George Sovu — Liceenii rock'n roll

EDITURA UNIVERSITARĂ 


GEORGE ŞOVU 


LICEENII ROCK'N 
ROLL 


WOW OADUPUVUN—= 


Cuprins 


Liceenii rock'n' roll 


George Şovu 


39 114 
40 116 
41 118 


Liceenii rock'n' roll 


Sunetul telefonului o făcu să tresară. Dana întinde 
mâna spre receptor, dar se opreşte, rămânând în 
aşteptare, ca o silabă nerostită, dintr-un drum ce trebuie, 
totuşi, să curgă. 

La capătul firului, Mihai, cu receptorul la ureche, simte, 
dintr-o dată, că cineva i-a secerat picioarele. Ar vrea să se 
aşeze, dar n-are pe ce. „Vasăzică nici acum nu 
răspunde!” ... Priveşte încordat prin geamul cabinei. 
Bâjbâie în ceața prin cure se desenează parcă urme 
învălmăşite... 


Deodată devine foarte atent: pe trotuar, cu geanta pe 
umăr, Dana îşi face loc, grăbită, printre pietoni. 
Microbuzul, în care se află şi Mihai, o depăşeşte. Fata 
întoarce capul. Nu e Dana!... 

Băiatul oftează, în timp ce privirea îi este atrasă, din 
nou, de prezenţa Danei, acum îmbrăcată într-o rochiţă cu 
flori... Se opreşte lângă o tonetă şi cumpără o îngheţată. 
Din spate, colegul lor, Şerban, se apropie şi o prinde de 
mână. Pornesc împreună... 

Contrariat, Mihai se uită în stânga lui. De pe bancheta 
microbuzului, Şerban priveşte şi el gânditor, prin 
fereastră. Tinerii de pe trotuar vor să traverseze. Maşina 
se opreşte brusc la stop. Mihai se lămureşte încă o dată 
că nu e Danii... 

— Ce să-i faci? Seamănă... dar nu răsare! exclamă 
lonică, prietenul şi colegul său, care îi urmărise reacţiile... 


George Şovu 


— Vezi-ţi mai bine de toba ta! îi răspunde Mihai, 
îmbufnat. 

Radu, al patrulea băiat aflat în maşină, izbucneşte în 
râs... 


Porniseră cu toţii, din faţa liceului, cu câteva minute în 
urmă, spre concurs. 

Socrate, fostul lor diriginte, în primele două clase de 
liceu, ajuns acum director, le strigase, de pe treptele de 
la intrare: 

„Băieți, «Excelsior»!” 

„Mai sus de premiul întâi nu se poate, dom’ director!” 
răspunsese lonică. 

„Ba se poate! adăugase Socrate, zâmbind. 

„EX-cel-si-or!” silabisise lonică, citind cuvântul de pe 
„faţa” instrumentului la care el „cânta”. Era şi deviza 
formaţiei muzicale a liceului, pe care o alcătuiau cei 
patru: Mihai şi Radu - chitarişti, Şerban - la orgă 
electronică, iar lonică - la baterie. Cel mai bun era, fără 
îndoială, Mihai. De aceea fusese învestit şi cu 
răspunderea de dirijor. lar, printr-un concurs de 
împrejurări, devenise şi solist vocal al orchestrei... 


Maşina o coteşte la stânga pe Bulevardul 1848... 

E primăvară! lonică rulează grăbit geamul din 
apropiere. Băieţii inspiră lacomi aerul proaspăt al 
dimineţii, îmbibat parcă de parfumul florilor... şi al 
speranţelor... 


* 


Mihai n-ar putea să spună când a schimbat şoferul 
drumul. Maşina - mult mai mare şi încărcată cu câteva 
zeci de tineri, între care se află şi ei, membrii orchestrei - 
urcă, gâfâind, panta dintre două dealuri, din grădinile 
cărora zâmbesc mere pe jumătate roşii... 


5 


Liceenii rock'n' roll 


Geta, prietena lui lonică şi solista formaţiei, fredonează, 
împreună cu Dana, o melodie veselă, de excursie. Lângă 
ele, lonică pisează aerul cu ciocanele imaginare ale tobei 
sale. În răstimpuri, băieţii şi fetele, cu lumini de suflete 
sprinţare pe faţă, îngână refrenul cântecului... 

— Domnule profesor, se adresează o fată 
conducătorului de excursie, aflat pe scaunul din dreapta 
şoferului, tot nu ne dezvăluiţi unde mergem? 

— Mergem, Mihaela, nu e de ajuns? răspunde, 
enigmatic, profesorul. În orice caz, fii sigură, şoferul 
cunoaşte drumul!... 

„Îl cunoaşte? Cum îl cunoaşte?!... se întreabă, neliniştit, 
Mihai. Drumul e în noi! Adevăratul drum!... Dar cum să-l 
găseşti şi să ţi-l aşterni sub paşi?!...” 

.. Maşina parcă a obosit dintr-o dată. Şoferul reduce 
viteza tot mai mult, până ce opreşte... În faţa unei şcoli... 

— Ţi-am spus că o să-ţi arătăm ceva ce n-ai mai văzut 
până acum. 

— Ce anume? întreabă Dana, curioasă. 

—  „Rodul pământului”! O plantă autohtonă, dar 
rarisimă, care se numeşte „rodul pământului”... 

lonică o luase înainte, intrând pe poarta şcolii din satul 
natal, al lui şi al lui Mihai, localitate ce făcea parte din 
itinerarul excursiei lor de vis, din vara aceea, după 
examenul de intrare în clasa a XI-a. Alerga acum pe o 
alee ce străbătea o pădure în miniatură. Mihai, ţinând-o 
de mână pe Dana, o îndeamnă să alerge şi ei... Se opresc 
în faţa unei tufe, asupra căreia Mihai se apleacă şi îi ridică 
frunzele adunate în aşa fel, încât parcă ar constitui un 
acoperiş. Dedesubt, ascunsă în umbră şi la umezeală, se 
poate vedea o plantă micuță, cu totul şi cu totul originală 
ca înfăţişare: dintre câteva frunze, ca de lăptucă, se 
iveşte o tulpină groasă, înaltă cam de zece-doisprezece 
centimetri, pe suprafaţa căreia sunt crescute, în 
miniatură, una lângă alta, pe zone precis delimitate, 


George Şovu 


boabe asemănătoare cu cele de grâu, de porumb, de 
struguri... 

— lată „rodul pământului”! exclamă Ionică. 

—  Nemaipomenit! spune Dana, îngenunchind şi 
privindu-l mai de-aproape... Deşi e atât de mică - adaugă 
ea planta aceasta, care este, cred, o ciudăţenie a naturii, 
pare să aibă îndrăzneala şi ambiția de a aduna în fructul 
ei principalei roade ale pământului. Cu siguranţă că 
pentru asta se şi numeşte aşa! 

— Exact, confirmă Mihai. 

— Şi-acum, priveşte „pădurea”! o îndeamnă lonică pe 
Dana, cu un gest de parcă i-ar fi oferit un palat din 
basme. 

— Este opera profesorului nostru de ştiinţele naturii, 
lon Lăzăroiu, se grăbeşte Mihai să adauge. Ne-a fost şi 
director. Când am plecat la liceu, acum doi ani, a ieşit la 
pensie. Dar zilnic îl poţi întâlni pe-aici. Cred că şi azi... 

Dana se uită mirată... Ca şi „rodul pământului”, 
imaginea cu care se întâlnea era neobişnuită, rară: de jur 
împrejur, arbori, arbuşti, pomi şi flori, plante fel de fel... 
Se întâlneau, în acelaşi peisaj: bradul, pinul, molidul, 
cedrul şi zada, mesteacănul, nucul, mărul şi ulmul, teiul, 
prunul şi liliacul, dar şi magnolia şi tuia, gutuiul japonez şi 
măslinul, Mimosa pudica şi ferigile uriaşe... 

— Extraordinar! îşi exprimă fata încântarea. De unde, 
cum şi cine le-a adus, le-a plantat, le-a aclimatizat aici? 
mai întreabă ea. 

— Nu ţi-am spus? Profesorul nostru, împreună cu elevii 
săi - pe doi dintre ei având cinstea să-i priveşti chiar aici, 
la ei acasă..., răspunde Ionică, umflându-şi „penele”. 

— A fost o muncă formidabilă - continuă Mihai -, îţi dai 
seama, ceea ce vezi e rezultatul unei vieţi... Semințele - 
unele dintre ele - i-au fost trimise dascălului prin poştă, în 
urma solicitărilor pe care el le-a adresat grădinilor 
botanice din ţară şi din străinătate... Altele i-au fost aduse 
de foşti elevi ai şcolii, din drumurile lor prin lume. 
Important este - subliniază cu mândrie băiatul - că nimic 

7 


Liceenii rock'n' roll 


n-a fost pus la întâmplare. Dimpotrivă - totul e rânduit 
după criterii ştiinţifice, potrivit unei ingenioase scheme 
care a tins să respecte şi să ilustreze pe viu (în mic, 
desigur) o parte din întreaga istorie a evoluţiei plantelor 
pe Terra... 


* 


„„. Când au ajuns în spatele şcolii, la marginea „pădurii” 
şi a grădinii, rămăseseră doar ei doi. De aici încolo, 
începea pădurea cea adevărată, aflată în vecinătatea 
satului... 

— Vezi, acesta este pârâul despre care ţi-am vorbit pe 
drum... 

Dana se apropie de firul de apă, ce se strecoară 
bombănind uşor printre brazii drepţi ca lumina celor mai 
sigure aspirații. Îşi udă degetele în apa rece şi limpede. 
Apoi, adunând în căuşul palmei câţiva stropi, îşi răcoreşte 
ochii încălziţi de-atâtea zvâcniri ale sufletului... 

— Când eram copii - elevi în clasele primare, 
mărturiseşte Mihai - ne construiam bărci din filele sau 
copertele caietelor. Le puneam pe apă şi ne luam după 
ele, la vale, până ce pârâiaşul ajunge lângă un pod 
-“imediat după grădina şcolii - şi se varsă în râul ce 
înconjoară, ca o panglică vie, satul. Era ca un fel de 
concurs... al speranţelor. De drumul fiecărei bărcuţe ne 
legam o speranţă, ce urma, în credinţa noastră, să se 
îndeplinească sau nu, după cum „nava” ajungea sau nu 
cu bine la liman... Îmi amintesc că, de cele mai multe ori, 


„corăbiile” mele... se înecau pe drum!... Mama era 
învăţătoare aici. l-am fost elev. Când am trecut în clasa a 
V-a - aşa cum ţi-am spus - ne-a părăsit pentru 


totdeauna... De-atunci, n-am mai pus nici o bărcuţă pe 
apă. Ultima, care se „scufundase” înainte de a ajunge la 
ţintă, purta cu ea dorinţa mea cea mai fierbinte, ca mama 


George Şovu 


să mă vadă student. Ţinea aşa de mult la acest lucru, 
despre care de pe atunci îmi vorbea... Cu puţin timp 
înainte de a închide ochii, mi-a spus: „Să înveţi, Mihai!... 
Singura zestre care nu se pierde este învăţătura!”... 

— Da, mi-amintesc de această obsesie a ta. M-a 
impresionat mult când ţi-am ascultat mărturisirea. Ca şi 
acum... 


* 


Peste câteva clipe, Dana îl vede construind la repezeală 
o bărcuţă şi, scriind un bileţel, pe care îl aşază în ea, le dă 
drugul, împreună, pe apă. Fata aleargă şi prinde mesajul: 


Să sărim în luntrea mică, 
Îngânați de glas de ape 

ȘI să scap din mână cârma 
Și lopețile să-mi scape 


. citeşte ea doar pentru auzul propriului suflet, în care 
cuvintele poetului nepereche se leagănă cald, pe aripi de 
vis. Notează, la rându-i, câteva cuvinte, pe care le 
încredinţează aceluiaşi drum, veşnic, în curgerea sa, ca şi 
dorinţa de fericire a celor ce şi-au spălat ori îşi spală 
chipurile în oglinzile sale. 

Este rândul lui Mihai să culeagă tremurătoarea lumină 
a mesajului, şoaptă de şoaptă, speranţă de speranţă: 


Să plutim cuprinşi de farmec 
Sub lumina blândei lune, 
Vântu-n trestii lin foşnească, 
Unduioasa apă sune... 


— Haideţi, „puişorilor”, că ceilalţi au ajuns deja la 
fermă - li se adresează lonică, sosit, în grabă, în 
apropierea lor -, hai, fuguţa, fuguţa! repetă el îndemnul... 


9 


Liceenii rock'n' roll 
* 


În sala cantinei, băieţii şi fetele mâncau pe-ntrecute 
brânză şi smântână cu mămăliguţă caldă, atunci 
pregătită de nişte femei harnice... 

„Nea Matei” - cum îi spunea toată lumea din sat 
bunicului lui Mihai - îi purtase pe la ferma de vite, unde- 
au putut vedea mai ales viţeii, care nu se aflau încă la 
păscut, pe la saivanele oilor, plecate şi ele acum, cu 
ciobanii, la păşune, şi, în sfârşit, la crescătoria de porci, 
unde cu toţii „se îndrăgostiseră” de Gigica - o purcică 
nostimă şi blândă, care, plimbându-se fără nici o teamă 
printre oaspeţi, se lăsa mângâiată şi primea, din multele 
mâini ce se întindeau spre botişorul ei, bomboane pe care 
le ronţăia, manifestându-şi plăcerea şi bucuria prin 
grohăituri scurte şi subţiri, delicate, de parcă ar fi fost un 
gungurit de copil. Adrian avusese iniţiativa primei 
bomboane. Când a văzut c-o mănâncă, a strigat: 

— Fraţilor, ia priviţi!... Şi mâinile au început să caute 
febril prin buzunare şi-apoi să ofere Gigicăi „delicatesele” 
gata pregătite pentru ronţăit. 

— la priviţi, ia priviţi! strigau, în continuare, copiii, 
făcând haz. 

— Mănâncă orice - le-a spus bunicul lui Mihai, aflat de 
faţă. Dar nu-i daţi prea multe, că s-ar putea să i se facă 
rău. 

Gigica fusese însă „vitează”, mâncase tot şi' se simţea 
bine - dovadă că acum se împleticea printre picioarele 
mesenilor, preocupaţi „să dea gata” mormanele de 
brânză proaspătă şi castroanele pline cu smântână, 
aşezate, cu dărnicie, în faţa lor. 

— Nu vă săturaţi cu ce aveţi dinainte, că vă mai dăm şi 
altele, a spus, la un moment dat, o femeie. 

— Ce ne mai daţi? a întrebat careva. 


10 


George Şovu 


— Ba una, ba alta!... a răspuns gazda, râzând... 

După „una”, după „alta”, însemnând sărmăluţe, şi 
friptură, şi... te miri ce-o mai fi fost, ospăţul s-a încheiat 
cu câte o ulcică pântecoasă, din lut ars şi smălţuit, plină 
cu lapte bătut... Au băut cu poftă nebună, făcând, 
totodată, mare haz de „mustăţile” albe ce le creşteau - 
atât băieţilor, cât şi fetelor - până la urechi. Acelaşi 
miracol l-a suportat şi Gigica, pentru că şi ea şi-a vârât 
botişorul într-o ulcică asemănătoare, hălpăind, cu mare 
plăcere, laptele oferit de careva dintre nebunaticii 
oaspeţi... 


2 


Toată vara care a urmat, Mihai a revăzut-o pe Dana, de 
sute şi sute de ori poate, mai ales pe malul pârâului ce 
murmura la hotarul grădinii şcolii din sat sau pe prispa 
casei părinteşti, căznindu-se să cânte la cavalul lui „nea 
Matei”. 

— Ce e acesta? a întrebat, când l-a zărit. 

— Un „fluier altoit”! i-a răspuns Mihai, râzând. 

— V-aţi „ajuns” de tot, dacă aţi început să „altoiţi” şi 
fluiere! 

— Poate că începutul s-a făcut cu ele! Tradiţia lor în sat 
e... de când se ştiu oamenii de pe-aici! 

— Şi, totuşi, cum se numeşte? 

— Caval! Pe acesta l-a făcut bunicul... Nu vreau să-l 
laud, dar el cântă, poate, cel mai frumos dintre toţi cei pe 
care i-am văzut ţinând acest soi de fluier la buze. 
Interpretarea doinelor mai ales este specialitatea lui, 
cavalul fiind în stare să scoată nişte sunete duioase, 
calde, prelungi, de parcă ar lăsa în urma lui un râu de 
suflet... 

Dana îl asculta, curioasă. 

— Ştii şi tu să cânţi? 


11 


Liceenii rock'n' roll 


— Întrucâtva! După moartea mamei am învăţat... Când 
cânta bunicul, ea îl asculta cu mare plăcere... N-am 
înţeles prea bine la ce se gândea, dar, odată, mi-a spus 
că sunetele acelea, pe care le auzea atunci, o ajută, 
parcă, să se regăsească... Observând că o privesc lung, a 
încercat să-mi explice: „Ştii - zicea -, trecând prin viaţă, 
pierzi în fiecare clipă câte ceva din tine... Ascultând 
cântecul acesta simplu, ca o linie dreaptă, dar duios cum 
numai glasul de mamă poate fi, parcă ţi se limpezeşte, 
dintr-o dată, drumul trecerii prin ani şi simţi cum, din 
spate, poteca aceea tăiată de fiinţa ta prinde să vină din 
urmă, adunând din jur ori de cine ştie unde, în cortegiu, 
tot ceea ce s-a desprins din tine şi s-a petrecut fără 
speranţa de a mai fi regăsit!” 

— Vreau să te aud cântând! l-a rugat fata. 

— Mai bine să-l asculţi pe bunicu'; uite-l că intră pe 
poartă! i-a răspuns Mihai... 


3 


Microbuzul se opreşte în faţa unei clădiri maiestuoase, 
pe frontispiciul căreia se află scris, cu litere groase, prinse 
pe o pancartă, „SUCCES!”. E un club renumit, al unei mari 
întreprinderi industriale. 

— Alo, stimabile, gata cu visarea! Trecem la realitate! 
Am ajuns! se aude glasul lui lonică. 

Mihai priveşte însă, în continuare, absent, prin 
fereastră. li era greu să părăsească vara lor de vis! 
Trecuse, de-atunci, iată, aproape un an şi jumătate... Şi 
câte nu se întâmplaseră... Raiul și iadul le fuseseră, pe 
rând, stăpâni peste viaţă. In ultimul timp, mai ales... 
iadul! 


12 


George Şovu 


După câteva clipe, realizând că maşina s-a oprit şi 
observând zarva din faţa clubului, se întoarce spre 
ceilalţi, îndemnându-i: 

— Repede! Jos! Hai, să nu întârziem cumva! 

— Uite-l că „s-a trezit”! Şi voi, care ziceaţi că... 

— lonică, mă doare capul şi aşa... Pune mâna pe tobă şi 
dă-i drumul! îl apostrofează şeful formaţiei. 


* 


Camera în care s-au instalat se află în apropierea 
scenei. Concursul a început deja. In faţa juriului şi a sălii 
pline cu spectatori - elevi, profesori, părinţi - evoluează 
acum formaţia de care se tem cel mai mult colegii lui 
Mihai şi pe care au avut-o în vedere tot timpul, în cele 
aproape şase luni consacrate pregătirii pentru ziua 
aceasta. 

Strecurat în culise, lonică îşi priveşte rivalii cu o 
disperare crescândă. Îşi pune mâinile în cap şi aleargă în 
sala în care Mihai, Şerban şi Radu îşi pregătesc 
instrumentele. 

— E prăpăd! exclamă el, repezindu-se spre un difuzor 
aliat pe perete! Ascultaţi! îi îndeamnă, învârtind butonul. 
V-am spus că nu e de glumă! Sunt tari, dom'le!... 

în cameră se revarsă o melodie inspirată, cu un ritm 
îndrăcit. Execuţie - aproape ireproşabilă!... 

Faţa lui Mihai se întunecă. Şerban şi Radu schimbă 
priviri îngrijorate... 

Melodia aceasta îi torturase aproape o jumătate de 
an!... 


4 


„„.„ O adusese lonică într-o zi, în toamna trecută. Tocmai 
MC hotărâseră să înceapă repetițiile, în vederea 


13 


Liceenii rock'n' roll 


„Festivalului primăverii”. Erau acum în clasa a XII-a. An de 
mari  încordări, cu bacalaureat şi examen pentru 
facultate... În plus, Socrate îi părăsise. Ajungând director 
(„Ce i-o fi trebuit?” se întrebase lonică. „Parcă i-a trebuit 
lui neapărat?” i-a răspuns Dana. „L-au obligat! Au fost 
alegeri, n-aţi auzit?!”), ei, foştii lui elevi, fuseseră 
„Vărsaţi” - cum se exprimase lonică - la Isoscel încă din 
anul şcolar trecut. 

„Nu fiţi trişti! le-ar fi spus Socrate. Vom fi mereu 
împreună. În orice caz - le declarase el, ca pe scenă - şi în 
acest ultim an de liceu ochiul meu va pluti de-a pururi 
peste capetele voastre! Şi, ca să vă convingeţi, iată, vă 
fac o propunere, pe care aş dori să o luaţi ca pe o plăcută 
sarcină: formaţia voastră de muzică rock - formaţia 
liceului, de fapt - este deja cunoscută şi dincolo de lumea 
şcolii. Aţi făcut o treabă foarte bună în anii trecuţi 
înfiinţând-o şi muncind atâta pentru afirmarea ei. In anul 
acesta, la concurs, vreau să-mi aduceţi premiul întâi! E 
clar?... Eu ţin foarte mult la «Excelsior»-ul vostru! Şi să 
nu-mi spuneţi că voi ţineţi mai puţin... la el, ca şi la 
mine!” 

„Se poate, dom’ director?!... 
ducându-şi mâna spre inimă... 

„Se poate, din păcate, se poate şi aşa ceva! i-a retezat- 
o Socrate. Dar eu doresc să se poată ceea ce v-am 
rugat!” 

Mihai simţise un fior cutremurându-i coloana: dorinţa 
lui Socrate nu era o sarcină prea uşoară. lar el, ca „şef* al 
formaţiei, avea, aşadar, răspunderea cea mare... De 
aceea se hotărâse să înceapă repetițiile nu la mult timp 
după debutul anului şcolar. 

„Să fie timp” - îşi spusese, fiindcă aveau atâtea de pus 
la punct. 

„„„ Experienţa lui în domeniul concursurilor era zero: nu 
ştia ce şi cum. Un lucru era sigur: ca să câştigi, trebuie să 


intervenise  lonică, 


14 


George Şovu 


fii nu bun, ci foarte bun! Dacă vor înţelege cu toţii aşa 
ceva, cine ştie... 


* 


În ziua aceea, se aflau în sala de festivități a liceului... 
Mihai era nervos: voia să înceapă, dar lonică nu era de 
găsit. Dispăruse de la internat cu vreo două ore în urmă, 
spunând că va fi la timp la repetiţie. lată că trecuseră însă 
peste treizeci de minute, de când se adunaseră cu toţii 
aici, iar el - nici vorbă să vină. 

— Unde umblă zbanghiul ăsta, măi fraţilor? Geta, tu nu 
ştii de urma lui? întreabă Mihai, a nu ştiu câta oară. 

— De unde să ştiu: nu e colegul vostru? răspunde ea 
aproape ofensată, continuând să facă vocalize. 

— O fi la ora de haltere, face muşchi pentru tobă! 
glumeşte Şerban, subliniindu-şi ironia cu câteva note 
groase, la orga electronică... 

În timpul acesta, Adrian îşi acordează chitara... 

— Repetăm fără baterie! hotărăşte Mihai... Geta, fii 
atentă să nu te mai împiedici în bemolul acela! 

— Că-ţi zdreleşti nasul! adaugă Şerban, zâmbind. 

— „Nimic durabil nu se poate face fără sacrificii!” 
citează Geta, emfatic, fără să ştie precis din cine... 
Izbucneşte apoi în râsul ei caracteristic. 

— Dar nici fără exigenţă! o pune la punct Mihai... 

Se vede cât de colo că e supărat. „Astora le arde de 
glumă, iar mie îmi arde cămaşa în spate”, se gândeşte. 
Şi, energic, comandă: 

— Un’, doi, trei, şi!... 

Formaţia - cu două chitare (Mihai şi Adrian), cu orgă 
electronică (la care cânta Şerban) şi cu interpretă vocală 
(Geta) - lipsită, aşadar, de aportul baterie; atacă o 
melodie plăcută, dar fără strălucire... După nici un minut 
însă, lonică apare ca ovijelie, strigând: 

— Stop! Stop!... 


15 


Liceenii rock'n' roll 


Mihai face semn de oprire. Apoi se întoarce către 
colegul lor, care se apropie, cu jucată nonşalanţă, de 
scenă... 

— La ce oră trebuia să-ncepem repetiţia, dom’ Ionică? îl 
întreabă el crunt. 

— Repetăm degeaba! răspunde lonică enigmatic. Şi, 
scoțând din servietă un casetofon, îl aşază pe scenă. 
Apasă pe un buton... Din aparat, înaintează spre ei, îi 
înconjoară, îi prinde de suflet o splendidă melodie de 
dragoste, executată destul de bine de o altă orchestră. 

— Ce e asta? întreabă, intrigat, Mihai, după câteva 
minute de ascultare. 

— Concurența! 

— Ce concurenţă? 

— Liceul „Eminescu”... rivalii noştri numărul unu! 

— Şi cum a ajuns la tine caseta? 

— Aflat!... Filat!... Înregistrat!... lar acum - ascultat! 
arată lonică spre casetofon. 

— Adică... furat! subliniază Mihai. Cum ţi-ai permis, 
mă? 

— Schimb de experienţă! motivează lonică. Adică tu îţi 
închipui că ei nu ne spionează?! Să fii sănătos! Numai că 
nu prea au ce asculta de la noi! Uite - şi deschide, din 
nou, casetofonul -, asta melodie! Ne pulverizează la 
concurs! Adio premiul |!... 

In aceste clipe au amuţit cu toţii... Ascultă cu alt 
interes, în timp ce, pe feţele lor, se-aşterne, treptat, 
îngrijorarea... Un moment de tăcere grea urmează 
sfârşitul melodiei. 

— Am încurcat-o! e de părere Adrian. 

— Nu-i nimic, ne salvează Dana - subliniază, ironic, 
Şerban, arătând spre colega lor, care tocmai atunci intra 
pe uşa sălii de festivități. 

Mihai îl fulgeră cu privirea. Ar fi vrut să-i şi spună ceva, 
dar fata, ajungând lângă scenă, li se adresează tuturor: 

— M-am întâlnit adineauri cu Socrate - spune ea... 


16 


George Şovu 


— Şi precis că domnul director ţi-a dat, încă o dată, în 
grijă sufletele noastre! intervine Şerban. 

— Mi-a zis că vă scoate de la inimă, dacă... 

— ... nu ieşim primii! Ştim, ştim! conchide interpretul 
la. orgă electronică. 

Văzându-i pleoştiţi pe ceilalţi, Dana îi cercetează cu 
mirare: 

— Dar ce-i cu „veselia” asta pe voi? Parcă v-ar fi 
potcovit Isoscel pe fiecare cu câte un trei... 

— Ne bucurăm pentru succesele colegilor noştri de la 
„Eminescu” - răspunde lonică, apăsând, spre convingere, 
încă o dată, pe butonul de pornire al casetofonului... 

— Melodia e frumoasă şi băieţii cântă bine! afirmă 
Dana, după ce ascultă şi ea înregistrarea. Dar asta nu 
înseamnă că... O să ne descurcăm noi! îi încurajează ea. 


5 


Părăsind scena, după ce „au dat o raită” - de aproape 
două ore - prin tot repertoriul lor, în speranţa că doar- 
doar vor găsi ceva care să-i satisfacă, băieţii şi fetele 
păşesc tăcuţi spre ieşire. Rămas ultimul, lonică încuie uşa 
sălii de festivități. 

— Aşadar, puişorilor, acum să vă văd eu cum ajungeţi 
la „cheia” succesului! spune el, arătând cheia din mână... 

Vrea, desigur, să-i scoată din starea de apăsare în care 
se află cu toţii. Şerban, înțelegând, se prinde în joc. 
Mimează concentrarea, oprindu-se şi ducând arătătorul 
spre tâmplă: 

— ... Invăţând la... 

— ... matematică! adaugă Geta, cu acelaşi ton de 
„seriozitate”. 

Deodată, însă, răzbate, venind dinspre capătul 
culoarului, ecoul unor paşi... 

lonică ciuleşte urechile: 


17 


Liceenii rock'n' roll 


— Sst! exclamă el, şoptit. 

Se opresc ca la comandă. Zgomotul unor tocuri de 
pantofi înţeapă strident liniştea... 

Faţa lui lonică devine rotundă. În ochi i-a apărut o 
lumină jucăuşă: 

— Ghici ghicitoarea mea! spune el, aşteptând curios 
răspunsul. 

Băieţii şi fetele încep să silabisească în cor: 

— I-508$... 

Dar, chiar în clipa aceea, de după colţ, apare 
profesoara du matematică. 

— Bună ziua, doamnă profesoară - continuă ei, ca şi 
cum ar fi spus, fără nici o întrerupere, silaba următoare 
de la cuvântul început. 

— Ce e cu voi, puişorilor, de unde veniţi aşa, ca de la 
nuntă? întreabă dăscăliţa, privind spre chitarele lui Mihai 
şi Adrian. 

— Repetiţie, doamnă dirigintă! răspunde Mihai. 

— Ce repetiţie? Pentru ce? 

— „Festivalul primăverii”!... Cum, n-aţi auzit? Trebuie 
să luăm premiul |, precizează lonică, plin de importanţă. 
Concursul bate la uşă! mai adaugă el, cu aceeaşi morgă. 

Isoscel bate şi ea, de câteva ori, a surprindere, din 
pleoapele ochilor. Apoi, revenindu-şi, croieşte scurt 
argumentul: 

— Şi bacalaureatul „bate la uşă”, puişor. 

— Da, dar uşa aceea e mai îndepărtată şi, ca să zic aşa, 
pentru tot anul acesta, e de fiecare zi, pe când cealaltă e 
una deosebită: dacă n-o deschizi bine o dată, a doua oară 
nu mai ai ce căuta în faţa ei... 

— la uitaţi-vă, ce filozof a devenit dânsul! zice Isoscel 
zâmbind. Şi dacă şi aceea, „de fiecare zi”, devine 
„deosebită”, cum a mai fost o dată?!... Ce spui, domnu’ 
lonică? 

— Aşa ceva nu se va mai întâmpla, doamnă 
profesoară! Doar v-am dovedit că... 


18 


George Şovu 


— Ce mi-ai dovedit, ce mi-ai dovedit? se repede Isoscel, 
Nu cumva ţi-au crescut corniţe? Şi, apropiindu-se de 
lonică, dă să-i caute parcă sub păr presupusele 
excrescenţe... 

—  Corniţe de matematician! şopteşte Şerban către 
Geta. 

— De obraznic! răspunde profesoara, care l-a auzit. Şi-o 
să vi le tai la toţi! De mâine, puişorilor, zdrăngănelile - 
numai o dată pe săptămână! S-a înţeles? Şi, în nici un 
caz, în dauna matematicii. 

— Doamnă profesoară, noi..., vrea să intervină Dana. 

— Nici o „doamnă profesoară”! Tu, care eşti şefa clasei, 
în loc să-i ciufuleşti, că sar peste cal, le dai apă la 
moară?! 

— De „apă” n-am prea avea noi nevoie! meditează, 
cam păgubaş, bateristul. 

— lonică, băiatule, ora viitoare, care nu e mai departe 
decât mâine, te ascult! declară Isoscel. Şi pe voi, la fel! 
Arată ea spre ceilalţi. Să nu ziceţi că nu v-am anunţat!... 
Şi să mai spună cineva că nu sunt cumsecade şi 
democrată! adăugă profesoara, zâmbind cu ironie, în 
timp ce, întorcându-se şi plecând, reia ciocănitul ritmic şi 
înţepat al tocurilor „cui”, izbite de dalele coridorului... 


6 


Parcul din apropierea liceului, în care au intrat toţi 
şase, îi ajută parcă să-şi limpezească gândurile, să ia o 
decizie. lonică loveşte, cu necaz, într-o pietricică de pe 
aleea pe care trec în grup. 

— Cum îi zice, mă,... era o expresie aşa... sus... sur..., 
ceva cu cordul, cu inima... 

— „Sursum corda”! exclamă Mihai... Ai uitat latineasca 
de tot! 


19 


Liceenii rock'n' roll 


— Exact: „sursum corda”! Sus inimile, fraţilor! spune ol, 
vrând să-i încurajeze. Până la urmă o scoatem noi la 
vopsea! 

Mihai se opreşte: 

— Nu există decât două soluţii - precizează: ori ne dăm 
bătuţi de la început, ori găsim o melodie trăsnet! 
„Tertium non datur”! adaugă profesoral, făcându-i cu 
ochiul Danei. Cum ziceai că se traduce, lonică? 

— Ha, ha, ha! râde, mânzeşte, prietenul lui Mihai, 
credeai că mă prinzi... P-asta o ştiu şi eu: „A treia nu se 
poate”! traduce el, înfoindu-se. 

— Aşa că - la treabă! hotărăşte „şeful”. Căutăm cu toţii, 
trebuie să găsim melodia! 

— Deci: plimbare de voie! Geta, ai un cavaler! sare 
lonică, oferindu-şi braţul. 

— Mulţumesc! eu merg pe dincolo - spune fata, arătând 
altă alee, spre care se şi îndreaptă, salutându-şi colegii. 

O clipă lonică rămâne descumpănit. Gestul - desigur, 
pe Jumătate, în glumă făcut - era asemănător cu altele 
care îl surprinseseră pe băiat, în toamna aceasta. După 
vacanţa de vară, Geta, întoarsă la şcoală, arăta şi se 
purta de parcă nu-şi amintea nimic despre prietenia lor 
din anii trecuţi. 

„Cred că nu m-a luat niciodată în serios!” i-a spus el, 
într-o zi, lui Mihai, cu o tristeţe sinceră în glas. 

„Pe tine e şi foarte greu să te ia cineva aşa cum 
ziseşi!”... 

„Ori şi-a găsit pe altcineva!” exprimă lonică alt gând ce 
i se ivise aşa, pe neaşteptate, fulgerându-i fiinţa cu o 
lumină de bisturiu... 

Acum găseşte însă pe loc soluţia: 

— Atunci avem acelaşi drum! spune şi se repede în 
urma ei, începând să-i cânte, dintr-o cunoscută romanţă: 
Te-aş- tept pe-acelaşi drum de altădat',/Ca tu să înţelegi 
că n-am uitat!... 

Geta se-ntoarce brusc spre el: 


20 


George Şovu 


— Ce să uiţi, măi, ce să uiți!... „Amorul” tău n-are 
amintiri! 

— Păi, da, că el se consumă la prezentul... veşnic! 
glumeşte Ionică. 


* 


În timp ce se îndreaptă spre ieşirea din parc, Şerban 
întoarce capul, cu discreţie, spre o bancă, de pe altă alee, 
pe care Dana şi Mihai tocmai... se sărută. 

— Tot mai oftezi după ea? îl întreabă Adrian, care 
păşea alături de el. 

— Aiurea! Ce-a fost - a trecut! răspunde Şerban, 
simulând indiferența. Şi, dacă vrei să ştii, nu mi-a plăcut 
niciodată! 

— Nu te cred - vine replica chitaristului -, dar, în raport 
Cu... galaxia „Andromeda”, n-are nici o importanţă! 


* 


— Şi cum o să găsim melodia, Mihai? întreabă Dana. 

— O găsim noi, o asigură el. 

Trec acum prin dreptul debarcaderului, apropiindu-se 
de un bătrân fotograf, care-şi invită clienții, repetând 
aproape ca un automat: 

— O fotografie la minut! Poftiţi, poftiţi! Durează toată 
viaţa!... Toată viaţa! O fotografie la minut! Poftiţi!... 

Dana şi Mihai se opresc în acelaşi timp: se privesc în 
ochi, apoi se îndreaptă spre vechiul aparat de fotografiat, 
cu trepied. 

Mihai ia scaunul bătrânului, îl potriveşte în faţa 
obiectivului şi se aşază. Dana, înţelegându-i intenţia, vine 
lângă el şi-i pune mâna pe umăr, alcătuind astfel o 
imagine tradiţională, în genul fotografiilor din bâlciurile de 
altădată. 


21 


Liceenii rock'n' roll 


Bătrânul îi priveşte. Îi place jocul, dar le face o 
propunere, zâmbind: 

— N-ar fi mai bine să stea domnişoara pe scaun? 

— Nu, nu! răspunde Dana, mimând seriozitatea. 
Femeia a fost, dintotdeauna, protectoarea bărbatului! mai 
adaugă, apăsând pe umărul lui Mihai. 

Cei doi pufnesc în râs, în timp ce bătrânul 
îndepărtează, cu un gest grațios, capacul obiectivului... 
Scoate apoi, la repezeală, filmul şi-l pune în cutia cu 
revelator. 

— Acugşica sunt gata, îi asigură. 

— E doar „la minut”, nu? remarcă Mihai. 

— Bineînţeles! Bineînţeles!... lată-le, poftiţi! mai spune 
el, înmânând fiecăruia câte o fotografie... Poftiţi!... 
Durează toată viaţa!... 

Dana şi Mihai îşi cercetează, uşor emoţionaţi, chipurile. 

— Ce-ar fi să le schimbăm între noi? o întreabă, 
amuzat, băiatul. 

— De acord! răspunde fata şi-i întinde fotografia ei, 
primind-o, în acelaşi timp, pe aceea din mâna lui Mihai. 
Dar asta înseamnă că ne-am făcut câte un dar. 
Mulţumesc! mai spune - şi-l sărută pe obraz. 

— Şi eu! răspunde băiatul, întorcându-i sărutul. O 
prinde apoi pe după umeri, îndepărtându-se bucuroşi pe 
alee. 

— Ce minune e tinereţea! şopteşte bătrânul, privind în 
urma lor cu nostalgie... 


* 


Când au ajuns în faţa blocului, Dana i-a spus aproape în 
şoaptă lui Mihai, în timp ce-l privea însă în luminile 
ochilor: 

— Nu urci până la mine?!... 


22 


George Şovu 


— Şi-ai tăi... ce-or să zică? a răspuns băiatul, uşor 
surprins. 

— Nimic: mama e-n tură şi tata în delegaţie! a precizat 
ea, luându-l de braţ... 


* 


După vreo jumătate de oră, în faţa tablei de şah, Mihai 
mută, absent, o piesă. 

— De ce nu eşti atent? îl întreabă Dana, mutând şi ea şi 
adăugând: Mat! 

Băiatul zâmbeşte stânjenit. 

— Mă gândeam la... fotograf - răspunde el, la 
întâmplare. 

— Oare „durează toată viaţa”? rosteşte Dana, ca 
pentru sine, şi, ridicându-se, vine lângă Mihai. Băiatul se 
ridică, de asemenea. 

— Sărută-mă, Mihai! i se adresează fata, lipindu-se de 
el şi îmbrăţişându-l cu patimă... 

Se dezbrăcaseră - unul pe celălalt - cu o simţire 
înfometată şi nouă, pe care n-o mai cunoscuseră până 
atunci. Şi, când s-au văzut goi, i-a cuprins o înfiorare de 
oarecare spaimă. Mai ales fata a tresărit, trezindu-se din 
freamătul unor clipe bezmetice. 

Mihai a strâns-o lângă el, într-un gest ca de ocrotire. 
Apoi, luând-o în braţe, ca pe-o comoară, a aşezat-o cu 
grijă şi pietate pe canapeaua de-alături. S-a întins şi el 
lângă fată şi a început s-o sărute, pornind de la ochii 
acum închişi într-o dulce aşteptare, continuând cu obrajii 
învăpăiaţi, cu buzele ce vibrau ca aripile unor doruri care-i 
împăienjeniseră, din când în când, ceasuri din nopţi cu 
zborul înalt, dincolo de hotare ştiute, coborând pe gâtul 
cu armonii de catifea şi oprindu-se, deocamdată, la 
mugurii calzi şi speriaţi ai sânilor, care primeau, cu sfială, 
botezul unui alt început de viaţă... 


23 


Liceenii rock'n' roll 


Când băiatul s-a încumetat să pună stăpânire pe fiinţa 
ei, Dana a ţipat scurt şi l-a strâns tare, tare, lângă ea, ca 
pe cel mai de preţ zâmbet din faldurile destinului. 

Indurerata fericire ce a urmat şi-a desenat, literă cu 
literă, paragraful numărul unu din zvăcnirea clipelor ce 
vor deveni, în curând, amintire... 


7 


De-a doua zi, căutarea melodiei „trăsnet” - cum o 
numise Mihai - a devenit o preocupare febrilă, o obsesie... 

lată-l, de pildă, pe Şerban, care, de-abia sosit de la 
şcoală, nici nu are răbdare să mai mănânce. Scoate din 
geantă o casetă video, o introduce în aparat şi, aşezându- 
se pe un fotoliu, începe să urmărească o cunoscută 
cântăreaţă de muzică uşoară. Melodiile interpretate se 
succed ca-ntr-un film. Şerban notează, din când în când, 
câte ceva pe carneţel, fără să pară însă mulţumit. 

Intr-o cameră de-alături, se aude ţârâitul telefonului. 
Răspunde doctorul, tatăl lui Şerban, care nu sosise nici el 
de prea mult timp. 

— Bine, vin imediat! spune în grabă şi, după câteva 
minute, apare pregătit de plecare. 

— Salve, tată! spune băiatul. Ce e cu tine, iar pleci? 

— S-a ivit o operaţie urgentă! Dacă soseşte mamă-cta, 
îi explici tu!... Vezi că ţi-am adus o casetă, e pe birou. Dar 
alta să nu-mi mai ceri! 

— Ştiu, ştiu: E/ectronica!... Nu vezi, o pun pe muzică! 
ŞI-n formaţie nu cânt la orgă... electronică? 

Doctorul se-ntoarce, ia caseta şi-o bagă în buzunar. 

— Asta... pentru că eşti spiritual! îi spune, în timp ce 
iese pe uşă. 

Şerban opreşte aparatul. Abia acum simte că-i este 
foame. O porneşte către bucătărie... 


24 


George Şovu 
x 


Acasă la Geta însă căutările continuă. Fata ascultă 
acum o melodie ritmată. O murmură în acelaşi timp cu 
interpreta, mişcându-se cu graţie, de parcă s-ar afla pe 
scena unei săli pline cu spectatori. 

Din dormitor, mama o aude, bineînţeles. E un pachet 
de nervi. Se poate observa după mişcările cu care se 
machiază, în faţa oglinzii. Se grăbeşte să ajungă la teatru. 
In seara aceasta are spectacol. E actriţă. Ca de obicei, în 
asemenea momente, este „asistată” de tatăl fetei, 
arhitect, care primeşte, în felul acesta, de la autoritara lui 
soţie, ultimele  „instrucţiuni” pentru ziua respectivă, 
pentru zilele următoare sau chiar pentru întregul lor viitor 
comun. 

Aşezat pe un fotoliu, într-un colţ al încăperii, desenează 
ceva, liniştit. 

— Trebuie să-i scoatem neapărat gărgăunii! decide, 
ferm, actriţa. Nu are în cap decât muzică. De când cu 
formaţia asta a lor, a-nnebunit de tot!... 

— Dar desenează, dragă, în fiecare zi... Se pregăteşte... 
Ce-ai vrea? 

— Să stai serios de vorbă cu ea! Asta! Că eu nu sunt 
bărbat în casă! Şi nu se face actriţă, ci arhitectă! 

— Păi, poate vrea, totuşi, să se facă ceea ce eşti tu! Nu 
vezi, cântă! De ce n-o iei sub oblăduirea ta?! 

— Nu te mai obosi de pomană: lucrurile sunt stabilite 
de la început şi pentru totdeauna!... Vii să mă iei la nouă! 
Vezi să nu întârzii!... Şi, cu această ultimă precizare, iese 
din dormitor. Trecând pe lângă camera fetei, de unde 
acum răzbate şi mai tare muzica, se opreşte, face o 
grimasă de nemulţumire, ar vrea să intre dar... se 
răzgândeşte. Părăseşte apartamentul, lăsând în urmă 
umbra unui gest de lehamite... 


25 


Liceenii rock'n' roll 


Geta înlocuieşte o casetă cu alta. Ascultă două-trei 
acorduri, după care, nemulțumită, derulează rapid. Apasă 
din nou pe buton... În clipa în care pe uşă apare 
arhitectul. Fata opreşte casetofonul. 

— Pun pariu că mama iar ţi-a dat sarcina să stai de 
vorbă „serios” cu fiica dumitale - îi spune ea. 

— Pariu nu pun, că pierd! Dar să ştii că mama are 
dreptate. Poate că exagerează întrucâtva..., însă... 

— Bine, tată, dar am făcut tot ce mi-ai dat. Priveşte! îl 
îndeamnă, arătându-i o serie de caiete şi de plange. 

— Da, dar examenul la Arhitectură nu e o joacă... Şi, 
uite, timpul trece! 

— Timpul! Mai am aproape un an până atunci! De-abia 
Hm început clasa a XII-a! 

— Şi mai e ceva: mama este bolnavă, este mereu tot 
mai nervoasă, trebuie s-o menajăm! 

— Şi cu ce-o deranjează faptul că eu sunt într-o 
formaţie de muzică rock?! 

— O deranjează! Zice că-ţi pierzi vremea!... 

— Uf! oftează Geta, apăsând pe clapa de pornire a 
casetofonului. 


* 


Cam în acelaşi timp, într-o cabină, la Radio, Mihai îşi 
scotea căştile de la urechi. Ascultase, timp de vreo două 
ore, zeci de melodii. Venise aici fiindcă îl cunoştea pe 
unul dintre operatori. Era de la el din sat. 

— Ei, ai ales, eşti mulţumit? îl întreabă acesta. 

— Ar fi ceva..., răspunde băiatul, fără prea mare 
convingere. 

— Uite, pe astea nu le am la îndemână - îi spune 
operatorul,  arătându-i o listă. Mai vino... mâine, 
poimâine... când ai tu timp... Apropo, taică-tău ce mai 
face? 


26 


George Şovu 


— Cum ÎI ştii, cu trenurile! răspunde Mihai. 

— Şi bunicul, nea Matei? 

— Cu orătăniile lui! 

— Te-a învăţat şi pe tine să cânţi la caval? 

— Ehe, eu ştiu de când eram mic. După moartea 
mamei am învăţat... 

— Tu, cu muzica, pe el l-ai moştenit! Ştii, îl am 
înregistrat undeva, de când am fost acum câţiva ani, în 
sat. Când mai vii, îţi dau banda, s-o asculţi... Te mai 
aştept! 

— îţi mulţumesc, nene Tudore! 

— Salut! Şi succes! Poate o să te înregistrez şi pe tine, 
cine ştie?... Dacă ai să câştigi concursul! 

— Păi, atunci trebuie să mă ţin de promisiune! 

— Ţine-te!... 


8 


Intrând în camera lor, de la internat, Mihai rămâne 
surprins: lonică, în vârful patului, înconjurat de mai multe 
cărţi, toceşte de zor. Din când în când, închide ochii şi 
repetă, numărând pe degete oasele principale ale 
capului, într-o bolboroseală monotonă. 

— Ce faci, mă? îl întreabă Mihai, apropiindu-se de el. 

— Mă relaxez! răspunde Ionică, transpus, continuându- 
şi bolboroseala, ca şi cum ar fi în transă. 

Mihai îi dă un ghiont: 

— Deşteptarea! 

lonică sare ca ars... 

— Ascultă - spune el şi, dintr-o suflare, înşiră un potop 
de numiri de oase... Le-am dat gata şi pe astea! exclamă 
satisfăcut. 

— Eu te-am lăsat să-nveţi la Isoscel, că acolo e buba cu 
tine, deşi văd că ai avansat oarecum... ştii să numeri pe 
degete... 


27 


Liceenii rock'n' roll 


— Mihai, eu chiar vreau să mă fac profesor de sport şi 
fără anatomie, degeaba! Aşa că trebuie s-o iau foarte în 
serios! 

— Da, dar fără matematică, n-o să termini nici liceul! 

— „Puişorule”, află că la „mate” sunt tobă! 

— O să vedem noi mâine, când o să-ţi pună Isoscel un 
trei răsunător. 

— Facem pariu că nu-mi pune? 

— Facem! 

— Pe ce? 

— Pe zece îngheţate! 

— Bate palma! 


* 


E noapte, e târziu... lonică doarme, sforăind uşor. În 
răstimpuri mai bolboroseşte denumiri de oase... 

În patul de-alături, Mihai, cu mâinile sub cap, priveşte 
prin întuneric... Caută o /umină, după care să meargă... 

Vizavi de el, în cel de-al treilea pat al camerei, Adrian a 
adormit cu veioza aprinsă. Ca şi în anii trecuţi, stau toţi 
trei la un loc... Cartea din care a citit i-a căzut pe piept. 
Mihai NC ridică, îi ia cartea şi stinge veioza. Se aşază din 
nou în pat, continuând să privească în gol. In liniştea 
nopţii, nu se aude decât torsul, ca de motan, al lui lonică. 
Deodată, sforăitul încetează... 

— „Sursum corda”, puişor! strigă acesta. 

Mihai începe să râdă, crezând că prietenul lui vorbeşte 
în somn. 

— Şi nu te mai zgâi atâta, că faci găuri în tavan! 
adaugă lonică. 

— Mă, tu vezi şi prin somn? 

Viitorul profesor de educaţie fizică se-ntoarce însă pe 
partea cealaltă şi începe să „toarcă” din nou. 


28 


George Şovu 


9 


A doua zi, într-o pauză, înainte de ora de matematică, 
se aflau pe coridor. 

— E clar, ne trebuie ceva nou! spune Mihai. 

— Nou, nou, dar de unde? întreabă Dana. 

lonică ciuleşte urechea şi pare să aibă o idee... lată 
însă că de ei se apropie Socrate, care trece grăbit pe 
culoar. 

— Bună ziua! spun elevii aproape în cor. 

— Ce faceţi, mânjilor? Cum merge treaba? se 
adresează el celor din formație. 

— Suntem cam la ananghie, răspunde Mihai. 

Directorul îl mângâie uşor pe obraz: 

— Ce spui? Zilele astea trec pe la voi! Stăm de vorbă! 
adaugă şi se îndepărtează. 

— „Şase”! anunţă cineva. Vine! 

Elevii intră grăbiţi în clasă, ocupându-şi locurile în 
bănci. 

Uşa se deschide şi în cadrul ei apare Isoscel, care se 
adresează cuiva, rămas pe coridor: 

— Pofteşte, drăguță! 

Clasa toată ridică ochii, privind la băiatul înalt, subţire, 
agreabil la înfăţişare, care intră în clasă. 

lonică îi face un semn cu cotul lui Mihai, spunându-i: 

— Fii atent! „Nu prea ştie, dar are stofă!”... 

Mihai zâmbeşte, amintindu-şi o replică binecunoscută a 
profesoarei lor de matematică. 

— El o să fie colegul vostru - spune lIsoscel, arătând 
spre băiat. A venit cu părinţii, din provincie. Se numeşte... 
Cum ziceai că te cheamă? 

— Munteanu Radu! răspunde elevul. 

— Să-i urăm „Bun venit”! Aş vrea să se simtă bine în 
colectivul nostru! mai spune profesoara. 

Băiatul se înclină, mulţumind respectuos. Elevii 
aplaudă, cântărindu-l din ochi pe nou-venit. 


29 


Liceenii rock'n' roll 


— La matematică... l-am testat eu - reia lIsoscel: Nu 
prea ştie, dar are stofa! Aşa că, să sperăm că o să fie 
bine! 

„Formula” de apreciere stârneşte rumoare printre elevi, 
în timp ce lonică se bate, triumfător, cu pumnul în piept. 

— Acum urmează capitolul „profesie” - spune, de data 
aceasta, Mihai. 

— Desigur, viața pe cont propriu! întăreşte fotbalistul. 

Într-adevăr, de la catedră, profesoara, după ce îşi ridici 
ochelarii pe frunte, îl întreabă pe Radu, care nu fusese 
încă poftit să ia loc undeva, în bancă: 

— la spune, puişor, tu ce vrei să te faci? 

— Marinar! Căpitan de cursă lungă! răspunde băiatul 
serios. 

Isoscel clipeşte des din ochi, pe fondul unor zâmbete ce 
au luminat chipul tuturor fetelor din clasă. 

— la te uită unde se află Magellan - şi noi să nu ştim 
deloc! exclamă lonică. Ce ne-am fi făcut fără această 
mişcare din provincie spre Capitală?! 

Cuvintele lui au fost şoptite însă doar pentru urechile 
lui Mihai. 

— Bravo! Frumos! Îmi place! aprobă diriginta, 
revenindu-şi din surpriză. În clasă avem fel de fel de 
profesii - continuă ea, adresându-se lui Radu, pe care 
vrea, desigur, să-l familiarizeze, chiar din aceste clipe, cu 
preocupările, serioase, ale celor ce-i devin colegi: iată, de 
pildă, el - şi urată spre un băiat cu ochelari, care 
provenea din fosta ei clasă, a X-a C - va fi doctor, dacă va 
intra la Medicină, bineînţeles; lonescu - şi arată spre alt 
elev - geolog, colegul lui de bancă - mecanic, Liliana - 
arată acum spre o fată - cosmeticiană, Şerban - 
electronist, Dana - chimistă, Pavel - horticultor..., iar cu 
lonică, „bateristul” clasei - o să-l cunoşti tu -, o să fiu 
colegă: cică vrea să se facă şi el profesor... 

— De matematică? întreabă Radu. 


30 


George Şovu 


— Nu, de... educaţie fizică! El cu muzica şi cu sportul e 
mai prieten!... Mă bucur - încheie Isoscel această amplă 
„punere în temă” cu profesiile - că acum avem în colectiv 
şi-un marinar! 

— Doamnă profesoară - intervine lonică -, îmi daţi voie 
să-i lac o urare noului nostru coleg? 

Diriginta îl cercetează câteva secunde cu suspiciune, ca 
apoi să aprobe: 

— Poftim, drăguță! îl invită ea. 

Radu este curios să vadă ce mai urmează; se simţea 
stânjenit, ţinut atâta timp în picioare, ca la expoziţie. 

Fotbalistul îşi drege glasul şi începe... să cânte cât se 
poate de „serios”: 


Ce n-aş da să fiu ca Magellan... 


După primul vers, clasa izbucneşte în râs... Râde şi 
Radu. Isoscel zâmbeşte, acceptând, totuşi, gluma... 

lonică face semn, îndemnându-şi colegii să se 
potolească şi să-i dea voie să „se desfăşoare”... Se face 
linişte. Improvizatul cântăreţ reia: 


Ce n-aş da să fiu ca Magellan, 

Să văd pământul doar o zi pe an, 

Să am şi eu vaporul meu, 

Să hoinăresc aşa mereu 

Și marinarii să mă creadă căpitan!... 


Băieţii din jurul lui subliniază finalul secvenţei muzicale 
cu un „Hei” plin de avânt, în vreme ce fetele oferă 
„solistului” un buchet de... aplauze. Apoi râd cu toţii mai- 
mai să mişte pereţii clasei din loc... şi de moment, dar şi 
de calitatea interpretării. 

— Ei, acum, că i-aţi şi cântat - şi cu ce voce! -, să 
vedem unde îl aşezăm, în ce bancă - spune diriginta, 
privind cercetător peste clasă. Uite, acolo, lângă Geta! 
indică ea. E o fată bună la matematică, să ştii! i se 

31 


Liceenii rock'n' roll 


adresează lui Radu. Sigur că poate mult mai mult, dar, 
anul acesta, se pare că a „schimbat viteza”, fiindcă vrea 
să devină arhitect... Să ai grijă de el! îi spune Getei. 

lonică a îngheţat. 

— Auzi, prostul de mine - îi şopteşte el lui Mihai, 
plesnindu-se peste frunte -, să nu stau eu cu ea în bancă! 
Așa, ca să fim noi impreună, din clasa întâi până-ntr-a XII- 
a! 

— Dar ce, eu stau cu Dana? Am jurat, am jurat! vine 
replica lui Mihai. 

— Păi, da! Ţie-ţi convine, că Dana stă cu Mirela, 
răspunde lonică, lungindu-şi gâtul spre banca Getei, 
moment în care Radu tocmai îi oferea o bomboană de 
ciocolată... Uite ce face „Magellan” - adaugă el cu voce 
pierită. 

Ştiind că este urmărită - îl cunoştea ea doar pe lonică - 
Geta întoarce, dinadins, capul spre el, mestecând discret 
bomboana. Anul acesta n-a vrut să mai stea cu Adrian în 
bancă, în care lonică avea, desigur, „încredere”. „Vreau 
să fiu singură!” declarase. Şi uite acum!... 

„Bateristul” se-nfurie şi izbeşte, fără să vrea, cu 
pumnul în bancă. 

Profesoara tresare: 

— Ce e acolo, lonică? Ce s-a-ntâmplat? 

„Nervosul” se redresează însă rapid şi, ridicându-se, îi 
şopteşte lui Mihai: 

— Fii atent cum se pierd zece-ngheţate! Apoi, 
compunându-şi o figură „nevinovată”, răspunde: 

— Nimic, doamnă profesoară..., tocmai discutam cu 
Mihai ce să facem cu... melodia... Că multe-s frumoase, 
dar sunt prea cunoscute. Şi ne trebuie una nouă, ca să 
dăm lovitura! 

Ochii miraţi ai elevilor îl prind în focar pe fotbalist. Cei 
mai nedumeriţi par să fie ai Danei, ai Getei, ai lui Adrian 
şi ai lui Şerban. Mihai, singur, zâmbeşte „pe sub 
mustață”. „N-o să-ţi meargă, prietene - se gândeşte el -, 


32 


George Şovu 


degeaba, nu se prinde. Isoscel tot o să te-asculte! Şi- 
atunci o să te văd! «Păianjenul» pe care-l ţinteşti tu e 
prea aproape de bară şi în ea ai să tragi! lar ricoşeul o să 
te plesnească peste ochi!”... 

— Ce tot îndrugi acolo? Ce melodie? întreabă Isoscel. 
Apoi, ca în faţa unei revelații, adaugă: 

— Nu cumva vrei să-mi abaţi atenţia... aşa, ca să nu te- 
ascult? 

— Se poate, doamnă?! răspunde elevul, cu o figură de 
ultragiat... 

Şi, fără să-i lase răgaz de replică, se repede la tablă, ia 
ere ta şi, în poziţie de aşteptare, de parcă ar pomi la 
luptă, întreabă: 

— Pe care dintre exerciţiile din tema pentru acasă doriţi 
să-l rezolv? 

Isoscel deschide cartea, priveşte şi comandă, zâmbind: 

— Pe-ai treilea! Ca să nu zici tu că nu ţin cu viitorii 
mei... colegi! 

Îl alesese pe cel mai dificil. 

lonică zâmbeşte şi el şi se-apucă de lucru... Creta 
aleargă sprintenă şi sigură pe sine, lăsând pe faţa neagră 
a tablei tot felul de cifre, semne, formule matematice, în 
timp ce glasul lui lonică însoţeşte această alergare cu un 
murmur de cântec pe care-l cunoaşte parcă de când s-a 
născut. 

Clasa îl urmăreşte în tăcere şi mirare. Profesoara, la fel! 

Când a pus ultimul punct, faţa lui lonică a devenit tristă 
şi gânditoare. 

— Bravo, „colega”! Nu m-aşteptam! exclamă Isoscel. 

Pentru acest „nu m-aşteptam!”, pe care îl presimţise, 
devenise trist şi gânditor bateristul. 

— Dar dacă te-aş ruga - continuă, mieros-ironic, 
profesoara - să încerci şi problema... nr. 4, pe care, ce-i 
drept, n-aţi avut-o ca temă? 

lonică cere cartea, se uită şi răspunde: 

— Nu e nici o problemă, doamnă profesoară! 


33 


Liceenii rock'n' roll 


— Tocmai, încearcă! îl îndeamnă aceasta, crezând că 
băiatul apelează la unul dintre vechile lui trucuri. 

După câteva minute, când şi problema a fost rezolvată, 
Isoscel, mirată, întreabă: 

— Ce-i cu tine, puişor? Să nu te deochi! 

— Eu v-am spus că „am stofa”, dar dumneavoastră nu 
vreţi să credeţi! răspunde lonică, trăgând cu coada 
ochiului spre Mihai. 

— Dar cu temele..., cu temele cum stăm? insistă 
profesoara, fiind aproape sigură că aici l-a prins 
descoperit. 

— Mă ofensaţi, doamnă dirigintă, declară elevul şi, 
hotărându-se „s-o dea gata”, îi mărturiseşte: Pentru mine, 
matematica este mai presus de orice! 

— Sper că nu vrei să te şi cred! 

— Ei, după muzică şi... sport! recunoaşte lonică, 
aruncând, totodată, o privire tăioasă spre Geta. 

— Şi, totuşi, temele..., spune lIsoscel, aşteptând să le 
primească. 

lonică aleargă în bancă, ia caietul şi i-l prezintă. 

— Puişor, mi-ai făcut o surpriză foarte plăcută! Ce e 
drept, e drept; astăzi ai fost la înălţime... Dar notă nu-ţi 
pun! hotărăşte, după ce deschisese catalogul şi se 
plimbase cu stiloul pe deasupra rubricii cu pricina, din 
dreptul elevului ascultat. 

— Ce bine-mi cădea, aşa, măcar un nouă!... spune 
băiatul, dezumflat. Mi-ar fi ţinut de cald tot trimestrul... 

— Păi, vezi?! răspunde, râzând, lIsoscel. Nu ne 
cunoaştem noi? 

— Oamenii se mai schimbă - îndrăzneşte el să 
remarce... şi, în clipa aceea, se gândea la hotărârea pe 
care o luase în vara trecută: 

„Trebuie să învăţ matematică!” îşi spusese, după 
experienţa tristă din clasa a X-a, când fusese la un pas de 
o nouă corigenţă. 


34 


George Şovu 


„În definitiv, nici nu este o atât de mare scofală!” se 
gândea, ţinând seama de faptul că atunci, cu Mihai, când 
fusese la ananghie, reuşise, într-un timp scurt, să înveţe 
bine multe lucruri despre care, înainte, habar n-avea. „Ei 
bine - s-a hotărât lonică -, în vara aceasta...” 

Şi, într-adevăr, în toată vacanţa din vara trecută, în 
fiecare zi, învățase câteva ore la matematică, ajutat de 
un văr de-al său, student în anul al IV-lea la Politehnică. 
Lui Mihai nu-i spusese nimic. Voia să-l facă acum să se 
bucure, demonstrându-i că nu trebuie să-şi mai piardă 
timpul cu el, fiindcă, realmente, acum, având, în sfârşit, 
construite temeliile (ce-i lipsiseră atâta timp) şi deprins 
fiind cu meşteşugul „zidirii”, putea să încerce, pe cont 
propriu, orice „înălţare”. 

La lucruri ca acestea se şi gândea Mihai, privind spre 
prietenul său: „Nu se poate - şi-a zis, văzându-l cât de 
repede a rezolvat problema cerută de Isoscel şi alegând 
soluţia cea mai potrivită -, ăsta a învăţat matematică! Da, 
a învăţat matematică fără să ştiu eu! Dar când?” 

— Bine, măi, păcătosule, de ce nu mi-ai spus că... 

— Am vrut să te bucuri acum - i-a răspuns lonică -, 
chiar dacă ai pierdut pariul! 

— Când? Şi cu cine? l-a mai întrebat Mihai. 

— Lasă, îţi spun eul!... 

Se întorsese în bancă puţin supărat, nu neapărat 
pentru că nu-i pusese notă Isoscel, ci pentru că o vedea 
că nu crede în schimbare... Punea, încă, rezultatul pe 
seama întâmplării... „«Cine ştie? şi-a spus. l-o fi rezolvat-o 
şi pe aceasta Mihai, de aceea a ştiut-o!...» Deşi - continuă 
băiatul confruntarea cu el însuşi - ar fi trebuit, totuşi, să-şi 
dea seama. Un profesor, cu experienţa ei!... Mă rog, se 
mai întâmplă!. „De! - se autoapostrofează - ce să-ţi fac, 
domnu' lonică, e greu să schimbi o carte de vizită pe 
care, cu inconştienţă, dar tenace osârdie, singur ţi-ai lipit- 
o de frunte!...Trebuie aşteptare... Şi luptă...” 


35 


Liceenii rock'n' roll 


— Dar cu chestia aceea, cu melodia, ce voiai să spui? îl 
întreabă, pe neaşteptate, Isoscel, neuitând motivul de la 
care se pornise. 

lonică priveşte, întrebător, spre Mihai. 

— Avem o problemă, doamnă profesoară, spune 
acesta, ridicându-se. Ştiţi, cu concursul... Ne-ar trebui o 
melodie nouă, originală... 

— Şi ne-am gândit la dumneavoastră - intervine lonică, 
inspirat. Ştim că vă place muzica... Poate ne daţi o idee, 
poate cunoaşteţi pe cineva, un compozitor care... 

— Aha! care să scrie ceva numai pentru voi, înţeleg! 
spune Isoscel. 

— Exact! aprobă, în acelaşi timp, cei doi prieteni. 

— Ar fi nemaipomenit! subliniază, după aceea, lonică. 

— „Nemaipomenit” ar fi..., spune profesoara, gândindu- 
se puţin, să compuneţi voi o melodie! Juriul altfel ar 
aprecia! Aţi avea un atu în plus la notare! Asta este ideea 
mea!... Şi-acum să trecem la lecţie. Cine iese la tablă? 

În timp ce Isoscel îşi desfăşoară lecţia, cei doi prieteni 
„rezolvă” lucrurile între ei. 

— Ai văzut ce chestie? Unde dai şi unde crapă! Spune 
lonică. Eu am stârn-o cu melodia... ca să mă asculte - că, 
de! pariul e pariu -, şi, când colo, ea dă drumul la 
„porumbel”. Pe cuvânt că e genială. Mie nu mi-a trecut 
prin cap... 

— Mie da! mărturiseşte Mihai. 

— Şi de ce n-ai spus? 

— Păi, dacă sforăi, măi lonică? 


* 
Înainte de a părăsi curtea şcolii, după terminarea 
orelor, membrii formației, mai puțin Geta, discută aprins 


lângă poartă. lonică este cel mai neliniştit, dar nu din 
cauza melodiei, ci... „Unde-o fi, domnule, unde-o fi?” se 


36 


George Şovu 


întreabă, în timp ce o caută cu ochii prin grupurile de 
elevi care trec pe lângă ei... 

In sfârşit, Geta apare, dar... e însoţită de noul ei coleg 
de bancă. lonică se posomorăşte pe loc! Fata se preface 
că nu observă. 

— Băieți, să vă fac cunoştinţă cu Radu. Ei sunt prietenii 
mei - spune şi-i prezintă pe rând: ea e Dana, el - Mihai... 

— Şerban mă cheamă - spune, în continuare, 
interpretul la orgă electronică. 

— Şi pe mine - Adrian, adaugă al doilea chitarist. 

Când Radu ajunge la lonică, acesta îi întinde mâna, 
precizând: 

— Despre mine ai aflat, sper, mai multe - nu numai din 
clasă, unde, trebuie să recunoşti, am fost eroul zilei, ţi-am 
şi cântat..., ci şi de la colega ta de bancă... 

— Regret, nu mi-a spus nimic, răspunde Radu, privindu- 
| în ochi. 

lonică înghite în sec... 

— Cât despre cântec, continuă Radu, îţi mulţumesc! 
Chiar dacă nu l-aş lua în serios - şi, bineînţeles că nu-l iau, 
fiindcă aţi râde voi de mine -, gestul tău a fost frumos, 
totuşi! Aproape că m-a emoţionat! 

— Pe mine vă rog să mă iertaţi - intervine Geta -, astăzi 
după-amiază am de rezolvat nişte probleme, cu mama. 
De aceea mă grăbesc. Pa! Am plecat! 

— Merg şi eu - spune Radu, făcându-i semn să-l 
aştepte o clipă. Mi-a părut bine! Salut! adaugă el către 
colegi şi se grăbeşte s-o ajungă din urmă. 


10 


Cofetăria în care se aflau, lonică o alesese. Şi masa - o 
masă lângă geamul cel mare - tot el. lar comanda... 

— Zece! spuse cu o imensă satisfacţie. 

— Ce „zece”? întreabă fata, nedumerită. 


37 


Liceenii rock'n' roll 


— Zece porţii de profiterol! explică fotbalistul - 
"matematician”. Dânsul plăteşte! adaugă, arătând spre 
Mihai. 

— Da' de ce Mihai? se miră Dana. 

— Ştie el de ce! răspunde sec lonică. 

în câteva minute, paharele, pântecoase şi moţate, se 
aflau pe masă. Zece! lar ei erau... cinci! 

— Şi chiar mâncăm câte două porţii? întreabă Dana, 
bucurându-se ca un copil. 

— Bineînţeles! o asigură, cu generozitate, cel ce le 
comandase. 

— Tu mănânci numai una! intervine Şerban. 

— De ce? sare lonică. 

— Pe cealaltă o păstrăm... poate se-ndură Radu... şi-o 
învoieşte pe Geta!...Şi-aşa n-are ea voie să mănânce prea 
rece, adaugă Şerban, arătând spre gât. Vedetele trebuie 
menajate, nu?!... 


— ... Acum cred c-au ajuns în parc! spune Adrian, ca şi 
când ar fi continuat o povestire inofensivă, fără nici un fel 
de aluzie. 

Bateristul se foieşte pe scaun... 

— Nu, mă - e de părere Şerban -, uitându-se la ceas: s- 
au aşezat deja pe bancă... 

— Mda! şopteşte în barbă Adrian. O mai fi având, oare, 
bomboane? 

Da' ce, era prost să nu păstreze? N-ai văzut, are 
tehnică băiatu'!... 

lonică fierbea de furie. A apucat să se supere şi-acum, 
pe drept cuvânt, colegii îşi bat joc de el. Şi, culmea, el, 
„omul cu voinţă de fier” - cum se autointitulase în vara 
trecută, când s-a hotărât „să dea gata” matematica, şi 
numai el ştie prin câte a trecut, ca să se ţină de cuvânt -, 
acum nu se poate stăpâni. Al dracului de rău îi pare, dar 
nu are ce NA facă: gestul Getei îl jignise... 


38 


George Şovu 


Privindu-l pe sub sprâncene, Dana şi Mihai zâmbesc, 
fără să intervină. 

— O fi banca aceea, ferită, de după boschetul cu 
trandafiri? se-ntreabă, în continuare, „neutru”, Adrian. 

— Bineînţeles! E loc dătător de vrajă! exclamă Şerban 
ţi începe să recite: 


De roze e beată grădina 
Cu tot ce se află-mprejur... 


— Crezi că-i recită din Macedonski? susţine Adrian, mai 
departe, dialogul. 

— Mai degrabă din Nichita Stănescu, fiindcă primăvara 
n trecut de mult: 


A sosit toamna! 

Acoperă-mi inima cu ceva... 
Cu umbra unui copac 

Sau, mai bine, cu umbra ta... 


— Ori din Bacovia, intervine colegul: 


Mai stai de mă alintă 

Cu mâna ta cea mică 

Și spune-mi de ce-i toamnă 
Și frunza de ce pică... 


— În realitate - intervine Şerban - cred că tipul e 
prozaic: vrea s-o pupe fără poezie! 

lonică, furios, îşi trage în faţă a doua cupă cu profiterol 
şi începe să înfulece. 

— Ce faci, mă? îl apostrofează Şerban, n-ai auzit? A 
pupat-o şi-acum vine! 

Dana şi Mihai râd pe-nfundate. 

Bateristul nu se mai poate stăpâni: zvâcneşte ca un 
arc, izbind cu pumnul în masă şi împroşcându-i astfel pe 
toţi cu îngheţată. Cei din jur îl privesc puţin speriaţi. El 

39 


Liceenii rock'n' roll 


rămâne însă nemişcat, ca o statuie, cu ochi halucinaţi. Se 
uită fa gol... 

— Vine! spune abia şoptit... 

— Cine vine, măi zărghitule? îl apostrofează Mihai. Vezi 
ce ne-ai făcut? adaugă, ştergându-se pe faţă. Stai jos, d 
râde lumea de noi! 

lonică a rămas la fel de imobil, cu privirea ca-n transă. 

— Vine, mă! repetă el în şoaptă şi întoarce capul, apta 
cându-şi urechea spre umăr, ca şi când de-acolo ar fi 
izvorât ceva ce putea el să asculte. Nu aţi auzit? întreabă, 
oferindu-le colegilor o faţă inundată de lumină. 

Aceştia îl cercetează din ce în ce mai îngrijoraţi. 

Dana îi atinge uşor mâna: 

— Ce să auzim, lonică? îl întreabă ca pe un copil 
bolnav... 

— Melodia! exclamă el. Fiţi atenţi!... Şi, luând două 
linguriţe, începe să bată în cupele de pe masă, de parcă 
ar avea în faţă o baterie de orchestră. Nu se aud însă 
decât sunetele loviturilor, din care nu se adună nici un 
acord muzical. 

Cei patru se privesc întrebător. 

—  Fir-ar să fie! Că, dacă ai şti notele, ai pune-o pe 
portativ. Dar n-ai vrut să le înveţi..., vine, spusă cu 
sinceră amărăciune, replica lui Mihai. Încearcă s-o mormăi 
cel puţin, cu vocea ta!... 

Colegii se-ntorc acum spre Mihai, cercetându-l ca şi 
cum ar fi convinşi că s-a molipsit şi el de la „nebunia” lui 
lonică... În ceea ce priveşte vocea, aşa era - bateristul 
hodorogea şi scârţâia ca o căruţă cu osiile neunse, ce se 
rostogoleşte cu roţile prin gropi. Când l-a întâmpinat pe 
Radu cu Cântecul lui Magellan, a fost un „triumf”... al 
râsului pe care l-a stârnit. 

— Mai încearcă o dată! îl îndeamnă Mihai. 

lonică loveşte din nou în cupele de îngheţată, însoţind 
loviturile de „mormăieli”. Prietenul său închide ochii, 
ascultând concentrat. Începe să cânte, urcând şi 


40 


George Şovu 


coborând pe trepte de clinchet al paharelor şi de 
mormăială. 

— la-o de la cap! îi comandă, urmărindu-l pas cu pas... 

lonică se-apleacă peste pahare, parcă le-ar descânta 
sau parcă s-ar ruga să-i şoptească ele, mai departe, 
cântecul, în timp ce Mihai, umblând cu „la-la-la”-ul după 
el, reuşeşte să aducă în urechile celorlalţi un fragment de 
melodie, cu sunete pure şi învăluitoare, ca de şlagăr. 

Chipurile celorlalţi încep să se destindă, în vreme ce 
lonică, epuizat, cade ca un butuc pe scaun. 

— Eşti mare, lonică! i se adresează Dana, învăluindu-l 
într-o privire caldă. 

— Cum făcuşi, mă? îl întreabă Mihai. 

— M-au supărat ăştia - spune el, arătând spre Şerban şi 
spre Adrian... Dar, după un moment de linişte, ochii 
bateristului se-aprind din nou. 

— Vine! strigă, sărind în picioare. 

— Dana, dă-mi repede o hârtie, s-o pun pe note! cere 
Mihai precipitat. 

— Nu melodia! 

— Dar cine? 

— Geta! Uite-o! 

Şi, într-adevăr, pe uşa cofetăriei îşi face apariţia Geta, 
către se îndreaptă, veselă, spre ei. 

— Am scăpat! M-a-nvoit! declară ea. 

lonică se-ntunecă. 

— Cine te-a-nvoit? întreabă el, ca un Othello. 

— Mama! răspunde fata, cu nevinovăție. 

Izbucnesc cu toţii în râs... 

Eliberat de „coşmar”, lonică face semn fetei care 
serveşte: 

— Încă un rând! o roagă el. 

— Dânsul plăteşte! completează Mihai, indicându-l pe 
fotbalist. 

— Plăteşte, dar altă dată. Acum avem treabă! 
hotărăşte Dana, îndemnându-i să se ridice şi să iasă din 
cofetărie. 

41 


Liceenii rock'n' roll 


11 


— Ce faci, ne mai ţii mult? îl întreabă Mihai, nervos. 
Transpirat, cu broboane de sudoare pe faţă, Ionică ie 

concentrează mai departe. 

— Nu pot, mă, nu pot, declară el, după câteva minute, 
„Muşcând” din coada ciocanului de la tobă... 

Se găseau pe scena sălii de festivități a liceului. De la 
cofetărie, după cerința Danei, veniseră cu toţii aici, 
nerăbdători să-l pună pe lonică în situaţia de a crea 
melodia. 

Mihai făcuse rost de un caiet de muzică, din acelea cu 
portative, avea la îndemână creion şi, astfel pregătit, se 
aşezase lângă murmurele acestuia. Adrian şi Şerban, 
lângă instrumentele lor, erau şi ei gata... de cântec. Geta 
şi Dana ie aflau, de asemenea, prezente. 

— Chiar nu-ţi mai aminteşti nimic, lonică? îl întreabă 
Dana, cu un aer protector, matern... 

— Fă-o să mai vină o dată! îl roagă Adrian. 

— la fii atent aici! spune Mihai, reproducând, pe corzii# 
chitarei sale, acordurile auzite în cofetărie. 

— Ce e asta? îl întreabă lonică, mirat. 

— Ce-ţi umbla ţie prin cap, acolo... Melodia! 

— Taie-mă, omoară-mă, de nimic nu-mi aduc aminte. 

Colegii se simt cutremuraţi de un fior de îngrijorare. 
Şerban le face un semn discret, ca şi cum ar fi vrut să 
spună că lonică a luat-o razna. Mihai îl asigură că nu e 
cazul. 

— lonică, îţi baţi joc de noi? îl ia la rost Geta. Acolo 
„cum ţi-a venit”? 

— Acolo m-au supărat ăştia! mărturiseşte fotbalistul, 
sincer. 


42 


George Şovu 


Chipul lui Mihai străluceşte la lumina unui gând. Îşi 
priveşte ceasul... 

— Aoleu, se-nchide cantina! spune el, pe neaşteptate. 
Rămânem flămânzi! Pe cai! 


12 


În sala de mese nu mai sunt decât vreo cinci-şase elevi, 
Cei trei îşi iau tăvile şi intră pe linia de autoservire. 

— Tanti Neta, mai ai ceva şi pentru noi? întreabă lonici. 

— Au mâncat alţii câte două-trei porţii - răspunde 
femeia de la bucătărie. De unde să ştiu eu că-mi veniţi la 
ora asta? Ciorbă de la prânz vreţi? 

— Bună şi ea! acceptă Mihai. 

— Dar poate mai găseşti dumneata ceva, pe-acolo... 
se roagă Adrian. 

— Poate! răspunde femeia şi, într-adevăr, le umple 
farfuriile cu mâncare. 

Când s-au aşezat la masă, lonică observă că a uitat să- 
şi IN pâine. Se întoarce la tanti Neta. 

— Ce mai vrei? 

— Pâine! 

li face semn să-şi ia cât pofteşte. 

In acest timp, Mihai, luând solniţa de pe masă, o 
răsturnă în ciorba lui lonică. 

— Ce te-a apucat? îl întreabă, mirat, Adrian. 

— Trebuit să se supere! N-ai văzut că altfel nu-i „vine”? 
spune, în şoaptă, Mihai, simulând că se frige cu ciorba. 
„Arde, frige şi n-are gură să strige”! exclamă el, în 
continuare, suflând în lingură, ca să-l audă şi să-l vadă 
lonică. 

Fotbalistul se aşază şi începe să amestece în farfurie, 
ca să se „răcească” ciorba. Adrian şi Mihai îl privesc 
satisfăcuţi, aşteptând prima înghiţitură. 


43 


Liceenii rock'n' roll 


— Ce i-o fi făcut, parcă e mai bună decât la prânz - 
spune lonică, arătând spre farfurie. 

Lui Mihai îi cade lingura din mână... 

După vreo două ore, lonică venea din camera de baie 
în dormitor, încheindu-şi bluza de la pijama şi bombănind 
di* verse denumiri anatomice. 

Mihai şi Adrian se aflau deja în paturile lor, citind „cu 
atenţie”. În realitate, urmăreau, pe furate, mişcările lui 
lonică. 

Acesta deschide fereastra, se-aşază „turceşte” în faţa 
ei şi inspiră adânc, de trei ori, aerul curat al nopţii. Apoi 
se ridică, ia cartea de anatomie de pe masă şi se 
trânteşte pe burtă în pat, cu intenţia evidentă de a-şi 
continua studiul.., Dar, în clipa aceea, se aude o bufnitură 
şi viitorul profesor de sport se trezeşte, cu saltea cu tot, 
la podea. 

Colegii de dormitor aşteaptă înfriguraţi rezultatul 
„ISprăvii” pe care o puseseră la cale. 

— Ha, ha, ha, ha! râde, în hohote, lonică. Aşa cădeam 
şi când eram mic! adaugă el, începând să-şi repare patul. 

Ceilalţi doi băieţi se privesc exasperaţi... 


* 


A doua zi, s-au sculat devreme. lonică mai sforăie încă 
uşor. 

Cu aprobarea complice a lui Mihai, Adrian se apropie, 
tiptil, de scaunul pe care fotbalistul îşi ține uniforma. li ia 
pantalonii şi iese cu ei din cameră. 

Se scoală şi lonică şi, după ce se spală şi se 
bărbiereşte, lipăie-n papuci prin dormitor, în căutarea 
pantalonilor. 

— Hai, ce te mocoşeşti atâta, că-ntârziem! îl îndeamnă 
Mihai. 


44 


George Şovu 


— Măi băieţi, voi n-aţi văzut ce-am făcut eu cu 
pantalonii aseară? întreabă lonică, privind cercetător în 
jur. 

— O fi intrat vreun hoţ, c-ai lăsat fereastra deschisă! e 
de părere Adrian. 

— Şi-acum o să te asculte Isoscel în pantaloni scurţi - 
adaugă Mihai. l-o fi văzut arătoşi, ţi i-a luat şi... adio! 

— „Arătoşi”? Ha-ha-ha! A luat o plasă mai mare ca el: 
tocmai se rupseseră-n fund! răspunde lonică, ducându-se 
spre dulapul său, de unde scoate, spre surprinderea 
colegilor, alţi pantaloni. 

— Mi-a luat tata unii noi! îi arată el, intrând în baie... 

— Jucării pentru copii! exclamă Mihai, ciocănindu-şi 
fruntea cu degetul. Pe cuvânt că m-am prostit de tot!... 

Adrian îl priveşte nedumerit. 


13 


În după-amiaza aceleiaşi zile, au venit cu toţii, din nou, 
în sala de festivități. 

— Ce facem, fraţilor, ne-am adunat să tăiem frunză la 
câini? întreabă Adrian, într-un moment de aşteptare. 

— Chiar aşa, dacă n-avem melodie, ce rost mai are? 
continuă Geta. 

— Are! răspunde, sigur, Mihai, punându-i la punct. Vreţi 
să „ne ieşim din mână”? Şi tu... din voce? Avem, n-avem, 
exersăm!... 

După câteva acorduri, în sală intră portarul liceului, 
care NC apropie de scenă. 

Dirijorul, supărat, face semn de oprire. 

— Ce vrei, nea Pândele - îl întreabă el -, nu vezi că 
lucrăm? 

— Lucraţi voi, lucraţi, măi băieţi, dar şi eu trebuie să-mi 
fac misia - răspunde bătrânul, care, după operaţia ce-o 


45 


Liceenii rock'n' roll 


suportase în vară, tot nu se hotărâse să părăsească 
şcoala. 

„Acum mă simt ca de douăzeci de ani, c-am primit 
sânge tic la mânjii ăştia!” i-ar fi spus el directoarei, de 
faţă cu băieţii care, într-adevăr, dăduseră sânge pentru 
bătrân. „Trebuie să rămân aici, pe baricadă, să-l plătesc!” 
a adăugat, râzând. Directoarea l-a acceptat mai departe, 
fiindcă era extrem de harnic şi de corect... 


„„. Acum privea lung spre baterist: 

— lonică, pentru tine am venit - spune portarul. 

— Pentru mine, nea Pândele? sare lonică de la tobă. 

— Dacă nu era vorba de-o fată, nu vă deranjam - 
completează el, cu ochii spre Mihai. Poftim, ai o scrisoare! 
mai spune, întinzându-i lui lonică un plic... 

— Hopa! Geta, fii atentă! se aude glasul ironic al lui 
Şerban. 

— De ce? Fiecare e liber să facă ce vrea! răspunde fata, 
afectând indiferența, dar asigurându-se că o aude şi 
lonică... 

Acesta cercetează, mirat, plicul pe toate feţele, apoi îl 
deschide şi, scoțând o foaie de hârtie, o despătureşte şi 
îşi aruncă nerăbdător ochii pe ea: 

„leri, după ieşirea de la şcoală, Geta a fost în parc, 
până la ora 17, cu noul vostru coleg!”... citeşte, în gând, 
fotbalistul. In loc de semnătură, cuvintele: „Cineva care 
te-apreciază”... 

Chipul lui lonică intră, dintr-o dată, ca după o perdea de 
nori. Încearcă să pozeze însă. Se preface nepăsător. 

— Hai, domnule, odată, lasă scr/sore/ele după repetiţie! 
se răsteşte Mihai la el. Geta, „da capo”! comandă, şi 
formaţia reia melodia. 

lonică loveşte încruntat în tobă şi talgere, sfredelind-o 
cu privirea, din când în când, pe Geta, care cântă 
„absorbită”... 


46 


George Şovu 


De la o vreme, bateristul se înstrăinează, cu toată 
fiinţa, de momentul de faţă. In timp ce continuă să-şi 
acompanieze mecanic colegii, retrăieşte întâmplarea din 
ziua anterioară... O vede pe Geta apropiindu-se de ei, 
împreună cu Radu. Fac cunoştinţă. Răspunsul lui Radu - 
cum că Geta nu i-a vorbit nimic despre el - îl face să 
înghită încă o dată în sec... 

„Vasăzică, graba plecării era motivată de dorinţa de a 
merge în parc cu Radu” - rosteşte un gând, îndurerat, al 
lui lonică... „Dar nu scăpaţi de mine, puişorilor”, se 
hotărăşte acum, acelaşi gând, păşind în urma celor doi şi 
fiind numai ochi şi urechi. 


* 


„Ce-ai găsit tu la lonică ăsta? întreabă Radu, cu 
afectare. Mie mi se pare total neinteresant.” 

„N-ai dreptate! îi ia Geta apărarea. Are un suflet 
minunat. E sensibil, e delicat...” 

„Şi-n cap - părul, ca la broască! lar figura - ce să zic: 
bidon turtit!... Nu vrei să mai iei o bomboană?” îi propune 
băiatul, scoțând din taşca de pe umăr o pungă mare cu 
bomboane de ciocolată. 

Fata ia şi începe să ronţăie cu plăcere. 

„Şi-acum, să-l lăsăm pe lonică... Nu suntem decât noi 
doi! Priveşte cum florile - florile toamnei - se-ntorc după 
tine şi te admiră, iar păsărelele îţi cântă imnuri de 
slavă!... Aş vrea să te iau pe corabia mea... Să facem 
înconjurul lumii, ca Magellan!” 

Geta, impresionată de cuvintele lui Radu, îl priveşte în 
ochi şi-i zâmbeşte... 

„Ce frumos vorbeşti tu! îi spune... lonică nu ştie decât 
să bată la tobă...” 

„De când am intrat în clasă şi te-am văzut - reia Radu 
tirada, prinzând fata de braţ -, am simţit că sufletul meu 
nu mai poate vibra decât pentru tine...” 


47 


Liceenii rock'n' roll 


Geta se-nfioară de plăcere... 

„Banca aceasta - continuă băiatul, arătând o bancă 
îmbrăţişată de flori de trandafir - va fi martora 
declaraţiilor noastre... E loc dătător de vrajă... 


De roze e beată grădina 
cu tot ce se află-mprejur...” 


începe Radu să recite, după ce se aşază pe bancă şi 
înconjoară cu braţul drept umerii fetei. 

„Reciţi minunat din Macedonski!” exclamă Geta, topită 
de admiraţie... 

„Buzele tale sunt cea mai fragedă recitare... Dă-mi voie 
să le sărut...şopteşte Radu, apropiindu-se de chipul fetei. 

Dar, în momentul în care este gata să o sărute, în sala 
de festivități a liceului izbucneşte ţipătul lui lonică: 

— Nuul!... Nu mai pot!... urmat de o puternică lovitură 
în tobă. 


* 


E nemişcat şi cu ochii în gol, repetând întocmai 
„figura” din cofetărie. Colegii sunt în tensiune, aşteptând 
să se producă „miracolul”. 

— Vine! strigă bateristul, /ovit de aripa inspirației. 

Mihai se pregăteşte, în grabă, să noteze, în timp ce 
lonică se aşază şi, ca „posedat”, începe să lovească în 
tobă. 

Dacă pentru toţi ceilalţi nu rezultă decât o suită de... 
lovituri, Mihai parcă aude gândul prietenului său şi-l 
notează febril pe portativ, străduindu-se să „traducă” în 
note sunetele, cu înălţimea lor diferită, ca şi cu durata, de 
asemenea, variată. De la o vreme, lonică începe să 
mormăie ori să fluiere, şoptit, melodia. Acum sarcina lui 
Mihai este, desigur, mult mai uşoară: notează, notează... 


48 


George Şovu 


din când în când revenind, ca să schimbe câte ceva. la 
apoi chitara şi începe să cânte. Se prinde imediat şi 
Adrian, iar Şerban adaptează, pe loc, melodia, pentru 
instrumentul său. Intră în jocul creatiei şi Geta, care dă 
glas cântecului ce se naşte din semne şi din... suflete... 
Acum, Mihai încearcă să potrivească pe valul de sunete, 
când mai sacadat, când mai lin şi răscolitor, luminile unor 
cuvinte ce-au început să roiască în fiinţa sa. Din ele se 
construieşte, treptat, imaginea fragedă şi tulburătoare a 
anilor de liceu, cu emoţii şi speranţe, cu încordări şi 
izbânzi, imagine înfiorată de încredere în viaţă, în 
prietenie, în virtuțile muncii, ca şi ale iubirii, colorată, în 
acelaşi timp, de revelaţia, pe care parcă acum o au 
pentru prima dată, a lucirii de fulger a acestor ani, a 
zborului grăbit şi ireversibil în care este angajată minunea 
acelei petale de aur ce înfloreşte în dimineaţa oricărei 
fiinţe - adol/escența!... 

Linia melodică a refrenului este punctată, la fiecare 
respiraţie, de laitmotivul închis în cuvintele „liceenii rock 
and roll”, care soseşte ca un răspuns sacadat la o suită 
de întrebări, construite ca o scară pe care se înalţă anii 
vieţii, aceşti ani tineri, de neuitat... 

Formaţia repetă melodia de câteva minute. 

Geta cântă splendid - cu vocea ei caldă şi limpede, iar 
instrumentele au găsit pasul necesar al cadenţei zvâcnite, 
dar şi al unei dulci armonii, învăluite în ecouri parcă de 
neştearsă amintire, născute din toba lui Ionică... 


Socrate, însoţit de Dana, intră în sală. 

— Extraordinar! Am reuşit, domnule director! exclamă 
fata, frecându-şi mâinile de bucurie. 

— Ce-aţi reuşit? 

— Ca să se supere, i-am făcut o farsă lui lonică! O să vă 
spun eu... Şi, uitaţi-vă, am reuşit, i-a venit inspiraţia... 

Socrate o priveşte lung şi curios. Zâmbeşte ironic. 

— Nu ştiu dacă lonică sau altcineva..., din supărare ori 
din altceva, a reuşit să „nască” ceea ce auzim noi acum, 

49 


Liceenii rock'n' roll 


dar ce auzim să ştii că-mi place! mărturiseşte Socrate, 
apropiindu-se de scenă. 

Când îl observă, elevii se opresc. Sunt bucuroşi cum 
parcă niciodată fostul lor diriginte nu i-a văzut... 

— Ştiţi..., vrea să spună ceva Mihai. 

— Ştiu! răspunde, scurt, Socrate. Şi-mi place! Refrenul 
e bun, e chiar foarte bun! la să vedem acum desfăşurarea 
melodică... 

— Aici mai avem de lucrat! răspunde dirijorul. 

— Lucrăm împreună! se angajează directorul. Hai, daţi-i 
drumul!... 

Mihai, privind în ochii Danei, este parcă mai inspirat. 
Vorbele rostite şi topite în muzică par un dialog al 
propriilor lor suflete. Prezenţa fetei îl electrizează parcă şi 
pe Şerban. Mihai observă, dar nu se simte deranjat de 
nuanţa subiectivă a „sublinierilor” ce se ţes în fluxul 
colaborării. Cu priviri furişe spre Geta, lonică murmură şi 
el câte un cuvânt, mai mult pentru sine. 


Trecând grăbită pe coridorul din faţa sălii de festivități, 
Isoscel aude cântecul. Se opreşte contrariată: 

— Eu spun, eu aud! bombăneşte, deschizând energic 
uşa sălii de spectacole. lInaintează câţiva paşi, dar 
rămâne locului, mirată, că-l vede pe director în mijlocul 
elevilor, fredonând şi improvizând versuri împreună cu 
aceştia... 

— Poftim, să mai ai autoritate!, exclamă ea cu năduf, 
aşezându-se, totuşi, pe un scaun. 


— Acum hai, o dată de la început până la sfârşit! 
comandă Socrate. Să vedem cum sună... întregul! 

Căldura melodiei, frumuseţea interpretării - realizată de 
Geta - şi mesajul luminos al versurilor o captivează şi pe 
Isoscel. Clipeşte din ochi, parcă spre a închide mai bine 
înăuntrul ei tot ceea ce-i încălzise fiinţa; apoi se ridică de 


50 


George Şovu 


pe scaun şi, apropiindu-se de scenă, în clipa în care 
melodia se termină, şopteşte spontan: 

— Bravo, măi copii! Frumoasă melodie! Mi-a plăcut! ŞI 
cum cânţi tu, fetiţo, mi-a plăcut! Mi s-a zburlit... 
sufletul!... 

— Geta, şi mie mi-a plăcut, bravo! spune directorul. 

— Doamnă profesoară, dar ştiţi cine a compus 
melodia? i se adresează Geta. 

— Cine? 

— lonică! răspund toţi, în cor, iar răspunsul este 
subliniat cu câteva acorduri triumfale de orgă electronică 
şi de chitară. 

Bateristul se ridică şi face o plecăciune... voit 
exagerată. 

— Ei, pentru asta - declară Isoscel, mărinimoasă - ai de 
la mine nota zece... plus unu! La purtare! Pentru atitudine 
civică! 

— Merită chiar zece... plus doi!..., dar vă ştiu exigentă! 
completează Socrate, zâmbind. 

Elevii se amuză, în afară de lonică... Făcând câţiva paşi, 
se apropie de marginea scenei... 

— Vă mulţumesc, doamnă profesoară - spune el, serios 
-, şi pentru „zece... plus unu”... la purtare, dar şi pentru 
idee! 

— Ce idee? 

— Păi, nu dumneavoastră ne-aţi îndemnat să facem o 
melodie, care să fie numai a noastră?!... 

— Rămâne acum ca a voastră să fie şi victoria! Eu vă 
doresc s-o obţineţi! 

— Hai, băieţi, încă o dată refrenul! le cere Socrate. 

Formaţia începe să cânte... 

Deodată, lonică vede cum Socrate se apropie 
ceremonios de Isoscel şi, înclinându-se, spune solemn: 

„Rock!” 

„Hard rock!” supralicitează Isoscel. 

Socrate o priveşte o clipă gânditor, apoi concede: 

„De acord!” 

51 


Liceenii rock'n' roll 


Şi, câteva minute, cei doi profesori dansează ca nişte 
veritabili acrobaţi. 

La un moment dat, lonică lasă beţele de la tobă să 
susţină singure ritmul, coboară de pe scenă şi, bătându-l 
pe umăr pe Socrate („ca la Timişoara”), începe să 
danseze cu Isoscel. După o vreme însă, nemairezistând, 
leşină la picioarele profesoarei. Aceasta i se adresează 
revoltată, ridicându-l de guler: 

„Ce faci, puişor, ai obosit?... 

În finalul refrenului, cu o ultimă bătaie în tobă, Ionică 
pune „punct” acestei revărsări de insolite imagini, pe care 
un drăcuşor - unul din cei mulţi aflaţi în fiinţa lui - scăpat 
de sub control le declanşase... 

Isoscel şi Socrate aplaudă mulţumiţi... 

— Succes! mai adaugă profesoara, plecând din sală. 


LU 


— Şi cum o să-i zicem melodiei? întreabă Geta, după ce 
Isoscel a ieşit. 

Toţi ochii se îndreaptă spre Socrate. Acesta ia foaia pe 
care Mihai a notat versurile. Din țesătura lor, el 
decupează, murmurând, cuvintele: „Sus, tot mai sus”... 
„Alte piscuri”... „Zări de vis”... 

Se gândeşte o clipă, după care rosteşte cu siguranţă: 

— „Liceenii rock 'n' roll”! 

Ca la comandă, cei din orchestră punctează vorbele cu 
aplauze şi cu acorduri muzicale... 


* 


Pe coridor, păşind înconjurat de membrii formaţiei, 
directorul se opreşte, la un moment dat: 

— Ei, acum sper că nu mai sunteţi la „ananghie” - zice 
el -, dar, de trecut, tot mai trec eu pe la voi. Important e 
să repetaţi sistematic, ca totul să fie... „ceas”! Şi nu uitaţi 
deviza formației. 


52 


George Şovu 


— „Excelsior”! exclamă lonică. 


* 


După ce directorul se îndepărtează, lonică devine, 
dintr-o dată, grav. Se apropie de Geta şi-i şopteşte: 

— Am o vorbă cu tine! 

— Şi dacă „te tratez cu refuz”? îi răspunde ea cu 
atitudinea unei „împeliţate”, cum ar fi spus bunicul lui 
Mihai. 

— Atunci - pentru mine - n-o să mai fii decât eleva 
Simionescu Georgeta şi-atât! 

— Şi, altfel, ce sunt? 

— Geta! îi pronunţă lonică, înmuiat, numele, ferindu-se 
să nu cadă, totuşi, în sentimentalism. 

— Binee! răspunde, tărăgănat, fata, atunci dă-i drumul! 

lonică o invită într-un loc mai ferit, lângă o fereastră. 

Colegii lor, văzând că cei doi şuşotesc, se opresc în 
pragul scărilor. 

— Acum urmează „dezbaterea” - spune Dana, 
zâmbind. 

Lângă fereastră, lonică scoate din buzunar scrisoarea şi 
i-o întinde Getei: 

— Nu eşti curioasă să afli ce scrie aici? o întreabă 
inchizitorial. 

— Nu! răspunde, senin, fata. 

— Înseamnă că nu te interesează viaţa mea! se aude 
replica fotbalistului, care se posomorăşte pe loc. 

Geta, dându-şi seama că nu e bine să împingă prea 
departe jocu/, îi spune: 

— Ei, dacă este vorba despre „viaţa ta”, atunci pot să 
fac şi concesii... Şi, luând scrisoarea din mâna lui lonică, o 
desface şi o citeşte. 

— Şi-acum, ce ai de zis? i se adresează băiatul cu 
înfrigurare. 

— Nimic! vine răspunsul. 


53 


Liceenii rock'n' roll 


— Şi mai spuneai c-ai fost cu mama ta! şopteşte, 
întristat, lonică. 

— Uite ce e - adaugă Geta, privindu-l ţintă în ochi -, noi 
n-o să putem fi prieteni adevăraţi atâta vreme cât tu te 
porţi de parcă ai fi un nou Othello... Facem o convenţie: 
când te dezintoxici, poţi să mă anunţi! îi întoarce spatele 
şi pleacă. 

— Geta! o strigă şoptit lonică, după câteva clipe, 
privind pierdut în urma ei. Geta - reia doar pentru sine -, 
să ştii... că mi-a plăcut foarte mult cum ai cântat!... 


14 


În fotoliul lui, tatăl Getei rezolvă, de data aceasta cu 
adevărat, un „rebus”. 

— Dă-mi un sinonim pentru permisiune - îi cere el 
soliei, pe care, ca de obicei, o asistă în pregătirile ce le 
face înainte de a pleca la teatru. 

—  Acord,... asentiment,... încuviințare - răspunde 
actriţa, în timp ce mai retuşează ceva la o sprânceană... 
Să ştii că în seara aceasta întârzii - adaugă ea, privindu-şi 
îngrijorată ceasul. 

— Te duc eu - o linişteşte arhitectul, rămânând mai 
departe preocupat de rezolvarea jocului. Mai zi-mi, că nu 
se potriveşte - o roagă el. 

— Consimţământ,... îngăduinţă!... 

— Asta e! exclamă arhitectul, îngăduinţă! Merge 
perfect... 

— Dar ce faci tu acolo? Un „rebus” despre relaţiile 
dintre tătici îngăduitori şi scumpele lor fetiţe, care-şi pierd 
vremea cu „cai verzi pe pereţi”? îl ironizează soţia, întor- 
cându-se spre el... Să ştii că am fost şi la diriginta ei..., 
continuă apăsat, fiindcă tu nu faci nimic! l-am spus că n-o 
mai lăsăm! 


54 


George Şovu 


— Şi? 


— N-a fost de acord!... 


Tocmai atunci uşa apartamentului se deschide şi Geta 
intră fredonând melodia formaţiei lor. Se întrerupe doar 
pentru a spune: 

— Sărut mâna! 

Apoi, după ce face câteva piruete prin hol, continuă să 
cânte: 

— Am găsit melodia! Îi asigură ea pe părinţii care o 
privesc cu multă „bunăvoinţă”. Mai ales mama - ar vrea 
„s-o prindă de mot” şi s-o zguduie puţin, „să se 
trezească”! 

— Vă place? îi întreabă fata. 

— Nu-mi place... că-ţi pierzi vremea - vine replica 
actriţei, retezătoare de elanuri. De azi înainte, ai terminat 
cu muzica. Nu mă interesează nici o melodie şi nici o 
formaţie! Să-nveţi serios, asta mă interesează! 

— Dar învăţ, mamă, în fiecare zi învăţ! reacţionează 
Geta, prompt. 

— N-ai înţeles? răsună glasul înţepat al mamei, ca într- 
un moment culminant de „dramă”. li repet: de azi 
înainte, nu mai calci la nici un fel de repetiţie!... 

— Ba o să calc! răspunde, hotărât, fata, că nu pot să-mi 
las colegii baltă... Şi nu e vorba numai despre noi - e şi 
liceul la mijloc, prestigiul şcolii! 

— Rămâne cum am spus! reia actriţa, privindu-şi acum 
fata. Nu mai avem ce discuta!... Hai, că-ntârziem! i se 
adresează ea apoi soţului, care, în tot timpul discuţiei, s-a 
prefăcut că este interesat de rezolvarea „rebusului”. 

— Mamă, să ştii - adaugă Geta cu toată fiinţa în ochi -, 
eu nu pot să renunţ! în ruptul capului nu pot să renunţ! 

Mama trânteşte uşa şi iese... Aşezându-se, rătăcită, 
într-un fotoliu, fata izbucneşte în plâns... 


x 


55 


Liceenii rock'n' roll 


În maşină, lângă soţul ei, aflat la volan, actriţa se 
studiază în oglinjoara parasolarului. Deodată, i se 
desprinde o geană de machiaj ce fusese lipită de pleoapă. 
Femeia se priveşte o clipă în oglindă, apoi, întorcându-se 
către şofer, rosteşte bucuroasă, ţinând geana între 
degete: 

— Mi-a picat o idee: O să joace cum o să-i cânt eu! 

— Cine, dragă? întreabă bărbatul, deschizând 
casetofonul, din care se revarsă câteva acorduri dintr-o 
melodie ritmată. 

— Nu mai suport! exclamă actriţa, în loc de răspuns, 
închizând aparatul cu un gest energic. 


15 


Pe stradă, Dana şi Mihai merg agale, ţinându-se de 
mână. 

— Ştii, aveam aşa... o spaimă în suflet - spune Mihai, la 
un moment dat. Mă temeam c-o să ne facem de râs. 
Acum parcă sunt alt om. 

— Atunci, la cofetărie, eu am crezut că e un giumbuşluc 
al lui lonică şi că n-o să iasă nimic. Dar, uite că 
„păcătosul” ăsta are ceva în el. Ne-a fost de mare folos 
cu... „supărarea” lui. Îmi pare rău că Geta, astăzi, l-a pus 
iarăşi pe jar - răspunde Dana. 

— Ei, o să-i treacă, are „antrenament”!... 


— Mihai, ce facem, e târziu! se aude glasul lui Adrian, 
care îi prinsese din urmă. Şerban sosise împreună cu el. 

— Dana, te rog să nu te superi, trebuie să ajungem 
repede la cămin. Avem o treabă de rezolvat - se scuză 
Mihai. 


56 


George Şovu 


— Lasă, colega, că o însoțesc eu! Şi nu te speria, n-o 
să-i fac curte - intervine Şerban, glumind. 

— Am încredere..., dar nu în tine - soseşte replica lui 
Mihai, rostită pe acelaşi ton. Salve! Ne vedem mâine. 


* 


După câteva sute de metri, parcurşi împreună, Dana şi 
Şerban ajung în apropierea unui scuar... 

In primele minute, o stânjeneală evidentă pusese 
stăpânire pe ei. De la despărţirea petrecută cu mult timp 
în urmă, nu se mai aflaseră aşa, singuri, niciodată. 

Ca să salveze situaţia, Şerban spărsese primul tăcerea, 
începuse să vorbească despre lucruri ce n-aveau nici o 
legătură cu ei şi cu momentele prin care treceau... li 
părea foarte rău pentru prostia făcută... Dana era o fată 
deosebită - abia după ce „i-a întors spatele” înţelesese 
acest lucru, îl înţelesese, dar era prea târziu. Ea apucase 
„să deschidă ochii” şi în faţa lor se afla acum Mihai - „un 
băiat care merită toată stima”, îşi spusese, de mai multe 
ori, Şerban, recunoscând, cinstit, acest lucru. „Să ajungi 
din corigent - premiant nu-i o treabă chiar de toate 
zilele!” - se gândise el, la sfârşitul clasei a X-a. Dar, la 
urma urmei, nu notele îl impresionau, neapărat, ci altceva 
- o anume forţă de dinăuntru, pe care o intuia la Mihai, 
puterea unei voințe ce nu cedează uşor din clipa în care 
s-a hotărât să ajungă la lumina unui scop propus, a unui 
ideal. Era tocmai dimensiunea ce constituise până atunci 
mândria lui, socotind că şi prin aceasta se situa, cumva, 
deasupra altor colegi ai săi. De aici, poate, acea privire, 
de sus, prin razele căreia îi cerceta, acea înălţare - de 
sprânceană şi de suflet - însoţită de mai fină sau mai 
subliniată ironie ce învăluia, totodată, în „tratarea” lor, 
faptele „de rând”. 

Fusese învăţat cu răsfăţul ce credea el că i se cuvine 
premiantului întâi - şi nouă ani la rând se aflase într-o 


57 


Liceenii rock'n' roll 


asemenea situaţie cu toate că izvorul de alimentare a 
unei asemenea stări nu fuseseră părinţii săi, ci învățătorii 
şi unii dintre profesori. Într-o stare ca aceasta, socotise, 
de la o vreme, că şi prietenia, ca şi iubirea - de ce nu? - 
ale unei fete frumoase şi bune, ca Dana, i se cuvin, de 
asemenea, de drept... Sigur pe sine - în perimetrul 
acestor date, la care se adaugă emblema de „băiat 
frumos” - constituită din vorbele ce se rosteau de atâtea 
ori în jurul lui (în această privinţă, părinţii fuseseră cei ce 
turnaseră primele picături la temelia unei asemenea idei), 
Şerban evoluase pe un drum ce risca să se înfunde 
undeva, înainte de a ajunge la limanul ţintit. 

lată însă că apăruse în cale acest Mihai, „băiat de la 
ţara”, ce-l zguduise, realmente, printr-o altă siguranţă - a 
modestiei şi a muncii tenace pentru ceva, care nu este 
numai al tău, ci şi al altora... 

Ca să nu se facă de râs, din inteligenţă, dar şi dintr-o 
convingere pe care-o simţea tot mai plină în fiinţa lui, 
adoptase hotărârea colaborării pentru realizarea 
intereselor clasei - pe de o parte, ca şi pe aceea a 
camaraderiei în relaţiile cu toţi colegii, inclusiv cu Dana şi 
cu Mihai... 


* 


— Şi dacă, totuşi, ți-aş face curte, ce-ai zice? o întreabă 
Şerban, pe neaşteptate. 

— Regret, eu stau la bloc, nu ştii? Aşa că... nu se poate! 
răspunde fata, râzând... Îţi mulţumesc că m-ai însoţit. La 
revedere! mai adaugă ea, alergând să prindă troleibuzul 
ce se opreşte în staţia din mijlocul scuarului. 

Şerban priveşte în urma ei până ce Dana, urcându-se, 
ajunge pe platforma din spate a maşinii şi-i face cu mâna, 
în semn de salut. Băiatul îi răspunde, petrecând-o cu 
priviri încărcate de nostalgie. 


58 


George Şovu 


16 


Cu cartea de anatomie în faţă, concentrat, lonică 
repetă de zor lângă masa din mijlocul dormitorului, 
făcând, totodată, exerciţii cu un extensor... Se aude o 
ciocănitură în uşă: 

— Sunt ocupat! răspunde viitorul profesor, continuând 
să repete şi forțând extensorul la maximum, poziţie în 
care rămâne nemişcat câteva clipe, privind intens spre o 
clepsidră, din care nisipul s-a scurs de mult... 

Dinspre uşă răzbate un nou semnal, căruia lonică îi iese 
în întâmpinare cu întrebarea: 

— Cine e? 

— Geta! vine, sec, răspunsul. 

— Geta?! se miră băiatul, scăpând extensorul din 
mână. Un... moment, imediat! spune el, aruncând priviri 
disperate prin cameră, alergând, apoi, să pună în ordine 
câteva lucruri, aruncate la întâmplare. Trecând prin faţa 
oglinzii din perete, îşi drege la repezeală părul, se apropie 
de uşă şi deschide. 

Dar, în locul Getei, îi apar în faţă cei doi colegi - Mihai şi 
Adrian - care sprijină - fiecare cu câte o mână ca pe un 
trofeu dispreţ, un carton cu prăjituri. 

— Nu e Geta, dar e tot dulce! declară Mihai, oferindu-i 
pachetul. 

— Ce e asta? se hotărăşte să întrebe lonică, ieşind din 
nedumerire. 

— Sărbătorim naşterea marelui compozitor - lonică 
Popa -, îl informează Mihai. Băiete, „pepsi”! comandă tot 
el colegului lor, Adrian. 

— Vine, vine!... răspunde precipitat Adrian, scoțând 
dintr-o taşcă o sticlă de şampanie, după care, destupând- 
o cu zgomot, umple, la repezeală, trei pahare... cu „guler” 


59 


Liceenii rock'n' roll 


veritabil. În acest timp, din pachetul primit, lonică scoate 
la iveală, mai întâi, un tort frumos ornat. 

— Hip! Hip! Ura! strigă Mihai şi Adrian, ciocnind 
paharele cu bateristul-compozitor. Apoi, toţi trei atacă 
energic tortul, care, în câteva minute, dispare, de parcă 
nici n-ar fi fost. 

Scurta lui prezenţă în dormitorul băieţilor este, totuşi, 
atestată de... urmări: lumina satisfacţiei de pe chipurile 
lor, buzele care mai plescăie, într-un gest de mângâiere 
reciprocă, în amintirea gustului unor arome alese, cărora 
le-au servit drept fericită poartă de intrare, ca şi 
pântecele rotofeie. 

— Aoleu, parcă sunt un şarpe boa! se văicăreşte, cu 
răsfăţ, lonică, trecându-şi mâna peste al său. Mâine, la 
sărituri, n-o să fiu în stare de nimic! adaugă, de-a binelea 
îngrijorat. 

Colegii fac haz, trântindu-se, fericiţi, deasupra paturilor. 


17 


O săritură spectaculoasă şi lonică plonjează în groapa 
cu nisip. 

— Şapte şi douăzeci! exclamă un băiat, care alergase 
să întindă ruleta pentru măsurat. 

— Şi-a doborât propriul record - comentează Adrian, în 
timp ce elevii din jur aplaudă. 

— Aţi văzut, mă? i se adresează Mihai: Dulciuri dacă 
folosiți/Noi recorduri doborăți! improvizează el, râzând. 

— Bravo, colega! îi spune profesorul, bătându-l 
prieteneşte pe umăr. Şi-acum, să vă văd ce puteţi la suta 
de metri! 

lonică, împreună cu câţiva băieţi, se îndreaptă spre 
pista de alergări. 


60 


George Şovu 


În acest moment, Mihai ciuleşte urechile. Îi atrage 
atenţia lui Adrian. Amândoi rămân în urma colegilor şi 
ascultă contrariaţi... 

Dinspre clădirea liceului, se aude, cântată la chitară, o 
melodie „folk”, ca o caldă chemare spre o lume de vis. 

— Ce e asta? întreabă curios Mihai. Adrian ridică din 
umeri. Şi, stăpâniţi de aceeaşi curiozitate, cei doi băieţi o 
pornesc, tiptil, tiptil, spre intrarea din spatele liceului, 
ferindu-se să nu fie observați de profesor. 

De undeva, din apropiere, unde fetele din clasă joacă 
volei, Dana îi observă. Aude şi ea melodia. Se hotărăşte 
pe loc să-i ceară voie profesoarei să lipsească vreo câteva 
minute. Aceasta acceptă. Fata se grăbeşte să-i ajungă din 
urmă pe băieţi... 

Acum urcă, toţi trei, scările, atraşi ca de un magnet de 
virtuozitatea interpretării melodiei ce răzbate discret 
dinspre coridorul pe care se află şi clasa lor. Se apropie 
din ce în ce mai nedumeriţi, constatând, până la urmă, că 
şuvoiul acela delicat de cântec frumos izvora chiar din 
clasa a XIl-a A. Mihai deschide uşa. In sală, sprijinit de 
catedră, cu faţa spre fereastră, Radu, noul lor coleg, 
cântă, aplecat peste chitara lui Adrian. E absorbit de 
melodia căreia îi dă viată. 

— la te uită! spune Dana, în şoaptă. 

— Să ştii că e bun! completează Mihai. 

— Ce „bun”, e nemaipomenit! Voi n-auziţi? se 
entuziasmează Adrian. 

Şoaptele colegilor îi atrag atenţia. Radu se-ntoarce şi, 
văzându-i, întrerupe cântecul, stânjenit. 

— Adriane, iartă-mă! spune el, arătând spre chitară. 
Plângea după tine şi i-am ţinut puţin de urât... Tot mă-n- 
voisem de la sport. 

— Şi pe noi ne laşi să facem film de aventuri! exclamă 
Dana. 

— Nu înţeleg! răspunde Radu. 

— Nici nu trebuie - adaugă fata, enigmatic. Important e 
cântecul! 

61 


Liceenii rock'n' roll 


18 


— Să-l schimb pe Adrian cu Radu? Acum? înaintea 
concursului? întreabă Mihai cu mirare şi oarecare 
revoltă... Şi coeziunea despre care vorbeai? Cu ea ce fac? 

— O faci! îi răspunde Dana apăsat. Cu condiţia ca Radu 
„să tragă” şi tu să vrei! 

— Adică mă suspectezi că... 

— Nu te suspectez de nimic, Mihai - precizează fata. 
Dar de ce nu recunoşti că Radu e mai bun? 

— Nu sunt convins! spune el frământat. 

— Atunci, să-i ascultăm pe amândoi! 

— Asta ne mai trebuie: concurs şi între noi! 

— De ce nu? Concurs şi între noi!... 

Replicile, căzând rapid, ca o minge de ping-pong, ce se 
izbeşte de masa dură, când de-o parte, când de cealaltă a 
fileului, plesnită cu sete de cei doi adversari, şi-au stins 
ecoul... Dana şi Mihai păşesc tăcuţi pe aleea principală a 
parcului din apropierea şcolii. Trec pe lângă bătrânelul- 
fotograf care, reapărut, acum, în primăvară, şi-a fixat, din 
nou, aparatul său cu trepied aici, în capătul aleii, şi îşi 
invită clienţii cu aceeaşi formulă: „O fotografie la minut! 
Poftiţi! O fotografie la minut! Durează toată viaţa!... Toată 
viaţa!”... 

Şi-aduc aminte de fotografia lor, făcută, în toamnă, cu 
câteva luni în urmă. Îşi zâmbesc... 

„Poftiţi! O fotografie la minut! Durează toată viaţa!” 
repetă bătrânul, ca un automat. 

— Cum zboară timpul! reflectează Mihai cu un glas care 
parcă, dintr-o dată, a atins - în ani - pe cel al fotografului. 

— în poza noastră însă va rămâne mereu tânăr - replică 
Dana. „Durează toată viaţa”, n-ai auzit?... 


62 


George Şovu 


Acum gândurile amândurora vibrează în jurul aceloraşi 
realităţi. Trecuseră câteva luni de când „găsiseră” 
melodia. |n toamnă au repetat o vreme, la sfârşitul 
trimestrului au dat un spectacol, apoi încă unul, şi încă 
unul, şi toţi cei care i-au ascultat au rostit, fără rezerve, 
cuvinte de laudă despre „Liceenii rock 'n’ roll”. În ultimul 
timp însă, prinşi cu atâtea probleme ale şcolii - cu teze, 
cu extemporale, cu pregătirea pentru bacalaureat -, 
împinseseră pe planul al doilea problemele orchestrei. 

Dar iată că timpul „nu mai are răbdare”. O dată cu 
sosirea primăverii, se apropie şi concursul... 


19 


În sala de festivități, membrii formaţiei se află într-o 
dispută aprinsă. 

— Ce să mai lungim vorba - spune Şerban -, amândoi 
au cântat bine... Dar, nu ştiu cum să spun, Radu are 
parcă mai multă căldură... 

— ... Şi nuanţează cu mai multă fineţe! intervine Geta. 

Îmbufnat, Mihai stă pe scaun şi face eforturi să-şi 
stăpânească frământarea de care este cuprins, în timp ce 
lonică, lângă toba lui, trage cu coada ochiului spre Geta, 
de parcă ar suspecta-o că-l susţine anume pe Radu, spre 
a-l impune ca membru al orchestrei... 

Căci, până la urmă, se ajunsese la o confruntare pe 
faţă între Radu şi Adrian. Confruntarea abia se 
consumase, iar acum se delibera, colegial, de faţă cu cei 
doi. 

— Adriane, să nu te superi - revine Şerban -, suntem 
între noi... Şi n-are rost să ne furăm căciula! 

— lonică, tu ce părere ai? îl provoacă Geta pe baterist. 

Luat prin surprindere, compozitorul se foieşte, neştiind 
ce să răspundă. Până la urmă se hotărăşte: 


63 


Liceenii rock'n' roll 


— Eu... eu zic că amândoi sunt la fel de buni! afirmă 
nesigur, bâlbâit. 

— Şi care e mai bun dintre ei? îl întreabă, de data 
aceasta, Dana, zâmbindu-i. 

— Uite ce e, Dana, pe mine să nu mă iei cu d-alde 
astea... Eu mă abţin! Asta e părerea mea! încheie lonică, 
izbind în tobă... 

Mihai e gata să facă explozie, dar, încă o dată, se 
stăpâneşte... Nu-i plăcea deloc că ajunseseră până aici, 
dar Dana nu-l-ascultase, ea impusese confruntarea. lar 
acum voia neapărat să hotărască şi alegerea... lui Radu. 
Simţea asta, o ştia! 

— Vă certaţi degeaba, intervine, în acest moment, 
Radu. Eu am venit aici şi am cântat, fiindcă mi-a cerut-o 
Dana. Şi cu asta - punct! Pentru că - vă spun şi vouă ceea 
ce ei i-am spus deja: eu cânt doar aşa... pentru plăcerea 
mea. Eu n-am experienţa lui Adrian, n-am cântat în nici o 
formaţie, nu m-am urcat niciodată pe scenă - în cadrul 
vreunui spectacol... 

— Mihai, astăzi m-am convins definitiv că Radu e mai 
bun decât mine! Să rămână el! rosteşte Adrian, apăsând 
pe fiecare cuvânt. Nu-mi este uşor, dar interesul şcolii 
trebuie să fie mai presus de orice! 

— Eu îmi menţin părerea: nu sunt de acord! replică, 
hotărât, Mihai. 

În această clipă, Dana îl fulgeră cu ochii şi coboară, în 
grabă, de pe scenă. Când aude uşa sălii închizându-se cu 
zgomot în urma ei, şeful orchestrei tresare. 

— Pentru astăzi am terminat! le spune el celorlalţi şi se 
îndreaptă cu paşi grăbiţi spre ieşire. 

— Dana, Dana, strigă Mihai, alergând după ea pe 
coridorul pustiu. 

Fata încetineşte pasul, fără să-l privească. 

— Pentru tine formaţia asta nu înseamnă nimic? o 
întreabă când ajunge lângă ea. 


64 


George Şovu 


— Ce vrei să spui? îi răspunde, oprindu-se şi privindu-l 
în ochi. 

— Că eu am investit suflet aici şi din suflet nu poţi să 
arunci aşa, oricum... Cu Adrian lucrez cot la cot de doi 
ani... Ştii ce muncă, ce zbucium înseamnă asta? 

Dana se gândeşte o clipă, apoi, începând să coboare 
scările liceului, unde se aflau acum, îi răspunde: 

— Bineînţeles că ştiu. Dar nu trebuie, sper, să te 
lămuresc că un lucru bun nu se poate face decât cu 
oameni pe măsură! lar Radu e mai bun decât Adrian! îmi 
pare rău... şi ou (in la el, dar mai mult ţin la adevăr. Tu de 
ce te încăpăţânezi? N-avem cu toţii acelaşi scop? 

Mihai, care mersese cu ochii în jos, o priveşte acum 
lung, fără să-i răspundă imediat... 

— Să zicem că Radu e mai bun - recunoaşte el, în 
sfârşit. Dar ce siguranţă am eu că e şi un om serios, că n- 
o să ne dea cu tifla tocmai când o să fim cu inima în 
gât?!... Adrian ştiu cât poate şi cât dă. Pe el pot conta!... 
Şi-n afară de asta - ţi-am mai spus - e şi o chestiune de 
suflet. O lume fără de suflet... e o lume pustie! Pe mine 
mă sperie!... Asta e „încăpăţânarea” mea! 

— În tine vorbeşte acum prietenul şi nu şeful acestei 
formaţii, aşa cum s-ar cuveni! îi retează Dana efuziunea 
sentimentală. 

— lar la tine numai logicul, raţionalul... care usucă! 
Numai şahul acela al tău e de vină, el te-a deformat. Am, 
uneori, impresia că cei din faţa ta nu sunt oameni, ci... 
pioni pe-o tablă de şah... Ca acum, de exemplu! 

Dana rămâne înmărmurită... 

— Mihai, crezi cu adevărat asta despre mine? îl 
întreabă fata privindu-l în ochi şi aşteptând ca el să nege. 

— Da, cred! răspunde băiatul răspicat. 

— După tot ce-a fost între noi?! 

Mihai tace, uitându-se în altă parte. 

Chipul îmbujorat al Danei se albeşte dintr-o dată. 

— Atunci... nu mai avem ce ne spune! îmi pare rău, 
şopteşte cu durere în glas şi aleargă spre un troleibuz, 

65 


Liceenii rock'n' roll 


care tocmai se oprea în staţia din faţa lor. Se urcă în 
maşină, fără să se uite înapoi. Troleibuzul porneşte. Un 
stol de umbre fâlfâie peste obrajii băiatului... 


20 


De la tramvai până la blocul în care locuieşte nu sunt 
decât câteva sute de metri. Dana parcurge distanţa cu 
paşi îngreunaţi, de parcă ar fi îmbătrânit cu douăzeci de 
ani. Când ajunge în părculeţul din faţa clădirii, simte acut 
nevoia să se aşeze pe ceva, parcă n-o mai ţin picioarele. 
In apropiere se află banca şi masa construite de nenea 
Dragoş, „bătrânul” de la care ea învățase să joace şah... 

„Ce bine ar fi fost să-l fi găsit aici - îşi spune fata mi-aş 
fi luminat sufletul în zâmbetul lui cald şi bun!...” 

Dana îşi aminteşte că aşa o întâmpina întotdeauna... 
Oricât ar fi fost de preocupat sau de supărat chiar, când o 
vedea, peste faţa lui înflorea, pe loc, o lumină: 

„Dănuţă scumpă! îi striga, întinzând braţele spre ea şi 
cuprinzând-o la piept... Apoi, în timp ce-o săruta pe frunte 
şi-i mângâia părul, strecura în grabă mâna într-un 
buzunar şi-i oferea „ciocolata ei preferată” - cu alune 
întregi..., pe care o avea totdeauna pregătită. 

„Ce mai face micuța mea campioană? o întreba, în 
continuare, ce note a mai luat astăzi?...” 

Dana se aşeza lângă el, îi mulțumea pentru ciocolată şi, 
în timp ce se şi apuca s-o ronţăie, stăteau de vorbă, îşi 
spuneau fel de fel. „Bătrânul” şahist n-avea copii şi se 
uita la ea ca la propria lui fiică. 

„Să nu vă supăraţi - le-a spus, într-o zi, părinţilor Danei 
-, o mai răsfăţ şi eu, ce să fac?!... Mi-e aşa de dragă!...” 


Fata izbucneşte în plâns. Nu-l crede pe Mihai. Nu poate 
să creadă că aceasta este părerea lui despre ea. „Şi, 


66 


George Şovu 


totuşi, vorbele îi erau atât de încrâncenate! se gândeşte. 
Inseamnă că un anume adevăr tot se află în fiinţa lor!” 

Şi de-aici începe îndoiala, pornesc frământările... 

Nu de puţine ori în viaţă ajunsese la un asemenea prag 
mişcător, al nesiguranţei. Dar, de fiecare dată, se căznise 
să-l măsoare singură şi să treacă peste el numai cu 
puterile ci. Hotărârea aceasta o luase când avea 
unsprezece ani... 


* 


Era primăvară, ca acum. Şi, într-o zi, n-a venit la timp 
de la şcoală. Invăţa după-amiaza... Trecuse o oră, 
trecuseră două. Mama începuse să se agite. Era singură 
acasă. Tatăl se afla într-o delegaţie, în provincie. Copiii 
din bloc, care învățau împreună cu Dana, nu putuseră să 
spună precis ce s-a întâmplat cu ea. „A ieşit pe poartă şi 
apoi n-am mai văzut-o!” rostise un băieţel, dintr-o clasă 
paralelă. 

Mama Danei s-a repezit atunci până la şcoală. Cursurile 
se terminaseră de mult. „A plecat! i-a spus profesoara de 
serviciu, care-o cunoştea pe fetiţă. Sigur a plecat! M-a 
salutat când a trecut pe lângă mine, eram la poartă, 
tocmai îi supravegheam când ieşeau!”... 

„Unde o fi, unde o fi? se întreba mama disperată. Precis 
i s-a întâmplat ceva... Unde s-o caut, la spital, la poliţie?” 
Alerga pe stradă, derutată, gândindu-se unde să se ducă 
mai întâi... Şi-atunci a văzut-o venind printre blocuri. 
Călca agale şi gânditoare. Părea, totuşi, bucuroasă. 

— Dana! a ţipat mama, în clipa în care a zărit-o. 

Fetiţa a tresărit şi, după câteva secunde, a început să 
alerge spre mama ei. 

— Te rog să nu te superi..., a apucat să spună când s-a 
apropiat, dar potopul de vorbe ce-a acoperit-o i-a 
sugrumat propriile cuvinte, pe care ar fi dorit să le 
exprime. Cele ale mamei, rostite cu ton înalt, în plină 


67 


Liceenii rock'n' roll 


stradă, o loveau direct în creier şi în suflet, parcă... „Nu ți- 
e ruşine? Vrei să mă omori? Unde ai fost? Te-aştept de 
mai bine de două ore, te caut ca o disperată şi ca o 
caraghioasă, iar tu baţi străzile ca o haimana... Unde ai 
fost?”... desluşea fetiţa frânturi din acea avalanşă ce-o 
cuprinsese ca-n mijlocul unor flăcări... De fapt, flăcările 
veneau nu numai de la vorbe, ci şi de la palmele pe care 
le primise şi le mai primea peste obraji... 

Înmărmurită de această atitudine a mamei, fata n-a 
mai apucat să răspundă decât că a fost „la o colegă 
bolnavă”!... 

— La o colegă bolnavă? a ţipat din nou mama, două ore 
„la o colegă”, iar de mine nu-ţi pasă... şi, în timpul acesta, 
prinzând-o energic de mână, a smucit-o şi a pornit cu ea 
spre casă... 

— Mamă, te rog să mă ierţi! a exclamat fetiţa, alergând 
pe lângă femeia care, călcând cu paşi mari, de om 
disperat, aproape că îşi târa copilul după sine... Şi, abia 
atunci simțind parcă usturimea palmelor, Dana începu să 
plângă. 

— Îndrăzneşti să plângi? şi-a repezit mama din nou 
vorbele. Pe lângă chinul prin care am trecut eu, suferinţa 
ta nu e nimic. Încetează imediat! Din ochii fetei, 
pârâiaşele fierbinţi au început să curgă şi mai tare. 
Înduioşată, femeia o strânge la piept şi începe să plângă 
şi ea..., de uşurare... 

— Mamă - spune fata printre suspine -, iartă-mă, te 
rog... Îmi pare rău... Dar să ştii, Liana e tare bolnavă... Eu 
cred că o să moară!... 

— Cine e Liana? se îngrijorează, din nou, femeia, 
ştergându-şi obrajii. 

— Colega mea, nu ţi-am spus?!... 

— Şi ce are, de ce e bolnavă? 

— Nu ştiu, tuşeşte rău, se-neacă şi are febră... Cred că 
a răcit... 

— Şi părinţii? 


68 


George Şovu 


— Mama e tot bolnavă, e la spital, a făcut o operaţie. 
lar Liana vedea şi de fraţii ei mai mici, tată n-au, a murit 
într-un accident... 

— Cum, fata e singură şi bolnavă? Şi tu de ce n-ai 
spus? De ce nu mi-ai dat telefon? 

— N-au telefon..., iar de spus..., când să-ţi spun?... 


* 


Peste o jumătate de oră, mama Danei era la acea fetiță 
acasă, la Liana. A luat-o cu maşina şi-a dus-o la spital. A 
internat-o. lar timp de o săptămână, cât au lipsit şi fata, şi 
mama ei, cei doi fraţi ai Lianei şi-au schimbat locuinţa: 
mama Danei, care tocmai îşi luase câteva zile de 
concediu, i-a adus în propriul ei apartament şi i-a îngrijit... 

Apoi, lucrurile au intrat în normal... 


Străduindu-se să-i înţeleagă disperarea prin care 
trecuse şi ţinând seama şi de felul în care se purtase 
imediat după aceea, sigur că Dana îşi iertase mama 
pentru purtarea ei de-atunci. Dar momentul acela 
îngrozitor, în care fusese lovită, nu-l putea uita. El reînvia 
în fiinţa ei, cu povara-i de umilinţă şi de durere, ori de 
câte ori viaţa o mai „plesnea4* pe nedrept cu câte un vârf 
de bici. Şi-atunci, în mod aproape curios, îşi simţea, dintr- 
o dată, drumul nesigur sub picioare. .. Nu discutase cu 
nimeni despre aceasta, în afară de „nenea Dragoş”. El îi 
spusese că „singurul izvor al puterii de a rezolva aşa 
ceva, ca şi atâtea altele - asemănătoare sau nu - se află 
doar în noi!”... 


Fata îşi sondează, din nou, „izvorul” miraculos, pentru 


ca, oglindindu-şi chipul în el, să izbutească să treacă încă 
o dată peste un prag de îndoieli şi de suferinţă... 


69 


Liceenii rock'n' roll 


21 


Intrând în apartament, Dana se opreşte o clipă în fața 
oglinzii din hol, controlându-şi ţinuta şi înfăţişarea. 

Tocmai atunci mama iese din bucătărie. O observă. 

— Sărut mâna - spune fata, dând să intre în camera ei. 

— Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva? o întreabă, 
apropiindu-se şi cercetând-o mai îndeaproape. 

— Nimic, ce să fie?! 

— Tu ai plâns! constată mama îngrijorată. E ceva rău la 
şcoală? 

— Nu, mamă, ţi-am spus, nu e nimic. Nu te nelinişti... 

— Mihai?!... 

Dana intră în camera ei, fără să mai răspundă. 

După câteva clipe, în care a rămas pe gânduri, femeia 
se întoarce în bucătărie... 

In cameră, fata dă cu ochii de tabla de şah, pe care 
piesele sunt aşezate ca într-o partidă întreruptă... 

Se apropie... Face o mutare, apoi, după o clipă de 
gândire, le seceră pe toate cu mâna, măturându-le din 
faţă. 

Prin uşa întâmplător rămasă întredeschisă, mama o 
priveşte mută, din pragul bucătăriei. Şterge, absentă, cu 
prosopul o farfurie pe care o are în mână. 

Dana se aşază la masa de lucru. Ochii cercetează acum 
fotografia făcută în parc, împreună cu Mihai, aflată pe o 
etajeră de-alături. O priveşte lung, în timp ce în suflet îi 
răsună vocea caldă a bătrânului fotograf din Cişmigiu: „O 
fotografie la minut!... Durează toată viaţa!... Poftiţi!... 
Durează toată viaţa!”... 

O ia, îşi trece uşor degetele peste cele două chipuri, 
parcă a mângâiere, apoi o aşază în sertarul biroului, pe 
care-l mângâie încet, ca şi cum ar închide acolo, pentru 
totdeauna, un vis de lumină. În acest timp, lacrimi mari, 
de durere, i se preling pe obraz... Un zgomot de farfurie 


70 


George Şovu 


spartă îi atrage atenţia, făcând-o să tresară. Se ridică şi 
închide complet uşa de la cameră... 


22 


Când deschide uşa apartamentului în care locuieşte, 
Geta dă cu ochii de tatăl său, arhitectul. E livid. 

— Ce e cu tine, ţi-e rău? îl întreabă fata, îngrijorată. 

Ducând un deget spre buze, tatăl îi arată că nu trebuie 
să facă zgomot. 

— Dar ce e, domnule, ce s-a-ntâmplat? insistă Geta, de 
data aceasta în şoaptă. 

— E doctorul aici! îi e rău mamei! 

— Cum aşa? Ce-a păţit? 

— S-a supărat c-ai întârziat... | s-a făcut rău... Inima! A 
leşinat... Am chemat „Salvarea”! Doctorul i-a făcut o 
injecție şi-acum se pare că s-a mai liniştit. 

Fata rămâne înmărmurită. Se apropie de dormitorul 
părinţilor, păşind în vârful picioarelor. Uşa era deschisă. 
Geta Ne opreşte, privind cum doctorul, un bărbat 
agreabil, cu barbă, termină de luat tensiunea bolnavei... 

Deşi se stăpâneşte, profesional pare îngrijorat; mama 
Getei, cu ochii pe jumătate închişi, ar vrea să-l întrebe 
ceva, dar medicul îi face semn să stea liniştită. Punându- 
şi apoi stetoscopul la urechi, începe să-i asculte inima... 

Fata ar vrea să intre, dar tatăl său o opreşte. 

— Du-te la tine în cameră! îi spune. 

— E grav, domnule doctor? întreabă mama, cu voce 
stinsă. 

Medicul evită să dea un răspuns direct: 

— Aţi scăpat ca prin urechile acului - spune el, în timp 
ce se apucă să scrie o reţetă. Dar să ştiţi că, dacă nu 
eliminaţi din viaţa dumneavoastră orice stres, orice 
supărare, riscaţi, oricând, un infarct!... V-am prescris aici 
o serie de medicamente, de care aveţi nevoie. Vă rog să 


71 


Liceenii rock'n' roll 


le luaţi cu regularitate, chiar dacă vă veţi simţi mai bine - 
şi vă veţi simţi, bineînţeles!... Mai presus de orice însă, nu 
uitaţi că, pentru inimă, cel mai eficace medicament este 
liniştea! 

Doctorul îşi strânge trusa, salută şi se îndreaptă spre 
ieşire... În hol, îl întâmpină tatăl: 

— S-aveţi grijă de dânsa! Nu e glumă! spune omul 
îmbrăcat în alb. 


În timp ce arhitectul îl conduce spre uşă, în dormitor, 
mama răsuflă uşurată. Are o mină veselă. Dă să se ridice 
din pat şi să-şi aprindă o ţigară. Simţind că Geta intră în 
dormitor, aruncă repede ţigările şi se întinde înapoi în 
pat. 

— Mamă, cum te simţi? o întreabă fata îngrijorată, 
luându-i mâna şi mângâindu-i-o cu un gest tandru. 

— Acum mi-e mai bine! răspunde actriţa cu glas şoptit. 

— Te rog să mă ierţi... lartă-mă că te-am supărat... Imi 
pare foarte rău..., se căinează Geta, cu lacrimi în ochi. 

— Lasă, lasă! O să-mi treacă! Nu-i nimic! o linişteşte 
mama... 


23 


După plecarea Danei din staţie, Mihai rămăsese ca 
paralizat. Trecuseră câteva minute, iar el mai privea încă 
în urma troleibuzului. Nu-i venea să creadă... Cum fusese 
în stare să-i spună aşa ceva?... Că „e uscată” pe 
dinăuntrul!... 

Şi-acum ce-o să facă? Dana era o parte din viaţa lui... 
Cum să trăiască fără ea? Luptase atâta ca să ajungă până 
aici: doi ani întregi! Doi ani, pe care astăzi îi aruncase pe 
fereastră cu nişte vorbe pripite. „Hm! Ce-o să se mai 


72 


George Şovu 


bucure Şerban!” îşi spuse, pornind, fără nici o ţintă, din 
scuarul în care se afla staţia... 

O vreme a rătăcit fără să ştie măcar pe ce străzi a 
trecut Mersese aşa, într-aiurea: înainte, la stânga, la 
dreapta, iar înainte.... De vreo două ori, paşii l-au dus 
până în apropierea blocului Danei, pe care îl cunoştea 
foarte bine. Se oprise însă la o distanţă oarecare, aşa ca 
nu cumva să fie observat. Stătuse câtva timp, de fapt se 
învârtise printre blocurile din jur. Ajunsese, la un moment 
dat, în apropierea „băncii lui nenea Dragoş”. Stătuse şi el 
de câteva ori pe ea. Dana îi povestise totul... „Ce 
frumoasă e banca aceea! auzi şoapta unui gând. Dar, 
uite, acum stau acolo două bătrâne; sporovăiesc... şi 
croşetează...” 

Apoi plecase... Ajunsese până în Cişmigiu. Bătrânul 
fotograf nu mai era. Işi strânsese aparatul şi probabil că 
plecase şi el acasă... 

La internat, lonică şi Adrian s-au repezit asupra lui. 

— Unde umbli, domnule? l-a apostrofat lonică. Te-am 
aşteptat toată după-amiaza... Ai rămas şi nemâncat... 

Apoi, văzându-l atât de trist, l-au luat mai cu binişorul. 

— la spune, ce e cu tine? Te-ai certat cu Dana? 

— Am terminat cu Dana! răspunde Mihai cu o voce de 
mormânt. 

— Hai că suntem mari, fratele meu, până nu intrăm noi 
cu oiştea-n gard - câte unul, câte unul - nu ne lăsăm! 

— Ai fost un prost! De ce trebuia să te cerţi cu Dana 
pentru mine?! Ti-am spus clar: Radu e mai bun! intervine 
Adrian cu hotărâre, deschizând, în clipa următoare, uşa 
spre a ieşi din cameră. 

— Adriane, te-ai făcut băiat mare! Te felicit! exclamă 
lonică. Eu n-aş fi avut, mă, curajul să recunosc că altul e 
mai bun ca minel!... 


Se gândea aproape în fiecare clipă la ea şi, numai 
gândindu-se, se simţea fericit. Orice ar fi făcut: rezolvând 
probleme de matematică, învățând la fizică, 

73 


Liceenii rock'n' roll 


răspunzându-i lui Isoscel, ori stând de vorbă cu Socrate, 
cu directorul, dar mai ales cântând la chitară, Mihai se 
gândea la ea, la Dana. Imaginea fetei, cu zâmbetul acela 
al ei - frumos şi mirat, în acelaşi timp - din clipa în care a 
înţeles că e/ îi pusese, timp de aproape doi ani, flori în 
bancă, plutea peste realitatea oricărei clipe - de faptă sau 
de vis -, plutea şi-i încălzea inima, făcându-l mai 
încrezător în viaţă. Această stare de bucurie tainică, 
generată de cineva care face parte din tine şi care se 
constituie ca o vatră de puteri la care poţi apela oricând - 
pentru regenerare - în clipele fără de soare ale vieţii tale, 
Mihai o mai trăise doar când era mic - datorită aceleia ce-i 
dăduse viaţă şi pe care o iubise atât de mult... 

Sigur că nu spera ca Dana să simtă acelaşi lucru pentru 
el, să-l... (aproape că se sfia să pronunţe cuvântul) 
iubească tot atât de mult, dar asta nu-l interesa neapărat, 
de fapt nu voia să-şi pună o asemenea problemă (mai 
degrabă s-o cerceteze, că - de pus - şi-o pusese el, de mai 
multe ori)... 


Între imaginile care îi mângâiau ochii în fiecare seară, 
înainte de a adormi - un fel de „Noapte bună!”, şoptit cu 
multă afecţiune de către cineva -, se aflau cele din 
momentele în care Mihai o sărutase pentru prima dată pe 
Dana, iar ea, la despărţire... 


„„„ Se întâmplase în seara zilei în care sfârşiseră clasa a 
X-a. Fuseseră şi ei, împreună cu ceilalţi, la nea Pândele, la 
spital... Şi, după ce s-au asigurat că bătrânul lor portar 
„este în afară de pericol”, s-au împrăştiat care-ncotro... 

Mihai o pornise cu Dana de mână să-i arate parcul prin 
care „se plimbase” cu ea... In toate visurile lui de până 
atunci. De fapt, acela, parcul din vis, nu era neapărat unul 
din Bucureşti. Mai degrabă semăna cu cel din grădina 
şcolii din satul său, prin care aveau să se plimbe puţin 
mai târziu, când au făcut excursia aceea nemaipomenită 


74 


George Şovu 


şi când ei - Mihai şi Dana - au alergat - cu paşii şi cu 
sufletul - prin murmurul de unde ale pârâului ce înconjura 
grădina şcolii şi satul, pe-o parte, au alergat ca să prindă 
şi să ducă mai departe, ca-ntr-o ştafetă fermecată, 
luminile de gând şi de regească simţire din armoniile 
unora dintre versurile eminesciene, trimise de cei doi 
tineri, acum, în lume, în căuşul imaculat al unor bărcuţe 
de hârtie, bărcuţe... de noroc... 

Parcul în care au ajuns era mare, avea atâtea flori şi un 
lac minunat, pe marginea căruia sălcii bogate, cu plete 
lungi, ca nişte lacrimi de fericire, ocroteau şoapte şi 
gesturi tandre ale unor îndrăgostiţi, ori mângâiau, 
răcorindu-le cu legănarea lor, gânduri încrâncenate ale 
unor însinguraţi ce-şi căutau liniştea ori visau, poate, la 
norocul unui zâmbet frumos, care să le apară cine ştie de 
unde. 

Când plimbarea le-a ostenit paşii, s-au aşezat şi ei pe 
una dintre aceste bănci... 

Mihai o privea, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru 
prima dată. Era aproape mirat că o găseşte exact cum se 
afla în fiinţa lui, cu fiecare frântură de stea de pe chipul 
ei, din ochii ei, din zâmbetul cald şi bun al sufletului ce-i 
tremura acum pe buzele ca petalele trandafirului - simbol 
primit, în dimineaţa aceea, de el din mâna fetei... 
Tremurau amândoi când şi-au apropiat feţele şi când, 
sfioase, buzele s-au întâlnit... 

Atunci i-a povestit despre mama lui, despre bunicul, 
despre tatăl care îşi măsura viaţa după vârstele 
locomotivelor pe care le condusese... lar la despărţire, în 
apropierea blocului Danei - se înserase bine şi nimeni nu-i 
vedea - fata s-a înălţat puţin, ca o balerină ce se 
pregăteşte să facă o piruetă, a întins mâna şi, dându-i 
deoparte pala castanie ce-i străjuia parcă ochii, i-a 
mângâiat fruntea şi, aplecându-i capul, i-a sărutat tandru 
fiecare pleoapă. Apoi, i-a zâmbit şi a plecat... 

„Ce minune de fată! îşi spusese Mihai, întorcându-se la 
internat. Şi cât de deosebită pare faţă de altele!”... 

75 


Liceenii rock'n' roll 


Şi, în clipele acelea, îşi adusese aminte despre ceea ce 
îi povestise cândva Adrian, despre ce „păţise” acesta în 
prima lor vacanţă de liceeni, când ei - Mihai şi lonică - 
fuseseră nevoiţi să tocească pentru corigenţă la Isoscel... 


* 


„Păţanie frumoasă, bătrâne, dar care, ce mai, m-a scos 
din ţâţâni!”... 


Adrian era cel mai mare dintre cei cinci copii ai unei 
familii de ţărani dintr-un sat din Moldova. Ceilalţi patru se 
împărţiseră: doi băieţi, două fete, sosiți pe lume la câte 
doi ani unul după altul, mai întâi fetele, apoi băieţii. Cel 
mai mic se afla acum în clasa a doua. Odată, în clasa a 
VIll-a, participând la un concurs al copiilor şi câştigând 
premiul | (un concurs pe probleme de istorie - parcă 
spunea), Adrian a primit în dar o chitară şi, de-atunci, a 
învăţat să cânte la ea. 

In vacanţa de după clasa a IX-a, părinţii i-au dat voie să 
se ducă şi el vreo săptămână la o rudă de-a tatălui, dintr- 
un orăşel nu prea îndepărtat de sat. S-a dus şi-a fost 
foarte bucuros, pentru că ruda aceasta (era unchiul lui 
Adrian, de fapt, frate cu tatăl său) avea un băiat exact de 
vârsta lui, văr primar, cum ar veni. Fiind inginer silvic, 
unchiul i-a dus pe ei doi - pe Adrian şi pe vărul său -, în 
săptămâna aceea, la o cabană frumoasă, construită la 
poalele unei păduri. l-a dat în primire cuiva să aibă grijă 
de ei... 

Nu era prea multă lume la cabană, fiindcă se afla într-o 
zonă mai sălbatică. Veneau unii turişti, se opreau pentru 
o noapte, cel mai adesea, pentru o zi-două, şi-apoi 
plecau. In săptămâna aceea însă, nu ştiu cum se făcuse 
că cele vreo zece camere ale cabanei erau pline. Intr-una 
dintre ele - ceva mai mică - locuiau ei. Se nimerise ca 


76 


George Şovu 


printre locatarii ceilalţi să fie şi oameni cu copii - vreo 
patru băieţi şi două fete -, cu toţii mai mici, până în 
clasele a V-a, a Vl-a, atât!... 

lată că, în penultima zi a şederii lor la cabană, a sosit 
aici un bărbat de treizeci şi cinci-patruzeci de ani, om 
distins, bine făcut, despre care a aflat că este inginer, 
director al unei mari întreprinderi industriale dintr-un alt 
oraş decât cel în care locuia vărul lui Adrian. 

Directorul, aflat într-o vacanţă de câteva zile, era 
însoţit de fiica sa, în vârstă de paisprezece ani, proaspăt 
intrată în liceu. 

„Şi fata, şi fata cum era?” a întrebat lonică, frecându-şi 
palmele de curiozitate (asista şi el la povestire). 

„Măi, fraţilor, exclamase Adrian - frumoasă, s-o bei într- 
un pahar cu apă!” 

„Excelent! Bravo! Bravo! Şi? a continuat lonică, mi- 
nchipui că, plin de inițiativă - cum eşti tu -, n-ai scăpat 
prilejul «s-o pui în temă», să-i arăţi frumuseţile 
împrejurimilor. ..” (Fotbalistul îl lua, de fapt, peste picior 
pe Adrian, făcând aluzie la timiditatea exagerată a 
acestuia, atunci când era vorba de fete.) 

„Ei, tocmai aici se află tot şarmul poveştii, că n-a fost 
nevoie de «iniţiativa» mea - a continuat eroul... A avut 
fata destulă şi o să râdeţi - cu mine, nu cu verişorul meu, 
care, trebuie să recunosc, e un tip de tot interesul!” 

„la uită-te la el, norocosul! Ce zici, Mihai?” 

„Păi, ce să zic - a răspuns Mihai -, aştept s-aud 
«păţania» şi mai ales de ce «l-a scos din ţâţâni»... Aşa că 
lasă-l în pace, iar tu, Adriane, taie-i coada, că mă 
grăbesc!” 

„Pe scurt, fraţilor, a continuat Adrian, fata - Monica se 
numeşte - a pus ochii pe mine. (Jucam remi cu lulian, cu 
vărul meu, şi cu două fetiţe.) A dat-o pe una la o parte (a 
rugat-o, chipurile, să-i cedeze ei locul) şi, după vreo 
jumătate de oră (nu cred să fi trecut mai mult) a exclamat 
că «s-a plictisit» şi că, dacă eu n-am nimic împotrivă, ar 
dori să se plimbe cu mine! Dar, când a zis «vreau» - adică 

77 


Liceenii rock'n' roll 


«vreau să mă plimb!» m-a şi prins de mână şi s-a 
îndreptat cu mine spre pădure. (Tatăl ei se afla la barul 
din cabană, bea ceva.)” 

„lar bietul de tine ai băgat-o pe mânecă, aşa-i?” - s-a 
auzit, din nou, glasul lui lonică. 

„De data aceasta, nu eşti departe de adevăr! a 
recunoscut Adrian... 

Ceilalţi ne-au urmărit cu privirea până în marginea 
pădurii. Îi auzeam parcă chicotind în spatele nostru, deşi, 
întorcând capul de câteva ori, am văzut că nu se 
mişcaseră de la locurile lor... 

Pentru mine însă, primul şoc fusese alegerea: de ce pe 
mine şi nu pe vărul meu - băiat înalt, arătos? mă 
întrebam... In al doilea rând, după vreo douăzeci de paşi, 
m-a luat de braţ, s-a apropiat mult de mine - parcă nu 
mai avea cum să meargă decât lovindu-se de piciorul 
meu - şi m-a întrebat: «Ţi-e frică?» Probabil că tremuram, 
naiba ştie!...” 

„Dar i-ai răspuns pe loc, bărbăteşte: «Mie?»,„ l-a 
ironizat, iarăşi, lonică. 

„Nu chiar aşa, măi «expertule», dar i-am dat să 
înţeleagă că eu, de pădure şi de jivinele ce, uneori, 
mişună prin împărăţia ei, nu mă tem... 

A râs şi, după câţiva paşi pe care i-am mai făcut, când 
umbra mai întunecată a primilor copaci ne-a luat în 
stăpânirea şi în ocrotirea ei, s-a oprit, s-a întors spre 
mine, s-a prins cu mâinile pe după gâtul meu şi m-a 
sărutat direct pe gură, ţinându-mi buzele sub apăsare 
secunde întregi, până ce a trebuit să mă îndepărtez, ca să 
pot respira...” 

„Ce zici de asta, Mihai?” a întrebat lonică pe un ton de 
seriozitate care aproape că nu-i stătea bine. 

„Eu cred că a vrut să facă pe teribila!... Să-l dea gata, 
dintr-o mişcare, pe bietul Adrian al nostru... „ 


78 


George Şovu 


„Teribilă-neteribilă, să ştiţi că fata m-a mai pupat, timp 
de vreo jumătate de oră, de zeci de ori, până ce am simţit 
că... mi s-au dublat buzele...” 

„Vezi ce-nseamnă să n-ai experienţă?” 

„Recunosc - a fost prima fată cu care m-am sărutat.” 
„Şi a doua?” întreabă lonică. 

„Pe-a doua... o aştept!” 

„Şi toată povestea cum s-a terminat?” s-a interesat 
lonică. 

„Păi, ne-am întors, iar după două ore a plecat. Mi-a 
lăsat adresa şi mi-a spus să-i scriu... Vreţi să ştiţi dacă i- 
am şi scris? Bineînţeles! Toată vara!... Şi ea mi-a răspuns, 
la aproape fiecare scrisoare. Până într-o zi când m-a 
anunţat că l-a cunoscut pe unul Dan, elev în clasa a X-a la 
liceul la care intrase şi ea. Şi, gândindu-se că eu voi fi 
departe, la Bucureşti, mă roagă... să nu mă supăr... etc., 
etc. ... Era în ajunul plecării la şcoală...” 


* 


Mihai, în pijama, e în faţa oglinzii din baie şi se priveşte 
intens. 

„Ai fost un prost! De ce trebuia să te cerți cu Dana 
pentru mine? Ti-am spus clar: Radu e mai bun!” se 
zvârcoleşte în el ecoul vorbelor lui Adrian. 

Mihai tresare... 

„Şi de unde să ştiu eu dacă Adrian a fost sincer sau nu - 
pare să-l întrebe el pe cel din oglindă. Dacă a făcut-o 
numai din orgoliu rănit? Ori ca să curme o situaţie 
penibilă?...” 

De dincolo, din dormitor, se aude sforăitul uşor al lui 
lonică. 

„Adrian, te-ai făcut băiat mare! Te felicit!... Eu n-aş fi 
avut, mă, curajul să recunosc că altul e mai bun ca 
mine!...” îşi rememorează Mihai vorbele bateristului... 


79 


Liceenii rock'n' roll 


După câteva clipe, deschide robinetul şi-şi răcoreşte 
faţa cu apă... 

— Cred că băieţii au dreptate! rosteşte el şoptit, vrând 
parcă să-l convingă pe cel la care privea... Apropiindu-se 
de imaginea din faţa lui, întinde mâna, ca şi cum ar vrea 
să-i dea o palmă prietenească. 

În timp ce face chiar acest gest, aude parcă vocea lui 
Socrate, încurajându-l: 

„Băiete, excelsior!” 


Intrând tiptil în dormitor, se aşază cu grijă pe pat şi îşi 
pune mâinile sub cap... Din patul de-alături, lonică sforăie 
mai departe. 

Deodată, torsul ca de motan mulţumit se întrerupe şi, 
în tăcerea nopţii, răsună clar, ca o poruncă, glasul 
viitorului profesor de educaţie fizică: 

— Mâine „dregi busuiocul”!... Ceri scuze Danei)... 

lar după câteva secunde, adresându-se lui Adrian: 

— Şi tu mai termină cu figura aia de intelectual fleşcăit 
care-adoarme cu cartea pe piept. Stinge veioza, că mă 
deranjează! ... Se-ntoarce apoi pe-o parte şi, în curând, 
„fusul” la care lucra începe să sfârâie din nou. 


hotărât să adoarmă. 

În întunericul care a cuprins deplin încăperea, numai 
ochii lui Mihai lucesc ca doi cărbuni aprinşi... La un 
moment dat, băiatul aude răsunând clar cuvintele Danei 
sub bolta îndurerată a fiinţei lui: 

„Mihai, tu crezi cu adevărat asta despre mine?... Atunci 
nu mai avem ce să ne spunem! îmi pare rău!”... 


24 


80 


George Şovu 


A doua zi, dimineaţa, Dana încercase să vorbească 
neapărat cu directorul. Ştia că soseşte primul în şcoală, 
aşa că a venit şi ea cu câteva minute mai devreme de 
începerea cursurilor. Şi-a lăsat servieta în clasă şi s-a 
îndreptat apoi către biroul lui Socrate. Acesta a primit-o 
imediat... 

A discutat câtva timp despre problemele elevilor din 
liceu. Directorul se tot interesa ba de una, ba de alta... ca 
şi când habar n-ar fi avut despre nimic. Ştia totul şi încă 
foarte bine, numai că îi plăcea să asculte opiniile acestor 
tineri care învățau ce înseamnă răspunderea în viaţă, 
„Viaţa pe cont propriu” şi pe care el se străduia să-i 
înveţe acest lucru cât mai bine. 

Dana răspundea politicos, uneori cu surprindere, dar, 
de la o vreme, începuse să se foiască pe fotoliu... 

— A, nu te-am întrebat de ce-ai venit, de fapt, la mine? 
spune Socrate, ca şi când atunci şi-ar fi adus aminte 
despre asta. 

— Ca să vă rog ceva, domnule director - răspunde 
prompt fata. 

— Dă-i drumul! 

— Ştiţi..., încearcă Dana, vădit încurcată... Nu mă mai 
pot ocupa de orchestră... Vă rog să mă înlocuiţi, să puneţi 
pe altcineva! _ 

—  Poftim?!... Intreabă Socrate, ridicându-se de pe 
scaun. Nici să nu te gândeşti! Cum o să pun pe altcineva? 
Cine-i cunoaşte mai bine ca tine pe cei din orchestră? Și- 
apoi, până acum ai fost mereu alături de ei... Din câte 
ştiu, te ascultă... iar tu eşti, ca să zic aşa, omul meu de 
încredere! 

— Vă mulţumesc - răspunde Dana, cu ochii plecaţi (se 
ridicase şi ea din fotoliu, imediat după gestul directorului) 
-, dar... acum nu mai pot... Trebuie să mă pregătesc şi 
pentru concursul de şah. Peste o săptămână am finală la 
Constanţa... Şi pentru olimpiada de chimie... 

Directorul o sfredeleşte cu privirea... 


81 


Liceenii rock'n' roll 


— Dana - i se adresează el, părinteşte -, tu ştii că pe 
mine nu poţi să mă duci... Ai trecut şi prin momente mai 
grele... Nu asta e! Spune-mi, ce s-a-ntâmplat? Te-ai 
certat, cumva, cu Mihai? 

Fata îşi pleacă din nou ochii: 

— Da! răspunde ea îndurerată. Şi vă rog să mă 
înţelegeţi că nu pot..., nu mai pot... 

— Nu, nu te-nţeleg! Wu pot să te-nţeleg! Am nevoie de 
line, pricepi? Aşa că - te ocupi în continuare de formaţie! 
(?lar?!... 

— Vă rog, domnule director! insistă Dana... 

— Şi încă ceva: data s-a decalat: concursul va avea loc 
pvNIc trei săptămâni! Ai înţeles? Trei săptămâni!... 

Dana rămâne cu ochii mari la Socrate: 

— Dar nu putem repeta decât o dată pe săptămână! 
replică ea. 

— Repetaţi o dată pe săptămână - cum v-a spus 
diriginta - şi de două ori pe zi - cum hotărăsc eu acum! 
Asta e!... Şi să nu vă prind că vă fuşeriţi lecţiile! De altele 
- o să vă scutesc, dar şcoala trebuie să rămână şcoală: cu 
sau fără orchestră! Acum du-te, c-o superi pe Isoscel! 


* 


Profesoara intrase deja în clasă. Scria ceva pe tablă. 
Văzând-o pe Dana - care Încearcă să-i explice de unde 
vine - îi face semn să se aşeze în banca ei, continuându-și 
demonstraţia începută... 

Mihai caută să prindă ochii Danei, dar fata nu se uită 
spre el... Şerban observă. Se bucură şi se întristează în 
acelaşi timp. Auzise despre ceartă. Îl informase Lia, care 
aflase de la Geta, iar Geta - de la Ionică... 

Lia, care-l iubea pe Şerban, voise, de fapt, să-l testeze, 
urmărindu-i îndeaproape reacţiile. Se convinsese de ceea 
ce se temea atât de mult: Şerban o iubea încă pe Dana, 


82 


George Şovu 


ba ar fi putut să spună - cu intuiţia ei feminină - că abia 
acum o iubea cu adevărat. Şi ea - care spera să-l atragă 
tot mai mult... Invăţase din ce în ce mai bine pentru asta 
(ştiind că lui Şerban îi plac fetele „deştepte” - cum 
spunea el), se îmbrăca cu lucruri de bun-gust, era tandră 
cu el, căuta să-i intre neapărat în voie... Privită cu atenţie, 
Lia ar fi putut să placă oricărui băiat, era realmente o fată 
frumoasă şi agreabilă. Şerban însă... 

„S-a întors roata - Şerbane!” îi spusese într-o zi Emil, 
fostul lui coleg de bancă dintr-a zecea, „biologul”, 
văzându-l cum o privea pe Dana. 

Şerban a oftat, întorcând capul în altă parte, 
recunoscând, prin aceasta, adevărul... 


* 


Când a deschis maculatorul de matematică, Dana a dat 
peste un bilet (un pliculeţ, în care se afla un bilet) de la 
Mihai. L-a deschis..., l-a citit... În esență, Mihai îşi cerea 
scuze, rugând-o să-l ierte. Vorbea despre faptul că se 
pripise cu vorbele acelea, că, în realitate, nu credea în 
ele... Dar fata era prea supărată, aşa că, împăturind 
biletul, l-a pus la loc în plic şi i l-a trimis înapoi. 

— Hopaa!... Retur! exclamă lonică, văzându-l. Nu da 
drumul la lacrimi - îl încurajează el pe Mihai, după firea 
lui, mucalită - că-ţi pun o pilă tare! 

Apoi scoate un pachet de Kent şi-l întinde prietenului: 

— la o ţigară, face bine la nervi! 

— Ce, mă, eşti nebun? izbucneşte Mihai. Ce e cu 
ţigările astea la tine? 

— Susţin bişniţa liberă. Şi-apoi, sunt major, cu drept de 
vot! răspunde lonică cu emfază. Şi, scoțând o ţigară, 
începe „să fumeze” la rece, mimând că „face rotocoale”. 
Isoscel îl vede: 

— Ce e cu tine, puişor? îl întreabă ea pierită de 
indignare. 


83 


Liceenii rock'n' roll 


— Sunt nervos, doamnă! Fumez! răspunde calm Ionică. 
Mi-am dat seama că am un prieten prost! 

Profesoara face ochii mari, rămânând stupefiată, în 
timp ce clasa izbucneşte în râs. 


* 


„Pila” despre care vorbea lonică era, bineînțeles, Geta. 
Cum se sunase de recreaţie, alergase la ea. O pusese în 
temă, iar acum, împreună cu Mihai, le urmăreau pe cele 
două fete care discutau aprins undeva, lângă o fereastră. 

— Getei nu-i rezistă nimeni! exclamă lonică, încântat. 

— Nici Radu? remarcă Mihai, puţin răutăcios. 

— Uite pe cine ajut eu! răspunde lonică, făcând pe 
bosumflatul. Apoi, văzând că cele două fete se despart şi 
că Dana se îndreaptă spre ei, adaugă: 

— Ţi-am spus, fratele meu? Geta a convins-o! Eu... mă 
evaporez, ca să aveţi loc liber de... conversaţie. 

Mihai rămâne singur. Îşi simte inima în gât... 

— Te rog să nu te osteneşti zadarnic! îi spune Dana, 
când ajunge lângă el, pe un ton calm, dar ferm. A rămas 
doar clar că „nu mai avem ce să ne spunem!” 

Voiam să-ţi comunic - continuă Dana, schimbând tonul 
- că data s-a decalat: concursul va avea loc peste trei 
săptămâni. Am vrut să renunţ nici să nu mai trec pe 
acolo... Dar directorul nu m-a lăsat. În plus, mi-a spus că 
putem să facem repetiţie de câte ori vrem... 

Mihai simte că înnebuneşte. Porniri contradictorii îl 
sfâşie. Ar vrea s-o repeadă pe Dana, să-i spună că, dacă 
este în stare să se poarte aşa, înseamnă că el s-a înşelat 
asupra ei, că ea niciodată n-a simţit... şi că... lar, pe de 
altă parte, înţelege că treaba în care s-a angajat trebuie 
continuată şi că, dacă ea va fi mereu prezentă acolo, 
chinul lui va fi insuportabil. .. 


84 


George Şovu 


Din toată această frământare învălmăşită, Mihai alege 
doar câteva vorbe: 

— Atunci, te-anunţ şi eu - spune el - că la şase avem 
repetiţie! 

— Mulţumesc! răspunde Dana, după care intră în clasă. 

Şerban, prefăcându-se că priveşte printr-o fereastră din 
apropiere, urmărise foarte atent toată scena. Se apropie 
de Mihai. 

— Am văzut-o pe Dana foarte afectată - îi spune el, pe 
un ton colegial. Să nu mi-o iei în nume de rău, dar nu cred 
că e cazul să pui mai departe paie pe foc!... 

— Nici tu să nu mi-o iei în nume de rău - îi răspunde 
Mihai, imitându-i tonul dar asta e problema mea şi a ei! 
Punct! 

Şerban îi aruncă o privire tăioasă şi-i întoarce spatele... 

Rămas din nou singur, Mihai înţelege că Şerban nu 
merita un asemenea răspuns de „prost îngâmfat” - cum 
se autocalifică el, pe loc, fără nici o reţinere... Simte că ar 
vrea să spargă un geam, să ia pe cineva de guler ori să-şi 
tragă două palme. Dacă n-ar fi aici, în şcoală, mai că ar 
face-o! 

în sfârşit, cu sufletul învelit în catran, se hotărăşte să 
intre şi el în clasă, fiindcă profesoara de engleză, cu care 
avea oră în continuare, apăruse la capătul culoarului... 

După chipul Danei - mai întâi - şi-acum după cel al 
prietenului său, lonică înţelesese că „pila” pusă de el n-a 
prea funcţionat. Aşa că se preface foarte atent la 
controlarea temei la limba engleză. Când înţelege că 
amicul s-a mai liniştit, îi pasează imediat un bileţel pe 
care notează: „Sursum corda, Mihai. Să nu ne dăm 
bătuţi!” 

Mihai îi răspunde cu un zâmbet trist, după ce citeşte 
biletul. 


85 


Liceenii rock'n' roll 


25 


Repetiţia a început fix la ora şase... 

Acum, Geta cântă cu înflăcărare melodia formaţiei: 
„Liceenii rock'n’ roll’. Cântecul se revarsă cald, învăluind 
sala pustie. Şerban priveşte, din când în când, spre Dana, 
care se află în primul rând de fotolii. 

Mihai sesizează o disonanţă la orga electronică. Face 
semn de întrerupere. 

— Ne oprim pentru a doua oară din cauza ta, Şerbane! 
spune el nervos. Când repetăm, ne concentrăm pe 
instrument şi-atât! 

Şerban nu obiectează. Mihai avea dreptate. Gândurile 
lui, colorate toate în gri, colindau aiurea, căutând ceva, 
un suport pe care să se oprească, spre a încerca o 
regenerare. Dar, până la urmă, în după-amiaza aceasta, 
aterizau-în primul rând de fotolii al sălii în care se aflau, 
vibrând în jurul unuia anume. 

— Reluăm! comandă Mihai. De la început!... Şi formaţia 
începu să cânte din nou... 

După câteva minute, uşa din fundul sălii se deschide 
încet. Prin ea apare bunicul lui Mihai - nea Matei, cum îl 
cunoşteau membrii orchestrei, care fuseseră în excursie 
cu două veri în urmă şi poposiseră şi în ograda lui. 

Se strecoară neobservat, în linişte, şi se aşază pe un 
scaun, în apropiere de intrare. Ascultă... Cuprins de vraja 
cântecului, chipul lui, mai palid şi mai obosit decât atunci 
când i-a cunoscut pe copiii ăştia, se deschide într-un 
zâmbet, în timp ce în ochi îi apare o licărire nostalgică... 

Geta, mutând microfonul în mâna dreaptă, aruncă, în 
fugă, o privire spre ceasul de pe cealaltă mână. Ca lao 
comandă, umbre îi coboară pe faţă, iar vocea îi capătă un 
uşor tremolo... 

Mihai sesizează, se-ncruntă, dar n-o întrerupe. 

Deodată Geta se opreşte. Din ochii ei ţâşnesc lacrimi... 


86 


George Şovu 


Cu toţii o privesc nedumeriţi... lonică sare de la baterie 
şi, ajungând lângă ea, o prinde pe după umeri, întrebând- 
o neliniştit: 

— Ce e cu tine, ţi-e rău? 

Dar fata continuă să plângă în hohote... 

Dana urcă în fugă pe scenă. 

— Geta, ce s-a întâmplat? o întreabă ea îngrijorată. 

—  Linişteşte-te, linişteşte-te! o îndeamnă lonică, 
mângâindu-i timid părul. Inspiră adânc! Fă aşa, ca mine! 
îi comandă el, înfoindu-se ca un cimpoi. 

— Mama este foarte bolnavă - spune Geta, printre 
suspine. Era să facă infarct din cauza mea. Nu vrea să 
mai cânt în formaţie! Nu mă mai lasă! Să ştiţi, eu nu sunt 
vinovată. M-am certat cu dânsa şi cu tata... Dar, de azi nu 
mai vin, nu mai pot! Doctorul a zis că orice supărare 
poate să-i fie fatală! Eu n-am nici o vină - repetă Geta. Îmi 
pare nespus de rău că vă încurc!... Vă rog să mă iertaţi!... 
Poate găsiţi pe altcineva... Şi, izbucnind din nou în plâns, 
se repede spre ieşire... 

lonică dă să fugă după ea, dar Mihai îl opreşte. 

Cu toţii sunt încremeniţi. Câteva clipe nimeni nu 
îndrăzneşte să rupă tăcerea... 

— Ei, şi cu asta - basta! Pentru noi, concursul s-a 
terminat! spune cu rezonanţă gravă Mihai... 

— Asta o să mai vedem! îi replică Dana energic. 

— Ce să mai vedem? Dacă ne prezentăm, trebuie să 
câştigăm! Şi acum nu mai avem cu ce!... Cu cine! 

— Asta e părerea ta! îi răspunde Dana... 

— Nu ţi se pare că prea decizi singur pentru noi toţi? îl 
admonestează Şerban. 

Mihai vrea să-i răspundă tăios, dar, aruncându-şi ochii 
spre sală, îl observă pe bunicul său, care, între timp, 
ridicându-se de la locul în care stătuse la început, 
înaintase încet şi ajunsese lângă scenă. 

— Bunicule, exclamă el surprins. Ce-i cu dumneata 
aici?! Şi, coborând în grabă de pe scenă, se apropie şi îl 
îmbrăţişează. 

87 


Liceenii rock'n' roll 


— Salut, nea Matei! i se adresează lonică, bucuros, 
coborând şi el şi venind să strângă mâna bătrânului. 

— Bună ziua! spun şi Dana şi Şerban, apropiindu-se şi 
ei... Numai Radu a rămas singur pe scenă. Observându-l, 
Mihai îl prezintă: 

— El e Radu, noul nostru coleg! 

Acesta se înclină, salutându-l pe bătrân. 

— Dar parcă mai era cu voi un băiat, Adrian..., remarcă 
bunicul, care se vede treaba că ţinuse bine minte pe 
colegii „de cântec” ai nepotului său. 

— Lasă că îţi spun eu... ce este cu Adrian, îi răspunde 
Mihai. 

— Mă bucur că v-am văzut!... Pe mine vă rog să mă 
scuzaţi... Vă doresc numai bine! spune Dana plecând. 

Şerban şi Radu salută şi ei şi o urmează. 

— Ce mai e pe-acasă, nea Matei? întreabă lonică. 

— Toate-s bune, băiete! 

— Şi tata... ce sarcini v-a mai dat pentru mine? 

— Uite, ţi-a trimis un pachet. De sarcini ai scăpat, de 
data aceasta! 

lonică ia pachetul şi începe să-l amuşine... 

— Poale-n brâu! exclamă el, adulmecând pe deasupra 
pachetului. Apoi,  mutându-şi nasul într-altă parte, 
adaugă: Aici e plăcintă cu mere!... lar aici... nu-mi dau 
seama... Nu ştiu... O reţetă nouă? 

— Or fi „mierte fierte”, lonică, mai ştii? zice nea Matei. 

Bateristul râde cu gura până la urechi. 

— Uite şi pachetul tău, Mihai! îi spune bunicul. Să ştii 
că plăcinta cu brânză e specială... pentru ziua ta! Eu am 
făcut-o! La mulţi ani, băiete! mai spune el, îmbrăţişându-l. 

— Aoleu! se vaită lonică, aşa e, mă, că azi e ziua ta! 
Hai să trăieşti! 

Il îmbrăţişează şi el, sărutându-l pe amândoi obrajii. 

Bătrânul îşi priveşte ceasul de la mână... 

— Mai ai până la tren, bunicule! spune Mihai. 


88 


George Şovu 


— Nu..., că mă duc la spital..., răspunde nea Matei 
încurcat. Trebuie să mă internez. 

— Dar, ce e? Te simţi rău? întreabă nepotul cu 
îngrijorare. 

— Ei, fleacuri! Nişte analize! răspunde bătrânul, 
bagatelizând. In câteva zile scap, mă întorc acasă! 

Glasul bunicului nu era însă convingător şi, cu tot 
efortul lui de a părea indiferent şi optimist, nu prea 
reuşise. Băieţii depistaseră o vibraţie în neregulă şi-acum 
îl priveau cu ochi măriţi, întrebători... 


* 


leşind pe coridor, păşesc toţi trei agale. În capătul 
celălalt al coridorului, Dana, Şerban şi Radu discutau, 
gesticulând... 

— la te uită: să mă-mbogăţesc şi alta nu! îşi aminteşte 
bătrânul, scoțând, dintr-un buzunar, câteva zeci de mii de 
lei... De la taică-tău, pentru tine, spune el, întinzând banii 
lui Mihai. Scoţându-i însă, nu observă că i-a căzut o 
hârtie. Nepotul se apleacă şi, ridicând-o, îşi aruncă ochii 
pe ea. Tresare. 

— Uite, ţi-a căzut asta! îi spune voit degajat. 

— A, o hârtie, o reţetă! Doctorii ăştia nu ştiu pe ce să te 
pună să mai cheltuieşti banii..., răspunde bunicul. 

Nu era o reţetă, ci o trimitere de la dispensarul din 
comună către un spital din Bucureşti. lar diagnosticul... 

lonică observase şi tresărirea lui Mihai şi efortul 
bătrânului de a masca adevărul. 

— Nea Matei, îţi mulţumesc mult! Şi... sărut mâna alor 
mei! M-am dus... că am program de alergare. Sănătate 
multă, să te faci cât mai repede bine! 

— Să trăieşti, băiete! Şi vedeţi ce faceţi pe-aici! 
răspunde bătrânul. 


89 


Liceenii rock'n' roll 


În timp ce Mihai şi bunicul rămân de vorbă lângă o 
fereastră, lonică se îndepărtează pe coridor, cu pachetul 
în mână. 

Şerban îi face semn şi-l trage deoparte: 

— Voiam să-i spun lui, de-aceea n-am plecat, dar e cu 
bunicu'... A început să mă calce pe nervi cu observaţiile 
pe care le face... Se dă mare, dar îi tremură pantalonii pe 
el... c-o pierde pe Dana... La urma urmei, nu e monopolul 
lui! 

— Acum lasă-l şi tu în pace! îi spune lonică, în timp ce 
ies pe poarta şcolii. E bolnav bătrânul, se internează în 
spital!... 


* 


În capătul culoarului, Dana continuă să discute cu 
Radu. Acesta susține, mai departe, că n-a făcut bine 
certându-se cu Mihai din cauza lui. 

— Dar nu m-am certat din pricina ta, nu înţelegi? îi 
răspunde fata. La mijloc se află nişte principii, un anumit 
adevăr... 

— Principiile! exclamă Radu meditativ. Dacă le rupi de 
viață, nu fac două parale. lar în privința adevărurilor - de 
multe ori le intuim doar, în timp ce ele pot avea alte feţe 
decât acelea pe care ni le închipuim. Vorbeşti despre un 
anumit adevăr - şi eu bănuiesc la ce vrei să te referi. Te 
întreb însă: poţi să-mi răspunzi, cu mâna pe inimă, dacă 
el există? 

Dana îl priveşte lung... şi nu răspunde nimic... 

— Vezi - continuă Radu -, de aceea cred că nu e bine să 
fim aşa de categorici..., cel puţin în unele privinţe! Se 
pare că viaţa este mult prea complicată, iar uneori noi ne 
străduim, de parcă n-am avea ceva mai bun de făcut, să-i 
adăugăm alte şi alte încordări, încâlceli, s-o otrăvim în 


90 


George Şovu 


mod gratuit, şi, când înţelegem asta, e totdeauna prea 
târziu... 


* 


Un stol de porumbei planează lin prin aerul 
primăvăratic de dincolo de ferestrele liceului. 

— De la o vreme, mă tot gândesc la ce-a fost - îi spune 
bunicul nepotului. Acum eşti băiat mare, ai optsprezece 
ani... Ti-au crescut aripi... Trebuie să le încerci!... Ei, 
zborurile astea!... Dar, dă-le încolo de gânduri - conchide 
bătrânul, luându-l pe Mihai pe după umeri şi pornind pe 
culoar mai departe. 

Ajungând în dreptul Danei, i se adresează cu o voce 
caldă, izvorând parcă direct din suflet: 

— Mi-a plăcut ce-ai spus, domnişoară. Atunci când crezi 
în ceva, n-ai voie să dai înapoi. Eu zic să nu vă lăsaţi! 
adăugă, de data aceasta privindu-şi cu deosebire 
nepotul... 


26 


Şerban aşteaptă în aceeaşi staţie de troleibuz, în care 
altădată se despărţise de Dana. Văzând-o venind, îi iese 
în întâmpinare. 

— Te-am aşteptat anume, să ştii - îi spune el. 

— Şerbane, te-am rugat să nu insişti! îi răspunde fata. 

— Nu pentru ceea ce îţi închipui tu... 

— Atunci? 

— în legătură cu Mihai! 

— Şi ce-ai vrea să-mi spui: „Că e băiat bun, dar are şi 
lipsuri”? 

— Asta o ştii şi tu!... Eu mă gândeam că am tras cu toţii 
la o căruţă... Şi, uite, acum a ajuns pe butuci... Numai tu 
ai putea s-o faci, din nou, să meargă! 


91 


Liceenii rock'n' roll 


Dana îl priveşte nedumerită... 

— În ce fel? întreabă. 

Pe chipul lui Şerban se vede cât de mult îl costă ceea 
ce face. După o mică pauză, spune de parcă ar rupe 
cuvintele: 

— Sunt ultimul om de pe lume care ar trebui să-ţi 
propună lucrul acesta... Şi, totuşi... Renunţă la orgoliu! 
Trebuie să te împaci cu el! 

— Imi pare rău, Şerbane - răspunde aproape enervată 
Dana -, dar nu pot! Nu este o chestiune de orgoliu... 

— Atunci, te rog să mă ierţi. La revedere! 

Impresionată, Dana priveşte în urma lui. 

— Şerbane! îl strigă ea. 

Băiatul întoarce capul, oprindu-se câteva secunde. 

— Oricum, îţi mulţumesc! 

Zâmbetele abia începute, care pornesc şi dintr-o parte 
şi din cealaltă, nu mai apucă să se întâlnească. Obosind, 
parcă, pe drum, se sting în unde de tristeţe, care 
umbresc, pe loc, chipurile frumoase ale celor doi tineri... 

Dana se urcă în troleibuz gânditoare... „Poftim, îşi 
spune în gând, adineaori Radu, acum Şerban!”... In 
esenţă, şi un fapt şi celălalt o bucurau însă. Avea colegi 
buni, putea să se bazeze oricând pe ei... 


27 


În faţa unui spital, Mihai şi bunicul stau de vorbă. Acum 
se vede şi mai clar că chipul bătrânului este marcat de 
boală şi de oboseală. 

— Nu e nevoie, Mihai, să vii aici! îi spune. Vezi-ţi de 
şcoală, că eu... aşa cum ziceam... In câteva zile scap! 

— Ba am să vin, bunicule, de câte ori am să pot, 
răspunde nepotul, trecând anume peste precizarea cu 
cele „câteva zile”. 


92 


George Şovu 


Un tremur de-o clipă s-a scurs aproape neobservat 
peste buzele uscate ale bătrânului. 

— Acum du-te, să nu întârzii! Aveţi atâta treabă! Şi cu 
orchestra aceea - o s-o scoateţi voi la lumină... O să fie 
bine, ai să vezi! 

După câţiva paşi, întorcând capul, Mihai îl zăreşte pe 
bătrân în acelaşi loc. Îşi fac semne de bun rămas; apoi 
băiatul o rupe la fugă, cu ochii plini de lacrimi. 


28 


Pe biroul lui Şerban sunt îngrămădite tot felul de 
scheme şi de cărţi, care trădează preocuparea lui pentru 
electronică. Imaginea se completează, bineînţeles, cu 
„instalaţiile” improvizate de băiat prin cameră. 

Acum însă, Şerban cântă la pian o melodie duioasă, de 
dragoste. Cântă, învăluind cu căldură chipul Danei din 
fotografia aflată deasupra pianului. Se găsea acolo de 
peste doi ani. 

„De ce-o mai ţii?” îl întrebase tatăl, într-o zi. 

„Fiindcă îmi place!” 

„Fata sau fotografia?” 

„Şi una şi alta!” 

„ŞI, de ce-ai părăsit-o, dacă-ţi place? Pe fată, 
bineînţeles!” 

„De prost!” 

„Cu asta sunt de acord, că eşti aşa cum ai zis - a 
precizat doctorul -, dar cred că e cazul...” 

„Şi eu cred, dar, deocamdată, cred degeaba, nu 
reuşesc!” a răspuns băiatul, trist. 


— ... lar cânţi melodia asta? îl întreabă doctorul pe 
Şerban, venind dintr-o altă cameră şi îndreptându-se spre 
ieşirea din casă. 

— Şi tu iar pleci? 


93 


Liceenii rock'n' roll 


— Sunt de gardă! 

Şerban reia câteva acorduri... 

— S-a întâmplat ceva, din nou? 

— Mereu se întâmplă câte ceva..., numai ceea ce 
trebuie să se întâmple, nu! 

— Măi, măi! - îl ironizează tatăl - eu zic să laşi 
electronica şi să dai la filozofie!... 

— Tată, aş vrea să te rog ceva - spune, pe neaşteptate, 
Şerban, părăsind „filozofia”. 

— Acum sunt grăbit... Lasă pe mâine! Ajungând însă în 
preajma uşii, se răzgândeşte şi-l întreabă: Despre ce este 
vorba? 

— Despre un coleg! 

— Dă-i drumul, dar repede! 

— Mai bine te sun eu la spital! 

— Cum doreşti! Mâncarea e în frigider. La revedere! 

După plecarea doctorului, Şerban trece uşor cu mâna 
pe 

clapele pianului, punând parcă un punct momentului 
liric de până atunci. Se aşază apoi la birou şi începe să 
lucreze concentrat... 


29 


În camera de la cămin, Mihai, stând pe pat, cântă la 
chitară. Intâmplător, şi melodia lui e răscolită de note 
elegiace. 

Pe masa din mijlocul încăperii se află un platou încărcat 
cu bucăţi de plăcintă cu brânză, iar alături, o foaie albă de 
hârtie, pe care bunicul scrisese: „La mulţi ani!” Mihai 
desfăcuse pachetul, aranjase plăcintele  şi-acum își 
aştepta colegii. lată că unul a sosit: e lonică, îmbrăcat în 
trening, care apare în dreptul ferestrei deschise (camera 
se află la parterul clădirii). Se opreşte din alergare, 


94 


George Şovu 


gâfâind. Ascultă câteva secunde cântecul lui Mihai şi apoi 
remarcă, de dincolo de fereastră: 

— „Căci amorul e... un lucru foarte mare!... 
subsemnează Ghiţă Popândău”... Dar eu, lonică - spune el 
în continuare te asigur că nici una nu merită!... 

Mihai cântă mai departe fără să-i dea atenţie. 

— Ştii la ce m-am gândit? zice, de data aceasta serios, 
în timp ce pisează asfaltul de sub fereastră cu „alergare 
pe loc”: o înlocuim pe Geta şi gata! 

— Din inimă? întreabă ironic Mihai. 

lonică mai întâi oftează, apoi face precizarea de 
rigoare: 

— Din formaţie!... Tragem un concurs pe cinste şi nu se 
poate să nu răsară o stea... pe firmamentul constelaţiei 
„Liceenii”! 

— Dacă avea de unde, răsărea ea până acum - 
răspunde, cu aceeaşi amicală ironie, Mihai -, că doar 
toată lumea ştie cine bate la tobă!... 

Alergând mai departe, pe loc, lonică întreabă, chipurile 
ca despre un fapt divers: 

— Auzi, aia era o foaie de trimitere la spital? 

— Da! răspunde Mihai, lăsând chitara deoparte. 

— E ceva rău? 

— Cred că da!... 

Uşa dormitorului se deschide şi Adrian îşi face apariţia, 
radios. 

— La ora asta se vine, musiu? îl ia la rost lonică de 
dincolo de fereastră, bucurându-se că poate să schimbe 
discuţia începută cu Mihai. 

— Eu pot să-mi permit orice, chiar şi plimbări sub clar 
de lună - răspunde Adrian. Nu tu chitară, nu tu concurs, 
nici examen la facultate... 

— Dar examen de ce nu? îl chestionează, mai departe, 
lonică. 

— Fiindcă trebuie să pun şi eu spinarea la bătaie - 
pentru cei patru de-acasă, mai mici... 

— De scăpat, nu scapi: spune unde-ai fost? 

95 


Liceenii rock'n' roll 


— Mai exact: cu cine? 

— Mă rog: „cu cine”? 

— Cu una de-a noua! 

— Aha: corupi boboace! îl ironizează Ionică. 

— Pardon, le cresc! soseşte răspunsul prompt al lui 
Adrian. 

— Şi la seral nu s-o fi putând, dacă tot e vorba de 
„spinare”? Munceşte şi învaţă! revine lonică la problema 
examenului. 

— La asta rămâne să ne gândim, colega! răspunde 
Adrian, aprinzând în aceeaşi clipă lumina... 

Privirea îi cade pe platoul cu plăcinte. 

— A fost bunicul tău pe-aici? Ori tatăl tău? 

— Bunicul! răspunde Mihai. 

— Extraordinar! exclamă Adrian, citind urarea de lângă 
platou. Ziua ta şi nu spui nimic? la dă urechile încoace, 
stimabile! 

— Numai una, numai una! strigă lonică, sărind în 
cameră, pe fereastră. Cealaltă lasă-mi-o mie!... 


30 


— A fost foarte bună plăcinta, bunicule! spune Mihai, 
aşezând câteva flori într-un pahar cu apă de pe noptiera 
de lângă patul lui nea Matei. lţi mulţumesc foarte mult că 
te-ai gândit la mine şi că mi-ai făcut-o!... 

— Dar la cine ai fi vrut să mă gândesc? Hm?! la cine? 
zice bătrânul, privindu-l cu drag şi întinzând mâna să-i 
mângâie obrazul. la stai aici, lângă mine, să te văd mai 
bine! îl îndeamnă el. Că noi ne vedem rar... şi uite că nu 
prea apucăm să stăm de vorbă... 

Mihai se aşază pe marginea patului. 

— Ştii cine a fost mai adineaori la mine?... M-am 
bucurat foarte mult! 


96 


George Şovu 


— Cine, bunicule? 

— Un doctor, tatăl băiatului care e cu voi la orchestră, 
Şerban! 

— Lucrează aicea? întreabă Mihai cu mirare. 

— Tocmai că nu! A aflat de la fiu-său... Ce om 
cumsecade! A venit anume pentru mine! 

Mihai a rămas pe gânduri... Simte ceva cald învăluindu- 
i sufletul... „Şerban mi-a dat o lecţie! îşi spune. Mă întreb 
dacă eu aş fi fost în stare de aşa ceva?!...” 

În timpul acesta, o asistentă deschide uşa şi-l anunţă: 

— Vine contravizita! Să nu te găsească aici, că mă 
ceartă! 

— Mulţumesc, mulțumesc! îi răspunde Mihai, 
pregătindu-se de plecare. 

— Sărut mâna, bunicule! spune el. Mai vin eu pe la 
tine! şi se apleacă să-l sărute. 

— Mihai - i se adresează bătrânul -, aş vrea să-ţi spun... 

Băiatul îl ascultă cu atenţie. 

— Vreau să te rog... să nu uiţi ceea ce mai discutam 
noi, când erai mai mic... să nu uiţi că-n viaţă trebuie să 
crezi în ceva! Cel ce nu crede e un om de nimic!... lar, 
când crezi, eşti dator să găseşti puterea să mergi până la 
capăt!... 

Mihai îl priveşte impresionat. Are senzaţia că se află în 
clipele rostirii unui testament. Îi vine să plângă, dar se 
abţine. Ochii i se umezesc, totuşi... 

— Şi încă ceva - continuă bătrânul, scoțând de lângă el, 
de sub pătură, cavalul, renumitul lui caval, la care 
învățase să cânte şi Mihai, după moartea mamei sale, şi 
al cărui plâns duios de doină fusese ascultat şi de Dana, 
într-o seară din vara trecută, pe prispa casei lor, din satul 
de lângă pădure... Ţine-l tu!... Să nu se piardă pe-aici! E o 
amintire... a noastră..., mai spuse bunicul. Ei, şi-acum du- 
te! îl îndeamnă el, schimbând tonul, du-te, că te 
pomeneşti c-apar doctorii! Şi să ştii, la concursul acela al 
Vostru vin şi eu. 

— E peste trei săptămâni, bunicule! 

97 


Liceenii rock'n' roll 


— Vin, vin! precizează bătrânul, nu-ţi face griji!... 
Mihai pleacă cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. 


* 


— Cum e, mă? îl întreabă lonică, nerăbdător, ieşindu-i 
înainte. Îl aşteptase la poarta spitalului. Nu vrusese să 
intre şi el, să nu-l mai tulbure în plus pe bătrân... 

— Nu e bine! răspunde Mihai încă afectat... 

După câţiva paşi, îi arată o sacoşă de plastic: 

— Mi-a dat cavalul... „să-l ţin eu”!... 

înțelegând semnificaţia gestului, lonică se întristează. 
Figura lui capătă o expresie gravă. 


* 


— Ştii ceva, lonică? spune Mihai, după multe minute în 
care amândoi păşiseră alături, dar într-o deplină tăcere... 
Nu mai dau la Politehnică! Mă fac profesor de 
matematică! 

lonică zâmbeşte ghiduş: 

— Să nu te-audă diriginta, că te pupă drept în creştet. 

— Să ştii că nu glumesc! 

— În cazul acesta, fratele meu, e nemaipomenit! Ai 
merita să te îmbrăţişez..., dar las’ c-o fac la cămin, să nu 
râdă lumea de noi, pe stradă... Trebuie să recunoşti însă, 
revine bateristul după câţiva paşi, că, până la urmă, te-ai 
dat după mine!... Facem o formație la noi în sat, de le 
luăm maul la toţi! 


* 


Noaptea, la cămin, Mihai nu putea să adoarmă. Atâta îl 
impresionase starea bătrânului..., şi vorbele lui, că parcă- 
şi pierduse cumpătul. Işi iubea tatăl, dar, după moartea 


98 


George Şovu 


mamei, bunicul, mai ales, îi fusese şi mamă, şi tată... Cu 
cât drag îl aştepta, când sosea în vacanțe, cât de frumos 
se purta cu el, câte nu-i spunea şi câte nu făcea pentru el, 
ca să-l bucure, ca să nu simtă „că nu are mamă” - cum îl 
auzise, odată, spunând unei vecine de casă. 

Şi-acum el - omul acela întreg şi bun -, aşa, dintr-o 
dată... 

Când A sosit în cameră, nu ştia ce să facă, unde să 
pună cavalul-acela, care era parte din fiinţa bunicului... L- 
a aşezat, mai întâi, în dulap... Apoi, părându-i-se că nu stă 
bine acolo, l-a pus în geamantan... lar seara, l-a luat şi l-a 
strecurat sub pernă... „M-am prostit, mă port ca un copil”, 
şi-a spus. lonică şi Adrian au observat, dar n-au zis 
nimic... Apoi au adormit... 

Mihai se acoperă cu cearşaful peste faţă, sperând să se 
liniştească şi el. Dar, tocmai atunci, de undeva, din fiinţa 
lui, începe să curgă din nou firul acela de cântec, 
tremurat şi înlăcrimat, pe care de atâtea ori îl ascultase 
pe prispa casei, izvorând direct din sufletul bunicului şi 
căruia şi el se încercase, uneori, să-i dea viaţă... Acum 
şopteşte, şopteşte şi, din când în când, împrumută chiar 
glasul bătrânului de la spital: ... „în viaţă... să crezi în 
ceva!... Trebuie să găseşti în tine puterea să mergi până 
la capăt!”... Ori răsună precum chemarea, desuet 
patetică, a celuilalt bătrân - fotograful din Cişmigiu: 
„Poftiţi!... O fotografie la minut!... Poftiţi!... Durează toată 
viaţa!... Toată viaţa!”... 

„Doare toată viaţa!” rosteşte, revoltată parcă, fiinţa lui 
Mihai, în timp ce băiatul, ridicându-se din pat, intră în 
camera de baie şi-şi bagă, sub jetul de apă de la robinet, 
capul înfierbântat... 


31 


99 


Liceenii rock'n' roll 


Pe scena sălii de festivități a liceului, o fată frumuşică 
se chinuie să cânte o melodie de muzică uşoară. Efectul 
este însă lamentabil. Băieţii din formație, constituiți în 
juriu, sunt la instrumentele lor şi o acompaniază. Schimbă 
între ei priviri disperate... 

— Mulţumesc, Sanda! spune Mihai, oprind-o. Apoi, a- 
dresându-se Danei, cu un aer oficial, întreabă: 

— Mai e cineva înscris? 

— Mihaela Soare, dintr-a X-a A! 

— Prezent! se aude glasul fetei, care se ridică din 
rândul celor douăzeci-treizeci de eleve aflate în sală şi 
urcă pe scenă. 

— Ce cânţi? o întreabă Mihai. 

Fata rosteşte titlul unei melodii şi începe să cânte, 
acompaniată de Mihai la chitară şi de Şerban la orga 
electronică... 

In timpul acesta, Geta îi face semn lui lonică şi amândoi 
se retrag într-un colţ al scenei. 

— la ascultă - i se adresează ea în şoaptă -, de ce n-o 
luaţi voi pe Dana?... Am auzit că anul trecut, la „balul 
bobocilor”, când eu am fost în spital, ar fi cântat foarte 
bine! 

— Da’ ce crezi tu că ăsta nu fierbe? spune lonică 
arătând spre propriul său cap... Toată dimineaţa m-am 
ciondănit cu Mihai pe chestia asta. 

— Şi? 

— E un catâr! Şi el zice că ar fi bună... Dar, auzi ce i s-a 
năzărit: cică, dac-o luăm pe ea, toţi vor spune... mă- 
nţelegi... 

— Ce să-nţeleg? 

— Că a făcut-o anume,... aşa, ca să-i intre în graţii, ... 
să se împace cu ea... Asta ar fi „primo tempo”... ŞI 
„secundo” - că a promovat-o-n formaţie, fiindcă e 
prietena lui!... Zice că nu e principial s-o ia şi gata! ŞI, 
poate că are dreptate, îl ştii cât este de exigent!... 


100 


George Şovu 


— Of... şi Mihai ăsta, cu „exigenţa” şi „principiile” lui! 
exclamă solista enervată. 

— Geta, nu-i chiar aşa - intervine lonică. Ştii ce mai 
zicea?... „Să admitem că o luăm pe Dana... Dar dacă nu 
iese bine treaba? N-o compromitem? Şi-atunci cum mai 
dau ochii cu ea?”... 

Fata care cântă în acest timp are o voce agreabilă. 
interpretează cu o anumită acuratețe, dar nu depăşeşte 
limitele comunului... 

lonică s-a aşezat şi el la baterie şi începe să 
acompanieze, trăgând cu ochiul spre Geta, care acum 
discută aprins cu Dana, în sală. E clar că prietena lui 
lonică îşi informează colega despre opiniile lui Mihai. Dacă 
cineva ar fi trecut atunci,pe lângă ele, ar fi auzit clar ceea 
ce preciza, „în concluzie”, Geta. 

— Ai înţeles? De-asta nu te ia! îi este teamă c-o să se 
spună că vrea să se-mpace cu tine, să-ţi intre în graţii... 
Sau că, dacă nu va ieşi bine - te va compromite, ori el... 
nu vrea să facă aşa ceva!... 

Dana priveşte lung spre Mihai. E o privire incoloră, nu 
ştii ce să culegi din ea... 

Cântecul se termină. Cei din sală aplaudă. 

— Gata! Vă mulţumim! spune Mihai, adresându-se a- 
sistenţei. 

— Urmează deliberarea juriului! intervine  lonică, 
bătând în tobă. 

Rezultatul vi-l anunţăm noi! adaugă Mihai... 


* 


Sala e acum goală... 

— Mihai, sare lonică de la baterie, dacă vrei să plângi - 
uite batista mea. E mai mare! spune el, despăturindu-şi 
batista. 

— Lasă-mă cu prostiile tale! îi răspunde Mihai, 
morocănos. 


101 


Liceenii rock'n' roll 


De-aproape un minut, Şerban o priveşte cu insistenţă 
pe Dana. lată-l, în clipa aceasta, intervenind entuziasmat: 

— Fraţilor, avem orbul găinilor! exclamă el. 

Toţi întorc privirile, cercetându-l contrariaţi. 

— Solista se află aici! continuă Şerban. 

Cei de pe scenă o privesc pe Geta. 

— Nu, nu ea - intervine mai-marele peste orga 
electronică -, la Dana mă refer! 

— La mine? întreabă aceasta cu sinceră mirare. 

— Da, la tine, subliniază, încă o dată, fostul prieten al 
Danei, în timp ce chipul lui Mihai intră tot mai mult în 
penumbră. Cine-a cântat acum un an, la „balul 
bobocilor”, când Geta era bolnavă? Nu tu? adaugă 
Şerban. 

— Atunci a fost o întâmplare! răspunde repezit Dana. 
O-ntâmplare şi-atâta tot! Ce, eu am voce de concurs? 
Aceea era o reuniune... 

— Dana - intervine Radu -, ia trece-te şi tu pe lista 
concurenţilor şi poftim microfonul! 

— Hai, Dana, te rugăm! insistă Şerban... 

Mihai se-ncruntă, din nou. Este evident că nu-i convine 
soluţia. 

— Bine, mă supun, rosteşte Dana, uitându-se spre 
Mihai. Ce cântăm? întreabă ea, luând microfonul. 

— Melodia noastră: „Liceenii rock 'n' roll”! propune 
lonică... 

Mihai dă semnalul şi orchestra începe... Dana „intră” 
corect şi începe să cânte... Dar, pe măsură ce melodia se 
derulează, pe feţele celor din formaţie se aşterne 
dezamăgirea. Interpreta observă şi se-ntrerupe... 

— Doriţi să continui? întreabă ea cu luciditate... 

Se lasă un moment de stânjenitoare tăcere... 

— Şi, totuşi, „solista” se află printre noi! spune, de data 
aceasta, chiar Dana. 


102 


George Şovu 


Ochii tuturor se măresc ca la comandă... lonică se 
preface că o caută printre instrumente, ciocăneşte în 
tobă: 

— Unde s-o fi ascuns, dom'le? întreabă el „serios”. 

— Este șeful formaţiei noastre! continuă Dana, 
întinzând microfonul lui Mihai. Acesta însă nu-l primeşte, 
replicând tăios: 

— Nu permit nimănui să-şi bată joc de mine! 

— Mie mi s-a cerut să cânt - şi-am cântat! Fă-o şi tu! 

lonică se ridică de pe scaunul său de parcă ar fi 
proiectat 

de un resort: 

— Mihai - i se adresează, ca-n momentele lor de cea 
mai caldă prietenie -, ştii că e o idee? 

— Chiar aşa! intervine Şerban. De ce neapărat solistă? 
Tu ai voce frumoasă! adaugă el convins. 

— Ar fi o găselniţă! spune Radu. 

— E şi fotogenic! glumeşte lonică. Şi, dacă e nevoie, îl 
deghizam în solistă. Play-back-ul îl face Geta!... 

Izbucnesc cu toţii în râs. 

Nemaiavând încotro, Mihai pregăteşte microfonul. 

La semnalul lui, formaţia începe să cânte... 

Mihai are un timbru cald, plăcut, iar interpretarea este 
vibrantă, convingătoare. Prinşi de melodie, cântă cu toţii 
bucuroşi, cu dăruire. 

Deodată, întorcându-se spre sală, Mihai îl zăreşte pe 
Socrate într-un fotoliu din ultimul rând. Se opreşte 
involuntar şi, o dată cu el, formaţia. 

— Am priceput -- spune directorul, ridicându-se. Pentru 
melodia aceasta poate era mai potrivită o fată... Dar e 
foarte bine şi aşa! Daţi-i bătaie! mai spune el şi iese din 
sală. 

lonică radiază de bucurie. 

— Dana, eşti mare! Dă-mi voie să te pup! exclamă 
bateristul-compozitor. 

— Nu se poate, că te vede Geta! răspunde Dana, 
râzând. 

103 


Liceenii rock'n' roll 


— Ea nu e geloasă! subliniază lonică, dintr-o dată 
cătrănit, privind spre Geta, care tocmai atunci stătea de 
vorbă cu Radu. Se-ndreaptă grăbit spre ei: 

— Ţi-am mai spus, mă, s-o laşi în pace! Nu ţi-e de-ajuns 
că stai toată ziua cu ea în bancă? îşi admonestează 
colegul. 

Radu râde, în vreme ce Geta, ridicând un deget 
ameninţător, îi spune „amicului”: 

— lonică, nu uita convenţia!... 


* 


Membrii formaţiei păşesc ca într-un marş triumfător pe 
coridorul pustiu al liceului. Mihai, bucuros, se află în 
fruntea lor. 

— De mâine, program non-stop! anunţă el. 

Deodată, lonică ciuleşte urechile: 

— Ssst! spune el, în şoaptă. 

Se opresc cu toţii. Zgomotul unor tocuri de pantofi 
înţeapă strident liniştea. 

— Ghici ghicitoarea mea - zice lonică. Şi, în clipa 
următoare, încep cu toţii să silabisească: 

— l-sos-... Apoi, fără tranziţie, salută în cor pe aceea ce 
apăruse pe după colţul coridorului: 

— Bună ziua, doamnă profesoară! 

— Puişorilor, spune Isoscel, în loc de răspuns la salut, 
am aflat „bucuria”. Personal, nu sunt de acord, dar 
disciplina e disciplină. Aşa că - faceţi repetiţie de câte ori 
vrea directorul..., dar şi eu vă ascult... de câte ori am să 
doresc... să mă conving că învăţaţi şi la matematică. 
Succes! 

Apoi, întorcându-se către Mihai, îi ordonă: 

— Tu vino cu mine! 


104 


George Şovu 


De cum au intrat în Cabinetul de matematică, Isoscel a 
întors, dintr-o dată, spre Mihai o faţă emoţionată, de 
nerecunoscut. 

— Am aflat că vrei să te faci profesor de matematică - 
spune ea, pe neaşteptate. Nici nu ştii cât de bucuroasă 
sunt. Îţi mulţumesc! 

— Doamnă profesoară, încearcă Mihai o explicaţie... 

— Nu, te rog! Nimic mai mult! Lasă-mi bucuria 
întreagă. Să ştii că am să te ajut cât am să pot eu de 
mult... Uite, ţi-am adus deja tabelele astea de logaritmi. 
Ţi le dăruiesc! Cu ele am învăţat şi eu când am dat 
admiterea la facultate - mărturiseşte ea, cu lacrimi în 
ochi... pentru imaginea tinereţii de-atunci, fără îndoială... 
la-le... ca pe un simbol!... 

E rândul lui Mihai să se emoţioneze, văzând-o pe 
Isoscel într-o asemenea ipostază. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc din inimă, doamnă, 
spune el. 

Isoscel îl sărută, ca o mamă, pe frunte... 


32 


Zilele care au urmat au fost, într-adevăr, cu „program 
non-stop”. Şi la repetiţii - pentru concurs -, şi la celelalte 
treburi din tacâmul bogat al obligaţiilor şcolare. In ceea 
ce-o priveşte pe lsoscel, ea s-a ţinut de cuvânt: i-a 
ascultat, în fiecare oră de matematică, şi pe membrii 
formaţiei... Într-o zi, a scos, în acelaşi timp, la tablă pe 
lonică şi pe Radu şi i-a pus „la concurs”, după cum s-a 
exprimat ea, „la un concurs în avanpremiera celuilalt! să 
vedem cine câştigă!”... Şi-a câştigat Ionică, terminând şi 
mai devreme „porţia” de probleme primite, şi fără nici o 
greşeală. Drept urmare, în rubrica din catalog, s-a 
aşternut un zece barosan şi gogonat, care i-a dat, din ziua 


105 


Liceenii rock'n' roll 


aceea, stăpânului său aplomb de adevărat matematician. 
Radu a primit numai opt: deşi „cu stofa”, a făcut câteva 
greşeli, pe care Isoscel le-a sancţionat fără drept de apel. 
lonică - în împrejurarea respectivă - s-a tot căznit să 
constate cât a crescut el în ochii Getei, o dată cu zecele 
de la matematică, dar, în concluzie, i-a comunicat lui 
Mihai îngrijorarea cum că ar trebui să treacă pe la 
doctorul de ochi, deoarece, cu siguranţă, vina e la el, „nu 
mai vede bine” - atâta vreme cât în privirile Getei nu 
observă nici o modificare. 

În schimb, de la eşecul de „solistă”, Dana era tot mai 
des împreună cu Geta - şi la şcoală (nu ştiu ce tot 
şuşoteau), şi acasă - când la una, când la alta, cică 
învățau împreună. Din când în când, Geta - „vedeta 
cântecului” - nu răbda să „nu-şi răscolească” repertoriul, 
folosindu-şi camera drept scenă, iar Dana se afla pe post 
de public - „avizat”, desigur, căci ea însăşi începuse s-o 
imite pe colega ei, propunându-şi să înveţe cum „să 
cucerească sala”... Dar toate astea se făceau fără ştirea 
părinţilor Getei, mai ales a mamei, care cine ştie ce-ar 
mai fi „păţit”, supărându-se. De aceea, când fetele (dacă 
se întâmpla să fie împreună) o vedeau, de la fereastră, 
intrând în curtea casei, opreau imediat casetofonul 
(ascultau uneori muzică, chiar imprimări proprii ale 
Getei), ascundeau toate elementele de „recuzită” şi 
deveneau două şcolăriţe cuminţi şi harnice... 

Într-o zi însă. 

Dana sosise, ca de obicei, în casa colegei sale. Au băut 
cafele, citronadă, au discutat. Apoi Geta, deschizând 
dulapul în care-şi păstra rochiile, a invitat-o să-şi aleagă 
una spre a se pregăti să apară „pe scenă”. Văzându-le 
aliniate, multe şi frumoase, ca soldaţii la paradă, în ochii 
Danei au apărut fâlfâiri de umbre. A refuzat alegerea, 
îndreptându-şi privirea spre smochingul tatălui colegei 
sale, rătăcit, din întâmplare, în acelaşi dulap. A pus mâna 


106 


George Şovu 


pe el şi, în nici un minut, a devenit un elegant cavaler, 
gata de dans. 

— Evrica! a strigat Geta, începând să se dezbrace, cu 
gândul de a apărea în faţa „cavalerului” cu o rochie pe 
măsură. Dana, nemaiavând însă răbdare, şi-a invitat 
„partenera”... dezbrăcată, la dans. 

Tocmai atunci însă, adică în clipele în care dansul era 
mai îndrăcit, pe fundalul unei melodii rock ce izvora dintr- 
un casetofon, în uşa camerei a apărut - adevărată 
năpastă căzută pe capetele bietelor fete - Isoscel, 
profesoara lor dirigintă, care se afla în exerciţiul unei 
„Vizite la domiciliu”. Sunase la intrare, dar nu-i 
răspunsese nimeni. Auzind cântându-se înăuntru, a 
apăsat pe clanţă. Aceasta s-a deschis. Apoi s-au deschis, 
tot astfel, şi alte uşi până la cea dincolo de care, iată - 
prăpădul de pe lume eleva ei, goală (adică aproape goală, 
fiindcă are acolo ceva - e adevărat, cu totul transparent - 
pe trupu-i de liană), dansează cu un „tip” în smoching. 

Răcnetul de disperare este însoţit de un gest energic, 
care-l întoarce pe individ cu faţa spre profesoară... 

— Aţi înnebunit? a mai apucat să strige, dispărând apoi 
pe uşă... 

Când a constatat că Socrate „zâmbea a râde” 
ascultându-i povestirea, exprimată mai ales prin gesturi, 
a apucat cu mâna dreaptă o călimară de pe birou şi, 
trântind-o, într-un efort de descărcare, a slobozit 
dinlăuntrul acesteia o ploaie albastră care, pe loc, a 
„impodobit” atât propria-i faţă, cât şi pe cea a 
directorului. Un hohot de râs i-a cuprins pe-amândoi, în 
timp ce se apropiau de aceeaşi oglindă, stingând 
încordarea în lumina unui proiect de „demers educativ” 
ce-ar fi urmat, după opinia lui Isoscel, să fie îndreptat, în 
mod-obligatoriu, împotriva „neruşinatelor”. 

La o analiză mai atentă însă, aplicată „cazului” chiar a 
doua zi, întâmplarea s-a dovedit o uşoară şi mai ales 
frumos vinovată năstruşnicie... Mirarea cea mare a celor 


107 


Liceenii rock'n' roll 


ce-au auzit această calificare a fost că ea a venit chiar din 
partea lui Isoscel... 

Astfel s-au liniştit şi fetele, iar în ceea ce priveşte 
formaţia muzicală, lucrurile curgeau într-o albie normală, 
Mihai cânta bine şi frumos, repetiţii se făceau de mai 
multe ori pe zi, totul era în regulă. Chiar Socrate, 
directorul, a- sistând la un asemenea exerciţiu, va 
exclama, în curând: „Bine, băieţi, e foarte bine! Bravo!”... 


33 


Mihai pare mulţumit. Întins în patul său, îşi pune 
mâinile sub cap şi închide ochii... In liniştea camerei, nu 
pătrunde decât rumoarea specifică unui joc de fotbal, din 
curtea căminului.... 

Deodată, deschide ochii, devenind atent. Se ridică în 
capul oaselor. De undeva se aude melodia formației lor, 
cântată de o voce vibrantă de fată. Interpretarea e caldă, 
extrem de nuanţată. _ 

Mihai este buimăcit, nu ştie ce să creadă. Işi astupă 
urechile, pentru ca, după câteva clipe, destupându-le, să 
audă iarăşi cântecul. 

„Nemaipomenit!” exclamă, realmente neştiind ce să 
creadă. Orchestra pare a lor, dar ei nu sunt acolo. Parcă 
instrumentele ar cânta singure... Şi, lui Mihai, câteva 
clipe, chiar i se pare că, în cameră, cele două chitare - a 
lui şi a lui Radu - au început să cânte... lată, totodată, 
ciocanele bateriei lui lonică, de asemenea zbuciumându- 
se singure, ca şi clapele de la orga electronică a lui 
Şerban, care se ridică şi se coboară ca într-un dans numai 
de ele ştiut... Vocea însă?... A cui e vocea?!... Că nu pare 
să fie a Getei! Mihai ascultă şi mai atent... Nu, sigur, nu! 
N-a auzit-o niciodată... 


108 


George Şovu 


Se freacă la ochi şi priveşte înjur... Cântecul îl învăluie 
tot mai mult!... Sare din pat şi deschide uşa: pe coridor - 
nimeni! Aleargă la fereastra deschisă... In clipa aceea, 
melodia se întrerupe brusc... Mihai priveşte atent, speriat: 
în curte se află doar câţiva băieţi care bat de zor mingea 
şi un elev cu ochelari, ce trece prin apropiere de 
fereastră... Se-ntoarce, se aşază din nou pe pat, cu 
privirea pierdută în gol. 


34 


Cam în acelaşi timp, lonică se afla în faţa unui galantar 
cu prăjituri dintr-o cofetărie. Nu se hotărăşte ce să 
aleagă. 

— De care doriţi? îl întreabă vânzătoarea. „Margareta”? 
„Rodica”?... 

Privind, o clipă, întâmplător, prin fereastră, băiatul o 
zăreşte pe Geta coborând dintr-un tramvai, care se 
opreşte în staţie. Apoi se îndreaptă grăbită spre... Radu, 
aflat undeva, în apropiere, în aşteptarea ei. 

— Geta! exclamă bateristul, rămânând cu ochii mari... 

— Îmi pare rău, „Geta” n-avem! răspunde vânzătoarea, 
profesional. 


* 


— Uite, asta e Culegerea de probleme, spune Radu, 
dându-i Getei o carte. 

— Mulţumesc! răspunde aceasta. Sper că nu te-am 
deranjat prea tare... Salut! Ne vedem mâine, la scoală! 
adaugă, în timp ce vrea să pornească spre un alt tramvai 
ce se oprise în stație. 

De ei se apropie însă lonică..., încruntat, cu paşi 
hotărâți. 


109 


Liceenii rock'n' roll 


— Mă scuzaţi că vă deranjez! - spune el cu toată ironia 
de care era capabil... Apoi, trecând la atac direct, afirmă 
apăsat: 

— Acum v-am prins!... Ce mai ai de spus? i se 
adresează Getei, ca unei „inculpate”, faţă de care el, 
„procurorul”, este hotărât să nu mai aibă nici un fel de 
înţelegere. 

— Că prietenia noastră s-a sfârşit! Acum! Aici! 
Definitiv! răspunde Geta,  mâhnită. Ai încălcat 
„convenţia”!... La revedere, Radule - adaugă ea, privind 
spre acesta, după care se urcă în tramvai. 

lonică a rămas năuc... 

— Ce făcuşi, măi lonică? îi spune Radu, cu reproş 
amical. 

Bateristul fierbe şi priveşte... pe lângă colegul său. 

— Geta ţine la tine, măi prostule! adaugă Radu. 

— Ba la tine ţine! se răţoieşte la el lonică. 

Radu izbucneşte în râs... 

infuriat, lonică îi întoarce spatele şi pleacă... 


35 


Intrând încet pe uşa dormitorului, se trânteşte pe patul 
său parcă sleit de puteri. 

Alături, în celălalt pat, Mihai priveşte mai departe cu 
ochii pustii... 

— M-am certat cu Geta!... abia rosteşte fotbalistul... Am 
prins-o cu Radu! 

Mihai întoarce capul: 

— Ce tot bombăneşti acolo, mă? 

— Trebuie să-i cer iertare! îşi continuă gândul lonică. 

Apoi se ridică şi se aşază la masă. Se pregăteşte să 
scrie ceva. 


110 


George Şovu 


Nebăgându-l în seamă, Mihai îşi ia chitara, obsedat de 
gândurile sale, şi cântă un mic pasaj din melodia 
formaţiei. E foarte concentrat... Se opreşte şi exclamă, 
pentru sine: 

— Aici vocea-i suna de parcă era cu un semiton mai 
jos... 

— Ce spui, mă? întreabă lonică, întrerupându-se din 
treburile lui. 

— Am auzit melodia! răspunde grav Mihai. 

lonică face ochii mari. 

— Era cântată de-o fată... O voce extraordinară! 

Bateristul se ridică de la masă şi se-apropie de Mihai. 

— Când, mă? 

— Adineaori! 

— Unde? 

— Aici! 

Viitorul profesor de educaţie fizică îl priveşte cu multă 
mirare. Îi pune mâna pe frunte: 

— Bă, febră n-ai! 

— Cred că-s obosit - spune Mihai, frecându-şi 
tâmplele... 

lonică se-ntoarce la masă şi se apucă să scrie: „Dragă 

Geta”... Dar, neştiind cum să continue, gândul i se 
învârteşte în jurul aceloraşi cuvinte, pe care le repetă, ca 


într-un mecanism stricat: „Dragă Geta”..., „Dragă Geta”... 
până ce, enervându-se, strigă deodată: 
— Aud! 


Mihai tresare: 

— O auzi şi tu? întreabă el. 

— Ce s-aud? 

— Melodia noastră, cântată de o fată! 

— Eu n-aud nici o fată! răspunde bateristul. 

— Dar ce auzi? 

— Fii atent! îi spune Ionică şi începe să ciocănească în 
paharele de pe masă, folosindu-se de stilou... 

Mihai ascultă şi „traduce” „cântecul” pe corzile chitarei. 
Luând seama la ce „iese”, spune dezamăgit: 

111 


Liceenii rock'n' roll 


— Păi astea-s acordurile acelea de la cofetărie, din care 
s-a născut melodia noastră. 

— Da, mă? întreabă lonică, la fel de dezumflat. 

— Da! răspunde Mihai, adăugând: Geta, gelozie, 
inspirație! Vrei o melodie nouă? Schimbă sursa inspiraţiei! 
Schimbă muza! 

— Cum? S-o schimb pe Geta? se miră lonică... 


36 


Mihai cumpără flori, să le ducă bunicului său, la spital, 
în timp ce plăteşte, se uită spre lonică, aflat alături, şi-i 
spune: 

— Tu ştii că pe vremea bunicilor scrisorile de dragoste 
erau parfumate? 

Ochii bateristului scapără. 

— Am înţeles! răspunde şi alege şi el imediat câteva 
garoafe albe, pe care le plăteşte florăresei... 

Cei doi prieteni fac câţiva paşi împreună, pe stradă. La 
o încrucişare se despart. 

— Îţi ţin pumnii! îi spune Mihai. 

— Salutări lui nenea Matei! îi răspunde lonică. Nu uita, 
la şase - repetiţie! 

În timp ce lonică dispare după colţul străzii, Mihai se 
strecoară grăbit printre pietoni. Deodată, faţa lui începe 
să capete expresia unei mari nedumeriri: aude, din nou, 
melodia lor, cântată de aceeaşi voce de fată. 

Priveşte, contrariat, în stânga, în dreapta lui... Se 
opreşte, căutând iarăşi în toate părţile. 

Pietonii bagă de seamă şi îl cercetează miraţi. 

Melodia continuă să se audă. Pe lângă Mihai trece un 
băiat cu ochelari, care pare să semene cu liceanul văzut 
în curtea internatului. 


112 


George Şovu 


Mihai trăieşte aceeaşi impresie din camera de la cămin: 
i se pare că, în jurul lui, instrumentele cântă singure, iar 
microfonul se mişcă într-o mână nevăzută... 

Cu priviri rătăcite, se apropie de o bătrână care trece 
pe lângă el: 

— Auziţi o melodie? o întreabă, în disperare. 

Femeia face urechile pâlnie: 

— Ce spui, maică? răspunde ea. 

Inţelegând că a nimerit tocmai o surdă, băiatul bâiguie 
o scuză, vrând, totodată, să se adreseze altcuiva, dar, 
brusc, acordurile melodiei se sting... 


37 


Apropiindu-se cu fereală de casa Getei, lonică ar dori si 
intre în curte, ca să-i strecoare, dacă s-ar putea, 
scrisoarea prin fereastra deschisă a camerei, s-o 
găsească mai repede. Aşa îşi făcuse socoteala de la 
început. Acum însă, cumpărând şi un buchet de flori, nu 
putea decât să i le înmâneze personal şi să adauge şi 
„prin viu grai” câteva vorbe simţite, de scuză. Deci va 
intra şi va suna la uşă... 

lată însă că uşa casei tocmai se deschide şi, în pragul 
ei, apare Geta, îmbrăcată de stradă. 

lonică se retrage în grabă şi se ascunde în spatele unui 
copac. Geta însă l-a zărit. Zâmbeşte, făcându-şi, pe loc, 
un plan... 

lese pe poartă şi o porneşte în partea dreaptă, pe 
bulevard. lonică se angajează în urmărire, lăsând între ei 
o oarecare distanţă, spre a nu fi văzut!... 

Incetinind puţin pasul, Geta aruncă o privire furişă în 
urmă, spre a se convinge dacă lonică este prezent... 
Este!... 

Tocmai când căuta o soluţie, pentru ca „lecţia” pe care 
voia să i-o dea să fie mai „eficientă”, intrând pe o altă 


113 


Liceenii rock'n' roll 


stradă, îl zăreşte - „Ce întâmplare nemaipomenită!” îşi 
spune Geta - chiar pe Radu, care, în faţa unei tonete cu 
cărţi, răsfoia un volum. Figura i se luminează. Traversând, 
îl strigă, fluturându-şi, cu exuberanţă, mâna, ca şi cum 
urma să se întâlnească cu el aici. 

— Radule! 

Băiatul întoarce capul şi-o priveşte surprins... 

Cătrănit de supărare, lonică vede cum Geta, „fericită”, 
îl ia pe Radu de braţ şi se pierde cu el în mulţimea 
pietonilor... 

Radu păşeşte alături de ea, fără să înţeleagă nimic. 

— Newton lucra concentrat lângă sobă. Şi soba 
dogorea îngrozitor. Ştii ce-a făcut? A strigat servitorul şi i- 
a spus: „la soba şi du-o de-aici!”... li spune Geta, 
izbucnind într-un hohot de râs. Trage, în acelaşi timp, cu 
ochiul spre lonică... 

Radu o priveşte stânjenit, neştiind ce să creadă... 

Zdrobit de dezamăgire, lonică încetineşte paşii. Apoi se 
opreşte, privind în urma celor doi. După câteva secunde, 
se întoarce şi porneşte, cu mişcări nesigure, de parcă ar fi 
bolnav, înapoi... 


Acum paşii l-au dus până în dreptul statuii lui 
Eminescu, din faţa Ateneului. Aşază buchetul de flori 
lângă altele, aflate pe soclu. Apoi, pleacă, rostind ca 
pentru sine: 


Ce-ti pasă ție, chip de lut, 
Dac-oi fi eu sau altul?!... 


38 


114 


George Şovu 


Membrii formaţiei repetă în aceeaşi sală de festivități. 
lonică îl mănâncă din ochi, „nefript”, pe Radu. La un 
moment dat, încurcă „bătăile”... Mihai îl apostrofează şi o 
iau de la capăt... 

Acum totul merge foarte bine..., merge până ce 
solistul, gândindu-se, din nou, ca de atâtea ori între timp, 
la cât de frumos cânta fata aceea, începe s-o audă 
brusc... În fiinţa lui... Se opreşte, ca paralizat. Băieţii îl 
privesc cu nedumerire. 

— Auziţi? îi întreabă el, în disperare. 

— Ce e, mă, iar te-a apucat? spune Ionică. 

Mihai îşi trece mâna peste frunte, ca şi cum ar vrea să 
înlăture obsesia unui vis rău... 

— N-a fost nimic! spune el nervos. Reluăm! Dar, după 
câteva fraze muzicale, executate foarte bine, se opreşte 
iarăşi, ţipând: 

— Nu pot! Nu mai pot! Vocea vine peste mine, nu 
înţelegeţi? O aud tot timpul!... 

Colegii sunt îngrijoraţi de-a binelea. Îşi aruncă priviri 
întrebătoare. 

lonică, făcând cu ochiul celorlalţi, se apropie de Mihai 
şi-l ia cu binişorul: 

— Măi Mihai, spune el, dacă n-auzim melodia, 
înseamnă că şi noi suntem foarte obosiţi... Eu zic să 
mergem la doctor, să ne dea nişte energizante! Apoi, 
adresându-se în şoaptă celorlalţi, adaugă: Că altfel, 
fraţilor, rămânem corigenţi la muzică, poimâine este 
concursul! înconjurat de colegii săi, susţinut de braţ, 
Mihai se lasă dus, ca un abulic. 


* 


lată-l acum aşezat pe un scaun special, dintr-un 
cabinet medical. Are privirea pierdută. 

Din spatele său, se aude un clinchet ciudat, produs de 
medicul care-l consultă. 


115 


Liceenii rock'n' roll 


Băiatul întoarce capul. 

Doctorul face un semn aprobativ către colegii lui Mihai. 
Aceştia, aflaţi într-un colţ al cabinetului, asistă, înfriguraţi, 
cum Mihai este supus, în continuare, la nenumărate teste, 
realizate cu aparatură electronică diversă şi sofisticată. 

Radu face un semn de încântare cu privire la dotarea 
ultramodernă a cabinetului. 

— Păi, ce, Socrate ne trimite oriunde? şopteşte lonică, 
drept răspuns... 

In urma tuturor testărilor, doctorul desprinde o reţetă 
din carnetul de pe biroul său şi-l întreabă pe „bolnav”: 

— Cum te numeşti? 

— Marinescu Mihai! soseşte, prompt, răspunsul. 

— Vârsta? 

— Optsprezece ani! 

Dedesubt, la diagnostic, medicul completează cu litere 
mari: NORMAL! Probabil, ÎNDRĂGOSTIT! Ridică apoi hârtia 
şi-o arată băieţilor - care se grămădesc să citească. 

— Ura! strigă ei într-un glas. 

Citind şi Mihai, exclamă, parcă încercând să se 
convingă şi el de cele spuse: 

— „Norma!” poate că sunt, dar „îndrăgostit”, nu! 

— Aparatele nu mint, dragul meu, îi spune doctorul, 
bătându-l părinteşte pe obraz. Aşa că: Succes la concurs! 

Radu şi Şerban îl înconjoară bucuroşi pe Mihai şi ies pe 
uşa cabinetului, în timp ce lonică, neobservat de prietenul 
său, rămâne puţin în urmă şi îl mai întreabă ceva pe 
medic... 


* 


lonică şi Mihai se întorc la internat. 

— Pe bune: intrasem şi eu la idei! zice Mihai, parcă 
eliberat de o grea povară. 

— Eu ţi-am spus: oboseala! răspunde Ionică. 


116 


George Şovu 


— Şi, totuşi, cu muzica aceea e ceva! reia prietenul 
său. 

lonică se opreşte şi-i spune cât poate el mai serios: 

— Ascultă, Mihai, scoate-ţi gărgăunii ăştia din cap, că, 
altfel, poimâine o-ncurcăm! O să te obsedeze ideea şi iar 
n-o să mai poţi cânta! 

Mihai rămâne pe gânduri... 

Ca să-i abată atenţia, lonică o dă pe glumă: 

— Să-ţi zic una tare: am vrut să-l încui pe doctor. Ştii ce 
l-am întrebat, la plecarea din cabinet? 

— Ce? 

— Dacă n-are vreo doctorie împotriva... geloziei... 

— Şi? 

— N-are! Mi-a răspuns că de-aşa ceva suferă şi el. 

Amândoi fac haz, intrând pe poarta căminului. 

Din ghereta lui, portarul îi vede: 

— lonică! strigă el. 

— Poruncă, nea Pândele! 

— Mă, pezevenghiule, mă, iar ai un răvaş de dragoste, 
spune bătrânul şi-i dă o scrisoare. 

lonică o adulmecă: 

— Nu miroase! i se adresează el lui Mihai. Apoi o 
desface cu gesturi febrile şi citeşte cuvintele scrise 
înăuntru: 


Mâine după-amiază, la ora cinci, Geta se întâlneşte cu 
un băiat în fața Teatrului de Comedie! lar, în loc de 
semnătură, aceleaşi cuvinte: Cineva care ţine la tine. 


lonică s-a făcut negru de furie: 

— Îl omor! şuieră el printre dinţi... 

— Pe cine, mă? 

— Citeşte!... Şi-i întinde scrisoarea lui Mihai. 


117 


Liceenii rock'n' roll 


39 


A doua zi, bineînţeles că n-a răbdat. Dădea târcoale 
locului cu pricina, începând de la patru şi jumătate... Cu 
câteva minute înainte de ora cinci, s-a ascuns într-un 
gang, la pândă, gata oricând să se arunce, ca un tigru, 
asupra „mizerabilului” - şi se gândea, desigur, la Radu. 

La cinci fix, a apărut Geta, îmbrăcată cochet, ca pentru 
o întâlnire deosebită... 

Începe să se plimbe, în aşteptare, prin faţa intrării 
teatrului. 

Din ascunzătoarea lui, lonică o vede şi... spumegă de 
furie. 

Fata priveşte de-a lungul străzii..., cercetându-şi, 
totodată, ceasul de la mână. 

Bateristul nu mai poate răbda. lese din gang şi se 
proţăpeşte în faţa ei: 

— Te-am prins! Pe cine aştepţi? o întreabă el 
inchizitorial. 

Geta zâmbeşte, învăluindu-l într-o privire caldă: 

— Pe tine! 

—  Minţi! îi strigă  lonică. Citeşte-aici! adaugă, 
întinzându-i scrisoarea. 

— Nu e nevoie, eu am scris-o! răspunde Geta. 

— Nu te cred! 

— Cine o semnează? întreabă semnificativ fata. 

— Asta să mi-o spui tu! 

— Cineva care ţine la tine! - răspunde Geta. 

Lui lonică nu-i vine să creadă. 

Geta repetă: 

— „Cineva care tine foarte mult la tine!” 

— Adică... tu? Chiar tu?!... Şi, o dată cu întrebările, 
chipul îi devine rotund şi luminos... Şi-atunci de ce mi-ai 
scris biletul? mai întreabă, cu o zbuciumare de umbre în 
ochi. 


118 


George Şovu 


— Simplu: ca să vii aici, să ne-ntâlnim şi să te invit la o 
plimbare. 

lonică a amuţit. 

— Sau nu vrei să te plimbi cu mine? îl zgândără Geta. 

— Plimbare? Cu tine?! explodează bateristul... Până la 
capătul lumii!... Hai! îi spune, luând-o de braţ. Dar, după 
câţiva paşi, se opreşte ca trăsnit: 

— Aoleu, nu pot! 

— De ce nu poţi? 

— Mâine e concursul... Avem repetiţie! Ultima repetiţie! 

— Chiuleşti şi tu şi gata! îi propune Geta. Aţi repetat 
destul! 

— Nu pot! spune lonică întristat. Trebuie să am grijă de 
Mihai, să n-o ia razna! 

— Cum „s-o ia razna”? întreabă fata contrariată. 

Dar lonică nu apucă să răspundă, fiindcă pe uşa 
teatrului iese un bărbat agreabil, îngrijit îmbrăcat, 
proaspăt ras, probabil actor. Geta îl priveşte cu mare 
atenţie, după care ochii i se opresc pe una din fotografiile 
de reclamă din vitrină. În fotografie, mama ei, actriţă la 
acest teatru, se afla în dialog cu „doctorul” care fusese în 
casa lor, atunci când „era gata-gata să facă infarct”. 
Inţelegând că, de fapt, mama îi înscenase o farsă, Geta 
începe să alerge după actor, sub privirile, nedumerite, ale 
lui Ionică. Il ajunge şi îl abordează: 

— Dumneavoastră?... 

— A, tu eşti Geta? Fata colegei mele! răspunde actorul, 
dându-şi seama că fusese descoperit. 

— Deci... 

— Da, eu sunt!... Să ştii că mamei dumitale nu i-a fost 
uşor să facă teatru acasă! Şi nici mie! Dar voia aşa de 
mult ca tu să te ţii serios de învăţătură, încât... 

— Vă mulţumesc! spune Geta, sărutându-l... 

lonică priveşte disperat scena. 

— Vino să te pup şi pe tine, lonică! Mama nu este 
bolnavă! exclamă Geta fericită, sărutându-şi prietenul pe 
amândoi obrajii. 

119 


Liceenii rock'n' roll 


— E clar: ne-am ţicnit cu toţii! trage concluzia 
bateristul... 


40 


În sala de lângă scena de concurs, în care aşteptau să 
le vină rândul, Mihai hotărăşte să mai facă o scurtă 
repetiţie, atât cât „să se încălzească”! 

— Ai grijă - îi strigă lonică - să nu te-apuce iarăşi 
fandaxia aia a ta! 

— N-ai văzut diagnosticul?  „Normal”! Probabil 
„îndrăgostit”, răspunde acesta, făcând semn de 
începere... 

Mihai cântă dezinvolt, cu voce caldă, timbrată. E sigur 
pe sine. Se simte că obsesia vocii acelei fete a dispărut... 

Dar iată că, pe neaşteptate, melodia interpretată de 
fată se aude din nou din ce în ce mai pregnant. Culmea e 
că acum o aud cu toţii. _ 

Cu figura răvăşită, Mihai se opreşte... Incremenesc şi 
ceilalţi. După câteva clipe, lonică se apleacă spre unul 
dintre colegii săi: 

— Ciupeşte-mă, Şerbane! îi cere el. 

Preocupat, Şerban nu-l bagă în seamă. 

lonică se trage singur de nas, se ciupeşte de urechi... 

— Sunt treaz! Sunt aici! încearcă el să se convingă. 

Cântecul se aude acum foarte clar. 

— Melodia! E la uşă! strigă lonică, sărind de la baterie. 
Şi, în clipa în care o deschide, Geta intră înăuntru, însoţită 
de un băiat cu ochelari, în care poate fi recunoscut 
liceanul zărit de Mihai în curtea internatului, ca şi atunci, 
pe stradă, când a^auzit melodia interpretată de o voce 
de fată. 

— Altul?! Şi mai ziceai că ţii la mine! o apostrofează 
lonică... 


120 


George Şovu 


— Am venit să vă spun că... totuşi solista se află printre 
noi! răspunde Geta. ŞI, cu un gest parcă de 
prestidigitator, scoate peruca şi ochelarii băiatului, dând 
la iveală adevărata înfăţişare a acestuia: „liceanul” nu 
este altcineva decât... Dana. 

— Şi acum, Dana, ai cuvântul! spune Geta. 

Dana începe să cânte, fără acompaniament, refrenul 
melodiei. Băieții recunosc imediat vocea caldă, 
tulburătoare, care l-a obsedat atâta pe Mihai. 

Apoi, fata apasă pe butonul unui mic casetofon şi vocea 
ei este acum însoţită de acompaniamentul formaţiei. 

lonică se plesneşte peste frunte: 

— Mihai, acuma ştiu: eu sunt vinovatul! Eu i-am spus 
Getei de ce nu voiai tu s-o iei pe Dana ca solistă... „Să nu 
se spună c-o promovezi în formaţie, fiindcă e prietena ta” 
sau că „vrei să-i intri-n graţii, să te-mpaci cu ea...” Şi, mă- 
nţelegi, de-aia ne-au lucrat ele în foi de viţă!... Vocea! .... 
Ai priceput? Au înregistrat melodia şi ţi-au purtat-o ţie pe 
sub nas... 

— Ca să vă dăm o lecţie! subliniază apăsat Geta... 

— Dar uite că, până la urmă, nu ne-a lăsat inima şi tot 
am venit! adaugă Dana. 

—  Straşnică  lucrătură, n-am ce zice! De nota 
cincisprezece! spune Mihai, luminat la chip şi... la suflet. 

— Da' şi noi o „să-i lucrăm” acum pe rivalii noştri tot de 
nota cincisprezece! exclamă lonică, frecându-şi mâinile 
de bucurie... 


41 


La concurs, melodia „Liceenii rock 'n' roii” s-a aflat pe 
buzele a trei solişti: Dana, Geta, Mihai, care cântau pe 
rând ori împreună, ca şi pe cele ale întregii săli, angajate 
mai ales în murmurarea refrenului. 


121 


Liceenii rock'n' roll 


Cântând, Mihai şi-a adus aminte, la un moment dat, de 
bunicul său. L-a căutat cu ochii prin sală. Nu-l găsea. 
Aproape că se întristase, când observă că cineva îi face 
semne din marginea primului rând de scaune. Era 
bătrânul, care se ţinuse de cuvânt: venise! După cum 
veniseră în sală, să-i asculte, să fie alături de ei în aceste 
momente de suflet, mulţi profesori ai şcolii, în frunte cu 
Isoscel - diriginta - şi cu Socrate - directorul; şi ei se aflau 
în primul rând; şi tot aici l-a descoperit Mihai pe Adrian, 
alături de Mirela - colega de bancă a Danei, iar ceva mai 
în dreapta se afla Lia, care nu avea ochi decât pentru 
Şerban... 


* 


Şi melodia, şi. interpretarea au constituit realmente un 
triumf!... 

— Bravo, bravo la toţi! le-a strigat Socrate, după 
victorie. Apoi, îmbrăţişându-i, le-a spus - cu vocea aceea 
a lui, care mângâia direct sufletul - că, la urma urmei, nu 
premiul întâi, pe care l-au obţinut, contează neapărat, ci 
tot ceea ce au făcut şi au trăit ei până să ajungă la 
aceasta!... lar la plecare, după ce „i-a tratat” cu ce-au 
dorit, la cofetăria cea mai... şi cea mai..., li s-a adresat 
scurt, băieţeşte: 

— „Hai, salut! Şi - excelsior”... 


* 


În după-amiaza aceea, Mihai s-a întâlnit din nou cu 
Dana. Trecuse, mai întâi, pe la bunicul său de la spital. 
Bătrânul aproape că fugise ca să vină la concurs. N-a ştiut 
de soarta lui decât o asistentă tânără, care-i făcuse rost și 
de haine... 

Era fericit că-l văzuse pe Mihai şi că izbândise... 


122 


George Şovu 


— Acum..., a vrut el să spună ceva, dar apoi şi-a înghiţit 
cuvintele... 

— Bunicule, se poate?!... a dat să-l încurajeze Mihai, 
dar a simţit că şi lui i se frâng puterile vorbelor... 

— Du-te, du-te, băiete, că tu ai treburi, multe treburi..., 
a încheiat bătrânul. 


De data aceasta, Dana şi nu lonică l-a aşteptat la 
poarta spitalului. Vrusese să intre şi ea, dar cel ce păzea 
uşa nu le-a dat voie la amândoi... 


S-au plimbat mult... Fusese o zi frumoasă şi caldă. Au 
ajuns în preajma bătrânului fotograf din Cişmigiu. 

„O fotografie la minut! Poftiţi! Durează toată viaţa!” i-a 
întâmpinat acesta, cu vechea formulă. 

— Ce-ar fi?... a fost ideea Danei. 

Nu le-a trebuit mult să se hotărască. 

— Da, dar acum pe scaun stai tu! a spus Mihai... 

— Le schimbăm? a întrebat, ca şi altădată, Dana. 

— Le schimbăm, dar de data aceasta ne şi semnăm! a 
fost de părere Mihai... Aşa - ca amintirea să fie mai 
sigură... 

— Ştii, Mihai - spune Dana, după câţiva paşi, făcuţi cu 
fotografiile în mână -, la vară o să plecăm la Cluj, probabil 
definitiv. Tata a fost mutat cu serviciul acolo. Aşa că - 
facultatea... n-am încotro, acolo va fi!... 

Mihai simte că i-a secerat cineva picioarele. Ar vrea să 
se aşeze, dar nu vede nici o bancă în jur... 

— Dacă ar fi Socrate aici - spune el, privind-o lung pe 
Dana - precis ar exclama: „Asta e viaţa! Ea le încurcă şi le 
descurcă pe toate! Ea e ultima ratio: viaţa pe cont 
propriu! „ Dar faptul... nu ne împiedică să ne trăim, 
deocamdată, cât mai curat, speranţele... Şi să ne căutăm, 
mai departe, drumul. Drumul din noi... 

Dana îl prinde de mână şi pornesc, în continuare, pe o 
alee... O boare de vânt înfioară totul în jur. Pe undele ei îi 


123 


Liceenii rock'n' roll 


ajung, din spate, ecouri ale vorbelor bătrânului 
fotograf: ... „Durează toată viaţa!”... „Toată viaţa!”... 


---- Sfârşit ---- 


124