” lor, au şi muntele şi marea la un loc!... 

— Atunci, tata? a tremurat glasul Luminiţei, s-a 
întîmplat ceva cu el? 

— Nu te speria — nu e nimic deosebit, doar că i-au 
reapărut, de cîteva zile, semnele durerilor vechi, la rinichi. 


244 


GEORGE ŞOVU 


Tot încercăm să le strunim cu fel de fel de medicamente. 
Astăzi se simte mult mai bine. Acum e în parc, citeşte. N- 
a ştiut că eşti tu la telefon, că ar fi ajuns aici înaintea 
mea. 

Luminiţa a tăcut cîteva secunde... 

— Mamă!... 

— Da, fetiţa mea... 

— N-artrebui să vină şi el miine acasă? 

— Cum „şi el”, dar cine mai vine miine acasă? 

— lartă-mă, am uitat să-ţi spun, tu trebuie să vii, de 
urgenţă! aşa s-a exprimat tovarăşul de la Inspectoratul 
Şcolar care a dat telefon adineaori: „Spune-i mamei 
dumitale să vină de urgenţă, miine să fie la Bucureşti, 
pentru că poimiine liceul urmează să fie vizitat de nişte 
delegaţii străinei” 

— „Nişte”?!... 

— Da, „nişte”! aşa a spus. Şi că miine ar trebui să iei 
legătură cu Inspectoratul... Mamă, ia-l şi pe tata, mi-e 
foarte dor de voi!... Ne întoarcem pe urmă cu toţii la 
munte, să cărăm toată „trupa”... 

Noaptea, lui Vlad i s-a făcut rău de tot. Spre ziuă. 
Andreea s-a urcat la volanul maşinii şi a plecat cu el la 
Bucureşti. A ajuns în mai puţin de trei ore. Au mers direct 
la spital. l-au administrat nişte calmante, după care i-au 


făcut tot felul de radiografii, urografie... Medicii — se 
adunaseră cîţiva în jurul acelor imagini — păreau 
îngrijoraţi. 


— Tovarăşe Cosmescu — s-a decis unul să vorbească 
— sînt nişte lucruri neclare... 

— Adică? a întrebat Vlad cu spaimă în suflet. 

— în vezica urinară apare, în toate imaginile, o pată 
care poate fi: un calcul, în cel mai fericit caz... 

— Sau?... 

— Sau... un polip, ori o tumoare!... lar în rinichiul stîng, 
un chist... Dar lucrurile nu sînt sigure. Trebuie să mergeţi, 


245 


TANDREŢE 


de urgenţă, la profesorul P., de la Spitalul Fundeni. El e 
marele nostru specialist... 


Au ieşit năuciţi... 

— Curios e, a spus Vlad, că nu mă mai doare nimic, în 
afară de suflet. Mi s-a făcut aşa o milă de mine!..., a dat-o 
el pe glumă, încercînd să zimbească. Andreea era 
încrîncenată. Îl ţinea strîns de mină. Vlad ii simţea 
tremurai interior... 

— Bineînţeles că nu e nimic serios! a exclamat ea, 
numai c-o să înnebunim pînă miine. 

— De ce să înnebunim? Dacă ceea ce au spus doctorii 
se confirmă, tot nu va mai fi mare lucru de făcut, iar dacă 
„nu e nimic serios” — cu atît mai mult nu are rost să ne 
frămîntăm — a răspuns Vlad... „Uite, aşa poate să 
înceapă sfirşitul!” se gîndea. „Ba nu, că sfîrşitul a început 
de-acum cincizeci de ani, de cînd m-am născut”. (Vlad 
urma să împlinească, peste cîteva zile, cincizeci de ani!)... 


2. 


Luminiţa nu-i mai dădea drumul din braţe. ÎI ţinea 
strîns, de parcă ar fi vrut să nu-l piardă. „Tăticuţul meu!” 
i-a şoptit ea, la un moment dat, mîngiindu-i părul, prin 
care începuseră să apară lumini de argint. Apoi i s-a 
cuibărit sub mîna dreaptă, lîngă piept. Aşa proceda şi cînd 
era mică şi trecea prin vreo spaimă. Dacă erau amîndoi în 
casă — şi el şi Andreea — la el alerga, s-o ia în braţe şi s-o 


246 


GEORGE ŞOVU 


ascundă, ferind-o astfel de ceea ce i se părea ei că o 
ameninţă. Acum însă... spaimele îi soseau dinspre acel 
piept de care îşi lipise obrazul... Şi ce bucuroasă venise 
din vacanţa de la Costineşti, abia aştepta să-i vadă, să le 
povestească!... A izbucnit în plîns. 

— Linişteşte-te, Luminiţa, te rog! i-a spus judecătorul. 
N-am nimic! Uite, nu mă mai doare nimic!... li mîngiia 
părul blond, cu umbre de aramă, mlădiat în valuri ca de 
mătase, lucind în soare. Crescuse mai înaltă decit 
Andreea; era subţire la trup, cu picioare lungi, frumoase, 
cu forme parcă desenate din miîngiieri tandre şi armonii 
perfecte; avea o faţă cu linii dulci, ochi albaştri, ca ai lui 
Vlad, gură mică şi buze pline, precis conturate, un nas fin, 
puţin „în vînt”... Cînd o vedeai, nu se putea să nu întorci 
capul, spre a o privi îndelung. Intr-o zi, era cu Vlad pe 
stradă. Judecătorul s-a oprit să cumpere o revistă, de la 
un chioşc. Luminiţa a făcut cîţiva paşi singură. Au trecut 
pe lîngă ea două femei mai în vîrstă. „Priveşte, ce minune 
de fată!” a exclamat una, adresîndu-se celeilalte. „Ferice 
de mama care a născut-o şi se bucură de ea!”. Vlad 
tocmai ajunsese lîngă ele şi le-a ascultat... 


Andreea era într-adevăr fericită c-o avea pe Luminiţa. 
Cînd era mititică, ea, Andreea, se căina de nenumărate 
ori pentru că n-o născuse Nana băiat!... 

„De ce să fi vrut să fii băiat?” a iscodit-o, pe-atunci 
„tata Mihalache”, vecinul ei. 

„Dintr-o mie şi unul de motive!” a exclamat fata, cu 
importanţă. (Auzise şi ea expresia asta şi îi plăcuse.) 

„Şi care ar fi acela, «unul», Andreea, tată?” a întrebat-o 
vecinul, curios să audă ce-o să-i răspundă năzdrăvana... 

„Ca să fiu băiat! a sosit, prompt, replica... 

În timpul sarcinii, Andreea îşi dorea foarte mult o fetiţă. 
A fost fericită cînd a născut-o. Şi fericirea aceasta, cu 
toate grijile, îngrijorările, chiar spaimele, într-o perioadă, 
pe care le-a trăit pentru ea, împreună cu Vlad, cu toată 


247 


TANDREŢE 


truda la care s-au supus, în cei douăzeci de ani ce 
trecuseră de-atunci, fericirea aceasta se păstra şi acum, 
înmulțită, înflorită. 

Luminiţa a fost un copil pe care Andreea şi Vlad l-au 
crescut cu mare iubire şi l-au crescut ei, nu altcineva — 
bunici, rude, femei special tocmite — nu, ei, chinuindu-se, 
fără îndoială, dar bucurindu-se totodată, pentru fiecare 
zîmbet al fetei, pentru fiecare vorbă, pentru fiecare 
gest!... Rare bucurii; bune de aşezat în cămara cea mai 
tainică a fiinţei — drept izvor de mereu nouă lumină 
pentru paşii, nu de puţine ori, încordaţi ai vieţii, şi de 
nouă putere!... 

Era o fetiţă veselă, care umplea casa cu risul ei 
cristalin, cu vorbele ei — peltice la început, dar cu atit 
mai „dulci”, cu ţopăitul într-un picior... 

Andreea a îmbrăcat-o întotdeauna ca pe o păpuşă de 
excepţie — de la pijamalele, în care o culca, la rochiţele 
de joacă şi pînă, mai ales, la toaletele, cu care o scotea în 
lume. Îi cumpăra fel de fel de „materiale”, concepea 
singură modelele, de multe ori le croia singură şi le 
cosea!... Era conştientă că răsfăţul acesta s-ar putea să-i 
facă rău mai tirziu, să-i creeze deprinderi care ar putea-o 
incomoda altă dată, dar nu se putea abţine. Dorinţa de a 
o vedea „cum nu e alta” era mai puternică, învingea. 
Noroc că Luminiţa a rămas — ceea ce a fost întotdeauna 
— un copil modest, „cu capul pe umeri şi cu picioarele pe 
pămînt”, cum îi plăcea ei să spună. „Să nu vă faceţi griji 
cu mine — le spunea părinţilor — vedeţi-vă de-ale 
voastre, şi aşa aveţi prea multe, eu sînt o fată cu capul pe 
umeri şi cu picioarele pe pămînt!”... 


Alături de ea, Andreea şi-a retrăit copilăria — poate că 
adevărata copilărie, apoi s-a lăsat bintuită de toate 
înfiorările din anii adolescenţei... Acum îşi răsfaţă sufletul 
în luminile, din ce în ce mai clare, mai aşezate, ale vîrstei 
cu zborul cel mai înalt şi mai cutezător: tinereţea! 


248 


GEORGE ŞOVU 


Una din marile bucurii ale anilor fragezi o constituia 
prima zăpadă... 

„Mamă, ninge!” striga, parcă şi cu sufletul, cu ochii, cu 
toată fiinţa ei, Luminiţa... 

Lăsa orice treabă, indiferent ce-ar fi avut, şi ieşea cu 
fetiţa să se plimbe pe sub dansul acela lin, calm ori, 


dimpotrivă, zăpăcit al „steluţelor ce pling” — aşa le 
spusese Luminiţa, odată, fulgilor de nea: „steluțe care 
plîng!”... „Nu vezi, i se adresase ea mamei, de cum ajung 
pe obrajii noştri, fulgişorii în formă de stea se fac 
lacrimi!”... Se plimbau, se băteau cu primii bulgări de 
nea, se dădeau, amiîndouă, cu săniuţa!... Ori rideau pe 
săturate — aici îl aveau tovarăş bun şi pe Vlad — la 


spectacolele cu păpuşi, cu marionete, cu copii şi pentru 
sufletul lor, în primul rînd, la cele ce se petreceau sub 
cupola circului, loc de care Luminiţa era parcă fascinată... 

Fetiţa încerca s-o copieze pe mamă-sa în toate. Se 
repezea, de exemplu, la telefon, ori de cite ori îl auzea 
sunînd, şi, ridicînd receptorul, începea să vorbească, 
trudindu-se să împrumute tonul scurt şi răspicat al 
Andreei, deşi glasul ei cristalin nu se potrivea deloc cu o 
asemenea atitudine. 

Căuta, apoi, prin şifonier, ori prin alte dulapuri şi 
scotea, înşirindu-le pe covor, toţi pantofii cu toc înalt ai 
Andreei, poşetele şi căciulile de blană, după care începea 
„să se gătească”. Işi vîra picioruşele în pantofi, îşi „proba” 
cîte o căciulă pe cap, pierzindu-se cu ochi, cu nas, cu 
totul, în împărăţia ei caldă, îşi agăța cîte o poşetă de mînă 
şi pleca... la plimbare. Păşea încet, tiîrşind pantofii (la unii 
le-a şi desprins tocurile), pînă ce ajungea în dreptul unei 
oglinzi mari, aflată pe un perete. Aici, împingea căciula 
spre ceafă, ţinînd-o cu mîna să nu-i cadă, eliberîndu-şi, în 
felul acesta ochii şi începea să se  „admire”, 
schimonosindu-se în tot felul, pînă ce se hotăra la „figura 
serioasă, demnă, şarmantă”, cum va spune ea mai tîrziu. 
Se despărţea apoi de oglindă, făcînd o plecăciune, către 


249 


TANDREŢE 


propria ei imagine şi pornea „într-un tur” prin toate 
camerele. Cînd sfirşea, se aşeza în grabă pe covor, 
arunca „gătelile” şi începea să-şi maseze picioruşele care 
o dureau în urma efortului la oare fuseseră supuse. 
Momentul de revigorare nu dura nici un minut; Luminiţa 
se ridica şi încerca alte „toalete”, schimba pantofii, 
poşeta, căciula. Şi, din nou, plimbare, plecăciune... 
Aproape de fiecare dată o descoperea mamă-sa. 
„Luminiţa — i se adresa Andreea cu un glas voit supărat 
— ţi-am spus să nu mai umbli cu lucrurile mele! Aşteaptă 
să te faci mare, o să-ţi cumpăr şi ţie!”... „M-am gătit şi eu 
oleacă, mami”, răspundea fetiţa, zimbindu-i cu toată 
fiinţa ei. 

Cînd s-a făcut de şapte-opt ani, în zilele „cu prăjituri”, 
mamă-sa nu mai scăpa de ea: stătea tot timpul în 
bucătărie, vrînd „s-o ajute” pe Andreea, „ca să le termine 
mai repede”... „Mă laşi apoi să mănînc cîte vreau eu!” 
exclama Luminiţa... „Bineînţeles, că te las!” îi răspundea 
mama, zimbindu-i, fiindcă ştia că pofta îi era mare, altfel 
nu mînca mai mult de una-două... 

Cu fiică-sa alături a devenit Andreea patinatoare, îşi 
dorise, în propria ei copilărie, atît de mult să patineze... 
Nu-i cumpărase însă nimeni patine. Acum a cumpărat şi 
pentru fată, dar şi pentru ea. Şi au apărut amîndouă pe 
gheaţă. Au învăţat să alunece pe oglinda aceea rece şi 
primitoare, să facă piruete, să danseze... Erau fericite ori 
de cîte ori se îndreptau împreună spre patinoar. Le stătea 
şi bine, mai ales că Luminiţa creştea repede, o prindea 
din urmă pe Andreea... 


O adevărată fericire constituiau pentru fetiţă zilele, 
săptăminile, uneori, pe care le petrecea la ţară, în satul în 
care se născuse tatăl său. Mama lui Vlad o iubea nespus, 
iar pentru Luminiţa „mamaie de la ţară” era un fel de 
„Zînă bună” a acelor locuri, a grădinii, a pădurii, o „zînă” 
care-o aştepta cu porumb fiert ori copt lingă jar, cu mere, 


250 


GEORGE ŞOVU 


cu pere, cu nuci, cu smeură şi cu mure, pe care i le 
culegea de prin cotloanele pădurii de fagi şi de stejari, cu 
dovleac copt tot sub spuză de jar, peste care, atunci cînd 
îl scotea — soare aburind — turna, în căuşul cu miez ca 
de miere, şuvoi de lapte proaspăt muls. 

Cînd ajungea, dădea o raită prin curte să vadă găinile 
„moţate” — avea mama lui Vlad cîteva găini cu nişte fulgi 
pe cap care semănau cu un fel de conci —, să vadă pe cei 
doi cocoşi falnici, ce băteau din pinteni pe lîngă „zinele” 
ogrăziil (Luminiţa abia aştepta să-i audă, în liniştea 
nopţii, trîmbiţînd şi vestindu-şi astfel stăpiînii că nu mai e 
mult pînă ce vor trebui să se scoale), să vadă „viţeluşul”, 
cum îi spunea ea, altul în fiecare an, cu care se 
împrietenea însă imediat, să-i salute pe cei doi paznici ai 
gospodăriei — pe Tarzan şi Leu — (de zeci de ani, toţi 
ciinii ce trecuseră prin această curte fuseseră numiţi 
astfel) şi să se ia la întrecere cu ei, alergînd pe zăvoiul din 
apropiere. leşea apoi în grădină şi se plimba, cu mîinile la 
spate, pe sub merii ionatani, pe sub gutui, pe sub nuci..., 
adulmecînd cu năsucul acela al ei puţin „în vînt” 
miresmele pămîntului, acoperit de lucerna, de trifoi, de 
porumb, de zarzavaturi, şi ale roadelor lui. Îi plăcea să se 
rostogolească prin iarbă, să se dea „de-a dura”, într-o 
parte şi în alta, închizînd, la început, ochii parcă spre a se 
izola de lumea din oare venise şi spre a intra mai uşor în 
liniştea şi în măreţia „lumii de-acolo”, după care tînjise, 
cel mai adesea, cîte un an întreg. Deschidea apoi încet, 
încet pleoapele, mîngiind cu albastrul luminilor ei azurul 
imensei bolți de deasupra ce-i picura în suflet, printre 
crengile, doldora de roade, ale pomilor, şoapte de tainic 
mister. Cînd se ridica, începea să culeagă flori, alcătuind 
un buchet mare pe care i-l ducea, cu toată lumina şi 
puritatea fiinţei ei pe buze, bunicii sale. Mama lui Vlad o 
strîngea la piept ca pe o comoară rară, iar fetiţei îi plăcea 
să-şi pună capul în poala bătrînei şi s-o întrebe: „Bunico, 
noi cînd mai stăm de vorbă”? 


251 


TANDREŢE 


„Deseară, draga bunicii, deseară, după ce mai ostoiesc 
treburile astea.” 

„Abia aştept! îi spunea Luminiţa. Am lucruri noi să-ţi 
spun!” 

„Bine, bine! îi răspundea bătrîna. Şi eu — că doar s-au 
petrecut atitea de cînd n-ai mai venit pe la mine!” 

„Discuţiile” erau, de fapt, lungi povestiri ale mamei lui 
Vlad, care-i spunea „ciîte-s în lună şi-n stele”! Cel mai 
adesea, faptele povestite se repetau de la an la an, dar 
pe Luminiţa acest lucru n-o plictisea, dimpotrivă, ea o 
stirnea pe bătrină să-i mai spună o dată „cum a fost 
atunci, la tîrg la Piscani, cînd...”, „ori la nunta aceea, cînd 
s-a rupt podul peste rîu, de-au intrat nuntaşii la apă (nu 
se întimplase nimic grav, de fapt, mai mult sperietura şi- 
apoi hazul), „ori cînd s-a luptat bunicul cu ursul în 
pădure”, sau „cînd a fost la război, iar dînsa, bătrîna, 
rămăsese singură cu şapte copii”, sau o întreba ce mai 
face nenea Aurică, vecinul?, ori tanti Nicoleta, de peste 
drum?, dacă s-a însurat băiatul lui Bicean şi pe cine a 
luat, pe fata aceea frumoasă, din Băjeşti?... Sau, dacă, 
atunci cînd trece pe drum şi e puţin afumat, Nae, fierarul, 
mai strigă tot aşa: „Hei, hei, oameni buni! Hei, hei, 
oameni buni!...” Cineva apăruse, la un moment dat, în 
faţa fierarului, apostrofîndu-l: „Ce vrei, mă, de ce strigi?!” 
„Vreau să vă întreb: «Ce mai faceţi?! Asta e: Ce mai 
faceţi?»” a răspuns potcovarul satului, în timp ce-şi privea 
interlocutorul pe sub gene, încercînd, totodată, să-şi 
păstreze echilibrul. „Mulţumesc, bine!” s-a auzit glasul 
omului acela. „Atunci,... e bine!” s-a declarat fierarul 
mulţumit şi-a plecat. Dar, după citeva zeci de metri, a 
început din nou: „Hei, hei, oameni buni!...” 

Luminiţa ridea de se prăpădea de cîte ori auzea 
povestea lui Nae fierarul..., iar, uneori, ridicîndu-şi capul 
din poala bunicii, începea să se plimbe prin curte ( cel mai 
adesea, vara, stăteau de vorbă afară, pe prispa casei), 
împleticindu-şi mersul şi strigind: „Hei, hei, oameni 


252 


GEORGE ŞOVU 


buni...!” Şi nu se oprea, pînă ce n-o apostrofa cineva: „la, 
ascultă, de ce strigi?”, pentru ca ea să poată răspunde: 

„Vreau să vă întreb: «Ce mai faceţi?! Asta e: Ce mai 
faceţi?!?»”, după care izbucneau cu toţii în ris. 

De cînd aflase pentru prima dată „povestea”, Luminiţa 
îşi întîmpina, de la poartă, părinţii, care veneau s-o ia la 
Bucureşti, cu expresia binecunoscută lor: „Hei, hei, 
oameni buni: ce mai faceţi?!” 

Cînd a ajuns pe la vreo doisprezece ani, a făcut o 
adevărată pasiune pentru calul unchiului Valeriu, fratele 
lui Vlad. Era un cal alb şi frumos, pe care îl „botezaseră” 
Cezar. Luminiţei îi plăcea cu deosebire pentru că era blind 
şi ea putea să-l mîngiie cît voia. Băieţii lui Valeriu — avea 
doi şi erau mai mari decit Luminiţa — mergeau, pe rînd, 
cu calul la păscut, ştiau să-l înhame, să-l pună la căruţă şi 
să lucreze cu el în gospodărie, prin grădină, să rezolve 
deci fel de fel de treburi, îl duceau la rîul din apropiere şi-l 
spălau... Cea mai mare plăcere a lor era să călărească 
însă. Luminiţa s-a rugat de ei s-o înveţe şi pe ea. Au 
învăţat-o, unul urcînd-o pe cal şi ţinînd-o de un picior să 
nu cadă, iar celălalt ducînd calul de dîrlog, la pas, ori cel 
mult la trap. Curînd, fata a devenit sigură pe sine şi le-a 
cerut verilor ei s-o lase singură cu Cezar. La început, 
băieţii s-au temut, dar, cînd au văzut-o cum „se 
descurcă”, i“au strigat: „Eşti tare, verişoară! In tine avem 
un concurent serios!” „Dar ce credeaţi voi? |” le-a răspuns 
Luminiţa, umflîndu-se în pene!.. Şi, în clipa aceea, a strîns 
friul calului, fixîndu-şi călcîiele în coastele lui, aşa cum 
văzuse că făceau băieţii. Cezar şi-a încordat coama şi a 
țişnit, ca din puşcă. O pornise într-un galop nebun. Fata a 
simţit cum o străbat fiori de spaimă. Verii ei — Gabriel şi 
lonuţ — s-au speriat. Au strigat-o, spunindu-i să-l 
oprească. Dar Luminiţa se simţea acum bine, avea 
senzaţia că zboară. S-a aplecat peste coama lui Cezar 
(„modelul” era împrumutat tot de la băieţi, ei procedau 
aşa cînd îşi îndemnau calul să alerge „cît putea el”), 


253 


TANDREŢE 


căutînd să-l stăpînească din frîul — pe care-l ţinea strîns, 
cu amîndouă mîinile — şi să nu alunece de pe spatele lui. 
Dar nu cunoştea prea bine cîmpul pe care alerga. „Dacă- 
mi apare ceva în faţă?” s-a întrebat fata. Şi, chiar în clipa 
aceea, la cîţiva metri, a şi văzut un şanţ plin cu apă pe 
care fără îndoială că Cezar nu ştia cum să-l sară, ori chiar 
dacă s-ar fi întîmplat să ştie — ea nu făcuse acest lucru 
niciodată... A încercat să-l oprească şi să-i schimbe 
direcţia. Era prea tîrziu insă... Calul, observînd şi el apa, s- 
a încordat, făcînd un salt peste ea, de parcă s-ar fi aflat la 
cine ştie ce concurs. In clipele acelea, Luminiţa a luat-o cu 
adevărat în zbor, plonjînd, din fericire, într-o căpiţă de fin, 
aflată în apropiere, dincolo de şanţul buclucaş. 

Gabriel şi lonuţ, care alergau, de cîteva minute, în 
urma ei, n-au mai văzut-o. Cezar s-a oprit după cîţiva 
metri şi s-a întors, căutind-o parcă. 

„Luminiţa, Luminiţa!” strigau băieţii. Calul se apropiase 
de căpiţa de fin... şi începuse să măniînce. Atunci s-a 
ridicat şi fata, agitindu-şi braţele, ca să îndepărteze fînul 
ce-o acoperise în cădere. 

„Luminiţa, ai  păţit ceva?” a întrebat-o Gabriel, 
înfricoşat. 

„Ce să păţesc? Nimic! a răspuns ea zimbind. Am pus 
pariu cu Cezar că, în timp ce el sare peste şanţ, eu am să 
mă arunc drept în căpiţa asta de fin. Şi, după cum se 
vede, amindoi am reuşit. Merităm un premiu!...” 

„Uf, ne-ai băgat în sperieţi! a exclamat lonuţ. Chiar n-ai 
nimic, nu te doare nimic?” au mai întrebat-o ei 
apropiindu-se şi privind-o atent ca să vadă dacă „e 
întreagă”. 

„N-am, domnule, nimic! nu mă doare pe niciunde! a 
răspuns încă o dată fata. Hai, ajutaţi-mă să încalec din 
nou!” le-a poruncit ea. 

„Asta s-o crezi tu! s-a auzit glasul lui Gabriel. De-acum 
gata, a-nţărcat bălaia. Nu mai pupi zbor pe Cezar. Ce, vrei 
să te-adunăm pe făraş?” 


254 


GEORGE ŞOVU 


„Auzi, Gabi, i-a zis Luminiţa — ai grijă să nu-ţi luxezi 
limba de-atita expresivitate şi înţelepciune a vorbei!” 

„Să lăsăm expresivitatea şi înţelepciunea, verişoară!”... 

Au pornit toţi trei pe jos, cu Cezar de dirlogi... 

După cîţiva metri, Ionuț exclamă: „Phii, Luminiţa, ştii 
ceva? Eu, în locul tău, m-aş angaja la Circ. Şi m-aş 
specializa în salturi mortale!” 

„Numai dacă mi-l daţi şi pe Cezar! Cu el cu tot, da î 
Merge!” 

„Gata, tinere, spuse Gabriel, bătîndu-şi calul pe 
grumaz. Oro te-ai făcut, ajungi artist! Astăzi ne-ai făcut 
prima demonstraţie. Ai fost măreţ!...” Riîsul celor trei copii 
se revărsa peste cîmpul scăldat în mireasma aceea rară 
de fin cosit şi uscat sub zimbetele soarelui, se strecura 
printre primii şi merii din livada vecină, trecea apoi peste 
miile de feţe — cu nimb în jurul lor — dintr-un lan de 
floarea-soarelui, dînd buzna în grădina de zarzavat, 
stropită, ici-colo, cu chipuri de crizanteme de cele mai 
felurite culori... 

Vacanţele de iarnă şi le petreceau, de regulă, la munte. 
Andreea le cumpărase schiuri — şi Luminiţei, şi lui Vlad — 
şi echipament potrivit. Fata avea un costum alb, 
strălucitor, iar judecătorul unul în întregime bleumarin. 

Ea nu schia... Aşa că ori de cîte ori se urcau cu 
„telescaunul” ca să-şi dea drumul pe pirtie, Andreea îi 
aştepta jos, la sosire. li căuta tot timpul cu ochii. Cînd îi 
vedea — două panglici: una albă, cealaltă albastră, 
împletindu-şi luminile — profesoara simţea o căldură 
bună în inimă. Din cînd în cînd dispăreau însă, pentru ca, 
alteori, să nu-i mai vadă deloc. Atunci, parcă o gheară 
începea să-şi înfigă ascuţişurile în pieptul ei. Frînturi de 
gînduri, scăpate din frîu, îi ciocăneau sub frunte: „Dacă s- 
a întîmplat ceva? Dacă s-au pierdut în marea aceea albă, 
ce poate înghiţi pe oricine cu hăurile ei dintre versanturi 
de munţi?” Fără să vrea, căldura din suflet, mare, mult 


255 


TANDREŢE 


prea mare, se făcea abur, şi aburul se condensa în stropi 
de îngrijorare ce începeau să-i împodobească genele... 

— Andreea, ce e cu tine, de ce nu dormi? a întrebat-o 
Vlad, cînd a dat de ea în bucătărie. O căutase prin toată 
casa, din clipa în care, trezindu-se din somn, observase 
că nu se află în pat. 

— Vin, vin imediat, a răspuns profesoara, ascunzîndu-şi 
ochii. Mi-era sete, am băut puţină apă!... 

Vlad s-a apropiat şi i-a prins umerii cu palmele sale. 
Andreea s-a întors spre el cu faţa, izbucnind în plins... 

— Te rog să nu te mai zbuciumi, i-a spus el. O să fie 
bine! Am ieşit noi şi din altele... O să fie bine, ai să vezi!... 
Uite, nu mă mai doare nimic! 

Minţea! Durerile reîncepuseră. Deveneau parcă din ce 
în ce mai violente. Vlad înghiţise, fără să-l vadă Andreea, 
încă un pumn de calmante. Aştepta acum ca acestea să- 
şi facă efectul... 

— Hai în dormitor, că acum se face ziuă. Am impresia 
că n-ai dormit deloc! Miine trebuie să primeşti şi 
delegaţiile acelea... 

— Am dormit, i-a răspuns Andreea. Sînt odihnită! 

— Se şi vede! a exclamat Vlad... lartă-mă, n-am vrut 
să fiu nepoliticos, dar eşti realmente obosită... 

Au deschis uşa la camera fetei... Luminiţa dormea 
adunată, ţinind picioarele, cu genunchii aproape de 
bărbie. Avea întipărită pe faţă o suferinţă parcă... Aşa se 
întîmpla, de fiecare dată, cînd era frămintată, ori cînd o 
durea ceva... 

„În mii de nopţi, din aproape patru ani, Andreea şi 
Vlad îi deschiseseră astfel uşa, ori vegheaseră, cu 
schimbul, căpătiiul ei... 

Cînd împlinise zece ani, Luminiţei i-a apărut o 
umflătură la piciorul drept, la articulaţia genunchiului, în 
spate. La început cît o alună, apoi cît o nucă, ajungînd, 
pînă la urmă, de mărimea unui ou. Se făcuse roşie şi era 
dureroasă... 


256 


GEORGE ŞOVU 


S-au adresat, de urgenţă, medicilor. Au dus-o la un 
spital, la altul, la atitea. A consultat-o un doctor, altul, 
mulţi!... Nici unul n-a putut să le spună precis despre ce 
este vorba. l-au făcut analize... lar, în cele din urmă — 
operaţie!... Credeau că a scăpat, dar, după alte două luni, 
a apărut o nouă umflătură, în imediata apropiere a 
operaţiei... Disperaseră de îngrijorare, de spaimă... 

„Şi-acum? Acum ce facem?” întrebase Vlad pe doctorul 
ce-o operase. 

„Nu ştiu! a răspuns doctorul, cu sinceritate. Vom 
încerca alte tratamente!”... 

Au încercat... cu raze (nu ştiu de care), cu antibiotice, 
cu electroterapia cu tot felul de alifii, cu soluţii preparate 
din plante... 

Umflătura nu mai înainta, dar nici mai mică nu 
devenea. In schimb, îşi făcea de cap: durea, durea... 

Luminiţa, care, în general, a fost şi a rămas o 
curajoasă, nu-şi putea stăpini lacrimile de durere, în timp 
ce mergea, uneori, pe stradă... Se terminase şi cu 
patinajul, cu schiurile, cu tot, şi mai ales, cu bucuriile... 

Andreea şi Vlad stăteau, noaptea, pe rînd, şi o 
vegheau, cu toate că n-o puteau ajuta cu nimic. 

Cînd se deştepta din somn şi-i surprindea, fata îi certa, 
se supăra pe ei, spunîndu-le „să fie oameni serioşi şi să-şi 
vadă de treabă şi de sănătatea lor, că ei o să-i treacă! 
Trebuie să-i treacă!” 

Văzind-o cu cită demnitate se poartă, părinţii se 
înfiorau şi mai tare, propunîndu-şi, de fiecare dată, să 
înveţe din „lecţia” fetei, dar, spre surprinderea lor, cu 
greu puteau s-o facă. 

Sosise vara!... Andreea şi Vlad au plecat cu Luminiţa la 
mare. Fetei îi plăcea aşa de mult marea, ca şi părinţilor ei 
de altfel! Au stat vreo două săptămini. 

Incă din prima, după vreo cîteva zile deci de la sosire, 
Luminiţa a început să meargă mai bine. (Prin ce chin 
trecuse luni de zile la rînd!... Aproape că nu putea să 


257 


TANDREŢE 


meargă, de durere,, iar ea se trudea să păşească fără să 
şchiopăteze şi fără să se vadă pe chipul ei nici un fel de 
încrîncenare. Aceasta fusese împinsă mereu înăuntru, 
prinzîndu-i inima şi sufletul. Probabil că de-aceea, 
noaptea, dormea chircită, cu genunchii la gură, de parcă 
ar fi vrut să sugrume, în fiecare clipă, un strigăt de 
durere.) 

După două săptămîni, umflătura de la picior a dispărut, 
începuse să scadă şi, în citeva zile, s-a şters. Parcă nici n- 
ar fi fost... 

În tot restul timpului, cît au mai stat la mare, li s-a 
părut că soarele n-a mai apus. Lumina din fiinţele lor se 
revărsa şi în jur, zi şi noapte la rînd. Au început din nou s- 
o vegheze pe Luminiţa... li priveau cu insistenţă picior” 
şi-ar fi fost tentaţi să ţină tot timpul mîna pe locul acela, 
ca să nu mai apară umflătura. 

„Poate că şi-o fi întors norocul faţa spre noi!” a 
exclamat Andreea într-una din nopţile acelea albe... 

Au plecat de la mare fericiţi. Fata lor era frumoasă şi 
sănătoasă! „Şi mai frumoasă acum, aşa bronzată, se 
lăuda Vlad, şi sănătoasă!” 

„Vorbeşte pe şoptite” i-a zis Andreea. 

„De ce?” 

„Fiindcă vorba întreagă, răspicată, însemnează bucurie 
întreagă. lar mie mi-e frică să mă bucur!”... 

A trecut vara acelui an! A venit toamna şi a trecut şi 
ea... Începuse din nou frigul. larna intra în drepturile sale, 
cu tot cortegiul de zăpadă, de viscole, de ploi aspre, din 
cînd în cînd, cu stropi de gheaţă ce plesneau cu ne-milă 
feţele, sufletele. 

În fiecare zi, Andreea şi Vlad controlau piciorul 
Luminiţei. Doctorul care-o operase s-a uitat lung şi-a 
exclamat: „Mai sînt şi minuni! Natura le face pe cele mai 
mari!” îi  recomandase fetei un tratament de 
„consolidare”. Luminiţa l-a făcut... 


258 


GEORGE ŞOVU 


Trecuseră două zile după Anul Nou. Începeau să 
trăiască o nouă frîntură de veşnicie animați de speranţa 
că „va fi bine!”. In ziua următoare însă, Luminiţa nu s-a 
mai putut sprijini pe picior. Se sculase, ca de obicei (ea 
începuse să uite de suferinţa şi de disperarea prin care 
trecuse) şi, cînd s-a dat jos din pat, o durere vie i-a 
săgetat piciorul, smulgîndu-i un țipăt. Andreea, care era 
acasă, a alergat în dormitorul fetei... Apăruse o nouă 
umflătură, deocamdată — mică, de mărimea unei 
alune..., aşa cum începuse şi în celelalte două rînduri. A 
dat s-o încurajeze pe Luminiţa, dar ochii i s-au umplut de 
lacrimi... 

A reînceput calvarul spitalelor, al tratamentelor, 
calvarul durerii! De data aceasta îngrijorarea le ajunsese 
— şi Andreei şi lui Vlad — sus, sus de tot, ameninţind să 
le sugrume orice speranţă... 

Noroc cu fata, care s-a dovedit mai tare decit ei: „Nu vă 


speriaţi, le-a spus Luminiţa, o să vedeţi — la vară o să-mi 
treacă din nou! Nu mai e mult pînă la vară. O să sufăr. M- 
am obişnuit!”... 


Li se rupea inima, dar n-aveau ce-i face. Tratamentele 
pe la care mereu o purtau, pe oare i le aplicau ameliorau 
situaţia pentru perioade foarte scurte, dar atit. In urma 
nici unuia nu se observa un progres, din care că se fi 
putut naşte nădejdea vindecării. 

Vara aceea au aşteptat-o ca niciodată! Imediat ce s-a 
făcut cald şi au luat vacanţă, au alergat spre împărăţia 
albastră a mării, binecuvintată de puterile nemuritoare 
din inima împăratului de foc. Şi minunea s-a repetat. 
Intocmai — ca timp şi ca evoluţie. 

Nădejdile au început să înmugurească din nou. Acum, 
nu-şi mai permiteau însă fericirea nici cît în anul trecut, 
pentru că sabia pericolului le  fulgera deasupra 
capetelor... „Peste cîteva luni ce va fi?” se întrebau, cu 
inimi strînse în cercuri de îngrijorare. 

Şi, într-adevăr, peste cîteva luni... 


259 


TANDREŢE 


Şi, iarăşi a fost nevoie de aşteptare şi de încă o vară... 

Trecuse toată luna ianuarie (în care, de obicei, 
nenorocirea îşi arăta chipul). Au trecut şi februarie, şi 
martie!... 

„Este, oare, posibil?” s-a întrebat Andreea. 

„De ce să nu fie?!” a răspuns Vlad. 

„De ce să nu fie?!” îşi spunea, cu îngrijorată speranţă şi 
fata, care, înainte de a se da jos din pat, în fiecare 
dimineaţă, îşi controla, mai întîi, piciorul la locul 
respectiv... 

„De ce să nu fie?!...” a strigat, din tot sufletul, 
Luminiţa, cînd au ajuns în iulie şi se îndreptau, din nou, 
spre Sfinta Mare şi spre Sfintul Soare, cum începuse ea să 
le spună celor doi „vraci” care-i redaseră sănătatea şi 
încrederea în viaţă!... 


LU 


— Nu cumva i-o fi rău? a şoptit Vlad, din uşa 
camerei, privindu-şi fata... 

— Nu, nu cred! a răspuns Andreea. E numai 
îngrijorată!... 

In toată şcolaritatea ei, Luminiţa nu le dăduse nici un 
fel de bătaie de cap. O obişnuiseră, de mică, cu un 
program de muncă, pe care îl respecta fără să fie nevoie 
să-i atragă cineva atenţia. Invăţase foarte bine, fusese 
mereu premiantă. li plăcea cu deosebire să citească. Işi 
cumpăra tot timpul cărţi, citea mult, chiar mai mult decit 
ar fi trebuit în unele perioade în care era foarte 
aglomerată. 

La intrarea în liceu, nu avusese nevoie de meditații. 
Nimerise şi profesori foarte buni la şcoală, dar, în 
principal, fata a lucrat singură. La matematică umpluse 
douăzeci şi cinci de caiete de probleme şi exerciţii. Tot 
aşa se petrecuseră lucrurile la treapta a doua. Pentru 
facultate însă, Andreea — oricît era ea împotriva „cîrjelor 
pentru minte”, cum numea meditaţiile — a fost nevoită s- 
o ducă pe Luminiţa s-o controleze cîţiva specialişti. Dar 


260 


GEORGE ŞOVU 


atit: s-o testeze şi să-i spună ce trebuie să mai înveţe — 
aceasta la fizică şi anatomie, căci, la chimie, a controlat-o 
singură. 

Cu fetele şi băieţii din clasa ei, cu colegii de generaţie, 
Luminiţa era o camaradă perfectă, nu însă şi prietenă în 
adevăratul înţeles al cuvîntului. Singura ei prietenă bună 
a fost şi a rămas mamă-sa. 

O excepţie existase însă... Prin clasa a VIl-a, avusese o 
colegă de bancă — Liana —, o fetiţă mai mică de statură 
decit Luminiţa, care, fără să fie frumoasă, era foarte 
simpatică, „lipicioasă”. Avea o fire blindă şi o voce caldă, 
plăcută, vorbea puţin tărăgănat, prelungind parcă sfîrşitul 
fiecărui cuvint, ceea ce dădea rostirii ei un anumit 
farmec. O iubea nespus pe Luminiţa, trăia o adevărată 
bucurie fiind alături de ea la ore, la unele spectacole, în 
diverse activităţi şi împrejurări. Şi Luminiţa se legase 
sufleteşte de colega ei, îi simţea lipsa, după ce se 
despărţea de ea la şcoală, pînă a doua zi, de aceea, cele 
două fete se vizitau acasă (locuiau, de altfel, şi aproape 
una de cealaltă) îşi dădeau telefoane, se mai întilneau, 
uneori, prin apropierea blocurilor şi se jucau... 

Către sfîrşitul clasei a VIl-a, era într-o primăvară, în 
aprilie, Liana a plecat, împreună cu părinţii ei, cu maşina, 
într-o mică excursie, la sfîrşit de săptămînă. Se îndreptau 
spre Valea Prahovei. Era înainte de a ajunge la Ploieşti. 
Drumul era aglomerat, circulaţia fiind intensă, începuse 
să plouă. După primele minute, asfaltul devenise 
alunecos, astfel că maşinile rulau cu mai puţină siguranţă. 
Tatăl Lianei i-a spus fetei că ar fi bine să oprească 
maşina, pentru ca ea să se mute pe bancheta din spate, 
unde se afla şi mama sa. (La plecarea din Bucureşti, fetiţa 
ţinuse atît de mult s-o ia pe ea în faţă, pe scaunul din 
dreapta şi tatăl cedase pînă la sfîrșit. Acum voia s-o ştie 
în spate, într-o poziţie de ceva mai multă siguranţă.) Fata 
nu l-a ascultat, rugîndu-l să-şi continue drumul. „îmi place 
aşa de mult aici, tati! a exclamat ea. Te rog!...” 


261 


TANDREŢE 


Ploua din ce în ce mai tare. Tatăl Lianei conducea cu 
atenţie. Treceau printr-o localitate. Aveau maşini, care se 
aflau în acelaşi flux, atît în faţă, cit şi în spate... 

La un moment dat, maşina din faţă a frînat brusc, 
fiindcă un copil, ţişnind dintr-o margine a drumului, se 
angajase să traverseze, în goană... Dacă nu frînau astfel, 
ar fi trecut peste el! 

Luat prin surprindere, tatăl Lianei a virat mult spre 
dreapta, şi într-un unghi foarte strîns, căci, altfel, ar fi 
intrat în autoturismul din faţă, care, dezechilibrat, s-a 
învîrtit pe loc, ţişnind apoi în partea stingă, unde, după 
cîteva zeci de metri, şoferul a reuşit să-l oprească. Noroc 
că nu venea nici o maşină, în secundele acelea, din sens 
opus. 

Maşina în care se afla colega Luminiţei însă a derapat şi 
tatăl Lianei n-a mai putut s-o redreseze, izbindu-se, în 
forţă, de un copac puternic. Izbitura s-a produs pe partea 
dreaptă, în faţă... Liana şi-a pierdut viaţa pe loc!... 

Durerea Luminiţei a fost imensă. S-a îmbolnăvit. O 
săptămînă a zăcut la pat. Făcuse aproape un şoc... Nu 
mai putea să suporte să meargă la şcoală, să vadă banca 
aceea cu locul Lianei pustiu... 

Andreea fusese în perioada respectivă foarte îngrijorată 
de ceea ce se întîmpla cu Luminiţa. O podidea plinsul din 
senin... 

„Ce ai, Luminiţa, ce s-a întîmplat, mamă?” o întreba. 

„Mi-am adus aminte de Liana. Am stat de vorbă cu ea 
şi mi-a venit să plîng”..., răspundea fata. 

„Cum ai stat de vorbă cu ea? Ce înseamnă asta?” „Nu 
te supăra, mami, îi spunea Luminiţa, dar nu ştiu ce se 
întîmpla, eu însă o văd tot timpul pe Liana în faţa ochilor, 
o văd printre copii, pe stradă, uneori se aşază lîngă mine 
în bancă şi-atunci sigur că vorbesc cu ea!”... 

Andreea şi Vlad, aproape speriaţi, au consultat mai 
mulţi medici... Fetiţa fusese marcată de dispariţia, atît de 
neaşteptată, a colegei sale... 


262 


GEORGE ŞOVU 


Pînă la urmă, timpul a aşezat lucrurile, limpezind, 
treptat, şi sufletul Luminiţei de spaime şi de dureri. 

Părinţii ei au intrat însă în alt flux de nelinişte, după 
„povestea” cu piciorul: „De cine se va îndrăgosti fata 
noastră?” se întrebau făcînd ochii mari unul spre celălalt 
şi-apoi amîndoi către Luminiţa. Ea însă, deşi ajunsese în 
clasa a XI-a şi-i roiau băieţii în jur, îi privea cu detaşare, 
rămînînd cu toţii — colegi de-ai ei sau mai mari — o 
simplă şi bună camaradă. Nu-şi făcea nici un fel de 
„probleme” în plus: mergeau împreună în excursii, la 
spectacole, la concerte, dansau la reuniuni... Şi, după 
fiecare asemenea „ieşire” în lume, fără părinţi (aceştia îi 
dăduseră întreaga libertate a ceea ce avea să facă), 
Luminiţa sosea acasă şi-i povestea Andreei totul, absolut 
totul. Aşa o obişnuise mamă-sa de cînd fetiţa era mică, 
să-i spună orice. li cîştigase atunci încrederea, creîndu-i, 
în acelaşi timp, un fel de nevoie sufletească pentru 
mărturisire. 

O aştepta, de fiecare dată, cînd era plecată undeva, nu 
se culca pînă ce nu sosea Luminiţa. Şi-atunci, indiferent 
care ar fi fost ora din noapte, Andreea îi asculta 
povestirea, făcută pe îndelete, de obicei, cu esenţele ei 
semnificative, dar şi cu amănunte care sugerau conturul, 
culoarea şi formele vieţii. O asculta, şi parcă avea în faţă 
propria ei imagine la anii aceia de lumină şi de zbor cu 
aripi mari, de mătase. 

Vlad, care adormea între timp, se mai trezea din cînd în 
cînd, şi, văzîndu-le tot împreună, le spunea: „Da' mai 
terminaţi odată c-o să vă apuce răsăritul soarelui”. 
„Somnul e pentru bătrîni îi răspundea, de fiecare dată în 
asemenea împrejurare, Luminiţa, îndemniîndu-l să se 
culce mai departe. 

De obicei, cînd vorbea despre un băiat îi spunea, mai 
întîi, mamei sale dacă este sau nu „deştept”!” De aceea 
şi Andreea o întreba, la rîndu-i, cînd venea vorba: 

„Ei, cum e? E deştept?... 


263 


TANDREŢE 


Odată, întorcîndu-se de la sărbătorirea zilei de naştere 
a unei colege (era pe-atunci în clasa a XI-a), Luminiţa era 
foarte bine dispusă (se găsea şi într-o perioadă cînd 
credea despre sine — aşa cum toate fetele cred, de fapt, 
cu temei şi mai ales fără — că este irezistibilă!). 

„Ei, dă-i drumul!” i-a spus Andreea. 

„Mamă, astă-seară am făcut o cucerire de preţ!” 

„Nu mai spune!” a exclamat profesoara. 

„Frumosul şi deşteptul liceului, unul Daniel Barbu, care 
e arătos, ce-i drept, şi nici prost nu e — a luat olimpiada 
pe ţară la matematică — se află la picioarele mele!” 

„Ce vorbeşti, dragă, însemnează că ne-am pricopsit, 
ne-am găsit ginere! a persiflat-o, uşor, Andreea. Mă duc 
să-l scol pe taică-tău să se bucure şi el!” 

„Degeaba mă iei peste picior. Să ştii că l-am dat gata!” 

„Asta înseamnă că ţi-ai propus aşa ceva!” 

„Exact!” 

„Dar, de cînd asemenea program? Că te ştiam 
imună”... 

„Am şi rămas!” 

„Nu mai înţeleg!” a spus Andreea. 

„Mamă, Daniel făcea pe grozavul, era intangibil, 
înţelegi? în timp ce atitea fraiere de fete umblau cu 
sufletul leşinat după el... Astă-seară am simţit că-l am în 
palmă. Şi ţi l-am strîns pe domnul Barbu, în mîna asta 
mică, aşa cum o vezi, de l-am făcut mai să-şi dea duhul!” 

„Luminiţa, ce e cu tine? Tu nu te-ai lăudat niciodată... 
Şi-apoi, ai făcut ceea ce spui numai ca să te răzbuni? Tu 
nu simţi nimic pentru acest băiat?!” 

„Nu, nu simt nimic deosebit. lar de răzbunat — da, am 
vrut să mă răzbun! De fapt, pe altele, nu pe mine, fiindcă 
mie nu-mi făcuse nimic special... In afară de...” 

„În afară de?”... 


264 


GEORGE ŞOVU 


...„Trecusem, într-o zi, pe culoar, prin faţa clasei lor. 
Erau în recreaţie. Daniel şi alţi cîţiva colegi de-ai lui se 
aflau afară, lîngă o fereastră. 

M-a salutat cineva. Am răspuns cuviincios şi-am trecut 
mai departe. Dar, tu ştii cum sînt băieţii, se uită, 
comentează. Un coleg al lui Daniel — Marius — îl cunosc 
după voce, a exclamat: „Băi, orice-aţi zice, Luminiţa e 
«trăznet»! îţi taie respiraţia. Uitaţi-vă la ea!” Am zimbit în 
mine şi, să ştii că, deşi auzisem de atitea ori asemenea 
vorbe, ceea ce a spus Marius mi-a făcut plăcere!” 

„Ştiu, ştiu, a spus Andreea, cunosc foarte bine senzaţia. 
Sau, cel puţin, îmi mai amintesc de ea!...” 

„Mami, dar tu eşti frumoasă şi acum! Şi eşti tînără!” 

„Eu n-am spus că am îmbătrînit; e, totuşi, cam mult de 
cînd nu mai am şaptesprezece ani, ca tine... N-am înţeles 
însă de unde aversiunea împotriva celuilalt coleg”... 

„Păi, imediat ce şi-a terminat Marius... aprecierea, s-a 
auzit glasul lui Daniel: «A, e o gisculiţă, ca toate 
celelalte!»... «Gisculiţă», auzi?!” 

„Uriît, din partea lui, că s-a exprimat astfel. Chiar dacă a 
vrut doar să se grozăvească, pentru că intenţia era clară! 
a spus Andreea. Tu însă trebuia să nu fi auzit vorbele...” 

„Cum?! Tu ai fi răbdat aşa ceva?!” a sărit Luminiţa. 

„Nu ştiu, pe vremea mea băieţii erau mai politicoşi!” 

„N-ai dreptate!... Mă rog, nu ştiu cum or fi fost băieţii 
atunci, dar şi acum foarte mulţi sînt decenţi în 
comportare, politicoşi chiar. Depinde de tine ca să te 
respecte!” 

„Îmi place că ai învăţat bine lecţia f” spuse Andreea, 
apropiindu-i capul de pieptul său şi sărutînd-o. 

„Am vrut să-l învăţ însă şi pe Daniel această lecţie şi 
să-l înving... «la el acasă», cum se spune, pe teren 
propriu adică...” 

„ŞI? 

„Şi ai să vezi ce-o să-i mai sfirîie călcîile junelui...” 

„lar tu?!”... 


265 


TANDREŢE 


„Eu am să-mi văd de treabă! N-am timp de aşa ceva! 
Şi-apoi nici nu e destul de deştept, că, dacă era, n-ar fi 
spus gogomănia aceea... Mie îmi plac oamenii deştepţi, 
delicati, tanari..., ca tata! Doar ştii!” 

„Mda! Cunosc formula!... Şi, totuşi...” 

„Nici un totuşi! Lasă-l pe mîna mea! Am să-l ţin o 
vreme deasupra flăcărilor, pînă va începe să se observe 
puţin scrumul. Apoi poate «să intre la apă»!...” 

Şi, într-adevăr, de a doua zi, au început telefoanele... 

„Daniel Barbu, la telefon, un coleg al Luminiţei!... 
Doamnă, vă rog să mă scuzaţi dacă deranjez..., ştiu că...” 

Băiatul se purta ca un copil civilizat, binecrescut, al 
cărui suflet începuse să vibreze deasupra unei vetre de 
jar... 

„Luminiţa, ar fi bine să te opreşti, să încetezi jocul!” îi 
spunea Andreea. 

„Mai lasă-l, mai lasă-l puţin, nu se observă încă 
scrumul!” 

„Scrum înseamnă durere, fata mea! Şi orice durere 
omenească este de luat în seamă. Dacă poţi să faci ceva 
în viaţă să alini durerile celorlalţi, e foarte bine, aş zice că 
e chiar o datorie firească. Dar ca tu să le provoci, în mod 
deliberat, numai aşa pentru menajarea  orgpoliului 
personal... nu mi se pare potrivit!”... 

„„„Au mai trecut şi alţi ani. Acum, de cîte ori Andreea 
merge undeva, într-o împrejurare mai deosebită, se 
consultă cu Luminiţa în privinţa toaletelor. Şi fata îi alege 
întotdeauna rochia sau taiorul... care o arată pe mamă-sa 
mai tînără... 

— Mi-a zis că la Costineşti a fost „nemaipomenit”! 

— Mă mir, a mai fost la Costineşti şi altădată şi n-a 
spus aşa ceva! 

— Cine ştie?!... 


266 


GEORGE ŞOVU 


3, 


La ora şase şi jumătate dimineaţa erau la poarta 
Spitalului Fundeni. L-au aşteptat pe profesorul P. Cînd a 
sosit, Vlad a intrat, împreună cu el, în cabinetul de 
consultaţii. Andreea a rămas afară. 

Au stat, mai întîi, de vorbă. Apoi l-a consultat minuţios. 
La sfîrşit, s-a uitat şi pe imaginile radiografice. L-a trimis 
la un etaj superior să i se facă şi o ecografie. A venit cu 
rezultatul... 


„„leşind din cabinet, a văzut-o pe Andreea pe-o bancă. 
Avea mîinile adunate în poală, deasupra poşetei. Privea 
undeva, în jos. Vlad s-a apropiat de ea. Miinile Andreei 
tremurau de parcă s-ar fi aflat deasupra unor flăcări. A 
înălţat ochii... 

— Ce-a spus? a întrebat, ridicîndu-se într-o clipă. 

— Că n-am nimic! Nimic periculos! 

— N-are nimic, doamnă! i-a confirmat şi profesorul, 
care venea din spate. leşise din cabinet pentru nu ştiu ce 
treabă. Nimic care să vă sperie! Fiţi liniştită! Şi nu-l mai 
lăsaţi să meargă la doctori! a mai adăugat el zimbindu-le 
la amindoi, în timp ce se îndepărta pe coridor. 

Andreea ar fi fost în stare, ca altădată mama lui Vlad, 
să se repeadă la el şi să-i sărute mîna. S-a uitat în ochii 
soţului ei: 

— E adevărat, Vlad? a mai întrebat cu buze 
tremurătoare. 

— Bineînţeles! Linişteşte-te! Şi a întins mîna, să-i 
mîngiie părul. 


267 


TANDREŢȚE 


În clipa aceea, Andreea a izbucnit într-un hohot de 
plîns. Vlad o ţinea strîns, cu capul pe umăr şi-o mîngiia ca 
pe un copil. Nu i-a spus nici o vorbă. A lăsat-o să arunce 
prin lacrimi întunericul spaimelor ce se adunaseră în fiinţa 
ei... 

— Acum hai, i-a zis el după cîteva minute, că te 
aşteaptă delegaţiile străine, tovarăşă directoare!... 


4. 


La vreo cinci ani de la moartea lui Vladimir Luca o 
aleseseră directoare adjunctă la liceu. Venise şi o nouă 
directoare, în locul Marioarei lordănescu, ieşită la pensie. 
Andreea era şi preşedintă de sindicat, şi în biroul 
organizaţiei de partid... A muncit mult, fiind de folos şcolii, 
între altele mediind legătura dintre noua directoare — pe 
care colectivul aproape că n-o suporta (deşi era un om 
integru, foarte bine pregătită profesional, cu idei, cu 
iniţiative, dar mult prea aspră şi cam fără tact) — şi 
profesorii liceului. Pe Andreea o ascultau, în ea aveau 
încredere, ea şi cînd era foarte fermă (cum i se întîmpla 
de obicei), răminea, totuşi, delicată, respectuoasă şi asta 
conta foarte mult. Erau în şcoală cadre didactice cu mare 
vechime, cu experienţă de învățămînt şi de viaţă, a căror 
capacitate putea fi pusă în valoare mult mai bine 
adoptind faţă de ele, ca şi faţă de toţi de altfel, o 
asemenea comportare. Şi Andreea a avut de cîştigat în 


268 


GEORGE ŞOVU 


această muncă: S-a format pentru activitatea de mai 
tîrziu, pentru că... 

„„La numai trei ani, de la alegerea ei ca director 
adjunct, a aflat că în cartierul în care îşi trăise copilăria, 
pe locul vechii şcoliţe, în care şi ea învățase, acum se 
construia un liceu modern... În scurt timp, s-a trezit 
numită directoare a acestui liceu. 

Faptul a măgulit-o, dar a şi speriat-o. „Va face faţă?” s- 
a întrebat. S-a sfătuit cu Vlad, care a încurajat-o. 

„Cum să nu faci faţă? Nu eşti tu cea mai... şi cea 
mai”...? i-a răspuns judecătorul, zimbind. 

„Te rog să nu rizi de mine, acum e treabă foarte 
serioasă!” i-a spus Andreea. 

„Toată viaţa ta, cel puţin de cînd te cunosc eu, tu te-ai 
confruntat numai cu «treburi serioase»!” 

„Vlad, nu e uşor!” 

„Pe lume nimic nu e uşor, dacă îl iei în serios! Dar nici 
imposibil!” 

„Şcoala nu e pusă la punct, are doar ziduri — şi-atit! în 
nici două luni, adică în vara aceasta, trebuie să arate a 
instituţie de învăţămînt...” 

„Modernă! a precizat Vlad... Ne vom sacrifica vacanţa 
acestui an şi o vom face!”... 

„Mă ajuţi şi tu?! s-a bucurat Andreea. Nu te superi că 
nu mai mergem în concediu?!... De fapt o să te duci tu cu 
Luminiţa, dar puţin, zece-douăsprezece zile. In continuare 
îi aranjăm ei nişte tabere, iar noi...” 

„Pe baricadele noului liceu!”... 


Cînd priveşte în urmă, Andreei nu-i vine să creadă... 
După cum toţi cei ce păşesc pragul acestei şcoli sînt 
uimiţi de ceea ce văd, nu le vine să-şi creadă ochilor... 

Odată, un ministru dintr-o ţară străină, conducător al 
unei delegaţii, s-a oprit în faţa intrării principale... A făcut 
un pas, s-a aplecat şi-a pipăit cu degetul: „Scări de 
marmură?!” a întrebat el mirat. 


269 


TANDREŢE 


Ce lung şi chinuitor drum a trebuit să fie parcurs pînă 
să se ajungă la acele „scări de marmură”!... 

Andreea şi-l amintea pas cu pas... 

„Noi trebuie să facem aici o şcoală model! Şi o vom 
face! a declarat ea, în faţa întregului colectiv didactic, la 
prima întîlnire cu acesta. Să nu vă închipuiţi că ceea ce 
spun este expresia unei ambiţii mărunte a cuiva, care s-a 
văzut în fruntea unui colectiv şi vrea să impresioneze prin 
ceea ce-şi propune. Nu! Pentru mine este o datorie de 
suflet — vreau să văd o asemenea şcoală în cartierul în 
care m-am născut şi am copilărit, crescută, întîmplător, 
pe locul vechii şcoli în care am învăţat. V-am mărturisit cu 
sinceritate acest lucru, la care, fără îndoială, că unii pot 
să zimbească. li rog s-o facă acum, pentru că mai departe 
nu vor mai putea. Datoria mea de suflet se înscrie însă 
într-un program mai larg, formulat de organele noastre de 
partid şi de învăţămînt. Aşadar, vom face o şcoală de care 
să ne fie drag şi nouă, şi altora, care să constituie o 
mîndrie pentru noi, iar pentru alţii măcar un prilej de 
meditaţie. Ne va fi imens de greu, dar să ştiţi că eu nu mă 
dau bătută! Vă solicit ca, la început, să-mi acordaţi 
încredere. Nu cer supunere, ci disciplină care presupune 
respectarea strictă a tot ceea ce stabilim, iar ceea ce 
stabilim noi trebuie să cunoască bine şi elevii, şi părinţii 
lor, pentru ca şi ei să respecte totul! Va trebui să 
acţionăm într-o unitate deplină. Dascălii unei şcoli — 
învăţători, profesori, ingineri, maiştri — instructori (şi în 
şcoala noastră sîntem peste şaptezeci) — constituie o 
forţă cu efecte aproape incalculabile, forţă ce trebuie să- 
şi demonstreze valenţele şi nuanțele în orice împrejurare 
de muncă, ori de «ieşire în lume» în numele şcolii, slujind 
şi făurind prestigiul ei. Pentru aceasta trebuie să fim nu o 
sumă, ci o unitate! Aceasta sînt datoare să vă cer. Şi vă 
rog să înţelegeţi cerința cu mintea şi cu sufletul!u... 


270 


GEORGE ŞOVU 


„„„Au fost, fără îndoială, comentarii. Oamenii erau veniţi 
din diferite colective. Elevii, mai ales cei de liceu, la fel! 
Să realizezi o cadență de muncă şi de viaţă sub acelaşi 
acoperiş într-o adevărată mare de suflete, de destine 
constituia un ţel aureolat de nobleţe, dar nu uşor de atins. 

Andreea a pornit însă cu încredere în oameni şi în copii. 
Pe toţi s-a străduit să-i facă să respecte anumite principii 
şi să-şi asume răspunderi. Le-a creat, în acelaşi timp, 
condiţii de punere în valoare a iniţiativelor şi a 
capacităţilor. 

A repartizat, de pildă, de la început, o sală de clasă 
unui colectiv de elevi pe o perioadă de... opt ani, atit cît 
durează deci cele două cicluri — primar şi gimnazial, 
învățătorii şi profesorii diriginţi, împreună cu părinţii 
elevilor, au fost chemaţi şi solicitaţi să amenajeze sala 
respectivă ca pe un spaţiu de viaţă şi de muncă în care 
oricine intră pentru un minut, o oră, un an, ori pentru opt 
— să se simtă bine, să respire şi să muncească cu 
plăcere. 

Le-a recomandat ca fiecare sală, dacă se poate, să 
capete o personalitate a ei. O singură pretenţie a 
formulat directoarea: „planul amenajării îl discutaţi cu 
mine de la început — le-a spus Andreea — iar, pe parcurs, 
tot ceea ce apare în această sală, un cui dacă se bate 
într-un perete, trebuie să-l văd eu şi să fiu de acord, 
împreună cu dumneavoastră, desigur, cu felul în care 
arată, cu ce exprimă, la ce foloseşte, unde îşi va avea 
locul în ansamblul clasei...” 

S-au realizat cîteva clase „reper”. Andreea se bazase, 
în acest demers, pe cei mai buni şi mai inimoşi oameni pe 
care îi avea. Intr-o singură lună, de la începerea 
cursurilor, au apărut acele „clase minune”, cum le-au 
spus copiii. Erau, într-adevăr, ca nişte bijuterii — de la 
parchetul raşchetat încă o dată şi dat cu palux, încît arăta 
ca o oglindă, la băncile şi ele lăcuite şi acoperite apoi cu 
huse dintr-un material gros, alb, la perdele şi draperii cu 


271 


TANDREŢE 


modele şi culori ce puteau concura, în fineţe şi în 
frumuseţe, cu oricare dintre obiectele respective din cele 
mai luxoase apartamente, pînă la elementele de 
propagandă vizuală ori materialele didactice necesare 
lecţiilor, ca şi altor activităţi ce urmau să se desfăşoare în 
aceste săli. Totul respira bun-gust şi avea un rost precis 
în existenţa şi în munca elevilor. 

„Deci — se poate!” a spus directoarea şi, în faţa unor 
exemple atit de edificatoare, aşa au început să gindească 
şi gospodarii celorlalte clase: elevi, profesori şi învăţători, 
părinţi. S-a declanşat un fel de întrecere ale cărei 
rezultate s-au dovedit de excepţie. 

Într-un an, toate sălile de clasă şi-au căpătat astfel 
personalitate, una distinctă, interesantă, atrăgătoare, 
frumoasă! Şcoala deja nu mai semăna cu altele, de 
departe, fie şi numai prin acest element. Se detaşa, 
devenise altceva... 

În paralel, Andreea s-a luptat pentru dotarea 
laboratoarelor, pentru amenajarea şi dotarea cabinetelor 
destinate fiecărei specialităţi, inclusiv celor tehnice, 
pentru instituirea unui program de muncă adecvat, a unei 
activităţi de învăţămînt modern proiectate şi realizate... 

În acest domeniu a avut de luptat cu inerţii, cu 
nepriceperi, cu lipsa de dorinţă, pur şi simplu, a unora de 
a se angaja într-o asemenea muncă. Unele cadre — 
puţine, e drept — şi-au cerut transferul, căutîndu-şi locuri 
„mai calde”. Alţii au stat în expectativă o vreme, 
întrebîndu-se: „Pentru ce este nevoie de atita zbucium în 
plus? Nu este de-ajuns cuvîntul profesorului? N-am tablă 
şi cretă (uneori colorată)? N-am harta, pe care mi-o dă 
statul în dotare, eprubeta pe care mi-o cumpără şcoala, 
aparatul X pentru demonstrarea cutărui fenomen?! Pot să 
fac cu ele lecţii foarte bune! Atunci, pentru ce atita zarvă? 
Parcă pe vremea noastră cum s-a învăţat şi, slavă 
Domnului, am ieşit şi noi oameni!”... 


272 


GEORGE ŞOVU 


Alţii o întrebau pe Andreea, cum procedase, odată, o 
profesoară de fizică, într-o şedinţă de partid: „De ce nu 
sînteţi mulţumită, tovarăşă directoare? Că doar am avut 
şi retroproiector, şi  aspectomat, şi pick-up, şi 
magnetofon, şi scheme, şi fişe, şi altele..., de toate am 
avut. De ce nu este lecţia bună? Cine să vă mai 
înţeleagă?... Cînd «lecţia e albă», cum vă place 
dumneavoastră să spuneţi, nu e bine, cînd folosesc de 
toate, iarăşi nu e bine! Eu nu pricep ce am de făcut!” 

„Nu toţi oamenii pricep uşor — avea să-i spună, 
zimbind ironic, după şedinţă, secretarul de partid, văzînd- 
o mîhnită. lar unii se fac că nu pricep. Ca să ieşi de pe 
făgaş, să ieşi din matca obişnuinţei, a rutinei este nevoie 
de efort. Modernizarea procesului de învăţămînt — şi 
ceea ce vreau să spun a devenit un loc comun — nu 
înseamnă a-i introduce pe elevi într-o sală, pe care, pînă 
la ora respectivă, o ţinem închisă, sub cheie, şi pe uşa 
căreia am scris Cabinet de..., spre a-i pune să se uite pe 
pereţi, la expoziția de materiale, ori să privească încîntaţi 
cum, în urma apăsării unui buton, de la pupitrul de 
comandă, se trag draperiile şi se face întuneric, cum alt 
buton apăsat aduce lumina, altul porneşte magnetofonul, 
un altul... mai ştiu eu care aparat, iar ei, elevii, să rămînă 
spectatori ca la teatru?!... 

A fi modern nu înseamnă a face spectacol în faţa 
elevilor, uneori a te da în spectacol, a te face de ris, cum 
se întîmplă cu unii care, în împrejurări mai deosebite — 
ca în timpul inspecțiilor, de exemplu — vrînd să facă., 
ceea ce n-au mai făcut, ori ceea ce nu fac în mod 
obişnuit, îşi descoperă stingăciile penibile, nepriceperea 
şi, bineînţeles, se compromit, în primul rînd, în faţa 
propriilor lor elevi. 

Important este ceea ce întreprinzi cu tot acest material 
pentru a mişca minţile şi sufletele celor din bănci, pentru 
a ţi-i face, în procesul lecţiei, adevăraţi şi activi 
colaboratori, sprijinindu-i astfel să-şi formeze şi să-şi 


273 


TANDREŢE 


cultive trăsăturile morale fundamentale ale personalităţii 
şi să  dobindească, în acelaşi timp, metodele, 
instrumentele cu care vor cuceri mereu, dincolo de 
hotarul şcolii, toată viaţa. 

Profesorul trebuie să devină mai ales un arhitect, un 
constructor de conştiinţe umane!”... 

„Treptat, toate cadrele didactice care au rămas în 
şcoală „s-au dat pe brazdă”, pe brazda cea bună a unei 
munci, din care elevul înţelegea că dascălul său este 
interesat ca el să înveţe, că-l preocupă ce se întîmplă cu 
el, ce gîndeşte, ce simte, încotro se îndreaptă... 

Acest fel de întelegere s-a extins şi în afară de sălile de 
clasă, de laboratoare, cabinete, ateliere... Pentru 
formarea şi educarea complexă a elevilor, era nevoie — a 
considerat directoarea şi, dimpreună cu ea, tot colectivul 
— ca întregul spaţiu al şcolii să arate în modul cel mai 
civilizat, fiecare colţişor să constituie un izvor de încîntare 
pentru ochi şi suflet, de acumulare de cunoştinţe, de 
formare a unor deprinderi — între altele de a merge 
civilizat, de a vorbi şi a gesticula cu măsură, de a medita, 
cu folos pentru inimă şi minte. 

Trebuia, aşadar, schimbată faţa coridoarelor, a scărilor 
— pentru elevi şi profesori —, a intrărilor... „Cu ce fel de 
materiale, însă, de unde, pe ce bani?” 

Întrebările şi-au găsit răspuns... potrivit, în sensul 
rezolvării, cu ajutorul părinţilor, mai întîi. Prin insistenţe şi 
rugăminţi, dar şi prin muncă a elevilor executată la unele 
întreprinderi — a fost procurată ceramica necesară 
placării culoarelor, scărilor, grupurilor sanitare... Un 
coridor — o culoare şi un anumit model; alt coridor — altă 
culoare, alt model... Totul, într-o perfectă armonie de 
forme şi de culori. Privind, nu-ţi vine să crezi că a fost 
posibil... „Bine, dar cu cine aţi executat toată lucrarea şi 
fonduri, de unde?” au întrebat atiţia! 

„Cu elevii noştri! le-a răspuns, de fiecare dată, 
directoarea. 


274 


GEORGE ŞOVU 


Cu elevii, cu maiştrii-instructori, cu unii profesori!” 

„Nu se poate!” 

„Ba se poate!”... 

In anul acela, cînd au început să renoveze coridoarele 
şi scările, aveau în şcoală şi nişte clase a IX-a şi a X-a cu 
profil de construcţii. Elevii nu apucaseră să lucreze însă 
decit foarte puţin pe şantiere, nu ştiau aproape nimic din 
meserie. Erau şi nişte copii cu situaţie mai slabă la 
învăţătură şi cu multe abateri de la disciplina şcolară. 
Andreea i-a adunat în careu şi-a stat special de vorbă cu 
ei. Le-a propus „să le dea pe mină” toată această lucrare. 

„Vă bateţi joc de noi, tovarăşă directoare?” a întrebat 
careva dintre ei. 

Andreea l-a scos în faţa celorlalţi nu ca să-l certe, ci ca 
să poarte un dialog adevărat, privindu-se imul pe altul în 
ochi. L-a întrebat: „De ce crezi, aşa cum ai afirmat, că mi- 
aş bate joc de voi cu această propunere?” 

Băiatul a rămas puţin încurcat... „Pentru că noi nu ştim 
să facem aşa ceva!” a răspuns el apoi. „De ce nu ştiţi?” a 
întrebat, în continuare, Andreea. 

„Fiindcă nu ne-a pus nimeni să facem pînă acum”. 
„Altfel aţi fi învăţat! Da?! Ei bine, eu vă pun acum «să 
faceţi» ceea ce n-aţi făcut. Şi vă cer să învăţaţi foarte 
repede cum să rezolvaţi treaba în condiţiile cele mai 
bune. Vă rog să mă credeţi că am toată nădejdea în voi. 
Sînteţi nişte copii buni, pricepuţi, care îşi iubesc şcoala... 
Cu astfel de calităţi nu se poate să nu izbutim!... Ei, ce 
ziceţi, sînteţi de acord? Primiţi încrederea mea?!”... 

Elevii au izbucnit într-un ropot de aplauze ca semn al 
acceptării... Se uitau, în acelaşi timp, unii la alţii şi nu le 
venea să creadă. Pînă atunci, din păcate, unii profesori 


„nu dăduseră prea multe parale” pe ei. Îi considerau 
coada şcolii. lată, însă că venea acum — aceasta parcă 
doreau să-şi spună în acele clipe cu toţii — chiar 


directoarea lor, despre care şi ei auziseră că este un om 
de mare ispravă, şi le spunea: „Nu, nu este adevărat ce s- 


275 


TANDREŢE 


a zis despre voi, ceea ce voi înşivă aţi început să credeţi 
ori chiar vă place să credeţi, adică să vă complăceţi într-o 
asemenea «glorie» fără lumină. Voi puteţi mult mai mult 
şi, ca dovadă, eu v-am ales să îndepliniţi o muncă de 
excepţie...!” „Vă daţi seama, măi, a exclamat unul, după 
ce plecaseră din careu — cartea de vizită a liceului de-aici 
începe. Dacă aici nu va fi bine, omul din afară poate 
renunţa să vadă restul, ori să intre în clase, în cabinete, 
laboratoare ş.a.m.d. cu o convingere deja formată, 
nefavorabilă bineînţeles! Deci, de noi depinde cum ne vor 
privi oamenii şcoala, cu ce ochi!”... 

Andreea a format echipe din elevi, din maiştri şi 
profesori... A adus cîțiva părinţi, meseriaşi buni, care le- 
au arătat cum să lucreze... 

Copiii au deprins repede ce trebuie şi cum trebuie să 
facă. S-au apucat de lucru cu entuziasm. Directoarea era 
permanent printre ei şi-i încuraja. Învăţase ea însăşi o 
serie de operaţii şi uneori muncea alături de ei. Elevii 
erau impresionați. 

l-a convins însă ceea ce au văzut că iese din mîinile lor. 
Cînd şi-au dat seama că pot, aşa cum le spusese 
directoarea, i-a cuprins o bucurie greu egalabilă cu 
altceva. Nu se mai desprindeau de lîngă ziduri. Lucrau 
cite zece ore pe zi... Ajunseseră să facă răni la degete, 
dar nu se plingeau şi nu întrerupeau activitatea decit 
pentru o oră, timp în care mergeau cu toţii la masă, la o 
cantină în apropiere. Şcoala întreagă se afla în preajma 
lor. Ajunseseră acum în centrul interesului şi al admiraţiei. 
Se simțeau bine, învățau să preţuiască munca, valorile ei, 
învățau să trăiască frumos... Cînd echipele acestea şi-au 
consumat perioada de practică, lucrările se apropiau de 
sfîrşit. Elevii au solicitat conducerii liceului să le decaleze 
cu două săptămîni programul cursurilor ca să poată 
termina ei totul. Era exact ce-şi dorea din toată inima şi 
Andreea. Dar nu îndrăznise să le propună, pentru că îi 
vedea obosiţi. S-a bucurat că iniţiativa a fost a lor... 


276 


GEORGE ŞOVU 


În sfîrşit, lucrul s-a terminat!... Culoarele cenuşii, cu 
faţa uscată, moartă de altădată, căpătaseră acum chip 
nou şi nume noi: „coridorul de azur”, „coridorul de 
aramă”, „coridorul de smarald”, „coridorul...” Elevii au 
fost adunaţi din nou în careu, de data aceasta în faţa 
întregii suflări a şcolii. Li s-a mulţumit cu căldură, au fost 
felicitaţi, li s-au oferit premii! 

Munca şi miîndria împlinirilor ei au lucrat fantastic 
asupra acestor copii. S-au apucat, cu aceeaşi seriozitate, 
demonstrată în activitatea practică, şi de învăţătură, încît 
profesorii nu-i mai recunoşteau... lar în ceea ce priveşte 
disciplina, ei au devenit paznicii numărul unu ai ordinei şi 
ai liniştei din şcoală, ai bunurilor adunate, ori realizate 
aici cu atita trudă... 

Pretenţiile începuseră să crească. Un lucru, odată 
realizat, îl impune pe altul, o treaptă o solicită pe 
următoarea. Andreea începuse să privească din ce în ce 
mai atent la holul mare de la intrarea în şcoală, la 
coridorul larg, cu care se continua, la uşi, la scări... 

A convocat într-o şedinţă de lucru Comitetul cetăţenesc 
de părinţi pe şcoală, precum şi comitetele tuturor 
claselor. Le-a înfăţişat gîndul ei. 

„Aveţi dreptate, a răspuns cineva, nu ne putem opri 
aici. Şcoala noastră trebuie să ajungă o unitate model, 
aşa cum aţi spus-o dumneavoastră de la început. Şi 
modelul mai are încă nevoie de împlinire ca să 
strălucească precum s-ar cuveni şi să rămînă!” 

„Dar nu e, totuşi, prea pretenţios?! s-a auzit o voce: 
scări de marmură, hol de marmură, întregul parter la 
fel...” 

„Nu!” au răspuns parcă în cor!. „Trebuie să ducem 
lucrurile pînă la capăt!” a exclamat altcineva. 

S-au angajat, au stabilit un plan de acţiune... Au obţinut 
aprobări, derogări... Directorul întreprinderii de unde 
trebuia cumpărată marmura se afla printre ei... 


277 


TANDREŢE 


Lucrările trebuiau executate, de data aceasta, de 
specialişti. Au făcut contract cu un I.C.R.A.L. Cînd a auzit 
despre ce e vorba, directorul I.C.R.A.L-ului ar fi spus: 
„Scări de marmură şi hol de marmură într-o şcoală din 
cartierul acesta cu noroaiele pînă la git?!” 

„Să sperăm că în curînd nu vor mai fi nici noroaie! i-a 
răspuns Andreea. In orice caz, în jurul şcolii, vă asigur eu 
că nu vor mai fi, repede-repede!” 

„Dar ce faceţi, pavaţi şi străzile?” 

„Dacă n-o vor face cei ce sînt obligaţi, le vom pava 
noi!” 

„Cu cine?” 

„Cu ei împreună! Noi îi vom ajuta!... 

„Mda! Am înţeles. De dumneavoastră nu scapă omul, 
orice-ar face!” 

„Ba da, «scapă», numai să facă ce trebuie şi cum 
trebuie! i-a răspuns Andreea, apăsat. In ceea ce vă 
priveşte, sper că aţi înţeles: de la dumneavoastră doresc 
o echipă de meseriaşi buni şi de oameni buni, pentru că 
acolo, la şcoală, trebuie să se lucreze şi cu inima. Şcoala 
este o oază de suflet, de lumină şi de civilizaţie. Intrînd în 
lumea ei, copilul, pe care dumneavoastră, părinţii, îl 
aduceţi acolo de mînă, în prima zi, devine, treptat-treptat, 
om! Şi asta nu poate să mai uite o viaţă întreagă. Şi nici 
nu trebuie să uite! Noi ne străduim să facem cît mai mult 
din ceea ce ar trebui pentru ca fiecare om să retrăiască, 
atunci cînd se întoarce spre anii dintii, una dintre cele mai 
frumoase amintiri ale sale: anii de şcoală!”... 

Au avut mult de lucru cu unii dintre acei muncitori... 
Datorită însă unui maistru al lor foarte priceput, dar şi om 
sensibil, s-a realizat în condiţii bune ceea ce îşi 
propuseseră conducerea şcolii şi părinţii elevilor. Şcoala 
arăta acum ca un mic palat, căruia îi mai trebuia o intrare 
pe măsură. Au lărgit-o pe cea veche şi i-au făcut uşi mari, 
din stejar sculptat!... Şi a doua intrare, prin care 
pătrundeau, de obicei, elevii, a fost renovată, 


LU 


278 


GEORGE ŞOVU 


înfrumuseţată... In următorii cîţiva ani au ridicat şi o sală 
de sport şi au amenajat o sală de festivități... 

„Ne-a mai rămas un lucru mare de făcut!” a spus 
Andreea într-o zi, în timp ce discuta cu secretarul 
organizaţiei de partid. 

„Cred că ştiu la ce vă giîndiţi!u a adăugat secretarul. 

Incepuseră să le vină în şcoală studenţi de la diferite 
facultăţi spre a-şi executa stagiul de practică pedagogică. 
Printre ei se aflau şi cîţiva băieţi extrem de talentaţi de la 
Institutul de Arte Plastice... 

„Ce ziceţi de propunerea mea?” 

„Este excelentă, tovarăşă directoare!w a răspuns unul 
dintre ei, care fusese chiar elevul şcolii... 

Unii s-au apucat să execute o frescă imensă pe 
peretele exterior de la intrarea în liceu; alţii să decoreze 
pereţii din sala de festivități cu scene din viaţa copiilor şi 
a tinerilor. Au optat pentru „sgraffito”, o tehnică specială, 
de mare fineţe. Rezultatele s-au dovedit pe măsura 
talentului tinerilor şi a impresionantei lor munci, făcute cu 
suflet, cu dăruire., 

In timpul lucrului, mulţi elevi se aflau pe lîngă studenţi, 
ajutîndu-i în unele operaţii ale complicatei lor activităţi, 
ori, pur şi simplu, admirîndu-i. Legaseră prietenii. Au fost 
la Institut şi le-au văzut lucrările. l-au rugat să deschidă 
cu ele o expoziţie în şcoala lor. Studenţii, cu aprobarea 
Institutului, au făcut-o cu plăcere. 

„Tovarăşă directoare, a spus Mihai, fostul elev al 
liceului, ce-ar fi să vă alegeţi dintre tablourile acestea pe 
cele pe care le socotiți potrivite să rămînă în şcoală?” 

„Ce spui, Mihai?! a exclamat Andreea... Măi, băiatule, 
tu citeşti gîndurile oamenilor?» 

„Nu înţeleg!” a răspuns studentul. 

„Păi, eu chiar cu acest gînd mă frămîntam... Îmi 
ziceam, de exemplu: «Ce grozave ar fi chipurile acestea 
de domnitori să le pun eu pe culoar, în preajma 
Cabinetului de istorie!» Dar mi-ar mai trebui, îmi făceam 


279 


TANDREŢE 


socoteala, pentru că aş vrea să umplu tot coridorul cu 
asemenea figuri de mari personalităţi ale vieţii noastre, 
privită de-a lungul secolelor: domnitori, scriitori, oameni 


politici!... 
Pe un alt coridor aş pune apoi tot felul de peisaje, 
imagini de natură şi de viaţă, pe altul..., iar pe scări 


imagini înfăţişind scene de luptă ori mari momente din 
istorie... Ce zici?” 

„Ce să zic? a răspuns băiatul puţin descumpănit... Dacă 
le-aţi opri pe toate cîte sînt aici... nu v-ar ajunge să 
acoperiţi... dorinţa dumneavoastră,... foarte frumoasă de 
altfel... Dar, eu ştiu?!...” 

„Mihai, i-a strigat Andreea, ce faci, dai înapoi? Mi-ai 
aruncat un colac de salvare şi mă laşi să mă înec, 
constatind că e dezumflat?” 

„Tovarăşă directoare — spuse băiatul, în timp ce pe 
faţă îi creştea o lumină, am să vorbesc cu colegii mei şi 
cu profesorii noştri... Va fi, probabil, nevoie şi de o adresă 
oficială din partea şcolii...” 

„Mihai, adresa o fac eu, să n-ai nici o grijă, o fac şi «mă 
bat» să găsească şi ascultare... Am învăţat «să mă bat»! 
Ce-ţi închipui, de atiţia ani?!... Dar adresa o să privească 
o realitate care există şi pe care o avem noi, acum, 
înaintea ochilor. Ce fac însă cu ceea ce... nu se vede?!” 

„Păi, tocmai în legătură cu asta...” 

„Zi-i! Ce mai aştepţi!” 

„Am să vorbesc cu colegii mei..., sper ca ei să fie de 
acord. S-au legat mult de şcoala noastră, să ştiţi, care a 
început să fie şi a /or. De cite ori vorbim între noi — aşa îi 
spunem, cu toţii: «şcoala noastră»!... Mă gindeam să le 
propun ca fiecare dintre noi să lucreze un tablou pe care 


să-l dăruiască şcolii. Tematica o veţi alege 
dumneavoastră... Pînă la sfîrşitul acestui an ar fi gata!... 
Ce ziceţi?” 


Andreea l-a îmbrăţişat! 


280 


GEORGE ŞOVU 


„Eşti nemaipomenit, Mihai! lţi mărturisesc sincer că la 
aşa ceva nu m-am gindit! N-am îndrăznit să mă gîndesc!” 

„Eu însă am să îndrăznesc să-i rog pe colegii mei şi sînt 
sigur că nu mă vor refuza!” 


.„. Propunerea lui Mihai a fost primită cu entuziasm de 
toţi studenţii care făceau practică pedagogică aici, ca şi 
de alţii ce începuseră să treacă să vadă şcoala, 
„fenomenul” acela de şcoală, cum i se dusese vestea... 
Astfel că s-au aşternut pe lucru şi, în cîteva luni de zile, s- 
au prezentat cu „operele” la directoarea liceului. Intre 
timp, Andreea făcuse toate demersurile necesare pentru 
ca tablourile prezente în şcoală, cu prilejul expoziţiei, să 
fie donate acestei instituţii. Şi reuşise! 

Acum, cînd au sosit şi celelalte, s-a declanşat febra... 
„aranjării” lor pe pereţi... 

„Nu, nu acolo, puţin mai la dreapta, încă puţin! Da, 
acolo e bine. Fă semn ca să împuşcăm!” (adică să 
introducă în zid cuiul de metal de care să fie prins 
tabloul)... Citeva zile asta a făcut directoarea cu 
profesoara de desen şi cu cîţiva maiştri care le ajutau „să 


împuşte”... 
Cînd toate tablourile acelea au apărut pe pereţi, 
suflarea întreagă a şcolii — elevi şi profesori — şi-a oprit 


parcă respiraţia. Nimeni, în afară de secretarul de partid, 
nu ştia de această iniţiativă». 

„Ce mai puneţi acolo, tovarăşă directoare?” o întreba 
cîte cineva, văziînd-o cum se agită. 

„Nişte panouri!” le răspundea, invariabil. 

Seara, după ce s-a terminat programul cursurilor şi toţi 
elevii au părăsit şcoala, directoarea, secretarul de partid 
şi Mihai — studentul de la Arte Plastice, împreună cu alţi 
patru băieţi, colegi de-ai lui, s-au apucat de lucru. Au scos 
tablourile — aproape o sută la număr — (le ţinuseră într- 
un mic depozit unde nimeni nu intrase) şi le-au repartizat, 


281 


TANDREŢE 


după tematică, pe culoare. Au stabilit apoi locul fiecăruia, 
după care au început munca de prindere a lor pe pereţi... 
Trecuse mult de miezul nopţii cînd au terminat... 


Copiii, liniştii, de obicei, pînă atunci, după cîteva clipe 
de uluială, de admiraţie mută s-au dezlănţuit într-un 
entuziasm de nedescris. 

„Extraordinar! Extraordinar! strigau. la uitaţi-vă aici!... 
Şi aici!... Şi aici!”... „Ooo! pe coridorul acesta sînt numai 


domnitori!...” a exclamat cineva! „Ba nu, ba nu, uită-te, 
sînt şi scriitori, nu-i vezi pe: Eminescu, Alecsandri, 
Caragiale, Creangă... lată-l şi pe Kogălniceanu...” „Şi pe 
Bălcesculu a adăugat altul... Alergau prin faţa 
tablourilor... 


„Nemaipomenit! Uite bătălia de la Călugăreni!a; „lar 
aici Revoluţia de la 1848! Priviţi-o pe Ana lpătescu!”... 
„Veniţi, veniţi! a strigat altul... Pe coridorul acesta sînt 
numai flori! Nemaipomenit!... Nemaipomenit!”... 

Nimeni nu le-a făcut nici o observaţie pentru că strigau, 
alergau. Era păcat să le strice o bucurie sinceră, ce se 
născuse spontan. 

De la un timp, elevii s-au liniştit. Au început să 
păşească încet, mult mai încet decit de obicei, căutîndu-şi 
clasele. Cercetau cu ochii mari pereţii culoarelor şi nu mai 
spuneau nimic. li „priveau” atiţia ochi ai unor oameni 
mari, ori... ai unor flori, sau ai unor clipe fierbinţi din 
timpul de demult, iar ei trebuia să fie la înălţime... 

... De altfel, fiecare lucru nou ce apăruse pînă atunci în 
şcoală — în clasa în care trăiau şi învățau, în laborator, ori 
în cabinet, pe culoar, la intrare, pe scările pe care urcau şi 
coborau, în sala de festivități sau de sport, oriunde — le 
deschisese ochii şi sufletul, îi făcuse să se gîndească, în 
fiecare zi tot mai mult, la ce poate să împlinească munca 
în care s-au topit suflet, inteligenţă, talent, şi cum trebuie 
ea respectată. 


282 


GEORGE ŞOVU 


Fuseseră „ajutaţi” şi de normele foarte clare, dar şi 
stricte, ale Regulamentului de ordine interioară al şcolii... 

„In incinta şcolii — în clase, laboratoare, cabinete, pe 
culoare — nu se strigă şi nu se aleargă, se spunea, printre 
altele, în acest regulament; scările se coboară, ori se urcă 
— treaptă cu treaptă; pe bănci, pe pereţi — chiar pe cei ai 
grupurilor sanitare — nimeni nu are voie să scrie nici o 
literă, să tragă nici o linie, nici măcar de un cm.!... Cine se 
abate de la asemenea norme însemnează că nu vrea să 
fie elevul acestei şcoli. De aceea va repara stricăciunea 
făcută, va achita, în plus, o amendă ce va fi fixată de 
conducerea liceului, după caz, iar apoi se va muta lao 
altă instituţie de învăţămînt”... 

Ideea mutării la o altă şcoală îi speria cu adevărat, căci, 
de la un timp, pentru fiecare ajunsese un titlu de mîndrie 
să fie elevul acestui liceu. Se întilneau cu colegi, cu 
prieteni... „La şcoala noastră”... Incepea, de pildă, unul, 
cu aer de laudă... „Te-aş ruga să vii odată pe la noi — 
răspundea imediat elevul de la liceul Andreei, şi-atunci să 
te vedem dacă mai ai curaj să te lauzi... La noi se intră ca 
într-un palat şi ca-ntr-un templu, totodată. E pur şi simplu 
fantastic! Veniţi, vă rog să veniţi să vedeţi!” îşi chema 
acesta prietenii. 

Despre şcoală se dusese vestea de mult! Se vorbise 
despre ea la Radio de nenumărate ori, se scrisese în 
presă, televiziunea difuzase reportaje făcute aici, iar 
organele de învăţămînt iniţiau tot felul de consfătuiri şi 
schimburi de experienţă cu cadre din oraş sau din 
ţară. ...Veneau oamenii, priveau, cercetau, ascultau şi cei 
mai mulţi rămîneau uimiţi. 

Plecînd de-acolo, unii încercau să adauge propriei lor 
experienţe cîte ceva din ceea ce văzuseră la Andreea, 
simțindu-se  stimulaţi. Alții, dimpotrivă, aveau un 
sentiment de descurajare: „Nu se poate! afirmau ei. E 
ceva unic, de nerepetat!” Şi se mulţumeau mai departe 


283 


TANDREŢE 


cu mărginirea lor, fără să încerce cituşi de puţin să iasă 
de pe făgaşul rutinei, uneori al blazării. 

Copiii şcolii, mici şi mari, deveniseră însă alţii. 
Regulamentul acela de ordine interioară era acum o 
normă firească de viaţă. Putea să-l şi ia tovarăşa 
directoare de pe pereţii claselor, de sub sticlele gazetelor 
de pe culoare — aşa gindeau elevii. Pe cine să sperie? 
„Păi cum — spuneau unii — să-ţi baţi joc de propria ta 
muncă şi poate chiar de ceea ce ai mai de preţ?” Căci, 
pentru unii, şcoala aceasta era cel mai de preţ lucru din 
viaţa lor... Cînd intrau în clădire o făceau cu sfială, 
ştergîndu-se pe picioare minute în şir. Pe coridoare se 
fereau să nu atingă ghivecele cu flori, înşirate de la un 
capăt la altul, pe margini; erau florile pe care ei le 
aduseseră, pe care le udau în fiecare zi şi le îngrijeau. În 
clase, nu-şi puneau niciodată ghiozdanele pe pupitre, ca 
să nu murdărească husele albe şi frumoase, pe care tot ei 
le spălau în fiecare săptămînă. Se îngrijeau să nu le 
păteze cu cerneală, ori cu altceva — cînd mincau, de 
pildă, în recreaţia mare. Chiar şi copilaşii din clasele 
primare îşi formaseră asemenea deprinderi. 

Părinţii, de asemenea, veneau acum cu şi mai mult 
drag la şcoală. Intrau cu respect în ea, sfiindu-se parcă, 
precum copiii, să nu strice ceva, fiind gata oricînd să 
răspundă, după puterile lor, noilor solicitări ale 
directoarei. 

Respectul pentru şcoală impusese şi un autorespect 
faţă de ţinută, de întreaga înfăţişare a oricărui copil... 

Într-o zi, Andreea a observat, în una din clasele prin 
care a trecut cu nişte treburi (era o clasă a V-a), o fetiţă 
cu uniforma puţin în dezordine. | s-a părut că nici nu era 
prea curată. l-a spus că, după ore, o aşteaptă in biroul ei. 
Fata s-a speriat, nu ştia de ce este chemată. Nu făcuse 
nici o abatere, era un copil cuminte, rareori putea fi 
văzută ieşind din bancă în timpul recreaţiei. Pe faţa ei se 
putea citi însă o permanentă tristeţe... 


284 


GEORGE ŞOVU 


Andreea a căutat-o pe diriginta clasei, ca să se 
intereseze de elevă. Nu era în şcoală atunci, n-avea ore. l- 
a dat telefon acasă... N-a găsit-o. In sfîrşit, s-a luat cu 
altele, pînă ce a auzit în uşă o bătaie sfioasă. Era fetiţa pe 
care o chemase. A poftit-o să ia loc. A scos din birou nişte 
bomboane de ciocolată şi i le-a întins. Fata a mulţumit, 
dar nu s-a atins de ele. Era palidă la faţă şi-o urmărea pe 
Andreea cu ochii mari... 

„Cum te cheamă?” a întrebat-o. 

„Eremia Andreea!” 

„Andreea?! s-a mirat directoarea. Ştii că şi pe mine mă 
cheamă la fel? 

„Nu!” a răspuns fetiţa. 

„Dar cum ştii tu că mă cheamă? 

„... Tovarăşa directoare!”... 

Andreea, care se ridicase între timp de la birou, i-a 
mîngiiat obrazul de copil ce parcă avea pe suflet o 
suferinţă. S-a aşezat apoi în faţa fetei pe un fotoliu. 

„Spune-mi, Andreea, ce sînt părinţii tăi?” 

„Mama lucrează la Fabrica de confecţii, e ţesătoare..., 
iar tata...” 

„lar tata?... 

„Nu ştiu, pentru că nu mai este cu noi de patru ani!” 

„Dar ce s-a întâmplat?” 

„A plecat de-acasă şi, de-atunci, nu l-am mai văzut. 
Mama zice că s-a însurat cu altcineva...” 

Directoarea a simţit cum i se adună un nod în git... 

„Mai ai fraţi, surori? a întrebat-o. 

„Da, o soră mai mică, este în clasa a Ill-a”. 

„Tot la noi la şcoală?” 

„Da!” 

„Ea cum se numeşte?” 

„Carmen!” 

„Deci: Andreea şi Carmen!... Uite ce e, Andreea, aş 
vrea să trec şi eu într-o zi pe la voi, aş vrea să vorbesc şi 
cu mama voastră, să vă găsesc şi pe voi, pe-amîndouă... 


"n 


285 


TANDREŢE 


Într-o seară ar fi bine, nu? Dacă aş veni chiar în seara 
aceasta ce-ai zice? Eşti de acord? 

„Nu, tovarăşă directoare, vă rog să nu veniţi! a izbucnit 
fetiţa, făcîndu-se roşie la faţă... Vă rog, vă rog...!” 

Îşi plecase ochii şi îşi frămînta mîinile... 

„Dar de ce? Nu înţeleg, s-a întîmplat ceva?” a întrebat 
directoarea, surprinsă... 

„Tovarăşă directoare, vă rog să nu veniţi, vă rog eu...” 
repeta Andreea cea mică, în timp ce lacrimile începuseră 
să-i curgă pe obraji. 

„Bine, n-am să vin, linişteşte-te!” 

Fata a început să plingă şi mai tare... 

„Te rog eu acum, Andreea, linişteşte-te! Ţi-am spus că, 
dacă nu vrei să vin, nu vin!... Nu e nici o supărare... Dar, 
dacă poţi, spune-mi şi mie: de ce? Care este motivul?!”... 

Printre suspine, fata i-a spus o poveste dureroasă... De 
cînd le părăsise tatăl, mama fetelor era mereu tristă, 
venea acasă şi parcă n-o mai interesa nimic... aproape că 
nu le făcea de mincare, nu spăla decit rar, le dădea 
uniformele să le îmbrace necălcate, gulerele la fel, casa 
lor ajunsese în paragină... Din cînd în cînd o surprindeau 
cu cite o sticlă de băutură... „Bea din ea cîteva înghiţituri, 
tovarăşă directoare, nu bea mult, a precizat Andreea, 
apoi începe să plingă şi se culcă aşa plingînd, 
nemiîncată... Au venit şi tovarăşa dirigintă şi tovarăşa 
învăţătoare a lui Carmen pe la noi... Mi-a fost aşa de 
ruşine. Au stat de vorbă cu dînsa, dar degeaba! Am rugat- 
o să vină să vadă şcoala: «E ca un palat, mamă!» i-am 
spus. N-a venit însă niciodată. Cică nu-şi găseşte timp...” 

„Dar tu ce faci, Andreea, că eşti fetiţă mare de-acum? 
Să ştii că eu, la virsta ta, spălam, călcam, făceam 
curăţenie în casă, prin curte, aveam grijă de nişte surori 
mai mici!...” 

„Dumneavoastră?!” s-a mirat fetiţa. 

„Da, eu! Aşa că, pînă am să vin pe la voi, te rogsăte 
apuci de treabă; şi uite cum procedezi: iei uniformele — şi 


286 


GEORGE ŞOVU 


pe-a ta şi pe-a lui Carmen — şi le pui în cada din baie, dai 
drumul la apă peste ele, apoi presari deasupra detergent, 
le înmoi bine şi le laşi acolo vreo oră. După aceea, te 
apuci şi le speli, aşa cum aţi învăţat voi la atelierul nostru 
de gospodărie, cum v-a învăţat tovarăşa profesoară. 
După ce le speli bine-bine, le clăteşti, le storci şi le pui să 
se usuce — găseşti tu o sîrmă pe balcon, ori o sfoară în 
bucătărie... Şi, cînd sînt puţin jilave, adică nu s-au uscat 
prea tare, te apuci şi le calci... Ai văzut cum se calcă — 
sper că ai observat şi la mama ta, dar, mai ales, ai învăţat 
tot la atelierul nostru... Ce crezi, ai să reuşeşti?”... 

Fetiţa nu mai plingea. O asculta cu atenţie pe 
directoare. 

„Am să încerc!” 

„Bine, Andreea! lar eu sînt sigură că vei reuşi. Deci, de 
mîine nu mai veniţi — nici tu, nici Carmen — decit cu 
uniformele curate, ordonate, cu guleraşele bine călcate... 
Ne-am înţeles?” 

„Da, tovarăşă directoare! Vă mulţumesc!” 

„Şi încă ceva: Spune-i mamei tale că aş vrea să stau de 
vorbă cu dînsa... Să mă caute la şcoală în orice zi poate, 
eu sînt aici! lar dacă se întîmplă să fiu plecată undeva, pe 
la vreo şedinţă, arată-i tu cel puţin şcoala... Şi stabiliţi, 
totodată, cînd să vin la voi acasă. Stabiliţi şi mă invitaţi! 
Vii tu şi mă anunţi! E bine aşa?u 

„Vă mulţumesc, tovarăşă directoare; am să-i spun totul 
mamei... O să vă caut eu... Vă mulţumesc!” a rostit fetiţa, 
retrăgindu-se încet din birou şi ieşind aproape cu 
spatele... 

„Andreea! a strigat-o directoarea, în clipa în care voia 
să închidă uşa... Te rog să nu mai fii aşa de supărată... Aş 
vrea să te văd zimbind. Cred că eşti mai frumoasă cînd 
zimbeşti. Hai!...” 

Fetiţa a schiţat un zîmbet, dar buzele au început să-i 
tremure şi din ochi s-au pornit, din nou, piriiaşe fierbinţi. 
A închis uşa încet şi-a plecat. 


287 


TANDREŢE 


A doua zi, s-a auzit strigată pe coridor: „Tovarăşă 
directoare, tovarăşă directoare!” S-a întors: era Andreea. 

„Vă rog să mă iertaţi, a început fata, v-am căutat la 
birou, dar nu v-am găsit”... 

„Ce e, Andreea, ce s-a întîmplat?w 

„leri i-am spus mamei tot ceea ce mi-aţi zis. Şi-am 
adus-o aseară şi la şcoală, nu ca să vorbească cu 
dumneavoastră, fiindcă nu voia, a zis că îi este ruşine... A 
venit să vadă şcoala!... Dacă aţi şti, tovarăşă directoare, 
ce s-a mai minunat mama!... Se uita şi nu-i venea să 
creadă, nu-i venea să creadă, auziţi? Nu ştia încotro să 
privească mai întîi. Am dus-o şi la mine în clasă, şi la 
Carmen... «Aici învăţaţi voi?» m-a întrebat, după care m-a 
luat de mînă, spunîndu-mi: «Hai, Andreea mamă, hai 
acasă, că avem treabă!» 

Tovarăşă directoare, n-o să credeţi — aseară şi azi- 
noapte a făcut casa lună î Am ajutat-o şi eu. Pe Carmen 
am lăsat-o să se culce, ea e mică. A zis că astăzi face 
prăjituri şi că miine să vă chem. Puteţi să veniţi miine?!” 

Directoarea o luase pe după umeri şi mergea cu ea 
spre birou. l-a privit uniforma: de data aceasta era perfect 
curată, gulerul bine călcat, iar părul fetiţei, mătăsos, 
proaspăt spălat, mirosea frumos, a copil. 

„Mă bucur, Andreea! Spune-i mamei tale că îi 
mulţumesc pentru invitaţie şi pentru că s-a gindit să facă 
şi prăjituri. Îmi plac foarte mult prăjiturile. Am să vin 
mîine pe la ora optsprezece. E bine?u 

„E foarte bine, tovarăşă directoare!” a exclamat 
Andreea cea mică, zimbind cu toată faţa. 

„Uite, că atunci cînd zimbeşte, e chiar frumoasă tiza 
mea!” se gindea directoarea... 

Cînd a intrat în birou, suna telefonul. L-a ridicat. | se 
anunţa că a doua zi, pe la ora zece, va sosi în şcoală 
delegaţia guvernamentală din... 


288 


GEORGE ŞOVU 


De-acum se obişnuise, nu era aproape lună în care să 
nu primească cel puţin o vizită din străinătate. Uneori i se 
adresau direct de la serviciile de protocol, nici nu mai 
erau anunţate organele de învățămînt... Ea trebuia să 
aducă însă la cunoştinţă întotdeauna celor de care 
depindea pe cale ierarhică faptul că şcoala urmează să fie 
sau că a fost vizitată... 

Bucuria acelor contacte cu oameni de peste hotare era 
una deosebită. Mai întîi, pentru schimbul de experienţă 
pe care vizitele respective îl prilejuiau. Apoi nici vorbele 
de apreciere ce le primeau, pentru munca lor, pentru 
ceea ce izbutiseră să facă, nu erau de neglijat. Cartea de 
onoare a şcolii păstrează pe filele ei nenumărate 
asemenea elogii. Vlad îşi aminteşte că, în primăvară, 
trecînd pe la şcoală s-o ia pe Andreea cu maşina, tocmai 
părăsea liceul o delegaţie din Egipt, condusă de o femeie, 
adjunct de ministru, preşedintă a Departamentului 
Pionierilor din cadrul Consiliului Suprem pentru Tineret. 
Notase, în Cartea de onoare, printre altele: 

„M-am simţit fericită în această şcoală, în care am 
întîlnit un colectiv ca o adevărată familie, care 
conlucrează bine pentru formarea şi educarea copiilor, a 
tinerilor, întotdeauna mă simt în largul meu şi sînt fericită 
cînd întîlnesc oameni care au grijă de viitorul fiului meu şi 
al fiului fiului meu. Ei încearcă să introducă în sufletele 
copiilor dragostea de ţară, să introducă progresul şi să le 
umple inima cu dragoste pentru ei înşişi,, astfel ca 
această iubire să devină cît mai mare, să cuprindă 
întreaga umanitate. Noi toţi vrem pace, iubim pacea! 

Urez succes în muncă tuturor elevilor români din 
această valoroasă instituţie de învăţămînt; le doresc ani 
cît mai frumoşi şi amintiri de neuitat din şcoala lor 
minunată; sper să facă tot ce le va sta în putinţă pentru 
propăşirea continuă a ţării lor, pentru pace!”... 


289 


TANDREŢE 


Capitolul VII 


1. 


— Vlad, cred că fata noastră s-a îndrăgostit! 

— Foarte bine, era şi timpul! Ţi-a, spus ea? 

— Nu, dar, de data aceasta, întruneşte „formula” 
„deştept, delicat şi tandru, ca tata!” 

— Ca mine? A găsit ea unul ca mine? Extraordinar, şi 
eu care credeam că sînt unicat!... Păi, dacă e aşa, să-l 
aducă mai repede acasă, să-l punem la treabă, mă mai 
ajută şi pe mine la una, la alta, că, uite, îmbătrinesc: 
peste cîteva zile fac cincizeci de ani!... Poate se pricepe şi 
la maşini... E un coleg? 

— Nu! E arhitect! 

— Arhitect?! întreabă Vlad, cu plăcută mirare. Nu e rău! 
Asta însemnează că e mai mare decit ea. 

— Are douăzeci şi şase de ani..., e... — vrei să ţi-l 
descriu? 

— Bineînţeles! 

— „E smead, cu ochii negri, migdalaţi, cu păr castaniu 
— spre negru, are gură frumoasă, cărnoasă, figură de 
atlet (mai zdravăn ca tata) şi a făcut scrimă!u Am încheiat 
citatul! 

— Insemnează că ăsta „ne trece pe toţi prin sabie”, 
dacă îl supărăm cu ceva! 


290 


GEORGE ŞOVU 


— Vlad, tu rizi... 

— Dar ce să fac, să pling? Nu trebuie să ne 
bucurăm?!... După cum l-aţi descris, ar putea să joace şi-n 
filme — rol de june-prim! Ar rupe ecranul!... Şi, dacă intră 
şi în „formulă”, cine ştie, poate că e băiat bun! Eu cred că 
fata noastră are fler, nu numai ochi! Aşa că... 

— Da, dar peste cit va timp vom rămîne fără ea... 

— De ce să rămînem fără... 

— Păi, ne-o ia! 

— Cum „ne-o ia”, dragă, noi îl luăm! O să mai avem şi 
un băiat. Nu-ţi mai doreai tu şi un băiat? Uite, acum, o să- 
l ai! 

— Şi, dac-ai şti că-l cheamă şi Andrei! 

— Andrei?! Bravo! Păi, vezi, e băiatul tău! 

— Nu, e al mamei lui! 

— Nu sînt de acord: a fost al mamei lui, căci, dacă se 
însoară, e al soției lui, iar soția... e fata noastră, aşa că e 
al nostru! 

Au izbucnit amîndoi în rîs... 

— Ne-am prostit de tot! spune Andreea, privindu-l lung. 

— Nu ne-am prostit!... Sîntem părinţi!... 


2. 


Cînd au văzut maşina oprind în faţa hotelului, Bogdan şi 
Mădălina, care se aflau în parc, au alergat imediat către 
ea. 


291 


TANDREŢE 


— Vlad, Andreea, aţi sosit?! a întrebat Bogdan, 
îmbrăţişindu-i. Mamaie — a început să strige el, mamaie, 
vino repede că au sosit, au sosit! A venit şi Luminiţa. 
Trăiască Luminiţa! şi-a continuat el strigările... 

Luminiţa îl strînge în braţe şi-l sărută. O sărută şi pe 
Mădălina, alergînd apoi înaintea Nanei. 

— Mi-a fost dor de matale, bunico, îi spune ea, 
sărutînd-o încă o dată pe amindoi obrajii. 

— Şi mie de tine, fată frumoasă! îi răspunde Nana, 
învăluind-o într-o privire caldă, caldă!... Eşti ca o prinţesă! 

— În blugi! 

— Ei, o prinţesă modernă!... Ce face taică-tău? 

— E bine! răspunde Luminiţa bucuroasă. Doctorul i-a 
spus că nu are nimic periculos!. 

— Da, mi-au dat şi mie telefon, tot aşa mi-au zis... 
răspunde Nana, gînditoare... 

— Te mai doare, Vlad? îl întreabă Mădălina pe 
judecător, înălţind ochii spre el şi aţintindu-l cu privirile ei 
de catifea caldă şi strălucitoare. 

— Nu, Mădălinuţa, mi-a trecut! Diseară poţi să mă inviţi 
la bal, am să dansez numai cu tine! 

— Dar, ce, e vreun bal în seara aceasta? întrebă fata, 
bucurîndu-se dintr-odată... 

— Chiar dacă nu e, îl facem noi, dansăm în camerele 
noastre..., sau în parc, la lumina lunii! 

— Te sărbătorim?! mai întreabă Mădălina, încîntată. 

— Noi ne gindeam peste vreo cîteva zile, dar, dacă vrei 
tu, începem de astă-seară! 

— A, hoţomanule, rizi de mine! spune fata, fugind de 
sub braţul lui cu care o ţinea pe după git. 

Andreea şi Vlad o îmbrăţişează pe Nana..., care îl 
priveşte lung pe judecător. 

— Nu te speria, îi spune Vlad, zimbind, mai am încă o 
jumătate de secol pînă ce voi da mîna... cu stelele! Sau 
cine ştie, poate şi mai repede, dacă mă fac cosmonaut! 


292 


GEORGE ŞOVU 


— Tocmai, asta voiam să-ţi spun şi eu, fiindcă te ştiam 
om serios! zice Nana, luîndu-l de braţ şi strîngîndu-l cu o 
căldură care judecătorului îi pătrunde pînă în suflet. De 
partea cealaltă a lui se află Andreea. Păşesc toţi trei, 
tăcuţi pe-o alee... 


3, 


Un autocar urcă pe aleea cu brazi argintaţi. Se opreşte 
pe platoul din faţa Complexului turistic. Din el coboară 
cincisprezece-douăzeci de băieţi înalţi, de peste 1,90 m, 
supli, îmbrăcaţi în costume de trening subţire, lucitor, 
avînd pe piept şi pe spate culorile din drapelul ţării. 

— Este echipa naţională de baschet, mamă, spune 
Luminiţa... 

— Sărut mîinile, doamnă directoare, se aude glasul 
unuia dintre flăcăii aceia, care se apropiase de Andreea şi 
de Vlad. Mă mai cunoaşteţi? Sînt Dorin Dragnea! V-am 
fost elev la liceu!... 

— Cum să nu te cunosc, Dorine, deşi proporţiile pe care 
le-ai căpătat între timp s-ar fi putut să mă împiedice să-mi 
amintesc de tine. Ce faci, eşti mare sportiv, după cum 
văd! 

— Da, doamnă, joc baschet! 

— Felicitări! Fata mea spune că sînteţi echipa 
naţională, aşa e? Uite, să-ţi fac cunoştinţă cu soţul meu şi 
cu domnişoara noastră... 

Băiatul s-a plecat respectuos în faţa lui Vlad şi a 
Luminiţei. 


293 


TANDREŢE 


— Da, este adevărat, fac şi eu parte din echipă! a 
răspuns sportivul, cu modestie. 

— Mă bucur!... Dar cu degetele, cu degetele ce faci, te 
mai dor, ţi-au trecut? 

— Degetele?!... N-am avut nimic la degete!... 

— Cum n-ai avut nimic? Nu-ţi aminteşti că ajunseseră 
nişte răni care sîngerau?!... 

— A, cînd am pus ceramica aceea pe coridoarele 
liceului!... E mult de-atunci, doamnă..., n-aţi uitat? 

— De ce să uit?!... 

— Viorel, Viorel! strigă Luminiţa, pornind în fugă spre 
un băiat din grupul sportivilor. E un fost coleg de liceu, 
coleg de clasă, spune ea, după cîţiva paşi, oprindu-se din 
mers... 

Vlad se scuză, pretextînd că nu şi-a parcat bine maşina. 

— Mă întorc imediat, adaugă, lăsînd-o pe Andreea de 
vorbă cu baschetbalistul... Simţea că iarăşi îl fulgeră firele 
acelea de foc, care porneau din rinichi şi-i străbăteau tot 
abdomenul. Îşi uitase în torpedou cutia cu calmante, 
înghite cîteva, împreună cu o gură de apă dintr-o sticlă pe 
care-o avea în maşină. Execută apoi o manevră, de 
formă, pentru ochii Andreei, care îl urmăresc... 


4. 


Soarele coboară către asfinţit. Chipul lui de foc are 
aureolă de rubin ce tremură pe zarea unde străjuiesc 
turlele de imensă catedrală ale munţilor... 


294 


GEORGE ŞOVU 


Luminiţa se plimbă pe-o alee cu fostul ei coleg, 
discutîind cu pasiune, li povesteşte, probabil, despre 
vacanţa la Costineşti. 

Bogdan şi Mădălina se joacă prin parc, iar Nana, aflată 
undeva în preajma lor, împleteşte de zor. A început un 
nou pulover pentru... nepotul ei favorit... 

Andreea şi Vlad se aşază pe banca din mijlocul acelui 
amfiteatru de iarbă stropită cu flori, înconjurat de 
coloanele încă verzi ale unor pomi ornamentali ce ard în 
lumina palid-sîngerie a asfinţitului. 

Cineva a întors banca spre soare-apune!... 

— ... Mă doare puţin capul — se aude glasul blind al 
Andreei, care se apropie, tandră, de Vlad, sprijinindu-şi 
fruntea pe umărul lui. 

— Probabil că e din cauza zbuciumului prin care ai 
trecut. Dar nu te speria..., am eu un leac. E ca un 
descîntec. Îl ştiu de la mama ..... 


---- SFÎRŞIT ---- 


295