George Sovu — Liceenii

GEORGE SOVU 


LICEENII 


- roman - 


Colecţia BIBLIOTECA BLEU 


EDITURA IACOBI 1991 


ISBN: 973-95260-4-7 


Ar fi vrut să întrebe pe oricine din jurul lui, ori pe cine ştie 
unde: “Nu vi se întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agaţe, aşa, 
ceva de suflet? Ca de pildă, o vorbă, un sunet, o frîintură de 
melodie, care să sufle - ele, toate acestea, ca şi altele - spre 
tine o frîntură de viaţa în plus? Mai ales atunci cînd viaţa ta 
intră, ori ţi se pare că intră, într-un con de umbră, cînd peste ea 
şuieră - şarpe otrăvit - un vînt de pustiire?!...” 

Ar fi vrut să întrebe..., dar, mai întîi, că nu prea avea pe 
cine... Pe bunicul? Da! El i-ar fi răspuns cu siguranţă, în modul 
cel mai sincer! Dar... Şi, de-aici, ar fi putut începe alte întrebări: 
„Nu înţeleg, nepoate... cum, adică?...” 

Pe tatăl lui să-l întrebe?! Da, poate că... Dar, de unde să-l ia? 
El e aproape tot timpul plecat, pe locomotivă!... Şi, cîte întrebări 
- cărora trebuie, musai, să le găsească răspunsul cel mai 
potrivit, nu i-or fi pătrunzînd şi lui în ochi şi în suflet, în fiecare 
zi, ţişnind din acel orizont ce curge, la nesfirşit, pe două linii... 
care nu se întîlnesc niciodată?!... 

Pe lonică - prietenul şi colegul de-o viaţă? Păi pe el chiar 1-a 
întrebat! 

„Nu! Categoric - nu! i-a răspuns. lar argumentul este logic: 
ca să se poată «agăța» - precum zici - acel «ceva» ar trebui să 
aibă.... tihnă, ca să zic aşa.... Ori, eu... circul! Mă mişc! Veşnic - 
mă mişc! Asta e! Aşa că... nu! Categoric, nu!” 

Şi, totuşi, nu vi se întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agate, 
aşa, ceva de suflet? Ca, de pildă, o vorbă, un sunet, o frîntură de 
melodie, care... 

Mie - da! lată, spre exemplificare: “Să înveţi, dragul mamei, 
să înveţi... căci singura zestre ce nu se pierde este 


învăţătura!”... Aşa mi-a spus ea, mama, înainte de a închide 
ochii pentru totdeauna... Dar nu ştiu cum, nu ştiu cum acest 
ceva, atit de preţios s-a... pierdut de mine, în timpul mişcării 
prin viaţă - cum ar spune lonică. S-a pierdut şi eu aproape că 
am uitat îndemnul! Poate că şi de aceea... Uite însă că, în vara 
care a trecut... 


Era într-o dimineaţa frumoasă. leşise în grădină cu puţin 
chiar înainte de răsăritul soarelui. Aşa proceda în fiecare zi: era 
plăcerea lui deosebită de a fi martor la naşterea luminii, care 
venea în viaţa lor - a oamenilor din acel sat - de dincolo de 
orizontul dealului pe care ar fi putut, parcă, să-l mîngiie cu 
degetele... 

Şi, ca de fiecare dată, în aceste momente, se gîndea la 
Dana, la colega lui de clasă, care, timp de un an întreg, nu-l 
băgase niciodată cu adevărat în seamă. Şi pe care... el o 
iubea!... 

Dana şi Soarele... Hm! Nu vă grăbiţi să rideţi! De zimbit - 
aveţi voie, dar de ris... vă rog eu - nu vă grăbiţi! Pentru că, 
niciodată nu se ştie... 

Ei, bine: Dana şi Soarele - asta voia să spună băiatul - erau 
pentru el totuna! Adică viaţă. Adică, fără... 

“Să înveţi! Auzi, Mihai mamă, să înveţi! Căci singura zestre 
care...” 

lar el... uitase! închipuiţi-vă, uitase! Ori, poate că... 

Uite însă, în vara care a trecut... 


Era în dimineaţa aceea frumoasă. El privea soarele răsărind 
şi se gindea la iubirea lui tristă, aproape fără speranţă... Cînd, 
deodată, cineva i-a pus palma pe umăr şi i-a ciocănit cu degetul 
în tîmplă... lar semnalul acela, nu ştiu cum, a pătruns înăuntru şi 
a izbit un punct, şi punctul a tremurat... frumos, născînd, din 
unduirile sale, un cerc, iar cercul şi-a întins aripile pentru ca, din 
filfiirea lor, să se nască altul... ş-apoi altul, care, obsedate fiind 
de punctul din mijloc, s-au prins în horă, au început să cînte: 
“Ani de liceu/ Cu emoţii la română, / Scumpii ani de liceu/ Cînd la 
mate dai de greu!.../ Ani de liceu/ Cînd ţii soarele în mînă/ Şi te 
crezi legendar Prometeu!.../ Ani de liceu/ Cînd se-ntîmpl-o 
tragedie/ Fiindcă el te-a zărit/ La un film cu alt băiat,/ Ani de 
liceu/ împletind cu poezie/ Tot ce ai tu mai bun, mai curat!...” 

Vorbele, născute din suflet, s-au prins bine de el aşa, ca să 
nu se mai piardă... Şi-au început să bombăne, să bombăne... tot 
mai lin, tot mai cald, mai frumos, chemînd în hora lor armonii de 
sunete... pe care le şoptea, tandru şi blind, chitara din mîinile lui 
Mihai... “Ani de liceu/ Cu emoţii la română/ Scumpii ani de liceu/ 
Cînd la mate dai de greu!...” 


Băiatul oftă din adîncul sufletului... Asta era: anii de liceu 
abia începuseră, unul singur trecuse doar, iar el, la mate, 
dăduse deja “de greu”!... 

Şi cîntecul a continuat să murmure în el toată vara, în 
fiecare zi, în fiecare clipă, chiar şi noaptea - în somn -, căci 
astfel cura, să murmure, iar el, băiatul, Mihai, să-şi spună mereu 
că n-o iubeşte, că n-o mai iubeşte pe ea, pe Dana, fiindcă, la 
urma-urmei, şi din cauza ei l-a lăsat Isoscel corigent... 

“Da, dar dacă e să fii sincer - i-a şoptit cineva de-acolo, din 
mijlocul acelui cîntec - trebuie să recunoşti că nu din cauza ei, în 
primul rînd!” lar băiatul, ca să poată cînta mai departe, a 
recunoscut, începînd să întoarcă şi pe-o parte şi pe alta zilele şi 
nopţile lui din acel prim an de liceu, în care şi el, şi lonică... 


2 


„.. Veniseră din acel sat. Au vrut să facă liceul în Bucureşti. 
Au dat examen, dar apoi nu le-a fost prea uşor. In special la 
matematică, Isoscel - cum o porecliseră elevii pe profesoară - 


era din cale-afară de severă... Mihai nu-şi mai amintea exact 
cum se orînduiseră treburile, dar era clar că începuseră prost. 
N-au reuşit să intre la timp în cadență şi-apoi au mers 
şchiopătîind tot anul. Şi, dacă pentru lonică lucrurile se mai 
potriveau cît de cît - în sensul că era de aşteptat, după toate 
năstruşniciile de care se ţinea, el, Mihai, premiant în fiecare 
clasă primară şi de gimnaziu, “să ajungă în halul acela”... era 
prea de tot!... Chiar aşa îi şi spusese Isoscel, către sfîrșitul anului 
şcolar, cînd, întîmplător, s-a uitat pe foaia matricolă cu care 
venise din comuna lui: 

“Ce s-a întîmplat cu tine, puişor (acesta era apelativul cu 
care se adresa ea elevilor)? Am văzut că pînă acum ai fost 
premiant... Cum de-ai ajuns în halul acesta, să rămii corigent?... 
Pentru că acum e prea tirziu, n-ai cum să-ţi mai îndrepţi 
notele!... la să te pui cu burta pe carte la vară! Că altfel, în 
toamnă, la corigentă, nu treci! Şi tu, şi prietenul tău lonică! Ne- 
am înţeles?”... 


Clipele acelea au fost groaznice pentru Mihai... lonică făcea 
pe grozavul, ca de obicei... Cei mai mulţi elevi din clasă îi 
priveau scrutător. Îi privea şi Dana, care parcă atunci lua 
cunoştinţă de existenţa lor. îi cerceta şi Şerban, premiantul 
clasei, prietenul Danei. 


“Cum să mă fi văzut tu pe mine - o întreabă Mihai pe Dana, 
în gînd, bineînţeles, dacă n-ai avut ochi decît pentru Şerban? 
Deşi eu ţi-am pus, de-atitea ori, garoafe în bancă, nu el. A 
trebuit să mă apostrofeze Isoscel, ca să mă priveşti şi tu o dată 
cu atenţie...” 

Îi venea să plîngă, de necaz. Se înroşise pînă în vîrful 
urechilor... 

După amiază, la internat, cînd a intrat în camera de baie şi 
s-a privit în oglindă, şi-a spus: 

“Mi-e ruşine!” Şi i-a fost silă să stăruie cu ochii pe chipul pe 
care în acel an începuse să-l descopere şi de care devenise din 
ce în ce mai mîndru. 

“Ai crezut c-o să te vadă - mai rosti el din uşă, întorcînd 
capul în fugă - şi c-o să cadă, fermecată, la picioarele tale. 
Naivule! Şi îngîmfatule! Ţi-ai pierdut zilele şi nopţile gîndindu-te 
la ea... Caraghiosule!... Să te văd acum pe unde ai să scoţi 


cămaşa în faţa tatii şi a bunicului..., şi a profesorilor de la 
şcoală..., şi a oamenilor din sat... Bine că mama nu mai are cum 
să afle ce-ai ajuns! Săraca mama! Ar fi murit a doua oară, de 
ciudă!” 

- Termină, mă, că n-o să mergem acum la mănăstire numai 
pentru că rămînem corigenţi la mate! i-a strigat Ionică, văzîndu- 
1 cu figura aceea de mormiînt. In definitiv, de ce trebuie să le 
spunem celor de-acasă că avem “o boabă” pe toamnă?!... 

“Ai trecut, mă, clasa?” 

“Am trecut”. Şi gata! Cu asta încheiem... 

- Noroc cu soluţiile tale, “geniale”, Ionică... Altfel ce ne-am 
face, bieţii de noi! 1-a zeflemisit Mihai. 

- Poţi să mă ironizezi cît vrei. Am să pîndesc poştaşul, să 
prind scrisoarea prin care anunţă ăştia corigenta. O iau şi-o pun 
la păstrare: N-am văzut, n-am auzit! Ai mei şi aşa nu prea dau 
pe la liceu. 

- Şi cu minciuna cum stăm? 

- Nu se moare dintr-atita, fratele meu! îmi iau revanşa la 
anul. 


De spus... le-au spus, totuşi, n-au avut încotro. 

Mihai nici nu se gindise altfel... Cînd a ajuns, în prima zi, era 
acasă numai bunicul. 

- Nu te cred, îţi baţi joc de mine! i-a replicat acesta. 

- Din păcate, e-adevărat, bunicule! 

- Nu te întreb cum s-a întîmplat, că trebuie să fi avut tu un 
motiv serios de-ai îngenunchiat, măi băiatule. Vezi numai de-l 
dă de-o parte degrabă! Şi ai grijă, că aşa drumul tău se-nfundă 
în vreo văgăună... 

A plecat apoi imediat să dea de mincare la vite, la orătănii.. 

Cu taică-său a fost însă mai greu. A venit peste vreo două 
zile. E mecanic de locomotivă şi drumurile lungi, pînă peste 
hotarele ţării, îl ţin deseori departe de casă. 

N-a vorbit cu Mihai o săptămînă întreagă. Tocmai îşi luase 
concediu... de odihnă. Nu l-a certat, nu l-a bătut... Meşterea fel 
de fel în ograda casei, ori lucra în grădiniţă. Pe băiat nici nu-l 
vedea. Şi la masă, cînd miîncau, privea ori în farfurie, ori peste 
el. lar cînd s-a hotărît să-i vorbească, i-a spus doar atit: 

“Eu am încredere în tine, Mihai!” 

Din ochii băiatului au ţişnit lacrimi fierbinţi... 


Abia din ziua aceea a putut să se apuce să înveţe. Pînă 
atunci trecuse prin chinurile iadului. Ar fi preferat orice fel de 
pedeapsă, în locul tăcerii şi al indiferenţei de moarte în care se 
cufundase tatăl său... 

La lonică treburile se petrecuseră mai simplu: mîncase o 
bătaie zdravănă de la ai lui - începuse mamă-sa şi o continuase 
tatăl -, dar apoi scăpase. Promisese că va învăţa în fiecare zi, 
însă, tot în fiecare zi, îl puteai găsi la fotbal, pe stadionul de la 
marginea zăvoiului, ori ascultînd muzică la casetofon. 

După “Săptămină chinurilor” - cum o denumise, asta şi 
pentru că îi scrisese Danei, în zilele acelea, vreo cîteva zeci de 
scrisori, cîte trei-patru pe zi, dar pe care nu i le trimisese şi n- 
avea să i le trimită niciodată - Mihai “se aşezase cu burta pe 
carte”. Şi, în curînd, a fost bucuros să constate că nici nu-i era 
greu, că-i plăcea chiar, rezolvarea celor mai diferite probleme 
ajungînd, pînă la urmă, să-l pasioneze... 

- la-l, măi neică, şi pe zbînţuitul ăsta al meu - i-a spus, într- 
o zi, tatăl lui lonică - te rog eu, neică, ia-l lîngă tine şi mai arată- 
i şi lui, că altfel mă dă de bucluc, o să rămînă repetent! 

Şi l-a luat! Numai că a trebuit să se lupte cu “zbînţuitul” ca 
să-l poată ţine la treabă citeva ore pe zi. A reuşit, mai ales în 
ultimele două săptămîni de dinaintea corigentei, cînd simţea şi 
lonică funia scurtîndu-i-se pe zi ce trecea. 


* 


Cînd i-a citit teza şi i-a urmărit răspunsul la oral (Mihai 
umplea tablă după tablă cu rezolvarea exercitiilor primite, 
scriind, ştergînd, iarăşi scriind), Isoscel a rămas efectiv mirată. 
Nu-i venea să creadă. 

- Puişor, zece! a exclamat ea, cu mare satisfacţie, la sfîrșit. 
Şi la lucrarea scrisă - tot zece! Se vede treaba că ai învăţat 
serios. Vezi că poţi? Zece! repetă ea. Şi să ştii că-ţi pun nota cu 
mare plăcere. Bagă de seamă însă: asta te obligă. Anul acesta 
vom sta altfel de vorbă!... 

Şi chitara din sufletul lui Mihai reluă şoptit, cîntecul tristei lui 
veri: “Ani de liceu/ Cu emoţii la română/ Scumpii ani de liceu,/ 
Cînd la mate dai de greu...” lată că, deocamdată, greul fusese 
învins!... 


- Tată, zece! Am luat zece la Isoscel! striga Mihai, coborînd 
în fugă scările liceului şi alergind spre tatăl său, care îl 
aşteptase, pînă atunci, pe-o bancă din parcul şcolii, fumînd 
ţigară după ţigară şi frecîndu-şi mîinile. Zece, înţelegi? Zece la 
Isoscel! repetă băiatul cînd s-a apropiat. 

Tatăl a desfăcut braţele şi 1-a strîns la piept: 

- Ştiam eu că poţi mai mult! a exclamat, cu buze aproape 
tremurînde... 

Dar tu? l-a întrebat pe lonică, sosit, tot în fugă, din spate. 

- Eu... una a doua, răspunde “zbînţuitul”, adică cinci! Dar să 
nu-i spuneţi tatii! Important e că am trecut! 

- De, măi lonică, ce să zic: citeodată da, citeodată nu! 
afirmă, gînditor, mecanicul. 

- Lăsaţi, că anul acesta o să ieşim... premianţi! O să vedeţi! 
adăugă lonică, rizînd. Sîntem băieţi cu perspectivă. 

- N-ar fi rău... să fie bine! afirmă, “cu perspectivă”, tatăl lui 
Mihai.... Şi-acum, haideţi, să vă duc la internat, să vă văd 
aşezaţi! îi îndeamnă el, prinzind în fiecare mînă cite o valiză... 

Băieţii au luat şi ei restul de bagaje şi au pornit. 

- Zece la cine, mă? întrebă tatăl lui Mihai, după vreo cîţiva 
paşi. 

- La Isoscel, nu ţi-am spus?! 

- La l-sos-cel! repetă mecanicul, cu voită mirare. Auzi, la 
Isoscel! Şi începu să ridă... 


3 


Blocul îi era cunoscut. O urmărise o dată, în clasa a IX-a, de 
la şcoală pînă aici. Şerban o însoțea. El se păstrase, la zece- 
cincisprezece paşi în urma lor, printre oameni. Cei doi discutau, 
rideau, erau fericiţi. Nu le păsa de altcineva. Deci nu l-au 
observat. 

Atunci văzuse unde a intrat Dana. Ştia blocul, ştia scara, nu 
cunoştea însă etajul şi apartamentul. Aşa că, acum... cerceta 
balcoanele, mutîndu-şi, pe rînd, privirile de la unul la altul. li 
veni să ridă. Zimbi chiar... “Romeo, ignoratul, necunoscutul 
Romeo, nefericitul, o caută pe Julieta ... 

“Hm! îşi spuse, mai departe, Mihai: eşti de plins, băiete!” 

Scrisorile de astă vară erau în buzunarul interior de la geacă. 


Le pipăi. | se făcu, dintr-o dată, cald. De ciudă. Se dezbrăcă. 

“Şi ziceai că te-ai vindecat! Poftim! De ce-ai mai luat 
scrisorile cu tine? O să i le arăţi vreodată? lar aici - ce cauţi? Ai 
venit să numeri balcoanele?!”... 

- Mihai, ce faci? 

Tresări. Întoarse capul. Dana se afla în faţa lui. Dana cea 
frumoasă, cu ochii ei căprui şi catifelaţi, cu părul negru, uşor 
ondulat, acum tuns scurt, cu faţa bronzată, cu trupul zvelt şi 
unduitor. Îi zimbea. Pe chipul ei se citeau mirare şi bucurie, 
totodată. 

- Bună, Dana! reuşi să spună. Să vezi... eu... am venit... să- 
mi cumpăr nişte caiete. 

Fata privi în jur. Lîngă ei se afla doar un chioşc cu legume şi 
fructe... Mihai zîmbi stînjenit. Dana începu să ridă. Băiatul o 
urmă. Riîdeau amindoi. Li se întîmpla aceasta pentru prima 
dată... 

- Îmi pare bine că te văd, spuse Dana cu glas sincer. 

- Şi mie! răspunse Mihai. 

- A trecut o vară întreagă. 

- Da, a trecut! 

- Prima noastră vacanţă-mare de liceeni. 

- Pentru mine... 

- Îmi închipui. Nici nu ştiu cum s-a întîmplat... 

- Eu ştiul!... 

- Ai dat-o? 

- Da! leri! 

- Şi? 

- Bine! Dar... 

- Dar ce? 

- Cred că Isoscel... e bolnavă: mi-a dat zece! 

- Zece?! se miră fata. Bravo! Te felicit din toată inima! 

- Mulţumesc! 

- Şi lonică? Parcă sînteţi din acelaşi sat. El ce-a făcut? 

- Cinci, cu felicitări! 

Dana izbucni în rîs. Şi Mihai. Rideau, din nou, împreună... 

Acum tăceau... O stînjeneală, venită dintr-aiurea, tulburase 
lumina aceea bună dintre ei. 

- Trebuie să mă duc, spuse fata. Am făcut cumpărături - 
adăugă, arătind spre plasa pe care o avea în mînă. Sînt de 
serviciu... la bucătărie. Şi zimbi iarăşi. 


- Ne vedem miine la şcoală. La revedere, Mihai. 

- La revedere, Dana! Da, miine! Miine... mai şopti el, 
urmărind-o cu privirea pînă ce a dispărut în spatele uşii uneia 
dintre intrările blocului. 

Întorcîndu-se apoi, brusc, se pomeni în faţa mesei încărcate 
cu fructe. 

- Tu ce vrei să cumperi? îl întrebă, profesional, vînzătoarea. 

- Păi... pere! răspunse Mihai, bilbîindu-se. Ba nu, mere, vă 
rog! 

- Pere... sau mere? zise vîinzătoarea, zimbind semnificativ. 

- Ce-o fi! 

- “Ce-o fi”, n-am! 

- Atunci... ce doriţi dumneavoastră! preciza băiatul, învăluit, 
din nou, de cîntecul lui: “Ani de liceu/ împletind cu poezie/ Tot 
ce ai tu mai bun, mai curat!”... 


4 


Pedagogul deschide uşa camerei în care Mihai, lonică şi 
Adrian, un al treilea băiat, coleg cu ei, dorm duşi. 

- Hai, băieţi, haideţi! Scularea! Că-ncepe şcoala fără voi! le 
strigă, plecînd mai departe, pe culoar. 

lonică se ridică-n capul oaselor, frecîndu-se la ochi. 

- Şi chiar începem, mă? întrebă el, somnoros. Mihai, noi ar 
trebui să facem o cerere la directoare, să ne mai dea măcar 
vreo două-trei săptămîni de vacanţă. Păi, ce, asta e dreptate? 
Noi am muncit toată vara, am învăţat. Zău dacă nu sînt 
extenuat! 

Mihat, care coborise din patul său, îşi caută papucii şi se 
apropie de lonică. Intinde mîna şi-i potriveşte obrazul în lumina 
ce pătrundea prin fereastră. 

- Mă, ce să-ţi spun, chiar simptome de “extenuare” nu prea 
se văd. Sînt însă evidente semne de... lene şi încă de una veche, 
bătrînă. Dar, dacă vrei tu, poţi să compui cererea aceea, despre 
care spuseşi. 

- O semnzi şi tu? 

- Nu! O dăm anonimă. 

- Şi-atunci, cum o să ştie. 

- Pînă “atunci”, dă-te acum mai repede jos din pat...şi- 


ascultă aici, la mine... Ştii la ce m-am gindit? 

- La ce, nu ştiu! La cine, da! 

- Poţi să fii şi tu citeva minute serios? Măcar acum, la 
începutul unui nou an şcolar! 

- Dacă mă străduiesc serios... 

- Străduieşte-te! 

- Sînt gata! exclamă lonică, făcînd o mină de om preocupat, 
mai mult încruntat... 

- lonică, spuse Mihai, să ştii că anul acesta nu mă mai las! 

- Te pomeneşti c-ai visat urit! 

- Zău lonică, nu mă mai las! 

- Aha, am înţeles: ai visat-o pe Isoscel că-ţi punea coroniţă 
pe cap! Halal vis!... 

Pe lsoscel n-o visase. Pe Dana însă, da! Pe Dana şi pe 
Şerban. Se plimbau printr-un parc, pe marginea unui lac străjuit 
de sălcii pletoase. Se ţineau de mină şi rideau... Rideau de el... îl 
auzise bine pe Şerban, cînd întrebase: “Cine?! Corigentul ăla?... 
Vai de capul lui!” Şi-au început să ridă amîndoi... în clipa aceea 
s-a trezit. A aprins lumina. lonica şi Adrian dormeau... 

A căutat, în valiză, scrisorile din vara ce abia trecuse. Le-a 
aşezat pe noptieră şi-a început să le recitească... Lectura durase 
cîteva ore. Cînd a stins din nou lumina, în mintea şi în sufletul lui 
totul era clar. În minte, mai ales: “N-am să mă mai las! Le-arăt 
eu lor!” şi-a spus, hotărîndu-se să adoarmă... 

Un sforăit puternic se auzi dinspre cel de-al treilea pat ai 
dormitorului. 

- Gata cu “aghioasele”, Adriane! strigă lonică, dar băiatul se 
întoarse pe partea cealaltă. 

lonică se apropie de pat şi mîngiie uşor coardele chitarei cu 
care Adrian adormise alături. Băiatul suride şi deschide ochii. 
Inţelegînd unde se află, sare din pat şi-o porneşte spre baie. 

- De ce nu m-aţi sculat, mă, şi pe mine? le aruncă el vorbele 
peste umăr, în timp ce deschide uşa. 

- Auzi-l, Mihai, cică nu l-am sculat! După ce că dormi ca o 
valiză părăsită-n gară, mai ai şi curajul să faci observaţii! îi 
răspunde lonică. Adrian însă deschisese robinetul şi începuse să 
se spele. 

La plecarea din cameră, lonică trimise un scurt salut mingii 
de fotbal, aflată pe dulapul de haine: 

- Să mă aştepţi, drăguţo! Pînă după-amiază! 


- Anul ăsta o să aştepte cam mult! Acolo o să rămînă! îi 
răspunse Mihai. 

- Ce te face să crezi acest nemaipomenit lucru? 

- Dorinţa ta arzătoare de-a ajunge premianţi. N-ai promis 
aşa? 

- Tinere, să n-o luăm “ad-literam” 

- Pînă una-alta, s-o luăm la picior, că chiar începe şcoala 
fără noi! 


5 


Au coborit grăbiţi scările, ajungind în curtea internatului, 
unde grupuri, grupuri de băieţi şi de fete se grăbeau să iasă pe 
poartă. 

- la priveşte, fratele meu, cum se-nghesuie la cultură 
tinerimea  şcolărească! exclamă  lonică. Frumos! Frumos! 
Bravo!... aprecie el. 

Adrian ride. Mihai pare neliniştit de ceva, nu-l bagă în 
seamă. 

- Salut, nea Pandele! Să trăieşti, nea Pandele! Ce mai faci? 
se adresează lonică portarului, un bărbat în vîrstă, simpatic, cu 
mustață mare, “pe oala”, care trece-n revistă pe cei ce ies. 

- Noroc, împieliţatule! Noroc! îi răspunde portarul. Şi succes! 
Mai mult succes în anul ăsta! 

- Eşti o bomboană, nea Pandele. Mulţumesc! O să ţin seamă 
de urările dumitale... Ai văzut, sîntem celebri: pînă şi portarul 
ştie c-am fost corigenţi! adăugă lonică, după cîţiva paşi. 

- Şi eşti încîntat, bineînţeles! 

- Măi Mihai, tu eşti prea grav în dimineaţa aceasta şi zău că 
nu e bine! Te consumi înainte de a se da startul. la-o uşor, 
frăţioare, că drumu-i lung... 

- Şi doru-i lung! insinuează Adrian. 

- A, nu, cu dorul a terminat! Ascultă-mă pe mine. L-am 
văzut azi-noapte, cînd citea scrisorile. 

- Ce scrisori, ce scrisori? 

- Gata! Că cine ştie prea multe are dureri de cap! Vrei să te 
doară capul, Adriane? Tocmai astăzi, cînd începem şcoala?!... 

Mihai, care o luase cu cîţiva paşi înainte, se preface că nu-i 
aude. Traversează strada şi intră într-o florărie. Din uşă, le 


strigă: 

- Aşteptaţi-mă aici! Vin într-un minut! 

- Într-un minut, în care se cumpără o garoafă albă! Ghici tu, 
măi Adriane, pentru cine? 

- Păi, povestea cu dorul?... 

- Rămiîne cum am zis: “S-a terminat”... doar o etapă, însă, 
ca să poată începe astăzi una nouă! Ba nu, nu astăzi, fiindcă a 
început... de ieri... Nu e aşa, Mihai? 

- Ce să fie “aşa”? răspunde colegul lui lonică, închizînd 
fermoarul de la geanta, agăţată pe umăr, în care, într-adevăr, 
aşezase cu grijă o garoafă albă. 

- Că ai cumpărat o floare pentru... Isoscel! 

- De ce nu-mi dăduşi, măi, ideea mai înainte! Zău c-ar fi 
trebuit! Dar, uite, o să se sacrifice Adrian. Intră, Adriane, şi 
cumpără un buchet de flori pentru Isoscel! 

- Eu? De ce eu? Ce, mie mi-a dat zece? 

- Hai, hai, nu mai face mofturi! Tu eşti o iubire veche de-a 
ei. Noi abia luptăm s-o cucerim. Ce zici, lonică? 

- Şi-ncă ce luptă..., ce luptă... o să mai fie!... 


Povestea cu noua “etapă de dor” Mihai n-o auzise. Dar ea 
era adevărată. Aşa e, în noaptea trecută, proaspătul licean de 
clasa a X-a luase o hotărîre: în noul an şcolar trebuia să facă o 
cucerire, o triplă cucerire ce se chema Dana, Isoscel, Mihai! Da, 
da, Mihai, pentru că, în primul rînd, pe sine trebuia să se 
cucerească, cu sine trebuia să se lămurească bine ce se 
întîmplă şi, mai ales, încotro să-şi îndrepte zborul şi cum să-şi 
regleze ritmul bătăilor de aripi... Socrate, profesorul lor de 
istorie, pe care ei cu dragoste îl numiseră filozoful, - pentru că, 
în orice împrejurare, îi invita “să gîndească” înainte de a decide 
ceva, să aşeze orice fenomen “într-o ecuaţie de relaţii şi de 
determinări” pentru a ajunge la un răspuns corect - şi care le 
era şi diriginte, ar fi vorbit, fără îndoială, într-o asemenea 
situaţie, despre găsirea drumului, a “drumului din noi” 


6 


... Antrenaţi în fluxul pietonilor de pe trotuar, cei trei băieţi 
se opresc în faţa unui semafor, a cărui lumină roşie îi 


avertizează că trebuie să mai aştepte citeva clipe pînă să poată 
traversa bulevardul. lonică priveşte însă repede în stînga şi apoi 
în dreapta străzii, după care face semn celorlalţi să pornească, 
nemaiţinind seama de avertismentul culorii de foc... în clipa 
aceea se simte prins de umăr: 

- Graba strică treaba, flăcăule! se aude, în acelaşi timp, o 
voce baritonală, caldă, dar energică. 

Întorc capul cu toţii şi, oarecum jenaţi, dar şi plăcut surprinşi, 
exclamă aproape în cor: 

- Bună-dimineaţa, domnule diriginte!... Ştiţi... noi... 

- Şi eu tot la şcoală merg, răspunde Socrate, un bărbat de 
circa patruzeci de ani, cu chip luminos şi cu zîmbet ironic pe 
buze. 

- Da, dar se cuvine ca elevii să ajungă ceva mai înainte... 
încearcă lonică o scuză ştrengărească... 

- De acord, numai că trenul acela a trecut mai de 
dimineaţă... 

Între timp, stopul schimbîndu-se, profesorul şi elevii ajung 
pe partea cealaltă a străzii. 

- Am impresia că vă sînt dator cu o felicitare, spune Socrate 
privindu-i afectuos pe Mihai şi pe lonică şi întinzîndu-le mîna. 

- Mie... numai cu jumătate, domnule profesor, răspunde 
acesta din urmă, făcînd pe modestul. 

- Ai auzit tu undeva că există jumătăţi de felicitare, lonică? 

- A, Ştiu unde bateţi: oful dumneavoastră: “Totdeauna 
putem mai mult!”... spune liceanul oftînd... Credeţi că eu nu 
voiam zece? 

Socrate se opreşte o clipă şi îl priveşte pătrunzător. 

- Dar dacă n-a vrut profesoara... continuă lonică zîmbind... 

- Deocamdată, important e că ai vrut tu! lar eu doresc să te 
cred că ai vrut. Ce zici, să risc această dorinţă? 

- Riscăm atitea în viaţă!... domn' diriginte... 

- Aşa e, ai dreptate! răspunde Socrate, bătindu-l uşor pe 
obraz. 

- Şi noi vă sîntem datori - intervine Mihai... 

- Datori vînduţi, se repede lonică... 

- “Vînduţi” cu sufletul - reia colegul lui, păstrînd formularea - 
şi, să ştiţi, ne bucurăm de asemenea “vinzare”... Vă rugăm să 
primiţi, din partea noastră, aceste flori... Şi, întinzînd mîna, ia 
buchetul de la Adrian şi i-l oferă lui Socrate. 


- Mulţumesc! spune simplu, Socrate, primind florile. vă 
mulţumesc, băieţi! 

- Să ne iertaţi gestul făcut aşa, în plină stradă! adăugă 
lonică. 

- Numai gesturile urite au nevoie de întuneric! O ştii şi tu 
foarte bine! răspunde profesorul, în clipa în care, de grupul lor, 
se apropie alţi elevi, din aceeaşi clasă salutîndu-şi dirigintele cu 
respect şi cu bucurie şi oferindu-i buchete de flori. Socrate, cu 
braţul plin, le mulţumeşte încîntat, în vreme ce lonică se oferă 
să ducă el spre şcoală “povara de frumuseţe”... 

După ciţiva paşi, ajung la colţul străzii, de unde, pînă la 
intrarea în liceu, nu mai aveau decit vreo două sute de metri. Se 
îndreaptă cu toţii într-acolo! Mihai îl prinde însă de mînă pe 
Adrian. 

- Ai înţeles, sper, că trebuie să te întorci la florărie, ca să 
putem “da ochii” aşa cum se cuvine cu lIsoscel. Hai, “trap- 
săltat” înapoi! Şi vezi, să fie albe şi proaspete! 

- Ca iubirea ce i-o purtăm! declară lonică, din preajmă. 

- Păi da - răspunde Adrian - v-aţi găsit fraierul... Că pe voi 
v-or fi durînd picioarele... 

- Adriane, n-ai înţeles? interveni lonică - noi sîntem 
extenuaţi, am învăţat toată vara!... 


7 


Elevii clasei a X-a B, al căror diriginte este Socrate, ascultă 
cu atenţie. E prima lor oră de după vacanţă. Le spune fel de 
fel... La un moment dat, filozoful, cu vocea lui caldă, în care 
intră şi o uşoară nuanţă de ironie, afirmă: 

- Şi apoi, acum v-aţi făcut mari! E musai să vă luaţi viaţa pe 
cont propriu! 

Elevii îl privesc puţin miraţi. 

- Excelent! exclamă lonică: Viaţa pe cont propriu! Asta chiar 
că-mi place! Păi, dacă e pe-aşa?!... Ce zici, Mihai? 

Citeva zeci de capete se-ntorc, ca la comandă, spre 
fotbalist. 

Mihai şi lonică se află pe rîndul din mijloc, mai spre spatele 
clasei. În faţa lor stă Adrian, iar colega lui de bancă e Geta, 
prietena lui lonică - o fată care, fără să fie frumoasă, “are 


şarm”, cum zic liceenii, e veselă, ride aproape tot timpul şi cînta 
frumos melodii de muzică uşoară, de muzică rock. De ce nu stă 
lonică împreună cu ea? Simplu: Fiindcă au jurat şi el şi Mihai 
încă de cînd erau în clasa | să nu se despartă, să stea în aceeaşi 
bancă pînă în clasa a douăsprezecea. Şi jurămiîntul e jurămînt, 
n-au ce face, l-au păstrat..., indiferent de tentaţiile ce s-au ivit 
uneori, ca în cazul de faţă... Tot pe rîndul din mijloc, dar în 
ultima bancă, se află acum, la prima oră din clasa a X-a, Vlad, 
un elev serios, cel mai bun la matematică dintre ei toţi, fost 
“olimpic” în anul trecuţi, iar spre fereastră, în a treia bancă, 
poate fi văzut Şerban, premiantul clasei, băiat prezentabil, înalt, 
cu ochii verzi, cu păr ondulat, pe care îl iubeşte Dana. Ea stă în 
prima bancă, pe rîndul dinspre uşă. Se cunosc de mult, au fost 
colegi şi în clasele de gimnaziu. Şerban este şi şeful clasei. Este 
arogant însă, îi priveşte de sus, cu un oarecare dispreţ, pe mulţi 
dintre colegii lui, între care, bineînţeles, pe lonică şi pe Mihai. 
Dana îl ceartă, din cînd în cînd - mai în glumă, mai în serios, dar 
degeaba!... 

Acum, fata caută ceva în bancă. Mina se opreşte uimită, cînd 
întilneşte o floare. O scoate încetişor şi ochii îi strălucesc pe loc 
de razele unei bucurii sincere. Aruncă o privire spre Şerban, o 
privire însoţită de un zîmbet frumos, de mulţumire. 

- E consecvent Şerban. Îmi place băiatul! Exclamă colega de 
bancă a Danei - Mirela, muşcată parcă de o uşoară gelozie la 
vederea garoafei cu petale de spumă proaspătă şi plăcut 
mirositoare. 

Gesturile Danei n-au scăpat celor doi prieteni -, Mihai şi 
lonică... 

- Eu ţi-am zis că degeaba îi pui flori... “incognito”, îi şopteşte 
lonică lui Mihai. Ai făcut-o un an de pomană... Cred că e timpul 
să afle! 

Mihai îl trage de miînecă, să tacă. Vocea lui Socrate se aude 
din nou: 

- Să nu uităm însă că nu trăim singuri, într-un spaţiu gol şi 
că noi toţi constituim un ansamblu uman, un corp comun, în 
care fiecare se valorifică în funcţie de acest ansamblu, de 
unitatea şi de coeziunea lui. Aşadar, toţi pentru unul, dar şi unul 
pentru toţi!... Ce părere ai, Geta? o întrebă profesorul pe amica 
lui lonică, după ce-o privise cîteva clipe cum răsfoia un jurnal de 
modă, pe care-l ţinea pe genunchi. Adrian îi făcuse, de mai 


multe ori, semn să-l bage în bancă, dar fata nu se sinchisise. 
Luată acum prin surprindere, tresare, se ridică şi abia apucă să 
ascundă revista. 

- Despre ce, domnule diriginte? întreabă ea... “nevinovată”, 

- A, nu despre ce vorbeam noi - remarcă, ironic, Socrate - ci 
despre ultima linie în moda feminină... pentru “vedetele” 
cîntecului... 

Geta înălţă din umeri (avea ea un gest cu care “ieşea” din 
orice asemenea încurcătură) şi ride. În acest moment, jurnalul 
de modă alunecă din bancă. Elevii se amuză. Geta îşi cam 
pierde cumpătul, se apleacă, ridică jurnalul, dar - noroc de 
faptul că se sună de recreaţie... 

- Nu-i nimic, spune Socrate, răspunsul, data viitoare. Cu 
documentaţia suplimentară însă, adaugă el zimbind. Îşi ia apoi 
catalogul de pe catedră şi se pregăteşte să părăsească sala. In 
apropiere de uşă se opreşte: 

- Ne-am cam luat cu vorba în ora aceasta şi-am uitat să 
punem cîteva lucruri la punct. De exemplu, să fixăm cînd 
discutăm despre o serie de probleme ale clasei. De acord să 
facem acest lucru săptămîna următoare? 

Elevii aprobă în cor... 


8 


Prima zi de şcoală a luat sfîrşit. Chiar la acest lucru se şi 
gîndeşte lonică acum. Numai că, pornind de aici, el priveşte în 
perspectivă: 

- Mihai, ca miine ajungem şi la ultima zi, spune el cercetînd 
zarea din... curtea liceului. Presimt că anul acesta o să ne 
meargă bine! Tu ce crezi? 

- Văd că te-a stimulat corigenta, ai devenit profet. Numai că, 
după ultima zi - şi cine ştie cum va fi - urmează concursul... 

- Şi ce dacă, răspunde lonică, am trecut noi peste obstacole 
mai mari - n-o să ne speriem acum de un concurs!... Şi, la 
urma-urmei, eşti cu mine, n-are de ce să-ţi fie frică!... 

- Ai dreptate! Amănuntul acesta de la urmă era gata să-l uit, 
dar, acum, fiindcă mi l-ai spus, m-am liniştit. Simt că mă 
cuprinde o totală fericire. 

- Nu într-atita încît să nu observi cu cîtă “indiferenţă” îl 


priveşte Dana pe Şerban. la uită-te, ia uită-te! Poate o să te 
vindeci!... 


Elevii ieşeau pe poarta şcolii. În spatele unui grup, Dana şi 
Şerban, ţinîndu-se de mînă, îşi spun ceva. lonică porneşte în 
urma lor, trăgindu-l şi pe Mihai după el. Dana se opreşte după 
cîţiva paşi, ieşind într-o parte, din fluxul vesel şi gălăgios. 
Şerban o urmează. Acum sînt lîngă un castan masiv de pe 
trotuar. 

- Îţi mulţumesc pentru floare, Şerbane! se aude glasul fetei. 
Şerban o priveşte în ochi: 

- N-ai pentru ce! Ţi-am mai spus şi anul trecut că nu sînt eu 
autorul!... 

- Mă, bine, totuşi, că e cinstit: vezi, el recunoaşte - remarcă 
lonică, de lîngă un alt castan, aflat în apropiere, unde se oprise 
împreună cu Mihai. 

Dana zîimbeşte neîncrezătoare. 

În timpul acesta, Şerban scoate din geantă un colier din 
scoici, cu lumini calde roz-sidefii, şi-1 prinde în jurul gitului fetei. 

Dana îl cercetează cu surprindere şi cu mare bucurie: 

- E minunat, Şerbane! exclamă ea. iți mulţumesc foarte 
mult! Şi, înălţindu-se pe vîrfuri, îl sărută în fugă pe obraz. 

- Nu te nelinişti - îi spune lonică lui Mihai, bătîndu-l pe umăr 
- e doar aşa, un sărut superficial. Nu contează. Pe cele pline de 
pasiune le păstrează pentru tine. 

- la mai taci, domnule, din gură! îl repede Mihai. 

- A, ne interesează conversaţia, “textele”, atunci să 
ascultăm!... 

- Să ştii că nu l-am cumpărat, continuă Şerban. 

- Nu? Da' de unde îl ai? întrebă Dana, plăcut impresionată. 

- Ei, în timp ce tu culegeai lauri cu şahul tău, la concurs, eu, 
pe malul mării,... culegeam scoici pentru tine... 

Dana ride, ia mîna lui Şerban şi amîndoi pornesc mai departe 
pe stradă. 

- Fratele meu, eu ţi-am zis că nu merită! Nu merită, asta e! 
Dar, treaba ta! Te priveşte! încheie lonică întreaga “scenă”. Și- 
acum, hai - adăugă el - că întîrziem la masă. De fapt, nici nu 
ştiu de ce ne mai trebuie. Sîntem sătui... După cîte ne-au fost 
servite... şi încă aici, în văzul lumii... 

Mihai merge singur, izbind, din cînd în cînd, cu piciorul cîte o 


frunză pe jumătate îngălbenită, desprinsă parcă prea devreme 
de pe ramura vieţii ei. Nici nu-şi mai vede prietenul, care calcă, 
tăcut, în stînga lui. 

Din urmă îi ajunge colega lor, Geta. 

- Ce e cu voi? îi întreabă ea. Observ că sînteţi plini de 
entuziasm, după prima zi de şcoală. 

- Geta! exclamă lonică, bucuros. Te aşteptam, de aceea 
mergeam aşa de îngînduraţi... Eram neliniştiţi, amindoi! Nu 
ştiam unde ai dispărut... Chiar, unde-ai fost pînă acum? Prezintă 
aici raportul! Imediat! 

- O fac numai pentru că îl interesează pe Mihai, spune Geta 
rizînd. Am fost la una, dintr-a douăsprezecea, să-i dau revista 
aceea. Mi-o împrumutase azi-dimineaţă. A trebuit s-o caut, ei 
mai au încă o oră. 

Mihai se opreşte, de parcă atunci ar fi remarcai prezenţa 
colegei sale: 

- Ce fată bună eşti tu, măi Geta! zice el apropiindu-se 
şi mîngiindu-i o clipă mîna. Mare noroc are păcătosul ăsta! 

- Aşa-i? intervine lonică... Vreau să spun, adică... ce mai: 
“aprob pozitiv”! Dar problema cu “norocul” n-am înţeles-o! 

- Ei, unele lucruri aşa le înţelegi tu, mai greu - remarcă Geta, 
gîlgîind uşor rîsul acela al ei, molipsitor... 

- Băieți, v-am pupat. Salut! Şi poftă bună! M-am dus! 
adăugă ea, făcîndu-le semne de bun rămas şi luînd-o la fugă 
spre un troleibuz care oprea ceva mai departe, în staţie. 

- Rămîne cum am stabilit, la ora şaptesprezece, la cinema! îi 
strigă lonică. 


9 


Dana a ajuns acasă. Coboară din lift şi descuie uşa 
apartamentului. Şerban o însoţise pînă în apropierea blocului... 

Intrînd, fata se opreşte în faţa oglinzii mari din hol şi se 
priveşte cu plăcere. Îşi potriveşte părul într-o parte, trecîndu-şi 
încet degetele, parcă a mîngiiere, peste şuviţele negre, ondulate 
uşor. Ochii i se fixează apoi pe colierul dăruit de Şerban. Il 
admiră, făcînd cîteva mişcări graţioase. 

Deodată, simte că e privită. Se întoarce şi dă cu ochii de 
tatăl ei, care, din pragul bucătăriei, îi zîimbeşte. 


- Bună, tată! spune fata. Ce e cu tine acasă, la ora asta? De 
ce nu eşti la serviciu? S-a întîmplat ceva? 

- Prea multe întrebări pentru un lucru de nimic, răspunde 
tatăl Danei apropiindu-se de ea şi sărutind-o pe frunte. Am avut 
nevoie de nişte însemnări şi-am venit să le iau. Între timp mi s-a 
făcut foame şi, dacă tot eram aici, am trecut în grabă şi pe la 
bucătărie şi mi-am potolit-o... 

Dar se pare că a crescut fata noastră! adăugă, învăluind-o 
într-o privire caldă. 

- Abia acum observi?! întreabă Dana, făcînd o piruetă în faţa 
lui. 

- E bine şi mai tîrziu..., deşi mie mi se pare că e, totuşi prea 
devreme. Asta înseamnă că îmbătrînesc! 

- la spune, încearcă Dana să abată discuţia în altă parte, te- 
ai uitat, cumva, pe tabla de şah? [i-am lăsat acolo o 
“problemă”. 

- M-am uitat, adineauri. E-adevărat, cam în fugă. 

- Si ce-ai făcut cu “calul”? 

- L-am mutat la “R 6”. 

- Dacă făceai mişcarea în “F 8”, o-ncurcam cu regina. 

- Nu cred, n-ai dreptate! la vino-ncoace! 

Intră amîndoi în camera de zi, unde, pe masă, se afla o tablă 
de şah, cu piesele “în dispozitiv”. 

- Poftim! spune tatăl, repetînd mişcarea. Dar, deodată, se 
opreşte. 

Dana se uită spre el, zimbind. 

- Fir-ar să fie, cum de n-am văzut? Lasă piesele aşa, că 
acum plec. Cred c-aici trebuie aplicată varianta “Capablanca” 

- În nici un caz! Rişti nebunul! 

- Ei, mai vedem noi, le descurcăm diseară! Am fugit! Cum e 
la şcoală? 

- Bine! Las' că-ţi povestesc eu, răspunde fata, conducîndu-l 
spre ieşire. 

- După ce închide uşa, Dana se mai priveşte o dată în 
oglindă şi intră în camera ei. Scoate din geantă cărţile primite la 
şcoală şi le aşază pe birou. Lîngă ele potriveşte garoafa găsită în 
bancă. Apoi, apropiindu-se de bibliotecă, dă de-o parte un rînd 
de volume şi ia, din spatele lor, un caiet cu coperţi dintr-o 
mătase multicoloră. Este jurnalul ei, pe care îl ascunde cu 
străşnicie, să nu dea cumva de el părinţii. 


Îl mîngtie drăgăstos, de parcă ar fi o fiinţă la care ţine mult. 
Se aşează apoi la birou, îl deschide şi începe să scrie: 

“Astăzi a fost prima zi de şcoală”... _ 

Se opreşte şi îşi scoate de la git colierul. II pune alături de 
garoafă. După citeva secunde, îl duce la ureche. Apoi îşi 
continuă gîndurile: 

“O floare şi un colier de la Şerban... prin care ascult simfonia 
solemnă a mării!”... 

In clipa aceea se aude uşa apartamentului. Dana închide 
caietul şi-l pune repede la loc, în bibliotecă. Aranjează cărţile, 
aşa cum au fost. 

- Dana, ai venit? întreabă mama, intrînd în camera fetei. 

- Sărut mîna, mamă! Da, am venit! Dar cu tine ce e? 

- Am plecat şi eu cu o oră mai devreme. Mi-am terminat 
lucrările. Astăzi am avut mai puţine analize de laborator. l-am 
cerut voie şefei, că trebuie să pun rufele-n maşină, la spălat. 

- A fost şi tata pe-acasă. Adineauri a plecat. 

- Tata?! De ce? 

- Îşi uitase nişte însemnări la care a lucrat azi-noapte! îi 
trebuiau. A venit şi le-a luat. 

- Ei, ce-ai făcut la şcoală? 

- Ca-n prima zi, nu ştii? Festivitate, manuale, Socrate... Mai 
mult organizare şi privire în perspectivă!... 

Ochii mamei cad pe colierul aflat pe birou. Dana tresare şi îşi 
muşcă buzele. li pare rău că, preocupată de jurnal, a uitat să-l 
ascundă. 

- Mi l-a dat un coleg... spune ea, stînjenită. 

- Ce coleg?... 

- Un coleg..., un coleg de clasă, Şerban... Ti-am mai vorbit 
despre el. 

Mama o priveşte uimită în ochi. 

- Dana, vreau să nu mă înţelegi greşit... 

- Mamă, nu mai sînt un copil - răspunde fata, retezindu-i 
vorba. 

După cîteva clipe, mama ia colierul şi i-l pune la git. Se dă 
un pas înapoi şi-o priveşte. 

- Imi place! îţi stă bine cu el! exclamă ea... Ce frumoasă eşti! 
mai adaugă cu glas venind parcă direct din suflet şi o 
îmbrăţişează. 


10 


Coborînd din tramvai, Şerban traversează, în aceste clipe, 
strada şi intră în curtea unei case frumoase, cu o mică grădină 
în faţă, cu pomi şi flori. 

Se uită, în fugă, în cutia poştală, apoi descuie uşa şi intră. 
Aruncă, în trecere, geanta cu cărţi pe canapeaua din hol şi se 
îndreaptă direct spre bucătărie. Caută în frigider. Scoate două 
cratiţe acoperite şi le aşează pe aragaz. Apoi aprinde focul. 

În timpul acesta se aude soneria telefonului. Şerban aleargă, 
intră într-o cameră spațioasă, cu mobilă deosebită. Ridică 
receptorul. 

- Ai venit de mult? îl întreabă mama. E doctoriţă şi-i 
telefonează din cabinetul ei, de la spital. 

- Abia am intrat. Sărut mîna! răspunde băiatul. 

- Ei, cum te simţi într-a zecea? 

- Mi-e o foame de lup! 

- Atunci e tot ca în anul trecut! adaugă doctoriţa, rizînd... N- 
am avut timp să pregătesc nimic de mîncare - continuă ea. Ai, 
în frigider, unt, brînză, ouă, şuncă - fă şi tu ceva! Cînd vin aduc 
un tort, să sărbătorim prima zi de şcoală. 

- Şi tortul cu ce-l mîncăm? întreabă Şerban cu o uşoară 
ironie. 

- Cu linguriţa! i-o reteză maică-sa. 

- Scuză-mă, mamă, sună cineva la uşă - minte băiatul. Sărut 
mîna! Şi, închizînd telefonul, se repede, ca o furtună, în 
bucătărie. Ridică repede capacele celor două cratiţe, din care 
ies aburi: într-una se află aluat care începuse să se umple 
spectaculos, iar în cealaltă - caise tăiate, cu zahăr deasupra, 
pregătite pentru gem. Cînd a auzit-o pe mamă-sa spunînd că 
“n-a pregătit nimic de mîncare”, a întrezărit catastrofa. Acum 
închide focul şi trîinteşte capacele la loc, exclamînd: 

- Aleluia! 

Peste cîteva minute, aduce din camera lui un casetofon. ÎI 
pune pe masa din bucătărie şi, în timp ce-şi pregăteşte cîteva 
sandvişuri, începe să imprime un text, cu formule stereotipe din 
recuzita cărţilor poştale trimise din armată: 

“Dragă tată, află despre mine că sînt bine, sănătos, ceea ce 
le doresc şi pacienţilor tăi. (Şi tatăl lui Şerban este medic, la 


unul din marile spitale bucureştene). Ca-ntotdeauna, mama ţi-a 
luat-o înainte. Aşa că am ieşit la raport în faţa ei. Am uitat să-i 
spun însă că şi anul acesta o să fiu premiant. 

Pe tine te anunţ că diseară vei avea o plăcută surpriză, 
datorita geniului culinar al fiului dumitale: cocă afumată şi caise 
sfiriite, cu aromă de zahăr ars. 

Acum însă te rog să zimbeşti: operaţia s-a sfirşit, iar 
pacientul supravieţuieşte...” 


În acest timp, doctorul, tatăl lui Şerban, chiar sfirşise o 
operaţie şi ieşea din sală, avînd încă pe faţă masca de tifon... 

Băiatul cunoştea bine gesturile doctorului, devenite aproape 
automatisme. Intuindu-le şi acum, îşi continuă imprimarea: 

“Vichi, asistenta care nu te slăbeşte din ochi, îşi dezleagă, 
din mers, masca, în timp ce tu îţi scoţi mănuşile şi te îndrepţi 
spre chiuveta din cabinet. Acum Vichi se apropie şi-ţi oferă... 
săpunul tău preferat... “Oana”. Privindu-te în oglindă, sînt sigur 
că-ţi aduci aminte şi de odrasla ta, care a trecut prin botezul de 
lumină al primei zile din clasa a zecea. O rogi pe asistentă să-ţi 
facă numărul de telefon de-acasă, gîndindu-te, ca de obicei, că 
pe la ora aceasta trebuie să fi sosit de la şcoală - şi tu vrei să te 
convingi. Vichi este însă, din nou, în “pauză de memorie”, 
inversînd primele două cifre ale numărului. Îşi dă seama, se 
supără şi reia imprimarea acestora pe disc”... 

Dacă cineva i-ar fi urmărit pe doctor şi pe asistentă, ar fi 
putut să constate că lucrurile se petrecuseră - şi de data 
aceasta - aproape întocmai, în orice caz, telefonul sună nici 
peste un minut, iar Şerban, trecînd în camera de zi, ridică 
receptorul şi apasă apoi pe butonul casetofonului, cuplîndu-le. 

Surprins la început, doctorul ascultă imprimarea, în 
continuare, cu plăcere. Apoi izbucneşte în ris... 

- Auzi ce i-a dat prin minte potlogarului... exclamă, la un 
moment dat, rizînd, după aceea, mai departe... 

Asistenta îl priveşte nedumerită, neştiind ce s-a întîmplat. 
Ride şi ea cînd află despre “potlogăria” lui Şerban. 


11 


leşind din sala de mese, Mihai şi lonică se îndreaptă spre 


dormitor. 

- Am aranjat cu Adrian, mergem toţi trei la cinema. Ne-a şi 
semnat pedagogul biletele de voie. E un film tare, la “Scala”! 
spune lonică. 

- Treaba voastră - răspunde Mihai - eu nu merg. Vreau să 
tocesc la matematică! 

lonică îl priveşte lung, neîncrezător: 

- Eşti nebun? Din prima zi de şcoală? Nici n-am avut oră cu 
Isoscel! 

- Nu ţi-am spus că anul acesta nu mă mai las?! 

- Mi-ai spus, ce-i drept, dar mai lasă, nenişorule, citeva 
săptămîni acolo, pentru respiraţie. Vrei să ne sufocăm de- 
acuma? 

- Din partea mea, fă cum vrei! Te priveşte! 

- Aşa va să zică - divorţ de idealuri! 

- Măi, zărghitule, eu nu m-aş juca nici cu vorbele şi nici... cu 
Isoscel! 

- Cum, domnule - sare lonică aprins - după tine, 
cinematograf - nu, fotbal - nu, muzică - nu, plimbări cu Geta... 

- Din cînd în cînd... în gînd! completează Mihai, întrerupîndu- 
l. 

- Păi, ăsta e program de exterminare, fratele meu! Vrei să 
mă ai pe conştiinţă? Nici Isoscel nu l-ar aproba. 

- Nu vrei să-i ceri o consultaţie în această problemă? 

- Nu! Ca să nu-mi stric părerea bună pe care o am despre 
ea! Aşa că iau totul pe cont propriu!... Dar asta Înseamnă că... 
rămîn singur pe lume! afirmă lonică simulînd o gravitate ce nu-l 
prinde. 

- Nici nu ştii ce “porumbel” ţi-a ieşit din gură, îi răspunde 
Mihai. Sîntem ceea ce sîntem datorită faptelor noastre, iar 
măsura lor este aceea a puterilor proprii, a ceea ce izbutim, în 
primul rînd, prin noi înşine, prin ce vrem să putem. Nimeni nu s- 
a născut ca să-l ducă în spinare pe altul! 

- Mihai, măi Mihai, tu eşti bolnav! Eşti bolnav, ascultă-mă pe 
mine!... Sau vrei să-i iei locul lui Socrate?!... Că, altfel, nu-mi 
explic: ce te-a apucat aşa, dintr-o dată... ŞI, chiar dacă aş 
admite că ai dreptate, cu la film tot mă duc. lar la ce spuseşi, o 
să mă gindesc... mai tîrziu. “Mai e şi miine e zi”! 


Între timp au intrat în dormitor. 


- Uite-l şi pe ăsta, doarme pe el, exclamă lonică, privindu-l 
pe Adrian. Scoală, tinere, scoală, că întirziem ia cinema, îl 
îndeamnă el, trăgindu-l de picioare. 

- Eu sînt gata, mă, v-aşteptam, răspunde Adrian, somnoros. 
De ce-aţi întîrziat? 

- Fiindcă am filozofat! 

- Ce-aţi făcut?! 

- Am fi-lo-zo-fat! silabiseşte lonică. Ai înţeles? 

- Voi amindoi? 

- Nu chiar amîndoi... Numai Mihai! Eu doar am ascultat 
lecţia... Ca s-o înţeleg însă bine, trebuie neapărat să mă 
aerisesc, la film... Hai, ce mai aştepţi! 

- Şi Mihai? 

- El va învăţa la matematică! 


* 


La cinematograf, lume multă se îmbulzeşte la intrare. Băieții 
o zăresc pe Geta şi-i fac semne cu mîna. 

- Ai luat bilete? o întreabă lonică. 

- Patru! N-a fost aşa vorba? răspunde fata. Dar Mihai unde 
e? 

- N-a putut să vină, e cufundat în studiu. 

- Chiar de astăzi? 

- Aceeaşi mirare ne-am exprimat-o şi noi, dar fără efect! 

- Are “tăria opiniunilor”! completează Adrian. 

- Geta ride, clătinîndu-şi uşor cele două inele mari, galbene, 
prinse în urechi. lonică o cercetează cu admiraţie. 

- O, îmi plac aceste “sfere de Magdeburg”! De unde le ai, că 
nu te-am mai văzut cu ele? 

- Din “recuzita” mamei, răspunde fata, făcînd gestul prin 
care se înţelege că i-ar fi luat fără ştirea acesteia. 

- Îți dau un aer... aşa, cum să spun, exotic! Parcă ai fi 
membră a tribului... “Du-te-ncolo, vino-ncoace, Lasă-mă şi nu- 
mi da pace” 

- Vai de mine, ai devenit “enciclopedic”! Unde-o s-ajungem 
dacă o să continui tot aşa? 

- Oriunde, numai la corigentă - nu!... Mai bine mă apuc de 
filozofie, ca Mihai. 

- Ce fel de filozofie? 


- Lasă, că-ţi spun altă dată! 

- Despre ce vorbeşte ăsta, Adriane? 

- Nu ştiu, Geta, fiindcă nici mie nu mi-au spus. Eu am ajuns 
mai devreme la internat şi am adormit. Cînd au venit mi-au 
spus că “au filozofat”!... Aşa că... 

- “Aşa că”... altă dată să nu mai dormi! Că, uite aşa, - se 
pierd atitea în viaţă! spuse lonică, de parcă ar fi descoperit 
“piatra filozofală”... 

- Aveţi un bilet în plus? întreabă o fată deşirată şi uriţică, ce 
s-a apropriat de grupul celor trei. 

- Da, avem! răspunde Geta. 

- O, mulţumesc foarte mult! se bucură ea. 

- Dă-i locul de lîngă Adrian, îi şopteşte Ionică. 

Apoi, întorcîndu-se spre colegul său, îl “asigură”: 

- Om te-am făcut, înţelegi? Om! 

Adrian abordează, pe loc, masca unuia cu dureri acute de 
stomac. Dar, neavînd încotro, o invită pe fată să intre în 
cinematograf... 


12 


Mihai este singur în sala de lectură. A umplut vreo 
cincisprezece-douăzeci de pagini de caiet cu exerciţii de 
algebră. Simte că e obosit. Se reazemă de spătarul scaunului şi 
rămîne aşa, ginditor. Strînge apoi caietul şi cartea şi le strecoară 
în geantă, scoţind de-acolo o cutie mică, de şah. O deschide... 

Deasupra pieselor străluceşte o salbă maramureşană, din 
mărgele multicolore. Ochii băiatului se încălzesc... O vede la 
giîtul mamei sale. O punea numai în momentele de mare 
sărbătoare. Îi stătea atît de bine!... Fusese o femeie foarte 
frumoasă. Era învăţătoare. Tatăl lui Mihai o întîlnise, undeva, în 
Transilvania. Pe-atunci, nu era decit o fetişcană abia ieşită de 
pe băncile şcolii. Nu avea pe nimeni. Crescuse la o casa de copii. 
A adus-o cu el aici, în satul dintre dealuri, înconjurat de păduri 
înalte, maiestoase, unde s-au căsătorit. După ce l-a născut pe 
Mihai, a mai trăit doar zece ani. Băiatul trecuse în clasa a 
cincea. A secerat-o cancerul în cîteva luni. S-a prăpădit spre 
sfîrşitul verii. Mai era puţin pînă la începerea şcolilor. 

“Să înveţi, Mihai, să înveţi, băiatul mamei! i-a spus cu puţin 


timp înainte de a muri. Singura zestre care nu se pierde este 
învăţătura!”... 


Băiatul ia salba şi o bagă în buzunarul de la piept al hainei. 
Aşează apoi piesele şi începe “să joace”. După puţin timp, 
deschide o carte cu probleme de şah, citeşte ceva cu atenţie, 
după care confruntă ceea ce a aflat cu mişcarea făcută de el pe 
tablă... 


Pe uşa sălii de lectură intră lonică. Mihai trage repede 
geanta în dreptul şahului. Dîndu-şi seama că e prietenul său, se 
linişteşte. 

- Hopaaa! O trădezi pe Isoscel? Te-ai apucat de şah? Asta la 
ce-ţi mai trebuie? 

- Face capul mai mare... pe dinăuntrul!... Ei, ţi-a plăcut 
filmul? Eşti fericit? îl întreabă Mihai. 

- M-am gîndit la “balivernele” spuse de tine! 

- Imposibil! Cu scenele de dragoste pe ecran şi cu Geta 
alături? 

- Nu crezi! 

- Nu! Dar, dacă n-ai uitat să pomeneşti despre ele, tot e 
ceva! Adrian unde e ? 

- În dormitor, compune o serenadă pentru o tînără... cu vreo 
jumătate de metru mai înaltă decit el. A stat pe locul tău la film. 
“Om” l-am făcut! 

- Ce vorbeşti? Uite-aşa învaţă oamenii să aspire către 
“înălţimi”! 

- Şi tu, cu şahul ăsta către ce aspiri? 

- Să nu sufli o vorbă! Bagă de seamă: n-ai văzut, n-ai auzit! 

- Bine, bine, secretosule. Contează pe mine. “Mormînt” am 
să fiu! spune lonică. Şi-acum hai la culcare, că ţi-o fi ajungînd! 

- Du-te înainte, eu mai rămîn puţin! Noapte bună! 

- Să fii sănătos! Dar să ştii că eu sting lumina. Te dezbraci 
pe-ntuneric. De fapt, nici n-ai nevoie, c-o să-ţi lumineze capul 
de-atita algebră, şah, filozofare... 

- lonică!, strigă, ameninţător, Mihai. 

- Gata, m-am dus! 


13 


Isoscel priveşte pe deasupra ochelarilor spre tablă, unde 
Vlad, “olimpicul” la matematică, face o adevărată demonstraţie 
de virtuozitate. 

- Excelent, Vlade! exclamă profesoara. Îţi mulţumesc. Poftim 
la loc. Cine vrea să continue? se adresează ea apoi clasei. 

Mai mulţi elevi, printre care şi Mihai, ridică mîna. Isoscel se 
opreşte cu ochii la banca lui. 

- Mihai, te-ncumeţi? îl întreabă. Băiatul se ridică: 

- Da! 

- Hai, să te văd! 

lonică îi urează, în grabă, succes, ridicînd degetul marc, în 
semn de “Victorie”! 

În clasă se creează o anumită rumoare. 

- Să vezi ce ţi-l tamponează lIsoscel!, îi şopteşte Şerban 
colegului său de bancă, Emil, un băiat delicat, cu ochelari. 

Mihai se apropie de tablă şi continuă exerciţiul cu o 
siguranţă care îi uimeşte pe toţi. II comentează cu voce tare. 
Isoscel e încîntată. A 

- Bravo, Mihai! Bravo, băiatule! repetă ea, la sfîrşit. Imi 
place. 

- Cred şi eu: are materia proaspătă, de la corigenţă! 
remarcă, uşor maliţios, Şerban. 

Dana, care-l aude, întoarce capul spre el, încruntîndu-se. 
Răutăţile acestea ale lui Şerban îi displăceau total. Se supărase 
cu el de mai multe ori pentru aşa ceva. 

Trecînd pe lîngă banca premiantului, aude şi Mihai remarca, 
dar, tocmai cînd era gata să-l pună la punct, este strigat de 
Isoscel: 

- Mihai, i se adresează profesoara, ce-ar fi să participi şi tu 
în anul acesta la concursul de matematică. De săptămîna 
viitoare începem pregătirile. Ce zici? 

După un moment de surprindere, băiatul răspunde, încurcat: 

- Vă rog să nu vă supăraţi, doamnă profesoară, dar... ştiţi... 
eu... nu cred că pot! 

- Ce fel de vorbă e asta? întreabă Isoscel. 

- Mi se pare că... 

- Bine, bine! după oră, rămii în clasă!... 

Ei, hai, încă un exerciţiu recapitulativ, adaugă profesoara. Ce 
spui, Adriane? 


Colegul de cameră al lui Mihai şi al lui lonică porneşte spre 
tablă, dar fără entuziasm. 

- Ce te-a apucat, mă? De-abia ai intrat şi tu în grațiile lui 
Isoscel şi-acum dai cu piciorul şiştarului? îl “moralizează” lonică 
pe Mihai, în timp ce Adrian notează pe tablă, după dictarea 
profesoarei. In clipa aceea, Emil, colegul de bancă al lui Şerban, 
îi pasează un bileţel, pe care scrie: “Pentru Dana”. lonică îl ia, 
curios, din fire, cum e, îl deschide pe furiş şi-l citeşte. 
Impăturindu-l în grabă, îl dă mai departe spre “destinatar”. 

- Psst! spune el în şoaptă, făcîndu-i semn, cu cotul, lui Mihai: 
după masă merge şi Dana la Ateneu! 

Adrian începe să rezolve exerciţiul. Elevii lucrează, de 
asemenea, în bănci. Deodată, în liniştea ce cuprinsese clasa, se 
aude un zgomot de obiect care cade, urmat de un orăcăit de 
broaşte speriate... 

Isoscel face ochii mari. Elevii privesc, contrariaţi, unii spre 
ceilalţi... 

Un nou orăcăit şi profesoara, depistind sursa sonoră, 
coboară ca o vijelie de la catedră, îndreptindu-se spre banca lui 
Şerban şi a lui Emil. Acesta din urmă tocmai ridica de jos o cutie, 
şoptind în acelaşi timp: 

“Sşşt! Tăceţi cu tata, tăceţi cu tata!” 

- Ce ai tu acolo, puişor? îl întreabă Isoscel, cu o linişte 
prevestitoare de furtună. 

Emil face feţe-feţe: 

- Broaşte, doamnă! răspunde el pierit. 

- Broaşte?! se miră lIsoscel. Şi ce caută ele aici, la ora de 
matematică? 

- Ştiţi... se bilbiie băiatul... le-am adus pentru...laboratorul 
de Ştiinţe Naturale. 

- Emil e “biologul” nostru - se amestecă Geta în vorbă. 

- Şi ce faceţi cu ele? mai întreabă profesoara. 

- Disecţie! 

- Cum, adică, le tăiaţi?! 

- Da, răspunde elevul cu candoare. 

- A venit, odată, şi cu un şarpe! adaugă Geta. Isoscel duce 
mîna spre frunte. Simte că i se face rău, dar îşi revine, auzind 
soneria care anunţa sfirşitul orei. 

- N-o să tăiaţi nici o broască! spune ca, smulgînd cutia din 
mîna lui Emil. 


“Concertul” dinăuntru se aude şi mai tare. Elevii se amuză... 

- Hai, în recreaţie! le porunceşte profesoara. Rămiîne în clasă 
numai Mihai!... 

După ce închide uşa în urma lui, lonică se apleacă, vrind să 
se uite prin gaura cheii. Ar dori să ştie ce se întîmplă cu 
prietenul lui. Peste citeva secunde, trece pe lîngă el Şerban, 
care, văzîndu-l în poziţia aceea caraghioasă, îl ia peste picior: 

- Alo, băieţică - i se adresează, bătindu-l uşor pe spate. 

lonică întoarce capul, nedumerit. 

- Nu crezi că e cazul să-ţi cerem scuze - spune Şerban, 
arătîind cu mîna spre toţi cei de pe culoar - pentru faptul că 
stăm cu faţa la spatele tău? 

- Rog blazoanele dumneavoastră să scuze bazoanele 
noastre! răspunde lonică sec, aplecîndu-se din nou să observe 
ce se petrece înăuntru. 

Dana se apropie de Şerban şi îl priveşte cu reproş: 

- Ce ţi-a căşunat pe lonică? îl întreabă ea, mustrător. 

- Nimic deosebit! Mă calcă pe nervi! 

- Aha! Asta ţine de “stilul” tău, aşa, de-a fi original... spune 
Dana, uşor miîhnită. 

În clasă, Mihai discuta cu Isoscel. 

- Zău, doamnă, să nu mi-o luaţi în nume de rău - spune 
băiatul, dar aceasta îl întrerupe, prinzindu-l părinteşte de 
bărbie: 

- Mihai, uită-te în ochii mei - îi cere ea - şi spune-mi: tu ai 
vreun parapon pe mine? Că te-am lăsat corigent? 

- Nu, doamnă profesoară! Cum să am? Vina a fosta mea... 

- Atunci, fă-mă să înţeleg: Ce e în capul tău? Eu îţi vreau 
binele, iar tu te încăpăţinezi ca un catîr. Ce înseamnă “nu pot”? 
De ce? Eu am văzut că poţi! Cred că poţi! 

Mihai ar vrea să răspundă, dar uşa se deschide şi în prag 
apare Socrate cu catalogul sub braţ. În spatele lui elevii 
aşteaptă să intre. 

- Scuzaţi-mă, domnule profesor - spune Isoscel. Am avut o 
discuţie! Întinde catalogul ei şi-l primeşte pe celălalt, de la 
Socrate. Apoi, întorcîndu-se spre Mihai, îl îndeamnă: 

- Te rog să te mai gîndeşti; mai stăm de vorbă! 

la cutia cu broaşte de pe catedră şi se îndreaptă spre uşă. 
Emil însă îi aţine calea: 

- Doamnă profesoară, vă rog să-mi daţi broaştele înapoi! i 


se adresează el. Dar Isoscel, fără să-i răspundă, iese din clasă. 
Emil se ţine scai după ea... 

- Doamnă profesoară, mai încearcă băiatul, îngrijorat... Vă 
rog... 
- Ce inimă aveţi voi, mă? întreabă lsoscel oprindu-se în 
capătul scărilor. Auzi, să tăiaţi bietele broscuţe... De la mine nu 
vezi nici un picior de broască, aşa să ştii! decide ea, energic. 
Pofteşte în clasă! Hai, dispari! 

Elevul pleacă abătut, gindindu-se că a ratai disecţia pe care 
o aştepta cu atita interes... 


Coborînd scările, înainte de a intra în cancelarie, Isoscel se 
îndreaptă spre cabinetul directoarei liceului. Aceasta, o femeie 
relativ tînără, o invită să ia loc. 

- Doamna directoare, zilele acestea fac selecţia copiilor 
pentru olimpiadă - spune profesoara. Mă gindeam să-ncepem 
pregătirea mai devreme. Vă rog să m-ajutaţi să întocmim un 
grafic al orelor suplimentare. 

Tot gesticulînd însă, Isoscel loveşte, fără să vrea, cutia 
aşezată pe măsuţa din faţa biroului. Aceasta cade şi se 
deschide. Din ea sar citeva broaște. 

Directoarea se trage-napoi, speriată. Isoscel dă un mic țipăt, 
izbucnind apoi în rîs. După primul moment de surprindere, 
directoarea începe să ridă şi ea... 


14 


Discuţiile erau în plină desfăşurare. Vorbiseră mai mulţi 
elevi. Aproape fiecare dintre ei se declarase nemulţumit de 
activitatea lui Şerban, ca şef al clasei, de comportarea lui faţă 
de colegi. 

Socrate, dintr-o bancă, urmărea totul... 

Dana se află în mare încurcătura. Auzind, în timpul 
discuţiilor, ce spuseseră ceilalţi despre Şerban, avusese deja 
timp să întoarcă lucrurile şi pe-o parte şi pe alta. De fapt, nu era 
nimic nou pentru ea. Cele mai multe dintre reproşurile 
formulate, Şerban le ascultase, de gura ei rostite în diverse 
împrejurări, pînă atunci. Acum trebuia să le recunoască însă în 
faţa întregului colectiv şi a profesorului diriginte. Sigur, oricum, 


ar fi trebuit să-şi spună şi ea părerea, dar, în cazul cînd Socrate 
n-ar fi “somat-o” să-şi exprime gîndurile, ar fi căutat o formulă 
mai convenabilă. Şi poate că ar fi găsit-o. La solicitarea lui, nu 
se poate răspunde însă decit foarte sincer. El doar se uită la tine 
şi-ţi ajunge în suflet. N-ai cum să i te ascunzi... De aceea se 
hotărăşte să aleagă cea mai simplă cale - adevărul, adevărul 
părerilor si al simţirii ei. Înainte de a începe, întoarce, o clipă, 
ochii spre Şerban. lonică îi face semn, cu cotul, lui Mihai, 
şoptindu-i: 

- Acu-i acu'! 

Acesta aşteaptă încordat, laolaltă cu ceilalţi colegi... 

- Şerban este un coleg cu foarte multe calităţi: este silitor - a 
fost premiantul clasei noastre, e inteligent, are fantezie... 

Dana vorbeşte sincer, ca într-o confesiune pe care o faci 
doar pentru tine. 

Socrate se uită spre ea, făcîndu-i semn să continue. 

- „aş spune că are şi umor - ceea ce, evident, este o 
calitate! Numai că, uneori, devine maliţios şi, cu aceasta cred că 
ating o trăsătură negativă a comportamentului său... Este 
adevărat, încă nu-mi dau bine seama dacă este numai aşa, o 
poză, sau dacă asemenea comportare nu exprimă o atitudine de 
superioritate ori de indiferenţă faţă de colegi, ceea ce ar fi... mai 
grav. Mărturisesc că m-am gindit de multe ori la asemenea 
lucruri. Din cînd în cînd, i le-am spus şi lui. Noi ne cunoaştem 
bine şi de mult timp. Totuşi încă n-am putut să-mi dau un 
răspuns foarte clar; nu ştiu, de asemenea, dacă egoismul ce i se 
reproşează nu reprezintă altă faţetă a aceleiaşi probleme... 

lonică îi face, din nou, semn lui Mihai, spunîndu-i tot în 
şoaptă: 

- Ţine minte trei cuvinte: Adio! Cu accent pe a!... 

Şerban o priveşte pe Dana, încercînd să-şi reprime 
nervozitatea. Fata se opreşte şi, uitindu-se, la rîndu-i, spre el, se 
întristează şi mai mult, observînd că n-a înţeles-o... 

- În orice caz - spune ea schimbînd tonul parcă de 
confesiune - cu toţii trebuie să ne pronunţăm dacă schimbăm 
sau nu şeful clasei. 

- Încă ceva, dacă se poate - intervine Socrate: n-ar fi bine să 
cunoaştem şi punctul de vedere al lui Şerban? 

Băiatul se ridică fără să aştepte invitaţia de rigoare: 

- Ce pot să vă spun e că... m-au luat prin surprindere 


aprecierile colegilor. Poate că unele sînt prea subiective... Altele 
s-ar putea să vină din necunoaştere sau dintr-o cunoaştere 
superficială... E adevărat, sînt cam orgolios! 

- Dar dacă tocmai din orgoliu... nu poţi să recunoşti şi 
altceva? intervine, în continuare, dirigintele. 

Şerban stă în cumpănă: 

- E posibil, domnule profesor! Teoretic este posibil! 

Socrate îl examinează o clipă pentru a-şi da parcă scama de 
sinceritatea lui: 

- Este adevărat - precizează el, privindu-l în ochi pe Şerban 
- că cei mai buni cunoscători a ceea ce reprezentăm sîntem noi 
înşine. Numai că, pentru o evaluare cît mai exactă, este nevoie 
să ne raportăm, în permanenţă, la părerile celorlalţi. Sînt sigur, 
Şerbane, că o să te gindeşti mai mult la vorbele colegilor tăi. 

- Aşadar - spune Dana, pe care colectivul o delegase să 
conducă dezbaterile - supunem la vot: Cine este pentru 
schimbarea şefului clasei noastre? 

Cea mai mare parte a elevilor ridică mîna. Printre ei se află 
Geta, Adrian, lonică. Acesta din urmă îl calcă pe picior pe Mihai, 
spunîndu-i: 

- De ce nu ridici, domnule, mîna? 

- Lasă-l, mă, că nu e dracu' aşa de negru! se aude, şoptit, 
răspunsul lui Mihai. 

- Dar nu vezi că şi el e de acord? 

Intr-adevăr, printre mîinile ridicate era şi cea a lui Şerban. 

- Deci părerea majorităţii este pentru, trage Dana 
concluzia... 

- Cine este împotrivă? 

Se văd ridicate cîteva miini. Dana le numără: Lia, Emil şi încă 
vreo trei-patru. 

- Cine se abţine? mai întreabă ca, ca să epuizeze tot 
“protocolul” de rigoare. 

Acum-miinile de deasupra capetelor sînt ale lui Vlad şi Mihai. 
După o scurtă ezitare, celor doi li se alătură şi Dana. 

- Se impune, deci, să alegem pe altcineva. În timpul 
discuţiilor s-a făcut o propunere. Sînteţi de acord cu ea? 

Votează întreaga adunare, cu excepţia celor cîţiva elevi care 
au fost împotriva schimbării lui Şerban. 

- Aceasta însemnă - spune Dana - că, începînd de astăzi, 
şeful clasei a X-a B din liceul nostru este Vlad Hulubei. 


Elevii aplaudă. 

Şerban parcă se chirceşte în el. 

Dana îi caută privirea, dar băiatul întoarce capul în altă 
parte... 


15 


La scurt timp, elevii părăseau curtea liceului. Dana, în 
mijlocul lor, încetineşte paşii, trăgind cu coada ochiului spre 
Şerban, aflat într-un grup din spatele său Acesta trece pe lîngă 
ea, împreună cu Lia, o colegă, fără să-i acorde vreo atenţie. Lia 
îi strigă, totuşi: 

- Hai, Dana, nuvii? 

- Mai am puţină treabă, pretextează fata, încetinind şi mai 
tare pasul. 

La poartă, Lia îl ia de braţ pe Şerban şi amindoi se îndreaptă 
grăbiţi spre staţia de tramvai. 

Lovită parcă în suflet, Dana se întunecă la faţă. O 
încrîncenare se deşteaptă în fiinţa ei. Porneşte hotărită către 
casă. 


Ajunge şi Mihai în faţa liceului. Privirea lui se opreşte asupra 
unui afiş, pus de curînd la intrare. Se anunţa un simultan de şah, 
pe care eleva Dana Cristea, din clasa a X-a B, “membră a lotului 
naţional de junioare”, urma să-l ţină cu elevii şahişti din liceu. 

Cuprins de o stare de nelinişte, Mihai întîrzie în faţa afişului. 

lonică tocmai îşi lua la revedere de la Geta. 

- Hai, o dată, că pierdem masa! îi spune el, fără să-i 
sesizeze frămîntarea. 


16 


În timp ce Mihai aşteaptă nerăbdător, în curtea internatului, 
privindu-şi ceasul de la mînă, apare Ionică. E puţin îngrijorat. 

- N-are cine să ne semneze biletele de voie - îi spune el lui 
Mihai. Pedagogul a plecat! 

- Şi-atunci ce facem?!... 

- Las' pe mine! îl asigură lonică. Hai să mergem! 


- Dar, acolo, eşti sigur c-o să găsim bilele la casă? Vezi, dacă 
ne înscriam şi noi pentru concert, acum nu mai aveam 
probleme. Tu nu poţi să suporţi însă decît muzica uşoară... îl 
ceartă Mihai. 

- M-ai tocat destul la cap! Acum gata! Ţi-am spus c-o să 
găsim bilete şi ţi-am promis... c-o să-mi placă şi concertul! De 
dragul Danei ce nu fac eu pentru tine? 

Se îndreptau amîndoi spre poartă. 

- Aşteaptă-mă aici! Nu te mişca! îşi dăscăleşte lonică 
prietenul. 

După citeva secunde, intră în biroul administratorului, în 
care nu se afla nimeni, ridică receptorul telefonului şi-l aşează 
pe masă. lese apoi în grabă şi aleargă spre cabina portarului, 
aflată în apropiere. 

- Nea Pandele! îl strigă el. 

Portarul iese în uşă: 

- Arde, nea Pandele! Urgent, la birou! îi spune arătînd spre 
locul de unde venise. Doamna directoare, la telefon, te cheamă. 

- Ce spui, mă? la uită-te, ce-o fi vrînd? răspunde portarul 
luînd-o la fugă. 

În acest timp, lonică se îndreaptă, chipurile, către internat. Îi 
face semn lui Mihai, care stătuse lîngă colţul unei clădiri. 

- Hai, c-am rezolvat-o! Dar, repede, fiindcă într-un minut 
apare nea Pandele! 

Băieţii se strecoară pe poartă, fără să fie observați. 

Repezindu-se la telefon, portarul ridică receptorul şi, 
aplecîndu-se puţin de spate, răspunde mieros: 

- Pandele la telefon! Să trăiţi, sărut mîna, doamnă 
directoare! Vă ascult! 

Dar telefonul este mut. 

- Alo! Alo! striga nea Pandele. Alo! Măi, să fie! Ce s-o fi 
înlîmplat?!... 


17 


La Ateneu era mare înghesuială, dar bilete au găsit, totuşi, 
undeva, într-o lojă, în partea dreaptă! Ceilalţi colegi ai lor se 
aflau jos, în primele rînduri. Socrate era între Dana si Vlad, iar în 
dreapta Danei - un loc liber, pe care, iată, tocmai acum se 


aşează Şerban. Luminile se sting, apare dirijorul, aplauze... 
după care orchestra începe să cînte... 

În pauza, undeva, într-un colţ mai retras al holului, Dana şi 
Şerban vorbesc aprins... 

- Am crezut că ceea ce discutăm - bun sau râu - ne priveşte 
numai pe noi - spune, la un moment dat, Şerban, cu iritare în 
glas. 

- Dar dacă acest “bun sau rău” priveşte şi pe alţii? îi 
răspunde Dana.. 

- Pe mine ceilalţi nu mă interesează! 

- Nu înţelegi că noi nu putem trăi singuri? încearcă Dana să-i 
explice, într-un “spaţiu gol”? cum spunea Socrate... Faptele 
noastre... 

- “Faptele” tale au fost foarte clare - o întrerupe Şerban... 
M-ai acuzat net: pentru tine sînt un “maliţios”, un “egoist”, îi 
dispreţuiesc pe cei din jur... Şi toate parfumate cu aromă de 
lămîie... că vezi, doamne, Şerban ar fi el băiat bun, dar are 
serioase lipsuri. Aşa că ne abţinem, cînd e vorba să-1 votăm! 

- Am spus ceea ce gindesc, Şerbane! exclamă Dana, 
îndurerată. 

- Atunci rămii cu ceea ce gindeşti îi răspunde el, întorcîndu-i 
spatele şi plecînd. 

Fetei îi tremură buzele, face eforturi să nu izbucnească în 
plins. 

Din apropiere, lonică şi Mihai, care văzuseră tot ceea ce s-a 
întîmplat, se întreabă din ochi, ce să facă. 

- “Asta e cusurul lui, e brutal!” afirmă lonică. Şi pe deasupra, 
prost crescut! lar tu - las-o în pace!, adaugă, prinzîndu-l de 
mînă pe Mihai, las-o să se mai gindească la ceea ce zicea că... 

Se aude semnalul de reluare a concertului. Elevii, care 
populau întreaga sală, îşi reiau locurile. 

Concertul reîncepe... 

Socrate întoarce privirea şi observă că scaunul de lîngă Dana 
e gol. 

- Dar Şerban unde e ? îl întreabă el, în şoaptă, pe Vlad. 

- Nu ştiu, domn' profesor, răspunde băiatul, ridicînd din 
umeri, probabil că a plecat! 

- “A plecat”? De ce? 

- Nu i-o fi plăcut... concertul! 

Socrate simte ironia. O priveşte cu coada ochiului pe Dana. 


Pe fata fetei se citeşte o adîncă mîhnire. 


18 


- Şi-acum ce facem, frăţioare? îl întreabă Mihai pe lonică, în 
timp ce se apropiau de ghereta portarului. 

- Intrăm, ce să facem? Că, de-ai avea chitara cu tine, am 
rămîne sub clar de lună şi-am face serenade... Poate ar ieşi 
cineva de la etajul cinci... în balcon... Şi, “pe-o scară de 
mătase”... 

- Îţi stă capul numai la prostii! 

- “Capul” ăsta a avut ideea cu telefonul... Salut, salut, nea 
Pandele! spune lonică, în continuare, ajungind lîngă portar. 
Apropo, ai vorbit? Ce voia directoarea?!... 

- Am ajuns prea tirziu, fir-ar să fie! Răspunde portarul, 
privindu-i atent, pe sub sprincenele stufoase. Dar a fost dînsa 
pe-aicea! 

- A fost doamna directoare la internat? întrebă, cu 
îngrijorare, lonică. 

- Ei, control, absenţe, ca de obicei! Voi cred c-aţi avut bilete 
de voie!... 

Băietii au sfeclit-o. 

- Nea Pandele - i se adresează Mihai, sfîrşit, - ştii... noi... 
Plecase pedagogul... Trebuia să mergem. Am fost la Ateneu, la 
concert! Zău, c-am fost! Uite programul! 

- Concert, concert, măi băieţi - zice portarul serios - dar tare 
mi-e teamă c-o să aveţi “muzică” şi cu doamna directoare. Ştiţi 
ce mă gîndesc eu? Vorbiţi cu dirigintele, cu “Socrate” acela al 
vostru. E om bun! V-ajută el!... 

lonică şi Mihai pleacă îngrijoraţi. 


19 


Noaptea a învăluit de mult totul. Acum e tîrziu... Singur în 
sala de lectură, la o masă, Mihai, aplecat asupra tablei de şah, 
priveşte piesele... Mută una din partida “albelor”... Calculează 
apoi mişcarea cea mai potrivită a “negrului”. Înainte de a o 
executa, mai cercetează ceva în cartea cu “probleme” specifice, 


aflată în dreapta lui. 

Tocmai atunci, uşa se deschide încet şi în sală apare lonică, 
somnoros, în pijama, şi papuci. 

- Ce faci, domnule, nu vii să te culci? Miine o să fii năuc de 
cap! îi spune lui Mihai, în timp ce se apropie de ei. 

Acesta continuă să studieze “situaţia” de pe tablă. Pare că 
nici nu-i dă atenţie colegului său. 

- Gata, m-am prins! Simultanul! exclamă lonică, pleznindu- 
se cu palma peste frunte. 

Mihai ridică ochii şi zîmbeşte: 

- Măi, ce perspicace eşti! Dar tu de ce nu dormi? îl întreabă. 

- Mă gindesc la povestea aceea cu directoarea... 

- Aha! Aşa care va să zică!... Mai bine culcă-te, adaugă 
Mihai, că, de încasat, tot o-ncasăm! 

- Tot mai... 

- Tot! Somn uşor! Şi fără vise... care “n-au bilete de voie”! 
Du-te! O scoatem noi la capăt! în orice caz - e pozitiv faptul că 
te frămînţi! 

E clar că lonică “nu se află în formă”! Nu găseşte un răspuns 
potrivit. De aceea preferă să plece în dormitor. 


20 


La aceeaşi oră, nici Dana nu doarme. Aşezată la birou, în 
camera ei, scrie în jurnal: 

“Astăzi am fost, pentru prima dată, umilită... Oare ce fel de 
om e Şerban?!... Poate că n-am ajuns să-l înţeleg bine!... “ Se 
ridică apoi şi se apropie de tabla cu piesele de şah, aşezată pe o 
măsuţă, lîngă canapea. Mută şi ea o piesă, continuînd “jocul”, 
pe care îl întrerupsese pentru cîteva minute... 


Parcă îl vede în faţă pe nenea Dragoş, vecinul lor de 
apartament, de la care învățase să joace şah, hăt, cu mulţi ani 
în urmă, cînd abia intrase în clasa întîi. Era maistru mecanic 
într-o mare uzină şi un şahisit împătimit. Cînd ieşea din schimb 
şi sosea acasă, mînca ceva şi se aşeza în faţa pieselor alb- 
negre. Începea să le “socotească”, “să demonteze şurub cu 
şurub”, cum îi plăcea lui să spună, “maşinăria jocului” în care 
erau prinse. 


De cum se făcea primăvară şi pînă toamna tirziu, cînd 
vremea era frumoasă, lua cutia cu maimuţici subţioară şi ieşea 
în părculeţul din faţa blocului. Construise acolo o masă şi două 
bănci, faţă în faţă. Se aşeza şi începea. In cazul în care găsea 
vreun amator, îl provoca la joc, iar dacă nu avea cu cine, “juca” 
singur. 

Într-o zi, întorcîndu-se de la şcoală (care se afla doar la 
cîteva blocuri mai departe), Dana s-a oprit lingă nenea Dragoş, 
în parc. S-a aşezat pe bancă, în faţa lui, a pus coatele pe masă 
şi capul între miîini şi-a început să-l observe. 


“Bătrînul” - cum îi spuneau toţi copiii, fiindcă avea părul în 
întregime alb, deşi nu împlinise, pe-atunci, decît cincizeci de ani 
- s-a oprit din “joc”, luîndu-i seama. 

“Îţi place, Dănuţa?” a întrebat-o el. 

“Ce să-mi placă?” 

“Sahul!” 

“Păi, dacă nu ştiu să joc?!”... 

“Şi-atunci, de ce te uiţi?” 

“Ca să pricep!” 

“Ai vrea?” 

“Sigur că da, mai întrebi?!”... 

Şi chiar în ziua aceea a luat prima “lecţie”. 

După citeva luni, nenea Dragoş i-a spus că e “talentată”, că 
“are cap de mare şahistă”! 

Părinţii Danci au zîmbit neîncrezători. A zimbit şi Dana, 
privindu-l însă cu mare dragoste şi bucurie pe nenea Dragoş. Cu 
timpul, “bătrînu!” i-a adus cărţi, să citească, a învăţat-o să 
dezlege “partide” celebre, să le “însceneze” şi-apoi să le 
rezolve... Şi, peste cîţiva ani, a intrat în concursuri, iar acum 
face parte din “lotul naţional de junioare” şi se pregăteşte să 
susţină un simultan cu colegii amatori din liceu... 

Nenea Dragoş, “bătrînul” cu părul în întregime alb, care nu 
ajunsese virsta pensionării, murise cu cîțiva ani în urmă. Il 
secerase aceeaşi nemiloasă boală ca şi pe mama lui Mihai. Dana 
a fost adînc afectată. În primul an, i-a simţit grozav lipsa. Apoi... 
la antrenat “în joc” pe tatăl ei, care, de-o vreme, se pare că “s-a 
molipsit” şi el bine de tot. Chiar cînd fata mai oboseşte uneori, 
n-o lasă ci, o provoacă, încercînd “să-i pună probleme” sau 
străduindu-se să le rezolve pe cele puse de ea în aşa fel încit 


să-i deschidă mereu interesul pentru altele. 


21 


A doua zi, după recreaţia mare, cînd fuseseră cu toţii pe 
culoar sau în curte, aveau oră cu lsoscel. Ţiriitul soneriei îi 
anunţa că pauza s-a terminat. Se grăbeau să intre, ca să nu-i 
găsească profesoara la uşă, fiindcă se supăra, iar primii ascultați 
erau cei pe care punea ochii într-o asemenea împrejurare. 

Dana se aşează în banca ei şi dă să scoată un caiet. Mina 
descoperă însă o floare - aceeaşi floare, o garoafă albă, 
frumoasă, care nu îmbătrineşte deloc! Imediat, priveşte, 
întrebătoare, spre Şerban, dar el, parcă simțind, se preface că 
se uită pe fereastră. Dana se întristează. 

- Mihai, ştii ce propunere am eu - îi spune Ionică, prietenului 
său, la fel de întristat, după ce văzuse întreaga “mişcare” - 
vorbeşte, domnule, cu Socrate, să te aşeze în locul lui Şerban... 
Poate aşa s-o uita şi spre tine!... 

Mihai înghite în sec, apoi îi răspunde ritos: 

- Per aspera ad astra! 

- Asta ce mai e? 

- Ar trebui să mai răsfoieşti latina: “Pe căi aspre către stele”! 

- Aşaaa? Păi, în cazul acesta m-am liniştit: slavă Domnului, 
căile sînt aspre, iar stelele... departe! Deci - condiţii berechet 
pentru frumoasă devenire! 


22 


În timpul orei de educaţie fizică, Dana a rămas în clasă. Îi 
ceruse voie profesoarei... 

Mihai tocmai trecea prin faţa sălii. Uşa era întredeschisă şi el 
a văzut-o. Il chemase Socrate. Venise un elev - trimis de el - şi-l 
anunţase... 

După cîţiva paşi se opreşte, o clipă stă în cumpănă, apoi se 
întoarce şi intră. 

- Ce faci, Dana, nu eşti la sport, cu fetele? 


- Nu mă simt prea bine, Mihai, răspunde ea, ridicînd ochii de 
pe nişte hirtii aflate pe bancă. 

- Lucrezi la referatul pentru cercul de română? o întreabă, 
dîndu-şi seama de natura preocupărilor, după cele citeva 
volume de literatură deasupra cărora Dana ţinea mîna dreaptă. 

- Da... şi nu prea iese! Apoi, mai am atitea de fişat... 

Lui Mihai îi vine o idee: 

- Dacă vrei... aş putea să te ajut! Ce trebuie să mai citeşti? 

Dana ridică spre ci o privire înseninată: 

- Chiar ai putea? 

- Bineînţeles! Şi aş face-o cu plăcere! îndrăzneşte el să 
adauge. 

Fata bifează cîteva titluri dintr-o listă: 

- Uite, cam asta ar fi! şi-i întinde hiîrtia. 

- Cînd îţi trebuie fişele? o întreabă Mihai. 

- Zău, parcă nici nu îndrăznesc să te rog. 

- Peste trei zile e bine? 

Danci nu-i vine să creadă: 

- Îţi mulţumesc foarte mult, Mihai! exclamă ea. Am să-i spun 
şi profesoarei că m-ai ajutat. 

- Nu, nu! Eu o fac pentru tine... şi gata! 

- Mihai, mă scoţi dintr-o mare încurcătură! Adaugă Dana, 
zimbindu-i. 

Băiatul o învăluie într-o privire caldă şi apoi pleacă. 

leşind din clasă, se simte, dintr-o dată, alt om... parcă are 
aripi şi-ar trebui să zboare. Coridorul e prea îngust însă. Închide 
ochii, ca să poată ieşi din acest cadru si începe să fredoneze o 
melodie de vals... După ciţiva paşi, întinde braţele-aripi, 
legănîndu-se uşor, în ritmul ei acut... 

Dar, deodată, se pomeneşte... în braţele lui Isoscel, apărută 
dintr-un alt coridor, ce constituia un unghi drept cu cel pe care 
“valsa” Mihai. 

Şi băiatul şi profesoara se sperie. 

- Ce e cu tine, puişor? îl întreabă ea, revenindu-şi. Ce s-a 
întîmplat de “zbori” în ritm de vals? 

- Vă rog să mă scuzaţi, doamna profesoară! răspunde Mihai, 
peste măsură de fisticit... tocmai mă duceam la domnul 
diriginte... M-a chemat... ştiţi... 

- Nu bănuiam că “chemările la diriginte” constituie pentru 
tine... o sursă de fericire... îl ironizează profesoara. 


- Nici eu..., dar..., cu atît mai mult că... încă o dată, vă rog să 
mă iertaţi! mai spune, roşu ca racul pe jar, şi pleacă. 

Se îndepărtează şi Isoscel, în drumul ei, înălţind din umeri, 
nedumerită. 


23 


- Să ştii că e foarte afectată că nu vrei să te duci la 
olimpiada de matematică, îi spune Socrate... 


Bătuse,  înspăimîntat, la uşă. După “povestea cu 
directoarea”, cu biletele de voie, adică, se mai ivise şi boacăna 
asta cu Isoscel... 

Se pare însă că Socrate îi chemase să-i vorbească despre 
altceva. 

“A, nu, cred că mă ia pe ocolite!” şi-a spus Mihai. Totuşi, 
ceea ce îi comunica profesorul constituia un lucru foarte 
important pentru el... 

- Mi-a vorbit frumos despre tine - continuă dirigintele. Şi, la 
urma-urmei, ar trebui să fii încîntat! Participarea la concurs nu e 
un lucru de nimic! Mai ales cînd... 

- Tocmai, domn' profesor - prinde glas Mihai. Simt că 
dumneavoastră vă pot spune deschis... Ştiţi, pe mine corigenţa 
m-a descumpănit foarte tare. Aş zice că am fost serios marcat 
de ca... Şi, din păcate, mai sînt! Lupt din răsputeri s-o uit! 

- Ştiu asta! Dar mai ştiu că ceea ce îţi oferă profesoara - 
concursul adică - reprezintă un “medicament” foarte bun pentru 
lupta despre care vorbeşti. 

- Olimpiada e un vis mai îndepărtat pentru mine. 
Deocamdată însă e... ca o căciulă mult prea mare... Vă rog să 
mă iertaţi, acum nu-mi mai pot permite să nu reuşesc! lar 
pentru izbîndă - aşa cum mi-o doresc eu - mai am multe de 
adunat!... Aş fi vrut să-i spun toate acestea doamnei profesoare, 
dar... 

Socrate îl privea cu atenţie, ii plăcea cum gîndeşte băiatul şi 
cum se exprimă. 

- Mă rog, tu hotărăşti! Poate că ai dreptate!... 

- Şi încă ceva - adăugă Mihai, prinzînd curaj: eu şi lonică 
avem la dumneavoastră o mare rugăminte... Ştiţi, ieri, la 


concert, am plecat fără bilete de voie... Nu l-am găsit pe 
pedagog. Va rugăm să ne scuzaţi! A aflat şi doamna 
directoare!... N-am procedat corect: Ca să putem ieşi, l-am 
păcălit pe nea Pandele. 

Socrate zimbeşte: 

- Să ştii că şi el v-a păcălit pe voi! 

Mihai face ochii mari. 

- Directoarea n-a fost ieri la internat! N-a avut de unde să 
afle!... E bine însă că ai venit să-mi spui. Asta înseamnă că altă 
dată... 

- Vă mulţumim! exclamă bucuros Mihai. Vă rog să-mi 
permiteţi... 

- Bine! Du-te! Şi mai ai grijă de năzdrăvanul de lonică! 
încheie Socrate. 


24 


În biblioteca liceului, Mihai lucrează la o masă. Are în faţă 
citeva cărţi. Termină de fişat una dintre ele şi-o pune de-o 
parte. Se ridică apoi şi se îndreaptă spre biblioraft. In drum, 
trecînd pe lîngă masa lui lonică, se opreşte o clipă: i se pare că 
între coperţile manualului de biologie, în studiul căruia este “cu 
totul” cufundat colegul lui, se află altceva. Se uită mai atent: 
acum, părerea a devenit certitudine - lonică citeşte o carte 
polițistă. Mihai se apropie şi-i smulge “manualul” din mînă. 

- Cum ne-a fost vorba, domnu' lonică? îl dojeneşte el. 

- Dă-o-ncoa' repede, că locotenentul tocmai găsise 
amprentele criminalului. 

- Ce amprente, mă, ce amprente? întreabă Adrian, de peste 
masă, săltînd ochii de pe cartea lui. 

- Amprente, n-ai mai auzit? Mihai dă-o-ncoa' repede, că 
pierd “firul”. Hai, dă-mi-o! Te rog! zice lonică, ridicîndu-se de la 
masă. 

- Pofta-n cui, musiu îi răspunde Mihai. Şi, fiindcă te-ai 
deranjat, treci de predă cartea şi hai să mergem, că n-ai lucrat 
nimic la matematică. 

lonică, neavînd încotro, dă cartea bibliotecarei, în timp ce 
Mihai desprinde dintr-un raft volumul pe care scrie “Subtilităţi în 
tehnica şahului”. 


- Aş putea s-o împrumut pentru cîteva zile? O întreabă el pe 
tînăra “stăpînă a cărţilor”, cum o numise într-o zi. 

- Ţi-o dau, dar să ai mare grijă de ea! E singurul exemplar, îi 
răspunde aceasta. 

Ochii lui Mihai lucesc de bucurie. 

- Păi, sigur, domnu' are voie - intervine lonică - şi 
literatură... că, de, ne-a rugat... “steaua”... Şi cărţile speciale, 
de şah, că - ce să facem, - vrem s-o dăm gata... să cadă la 
picioarele noastre şi să ne lumineze... pe dinăuntrul!... 

Bibliotecara se uită lung fără să înţeleagă nimic. 

- Nu vă speriaţi, e o replică dintr-un rol, pe care-l învaţă el! 
Vrea să se facă actor! arată Mihai cu mîna spre colegul lui... şi 
pleacă. 

lonică face o plecăciune, ca în faţa unei săli pline de 
spectatori, zimbeşte, apoi, devenind “serios”, iese şi el pe uşă. 
Adrian îi urmează... 


25 


Dana se aşează într-una din băncile amfiteatrului de fizică. 
În sală mai sînt doar doi-trei elevi... Deodată simte cum conturul 
aparatelor spre care privea devine confuz. Închide ochii, ducînd 
mîna la frunte, ca şi cum ar dori să-şi alunge o ameţeală. 
Rămîne cîteva clipe aşa. Cînd îi redeschide, observă că lucrurile 
şi-au recăpătat forma şi culorile normale. 

“Ce o fi? se întreabă, puţin speriată. Probabil că sînt prea 
obosită... Am citit mult..., am scris, m-am uitat pe “tabla” de 
şah!...” 

Intrînd, Mihai o observă şi se apropie de ea. 

- Ţi-e rău? Ce e cu tine? o întreabă îngrijorat. 

- Nu, n-am nimic! răspunde fata, evitind adevărul. 

Mihai scoate din geantă fişele şi i le oferă. 

- Bine, dar cînd le-ai făcut aşa repede? Intreabă Dana, 
mirată. 

- N-a fost mare lucru! 

- Îţi mulţumesc, Mihai. 

- Am făcut totul cu mare plăcere! mărturiseşte acesta... 

Şerban, care intrase în amfiteatru împreună cu Lia, îl 
surprinsese pe Mihai dîndu-i fişele Danei. Se aşează şi-i scrie un 


bileţel: 

“Felicitări pentru consecvență! „Amor improbus omnia 
vincii” - Dacă ai nevoie, totuşi, de-o vorbă bună, apelează cu 
încredere la subsemnatul!” Semnează apoi dedesubt, iar 
deasupra desenează, cu creion colorat, o floare. Impătureşte 
biletul şi-l trimite către Mihai. 

- Ce vrea să zică, mă, ăsta? întreabă lonica, după ce îşi 
aruncă şi el ochii pe bilet. 

- Nu vezi? îşi bate joc de mine! Cred că s-a prins cu florile! 

- Cu atît mai bine! Dar dictonul parcă suna altfel... 

- Păi... era: “Labor improbus”... “Munca stăruitoare învinge 
totul!” 

- Aha! se bucură lonică: deci - “Amor... vincii”! Al naibii să 
fiu, dacă n-are dreptate. Bravo, Şerbănică - foloseşte el 
diminutivul în deridere - de data asta ai nimerit-o! “Dragostea 
învinge totul”! Trebuie să învingă! 


26 


Urcînd scările, spre camera lor de la internat, Mihai şi lonică 
se întîlnesc cu Adrian şi cu mama lui, o femeie îmbrăcată într-un 
frumos costum de ţărancă. Băieţii o salută respectuos şi trec 
mai departe. 

- Mă întorc şi eu repede - le spune Adrian - o conduc pe 
mama pînă la poartă. 

- Nu e nici o grabă, Adriane, nici o grabă, răspunde lonică, 
după ce s-a asigurat că acesta nu-l mai aude, poţi să le întorci 
şi mai tirziu. E chiar mai bine, adaugă, frecîndu-şi mîinile de 
bucurie, pînă atunci facem şi noi în voie “ceva inspecţie”. 
(Expresia era a bunicului lui Adrian - un bătrîn simpatic, probabil 
ardelean, care, venind odată să-şi vadă nepotul, le-a spus celor 
trei din cameră: “Şi-acum - mă rog frumos - ia să vă fac eu 
vouă «ceva inspecţie», să văz cum staţi!”...) 

Intrînd în dormitor, lonică se şi repede la dulapul lui Adrian 
şi, în timp ce-l “inspectează”, mormăie cu mare satisfacţie: 

- Plăcintă cu mere, cornuleţe cu nucă... Astea ce-or mai fi? 
Aha! Dovleac copt! Uite şi colăcei împletiţi!” 

Apoi, deodată, exclamă: 

- Evrika! 


Mihai nu-i dă însă nici o atenţie. S-a aşezat la masa lor de 
lucru, dintr-o parte a camerei, deschide tabla de şah, ia salba 
maramureşeană, pe care o păstrează tot timpul în cutie, o pune 
în buzunarul de la piept al hainei şi începe “să joace”. lonică îi 
vîră sub ochi o cutie cu plăcinte “poale-n briu”. 

- Domnul este servit! exclamă el încîntat. 

- Lasă-mă-n pace, n-am chef! răspunde Mihai. 

- Bineînţeles! Nu mai avem chef decît de şah! 

- lonică, ţi-am spus să mă laşi în pace! Miine e “simultanul”! 

- Atunci, te priveşte, fratele meu! Măniînc cu porţia ta... iar 
pe-a mea - o păstrez pentru Geta! 

- Ai grijă să nu vină Adrian în dormitor! îi porunceşte Mihai. 
la-i cărţile şi ţine-l în sala de lectură sau duceţi-vă la club, 
afară, unde vreţi voi, numai să mă lăsaţi singur. Şi-acum gata! 
Executarea!... 

Concentrîndu-se apoi asupra tablei din faţa sa, întinde mina 
şi mută un pion... 


Ca într-un racord de film, din partea cealaltă a mesei, o mînă 
de fată, mută un pion alb... Mihai înalţă ochii şi-o priveşte pe 
Dana. Fata abia acum îl observă. 

- Mihai, n-am ştiut că tu joci şah! spune ea, cu plăcută 
mirare, după care trece la altă masă... 


E de fapt, a doua zi, în biblioteca liceului, unde a început 
simultanul... Danei... 


Cincisprezece mese, în spatele cărora se află tot atiţia 
jucători - băieţi şi fete!... Dana trece şi deschide partida cu 
fiecare dintre colegi ei. De jur-împrejurul sălii, zeci de alţi elevi 
asistă. Printre ei se află şi Şerban, care o urmăreşte atent pe 
Dana. lonică şi Geta, postați în spatele lui Mihai, îi “ţin pumnii”... 

A trecut un timp. Şerban se apropie de Dana şi-i şopteşte: 

- AŞ vrea să-ţi spun ceva, după ce termini. Te aştept! 

- Aştepţi degeaba! îi răspunde ea sec, mergind spre o altă 
masă... 

A ajuns, din nou (a cîta oară?) în faţa lui Mihai. Acum toate 
piesele se află în desfăşurare, pe cîmpul de luptă, în afară de 


cele ce au fost scoase din joc... 

Dana studiază cu atenţie situaţia. Se vede că e pusă într-o 
oarecare dificultate. Zăboveşte un timp, mută apoi o piesă, luînd 
una din “turele” lui Mihai. lonică şi Geta privesc îngrijoraţi, dar 
colegul lor, ca şi cum s-ar fi aşteptat la această mişcare, 
ripostează pe loc, luîndu-i un “nebun”. 

Dana se încruntă, puţin descumpănită, dar trece la vecinul 
de-alături al lui Mihai, pe care îl face “mat”. 

- Bravo, Mihai! îl încurajează Geta, bătindu-l pe umăr. Joci 
tare, bravo! Apoi, uitîndu-se spre lonică, îi şopteşte: 

Dar cînd a învăţat el să joace şah, că acum un an parcă nu 
ştia?... 

- E o poveste mai lungă, ţi-o spun alta dată! îi răspunde 
lonică... 

Dana revine la masa lui Mihai. Priveşte încordată, căutînd o 
soluţie. Încearcă să facă o mişcare, dar se răzgindeşte. 

lonică şi Geta, ca şi ceilalţi, din jur, sînt numai ochi. 

- Cred că va trebui să facem remiza spune fata, întinzîndu-i 
mîna. M-ai pus în dificultate... Pînă acum de ce n-ai participat la 
nici un concurs? 

Pe chipul lui Mihai se aprinde lumina unei mari bucurii. În 
sufletul şi în mintea lui se întruchipează imaginea unei lumi 
dorite... 


... = Dana, pot să-ţi spun ceva? o întreabă Mihai. 

- Termin imediat şi... cu plăcere! răspunde fata zimbindu-i. 

- O să-ţi pară, poate, caraghios, dar să ştii... eu am învăţat 
şah numai aşa, ca să-ţi fac ţie o plăcere... să mă bagi şi pe mine 
în seamă... Nici nu ştii cît am muncit... spune el parcă ruşinat, cu 
ochii-n pămînt... 

- N-am ştiut! mărturiseşte Dana, impresionată. Eu mi-am 
dat seama că eşti un băiat bun de cînd m-ai ajutat cu fişele 
acelea... 

Mergeau pe aleea unui parc. Sălcii pletoase îi invitau parcă 
la umbra lor plăcută. 

- N-ai vrea să ne-aşezăm puţin? propune Mihai, arâtînd o 
bancă. 

Fata acceptă. 

- Dana, să nu te superi pe mine... aş vrea să-ţi dăruiesc 
ceva, ceva modest, dar la care eu ţin foarte mult... E aşa... un 


dar de suflet! Şi, terminînd de spus, scoate, cu pietate, din 
buzunarul interior al hainei, salba maramureşeană, pe care o 
păstrase pînă atunci în cutia cu piesele de şah. 

Fata o ia, îşi trece degetele uşor peste mărgelele 
multicolore, meşteşugit orînduite, exclamînd: 

- E extraordinară, Mihai. N-am primit în viaţa mea un dar atit 
de frumos! 

- O am de la mama! 

- Şi n-o să se supere? 

- S-ar fi bucurat foarte mult să te vadă cu ea... 

- Cum adică “s-ar fi bucurat”? întreabă Dana, nedumerită. 

- Mama nu mai este! răspunde Mihai cu glas îndurerat. 

Fata a amuţit. 

- Ea ţinea mult să învăţ bine. Chiar aşa mi-a şi spus, înainte 
de a închide ochii: să învăţ, fiindcă “singura zestre care nu se 
pierde este învăţătura”... l-am promis, dar... n-am putut să-mi 
păstrez cuvîntul... De aceea anul acesta m-am hotărit să nu mă 
las! 

- Bine, dar tu, în vremea din urmă, cred că n-ai prea putut 
învăţa: fişele mele,... şahul... 

- Nu-mi pare rău! Am făcut totul cu mare plăcere! 

- Eşti un băiat nemaipomenit!... se aude glasul Danei şi 
Mihai ar putea aproape să jure că vorbele acestea le-a ascultat 
ca atare... 


... În orice caz, acum, cînd îşi revine din frumoasa lui visare 
de-o clipă, Dana, în picioare, în faţa lui, îi spune răspicat: 

- Am să vorbesc cu toată lumea: te-nscriem în campionat! 
Tu n-ai voie să stai de-o parte... La revedere, Mihai şi te felicit! 

Mihai este însă bulversat. lonică îl bate pe umăr: 

- Hai, fratele meu, că eşti mare! Azi faci cinste la cinema! 

Geta se apropie şi-l îmbrăţişează, sărutîndu-l pe obraz. Apoi 
ride... cum ştie ea s-o facă, molipsitor. Zimbeşte şi Mihai, cu o 
figură încă mirată. Nu-i vine parcă să creadă. 

- Aşa-i că e deştept? întreabă lonică, de parcă meritul ar fi al 
lui. Pe cuvint că eşti deştept! afirmă el în continuare, eşti 
deştept şi gata! Chestia cu şahul a făcut-o praf! Ce “remiză”?!... 
Partida e cîştigată, ascultă-mă pe mine!... Şi-acum, hai, hai, că 
pierdem filmul. Şi, după atîta concentrare, avem şi noi nevoie să 
ne mai destindem, nu?!... 


Vrînd-nevriînd, Mihai părăseşte sala, aruncîind o ultimă 
privire spre Dana. 

După cîteva minute, Şerban îi dă Mirelei, colega de bancă a 
Danei, un plic, spunîndu-i ceva. Fata se apropie şi înmînează 
plicul. Dana îl deschide şi citeşte: 

“Te rog să mă ierţi pentru tot! Am fost un măgar!” Mina 
Danei mototoleşte energic biletul, în timp ce ochii îl fulgeră o 
clipă pe autorul acestuia. 


27 

- Ştii ce-am auzit? Cică Lia se face profă de matematică. Îţi 
dai seama? Isoscel la pătrat! îi şopteşte lonică lui Mihai. 

Dar Isoscel l-a auzit. Întoarce capul către sală (pînă atunci o 
urmărise pe Lia, care rezolva o problemă, pe tablă): 

- Ce faceţi voi acolo, puişorilor? întreabă ea. 

- Noi? răspunde, cu prefăcută mirare, lonica. A 

- Da, da, voi! la, poftiţi încoace! Haideţi, repede! li somează. 
Şi luaţi-vă şi caietele de teme. 

Cei doi se apropie spăşiţi de catedră. 

Profesoara le ia caietele şi le răsfoieşte. 

- Şi tema de astăzi? îl întreabă ea pe Ionică. 

- Păi... să vedeţi... se bilbiie... 

- Ce să văd, băiete? Văd... că nu se vede nimic! 

Mulţumesc Lia! îi spune apoi elevei de la tablă. Poftim la loc! 
Continuarea o vor face flăcăii aceştia! Cei doi îşi aruncă priviri 
disperate. 

- Hai, lonică, dă-i drumul! 

Elevul ia creta şi se preface că scrie ceva, afişind o anumită 
siguranţă: 

- Care va să zică... x - y .. păi asta se descompune... 

- Trucuri vechi, puişor! îl “tamponează” Isoscel, cum ar fi 
spus Şerban... 

Şi-acum să-l vedem şi pe amicul tău - continuă ea. 

Mihai însă, fără să se uite la tablă, răspunde cu demnitate: 

- Vă rog să mă scuzaţi, doamnă profesoară, pentru astăzi nu 
mi-am pregătit lecţia! 

- Carnetele de note! porunceşte Isoscel. Mihai şi lonică pun 
carnetele pe catedră. 


- Ce se întîmplă cu tine, Mihai? îl întreabă, cu carnetul în 
mînă: eu socoteam c-o să scot un matematician din tine, chiar 
dacă nu vrei să participi la olimpiadă... Şi-acum? 

- Doamna profesoară - intervine Dana, ridicîndu-se din 
banca, nu vreau să-l scuz pe Mihai, dar ieri a participat la o 
competiţie de şah... Poate că... 

- Nu mă priveşte! răspunde, categoric, Isoscel. Orice fel de 
“competiţie”, în afară de clasă, îşi are rostul numai dacă întîi ṣi- 
ntîi eşti în stare să înveţi, să nu-ţi neglijezi obligaţiile şcolare! E 
clar?... 

Nu-mi face plăcere - i se adresează ea apoi lui Mihai - dar 
mai bine îţi pun acum un trei (şi chiar i-l pune - în catalog şi în 
carnet -), ca să te stimulez să iei, din nou, zece! 

Şi mătăluţă, - tot trei, puişor! îi spune lui lonica. Şi vezi că 
te-ameninţă, din nou corigenţa! 

Băieţii, cu feţe opărite, primesc carnetele şi pornesc spre 
bancă. În timpul acesta se sună de ieşire. 

Isoscel îşi stringe catalogul. 

- Să ştiţi că la întîlnirea cu părinţii de sîmbătă particip şi eu - 
spune, înainte de a pleca din clasă. Avem doar examen în 
curînd! 


28 


Întins pe pat, Mihai încearcă să citească o carte. Nu reuşeşte 
însă... Gîndurile îi zboară la altceva. 

- Mai dă-l încolo de trei, Mihai! îl îndeamnă Adrian, care 
cîntă la chitară o melodie duioasă. 

- Da' tu ce dai, că te-ascultăm aşa, gratuit? întreabă lonică, 
mimînd ritmul bătăilor de la baterie, cu două creioane între 
degete, ia mai scoate nişte “poale-n briîu”! îi comandă el 
colegului. 

- N-ai mai lăsat decit “săratele”, dragule! îi răspunde, 
acesta, cu ironie, continuînd să cînte. A 

Cineva bate la uşă. lonică sare şi deschide. In prag se află 
nea Pandele, portarul. Abia îşi trage răsuflarea. Este evident că 
a urcat în grabă scările şi acum nu se simte bine. 

- Repede, la telefon! spune el, adresîndu-se lui Mihai. E 
taică-tău. 


- Mulţumesc, nea Pandele! răspunde băiatul şi o zbugheşte 
pe uşă afară. 

lonică întinde bătrînului un scaun: 

- Stai puţin şi odihneşte-te! Să-ţi dau un pahar cu apă? îl 
întreabă. 

- Nu, băieţi, nu-i nevoie, mi-am revenit! răspunde nea 
Pandele, aşezîndu-se totuşi pe scaun. Ce să-i faci, “motorul”, 
continuă, arătînd spre inimă, nu mai bate cum trebuie, se 
grăbeşte şi... gifiie. Asta e! 

- Păi, să-l băgăm în “revizie generală”! încearcă să 
glumească lonică. 

- S-ar putea, s-ar putea să trebuiască ce ziseşi, măi 
năzdrăvanule, răspunde bătrînul ridicîndu-se şi bătindu-1 uşor 
pe obraz. Şi-acum să mă duc, că... ce se face poarta fără 
mine?!... Dacă mai dă doamna directoare vreun telefon şi nu mă 
găseşte! adaugă, zimbind. 

- Nu ne ierţi deloc, nea Pandele! răspunde Ionică, înţelegînd 
aluzia. 

- Parcă de iertare ai tu nevoie? Şi-apoi ce, eu sînt popă?!... 


În biroul administrativ, Mihai vorbeşte la telefon: 

- Mulţumesc, mulţumesc, tată! spune el, la un moment dat... 
Nu, n-am nevoie de nimic... Cu şcoala?... Bine! Bine, sigur că 
da!... 

Apoi, după o ezitare, se hotărăşte să-i spună: 

- Tată, e o întîlnire cu părinţii... sîmbătă! Ce zici, ai putea să 
vii?... Da?!... Bine! Atunci, te-aştept!... 

“Si-acum să te văd, băiatule, ce-ai să te faci sîmbătă?” îşi 
zice, îndreptîndu-se spre dormitor. 


29 


Într-adevăr, pînă sîmbătă, gîndul acesta - cum va da el ochii 
cu taică-său, după treiul de la Isoscel l-a obsedat pur şi simplu. 
lată însă că ziua fixată sosise, fără ca Mihai să fi găsit vreo 
soluţie salvatoare... îi părea cumplit de rău... 


Părinţii elevilor din clasa a X-a B intră, pe rînd, în sala în faţa 
căreia Socrate, dirigintele, face oficiul de gazdă, primindu-i. 


Acum, schimbă cîteva cuvinte cu mama Danei. 

Din spate se apropie doctorul Pascu şi soţia lui, părinţii lui 
Şerban. 

- Sînt bucuroasă că vă văd, domnule profesor - spune 
doctoriţa, zimbind. 

- Dar ce minune s-a-ntîmplat de-aţi venit amîndoi? întreabă 
Socrate. 

- Măcar la adunările cu părinţii şi la aniversări să fim şi noi 
împreună! răspunde doctorul, rizînd. 

- Mulţumit de Şerban? se interesează mama. 

- Sper că v-a spus ce s-a-ntimplat! 

- Ne-a spus tot şi cred că i-a prins bine, răspunde tatăl. 

- Şi eu sînt convins! adaugă Socrate. 

Între timp, se apropie, cu un mic geamantan în mînă, tatăl 
lui Mihai. Trecînd pe lîngă Socrate, îl salută respectuos, 
adăugind: 

- Mă iertaţi, vin direct de la gară! Şi, ca dovadă, arată spre 
geamantan. 

- Poftiţi, poftiţi, n-aţi întîrziat! îl invită dirigintele în clasă... 

De la un colţ al culoarului, stînd în aşa fel încît să nu fie 
observat, lonică pindeşte, cu inima la gură. Auzind paşi în 
spatele lui, întoarce rapid capul: Isoscel, însoţită de profesoara 
de fizică, se îndreaptă spre sala unde urmează să aibă loc 
discuţia... 

“Uite-o că se ţine de cuvint!” bombăne lonică, ascunzîndu- 
se în grabă, într-o altă clasă, ca să nu fie văzut. Rămine aici 
cîteva minute, pînă ce simte că totul s-a potolit pe culoar. 

“Acum trebuie să înceapă” - îşi şopteşte el, ieşind din 
ascunzătoare... Păşeşte pe culoar în virful pantofilor... 

Ajungînd la uşa cu pricina, după obiceiul lui, se apleacă şi 
priveşte pe gaura cheii. 

Părinţii sînt aşezaţi precum elevii, în bănci. La catedră - cei 
trei: Socrate, Isoscel, profesoara de fizică. Vorbeşte dirigintele, 
dar lonică... nu-l aude. Se ridică enervat... 

“Trebuie să deschid uşa!” hotărăşte el. Şi, într-adevăr, 
desprinde uşurel clanţa, fără să facă nici un fel de zgomot şi 
împinge puţin de uşă înăuntru. 

“Ei, aşa da, se vede mai bine şi se şi aude!” 

- Fiind o clasă de profil real, ne-am gîndit că ar fi folositor 
pentru toţi să participe la şedinţa noastră şi doamnele 


profesoare de matematică şi de fizică - spune, în acest moment, 
Socrate. 

Din unghiul său, lonică cercetează mai departe sala, ca să se 
convingă dacă ai lui au venit sau nu... 

“E clar, n-au venit!” exclamă el uşurat, ciulind totuşi, 
urechile la spusele lui Isoscel... 

- Noi îi ajutăm pe copiii dumneavoastră cît putem mai mult - 
continuă ea; facem şi ore suplimentare, pregătire pentru 
olimpiadă, consultaţii... Dar, aşa cum ştiţi cu toţii, fără studiu 
individual, fără ambiţie, fără muncă serioasă nu se poate! Şi ne 
pare rău că trebuie să v-o spunem, dar asta este situaţia: unii 
dintre aceşti copii nu prea muncesc sau o fac sub capacităţile 
lor! lată, spre exemplu, la matematică: un elev ca Mihai 
Marinescu, băiat bun de altfel, cu mari posibilităţi, anul acesta a 
debutat foarte bine, încît m-a şi surprins, plăcut bineînţeles, ca 
apoi să se lase din nou pe tînjeală!... l-am dat un trei, n-am avut 
ce face, ca să-l trezesc! Tatăl lui este, cumva, aici? 

Din prima bancă, de lingă fereastră, se ridică tatăl lui Mihai. 
Sala întreagă îl priveşte... Simte că se desface pămîntul sub el... 

lonică închide ochii, cuprins parcă de o mare suferinţă. 
Trage, încetişor, uşa la loc şi, după cîţiva paşi, făcuţi pe virfuri, o 
rupe la fugă... 


În internat, Mihai lucrează singur în sala de lectură. E un fel 
de a spune că “lucrează”: stă cu ochii într-o carte, iar cu gindul 
şi cu sufletul - strînse parcă de git de o mînă care încearcă să le 
sugrume - se află acolo, în clasa unde se ţine adunarea. 

Pe uşă intră, ca o furtună, lonică. 

- E de jale, fratele meu! exclamă el, trăgîndu-şi un scaun; 
Isoscel s-a aşezat cu artileria pe noi! Eu am baftă, că ai mei n- 
au venit. Dar pe taică-tău “l-a scos la lecţie”, să ştii! 

Mihai a încremenit. Nu este în stare să spună nici un cuvînt... 
Se ferise să-şi întîmpine tatăl la sosire, deşi aşa s-ar fi cuvenit. 
Nu avusese curaj, pentru că, în cazul acela, ar fi trebuit să-i 
spună neapărat şi despre situaţia de la matematică. Nu voise 
să-l miîhnească de la început. Sperase că profesoara să nu 
vorbească tocmai despre el. lar Socrate, în nici un caz, n-ar fi 
făcut aşa ceva. El era om delicat, cînd simţea ori vedea undeva 
o rană, nu ştia cum s-o ocrotească mai repede, bineînţeles că n- 
o urca, în văzul lumii, pe scenă... 


Isoscel însă... 

“Bietul tata! exclamă gîndul lui Mihai. Ce-o fi pe sufletul 
lui?... Dacă i-aş fi spus, ar fi fost cel puţin prevenit, nu-l mai lua 
prin surprindere... Poate că s-ar fi gindit la un răspuns!... 

- Ce faci, mă, plingi? îl întreabă lonică. 

Mihai nu răspunde. Priveşte, cu sufletul pustiu, prin 
fereastră, înghiţindu-şi, din cînd în cînd, lacrimile, care-i ajung 
pe buze... Unele, mai grăbite, îşi continuă însă rostogolirea, pînă 
ce se înnoadă, sub bărbie... 


- Sărut mîna, tată! spune Mihai cu glasul aproape pierit. 

- Să trăieşti, fiule! îi răspunde mecanicul, luîndu-l pe după 
umeri... 

Adunarea se terminase de vreun sfert de oră. Părinţii plecau, 
ca şi la sosire, rînd pe rînd, după ce - unii dintre ei, desigur - 
mai discutau cîte ceva cu Socrate. 

La urmă de tot, venea şi tatăl lui Mihai. Era abătut. Călca 
încet, de parcă avea sufletul sub tălpi... 

- Ştiu că eşti supărat - continuă băiatul. Te rog să mă ierţi... 
dacă mai poţi! 

- Eu am încredere în tine, Mihai! 

Băiatul simţi un nod cald în git... Tot aşa îi spusese şi în vara 
trecută, cînd aflase despre corigentă. După o săptămînă de chin 
şi de muţenie, rostise aceste vorbe care, atunci, îi aduseseră o 
mare bucurie în suflet, deşi o stropise cu lacrimi. N-ar fi vrut să 
le mai audă niciodată pronunţate în situaţii şi pentru motive 
asemănătoare... 

- Am stat de vorbă şi cu dirigintele, adăugă tatăl. Şi el te 
preţuieşte, să ştii... Dar trebuie să iei viaţa mai în serios, băiete! 
În clipa aceea se opreşte şi, ridicîndu-i bărbia, îl priveşte drept 
în ochi. 

- Da, tată, am înţeles! îţi mulţumesc! îţi mulţumesc că ai 
venit... şi pentru ceea ce mi-ai spus! răspunde Mihai, cu toată 
fiinţa lui... 


30 


Peste citeva zile încordările se mai neteziseră, lucrurile 
căpătînd o culoare mai limpede. De aceea, ochii priveau din 


nou, cu bucurie, în jur la toate cîte puteau fi văzute. 


După ora pe care o avuseseră cu Socrate, în recreaţie, 
Şerban se apucă şi scrie pe tablă, cu cretă colorată, un anunţ cu 
iz de invitaţie la nuntă: 

“Elevul Şerban Pascu are onoarea să invite pe toţi colegii săi, 
duminică, orele 18, la aniversarea celor şaptesprezece 
primăveri, pe care le împlineşte... în toamna aceasta. 
Ceremonia va avea loc în locuinţa personală, din strada Zefirului 
nr. 5. Ţinuta “obligatorie”... nu este “obligatorie!” 

Aşează creta şi se întoarce spre sală: 

- Prezenţa însă, da! continuă el, verbal, textul anunţului, 
privind, în fugă, spre Dana. 

- Cum adică “fără ţinută”, Şerbane? Fără-fără?! întreabă 
Geta, izbucnind apoi, după firea ei, în ris. 

- Se poate şi fără-fără”, dacă-ţi dă mîna - se aude răspunsul 
lui Şerban, dar... cu ţinută morală! 

Băieţii şi felele din jur se amuză. 

În banca lor fiind, Ionică priveşte spre Mihai: 

- Ce zici de el?... “are onoarea să invite pe toţi colegii”... Ai 
văzut, a subliniat pe toţi... Asta înseamnă... 

- Asta înseamnă că mergem şi noi! 

- Ai dreptate, e un prilej să vedem cum mai stă lumea, cum 
mai stau lucrurile, cum “devin de se leagă, ori de... se 
dezleagă”... Mergem! 


31 


În dormitor, Adrian ciupeşte corzile chitarei. E nerăbdător să 
cînte “Mulţi ani trăiască”. 

- Haideţi, mă, nu încercaţi o dată cu mine? 

- O să cîntăm acolo destul! îi răspunde Mihai, în vreme ce-şi 
potriveşte nodul de la cravată. 

- Adriane, fii atent, face creţuri la spate? întreabă lonică, 
aranjindu-şi haina în faţa oglinzii de la dulap. Am luat-o de la 
unu' dintr-a douăşpea! E puţin cam mare! 

- E bine, e bine! remarcă Mihai, fără să se uite la el. Eşti 
foarte bine! adaugă. O să lăcrimeze Geta cînd te-o vedea. 


32 


Cam în acelaşi timp eu pregătirile băieţilor, Dana, la biroul 
din camera ei, scrie ceva în jurnal. Deodată se opreşte, fiindcă, 
din nou, ca atunci, în laboratorul de fizică, nu mai vede bine. 
Imaginea lucrurilor din jur se tulbură, se tulbură... Fata simte 
ameţeală. Închide ochii şi rămîne astfel aproape un minut. Îi 
redeschide apoi, dar cu spaimă. Se temea că n-o să mai vadă. 
Spre mirarea ei, totul este normal! “Ce bine!” exclamă. “Totuşi, 
înseamnă că ceva e în neregula, ceva s-a întîmplat!” se 
gîndeşte şi simte cum o prinde îngrijorarea. 

Se ridică de la masă şi se plimbă puţin prin cameră. 
Deschide apoi o fereastră şi respiră aerul potolit al toamnei. 
Cînd se mai linişteşte, se întinde pe canapea, ia o carte de pe 
noptieră şi începe să citească. 


33 


Aproape toţi elevii clasei a X-a B se află acum în casa din 
strada Zefirului nr. 5. Au ocupat camera de zi şi camera lui 
Şerban. Par foarte bucuroşi că sînt împreună, vorbesc, rîd, 
dansează. Muzica de la casetofon creează o ambianţă plăcută. 
In bucătărie, părinţii lui Şerban aşează sandvişuri pe mai multe 
platouri. 

Se aude soneria. Doctoriţa Pascu îşi scoate şorţul şi se 
îndreptă spre uşa de la intrare. In prag, Vlad şi încă un coleg, cu 
buchete de flori în mînă, salută gazda. 

- Bine-aţi venit, băieţi, le răspunde mama lui Şerban. Poftiţi! 
Îi invită ea înăuntru, în momentul în care pe poartă intră Geta, 
lonică, Mihai şi Adrian. 

- La mulţi ani! să vă trăiască Şerban! spune Geta, înmînînd 
mamei un buchet de flori şi un pacheţel cu o carte. 

- Intraţi! îi îndeamnă doctorul, sosit şi el în întîmpinarea 
musafirilor. Trebuie să vină şi Şerban. S-a dus să cumpere nişte 
şerveţele! 

Noii veniţi sînt salutaţi cu exclamaţii de bucurie. Geta, 
îmbrăcată într-o rochie lungă, de seară şi avînd în urechi nişte 
cercei “africani”, stîirneşte senzaţie. 


- lar a făcut gol în garderoba familiei - comentează o fată, în 
timp ce colega ei dă ocol camerei, ca într-un exerciţiu specific 
paradelor de modă. Băieţii, mai ales, o aplaudă. lonică e mindru, 
dar nu poate să aplaude şi el, pentru că are în mînă o “sticluţă” 
de votcă, pe care o tot ascunde la spate, neştiind unde s-o 
aşeze, pînă va veni Şerban, căruia ţinea să i-o dea în mod 
direct, fără intermediari. Pînă la urmă se hotărăşte, o strecoară, 
în grabă, după un fotoliu. Întîmplător, mişcarea este observată 
de doctorul Pascu. 

Mama lui Şerban aranjează în vaze florile primite. Deodată, 
sună telefonul. Doctoriţa ridică receptorul şi răspunde. Ascultă 
cîteva secunde... 

- Dar am casa plină de copii, abia au venit: e ziua lui Şerban, 
împlineşte şaptesprezece ani!... Bine! N-am încotro!... adaugă, 
după alte cîteva secunde şi închide telefonul. 

- Cine era? întreabă doctorul, sosit din bucătărie. 

- De la spital: o urgenţă! trebuie să plec. E vorba de-o 
operaţie! Te descurci singur? 

- Parcă am altă soluţie? Ce să fac?! O să mă mai ajute şi 
fetele! 

- Sigur, sigur! sar cîteva dintre ele, care îl şi însoțesc în 
bucătărie. 

Soneria de la intrare se aude din nou. Mihai se crispează. 
Priveşte neliniştit spre lonică... Din clipa în care a intrat în casă 
şi a văzut că Dana nu este, dar nici Şerban, o bănuială i s-a 
strecurat în suflet... 

Pe uşă apare însă Emil, băiatul cu broaştele, “biologul”, care 
acum scoate dintr-o cutie un iepuraş alb, de casă. Doctorul 
Pascu îl ia în braţe şi, mîngiindu-l, începe să rîdă. În jurul lui se 
adună băieţi şi fete care se amuză de acest dar insolit. Mihai 
întinde mîna şi-i netezeşte părul mătăsos de pe spate cu o 
plăcere deosebită. 

- Ce faci, măi, frumosule mic? rosteşte el ca-ntr-o şoaptă de 
dragoste... 


. Întinsă pe canapeaua din camera ei, Dana citeşte. Din 
bucătărie se aude vocea mamei: 
- Păcat că nu te duci, mai ales că merge toată clasa. Şi-apoi, 
nu spuneai tu că e un băiat bun? Eu, oricum, ţi-am călcat bluza 
ta! 


- Dana, mama are dreptate - îi spune tatăl, care apăruse în 
uşă - ai nevoie să te mai destinzi şi tu! Sînt sigur c-o să te simţi 
bine!... 

- Mulţumesc, tată, văd eu! răspunde fata. Şi, peste cîteva 
minute, lăsînd cartea de-o parte, se apropie de fereastră. Il 
observă, mirată, pe Şerban, care o aşteaptă în faţa blocului, cu 
o floare în mînă. Zimbeşte, bucuroasă, ca şi cînd el ar vedea-o. 
Apoi se îmbracă în grabă, împachetează cartea pe care o citea 
şi iese pe uşă... 

Cînd apare lîngă el, pe neaşteptate, băiatul tresare. 

- Îţi mulţumesc, Dana! îi spune, după citeva clipe de 
zăpăceală, oferindu-i floarea. 

- La mulţi ani, Şerbane! îi urează fata, dîndu-i, la rîndul ei, 
cartea pregătită. E un roman de dragoste. Am citit şi eu 
jumătate din el. E foarte frumos! 

- Cealaltă jumătate... o s-o citesc eu! răspunde Şerban, 
zimbind. 

Dana îl ia de braţ şi pornesc amindoi pe stradă... 


În lipsa gazdei sărbătorite, băieţii şi fetele dansează. Geta şi 
lonică sînt vedete, ţopăie îndrăcit. 

Lia îl caută în bucătărie pe doctor şi-l invită la dans. Neavind 
încotro, tatăl lui Şerban lasă pregătitul sandvişurilor şi “intră pe 
ring”. 

- Dacă m-ar vedea fiu-meu, s-ar prăpădi de ris! spune el. 

- De ce? Zicea că dumneavoastră l-aţi învăţat să danseze. 

- Este adevărat, dar tango şi vals!... 

Mihai a rămas singur, într-un colţ al camerei. Observîndu-l, 
Geta îl întreabă: 

- Tu ce faci, nu dansezi? 

- Nu prea ştiu, mărturiseşte, jenat, băiatul. 

- Vino-ncoace, că te-nvăţăm noi! îl încurajează lonica. 

- Păi, cum, în trei?! se miră Mihai. 

- Asta se poale şi în cinci! Nu vezi, gimnastică! exclamă 
Geta. 

Mihai începe să imite mişcările prietenilor lui... 

În atmosfera de bună dispoziţie generală, se aude vocea lui 
Vlad, care întreabă: 

- Ce-o fi, fraţilor, cu Şerban? Doar nu vrea să cumpere tot 
magazinul! 


Uşa se deschide, chiar atunci, şi în cameră intră cei doi. 
Mihai încremeneşte, cînd îi vede. Dana observă şi priveşte 
oarecum intrigată reacţia băiatului... Lia face ochii mari, 
oprindu-se din dans. Se opresc şi ceilalţi. Băieţii strigă: 

- Hip! Hip! Ura! aplaudînd apoi cu toţii. Geta dă tonul şi casa 
răsună de “Mulţi ani, trăiască!” Adrian acompaniază la chitară. 
Şerban deschide pianul şi cîntă şi el! 

- Ei, şi-acum, ţinind seama de faptul că s-a rezolvat şi 
problema... “şerveţelelor”, dansăm mai departe? întreabă Vlad. 

- Întîi ciocnim! spune doctorul. Felelor, cine vrea să mă 
ajute? 

Cîteva dintre ele intră buluc în bucătărie şi iau platourile cu 
sandvişuri şi prăjituri, în vreme ce tatăl lui Şerban vine cu o tavă 
mare, pe care se află multe păhăruţe cu lichior. 

- Hai, luaţi, serviţi-vă! îi îndeamnă el. E făcut de mama lui 
Şerban special pentru voi. 

Copiii iau paharele şi ciocnesc, urîndu-i lui Şerban “La mulţi 
ani!”. 

Mihai se apropie de sărbătorit. Acesta îi spune încet, doar 
pentru el: 

- Apropo de bileţelul de la şcoală, Mihai: să ştii că nu mai 
poţi conta pe mine! Pe bune!... 

Gustînd din lichior, lonică se strimbă de parcă ar fi băut cine 
ştie ce. 

- O fi făcut de mama lui Şerban - spune el, către colegi, dar 
cu siguranţă, pentru cînd era băiatul mai mic. Ce facem, fraţilor, 
cu siropul ăsta? Mai întreabă făcîndu-le semn să se apropie de 
fotoliul aflat într-un colţ al camerei. 

- Dar ce-ai vrea? îi răspunde Şerban. 

- Am adus cu o sticluţă de votcă, îi asigură lonică, scoţind-o 
de după fotoliu. Hai, repede, cu alte pahare! 

Şerban aduce din bucătărie pahare curate. Băieţii se reped 
asupra lor, înghesuindu-le apoi la gura sticlei lui Ionică... 

Cu zimbetul pe buze, doctorul Pascu asistă la toată scena... 

Se aud paharele ciocnindu-se... şi, dintr-o dată: 

- Ce e asta, lonică, strigă cineva, îţi baţi joc de noi? 

- “Aqua chiara”! răspunde tatăl lui Şerban, rîzînd, căci el le 
luase votca, turnîndu-le în sticlă apă. Nu e bună - mai 
precizează doctorul - dar face bine! 

În hohotele generale de rîs, numai lonică zimbeşte 


strepezit... 

Făcîndu-i-se parcă milă de el, Şerban dispare pentru cîteva 
secunde într-o altă cameră şi se întoarce, fără să fie observat de 
tatăl său şi nici de fete, cu o sticlă de whisky, îi rupe capacul 
aproape cu duşmănie, adresîndu-se colegilor: 

- Ţineţi! 

Întind cu toţii paharele, după care, cu priviri ghiduşe, le duc 
spre buze şi, ca la o comandă, le răstoarnă pe git. 

- Îmm!..., E nemaipomenit! exclamă Ionică în şoaptă... 
Asta mai zic şi eu “viaţă pe cont propriu”! Te-ai făcut mare, 
Şerbane! Bravo! mai adaugă el, izbucnind în ris. 

Ceilalţi îl secondează într-un cor înfundat, ce se stinge pe loc 
în clipa în care o fată anunţă ritos, apăsînd pe butonul unui 
casetofon: 

- Damen tango! 

Imediat, colegele sale invită pe băieţi la dans. Mihai o 
urmăreşte cu privirea pe Dana, care, după o ezitare scurtă, 
începe să danseze cu Şerban. 

Înţelegînd ce se peircec în sufletul prietenului său, lonică o 
îndeamnă pe Geta: 

- la-l pe Mihai! 

Fata se execută imediat... Dansînd absent, căci continua să 
privească spre Dana, Mihai pierde ritmul şi-şi calcă partenera pe 
picior: 

- Cavalerul meu, mai multă grijă pentru botine! Sînt ale unei 
verişoare! îl mustră Geta, cu dulce ironie, ca să-l trezească. 

Fisticit, Mihai îşi cere scuze, tocmai în momentul în care în 
cameră apare Socrate. În aplauzele tuturor, dirigintele îl 
îmbrăţişează pe Şerban, îi oferă o carte şi-i spune: 

- “Excelsior”!... 


34 


A trecut de miezul nopţii. lonică şi Adrian au adormit de 
mult... Mihai a stat cu ochii închişi o vreme, dar somnul n-a vrut 
să-i mîngiie genele. A filfiit, în cîteva rînduri, prin apropiere, cu 
nişte aripi obosite, şi-apoi s-a dus, speriat de virtejul din mintea 
băiatului. 

Acum ochii lui Mihai aţintesc, prin întuneric, plafonul 


camerei... Minutele se scurg greu... lată-l ridicîndu-se cu grijă şi 
deschizînd dulapul. Cercetează cu degete ca de orb locul, pînă 
găseşte cutia de şah. O deschide, în lumina razelor lunii, care 
pătrund prin fereastră, şi scoate din ea salba maramureşeană. 
Fiinţa i se oglindeşte cîteva clipe în apele frumos colorate ale 
acesteia. O împătureşte apoi într-o batistă şi-o aşează undeva, 
pe fundul geamantanului. Cu un gest definitiv închide cutia de 
şah şi-o strecoară la loc, în dulap... Cîteva secunde nu ştie ce să 
facă. Se simte golit parcă pe dinăuntru. O senzaţie de uşoară 
ameţeală îl determină să se sprijine cu mîna de masă. Intră apoi 
în camera de baie, aprinzînd lumina. Îşi umple un pahar cu apă 
şi bea cu sete, de parcă ar vrea să-şi potolească o arsură. 
Privirea i se anină de propria lui imagine, din oglindă. Lasă 
paharul pe chiuvetă şi se priveşte mai atent. 

“Te rog să-ţi bagi minţile-n cap! se răsteşte la acel chip 
gîndul ce se foise, pînă atunci, ore în şir. Pentru tine ea nu este, 
de-acum înainte, decît eleva Cristea Dana, dintr-a X-a B... Ţi-ai 
călcat îndeajuns cuvîntul; ai făgăduit că ai să-nveţi - aşa cum a 
fost dorinţa mamei -, că ai să demonstrezi şi că le vei 
demonstra de ceea ce eşti în stare... Şi?!... Uite unde ai ajuns! 
Nu vreau să-mi fie ruşine pentru tine!”... 

la paharul şi mai înghite două guri de apă... 

“Promiţi?” aude, din nou, o întrebare de dinăuntru. 

Răspunsul se rosteşte în acelaşi registru al frămiîntărilor: 
“Promit!” 

Hotărit, băiatul închide lumina şi dă să iasă, dar, după cîteva 
clipe, o reaprinde; îndirjit se apropie de oglindă şi aproape 
lipind, întreabă: 

- Ai înţeles, dom'le? Dana nu există! Clar?!... 

- Care faci gălăgie-acolo? se aude, mormăit, glasul lui 
lonică, trezit din somn... 


35 


Toamna - cu suflet de blindă aducere-aminte şi chip de 
lumină - îşi trăieşte ultimele zile. Frunzele, rumenite în baia 
potolită de aur celest, freamătă deasupra oamenilor, deasupra 
pămîntului, deasupra amintirilor... 

Mihai se luptă să-şi ţină cuvintul dat sieşi. Viaţa îl poartă pe 


la diferite ferestre ale bucuriei: zece la Isoscel, zece la fizică, 
zece la Socrate... peste tot, zece... Dana îi iese însă tot mai mult 
în faţă, dar el se trudeşte să-şi ţină privirile alături de ea, mereu 
alături! Şi reuşeşte! Deci - zece la purtate. E nota pe care şi-o 
pune singur, dublînd-o pe aceea înscrisă de Socrate în catalog şi 
în carnet, la sfîrşitul trimestrului... 


lată că a început să ningă. În casa părintească, din sat, Mihai 
împodobeşte pomul de iarnă împreună cu bunicul. Tatăl trebuie 
să sosească din clipă în clipă... Acum, cînd băiatul se află în 
vacanţă, şi-a luat şi el cîteva zile de concediu... 

- Mihai, ce-ar fi să agăţăm şi carnetul de note în pom? spune 
bătrînul. 

- Vrei să ridă tata de mine? 

- De ce crezi aşa ceva? 

- Ar fi o naivitate... îngîmfată, bunicule! 

- A te bucura sincer de o izbîndă a ta nu e nici naivitate şi 
nici îngîmfare, flăcăule. 

Nu l-au agăţat în pom, dar l-au lăsat pe masă, la vedere... 

Ninge, ninge tot mai mult! E Anul Nou! lonică, însoţit de 
cîţiva băieţi din sat, intră în ogradă şi începe să plesnească din 
bici şi să spună, pentru gîndul şi pentru sufletul gazdelor, 
Pluguşorul. Mihai iese bucuros în curte împreună cu tatăl lui şi 
cu bunicul. Cînd poezia bicelor şi a vorbelor se sfirşeşte, larma 
bătăliei cu ghiulele albe şi reci pune stăpinire peste frîntura 
aceea de lume... 


36 


Către primăvară, formaţia de muzică rock a clasei a X-a B 
era deja cunoscută în întreg liceul. Mihai avusese ideea alcătuirii 
ei. Cînta şi el, nu numai Adrian, de mulţi ani, la chitară. După 
vacanţa de iarnă şi-o adusese la internat. lonică a învăţat 
repede secretele bateriei, iar Geta era “vedetă a cîntecului” încă 
din gimnaziu. Aşa că erau gata să intre... în repertoriul... 
Socrate i-a ajutat, rugind-o pe directoare să le cumpere cele de 
trebuinţă unei formaţii muzicale în viitorul căreia el începuse să 
creadă. Mihai a muncit mult şi i-a forţat şi pe ceilalţi să-l 
urmeze. Se deprinsese cu sunetul cel mai de sus, din gama 


notelor şcolare, de aceea îşi dorea şi aici un zece. L-au primit cu 
prilejul unui spectacol pe care l-au dat pentru toată suflarea 
liceului. La sfîrşit, au fost copleșiți de aplauze. Aplaudau, sincer, 
şi Dana şi Şerban. Mihai era mulţumit. Cîntecul lui, pe care îl 
intitulase “Ani de liceu”, prinsese, era murmurat acum de 
întreaga sală. lar inima băiatului mai rostea încă, în acele clipe, 
doar pentru sine: “Ani de liceu/ Cu prietenii pe viaţă,/ Scumpii 
ani de liceu/ Enigmatică prefaţă/ La romanul ce e doar al 
meu!...” 

- Geta, Geta - îi şopteşte lonică prietenei sale, în timp ce 
aceasta încă mai făcea plecăciuni în faţa sălii - le-ai luat piuitul 
la toţi! Bravo! 

Fata se întoarce către el: 

- Mulţumesc, maestre îi spune, completind vorbele cu o 
reverență şt izbucnind apoi în ris. 

- Dar să-l vezi şi pe băiatu' miine pe teren! adaugă lonică. 
îmi pare rău că n-o să fie acolo Gică Hagi: s-ar face “faţă 
palidă” de invidie... 


- Mihai, dacă eşti de acord, pot să cînt alături de voi, la orgă 
electronică!... 

Venise lingă scenă. Dana îi privea pe amîndoi. Rămăsese şi 
ea surprinsă de propunerea lui Şerban. 

- Nu glumeşti? l-a întrebat Mihai. 

- Deloc! Mai mult: îţi declar că mi-ar face mare plăcere să 
fim împreună în această activitate... 

- Îţi mulţumesc, Şerbane! îi răspunde Mihai, întinzîndu-i 
mîna. Am avut mari spaime astăzi... Altă data, cu siguranţă că 
va fi mai bine! 

- Şi eu sper! Oricum, vă felicit pentru ceea ce aţi izbutit pînă 
acum! lar cîntecul liceenilor, ce să-ţi spun - e formidabil! 

- Ura! Ura! a început să strige Geta şi, sărind de pe scenă, îl 
îmbrăţişează pe Şerban şi-l sărută. Dana, din preajmă, ride. Se 
bucură sincer de iniţiativa la care a fost martoră. Mihai o 
priveşte în treacăt, încercînd să facă abstracţie de prezenţa ei. 
Fata se apropie însă de el şi-i spune: 

- Mi-a plăcut foarte mult cum ai cîntat! Astăzi aţi fost 
grozavi! 

- În special “bateria”! precizează lonică. 

- Bineînţeles! “recunoaşte” Dana, ţinîndu-i hangul. 


Mihai zimbeşte. Îşi ia apoi chitara si iese din sală. 


37 


Împărţiţi în două echipe, băieţii din clasa a X-a B joacă fotbal 
pe terenul din curtea şcolii. În jur s-au strîns elevi şi din alte 
clase. Dar suporterii cei mai activi sînt fetele, colegele celor 
aflaţi pe teren. 

- Hai, lonică! se aude glasul Getei, chiar în momentul 
acesta... Şi, într-adevăr, lonică înaintează vertiginos, cu 
balonul la picior, driblează în stînga, în dreapta, sparge apărarea 
adversarilor, se apropie de poartă şi marchează... imparabil. 

- Gool! Gool! explodează galeria. 

- Bravo, lonică! Bravooo! ţipă Geta, ţopăind de bucurie. 
Strigătele ei sînt acoperite de aplauze. lonică trimite mulţimii 
entuziasmate sărutări pe care le flutură de pe virful degetelor 
de la propriile sale miini. 

Mihai îl priveşte cu căldură. Are în ochi luciri de satisfacţie. 

Profesorul de sport, care arbitrează, pune mingea la mijlocul 
terenului şi jocul se reia. 

Vlad, centrul înaintaş al echipei adverse, se află acum la 
balon. Face cîteva driblinguri spectaculoase, îl păcăleşte şi pe 
lonică, apărut în calea lui, trece mai departe, se-apropie de 
poartă şi, cînd se pregătea să tragă, Mihai, aflat în poartă, se- 
aruncă şi blochează mingea. Galeria îl aclamă pentru această 
reuşită, cu atît mai mult cu cît “golul era ca şi făcut”! Dar Mihai, 
ridicîndu-se, îşi dă seama că s-a rănit la mîna dreaptă. Încercînd 
să prindă balonul, cînd a plonjat, s-a julit, fără îndoială, şi iată, 
acum, sîngele curge în voie. lonică soseşte în grabă lîngă el. 

- Te-a lovit într-adins, aşa-i? 

- Nu e el vinovat, singur m-am lovit! îi răspunde Mihai. 

- Las' că ştiu eu, exclamă “centrul înaintaş”, reintrînd în joc. 

In momentul acesta mingea se află iarăşi la Vlad, care 
încearcă o nouă pătrundere. lonică îi aţine însă calea şi-l 
deposedează cu o mişcare rapidă şi dură care “seceră” pur şi 
simplu adversarul. Vlad, încovoiat de durere, nu se mai poate 
ridica. Galeria amuţeşte, lăsînd parcă spaţiu liber pentru fluierul 
strident al profesorului-arbitru... 


38 


- Eram sigur că 1-a lovit cu intenţie - mărturiseşte lonică, 
sincer miîhnit şi congestionat. De aceea n-am putut să rabd şi... 

- „Şi te-ai gîndit aşa, rapid, că n-ar trebui să rămii, cumva, 
dator - intervine Socrate. “De-aceea”... “l-ai aranjat” cît ai putut 
mai bine... Nu fac abstracţie de faptul că vă aflaţi pe terenul de 
sport - arenă de luptă, desigur - continuă dirigintele, după cum 
nu las de-o parte nici starea ta sufletească, sub imboldul căreia 
ai luat o asemenea hotărîre... întrebarea pe care ţi-o pun este: 
cum te-ai gîndit că aşa trebuie făcută dreptatea, de unde o 
asemenea concepţie?... 

Pe uşa intră directoarea liceului. Elevii se ridică. Sînt, cu toţii, 
încordaţi. 

- Am dat telefon la spital - spune ca, făcînd, în acelaşi timp, 
semn copiilor să se aşeze. Am primit asigurări că nu e... decit o 
luxaţie care îl va ţine, totuşi, o vreme la pat. Problema e dacă se 
va face bine pînă la data olimpiadei pe ţară. Vlad este 
reprezentantul vostru şi al liceului, totodată, la concursul de 
matematică. Absența lui ne-ar afecta, desigur, pe toţi, ne-ai 
lipsi de un posibil premiu! Să sperăm că lucrurile se vor rezolva 
cu bine!... N-am nici o îndoială că celelalte aspecte le rezolvaţi 
dumneavoastră, aici! adaugă directoarea, purtindu-şi privirea 
de la Socrate spre lonică, apoi peste întreaga clasă... 


- Aş vrea să vă mai spun ceva, continuă lonică, după 
plecarea directoarei. Dac-aş fi ştiut că se înlîimplă necazul 
acesta, nu l-aş fi lovit, oricît de prieten îmi este Mihai. Vă rog să 
mă credeţi!... Şi-acum - adăugă el spăşit - sigur că trebuie să 
mă pedepsiţi. Nu mă supăr! Am făcut-o, trebuie s-o trag! 

- Trei săptămîni consemnare în internat! hotărăşte Socrate, 
sec. 

- Nu s-ar putea două, domn' profesor, se roagă lonică, 
depăşindu-şi orgoliul. 

- Patru, dacă vrei, se poate! cade, ca o ghilotină, precizarea 
dirigintelui. 

Dezumflat, lonică se aşează în bancă. După cîteva secunde, 
îşi îndreaptă ochii spre mîna bandajată a lui Mihai. 

- Tot aşa de râu te doare? Il întreabă. 


- Nu mîna, ci capul mă doare!... De prostiile pe care le faci! îi 
răspunde Mihai. 
lonică înghite în sec, n-are încotro... 


39 


- Florile sînt din partea mea, iar bomboanele de la Ionică. Ar 
fi vrut să vină personal să ţi le aducă, dar e consemnat, trei 
săptămîni nu mai iese în oraş! 

Vlad îl invită pe Mihai să ia loc pe fotoliul de lîngă pat. 

- Ce-i drept cu am voie să ies, dar cu butucul acesta de 
ghips - spune el, arătînd spre picior - plimbarea n-ar fi prea 
agreabilă. Oricum, îţi mulţumesc pentru bomboane şi să ştii că 
nu-i port pică! Ba aş zice că, dimpotrivă: acum, după cum vezi, 
pot să lucrez mai mult pentru olimpiadă. 

Mihai priveşte caietele pline de exerciţii şi cărţile de pe masa 
lui Vlad. 

- Şi dacă nu-ţi vor scoate ghipsul pînă atunci? Mai sînt doar 
şapte zile. 

- Sigur nu mi-l scot, mi-au şi spus. Aşa că îl car după mine. 
Îţi dai seama, voi fi un om cu mai mare “greutate”. 

Băieţii fac haz, deşi fiecare se gîndeşte la cît de bine ar fi 
fost, dacă n-ar fi apărut această încurcătură. 

- Aoleu! exclamă Mihai, era să uit: mai am ceva pentru line. 
Şi, căutîindu-se în buzunar, scoate de-acolo un plic pe care îl 
întinde colegului său. 

- Ce e cu asta? 

- Deschide-l! 

Vlad desface plicul şi, mirat, cercetează fotografia “marelui 
fotbalist”, pe care-o găseşte înăuntru. “Ca să ştii că mă gindesc 
tot timpul la tine!” citeşte el pe spatele imaginii. O mai priveşte 
o dată: lonică parcă îi face cu ochiul! 


40 
O fată blondă, elegantă, intră pe poarta internatului. Îl salută 


în fugă şi cam de sus pe nea Pandele. Vajnicul portar o opreşte 
însă imediat: 


- Nu vă supăraţi, domnişoară - i se adresează el politicos - 
cine sînteţi şi unde vreţi să mergeţi? 

- Sora elevei Mirela Popescu, dintr-a X-a B, răspunde 
blonda repezit, privind parcă pe deasupra bătrînelului din faţa 
ei. Îi duc un pachet - adaugă, arătînd spre plasa din mînă... 

- Nea Pandele o măsoară cu ochi de “meseriaş”, după care o 
pofteşte înăuntru. Fata îi mulţumeşte, zimbindu-i frumos şi, 
străbătînd curtea internatului, se îndreaptă spre scara ce duce 
la dormitoarele fetelor. Calcă apăsat, înţepind ritmic faţa 
asfaltului de pe platou cu virfurile tocurilor “cui” ale pantofilor ei 
de culoarea oului de rață. Cînd simte că a ieşit din raza vizuală a 
lui nea Pandele, întoarce grăbită capul, să se convingă, 
schimbînd, pe loc, direcţia de mers. lat-o acum, săltînd uşoară, 
aproape în fugă - spre cealaltă scară, a băieţilor... 


* 


În sala de lectură, Mihai şi lonică lucrează la o masă. Sînt 
concentrați în efectuarea unor teme. Nu e de mirare că, chiar şi 
lonică să se fi hotărît, măcar pentru citeva ore, să se jertfească 
pe altarul matematicii. Din discreţie, nu ne uităm peste umărul 
lor, spre a le identifica preocupările. Altcineva însă nu este tot 
atit de discret. Aşa că, deschizînd încetişor uşa... 

- Pst! Pst! se aude o şoaptă chemătoare, strecurată prin 
deschizătură... 

lonică se lasă tulburat cu plăcere, de aceea şi întoarce rapid 
capul... Lucra, doar, intens, de mai bine de... douăzeci de 
minute, poate chiar de douăzeci şi cinci şi simţea deja un 
freamăt interior, era aşa, ca o chemare... de a lăsa totul baltă şi 
de a se duce... afară, cu mingea... 

Zimbetul de pe chipul luminat de buclele blonde şi un semn, 
abia perceptibil, făcut cu mîna sînt de ajuns să-l salte de pe 
scaun şi să-l proiecteze, ca atras de un misterios magnet, spre 
uşă. 

- E Geta! îi şopteşte el lui Mihai, înainte de a se ridica. 

- Geta?! se miră Mihai. Şi ce caută ea aici? Tu ai chemat-o? 
Ai înnebunit?! 

- N-am chemat-o şi... n-am înnebunit! Dar... e Geta, 
înţelegi! Aşa că... te salut! 

- Descotoroseşte-te de ea cît mai repede! Vezi că e Isoscel 


de serviciu la internat,... să nu daţi de dracu. 

- “Puşchia pe limbă”! exclamă Ionică, înaintînd apoi cu paşi 
de pisică spre a nu-şi deranja colegii de studiu. 

Ajungînd lîngă fată, o ia de mînă şi-o duce în apropierea unei 
ferestre: 

- Ce e cu părul tău, l-ai vopsit? Cînd, că doar a zi- 
dimineaţă... o întreabă în avalanşă, în timp ce i se învirteşte în 
jur, ca s-o observe mai bine. 

Geta izbucneşte în rîs. lonică îi astupă gura cu mîna, spre a fi 
sigur că sugrumă imediat periculoasa cascadă sonoră. Cînd, în 
sfîrşit, este eliberată, după cîteva secunde, fata îi spune: 

- E o perucă! Am “arestat-o” de la maică-mea! Ca să nu mă 
recunoască nea Pandele. Să-l fi văzut cum mă drămuia - şi pe-o 
parte şi pe cealaltă!... Dar nu s-a prins, stai liniştit!... V-am adus 
banda cu timpurile verbelor la engleză! La sfîrşit e şi-un 
supliment muzical! Pentru cei ce obosesc învăţind! mai adaugă 
ea, întinzîndu-i caseta. 

- Hai cu mine! o îndeamnă băiatul. 

- Unde? 

- În cameră la noi! Nu vrei să ascultăm puţină muzică? 

- Chiar, nici n-am văzut pînă acum unde stai! 

În cameră, Adrian cîntă încet la chitară. Cînd o vede, se 
opreşte şi se ridică în grabă de pe pat. 

- Geta, strigă el, recunoscînd-o... Mamăăă, ce tipă faină eşti! 
se miră, în continuare, în timp ce fata se pleacă într-o reverență 
“de mare clasă”. 

Adrian îi oferă, cu un gest ceremonios, singurul scaun mai 
acătării din camera lor (celelalte două avînd urme numeroase 
de îmbătrînire, culese o dată cu trecerea timpului). 

- A venit să ne înveţe limba engleză! declară lonică, 
ceremonios. Dar, pînă una-alta, ia să dăm noi verbele acestei 
limbi mai la vale spune, introducînd caseta în aparat şi derulînd- 
o - şi să gustăm puţin “premiul” de la sfîrşit. 

- Ce premiu? 

- Colega noastră, care are o inimă atît de bună, s-a gîndit să 
ne recompenseze pentru învăţătură, aşa că, la sfîrşitul “lecţiei”, 
ne-a înregistrat un supliment muzical. Noi să începem însă cu 
elementele optimizate şi apoi... înţelegi... 

Între timp, Geta şi-a scos peruca. lonică o ia, o priveşte, 
atent, se duce cu ea în faţa oglinzii şi o aşează pe cap. 


- Ştii că-ţi stă bine ca blond? spune fata. 

- Dar ca., blondă?! răspunde fotbalistul, cu faţa luminată de 
o idee. Ai trusa de machiaj la tine? 

- Sigur că da! Dar ce ai de gînd? 

- Las' că vezi tu! Fă-mi o “faţă” irezistibilă!... i 

Geta se prinde în joc şi amuzîndu-se îl fardează pe lonică. In 
cîteva minute, camera băieților se transformă într-o “cabină de 
machiaj”. 

- Mai dă-i cu puţin roşu pe obrazul ăsta - arată Adrian, 
făcînd pe ajutorul “maestrei”. Şi-acum cu pudră! Aşa, 
bravooo!... Agaţă-i şi clipsurile la urechi! 

După ultimul retuş al buzelor, lonică, ridicîndu-se de pe 
scaun, se apropie de oglindă. 

- Excelent! exclamă el, fandosindu-se şi începînd să ţopăie 
în ritmul muzicii de pe banda... verbelor din limba engleză. Dacă 
m-ar vedea mama, ar regreta că nu m-a făcut fată, 
completează, în timp ce se tot maimuţăreşte... A 

Şi-acum - îşi continuă ideea - deoarece casetofon avem (Il 
ridică de pe masă, trecîndu-şi cureaua acestuia peste umăr), 
“microfon” avem - mai spune, scoţind un stilou din buzunar şi 
potrivindu-1 în palmă în aşa fel încît să i se vadă doar capacul 
metalic, ce-aţi zice, stimaţi colegi, să facem o vizită în 
dormitorul... fetelor. Să le luăm un interviu! Ce spui, Adriane, n- 
ai vrea... să vezi fetele la ele acasă? 

- Tu eşti nebun! se-aud cuvintele Getei, printre gilgiiturile de 
ris. 

- Mă, eu te ştiam cam... completează Adrian, făcînd cu mîna 
un gest spre cap, din care se putea uşor înţelege cum îl ştie el 
pe lonică, dar nici chiar aşa! Vrei să luăm foc?!... 

- Hai, hai, repede, că peste... o oră-două sînt aşteptat la... 
Radio! îi îndeamnă improvizatul “reporter”... 


* 


Geta şi lonică înaintează pe coridorul ce duce spre camera 
cîtorva dintre colegele lor. Adrian, la cîţiva paşi în spate, se 
străduieşte să nu pufnească în ris. Coboriseră, între timp, şi, 
ferindu-se de ochii lui nea Pandele, au traversat platoul, ca să 
poată asalta internatul prin cealaltă intrare... 

“Reporterul”, în pantofii cu tocuri înalte ai Getei, care, pe 


deasupra îl mai şi strîng, calcă de parcă ar merge pe catalige. 
Un pas mai grăbit şi piciorul se frînge. Noroc de fată, care-l 
susţine de braţ, ajutindu-l să se redreseze. Apoi bate la uşa unui 
dormitor. Cineva deschide. E Mirela, colega de banca a Danei. 
lnăuntru, încă două eleve care citesc la o masă, aflată în 
mijlocul camerei. 

- Bună, fetelor! spune Geta. Dinsa e de la Radio; m-a rugat 
Socrate s-o însoțesc. Face un reportaj despre şcoala noastră... 
Pe Adrian l-am întîlnit în curte. M-a condus pînă aici, fiindcă nu 
ştiam care e camera voastră. 

- Salve! spune Adrian, din uşă. Pe mine vă rog să mă 
scuzaţi, m-am dus! Şi pleacă. 

Fetele, uşor stînjenite, se ridică, potrivindu-şi halatele cu 
care erau îmbrăcate... 

- Am înţeles că sînteţi în clasa a X-a, spune “reportera”, cu 
voce prefăcută. 

- Într-a X-a B! precizează Mirela. 

- Mi-a spus dirigintele vostru că vă aflaţi într-o întrecere sau 
cam aşa ceva. Că v-aţi propus să demonstraţii că sînteţi cei mai 
buni din şcoala... Ce speranţe aveţi? întreabă lonică, întinzînd 
“microfonul” spre una dintre fete. 

- Ne dau de furcă în special cei dintr-a X-a C! răspunde 
aceasta. 

- Avem şi o deviză - continuă a treia fată, cu gîndul la ceea 
ce le spusese Socrate, cînd le-a propus întrecerea, atunci, în 
şedinţa de la începutul anului şcolar: “Toţi pentru unul şi unul 
pentru toţi”!... 

- Bravo! Frumos! exclamă “reportera”. Mă bucur! Şi vă urez 
mult succes!... Dar cu matematica,... cu matematica... cum 
staţi? Sper c-o duceţi bine... Deşi am auzit că aveţi o profesoară 
foarte severă, lasă corigenţi... 

- Da, am avut doi în anul trecut - răspunde, scurt, Mirela. 

“Reportera” capătă parcă un plus de interes: 

- Şi cum se comportă ei acum? 

Geta abia îşi stăpineşte risul. 

- Ştiţi - unul dintre ei, în acest an este chiar foarte bun! 

- Dar celălalt? întreabă fostul corigent, cu ochi strălucind de 
curiozitate. 

- Celălalt... cam “tiriş-grăpiş”... Adică e băiat bun, reia fata, 
după ce simte în coastă cotul Mirelei, dar... se cam ţine de 


năzbitii... Colega noastră Geta îl cunoaşte foarte bine... 

lonică îndreaptă “microfonul” spre Geta, mormăind, pentru 
sine: “Te-am prins: acum să te văd ce spui?!” 

In această clipă, însă, uşa se deschide şi în prag apare 
Isoscel. Geta şi lonică au înlemnit... 

- Doamnă profesoară, dinsa e de la Radio, face un reportaj 
despre noi... spune Mirela. 

- Daa?! Îmi pare bine! mărturiseşte sincer Isoscel, cu un 
zimbet pe faţă. 

Şi privind mai atent, continuă: 

- Parcă v-aş cunoaşte, n-aţi mai fost pe la noi? Eu sînt 
profesoară de matematică, Baldovin!... se recomandă, întinzind 
mîna “reporterei”. 

lonică se fisticeşte complet. Vrea să schimbe “microfonul”, 
adică stiloul din mîna dreaptă, spre a răspunde la salutul 
profesoarei, dar acesta îi cade. instinctiv, se-apleacă să-l 
ridice... Şi-atunci - catastrofă: peruca n-are altceva mai bun de 
făcut decit... să alunece şi... lui Isoscel îi “cade” faţa... Fetele, 
năucite, fac ochii mari... Cu mîna spre stilou, cu figura 
“pavoazată” şi cerceii spînzuraţi de urechi, lonică nu 
îndrăzneşte să se mai ridice... 

După un moment de perplexitate, profesoara îl prinde de 
guler şi, aducîndu-l la verticală, îi îndeasă peruca pe cap, 
spunîndu-i, în acelaşi timp, apăsat: 

- Ce-i cu mascarada asta, lonică? Pînă aici ai ajuns? Bravo, 
băiatule, bravo! Apoi, întorcîndu-le spatele, iese, trîntind uşa în 
urma ei. 


41 


- Este inadmisibil, domnule profesor, trebuie să fie aspru 
pedepsiți. Disciplina e... disciplină! Ori o respectăm, ori totul se 
duce de rîpă! Astora li s-a urcat democraţia la cap.!... 

Isoscel îşi subliniază fiecare cuvînt spintecînd aerul cu palma 
şi izbind, de fiecare dată, în biroul lui Socrate. “Filozoful”, în 
picioare, o ascultă concentrat şi amărit. Într-adevăr, elevii lui o 
făcuseră prea “de oaie”... 

Geta, lonică şi Mihai stau, spăşiţi, în faţa cabinetului. 

- Dacă mă dă afară din internat, am încurcat-o! Dracu' m-a 


pus... spune lonică, realmente îngrijorat. 

În timpul acesta, uşa se deschide şi Isoscel trece pe lîngă ei 
ca o furtună, fără să-i privească. 

Cei trei abia îndrăznesc să pătrundă în cabinet. Rămiîn, ca 
nişte stîlpi, lîngă uşă... 

- Tu ce cauţi aici, Mihai? întreabă Socrate. 

- Domnule diriginte, am venit să vă spun că, de fapt, eu sînt 
vinovat, cu am avut ideea aceea... Pe mine să mă pedepsiţi! 
răspunde băiatul, dintr-o răsuflare. 

Geta şi lonică rămîn cu gura căscată. Mihai venise cu ei aşa, 
ca să-i încurajeze... şi-acum... “la uită-te la el? îşi spune lonică. 
Prietenie-prietenie, dar nici chiar aşa: să-ţi oferi singur cocoaşa 
şi să te laşi ciomăgit, de pomană, pentru altul!” 

- Nu e adevărat, domn' diriginte - sare cu gura lonică - el n- 
a ştiut absolut nimic! Şi, la urma urmei, nici Geta nu e 
vinovată... Eu am făcut toată “mascarada”, cum i-a zis doamna 
profesoară. 

- Ştiu ce s-a întîmplat, spune Socrate, privindu-i pătrunzător 
pe toţi trei. Mie să nu-mi veniţi cu braşoave. Şi ţineţi minte că 
prietenia adevărata nu înseamnă renunțare la cinste, la adevăr, 
la principialitate!... Nu e o catastrofă ceea ce aţi făcut - 
subliniază el, decupîndu-i cu ochii pe cei doi vinovaţi -, dar fapta 
voastră m-a mihnit, totuşi, profund! O să vă scad nota la 
purtare - şi ţie, lonică şi Getei! Şi acum plecaţi! Să nu vă mai 
văd! le ordonă el, rupîndu-şi privirea de la uşă şi începînd, 
înstrăinat parcă, să cerceteze nişte hirtii de pe birou. 

Mihai are lacrimi în ochi. Getei îi tremură buzele: ar vrea să 
spună ceva - precis nu ştie ce -, dar simte că nu are glas. 
Renunţă. în timpul acesta, lonică sfredeleşte podeaua de la 
vîrful pantofilor, ca de foc. Dacă ar fi singur, s-ar duce la Socrate 
şi l-ar ruga să-i tragă două palme. Dar cine l-ar crede că, în 
clipele acestea, e absolut sincer? Toţi ar spune despre el - şi 
diriginte, şi colegi, - că face pe măscăriciul, mai departe! Şi, 
totuşi... 

- Mihai, dă-mi măcar tu două palme! se roagă lonică, atunci 
cînd s-au văzut dincolo de uşa cabinetului... 

Mihai stă locului şi-l priveşte lung. Simte că prietenul lui, de 
data aceasta, este cu adevărat sincer. Îi pare bine... întinde 
mîna şi... îi mîngiie uşor obrazul. lonică i-o prinde şi i-o strînge 
cu căldură. După o clipă, Mihai şi-o retrage, cu un gest zvicnii: 


- Să te ia dracu' de păcătos ce eşti! îl apostrofează el, 
pornind în grabă pe coridor. lonică zimbeşte în urma lui, iar 
Geta, scoţind stiloul din buzunarul rochiei, îl potriveşte în palmă 
şi-apoi îl întinde către colegul ei, întrebîndu-L: 

- Mai aveţi ceva de declarat, stimate domnule lonică Popa? 


42 


Prin mulţimea oamenilor ce se scurg spre ieşire, de pe unul 
dintre peroanele Gării de Nord, un roi de băieţi îşi face loc, ca un 
tăvălug, ducîndu-1 pe braţe pe învingător. Vlad, fericit, ţine într- 
o mînă diploma, iar cu cealaltă ocroteşte un braţ întreg de flori... 
Elevii îl depun în faţa directoarei liceului. Socrate şi Isoscel sînt 
de faţă. 

- Te felicit din toată inima Vlade! spune directoarea, 
emoţionată. Ne-ai făcut o mare bucurie. Premiul întîi pe ţară 
înseamnă foarte mult şi pentru noi şi pentru colegii tăi. Pe tine 
nici nu te mai pun la socoteală - ride ea. 

Năucit de acesta primire, la care nu se aştepta (se gindea c- 
or să vină doi-trei colegi mai apropiaţi, poate şi Socrate, fiindcă 
îl ştia inimos), Vlad parcă nici nu mai are grai. De cum apăruse 
în uşa vagonului, l-au luat pe sus. Apoi, aşezindu-1l lîngă o 
bancă de pe peron, i-au cerut să scoată diploma din geantă şi 
aşa, cu ca într-o mînă şi cu florile..., au pornit cu el printre 
oameni, care, zimbind se fereau din calea lor. 

Roşu, precum trandafirii şi garoafele ce-i luminau obrazul, 
îngînă cîteva cuvinte de mulţumire... 

- Ce-ţi mai face piciorul? îl întreabă directoarea, privind spre 
ghips. 

- E mai solid decît oricînd! răspunde, zimbind, băiatul. 

- Eu ce să-ţi spun? zice Socrate, apropiindu-se de el. Vino să 
te îmbrăţişez! 

- Să ştiţi, domnule diriginte - mărturiseşte Vlad, emoţionat, 
că m-am gindit mult la dumneavoastră, la băieţi, la clasă... 

- Şi la mine nu le-ai gîndit? întreabă lIsoscel. la vino să te 
pup şi eu!... Şi, într-adevăr, îl sărută, voit zgomotos, pe amîndoi 
obrajii. 

- Păi dumneavoastră îmi conduceaţi mîna cînd scriam 
fiecare formulă, glumeşte “olimpicul”. 


- Măi, măi, te-ai şmecherit şi tu! remarcă profesoara, 
ciufulindu-i părul. 

- Vlade, cu cred că fotografia mea a făcut minunea, spune 
lonică, de lîngă ea. 

- Fără ea eram pierdut, lonică băiatule, pierdut. Dar aşa - de 
cîte ori te priveam pe tine, mă gindeam... la Geta şi, de fiecare 
dată, simţeam cum prind puteri noi, ca-n basme!... 

Hazul este general... Rîd chiar şi cîţiva oameni străini, care, 
aflindu-se prin apropiere, au asistat la toată scena. 

- Acu' “pe bune”, piciorul te mai doare? întreabă, subit 
îngrijorat, autorul loviturii de pe terenul de sport. 

- Deloc! de două zile trebuia să-mi scot “butucul” - îl asigură 
Vlad. 

- Atunci e bine! Sînt liniştit!... 


Mihai priveşte spre Dana, încercînd parcă să ghicească de ce 
este atit de abătută. Isoscel îl observă. Se apropie de el. 

- Vezi, Mihai? Cine ştie, dacă mă ascultai, poate că fluturai şi 
tu acum o diplomă - spune profesoara. 

- Vă promit că, la anu’ o să vă fac să vă deranjaţi şi pentru 
mine la gară!... răspunde băiatul. 

- Pînă la anu'... e anul acesta! exclamă Isoscel. Ca miine vin 
tezele şi... domnu' lonică, bun numai la gură şi de şotii, 
dansează, uite-aşa, pe muchie de cuţit. Ce fel de prieten eşti tu 
cu el, vrei să rămînă iar corigent? 

lonică aude şi se întunecă. Se îndepărtează cîțiva paşi, 
privind în urma unui tren, care tocmai plecase din gară... 

- Ce-i cu Şerban? întreabă Socrate pe Dana. De ce n-a venit 
şi el la gară? 

- Nu ştiu, domnule diriginte! răspunde, scurt, fata. 

- N-a fost anunţat? 

- Ba da! spune ea, cu jumătate de voce. Chiar eu i-am dat 
telefon! 

Profesorul o priveşte pătrunzător... Dana se întoarce să 
plece, dar e cuprinsă, din nou de senzaţia aceea ciudată, de 
ameţeală... 


43 


A doua zi, intrînd în clasă şi văzîndu-i pe lonică şi pe Geta 
lîngă o fereastră, Mihai se duce direct la ei. 

- Geta, îi spune el fetei, una şi cu una fac două: mai 
slăbeşte-l pe zănaticul ăsta cu cinematograful şi cu plimbările 
că, să ştii, cu matematica o-ncurcă. Peste o săptămînă avem 
teză şi el nu ştie nimic! 

- Dar nu se duce la meditaţiile lui Isosccl? 

- Se duce, dar nu e de-ajuns! 

- Bine, sînt omul tău! răspunde fata, privind semnificativ 
spre lonică. 

- Complot, care va să zică! Bineee! Remarcă fotbalistul, 
plecînd de lîngă ei... 


44 


Isoscel tocmai termina de scris pe tablă subiectele pentru 
“rîndul al doilea” (le dăduse lucrare pe două numere, “ca să nu 
se influenţeze”, cumva de la vecinul din dreapta sau din stînga). 

Profitînd de faptul că nu-l vede, lonică se mutase, în grabă, 
în banca din spatele lui Mihai. Întorcîndu-se acum cu faţa spre 
clasă, profesoara i se adresează însă, chiar în clipa în care el îşi 
freca mîinile de bucurie că-i reuşise “manevra”: 

- Puişor, locul tău e-n dreapta lui Mihai, din cîte ştiu eu. 

- Doamnă profesoară, răspunde lonică prompt, ştiţi pe rîndul 
acesta mă concentrez mai bine. E doar teza... 

- Tocmai de aceea, dragule: eu vreau să te ajut să nu te 
doară capul de-atita “concentrare”. Aşa că schimbarea imediat! 

Cu o figură disperată, lonică revine alături de Mihai. Începe 
să transcrie şi el pe caiet subiectul destinat “rîndului” său... 

În clasă e linişte perfectă. Elevii lucrează plecaţi asupra 
caietelor de teză... Numai lonică nu are linişte. Îşi freacă mîinile 
a neputinţă. Citise de cîteva ori pe fiecare dintre problemele pe 
care le avea de rezolvat, doar, doar o întrezări soluţia. Dar, 
nimic! Isoscel le sucise într-atit, că el nu le putea da de capăt. 
La un moment dat, i s-a părut că întrevede ceva. S-a apucat, cu 
disperare şi cu speranţă de lucru; peste puţin timp însă 
“drumul” a ajuns în faţa unui zid, care-i strigă parcă: “Degeaba, 
pe-aici nu se trece”! 

“Ce mă fac? Ce mă fac?” începu să se caine în gîndul său, ca 


de fiecare dată cînd se afla, la ananghie... Privind spre Mihai, 
face ochii mari, văzind cum, sub stiloul acestuia, pagina se 
umple de formule... 

Îi face un semn, uşor, cu cotul, rostind, în acelaşi timp, în 
şoaptă: 

- Spune-mi, măi hainule, şi mie ceva, măcar un subiect! 
Mihai îşi vede mai departe de treabă, fără să-l ia în seamă. 

După citeva secunde, acelaşi semn şi lonică reia 
rugămintea: 

- Mă, tu eşti surd? Spune-mi şi mie ceva, că nu pot Să rezolv 
nimic! 

- Răspunsul ţi l-am dat aseară, lonică; el rămîne acelaşi: NU! 
Poate aşa o să-ţi intre şi ţie minţile-n cap! 

- Ce se întîmplă acolo? se aude vocea lui Isoscel, de undeva, 
din spatele clasei. Nimeni însă nu-i răspunde. lonică se preface 
că lucrează sîrguincios... Geta priveşte, plină de compasiune, 
spre el. Parcă simţindu-i privirea, lonică îi răspunde, ridicînd, 
nefericit, ochii în tavan. Isoscel se plimbă printre bănci. Se 
opreşte în dreptul lui Vlad. 

- Ai terminat? îl întreabă ea, văzindu-i caietul închis. 

- Da! răspunde “olimpicul”. 

- Bine, rămii în bancă! îl îndeamnă profesoara. 

Disperat, colegul lui Mihai se tot foieşte. Îi face semn acum 
lui Adrian, aflat în faţa lui. Acesta împinge caietul într-o parte, 
ca să se vadă ceea ce scrie. După cîteva minute însă, tocmai 
cînd se gindea că, cine ştie, poate mai repară întrucitva 
catastrofa, simte pe umăr mina lui Isoscel. 

- Spune-mi cît fac unu şi cu unu? 

Luat prin surprindere, băiatul răspunde aproape automat: 
doi! 

Glasul lui răsună caraghios. Cîţiva elevi izbucnesc în ris. 

- Păi, cu doi, cît o să luaţi împreună - arată profesoara spre 
el şi spre Adrian - n-o să mai treacă nici unul! 

lonică s-a pleoştit de tot! Acum nu-l mai interesează nimic. 
Se apucă să deseneze “artistic”, pe-o hirtie pe care o 
desprinsese din mijlocul caietului, fel de fel de figuri 
geometrice... 

Mihai termină teza. Închide caietul, privind întristat spre 
prietenul său. Acesta îşi vede, mai departe, de “treabă”. 

- Dac-ai terminat, fă bine şi treci în ultima bancă, îi ordonă 


Isoscel lui Mihai. În aceeaşi clipă, Şerban îşi muşcă buzele de 
necaz: “corigentul” i-a luat-o înainte... 

Se sună de ieşire. lonică, absent, continuă să deseneze. 
Profesoara stringe caietele de teză. Ajungînd în dreptul lui, se 
opreşte o clipă: 

- Să ştii că “operele de artă” nu intră în... “nota de plată”! 
exclamă ea. 

Elevul o priveşte senin, parcă împăcat cu sine... 

După ieşirea lui Isoscel din clasă, Şerban aleargă la catedră: 

- O clipa, vă rog, spune el, ridicînd mîna: nu pleacă nimeni! 
Apoi, îndreptîndu-şi privirea spre Mihai, îl întreabă aproape cu 
duşmănie. 

- Bine, mă, de ce nu i-ai ajutai? 

- Cum “să-l ajut”, adică? răspunde Mihai, tăios. 

- Îți cădea mîna dacă-i făceai şi lui acolo, ceva, măcar de-un 
cinci? continuă Şerban. 

- Dă-o-ncolo, măi Mihai - intervine Adrian - Şerban are 
dreptate. Acum ce ne facem, dacă nu trece clasa?!. 

- Aia de la “C” n-or să aibă nici un corigent! sare Lia 

- Dar de unde aţi scos-o voi că n-avea de gind să-l ajute? N- 
aţi văzut că l-a mutat din bancă Isoscel? spune Mirela. 

- la mai terminaţi odată! Mă pasaţi aşa, ca pe-o minge de la 
unul la altul... Dar ce sînt eu? reacţionează, supărat, lonică. 

- Tu să taci! se amestecă, din nou, în discuţie Lia. La urma- 
urmei, nu e vorba de tine; că mult îmi pasă mie dac-o să rămii 
corigent şi-o să toceşti iarăşi toată vara! Să-ti fie de bine! 
Importantă e clasa noastră! 

- Aşa e Lia! exclamă Şerban. Ai pus degetul pe rană. Dar pe 
el - şi-l arată în acelaşi timp pe Mihai - nu-1 doare de interesul 
nostru! 

- Tu vorbeşti, Şerbane? Se aude glasul Danei. Tocmai tu 
vorbeşti de interesul clasei? 

Mihai, care pînă atunci stătuse aproape liniştit, asistînd la 
încrucişarea de vorbe şi la ciocnirea de suflete, mai mult sau 
mai puţin ipocrite, devine, dintr-o dată, foarte atent. 

- De cite ori te-a “durut” pe tine cu adevărat de ceea ce se- 
ntîmplă cu noi? continuă Dana. 

Faţa lui Mihai a devenit, toată, o lumină. Simte cum o 
căldură bună îi pătrunde în suflet. 

- Adică să cîştigăm cu falsuri, pe necinstite? intervine şi 


Vlad. Asta ai vrut să spui, Şerbane? Eu zic că, dacă nu sîntem în 
stare, să ne fie de bine! 

Şerban abia-şi poate stăpîni furia: 

- E clar că n-aţi înţeles nimic - izbucneşte el. Cum o să 
pledez pentru necinste? Eu am vrut să discut despre o atitudine 
lipsită de colegialitate şi-atit! 

După aceste vorbe vrea să plece... 

- De data asta te rog eu să mai rămii o clipă, îl reţine Dana. 

- Lăsaţi-mă să zic şi eu ceva - se amestecă lonică. Te rog, 
Dana, nu te supăra... Dacă e vorba de colegialitate, ca să v-o 
spun pe-a dreaptă nu există decit un vinovat - eu! Vedeţi 
“cucuiele” din capul meu? întreabă el, aplecîndu-şi capul în faţa 
colegilor, care-l privesc amuzaţi. Mihai mi le-a făcut! El m-a 
bătut la cap, m-a dăscălit, m-a încuiat în dormitor să-nvăţ, mi-a 
întrerupt visele frumoase din sala de lectură, nu m-a lăsat să 
merg la cinema şi la meci... Aşa e Geta? 

- Spui şi tu o dată adevărul! răspunde fata, rizînd. 

- lar azi-noapte - continuă lonică - dacă mă mai “ajuta” 
puţin nu mai dormeam deloc! Şi să ştiţi: sa jurat că n-o să-mi 
sufle. Pe undeva, îmi pare bine că s-a ţinut de cuvint... 

Mihai îi zîmbeşte ca unui “păcătos simpatic”. “Asta e lonică - 
îşi spune -, pe el nu te poţi supăra!” 

Elevii, adunaţi, pînă atunci, în jurul nucleului fierbinte, au 
început să plece. les, rînd, pe rînd, pe uşă... Dana se aşează în 
banca ei. 

- Parcă voiai să-mi mai spui ceva - i se adresează Şerban, 
uşor provocator. 

- Cred că nu mai am să-ţi spun nimic, Şerbane! îi răspunde 
fata cu glas încărcat de tristeţe. 

lritat, Şerban îi întoarce spatele şi pleacă. 

In clasă, fiecare în banca lui, n-au mai rămas decît Dana şi 
Mihai. Fiecare cu gîndurile sale. Se sună de intrare la o nouă 
oră... 


45 


După-amiază, într-o sală a Muzeului de Artă, în timp ce 
privea “Atacul de la Smirdan”, renumitul tablou al lui Nicolae 
Grigorescu, şi asculta explicaţiile ghidului, Dana observă, la un 


moment dat, că formele de pe pînză încep să se amestece, 
culorile îşi pierd identitatea, că totul se înceţoşează. Îşi duce 
mîna la ochi, sprijinindu-se, în acelaşi timp, de o vitrină, ca să-şi 
potolească ameţeala de care se simte cuprinsă. 

Socrate, aflat între ceilalţi elevi ai clasei a X-a B, împreună 
cu care venise la muzeu, o observă. Se apropie de ea şi, 
prinzînd-o de mînă, o întreabă: 

- S-a întîmplat ceva, Dana? Ţi-e rău? 

- Nu! Nimic, domnule diriginte, răspunde ea, privindu-l cu 
ochi rătăciţi. Cred că sînt puţin obosită. 

- Nu cumva, de vină este campionatul? Ai grijă, nu trebuie, 
totuşi, să exagerezi. Dacă ai nevoie de odihnă, poţi să stai 
cîteva zile acasă. Nu e nici o problemă, îţi motivez eu absenţele! 

- Vă mulţumesc! Am să văd... 

- Bine! O să mai stăm de vorbă, adaugă profesorul, 
îndepărtîndu-se de ea. 

Aflat, din întîmplare, în apropiere, Mihai a fost martorul 
scenei. Dana face cîţiva paşi. Priveşte alt tablou... După cîteva 
secunde ameţeala apare din nou. Zărindu-şi colegul în preajma, 
îi face semn să se apropie. 

- Mihai, eu aş vrea să plec. Nu mă simt prea bine. Vrei să mă 
însoţeşti puţin? 

- Sigur că da! răspunde băiatul, cu o umbră de nelinişte în 
glas. Dar ce s-a întîmplat? 

- Nu ştiu, nu-mi explic ce poate fi: am o ameţeală şi parcă 
nu mai văd bine... Dar, uite, acum a trecut, îi spune, încercînd să 
zimbească. 

Afară, coboară treptele împreună. Mihai o sprijină uşor de 
braţ. Ar vrea să meargă mai departe cu ea, dar fata îi 
mulţumeşte, asigurindu-l că poate să ajungă singură acasă. 

- Am o rugăminte la tine - îi spune Dana, înainte de a pleca: 
aş dori să nu afle nimeni că nu m-am simţit bine. Socrate ştie, 
dar el e... “duhovnicul” nostru. Îmi promiţi? 

- Bineînţeles! 

- Atunci, la revedere. Şi încă o dată: îţi mulţumesc!... 

O boare de vînt, stîrnită ca din senin, se strecoară în urma 
fetei, luînd pe aripa ei şi o şoaptă de taină pe care fiinţa lui Mihai 
i-o încredinţează parcă fără vrerea lui... 


46 


“Mă urmăreşte şi acum comportarea lui Şerban - scrie Dana 
în jurnalul ei. Cred că am făcut bine punînd punct acestei 
prietenii... 

„Sînt îngrijorată de tulburările de vedere - continuă, 
schimbînd registrul gîndurilor. Sper să nu fie nimic grav. 
Trebuie, totuşi, să-i spun mamei, dar mă tem ca n-o să mă mai 
lase la concurs...” 

Închide caietul şi-l pune de-o parte, pe birou. Se aşează apoi 
în faţa tablei cu piesele de şah, aflată pe o măsuţă, din 
apropierea canapelei. Se pare că a găsit o soluţie ce-o 
mulţumeşte... Se întinde pe canapea. Rămine citeva clipe cu 
ochii deschişi, apoi o cuprinde somnul. Adoarme îmbrăcată... 


S-a făcut ziuă. Mama Danei intră în cameră. 

- Dănuţa, mamă, ce e cu tine? Ai adormit îmbrăcată? Ah, fir- 
ar să fie de şah! spune ea, supărată. Trebuie să-l mai laşi că nu 
ştiu unde o să ajungi. Ai să te îmbolnăveşti!... 

- Bine, mamă - spune fata încă buimacă de somn, apoi 
adună la repezeală cărţile şi caietele de pe birou, fără să-şi dea 
seama că bagă în geantă şi “jurnalul”. 


47 


- Auzi, Mihai,.. mă tot gîndesc la discuţia de ieri... Dana asta, 
zău dacă nu e o fată bună! Ce ţi-o fi venit ţie să fugi de ca... tot 
nu pricep!... Dacă-i mai pui încă o floare?! Hai să vedem ce 
iese!... 

- Măniîncă mai repede că-ntirziem. Şi, în general, ar fi bine 
“să te gindeşti” mai mult la matematică decit la... Dana. 

- Ai înţeles, sper, c-o fac din prietenie, pentru tine, fiindcă 
văd că nu te descurci! 

- Şi eu tot “din prietenie”, fiindcă tu ai încurcat-o rău de tot. 
Şi nu numai tu, ci şi clasa! 

- Of! exclamă lonică, ridicînd mîinile, nu poate omul să 
înghită nici măcar o cană de ceai la micul dejun, fără să nu fie 
moralizat!... 

- Noroc că tu eşti imun: nu se prinde nimic! 


Ei, mai ţine şi cu mine cineva - sfinta natură. Altfel, cu voi, 
mă aruncam pînă acum peste bord... în braţele cine ştie cărui 
destin! 


La ieşirea din internat, lonică îşi aruncă privirea spre cabina 
portarului: 

- 'Mneata, nea Pandele! salută ci, automat. 

Dar, din gheretă, nu-i răspunde nimeni. 

- Da' ce-o fi cu nea Pandele? întreabă lonică, oprindu-se. 
Lipseşte el din post? Asta nu s-a mai întîmplat! 

- Am auzit că e bolnav, e internat în spital! răspunde careva 
dintre băieţii din jur. 

- la te uită, nea Pandele bolnav! Săracu' ... exclamă lonică 
sincer compătimitor. 

- Ce te miri, e bătrîn! Trebuia să iasă de mult la pensie, dar 
nu l-ai auzit, cică “nu se-ndură de noi!” Ştii, el n-are copii, soţia 
i-a murit, nu mai are pe nimeni... Am stat într-o zi de vorbă, mi- 
a spus mai multe. E un suflet de aur! 

- Aoleu!... spune Ionică, pe neaşteptate, mi-am uitat caietul 
de română în dormitor. la-o înainte, că te-ajung! Îl îndeamnă el 
pe Mihai... 

Dar, după ce acesta se îndepărtează puţin, el o ia spre 
florăria binecunoscută, de la care cumpără o garoafă. O 
ascunde, bineînţeles în geantă. Apoi aleargă să-şi prindă, din 
urmă, colegii. 


* 


În ora de educaţie fizică - după chimie şi matematică -, 
jucau baschet... fetele pe un teren, băieții pe altul. 

Dana primeşte o minge şi încearcă o aruncare, dar nu 
nimereşte. 

- E a treia ratare, Dana, o să pierdeţi! îi atrage atenţia 
profesoara care conduce jocul. Ce e cu tine, de ce nu te 
concentrezi? 

Dana se întristează. Nu răspunde... Joacă mai departe şi, 
după cîteva secunde, introduce o minge prin inelul de metal 
care nu atinge decit plasa de sub el. 


- Aşa, da! Perfect! remarcă profesoara... 


Dincolo, pe terenul băieţilor, lonică se apropie, în acest timp, 
de profesorul de educaţie fizică: 

- Imi daţi voie cîteva minute, domn' profesor, vreau să mă 
duc la cabinetul medical... Nu ştiu ce se întîmplă, am o durere 
puternică - spune el, ţinîndu-se cu mîna de burtă. 

- Bine, du-te! încuviinţează profesorul. 


* 


Cînd ajunge pe scări, se îndreaptă însă în fugă spre clasă. 
Scoate din servieta lui floarea cumpărată de dimineaţa şi-o 
aşează cu grijă în banca Danei. Inainte de a pleca (în clasă nu se 
află nimeni în afară de el) se apleacă si se uită, să vadă dacă 
“stă” bine. Observă, cu acest prilej, că, din geanta colegei sale, 
ieşise, pe jumătate, un caiet gros, ca o carte, cu coperţi frumos 
colorate. Curios, îl sustrage, îl cercetează şi dîndu-şi seama 
despre ce este vorba, începe să citească, pe nerăsuflate, ultima 
pagină scrisă... 

“Extraordinar” exclamă în urma lecturii, închizînd caietul - 
care nu era altceva decit “jurnalul” Danei - şi punîndu-l la loc, în 
geantă. Se grăbeşte apoi să iasă, fiindcă afară, pe culoar, se 
auzeau paşi... 


* 


În timp ce elevii se întorc de la ora de sport, lonică, fugind 
pe scări, îl caută pe Mihai. 

- Trebuie să-ţi spun ceva neapărat - îi şopteşte, cînd se 
întîlnesc. 

- ZI! 

- Nu aici, hai cu mine! Şi, prinzîndu-1 de mînă, îl conduce în 
subsolul liceului. 


- Cum ti-ai permis, mă - aproape că strigă Mihai la prietenul 
său, zgilţiindu-l de reverul hainei. - Cum ţi-ai permis, reia el, să 
citeşti gîndurile cuiva scrise acolo doar pentru sine?!... 


- Uite că am citit şi bine-am făcut, răspunde, scurt, lonică. 
- Să-ţi fie ruşine!... îl apostrofează Mihai. 

Apoi, după o mică pauză, înmuindu-se, mai întreabă: 

- Şi ce mai' zicea despre tulburările acelea? 

- Nu ştiu, ţi-am spus, atita am apucat să citesc!... 


Mihai se întoarce brusc şi iese din subsol. Aleargă prin curte, 
căutînd ceva. Urcă apoi scările liceului, sărind cîte două trepte 
deodată. Fetele tocmai se întorc de la sport. Mihai o vede pe 
Dana intrînd în bibliotecă... 

Are o scurtă ezitare, dar apoi intră şi el după ea. O găseşte 
în sala de lectură. 


- Dana - îi spune, cu sufletul la gură - ştiu totul! Să nu mă 
întrebi de unde şi cum am aflat, dar ştiu totul! Trebuie să le spui 
imediat părinţilor tăi! Şi trebuie să te duci la doctor! 

Dana este, cîteva clipe, descumpănită. Apoi îi răspunde, 
privindu-l în ochi: 

- Ai dreptate, Mihai! Eşti un adevărat prieten! Aşa am să fac! 
Adaugă, întinzindu-i mîna... 


Ochii lui Mihai clipesc, de parcă ar vrea să închidă în ei 
imaginea serafică a Danei, cu zimbetul ei frumos, cu buzele ca 
miezul de piersică... Dar, în faţa lor, se află lonică, mirat pentru 
că, preţ de un minut - două, îşi văzuse prietenul privind undeva, 
fix, ca şi cum plecase de-acolo... 

- Eşti, totuşi, un mare măgar! mai spune Mihai, plecînd acum 
de-a-binelea din subsol. 


48 


- Ei, aţi învăţat poezia lui Nichita Stănescu, “Adolescenţi pe 
mare”? întreabă profesoara de limba română, privind peste 
clasă. 

Mai mulţi elevi ridică mîna. Printre ei se află şi lonică. 
Profesoara se opreşte lingă el: 

- Ai învăţat-o şi tu? 

- Da, doamnă! răspunde băiatul sigur pe sine. 

- Atunci, poftim! 


lonică îşi drege glasul, ca şi cînd s-ar afla în faţa unei săli 
pline cu spectatori, trage aer în piept, de parcă ar porni la luptă 
şi începe, în ciuda acestor “pregătiri”, să recite cu glas cald, 
adecvat frumuseţii textului poetic: 
“Această mare e acoperită de adolescenţi 
care învaţă mersul pe valuri, în picioare, 
mai rezemîndu-se cu braţul de curenţi, 
mai sprijinindu-se de-o rază, ţeapănă, de soare”... 
Dar, chiar în aceste clipe, băiatul observă cum Dana, 
descoperind floarea în bancă, se crispează, se uită o clipă, 
furioasă, spre Şerban - care n-o observă, bineînţeles -, aruncînd 
apoi, cu un gest repezit, biata garoafă în fundul băncii... 
Preocupat de ceea ce vedea şi de ceea ce descoperea că 
înseamnă ceea ce văzuse, lonică uită... să mai recite. 
- Ce s-a-ntimplat? întreabă profesoara, după cîteva clipe de 
jenantă aşteptare. 
- Mă scuzaţi, un lapsus! 
S-a oferit să continue recitarea Mirela, colega de bancă a 
Danei. 
După ce se aşează, lonică îi şopteşte lui Mihai: 
- Află, fratele meu, că sînt mare! 
- Da, mare măgar! îi răspunde acesta. 
- Degeaba rizi, fiindcă testul meu a fost genial. 
- Ce test? întreabă Mihai cu o anume curiozitate. 
- lţi spun dacă îţi iei înapoi “măgarul”... 


* 


- Mihai, nu vrei să pricepi - continuă lonică discuția, după 
terminarea orei: am avut numai bănuieli. Acum sînt sigur: Dana 
a crezut, tot timpul, că Şerban i-a pus flori. Ştii cum a aruncat 
garoafa şi cum 1-a privit? Eu eram în picioare, am văzut tot... 
De aceea m-am făcut de ris şi cu “lapsusul”. Dar, zău, îmi venea 
să strig de bucurie. Imi ziceam: partida nu este pierdută! Aşa că, 
frăţioare, concluzia e clară: Dana trebuie să afle că tu eşti “cel 
cu florile”. Asta precis o s-o impresioneze. Fetelor le place 
consecvenţa, ascultă-mă pe mine!... 

- Le-o fi plăcînd - răspunde ferm Mihai - dar să ştii că şi mie 
îmi place. Aşa că rămîne cum am hotărît: Nu! 


49 


Pe un culoar, lîngă o fereastră, Socrate şi Mihai discută 
aprins... 

- Ai făcut bine că mi-ai spus - zice profesorul. Şi eu am 
observat ceva; eram chiar îngrijorat. îmi propusesem să mai 
stau de vorbă cu ea şi, în orice caz, cu părinţii. Ai dreptate, 
trebuie să meargă neapărat la medic. 

- Dar v-aş ruga, domnule profesor - spune elevul - n-aş vrea 
să ştie că aţi aflat de la mine... Am promis şi... 

- Bine, Mihai, nu-ţi fă griji. Totul va fi în ordine! 

Cu tatăl Danei, Socrate şi-a dat întîlnire în faţa Academici 
Militare. El locuia prin apropiere, în Cotroceni. Profesorul îi 
spusese la telefon, cu o scară înainte, că trebuie să stea de 
vorba. 

- S-a întîmplat ceva? a întrebat omul îngrijorat. 

- Nu, nimic deosebit - l-a liniştit Socrate - totuşi e nevoie să 
schimbăm cîteva vorbe... 


- Nu, noi n-am observat nimic - i-a răspuns tatăl fetei. Ce-i 
drept, eu stau foarte puţin cu ea, dar nici soţia nu mi-a spus. S- 
ar putea ca nici ea... Sînt sigur însă că oboseala e de vină. Poate 
aţi constatat şi dumneavoastră - mă iertaţi, nu vreau s-o laud - 
Dana este o copilă ambițioasă. lar povestea asta cu şahul eu i- 
am agitat-o mereu pe dinainte. După ce a murit bătrînul care a 
învăţat-o să joace, nenea Dragoş, cum îi spuneam cu toţii - şi 
copiii şi noi, ăştia mai mari, - i-am luat locul, prefăcîndu-mă că 
mă dau în vînt după aşa ceva. De la o vreme, a început să-mi şi 
placă. lar în ceea ce-o priveşte, mă bucură că se ocupă de un 
lucru mai deosebit, care, pe deasupra, ne-a adus şi mari 
satisfacţii şi ei şi nouă!... Acum însă s-ar putea să fi obosit: are 
în faţă şi un concurs cu mare miză... 

- Dacă doriţi, v-aş putea recomanda un medic foarte bun... 

- Da, desigur, vă rămîn foarte îndatorat... Şi vă mulţumesc 
mult că mi-aţi spus... 


50 


Vlad prinde pe peretele din fata clasei un grafic trasat în mai 
multe culori. Băieţii şi fetele se bulucesc în jurul lui. 

- E la zi! precizează “olimpicul”. 

Adrian urmăreşte cu un creion liniile colorate de pe hirtie. 

- la uitaţi-vă, fraţilor, i-am luat pe toţi! se bucură ci. 

- Uşurel, uşurel, că mai avem un hop! 

- Ce hop, Vlade, intervine Geta, văd că sîntem pe creastă! 

- Cu o simplă excepţie: priveşte mai bine linia verde. Acolo e 
o vale - arată el un loc -, iar în vale se află lonică. Dacă într-o 
săptămînă nu-l facem alpinist, adio “creastă”! 

Se-ntorc cu toţii spre lonică. Acesta se-nfoaie, după obicei şi 
caută să scape din încurcătură te miri cu ce drăcie... spusă ori 
sugerată numai. 

- Fac ce fac şi iar ajung “vedetă” - exclamă el, de data 
aceasta. Am şi eu talentele mele, măi băieţi! 

- lonică - spune Vlad - gluma e glumă, dar să ştii, de astăzi 
înainte te prezinţi, în fiecare zi, la mine acasă. Ca la “şcoală”, 
băiatule, cu caiet şi plaivaz!... Ne-am înţeles? 

Fotbalistul face o figură de chinuit; apoi îşi ia dreptul chiar să 
se-nfurie: 

- la ascultați, cum vine asta? Voi vreţi să mă faceţi alpinist 
pe ultima săptămînă... de metri, dar îmi schimbaţi “antrenorul”? 
Tocmai acum? După care metodologie? Aud?!... 

- Păi, dacă nu vrei să asculţi de mine? intervine Mihai, 
făcîndu-i în acelaşi timp, lui Vlad un semn cu ochiul, ca şi cum 
între ei ar exista o înţelegere. În cazul acesta, m-am hotărît să- 
mi declin răspunderea. Să te ia în primire Vlad! Cu el n-o să-ţi 
meargă să faci tot felul de mofturi, asta e! 

lonică e-n încurcătură. înţelege că problema e serioasă şi că, 
fără învăţătură, nu există ieşire. lar dacă e vorba de învăţat, 
sigur că îl preferă pe Mihai. Ridică mîna: 

- Cer cuvîntul! 

- Poftiţi, “excelenţă”! îşi bate joc de el Geta. 

lonică o fulgeră cu privirea. 

- Cer cuvîntul - reia el - spre a vă declara că... mă predau! 
Am să ascult de Mihai! i 

- Îți iei angajamentul? Aici, față de toată clasa? Îl somează 
acesta. 

- Mi-l iau! 

- Şi n-ai să ţi-l calci! 


- În nici un caz!... Aplauze! comandă tot el. 

Băieţii si fetele izbucnesc, într-adevăr, în aplauze. 

Atmosfera a căpătat o altă coloratură. Colegii lui lonică se 
întrec în ironii: 

- Da' nu e echitabil - intervine Lia -, mimînd seriozitatea: nu 
putem lăsa totul în seama lui Mihai! Trebuie să-l ajutăm şi noi! 
Uite, eu, de pildă, mă ofer cu vitamina “B6”! 

- lar eu cu „fosfobion” - adaugă Mirela. E bun pentru 
musculatura celulei nervoase. 

- Mai am şi cu ceva “lecitină”, de cînd eram mic şi prost! 
spune, rizind, Emil... 

- Lasă mă, că v-arăt eu ce poate băiatul! le răspunde lonică 
tuturor, zimbind “mînzeşte”... 

- Nouă ca nouă - important e ca lui Isoscel “să-i arăţi”! sare 
şi Geta cu gura. 

- Tocmai tu?! întreabă lonică... Şi mai ziceai că “aşa... şi pe 
dincolo”... 


51 


Dormitorul băieţilor şi-a schimbat înfăţişarea. Totul a fost 
aranjat în aşa fel încît lonică să aibă condiţii optime de 
învăţătură: au fost suprapuse două paturi, masa adusă în 
mijlocul camerei, un ventilator funcţionează din plin, iar într-un 
colţ, se află instalată o tablă neagră, portabilă. 

lonică, în pijama şi papuci, la masa de lucru, cu un prosop ud 
la cap, pare extenuat. Adrian, cocoţat în patul de sus, citeşte. 

- Nu mai pot! Zău că nu mai pot! M-ai terminat! se 
văicăreşte fotbalistul către Mihai, care, la tablă, tocmai termină 
de scris o formulă. 

- Ce mai vrei, mă? se răsteşte la el “meditatorul”.., Ţi-am 
adus masa la sufertaş, ca să nu te mai deranjezi pînă la 
bucătărie, Geta ţi-a trimis prăjituri, pe Adrian l-am urcat la 
“etaj”, ţi-am pus şi ventilator, ca să-ţi oxigenezi mintea... Acu' 
ce mai vrei? 

- Să-i fac o serenadă? glumeşte Adrian, întinzind mîna după 
chitară... 

- Vreau un lighean cu apă rece... pentru picioare! declară 
lonică, de parcă ar fi găsit soluţia salvatoare... 


* 


În timp ce Adrian aleargă pe la femeile de serviciu să-i 
găsească lui lonică lighean, Mihai, obosit, se întinde, pentru 
cîteva minute, pe patul său. In minte îi apare Dana, ca de obicei 
în asemenea clipe, în care vrea să se liniştească... 

“Ce-o fi făcînd ea acum?” se întreabă şi gîndurile încep să 
roiască în jurul fiinţei, atît de îndrăgite, a fetei... 

Din camera ei, Dana, cu “jurnalul” în mînă, parcă îi 
răspunde. 

“Mai sînt cîteva zile pînă la sfîrşitul anului... Mîine merg cu 
tata la doctor! După aceea, oare ce va fi?!”... 

Peste citeva ore, dormitorul băieţilor se află în acelaşi 
“dispozitiv”. Numai că, de data aceasta, Mihai este legat la cap 
cu un prosop. Cei doi “combatanți”, la masă, au caietele de 
exerciţii în faţă. Dar, nici unul nu mai lucrează. 

- Curaj, lonică! îl îndeamnă Mihai... 

- Aş mai avea eu ceva, dar mi-e dor de nişte “poale-n brîu”! 
spune el, ducîndu-se direct la dulapul lui Adrian. la cutia, o 
desface dar... surpriză - în loc de plăcinte, un bileţel: “Linge-te 
pe bot!” : 

lonică face o figură de mai mare mila. In acest moment, pe 
uşă apare Adrian. Văzîndu-şi colegul cu bileţelul în mînă, îl 
apucă risul. 

- De ce rizi, măi hainule? întreabă lonică, înciudat. 

- Şi zici c-ai mai vrea “poale-n brîu”? 

- Vreau, mă, vreau! Nu vezi că am nevoie de calorii? Mi le 
consumă tiranul ăsta pe toate, silindu-mă să tocesc... 

- Păi, atunci, de ce nu te serveşti? spune Adrian, deschizînd 
dulapul lui lonică şi arătîndu-i plăcintele. Ţi le-am pus la nas, 
tocmai ca să nu te mai oboseşti, să nu-ţi iroseşti preţioasele tale 
puteri! 

Fotbalistul se repede şi vrea să înfigă mîna în “prada” mult 
dorită, dar Mihai îi închide uşa-n nas. 

- Hai, lonică, lasă prăjiturile! Cad greu şi, după ele, te-apucă 
somnul! Hai că... uite, un capitol mai avem şi eşti tobă! lar miine 
e ziua cea mare! Dacă scăpăm, întregul univers va fi mic pentru 
gloria noastră! Hai, un capitol, atit! 

- Să mă omori şi p-ăsta nu-l mai învăţ! declară lonică... Dar, 


după cîteva secunde, privindu-l pe sub ochi pe Mihai, adaugă: 

- Doar dacă... 

- “Doar dacă” ce? întreabă Mihai, disperat. 

- Dacă faci şi tu ceva pentru mine. 

Mihai îşi pune miinile-n cap: 

- Eu, pentru tine? Eu, pentru tine?!... repetă el. Păi tot chinul 
acesta pentru cine e, măi zănaticule?! 

- Repet: învăţ şi ultimul capitol, dacă faci şi tu ceva pentru 
mine! spune lonică, netulburat. 

- Fac! Fac orice! răspunde Mihai, gîndindu-se că cine ştie ce 
trăznaie îi mai trece prin cap. Dar era hotărit, într-adevăr, 
pentru orice. Fac! spune încă o dată, fiindcă nu mai pot nici cu. 
Simt că înnebunesc! 

- Juri? întreabă, ceremonios, lonică. 

- Jur! se aude răspunsul sec al lui Mihai. 


52 


Sala de clasă este împodobită sărbătoreşte!... Pe jumătatea 
dinspre fereastră a tablei, scrie, cu majuscule şi cu cretă 
colorată: 

“La revedere clasa a X-a!” | 

Elevii toţi sînt în recreaţie, în afară de cei doi prieteni. Ionică, 
de lîngă uşă, îşi duce mîna dreaptă spre obraz, atrăgîndu-i 
atenţia lui Mihai: 

- Să nu cumva să dai înapoi! Adu-ţi aminte: ai jurat! Mihai se 
află în dreptul băncii Danei, cu o floare în mînă. Prietenul său 
deschide uşa, cercetînd, din nou, coridorul. 

- “Şase”! anunţă el şi se dă de-o parte. 

În clasă intră Dana, care râmîne uimită, surprinzîndu-l pe 
Mihai tocmai în momentul în care acesta “se pregătea” să-i 
pună floarea în bancă. 

De după uşă, unde s-a ascuns, lonică pare mulţumit, fiindcă 
i-a reuşit stratagema: Dana “l-a prins pe Mihai asupra faptului”. 
Asta voia!... Acum se strecoară neobservat afară. 

Fata înaintează încet spre Mihai. Acesta îi zimbeşte candid. 

- Tu mi-ai pus florile? Şi anul acesta, şi anul trecut? îl 
întreabă contrariată. 

- Da, răspunde Mihai pierit. Eu le-am pus!... Şi ochii lui, 


înflăcăraţi dintr-o dată, o fixează atent, dorindu-se lumini care 
să-i poată radiografia sufletul... 


„„„Dană se întunecă; 

“Află că nu mă interesează!” exclamă ea şi, întorcîndu-i 
spatele, iese în grabă din clasă. 

Mihai o ajunge din urmă pe culoar. 

“Află că nici pe mine nu mă interesează - îi spune el cu 
vehemenţă. Îmi pare rău că m-am luat după lonică. l-am spus 
că este o prostie... Astă-toamnă mi-am jurat că anul acesta n-o 
să mă las. Şi tu nu ştii... era cît pe-aci să nu-mi ţin 
promisiunea... Noroc că am fost tare! Acum constat că n-ai 
înţeles nimic din toate frămîntările mele! Mai bine, o să trăiesc 
fără regrete!” Şi, lăsînd-o pe coridor, se întoarce în clasă... 


Aici, clipind din ochi, o descoperă pe Dana, nemişcată, în 
faţa sa, în timp ce el a încremenit cu floarea în mînă. 

Fata îl priveşte cu sentimentul unei revelații. Caută febril în 
buzunarul rochiei, scoate de-acolo nişte ochelari pe care şi-i 
aşează pe faţa. Se uită la colegul său, de parcă acum l-ar 
descoperi... 

- Mihai, mărturiseşte, tu i-ai spus lui Socrate să mă ducă 
tata la doctor, aşa-i? 

- Ce bine-ţi stă cu ochelari! răspunde el, învăluind-o într-o 
privire... de suflet. 

- Îţi mulţumesc! Eşti un băiat nemaipomenit! şopteşte Dana 
cu căldură. 

- Atunci, pot să-ţi ofer, în chip direct, această floare? 
întreabă Mihai, prinzînd curaj. 

Fata o primeşte, zimbindu-i frumos. Şi, apropiind-o de buze, 
îi sărută uşor petalele albe, ca sufletul celor mai pure speranţe... 

- Şi pentru floare îţi mulţumesc - pentru aceasta şi pentru 
toate celelalte. Ca şi pentru gestul tău... lartă- mă că n-am 
ştiut... 

În clipa aceasta se aude soneria de intrare la ore. Elevii dau 
năvală pe uşă. Isoscel! anunţă unul dintre ei. 


* 


Acum tabla este aproape plină de formule matematice. 


lonică scrie, în continuare, sigur de sine. Clasa întreagă îl 
urmăreşte cu sufletul la gură. La un moment dat, Mihai se 
crispează. Işi muşcă buzele. Isoscel, urmărind ceea ce scrie 
lonică, se încruntă şi ea. Elevul îşi dă seama de greşeală, şterge 
rapid cu buretele şi reia exerciţiul, de data acesta rezolvîndu-l, 
în întregime, corect. Chipul profesoarei se luminează. 

- Ei, lonică, vezi că se poate? Nouă! exclamă, bucuroasă. la 
să vedem acum dacă îţi iese media. 

- Imi iese şi cu opt! mărturiseşte Ionică, fericit. 

- Da, dar tu meriţi nouă! zice Isoscel, aşa că nouă îţi pun în 
catalog... 

Ei şi cu aceasta am terminat şi ultima oră şi ultima zi din 
clasa a X-a, spune profesoara, închizind catalogul şi ridicîndu-se 
de pe scaun. 

Tocmai atunci îl observă pe Socrate, într-o bancă, din 
spatele clasei. Intrase şi el, o dată cu elevii... 

- A, domnul diriginte! spune Isoscel. Şi dumneavoastră eraţi 
aici? Mă scuzaţi că nu v-am observat. 

- M-am gîndit - zice Socrate - că nu era drept ca numai ei să 
aibă emoţii. De aceea am venit şi eu... 

- Vă felicit, aţi cîştigat! 

Elevii aplaudă bucuroşi. 

- Ca dirigintă a clasei a X-a C, sigur, mi-aş fi dorit ca ai mei 
să pună mina pe titlul de “Cei mai buni din liceu”. Şi astăzi era 
ziua hotăritoare! adaugă lIsoscel. Aţi fost cu toţii “la mîna lui 
lonică”! 

- Şi la a dumneavoastră! se aude replica unui elev. 

- Nu, nu! totul a depins de el, şi de cei ce l-au ajutat să se 
pregătească... Eu n-am făcut decit să-i dau ceea ce merita. Aşa 
că - încă o dată: felicitări şi... bagă de seamă lonică - mai spune 
profesoara, întorcîndu-se spre el - să nu mă dezamăgeşti la... 
anu'! 


După ieşirea lui Isoscel din clasă, Socrate îi întinde mîna lui 
lonică. Acesta, emoţionat, îşi şterge mai întîi de pantaloni palma 
transpirată. 

- Bravo, flăcăule! Te felicit, deşi ar trebui să plăteşti pentru 
toate emoţiile prin care au trecut colegii din cauza ta. Dar, în 


sfîrşit, trecem peste “plată”. Cine ştie, cum va veni odată şi- 
odată! 

Şi pe tine te felicit. Mihai! Eşti un băiat tare, ai fi bun de 
profesor. Şi pe voi toţi! adaugă Socrate, privind peste copiii 
adunaţi în jurul său... 


53 


A doua zi, cînd s-a făcut clasificarea după medii, toţi ochii s- 
au îndreptat spre Mihai: ajunsese in fruntea clasei, ieşise 
primul!... Nici nu ştia ce să spună, era ca năuc!... Urma, imediat 
după el, Vlad, “olimpicul” la matematică, apoi - Dana. Şerban, 
fostul premiant, pierduse competiţia - era al patrulea sau al 
cincilea... Geta se afla pe undeva, în prima treime a clasei, iar 
lonică “bătea cadenţa” ca încheietor de pluton. Era fericit, 
totuşi, pentru că acum putea să asculte în linişte, înlăuntrul său, 
ritmul acelor bătăi... Oricît făcuse el pe grozavul, trecuse prin 
cîmpul plin de mine al spaimei şi asta nu se putea uita uşor... 


* 


Miine e serbarea de sfîrşit de an... După ultima discuţie cu 
Socrate, mulți dintre colegii lui Mihai stau de vorbă pe aleea 
principală a parcului, din apropierea intrării în liceu. Rămăsese 
singur. lonică plecase s-o caute pe Geta. Nu ştiu de ce, dar se 
simţea aproape stingher... 


În noaptea trecută o visase pe mama lui. O visa des - şi era 
foarte bucuros pentru acest lucru. “Vorbind” cu dînsa - fiindcă 
“vorbea” atitea şi-atitea - avea o senzaţie ciudată, aproape 
sinonimă cu convingerea: i se părea că ca trăieşte, că există 
încă şi că trebuie s-o întiîlnească undeva. De altfel, nu erau 
puţine momentele în care avea impresia că se află în apropierea 
lui, că întinde mîna să-l mîngiie... aşa cum se întîmpla cînd era 
el mic... Gestul începea de undeva de la frunte, mîna aluneca 
apoi uşor pe lîngă ochi, se rotunjea peste obrazul lui proaspăt, 
de copil, degetele ajungind pînă lîngă ureche, întîrziind puţin - 
moment în care el i le prindea între obraz şi umăr -, ca apoi să 
coboare pe sub bărbie şi, în sfirşit, să urce pînă în dreptul 


buzelor pe care, ocolindu-le într-o mişcare de mare delicateţe, 
le pregătea, parca, pentru sărutul ce încheia, de fiecare dată, o 
asemenea mîngiiere. 

Adevărul era că băiatul trăia încă aşa de intens dorul după 
aceea ce-l adusese pe lume şi că ar fi fost gata oricind să 
meargă “pînă la capătul pămîntului”, dacă cineva l-ar fi asigurat 
că acolo o va găsi... 

In noaptea de dinaintea acestei zile cu soare îl întrebase de 
salba maramureşeană, adică “unde e, să n-o piardă cumva!”... 
Se sculase cu spaimă şi o căutase în dulap. Şi, parcă spre a fi 
mai sigur de ea, o pusese în buzunarul interior de la haina de 
şcoală... 


- Te felicit, Mihai! i se adresează Dana zimbindu-i, în timp 
ce-i întinde un trandafir. lată că a sosit momentul să-ţi ofer şi 
eu ţie... o floare. Mă bucur foarte mult pentru asemenea clipă!... 
(Văzindu-l cum se aşezase, aproape trist, pe-o bancă mai 
retrasă de pe alee, Dana s-a apropiat de o tufă de trandafiri, a 
rupt pe cel mai frumos dintre ei, i-a curăţat codita de ţepi, l-a 
mirosit - făcînd un gest de parcă l-ar fi sărutat - şi-apoi, cu el în 
mînă, s-a îndreptat spre băiat)... 

Luat prin surprindere, premiantul, care se ridicase ca la 
comandă, a rămas fără grai. Cît de mult aşteptase el... sufletul 
acelei clipe... Aproape că îi tremură mîna, primind floarea. 

- iți mulţumesc! îi răspunde... dar te-aş ruga, te-aş ruga... 
repetă el încurcat... 

Fata îl priveşte cu ochi calzi, întrebători: 

- Ce anume vrei să mă rogi? 

- Dana, se hotărăşte Mihai să spună - aş vrea să-ţi dăruiesc 
ceva..., ceva modest, dar la care ţin foarte mult. Poate n-o să-ţi 
placă şi, sigur, ai să mă socoţi demodat... dar pentru mine acest 
ceva are o semnificaţie anume... Şi, scoţind din buzunarul hainei 
salba maramureşeană, o oferă colegei sale. 

Chipul fetei înfloreşte sub strălucirea unei bucurii intense. 

- E foarte frumoasă, Mihai! exclamă ea, cercetind-o, 
curioasă, pentru ca apoi să şi-o prindă la git. 

- O am de la mama, adăugă băiatul - şi-am dorit aşa de 
mult... De un an întreg mă gîndesc la momentul acesta... 

- Mi-ai făcut o surpriză extraordinară, să ştii, îţi mulţumesc 
din inimă! răspunde şi, apropiindu-se cu o jumătate de pas de 


el, se înalţă pe virfurile pantofilor, vrind să-1 sărute... Dar 
tocmai atunci, intrînd în fugă pe poartă, Şerban strigă spre toţi 
colegii, întrebînd: 

- Băieți, cine are “zero-unu”? 

Elevii se adună, contrariaţi, în jurul lui. 

- Cum adică “zero-unu”? se aude vocea lui Vlad. 

- Grupa sanguină! răspunde Şerban, precipitat. Nea Pandele 
are nevoie! E internat la spital. Tata l-a operat! Trebuie să-i facă 
transfuzie... şi nu ştiu ce s-a-ntimplat, n-au destul sînge... 

- Eu am “zero-unu”! sare Emil. 

- Şi eu, adaugă Adrian. 

lonică îşi consultă buletinul: 

- Eu am “B3”, dar merg şi eu, se oferă el. 

- Şerbane, şi eu am “zero-unu”, strigă Lia, apărînd dintre 
fete. 

- Să mergem, atunci! îi îndeamnă Vlad, luînd iniţiativa. Şi cu 
toţii se grăbesc spre poartă. Ciţiva băieţi pîndesc taxiuri. lată - 
minune - că trec două prin faţa liceului, la un interval de cîteva 
minute. Pe loc sînt asaltate de cei ce le aşteptau... 

Gestul Danei, speriat de strigătul lui Şerban, s-a oprit la 
jumătate de drum, în faţa trandafirului, care luminează, de 
aproape, cele două chipuri, îmbujorate ca şi petalele lui... 

Mîna fetei o caută pe cea a lui Mihai. Amîndoi aleargă acum 
către poartă... lonică tocmai oprise o altă maşină. Se urcă toţi 
trei şi o pornesc, în urma celorlalţi, spre nea Pandele, omul care 
veghease drumul atitor generaţii, străbătind - cu urcuşuri şi 
meandre, prin lumini şi umbre - anii şcolarităţii lor... 


În maşină a izbucnit, dintr-o dată, un cîntec... Mihai simte pe 
loc o căldură ce-i învăluie fiinţa. Căldura creşte, creşte, acum e 
adevărat foc!... 

Rulează, în grabă, unul din geamurile maşinii. Doamne, ce 
se-ntîimplă? Din stradă, năvăleşte spre el, peste ei toţi, acelaşi 
cîntec... Strada toată îl fredonează: şi oamenii, şi păsările, şi 
pomii... Cu toţii respiră aceeaşi melodie, rostesc aceleaşi 
cuvinte: “Ani de liceu/ Cu prietenii pe viaţă/ Scumpii ani de 
liceu.../ Enigmatică prefaţă/ La romanul ce e doar al meu!”... 

Mihai se uită spre Dana, apoi spre şofer. Ar vrea săi spună 
acestuia din urmă să oprească puţin maşina, pentru citeva 
secunde doar, ca el să poată întreba în linişte: “Nu vi se 


întîmplă, din cînd în cînd, să vi se agate, aşa, ceva, de suflet? Ca 
de pildă o vorbă, un sunet, o frîintură de melodie, care... Mie, 
da!... “Ani de liceu/ Cu emoţii la română,/ Scumpii ani de 
liceu...” 

Mîna lui Mihai mîngiie cu delicateţe şi cu spaimă parcă mîna 
fetei... 

Dana întoarce spre el ochii ei frumoşi, de catifea ruginie şi 
blîndă, care poartă pe braţe de flori sufletul. Buzele - de 
trandafiri învăpăiaţi - se apropie de cele ale lui Mihai. 

lonică, discret, închide ochii..., gîndindu-se la Geta!... 


Prin oglinda retrovizoare, şoferul îi priveşte zimbind... poate 


unei imagini ce se apropiase pe nesimţite de el, venind de 
departe şi de demult... 


SFÎRŞIT