George Sovu — Dans in foisor

GEORGE ŞOVU 


DANS ÎN 


FOIŞOR 


Roman 


Coperta de Gheorghe Baltoc 


CARTEA ROMANEASCĂ 
1984 


Capitolul | 

Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 


Cuprins 


Fata în alb 
Destin în derivă 


Ochii care aud 


Vălul de deasupra timpului___ 


Lumina la catarg 


3 


62 


86 
110 
147 


George Şovu 


Capitolul I 
FATA IN ALB 


Când tânărul medic a intrat pe uşa Salonului nr. 5, 
privirile i-au fost atrase de chipul ei: rezemată de tăblia 
patului aflat lângă fereastră, cu capul sprijinit de pernă, 
cu ochii închişi, primea cu o bucurie înspăimântată razele 
rumenite ale soarelui, care o mângâiau parcă înainte de a 
apune. Diadema de lumină înflorită deasupra părului 
castaniu, tuns scurt, respira odată cu întreaga ei fiinţă, 
însetată acum de aerul speranţei, dar trecută, desigur, 
prin cenuşa sugrumătoare a spaimelor morţii. In urma 
accidentului ce-o adusese aici, mâna stângă, din 
apropiere de umăr şi până la degete, devenise un trunchi 
de ghips; se sprijinea inertă pe abdomen, susţinută de o 
meşă trecută pe după gât. Pansamentul lat ce se zărea 
prin deschizătura pijamalei, înfăşurând trupul subţire în 
imediata vecinătate a sinilor, care se rotunjeau frumoşi 
sub pânza aproape transparentă, trăda un traumatism 
petrecut în aceleaşi împrejurări. 

Trecând pe lângă toţi pacienţii din salon fără să-i 
observe măcar, medicul s-a oprit în faţa patului de lângă 
fereastră. Ochii ei s-au deschis şi l-au învăluiţi de sus 
până jos, la început cu indiferenţă, apoi scânteind de 
mirare. 

— Răzvan!... Tu aici eşti?... a spus fata, încercând să se 
ridice. 

— Luminiţa, Luminiţa Petreanu! Ce s-a întâmplat cu 
tine, ce-ai păţit? a răspuns tânărul în halat alb, făcându-i 
semn să stea liniştită; Aşezându-se pe marginea patului, 
i-a căutat mâna dreaptă şi i-a sărutat-o. 

— E o poveste lungă! a şoptit cu buzele împurpurate, în 
timp ce din ochi i s-au zămislit, ca la comandă, bobiţe de 
rouă fierbinte. Ce mult e de când nu ne-am văzut!... 

— Într-adevăr, sunt... aproape nouă ani! 


1 


În vara aceea nu stătuse în stațiune decât o 
săptămână. Şi asta la rugămintea mamei sale, care se 
străduia să-i îndeplinească toate dorințele, doar-doar l-o 
îndupleca să rămână mai mult şi mai ales să urmeze cura 
de ape de care avea atâta nevoie pentru consolidarea 
ficatului, şubrezit din cauza unei hepatite 
contractate - nici el nu ştia cum - cu doi ani şi jumătate în 
urmă, la foarte puţin timp după moartea tatălui său, 
răpus de ciroză. 

li plăcea staţiunea şi cu deosebire sanatoriul acela, un 
adevărat palat al sănătăţii, aşezai în mijlocul unui platou, 
de pe care se putea privi întregul orăşel. Indrăgise 
locurile încă de pe când era mititel şi sosea aici cu 
amândoi părinţii ori cu o mătuşă, profesoară ca şi mama 
lui. Respira cu nesaţ aerul pur, parfumat de mirosul 
florilor din imensul parc ce-nconjura palatul şi de esenţele 
răspândite de brazii, stejarii şi fagii din pădurile 
apropiate. 

Prin specificul aşezării geografice, staţiunea aducea 
deseori deasupra ei valuri de nori, din care ploaia curgea 
în voie, aproape fără oprire, câte-o săptămână întreagă... 

In vara aceea însă, vremea fusese cu deosebire 
frumoasă. Şi totuşi, după o singură săptămână, Răzvan se 
hotărâse să plece din staţiune. Era neliniştit, aproape 
trist, în urma unei mari bucurii. Nu i se mai întâmplase 
niciodată aşa ceva. Reuşita la Medicină, pe care o 
înregistrase cu numai zece zile în urmă, numele lui fiind 
menţionat printre primele, în fruntea listelor, îl tulburase 
într-atât, încât îl golise parcă de toate puterile, 
aducându-l într-o stare de apatie. In asemenea condiţii, 
atmosfera aceea de tihnă, caracteristică staţiunii, 
devenea de nesuportat. li trebuia, aşadar, ceva să-l 
scoată din amorţeală. Şi, nevăzând nimic în jur pe care să 


George Şovu 


conteze în acest sens, se hotărâse să plece. Încotro? 
Deocamdată spre Bucureşti. După aceea, va mai vedea! 
Gândul îi zbura spre mare, dar marea îi era interzisă. Va 
merge poate la Predeal, sau mai bine la Poiana Braşov! În 
sfârşit, rămânea să mai chibzuiască! Acum, important i se 
părea să plece cu orice preţ... 

Cobora încet pe scările de marmură din centrul 
palatului, cu geamantanul în mână. Parcă număra 
treptele, fiecare pas înscriindu-şi ecoul undeva, adânc, în 
fiinţa lui. 

Eugen, vărul mai mic al lui Răzvan, licean începător, 
dispus să-l imite în tot ceea ce lui i se părea deosebit (ca 
gesturi, vorbă, comportare), îl privea cu mirare şi, 
bineînţeles, cu părere de rău. Venise aici mai mult pentru 
proaspătul student medicinist. El n-avea nevoie de nicio 
cură şi, la urma-urmei, nici de linişte. Dimpotrivă, ar fi 
dorit să zburde pe malul mării, să se cufunde în valurile 
înspumate ori să se tăvălească pe nisipul sclipitor şi 
fierbinte. Când l-a auzit pe Răzvan că pleacă, s-a hotărât 
să-l convingă să plece şi ei, nu peste mult timp, spre 
mare. Va fi greu să obţină ceea ce dorea - ştia asta foarte 
bine -, dar va insista şi nu se îndoia că va izbândi. Acum 
pipăia şi el treptele somptuoaselor scări cu paşi văduviţi 
de orice fel de entuziasm, însoţindu-şi idolul cu o deziluzie 
ce putea fi citită clar pe obrajii de piersică abia pârguită. 
Atunci a apărut ea, fata în alb. 

A deschis uşor uşile mari şi grele, cu geamuri de cristal, 
dublat pe din afară cu un desen frumos floral, din fier 
forjat; în spaţiul rămas liber, ca în urma unei răsuflări, 
fiinţa ei, propulsată înăuntru parcă de soarele unei 
dimineţi de vis, era o imensă petală albă înconjurată de 
raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu gene mari şi 
întoarse, au bătut cu mirare din aripile pleoapelor, 
îmbrăţişând coloane înalte de marmură ce sprijineau 
arcade solemne cu obraz cald pe care desenatori inspirați 
închipuiseră lumi de fapte şi visuri. 

Şi-a aşezat, nedumerită, geamantanul lângă picioare. 


Rochia ca o spumă, din pânză topită, modelată cu 
pricepere pe trupul subţire, de adolescentă, buchet de 
murmure şi armonii săgetate de întrebări însetate de 
răspuns, a fâlfâit într-o înfiorare uşoară, ca un oftat, 
domolit în grabă de mângâierile mâinilor fetei. 

Răzvan s-a oprit la mijlocul treptelor. Şi-a lăsat şi el 
geamantanul, pentru ca după câteva secunde să coboare 
în fugă pe cele ce-i mai rămăseseră, oprindu-se, la un 
pas, în faţa acestei zâne ce călătorise până aici parcă 
într-o caleaşcă de zâmbete ale soarelui. 

— Fiţi binevenită, domnişoară! spuse el, învăluindu-i 
făptura cu luminile ochilor lui verzi, încălziţi de o 
neaşteptată emoție. Numele meu e Răzvan, Răzvan 
Bărbulescu, şi tocmai mă pregăteam să... vă primesc 
(adăugă, după o clipă de ezitare, în care ar fi putut! să 
spună că era de fapt pe punctul de plecare). Mă bucur 
mult că aţi venit. Vă aşteptam! De-o săptămână întreagă 
vă aşteptam! 

— Luminiţa Petreanu! şopti fata nedumerită, întinzând 
în acelaşi timp mâna, pe care Răzvan i-o sărută 
curtenitor. Dar nu înţeleg... de unde... până unde...? 

— „Aşteptarea”... „o săptămână întreagă”... o 
întrerupse băiatul, preluându-i vorbele şi încercând să-i 
domolească printr-un zâmbet cald, deschis, neliniştea 
răsărită pe chipul ei, acesta este secretul nostru!... Poftiţi 
la cazare, adăugă el. Să vedem ce cameră găsim pentru 
dumneavoastră şi pentru... Nu sunteţi singură, fireşte! 

— Bineînţeles! Mama o să vină însă peste câteva zile! 
răspunse Luminiţa, convinsă fiind că Răzvan este un „om 
de-al casei”. 

Era mirată, dar şi mulţumită, încântată chiar de o 
asemenea primire. Mai fusese cu părinţii ei prin diverse 
staţiuni. Nicăieri însă şi niciodată nu-i „băgase cineva în 
seamă” mai mult decât se cuvenea. Erau oameni de rând 
şi, ca atare, nu-i scosese nimeni, cu nimic din „rândul” 
lor. Peste tot trebuia să aştepte, uneori să se 
necăjească... în sfârşit... Aici însă... Ei, aici e cu totul 


George Şovu 


deosebit! Le făcuse cineva rost de bilete şi chiar le 
avertizase (pe ea şi pe mama ei) în legătură cu acest 
lucru: „Veţi vedea, acolo e ceva cu totul deosebit!” 
„într-adevăr, îşi spune fata în gând, locurile, - pe care 
avusese timp să le admire prin fereastra microbuzului 
ce-o adusese de jos, de la autogara din centrul staţiunii, 
până aici sus, pe platoul acesta luminos, ca de 
basm - sunt încântătoare; apoi palatul în care intrase cu 
atâta sfială şi acum această primire... acest băiat, ce nu 
seamănă de loc a fi...” 

— Mă iertaţi, domnule doctor, nu mai plecaţi? întreabă 
Eugen, cu o ironie care nu scăpă Luminiţei. Ajunsese cu 
geamantanul lângă ei şi-i privea acum, pe amândoi, cu un 
zâmbet de cunoscător. 

— Eugen, răspunse Răzvan, puţin iritat parcă, te-am 
rugat să duci geamantanul în cameră. Hai, repede, 
executarea! adăugă el, însoţindu-şi vorbele de un gest 
care-i arăta băiatului că acolo şi atunci e de prisos. Te 
prind din urmă! 

— Am înţeles! spuse Eugen, puţin dezamăgit de 
comportarea  „idolului”, dar bucuros în acelaşi timp, 
înțelegând că acesta şi-a amânat plecarea. 

Ridică geamantanul şi porni cu el înapoi, pe scările abia 
coborâte. 

— Sunteţi medic? întrebă Luminiţa, în timp ce-l privea 
cu mare îndoială. 

— Sper să fiu... peste vreo şase ani! Abia am intrat, 
deocamdată, la Medicină! 

— Şi eu, care credeam că... 

— Sunt „de-al casei”... De fapt, eroarea e foarte mică. 
Într-o mare măsură, sunt de-aici! în orice caz cunosc 
foarte bine tot ceea ce se află în acest palat - arătă el cu 
un gest larg - şi în afara lui, chiar dincolo de... „în afara 
lui”... Şi voi fi bucuros să vă fiu o bună călăuză... numai 
dacă... 

— Sunt obişnuită să mă descurc singură! răspunse 
Luminiţa, oarecum jenată de străvezia propunere a 


băiatului. Dar - şi în clipa aceea ridică ochii şi-l privi mai 
bine, fiind obligată să constate, cu bucurie, că are în faţă 
un băiat înalt, suplu, cu chip plăcut, cu trăsături regulate, 
cu ten măsliniu, ochi verzi, lucitori, şi cu un păr negru, 
scurt, ondulat - de data aceasta, cine ştie?!... Ce facem 
însă cu plecarea? întrebă ea. 

— Care plecare? 

— Despre care vorbea... 

— Eugen? 

— Cine e? 

— Un văr al meu, licean, a trecut abia în clasa a X-a! 
Apropo, tu...? îmi dai voie să-ţi spun aşa? 

— Eu... am trecut abia în clasa a XII-a! 

— Excelent! La anu' vei fi studentă şi... 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— A, cu „plecarea”... dintr-o cameră în alta (găsi el la 
repezeală o scuză) şi dintr-un corp de clădire - arătă spre 
partea stângă a  sanatoriului-în altul  (preciză, 
continuându-şi gestul spre dreapta). Mai aveam de 
transportat un geamantan... acela pe care l-ai văzut. 

Ajungând la biroul de cazare, aflat la câţiva paşi, în 
partea dreaptă, Răzvan se adresă băiatului însărcinat cu 
asemenea treburi: 

— Sandule, te rog o cameră bună pentru domnişoara 
Petreanu şi pentru mama ei! Vin pentru prima dată la noi, 
aşa că... Uite, eu ţi-aş propune... C 125! Pleca adineauri 
cineva de-acolo! 

— Adică... lângă... C 123, camera ta! răspunse băiatul 
zâmbind. 

— Exact! Sper că n-ai nimic împotrivă! 

— Eu nu! adaugă el privind-o pe Luminiţa. 

Fata se împurpură dintr-odată. 

— E o cameră bună, interveni din nou Răzvan, liniştită, 
eu vedere spre parc. O să vă simţiţi bine! 

— lar dacă e ceva în neregulă - completă ironic 
Sandu - vă adresaţi domnului „doctor” Răzvan 
Bărbulescu. Ca vechi locatar al „casei” noastre, el 


George Şovu 


primeşte şi rezolvă plângerile vecinilor! 

— Sandule! 

— Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşă Petreanu, dincolo de 
glumă, să ştiţi că Răzvan e un băiat straşnic, iar camera 
pe care v-o propune e foarte bună! 

— Vă mulţumesc! spuse Luminiţa, primind într-adevăr 
cheia camerei cu inscripţia C 125. 

Peste vreo oră se găsea în anticamera medicului care 
urma s-o consulte şi să-i recomande din ce izvoare să 
bea, ce fel de tratamente să facă... Răsfoind câteva 
reviste aflate pe o masă, privirile îi fură atrase de un 
nume: Răzvan Bărbulescu, semnatar al unui articol 
intitulat Însemnări de vacanţă. Era de fapt o microproză. 
Incepu s-o citească într-o stare de mare curiozitate... 

„Zile în şir, cerul s-a sprijinit parcă de ramurile pomilor 
şi de  acoperişurile  vilelor din stațiune -începea 
însemnarea. Şi în tot acest timp, o stropitoare uriaşă a 
lăcrimat neîntrerupt deasupra acestei căldări dintre 
dealuri şi munţi, din pereţii căreia ţâşnesc zeci de izvoare 
cu ape minerale, pe care oamenii, miile de oameni, veniţi 
să se trateze de tot felul de boli, le înghit cu sfinţenie din 
sticluţele înhămate cu fâşii de piele de diferite culori. 
Şiruri lungi de capete sub umbrele înaintează cu paşi 
mărunți, cu frânturi de paşi, către gurile ţevilor pe care se 
scurge, mai cu inimă ori mai anemic, licoarea mai mult 
sau mai puţin urât mirositoare. Când ajung în dreptul 
izvorului, uneori după o oră de aşteptare, potrivesc cu 
grabă sticluţele sub şuvoiul de apă, iar după ce acestea 
se umplu, capetele adăpostite sub umbrele ies din rând şi 
o pornesc către cantină. Apa şi masa constituie 
preocupările principale în staţiune. 

— Sărut mâna, sărut mâna, doamna... Cutare, se 
pleacă o umbrelă politicoasă către alta cu care se 
încrucişează pe aleile ce te duc la, ori te aduc de la... 
izvoare. Anul acesta ce mai beţi? 

— Tot ce-am băut şi anul trecut! Sunt consecventă: 5 
cald dimineaţa (izvoarele sunt numerotate) şi 8 înainte de 


micul dejun, apoi 24; 11 înainte de prânz, şi-apoi 24, iar 
seara - 24 înainte şi după masă. 

— Deci, în principal, spălăm rinichii! 

— Exact! Numai că de când tot îi spăl şi nu reuşesc să-i 
mai scot la lumină... 

— Ei, răbdare, răbdare! soseşte răspunsul încurajator. 
Suntem tineri, mai avem atâta apă de băut!... 

Deşi se doreşte ironică, sublinierea vizează un nefericit 
adevăr: atâţia oameni tineri, mult prea tineri, şi-atâţia 
copii chiar (nu mai vorbesc de oamenii în vârstă ori de 
bătrâni), au ajuns să-şi petreacă zilele concediilor de 
odihnă ori ale vacanţelor purtând, de la un izvor la altul, 
sticluţele înhămate cu fâşii de piele de diferite culori.” 

De la început, Luminiţa îşi dădu seama că însemnarea 
lui Răzvan se referea la staţiunea în care sosise şi ea în 
dimineaţa aceea. Pe măsură ce parcurgea rândurile, 
lucrurile i se confirmară definitiv: auzise şi ea, de 
exemplu, despre vestitul izvor 24, foarte bun pentru bolile 
de rinichi, ori despre faptul că localitatea, din punct de 
vedere geografic, era ca „o căldare” aşezată „între 
dealuri şi munţi”. Citi mai departe, cu tot interesul: 

„între cozile la apă şi la masă, oamenii fac alte cozi, la 
diferite tratamente. Cele mai solicitate sunt masajele şi 
băile cu plante, nu numai folositoare, ci şi plăcute. Cozi 
sunt însă şi la împachetările cu parafină, la băile 
sulfuroase, la fizioterapie, la duşul subacvatic. Cu fişele 
de tratament în mână, pe care sunt trecute „procedurile”, 
oamenii se mişcă de dimineaţă până seara, aproape 
neîntrerupt „de la o cameră la alta a complexelor 
sanatoriale. Când termină obligaţiile de tratament ale 
zilei, sunt obosiţi, aproape că nu le mai arde de nimic. 

Şi totuşi, când e soare, ca astăzi de pildă, locurile devin 
atât de frumoase, de liniştitoare, încât uiţi de toate cozile 
şi de toate „procedurile”, iar drumul până la izvorul 24, 
aflat undeva în afara staţiunii, parcurgerea acestui 
drum - o panglică cenuşie de asfalt şerpuind kilometri 
întregi pe marginea unui pârâu ce aleargă neobosit spre 


George Şovu 


întâlnirea cu Oltul - devine o adevărată încântare. 

— Sărut mâna, sărut mâna... doamna Cutare! se pleacă 
un cap politicos, azi fără umbrelă... In sfârşit, a ieşit 
soarele! Ce vreme splendidă! De-acum, aşa va fi cel puţin 
două săptămâni, veţi vedea! N-o să mai plouă, nu!.. 

Femeia, într-o superbă rochie de culoarea cerului 
limpede, care se arcuieşte ca un clopot înalt deasupra 
staţiunii, zâmbeşte încrezătoare vorbelor cu darnicele 
asigurări şi trece mai departe.” 

— Luminiţa, ce faci, ai terminat? întrebă Răzvan, 
intrând pe uşă. 

— Încă nu, acum o să-mi vină rândul. A fost multă 
lume. Răzvan, spuse în continuare, fata arătându-i 
revista, tu ai scris articolul acesta? 

— Tot îl mai ţine pe masă doctorul Cosma?! l-am spus, 
doar, să-l ia de aici. E de acum un an! N-aveam şi eu ce 
face... ploua, şi... m-am apucat să mâzgălesc hârtia. L-a 
citit, întâmplător, un ziarist care era pe-aici, i-a plăcut şi 
l-a publicat. Şi uite-aşa ajunsei „celebru”: „Ala care a scris 
despre staţiune!” Mă arată lumea cu degetul! 

Spusese totul repede-repede, aşa cum vorbea de 
obicei, vrând să sugereze că astfel stau lucrurile, nu-l 
interesează deloc mica lui glorie câştigată în urma 
publicării rândurilor citite de Luminiţa. Fata înţelese însă 
adevărul şi nu-l condamnă. Dimpotrivă, dădu glas 
convingerii formate în cele câteva minute de lectură: 

— Să ştii că ai talent! De ce te faci tu doctor? Poate că 
ai ajunge un mare scriitor, cine ştie?! 

— Puţini oameni dintre cei ce chinuiesc hârtia ajung 
mari scriitori. lar dintre aceştia, doar câţiva pot trăi numai 
din scris! Mai important e însă faptul că înainte de a fi 
scriitor trebuie să fii ceva, să ai o meserie, care să te 
pună în contact cu viaţa şi să ţi-o justifice pe a ta. Eu 
mi-am ales medicina - drumul spinos, dar pasionant, spre 
apărarea şi salvarea surselor vieţii! 

Zâmbetul cu care îşi termină replica, uşor persiflant, 
voia să  atenueze oarecum  grandilocvenţa din 


comunicarea acestor adevăruri - convingeri scumpe ale 
fiinţei sale. 

Asistenta deschise uşa şi o pofti pe Luminiţa înăuntru. 

— Te aştept până termini, îi spune Răzvan, 
aşezându-se pe un fotoliu. 

După vreo zece minute, fata ieşi cu prescripţii foarte 
clare atât pentru apele pe care trebuia să le bea, cât şi 
pentru „procedurile” de tratament. Răzvan le examină. 

— Deci - 5, 7, 24! spuse el, citind numerele izvoarelor. 
Asta înseamnă: dischinezie biliară şi predispoziţie pentru 
calculi renali, ori măsură de prevedere - să-i spălăm chiar 
înainte de a avea neapărat nevoie. 

— Exact, „domnule doctor”! Şi dacă te mai străduieşti 
puţin, cred că poţi să-i iei locul medicului-şef! îl tachină 
Luminiţa. 

— Aspiraţiile mele nu pot fi satisfăcute numai cu atât 
răspunse Răzvan, înțelegând ironia. Eu vreau să devin un 
mare chirurg! 

— Îţi doresc să ţi se împlinească visul! 

— Thank you!... Şi-acum, ia să vedem mai departe 
masaj! citi el prima recomandare. Foarte bine, masajul nu 
face rău nimănui, nici chiar unei fete atât de tinere şi de... 
frumoase ca tine! 

— Mulţumesc! 

— Nu trebuie să te jenezi, o încurajă Răzvan, observând 
obrajii îmbujoraţi ai Luminiţei. E un adevăr de care n-ai 
cum să scapi decât, poate, la bătrâneţe. Şi nici atunci)... 
Mda! Şi altceva? A, ultrasunete în regiunea cervicală! 
Astea nu-mi plac! N-ar fi trebuit să ai nevoie de ele la 
vârsta ta. Dar dacă aşa a spus Cosma, nu ne tocmim! 
Deşi... À 

Fata îl urmărea cu atenţie. Incepea să se deprindă cu 
acest fel de a vorbi al lui Răzvan, care cu câteva ore în 
urmă o cam deranjase, cu toate că nu arătase. Se 
grozăvea faţă de ea, asta era sigur, dar în grozăveala 
aceasta a lui spunea lucruri demne de a fi luate în seamă. 
Îi zâmbi jenată, încercând o explicaţie: 


George Şovu 


— Am o sensibilitate la coloană. Am mai făcut 
ultrasunete. Mă simt mai bine după ele. 

— Mă rog, nu sunt boli, ci bolnavi! preciză Răzvan, 
profesional. Dar la tine nu este vorba decât de o... 
sensibilitate, după cum ai spus. Desensibilizare, deci!... 
Se uită la ceas. Luminiţa, e douăsprezece şi jumătate. Ora 
apelor de dinainte de prânz. la să vedem, ce scrie pe fişă? 
E-n regulă: 24! Ca şi la mine! Mergem, deci, la 24! 

— Bine, dar până acolo e drum, nu jucărie! Aşa am 
înţeles, cel puţin, din articolul tău. Când mai ajungem? 

— In cel mult un minut! 

— Nu se poate! 

— Ba se poate! Vino! 

O luă de mână. Străbătură un hol mare, acoperit de un 
covor superb, cu desene geometrice asemănătoare 
basoreliefurilor plafonului. De-o parte şi de alta a holului, 
pe canapele, fotolii, în jurul unor mese, bărbaţi şi femei, 
tineri, copii - lume de cele mai variate vârste şi cu cele 
mai diferite preocupări - discută, citesc, joacă remi, şah, 
table, cărţi... Trecând pe lângă ei, Răzvan şi Luminiţa 
atrag atenţia, chemând în urma lor priviri admirative. 
Coboară pe scările somptuoase, din marmură, o iau la 
dreapta, intră într-o sală în care se joacă biliard, subach 
etc., şi de aici într-o altă încăpere, în care un perete 
întreg este tapetat... eu „izvoare”. In faţa peretelui se află 
un paravan din lemn, străpuns de diferite robinete, 
deasupra cărora sunt înscrise numerele izvoarelor 
recomandate celor ce fac cură de ape minerale. In 
spatele paravanului, fiecare robinet este conectat la câte 
un mic bazin, în care se toarnă apa adusă special, cu 
câteva minute înainte de programul de distribuire, de la 
sursele naturale din staţiune. Un microbuz face drumul 
acesta de trei ori pe zi, scutindu-i de o deplasare, ce 
poate măsura uneori şi zeci de kilometri, pe cei care nu 
pot sau nu vor s-o facă. 

— Voilà, mademoiselle! Izvoare, la discreţie! 

— Extraordinar! spuse fata, „Izvoare” la domiciliu! 


— Exact! Confort super! 

— Şi noi?... 

— Cum „Şi noi”? 

— Noi n-o să vedem izvoarele adevărate? Nu vom călca 
pe acea „panglică cenuşie de asfalt, care şerpuieşte 
kilometri întregi pe marginea unui pârâu ce aleargă 
neobosit să se întâlnească cu Oltul”, spre a trăi astfel „o 
adevărată încântare”? 

— Mă bucur că ai reţinut imaginea, exclamă Răzvan, 
sincer impresionat. Mă bucur şi pentru întrebare. 
Răspunsul este tot o interogaţie: Cum să nu? Cine ne-ar 
putea împiedica? Nimeni şi nimic! Dar nu acum! Căci 
pentru aceasta trebuie ceva timp şi... răbdare. Rândurile 
de oameni din faţa robinetelor care bolborosesc în 
gâtlejurile sticluţelor „înhămate cu fâşii din piele de 
diferite culori”, ca acestea pe care le avem şi noi în mâini, 
se întind pe distanţe de zeci şi, uneori, de sute de metri. 
Aşa că - timp până acolo, timp şi mai ales răbdare, la faţa 
locului! Le vom găsi, începând chiar din după-amiaza 
aceasta. Acum însă, poftiţi, domnişoară, serviţi aceeaşi 
băutură de la „barul” propriu. Şi, atenţie la măsură, că 
lăcomia... strică...! 50 de grame, bravo! Aşa se începe! 

Adormise cu fereastra deschisă, prin care pătrundeau 
şoaptele dulci ale frunzelor din teii rotaţi ai parcului. De 
cum se întinsese în pat, strecurându-se sub cearşaful 
curat şi foşnitor, o păsărică, oprită din zborul ei undeva, 
în spaţiul deschis al ferestrei, în spatele perdelei aproape 
străvezii, privi lung spre ea şi-i ură, printr-un firicel de 
cântec, subţire şi delicat ca o mătase, „Bun venit!”, „Bun 
venit!”, „Bun venit!”. 

La un moment dat, fata se apropie de fereastră - era 
într-o cămaşă de noapte subţire, care-i acoperea trupul 
frumos, liber acum de orice fel de încorsetare - întinse 
braţele în lături, asemeni unor aripi, şi începu să zboare. 
Mişcările, precipitate, mai întâi o ajutară să prindă 
înălţime, să se salte deasupra teilor rotaţi, deasupra altor 
copaci şi mai înalţi, sus, tot mai sus, până în creştetul 


George Şovu 


ruginiu al ţiglei ce acoperea palatul. Se opri câteva clipe 
aici, pentru ca apoi să pornească, într-un balans 
cumpănit, lin, pe deasupra platoului întregului parc, cu 
obrazul brăzdat de alei lucitoare, zâmbi cu drag miilor de 
buchete de ochi ce clipeau spre ea din rondurile de flori, 
care mai de care mai frumos colorate, şi se îndreptă spre 
foişorul din partea de nord-est, înconjurat, ca de nişte 
străjeri, de un şir de mesteceni argintii. Se roti de câteva 
ori deasupra acoperişului circular, apoi plonjă până spre 
streşinile acestuia, încercând să străbată cu privirea 
penumbra calmă de dinăuntru. Dar tocmai atunci se 
stârni, ca din senin, un vânt puternic. Mestecenii îşi 
încordară solzii frunzelor şi începură să sune din ce în ce 
mai tare, iar sunetele se transformară, în câteva clipe, 
într-un vuiet impresionant. O pală de aer rece izbi faţa 
Luminiţei, învăluindu-i apoi trupul, care intră într-o 
vibraţie dureroasă. Făcu un efort să se înalțe, aripile 
braţelor se zbătură nervos, fata reuşind, în curând, să 
scape din fluxul acela zăpăcit. Trupul i se linişti, deveni 
uşor ca un fulg, şi ea se simţi atrasă, ca de un magnet, de 
spaţiul acela liber al ferestrei de la camera sa, în care 
pâlpâia perdeaua aproape străvezie. Se apropie, intră şi 
se aşează din nou în pat, sub cearşaful alb, curat şi 
foşnitor... 

Deschizând ochii, privi speriată spre ceasul de la mână. 
Trecuse o oră şi jumătate de când adormise... Işi aduse 
aminte de zborul ei... din vis. „Oare ce-o fi însemnând?” 
se încordă gândul Luminiţei. „Când zbori, în orice caz, e 
bine!” Aşa îi spusese cândva bunica ei. „Numai sufletele 
curate sunt în stare să zboare! „Sufletul ei era - cel puţin 
până acum -o lumină în care se putea citi fără niciun 
efort. Dar vântul, vântul acela zăpăcit şi rece?!... 

În clipa aceea, peste atmosfera tihnită a parcului şi a 
sanatoriului, peste ciripit de păsărele, gângurit de 
porumbei şi foşnet alinător de ramuri, se revărsă, 
curgând delicat din fiinţa unei trompete, o melodie 
celebră, la modă cu mulţi ani în urmă. Luminiţa o 


recunoscu, ajutată de înregistrarea pe care o avea tatăl ei 
pe o bandă de magnetofon şi pe care o ascultase de 
atâtea ori. Se chema, parcă, Linişte şi era interpretată de 
un trompetist celebru, al cărui nume fata nu-l mai reţinea. 

„Linişte! Aici! Acum, în o mie nouă sute optzeci şi...?!” 
îşi spuse fata. Dar oare cine cântă atât de frumos? 

Acordurile se răsfirau dinspre partea de nord-est a 
platoului ce adăpostea sanatoriul. „Probabil cântă în 
foişorul pe care l-am văzut...” se gândi Luminiţa. 

Dar acordurile cu glas de alamă se stinseră în curând. 
Peste vuietul potolit stârnit în sufletul fetei se rostogoliră, 
la numai câteva clipe, armoniile calme, uşor suitoare şi 
coborâtoare, dar profund răscolitoare şi dureroase, ale 
altei melodii ce-a învolburat sute de milioane de inimi de 
pe toate continentele, odată cu destinul tragic al tinerilor 
eroi din filmul Love story. Sufletul melodiei se năştea de 
data aceasta din trupul de abanos al unui flaut, ce se 
înfiora adânc, dar blând, potrivindu-şi vibraţiile cu acelea 
din sufletul celui ce cânta. 

Ochii Luminiţei se umplură de lacrimi. Nu putea să 
suporte această melodie, dar nici nu se putea sustrage, 
de câte ori o auzea, farmecului ei dureros. Urmărise, cu 
mai mulţi, ani în urmă, povestea dramatică a eroilor din 
film. şi, cu toate că pe-atunci era o preadolescentă, se 
simţise marcată profund de această poveste. Făcuse 
chiar o obsesie. Se gândea adesea la moarte, şi atunci 
fără să vrea, îşi simţea ochii potopiţi de lacrimi. 

De ce tocmai aici a trebuit s-o asculte din nou? N-o mai 
auzise de câţiva ani, o uitase! Şi, totuşi, sufletul său 
asculta, asculta! „Omul acesta cântă nemaipomenit!” 
Melodia se apropia de sfârşit, Luminiţa o cunoştea foarte 
bine şi nu ştia de ce acum ar fi vrut s-o asculte încă o 
dată... „Ce bine ar fi dacă ar lua-o de la capăt!” 

Sunetele de mătase ale flautului fură însă înlocuite, în 
curând. de cele viguroase şi săltăreţe ale unui clarinet, 
care se porni să ţopăie în ritmul zvâăcnit al unui cântec 
popular de prin părţile locului. 


George Şovu 


„Cine cântă, domnule? Se întrebă Luminiţa, aproape 
enervată. Cine e acest «om-orchestră»?” Sări din pat şi 
începu să se îmbrace. Trebuia să-l vadă neapărat! 

Tocmai atunci se auziră câteva bătăi în uşa camerei. 

— Imediat! Vin imediat, Răzvane! 

— Te aştept jos, pe-o bancă în parc! spuse băiatul... 

— ...Vrei să cunoşti, deci, pe „omul-orchestră?” Ştii că 
tot aşa îi zice şi lumea de pe-aici? E un moşulică trecut de 
şaptezeci de ani, mic şi pricăjit, de parcă toată viaţa a 
mâncat numai miercurea şi vinerea. Dacă se înfurie puţin 
vântul, îl ia pe aripile lui, cu instrumente cu tot. A fost 
cântăreţ într-o orchestră simfonică sau militară, nici nu 
ştiu prea bine. Mirarea e de unde are acest omuleţ atâta 
forţă în plămâni să sufle mai ales în trompeta aceea, din 
care scoate sunete dumnezeieşti. Şi bineînţeles că şi din 
flaut, şi din clarinet!... 

— „Forţa” e, cu deosebire, în sufletul lui; acolo e izvorul 
tuturor acelor acorduri „dumnezeieşti”, cum le-ai calificat 
tu! Interesant ar fi de ştiut acolo ce se petrece, ce imagini 
din viaţa acestui om îşi măsoară şi îşi întretaie umbrele în 
zbuciumul acelui izvor. 

— O, bravo! Sunt încântat de gândul tău, care bate 
frumos şi departe!... Dar iată-l pe eroul nostru... 

Intr-adevăr, pe treptele foişorului şi-a făcut apariţia un 
bătrânel, mic de statură, cu trupul subţire, acoperit de o 
cămaşă albă, al cărei guler era împodobit de un papion 
de mătase de culoarea vişinii coapte; pantalonii, kaki, 
erau strânşi într-o centură provenită, sigur, dintr-o 
uniformă militară; faţa, bătând în roz, ca petalele unui 
trandafir decolorat de prea mult soare, cu obrajii subţiri, 
era încadrată de şuviţele părului alb, mătăsos şi lung, ce 
se mişca într-o parte şi-n alta, mângâind gulerul cămăşii. 
Purta în mâini cele trei instrumente din care cântase, 
adăpostite acum în cutiile lor protectoare. 

Lumea de pe bănci s-a ridicat şi-a început să aplaude. 
Bătrânul s-a oprit pentru câteva clipe, a mulţumit cu 
sfială, zâmbind puţin încurcat, copilăreşte; şi-a continuat 


apoi drumul, adâncit dintr-odată în gândurile lui. 

— Aşa se întâmplă în fiecare zi, de când a venit aici. Se 
pare că e de vreo două săptămâni - o lămuri Răzvan. E 
un „personaj” enigmatic: nu stă de vorbă cu nimeni, se 
plimbă singur, cu mâinile la spate, numărând parcă 
fiecare pas pe care-l face. Din când în când, se opreşte 
şi-şi roteşte ochii peste pomi şi peste flori, peste tot ceea 
ce se află în jurul lui, înălţându-i până la urmă către cer, 
de unde, cu siguranţă, aşteaptă un răspuns. Poate că este 
cel pe care-l comunică lumii în fiecare zi, începând de la 
ora 17, prin melodiile ascultate astăzi şi de tine. Fix la 
această oră, urcă solemn pe treptele foişorului, se 
apropie de masa din mijlocul rotondei şi îşi aşază cele trei 
instrumente. Se uită lung, câteva clipe, la cutia în care se 
află trompeta. Îşi trece mâna dreaptă peste ea, 
mângâind-o şi îşi opreşte degetele pe închizătoare. 

Descuie, scoate instrumentul, îl potriveşte la gură, 
închide ochii şi începe să cânte Linişte! Şi tot aşa cu 
flautul şi apoi cu clarinetul. La cererea „ascultătorilor”, 
care se adună uneori în jurul foişorului şi-l aplaudă, 
consimte să repete, să biseze, dar de fiecare 
dată - numai melodia din Love story... Acesta este 
„omul-orchestră”! îşi încheie Răzvan relatarea. 

— „Omul-orchestră” cu tainele şi zbuciumul lui! 

Coborâseră, între timp, de pe platou pe un şir de trepte 
de piatră care duceau într-o alee carosabilă, ce înconjura, 
pe trei sferturi, clădirea sanatoriului. Era artera de 
circulaţie pe care se făcea de obicei aprovizionarea, de-o 
parte şi de alta a ei fiind aşezate diferite depozite. 

Traversară aleea, intrând într-o vastă grădină cu fel de 
fel de pomi fructiferi. Teritoriul era dispus, în mare 
măsură, în câteva pante, ce se domoleau din când în 
când, prelungindu-se în oaze de câmp neted, acoperit de 
iarbă grasă şi frumoasă ori de culturi de trifoi şi lucernă, 
de cartofi şi căpşuni. 

La poalele primului coborâş, cel mai abrupt, pe 
Luminiţa o aştepta o surpriză foarte plăcută: aleea de 


George Şovu 


asfalt ce le purta paşii chiar pe mijlocul încântătoarei 
grădini traversa peste un lac încărcat cu flori de nufăr. 
Fata a rămas înmărmurită. Nu văzuse niciodată atâţia 
nuferi la un loc, cu florile larg deschise încă spre soarele 
ce-şi grăbea razele către asfinţit. De-o parte a lacului, în 
stânga, florile erau albe; de cealaltă, în 
dreapta - galbene. 

— Răzvane, izbucni Luminiţa după câteva clipe de 
tăcere încordată de admiraţie, dar e nemaipomenit! E o 
minune! Aşa ceva n-am văzut până acum - şi o luă la 
fugă, până în apropierea maiestuoaselor flori. 

Ingenunche, în marginea apei, în iarbă, şi întinse mâna 
către o floare. 

— Nu e voie s-o rupi! strigă Răzvan. 

— Cine ţi-a spus că o rup? Voiam doar s-o mângii 
puţin. 

— Ei, asta se poate; în acest caz, te ajut şi eu. 

Găsi la repezeală o creangă, un fel de cârlig, apucă 
lujerul plantei, şi floarea, purtată ca o regină într-o 
caleaşcă de smarald pe tipsiile late ale frunzelor, pluti 
blând spre marginea lacului. 

In timp ce se mutau în partea cealaltă, Răzvan începu 
să recite: 


„Lacul codrilor albastru 
Nuferi galbeni îl încarcă; 
Tresărind în cercuri albe, 
El cutremură o barcă. 


Şi eu trec de-a lung de maluri, 
Parc-ascult şi parc-aştept 

Ea din trestii să răsară 

Şi să-mi cadă lin pe piept.” 


Fata îl privea încântată, iar el îi mângâia tandru, cu 
sfială, părul castaniu, în care se juca o ultimă rază de 
soare. 


Vraja ţesută o clipă între ei se rupse la suflarea 
zgomotoasă a unui cârd de copii ce coborau în fugă 
panta, înaintând către poarta de jos a grădinii, prin care 
se ieşea în oraş. 

— Să mergem şi noi, propuse Răzvan, căci altfel nu mai 
ajungem în seara aceasta la 24. Şi mai avem încă multe 
de văzut şi de făcut; iar la sfârşitul programului, eşti 
invitata mea - te anunţ de pe acum - la dans în foişor! 

— Poftim? întrebă Luminiţa, prinzându-l de mână şi 
îndemnându-l s-o ia şi ei la fugă precum stolul de copii 
din faţa lor. Am auzit bine? Dansăm astă-seară? 

— Bineînţeles! răspunse băiatul. În fiecare seară, în 
foişorul în care, începând de la ora 17, se produce 
„omul-orchestră”, se cântă şi se dansează. 

— Cine cântă? 

— De obicei un băiat, un băiat frumos şi înalt, deşi nu 
are mai mult de şaisprezece-şaptesprezece ani, un 
adevărat Adonis, cu părul negru, cu ochii mari, albaştri, 
cu faţa albă, de care nu se prinde rumeneala soarelui, are 
ceva serafic în el, un mic zeu, în jurul căruia vibrează 
toată suflarea feminină a sanatoriului, între cinci şi 
optsprezece ani. Se pare că e localnic, ori că stă întreaga 
vară aici, în staţiune, la nişte rude. Cântă foarte frumos 
din chitară, iar uneori îşi dă drumul şi la voce; are un 
timbru cald şi plin, de bariton, nici n-ai crede privindu-l, 
ţi-am spus, în ciuda faptului că e înalt şi bine făcut, pare 
fragil, are, cum ziceam, ceva de înger, ce se poate ofili la 
orice suflare. In realitate, e un băiat în care viaţa 
clocoteşte din plin, cu toate că unele ciudăţenii nu-i sunt 
străine. De pildă, nu dansează niciodată. Îl invită fetele, îl 
roagă, ba unele, ba altele, mai mari, mai mici, dar el nu 
dă curs nici unei invitaţii. Zâmbeşte, fermecător, l-am 
văzut şi eu, şi răspunde, invariabil: „Nu te supăra, nu ştiu 
să dansez!” Desigur, nu acesta este adevărul. De dansat, 
aşa cum dansează cei mai mulţi astăzi - adică o simplă 
bâțâială - oricine ştie, ori poate, în cel mult câteva 
minute, să înveţe. 


George Şovu 


— Nu este adevărat! se repezi Luminiţa. Cum poţi să 
vorbeşti astfel despre dans?! Auzi, „o simplă bâţâială!” 
Dansul este în primul rând o expresie a sufletului, o 
concretizare a unui clocot ori a unei linişti, a unui fel de a 
fi de dinăuntru! Mişcarea este doar o aparenţă ce 
materializează un fior, dându-i un anume chip. Dacă 
lucrurile nu se petrec astfel, atunci, într-adevăr, se poate 
vorbi chiar şi despre „bâţâiala” de care pomeneai. Deşi 
eu, una, nu cred că... 

— Luminiţa, i se adresă Răzvan, sincer impresionat, tu 
eşti pornită astăzi să spui numai lucruri deştepte?!... 

— lartă-mă, răspunse fata, oarecum jenată, n-am 
vrut... Hai să mergem mai repede, spuneai că drumul 
este lung. 

Au ajuns în scurt timp în parcul din partea de nord a 
orăşelului. De-aici înainte începea regiunea izvoarelor, 
unele - cele mai multe - fiind grupate undeva în 
apropiere, într-o deschizătură dintre două dealuri înalte, 
ca doi munţi - locul era frumos amenajat, izvoarele fiind 
captate şi „aduse” într-o sală mare, ca la un consiliu, în 
cadrul căruia fiecare îşi rostea cuvântul în favoarea 
sănătăţii oamenilor, altele erau semănate de-a lungul 
drumului ce trecea pe marginile acelui pârâu, de la care 
îşi trăgea numele şi staţiunea, iar la capăt de tot, după 
aproximativ 5 kilometri, şuşotea zi şi noapte, neîntrerupt, 
pe cel puţin zece guri, singur sub o impresionantă cupolă, 
celebrul 24!, 

După ce au admirat câteva „Mariane” - veveriţele, pe 
care copiii le strigau „Mariana!”, „Mariana!”, „Mariana!” 
(toate erau numite astfel) şi le „serveau” cu nuci ce 
urmau să fie „consumate”, ca într-un adevărat spectacol, 
chiar în faţa celui (sau a celor) ce le oferiseră, Răzvan a 
invitat-o pe Luminiţa să se aşeze pe o bancă, din imediata 
apropiere a intrării în parc. 

— Dar ce s-a întâmplat, ai obosit? 

— Nu, însă de câte ori trec pe lângă parc, intru şi mă 
aşez cel puţin un minut pe această bancă. O fac ca să 


„stau de vorbă” cu tatăl meu. Peste obrazul băiatului au 
fâlfâit, în grabă, umbrele întristării; ochii au început să-i 
lucească intens, iar glasul i s-a încălzit. Până acum doi ani 
şi jumătate, în fiecare vară, putea fi văzut aici, pe această 
bancă, jucând şah cu un vestit profesor, prieten bun, din 
Bucureşti. Tatăl meu a fost tot profesor, dar şi poet, şi a 
avut, mulţi ani, importante răspunderi politice... Pentru că 
prietenul lui, un om de o rară distincţie şi de mare 
cultură, locuia în orăşel, atunci când venea să-şi urmeze 
cura obişnuită, tata cobora de la sanatoriu şi se întâlneau 
aici, aproape în fiecare zi. Jucau, ore întregi, şah. Erau 
nişte pasionaţi. Erau!... Acum, niciunul dintre ei nu mai 
există! Ne-au părăsit amândoi în acelaşi an, la o distanţă 
de câteva luni, răpuşi de aceeaşi boală: ciroză! 

Luminiţa nu îndrăznea să-l privească. Aflase o veste 


groaznică. li strângea mâna, cu căldură, în mâna ei, 
mângâindu-i, involuntar, degetele lungi şi subţiri ca de 
pianist. 


S-au ridicat şi au plecat în tăcere. 

Drumul până la izvorul 24 i-a făcut o mare plăcere. 
Răzvan şi-a revenit în curând, întorcându-se la verva lui 
obişnuită. Au discutat fel de fel. Şi-au spus multe spre a 
se cunoaşte mai bine... 

„„„Dansau! Se mişcau înfioraţi în ritmul unui tangou 
vestit imprimat pe o casetă a lui Răzvan. Din timp în timp, 
atunci când Adonis mai  obosea, îl  suplineau 
casetofoanele... 

Foişorul era plin; perechile, îmbrăţişate, se mişcau 
alene după chemările calde, seducătoare, ale tangoului. 
Totdeauna, spre sfârşitul reprizelor de dans, după 
„ţopăieli” şi „bâţăieli” de tot felul, la care participau de-a 
valma, în grupuri mai mari sau mai mici, sub cupola 
foişorului sau pe aleile din jur, la lumina de argint a 
mestecenilor ori sub razele de sidef ale lunii (orice fel de 
altă lumină era stinsă), copii, adolescenţi sau tineri, se 
adunau  perechi-perechi, după tainice sau declarate 
imbolduri, ori la întâmplare, şi ascultau cu toţii de o 


George Şovu 


singură comandă: chemările tangoului... 

Atunci, perdelele de la unele ferestre ale sanatoriului 
fâlfâiau, şi parcul era străbătut de alte chemări, de data 
aceasta imperative: „Gabriela! Liana! Cosmin! Treci 
acasă! Vino înăuntru! Gata cu dansul! Hai! Mai este şi 
mâine o zi! Nu vă mai săturaţi odată?! Terminaţi, că 
deranjaţi lumea! E târziu!”... 

Dar aproape toţi cei chemaţi îşi vedeau mai departe de 
dans. Sub oblăduirea întunericului ori a razelor 
mângâietoare ale lunii, foşneau şoapte duioase, cel mai 
adesea neîndemânatic rostite, sufletele se adunau din 
când în când în gât şi făceau explozie, inimile îşi pierdeau 
de obicei ritmul obişnuit, sugrumând respiraţia, uneori 
câte-un gest ce se rostea mai îndrăzneţ era amendat la 
repezeală sau, dimpotrivă, căpăta răspuns asemănător... 

O lume de gânduri, de sentimente şi senzaţii se 
decanta sub vraja dansului... până ce începea să duduie 
prin apropiere paşi ameninţători, iar mâini „protectoare” 
se înfigeau în gulere umezite de transpiraţie şi de... 
aburul emoţiilor, chemând pe purtătorii acestora la 
ordine! „Acasă! Imediat, acasă!”... 

— Răzvan! 

— Te ascult, Luminiţa! 

Dansau pe o alee din apropierea foişorului. Lumina lunii 
le  învăluia deopotrivă fiinţele, care căutau să-şi 
potrivească ritmurile lor tainice... 

— Ştii că pe mine nu m-a sărutat niciodată un bâiat?... 

Răzvan o strânse la piept şi începu să-i mângâie părul 
mătăsos şi frumos mirositor. Era mai înalt, aşa încât după 
câteva secunde, când se opri din dans, îşi apropie buzele 
de părul ei şi i-l sărută aproape pe furiş. Desprinzându-i 
apoi capul de lângă pieptul lui, îi căută ochii, care luceau 
intens, sub razele sidefii ce cădeau din înalt, şi începu să-i 
sărute tandru, pe rând, cobori cu buzele fierbinţi pe un 
obraz, apoi pe celălalt, ajungând, în sfârşit, la buzele 
fetei - două bucăţi de jar dulce, cu o aromă de 
piersică - pe care le atinse, mai întâi cu sfială, o dată, şi 


încă o dată, pentru ca până la urmă să le ţină sub 
apăsarea gurii sale secunde în şir, într-un sărut ce le uni 
parcă sufletele... 

A doua zi, lucrurile s-au petrecut la fel, şi a treia zi, ca 
şi în toate celelalte pe care le-au petrecut împreună în 
vara aceea de vis... 

La despărţire, şi-au luat adresele, şi-au promis scrisori. 
S-au ţinut într-adevăr de cuvânt: şi-au scris! Luminiţa era 
totdeauna mai zeloasă, ea scria, de fiecare dată, cel puţin 
un număr dublu de pagini. li vorbea despre toate, dar mai 
ales despre sufletul ei, care murmura acum, neîntrerupt, 
acel cântec mistuitor, născut cu câteva luni în urmă, 
într-un cadru de basm. 

De la o vreme însă, Răzvan a început să dea semne de 
oboseală: scrisorile lui soseau din ce în ce mai rar şi 
mereu mai lapidare. 

„Am mult de învăţat, sunt copleşit de treburi”... erau 
vorbe ce se repetau, încercând să scuze întârzierile, 
laconismul. Până într-o zi, când a început cu adevărat 
aşteptarea: o lună, două, trei; o scrisoare, două, mai 
multe - nici nu mai ştia câte - ale fetei au rămas fără 
răspuns. In tot acest timp, Luminiţa a început să audă 
izvorând din adâncurile fiinţei sale dureroasele acorduri 
ale singurei melodii pe care bătrânelul enigmatic, 
„omul-orchestră” din foişorul din acea vară, accepta s-o 
repete la solicitările insistente ale ascultătorilor. Obsesia 
atâtor ani se trezise din nou, zbuciumând gândurile şi 
sufletul fetei... 


2 


S-au trezit amândoi din acea visare scurtă, dar profund 
răscolitoare, scuturând imaginile ce înviaseră în ființele 
lor... 

— Spune-mi, cum ai ajuns aici? întrebă Răzvan, cuprins 
parcă de vinovăţie. (Niciodată nu retrăise mai intens ca în 


George Şovu 


acele momente fragmentul de viaţă pe care-l credea 
uitat.) Un accident? Nu cumva locuieşti în Bucureşti, şi eu 
nici măcar acest lucru nu-l ştiu?! 

— Da, un accident! Eram... In trecere, răspunde fata, 
trădând însă o nehotărâre. 

— Erai cu soţul tău? Văd că te-ai căsătorit, remarcă 
tânărul medic, privind către degetul inelar de la mâna 
stângă, pe care aurul verighetei sclipea, în vecinătatea 
pansamentului înfăşurat, ca într-o carcasă, de ghips. 

— Da... cu soţul meu! sosiră, rostite cu greutate, 
vorbele Luminiţei, în timp ce o paloare ca de moartă îi 
inundă faţa, izvorul ei venind mai de departe, de 
dinăuntru. 

— Ţi-e rău? Să-ţi fac o injecție? se nelinişti Răzvan. 

— Nu, nu trebuie! Nu-mi trebuie nimic! Mi-e bine! Mi-a 
trecut! 

— El unde e? 

— S-a lovit la cap. E la Spitalul numărul 9. 

— Extraordinar! Ce întâmplare nenorocită! Sper că nu e 
prea grav. 

— Şi eu sper! 

— In sfârşit, mai vorbim în cele câteva zile în care sigur 
va trebui să rămâi aici. Sunt nevoit să plec. Vine 
profesorul la contravizită. După ce terminăm, eu rămân în 
spital. Sunt de gardă. Voi trece pe la tine. 

— Răzvan! strigă Luminiţa, în timp ce tânărul în halat 
alb se ridicase să plece. Vreau să te rog ceva, nu te 
supăra că îndrăznesc. 

— Se poate?! 

— Dă tu un telefon la numărul acesta... E un unchi 
de-al meu. Spune-i că sunt aici. Vezi să nu-l sperii. Eu nu 
am curaj să telefonez... 

— Cu plăcere! se oferi doctorul, privind bileţelul din 
mâna bolnavei. Când citi numele celui pe care trebuia să-l 
caute spre a-i transmite mesajul, făcu ochii mari: Dragoş 
Dănescu? Ziaristul? 

— Da! 


— E unchiul tău? 

— Da! E fratele mamei! 

— Nemaipomenit! Dar el este un foarte bun amic al 
nostru. A fost bun prieten cu tata! Ca să vezi: ce mică e 
lumea! 

— Spune-i să nu anunţe nimic acasă la ai mei! 

— Bine, dar? 

— Nimic! Deocamdată! 

— Abia aştept să stăm de vorbă, să-mi povesteşti 
despre tine... Să se mai liniştească puţin lucrurile. Vom 
merge în cabinetul medicilor. Pa! 


3 


Ce să-ţi povestesc, Răzvane? se învolburară gândurile 
Luminiţei. Cum mi-am ratat viaţa? Cât am suferit, mai 
întâi, din cauza ta? Cum credeam atunci că pentru mine 
s-a sfârşit totul, totul... până când... 

Scria prima lucrare din cadrul examenului de admitere 
la Facultatea de Cibernetică... Fusese peste măsură de 
emoţionată în dimineaţa aceea. Inainte de a pleca din 
casa unchiului său, unde locuiau în perioada concursului 
ea şi mama ei, plânsese de atâta încordare. Acum era 
liniştită. Subiectele pe care le primise la lucrare îi erau 
cunoscute, atât chestiunile teoretice, cât şi problemele ce 
urmau să fie rezolvate. Scria de zor... 

Ridicând la un moment dat ochii de pe coala albă de 
hârtie, ce se acoperea tot mai mult cu rânduri - rânduri 
de litere şi cifre, şi privind spre dreapta, se întâlni cu 
zâmbetul unui coleg de concurs. Luminiţa l-a receptat cu 
mirare, înțelegând în acelaşi timp semnificaţia gestului, 
discret, pe care băiatul i l-a adresat mai mult din ochi: 
„Merge? Merge?” Involuntar, fata a zâmbit şi ea, 
răspunzându-i printr-un cod asemănător: „Da, merge! 
Totul e-n regulă!” Pe faţa băiatului s-a aşternut parcă o 
mulţumire. S-au apucat să scrie amândoi mai departe. 


George Şovu 


După câteva secunde, în care Luminiţa n-a putut să nu 
se întrebe: „Cine e? O cunoaşte oare de undeva?”, reveni 
la preocupările de realizare a lucrării, care o acaparară 
din nou, total. La sfârşit, când totul era gata, după ultima 
lectură, de verificare, fata privi iarăşi în dreapta ei, abia 
atunci  aducându-şi aminte de băiatul ce-i zâmbise 
încurajator. Terminase şi el. O privi liniştit. Ochii lor s-au 
întâlnit: încă o dată, şi în ei se putea citi cu uşurinţă 
mulţumire şi curiozitate. 

S-a ridicat mai întâi el şi a predat lucrarea. leşind pe 
uşă, a privit spre fată, tocmai în clipa în care ea pornea 
spre catedră. A aşteptat-o pe culoar. 

— Mă numesc Gabriel Manta! 

— Luminiţa Petreanu! 

Şi-au strâns mâinile. 

— Cum ţi s-a părut? 

— A mers! Chiar foarte bine! Măcar de-ar fi şi celelalte 
la fel! 

— O să fie! Trebuie să reuşim! i 

Fata a întors privirile spre el. li plăcea această 
siguranţă, care era de fapt mai mult o autoîncurajare. 
„Dar de câte ori în viaţă nu ai nevoie de aşa ceva!” se 
gândi Luminiţa. li plăcea şi „să reuşim”! adică noi, 
amândoi. 

— Ar fi bine! Altfel... 

— Altfel... reluă băiatul, sigur că ar fi greu să ne 
întoarcem acasă... De unde eşti? 

— Dinspre Câmpulung-Muscel. 

— Dar tu? 

— Din Ardeal. 

— Salut! Şi, baftă mai departe! spuse Luminiţa la ieşire, 
zărind-o pe mama ei, care-i făcea semne, nerăbdătoare. 

— Salut! La fel! răspunse Gabriel. Ne vedem mâine! 

Parcă i-ar fi dat întâlnire... „Aşa şi este! se gândi fata. 
Nu ne întâlnim mâine la Economie Politică?” 

— Cum a fost? o întrebă mama, galben-pierită de 
aşteptare şi de spaimă. De ce-ai ieşit aşa repede? Am 


văzut puţini copii până acum... N-ai ştiut? 

— Ba da, am ştiut! Am făcut totul şi cred că foarte bine. 
Linişteşte-te! 

— Ai făcut?! întrebă, mirată, mama Luminiţei, în timp 
ce faţa ei revenea la o culoare normală. Chiar ai rezolvat 
totul? 

— Da, mamă! Totul! 

— Bravo, fetiţa mamei! spuse femeia strângând-o la 
piept. Nu ţi-am spus eu că o să fie bine? Ai văzut? Ai 
plâns degeaba azi-dimineaţă. Sau poate, cine ştie, aşa 
te-ai descărcat de nervi şi ai putut să lucrezi liniştită. 
Bravo! Hai să-ţi dau o prăjitură, sau o îngheţată... ce vrei 
tu. Cred că o îngheţată ar fi mai bună, e aşa de cald, un 
profiterol grozav de la Casata. Hai! Dar băiatul acela cine 
era? 

— Un coleg! Am fost repartizaţi în aceeaşi bancă, 
alături! 

— Daa?!... 

— Şi a făcut şi el bine? 

— Aşa spunea! 

— Şi ce mai spunea? 

— Nimic! Crede că o să reuşim! 

— De unde este el atât de sigur? Are pe cineva? 

— Nu ştiu, mamă! Pe cine să aibă? Parcă aici?... 

— Ei, cine ştie?! 

— Hai, nu mergem? Că a început să mă doară capul. 

— Tu să termini cu durerile de cap! în aceste zile, cât 
ţine examenul, n-are voie să te doară capul. Gata! Acum 
trebuie să fii perfect lucidă! Eu, dacă nu intri, nu mai 
merg cu tine acasă. Ce, vrei să mă ştie tot oraşul? „Fata 
lui Petreanu a căzut la facultate!” Nu, asta nu se poate! 
M-auzi? 

— Potoleşte-te, mamă! Te rog! Şi dacă vrei într-adevăr 
să intru, lasă-mă-n pace! Nu mă mai toca atâta! Fac tot 
ce pot! Am învăţat, sunt bine pregătită. Am făcut deja o 
lucrare bună. Sper să reuşesc. Parcă eu ce-mi doresc?! 

— Bine, să mergem să ne răcorim puţin. Dar vezi, să 


George Şovu 


mănânci încet, să nu cumva să răceşti, să faci iar... auzi, 
să... 

În drum spre cofetăria indicată de mama ei, aflată de 
altfel în imediata apropiere a facultăţii, Luminiţa zăreşte 
la un moment dat, venind din faţă, la o distanţă de vreo 
10 —15 metri, un băiat şi o fată care mergeau fericiţi, 
ţinându-se pe după mijloc. Inima i-a fost, pe loc, 
înjunghiată de un fior dureros: băiatul nu era altul decât 
Răzvan, iar fata, fata... desigur... A simţit că leşină. A 
prins-o repede pe mama ei de mână şi-a tras-o sub 
arcadele unui bloc din apropiere, ieşind astfel din raza 
vizuală a celor doi, care se apropiaseră la câţiva paşi 
doar. 

— Ce e, ce s-a întâmplat? a întrebat-o speriată mama, 
privind la faţa ei albă ca varul. 

— Mi-e puţin rău! a reuşit să şoptească fata, în timp ce 
se sprijinea de o coloană de susţinere (era un fel de pasaj 
prin faţa unor magazine, cu stâlpi mari, plantați din loc în 
loc); cred că emoţiile, căldura... Dar... (a vrut să adauge 
„Nu te speria, îmi revin!” însă în clipa aceea şi-a simţit 
stomacul în gât şi n-a mai putut articula niciun cuvânt). 

Alăturându-şi fruntea de coloana de marmură, puţin 
rece, Luminiţa şi-a recăpătat repede echilibrul; a deschis 
ochii, pe care-i ţinuse închişi câteva zeci de secunde, şi a 
privit lung în urma celor doi... Mergeau, nepăsători şi 
fericiţi!... 

Mamă-sa îi freca mâinile, cercetând-o cu mare 
tulburare... 

— Luminiţa, fetiţa mea, ţi-e mai bine?! 
Doamne-Dumnezeule!... 

— Da, mamă! Cred că mi-a trecut! Te rog să mă ierţi, a 
fost un moment de slăbiciune, dar a trecut. lţi promit că o 
să mă ţin tare de-acum înainte! Ai să vezi!... 

Au plecat mai departe, spre cofetărie. („în viaţă ai 
nevoie de atâtea ori de autoiîncurajare şi de voinţă! De 
multă voinţă!”) Mergea de parcă atunci s-ar fi dat jos din 
pat după o grea operaţie pe care o suferise. O „operaţie” 


făcută la capătul unei lungi şi zbuciumate aşteptări... La 
urma urmei, acest lucru se şi petrecuse cu ea: o 
„operaţie”... In plină stradă, în văzul lumii... „Domnul 
doctor Răzvan Bărbulescu, marele chirurg”, tăiase în 
carne vie, aşa, fără niciun fel de pregătire! Tăiase şi 
trecuse mai departe. Nepăsător şi... neştiutor! 

„Cine-o fi? Era frumoasă, din câte am putut să-mi dau 
seama! Abia am zărit-o de fapt! Vreo colegă, desigur. A 
găsit-o, a fost mereu lângă el, explicabil. Da, acum, totul 
este explicat, domnule doctor!” 

A doua zi, Luminiţa s-a dus cu mai mult curaj la 
examen. Gabriel o aştepta la intrarea în sală. S-au privit 
cu plăcere. Fata l-a observat de data aceasta cu atenţie: 
era înalt, cu umerii laţi, de sportiv; avea o faţă rotundă, 
cu trăsături frumoase, ochii negri, în care jucau parcă 
luminiţe de aur, ce le dădea o anume căldură, iar părul 
castaniu, bogat, era pieptănat puţin într-o parte, 
băieţeşte. 

— Salve, colega! o întâmpină el cu zâmbetul pe buze. 

— Salut! îi răspunse fata, scurt. 

— Ţi-e frică? 

— Puțin! 

— Curaj! Peste trei ore vom fi studenţi! Astăzi o să 
facem şi mai bine decât ieri. Aşa că ultima lucrare nici n-o 
să mai conteze... 

— Cum să nu conteze? Orice contează; la o adică, şi o 
sutime poate fi hotărâtoare, te plasează deasupra ori, 
dimpotrivă, dedesubtul liniei... 

— Ştiu, numai că noi nu vom fi în vecinătatea „zonei 
periculoase” a liniei, ci spre frunte. Ai să Vezi! Baftă! mai 
apucă să spună el înainte de a se deschide uşa şi a fi 
poftiţi înăuntru. 

— Mulţumesc! Şi ţie! 

Intr-adevăr, lucrarea la Economie Politică au făcut-o cel 
mai bine, după cum aveau să constate la rezultatul 
examenului, care le-a fost cu totul favorabil, plasându-i în 
prima treime a reuşiţilor, cu medii apropiate de 9, cea a 


George Şovu 


lui Gabriel fiind cu câteva sutimi mai mare decât a colegei 
sale. 

A fost atât de bucuroasă atunci, socotind acest examen 
prima victorie adevărată din viaţa ei. Mama Luminiţei 
bineînţeles că a plâns de bucurie, o îmbrăţişa, o săruta, o 
mângâia... nu mai ştia ce să-i facă... 

— Ţi-am spus eu că vom reuşi? se auzi din spate vocea 
caldă a lui Gabriel. 

Fata s-a întors şi s-a repezit spre el, aproape gata să-l 
îmbrăţişeze, în acele clipe simţindu-l atât; de aproape de 
inima ei... Dându-şi seama, s-a oprit la timp şi i-a întins 
mâna. 

— Vezi că te plesnesc de-ai să vezi stele verzi! N-ai fost 
până acum de capul tău şi nici de-acum înainte n-o să fii! 
Asta s-o ţii bine minte. Fiindcă totdeauna când m-ai 
ascultat pe mine, lucrurile s-au rezolvat cum trebuie... Şi 
hai odată, ce te mocăi atâta, aşează-ţi mai repede ce ai 
de aşezat în, dulap şi să plecăm, că mai avem o serie de 
treburi de făcut. 

La ieşirea din cămin s-au întâlnit cu Gabriel. 

— Sărut mâna, doamnă Petreanu! 

Mama Luminiţei îi răspunse cu o neaşteptată căldură, 
zâmbindu-i şi întrebându-l „ce mai face”, dacă... s-a 
aranjat”, interesându-se mai ales în ce cămin va locui. 

— Să ai grijă şi de fata mea! i-a spus, după ce a aflat că 
i s-a repartizat o cameră în căminul de-alături. Sunteţi 
colegi, poate mergeţi împreună la cursuri, vezi să nu i se 
întâmple ceva. Te fac răspunzător, să ştii! îl ameninţă ea, 
în glumă, cu zâmbetul pe buze. Poate ai şi dumneata o 
soră, gândeşte-te că... 

— Mamă, se poate? interveni Luminiţa jenată. 

— N-am nicio soră, doamnă, dar fiţi sigură că voi avea 
grijă de... colega mea. „Răspunderea” pe care mi-o 
încredinţaţi mă onorează, adăugă băiatul cu un ton de 
uşoară ştrengărie. 

— Te văd un tânăr serios, îşi căută madam Petreanu 
argumente, în continuare, pentru hotărârea pe care o 


luase. Ce sunt părinţii dumitale? 
— Profesori! 
— Foarte bine! Şi de unde eşti? 
— De pe lângă Alba-lulia! 
— Un motiv în plus să cred că eşti băiat bun. Sper să nu 


mă înşel! 

— Vă mulţumesc, doamnă! 

— la ascultă, mamă, ce te-a apucat cu... „ľe fac 
răspunzător..."? îi zise Luminiţa, când au rămas din nou 
singure. 


— Lasă-l, dragă, să ştie cu cine are de-a face! Pentru 
că, chiar dacă ţi-aş interzice eu, tu tot o să umbli la şcoală 
cu băiatul ăsta. Şi mai bine cu el decât cu alţii! Nu ştiu de 
ce, îmi inspiră încredere. E drăguţ, e voinic, dacă o să ai 
vreun necaz, te apără el. Numai tu să ai grijă, vezi ca 
„necazul” să nu-ţi vină tocmai de la cel căruia te-am dat 
„în răspundere”. 

— Eşti teribilă, mamă, zău! îţi umblă mintea 
nemaipomenit... 

— Bineînţeles că-mi umblă! Dar ia stai, el ce caută la 
cursuri? 

— Cum, „ce caută la cursuri”? 

— Da, ce caută la cursuri în anul acesta? Nu e băiat, 
bărbat, de ce nu este la armată? 

— Fiindcă a dat examen la neîncorporabili. 

— Şi, mă rog frumos, de ce? 

— Nu ştiu, mi se pare că a avut o hepatită. Şi-a amânat 
armata pentru perioada de după facultate, ori a obţinut 
scutire... Nu ştiu! 

— Mda! zise madam Petreanu, gânditoare.. Deci e cam 
şubred. Păcat! Un bărbat trebuie să fie zdravăn, să te poţi 
baza pe el din toate punctele de vedere. El trebuie să 
ducă greul în gospodărie. Tu un asemenea bărbat să-ți 
găseşti!... 

Luminiţa nici n-o mai asculta. Se săturase, realmente, 
de sfaturile mamei sale. Chiar grija aceea 
nemaipomenită, care este un lucru demn de toată 


George Şovu 


prețuirea şi căreia, probabil, niciodată nu va avea cum 
să-i răspundă pe măsură, o apăsa de mult, fiindcă în 
foarte multe împrejurări o anihila ca om, ca personalitate. 

Ea, Luminiţa, nu avea voie să aibă păreri, iniţiative, ea 
trebuia să se lase în grija mamei sale, care „face totul 
pentru ea”, care „gândeşte” pentru ea (adică la viitorul 
ei, voia să spună), care „îi vrea numai binele” şi care 
„trăieşte şi munceşte numai spre a o vedea fericită”. 

„Va trebui să fac ceva, fiindcă aşa nu se mai poate. 
Tutela asta nenorocită mă scoate din minţi.” 

— |n ceea ce priveşte armata - continuă Elena 
Petreanu - şi eu trebuie să te scutesc. Tu eşti bolnavă, nu 
poţi să faci faţă la efortul necesar acolo. Şi-apoi, de ce să 
nu ai şi tu o zi liberă pe săptămână? Te mai odihneşti, 
înveţi mai în linişte, fiindcă eşti şubredă, ştii. doar câte 
am pătimit cu tine. 

— Mamă, dar nu mai sunt deloc bolnavă, de ce să nu 
fiu în rând cu toţi colegii mei? De ce să mă cocoloşeşti în 
continuare? 

— „Să te cocoloşesc” ai spus? Nu ţi-e ruşine! Asta 
ţi-este răsplata pentru toată grija şi pentru toate 
suferinţele mele? Ai uitat sutele de injecții pe care ţi 
le-am făcut, eu, cu mâna mea, ca să nu las pe altele care 
te puteau infecta? Sutele de nopţi pierdute la căpătâiul 
tău... 

— Păi, tocmai că mi-ai făcut prea multe injecții de care, 
după părerea mea, nu era nevoie, că ai exagerat totul, 
mamă, totul, şi grija, şi boala, totul! Ai făcut din mine o 
schiloadă din punct de vedere sufletesc, nu înţelegi? 
Când o să pricepi odată că trebuie să mă laşi şi pe mine 
să trăiesc, adică să gândesc cu capul meu, să acţionez 
după cum socotesc şi eu că trebuie sau nu trebuie, 
când?! 

— Mai e mult până atunci, Luminiţa mamă! spuse 
madam Petreanu cu un calm desăvârşit... 

Gabriel Manta şi-a luat în serios rolul de „tutore” al 
Luminiţei. De fapt, şi-a luat în serios îndemnurile inimii, 


care îşi făurise un cântec al ei, aprins, dar delicat în 
acelaşi timp, pentru fata cu părul castaniu, tuns scurt, cu 
ochii căprui, migdalaţi, streşiniţi de gene mari, cu obrazul 
catifelat şi frumos, cu buze ca miezul de piersică bună şi 
cu trup mlădios şi fragil. O aştepta în fiecare dimineaţă la 
micul dejun (el ajungea totdeauna primul şi-i păstra şi ei 
loc la masă), de unde plecau împreună spre facultate. La 
cursuri şi seminarii stăteau mereu alături, la masă la fel, 
iar drumul spre cămin le era totdeauna comun. Învăţau 
de asemenea, nu de puţine ori, unul lângă celălalt la 
bibliotecă... 

Toamna aceea, a anului |, a fost lungă şi frumoasă. 
S-au plimbat prin cele mai cunoscute parcuri ale 
Bucureştiului, au văzut spectacole, au discutat mult, mult, 
şi-au făcut visuri, au luat chiar hotărâri: cel mai târziu în 
anul III se vor căsători! Lucrul acesta îl ştiau de pe acum 
toate colegele şi toţi colegii. „Aştia cred că vor fi primii ce 
se vor căsători din anul nostru! a spus cineva, la un 
moment dat. Nu vedeţi? Sunt pierduţi unul după celălalt. 
Nu rezistă ei până la sfârşit. De altfel, ar fi şi păcat: 
amândoi sunt frumoşi, se iubesc, sunt potriviţi din toate 
punctele de vedere, ce să aştepte altceva? Nu! Gata, cu 
ei am încheiat socotelile!...” 

Cam în acelaşi fel gândeau şi cei doi tineri în cauză. 
Numai că lui Gabriel îi era greu să aştepte chiar şi până în 
anul Ill. După fiecare plimbare sosea la cămin tot mai 
încordat, mai nervos. De la o vreme a început „să aibă 
treabă” în unele seri, aşa încât au mai rărit-o cu 
plimbările; în prima vacanţă de vară, la sfârşitul anului |, 
după o vizită scurtă făcută Luminiţei, acasă la părinţii 
acesteia, a plecat singur la mare, apoi la munte, evitând 
orice fel de întâlnire cu fata, care, în corectitudinea 
comportării ei, nu îndrăznea să meargă nici la ştrandul de 
pe malul Argeşului, la câteva sute de metri de casă. A 
făcut „plajă” pe o magazie toată vara! Nu s-a întâlnit cu 
niciun băiat, nu s-a plimbat cu nimeni, în ciuda 
solicitărilor pe care le primea din partea unor foşti colegi 


George Şovu 


de liceu, unii dintre ei actuali colegi de facultate, originari 
din acelaşi oraş. Din când în când ieşea să vadă câte un 
film, însoţită de mama ei sau de vreo prietenă. Şi în tot 
acest timp i-a scris multe scrisori, tandre şi calde, lui 
Gabriel, care i-a răspuns doar la câteva dintre ele... 

La începutul celui de-al doilea an, madam Petreanu şi-a 
întețit sfaturile cu care n-o slăbise pe fată în tot anul 
trecut şi nici în timpul verii. 

— Vezi, acum eşti şi mai mare, Luminiţo mamă, să nu 
cumva să mă faci de râs! Ai grijă, ai grijă, eu atât îţi spun! 
Dacă faci cumva vreo prostie, adio, ai terminat-o cu mine! 
Mă jur că-ţi sucesc gâtul cu mâinile mele; eu te-am (făcut, 
eu te-am crescut - şi cu atâta trudă şi suferinţă (şi iarăşi 
începea să plângă) - eu te omor! Aşa să ştii! lar la nunta 
ta nu vin nici în ruptul capului! Gândeşte-te bine. Să nu-ţi 
fie milă de el! Bărbaţii sunt... (era să spun „nişte porci”, 
dar mă abţin) j în orice caz, n-au nicio limită, să ştii! Şi pe 
urmă cine ştie ce se întâmplă, „pe-aici ţi-e drumul!” Mie 
de ăsta al tău, drept să-ţi spun, nici nu-mi place. Acum 
l-am cunoscut mai bine: m-am înşelat, nu e cum credeam 
la început. E mâţă blândă în aparenţă, dar în realitate e 
omul dracului. Asta oricând te calcă în picioare, trece 
peste tine - un-doi! Nu ne pricopsim cu el! Nu l-ai văzut 
cum se încontrează cu mine? M-a pus la punct de câteva 
ori! El, pe mine!... 

— Bine că s-a găsit cineva să te mai pună la punct şi pe 
tine! 

— Aşaaa?... Bravo! Bravo, fata mamii! Ţii cu el, ai? 

— Dar bine, mamă, crezi dumneata că se va mai găsi 
cineva pe lumea aceasta să te suporte aşa cum te-a 
suportat o viaţă întreagă tata, cam te-am suportat ea? 
Adică cineva care să facă numai ce vrei şi cum vrei 
dumneata? Cineva care să-ţi fie slugă mută, să aibă 
numai urechi ca să audă comenzile, picioare care să 
alerge, braţe care să lucreze şi spinare să care, să care, 
să muncească în neştire? Cum poţi să-ţi imaginezi aşa 
ceva? Tata e un exemplar unic, să ştii! Altul nu cred să se 


mai afle. Şi apoi, mie nu-mi trebuie un asemenea om. 
Sigur că e bine şi necesar să aibă cineva grijă de tine, să 
simţi mereu sprijinul cuiva, să ştii că nu eşti singur în tot 
ceea ce faci, dar tot atât de necesar e să fii şi tu părtaş la 
totul! Dumneata vrei ca mie să-mi găseşti un bărbat care 
„să mă ţină în vârful patului”, precum te-ai exprimat 
cândva, şi care să-ţi asculte şi să-ţi îndeplinească, fără 
murmur, poruncile? Dar eu ce statut să am: de schiloadă? 
să ne adunăm aşa, la un loc, o schiloadă şi-o slugă? Asta 
vrei? Sigur că Manta nu este un asemenea om şi nici nu 
se va putea schimba vreodată! 

— Nu este, nu este! Asta ţi-am spus şi eu! De aceea 
vezi ce faci... fiindcă, mai ales după ultima ciocnire pe 
care am avut-o cu el, eu nu vreau să-l mai văd. Şi cu asta 
am terminat. 

Aflată între „ciocan şi nicovală” şi încă fără curajul de a 
lua viaţa pe cont propriu, Luminiţa a început să piardă 
încet-încet terenul în relaţiile cu Gabriel. 

La puţin timp după începerea noului an universitar, 
acesta a părăsit căminul studenţesc, găsindu-şi o gazdă, 
în oraş. Le-a spus părinţilor că „nu poate trăi şi învăţa la 
grămadă”! 

A invitat-o şi pe Luminiţa să-i vadă noua locuinţă - o 
cameră într-un apartament, cu acces la diversele lui 
dependinţe. Proprietara casei, o femeie în vârstă, care 
rămăsese singură, îi acorda toată libertatea, nu-l deranja 
cu nimic. Era tocmai ceea ce-şi dorea studentul, care, 
înțelegând că fata iubită nu este şi probabil nu va fi 
niciodată în stare să iasă de sub tiranica tutelă a mamei, 
a început să-şi orânduiască viaţa după cum îi dictau 
vrerile şi interesele. În asemenea condiţii, plimbările cu 
Luminiţa s-au rărit tot mai mult, răceala instalându-se 
treptat între ei. 

O nouă şi cumplită suferinţă începea pentru fată. 
Starea aproape disperată în care va ajunge în curând va 
atinge intensitatea maximă atunci când, spre sfârşitul 
anului şcolar, Luminiţa Petreanu află că băiatul pe care ea 


George Şovu 


încă îl iubea, de care îşi legase toate speranţele şi visurile 
(în ciuda neînțelegerilor cu mama ei) se căsătoreşte cu 
altcineva! Vestea a căzut ca un trăsnet peste sufletul ei. 

„Se căsătoreşte?! Se  căsătoreşte?!... se întreba 
cuprinsă aproape de nebunie. A uitat tot ce mi-a spus, tot 
ce-am visat împreună?! Cum e posibil? Ah! Nimic nu mai 
este sfânt şi trainic pe lumea asta!” 

Când a aflat cine este mireasa lui Gabriel, uimirea 
Luminiţei a fost totală. „Cu urâta aceea?” a mai apucat să 
spună, şi-au cuprins-o ameţelile... Revenindu-şi, s-a 
întrebat mai departe: „Ce-a găsit la ea? Cum a putut? El 
nici nu se uita măcar spre femeile urâte. Şi-acum, să-şi ia 
o asemenea nevastă, care de la vârsta aceasta are ceva 
de babă în ea, de joimăriţă cu dinţii scoşi în afară?!” Dar, 
când a aflat că tânăra doamnă Manta, studentă în acelaşi 
an, la altă facultate a institutului, este fiica unui om cu 
mulţi bani şi că tata-socru le-a pus la dispoziţie tinerilor 
căsătoriţi un apartament într-o vilă, maşină, cu care să 
vină la cursuri (mai erau două săptămâni până la sfârşitul 
anului şcolar), şi că le-a asigurat tot ceea ce era necesar 
spre a-şi petrece vacanţa în străinătate, lucrurile au 
început, desigur, să capete o altă faţă. 

„Păcat! Să te vinzi aşa, e oribil! Sau poate - crine ştie? 
— mi se pare mie!” 

Ultimii doi ani de facultate au fost un adevărat chin. 
Luminiţa a rămas singură şi, în durerea ei, s-a izolat tot 
mai adânc de colegi. Mulţi l-au condamnat pe Gabriel. 
Unii, dimpotrivă, „l-au înţeles” şi l-au aprobat. 

— Nu se putea, domnule, a spus la un moment dat unul 
dintre aceştia, n-avea omul nicio perspectivă cu scorpia 
de mamă a fetei. Cu ea, nimeni nu s-ar fi putut înţelege! 

— Şi, să fim drepţi, nici colegei noastre nu-i face pielea 
prea multe parale - a intervenit altul mai răutăcios, vrând 
să plătească, probabil, cine ştie ce poliţă. N-o vedeţi? 
Sclifosită, bolnăvicioasă... Păi nici aşa, s-o duci în spinare 
o viaţă!... 

— Şi-apoi şi să aştepţi, iarăşi să aştepţi, să te 


chinui - aduse altcineva în discuţie argumente mai 
directe. Anii trec! Uite că Ruxandra (aşa se numea fata cu 
care se căsătorise Gabriel) n-a mai aşteptat, a ştiut ce 
vrea şi a rezolvat lucrurile în favoarea ei. Eu o admir! 

Izolarea a continuat, de data aceasta prin forţa 
lucrurilor, şi după absolvirea facultăţii. Întoarsă în oraşul 
natal, prin repartizare la cerere (ar fi putut să rămână în 
Bucureşti, dar mama sa n-a lăsat-o), tânăra licenţiată s-a 
trezit deodată cu un gol mare în jurul său. Cei mai mulţi 
băieţi se căsătoriseră cu colegele lor, încă înainte de 
terminarea studiilor, poate şi pentru a fi repartizaţi 
împreună cel puţin în aceleaşi localităţi. 

Cunoştinţele mai vechi, din oraş, se împuţinaseră şi, în 
orice caz, printre ele nimeni „nu era potrivit” pentru 
Luminiţa, după gusturile Elenei Petreanu, iar la 
întreprinderea unde fusese încadrată, toată lumea era în 
vârstă. 

În felul acesta au trecut câţiva ani. Chinuitori, 
deprimanţi! Atmosfera devenise de nesuportat. Ce se 
sperase în legătură cu această fată, ce visuri îşi făcuseră 
nu numai soţii Petreanu, ci şi toate rudele lor de la ţară, 
din Bucureşti, din alte părţi, cum aşteptaseră cu toţii ca 
această fiinţă bună, frumoasă, pură, care acum se 
dovedea şi foarte pricepută acolo unde lucra, fiind 
avansată în curând, deşi stagiară încă, în funcţia de şef 
de serviciu, să-şi împlinească viaţa aşa cum s-ar fi 
cuvenit, precum merita! Şi ce deziluzie! Pentru toată 
lumea! 

Şi pentru ce, la urma urmei? Care era de fapt vina 
fetei? Avea ea cu adevărat vreo vină? Lucrurile sunt greu 
de precizat! Sigur că mai mult curaj de a ieşi de sub 
tutela mamei nu i-ar fi stricat. După cum mai multă 
îndemânare în a-şi rostui singură viaţa i-ar fi fost, de 
asemenea, de folos. 

Dar mama!... Aici, adevărurile par să fie mai clare. Par! 
Pentru că, ia să se fi găsit cineva, un bărbat adevărat, 
care s-o vrea cu tot dinadinsul pe fată, să vezi cum ar fi 


George Şovu 


înfruntat-o pe mamă-sa, cum ar fi făcut-o, cu siguranţă, 
să cedeze din atâtea ifose şi pretenţii, să se modeleze 
după nevoile noii familii, punându-şi astfel în valoare 
fondul uman, emotionant, al unei mame adevărate, rare! 
Dar... Şi totul a curs astfel până într-o zi, când Luminiţa 
l-a cunoscut pe viitorul ei soţ. 

L-a întâlnit pentru prima dată în casa unei prietene a 
mamei sale, Monica Barbu. Nu i-a dat nici într-un fel 
atenţie. A doua zi însă, la poarta întreprinderii, când a 
ieşit de la serviciu, s-a pomenit cu el. A oprit-o. 

— Ne-am cunoscut ieri la doamna Barbu. Am reţinut că 
vă numiţi Luminiţa. Daţi-mi voie să mă mai recomand o 
dată: Victor Teodorescu! 

— Şi pentru asta ai venit astăzi aici, ca să-mi spui cum 
te cheamă? Am auzit încă de ieri, dar n-am înţeles, 
trebuia să-mi spună ceva mai mult numele dumitale? 

— Numele nu, dar... 

— Dar ce? 

— Uite ce e, domnişoară, eu vreau să mă însor! 

— Să fii sănătos! Pentru ce-mi spui mie? 

— Pentru că şi dumneata vrei să te căsătoreşti. 

— Cu dumneata în niciun caz! spuse Luminiţa cu o silă 
teribilă în glas. 

— Şi de ce mă rog? 

— Fii, domnule, serios! Te văd ditamai namila de om, 
poate ai şi ceva minte în capul acela, cum crezi că?!... 
Dumneata te-ai uitat vreodată în oglindă? 

Era roşie ca focul. Se enervase peste măsură. În clipa în 
care îl întrebase dacă s-a uitat vreodată în oglindă îl 
privise şi ea cu mai multă atenţie: drept rezultat, simţea 
cum i se încrâncenează carnea sub piele. Individul avea o 
faţă cumplită. Ceea ce te izbea mai întâi când îl cercetai 
erau bubele ce-i acopereau obrajii, nişte umflături mari şi 
roşii, unele purulente, iar printre ele - tot felul de semne, 
de urme ale altor bube, încât ţi se părea că e tatuat. 
Chipul mare, parcă cioplit în piatră, colţuros, era luminat) 
de doi ochi de un albastru spălăcit ca de peşte mort, 


deasupra cărora stăteau, zburlite, sprâncenele stufoase, 
decolorate de soare. Părul, cam de aceeaşi culoare, 
castaniu bătând spre blond, avea ceva pe el de nisip 
încleiat cu grăsime. lar gura - largă de-i ajungea până la 
urechile blegi - te respingea prin buzele subţiri, arse pe 
jumătate şi încreţite pe la colţuri ca la babe. inalt, de 
peste 1 metru şi 90 de centimetri, cu umerii laţi, nu avea, 
în ciuda acestei staturi, nimic falnic, impunător. 
Dimpotrivă, privit din spate, ai fi putut jura că are peste 
şaizeci de ani, deşi nu împlinise decât douăzeci şi şapte. 
Contribuia la această impresie poziţia bătrânească a 
corpului, cu umerii lăsaţi, traşi în faţă de mâinile lungi, cu 
palmele late, ca nişte lopeţi, cu spatele puţin încovoiat, 
cu capul aplecat, privind spre pământ, de parcă ar fi 
cercetat mereu ceva, cu mersul legănat, asemănător 
marinarilor, ce  pipăie tot timpul terenul, ori al 
halterofililor, ce-şi potrivesc picioarele la distanţă, 
căutând o bază de susţinere... 

N-a scăpat de el în ziua aceea, nici în următoarea, şi 
lucrurile s-au repetat vreo treizeci de zile la rând, până 
ce, sufocată de insistenţele lui, desperată într-un fel de 
lipsa oricărei alte cereri în căsătorie, ameţită de vorbele 
tuturor „binevoitorilor” care-i „tocau” zi de zi, care mai de 
care, că „e băiat bun, e harnic, e blând, o iubeşte nespus 
de mult, e ascultător, va face tot ce va zice ea, are un 
suflet de aur” etc., etc., n-a avut încotro şi a spus: Da! 

— Daa?! Te căsătoreşti cu el? Cu ăsta?!... a întrebat-o 
atunci madam Petreanu. Să ştii că eu nu l-aş lua nici de 
frică! 

Simţea o durere cumplită în suflet: ce-şi dorise pentru 
fata ei, pe care o crescuse ca pe o floare rară, 
străduindu-se s-o apere de cel mai neînsemnat rău de pe 
lumea aceasta, şi la ce ajunsese!... Cum s-o dea pe 
mâinile „namilei”?! Nici nu-i spunea altfel decât „namila”! 
Şi totuşi, până la urmă... au început pregătirile în vederea 
căsătoriei. 

Părinţii lui Victor, gospodari de ispravă dintr-o comună 


George Şovu 


aflată cam la vreo 80 de km de oraş, erau încântați de 
viitoarea lor noră. Au invitat-o pe la ei, i-au: făcut câteva 
daruri: un inel, o statuetă, nişte dantelă... O asigurau 
mereu: 

— Are să fie bine, ai să vezi, te iubeşte foarte mult, e 
băiat bun, n-o să-ţi pară rău! 

De câte ori rămânea singură, Luminiţa izbucnea în 
plâns. Mergea uneori pe stradă şi se pomenea cu şirul de 
lacrimi pe obraz. „Doamne, Doamne! se văitau gândurile 
ei, sufletul ei. Ce rău am făcut eu pe lumea aceasta să fiu 
astfel pedepsită?! Atâtea zăpăcite îşi fac de cap, umblă în 
sus şi-n jos şi găsesc bărbaţi de ţi-e mai mare dragul să-i 
priveşti. De ce? Cum? Unde este dreptatea? Pentru ce 
m-am păstrat eu oare până la douăzeci şi cinci de ani 
curată ca lacrima? Nu era, oare, maţi bine?... Şi din nou, 
ca în atâtea şi atâtea dăţi în aceşti din urmă ani, pentru 
ea cenuşii, doldora de suferinţă, se gândi la Gabriel, pe 
care aproape că nu-l mai învinuia deloc. Pe sine se 
învinuia! Ea nu ştiuse cum să-şi orânduiască viaţa. O 
înnebuniseră „sfaturile” mamei, amenințările ei... Şi cât 
de mult l-a iubit! Cât îl mai iubeşte şi acum! Nici el nu 
poate să fie fericit. Şi el a avut parte de o urâtă! Nue 
drept! Nu e drept! Dacă nu ne-am fi cunoscut, dacă nu 
ne-am fi îndrăgit! Dar aşa...” 

Mai am încă timp să spun „Nu!” - o bântuiau gândurile 
pe Luminiţa. 

— Mai ai încă timp să spui: „Nu!” - o auzea din când în 
când pe mama sa, şoptindu-i, cu ochii în lacrimi. 

„Ce să mă mai gândesc, mamă? ar fi vrut să-i 
răspundă. Probabil că aceasta este Golgota mea! 
Ajută-mă cel puţin acum s-o urc demnă!” 

Şi a urcat-o! în faţa ofițerului stării civile, ca să poată 
spune „Da!”, i-a trebuit un mare efort de voinţă. La făcut 
şi a învins! A fost în stare chiar să zâmbească, să 
primească felicitările, îmbrăţişările, să fie „fericită”! 

Dar ziua căsătoriei civile a trecut, a trecut şi ziua nunţii, 
când ea a fost „una dintre cele mai frumoase mirese din 


câte au putut fi văzute prin părţile locului”, după cum 
spunea lumea, şi a sosit noaptea în care trebuia să 
rămână singură cu Victor, soţul ei!... 

A făcut febră, s-a îmbolnăvit de spaimă, de silă! L-a 
rugat s-o mai amâne, că nu se simte bine, că... Nicio 
îngăduinţă! Şi-a cerut drepturile! Şi le-a luat! Cu lumina 
aprinsă! Mare! S-o vadă... 

Ca să poată să treacă şi peste acest moment, şi-a 
mobilizat, din nou, forţele de dinăuntru. („în viaţă ai 
nevoie de atâtea ori de autoîncurajare şi de voinţă, de 
multă voinţă! Ca şi de autoiluzionare!”) 

„Gabriel! Gabriel! lubitule!” murmura sufletul fetei, în 
timp ce de sub pleoapele, strânse peste luminile ochilor, 
printre genele mari şi întoarse se zămisleau calde 
mărgăritare... 


4 


— Alo! Casa Dănescu? Răzvan Bărbulescu la telefon! 

— Un accident?! 

— Nu vă speriaţi, e ceva banal: o fractură la braţul 
stâng şi două coaste fisurate puţin... Se pare însă că soţul 
e mai grav. 

— Soţul?... 

— Da, el e la Spitalul nr. 9. S-a lovit la cap! 

— Bine, dar ştiam că... 

— Poftim? 

— Nu, nimic! Spune-i că vin chiar în seara aceasta. 

— Tu eşti acolo? 

— Da! Rămân toată noaptea. Sunt de gardă! 


5 


După convorbirea cu Dragoş Dănescu, unchiul 
Luminiţei, Răzvan intră în salon. Accidentata dormea. 


George Şovu 


Medicul cercetă puţin fişa de la capătul patului. „Deci 
Teodorescu se numeşte. Teodorescu şi mai cum? În 
sfârşit, mă descurc eu!” leşi fără să fie observat, 
îndreptându-se către cabinetul medicilor. Înregistră, 
grăbit, pe discul de telefon numărul Spitalului nr. 9. 

— Alo! Alo! Spitalul numărul 9? Medicul Răzvan 
Bărbulescu, de la Urgenţă, la telefon. A fost internat la 
dumneavoastră, acum două zile, un accidentat, 
Teodorescu se numeşte, un bărbat tânăr, până în treizeci 
de ani. Mă interesează care e situaţia lui. Fiţi, vă rog, 
amabilă, domnişoară... Cum? Nu e niciun Teodorescu 
proaspăt internat? Nu se poate! Mi-a spus doar soţia lui. 
Da, ea e aici la noi, e mai puţin grav lovită. Cinee? Manta? 
Manta Gabriel?! Câţi ani are? Douăzeci şi şase? Accident 
de maşină, de-acum două zile. Da! Lovit la cap! Bine! Vă 
mulţumesc, domnişoară! Mulţumesc! La revedere! 


6 


„Luminiţa  accidentată! îşi spuse Dănescu după ce 
închise telefonul. Ce-o fi căutat la Bucureşti? Şi în maşina 
cui o fi fost? Dar de unde până unde Victor cu ea?! Nu 
cumva s-or fi împăcat? Nu cred! E imposibil!” 

Îl văzuse pentru prima dată abia la nuntă. Fata venise o 
dată cu el prin Bucureşti, dar ziaristul nu se întâmplase 
acasă. 

— Ei, cum e? o întreabă el atunci pe soţie. 

— Vorba sorei tale: nu l-aş lua nici dacă ar fi ultimul de 
pe pământ! 

— Şi fata aceea a înnebunit? Ce e eu ea? Ei îi place? 

— Ea nu spune nimic altceva în afară de faptul că şi-a 
dat o dată cuvântul şi că nu-l mai ia înapoi. 

— „Cuvântul”,  „cuvântul”! E bine să-ţi păstrezi 
cuvântul, dar într-o situaţie ca aceasta e tot atât de bine 
să deschizi ochii mari, să cumpăneşti. In fond, de cât timp 
îl cunoaşte? Parcă spuneaţi că nu e mai mult de o lună, o 


lună şi ceva! Păi ce poţi să afli despre un om într-o lună? 
Şi încă despre unul pe care vrei să-l iei lângă tine pentru 
toată viaţa!... Ce ştie ea despre el? A avut timp să-l 
cunoască, mă rog, cât de cât? 

— Cică e bun, e blând, o iubeşte... E mare, aşa cum 
vrea soră-ta, adică bun, să facă treabă, să nu cumva să 
se spetească odorul muncind! 

— Dacă n-aş şti câte ai făcut pentru ele - şi pentru 
Luminiţa, şi pentru maică-sa - aş zice că eşti răutăcioasă. 
Dar aşa... 

— Dragoş, nu pot s-o văd pe Luminiţa lângă... haplea 
acela! Ce să-ţi spun, mă doare sufletul! 

Această senzaţie a avut-o şi el când l-a văzut pentru 
prima dată: că-l doare sufletul! A simţit cum parcă un 
fulger de foc îi taie pieptul, străbătându-i inima, toată 
fiinţa. Era în faţa casei, lângă maşină. Sosise de la 
Bucureşti de câteva minute. Se făceau ultimele pregătiri 
înaintea plecării la cununie. L-a zărit agitându-se 
pe-acolo. Deşi nu-l cunoştea, l-a bănuit după ţinută: haine 
negre, papion alb, floare mare de ginere pe rever. Şi-apoi 
l-a şi strigat cineva: Victore! Victore! 

Atunci, s-a uitat mai bine la el şi a simţit, pur şi simplu, 
cum ameţeşte. 

Biata Luminiţa! a murmurat, fără să vrea. Soţia, care 
tocmai se apropia, îi spuse: 

— Ţi-ai văzut nepotul? Uite-l acolo! Hai să-ţi fac 
cunoştinţă cu el! 

— Nu-mi trebuie! a răspuns Dănescu bosumflat. 

— Poftim? 

— Nu-mi trebuie! a repetat el, nu e clar? 

Soţia a zâmbit trist şi a plecat. 

S-au aflat faţă-n faţă doar în momentul în care a trebuit 
să-i felicite, după cununie. Când i-a spus că-i doreşte „din 
toată inima să fie fericită”, Luminiţei i s-au umezit ochii. 
Până atunci se ţinuse tare, zâmbise, arăta senină, 
încântată, astfel că, privind-o, ziaristul nu ştia ce să 
creadă despre ea. În clipa aceea, i-a văzut sufletul în ochi. 


George Şovu 


„Biata de tine!” şi-a zis el, încă o dată. 

Nenorocirea a început curând, la nicio lună de la 
căsătorie. Voiajul de nuntă n-a durat mai mult de două 
săptămâni. Toată lumea aştepta s-o vadă pe Luminiţa. 

— Ei, cum e? a întrebat-o, mai întâi, mamă-sa. 

— Bine! 

— Ce înseamnă „bine”? 

— Bine! 

— Atât? 

— Atât! 

Şi într-adevăr, nimic mai mult n-au scos de la ea. 
Tânăra soţie se autoconvingea, în fiecare zi, că totul e 
bine şi, mai ales, că trebuie să fie bine! „Acum, cu 
adevărat nu mai pot să dau înapoi! E bărbatul meu, 
trebuie să ne împăcăm...” 

Numai că... 

„Harnicul” de dinainte de nuntă nu numai că nu făcea 
nimic în gospodărie (Luminiţa primise, din partea 
întreprinderii unde lucra, o garsonieră foarte bună, într-un 
bloc, pe care părinţii ei i-o amenajaseră cu tot ceea ceo 
familie tânără avea nevoie), dar a început să fugă de la 
serviciu (la care abia de curând fusese încadrat) „să vină 
acasă şi să se culce. Dormea câte-o jumătate de zi şi 
noaptea întreagă, la un loc, şi nu se mai sătura. 

— Poate eşti bolnav, du-te la medic! Ce e cu atâta 
somn? îi spuse soţia într-o zi. 

— N-am nimic, dragă! a răspuns el, nepăsător. Mi-e 
somn pur şi simplu! Aşa dorm eu! 

— Şi socoteşti acest lucru normal? 

— Nu m-am întrebat şi nici nu vreau să mă întreb, 
pentru că îmi place să dorm! 

— Dar mai sunt şi alte lucruri de făcut în viaţă, cu atât 
mai mult cu cât ai doar douăzeci şi şapte de ani şi te-ai 
însurat de cinci săptămâni. 

— O să le fac în restul timpului! 

— Bine, dar de la serviciu de ce pleci cu ore întregi 
înainte de a se termina programul? 


— Cine ţi-a spus că plec de la serviciu? 

— Inginerul-şef i-a spus tatei; se cunosc foarte bine. 
Cum poţi să faci aşa ceva? Nici n-ai intrat bine într-un loc 
de muncă şi-ţi scrii o asemenea carte de vizită? Din 
partea cealaltă, dacă nu plecai, am aflat că te dădeau 
afară... 

— la ascultă, dragă, tu nu cumva eşti de la Miliție? 
Uită-te cu cine m-am însurat!... Te rog să nu te mai 
amesteci în treburile mele! Ai înţeles? 

— Eu credeam că treburile tale, ca şi treburile mele, 
sunt ale noastre! Şi că trebuie să ne intereseze. 

— Ba pardon! Tu să-ţi vezi de serviciul tău, de şefia ta, 
şi să nu mă mai controlezi pe mine. Eşti şefă acolo la tine, 
nu şi acasă. Sau tovărăşica este jignită de faptul că soţul 
ei nu se ridică la înălţimea... 

— Termină, Victore! Nu ţi-e jenă să trâăncăneşti de 
pomană? 

— Tu să termini! Eu îmi aranjez viaţa aşa cum doresc, 
nu după cum o să-mi dictaţi tu şi cu mă-ta! Că şi ea a 
venit să mă socotească astăzi. A deranjat-o, ca şi pe tine, 
că m-a găsit acasă, dormind. Am dat-o afară! 

— Poftim?! 

— Am dat-o pe uşă afară! Aşa cum ai auzit! 

— Ce fel de om eşti tu, Victore? 

— Asta, pe care de-abia acum îl cunoşti! 

Intr-adevăr, plicticosul, blândul, de dinainte de nuntă, 
nu era în realitate decât un bădăran ordinar, fără niciun 
fel de scrupul. 

Intr-o sâmbătă după amiază a dispărut. N-a mai venit 
de la serviciu. Luminiţa, îngrijorată, n-a ieşit din casă, 
aşteptându-l. A sosit duminică seară, pe la ora 22. 

— De unde vii, omule? 

— Am fost pe la mama, la ţară! Ştiam că nu-ți face 
plăcere să mergi. Aşa că... 

— Dar de unde ai tras această concluzie? Părinţii tăi 
mi-au plăcuţi de la început, sunt oameni serioşi şi 
gospodari, m-aş fi bucurat să-i revăd! Şi, în afară de acest 


George Şovu 


lucru, eu ce sunt? Eu nu trebuie să ştiu unde eşti? De ce 
să fiu eu obligată să te aştept în casă peste treizeci de 
ore? Şi să mă frământ, neştiind ce s-a întâmplat cu tine?! 

— Am avut o ocazie, un prieten cu maşina, a trebuit să 
plec urgent şi n-am avut cum să te anunţ, că doar n-avem 
telefon acasă. 

— Dar de ce nu mi-ai telefonat la serviciu, dacă aveai 
de gând să pleci? Nişte reguli elementare de civilizaţie, 
dacă nu şi altceva, te-ar fi obligat, desigur... 

— Uite că eu nu sunt atât de civilizat ca tine... Asta el 

— Nu numai că nu eşti civilizat, dar eşti şi mincinos. 


— Poftim? 

— Un mincinos şi-un necinstit! 

— Nu-ţi permit! 

— Tu nu-mi permiţi mie! Ce să-mi permiţi? Să-ţi spun 
adevărul? Adevărul iese singur la lumină, să ştii!... Acum 


o jumătate de oră a telefonat la mama tatăl tău. Se 
interesa ce mai facem, cum o ducem. A zis că mâine 
dimineaţă e aici, să te vadă, că i s-a făcut dor de tine!... 

Se albise la faţă. Era încurcat, speriat chiar. Ştia că 
tatăl său îl mai bătuse de multe ori. Chiar după ce 
terminase facultatea. Şi are o palmă!... 

— Luminiţa, te rog să mă ierţi! Uite, îngenunchi în faţa 
ta şi te rog: lartă-mă! N-o să mai fac! Am fost cu nişte 
amici şi-am jucat pocher... Am câştigat 200 de lei, 200 de 
lei, înţelegi? lată-le! (A scos banii, pe care-i arăta, cu 
mâinile tremurânde.) Ştii cum e când joci, te antrenezi... 

— Nu ştiu cum e când joci! Şi nici nu vreau să ştiu! Mi-e 
silă! De tine, şi de amicii tăi, şi de pocherul vostru! Ai 
înţeles? Mi-e silă! 

l-a întors spatele şi a plecat în bucătărie. El s-a ridicat şi 
s-a dus după ea. A rămas în rama uşii, „cât mi ţi-i 
melianul”, cum ar fi spus Creangă. Tăcea. 

— Victore, i-a spus soţia, ia, te rog, loc pe scaun. S-a 
aşezat şi ea pe celălalt. Să stăm puţin de vorbă. Tu de ce 
te-ai însurat? 

— Ce fel de vorbă e asta? 


— Da, tu de ce te-ai însurat? Şi, mai ales, de ce te-ai 
însurat cu mine? Ştii bine că de mii de ori ţi-am spus că 
eu nu vreau să te iau de bărbat. Nu ţi-a păsat de ceea ce 
auzeai. Ai insistat, m-ai rugat, mi-ai spus că mă iubeşti, 
„că fără mine nu poţi trăi”; mi-ai promis câte-n lună şi-n 
stele! De ce toate acestea? De ce acest circ? Ţi-am făcut 
eu vreun rău ca să-ţi baţi joc de mine? 

— Dar nu pricep de ce te plângi?! Asemenea 
lucruri - mici neînţelegeri, că doar nu sunt altceva - aud 
şi eu că se întâmplă în toate familiile. Tu de ce te plângi? 

Luminiţa înmărmurise de uimire. „E un înapoiat mintal, 
ori un cinic?” se întreba. S-a ridicat de pe scaun şi i-a 
spus: 

— Să nu vii în pat lângă mine! Dormi pe canapea sau te 
duci unde vrei! 

Dimineaţă, când a sosit tatăl său, l-au judecat amândoi. 
La un moment dat, în timp ce ea pregătea o cafea, în 
bucătărie, l-a auzit pe Victor strigând: 

— Să nu dai! 

In ciuda acestor vorbe însă, tatăl i-a aplicat, cu sete, 
două palme, care-au răsunat până în stradă. Era mai înalt 
decât Victor şi mai solid, bărbat în toată forţa, în vârstă 
de vreo cincizeci şi cinci de ani. 

— Dacă nu-ţi bagi minţile-n cap, te omor, derbedeule! 
l-a auzit Luminiţa judecându-l, în continuare. Ai găsit o 
femeie cum nu ţi-ai imaginat nici în visurile tale cele mai 
alese şi te-ai apucat s-o batjocoreşti? Ce eşti, mă, tu? 
Animal?! De unde-ai apărut tu în neamul nostru: puturos, 
mincinos, hahaleră, om de nimic? De unde? Nu te uiţi, 
mă, la tine că i se face silă oricui numai dacă te priveşte 
cum arăţi cu mutra asta scârboasă, Cu bubele de pet; 
ine, dar să te mai şi accepte în pat, în intimitate?... Ar 
trebui să-i săruţi urmele, să mergi în genunchi în faţa ei... 
Şi tu? Ce faci? Lipseşti de-acasă cu zi, cu noapte, la 
câteva luni după însurătoare; ori fugi de la serviciu şi te 
culci, dormi ca animalul, ca „să mai creşti”! De ce n-ai 
spus, mă, că nu te simţi în stare să întemeiezi o familie, 


George Şovu 


de ce ne-ai mai băgat la cheltuieli, la încurcături, ai făcut 
şi fata asta de ruşine?... 

— Tată! scânci Victor de lângă un fotoliu, unde 
ajunsese în urma palmelor, îţi promit... 

— Ce-mi promiţi, mă, ce-mi promiţi? zise bătrânul 
Teodorescu apropiindu-se de el, în timp ce fiul ridică 
braţul să se ferească de o nouă lovitură. De câte ori mi-ai 
promis tu până acum că te faci om serios? Spune, de 
câte? 

— Ai să vezi... Uite... 

Intrând pe uşă cu cafelele, Luminiţa s-a purtat în aşa fel 
încât a dat impresia că n-a auzit şi n-a văzut nimic din 
ceea ce se întâmplase. A ascultat, încă o dată, vorbele de 
încurajare ale socrului său, hotărând în consecinţă să mai 
încerce, în speranţa că Victor se va schimba. 

O vreme, aşa se părea! Luminiţa căpătase curaj. 
Aceasta şi pentru faptul că n-ar fi vrut în ruptul capului să 
se dea bătută. Când hotărâse să-l ia de bărbat, nu se 
gândise nicidecum să facă o simplă încercare, să vadă 
dacă „merge”, ci pornise cu gândul sănătos de a-şi 
întemeia o familie pentru toată viaţa. (Deşi hotărârea ei 
fusese luată după atâta zbucium, după îndoieli, reticenţe 
şi spaime. Ou atât mai puţin ar fi vrut ca acestea să se 
adeverească.) 

lată însă că bărbatul a început să-şi dea din nou în 
petic, cum spun oamenii prin părţile locului. Adică „să 
uite”, de pildă, s-o mai ajute pe Luminiţa la treburile 
gospodăriei; (cu toate că nu avea nimic altceva de făcut; 
de când se căsătorise - aproape o jumătate de an-nu 
deschisese o carte, din care să citească un rând; a, da, 
citea uneori Sportul! De altfel, orice fel de conversaţie a 
lui cu cineva: cunoscut, prieten, vecin putea să aibă loc 
numai dacă se referea la probleme sportive. In afară de 
sport, un cuvânt nu putea să scoată: despre literatură, 
artă, ştiinţă, despre un film văzut sau despre un 
spectacol, o emisiune, despre ce se întâmplă în lume... 
Nu putea să închege o frază despre niciunul dintre aceste 


domenii, despre nicio temă, o problemă oarecare. Nici nu 
se străduia. Acest lucru ieşea, pur şi simplu, din 
preocupările lui. La sport, în schimb, se socotea „as”! 
Până într-o zi, când un vecin de apartament, cu care îi 
plăcea „să discute”, „l-a încuiat”, dovedindu-i că nu ştie 
nişte lucruri elementare dintre cele ce se petreceau în 
lumea sportivă. De-atunci, n-a mai avut ochi să-l vadă: 

— Nesuferitul acela care face pe deşteptul! Să nu-l mai 
prind pe-aici! 

— Dar tu îl chemai! i-a răspuns Luminiţa. Omul n-a 
venit niciodată din proprie iniţiativă. 

— Uite că nu-l mai chem! 

— Foarte bine, asta înseamnă e~o să ai mai mult timp 
să faci şi tu câte ceva! 

— N-aş crede! 

— Victore, iarăşi începem să discutăm? 

— De ce să discutăm? Lucrurile sunt clare: treburile 
gospodăriei sunt treburile femeii. 

— Şi ale bărbatului care sunt? 

— Altele! 

— De pildă? 

— Uite, vezi, tu vrei „să discutăm”, să ne certăm! Şi ca 
să evit acest lucru, eu mă culc! (Şi s-a culcat.) 

Plecările, clandestine, de la serviciu au început, de 
asemenea, să se repete. Dar Victor nu mai venea acum 
acasă să se culce, ca să-l mai surprindă părinţii Luminiţei, 
care treceau din când în când pe-acolo, pentru câte-o 
treabă (aveau şi ei o cheie a apartamentului). El ştie pe 
unde umbla, dar de la serviciu chiulea, în mod sigur. A 
primit şi o serie de penalizări pentru aceasta (reţineri din 
retribuţie, ca şi avertismentul că i se va desface 
contractul de muncă). 

Comportarea, gesturile de bădăran şi, în fond, de om 
lipsit de afecţiune sufletească pentru soţia sa puteau fi 
zilnic constatate. La un moment dat, Luminiţei îi era rău: 
o chinuia cumplit o măsea de minte care nu reuşea să 
străpungă gingia şi să-şi facă apariţia. Locul se umflase şi 


George Şovu 


devenise extrem de dureros. Un medic incompetent de la 
policlinica de specialitate din oraş i-a spus nici mai mult, 
nici mai puţin decât că, după părerea lui, „e vorba de o 
tumoare malignă!” Cum era şi firesc, vestea a 
cutremurat-o pe bolnavă, ca şi pe părinţii acesteia, care 
au hotărât s-o transporte imediat cu maşina unor prieteni 
la Bucureşti, spre a consulta şi alţi doctori. Aflând 
diagnosticul pus de medicul din oraş, Victor a rămas 
aproape nepăsător. Şi ca să-şi confirme nepăsarea, când 
Luminiţa şi-a strâns câteva lucruri în grabă ca să plece la 
Bucureşti, el n-a socotit că e necesar s-o conducă măcar 
din casă până-n faţa blocului, unde o aştepta maşina. A 
rămas întins pe canapea, citind Sportul. 

Din fericire, la Bucureşti lucrurile s-au lămurit uşor: 
bolnavei i s-a făcut o simplă incizie, prin care a fost 
eliberată măseaua buclucaşă. 

Intorcându-se acasă, Luminiţa află că între timp fusese 
pe la ei mama lui Victor, care le adusese câte ceva. 
Femeia s-a bucurat, exprimându-şi totodată regretul că 
nu s-au întâlnit. Dar, după câteva zile, căutând prin 
şifonier, a avut o surpriză care a îndurerat-o peste 
măsură: sub nişte lucruri a descoperit mai multe bucăţi 
dintr-o plăcintă cu mere. Contrariată, a cerut explicaţii. 

— A adus-o mama! a răspuns Victor, cu seninătate. 
Le-am pus acolo, fiindcă tu tot nu mănânci. Ştiam că te 
doare măseaua... Şi-apoi, ai cam luat proporţii, continuă 
el, în timp ce o măsura din ochi. Să ştii că dacă te îngraşi 
mai mult, eu nu merg cu tine pe stradă, să fie clar! Ori tu 
mergi înainte şi eu în urmă, sau invers, dar nu ne 
cunoaştem! 

A trecut anul, anul acela pe la mijlocul păruia ei se 
căsătoriseră. Revelionul l-au petrecu la ţară, la o 
verişoară de-a Luminiţei. A fost frumos. Gazdele s-au 
pregătit cu de toate şi i-au primit cu inimă deschisă şi cu 
mare bucurie. Au stat şi în ziua următoare: au mâncat, 
s-au distrat. In sfârşit, a treia zi au plecat spre casă. 
Verişoara Luminiţei şi prietenul ei, amândoi studenţi, i-au 


însoţit până în oraş. Au trecut pe-acasă pe la tânăra 
familie Teodorescu. Au fost opriţi la masă. 

— Victore, adu nişte portocale din bucătărie, i-a spus 
Luminiţa la un moment dat soţului ei. 

A venit cu o singură portocală. A curăţit-o, a împărţit-o 
în două şi-a oferit-o musafirilor. 

— Ce e asta, omule? a întrebat gazda. Nu mai sunt 
portocale? 

— Ba sunt! Dar eu nu mănânc. lar lor le ajunge una 
singură. Zilele acestea au mâncat prea multe!... 

Peste vreo două săptămâni, se afla în sufragerie. 
Tocmai venise de la serviciu. Scoţând ceva din buzunarul 
de la spate, i-a căzut un ghemotoc de bani. N-a observat. 
Luminiţa i-a ridicat, s-a dus în bucătărie şi i-a numărat: 
1000 de lei. L-a chemat şi l-a întrebat ce e cu ei? 

încurcat, a răspuns că îi strânge ca să-i cumpere un 
cadou frumos de ziua ei. Când, peste încă două 
săptămâni, această zi a sosit, i-a cumpărat trei fire de 
garoafă. 

— Şi cu banii? 

— Nu-i mai am, i-am pierdut. 

— Cum i-ai pierdut? 

— La pocher! 

— Bravo!... Victore, îţi mai aminteşti ce i-ai promis 
tatălui tău? 

— Sigur că-mi amintesc, dar eu ăsta sunt, şi de 
schimbat n-o să mă schimb niciodată! Dacă-ţi place! Dacă 
nu - liber! Eşti liberă să pleci unde vezi cu ochii şi să mă 
laşi în pace! 

Toate acestea i le relatase cu de-amănuntul lui 
Dănescu sora sa, Elena Petreanu, plângând şi 
blestemând. 

— Asta are bube nu numai pe faţă şi pe unde mai 
spuneţi voi, ci şi pe suflet! spuse atunci ziaristul, ca o 
concluzie la tot ceea ce auzise. Acelea nu se vindecă 
niciodată. Sunt fără leac. Aşa că bine a făcut nepoata că a 
introdus divorţ. Şi care a fost reacţia domnului 


George Şovu 


Teodorescu? 

— La prima înfăţişare a spus că el „nu are nevastă de 
lăsat”, deci că nu e de acord. 

— Bine, dar cele pe care le-aţi ascultat în acţiunea 
intentată sunt adevărate? l-a întrebat judecătorul. Ce 
aveţi de spus? 

— Sunt şi exagerări! a răspuns. 

— A avut el bunul-simţ să recunoască?! 

— Deci, în cea mai mare măsură lucrurile stau aşa! a 
adăugat omul legii. Atunci, vă opuneţi zadarnic... 

— În continuare nu s-a mai împotrivit, dar a cerut „să 
fie despăgubit”, să se împartă între ei totul, totul! Ne-a 
cerut să-i plătim tot ce-au cheltuit părinţii lui la nuntă, şi-a 
luat înapoi cadourile făcute de aceştia Luminiţei, care 
deveniseră, după cum se spune, „bunuri personale” şi nu 
se iau în seamă într-o acţiune de departajare (era vorba 
de un inel, o statuetă din nu ştiu ce, până şi dantela pe 
care i-o dăduse mama lui a trebuit să i-o plătim, fiindcă o 
folosisem la nişte bluze). A cerut, de asemenea, 
verigheta; a împărţit pe din două toate „bunurile” 
comune. A ajuns până acolo încât n-a plecat din casă 
până nu a luat şi jumătate din cadourile primite de 
Luminiţa de ziua ei de la nişte prieteni. A luat şi o sticlă 
de ulei, din două pe care le aveau în cămară, o traistă cu 
cartofi, câteva cepe, „cântărind” ca totul să fie „pe 
jumătate”, sau dacă se poate ceva mai mult la el, a 
numărat sticlele goale şi-a pus deoparte, pentru el, câte i 
se cuveneau... A fost cumplit! La tot acest târg mizerabil, 
Luminiţa n-a vrut să participe. l-a daţi voie să ia tot ce 
vrea şi cât vrea, numai să plece. O mătuşă de-a lui şi 
bărbatul acesteia, care veniseră cu o maşină, să-l ajute, 
s-au simţit îngrozitor asistând la acest spectacol al 
degradării. Un om tânăr cu astfel de apucături, nu se 
poate ceva mai jalnic! Şi tocmai de un asemenea individ 
a avut parte fata mea! 

Elena Petreanu şi-a încheiat povestirea cu lacrimi, aşa 
cum făcea de obicei atunci când vorbea despre Luminiţa. 


Trecuseră câteva luni de atunci. Divorțul îşi continuase 
cursul, din câte ştia Dragoş Dănescu, trebuind să ajungă 
în curând la ultima filă. „Să se fi împăcat nepoata cu 
«bubosul»? Nu se poate!” se gândea ziaristul în timp ce 
se îndrepta spre spital. 


7 
— Am telefonat! 
— Da? ŞI?... 7 
— Vine să te vadă. In seara aceasta. 
— Mulţumesc! 


— Am telefonat şi la Spitalul numărul 9... 

Obrajii Luminiţei au devenit două coli albe de hârtie. 

— Deci ai aflat!... Spune-mi, ce face? 

— Se pare că nu prea bine. Răzvan îi priveşte mâinile. 
„Verigheta” de pe deget se răsucise între timp şi 
devenise ceea ce era: un inel. 

— Cine e? 


8 


— Suferisem mult şi cumplit după minunea aceea de 
vară 

— Te rog să mă ierţi, Luminiţa! Ştii... 

— Prea târziu, Răzvane! Ştiu: „Ochii care nu se văd”... 

— O colegă, cu care m-am căsătorit. Avem un băieţel 
de trei ani! „Pe drum” se află, sperăm, o fetiţă... 

— Foarte bine! Bravo! Să fiţi fericiţi! 

— Mulţumesc! 

Bolnava respiră adânc, făcând eforturi ca să-şi revină şi 
să poată continua. 

— V-am văzut întâmplător - pe tine şi probabil pe 
viitoarea ta soţie, pe atunci - după ce dădusem prima 
lucrare. Mergeaţi fericiţi pe stradă, ţinându-vă pe după 


George Şovu 


mijloc. Mi s-a făcut rău, am fost la un pas de a-mi pierde 
cunoştinţa... 

Mâinile tânărului doctor se frământă neputincioase. 

— Mi-am revenit şi m-am dus cu mama la cofetărie să 
mănânc un profiterol. (Zâmbeşte amar.) lar a doua zi 
mi-am continuat examenul. Fusesem repartizaţi în 
aceeaşi bancă. Am stat deci alături la toate cele trei 
lucrări. Ne-am împrietenit şi am rămas prieteni timp de 
doi ani. Ţineam mult la el, aşa cum doar... (ar fi vrut să 
spună la el, Răzvan, mai ţinuse...) Şi el mă iubea! Şi totuşi 
ne-am despărţit. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

— A apărut alta, care n-a mai avut pretenţia să rămână 
fată cuminte până la căsătorie. Astfel am rămas din nou, 
singură, de data aceasta singură în mijlocul unor colegi 
care mă priveau cu mirare, neînţelegând cum din aşa 
ceva se poate sfărâma o prietenie ca a noastră, ce 
trecuse până atunci drept exemplară: eram doi oameni 
parcă făcuţi anume unul pentru celălalt. 

Cred, sunt sigură că la această „operă” nefericită a 
contribuit şi mama, care l-a speriat pe Gabriel cu 
pretenţiile ei, cu perspectiva ce ne-o înfăţişa mereu de „a 
se ocupa de noi” şi de a ne orândui viaţa numai aşa cum 
credea şi dorea ea. Cu personalitatea lui debordantă, 
Gabriel Manta nu putea nici măcar concepe o asemenea 
viaţă sub tutelă. Dar bineînţeles că au fost şi celelalte 
elemente pe care ţi le-am amintit şi toate la un loc au 
creat ruptura. 

Eu am rămas - nu mă sfiesc s-o spun - realmente cu 
sufletul mutilat. Nu puteam să înţeleg nimic şi să accept. 
Mă întrebam: „Cine oare m-a blestemat să ajung astfel?” 
Săraca de mine! Nici nu bănuiam că acela era doar un 
palid început pentru ceea ce avea să urmeze. 

Fără niciun fel de vină - în afara aceleia, poate, că 
n-am fost în stare să hotărăsc de una singură ce să fac cu 
viaţa mea - ajunsesem, oarecum, o stigmatizată. Toată 
lumea se întreba: „De ce?” 


Băieţii care până atunci ar fi fost în stare oricând să-i 
devină rivali lui Gabriel (în perioada în care înţelegea că 
trebuie să se lupte cu el- unul dintre cei mai arătoşi şi 
mai de ispravă studenţi) acum mă ocoleau cu sfială ori 
mă tratau ca pe-o infirmă: pentru toţi eram „aceea 
părăsită de Manta”! Şi iarăşi întrebarea: „De ce?” 

Şi, la urma urmelor, acest fel de a privi şi trata situaţia 
era determinat şi de altceva: către sfârşitul anului II (când 
s-a petrecut „catastrofa”), cu atât mai mult în anul 
următor, „perechile” erau deja făcute. Ştii cum se 
întâmplă în studenţie: căsniciile, cele mai multe, se 
aranjează în primii doi ani şi se desăvârşesc în următorii 
(doar şi ţie ţi s-a întâmplat la fel). 

Aşa că priveam în jurul meu, nedumerită, şi vedeam 
pustiul. N-aş putea spune că n-au mai apărut unul, altul. 
Dar după câteva tatonări se lămureau că eu, 
deocamdată... până la căsătorie... Şi se lăsau păgubaşi. 
Oamenii voiau să fie siguri de pe-atunci! lar eu mă 
gândeam la mama, care... 

Ce să-ţi spun? Mi-e şi silă să-ţi povestesc. Pentru că 
mi-e silă de acest fel de a concepe viaţa: nu pot să 
înţeleg cum una dintre cele mai alese, mai rare trăsături 
ale unei fiinţe - puritatea unei fete - poate deveni piedică 
în împlinirea unui destin. Probabil că sunt eu înapoiată, 
dar nu înţeleg, asta el... 

Viaţa însă a luat-o cu siguranţă pe lângă mine, şi eu am 
rămas în urma ei, şi ea se tot depărta, iar eu o priveam 
tot mai de departe. Până n-am mai văzut aproape nimic. 

Atunci mi-a apărut Nimicul! Un mare nimic: bubos, 
bătrânicios, aproape slut pe din afară şi cumplit de «lut, 
cum aveam să descopăr, pe dinăuntru. Acesta a fost 
mirele meu, soţul meu! Pentru el „m-am păstrat” pură! A 
meritat, ce zici?!... 

Tânărul medic era ca de piatră. Privea prin fereastră în 
întunericul de-afară. Parcă nici nu asculta... Deodată, în 
faţa ochilor îi apare o lumină, o imensă petală albă, 
înconjurată de raze de aur. Ochii căprui, migdalaţi, cu 


George Şovu 


gene mari şi întoarse, bat cu mirare din aripile pleoapelor, 
îmbrăţişând coloane înalte de marmură. Işi aşază 
nedumerită geamantanul lângă picioare. Rochia, ca o 
spumă, din pânză topită, modelată pe trupul subţire, 
fâlfâie într-o înfiorare uşoară, ca un oftat, pe care mâinile 
fetei îl domolesc în grabă. 

El, Răzvan, coboară în fugă treptele scării pe care se 
afla şi-i iese în întâmpinare, şoptindu-i cu glas de miere şi 
foc: 

„Fiţi binevenită, domnişoară! Numele meu e... Tocmai 
mă pregăteam să... vă primesc... Fiţi binevenită!...” 

Degetele lui mângâie cu  nespusă afecțiune, 
amestecată cu durere şi regret, pe cele ale Luminiţei, 
ducându-i-le apoi la buze şi sărutându-i-le pe rând... 

— N-am putere să-ţi relatez despre întregul calvar! 
De-ajuns să-ţi spun că mai e mult până să se împlinească 
un an de la căsătorie, şi noi aşteptăm ultima înfăţişare în 
cadrul divorţului. 

Cu Manta m-am întâlnit întâmplător, acum câteva zile. 
Terminasem un curs de reciclare. Era vineri, spre seară. 
Mergeam pe Calea Victoriei, căutând un magazin de la 
care voiam să-mi cumpăr ceva. A trecut pe lângă mine o 
maşină, o Dacie 1300, care s-a oprit la vreo 10 metri, în 
faţă. De la volan a coborât un bărbat. Era el. 

În seara aceea am mers împreună la un restaurant. 
Mi-am amânat plecarea pentru a doua zi, apoi pentru a 
treia, iar acum... 

Mi-a povestit toată viaţa lui de când ne-am despărţit. E 
la fel de nefericit ca şi mine. Nu şi-a iubit cu adevărat 
niciodată soţia, după cum spunea, şi eu îl cred, pentru că 
era un om mândru şi îi plăceau femeile frumoase. „S-a 
încurcat” cu ea -este expresia lui-şi n-a mai avut 
încotro, pentru că „a apărut tata-socru”, care... Care, zic 
eu, i-a promis câte i-a promis, iar Gabriel nu era insensibil 
la asemenea lucruri, ci dimpotrivă. Voia să facă neapărat 
mare carieră, să ajungă diplomat, să colinde lumea, „să 
cunoască şi să fie cunoscut” - sunt, iarăşi, cuvintele lui. 


Pentru asemenea perspectivă a renunţat la suflet, s-a 
aruncat în viitoarea vieţii fără inimă. 

Şi într-adevăr, la început nu i-a mers rău. Au fost 
repartizaţi - şi el, şi soţia - la o întreprindere de comerţ 
exterior. Ea, o fiinţă modestă, în fond o femeie bună şi 
cinstită (l-a iubit mult pe Manta), a rămas la locul ei. În 
schimb, dânsul s-a zbătut, a început să se afirme, a fost 
trimis de mai multe ori în străinătate. Visul începea să i se 
împlinească. Numai că la un moment dat în urma mai 
multor abateri săvârşite - îngâmfarea l-a dus la 
superficialitate şi aceasta la o serie de greşeli- au 
început discuțiile, avertismentele şi s-a ajuns la 
transfer - nu la cerere, bineînţeles. Gabriel a fost 
transferat într-un post de economist la o întreprindere de 
mâna a cincea. Soţia i-a rămas mai departe acolo unde se 
afla, dar fără să-l poată ajuta cu ceva. 

De altfel, lucrurile între ei, niciodată solid legate, s-au 
deteriorat tot mai mult. Copilul care a apărut - o fetiţă, 
acum de vreo trei anişori, după cum spunea - în loc să-i 
apropie, constituie o mare sursă de nemulţumire: bietul 
copil, în parte, este anormal; se pare că la naştere a păţit 
ceva, pentru că, iată, deşi are trei ani, nu vorbeşte încă, o 
mână şi un picior sunt puţin moi, ochii, de asemenea, nu 
sunt întru totul normali, comportarea la fel, în 
sfârşit - prezenţa şi îngrijirea ei constituie un chin, iar 
perspectiva este mai mult decât îngrijorătoare. In 
asemenea condiţii, Gabriel şi-a pierdut echilibrul. O stare 
cumplită de nemulţumire şi de neputinţă l-a cuprins. ŞI 
„salvarea” - cea mai nenorocită dintre câte se puteau 
alege -a fost băutura: a început să bea, în fiecare 
zi - mărturisea singur - bea şi simte că nu mai poate trăi 
fără această otravă. Şi în seara aceea, cu toate 
rugăminţile mele, a băut mult, s-a ameţit şi aşa s-a urcat 
la volan. Am vrut, îţi mărturisesc, să anunţ un miliţian, cu 
orice risc, să-l opresc, ca să nu i se întâmple ceva. Dar 
n-am apucat, n-am găsit pe nimeni la îndemână, el a 
plecat în viteză mare, după ce îmi smulsese promisiunea 


George Şovu 


că a doua zi ne vom întâlni din nou. Voiam mai mult să-l 
văd încă o dată, să constat că nimic rău nu i s-a 
întâmplat. Desigur, m-au tulburat şi vorbele lui, 
mărturisirea că „nu m-a uitat niciodată”, că... Ştiu, 
recunosc, sunt o sentimentală iremediabilă, dar... n-am 
ce face! 

Noaptea, la hotel, n-am dormit aproape deloc. M-am 
frământat, mi-am întors viaţa pe-o parte şi pe alta... 
Aşteptam să se facă ziuă, să-l văd... Parcă aveam din nou 
şaptesprezece ani! 

A doua zi, sâmbătă, era liber. Nu trebuia să meargă la 
serviciu. Eu, de asemenea, abia luni urma să-mi reiau 
munca. Ne-am întâlnit. Era tot cu maşina. Îşi revenise, dar 
era complet răvăşit. L-am rugat s-o parcheze undeva şi să 
mergem într-un parc să ne plimbăm, să stăm pe-o bancă 
de vorbă. N-a acceptat. Am pornit cu maşina către o 
pădure din afara oraşului, despre care spunea că e foarte 
frumoasă şi liniştită. Când mai aveam puţin până acolo, a 
început să plouă. Strada a devenit alunecoasă, se crease 
un fel de mâzgă. Maşina rula fără siguranţă. l-am spus să 
ne oprim ori să ne întoarcem în oraş. Tocmai se gândea 
ce manevră să facă, ce hotărâre să ia, când din marginea 
şoselei, unde stătuse până atunci de vorbă cu cineva, un 
prieten, a izbucnit către mijlocul ei, pe neaşteptate, la 
câţiva metri în faţa noastră, un copil, un băieţel de vreo 
zece-doisprezece ani. Gabriel s-a speriat, a pus piciorul pe 
frână, maşina a intrat într-un derapaj puternic, şi el n-a 
mai putut s-o redreseze. Am intrat într-un copac mare, 
izbindu-ne pe partea volanului. Şi eu, şi el ne-am pierdut 
cunoştinţa. M-am trezit într-o Salvare, cu un medic la 
capul meu; Gabriel, într-un lac de sânge, cu capul 
înfăşurat în bandaje, nu-şi revenise. Pe mine m-au oprit 
aici, la Urgenţă, iar pe el l-au dus mai departe, la Spitalul 
numărul 9. 

Tocmai atunci se auzi soneria telefonului. Răzvan ridică 
receptorul. 

— Tu eşti, Petrescule? Apoi şopti către Luminiţa: Un 


coleg de facultate, prieten bun... 

— In legătură cu accidentatul acela - spuse doctorul de 
la Spitalul nr. 9. Trebuie operat! 

— Operat? 

— Da! Altfel... 

Sita... 

— Şanse minime să scape întreg! 

— Bine-bine, Petrescule, faceţi tot ce trebuie. Vă rog eu 
foarte mult, aveţi grijă! Te rog, nu uita! îţi mulţumesc! 

— Ce-a spus? întrebă Luminiţa, cu o voce stinsă. 

— Că îl vor opera, dar că... nu este niciun pericol! Nu te 
nelinişti! Scapă şi... cine ştie? 


9 


— De ce nu mi-ai spus, domnule, niciodată că o cunoşti 
pe nepoata mea? îl întrebă Dragoş Dănescu pe Răzvan, în 
momentul în care ieşeau din salon. 

— Fiindcă nu mi-am închipuit niciodată că Luminiţa 
este nepoata matale. 

— Ce nenoroc pe capul acestei fete, ce nenoroc! Şi ce 
copil bun este! O cunosc pe nevastă-ta, o preţuiesc, aveţi 
o căsnicie reuşită, dar, îţi spun drept, mi-ar fi plăcut să fii 
bărbatul Luminiţei. Cred că nici ţie nu ti-ar fi părut rău... 
Dar, în sfârşit, altfel au căzut zarurile, şi acum nu mai 
este nimic de făcut! Ce să mai dezgropăm morţii? E prea 
departe dansul vostru din foişor. O lumină care s-a închis 
şi a dispărut... Deşi pe mine imaginea aceea a foişorului 
din staţiunea pe care amândoi o cunoaştem foarte bine 
m-a obsedat şi mă obsedează încă. 

— Nu înţeleg, de ce? 

— Mi se pare - sigur, am investit-o eu cu aceste 
semnificaţii - o metaforă pentru viaţa voastră, a tinerilor. 

— Mă faci curios, nene Dănescule, cu atât mai curios cu 
cât, îmi amintesc, şi Luminiţa vorbea atunci, într-o seară, 
despre nişte valențe deosebite ale dansului, 


George Şovu 


prezentându-l, dacă nu mă înşel, ca pe o expresie a 
sufletului, a unui chip de dinăuntru al omului. 

— Interesant, n-am vorbit niciodată cu nepoata mea 
despre aşa ceva. Chiar foarte interesant? Pentru că mie, 
foişorul acela mi se părea un loc al aparenţelor, un cadru 
al dansului, al cântecului, al atmosferei tinereşti, 
nevinovate, înţesată, nu de puţine ori, de banalităţi, de 
lucruri şi atitudini superficiale... Imi pare rău că trebuie 
să-ţi mărturisesc o concluzie la care am ajuns, cam 
amară, în legătură cu mulţi tineri. 

— Problemele sunt prea importante, spuse Răzvan 
râzând, ca să le discutăm pe culoarul unui spital, şi încă 
de urgenţă. Vă invit să bem o cafea în biroul meu. Se 
pare că avem o seară mai liniştită. Se mai odihnesc puţin 
bisturiurile... 

— Concluzia la care mă refeream, reluă Dragoş 
Dănescu ideea, în faţa unei cafele aburinde, e că nu prea 
mulţi tineri, în împrejurările lor obişnuite de viaţă, de 
distracţie mai ales, mai aduc în conversaţie probleme 
serioase legate de cultură, ştiinţă, de existenţă... Nu 
vorbesc, desigur, despre situaţiile de excepţie. Şi, totuşi, 
în atmosfera aceea de banal îngroşat se croiesc destine, 
se orânduiesc drumuri lungi, pe care uneori se va merge 
până la capăt, se face, cu alte cuvinte, viaţa, cu tot ceea. 
ce are ea frumos, dar şi încordat, dramatic uneori. 

Revenind la foişorul vostru, dincolo de aparenţa 
dansului, de concreteţea lui, orice ochi mai atent putea să 
străbată spre suflete, spre mentalități, năzuinţe, 
speranţe, spre impulsuri învolburate, care, măcar din 
când în când, tulburau frumoase şi tandre lumini. 

Lărgind metafora contrastului dintre aparenţă şi 
esenţă, la atâtea alte cazuri şi situaţii, am încercat, nu o 
dată, să le descriu, să le analizez, întrucâtva să propun 
chiar soluţii. Ţi-a căzut, desigur, în mină ziarul la care 
lucrez; între altele, de ani de zile, acopăr aici coloanele 
rubricii intitulate Cine sunt ei? cu zeci şi zeci, cu sute de 
cazuri, o întreagă lume de concretizări ale acestui 


contrast. 

Multe le-am cunoscut prin soţia mea, fosta ta 
profesoară de limbă engleză şi dirigintă în acelaşi timp. 
Pe unele aş dori să le reiau, privindu-le de data aceasta 
prin prisma devenirii; altele aşteaptă abia să proiectez 
asupra lor o lumină. Deocamdată nu mă pot desprinde de 
acest caz, din salonul nr. 5. Ce-a fost această fată „ce 
aşteptam noi toţi, cei din familie, de la drumul ei prin 
viaţă şi ce a ajuns! 

— Vorbeşti de parcă ar fi un om pierdut. Zău, nu-mi 
place să te-aud aşa, nene Dănescule! Luminiţa e un om 
tânăr, are tot drumul înainte şi e un om, în primul rând. 

— Care, în ciuda tinereţii, a adunat atâta cenuşă 
otrăvită în suflet. Aceasta nu se spulberă uşor, băiatule. E 
nevoie de un vânt puternic şi curat care să sufle peste 
vatra aceea bună şi să îndepărteze orice miasmă. Să 
nădăjduim în el! Trebuie să se stârnească de undeva. 
Abia îl aştept! 


George Şovu 


Capitolul | | 
DESTIN IN DERIVA 


— Cum se simte? îl întrebă ziaristul pe tânărul medic. 

— Bine! Nu e nicio problemă din acest punct de vedere. 
Peste câteva zile îi facem externarea. Ghipsul o să-l mai 
păstreze, desigur, câtva timp, după care o să i-l scoatem 
noi sau oricare alt medic de specialitate de la ea din oraş. 

Trecuse aproape o săptămână de la vizita lui Dănescu 
la spital. Stăteau acum de vorbă în casa acestuia. Răzvan 
obişnuia să vină din când în când s-o vadă pe fosta lui 
profesoară şi pe ziarist - prieteni buni ai mamei sale şi ai 
lui, oameni de mare sensibilitate şi delicateţe 

— Rana e undeva înăuntru, continuă băiatul, aşa cum 
spuneai şi matale. Acolo trebuie să se petreacă o radicală 
operaţie, care să îndepărteze ceea ce e rău şi să creeze 
premise de vindecare. 

— Auzi, doctore, îi spuse ziaristul foarte tânărului său 
prieten, nenorocirea aceasta petrecută cu Luminiţa mi-a 
adus aminte de un caz dintre cele dezbătute de mine în 
ziar. Aş vrea să-l reiau, pentru că între timp au apărut 
elemente noi, care demonstrează încă o dată - dacă mai 
era nevoie de aşa ceva -cât de complicată e fiinţa 
omenească şi pe ce cărări întortocheate, ascunse, 
imprevizibile uneori, te poartă viaţa. Am recitit ceea ce 
scrisesem atunci şi aproape că m-am cutremurat. La 
început a fost vorba tot de un cuplu, el având multe din 
însemnele nenorocitului ăla de bărbat al nepoatei mele. 
Atunci când scriam îi deplângeam, fără îndoială, pe 
părinţii fetei şi pe bunicii acesteia, de la care aflasem de 
fapt întâmplările. Mai exact: îmi povestise totul un amic al 
meu mai în vârstă, fost profesor la liceul unde lucrează şi 
soţia mea, unde ai învăţat şi tu. Cred că nu l-ai apucat... 


— Cum se numea? 

— Andreescu! Vladimir Andreescu, de biologie. 

— Nu, nu mai era în liceu pe vremea mea, spuse 
Răzvan. In orice caz, m-ai făcut curios. N-ai vrea să-mi 
spui şi mie despre ce era vorba? 

— Vrei să-ţi povestesc? De altfel, sper să scriu 
continuarea, şi-atunci o să-ţi dau să citeşti. Dar poate că 
până atunci... 


1 


Ea se numea Cristina, şi pe vremea aceea, când am 
cunoscut-o şi eu, era o fată plăcută la înfăţişare, cu ochi 
frumoşi, subţirică, grațioasă, o fată care răspândea în 
jurul ei zâmbet şi voie bună. Era cuminte, aşezată, în 
general ascultătoare. Răsfăţată, bineînţeles! De părinţi, 
mai ales de bunici. Nu prea harnică! Trebuia îndemnată 
mereu să înveţe! Dar probleme deosebite până atunci nu 
apăruseră. 

Era în clasa a XII-a şi se pregătea ca după absolvire să 
dea examen de admitere la Facultatea de Comerţ 
Exterior. Pentru aceasta începuse pregătirile cu doi ani 
înainte. Cum a trecut în clasa a XI-a, au început şi 
meditaţiile: la matematică şi la economie politică. La 
engleză şi franceză făcea pregătire de ani de zile. Mulţi 
ani înainte, părinţii i-au plătit lecţii de balet, de pian, 
naiba ştie ce fel de profesori i-au mai plătit ca „să-i facă 
fetei o educaţie aleasă”, s-o pregătească pentru viaţă. 
Cheltuiseră pentru toate acestea zeci şi zeci de mii de lei, 
o avere. Dar nu se plângeau. 

In sfârşit, lucrurile evoluau pe un făgaş normal, dacă 
normală se poate numi o asemenea situaţie, în care bieţii 
părinţi ai copiilor sunt nevoiţi să cheltuiască atât de mulţi 
bani, uneori, pentru a-şi vedea fiii şi fiicele în facultăţi... 
(Am mai scris de câteva ori despre acest lucru, cu care eu 
personal nu sunt de acord! Dar...) 


George Şovu 


Cristina împlinise optsprezece ani, a fost sărbătorită, 
devenise cetăţean major, cu drepturi depline (cred că la 
răspunderi se gândea, fără îndoială, mai puţin sau deloc). 
Şi cu ocazia aceasta, a găsit potrivit că trebuie să se 
îndrăgostească. Lucru normal, firesc deci, care se petrece 
şi cu alţii, cu toţi, mai devreme sau mai târziu (ce-i drept, 
după cum ştii şi tu, cu unii sau cu unele prea devreme, 
mult prea devreme, dacă mă gândesc la atâtea situaţii pe 
care le-am cunoscut şi la care nu o dată am reflectat). ŞI 
şi-a ales Cristina drept obiect al dragostei ei pe un coleg, 
aşa cum fac atâţia la vârsta aceasta, numai că nu de la 
aceeaşi şcoală, ci de la alta, un coleg de clasă, cam de 
aceeaşi vârstă. 

Ti-am descris-o, sumar, pe fată. Alesul ei (alegere 
făcută, se pare, cam la întâmplare şi, după cum vei 
vedea, cu mare pagubă pentru nepoata prietenului meu) 
nu excela prin nimic, ca înfăţişare, aş zice, repetând cele 
spuse de Andreescu (eu nu-l văzusem până atunci pe 
băiat), ci dimpotrivă: înalt, aplecat puţin de spate, cu o 
faţă mică, încadrată de un păr mare, creţ, cu nas cam 
lung, puţin coroiat, sub care se adăpostea o mustăcioară 
neagră, parcă lipită acolo, ca şi cum ar fi fost o muscă 
răstignită (e tot expresia lui Andreescu, el, cu biologia lui, 
se pricepe mai bine la aşa ceva); figura lui Mişu - acesta 
era numele de alintare al flăcăului, de la Mihai 
probabil - arăta, luată aşa, una peste alta, ca a unui 
şoarece puţin speriat, de aceea aflat în încordare, stând 
parcă la pândă. Cristina îl socotea însă cel mai agreabil 
băiat pe care l-a cunoscut vreodată. Drept pentru care s-a 
îndrăgostit de el, dar rău, rău de tot, nu aşa! Mă rog, 
peste înfăţişare s-ar fi putut trece (părinţii Cristinei îşi 
ziceau că, fiind prima dragoste să n-o dezamăgească pe 
fată - se va trezi ea singură, sperau ei, şi încă foarte 
curând), (s-ar fi putut trece, zic, în această ipostază a 
începutului, dacă băiatul ar fi dat la iveală unele calităţi 
ale fiinţei lui care să-l facă într-adevăr agreabil şi, 
ţinându-se seama de ele, ar fi putut fi privit ca un om 


pentru care merită să-ţi risipeşti nişte valori ale sufletului. 
El însă, după foarte puţin timp de la începutul prieteniei 
cu Cristina, perioadă în care s-a prefăcut îndrăgostit şi 
făcea eforturi să fie atent cu ea, cald, afectuos etc., a 
început să-şi dea arama pe faţă, să apară, fără sfială, aşa 
cum era de fapt: arogant, brutal în comportare şi în 
vorbă, aproape vulgar, mai ales meschin, mic la suflet, 
foarte interesat ş.a.m.d. Părinţii lui, pe care, din câte 
spunea Andreescu, flăcăul îi reprezenta fidel, i-au spus 
Cristinei de la început, când Mişu le-a prezentat-o, că n-o 
plac şi că o roagă „să le lase băiatul în pace”, fiindcă el 
„trebuie să înveţe”, „are de făcut facultate”, deci „n-are 
timp de pierdut aşa, cu oricine”. 

În faţa părinţilor lui, Mişu n-a zis nimic, n-a schiţat 
niciun gest de protest. Cristina a rămas uluită, a plâns 
mult şi i-a spus totul, de data aceasta, mamei sale. 

Vorbele rostite în faţa Cristinei au fost repetate de 
părinţii lui Mişu la telefon, în urechea mamei fetei 
îndrăgostite. Aceasta şi-a sfătuit fiica să pună imediat 
capăt nefericitei iubiri şi să-şi vadă de treabă, pentru că 
se apropiau bacalaureatul şi concursul de admitere în 
facultate. 

„Acum, i-ar fi spus mama, profund jignită, îndurerată 
de tot ceea ce a aflat, ai nevoie de linişte, fiindcă eo 
etapă hotărâtoare pentru viaţa ta. Şi apoi, stând lucrurile 
astfel, nici nu merită să fii necăjită măcar. N-ai pentru 
cine! Vino-ţi în fire, Cristina!” a încercat biata mamă să-şi 
îmbărbăteze fata, care plângea în hohote. La fel a 
încercat bunica fetei. Tatăl şi bunicul, prietenul meu, 
Andreescu, deocamdată nu ştiau nimic. 

Dar de unde să ia Cristina liniştea de care avea nevoie? 
Inima ei era cuprinsă de acel foc, de care se temuse până 
atunci, spre dogoarea căruia se îndreptase cu sfială, dar 
şi cu o dorinţă enormă de a-i cunoaşte căldura 
binefăcătoare, fiinţa ei vibra ca o frunză în vânt la orice 
gând, la orice cuvânt ce-i aminteau de cel căruia îşi 
încredinţase sufletul. În casă, în camera ei mai ales, nici 


George Şovu 


nu era nevoie să-i privească fotografia, îl vedea peste tot, 
îl auzea vorbindu-i, aşa cum îi vorbea la început, frumos, 
cald, pe stradă la fel, parcă se afla într-o permanentă 
halucinație: din spatele oricărui trecător trebuia să apară 
el, la o distanţă de câteva zeci de metri se legăna cineva 
în mers ca Mişu. „El e, el e”, cânta sufletul Cristinei, 
făcând-o să iuţească pasul, spre a-şi întâlni astfel, cu 
câteva clipe mai devreme, deziluzia. 

In săptămâna aceea, în care Mişu nu i-a dat telefon, n-a 
căutat-o în niciun fel, Cristina simţea că înnebuneşte. Cât 
era acasă, tresărea la fiecare ţâărâit al telefonului şi 
alerga, cu sufletul la gură, să smulgă receptorul din furcă, 
în speranţa că... Dar nu, nu era el; soneria de la intrare o 
făcea să sară, de asemenea, de la masa de lucru, unde 
încerca zadarnic să se concentreze ca să poată face faţă 
măcar obligaţiilor şcolare; revenea de fiecare dată în 
cameră fără vlagă, cu ochii pierduţi undeva înăuntru, în 
lumina vie a amintirilor. 

A doua săptămână era pe sfârşite. Mama şi bunica fetei 
erau din ce în ce mai desperate de năpasta abătută 
asupra casei lor. Tatăl Cristinei era plecat de aproape trei 
săptămâni într-o misiune în străinătate. Bunicul, 
Andreescu, se afla undeva într-o staţiune, la tratament. 
Veştile de-acasă, pentru el, erau liniştitoare: „Totul e 
normal!” i se comunica, fie la telefon, fie în vreo 
scrisoare. 

O prietenă mai tânără a familiei, căsătorită, chiar 
profesoară a Cristinei, văzând-o schimbată, a vrut să ştie 
ce s-a întâmplat cu fata. Când a aflat despre ce e vorba, a 
discutat îndelung cu eleva ei, pe care-o cunoştea de 
câţiva ani, încercând s-o înveţe cum s-ar cuveni să 
procedeze într-o asemenea situaţie, spre a-şi salva 
sufletul de povara cu care viaţa îl încărcase şi care nu mai 
era o dulce povară, ci una atât de dureroasă. Între 
cuvintele profesoarei revenea, ca un laitmotiv, chemarea 
către păstrarea demnităţii. Fata era sfătuită să se poarte 
cu demnitate, pentru că altfel singură îşi retează suportul 


a tot ceea ce-ţi dă forţa şi dreptul de a privi lumea şi viaţa 
în faţă. Biata Cristina asculta, făcea eforturi să înţeleagă, 
dar se pare că puterile fiinţei ei n-o ajutau. Astfel, nu se 
putea potoli din plânsul însoţit de aceeaşi mărturisire a 
unei iubiri aproape bolnăvicioase, atât de impresionante, 
încât „de piatră dacă ai fi, cum remarca profesoara, şi tot 
te-ar zgudui o asemenea trăire”. 

A doua săptămână de suferinţă era, deci, pe sfârşite. 
Cristina era singură acasă. Tocmai sosise de la şcoală, îşi 
lăsase servieta şi se aşezase într-un fotoliu, lângă telefon; 
simţea o sfârşeală în tot corpul, nu mai avea pic de vlagă. 
Se gândea să intre în baie, să-şi facă un duş şi apoi să se 
culce. Nu mai avea putere nici să sufere. Ascultase de toţi 
cei care o sfătuiseră „să nu facă ea primul pas, fiindcă ar 
fi nedemn pentru o fată, mai ales după ceea ce s-a 
întâmplat”. Ascultase până acum. Se hotărâse ca mâine, 
duminică, să-l caute ea pe Mişu, fie ce-o fi, poate să 
spună oricine ce va vrea, ea îl va căuta, pentru că trebuie 
să afle de la el adevărul, „să-şi afle de la el destinul”, cum 
îşi spunea în gând, exagerând, bineînţeles. Pentru 
aceasta avea nevoie de odihnă. Se va odihni deci! 
Mâncare? Nu, nu-i trebuie! Simţea că n-ar putea înghiţi 
nimic. De altfel, în aceste două săptămâni se hrănise din 
ce în ce mai puţin, de-aceea uniforma de şcoală ajunsese 
să fluture pe talia ei. 

Cu ochii închişi, Cristina încerca să-şi imagineze cum va 
proceda mâine. Îi va telefona, asta va face şi, chiar dacă îi 
va răspunde unul dintre părinţii lui Mişu, va vorbi hotărâtă 
şi demnă: Cu băiatul lor, ea are unele lucruri de lămurit şi, 
având dreptul la aceste lămuriri, şi-a permis să... 

Telefonul a sunat scurt. Cristina a tresărit mai întâi; 
apoi a întins mâna, a luat receptorul şi l-a dus la ureche; 
vocea lui Mişu era schimbată întrucâtva, dar era totuşi 
vocea lui, îi cerea să coboare, fiindcă o aşteaptă jos, la 
intrarea în bloc. 

— Trebuie să-ţi vorbesc neapărat, a încheiat el, 
adăugind, cum rar i se întâmpla, formula „te rog”. Te rog 


George Şovu 


să cobori măcar pentru câteva minute, a auzit Cristina 
ultimele vorbe ale lui Mişu. 

Se făcuse dintr-odată lumină în casă; soarele ardea 
puternic, deşi telefonul se afla într-un hol care n-avea 
nicio fereastră spre afară; Cristina vedea numai pomi 
înfloriţi în jur, şi ea alerga nebunatică printre ei, iar 
crengile se aplecau în drum, îşi dădeau mâna, se uneau 
formând o boltă multicoloră, ce încânta ochii şi răspândea 
balsam peste suflet. 

A ajuns în câteva secunde. Mişu a întâmpinat-o 
zâmbind, sigur pe sine, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Intuind starea sufletească a Cristinei, în ciuda 
tăcerii din cele două săptămâni, planul lui - şi-a spus în 
gând - poate fi perfect aplicat. Mai întâi, fata trebuie 
convinsă că el, Mişu, n-are nicio vină. Că părinţii lui, „ca 
toţi părinţii”, s-au gândit „că nu e timpul acum”, „de 
parcă inima ar şti care este timpul favorabil 
pentru...” -se gândise el la o replică „de efect”. In 
concluzie, „după această luptă” cu ai săi, el a hotărât că, 
„indiferent de ce cred şi vor ei, nu se va despărţi de 
Cristina, pentru că fără ea nu poate să trăiască. ŞI 
lucrurile se vor aranja, cu siguranţă, atunci când vor 
vedea cât de hotărât este el să se căsătorească cu ea. El 
o şi socoteşte de pe acum «mireasa sufletului său». Vor 
lua bacalaureatul, vor intra la facultate, el va merge apoi 
în armată, iar ea îl va aştepta, şi după aceea, la 
întoarcerea lui, se vor căsători. Vor trăi mai modest, din 
bursă (pentru că vor avea şi bursă), el va da şi meditații, 
poate-i mai ajută şi părinţii ei, sigur că şi ai lui... în sfârşit, 
totul este clar, totul este plănuit şi va fi bine. Gata, norii 
au trecut, s-au risipit, de parcă n-ar fi fost. Cristina 
trebuie să fie iar „Cristina lui cea dulce”, să zâmbească 
aşa cum ştie ea, să râdă... 

Ajunseseră într-un parc, departe de casă, într-un parc 
în care nu se mai plimbaseră până atunci. Cristina râdea, 
într-adevăr, râdea din nou, deşi lacrimile îi curgeau 
şiroaie pe obraji. Oricum i-ar fi motivat Mişu, ea tot nu 


înţelegea de ce timp de două săptămâni, lungi cât doi ani, 
în care sufletul ei, fiinţa ei au fost supuse la cele mai 
cumplite chinuri, el n-a dat niciun semn de viaţă?! 

Dar vorbele lui reveneau şi ele, măcar acum, începeau 
să-i aducă alinarea mult aşteptată, atât de mult dorită. 
Când s-a întors acasă, era alta. Mama, care i-a deschis 
uşa, a fost izbită de ochii Cristinei, umezi încă de lacrimi, 
puţin înroşiţi, dar strălucind de o lumină tulburătoare. 
Obrajii îşi recăpătaseră culoarea, erau chiar prea 
îmbujoraţi. 

Fata a sărit de gâtul mamei, îmbrăţişând-o îndelung, 
apoi a repetat îmbrăţişările cu bunica, sosită şi ea în 
grabă, în holul de la intrare, să vadă ce se petrece. 

Povestirea gâfâită a Cristinei, trăirile ei atât de 
puternice şi de sincere în loc să le liniştească pe cele 
două femei, dimpotrivă, le-au sporit îngrijorarea. 
Deocamdată nu i-au spus nimic fetei, simțind, înțelegând 
câtă nevoie are de o asemenea stare, pe care o doreau şi 
o sperau regeneratoare pentru forţele ei sufleteşti, pentru 
capacităţile-i de muncă, scăzute în mod vizibil în ultimul 
timp. Şi apoi, cine ştie, încercau ele să spere, poate că 
băiatul o fi sincer, o fi iubind-o, aşa cum spune; în orice 
caz, lucrurile se vor lămuri; ele trebuie să facă efortul ca 
s-o prevină, cu mult tact însă, pe Cristina că, măcar de 
data aceasta, trebuie să fie mai rezervată faţă de Mişu, 
să-şi strunească sufletul, temperându-l puţin câte puţin, 
până ce-şi va afla acel echilibru stabil, de care în viaţă 
este atâta nevoie, fără de care, normal, nici nu se poate 
trăi. Fata „trebuie să fie - subliniau ele - de data aceasta 
mult mai deşteaptă!” 

— Din câte ai anticipat matale, nene Dănescule, 
interveni Răzvan, care ascultase cu tot interesul cele 
povestite, se pare că n-a prea fost „nici de data aceasta”. 

— Într-adevăr, dragostea Cristinei pentru Mişu nu 
numai că nu şi-a dobândit „acel echilibru atât de 
necesar”, dimpotrivă, s-a aprins parcă şi mai tare, în timp 
ce dumnealui... 


George Şovu 


— Mă ierţi, interveni din nou tânărul medic, ce înţelegi 
dumneata, în acest caz, prin echilibru? Crezi oare că este 
absolut necesar? Sufletele pot fi puse aşa pe cântar, atât 
dai tu, atât dau eu?! Căci altfel... 

— Să ştii, măi băiete, răspunse ziaristul, că într-o iubire 
adevărată, frumoasă, cele două inimi care vibrează 
trebuie să stea pe trepte egale, să privească şi să 
înfăptuiască totul pornind de la aceeaşi înălţime. Dacă 
una se află în genunchi, iar cealaltă îşi înalţă sprinceana 
către ea de deasupra, cumpăna existenţei lor comune se 
va frânge cu siguranţă. Sau, în cazul în care bucăţile nu 
se rup, luând-o care-ncotro, atunci orice mişcare, orice 
balans al vieţii va produce atâta durere celui 
îngenuncheat. Încât situaţia este cu mult mai rea... 

— Este interesant ceea ce spui... M-am gândit prea 
puţin sau deloc la acest lucru. La noi s-a întâmplat să fie 
totul „cum trebuie”; cred că şi pe dinăuntru ne aflăm pe 
trepte egale, cum afirmai dumneata... 

— Mă bucur pentru voi, Răzvane. Sunteţi într-adevăr 
doi copii buni şi meritaţi din plin să trăiţi o viaţă în care să 
înfăptuiţi „totul pornind de la aceeaşi înălţime 
sufletească”. Măcar aşa mama ta mai poate zâmbi şi ea 
din când în când, oprind parcă atunci, pentru câteva clipe 
„ceasornicul care, la toţi, ne măsoară destrămarea”, cum 
ar fi spus Lucian Blaga. Ce veţi face voi în afară, ce veţi 
înfăptui în profesiunea voastră, de pildă, acestea depind 
de mulţi alţi factori. Totul este ca, indiferent de relieful 
exterior al existenţei, înăuntru să se păstreze cumpăna!... 

— Mulţumesc pentru înțeleptul sfat, care, sincer să fiu, 
m-a emoţionat. Dar te-am întrerupt din povestire. Care a 
fost, în continuare, destinul „eroinei” dumitale? 

— Bacalaureatul a trecut cu bine pentru amândoi, reluă 
Dragoş Dănescu firul întâmplărilor. Cristina, însă, în tot 
acest timp învăţa din ce în ce mai puţin. Când nu se 
întâlnea cu Mişu, şi cu el se întâlnea din ce în ce mai rar, 
pierdea timpul lamentându-se înfrigurată, nervoasă, tot 
mai nestăpânită şi mai fără logică în gesturile şi faptele 


ei. Mai ales în zilele de sărbătoare Mişu nu se întâlnea cu 
Cristina. Deşi ştia că pretextele invocate de el nu pot fi 
luate în seamă, adevăratul motiv fiind acela că părinţii 
băiatului nu-i permiteau să mai fie prieten cu ea - şi acest 
lucru s-ar fi putut constata cu uşurinţă tocmai în zilele de 
sărbătoare, când îşi puteau supraveghea clar odrasla -, 
Cristina se încăpăţâna să nu vadă adevărul, stăruind în 
situaţia ei de umilinţă şi de durere care-i otrăveau toată 
fiinţa. 

În aceste condiţii, intrarea în facultate a fost ratată. 
Amorezul mincinos, care, cunoscându-şi interesul, nu şi-a 
pierdut timpul, a învăţat şi a devenit astfel student, s-a 
arătat, chipurile, „îngăduitor”. „E foarte bine că n-a 
intrat” - ar fi afirmat el; în timp ce dânsul se va afla la 
armată, ea va lucra, îi va trimite şi lui bani, pachete, va 
putea să vină să-l vadă, dar va şi învăţa, astfel că în anul 
următor, când „nu încape îndoială că admiterea ei va fi 
un triumf”, vor fi colegi. 

Nu-ţi va veni să crezi, dar „programul de viaţă” plănuit 
de Mişu s-a împlinit în toate prevederile... ce-l interesau 
pe el însă. 

Cristina, care-şi pierduse parcă orice fărâmă de 
demnitate, de personalitate, i-a urmat întocmai sfaturile. 
A început să lucreze, iar banii câştigaţi îi folosea exclusiv 
pentru Mişu: mandat poştal cu... sute de lei pentru Mişu; 
pachete cu ţigări scumpe, ciocolată etc., etc. — pentru 
Mişu; cheltuieli pe bilete de tren până la Piatra-Neamţ, 
unde se afla Mişu, şi pe cameră, la hotel, unde să poată 
să stea în voie de vorbă cu el... Când întârzia cumva o 
săptămână „subvenţia”, soseau cu regularitate scrisori 
pline de reproşuri: ea se află în libertate, cine ştie ce 
face? De el nu-i pasă, l-a părăsit etc. Cristina plângea, 
ofta, se mai împrumuta şi-i trimitea imediat tot ceea ce 
dorea, mai abitir decât cea mai supusă şi mai devotată 
soţie. Bunicul ei, profesorul Andreescu, povestindu-mi, 
presupunea că de fapt de-atunci au început între ei altfel 
de relaţii, care au înlănţuit-o pe Cristina şi mai mult. Cert 


George Şovu 


este că fata se pierduse de tot cu firea, nu mai trăia decât 
pentru amăgitorul ei prieten. 

Părinţii i-au plătit, în toată această perioadă, mulţi bani 
pentru meditații. Cristinei capul nu-i stătea însă la 
învăţătură. Cu o lună înainte de noul concurs, ea a refuzat 
ajutorul oricărui meditator. Acum „o ajuta” Mişu. Venise 
acasă, terminase cu armata, părinţii lui erau plecaţi din 
Bucureşti, în concediu, aşa încât la el acasă „aveau 
asigurate toate condiţiile ca să poată învăţa în linişte”, 
aşa pretindea Cristina. „Şi apoi, Mişu ştie mai bine ca 
oricine ce se cere la Cibernetică, el doar a dat examen.” 
(Se hotărâse între timp să dea şi ea la aceeaşi facultate.) 

„Parcă ne pierduserăm şi noi capul, îmi spunea atunci 
bietul Andreescu. Deşi era clar că lucrurile nu merg bine, 
nu puteam s-o oprim.” 

Când tatăl Cristinei s-a opus într-o zi, spunând că „este 
de neacceptat ca o fată să stea singură, zile întregi, 
închisă în casă cu un băiat care pretinde c-o ajută la 
învăţătură - chiar dacă ar fi aşa”, domnişoara s-a revărsat 
într-un torent de vorbe necontrolate, grave, de ai fi putut 
să crezi că şi-a pierdut minţile. d 

Atunci s-a întâmplat un lucru oribil. In familia părinţilor 
fetei există o taină pe care aceştia au păstrat-o cu 
străşnicie ani mulţi. Cu aproape douăzeci de ani în urmă, 
când Cristina nu avea decât două luni, tatăl ei, adevăratul 
ei tată, plecase definitiv de acasă. In scurta convieţuire a 
aceleia ce-i dăduse viaţă cu „individul” respectiv, cum îi 
spunea ea, asemenea plecări mai avuseseră loc. Inaintea 
celei definitive, una le pusese vârf la toate. 

Era în seara de Anul nou. Mama Cristinei abia sosise 
acasă de la spital cu fetiţa. Era slăbită, dar bucuroasă. 
Adusese pe lume un copil, pe care şi-l dorea, scăpase cu 
bine, şi ea, şi fetiţa erau sănătoase. „Poate se mai 
schimbă şi el, se gândea tânăra mamă, poate îl mai leagă 
de casă copilul, poate devine mai serios, mai raţional, mai 
matur!” 

Până atunci te puteai aştepta la orice de la el, acţiona 


fără niciun fel de responsabilitate, pleca de la serviciu 
oricând, fără să dea vreo socoteală cuiva, pleca de-acasă, 
de asemenea, fără să spună unde şi pentru cât timp, îşi 
bea aproape toţi banii, iar cei rămaşi erau puşi pe masa 
în faţa căreia nopţi întregi, împreună cu alţii ca el, îşi 
pierdea timpul jucând pocher. Dacă i se cerea să 
răspundă pentru această comportare, parcă lua foc, îşi 
pierdea şi bruma de judecată pe care altădată părea s-o 
aibă: ţipa, insulta, spărgea tot ce găsea la îndemână, 
trântea apoi uşa în urma lui şi... dus era! 

„Doamne, dacă n-ar semăna fata cu el!” se gândea 
biata femeie. Poate ar fi fost mai bine dacă năştea un 
băieţel, băieţii moştenesc de obicei firea şi înfăţişarea 
mamelor, pe când fetele... l-ar fi plăcut Mioarei - aşa se 
numea mama Cristinei- să aibă un copil care să 
semene - cât de cât cu ea (profesorul Andreescu, 
lăudându-şi fata, spunea atunci - şi eu am putut să 
constat mai apoi, când am cunoscut-o bine, că nu 
exagera cu nimic-că e „un om şi jumătate”, harnică, 
răzbătătoare, plină de viaţă, în plus foarte atrăgătoare ca 
înfăţişare, ca femeie). 

Andreescu, bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi, de 
a se închide prăvăliile, magazinele, proaspătul tată, 
aventurierul, a plecat „să-şi cumpere ţigări”. Mioara a 
rămas singură acasă. Se întâmpla ca mama ei să fie chiar 
atunci bolnavă, stăteau pe vremea aceea în locuinţe 
separate, aşa că părinţii, bunicii Cristinei, nu puteau să se 
bucure împreună cu „fetele” de sosirea unui nou an. 

La plecare, Mioara a avut parcă o presimţire, l-a rugat 
să nu întârzie. După o jumătate de oră, care s-a scurs pe 
nesimţite, a început aşteptarea. O oră, două, trei... Miezul 
nopţii, Anul nou - un noul an întâmpinat cu lacrimi, cu 
disperare, cu zarea zilelor următoare întunecată. O zi, 
două, trei... A patra zi, Mioara, care rămăsese şi fără 
pâine în casă, fiindcă nu putea pleca nicăieri din cauza 
fetiţei, a adormit-o pe Cristina şi a dat fuga, aşa slăbită şi 
desperată cum era, până la părinţii ei. l-a găsit pe 


George Şovu 


amândoi în pat. Se îmbolnăvise şi tatăl, avea febră, de 
aceea nu putuseră să vină în zilele respective să-şi vadă 
fiica şi nepoata. Au aflat şi ei ce s-a întâmplat. Mioara s-a 
dus, în grabă, şi la miliţie, a telefonat la spitale. Nimic! 
Nimic nu se ştia despre soţul ei. S-a întors la fetiţă şi a 
mai aşteptat încă trei zile. În a şasea zi de la dispariţie, 
spre seară, a Sosit şi fugarul misterios, cu zâmbetul pe 
buze, ca şi când ar fi fost plecat de cinci minute. A 
povestit pe scurt, ca pe un fapt divers, aventura: La debit, 
s-a întâlnit cu un prieten care pleca să petreacă Anul nou 
la Ploieşti. L-a rugat să meargă cu el şi... nu l-a putut 
refuza. De la Ploieşti au plecat, a doua zi, la o cabană, la 
Predeal, unde au stat câteva zile. A petrecut foarte bine. 
Este refăcut, bine dispus... 

— Asta merita „să i se pună capul pe tăietor”, cum se 
zice pe la bunica la ţară, spuse Răzvan. 

— Aşa zicea şi bietul Andreescu. Mama Cristinei „nu i-a 
pus capul pe tăietor”, dar „l-a decapitat” din atribuţiile de 
tată şi de soţ, anunţându-l că nu mai are ce căuta acolo. E 
liber să plece oricând, de tot. 

De data aceea, cică, individul nu s-a mai supărat. A 
plecat definitiv, abia peste două luni. Peste încă 
şase-şapte, Mioara obținea divorţul, iar Cristina îşi 
dobândea un nou tată, eu aş zice, după tot ce mi-a spus 
profesorul şi după cum aveam să-l cunosc ceva mai 
târziu, pe adevăratul ei tată, pentru că acesta, inginer, 
om de ispravă, bun ca pâinea caldă, afectuos, avea s-o 
crească de când nu împlinise încă un an şi s-o iubească 
mai mult decât dacă ar fi fost copilul lui propriu. A 
crescut-o, a îngrijit-o, s-a străduit să nu ducă lipsă de 
nimic, să primească, aşa cum îţi spuneam la început, o 
educaţie aleasă, să-şi asigure un viitor cum oricare tânăr 
şi l-ar dori. S-a străduit în acelaşi timp ca fata să nu afle 
niciodată taina privitoare la venirea ei pe lume. 

Cu puţin timp înainte de momentul acela de mare 
încordare pe care îl evocam, Cristina aflase acest adevăr 
de la o prietenă „binevoitoare” a familiei lor, căreia i se 


plângea că nu se mai înţelege cu părinţii. „E explicabil, ar 
fi spus la un moment dat aceasta, dacă nu e tatăl tău”... 
„Cum nu e tatăl meu, ce vorbă e asta?” s-a revoltat 
Cristina. „Aşa, bine! Domnul inginer, domnul X, nu e tatăl 
tău. Eşti un copil înfiat, domnişoară, asta eşti!” au răsunat 
vorbele, spuse cu satisfacţie răutăcioasă de către 
„amabila prietenă” a familiei. 

Cristina a aflat atunci, cutremurată, toată povestea. 
N-a spus nimic acasă, dar din ziua aceea îl urmărea cu 
cea mai mare atenţie pe acela căruia-i spunea tată de 
aproape douăzeci de ani şi de care, din câte îşi amintea, 
nu avea motive să se plângă. Din contră, au fost atâtea 
situaţii când, răsfăţată, aşa cum a fost crescută mai ales 
de bunică (Andreescu singur recunoştea acest lucru), 
capricioasă din  cale-afară, nu prea harnică din 
fire - precum aminteam, se găseau destule motive să i se 
facă observaţii, cel care totdeauna îi lua apărarea era 
tatăl ei. 

Acum însă, când l-a auzit că „este de neacceptat ca o 
fată ca ea să stea închisă în casă” cu acela pe care îl 
iubeşte, a văzut roşu înaintea ochilor şi a simţit nevoia de 
a-l jigni şi ea, de a-l umili, de a-i închide gura, precum 
gândea cu capul ei cel fără de sănătoasă judecată şi 
precum simţea în fiinţa ei, stăpânită parcă de haos, în 
care orice echilibru părea rupt. Şi atunci a săvârşit acel 
lucru oribil, strigându-i cu furie că nu are niciun drept 
asupra ei, fiindcă nu-i este tată, că deci nu-i permite să se 
amestece în treburile familiei ei, în viaţa ei cu care face 
ce vrea... 

Andreescu bătrânul, care era de faţă, zicea că ar fi 
preferat să moară în clipele acelea. Ar fi fost scutit, după 
cum spunea el, să vadă o scenă ce i-a încrâncenat 
întreaga fiinţă. 

Inginerul a îngălbenit la început, apoi, în efortul de a se 
stăpâni (câte ar fi putut să-i spună acestui copil 
nerecunoscător pentru fericirea căruia tremura de 
douăzeci de ani), s-a congestionat la faţă, încât credeau 


George Şovu 


cu toţii (în afară de Cristina, dezlănţuită într-o avalanşă 
de insulte) că-i vor plesni venele de la tâmple; după 
câteva minute s-a liniştit, s-a retras într-o altă cameră şi a 
început să plângă precum un copil. 

Crezi că ceea ce s-a întâmplat cu tatăl ei a 
impresionat-o cât de cât pe domnişoară? Nicidecum! 

„Dragă Dănescule, asta m-a îngrozit mai mult decât 
orice, zicea bietul Andreescu. Era ca o fiară încolţită. Se 
manifesta de fapt exact ca nenorocitul acela ce-i dăduse 
viaţă. Săraca Mioara, ce şi-a dorit şi cu ce s-a ales! Săracii 
de noi, prietene, săracii de noi, pentru că toată existenţa 
noastră se concentrează, de ani de zile, în jurul acestui 
copil. 

— Şi inginerul?... a întrebat Răzvan. Cu el ce s-a 
întâmplat? 

— Ce să se întâmple? Nu ţi-am spus? Bun ca pâinea 
caldă! A doua zi-după cum povestea bătrânul 
profesor - a uitat, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ce 
suflet nobil! zicea Andreescu, a făcut efortul să-şi închidă 
singur rana, fiindcă, îţi dai seama, cine i-ar fi putut spune 
ceva în situaţia aceasta?! A încercat Mioara, dar el a 
rugat-o să nu mai adauge nimic, subliniind că nu aduce 
nicio vină nimănui... 

În timpul examenului Cristinei, se afla la Constanţa, 
detaşat pentru câtva timp, pe un şantier. Ştii ce i-a spus 
atunci unui cunoscut? „Dacă intră fata mea la facultate 
(reţine: fata mea), o iau pe calea ferată aşa, pe jos), până 
la Bucureşti”. Îți spun drept că mi-au venit lacrimi în ochi. 

— Te cred şi eu, aşa ceva mai rar se poate vedea! Nu 
i-au spus despre asta şi fetei? 

— Ba da! 

— Şi ce-a răspuns? 

— Că „nu face el aşa prostie!” 

— Da, e un răspuns pe măsura ei! 

— Cristina însă n-a reuşit nici de data aceasta. Mama ei 
de altfel se şi aştepta la un asemenea rezultat. Dovadă că 
înaintea concursului la facultate se interesa de şcolile 


postliceale existente pe atunci şi perioada în care vor 
avea loc examenele de admitere. Nici domnişoara nu 
spera să aibă succes, ea ştiind cel mai bine că nu 
învățase nimic ca lumea tot anul. Mai uitase şi din ceea 
ce ştia. Cât priveşte „ajutorul” lui Mişu el s-a exercitat din 
plin şi în continuu, în aceeaşi direcţie: a otrăvirii sufletului 
celei pe care uneori mai pretindea că o iubeşte. 

Singurul încrezător încă, în această fată, era tatăl ei, 
inginerul, cel ce ar fi fost în stare să calce drumul pe jos, 
de la Constanţa la Bucureşti, dacă ea ar fi reuşit la 
examen. 

După concurs, domnişoara a cerut să plece cu Mişu şi 
cu altă pereche (reţine: pereche) undeva pe litoral, să se 
odihnească, deoarece, vezi bine, se extenuase învățând. 
A primit banii necesari, mulţi bani, şi a plecat. „Călătorie 
de nuntă!”, plătită, se pare, numai de către părinţii 
Cristinei. 

Pentru inginer, cel de-al doilea eşec al fetei a sosit ca 
un trăsnet; a suferit cumplit, i se părea ca viaţa îşi închide 
toate luminile pentru el. Ştia că şi pe el, ca şi pe toţi 
ceilalţi din familie, îl aşteaptă nenorociri şi mai mari, toate 
născute din aceeaşi sursă: domnişoara Cristina şi infamul 
individ care îşi bătea joc de ea. 

A trecut vara, individul a început cursurile la facultate, 
iar Cristina la o şcoală postliceală de hidrotehnică, la care 
intrase către sfârşitul lunii august, după mari zbateri ale 
părinţilor. „Diferenţa dintre ei a început să fie subliniată 
acum de fiecare dată când se întâlneau, când mai 
accepta să se întâlnească, bineînţeles, niciodată fără un 
interes anume: să-i dea nişte bani, să-i predea un 
conspect pe care i-l ceruse şi pe care ea îl făcuse lipsind 
zile întregi de la cursuri spre a citi şi a lucra pentru Mişu, 
„care e foarte aglomerat, săracu'” să meargă împreună... 
ş.a.m.d. Cristina a ajuns astfel din rău în mai rău, 
îngenunchindu-şi demnitatea, cerşind întrevederile, în 
ciuda tuturor insultelor primite în continuare de la părinţii 
lui Mişu, în ciuda bădărăniilor şi nepăsării cu care o 


George Şovu 


întâmpina acesta de fiecare dată, cu care o petrecea la 
fiecare despărţire. 

La un moment dat, îmi spunea profesorul (încă un 
moment, o împrejurare de mare tensiune, de imensă 
ruşine şi umilinţă suferită de familia lor), tânărul student 
a intrat în panică în faţa eventualei perspective de a 
deveni tată. Şi atunci a hotărât să-i facă pe deplin 
„fericiţi”. Situaţia era încă nesigură. El, totuşi, a convocat 
întreaga familie a fetei, spre „a sta de vorbă”. Nu 
cunoşteau, bineînţeles, motivul, de aceea făceau tot felul 
de presupuneri. 

„iți place, Dănescule, zicea atunci prietenul meu, ce 
ajunsesem? Auzi, un mucos amărât ne convoacă în 
consiliu de familie, şi dacă ai şti pentru ce!” „Pentru ce?” 
am întrebat, mai mult intrigat decât curios. „Ca să ne 
batjocorească, de data aceasta pe toţi! în faţă, fără niciun 
fel de ocol.” „Cum se poate aşa ceva? am izbucnit. Cum 
aţi putut admite, suporta?” „Măi omule, complicată fiinţă 
mai este cel ce poartă acest nume! a continuat bătrânul. 
Şi cât de ticăloasă poate fi câteodată! Ascultă aici: 
şobolanul, care ne batjocorise fiica şi nepoata, a venit să 
ne spună verde, în faţă, că într-adevăr aşa stau lucrurile, 
de peste un an se îndeletniceşte dumnealui cu aceste 
fapte demne de laudă, dar că, supremă 
«mulţumire» - pentru noi şi pentru ea, bineînţeles, ne 
anunţa pe toţi, aşa, în plenul familiei, că a făcut acest 
lucru fără s-o iubească. Deci, n-a iubit-o, n-o iubeşte, iar 
dacă s-au încurcat cumva treburile şi domnişoara ar urma 
să aibă un copil, el «înţelege să-şi ia toată răspunderea», 
fie plătind ceea ce trebuie, fie luându-şi progenitura şi 
pricopsindu-şi cu ea părinţii. Dar cu Cristina nu se va 
căsători! A venit atunci să ne spună el tot ceea ce 
gândeşte şi simte şi să se termine pentru totdeauna!” 

— L-au mai lăsat să iasă întreg de-acolo? a întrebat 
Răzvan cu indignare. Cum au putut să suporte o 
asemenea batjocură? Cum au reacţionat? Mă interesează 
mai întâi „fericita” îndrăgostită. Ce-a zis? 


— N-ai să crezi, a subliniat ziaristul. Cică ar fi spus că 
nu este adevărat, că Mişu vrea să facă pe grozavul, că 
aşa este el, totdeauna îşi ascunde adevăratele 
sentimente. 

— Biata fată! interveni din nou tânărul medic. N-o 
cunosc, nu ştiu deci care a fost esenţa lucrurilor, dar 
înclin să cred că era atât de orbită şi atât de pulverizată 
în focul ce o mistuia, încât nici adevărul cel mai crunt şi 
mai evident totodată nu voia să-l recunoască. Şi încă 
ceva, nene Dragoş: Bănuiesc că domnişoara în cauză 
trebuie să fie, în ciuda aparenţelor, o fiinţă orgolioasă, 
care, în disperarea ei, n-a vrut să se dea bătută, preferind 
să-şi târască mai departe „demnitatea în genunchi”, după 
cum te exprimai dumneata, „să cerşească firimituri de 
speranţă”... E o situaţie de care mă cutremur, să-ţi spun 
drept... 

— Aşteaptă, căci n-am ajuns la apogeu. 

— Exact: n-ai spus ce-au făcut ceilalţi... 

— larăşi n-o să-ţi vină să crezi (reacţiile oamenilor sunt 
de atâtea ori imprevizibile): au rămas consternaţi cu toţii, 
stare ce i-a redus mai întâi la... tăcere. Ruşinea ce-o 
simțeau era atât de mare, obrăznicia scamatorului 
ăluia - de necalificat, încât înțelegeau că nu sunt vorbe 
pe măsura faptelor. 

După aceea, inginerul - cică - şi-a revenit primul şi l-a 
pus pe presupusul viitor tată să consemneze şi în scris tot 
ceea ce le-a declarat lor Cu neobrăzare. 

ie AM 

— A dat băiatul declaraţie! 

— Nemaipomenit! înseamnă, deci, că în felul acesta 
Cristina s-a lecuit... 

— Aşa ar fi fost normal. 

— „Ar fi fost”? Dar ce s-a mai întâmplat! Că încep să 
mă îndoiesc dacă poate fi adevărat ceea ce spui 
dumneata de atâta timp... 

— Pentru timp îmi cer scuze, doctore! Dar adevărul e 
cel pe care l-ai ascultat până acum. 


George Şovu 

— ŞI, totuşi, mai departe?... 

— Ce-a fost atunci, în continuare, se poate rezuma 
astfel: Mişu n-a devenit tată, a fost numai o alarmă falsă; 
acest lucru l-a bucurat nespus şi l-a făcut să mai reducă 
din dârzenia hotărârii de a nu se mai întâlni cu Cristina. 
S-a gândit că n-avea nimic de pierdut, la urma urmei. De 
altfel, la câtva timp după scena evocată, studentul a 
suferit un accident, a căzut de pe scara unui autobuz şi 
s-a lovit la cap. Cine crezi că s-a internat cu el la spital, pe 
timp de două săptămâni, spre a-l îngriji zi şi noapte? 

— Mama lui, ar fi fost firesc, bănuiesc însă că... 

— Ceea ce bănuieşti, Răzvane, este adevărat. Cristina 
a fost aceea... 

De atunci, vreme de încă aproape un an, de câte ori 
era pusă în faţa unei noi umilinţe, iar ai ei interveneau în 
speranţa, pe care o păstrau încă, de a o salva, de a o 
smulge, oricât de târziu, din nenorocire (Cristina se 
schimbase mult, parcă trăise deja o viaţă, îşi pierduse 
prospeţimea, asprindu-se la înfăţişare, iar comportarea ei 
devenea a unei fiinţe permanent hăituite), întâlneau la ea 
o rezistenţă din ce în ce mai desperată, care se! 
transforma în vorbe neînchipuit de grele, în gesturi 
iresponsabile: ţipa, urla, ameninţa, spărgea totul în jur, 
apoi, plângând, pleca de acasă. 

Grav lucru este, tinere prieten, spuse în continuare 
ziaristul, pe un ton de impresionantă meditaţie, să-ţi baţi 
joc de viaţa ta, să-ţi îngenunchezi demnitatea, mai ales 
când ai înainte o viaţă ce fără demnitate nu se poate trăi. 
Dar gravitatea aceasta sporeşte totdeauna, imens, prin 
aceea că viaţa despre care vorbim nu-ţi aparţine de fapt 
numai ţie, ea fiind împletită cu vieţile altora, din care te-ai 
rupt, venind pe lume, care au muncit şi au tremurat pe 
dinăuntru pentru tine, ca şi cu vieţile acelora ce te-au 
primit în mijlocul lor sau te vor primi ca să le fii tovarăş de 
faptă şi gând, cu atâtea şi atâtea vieţi! Şi dacă în ceea ce 
te priveşte te încumeţi să hotărăşti singur, cine îţi dă 
dreptul să faci acelaşi lucru cu privire la alţii? Cine? 


Ecoul acestei întrebări, unit cu al altor încordări ale 
fiinţei mele, stăruie şi acum, fără să fi primit lumină 
deplină. Cu toate că destinul Cristinei a cunoscut, de mai 
multe ori, întorsături neaşteptate! Dar toate acestea pe 
altă dată! 

Vestea căsătoriei Cristinei ca Mişu, pe care i-o anunţase 
profesorul Andreescu, fusese mai mult decât o surpriză. 
Era un lucru atât de neaşteptat, după tot ce se 
întâmplase, incit era greu de crezut în el. Şi, totuşi, 
acesta era adevărul. Atunci când nimeni nu mai spera 
nimic, nici chiar Cristina, venise schimbarea: studentul se 
hotărâse să se însoare, şi hotărârea lui a rămas atât de 
fermă, încât a reuşit să-şi convingă şi părinţii. 

Tulburată peste măsură, familia fetei privea cu mare 
îndoială această întorsătură, prevestitoare parcă de alte 
nenorociri. Nu-i vedea, pur şi simplu, împreună pe cei doi. 
Se întrebau, în chip firesc: „Cum, după o asemenea 
batjocură? Ce fel de căsătorie poate să fie aceea? Trebuie 
să urmărească ceva, şi-au spus ei, pune el la cale ceva, 
s-ar putea să ne coste şi mai mult!” 

Au prevenit-o pe Cristina, dar cu ea nu se putea vorbi, 
de data aceasta de fericită ce era. „V-am spus eu? le 
scotea ea ochii acum, că până la urmă voi reuşi? lată 
rezultatul. Numai eu singură l-am cunoscut cu adevărat 
pe Mişu. În realitate, este! un om bun!” 

Dragoş Dănescu avea să-şi aducă aminte de această 
subliniere a fetei mult mai târziu. 

Deocamdată, primind invitaţia bătrânului său prieten, 
s-a dus cu bucurie şi cu mare curiozitate la nuntă. l-a 
cunoscut mai îndeaproape pe miri, a stat de vorbă cu ei. 
Mişu arăta, în esenţă, aşa cum îl descrisese Andreescu, 
schimbat, bineînţeles, de ţinuta festivă potrivită cu 
momentul căsătoriei. Ziaristul a rămas surprins însă de 
comportarea băiatului, care în ipostaza de ginere s-a 
purtat ireproşabil. Mai întâi, s-a arătat foarte afectuos faţă 
de Cristina - acum fericită „în al nouălea cer”, şi cald cu 
părinţii şi cu bunicii acesteia, cu toţi invitaţii. Din 


George Şovu 


răspunsurile date lui Dănescu la o serie de probleme 
aduse în discuţie, rezulta, mai presus de toate „că nu este 
un om superficial, ci, dimpotrivă, că tratează ceea ce 
înfăptuia în ziua aceea -actul căsătoriei-cu toată 
seriozitatea şi răspunderea. lar hotărârea pe care o luase 
nu avusese altceva la bază în afară de iubirea pentru 
Cristina. 

„Bine, dar, ar fi vrut să-l întrebe Dănescu, într-o 
perioadă am auzit că...” Nu se cădea să facă însă 
aceasta. Mai ales acum! Intuind parcă, băiatul a spus, din 
proprie iniţiativă, o serie de lucruri, din care rezulta că 
„da, oricine s-ar putea îndoi, întreba, dar că uneori este 
greu să te cunoşti pe tine însuţi, darămite pe alţii» şi că 
datoria fiecăruia este în primul rând să se cunoască bine 
pe sine; el, acest lucru l-a făcut... e adevărat, într-un timp 
cam lung, a provocat atâta nemulţumire, suferinţă; a 
ţinut să ştie însă adevărul adevărat, şi acesta este cel 
care se vede!” Din discuţie a rezultat în acelaşi timp că el, 
Mişu, mai are, din păcate, nişte temeri, dar n-a spus în 
legătură cu ce sau cu cine. 

„Ca să vezi!” şi-a zis atunci Dragoş Dănescu, rămânând 
cu un mare semn de întrebare. 

Când lucrurile ies bine, orice suferinţă se uită. Aşa s-a 
întâmplat şi cu familia Cristinei, care, intrând în acest 
„Nou joc”, atât de nesperat, a făcut toate eforturile ca să 
le asigure tinerilor condiţii mai mult decât onorabile 
pentru căsnicia lor. Astfel, în scurt timp le-a contractat un 
apartament mare şi bun, de patru camere, pe care l-au 
mobilat corespunzător. Din prevedere, contractul l-au 
făcut deocamdată pe numele fetei. Cristina terminase 
între timp şcoala postliceală, şi acum lucra. Masa o luau 
la părinţii ei, care o scuteau astfel de nişte eforturi, în 
speranţa ca ea să se apuce de învăţătură Şi să dea din 
nou examen la facultate. De fapt, acum se ivise 
posibilitatea unor diferenţe, în urma cărora să intre în 
anul Il sau Ill la o facultate de subingineri. Perspectivele 
erau bune şi frumoase, şi o vreme lucrurile s-au 


desfăşurat în aşa fel încât toată lumea era mulţumită. 

„Vezi, dragă Dănescule, i-a zis într-o zi profesorul 
pensionar ziaristului, cine mai spera?! Şi uite că... În orice 
caz, viaţa e plină de surprize!” 

„Surprizele le aduc oamenii, stimate magistre!” 

Şi surprizele n-au întârziat prea mult! Numai că acum 
ele n-au venit din partea băiatului. Neiînţelegerile au 
pornit de la Cristina. Şi ai ei au fost nevoiţi să recunoască 
faptul. Parcă din nou a înnebunit, spunea bătrânul, însă în 
acest caz, fără motiv! Bărbatul este corect, se poartă 
frumos cu ea, o iubeşte, după cum arată, e harnic, face 
tot felul de treburi în gospodărie, la facultate învaţă bine, 
trecându-şi toate examenele cu note mari, de 9 şi 10... Ea 
însă nu face nimic ca lumea, la serviciu nu numai că nu 
excelează prin ceva, dar nu-şi îndeplineşte cel puţin 
obligaţiile, primind repetate avertismente; a ajuns 
până-ntr-acolo încât părăseşte nemotivat institutul la care 
lucrează, fără să dea nicio explicaţie. A întrebat-o 
maică-sa, am întrebat-o noi... Ne-a răspuns că nu ne 
interesează! Face ce vrea! Auzind, sigur că şi Mişu şi-a 
pus problema: Unde se duce? De ce pleacă? Şi, mai ales, 
de ce o asemenea atitudine? Acasă, pe de altă parte, este 
absentă de la orice fel de treburi. „Nu m-am căsătorit ca 
să-ţi fiu slugă!” i-a răspuns într-o zi soţului, în timp ce 
acesta îi atrăgea atenţia că se cuvine să aibă grijă de 
gospodărie. 

„Bine, Cristina, dar orice femeie are, cât de cât, grijă de 
casa ei. La noi, lucrurile văd că sunt invers: eu mă 
interesez de toate, eu fac totul, iar tu, tu ce ai de gând? 
De învăţat nu înveţi, mâncare nu faci, trebuie să stăm 
aşa, în continuare, pe capul mamei tale şi al bunicii tale, 
până când? Nu crezi că e timpul să devii şi tu ceea ce 
eşti: adică o nevastă, care are şi nişte obligaţii?” 

Nici nu l-a băgat în seamă, Dănescule, se văita 
bătrânul, i-a întors spatele şi a plecat de-acasă. 

După câtva timp, fata şi nepoata noastră, nefericita de 
altădată, despre care credeam că nu-şi doreşte altceva 


George Şovu 


mai mult pe lume decât să fie împreună cu acest om, şi-a 
găsit şi alte preocupări, în afara casei şi a serviciului: a 
devenit ghid la O.N.T. Ştiind franceza şi engleza (măcar 
cu atât s-a ales în urma grămezilor de bani cheltuiţi cu 
ea), a început să însoţească, sâmbăta după-amiaza şi 
duminica (uneori lipsea de la serviciu şi în alte zile, ori se 
învoia), grupuri de străini prin ţară, pe diferite trasee 
turistice. Nimic rău în acest lucru dacă nu şi-ar fi neglijat 
serviciul şi casa, bărbatul şi dacă n-ar fi intrat în tot felul 
de încurcături băneşti, ca şi de altă natură... A început să 
mintă, să inventeze tot felul de situaţii care mai de care 
mai caraghioase, ca să iasă din încurcături, afundându-se 
astfel tot mai mult. A trebuit să plătim pe urma ei, la 
O.N.T., vreo zece-cincisprezece mii de lei, risipiţi de ea 
cine ştie pe unde şi cu cine. A pierdut până la urmă 
serviciul, cu toate intervenţiile noastre, a fost dată afară. 
Nemaiavând bani, a început să se împrumute de la unii şi 
de la alţii, şi aceste împrumuturi cine crezi că le-a plătit? 
Tot noi, bineînţeles! 

Intr-o zi, ne-am pomenit că ne aduce acasă un străin, 
un bărbat tânăr din Grecia, un excursionist. Ne-a spus că 
e „prietenul” ei. „Ce fel de prieten?” am întrebat-o. 
„Prieten!” Atât am scos de la ea. 

Ce să-ţi mai spun, treceam din uimire în uimire. Astfel 
că, nemaiputând suporta toată mascarada aceasta, tatăl 
ei a chemat-o la o judecată serioasă şi i-a tras, până la 
urmă, o mamă de bătaie ca s-o ţină minte toată viaţa. Eu, 
drept să-ţi spun, am fost de acord cu atitudinea şi cu 
fapta lui. Aş fi făcut-o chiar eu, dacă aş mai fi fost în 
stare. Nevastă-mea şi fiică-mea, în schimb, au sărit pe el. 
l-au luat partea neobrăzatei aceleia, şi ei atâta i-a trebuit. 
S-a repezit la taică-său. l-a lovit şi ea, i-a strigat, ca 
altădată, tot felul de infamii. 

Inginerul a plecat pe şantier şi nu s-a mai întors acasă. 
A rămas departe de Bucureşti mai mult de un an, nevrând 
să mai audă de nimeni şi de nimic... lar noi...” 

Toate judecăţile ziaristului se răsturnaseră. Logica 


aplicată la acest caz nu mai rezista. Cine este, de fapt, 
Cristina? Care sunt datele fiinţei ei? Tot ceea ce a făcut 
înainte de nuntă a fost o simplă scamatorie? Bineînţeles 
că nu! Dar comportarea de acum: e o rătăcire de 
moment, o nebunie oarecare? Greu de spus! lar în acest 
timp, faptele, cele mai multe reprobabile, se înşiră unele 
după altele, se adaugă aproape zilnic, ajungându-se la un 
adevărat „palmares” al răului. 

După grec, Cristina a venit în casa părinţilor ei cu un 
suedez... 

— Opreşte-te, fiinţă zăpăcită, opreşte-te! a apostrofat-o 
mama într-o zi, unde vrei să ajungi? Până nu de mult nu 
mai aveai pic de demnitate în comportare, te umileai, 
cerşeai în faţa celui pe care îl voiai de bărbat... [i s-a 
îndeplinit dorinţa, ai obţinut ceea ce ai vrut; ţi-am 
cumpărat casă, mobilă, tot ceea ce-ţi trebuie; ţi-am 
obţinut serviciu, pe care l-ai pierdut; ţi-am dat şi îţi dăm 
de mâncare; ţi-am înghiţit atâtea... aşa nu se mai poate! 

L-am condamnat o grămadă de timp pe omul acela; 
sigur, comportarea lui n-a fost potrivită, dar el şi-a 
corectat-o până la urmă. lar acum este un bărbat pe care 
oricine şi l-ar putea dori. 

— Poţi să-l iei tu, ţi-l cedez! Celălalt tot a plecat de 
atâta timp. Poate ai nevoie! 

— Cristina! a răcnit, de parcă ar fi fost înjunghiată în 
inimă, mama ei. Şi în clipa aceea s-a îngălbenit, apoi faţa 
i-a devenit de var, a căzut în genunchi, lângă un scaun, 
rostogolindu-se după câteva secunde, cu ochii rătăciţi, pe 
covor. O şuviţă de sânge apărută imediat în colţul gurii 
indica tragicul sfârşit. La nici cincizeci de ani! 

Ziaristul a fost prezent la înmormântare. Atunci a vorbit 
pentru ultima oară cu inginerul. După două luni, a pierit şi 
el într-un accident. Un vânt rău parcă suflase peste casa 
lor, peste familia aceea, care părea să aibă toate 
condiţiile spre a trăi o viaţă demnă, liniştită, luminoasă. 
„Vântul rău” fusese această fată... 

S-a despărţit în curând de bărbat. Ea nu l-a mai vrut, l-a 


George Şovu 


dat afară din casă. Era doar casa ei! l-o cumpăraseră 
părinţii, care acum nu mai erau... 

„Suedezul” i-a promis că o ia de nevastă! Este român 
de origine, plecat de mult din ţară. Mai în vârstă cu 
aproape douăzeci de ani decât Cristina. Dar se pare că 
este un escroc, ca şi ea! Ceva mai deştept şi mai canalie! 
A păcălit-o: a pus-o să ceară statului aprobare pentru 
căsătorie. A obținut-o. Dar el nu s-a mai întors, între timp, 
Cristina a născut o fetiţă. Probabil a suedezului. A vândut 
apartamentul. Serviciu nu are. Trăieşte din pensia 
bunicului ei, atât de îmbătrânitul şi îndureratul profesor! 
Trăieşte şi aşteaptă. Ce?! 


Capitolul Ii 
OCHII CARE AUD 


1 


În aer era o căldură densă de suflete. Avusese loc 
serbarea de încheiere a anului şcolar. Acum se strigau 
premianţii, pe clase. Se ajunsese la clasa a Xll-a. „O 
generaţie bună, spuse directorul, copii merituoşi, mulţi 
dintre ei au adus deja o anume faimă liceului, prin 
premiile câştigate la olimpiade, la concursurile artistice, 
prin felul în care s-au distins la întrecerile sportive, ajunse 
în finale de mare prestigiu; unii au contribuit la apariţia 
revistei şcolii, alţii s-au afirmat ca «tinere talente» în 
revistele de specialitate. O generaţie care ne mulţumeşte, 
înainte de toate însă, prin ceea ce au acumulat - cei ce 
fac parte din ea - ca oameni adevăraţi!” 

In sala aceea, în care nu se putea respira decât suflete 
cu zâmbetul pe buze, în care aerul ardea de vibraţiile 
emoţiilor, se afla şi el, ziaristul Dragoş Dănescu, nelipsit 
de la asemenea momente, mai ales în ultimii ani, de când 
soţia sa era profesoară aici. De data aceasta, motivaţia 
era chiar mai mare: absolvea încă o clasă pe care ea, 
profesoara de limba engleză Mădălina Dănescu, o 
păstorise, în calitate de dirigintă, dintr-a IX-a până în a 
XII-a. 

Sosise şi rândul ei. Tremurase aproape toată noaptea 
(nu închisese ochii decât puţin, spre ziuă) şi toată 
dimineaţa la gândul că se va urca acolo, pe scenă, în faţa 
întregii şcoli: a directorilor, a profesorilor, a colegilor ei şi 
va primi, în văzul tuturor, diploma de onoare a liceului, 
conferită celor mai buni elevi, care s-au distins în toţi anii 
şcolarităţii, diploma, cărţile şi coroniţa de premiantă întâi 


George Şovu 


pe clasa ei, aşa cum fusese şi în ceilalţi ani, şi va asculta 
vorbele calde pe care i le va spune diriginta, poate că şi 
directorul... 

Se afla în primul rând, la câteva scaune de Dragoş 
Dănescu. Era ca o picătură de aur stropită cu rubin în 
obraji şi luminată de două viorele ce se scăldau în rouă 
strălucitoare. Impresia ţi-o dădea în primul rând părul 
lung şi bogat ca o mătase galbenă, înfiorată din loc în loc 
în valuri uşoare de frumuseţe; obrajii catifelaţi, de obicei 
limpezi, puri, aproape de sidef, împrumutaseră acum 
ceva din culoarea muşcatelor pline de sănătate, iar ochii 
îşi prelungeau şuvoaiele albăstrii, electrizante, până pe 
scenă, vrând să capteze tot ce se face şi se spune acolo. 

Alături, pe scaunul din stânga ei, se afla un băiat: mai 
înalt cu un cap decât ea, cu păr castaniu şi ochi căprui, cu 
ten puţin măsliniu, cu trăsăturile fetei regulate. 

Ziaristul îi privea cu atenţie. In clipa în care profesoara 
dirigintă, Mădălina Dănescu, a rostit numele fetei 

— Voinea Ana-Maria -, anunțând că „i se acordă 
diploma de onoare pentru succesele deosebite, obţinute 
printr-o muncă eroică, depusă în toţi anii de liceu, când a 
primit de fiecare dată premiul |, ca şi acum, la absolvire”, 
sala întreagă a izbucnit într-un ropot sincer de aplauze. 

Băiatul a strâns-o uşor de braţ, făcându-i semn. 

— Despre tine este vorba. Du-te! Curaj! 

Ochii de viorea ai fetei s-au întors spre colegul ei şi i-au 
cules de pe buze cuvintele rostite. l-au zâmbit mai întâi 
lui, puţin speriaţi. Apoi, în timp ce Ana-Maria se ridica, 
s-au rotit peste sală, învăluind toate acele figuri atât de 
familiare într-o căldură limpede şi bună. S-a îndreptat 
către scenă, urmărită de sute şi sute de priviri, cele mai 
multe dintre ele cunoscătoare ale destinului dramatic al 
fetei. 

A primit diplomele şi cărţile din mâinile dirigintei, pe 
care o iubea atât de mult. Profesoara i-a aşezat pe frunte 
coroniţa - acel cerc parfumat şi vesel, din flori de câmp 
cu cele mai variate culori, iar fata arăta acum ca o 


prinţesă, subţire şi fragilă, unduind pe dinăuntru ca o 
mare răscolită de vânt. Mădălina Dănescu a strâns-o la 
piept şi i-a sărutat obrajii de foc. Buzele fetei au vibrat 
într-o uşoară încordare de plâns, care s-a stins însă în 
câteva clipe. l-a strâns mâna şi directorul şcolii, iar gestul 
acesta s-a prelungit într-o mângâiere de părinte, înălţată 
către obrajii ei şi către buclele aurii. 

Colegii de clasă, aflaţi în sală, se ridicaseră de pe 
scaune şi aplaudau cu mâinile adunate deasupra 
capetelor, să se vadă! Le-au urmat exemplul toţi ceilalţi 
elevi, care au înţeles semnificaţia gestului. 

Ana-Maria s-a apropiat de microfonul serbării. Colegii 
aplaudau în continuare. Deodată s-au oprit, rămânând 
însă tot în picioare. 

— Ştiţi că nu vă aud decât... cu ochii! a început fata 
cele câteva cuvinte în care se concentra şi se topea 
întreaga ei fiinţă. Vă mulţumesc din inimă pentru tot ceea 
ce aţi făcut de-a lungul acestor ani - cei mai frumoşi din 
viaţa mea -ca să-mi uit, măcar din când în când, 
nenorocirea şi să mă simt şi eu om întreg! Vă mulţumesc 
şi n-am să vă uit niciodată! a mai adăugat, întorcându-se 
în acelaşi timp spre scenă. 

Sala a izbucnit din nou în ropot de aplauze. Sutele de 
mâini ridicate deasupra capetelor intonau un frenetic şi 
sincer, un grandios - ca semnificaţie - imn al omeniei! 
Fata îl asculta cu ochii, adunându-i, însetată, fiecare 
acord, pe care-l încorpora fiinţei sale ca pe o lumină ce 
trebuia păstrată pentru întreaga viaţă... Undeva, în 
spatele sălii, pe ultimul rând de scaune, un bărbat şi o 
femeie, părinţii Anei-Maria, potoleau în batiste stropii 
acestei îndurerate fericiri... 

Doctoriţa Lucia Voinea era tânără, avea douăzeci şi trei 
de ani, şi aştepta un copil. In ziua aceea lipsea de la 
spital, precum lipsise şi în celelalte două zile anterioare. 
Era bolnavă, contractase o răceală puternică. Toamna 
începuse devreme în anul acela, nu era decât mijlocul lui 
octombrie şi se făcuse, aşa dintr-odată, frig. O 


George Şovu 


surprinsese subţire îmbrăcată şi răcise. 

Luase medicamentele necesare şi stătea în pat, 
acoperită cu un pled. Aproape că zăcea. Soţul, Mircea 
Voinea, inginer geolog, se afla undeva pe teren, de peste 
o săptămână. Nici nu ştia că este bolnavă. 

Frigul se înteţea, iar ea simţea că nu este chip să se 
încălzească. S-a hotărât să facă focul. A coborât din pat, 
s-a îmbrăcat cu un halat mai gros, şi-a pus nişte ciorapi în 
picioare şi a mers până în bucătărie, de unde a luat cutia 
cu chibrituri. În toamna aceea aprindea pentru prima dată 
focul. Totdeauna la începutul sezonului rece, acest lucru îl 
făcea Mircea, soţul ei. Controla mai întâi sobele, 
arzătoarele de gaze, el ştie ce mai controla şi, când se 
convingea că totul este-n regulă, numai ce auzeai că 
începe, undeva lângă tine, acel „cântec” plăcut, aducător 
de căldură. 

Acum îl aşteptase, inginerul lipsea, şi ea trebuia să 
aprindă focul, pentru că în întreaga casă era mult prea 
frig. 

S-a apropiat de sobă, a dat în lături uşiţa, a deschis 
robinetul de gaz şi a aprins chibritul. In clipa aceea a auzit 
o bubuitură atât de puternică, încât parcă i-a spart 
timpanele şi s-a simţit împinsă Cu brutalitate, proiectată 
cât colo de un suflu agresiv, care a năvălit peste ea. S-a 
lovit cu capul de tăblia patului şi... n-a mai ştiut nimic. 
Când s-a trezit, se afla într-un pat de spital, înconjurată 
de medici, cu masca de la tubul de oxigen alături de cap. 
Era lovită pe mâini, pe picioare, pe corp, dar pe unde nu 
era lovită?! A dus imediat mâinile spre pântece, pe care 
nu l-a mai simţit aşa cum îl ştia. 

— Nu te speria, ai o fetiţă, trăieşte! i-a şoptit un medic, 
în care a recunoscut pe un prieten al familiei, ginecolog la 
o mare maternitate, unde fusese adusă şi ea, din 
întâmplare. lar acasă, totul este bine! O să fie bine! O 
explozie de la gaze, atâta tot! Bine că aţi scăpat cu viaţă 
amândouă. Norocul a fost că te aflai în luna a şaptea... lar 
astea trec - a arătat el spre loviturile de pe mâini, de la 


picioare - sunt fleacuri. 

— Pot s-o văd? a întrebat tânăra mamă. 

— Puțin mai târziu, acum doarme! Dar e întreagă, e 
frumoasă, îţi seamănă! 

Ochii doctoriţei s-au umplut de lacrimi. 

— Nu, te rog, a spus ginecologul. Vrei să strici totul? 
Abia te-am înviat! Să ştii că l-am anunţat şi pe Mircea, 
astăzi cred că soseşte şi el... 

Geologul a sosit, într-adevăr, peste câteva ore, venind 
la spital direct de pe teren. Era speriat peste măsură. S-a 
liniştit când a aflat că soţia este în afară de pericol şi s-a 
bucurat nespus pentru faptul că fetiţa... este întreagă. A 
primit asigurarea că va trăi. 

— Dar mai târziu nu crezi că s-ar putea...? şi-a întrebat 
el prietenul... 

— Te gândeşti dacă nu va avea de suferit de pe urma 
traumatismului? 

— Exact! 

— Nu este exclus, din nenorocire! S-ar putea să apară 
ceva... Să sperăm însă că va avea noroc. Deja este un 
mare noroc că trăieşte! 

Le-a adus acasă abia după vreo două săptămâni. 
Amândouă - şi mama, şi fetiţa, pe care au numit-o 
Ana-Maria - au avut nevoie de îngrijiri speciale. Şi acasă 
au fost necesare reparaţii serioase: soba a trebuit 
refăcută, fiindcă odată cu explozia fusese pulverizată; iar 
peretele din spatele ei, care era comun cu apartamentul 
vecinilor, a fost rezidit în mare parte, deoarece fusese 
dărâmat. 

Cercetându-se cauza acestei întâmplări, s-a constatat 
că printr-o fisură foarte mică, provocată cu puţin timp 
înainte de a se aprinde focul, ieşiseră gaze, care se 
adunaseră în sobă. În clipa în care flacăra chibritului a 
pătruns acolo, s-a produs explozia... 

Multă vreme, soţii Voinea au trăit cu o mare spaimă: 
cum va fi fetiţa? Să nu cumva să apară ceva! Erau 
întrebările laitmotiv ce le chinuiau zilele şi uneori nopţile, 


George Şovu 


atunci când copilul prezenta semnele celei mai uşoare 
indispoziţii. Ajunseseră să exagereze, fără îndoială, îşi 
dădeau seama de acest lucru, dar ideea că s-ar putea 
întâmpla ceva rău cu fetiţa aceasta, pe care o iubeau ca 
pe ochii din cap, devenise o tiranică obsesie. 

A trecut un an, au trecut doi, au trecut şase. Ana-Maria 
se dezvoltase normal, fiind un copil reuşit din toate 
punctele de vedere: blondă, cu ochii albaştri, ca doi stropi 
de  viorea, cu o faţă frumoasă, înăltuţă, bine 
proporţionată; era cuminte, ascultătoare, inteligentă; 
învățase să scrie şi să citească înainte de a merge la 
şcoală; ştia poezii multe, recita frumos, cânta la pian. 
Părinţii o priveau ca pe o mare bucurie a vieţii lor. Erau 
fericiţi şi sperau să rămână!... 

Atunci a apărut nenorocirea. Fetiţa se afla în clasa întâi; 
trecuseră cam două luni de la începutul anului şcolar. 
Stătea în prima bancă, asculta explicaţiile învăţătoarei, 
urmărind în acelaşi timp cu atenţie tot ceea ce se 
petrecea în clasă: răspunsurile copiilor, murmurele lor, 
uneori chicotelile... 

Ea era cuminte, nu-şi permitea să vorbească 
neîntrebată, cu atât mai puţin să râdă sau cine ştie ce să 
mai facă. 

Deodată, în jurul ei totul a devenit o linişte de 
mormânt. A întors privirile speriate către clasă. Doi colegi 
din spate se înghionteau, vorbind în acelaşi timp, dar ea 
nu auzea nimic. Invăţătoarea i-a văzut, s-a apropiat de ei, 
le-a zis ceva ce i-a potolit pe loc, dar ea, Ana-Maria, n-a 
auzit nimic. Explicaţiile continuau, se vedea clar că 
învăţătoarea vorbeşte, fetiţa îi privea cu atenţie buzele, 
fără să audă însă nici cel mai slab sunet. Vorbele rostite 
până acum câteva minute răsunau clar în fiinţa ei, le 
asculta, dar altele noi, din toată larma ce se crease în jur, 
odată cu sfârşitul lecţiei - cunoştea foarte bine acest 
moment - pentru ea nu se mai năşteau. A dus mâinile la 
urechi, le-a apăsat pe rând ori în acelaşi timp pe 
amândouă, crezând că i s-au înfundat cumva. Nimic! 


Niciun sunet nu mai ajungea până la ea. 

S-a speriat îngrozitor şi a strigat: „Tovarăşa, nu mai 
aud! Nu mai aud!” în clipa următoare a izbucnit în plâns, 
cu capul ascuns în braţele învăţătoare... 

Aşa a început calvarul ei şi al părinţilor ei!... 
Acomodarea cu o viaţă fără sunete - cum a început să-i 
fie existenţa de atunci înainte, o viaţă cu forme, culori, cu 
mirosuri dar fără urmă de sunet -a fost neînchipuit de 
grea. li era teamă să vorbească, pentru că nu-şi auzea 
cuvintele rostite, avea spaimă să meargă, călca de parcă 
atunci învăţa să facă acest lucru, deoarece nu-şi auzea 
paşii, şi mai ales nu putea să comunice cu nimeni decât... 
prin scris. Bineînţeles că a cuprins-o disperarea. N-a vrut 
să se mai ducă la şcoală, nu voia să mai iasă din casă, 
evita pe oricine, chiar şi pe părinţii ei, se închidea în 
cameră şi plângea aproape tot timpul. 

Desperarea soţilor Voinea nu cunoştea margini. 
Aflaseră de la medicii de specialitate (Lucia Voinea era 
chirurg) că fetiţa nu mai are nicio şansă de a-şi recăpăta 
auzul şi că nu va putea întrebuința nici cel puţin un 
aparat care s-o ajute cât de cât. Ceea ce se petrecuse era 
ireparabil, ca urmare a şocului şi a traumatismelor pe 
care mama le suferise în timpul acelei explozii. 

Ana-Maria a trebuit „să se nască” din nou spre a face 
faţă vieţii de chin ce-i era hărăzită de aici înainte. 
Răbdarea părinţilor şi în special a mamei cu ea a fost 
dumnezeiască. La fel a învăţătoarei. 

Ca să scape măcar în parte de complexul infirmităţii, a 
trebuit mai întâi să înveţe să audă cu ochii, să citească 
deci de pe buzele oamenilor vorbele ce se rosteau. lar în 
al doilea rând, ca „să-şi regleze” tonalitatea, înălţimea 
glasului său, a fost nevoită să apeleze, pe de o parte, la 
amintirea sunetelor păstrate în fiinţa sa, iar pe de alta să 
exerseze neîntrerupt, sub supravegherea părinţilor, până 
ce şi-a creat un reflex interior al intensității rostirii. 

înarmată astfel cu aceste două strategii de a se 
strecura prin lume, luându-şi de asemenea drept sprijin o 


George Şovu 


voinţă încrâncenată, trezită la conştiinţa de sine şi 
educată tot de mama sa, o voinţă şi o tărie care s-o ajute 
să treacă prin atâtea greutăţi şi umilinţe, fetiţa s-a întors, 
către sfârşitul anului şcolar, în clasa pe care o părăsise 
într-un moment atât de dramatic pentru ea. Având în 
vedere avansul de pregătire faţă de cei mai mulţi dintre 
colegii ei înainte de a începe cursurile, nu i-a fost greu să 
promoveze. 

Directoarea şcolii şi învăţătoarea au avut înţelegerea 
de a o păstra pe fetiţă şi în anii următori în acelaşi 
colectiv de copii normali. De altfel, Ana-Maria s-a dovedit 
atât de inteligentă şi atât de silitoare, încât a rămas 
mereu în fruntea clasei sale prin rezultatele obţinute. 

Greutăţi mai mari s-au ivit în ciclul gimnazial, când, 
scăpătă de sub mâna unui singur 
om - învăţătoarea - care se îngrijise de ea ca de propriul 
său copil, fata s-a trezit dintr-odată faţă în faţă cu atâţia 
profesori necunoscuţi, fiecare cu felul său de a explica, de 
a lucra cu copiii, fiecare cu pretenţiile şi uneori cu ifosele 
sale. 

Buzele învăţătoarei de până atunci erau o „carte” în 
care Ana-Maria putea să citească neaşteptat de uşor. 

„Ce va face acum? se întreba. Cum să se descurce?” 
Unii profesori vorbeau mult prea repede, gesticulau mult, 
nu priveau decât arar spre ea, atunci când explicau ceva, 
ori nici nu o băgau în seamă... 

Până când au aflat cu toţii, elevi şi profesori, despre 
situaţia ei „specială”, a trecut de mai multe ori prin 
momente cumplite. Profesorii i-au înţeles drama, deşi unii 
nu s-au dat înapoi de la răutăţi ce dovedeau cel puţin 
superficialitate şi micime sufletească, nechemare de 
pedagogi. 

„Ce e, dragă cu surda aceea din clasa ta? a întrebat la 
un moment dat o tânără dăscăliţă pe colegul ei, diriginte 
al fetiţei, de ce n-o duc părinţii la o şcoală specială, ce 
caută ea aici?!... 

Copiii însă, colegii, mai ales cei din alte clase, n-au 


scutit-o de fel de fel de farse, de şotii, naive, fără îndoială, 
care i-au făcut mult rău. 

Treptat, Ana-Maria s-a obişnuit cu toate şi lupta din 
răsputeri să le facă faţă. Când nu înţelegea ceva în clasă, 
învăţa singură, citea în manuale, citea cărţi ajutătoare, 
rezolva tot felul de probleme, de exerciţii; citea de 
asemenea multă literatură, s-a apucat să picteze, scria 
poezii... Işi ocupa aproape fiecare părticică din timp cu un 
anume fel de muncă. Rar ieşea afară din casă să se joace. 
Era prietenă cu câteva fetiţe de pe aceeaşi scară a 
blocului, care o iubeau şi o protejau de răutăţile unor 
copii. Cu ele se plimba din când în când ori se juca. 

Astfel au trecut anii! Devenind elevă de liceu, 
Ana-Maria a trebuit să schimbe din nou colectivul. Se 
făcuse fetiţă mare acum, o adevărată domnişoară, care 
atrăgea atenţia oricui, în primul rând prin părul acela ca o 
mătase din aur, lung, bogat şi uşor ondulat, ce-i mângâia 
umerii fragili, ca şi prin ochii de un albastru viu, bătând 
puţin spre violet; aveau o nuanţă rară de albastru ochii 
acestei fete, păreau puţin stranii, mai ales prin 
intensitatea cu care învăluiau chipurile oamenilor. 

Intrând pe poarta liceului, primul om pe care l-a întâlnit 
şi care a întâmpinat-o cu o neaşteptată căldură, a fost 
profesoara de limba engleză, ce avea să-i devină 
dirigintă, o femeie distinsă, frumoasă şi delicată, 
îmbrăcată cu mult bun-gust. 

— Vai, dar ce frumoasă eşti, dragă! i-a spus ea cu 
zâmbetul pe buze şi întinzând mâna spre a-i mângâia 
buclele  fluturânde pe lângă obraz. E fetița 
dumneavoastră? a adăugat profesoara, observând-o în 
spatele acesteia pe doctoriţa Lucia Voinea. 

Mama Anei-Maria şi-a împărtăşit drama încă din ziua 
aceea. Mădălina Dănescu a ascultat-o şi s-a cutremurat. 

— Liniştiţi-vă, doamnă, nu mai plângeţi, a încurajat-o 
profesoara. Voi avea eu grijă de fată - şi acum, în timpul 
examenului, şi după aceea. Să sperăm că va reuşi. In 
cazul acesta, o voi lua în clasa mea -eu voi primi ca 


George Şovu 


dirigintă, pentru anul care urmează, o clasă a IX-a. Vă 
asigur că va face parte din această clasă, numai să 
reuşească! 

Mama şi fata erau fericite. Nu se aşteptaseră la 
asemenea noroc. Ana-Maria a căpătat din clipa aceea un 
curaj care nu vibrase în fiinţa ei niciodată până atunci. 
Şi-a simţit totodată sufletul stăpânit de o dorinţă 
arzătoare de a-i dovedi profesoarei că este un copil bine 
pregătit şi bun. 

Inceputul anului şcolar a găsit-o, într-adevăr, în clasa 
condusă de Mădălina Dănescu. Ana-Maria nu avea ochi 
decât pentru diriginta ei; aceasta a ajutat-o enorm, cu 
tact şi delicateţe, să se încadreze în colectivul de elevi din 
care făcea parte, ca şi în colectivul cel mare, al liceului. 

La începutul clasei a X-a, între elevii profesoarei de 
engleză a apărut o figură nouă: un băiat venit de la alt 
liceu. Nu se ştia cum, dar vestea s-a răspândit rapid: „A 
fost mutat disciplinar”! înalt, cu trup de atlet - de altfel 
s-a aflat curând că făcea sport de performanţă: era 
handbalist şi juca în echipa de juniori a unui club - Dan 
Cristeanu, aşa se numea băiatul, era departe de a fi un 
frumos; avea totuşi un chip senin, încadrat de un păr 
castaniu, cam măricel pentru „ţinuta” de elev, şi ochi 
plămădiţi parcă din ciocolată fierbinte, gata să aburească. 

S-a aşezat singur în ultima bancă. Şi în prima zi n-a 
scos aproape nicio vorbă. La observaţia dirigintei în 
legătură ou lungimea părului, a răspuns decent, 
cerându-şi scuze şi promițând că se va tunde, ceea ce s-a 
şi întâmplat. Nici a doua zi n-a intrat în discuţie cu cineva. 
In timpul orelor nu-şi nota aproape nimic din explicaţiile 
profesorilor, pe care le urmărea însă foarte atent, iar în 
recreaţii părăsea clasa, plimbându-se pe culoare sau prin 
curte. 

— „Inălţimea-ta”, l-a abordat într-o recreaţie din ziua 
următoare „Prâslea al clasei” - cum era numit Alexandru 
Pricop, cel mai mic ca vârstă şi ca statură dintre toţi 
băieţii din colectiv - ni s-a părut că nu eşti mut, după 


răspunsul pe care, ou trei zile în urmă, l-ai dat dirigintei. 
Atunci, de ce ne fierbi în suc propriu? 

— Poftim?! a răspuns Dan, privindu-l de parcă atunci îl 
vedea pentru prima dată. 

— Te-am întrebat: Ce ai cu noi? De ce nu ne vorbeşti? 

— De lene! 

— Cuum?! s-a mirat „Prăslea”, în auzul celor câţiva 
colegi ce-l înconjurau şi care au izbucnit cu toţii în râs. 

— Dar dacă ţi-s drag, a adăugat sportivul, te primesc 
lângă mine în bancă, numai că ar trebui să te ţin în braţe 
ca să vezi şi tu ceva până la tablă... 

Soneria, care a izbucnit peste câteva secunde, a izbutit 
cu greu să potolească larma ce se crease în clasă. 

In ciuda ironiei lui Dan, din ziua aceea Alexandru a 
devenit, în scurt timp, cel mai bun prieten al 
„înălţimii-sale”. S-au mutat chiar într-o bancă, aşezată 
puţin mai în faţă, „ca să vadă şi Prâslea ceva până la 
tablă”. 

Pereche simpatică, aproape caraghioasă, ei puteau fi 
văzuţi aproape tot timpul împreună. 

Aşa a aflat Alexandru „povestea” lui Dan Cristeanu, iar 
acesta, la rându-i, a fost pus la curent cu drama colegei 
lor, frumoasa Ana-Maria Voinea. („Ce hram poartă 
frumoasa aceea din prima bancă?” îl întrebase Dan pe 
prietenul său eu prima ocazie. „îţi place?” „Hm! Mănânci, 
calule, ovăz?! Parcă ţie? Sau celorlalţi? Vă trădează ochii, 
puişorilor!”) 

Pe lângă ce i se întâmplase lui, nenorocirea fetei părea 
să fie mult mai mare - se gândea handbalistul... 

II iubise pe tatăl său: era profesor universitar, om fin, 
„scrobit”, ca înfăţişare şi comportament, deştept, 
publicase mai multe cărţi de inginerie; cinci mergea cu el 
pe stradă sau la vreun spectacol, oriunde, era mândru. A 
rămas uimit văzându-l că le părăseşte casa, „pentru 
totdeauna”, cum a ţinut să precizeze: se încurcase cu o 
studentă din ultimul an, puţin mai mare decât propriul 
său băiat. Uimirea a cuprins-o şi pe mama lui Dan, care 


George Şovu 


nu se gândise niciodată la aşa ceva. Se înțelegeau bine, 
se iubeau... 

Cuprins de furie, băiatul n-a vrut şi n-a putut, mai ales, 
să înţeleagă întâmplarea. Şi atunci, s-a răzbunat... pe 
sine: a început să lipsească de la şcoală, de la 
antrenamente... pierdea timpul, umblând singur pe străzi, 
prin parcuri, ori intra dintr-un cinematograf în altul, nu 
ştia ce să mai facă, numai să uite... 

Era ameninţat să rămână repetent. Până la urmă, l-a 
strâns de pe drumuri antrenorul său, un om înţelept şi 
bun, care s-a priceput să-i „bandajeze” sufletul. Şi-a 
reluat şcoala, dar chiar în ultima săptămână de cursuri un 
coleg a rostit câteva vorbe urâte la adresa tatălui său. 
Dan n-a suportat, s-au încăierat, şi cel vinovat „a ieşit”, 
până la urmă el; conducerea şcolii, analizând se pare 
superficial cazul, a hotărât ca în clasa următoare să fie 
transferat... „disciplinar”... 

Prietenia Anei-Maria cu sportivul a început la puţină 
vreme după ce băiatul i-a aflat drama. 

„O iau sub oblăduirea mea! a spus el în faţa întregii 
clase, într-o zi. Cine mai îndrăzneşte vreodată să-i facă 
cel mai mic rău va avea de-a face cu mine. Să nu uitaţi 
asta! Şi spuneţi şi altora, din afara acestor ziduri!” 

Colegii, colegele se purtau în general foarte frumos cu 
fata cea blondă şi delicată. Unele ironii ori gesturi care o 
răneau, născute mai ales din invidie pentru notele, 
aproape numai de 10, primite de Ana-Maria sau pentru 
înfăţişarea ei, ce captiva toţi ochii, odihnindu-i parcă, tot 
mai apăreau din când în când. 

Într-una din zile, fata s-a întors în clasă, dintr-o 
recreaţie, cu o hârtie agăţată în spate, de uniformă, pe 
care scria, cu litere mari, roşii: „SURDA!” 

Primul care a observat-o, îndată ce a intrat pe uşă şi a 
înaintat către bandă, a fost Dan. Se afla lângă o fereastră, 
cu Alexandru. L-a părăsit imediat pe acesta, s-a apropiat 
de Ana-Maria, a întrebat-o ceva, în timp ce fata se aşeza 
pe scaun, iar în vremea aceasta, fără ca ea să simtă, i-a 


desprins hârtia din spate. Cei aflaţi de faţă şi care 
observaseră cu toţii acea „dovadă” a unui suflet strâmb şi 
neputincios totodată - „cine o fi acela?” se 
întrebau - rămăseseră înmărmuriţi. 

„Am să-l dibui eu pe nemernic!” a spus Dan, uitându-se 
către clasă. Şi l-a dibuit! Era un sfrijit din clasa a XI-a, 
înăltuţ, dar subţire şi pirpiriu, cu o faţă ca de cretă, 
umbrită de ochelari cu lentile groase, cu multe dioptrii. 

Handbalistul l-a prins de ceafă şi l-a ridicat într-o mână, 
amenințând să dea cu el de perete. „De ce?” l-a întrebat 
scurt. „Fiindcă nu se uită niciodată la mine!” „Şi aşa ai 
crezut c-o s-o faci să se uite?! lată cum procedăm, puişor: 
începând de mâine, timp de... hai să zicem treizeci de 
zile, pentru început, vei cumpăra, în fiecare dimineaţă, 
câte-o garoafă albă (te priveşte cum o aduci, să nu te 
vadă nimeni); şi tot în fiecare dimineaţă te prezinţi cu 
floarea la mine, mă aştepţi la intrarea în şcoală; eu o să-i 
pun colegei mele - pe care văd că o preţuieşti foarte 
mult - floarea pe bancă, însoţind-o de un bileţel, cu 
menţiunea: „De la un admirator!” Gestul sigur că o să-i 
facă plăcere, o să se bucure, se va gândi la tine - chiar 
dacă nu te ştie, şi dă. Doamne, să nu te afle! — iar tu vei 
fi fericit! Şi dacă te porţi frumos, corect, în aşa fel ca 
nimeni să nu afle nimic, poate că după o lună te iert! Sper 
că ne-am înţeles, căci altcum, sublinie Dan în timp ce îl 
ridică din nou de la pământ şi îl sprijini de perete, să te 
ferească... te spulber, să ştii! Deci, pe mâine, băieţică!” 

„Sfrijitul”, cum a început să-i spună Dan Cristeanu din 
ziua aceea, s-a ţinut de cuvânt, neavând încotro. Astfel 
că, la puţin timp după întâmplarea cu infama inscripţie, 
despre care Ana-Maria nu aflase şi nu avea să afle 
niciodată nimic, pe banca ei, într-o recreaţie sau alta din 
fiecare zi (când Dan prindea un moment potrivit, spre a 
nu fi observat de fată şi în general de nimeni altcineva, în 
afară de Alexandru, care ştia toată povestea) îşi făcea 
apariţia garoafa albă, însoţită de menţiunea: „De la un 
admirator!” 


George Şovu 


Prima floare i-a stârnit uimire şi curiozitate. A doua zi, 
s-a gândit că cineva vrea să-şi bată joc de ea şi a început 
să plângă. În a treia, ochii ei l-au căutat tot timpul pe 
Dan, întrebându-l tulburaţi... Dar privirile de ciocolată 
aburindă erau limpezi, „fără niciun fel de mister”. Apoi s-a 
obişnuit, zâmbea, săruta floarea, o punea în bancă, şi la 
sfârşitul orelor pornea către casă cu ea în mână. Totul a 
durat cam două săptămâni, după care „sfrijitul” a obosit 
şi l-a rugat pe Dan să-l ierte... 

Începuseră să înflorească trandafirii. Grădina din faţa 
casei lui Dan era încărcată de boboci, care în fiecare 
dimineaţă se deschideau spre lumină. Astfel, garoafele au 
fost înlocuite de bulgăraşi de catifea roşie, sau galbenă, 
roz sau albă, dar totdeauna ameţitor de frumos 
mirositoare, şi toată clasa a aflat că Dan Cristeanu o 
iubeşte pe Ana-Maria. Când pleca din localitate, în vreun 
turneu, pentru câteva zile, cu echipa de handbal, i-o lăsa 
în primire lui Alexandru: „Vezi, ai grijă - îi spunea el - să 
nu se atingă cineva de ea, «cu vorba, au cu fapta», că 
atunci când mă întorc... Îl spulber! începuse să-i placă 
această expresie: „îl spulber!”... 

Acum, privind când spre scenă, când spre fremătânda 
sală, Dan Cristeanu îşi simţea „spulberată” propria 
fiinţă... de fericire. Cât era de mare, devenise uşor, uşor, 
parcă se rupea în bucăţi şi începea să plutească pe 
deasupra sutelor de capete şi de mâini înălțate, care 
rosteau, ritmic, acel imn cald ce-i mângâia şi lui sufletul. 

Ana-Maria coborâse între timp de pe scenă şi sosise 
lângă el. S-a aşezat pe scaun. l-a pus în braţe cărţile şi 
diplomele, păstrându-şi pe cap coroniţa. Apoi i-a prins o 
mină într-ale ei şi a început să i-o mângâie... Cu fiecare 
mişcare a degetelor subţiri, graţioase, apărea o floare, un 
trandafir - bulgăraşi de catifea roşie şi galbenă şi roz şi 
albă, cu toţii însă mirosind ametitor de frumos... 


Privindu-i, Dragoş Dănescu se întreba unde o fi mama 
fetei? O căuta din ochi, fără să poată bănui că ea, ca şi 
tatăl Anei-Maria, nu avusese tăria să vină până aici, în 
faţa sălii, preferind să se aşeze, spre a fi mai feriţi de 
privirile curioşilor, acolo, în ultimul rând de scaune. 

„Trebuie să fie cel puţin mulţumită!” îşi spuse ziaristul, 
gândindu-se din nou la doctoriţă. De fericire e greu de 
vorbit! Şi, totuşi, starea aceea în care o văzuse cândva cu 
aşa ceva semăna. Mai degrabă ou o fericire îndurerată. 
De două ori îndurerată... 

Stătuse de vorbă cu ea tot într-un cabinet de spital, ca 
nu demult cu Răzvan. Ajunsese acolo spre a-l vizita pe un 
coleg de serviciu pe care-l operase chiar doctoriţa Lucia 
Voinea. 

Intâlnind-o, s-a mirat că-i vede faţa mai luminată, 
spălată parcă de toţi norii pe care, din nefericire, se 
învățase să-i observe plutind peste obrazul ei frumos de 
câte ori s-a întâmplat să discute, în diverse împrejurări. 

— Se pare că aveţi o mare bucurie, i-a spus Dragoş 
Dănescu. Probabil încă o victorie împotriva morţii, în 
acest sens, vă rog să-mi permiteţi să vă mulţumesc 
călduros, pentru că mi-aţi salvat colegul... 

— Nu mi-am făcut decât datoria! lar dacă ar fi să 
vorbim despre cine pe cine a salvat, acest lucru s-ar 
potrivi foarte bine cu ceea ce a făcut şi face soţia 
dumneavoastră pentru fata mea, pentru noi, într-o 
perioadă atât de importantă, decisivă. 

— O, exageraţi, fără îndoială! 

— Nicidecum! lar astăzi mi-am dat încă o dată seama 
de importanţa acestui lucru. Ana-Maria a fost acum 
câteva ore aici. Am avut de rezolvat împreună o treabă. 
Ei bine, s-a purtat ca un om absolut normal! Dacă nu 
mi-ar fi cunoscut drama colegii mei, cel puţin la prima 
vedere n-ar fi putut să descopere că fata aude cu ochii. 
De altfel, o pacientă care a văzut-o şi cu care a vorbit 
puţin n-a observat nimic. Nenorocirea imensă, aproape de 


George Şovu 


nesuportat, a acestei femei... pe mine m-a făcut fericită, 
într-un anumit fel. 

— Poftim?! a întrebat cu mare mirare Dragoş Dănescu. 

— Ceea ce mi-a povestit ea a constituit o demonstraţie 
(care de data aceasta mi-a pătruns în toate resorturile 
fiinţei - vă daţi seama că aici, zilnic, văd şi trăiesc aş 
putea spune atâtea mari necazuri, nenorociri) pentru a 
înţelege că alţii au fost infinit mai năpăstuiţi de viaţă 
decât mine. După ce Ana-Maria a plecat, m-am întors în 
salon. Am găsit-o pe femeie plângând. Este cercetătoare 
în domeniul psihologiei, la un institut. M-am gândit că se 
teme de operaţia pe care urmează să i-o fac, deşi o 
asigurasem de mai multe ori că totul va fi bine. Am aflat 
că nu despre aceasta era vorba. Plângea fiindcă o văzuse 
pe Ana-Maria, care i-a adus aminte de fetiţa ei, de 
aceeaşi vârstă (abia atunci am înţeles de ce o întrebase 
câţi ani are), moartă de nicio jumătate de an. 

— Moartă? De ce? 

— Inchipuiţi-vă: s-a sinucis! 

— O fată de şaptesprezece ani? 

— Da! 

— Elevă la Liceul... 

— Exact! 

— Dragoş Dănescu s-a întunecat. A simţit cum îi 
tremură toată fiinţa pe dinăuntru... 

Cunoştea povestea, o întâmplare aproape nereală. „Să 
mai spună cineva că Shakespeare a exagerat când a scris 
Romeo şi Julieta - gândise atunci, aflând că un băiat, elev 
în clasa a XI-a la un mare şi vestit liceu, matematician de 
forţă, „genial”, cum îndrăzneau să-l socotească dascălii 
lui, s-a sinucis, în urma unei neînţelegeri cu fata pe care o 
iubea; după o lună, nemaiputând suporta viaţa fără el, 
fata, colegă de clasă şi de bancă, s-a sinucis şi ea în 
acelaşi mod. Era, acum afla acest lucru, copila bietei 
femei despre care vorbea Lucia Voinea. 

— Vedeţi ce fragili sunt câteodată aceşti tineri, despre 
care nu de puţine ori noi, cei maturi, spunem, cu atâta 


uşurinţă, că nu au niciun fel de sensibilitate, de suflet, că 
sunt practici până peste urechi, că fac totul din interes, că 
nu-i mişcă, nu-i afectează aproape nimic ş.a.m.d.? 
înţelegeţi acum de ce vă spuneam că sunt fericită 
constatând că fata mea se poartă ca un om normal, deci 
că judecă normal, firesc, fără spaimă, că a început să 
calce mai sigură pe faţa pământului, că îndrăzneşte să 
privească dincolo de ziua de mâine... şi că toată această 
stare îşi are, în principal, izvorul în comportarea fără egal 
a acelei dăruite profesoare care este soția 
dumneavoastră?! 

Plecase de la spital tulburat de discuţia cu doctorita, 
dar şi mai tulburat de nenorocirea acelor copii, pe care o 
retrăia încă o dată, a nu ştiu câta oară de când o 
cunoscuse. Atras de grozăvia întâmplării, se interesase, 
stătuse de vorbă cu profesori, cu elevi, cu prieteni ai celor 
dispăruţi... Îi venise greu să creadă că - după cum îi 
spuneau cei cu care discutase -aşa se petrecuseră 
lucrurile, că numai din atât... 

Bun la toate disciplinele, Tiberiu Drăgan -aşa se 
numea băiatul - excela când era vorba de matematică. 
Nici nu termina bine profesorul de propus o problemă ori 
un exerciţiu spre rezolvare, că el şi găsea una, două, de 
obicei mai multe soluţii, care mai de care mai 
surprinzătoare. Avea o minte strălucită, o memorie 
fenomenală, o capacitate de muncă şi de concentrare 
impresionante. Fiecare oră la care el participa (uneori, 
deşi prezent în clasă, îşi vedea de treburile lui, rezolva 
altceva decât propunea profesorul ori studia cursuri de 
specialitate din anii III şi IV de facultate, sau pur şi simplu 
privea pe fereastră, se gândea) devenea un spectacol, el 
fiind vedeta. Colegii se obişnuiseră, în general îl admirau, 
deşi din când în când invidia nu se putea să nu-şi scoată 
capul, apărea fără îndoială. „Să mai termine ăsta, 
tovarăşe profesor, cu farafastăcurile lui, să mai dea voie 
şi «oamenilor de rând»” - se auzea câte-o intervenţie. Şi 
într-adevăr, Tiberiu „îşi făcea numărul”, după care „dădea 


George Şovu 


voie” şi altora. 

Cea care îl admira cel mai mult pe 
matematician - câştigător, de câteva ori, al concursului 
de specialitate, la fazele naţională şi internaţională - era 
colega lui de bancă, lulia Dorneanu. Deşi Tiberiu nu avea 
nimic deosebit ca înfăţişare, ba, dimpotrivă, s-ar fi putut 
spune despre el că este o figură ştearsă, cu excepţia 
ochilor, albaştri-cenuşii, care aveau în ei o iuţeală, o 
fulgerare continuă parcă, trădând într-un fel tensiuni 
interioare, ce puteau merge până la incandescenţă (de 
altfel, această impresie o avea lulia privind ochii colegului 
ei: a acumulărilor de încordare până în clipa în care se 
produc exploziile... de lumină, ca la aparatele de 
fotografiat), fata se lăsa tot mai mult robită pe dinăuntru 
de puternica lui personalitate. Incepuse să-l iubească; se 
ferea însă cu străşnicie să i-o arate: îi era teamă să n-o 
persifleze, pentru că de câte ori venea vorba despre aşa 
ceva (cu referire la alţii, bineînţeles), Tiberiu califica 
situaţiile cu celebrul vers eminescian: „Muşti de-o zi pe-o 
lume mică de se măsură cu cotul!”. 

lulia aproape că se speria auzindu-l. 

Intr-o zi, l-a întrebat: „Tiberiu, tu în afară de 
matematică mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau pe 
cineva?” 

„Cine ştie?!” i-a răspuns băiatul, învăluind-o cu privirile 
lui de oţel. „Eu cred că de cele mai multe ori uiţi chiar şi 
de părinţii tăi. Pe ei îi iubeşti?” Colegul luliei a tăcut, n-a 
răspuns nimic. „Vezi să nu te trezeşti singur, absolut 
singur!” a adăugat fata ca pe un avertisment, înfiorat de 
o adâncă părere de rău. „Suntem şi rămânem singuri, 
lulia, în aproape toate clipele noastre hotărâtoare!” „Nu 
este adevărat, s-a repezit colega matematicianului, omul 
este înconjurat de oameni, are izvoare comune cu ei, 
porneşte din aceste izvoare, pe care, orice-ar face, nu le 
poate ignora, se întoarce la ele, spre a-şi lua puteri, mai 
ales în momentele lui de cumpănă...” „Literatură, 
domnişoară! Ceea ce se află în afară de noi nu este decât 


un simplu şi fad decor, uneori mincinos peste măsură, 
ipocrit, viermuind de ambiţii şi sugrumându-se de 
suficienţă pe care şi-o poleieşte cu «aurul» din gogoşile 
vorbelor; alteori nu este decât un zid de mucava inertă: 
oricât ai bate, nimeni nu-ţi va răspunde de dinăuntru, 
pentru că nu are cine să-ţi răspundă!” 

L-a lăsat în pace. Tocmai atunci trecea însă pe lângă ea 
Cătălin, băiatul cel mai chipeş din toată clasa, care-i 
făcea o curte asiduă, sperând s-o smulgă de sub influenţa 
matematicianului. 

„Vino la soare, fiinţă superbă ce eşti, îi zise el (lulia era 
o fată frumoasă şi foarte bună la învăţătură în acelaşi 
timp), ştiinţa nu e valabilă decât dacă se întâlneşte cu 
viaţa, altfel, slujirea ei înseamnă un imens şi dureros 
sacrificiu, pe deasupra şi zadarnic. Cine ţi-a spus ţie că 
trebuie să i te sacrifici?” a încheiat el, indicându-l cu 
arătătorul pe Tiberiu. 

Fata i-a zâmbit cu cochetărie şi, întinzându-i mâna, au 
ieşit împreună pe uşa clasei. 

Matematicianul a privit lung în urma lor, după care şi-a 
îndreptat privirile spre fereastră. Un copac superb, dintr-o 
grădină celebră a oraşului, bătea uşor cu degetele 
ramurilor în geamuri, strecurându-şi înăuntru, prin 
deschizătura acestora, parfumul suav al florilor ce-l 
împodobeau ca pe un Făt-Frumos, sigur pe sine şi gata să 
se dăruiască oricărei solicitări. Tiberiu îl cunoştea de trei 
ani, de când devenise elev al acestui liceu (el şi colegii lui 
avuseseră norocul să rămână, în tot acest timp, în 
aceeaşi sală de clasă). „Ce faci, «bătrâne»? îl interogă 
băiatul. 


«Tu din tânăr precum eşti 
Tot mereu întinereşti.» 
«Numai omu-i schimbător, 
Pe pământ rătăcitor. —»” 


Era sâmbătă; lucrase toată după-amiaza intens, nu se 


George Şovu 


ridicase de la biroul din camera sa. Rezolvase zeci şi zeci 
de probleme. Cu furie lucrase, vrând să uite, să uite! 
Acum se înnopta! 

Se ridică grăbit de pe scaun şi începu să măsoare cu 
paşi mari covorul din mijlocul camerei. Umbrele înaintau, 
înghițind treptat firele de lumină care stăruiau cu 
strălucirea lor domoală prin fereastra în vecinătatea 
căreia se afla un mic balcon, ce dădea spre un petic de 
grădiniţă dintre două blocuri... 

Aduse telefonul din hol şi, aşezându-se pe un fotoliu, 
începu să înscrie pe disc un număr pe care îl cunoştea 
foarte bine, dar pe care îl folosise extrem de rar. 

„Tu eşti, lulia?” „Da! răspunse fata. Tiberiu?!... Cu ce 
ocazie?” „Aş vrea să stau de vorbă cu tine! Trebuie să-ţi 
spun neapărat ceva! în această seară, acum!” 

Fata a simţit cum o năvală de roşu îi cucereşte obrajii. 
Dar în acelaşi timp, un arc s-a încordat înlăuntrul ei, 
începând să-i murmure în ureche şoapte străine de 
propria-i fiinţă. Ascultându-le, răspunse alb, înşirând 
vorbele ca pe o linie dreaptă: „îmi pare rău, Tiberiu, în 
seara aceasta nu pot! Sunt invitată la un ceai, plecam 
chiar acum!” (Se mira de sine cum poate să mintă cu 
atâta seninătate!) „Te rog... să amâni, lulia, spuse 
băiatul, călcându-şi pe inimă, e important!” „Nu văd ce ar 
fi pentru tine mai important decât matematica! Ne vedem 
luni, Tiberiu, şi-mi vei spune atunci. Te voi asculta cu 
toată atenţia. M-ai făcut chiar curioasă!” După aceste 
vorbe, închise telefonul. 

Matematicianul rămase cu receptorul la ureche. Un 
sunet gol, pustiu, sosea până la el. „Subţire, a şoptit fiinţa 
băiatului, firul a fost prea subţire, s-a rupt, a fost 
«decapitat» (aşa i se păruse zgomotul receptorului aşezat 
de lulia în furcă -o «decapitare»; acum, hăul nu mai 
poate fi trecut! Şi totuşi...” 

Formă la repezeală un alt număr, după ce îl culese cu 
ochii din agendă. 

„A, să mai spună cineva că ştiinţa nu se umanizează, 


poftim, a ajuns să dea şi telefoane! rosti Cătălin, colegul 
lui Tiberiu, în loc de răspuns. Ce faci, «Pitagora», îşi 
continuă el peroraţia, te pomeneşti că nu-ţi iese vreo 
problemă şi vrei să mă consuli?!” 

„Exact! răspunse acesta, aş dori să discutăm puţin. 
Vrei să ne vedem pentru cel mult o jumătate de oră?” 
„Sunt măgulit, încântat chiar de solicitare... Sper însă că 
nu vrei acum...” „Ba da! acum aş fi avut nevoie de tine, 
Cătăline!” „Să fim serioşi, Tiberiu, tu în afară de 
matematică nu ai nevoie de nimic şi de nimeni cu 
adevărat! Aşa că, lăsăm pe luni, bătrâne! Acum, tocmai 
plecam la un ceai. Pe tine nu te interesează, desigur, aşa 
ceva, căci, altfel, te-aş fi invitat...” 

„Nu, într-adevăr, aşa ceva nu mă interesează!” îşi 
spuse Tiberiu, după ce de data aceasta el închisese 
primul telefonul. 

„Nu credeam să-nvâţ a muri vreodată...” 

Blânde la început, aceste cuvinte răsunau în fiinţa lui 
din ce în ce mai tare; acum vuiau ca un talaz care îl 
clătina, îl clătina, până ce firul de legătură cu acel 
teritoriu sigur de sub picioare... se rupse. 

Luă o hârtie de pe masa de lucru şi scrise: 


„Dragă mamă şi dragă tată, 

Deşi nu v-am arătat acest lucru îndeajuns, v-am iubit 
mult, să ştiţi! Niciodată nu avem timp pentru toate câte ni 
le-am dori împlinite. Acum, eu nu mai am deloc. Lumea 
întreagă nu este decât «o clipă suspendată»... Clipa mea 
s-a consumat. Plec... 

lertați-mă, dacă puteți! Să mă aduceţi acolo, la 
bisericuța aceea de pe deal, unde doarme bunicul. Mi-e 
dor de el! 

Vă sărut! Adio! 

Tiberiu.” 


A dus telefonul la locul lui, pe măsuţa din hol. Deasupra 
discului a aşezat scrisoarea. A ieşit pe balconul camerei 


George Şovu 


sale, a inspirat adânc şi... a pornit-o „în zbor”... 

Vestea morţii băiatului matematician a zguduit tot 
liceul, ca şi pe toţi cei ce au aflat despre ea. Comentariile 
sunt de prisos acum. Dragoş Dănescu îşi aminteşte cum 
s-au întretăiat atunci părerile, presupunerile, cum s-au 
formulat concluzii, fără îndoială contradictorii. Un lucru 
era sigur: că acest rar exemplar de tânăr dispăruse fără 
ca cei din jurul lui- colegi, părinţi, profesori - să-i 
intuiască cel puţin drama. Şi el avusese, vorba lui Camil 
Petrescu, nemăsuratul orgoliu de a judeca totul de unul 
singur şi de a lua măsuri, ireparabile în ceea ce-l privea, 
tot de unul singur. 

Ceea ce-l tulburase însă peste măsură pe ziarist, în 
continuare, se lega de faptul că încă o dată, la foarte 
puţin timp, o lună de zile parcă, întreaga ambianţă umană 
din jurul altei fiinţe nu fusese în stare să observe ce se 
petrece cu aceasta şi să împiedice un gest asemănător, 
izvorât acum din cumplita durere a remuşcării. 

lulia se mutase din banca aceea, n-o mai putea 
suporta. Stătea singură, în spatele clasei, într-o bancă de 
lângă fereastră. In primele zile a plâns mult. Acum, parcă 
nu mai avea nimic în ea, îi dispăruse sufletul ori parcă i-l 
anesteziase cineva. 

Profesorul de matematică, în acelaşi timp diriginte al 
clasei, a scris, ca de obicei, un exerciţiu pe tablă. 
Terminase. După câteva secunde, văzând că nu soseşte 
niciun răspuns, s-a întors cu faţa spre clasă, întrebând: 
„Ei, Tiberiu, nu ai nimic de spus?” 

Au înmărmurit cu toţii! Profesorul s-a făcut alb ca varul! 
lar din spatele clasei, din banca de lângă fereastră, 
cineva a izbucnit în hohote de plâns!... 

După câteva zile, la o altă oră de matematică, în timp 
ce elevii căutau soluţii de rezolvare la o altă problemă, 
acelaşi dascăl s-a pomenit afirmând: „Până acum, Tiberiu 
ne-ar fi dat cel puţin trei variante de abordare... «Şi tot 
astfel s-a întâmplat şi altă dată, şi încă o dată... 

„Te rog să amâni, lulia, e important! Te rog să amâni, 


lulia, e important!” Vorbele acestea deveniseră o tiranică 
obsesie pentru fată. „E important, important!” zvâcneau 
gândurile ei. „Nu văd ce ar fi mai important pentru tine 
decât matematica. Ne vedem luni, Tiberiu, şi-mi vei 
spune atunci!” sosea de undeva un răspuns, străin de 
fiinţa fetei, care o lovea întocmai ca o ghilotină... 

| se făcuse dor de el. In banca lor nu stătea acum 
nimeni. La ora următoare şi-a luat geanta şi s-a mutat 
acolo. 

„Tiberiu, întrebă sufletul Iuliei, în timp ce ea îşi întorcea 
ochii spre locul din partea dreaptă, în afară de 
matematică, tu mai iubeşti ceva pe lumea aceasta? Sau 
pe cineva? 

«Cine ştie?!... Suntem şi rămânem singuri, lulia, în 
aproape toate clipele noastre hotărâtoare!” 

„Câtă dreptate ai avut, Tiberiu! Nu puteam să te cred, 
dar acum... Acum nu mai vreau să fiu singură, nu mai pot 
să fiu singură...” 

Plecase de-acasă pe la miezul nopţii. Stătea undeva 
departe, în alt cartier. Ai ei (părinţii şi o surioară, mai 
mică) dormeau de vreo oră. A ieşit tiptil, să n-o simtă 
nimeni. 

Noaptea, puţin răcoroasă, a îndemnat-o să-şi strângă 
pe lângă ea balonzaidul, potolind începutul de tremur al 
trupului. A prins un troleibuz care se retrăgea. A coborât 
la o staţie din centru, în apropiere de liceu şi la câteva 
sute de metri de blocul în care locuise Tiberiu. S-a 
apropiat cu paşi şovăitori de bloc. A încercat uşa de la 
intrare. 

„Extraordinar, e încuiată! La acest lucru nu se gândise. 
Acum, ce mă fac?” 

A privit spre blocul de vizavi. Uşa acestuia era dată de 
perete. A intrat. S-a urcat în lift şi a apăsat pe butonul 
ultimului etaj. După ce a ieşit pe palier, a mai urcat 
câteva trepte şi a împins în uşa de la terasă. S-a deschis. 
„Sunt norocoasă!” şi-a spus fata. A ieşit... Razele lunii i-au 
înfăşurat faţa şi trupul într-un giulgiu de gheaţă. A început 


George Şovu 


să tremure. S-a apropiat de marginea acoperişului. A 
privit către blocul vecin, căutând un anume balcon, apoi 
în jos. A simţit că ameţeşte. S-a retras un pas şi a dus 
mâna spre inimă, să-i potolească zbaterea înnebunită. S-a 
aşezat puţin, chircindu-se, spre a-şi aduna puterile, după 
care s-a ridicat şi a făcut, hotărâtă, un pas şi încă unul; în 
clipa aceea, tăcerea nopţii a fost sfâşiată de un strigăt 
disperat şi tandru totodată: „Tibeeeriuu”. Un paznic de 
noapte a auzit-o şi a văzut-o venind spre pământ, cu 
aripile balonzaidului fâlfâind, ca o uriaşă pasăre rănită. 

Inainte de a pleca de-acasă, scrisese pe o hârtie pe 
care le-o lăsase părinţilor, pe masă: 


„Să mă înmormântați alături de Tiberiu, 
lertați-mă, 
lulia!” 


Ceea ce s-a şi întâmplat: cei doi copii, pentru care viaţa 
adevărată nici nu începuse, se odihnesc pentru 
totdeauna - îşi aminti, încă o dată, îndurerat, ziaristul - în 
pământul din jurul unei bisericuțe aflate undeva departe, 
într-un sat din apropierea munţilor. Pe crucea de 
marmură, care le străjuieşte trupurile din sicriele 
alăturate, fotografiile lor îşi zâmbesc cu mirare, de parcă 
atunci s-ar vedea cu adevărat pentru prima oară... 

Serbarea s-a terminat! Dan şi Ana-Maria îşi zâmbesc 
fericiţi. Se ridică să plece. Trec pe lângă Dragoş Dănescu. 
Nu-l văd! Aşa cum nu mai văd de fapt pe nimeni altcineva 
în jurul lor... 


: Capitolul IV 
VALUL DE DEASUPRA TIMPULUI 


1 


Ştim atât de mult şi totuşi atât de puţin despre oameni, 
despre sufletul lor! „Vedeţi ce fragili sunt, câteodată, 
aceşti tineri, despre care; nu de puţine ori, noi, cei maturi, 
spunem, cu atâta uşurinţă, că nu au niciun fel de 
sensibilitate, de suflet, că sunt practici până peste-urechi, 
că fac totul din interes, că nu-i mişcă, nu-i afectează 
aproape nimic?...” Cuvintele doctoriţei răsunau nu numai 
în urechile ziaristului, ci şi undeva mult mai adânc, de 
data aceasta în fiinţa lui, aşa cum a început să-i apară ea 
de sub vălul timpului dat într-o parte... 

Proba de viteză se desfăşura de vreo zece minute.. 
Aştepta, nerăbdător, să alerge. li plăcea. De altfel, era 
campion pe facultate. Scotea pe atunci, în o mie nouă 
sute cincizeci şi ceva, cam 10,6 secunde. Timp bun, din 
câte îşi aminteşte. Viteza şi săriturile la aparate îl 
pasionau. Din când în când - crosul şi handbalul. 

La marginea pistei, profesorul, cu cronometrul în mână, 
dădea plecările. l-a venit şi lui rândul. A ţâşnit „ca din 
puşcă”. Prinsese un ritm nemaipomenit, lăsându-şi mult 
în urmă colegii de serie. Era sigur că va realiza un timp 
record. Dar după vreo 60 de metri parcurşi a simţit că se 
sufocă, un bisturiu înroşit i-a sfâşiat pe dinăuntru pieptul, 
picioarele i s-au înmuiat pe loc şi a căzut cu faţa în zgura 
terenului. Noroc că ai avut prezenţa de spirit să întindă 
mâinile şi să amortizeze astfel lovitura. 

Profesorul a sosit imediat. 

— Ce e, ce s-a întâmplat, eşti rănit? l-a întrebat cu 
mare îngrijorare. 


George Şovu 


Era palid şi abia putea să articuleze cuvintele. 

— Nu ştiu, am simţit că mă sufoc, că... şi am căzut! 

— Ai avut vreun semn înainte? 

— O simplă durere sub clavicula dreaptă. Un junghi 
uşor, care nu dispare. 

— De când? 

— De vreo două săptămâni. Am adormit într-o noapte 
cu fereastra deschisă la cap, de fapt o deschisese un 
coleg, în timp ce eu dormeam; noaptea s-a întâmplat să 
fie rece (era sfârşitul lunii mai). Eu la început cred că am 
transpirat, pe urmă... Dimineaţă am simţit cuțitul acela în 
piept. Nu i-am dat importanţă... până acum. 

— Urgent, la medic! a hotărât profesorul. Trebuie să fie 
un fleac-a adăugat el, poate spre a-l încuraja - dar e 
absolut necesar să ne convingem. Amânăm deocamdată 
antrenamentele. Imi pare rău... Astăzi am fi avut sigur un 
nou record! Nu e nicio nenorocire dacă îl vom avea peste 
cel mult... două săptămâni! 

l-a zâmbit încurajator, mângâindu-i părul. 

La acel record „sigur” studentul Dragoş Dănescu n-a 
mai ajuns niciodată. Un coleg al său, localnic, l-a 
recomandat unui radiolog în care părinţii lui, tot medici, 
aveau mare încredere. 

— Respiră, băiatule, aşa, încă o dată; întoarce-te puţin 
la stânga, bun!... Acum respiră mai profund! Bine... 
Aceeaşi mişcare o faci spre dreapta. În regulă! Respiră, 
respiră!  Mda!... Ascultă, tinere, întreabă medicul, 
dumneata ai avut ceva vreodată la plămâni?... 

Işi retrăsese mâinile din spatele aparatului, cu care îl 
manevrase până atunci ca să execute mişcările solicitate. 
A apăsat pe un buton, oprind fluxul razelor ce-l 
străpunseseră, făcând vizibilă imaginea lui de dinăuntru. 
Şi pe încă unul, în urma căruia în cabinet s-a aprins o 
lumină slabă. Te rog să ieşi, i-a comandat medicul, în 
aşteptarea răspunsului. Dar studentul nici nu ieşea, nici 
nu răspundea. Doctorul ţinea ochii plecaţi, ca să se 
acomodeze cu lumina. 


— Te-am întrebat ceva, nu mi-ai răspuns, reluă el, 
întinzând mâna să-l „ajute” să iasă de după aparat. Dar 
pustiu; după aparat - nimeni! Unde eşti, domnule? 

Nimic, niciun răspuns, Ridicându-se de pe scaun şi 
privind mai bine, îl zări, ca pe un ghemotoc, la picioare. 
Cu capul în piept, chircii, stătea cu spatele rezemat de 
instalaţie... 

L-a scos în grabă şi l-a dus spre lumină. A deschis 
fereastra, l-a zgâlţăit, strigându-i: „Respiră, respiră!”... 

— Vă rog să mă iertaţi, a spus Dragoş, ruşinat, după ce 
şi-a revenit. Când m-aţi întrebat dacă am avut ceva 
vreodată la plămâni mi s-a făcut foarte rău. Neam de 
neamul nostru n-a fost bolnav vreodată de aşa ceva! 

— Aoleu, aoleu, mămăligă nefiartă ce eşti! Halal tânăr, 
şi încă student! Pe deasupra, şi sportiv! Dar cine ţi-a spus 
dumitale că eşti bolnav de „aşa ceva”? 

— Păi, am înţeles că... din ceea ce aţi văzut... se bâlbăi 
studentul. 

— Da, din ceea ce „am văzut”, pare că ai fi avut 
cândva o răceală, iar acum nu mai este aproape nimic. 

Dragoş Dănescu simţi din nou că ameţeşte. 

— Uite ce e, tinere, se repezi doctorul în el, să fim 
serioşi! Ce eşti dumneata, „copil neînţărcat”? Se poate?! 
Dar, chiar dacă ai fi bolnav, trebuie să priveşti bărbăteşte 
lucrurile, în faţă. Îţi spun toate acestea tocmai pentru că 
nu eşti... Adică nu ai nimic important... În afara unei răceli 
ce trebuie tratată, ca să nu se transforme în ceva ce... Şi 
apoi, acum au apărut medicamente miraculoase, 
streptomicina, de pildă, care rezolvă rapid totul, dacă 
treaba este luată din timp... Dumitale nu-ţi trebuie însă 
decât odihnă, hrană bună şi aer. Am înţeles că nu eşti din 
laşi. 

— Nu, sunt dinspre Câmpulung-Muscel! 

— Bravo! Acolo este o regiune excepţională. Trebuie să 
pleci cât mai repede. Mănânci, te odihneşti, respiri. 

— Şi cu facultatea?... 

— Ai început sesiunea? 


George Şovu 


— Da, am dat două examene! 

— Şi câte mai ai? 

— Patru! 

— Le dai şi pe celelalte... În două-trei zile, sau le amâni 
pentru toamnă. li scriu imediat o recomandare... Ţine 
minte, i-a spus doctorul la plecare, nu ai nimic, să-ţi iasă 
din cap că eşti bolnav, mai exact: să nu-ţi intre! Dar dacă 
nu mă asculţi, s-ar putea să devii bolnav! Şi asta s-o ţii 
minte! Deci: 

— „Mănânc, mă odihnesc, respir”! repetă Dragoş, 
zâmbind trist. 

— Şi capul, sus! Colegul dumitale mi-a spus că eşti un 
tânăr de toată isprava, primul din an, unul dintre cei mai 
buni din facultate! Păi dacă şi un om „cu cap”, ca 
dumneata... la, te rog!... La toamnă, când te întorci, vii să 
te „văd” din nou. Totul va fi perfect. lţi garantez! La 
revedere! 

A susţinut cele patru examene în două zile (le avea 
pregătite din timp) şi a plecat spre casă, cuprins de o 
mare îngrijorare. Încurajările, asigurările medicului nu 
făcuseră altceva decât să-l neliniştească şi mai mult... 
Dumnezeule, bolnav de plămâni! Ce vor spune cei 
de-acasă?!... 


2 


După sperietura trasă, în clipa când l-a văzut („Trebuie 
să se fi întâmplat ceva, că doar nu s-a terminat şcoala, e 
prea devreme”, îi fulgerase prin minte), mama a izbucnit 
în plâns când a aflat despre ce este vorba. 

L-a bocit câteva zile în şir, şi chiar când se ascundea, 
să n-o vadă, o recunoştea după ochi, veşnic înroşiţi de 
atâtea lacrimi. 

— Te rog să te potoleşti, i-a spus Dragoş, că doar n-am 
murit! Şi nici n-o să mor! 

Femeia a plecat, cu basmaua la gură, prin grădină, să 


plângă din nou, în voie. Inima ei, friptă de durere, se 
simţea iarăşi înjunghiată şi se zbătea de spaimă. Pentru 
că numai cu trei ani în urmă îi dispăruse, aşa; pe 
neaşteptate, în nici două săptămâni, o fată de douăzeci şi 
trei de ani, care lăsase în urma ei două copile, una de un 
an şi ceva, alta de câteva luni. Le creştea mama lui 
Dragoş, iar fetiţele îi aminteau acesteia în fiecare zi de 
nenorocirea ce se petrecuse. 

Fata aceea, Gabriela, fusese sprijinul întregii familii în 
timpul războiului, când tatăl celor şapte copii a lipsit 
aproape patru ani de acasă. Dragoş o iubise nespus de 
mult, era şi o fată frumoasă, blondă şi cu ochi 
albaştri - cum nu era nimeni în familia lor -, curajoasă 
mai abitir decât un bărbat, deşi nu era pe atunci, în 
vremea aceea grea, de pierzanie, decât un copil. Delicată 
şi fragilă în aparenţă, ea dăduse la iveală în anii de scrum 
şi durere ai războiului puteri nebănuite ale sufletului care 
o ajutaseră să înfrângă obstacole ce păreau de netrecut. 

Dragoş Dănescu şi-a amintit în zilele acelea despre 
multe dintre momentele în care el şi Gabriela fuseseră 
împreună, trăind cu sufletele în voia furtunii. Astfel... 

Cu vreo zece zile înainte de sfârşitul unui an, li se 
terminase fânul, nu mai aveau cu ce să hrănească cei doi 
cai - care însemnau toată averea lor şi unica sursă de 
existenţă. Gabriela, ajutată de el (nu avea decât 
doisprezece ani, iar fata - cu patru mai mult), muncea la 
scosul pietrei de pe prundul râului din apropierea satului; 
puneau piatra pe marginea drumului - şosea naţională, 
de fapt - cu ea urmând să se astupe gropile făcute de 
roţile altor maşini şi căruţe; li se plăteau pentru acest 
lucru bani puţini, dar ei însemnau în principal pâine sau 
mămăligă şi fin pentru cai. Acum, fânul se terminase 
(fusese un an secetos şi chiar atunci, în decembrie, nu 
exista pic de zăpadă). In sat şi prin împrejurimi n-au găsit 
la nimeni un braţ de fân în plus. Nu aveau de unde să 
cumpere. În aceste condiţii, s-au pregătit de drum lung, în 
Ardeal. Numai desperarea a determinat-o pe mama 


GED ADU e n A 
copiilor să-i lase să plece. A mai căpătat puţină inimă 
când a văzut că s-a hotărât să-i întovărăşească, pentru 
aceeaşi nevoie, un vecin de-al lor. 

De la Câmpulung înainte, drumul le era necunoscut. Au 
făcut zile şi nopţi, peste munţi, până în inima 
Transilvaniei. Aici, după îndelungi căutări (nu găseau fân 
bun, ori era prea scump pentru punga lor subţire), au 
reuşit să încarce căruţa, plătind ultimii bani ce-i aveau. La 
plecare, femeii de la care au luat fânul- o văduvă cu 
patru copii. — i s-a făcut milă de ei şi le-a dăruit - să aibă 
pentru drum - o pâine mare şi o bucată de brânză. Au 
plecat cu lacrimi în ochi, sărutând mâna cea bună şi 
darnică şi luând, în plus, merinde pentru suflet un zâmbet 
cald şi o încurajare: „Să ajungeţi cu bine, copii! Să vă dea 
Dumnezeu sănătate, vouă şi mamei voastre, şi fraţilor 
voştri! Şi să-l vedeţi pe tatăl vostru cât mai curând 
acasă!” 

Lelea loana - aşa se numea femeia - care voia să mai 
spună ceva, şi-a înghiţit vorbele, pentru că o podidise 
plânsul (soţii! ei pierise pe front). 

Copiii s-au apropiat de cai şi amândoi, pe jos, pe lângă 
ei, au pornit-o domol. Au plecat singuri şi îngrijoraţi, 
fiindcă pe vecinul lor de-acasă îl pierduseră: se dusese 
într-o altă comună (aici nu se învoise din preţ) şi, cu toate 
că îl aşteptaseră, nu sosise încă. 

Mai erau cinci zile până la Anul Nou. După socoteala 
lor, puteau să ajungă acasă, dacă totul ar fi decurs bine, 
înainte de momentele „cumpenei dintre ani”. Dar n-au 
avut parte de această bucurie. La numai o zi de mers, li 
s-a stricat o roată la căruţă. Fata, care a intuit prima 
nenorocirea, s-a făcut albă la faţă (şi aşa era aproape 
îngheţată); apoi au început să-i tremure buzele, în timp 
ce pe obraz i se rostogoleau şiruri de lacrimi fierbinţi. 

Dragoş şi-a adus atunci aminte de tot ceea ce-l 
învățase Gabriela în anii de când tatăl lor lipsea de acasă: 
să nu se dea bătut în nicio împrejurare, să nu-şi piardă 
cumpătul, să nu se vaite, chiar dacă îl doare ceva, să fie 


curajos, să nu-i fie frică noaptea de nimeni etc., etc. 
Fulgerător, toate acestea i-au trecut parcă prin minte, 
hotărându-l să-şi înghită desperarea, ce se adunase ca un 
ghem în gât, şi să-i spună sorei sale să nu-i fie teamă, că 
este cu el, sunt împreună şi că se vor descurca! 

Gabriela a zâmbit amar, apoi i-a luat băiatului capul 
între palmele ei mici şi îngheţate şi l-a sărutat pe ochi. 
Rezultatul a fost că a început şi el să lăcrimeze. Fata s-a 
întors cu spatele şi l-a lăsat în voie, timp în care ea şi-a 
adunat toate puterile delicatei sale făpturi spre a se linişti 
şi a reuşi să chibzuiască la ce aveau de făcut. 

Trei zile s-au chinuit să repare roata: până au găsit un 
meşter într-o comună vecină, până l-au convins să-i 
ajute - fără bani- până a efectuat reparația, fără să 
descarce fânul... Au socotit totuşi ca pe o minune faptul 
că cineva, un bătrân, moş lon Pânzaru, cum îl ştia satul, 
s-a îndurat să-i ajute fără să primească altă plată în afara 
vorbelor de mulţumire, cu care copiii nu mai conteneau, 
şi a lacrimilor de bucurie vărsate de ei din belşug... 

Au reluat drumul şi, încet-încet, au lăsat în urmă satele 
şi s-au apropiat din nou de munţi, pe care trebuia să-i 
treacă a doua oară, de data aceasta în condiţii mult mai 
grele, căruţa fiind încărcată cu fân. Au lăsat în urmă şi 
zilele! 

Era 31 decembrie, după-amiază, când au început să 
coboare munţii. Incercare temerară. Oricând căruţa putea 
să se răstoarne, în orice clipă se puteau trezi (mai 
degrabă să adoarmă pe veci) într-o prăpastie, cu cai cu 
toţi! Şi, totuşi, trebuia să ajungă acasă; altă cale nu 
exista. 

Gabriela purta caii de dârlog, vorbind cu ei tot timpul, 
domolindu-le orice încercare de a grăbi pasul atunci când 
căruţa îi forţa din spate. Caii se supuneau cu blândeţe şi 
ţineau cu străşnicie oiştea căruţei, proptindu-se în 
hamuri, mai să le rupă. Dar oricât ar fi ţinut căruţa bieţii 
cai, nu se putea cobori fără să-i ajute printr-un sistem de 
frânare. Era primitiv şi greoi, dar nu aveau altul la 


George Şovu 


îndemână: în faţa roţilor din spate, suspendaseră, cu 
nişte lanţuri, un buştean, ce se strângea când apăsai pe o 
pârghie, formată dintr-o prăjină şi alt lanţ. Cineva trebuia 
să apese permanent pe această pârghie. Acel cineva nu 
avea cine să fie decât Dragoş. Cu mâinile nu reuşea, nu 
avea destulă forţă. De aceea, a trebuit să se caţăre cu 
picioarele pe ea, ţinându-se în acelaşi timp de lanţul care 
strângea un lemn lung, anume aşezat de-a lungul căruţei, 
peste fân, deasupra, ca să nu se răstoarne sau să se 
risipească în timpul mersului. Astfel, apăsând cu toată 
greutatea corpului şi printr-un anume balans, imprimat 
aproape la fiecare metru parcurs, reuşea să îngreuieze, 
parţial, mersul căruţei, să uşureze de fapt coborâşul. 

Băiatul se gândea că niciodată în viaţa lui nu făcuse un 
drum mai lung şi mai istovitor ca acela. Mâinile îi 
îngheţaseră pe lanţ, gata oricând să se desprindă, iar 
picioarele îi tremurau de oboseală. Pe Gabriela n-o vedea. 
O auzea vorbind mereu cu caii. Vocea îi era din ce în ce 
mai slabă. Răguşise de tot! 

De la o vreme, se înnoptase. Lui Dragoş i se părea că 
au intrat în iad! Lumina felinarului, pe care sora sa îl purta 
în faţa cailor, pâlpâia speriată la fiecare serpentină, în 
apropierea prăpăstiilor. Il cuprinse o teamă cumplită. 
Tremura din toată fiinţa. Plângea... Se aştepta în fiecare 
moment să sticlească din întunericul ce-i înconjura ochii 
vreunui lup, ori să apară cine ştie ce răufăcător... 

Auzea sforăiturile cailor. | se părea că aceştia presimt 
lupii pe aproape. Bocănitul copitelor pe pietre şi 
scârţâiturile căruţei răsunau puternic în noapte. In afară 
de ei, în faţă sau în spate - nimeni! începuse să bată un 
vânt ascuţit. Îl pătrundea până la oase. Gabriela se 
încălzea mergând. Picioarele ei mici se loveau de pietre. 

Când au coborât ultima pantă şi au văzut lucind 
luminile caselor de la Podul Dâmbovicioarei li s-a părut că 
visează. Nu credeau că vor mai ajunge! 

Fata a oprit caii la margine de drum, lângă zidul unei 
case. A smuls nişte fân şi l-a pus în faţa cailor. Apoi, 


văzând că Dragoş nu apare, s-a repezit îngrijorată în 
spatele căruţei. Aşezat pe pârghia cu care atâta drum 
frânase roţile, acesta plângea încet, liniştitor. 

Gabriela s-a apropiat, i-a şters lacrimile cu mâneca 
hainei şi l-a rugat să urce în căruţă şi să încerce să-şi facă 
un culcuş în fân, ca să se încălzească puţin. Nu s-a urcat. 
A preferat să-i frece ea mâinile ca să i le dezmorţească. 

Nu mâncaseră nimic, de dimineaţă, De altfel, nici nu 
aveau ce. Pâinea şi brânza de la femeia aceea se 
terminaseră. De acasă nu mai aveau decât nişte mere. 
Mere pe stomacul gol! Mere... Şi-atât! în noaptea de Anul 
Nou! 

— Vai, zise Gabriela, am uitat că asta e noaptea Anului 
Nou! 

— Cât o fi ceasul? a întrebat băiatul. O fi sosit? 

— Cine să sosească? 

— Anul Nou! 

— Nu ştiu! O fi sosit. Probabil că e trecut de 12. 

— La mulţi ani, Gabriela! 

— La mulţi ani, Dragoş! 

S-au îmbrăţişat. 

— Oare ce-or fi făcând ai noştri? Mama cred că a 
înnebunit de frică şi de durere. Dar tata, pe unde-o fi el 
acum? 

Mâine sosim, spuse băiatul. Mâine se vor bucura că 
sosim sănătoşi şi aducem fân. 

În clipa aceea, uşa casei lângă care se opriseră s-a 
deschis, şi pe prispă a apărut o femeie tânără, cam de 
treizeci şi cinci de ani, gătită de sărbătoare. Când a dat cu 
ochii de căruţă şi de mogâldeţele de la poartă, a lăsat 
pe-o masă ceea ce avea în mână şi s-a apropiat. Cu 
glasuri aproape pierite, copiii au spus: 

— Bună seara! 

Femeia a răspuns mirată: 

— Bună seara! Dar cine sunteţi dumneavoastră? De 
unde veniţi? Sper că nu sunteţi singuri! 

— Ba singuri suntem, a răspuns Gabriela. 


George Şovu 


— Singuri?! a exclamat şi mai mirată femeia. 

După câteva minute, caii se aflau la adăpost, cu două 
braţe de lucernă în faţă, coborâtă din podul gospodinei, 
iar Dragoş şi sora sa se încălzeau lângă sobă, privind la 
cei doi copilaşi - un băieţel şi o fetiţă - ce se jucau încă în 
jurul pomului de iarnă. Alături se afla o masă întinsă, 
încărcată cu destule bunătăţi.. La masă-un bătrân, 
bunicul copiilor. Soţul femeii era tot pe front. 

— La mulţi ani, copii! le-a urat bătrânul. 

— La mulţi ani, bunicule! La mulţi ani, lele! au răspuns 
cei doi. Şi vă mulţumim din inimă, continuă fata. Fără 
dumneavoastră nu ştiu ce ne-am fi făcut. Era păcat să 
îngheţăm afară, după ce am izbutit să coborâm munţii. 

Se dezmorţise şi avea chef de vorbă. Şi băiatul se mai 
liniştise, dar îi era aşa de foame, că înfuleca pe tăcute şi 
fără jenă din toate cele ce se aflau pe masă. lar femeia îl 
îndemna de zor: 

— Mănâncă, mănâncă, băiete! 

A mâncat şi, tot la îndemnul acelei nevisate gazde, ce 
le răsărise în cale precum zânele din poveste, s-a 
strecurat în patul cald şi bun şi a adormit imediat. A 
mâncat şi Gabriela şi s-a culcat apoi lângă el. Păcat de 
mâncare însă şi de pat! Tot somnul, Dragoş s-a zbuciumat 
cu pârghia şi cu frâna de la căruţă! 

A doua zi, spre seară, au ajuns, în sfârşit, acasă. Mama 
lor pierduse nădejdea să-i mai vadă întregi... 

Gabriela s-a sfârşit, în mari chinuri, peste vreo opt, ani. 
Răcise într-o iarnă, contractase meningită şi n-a mai putut 
fi salvată... Aducându-şi aminte de ea, Dragoş rupse la 
repezeală mai multe flori din grădină, întocmi un buchet 
frumos şi plecă spre cimitir. „Să nu te dai bătut în nicio 
împrejurare, să nu-ţi pierzi cumpătul, să nu te vaiţi, chiar 
dacă te doare...” „Să nu te da, i bătut... să nu-ţi pierzi 
cumpătul!”. Fiecare pas îi imprima în suflet, tot mai 
adânc, aceste îndemnuri... 


3 


Se scula de dimineaţă, la puţin timp după răsăritul 
soarelui. leşea în grădină şi începea să se plimbe, 
inspirând aerul pur şi îmbălsămat de miros de flori şi de 
ierburi... Inghiţea lacom, ajutându-se de mişcări ale 
braţelor, pe care le întindea şi le strângea ca pe nişte 
mari aripi, în stare să-l ajute oricând să se înalțe peste 
câmp şi peste pomi, peste nul ce murmura la câteva sute 
de metri, peste arborii aceia mari, de sute de ani, din 
pădurea de pe deal, care la nevoie îi vor împrumuta ceva 
din puterea lor veşnică şi din copleşitoarea lor măreție. 
Era sigur de aceasta. Tot mai sigur, cu fiecare zi. De 
aceea, după plimbare se întorcea acasă şi bea, pe 
nerăsuflate, din laptele cald, înspumat, muls chiar atunci 
de la vacă. Bea cât putea, apoi mânca... 

In câteva zile, uitase de boală; junghiul din piept îi 
dispăruse, obrajii îşi recăpătaseră culoarea, începând să 
se rumenească puţin chiar, simţea în trupul tânăr aceleaşi 
puteri ca în zilele lui cele mai bune. In sfârşit, totul părea 
să se desfăşoare normal. 

Atunci a apărut cineva cu ideea: „N-ar fi bine să-l mai 
vadă, totuşi, un medic?” Acel cineva cunoştea pe 
directorul Spitalului T.B.C. din oraşul apropiat. S-a oferit 
să mijlocească întrevederea, care a şi avut loc peste două 
zile. 

— Ceea ce v-a spus doctorul de la laşi este perfect 
adevărat, avea să declare directorul, în urma radiografiei. 
Boala nu este deloc gravă în acest stadiu. Se poate 
vindeca fără niciun fel de medicament. Totuşi... 

— Totuşi?! a întrebat tatăl lui Dragoş, cu îngrijorare. 

— Ca să avem deplină siguranţă, ca să nu riscăm deci 
absolut nimic, mai ales că peste câteva luni băiatul 
trebuie să se întoarcă la facultate şi să fie complet 
restabilit, cred că n-ar strica să-i administrez vreo zece 


George Şovu 


grame de streptomicină. 

— Bine, dar... a încercat să spună ceva părintele. 

— Vă gândiţi la faptul că este foarte scumpă şi că nici 
nu se găseşte... 

— Mai ales la acest lucru. 

— Nicio problemă! 11 internez la mine la spital... 
pentru 10 zile, îi fac în fiecare zi câte-o injecție, după 
care - liber, poate să zburde cum va dori... Adică, adăugă 
el grăbit, să urmeze în continuare programul de 
restabilire... Ei, ce ziceţi? 

Tatăl s-a uitat spre băiat. Dragoş, auzind despre spital 
şi gândindu-se la ce fel de spital trebuia să fie internat, 
adică la ce fel de bolnavi sunt acolo, fu cuprins de o stare 
aproape asemănătoare cu aceea pe care o trăise la laşi. 
Simţea că ameţeşte... 

— Eu, domnule doctor... sigur... se bâlbâi bărbatul, vă 
mulţumesc... vă mulţumim foarte mult... In timpul acesta 
îşi tot cerceta fiul... Cred că nici băiatul meu nu are ceva 
împotrivă... 

— Ai mai fost vreodată internat în spital? îl întrebă 
atunci doctorul. 

— Nu! răspunse prompt Dragoş. 

— Nu-i nimic, să nu-ţi fie teamă. Te voi repartiza într-o 
rezervă, adică într-o cameră numai cu două paturi. Vei 
sta împreună cu un nepot al meu, tânăr inginer, care, ca 
şi dumneata, a răcit puţin şi urmează acelaşi tratament. 
Ai să vezi, te vei simţi bine, mai adăugă doctorul spre a-l 
încuraja şi mai mult pe student. 

Acasă, bocetele au început din nou. 

— Lasă-l, femeie, în pace! s-a adresat tatăl către mama 
lui Dragoş. Nu i se întâmplă nimic. M-a asigurat doar 
directorul spitalului. El nu e nebun, să ne mintă. De ce să 
nu avem siguranţa vindecării depline?! lar medicamentul 
acesta nu putem altfel să-l dobândim. 

Au înhămat din nou caii la căruţă şi au plecat spre oraş. 
Spitalul se afla pe un deal, într-o parte a târgului. Când au 
ajuns la poartă, Dragoş şi-a simţit picioarele moi. S-a uitat 


către tatăl său. A înţeles că şi el trăieşte o mare 
încordare. Au pătruns în curte, spunând că sunt aşteptaţi 
de director (de altfel, bileţelul pe care acesta îl scrisese 
atunci când l-a consultat pe băiat vorbea clar despre 
acest lucru: „Va veni în ziua de... la ora... pentru 
internare!”). 

S-au îndreptat către clădirea din centru, roşie la 
culoare, din cărămidă aparentă. Lângă nişte uşi mari, 
într-o parte şi în cealaltă, câte-o bancă. 

— Să ne aşezăm puţin! propuse tatăl, cu glas 
tărăgănat. Cred că este devreme. 

— N-ar fi rău, a răspuns băiatul. 

Şi s-au aşezat pe una dintre bănci. Tăceau. Parcă nu 
aveau nimic să-şi spună. Şi drumul de acasă până aici 
cam tot în tăcere îl făcuseră. Fiecare îşi ascultase 
gândurile, frământarea... 

După câteva minute, ieşi pe uşă o asistentă. Căuta pe 
cineva cu ochii prin curte. 

— Nu vă supăraţi, tovarăşul director este cumva liber? 
îndrăzni să întrebe tatăl studentului. 

— Nu e liber acum. Dar dumneavoastră cine sunteţi. 
Cum vă numiţi? 

— Mihai Dănescu! Ne-a spus să venim astăzi, iată acest 
bilet... 

— Poftiţi înăuntru, zise femeia, binevoitoare, chiar 
adineauri a întrebat de dumneavoastră. De fapt, ar fi bine 
să intre numai băiatul, ca să-l mai consulte o dată. Aşa se 
procedează. Dumneata rămâi aici, te anunţ eu când e 
gata. 

Dragoş a intrat în urma femeii în alb pe uşile mari ale 
clădirii. A deschis apoi alte uşi şi altele, ia mers vreo 20 
de metri pe un coridor, până în anticamera cabinetului în 
care se făceau radioscopii. 

— Rămâi aici, ia loc, l-a îndemnat asistenta, arătându-i 
un scaun. 

S-a aşezat. Stătea ca pe ghimpi. Miros de doctorii, de 
spital. S-a temut totdeauna de aşa ceva. 


George Şovu 


După niciun minut, au pătruns pe uşa camerei doi 
bărbaţi, sprijinind de dedesubtul braţelor pe un altul, care 
nu se putea ţine pe picioare. Era un om între două vârste; 
faţa îi era descompusă, scofâlcită, pielea galbenă, ca de 
ceară, întinsă pe oase; ochii, duşi, aproape pierduţi în 
orbite, licăreau febril, ca două luminiţe gata să se stingă. 
Cămaşa îi era descheiată, lăsând să i se vadă pur şi 
simplu scheletul îmbrăcat în piele. Dragoş a început să 
tremure. A avut dintr-o dată imaginea scheletului din 
laboratorul de ştiinţele naturii de la Şcoala pedagogică, 
peste care se trăsese un sac de piele galbenă, aproape 
transparentă. S-a îngrozit! „Ce ravagii poate să facă boala 
asta!” şi-a spus el în gând. Nu prea ştia multe despre ea. 
A simţit totdeauna o reticenţă şi o înfiorare când auzea 
vorbindu-se despre tuberculoză. Evita orice conversaţie în 
acest sens şi nici de citit nu citise prea multe despre 
simptomele şi evoluţia ei, despre tratamente. Cunoştea 
unele lucruri din literatura beletristică... Acum ar fi dorit 
să ştie atâtea, dacă s-ar putea totul, tot ceea ce ştiau şi 
doctorii. 

Urmări cu privirea spectrul acela omenesc ce fusese 
introdus într-o cameră alăturată. Sanitarii îl întinseră pe o 
canapea, cu faţa în sus. Dragoş s-a ridicat de pe scaun şi 
s-a apropiat de uşă, care rămăsese întredeschisă. Vedea 
tot ce se întâmpla înăuntru. 

După niciun minut, de bolnav s-a apropiat o asistentă 
care avea în mână o seringă mare, prelungită cu un ac 
gros, de dimensiuni neobişnuite. Cei doi bărbaţi, la capul 
bolnavului, îl ţineau fiecare de câte o mână Asistenta i-a 
desfăcut cămaşa, a dezinfectat locul cu un tampon 
înmuiat în spirt şi a înfipt, cu putere, acul acela gros puţin 
mai la dreapta de mijlocul pieptului. Pielea a pârâit, iar 
omul de pe canapea a strâns pleoapele, ce-i acopereau 
ochii, în timp ce oasele feţei, de sub pergamentul acela 
galben, au tremurat scurt. 

Studentul a întors capul, simțind o cumplită senzaţie de 
vomă. Inima i se zbătea speriată; respira greu... 


„Ce i-o fi făcând? se întreba Dragoş. Ce fel de 
tratament?” După ce l-au scos, târându-l precum îl 
aduseseră, şi-a luat inima-n dinţi, a băgat capul pe uşă şi 
a întrebat-o pe femeia de dinăuntru: 

— Nu vă supăraţi, ce fel de injecție i-aţi făcut omului 
aceluia? 

— Streptomicină! a răspuns scurt asistenta. 

— Streptomicină?! a întrebat băiatul, făcând ochii mari. 

— Da, dar de ce te miri aşa? 

— Nu, nimic, vă mulţumesc! a îngăimat Dragoş la 
repezeală, retrăgându-se şi pornind-o către uşă, spre 
ieşire. 

„Deci, aşa se face streptomicină! îşi spuse el 
îngrozindu-se încă o dată. Şi eu, prostul, care credeam 
că...” Se gândea la locul obişnuit unde sunt înţepaţi 
oamenii când li se fac injecții. De asemenea înţepături 
nu-i era frică. Suportase el injecții mult mai grele: în 
venă - cu calciu -a făcut cândva un tratament, sau în 
muşchii de lângă gât, din apropierea omoplaţilor, atunci 
când răcise rău de tot la internat şi când toată lumea 
credea că o să moară, fiindcă mai mult de o jumătate de 
an aproape că nu putuse întoarce, de durere, capul într-o 
parte sau în cealaltă. li găsise leacul un sanitar din sat, 
om înţelept, cultivat, bărbat fin, care îi făcuse câteva zeci 
de injecții cu calciu, vitamine şi nu mai ştia ce, până când 
îl salvase. Erau extrem de dureroase înţepăturile, 
injecţiile, dar el şi atunci se gândise la vorbele Gabrielei şi 
nu se temuse. Acum însă, ceea ce văzuse i se părea o 
grozăvie... 

leşind pe culoar, se uită cu spaimă înapoi, să observe 
dacă nu-l urmăreşte cineva. Deschise apoi în fugă o uşă, 
încă una, ajunse în gangul acela de la intrare şi începu să 
alerge. 

Când sosi lângă tatăl său, era alb ca varul şi cu 
broboane de sudoare pe faţă. 

— Dragoş, băiatule, se sperie tatăl, ce-ai păţit? Ce ţi s-a 
întâmplat? Ţi-au făcut ceva rău? Spune! 


George Şovu 


Gâfâia, de parcă ar fi urcat Golgota. 

— la-mă acasă, nu mă lăsa aici, dacă nu vrei să mă iei 
mort! Hai să plecăm, aici nu rămân! Nu rămân! 

— Stai, fiule, puţin, potoleşte-te şi spune-mi şi mie ce 
s-a întâmplat. Unde e doctorul? 

— Iţi spun pe drum, hai să plecăm! 

Tocmai atunci se deschise uşa clădirii şi apăru 
directorul spitalului. 

— Ce faci aici, măi băiete? întrebă el nedumerit. De 
ce-ai plecat? Te caut de câteva minute... 

A fost nevoit să-i spună de ce plecase! 

La început, doctorul a izbucnit într-un hohot de râs. 
Apoi s-a apropiat de el, l-a mângâiat pe obraz şi i-a 
explicat că omul acela pe care Dragoş îl văzuse era pe 
moarte şi că ei, medicii, mai fac cu el încercarea, 
desperată, de a-l salva, introducându-i medicamentele 
direct în cavitățile din plămâni, în cavernele făcute de 
boală, care sunt mari, cât pumnul! 

— Hai, nu fi copil, continuă directorul, că ţie o să-ţi 
facem injecţiile în... şi-i arătă locul unde urma să-l înţepe. 
Măi-măi... şi doar eşti ditamai studentul!... 

L-a luat de mână şi-a intrat cu el înăuntru. 


4 


Camera în care fusese repartizat - rezerva - se afla 
tocmai la etajul II, într-un colţ al clădirii. Era o scară ce 
ducea direct acolo, dar acum se repara ceva la 
balustradă, nu se putea trece. Astfel că asistenta care îl 
conducea a ales o altă cale. La un moment dat, au, intrat 
într-un salon mare, cu mai multe paturi, Dragoş s-a uitat 
curios şi puţin speriat. A spus „Bună ziua!” cu sfială, 
temându-se parcă să nu deranjeze. Bolnavii îl priveau. 

— Încă unul! a rostit careva dintre ei. 

— Păcat de el, a adăugat altul, e doar un copil! 

Dragoş a simţit că sângele i-a năvălit tot în obraji şi că-i 


zvâcnesc urechile. Ar fi vrut să se întoarcă spre ei şi să le 
strige că el nu este bolnav!... lin orice caz, nu este ca ei! 

Dar asistenta a deschis altă uşă şi au început să 
străbată un nou salon. Aici, într-un colţ al camerei, mai 
mulţi bărbaţi în halatele acelea de spital se adunaseră în 
jurul unui pat. Câţiva îşi făceau cruce. Alţii tuşeau încet, 
cu teamă parcă. 

— Ce e acolo? a ţipat asistenta, îndreptându-se către 
grupul de bolnavi. Fiecare, la patul lui! Imediat! a ordonat 
ea, de parcă ar fi fost undeva pe câmpul de instrucţie. 

Oamenii s-au îndepărtat puţin, desfăcând cercul din 
jurul patului pe care - abia atunci a văzut şi Dragoş - se 
afla un bolnav ce trăgea să moară. Cu ochii închişi, 
respira greu, pe gură, hârâind îngrozitor. Un mugure de 
flacără din vârful unei luminări pâlpâia cu fiecare 
respiraţie chinuită a bolnavului. 1-l ţinea între degetele 
mâinii drepte un alt bolnav, aşezat pe patul muribundului 
şi veghindu-i ultimele clipe. 

— De ce nu aţi chemat pe cineva dintre noi? a întrebat, 
tot supărată, asistenta. 

— Ce să mai chemăm? a răspuns careva dintre cei de 
faţă. Acum nu mai are nevoie de nimeni... lar 
dumneavoastră nu aprindeţi luminări... 

Studentul încremenise. Nu-şi putea lua ochii de la cel 
care murea! Până atunci nu mai asistase la un asemenea 
cutremurător spectacol. Gabriela, sora lui, se chinuise 
mult, dar s-a sfârşit uşor. Se chinuise să nu moară, 
aşteptându-l pe el, să sosească de la şcoală, să-l mai 
vadă. Când a ajuns lângă patul ei, fata a deschis ochii şi, 
recunoscându-l, i-a zâmbit uşor. El s-a aplecat, a 
îngenuncheat lângă pat şi a început să-i mângâie obrazul 
şi părul galben ca soarele de-afară... După câteva minute, 
l-a ridicat cineva şi l-a scos din cameră... 

Asistenta s-a întors şi l-a luat de braţ. 

— |lmi pare rău, foarte rău! Ceea ce ai văzut nu e 
pentru dumneata. Să ştii că cei mai mulţi se fac bine. 
Sunt însă şi unii care ajung prea târziu aici şi cărora nu 


George Şovu 


mai avem ce le face... ca acesta, ca cel de care te-ai 
speriat acolo, jos... 

A încercat să-i zâmbească, să-l încurajeze. Dar 
degeaba! 


5 


În câteva zile a aflat totul despre tuberculoză... tot 
ceea ce ştiau bolnavii, desigur, în primul rând nepotul 
directorului, inginerul, care era un bărbat mai mare cu 
vreo şapte-opt ani decât Dragoş, plăcut la înfăţişare, 
simpatic, prietenos. 

L-a primit cu zâmbetul pe buze, „ştia că va sosi”, de 
aceea „îl aştepta!”. l-a urat „să fie binevenit”, dar „şi mai 
bine i-ar fi dacă ar pleca de-acolo cât mai repede!”. 

— Zece zile nu sunt o veşnicie! a încheiat el, invitându-l 
să-şi ocupe patul. 

Inginerul era tot negativ, ca şi Dragoş, adică nu avea 
bacili în spută, nu-i răspândea când vorbea, nu era dec 
periculos, contagios. Dar era mult mai bolnav decât 
studentul. 

— Aşa am început şi eu, i-a mărturisit el: un simplu 
infiltrat la vârful plămânului drept. Nu prea l-am luat în 
seamă, şi, după câteva luni, microbul s-a aşezat la lucru, 
a început să excaveze... 

— Adică? 

— Să „mănânce” în jurul lui, lăsând în urmă „găuri”, 
cum se zice pe aici, adică să atace serios plămânul. Și 
când ajungi la aşa ceva, vindecarea nu mai este chiar 
foarte uşoară. În aproape toate cazurile de cavităţi 
trebuie să intervină pneumotoraxul. 

— Ce este acela? 

— O modalitate de tratament, care constă în 
introducerea artificială a aerului în cavitatea pleurei 
pentru a comprima şi imobiliza plămânul bolnav, până la 
însănătoşire. 


— Cum?! îţi strânge plămânul? 

— Da, ţi-l comprimă, ca să respire mult mai puţin, şi în 
orice caz, atunci când o face, să nu forţeze zona bolnavă, 
să se poată vindeca... 

— Şi... dumneata? 

— A trebuit să accept şi eu... n-am avut încotro. Dar să 
ştii că nu doare... 

— Dar nu te sufoci? Cum o să respiri numai pe 
jumătate? 

— Nu, nu te sufoci! Ai o oarecare senzaţie de greutate 
în plămânul comprimat, dar atât. Aşa că, dacă va fi cazul 
şi la tine... 

— De ce să fie cazul? a sărit, ca ars, Dragoş. Eu nu am 
nimic! 

— Şi atunci, de ce eşti aici? Ai citit ce scrie pe firma de 
la poartă? „Spitalul T.B.C.”, adică de tuberculoză, adăugă 
inginerul, cu o nuanţă de răutate în glas. 

— Mie o să-mi facă zece grame de streptomicină şi 
gata! 

— Streptomicina este un medicament aproape 
miraculos, e adevărat, cu care se tratează... tuberculoza! 

Din momentul acela, Dragoş a început să-l evite. 
Vorbea foarte puţin cu el, îi răspundea, doar, din când în 
când la întrebări, şi atâta tot. De cum se făcea ziuă, se 
spăla, se bărbierea, aştepta să i se facă injecţia, după 
care părăsea camera; se întorcea numai în momentele 
prescrise pentru odihnă. leşea afară să respire aer, aer 
curat, din parcul spitalului. 

În jurul sanatoriului, pe o suprafaţă de zeci de hectare, 
se întindea o grădină, aşezată în pante uşoare, o grădină 
cu copaci de tot felul, Cu flori, cu pajişti acoperite cu 
iarbă, cu bănci pe care te puteai odihni. Imaginea 
generală încânta. Dar aceasta numai la prima vedere, 
pentru că parcul era împânzit de sute de 
bolnavi, - bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici, chiar unii 
copii - care roiau, roiau peste tot. Oriunde te îndreptai nu 
se putea să nu dai peste cineva ori să nu se apropie 


George Şovu 


cineva de tine şi să te abordeze: 

— A, eşti nou? De aceea te agiţi! Ei, ai să te 
obişnuieşti!.. Cu toţii ne-am obişnuit... 

— O formă uşoară zici? Aproape nimic?! Hm; Aşa am 
început-o şi eu: câţiva noduli acolo, la vârful drept, şi, 
uite, acum am găuri şi într-unul, şi în celălalt! Când boala 
a început să se prindă, e greu s-o mai arunci „din casă”! 
Ascultă-mă pe mine, asta e: suntem condamnaţi! Deşi, 
cine ştie, poate că tinereţea dumitale... 

Dragoş începuse să despere. Spaima pusese stăpânire 
pe sufletul lui, pe gândurile lui. „Deci, sunt bolnav! Bolnav 
de plămâni! îngrozitor! Avea dreptate să mă bocească 
mama ca pe-un mort! De fapt...” 

Şi în clipa aceea, un gând se instală în fiinţa lui, îşi făcu 
loc, mai mult loc... Nu, el nu va accepta să ajungă o 
epavă, să i se facă pneumotorax ori injecții direct în... In 
niciun caz. Mai bine... acum! Va trebui să iasă de aici cât 
mai curând şi... va găsi el o modalitate! O să-l uite şi pe 
el... Toate se uită... 

L-a podidit plânsul. | se făcuse milă de sine! La un 
moment dat, şi-a adus aminte de Gabriela. „Degeaba, 
surioară, i-a spus el, de data aceasta nu se mai poate, nu 
mai ține cu  autoîncurajarea!  Beţişoarele acelea 
nenorocite mănâncă din mine, auzi-le cum mănâncă! 
lartă-mă, nu pot să suport, aşteptând neputincios, să 
ajung cadavrul lor. Mai bine vin mai degrabă, 
aşteaptă-mă!...” 

Se afla pe o bancă, în parc. Privea în faţă peste flori, 
peste oameni, peste copaci. Nu înregistra nimic. Parcă 
s-ar fi aflat într-un pustiu... Era singur! 

„Suntem şi rămânem singuri în aproape toate clipele 
noastre hotărâtoare!” îşi aminti ziaristul cuvintele 
băiatului aceluia, Tiberiu. Surprinzător, dar nici el, 
studentul Dragoş Dănescu, internat într-un sanatoriu 
pentru boli de plămâni, nu gândea altfel atunci, în acele 
clipe de cumpănă. 

Deodată, întorcând capul spre stânga, observă că se 


apropie de el o fată cu braţul plin de garoafe albe. Roşie 
la faţă, emoţionată, cu un păr castaniu, lung, trecându-i 
de umeri, îmbrăcată într-o rochie subţire, vernil la 
culoare, se apropia zâmbindu-i. 

— Valentina! exclamă Dragoş cu mirare în glas, în timp 
ce se ridica de pe bancă, făcând câţiva paşi în 
întâmpinarea fetei. Ce e cu tine aici? De unde ai aflat 
despre mine? 

— Înainte de toate, îmi dai voie să te sărut, domnule 
student? 

— Nu, te rog, sunt bolnav! Nu vreau să ţi se întâmple şi 
ţie ceva! răspunse băiatul, precipitat, descurajând 
avântul înfiorat al celei pe care o numise Valentina. 

Era o fostă colegă de la Liceul de fete din oraşul în care 
el absolvise Şcoala pedagogică. Puseseră într-o vreme 
prieteni. Se iubiseră, aşa cum sunt iubirile la anii aceia: 
repezite, în general trecătoare. 

În timp ce privea florile, Dragoş adăugă aproape 
supărat: 

— Ai auzit cumva că sunt pe moarte de mi-ai adus 
„jerba” aceasta?! 

— Te ştiam mai delicat, a răspuns fata, mâhnindu-se pe 
loc, deşi faţă de mine n-ai arătat acest lucru aproape 
niciodată. Ce te-a înăsprit aşa? 

— Mă mir că mă mai întrebi, nu vezi unde mă aflu? 

— Şi?... 

— Cum „şi?” Nu e de-ajuns? 

— Nu! Cândva, într-o situație ca aceasta, am fost şi eu! 
Dar tu ai uitat de mult totul! Un lucru n-ar fi trebuit să-l 
uiţi totuşi: că eu ajunsesem la sanatoriu din cauza ta... 
După cum eu nu uit că m-ai căutat până la urmă şi mi-ai 
spus că „nimic şi nimeni nu merită pe lumea aceasta 
sacrificiul pe care vrusesem să-l fac eu!” M-am gândit 
mult la aceste cuvinte şi ţi-am dat dreptate. De aceea am 
şi luptat ca să mă fac bine, în această luptă repetând, din 
când în când, unele îndemnuri primite tot de la tine, între 
care acela de a nu ne da bătuţi niciodată, oricât ne-ar fi 


George Şovu 


de greu! Se pare că am picat la timp: sufletul acela tare 
când e vorba de alţii a început să tremure, să se clatine, 
să se ofilească... Şi pentru ce? Mi-a spus sora ta, de-aici 
din oraş, cu care sunt colegă de serviciu, la bancă (nu 
ştiai?!) că în fond nu e nimic: o răceală şi atâta tot! La 
mine a fost mai grav şi tot m-am făcut bine. lar tu, în 
plus, beneficiezi de un medicament despre care atunci 
nici nu se vorbea... 

Dragoş s-a simţit ruşinat. „Lecţia” amintirii nimerise, cu 
semnificaţiile ei, în plin. De fapt, nu uitase întâmplarea 
aceea dramatică a cărei „eroină” fusese Valentina... In 
vremea în care erau prieteni, el se îndrăgostise de altă 
fată, elevă la Liceul pedagogic din oraşul unde se aflau 
chiar acum. Îşi scriau... Un coleg „binevoitor” de-al lui 
Dragoş, gelos pe succesele acestuia, a luat scrisorile 
Dianei (aşa se numea cealaltă fată), a forţat un dulap, în 
care le-a găsit, şi le-a dus Valentinei. Aceasta i-a cerut 
explicaţii. Confirmându-i-se adevărul, a hotărât, nici mai 
mult, nici mai puţin decât că nu mai are de ce trăi. 

Discuţia avusese loc în faţa grădinii publice. După ce 
s-au despărţit, fata nu s-a mai dus acasă. Deasupra 
grădinii, la o depărtare de câteva sute de metri, începea 
un parc imens, amenajat pe un deal. Valentina a rătăcit 
ore întregi, singură, prin parc. Apoi, când s-a lăsat gerul 
(era în februarie), s-a aşezat pe o bancă şi a rămas acolo 
până spre ziuă. Au găsit-o nişte muncitori de la Uzina 
metalurgică din oraş, când plecau în schimb, dimineaţă, 
devreme. Era aproape complet îngheţată. In apropiere de 
parc se afla un spital de boli pulmonare. Au dus-o acolo, 
la camera de gardă, unde i s-au dat primele îngrijiri. Apoi 
au internat-o. După aproape două luni, s-a însănătoşit... 

Valentina plecase de vreo oră. Studentul se aşezase 
acum pe o altă bancă [iubita de altădată se căsătorise 
între timp şi avea un băieţel, ceea ce n-o împiedica să se 
mai gândească însă, uneori, cu învolburare de suflet la 
anii adolescenţei); medita la întâmplarea petrecută cu 
câţiva ani în urmă, la destinul acelor scrisori care... 


făcuseră şi ele parte din „geamantanul cu visuri”... 


6 


Dragoş Dănescu zâmbea. Îşi amintea cu plăcere de 
romantismul, cam leşinat, e drept, dar răscolitor, al acelor 
ani... 

Invăţa la o şcoală vestită, dintr-un orăşel aşezat la 
poalele munţilor, o şcoală numai de băieţi. Era elev în 
ultima clasă. Printr-o tradiţie, statornicită de ani de zile 
(nimeni nu mai ştia cine fusese cu iniţiativa), băieţii 
de-aici, viitori învăţători, purtau corespondenţă mai ales 
cu fetele de la liceul, similar ca profil, dintr-un alt oraş, 
aflat la o distanţă de circa 50 de km. Niciodată însă 
scrisorile nu erau trimise prin poştă, în mod obişnuit, ci 
erau încredințate cuiva, unui mesager special, băiat se 
înţelege, care, adunând tot ceea ce scriau timp de o 
săptămână colegii săi - sute de băieţi, mai mari, mai mici, 
sute de îndrăgostiţi sau de viitori îndrăgostiţi -, întocmea 
„geamantanul cu visuri”, născute pentru acei ochi 
frumoşi ce luceau din depărtare, calzi şi ademenitori, 
precum nişte stele pâlpâind de atâtea taine de suflet. 

Biletul de tren - dus şi întors - pentru originalul poştaş 
era plătit prin contribuţia celor interesaţi. Când „omul cu 
geamantanul” ajungea la poarta liceului de fete, era 
anunţată eleva de serviciu; aceasta venea şi îl însoțea 
până într-o sală specială, destinată întâlnirii celor sosiți 
din afară spre a sta de vorbă cu fetele aflate în internat 
(părinţi, rude apropiate, mai rar simple cunoştinţe). Aici 
începea un adevărat ceremonial: faimosul geamantan era 
deschis, scrisorile - orânduite pe clase, după care urma 
momentul culminant - împărţirea plicurilor. Atunci - se 
gândi ziaristul, retrăind febra momentelor în care şi el 
fusese fericitul împărţitor al visurilor de iubire - să fi avut 
un aparat de (filmat spre a înregistra ochii cu deosebire, 
ochii sclipind de bucurie, de nerăbdare, ochii umeziţi de 


George Şovu 


lacrimi, fulgeraţi de întrebări, ochii şi jocul florilor de pe 
obraji; ori bătăile inimilor să le fi înregistrat, freamătul 
sufletelor - emoţionantă, copleşitoare simfonie! 

Totdeauna la primirea scrisorilor se aflau de faţă şi 
câteva fete care în chip direct nu aşteptau nimic de la 
„geamantanul cu visuri”. Veneau aşa, ca să se bucure 
pentru colegele lor cărora le scriau prietenii; veneau 
uneori şi cu speranţa că printre atâtea scrisori se vor afla 
şi câteva care purtau pe plic menţiunea „Unei 
necunoscute din clasa...” Autorul unei asemenea scrisori 
îşi însoțea sfioasele şi ceremonioasele rânduri, în mod 
obligatoriu, de o fotografie. Necunoscuta privea 
fotografia, citea şi epistola, şi, dacă-i dădea inima ghes, 
răspundea, însoţind, la rându-i, scrisoarea cu o fotografie. 
Aştepta apoi, cu nerăbdare, confirmarea. 

Momentul lecturii scrisorilor era cel mai înfrigurat... 

După aceea, condeiele începeau să alerge pe hârtie, 
visurile se torceau mai departe, geamantanul se încărca 
din nou, şi scenele se repetau, de data aceasta în liceul 
băieţilor... 

„Romantism, aşa este, fără de care însă viaţa îşi pierde 
măcar ceva din adevăratul ei farmec!” îşi spuse ziaristul, 
întorcându-se cu gândul lângă banca studentului, aflat 
într-o stare de adâncă tulburare. 


7 


Şi până atunci avusese de luptat cu nenumărate 
obstacole. Se străduise să le învingă. De cele mai multe 
ori reuşise... 

Nu era prea departe momentul absolvirii liceului, când 
fusese la un pas de imposibilitatea de a merge la 
facultate. Se înscrisese şi el la un curs rapid, cu o durată 
de câteva luni, pentru terminarea ultimei clase liceale, 
curs iniţiat din nevoia satelor de a primi cu un an mai 
devreme o serie de învăţători. Fuseseră aleşi cei mai buni 


elevi. Ca premiant al şcolii, Dănescu se afla, firesc, în 
fruntea lor. „Eu vreau să urmez, fără niciun fel de 
întrerupere, o facultate, i-a spus el directorului şcolii, 
atunci. Mă înscriu la cursul rapid cu condiţia să-mi daţi, 
totuşi, repartizare pentru învăţământul superior.” în ciuda 
promisiunii primite însă, după examenul de diplomă, 
lucrurile s-au schimbat: trebuia să meargă neapărat în 
învăţământ, să ia în primire o catedră la o şcoală primară. 
Nici n-a vrut să audă despre aşa ceva, n-a vrut să 
primească repartizarea. S-a zbătut, s-a dus pe la fel de fel 
de autorităţi, amenințând că va renunţa la anul de studii 
câştigat şi că va face ultima clasă în mod normal, 
începând din toamnă, iar la absolvire va trebui, potrivit 
legii, să i se respecte dreptul de a merge la facultate, 
având în vedere rezultatele sale foarte bune. 

Până la urmă, cei de care depindea rezolvarea acestui 
caz au optat în favoarea tânărului atât de hotărât să 
urmeze un drum visat de mult timp şi pregătit cu 
seriozitate, pas cu pas. 

Când s-a apropiat de porţile Universităţii din laşi (aici 
fusese trimis, pe trei sferturi fără voia lui, de către 
profesorul de limbă şi literatura română, ce-i călăuzise 
paşii şi... sufletul în anii de liceu, om pentru care avea 
mare respect şi iubire), Dragoş a simţit că i se înmoaie 
picioarele de emoție, întreaga fiinţă îi intrase într-o stare 
de vibraţie, făcându-l aproape să se sufoce. Şi-a adus 
aminte de prima sa întâlnire cu Şcoala normală, când 
trăise o frământare aidoma, poate chiar cu ceva mai 
multe spaime decât acum. Şi-a adunat puterile şi a 
pătruns cu zâmbetul pe buze în spaţiul acela aureolat de 
o glorioasă tradiţie de cultură, de ştiinţă, de poezie, a 
sufletului şi a minţii. 

În mai puţin timp decât se aştepta, a fost declarat 
reuşit la Facultatea de Filologie, imediat după susţinerea 
lucrărilor scrise, înaintea examenului oral ce se practica, 
pe atunci. Hotărârea fusese luată în urma unei 
Instrucţiuni a Ministerului Învăţământului, intrată în 


George Şovu 


vigoare în zilele respective, potrivit căreia absolvenţii cu 
diplomă de merit ai liceelor erau admişi în facultăţi fără 
examen. Nu-i venea să creadă! într-un fel, îi părea chiar 
rău, ar fi dorit să susţină examenul până la capăt, să-şi 
măsoare forţele cu cele ale sutelor de candidaţi din jurul 
său. Hotărârea aceasta îl scăpase însă de nişte emoţii în 
plus, contribuise la împlinirea celui mai ales dintre visurile 
sale de până atunci, era izvorul unei mari bucurii! 

Deşi ştia bine că va trebui s-o plătească în vreun fel 
(niciodată până atunci nu dobândise ceva fără trudă 
deosebită, după cum la fel avea să se întâmple în tot 
restul vieţii), proaspătul student îşi deschise larg sufletul 
spre a primi cum se cuvine căldura şi frumuseţea unei 
victorii. 

Odată cu el şi în aceleaşi condiţii fusese admisă în 
facultate şi o fată, prima lui colegă de an deci! Decanul 
i-a felicitat pe amândoi. l-au felicitat şi câţiva profesori 
aflaţi de faţă. Li s-a comunicat că din acel moment sunt 
liberi să se întoarcă acasă! 

„Vă aşteptăm în toamnă la cursuri, a precizat 
conducătorul facultăţii. Să sperăm că veţi fi şi nişte 
studenţi foarte buni!” 

„Şi totuşi, n-am putea să mai rămânem? a îndrăznit 
fata să întrebe. Dacă ne întoarcem mai devreme, cei ce 
ne cunosc nu ne vor crede, vor socoti că n-am reuşit! 


„Pentru a lămuri o astfel de situaţie, vă eliberăm 
adeverinţe de admişi, răspunse decanul. Dar dacă vreţi să 
mai rămâneţi în laşi până se încheie examenul, o puteţi 
face, beneficiaţi de cazare şi masă pe întreagă această 
perioadă. Se poate, de ce să nu se poată?! Sunteţi liberi 
să alegeţi! ,„ 

Dragoş a rămas surprins de îndrăzneala colegei sale, 
dar s-a bucurat în acelaşi timp pentru întrebarea pusă şi, 
mai ales, pentru răspunsul primit. A învăluit-o cu o privire 
caldă, de recunoştinţă. Sigur că nici el nu dorea să plece 
atât de repede din laşi. In cele câteva zile de când se afla 
aici, nu avusese timp să-l cunoască. Drumurile pe care le 
făcuse până atunci se consumaseră între căminul 
studenţesc, aflat în apropierea Teatrului Naţional, cantina 
din faţa Bibliotecii Centrale şi Universitate. Într-o seară, 
făcând o scurtă plimbare cu câţiva colegi, avusese prilejul 
să admire Biserica Trei lerarhi şi impunătoarea clădire a 
Palatului Culturii. 

Teatrul, Biblioteca, Palatul Culturii, Universitatea!... lar 
mai sus, Grădina Copou, în care străjuieşte, de-atâtea 
decenii, Teiul lui Eminescu. Păstra, presată între filele 
unui carneţel, o floare din acest tei, adusă cu un an în 
urmă de către profesorul său de limba română. 

După ce s-au plimbat prin întreaga grădină, pe aleile 
ce-i chemau prietenoase, învăluindu-i în mângâietoarea 
poezie a atâtor culori şi parfumuri ale florilor, după ce 
s-au plecat cu sfială şi pioşenie în faţa chipului de bronz al 
„Luceafărului” şi al aceleia ce i-a fost, în scurta lui viaţă, 
izvor de mare, tulburător cântec şi iubire, au poposit pe 
banca de sub tei, încercând să asculte parcă şoapte 
sosite de dincolo de timp: 


„Şi în braţele-mi întinse 

Să alergi, pe piept să-mi cazi, 
Să-ţi desprind din creştet vălul, 
să-l ridic de pe obraz. 

Pe genunchii mei şedea-vei, 


George Şovu 
Vom fi singuri-singurei, 
lar în păr înfiorate 
Or să-ţi cadă flori de tei. 
Vom visa un vis ferice...” 


„O, rămâi, rămâi la mine, 
Te iubesc atât de mult! 
Ale tale doruri toate 
Numai eu ştiu să le-ascult; 
În al umbrei întuneric 

Te asamăn unui prinţ...” 


„O, lasă capul meu pe sân, 
lubito, să se culce 

Sub raza ochiului senin 

Şi negrăit de dulce...” 


„Miroase florile-argintii 
Şi cad, o dulce ploaie, 
Pe creştetele-a doi copii 
Cu plete lungi, bălaie...” 


„„„Recitau... Versurile, strofele soseau firesc, ca la o 
întâlnire mult aşteptată, stabilită dinainte. Nu mai vedeau 
şi nu mai auzeau parcă nimic din ceea ce era în jurul lor. 
Totul vibra de înălţătoarea, adânc răscolitoarea simfonie 
născută din fiinţa Poetului şi ţesută în acea vrajă de 
necomparat a cuvântului „ce exprimă adevărul”. 

Ţinându-se de mână, au început să cutreiere, din nou, 
aleile parcului, recitind, recitind mai departe: 


„Nu vezi că gura-mi arsă e de sete 
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi?” 


S-au trezit îmbrăţişaţi pe iarba adumbrită de crengile 
dese ale unor arbuşti frumoşi dintr-un colţ îndepărtat al 
grădinii. Incleştarea din iubirea lor a fost repezită, ca o 


ploaie de vară, cu fulgerări scurte, dar mistuitoare. 

Carmen, aşa se numea fata, zâmbea soarelui de 
deasupra, ce-i privea parcă întrebător din împărăţia sa de 
azur, luminată blând cu raze de aur. Dragoş o privea cu 
oarecare jenă, aproape încurcat. Nu era o fată frumoasă, 
aşa cum îi plăcea lui. Deşi, luate separat, elementele care 
compuneau chipul ei: ochii - căprui, cu desen de migdală, 
şi gene lungi, nasul-mic şi drept, buzele - frumos 
conturate, senzuale, obrajii - cu pielea puţin smeadă, ce 
împrumutase acum culori de piersică dată în pârg - erau 
aproape fără cusur, adunate toate la un loc se constituiau 
într-o imagine fără strălucire, care în tot cazul nu atrăgea 
neapărat. Trupul fetei era însă o sculptură de vis: subţire 
şi mlădios, cu forme ce strigau parcă după mângăieri, o 
statuie vibrând de prospeţime şi aleanuri... 


La începutul anului universitar, Carmen l-a întâmpinat 
cu sufletul cald, revărsat într-un zâmbet ce-i aminti pe loc 
imaginea lor din Grădina Copou. Un fior de oarecare 
spaimă l-a fulgerat pe Dragoş. „Nu, nu cred că am s-o pot 
iubi! ÎŞI spuse el. Îmi pare atât de rău!” 

Se gândise la ea de multe ori în vara care trecuse. 
Rememorase, cu plăcere, dar şi cu îngrijorare ceasurile, 
din atâtea zile, petrecute împreună în timpul plimbărilor 
comune prin laşi, în aşteptarea terminării examenului 
celorlalţi candidaţi, după cum retrăise, ca pe o obsesie 
„dureros de dulce” *, scena iubirii lor din parcul copleşit 
de poezie şi miros de tei. 

La sosire însă, chiar în gară, se întâlnise cu Andreea, o 
altă colegă, care reuşise la examen cu cea mai mare 
medie: 9,86. 

— Te salut, concurenţă! îi spuse ea de cum îl văzu. Abia 
aştept să constat ce poţi... fiindcă la examen te cam 
fofilaşi! 

Andreea era nu numai deşteaptă, ci şi o fată cu 
adevărat frumoasă. Jocul înţepăturilor început în gară a 
fost continuat cu osârdie din ambele părţi, zile şi 


GED AVU a a E 
săptămâni în şir, până ce inimile celor doi s-au trezit 
prinse în acel joc tainic care le poruncea tot mai mult 
să-şi deschidă braţele una spre cealaltă. 

Carmen a înţeles uşor, ca şi toţi ceilalţi colegi, ce se 
petrece cu Andreea şi Dragoş. Suferea, fără îndoială, fără 
să pronunţe însă nici cel mai mic reproş. Doar într-o 
împrejurare sosită pe neaşteptate, ea a rostit: 

— Poate e mai bine aşa; aproape că mă bucur fiindcă 
nu va avea nici ea parte de tine! 

A izbucnit în plâns, a întors spatele şi a plecat. 

Dragoş era ca lovit de trăsnet. Vestea că trebuie să 
întrerupă timp de doi ani facultatea, abia începută, spre a 
împlini obligaţiile stagiului militar îl năucise. În situaţia lui 
se aflau, ce-i drept, aproape toţi băieţii, cu excepţia 
câtorva mai în vârstă, care veniseră la facultate mai 
târziu, după ce făcuseră armata. 

— Nu cred că am să te pot aştepta, Dragoş! i-a spus 
Andreea la plecare. Doi ani înseamnă prea mult. Şi-apoi, 
chiar dacă revii... Îmi pare foarte rău! 

Cel puţin era sinceră! în acelaşi timp, cu toată durerea 
din suflet, Dragoş fu silit de rațiune să-i dea dreptate. Aşa 
era: cum o să-l aştepte doi ani? Şi, chiar dacă s-ar petrece 
o astfel de minune, şi în acel caz paşii lor n-ar mai putea 
răsuna alături, fiecare ar călca pe alt drum, ce nu s-ar mai 
lega niciodată într-o pereche. A 

— Păcat! şopti Dragoş, mai mult pentru sine. lţi doresc 
mult noroc! 


8 


La Comisariatul de care aparţinea s-a întâlnit cu cel mai 
bun prieten al său, din copilărie. Era un consătean, Geo 
se numea, întors şi el acasă, tot de la facultate! (abia 
devenise student la Institutul Agronomic din Craiova). 

Când s-au văzut cu ordinele în mână, cei doi prieteni 
s-au speriat cu adevărat: aşadar, nu mai aveau niciun fel 


de salvare? „Cum?! Nu se poate!” şi-au spus ei, 
neizbutind să accepte că vor fi nevoiţi, într-adevăr, să-şi 
amine facultatea spre a-şi îndeplini această importantă 
obligaţie. Au început să se roage de comandant, să 
implore. Zadarnic! „Ordinul se execută, nu se 
discută!” - iată unul dintre principiile de bază ale vieții 
militare, cu care se părea că trebuie să se obişnuiască 
degrabă şi să-l respecte întocmai. 

— Deci, ne văzurăm cătane! spuse Dragoş cu un ton de 
păgubaş îndurerat. Adio visuri, adio poezie! De-aici 
înainte tunuri, desigur, mai mari, mai mici. 

— Bine că nu le-a dat în gând să mă repartizeze la 
Cavalerie, pornind de la caii noştri de-acasă. Frumos 
mi-aş mai fi petrecut zilele prin grajduri, curăţind podelele 
şi lustruind şi împletind cozile şi coamele bidiviilor! 
Râseră amândoi, făcând haz de necaz. 

Intorcându-se de la Comisariat, de la gară au luat-o 
de-a dreptul, peste lunci, către casă. Erau vecini şi, prin 
forţa lucrurilor, se cunoşteau de când au ajuns să meargă 
în picioare, sprijinindu-se de gardul ce le despărţea 
ogrăzile. 

La şcoala din sat, în primii patru ani, au fost colegi de 
clasă şi de bancă, după cum au continuat să fie colegi şi 
în clasele a V-a, a Vl-a şi a VIl-a, pe care le-au urmat la o 
şcoală dintr-o comună vecină. Parcurgeau până acolo 3 
km la ducere şi, desigur, tot atâţia la întoarcere. Numai că 
nu prea aveau ce învăţa: manuale nu existau, programele 
analitice erau neclare ori lipseau cu desăvârşire, 
profesorii improvizând după cum se pricepeau ori îi 
îndemna inima. În anii aceia, un lucru l-au făcut bine: au 
săpat, în fiecare primăvară şi vară, grădina cu pomi şi 
zarzavaturi a directorului şcolii, care, văzându-i harnici şi 
serioşi, i-a pus la treabă, la fiecare sfârşit de săptămână 
înmânându-le şi câţiva lei de fiecare, în timp ce le repeta, 
cu zâmbetul pe buze: 


„Cine mişcă tot mai pişcă, 


George Şovu 
Cine sade coada-i cade!” 


Dragoş şi Geo râdeau, primeau banii în palmă, îi 
priveau câteva secunde, după care mulţumeau, în timp 
ce îi strecurau cu grijă într-unul din buzunarele de la 
pantaloni. Uneori, în câte-o seară, când întârziau mai 
mult, directorul îi oprea la masă. La început s-au codit, nu 
le venea să mănânce, deşi foamea le dădea ghes. Până la 
urmă, după îndemnul repetat şi sincer al dascălului, au 
început să se aşeze la masă, să mănânce - e adevărat, cu 
mare grijă. Plecau apoi veseli şi nepăsători, ţinându-se pe 
după gât şi lălăind, ca flăcăii din satul lor, câte-un cântec 
dintre cele învăţate acasă ori la şcoală. 

Se ţineau şi acum pe după gât şi cântau... cântau o 
melodie veche, dar mereu „la modă”, pe care o auziseră 
de atâtea ori, în atâţia ani, rostită de generaţii de tineri ce 
se pregăteau să plece în armată. 

Zadarnic încercau ai lor, zi de zi, să-i liniştească! în 
familiile din care proveneau erau primii ce năzuiseră spre 
mai sus, prin învăţătură. Se pregătiseră straşnic, 
reuşiseră, iar acum... 

— Cum de nu se gândesc? se frământau Geo şi Dragoş 
în fiecare zi, întrebând, fără rost, o ştiau, dar parcă 
răcorindu-se întrucâtva. De ce nu ne amână, aşa cum au 
mai făcut-o şi cu alţii?! Ce s-ar întâmpla dacă am 
satisface stagiul militar după terminarea facultăţii? 

— Nimic! Pentru noi ar fi însă un mare câştig, pentru că 
acum am Urma un drum firesc, care, poate, chiar şi 
pentru unele sacrificii evidente, n-ar trebui întrerupt! 

Au trecut zile la rând, multe zile, şi săptămâni la rând 
au trecut, vreo şase la număr! Acum erau de-a dreptul 
intrigaţi, pentru că nici la armată nu-i luau (termenul de 
încorporare fusese amânat de câteva ori) şi nici nu-i 
dezlegau de obligaţie, ca să se poată întoarce la 
facultate. 

In sfârşit, ultimul termen se apropia. „Gata, mâine 
plecăm! De data aceasta s-a terminat! „îşi spuneau 


băieţii, pregătindu-şi bagajele. Şi tocmai atunci a sosit 
poştaşul. l-a strigat din drum şi le-a înmânat câte-un plic, 
pe care fiecare dintre cei doi, Dragoş şi Geo, l-a desfăcut 
în grabă, cu degete tremurânde... 

— „Vă aducem la cunoştinţă - citiră ei cu glas tare, în 
acelaşi timp -că, potrivit Hotărârii... urmează să 
satisfaceţi stagiul militar, începând chiar din acest an 
universitar, în cadrul facultăţii, timp de...” 

— Poftim? au întrebat amândoi... Şi au reluat lectura 
înştiinţărilor... „Vă aducem la cunoştinţă că... urmează 
(sublinie Dragoş) să satisfaceţi stagiul militar (apăsă Geo 
pe cuvinte)... În cadrul facultăţii” (ţipară, aproape, 
amândoi, repezindu-se la poştaş şi îmbrăţişându-l). 

Omul cu geanta pe după gât se aplecă să-şi adune 
cascheta de pe jos, rostogolită în timpul furtunoasei 
îmbrăţişări, iar când se ridică întinse amândouă mâinile 
şi-i strânse pe cei doi băieţi lângă pieptul său. 

— Aşa, mânca-v-ar neică, spuse el, mângâindu-i pe 
cap, bine că aţi scăpat! Era păcat să pierdeţi ori să 
amânaţi învăţătura! Acum, gata, hai, bagajele pentru 
şcoală „repede! Noroc şi succes! Mult succes! Vă aştept 
la iarnă, în vacanţă! 


9 


„Ce mult înseamnă uneori un ceas, o zi, darămite şase 
săptămâni!” 

Gândul lui Dragoş avea, fără îndoială, solid temei. Căci, 
iată, au fost de-ajuns şase săptămâni pentru ca aici, la 
facultate, unele lucruri să le găsească schimbate radical. 

Provenită dintr-o familie de medici, după gestul făcut 
de a deveni studentă la filologie, prin aceasta stricând o 
tradiţie de câteva generaţii, Andreea, cuprinsă parcă de 
remuşcări, se întoarse destul de repede la un prieten mai 
vechi, conorăşean, student în anul IV la Medicină. Când 
l-a văzut pe Dragoş intrând, într-o dimineaţă, în sala de 


George Şovu 


cursuri a îngălbenit! (Băiatul era pregătit de cu seară, de 
la cămin; îl puseseră „în curent” colegii.) S-a îndreptat 
totuşi spre el, l-a îmbrăţişat, urându-i bun venit. 

— Mă bucur că te-ai întors, deşi pentru amândoi, mult 
timp viaţa va fi un chin! a apucat să-i şoptească. 

Dragoş a privit-o lung, fără să-i răspundă. Apoi, ca şi 
când nimic nu s-ar fi întâmplat, a zâmbit senin tuturor, 
îndreptându-se către ultima bancă a amfiteatrului. Din 
ziua aceea, pentru el Andreea n-a mai existat. Nici măcar 
n-o observa. 

în curând a constatat că şi Carmen se împrietenise cu 
un coleg de la Drept, mai mare cu un an decât ei. 

Şi celelalte fete din seria lor „mai demne de 
interes” -cum obişnuiau să spună băieţii - îşi găsiseră 
prieteni printre filologi ori studenţii de la alte facultăţi. 

O prietenă şi-a găsit şi el, Dragoş Dănescu, imediat: 
învăţătura! A luat-o în stăpânire cu toată seriozitatea 
căutând să recupereze ceea ce pierduse şi nu numai! 

Singurătatea în care de bunăvoie se instalase nu l-a 
deranjat) defel, până-ntr-o seară, mai exact într-o noapte, 
una anume: noaptea Revelionului! 

Acum, fiecare suflet căuta să se afle în preajma altuia 
care să-i fie cât de cât apropiat. Sufletele ce purtau acest 
însemn pentru studentul Dragoş Dănescu se aflau 
departe de meleagurile laşului. 

Petrecerea era în toi. Se aşezase şi el la o masă cu mai 
mulţi colegi şi colege. Până la un timp, totul a decurs bine 
şi frumos. Dar cei cu care se găsea împreună au început 
să se ridice rând pe rând, doi câte doi, să danseze. 
Îmbrăţişaţi de parcă ar fi fost o singură fiinţă, se pierdeau 
fericiţi într-o lume fremătândă ce părea pe deplin fericită. 

Deschizând ochii mari, atunci parcă pentru prima dată 
după atâta vreme, Dragoş constată pustiu în jurul său. 
Era singur! Inima îi zvâcni dureros, în gât i se grămădi un 
nod care ţinea cu tot dinadinsul să-l sufoce, iar pe ochi i-a 
coborât parcă o pânză de păianjen. Se apropia ora 12, 
clipa de cumpănă dintre ani! 


Se ridică hotărât şi ieşi imediat afară; simţea o acută 
nevoie să înghită câteva guri de aer curat, altfel... 


10 


Prima vacanţă din viaţa de student era pe sfârşite... La 
câteva zile după Anul Nou, Dragoş intrase în sesiune şi 
terminase toate examenele şi colocviile cu calificativul 
maxim: „foarte bine”. Făcuse astfel primul pas spre 
crearea acelei platforme care avea să-l ducă la titlul de 
şef de promoţie, cucerit treptat, în fiecare an, şi decernat 
la absolvirea facultăţii, odată cu diploma roşie, de merit, 
cuvenită în asemenea situaţii. 

Părinţii, fraţii şi surorile se bucuraseră, bineînţeles, de 
succesele lui, pe care le socoteau... fireşti. Dragoş însuşi 
le prezentase ca atare, străduindu-se adică să nu atragă 
cu nimic atenţia asupra lor. 

Petrecuse bine în vacanţă. Se întâlnise cu prietenii, mai 
ales cu Geo, se odihnise, citise mult! Acum se pregătea 
de plecare. Işi aşezase, cu grijă, totul în geamantanul cel 
nou, cumpărat încă din toamnă, odată cu începerea 
facultăţii. Se oferise să-l conducă la gară mama, pentru 
că tatăl era plecat de două zile cu căruţa şi caii, undeva 
departe de sat, pentru rezolvarea unor treburi. 

Trebuia să meargă 3 km pe jos. Era noapte, întuneric. 
Au luat-o pe calea ferată. Păşeau din traversă în traversă, 
ca să le fie mai uşor, atenţi tot timpul la cel mai mic 
zgomot, de teamă de a nu fi surprinşi de vreun tren. 

O vreme a dus Dragoş geamantanul în mână. Nu era 
uşor. Când a obosit, l-a preluat mama. Nu mai era prea 
tânără: avea peste cincizeci de ani. Deşi fusese de multe 
ori bolnavă, se învățase cu suferinţa şi arareori spunea că 
o doare câte ceva, doar când efectiv nu mai putea să se 
ţină pe picioare. De altfel, viaţa îi fusese, în general, un 
calvar... eroic. Muncise de la vârsta de şapte ani, la 
stăpân, pe moşie. Era cea mai mare dintr-un şir de copii, 


George Şovu 


până la urmă nouă aveau să fie la număr. Din cauza 
aceasta, nu putuse să meargă la şcoală, trebuind să 
muncească, să câştige şi ea ceva, să-şi ajute părinţii. 
Când a împlinit şaisprezece ani, a rămas singură: părinţii 
i-au murit, amândoi, într-o săptămână. De tifos! Era în 
timpul primului război mondial. Au murit în următoarele 
două săptămâni şi doi copii. Patru morţi în trei săptămâni. 
lar ea, viitoarea mamă a lui Dragoş, a rămas deocamdată 
şi mamă, şi tată, la numai şaisprezece ani, pentru şase 
fraţi şi surori mai mici, ultima, o fetiţă, neavând mai mult 
de câteva luni. l-a crescut pe toţi, i-a făcut mari, i-a 
supravegheat şi ajutat pe fiecare, până ce au ajuns la 
casele lor, la rostul lor. Se căsătorise ea însăşi între timp, 
avea copii, cu toţii aveau să se facă şapte. Dragoş era al 
patrulea, primul după trei fete... 

Acum, când mergeau spre gară, două dintre aceste 
fete nu mai existau: una murise de mică, pe la vreo şase 
ani, cealaltă - Gabriela, pe care o iubise atât de mult 
Dragoş - se stinsese cu trei ani în urmă. 

Bocăneau, lovind ritmic traversele din lemn ale căii 
ferate. Deşi iarnă, nu era pic de zăpadă. Nici ger prea 
mare nu era. Din când în când, mai izbeau cu încălţările şi 
în câte-o piatră, care ajungea în şina strălucitoare ţiuind 
prelung în noapte. 

Mama călca bărbăteşte, cu paşi mari. Era o femeie 
înaltă, bine legată, dar subţire la trup. Aşezase 
geamantanul pe creştetul capului, îl ducea mai uşor aşa, 
sprijinindu-l din câte-o parte, când cu o mină, când cu 
cealaltă. Vorbeau. Deşi neştiutoare de carte, mama era o 
femeie de duh, învățase atât de mult de la viaţă, se purta 
cu înţelepciune şi echilibru în orice împrejurare. Pe 
deasupra, se exprima nu de puţine ori colorat, plastic, 
valorificând într-un chip fericit, original, resursele 
nelimitate ale limbajului popular. 

La un moment dat, călcând pe o piatră mai mare, pe 
care n-o putuse observa, fiind întuneric, femeia a 
alunecat. In clipa aceea, dezechilibrându-se, geamantanul 


i-a zburat de pe cap, aterizând, la o distanţă de câţiva 
metri, între şine. 

Dragoş s-a repezit spre geamantan îngrijorat, 
bombănind. Fiind încuiat cu cheia, nu se deschisese, dar 
din cauza loviturii se zgâriase în câteva locuri şi se turtise 
la un colţ, după cum şi-a putut da seama, cercetându-l la 
flacăra unui chibrit. Mama se căina, scuzându-se. 

— N-am vrut, maică, te rog să mă ierţi! spuse ea. 

— Bineînţeles că n-ai vrut, dar asta nu mă consolează 
pentru faptul că mi s-a stricat geamantanul! 

— Şi mai dă-l, Doamne iartă-mă, de geamantan, 
izbucni femeia jignită, că la urma urmei o să-ţi cumpărăm 
altul, la anu'! 

— Păi da, că sunteţi şi nemaipomenit de pricopsiţi! 
aruncă vorbele feciorul, fără prea multă gândire, pornind 
mai departe spre gară. 

Mama venea în urma lui, stingheră, parcă fără niciun 
rost. Nu spunea nimic. Dragoş îşi dădu seama că o 
mâhnise, dar o anume încăpățânare îl oprea parcă să-şi 
ceară scuze. La despărţire, când se afla pe scara 
vagonului, observând cum ochii aceleia ce-i dăduse viaţă 
înotau în lacrimi, îngână câteva cuvinte, dar era prea 
târziu, trenul se pusese deja în mişcare. 

O lăsase supărată, ca de atâtea ori de altfel, şi-i părea 
tare rău! Şi în alte dăţi, din cine ştie ce motive, o necăjise 
şi aproape niciodată nu fusese în stare să-i aline cu o 
vorbă necazul. Ceva de neînțeles îl oprea de fiecare dată 
s-o facă, deşi în adâncul sufletului său simţea clar această 
dorinţă. 

Nici după aceea, din păcate, îşi aminti ziaristul Dragoş 
Dănescu, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Parcă era 
obligat să îndeplinească un destin ce-i poruncea mereu să 
rămână dator: fie cu o vorbă bună, fie dator s-o vadă mai 
des (uneori trecea câte-un an şi nu ajungea acasă). 
Acum, când nu mai are cui să spună niciuna din vorbele 
acelea, pe care le simte foind în fiinţa lui, condamnate să 
se sufoce acolo în nerostire şi adânc, ar da orice s-o mai 


George Şovu 


poată vedea măcar o singură dată în poarta casei 
aşteptându-l sau s-o mai audă cum le spunea la plecare, 
lui şi alor săi: 

— vă mulţumesc, maică, pentru că aţi venit să vă mai 
văd! Vă mulţumesc! 

Chiar înainte de sfârşitul bătrânei (ajunsese la 
şaptezeci şi nouă de ani şi era foarte bolnavă), a ezitat 
să-şi părăsească treburile, urgente, e adevărat, şi să 
plece imediat ce-a aflat vestea că-i este foarte rău. Ar mai 
fi apucat-o în viaţă, poate că ar mai fi reuşit să vorbească 
ceva cu dânsa. A ajuns la o oră după ce-şi dăduse 
sufletul. Degeaba alergase cu 120 de km pe oră! A găsit-o 
cu lacrimile proaspete pe obrajii încreţiţi precum scoarţa 
bătrânilor copaci. Aşteptase, aşteptase, sperând... 
Înţelegând însă că timpul nu mai are răbdare, începuse sa 
plângă... Aşa a murit! 

„Neghiobi suntem... de-atâtea ori suntem neghiobi, 
şopti îndurerat, gândul lui Dănescu. Lăsăm să ne scape 
viaţa printre degete! Nu ne bucurăm de ea, nu ne 
bucuram de cei dragi, de cei apropiaţi...” 

„Parcă n-am fi surori, îşi aminti Dragoş ce-i spusese 
într-o zi, la telefon, soţiei sale una dintre surorile acesteia. 
Trăim în acelaşi oraş, la o distanţă de 1 kilometru şi nu 
ne-am văzut de peste două luni!” 

La mai puţin de-o săptămână, cea care vorbise la 
telefon era moartă! S-a stins pe neaşteptate, într-o oră. 
Soţia lui Dănescu a apucat s-o vadă câteva secunde, 
înaintea unei operaţii care n-a salvat-o. Au plâns şi s-au 
căit după aceea amarnic! în zadar, desigur! Acum, dacă 
ar şti că trăieşte undeva, la marginea pământului, n-ar 
ezita să pornească imediat într-acolo! 

„„„Deocamdată, gândul ziaristului alergă din nou spre 
curtea sanatoriului, unde-l lăsase pe studentul Dragoş 
Dănescu... Îl găsi mai înseninat la faţă. Părăsise banca pe 
care stătuse cu Valentina. Se plimba tot singur, ca de 
obicei, dar avea pe faţă înscrisă parcă hotărârea pe care 
o luase cu câteva clipe înainte, o hotărâre demnă de anii 


lui tineri, de drumul vieţii ce îl aştepta. 


George Şovu 


Capitolul V 
LUMINA LA CATARG 


1 


— Ridicaţi marele pavoaz! „Lumină la catarg”! „Lumină 
la catarg”! A sosit simpaticul nostru lup de mare! 

Cel ce vorbise era Şerban Giurcă, agronomul. 

— Andrei! Andrei! rostiră alte două glasuri. 

Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, 
înainta cu braţele deschise. Uniforma de un alb imaculat, 
a ofiţerilor de marină, îmbrăca de minune trupul subţire şi 
zvelt, mângâind cu lumini calde chipul aproape colţuros, 
tăiat parcă în grabă într-o piatră pe care timpul nu-şi 
găsise încă răgazul s-o şlefuiască. 

După serbarea din fiecare an a absolvenţilor, la care ei 
participau cu regularitate, se întâlneau aici, în cabinetul 
de limbi moderne, fosta lor sală de clasă. Iniţiativa fusese 
chiar a lui Andrei Cernea, „marinarul”, cum l-au numit din 
vara aceea a propriei lor absolviri, de la care trecuseră, 
iată, nu mai puţin de nouă ani. El, Andrei, care, după ce 
învățase undeva departe, la margine de ţară, cutreierase 
lumea pe „mişcătoarele cărări” de apă, simţise primul 
nevoia revederii. Aprinsese atunci „o lumină la catarg” - o 
telegramă, adresată mai multora dintre foştii lui colegi, ca 
şi fostei lui profesoare diriginte, conţinând propunerea 
unei întâlniri, ce urma să devină tradiţională şi să se 
petreacă de fiecare dată în ziua absolvirii unei noi 
generaţii de liceeni. 

Metafora - „lumină la catarg” -cu care denumiseră 
de-atunci această întâlnire căpătase multiple semnificaţii. 
Şcoala însăşi era privită ca un adevărat „catarg”, punct 
înalt şi izvor de lumină, către care te îndrepţi cu gândul, 


cu sufletul, ori cu întreaga fiinţă, de-atâtea ori, în atâtea 
momente ale vieţii, fie din plăcere ori datorie, fie din 
nevoia de a reîmprospăta contactul cu un şuvoi de putere 
şi încredere neobosită în speranţă şi izbândă pe un drum 
pe care eşti chemat să-l urci, să urci trudind şi 
bucurându-te! 

„Lumină la catarg” devenise şi un fel de parolă a 
generaţiei lor. Era de-ajuns ca cineva să dea un telefon şi 
să rostească aceste cuvinte pentru ca cel ce le recepta să 
înţeleagă imediat că la capătul celălalt al firului se află un 
coleg sau o colegă purtând pe buze un gând bun, o 
întrebare, o rugăminte, o propunere... 

Bărbatul înalt, cu faţa ca de ciocolată proaspătă, 
zâmbea acum, după ce îmbrăţişase pe toţi cei de faţă, 
străduindu-se să răspundă, pe rând, întrebărilor ce-l 
asaltau. Privirile sale, de un albastru-cenuşiu, în care se 
topiseră parcă toate culorile şi tainele mărilor şi oceanelor 
străbătute în ani de lungi călătorii, se plimbau de la o faţă 
la alta, zâmbind şi ele cu luciri de oţel îmblânzit. 

— Am o surpriză pentru toată lumea! se grăbi Andrei 
Cernea să anunţe, spre a potoli şuvoiul de întrebări, pe 
care-l presimţea în continuare (de câte ori se întâlnea cu 
foştii săi colegi, în asemenea împrejurări, ori în altele, era 
solicitat să le povestească, neapărat, despre ceea ce mai 
văzuse în ultimele sale călătorii). 

— Ce fel de surpriză? întrebă Cristina Văleanu, una 
dintre doctoriţele clasei (în total erau trei: ea, Cristina, 
Magda lonăşan a doua şi Monica Dragu; lor li se adăuga, 
dintre băieţi, Răzvan Bărbulescu, absent deocamdată, 
urma să sosească ceva mai târziu, direct la restaurantul 
unde obişnuiau să se întâlnească după ce plecau de la 
liceu; de altfel, şi celelalte două fete - Magda şi 
Monica - lipseau, ori nu sosiseră încă). 

Andrei se îndreptă spre uşa sălii de clasă, deschise şi 
ieşi pe Culoar, pentru ca după câteva secunde să 
pătrundă înăuntru, de mână cu o fată. 

— Ea e Anca, logodnica mea! 


George Şovu 


— Logodnică? se auzi glasul Cristinei ondulându-se 
într-o mirare aproape răutăcioasă. De când? 

— De astăzi! răspunse marinarul, firesc. 

Un ropot de aplauze, ca un ecou al cuvintelor lui 
Andrei, umplu sala de clasă. 

Se făceau prezentările. Anca era o fată micuță, abia 
ajungea până la umărul lui Andrei, subţire, mlădioasă, cu 
o faţă plăcută, zâmbitoare, cu ochi căprui, inteligenţi; 
îmbrăcată cu bun-gust, ea concentra în juru-i priviri 
cercetătoare şi zâmbete calde, ca nişte ferestre deschise 
spre lumină. 

— Bine că s-a găsit cineva să te ia şi pe tine! Acum, 
cred că eşti mulţumit! Şopti un glas lângă umărul lui 
Andrei. 

Era Cristina Văleanu, doctoriţa, care, ridicându-şi cu 
semeţie privirile, tulbură cu două săgeți verzi albastrul 
oţelit al ochilor marinarului. 

— Da, Cristina, răspunse tot în şoaptă şi Andrei, s-a 
găsit, în sfârşit, cineva să mă ia şi pe mine. 

Soții Dănescu - profesoara de engleză şi ziaristul, 
prezent şi de data aceasta la întâlnirea foştilor elevi ai 
soţiei sale -, aflaţi în preajmă, ascultară miraţi şi cu 
îngrijorare schimbul de replici dintre Cristina şi Andrei. 

— Unele răni se vindecă foarte greu! spuse profesoara. 

— Aşa se pare! răspunse acesta... 


2 


Cristina şi Andrei fuseseră prieteni buni în toţi anii de 
liceu. Prietenia lor, o tandră şi caldă iubire de fapt, se 
tulburase în clasa a XII-a, când Andrei şi-a rostit mai ferm 
decât oricând hotărârea de a nu da examen de admitere 
la Medicină, ci la Institutul de Marină de la Constanţa. 

— Pentru ce? Pentru ce trebuie să pătimesc şi cu tine 
ceea ce am pătimit cu tatăl tău? a întrebat într-o zi, a nu 
ştiu cita oară, mama lui Andrei, desperată. Nu înţelegi că 


nu mai pot să suport? Nu-ţi este milă de mine? Treizeci de 
ani am trăit cu inima înspăimântată şi m-am zbătut mai 
mult în singurătate. Tatăl tău a fost, o ştii şi tu bine, mai 
mult pe mare decât cu mine, cu noi! Fiecare plecare 
într-o nouă cursă a însemnat pentru mine încă o 
confruntare cu moartea. De fiecare dată mă uitam la el 
înainte de a părăsi pragul casei ca pentru ultima oară. Am 
avut noroc, s-a întors de fiecare dată. Dar ce folos! Ela 
fost aproape mereu fără noi, iar noi... Acum ne-a părăsit 
de tot! 

O înecase plânsul. Biata femeie!... Lui Andrei îi era cu 
adevărat milă de mama lui. Suferise şi suferea cumplit 
pentru că tatăl, ajuns la gradul de amiral la vârsta de 
cincizeci şi cinci de ani, abia ieşit la pensie, se prăpădise, 
pe neaşteptate, în urma unui infarct. Era spre sfârşitul 
clasei a XI-a, în mai. Cu toate acestea, cu toate 
dureroasele adevăruri pe care i le amintea şi reamintea 
mama sa, băiatul era hotărât să urmeze aceeaşi carieră. 
Se contaminase până în adâncul fiinţei sale de acest 
lucru, de tot ceea ce văzuse, ca dovezi, la tatăl său, 
despre lumea întreagă, pe care amiralul o cutreierase şi-o 
cunoscuse, de tot ceea ce auzise despre această lume, a 
albastrului infinit şi mişcător şi a uscatului cu atâtea 
chipuri şi seducătoare taine. Degeaba! Nici el nu putea! 
Nu putea să renunţe! O fi meseria de medic interesantă, 
importantă, „vitală”, cum îi sublinia în atâtea rânduri 
mama sa, „bănoasă” pe deasupra, dar pe el nu-l pasiona. 
Astfel că hotărârea lui, odată luată, a rămas neclintită. 


Atunci s-a petrecut ruptura între el şi Cristina. Fată de 
medici, hotărâtă să urmeze de asemenea medicina, ea a 
decis, tot atât de categoric pe cât o făcuse Andrei în ceea 
ce priveşte profesia lui, că „nu-i trebuie în niciun caz un 
marinar”, „un vântură-apă şi-un vântură-lume”! Dacă 
aceasta îi este hotărârea, „n-are decât să şi-o păstreze, 
dar cu ea a terminat!” 

Uşor de spus! Uşor de procedat chiar în consecinţă! Dar 


George Şovu 


sufletul?! El nu ascultă prea uşor de hotărâri luate mai 
ales de minte! 

Suferinţa declanşată a ros în inimi nestingherită de 
nimic, ani de zile. Cristina a devenit pustie şi rea. Nici 
măcar reuşita la facultate n-a mai bucurat-o! Ani de-a 
rândul a evitat orice fel de băiat sau de bărbat care 
încerca să se apropie de ea. Pentru ca până la urmă să 
observe cu surprindere că ea însăşi începuse să fie 
evitată. Rămăsese singură! Era încă mândră, dar singură, 
tot mai singură! Până într-o zi, când, desperată, şi-a scos 
mândria din suflet, aruncând-o ca pe ceva nefolositor, şi a 
cedat primului care a îndemnat-o să facă acest gest. 

Era cu un an în urmă, în primăvară... leşise de la spital. 
Ploua. Autobuzul cu care călătorea până acasă sosise în 
staţie. A început să alerge, ca să-l prindă. A alunecat şi a 
căzut. O arsură i-a fulgerat genunchiul drept, din care a 
început să ţăşnească sângele prin ciorapul murdărit şi 
rupt. În clipa aceea a simţit o mână viguroasă sprijinind-o 
să se ridice, iar în urechi a primit, ca pe o şoaptă de 
dragoste, încurajarea, desigur, mai mult ironică: 

— Nu-i nimic, trece până vă căsătoriţi! Deşi căzătura e 
semn că fenomenul se va petrece foarte repede. lată, eu 
sunt dispus să vă iau şi aşa... lovită la genunchi. 

N-a mai scăpat de el până acasă. Era un bărbat de vreo 
treizeci de ani, înalt, nu prea solid, nici frumos, nici urât, 
care vorbea domol şi cu anume întorsături ale frazelor ce 
atrăgeau atenţia. A sporovăit tot timpul, i-a împuiat capul 
cu fel de fel. lar ea, în ciuda comportării caracteristice 
(era de obicei ironică, retezând scurt, cu ascuţiş de 
bisturiu, orice fel de intenţie pe care-o simţea înaintând 
spre sine şi care nu-i convenea) şi în ciuda însingurării ce 
şi-o impusese în ultimii ani, ori poate tocmai de aceea, l-a 
ascultat cuminte, din ce în ce mai liniştită, Cu atenţie, 
deşi multe dintre cele auzite n-o interesau. A reţinut 
astfel, dintre atâtea, că este inginer mecanic, că se 
numeşte Doru Nenciu, că lucrează la un Ciclop şi că este 
necăsătorit, dar că, desigur, vrea să se însoare. 


Peste vreo zece zile, după ce depuse actele în vederea 
căsătoriei, Cristina a auzit, întâmplător, pe o funcţionară 
de la Oficiul stării civile şoptindu-i unei colege: 

— Nici nu s-a răcit bine culcuşul de la plecarea 
celeilalte, că a şi găsit înlocuitoare. Şi unde mai pui: asta 
e doctoriţă! lar el?... 

L-a tras repede de mână afară. 

— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? l-a întrebat, 
privindu-l crunt. 

— Ce-a spus, ce-a spus? N-am auzit nimic! s-a apărat 
„inginerul” de vorbele Cristinei ca de muşcătura unei 
viespi, dând să coboare scările clădirii. 

— Ai auzit ce-a spus femeia aceea? a repetat doctoriţa 
şi mai apăsat. Ce e cu „cealaltă”? 

— Ce să fie, dragă? a răspuns viitorul mire, zâmbind, în 
timp ce o prindea de braţ, îndemnând-o să coboare. 
Cealaltă a fost... a fost şi s-a dus! 

— Cum „a fost”?! 

— Aşa, bine, a fost! Adică, înaintea ta a mai fost 
cineva! Un an, atât! Nu ne-am înţeles, şi gata: „Au 
revoir!” „Good bye!” Şi s-a dus! Acum vreo două 
săptămâni, mai exact; în ziua în care ne-am cunoscut, 
veneam de la divorţ, să ştii! 

A simţit că i se face rău; chipul a împrumutat culoare 
de var, ochii căutau rătăciţi în jur, iar picioarele, moi, 
călcau parcă străine de trup. În cap şi în suflet se pornise 
furtună, iar ea, Cristina, asculta bombănitul uraganului 
dinăuntru fără să poată răspunde ceva. 

— Dragă, dacă nu-ţi convine, a continuat „domnul 
inginer”, în timp ce-o privea fără să fie impresionat cât de 
cât, poţi să zici „Nu” de pe-acum, ce să mai aştepţi 
întrebarea ăluia cu panglică peste umăr? Ne întoarcem, 
retragem hârtiile şi... „Mi-a părut bine!” „Au revoir /” 
„Good bye!” Mai căutăm, că asta e viaţa.! 

Doctoriţa n-a spus „Nu” nici atunci, nici peste câteva 
zile, ca răspuns la întrebarea tradiţională din momentele 
oficierii căsătoriei, deşi între timp mai aflase că 


George Şovu 


„inginerul” era de fapt „personal TESA”, după propria lui 
expresie, mai exact: recepţioner la Ciclopul cu pricina! 
Câştiga însă „cât trei ingineri la un loc” după cam a ţinut 
s-o asigure, şi pe deasupra, spre a-i satisface cât de cât 
orgoliul ei de „intelectuală”, a informat-o că este student 
în anul II la cursurile serale ale unei facultăţi a Academiei 
de Stadii Economice. 

Cristina se simţea propulsată parcă de o forţă 
inexplicabilă pe drumul pe care pornise şi nu găsea în ea 
puteri să se oprească. Astfel că a mers înainte, 
nemaiauzind şi nemailuând nimic In seamă, iar după 
căsătorie, ieşind pe uşa Oficiului Stării Civile, n-a găsit 
altceva mai bun să rostească spre cunoştinţele aflate de 
faţă, spre colegele de la spital sau spre fostele colege de 
şcoală decât: 

— Fetelor, de-acum am şi eu un bărbat! , 

„Biata Cristina” a şoptit cineva din preajmă, cu lacrimi 
în ochi. 

Mireasa însă n-a auzit-o! Părea cu adevărat fericită. Era 
frumoasă, faţa toată îi era numai zâmbet; atentă şi tandră 
cu cei din jur, chiar şi cu ginerele, nu auzea de fapt nimic 
şi nu vedea pe nimeni. Sperase până-n ultima clipă că 
părinţii ei o vor ierta şi că vor fi de faţă, aşa cum s-ar fi 
cuvenit în asemenea momente. Dar nu, nu veniseră! Cel 
puţin, ai lui Doru se aflau undeva departe, în provincie. 

— Ce să-i mai deranjăm, dragă? a răspuns el când 
Cristina a cerut să-i invite la căsătorie. Le trimitem o 
scrisoare după aceea, ca să ştie şi ei, şi „gata!” (De fapt, 
nu apucase să-i anunţe că se despărţise de „cealaltă”, 
deşi pe doctoriţă o asigurase că făcuse acest lucru.) 

La restaurant, unde au petrecut câteva ore după 
încheierea căsătoriei, proaspătul mire a băut zdravăn, 
până s-a îmbătat şi-a început să facă scandal. Ou ocazia 
aceasta, Cristina a aflat încă un lucru „îmbucurător”, şi 
anume că bărbatul ei nu scapă nicio săptămână în care 
să nu se îmbete, bine de tot, măcar o dată, şi că, ajuns în 
această stare, plăcerea lui cea mai mare o constituie 


scandalul! 

„În principal, pentru asta l-a părăsit fosta soţie!” i-a 
spus atunci un coleg de serviciu al lui Doru. 

„Mă mir că în perioada care a trecut de când vă 
cunoaşteţi nu şi-a dat în petec, a continuat altul, 
de-alături. E drept că nu sunt mai mult; de trei 
săptămâni!” 

„Ei, a făcut şi el un efort! Merita, doar!” a mai adăugat 
cel dintâi. 

Doctoriţa a plâns pe săturate, căindu-se amarnic 
pentru nechibzuinţa ei de-a dreptul strigătoare la cer! 
„Doamne, Doamne, cine m-a blestemat”? strigau 
gândurile ei învălmăşite. „Cine să te blesteme? se ridică 
unul mai treaz dintre ele. Bineînţeles că nimeni! E o 
prostie să judeci astfel!” Fata nu se putea însă opri din 
plâns; îi venea să-şi muşte degetele, să-şi dea palme 
peste obraji, „să se dea cu capul de pereţi”, cum îi 
spusese mama ei cu puţin timp în urmă: 

— Mai bine dă-te cu capul de pereţi, Cristino, decât să 
faci asemenea gogomănie. Dă-te acum, că poate o să te 
trezeşti! Mai târziu, degeaba ai să vrei s-o faci! Va fi 
zadarnic! Ştii tu cine este acest individ? De unde îl 
cunoşti, de pe stradă? Şi de când îl cunoşti? De zece zile?! 
Noi nu avem nimic împotriva lui, chiar dacă nu ne place 
nici mie, nici tatălui tău. Nu ştiu să-ţi spun precis de ce, 
dar nu ne place! Aşa că mai aşteaptă, fata mea! Mai 
aşteaptă, că nici sufletul tău nu e pregătit să-l primească! 
Simt foarte bine acest lucru, sunt sigură că aşa el Tu eşti 
încrâncenată şi atâta tot! Încrâncenată şi încăpăţânată! 
Dar nu s-a terminat lumea, Cristino! Uite, nici Andrei nu... 

— Să nu aud de Andrei! a răspuns ea atunci cu 
înverşunare îndurerată. Şi mai ales, să nu te aud pe tine 
vorbind despre! el! Pe voi! Nu voi sunteţi cei ce m-aţi 
obligat să mă îndepărtez de el? Nu din cauza voastră am 
suferit şi sufăr atâta? Acum, gata! S-a terminat! Am 
aşteptat destul! Cu ăsta mă mărit! Fie ce-o fi! 

Se uita la el cu silă, pe sub pleoapele umflate din cauza 


George Şovu 


plânsului. Îl potoliseră cei doi colegi de serviciu, care-i 
ştiau foarte bine metehnele. Intervenise şi Şerban Giurcă, 
aşa cum proceda el întotdeauna, sărind fără preget atunci 
când cineva se afla în nevoie, ajutând cu tot ceea ce era 
în stare să facă, ori de câte ori se punea ceva la cale, 
când se organiza ceva. De data aceasta găsise la 
repezeală o maşină, şi acum îl sprijinea pe mire să ajungă 
până la ea, spre a-l trimite acasă. Cristina l-a urmat, s-a 
urcat şi ea în maşină. Înainte de a închide portiera, i-a 
zâmbit trist şi i-a spus: 

— lartă-mă, Şerbane! îţi mulţumesc mult! Te rog să 
închei tu „lucrurile” aici! Vorbim mâine la telefon, încă o 
dată, îţi mulţumesc! 

— Ai grijă de tine, Cristina! i-a răspuns Şerban. Aici, 
descurc eu totul, fii liniştită. În rest... — a încheiat el, 
înălţând din umeri, neputincios -, vom trăi şi vom vedea... 
Cine ştie?! 


3 


Fără să-i povestească chiar totul, ocolind deci cu bună 
intenţie aspectele neplăcute, tristeţea din scrisoarea 
trimisă de Şerban lui Andrei se simţea de la o poştă. 

Nenorocirea căzută pe capul fostei sale iubite l-a 
îndurerat adânc pe marinar. Cu atât mai mult cu cât de 
când o întâlnise pe Anca el îşi recăpătase aproape total 
echilibrul. Sufletul lui, bântuit de zbucium ca o mare de 
furtună timp de ani de zile, îşi potolise talazurile, 
străduindu-se, cu multă grijă şi aprinsă dorinţă, să 
construiască, cel puţin la suprafaţă deocamdată, o 
oglindă clară în care să se poată reflecta un nou chip, o 
nouă fiinţă... 

Se simţise atâta timp singur, faţă-n faţă doar cu 
hotărârea sa neclintită, cu greutăţile caracteristice vieţii 
de student-militar, cu asprimile câmpului de instrucţie, 
ale nopţilor de gardă, ale exerciţiilor pe apă, în timpul 


cărora se simulau tot felul de situaţii de viaţă sau de luptă 
ce trebuiau rezolvate. Il vegheau însă peste tot ochii 
albaştri-cenuşii ai tatălui său, care erau şi ochii lui, 
privirile acelea când blânde, când de oţel, deasupra 
cărora se profilau, ca două aripi bogate şi grele, 
sprâncenele stufoase, ce pâlpâiau în veşnică nelinişte. 

Cu toată această veghe, ar fi dorit totuşi să-i fie mai 
aproape mama, colegii, măcar unii dintre ei cu care 
fusese şi rămăsese bun prieten, profesorii... Pe Cristina o 
purta în suflet: ea era bucuria şi durerea lui totodată! 
Atunci i-a venit ideea întâlnirilor din fiecare an, botezate 
cu metafora „Lumină la catarg”. 

Era într-o noapte pe mare, în timpul unui exerciţiu. 
Vasul pe care se afla străbătea alene întunericul de 
smoală, tăind cu deplină siguranţă, fără milă, trupul 
valurilor ce-i ieşeau în cale. Bâăzâitul înfundat al 
motoarelor se stingea treptat, înghiţit de răsuflarea 
puternică a mării. Înaintau, urmărind îndeplinirea unor 
comenzi prezente în ordine şi înscrise pe bordurile 
aparatelor. Deodată, de undeva din dreapta lor, de la o 
distanţă nu prea mare, au ţâşnit semnale luminoase, al 
căror grai specific Andrei îl înţelegea foarte bine: colegii 
de pe alt vas anunțau îndeplinirea unui obiectiv din 
misiunea lor. Lui Cernea, acele lumini i s-au părut însă ca 
un strigăt la început, ca o chemare de suflet îndurerat, 
apoi, dimpotrivă, ca o încurajare ce se rostea în noaptea 
cea neagră: „Hei, voi de-acolo, fiţi liniştiţi! Nu sunteţi 
singuri!” 

l-a povestit acest lucru într-o scrisoare lui Şerban, 
dezvăluindu-i şi gândul acela al întâlnirii. A trimis în 
acelaşi timp telegrame cu propunerea respectivă mai 
multor colegi, ca şi „doamnei de engleză”, Mădălina 
Dănescu. Entuziastul Giurcă, „suflet mare şi gând 
frumos”, cum l-a numit cândva ziaristul Dănescu în urma 
unei îndelungi convorbiri cu el, în timpul căreia îl 
întrebase de mai multe ori „de ce vrea să se facă inginer 
agronom?”, i-a răspuns prompt, spunându-i, printre 


George Şovu 


altele: - Bătrâne lup de mare, propunerea ta a fost 
acceptată cu ropot de aplauze. Ea a aprins pe catargul cel 
mai înalt al fiinţelor noastre o lumină ce sperăm să nu se 
stingă mult timp. Aşadar, „Lumină la catarg!” Pe curând! 


4 


Când aflase despre această iniţiativă, Dragoş Dănescu 
se gândise mult la încărcătura ei de frumuseţe. Ce bine ar 
fi fost dacă cineva dintre cei ce constituiseră generaţia 
lui, dacă dintre foştii lui colegi de şcoală s-ar fi găsit unul 
cu o asemenea propunere! Ar fi rămas, desigur, într-o mai 
strânsă legătură unii cu alţii, s-ar fi cunoscut mai bine, ca 
oameni maturi de data aceasta, s-ar fi ajutat la nevoie, ar 
fi pus poate la cale realizarea împreună a unor lucruri 
frumoase, cu mai multă şansă de a rămâne, ar fi fost 
scutiţi de unele dureroase surprize... 

Festivităţile prilejuite de sărbătorirea centenarului şcolii 
coincideau cu împlinirea a douăzeci de ani de la 
terminarea liceului de către promoţia lui Dănescu. La 
întâlnirea de zece ani, el nu fusese, la aceea organizată la 
cincisprezece ani de asemenea nu putuse să participe. 
Acum era prezent însă. Acum se va întâlni cu toţi colegii 
sau cu cei mai mulţi dintre ei. Pe unii îi mai văzuse între 
timp, prin Bucureşti ori prin diferite colturi de ţară, pe 
unde viaţa îi răspândise şi-i fixase. Aceştia erau puţini 
însă; cei mai mulţi îi rămăseseră departe, timp de 
douăzeci de ani. 

Erau momente de mare emoție, de încordare. Ti va 
recunoaşte pe toţi? Nici nu încape îndoială! Cum să nu?! 
lată: „Tu eşti Cutare! Ce mai faci? Tu eşti Cutare! Tu... 
Cutare! Dar tu?... Tu cine eşti?” 

In faţa lui Dănescu se afla un omuleţ cocârjat, cu obrajii 
căzuţi, scofâlciţi, care s-ar fi potrivit foarte bine cuiva a 
cărui vârstă să fi numărat cel puţin optzeci de ani; buzele 
crăpate, bătute de vânt, fără seva vieţii în ele, se 


străduiau să nască un zâmbet, dar rezultatul nu era decât 
expresia unei tristeţi răstignite peste cele două ţărmuri 
fragile, rare, ale dinţilor îngălbeniţi de tutun, ochii însă 
erau vii, negri şi adânciţi în orbite; bucuria ce s-a aprins în 
ei la început, în momentul revederii, s-a înecat repede în 
durerea cu care se părea că erau obişnuiţi, într-o durere, 
fără margini, a sufletului... 

— Cine eşti, omule? mai întrebă Dănescu cu glas 
tremurat, simțind cum i se urcă în gât un nod dureros. Am 
fost colegi? 

— Cum, măi Dragoş, nu mă mai cunoşti? se auzi glasul 
omuleţului din faţa sa. Ştiu că m-am schimbat mult, mult, 
adăugă mişcându-şi capul într-o dureroasă meditaţie, dar 
nu se poate să nu mă recunoşti. Adu-ţi aminte, într-un fel 
eram idolul vostru, al şcolii, al oraşului acestuia... 

— Sandule! strigă deodată Dănescu, îmbrăţişându-l. 
Sandu Teodorescu! „Cangurul!” Extraordinar! Ce s-a 
întâmplat cu tine? Ce-ai păţit? 

— M-a călcat viaţa în picioare, Dragoş! 

— Cum, pe tine?! Pe tine, care ţineai în mână vieţile a 
sute şi sute de oameni, sufletele ce populau un stadion 
întreg atunci când te aruncai, precum un cangur, dintr-un 
colţ al porţii în celălalt şi nu lăsai să-ţi scape nicio minge, 
nici măcar cele bătute la „păianjen”? Cine era portarul de 
fotbal imbatabil în tot oraşul, în toată regiunea aceasta a 
noastră? Sandu Teodorescu! „Cangurul”! Ce-ai făcut, 
Cangure, cu tine? Pe unde te-ai pierdut? 

— E o poveste întreagă, Dragoş, pe care am să ţi-o 
spun, dacă vei avea timp s-o asculţi, o poveste aproape 
de neimaginat!... 

Dar au început festivitățile, programul lor a fost 
aglomerat şi antrenant, iar Dragoş n-a mai apucat să 
asculte povestea „Cangurului”. A plecat din oraş chiar 
fără să-şi ia la revedere de la el. De la şcoală au mers la 
un restaurant, într-un parc, apoi la altul, pe drum s-au 
pierdut, şi până la sfârşit nu s-au mai întâlnit. La 
Bucureşti, s-a gândit de mai multe ori la el; i-ar fi scris, 


George Şovu 


l-ar fi căutat poate, dar nu ştia nici măcar unde trăieşte. 
Nu-şi notase adresa lui. Sigur că ar fi putut întreba, 
eventual, pe alţi colegi, poate ştiau aceştia. Dar a 
pregetat, nu şi-a găsit timp. Astfel că încet-încet, 
„Cangurul” a intrat din nou în uitare... 

— Dar Costel Drumea unde este? L-aţi văzut cumva pe 
fostul meu coleg de bancă şi bun amic, Costel Drumea? a 
întrebat Dragoş la un moment dat, în timpul festivităților, 
pe cei din jurul său. El n-o fi venit? 

— De unde să vină, de pe lumea cealaltă? 

— Poftim?! Ce tot vorbeşti, Hârtiescule? întrebă intrigat 
Dănescu pe cel ce-i răspunsese, şi pe care-l ştia 
consătean cu Drumea. 

— Dragoş, Dragoş! Se cunoaşte că n-ai mai fost de 
mult timp pe-aici. Altfel, ai fi aflat că bunul tău prieten de 
altădată nu mai este printre noi de aproape patru ani! 

— Cuum?! 

— Aşa precum ai auzit! Se îngrăşase rău, îşi 
îmbolnăvise inima, şi într-o zi s-a rupt arcul maşinăriei! Şi 
gata!... 

Dragoş Dănescu amuţise. Nu mai auzea nimic şi parcă 
nu mai vedea nimic din tot ceea ce se afla în jur... Alerga 
prin curtea aceea de forma unui pătrat, ascunsă între 
clădiri, de mână eu un băieţel grăsuţ la faţă şi la trup, cu 
pielea creolă, cu părul negru şi ochi ca de smoală 
aburindă, alergau amândoi râzând prin curtea aceea, apoi 
prin grădina şcolii, cât era ea de mare, se jucau de-a v-aţi 
ascunselea, apoi iar râdeau şi alergau până la poartă, la 
intrarea şcolii, ca să vadă dacă nu „le-a venit cineva 
de-acasă”. De obicei, tatăl lui Costel era acela care venea 
des, aproape în fiecare săptămână, câteodată chiar şi de 
două ori într-un asemenea scurt interval. Era brutar şi 
venea la oraş să cumpere ba făină, ba zahăr, ba una, ba 
alta! Dădea, bineînţeles, şi pe la şcoală, încărcat de 
bunătăţi. Astfel că dulapul în care Costel îşi păstra 
lucrurile era o adevărată ispită pentru Dragoş, ca şi 
pentru alţi copii. Abia aşteptau recreaţia cea mare din 


timpul cursurilor, ori pauza cea mare din programul de 
după-amiază, când îşi pregăteau lecţiile, ori momentele 
de seară de dinaintea culcării, sau pe cele de dimineaţă, 
puţin înainte de începerea cursurilor, ca să alerge la 
dulapul-minune, în care găseau pâine albă şi proaspătă, 
aşa de bună cum Dragoş nu mâncase niciodată (la ei, la 
ţară, se făcea pâine neagră, din cauza făinii, măcinată la 
moară de apă, cu piatră care zdrobea boabele de grâu); 
găseau de asemenea în dulap cozonac frumos mirositor, 
galben ca soarele, pufos ca un burete, care avea în trupul 
său spirale, late cât degetul, din sâmburi de nucă; se 
aflau în dulap şi pui fripţi, şi bucăţi mari de friptură din 
miel fraged, şi rotocoale de caş afumat, şi mere ionatane 
sau domneşti, şi gem de prune, şi... câte şi mai câte. 
Costel era un copil bun la suflet, darnic şi tandru, iar 
Dragoş era primul lui favorit, în calitate de coleg de bancă 
şi mai ales de... sprijin permanent la învăţătură, la 
realizarea temelor, la trecerea examenelor, chiar şi la... 
Întocmirea, când s-au făcut mai mari, a scrisorilor de 
dragoste. Drumea iubea o fată din sat de la el, elevă la un 
alt liceu din oraş. Se întâlneau numai duminica, atunci 
când primeau învoire să părăsească internatul; se 
plimbau de mână prin grădina publică, aşa cum făceau 
atâţia alţi elevi, ori mai ales prin parcul de deasupra 
acesteia, unde, pierzându-se printre copaci, îndrăzneau 
să-şi apropie în fugă, ca într-o fulgerare, buzele... spre a 
avea apoi la ce să se gândească o săptămână întreagă. 
Gândurile lor se aşterneau adesea pe hârtie, iar cele ale 
lui Costel găseau, de cele mai multe ori, haină de 
exprimare - potrivită şi înfiorată - sub peniţa subţire şi 
inspirată a lui Dragoş... 

— Ştii că are un băiat aici în scoală, elev în clasa a 
XII-a? 

Întrebarea lui Hârtiescu l-a trezit din visare. 

— Ce-ai spus? 

— Drumea, Costel Drumea, are un băiat mare, e elev în 
clasa a XII-a, aici! Dacă vrei, putem să-l căutăm, să stăm 


George Şovu 


de vorbă cu el. E taică-său pe picioare. Cred că o să-ți 
facă plăcere să-l vezi. Şi lui, de altfel! Costel i-a vorbit de 
multe ori despre tine, ţi-au citit cărţile... 

— Da, da, să-l căutăm, răspunse Dragoş, cu gândul tot 
la imaginile de altădată! 


„Fără îndoială, adăugă el în gând, legătura aceasta 
între membrii unei generaţii este atât de necesară. 
Tuturor ne trebuie câte-o «lumină la catarg» către care să 
privim, în care să avem încredere, de la care, la nevoie, 
să aşteptăm şi să primim un sprijin...” 


5 


Privind la uniforma lui Andrei, impecabil călcată şi care 
îi venea atât de bine (stăteau acum de vorbă, după ce 
Anca fusese prezentată tuturor celor prezenţi), profesoara 
îşi aduse aminte de o întâmplare. Îi şopti ceva ziaristului. 
Zâmbiră amândoi, apropiindu-şi astfel din urmă o clipă 
care atunci, cândva, îi impresionase atât de plăcut... 

Primul an de student-militar se apropia de sfârşit. 
Andrei se afla în faţa ultimei sesiuni de examene. Era 
într-o duminică dimineaţă. Chemat la telefon de către 
mama sa, i s-a comunicat că peste câteva ore va trece pe 
la el familia Dănescu. Profesoara şi ziaristul primiseră cu 
plăcere rugămintea ei, a mamei lui Andrei, ca, în drum 
spre staţiunea Neptun, de pe malul mării, să-l viziteze la 
institut şi cu prilejul acesta să-i aducă şi un pachet. 

Într-adevăr, peste câteva ore a fost solicitat să se 
prezinte la camera de primire a oaspeţilor. Emoţiile 
aproape că îl sugrumau. Fosta lui dirigintă l-a îmbrăţişat 
cu drag, iar ziaristul l-a salutat cu multă afecţiune. 

„Ce vor spune oare? Vor observa?” se foia de zor un 
gând al marinarului... In drum spre vorbitor. 

Au observat, sigur că au observat! 

— Andrei, ce s-a întâmplat Cu uniforma ta? a întrebat 


Mădălina Dănescu în clipa în care s-a apropiat de el. 

Flăcăul s-a înroşit până-n vârful urechilor. 

— Vă rog să mă scuzaţi, s-a bâlbâit el, ştiţi, ieri am 
făcut nişte exerciţii de... luptă şi... am murdărit hainele. 
Am aflat prea târziu de venirea dumneavoastră, abia 
astăzi pe la ora... Dacă ştiam mai devreme, o spălam 
astă-noapte. Aşa... n-a avut timp să se usuce. Dar nu-i 
nimic... 

— Ai să răceşti, nu se poate să rămâi aşa! a replicat 
profesoara. Nu ai alte haine? 

— Ba da, dar nu am voie să le îmbrac: uniforma de 
paradă, cu care ieşim în oraş, la festivități... 

— Bine, dar nici aşa... 

— Lăsaţi, doamnă, că nu se întâmplă nimic! a îndrăznit 
Andrei să spună. In anul acesta, de când am părăsit 
culcuşul cald, chiar prea cald, de-acasă, m-am călit 
serios, am trecut prin atâtea. Situaţia de faţă e un simplu 
moft! Nu vă faceţi griji pentru mine. 

— Totuşi, a insistat Mădălina Dănescu, să ieşim cel 
puţin afară, la soare... 

Au ieşit la soare, au stat de vorbă. Andrei se schimbase 
mult, gândea şi vorbea ca un om matur. Ziaristul 

Işi aminteşte că a simţit atunci o plăcere deosebită să-l 
vadă astfel, să-i asculte gândurile, opiniile. 

— lată, a fost de-ajuns un singur an pentru ca un tânăr 
cu destule excese în felul de a fi, de a se manifesta să 
devină un adevărat bărbat, echilibrat, serios, de 
încredere! a remarcat el după ce-l părăsiseră pe Andrei. 

— Un singur an, este drept, a răspuns profesoara, să nu 
uităm însă cadrul în care s-a scurs acest an. Vorba lui nea 
Pândele, de pe scara noastră: „Armata e... armată, 
domle!” 


6 


Restaurantul la care obişnuiau să petreacă vreo câteva 


George Şovu 


ore după întâlnirea de la liceu se afla în Parcul 
studenţesc, pe malul drept al unuia dintre lacurile 
Bucureştiului. Clădirea, frumoasă, cochetă, dispunea şi de 
o terasă splendidă, mare, acoperită, spre care se cobora 
pe nişte trepte maiestuoase, iar în continuare se profilau, 
ca nişte panglici cenuşii, aleile parcului, şerpuind printre 
pomi încântători şi printr-un rai de flori, pe care 
străbătându-l ajungeai foarte curând să simţi răsuflarea 
întinderii de apă. 

Giurcă alergase cu o maşină ceva mai înainte spre 
parc. Trecuse pe la o florărie, de unde cumpărase mai 
întâi un buchet bogat de garoafe albe - pentru Anca -, iar 
apoi alte flori, multe, de toate culorile, pe care acum le 
împărțea foştilor săi colegi, îndemnându-i să alcătuiască 
din ele o boltă... de frumuseţe şi zâmbete fragede, plăcut 
mirositoare, pe sub care să treacă cei doi logodnici. 

Apărând în capătul scărilor, deasupra, şi văzând 
spectacolul pregătit de Şerban şi de ceilalţi colegi ai lui 
Andrei, Anca s-a emoţionat atât de tare, încât a început 
să tremure din toată fiinţa. Giurcă a apărut însă imediat şi 
i-a înmânat buchetul de garoafe albe, iar toţi ceilalţi, 
„constructori” ai boitei de frumuseţe, au izbucnit în urale 
sincere de „Mulţi ani trăiască!” Li s-a asociat orchestra, 
alcătuită din câţiva tineri, înarmaţi cu tot felul de aparate 
şi instrumente, care au intonat un marş solemn, potrivit 
cu asemenea împrejurare. Un ropot de aplauze a încheiat 
acest moment de aleasă tensiune a inimilor, după care 
toţi cei prezenţi s-au aşezat în jurul meselor, ce-i aşteptau 
încărcate de bunătăţi. 

Cele două mame ale tinerilor logodnici, aflate, ca şi 
aceştia, în centrul atenţiei, lăcrimaseră de bucurie şi de 
emoție. (Şi tatăl Ancăi, fost profesor universitar, murise 
cu câtva timp în urmă, din cauza unui cancer, apărut pe 
neaşteptate. Soţia acestuia, farmacistă, şi cele două 
fete - Anca mai avea o soră, mai mică, acum elevă în 
clasa a XI-a - rămăseseră de-atunci singure.) 

Petrecerea se desfăşura într-o atmosferă plăcută: foştii 


colegi, bucuroşi de revedere, întrebau care mai de care, 
povesteau, se lăudau uneori cu ceea ce au mai făcut în 
ultimul timp. Discuţiile se purtau fie în auzul tuturor, fie 
cu vecinii din stânga sau din dreapta, ori cu cei din faţă, 
după cum era cazul. Din când în când, dansau ori se 
plimbau pe aleea din imediata apropiere a terasei. In 
sfârşit, „totul era cum nu se putea mai bine”. Chiar aşa a 
şi rostit cineva, remarcând că „de data aceasta se simte 
mai bine decât oricând”, pentru că „totul este cum nu se 
poate mai bine!” 

După câteva clipe însă, în capătul scărilor, deasupra 
terasei, a apărut un scandal: doi ospătari se luptau să 
oprească un individ care voia să coboare scările şi care, 
beat fiind, abia se putea ţine pe picioare, rostogolea 
peste ei, ca şi în auzul tuturor, înjurături şi vorbe de 
ocară. La un moment dat, uitându-se peste mesele de pe 
terasă, a început să strige: 

— Credeai că nu te găsesc, ai? Aşa sperai, spune! 
Spune, femeie ingrată ce eşti! Va să zică eu mă muncesc 
să-ţi aduc acasă grămezi de bani, chiar dacă mai 
mototoliţi (şi în timpul acesta scotea de prin buzunare 
ghemotoace de bani mototoliţi, e-adevărat, pe care le 
presăra de sus sau le arunca în faţa ospătarilor ce-l 
imobilizaseră), iar tu să petreci, să te întinzi, cine ştie pe 
Unde, cu foştii colegi! Cu mine ţi-e ruşine, ai, ţi-e ruşine! 
De mine fugi! Credeai că nu te găsesc! Am antenele 
mele, cucoană, ce crezi? Aşa că te-am găsit, am venit să 
te iau. Treci acasă! Hai, imediat! 

Faţa Cristinei Văleanu devenise de ceară. Mâinile îi 
tremurau, buzele la fel, iar din ochi i se rostogoleau 
şiroaie de lacrimi. Doru Nenciu întrecuse de data aceasta 
orice măsură. „Aşa nu se mai poate! „şi-a spus doctoriţa. 
Deocamdată însă, trebuia să-l scoată imediat de acolo. Au 
ajutat-o câţiva bărbaţi, care l-au potolit, urcându-l într-o 
maşină, adusă în grabă de acelaşi harnic şi mereu 
întreprinzător Şerban Giurcă. 

— Ce păcat de fata aceasta! Mare păcat! a rostit 


George Şovu 


profesoara Mădălina Dănescu. 
Orchestra a început să cânte un tangou. Cei mai mulţi 
s-au prins în dans. 


7 


Anca şi Andrei sunt parcă o singură fiinţă... Se 
cunoscuseră în anul acela, în martie, deci de aproape 
patru luni. Fata se întorcea de la o mătuşă de-a ei din 
Constanţa; Andrei venea acasă, după o cursă de trei 
săptămâni. S-au întâlnit în avionul de Bucureşti; s-a 
nimerit să aibă locuri alăturate. La aeroport, marinarul a 
întâlnit o cunoştinţă; acesta era cu maşina: o aşteptase 
pe soţia lui. l-a luat şi pe ei. Andrei a coborât odată ou 
Anca, în poarta casei acesteia. Au mai stat de vorbă, era 
într-o sâmbătă seară. A doua zi, duminică, marinarul i-a 
telefonat, invitând-o la plimbare. Era o zi splendidă. 
Andrei a scos din garaj maşina ce-i rămăsese de la tatăl 
său. Aşa a început prietenia lor, iubirea lor. Anca era o 
fată bună, serioasă şi modestă, după cum şi-a putut da 
seama Andrei. Nu s-a speriat de meseria lui, de 
perspectiva unor săptămâni sau luni de singurătate. 

— O să avem copii, a spus ea într-o zi, când iarăşi a 
venit vorba despre plecările lui. Voi avea atâtea de făcut! 

De-atunci, vorbele acestea, înțelesurile lor tălăzuiesc 
frumos în fiinţa marinarului, murmurându-i permanent un 
cântec cald de tainică fericire... 


— Cine dintre dumneavoastră se numeşte Octavian 
Mincu? întrebă un ospătar de sus, din capătul scărilor. Să 
poftească la telefon! 

— Mi-a născut nevasta, fraţilor! ţipă Octavian, 


ridicându-se în grabă de la masă. Eu sunt, eu sunt! 
continuă el, făcând semne cu mâna ospătarului, în timp 
ce alerga, printre mese, către telefon. 

După câteva minute se întoarse strigând: 

— Oameni buni, am un băiat! Un băiat, auziţi? Am un 
băiat! Andrei, să ştii că-i pun numele tău! Te superi? în 
cinstea acestei zile fericite şi pentru mine, şi pentru tine! 
Andrei o să-l cheme, Andrei Mincu! Ce zici? 

Ce să zică? Andrei râdea. Se bucura şi el odată cu 
proaspătul tată al unui băieţel care o să-i poarte numele. 

— Şi dacă vrei, îl fac şi marinar, să ştii! Inginer 
electronist, ca şi tine! 

— Bine, Tavi! răspunse Andrei, menajându-şi prietenul 
atât de entuziasmat. Bine! Numai că până atunci e drum 
lung, omule! Şi-apoi, mai trebuie întrebat şi el, el - Andrei 
Mincu! Ce zici? lar, deocamdată, micuțul tău nici nu ştie 
cum îl cheamă! 

Toată lumea a izbucnit în râs. Se grăbeau cu toţii să-l 
felicite pe Octavian, urându-i noroc copilului şi izbândă în 
viaţă. 

— Da! „Noroc” şi „Izbândă”! Trebuie şi „noroc”, spuse 
la un moment dat fericitul tată. Norocul meu a fost, în 
primul rând, Elena! 

— Ingrate creaturi sunt uneori copiii! a rostit, ca pentru 
sine, mama lui Andrei. 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, n-am vrut să jignesc 
pe nimeni! răspunse Octavian, care auzise foarte bine 
replica. Vă gândiţi la părinţi, desigur. De pildă, eu, iată, 
sunt părinte pentru a doua oară. Aţi văzut cât mă bucur 
că mi-a apărut un suflet pe lume, un suflet din sufletul 
soţiei mele şi al meu. Bucuria mea este într-adevăr 
sinceră. Am şi o fetiţă, e mare acum, are cinci ani; în 
curând va fi şcolăriţă. E un copil bun, un suflet ales, 
inteligentă, sensibilă. E o permanentă sursă de bucurie 
pentru noi. Şi chiar dacă nu tot ce face ea, dacă existenţa 
ei în casa noastră nu înseamnă numai bucurie, ci, 
dimpotrivă, şi grijă şi necaz, uneori încordare, alergătură, 


George Şovu 


eu socotesc că aceasta e datoria părinţilor. Ea nici nu 
trebuie pusă în discuţie. lar pentru îndeplinirea unei 
asemenea îndatoriri, grea, recunosc, orice părinte 
adevărat nu trebuie să ceară nimic! Dar absolut nimic! El, 
părintele, datoria să şi-o facă! Cât mai bine, atât cât 
poate el! În rest, intră în joc îndatoririle altora. Ale 
copiilor, de exemplu. Vă gândiţi la recunoştinţa şi la 
dragostea cu care aceştia ne sunt datori? E dreptul 
dumneavoastră să vă gândiţi, după cum mă gândesc şi 
eu! Dar nici acestea nu trebuie puse în discuţie, 
măsurate, cântărite! Ele sunt ca un dat: sunt, sau nu 
sunt! Atât! V-a deranjat, desigur, de ce am spus că 
norocul meu a fost în primul rând Elena, adică soţia mea! 
De ce n-am numit-o mai întâi pe mama mea, de ce nu 
m-am gândit la tatăl meu?! Dar ei sunt părinţi, doamnă, 
ce mi-au dat ei, ce au făcut ei pentru mine s-au înscris în 
ordinea acelei datorii despre care vorbeam. Au fost 
datori! Firea lucrurilor trebuia respectată. Pe când Elena, 
ea mi-a apărut în drum ca un adevărat noroc, cel mai 
mare pe care mi l-a oferit viaţa! N-o cunoaşteţi pe soţia 
mea, desigur! Nu-i nimic! Vă spun eu, doamnă, vă asigur, 
e o minune! O minune de om, de femeie! lar pentru mine 
un mare noroc! Cel mai mare! 

Când Octavian a cunoscut-o pe Elena, aceasta avea 
şaptesprezece ani. Şi el tot şaptesprezece avea, şi câteva 
luni! îi împlinise în august, iar atunci era noiembrie, pe la 
început. Amândoi se aflau în clasa a XI-a. Invăţau la licee 
diferite. Părinţii Elenei, muncitori, se mutau într-un bloc 
vecin cu cel în care stătea Octavian. 

Întâlnirea s-a petrecut într-o zi cenuşie, de toamnă, cu 
ploaie măruntă şi deasă, cu vânt, care zvârcolea 
picăturile de apă în toate părţile, plesnind cu ele peste 
feţele oamenilor. Octavian tocmai ieşise să cumpere 
pâine. Văzu pe trotuarul de vizavi o maşină, un camion, 
din care doi oameni descărcau bagaje: mobilă, saci, 
cutii... „Vai de capul lor, îşi spuse el, pe vremea aceasta 
şi-au găsit să se mute?” Se gândi însă că cine ştie ce i-a 


obligat s-o facă, probabil că stabiliseră pentru ziua de 
azi... 


Puteai să ştii că o să fie un asemenea timp? leri, de 
pildă, a fost foarte frumos. Incepând de azi-noapte însă... 
„Dar în ce apartament S-or fi mutând? Au făcut schimb cu 
cineva, desigur!” 

Cu pâinea sub braţ (o cumpărase, între timp), se 
îndrepta spre intrarea blocului său, când privind din nou 
spre trotuarul din faţă văzu o fată luptându-se cu două 
valize mari şi probabil destul de grele, din moment ce mai 
mult le târa. 

„De ce n-o fi luând una singură, nenişorule? îşi spuse 
Octavian intrigat; chiar dacă plouă - începuse şi mai tare 
-, dar cu amândouă îşi rupe mâinile, pur şi simplu.” 

Rugă pe un băieţel, un vecin de apartament, pe care-l 
văzu în uşa blocului, să ia pâinea şi s-o ducă, sus, în casă 
(locuiau la etajul VII), iar el trecu în grabă strada şi se 
repezi drept la geamantanele fetei. 

— Vrei să-ţi rupi neapărat mâinile? i se adresă, fără 
niciun fel de altă introducere; ţi-a spus cineva că n-o să 
mai ai nevoie de ele? Sau mijlocul? Păi, nu e păcat de... 
tine? — şi o învălui într-o privire caldă, de sus şi până jos. 
Mamă, ce frumoasă eşti! exclamă Octavian, cu privirile 
lipite de chipul fetei. lar, după câteva secunde, apucând 
cele două valize, spuse: la lasă-mi-le mie!... Oho! mai 
zise, abia ridicându-le de jos şi pornind cu ele Spre 
intrarea clădirii. 

Le aşeză în hol. Se întoarse apoi către fată, care venea 
agale în urma lui, zâmbind. Era înaltă, aproape cât 
Octavian de înaltă, subţire la trup, îmbrăcată cu nişte 
blugi vechi, care veneau însă foarte bine pe picioarele ei 
lungi şi frumoase, şi cu un pulover gros, din lână, ce-i 
scotea în evidenţă bustul, cu sânii formaţi, vibrând la 
orice mişcare. Toate acestea, băiatul le observă în câteva 
clipe, deoarece ochii lui se opriseră, ca şi acum câteva 
minute, pe chipul acela de madonă, descinsă parcă din 


George Şovu 


icoanele bisericilor: obrazul era fin şi catifelat, de un 
roz-pal, nasul mic şi drept, buzele delicate, dar pline de 
viaţă, ochii de un albastru senin, iar părul... părul era o 
minune de aur moale şi buclat, pe care însă îl chinuia 
acum cu nemilă şi nepăsare vântul nesuferit şi umed. 

— Te rog să mă ierţi pentru stilul „abrupt” în care 
te-am abordat! Mă cheamă Octavian. Vezi să nu-mi spui 
cumva Tavi, că nu-mi place. 

— Elena - răspunse fata, întinzându-i camaradereşte, 
mâna. Nici mie să nu-mi spui Nuţi, că nu-mi face plăcere. 

— Vă mutaţi aici? La ce etaj? 

— La VII! 

— Coincidenţă: şi eu stau tot la VII, în blocul de vizavi. 
O să-ţi spun bună dimineaţa de la aceeaşi înălţime a... 
ferestrei! în ce clasă eşti? 

— A XI-a! 

— Excelent! Şi eu! Nu poţi să fii la liceu cu mine, că 
te-aş fi cunoscut. O asemenea frumuseţe nu putea să 
treacă neobservată! 

Nu, nu erau colegi de liceu! 

Şi-a făcut de lucru pe lângă ea până au terminat de 
cărat toate bagajele din stradă. L-a căutat între timp, ca 
să-l cheme în casă, unul dintre fraţii mai mici - avea doi, 
şi încă gemeni, elevi în clasa a IV. Nu s-a dus, bineînţeles! 
Şi Elena avea un frate, pe Adrian, în vârstă de 
treisprezece ani, dar acum era internat în spital: i se 
făcuse, de două zile, operaţie de apendicită... 

Urcând şi coborând de câteva ori scările, gura nu i-a 
stat o clipă, a înşirat verzi şi uscate: despre sine, despre 
ai lui, despre colegi şi prieteni... dar câte nu i-a spus 
acestei fete, pe care o cunoştea parcă de când se 
născuse, faţă de care era îndemnat - aşa, fără nicio 
explicaţie, desigur - să nu aibă nicio reticenţă! O simţea 
atât de apropiată de sufletul lui, parcă toată viaţa o 
căutase, şi acum era nemaipomenit de fericit că a 
întâlnit-o. De aceea i s-a confesat, i s-a lăudat... l-a vorbit 
şi despre aparatele „inventate” de el, ca de pildă, despre 


cel cu care bruiază toate radiourile vecinilor, încât 
aceştia, ieşind, pe rând ori în acelaşi timp, în uşile 
apartamentelor, încep să strige: „Octavian, Octavian, 
încetează!” Momentul cel mai palpitant a fost acela în 
care a ajuns să-i spună despre romanul poliţist pe care îl 
scria: Hoţii de bijuterii! 

— Ce zici de titlu? a întrebat-o el pe Elena. 

— Cam banal, dar atrăgător. A fost, parcă, mai de mult 
un film italian: Hoţii de biciclete! 

— Da, ştiu, am auzit şi eu despre el; Hoţii de biciclete e, 
într-adevăr, un titlu banal, pe când al meu... Şi-apoi, 
chestia asta cu bijuteriile, foarte interesantă de altfel, 
palpitantă şi, la urma urmei, adevărată - pentru că am 
pornit de la un caz pe care-l cunosc foarte bine - e numai 
un moft, o problemă de suprafaţă. În principal, conflictul 
se construieşte în jurul unei probleme de spionaj! 
Inţelegi? De spionaj economic, care implică, desigur, şi 
dimensiuni politice... Interesant e însă faptul că, aproape 
de... cunoştinţa noastră, am acolo o eroină (personaj 
negativ în aparenţă) pe care atunci când am descris-o am 
avut în minte un chip ca al tău... Visam, de mult un 
asemenea chip! a adăugat Octavian, meditând ca un 
visător. 

— Va să zică: un chip ca al meu - pentru un personaj 
negativ! Cum ţi-ai permis aşa ceva? a întrebat Elena, 
simulând supărarea. 

— Ţi-am spus că doar „în aparenţă”... În realitate, fata, 
secretară a unui mare om de ştiinţă, a unui savant, de la 
care  „fură” documentele unei invenţii extrem de 
valoroase, spre a le „vinde” unui spion străin, ajută la 
demascarea unei întregi reţele de spionaj. Interesant, nu? 

— E o schemă, şi nici măcar originală, sublinie fata, 
dezumflând pe jumătate balonul cu care Octavian tot 
încerca să zboare prin faţa ei. Observând însă cum chipul 
lui se întunecă, adăugă, spre a nu-l supăra prea tare (n-ar 
fi putut să spună de ce, dacă ar fi întrebat-o cineva, dar 
nu-i displăcea lăudăroşenia lui, mai ales nu-i displăceau 


George Şovu 


preocupările pe care le avea, despre care vorbea): 
depinde, fireşte, de cum prinde viaţă o asemenea 
schemă, aici e totul! 

— Păi, aici e totul! repetă Octavian, luându-şi din nou 
avânt. lar în problema aceasta, a felului în care... mă rog, 
cred că am reuşit o serie de lucruri... In sfârşit, sper să le 
poţi citi cândva... Închipuieşte-ţi ce ai să simţi când ai să 
vezi în vitrinele librăriilor volumul pe care o să scrie mare 
şi frumos: Octavian Mincu - Hoţii de bijuterii - roman 
poliţist. 

— Nu ştiu ce am să simt atunci, sper să nu fie prea 
departe clipa... spuse fata cu o ironie îndulcită într-un 
zâmbet frumos, deocamdată simt însă că... nu mă mai ţin 
picioarele, iar mâinile, de care tu te îngrijorai, şi mijlocul 
parcă sunt făcute din bucățele ce abia se mai ţin unele de 
altele... 

— Te rog să mă ierţi pentru sporovăiala mea neroadă... 
Ti-am bombardat auzul cu toate prostiile mele. 

— Dimpotrivă, îţi mulţumesc, răspunse Elena cu 
căldură în glas, îţi mulţumesc pentru tot - pentru ajutor şi 
pentru cunoştinţă... 

— Nu te-ai supărat pe mine? întrebă Octavian sincer 
interesat. 

— Nu ţi-am spus? Dimpotrivă! Pe... curând! Când 
înveţi? 

— Dimineaţa! 

— Şi eu! 

— E bine! rostiră amândoi deodată! 

S-au despărţit râzând... 

De-atunci, viaţa le-a rămas un zâmbet, în ciuda atâtor 
încordări prin care au fost nevoiţi să treacă. 

Văzând că nu au încotro, la sfârşitul clasei a XII-a, la 
vreo zece zile de la terminarea bacalaureatului, părinţii 
i-au lăsat să se căsătorească. Dar Şi unii, şi ceilalţi, 
oameni modeşti, cu greutăţi, i-au avertizat că în facultate 
nu-i pot ţine (dacă ar fi fost singuri, fiecare ar fi avut 
probabil bursă, era altceva, dar aşa, o familie, nu se 


poate, trebuie atâtea, vin atâtea...). 

Nici nu e nevoie! au spus ei. Vom munci, vom trăi pe 
propriile noastre picioare! 

Şi într-adevăr, s-au angajat la întreprinderile la care au 
fost repartizaţi de liceele absolvite: Octavian - la o mare 
unitate industrială, constructoare de maşini, iar Elena la o 
fabrică de confecţii Şi tricotaje. Băiatul şi-a perfecţionat, 
în scurt timp, calificarea ca strungar, după care şi-a 
efectuat stagiul militar, iar fata, pricepută şi la desen, cu 
fantezie, a fost cooptată în atelierul de creaţie, unde a 
ajuns în curând o specialistă dintre cele mai apreciate. 
Din verva căutărilor de altădată ale lui Octavian s-au 
concretizat - în anii care au trecut de 
atunci - nenumărate inovaţii, de Pe urma cărora a 
câştigat şi întreprinderea, dar şi tânărul strungar. Numele 
şi chipul lui, aşezate la ioc de cinste pe panoul de onoare 
al uzinei, au apărui de mai multe ori şi în presă, devenind 
familiare multor cititori, chiar dacă în vitrinele librăriilor 
nu s-a putut vedea încă o carte cu titlul Hoţii de bijuterii, 
pe care să figureze numele Octavian Mincu... 

— Bravo, domnule Mincu! îi zise Anca, înaintând spre el 
zâmbitoare şi întinzându-i mâna. Te felicit de două ori: o 
dată pentru băiat (într-un fel, o să ne fie şi nouă foarte 
apropiat, spuse ea, îndreptând priviri frumoase şi fericite 
spre Andrei), iar în al doilea rând, pentru norocul 
dumitale, ce se cheamă Elena, şi în mod deosebit pentru 
felul în care ne-ai vorbit astăzi despre acest noroc! 


9 


— Şi eu te felicit, Tavi, spuse doctorul Răzvan 
Bărbulescu, strângând mâna lui Octavian Mincu. 

— In aceeaşi măsură te felicit eu, Răzvane, pentru 
micuța ta domnişoară, sosită pe lume acum trei zile! 
împreună am dăruit vieţii, deci, încă o pereche. Să fie 
fericiţi! Să aibă destin bun şi luminos! 


George Şovu 


Ciocniră cu toţii paharele în cinstea vieţii, „care a fost şi 
trebuie să rămână victorioasă, în ciuda atâtor ravagii pe 
care moartea le face, clipă de clipă, în teritoriul ei”, după 
cum a ţinut să sublinieze tânărul medic, sosit doar de 
câteva minute în mijlocul foştilor săi colegi. 

Venea direct de la spital. Fusese de gardă toată 
noaptea şi lucrase apoi, în continuare, până acum o oră în 
urmă. Povesti că participase, împreună cu doctorul 
Cristea, cu care lucrase în echipă, la nu mai puţin de nouă 
operaţii. 

— Poate că vi se pare aberant ce spun, dar la Urgenţă 
acest lucru nu este decât un element obişnuit al acelei 
rezistenţe disperate pe care oamenii- medici şi 
pacienţi -o opun permanentei şi viclenei ofensive a 
morţii. In faţa ultimului caz, cel de-al nouălea, eu nu mai 
puteam, mă clătinam pe picioare. M-am uitat la doctorul 
Cristea: era şi el de nerecunoscut, avea pe faţă o paloare 
cadaverică şi mă privea rătăcit, cu ochii înroşiţi, în urma 
unei concentrări şi a oboselii duse dincolo de puterile 
obişnuite ale unui om. 

Bolnavul avea o cangrenă oribilă la piciorul drept, care 
trebuia să-i fie imediat amputat de la genunchi, în 
speranţa salvării vieţii. Carnea era aproape putredă şi 
mirosea îngrozitor. Nu te puteai apropia. Doctorul Cristea, 
medic şi om de excepţie, a rugat să intervină altă echipă 
de specialişti, mai puţin solicitaţi în noaptea aceea. Dar 
cu toţii se aflau îţi sălile de operaţie. 

Nu puteam lăsa omul să moară în faţa noastră - un 
bărbat de nici treizeci şi cinci de ani, cu doi copii mici 
acasă (făcuse un accident şi stătuse aşa vreo două 
săptămâni, fără să-şi dea seama de nenorocirea ce-l 
păştea). Ne-am apucat de lucru, i-am tăiat piciorul, l-am 
salvat de la moarte, chiar dacă a rămas invalid. Dar la 
sfârşitul operaţiei, mie mi s-a făcut rău; m-am liniştit, în 
parte, vomând. Doctorul care operase simţea aceeaşi 
senzaţie cumplită de vomă, dar nu putea să facă acest 
lucru, nu reuşea. Cineva - o asistentă - l-a sfătuit să şi-o 


provoace, aşa cum se face în mod obişnuit, prin 
introducerea unui deget ori a unui tub în gură, care să 
determine reacţia respectivă. Procedând astfel, în urma 
unui spasm violent, ficatul medicului, atât de greu 
încercat în noaptea respectivă, ca şi în atâtea alte dăţi, a 
făcut un fel de explozie, s-a produs în el o ruptură. 
Sângele i-a năvălit pe gură şi pe nas. Doctorul se stingea 
sub ochii noştri. Singurul om care l-ar fi putut opera, de 
data aceasta pe el, era profesorul Paulescu, la ora 
aceea - 3 noaptea - bolnav într-o rezervă a spitalului, cu 
39 de grade temperatură, în urma unei duble pneumonii. 
L-am sculat, l-am adus în sala de operaţie şi, sprijinit, 
pur şi simplu, din spate ca să nu se prăbuşească, l-a 
operat pe colegul său mai tânăr, salvându-i viaţa... Dar 
dacă nu era Paulescu?! Dar dacă nu reuşea?! Ar fi fost 
mare păcat!... Aşa, să sperăm că doctorul Cristea va mai 
salva el însuşi, de-acum înainte, atâtea alte şi alte vieţi! 


10 


Virgil Purcărea, „matematicianul” (era profesor de 
matematică la un liceu în provincie), nu vorbise aproape 
deloc. În general era el tăcut, retras, dar astăzi nu 
scosese mai mult de câteva cuvinte, şi acelea ca răspuns 
la unele solicitări ale dirigintei. 

— Ce-ţi face fetiţa, Virgile? îl întrebă la un moment dat 
Răzvan. Tot aşa...?! (Voia să spună: cu aceleaşi 
manifestări curioase, adică ţipă, fără niciun motiv, din 
senin, se repede uneori cu dinţii în carnea copiilor pe 
care-i întâlneşte în cale ori în a celor ce-i sunt tovarăşi de 
joacă, ori sparge, sparge totul în jurul ei - vaze de flori, 
oglinzi, geamuri, farfurii...) 

— Hm! S-a mai potolit, răspunse profesorul, cu un 
zâmbet enigmatic pe buze. N-are încotro! Se face mare 
de-acum! 

— Ţi-am spus eu?! Erau manifestări ale unei copilării 


George Şovu 


mai... sucite puţin (nu găsise alt cuvânt, şi fără îndoială 
că cel folosit nu spunea prea multe, dar... cu cât mai 
echivoc, cu atât mai bine - se gândi Răzvan). 

— Da! Sigur... mai „sucite”, repetă Virgil, gândindu-se 
încă o dată, cu spaimă, la aceste „sucituri”, care ar putea 
să-i rămână toată viaţa şi care cine ştie din ce izvor 
proveneau... 


În ziua aceea se simţea cu adevărat fericit, pentru că 
făcuse fericit pe altcineva, pe un om prin apropierea 
căruia atâţia treceau fără să le pese, fără să-l privească o 
dată cu atenţie, aşa în general, sau pe bucățele, fără să 
se întrebe ce se află dincolo de masca aceea a unui chip 
nici frumos, nici urât, în spatele ochilor acelora din catifea 
maro, puţin decolorată, pe jumătate moartă, dincolo de 
hainele potrivite, cam fără gust la culori şi croială, pe un 
trup ce ar fi putut să fie ispititor, fără să lase însă această 
bănuială, dar mai ales treceau fără să intuiască ce vifor 
se zbate ori ce apă lâncedă bolboroseşte în inima acelei 
fiinţe, a acelui om. 

El, Virgil Purcărea, student în anul IV la Facultatea de 
Matematică, în curând - adică nici peste două luni, era 
atunci în mai - viitor absolvent, se uitase în ziua aceea la 
omul cu pricina, adică la o colegă de an, studentă foarte 
bună, premiantă, fată serioasă, cuminte, care străbătea 
culoarele facultăţii în tăcere, strecurându-se mai mult pe 
lângă pereţi, aproape ca o umbră, ferindu-se parcă mereu 
să nu deranjeze pe cineva. In sălile de seminar însă, 
prezenţa ei se făcea imediat simțită, pentru că ea se afla 
mai tot timpul în centrul atenţiei, umplând de zeci de ori 
tabla de scris cu fel de fel de formule, dezlegând 
probleme, exerciții, propunând soluții mai puțin 
frecventate, chiar de către profesori, nu mai vorbesc de 
asistenţi... Da, aici, în sălile de intensă, rafinată activitate 
intelectuală, ea, Lucia Vasiliu, era imbatabilă. Dar când 
seminariile se terminau, totul murea parcă în jurul ei; 
colegii şi colegele îşi vedeau de treburile lor, fiecare avea 


o prietenă sau un prieten, se plimbau, mergeau la 
spectacole, petreceau împreună... Ea, Lucia, rămânea 
mereu singură. Pe ea n-o abordase niciodată un băiat sau 
un bărbat pe stradă -aşa cum se întâmpla cu atâtea 
dintre colegele sale, dintre fetele de la cămin; pe culoare, 
în sălile de curs sau de seminar, la bibliotecă, niciun 
coleg - cunoscut sau student la o altă facultate - nu-i 
spusese niciodată vreo vorbă care să fi bătut dincolo de 
obişnuit, de banal; ei nu-i zâmbise, aşa, într-o doară, 
nimenea, nici măcar băieţii mai obraznici ori puşi pe şotii; 
nu-i spusese nimeni o vorbă în doi peri, care eventual s-o 
jignească ori să-i aducă, pentru câteva secunde, sângele 
în obraji! Nimic deci din toate acestea! De ce?! se 
întrebase de atâtea ori fata. De ce? se întrebase şi Virgil 
Purcărea de la o vreme, de când începuse să observe 
fenomenul. 

Şi ea, şi, iată, de câtva timp şi Virgil, fiecare deci, la 
rândul său, îşi spusese: „Nu e drept! Pur şi simplu: nu e 
drept! Păi, cum vine asta? Sunt în jurul nostru fiinţe lipsite 
de orice merit, dar cărora viaţa le oferă din plin tot ceea 
ce doresc! De pildă, priviţi fetele, femeile în general (ca 
să rămânem la domeniul aflat în discuţie): câte dintre ele 
nu ne surprind pentru faptul că, bunăoară, deşi urâte, 
îmbrăcate ca nişte ţopărlance, fără niciun fel de gust, 
„sorcove” de fiecare zi, deşi negospodine sau leneşe şi... 
s-ar mai putea înşira în continuare atâtea alte asemenea 
„calităţi” -, câte din acestea, deci, nu se căsătoresc cu 
bărbaţi buni din toate punctele de vedere, sau măcar 
acceptabili, oricum superiori lor?! Şi, dimpotrivă, câte 
fiinţe delicate, alese, de multe ori şi ca înfăţişare, nu 
numai ca spirit, serioase, harnice, bune - în adevăratul 
înţeles al cuvântului - nu „trec neobservate, aflându-se în 
aşteptare, în frământare şi întrebări care le otrăvesc 
sufletul, în spaime ce le strică echilibrul, determinându-le 
la cine ştie ce gesturi desperate! Şi atunci: unde este 
dreptatea?! De ce se întâmplă ori se pot întâmpla astfel 
de anomalii?! 


George Şovu 


Răspunsul nu poate fi decât unul singur: din cauza 
oamenilor. Ei sunt cei care greşesc în variate forme şi 
împrejurări. Unii nu au, de pildă, curajul să înfrunte 
obrăznicia (se ştie că nu de puţine ori asemenea 
manifestări rămân fără replică potrivită, tocmai pentru că, 
deranjând prea tare, inhibă, şi cei ce se manifestă ca 
atare scontează pe o asemenea reacţie din partea 
acelora cu care vin în contact, pe care îi violentează cu 
vorba, gestul, înfăţişarea sau fapta lor); alţii nu au tăria să 
se dea la o parte din calea tentaţiilor, mai ales când 
acestea ţâşnesc din izvoare dubioase, din care răul 
duhneşte de la o poştă, iar alţii, dimpotrivă, caută 
asemenea ifăgaş de viaţă şi cu cât se afundă mai mult în 
el, cu atât se simt mai fericiţi, pentru că otrava, 
întunecându-le orice lumină, le nivelează simţirea şi 
gândirea, scutindu-i de orice „bătaie de cap şi zvăcnire de 
inimă”; se întâmplă apoi să bată la ochi poleiala, lustrul 
de înfăţişare ori de vorbă, care, luând ochii, pot lua în 
stăpânire şi „lumea” de dincolo de ei, şi până să se 
trezească cel orbit, nu arareori e prea târziu! Şi câte nu 
se mai întâmplă sau se pot întâmpla! lată, de pildă, între 
altele, şi această anomalie, potrivit căreia fata, femeia 
trebuie să aştepte, să aştepte uneori ani mult prea mulţi, 
mai ales când nu face parte din categoria „atacantelor”, 
să aştepte deci... solicitarea cuiva (acesta putând fi şi un 
neisprăvit, care nu face nici două parale) de a porni pe 
drumul vieţii... 

La toate acestea, ca şi la altele, se gândiseră şi ea, 
Lucia Vasiliu, şi el, Virgil Purcărea, până în acea zi de 15 
mai, când, întâlnindu-se pe unul dintre culoarele 
facultăţii, s-au ciocnit unul de celălalt, din neatenţie, 
desigur, sau parcă atraşi de un magnet nevăzut. 

— Scuză-mă, te rog, Lucia! a spus băiatul. 

— Nu-i nimic, Virgil! Nu m-ai deranjat! 

Ochii lor s-au întâlnit atunci pentru prima dată cu 
adevărat şi, în câteva clipe, studentul matematician a 
văzut cum catifeaua aceea maro, pe jumătate moartă, a 


luat foc, tremurând de nelinişte şi de speranţă, cum 
obrazul, neted de altfel, frumos rotunjit, dar ţinut parcă 
mereu la umbră, împrumută ceva din culorile petalelor de 
trandafiri în floare şi din frăgezimi de piersică dată în 
pârg, cum buzele severe, croite spre a pronunţa numai 
formule, raționamente, cifre, se deschid într-un zâmbet, 
gata să se dăruie aşa, fără niciun scop... 

— Unde mergeai? 

— La bibliotecă. 

— Eu vin de-acolo. 

— Nici eu nu am mare nevoie, pot să merg şi altă dată! 

— Atunci, e bine! Vrei să ne plimbăm puţin, să ieşim la 
soare? 

— Dacă vrei tu... sigur că da!. 

S-au plimbat până le-au obosit picioarele. Şi au discutat 
în câteva ceasuri cât pentru o viaţă de om. 

La un moment dat, au ajuns, nici ei nu ştiau cum, în 
poarta unui mare stadion de fotbal. 

— Tu ai fost vreodată pe un stadion? a întrebat Virgil. 

— Nu! a răspuns Lucia. 

— Eu da! Vrei să intrăm, să vezi cum arată? 

Au intrat şi, după câteva clipe de mirare, Lucia a 
început să alerge pe gazonul stadionului, de parcă ar fi 
fost o copilă de câţiva anişori. Virgil s-a luat după ea. 

— Prinde-mă, prinde-mă! i-a strigat fata, alergând cu o 
viteză pe care nu i-ai fi bânuit-o. 

Studentul şi-a pus în joc toate forţele şi toată abilitatea 
până ce a reuşit s-o prindă... 

Se  rostogoleau acum, agale, pe iarba moale şi 
frumoasă, când într-o parte, când în alta: de zece ori în 
dreapta, apoi de alte zece ori în stânga. De fiecare dată, 
cerul limpede se apleca până ce se întâlnea cu verdele 
crud al gazonului, unindu-se cu acesta, reflectându-i 
suliţele mici şi fragile în oglinda sa imensă, tremurătoare. 
Râdeau fericiţi ca doi copii pe care nu-i încearcă niciun fel 
de grijă. Virgil simţea o bucurie imensă în suflet ascultând 
râsul Luciei, înțelegând starea ei de fericire. Un gând îl 


George Şovu 


îmboldi să-şi mărturisească: Fericirea se află, de fapt, în 
mâinile noastre! 

— Ce faceţi aici, puişorilor? Vă distraţi? N-aţi mai găsit 
un alt loc decât stadionul pentru asemenea joacă? 

Au sărit în picioare, ca arşi. In faţa lor stăteau două 
namile, doi hojmălăi murdari pe mâini şi pe faţă, 
îmbrăcaţi cu nişte bluze şi pantaloni din doc pe care se 
aflau nenumărate pete de ulei... Duhneau a băutură. 

„De unde or fi ieşit ăştia”? se întrebă fulgerător Virgil. 
Privi speriat în jur. Nimeni! Se însera. O prinse pe Lucia de 
mână şi încercă să-i ocolească, spre a se îndrepta către 
ieşire. 

— Nu aşa, băieţică, nu aşa! — zise unul dintre ei. Dacă 
vrei să pleci, n-ai decât! Dar pe domnişoara ne-o laşi 
puţin nouă, „să ne distrăm” şi noi oleacă, ce naiba? 
Hi-hi-hi! — sfârşi namila, cu un râs gros, hârâit. 

— Să nu pui mâna pe ea, bestie! ţipă Virgil 
înspăimântat, trecând în faţa fetei. 

— „Bestie”? se miră, afectat, individul. l-auzi, Jane, se 
adresă el celuilalt, care privea nepăsător, nici nu ştii cu 
cine eşti prieten, cu o „bestie”, ai văzut? Ţi-a spus-o 
dumnealui, aşa, ca să ştii şi tu! Şi în timpul acesta, îl 
prinse pe student cu mâna stângă, cât o labă de urs, de 
ceafă, iar cu dreapta îi repezi un pumn ca un mai în 
stomac, apoi încă unul sub bărbie, aruncându-l câţiva 
metri mai încolo, ca pe-un sac nefolositor. Virgil leşinase. 
Lucia s-a repezit spre băiat, ţipând şi strigând după 
ajutor. Dar nimeni n-o auzea! A început apoi să se roage 
de cel care ţinea neapărat s-o batjocorească. 

— l-auzi, Jane, se roagă s-o iertăm! Te pomeneşti c-o fi 
ne-ncepută! Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! în cazul ăsta, eşti o 
raritate, puicuţo, cu atât mai mult nu pot să te iert!... 

Când Virgil s-a trezit din leşin, Lucia plângea deasupra 
lui, bocindu-l de parcă ar fi fost mort. 

— Ce ţi-au făcut? a întrebat el cu disperare. 

Fata a izbucnit într-un plâns şi mai amarnic. Durerea 
trupului, supus cu violenţă, şi a sufletului, care nu putea 


nici înţelege măcar ceea ce s-a întâmplat, cum de a fost 
posibilă o astfel de întâmplare, îi tăia respiraţia... 

În seara aceea, Virgil a hotărât s-o ia pe Lucia de soţie. 
l-a comunicat hotărârea lui, ca s-o liniştească. Dar 
această hotărâre, pe cât de frumoasă, pe cât de nobilă, a 
constituit începutul unei adevărate drame. 

S-au căsătorit peste vreo două luni. Au plecat undeva 
într-un oraş de provincie, fiind numiţi amândoi profesori 
de matematică la două licee din localitatea respectivă. 
Şi-au întocmit un cămin. S-au străduit să uite nenorocirea 
prin care au trecut şi despre care nimeni, în afară de ei 
doi şi de jivinele acelea cu chip de om, de pe stadion, n-a 
aflat nimic. Dar a sosit pe lume copilul, fetiţa, pe care au 
numit-o Monica. Şi fără să-i spună vreodată soţiei sale 
despre acest lucru, socotind că, neîndoios, şi ea se 
gândeşte la el, profesorul nu poate să nu se frământe, să 
nu-şi otrăvească zilele, viaţa, la gândul că Monica, fetiţa 
lui, s-a născut cu cel puţin două luni mai înainte decât ar 
fi trebuit în mod normal. lar atunci când pune în legătură 
faptul respectiv cu manifestările cam „sucite” ale fetei, 
un sloi de gheaţă i se aşază pe suflet, iar în întreaga sa 
fiinţă simte cum îi creşte păr de fiară care ar dori să 
sfâşie pe toţi ticăloşii lumii... 


11 


Odată cu Răzvan Bărbulescu, la restaurant sosise şi 
Luminiţa, nepoata lui Dănescu, pacienta de acum câteva 
luni a tânărului medic. 

— Ce e cu tine, Luminiţa? a întrebat ziaristul 
ridicându-se, bucuros, de la masă şi întâmpinând-o. Cum 
ai aflat că suntem aici? N-am ştiut că vii în Bucureşti... 

— Nici eu n-am ştiut, altfel vă dădeam telefon. 
Azi-dimineaţă s-a hotărât că trebuie să aduc urgent la 
Centrală nişte documente. N-am avut încotro: am venit, 
le-am adus şi tocmai mă gândeam să vă caut; eram în 


George Şovu 


apropiere de spitalul lui Răzvan, mă îndreptam chiar spre 
un telefon public, când m-am auzit strigată. El ştia că 
sunteţi aici. Aşa am ajuns şi eu... 

— Iţi mulţumesc, Răzvane, că ne-ai adus-o! 

— Plăcerea e de partea mea, nene Dănescule! M-am 
bucurat foarte mult întâlnind-o pe Luminiţa; cu acest 
prilej, am putut constata că urmele accidentului s-au 
şters, cel puţin pe din afară: iată, mâna îi este sănătoasă, 
coastele - mi-a spus că n-o supără în niciun fel. Poate că 
şi sufletul... 

O umbră s-a zbătut peste ochii şi obrajii fetei. Lui 
Răzvan i-a părut rău pentru vorbele rostite la sfârşit. S-a 
gândit imediat la Gabriel Manta, care nu rezistase atunci 
la operaţie. Luminiţa rămăsese astfel cu sufletul de două 
ori mutilat, fără să fi avut nicio vină. 

— O, ce nepoată frumoasă aveţi, tovarăşe Dănescu! îmi 
daţi voie, domnişoară: Şerban Giurcă, fost coleg de liceu 
cu unii dintre  tovarăşii aceştia de pe-aici, în 
prezent - inginer agronom! Sunt încântat să vă cunosc! 

— Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil! răspunse nepoata 
ziaristului. Şi eu mă bucur de cunoştinţă! 

— Vă rog să luaţi loc aici, lângă foarte bunul meu 
prieten Emil Hanu, inginer constructor... de baraje... 
Într-un fel, tot de la ţară, ca şi mine. Ea este Liliana, soţia 
lui, profesoară de fizică. Au şi doi băieţi - oameni harnici, 
nu ca alţii! încheie Şerban, arătând spre sine. 

— Eşti tare la autocritică, Şerbane, spuse Emil, dar 
dacă o să rămâi tot la pragul vorbelor... 

— Gata, am înţeles, „Meştere Manole”, vă promit că 
până la întâlnirea din anul viitor, totul se va rezolva. Şi 
eu, când promit ceva, ştiu să mă ţin de cuvânt! 

Auzind promisiunea lui Şerban, toţi foştii lui colegi s-au 
bucurat sincer. Ştiau cât suferise, ani şi ani de zile, în 
urma pierderii Danielei... 


Era cea mai frumoasă fată din clasa lor şi din întreg 
liceul. Era deşteaptă şi talentată în acelaşi timp. Şerban o 


cunoştea de când se aflau în clasa a IV-a primară. Daniela 
venise în toamna aceea la şcoala lor, în vremea mutării în 
Capitală a tatălui ei, numit director într-un minister. 
Invăţătoarea a aşezat-o lângă el, în banca întâi. S-au 
împrietenit. Au fost colegi în continuare, în toate clasele 
de gimnaziu. Au intrat la acelaşi liceu şi au nimerit, de 
asemenea, în aceeaşi clasă. Prietenia lor s-a transformat 
acum în iubire. Şerban crescuse, era înalt, bine legat, 
făcea sport de performanţă - fiind membru în echipa de 
polo a unui club renumit. Avea un chip extrem de plăcut, 
cu trăsături bărbăteşti, îndulcite însă de un zâmbet bun, 
ce-i flutura aproape tot timpul pe buze. Era totodată cald, 
afectuos în comportarea sa faţă de fata iubită, ca şi în 
relaţiile cu celelalte colege. „Bunul Giurcă” îl numiseră 
ele, fetele din clasa lui, şi aşa îi rămăsese numele pentru 
toată şcoala. 

Mulţi băieţi îl invidiau pentru iubirea Danielei, dar 
nimeni nu se putea opri, văzându-i împreună, să nu 
recunoască faptul că le stă atât de bine alături: şi fata era 
înaltă, şi era subţire, cu o talie s-o cuprinzi între degetele 
de la două mâini, cu picioare lungi, ca de balerină, şi cu 
un cap de la care nu ţi-ai mai fi luat ochii. Privindu-l, n-ai 
fi ştiut ce să admiri mai întâi: părul - negru, 
revărsându-se în valuri mari, lucitoare, până dincolo de 
umeri, faţa prelungă, dar cu trăsături ce se uneau într-o 
desăvârşită armonie, pielea obrazului puţin smeadă, sub 
care zâmbeau parcă tot timpul culori din inimi de 
trandafiri ce se deschideau spre lumină, ochii căprui, 
catifelaţi, cercetând inteligenţi tot ceea ce întâlneau în 
cale... Făptură întru totul remarcabilă, Daniela sfârşise 
tragic, înecată şi pierdută în mare, în vacanţa de vară 
dinaintea clasei a XII-a. 

Şerban se afla într-un turneu, în străinătate, ou echipa 
sa. Când s-a întors şi a aflat nenorocirea întâmplată, s-a 
jurat că măcar zece ani nu-i va trebui altă fată pe care s-o 
iubească. Se împlineau în vara aceasta cei zece ani! 


George Şovu 


12 


Dragoş Dănescu a tresărit auzindu-l pe Giurcă vorbind 
astfel. Cunoştea foarte bine „povestea” lui, după cum o 
cunoştea şi pe aceea a lui Emil, a Doinei Miron, 
profesoară de engleză, a lui lonică Pătru - profesor de 
franceză şi italiană, a lui Mihai Pătraşcu - zis 
„Patric” - chimistul şi ale atâtor altora. Nu era tânăr sau 
tânăra din fosta clasă a soţiei sale despre care să nu ştie 
câte ceva deosebit, aşa cum cunoştea multe lucruri 
interesante despre alţi foşti ori actuali elevi ai liceului. Cu 
unii dintre ei colaborase la activitatea cenaclului literar şi 
la scoaterea revistei şcolii, ori la pregătirea programelor 
de brigadă, a montajelor literare, colaborare neîncheiată, 
fireşte... 

In ziua aceea se supărase pe Emil, ca şi pe alţi colegi 
de-ai lui. Repetau un program de brigadă, nu mai aveau 
decât vreo două săptămâni până la spectacolul ce trebuia 
prezentat în cadrul unui prestigios concurs, iar 
lor - elevilor - nu le ardea de treabă. Răbdarea şi tactul 
lui Dănescu ajunseseră la margine: el îşi sacrifica un timp 
ce-i era atât de preţios, şi „dracii” ăştia rămâneau pasivi, 
nu intrau deloc în rol, nici măcar nu se străduiau, ba, 
dimpotrivă, se ţineau de şotii, dezorganizând repede orice 
moment de seriozitate la care se ajungea după subliniate 
strădanii ale ziaristului. Tartorul tuturor era Emil Hanu, cel 
mai talentat dintre ei, dar un fel de înrăit, parcă avea 
numai ţepi pe el, rareori puteai să-i intri în voie şi să-l 
câştigi pentru o treabă serioasă. Dănescu a informat-o pe 
directoarea liceului că „în asemenea condiţii, el renunţă, 
cu toată părerea de rău...” 

Directoarea a venit pe scena sălii de spectacole, uncie 
se făcea repetiţia. A stat puţin de vorbă cu toţi elevii, 
după care l-a oprit câteva minute, pentru o discuţie 
specială, pe Emil Hanu. 

Dragoş Dănescu ieşise, pregătindu-se să plece. 


Dându-şi seama însă că a uitat mapa, a fost nevoit să 
pătrundă din nou în sală. Una dintre intrări ducea direct 
pe scenă. Ziaristul a fost surprins de vorbele directoarei: 
erau blânde, nu-l certau aproape deloc pe Emil. S-a oprit 
în spatele unei perdele, pe care a dat-o puţin într-o parte. 
Băiatul, în picioare, asculta, cu capul plecat. S-a ridicat şi 
directoarea de pe scaun şi, ou un gest de mamă, l-a 
mângâiat pe păr, spunându-i: 

— În fond, tu eşti un copil foarte bun! 

In clipa următoare, când se pregăteau să plece, băiatul 
i-a oprit mâna şi i-a purtat-o, ca pe ceva de preţ, peste 
obrazul său, aprins de dojană şi emoție. 

— Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată! a rostit 
el, cu glas sugrumat. 

Dănescu a lăsat uşurel colţul perdelei şi a părăsit scena 
în grabă, în timp ce în urechi şi în suflet îi răsunau, ca o 
dureroasă obsesie: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, 
niciodată!”... 

Încercând să afle de la soţia sa ceva despre viaţa 
băiatului, aşa cum se orânduia aceasta în afara şcolii, 
ziaristul nu s-a ales cu prea multe. Profesoara dirigintă îl 
vizitase până atunci (trecuse mai mult de jumătate de an 
din clasa a IX-a) de două ori, dar niciodată nu avusese 
şansa să stea de vorbă cu părinţii lui Emil: aceştia lipseau 
de-acasă. Anunţaţi să vină la şcoală, nu se prezentaseră 
până atunci niciodată. 

În aceste condiţii, Dănescu a sfătuit-o să mai încerce o 
dată. 

— Ba nu, a spus el, de data aceasta mă duc eu, dacă 
îmi dai voie! 

Bineînţeles că soţia n-a avut nimic împotrivă. Astfel că, 
într-o seară, ziaristul a pornit, cu adresa în mână, în 
căutarea străzii, a casei, a familiei lui Emil Hanu... 
Desigur, nu-l avertizase! Ă 

După o oră de mers şi de bâjbâială, a ajuns. intunericul 
de pe strada prost luminată îl ferea de ochii oricui, şi 
aceasta îl bucura. Îl chinuia însă cumplit gândul: Cum va 


George Şovu 


interpreta băiatul această vizită?! Dacă în loc să şi-l 
apropie, aşa cum dorea şi spera, va strica totul? N-ar fi 
fost mai nimerit să-l fi anunţat ori să fi stat cu el de vorbă 
la şcoală, aşa, deschis, ca între bărbaţi? Cine îi garanta 
însă că băiatul, într-o asemenea situaţie, ar fi fost sincer?! 

Prin fereastra luminată se vedea totul! Familia era în 
plenul ei. Se vorbea tare, şi vorbele se auzeau din stradă. 
Ziaristul s-a oprit (ca şi atunci, în spatele scenei), n-a mai 
intrat. Câteva minute de aşteptare lângă un pom, crescut 
în apropierea ochiului de geam luminat, au fost suficiente 
spre a se lămuri în legătură cu ceea ce dorea să afle. 
Părinţii lui Emil se certau în toată regula, se insultau, se 
batjocoreau, îşi aruncau unul altuia acuzaţii atât de 
grave, cu vorbe atât de urâte, încât Dănescu simţea, el, în 
locul celor de dincolo de fereastră, o cumplită ruşine. Şi 
toate acestea se petreceau în faţa elevului, care 
bineînţeles că n-a rămas scutit de batjocură, aşa cum 
probabil se întâmplase în atâtea alte rânduri. 

Acest băiat, înzestrat cu numeroase aptitudini (nu 
numai spre teatru), „în fond - un copil foarte bun”, trăia 
aşadar, zi şi noapte, o cutremurătoare dramă, pe care se 
străduia s-o transforme permanent în comedie de 
bravadă. 

Dragoş Dănescu a plecat pe nesimţite, aşa cum sosise. 
lar vorbele rostite de băiat pe scena şcolii, vorbe care 
constituiau singura replică din piesa vieţii lui, i s-au părut 
atunci, ca şi mult timp după aceea, şi mai pline de 
omenesc şi de durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, 
niciodată!” 


Prietenia dintre Emil şi Liliana a început în clasa a XII-a 
şi a continuat în timpul consacrat facultăţii. Părinţii 
fetei - mama economistă, tatăl profesor de chimie - n-au 
fost de acord cu intenţia lor de a se căsători, nu atât 
pentru perspectiva înrudirii cu nişte oameni lipsiţi în 
general de responsabilitate şi de echilibru, aşa cum au 
fost şi au rămas, în mare măsură, părinţii lui Emil, cât mai 


ales pentru profesia băiatului, care reclama cu necesitate 
plecarea din Bucureşti, oferindu-le o viaţă ce urmează să 
se consume pe diverse şantiere ale ţării. Voința celor doi 
a fost însă de neînfrânt, astfel că, de la absolvire, Emil 
lucrează pe marele şantier ce va lega, cu drum de apă, 
Dunărea de Marea cea mare, iar Liliana funcţionează ca 
profesoară într-un oraş din apropiere... Au trecut 
de-atunci aproape cinci ani! 

Oricine stă însă de vorbă cu Liliana despre căsnicia ei 
află - şi vorbele sunt rostite de fiecare dată cu mândrie şi 
sinceritate - că „nu există pe lume bărbat şi tată pentru 
copiii lui mai bun, mai afectuos, mai de ispravă decât 
inginerul Emil Hanu”, acel suflet care rostise cândva cu 
durere: „Pe mine nu m-a mângâiat nimeni, niciodată!” 


13 


— Ce se întâmplă cu tine, Doiniţo? a abordat-o la un 
moment dat ziaristul pe fata cu părul ca spicul de grâu şi 
ochii precum seninul boitei de deasupra. Astăzi, parcă nu 
eşti aici. Pe unde cutreieri? 

— Ba sunt aici şi aştept să fiu invitată la dans! 
răspunse fata zâmbind. 

— Cum nu se mai află nimeni prin preajmă, înseamnă 
că numai eu te pot invita. 

— Pe dumneavoastră vă aştept! 

— Mă emoţionezi, fetiţo, zise Dănescu ridicându-se şi 
pornind cu profesoara de limba engleză, Doina Miron, 
spre ringul de dans. 

Nu se schimbase aproape deloc de când o cunoştea. 
Vorbea, ca şi altădată, puţin, cu glasul scăzut, dar vibrant. 
Purta aceeaşi umbră de asprime pe obraz, în ciuda 
zâmbetului cu care te întâmpina şi pe care-l păstra chiar 
şi atunci când rostea lucruri foarte serioase. 

— Ce mai scrii? Ţi-am văzut numele din când în când 
prin reviste, o întrebă ziaristul în timp ce dansau. Atât 


George Şovu 


poeziile, cât şi prozele tale sunt de foarte bun gust. Eşti 
nu numai talentată, ci şi inteligentă. Şi instruită pe 
deasupra! De altfel, nu-ţi spun noutăţi! îmi cunoşti 
părerile de pe vremea când redactam împreună revista 
liceului. Am ţinut să ştii că nu mi le-am schimbat. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Ca întotdeauna, sunteţi 
generos! 

— Deloc! Este ceea ce cred! 

— M-aţi întrebat despre ce mai scriu. Nimic, 
deocamdată! S-au adunat prea multe în mine, viaţa a 
îngrămădit cu toptanul şi bune, şi rele, mai ales rele... şi 
mă simt parcă blocată, fără grai. Aştept explozia spre a 
putea ieşi în afară... Numai că nu ştiu dacă voi mai putea 
să adun atunci la un loc ţăndările... 

Fata a tăcut. Zâmbetul de pe buze i s-a ofilit şi a 
încremenit într-un colţ al gurii. Picioarele s-au oprit. 

— Te ascult, îi spuse Dragoş Dănescu, după ce s-au 
aşezat undeva pe o bancă aflată în parcul din apropierea 
terasei. Ce se întâmplă cu tine? De ce eşti iarăşi singură? 

— Pentru că m-am despărţit şi de al doilea bărbat. 

— Sunt numai ei de vină? 

— Nu ştiu, nu cred! De altfel, acest lucru a început să 
mă sperie. Imi dau seama că în mine este ceva în 
neregulă. Urăsc singurătatea, şi în acelaşi timp sufletul 
meu aleargă după ea. Mai exact: nu după singurătate, ci 
după linişte aleargă el. 

— Te-ai zbuciumat prea mult şi prea de timpuriu. 
Ţi-aminteşti? Ca elevă, erai veşnic îndrăgostită. Mă 
socoteai prietenul tău şi ajunseseşi să-mi povesteşti câte 
şi mai câte... Te ascultam cu interes, fiindcă ceea ce-mi 
spuneai erau lucruri ce depăşeau totdeauna obişnuitul, 
banalul. Este adevărat că chiar în povestirile tale... orale 
făceai, în mare parte, literatură. 

— Se observa? 

— Era simplu de identificat! 

— Şi eu, care credeam!... Proasta de mine! 

— Era un exerciţiu al fiinţei tale... iți prevedeam o 


evoluţie interesantă. De altfel, ai tot drumul înainte! 

In ceea ce priveşte liniştea... există fără îndoială o 
linişte a singurătăţii, un aer calm, care îţi dă posibilitatea 
să vezi mai bine tot ceea ce este în jurul tău, să observi 
atent, să cauţi, să scormoneşti, să aduni şi să înţelegi, 
pentru ca apoi, intrând într-o nelinişte, într-o frământare 
creatoare, să încerci să spui, să fixezi, spre a rămâne 
eventual! Există însă şi o linişte a armoniei cu... universul, 
cu omul de lângă tine care trebuie să valoreze cât un 
univers! 

— Nu oricine aflat sau adus în preajmă-ţi valorează cât 
un univers! 

— Nu, din păcate! Dar tocmai de aceea sunt lăsate 
căutarea şi... speranţa. 

Din activitatea de profesoară a Doinei Miron -avea o 
catedră de limbă engleză la o şcoală generală dintr-un 
cartier bucureştean, o şcoală aşezată în apropierea liniei 
de centură din partea de răsărit a oraşului -, ziaristul 
Dragoş Dănescu reţinuse un fapt, popularizat chiar şi de 
presă, şi care proba seriozitatea muncii ei, dăruirea de 
care era în stare în activitatea cu copiii. 

In primăvară se aflase în Bucureşti o delegaţie de 
parlamentari americani. Unul dintre membrii delegaţiei, 
plecat într-o zi singur prin oraş, cu un mijloc de transport 
în comun, un troleibuz parcă, voia să afle ceva. Din 
întâmplare, în troleibuz nu se afla atunci nimeni care să-i 
dea explicaţii în limba engleză, în afara unui puşti, a unui 
elev din clasa a VIll-a de la şcoala cu pricina. El a intrat în 
vorbă cu americanul,  răspunzându-i la întrebări. 
Parlamentarul a rămas încântat, dar şi mirat în acelaşi 
timp de faptul că un copil oarecare cunoaşte limba 
engleză. L-a întrebat de unde ştie. Băiatul a răspuns, 
mândru, că de la profesoara sa. Americanul şi-a notat 
numele profesoarei, numărul şcolii, iar după ce s-a întors 
în ţară, a trimis pe adresa Doinei Miron, la locul ei de 
muncă, o scrisoare de mulţumire şi de felicitare. Elevul 
Doinei făcea parte dintr-o familie de muncitori cu cinci 


George Şovu 


copii. El era cel mai mare! 

— N-am avut prilejul să te felicit pentru scrisoarea 
americanului. Bravo! Te cunoaşte acum toată ţara! lată 
cum şi un copil te poate scoate din anonimat, zise 
Dănescu, trecând la un plan mai concret al discuţiei. 

— Hm! O simplă întâmplare. In ceea ce mă priveşte, eu 
n-am avut ocazia să mărturisesc unui străin de la cine am 
învăţat bine limba engleză, dar aceasta nu înseamnă că 
nu rostesc de atâtea ori, pentru sufletul meu în primul 
rând, cu o imensă recunoştinţă, numele Mădălina 
Dănescu! 


14 


Într-un grup adunat pe o altă bancă, în apropiere, se 
agita de zor, povestind cu aprindere, Mihai 
Pătraşcu - Patric, chimistul, cercetător la un institut de 
specialitate din Bucureşti. Dintre toţi colegii de altădată, 
el era savantul. Aşa îl cunoscuse tot liceul, încă de când 
intrase în clasa a IX-a. 

Pasiunea pentru chimie o moştenise de la tatăl său, 
cercetător de prestigiu, bărbat mai în vârstă cu 
cincisprezece-douăzeci de ani decât mama lui „Patrie”, 
aşa incit, când băiatul a devenit licean, el era deja 
pensionar. Noua situate îi permitea să se consacre şi mai 
mult decât o făcuse până atunci muncii în laborator, în 
care l-a atras, tot mai stăruitor, şi pe feciorul său. Lucrau 
în primul rând acasă, locuinţa lor era pe jumătate 
transformată în laborator. Făceau experienţe peste 
experienţe, cercetau, notau rezultatele, pe care apoi le 
verificau în alte încercări practice. Işi petreceau aproape 
tot timpul în cele două cămăruţe-laborator, spre 
desperarea mamei lui Patrie, învăţătoare, care îşi certa 
adesea bărbatul, spunându-i: 

— Ai să omori copilul, omule! Mai dă-i pace, mai lasă-l 
şi pe el să facă şi altceva, la urma urmei - să se şi joace, 


să se plimbe în aer curat, afară, că aici o să-l otrăveşti de 
tot cu experienţele tale! Nu vezi că a ajuns galben ca 
lămâia? 

— Dar ce? Eu îl ţin să nu se joace? îl silesc eu cumva să 
stea lângă mine? Nu-i spun eu de-atâtea ori: „Du-te, 
Mihai, du-te, băiatule, afară şi te mai joacă şi tu?” Să 
recunoască el dacă nu-i aşa! 

De fiecare dată când răspundea astfel se uita spre 
fecior şi zâmbea cu un anume înţeles. 

— Păi da, intervenea din nou mama, îi spui, cum să nu, 
îi spui, parcă eu n-am urechi să te aud: „la priveşte, 
Mihai! la notează, Mihai! la pune mâna aici, Mihai! Mihai, 
extraordinar! Bravo, băiatule! Bravooo!”... In condiţiile 
acestea, cum să nu se ducă feciorul nostru să se joace?! 

Se duce! Se duce pe apa sâmbetei, că ai să-l 
îmbolnăveşti precis, ori într-o zi o să aruncaţi totul în aer, 
Doamne fereşte! 

— Bată-te peste gură, femeie, şi nu mai cobi! Vezi-ţi de 
treburile tale! îi răspundea chimistul. Ce ştii tu? Băiatul 
nostru o să ajungă departe, dar ca să ajungă, trebuie să 
muncească serios. 

Bietul Patrie muncea chiar foarte serios, şi nu numai 
acasă (unde într-o zi, când se afla singur în laborator, a 
determinat o explozie în timpul unei experienţe, în urma 
căreia doi dintre pereţii unei camere au fost dărâmaţi, în 
rest, pagubele fiind neînsemnate, mai mult spaima a 
contat), ci şi la şcoală, mai ales în afara orelor. 
Directoarea liceului, la propunerea profesoarei de 
specialitate, îşi dăduse avizul ca cei doi Pătraşcu - tatăl şi 
fiul - să lucreze în laboratorul de chimie, spre a-l pregăti 
cât mai bine pe Patrie în vederea participării la faza pe 
ţară a olimpiadei. În felul acesta, Mihai Pătraşcu a fost ani 
la rând laureat al concursului respectiv, iar succesul 
obţinut în clasa a XII-a, atât la faza naţională, cât şi la 
confruntarea pe plan internaţional, i-a asigurat admiterea 
ca student al Facultăţii de Chimie din Bucureşti fără alt 
examen. 


George Şovu 


Urmărindu-l acum pe Mihai, care, desigur, povestea 
despre succesul recent al unei delegaţii de chimişti 
români (din care şi el făcuse parte) la un congres de 
specialitate ţinut în Anglia, în faţa ochilor lui Dănescu 
apăru chipul de altădată al lui Patrie, surprins într-o 
ipostază nu prea fericită. 

Concursul pentru admiterea în treapta a doua de liceu 
se afla în plină desfăşurare. Se dăduseră probele scrise, 
se afişaseră rezultatele, iar acum se susţinea examenul 
oral (pe atunci, prezent în metodologia concursului). În 
ziua aceea erau examinaţi elevii la matematică. Se 
făcuse, bineînţeles, planificarea, astfel că fiecare copil 
ştia - cu o oarecare aproximaţie, fireşte - ora la care va 
urma să apară în faţa comisiei. Lui Patrie îi venea rândul 
pe la ora 17 după-amiază. Cu toate acestea, mamă-sa ÎI 
adusese la liceu la ora 8 dimineaţa. 

— De ce, mamă, aşa de dimineaţă? a întrebat cu 
îngrijorare băiatul. Ce să facem acolo până la ora 5 
după-masă? Dumneata nu te gândeşti? 

— Tu să taci! Ce ştii tu? Eşti mic, nu cunoşti tehnica 
examenelor. Mergem acolo, stăm la uşă şi, pe măsură ce 
ies colegii tăi, ne notăm subiectele. În felul acesta aflăm 
toate problemele şi exerciţiile care se dau, că doar n-or 
avea ei câte-un bilet pentru fiecare candidat! 

Până la prânz le termină, cu siguranţă; apoi le repetă. E 
clar? 

Neavând încotro, bietul Patrie, premiantul clasei şi al 
şcolii, a fost postat de mama lui în faţa sălii de examen. 
Fiecare elev care ieşea de la comisie era imediat abordat 
de învăţătoare cu întrebarea laitmotiv: 

— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut? 

Apoi Patrie trebuia să răspundă dacă ştie exerciţiile sau 
problemele respective. Spre deplina convingere a mamei, 
trebuia să le rezolve chiar în faţa ei. 

Un nou elev - aceeaşi întrebare: 

— Ce ţi-a căzut? Ce ţi-a căzut? După care: Pe astea le 
ştii? 


Patrie răspundea invariabil: 

— Le ştiu, mamă, le ştiu! 

— Rezolvă-le! îi poruncea învăţătoarea. 

— Pe astea le ştii? Rezolvă-le! Le ştii? Rezolvă-le! Le 
ştii? 

— Le ştiu, mamă, le ştiu! 

— Rezolvă-le! 

— Nu le mai rezolv! a ţipat atunci băiatul, înnebunit. Le 
ştiu pe toate, pe toate, auzi, din toate cărţile; şi pe cele 
pe care nu le-am făcut la şcoală le ştiu, căci le-am 
rezolvat singur, ştiu orice m-ar întreba şi la matematică, 
şi la fizică, şi la chimie, ştiu! 

— Şi-atunci noi de ce stăm aici? a întrebat mama, acum 
trezită parcă la realitate. 

Băiatului îi venea să se arunce pe fereastră. S-a 
stăpânit cât a putut şi, galben la faţă, scrâşnind din dinţi, 
tremurând din toată fiinţa, a răspuns cu o ironie 
zdrobitoare, dar şi cu durere: 

— Stăm, de ce să nu stăm, nu te-am rugat eu să stăm, 
ca să mă fac de râs, iremediabil, în faţa colegilor mei, a 
profesorilor, a şcolii întregi? De aceea stăm! Cum, nu 
ştiai?! 

Din ochii plini de furie i-au ţâşnit două şiruri de lacrimi 
fierbinţi. A întors spatele mamei sale şi a început să 
alerge pe culoar, apoi pe scări, a ieşit în curtea liceului, a 
traversat-o, de asemenea în fugă, ieşind în stradă. 
Mergea cu paşi apăsaţi şi largi, răsuflând greu, 
ştergându-şi lacrimile. In urma lui, învăţătoarea striga de 
zor, alergând după el: 

— Mihai, Mihai, de ce te-ai supărat, mamă? Nu înţeleg! 
Mihai!... 


15 


Maşina lui Şerban a virat scurt şi s-a oprit în faţa 
pridvorului central al fostului conac boieresc - în prezent 


George Şovu 


sediul unei întreprinderi agricole de stat. În spatele Daciei 
1310 a lui Giurcă s-a oprit, la doi paşi, un Renault 16, 
condus de Andrei Cernea, şi la încă doi metri mai departe 
Trabantul lui lonică Pătru. 

Şerban a sărit de la volan şi, trecând pe partea 
dreaptă, a deschis ambele portiere: din faţă a coborât 
Luminiţa Petreanu, iar din spate - profesoara Mădălina 
Dănescu. Ziaristul a ieşit, în acelaşi timp, pe uşa din 
stingă. Andrei şi Anca se apropiau, privind în jur cu 
interes şi admiraţie. lonică Pătru mai fusese pe la Andrei, 
cunoştea deci locurile. 

— Ei, ce spuneţi? întrebă mândru Şerban, de parcă 
le-ar fi arătat propriul lui palat. 

— Splendid! rosti profesoara. E un loc într-adevăr 
splendid! 

— Să sperăm că nu numai la prima vedere! adăugă 
Giurcă, oarecum circumspect, privind spre conac. 

Pe scările din centrul clădirii, construită în formă de U, 
fiecare dintre cele trei laturi având pridvor cu stâlpi şi 
bolți în stil brâncovenesc, precum şi scări dispuse de-o 
parte şi de alta a pridvoarelor, cobora inginerul lon 
Stancu, bărbat ce se apropia de patruzeci de ani, 
directorul l.A.S.-ului. 

— Te însori, tovarăşe inginer? Văd că ai venit cu un 
adevărat alai de nuntă! 

— Până la urmă, o să mă şi însor, tovarăşe director! 
răspunse Şerban. Deocamdată, daţi-mi voie să vă prezint 
pe oaspeţii mei... într-o măsură şi ai întreprinderii 
noastre, pentru că tovarăşul Dragoş Dănescu, despre 
care, desigur, aţi auzit, nu va scăpa prilejul să scrie 
un - să sperăm frumos - reportaj despre aceste locuri... 

Cuvintele i-au atras atenţia directorului, care şi-a 
îndulcit ironia de la început în urări de bun venit adresate 
musafirilor lui Şerban. 

— Fiecare dintre noi urma un drum, care într-un fel 
trecea pe aici. Astfel că am primit cu plăcere invitaţia mai 
tânărului dumneavoastră colaborator - spre a vedea 


locurile în care trăieşte şi lucrează, spuse ziaristul 
privindu-l cu atenţie pe directorul lon Stancu. In ceea ce 
mă priveşte, continuă Dragoş Dănescu, eu cunosc 
regiunea. M-am născut la mai puţin de o oră de mers. 
Cunosc şi I.A.S.-ul dumneavoastră. Conacul acesta n-a 
fost al boierului Dobrovici? 

— Ba da! a răspuns directorul. 

— Atunci, aici, pe aceste locuri, pe fosta moşie a lui 
Dobrovici, a lucrat şi mama mea, începând de la vârsta 
de şapte ani!... 

Cercetau cu atenţie registru după registru... Şerban îi 
spusese lui Dănescu despre ele. Le găsise depozitate 
într-o ladă dintr-o cămară pe care o descoperise 
întâmplător (era o prelungire secretă a unuia dintre 
pereţii camerei sale, un fel de nişă, a cărei intrare se afla 
sub rama unei oglinzi; când zugrăvise încăperea, inginerul 
descoperise şi ascunzătoarea respectivă, iar aici aflase fel 
de fel de documente, între care şi registre cu numele 
ţăranilor ce lucraseră ani mulţi, zeci de ani, pe moşia 
boierului. 

Căutarea nu le-a fost zadarnică, pentru că după vreo 
oră de trudă au dat peste un registru în care erau 
însemnate nume de copii. L-au găsit şi pe cel al Elisabetei 
Stan; „etatea - şapte ani”, aşa se menţiona acolo. 

— Biata mama! a spus, deci, adevărul! 

— Te îndoiai cumva? l-a întrebat profesoara. 

— Nici vorbă! Dar abia acum mă cutremur cu adevărat, 
când văd acest document. 

În alt registru, numele Elisabetei Stan se repeta; 
„etatea - nouă ani”, iar în altul era înregistrată la vârsta 
de treisprezece ani... 


— Cine e, domle, fata asta frumoasă? întreabă 
directorul lon Stancu pe lonică Pătru, fostul coleg al lui 
Şerban. 

— Nepoata ziaristului şi... logodnica inginerului Giurcă, 
găsi lonică un răspuns care să-l intereseze pe director. 


George Şovu 


— Logodnică, domle? Nu glumeşti? 

— De ce-aş glumi, parcă foloseşte la ceva? 

— Ai dreptate, ai dreptate! Bravo lui! A dat lovitura, 
domle! Faină fată! 


Deşi era duminică, se întorsese la sediu, fiindcă „mai 
avea ceva treabă”, după cum îi spusese soţiei. În 
realitate, o văzuse pe tânăra directoare a şcolii din 
sat - profesoara Mioara Istrate - dând târcoale conacului. 
Avea douăzeci şi opt de ani, era localnică şi nu se 
căsătorise până atunci. Câţiva ani înainte de a sosi 
Şerban la I.A.S. şi doi după aceea, profesoara, care nu 
găsise pe nimeni mai acătării să se mărite, îl lăsase pe 
director să spere că „cine ştie?... mă rog, dacă îşi lasă 
soţia...” Dar acest lucru erai cam dificil de făcut, pentru 
că aveau şi un copil- băiat mare, elev în clasa a V-a 
ajunsese, şi, apoi, lrina, nevastă-sa, o să facă scandal, ce 
dacă ea e doar tehniciană şi are numai liceul (la „fără 
frecvenţă”)? E nevasta lui, nu se lasă cu una, cu două; iar 
satul o să râdă de ei, că ce treabă are?! Aşa că... 

Satul râdea şi aşa, pentru că lon Stancu era nebun 
după Mioara, şi câte n-a făcut el ca să-şi împlinească 
scopul! Dar degeaba, profesoara îl amâna mereu, iar de 
la un timp, adică de vreun an în urmă, i-a retezat orice 
speranţă. Motivul acestui refuz total îl constituia interesul 
pe care tânăra directoare (fusese numită directoare între 
timp) îl manifesta pentru inginerul Şerban Giurcă. 

Ei bine, când a văzut Stancu aşa ceva, atât i-a trebuit 
ca să schimbe cu o sută optzeci de grade comportarea 
faţă de agronom. De unde până atunci, tot ceea ce făcea 
era „bun, interesant”, colaboratorul lui dovedind 
„pregătire, seriozitate, pricepere practică, simţ de 
orientare” ş.a.m.d., acum putea să se dea peste cap 
Şerban, totul era zadarnic, vorbă bună, adică dreaptă, în 
consens cu adevărul muncii desfăşurate, al capacităților 
concretizate în activitatea prezentă şi în propunerile de 
perspectivă, n-a mai primit de la director. Au început 


ciocnirile. Şerban le prefera pe cele deschise, pe faţă. El 
nu avea nimic de ascuns. Toată lumea înţelegea situaţia, 
toţi erau de partea tânărului inginer, dar Stancu era 
director, şi până la urmă îşi impunea, într-un fel sau altul, 
punctul de vedere. Mai ales de partea lui Şerban era 
nevasta directorului, care îi tot dădea ghes să se însoare 
cu Mioara, spre a o vedea îndepărtată din calea 
bărbatului ei. 

În ceea ce-o priveşte pe directoarea şcolii, nu s-ar fi 
putut spune că ea îşi dorea altceva. Nu avusese curajul să 
discute deschis cu agronomul acest lucru, dar, din tot 
ceea ce făcea, din comportarea ei, se vedea bine că Îi 
iese în întâmpinare cu cea mai vie dorinţă şi cu speranţă 
în acelaşi timp. 

Lui Şerban îi părea rău de colega lui de la şcoală, era 
bună, delicată, în ciuda pintenilor pe oare îi zornăiseră pe 
lângă ea Stancu şi alţii, îşi păstrase reputaţia de femeie 
serioasă, dar lui nu-i plăcea sau nu-i plăcea într-atât încât 
să şi-o facă soţie... 


— Ce e, mă, cu florile acelea, cine ţi le-a dat? 

Vasilică, băiatul lui Stancu, avea în braţe un buchet 
mare de garoafe albe, în mijlocul cărora se deschidea, 
precum un zâmbet, un boboc de trandafir cu obraz ca de 
jar. Le numărase: erau douăzeci şi şase de garoafe, iar eu 
trandafirul - douăzeci şi şapte; „întocmai câţi ani face azi 
nenea Şerban” - îşi spuse Vasilică. 

— În orice caz, nu sunt pentru matale şi trebuie să le 
predau direct „andrisantului”, spuse el, sub influenţa 
comediei lui Caragiale, pe care o ascultase, încă o dată, 
transmisă la radio, chiar în dimineaţa aceea. 
„Andrisantul” e cunoscut, aşa că, „pardon, scuzaţi, mon 
cher”, nu se-nghite!... Merg direct la omul în cauză, aşa 
sună porunca: „Auzi, direct, numai lui-mi s-a zis; 
fereşte-te mai ales de...”, adică de dumneata. 

— Vasilică băiatule, ia spune tu: cine e tatăl tău? îl 
întrebă directorul pe copil, în timp ce încerca să se 


George Şovu 


apropie de el („Să-l iau cu binişorul, că ăsta e zuriliu, 
acum o rupe la fugă, iar eu trebuie să văd neapărat, dar 
neapărat, ce scrie dumneaei în plicul acela” - observase 
un plic agăţat de funda roşie cu care erau legate florile). 

— Nu ştiu, „domle”, nu ştiu precis, răspunse băiatul, 
pus pe şotii, cum îi era felul (repetând şi el acel apelativ, 
caracteristic exprimării lui Stancu), probabil că 
dumneata... 

— Cum, mă, „probabil”? Anafura cui te-a făcut... De 
unde până unde „probabil”? Ai, ia spune? 

— Zicând „probabil”, domle, eşti scutit de o eroare 
posibilă, pentru că, la urma urmei, sigur nu poţi să fii 
decât de mamă! Păi nu? Şi rostind aceste Cuvinte, nu fac 
altceva decât să citez ce ne-a spus tovarăşa noastră 
profesoară de biologie - recte stimata directoare - (şi 
Vasilică arătă spre braţul de flori) la o şedinţă de cerc! 
Lucru, de altfel, Cunoscut de oricine, „domle” Aşa că nu 
ştiu de ce te-ar enerva... 

— Vasilică, vezi că mă enervezi rău cu fiţele tale, spuse 
directorul, învăluindu-şi băiatul într-o privire cruntă. 
Dă-mi imediat buchetul de flori! Nu înţelegi că nu te poţi 
duce tu acolo, în foişor? Deranjezi oamenii, care abia s-au 
aşezat la masă. Nu e frumos, băiatule! 

Vasilică înţelegea că tatăl său nu are dreptate şi că 
foloseşte această stratagemă ca să-i ia florile - „Cine ştie 
ce vrea să facă cu ele? Te pomeneşti că nici nui le dă lui 
nenea Şerban!” 

— Am să le duc eu ceva mai târziu, într-un moment 
potrivit, adăugă directorul,  străduindu-se să fie 
convingător. 

— Dar nu pricepi - se repezi băiatul - că tocmai asta ar 
fi nepotrivit: ca dumneata, ditamai directorul, să duci un 
buchet de flori de la... In sfârşit, de la cineva... unui 
colaborator de-al dumitale, şi unde mai pui, acela mult 
mai tânăr?! 

— Termină, domle, odată cu interpretările tale şi cu 
sfaturile de deştept! Nu mai încape omul de 


deşteptăciunea ta! — şi, în momentele, în care rostea 
aceste vorbe, apropiindu-se de băiat, rămas pe loc, ca 
hipnotizat, îi smulse din mână buchetul cu flori. 

Vasilică îl privi lung, dezamăgit. 

— Cum doreşti, tovarăşe director, dar află de la mine 
că nu e cocoş! îi spuse el, ducând în acest timp arătătorul 
mâinii drepte spre obraz. 

In clipa următoare a făcut stânga-mprejur şi-a început 
să alerge spre poartă. 

„Din toată inima, îţi doresc: La mulţi ani şi fericire! 

Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! Păcat! 

Ar fi putut fi o minime viaţa noastră! ADIO, deci şi fii 
fericit! 

Mioara” 

— Foarte bine, fetiţo, foarte bine ai înţeles, bolborosea 
directorul în timp ce împacheta la loc scrisoarea şi o 
introducea în plic. „ADIO” e cel mai frumos cuvânt pe 
care trebuie să vi-l spuneţi, ADIO şi n-am cuvinte! 
Ha-ha-ha! Ce bine s-a potrivit! Până la urmă, tot în braţele 
mele ajungi, Mioriţo, neică, degeaba ţi-ai strâmbat tu 
nasul, întorcându-l mereu în altă parte, în ultimul an. Ţi-a 
jucat festa ingineraşul tău! Acum să te văd, acum, când o 
să alergi tu după mine şi-o să mă rogi! Pentru că o să mă 
rogi, n-o să ai încotro, fiindcă „altul mai acătării”, cum îţi 
place să zici, n-ai de unde! Toţi câţi sunt au „schema 
completă” - însuraţi, cu copii, şi mai ales navetişti! Aşa 
că - eu singur fiind dispus „s-o las pe urâtă” (şi, la urma 
urmei, lrina nici nu e aşa urâtă, numai că s-a îngrăşat 
cumplit), la mine ai să tragi. Şi-atunci, poate că „viaţa 
noastră” o să fie o minune! la uită-te la ea: „Ar fi putut fi 
o minune viaţa noastră!” Măi, să fie! La ce s-o fi gândit?... 


16 


Scriind urările pentru Şerban, tânăra directoare nu-şi 
putea stăpâni lacrimile. Deşi el nu-i promisese niciodată 


George Şovu 


nimic, de fapt nici nu discutaseră vreodată despre 
căsătorie, ea spera totuşi, spera, cu toate că era mai în 
vârstă cu un an decât inginerul. „Bine-ar fi fost să fie 
invers, el să fie mai mare, şi nu cu un an, cu doi, ci chiar 
cu mai mulţi, cu şapte-opt - e bine ca bărbatul să fie mai 
matur la început, pentru că de obicei femeia îl ajunge în 
grabă din urmă, astfel că imagini, chipuri diferite în mod 
vizibil ca vârstă, la un anumit moment, după o vreme, 
capătă expresii apropiate, vremea adună şi pe unul, şi pe 
celălalt, iar «câştigurile» acestea mai ales la femeie se 
văd...” Deşi nu se nimerise astfel, Mioara spera de data 
aceasta... Cândva, într-o situaţie cât de cât similară, 
ştiuse de la început că nu trebuie să-şi aprindă în suflet 
scânteia nici unei nădejdi. Atunci fusese totuşi altceva. 

Se întorsese de un an, în sat. După absolvirea facultăţii, 
la repartizare, ceruse catedra de biologie şi agricultură de 
la şcoala din satul natal. Ar fi putut foarte bine să meargă 
în altă parte, într-un oraş, de pildă. Avea a doua medie, în 
ordine, pe ţară şi putea să-şi aleagă posturi mult mai 
bune. | s-a propus să rămână chiar în Bucureşti, în 
domeniul cercetării. Ea însă a cerut răspicat această 
catedră. 

— Vreau să mă întorc în satul meu! a mărturisit 
comisiei. 

— Aveţi acolo, desigur, părinţi, fraţi... 

— Nu mai am pe nimeni - a răspuns Mioara. Tatăl meu 
a murit când eu aveam cinci ani, a fost învățătorul satului 
şi directorul şcolii. Mama, ţărancă, s-a prăpădit acum 
câteva luni. Fraţi, surori nu am! Mă întorc să continuu 
acolo un drum început de demult! 

Comisia, impresionată, a felicitat-o. 


Era toamnă. Se ruginise totul în jur. Pe ulițele satului, 
nu numai prin grădini şi prin case, dădeau buzna merele 
şi gutuile cu mirosul lor ameţitor. Licoarea din dulcea 
făptură a strugurilor începuse procesul de decantare, 
liniştindu-şi bolboroseala, căutând către butoaiele mai 


mari sau mai mici, aflate într-o însetată aşteptare. La 
povarnă, zi şi noapte, se auzea murmurând izvorul picurat 
al tăriei prunelor. Căruţe scârţâind, tractoare cu câte una 
sau două remorci sau chiar camioane, încărcate cât 
puteau să cuprindă, cărau către hambare şi magazii aurul 
porumbului. Era toamnă bogată şi frumoasă! 

Tocmai atunci a sosit în sat o echipă de cineaşti. 
Trebuia să filmeze la conac şi prin părţile acelea cu locuri 
atât de frumoase o secvenţă dintr-un film de altă dată, cu 
haiduci. Regizorul, un artist cunoscut - realizase mai 
multe asemenea filme, ca şi o gamă variată de alte 
pelicule, a selecționat pentru  figuraţie mai multe 
persoane din sat şi de la fermă. A vizitat, bineînţeles, şi 
şcoala. In asemenea împrejurări s-a întâlnit Mioara cu el. 
Timp de trei săptămâni a fost fericită, fără să spere, 
desigur, ceva. Nimeni de la şcoală, din sat şi se pare că 
nici din echipă n-a ştiut despre bucuria ei din fiecare 
noapte a acelei toamne de aur, a acele toamne de vis... 
Pentru că dacă nu i-ar fi rămas nişte fotografii - şi ea se 
numărase printre localnicii care „jucaseră” în film -ar 
crede şi acum că totul n-a fost decât un vis frumos... 


Cu Şerban, lucrurile se petrecuseră însă altfel. El venise 
aici, în aceste locuri cu întinse plantaţii de pomi fructiferi, 
cu ogoare pe care creşteau grâu frumos şi porumb cu 
bobul plin de sănătate, cu dealuri în terase, din pământul 
cărora via sorbea şi decanta licoarea de aur, cu ferme de 
vite, de porci şi de găini, ca să rămână! Mioara se 
convinsese de acest lucru în primii doi ani ai lui de 
stagiatură, în care l-a observat cu înfrigurare, rugându-se 
aproape în fiecare noapte să-l cuprindă duhul pământului 
acestuia bun şi să nu-l mai lase să se ducă. Pentru că 
rămânând, îşi spunea, dorind cu înverşunare să se 
întâmple aşa, nu va aduce aici pe nimeni de-acolo de 
unde vine. Ştia ea că e greu să te rupi de asfaltul 
Bucureştiului, dacă n-ai trăit mai mult timp lângă ţărână. 
Astfel stând lucrurile, speranţa ar putea să prindă aripi. 


George Şovu 


Chiar începuse să prindă, mai ales de atunci, din noaptea 
aceea albă, când „s-a născut o nouă frântură de 
veşnicie”, cum spunea cineva, un nou an, anul acesta... 


Şerban avusese treabă atunci, în ajun, până spre seară. 
Se întâmplase ceva la ferma de viței, mai mulţi dintre ei 
se îmbolnăviseră şi nu se ştia de ce, medicul veterinar - o 
femeie, navetistă - plecase fără să soluţioneze lucrurile, 
şi el, în condiţiile acestea, nu se desprinsese de-acolo 
până nu găsise cauza: ceva în hrana ce li se dădea 
viţeilor nu era în regulă şi, de-aici boala. 

În sfârşit, luase toate măsurile să evite îmbolnăvirile 
mai departe, dar în acelaşi timp să încerce salvarea 
animalelor afectate. Mai avea o oră, o singură oră până la 
plecarea trenului. O jumătate de oră îi trebuia ca să 
ajungă la gară. Bagajul, o simplă valiză, îl aştepta în 
cameră, lângă uşă. O pregătise de dimineaţă. Atunci s-a 
trezit parcă dintr-un vis şi a privit în jur. Ningea de nu 
vedeai la doi paşi, ningea straşnic, şi nu de o oră, de 
două, ci de o zi şi-o noapte. În incinta întreprinderii, de la 
o clădire la alta, cu atât mai mult în afară, de la o fermă 
la alta, de-abia se putea circula, pe poteci înguste, pe 
care se înşiruiau, pentru câteva secunde paşii, ce se 
acopereau, în urma trecerii, aproape imediat. „Cum mai 
ajung eu la Bucureşti?” se întrebă îngrijorat Şerban. Dădu 
un telefon la gară. Vestea că de vreo cinci ore nu mai 
circulă niciun tren şi că, bineînţeles, nici nu va circula cine 
ştie cât timp în continuare l-a lăsat mut. „Şi eu, eu ce fac 
acum?” se gândea tânărul inginer. O rugă pe fata de la 
centrala telefonică să-i facă legătură cu cei de-acasă, de 
la Bucureşti. Părinţii săi - tatăl tot inginer agronom, acum 
director general în Ministerul Agriculturii, iar mama 
economistă la o centrală industrială - au primit vestea cu 
multă părere de rău. Era pentru prima dată, în cei 
douăzeci şi şase de ani ai lui Şerban, când urma să 
petreacă noaptea Revelionului singuri. L-au certat puţin 
pentru faptul că „a fost neglijent”, că „a întârziat atâta 


acolo”, „la urma urmei, putea să plece de dimineaţă sau 
chiar cu o zi înainte...” Toate acestea ca şi altele, mama i 
le spusese, ea fiind cel mai tare afectată de lipsa 
băiatului. Şerban încerca să se scuze... Atunci a intervenit 
tatăl, care l-a asigurat „că-l înţelege şi că-i dă dreptate!” 
l-a urat „La mulţi ani”! adăugind că-l aşteaptă a doua zi 
sau... „când va putea să sosească”! 


„Aşadar, iată-mă singur în noaptea Anului nou! îşi 
spuse tânărul Giurcă, mişcând capul de sus în jos, a 
pagubă. Trebuie să mă reped până la cantină, să văd 
dacă găsesc cel puţin ceva de mâncare.” Băutură avea 
destulă: vin, coniac, ţuică, o rezervă serioasă... Tot 
adunase între timp, fără să se omoare cu băutura. 
Strângea mai ales să ducă acasă, mai dădea uneori 
prietenilor. 

— Luaţi, măi, îi îndemna el, totul e absolut natural, 
preparat sub ochii mei! Luaţi! 

Nu se gândea să apeleze la nimeni dintre localnici, care 
ar fi putut eventual să-l primească şi pe el alături în 
noaptea aceea. De fapt, singurul la care ar fi meritat să 
meargă era directorul. Dar acesta se uita strâmb la 
Şerban de mai multe luni, de când directoarea 
şcolii - profesoara Mioara Istrate -îl rugase pe «el, 
inginerul Giurcă, să predea nişte ore de tehnologie şi să 
conducă vreo câteva grupe de practică ale elevilor din 
clasele a IX-a şi a X-a. Şerban primise cu plăcere 
solicitarea directoarei, iar în cele câteva luni ce trecuseră 
de atunci, fusese foarte mulţumit de colaborarea cu 
elevii. Nu mai puţin mulţumită se arătase directoarea, ori 
de câte ori stătuse de vorbă cu el. Odată, trecând pe 
lângă uşa unei clase a IX-a, la care Şerban avea oră de 
tehnologie, directoarea s-a oprit puţin, atrasă de vocea 
„profesorului”, care în loc să vorbească despre modul de 
execuţie a cine ştie cărei lucrări agricole sau despre 
oricare altă temă din programa analitică, se pare că recita 
o poezie, într-o linişte de mormânt: 


George Şovu 


„Pe când din zarea serii ca namile, cu rost 
Răsar, rănind amurgul ceresc cu cornul frunţii, 
Pe rând: albaştri, vineţi, de aur verde, munţii 
Păzind de-acolo basmul copilului ce-am fost”. 


— Mai vrem, mai vrem! Mai spuneţi-ne, vă rugăm! încă 
una! se auziră repezite, întretăiate, calde glasurile 
copiilor. 

— „Tot mai miroase via a tămâios şi coarnă”, începu cu 
glasul coborât Şerban, iar elevii continuară, aproape în 
cor: 

— „Mustos a piersici coapte şi crud a foi de nuc...” 
după care tăcură, ascultând cu sufletele sus, înflăcărate, 
foşnind mătăsos, cu aripi de aur: 


„Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc; 
Ce vrea cu mine toamna pe dealuri de mă-ntoarnă? 


Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod, 
Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie. 


Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie, 
Târâş, un tren de marfă pe-al Argeşului pod. 


Cu galben şi cu roşu îşi coase codrul ia. 

Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlimbar. 
O ghionoaie toacă într-un agud, şi rar, 

Ca un ecou al toamnei, răspunde tocălia...” 


„S-a dus!” roti directoarea de la uşă, oprindu-se apoi 
jenată şi privind repede într-o parte şi-n alta a culoarului, 
ca să vadă dacă n-a observat-o cineva. 

Dar în clipa aceea, clasa întreagă, de dincolo de uşă, i-a 
reluat parcă vorbele: 


„S-a dus. Şi iarăşi sună... şi tace. Dar aud 


— Ecou ce adormise şi-a tresărit deodată — 
In inimă cum prinde o toacă-ncet să bată, 
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.” 


Un ropot scurt de aplauze răsună în clasă. Directoare îi 
venea să pătrundă înăuntru, să meargă direct la catedră 
şi, în văzul tuturor, să-l sărute pe profesor şi să-i spună: 
„Ştiam eu că rugăminţile din atâtea nopţi îşi vor găsi 
răspuns, că duhul pământului acestuia bun, distilat 
dumnezeieşte în imagine artistică, în cântec fermecător, 
unduios şi înaripat totodată, molcom, uneori sfâşietor, 
înmuiat în soarele amintirilor ce nicicând nu vor muri, de 
către un mare poet, izvorând, prin buni şi străbuni, din 
sevele mustind de viaţă şi de rod ale plaiurilor şi 
dealurilor acestora, te va cuprinde şi pe tine şi că, iată, tu 
vei fi în stare să-i faci şi pe alţii să tresară la întâlnirea cu 
mistuitoarea lui putere şi frumuseţe. 

Dar gestul îi fu oprit de întrebarea: 

— Şi-acum, să vedem cine ghiceşte: 


„Copilăria toată dă buzna la uluci 
Când stă la poartă coşul cu struguri şi cu nuci”. 


— Septembrie, din Trecutul viu - răspunse cineva. 
— Exact! confirmă profesorul. Continuăm? 
— Daa! se auzi clasa, în cor. 


„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri...” 


— Este chiar definiţia Poemului într-un vers, din ciclul 
consacrat unor asemenea poeme, spuse o fată. 

— Bravo, Mădălina! 

Directoarea plecase de lângă uşă odată cu ultimul vers 
ascultat. După câţiva paşi, muzica acestuia îi vibră din 
nou în ureche: „lubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai 
lungi!” îşi amintea că poemul se numeşte Amurg. 
Coborând treptele către cabinet, fiecare pas făcut se 


George Şovu 


rostea în fiinţa ei pe o frântură de vers: „lubirea ta 
m-ajunge cu umbre tot mai lungi!” Astfel, coborâşul se 
transforma în sufletu-i avântat, dornic de iubire şi de 
adevăr, şi de frumos, în urcuş, umbrele -în lumini, 
amurgul - în răsărit! 


Se pregătea să iasă din cameră. L-a oprit o bătaie în 
uşă. A deschis. Era directoarea şcolii. N-a putut, 
bineînţeles, s-o refuze; dimpotrivă, i-a făcut chiar plăcere 
invitaţia ei de a petrece împreună Revelionul. 

Casa profesoarei se afla undeva, în centrul satului, 
foarte aproape de şcoală şi de sediul întreprinderii la care 
lucra Şerban, dar prin poziţia sa era în acelaşi timp izolată 
de ochii lumii; astfel, ca să ajungi aici trebuia să străbaţi, 
din strada principală, în dreapta, o uliţă de câteva sute de 
metri, iar din aceasta să pătrunzi la un moment dat într-o 
grădină cu tot felul de pomi fructiferi şi de flori, care avea 
tocmai la marginea ei de sus, pe locul cel mai înalt, un 
platou, de unde începea o fâşie de pădure, o clădire albă, 
frumoasă şi sănătoasă, ridicată de învățătorul Paul 
Istrate, cu puţin înainte de cel de-al doilea război 
mondial... 


A fost o noapte pe care Mioara a înscris-o în inima ei ca 
pe „debutul unui şir de minuni”, cum şi-a dorit, în gând, în 
clipa când au ciocnit paharele de şampanie, în 
întâmpinarea noului an. 

La început reticent, puţin speriat chiar de „ce-o să zică 
lumea”, de ce-o să-i facă directorul, care şi aşa „se uită la 
el cruciş”, de când... Şerban a uitat până la urmă totul, 
lăsându-se în voia acelor ceasuri pline de frumuseţe, de 
prospeţime şi sinceritate. 

Pe la 2—3 noaptea, când se  încălziseră 
bine - contribuiseră la aceasta şi băutura, şi căldura 
bună, sănătoasă, pe care o împrăştiau în camere lemnele 
ce trosneau sub pala focului, în cămin, dar şi vorbele 
multe puse la mijloc, şi gândurile - când încordate, când 


dulci, lin-foşnitoare - au ieşit în grădină, îmbrăcaţi bine, în 
cojoace de lână. Ninsoarea se ostoise. Totul în jur alcătuia 
un basm alb, care-i chema şi-i primea cu braţele 
deschise. Au intrat în zăpada strălucitoare şi pufoasă, 
înaltă până la brâu. Abia înaintau prin ea, pe sub pomii 
ale căror crengi vibrau sub povară de frumuseţe. Se 
bucurau ca nişte copii... Au început să alerge, să înoate, 
la propriu, prin omăt, să se rostogolească, râzând, unul 
după altul, pornind de sus, de pe platou, până spre 
poartă... o dată, şi încă o dată, şi încă o dată... 

Erau singuri, nu le păsa de nimeni; lumea rămăsese 
undeva departe, mult mai departe decât hotarul acela de 
gard ce împrejmuia grădina şi casa, iar ei înaintau, prin 
omătul alb, cu suflete înnobilate parcă de puritatea 
naturii; iar când oboseau, începeau să se rostogolească şi 
să râdă, să râdă... De la o vreme, băgară însă de seamă 
că nici înaintarea, oricât era aerul de pur şi obstacolele de 
gingaşe, încât o simplă suflare peste ele le-ar fi înlăcrimat 
făptura, şi nici acel sus-jos, sus-jos de-a rostogolul, chiar 
dacă direcţia lui era la vale, deci fără opintire, nu erau 
deloc uşoare! Şi-atunci, râsul s-a speriat şi s-a oprit, iar 
gândurile se încordară sub frunţi precum muşchii înaintea 
unei comenzi de start! 

Fiecare dintre ei simţea clar „comanda”, dar aceasta, 
din păcate, nu era chiar identică: Şerban abia acum 
înţelegea că această noapte ar putea să aibă urmări la 
care nu voia deocamdată să se gândească şi la care nici 
nu credea că s-ar putea gândi vreodată cu adevărat. 
Dacă cineva l-ar fi întrebat „De ce?”, n-ar fi putut să 
răspundă concret. Mioara era un om care merita toată 
atenţia, un suflet rar, ar fi putut fi un partener de viaţă 
alături de care să poţi ţine mereu fruntea sus, în orice 
împrejurare. Şi, totuşi, ceva se aduna în el, sosind din 
izvoare necunoscute, mai mult presimţite ca fiind ale lui, 
ceva ce-l golea de puterea de a decide în favoarea unui 
drum comun... 

Lunile care au urmat au constituit o zbatere 


George Şovu 


permanentă, care uneori i-a urcat, cel mai adesea i-a 
rostogolit însă, aducându-i, iată, la clipa de-acum, cu chip 
de garoafe albe şi zâmbet de trandafir, pe fruntea căreia 
profesoara directoare a pecetluit petală de suflet 
îndurerat: 

„Am înţeles că trebuie să ne spunem ADIO! păcat! 

Ar fi putut fi o minune viaţa noastră!”... 

„ŞI, totuşi, cu ursul de lon Stancu n-am să mă mărit 
niciodată! hotărî Mioara. Mai bine rămân fată bătrână!” 


17 


— Profesore, se adresă directorul gazdă lui lonică 
Pătru, care părăsise de câteva minute foişorul, spre a 
căuta ceva în maşina lui, ia dumneata buchetul acesta de 
flori şi dă-i-l lui Şerban. L-a adus cineva adineaori. Cică 
astăzi este ziua lui. Mă mir, nu ne-a spus niciodată. Trec 
şi eu peste câteva minute să-i spun „La mulţi ani!” Acum, 
mai am puţină treabă. 

— Ziua lui Şerban a fost ieri, tovarăşe director, 
răspunse  lonică (îl cunoştea bine pe Stancu; i-l 
prezentase inginerul cu altă ocazie). Şi-a sărbătorit-o la 
Bucureşti. (Deşi, spunând aceasta se gândea că Şerban 
nu şoptise o vorbă, iar ei uitaseră pur şi simplu)! 

— Şi-atunci, astăzi? întrebă directorul, arătând spre 
foişor. 

— Astăzi e aşa, după... Se bucură de fapt de trecerea 
noastră pe aici. Şi-apoi, ieri e foarte aproape de azi, aşa 
că o puteţi lua şi ca pe o continuare! 

— Mda! mormăi lon Stancu. 

— O, dar florile sunt excepţionale, exclamă profesorul, 
abia atunci privind cu atenţie buchetul. Cine e darnicul 
expeditor? 

— Scrie acolo, în plic! O să se lămurească el! Dumneata 
dă-i-l! răspunse directorul, ursuz. 

In partea dreaptă a clădirii fostului conac boieresc se 


întindea, pe mai multe hectare, un parc de toată 
frumuseţea, iar în mijlocul parcului, înconjurat de pomi 
ornamentali şi ronduri de flori, se afla un foişor splendid, 
loc în care se putea sta de vorbă, se putea servi masa, la 
umbră şi răcoare, iar pe mica terasă din faţa acestei 
interesante construcţii, renovată de curând, se putea 
dansa. 

Aici îşi invitase Şerban oaspeţii, pentru care pregătise, 
cu ajutorul unor femei din sat, lucrătoare la cantină, tot 
ceea ce trebuia pentru o masă bună, servită în aer liber, 
curat, îmbătat de mirosul florilor. 

Cu toţii erau de-a dreptul încântați! Profesoara 
Mădălina Dănescu nu mai contenea cu laudele; Anca şi 
Andrei, în drum spre Poiana Braşov, unde aveau de gând 
să-şi petreacă vreo câteva zile, se priveau fericiţi, îşi 
zâmbeau tot timpul şi. fiecare zâmbet se încărca parcă de 
o tainică promisiune; în timp ce Luminiţa, trezită din 
somnul ei de cenuşă, vâslea printre vorbe şi gânduri. 
către un liman unde i se părea că se aprind lumini pe cel 
mai înalt catarg. Marinarul, care agita frumos „marele 
pavoaz”, avea chipul lui Şerban şi glasul lui, ce se ondula 
cu căldură, urcând şi coborând pe firul unor gânduri 
izvorâte parcă direct din inima şi cugetul ei. 


— Maestre Dănescu, i se adresă profesorul lonică Pătru 
ziaristului, se pare că am creat o încurcătură. 

— Anume? 

— Ca să înţelegeţi la ce mă refer, ar trebui să vă dau 
câteva explicaţii. 

— Sunt dispus să le ascult. Aici este atât de bine, că 
putem rămâne până spre seară. Avem deci destul timp. 

— lată... directorul I.A.S.-ului, inginerul lon Stancu, pe 
care l-aţi cunoscut (aţi remarcat, desigur, „amabilitatea” 
cu care ne-a primit), îi cam poartă sâmbetele lui Şerban. 
Motivul îl constituie directoarea şcolii din sat, după care el 
aleargă de mai mulţi ani, nereuşind până acum s-o şi 
„prindă”, în timp ce dumneaei priveşte, cu tot interesul, 


George Şovu 


spre inginerul nostru. 

— la uită-te!... Până aici, schema e bună pentru o piesă 
de teatru... Zi-i mai departe! 

— De fapt, verbul priveşte, la prezent deci, ar trebui 
schimbat, în consens cu realitatea, la trecut: a privit, 
adică directoarea a privit până astăzi cu interes... 

— De ce „până astăzi”? Ce s-a întâmplat astăzi? Am 
tulburat cumva noi apele? 

— Dumneavoastră nu! 

— Atunci, cine? 

— Eul 

— Nu înţeleg! 

— Ca să „tulbur” în bine atitudinea de catâr a 
directorului, i-am spus (atunci când am fost întrebat) că 
nepoata dumneavoastră, domnişoara Luminiţa, este... 
logodnica lui Şerban. Inţelegeţi, deci, că având o 
„logodnică” - fată atât de... frumoasă, acesta este 
cuvântul potrivit -, inginerul nu se mai poate gândi ia 
profesoară, iar ea, rămânând fără pavăză, poate fi prinsă, 
după speranţa lui Stancu, în vârtejul care s-o aducă... la 
ţărmul lui. Primind această informaţie, năbădăiosul 
îndrăgostit a ţipat-o către fiecare dintre cele patru puncte 
cardinale ale fiinţei sale, spre a fi auzită, şi s-a grăbit 
totodată s-o aducă la cunoştinţă idolului său, numai aşa, 
spre a-i face o mare bucurie”! Urmarea? Acest buchet de 
flori, splendide, trebuie să recunoaştem, însoţit de 
cuvântul ADIO (mărturisesc păcatul: am deschis plicul şi 
am citit. Sunt într-un fel, dacă nu în totalitate, responsabil 
de ce s-a întâmplat şi... probabil, de ce-o să se mai 
întâmple, aşa că era necesar să fiu în cunoştinţă de 
cauză). 

— Tinere, spuse Dănescu meditând, văd că ai 
declanşat cu o simplă vorbă o întreagă furtună. Un singur 
lucru m-ar interesa, deocamdată: Dacă Şerban.. privea” şi 
el, aşa cum ziseşi, „cu interes” către „partea adversă”. 

— Ca să ne convingem de adevăr, zise lonică, ar trebui 
să privim amândoi spre foişor: ce spuneţi? Cineva care 


strânge în braţe cu patimă şi cu „pierdere de sine” o fată, 
chiar dacă în timpul unui dans, aşa cum procedează acum 
Şerban cu Luminiţa, nu cred să fi căutat, cu interes real, 
înainte către altcineva! 

— Argumentul e palpabil şi de bun-simţ! S-ar putea ca 
tu, băiete, să fi intuit bine un lucru ce m-ar bucura şi m-ar 
interesa foarte mult! mărturisi Dănescu. Şerban îmi este 
foarte apropiat. Il cunosc bine pe tatăl lui, care mi-a fost 
coleg de liceu, ca şi tatăl tău, după cum ştii, iar Luminiţa, 
ce să-ţi spun, e un copil bun, de ispravă, care ar merita 
din plin o zodie mai limpede. Şerban poate fi „marele ei 
pavoaz”! ca să ne păstrăm la una dintre imaginile ce-au 
colorat discuţiile de ieri, cu prilejul prezenţei între noi a 
marinarului logodnic. Dar să nu ne pripim!... In orice caz, 
îmi pare rău de suferinţa acelui suflet ce îndurerează 
ofranda aceasta de frumuseţe cu un cuvânt şi un gând 
atât de triste! 


18 


Se însera. Musafirii lui Şerban dansau cu toţii, în frunte 
cu el, învăluiţi în acordurile unui tangou - mângâietor de 
suflete. Simţeau în acelaşi timp cum pacea şi frumuseţea 
locurilor le încoronează zâmbetele cele mai alese ale 
fiinţei lor, bătând în porţile gândului emblemă de 
mulţumire şi de frumoasă aducere-aminte. 

Singur profesorul cel tânăr mai adăsta la masă, 
privindu-i... 


Nu ştia ce s-a întâmplat. Întrebă încă o dată, de data 
acesta pe şeful gării: 

— Tovarăşe, este adevărat că acum două ore a sosit un 
tren cu legătură dinspre Bucureşti? 

— Este! răspunse şeful. 

— Dar acest tren nu apare în graficul dumneavoastră! 

— Nu! răspunse din nou şeful. 


George Şovu 

— Aş putea să ştiu şi de ce? 

— Da! 

— Vă rog, aştept! 

— Pentru că astăzi, în ajun de Anul nou - începu 
bărbatul cu chipiu roşu să explice tacticos -, fiind o foarte 
mare aglomeratie (ştiţi doar câtă lume se grăbeşte în 
această zi încoace şi-ncolo, fiecare dorind să ronţăie la 
noapte curcanii altcuiva şi să-i bea zaibărul - izbucni 
într-un râs scurt, sperând că a fericit urechile celui ce-l 
asculta cu o glumă de pe urma căreia să-ţi lingi buzele), 
Onor conducerea ministerului nostru a hotărât, pentru 
astăzi şi pentru primele patru zile din anul care vine, să 
pună în circulaţie câteva garnituri noi, în afara graficului 
obişnuit, rânduite pe diverse trasee din ţară. Una dintre 
acestea a ajuns până aici. Priviţi-o, este cea de colo! A 
sosit acum două ore! Mulţumit? 

— Deci aşa! Asta înseamnă că s-ar putea să ai 
dreptate, Cătăline. A sosit cu trenul acela. (Cum e ea cu 
capul în nori, nici nu s-a uitat Cu atenţie ce tren a luat.) A 
sosit şi... 

— Şi n-a avut răbdare să aştepte. lţi spun eu, aşa s-a 
întâmplat. Nu cred să mă fi înşelat: după cum am văzut-o 
în fotografie la tine, ea era! Peronul se golise de lume. 
Imbrăcată cu un cojoc, cu o căciuliţă pe cap, şi în mână 
cu o geantă de voiaj, se fâţâia nervoasă aici, prin faţa 
intrării, privind impacientată în toate părţile. Treceam, 
ţi-am spus, întâmplător pe stradă, când am văzut sosind 
în gară trenul. M-am abătut şi eu puţin, ca să casc gura. 
Croitorul îmi spusese că peste vreo oră şi jumătate îmi 
termină costumul. Ce era să fac până atunci? Mă 
plictiseam lângă el, aşteptând. Aşa că, am plecat... Am 
stat ce-am stat până s-a dus lumea. Atunci am observat-o 
pe dânsa. „Pe cine o fi aşteptând?” mă gândeam. Şi în 
timpul acesta, numai ce-o văd că intră în sala de 
aşteptare, traversează în grabă şi iese în partea cealaltă 
a clădirii, spre stradă. Curios, m-am luat după ea. Aici, 
iarăşi s-a uitat ce s-a mai uitat, preţ de vreun minut, când 


din şosea coboară în viteză un Mercedes cu număr de 
Bucureşti. De la volan se desprinde un tip tânăr, mişto 
bărbat, alură de sportiv, îmbrăcat cu un pulover frumos şi 
cu un pantalon introdus în cizme, ce-i ajungeau până sub 
genunchi. În dreapta se afla un alt bărbat, puţin mai în 
vârstă. Tânărul se duce până la şeful gării, nu ştiu ce-a 
vorbit cu el, şi se întoarce în nici două minute. Deschide 
portiera şi vrea să intre în maşină. Atunci, domnişoara, 
care se afla în apropiere (băiatul cu Mercedesul se uitase 
spre ea, fără s-o ia în seamă neapărat), i se adresează: 
„Nu vă supăraţi, mergeţi la Bucureşti?” „Da, 
domnişoară!”, i-a răspuns tipul, cu amabilitate, în timp 
ce-o cântărea din ochi. „îndrăznesc prea mult dacă vă rog 
să mă luaţi şi pe mine?! Ştiţi...” voia să explice, probabil, 
dar el îl răspunse prompt: 

„Mie îmi plac fetele îndrăzneţe, aşa că vă iau. Poftiţi!” 

Domnişoara a chicotit uşor şi a intrat în maşină. Când 
au demarat, mi-a căzut şi mie fisa: „Te pomeneşti, mi-am 
zis, că dânsa era Lena lui lonică?!” îmi venise în minte 
chipul din poza văzută la tine astă-vară, când mi-ai spus 
că vrei să te însori cu ea... 

— Mda! a rostit atunci studentul lonică Pătru, oftând 
din rărunchi. Fir-ar să fie de întâmplare! Cum de n-am 
ştiut eu de trenul acesta? se căina el. Am stat acasă, 
aşteptând să treacă timpul, iar ea, săraca... 

— „Săraca”! Ce să-ţi spun? interveni Cătălin (un văr 
de-al lui Ionică, elev în clasa a XII-a de liceu), că dânsa nu 
putea să se uite pe panou şi să observe că trenul la care 
v-aţi înţeles să o aştepţi nu este cel cu care sosise! Și 
dacă tot greşise, luând altă garnitură - cum s-a exprimat 
chipiul cel roşu, şi în consecinţă trebuia să mai aştepte 
puţin, îi cădea rangul, da?! A preferat, de aceea, să plece 
e*u... primul venit! 

— la mai potoleşte-te, măi Cătăline, că nu de morala ta 
duc eu acum lipsă! 

— Nu e bună de nevastă, vericule, ascultă la mine, 
chiar dacă nu am eu experienţa ta! Una din astea, care 


George Şovu 


nu are o răbdare de nici două ore, de unde să scoată ea 
răbdare pentru o viaţă întreagă?! 

Curios, dar vorbele liceanului îl puseră pe gânduri pe 
student. Întorcându-se cu maşina (lonică împrumutase 
Dacia 1100 a tatălui său, profesor şi director la şcoala din 
satul lor, aflat undeva, peste vreo două dealuri, dacă 
priveai drept în faţă din oraşul în care se găseau), tocmai 
când se întreba mai abitir cu cine o să petreacă el 
Revelionul, văzu într-o pantă o maşină oprită. Şoferul 
controla ceva la motor. Oprind în apropiere, lonică întrebă 
dacă poate să-i fie cu ceva de ajutor. Omului i se rupsese 
cablul de ambreiaj şi altul, de schimb, nu avea. Mergea în 
acelaşi sat. În maşină, o fată! 

Au făcut cunoştinţă. 

— Tamara Fulga! 

— Sunteţi studentă, domnişoară? a întrebat-o lonică. 

— Da, în anul IV la Franceză-Română. 

— Mă mir că nu ne-am cunoscut până acum: şi eu sunt 
tot în anul IV - la ltaliană-Franceză! 

S-au bucurat de întâlnire. Au plecat amândoi cu maşina 
lui lonică, urmând să trimită tatălui fetei, prin cineva, un 
cablu de ambreiaj, pe care sperau să-l găsească în sat. Au 
descoperit că vor petrece Revelionul împreună, la o vilă a 
Pavilionului de vânătoare din regiunea respectivă, tatăl 
Tamarei fiind invitat aici de către o rudă foarte apropiată 
a familiei Pătru, inginer silvic, văr bun cu mama 
studentului de la Italiană... 


Cu Italiana fusese o adevărată poveste... Când a venit 
vremea să intre la liceu, lonică aflase, nu ştiu cum (se 
pare că se publicase în presă), că în Bucureşti există o 
şcoală care, începând din acel an, va avea câteva clase 
cu predare în limba italiană. Indrăgostit de muzica 
italiană cu deosebire (cânta foarte frumos, 
acompaniindu-se la chitară), dar şi de literatura şi de 
cultura italiană în general, de această ţară, pe care n-o 
văzuse până atunci, dar o cunoştea foarte bine din 


albume, hărţi, documente, băiatul profesorului Pătru 
hotărî, nici mai mult, nici mai puţin decât că el va urma 
acest liceu! Şi cum a hotărât, aşa a şi procedat! Venit în 
Bucureşti, a susţinut examenul de admitere, a reuşit şi a 
intrat. A absolvit deci secţia de italiană a liceului la care 
era profesoară şi Mădălina Dănescu. Aşa s-au cunoscut, 
descoperind că ziaristul fusese coleg de liceu cu tatăl lui 
lonică. Băiatul s-a împrietenit cu elevi din clasa doamnei 
Dănescu. Unii dintre ei l-au vizitat, petrecându-şi zile ale 
vacanţelor prin aceste locuri încântătoare. In ceea ce-i 
priveşte pe soţii Dănescu, cel puţin o dată pe an ei trec cu 
mare plăcere pe aici. Acum, de pildă, în preajma acestui 
Revelion, sosiți anume pentru asemenea sărbătoare, ei 
erau oaspeţii familiei Pătru... 


Peste câteva luni, în primăvară, lonică şi Tamara se 
căsătoreau. Au fost astfel repartizaţi împreună, ca 
profesori de franceză într-un oraş din Transilvania. De 
câteva luni, au al doilea băiat. De aceea, Tamara, pe care 
el o aducea mereu la tradiționala lor întâlnire, n-a putut 
să fie prezentă anul acesta... Acum, profesorul cel tânăr, 
dansează totuşi cu ea... O ţine strâns lângă pieptul lai, 
ascultându-i parcă bătăile inimii. Nu-i mai spune nimic. O 
noapte întreagă, împărţită între doi ani, i-a tot spus, 
vorbind şi tăcând lângă ea. Acum, doar dansează... 
Toţi - ai lui, ai ei, ai... altora - s-au culcat. Ei singuri mai 
dansează, aşteptând luminile zorilor, lumini care în aceste 
locuri apar întâi-şi-ntâi acolo sus, deasupra munţilor, 
mângâindu-le fruntea cea albă şi scânteietoare, acolo 
sus, unde se află catargul cel mai înalt, ce dă mâna cu 
cerul! 


19 


„Amurgul, cu razele-i de miere”, cum ar fi spus Poetul 
acelor locuri, îi învăluia tot mai mult. „Tămâia înserării 


George Şovu 


înalţă-albastru fum” deasupra fostului conac, deasupra 
parcului şi a foişorului... 

în această atmosferă care unea pământul cu cerul, 
dând sufletului aripi şi murmur de vis, o lumină caldă şi 
bună apăru la orizont. Ziaristul, tânăr pe-atunci - se 
scurseseră aproape douăzeci şi cinci de ani -, bătu repezit 
din pleoape, spre a-şi feri ochii de năvala de foc blând ce 
aprinsese creştetele copacilor, dar şi spre a desluşi 
conturul acela de madonă, cu aureolă cât zarea, răsărit în 
faţă. 

leşise în luminiş, venind dintr-o lume de trupuri drepte 
şi mândre ce-şi întindeau braţele spre apele albastre, 
acum parcă neclintite, ale infinitului. Păşea cu sfială pe 
covorul de smarald al ierbii, în care sclipeau mărgăritare 
de rouă, ferindu-se să tulbure prin ceva râsul cristalin din 
ochii florilor, încărcaţi de toate minunile curcubeului. 

S-a apropiat de el - încremenit într-o admiraţie mută. 
Atunci i-a văzut chipul, colorat frumos de soarele verii, şi 
i-a privit de-aproape făptura. Rochia din mătase albă, 
mişcându-se ca într-un fâlfâit cald de pescăruşi 
îndrăgostiţi de zare şi de țărm totodată, acoperea un trup 
geamăn cu cel al statuilor cu linii potolite într-o armonie 
perfectă. S-a supus, cu tainică bucurie în suflet, privirilor 
verzi, peste apele cărora jucau năluci de umbre ale 
genelor lungi, protectoare. 

A aflat că e studentă la Engleză şi că însoţeşte, într-o 
călătorie prin ţară, o delegaţie de oameni de cultură din 
patria lui Shakespeare. In dimineaţa aceea urma să 
părăsească Sinaia, îndreptându-se spre Giurgiu, de unde 
vor lua un vapor, vor călători o vreme pe Dunăre, ţinta 
finală fiind litoralul Mării Negre (îi condusese între timp pe 
la mănăstirile din Moldova, trecuse apoi cu ei în 
Transilvania, făcând popasuri mai însemnate la Cluj şi la 
Braşov). 

A decis să lărgească aria reportajelor şi interviurilor 
sale, realizate prin locurile respective, timp de vreo 
săptămână. Stătuse mult de vorbă cu profesori şi 


specialişti din ţări îndepărtate ale lumii sosiți, aici, la 
Sinaia, la cursurile de vară ale Universităţii din Bucureşti 
pentru perfecționarea străinilor în domeniul limbii 
române... 

Prima zi pe vapor se scursese pe nesimţite, cu toate că 
vorbiseră atâta, dansaseră ore în şir, dar mai ales 
stăruiseră cu privirile în zarea de dincolo de prora vasului 
şi de dincolo de clipă, rostind nenumărate întrebări făcute 
să fie ascultate, dar mai ales tainice, ascultând şi cu 
deosebire aşteptând de la ei şi de la timp răspunsurile 
potrivite. 

„Amurgul” sosea şi acolo „cu razele-i de miere”, 
„tămâia înserării” înălța şi atunci „albastru fum”, pânza 
de apă, spintecată lin de trupul vaporului, se înnegrea, 
fâlfâind alene şi mângâind cu aripile-i zdrenţuite colosul 
de oţel, în faţă sau în spate vuia din când în când 
respiraţia altor ambarcaţiuni, care acum îşi făceau simțită 
prezenţa şi prin salba de lumini aprinse pe catargele 
mereu căutând către cer. 

In liniştea deplină de pe punte, glasul studentei a vibrat 
în şoaptă caldă şi îmbietoare: 

— Ar fi bine să ne culcăm. Mai avea şi mâine timp de 
vorbit! 

— Ai dreptate, a răspuns ziaristul. O viaţă întreagă o să 
tot vorbim!... 

L-au îmbrăţişat cu toţii pe Şerban, mulţumindu-i pentru 
această zi, pe fruntea căreia „bătuseră emblemă de 
frumuseţe”, de răscolitoare aduceri-aminte şi nu mai 
puţin de... Infiorate speranţe! 

— Trecem s-o lăsăm acasă pe fata aceasta, care stă 
doar la o azvârlitură de băț de aici, spuse Dănescu, 
aşezându-se la volanul propriei sale maşini, pe care la 
sosire o condusese tânărul inginer, şi apoi ne îndreptăm 
spre satul, pentru noi încărcat de atâtea amintiri, al 
vechiului meu prieten şi coleg - învățătorul Pătru, tatăl lui 
lonică. Rămânem acolo cu toţii la noapte, iar mâine 
dimineaţă vom mai vedea. Am intrat doar în vacanţă, 


George Şovu 


stimată doamnă, nu?! se adresă ziaristul soţiei sale. lar 
Anca şi Andrei nu au nimic împotrivă, după cum am 
înţeles!... 

De la poartă, au privit încă o dată spre clădirea albă, cu 
chipul sprijinit pe stâlpi solizi împletiţi din sfori de lemn. 
Întunericul ce cuprinsese fostul conac s-a dat dintr-odată 
în părţi, speriat de bulgării de lumină înşiraţi pe un arc de 
metal ce susţinuse urarea „Bine aţi venit”, menită să 
întâmpine oficialităţile judeţului care vizitaseră de curând 
ferma. Şerban a aprins şi a stins de câteva ori la rând 
buchetul acela cu litere de foc alb, ce pâlpâiau ca nişte 
impulsuri de suflet. Cele trei maşini au răspuns clipind din 
ochii farurilor. 

Undeva prin apropiere a vuit sirena unui vas, iar lumina 
din vârful catargului său plutea maiestuoasă, pe deasupra 
parcului, pe deasupra clădirii, împingând tot mai departe 
aburul negru al nopţii, dansând ca o speranţă a cărei 
busolă nu se va strica niciodată. 


---- Sfirşit ---- 


Lector: SORIN MARCULESCU 
Tehnoredactor: GHEORGHE CHIRU 
Apărut: 1984 Bun de tipar: 25 IV 84 

Format: 16/54x84 Coli tipo: 13,25 
Tiparul executat sub comanda 5540 la 
întreprinderea Poligrafică Galaţi 
B-dul George Coşbuc, nr. 223 A 
Republica Socialistă România