George Sovu — Declaratie de dragoste

PE Z 
GEORGE/ SOVU 


| | 


rA 


BIBLIOTECA BLEU 
EDITURA IACOBI | 


— 


Partea întâi 


Fata avea degete subţiri şi nervoase, şi ochii verzi, şi 
părul de aramă moale, şi buzele fierbinţi... 

Intrase pe uşă cu câteva minute înainte de începerea 
orei a doua. Era în toamnă, în toamna trecută, în prima zi 
de şcoală. 

— Aici e clasa a XIl-a B? a întrebat cu energie în glas, 
dar şi cu o oarecare mirare. Am întârziat, am avut o 
treabă urgentă, de aceea... 

Alexandru, care se nimerise să fie chiar lângă uşă - nu- 
şi mai aducea bine aminte de ce anume... poate voia să 
iasă pe coridor, poate... -, a făcut ochii mari şi... 

— Ce te uiţi aşa, n-ai mai văzut? s-a trezit apostrofat, 
înainte de a apuca să răspundă ceva. Sunt noua voastră 
colegă, loana Popa - a adăugat fata, întinzându-i mâna. 

Alexandru i-a primit în palma lui degetele subţiri şi 
nervoase şi a rămas cu luminile sale albastre aninate de 
minunile acelea verzi, peste care s-au legănat blând 
umbre de aramă moale. 

— Bârsan, Alexandru Bârsan! Îmi pare rău... adică îmi 
pare bine - a început să se bâlbăie, în timp ce îi ţinea mai 
departe în palmă degetele subţiri ce se liniştiseră parcă, 
încercând acum să se strecoare spre a scăpa din 
strânsoarea plăcută şi caldă. 


S-au trezit amândoi râzând... Băiatul îi privea în clipele 
acelea buzele aprinse şi, închizând ochii, în fracțiuni de 
secundă, sărută - în închipuire, desigur - parfumata şi 
fierbintea lor atingere. 

lartă-mă... am vrut să spun că aici e a Xll-a A... de 
aceea îmi pare rău. Sunt mai norocoşi colegii noştri de- 
alături, cei de la B... 

loana zâmbi, închizând şi ea, într-o clipă, în fiinţa sa, ca 
pe o mângâiere, imaginea tânărului înalt, cu trup de atlet, 
cu părul blond şi chip frumos, bărbătesc, ce-i stătea încă 
în faţă, acoperindu-i în întregime aproape perspectiva 
sălii de clasă. 

— Imi pare bine, totuşi, că... 

— Şi mie! Salut! spuse fata, dispărând pe coridor, în 
timp ce colegii lui Alexandru - Andrei şi Eugen - se 
apropiaseră de el. 

— Cine era, domnule, mimoza? întrebă Eugen, curios, 
deschizând uşa. loana însă tocmai intra în clasa de- 
alături. 

— Sfinxule, pari fulgerat! îl ironizează Andrei. 

— Hai, hai, fără, că nu se prinde! îl repede Alexandru. 

— Băiatu', nu mi-ai răspuns! i se adresează, din nou, 
Eugen. În uşă apăruse însă profesoara de matematică, 
Isoscel, cum era poreclită de elevi. Se repeziră care- 
ncotro, spre băncile lor... 


Fata avea degetele subţiri, şi ochii verzi, şi părul de 
aramă moale, şi buzele fierbinţi... 


Acum e sâmbătă, o sâmbătă de la începutul lunii mai. 
Peste o oră va trebui să fie la noua dezbatere din cadrul 
Cercului de filozofie, pe care-l conduce Socrate, 
profesorul lor diriginte, supranumit astfel, cu dragoste, 


hăt demult, de prima generaţie de elevi, iar de-atunci tot 
aşa i s-a spus, încât cei de astăzi aproape că-i uitaseră 
adevăratul nume, Gavrilescu, Mihai Gavrilescu. 

Alexandru închide caietul în care rezolvase, în după-a- 
miaza aceea, tot felul de exerciţii de matematică. Îl pune 
deoparte şi, ridicându-se de la masa de lucru, se apropie 
de biblioteca din camera sa. Privirea i se opreşte pe una 
dintre cele câteva fotografii ce se odihnesc pe un raft. 
Imaginea parcă prinde viaţă. Andrei - colegul şi prietenul 
său - dezbrăcat până la brâu, se spală sub jetul răcoros al 
unei pompe, în timp ce Alexandru, din spate, îi răstoarnă 
în cap o găleată cu apă... Zâmbeşte acelei amintiri. Au 
fost zile frumoase, grele, dar frumoase. Au muncit, nu 
glumă. S-au simţit însă bine pe şantierul acela de 
construcţii, de lângă „Marea cea Mare“, unde făcuseră un 
fel de practică, timp de trei săptămâni, însoţiţi fiind de un 
inginer din liceu, ca şi de dirigintele lor, Socrate. 

Un alt popas de suflet - lângă o nouă fotografie: chipuri 
de băieţi şi fete - într-o explozie-de bucurie, la poalele 
unei păduri. Alexandru apropie fotografia de ochi. loana îi 
zâmbeşte cald, cu toată fiinţa ei, cu minunile acelea verzi, 
cu buzele fierbinţi, pe care el încă nu le-a atins, dar ştie 
că aşa sunt, aşa trebuie să fie..., cu părul de aramă 
moale, cu sânii ca o taină frumos desenată sub maioul ca 
toamna ruginie din jur... 

— In fond, cine eşti dumneata, domnişoară? i se 
adresează el şi vocea, după ce se izbeşte încet de pereţii 
camerei, aleargă şi se strecoară, parcă puţin speriată, în 
fiinţa ce-o zămislise. 

Căutând într-un dulap, Alexandru scoate un casetofon 
pe care îl aşază pe birou. Potriveşte apoi o casetă şi 
apasă pe butonul de pornire: 

„Eu sunt un zbor frânt,/O melodie de aripi neterminată,/ 
Un pas desculţ pe o palmă fierbinte,/ Un zâmbet pierdut 
în râsul tău... /Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul 
viselor tale...” 


Şi vocea loanei îl învăluie, îl învăluie... 


2 


„.. În timp ce paşii ei se rostesc grăbiţi pe străduţa care 
ocoleşte, ca un braţ ce ocroteşte, cu iubire, o imensă şi 
învolburată grămadă de frumuseţe - „Parcul Primăverii”, 
aflat în apropiere de blocul în care fata locuieşte. In 
dreapta ei, ţinând-o de mână, aleargă, ţopăind din când 
în când, încrucişând paşii ca într-un joc de şotron - 
desenat parcă anume pe toată strada -, un băieţel de 
vreo opt ani. E Gabriel, fratele loanei, elev în clasa a treia. 
Întreaga săptămână stătuse la internatul şcolii la care 
învăţa. Acum era bucuros, fiindcă loana venise să-l ia 
acasă. Toată săptămâna se gândise la aceste clipe. „Oare 
de ce mi-o fi aşa de dor de loana? se întrebase, la un 
moment dat, băiatul. De cum mă aduce luni dimineaţa şi 
mă lasă aici, mie începe să-mi fie dor de ea...“ „Măi, da' 
ce tipă mişto e soru-ta!“ exclamase într-o zi, când o 
văzuse pentru prima dată, o mogâldeaţă ce-şi dădea aere 
de bărbat, coleg cu Gabriel. loana abia plecase. Băieţelul 
s-a repezit atunci cu pumnii asupra celuilalt. | se păruse 
că acesta spusese ceva urât despre sora lui, vorbele-i 
fiind însoţite de o clipire semnificativă a pleoapei stângi..., 
adică „hâm, hâm, ştim noi!...“ l-a despărţit o învăţătoare, 
în timp ce Marian - aşa se numea „expertul” în evaluările 
feminine - îi tot striga lui Gabriel, apărându-se de 
loviturile acestuia: „Ho, nebunule, ho, că n-am vrut să 
spun decât că e frumoasă” ... Asta o ştia şi Gabriel. In 
orice caz, lui îi plăcea mult de loana... Îi plăceau mai ales 
ochii ei verzi, ca ai mamei lor, care, de câţiva ani, nu mai 
era, o acoperise pământul... El, Gabriel, avea ochii negri, 
nu se nimerise să fie măcar albaştri, ca ai tatălui. „Eu cu 
cine oi fi semănând, cu ochii ăştia ca întunericul?” o 


întrebase el, odată, pe sora sa. „Cu tine, cu cine să 
semeni? i-a răspuns loana. Şi sunt foarte frumoşi!” „Ba 
nu, ai tăi sunt frumoşi!” a exclamat băieţelul, lăsându-se 
cuprins şi răsfăţat în lumina lor caldă, ce izvora dintr-un 
zâmbet parcă mereu întristat. 

„loana, nu te superi pe mine?“ a mai spus băiatul 
atunci. 

„De ce să mă supăr?“ 

„Fiindcă vreau să te întreb ceva!“ 

„Întreabă-mă!“ 

„De ce zâmbeşti tu aşa de trist?“ 

„Cum zâmbesc trist?“ 

„Cu ochii!... Ştii, ochii tăi zâmbesc trist!... L-am întrebat 
într-o zi şi pe tata, dar mi-a răspuns că n-are timp de 
prostiile mele. Şi-a plecat... la ale lui..., ştii tu...“ 

Fata l-a strâns lângă pieptul ei, tare, tare, şi câteva 
clipe nu i-a mai dat drumul. Apoi, îndepărtându-l puţin, s- 
a aplecat ca să-l privească de la aceeaşi înălţime şi i-a 
răspuns: 

„Poate pentru că acum eu sunt mămica ta, Gabriel. Și 
orice mamă care-şi iubeşte - mult, mult - copilul, cum te 
iubesc eu pe tine, se bucură... până la lacrimi!... Şi-acum, 
hai, fugi la joacă şi niciodată să nu mă mai întrebi aşa 
ceva!...” 

— loana - i se adresează băieţelul, oprindu-se din jocul 
lui „de-a şotronul** -, de ce nu intrăm în parc? (Chiar 
atunci trecuseră pe lângă arcada de verdeață ce se 
boltea deasupra aleii principale a acelei grădini.) Astă- 
seară nu ne jucăm? 

— Nu, Gabriel, astă-seară nu ne jucăm! 

— Dar de ce? scrâşneşte copilul. Abia am aşteptat... Mă 
şi gândisem unde să mă ascund, ca să nu mă găseşti. 
Astă-seară plăteai precis pariul: trei prăjituri! 

— Parcă până acum cine-o fi fost „platnicul**, fie că a 
câştigat, fie c-a pierdut! 

— Ei, lasă, o să te răsplătesc, când m-oi face mare! 


— Oho! 

— loana... - încearcă, din nou, Gabriel -, chiar nu vrei? 

— Nu pot! 

— De ce? 

— Fiindcă am treabă! 

Băieţelul îşi desprinde palma din mâna ei. 

— Am treabă, nu înţelegi? Am o şedinţă la şcoală. 

— Sâmbătă seara, şedinţă?! 

— Da, am cerc de filozofie cu Socrate! 

Gabriel s-a întristat. Aleargă câţiva paşi singur, înainte. 
loana îl prinde din spate. Îl opreşte şi-l întoarce cu faţa 
spre ea. Ochii copilului sunt plini de lacrimi. 

— Parcă ne înţeleseserăm în această privinţă: n-ai zis 
că, de-acum, tu vei avea grijă de mine? Că te-ai făcut 
„băiat mare“?... 

Cu vreo câteva săptămâni în urmă, loana fusese 
bolnavă. Răcise. Avea febră mare, tuşea cumplit, aproape 
se sufoca. Tatăl, ca de obicei, era foarte ocupat la fabrică, 
venea seara târziu, obosit, nervos, mereu nemulţumit, 
pus pe harţă, mai ales când continua acasă cheful, 
început pe la vreo cârciumă, cu câte-o sticlă pe care-o 
aducea în buzunar, golită pe jumătate. 

Şi în zilele acelea se întâmplase la fel; îi adusese fetei 
nişte doctorii şi-atât! Restul rămăsese în grija lui Gabriel, 
drept pentru care băiatul, timp de trei zile, nu se mai 
dusese la internat. Işi ocrotise sora „ca un om mare“. 
Chiar aşa şi spusese, când loana s-a făcut mai bine şi l-a 
putut primi lângă ea, să-l mângâie fără spaima de a-l 
îmbolnăvi şi pe el: 

„Ce zici, surioară, m-am descurcat? De-acum sunt om 
mare!... Aşa că să nu-ţi mai fie frică: eu o să am grijă de 
tine!“ loana era cum nu se poate mai bucuroasă... 
Privind-o, băieţelul a mai scurtat puţin coada exagerării: 

„Ei, să n-o luăm chiar aşa, că..., dacă nu era tuşa Maria, 
vecina noastră, care să ne facă mâncare şi...“ 


„Las-o pe tuşa Maria - i-a şoptit loana, realmente 
emoţionată -, tu ai fost grozav, să ştii! Aşa €e!...“ 


— Ei, cum rămâne cu scânceala asta de copil, omule?! 
continuă loana. 

Gabriel îşi înghite lacrimile, care coborâseră - pârâiaşe - 
până la colţurile gurii, se sileşte, în mod evident, să-şi 
înfrângă mâhnirea şi - iată-l că reuşeşte: în timp ce-şi 
trece, cu zgomot, mâna pe sub nas, faţa i se destinde, 
ochii „de întuneric” se luminează a _ liniştire, iar el 
exclamă: 

— Ai dreptate - astă-seară nu ne jucăm în parc, astă- 
seară avem treabă: şedinţă cu Socrate... lua-l-ar să-l ia de 
Socrate!... 


3 


Treci la baie, spală-te pe mâini şi vino în bucătărie! Hai, 
repede! îi ordona loana, de cum au intrat în casă. 

— Mi-ai făcut ce te-am rugat? 

— Ţi-am făcut! 

— Şi ai şi smântână? 

— Am! 

— Şi plăcintă cu brânză? 

— Şi!... Dar du-te odată, nu mă mai interoga, că n-oi fi 
de la poliţie! 

Gabriel se repede în camera lui, îşi lasă geanta cu cărţi, 
dezbracă tunica de la uniformă şi intră în grabă pe uşa de 
la baie. În acest timp, loana, în bucătărie, încălzeşte 
mâncarea şi pregăteşte masa. 


Băiatul se spală pe mâini, privindu-se în oglindă. La un 
moment dat, scoate limba către cel care-l cerceta curios 
parcă din apele de argint ce luminau o bucată din perete. 


„Ai dorit aşa de mult sărmăluţe în foi de ştevie... şi- 
acum te strâmbi! Zici că nu-ţi plac? Dar nici nu le-ai 
gustat! Să ştii că loana face mâncare foarte bună!“ 

„Dar nu înţelegi, domnule, că mi s-a făcut aşa... o 
greață?” 

„ŞI, mă rog frumos, de ce?“ 

„Fiindcă sunt supărat. Credeam că măcar atâta lucru ai 
înţeles. Degeaba fac eu pe grozavul: sunt trist, asta e! Aş 
fi vrut ca toată seara loana să fie cu mine!“ 


— Gabriel! Vino la masă! se aude, în această clipă, 
vocea loanei. 

— Acuşi! Imediat! 

— Ţi-am spus că mă grăbesc! 

— Mi-ai spus doar că vrei să pleci! 

— Ah, hoţomanule, treci mai repede, că, altfel, îl întreb 
de sănătate pe „Sfântul Neculai“... Şi-atunci... (Gabriel 
zâmbi. Chestia asta cu „Sfântul Neculai“ era aşa, doar o 
vorbă... loana niciodată nu-l bătuse. Şi nici mama, până 
când... Şi, slavă Domnului, el făcuse tot felul de năzbâtii... 
Ei, alta era situaţia cu tatăl: când îl supăra cu ceva, 
acesta îi plesnea, scurt, o palmă pe un obraz şi alta pe 
celălalt, încât cerul, cu stelele lui cu tot - mai ales cu cele 
„Verzi“ -, îi năvălea, pe loc, în ochi, iar în urechi şi în suflet 
se mai înghesuia încă o ediţie a aceloraşi vorbe de 
dojană: „Aşa, ca să ţii minte!...“) 


„Nici plăcinta?!” 
„Ba da, plăcintaaa!... Mai ales dacă o fi caldă!” 


loana îi aşază în faţă o farfurie, din care se înalţă un 
abur uşor, cu miros învăluitor. 

— Mănânci tot ce ţi-am pus! Dar tot, ne-am înţeles? 

— Bine, bine! răspunde băiatul, ameţindu-şi nasul în 
rotocoalele pe care le înscrie pe deasupra farfuriei. După 
ce sora lui pleacă în camera ei, să se schimbe, el se 


grăbeşte însă spre cratita de pe aragaz şi răstoarnă 
aproape în întregime mâncarea. Revenit apoi la masă, 
înfige furculiţa într-o sărmăluţă (loana se chinuie „să-i 
iasă“ dichisite, mititele), o tăvăleşte prin baia albă de 
smântână, după care o face rătăcită.. . |n gură, 
pregătindu-se s-o înghită doar aşa, să fie. Mestecând-o 
însă, la început cu dezinteres, în lene, făcu după câteva 
secunde ochii mari, a plăcută mirare, îi dădu drumul în 
fugă pe gât, mai înghiţi, în grabă, încă un gogoloi şi se 
trezi alături de cratiţă, rugându-se să-i dea înapoi 
sarmalele. 

Tocmai atunci, loana reintră în bucătărie. 

— Ei, bravo, văd că ţi-au plăcut! exclamă ea, 
surprinzându-l. 

— Mmmm! mormăie Gabriel, care-şi umpluse gura 
chiar acolo, deasupra aragazului, sunt nemaipomenite! 
Să-mi mai faci, auzi, să-mi mai faci! 

— Bine, am să-ţi mai fac! răspunde fata, mângâindu-i 
matern părul bogat, frumos ondulat, care semăna cu al 
ei. După ce termini, strângi pe-aici - să nu găsesc mizerie, 
faci baie, şi-ţi pui rufele la înmuiat. În cel mult două ore 
mă întorc şi eu! 

Băiatul o conduce până la uşă. 

— Să trăiţi, am înţeles! salută el, ducând mâna spre 
cozorocul unei nevăzute caschete de militar, fac tot ce 
mi-aţi ordonat, dar, mai întâi, mă joc şi eu puţin cu băieţii, 
pe-afară, şi-apoi... 

— Eu aş zice... 

— Că e foarte bună propunerea mea. De, ce să-i faci! 
Fiecare cu „şedinţa” lui! 

— Parcă scapă cineva până când... 

— Dragă surioară, trebuie să recunoşti că sunt un 
băiat... 

"Model“, ştiu, ştiu! adaugă fata, sărutându-l pe 
frunte... Vezi, dacă vine tata, ai grijă - îi explici tu! 


— Las’ pe mine! răspunde Gabriel, închizând uşa în 
urma loanei. Cine ştie... poate mai văd şi-n seara asta 
stelele, înainte de a răsări..., mormăi el, grăbindu-se, 
deocamdată, bucuros, spre bucătărie, unde îl aştepta 
plăcinta cu brânză. 


4 


—  Linişte, vă rog, linişte! au răsunat vorbele 
profesorului Mihai Gavrilescu... Se încheiase încă o 
dezbatere în cadrul cercului pe care el, Socrate, cum îl 
numeau elevii acestui mare şi vestit liceu bucureştean, îl 
organizase, cu un an în urmă, şi se bucura de un succes 
extraordinar. Il intitulase Wo; şi viața, propunându-şi să 
cuprindă în dezbaterile lui cele mai diverse probleme ce îi 
interesau pe elevi... 

— In şedinţa noastră viitoare, care va fi şi ultima din 
acest an - continuă profesorul abătându-ne puţin, dar 
sper cu folos, de la planul întocmit, vă propun să ascultați 
0... declarație de dragoste. 

Cei aproape o sută de elevi, în picioare, gata de 
plecare, s-au potolit ca prin farmec. După câteva secunde 
însă, larma a reînceput: 

— Cum? Cum? au ţâşnit întrebările. „O declaraţie de 
dragoste?” Hohotele de râs au umplut amfiteatrul în care 
se aflau. 

— Da, de mult mă gândesc la o declaratie de dragoste! 
Se pare că a devenit, că este o „chestiune arzătoare”, la 
ordinea zilei. In ultimul timp am cunoscut nişte întâmplări 
care - vorba lui Topârccanu - „m-au scandalizat”, aş zice, 
peste măsură, aşa că... nu se mai poate, trebuie!... 

— Şi cine ne va face misterioasa, mult gândita 
declaraţie de dragoste? îşi mlădie glasul loana Popa - 
„frumoasa liceului”, cum era supranumită, fata în jurul 


10 


căreia roiau toţi băieţii cu pretenţie de cuceritori. 
Dumneavoastră?!... 

Sala hohoti din nou... 

— Îmi pare rău, loana, că nu v-o pot face chiar eu. Din 
păcate, nu mai sunt la vârsta declaraţiilor de dragoste. 

— Şi cam ce-ar trebui să cuprindă o asemenea..., se 
auzi vocea unui timid, curios parcă să afle ce şi cum ar 
trebui, într-o împrejurare, în care... 

Elevii nu-l băgară în seamă. Socrate îl auzise însă. Aşa 
că încearcă să-i răspundă: 

— Mă gândeam la un fel de radiografie..., o radiografie 
a sufletelor voastre la optsprezece ani, a relaţiilor 
sufleteşti între băieţi şi fete la vârsta voastră. Ei. ce 
spuneţi? Cine se oferă să susţină tema? 

Tăcere deplină. Profesorul îşi rotea privirile peste feţele 
tinere ce-l întâmpinau cu expresia aşteptării încordate, a 
curiozităţii. Se putea constata cu uşurinţă că o asemenea 
temă le câştigase deplin interesul. 

— Păi, în acest caz - spuse Andrei, care se ridică, 
îndrăznind să facă o propunere - o asemenea temă nu 
poate fi susţinută decât de... „expertul” nostru în 
problemă... Alexandru Bârsan! 

De pe scaunul de-alături, Alexandru a sărit ca ars: 

— Andrei, ai înnebunit? îl apostrofează el, dându-i, în 
acelaşi timp, un ghiont între coaste. |ţi baţi joc de mine? 

Colegul de bancă şi prietenul lui Alexandru râdea... cu 
lacrimi în ochi, ca de cea mai bună glumă pe care reuşise 
s-o facă. 

— Cine?! Sfinxul! sări de undeva, nu prea de departe, 
Eugen, alt coleg şi prieten al lui Alexandru (aşa îl 
porecliseră ei pe Bârsan, Sfinxul, fiindcă era „prea serios” 
- cum spusese, odată, o fată; cu greu ai fi putut pătrunde 
dincolo de acea figură ca de „marmură”, în spatele căreia 
nu se putea citi ce se ascunde). Doar dacă ne face o 
declarație în... formule matematice... La aşa ceva - da, se 
pricepe! continuă Eugen. 


11 


Sala era nehotărâtă, nu ştia cum să reacționeze. 

— Să vă spun drept - interveni Socrate, potolind 
murmurele -, şi eu mă gândisem tot la Alexandru Bârsan! 

— La mine, domnule profesor?! izbucni Alexandru. De 
ce tocmai la mine? Eu, ştiţi, n-am..., pur şi simplu n-am 
nici un fel de experienţă. Vă rog să încredinţaţi altcuiva... 
lui Mircea, de pildă..., e doar campion, ca să zic aşa, da, 
Mircea Ivaşcu e mai potrivit, sau chiar o fată, de ce nu? 

— Cum să facă o fată o „declaraţie de dragoste”, 
Alexandre? se iuți din spatele sălii Cristina Stamate. 

— Ei, se mai poate, se mai poate - replică cineva -, în 
vremurile noastre modeme, cu deplină libertate şi 
democraţie, orice e posibil!... 

Mai multe voci, aflate în jurul celui ce-şi trecuse vorbele 
prin apele ironiei, hohotiră. 

— Nu ştiu cum, dar eu... nu mă pricep..., adăugă 
Alexandru bosumflat, neluând în seamă comentariul abia 
încheiat. 

Mai multe fete îl privesc cu ochi miraţi. Băieţii surâd 
batjocoritori. Alexandru e roşu până în vârful urechilor, 
încurcat, fâstâcit. „Mai bine nu veneam la şedinţa asta!“ 
îşi spuse repede, în gând, în timp ce, privind crunt spre 
Andrei - care se amuza mai departe -, îi mai îndesă un 
pumn între coaste... Apoi, potolindu-se o clipă, a întors 
capul spre loana, care, iată, acum tace. Ea, care umple, 
de obicei, lumea cu prezenţa fiinţei sale, acum tace. Pata 
i-a prins ochii şi... sufletul. Alexandru s-a liniştit. A simţit 
răsucindu-se ceva în el şi, o dată cu această mişcare, s-a 
desprins parcă liber un resort al mândriei şi al ambiţiei. 
Florile din obraji, speriate de hotărârea pe care a luat-o, 
într-o secundă,au pălit. 

— Vă rog să-mi permiteţi, domnule profesor, spune 
băiatul, ridicându-se: primesc propunerea 
dumneavoastră! 

— Ura! Ura! Sala, în picioare, strigă şi aplaudă. 


12 


— Excelent, amice, excelent! se bucură Andrei, 
bătându-l pe umăr şi pregătindu-se să mai adauge ceva: 

— Şi-acum, dacă-mi daţi voie - interveni el, din nou, cu 
gesturi şi maniere de „Caţavencu“ la tribună -, când 
cunoaştem, când avem „declaratorul“, spre a nu se 
supăra, cumva, „experta” noastră în problemă - am 
numit-o pe colega Corina lonescu -, propun ca declaraţia 
să-i fie închinată chiar ei!... 

În sală se aplaudă din nou. Corina - o fată frumuşică, 
brunetă, cu ochii ca de păcură fierbinte, înaltă, subţire, 
cunoscută pentru comportarea ei mai liberă, pentru unele 
aventuri despre care se şoptea pe ici, pe colo (lipsea cam 
des de pe la şcoală) - se ridică, încântată (se afla undeva 
în spate, în penultimul rând de scaune), şi priveşte intens 
spre Alexandru, sorbindu-l parcă de la distanţă. Băiatul 
însă n-o bagă în seamă. 

— Ba să avem pardon - ţâşneşte, de lângă loana, 
Eugen -, nu sunt de acord! Dacă este să desemnăm o 
eroină a acestei mult discutate declaraţii, după cum se 
vede chiar de pe acum, apoi ea nu poate fi decât loana! 
precizează băiatul, indicându-şi colega şi făcând o 
reverență în faţa ei... Cine este mai... (face un gest pentru 
a remarca frumuseţea chipului) şi mai... (următorul gest, 
desenat cu decentă, sugerează zvelteţea trupului) decât 
ea?!... 

— Eugen! îl admonestează, stânjenită, loana. Dar 
vocea ei este acoperită de ropotul de aplauze... ale 
băieţilor. Singurul care nu aplaudă este Alexandru. 
Privirea lui se strecoară furiş spre „cea mai...“ şi „cea 
mai...“ Luminile albastre se întâlnesc cu cele verzi parcă 
într-un sărut de stele. 

— Imi pare bine că eşti de acord, Alexandre! se aude 
vocea profesorului deasupra larmei celor aproape o sută 
de glasuri. Aşadar, ne-am înţeles: peste o lună de zile 
vom asculta declarația ta de dragoste! 


13 


— Sper că-mi veţi recomanda măcar o bibliografie! 
îndrăzneşte să propună elevul. 

— Nu! Nu-ţi recomand! Ca de obicei, fiecare îşi caută 
singur materialul pentru documentare. Şi-apoi cred că e 
de ajuns să priveşti cu atenţie în jurul tău şi... Inlăuntrul 
tău... 

loana este tentată să-l privească, din nou, pe 
Alexandru, dar ochii ei fac calea întoarsă de la jumătatea 
drumului, în clipa în care stăpâna lor se ridică, 
pregătindu-se să plece... 

— ... răsfoieşte cărţi, continuă Socrate, caută, întreabă, 
în sfârşit, te descurci tu. N-am nici o grijă! afirmă el în 
încheiere, despărţindu-se de elevi şi ieşind pe uşa 
amfiteatrului. 

— Ce ziceţi de tăcutul, de sfiosul Alexandru Bârsan? 
Fetelor, păzea! Veţi auzi o declaraţie de dragoste cum nici 
Romeo nu i-a făcut Julietei! 

loana îl fulgeră cu privirile pe Bogdan Sima, „fantele”, 
cum îi spuneau colegii. Apoi se îndreaptă şi ea spre uşă, 
înconjurată de un grup de băieţi, între care Andrei şi 
Eugen pot fi uşor remarcaţi, fiindcă se află şi acum în 
dispută. 


În sala pustie acum, Alexandru - care nu s-a mişcat de 
pe scaunul său - priveşte în gol, ca deasupra unei 
prăpăstii, şi nu găseşte nici un sprijin. „Fir-ar să fie! 
exclamă el, în gând. Poftim! în ce încurcătură m-a băgat 
zăpăcitul ăsta de Andrei! Şi tocmai acum, când mai este 
atât de puţin până la bacalaureat, până la examenul de la 
facultate... “ 

— Şi cum, Alexandre, nu vrei tu să mă onorezi cu... o 
„declaraţie de dragoste”? răsună, pe neaşteptate, vocea 
Corinei lonescu... Rămăsese şi ea în sală, fără să fie 
observată de ceilalţi din jur, care se grăbiseră să plece. 
Acum se ridicase încetişor şi se apropiase de Alexandru. 


14 


Luat prin surprindere, băiatul a tresărit. S-a ridicat ca 
propulsat de un arc şi s-a întors spre ea. 

— Corina, ce-i cu tine? 

— Te-am întrebat ceva, Alexandre! spuse fata, în loc de 
răspuns, şi glasul ei a vibrat ca o somaţie tandră, aproape 
îndurerată. 

— Tu chiar ţi-ai dori aşa ceva din partea mea? rosti 
băiatul, învăluind-o într-o privire care parcă acum o 
descoperea cu adevărat. Lui Alexandru i se păru că fata 
tremură de încordare... „Ei, drăcia dracului, îşi spuse 
iarăşi în sine, asta îmi mai trebuia! «Experta» Corina 
lonescu - îndrăgostită de «Sfinx»! Cu siguranţă, astăzi e 
ziua surprizelor!” 

— De ce nu?! se auzi vocea fetei. 

— Şi când vrei să ţi se îndeplinească dorinţa? întreabă 
Alexandru, într-o doară, intrând în joc. 

— Chiar şi acum! 

— Aşaaa?!... Bine! Atunci pregăteşte-te!... Eşti gata? 

Corina ia o poziţie de fată „sfioasă”, cu intenţia de „a 
juca teatru”. Inchide ochii şi deschide larg braţele, în 
aşteptare. Alexandru simte însă că fata este efectiv 
emoţionată. Ca s-o scoată din această stare, care, altfel, 
cine ştie ce întorsătură ar fi putut să ia - „Nu ştii niciodată 
cu fetele astea ce poate să iasă”, se gândi el -, 
îngenunche brusc în faţa ei şi-şi începu „declaraţia”, 
persiflând maniera lui Rică Venturiano: 

— Angelul meul!... exclamă el, de când te-am văzut 
întâiaşi dată cu prima ta victimă, ducând-o de nas ca pe- 
un căţeluş radios, mi s-a uzat raţiunea..., sunt nebun...! 

Corina izbucneşte în râs... şi-i întinde mâna, sprijinindu- 
| să se ridice. Râde şi Alexandru. Întâlnindu-se, mâinile lor 
rămân câteva clipe împreună. Băiatul îi simte parcă 
zvâcnirile inimii în respiraţia degetelor. Se desface încet 
din strânsoarea delicată, rostind cu sinceritate: 


15 


— Te rog să mă ierţi, Corina! Şi, luându-şi rămas-bun, a 
părăsit sala în grabă. Fata l-a urmat cu o privire 
întristată... 


* 


În apropiere de poarta liceului, loana, Andrei, Eugen, 
alţi băieţi şi fete stau de vorbă. 

— Fetelor, astă-seară sunteţi invitatele mele - zice 
Andrei. 

— Poftim? Poftim? se înghesuie cu întrebarea o fată 
urâţică, Liana, colega de bancă a loanei. Am auzit bine? 

— Chiar foarte bine: sunteţi invitatele mele! 

— Şi ale mele! intervine Eugen. 

— Unde, mă rog, dacă nu sunt indiscretă? întreabă o 
altă fată. 

— La dans!... E o reuniune trăsnet la „Lazăr“, 
precizează Andrei. 

Mai multe fete bat din palme, bucuroase. 

— Bine, dar ar trebui să trecem pe-acasă, să ne 
schimbăm - se aude propunerea uneia. 

— Nu e nevoie, sunteţi foarte bine aşa! Arătaţi chiar 
excelent - remarcă Andrei, privind-o pe loana. 

— Îmi pare rău, eu nu pot să merg! Am nişte treburi 
urgente - răspunde aceasta. 

— loana, iar faci nazuri? o întreabă, afectat, Eugen. 

— Nu vă supăraţi, băieţi, nu pot, zău nu pot! Altă dată, 
cu plăcere! Vă doresc petrecere frumoasă! La revedere! 

Plecând, după câţiva paşi loana întoarce capul, privind 
spre poarta liceului, moment în care Alexandru tocmai 
ieşea. Băiatul, care n-o observă, intră într-un centru de 
pâine şi cumpără o franzelă. O pune într-o pungă de 
plastic pe care-o avea împăturită în buzunar. Porneşte în 
urma loanei, cu paşi mari, îngândurat. Ajungând-o, abia 
atunci o descoperă. Ezită s-o abordeze. Ar vrea să treacă 


16 


pe trotuarul celălalt, dar fata, simţindu-l în spatele ei, se 
opreşte: 

— Cum se face c-ai rămas singură? o întreabă 
Alexandru, cu vădită ironie... Că, în sală şi... la ieşire, mai- 
mai să te sufoci de atâta companie. 

Pe loana, ironia mai degrabă o bucură decât s-o 
deranjeze. 

— ŢI s-a părut! răspunde ea, afectând indiferența. 

Merg câţiva paşi, cu ochii în jos, fiecare căutând o 
modalitate de a da deoparte hăţişul vorbelor de prisos şi 
al gesturilor care aruncă, din când în când, umbre 
otrăvite asupra şoaptelor sincere ale sufletelor. lată că 
loana s-a decis să atace direct: 

— Ei, te-ai hotărât cui să-i faci, până la urmă, 
declarația? Corinei sau... mie? 

— Nici uneia! soseşte sec răspunsul lui Alexandru, pe 
care întrebarea loanei îl pusese clar în situaţia de a 
acoperi tocmai adevărul ce vibra în întreaga lui fiinţă. 

— Şi, mă rog, de ce? mai întreabă loana, cu totală 
detaşare, ca şi când n-ar fi fost vorba şi despre ea. 

— Pentru că nu vreaul!... Pentru că eu nu sunt Rică 
Venturiano!... 

loana îl încearcă încă o dată, alegând, în acest caz, 
drumul sincerităţii: 

— Nu cred că trebuie să fii Rică pentru a accepta ceea 
ce spunea Eugen: „loana este cea mai...“ şi „cea mai...“ 

— Să ştii că părerea lui Eugen nu este şi a mea! 
răspunde Alexandru cu răceală. 

Pe obrazul fetei s-a făcut târziu... 

— Atunci, la revedere! spune ea, de parcă ar fi vorbit 
cu un stâlp de iluminat din marginea străzii, şi, trecând pe 
celălalt trotuar, se îndepărtează grăbită. Alexandru, 
pironit locului, aleargă cu sufletul în spatele acelui trup ce 
se unduie ca o mătase mângâiată de vânt. Dacă nu i-ar 
auzi ecourile paşilor, ar putea să jure că picioarele pe 


17 


care le vede mişcându-se în faţa sa sunt fragmente de vis 
din cel mai armonios balet... 

— Idiot! Idiot! exclamă băiatul, muşcând apoi cu 
violenţă din colţul pâinii ce-o purta în mână şi muşcătura 
îl duru până în suflet... 


5 


Trecea pe lângă „Parcul Primăverii”. O boare de vânt, 
stârnită ca din senin, îi mângâie faţa, gâtul, înfiorându-i, 
în acelaşi timp, buclele de păr de culoarea castanelor 
coapte. loana simţi nevoia să intre şi să se aşeze pentru 
câteva minute pe o bancă. Inchise ochii, primind cu 
recunoştinţă mângâierile binefăcătoare ale vântului, care 
se răsfaţă parcă în jurul fiinţei sale, stăruind, cu cochetă 
îndrăzneală, dar şi sfios, să-i sărute când obrajii, când 
ochii, învăluindu-i mijlocul ce-ar fi putut fi prins între 
degetele de la două mâini, purtându-şi uşor şi încet 
obrazul lui peste taina sânilor frumoşi, cu mugurii lor de 
viaţă de culoarea şi frăgezimea miezului de piersică. Sub 
frunte, gândurile fetei zămisleau întrebări, încălzite de 
întâmplări şi imagini ce se redeşteptau din tihna lor 
mâhnită ori zâmbitoare în care anii le orânduiseră... 


„... Aici e clasa a XIl-a B? întrebase cu energie în glas, 
dar şi cu oarecare mirare. Am întârziat, am avut o treabă 
urgentă, de aceea...“ 

Ce prostie! De ce simţise nevoia să se explice? 
întârziase doar nu de plăcere şi nici că aşa i-ar fi fost 
obiceiul... Trebuise să-l ducă pe Gabriel la şcoală, la 
internat, să-l orânduiască acolo pentru toată săptămâna... 
Asta fusese problema... 

Se bucurase însă pentru că el, Alexandru, care parcă o 
aşteptase spre a o putea întâmpina el şi nu altcineva, nu 


18 


fusese cu nimic obraznic. Dimpotrivă, se fâstâcise ca un 
puşti, prins asupra unei şotii pe care se pregătea s-o facă. 
Şi doar era ditamai flăcăul!... Rămăsese cu ochii lipiţi de 
chipul ei, de fiinţa ei, uitând astfel să mai dea drumul 
mâinii pe care i-o prinsese în palma lui. Băiatul era înalt, 
cu trup de atlet, cu părul blond şi cu ochii albaştri, cu chip 
frumos, bărbătesc... loana i-a zâmbit şi a fost mirată să 
constate că, pe lângă zâmbetul ce deschisese parcă o 
poartă a sufletului ei, se strecurase acolo, ca o 
mângâiere, imaginea tânărului aflat atunci în faţa sa. lar 
de-atunci... 


„... Dacă n-ar fi fost povestea cu Doru, poate că nu l-aş 
fi cunoscut pe Alexandru, mărturisi sufletul loanei, ca şi 
când cineva din apropiere i-ar fi ascultat cu cea mai mare 
atenţi? şoaptele. Sau, cine ştie?! La urma urmei, nu era 
absoluta nevoie să mă mut la liceul lui ca să-l cunosc. Se 
putea foarte bine să ne întâlnim pe stradă, el să-mi 
zâmbească şi să mă întrebe aşa, de parcă ne-am fi ştiut 
de când lumea: «Ce mai faci, loana? De când te caut! 
Unde ai fost până acum?!» lar eu să-i răspund: «Unde să 
fiu? Lângă tine! Am fost tot timpul lângă tine, dar tu nu 
m-ai văzut!» «Cum?! Nu se poate!» 

Şi, totuşi, dacă n-ar fi fost «povestea» cu Doru... 

El a fost primul băiat pe care l-am întâlnit când am 
păşit pe poarta liceului, ca să mă înscriu în clasa a IX-a. 
Cobora pe treptele de la intrarea elevilor. Era cu încă un 
băiat, un coleg de-al lui, Adrian Merişanu, cum aveam să 
aflu mai târziu... 

Eu urcam aceleaşi trepte, copleşită de emoție, aproape 
speriată. Îndrăzneam să mă înscriu la unul dintre cele mai 
renumite licee din Bucureşti. Ştiam că va fi concurenţă 
serioasă, că va trebui, din cauza aceasta, să fac faţă unui 


19 


adevărat examen - primul din viaţa mea - că s-ar putea... 
dar nu, acest gând nu-l puteam admite. Trebuie să 
reuşesc - îmi spuneam -, altfel mă fac de râs... 
iremediabil! Ce vor zice, într-o asemenea situaţie, 
profesorii mei de la şcoală, diriginta mea, doamna 
directoare, care m-au recomandat, cu toţii, pentru acest 
liceu, având, desigur, încredere în mine? Nu-i puteam 
înşela! Aşa că trebuia să reuşesc! 

«Voi reuşi, nu te speria - i-am spus mamei, în poarta 
liceului. Sunt obligată doar!» am adăugat, zâmbindu-i, 
pentru încurajare. Mă însoțea şi ţinuse să mă întrebe 
«pentru ultima oară: loana mamă, te înscrii, totuşi, la 
acest liceu? Dacă se va întâmpla?...» 


Păşeam pe treptele liceului şi îmi simţeam picioarele 
tremurând... Atunci l-am văzut pe Doru: înalt, subţire, 
brunet, cu părul ondulat şi ochii negri, îmbrăcat într-un 
costum elegant, croit după tiparul uniformelor şcolare, 
dar dintr-o stofa fină, care avea un anume luciu în lumina 
razelor de soare. S-a oprit cu două trepte mai sus, m-a 
măsurat cu atenţie şi cu obrăznicia aproape firească a 
vârstei şi, întorcându-se puţin spre colegul său, a scos un 
fluierat specific, după care a adăugat: «la priveşte ce 
prospătură ne vine, Adriane!! Mortală, pe cuvântul meu!» 

«Fii atent, să nu ameţeşti şi să cazi! Mai ştii, ţi-ar putea 
fi căzătura mortală!» i-am răspuns eu, privindu-l sfidător, 
drept în ochi, în timp ce-mi simţeam obrajii în flăcări. 

Cel căruia îi spusese Adrian, colegul lui, a izbucnit într- 
un râs atât de sincer şi de molipsitor, încât m-a făcut şi pe 
mine... să zâmbesc. Potolindu-se, a adăugat: «Unu la zero 
pentru domnişoara, Dorule! Trebuie să recunoşti!» 

«Dacă şi mintea îţi este tot atât de ascuţită precum ţi-e 
limba, nu-mi fac nici o grijă, ai să reuşeşti! Şi, în acest 
caz, ne vom mai întâlni, Mortalo! Succes!» a fost replica 
lui Doru, în timp ce cobora alene scările. 


20 


Ajunsă în primul culoar, care ducea într-un hol mare, 
unde se făceau înscrierile, mă uit spre mama, care era 
albă ca peretele. Privea rătăcită la mine şi nu spunea 
nimic. 

«Ce e, te-ai speriat? am întrebat-o. Aşa sunt băieţii de 
astăzi, mamă! Nu-ţi face griji în plus, mă descurc eu!» am 
adăugat, ca s-o liniştesc. 

«Vai, loana mamă, a intervenit ea,  săraca, 
descleştându-şi parcă gura, băieţii ăştia nu mai au nici un 
fel de ruşine, de bun-simţ, nu mai au nici un Dumnezeu! 
Ce-ai să faci tu aici, fetiţa mamei? Mai bine ar fi să 
plecăm, să mergem în altă parte... » 

«Crezi că în altă parte sunt îngeri? Linişteşte-te, mamă! 
Nu băieţii sunt problema, ci examenul! Să reuşesc eu, că 
mai departe...» 

De reuşit - am reuşit şi încă în condiţii foarte bune, îşi 
aminti loana. Până la urmă însă, tot mama a avut 
dreptate: dacă n-am putut să termin acest liceu şi am fost 
nevoită, la sfârşitul clasei a XI-a, să mă transfer la şcoala 
unde învaţă Alexandru, aceasta s-a întâmplat din cauza 
unui băiat, a lui Doru... 


În prima zi de şcoală, l-am văzut trecând în revistă, 
împreună cu nedespărţitul lui prieten, Adrian, grupurile 
noastre de eleve, ale «bobocilor» din clasa a IX-a. Eram 
aşezaţi pe clase, într-un careu, format în curtea cea mare 
a liceului. Uitasem de el, bineînţeles. Când l-am revăzut - 
îl zărisem de departe - am ştiut că mă caută. Am simţit un 
fior plăcut cum mă fulgeră din cap până în picioare. Cred 
că m-am şi înroşit. Venea din partea dreaptă, luând 
clasele la rând. Eu mă aflam în ultima, aşa cum eram 
aşezaţi, în clasa a IX-a A. l-am urmărit expresia chipului: 
arăta tot mai dezamăgit, pe măsură ce înainta spre 
ultimul grup de elevi. Când a ajuns în faţa clasei noastre 
şi m-a văzut (mă aflam în primul rând, împreună cu o altă 
fată), s-a luminat dintr-o dată, ochii i-au lucit de o bucurie 


21 


sinceră - aşa cel puţin mi s-a părut - şi, repezindu-se spre 
mine, dând aproape impresia că ar f! vrut să mă 
îmbrăţişeze, mi-a strigat: «Mortalo! Aici erai? Ai reuşit, 
deci! Bravo! Mă bucur foarte mult!» Şi, întinzând mâna 
spre mine, a adăugat: «Dă-mi voie să mă prezint - Doru 
Nicolescu! El e colegul şi prietenul meu cel mai bun, 
Adrian Merişanu.» 

În jurul meu se făcuse un gol. Colegele şi colegii 
priveau cu oarecare mirare spre cei doi băieţi, care 
păreau a fi în clasa a XII-a, după statura lor şi după aerul 
comportării. Noroc că profesoara-dirigintă nu se afla în 
clipele acelea lângă elevii pe care abia îi luase în primire, 
strigându-le numele înscrise în catalogul provizoriu. 
Plecase pentru câteva minute, să mai rezolve, probabil, 
vreo treabă, înainte de începerea festivităţii de 
deschidere. 

«Când mai aveam două clase de trecut în revistă, 
interveni Doru, am pariat cu Adrian - pe o îngheţată - că 
te vom găsi, totuşi. El pierduse speranţa. Aşa că, Adriane 
- adaugă el, adresându-se prietenului său -, am câştigat! 
Astăzi suntem invitaţii tăi la cea mai scumpă şi mai bună 
îngheţată posibilă. Trecem, după cursuri, şi-o luăm pe 
noua noastră colegă. S-ar putea să învăţăm într-o clasă 
de pe acelaşi palier. Noi suntem într-a X-a A.» 

«Eu zic să vă faceţi socotelile singuri, fără să mă 
amestecați şi pe mine, şi nu numai astăzi, ci şi de-acum 
înainte! Ne-am înţeles?!...» 

Băieţii au fost nevoiţi să plece, fără să poată răspunde, 
deoarece, chiar în clipa în care am sfârşit replica, sosise 
profesoara-dirigintă. 

Doru a întors spatele şi, luându-l pe Adrian de-o mână, 
s-a îndreptat către clasa lui. Câteva fete din apropierea 
mea au chicotit uşor, în timp ce colega din dreapta, 
făcându-mi un semn discret, ca să n-o observe diriginta, 
m-a întrebat în şoaptă: 


22 


«Cine sunt tipii ăştia, dragă?» «N-ai auzit? i-am 
răspuns: Doru Nicolescu şi Adrian Merişanu, colegii noştri 
mai mari, din clasa a X-a A!» «Şi de unde îi cunoşti?» 
«Dacă abia astăzi le-am aflat numele, înseamnă că nu-i 
cunoşteam dinainte.» «Cum nu-i cunoşteai, dacă te-au 
căutat? Şi cu apelativul de Mortalo ce e? Aşa te mai 
cheamă pe tine?» «Credeam că am nimerit... În rând cu o 
colegă mai dezgheţată, dar... Lasă că-ţi explic după 
festivitate», am adăugat, în clipa în care directorul şcolii 
s-a apropiat de microfonul instalat în mijlocul scenei, 
improvizată anume pentru această ocazie...“ 


Câteva luni la rând, Doru n-a mai căutat-o pe loana, iar 
când se întâlneau întâmplător pe culoar, ori în curtea 
liceului, nici n-o băga în seamă. Comportarea aceasta n-o 
deranja cu nimic, dimpotrivă. loana abia era liniştită. 
Auzise, între timp, multe despre el, despre ifosele lui şi 
despre obrăzniciile rostite, nu de puţine ori, chiar în faţa 
profesorilor, despre aerele lui de irezistibil Don Juan, 
despre notele lui slabe... 


Către sfârşitul trimestrului al II-lea, în primăvară, mama 
loanei a făcut infarct, într-o dimineaţă, când se pregătea 
să plece la serviciu, şi s-a prăpădit în câteva minute... 

Când a observat-o în doliu, Doru s-a apropiat de colega 
lui mai mică şi a întrebat-o ce s-a întâmplat Aflând, i-a 
adresat condoleanţe... şi atât! 

Au trecut anii! Târâş-grăpiş, a trecut şi Doru dintr-o 
clasă în alta, ajungând într-a XII-a. „Succesele” lui însă, în 
alte domenii decât cel al învăţăturii, erau tot mai... 
zornăitoare. Mai ales cuceririle feminine formau 
preocupările lui de bază. 

Auzind şi văzând, mirarea loanei creştea tot mai mult. 
„Dar părinţii? s-a întrebat ea adesea. Părinţii n-or fi ştiind 
ce face feciorul? Probabil că tatăl, fiind atât de ocupat 
(avea o funcţie de răspundere în guvern), află, cu 


23 


siguranţă, foarte puţine lucruri despre Doru. Mama însă ar 
trebui să cunoască totul şi să ia, în chip firesc, atitudine! 
Poate că şi ea o fi foarte ocupată, cine ştie?!“ 


Sfârşitul lunii mai! O zi frumoasă, cu lumină clară şi 
blândă, cu îmbătătoare mirosuri de flori! loana îşi aduce 
bine aminte clipele acelea. Peste câteva zile, Doru încheia 
cursurile liceului. Urma, în curând, bacalaureatul! Ea mai 
avea însă mai mult de-o lună până la încheierea clasei a 
XI-a. 

În toţi anii care trecuseră de când s-au cunoscut, 
drumurile lor au curs paralel, dar pe făgaşuri diferite. 
loana îşi văzuse de învăţătură şi de greutăţile de-acasă, 
atât de multe după moartea mamei. Raporturile ei cu 
băieţii, de care era tot mai mult asaltată - cineva 
avusese, într-o zi, ideea s-o numească „frumoasa liceului” 
-, erau doar colegiale. Cu obişnuita-i ironie, îi ţinea mereu 
la distanţa necesară, aşa încât să poată respira în voie. 
Nu s-ar putea spune însă că, după acea lungă perioadă de 
doliu, nu cochetase şi ea cu destui băieţi. O făcuse în felul 
ei specific, nelegându-şi sufletul de nici unul, ţinându-i pe 
atâţia într-un anumit Mu - al vorbelor şi al zâmbetelor ei 
„dumnezeieşti” - cum le calificase acelaşi cineva. Unii se 
socoteau fericiţi dacă erau lăsaţi să-i ducă servieta cu 
cărţi, când mergeau către casă. Alţii se bucurau dacă 
primeau cel puţin un răspuns, chiar dacă ironic, la 
întrebările şi remarcile lor. 

În aceste condiţii, între atâtea „victorii” de care era 
mândru nevoie mare, junele Doru Nicolescu simţea tot 
mai apăsătoare o anume înfrângere, care îl marcase cu 
aproape trei ani în urmă. Se hotărî s-o înlăture, s-o 
transforme în izbândă. Cum, însă? De la o vreme, loana îi 
răspundea politicoasă la întrebări, dar atât! Nimic din 
ceea ce ar fi dorit sau sperat băiatul nu se „lega“, nu se 
întrezărea măcar! 


24 


În ziua aceea frumoasă, de la sfârşitul lunii mai, s-a 
nimerit să iasă în acelaşi timp de la cursuri: Când a văzut- 
o, la câţiva metri în faţa sa, Doru, care toată dimineaţa se 
lăudase în faţa prietenului său Adrian că „a dat-o gata, în 
sfârşit, pe loana şi că acum totul depinde numai de el“, a 
luat, pe loc, hotărârea de „a-şi juca ultima carte“... 

„loana, loana, strigă el, vrei să te opreşti o clipă?“ 

„Fii atent, Adriane, spuse, când fata se opri şi se 
întoarse spre ei, mirată de o asemenea chemare. Am să-ţi 
ofer acum o dovadă în sprijinul celor afirmate, o dovadă 
pentru tine şi pentru toţi cei care se mai îndoiesc!” 

Şi, alergând aproape către fată, a prins-o în braţe, când 
a ajuns lângă ea, i-a imobilizat capul între mâini şi a 
sărutat-o pe gură. 

„Ce-a fost asta, domnule Nicolescu?“ a întrebat loana, 
când s-a simţit eliberată din strânsoare. Obrajii ei, din 
albi, cum fuseseră câteva secunde, căpătau acum 
culoarea jarului viu. 

„Nimic mai mult decât ai văzut şi ai simţit, domnişoară 
Popa!“, răspunse, impertinent, junele. 

„Ţine-mi, te rog, puţin servieta, ca să-mi aranjez părul“, 
adăugă loana, întinzându-i „ghiozdanul” ei cu cărţi. Şi, în 
timp ce acesta îl primea, având în ochi o lucire de bucurie 
şi de speranţă, fata se apropie încă o jumătate de pas de 
el şi, luându-şi parcă avânt, desfăcu larg braţele şi aplică 
pe obrajii colegului două palme răsunătoare, câte una cu 
fiecare mână. Îşi smulse apoi servieta, îi întoarse spatele 
şi plecă. 

Pentru câteva clipe, toţi cei care asistaseră la 
întâmplare şi-au ţinut parcă răsuflarea. Un râs general a 
izbucnit apoi, în hohote şi chicoteli care mai de care. 

„Două la unu, Dorule! se auzi vocea lui Adrian. Două 
palme pentru un sărut! Poţi să te socoteşti fericit, 
băiatule - îşi luă el, mai departe, prietenul în zeflemea. 
Acum a căzut orice fel de dubiu: a; dat-o într-adevăr gata 
pe loana! A fost cea mai răsunătoare victorie a ta, cele 


25 


două palme cred că s-au auzit până în cabinetul 
directorului”... 

Năucit la început (era ultimul lucru la care s-ar fi putut 
aştepta: să fie pălmuit de o fată chiar în faţa liceului), 
Doru, pe obrajii căruia se vedeau bine urmele degetelor 
loanei, a strivit printre dinţi o înjurătură la adresa lui 
Adrian şi, rupând cu brutalitate cercul de „gură-cască“ din 
jurul lui, s-a îndepărtat cu paşi grăbiţi. 

„Bine i-a făcut! s-au auzit mai multe voci în urma lui. 
Trebuia să se găsească cineva care să-i plătească aşa 
cum se cuvine, pentru nenumăratele lui obrăznicii şi 
mojicii, adăugă altcineva. Poate că loana a plătit acum si 
pentru alte fete!“ 

A doua zi, mama junelui pălmuit, care auzise despre 
întâmplare nu se ştie de unde, a dat buzna în cabinetul 
directorului, tunând şi fulgerând la adresa acelei 
„ticăloase”, care „i-a înjosit băiatul”, la adresa şcolii... 

„Să fie dată afară din liceu! a hotărât dânsa. Acum, 
imediat!” 

Şi s-a aşezat pe un fotoliu, aşteptând ca directorul să 
scrie, eventual, hârtia prin care s-o îndepărteze din şcoală 
pe ticăloasă. 

N-a fost uşor să priceapă că o asemenea hotărâre nu 
se poate lua astfel, că şcoala este o instituţie care se 
conduce şi ea după nişte legi, că orice faptă, cu atât mai 
mult una „gravă”, după cum pretinde reclamanta, trebuie 
discutată într-un anumit cadru şi apoi să se delibereze... 

Consiliul de administraţie şi apoi Consiliul profesoral - 
întrunite la câteva zile după întâmplare - n-au găsit-o cu 
nimic vinovată pe eleva loana Popa, care, fireşte, n-a 
primit nici un fel de sancţiune. Nici măcar nu i s-a scăzut 
nota la purtare - precum propusese, la un moment dat, 
cineva. 

Şi, totuşi, directorul liceului i-a sugerat loanei, într-o 
discuţie mai lungă, pe care a avut-o cu ea, după acele 
şedinţe, să-şi ceară, pentru noul an şcolar, transferul la 


26 


alt liceu. „E mai bine aşa - şi pentru tine, şi pentru 
şcoală“, a încheiat el... 

Fata n-a înţeles în ce constă acest bine, nici de-o parte, 
nici de alta. Mai ales că, „în anul următor, Doru Nicolescu 
nu va mai fi elevul liceului”, a îndrăznit ea să spună, la un 
moment dat. „Da, dar va fi fratele lui mai mic, care abia 
trece în clasa a X-a, iar mama lui, «reclamanta», face 
parte din Comitetul cetăţenesc de părinţi pe liceu. Vom 
avea, fără îndoială, probleme. Şi-apoi, mai e şi tatăl, cu 
poziţia lui... De aceea...“ 


„„. Mâhnirea loanei n-a fost uşoară. Era aşa de mândră 
de liceul ei!... Transferându-se la noua şcoală, s-a bucurat 
cel puţin pentru faptul că era mai aproape de casă... Apoi 
s-a mai bucurat că l-a întâlnit pe Alexandru..., chiar din 
prima zi. În acele minute a simţit pătrunzând în fiinţa ei o 
căldură necunoscută până atunci... L-a revăzut pe culoar 
(clasele lor erau, într-adevăr, vecine), au mai stat, din 
când în când, de vorbă, dar mereu în fugă, parcă speriaţi 
unul de celălalt. Intre cei ce începuseră deja să roiască în 
jurul său (nu se ştia cine-i transferase măgulitoarea 
apreciere de „frumoasa liceului”, care fusese adoptată cu 
convingere de atâţia băieţi) nu-l zărise însă niciodată... 

Într-una din şedinţele Cercului condus de Socrate, la 
care se înscrisese şi ea, Alexandru a avut o intervenţie 
(mă rog, într-o dezbatere) nu numai pertinentă, relevând 
o largă documentare, ci şi elegant susţinută, într-un stil 
care proba, pe lângă claritate de idei, capacitate de 
stăpânire a cuvântului... De-atunci, loana a început să-l 
privească cu şi mai mare luare-aminte. Il simţea a/ ei, în 
sfârşit, simțea că o iubeşte - şi nu aşa cum ai semăna 
nişte seminţe din care nu aştepţi să răsară nimic, ci... 
adânc, adevărat... Dar era aşa de stângaci, de sucit şi, la 
urma urmei, de orgolios... lată - nu mai departe de seara 
aceasta, cu „povestea” declaratiei de dragoste şi cu „cea 
mai...” şi „cea mai...” „Aşa deci!” exclamă loana şi se 


27 


ridică hotărâtă de pe bancă, începând să alerge către 
casă... 


6 


Când intră în hol, loana aude, în baie, apa curgând. Se 
grăbeşte şi deschide uşa. lnăuntru e un adevărat 
dezastru: rufe aruncate peste tot, apa se revarsă peste 
cadă, iar Gabriel spală de zor, ud leoarcă. Fata îşi pune 
mâinile-n cap. 

— Ce e aici, Gabriel? Aşa te-am învăţat eu? 

— Mai lasă-mă dom'le-n pace cu morala. În loc să zici 
mersi că le-am şi spălat?!... 

— Hai, dă-te la o parte! îl îndeamnă loana, înlăturându-l 
cu braţul. lese apoi pentru câteva clipe, îşi schimbă în 
fugă rochia de pe ea, îmbrăcând un capot uşor, îşi încinge 
un şor în faţă şi se apucă să facă ordine. 

Gabriel, care se aşezase pe un cap de cadă, începuse 
să scâncească. 

— Ce naiba, măi loana, noi, în fiecare sâmbătă seara, 
trebuie să spălăm? De ce nu ducem şi noi rufele astea la 
„Nufărul”? 

— O să le ducem când o să avem bani pentru aşa ceva! 
răspunde loana, scurt. 

— Şi de ce nu-i spui tatei să ne dea? nu se lasă Gabriel. 

— Asta nu e treaba ta! 

Băiatul a tăcut. Aşa cum stă pe cadă, cu picioarele 
adunate lângă piept, cu o bluzică pe el, udă în întregime, 
cu faţa congestionată de efortul făcut până atunci, oferă 
o imagine impresionantă. loana trage cu ochiul, se 
opreşte o clipă din trebăluit şi-l îmbrăţişează, sărutându-l 
cu dragoste. Copilul începe să chicotească de bucurie. A 
uitat repede necazul... Sora mai mare îi scoate bluza de 
pe el, îl pune să-şi dezbrace pantalonaşii (de asemenea, 


28 


uzi) şi-apoi îl înghesuie cu totul în cadă, săpunindu-l ca 
pe-o rufa şi purtând pe deasupra lui duşul. Băiatul râde, 
râde fericit şi-apoi, de la o vreme, începe să rostească 
sacadat, ca pe un cântec de suflet: „Ce frumoasă-i sora 
mea! Ce frumoasă-i sora mea! Ce frumoasă şi ce bună 
este sora mea!... Ura! Ura! Trăiască loana! Trăiască loana 
cea frumoasă şi bună! “ Şi se ridică din cadă, aşa ud, 
întinzând botişorul s-o sărute... 

După ce reuşeşte să-l potolească, fata îl scoate din baie 
ţii, ca o mamă iubitoare ce este, îl şterge bine-bine cu un 
prosop curat, îl îmbracă într-o pijama subţire şi-i 
pregăteşte foehnul, ca să-şi usuce părul. Apoi îşi reia locul 
în baie. La câteva minute, Gabriel soseşte lângă ea. 

— Tata a trecut pe-acasă? întreabă loana, cu sufletul 
încordat. 

— Trecut, boscorodit..., plecat! răspunde scurt băiatul. 

Fata se crispează şi începe să frece parcă în duşmănie 

cămaşa bărbătească, pe care de-abia o terminase de 
săpunit... 


7 


În camera sa, Alexandru, cufundat într-un fotoliu, ţine 
casetofonul strâns la piept, ca şi cum ar îmbrăţişa o 
fiinţă... 

„In fond, cine eşti dumneata, domnişoară?” se 
încordează din nou gândul său, şi sufletul său, şi toată 
fiinţa sa... „Da, da, cine eşti?“ se pomeneşte băiatul 
întrebând cu voce tare, apăsând, în acelaşi timp, pe 
butonul de pornire. 

„Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor 
tale”... se aude vocea caldă, aproape dramatică a 
loanei... 


29 


„Dar geamurile mi-au îngheţat fără rost/ în ierni de 
aşteptare... “ 
Recitarea este însoţită de aplauze puternice... 


Alexandru parcă o vede. Era astă-toamnă. Se dusese şi 
el la o şedinţă a Cenaclului literar, pe care-l conducea 
profesorul de limba română al Ioanei, el însuşi scriitor. 
Văzuse afişul şi rămăsese foarte surprins, plăcut surprins, 
fireşte: „Vasăzică, loana este şi poetă! la te uită!“ îşi 
spusese băiatul. Şi hotărâse să participe neapărat. 

Pe afiş, alături de cei ce urmau să-şi citească lucrările - 
şi în fruntea cărora se afla eleva loana Popa, din clasa a 
Xll-a B -, figura numele unui cunoscut critic literar, 
directorul celei mai importante reviste literare, care 
fusese invitat la şedinţă. Aşadar, „spectacolul” se anunţa 
a fi foarte interesant!... Şi chiar a fost!... 

Alexandru aranjase, fără să ştie nimeni, cu băiatul care 
s-a ocupat de înregistrarea întregii şedinţe (era un coleg 
din clasa loanei), să-i împrumute, pentru câteva ore, 
caseta, ca s-o tragă pe una de-a lui. Şi, bineînţeles că... 


„Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor/ Cu aripile 
frânte de cerurile grele,/Purtând spre împlinirea arcadelor 
de stele/ întâiul pas învins al prăbuşirii lor...“ 

Cei din sală aplaudă din nou... 

„Deci, nu numai critic literar, ci şi o sensibilă poetă. 
Bravo! Te felicit! se aude vocea celui care, la masa 
prezidiului, stătea lângă loana, a directorului revistei... 
(Intr-adevăr, loana, înainte de a-şi prezenta propriile 
versuri, discutase, aproape mai abitir decât oricine şi cu 
competenţă, tot ceea ce citiseră ceilalţi.) Aş vrea să mai 
stăm de vorbă - continuă musafirul, un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, spălăcit la chip, dar cu nişte ochi 
inteligenţi, foarte pătrunzători... În orice caz, voi încerca 
să-ţi public ceva în revista pe care o conduc. lată cartea 
mea de vizită!” 


30 


Alexandru opreşte aparatul şi, ridicându-se din fotoliu, 
se plimbă nervos, imitându-l pe directorul revistei: 

— „Bravo! Te felicit!... Aş vrea să mai stăm de vorbă!... 
În orice caz...” 

Se aşază apoi, parcă obosit, în acelaşi fotoliu, hotărât s- 
o asculte pe loana mai departe... 

„Te aştept pe insula mea albă,/ Vreau să-mi culc 
fruntea în palmele tale... “ 

Opreşte şi-apoi derulează, spre a ajunge la altă poezie: 

„Tu eşti seara cu ochii umezi/ de seninul stelelor/ ce 
tremură atât de dureros în mine/ când şoaptele mele/ ti 
se dăruie.../ Tu eşti primăvara cu mâini înflorite/ răsfirând 
crengile de cais/ în fiecare fereastră/ a ochilor mei 
înfrigurați/ care te aşteaptă.../Tu eşti răsuflarea de foc/ a 
macilor lui august/ ce-mi îngemănează furtunile/ cu tot 
atâtea răsărituri pentru iubirea ta./ Tu eşti un ochi 
deschis/spre întunericul sufletului meu/ sub pleoapele 
căruia/ se zbat zborurile insângerate/ ale visurilor./ Tu eşti 
poate însăşi dragostea mea/ care crede numai în tine/ 
limpezindu-şi apele/ în fântânile surâsului tău!...” 

Cu câteva clipe în urmă, mama lui Alexandru - doctoriţă 
-, femeie tânără încă, de vreo patruzeci de ani, subţire la 
trup, cu un chip atrăgător, tocmai trecea pe lângă uşa 
camerei băiatului. Auzind un glas străin, de fată, se 
opreşte, contrariată, şi ascultă: 

„... Nu pleca/ Mai vreau să te privesc!/ Vreau să te 
culeg/ Şoaptă de şoaptă,/Lumină de lumină,/ Tristete de 
tristețe/ în ochii mei înălţaţi spre tine!/ Nu pleca!/ Mi-e 
sete de buzele tale însingurate/ Cu parfumuri/ De liliac 
alb/ Mi-e sete de privirile tale/Ascunzând cerul în fiecare 
mângâiere/ Cu care mă îmbrățișează... /Rămăi!“ 

Deschide uşa şi intră. Alexandru opreşte banda. 

Privind spre masa de lucru a băiatului, mama observă o 
fotografie. O ia în mână şi o cercetează: 

— Care-i, dintre ele? îl întreabă scurt. 


31 


Alexandru îşi apropie degetul de o imagine, indicând-o 


pe loana. 
— Mada! zice mama. Din clasă cu tine? 
— Nu, e de la... B! 


— Şi când aţi făcut poza asta? 

— Astă-toamnă, în excursia de la Predeal! 

— Şi cum o cheamă? 

— Ei, mamă, şi tu! 

— Dar înregistrarea? 

— De la o şedinţă de cenaclu! 

— De când te duci şi la şedinţele de cenaclu? Nu-ţi 
ajung cele de la Cercul de filozofie? Nici acolo nu trebuie 
să mai calci! De astăzi încolo gata, s-a terminat! Pentru 
tine - biologia şi chimia! Admiterea bate la uşă! 

Se întoarce spre birou şi observă un morman de cărţi, 
începe să le răsfoiască. 

— Şi cu astea ce e? 

— Pregătesc o lucrare - răspunde Alexandru, spăsit. 

— Ce fel de lucrare? 


— O lucrare! 
Mama ridică, pe rând, volumele şi citeşte: 
— Ovidiu - „Arta iubirii”, Flaubert - „Educaţia 


sentimentală”, Alfred de Musset - „Cu dragostea nu-i de 
glumit”. Enervată, exclamă: 

— Uite, domnule, cu ce-şi pierde el vremea acum!... 
Apoi, hotărâtă, făcând un gest de ca şi când le-ar fi 
măturat chiar în clipa aceea: Să nu le mai văd pe-aici! E 
clar? 

— Ştiu, ştiu! răspunde, bosumflat, Alexandru. Biologia 
şi chimia, biologia şi chimia! 

— Exact! Şi te rog să nu te mai prosteşti... Apoi, 
apropiindu-se de el, îl mângâie drăgăstos pe cap: 

— Înţelege, acum nu e timp de aşa ceva! continuă ea 
să-l dăscălească. Tu ai fost totdeauna un copil serios. 

— Ştii cum m-au poreclit colegii la şcoală? „Sfinxul”! 


32 


— Îmi place! spune doctoriţa, zâmbind. Sfinxul! Sfinxul! 
repetă amuzată. Dar de ce? 

— Fiindcă sunt serios şi încăpățânat! 

— Hai, hai! Astea nu-s defecte! Hai, Sfinxule, că e gata 
masa! Treci să mâncăm! 

Alexandru, în picioare, lângă birou, nu se clinteşte. Este 
stăpânit de încordare. În sfârşit, se hotărăşte: 

— Mamă, i se adresează el, făcând apoi o mică pauză... 
Mie nu-mi place să mint. Să ştii că m-am hotărât: nu dau 
examen la Medicină! 

— Poftim?! Ce fel de vorbă-i asta? N-am lămurit o dată 
lucrurile? Şi taică-tău a fost de acord! 

— Da, dar eu n-am fost! Şi, până la urmă, o să-l 
conving şi pe tata! susţine băiatul. 

Doctoriţa, la început consternată, acum izbucneşte 
violent: 

— Ascultă, Alexandre - i se adresează ea apăsat, 
făcând un pas spre el -, îţi baţi joc de mine? Şi, pe 
neaşteptate, îi trage o palmă răsunătoare, de-i aprinde 
obrazul. Ei, lasă că vine el taică-tău de pe şantier. Să te 
vedem atunci pe unde ai să scoţi cămaşa! îl mai 
ameninţă, şi-apoi, ieşind, trânteşte uşa, de mai să dărâme 
pereţii camerei. 

Alexandru, privindu-se în oglindă, îşi pipăie obrazul, pe 
care degetele mamei rămaseră ca imprimate. Observând 
pe masă unul din volume, citeşte: „Cu dragostea nu-i de 
glumit”. Apoi exclamă, zâmbind: 

— Ei, asta mai zic şi eu declaratie de dragoste! 


8 


Isoscel, profesoara de matematică, diriginta loanei, 
intră ca o furtună în cancelarie. Il caută din ochi pe 


33 


Socrate. Zărindu-l undeva, mai într-o parte a încăperii, 
aşezat pe un fotoliu, se îndreaptă spre el: 

— Domnule profesor, i se adresează pe un ton de 
inchiziţie, după care glasul îi devine subit mieros..., am 
avut totdeauna admiraţie pentru dumneata, eşti un om 
serios... 

Socrate se ridică. Tocmai cerceta un catalog şi rămâne 
cu el în mână: 

— Nu s-ar putea mai direct, doamnă? Ce nemulţumire 
aveţi? Fiindcă despre aşa ceva bănuiesc că e vorba... 

— Nemulţumire e puţin spus! afirmă lIsoscel, de parcă 
ar fi mânuit o ghilotină. Apoi, înfoindu-se, priveşte înjur, 
spre a se asigura dacă ceilalţi din cancelarie o ascultă. 
Da, câtorva le atrăsese atenţia; îi priveau pe cei doi... Mi- 
ai zăpăcit elevele, domnule! continuă Isoscel, aflată în 
suiş pe treptele propriului ei glas, ai zăpăcit o şcoală 
întreagă! 

— Nu înţeleg! se arată nedumerit Socrate, care o 
priveşte curios, ca pe o gânganie. 

— Cum nu înţelegi? Cum nu înţelegi?! repetă 
profesoara de matematică, de parcă ea însăşi s-ar fi aflat 
în faţa unui exerciţiu pus pe tablă de către altcineva şi, 
văzându-l, aşadar, pentru prima dată, se iţeşte spre el, 
căutând să vadă de unde-ar trebui să-l apuce spre a-l 
„dobori” pe loc... Cine i-a pus pe ăştia de-a 
douăsprezecea acum, în pragul bacalaureatului - cuvântul 
din urmă a fost subliniat în aşa fel încât chiar Isoscel 
aşteaptă câteva secunde să audă dacă ecourile sunt într- 
adevăr la înălțime -, deci zic (reia profesoara) acum, în 
pragul bacalaureatului, să-şi facă, auziţi dumneavoastră - 
şi în clipa aceasta se suceşte în stânga, apoi în dreapta, 
rotindu-şi ochii, ca pe o scenă de teatru, voind astfel să-i 
ia martori pe toţi, dar absolut pe toţi profesorii prezenţi în 
acel spaţiu şi deveniți spectatori ad-hoc nici mai mult, nici 
mai puţin decât „declaraţii de dragoste”! afirmă, în 


34 


sfârşit, aplicându-i, după părerea ei, filozofului (Mihai 
Gavrilescu era profesor de filozofie) lovitura de graţie... 

După această tiradă - despre care profesoara spera să 
fi ridicat orice suflet cinstit pe culmile cele mai înalte ale 
mâniei - urmează tot din partea ei, desigur, un moment 
de „fineţe” interpretativă: 

— "Angel radios” în sus, „Angel radios” în jos - exclamă 
slujitoarea „figurilor geometrice”,  maimuţărindu-se, 
ducând mâinile spre inimă şi dându-şi ochii peste cap... 
până ce profesorii încep să râdă. Râde şi Socrate, 
bineînţeles. 

De la înalta tribună a judecății inchizitoriale, Isoscel, 
puţin afectată de larma din jur, se hotărăşte să comunice 
sentinţa: 

— E o chestiune de prost gust, domnule profesor..., pe 
deasupra şi periculoasă! 

Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. Profesorii îşi iau 
cataloagele şi se îndreaptă spre clase. 

Alegând şi el un catalog, Socrate, fără nici o vorbă, îi 
întoarce spatele „actriţei”, plecând spre ieşirea din 
cancelarie. Aşadar, scena urma să se termine fără 
aplauze. Isoscel fierbe, şi clocotul ei, ca şi vânzoleala 
otrăvită din vorbele „sentinţei” îl ajung din urmă pe 
filozof. |n faţa uşii se întoarce şi rosteşte rar şi apăsat, aşa 
ca să poată pricepe oricine: 

— Tot ceea ce este în legătură cu aceşti tineri - de noi 
depinde să nu devină „o chestiune de prost gust” şi cu 
atât mai mult „periculoasă”. 

— Am înţeles, este punctul dumneavoastră de vedere, 
dar asta nu înseamnă că este şi cel mai îndreptăţit! 
răspunde Isoscel, cu obrajii aprinşi şi îndârjită încă. 

— Şi eu „am înţeles”, dar mi-l menţin! se aude replica 
lui Socrate, care iese pe uşă, fără să mai asiste la 
frământarea neputincioasă a profesoarei, preocupată 
acum să-şi găsească în poşetă o sticluţă cu „săruri”, spre 
a-şi recăpăta echilibrul. 


mA 
| 


35 


9 


Valuri de tinereţe se zbuciumă în parcul liceului. Pe sub 
marea de flori a pomilor, elevii din clasele a XIl-a A şi B 
„inoată” blând, pudrând cu albul curat şi sănătos al 
varului tulpinile drepte precum speranţele. Nestânjenite 
de nimic, vorbele se întretaie, iar râsul urcă şi coboară pe 
toate treptele din tonica arie a veseliei. 

Andrei - „reporterul” şcolii, cum era socotit (nu se 
întâmpla nimic important în liceu, ori în afară, care să fie 
de interes pentru şcoală, fără ca el să „imortalizeze” 
momentul în imagine) - apare acum, cu aparatul de gât, 
pe treptele de la intrarea principală. Işi caută, dintr-o 
ochire, prietenii: pe Alexandru, pe Eugen, pe Marius... Le 
observă pe Liana, pe Corina, ca şi pe alte fete, colege din 
clasa lor sau dintr-a XIl-a B. N-o vede pe loana... „Cine 
ştie, trebuie să fie şi ea pe-aici, pe undeva” - îşi spune, 
ducând aparatul la ochi şi începând să fotografieze. Face, 
mai întâi, câteva imagini generale. Apoi, hotărându-se să 
ordoneze puţin această mulţime de suflete, se adresează, 
energic, tuturor: 

— Atenţiune, atenţiune! Toată lumea ascultă comanda 
la mine!... 

„Ce-o mai fi vrând nebunul ăsta?” se întreabă 
Alexandru, preocupat să acopere cât mai uniform cu lapte 
de var tulpina netedă, sănătoasă, a teiului din faţa sa, 
unul dintre cei mai falnici din întregul parc... 

— Aşadar - reia Andrei -, ascultă, neamule, comanda la 
mine: am să număr până la trei - lăsând astfel timp ca 
fiecare dintre voi să ajungă lângă pomul lui. Fiţi atenţi, 
am început: unu, doi, trei!... 

Băieţii şi fetele aleargă, găsind fiecare câte un pom, 
alături de care se aşază. 


36 


— Şi-acum, gata! Vă imortalizez: Un om - şi-un pom! Un 
om - şi-un pom! Şi o fotografie... pentru veşnicie!... 

— Excelent, ziaristule! îi strigă Eugen. Se cumpără! 

— Repede, repede, că se răceşte! îi face semn lui 
Andrei alt coleg de-al lor, Marius... 

„Ziaristul” fotografiază mai departe, repetând cu glas! 
solemn: „Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! Şi o 
fotografie... pentru veşnicie!...“ 

Cuvintele lui răspândesc ecouri tot mai adânci peste 
liniştea parfumată a întregului parc. Băieţii şi fetele 
aşteaptă cu oarecare sfială parcă „imortalizarea”. Nu se 
ştie cum, dar iată - un lucru atât de banal, mă rog, o 
fotografie în parcul şcolii, nimic altceva, pare să devină, 
dintr-o dată, un hotar, de la care începe înainte/e, ce 
trebuie străbătut pe cont propriu, o coloană de lumină pe 
care-ai putea-o lua cu tine pe drumul, tot, ce se cheamă 
viaţă, ea însăşi - acea imagine - însemnând viaţă, orizont 
de vis, trăit uneori fără să ştii ce minune trăieşti şi spre 
care doar pe apele visării, întru amintire, mai poţi 
naviga... 

— Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom!... 

loana, sosită şi ea între timp în parc, ascultă şi nu 
înţelege. 

— Spune-mi, Liana - o întreabă ea pe colega sa de 
bancă -, ce e cu povestea asta: „fiecare cu pomul lui”? 

— A, e o chestie mai veche. Tu n-ai de unde să ştii, ai 
venit la noi abia în acest an... Când am intrat în clasa a 
IX-a - liceul nostru atunci se mutase în acest local nou, 
era şi el deci copil abia născut -, directoarea (pe care-o 
ştii de-acuma şi tu: e un om de suflet şi de mare cultură, 
un pedagog de excepţie) a avut o fericită idee: trebuia să 
ia fiinţă acest parc. Ei bine, ea, directoarea, ne-a propus 
nouă, liceenilor începători, să sădim câte un pom... „Ca să 
prindem rădăcini” - ne-a spus, mă-nţelegi adică, să 
rămânem, într-un fel, aici, într-un orizont sigur, care să 
funcţioneze pentru fiecare şi ca un element de echilibru 


37 


pentru toată viaţa, deci şi după ce ne vom desprinde de 
sub aripa ocrotitoare a acestor ani, a acestei vetre pe 
care creştem „frumos şi sigur, chiar dacă unii dintre noi n- 
ar dori-o ori, mai bine spus, nu-şi dau seama de aceasta”. 
(N-ai observat, bineînţeles, ghilimelele, dar ultimele vorbe 
erau ale directoarei noastre - pe care nu cred să existe 
cineva să n-o iubească şi să n-o stimeze cu adevărat.) 

loana a rămas gânditoare: realmente o impresiona 
„povestea”... „Ca să vezi - îşi spunea ea -, din orice, la 
urma urmei, se poate face ceva care să capete 
durabilitate, dincolo de hotarul clipei...” 

„Un om - şi-un pom! Un om - şi-un pom! ... Şi o 
fotografie... pentru veşnicie!” se aude mai departe glasul 
lui Andrei, care înfioară, cu reverberaţiile lui, inimile 
tinere... 

Zărind-o pe loana, rămasă suspendată, ca într-un 
spaţiu nesigur, Andrei se adresează celorlalţi: 

— Cine-o primeşte şi pe loana? Că doar şi ea vrea să se 
veşnicească, dimpreună cu noi..., nu, stimată şi frumoasă 
colegă? 

Fata priveşte puţin stânjenită, dar şi bucuroasă 
frământarea mai multor băieţi care-i fac tot felul de 
„oferte”. 

— Vino lângă teiul meu, loana! ŢIi-l ofer cu stăpân cu 
tot! zice Eugen, trăgând cu coada ochiului spre 
Alexandru. 

Acesta, atent la tot ce se întâmplă, fără s-o arate însă 
anume, văruieşte într-un ritm care nu are parcă început şi 
nici sfârşit, mişcările bidinelei purtate pe deasupra tulpinii 
pomului semănând cu nişte tandre mângă.ieri. 

Când privirile sale se înalţă, străbătând spaţiul spre 
intrarea principală a liceului, le întâlneşte pe cele ale 
loanei. Fata îi zâmbeşte, aşteptând parcă să fie invitată. 
Alexandru aruncă atunci bidineaua şi aleargă spre ea. Din 
câţiva paşi a ajuns. O prinde în braţe, o strânge la piept, 
el fiind mult mai înalt decât ea, apoi, aplecându-se, 


38 


începe să-i sărute părul, şi fruntea, şi ochii - „minunile 
acelea verzi” -, şi obrajii, şi buzele moi şi arzânde, şi 
parfumate. În sfârşit, ridicând-o în braţe, începe s-o 
poarte ca pe-o comoară, păşind rar şi solemn, spre ao 
arăta tuturor, tuturor... Se făcuse, bineînţeles, o tăcere ca 
de început de lume. Stelele, care nu răsăriseră încă - era 
doar în plină zi -, se presimţeau undeva, sus, sigur 
priveau la ei şi îi binecuvântau cu un cântec rupt din 
armoniile eterne... 

O minge de fotbal, aruncată de un copil de dincolo de 
gard ii şcolii, ateriză drept în capul lui Alexandru. Zguduit 
puţin, băiatul se propti de tulpina pomului, pe care nu-l 
părăsise nici o clipă. Ridică din umeri şi zâmbi încurcat 
aceloraşi ochi ce-l aţinteau încă de departe. Visarea, atât 
de frumos colorată, îşi risipi vraja. loana izbucni în râs şi 
se retrase pe nesimţite, dispărând în liceu... Andrei însă, 
neclintit în misiunea ce şi-o asumase, continuă să 
„Veşnicească“ acum tot felul de imagini şi momente care 
mai de care mai hazlii, mai cu tâlc. Soarele e sus şi se 
bucură. Câţiva pomi, emoţionaţi, desigur, strecoară pe 
furiş spre pământ lacrimi albe, de petale. 


10 


Trecuse aproape o săptămână. lubirea celor doi 
rămăsese tot tandră şi... stelară... 

Astăzi, vineri, în sala de sport, este mare-meci-mare. 
Handbal! Joacă a XIl-a A cu a Xll-a B. Alexandru e în 
echipa clasei lui. Ei, acu-i acu! lată-l prinzând o minge şi 
alergând cu ea... Cineva îi barează drumul, el pasează, 
aleargă, primeşte din nou, aleargă, se înalţă pe deasupra 
adversarilor şi trage imparabil: Gool!... 

Sala aplaudă frenetic - suporterii celor de la „A“, 
bineînţeles. Printre ei se află însă şi... loana, care, în 


39 


momentul marcării golului, nu s-a putut abţine şi a strigat 
din toată fiinţa ei: 

— Bravo, Alexandre! 

Băiatul, care, absorbit de joc, n-o observase până 
atunci, plăcut surprins acum, se opreşte câteva clipe şi-i 
face semn, bucuros. In acest moment, o minge care-l 
„căuta“ trece pe lângă el, fără să poată fi prinsă. Ratarea 
stârneşte murmure dezaprobatoare. Alexandru se tulbură 
şi, peste câteva secunde, scapă din mână, de parcă ar fi 
fost un amăraât de începător, încă o minge. Aleargă după 
ea, recuperează, se apropie de poartă şi trage cu sete... 
Dar... bara se opune... Acum este nervos de-a binelea. 

— Ah, fir-ar să fie! se lamentează loana în „tribună”. 

Alexandru parcă ar fi auzit-o... Peste un singur minut, 

meciul urma să se termine, iar scorul era egal: zece la 
zece. Mingea se afla la adversar. „Nu se poate, trebuie, 
trebuie!“ îşi spune Bârsan. leşind în faţa celui ce purta 
mingea spre poarta lor, acesta pasează, dar Alexandru, 
cu o mişcare aproape fulgerătoare, prinde balonul şi 
întoarce jocul. Nu vrea să mai paseze nimănui, ca să nu 
rişte, dar asta înseamnă că totul depinde de ce avea să 
reuşească el. Îşi asumă riscul: joacă mingea mai departe, 
ocolind pe unul, pe altul, încă pe unul şi, când s-a aflat 
destul de aproape de poartă, s-a înălţat - aşa cum ştia el 
s-o facă (şi, când îi reuşea mişcarea, era invincibil) - şi a 
tras cu atâta forţă, încât mingea a intrat în plasă cu 
portar cu tot, pe care pur şi simplu l-a răsturnat pe 
spate... Strigătele sălii, care nici acum nu s-au potolit, au 
rămas departe de cel ce dusese echipa sa spre victorie. El 
aude în continuare repetându-se, repetându-se... In fiinţa 
lui un singur strigăt, o singură poruncă, de care nu se 
poate să nu asculte: „Hai, Alexandre!” 

Se afla tocmai deasupra adversarilor, cu mingea în 
mână. „Porunca” loanei parcă i-a înzecit puterile. De 
aceea, poate... 


40 


Acum o caută prin mulţimea fremătândă. O zăreşte 
pregătindu-se să plece. Işi face loc până în apropiere de 
ea. 

— Mă aştepţi şi pe mine puţin? i se adresează fără nici 
un fel de ezitare. 

— Numai dacă mă rogi frumos! răspunde fata, 
cochetând. 

— Te rog foarte frumos! 

— Atunci, se aprobă! Dar repede! 

Alexandru se grăbeşte spre vestiar să se schimbe, 
însoţit de ironiile prieteneşti ale lui Andrei şi Eugen, care 
auziseră, în treacăt, discuţia dintre el şi loana... 


11 


„Parcul Primăverii“ se află la câteva sute de metri, în 
apropierea liceului. Nu hotărâseră ce vor face, dar fiecare 
era sigur că acolo vor ajunge: în parc. Aşa că se îndreptau 
într-acolo. Deocamdată păşeau alături, pe trotuar, fără să 
se ţină de mână, fără să-şi spună o vorbă. Când au ieşit 
din şcoală, au aruncat la mijloc câteva banalităţi... despre 
joc, despre cum a fost el de „grozav“, despre cum „l-a 
susţinut” ea... şi tot aşa, mai nimic, până ce s-au trezit 
muţi... Erau puţin speriaţi? Poate! Dar, dacă ar fi 
recunoscut aşa ceva, ar fi râs şi curcile de ei! Bineînţeles! 
La vârsta lor? Şi într-o lume în care... Haida-de! Păi, nu 
vedeţi, până şi puştii şi, mai ales, puştoaicele de 
paisprezece-cincisprezece ani..., ori ei aveau 
optsprezece... Da, dar el nu iubise până atunci pe 
nimeni... (Fusese aşa, cum „se duc“ băieţii din când în 
când, cu nişte... ) lar ea, întâmplător, la fel: nu numai că 
nu iubise până atunci vreun băiat, vreun bărbat, dar nici 
nu se lăsase sărutată de cineva, în sensul în care, mă rog, 
o faci cu un iubit... (Măgăria aceea a lui Doru i-o plătise 


41 


pe loc, în faţa liceului...) „Ce minune că eşti/ ce-ntâmplare 
că sunt“ - ar fi vrut să rostească Alexandru, „colaborând” 
puţin cu nemuritoarele versuri ale lui Nichita. Da, aşa 
simţea: că „e o întâmplare” minunată a vieţii lui această 
întâlnire, despre care ar fi putut să spună că o aştepta de 
toată viaţa (cine nu greşeşte - în exagerare - la asemenea 
vârstă?!), dar de care acum parcă se temea. Curios era că 
şi loana, mult mai sigură pe sine de obicei, mai 
întreprinzătoare, învățată - din nefericire, datorită 
necazurilor - să ia viaţa pe cont propriu, se simţea 
oarecum încurcată. Şi asta pentru că acum aproape că se 
hotărâse „să pună totul pe-o carte”! Intuiţiile ei erau 
aproape sigure... Şi, totuşi, cine ştie?!... In orice caz, nu 
voia nicicum să dea greş!... Hm! dacă cineva i-ar fi auzit 
gândurile ar fi avut, fără îndoială, toată dreptatea s-o 
persifleze: „Dar ce, dragă, te-a cerut de nevastă? Ori, 
poate, tu vrei să-l ceri de bărbat?! Sau te-ai hotărât să te 
culci astă-seară cu el? Pentru ce ţoală... ?!“ 

— Mda! exclamă, fără voia ei, loana... 

— Ai spus ceva? 

— Nu, mă gândeam! 

— Şi eu... mă gândeam! 

— Atunci, hai să intrăm puţin în parc, „să ne gândim“ 
împreună! luă loana iniţiativa. 

Şi au intrat... lată-i înaintând pe o alee luminată de 
razele soarelui, ce se pregăteşte să apună. Câţiva copii 
trec în fugă pe lângă ei, dispărând în câteva secunde. 
Parcul este liniştit, iar această alee, puţin mai retrasă, 
este acum de-a dreptul pustie. 

Cei doi sunt absolut singuri. De câteva zeci de secunde, 
oricum, deveniseră singuri, chiar dacă s-ar fi întâmplat ca 
prin preajmă un întreg bâlci omenesc să-şi fi scos la 
iveală zorzoanele existenţei sale... 

... Mâna lui Alexandru o caută pe cea a fetei. Degetele 
se întâlnesc, se ating, la început cu sfială, apoi se 
încleştează ca într-o îmbrăţişare. 


42 


Cei doi ajung în faţa unei bănci. Se opresc, întorcându- 
se unul spre celălalt. 

— Fir-ar să fie! exclamă Alexandru cu oarecare ciudă, 
în asemenea momente, nici nu ştii cum să începi. 

— De ce să începi? răspunde loana, cu înţeles. Poate că 
e de ajuns să continui! 

— loana! şopteşte Alexandru, strângând-o la piept şi 
sărutând-o delicat pe obraz. 

Fata se desprinde uşor din îmbrăţişare, alunecând 
parcă pe lângă pieptul băiatului şi aşezându-se pe banca 
din apropiere. Se aşază şi Alexandru. Din spate îi 
îmbrăţişează ramurile de flori ale unui arbust 
nemaipomenit de frumos, un soi de salcâm special cu flori 
liliachii, care parfumau ameţitor aerul. In faţa lor, peste 
aleea pe care se afla banca, se înălţau semeţi doi brazi, 
desprinşi parcă din ilustratele de Anul Nou. Unul dintre ei 
avea crescute, în vârful fiecărei ramuri, conuri lungi şi 
subţiri cu nuanţe galbene, cafenii, roşcate, ca nişte 
splendide lumânări, sute, sute de lumânări, ce aşteptau 
să se aprindă. Aceleaşi conuri, la celălalt brad, erau, în 
întregime, de culoare roşie, un roşu închis. Păreau 
aproape stranii, nu-ţi venea să crezi că nu sunt nişte 
lumânări roşii, lumânări adevărate, aşezate cu migală pe 
fiecare ramură, de mâna omului. Atmosfera devenise, 
dintr-o dată, solemnă... 

— Şi când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre 
celălalt..., se aude vocea loanei. 

— Te înşeli, eu ştiu! 

— Ce ştii? întreabă fata puţin speriată. 

Alexandru recită cu căldură: 

— "Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor 
tale...“ De curând am ascultat din nou înregistrarea aceea 
de la cenaclu. 

— De unde o ai tu? se interesează, curioasă, loana. 

— O am! Şi e de ajuns.!... 


43 


— Şi, totuşi, nu ştii nimic despre mine! repetă fata, cu 
tristeţe în glas. 

— Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi să 
ştii foarte multe! răspunde Alexandru, sigur pe el. Lucrăm 
cu esenţele! Decantăm! Şi ăsta-i lucrul cel mai important. 

— Crezi? spune loana, gânditoare. 

— Cred! 

Fata îi zâmbeşte, învăluindu-i chipul parcă într-un abur 
de suflet. Apoi se ridică de pe bancă. Pornesc spre ieşirea 
din parc. Între timp, iată, s-a înserat. Alexandru o ţine pe 
loana pe după umeri, cu gingăşie. Păşesc alături, din nou 
tăcuţi, dar cu sufletele cântând. 

— Ne despărţim aici! spune loana, la ieşirea din parc. 

— Bine, dar... 

— Stau aproape, ajung în câteva minute. 

— Şi eu stau tot aproape! 

— Ştiu unde stai! remarcă fata. 

— De unde ştii? 

— Trec de multe ori pe strada ta. Te-am văzut, într-o zi, 
în curte. 

— Îmi pare rău că nu te-am văzut şi eu... 

— Trec numai lunea şi sâmbăta! 

— Lunea şi sâmbăta? De ce? 

— Mă întâlnesc cu cineva! spune loana, cochetând. 


— Cu cine? 

— Secret! 

— loana! 

— Ooo! Autoritatea masculină ofensată! Uşurel, nene 
Sfinxule! adaugă fata, zâmbind. „Decantăm” 


deocamdată! La revedere! Şi, apropiindu-se de el, îl 
sărută în fugă, după care porneşte hotărâtă spre casă. 

Alexandru priveşte insistent în urma ei. După câteva 
secunde, o strigă: 

— loana! 

Fata întoarce capul, oprindu-se. 

— La revedere! îi spune băiatul, cu părere de rău. 


44 


12 


Peste câteva zile se aflau amândoi în sala unui 
cinematograf. Pe ecran, tocmai se consuma o scenă de 
iubire din filmul Vraciul. Alexandru şi loana, pe undeva, 
pe la mijlocul sălii, îi urmăresc cu atenţie pe cei doi eroi: 
el i-a declarat că o iubeşte, ea este încântată că se va 
căsători cu el, iar acum se sărută... Indelung... Inimile 
tinere din sală tresaltă; foială, murmure... 

Alexandru mângâie cu tandreţe mâna loanei. Apoi o 
cuprinde pe după umeri şi, cu oarecare timiditate, se 
apleacă spre fată; s-o sărute. Din spatele lor însă, chiar în 
clipa aceea, 6 femeie mai în vârstă îi ironizează: 

— Aşa, maică, nu vă jenaţi! Că doar e de dragoste!... 

Alexandru şi loana izbucnesc în râs. Râd şi câţiva 
spectatori din jur. Pe neobservate, băiatul şi-a retras 
mâna de pe umerii fetei. 


După spectacol, în holul cinematografului, Alexandru 
întreabă: 

— Ei, ce părere ai? 

— Mi-a plăcut foarte mult! Ţi-am spus că e bun, îl lăuda 
atâta lume. De aceea am şi insistat să venim! 

— Dacă află mama de el, mi-l recomandă să-l văd de 
trei ori la rând: unde mai găseşti pledoarie ca asta pentru 
medicină? 

— Eu tot nu înţeleg de ce nu vrei tu să dai examen 
la.. .- se aude glasul loanei... şi, în clipele acelea, fiinţa ei, 
străbătută de un gând, avusese îndrăzneala să spere că, 
dacă şi ea va reuşi (tot la Medicină, fireşte), şi dacă şi 
el..., cine ştie?!... Dar gândul s-a frânt, speriat atât de 


45 


ceea ce el singur reprezenta, cât mai ales de vorbele lui 
Alexandru, care i-au retezat orice avânt: 

— loana, te rog... Mi-este de-ajuns cât discut cu ei 
acasă, cu mama în primul rând, şi, probabil, că tot cu ea 
va fi şi în ultimul... Ce să-ţi spun, acum câtva timp mi-a 
făcut şi o „declaraţie de dragoste”: mi-a ars o palmă, de 
m-am trezit... cosmonaut! 

— Mama ta?! Tie?! se miră fata, nevenindu-i să creadă. 
Apoi, neputându-se stăpâni, izbucnește în râs, ca de ceva 
cu totul şi cu totul hazliu. lartă-mă! spune după câteva 
clipe, te rog să mă ierţi. În orice caz, nu pot să nu constat 
că mama ta este o femeie straşnică, ştie ce vrea! 

— Oho! afirmă Alexandru, oprindu-se în faţa unor 
fotografii de pe panoul de reclamă, aşa cum procedase şi 
puţin mai înainte. 

În timpul acesta, pe trotuarul de vizavi treceau două 
fete. Una dintre ele era Corina, colega loanei. Cealaltă era 
o fată blondă, cu ochi albaştri, cu părul lung, până la 
umeri, subţire, cu forme frumos conturate. 

Corina i-a zărit pe cei doi. O prinde în grabă de mână 
pe blondă şi-o îndeamnă să traverseze în fugă bulevardul, 
spunându-i, între tinp: 

— Vino să-ţi fac cunoştinţă cu cineva! 

— E un film de dragoste... sau n-aţi avut vreme să 
observați? întrebă ea, cu maliţiozitate, surprinzându-i pe 
cei doi. Apoi izbucnind în râs, spuse: 

— Mihaela, dă-mi voie să ţi-i prezint pe aceşti tineri, 
care... aşa... şi pe dincolo, ce mai: îi vezi şi tu cât sunt 
de... Se numesc: loana şi Alexandru! Şi sunt colegii mei! 
lar ea - arătând spre fata cu ochii albaştri - este Mihaela, 
prietena mea. 

Cei trei şi-au strâns mâinile: fetele - cu figuri cam 
strepezite; apoi, Mihaela - cu ochii lacomi şi scânteietori - 
îl cântărea pe Alexandru. Reîntorcându-se la loana şi 
măsurând-o, bineînţeles, şi pe ea, o întrebă: 


46 


— Ce faci, loana? Cum o duci la şcoală? După toate 
aparențele - bine! trage singură concluzia, privindu-l, din 
nou, pe Alexandru. 

— Vă cunoaşteţi? se miră Corina. 

— Pe boi ne scuzaţi, intervine Alexandru, înțelegând 
„impulsul” loanei, dar trebuie să plecăm. Mi-a părut bine! 
adăugă el, privind spre Mihaela. Salut! 

— La revedere! spune şi loana... 


— O cunoşti? întreabă Corina, curioasă, făcând câţiva 
paşi. Mihaela se opreşte şi, întorcând capul, priveşte în 
urma lui Alexandru: 

— Am fost colege trei ani! răspunde ea, în sfârşit. 

— Si de ce-a plecat de la voi? 

— Ei, a fost o poveste... cu unul dintr-a 
douăsprezecea... L-a pălmuit în faţa şcolii, că, aşa 
mimoză cum o vezi, să ştii că-i a drăcuţului... foc, nu 
alta!... A ieşit scandal şi... bineînţeles c-a trebuit să se 
mute... Dar junele cine e? mai întreabă fata cea blondă, 
întorcând încă o dată capul spre cei doi, care se 
pierduseră deja în mulţimea pietonilor. 

— Hm! Junele - răspunde Corina, de parcă n-ar fi vrut s- 
o facă... Junele este... ultima ei achiziție! 

— Dar văd că-ţi place şi ţie! replică Mihaela, 
înţelegându-i ofu/. 

— Cui, Doamne iartă-mă, nu i-ar plăcea! scapă Corina o 
mărturisire foarte sinceră. Nu te-ai uitat la el? „Să-l bei - 
vorba românului - într-un pahar cu apă“... 

— Ei, nu chiar de băut, că... te poţi îneca cu el! E destul 
de mare! Dar pentru altceva, sigur... 

— l-ai luat seama, care va să zică!... 

— Şi, ce mai spuneai despre ei? revine Mihaela, trecând 
peste... 

— Mare-iubire-mare! Au ajuns inseparabili, ca 
emisferele de pe „Poarta sărutului”. Au şi „un parc al lor“, 
„banca lor“... Romantism leşinat! 


47 


— Aşa deci! remarcă Mihaela, meditând. la te uită - 
lansatori de modă „retro“! Dar ăştia pe ce lume trăiesc, 
dragă? 


— Ce zici, mâncăm o îngheţată? întreabă Alexandru, în 
clipa în care ajung în faţa unei cofetării. 

— Mâncăm! 

Au intrat. S-au aşezat la o masă. 

— Două îngheţate! comandă băiatul, când ospătăriţa s- 
a apropiat de masa lor... 

— Ce zici de Mihaela? Frumoasă, nu? Şi ce limbă 
ascuţită!... 

— Tu eşti mult mai frumoasă! lar în ceea ce priveşte..., 
avem şi noi „tăişurile” noastre! Aş zice chiar că... 

loana râde şi întinde o mână spre el. Alexandru i-o 
sărută; apoi, ridicând-o la înălţimea feţei sale, îşi mângâie 
cu ea obrazul. 


13 


Acum intră pe poarta casei, fredonând o melodie. Pe 
stradă, după ce se despărţise de loana, simţea nevoia să 
sară într-un picior, ca puştii... În sufletul şi în inima lui 
prindeau glas şi îşi cereau dreptul la viaţă nişte vorbe 
frumos potrivite de un alt tânăr, care, de foarte mulţi ani, 
pornise să se întâlnească cu nemurirea: „Azi sunt 
îndrăgostit, e-un  curcubeu/Deasupra lumii sufletului 
meu“... 

Ferestrele nu sunt luminate. Alexandru se apropie de 
uşă, deschide şi pătrunde în hol. Aprinde lumina. Atunci îl 
zăreşte pe tatăl său, aşezat cu fruntea în palme, la biroul 
din camera băiatului. 

— Salut, tată! Ce-i cu tine? Când ai venit? 


48 


— Mama a fost chemată la spital. Are o urgenţă. Ţi-a 
lăsat mâncarea pe aragaz... 

Alexandru înţelege că între părinţii săi a avut loc o 
discuţie. Îşi trage un scaun şi se aşază în faţa biroului: 

— Poftim, te-ascult! 

— Te rog, cu mine să nu fii obraznic! 

— Nici cu mama n-am fost! Da' ce vină am eu dacă nu 
înţelege?! 

— Ascultă, Alexandre, la urma urmei, nu crezi că mama 
s-ar putea să aibă dreptate? întreabă tatăl, inginer 
constructor, bărbat de circa 45 de ani, cu un chip energic, 
ars de soare şi asprit de vânt. 

— lar începem? răspunde ferm băiatul... Credeam că 
pe tine te-am convins - adaugă mai moale, după câteva 
clipe. 

— Şi dacă mai târziu ai să-mi reproşezi? spune 
inginerul, pe gânduri. Tu crezi că viaţa pe şantier este o 
glumă? în această privinţă, maică-ta are perfectă 
dreptate. Ştii bine că, uneori, nu mă vedeţi cu 
săptămânile!... 

— Da, dar îţi place ce faci! afirmă, cu înflăcărare, 
băiatul. 

Tatăl îl învăluie într-o privire caldă: 

— Altfel, cum?!... _ 

— i-am spus de-atâtea ori: şi mie îmi place! Imi pare 
rău - o fi ultracurat bisturiul, foarte albe hainele, dar nu 
cred să fiu în stare să-mi trăiesc toată viaţa într-un orizont 
de suferinţă omenească... Acolo, în mizerie, în vânt şi în 
ploaie, în zloată... te zbaţi, dar laşi ceva după tine! 

— Mai mult decât omul, nimic nu este mai important în 
toată existenţa asta! 

— Ştiu, ştiu: „În lume-s multe, mari minuni! Minuni mai 
mari ca omul nu-s!“ Şi, totuşi... 

— Şi, totuşi, cred că trebuie să ne mai gândim. Ştii că 
mă sperie, oarecum, Alexandre - mai spune tatăl, la fel de 
gânditor, aproape ca pentru sine -, romantismul tău.. Mă 


49 


tem că eşti prea romantic şi că viaţa, viaţa asta despre 
care vorbim noi - a mea, care vrei să fie şiata-,aresăte 
plesnească peste ochi. lar atunci... 

— Fugi, domnule, cu teoriile - răspunde băiatul energic: 
în partea cealaltă o fi mai simplu!... N-o vezi, n-o simţi pe 
mama? Moare de zece ori mai repede, cu fiecare durere 
pe care nu reuşeşte s-o aline - aşa cum şi-ar fi dorit... 

— Da, dar se şi naşte, din nou, cu fiecare viaţă pe care- 
o salvează, cu mâinile ei, pe masa aceea - subţire hotar 
către nemurire... 

— Stai, stai, să-mi notez - şi să-i comunic doamnei 
doctor! Nu cred să fi auzit din gura ta vorbe atât de 
frumoase... 

Tatăl zâmbeşte, se ridică, îi ciufuleşte părul - aşa cum 
făcea când Alexandru era mai mic (noroc că acum stă pe 
scaun, căci, altfel, e mai înalt decât inginerul)... 

— Hai, că s-o fi răcit mâncarea, treci la bucătărie! 


14 


Valuri-valuri, elevii ies pe poarta liceului. Alexandru o 
caută din ochi pe loana. Zărind-o, iuţeşte paşii, s-o ajungă 
din urmă. 

— Ştiu că astăzi e sâmbătă - spune el, intrând direct, 
fără ocolişuri - şi că ai nu ştiu ce fel de... Întâlnire... Mă 
gândisem doar aşa, dacă tot mergi spre casă, să te 
însoțesc! 

— Nu, nu merg spre casă! îi răspunde fata în fugă. Apoi 
adaugă, văzând umbrele ce i s-au strecurat peste obraz. 
Alexandre, nu te supăra, îmi pare rău! [i-am spus: 
sâmbăta şi lunea nu pot! Cândva, ai să vezi, fireşte, 
despre ce este vorba, dar acum nu pot! Rămâne pentru 
marţi, aşa cum ne-am înţeles. Apoi se înalţă pe vârfuri, îl 


50 


sărută pe obraz şi pleacă. După câţiva paşi, începe chiar 
să alerge... 

Alexandru a rămas locului. Priveşte în urma ei gânditor, 
ca şi cum o îndoială i s-a strecurat în suflet. 

Din spate, Corina şi Liana, colegele loanei, sosesc lângă 
Alexandru. 

— Hei, Sfinxule - i se adresează Corina, provocându-l: 
cum stăm cu „Declaratia de dragoste“? Că, slavă 
Domnului, muze ai - face semn cu capul în direcţia în care 
a plecat loana -, drag; îţi sunt... 

— Dar tu lor? intervine Liana. 

— Şi ele mie! răspunde, zâmbind, Alexandru. Apoi, 
plecând grăbit, adaugă: 

— Salve, fetelor! 


Ochii lui Alexandru o urmăresc pe loana. Traversând 
strada şi privind pe deasupra oamenilor, tocmai când 
ajunge pe celălalt trotuar, se împiedică de cineva - un 
bătrânel care scapă din mână o sacoşă. Din ea se 
răspândesc pe jos, ajungând şi pe partea carosabilă, 
zece-cincisprezece cartofi. 

— lertaţi-mă, vă rog, n-am vrut! se scuză băiatul, 
încercând să repare ceea ce stricase. Câteva maşini îl 
claxonează, în timp ce strângea la loc cartofii moşului. 

loana ajunge, între timp, în faţa unei clădiri, în curtea 
căreia se joacă mai mulţi copii. Dintr-un grup se 
desprinde un băieţel care aleargă spre fată, chiuind de 
bucurie. Ajungând lângă ea, o îmbrăţişează şi o sărută. 
Este Gabriel, fratele loanei, care o aşteptase aici, la 
internat, întreaga săptămâni. Acum sora lui venise să-l ia 
acasă. loana vrea să-i ia servieta, dar băieţelul se opune: 

— O duc eu! Parc-am stabilit odată că, de-acum, sunt 
mare! 


51 


Pleacă împreună, râzând. 

Alexandru văzuse toată „scena“ de undeva, din 
apropiere, unde se oprise, neînţelegând, deocamdată, ce 
caută loana la acel internat. Îl ştia, se afla nu departe de 
casa lui... 

— Aţi venit pentru vreun copil? îl întâmpină o 
învăţătoare, în clipa în care a intrat pe poartă. 

— A... nu! răspunde Alexandru, încurcat. Trebuia să mă 
întâlnesc aici cu verişoara mea..., loana Popa, care..., 
găseşte el, pe loc, o justificare. 

— A fost! A plecat chiar adineauri! răspunde 
învăţătoarea. L-a luat pe ăla micu”! 

Tocmai atunci, un puşti cam de vârsta lui Gabriel se a- 
dresează învăţătoarei: 

— Doamnă, bunica mea n-a venit? 

— lonel, du-te înăuntru şi mai aşteaptă puţin, trebuie 
să vină, acuşi-acuşi! 

După ce copilul se îndepărtează, învăţătoarea adaugă: 

— Săracu'! Nici el nu are mamă! Gabriel, cel puţin, are 
noroc cu sora lui. Dac-aţi şti ce frumos se îngrijeşte de el! 

— Da, da, sigur... e o fată extraordinară..., răspunde 
Alexandru, surprins, încurcat, retrăgându-se din curtea 
internatului. 


„Vasăzică, asta era! se gândeşte Alexandru, eliberat ca 
de o povară. Intâlnirile de lunea şi sâmbăta ale loanei! 
Biata loana! îşi spuse băiatul, simțind realmente o durere 
în suflet. Deci, mama, mama ei... Doamne, ce nenorocire! 
Aşadar, loana are un frăţior de care se îngrijeşte singură. 
Dar tatăl?“ 

„Şi, când te gândeşti că nu ştim mai nimic unul despre 
celălalt!...” 

| se făcu jenă de ceea ce spusese: „Te înşeli, eu ştiu! 
«Eu sunt o fereastră deschisă/ Pentru zborul viselor 
tale...» Despre cineva care scrie asemenea versuri, poţi 
să ştii foarte multe. Lucrăm cu esenţele! Decantăm!” 


52 


„Da, poate că asemenea lucruri sunt valabile cu privire 
la loana, la fiinţa ei...“ Dar celelalte, nenorocirile, cum să 
le prevadă? Nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi cum să-ți 
imaginezi, măcar, când nimic din comportarea acestei 
fete frumoase şi mândre nu lăsa să se înţeleagă ce dramă 
ascunde dincolo de zâmbete şi ironii?!... „Biata loana!” 
exclamă, încă o dată, sufletul lui Alexandru, în timp ce 
întreaga lui fiinţă se lumină şi mai mult de căldura atât de 
binefăcătoare a iubirii. 


15 


E dimineaţă. Alexandru deschide fereastra camerei 
sale, respiră adânc aerul curat şi începe să execute un 
întreg program de gimnastică. Scotoceşte apoi în dulap 
şi, găsind un extensor, exersează, admirându-şi, din când 
în când, muşchii braţelor. Aruncă apoi extensorul şi, 
apropiindu-se de o oglindă prinsă pe peretele camerei, se 
priveşte atent, pieptănându-şi părul şi schimbându-i, de 
câteva ori, aranjamentul... 

— Ce-i cu tine de te-ai sculat cu noaptea în cap? îl 
întreabă mama, care tocmai trecea spre bucătărie. 

— Vreau să ajung mai repede la şcoală!... soseşte 
răspunsul, prompt. 

Proaspăt bărbierit, peste câteva minute, băiatul se 
priveşte admirativ în oglindă, zâmbind propriei sale 
imagini, îşi alege o nouă cămaşă, se îmbracă, se 
parfumează... 

„Semne” evidente deci. Doctorita le înţelege şi se 
încruntă. 

— ie ce-ţi pasă? izbucneşte ea furioasă, dar în şoaptă. 

— Ce s-a mai întâmplat, dragă? o întreabă inginerul. 

Asta îi mai trebuie acum: să-i sucească vreuna minţile. 
Precis s-a-ndrăgostit! 


53 


— Draga mea, dar nu-i firesc? Ce vezi rău...?! 

— Las’ că aflu eu! îşi varsă ea focul mai departe. După 
ce că n-ai fost în stare să-l convingi cu... medicina, acum 
o ia razna şi cu fetele. Tocmai când bate examenul la uşă. 
Te rog să stai imediat de vorbă cu el! 

— Lasă-l, domnule, în pace, că e băiat serios. Ai avut 
până acum vreo problemă cu el? 

În bucătărie intră, val-vârtej, Alexandru, pregătit de 
şcoală. Îi sărută pe-amândoi. Soarbe în fugă dintr-o cană 
cu ceai, înghite, ca un curcan, de câteva ori, dintr-o 
bucată de plăcintă, pe care-o ia din faţa tatălui său, apoi: 

— Sărut mâna, mamă! Salve, tată! şi pleacă. 

— Şi-acum, urmezi tu: „Sărut mâna, mamă!“ şi, ca şi 
fiu-tău, pe-aici ţi-e drumul... Ca de obicei, greul pe mine 
rămâne - bodogăneşte în continuare doctoriţa, în timp ce 
aranjează nişte lucruri în valiza bărbatului. 

— Asta a fost viaţa mea! exclamă tatăl lui Alexandru, 
ridicându-se de la masă şi pornind, îmbufnat, spre 
dormitor, să-şi mai ia, probabil, ceva. 

— Viaţa ta?! întreabă cu revoltă femeia. Dar viaţa 
mea?! Viaţa mea care-a fost?... Am făcut şi-am desfăcut 
geamantane! ... Ba nu, încă ceva, ceva neînsemnat. am 
aşteptat! O viaţă întreagă te-am aşteptat! 

Ochii i se umplu de lacrimi. Se aşază pe pat, obosită şi 
parcă, dintr-o dată, îmbătrânită... Plânge... 

Inginerul o priveşte cu căldură, se apropie de ea şi-o 
mângâie tandru pe păr: 

— Lasă c-o scoatem noi la capăt Nu-ţi mai face atâtea 
griji! Şi, hai, îmbracă-te repede, că te las şi pe tine la 
spital!... 


16 


54 


Trecând prin faţa unei florării, Alexandru intră şi 
cumpără o frumoasă garoafă albă. lese apoi şi se 
îndreaptă, cu floarea în mână, către casa... loanei. 

Dacă cineva i-ar fi observat pe cei doi tineri în 
dimineaţa aceea, ar fi putut să exclame: reacții paralele! 
Omul devine mai conştient de el însuşi atunci când 
foloseşte drept oglindă ochii celuilalt... şi, mai ales, când 
acei ochi... 

loana ştie că e frumoasă! Când se întâlnea cu chipul ei 
în oglindă, îi făcea plăcere să-l privească, chiar şi atunci 
când acesta arăta puţin obosit, trecut prin apele unor 
raze de lună ori prin umbre de zbucium. 

In dimineaţa aceasta însă, pur şi simplu, se admira... 
Mai exact - ar fi vrut să se admire, dar, iată, găsea tot 
felul de motive pentru care era nemulțumită: ba că părul 
nu se aranja cum ar fi dorit, ba că uşoara dungă de creion 
de la baza genelor nu era chiar „uşoară“, se observa, şi 
bineînţeles că ea n-ar fi vrut, ba... În sfârşit, îmbrăcă o 
bluză albă, pe care singură şi-o făcuse, cu guler înalt, pe 
gât, şi cu o răsfrângere cochetă în faţă, apoi pulveriză - 
mă rog, pe unde trebuia - o colonie discretă, fină... 

— Eu am plecat! se aude, din hol, o voce răguşită şi 
rece, care face ţăndări toată acea atmosferă... de visare 
cu ochii deschişi. Dacă vine ă/a pentru lumină, vezi că am 
lăsat banii pe frigider. Şi ai grijă, să-i dai băiatului 
doctoriile!... 

Fata vrea să-i spună ceva tatălui ei - pentru că a lui era 
vocea care tocase cele câteva gânduri şi porunci -, iese 
din cameră, aleargă, deschide uşa apartamentului, dar 
liftul în care tatăl intrase deja începe să coboare. 

Chipul loanei se întristează. Întorcându-se în casă, 
trece în revistă, aproape ca în fiecare zi, urmele 
dezagreabile ale unei vieţi cu echilibru măcar în parte 
zdruncinat: o cămaşă folosită, agăţată în cuierul de la 
intrare (şi doar ieri, ea, loana, ordonase totul), pantofi 
murdari, aruncaţi neglijent în dormitorul lui, patul 


55 


nefăcut, întregul spaţiu năclăit de fum de ţigară, pe-o 
noptieră plină, la picioarele patului - o sticlă de vodcă, 
golită pe jumătate... 

Simte că i se face lehamite... Strânge repede ce se 
putea, ca să nu piardă prea mult timp, intră apoi în 
camera ei şi a lui Gabriel şi-l scoală pe copil: 

— Azi nu mergi la internat! îi spune loana. Îți iei 
medicamentele şi nu ieşi afară. Ne-am înţeles? 

— Zău?! o întâmpină băieţelul bucuros, chiar nu merg 
la şcoală? loana, nu merg la şcoală? repetă el, spre a se 
convinge. 

— Nu! 

— O, ce bine! Trăiască gâlcile! Trăiască loana! Am să 
te-aştept! Şi să ştii că şi mâine o să-mi fie rău, presimt de 
pe-acum! 

— Hai, hai, nu te mai prosti! Bagă-te-n pat şi fii 
cuminte! îl potoleşte loana, obligându-l, într-adevăr, să se 
urce din nou în pat, fiindcă, între timp, începuse să joace 
tontoroiul prin cameră. 

— Eu am plecat! adaugă fata, luându-şi servieta 
pregătită din timp şi îndreptându-se spre ieşire. 

— Salut şi succes! se aude din cameră glasul lui 
Gabriel, înviorat într-atâta, încât loana se întreabă dacă 
nu se făcuse, cumva, deplin sănătos şi, deci, dacă n-ar fi 
trebuit să-l ducă la internat. Dar acum nu mai avea timp 
să facă „cercetări”... „Nici o nenorocire, lipseşte şi el o 
zi!“ îşi spuse, coborând scările blocului. 


* 


Între timp, Alexandru se apropiase de „Aleea 
Castanilor” - străduţa pe care locuia loana. Blocul, 
frumos, era aşezat într-un intrând ce-l despărțea, prin 
câteva zeci de metri, de stradă. Panglica de asfalt ce 
ducea spre intrare era mărginită, de-o parte şi de alta, de 


56 


un gard viu, bine îngrijit, în spatele căruia se ridicau 
câţiva pomi ornamentali. 

Alexandru se oprise chiar la colţul acestei intrări, de 
unde voia s-o vadă pe fată. Cunoştea, de-acum, bine 
blocul. O însoţise de mai multe ori până aici, în drumurile 
lor ce-i aduceau de la şcoală ori de la plimbările, puţine, 
ce-i drept, pe care şi le permiseseră în ultimul timp. 
Dimineaţa, însă, înainte de cursuri, nu venise niciodată 
până aici. Astăzi voia să-i facă o surpriză loanei. De-aceea 
cumpărase şi acea frumoasă garoafa albă, pe care acum 
o ţinea în mână ca pe o speranţă fragilă şi parfumată. 

lată, însă, că... întâmplarea îi pregătea şi lui o surpriză: 
la câţiva metri depărtare, printre pietonii grăbiţi ai 
dimineţii, Alexandru o zăreşte pe Isoscel - diriginta loanei 
şi profesoara de matematică a amândurora... 

„Floarea, ce să facă cu floarea?” Păi, ce să facă: o 
înghesuie, în grabă, în taşca de pe umăr, în care purta 
cărţile, caietele... Şi cu el? Aici e-aici! El unde să se 
înghesuie? După gardul viu - era prea târziu. l-ar fi 
observat escaladarea. După acel panou aflat în 
apropiere? Nici acolo: el, Alexandru, era mult prea mare, 
aşa că... 

— Ce-i cu tine aici, pu/şor? îl somează Isoscel, de cum îl 
vede. Drumul tău spre şcoală nu trece pe „Aleea 
Castanilor” (apelativul „puişor” era cunoscut de generaţii 
întregi de elevi ai liceului). 

— Sărut mâna, doamnă profesoară! salută, încurcat, 
Alexandru. Ştiţi, am venit să..., adică aştept un coleg, un 
coleg care stă pe-aici! 

— Şi, dacă e „coleg”, nu puteai „să-l aştepţi” la şcoală, 
adică să vă-ntâlnţi la şcoală? 

— Păi, nu, că... el învaţă la alt liceu... 

— Aha! Şi voiai să aranjaţi - îl ironizează mai departe 
Isoscel, privind spre panoul din apropiere, de pe care 
afişe mari anunțau un concert de muzică rock, cu nu ştiu 


57 


ce formaţii... solişti... - să mergeţi împreună la trăsnaia 
asta? 

— Ei, nu chiar! încearcă să cârpească, ceea ce era, în 
mod evident, deja „cârpit”..., că, acum, cu bacalaureatul, 
cu examenele la facultate... 

— Măi, măi, măi, se „vaită” profesoara, pătrunsă de 
„responsabilitatea pregătirii şi educării tinerei generaţii”, 
numai gărgăuni vă umblă prin cap. Şi doar tu erai un 
băiat bun, Alexandru Bârsan... 

— Eu cred că şi sunt, doamnă! răspunde liceanul, 
energic. Sper că nu v-am dat nici un motiv să... 

— la, te rog! Cu mine să nu te obrăzniceşti! Treci mai 
repede la şcoală! Şi vezi că astăzi avem oră!... Îi retează 
vorbele Isoscel, părăsindu-l imediat... 

Alexandru se enervase. Profesoara asta - altfel om de 
ispravă, adică ţinea să înveţi carte, la ea nu mergea cu 
„să vedeţi, c-o fi, c-o păţi...“, nu, ea trăgea linii drepte şi 
adânci: albul-alb, negrul-negru... „profesoara asta - se 
gândi băiatul - îşi permite prea mult! Prea vrea să 
orânduiască totul, adică pe toţi şi pe toate, în patul lui 
Procust al gândirii ei, care, în ceea ce priveşte şcoala, 
elevii, lua totdeauna forma rigidă a regulamentelor, a 
ceea ce prevedeau, stabileau, indicau acestea...“ Era o 
figură, ce mai! Nu degeaba o porecliseră elevii... 

Aproape că uitase de loana, când tocmai se pomeneşte 
cu ea: 

— Alexandre, ce s-a întâmplat? îl întreabă fata, 
neliniştită. De ce-ai venit? 

— Să te iau la şcoală, fată frumoasă! răspunde băiatul, 
luminat dintr-o dată - şi sărutând-o pe frunte. Am simţit 
nevoia să te văd... mai devreme, uite, de-aceea am venit! 

loana se strânge lângă el, dar încă neliniştită. 

— Bine, dar Isoscel? Dacă mă vedea şi pe mine? Dacă 
ne vedea? lţi dai seama?... Noroc că nu ştie unde stau! 

— Mare scofală, dacă ne vedea! 


58 


— Nu mai face pe grozavul, că asta cine ştie de ce e în 
stare... După câte ştiu, „aşteptarea e/eve/or de către 
elevi, în poarta caselor celor dintâi“, nu este prevăzută în 
„Regulamentul şcolar“, aşa că... 

Râd amândoi ca de o şotie bună. 

— Până una-alta, bine că n-ai apărut tu pe uşă tocmai 
la momentul oportun - spune Alexandru, gândindu-se, 
totuşi, la scandalul pe care ar fi putut să-l facă 
profesoara. 

— Ai să râzi: apărusem cum nu se poate mai „nimerit”, 
adică mai nepotrivit, tocmai când „conversaţia*4 voastră 
era în plină desfăşurare, după cum am putut să-mi dau 
seama. V-am văzut însă la timp. Deschisesem uşa, 
ieşisem şi... n-am ştiut cum să intru mai repede înapoi. 
Sper că nu m-o fi observat. 


— Fii sigură, că altfel, nu scăpai „nefelicitată“ nici tu! 


17 


Într-una din recreaţiile acelei zile, Andrei, colegul de 
bancă al lui Alexandru, zăreşte în taşca acestuia, 
întredeschisă, garoafa cea albă. Stăpânul o uitase. Andrei 
o scoate încetişor. 

— la uitaţi-vă, minunea minunilor, exclamă el, ridicând 
floarea, în văzul tuturor, servieta lui Alexandru a început 
să producă flori! Desigur... pentru „cea mai“ şi... „cea 
mai“ (face gesturile lui Eugen, din amfiteatrul în care se 
ţinuse şedinţa cercului condus de Socrate - privind 
înfăţişarea loanei). Ceea ce nu înţeleg eu... este de ce stă 
biata floare în geantă! A... nu avem curaj! Ei, dacă-i aşa, 
atunci să-l ajutăm în muncă pe colegul nostru, ce naiba! 
Oameni suntem! 

Şi, spunând acestea, se îndreaptă, cu floarea în mână, 
spre uşă. 


59 


— Andrei, te sfătuiesc să te potoleşti! îl somează 
Alexandru, dar colegul său parcă nici n-aude. Alexandru îl 
prinde din urmă şi încearcă să-i ia floarea. Andrei nu 
cedează. 

— Ce faceţi, mă, aţi căpiat? îi admonestează Eugen, 
care se strecoară între ei, să-i despartă. Profitând de 
împrejurarea creată, colegul lui Alexandru iese pe culoar 
şi aleargă spre clasa alăturată, a XIl-a B. 

— Lasă-l, domnule, în pace, nu ştii că e zurliu? Nu e 
cazul să te bagi tu! îi spune Eugen lui Alexandru. Mă duc 
eu după el! 


* 


În jurul băncii loanei, elevii sunt adunaţi ciorchine. 
Andrei, cu floarea în mână, declară solemn, în timp ce i-o 
oferă fetei: 

— Din partea mea, această floare - ca o splendidă 
„corolă de minuni a lumii“... 

— Aiurea! îl întrerupe Eugen, persiflând. (Intrase, între 
timp, în clasă şi se apropiase de grupul curioşilor...) A 
furat-o prăpăditul de la Cimitirul Belu! Nu vedeţi că n-are 
coadă? 

Tocmai atunci, în uşă, apare Isoscel. Andrei şi Eugen 
încearcă să se furişeze pe lângă profesoară. Aceasta îi 
reţine: 

— Ce e cu voi aici? De ce nu sunteţi în clasa voastră? 

— Imediat, doamnă profesoară! Ne scuzaţi! răspund 
băieţii, ieşind. 

Isoscel aşază catalogul pe catedră şi întreabă: 

— Cine lipseşte? 

În clasă intră Corina. 

— Tu unde-ai fost? o apostrofează profesoara şi, fără să 
aştepte răspunsul, o invită să treacă în banca ei. 


60 


În timp ce Isoscel notează absenţii, colega de bancă a 
Corinei îi scrie acesteia un bileţel. 1-l strecoară. Corina îl 
citeşte, păzindu-l, sub bancă, să nu fie văzut: „Sfinxul se 
topeşte... pentru «cea mai...» şi «cea mai...» Venit 
împreună şcoală!“... 

Este observată însă ea de către Isoscel. Ridicându-se în 
grabă de la catedră, profesoara se apropie de bancă. Fata 
n-are încotro şi-i arată biletul. 

Isoscel citeşte cu o anume voluptate. Apoi, nedumerită, 
întreabă: 

— Cine e, dragă, Sfinxul? Şi ce înseamnă asta... „se 
topeşte”?... 

— Cum? Nu ştiţi cine e Sfinxul? se oferă Liana s-o 
lămurească. Distinsul nostru coleg, Alexandru Bârsan, 
dintr-a XII-a A. 

— Cineee?! se miră profesoara, Bârsan? Şi de ce 
„Sfinx”? 

— Pentru că... este foarte serios - răspunde Liana, în 
acelaşi stil, de uşoară zeflemea - şi rece, ca un sloi de 
gheaţă... Numai că... acum, după cum vedeţi, „se 
topeşte”... 

— Aţi înnebunit de tot! exclamă Isoscel. Apoi, curioasă, 
întreabă, mai departe: Dar povestea asta... cu „ cea mai... 
“ Şi „ cea mai... „la ce se referă? 

Clasa izbucneşte în râs. Câteva fete, printre care 
Corina, întorc capul spre loana. Obrajii acesteia au luat 
foc. 

Isoscel are o revelaţie. O priveşte de parcă ar tăia-o 
felii-felii, în timp ce-i face semn cu degetul să se ridice: 

— Ascultă, fetiţo - o întreabă ea cu glas mieros care 
anunţă furtuna tu unde stai? Nu cumva pe „Aleea 
Castanilor”? 

loana a încremenit. Înghite cu greu ceva care parcă o 
sufocă şi-apoi răspunde pierită: 

— Ba da! 


61 


— Aşa, deci! trage profesoara concluzia, făcându-i 
semn să se aşeze. 


« 


Pe „banca lor“, din „parcul lor“, loana, cu fruntea 
sprijinită de umărul lui Alexandru, plânge amarnic. 
Atitudinea profesoarei o umilise. Ar fi preferat s-o certe, s- 
o sancţioneze, s-o reclame directoarei - deşi îşi dădea 
seama că n-ar fi avut nici un motiv, la urma urmei... Şi, 
totuşi... Dar aşa, cu atitudinea aceea de superioară 
indiferenţă o zdrobise Aşa ceva îi era foarte greu să 
suporte, de aceea plângea îi părea foarte rău că dăduse 
curs acestei slăbiciuni dar pentru că nu avusese cum să-şi 
descarce necazul, izbucnise în plâns... 

— Gata cu Isoscel - spune Alexandru, ridicându-i capul 
ştergându-i  pârâiaşele de lacrimi de pe obraji şi 
sărutându-i ochii... Recunoşti că mâine, sâmbătă, 
mergem la dansul de la liceu? Da sau ba? 

loana lăcrimează din nou, nu poate să răspundă 

“Instanţa” întreabă încă o dată: da sau ba? reia 
Alexandru, cu acelaşi aer fals serios. 

Vrea, nu vrea, fata intră în joc, răspunzând: 

— Da! 

— Ei bine, reuniunea nu e mâine! 

— Cum, „nu e mâine”? se nelinişteşte loana. Ce vrei să 
spui? 

— Da, nu e mâine! E azi, acum, aici! Fii atentă - spune 
Alexandru, făcând gestul clasic al prestidigitatorului: 
Hocus, Pocus, Preparatus! Ciribic, Ciribaboi-Hop”... 

Chipul fetei se înseninează. Ridicându-se de pe bancă, 
cei doi pornesc pe aleea străjuită de acei arbuşti 
misterioşi, ca nişte salcâmi cu flori liliachii, peste care se 
întindeau, ocrotitoare, corzile unor trandafiri, încărcate cu 
sute, mii de boboci de foc! Braţul lui Alexandru înconjoară 


62 


cu drag umerii loanei, iar fata păşeşte alene, sprijinindu- 
se de el. In suflet i se strecoară şi se întemeiază tot mai 
mult o tihnă a siguranţei şi a luminii. 


18 


Sala de sport a liceului, frumos ornamentată şi 
luminată, a fost transformată în ring de dans. 

Alexandru şi loana, printre alte perechi de fete şi băieţi, 
din clasa a XIl-a, dansează în ritmul unei melodii 
modeme, interpretată de o formaţie muzicală a elevilor. 

Pe o latură a sălii se află câteva mese, pe care pot fi 
văzute sticle de „Pepsi”, „Coca-Cola“, sticle cu apă 
minerală, ca şi platouri cu diferite dulciuri. 

Undeva, într-un colţ mai retras, Socrate, filozoful, 
discută cu Isoscel. Ceva mai departe, alţi câţiva profesori 
se află într-un grup de elevi. 

Isoscel, indignată, exclamă: 

— Poftim! Cu ce trebuie să-mi pierd eu vremea 
sâmbătă după-amiază! 

Profesorul Gavrilescu priveşte peste sală, cu un aer 
meditativ, ca şi cum n-ar auzi-o. 

În acest moment, Eugen, cu o tavă în mână, pe care se 
află pahare cu „Pepsi“ şi o farfurie cu prăjituri, îi invită pe 
cei doi profesori să servească. 

Tocmai atunci dansul se termină. Alexandru face o 
„reverenţă” în faţa loanei... 

Orchestra începe o nouă melodie. Câţiva băieţi se 
apropie, în acelaşi timp, de loana, cu două degete 
ridicate, ca la lecţie, cerând favoarea de a fi acceptaţi ca 
parteneri. 

Isoscel, preocupată de ceea ce se întâmplă, a rămas cu 
paharul neatins. Se adresează lui Socrate, într-o clipă în 
care acesta privea amuzat spre loana: 


63 


— Ce-or fi găsit, domnule, la fata asta?!... Că nu e nici o 
scofală de capul ei... Şi e dintr-o familie... Nu, o să-l strice 
pe Bârsan! 

Filozoful nu răspunde. O urmăreşte mai departe pe 
fată, cu acelaşi zâmbet pe buze. 

Andrei, cocoţat pe un spalier, cu microfonul în mână, 
anunţă cu căutată emfază: 

— Orchestra, stop! în programul serii - urmează 
concursul de dans, organizat de clasa a XII-a A. Atenţiune, 
atenţiune! Perechile vor ieşi din... căciulă! Poftiţi la 
„inimioare”! 

Băieți şi fete se îngrămădesc în jurul lui Eugen, aflat în 
apropierea orchestrei. Acesta ţine într-o mână, ca pe 
nişte cărţi de joc, dispuse în evantai, „inimioare” bleu, 
pentru băieţi, iar în cealaltă - „inimioare” de culoare roz, 
pentru fete. 

— "Inimioarele” secrete - pentru băieţi, pentru fete! 
strigă el, ca la târg... 

Elevii trag „inimioare”, pe care sunt înscrise nume din 
cupluri celebre de îndrăgostiţi. 

Alexandru şi loana se apropie de Eugen. Sala este 
întretăiată de strigătele celor ce-şi caută perechea: 

— Dante o caută pe Beatrice, strigă un băiat, 
fluturându-şi „inimioara”. De undeva se aude: 

— Prezent! Şi, lângă cel ce strigase, îşi face apariţia o 
fată deşirată, nu tocmai plină de farmec, în mod evident 
mai înaltă decât partenerul ei. 

— Ehe, fericirea nu se cucereşte uşor: are de traversat 
băiatul un întreg „Purgatoriu”! exclamă Eugen către 
colegul de-alături. 

Alte strigăte, alte căutări şi cuplurile se formează: Felix 
şi Otilia, Romeo şi Julieta, Daphnis şi Chloe, Petrarca şi 
Laur a, Erhinescu şi Veronica etc. 

loana trage o „inimioară”. Andrei, văzând-o, coboară 
repede de pe spalier şi o întreabă: 

— Ce ţi-a picat? 


64 


— Isolda! răspunde fata. 

Andrei se strecoară spre Eugen şi-i suflă la ureche: 

— Opreşte-l pe Tristan pentru Alexandru. 

Îi vine rândul să tragă o „inimioară” şi lui Bârsan. 

— Cea din dreapta! îi şopteşte Eugen, conspirativ. 

Alexandru o trage repede şi o priveşte. Se îndreaptă 
spre 

loana, care tocmai îl căuta cu privirea. 

— Ce ai? îl întreabă ea, curioasă. 

— Dar tu? răspunde băiatul, după care îşi desfac 
palmele cu cele două „inimioare”-pereche. 

În acest moment, chipurile lor sunt fulgerate de o 
lumină: urcat pe o „capră“ de sport, Andrei fotografiază 
cu bliţul, strigând: 

— Un om - şi-un om! Un om - şi-un om! Şi o fotografie... 
pentru veşnicie!... Vorbele lui constituiau o replică la 
cealaltă expresie, pe care tot el o găsise, în primăvară, 
când săpau pomii din parcul liceului: „Un om - şi-un pom! 
Un om - şi-un pom!...“ 


Alexandru şi loana dansează dezlănţuiţi, puşi ca pe jar 
de fluxul tonic al unei melodii alerte. Un om - şi-un om!... 
Andrei îi „fulgeră” din nou cu lumina aparatului... Şi o 
fotografie - pentru veşnicie! 

Perechile se împuţinaseră pe măsură ce se trecuse, în 
cadrul concursului, de la un dans la altul. Rămăseseră 
încă două, în afară de loana şi Alexandru. 

— Punctajul cel mai mare, până acum, îl deţine 
perechea „Tristan şi Isolda”! anunţă Andrei, ceremonios. 

Sala aplaudă frenetic. Cei doi, cu chipurile îmbujorate, 
se privesc bucuroşi. 

— Urmează ultima probă - vals! adaugă Andrei. 

Printre dansatorii rămaşi în concurs, se strecoară o 
undă de nelinişte. 

— Ce facem, n-am dansat niciodată vals! îi şopteşte 
Alexandru partenerei sale. 


65 


Isoscel se luminează: 

— Ei, puişorilor, acu’ să vă văd! exclamă ea, de la masa 
prezidiului. Că la zbânţuială... cred şi eu, nu vă-ntrece 
nimeni! 

O pereche abandonează. 

— Să renunţăm şi noi! spune Alexandru. 

— Nici vorbă! Poate câştigăm! îi răspunde loana. 

— Dar nu-nţelegi că nu ştiu? 

— Fii atent la mine, mai bine zis lasă-te în voia muzicii, 
îl îndeamnă fata, în timp ce orchestra face să răsune în 
sală mătăsoasele acorduri ale celebrei melodii „Valurile 
Dunării“ 

— Un-doi-trei! îi şopteşte loana lui Alexandru. la-te 
după mine şi, capul sus! Zâmbeşte! Acum! adaugă ea, 
încordată ca un arc. 

Cei doi încep să danseze. 

Cealaltă pereche face câţiva paşi stângaci, dar fata, 
nervoasă, îi spune partenerului: 

— Nu insista, nu pot! Ne facem de râs! Se desprind din 
dans, abandonând... 

Alexandru dansează din ce în ce mai dezinvolt, condus 
cu eleganţă de loana, care îi imprimă ritmul, şoptindu-i 
„Un-doi-trei! Un-doi-trei!“ 

Băieţii şi fetele de pe margini aplaudă ritmic... 

loana şi Alexandru radiază de fericire... 


19 


Tocmai intra pe uşa casei, când începu să sune 
telefonul Băiatul aleargă şi ridică receptorul. 

— Alexandre, repede! Am uitat ochelarii. la un taxi şi 
vino imediat! Am o operaţie urgentă - se aude vocea 
poruncitoare a mamei. 


66 


Coborând din maşină, Alexandru urcă în fugă treptele 
spitalului, sărind câte două deodată. Intră, întreabă, se 
precipită pe culoare, până ajunge în preajma „blocului 
operator”. In faţa unei uşi, o asistentă, care-l recunoaşte, 
îi spune: 

— Nu mai e nevoie: i-am împrumutat pe-ai mei. A zis că 
i se potrivesc. Acum n-o mai putem deranja, a început 
operaţia. 

În acest timp, de pe un alt coridor, soseşte către sala 
de operaţii un cărucior pe care se afla un bărbat 
accidentat, învelit într-un cearşaf pătat de sânge. În jurul 
căruciorului împins de un sanitar roiesc femei în alb. 
Accidentatului i s-a aplicat un aparat mobil pentru 
reanimare. 

— "urgent, urgent, la operaţie! E foarte grav!“ se aude 
un îndemn de undeva, din apropiere... 

Ochii lui Alexandru nu se pot desprinde de acea 
imagine şocantă. Simte că i se face rău. O senzaţie de 
vomă îi răscoleşte stomacul. Devine din ce în ce mai livid. 
Privirea i se împăienjeneşte, aproape că se clatină. 

Asistenta îl sprijină de braţ: 

— S-a-ntâmplat ceva? Ce e cu tine? îl întreabă ea, 
privindu-l neliniştită. Apoi îl îndeamnă să se întindă pe o 
canapea. 

Alexandru se supune, fiindcă picioarele, iată, nu-l mai 
ascultă, au devenit, dintr-o dată, de cauciuc... Işi simte 
fruntea şi tâmplele tamponate cu ceva rece; apoi i se dă 
să respire dintr-o soluţie care-i împinge înăuntru senzaţia 
de vomă şi-i şterge, treptat, ochii de hăţişul acela de fire 
multicolore... 

Se trezeşte alături cu mama sa: 

— Îmi pare rău! exclamă Alexandru jenat. Te rog să mă 
scuzi, te-am făcut de râs!... Uite, îţi adusesem ochelarii... 


67 


— Ţi-a trecut? Ei, nu-i nimic! Aşa e la-nceput, şi eu am 
păţit-o! 

Se ridică şi păşesc împreună pe culoar. În faţă, le 
apare, ca din pământ, o femeie care, plângând, se repede 
la mama lui Alexandru şi, până ce aceasta să-şi dea 
seama de ceea ce se întâmplă, îi prinde mâna şi i-o 
sărută: 

— Doamnă doctor, mi-aţi salvat copilul! Să vă dea 
Dumnezeu sănătate! N-o să vă uit niciodată! exclamă cu 
lacrimile şiroaie pe obraji... 

—  Linişteşte-te, linişteşte-te! o îndeamnă doctorita, 
bătând-o uşor pe umăr. O să se facă bine! E un băiat tare! 
O să se facă bine, ai să vezi! 

— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! nu mai conteneşte 
femeia, în timp ce mama lui Alexandru îşi invită feciorul în 
cabinetul ei. 

— N-am ştiut că eşti aşa de grozavă - spune acesta 
sincer impresionat... Apoi, după câteva secunde, adaugă, 
de parcă ar fi avut o revelaţie: Dar, dacă m-ai chemat să- 
mi demonstrezi cât e de frumos - mă rog, de important - 
să fii doctor, află că „nu ţine“! 

Mama îi zâmbeşte, îl ia protector pe după umeri şi-i 
spune: 

— Eşti un prostuţ! Hai să mergem acasă, că e târziu! 


20 


Soneria anunţă intrarea la o nouă oră. loana, neliniştită, 
aşteaptă lângă o fereastră. 

— Hai, nu vii? o întreabă Liana... 

— Du-te înainte, vin şi eu imediat!... 

In sfârşit, îl vede pe Alexandru. A intrat chiar acum pe 
poarta liceului. După ce face câţiva paşi, se întoarce, 
desface pachetul pe care-l avea în mână şi-i întinde 


68 


portarului o prăjitură. Porneşte apoi să urce, în grabă, 
scările... Când apare în capătul coridorului, loana îi face 
semne disperate... 

— Fir-ar să fie, am stat la coadă! Nu trebuia să mă 
aştepţi! se justifică băiatul. 

— Au intrat profesorii, ce facem? 

— Mâncăm prăjiturile, spune Alexandru, ghiduş. 

loana ia o prăjitură, ia şi Alexandru una şi încep să 
mănânce cu poftă, zâmbindu-şi ca de o şotie bună. 

In acest moment apare, în capătul scărilor, Isoscel. Cei 
doi încremenesc cu gura plină. 

— Ce faceţi, puişorilor, aici? îi somează ea. Prăjituri în 
timpul orelor! Aşadar, chiuliţi! Dulce chiul!... 

— Doamnă profesoară, să vedeţi - încearcă o explicaţie 
Alexandru. 

— Ce să văd, Alexandre? Văd foarte bine... te laşi dus 
cu zăhărelu'... Şi e păcat de tine, băiatule! 

— Doamnă profesoară..., intervine, ofensată, loana. 

— Nici o „doamnă profesoară”... la poftiţi voi cu mine 
la... doamna directoare! Să primiţi „felicitări” complete. 

Isoscel o ia înainte. loana, cumplit de jignită, are lacrimi 
în ochi. Alexandru îi face semn să se liniştească. N-au 
încotro, merg, pleoştiţi, în urma abraşei profesoare, care 
se întâmplase să fie tocmai ea, astăzi, de serviciu pe 
şcoală... 


* 


În biroul directoarei se desfăşura o şedinţă a unei 
catedre. Isoscel şi-a prezentat reclamaţia. Directoarea, la 
început, s-a supărat pentru că a fost deranjată din 
şedinţă. A ascultat-o, totuşi: 

— Am înţeles! i-a spus ea apoi profesoarei. După care, 
s-a adresat elevilor: Mergeţi la clasele voastre. O să mai 


69 


discutăm. Şi, dacă va fi cazul, o să vă scădem notele la 
purtare. 

— Cum „dacă va fi cazul”, doamnă directoare? 
izbucneşte  Isoscel, imediat ce elevii au închis uşa. 
Dumneavoastră nu vă daţi seama? Avem o răspundere! - 
şi subliniază cuvântul răspundere. 

Directoarea, o femeie înjur de patruzeci de ani, 
deschisă fluxului de înnoire, pentru care socotea că a 
sosit vremea să se afirme şi în şcoală, pedagog bun şi om 
de fineţe sufletească şi intelectuală, se străduia să-i facă 
pe toţi profesorii din liceul pe care-l conducea să 
înţeleagă faptul că elevii, înainte de a fi aşezaţi în tiparul 
unor fiinţe cu un anumit statut, trebuie priviţi ca oameni, 
indiferent în ce împrejurare ajungeau ei să le fie evaluată 
relaţia cu şcoala şi cu viaţa. Bineînţeles că Isoscel nu era 
dintre cei - mulţi - care-o urmau pe directoare, în general 
pentru că aşa gândeau şi simțeau şi ei. 

Acum aştepta încordată răspunsul. 

— Dacă sunt vinovaţi, să-i pedepsim, dar nimeni nu ne 
dă dreptul să-i batjocorim, doamnă profesoară! Eu aşa 
înţeleg răspunderea noastră, în acest caz! 

— Şi eu mă descopăr uneori uitând că am fost tânăr! 
afirmă un profesor mai în vârstă, dintre cei aflaţi în 
cabinetul directoarei. 

— Dar bine le mai stătea împreună! Doamne, ce 
frumoşi sunt! adaugă o profesoară care, după cum arăta, 
nu se îndepărtase chiar cu mult de vârsta celor doi elevi. 
Oare, la învăţătură, cum or fi? 

— Sunt doi copii buni! răspunde directoarea. Predau şi 
eu la clasele lor! 

— E clar! gândeşte Isoscel cu voce tare, mai mult 
pentru sine. Apoi, plimbându-şi ochii peste toţi cei de la 
masă, exclamă, în timp ce pe faţă are o expresie nu 
numai de totală dezaprobare, ci şi de milă parcă: Bun! M- 
am lămurit! în asemenea condiţii... intoarce apoi spatele 
şi iese aproape trântind uşa. 


70 


21 


Andrei sună lung la uşa lui Alexandru. Acesta apare 
după câteva clipe şi deschide: 

— Salve, cuceritorule! 

— Salut, ziaristule! Ce vânt te-aduce? Nu cumva 
interesul pentru vreun reportaj despre felul în care se 
poate lua un novă la purtare? Acum, în ultimul trimestru 
de liceu? 

— Nici vorbă! Şi-apoi cred că Isoscel o să fiarbă mult şi 
bine „în suc propriu”. Cu directoarea noastră nu-i 
merge!... Aşa că demersul are un obiectiv mult mai 
prozaic: ceva ce se numeşte..., zice Andrei, intrând în 
camera lui Alexandru. Acesta caută într-un sertar al 
biroului la care lucra şi, scoțând un caiet, i-l întinde 
prietenului său: 

— Domnule, dacă le vrei rezolvate, iată-le! Dar numai 
până mâine, să ştii! Că-mi trebuie şi mie! 

— In regulă! M-aşez astă-seară cu burta pe ele, iar la 
noapte le pun chiar sub pernă. Poate, cine ştie?! 

— Ei, cu atâtea metode „moderne”, nu se poate să n-o 
scoţi tu la capăt! 

Apoi, părăsind preocuparea pentru fizică - 
„documentul” cu pricina conţinea nişte probleme din 
domeniul acestei discipline şcolare, cu care Andrei avea 
ceva „probleme”: dacă nu lua o notă care să privească 
ceva mai de sus situaţia celorlalte  „semne” 
asemănătoare din rubrica respectivă a catalogului, 
ajutându-le şi pe ele să mai crească, /iceanul-ziarist ar fi 
încurcat-o -, Alexandru îl întreabă: 

— Să-ţi fac o cafea? O citronadă? 


71 


— Cafea nu beau acum, că m-apuc să învăţ, iar 
cafeaua, pe mine, mă adoarme! Bag seama că în mine s- 
ar putea să fie ceva pe dos... 

— Bine, am înţeles: îţi pregătesc citronada... lar, 
referitor la ceea ce spuseşi, părerea mea e că „s-ar 
putea” ca chiar mai mult de ceva să fie... 

Andrei îi dă un ghiont prietenesc, după care se 
trânteşte în fotoliu, în timp ce Alexandru se îndreaptă 
spre bucătărie... 

„Fizicianul” în suferință  răsfoieşte acum caietul, 
bombănind ceva. Apoi, văzând casetofonul aflat undeva 
pe birou, se ridică şi apasă pe butonul de pornire. 

Dintr-o dată, în cameră, se revarsă vocea lui Alexandru: 

„Dragostea modelează liniile ființei umane. Ea trăieşte 
din izvoarele sufletului, dar...“ 

— Hopa! exclamă, amuzat, Andrei. 

Opreşte aparatul şi scoate repede caseta. O bagă în 
buzunar. Apoi ia caietul şi se pregăteşte să plece. 

— O vrei mai dulce? îi strigă Alexandru, din bucătărie. 

— O vreau... mai repede! 

— Un bob zăbavă că „vine-vine”!... Pân' la urmă, la ce 
dai? Te-ai hotărât? îl întreabă Alexandru, intrând cu o 
farfurie, pe care se află un pahar cu citronadă. 

— Rămân la T.C.M.! răspunde Andrei, luând paharul şi 
gustând din el. Dacă ţine, bine! Dacă nu, „adio şi n-am 
cuvinte!” M-angajez la fratele meu, la uzină. Dar tu? 

— Încă la masa tratativelor! 

— Bătrâne, am plecat! zice Andrei, răsturnând paharul 
pe gât. Mulţumesc, a fost foarte bună! Iti mulţumesc şi 
pentru..., arată spre caiet. Mâine îl ai! 

— Stai, mă, zănaticule, că „nu dau turcii”! 

— Mi-am adus aminte: închide! M-a rugat mama să-i 
cumpăr ceva. Şi-atâta-mi trebuie, să... Ce, n-o ştii pe 
mama? 

— "Închide” peste vreo oră! zice Alexandru, privindu-şi 
ceasul de la mână. Dar, mă rog, nu pot să nu apreciez 


72 


nerăbdarea ta de a fi cât mai curând în tovărăşia... 
caietului. Aşa că... te-nţeleg! 
— Aşa că, pa! Hai, salut! 


22 


La câteva zile, spre seară, după terminarea cursurilor, 
mama lui Alexandru şi Isoscel ieşeau din sala clasei a XII- 
a A, continuând o discuţie: 

— Imi pare bine că vă pot fi şi eu cu ceva de folos - 
spune, mieros, profesoara. Ne cunoaştem de atâta timp... 
Oricum, n-am să uit niciodată ce-aţi făcut pentru mine 
atunci, când am fost internată-n spital. 

— Vă mulţumesc pentru relaţii - zice doctoriţa. Am 
simţit şi eu ceva, dar am crezut că e o simplă toană 
puştească. 

— Ce puşti?! Ce puşti?!... Nu vă uitaţi la el? Şi pe ea, 
dac-aţi vedea-o... E frumoasă, afurisita!... Păcat că... Dar, 
lăsaţi pe mine, n-aveţi nici o grijă! Pun eu lucrurile la 
punct!... 

Şi, într-adevăr, chiar a doua zi, iat-o pe abraşa 
profesoară, încercând să... 

— Sper că ne-am înţeles, fetiţo! retează Isoscel fiecare 
vorbă şi-o aruncă în obrazul şi în sufletul loanei. Îl laşi în 
pace pe Bârsan şi gata! L-ai zăpăcit destul până acum... şi 
încă într-o perioadă importantă pentru viitorul lui. 

loana o priveşte cu dispreţ nedisimulat. Se află în clasa 
a XII-a A, în picioare, lângă catedră, în spatele căreia 
tronează profesoara. In sală nu mai este nimeni. 

— De ce nu şi pentru al meu? întreabă fata, subliniind, 
cu durere, cuvintele. 

— Poate şi pentru al tău! răspunde dăscăliţa, puţin 
surprinsă de remarca şi de tonul elevei. Dar acum eu 
vorbesc despre el... 


73 


— De ce nu şi despre mine? soseşte imediat replica 
îndârjită a loanei. 

— Te rog să încetezi cu obrăzniciile! o repede Isoscel, 
făcând apel la „autoritatea”, goală, pe care credea că i-o 
asigură, din principiu, condiţia ei de profesoară. In orice 
caz, domnişoară, ţine minte de la mine - se hotărăşte ea 
să aducă un „argument”, care străluceşte prin absenţă, 
înscris în orizontul presupunerilor şi al judecăților ei 
înguste şi strâmbe -, drumurile voastre nu se pot face 
unul. Ele sunt diferite şi rămân diferite, pentru că... mă 
rog, sunt multe, nu mă obliga să-ţi spun lucruri care... 

Chipul loanei s-a făcut de piatră... Doar ochii îi 
scânteiază şi-o străpung pe Isoscel, ca nişte lasere care-o 
fac bucăţi-bucăţi, tot mai mărunte... până la pulbere. 
Apoi, luând „pulberea” în mână, suflă peste ea şi-o 
împrăştie. Îşi scutură palmele, cu silă, şi... 

— Bună ziua! spune eleva, întorcând spatele catedrei, 
în mod definitiv. Apoi, liniştită dintr-o dată, ca şi când şi- 
ar fi găsit cărarea, prin golul imens din jurul ei, calcă 
apăsat pe drumul spre uşă şi de dincolo de aceasta... 


23 


.„. Drumul o duce, deocamdată, în întuneric... 

loana se trezeşte şi aprinde veioza de pe noptieră. Se 
uită la ceas: e ora trei! în celălalt pat, din încăpere, 
Gabriel doarme dus... 

Fata se ridică şi păşeşte încet spre camera tatălui ei. 
Ascultă puţin la uşă. Apoi deschide şi aprinde lumina: 
Nimeni! Patul este nedesfăcut. loana se înfioară, de parcă 
ar fi cuprins-o frigul. Un junghi i-a fulgerat inima... Până 
atunci, întârzia - aproape în mod regulat. Uneori lipsea 
de-acasă, dar o anunţa totdeauna: dacă nu apuca s-o 


74 


prevină dinainte, dădea telefon. Mă rog, ştia unde se 
află... Dar acum?!... 

Aseară, ea nu plecase nicăieri. Văzând că se face 
noapte, stătuse cu sufletul lângă telefon. S-a culcat 
târziu. L-a luat în cameră, ca nu cumva să sune şi ea să 
nu-l audă... Dar, nimic! Oarece-o fi?... 

Gabriel se trezeşte şi vine lângă ea, frecându-se la 
ochi: 

— loana, a sosit tata? 

— De ce te-ai sculat? Du-te şi te culcă! 

— Dacă s-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic! Are, probabil, treburi! 
încearcă loana să-l liniştească, dar nu reuşeşte pe deplin 
să-şi ascundă îngrijorarea. Hai să ne culcăm! reia fata. 

Băiatul se aşază în pat şi mămica lui îl înveleşte. 

Se întinde şi loana în patul său. Stinge veioza. 

— loana, te superi dacă vin şi eu la tine? Da, loana? 
întreabă, rugător, Gabriel. Şi, fără să mai aştepte 
răspunsul, se strecoară lângă sora sa. Aceasta îl ia în 
braţe, îl mângâie şi-l linişteşte: 

— Ei, hai să dormim, că acuşi se face dimineaţă. 


Razele soarelui pătrund prin ferestre, luminând 
chipurile înbujorate ale celor doi fraţi, care dorm încă. 

Se aude semnalul prelung al soneriei. 

loana se trezeşte. Soneria spintecă, din nou, liniştea. 
Fata îmbracă repede un capot şi se îndreaptă spre uşă. 
Când deschide, vede în prag un căpitan de poliţie şi un 
civil. 

— Aici locuieşte lon Popa? întreabă căpitanul. 

— Da! răspunde loana automat, făcând ochii mari. 

— Dumneata eşti fiica? 

— Da! Dar dumneavoastră cine sunteţi? 

Ofiţerul scoate legitimaţia: 

— De la Poliţie! Căpitan Marinescu. 


75 


După ce loana cercetează cu atenţie legitimaţia, 
căpitanul întreabă: 

— Putem să intrăm puţin? Dumnealui este domnul 
procuror Vârlan. 

— Poftiţi! spune loana nedumerită, dar... nu înţeleg 
pentru ce,... ce s-a întâmplat?!... 

— Imi pare rău, domnişoară, spune procurorul, după ce 
închide uşa. Tatăl dumitale a fost reţinut pentru 
cercetări... Ne-am putea aşeza undeva? 

Fata îi invită în sufragerie. 

— Aseară s-a produs un accident de muncă la fabrică - 
reia procurorul, aşezându-se pe un scaun şi scoțând un 
dosar dintr-o geantă „diplomat”. Priveşte câteva secunde 
în el... O neglijenţă, de care se pare că maistrul lon Popa 
se face vinovat. Am zis „se pare“, nu este sigur! Aşa că..., 
deocamdată... 

Albă ca varul, loana întreabă aproape cu disperare: 

— I s-a întâmplat ceva? 

— Lui, nu! răspunde căpitanul Marinescu, rămas în 
picioare. 

— Inseamnă că... 

— Da, sunt răniţi, dintre care - unii - foarte grav... 

loana îşi ascunde faţa în palme şi izbucneşte într-un 
hohot de plâns. Procurorul ar vrea s-o liniştească, dar nu 
ştie cum. | se pare că orice vorbă i-ar spune, nu se 
potriveşte... 

— Şi ce-o să păţească? întreabă fata printre suspine. 

— Deocamdată, nimic! Ţi-am spus, se fac cercetări. 
Poate că... 

— Dumneata ai un frate mai mic? întreabă căpitanul 
Marinescu. 

— Da! 

— De obicei, cine vă ajută pe voi? 

— Nimeni! Nu mai avem pe nimeni! în afară de o 
mătuşă... la Constanţa. Sora tatei! Ştiţi, mama a murit... 


76 


— Mda! mormăie procurorul. Noi am venit mai mult să 
vă spunem adevărul, să nu vă speriaţi... Uite cartea mea 
de vizită. Dacă ai nevoie de ceva, până se lămuresc 
lucrurile, mă găseşti la unul dintre telefoanele de-acolo, 
fie de la serviciu, fie de-acasă. Nu te sfii să mă cauţi!... 

Ştergându-şi lacrimile, fata îi conduce pe cei doi spre 
ieşire. 

— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! repetă ea. Bună ziua! 

lar după ce închide uşa, izbucneşte, din nou, în plâns. 

în acest timp, Gabriel, somnoros, apare în pragul 
dormitorului. O vede şi aleargă spre ea. O îmbrăţişează, 
petrecându-şi mâinile după mijlocul subţire al fetei şi 
ascunzându-şi faţa la pieptul ei: 

— A fost tata? Te-a certat? scânceşte el, cu tristeţe. 

— Da... Da! A fost! răspunde loana, făcând un efort să 
se liniştească, să nu mai plângă. Avea treabă! Aplecat! 
spune ea, în continuare, bâlbâindu-se. Hai, culcă-te! Mai 
dormi puţin! 


24 


În faţa liceului, Alexandru aşteaptă nerăbdător. Pe 
lângă el trec grupuri-grupuri de elevi care ies din şcoală. 

Deodată apare loana. Îl ia de mână şi pornesc. Fata 
este îngândurată. Alexandru nu pare să fi observat. li 
turuie gura, povestind despre păţania lui Andrei, la fizică: 
mă rog, îl ascultase profesoara, din toată materia, şi el 
răspunsese foarte bine o vreme, până când a început să 
încurce lucrurile şi, pe măsură ce profesoara voia să-l 
scoată din „noroi“, punându-i tot felul de întrebări, el, 
dimpotrivă, se afunda şi mai tare. În sfârşit, până la urmă 
a ajuns la liman: a trecut! ... 

Între timp, ajunseseră în faţa blocului în care locuia 
loana. 


77 


— Ce zici, după ce toceşti „oasele” la anatomie, facem 
o plimbare prin parc?! 

Fata ezită: 

— Nu te supăra, îi răspunde ea, nu pot! 

— Ei, hai, că n-o fi moarte de om! Tot cu zece o să intri 
la Medicină! 

— Nu, altă dată! Te rog, Alexandre! 

— Îmi pare rău... Atunci nu-mi rămâne decât... 

loana se apropie mai mult de el, îl îmbrăţişează, vrând 
parcă să se asigure că nu e singură pe lume, se înalţă 
apoi până la buzele lui - aşa cum proceda, de obicei, ea 
fiind mult mai mică şi, după ce-l sărută apăsat, dar scurt, 
se desprinde şi începe să alerge către intrarea în bloc. 

Puțin ametit, Alexandru zâmbeşte, mai aşteaptă câteva 
clipe, alergând cu privirea în urma ei, iar când fata ridică 
braţul, în semn de despărţire, pleacă bucuros, strângând 
servieta la piept, de parcă aceasta ar fi fost un scut cu 
care băiatul voia să apere - de orice suflare otrăvită şi rea 
- lumina şi căldura de dinăuntru, cu care fiinţa lui o 
înconjura pe loana. 

Intrând în holul blocului, în timp ce se uita prin 
deschizătura cutiei poştale, prinse, în rând cu celelalte, 
pe un perete, cutie pe care scria „Familia Popa“, loana 
este abordată de o femeie în vârstă, care venea de la 
cumpărături şi avea o sacoşă plină în mână. In cealaltă, 
ţinea un ziar: 

— Da’ cum s-a întâmplat, maică? 

— Adică, ce să se întâmple? răspunde fata 
descumpănită. 

— Cum, «ce»? Povestea cu domnu' Popa! Uite, scrie şi 
în ziar! Moartea maică-ctii l-a făcut, pesemne, să-şi iasă 
din minţi. Băutura! Băutura! Asta e! Tu ce-ai făcut ca să-l 
o- preşti?! 

loana rămâne încremenită. În fiinţa ei totul se 
amestecă, se amestecă, în timp ce o mână nevăzută îi 
strânge sufletul, să i-l sugrume. Nu mai poate de durere, 


78 


fiindcă - îi vedeţi? - şi oamenii de pe stradă au sosit în 
grabă să se uite la ea. lată-i privind prin geamurile ce 
înconjoară intrarea în bloc, şi toată lumea de pe scară s-a 
adunat aici, în hol, şi omenirea întreagă - toţi, toţi o 
privesc şi-i strigă: „Tu ce-ai făcut?...“ Bineînţeles că şi 
Alexandru a aflat - o faptă ca asta nu poate să nu se afle 
-, iar el, Alexandru, trecând acum prin „parcul lor“, 
priveşte la „banca lor“ şi, apropiindu-se de ea, o ia în 
mâini, da, o ia în mâini, o ridică mai întâi deasupra 
capului, apoi o azvârle cât colo, ca pe-o jucărie stricată de 
care nu mai ai nevoie şi care se face praf, praf... 

loana nu are altă soluţie decât să fugă, să fugă şi să se 
ascundă, să scape de toate! De-acum, poate să şi moară! 
îşi spune ea, pornind să urce scările - la început încet, 
tiptil, să n-o observe ce; din hol şi să se ia după ea, dar, 
după ce se depărtează de ei, cu un fragment din treptele 
scării, când ajunge la prima cotitură, face un pas mare, şi 
încă unul, repede, mai repede, gâfâie - nu e uşor să sari 
aşa -, întinde mâna spre balustradă, trebuie să oprească 
balustrada, fiindcă tremură, o să se rupă, cu scară cu tot, 
n-o să mai aibă lumea pe unde să urce în bloc... Şi nici 
cheia nu intră, nu intră în uşă, probabil că cineva i-a 
schimbat broasca, da, i-a schimbat ialele, anume au 
făcut-o... sigur! Cei de la Politie, ei, nu puteau fi alţii... 
Uite-i, vin cu maşina, care-şi face loc cu sirena urlând, 
urlând... de durere, urlând... 

Se făcuse mică şi se aşezase pe servietă, lângă uşă. N- 
a- vusese încotro, fiindcă n-o mai ţineau picioarele. lar 
capul - nu mai era bun de nimic, aşa, despicat în două... 


— loana, maică, ţi-e rău? Ce e cu tine, fetiţo? Ce s-a 
întâmplat? Te-am văzut de cum ai intrat în hol: erai 
palidă, te-ai uitat în cutia cu scrisori şi, când te-am 
întrebat „Ce mai faci?“, ai alergat spre scări şi-ai început 
să urci în fugă. Am luat şi eu liftul în grabă, să te-ajung. 
Dă-mi mie cheile... Aşa, acum intră! Să-i dăm un telefon 


79 


domnului Popa? Ce zici? Ori să chemăm un doctor, să 
anunţ „Salvarea”?... 

— Mulţumesc, tuşă Maria - răspunse fata, pe care 
bătrâna o ajutase să se aşeze pe canapeaua din 
sufragerie, iar după ce-i dăduse să bea puţină apă, îi 
frecase tâmplele şi încheieturile mâinilor cu oţet, luat din 
bucătărie. Cunoştea bine casa, că doar erau vecini de 
apartament... După moartea mamei copiilor, ea îi mai 
ajutase din când în când: le făcea mâncare, le mai spăla 
câte ceva... 

— Mulţumesc! reluă loana. Acum mi-e mai bine... Am 
avut aşa... o ameţeală... şi m-a plesnit o durere de cap... 
Dar acum mi-e bine... 

— Of, fir-ar să fie... Şi cu şcoala asta, că prea înveţi 
mult! Mai ai şi toată casa pe cap... Se vede treaba că te-ai 
obosit prea rău, fetiţa mea! Ţi-am spus să mă chemi să te 
ajut! Eu şi aşa sunt singură... 

loana izbucneşte în plâns. Bătrâna îi prinde capul lângă 
pieptul ei: 

—  Linişteşte-te! Linişteşte-te, maică! o îndeamnă ea, 
mângâind-o. O să treacă, o să fie bine! O să ameu grijă 
de voi! 

— Deci, tot ştii! se repede loana, desfăcându-se de 
lângă ea. 

— Ce să ştiu, loana mamă? 

— Că tata a fost arestat! 

— Cum, domnu' Popa arestat? De ce?!... 

loana începe din nou să plângă... 

— A fost un accident la fabrică. Şi se pare că ele 
vinovat, că n-a fost atent... O fi fost beat..., cine ştie?! 
răspunde fata, zbuciumându-se... 

— Ei, lasă, lasă, intervine bătrâna. Poate dă Dumnezeu 
să nu fie aşa!... 


Neliniştită, loana se plimbă prin cameră. Ceasul arată 
ora două noaptea. Se apropie de telefon, ridică 


80 


receptorul, stă o clipă pe gânduri şi-l aşază la loc. Se 
îndreaptă apoi spre fereastra camerei şi-o deschide. Din 
încăpere, se aude şuieratul unui tren, ca ţipătul unui om, 
în noapte. Decisă, de data aceasta, fata ia telefonul de pe 
măsuţă şi se aşază cu el în pat. Formează un număr. 
Ascultă. La capătul celălalt al firului, telefonul sună 
prelung, de mai multe ori. În sfârşit, cineva ridică. O voce 
neliniştită răspunde: 

— Da! Cine e? 

loana e în mare încurcătură. Sperase ca, printr-o 
minune, să răspundă el, dar uite că... 

— Vă rog să mă iertaţi - spune fata cu glas pierit ştiu că 
e foarte târziu... Dar voiam să-i spun ceva lui Alexandru! 
Sunt o colegă de la şcoală!... 

— Ce colegă, fetiţo? La ora asta? La două noaptea? o 
repede mama băiatului, doctoriţa. 

— Am o chestiune foarte gravă! îndrăzneşte loana, spre 
a motiva gestul ei, e-adevărat, nepotrivit, dacă ţinem 
seama de oră... 

— Dacă ai chestiuni grave, spune-le mamei şi tatălui 
dumitale, domnişoară! Nu deranja nişte oameni străini! 
adaugă femeia, trântind receptorul... 

Sunetul telefonului lansează ritmic semnale, ca un 
vaiet fără speranţă... loana aşază şi ea receptorul în 
furcă... 

„Aşadar - străini! îşi spune ea. De fapt, nu înţeleg la ce 
te aşteptai! După discuţia cu lIsoscel, nu era clar ce 
părere are, ori a fost ajutată să aibă familia despre tine? 
Bine, dar Alexandru?!... Alexandru... hm! E băiatul lor, va 
trebui să-i asculte, până la urmă... Cu atât mai mult 
acum, când... Aşadar - «mamei şi tatălui dumitale»! 
Aşadar - nimeni! Singură!... Buzele loanei au prins să 
tremure. Din ochi, ţâşnesc iarăşi pârâiaşe fierbinţi... 


81 


25 


În dimineaţa următoare, adică peste câteva ore doar, 
Alexandru, care nu ştia nimic despre nenorocirea fetei, o 
aştepta în faţa blocului, cu o garoafa albă în mână. 

„Să sperăm să nu mai treacă din nou lIsoscel” - îşi 
spune băiatul. 

De la fereastra camerei, loana îl vede. Se frământă... 
Nu ştie ce să facă. Şi, dacă-i spune, cu ce-ar putea el s-o 
ajute? Şi, mai întâi de toate, cine ştie cum va reacţiona? 
Dacă nu va înţelege, dacă-şi va închipui cine ştie ce?!... 
Nu, ea e singură! Deci... 

Alexandru îşi priveşte neliniştit ceasul. După o clipă de 
ezitare, porneşte decis spre intrarea blocului. Urcă scările. 
Sună... De dincolo de uşă, loana îşi muşcă buzele... 
întinde mâna să deschidă, dar... Neînţelegând, băiatul 
pleacă... 

În ziua aceea, la şcoală, a căutat-o în fiecare recreaţie. 
Nimeni nu ştia nimic despre ea. Nici chiar Liana, care-i era 
prietenă. 

— l-am telefonat după prima oră - îi spune ea. N-a 
răspuns nimeni. 


Acum e! îi telefonează: sună, sună şi iată că receptorul 
se ridică. 

— Alo, loana, tu eşti? loana, răspunde, tu eşti? repetă 
Alexandru. 

Fata aşază încet receptorul în furcă. Tremură din toată 
fiinţa ei... 

leşind din curtea casei sale ca o furtună, Alexandru 
începe să alerge pe trotuar. O ia de-a dreptul, prin parc... 
„Banca lor“ era pustie... Ajuns la loana, sună apăsat la 
uşa apartamentului. Încă o dată şi încă o dată... Nu 
răspunde nimeni. Pune urechea şi ascultă: nimic, nici o 
mişcare. Bate cu pumnul în uşă, strigând în acelaşi timp: 


82 


— loana, loana, deschide! Ştiu că eşti acasă! loana, ce 
s-a întâmplat? Deschide!... 

Parcă înnebunise... Îşi dă seama că s-ar putea să apară 
vecinii, să se facă de râs!... Nu apare, din fericire, nimeni. 
Atunci, sună el la apartamentul vecin. Deschide tuşa 
Maria: 

— Sărut mâna - spune băiatul. Mă iertaţi că vă 
deranjez... Nu ştiţi, cumva, loana Popa, vecina 
dumneavoastră... N-aţi văzut-o? Noi suntem colegi, dar 
astăzi... 

— Ba da, maică, am văzut-o adineaori. Tocmai pleca 
de-acasă! 

— Vă mulţumesc, mă iertaţi! spune Alexandru total 
derutat. .. 

In timpul acesta, fata pătrundea în holul, plăcut 
mobilat, al unei secţii de poliţie. 

— Vă rog, unde-l pot găsi pe domnul căpitan 
Marinescu? se adresează ea ofițerului de serviciu. 

— La etajul |, a doua uşă pe dreapta! îi răspunde 
acesta. Dar, uite-l, chiar acum coboară... 

Căpitanul cobora într-adevăr scările, însoţit de acelaşi 
bărbat cu care venise acasă la lon Popa şi care nu era 
altul decât procurorul Vârlan. 

loana simte, la început, o strângere de inimă. Apoi, o 
căldură bună i se strecoară în suflet, văzând cum cei doi, 
cărora ea le ieşea înainte, îi zâmbeau prieteneşte. 

— Ce faci, frumoasă domnişoară? o întâmpină 
procurorul... 

— Bună ziua! Mă iertaţi..., răspunde, politicos, fata. 
Tocmai veneam... Poate mi-aţi putea spune... 

— Dacă nu te grăbeşti prea tare - intervine căpitanul -, 
hai, vino cu noi puţin, te luăm cu maşina, până aici, în 
apropiere, unde avem o treabă urgentă. Vorbim pe 
drum!... 


83 


Pentru Alexandru, noaptea care a urmat a fost de 
coşmar! Mai întâi, s-a plimbat ca un leu în cuşcă, ore în 
şir. A telefonat la loana de zeci de ori, dar truda a fost 
zadarnică: nici un semn de viaţă nu s-a arătat la orizont. 
lar când a adormit, a visat tot felul de prăpăstii... 
Dimineaţa s-a dus direct la şcoală. A intrat în clasă, 
fiindcă deja întârziase. In spatele lui se afla profesorul 
care venea la prima oră. 

Cum s-a sunat însă de recreaţie, Alexandru s-a repezit 
în clasa loanei. Locul ei din bancă era pustiu... 

Văzându-l, Corina îi apare în faţă şi, cu jucată 
dezinvoltură, începe să fredoneze, învârtindu-se în jurul- 
lui: 

— "Fire uşoară femeia are/ E schimbătoare/ Ca fulgu-n 
zbor!“ 

— Lasă prostiile! o repede Alexandru. Ce-i cu ea? N-aţi 
aflat nimic? 

— "Nu cerceta aceste legi - răspunde fata, jucându-şi, 
mai departe, rolul de improvizată intrigantă - că s-ar 
putea să le-nțelegi!“ Şi-atunci să te văd, băieţaş! 

Liana, colega loanei, care-a asistat la scenă, îi strigă: 

— Termină, Corina! 

Apoi, adresându-se lui Alexandru: 

— Stai, dom'le, liniştit! Are fata nişte probleme, o să 
vină! 

— Ce fel de probleme? întreabă acesta, suspicios. 

— Ei, şi tu acum! Vrei să le ştii pe toate! Probleme! Mi-a 
spus că le rezolvă şi vine! 

Minţea. Nu reuşise să dea de loana. O căutase de 
câteva ori la telefon, dar... Ce să-i spună însă lui 
Alexandru? „Probleme”!... 


A mai trecut o noapte. Alexandru, îmbrăcat pentru 
şcoală, cu taşca lângă el, formează un număr de telefon: 

— Alo, Eugen? vorbeşte el, în şoaptă, ca să nu-l audă 
mama, care trebăluia prin bucătărie. Auzi, fii atent: am să 


84 


lipsesc la prima oră. Dacă întreabă Socrate unde sunt, 
pune tu un „trombon”! Ne-am înţeles? Mersi! Salut! 

— Nu vii odată? Se răceşte laptele! se aude glasul 
doctoriţei. 

— Am venit! răspunde Alexandru, aşezând încet 
receptorul. 

— Hai, mai repede! Ai să întârzii! 

Liceanul observă că mamă-sa se pregăteşte să facă 
prăjituri. 

— Dar ce, nu te duci la spital? o întreabă el. 

— Astăzi am liber! Diseară vine şi tata. Mi-a dat 
telefon... Şi, în plus, o să avem musafiri! 

— Cine? se interesează Alexandru într-o doară, 
terminându-şi de băut laptele. 

— Lasă c-o să vezi tu! 

Când iese din bloc, loana dă cu ochii de Alexandru, 
care o aştepta chiar lângă treptele de la intrare. 

— loana! strigă băiatul. 

Fata tresare. In ochi i se citeşte, pentru o clipă, bucuria. 

— loana, ce s-a întâmplat? 

Aceasta îl priveşte cercetător şi nu-i răspunde imediat. 
Porneşte pe alee. Alexandru o urmează. Ajung în stradă. 

— Nu ştii nimic? întreabă ea aproape şoptit. 

— Ce să ştiu? Că te caut de două zile? Că mă ia în 
„balon” Corina? 

În ciuda durității voite a vorbelor lui Alexandru, loana 
se înseninează, de parcă ceea ce aude i-ar face plăcere. 
„inseamnă că nu ştie nimic! Asta e bine!“ îşi zice ea. 

— Alexandre, îmi pare rău, nu pot să-ţi spun acum, 
răspunde încurcată. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Nu înţelegi?... Acum nu pot! 

— Nu înţeleg! 

— înseamnă că nu vrei..., că n-ai încredere în mine. 

— Cum să am? se aprinde Alexandru. Te caut şi tu te 
ascunzi; la telefon, mă eviţi, te faci că nu eşti acasă, 


85 


umbli... numai tu ştii pe unde şi-mi spui să te înțeleg! Ce 
să înţeleg? o întreabă, aproape ţipând şi zguduind-o de 
umeri... 

— Mai delicat, tinere, că nu eşti buldozer! îl 
admonestează un bărbat în vârstă, care trece pe trotuar, 
pe lângă cei doi. Şi vezi că, în curând, ai să primeşti o 
scrisoare!... 

Alexandru întoarce, enervat, capul, pus pe harţă, dar 
recunoaşte în bărbatul ce se îndepărtează printre oameni 
pe maistrul pe care ei îl îndrăgiseră în vara trecută, când 
lucraseră pe şantierul acela de construcţii. Toată lumea îl 
numea „Nea Tăticu'“, pentru că, persoană foarte 
simpatică şi om bun şi de toată isprava, avea el o vorbă 
când se adresa cuiva, mai ales tinerilor, pe care voia să-i 
încurajeze: „Hai cu tăticu'!“, „Vino la tăticu'!“ Şi „Tăticu'“ 
i-a rămas numele, „Nea Tăticu'“... Dându-şi seama cine e 
cel ce i se adresase, Alexandru este tentat să se ducă 
după el, mai cu seamă să afle despre ce scrisoare e 
vorba, dar nu poate întrerupe discuţia cu loana. Se 
enervează şi mai tare. 

— Alexandre, să nu ne certăm! spune fata. Acum 
trebuie să merg neapărat undeva! 

— Vin cu tine! spune el, hotărât. Aşteaptă-mă puţin! 

Şi, privind în lungul străzii, începe să alerge în urma lui 

„Nea Tăticu'“. Il strigă, dar pe stradă e zgomot şi cel 
strigat nu aude. Când să-l ajungă, acesta se urcă într-un 
autobuz, care tocmai pleca din staţie. 

Băiatul se întoarce la locul unde o lăsase pe loana. Fata 
se urcase într-o maşină, în care se aflau doi bărbaţi. 
Maşina demarează. Lui Alexandru îi vine să arunce cu 
pietre în urma acelei maşini. Până una-alta, loveşte cu 
sete într-un ghemotoc de hârtie ce-i apare în cale. 


86 


26 


În camera lui, Alexandru stă întins pe pat, îmbrăcat aşa 
cum plecase în dimineaţa aceea de-acasă. Chipul îi este o 
imagine a frământării şi a amărăciunii. 

În cameră intră mama. Îi aduce o cămaşă proaspăt 
călcată. Păşeşte încet şi o agaţă pe marginea uşii 
dulapului. Crede că băiatul doarme. Când întoarce capul 
spre el, observă că acesta o priveşte. 

— Te-am trezit? îl întreabă. 

— Nu dormeam! 

— Nu prea eşti în apele tale. 

— Ei, fleacuri! 

— Probleme de amor? 

— Nu prea cunosc expresia! răspunde Alexandru ironic. 

Doctoriţa se aşază lângă băiat. 

— Când aveam doisprezece ani - spune ea - am 
întrebat-o pe mama ce-nseamnă cuvântul amor. Şi ea mi- 
a răspuns: „Omul, când se naşte, spune «A»! lar când 
moare, spune «Mor»! Deci: «a - mor»! între aceste două 
hotare este viața!“ 

— Cred c-am s-o plagiez pe bunica. Praf îl fac pe 
Socrate! spune Alexandru, amuzat. 

Mama râde şi dă să plece din cameră. 

Băiatul o reţine, luându-i mâna: 

— Mamă! Ştii, atunci, când cu spitalul: îmi pare rău. 
Cred c-am fost cam măgar. [i-am văzut ochii: parcă 
tăiaseşi ceapă. Era clar că nu „aranjaseşi” povestea cu 
ochelarii. 

— Nu-i nimic, a trecut! răspunde mama, bătându-l, 
băieţeşte, pe umăr. 

— Faci o-ngheţată de ciocolată, d-aia de care-mi place 
mie, cu frişcă, dacă-ţi spun ceva? 

Doctoriţa îl priveşte curioasă: 


87 


— Dau la Medicină! îi comunică Alexandru, cu un aer 
solemn. 

Femeii nu-i vine să creadă. 

— Am înţeles că ţii foarte mult la asta! Şi cred că ai 
dreptate: a salva viaţa cuiva nu e o bagatelă! 

Mama, fericită, cu ochii aproape în lacrimi, îl 
îmbrăţişează. 

Tocmai atunci, pe uşă, intră inginerul. Doctoriţa îi iese 
înainte. 

— Bine că n-ai venit după ce plecau musafirii! spune 
ea. 

— Păi, ce, au venit? întreabă acesta îngrijorat. 

— Asta mai trebuia! 

— Am avut o pană!... Sărut mâna! Mi-a fost dor de voi! 
Alexandru ce face? 

— Elael. 

— Ştie că vine şi Mihaela? 

— Sst! Vorbeşte mai încet. 

Băiatul apare din camera lui: 

— Salut, tată! îi spune, îmbrăţişându-l. 

Inginerul îl sărută pe frunte, zburlindu-i părul, 
prieteneşte. 

— Hai, hai, mai lăsaţi tandreţurile, că acuşi pică 
musafirii. Tu - repede la duş! îşi orânduieşte ea soţul. 
Lasă geamantanul, că m-am săturat de el! Şi tu ce mai 
aştepţi? îl ia în primire pe Alexandru. Pune-ţi rapid 
costumul cel nou! îţi fac o surpriză plăcută. 

— Ştii că mie nu-mi prea plac surprizele... lar în seara 
asta, cu atât mai mult!... răspunde, dintr-o dată, 
morocănos. 


* 


În fața casei, opreşte un taxi, din care coboară un 
bărbat de vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, însoțit 


88 


de o femeie cam de vârsta mamei lui Alexandru. Ultima 
care coboară este o fată de optsprezece ani, blondă, cu 
părul lung, până la umeri, cu ochi albaştri. 

— Bună seara, domnule Angelescu. Sărut mâna, 
doamnă! Bine aţi venit la noi! îi întâmpină, cu căldură, 
tatăl lui Alexandru. Mi-a povestit atâtea soţia mea despre 
dumneavoastră, despre spital, se adresează el femeii. 
Doream foarte mult să vă cunosc. 

— Şi noi ştim multe despre familia dumneavoastră - 
răspunde inginerul Angelescu (şi el era tot inginer), din 
aceleaşi surse... 

Gazda, care apăruse între timp, se îmbrăţişează cu 
colega sa de spital, care-şi prezintă soţul, apoi fiica: 

— Mihaela! se recomandă fata scurt. 

— A, eşti, într-adevăr, frumoasă! exclamă doctoriţa 
Bârsan. Mamă-ta nu se lăuda degeaba. Eu te cunosc din 
poze, de când erai cât lingura. 

De la fereastră, Alexandru urmăreşte scena. Se mai 
priveşte o dată în oglinda din hol, îşi aranjează puţin 
cravata, părul, apoi iese pe scări. 

— lată-l şi pe băiatul nostru! îl recomandă tatăl. 

Alexandru sărută mâna doctoriţei Angelescu, îl salută 
pe soţul acesteia, apoi, apropiindu-se de Mihaela, o 
priveşte lung, înclinându-se, politicos, în faţa ei. 

— Noi ne cunoaştem! exclamă fata, zâmbind. 

— Vă cunoaşteţi? întreabă mama Mihaelei, mirată. 

— Da! răspunde Alexandru. 

— De când? se aude glasul doctoriţei Bârsan. 

— Ei, ăsta e secretul nostru! precizează fata. 

— Vasăzică, deja aveţi secrete! insinuează mama 
băiatului. 


89 


Seara a trecut repede. A fost plăcută... Acum, gazda a 
aşezat pe masă un tort frumos, cu frişcă: 

— Alexandre, ce părere ai, ne retragem? întreabă 
Mihaela, pe neaşteptate. 

Propunerea ei şochează. Alexandru se aprinde la faţă, 
deşi, evident, n-ar fi vrut. Este puţin fâstâăcit. 

— Nu vă speriaţi - intervine doctoriţa Angelescu -, aşa e 
Mihaela. Vrea să dea gata pe oricine. Altfel este fată 
cuminte şi... foarte silitoare. 

— Mamă, nu-mi strica buna reputaţie! glumeşte 
Mihaela, luându-l în acest timp de braţ pe Alexandru, care 
o conduce spre camera lui. 

— Sper că ai şi muzică, nu? îl întreabă ea, de cum intră 
în cameră, grăbindu-se, în acelaşi timp, să admire 
ordinea, curăţenia, aerul plăcut al încăperii... 

— Nu-ţi vine niciodată să arunci cărţi pe jos, şi hainele, 
ciorapii, în sfârşit, ce întâlneşti la îndemână? mai spuse, 
în timp ce-i trecea în revistă cărţile de pe birou, ori pe 
cele aflate în bibliotecă. 

— Nu! răspunde scurt băiatul. 

— Mie, da! adaugă Mihaela. Mie îmi vine să arunc şi 
cărţi, şi haine, şi tot ce întâlnesc în cale! Şi, dacă îmi vine, 
îmi vine, arunc, ce să fac?!... De aceea, la mine în cameră 
e mai puţină ordine decât aici..., mărturisi ea, fără nici o 
urmă de jenă. 

Între timp, mama lui Alexandru aduse un platou cu 
două bucăţi de tort, precum şi o sticlă de lichior „făcut în 
casă“, după cum a ţinut să precizeze, deci „cu foarte 
puţin alcool”... 

— Aşa, da! Mulţumesc, doamnă! spune, fata, întinzând 
mâna spre sticlă şi turnându-şi în pahar, fără să mai 
aştepte să fie invitată. 

— Alexandre, de ce nu eşti atent? îl mustră mama pe 
băiat, care nu era de fapt cu nimic vinovat, deoarece 
făcuse şi el gestul de a prinde sticla spre a-şi îndeplini 
obligaţiile de gazdă, însă Mihaela i-o luase înainte. 


90 


— Nu vă faceţi probleme, eu nu mă formalizez! 
interveni fata, după care mama lui Alexandru părăsi 
camera, lăsându-i singuri. 

Mihaela se aşeză într-un fotoliu, punându-şi picioarele 
unul peste altul. Alexandru luă şi el loc într-un fotoliu, de 
vizavi, şi începu s-o privească oarecum detaşat, dar cu o 
vădită curiozitate... Era îmbrăcată într-o rochie lungă, 
dintr-o mătase naturală, foarte fină, de culoarea cerului 
albastru, limpede şi strălucitor, care era şi culoarea 
ochilor ei. Decoltată, fără mâneci, cu spatele aproape gol, 
cu o despicătură pe piciorul drept, rochia abia se ţinea pe 
trupul frumos al fetei. 

Punându-şi paharul cu băutură deoparte, Mihaela 
scotoci grăbită în propria-i poşetă, scoțând de-acolo un 
pachet de „Kent“ şi o brichetă micuță, frumoasă ca o 
bijuterie. A- prinzându-şi o ţigară, trase cu voită lăcomie 
fumul în piept, dar se înecă şi începu să tuşească. 
Alexandru schiţă un zâmbet uşor. 

— Te rog să te serveşti, îl îndeamnă, arătându-i 
pachetul de ţigări. Ori nu fumezi? 

— Mulţumesc! Nu fumez! răspunde Alexandru apatic. 

— Măi, măi, ce băiat cuminte are mama, adaugă 
Mihaela, cu ironie. la spune, continuă ea, n-ai nici un 
viciu? Nu-ţi plac nici ţigările, nici băutura, nici fetele? 
Nimic? 

— Nu, nimic din tot ce-ai amintit! N-am nici un viciu! Ce 
să-i faci, sunt un băiat model! răspunde Alexandru, pe un 
ton asemănător. Ţigările nu-mi plac în nici un caz şi nici 
fetele care fumează... Exceptez, bineînţeles, persoanele 
de faţă, care se remarcă printr-un şarm anume, chiar şi 
atunci când îţi aruncă fumul în nas. 

— O, dar ai limbă ascuţită, tinere! îmi placi! începusem 
să mă tem, cu toate că auzisem numai lucruri bune 
despre tine. 

— Ce vorbeşti? Ai şi făcut cercetări? Ai venit 
documentată, deci! 


91 


— Bineînţeles, altfel cum?! 

— Atunci, mă bucur că încep să mă reabilitez, în ochii 
tăi... frumoşi! 

— Ei, aşa mai merge! Dă-i drumul, te ascult! 

— Şi, cum îţi spuneam: ţigările nu-mi plac, dar să 
trecem peste asta. 

— Dacă chiar aşa stau lucrurile, ei bine, îţi promit că în 
seara aceasta n-o să mai fumez. Fac acest sacrificiu 
pentru tine! Şi să ştii - îl ameninţă Mihaela cu unghia-i 
roşie şi prelungă de la arătător - că eu fac rar sacrificii 
pentru cineva. Sunt învățată ca alţii să le facă pentru 
mine. 

— Sunt adânc impresionat şi recunoscător, spuse 
Alexandru, punându-şi mâna dreaptă la piept şi schiţând 
un gest de reverență. Dar, să trecem mai departe, dacă- 
mi dai voie. 

— Te rog, te rog! 

— Cu băutura nu mă prea omor, aş zice chiar 
dimpotrivă, îmi este aproape străină, ca şi ţigările; iar, cât 
priveşte fetele, cine poate să le înţeleagă! mai zise el, 
subliniindu-şi vorbele cu un gest al capului, care sugera 
cel puţin o dezamăgire. 

—  Aşa!... Vasăzică, pe fete „cine poate să le 
înţeleagă”?... De fapt, ai spus, fără să vrei, un mare 
adevăr. Voi, bărbaţii, nu prea sunteţi în stare să înţelegeţi 
femeile! Voi sunteţi fiinţe mult mai elementare decât noi. 

— Ei, trăim şi noi, ce să facem! Dacă aşa a vrut 
Dumnezeu? Parcă poţi să te revolţi? Şi, dacă te revolţi, 
mă rog, la ce rezultate ajungi?! Aşa că... 

— Bine, Alexandru Bârsan! Bravo! îmi placi! 

— îţi atrag, respectuos, atenţia că ai mai spus-o o dată. 
Şi doar nu vrei să mă faci să cred că acesta-i adevărul. 

— Ba să crezi! De ce nu? De ce nu mi-ai plăcea, la 
urma urmei? zise Mihaela, ridicându-se de pe fotoliu şi 
întinzând mâna spre a-l invita şi pe Alexandru să se 
ridice. Când a- cesta se află în picioare, fata se 


92 


îndepărtează puţin de el, cântărindu-l de sus până jos şi 
spunând: lată - bine crescut eşti, de arătos, n-am ce zice, 
măcar o parte din cărţile acestea cred că le-ai citit, aşa că 
ai ceva în cap, plus ceea ce ţi-a inoculat mama noastră - 
şcoala, de vorbit văd că ştii să vorbeşti, vicios ai spus că... 
departe de tine gândul, ştii să faci curăţenie, să păstrezi 
ordine, te pomeneşti că ştii să faci şi mâncare?... Totul e 
deci cum nu se poate mai bine! spuse fata” ca o 
concluzie, aşa că, de ce să nu-mi placi? îmi placi, 
Alexandru Bârsan! repetă ea, zâmbind seducătoare, în 
timp ce, apropiindu-se de el, îl prinse cu amândouă 
mâinile pe după gât, îşi lipi trupul fierbinte de cel al 
băiatului şi, aplecându-i capul, ca să ajungă până la 
buzele lui, îl sărută prelung!... 

Când se desprinse din braţele ei, Alexandru respiră 
adânc, uitându-se, în acelaşi timp, speriat spre uşa 
camerei... 

Ca şi când nimic deosebit nu s-ar fi petrecut, Mihaela 
spuse, pe un ton de totală degajare: 

— Şi-acum, muzică! Hai, dă-i drumul, ce mai aştepţi? 

Băiatul se supuse, apăsând pe butonul casetofonului. 
Mihaela începu să danseze de una singură, de parcă n-ar 
fi fost nimeni altcineva în cameră. Alexandru rămase 
deoparte, aşezându-se, până la urmă, pe fotoliu, ca să 
poată s-o urmărească mai bine. Fata dansa cu pasiune, 
executând tot felul de mişcări, ca într-o gimnastică 
chinuită, dezarticulată, ce-i producea, totuşi, în mod 
curios, plăcere, deoarece pe chipul ei se perinda un şir 
întreg de nuanţe de zâmbet, însoţite de o bogată gamă 
de murmure, de la cele guturale, coborâte, până la cele 
înalte şi pure, desprinse parcă din trilurile privighetorii. 

După o impresionantă avalanşă de energie revărsată în 
juru-i, în aşa fel încât întreaga cameră ajunsese să 
vibreze parcă de sufletul şi de murmurul ei, Mihaela se 
potoli ca prin minune şi, oprindu-se în faţa lui Alexandru, 
îi spuse, cu o neasemuită tandrete: 


93 


— Vino, te rog, să dansăm! Gata cu ţopăiala! Mi- 
ajunge! Asta înseamnă, continuă ea, că trebuie să pui 
neapărat un tango! Ai aşa ceva? 

— Sigur, domnişoară! Suntem o casă... respectabilă. 
Avem tot ce doriţi! Numai un bob zăbavă, să schimb 
caseta! 

Şi, într-adevăr, introducând în aparat o altă casetă, 
Alexandru făcu să se reverse în cameră acordurile 
sublime ale unui tango celebru, care ar fi ridicat de pe 
bancă şi pe nişte tineri de... optzeci de ani, dacă s-ar fi 
aflat, cumva, de faţă. 

Toată numai zâmbet şi roşie la faţă ca mărul din 
poveste, Mihaela îşi desfăcu braţele spre a-şi primi 
partenerul, ce se apropia cu oarecare şovăială. Alexandru 
simţi cum îi înlănţuie gâtul nişte tentacule fierbinţi, iar de 
sus şi până jos fiinţa lui se pomeni fulgerată de fiori cu 
totul aparte, care-l ameţeau şi-i tăiau parcă răsuflarea. 
Subţire şi mlădioasă, cu forme provocatoare, Mihaela 
vibra lângă el, curgând ca o binefacere rară, adusă de un 
vis vrăjit. 

„Curios, gândi Alexandru, apelând la bruma de 
judecată ce-i mai rămăsese limpede, ce-o fi având 
această fată de se lipeşte de tine ca un adevărat 
magnet?! Un magnet care îţi răscoleşte tot sângele, toată 
simţirea, totul, totul!“ Nu-şi mai amintea să mai fi avut 
vreodată o asemenea senzaţie... Şi doar a strâns-o în 
braţe şi pe loana! Da, dar în faţa ei, nu ştia de ce, îi venea 
să îngenuncheze şi s-o privească aşa cum faci cu o 
icoană, s-o admire, s-o mângâie cu sfială, să-i sărute 
fiecare deget, şi ochii, pe rând, şi obrajii, şi fruntea, şi 
părul, şi buzele de pe care avea impresia că adună 
nectarul celor mai parfumate flori. Pe când Mihaela..., ea 
e toată un clocot, un tumult ce se revarsă peste tine, te 
acaparează şi te... zăpăceşte! O zăpăceală plăcută, ce-i 
drept, care te scoate din cotidian, făcându-te să uiţi de 


94 


tot şi de toate, să uiţi şi să nu-ţi mai pese de nimeni şi... 
de nimic! 

—  Dansezi bine, Alexandru  Bârsan, rosti, pe 
neaşteptate, Mihaela, desprinzându-se de el şi trezindu-l 
astfel din vraja în care se lăsase cufundat cu atâta 
nebănuită plăcere, îmi place, îmi place şi cum dansezi! 
Deci, totul este OK! Drept să-ţi spun, aproape că nu mă 
aşteptam. Venind către voi, mă gândeam, cu teamă, că s- 
ar putea să întâlnesc un băiat oarecare, studios şi atâta 
tot. Îmi pare bine că nu este aşa! Căci, cu toate 
stângăciile tale - ca să fim drepţi, cu unele stângăcii ori 
reticenţe -, eşti un june clasa întâi! Scuză-mi, te rog, 
limbajul!... 

Rostind aceste vorbe, Mihaela se eliberase parcă încă o 
dată de fluxul acela misterios ce-o stăpânea, redevenind 
lucidă, şi ironică. 

Se aşeză pe fotoliu şi, ridicând de pe masă paharul gol, 
îl întinse spre Alexandru, ca să-i mai toarne în el din acea 
licoare atât de plăcută la gust, pe care-o savurase 
înaintea celor două reprize de dans. Alexandru se 
execută, turnând, după aceea, câţiva stropi şi în paharul 
său. Ciocniră. 

— Pentru prietenie şi izbândă! spuse fata. 

— Şi pentru iubire! adaugă Alexandru, gândindu-se, de 
fapt, la loana. 

— A! Eşti derutant, tinere! 

— Şi când te gândeşti că împlinesc performanţa fără să 
mă străduiesc... 

— Cu-atât mai interesant: trebuie să te mai studiez! 

Şi, ridicându-se, se apropie de bibliotecă, oprindu-se în 
faţa unor fotografii: 

— Oho! Îmi place! E bună practica pe şantier! exclamă 
ea privind acele imagini. Şi, uite şi „teoria“! Se pare însă 
că lui Socrate nu-i prea pria! remarcă privind chipul, cam 
încruntat, al profesorului. 


95 


— Da’ de unde-l cunoşti tu? întrebă Alexandru, 
nedumerit. 

— Ei, fiecare cu secretele lui!... 

O bătaie în uşă spulberă însă atmosfera tuturor 
„secretelor” lor din această seară. 

—  lertaţi-mă, copii, că vă deranjez, spuse doamna 
Angelescu, al cărei cap apăru în deschizătura uşii, dar 
este târziu, trebuie să plecăm. V-aţi distrat bine? 

— De minune! răspunde fata, după care, întorcându-se 
spre „gazda“ sa, îi întinde mâna şi îi spune: Pe curând, 
Alexandre! 

— Sărut mâna, domnişoară Angelescu! Sărut mâna, 
doamnă! spuse Alexandru, sărutând, într-adevăr, mâna 
Mihaelei şi pe cea a mamei sale, care, peste câteva 
minute, părăseau, însoţite de inginer, casa familiei 
Bârsan. 

După plecarea musafirilor, mama lui Alexandru ar fi 
vrut să-l întrebe ce părere are despre fată, dar acesta a 
evitat-o, retrăgându-se imediat în camera lui, semn că nu 
vrea să stea de vorbă cu nimeni. Doctoriţa şi inginerul, 
trecând pe lângă uşa băiatului, au auzit, la un moment 
dat, acordurile acelui splendid tango, într-ale cărui 
legănări de vis Alexandru o ţinuse în braţe pe Mihaela. 


* 


A doua zi, de dimineață, deşi era duminică, Alexandru 
se trezi speriat de chemările insistente ale soneriei. 
Deschizând, în pragul uşii o văzu pe Mihaela. Se frecă la 
ochi, fiindcă nu-i venea să creadă: 

— Să-ţi urez „somn uşor!“ mai departe sau... facem o 
plimbare? Hai, spune repede! 

— Se pare că n-am de ales - răspunde Alexandru, 
zâmbind. Aşteaptă-mă o clipă, că doar n-o să mă iei la 
plimbare în pijama. Vrei să intri puţin? 


96 


— Nu, aştept aici, în curte! E foarte frumos! 

Rămasă în grădina casei, Mihaela se aşeză pe o bancă, 

străjuită din spate de tufe de trandafiri. Încercă să rupă 
un boboc ce abia se desfăcea spre soare, dar înţepătura 
cu care o primi acesta o făcu să renunţe. 


* 


Înainte de a pleca, mai stătuseră de vorbă câteva 
minute în grădină. Alexandru o cercetase atunci cu luare- 
aminte: Mihaela era îmbrăcată cu un pantalon subţire, 
gri-argintiu la culoare, strălucitor, care se mula perfect pe 
trupul ei, iar în sus avea o bluză scurtă, bleu, ce se 
termina înainte de a-i ajunge la pantaloni, lăsându-i astfel 
descoperită talia subțire şi fină. Pe sub bluză, Alexandru 
nu credea ca fata să mai aibă ceva, deoarece sânii, 
frumoşi, se rotunjeau în deplină libertate. Privind-o numai, 
băiatul simţi renăscându-se în el acei fiori ce-l bântuiseră 
toată seara trecută şi întreaga noapte. 

— Aşa-i că m-ai visat? întrebă fata, pe neaşteptate... 

Mergeau pe trotuar, unul lângă celălalt. 

— Se putea altfel? 

— O, bravo! Şi cum m-ai visat? Spune, cum? 

— Dansând! Am dansat cu tine toată noaptea! 

— Păi, asta înseamnă că nici nu ne-am despărţit! 
sublime fata, cu un zâmbet cochet... Şi, să ştii că şi eu te- 
am visat! reluă ea după câteva clipe. Am visat că ne 
plimbam printr-un parc... de aceea am şi venit: să fie în 
continuarea visului!... 

Au ajuns, între timp, în faţa „Parcului Primăverii”. 

— A, dar uite şi parcul visat de mine azi-noapte! 
exclamă Mihaela. Alexandre, extraordinar, chiar un 
asemenea parc am visat, să ştii! Nu glumesc! Uite-aşa 
era intrarea, ca aceasta; şi, de-aici, de sus, pornea o alee 
mare la dreapta, care dădea într-alta, încărcată, pe-o 


97 


parte şi pe cealaltă, de nişte trandafiri frumoşi, în spatele 
cărora se afla un soi de salcâmi pitici, cu flori liliachii... Nu 
cred că salcâmii înfloresc o dată cu trandafirii, dar în vis 
ştii cum se întâmplă... 

Alexandru se uita foarte mirat la ea, pentru că parcul 
descris era chiar acela în faţa căruia se aflau, iar aleea cu 
trandafiri şi salcâmi era locul cel mai îndrăgit de el şi de 
loana. Acolo se afla „banca lor“. 

— Ce te uiţi aşa mirat la mine? îl întreabă Mihaela. 

— Mă uit, fiindcă nu pot să cred că ai descris acest parc 
numai după imaginea din visul tău, fără să fi trecut 
vreodată pe-aici! 

— Îţi jur că n-am trecut niciodată! Ori, poate, nu-mi mai 
amintesc eu! în sfârşit, hai să intrăm! îl îndeamnă ea pe 
băiat, luându-l de braţ şi lipindu-se, tandră, de şoldul lui. 
Vreau să ne aşezăm pe o bancă... Suporti o declarație de 
dragoste? mai spuse Mihaela, cu sufletul încordat ca un 
arc, ce stă să zvâcnească: săgeata scăpată din el ori 
ajunge în  albastrele  nemărginiri ale cerului, ori, 
frângându-se, face ocol şi prăpăd în propriul ei orizont de 
viaţă. 

Alexandru are parcă o stare de sufocare. Se gândea că, 
în orice clipă, putea să treacă pe-aici loana şi să-l vadă... 
Şi unde? în „parcul lor“, „pe banca lor“... cu altcineva!... 

Mihaela îl observă şi-l înţelege. Şi ea îşi simte sufletul 
cuprins de tremur şi de remuşcare. Ceea ce pornise să 
facă i se părea acum un adevărat sacrilegiu... li spusese 
Corina, colega loanei şi prietena Mihaelei: „E un moment 
propice pentru atac. A intrat dihonia-ntre ei... Nu ştiu ce-a 
păţit domnişoara, lipseşte de la şcoală, de-o vreme, iar 
dânsul e ca un Othello, numai că nu prea dă de ea, ca s-o 
sugrume!” Ea, Corina, îi spusese totul despre cei doi şi 
despre parc... Numai că Mihaelei, cunoscându-l mai bine 
pe Alexandru - care-i strecurase lumină în inimă de- 
atunci, de la cinematograf -, i se întâmplase tocmai ceea 


98 


ce nu şi-ar fi dorit, cel puţin acum: se îndrăgostise de el... 
Şi, totuşi... 

„Nu, nu pot să calc peste flori”, peste nişte „flori” atât 
de frumoase, chiar dacă ele îmi „rănesc sufletul cu 
parfumul lor dumnezeiesc”... 

— Poftim? Ai spus ceva? întreabă Alexandru, nereuşind 
să înţeleagă murmurele fetei. 

— N-am spus nimic! Te rog să mă ierţi, Alexandre, 
răspunse Mihaela, albă la faţă ca varul. Să ne întoarcem! 
propuse ea. Cunosc parcul, îl cunosc din vis... Prefer să 
rămân cu visul! El e mai frumos!... Da, e mai frumos! Şi... 
e singurul meu adevăr, în ceea ce te priveşte!... 

Apoi, făcând un efort şi reuşind să părăsească această 
stare de melodramă, care nu i se potrivea, adăugă, 
glumind: 

— De fapt, n-am vrut decât să te văd. Mi se făcuse dor 
de tine! Trecuse doar atâta timp de când ne-am văzut 
ultima oară... O mică eternitate!... 


27 


În faţa uşii loanei, Alexandru priveşte atât de insistent, 
de parcă ar vrea să vadă prin lemnul acela care acoperă 
intrarea... spre adevărul ce-i scapă printre degete, 
chinuindu-l aşa de mult. Mai sună încă o dată: lung, 
insistent. Apoi ascultă, din nou: nimeni! în clipa aceea, 
zăreşte o lumină. Aleargă în urma ei..., ajungând la 
internatul la care se afla Gabriel... 

— Eu sunt Alexandru, colegul loanei - îi spune el 
copilului, pe care l-a găsit jucând fotbal, în curte. Vreau 
neapărat să vorbesc cu ea. Trebuie să-i dau o lucrare..., 
adică nişte notițe, la română... Mi le-a cerut..., dar unde e, 
că la şcoală n-a venit? 


99 


— Nu ştiu! răspunde Gabriel, după câteva secunde, în 
care l-a măsurat pe Alexandru. La mine vine sâmbătă, să 
mă ia acasă! 

— S-a întâmplat ceva cu ea? Tu nu ştii nimic? 

— Nu! Ce să se întâmple? Nu s-a întâmplat nimic! se 
aude, sec, glasul copilului, care îi mai aruncă o privire 
întrebătoare şi-apoi îi întoarce spatele. 


* 


Andrei aşază pe catedră un casetofon şi apasă pe 
butonul de pornire. In sală se revarsă melodia unui 
cunoscut tango. 

Câţiva băieţi, aflaţi în recreaţie, încep să exerseze în 
ritmul melodiei. Apoi se prind în dans cu fete. 

Deodată, melodia se opreşte şi în clasă se aude, spre 
surprinderea tuturor, glasul lui Alexandru, imprimat pe 
bandă: 

„Dragostea modelează liniile ființei umane. Ea trăieşte 
din izvoarele sufletului, dar merge pe drumul vieţii cu 
ochii minţii, ai rațiunii...“ 

Abia acum Alexandru, care se afla în bancă şi scria 
ceva, îşi dă seama că cel care vorbeşte este chiar el. 
Sare, ca de pe jar, strigând: 

— Andrei! 

Totodată, iese din bancă, plin de furie, cu intenţia de a 
ajunge la catedră. 

— Ţineţi-l, dacă vreţi să ascultați mai departe! îşi 
îndeamnă Andrei colegii. 

Doi băieţi se reped şi-l blochează pe Alexandru. 

— Şi-acum... replica dumneaei, spune Andrei, pornind, 
din nou, aparatul, pe care-l oprise: 

„Te iubesc, cum iubesc diminețile/ Ce-mi murmură în 
suflet,/Pure şi adevărate/ Ca fiecare cântec închis în 
trupul meu“ - se aude vocea caldă, patetică, a loanei. 


100 


— Eşti un măgar! îl admonestează Alexandru, 
zbătându-se să scape din strânsoarea colegilor. Dacă nu-l 
opreşti, îţi rup oasele! 

Andrei continuă să se amuze. Clasa o ascultă mai 
departe pe loana: „Te iubesc/ Cum iubesc florile/ Ce-şi 
înalţă culorile/ Spre ochii unui albastru/ Imens şi greu de 
strălucire!“ 

În acest moment, Alexandru îi zvârle cât colo pe cei doi 
care-l ţineau şi se repede spre Andrei. Acesta ia 
casetofonul şi încearcă să fugă. Din doi paşi însă, 
Alexandru îl prinde şi-i arde, cu sete, un pumn în bărbie. 
Andrei se învârte pe loc şi cade ameţit. În cădere, se 
izbeşte cu tâmpla de colţul de lemn care încadra tabla... 
Faţa i se umple de sânge. Işi pierde cunoştinţa... Câteva 
fete ţipă şi ies pe uşă, alergând. 

Alexandru, speriat, alb la faţă, îngenunchează şi, luând 
între palme capul celui lovit, strigă cu disperare: 

— Andrei! Andrei! 

Dar colegul său rămâne inert. Atunci, Alexandru ţipă: 

— "Salvarea"! 

Casetofonul, scăpat din mâna lui Andrei, undeva, lângă 
catedră, îşi derulează, mai departe, declaraţia: „Te 
iubesc/ Cum iubesc cerul/ Sprijinit pe frunţile noastre/ Ca 
un cerc uriaş/ De senin/ Ce ne uneşte visurile!“ 

Eugen, intrat, de câteva secunde, în clasă, se apropie 
şi-l închide. Il ridică apoi şi-l aşază pe catedră. 


* 


Maşina „Salvării” e gata de plecare. Socrate deschide 
portiera din dreapta şoferului, adresându-se, în acelaşi 
timp, elevilor, adunaţi ciorchine în jur: 

— Mă aşteptaţi cu toţii aici! 

Alexandru vrea să se urce şi el, alături de doctorul 
care-l vegheată pe Andrei. 


101 


— Îmi pare rău, tinere, nu se poate! îi spune acesta 
închizând uşile din spate ale maşinii. 

Ţipătul sirenei, care se declanşează, sfâşie din nou 
tihna unei zile frumoase - una dintre puţinele ce i-au mai 
rămas de petrecut aici acestei generaţii de liceeni -, tihna 
zilei şi echilibrul sufletelor. 

înainte de a pleca dintre ei, directoarea liceului, care 
fusese de faţă, i se adresează lui Eugen: 

— Tu, care eşti şeful clasei, ai grijă să nu plece nici 
unul! Când se întoarce dirigintele vostru, mă anunţaţi şi 
pe mine. Vreau să stăm de vorbă!... 

Elevii nu se îndură să intre în şcoală... 

— Şi ce dacă ascultam banda? Ce crimă era? îl 
apostrofează un coleg pe Alexandru. 

— Să nu te superi, Alexandre, dar de data asta să ştii 
că eu nu sunt cu tine! îi spune, trist, Eugen. 

— N-ai dreptate! Andrei a fost de vină! se repede o 
fată. Ce-nseamnă asta? Cine-i dă dreptul să intre aşa, „cu 
cizmele murdare”, cum se spune, în viaţa cuiva? Poate că 
are o problemă mai intimă, de suflet... Sunt sătulă de 
golănisme! 

— Şi-apoi, de unde avea el banda? intervine o altă fată. 
l-ai dat-o tu?... 

— Şi chiar dacă ar fi aşa... lui cine-i dă dreptul să-i dea 
în cap? se amestecă în discuţie un băiat. 

— Staţi, măi, că n-a fost chiar aşa. Ce, voi nu eraţi 
acolo? 

— Da’ nu vă daţi seama că dintr-o tâmpenie ca asta se 
poate întâmpla o nenorocire? se aude, din nou, glasul lui 
Eugen. 

— Ce-ar fi să mergem şi noi la spital? propune cineva. 

Şeful clasei pune însă lucrurile la punct: 

— N-are nici un rost. Şi-apoi, Socrate ne-a spus să-l 
aşteptăm aici!... 

în tot acest timp, Alexandru, aflat undeva, în marginea 
grupului de băieţi şi de fete, care, după cum se vede, 


102 


săvârşesc aici „judecata”, fără să-i mai aştepte pe 
diriginte şi pe directoare, priveşte înmărmurit peste un 
rond de flori din faţa liceului. Din ochii lui, de cer 
îndurerat, se rostogolese mărgăritare fierbinţi, născute 
din teribila încrâncenare ce i-a cuprins întreaga fiinţă... 
„Şi-acum? Ce se va întâmpla acum?... Dacă Andrei?...“ 
Ţăndări de gând îi fac capul şi sufletul - ţăndări!... 


* 


Şedinţa Consiliului de conducere se afla în plină 
desfăşurare... Undeva, pe coridor, în apropierea 
Cabinetului directoarei, Alexandru patrulează neliniştit. 


— ... în situaţia aceasta, eu propun exmatricularea 
elevului! îşi încheie cuvântul un profesor. 

— Daţi-mi voie! Mă iertaţi - se ridică Socrate, profund 
afectat... Mă rog, eu nu sunt membru al Consiliului, am 
fost doar invitat... Dar, să-mi permiteţi să vă spun că, faţă 
de întâmplarea petrecută - căci despre o întâmplare 
nefericită este vorba şi nu despre un mod de conduită -, 
propunerea făcută mi se pare - nu mi se pare, ci cred că 
este - cu totul şi cu totul exagerată. Nepotrivită! 

Vorbele filozofului, rostite clar şi cu o anume 
solemnitate, au produs un ecou puternic... Toţi cei care 
au mai luat cuvântul au fost categoric de părerea lui. 

— Bârsan este unul dintre elevii buni ai liceului - 
conchide acum directoarea -, a fost, în fiecare an, 
premiant - şi de acest lucru trebuie să ţinem seama. După 
cum trebuie să nu uităm - aşa cum s-a arătat de altfel aici 
- că ceea ce s-a petrecut nu este caracterizant pentru 
comportamentul lui. lată - continuă ea, luând de pe masă 
un plic -, mai zilele trecute ne-a sosit o scrisoare de pe 
şantierul unde elevii noştri au lucrat astă-vară. Bârsan e 
lăudat pentru faptul că a făcut o propunere de 


103 


îmbunătăţire tehnică la o articulaţie a unui agregat. 
Propunerea, ca atare, nu era operantă, dar specialiştii de 
pe şantier, pornind de la unele sugestii pe care le 
conţinea, au realizat, de curând, o foarte importantă 
inovaţie... Chiar ne-au rugat să-i transmitem mulţumiri lui 
Bârsan... Fapta săvârşită este însă gravă şi se impune să 
fie sancţionată ca atare. Elevii trebuie să înţeleagă, între 
altele, că o năzbâtie copilărească poate avea, uneori, 
consecinţe dramatice. Aşadar - propun ca elevul să fie 
pedepsit cu amânarea susținerii examenului de 
bacalaureat pentru sesiunea din august! Cine este de 
acord? 

Majoritatea profesorilor ridică mâna. Isoscel, aflată şi 
ea de faţă, bate cu pumnul în masă: 

— Eu mă opun! 

— Am reţinut! îi răspunde directoarea, fără s-o bage în 
seamă prea mult. Ceilalţi deci sunteţi de acord cu 
amânarea bacalaureatului. 

— Doamnă directoare - nu se lasă Isoscel v-am mai 
spus că nu e bine să le căutăm în coame! Că şi aşa fierb 
ei destul, ce să-i mai punem şi noi pe jar!... „Să ne 
ocupăm de sufletele lor!“ - exclamă ea, în batjocură, 
imitându-l pe Socrate. Poftim! Suflete! Au ajuns să se 
omoare în clasă! „Declaraţii de dragoste“ şi capete 
sparte! Bravo, bravo, domnule profesor - îl persiflează ea 
pe filozof. Dânsul ar trebui sancţionat, în primul rând! Şi 
dacă dumneavoastră... 

— Doamnă profesoară - intervine energic directoarea 
vă rog! Să păstrăm ţinuta... potrivită cu instituţia în care 
ne aflăm şi cu... pretenţiile pe care le afişăm! Şi să ştiţi că 
amenințările dumneavoastră nu sperie pe nimeni... 


* 


104 


Pe coridor, Alexandru parcă-şi numără clipele vieţii... 
Când îl vede pe Socrate ieşind din cancelarie, se repede 
în întâmpinarea lui, încercând să-şi citească sentinţa chiar 
din ochii profesorului. 

— Îmi pare rău, Alexandre, va trebui să-ţi dai 
bacalaureatul în august! îi comunică dirigintele hotărârea. 

Băiatul rămâne de piatră. 

— Vreau să ştii - reia filozoful - că şi eu am fost de 
acord. 

Alexandru înghite greu nodul ce i se aşezase de-a 
curmezişul în gât. Din palid cum era, chipul s-a făcut, 
deodată, de jar. Ochii i s-au umezit. 

— Uite, asta îţi aparţine - mai spune profesorul, 
întinzându-i scrisoarea primită de la directoare. E de pe 
şantierul de-astă vară. Te felicită pentru... nu ştiu ce le-ai 
propus tu acolo să facă. 

Alexandru ia scrisoarea şi-o bagă în buzunar, fără s-o 
privească şi fără măcar să audă despre ce este vorba... 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor... Imi pare 
atât de rău - spune el, muşcându-şi buzele, spre a le 
potoli tremurai... Chiar mâine... 

— Ştiu. Trebuia să susţii tema... 

—  Cine-şi putea închipui că ceva atât de frumos, 
gândurile dumneavoastră bune pentru noi, toate 
strădaniile dumneavoastră cu cercul, dezbaterile 
noastre... vor ajunge aici... 

— ŞI aici, băiete! Și! Pentru că ele au ajuns, întâi şi-ntăi, 
unde trebuia! „Aici“ măsoară doar o întâmplare, o 
întâmplare - înţelegi? - din păcate nefastă pentru tine, şi 
nu numai...! Dar, asta e! Uneori, viaţa ne-o ia înainte: ea 
le încurcă şi le descurcă pe toate. Ea, ultima ratio! Să 
sperăm că tot ea le va descurca şi pentru tine. Dar, ţine 
minte, trebuie să pui serios umărul! Să-ţi dea Dumnezeu 
bine, Alexandre! Dar până la el, să ştii că eu mai sunt pe- 
aici, n-am murit încă! Chiar dacă Isoscel... 


105 


Alexandru, cu un pachet de prăjituri în mână, vrea să 
intre în salonul în care se află Andrei. Tocmai atunci 
părinţii acestuia, care-l vizitaseră, se pregăteau de 
plecare. Băiatul se retrage, ferindu-se să fie văzut. 

— Azi nu ţi-ai luat halat? îl întreabă o tânără asistentă 
care-l observă. 

— Ştiţi... 

— Stai că am eu unul pe-aici - spune ea, căutând într- 
un dulap aflat în apropiere, chiar pe culoar, şi oferindu-i-l. 

— Vă mulţumesc foarte mult! 

— Mi-l dai când pleci! 


— Să trăieşti, fratele meu suferind! îi spune Alexandru 
colegului său, când intră în salon. Capul acestuia este, pe 
jumătate, bandajat. 

— Să trăieşti şi tu, chiar dacă suferinţa ţi-e... mai mare! 

Alexandru îi zâmbeşte, plăcut impresionat... 

— Uite - îi întinde pachetul cu prăjituri -, să ştii, altele 
mai dulci n-am găsit. 

— Noroc că e foarte dulce viaţa noastră! 

— Să vedem cât de dulce o să fie-n august! 

— Am înţeles: deci, „compătimim împreună** mai 
departe. .. 

— Cred şi eu!... Doar nu te puteam lăsa singur. 
„Prietenul la nevoie...“ 

— Asta zic şi eu declarație de dragoste! 

— Hai, încearcă un desert! îl îndeamnă Alexandru, după 
ce desface pachetul şi aranjează prăjiturile pe o farfurie. 

Mănâncă amândoi, în tăcere, privindu-se din când în 
când, frământaţi, fără îndoială, de aceleaşi gânduri... 


* 


106 


Acum urcă scările care duc la apartamentul loanei. De- 
abia-şi mai mişcă picioarele. Parcă a îmbătrânit cu 
cincizeci de ani... 

In faţa uşii, ezită o clipă. Ar vrea să se întoarcă. Până la 
urmă se decide şi sună. Incă o dată! Nimeni! Mai sună o 
dată lung, lung - cât un strigăt, care să-i ajungă o viaţă... 
Şi pleacă, fără să aştepte... răspuns. 


* 


Trecând, spre casă, prin „Parcul Primăverii”, paşii îl 
poartă, fără voie, pe o alee anume, spre o bancă anume... 
Se opreşte în fața ei. Pe chip are întipărită o expresie de 
durere: 

— Ce trist adevăr: nenorocirile nu vor să rămână fără 
pereche! exclamă Alexandru şi porneşte mai departe cu 
povara lor pe umeri... 


Ajungând în camera lui, Alexandru se aşază la masa de 
lucru, copleşit de gânduri şi mai ales de tulburarea în care 
se afla înaintea unei decizii ce trebuia neapărat luată. 
Casetofonul - orizont de mister, născător de lumini şi 
dureri - aşteaptă parcă să fie deschis. O clapetă apăsată - 
şi spaţiul concret al camerei şi-a pierdut materialitatea. 
Totul nu este decât vrajă: „Te iubesc, cum iubesc 
diminețile/ Ce-mi murmură în suflet,/Pure şi adevărate/ Ca 
fiecare cântec închis în trupul meu... / Te aştept ca pe o 
ploaie de primăvară/ Cu buzele-nsetate şi mâinile întinse 
în  adorare,/Strivind între degete  nedumeririle şi 
îndoielile”... 

Versurile, şoptite de vocea caldă a loanei, îi 
împăienjenesc ochii de lacrimi. Alexandru închide brusc şi 
parcă vraja s-a destrămat. 


107 


Privirea îi alunecă acum pe fotografiile din bibliotecă. 
„Nea Tăticu'“ parcă îi face semn cu mâna. Şi-aduce 
aminte de scrisoarea pe care i-a dat-o Socrate. O scoate 
din buzunarul hainei şi-abia acum o citeşte... Rămâne 
câteva clipe pe gânduri, apoi, decis, începe să 
îngrămădească, într-un geamantan, obiecte de 
îmbrăcăminte. Când socoteşte că şi-a adunat tot ce-o să-i 
trebuiască, se aşază la birou, caută o foaie albă şi scrie: 


Totul este OK! Nu vă faceți probleme! O să vă trimit 
ilustrate color! 
EU! 
P.S. Să nu fiti supăraţi pe mine! Jur că sunt băiat bun! 


la apoi geamantanul şi iese pe uşă. 


28 


Încă de pe culoar, loana aude sunând telefonul. 
Deschide în grabă şi se repede să ridice receptorul. Ceva, 
ca o înjunghiere, îi sfâşiase fiinţa în toată după-amiaza 
aceea. 

— Alo! Tu eşti, loana? Liana la telefon. Ce-i cu tine, 
dragă, în ultima săptămână de şcoală ţi-ai găsit să 
chiuleşti? Te-am căutat de nu ştiu câte ori. Pe unde 
umbli? 

— Ştii - se bâlbâie loana am fost răcită, o gripă... 
Policlinică, doctorii... Mâine vin! 

— N-ai aflat nimic? 

— Nu! Ce să aflu? 

— Povestea cu Alexandru şi Andrei! Bătaie, scandal, 
spital!... 

În ochii loanei năvălesc îngrijorare, spaimă, lacrimi... 


108 


29 


Cam în acelaşi timp, doctorita Bârsan, cu scrisoarea lui 
Alexandru în mână, îi impută soţului ei: 

— Numai tu eşti de vină, pentru toate ţi-ai găsit timp, 
numai pentru copilul tău, nu! 

— Şi ce-ai fi vrut să fac? răspunde inginerul, scoţându- 
şi, în acest timp, lucrurile din geamantan. De-abia venise 
de pe şantier. 

— Să-ţi găseşti timp şi pentru el! Să stai mai mult de 
vorbă! Te-ai interesat, de pildă, cine-i aia după care-i 
sfârâie călcâiele? Totul să cadă numai în seama mea? 

Tatăl lui Alexandru se apropie şi încearcă s-o 
liniştească: 

— Draga mea, trebuie să avem încredere în băiatul 
nostru! 

— Cum adică? izbucneşte mama cu violenţă. Se bate 
ca un huligan, pierde bacalaureatul, facultatea - fiindcă 
Medicina s-a dus, bineînţeles (poate asta aţi şi vrut voi), 
iar acum, poftim: fuge de-acasă ca ultimul vagabond şi tu 
vrei să fiu calmă?! 

Îşi duce mâinile la faţă şi izbucneşte în plâns. Apoi, 
liniştindu-se puţin, adaugă: 

— Te rog... fa ceva! Trebuie să-l găsim! 

Auzind soneria de la intrare, mama lui Alexandru 
aleargă la uşă şi deschide. Inginerul o urmează... 

— Bună seara! spune loana, care se afla în faţa uşii. Vă 
rog să mă scuzaţi că îndrăznesc... Cuvintele abia se aud, 
emoția i le sugrumă. 

— Cine eşti dumneata? o întreabă doctoriţa, cu o vagă 
bănuială. 

— O colegă a lui Alexandru..., loana Popa. 

— Aha! Vasăzică tu eşti loana Popa! spune, aproape 
înfuriată, mama băiatului. 


109 


Fata este ca paralizată. Se gândeşte ce prostie a făcut 
venind tocmai aici să întrebe de Alexandru. Dar din altă 
parte şi acum, sâmbătă seara, nu putea afla nimic. Ceea 
ce-i spusese Liana o înnebunise: „bătaie, scandal, spital“! 
Voia să afle, voia să-l vadă pe Alexandru, să se convingă 
că este întreg... 

— Fetiţo - se repede în ea doctoriţa -, te rog să pleci 
imediat! Ne-ai făcut atâta rău! 

— Eu? întreabă, nedumerită, loana. 

— Da, tu! Din cauza ta s-au întâmplat toate! 

— Bine, dar... Alexandru... 

— Pentru tine Alexandru nu mai există. Să-ţi intre bine 
în cap. Gata, s-a terminat! 

— Domnişoară - intervine tatăl, cu o voce gravă, 
mâhnită -, Alexandru a plecat de-acasă. Nu ştim unde 
este. Dumneata ai vreo bănuială? Ştii unde ar putea fi? 

— Nu! răspunde loana, copleşită de veste şi ochii i se 
umplu de lacrimi. Vă rog să mă scuzaţi! 

Mama băiatului, depăşită, desigur, din cauza supărării, 
închide ostentativ uşa. 

Fata rămâne nemişcată, privind spre un orizont care... 
nu mai există. Aşa, dintr-o dată, s-a închis! A dispărut! 

Se întoarce şi pleacă... Pe stradă, paşii ei se orânduiesc 
nesiguri. Şi, totuşi, ca un magnet, sunt atraşi spre aceeaşi 
alee, din acelaşi parc, unde există o bancă... 

loana se opreşte în faţa acesteia, rămâne o clipă în 
cumpănă, apoi se aşază mai într-o parte, ca şi cum alături 
de ea s-ar afla Alexandru. Mâna ei, oarbă, o caută... pe-a 
lui... centimetru cu centimetru... 


* 


Dar mâna lui Alexandru nu poate să ajungă până 
acolo... Deocamdată, ea se întinde şi înscrie pe discul 
unui telefon un număr pe care, de mai mult timp, 


110 


degetele îl învăţaseră pe dinafară. /mpulsurile lor ajung 
până într-un apartament unde chemarea rămâne, şi de 
data aceasta, fără răspuns... 

Alexandru agaţă receptorul în aparat, îşi ia 
geamantanul şi se îndepărtează pe unul dintre peroanele 
Gării de Nord. 

Un tren se pune în mişcare... Acul automat al 
macazului, ca un destin, îi deschide linia... Drumul e 
liber... Un tânăr porneşte pe acest drum. E noapte, nu se 
vede nimic. Capătul drumului, pe care ochii tânărului îl 
aţintesc cu toate luminile lor, nu poate fi desluşit... 


111 


Partea a doua 


Cu geamantanul în mână, Alexandru coboară din tren 
într-o gară veche, modestă. Rămâne pe peron, în timp ce 
trenul o porneşte mai departe, şuierând. 

Din spatele gării, începe şoseaua. Un camion, o 
basculantă de fapt, tocmai se pregăteşte să demareze. 
Alexandru îi face semn şoferului, apoi se urcă, alături de 
acesta, în cabină. 


Panorama şantierului îl impresionează... „la te uită, ce- 
au mai muncit de astă-vară până acum!...“ Venise cu 
şoferul până aici. Lucra chiar pe acest şantier... 

Alexandru înaintează printr-o lume de maşini, agregate 
şi oameni. Se opreşte în faţa unui excavator uriaş, 
încercând să desluşească ceva la articulațiile cupei care 
muşcă, neiertătoare, pământul. Tânărul care manevrează 
„uriaşul** îi face un semn prietenesc, de salut, ca şi când 
l-ar cunoaşte. Băiatul cu geamantanul îi răspunde, 
zâmbind. Ajuns în dreptul unei betoniere, se adresează 
unui muncitor: 

— Nu vă supăraţi, îl caut pe domnul Cristea. 

— Cristea? repetă acesta, nedumerit. 

— "Nea Tăticu' ”..., completează Alexandru. 

— Păi spune aşa, dom'le! Uite-l colo, în faţa biroului. 

— Marine, băiatule, ia pofteşte tu până la „tăticu'“! 
spune un bărbat de vreo cincizeci de ani, nu prea înalt, 


112 


bine legat, cu un chip energic, ars de soare... Vino, vino 
puţin, să-ţi dau eu un „premiu” pentru îndemânare! 

Tânărul, care condusese, până acum câteva secunde, 
un tractor cu o remorcă după el, încărcată cu diverse 
materiale, alergând ca la curse, făcând „slalom** printre 
maşini şi agregate şi care oprise la semnul lui „Nea 
Tăticu'”, se codea să coboare din cabină. 

— Lasă că ştiu eu „premiul”: mi s-au lungit urechile cu 
o jumătate de metru - îi răspunde el maistrului. 

— Păi, dacă-l ştii, măi Marine, atunci de ce nu-ţi bagi, 
măi, minţile-n cap? 

— Hai, bre, ce te-nfurii şi dumneata pentru atâta 
lucru?! 

— Ascultă, flăcăule, îi spune foarte serios maistrul, 
bagă de seamă că, dacă o singură dată te mai prind, te- 
am ras! întorcându-i spatele, intră apoi în baraca-birou. 

Alexandru, care, de la câţiva metri distanţă, asistase la 
scenă, se apropie şi bate în uşă. Intră. 

— Bună ziua! rosteşte el, oarecum jenat. 

— la te uită, cunoştinţe vechi! spune „Nea Tăticu'“, 
ridicând ochii de pe actele pe care le răsfoia. Ce vânt te- 
aduce? Te pomeneşti că ţi s-o fi făcut dor de noi? 

— Da..., răspunde Alexandru, încurcat... Am primit şi 
scrisoarea. Vă mulţumesc că v-aţi gândit... 

— la priveşte colo! îl îndeamnă maistrul, arătându-i un 
raft cu diferite piese de schimb. Ce vezi? îţi place ce-au 
făcut băieţii pornind de la ideea ta? 

— E chiar bună? 

— "Zeiss“!... Şi, totuşi, ce vânt te-aduce pe-aici? revine 
maistrul. 

— AŞ dori... aşa... să mai lucrez şi eu aici, la 
dumneavoastră. 

— Dar liceul l-ai terminat? 

— Da, răspunde Alexandru în doi peri. 

— Şi bacalaureatul? Că o nepoată de-a mea acu-l dă! 

— Eu... o să-l dau în august! 


113 


Dându-şi seama că băiatul ezită să-i spună adevărul, 
„Nea Tăticu'“ nu insistă. 

— Dar, „Platon“ sau „Aristotel” ăla al vostru, 
profesorul..., ce mai face? întreabă el, schimbând vorba. 

— Socrate! spune Alexandru uşurat... 

— Aşa-i, Socrate! Anul ăsta tot pe el l-aţi avut diriginte? 

— Tot! 

— la să văd eu acum ce pui de filozofi a scos el! zice 
„Nea Tăticu'“, invitându-l pe Alexandru într-o magazie, 
spre a-şi alege o salopetă, ca şi alte haine de lucru. 

Apoi, ajungând cu el (după ce-şi lăsase bagajele într-o 
baracă-dormitor) lângă un grup de muncitori, îl dădu în 
primire unui şef de echipă: 

— lonescule, i se adresă „Nea Tăticu'“, ia-l lângă tine şi 
bagă de seamă: răspunzi cu capul de el! lar tu, dacă într- 
o lună nu-mi vii cu încă o inovaţie, ai încurcat-o cu tăticu'! 
Ne-am înţeles?! 

Alexandru zâmbi. Îi plăcea acest om. Se legase 
sufleteşte de el încă din vara trecută. lar acum îl socotea, 
pur şi simplu - limanul salvării. În cenuşiul învolburat ce-i 
învăluia, pe neaşteptate, fiinţa şi orizontul, el îi apăruse 
zarea de lumină. 

Intorcându-se la birou, „Nea Tăticu”' se gândi să 
lămurească, totuşi, ce este cu acest băiat. Îşi consultă 
agenda telefonică, aducându-şi aminte că notase acolo, 
astă-vară, numărul lui Socrate. 

A avut de două ori noroc: a găsit şi numărul, l-a găsit şi 
pe filozof acasă... 

— Mă bucur că vă aud! spuse Socrate. Cum să nu-mi 
aduc aminte de dumneavoastră?!... Am primit, de curând, 
şi scrisoarea pe care ne-aţi trimis-o... despre elevul 
nostru... 

— Păi, tocmai despre el voiam să vorbim, preciză „Nea 
Tăticu'“. Ştiţi, azi a sosit aici... Cică... 


* 


114 


Alexandru intră în dormitor şi se îndreaptă spre patul 
lui. Îşi scoate încălţările şi se întinde cu mâinile sub cap, 
cu privirea în tavan. După câteva clipe, adoarme. Un 
muncitor mai în vârstă se apropie de el şi-l trage de 
picioare: 

— Alo, băieţică! îi spune cu glas ocrotitor. Păi, ce 
facem, ne culcăm îmbrăcaţi? 

Proaspătul „constructor” se trezeşte speriat şi începe 
să râdă... 


2 


A mai trecut o vreme. Inginerul Bârsan s-a întors de pe 
şantier. Înainte de-a intra în casă, cercetează, din 
obişnuinţă, cutia poştală. Scoate de-acolo o vedere. 
Doctoriţa îi iese înainte. 

— De la fiu-tău! încă una - îi spune el. Pune-o la 
colecţie! Se ţine băiatul de cuvânt: „Am să vă trimit 
ilustrate color!“... 

— Să ştii că eu tot mă duc după el! zice doctoriţa, 
îndurerată. Dacă pe tine nu te interesează ce face, te 
priveşte! 

— Da’ nu ştim ce face, dragă? Nu ne-a spus Socrate? Şi 
ăsta e om serios. Zice că la două-trei zile „îi dă raportul” 
maistrul acela, „Nea Tăticu'“, care are grijă de el. Chiar i- 
a spus să ne comunice că totul va fi în regulă, să fim 
liniştiţi! Ai uitat? 

— N-am uitat, da’ uite că eu nu sunt... Mihai, nu înţelegi 
că mi-e dor de el? încearcă ea să-l înduplece. 

— Parcă mie nu mi-o fi? Lasă-l, lasă-l să se dea cu 
capul... de stele, ca să vadă mai bine pe unde calcă! 


115 


3 


Este timpul rezultatelor la examenul pentru intrarea în 
facultăţi... 

înghesuială mare - şi la Drept! în faţa listelor, afişate pe 
geamuri, se iţesc fel de fel: candidaţi, părinţi, rude, 
prieteni. Larmă, lacrimi, efuziuni de bucurie. 

în mulţimea care se zbate să ajungă în faţa avizierului, 
o fată sare în sus de fericire. E Mihaela Angelescu. 

— Am reuşit, am reuşit! strigă ea, alergând spre 
Socrate, care-o aştepta în stradă, lângă maşină. Unchiule, 
am reuşit: 9,25! Aveţi un magistrat în familie! mai 
adaugă, încântată, în timp ce îl îmbrăţişează. 

— Hai mai repede, să le spunem şi alor tăi! o îndeamnă 
filozoful - şi el foarte bucuros. 


* 


— Unchiule, de Alexandru Bârsan mai ştii ceva? Îl 
întreabă fata, la un moment dat, pe drum. 

— Alexandru Bârsan? De unde până unde?! 

— Ce te miri aşa? îl cunosc! Mama e colegă cu mama 
lui, la spital. Am fost şi la el acasă! Cu ai mei, bineînţeles! 
într-o vizită. 

— Bine că ai precizat, că, cine ştie?!... 

— E un tip grozav! 

— Aşaaa! O fi, dacă zici tu! 

— Dar acum unde-o fi? 

— Pe şantier! 

— Şantier?! Care şantier? întreabă Mihaela, 
nerăbdătoare, întinzând mâna spre volan, ca şi când ar 
dori să oprească maşina. 


116 


— Uşurel, uşurel, că, dacă intrăm într-un stâlp, nu mai 
afli nimic. Şi, Doamne fereşte, ce se face bietul Bârsan 
fără tine?!... 


4 


Noaptea învăluie cu umbrele ei aleile Facultăţii de 
Medicină. Toată ziua fusese omor, nu altceva, în faţa 
listelor cu „rezultatele”. Acum totul s-a liniştit. Au plecat 
cu toţii... Doar o singură fiinţă - o fată: subţire, frumoasă 
şi tristă priveşte neclintit listele cu nume şi cifre din 
spatele unei vitrine. E loana, loana Popa! 

Portarul, un bătrânel cu sufletul tăbăcit de-acuma în 
apele atâtor dureri şi-ale atâtor bucurii pe care, în ani de 
zile, ie-a trăit şi el o dată cu tinerii care vin aici „să se 
facă doctori“, e adânc impresionat de durerea fetei... 

— Măi neică, măi fata tatii - îndrăzneşte bătrânelul -, 
nu te zdrobi atâta, măi fetiţo! Mai e şi la anu’ un examen, 
taică! Bun e Dumnezeu, ai să reuşeşti atunci, ai să vezi, 
ai să reuşeşti! Acum, linişteşte-te, taică, şi du-te acasă! 
Hai, du-te!... 

loana s-a lăsat mângâiată şi ocrotită de bătrân, privind 
la el cu drag, ca la un bunic, pe care nu-l avusese 
niciodată... 


Când a intrat în sufragerie, l-a găsit pe fratele ei 
dormind pe canapea. Ecranul alb al televizorului tremura 
pustiu, căci programul se încheiase de mult. 

loana îngenunchează lângă canapea şi, sărutându-şi 
frăţiorul, îi spune încet, ca să nu-l sperie, cu o bucurie 
adâncă: 


117 


— Gabriel, Gabriel, am reuşit! Sunt studentă! Am 
reuşit, Gabriel! Auzi, sunt studentă! 

Băieţelul se trezeşte pe jumătate, mormăie ceva şi a- 
doarme din nou. loana se chinuie cu el, ducându-l mai 
mult în braţe, până în pat. Îl înveleşte şi-l lasă să doarmă. 

Întorcându-se în sufragerie, caută în poşetă o carte de 
vizită şi, privind la ea, formează un număr de telefon. 

De la capătul firului, răspunde un bărbat: 

— Domnul procuror Vârlan? întreabă fata. 

— Da! 

— Vă rog mult să mă iertaţi că sun atât de târziu. Dar 
aş fi vrut să... 

— Cine e la telefon? 

— Scuzaţi-mă! Am crezut că m-am prezentat. Sunt atât 
de emoţionată... loana Popa mă numesc... 

— A, dumneata eşti, domnişoară? 

— lertaţi-mă! 

— Nu-i nimic, mă bucur că te-aud. Ce s-a întâmplat? 

— Domnule procuror, aţi putea să-mi faceţi un serviciu? 

— Desigur, domnişoară, spune! 

— V-aş ruga să-l anunţaţi pe tata... să-i spuneţi că am 
reuşit la facultate, la Medicină! A treia am intrat! 

— Dar ăsta e un lucru extraordinar, domnişoară loana! 

Te felicit din inimă! Tatăl dumitale se va bucura foarte 
mult. Chiar mâine dimineaţă am să-i comunic. De altfel, 
cred că în curând... O să fie bine, domnişoară... Sper!... 

— Vă mulţumesc! Şi, încă o dată, vă rog să mă iertaţi 
pentru deranj... 


Dar, închizând telefonul, simţi cum bucuria i se 
transformă în suferinţă. In minte îi apăru chipul lui 
Alexandru... Fiinţa lui era încă vie în sufletul ei. 


118 


„Doamne, Doamne, cum nu ne laşi tu bucuriile întregi! 
Oare unde-o fi el acum? Ce-o fi făcând? Prin ce suferinţă 
cumplită trebuie să fi trecut! Poate că avea dreptate 
mama lui: eu sunt de vină!... Trebuia să-i spun! A crezut 
cine ştie ce despre mine! Asta l-a înnebunit şi poate că 
de-aceea... lartă-mă, Alexandre, iartă-mă! Şi, dacă mai 
poţi, bucură-te o clipă, împreună cu mine, aflând că sunt 
studentă!“... 

Lacrimile îi picurau direct pe hârtia rămasă albă, în 
timp ce sufletul îi murmura mai departe: „Dragă 
Alexandre, dragă Alexandre, dragul meu drag... “ 


5 


— Domnu’ lonescu, domnu’ lonescu - strigă un băiat -, 
Alexandru Bârsan - la şefu” 

— Ai auzit, ţâcă? Hai, fuga marş! spune cel care, din 
porunca lui „Nea Tăticu'“, ţinea un ochi deschis aproape 
tot timpul asupra „bucureşteanului“, cum îl numise el. 


* 


Când a intrat în biroul maistrului, Alexandru a dat cu 
ochii de... Mihaela. Nu-i vine să creadă. 

Fata se repede la el, îl îmbrăţişează şi-l sărută. 

Alexandru e emoţionat şi fâstăcit. 

— Liber! îi spune „Nea Tăticu'“. Ai liber până diseară şi, 
dacă mă gândesc bine, cred că nici mâine dimineaţă nu 
am nevoie de tine. Aşa că... Dar vezi, nu uita povestea cu 
„Puldozerul”. Cu fetele trebuie să fim eleganti... Hai, 
executarea! 

— Ce om cumsecade! spune Mihaela când au ieşit 
afară. 


119 


— Da, e un om bun. Şi un meseriaş clasa întâi. De la el 
înveţi cât din trei facultăţi! 

— Ei, nici aşa să n-o luăm! îi potoli fata entuziasmul... 
Ascultă, Alexandre, spuse ea, după câţiva paşi făcuţi 
împreună, să nu-ţi închipui că mor după tine. Dacă am 
venit aici e numai că voiam să te văd aşa, în ipostaza 
asta de om al muncii, în salopetă!... Hai, nu te bucuri?! 

Alexandru tace. Se opreşte. 

— Sper că îţi doreai o plimbare cu mine! 

— Şi dacă nu am chef? 

Mihaela se apropie de el şi-i apasă vârful nasului cu 
arătătorul: 

— Vii sau te iau? spune ea... 


* 


Părăsind şantierul, cei doi se opresc în marginea unei 
liziere de pădure. In jur e iarbă semănată cu flori. Un 
stejar falnic, din imediata apropiere, ocroteşte, cu umbra 
lui, covorul multicolor, care zvâcneşte frumos de sevele 
vieţii. O boare de vânt înfioară frunzele copacilor. 

Mihaela se lipeşte, tandră, de Alexandru. li caută 
ochii... 

— Alexandre, n-are rost să te frămânţi atâta, îi spune 
ea. E drept, nu e tocmai roz ce ţi s-a întâmplat, dar nici s- 
o iei aşa în tragic... 

— Mihaela, te rog, o opreşte băiatul, n-am chef să 
discutăm despre aşa ceva! 

— Să ştii că nici eu! răspunde fata, zâmbind. Nu pentru 
asta am venit până aici... 

Apoi, aşezându-se lângă tulpina stejarului, îi declară: 

— Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că mi-a fost dor de tine? 
Şi, privindu-l atent, de parcă atunci i-ar fi descoperit 
fiecare parte a chipului, începe să-i mângâie părul şi-apoi 
să-i sărute ochii, obrajii, buzele... 


120 


— Mi-a fost dor de tine, Alexandre! îi repetă, printre 
sărutări. Spune-mi că mă iubeşti şi tu, spune-mi că mă 
iubeşti măcar puţin, spune-mi!... se auzea glasul cald şi 
rugător al fetei... 

Luat prin surprindere, la început, Alexandru s-a 
încordat, rămânând rigid. Treptat însă, fiinţa ispititoare a 
fetei l-a învăluit, copleşindu-i orice fel de rezervă. 
Cuprinzând-o cu braţele lui puternice, a strâns-o lângă 
trupul lui şi-a supus-o - minune vie ce i se dăruia într-o 
fericire îndurerată, stropită cu lacrimi... 

Vraja este însă sfărâmată sub şenilele unui buldozer, 
care trece la o distanţă de nici două sute de metri de ei. 

Alexandru se retrage delicat din  îmbrăţişare, 
exclamând: 

— lartă-mă, Mihaela! Te rog să mă ierți! 

— N-aş fi vrut să-ți ceri iertare! Măcar atât! se aude 
şoapta tristă a fetei. N-ai înțeles cât de mult ţin la tine? 
Când am aflat că te ascunzi aici, n-am ştiut cum să vin 
mai repede... 

Alexandru pare absent. Privindu-l, Mihaela înțelege 
izvorul adevăratei lui rezerve. Se hotărăşte să înfigă 
bisturiul până în albul durerii: 

— Alexandre - îl întreabă încet, cu voce tremurândă -, 
fii sincer, nu-i aşa că acum te gândeşti la ea? 

— Eşti o fată bună, Mihaela - răspunde băiatul, ocolind 
adevărul -, zău că eşti o fată bună! 

— Dar asta nu-i de ajuns, aşa-i? 

Alexandru se ridică, rupe o floare de câmp şi i-o prinde 
în păr. Fata ia floarea, o sărută şi începe să se joace cu 
ea. 

Păşesc din nou pe covorul moale şi verde, pictat cu 
zecile de culori ale florilor. Tăcerea şi o oarecare 
înstrăinare i-au prins iarăşi de mână. 

— Ştii că tatălui loanei i s-a întâmplat un necaz? îl 
informează Mihaela, într-o clipă în care speranţele ei se 
risipiseră ca petalele scuturate de vânt... Ceva în legătură 


121 


cu UD accident... O poveste încurcată... Mi-a spus Socrate 
că ea a avut un adevărat şoc, când a aflat că l-au 
arestat... 

„Deci asta era! îşi spune Alexandru, tresărind. lar eu, 
ca un dobitoc... “ 

Se opreşte. Stă o clipă fără să scoată o vorbă. Apoi 
spune decis: 

— Mihaela, trebuie să plec urgent la Bucureşti... 

— Te duci la ea! 

— Trebuie s-o caut! 


6 


— Cât vrei? îl întreabă „Nea Tăticu'“, ridicându-şi 
ochelarii pe frunte. 

— Trei zile! 

— De bani ai nevoie? 

— Nu, că am luat avansul! 

— Asta-i bine. Dar cu bacalaureatul? 

— Nici o problemă, mai sunt două săptămâni! 

— Atunci, du-te! Mergi sănătos! Şi ai grijă! Vezi că e 
Nelu afară, cu o maşină care trece pe lângă gară. Să te ia 
şi pe tine! Şi, dacă-l vezi, transmite-i salutări lui Socrate! 


7 


„Parcă e un blestem! îşi spune Alexandru. Soneria asta 
dă precis într-un pustiu!“ 

In clipa aceea, din uşa apartamentului vecin, apare 
tuşa Maria. 

— Nu sunt acasă! îl informează ea. Da' mata cine eşti, 
maică? 

— Un coleg al loanei..., Alexandru! 


122 


— A, mata eşti Alexandru! zice bătrânica, bucuroasă. 
Bată-te să te bată, că ce băiat falnic eşti!... Mi-a lăsat 
vorbă pentru matale! E la mare, cu băiatu', cu ăla micu'. 
l-a chemat mătuşa lor, la Constanţa!... Uite adresa, a 
scris-o aici! mai adaugă tuşa Măria, aducându-i un bileţel, 
de pe care ea silabiseşte, după ce şi-a trecut ochelarii pe 
după urechi: Strada Zorelelor, nr. 9, Constanţa. 


8 


Valurile înspumate ale mării se sparg, obosite, la țărm. 
Locul ales de loana era retras şi aproape pustiu. Este du- 
pă-amiază, spre seară chiar. 

Gabriel adună scoici frumos colorate şi-i face loanei un 
„şirag“. Îl orânduieşte, mai întâi, pe nisip. Un val lacom se 
întinde şi, sărutând şiragul, îl fură cu sine. 

Fata zâmbeşte cu tristeţe... 


9 


Alexandru îi caută ochii... Aleargă spre «i, 
strecurându-se prin mulţimea de oameni din Gara de 
Nord. Se urcă în ultimul vagon al trenului accelerat 
Bucureşti-Constanţa, care, deja, se află în mişcare... 

Coborând fereastra compartimentului, întinde mâna 
şi... o primeşte într-a sa pe cea a loanei... Ce fior plăcut! 
De când n-a mai avut parte de aşa ceva. Fac câţiva paşi 
împreună. Intră în mare şi se avântă în valurile 
înspumate. 

Stând de vorbă cu ele, le învaţă să declare: „Te iubesc/ 
Cum iubesc florile/ Ce-şi înalță culorile/ Spre ochii unui 
albastru/ Imens şi greu de strălucire!“ ... Impresionată, 
loana răspunde: „Te aştept ca pe o ploaie de primăvară/ 


123 


Cu buzele-nsetate şi mâinile întinse în adorare,/ Strivind 
între degete nedumeririle şi îndoielile.“ 

loana şi Alexandru ies acum din apă şi încep să alerge 
pe plaja goală, ţinându-se de mână. Sunt doar ei singuri, 
cu marea. Pe nisipul umed, spălat de valurile ce 
înaintează şi «e retrag ritmic, urmele gemene ale paşilor 
lor rămân înscrise câteva clipe pe obrazul fragil al 
țărmului, pentru ca apoi să dispară înghiţite de răsuflarea 
mării'. 

„Alexandre, Alexandre, şopteşte, la un moment dat, 
loana, oprindu-se şi privind înapoi, nu rămâne nimic după 
noi, dragule, nimic! Până şi paşii ni se şterg. Priveşte, i-a 
înghiţit marea cea lacomă!“ 

„Nu-i adevărat! răspunde băiatul, noi avem rădăcini, 
loana, rădăcini adânci, ai uitat?...“ 

Dar ecoul glasului este luat de vântul care mângâie 
faţa lui Alexandru în curgerea grăbită a trenului, ce se 
rostogoleşte în iureş nebun pe sub arcadele podului de la 
Cernavodă. 


10 


În acest timp, loana priveşte spre orizontul nemărginit 
al mării. 

Lângă ea, Gabriel sparge între dinţi seminţe de floarea- 
soarelui, scuipând dezinvolt cojile pe nisipul plajei bătute 
de valuri. 

— Gabriel, îl ceartă loana, nu-i frumos! 

Atunci băiatul se hotărăşte să îngroape seminţele. 

— loana, o să crească din ele floarea-soarelui? se 
interesează el. 

— Nu! 

— De ce? 


124 


— Ca să creşti, îţi trebuie pământ bun, băiatule, altfel 
nu prinzi rădăcini şi te poate smulge aşa... orice val! 

Chipul ei, ca şi sufletul, se întristează din nou... 

Soarele se apropie tot mai mult de asfinţit. Razele lui, 
care mângâie a despărţire fiecare val ce-ajunge până la 
țărm, fac să strălucească şi mai viu ochii de sidef, 
orânduiţi aici, la hotarul dintre lumi, ca o gardă ce 
păzeşte misterele amintirilor de fiecare zi. 

Amintirile mele sunt toate... dincolo de acest orizont, se 
gândeşte fata. Zilele mele şi-au oprit numărătoarea mai 
de mult, atunci, în faţa unei uşi: «Pentru tine, Alexandru 
nu mai există!» De-atunci zidesc piramidă de cifre mai 
ales nopțile mele!“ 

— loana, mergem? se interesează băieţelul, care 
începuse să-şi strângă bagajele. 

— Mergem, Gabriel. 

— loanaaa!... 

— Mergem, mergem, ţi-am răspuns doar. Nu mai 
striga! 

— Darnu strig eu... 

— loanaaa!... 

Cu faţa luminată de o mare bucurie, fata se întoarce 
spre locul de unde vine strigătul, pornit din adâncurile 
mării, ca şi din înaltul cerului. 

— Alexandre! şopteşte ea, văzându-şi iubitul în 
depărtare. Alexandre! repetă fiinţa ei care prinde aripi ce 
poartă-n fâlfâirea lor dorurile atâtor chemări: „Te aştept 
ca pe o ploaie de primăvară/ Cu buzele însetate şi cu 
mâinile întinse în adorare!“ 

Fata avea buze fierbinţi, şi ochii verzi, şi părul de 
aramă moale... 


---- Sfârşit ---- 


125