George Sovu — Extemporal la dirigentie

George Şovu 


GEORGE ŞOVU 


EXTEMPORAL LA 
DIRIGENŢIE 


Capitolul | 

Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 


Extemporal la dirigentie 


Cuprins 


140 


George Şovu 


Capitolul | 


1 


Nu mai ştia de când - cu siguranţă că puseră mulţi ani 
de atunci - senzaţia de oboseală se repeta automat. 
Profesorul o observa fără să se neliniştească însă. Era mai 
mult o stare de moleşeală a sufletului, ca la capătul unui 
drum lung, de dor. În vacantă, mai ales în cea mare, în 
cea mare, îi lipseau copiii. Deşi o avea pe Anca - acum o 
adevărată domnişoara, trecuse în clasa a XI-a -, fără 
freamătul acela, specific, al claselor de elevi, al şcolii, se 
simţea parcă înconjurat de un gol, fără apărare. El era 
puternic în lumina atâtor ochi foarte tineri, ce dansau în 
juru-i cu făclii rupte din fulgerele unor gânduri înalte, 
cărora, ca dascăl, e/le croise şi le ocrotise durabilă vatră. 

De aceea simţise nevoia ca, măcar pentru câteva clipe, 
să se odihnească... Acum, la început de drum... Locul lui, 
la masa cea lungă din cancelarie, se afla cam pe la mijloc, 
cu faţa spre oglinda enormă de pe unul dintre pereţi. În 
spate străjuia o bibliotecă, din ale cărei rafturi şiruri de 
cărţi, orânduite ca la paradă, revărsau, în încăpere, prin 
cristalele ce le mângâiau chipul, o căldură tonică, 
liniştitoare. 

La semnalul soneriei, se ridică şi el, prinzând într-o 
mână catalogul. Tocmai atunci a intrat pe uşă 
directoarea. 


Extemporal la dirigentie 


— Vă prezint pe noua noastră colegă, Luminiţa Cernea! 
spuse ea cu un zâmbet bun pe faţa-i încă tânără. 

— Îmi pare bine, fetiţo! Baldovin! De matematică! se 
recomandă o profesoară mai în vârstă, îmbrăcată într-un 
taior gri închis, în timp ce-i întindea mâna. Dacă ai să-i 
auzi pe elevi vorbind despre /sosce/, să ştii că aceea eu 
sunt! Aşa mă alintă ei, drăguţii! Dumneata ce predai? 

— Româna! răspunse noua profesoară, cu privirile 
aţintite spre oglindă... 

„Nu se poate, ochii aceştia i-am lăsat acasă', şopti 
pentru sine, cu plăcută spaimă, bărbatul de la mijlocul 
mesei, şi-şi întoarse privirile în apele aceleiaşi oglinzi... 

—  Dumnealui este profesorul de filozofie, Mihai 
Gavrilescu! îşi continuă directoarea prezentările. 

— A, dumneavoastră sunteţi Socrate! exclamă Luminiţa 
zâmbind... 

— Al doilea! răspunse profesorul, schiţând şi el un 
zâmbet. 

— Mă bucur să vă cunosc..., continuă noua profesoară. 
Fiica dumneavoastră nu este elevă într-a XI-a A? 

— Aţi şi aliat?!... întrebă Socrate, pe jumătate rătăcit în 
limpezimile calde ale celor două smaralde, peste care 
fâlfâiau, în răstimpuri mici, aripi blânde, cu evantaie 
negre, întoarse. 

— O dirigintă trebuie să ştie... tot ce se poate şti şi... 
încă multe altele în plus!... 


2 


Mergeau alături pe coridor, cu cataloagele sub braţ, 
către clase... De cum urcară la etajul al doilea şi dădură 
colţul culoarului, apăru deodată şi începu să păşească 
între ei, ţinându-i de mână, o stânjeneală, pe care n-o 
chemase nimeni. Venise aşa, dintr-aiurea, gâtuind, în 


George Şovu 


câteva secunde, şirul cuvintelor Luminiţei. Socrate nu 
rostise nici o vorbă, o asculta pe profesoară, privind-o din 
când în când, ca din întâmplare... Acum simţi nevoia să-i 
cerceteze, din nou, cu atenţie, ochii... 


Închise cartea, din care-şi scosese, în dimineaţa 
aceea, câteva fişe. Îi trebuiau pentru un articol ce urma 
să-l scrie. Venea, uneori, în această bibliotecă, ce-i era 
familiară încă clin timpul facultăţii. Căuta, ca şi atunci 
când era student, o anumită masă, la care îi plăcea să 
lucreze. Când găsea liber, măcar un scaun din cele două, 
se bucura... La distanţă de nici un metru, atât cât era, de 
fapt, lăţimea mesei, pe peretele de care stătea lipită, se 
afla o oglindă mare. În micile pauze din timpul studiului, 
privind în oglindă, Sonate, cel de-atunci - foarte tânărul 
student şi mai apoi profesorul -, avea, nu ştia de ce, 
senzaţia că pătrunde mai uşor în „intimitatea 
fenomenelor”. Curios lucru însă, o dată cu impresia de 
spaţiu dilatat, de dimensiuni alungite, de fiecare dată 
simţea că privirile, trimise departe, tot mai departe, ne 
întorceau grăbite spre înlăuntrul său, cercetând curioase, 
scormonind... 

Închizând cartea, îşi sprijini privirile pe apropiatul 
orizont de argint, pe care constată, cu surprindere, că 
înfloriseră, între timp, două flăcări verzi, ce păreau să 
ardă, cu un început de surâs enigmatic, tocmai în jurul 
fiinţei sale... 

— Nici n-ai observat când m-am aşezat lângă 
dumneata!... 

Tânărul profesor privea chipul acela, împodobit cu „cei 
mai frumoşi ochi de pe lume”, cum avea să le spună de- 
atunci înainte, fără să poată articula măcar un singur 
cuvânt. După câteva zeci de secunde, a întins doar mâna 
ca spre a se convinge dacă fata se mai afla alături..., de 
vreme ce el o simţea, cu încântată mirare, înăuntru, în 
suflet, putând s-o deseneze liniuţă cu liniuţă şi s-o 


5 


Extemporal la dirigentie 


construiască, silabă cu silabă, toată, până la cel mai mic 
amănunt, de i-ar fi cerut cineva... 


După şaptesprezece ani, flăcările acelea verzi mai 
luminează şi acum, dintr-o fotografie, masa de lucru a lui 
Socrate, deşi pământul, în care s-au scurs într-o 
primăvară, a rodit de zece ori de atunci... Anca era mică, 
nici nu terminase clasa întâi... A rămas să poarte sub 
soare luminile speranţei din ochii mamei sale. Atât a 
moştenit de la dânsa... Restul e bucăţică ruptă din 
Socrate !... 

în nopţile de dinaintea fiecărui început de nou an 
şcolar, profesorul întârzie până aproape de zori la masa 
ocrotită de căldura „erelor mai frumoşi ochi de pe 
lume”... Dimineaţa întinde mâna, a mângâiere, peste 
locul de-alături, dând să rostească, aşa cum o făcea în 
anii cu soare întreg ai vieţii sale: „Hai, iubito, hai, 
trezeşte-te... astăzi începem din nou şcoala!”... Oglinda 
pustiului de-alături se clatină, se tulbură, şi-atunci Socrate 
aleargă, pentru  recâştigarea echilibrului, la chipul 
adevărului din fiinţa sa. În acele clipe, şi-n ceasurile de 
mai târziu, senzaţia de oboseală se repetă automat... E 
mai mult o moleşeală a sufletului, ca la capătul unui drum 
lung, de dor... 

— S-a întâmplat ceva? îl întrebă profesoara, ce se 
oprise şi ea, văzându-l apropiindu-se de o fereastră... 

— Nu, nimic! s-a grăbit să răspundă Socrate, trezit 
parcă dintr-o visare... Ochii dumitale... 

— Ce e cu ochii mei?!... 

— E bine că sunt..., că sunt aşa..., răspunse profesorul, 
zâmbindu-i, înainte de a intra pe uşa unei clase... 


George Şovu 


3 


În dimineaţa aceea o zărise în curtea şcolii, în careu. Se 
întrebase cine o fi... N-o mai văzuse până atunci... Auzise 
că în colectivul lor a venit o profesoară nouă, dar n- 
avusese prilejul s-o cunoască. Nici în dimineaţa aceea nu 
se arătase curios s-o vadă mai de aproape. De altfel, 
fusese înconjurat de noii lui elevi, din clasa a IX-a, cărora 
le devenise diriginte, prin hotărârea directoarei. („Lasă-i 
pe-ai dumitale, i-ai adus până în clasa a XI-a, au pornit-o 
bine pe cale, au trecut de un hop, treapta a Il-a, acum 
gata, şi-au luat zborul... Ne întoarcem, din nou, la 
«boboci»... Te-aşteaptă... să le dai şi lor aripi!...” îi 
spusese ea, cu câteva zile înainte, când se fixaseră 
diriginţii claselor.) Foştii lui elevi, dintr-a X-a B, împrăştiaţi 
acum prin diferite colective, nu voiau să plece însă de 
lângă el. 

Noi nu plecăm de-aici, să vedem ce-o să ne faceţi! 
exclamase lonică, năzdrăvanul clasei, pentru care, în anul 
trecut, avusese de tras serios ca să-l scoată la liman... Era 
băiat bun, dar năstruşnic - pus tot timpul pe şotii. Lui 
Socrate îi era drag, aşa cum dragi îi erau şi Mihai, 
prietenul lui lonică (erau amândoi dintr-un sat, stăteau la 
internatul liceului), pentru ambiția sa de autodepăşire 
(din corigent ajunsese premiantul clasei, iar la concursul 
de treaptă luase media zece), şi Dana - şahista şcolii, şi 
Geta - vedeta de muzică uşoară, şi aproape toţi ceilalţi... 
La un moment dat, Dana începuse să plângă... 

— Se poate, Dana, tocmai tu, tăria personificată, care 
a trecut prin atâtea competiții, ieşind învingătoare?!... 
Hai, plecaţi de-aici, că mă faceţi de râs! Repede, la 
clasele voastre! le-a spus el apoi tuturor, cu severitate 
blândă şi ochi încălziţi, întorcându-le spatele... ca să nu-i 
poată vedea sufletul... Adevărul era că-i părea rău după 
ei, ar fi vrut să-i ducă până în clasa a XII-a... Însă şi 


Extemporal la dirigentie 


perspectiva explorării unor noi teritorii se înscria între 
elementele ce constituiau adevărata sa pasiune. Aşa că... 
li mulţumi, în gând, directoarei pentru iniţiativa ce-o 
avusese. 

Veniseră, apoi, proaspeţii, ca şi mai vechii absolvenţi, 
acum studenţi la diferite facultăţi; printre ei Alexandru şi 
loana - doi tineri frumoşi, care se iubeau frumos şi 
adevărat şi care trecuseră, spre a-şi apăra visul înalt ce 
creştea din fiinţele lor, printr-un potop de necazuri, până 
la urmă învingându-le. Şi, bineînţeles, de la o asemenea 
festivitate nu putea lipsi Andrei, colegul lor, 
fotoreporterul, cel cu „o fotografie - pentru veşnicie”, cum 
îi plăcea lui să spună... Cu toţii îl acaparaseră, astfel că, şi 
dacă ar fi vrut, n-ar fi avut cum să se apropie de noua sa 
colegă... Doar când directoarea, încheindu-şi cuvântul cu 
care deschisese serbarea, spunea: .. vă urez tuturor 
izbânzi şi satisfacţii în acest nou an de învăţământ, în 
care ne vom uni eforturile şi sufletele. .Andrei îl 
surprinsese într-o fotografie privind ... spre Luminiţa. 
După aceea, întors în sine, uitase de ea... 


4 


Anca însă aşteptase cu nerăbdare întâlnirea cu Doru. 
Prietenia lor începuse din clasa a X-a. Fuseseră, în 
toamnă, la un spectacol, pe un stadion. La sfârşit, s-au 
răspândit care-ncotro. În mulţimea aceea grăbită, ce 
ieşea de-a valma, Anca şi Doru s-au trezit alături. Erau 
colegi de clasă, se cunoşteau de mai bine de un an. 
Băiatul i-a propus să se plimbe printr-un parc din 
apropiere. 

— Nu pot, mă aşteaptă bunica şi tata acasă! i-a 
răspuns Anca, dar vorbele ei au răsunat în aşa fel, încât 
era clar că primeşte invitaţia. 


George Şovu 


— Atunci e-n regulă! a spus Doru şi, prinzând-o de 
mână, ca din întâmplare, au luat-o spre stânga, în direcţia 
parcului. Se pornise să-i povestească ceva, grăbit, parcă 
spre a-i abate atenţia de la gestul făcut. 

Degetele fetei au tresărit, apoi s-au zbătut uşor, vrând 
parcă să scape din încleştarea caldă, pentru ca, după 
câteva secunde, să se liniştească şi să se păstreze 
cuminţi în mâna băiatului. Intorcând privirea spre Anca, 
Doru i-a mulţumit cu un zâmbet al ochilor, pentru 
acceptare... Picioarele lor au căpătat, dintr-o dată, arcuri, 
proiectând cele două fiinţe în zvâcniri ritmice, 
armonioase, ca într-un dans fermecat... Zburau uşor pe 
deasupra pământului, peste oamenii care-i priveau uimiţi 
şi încântați, totodată, ascultându-le râsul nestăvilit - 
cântec de înălţare spre viaţă, de cucerire a minunilor ei... 

— Ce frumoşi sunt copiii ăştia! îi şopteşte o bătrânică 
bărbatului cu părul ca neaua, aflat lângă ea, pe aceeaşi 
bancă. Ferice de mamele care i-au născut şi se bucură de 
ei!... 

Bătrânul nu răspunde, deocamdată. Îi priveşte şi el cu 
plăcere. 

— Într-adevăr, parcă sunt desprinşi dintr-o reclamă 
pentru frumuseţe şi sănătate, subliniază el, după ce Doru 
şi Anca trec prin faţa băncii, pe-o alee din parc. Uită-te la 
fată - adaugă bătrânul -, subţire, s-o frângi între degete, 
dar cu forme rotunjite într-o armonie perfectă, iar părul 
acela blond e o minune... De ochi - ce să mai spun, i-ai 
văzut ochii?... Parcă sunt desenaţi... 

— Dar şi băiatul, dragul de el - intervine, cu însufleţire, 
bătrânica priveşte-l cât e de înalt, de distins... Trebuie să 
fie sportiv... Şi-avea un chip plăcut... 

La întoarcere spre casa Ancăi, au trecut pe lângă un 
magazin cu jucării. Au intrat înăuntru. Doru i-a cumpărat 
un răţoi mucalit, cu o şepcuţă roşie pe cap. 

— Mă cheamă „Cârlionţ”, spuse băiatul, în timp ce 
ridica şapca răţoiului, în semn de salut. Mă primeşti la 


9 


Extemporal la dirigentie 


tine? Am să-ţi port noroc! mai adăugă, presând puţin 
jucăria, care scoase de două ori un sunet specific, ce 
putea să însemne: „Mac! Mac!” 

Râzând, Anca îl primeşte şi-l strânge la piept. Apoi îl 
cercetează mai cu atenţie şi, fericită, sărută răţoiul pe 
„obraz”, ca şi pe cel ce i-l oferise... 


În dimineaţa aceea, înainte de a pleca din camera sa, 
Anca s-a apropiat de „Cârlionţ”, i-a luat şepcuţa roşie şi i- 
a potrivit-o ştrengăreşte pe-o ureche... 

— Aşa..., că doar eşti băiat mare, ai trecut în clasa a XI- 
a! Ce zici, va fi bine şi anul acesta? îl întrebă fata... 

Răţoiul, privind-o zâmbitor, răspunse - îndemnat de 
degetele Ancăi: „Mac! Mac!” 

— Ei, bravo!... Şi-acum: Salut! mai adăugă ea, 
scoţându-şi de pe cap o şapcă imaginară şi ieşind repede 
din cameră, tocmai când Socrate îi atrăgea atenţia că 
trebuie să se grăbească, spre a nu întârzia... 

Pe drum, în timp ce aşteptau la un stop apariţia culorii 
verzi, Anca l-a zărit, din maşină, pe Doru, care tocmai 
traversa strada. A observat-o şi băiatul şi, când ochii lor s- 
au întâlnit, fiecare a schiţat gestul ridicării de pe cap a 
şepcii imaginare, gest ce căpătase valoare de simbol 
pentru luminile, identice, din sufletele lor, pentru consens 
în aspirații sau decizii... Socrate, preocupat de maşină, de 
circulaţie, nici nu-i observase. 


5 


Intrând în sala clasei a XI-a A, Anca se opreşte lângă 
banca a doua de pe rândul din mijloc, se aşază şi pune 
ghiozdanul pe locul de-alături. O colegă vrea să stea 
lângă ea, dar Anca îi face semn că „e ocupat!”... 


10 


George Şovu 


— Ţi-am păstrat loc. Vino aici! îl invită Anca pe Doru, 
care tocmai intra pe uşa clasei. 

— Mă duc mai în spate, răspunde băiatul, îţi explic în 
recreaţie..., şi, trecând pe lângă ea, se opreşte la ultima 
bancă, pe rândul de lângă fereastră. 

— E liber, Tudore? se adresă el unui coleg, cu o figură 
meditativă. 

— E liber, dar să ştii că mie tenisul nu-mi place! îi 
răspunde băiatul. 

— Fii liniştit, nici mie filozofia! Dar, ce să-i faci, trebuie 
să convieţuim!... 


6 


După ce-i cuprinde într-o singură privire pe noii săi 
elevi din clasa a IX-a A, Socrate coboară de la catedră şi 
începe să se plimbe printre bănci... 

— Pe tine cum te cheamă, întreabă el, oprindu-se în 
faţa unui copil. 

— Popovici Alexandru! răspunde acesta, ridicându-se. 

— Dar pe tine? 

— Apostolescu Mihaela! 

— Tu? întreabă profesorul pe o altă fată... 

— Stanciu Camelia! 

— La ce scoală ai învăţat? 

— La 1951... 

Se realizează astfel un „catalog”, la întâmplare, nu cum 
procedează, în mod obişnuit, profesorii-diriginţi la prima 
lor întâlnire cu clasele ce le-au fost date în grijă. 

— Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă? întreabă el, după 
câteva clipe, cu un zâmbet pe faţă. 

— Socrate! răspunde Georgescu, un elev din prima 
bancă, de lângă fereastră, zâmbind şi el, dar cu oarecare 
infatuare, către colegii săi... 


11 


Extemporal la dirigentie 


Câţiva elevi izbucnesc în râs, apoi, peste clasă, se 
aşterne tăcere. Copiii sunt stânjeniţi; băiatul de la 
fereastră îl priveşte însă parcă triumfător pe Socrate... 

— Da, aşa-mi zic elevii! spune profesorul, cu obraz 
luminat. Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost? 

— Un mare scriitor italian! răspunde băiatul, fără să 
clipească. 

Elevii izbucnesc, din nou, în râs... 

— Ce ne facem? Uite, colegii tăi nu par să fie de acord. 

Pe faţa lui Georgescu se desenează un mare semn de 
mirare. 

Socrate înaintează printre bănci, oprindu-se, de data 
aceasta, în faţa altui elev, cu părul cam lung, dar „lins”, 
pe lângă urechi. 

— Dacă nu ţi se pare prea lung, poţi să nu te tunzi! îi 
spune el, în timp ce-l mângâie pe cap. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule profesor, răspunse 
băiatul, mă tund după-amiază! 

— Eu am lăsat la aprecierea ta..., adăugă Socrate, cu 
fină ironie. 

Mai face câţiva paşi prin clasă. Apoi, pe neaşteptate, 
porunceşte: 

— Şi acum, scoateţi o foaie de hârtie. Dăm un 
extemporal! 

— Extemporal la... dirigenţie! exclamă un elev... 

— Tema, continuă Socrate, ca şi când n-ar fi înregistrat 
nedumerirea, „Cum aş vrea să fie dirigintele meu..." 

O elevă „silitoare”, din prima bancă, întreabă: 

— Ne semnăm, domnule profesor? 

— Sau le dăm... anonime? adaugă Georgescu. 

— Cum vreţi voi! răspunde Socrate. 

Elevii se apucă de scris. Profesorul-diriginte îi 
cercetează meditativ... Unul dintre băieţi mestecă de zor 
un gogoloi de gumă, privindu-şi dirigintele cu un aer 
flegmatic. Socrate îl observă. Se apropie de el şi-i spune, 
aproape în şoaptă: 


12 


George Şovu 


— Dacă te-ajută să gândeşti mai bine, să ştii că pe 
mine nu mă deranjează! 

Băiatul scoate repede guma din gură şi-o îndeasă într- 
un buzunar. 

Se aud creioanele, stilourile, pixurile fâşâind pe hârtie. 
Socrate, în picioare, la catedră, priveşte peste clasă... 

După puţin timp, izbucneşte soneria. Profesorul strânge 
testele... la apoi catalogul şi se îndreaptă spre ieşire. 

— Data viitoare - spune el, oprindu-se şi întorcând 
capul spre clasă - îmi daţi voi mie „extemporal”, pe tema 
„Cum doresc eu să fie elevii mei..." 

In urma lui, după ieşirea din sală, se stârneşte zarva 
specifică recreaţiei. Printre vorbele ce se-ntretaie şi 
râsetele care le ţin hangul, se aude glasul lui Georgescu: 

— L-am băgat în cofa! afirmă el cu figură de cel puţin 
campion mondial... 

— Ei, mai învaţă şi Socrate câte ceva de la tine, îl 
ironizează eleva din prima bancă. Şi ai semnat? 

— Ce, eram fraier? răspunde băiatul. Să-şi pună la 
contribuţie „doxa”, dacă vrea să mă ghicească, dar nu 
cred că e-n stare. 


7 


Venind dinspre capătul culoarului, Isoscel se strecoară 
printre elevii ieşiţi în recreatie. Când ajunge în faţa clasei 
lui Socrate, îl zăreşte pe băiatul cu părul mai lung şi 
„lins”. Se apropie de el şi-l întreabă: 

— Puişor (acesta era apelativul caracteristic din 
limbajul profesoarei), ce-i cu părul ăsta? Tu nu ştii că aici 
e şcoală? 

— Ştie, da' o ţine numai pentru el! sare cu gura 
Georgescu. 

Copiii, strânşi în jurul lor, râd. 


13 


Extemporal la dirigentie 


—  Obraznicule! îl apostrofează  lIsoscel. Cine e 
dirigintele vostru? 

— Domnul de filozofie! răspunde o fată. 

— Mda! exclamă profesoara şi porneşte spre 
cancelarie. 

După câteva secunde, din apropiere, se deschide şi uşa 
clasei a XI-a A. Luminiţa Cernea, noua profesoară a 
liceului, iese urmată de elevii săi... 

Doru se apropie de Anca şi-o prinde, discret, de mână. 

— Îmi pare rău - îi şopteşte el dar prefer tradiţia: tu - în 
faţă, în banca premianţilor, iar eu - cu o perspectivă mai 
largă... asupra vieţii! 

— Şi mie îmi pare rău! Anul acesta preferam să fii 
„premiant” - îi spuse fata, zâmbind cu înţeles. 

— Eu, oriunde, sunt alături de tine! îi răspunde el, cu 
acelaşi zâmbet. 

Cei doi se apropie de un grup de elevi care fac haz, 
privind cum lonică, fostul discipol al lui Socrate - acum 
aflat în clasa a XI-a B, a cărei profesoară-dirigintă e 
Isoscel -, o imită pe aceasta, după prima ei oră de 
dirigenţie. 

Băieţii şi fetele îl încurajează... Ionică ia ochelarii unui 
coleg; şi-i potriveşte pe vârful nasului şi se preface că 
strigă „catalogul”. Dă câteva „pagini”... 

— Popescu lonică, strigă, piţigăindu-şi vocea. 

— Prezent, doamnă dirigintă, răspunde tot el, cu voce 
schimbată, dându-şi ochelarii deoparte. 

— la pofteşte mătăluţă la catedră! îl cheamă „Isoscel”, 
cu un gest caracteristic ei. 

lonică, imitând-o pe profesoară, îşi pune, din nou, 
ochelarii pe vârful nasului şi-l priveşte analitic pe „elev”. 
Acesta a îngheţat... 

— Da’ matricola de ce nu e prinsă bine, puişor? 

lonică se uită speriat spre braţul cu matricola: 

— A terminat mama aţa, doamnă dirigintă - răspunde 
el spăsit. 


14 


George Şovu 


Isoscel îl priveşte crunt pe deasupra ochelarilor şi-l 
apostrofează cu degetul. 

Copiii râd în hohote. 

În acest timp, de grup s-a apropiat directoarea şcolii, 
care trecea pe culoar... Hazul încetează pe loc... 

Dând cu ochii de directoare, lonică încremeneşte de- 
adevăratelea... Apoi, bâlbâindu-se, încearcă o justificare: 

— Doamnă directoare,... ştiţi, le explicam... cum mă 
certa pe mine bunica, bunica de la Mizil, când eram mic! 


8 


Ajungând puţin mai târziu în cancelarie - între timp 
trecuse pentru câteva minute pe la Cabinetul de filozofie - 
Socrate se apropie de un dulap special, în care aşază 
catalogul, la locul rezervat clasei sale; în treacăt, priveşte 
spre Luminiţa, aflată acum lângă fereastră. Răsfoia o 
carte... 

Gândurile profesorului sunt tulburate de Isoscel: 

— Ascultă, Mihai - i se adresează, venind direct de la 
uşă spre el -, ştii cât ţin la dumneata. Dar ţi-am mai spus: 
confunzi filozofia cu viaţa!... Cu ăştia mici, de-a IX-a, 
trebuie neapărat să dăm milităria jos din pod! 

Socrate o învăluie într-o privire caldă, zâmbindu-i 
îngăduitor. 

— Nu ştiu cum o fi fost la şcoala de unde vii dumneata - 
continuă Isoscel, întorcându-se spre Luminiţa -, dar să ştii 
de la mine, dacă nu pui şaua pe ei de la început, ţi se 
urcă-n cap. Elevii trebuie să respecte regulamentele. 

— Eu am alt principiu - îi răspunde tânăra profesoară: 
dacă elevii îşi respectă profesorii, respectă şi 
regulamentele! 

Socrate, ca şi alţi colegi de cancelarie, priveşte plăcut 
surprins. 


15 


Extemporal la dirigentie 


„Ochii aceia” - se trezeşte, din nou, gândindu-se - 
„parcă ar fi fraţi buni cu...” 


„Eu semăn cu tata, el avea asemenea ochi..., i-a spus 
într-o zi lleana, după ce s-au cunoscut atunci, la 
bibliotecă. Păcat că s-a prăpădit de mult. Mi-ar fi făcut 
plăcere să-l cunoşti... Era un om deosebit... Şi, păcat că 
nu mai am nici o soră, nici un frate, pe nimeni, afară de 
mama... Ea trăieşte doar pentru mine...” 

Bătrâna rămăsese să trăiască, după nici opt ani de la 
această mărturisire, numai pentru nepoata ei, pentru 
Anca..., fiindcă Illeana... După moartea acesteia, bunica 
Ancăi şi-a părăsit satul în care trăise o viaţă şi s-a mutat 
în casa lui Sociale, la Bucureşti... 

Şi totuşi, ochii aceia, care clipeau cu luminile lor de 
smarald din adâncul sufletului lui Socrate, îl cercetau 
acum de pe treptele liceului... 


9 


— Cum vi s-a părut prima zi de şcoală? 

— Pentru mine e totdeauna cea mai grea - răspunde 
Luminiţa. 

— Reacomodarea, după vacanţă? 

— Nu! Dar prima zi mi-aduce aminte de copilărie. l*arc- 
aş vrea să fiu şi eu în bancă. Şi trebuie să mă trag de 
urechi... ca să mă aşez la catedră. 

— În prima zi de şcoală, mărturiseşte Socrate, eu mi- 
aduc totdeauna aminte că, într-a şasea, m-a dat 
dirigintele afară clin clasă... M-a văzut umflat - precizează 
el, arătând spre obraz - şi mi-a spus ritos: „Bomboanele-n 
recreaţie, băieţică!” Şi mi-a arătat uşa. De fapt, mie îmi 
creştea prima măsea de minte! 


16 


George Şovu 


— Mda! Precoce, ca orice „filozof”! remarcă Luminiţa, 
zâmbind. 

— Ei, şi dac-aţi şti - surâde Socrate - că ultima abia 
acum mă-ncearcă!... 


— Mi-a plăcut Anca - spune profesoara, în momentul în 
care au ajuns la poartă. Cred că o să ne-nţelegem bine, 
mai adaugă ea, înainte de a pleca... Mai ales că... 

— Mai ales că...? întreabă, interesat, Socrate. 

— Să lăsăm... pe altă dată! Pentru prima zi... 

Urmărind-o câteva clipe cu privirea, filozoful se roteşte, 
pe dinăuntru, în jurul aceluiaşi teritoriu... ce constituie, 
pentru el - şi se pare că nu numai -, surpriza zilei şi sursa 
atâtor semne de întrebare... 

O căuta, în acest timp, cu ochii, pe Anca, printre elevii 
care ieşeau din liceu, pe poarta rezervată lor. După 
câteva secunde, o zări. Era însoţită de un băiat. 

— Să-mi dai neapărat telefon! îi spune Anca acestuia, 
când ajung în poarta şcolii. Să ştii că aştept! 

În acest moment, de acelaşi băiat s-a apropiat o altă 
fată. Luându-l cu dezinvoltură de braţ, îl întreabă: 

— Dorule, când eşti liber? Am să-ţi spun ceva... 

Anca, văzând-o, se crispează. 

— Vă deranjez? întreabă nou-venita, cu ostentaţie. 

— Da! îi răspunde, răspicat, Anca... Dar tocmai atunci îl 
zăreşte pe Socrate; îi face semn cu mâna şi aleargă spre 
maşină, fără să se mai uite la cei doi... 


10 


— Cine era junele? o întreabă Socrate. 

Fata, care privea absentă prin parbriz, tresare. 

— Doru! răspunde ea, după câteva secunde. Ţi-am 
povestit despre el... 


17 


Extemporal la dirigentie 


— Ce mi-ai povestit? Şi când? 

— Ei, tată, nu ştii, acum un an... povestea cu tenisul... E 
doar campionul şcolii!... In vara asta a luat şi concursul pe 
Bucureşti! exclamă ea, mai departe, cu aprindere. 

— Mda! spune Socrate, mormăind. Nu ştiam că te dai 
chiar aşa în vânt după sport... 


„Vasăzică Anca s-a făcut domnişoară! desluşi Socrate 
şoapta unui gând... Acum să te văd, stimate domnule 
profesor, că la sfaturi..., pentru alţii, eşti tare! Nimic de 
zis!” 

„Hm! Nu mă tem! ar fi vrut el să-i răspundă acelui gând 
insinuant. Anca este o fată bună! lar între noi există o 
rară legătură de suflet... l-am acordat toată încrederea 
mea. Şi niciodată nu m-a dezamăgit!”... „Aşa e, Anca eo 
fată bună, minunată chiar, dar nu se ştie niciodată ce-ţi 
poate oferi viaţa, cum ar putea fi ea în stare să-ţi 
răsucească zilele, să ic-aducă la sufocare... Ce, n-ai mai 
văzut? Tu însuţi te-ai întâlnit cu atâtea «cazuri»! La multe 
ai dezlegat noduri ce parcau că aşa vor pieri!” „Păi, vezi, 
aşa cum am ajutat pe alţii.... dacă va fi cazul... Aşa-i că nu 
va fi, lleano?”... 

„Ancuţa noastră e un copil bun! Şi sper să ajungă un 
om de ispravă! Să ai grijă de ea, Mihai! Tu eşti un mare 
profesor. Să nu uiţi să rămâi si un tată adevărat! Va avea 
multă nevoie de tine, mai ales când se va face mare! S-o 
ajuţi, Mihai! De-acum înainte, tu îi vei fi şi mamă, şi tată! 
să nu uiţi, Mihai! Îmi promiţi?...” 

Spusese aceste cuvinte apelând la ultimele ei puteri. 
Lacrimile se rostogoleau - şiraguri fierbinţi - pe obrajii de 
ceară. Numai ochii se păstraseră încă frumoşi - „cei mai 
frumoşi ochi de pe lume”. Se mistuiau în ei flăcări de 
durere, şi flăcări de speranţa, şi flăcări de dor - toate 
pâlpâind, într-un dans numai de ele ştiut, cu țipăt înăbuşit 
de umbre şi de frânte luciri, în jurul chipului lui Socrate... 


18 


George Şovu 


Au rămas aşa, deschişi, ca spre a-l cerceta mai departe, 
în nemurire... 

Frânt de durere şi de hohote de plâns, bărbatul nu 
îndrăznea să întunece, cu acoperişul pleoapelor, calde 
încă, miracolul acelor lumini... Când a făcut-o totuşi, 
mângâindu-le îndelung, cu sărutul buzelor şi al unitelor 
lacrimi, ce însemnau în clipele acelei treceri hotar de rouă 
fierbinte între viaţă şi moarte, profesorul le-a mutat 
strălucirea, şi frumuseţea, şi veşnicia în sufletul său... 

„Aşa-i că nu va fi, lleano?... Nu va fi cazul...” 


În dimineaţa aceea o privea, din camera lui, prin uşa 
întredeschisă. Anca se cerceta în oglindă... Îşi mai 
potrivea, din când în când, câte o cută la uniformă, ori îşi 
aranja o buclă în părul frumos ondulat... 

— Ce faci, maică? l-a surprins bunica, în timp ce-i 
aducea o batistă proaspăt călcată. 

— Mă uit şi eu la fata noastră! i-a răspuns profesorul, în 
şoaptă. Se pare că s-a făcut domnişoară!... 

Bătrâna a plecat spre bucătărie, cu ochii năpădiţi de 
lacrimi. 


— Tata, te rog să opreşti puţin la cofetărie! spuse Anca, 
trezindu-l din gândurile sale. 

— Ce să facem la cofetărie? Doar nu vrei să mâncăm 
prăjituri înainte de masă! Şi-apoi, nu ne lasă ea, bunica, 
aşa..., fără să ne îndulcească... 

— Ai uitat? Când am plecat azi-dimineaţă la şcoală, 
Roxănel, vecina noastră, care era la fereastră, mi-a urat 
succes! îi cumpăr un carton cu prăjituri! 

— De acord, opresc, dar dacă nu mai porneşte? 

— Cine? 

„Dacia”! Nu ştii că e „figurantă”? spune Socrate 
râzând. 


19 


Extemporal la dirigentie 


— Dacă m-apropii eu de cheia de contact, porneşte 
imediat, de frică! răspunde, la fel, Anca. N-ai văzut azi- 
dimineaţă? 

„.. Remarca Ancăi era chiar adevărată. Într-adevăr, de 
dimineaţă, tocmai când se grăbea să plece, ca să nu 
întârzie cumva, maşina „n-a vrut” să pornească. A 
încercat Socrate o dată, de două ori, de trei ori..., nimic! 
Enervat, a coborât şi-a făcut semn unui taximetrist să 
oprească. În timpul acesta, Anca a învârtit şi ea cheia de 
contact, aşa cum a văzut că făcuse tatăl ei. Şi, surpriză: 
motorul a pornit!... 


11 


Înainte de a intra în apartamentul lor, Anca a sunat la 
uşa vecină. După câteva secunde, deschide o fetiţă de 
patru-cinci ani, care coboară de pe un scăunel, folosit ca 
să ajungă la încuietoare. 

— Roxănel, spune Anca, ţi-am adus nişte prăjituri. 

— Muţumec! răspunde peltic fetiţa, primind pacheţelul. 

— Mămica n-a venit? 

— Nu! 

— Bine! Acum închide uşa la loc, mergi în bucătărie şi 
mănâncă prăjiturile. Şi să fii cuminte! 

— Da! răspunde fetiţa, cu un zâmbet frumos pe faţă... 


— Haideţi odată, că de când v-aştept! S-a răcit 
mămăliguţa! Repede, spălarea pe mâini şi la masă! îi 
întâmpină bunica, în hol, pe Socrate şi pe Anca... E o 
femeie trecută cu puţin de şaizeci de ani, îmbrăcată, pe 
jumătate, ţărăneşte. 

— Bunico, ai făcut ce mi-ai promis? o întreabă fata, în 
timp ce o sărută pe obraz... 


20 


George Şovu 


— Lasă că ai să vezi... Hai, du-te şi te spală pe mâini! 
răspunde bătrâna, îndreptându-se spre bucătărie... 


— Ce impresie v-a făcut noua dirigintă? întreabă 
Socrate, în timpul mesei, pe neaşteptate. 

— Mmmm!... E nemaipomenită... plăcinta, bunico! 
exclamă Anca, mâncând cu poftă. Ce-i pui dumneata de 
iese aşa de parfumată? Mie nu-mi reuşeşte niciodată ca 
matale! 

— O să-ţi reuşească şi ţie, mai ai destul timp, răspunde 
bunica... Deocamdată eşti mică! 

— Cum „mică”? în curând împlinesc şaptesprezece ani! 

— Tot mică eşti! Mare scofală, şaptesprezece ani! 

— Parcă spuneai că dumneata, la şaptesprezece ani, 
te-ai căsătorit!... 

— Atunci lumea era mai fără cap... şi nici nu învăţa atât 
de multă carte... Ce era să facă? Se-nsurau, se măritau... 

Deşi foarte atent la schimbul de replici, Socrate abia 
acum ridică ochii spre Anca, în aşteptarea răspunsului la 
întrebarea pusă de el. 

— E foarte elegantă! răspunde fata. 

— Nu asta mă interesează! 

— Cred că ştie ceva carte, după tot felul de „trimiteril4 
pe care le-a făcut, aşa, ca „printre altele”, şi pare să fie 
de treabă! 

— Mda! E foarte edificator tot ce mi-ai spus... Dacă mai 
adăugai că-i place şi plăcinta cu brânză, îmi făceam o 
imagine completă. 

Anca râde cu poftă... 

— Zău, tată - spune ea -, de ce vreţi voi ca omul să fie 
aşa, tot timpul, „deştept”? Ce, voiai o evaluare ca-n 
manuale? Tip de temperament, trăsături de caracter, 
capacitate profesională... inclusiv numărul de la 
pantofi?... 

— V-a plăcut sau nu? i-o taie Socrate, ciufulind-o 
amuzat... 


21 


Extemporal la dirigentie 


— Băieţii sunt topiţi... 

— Ce vorbeşti? 

— Acum, pe bune, tată... Ne-a făcut o impresie 
grozavă, pare inteligentă, sensibilă... şi-ai să râzi - are şi 
haz! 

— Parcă spuneai că şi tenismanul tău „are haz”! 

— Ce ai, domnule, cu el? întreabă fata, vădit afectată. 

— Eu nu mă dau chiar aşa în vânt după sport! răspunde 
ambiguu Socrate. Apoi, schimbând tonul, adaugă, 
tatonând de fapt: Ce-ai găsit tu interesant la el? 

— Nu ştiu, nu ştiu cum să-ţi explic! Dar, zău, are ceva... 
E altfel decât ceilalţi băieţi! Şi-am să-ţi dovedesc că n-ai 
dreptate, să ştii, spune ea ridicându-se. Mulţumesc 
pentru masă, bunico, adaugă Anca, sărutând-o în fugă şi 
plecând spre camera sa. 

Socrate priveşte gânditor în urma fetei... 

— Of! exclamă bătrâna, greu şi cu fetele astea! Da' şi 
tu, măi Mihai, ia-o mai cu binişorul! Oi fi tu ditamai 
profesorul, gândeşte-te însă şi la sufletul ei. Eu nu zic să 
nu fii cu ochii în patru..., numai că fata trebuie să te simtă 
mereu aproape de ea. Altfel... 

— Ai şi dumneata dreptate, bunico!... Să ştii că, de data 
asta, chiar m-ai făcut praf cu plăcintele! spune Socrate, 
abătând, în mod voit, discuţia... 

— Mâine vă fac clătite cu dulceaţă - îl anunţă, 
bucuroasă, bătrâna... 

— Foarte bine! îţi mulţumesc, buno! Mă duc la mine, că 
am treabă! 

— Bine, maică, bine, şi eu am! 

Când l-a simţit trecând prin faţa uşii, Anca a deschis și- 
a apărut în prag. 

— Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa? îl întreabă 
ca cu un aer de serioasă preocupare. 

— Ba da! răspunde Socrate, ca şi când n-ar da nici o 
importanţă faptului. 


— Şi... 


22 


George Şovu 


— Şi... Înseamnă că avem deja un element comun cu 
noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!... 

— Şi? 

— ŞI!... Atât!... 


12 


În camera sa, încărcată, peste tot, de cărţi, Socrate se 
aşază pe un fotoliu, alături de care se afla servieta cu 
care fusese în ziua aceea la liceu. O deschide şi scoate 
testele elevilor din clasa a IX-a A. Începe să le citească. 

La un moment dat, preocupat de un gând, pune hârtiile 
deoparte şi formează un număr de telefon. 

— Salut, Mihaela! Te-am deranjat? spune profesorul. 

— Nici vorbă, unchiule, toceam! 

— Chiar aşa, din prima zi de facultate? 

— Ei, ziua bună se cunoaşte de dimineaţă! 

— Mihaela, vreau să te rog ceva - continuă Socrate, 
după o scurtă pauză. Se gândea dacă e bine ceea ce face. 
— În legătură cu Anca? întreabă fata, nemaiaşteptând. 

— Ai ghicit! 

— Mă laşi să ghicesc mai departe? E vorba de-un băiat, 
nu-i aşa? Era şi timpul!... Clasa a XI-a - după treaptă şi 
înainte de „bac” şi de facultate - e vremea cea mai bună 
pentru visuri, pentru poezia inimii... 

— Ce vorbeşti?!... la uită-te, domnule!... 

— Mă ironizezi, de parcă n-ai şti şi dumneata, de parcă 
n-ai fi observat la atâtea generaţii care „ţi-au trecut prin 
mână şi prin suflet”..., m-am exprimat corect? Parcă aşa 
îţi place să spui! 

— Văd că de când ai intrat la facultate te grozăveşti de 
nu te mai acoperă plapuma! 

— Aşa am fost mereu, dar pe mine dumneata, 
unchiule, m-ai observat mai puţin... 


23 


Extemporal la dirigentie 


— Şi totuşi, am încredere în tine..., dovadă că... 

— E-n regulă! Zi-i! 

— Nu vreau să-i impun Ancăi gustul meu. Te-aş ruga să 
stai puțin de vorbă cu ea... Să vezi ce se întâmplă... 

— Bine, las’ pe mine! Când mă edific, te caut eu! Pa! Te 
sărut! 

— La revedere! Cele bune alor tăi! 

Socrate s-a aşezat, din nou, în fotoliu. Testele elevilor 
lui rămân încă deoparte... „Dacă Anca va socoti că o 
suspectez? Depinde de tactul Mihaelei, de felul în care va 
şti ea să discute.” 

„Hm! îşi spuse, în acelaşi timp, Mihaela, marele Socrate 
începe să fie pus pe jar: frumoasa mea verişoară s-a 
îndrăgostit! De cine oare? Să nu încapă pe mâna vreunui 
şmecher, s-o răsucească aşa încât să nu mai vadă 
drumul... Imposibil! Anca e fată deşteaptă şi cu 
personalitate - vorba filozofului - «de nu încape sub 
plapumă»!... Şi-apoi nu se poate să nu despice ea firul... 
până va putea să se convingă cu propriii ochi de calitatea 
esenței! E doar fata lui Socrate!...” 

„La urma urmei, ce ştiu eu despre Mihaela? se 
întreabă, cu oarecare mirare, profesorul. Că e fata surorii 
mele, că e un copil bun - a învăţat bine, a intrat cu o 
medie mare la facultate, la Drept - şi că e cam zurlie... 
Păi, tocmai aici e problema..., dacă...” 


13 


În camera ei, Anca citeşte, întinsă pe canapea. La 
casetofon se aude o melodie de muzică ritmată. Deodată, 
fata lasă cartea şi se uită la ceas. Se apropie de telefon. 
Ridică receptorul, dar se răzgândeşte şi-l pune la loc. 
Schimbă caseta. Se aşază, din nou, pe canapea, 
încercând să citească mai departe. Nu se poate concentra 


24 


George Şovu 


însă, ceva o sâcâie... Se duce în faţa oglinzii şi se priveşte 
lung, făcând câteva grimase: când „poză” de fată 
serioasă, când zâmbind  „seducător”, râzând ori 
încruntându-se. 

Se întoarce apoi brusc, ridică receptorul telefonului şi 
formează un număr... 

Socrate, în camera sa, îşi saltă ochii de pe hârtii şi 
ascultă sunetele pe care le face telefonul aflat în 
derivație. Dă ochelarii deoparte şi rămâne gânditor... 

— Alo, bună ziua! Cu Doru, vă rog, dacă nu deranjez. 
Sunt colega lui, Anca! 

— Bună, Anca! răspunde Doru, după câteva secunde. 

— Ce făceai? 

— Ascultam o bandă trăsnet cu formaţia „Alfa V”... Mi-a 
dat-o Rodica... 

— Rodica Munteanu, de la noi din clasă? întreabă Anca, 
mirată, neştiind-o pe colega sa preocupată de muzică. 

— Nu!... răspunde Doru cu oarecare ezitare, regretând 
că şi-a dat drumul la gură, dar, în fine, acum tot a pornit- 
0... E fata cu care ai fost tu... numai „lapte şi miere”, azi 
la prânz - adaugă el ironic. 

— Aha, spune Anca, simulând indiferența, fandosita 
aia?!... Şi, în clipele-acelea, peste obrazul fetei s-a 
rostogolit o pală de umbră... Ai luat bilete? întreabă, cu 
energia obişnuită din vocea ei. 

— Să ştii că nu mai putem merge la cinema! răspunde 
Doru cu regret. Am primit telefon. Mă cheamă 
antrenorul... 

— Şi de ce nu m-ai sunat? 

— Tocmai voiam să te sun. Dacă vrei, vino şi tu la club! 

— Nu, mulţumesc! Azi n-am chef de tenis! răspunde cu 
răceală. Salut. 

După ce pune receptorul în furcă, înciudată, reia 
lectura. Privirea îi alunecă însă dincolo de paginile cărţii. 
Întâlneşte, pe peretele din faţa mesei de lucru, fotografia 
mare, înrămată, în care ea, la vârsta de şase ani - abia 


25 


Extemporal la dirigentie 


intrase la şcoală râde fericită, ţinându-şi, pe după gât, 
părinţii. Se apropie şi se uită îndelung la imaginea mamei 
sale... „Doamne, doamne - murmură sufletul ei -, ce mare 
păcat! Ce nenorocire!” Dar, deodată, în faţă îi apare 
Luminiţa... Când a văzut-o în dimineaţa aceea, în careu, 
s-a bucurat, mai întâi, ca toţi colegii ei, de altfel: aveau, 
ca dirigintă şi ca profesoară de limba şi literatura română, 
o femeie tânără, frumoasă şi distinsă. Fetele au început, 
bineînţeles, să-i analizeze, cu de-amănuntul, 
îmbrăcămintea, trăgând, până la urmă, concluzia - votată 
în unanimitate - că, ce mai, e „OK”! 

În acelaşi timp, băieţii se amestecau, care mai de care, 
în vorbă, în speranţa de a fi remarcaţi. l-a plăcut că Doru, 
în această împrejurare, deşi „aproape cel mai înalt din 
clasă şi, sigur, cel mai arătos” - cum îi plăcea să se 
autoprezinte -, „a stat în banca lui”, „nu s-a dat mare”!... 

Anca o simţise bine - Luminiţa Cernea venise în 
întâmpinarea noilor săi elevi cu suflet deschis şi cu 
zâmbet cald. Voia, neapărat, să le facă, de la început, o 
impresie bună. Şi le-a făcut! 

Văzând-o mai deoparte, Luminiţa s-a apropiat de ea. A 
întrebat-o cum se numeşte. Fata i-a răspuns. Dar, în 
aceeaşi clipă, elevă şi profesoară au amuţit. S-au privit, 
cercetător, una pe cealaltă, timp de aproape un minut. 

— Eşti frumoasă, domnişoară, a exclamat, în sfârşit, 
profesoara, întinzând mâna şi mângâindu-i obrazul. Şi ai 
nişte ochi..., a adăugat ea, după care s-a întors grăbită şi 
a revenit în faţa clasei, cerându-le elevilor să se aşeze 
ordonat, pe două rânduri. 

Anca simţea nevoia să-i răspundă cu aceleaşi vorbe, 
dar, desigur, acest lucru nu s-ar fi cuvenit. Ceva tot ar fi 
vrut să-i spună însă, mai degrabă s-o întrebe, da, s-o 
întrebe: de unde a luat ea, profesoara, ochii Ancăi şi ai 
mamei ei, care, de mult, nu mai este?!... Voia s-o întrebe, 
fiindcă era cum nu se poate mai mirată de această 
coincidenţă... 


26 


George Şovu 


„Tată, tu n-ai observat nimic la Luminiţa?” 

„Ba da!” 

„Şi? 

„Şi... Înseamnă că avem deja un element comun cu 
noua ta dirigintă şi cu noua mea colegă!...” 

„ŞI? 

„Şi!... Atât!...” 


Se aude din nou telefonul. Anca nu răspunde. Telefonul 
continuă să sune... 

Socrate, din camera lui, ar vrea să se ridice, dar ceva 
parcă îi spune că nu pe el îl caută. „S-ar putea să fie 
Mihaela! Cu atât mai mult!” - îşi spuse, deşi, dacă ar fi 
fost ea, Socrate s-ar fi arătat tare curios să afle cum 
abordează nepoata sa „problema14... Dar acest lucru nu 
şi-l putea permite, cum să asculte el convorbirea fetelor?! 

În sfârşit, Anca se decide şi ridică receptorul cu un gest 
brusc. În aparat se aude o voce bărbătească: 

— Alo, duduia Anca? 

— Da! răspunde fata, contrariată. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, dar voiam să aflu care 
mai este viata dumneavoastră?!... 

— Da' cine e la telefon? întreabă Anca energic. 

De la celălalt capăt al firului izbucneşte râsul nestăvilit 
al Mihaelei. 

— Aşa-i că te-am păcălit? spuse ea. 

— Mihaela, tu erai? întreabă Anca, destinzându-se, în 
momentul în care şi-a recunoscut verişoara. A, fir-ar să fie 
- continuă ea -, mâine mă duc la O.R.L.-ist! 

— De ce? întreabă Mihaela, nedumerită. 

— Păi, să-mi repar urechea... muzicală. 

Cele două verişoare izbucnesc, din nou, în râs. 

— Ţi-am dat un telefon - reia Mihaela - să te felicit cu 
ocazia începerii noului an şcolar!... Şi, în continuare, 
începe să fredoneze primele acorduri ale unei cunoscute 
melodii din filmul Liceeni; „Ani de liceu/Cu emoţii la 


27 


Extemporal la dirigentie 


română/ Scumpii ani de liceu/ Când la mate dai de 
greu...” _ 

Chipul Ancăi se luminează treptat. Incepe şi ea să 
cânte o dată cu Mihaela. 

— Da’ pe tine când te mai vede omul, dom'le? Că te-ai 
dat dispărută de tot! se aude, din nou, vocea Mihaelei, 
care întrerupe melodia. 

— Oricând, dar acum, nu! răspunde categoric Anca. 

— Dar ce e acum? Arde? 

— Ardel!... 

— Bine, atunci, când ai să simţi îndemnul inimii şi n-o 
să mai fii în... stare de incendiu, mă suni tu! S-a făcut? 

— OK! Te pup! Pa! 


„Bietul de tine, ciuleşti urechea ca un şcolar, care 
aşteaptă să-i sufle cineva cuvântul salvator” - se 
insinuează, în viaţa lui Socrate, acelaşi gând, aflat de 
santinelă... 

„Şi n-ar fi bine să ştiu ce-au discutat? Nu e normal să 
aflu... cum stäm?!” 

„Eu nu-nţeleg de ce te nelinişteşti atâta. Ce s-a 
întâmplat? E ceva care arde? A luat foc ceva?” 

„Ba bine că nu: inima Ancăi! Nu vezi? Nu e clar? Şi, 
dacă a ei arde în flăcările albastre, rupte din soarele în 
lumina şi căldura căruia înmuguresc şi dau rod primăveri 
de visuri înalte şi pure, a mea se perpeleşte, ca plătica, 
pe jar, când pe faţă, când pe dos.” 

„Da' stai, omule, că, la urma urmei...” 

„Nici o «urma urmei»! Mie nu-mi place băiatul acela şi 
gata!” 

„ŞI, pentru ce, mă rog? Că doar te pretinzi filozof... 
Orice afirmaţie trebuie să aibă la bază argumente!... Ei, le 
ai?” „Pe unele - da! Pe altele le presimt! De pildă: e un tip 
mediocru! ,„ 

„Mă faci să râd; nu cumva vrei să-mi spui că lumea 
asta trăieşte numai de pe urma geniilor?!” 


28 


George Şovu 


„Într-un fel, da! Fără genii paşii lumii ar fi fost veşnic 
împiedicaţi, drumul ei poate că n-ar fi trecut de 
copilărie...” „Nu te contrazic!” 

„Nici nu poţi!” 

„Dar, să ne întoarcem la... Nici măcar nu ai dreptate 
când spui că e mediocru: la tenis văd că e pe culme... şi 
tot urcă, sper că e de-abia începutul!” 

„O fi, la tenis! Eu, pentru Anca, vreau mult mai mult!” 

„larăşi nu pricep: Ţi-a cerut-o de nevastă? Aşteaptă 
consimţământul tău să se căsătorească mâine? E - pur şi 
simplu o experienţă de viaţă! Pojar! O să treacă!” 

„Şi, dacă nu trece? Sau - cine ştie cum va trece!... 
„Mai lasă-mă, domnule, că devii caraghios!...” 

— Tată, plec să mă plimb puţin! Imi dai voie? Vin 
repede, nu întârzii! 

— Acum, dacă tot ai hotărât aşa, trebuie să fiu de 
acord! răspunde Socrate, încercând să zâmbească. 

— Îţi mulţumesc! La revedere! 


„Ei, ai văzut? «Tată, plec să mă plimb puţin! îmi dai 
voie?» Adică: întâi «plec» şi pe urmă «îmi dai voie»... Ca 
şi când, dacă nu i-aş fi dat, nu mai pleca!” 

„ŞI ce-ai fi vrut? E doar prima zi de şcoală; afară e 
toamnă, e frumos; ea, în curând, va împlini şaptesprezece 
ani... Să fi stat cu tine, să te-ajute să corectezi... 
extemporalele la dirigenție?”... 


14 


Anca aproape aleargă pe aleea unui parc. Ajunge la 
gardul înalt de sârmă al unui teren de tenis. 

Doru joacă concentrat, având ca partener un bărbat 
între două vârste, antrenorul lui. 


29 


Extemporal la dirigentie 


Fata le face semn cu mâna. Doru îi răspunde şi-apoi, cu 
o mişcare abilă, plasează, cu forţă, o minge imparabilă în 
terenul advers. 

— Bravo, flăcău! îi strigă antrenorul. Pe ziua de azi, 
gata! Să fii mai atent la acroşă!... 

Doru aleargă spre Anca şi îşi aşază mâinile pe sârma 
gardului, în dreptul palmelor fetei. După câteva zeci de 
secunde, încep amândoi să şi le plimbe în sus şi în jos, 
unul de-o parte, altul de cealaltă, ca într-un gest tandru, 
de mângâiere, până ce izbucnesc, deodată, într-un râs ce 
răsună precum şopotul unui izvor de munte. 

— Ştiam c-ai să vii! exclamă băiatul... Te rog să mă 
aştepţi puţin, să mă schimb! Sosesc imediat!... 


Vorbele lui Doru au făcut-o să tresară. „Ştiam c-ai să 
vii!” Această afirmaţie putea fi sinonimă cu: „Sunt sigur 
de tine, de sufletul tău!” Bine şi, în definitiv, nu aceasta 
este realitatea? îşi continuă Anca monologul. Ce e rău în 
faptul că nu ţii neapărat să ascunzi un adevăr al fiinţei 
tale? Ajuns aici, gândul fetei se pomeni faţă în faţă cu cel 
puţin doua probleme. Mai întâi, acel adevăr, neapărat de 
nimic, contând doar pe tării/e lui, poate, oricând, să 
devină vulnerabil. În al doilea rând, ca să poată trăi liber, 
să nu se sufoce, el, acel adevăr, are nevoie să se afle pe 
aceeaşi treaptă cu altul - geamăn ca natură, şi aspirație, 
şi rezistenţă - să poată constitui, în orice moment, 
indiferent de „intemperii”, un întreg, ca emisferele de pe 
„Poarta sărutului”. Şi, totuşi, revoltă sufletul Ancăi, de 
unde ideea că trebuie să iubeşti in funcţie de cât te 
iubeşte celălalt? Ce, suntem la târg? Imi dai atât, îţi dau 
atât? Omul, independent de toate realităţii din jur - 
acestea puteau fi şi ale lumii întregi, trage Anca o 
concluzie, pe care o aşază drept temelie spre limpezirea 
fiinţei sale -, iubeşte cât poate şi cum poate el, în ciuda 
oricăror pretenţii şi aşteptări. 


30 


George Şovu 


Şi-atunci - o trase de mânecă o altă idee - întrebare 
ce facem, dăm buzna peste lume cu ceea ce este 
al nostru mai în numele faptului că avem ceva al nostru, 
că simţim în noi crescând grădini de flori? Nu e păcat, 
oare, să rupi acele flori spre a le aşeza în glastra unei 
fiinţe fără nici o fereastră? Ori să năzuieşti să aşezi, cu 
grijă, sămânță în pământ pustiu?!... Oglinda de dinăuntru 
începu, din nou, să se tulbure... Anca ştia bine că toate 
aceste lucruri le-ar putea discuta cu tatăl ei... De mult se 
obişnuise să nu-şi mai spună; „despre asta (însemnând 
despre una, despre alta, despre orice) am să stau de 
vorbă cu mama mea”... Uneori, o mai întreba câte ceva 
pe bunica. Răspunsurile bătrânei erau bune şi 
cumpănite... Fiinţa Ancăi, însă, se încredea, fără limite, 
doar în puterile lui Socrate. Da, cu el ar fi putut foarte 
bine să discute asemenea lucruri. Numai că asta ar 
însemna - simţi fata că se impune relevarea unei 
convingeri (ce ş1-O lac usc pe loc, dar hotărî că nu trebuie 
să se îndoiască de justeţea ei) - să accepte să se sprijine, 
de la început, P® nişte cârje. Nu, asta nu! Va fi în stare 
să-şi rezolve singura problemele! La urma urmei, dacă 
tatăl ei n-ar fi fost profesor, şi încă de filozofie?... Hm! | se 
păru caraghios ceea ce spunea. Pentru asemenea trăiri şi 
decizii, de bun-simt, nu-ţi trebuie nici o filozofie, în afară 
de aceea a adevărului de viaţă!...Altfel, ce s-ar fi făcut 
biata omenire?... 

Şi iarăşi ajunse la adevăruri... Simţi, pentru câteva 
clipe, cum se clatină, încă o dată, orizontul de lumină din 
gândurile sale... Işi propuse s-o ia încetişor, pas cu pas. 
Deocamdată, ca trebuie să... 


15 


31 


Extemporal la dirigentie 


Doru ţopăie pe bordura de ciment a lacului din parc, în 
ritmul unei melodii. 

— Parcă-mi vine să zburd! exclamă el. 

— Vezi să nu cazi! îi strigă Anca, îngrijorată. 

— Îți dai seama, ne-aşteaptă un an de vacanţă! spune 
băiatul, declamator. 

— Ce vacanţă, de unde-ai mai scos-o şi p-asta? 

— A Xl-a e un an de „relache”, domnişoară „Socrate”! 

— Cum „relache”? Pe mine m-aşteaptă anatomia, 
fizica, chimia... Am de pe-acum inima cât un purice... 

— Şi, bineînţeles, te-aşteaptă şi Isoscel, şi româna, şi 
geografia, şi U.T.L.M.-ul!... Tu ai vrea să fii premiantă şi la 
sport. Cum ar zice taică-tău: „homo universalis”! 

— Ei, nu chiar aşa ceva... dar măcar un „homo sapiens” 
mi-ar plăcea! Chiar şi pentru alţii! 

Doru continuă să se zbânţuie pe bordură, fără să ia în 
seamă ironia Ancăi. 

— În ce mă priveşte, un sprint zdravăn într-a XII-a... şi... 
gata! Că, dac-o ţii tot într-o fugă, de unde suflu pe ultima 
sută? Totul e să-ţi dozezi efortul! 

— Ştii că-mi placi? Dar tu nu te antrenezi mereu? ÎI 
pune în încurcătură Anca, asta şi spre a-i demonstra că, 
de multe ori, spune altceva decât gândeşte şi face. 

— Bineînţeles că da! exclamă Doru, cu seriozitate. Am 
glumit!-... Trebuie să recunoşti însă că e un an superb: nu 
tu treaptă, nu tu „bac”, nu tu admitere! Timp berechet! 
Eu unul n-am să învăţ decât la ceea ce-mi trebuie mai 
departe!... 

—  Practicism îngust şi periculos! răspunde Anca, 
mimând totală seriozitate... 

— Ei, fiecare cu filozofia lui! Şi, în plus, înainte de a ne 
certa - cum mai aveam noi obiceiul -, fii atentă la mine, 
am o idee... 

Anca se opreşte, curioasă. Doru se apropie de ea şi, 
privind-o ţintă în ochi, face gestul fotografului: 


32 


George Şovu 


— Unu, doi, trei! Zâmbiţi, vă rog!... Şi, în timpul acesta, 
buzele sale se apropie de cele ale fetei, sorbindu-le 
zâmbetul şi respiraţia... 


33 


Extemporal la dirigentie 


Capitolul Il 


În drum către şcoală, Socrate se opreşte în faţa unei 
tonete cu cărţi, din apropierea liceului. Librăria, căreia îi 
aparţine toneta, este locul din oraş pe care, cu siguranţă, 
profesorul îl vizitează cel mai des. Este, de altfel, şi bine 
aprovizionată, iar pe Socrate, aici, îl cunoaşte toată 
lumea. De cum intră şi salută, i se şi oferă informaţii: 
„Astăzi a apărut cutare carte”; „ne-a venit ceva de la 
editura... care ar putea să vă intereseze”; „în sfârşit, aveţi 
noroc: am găsit ceea ce ne-aţi rugat”... etc., etc. 

Acum, aruncând o privire asupra cărţilor, alege un 
volum cu titlul Conste/aţii, pe care, după ce îl răsfoieşte 
puţin, îl întinde vânzătoarei spre a i-l împacheta. 

— Bună ziua, domnule profesor, spune cineva din 
spatele lui. 

— Sărut mâna! răspunde, plăcut surprins, Socrate, 
descoperind-o pe Luminiţa. 

— Versuri? îl întreabă profesoara, privind spre volum. 

— Da! Ale unui fost elev! precizează Socrate. 

Pe lângă ei, pe trotuar, trec chiar atunci, doi elevi: 
Dana şi Mihai, care salută respectuos. 

— Tot discipolii dumneavoastră? întreabă Luminiţa, 
surâzând. 

— Tot! Elevii mei de-acum un an. Le-am fost diriginte. 

— Şi-acum? 


34 


George Şovu 


— M-a rugat directoarea s-o iau de la capăt, cu clasa a 
IX-a... 

— Mereu luăm câte ceva de la capăt! spune, 
gânditoare, Luminiţa. 

— De-ar fi şi cu viața la fell... se aud vorbele lui 
Socrate, rostite parcă numai pentru sine..., în timp ce 
porneşte, alături de noua lui colegă, spre intrarea liceului, 
aflată la mai puţin de două sute de metri... 


2 


În clasa a XI-a A, căreia îi este dirigintă, profesoara 
Luminiţa Cernea, în picioare, la catedră, cercetează nişte 
hârtii. 

— Cine e Şerbescu Tudor? întreabă ea, privind peste 
clasă. 

— Eu, răspunde, ridicându-se, băiatul cu figura 
meditativă, colegul de bancă al lui Doru. 

— Credeam că fiecare dintre noi s-a născut cândva... 
undeva..., spune profesoara, în timp ce elevul o priveşte 
cu o uşoară nedumerire. Dacă-ţi aduci aminte, te rog să 
completezi fişa, adaugă ea, întinzându-i foaia de hârtie, 
pe care, în prima oră de dirigenţie, Tudor, ca şi ceilalţi 
colegi ai lui, fusese solicitat să-şi noteze datele personale 
reprezentative. 

— Murgoci Doru! se aude, din nou, glasul profesoarei. 

— Aici, răspunde colegul lui Tudor. 

— Tu nu locuieşti nicăieri? 

— Ba da, doamnă, la etajul X... Să fiu mai aproape de 
muze! adaugă băiatul, privind, pentru câteva clipe, în 
jurul său cu un aer de superioritate. 

— Şi eu care credeam că le faci să vină ele după tine!... 
Îl ironizează profesoara, stârnind, în acelaşi timp, râsetele 
elevilor. 


35 


Extemporal la dirigentie 


— Anca, tu n-ai completat datele despre mamă!... 
continuă Luminiţa. 

Fata tresare... Pe faţa ei se aşterne, într-o clipă, o 
umbră adâncă de tristeţe. Clasa a amuţit. Luminiţa se 
uită lung peste elevi. Anca, în picioare, răspunde, cu 
durere în glas, fără să privească spre dirigintă: 

— Mama... a murit! 

E rândul profesoarei să tresară... După câteva clipe, îi 
face semn fetei să se aşeze... Apoi, cu mâini nesigure, 
caută, la întâmplare, printre celelalte hârtii... 

„„. Mergea cu capul în jos, lovindu-se, din când în când, 
de câte cineva pe stradă... Nu-şi putea ierta că făcuse o 
asemenea gafa. Tocmai ea! Şi cu cine? Cu fata lui 
Socrate!... Cum de nu se interesase?!... Cum de nu-i 
spusese nimeni nimic?!... 


. Împlinise cincisprezece ani când a murit tatăl ei, 
profesorul universitar de filozofie Alexandru Cernea... 
Fusese un om de excepţie... La cursurile lui veneau 
studenţi din fel de fel de facultăţi, bineînţeles fără să-i 
oblige nimeni. Amfiteatrele, sălile în care vorbea 
Alexandru Cernea erau asaltate cu ore înainte de a-şi fi 
făcut el apariţia pe culoar şi se umpleau, totdeauna, 
ochi... Era o plăcere să-l şi vezi, nu numai să-l asculţi: 
înalt, subţire, cu un păr bogat, castaniu, uşor ondulat, cu 
ochi verzi, lucitori - blânzi, de obicei, dar şi tăioşi, din 
când în când, cu lame ca de foc -, cu pielea smeadă, pe 
un chip frumos, cu trăsături regulate - profesorul stârnea 
admiraţie şi, nu de puţine ori, suspine în inimi fragede, 
gata oricând să se arunce în vâltori de vis şi speranţă... 
lar când vorbea, glasul lui baritonal, cald, pătrunzător, 
făcea să se oprească, parcă, toate respiraţiile... 

În clipa în care Socrate auzise numele Luminiţei se 
gândise la el. Îi fusese student timp de patru ani, îi 
ascultase cursurile, conferințele, îi citise cărţile şi 
articolele - nenumărate - pe care le tipărise, participase la 


36 


George Şovu 


seminariile lui, iar de câteva ori avusese fericirea să stea 
de vorbă mai îndeaproape cu acela pe care şi-l luase 
drept model intelectual şi chiar uman... N-o întrebase încă 
pe noua lui colegă dacă ea era fata PROFESORULUI... Se 
sfiise s-o facă - să nu creadă, cine ştie, că ar căuta, 
cumva, şi alte puncte de apropiere, în afara celor oferite 
de munca lor, comună, în liceu. N-ar fi vrut, în ruptul 
capului, ca Luminiţa să gândească, vreodată, în acest 
fel... Uite, şi cu Anca, era bine dacă se nimerea să fie în 
altă clasă... Aşa, cu Luminiţa dirigintă, va trebui, totuşi... 
Şi oamenii, uneori... Dând însă deoparte aceste reticenţe, 
Socrate simţea, de câtva timp, că i se strecurase în suflet 
un fel de bucurie tainică, o boare de primăvară, cu 
parfum _liniştitor, ce foşnea mângâietoare peste elitele 
încordărilor din fiinţa sa şi prin adâncimi de răni cu 
cicatrice dureroase încă. Adormea, uneori, cu gândul la 
această bucurie, pentru ca în zori tot ei să-i spună, mai 
întâi, bună dimineaţa! In acele momente, luminile verzi, 
cu urzeală de aur în fiinţa lor, părăseau rama aflată pe 
masa lui de lucru şi se apropiau parcă de chipul său, 
încercând să-l mângâie, în fâlfâiri calde, cu firişoarele moi 
de abanos, orânduite pe două ţărmuri ale unui trup de 
migdală.  „Nemaipomenită coincidență!”  exclamase 
Socrate, pentru sine, bineînţeles, în clipa în care s-a 
întâlnit în oglindă cu ochii Luminiţei Cernea. „Nu se 
poate! Aceştia sunt ochii Ilenei... şi ai Ancăi! De unde 
până unde o asemenea...” Frământarea, începută atunci 
şi continuată zile de-a rândul, nu dusese la nici un alt 
rezultat, în afara bucuriei născute, din prima clipă, prin 
simpla constatare - că sunt! „Bine că sunt!” şi-a spus 
Socrate încă o dată şi... de fiecare dată când pipăia, cu 
luminile minţii, pereţii de întuneric şi de mister ai lumii 
din jur ori de-aiurea. In aceeaşi exclamaţie - „Bine că 
sunt!” - s-ar fi putut constitui şi adevărul simţirii Ancăi, 
conturat într-un orizont de existenţă, de asemenea, la 
capătul unei lungi frământări. Şi ea începuse să se bucure 


37 


Extemporal la dirigentie 


că, în afară de imaginea sa din oglindă, mai exista cineva 
pe lume care să-i aducă aminte de aceea care-i dăduse 
viaţă. Adormea şi ea, uneori, cu gândul la nişte ochi pe 
care îi văzuse sclipind tainic şi frumos nu numai din 
adâncul fiinţei sale. 


— ...Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! Şi nu te mai 
holba la mine, că nu mă impresionezi, chiar dacă ai ochi 
frumoşi! Cu mama ta nu mă înţeleg, ea o să-ţi ia apărarea 
şi de data asta!... 

Intrase, de două luni, la liceu. Din păcate, se nimerise 
ca diriginta clasei din care făcea parte să fie uscată la 
suflet şi rea de gură. Era profesoară de educaţie fizică. 
Grăbită mereu, cu fluierul în mână, nu stătea niciodată să 
judece faptele dincolo de ceea ce-i oferea prima 
aparenţă. De aceea era şi vcşnic nemulțumită, iar de 
elevii ei - cu deosebire! Luminiţa a simţit, din prima zi, că 
i s-a aşezat de-a curmezişul inimii. Şi, în aceste condiţii, 
oricâte eforturi făcea, nu putea să stăpânească resortul 
ce se desprindea mereu, încercând să arunce afară din 
fiinţa ei acea greutate, să scape de ea. Astfel că, la 
bruftuielile, cel mai adesea nemotivate, adresate tic 
profesoară clasei, Luminiţa era printre cei ce, de fiecare 
dată, riposta energic. Inţelegea că nu procedează bine, că 
nu se cuvenea, că, chiar dacă greşeşte profesoara, ea 
este elevă şi că, potrivit acestui statut, i se cere „să 
rămână în banca ei” şi atunci când..., ori să găsească altă 
cale, mai potrivită cu această poziţie, spre a rezolva 
lucrurile. Cu toate acestea, nu reuşea. Şi atunci, 
conflictul, odată declanşat, cu greu putea fi oprit... 

Aşa se întâmplase, cu o lună în urmă, când, la ordinul 
profesoarei, potrivit căruia elevul „trebuie să lucreze, la 
sport, oricum, chiar dacă «nu poate>»...”, mă rog, din 
motivele pe care le invocă, dar pe care ea, profesoara, le 
consideră „mofturi”, Luminiţa îşi permisese să-i spună că 
„ar trebui s-o intereseze mai mult fiinţa copiilor cu care 


38 


George Şovu 


lucrează şi pe care nu ştie, după cum se vede, decât să-i 
bruftuiască!” 

„leşirea” ei a fost considerată, desigur, obrăznicie şi, ca 
să pună lucrurile la punct, diriginta clasei a chemat-o pe 
mama  inculpatei la şcoală. Venind la liceu, mama 
Luminiţei - medic pediatru, obişnuită să lucreze cu multă 
delicateţe cu copiii - a fost nevoită să trăiască un moment 
penibil de moralizare agresivă, în vremea căruia, în chip 
firesc, ea a avut curajul să-i dea dreptate fetei sale, chiar 
dacă nu era, după cerinţele întregi ale bunei-cuviinţe, 
decât în parte, de acord cu modul în care se purtase... 

De data aceasta, Luminiţa însăşi nu avusese puterea să 
rabde o ocară adusă clasei, de către dirigintă, în cea mai 
mare măsură, în mod gratuit... 

— Să vină, neapărat, tatăl tău, fetiţo! îi strigase, ca 
urmare, profesoara. 

Încremenind, la început, cu ochii mari deschişi şi 
pironiţi pe chipul acela încruntat şi zeflemitor de la 
catedră, Luminiţa a reuşit, după câteva zeci de secunde, 
să îngâne: 

— Tatăl meu nu poate veni! 

— Da’ de ce nu poate, că doar n-o fi ministru? şi-a 
repezit, din nou, vorbele profesoara... Şi, chiar aşa de-ar 
fi..., a adăugat ea... 

— Nu poate... fiindcă nu mai e! A murit! Acum o 


săptămână! ... s-au auzit cuvintele Luminiţei, rostite rar, 
în tăcerea mormântală a clasei, cu ecou parcă dincolo de 
clipa aceea... 

— Mda!... Îmi pare răul... Stai jos!... se bâlbâi 


profesoara... Şi de ce nu mi-ai spus? se împieptoşă iarăşi, 
după câteva clipe. 

— Clasa întreagă a fost prezentă la înmormântare! 
spuse, cu glas îndurerat, un coleg al Luminiţei. 

— Clasa întreagă? se trezi, ţipând, diriginta... Cum v-aţi 
permis să mergeţi, cu toţii, fără mine?... Înţelegând însă 


39 


Extemporal la dirigentie 


imediat ceea ce spusese, şi-a luat, în grabă, fluierul de pe 
catedră şi catalogul şi-a ieşit din clasă... 


„Cum de nu m-am interesat?... Cum de nu mi-a spus 
nimeni nimic?!... Să ajung şi eu... Gândul, legat de 
întâmplarea cu Anca, o chinuia în continuare. 


„.. Când s-a petrecut nenorocirea cu tatăl său Luminiţei 
i s-a părut că lumea trebuie să se prăbuşească. li venea 
să strige, tot timpul, ca pe o aprigă revoltă a fiinţei sale, 
folosindu-se de cuvintele lui Coşbuc, ce-au obsedat-o 
vreme îndelungată: „Cum pier mişeii, dacă pier cei buni 
aşa?” 

Într-adevăr, era bun, şi era capabil, şi era frumos, iar ea 
îl iubea atât de mult. Se simţea nemaipomenit de mândră 
şi de fericită că are un asemenea tată... 

El însă a făcut o congestie cerebrală, la 42 de ani, şi-a 
murit. În viaţa fetei şi a mamei ei s-a produs o adevărată 
prăpastie. Încercările, din partea fiecăreia, de a construi 
punți de nădejde şi de uitare peste acel hău de suferinţă 
n-au izbutit decât în mică măsură. Luminiţa a crescut, a 
terminat liceul şi facultatea, a devenit profesoară şi 
femeie, a intrat în învolburări de viaţă, cu lumini şi umbre, 
dar n-a încetat să se gândească, aproape zilnic, la tatăl 
său. Mai mult, deciziile-i proprii de viaţă, în multe 
împrejurări, au fost marcate de raportarea la o imagine 
care a exercitat, în continuare, o influenţă deosebită 
asupra fiinţei sale. Poate că din cauza aceasta nici nu se 
căsătorise până atunci. Când cunoştea pe cineva, un 
bărbat, ce stăruia în juru-i mai mult decât într-o întâlnire 
oarecare, atunci intervenea inevitabila comparaţie cu 
idealul, iar concluziile erau, aproape de fiecare dată, de 
neacceptat. 


40 


George Şovu 


3 


Pe obrajii Ancăi lacrimile curg în voie... Nu, nu era 
supărată pe Luminiţa. Îi părea doar rău că se 
întâmplase... La sfârşitul orei, Doru venise lângă ea, se 
aşezase în bancă, şi-i luase mâinile într-ale lui. | le ţinea 
strâns, fără să-i spună vreun cuvânt. Ceilalţi elevi se 
scurgeau pe lângă banca lor în tăcere... Tudor a fost 
ultimul. 

— Să vă spun ceva, a zis, oprindu-se lângă ei, în timp 
ce privea, gânditor, în ochii Ancăi: „Fericirea fără 
înţelepciune c ca o desagă găurită”... lar „Prima condiţie 
a fericirii se află în noi înşine!” - Balzac... 

La ieşirea din şcoală, Anca le-a spus celor doi băieţi că 
merge singură spre casă... Acum privea, de pe canapea, 
spre fotografia mare, înrămată, de pe peretele din faţa 
mesei sale de lucru. 

„Dac-ar şti clipa de-acum ce chip va avea aceea ce-i 
urmează”, îşi spuse fata privind intens la imaginea ei şi a 
părinţilor... Abia intrase la şcoală... Îşi aducea aminte bine 
momentul în care se fotografiaseră... Şi numai după cinci 
luni, în primăvară, aripile nenorocirii fâlfâiseră peste 
liniştea şi fericirea casei lor... Mama Ancăi făcuse un 
cancer la sân. Fusese operată, dar operaţia nu rezolvase 
nimic... 

Începuse vacanţa de primăvară... 

„Fetiţa mea, mâine dimineaţă vine tanti Anişoara şi te 
ia la bunici. Să fii cuminte, să nu-i superi pe mamaie şi pe 
tataie! O să vină şi tata după tine, peste câteva zile!”... 

„Dar tu?” 

„Eu rămân în Bucureşti! Nu mă simt prea bine. Trebuie 
să mă mai vadă nişte doctori. Poate vin şi eu cu tata... iar 
dacă nu vin, tu să ai grijă de el. Auzi, Ancuţa mea, să ai 
grijă de tata! Şi el te iubeşte mult, tot atât de mult ca şi 
mine!...” 


41 


Extemporal la dirigentie 


Pentru Anca, acestea fuseseră ultimele vorbe ale 
mamei sale. Peste o săptămână, fetiţa le căuta ecoul 
între pereţii camerei în care fuseseră rostite. Le-a ascultat 
sosind din sufletul său - atunci, ca şi acum -, răsuflare 
topită în strecurarea fierbinte de pe obraji... 


„«Prima condiţie a fericirii se află în noi înşine!»... 
Mda!... interesant băiat e Tudor!” îşi spuse Anca... Erau 
colegi... iată, în al treilea an, dar până în toamna aceasta 
nu-l prea băgase în seamă. Ştia doar că citeşte enorm: 
literatură, istorie, filozofie, cu deosebire, şi că se ţine, mai 
tot timpul, după Socrate, e un fel de umbră a lui - îi cere 
cărţi, îi pune fel de fel de întrebări, îl provoacă la discuţii. 
Notele lui însă au fost - şi în primii doi ani de şcoală, şi au 
rămas şi acum - modeste, cu excepţia istoriei şi filozofiei, 
la care a avut, totdeauna, zece. În toamna aceasta îl 
remarcase şi Luminiţa, la literatură. Folosea, din când în 
când, un vocabular extrem de nuanţat, iar capacitatea lui 
de a pătrunde înțelesurile unor opere şi de a descrie 
valorile specifice ale acestora surprinsese, de mai multe 
ori, întreaga clasă. 

— Tu ştii că Tudor mai are trei fraţi mai mici decât el? 
Sunt patru băieţi, i-a spus Doru, la câteva zile de la 
începerea şcolii. lar el, în fiecare vacanţă, lucrează! Şi în 
vara aceasta a lucrat tot timpul! Cică „spre a cunoaşte 
mai bine viaţa!” Că, de..., el e filozof 

— Şi nu se plânge niciodată! a murmurat Anca, aşa, ca 
pentru sine. Este mereu egal cu el însuşi: cu un zâmbet 
oarecare pe faţă, priveşte parcă totul de deasupra ori, 
mai exact, cu o anumită distanţă faţă de suflet..., ca să 
poată filtra mai întâi, creându-şi astfel, cine ştie, poate un 
sistem de autoapărare împotriva răului şi a urâtului ce 
năpădesc fiinţa atâtor clipe din existenţa noastră. 

— Măi, să fie, nu mai am loc de „filozofi”! a exclamat 
Doru, atunci. Aşa-mi trebuie dacă mi-am ales ca prietenă 
pe fata lui Socrate, iar drept coleg de bancă - umbra lui! 


42 


George Şovu 


„Fericirea fără înţelepciune e ca o desagă găurită!” 
rosteşte Anca, acum. Doru nu se afla lângă ea, s-o audă. 
Şi, chiar dacă s-ar afla, cu greu ar putea să-i asculte 
sufletul. El, din păcate, se opreşte, cel mai adesea, 
undeva, la epidermă. Dar Anca speră încă să-i deschidă 
ochii - aşa, să vadă cât de cât şi miezul lucrurilor. După 
cum speră ca ea însăşi să ajungă la a/t sâmbure de 
adevăr al fiinţei lui - acela pe care ea îl bănuieşte... că 
există, pe care atât de mult doreşte să-l pună în lumină. 
Nu degeaba a promis şi-n faţa lui Socrate acest lucru. 
Atunci a făcut pe grozava, afişând siguranţă. N-o avea 
şi... nici n-a căpătat-o! Asta şi pentru că, într-un fel, Doru 
joacă teatru... Da, da, veşnic poartă cu el o mască, pe 
care o trage, la repezeală, peste chipul adevărat al unor 
intenţii, gânduri, simţiri. De acest lucru Anca c sigură, 
sigură... „Oare de ce procedează Doru astfel? Poate 
pentru că... „ Şi gândul Ancăi alunecă, din nou, la 
cugetările ascultate de la Tudor: „Cred că are dreptate 
Balzac - îşi spune ea. «Prima condiţie a fericirii se află în 
noi înşine!...»” 


4 


Pe scena teatrului de estradă un grup de balerine 
execută un frumos dans modem. Mişcările lor sunt 
graţioase şi trupurile lor la fel. Doru le urmăreşte cu 
interes... exagerat, după părerea Ancăi, având în vedere 
mai ales faptul că nu se află singur la spectacol... 


„„. Bunica a întredeschis încet uşa. Văzând-o plângând, 
s-a retras, ca de atâtea ori, îndurerată. Aproape că nu mai 
avea lacrimi să mai plângă... „Un râu întreg s-ar fi putut 
aduna - se gândea uneori femeia - din câte s-au scurs din 
ochii mei de când mi-au murit omul şi fata”... 


43 


Extemporal la dirigentie 


Dar Anca s-a liniştit, s-a aşezat la masa de lucru şi-a 
început să-şi pregătească lecţiile pentru a doua zi. 

După vreo oră şi jumătate, a simţit, din nou, uşa 
deschizându-se: 

— Maică, am făcut nişte prăjiturele, pot să-ţi aduc? a 
întrebat-o, cu glas de suflet, bătrâna. 

— Da, buno, te rog! i-a răspuns Anca (aşa îi spuneau, 
de multe ori, şi ea, şi Socrate - buno, ca un fel de 
prescurtare de la bunico, dar mai ales pentru a cuprinde 
în cuvânt o dimensiune specială a acestei fiinţe, ce-şi 
părăsise casa, şi rostul, şi satul, în care se născuse şi 
trăise o mare parte din viaţă, spre a veni aici, la 
Bucureşti, ca să-şi ocrotească nepoata, rămasă, atât de 
timpuriu, fără mamă. Anca şi Socrate o iubeau foarte 
mult, iar ea îi considera ca pe doi copii ai ei - unul mai 
mare, altul mai mic)... 

În timp ce mânca din prăjituri, Anca a început să se 
îmbrace. Îşi terminase lecţiile, iar acum se grăbea să 
plece la spectacol. Îi promisese lui Doru şi nu voia să dea 
înapoi, deşi, în acele momente, simţea, mai degrabă, 
nevoia să-şi pună perna în cap, să nu mai vadă nimic şi să 
se culce. 

— Da' unde pleci, maică? Ai vreo treabă la ora asta? o 
întrebă, cu puţină mirare, bătrâna. 

— La teatru, bunico! Dacă vine, între timp, tata, spune-i 
că nu întârzii... Sărut mâna! mai spuse fata, luând de pe 
farfurie încă o prăjitură şi plecând... 

Cu gura uşor întredeschisă, Doru îngână melodia 
după care dansează balerinele, urmărind, în continuare, 
cu ochii mari, meandrele când mai dulci, când zvâcnite 
ale unor trupuri tinere şi frumoase, mângâiate de jocul 
luminilor multicolore. Anca îl priveşte cu coada ochiului şi 
zâmbeşte ironic. După câteva clipe, îi atinge uşor mâna, 
dar băiatul rămâne, mai departe, „transportat”. Puțin 
enervată, îi face un semn discret, şoptindu-i: 


44 


George Şovu 


— Ai grijă să nu-ţi intre o muscă-n gură!... 

Doru întoarce o secundă ochii spre ea, schiţează un 
zâmbet..., apoi se lasă, din nou, cucerit de... 
„spectacol”... 


5 


În aceeaşi zi, cu câteva ore mai devreme, Socrate şi 
elevii săi din clasa a IX-a A, cărora le era proaspăt 
diriginte, urmăreau şi ei un „spectacol”: într-una dintre 
cele mai mari uzine bucureştene, o presă enormă şi 
puternică strângea între buzele sale o bucată imensă de 
metal incandescent. Omul care supraveghea această 
prefacere - un muncitor, ce comanda întregul mecanism 
printr-un singur buton - avea un zâmbet pe faţă, izvorât 
din satisfacția unei naşteri, a unei întruchipări la care 
asista. Copiii, strânşi în jurul profesorului, priveau curioşi 
şi cu sfială totodată. Ceea ce vedeau aici, ca şi alături, şi 
dincolo, ceea ce văzuseră până atunci, trecând printr-o 
suită de locuri de muncă, se constituia, realmente, într-un 
grandios spectacol al forţei umane asupra materiei... 

Drumul de la uzină a fost continuat cu metroul până la 
Universitate şi, de aici, pe jos, la Biblioteca Centrală 
Universitară, din inima Capitalei. Într-o tăcere deplină, 
copiii păşesc cu grijă prin sala de lectură, preocupaţi să 
nu tulbure atmosfera de studiu ce domneşte aici. 
Ajungând în depozite, ochii lor uimiţi admiră, de data 
aceasta, imaginea rafturilor nesfârşite, încărcate de 
cărţi... 

Primind cu bucurie propunerea dirigintelui de a face un 
popas în aula bibliotecii, elevii se grăbesc să se aşeze pe 
scaune, care pe unde apucă. 

— Şi-acum, copii, se aude, cu o anume solemnitate 
parcă, vocea lui Socrate, după această întâlnire cu cei doi 


45 


Extemporal la dirigentie 


poli ai existenţei umane - materia şi spiritul -, să ne 
întoarcem la ale noastre. Scoate din buzunar nişte hârtii 
împăturite.  „Extemporalele” voastre! exclamă «el, 
aşezându-se la masa aflată pe podiumul din mijlocul 
aulei. 

În sală s-a făcut o linişte de mormânt. Profesorul 
răsfoieşte hârtiile. Ochii copiilor sunt concentrați, cu toţii, 
intr-un singur punct. Respiraţiile s-au unit parcă într-una 
singură. Socrate priveşte peste sală, de parcă ar vrea să 
radiografieze fiecare suflet. 

— M-au bucurat mai ales răspunsurile spontane - 
continuă el -, cele care vă reprezintă pe voi. 

— Dar de unde ştiţi dacă ne reprezintă sau nu? 
întreabă Georgescu, folosind aplombul lui obişnuit (este 
elevul care, cu prilejul primei lor întâlniri, la întrebarea: 
„Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă?” răspunsese, 
şmechereşte, „Socrate!”). 

Profesorul se gândeşte o clipă... 

— Tu ţi-ai semnat „extemporalul”? îl întreabă el apoi, 
privindu-l ţintă. 

— Nu! răspunde elevul. 

— Să încercăm atunci să-l identificăm! spune Socrate. 

Copiii, toţi, sunt foarte curioşi... Dirigintele răsfoieşte 
hârtiile, citind, pentru sine, de ici, de colo, câte ceva. 
După câteva zeci de secunde, alege una dintre ele... 

— lată - zice el -, la întrebarea: „Cum aş dori să fie 
dirigintele meu”, tu răspunzi: „În primul rând, aş vrea să 
fie un om de caracter!”... Ei, ce spui, am nimerit? 

— Da! răspunde elevul, foarte surprins. 

— Bun! Bravo! exclamă Socrate, râzând. Adică, „bravo” 
mie, nu?! De acord? 

Elevii se amuză. 

— Şi-acum să vedem: ce înţelegi tu prin caracter? 

Georgescu înghite, de câteva ori, în sec, încercând să 
explice: 


46 


George Şovu 


— Adică..., de exemplu..., să fie înţelegător faţă de 
problemele noastre..., să nu ne reclame la doamna 
directoare pentru orice... 

Câţiva elevi încep să râdă... 

— Mada! spune Socrate... Vezi, Georgescule - continuă 
el tu ai folosit noţiunea asta aşa, din teribilism..., ca să 
impresionezi, cum ai mai încercat şi altă dată... 

Elevul îşi coboară privirea... 

— Acum ai înţeles de ce am putut să identific 
„extemporalul” tău? ... Şi chiar mi-ai dat o idee - adaugă 
profesorul: să discutăm, în ora următoare, despre 
caracter! Ce zici, te pregăteşti? 

— Sigur, domnule profesor, răspunde Georgescu. 

— Bine! Atunci e bine! Şi voi să vă pregătiţi! Cu toţii! 
completează dirigintele, privind spre ceilalţi. Orice temă 
propusă pentru dezbatere se constituie în problemă a 
fiecăruia dintre voi! Ţineţi minte acest lucru, fiindcă n-o 
să-l mai repet!... 

Desprinzând o altă pagină, Socrate citeşte o afirmaţie 
pe care el însuşi o subliniase cu roşu: „In nici un caz să nu 
fie ca Isoscel!” întorcând pagina, citeşte şi semnătura: 
Popescu Valeriu. Ridică ochii de pe „extemporal”. 

— Cine e Popescu Valeriu? întreabă, privind, din nou, 
peste sală. 

— Eu! răspunde, ridicându-se, un băiat pirpiriu, cu 
ochelari. 

— Tu o cunoşti pe... doamna profesoară? 

— Eu n-o cunosc! Fratele meu, care este într-a 
douăşpea, o cunoaşte!... 

— E bine - spune Socrate apăsat - ca atunci când afirmi 
ceva s-o faci în baza părerilor tale! Ne-am înţeles? 

— De ce, domnule profesor? ripostează elevul, doar 
toată lumea ştie că... 

— Nu mă interesează ce cred alţii că ştiu... După 
părerea mea, persoana în cauză este o profesoară 
severă, dar dreaptă. lar dacă unii nu o au la inimă, asta 


47 


Extemporal la dirigentie 


e... din cauza exigenţei sale... lată, eu asta ştiu şi asta 
spun! 

Elevul rămâne descumpănit... Se aşază... Mai mulţi 
copii îl întreabă în şoaptă: 

— Despre cine e vorba? Despre cine e vorba? 

— Isoscel! Isoscel! 

— Mă iertaţi, domnule profesor, intervine Maria, o elevă 
care, în clasă, stă în prima bancă şi pe care Socrate a 
numit-o responsabila colectivului, ne-aţi promis c-o să ne 
răspundeţi la o întrebare, adică: „Ce fel de elevi vă 
doriţi?” 

— Ce fel de elevi îmi doresc eu? spune Socrate, 
coborând de pe podium şi apropiindu-se de ei... Voi ştiţi 
cine a fost Fidias? 

Câţiva elevi ridică mâna, printre care şi Georgescu. 

— Vrei să-ţi iei revanşa? îi zice Socrate, privindu-l. Hai, 
spune! 

— Contemporanul lui Socrate! răspunde elevul cu 
siguranţă. Secolul V, înaintea erei noastre... Grecia antică. 
Numai că el a fost sculptor... 

— Bravo, Georgescule! îi spune Socrate, cu simpatie. 

Pe faţa băiatului înfloreşte o lumină. Colegii îl privesc şi 
ei cu căldură, impresionați de răspunsul lui documentat, 
precis... Se vede treaba că i-a servit ironia dirigintelui, din 
ora anterioară. 

— Ştiţi cum spunea Fidias că procedează, ca să dea 
viaţă statuilor sale? continuă profesorul. 

Copiii sunt numai ochi şi urechi... 

— Simplu: că dă deoparte marmura de prisos!... 
Aşadar, să scoatem la lumină tot ce e frumos în noi!... Şi, 
în acelaşi timp, să ne înnobilăm cu tot ceea ce are lumea 
mai bun! Sigur, e cam general spus... Dar cine poate să 
dea o definiţie a perfecţiunii?!... 

— Aoleu, chiar elevi perfecţi?! exclamă fata, zâmbind. 

— Ei, măcar pe-aproape!... glumeşte Socrate. 


48 


George Şovu 


— Dar balul, când o să fie? întreabă elevul cu părul 
„lins”. 

— A, „balul bobocilor”? În curând! răspunde Socrate. 
Chiar voiam să vă spun: o să pregătim şi un mic program 
artistic. Aşa că... cine crede că e talentat, că ştie să 
cânte, să recite, să danseze, mă rog..., să vină joi, în sala 
de festivități, la ora treisprezece! Eu voi fi acolo. M-a 
însărcinat directoarea să răspund de spectacol. Vă 
aştept!... 


6 


În clasa a XI-a B, Isoscel, cu un gest categoric, declară 
sentenţios: 

— Deci ne-am înţeles, puişorilor, la programul artistic 
pentru „balul bobocilor” nu participă decât cine are notă 
bună la matematică! 

— lată o relaţie perfectă! remarcă, ironic, Tudor către 
Doru. 

— Aşa că tu, Mitroi, şi tu, Buzescule, continuă Isoscel, 
lară să-l audă, pofta-n cui! 

în această clipă, Geta îi dă cu cotul lui lonică: 

— Ai scăpat! îi şopteşte ea. 

— Taci din gură, nu cobi! răspunde băiatul, trăgând cu 
ochiul la lIsoscel, să nu-l vadă. Dar, parcă citindu-i 
gândurile, profesoara îndreaptă privirea spre el, aţintindu- 
|: 

— A, uitasem! Nici tu, lonică puişor! Că şase încă nu-i o 
carte de vizită! 

— Doamnă profesoară - sare lonică, ridicându-se -, dar 
cu sunt în formaţia şcolii, nu ştiţi? Cânt la baterie! 

— Aşa e, doamnă - intervine Mihai -, fără lonică nu se 
poate! Efectiv nu se poate! 


49 


Extemporal la dirigentie 


— Daa?! întreabă, cu mirată ironie, Isoscel. Bine! Bine! 
Fie!... Dar să ştii, dragule - continuă ea, cu un zâmbet 
acoperit de gheaţă -, că nu scapi! O să am mare grijă de 
tine: te voi asculta în fiecare oră!... 

lonică înghite cu greu aceste „calde” promisiuni, ce i se 
aşază în gât precum nişte noduri ţepoase. 

— Doamnă dirigintă - se ridică acum Dana, care stă în 
prima bancă ne-am gândit să vă rugăm... să organizăm şi 
noi o excursie... 

— Şi nişte vizite! intervine Geta. 

— La fabrica de ciocolată! mormăie lonică, stârnind 
râsul colegilor din jur. 

— ... că şi anu’ trecut - continuă Dana - am avut 
activităţi frumoase... cu domnul profesor de filozofie... 

Isoscel are o uşoară crispare... 

— Veţi fi făcut voi, dar până una-alta, mai avem de 
învăţat - răspunde ea, luând catalogul şi îndreptându-se 
spre uşă, fiindcă în clipele acelea soneria anunţa sfârşitul 
orei. 

Buzescu, un băiat al cărui chip e marcat de o nelinişte 
interioară, porneşte în urma profesoarei... 

— Doamnă dirigintă, i se adresează el respectuos, vă 
rog toarte mult, vreau să recit şi eu ceva la spectacolul 
acela... 

— Puişor - răspunde inflexibil Isoscel -, mie nu-mi place 
să repet: când spun nu, rămâne nu! 

Faţa băiatului se întunecă şi mai tare. Ochii i se 
încălzesc, ca la o comandă, iar buzele îi capătă un uşor 
tremur. Ar ti dorit, parcă, să mai spună ceva, dar 
profesoara i-a întors spatele, plecând spre cancelarie. 

— Adriane - i se adresează Tudor, apropiindu-se de el şi 
bătându-l prieteneşte pe umăr (era şi mai înalt ca acesta) 
curaj, băiatule! Nu se termină lumea cu „poruncile” lui 
Isoscel! Şi-apoi, cine te obligă să le respecţi neapărat? 
Dacă vrei să reciţi, fa-o, flăcăule!... 


50 


George Şovu 


Buzescu priveşte lung în urma lui Tudor care, acum, se 
îndepărtează pe culoar... 


7 


În sala de festivități a liceului, în apropiere de scenă, 
formaţia de muzică a şcolii, în care Mihai cântă la chitară, 
lonică este mai mare peste baterie, iar Geta e stăpâna 
microfonului, repetă „Marşul bobocilor”, un şlagăr 
antrenant şi inspirat - imagine sonoră şi plastică, chip de 
sunet şi cuvânt ce surprinde avânturile anilor de cântec ai 
adolescenţei. 

În partea opusă a sălii, Socrate şi Luminiţa ascultă o 
recitare a Rodicăi - fata care, în prima zi de şcoală, venise 
lângă Doru, în poarta liceului, şi-l luase de braţ, cu 
dezinvoltură, în prezenţa Ancăi. Cu afectare, intonaţie şi 
apăsări total nepotrivite, eleva, împopoţonată cu tot felul 
de funde în păr, striveşte parcă fiecare cuvânt dintr-o 
strofa a poeziei „Dorinţa”, de Mihai Eminescu: 


Vom visa un vis ferice, 
Îngâna-ne-vor c-un cânt 
Singuratece izvoare, 
Blânaa batere de vânt... 


Socrate nu mai poate răbda şi intervine: 

— Rodica, aceste versuri trebuie spuse simplu, simplu, 
înţelegi, fără nici un fel de accent teatral, fără apăsări... E 
doar Eminescul!... 

— Domnule profesor, sare fata, ofensată, pe acelaşi ton 
de afectare, dar cu poezia aceasta mă prezint la Institut! 
Dau la teatru! Mă pregătesc de mult! 

Socrate oftează, neputincios, în timp ce se uită spre 
Luminiţa. 


51 


Extemporal la dirigentie 


— Mă rog, continuă, să vedem! răspunde el. 

Eleva îşi ia avânt şi trece la următoarea strofa, 
rostogolind rar, dar cu îndârjire fiecare cuvânt, în aşa fel 
încât să se audă parcă fiecare sunet: 


Adormind de armonia 
Codrului bătut de gânduri 
Flori de tei deasupra noastră 
Or să cadă rânduri-rânduri!... 


Exasperat, Socrate conchide: 

— Rodica, nu merge, nu merge, înţelegi? Şi, cred că ar 
fi bine să te mai gândeşti şi la ce vrei să faci cu examenul 
acela! în orice caz, aşa n-ai nici o şansă, în afară de aceea 
de a te face de râs! îmi pare rău, dar nu pot să te mint! 

Fata, enervată, întoarce spatele, fâlfâindu-şi fundele 
din păr, şi părăseşte scena. Socrate zâmbeşte 
semnificativ, privind în urma ei. 

— Ca să vezi! exclamă Luminiţa. 

— Ei, dacă toţi câţi visează să devină actori ar şi 
deveni... 

— N-ar mai fi cine să dreagă ciubotele, vorba lui 
Creangă. 

— Rău e că cineva o încurajează - şi pe ea, şi pe alţii, 
de aceeaşi „valoare” -, luând banii părinţilor de 
pomană!... 

— Cine urmează? întreabă Luminiţa. 

— Eu,... Buzescu Adrian, din clasa a XI-a B. 

— E elevul lui Isoscel, precizează Socrate. 

— Domnule profesor, intervine Tudor, apărând timid, 
din culise, vă rog să mă iertaţi, doar o clipă..., v-am adus 
cartea... 

— Bine, Tudore, las-o acolo! spune Socrate, arătându-i 
un scaun. Băiatul aşază cartea pe locul indicat, dar parcă 
ar mai vrea să spună ceva. 

— Ei, ce mai e? îl întreabă profesorul. 


52 


George Şovu 


— Mi-aţi promis şi Estetica lui Hegel... 

— Îmi iau promisiunea înapoi. Nu ţi-o mai dau. E prea 
grea pentru tine! Lasă că-ţi găsesc eu altceva. Apoi, în- 
torcându-se spre Buzescu: 

— la să vedem ce ştii?! 

— Pot să recit o poezie? spune băiatul. 

— Poftim! îl îndeamnă Socrate. 

—  Ştiţi..., e o poezie pe care am scris-o eu... 
îndrăzneşte el să mărturisească. 

— Ce vorbeşti?! Foarte bine! Să te-auzim! 

Buzescu începe să recite cu un glas cald, vibrând de 
emoție şi parcă de o adâncă suferinţă: 


Faldurile gri, de ceață, 
Tremură pe străzi pustii 
Peste ramuri fără viață, 
Peste paşii mei târzii... 


Norii stau gata să cadă 

De pe polite de cer... 

Eu măsor aceeaşi stradă 

Tot mai singur, mai stingher!... 


Luminiţa şi Socrate l-au ascultat cu atenţie. 

— Buzescule, spune profesorul, se simt nişte influenţe, 
dar nu e rău! Nu e rău deloc! De ce n-ai venit până acum 
la cercul nostru? 

—  Ştiţi..., eu..., se bâlbâie băiatul, pe faţa căruia a 
înflorit o bucurie simplă, frumoasă... 

— Mi-a plăcut şi cum a recitat! intervine Luminiţa. Dar 
poezia mi se pare prea tristă pentru „balul bobocilor”. Nu 
se potriveşte cu atmosfera de tinereţe, de exuberanţă. 

— N-ai ceva care să... „rimeze” mai bine? îl întreabă 
Socrate. 

— Nu, ... nu prea! răspunde trist Buzescu. 

— Îţi place Topârceanu? 


53 


Extemporal la dirigentie 


Chipul băiatului se luminează. 

— Da! se aude glasul lui. 

— Ei, ce zici, reciţi „Rapsodii de toamnă”? 

— O-nvăţ! Am avut-o în manualul de-a VIII-a! 

— Bine! Să te văd! Uite, scriu aici... Ne vedem 
poimâine! ... 

În timpul acesta, de elevul de serviciu, aflat pe holul de 
la intrarea în liceu, se apropie un bărbat între două 
vârste: are un chip distins şi e îmbrăcat într-un costum 
elegant. 

— Doamna profesoară Luminiţa Cernea este în şcoală? 
îl întreabă el pe elev. 

— Da, e-n sala de festivități! E ocupată! răspunde 
băiatul. 

— Poţi să-i duci un bilet? 

— Sigur că da! 

Bărbatul între două vârste scoate stiloul din buzunar şi 
scrie câteva cuvinte pe-o hârtie, pe care-o desprinde 
dintr-un carneţel. 

O pune apoi într-un plic şi i-l înmânează elevului. 

— Aşteptaţi vreun răspuns? 

— Nu, îi dai plicul şi-atât! îţi mulţumesc!... 

În vreme ce pe scenă o fată spune un monolog, în sală 
apare elevul de serviciu, cu plicul în mână. 

— Mă iertaţi - zice el -, a căutat-o cineva pe doamna 
profesoară. V-a scris un bilet - adaugă, adresându-se 
Luminiţei. 

Aceasta ia plicul, scoate biletul şi-l citeşte. Expresia 
feţei i se schimbă. 

— S-a întâmplat ceva? O veste neplăcută? o întreabă 
Socrate. 

— Nu, nimic important! răspunde profesoara, căutând 
să pară cât mai firească. 

Socrate o priveşte lung... 


54 


George Şovu 


Capitolul Ill 


Dintr-o mică tribună, Anca urmăreşte, cu emoție, 
partida de tenis, în care Doru este unul dintre jucători. 
Este o miză importantă: cine câştigă acest meci se 
califică în finala pe Bucureşti. 

Reuşise s-o convingă şi pe verişoara ei, pe Mihaela, să 
vină. Acum, aceasta, mai puţin prinsă de jocul de pe 
teren, o priveşte cu coada ochiului pe Anca. 

Doru execută, în acest timp, o lovitură spectaculoasă, 
care stârneşte entuziasmul publicului. Anca se ridică şi 
bate din palme. 

— E grozav, nu-i aşa? o întreabă ea pe Mihaela, 
aşezându-se. 

— Nu mă pricep, da-mi place! răspunde studenta, 
amuzată. 

Jocul se reia. Publicul priveşte cu încordare 
desfăşurarea ultimelor momente ale partidei. Doru 
câştigă, în urma unor lovituri la fel de spectaculoase, 
întinde, peste fileu, mâna adversarului şi se-ndreaptă, 
bucuros, spre Anca şi spre Mihaela. 

— Eşti mare, Dorule! Te felicit! îi spune Mihaela, în timp 
ce Anca îl sărută. Din cauza ta am pierdut seminarul la 
criminalistică. Da' nu-i nimic! Succes mai departe! La 
amândoi! adaugă Mihaela, cu o anume semnificaţie. V-am 


55 


Extemporal la dirigentie 


pupat şi m-am dus... Într-adevăr, îi sărută în fugă şi 
pleacă. 

— Stai! Stai! Unde pleci? Şi cu îngheţata ce facem? Am 
promis că fac cinste, dacă o să câştig! Mă ţin de cuvânt! 

— Altă dată! răspunde Mihaela, făcându-le cu mâna. 
Mănâncă Anca şi porţia mea. Dar vezi, ai grijă să n-o 
doară gâtul!... Râde, în timp ce se îndepărtează de ei şi 
de teren, pornind-o în fugă pe-o alee din apropiere. 

— Drăguţă - verişoara asta a ta! remarcă Doru. 

— Bineînţeles! e de acord Anca. Toate fetele din 
familiile noastre sunt frumoase! 

— lar tu eşti cea mai... dintre ele! spune băiatul, 
apropiind-o de pieptul lui şi sărutându-i părul ca razele de 
soare... 


2 


La ora aceasta, Cişmigiul începe să respire din ce în ce 
mai liniştit. Forfota de pe alei a obosit parcă dintr-o dată, 
iar băncile, scaunele, acum în întregime aproape goale, 
rămân străjeri muţi în apărarea zonelor de verdeață şi 
flori. 

O boare de vânt şopteşte - nu se ştie ce - printre ramuri 
şi câte-o frunză mai naivă se încredinţează în mâinile ei, 
rupându-şi firul vieţii şi pornind-o în zbor... 

Lângă debarcader, Doru întinde o mână Ancăi, ajutând- 
o să păşească în barcă. Anca e temătoare, barca se 
balansează şi amândoi sunt cât pe ce să se răstoarne. 
Băiatul potoleşte însă repede clătinarea. Apucă apoi 
lopeţile şi începe să vâslească, privind-o, în acest timp, cu 
tandreţe pe fată... Amurgul pune culori calde pe lac... 

— Ce frumos vâsleşti tu! Când mă-nveţi şi pe mine? 
spune Anca. 


56 


George Şovu 


— Păi, când să te-nvăţ, că tu tot timpul eşti cu 
toceala?! 

— „Repetitio mater studiorum est!”... 

— Of, ce filozofie! Parc-ai fi fata lui Socrate! 

— Dar ce ai tu cu el? întreabă, amuzată, Anca. Nu 
încapi în filozofia lui? 

— Cred că nu prea mă are la inimă! Dacă-i plăcea 
tenisul, era altceva. Aveam dialog! 

— Şi dialogul numai pe probleme de tenis se poate? 

— Ştii, Anca, în viaţă nu poţi să alergi pe mai multe 
culoare deodată. Şi culoarul meu e tenisul!... Uite, când 
simţi racheta aici, în mână (îşi arată mâna, ca şi când ar 
purta în acele momente racheta), şi când ştii că, dintr-o 
simplă zvâcnire, din articulaţie, faci un voleu care ridică 
sala-n picioare..., află că atunci ai sentimentul că eşti şi tu 
un Socrate!... 

Anca îl priveşte cu admiraţie... „Cine ştie, s-ar putea să 
nu mă fi înşelat..., îşi spune ea, în gând. Oricum, când 
crezi în ceva şi când te baţi cu tot ceea ce ai tu mai bun 
ca acel ceva să devină viaţa ta - stea menită să-ţi 
lumineze paşii devenirii, cu arcuri la tălpi - înseamnă că 
inspiri aer dintr-o sursă cu sorţi de izbândă, că orizontul, 
oricât de departe, îţi va ajunge, mai devreme sau mai 
târziu, sub degete!”... 

Barca celor doi se loveşte de a altor tineri, trezindu-i 
din acel moment de visare şi de meditaţie: 

— Noroc că obstacolul ce ne-a ieşit în cale m-a coborât 
de pe soclu, altfel riscam să devin, de pe-acum, 
nemuritor! zice Doru, în vreme ce îndepărtează barca de 
locul ciocnirii... 

— Da, e bun câte un asemenea noroc, care ne trage, la 
timp, de mânecă, împiedicându-ne să devenim prea mari, 
în vremea necoacerii..., răspunde fata, cu gândul şi cu 
ochii dincolo de chipul ce-l avea în faţă... 

De fapt, în preajma Ancăi, Doru se afla într-o 
permanentă stare de alertă. O iubea nespus de mult şi 


57 


Extemporal la dirigentie 


era, în acelaşi timp, mândru că Anca ţine la el. Dar 
înţelegea bine că fata e mult mai profundă, că avea o 
cultură incomparabil mai solidă, mai bine aşezată... „Cu 
Socrate toată ziua alături, ziua şi noaptea, nici nu se 
putea altcum!” - trăsese el, cândva, o concluzie. Pe care 
însă, repede, o amendase: „Nu, nu, e nedrept să gândesc 
aşa... Sigur, Socrate îşi are rolul său... Este de ajuns să-l 
vezi şi el să se uite la tine, ca să simţi că parcă te-ai golit 
de suflet, că ţi l-a luat în stăpânire... şi că poate să facă 
ce vrea cu tine...” El, Doru, „marele Doru”, aproape 
neînvinsul de pe terenul de tenis, avea emoţii chiar şi 
atunci când doar se întâlnea cu Socrate. Intra în această 
învolburare a lui şi efectul faptului că intuia, la profesor, o 
reacţie negativă faţă de el, care-l întrista mult. Şi-ar fi 
dorit ca Socrate să-l privească altfel - sigur, cu simpatie - 
sau, cel puţin, să fi stat de vorbă deschis, „ca-ntre 
bărbaţi”, şi să-i fi spus: „Ascultă, băiete, nu-mi placi şi 
gata! Nu te priveşte din ce motive, dar asta e, nu-mi 
placi! Aşa că, fa bine şi las-o pe Anca în pace!” „Şi dacă 
mi-ar fi spus aşa ceva? se pomeni băiatul întrebându-se. 
Aş fi lăsat-o, oare..., pe Anca?” „în nici un caz!” veni 


răspunsul lui categoric. „Păi, vezi?”... „Da, dar atunci am 
fi ştiut clar pe ce poziţii ne aflăm!” „Şi?”... „Şi poate că 
ne-am fi căutat alte mijloace de luptă!”... „Care «ne- 
am»?” „Eu, adică!”... „Hm!” zâmbi un gând al lui Doru, un 


gând năstruşnic care, de cele mai multe ori, îi dădea 
peste cap orice hotărâre, oricât de bine ticluită şi aşezată 
ar fi fost... Gândul acela... sau sentimentul acela, ori 
starea aceea, o anume stare - băiatul nu se străduise 
niciodată s-o califice precis, s-o aşeze în „cutiuţa” ei... 
după cerinţele încadrării ştiinţifice - odată se învârtejea 
prin el, din te miri ce, desprinzând un anume resort - 
mereu acelaşi - care-l determina pe el, Doru, să iasă în 
afară, în general, altfel decât şi-ar fi dorit, „altfel” acesta 
însemnând, de obicei, într-un chip brutal, sau cel puţin 
lipsit de menajamente, fără politeţe... Regreta, sigur, de 


58 


George Şovu 


fiecare dată, dar nici că făcea vreun gest, ceva, care să 
repare, cât de cât, ceea ce stricase... 

În realitate, Doru era un timid - şi el ştia acest lucru 
foarte bine... 


„„„ Se născuse cu un anume handicap... La un an după 
un frate al lui, trebuia să vină el... Sosise termenul... 
Mama, internată în spital, îl aştepta. Dar, nu se ştie precis 
din ce motive, el, Doru - cum aveau să-l numească -, 
parcă se răzgândise, nu voia să părăsească fiinţa 
mamei... Şi-atunci... l-au forţat... Şi, forțându-l... 

Abia pe la un an, când începuse să meargă „în 
picioare”, părinţii au observat că mâna lui dreaptă e puţin 
mai scurtă decât cealaltă şi că el, în general, se fereşte s- 
o folosească, în tot ceea ce făcea, se baza, cu deosebire, 
pe mâna stângă, pe cea dreaptă o ţinea pe lângă corp, 
aproape nemişcată. 

„Te doare?” îl întrebau părinţii, forțându-l s-o mişte, s-o 
ducă la spate, s-o pună pe cap... El nu prea ştia ce să 
răspundă - nici mai târziu, după câţiva ani, când ajunsese 
să vorbească bine -, încerca să execute mişcările ce i se 
solicitau, dar arareori reuşea. Era, undeva, ceva blocat şi 
copilul simţea că nu neapărat în regiunea mâinii, în ceea 
ce ţinea de ea. De aceea, de la o vreme, începuse să-l 
supere orice fel de îndemn care, indiferent de scopul 
urmărit, se concretiza, cel mai adesea, în porunca: 
„Dorule, cu dreapta! Cu dreapta, Dorule!” Acţionează, 
deci, cu dreapta!... Părinţii şi doctorii, pe la care a fost 
purtat, îi doreau, fără îndoială, binele... Dar pe el, lucrul 
acesta ajunsese, pe la vreo patru-cinci ani, când mergea 
de-acum la grădiniţă, să-l supere teribil. 

Odată, în preajma unui An Nou - era atunci în clasa a 
treia -, tatăl său, strungar la o mare uzină, le adusese, 
printre alte daruri, nişte popice şi două bile, cu care să le 
doboare... 


59 


Extemporal la dirigentie 


Era într-o seară, o sâmbătă sau o duminică seara. 
Veniseră pe la ei nişte rude. Discutau, beau, mâncau în 
sufragerie. El, Doru, şi cu fratele său, Alexandru, se jucau, 
fie în camera lor, fie în holul apartamentului (aveau un hol 
mare, cât o cameră). 

La un moment dat, Alexandru a instalat popicele în hol 
şi-a început să le doboare. De câteva ori a mai greşit..., 
apoi a căpătat îndemânare şi fiecare bilă trimisă dărâma 
totul... 

Părinţii şi musafirii l-au observat, prin uşa deschisă a 
sufrageriei. Văzându-i performanţele, îl lăudau, care mai 
de care. 

— Dorule, nu încerci şi tu? s-a auzit glasul strungarului. 

De această solicitare se temea şi Doru. Stătuse cât 
stătuse şi privise la joaca fratelui său, care se uită spre el 
cu o anume superioritate, şi-apoi se retrăsese în camera 
lor, a copiilor, unde instala acum liniile unui trenuleţ 
electric. 

— Nu, pe mine nu mă interesează popicele! a răspuns 
copilul. 

— Minte! Se teme! a intervenit Alexandru. Cu c/unga lui 
n-o să nimerească niciodată! 

Tatăl s-a apropiat de băiatul lui cel mare; acesta, 
văzându-l întunecat la faţă, a îngheţat. 

— Repetă ce-ai spus! i-a ordonat el. 

— Da, cu ciunga lui n-o să nimerească niciodată! a 
reluat Alexandru, cu o voce rea şi cu dispreţ pe faţă... Ce 
te miri, toţi copiii din bloc şi de la şcoală îi zic ciungur... 

Tatăl i-a trăsnit o palmă, de i-a înflăcărat obrazul... 

— Cu „ciunga” aceea am auzit că te apără el de toţi 
copiii, care te bat, ca pe un nătărău ce eşti! Piei de-aici, 
să nu te mai văd! 

Alexandru, fără să plângă, s-a retras într-o altă cameră 
din cele patru, câte avea apartamentul. 

Doru a închis uşa. Ascultând ceea ce spusese fratele 
său, a simţit cum i se urcă, parcă din stomac, un nod în 


60 


George Şovu 


gât, după care lacrimile au început să i se prelingă pe 
obraji... Într-adevăr, de câte ori Alexandru se lua la harţă 
cu copiii şi se afla în încurcătură, încercând să scape cu 
fuga - fiindcă era fricos -, el, Doru, intervenea întotdeauna 
şi se bătea cu adversarii fratelui său „pe viaţă şi pe 
moarte!” Sigur că încasa şi el pumni destui, dar lovea cu 
disperare - aşa că aproape toţi copiii de vârsta lor şi chiar 
unii mai mari puţin începuseră să-i ştie de frică. În 
asemenea împrejurări, Doru îşi folosea mâna dreaptă din 
plin, uitând parcă s-o mai menajeze. Acum era de-ajuns 
să apară la vreo încăierare, că ceilalţi se şi potoleau... În 
schimb, Alexandru, care avea şi o fire duşmănoasă, făcea 
pe grozavul cu el, cu Doru, faţă de care îşi încerca deseori 
pumnii, lovindu-l, fără cruţare, la cea mai mică 
neînțelegere ce se ivea între ei. Atunci, băiatul cel mic nu 
răspundea niciodată cu violenţă. Pe drept sau pe nedrept, 
se lăsa bătut. Auzind însă vorbele de adineaori, s-a jurat, 
în gând, că n-o să-l mai apere niciodată. „Şi să mai 
îndrăznească să mai dea în mine! murmură el. O să vadă 
ce-o să păţească! Ce dacă e mai mare?”... 

A ieşit apoi în hol, a luat jocul cu popice şi l-a dus în 
cameră. A încuiat uşa. A instalat formele acelea de lemn 
şi s-a pregătit să trimită o bilă spre ele. Îi venea mult mai 
uşor să-şi folosească mâna stângă. Chiar a încercat astfel 
o primă lovitură. Rezultatul a fost destul de bun: mai mult 
de jumătate din popice au fost dărâmate. Problema era 
însă... in „ciunga”..., cu ea trebuia să acţioneze... 

Făcu o încercare... Efect - zero! Mai întâi că nici n-avea 
aceeaşi forţă în ea ca în stânga. Apoi, constată că nu 
putea s-o ţină în aşa fel încât palma întreagă să fie spre 
faţă, adică spre direcţia popicelor. De aceea, bila 
aruncată se dusese în cu totul altă parte decât spre locul 
ales de copil. 

Incercă să-şi îndrepte mâna. Atunci observă, încă o 
dată, ca în timpul exerciţiilor de gimnastică medicală pe 
care, zilnic, trebuia să le execute, că un muşchi, ce 


61 


Extemporal la dirigentie 


pornea de la umăr, nu-l ascultă. (Văzuse el că, de mai 
multe ori, doctorii care-l controlaseră se opreau în zona 
aceea şi-i cercetau mâna, dar nu băgase lucrul acesta în 
seamă...) Scrâşni din dinţi, luă, din nou, bila şi făcu un 
efort să-şi rotească mâna, cât mai mult, spre faţă. O 
durere puternică îi săgetă braţul, închise, pentru o clipă, 
ochii. Apoi, cu palma orientată spre popice, dădu, încet, 
drumul bilei. Aceasta îşi urmă traiectoria imprimată, 
ajungând drept în mijlocul cuibului lor şi retezându-le, 
parcă, la toate, picioarele... Băieţelului îi veni să strige de 
bucurie. Dar nu scoase nici cel mai mic sunet. Se temea 
să nu fie doar o întâmplare. Repetă, de zece- 
cincisprezece ori, mişcarea făcută. La început mai greşi, 
dar, de la o vreme, simţi că mâna e în stare să-l asculte, 
că poate deci să execute bine lovitura. Atunci izbucni în 
râs şi, trântindu-se pe canapea, îşi strânse genunchii 
lângă piept şi, aşa, ca un ghem, se rostogoli într-o parte şi 
alta, minute în şir... 

— Alexandre - spuse Doru, deschizând uşa camerei în 
care fratele său meşterea ceva cu nişte sârme -, vrei să 
facem un concurs? (Scosese, între timp, popicele în hol şi 
le aşezase în poziţia de joc, fără să fie observat de 
nimeni.) 

— Ce fel de concurs? întrebă fratele mai mare, încă 
bosumflat. 

— Cu popicele! răspunse Doru: cine doboară mai 


multe, dintr-o singură lovitură, câştigă!... Poţi să-ţi 
foloseşti oricare mână vrei, iar eu am să lovesc cu... 
ciunga! 


— Săracul de tine, vrei să te faci de râs neapărat! 

— După ce m-ai făcut tu, nu mai are nici o 
importanţă!... 

— Doamne - îşi spuse mama care, trecând de la 
bucătărie spre camera cu musafiri, auzise schimbul de 
replici -, copiii ăştia vorbesc ca nişte oameni mari... 

— Ei, te prinzi sau nu? mai întrebă Doru. 


62 


George Şovu 


— Bineînţeles! răspunse Alexandru. 

— Vreau însă cu martori! 

— Cu atât mai bine! 

„Martorii” - părinţii şi rudele - erau prezenţi cu toţii. 

Alexandru, cu zâmbetul lui dispreţuitor pe faţă, se 
pregătea să lovească. Bila a pornit, izbind în plin. Două 
popice, nu se ştie cum, au rămas totuşi în picioare. 
Băiatul şi-a muşcat buza de jos, aproape să-i ţâşnească 
sângele. 

— Poftim, să vedem ce scofală faci! s-a auzit, după 
câteva clipe, glasul lui, în timp ce împingea bila cu 
piciorul, spre Doru. Acesta ridică, cu stânga, gogoloiul 
acela de metal, cântărindu-i parcă greutatea. Il trecu apoi 
în mâna dreaptă... 

Toţi ochii îl priveau ţintă. Obrajii lui Doru schimbaseră, 
pe loc, culoarea de jar cu aceea a frunzelor în prag de 
toamnă. 

Mâna dreaptă se răsuci încet şi băiatul simţi că parcă a 
întors un arc în porţiunea aceea de muşchi încordaţi. 
Durerea străbătu locul respectiv ca un fir de foc, dar 
braţul nu tremură. Spre mirarea tuturor, pe buzele 
copilului se născu un zâmbet timid... 

Străbătând o traiectorie foarte precisă, bila trimisă de 
Doru s-a repezit peste cuibul popicelor, hotărâtă să-l facă 
ţăndări. Şi l-a făcut; într-o secundă, toată „zidirea” era la 
pământ!... 


„„„ Din primăvara acelui an, Doru a început să se învârtă 
în jurul unui vecin de apartament care, în fiecare după- 
amiază, mergea undeva, pe un teren, să joace tenis. 
Nenea Vlad - „arhitectul”, cum îl numeau oamenii (pentru 
că, într-adevăr, era arhitect) - i-a pus şi lui racheta în 
mână. () vreme a jucat cu el, apoi, încurajat de acesta, a 
devenit membru al unui club sportiv. Progresele erau 
evidente, de la lună la lună, iar mâna lui dreaptă, după 


63 


Extemporal la dirigentie 


asemenea exerciţii şi eforturi, a devenit, nu peste mult 
timp, normală. 

Ruptura sufletească faţă de Alexandru, pornită atunci, 
s-a adâncit însă. Când a trebuit să intre la liceu, şi-a ales 
altul decât cel în care învăţa fratele său. Şi de părinţi s-a 
îndepărtat întrucâtva, când a înţeles că aceştia nu privesc 
cu ochi prea buni preocuparea sa pentru tenis. 

„Sportul e bun aşa, pentru mână, de exemplu, spuneau 
ei, dar nu e o treabă serioasă. Uite, Alexandru o să intre 
la Electronică... Tu de ce nu vrei să faci o meserie 


serioasă? !” îl întrebau. Nici premiile şi nici medaliile 
câştigate nu-i clintiseră din convingerea lor „că-şi pierde 
timpul”. „Bine, dar am să urmez AEFS-ul, o să ajung 


profesor!” le răspundea el. 

„Profesor de sport! Mare scofală!” 

„Dar voi ce «mare scofală» sunteţi? îi venea lui Doru 
să-i întrebe: unul lucrează la strung, celălalt (cealaltă, de 
fapt), la războiul de ţesut!” _ 

Nu-i întreba însă, ştiind că i-ar jigni. Işi iubeau 
meseriile, erau oameni serioşi, lucrau cu suflet... şi cu 
mare pricepere, din câte aflase... După capul lor, doreau 
ca ei, copiii, să fie mai bine, să urce pe o altă treaptă. 
Lucru firesc! Foarte bine! Nebinele începea, după părerea 
lui Doru, de la discriminări: adică - de ce e/ectronica era 
mai mult decât tenisul? Tot astfel - extindea el judecata, 
orânduită pe asemenea coordonate - de ce filozofia, ori 
medicina? De ce? Şi, pentru că nu înţelegea, nu putea şi 
nici nu voia să înţeleagă, atunci se revolta. 

La drept vorbind, nu dorea să se revolte - pentru că, de 
mult, înţelesese că nu merită, adică n-are, domnule, de 
ce... 
„Păi, bine, când eu?... Şi-atâta lume cască ochii la 
mine, şi mă aclamă, şi... De ce să socotesc că ei, d-alde 
Alexandru, Socrate sau chiar Anca... sunt mai... De ce?” 
Uite, şi de-aia, în diverse împrejurări, se dezbumba 
butonul acela de dinăuntru, şi-atunci, oglinda limpede, la 


64 


George Şovu 


care trudea, uneori, săptămâni şi luni întregi (adică: „să fii 
aşa, şi aşa, pentru că aşa se cuvine şi pentru că, la urma 
urmei, aşa simţi, aşa eşti...) se făcea ţăndări! Era ca o 
explozie şi el nu mai vedea dâra aceea de lumină bună. 
Şi, nemaivăzând-o, parcă ce - gropile atâta aşteaptă: să 
calci în ele! 


3 


Anca râde cu poftă, în timp ce dansează cu Doru. 
Probabil că băiatul i-a relatat o întâmplare cu haz, de la 
şcoală, fiindcă fata întreabă, cu răsuflarea tăiată: 

— Şi Isoscel ce-a zis? 

— S-a făcut „echilaterală”! răspunse Doru... 


După plimbarea pe lac, se îndreptaseră spre 
discotecă, pierzându-se şi ei în mulţimea tinerilor cuprinşi 
de armoniile muzicii şi ale dansului, de voia bună. 

Printre perechi pot fi zăriţi loana şi Alexandru, foştii 
elevi ai lui Socrate, care veniseră, la începutul anului 
şcolar, la liceu, să-şi salute profesorul... 

... Dansul se termină. Cineva din orchestră anunţă că 
începe o nouă melodie, care ocupă primul loc în „topul 
tinereţii”. Anca şi Doru dansează mai departe. Băiatul are 
unele mişcări evident căutate - ridică braţele într-un 
anume fel, se răsuceşte, din când în când, mă rog, 
„acrobaţii”, cum ar spune Socrate. 

— Tu fără „farafastâcuri” nu eşti în elementul tău, aşa- 
i? îi spune Anca, puţin deranjată. 

— Ţin de „farmecul personal” - răspunde băiatul, 
râzând şi, după câteva clipe, mai face o piruetă, şi încă o 
piruetă, şi încă una... 

Anca, obosită şi, în parte, nemulțumită, îi propune să se 
oprească. Doru acceptă, luând-o de mână şi, retrăgându- 


65 


Extemporal la dirigentie 


se într-o latură a sălii, puţin mai liniştită, se aşază pe-o 
bancă. 

— Uitasem - spune Doru -, mâine după-amiază mergem 
la box. E o gală - rupere de nori! 

— Nu mergem la nici un box! ripostează, cu hotărâre, 
Anca. 

— Mă rog... sensibilităţi de domnişoară... Dar un 
concert de muzică uşoară ați putea suporta? 

Fata, care are o clipă de ezitare, îi răspunde: 

— Dorule, tu suporţi ceva foarte serios? îl întreabă ea, 
căutându-i privirea. 

Băiatul o cercetează nedumerit. 

— Te-ai gândit vreodată că-mi caut şi eu un culoar în 
viaţă? 

— Caută, dragă, cine te opreşte?! răspunde el, 
zeflemitor. Simţea că resortul acela, de dinăuntru, mai 
greu de controlat, scapă iarăşi din poziţia de echilibru. 

— Timpul! Nu-ţi dai seama că trebuie să şi-nvăţăm? 

— Aha! Am înţeles! Domnul Socrate doreşte ca fiica 
domniei sale... 

— Tata nu vrea nimic! 

— Şi-atunci, cine, mă rog? 

— Eu! spune Anca cu fermitate. Şi încă ceva: te rog să 
renunţi la aerele tale de „tip dur”. Ţi-a intrat în cap că eşti 
mai interesant dac-o faci pe grozavul!... 

— Ascultă, Anca, tu chiar vorbeşti serios? întreabă 
Doru, supărat de-a binelea. 

— Da! se aude glasul ferm al fetei. 

— Şi ţi se pare că-ţi stau eu în cale?... Atunci... 

— N-ai înţeles nimic! exclamă Anca, enervată. Eşti un 
superficial! 

— Şi tu o tocilară şi o încuiată! Şi cu asta te-am salutat! 
răspunde băiatul, aproape fără să se gândească, în timp 
ce se ridică şi-i întoarce spatele, pornind-o spre ieşire. 

— Dorule, stai! Ai înţeles anapoda! strigă Anca în urma 
lui, strecurându-se printre perechile de dansatori. 


66 


George Şovu 


loana, dansând cu Alexandru, o vede pe Anca trecând 
agitată pe lângă ei. 

— Nu e Anca lui Socrate? întreabă ea. 

— Ba da! confirmă Alexandru, oprindu-se din dans şi 
pornind în urma fetei. 

Între timp, Doru a ajuns la uşă. Anca vine lângă el şi-l ia 
de braţ, cu tandreţe. 

— Ce mai vrei? întreabă el bosumflat, scuturând mâna 
cu un gest brutal. 

— Am întârziat! Tu ştii cât e ora? spune ea, privindu-şi 
ceasul de la mână. Trebuie să plecăm imediat. Cred că 
tata e foc şi pară! 

— Dacă e „foc şi pară” - îi răspunde Doru caustic -, să 
cheme pompierii: telefon 981! 

Ancăi îi vine să plângă, dar se stăpâneşte, muşcându-şi 
buzele. 

— Alo, băiatu'! zice Alexandru, prinzându-l de guler. 
(Ajunsese lângă ei şi ascultase replica, grosolană, a 
acestuia.) Cum îţi permiţi? Poate confunzi! Nu ştii cu cine 
stai de vorbă! adaugă studentul, arătând spre Anca. 

— Ce te bagi, dom'le? 

— Ascultă, băieţică, scuze pe loc! E fata profesorului 
meu! zice Alexandru, în timp ce-l ţine, mai departe, de 
guler. 

— la mâna de pe mine! ţipă Doru, smucindu-se în 
acelaşi timp. 

— Alexandre, potoleşte-te! intervine loana, încercând 
să-i despartă. 

Anca simte că s-a prăbuşit cerul peste ea. lzbucneşte în 
plâns. Se rupe, brusc, de lângă ei şi iese în stradă. 
Văzând-o, loana îi părăseşte pe cei doi şi începe să alerge 
după Anca. 

Împingându-l pe Doru cât colo, cu un gest de total 
dispreţ, Alexandru porneşte imediat în urma celor două 
fete... 


67 


Extemporal la dirigentie 


loana face semn unui şofer de „taxi”, care opreşte în 
dreptul ei şi al Ancăi. Venind în fugă, Alexandru se urcă şi 
el în maşină, aşezându-se pe fotoliul din dreapta 
şoferului. Pe bancheta din spate, Anca plânge în hohote, 
ascunzându-şi faţa în palme. 

— Ei, hai acum, Anca! Potoleşte-te! Gata! De-ajuns! 
încearcă loana s-o liniştească, luându-i capul, ca unui 
copil necăjit, şi apropiindu-l de pieptul ei. 

— Anca, da' cine-i flăcăul? întreabă Alexandru, cu 
ironie. 

— Te rog, Alexandre! răspunde fata lui Socrate, 
ştergându-şi lacrimile. Prefer să nu discutăm... 

Maşina opreşte în faţa unui bloc. Cele două fete 
coboară, urmate, la câteva clipe, de Alexandru, care 
rămăsese puţin în urmă, ca să plătească şoferului... 

Anca s-a liniştit. 

— Transmite-i profesorului, de la „bătrânii” lui liceeni, o 
„declaraţie de dragoste” - spune loana. 

— lar tu, dac-o să mai fie cazul, contează pe mine! 
adaugă Alexandru, în glumă, arătându-şi muşchii braţelor. 

Anca zâmbeşte, îi sărută şi intră în bloc. 


4 


În ziua aceea Socrate sosise mai devreme acasă. Se 
apucase să scrie un articol pentru o revistă. Nici nu şi-a 
dat scama când a trecut timpul. Acum se înnoptase. 
ingrijorat, îşi priveşte ceasul de la mână. Se ridică apoi şi 
face câţiva paşi prin cameră. Ajungând, din nou, lângă 
birou, îşi opreşte ochii pe fotografia mare, înrămată, a 
soţiei. Priveşte adânc în ochii „cei mai frumoşi de pe 
lume” şi simte cum în inimă i se face un gol din ce în ce 
mai mare... 

Se aşază, iarăşi, la masa de lucru... 


68 


George Şovu 


După câteva minute, uşa se întredeschide şi apare 
capul bătrânei: 

— Mihai - spune ea -, n-ar fi bine să dai un telefon la 
părinţii băiatului? 

— Buno, ţi-am mai spus: fii liniştită! îi răspunde 
Socrate, puţin crispat. Nu s-a întâmplat nimic. Anca are 
capul pe umeri! 

Bătrâna închide uşa şi pleacă bombănind spre 
bucătărie: 

— Păi, da! Ce ştie el, cu filozofia lui! 

Ajungând în bucătărie, începe să trebăluiască... 

— Of, doamne! Dac-ar fi trăit biata maică-sa!... 
exclamă bătrâna, lăcrimând, ca de fiecare dată când îşi 
aduce aminte de fata ei, de Illeana... Da’ aşa? Ce ştiu 
bărbaţii?... 

Se aude uşa apartamentului deschizându-se. Privirea 
bunicii se înseninează dintr-o dată. Dă fuga în hol. 

Socrate, care a auzit şi el zgomotul uşii deschise, 
aşteaptă, încordat, în camera sa. 

— Nu te duce acuma la el, e ca un arici! îi spune bunica 
Ancăi. Mai, stai puţin, lasă-l să se potolească singur! 

Dar Anca parcă n-ar fi auzit-o pe bătrână. Se apropie 
de ca şi o sărută pe obraz. Apoi, în faţa oglinzii din hol, îşi 
aranjează puţin părul, îşi controlează ţinuta şi intră, 
radioasă, în camera lui Socrate. 

— Tată, a fost grozav! exclamă ea. M-am plimbat c 
barca, am dansat - adaugă, în timp ce se aşază pe spătari 
de la scaunul profesorului. Îi apropie apoi, puţin, capul d 
pieptul ei, cu un gest aproape matern, şi începe să-i 
mângâi părul, cu tandreţe. 

Fără să spună o vorbă, Socrate îi arată ceasul... 

— Ştiu... am întărziat!... Te rog să mă ierţi!... Dar fost 
aşa de bine!... In glasul ei însă a tremurat o notă de 
plâns... Ca să nu se dea de gol, Anca vorbeşte mai 
departe. M-am întâlnit cu loana şi cu Alexandru la 
discotecă: mi-a zis să te salut! 


69 


Extemporal la dirigentie 


Profesorul îi întoarce capul şi-o priveşte drept în ochi: 

— Tot aşa... orgă de lumini la discotecă? o întreabă el 
insinuant, înțelegând că fata a plâns. 

— De ce? se miră Anca, în prima clipă neînţelegând. 

— Ai ochii roşii!... spune el, încercând să zâmbească.. 
Sau era prea mult fum de ţigară? 

Fata nu răspunde... Simte c-o apucă, din nou, plânsul. 

— Acum du-te la culcare! o îndeamnă Socrate, ca să 
evite scena. Noapte bună! 

— Noapte bună! răspunde Anca, sărutându-l pe obraz 
şi ieşind, apoi, din cameră... 


... îmbrăcată aşa cum a fost la discotecă, Anca stă pe 
un fotoliu, privind în gol. Patul, făcut de dimineaţă, 
aşteaptă stingher şi parcă fără rost. 

Bunica deschide încet uşa: 

— Da’ ce faci, maică, nu mai mănânci? întreabă ea 
îngrijorată. 

— Nu, bunico! Noapte bună! 

— Da' n-apucaşi decât să ciuguleşti, îi spune bătrâna 
privind la farfuriile de pe tavă. 

— Am mâncat! Mi-e de-ajuns! Noapte bună! 

— Atunci de ce nu te culci? Culcă-te! 

— Bine, bine, mă culc! răspunde fata, iritată. 

Bătrâna ia tava de pe masă şi se retrage, dând din cap: 

— Of, maică, adaugă ea, înainte de a ieşi pe uşă, îmi 
faci zile fripte... 

— Mă culc! Mă culc! aproape că ţipă Anca în urma ei... 

Rămasă singură, se aşază, din nou, în fotoliu, pentru 
ca, după câteva clipe, să se ridice şi să se apropie de 
răţoiul mucalit, cu şepcuţă roşie pe cap: 

— Îmi pare rău, „Cârlionţ”! îi şopteşte ea îndurerată, 
după i arc începe să se dezbrace. 

În camera sa, Socrate se plimbă agitat. Deodată se 
decide, se apropie de telefon şi formează un număr: 

— Alo, Mihaela? întreabă el. 


70 


George Şovu 


— A, tu eşti, unchiule? se aude în receptor vocea 
Mihaelei. 

— Te-am trezit? 

— Dormeam un pic! răspunde fata, cu o nuanţă de 
răsfăţ în glas. 

— Chiar dacă dormeai mai mult, tot te trezeam. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat... că nu te ţii de cuvânt!... 

— Unchiule - spune Mihaela, trezită de-a binelea -, te-ai 
înşelat; zău că am stat de vorbă. Dar de data asta, ea are 
dreptate! L-am cunoscut şi eu... Pe cuvânt că 
exagerezi!... Şi, dacă-i sportiv, ce e rău în asta?!... 

Pe măsură ce-ascultă vorbele nepoatei sale, iritarea lui 
Socrate sporeşte. 

— Am contat pe tine - izbucneşte el -, dar văd că 
sunteţi o apă şi-un pământ! Somn uşor! mai adaugă şi 
închide, brusc, telefonul... 

Face câţiva paşi prin cameră, gânditor, cu mâinile la 
spate. Se apropie de fereastră; vrea s-o deschidă, dar, în 
clipii aceea, se aude sunând telefonul. 

— Alo! răspunde Socrate. 

— Unchiule - se aude, din nou, vocea studentei -, de ce 
crezi că tu trebuie să ai întotdeauna dreptate?!... Că 
numai voi, părinţii, aţi monopolizat adevărul? încheie ea, 
punând energic receptorul în furcă. 

Socrate, rămas cu telefonul în mână, strigă: alo, alo..., 
se încruntă apoi puţin, după care figura i se destinde într- 
un zâmbet uşor. 


5 


Formaţia de muzică „Liceenii” repetă acelaşi „marş al 
bobocilor”. Socrate, în sala de festivități, dă îndrumări 
unei eleve, care tocmai terminase de recitat o poezie: 


71 


Extemporal la dirigentie 


— Sunt mulţumit! spune el. Ai grijă la strofa a doua, 
acolo te-mpiedici puţin!... 

Fata pleacă, iar profesorul se îndreaptă spre Luminiţa 
Cernea, care, undeva, în apropiere, notează, meticulos, 
ceva într-un carneţel. În jurul ei sunt câţiva elevi. 

— Deci, copii - se aude vocea ei -, rămâne aşa cum ne- 
am înţeles! Sunteţi liberi... Eu am terminat pentru astăzi - 
adaugă Luminiţa, adresându-se lui Socrate. Aş vrea să 
plec... Am o problemă... 

— Vă pot reţine câteva clipe? 

— Desigur. 

în timp ce se îndreaptă spre ieşire, privirea lui Socrate 
se opreşte asupra lui Buzescu. 

— Tu mă aştepţi puţin! îi spune profesorul. 

Uşa sălii se deschide şi apare, ca o furtună, Isoscel: 

— Popescu şi Ivancea sunt aici? întreabă ea, răstit... Mă 
scuzaţi, spune apoi, văzându-i pe Luminiţa şi pe Socrate... 
Am treabă cu ei! 

La apariţia lui Isoscel, Buzescu se ascunde repede în 
spatele unui arlechin. Profesoara lui dirigintă îl observă, 
dar nu spune nimic. lonică încremeneşte la baterie... 

Intre timp, cei doi elevi - lvancea şi Popescu - se 
apropie de profesoară. 

— Intr-un sfert de oră îi aveţi înapoi! precizează Isoscel, 
plecând cu elevii. După ce trece de orchestră, lonică 
punctează plecarea dirigintei cu două răpăituri de tobă... 
Isoscel se-ntoarce din uşă şi-l admonestează cu degetul. 
In urma ei, copiii, care au fost martori, izbucnesc în râs... 

— Aş vrea să vă rog ceva..., spune Socrate, stânjenit. 
Nu ştiu cum să încep. Mi-a plăcut ca în viaţă albul să fie 
alb şi negrul - negru! N-aş vrea să rămâneţi cu impresia 
că amestec lucrurile. Dar ce să fac dacă s-a potrivit să fiţi 
diriginta fetiţei mele?!... 

— Sper că nu e cazul să vă invit la orele de consultaţii 
cu părinţii - răspunde Luminiţa, zâmbind. (În acelaşi timp 
se gândea: „Ca să vezi, Socrate, marele Socrate - despre 


72 


George Şovu 


care auzise lucruri extrem de interesante: «profesor 
excepţional»,... «pedagog nemaipomenit»,... «om rar», 
«OM» -, iată-l în încurcătură, când e vorba de ai /ui...”) 

— Cred că Anca e îndrăgostită! preciză, în sfârşit... Şi 
nu cu sunt sigur că băiatul merită cu adevărat o investitie 
sufletească... mă rog, atât de mare, de... frumoasă! Sau 
poate mă înşel eu, în privinţa lui. Totuşi... v-aş ruga... 

— Ştiu despre cine este vorba, răspunde Luminiţa. N- 
am avut încă timp să mă edific... Voi încerca însă... 

— Vă mulţumesc! 

— Dar este firesc, trebuie să colaborăm, nu?... Mai ales 
într-o asemenea situaţie... Acum eu plec, adaugă ea, 
luându-şi poşeta de pe o bancă. La revedere.!... 

Socrate o însoţeşte câtva timp cu privirea. Apoi îl strigă 
pe Buzescu. Băiatul se apropie cu o figură spăsită. 

— De ce-ai ţinut morţiş să mă superi, Buzescule? De ce 
n-ai învăţat poezia? Eu am contat pe tine, te-am pus în 
program. .. N-am vrut să te fac de râs în faţa colegilor tăi; 
de azi înainte însă nu mai ai ce căuta la repetiţii. Gata, s-a 
terminat! La revedere! 

Ochii copilului se umezesc. Vrea să plece, dar Socrate, 
dându-şi seama că se petrece ceva deosebit în sufletul 
lui, îl reţine: 

— Buzescule! 

Băiatul se întoarce şi, dintr-o dată, din ochi îi ţâşnesc 
lacrimi fierbinţi. 

Socrate întinde mâna spre capul lui şi-l mângâie cu 
blândeţe: 

— Ce e cu tine, măi băiatule? îl întreabă. 

Elevul izbucneşte şi mai tare în plâns şi aproape că 
fuge spre ieşire. 

Socrate rămâne pe gânduri, urmărindu-l până iese din 
sală. 

Apropiindu-se apoi de o fereastră, observă cum 
Luminiţa se grăbeşte spre ieşirea din curtea liceului... 


73 


Extemporal la dirigentie 


După câteva clipe începe să plouă. Luminiţa îşi desface 
umbrela şi porneşte grăbită prin ploaie... 


Se îndreaptă şi el, preocupat, pe coridor, către 
cancelarie. In apropierea acesteia, dă cu ochii de Tudor. 

— Ţi-am adus - îi spune profesorul. Aşteaptă-mă în 
cabinet! Uite cheile... 

Intrând în cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel, care 
scrie ceva la masă. 

— Doamnă profesoară - i se adresează -, vă rogsămă 
scuzati... 

— Spune, drăguță! îi răspunde Isoscel, privindu-l pe 
deasupra ochelarilor. 

— Despre Buzescu, elevul dumneavoastră..., ştiţi... 

— Şi ce te interesează? se aprinde profesoara. 

— Aşa... dacă se petrece, în plan sufletesc, ceva 
deosebit cu el... 

— Ce-ai vrea? îl întrerupe ea, luându-i vorba. Să-ţi spun 
de bine despre el? Nu ţi-e de-ajuns că vrei să-l faci artist, 
fără să te intereseze ce note are în catalog? Dumneata ai 
ştiut - se înfierbântă şi mai tare Isoscel - că i-am interzis 
să vină la repetiţii? 

— Nu, n-am ştiut! 

— Vezi, uite aşa se strică elevii! 

— N-am impresia că era de datoria mea să cunosc 
„interdicţiile” dumneavoastră..., îi răspunde tăios Socrate. 

Păi, da, că de-aia nu ştim unii de alţii! Nu acţionăm 
unitar! Nu respectăm regulamentele! Punem mai presus 
popularitatea noastră decât pregătirea copiilor... 

Socrate nu mai poate suporta şi, ca să n-o pună la 
punct, aşa cum ar fi meritat - mai ales pentru prăpăstiile 
pe care le spusese cu „popularitatea” şi cu „pregătirea 
elevilor” ia un catalog din dulap şi se-ndreaptă spre uşă, 
întorcându-i, de fapt, spatele. 

— lertaţi-mă că intervin - aude el, înainte de a ieşi, 
glasul Doinei Puşcariu, profesoară de fizică; se afla, la 


74 


George Şovu 


masă, lângă Isoscel şi asistase şi ea la discuţie... Il am şi 
eu elev pe Buzescu; am impresia că într-adevăr e ceva cu 
băiatul acesta... 

— Ce să fie, doamnă, o repede Isoscel, ce să fie? E un 
leneş şi-atât! l-am spus că, dacă nu se pune cu burta pe 
carte, o să rămână repetent!... 

— Mada! Frumoasă promisiune! notează Doina Puşcariu. 

— Frumoasă, nefrumoasă, ea reprezintă adevărul! El 
nu poate fi eludat! 

— „Adevărul” care ar trebui să ne intereseze pe noi 
cred că e altul, doamnă profesoară: acela despre care 
vorbea Mihai Gavrilescu - adică ce se întâmplă cu acest 
copil, de ce „e leneş”, cum spuneţi dumneavoastră, de ce 
e veşnic trist, apatic, aşa cum am constatat şi eu, şi 
Mihai... Asemenea aspecte nu sunt menţionate ca atare 
în regulamente, dar ele fac parte din miezul muncii 
noastre... 

— Ştii ce, colega, eu de conferinţe sunt sătulă... Te rog 
să-ţi vezi de treburile dumitale... Şi să nu vă mai 
amestecați peste elevii clasei mele... Ne-am înţeles? 

— Am impresia că dumneavoastră confundați uneori 
cancelaria cu sala de clasă. Mă rog, eu nici acolo nu 
procedez aşa, dar cu atât mai mult... Şi-apoi, nu-i 
spuneaţi, adineaori, lui Mihai că „nu ştim unii despre 
alţii”, că nu „colaborăm”?... 

— Da, dar nu aşa! 

— Într-adevăr, nu aşa! subliniază, cu altă semnificaţie, 
bineînţeles, Doina Puşcariu, punând punct discuţiei. 


6 


În Cabinetul de filozofie, Tudor îl aştepta. Când a intrat, 
băiatul s-a ridicat politicos. 


75 


Extemporal la dirigentie 


— i-am găsit ceva potrivit pentru ceea ce te 
interesează - îi spune Socrate, îndreptându-se spre birou 
şi scoțând de acolo o carte. Poftim! - i-o întinde el - dar să 
nu te prind că-ţi neglijezi lecţiile. 

— Nici o grijă, domnule profesor - răspunde băiatul, 
făcând puţin pe grozavul: ca să iau „cinciul” la celelalte, 
nu-i un capăt de ţară. 

— Uite ce e, Tudore, spune Socrate, privindu-l ţintă şi 
dând vorbelor sale o anume rezonanţă, mai gravă: vreau 
să-ţi reamintesc - şi aş dori să-ţi intre bine în cap acest 
lucru - că filozofia fără matematică, fără fizică, chimie,... 
fără viaţă, cu alte cuvinte... nu face o ceapă degerată! 

Tudor are o figură voit chinuită: 

— De ce nu puneţi la socoteală şi... educaţia fizică?!... 

— Uite c-o pun... O pun, de ce să n-o pun, fiindcă „Mens 
sana in corpore sano”! 


7 


Isoscel umple tabla cu formule. 

Din banca lui, Doru încearcă să prindă privirea Ancăi, 
dar fata, simțind, întoarce capul cu ostentaţie. Profesoara 
pune creta pe catedră şi-o porneşte printre bănci. Se 
opreşte când la un elev, când la altul. 

Ajungând lângă Tudor, priveşte în caietul lui şi se 
încruntă: 

— Şerbescule, nu vezi că n-ai aplicat bine formula? i se 
adresează ea, trăgându-i caietul spre marginea băncii şi 
corectându-i cu creionul roşu greşeala. Dar, când se uită 
mai bine, observă că, dedesubt, băiatul avea o carte... 
Tudor vrea s-o bage în bancă. Isoscel i-o ia însă din mână 
şi începe s-o răsfoiască. Se încruntă: 

— Ce e asta, puişor? îl întreabă cu o voce de gheaţă. 
Cu filozofia te ocupi tu acum, în ora de matematică? 


76 


George Şovu 


— Doamnă profesoară - ar vrea Tudor să explice -, ştiţi, 
era pe bancă, n-am citit în oră!... 

— Lasă, lasă, ne cunoaştem noi! Cartea rămâne la 
mine: vii şi ţi-o dau înapoi... la sfârşitul anului! 

— Doamnă profesoară - sare Tudor, ca ars e o 
chestiune de onoare, vă rog să nu-mi luaţi cartea. Trebuie 
s-o dau înapoi! Nu-mi aparţine! 

— De unde o ai? 

— De la o... bibliotecă! 

Isoscel îl priveşte neîncrezătoare: 

— Şi-acum să continuăm - spune ea, trecând la 
catedră. Anca, poftim la tablă! 

Anca se duce la tablă şi începe să rezolve un exerciţiu. 

Tudor îşi frământă mâinile în bancă, privind crunt spre 
Isoscel, care nu-l bagă în seamă. 

Deodată, un coleg din dreapta lui Doru îi „pasează” 
acestuia, pe furiş, un caiet. Doru admiră coperta, pe care 
sunt decupate şi lipite două siluete de îndrăgostiţi, 
dedesubtul cărora se află scris: „MOZAIC SENTIMENTAL”. 

Doru începe să-l răsfoiască... Pe unele pagini sunt lipite 
fotografii de actori, de mari cântăreţi, iar pe altele se află 
întrebări, scrise cu diverse culori, şi urmate de răspunsuri 
ale elevilor... Băiatul se opreşte la o pagină cu întrebarea: 
Când te-ai sărutat prima oară? Şi cu cine? 

Doru începe să scrie: „în ziua în care m-am născut, dar 
nu-mi aduc aminte bine dacă a fost cu... mama sau cu 
tata!” 

Isoscel, pe care parcă o ardea privirea lui Tudor, nu mai 
suportă şi se uită spre banca acestuia. Il zăreşte însă pe 
Doru care, preocupat de ceea ce scrie, nu observă că a 
fost „reperat”. 

— Ce faci tu acolo, Dorule? îl întreabă, pe neaşteptate, 
Isoscel. 

Băiatul tresare, ridicându-se instantaneu şi încercând 
să ascundă, la spate, caietul. Isoscel îl observă însă. 


77 


Extemporal la dirigentie 


— la pofteşte mătăluţă-ncoace cu ceea ce ascunzi 
acolo. Hai, hai, repejor! Că n-am timp de pierdut. 

Clasa întreagă a amuţit... 

De voie, de nevoie, Doru se apropie cu caietul de 
catedră. 

Anca, de lângă tablă, îl fulgeră cu privirea. 

Isoscel ia caietul şi-l studiază, comentând: 

— „MOZAIC SENTIMENTAL”! exclamă ea. Frumos titlu, 
remarcă, în batjocură. Apoi, dând câteva pagini, privirea îi 
este reţinută de ceva: 

— la ascultați - spune ea, cu ironie, fireşte: „Când ai 
avut prima întâlnire de dragoste?!” Hm! Interesant, nu?! 

Elevii izbucnesc în râs. 

Profesoara întoarce o altă pagină şi continuă să 
citească, în virtutea inerţiei: 

— „Care este profesorul tău preferat?” 

Dar, deodată, figura i se întunecă, fiindcă răspunsul, 
repetat de câteva ori, în gând, fireşte, şi auzit şi de clasă, 
şoptit de cineva anume, este: „Socrate”! 

Isoscel închide caietul brusc, după care declară sec: 

— Se confiscă! 

Intorcând apoi capul spre tablă şi văzând ce a lucrat 
Anca, îi spune „Mulţumesc!” şi o pofteşte la loc... 


8 


Luminiţa Cernea simte că se sufocă de enervare: 
Isoscel o muştruluieşte ca pe un copil: 

— Poftim, spune aceasta, purtându-şi degetul acuzator 
peste rubricile cu note din dreptul lui Tudor Şerbescu: 5, 
6, 6, 5... 4 - la matematică. Dar - 10, la filozofie!... A, 
uitasem: şi la română - are 8! Cum te preocupi dumneata, 
ca dirigintă, de elevi? De pregătirea lor generală, mai ales 
la disciplinele fundamentale? Poftim? Ce, astea sunt 


78 


George Şovu 


note? Numai cu /ecturi filozofice îşi închipuie el c-o să 
treacă într-a XII-a? 

Între timp, Socrate, care a intrat în cancelarie, pune 
catalogul în raft, fiind atent, totodată, la observaţiile pe 
care Isoscel i le face Luminiţei. 

— Cartea i-am confiscat-o, să ştii! adaugă profesoara 
de matematică, arătându-i volumul luat de la Tudor, şi 
până la sfârşitul anului, n-o vede de la mine.!... 

— Mă iertaţi! spune Socrate, apropiindu-se şi 
smulgându-i-o din mână: cartea este a mea! lar vina 
pentru această situaţie îmi aparţine.!... 

Luminiţa se ridică, ia catalogul şi părăseşte 
cancelaria... Peste câteva minute, singură în clasă, la 
catedră, izbucneşte în plâns. Pe obraji i se preling lacrimi 
mari, de ciudă. Deodată, de afară, se aude rumoarea 
copiilor. Venind de la sport, aceştia intră gălăgioşi în sală. 
Luminiţa îşi şterge în grabă lacrimile. Elevii sunt miraţi s-o 
găsească în clasă... 


Singur, în sala de festivități, Socrate se plimbă, în acest 
timp, copleşit de gânduri... Sala este aproape gata pentru 
„balul bobocilor”. Absent, profesorul agaţă un ornament 
de o ghirlandă multicoloră cu care este împodobită sala... 
Apropiindu-se apoi de scenă, aude parcă un glas întristat 
recitând: „Faldurile gri, de ceaţă / Tremură pe străzi pustii 
/ Peste ramuri fără viaţă, / Peste paşii mei târzii.../ Norii 
stau gata să cadă/ De pe poliţe de cer/ Eu măsor aceeaşi 
stradă/ Tot mai singur, mai stingher!” 

„Oare ce-o fi în sufletul acelui copil? Cum o fi viaţa lui?” 
se pomeni Socrate întrebându-se. 

„Astăzi, acum, şi eu mă simt singur şi stingher, 
Buzescule!” gândi profesorul... Senzaţia aceasta, din 
păcate, o avea de multe ori, căci toate faptele cu care 
intra, într-un fel sau altul, în relaţie şi care purtau pe ele 
pecetea unei grosolănii sufleteşti îl întristau profund, 
însingurându-l parcă, obligându-l să se retragă adânc în 


79 


Extemporal la dirigentie 


sine... „Cu lIsoscel s-a petrecut, fără îndoială, ceva - se 
gândeşte, mai departe, Socrate. Viaţa n-a fost prea 
generoasă cu ea... Dar, dincolo de asta, nu se poate, 
undeva, acolo, înlăuntrul ei, croia/a s-a făcut ceva mai în 
fugă, n-a existat, probabil, răgazul necesar ca firele 
ţesăturii să se toarcă subţiri şi fără noduri... ,„ 


Când s-a sunat de recreaţie, Luminiţa l-a rugat pe 
Tudor Şerbescu să rămână în clasă. Elevul s-a apropiat, 
sfios, de catedră. Profesoara răsfoieşte catalogul, 
oprindu-se la padina cu numele băiatului: 

— Tudore - i se adresează ea cu delicateţe te rog să-mi 
răspunzi, dar fără false orgolii: crezi că ai nevoie de ajutor 
la matematică? 

Băiatul, după o clipă de ezitare, răspunde ferm: 

— Vă mulţumesc! Mă descurc singur! 

— Să vedem! spune Luminiţa. In orice caz, adaugă ea, 
te rog să ţii minte... un lucru elementar: dacă vrei să te 
respecţi pe tine, trebuie să-nveţi să respecţi pe ceilalţi! 


9 


Ajungând la poarta şcolii, Anca se opreşte. Elevii trec 
grupuri-grupuri pe lângă ea. 

De pe trotuarul de vizavi, Andrei, fostul elev al lui 
Socrate, îşi întâmpină prietena - o colegă a Ancăi- cu un 
trandafir îmbobocit, pe care i-l oferă, sărutând-o. 

Anca le zâmbeşte, bucurându-se pentru prietenia lor 
frumoasă, apoi faţa i se întunecă pe loc... 

— Ce faci, Anca, nu vii? o întreabă colega de bancă, 
trecând pe lângă ea. 

— Te-ajung din urmă! îi răspunde fata lui Socrate, 
eschivându-se. 

Acum, din spatele ei, se aude vocea lui Doru: 


80 


George Şovu 


— Am primit bileţelul. Văd că ne-nţelegem prin 
corespondenţă. Spune, care e problema? o întreabă el 
autoritar... Figura îi dezminte însă duritatea, voită, a 
glasului. 

Anca scoate din geantă o carte: 

— Poftim! în ea sunt scrisorile şi vederile pe care mi le- 
ai trimis astă-vară de la mare! lar aici e „Cârlionţ”, 
adaugă fata, întinzându-i o sacoşă. 

— Aha! Despărţire definitivă, ca-n romane! spune Doru, 
zâmbind. 

— Tu ai vrut-o! exclamă, cu obidă, Anca. 

— Eu?... Dar cine mă pisează toată ziua să fiu aşa..., să 
fiu pe dincolo, să-nvăţ, să ajung premiant..., să-mi fac 
bust de filozof?!... Spune, cine?! 

— Eşti nebun de-a binelea! răspunde fata, cu glas 
înmuiat. 

— Ce zici? Faci o plimbare cu „nebunul”? o întreabă 
Doru, prinzând-o, în acelaşi timp, de braţ. 

Ca şi cum atât ar fi aşteptat, Anca porneşte bucuroasă 
alături de el. Doru îi dă înapoi cartea cu scrisorile şi 
sacoşa în care putea fi zărită şepcuţa roşie a lui 
„Cârlionţ”. 


10 


La volanul „Daciei” sale, Socrate încearcă să pornească 
motorul. Nu reuşeşte. Maşina cârâie, tuşeşte, se bâlbâie... 
Nervos, coboară şi deschide capota. Meştereşte ceva... 
Încearcă din nou, răsucind cheia în contact de mai multe 
ori, dar maşina tot nu porneşte. Închide portiera şi o ia pe 
jos... 
„„„ Când să plătească ceva într-o „Alimentara”, Socrate 
dă, în buzunarul din care scoate banii, peste un bileţel cu 
o adresă. Îl priveşte o clipă, apoi plăteşte şi pleacă. În uşa 


81 


Extemporal la dirigentie 


magazinului, aruncă încă o privire pe bileţelul pe care îl 
păstrase în mână şi rămâne gânditor. După câteva clipe, 
porneşte pe trotuar... 

Acum trece printr-un parc, purtând în mână sacoşa cu 
câteva cumpărături... Deodată îi vede, pe o altă alee, pe 
Anca şi pe Doru, plimbându-se de mână. Ar vrea să se 
ducă spre ei..., dar... se stăpâneşte. li lasă în pace... 

Cei doi trec mai departe, pe aleea străjuită de flori, şi 
se opresc, aşezându-se pe trunchiul unei sălcii, încovoiat 
cam la vreo şaizeci de centimetri deasupra pământului, în 
apropierea lacului, pe care se văd fluturând pânzele unor 
bărci... Doru o strânge pe fată cu braţul drept pe după 
umeri, îi mângâie cu cealaltă părul şi-apoi o sărută, 
îndelung, pe ochi, pe obraji, pe buze... Anca se supune cu 
plăcere, zâmbind emoţionată... 

Inainte, de a părăsi parcul, Socrate mai întoarce o dată 
capul spre ei. li vede îmbrăţişaţi...” Simte cum parcă o 
durere fizică îi cutreieră sufletul... Işi dă seama că această 
stare a lui este nefirească... „Ce face Anca e normal, 
omule! strigă la el un gând cu «capul limpede». A împlinit 
şaptesprezece ani! Toate fetele, la vârsta asta, fac la fel! 
Oho! Şi încă altele...” 

„Da, dar ea e fata mea!... E fata Ilenei... şi eu am 
promis că o să am grijă de ea!...” 

„Doamne - îi venea şi lui Socrate să spună, aşa cum o 
auzea, de atâtea ori, pe bunica Ancăi, ca şi pe biata lui 
mamă, ce se prăpădise cu doi ani în urmă -, ce 
complicată e viaţa!...” Multe fiinţe de pe lume îl 
impresionau pe Socrate, cu deosebire copiii mici - băieţi şi 
fetiţe... Dar nimic altceva nu egala impresia - pe care nici 
măcar n-o putea defini clar - ce i-o produceau fetele în 
perioada în care, din copile, deveneau adolescente. Ce se 
petrece cu ele atunci, în acei ani, este un adevărat 
miracol al naturii, al vieţii. Viitorul profesor, copil fiind, îl 
observase la surorile lui mai mari - în special la Gabi, 
doctoriţa de mai târziu, mama Mihaelei, care era mai 


82 


George Şovu 


mare decât el cu un singur an şi de care fusese foarte 
apropiat, mai ales în perioada aceea a naşterii şi a 
desăvârşirii miracolului. Pe ei, fiind cei mai mici, părinţii îi 
culcau, de obicei, împreună, în acelaşi pat. Aşa se 
învăţaseră să nu se sfiască unul faţă de celălalt: se 
dezbrăcau şi se îmbrăcau în aceeaşi încăpere, făceau 
baie, ajutându-se să se spele - unul pe altul... Chiar mai 
târziu, când au devenit liceeni şi se întâlneau, mai ales, în 
vacanțe, Mihai şi Gabi păstraseră acelaşi fel de relaţii - 
băiatul privindu-şi şi admirându-şi sora ca pe o statuie vie 
ce se deschidea spre luminile miraculoase ale vieţii, 
rotunjindu-şi mugurii, chiar sub ochii săi. O cerceta uneori 
- şi Gabi se lăsa astfel cercetată poate şi dintr-o oarecare 
cochetărie, la urma urmei, normală -, o cerceta deci cu 
cea mai nevinovată intenţie, cu un fel de religiozitate - s- 
ar fi putut spune -, minunându-se de transformările ce se 
săvârşeau, în puritate şi lumină, în fiecare lună, în fiecare 
an... 
Aşa o văzuse şi pe Anca, pe Anca lui, pe care o 
crescuse singur, de la şase ani şi jumătate şi căreia, de 
pildă, îi făcuse baie, el, Socrate, până ce fata împlinise 
şaisprezece ani. De la Gabi şi de la Anca - se gândea 
Socrate - rămăsese în fiinţa lui o tulburare înaltă şi pură 
pentru acest miracol ce se împlinea în întruchipările pe 
care, în chip banal, le numim ado/escente. „Anii aceştia - 
îşi spunea de multe ori profesorul - dau pentru totdeauna 
vieţii o aură de nobleţe!... Şi, tocmai acum, la aceşti ani, 
în inconştienţa lor, multe fete, alergând înaintea vieţii ori 
neluptând ca noroaiele acesteia să nu le invadeze, se lasă 
prădate de o bogăție ce nu are preţ şi care nu mai poate 
fi nicicând recuperată...” Cu asemenea sentimente în el, 
pornite din cele două izvoare, ce se numeau Gabi şi Anca, 
ar fi dorit Socrate să ocrotească şi să ferească de necazul 
batjocoririi pe oricare dintre fiinţele ce poartă în ele 
tulburătorul miracol... 


83 


Extemporal la dirigentie 


— Anca, tot ai zis că-s nebun..., spune Doru, pe 
neaşteptate. Dar ştii tu cât de nebună-i pădurea acum la 
munte? Ce-ar fi să mergem s-o privim? 

Fata e uimită. 

— Cum s-o privim? Când? 

— Simplu: dăm o fugă sâmbătă, după şcoală. 

— Noi doi? întreabă, puţin speriată, Anca. 

— Da! Am eu un unchi acolo, la o cabană. Ne întoarcem 
duminică seara! 

— Dorule, tu chiar eşti nebun! 

— Sunt! spune el şi o sărută, din nou. 


Socrate, cu sacoşa în mână, merge absent pe trotuar. 
Deodată, o maşină opreşte lângă el şi Mihaela, aflată la 
volanul unui „Oltcit”, îi strigă, arătând spre sacoşă: 

— Îmi place: „Primum vivere...” filozofia... după masă! 

Socrate se opreşte surprins: 

— Mihaela! 

— În persoană şi-n delict de furt: dacă mă prinde tata 
că iar i-am luat maşina... 

— Nu e rău pentru un viitor magistrat! se amuză el. 

— Te pomeneşti că vrei să te depun la vreo întâlnire?! îl 
întreabă Mihaela, deschizându-i portiera din dreapta. 

Socrate intră în „Oltcit” şi fata îl sărută. 

— Anca ce face? 

— Ce faci şi tu! Că tu i-ai dat nas! 

— Ce să-i faci? Solidaritate feminină! O să te convingi 
că n-ai dreptate!... 

Dându-şi seama că ar fi de prisos orice discuţie pe 
asemenea temă, profesorul scoate, din buzunar, bileţelul 
descoperit la „Alimentara” şi-o roagă pe Mihaela să-l ducă 
la adresa notată acolo. 

— Dar cu „Dacia” ta ce s-a întâmplat? întreabă fata, 
cercetând biletul. 

— Tuşeşte! Cred că e „gripată”! 

Mihaela râde şi demarează. 


84 


George Şovu 


— Ai tăi ce mai fac? întreabă Socrate. 
— Meseria de bază, ca şi tine: mă dăscălesc, că sunt 
tot „mică”! 


11 


Printr-o fereastră deschisă, răzbate vocea unui bărbat 
care se ceartă cu o femeie... 

Socrate se opreşte în poartă şi se uită peste gard, în 
curte. Mihaela îl adusese până în apropiere. Coborâse la o 
încrucişare şi-o luase pe strada Lămâiţei. Aici era numărul 
23: Lămăiţei nr. 23 - aşa scria în catalogul lui Isoscel, în 
dreptul numelui lui Buzescu. Işi notase această adresă cu 
gândul de a-i face băiatului o vizită. Voia să se 
lămurească, să vadă cu ochii lui ce se întâmplă. Plânsul 
copilului - băiat mare, flăcău în toată regula, pe deasupra 
şi poet, „şi-ncă nu prost”, îşi spuse şi acum Socrate - îl 
impresionase. Trebuie să fie ceva în neregulă! Poate, cine 
ştie?!... 


—... Te omor, să ştii, se auzi vocea groasă şi hârâită a 
bărbatului... Dacă-mi stai în cale şi mai spui ceva, te 
omor, îţi crăp capul cu toporul şi te-ngrop într-o noapte-n 
grădină... 

Acum femeia plânge, se vaită şi amestecă vorbe 
chinuite, neclare, printre hohote de plâns... 

Oprit în poartă, Socrate mai cercetează o dată adresa 
de pe bileţel: Lămăiţei nr. 23! Se uită pe tăbliţa de pe 
gard - şi strada, şi numărul corespundeau... li vine să se 
întoarcă: „Cine ştie peste ce mai dau?” îşi spuse el, dar, 
în aceeaşi clipă, în loc să plece, mâna apăsă pe clanţa de 
la poartă, aceasta se deschide şi profesorul pătrunde într- 
o curte, în parte năpădită de iarbă; ici-colo, câte o tufă de 
trandafiri, de lămâiţă, câteva crizanteme pe marginea 


85 


Extemporal la dirigentie 


unei alei cu dale din beton, printre care firele de iarbă, 
buruienile cresc în voie... 

Mihai Gavrilescu înaintează cu oarecare strângere de 
inimă. Mai face câţiva paşi... Plânsul femeii se aude acum 
din ce în ce mai puternic, iar vorbele ei spun despre 
faptul că „nu mai poate suporta”, că „s-a săturat”, că „au 
ajuns să nu aibă ce mânca, fiindcă el, bărbatul, dă toţi 
banii pe băutură”... 

Tocmai atunci uşa casei se deschide şi, în pragul ei, 
apare, cu un lighean în mână, o namilă de om, cu capul 
mare şi cu chipul parcă tumefiat... 

Socrate salută, puţin încurcat, şi întreabă: 

— Nu vă supăraţi, aici locuieşte familia Buzescu? 

— Da! răspunde bărbatul. Eu sunt Buzescu. Dar 
dumneavoastră cine sunteţi? 

— Profesorul fiului dumneavoastră, Gavrilescu! 

— Şi ce doriţi? întreabă omul, cu glas duşmănos. 

— Să stăm puţin de vorbă, dacă se poate! în legătură 
cu copilul... 

— Ce vă interesează? Credeţi că eu nu ştiu că are note 
proaste? răspunde, agresiv, Buzescu. N-am pus bine 
reteveiul pe spinarea lui... Dar lasă... 

— Nu-i vorba despre asta..., încearcă Socrate să-i 
explice... Am impresia că se petrece ceva cu el... Poate că 
aici, acasă, are unele probleme... Ştiţi, eu aş vrea să-l 
ajut... 

— Da’ cine eşti dumneata, dom'le, să te bagi în viaţa 
oamenilor?... se repede, cu vorbele, Buzescu şi, punând 
ligheanul plin cu apă jos, pare dispus să se răfuiască şi 
altfel cu profesorul... Du-te, dom'le, de aici şi vezi-ţi de 
treaba dumitale... Că vă ştiu eu... Toţi faceţi pe 
grozavii!... Auzi?... „Dacă are probleme?"... E leneş, asta e 
problema! Lasă, c-o să-i arăt eu... 

În uşa rămasă întredeschisă, apare, pentru câteva 
clipe, capul elevului Adrian Buzescu. Văzându-l pe 
Socrate, bălăcărit de tatăl său, chipul îi este, pe loc, 


86 


George Şovu 


cuprins de spaimă. De ruşine, se retrage repede în 
cameră. 

Profesorul, înțelegând că nu e cale de dialog normal cu 
un asemenea om, bâlbâie o scuză şi iese, dezamăgit, din 
curte. O porneşte, abătut, de-a lungul străzii. Pe chip i se 
citeşte o mare amărăciune... 

— ... Cine e, mă, ăsta? îl întreabă tatăl pe Buzescu cel 
mic, scuturându-l de piept. 

— Profesorul nostru de filozofie! răspunde băiatul, 
timorat. 

— Parcă ziceai c-aveţi alt diriginte... 

— Păi, nu-i dirigintele nostru... 

— Şi-atunci ce s-amestecă, mă, unde nu-i fierbe oala? 
Ei, las” că mă duc eu să-l reclam. ÎI învăţ eu minte! 

Ochii băiatului se aprind: 

— E cel mai bun profesor al nostru, tată! Să ştii că, 
dacă-l reclami, eu nu mă mai duc la şcoală. 

— ţi bag eu minţile în cap şi ţie - spune el, trăgându-i o 
palmă şi dându-l grămadă, peste pat... 


12 


Socrate se plimbă nervos prin cameră. Când sosise 
acasă, n-o găsise pe Anca. De-atunci trecuse încă o oră... 

— Ti-am spus să te ocupi mai mult de ea! S-o 
supraveghezi mai din scurt. Tu eşti bărbat, n-ai cum să-ţi 
dai seama ce se-ntâmplă cu fetele la vârsta asta... Cine 
ştie pe unde umblă!... se vaită bunica, din pragul camerei 
profesorului. 

Socrate e pe punctul să izbucnească. Vorbele bătrânei 
vin să pună gaz peste vâlvătaia din el... 

— Buno, te rog! N-am chef de discuţii! spune, 
stăpânindu-se... 

Femeia iese bombănind... 


87 


Extemporal la dirigentie 


De fapt, nu teama că Anca ar putea „să facă cine ştie 
ce” - cum aruncase bunica o vorbă, mai înainte - îl 
frământa. Avea încredere în ea, era un copil serios şi 
echilibrat. Şi-apoi o fată deşteaptă ca Anca putea să 
cumpănească singură lucrurile: adică - ce se cuvine şi ce 
nu, când, cum?!... Deşi, în viaţa lui, văzuse atâtea fete 
deştepte şi „cu cap” pierzându-şi-l la cea mai uşoară 
suflare de vânt şi încă la una plină de miasme, otrăvită... 

Îl intriga însă faptul că Anca începuse să depăşească 
nişte limite... de timp, mai întâi... Pleca, de pildă, undeva 
şi nu mai respecta ora la care promisese că se întoarce... 
Venea, se scuza, sau nici măcar atâta nu făcea, şi gata! 
Hotăra apoi de una singură ce să facă şi cum să 
procedeze cu viaţa şi cu timpul ei... Sigur, era un reflex al 
spiritului în care Socrate însuşi o crescuse: să fie 
responsabilă pentru faptele săvârşite, să ştie că ceea ce 
este sau va deveni reprezintă întâi şi întâi expresia 
valorilor de dinăuntru ale fiinţei şi a concretizării acestora 
în forme - ale spiritului sau ale materiei -, forme care să 
fie însă capabile să treacă dincolo de hotarul clipei, să 
rămână!... 

lată că ea se încăpăţâna, de data aceasta, să-i 
demonstreze că tânărul acela e altfel decât îl vede el, 
decât îl simte... Aproape că s-ar fi bucurat să fie înfrânt 
acum. Până una-alta însă, nimeni nu putea să-l convingă - 
prin fapte - că lucrurile, în ceea ce-l priveşte pe Doru, 
sunt pe de-a-ntregul în regulă... De ce să nu recunoască, 
se aduna în această judecată şi un element ce ţinea de 
orgoliul său - serios afectat: şi-ar fi dorit s-o vadă, s-o ştie 
pe Anca îndrăgostită de un altfel de tânăr (şi aici nici nu 
mai adăuga amănunte, pentru că tipul ce intra în tiparul 
dorințelor sale presupunea neapărat: disponibilităţi 
intelectuale şi sufleteşti deosebite, preocupare pentru o 
profesie care să-ţi solicite valorificarea şi potenţarea 
permanentă a acestor capacităţi, imagine cel puţin 
agreabilă în afară, comportare tandră... etc. ... elc. ...). 


88 


George Şovu 


Sigur, recunoştea că era o croială dintr-un material ce 
reprezenta, într-un fel, idealul, dar asta era! De data 
aceasta plătea tribut ipostazei de tată. Nu putea suporta 
gândul că cel căruia Anca îi încredința miracolul - pe care 
el îl ocrotise ceas de ceas, zi şi noapte, în atâţia ani, 
ajutându-l, şi cu puterile lui fizice şi sufleteşti, să 
înflorească - e unul care învârte, toată ziua, o rachetă în 
mână, chiar dacă o învârte bine, asta recunoștea, şi care, 
în toate celelalte privințe nu se ridică mai sus de 
„genunchiul broaştei”... Incă o dată: s-ar fi bucurat 
nespus ca el să greşească, iar realitatea să fie aceea pe 
care o susţine Anca... Speranţa în această privinţă însă nu 
prea îndrăznea să-şi înalțe capul... 

Deodată sună telefonul. Socrate se repede şi ridică 
receptorul... 

— Ce cămin? Nu e nici un cămin! Greşeală! aproape că 
strigă el şi închide nervos. 

În acel moment, în casă intră Anca. Chipul lui Socrate 
se destinde pentru o clipă. Se aşază la birou şi se preface 
că citeşte ceva cu interes. 

— Bună, tată! spune fata, băgând capul pe uşă. 

— Ei, cum a fost? întreabă profesorul, uitând parcă de 
toate frământările sale de până atunci. 

— Bine! M-am plimbat prin parc..., şi Anca se duce în 
camera ei. 

Rămas singur, Socrate închide, cu un gest energic, 
cartea... Din camera fetei se aude muzică la casetofon... 

După câteva clipe, Anca îşi face din nou apariţia. Intră 
în cameră, se apropie de tatăl său, îl sărută pe obraz, 
mângâindu-l, în acelaşi timp, pe cap, ca pe-un copil 
necăjit. Se aşază, apoi, într-un fel de scaun-balansoar, în 
care Socrate „se legăna” atunci când era foarte obosit şi 
voia să-şi limpezească gândurile. Mişcările acelea, cu 
înălţări şi coborâri domoale, îl ajutau parcă să-şi spele mai 
repede încordările... 


89 


Extemporal la dirigentie 


Acum Anca se leagănă în balansoar, privind, pierdută, 
prin fereastra camerei. 

Socrate se preface că n-o bagă în seamă. 

— Tată - spune ea, după câteva minute de tăcere -, ai 
văzut culorile de-afară?... E o nebunie de toamnă!... |ţi dai 
seama ce poate să fie acum la munte?... 

Profesorul, muşcat de inimă, lasă cartea şi-o priveşte 
atent... 

— Poate facem şi noi o plimbare cu maşina..., spune el. 
O luăm şi pe bunica. 

Fata însă nu-l aude... 

— Ştii ce mi-a spus o colegă? îşi continuă ea gândurile 
Şi... strategia... Vrea să plece cu prietenul ei la munte. Are 
el un unchi acolo, la o cabană. Se-ntorc duminică seara, 
cu trenul! Trebuie să fie foarte frumos!... Nu-i aşa, tată? 
întreabă Anca, după ce debitase vorbele acelea aproape 
pe nerăsuflate, de teamă ca Socrate să n-o întrerupă 
cumva... 

Acum aştepta speriată, fără să-l privească în ochi... 

— Eu, dacă aş fi tatăl fetei aceleia - se auzi glasul 
profesorului, subliniind parcă fiecare cuvânt - nu i-aş da 
voie!... 

Anca simte ceva  răsucindu-se în ea... N-avea, 
bineînţeles, de gând să plece singură cu Doru la munte... 
înţelegea şi dreptatea rostirii acelui răspuns din partea 
tatălui ei. Şi, totuşi, ceva o deranja cumplit... L-ar fi vrut 
pe el, Socrate, pe marele Socrate, care ştia atâtea despre 
fiinţa umană şi care a fost în stare de atâtea - în sens 
pozitiv, adică de înţelegere, de ajutor, de sacrificii -, l-ar fi 
vrut acum, când era vorba despre ea, mai înţelegător, 
mai elastic! Ori el tocmai acum devenea scorţos, casabil! 
Şi asta însemna - pur şi simplu - că n-are încredere în ea! 
„Păi, aşa mă cunoaşte el pe mine?” se revoltă sufletul 
fetei... 

— Da’ de ce? întreabă fata, cu o anume vehemenţă, 
determinată de starea în care se afla. 


90 


George Şovu 


— Fiindcă nu se cuvine ca o fată ca ea să plece singură 
cu un băiat la munte! răspunde Socrate clar şi apăsat. 

— Astea sunt prejudecăţi! strigă Anca, ridicându-se din 
balansoar. Şi, dacă fata aceea sunt eu? mai spune ea, 
înfruntând privirile, mirate, ale tatălui. 

Profesorul nu se mai poate stăpâni şi-i trage o palmă 
peste obraz. Apoi încremeneşte, dându-şi seama de 
gravitatea gestului... 

Din ochii fetei ţâşnesc lacrimi... 

îndârjită, îndurerată, îi întoarce spatele şi iese trântind 
uşa. Socrate porneşte în urma ei, dar se opreşte. Se- 
ntoarce şi ridica, brusc, receptorul telefonului. Formează 
un număr: 

— Alo, Mihaela? întreabă el. 

— Da, unchiule! se aude în receptor vocea studentei, 
Ce s-a mai întâmplat?... lar probleme? adaugă ea cu 
puţină ironie... 

Socrate, tulburat, renunţă la ceea ce voia să-i 
comunice... 

— Nu... Nimic! spune el... lartă-mă că te-am deranjat!... 


13 


Într-o staţie de tramvai, din apropiere de liceu, Doru o 
aşteaptă pe Anca. Elevii trec grăbiţi spre şcoală, aproape 
fără să-l bage în seamă. Băiatul se bucură pentru că 
scapă de ironiile lor. 

Când o vede pe Anca, îi iese înainte... 

— Am cumpărat la accelerat două locuri. Astă-seară la 
optsprezece şi treizeci de minute. Nici în două ore - 
suntem la Predeal... 

Anca nu spune, deocamdată, nimic... 

Pe lângă ei, trece Isoscel. Cei doi o salută. 


91 


Extemporal la dirigentie 


— Bună dimineaţa! răspunde profesoara, privindu-i 
cercetător. 

Doru se uită amuzat în urma lui lsoscel, apoi îi 
zâmbeşte fetei. 

Anca pare însă preocupată. Pornesc împreună spre 
intrarea în liceu... 


În ziua aceea Socrate avea ore după-amiaza. Dimineaţa 
nu se întâlnise cu Anca, de fapt n-a ieşit din camera lui, 
când ea a plecat la şcoală. Lucrase toată noaptea. Nu 
putuse să închidă ochii nici măcar o oră... 

Aşteptase cu inima în gât ca fata să-i deschidă uşa şi 
să-i spună „Bună dimineaţa!”... Dar ea n-o făcuse. 

Bătrâna, neştiind ce se petrecuse aseară între ei, o 
privea cu mirare. 

— Lucrează, e foarte ocupat, nu-l mai deranjez! 
spusese Anca şi plecase. 

Acum, la prânz, se petrecuseră pe drum. Anca era în 
tramvai, cu Doru, iar Socrate pe trotuar. Păşea gânditor 
printre oameni, nevăzând pe nimeni în faţa sa. 

Fata ar fi sărit din tramvai, dacă ar fi putut, şi-ar fi 
alergat la el... 

— Nu e Socrate? a întrebat-o Doru, observând-o 
uitându-se după el. 

— Ba da! a răspuns fata, cu răceală. 

— l-ai spus? Ce-a zis? Sper că ţi-a dat binecuvântarea! 

— Bineînţeles! Cu mâna dreaptă! 

— Atunci e-n regulă! Cine ştie, poate, până la urmă, 
învaţă şi el să joace tenis! 

— Da, săracu', mai învaţă şi el câte ceva! „Vai de 
părinţii care nu învaţă nimic de la copiii lor!”... 

— Când vei intra în împărăţia de ozon, în seara 
aceasta, o să ţi se topească toţi ţepii, „domnişoară 
Socrate”, ai să vezi!... 


92 


George Şovu 


— Da’ unde pleci, maică, de-ţi faci bagajele? o întreabă, 
cu mirare, bătrâna, văzând-o îngrămădind, într-o geantă 
de voiaj, câteva lucruri, printre care o pijama, pastă şi 
periuţă de dinţi, săpun... 

— Ştie tata! O să-ţi spună el! Sărut mâna, bunico! 
răspunde Anca, sărutând-o pe obraz şi îndreptându-se 
spre uşă. 

— Şi când te întorci? 

— Mâine seară! 

— Mâine seară?! se miră bătrâna, cu disperare... Maică, 
aţi înnebunit cu toţii - şi tu şi taică-tău!... Dacă el te lasă... 
să te duci aşa, de capul tău... 

— Pa, bunico! Şi fii liniştită! Nu mă mănâncă nimeni! lar 
dacă încearcă cineva, moare, că sunt otrăvită! Hai, pa! Şi 
fii cuminte!... 

— Maică, maică! a început să se vaite bătrâna, 
ştergându-şi lacrimile cu şorţul pe care-l purta aproape 
tot timpul în faţă... S-a întors lumea pe dos! Copiii nu mai 
ştiu nici de ruşine, nici de frică, de nimic! lar părinţii stau 
cu mâinile-n sân! Ba nu, fac ceva: fi/ozofie!... 


14 


În faţa Gării de Nord, Anca priveşte prin fereastră, 
înainte de a cobori din troleibuz. „O fi sosit?” se întreabă 
ea... Se înţeleseseră să se întâlnească în faţa biroului de 
voiaj de pe peron... 

Intră în marele hol, cu acoperiş de sticlă, al gării... La 
megafon se anunţă plecarea unui tren. Pe chipul fetei se 
poate citi o anume nelinişte... Trece, mai departe, printre 
oameni, din ce în ce mai nesigură. 

Deodată, se aude strigată. intoarce capul şi chipul i se 
destinde: este Mihaela. Anca pare bucuroasă, pentru că, 


93 


Extemporal la dirigentie 


în această masă de oameni necunoscuţi, fiecare având 
drumul său însă, întâlneşte o figură familiară. 

— Sper că laşi prostiile! Ce naiba, eşti fată mare, 
scumpa mea verişoară! îi spune Mihaela, prinzând-o de 
braţ. 

— Dacă pentru asta ai venit - îi replică, tăios, Anca -, 
poftim o mie şase sute de lei: metroul! Şi pentru 
întoarcere! 

— Anca, am crezut că ne-am înţeles, insistă Mihaela. 

— Şi eu am crezut că ai priceput: fac ce vreaul!... Și- 
acum - pa! Te rog să nu te ţii după mine! adaugă ea, 
pierzându-se în mulţimea de oameni. 

N-o trimisese Socrate, nici măcar nu vorbise cu ea. 
Mihaela aflase nu ştiu cum, o sunase pe Anca „să-şi bage 
minţile-n cap”, dar degeaba. Alergase, atunci, la gară, 
sperând s-o oprească astfel. Însă nici aici... 


Când a aflat că Anca a plecat la munte, Socrate a simţit 
că s-a rupt ceva în el, ceva ce ţinea părţile de dinăuntru 
la un loc şi care, acum, alerga, fiecare, în altă direcţie... 
Avea, aşadar, senzaţia de desfacere în bucăţi, de 
pulverizare... „Hm! îşi spuse profesorul: şi viaţă, şi moarte 
- la un loc! Hotar de umbră-ntre ele! Părere - şi albul e 
negru, iar negrul niciodată nu va mai căpăta puritate de 
nea!”... Ochii din fotografia de pe masă priveau senini, 
gânditori... În lumină!... 

„Nu te temi?” a întrebat-o Socrate pe lleana lui. 
Zâmbetul ei a rămas neschimbat. Doar un ecou, ca un 
abur, a ajuns, totuşi, până la el: „Să ai grijă de ea, Mihai! 
Ancuţa noastră e un copil bun!... Va avea multă nevoie de 
tine, mai ales când se va face mare! S-o ajuţi, Mihai! De- 
acum înainte, tu îi vei fi şi mamă, şi tată! Să nu uiţi, 
Mihai! îmi promiţi?” 

Mâinile profesorului se strâng, neputincioase, între 
genunchi... 

La un moment dat, Anca aude: 


94 


George Şovu 


— Să ai grijă, mamă! în tren e curent, să nu răceşti! 
întoarce capul şi vede cum un băiat, cam de vârsta ei, îşi 
ia rămas-bun de la părinţi... 

Acum e depăşită de trei soldaţi care merg în formaţie, 
având în frunte un ofiţer... 

„In acest copleşitor haos, se pare, totuşi, că fiecare 
rotiţă se învârte la locul ei, în marele angrenaj” - îi 
şopteşte parcă un gând... 

„Anca, tu ştii cât de nebună este pădurea acum la 
munte? Ce-ar fi...” 


„U-iu-iu!”... Îi venea să strige şi să se dea peste cap, să 
se rostogolească prin iarba încă verde, pe lângă brazii 
înalţi cu trupuri de „feţi-frumoşi” şi cu braţe încărcate de 
toate aromele şi de speranţele lumii!... 

„U-iu-iu!”... Îi venea să strige..., dar Doru o urmărea şi 
ea alerga, cu părul, ca soarele, despletit, fluturând în 
boarea vântului parfumat, alerga şi râdea de răsunau 
munţii şi văile... şi inimile... Da, mai ales inimile lor 
gâlgâiau de râsul acela fericit, când s-au întâlnit şi Doru o 
strângea frumos la piept, sărutându-i, ca altă dată, părul, 
şi ochii, şi obrajii, şi buzele..., sorbindu-i parcă respiraţia, 
sufletul... 

„U-iu-iu...!” ţipă o locomotivă din apropiere, şi Anca 
tresări, tocmai atunci observându-l pe Doru, care o căuta 
cu ochii, privind pe deasupra oamenilor... 

Când o zăreşte, îi face semn cu mâna, bucuros, 
alergând spre ea... Mirat, îşi priveşte însă pantofii, 
bascheţii de fapt, cu care este încălţat, şi care - nu se ştie 
ce-au păţit - de-l proiectează aşa, ca pe-o minge, 
purtându-l când spre un brad, când spre altul, mereu în 
contratimp cu mişcările pe care Anca le face, astfel că, 
deşi ar dori din toată inima, iată - nu se poate apropia de 
ea. Fata râde şi aleargă, în zigzag, spunându-i cu glasul 
ei, ca un clopoțel de argint: „Degeaba, nu mă prinzi! Hai, 
prinde-mă! Prinde-mă, dacă poţi!” Hotărât să facă ceva, 


95 


Extemporal la dirigentie 


Doru se opreşte, gândindu-se că ar fi mai bine să-şi 
scoată bascheţii din picioare: „La urma urmei, cred că ei 
poartă toată vina!” îşi spune băiatul. Dar, tocmai atunci, o 
gură de vânt mai puternic îl soarbe şi-l izbeşte de 
trunchiul unui brad imens... 

— Cască ochii, măi băiatule, nu vezi pe unde mergi? îl 
apostrofează cineva, din apropiere, un bărbat masiv, de 
al cărui rucsac, purtat în spate, Doru se lovise, fără să 
vrea... 

Anca îl întâmpină cu un zâmbet. Băiatul se apropie de 
ea şi-o sărută, în grabă, pe obraz. 

— Hai, că-n cinci minute pleacă! Ai întârziat! 

— Dorule, ştii ceva? îi spune fata... Nu mai mergem!... 

— Cum „nu mai mergem”? Eşti nebună? 

După un moment de descumpănire, băiatul o întreabă: 

— Şi cu biletele ce facem? 

— Le vindem! Hai, repede, poate mai sunt oameni la 
casă, care au nevoie de ele. Hai!... 

Amândoi pornesc în fugă spre una din casele de bilete, 
aflate în apropiere... 


În camera lui, Socrate stă în fotoliu, cu capul 
rezemat şi ochii închişi. Pare o statuie a durerii şi a 
neputinței... În jur, totul parcă a încremenit... 

În această tăcere desăvârşită, un zgomot nedefinit se 
aude. Socrate întredeschide ochii. Deodată, zgomotul 
capătă concreteţe, dovedindu-se a fi scârţâitul uşii de la 
intrarea în apartament. Profesorul ascultă şi nu-i vine să 
creadă. Dar, în această clipă, Anca ciocănea în uşa 
camerei şi, deschizând, îi spune, cu seninătate, ca şi când 
nimic nu s-ar fi petrecut: 

Bună, tată! 

Apoi închide uşa, retrăgându-se în camera ei, unde dă 
drumul la muzică. 


96 


George Şovu 


Socrate rămâne nemişcat în fotoliu. Peste câteva clipe, 
îşi trece palma pe frunte, îndepărtând dintre cutele 
sufletului o mare povară... 


97 


Extemporal la dirigentie 


Capitolul IV 


1 


Pe scenă, formaţia de muzică „Liceenii” interpretează 
ultima parte din „Marşul bobocilor”, compoziţie inedită 
creată de elevii din orchestră special pentru această 
festivitate. Mihai cântă la chitară, lonică la baterie, 
Şerban la orgă electronică, iar Geta e solistă. 

Laitmotivul melodiei este preluat de întreaga sală - 
elevi şi profesori... Spectacolul se încheie în ropot de 
aplauze. 

Directoarea, însoţită de Doina Puşcariu, se apropie de 
Socrate şi Luminiţa, care se aflau undeva, lângă scenă. 

— Am avut emoţii, dar a ieşit minunat! exclamă 
directoarea! Vă mulţumesc! Aţi făcut un lucru frumos - se 
adresează ea, mai departe, celor doi profesori. 

— Şi unde mai pui că, de când cu melodia asta, mă 
simt şi eu „boboc” - spune Socrate, amuzat. 

— Cam tomnatici „bobocii” noştri, domnule profesor! 
glumeşte directoarea. 

În acest timp, Socrate vede în uşa sălii de festivități pe 
Alexandru, pe loana şi pe Andrei făcându-i semne. 

Acesta le răspunde bucuros, apoi, întorcându-se spre 
directoare, o roagă să le permită celor trei „veterani” ai 
şcolii să participe şi ei la sărbătoarea dată în cinstea noii 
promoţii intrate în liceu.' 


98 


George Şovu 


— Cu mare plăcere! răspunde directoarea. La urma 
urmei, nu-i minunat să ştii că n-ai fost uitat de foştii tăi 
elevi? 

Directoarea şi Doina Puşcariu se îndreaptă spre un alt 
colţ al sălii. 

Orchestra atacă o melodie ritmată. Elevii încep să 
danseze. 

Luminiţa Cernea, rămasă, din nou, singură cu Socrate, 
îl „înţeapă” cu simpatie: 

— Sunt sigură ca dumneavoastră şi ca „boboc” aţi fost 
tot precoce! 

— De data asta n-aţi nimerit-o! Când eram ca ei nu 
ştiam nici măcar să dansez... 

Luminiţa se amuză. 

De ei se apropie Alexandru şi loana. Socrate îi 
recomandă: 

— Ei sunt loana şi Alexandru, studenţi, foştii mei elevi, 
spune el cu mândrie. Ea e medicinistă, el, la Construcţii! 

Tinerii se înclină în faţa Luminiţei. 

— Ei, construieşti ceva? îl întreabă Socrate pe 
Alexandru. 

— Deocamdată, proiecte! 

— Suntem la... temelie! zâmbeşte loana. 

— Vezi să nu te-nchidă-n ziduri ca Pe Ana lui Manole! 
glumeşte Socrate. 

De ei se apropie acum Andrei, care-i fotografiază. 

— Ce e, Andrei, tot cu „certificate pentru posteritate?” 
întreabă profesorul. 

— Ce s-ar face viitorul fără prezent domnule profesor? 
Alexandru începe să danseze cu loana... După puţin timp, 
melodia ritmată se termină şi orchestra începe un tango. 
Mijlocul sălii rămâne, pentru câteva minute, liber. Apoi, 
din ce în ce mai multe perechi se prind în dans. 

De undeva, dintr-o latură a sălii opusa faţa de Luminiţa 
şi Socrate, Isoscel, rămasă singură, urmăreşte cu alţi ochi 
decât până acum, legănarea armonioasă a elevilor ce se 


99 


Extemporal la dirigentie 


perindă prin faţa sa. „Zbânţuiala” de până atunci - cum o 
numea ea - nu-i plăcea, i se părea caraghioasă, fără alt 
rost în afară de acela de a fi prilej de descărcare a 
impulsurilor ce clocotesc în vinele anilor tineri. Văzând 
sutele de perechi de tineri fericiţi, pe chipul profesoarei 
se citeşte o caldă nostalgie, regretul pentru un timp care 
a fost cândva. Ochii i se umezesc, de parcă şi-ar evoca 
imagini ale trecutei ei tinereţi. 

— Ei, aşa da! exclamă, cu emoție, Isoscel... 

Tangoul se termină. Profesoara se află mea sub 
impresia emoţiei pe care a trăit-o. Directoarea trece pe 
lângă ea, însoţită de Luminiţa... 

— Mi-a plăcut cum au dansat copiii - spune Isoscel, cu 
glas gâtuit. Mi-au adus aminte... ehe... de anii când eram 
si eu ca ei... Dansam..., cântam... Au trecut toate!... 

— Nu ştiam că aveţi voce - spuse, plăcut surprinsă, 
directoarea. 

— Trei ani am cântat la Operă! 

— Chiar la Operă? întreabă Luminiţa. 

— Ei, în cor! răspunde, cu modestie, lIsoscel... 
Matematica după aceea am făcut-o... 

— Înseamnă că ne-aţi putea..., reia directoarea. 

— Dac-ar fi fost aşa, numai între noi... Altfel, nu cred că 
e potrivit... Râd copiii ăştia de mine! 

— Ba, dimpotrivă - intervine Socrate -, eu cred că elevii 
ar fi bucuroşi să vă cunoască... mă rog, şi altfel... 

— Şi eu cred! întăreşte directoarea ideea. 

Lui Isoscel îi lucesc ochii. Stă o clipă în cumpănă, apoi 
spune: 

— Aş cânta o arie dintr-o operă. Tot nu se prea duc 
copiii... 

Andrei, care tocmai îşi poza prietena într-un grup de 
elevi, este abordat de directoare: 

— La ordin! răspunde băiatul. 


100 


George Şovu 


— Andrei, doamna profesoară va cânta ceva - anunţ-o 
tu! spune directoarea, făcând semn orchestrei să nu 
înceapă o nouă melodie. 

Andrei se urcă pe scenă, ia microfonul, îşi drege glasul 
şi anunţă ceremonios: 

— Stimate boboace şi stimati boboci, urmează... 
surpriza serii!... 

Toţi elevii s-au întors către scenă şi aşteaptă curioşi... 
Isoscel apare. Andrei îi întinde mâna - în aplauzele 
membrilor orchestrei - şi o conduce către pian. 

După o clipă de uluială, sala întreagă izbucneşte în 
ropote de aplauze. 

Andrei îi face lui Isoscel o fotografie. Faţa profesoarei 
este cu totul alta: pare un zâmbet speriat, inundat de 
lumină. 

Doru, din sală, îi face semn Ancăi: 

— Pst! Pst! Regina „bobocilor”! 

— Hopa! Tu ai matricolă? punctează, ironic, elevul 
Georgescu, făcând semn cu cotul unui coleg. 

— Să ştii că ne face un nou regulament de dans! 
răspunde în şoaptă acesta. 

Emoţionată, Isoscel începe să cânte la pian, însoţind 
melodia cu o voce plină, caldă, cu vibrații dramatice, 
impresionante... 

În sală se declanşează rumoare. 

Elevii, grupuri-grupuri, comentează în şoaptă: 

— la uite ce chestie! exclamă Doru, pe jumătate cu 
admiraţie. 

— Dom'le, e ea? se face că se şterge la ochi 
Georgescu, din clasa lui Socrate... 

Colegul de-alături potriveşte „şarful” cu pumnii făcuţi 
binoclu: 

— Ea e, mă! 

— Asta nu e Isoscel! îi şopteşte lonică lui Mihai. E o 
cântăreață deghizată-n Isoscel! 


101 


Extemporal la dirigentie 


Simţind rumoarea sălii, profesoara continuă să cânte, 
dar cu o uşoară crispare. 

— Fraţilor, cântă! spune Doru, mimând uluiala totală. 

— la tăceţi, măi, se-aude în şoaptă vocea Ancăi, de 
lângă el. 

— Al naibii să fiu dacă nu le zice bine! afirmă Tudor. 

loana şi Alexandru ascultă cu interes, într-un colţ al 
sălii: 

— Extraordinar! exclamă loana, sincer impresionată. 
Cântă foarte frumos!... Şi eu care credeam că n-are pic de 
suflet! 

— Femeile sunt totdeauna pline de surprize - răspunde 
Alexandru. 

Sala e câştigată din ce în ce mai mult de vibrația 
sinceră a interpretării. Acum toţi elevii ascultă, în tăcere 
deplină, impresionați de căldura pe care o degajă aria 
interpretată de Isoscel. E aria Polinei din „Dama de pică”, 
de Ceaikovski. 

Parcă simțind comuniunea ce s-a născut între ea şi 
sală, profesoara cântă cu şi mai multă dăruire, 
emoţionându-se ea însăşi. Muzica e răscolitoare, iar 
cuvintele, simple, vorbesc despre un vis pierdut - 
tinereţea apusă: „Prietene dragi, cântați/ Zglobii şi 
uşurele/ Spre slava tinereții ne-ncetat./Dansaţi,/Dansaţi!/ 
Și eu am fost ca voi/în zorii vieţii mele./Cântatul m- 
atrăgea/in ritmu-i fermecat./Eram atât de fericită,/Dar, 
vai, din visul meu/N-a mai rămas nimic,/ N-a mai rămas 
nimic,/Decât tristeţea,/Tristeţea, tristețea!”... 

Glasul dramatic şi cald începe să-i tremure uşor, ochii i 
se umezesc, pentru ca, după câteva clipe, lacrimile să 
înceapă să-i curgă pe obraji... Isoscel cântă mai departe, 
plângând... Cu siguranţă că a uitat unde se află... Pagina 
de cântec este parcă o pagină din propria ei viaţă, o 
pagină caldă, precum durerea născută dintr-o rană 
rămasă vie, oricâte strădanii s-au consumat, în tot atâtea 


102 


George Şovu 


zadarnice forme, ca s-o îngroape... „N-a mai rămas 
nimic,/ Decât tristețea,/ Tristeţea, tristețea!”... 

O dată cu stingerea ultimului acord, sala a izbucnit în 
aplauze frenetice. Strigăte de „Bravo!” se aud din toate 
părţile. Profesoara, trezită din acel vis de încântată 
suferinţă, priveşte puţin speriată în jur, ştergându-şi, fără 
nici o jenă, cu dosul palmei, lacrimile ce-i mai curg încă. 
Coboară de pe scenă, sprijinită de Andrei. 

Dând cu ochii de directoare, rosteşte jenată: 

— Vă rog să mă scuzaţi... N-am vrut... dar aşa e când 
răscoleşti... 

— Aţi cântat foarte frumos. Ne-aţi emoţionat pe toţi. l- 
aţi auzit pe elevi ce încântați au fost? Vă felicit! 

— Aveţi o voce caldă, cu un timbru plăcut, dramatic, 
doamnă profesoară - spune şi Luminiţa. Mi-a plăcut 
mult!... 

— Mă scuzaţi! repetă Isoscel, grăbindu-se să iasă din 
sală, pentru că simţea iarăşi lacrimile mijindu-i printre 
gene. 

Socrate porneşte în urma ei... 

Intre timp, veselia a pus, din nou, stăpânire pe întreaga 
sală... Anca şi Doru trec pe lângă Rodica, aflată în dans cu 
un alt partener. Este îmbrăcată uşor extravagant, iar o 
parte din păr îi este împletit în codițe subţiri. Rodica 
sesizează interesul lui Doru şi îi face semn complice. Dar 
şi Anca observă şi-l pune la punct, în stilul ei direct: 

— Dacă te interesează Rodica, în pauză! 

— Dacă n-ai cicăli... n-ai fi tul... 

Socrate se întoarce lângă Luminiţa: 

— l-am găsit un taxi lui Isoscel. Era foarte afectată - o 
informează el. 

După câteva clipe, în care cei doi privesc amuzaţi spre 
tinerii cuprinşi în vârtejul dansului, Socrate se adresează 
Luminiţei, zâmbind: 

— Ştii ceva? Mai c-aş face şi eu o „trăsnaie”, ca Isoscel. 

— Dumneata, „trăsnăi”? întreabă profesoara, amuzată. 


103 


Extemporal la dirigentie 


— Eu, de ce nu? Uite, m-aş duce la orchestră - declară 
el cu voită emfază - şi le-aş cere băieţilor să cânte ceva 
de Strauss. Apoi te-aş invita la dans şi, cu dumneata în 
braţe, pierdut în vârtejul valsului, cine ştie, poate că 
spațiul şi timpul ar înceta să mai existe?!... Măcar pentru 
mine!..., glumeşte el. 

Luminiţa îl priveşte lung. 

— Şi cine te opreşte s-o faci? îl incită tânăra profesoară. 

Auzind răspunsul, Socrate îşi compune o figură 
serioasă, îşi încheie haina şi, când să facă plecăciunea de 
invitaţie la dans, Tudor, care nu observase intenţia 
profesorului, se apropie de ei: 

— Doamnă profesoară, i se adresează el politicos, nu 
vă supăraţi, dansaţi cu mine? 

Gestul lui Socrate rămâne suspendat... Luminiţa stă o 
clipă pe gânduri, întoarce privirea spre el, apoi îi 
răspunde lui Tudor: 

— Dacă ţii tu neapărat... 

— Vă mulţumesc! răspunde băiatul... Ş 

Socrate rămâne singur, stingher, în margine de sală. In 
spatele său, întâmplător, pe un perete se află un desen 
pe care scrie: „La ţintă!”, şi în mijlocul unui cerc: „nota 
zece”! Aşa cum stă, rezemat aproape de perete, nu se 
mai vede decât înscrisul: „La ţintă!” deasupra capului 
său... 

Tudor dansează cam stângaci cu Luminiţa... Este 
cuprins, de fapt, de o teribilă emoție. Nici nu-i vine să 
creadă că avusese curajul acestui gest, adică s-o invite la 
dans. La drept vorbind, era puţină obrăznicie în ce făcuse 
el. Profesoara putea foarte bine să-l refuze. Şi-apoi mai 
era acolo şi Socrate. Cum de nu se gândise?!... 
Extraordinar! Abia acum realiza gogomănia pe care o 
făcuse: fusese de-a dreptul nepoliticos cu profesorul său. 
El îşi pusese în gând să danseze cu diriginta, o pândise 
mai mult timp, stând mereu în preajmă şi, când a crezut 
că e momentul potrivit, se înființase în faţa ci... 


104 


George Şovu 


— Ce dansezi aşa, ca un băț? îl întreabă Luminiţa, 
zâmbindu-i. 

— Vă rog să mă iertaţi... sunt atât de speriat..., bâlbăi 
băiatul. 

— De ce? 

— Cred c-am făcut o prostie... că nu se cuvenea... Vă 
mulţumesc mult c-aţi acceptat! Dacă mă refuzaţi... 

— Ce era dacă te refuzam? Aş fi putut s-o fac, nu? Mai 
vezi tu vreo profesoară dansând cu elevii?!... 

— Bine, dar dumneavoastră... 

— Eu? Eu ce sunt? Nu-s profesoară? 

— Da, dar sunteţi tânără... şi... 

— Şi... (Luminiţa „se juca” cu el, îl iscodea să vadă, 
intr-adevăr, ce gândeşte...) 

— Ei, ştiţi dumneavoastră..., spuse băiatul cu obrajii în 
flăcări... 

— Ce să ştiu? La ce te referi? 

— Nu ştiţi că sunteţi... frumoasă? 

— A, asta era? Deci ţie îţi place să dansezi numai cu 
lemei... frumoase? 

— Doamnă dirigintă..., vreţi să mă omorâţi de tot? 

— De ce? Văd că te-ai mai înviorat puţin... Asta am şi 
vrut... să-ţi scot băţul acela pe care-l înghiţiseşi... şi te 
făcuseşi „stâlp”! 

Tudor şi diriginta trec acum, în dans, pe lângă Anca şi 
Doru... 

— Te-ai prins? Lui Socrate îi place de mine, cum 
dansez! îi şopteşte Doru fetei. 

— De unde ştii? întreabă ea, crezând că vorbeşte 
serios. 

— Uite-l pe tuşă... Te ţine sub observaţie... Nu cumva 
fetița domniei sale s-o apuce pe căi greşite!... 

— Dorule, te rog, să nu-l mai amestecăm pe tata în 
treburile noastre! spune Anca, cu tristeţe în glas. 

— A, da! Uitasem... Că nu datorită lui n-ai mai plecat tu 
la munte. 


105 


Extemporal la dirigentie 


— Ţi-am spus foarte clar: a fost decizia mea! 

— Decizia ta dictată de tăticu'! 

— Te-am rugat de-atâtea ori să nu-l mai jigneşti... 

Drept răspuns, Doru se uită, din nou, cu insistenţă, spre 

Rodica, urmărind supleţea cu care aceasta dansează, 
întorcând, din când în când, capul spre el şi zâmbindu-i 
provocator... 

Anca este evident jignită de atitudinea lui... 

— Dorule, dacă e bravadă - e de prost gust! lar dacă te 
interesează cu adevărat fata, eşti liber să faci ce vrei!..., 
spune ea, hotărâtă. 

Doru se opreşte din dans. 

— Eşti geloasă? o întreabă el, ironic, arborând un aer 
de superioritate. 

— Nu, indignată! Te-am mai rugat să renunţi la poză! 
Să fii ceea ce eşti! Ceea ce cred eu că eşti!.... adaugă 
Anca îndurerată. 

Doru fierbe... Anca ţintise drept în locul în care 
„armura” lui nu se „încheia” perfect... 

Fiindcă nu era zi în care gândurile lui să nu se bată cap 
în cap... Şi totul pornea... de la totul!... Ar fi vrut să spună 
de la Anca, fiindcă ea... era totul pentru el... Dar cum să-i 
spună că nu va fi niciodată cum şi-l dorea ea? Nu va fi 
pentru că nu va putea! Mai întâi că nu spera nicicum să 
ajungă vreodată ca Socrate să-l primească aşa, pe porţile 
cele mari, în sufletul său. Şi, pe drept! Pentru sport, el 
trebuia să muncească foarte mult! în această situaţie, 
povestea cu ceea ce-i spunea el Ancăi... despre „culoarul” 
său nu era o vorbă goală. Ca să poată să lunece bine şi 
frumos, să alunece în sus pe acest culoar, îi trebuia 
muncă, nu jucărie. lar el o făcea şi simţea că e în stare s- 
o facă şi în continuare bine, tot mai bine... Pentru altele 
însă - îi rămânea, din păcate, foarte puţin timp. Celelalte 
„culoare”, în acest caz, se îngustau tot mai mult, iar când 
el era scos de pe al lui, nimerind ori trebuind să intre pe 
un altul, simţea că nu prea încape, că se loveşte de 


106 


George Şovu 


pereţi, că tropăie, că hodorogeşte... Şi acest lucru nu 
putea să-i placă Ancăi, nici lui Socrate... Venea acasă 
obosit, sleit de la antrenamente... Ar fi dormit... „să se 
scufunde patul cu el”. Dar n-avea când, nu-şi putea 
permite. Punea mâna pe matematică, pe fizică, pe 
chimie, pe filozofie... Citea, lucra cu încăpățânare, cu 
disperare uneori, însă, după o oră-două, totul în cap se 
învălmăşea, el nu mai pricepea nimic, ori pricepea mai 
greu, iar de aşezat, acolo, în „cutiuţe”, lucrurile se aşezau 
mai greu, şi, când trebuia să le scoată la lumină, nu le 
prea găsea, chipul lor nu era prea clar... ochii lui, întorşi 
înăuntru, bâjbâiau, tremurând pe poteci aproape străine, 
ezitând în alegere... În timp ce ochii profesorului şi mai 
ales ochii Ancăi... li incendiau fiinţa. Ei, în asemenea clipe, 
îi venea, ar fi fost în stare „să-şi ia lumea-n cap”! în 
asemenea momente, se  desprindea resortul cel 
năstruşnic de dinăuntru, care-l îndemna să spună orice, 
numai adevărul despre gândul şi sufletul lui, nu! Atunci, 
în asemenea momente, împrejurări, „făcea pe grozavul” - 
cum îi spune Anca, acuza ndu-l. Recunoştea că fata avea 
dreptate, dar, oricât de mult şi-ar fi dorit, altă reacţie nu 
avea la îndemână, aşa că... 

... Uite, şi acum, o priveşte pe Anca abia stăpânindu-şi 
furia: 

— Eu sunt Doru şi te salut! exclamă el, lăsând-o în 
mijlocul ringului şi îndreptându-se spre locul unde 
dansează Rodica... 

Luminiţa, care trecea prin preajmă, observă scena şi se 
întristează. 

— Du-te şi invit-o tu - îi spune ea lui Tudor, oprindu-se 
din dans. Îl caută, în acelaşi timp, cu ochii pe Socrate. 
Acesta, rămas în acelaşi loc, „la ţintă”, urmăreşte, 
încordat, incidentul, fără să poată mişca, deocamdată... 

În primele secunde, stupefiată de gest, Anca se 
leagănă, în continuare, singură, în ritmul melodiei pe care 


107 


Extemporal la dirigentie 


orchestra o cântă mai departe. Nu-i vine să creadă că i s- 
a putut întâmpla aşa ceva. 

Tudor soseşte lângă ea şi-o roagă să danseze cu el... 
Fata îl priveşte câteva clipe, îi zâmbeşte cu infinită 
tristeţe şi-i răspunde: 

— Nu, Tudore! Mulţumesc! Nu mai dansez... Apoi se 
retrage, grăbită, printre perechile de tineri... Pe chipul lui 
Socrate s-a întipărit o mare durere... 

Ajungând lângă Rodica, Doru îl bate pe umăr pe 
partenerul acesteia, spunându-i: 

— Vezi că te cheamă diriginta. 

Încântat apoi, ca de o glumă bună, începe să danseze. 

— Te aşteptam de mult! Cum s-a făcut de-ai scăpat de 
domnişoara Socrate? 

— S-o lăsăm în pace! 

— Dar unde e, că n-o mai văd?! 

— Cred c-a plecat acasă! 

— Aha! S-a plictisit de tine şi te-a părăsit! De, ce să-ţi 
fac, dacă n-ai conversaţie elevată? învaţă şi tu nişte 
„texte” şi, la o adică, pac! Fă-o praf! Şi pe ea, şi pe 
filozofi 

— Rodica, şi aşa mă doare capul! Te rog! Sunt sătul de 
„prelucrări”! 

— Eu ţi-am spus: tu cu mine te potriveşti! Sau ai uitai 
„vara noastră fierbinte”?!... 


2 


Mai mică decât Doru cu un an, Rodica nu era nici o fată 
proastă şi nici urâtă. La şcoală învăţa chiar bine. Avea 
însă atât în înfăţişare, cât mai ales în comportarea ei - 
ceva provocator, ceva ce friza, uneori, vulgaritatea. Nu 
era distinsă şi pură ca Anca. Pe fata lui Socrate - când o 
săruta - Doru o simţea ca pe o soră... Şi totuşi, îi plăcea 


108 


George Şovu 


atât de mult!... Dacă ea l-ar fi lăsat în pace, dacă l-ar fi 
admis aşa cum era el - mai bolovănos, muncind pentru 
tenisul lui atât de mult, muncind şi pentru altele, atât cât 
putea şi cât îi mai rămânea timp, dacă... -, ar fi fost în 
stare să i se întindă la picioare... aşa, ca un covor, iar ea 
să treacă uşor peste el şi să se simtă bine... 

Dar Anca nu-l voia aşa, pentru că îl credea altfel! Anca 
şi-ar fi dorit să-/ croiască ea, acum, după un tipar... ce lui 
îi era, în mare măsură, străin... Şi-atunci, era de-ajuns 
doar să înceapă cu „programul de educaţie”, cum îl 
numea el, în batjocură, că Doru şi simţea cum se tulbură 
apele în el..., iar „mişcarea” prin ape tulburi n-are 
niciodată sorţi de izbândă!... 

Rodica însă îl liniştea şi îl punea, totodată, pe jar... Ea 
era femeie! Doru... o făcuse femeie! 

„„„ Se aflau la Constanţa, de aproape o săptămână - el 
şi cu Alexandru, fratele său. Părinţii le găsiseră o gazdă, 
pentru vreo cincisprezece zile, în timp ce ei plecaseră la 
„Felix”, unde aveau bilete de tratament. După vreo şase 
zile, a plecat şi Alexandru, fiindcă trebuia să meargă într- 
o tabără, ia Predeal. Astfel că, locuinţa fiind plătită pentru 
încă vreo opt zile, Doru a rămas singur la mare... 

Atunci a apărut Rodica, chiar la câteva ore după 
plecarea lui Alexandru. Era nepoata gazdei şi venise să 
stea şi ea nici câtva timp... ` 

S-au recunoscut imediat, se ştiau de la şcoală... In ziua 
aceea au şi plecat la plajă împreună, la Mamaia. Rodica 
venise singură, părinţii ei urmând să sosească abia peste 
două săptămâni, când luau concediu... 

N-au venit toată ziua acasă. Au mâncat câte ceva la lui 
tetele de pe plajă şi-au rămas până seara, târziu... 

Se înnopta. Nisipul era fierbinte şi briza mării - caldă, 
liniştitoare. Fusese o zi foarte frumoasă... Stătuseră 
alături, pe acelaşi cearşaf, înotaseră în voie în mare, 
hârjonindu-se i u valurile. 


109 


Extemporal la dirigentie 


La un moment dat, în apă fiind - rămăseseră acum 
aproape singuri, doar la câteva sute de metri se mai 
observau nişte siluete -, fata s-a apropiat de el, şi-a scos 
sutienul şi s-a lipit de pieptul lui Doru, sărutându-l, în 
acelaşi timp, pe buze. Băiatul a simţit parcă un fel de 
ameţeală, care s-a strecurat, pe loc, cu acorduri de 
cântec, în trupul lui... 

— Prinde-mă, i-a spus apoi Rodica, desprinzându-se de 
el şi începând să înoate... Dacă mă prinzi, a şoptit ea, 
săltând capul deasupra unei horbote albe de pe fruntea 
unui val, poţi să faci ce vrei cu mine! Îţi promit!... 

Doru simţea că ameţeşte de-a binelea! îndrăzneala 
fetei îl uluia, dar îl şi încânta, mai ales... „Ce-o fi găsit-o? 
se întreba, că doar n-am fost prieteni niciodată... Şi cred 
că ştie şi de Anca!”, se gândi el, în continuare, fulgerat de 
o grijă firească... 

— Prinde-mă, hai, prinde-mă! Nu vrei? îl îmbia fata, 
care înota cu sutienul în mână, fără să-l mai fi pus la locul 
lui. 

Doru, care era un foarte bun înotător - şi Rodica văzuse 
acest lucru până atunci -, din câteva lungimi de braţ, 
zvâcnite la repezeală, a fost lângă ea, adunând-o în braţe. 
Fata i s-a prins cu amândouă mâinile de gât, iar cu 
picioarele i-a încolăcit trupul, pe la mijloc, ca o liană 
fierbinte. 

Băiatul a prelungit sărutarea, secunde în şir, peste 
ţipătul scurt al fetei, care, părăsită, pe neaşteptate, de 
clocotul încordat ce-o stăpânise, i s-a lăsat moale şi 
uşoară în braţe, rugându-l s-o poarte aşa până la mal... 

Întinsă pe cearşaful de plajă, Rodica zâmbea, fără să 
spună un cuvânt. 

Doru nu ştia ce să zică... Era încurcat şi nici nu apucase 
să se dezmeticească. Totul se petrecuse atât de repede, 
iar el era într-adevăr uluit de gestul fetei... 

— Aşa-i că... nici tu...? şopti Rodica, fără să-l privească. 

— Da! răspunse Doru. Nici eul!... 


110 


George Şovu 


— Atunci mă bucur, mă bucur foarte mult! repetă fata, 
întorcându-se pe-o parte şi privindu-l drept în ochi... 
inseamnă c-o să mă iubeşti... măcar puţin... Şi-o să mă ţii 
minte!... Şi-acum sărută-mă, ce mai stai, sunt mireasa ta, 
nu? Sărută-mă!... 

Au rămas până târziu... şi s-au iubit până ce-au obosit, 
acolo, pe plajă, în văzul şi în auzul mării, ce-şi tremura 
cântecul ei de veşnicie. S-au întors acasă, la Constanţa, 
pe jos, ţinându-se de mână. In gândurile şi în trupurile lor, 
care păşeau alături, înfloreau grădini de speranţe... O 
dată ajunse însă la țărm, acestea se sfărâmau, ori se 
retrăgeau speriate, lăsând în urmă doar oftări de ecou... 

A doua zi, şi a treia zi... şi tot aşa până într-a 
unsprezecea zi, când au sosit părinţii Rodicăi, lucrurile s- 
au petrecut la fel. 

Mătuşa fetei a înţeles ce se întâmplă cu ea şi-a slobozit, 
către sufletu-i aprins, sfat de grijă şi de îngrijorare. 

— Tuşă Mărie - i-a răspuns fata, cu gândurile noian de 
valuri în furtună -, el e fericirea şi pedeapsa mea! Il iubesc 
de mult - nici n-am apucat măcar să-i spun asta -,iarelo 
iubeşte pe alta!... Am vrut să-mi încep viaţa aşa... Cine 
ştie, poate că nici el nu mă va uita!... 

În toată perioada aceea, Doru i-a scris, totuşi, în flecare 
zi, Ancăi. Şi scrisorile lui erau duioase, şi calde, şi 
adevărate... Sufletul lui tot pe ea o iubea... 

Când o vedea pe Rodica însă, după ce s-a întors la 
Bucureşti, starea aceea de ameţeală, de beţie a fiinţei îl 
încerca din nou. Fata ştia acest lucru, cu aşa ceva îl avea 
în stăpânirea ei, deşi nu se mai întâlniseră ca atunci, la 
mare, niciodată. Îl provoca însă, de câte ori avea prilejul, 
pentru că nu putea suporta cu gând uşor prezenţa lui 
lângă Anca... Aşa procedase şi în seara aceasta, contând 
pe reacţiile „nestăpânite” - cum le numea ea - ale lui 
Doru, şi uite că reuşise... 


111 


Extemporal la dirigentie 


3 


Anca plânge în hohote, în camera ei, întinsă pe un 
divan. E îmbrăcată aşa cum a venit de la „balul 
bobocilor”... 

— Am crezut că te-ai făcut mare, Anca - îi spune 
Socrate, întristat. Intrase şi se aşezase pe canapea lângă 
fată. Te-am lăsat să judeci totul cu capul şi cu sufletul 
tău... Şi uite că am greşit..., adaugă el. 

— Tată, te rog să nu te-amesteci! Pot şi singură să-mi 
rezolv problemele, izbucneşte Anca, printre suspine. 

— Ai şi demonstrat-o! Ce să-ţi spun?! 

— Ce ştii dumneata? 

Cuvintele fetei îl izbesc drept în suflet pe Socrate. Se 
ridică... Este descumpănit... „Cum, ce ştiu? Cum, ce ştiu?” 
ar vrea să întrebe... „Chiar, ce ştiu eu?!” îi răspunde, 
parcă, un oftat din suflet... 

Face câţiva paşi prin odaie şi ochii i se opresc pe 
fotografia de pe perete, din faţa mesei de lucru a Ancăi. 
Se apropie de fată, întinde mâna şi-o mângâie cu 
căldură... Anca, sprijinindu-şi capul pe piciorul lui Socrate, 
plânge şi mai tare... Profesorul ar vrea să mai spună ceva, 
dar îşi înghite cuvintele într-un oftat. Anca ridică ochii şi 
priveşte şi ea spre aceeaşi fotografie. Socrate iese din 
cameră parcă îmbătrânit dintr-o dată. In urma lui se aude 
plânsul înfundat al fetei... 

Cum deschide uşa, dă cu ochii de bătrână, care îl 
priveşte cu încordare, de parcă ar vrea să ghicească ce s- 
a petrecut în cameră. Socrate trece însă pe lângă ea, 
murmurând un „Noapte bună”, lăsând-o astfel să-şi 
macine singură nedumeririle. Intră în camera sa, 
închizând energic uşa. 

Bunica, descumpănită, priveşte când spre uşa fetei, 
când spre aceea a lui Socrate... 


112 


George Şovu 


4 


La o masă, Anca îşi frământă mâinile, neliniştită... Uşa 
se deschide şi în Cabinetul de limba şi literatura română 
intră Luminiţa, cu câteva cărţi sub braţ. Se aşază, la 
masă, în faţa fetei... 

— Am vrut să stăm puţin de vorbă, de aceea te-am 
invitat aici... Fără să vreau am asistat la o scenă 
neplăcută, spune profesoara, în continuare, oarecum 
încurcată... 

— Bănuiam c-o să mă chemaţi, răspunde fata, oficial, 
rece. 

— Anca, ce e cu Doru? 

— Cu Doru? Nu e nimic... A fost!... 

Profesoarei îi înfloreşte un zâmbet în colţul buzelor... Îi 
plăcea siguranţa cu care răspundea fata, deşi ştia bine 
că, deocamdată, nu face decât pe grozava. 

— Anca, uită-te în ochii mei! o îndeamnă Luminiţa. 

Fata îşi dezlipeşte cu greu privirea de pe orizontul opac 
al mesei şi, săltând, în sfârşit, capul, înfruntă cu hotărâre 
ochii care o cercetează iscoditori. 

— Vă sunt dirigintă de puţină vreme. Încă n-am putut 
stabili cu voi o legătură sufletească mai apropiată. Totuşi, 
spune-mi, tu ai încredere în mine? o întreabă profesoara. 

— Da! răspunde fata, cu siguranţă în glas. 

— Atunci e bine! Îţi mulţumesc!... Şi-acum, continuă ea, 
în numele acestei încrederi (iartă-mă că te întreb, te rog, 
totuşi, să-mi răspunzi, dacă poţi), ai să-ţi faci vreun 
reproş în legătură cu Doru? 

— Multe! Poate totul! răspunde Anca, cu întristare. N- 
am făcut nimic ca să-l schimb. Sau „n-am făcut nimic” 
potrivit în acest sens... 

Profesoara o priveşte cu căldură: 

— Bine, Anca! Sigur, n-aş vrea acum să-ţi dau sfaturi... 
În general, când e vorba de inimă - sfaturile, din partea 


113 


Extemporal la dirigentie 


altora, cad, de obicei, alături, nu se prea potrivesc. Totuşi, 
te-aş ruga să ţii minte ceva, dacă vrei, bineînţeles: să ştii 
că totul trebuie să treacă prin controlul minţii! Aici... 
nuanțele au un rol extraordinar: din ele, până la urmă, se 
orânduieşte ceva ce se cheamă echilibru... O lumină prea 
puternică, agasantă, obsesivă poate să distrugă, într-o 
anume împrejurare, sentimentul, adică viaţa, şi... lumină 
fără viaţă... Inseamnă calvar După cum şi tumultul din 
simţire, rostogolit, fără să aibă deasupră-i măcar o rază 
de lună, ajunge, precis, la prăpastie!... Cam asta ar fi... în 
general spus... In ceea ce te priveşte, tu singură vei 
cântări ceea ce merită şi ce nu! Şi, făcându-ţi o 
confesiune, aş vrea să-ţi spun că... şi eu am încredere în 
tine! Multă încredere!... 

Chipul fetei, la început crispat, se luminează. 

Luminiţa se ridică. Eleva îi urmează gestul, dar nu se 
grăbeşte să plece... 

— Doamnă dirigintă, începe timid fata, vă rog să nu vă 
supăraţi, vreau să vă întreb şi eu ceva. 

— Te ascult, Anca. 

— Tata v-a spus să staţi de vorbă cu mine? 

Profesoara ezită o clipă... Apoi îi răspunde cu francheţe: 

— Da, dar mai de mult, nu acum! 

— Vă mulţumesc! răspunde fata bucuroasă, privind 
spre chipul dirigintei cu o caldă iubire... Doamnă 
profesoară, continuă, după câteva secunde, încurcată.,... 
ar mai fi ceva... 

— Spune, Ancuţo! o încurajează Luminiţa, învăluind-o şi 
ea cu sentimente asemănătoare... 

— De mult aş fi vrut... Ştiţi..., când dumneavoastră vă 
uitaţi la mine - şi când o faceţi frumos, ca acum, de pildă, 
dar şi când sunteţi supărată eu am senzaţia, fizică 
aproape, că mă priveşte mama mea... Ea avea exact ochii 
şi privirea dumneavoastră... 


114 


George Şovu 


— Pe care ţi i-a lăsat ţie moştenire! spune, emoţionată, 
diriginta, întinzând mâna şi mângâind capul fetiţei, pe 
care-l rezemase, tandru, de pieptul ei... 

— De când v-am văzut astă-toamnă, în careu, mă tot 
întreb, obsedată de acest fapt, cum se poate aşa ceva, 
cum de s-a nimerit o asemenea coincidenţă?!... L-am 
întrebat şi pe tata, chiar atunci, în prima zi de şcoală... ce 
crede... 

— Şi dânsul ce ţi-a răspuns? 

— „Inseamnă că avem deja un element comun cu noua 
ta dirigintă şi cu noua mea colegă!"”... Aşa a zis!... Dar, 
intrând în camera lui, l-am auzit, şoptindu-şi doar ca 
pentru sine: „Bine că sunt! Că sunt aşa!”... Aceste cuvinte 
m-au impresionat atât de mult, pentru că, nu ştiu cum să 
vă spun, dar chiar în aceleaşi clipe... eu, privind la 
fotografia mamei mele, auzeam vibrând în mine un 
adevăr ce-ar fi putut îmbrăca aceeaşi haină, adevăr la 
care, simţindu-l în suflet, m-am întors de multe ori, 
dându-i acelaşi nume: „Bine că ochii mamei mai clipesc 
nu numai din adâncurile de amintire ale fiinţei mele, ci şi 
de undeva, de aproape, cercetându-mă, uneori, poate cu 
drag...” lertaţi-mă, a continuat fata, printre suspine, v-am 
supărat, desigur, cu necazurile mele... dar aş fi avut aşa 
de multă nevoie de ea, de mama, acum... Cu tata aş 
putea să discut orice... E un om extraordinar!... Eu însă 
m-am ambiţionat să-mi rezolv singură problemele... Şi el 
suferă, săracul, deocamdată, pe lângă mine... 

— A fost frumoasă mama ta, Anca? a întrebat-o 
diriginta, care, în tot acest timp, a mângâiat părul fetei, 
ascultându-i zbuciumul şi privind-o cu căldură de mamă şi 
de soră mai marc, în acelaşi timp... 

— Foarte frumoasă! lar tata a iubit-o enorm! De-aceea, 
probabil, nici nu s-a recăsătorit... Ştiţi, el m-a crescut de 
la sase ani şi jumătate, el şi bunica, din partea mamei... 
Bunica cealaltă, mama tatei, s-a prăpădit acum trei ani. 
Mai trăieşte doar bunicul... E nemaipomenit! se 


115 


Extemporal la dirigentie 


entuziasmă Anca. A fost miner. De câte ori mă duc pe- 
acolo, la ţară (e Toarte frumos satul, e pe lângă munţi), 
îmi povesteşte mereu despre „ortacii” lui. M-a dus şi la 
mină, mi-a arătat pe unde a lucrat... Are un suflet mare! 
Este energic, nimeni nu îndrăzneşte să-i iasă din cuvânt, 
dintre cei care trăiesc în preajma lui, dar şi delicat! Nici n- 
ai crede, fiindcă este un om cât un munte şi, la cei 
optzeci de ani ai lui, se ţine încă drept şi are judecata 
limpede... 

Luminiţa scoate o batistă din poşetă şi şterge ochii 
Ancăi de lacrimi. Apoi, sărutând-o uşor, pe ambele 
pleoape, rosteşte: 

— „Bine că sunt!” - aşa mi-am spus şi eu privindu-ţi 
ochii, atunci, şi de-atâtea ori de-atunci. „înseamnă că am 
deja un element comun cu noul meu coleg - Socrate, 
despre care auzisem atâtea, înainte de a veni la liceu - şi 
cu noua mea elevă...” „Bine că sunt!” repetă ea... Și- 
acum, du-te, îi spune, mai vorbim şi altă dată!... 


5 


Era de vârsta Ancăi... Atunci s-a îndrăgostit şi ea pentru 
prima dată. Dar nu de un coleg. Nu se uitase niciodată la 
băieţii de vârsta sa ca la nişte posibili parteneri de viaţă. 
Cu ei era colegă şi atâta tot: mergeau la reuniuni, la 
ceaiuri, în excursii, nu se dădea înapoi de la tot felul de 
activităţi din Şcoală, era o bună camaradă, se simţea bine 
când băieţii îi făceau curte, când îi declarau chiar că o 
iubesc...; îi asculte, dar le spunea, în acelaşi timp, clar şi 
prieteneşte: să nu spere la nimic altceva. Nu s-ar fi putut 
spune că unii dintre ei nu-i plăceau. Dimpotrivă... Era, de 
pildă, unul, Andrei, mai mare cu doi ani ca ea, în clasa a 
XII-a, iar ea abia se afla într-a zecea. Ce tip interesant, şi 
deştept, şi bine educat... Inima Luminiţei rămânea însă 


116 


George Şovu 


mai departe liniştită, nu tresărea în nici un fel... Până într- 
o zi... 


„„„ Fusese invitată de o colegă la o petrecere. Mama îi 
dăduse voie - avea încredere deplină în Luminiţa, ca şi 
până atunci, repetându-i doar, ca de fiecare dată, două 
lucruri: «Vezi să nu întârzii prea mult şi... ai grijă de cap, 
că, o dată pierdut, nimic nu mai poate fi reparat!...” 

Plecase, deci, ca de atâtea ori, liniştită de-acasă. Nu 
simţea nevoia să se îndrăgostească, voia să aibă capul 
limpede, să poată învăţa, să intre neapărat la facultate... 

In seara aceea însă, viaţa îi rezerva o surpriză. Carmen, 
colega ei, a cărei zi de naştere se serba, invitase la 
petrecere, în mod firesc, mai multe fete şi băieţi. In 
general, erau colegii şi colegele lor de şcoală, între care - 
îi spusese Carmen - perechile se cam stabiliseră mai de 
mult. 

— Nu-mi fac nici o grijă cu tine - îi spusese sărbătorita 
băieţii toţi se vor repezi să te danseze, aşa că nu-ţi chem 
neapărat un partener anume. Doar dacă tu vrei să-ți 
aduci... Şi, în cazul acesta, te rog, eşti aşteptată împreună 
cu oricine vrei să vii! 

Luminiţa venise însă, ca de obicei, singură. Şi, tot ca de 
obicei, băieţii, prietenii celorlalte fete, care nu se supărau 
Pe ea, fiindcă o ştiau bine - nu cocheta cu nimeni -, 
făceau „coadă” spre a ajunge să danseze cu ea... 

Era aproape de sfârşitul petrecerii.. .Totul fusese 
frumos, voia bună îi învăluise pe toţi întreaga seară... Au 
cântat, au dansat, au glumit... Luminiţa nu era nici 
nemaipomenit de bucuroasă şi nici tristă, evident, fiindcă 
nu avea de ce... O anume nelinişte o încercase însă tot 
timpul... Chiar se gândea, întrebându-se: de ce?... 

Atunci a intrat pe uşă luliu Mareş... un bărbat tânăr, de 
aproape treizeci de ani, înalt de peste 1,90 m, subţire la 
trup, dar bine legat, cu alcătuire de atlet de rasă, cu un 
chip „de care rămâneai cu ochii lipiţi” - cum a spus cineva 


117 


Extemporal la dirigentie 


atât era de frumos, îmbrăcat în uniformă de aviator, de 
pilot. 

— luliu! a strigat Carmen, entuziasmată. Cum de-ai 
venit? Ştiam că soseşti abia peste două zile din cursă. De 
aceea nici n-am pomenit de tine... aici... Vai, ce bucurie 
mi-ai făcut, adăugă ea, îmbrăţişându-l. ... Fetelor, spuse 
mai departe, daţi-mi voie să vă prezint pe vărul meu, 
căpitanul luliu Mareş, pilot de cursă lungă. Suntem veri 
buni, mamele noastre fiind surori... 

— Vin direct de la aeroport, vă rog să mă scuzaţi, le 
spuse aviatorul, făcând cunoştinţă, pe rând, cu fiecare. 
Am rezolvat treburile mai devreme şi-atunci m-am gândit 
să vin să-ţi spun: „La mulţi ani!” adăugă căpitanul către 
Carmen. 

— Excelent! Excelent! exclamă sărbătorita. Cât mă 
bucur c-ai venit!... Să vadă şi colegele mele ce văr 
nemaipomenit am! La nici treizeci de ani ai lui este 
căpitan - comandant de navă!... 

— Carmen! Carmen! încercă s-o potolească luliu... 
Bucuria este pentru mine..., că, uite, sărbătorirea ta mi-a 
dat prilejul să cunosc asemenea fete frumoase..., preciză 
el, tocmai în clipa în care strângea mâna Luminiţei, 
privind-o adânc în ochii de smarald lucitor şi fierbinte... 

— Uşurel, că fetele au „stăpâni”, nu-i vezi pe băieţi? 
completă Carmen... 

— Şi dumneata ai... ce-a spus Carmen? o întrebă 
căpitanul pe Luminiţa. Care e, dintre cei de faţă? 
(întrebarea fusese pusă în şoaptă, ca să nu deranjeze, 
eventual, pe nimeni.) 

— Sigur că am! răspunse Luminiţa. Eu sunt! 

— Mă bucur foarte mult că nu trebuie să cer altcuiva 
îngăduinţa de a dansa şi eu cu dumneata. Aşa că îmi 
permiteţi, domnişoară... 

— Luminiţa, Luminiţa Cernea... 

— „domnişoară „Speranţă” - pentru mine orice 
„luminiţă” înseamnă o speranţă de a nu mă rătăci - să 


118 


George Şovu 


dansez acest frumos tango cu dumneavoastră?... Mai ales 
că, atunci când „luminiţele” sunt pe pământ, speranţele 
sunt şi ele mult mai sigure..., adăugă aviatorul, când pomi 
în dans cu fata. 

— O lumină este un semn de viaţă! Nu orice semn de 
viaţă însă poate fi şi o lumină!... 

— Bravo! Frumos spus, şi unde mai pui că e şi 
adevărat?! Deci, atenţie la lumină! Şi mai ales la 
„luminiţe”!... 


luliu, bărbatul acela frumos, şi curajos, .şi tandru, a 
devenit, în curând, marea iubire a Luminiţei. Anii 
petrecuţi împreună cu el - vreo trei la număr, până cea 
terminat liceul şi a trecut în anul al doilea de facultate - 
au constituit, poate, cea mai frumoasă perioadă din viaţa 
sa. Era mândră de el, aşa cum numai de tatăl ei fusese. 
Îşi spunea chiar adesea - în adâncul fiintei sale - că 
destinul i-l scosese în cale parcă spre a compensa o 
pierdere ce părea ireparabilă... 

Se pare însă că bucurii întregi nu există pe lume.!... 

Stabiliseră ca, la sfârşitul examenelor din anul al II-lea, 
să se căsătorească. Mai erau vreo două-trei săptămâni. 
Luminiţa şi mama ei făceau de mult pregătiri febrile. luliu 
chiar trebuia să sosească dintr-o cursă făcută undeva, 
peste Pacific, de unde îi promisese că-i va aduce şi o 
nemaipomenit de frumoasă rochie de mireasă... Avionul 
n-a mai sosit însă... aşa cum a plecat. O defecţiune 
intervenită la bord l-a determinat pe comandant să 
aterizeze forţat, în condiţii total neprielnice. A salvat 
vieţile tuturor celor din navă, pierzându-şi-o însă pe a sa. 
O dată cu ela mai pierii încă un membru al echipajului de 
comandă. Cei care au văzut, mai târziu, condiţiile de 
aterizare, ar fi declarat că „aşa ceva nu este posibil”! 

Rochia de mireasă, sosită până la urmă la Bucureşti, s- 
a transformat într-una de doliu, care, de la început, a 
pătruns înăuntru, învăluind ființa Luminiţei cu toate 


119 


Extemporal la dirigentie 


visurile şi speranţele ei. Suferinţa a fost cumplită şi a 
rămas vie pentru ani întregi!... 


6 


Socrate, aflat pe bancheta unui autobuz nu prea 
aglomerat, corectează nişte pagini dactilografiate, puse 
într-o mapă cu copertele roşii; pe una din pagini se 
recunoaşte o poezie. 

Autobuzul opreşte brusc într-o staţie. Ridicând ochii, 
profesorul vede că, în apropierea lui, un bătrânel stă în 
picioare. 

— Vă rog - îi spune el ridicându-se şi oferindu-i locul... 

Bătrânelul acceptă, oarecum stânjenit... 

— Mulţumesc! spune acesta zâmbind. Preferam să nu- 
mi aduceţi aminte că am îmbătrânit... 

— Bătrâneţea este un dar al vieţii! îi răspunde Socrate, 
cu căldură... 

Deodată, privirea îi este atrasă de prezenţa în staţie a 
Luminiţei. Discută animat cu bărbatul care a venit, cu mai 
mult timp în urmă, la liceu şi care i-a scris un bilet, 
trimiţându-l pe elevul de serviciu în sala de festivități să i- 
| aducă... 

Autobuzul porneşte. 

Pe chipul profesorului coboară o umbră. 


7 


O „bombă” trasă la fileul de volei şi mingea nu poate fi 
parată. Autorul loviturii e Socrate, care joacă volei, în 
curtea liceului, cu elevii din clasa lui. Băieţii şi fetele 
ovaţionează pe întrecute... 


120 


George Şovu 


Dana, fosta elevă a lui Socrate, acum în clasa lui 
Isoscel, se apropie cu nişte pagini dactilografiate în mână: 

— Domnule profesor - îl strigă -, am adus nişte 
materiale pentru revistă. 

— Bine, Dana! îţi mulţumesc! răspunde profesorul. 
Pune-le în mapa roşie. Vezi că e acolo, sub haina mea! 
spune el, pregătindu-se să mai „tragă o bombă”. După ce 
trimite lovitura în terenul advers, i se adresează, din nou, 
fetei: 

— Ai grijă, marţea viitoare să nu lipsească nimeni de la 
cerc! 

În timp ce fata pleacă, în curte apare Luminiţa. Socrate 
o vede şi o salută. Profesoara se apropie de el: 

— Puteţi să întrerupeţi o clipă? 

— Bineînţeles! răspunde Socrate. Apoi, adresându-se 
elevilor: la - alinierea, imediat! 

Elevii - băieţi şi fete -, înțelegând jocul, se aliniază, în 
grabă, în dreapta lui Socrate. 

— Şi-acum, toată lumea dă raportul: „Să trăiţi, doamnă 
profesoară!” 

Copiii răspund în cor, luând poziţia de drepţi: 

— Să trăiţi, doamnă profesoară! 

— Bravo! îi felicită Socrate. Jucaţi fără mine! 

Luminiţa se amuză... 

Elevii reiau partida de volei... 

— V-am căutat peste tot, spune profesoara. Nu ştia 
nimeni unde sunteţi... Voiam să vă spun că am stat de 
vorbă cu Anca. 

Socrate o priveşte în ochi, încercând să ghicească 
parcă ce se află dincolo de cuvinte. 

— Cred că trebuie să avem încredere în ea! reia 
Luminiţa. Numai aşa putem s-o ajutăm. E un copil tare 
bun! 

— Da..., răspunde, mormăind, Socrate. E un copil bun, 
bun... Numai că... acum... 


121 


Extemporal la dirigentie 


— Nu vă mai frământaţi atâta, lăsaţi că... Mă rog, cam 
asta era..., încheie profesoara şi dă să plece... 

După câţiva paşi se întoarce, apropiindu-se, din nou, de 
Socrate: 

— Apropo de „balul bobocilor” - i se adresează ea, 
zâmbind: spune-mi sincer, îl întreabă pe jumătate în 
glumă, pe jumătate în serios, te-a afectat într-adevăr că 
n-ai putut „să suspenzi, măcar pentru o clipă, spațiul şi 
timpuh” 

Socrate zâmbeşte întristat: 

— Hm! Ştiu şi eu?!... În orice caz, sigur este că nici 
timpul şi nici spaţiul nu pot fi abolite... Şi nici împrejurările 
vieţii! 

— Ei, cu „împrejurările”... mai rămâne de văzut... Ele, 
măcar în parte, se află sub controlul... omului! Nu?!... 
Întâlnirea cu fizicianul Predescu a rămas pentru ora cinci? 
întreabă Luminiţa, schimbând vorba... 

— Da! răspunde Socrate. 

— Să ştii că, de la mine, vin toţi elevii! 

— Foarte bine! Mulţumesc... pentru veşti şi... întrebări! 
mai spune Socrate, revenind în mijlocul copiilor şi 
integrându-se în joc... 


8 


Pe scena unei săli bucureştene de concerte, o soprană 
cântă, monoton, un lied. _ 

În sală, Isoscel o urmăreşte emoţionată. În jurul ei însă, 
elevii din clasa a XI-a cască pe rupte. 

— E al zecelea lied! Eu nu mai pot! Vă aştept afară - îi 
şopteşte Mihai Danei. 

— Vin şi eu - îi răspunde ea, aruncând o privire către 
Isoscel. 


122 


George Şovu 


Rând pe rând, pe nesimţite, şi ceilalţi elevi ai lui Isoscel 
părăsesc sala. 

lonică îşi dă silinţa să pară captivat de spectacol. 

— iți place, lonică? îl întreabă, cu o voce caldă, Isoscel. 

— E foarte frumos, doamnă dirigintă! răspunde băiatul, 
cu „convingere”... 

lonică, aflat lângă dirigintă, se foieşte pe scaun, mai 
ales după ce Geta înalţă din umeri, spre el, şi pleacă şi 
ea... 
Cântăreaţa îşi încheie partitura... Isoscel şi lonică 
aplaudă furtunos... 

Deodată, Isoscel întoarce privirea şi observă că, în jurul 
ei, scaunele au rămas goale... 

— Dar unde sunt? întreabă ea, nedumerită. 

— li doare burta..., improvizează, pe loc, lonică. Ştiţi, au 
băut, când am venit, nişte citronadă rece, la bufet. Şi- 
acum uite, gă/beneala aia, care nu e bună de nimic, se 
răzbună, ce să-i faci! 

Isoscel nu pare convinsă, dar nu găseşte altă replică la 
îndemână, aşa că se lasă păgubaşă... 


9 


— Mihai, ţine de „şase”! spune lonică, urcându-se pe 
podiumul de la catedră... 

Câţiva elevi, râmaşi în clasă în timpul recreaţiei, sunt 
gata să savureze „spectacolul*I... 

— Şi, cum vă spuneam, dragii mei, începe lonică s-o 
imite pe lsoscel, vă pregătesc o nouă bucurie: o să 
mergem la un alt concert de lieduri... O să ascultați o 
soprană de coloratură... de mare clasă (arată el, cu un 
gest expresiv, care sugerează masivitatea sopranei), cu o 
voce cristalină ca şopotul izvoarelor de munte... 


123 


Extemporal la dirigentie 


Şi lonică începe să cânte căznit, cu o voce piţigăiată, 
liedul interpretat de cântăreaţa pe care o ascultaseră, de 
curând, la concert. 

În spatele lui Mihai, care râde împreună cu colegii săi, 
uitându-şi „Misiunea”, apare Isoscel, trecând, 
întâmplător, pe culoar. Se opreşte în faţa uşii deschise şi 
priveşte câteva clipe. Chipul i se crispează... 

— Bravo, puişor! spune ea, pe neaşteptate... 

lonică tresare, încetând „scamatoria”. Ceilalţi elevi fie 
că se îndepărtează pe coridor, fie că se aşază în bănci. 

— Patru! La muzică! precizează Isoscel, după care se- 
ntoarce şi pleacă mai departe... 

În clasă se aşterne o atmosferă apăsătoare. lonică pare 
să se căiască pentru că a jignit-o pe dirigintă... 

— De, dacă te ţii numai de prostii! îi spune Mihai... 


După câteva minute, Isoscel, cu catalogul sub braţ, 
intră în clasa a XI-a A, colectiv de care răspunde Luminiţa 
Cernea. 

Trece acum printre bănci, controlând temele elevilor. A 
ajuns în faţa Ancăi... Priveşte, contrariată, paginile goale 
ale caietului. 

— Unde e tema de azi? o întreabă ea. 

Fata se ridică, dar nu răspunde. 

Doru priveşte neliniştit spre Anca. 

— De ce n-ai scris? Tu eşti o fată de zece! Te-a apucat 
şi pe tine comoditatea? spune lsoscel, cu o anumită 
ironie. Codiţe văd că ştii să-ţi faci, adaugă ea, pipăind 
părul Ancăi, împletit, într-adevăr, în parte, în nişte codițe 
asemănătoare cu cele pe care le avea Rodica la „balul 
bobocilor”. Ţi-ai pus şi fundiţe!... Mă rog, apasă, încă o 
dată, ironic, lIsoscel, sunteţi acum în clasa a XI-a, 
domnişoare, de!... Apoi, revenind la tonul serios, obişnuit: 
la să te pui cu burta pe carte, că mă superi... Astăzi nu-ţi 
pun notă... 

Doru nu-şi poate desprinde privirea de la Anca. 


124 


George Şovu 


— Ascultă, Dorule - îl ia în primire Tudor toţi sportivii 
sunt aşa deştepţi ca tine? 

— Ce mai vrei, mă - îi răspunde acesta -, că mi-ai făcut 
capul sită... 

— Atâta doar: să-ţi intre şi ţie în cap că nu există efect 
fără cauză! zice Tudor, privind spre Anca. 

— Ţi-am mai spus: am pus punct definitiv! 

— Ascultându-te şi, mai ales, văzând cât de „inteligent” 
te porţi, simt că-i iubesc din ce în ce mai mult pe sportivi - 
îl arde, fără nici un fel de reticenţă, Tudor. 


10 


Socrate lucrează la lumina unei lămpi de birou. E 
noapte. Din camera Ancăi, răzbat acordurile unei muzici 
modeme. Socrate stă câteva clipe pe gânduri, apoi se 
ridică şi merge în camera fetei. 

Deschide uşa încetişor: Anca a adormit cu casetofonul 
la cap. Procesorul intră, închide aparatul şi, cu un gest 
matern, o înveleşte cu o pătură. Apoi părăseşte camera, 
stingând lumina. 

În hol, îl aşteaptă bunica. 

— Ţi-am făcut un ceai - spune bătrâna, întinzându-i o 
cană... Ai vorbit cu ea? 

— Nu! Doarme! 

— Mihai, se roagă bătrâna, cu lacrimi în ochi, găseşte-ţi 
mai mult timp şi pentru ea. Stai de vorbă... Tu ştii că ea 
ţine seama, până la urmă, de ceea ce îi spui. Pe mine nu 
mă mai ascultă... Uite, acu' - nu vezi? - se perpeleşte, ca 
pe jar, cu gândul la băiatul ăla. Stă cu ochii în tavan şi-i 
urlă muzica-n cap. Şi, colac peste pupăză, a început să se 
şi moţeze. Tu ai văzut ce fel de codițe îşi face în păr? Şi-a 
lăsat şi servieta de şcoală... Umblă acum cu un fel de sac 
pe umăr! 


125 


Extemporal la dirigentie 


Socrate a ascultat cu atenţie vorbele bătrânei... 

— Mihai, să nu te superi pe mine, maică, da' un bărbat 
nu vede, totdeauna, lucrurile astea!... 

Profesorul o priveşte tulburat... 


11 


Îmbrăcat în pijama, Doru, întins pe un divan, citeşte 
dintr-un manual de filozofie; lasă, pentru câteva clipe, 
manualul deoparte şi fixează o idee, mormăind un şir de 
cuvinte, cu ochii pe jumătate închişi... 

Palma îi rămâne pe copertă. Face un gest, ca şi cum ar 
mângâia-o... Apoi, cu degete febrile, scoate, dintre 
copertă şi învelitoarea cărţii, o fotografie. O priveşte 
îndelung, cu ochi calzi... Este o fotografie făcută „la 
minut”, într-un parc: printr-un panou, în formă de inimă, 
prin două „ferestrel4 decupate, se văd chipurile, 
zâmbitoare, ale celor doi - Anca şi Doru. Deşi fotografia, 
în sine, este caraghioasă, Doru o admiră, de parcă ar 
avea în faţă cine ştie ce tablou celebru... intinde mâna şi 
mângâie uşor, cu degetele, obrajii Ancăi, buzele, ochii ei 
„de vis”... 


— ... Dorule, suntem caraghioşi, e o fotografie ca de 
bâlci... 

— N-ai umor, „domnişoară Socrate”! Şi ce dacă?!... 
Viaţa toată este un bâlci... Nu-i zisese cineva... „bâ/ciul 
deşertăciunilor'?... lar noi, ca şi alţii - saltimbanci..., mai 
mult sau mai puţin buni, mai mult sau mai puţin gata 
pentru... salturi... până la cel din urmă... 

Anca admisese, în definitiv, că Doru avea dreptate... Şi, 
chiar dacă avea oroare de asemenea imagini 
confecţionate, şi-a băgat şi ea capul pe „fereastra” acelei 
„inimi”. 


126 


George Şovu 


— Observi - spusese ea - că, totuşi, fiecare este cu 
„fereastra” lui. 

— Da, dar inima e una singură, ca şi viaţa, şi ea ne 
cuprinde pe-amândoi, alături... 

— „Alături” nu înseamnă împreună, tinere! 

— Aici vă contrazic, „domnişoară Socrate”, deşi 
constatarea vizează un adevăr: împreună, în viaţă, nu 
înseamnă totdeauna patru ochi în aceeaşi fereastră... Mai 
întâi că ai tăi, de pildă, sunt verzi, iar ai mei căprui. Și- 
atunci - de unde acelaşi peisaj, cu aceeaşi tonalitate, 
vreau să zic, dacă altele sunt culorile?!... 

— Cel puţin unghiul de vedere... dacă ar fi acelaşi! 

— Cu timpul, unghiurile de vedere se apropie, 
ajungând, de multe ori, chiar să se confunde... După 
părerea mea, asta nu înseamnă fericire: să începi la un 
moment dat să te cauţi şi să nu mai ştii de unde să te iei - 
care e capul tău, care piciorul, mâna sau... gândul... „/n 
lumina soarelui sau în miez de întuneric - fiecare din noi 
este un unicat! Niciodată repetabil!"... Sper că ai observat 
ghilimelele: l-am citat pe omul care mă iubeşte cel mai 
puţin pe lumea aceasta! 

— Eşti nedrept, ca de fiecare dată când vorbeşti despre 
Socrate! 

— Poate, în ceea ce priveşte o anumită exagerare... 
conştientă! Esenţa însă, din păcate, rămâne aceeaşi! 


„lară eu, nerodul,” îşi spune Doru acum, aşezând cu 
grijă fotografia la loc, „nu fac nimic... ca s-o schimb...!” 


12 


Un bărbat mai în vârstă, în salopetă, tocmai închide 
capota „Daciei” lui Socrate... 


127 


Extemporal la dirigentie 


— Domnule profesor, spune el, puţin revoltat, e ultima 
dată când v-o repar. Maşină nouă şi dumneavoastră vă 
bateţi joc de ea: mergeţi tot timpul cu şocul tras! Păi, cum 
să nu daţi carburaţia peste cap?... 

— Nea loane, gata, m-ai convins: leg şocul de deget şi 
nu mai uit! spune Socrate, zâmbind. 

Privirea îi alunecă de-a lungul străzii. Anca se apropie; 
are în mână o sacoşă cu pâine. 

— Bună ziua, nene loane! Gata „modulul”? întreabă 
fata. 

— Gata, domnişoară! Da’ e ultima dată - să ştiţi şi 
dumneavoastră! Dacă n-are grijă de el... 

— Anca, îi spune Socrate, hai să vedem ce scofală a 
făcut nenea lon, că, de gură, nu-l întrece nimeni!... 


Anca se urcă în maşină, lângă Socrate. Profesorul 
învârte cheia de contact şi motorul porneşte imediat. Îi 
face semne bătrânului care i-a reparat maşina şi care 
aştepta încă pe trotuar că totul este „OK”. 

Bătrânul îi salută cu braţul ridicat uşor, privind în urma 
„Daciei”, care demarează rapid, înscriindu-se, în curând, 
în fluxul unei artere bucureştene... 

Anca, de pe fotoliul din dreapta şoferului, priveşte 
gânditoare, prin parbriz, fără să vadă parcă lumea de pe 
trotuar. 

Deodată se aude o sonerie ţârâind. 

Contrariat, profesorul trage maşina lângă bordură, 
oprind în faţa unei cofetării. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Anca. 

Socrate cercetează bordul şi observă beculeţul roşu, 
care anunţă că şocul e tras. Impinge butonul şi soneria 
încetează. Incep să râdă amândoi. 

— Bine că nu mi-a pus un clopot de pompieri! exclamă 
Socrate amuzat. 

Anca are pentru el parcă o privire maternă, în care îl 
învăluie, întinzând în acelaşi timp mâna stângă şi 


128 


George Şovu 


mângâindu-i uşor valurile frumoase de păr, ce-au început 
să împrumute străluciri de argint. 

Socrate opreşte, pentru câteva clipe, lângă obrazul său, 
mâna mică a fetei, sărutând-o apoi în mijlocul palmei - 
peste jocul de linii al destinului... 

— Ce zici, luăm câte-o savarină? o întreabă Socrate, 
premeditând ceva... 


„„. Pe terasa cofetăriei, Anca şi Socrate, la o masă, mai 
izolată puţin, mănâncă în tăcere... Fata îşi priveşte tatăl, 
din când în când, cu o anume îngrijorare... 

— Anca, uite la ce m-am gândit - spune profesorul, pe 
neaşteptate: cred că ar fi bine să te transfer la alt liceul!... 
Ce zici? 

Fata îşi muşcă buzele. Aşteaptă câteva clipe, în care 
lasă parcă impresia că ar fi de acord, după care răspunde: 

— Ştiu de ce vrei să plec de-aici!... Urmează o pauză, 
ce se înscrie în aceeaşi senzaţie „încurajatoare1*... Tată, 
nu mă mut la altă şcoală! exclamă apoi fata, cu hotărâre, 
privindu-l pe Socrate drept în luminile ochilor. Te rog, 
dacă mai poţi, să ai încredere în mine.!... 

Socrate lasă linguriţa pe farfurie. Tonul atât de hotărât 
al fetei îl surprinsese puţin. 1-l cunoştea, desigur, era 
doar fata lui. Dar acum vorbele veneau parcă dintr-un 
izvor mult mai adânc... Şi-apoi cuvintele de rugăminte... 
cu menţiunea: „dacă mai poţi”... II impresionaseră 
profund. 

„„„ Ochii Ilenei îl priveau de dincolo de masă... Erau calzi 
şi blânzi, şi cu raze de aur... 

— Bine, fata mea, spune Socrate, dacă aşa doreşti tu... 
Bine!... 


13 


129 


Extemporal la dirigentie 


Pe culoar, Socrate merge agale, cu haina pe umeri şi cu 
mapa roşie sub braţ. In faţa clasei sale îl aşteaptă 
Buzescu... 

— Domnule profesor, începe, timid, acesta, am venit... 
ştiţi... Apoi, luându-şi inima în dinţi, rosteşte, dintr-o 
răsuflare: Vă rog să-l scuzaţi pe tata!... 

Socrate îl bate pe umăr: 

— Am şi uitat, Buzescule. Tu eşti un băiat serios şi 
deştept. Ai înţeles, sper, că avem datoria să trecem curaţi 
prin împrejurările grele pe care viaţa ni le scoate în 
cale!... 

Băiatul ar dori să mai spună ceva... 

— De acord? îl întreabă Socrate. 

— Domnule profesor, voiam să vă mai spun... că tata... 
o să vină la şcoală... Ştiţi, vrea să vă reclame... 

— Bine..., Buzescule! spune Socrate, după câteva clipe 
de pauză, cu obrazul întunecat. Asta e o altă problemă. 
Nu-ţi face tu griji! Tu trebuie să-nveţi! ... Apoi, îl mângâie, 
în treacăt, pe obraz şi intră în cabinet. 

Isoscel, care apăruse tocmai atunci la capătul 
coridorului, vede gestul lui Socrate, se încruntă şi 
porneşte spre uşa unei săli de clasă. 


14 


A doua zi, în sala de lectură a bibliotecii liceului, se 
desfăşoară o şedinţă a „Cercului de creaţie 
multilaterală11, condus de Socrate. Băieți şi fete, printre 
care Mihai, Dana, Buzescu, Tudor, stau aşezaţi în jurul 
unei mese, ascultându-l pe lonică. Citeşte un fragment 
dintr-o proză cu tentă polițistă... Mai mult interpretează... 

— „... In tăcerea mormântală care s-a lăsat - spune el 
acum - ochii căpitanului aruncă văpăi... Un gest scurt - pe 
care lonică îl şi «pune în scenă» - şi pistolul se îndreaptă 


130 


George Şovu 


spre pieptul asasinului: poc! poc!” - exclamă «autorul- 
interpret». 

În clipa aceea, pe uşa bibliotecii îşi face apariţia 
Isoscel... Mâna lui lonică, împreună cu închipuitul pistol se 
îndreaptă astfel spre pieptul profesoarei, care se retrage 
speriată din direcţia „loviturii”, exclamând: „Vai!” Elevii, 
toţi, izbucnesc în râs. Revenindu-şi, Isoscel întreabă, cu 
tonul ei inchizitorial: 

— Ce-i comedia asta? 

— E cerc, doamnă profesoară! răspunde, cu un calm 
superior, lonică. 

— Poate circ! precizează enervată Isoscel. Că d-aia vă 
purtaţi de parcă n-aţi fi în şcoală! adaugă ea, privind spre 
mi elev care stă mai lejer pe un scaun... 

Vădit deranjat de faptul că i se ignoră prezenţa, 
Socrate, de la o masă, aşezată undeva, în faţă, dar mai 
într-o parte, intervine pe un ton sec: 

— Doamnă profesoară, bibliotecara se află alături, la 
fişier! 

Isoscel trece pe lângă mesele în jurul cărora stau elevii 

si se îndreaptă spre camera vecină. Dând cu ochii de 
bibliotecară, o întreabă înţepată: 

— Mi-ai găsit cartea, dragă? 

— Da, sigur că da! răspunde, cu politeţe, bibliotecara, 
poftiţi!... 

lonică s-a aşezat la locul său..., lângă Mihai, aşteptând 
verdictul lui Socrate... 

— lonică - spune, apăsat, profesorul -, cu asemenea 
„creaţii” să nu te mai prind la cerc!... 

Băiatul se bosumflă..., dar, înțelegând că Socrate are 
dreptate, răspunde, totuşi, mormăit: 

— Da, domnule profesor... 

— Acu', tu să nu te superi, reia Socrate, cu o fină ironie. 
Ştii doar că în artă - mulți chemați, puțini aleşi! De fapt - 
exagerează el, întinzând coarda, ca să-l aducă pe lonică 
la /imanul obişnuit al trăirilor sale - tu ai; talent la 


131 


Extemporal la dirigentie 


matematică! N-ai apucat s-o dovedeşti încă! Dar cine 
ştie?!... 

Râd cu toţii... 

— Apropo de revista şcolii, continuă Socrate, cine face 
cronica spectacolului cu piesa O noapte furtunoasă, la 
care am fost sâmbăta trecută? 

— Încerc eu, domnule profesor, se oferă Mihai. 

— De acord! Apoi, continuând să privească la paginile 
unei machete: La „Tinere talente” publicăm poeziile 
Danei, pe care le-am ascultat azi... 

Dana se luminează la faţă. O bucurie sinceră începe să- 
i cânte frumos în suflet. 

— Ultima formă, cu schimbările ce ţi s-au sugerat aici, 
mi-o aduci în două zile. Vreau să mă mai uit o dată peste 
ele. E bine? 

— Sigur, domnule profesor! răspunde fata, zâmbind cu 
mulţumire. 

Isoscel, cu cartea în mână, trece pe lângă membrii 
cercului, fără să-i privească. Ajungând în dreptul 
profesorului, ezită o clipă, apoi, întorcând capul doar pe 
jumătate, rosteşte un „Bună ziua”, în treacăt. Socrate se 
ridică de pe scaun, răspunzându-i politicos. 

Deschizând uşa, profesoara de matematică se 
pomeneşte fată în fată cu Luminiţa, care tocmai venea la 
cerc. 

— Poftim, drăguță! spune Isoscel, făcându-i loc... 

— Vă rog, doamnă profesoară, se poate? răspunde 
Luminiţa, făcând un pas înapoi şi permițându-i astfel lui 
Isoscel să iasă din bibliotecă. Apoi, intrând şi ea, se aşază 
pe un scaun lângă Socrate. Vă rog să mă scuzaţi... Am 
întârziat! A trebuit să aştept un medic... pentru mama! Nu 
se simte prea bine... 

— Eu am o rugăminte la dumneavoastră: când o să 
aveţi un pic de răgaz... aş dori să mai discutăm ceva 
despre Anca spune Socrate... 


132 


George Şovu 


15 


Pe coridor, Andrei, fostul elev al lui Socrate, stă 
rezemat de pervazul unei ferestre. Se uită, din când în 
când, nerăbdător la ceas... Ceva mai departe de el, lângă 
o altă fereastră, bărbatul care mai venise cândva în liceu 
după Luminiţa şi pe care chiar Socrate îl văzuse 
discutând, într-o staţie de troleibuz, cu noua sa colegă, 
citeşte un ziar. 

Deodată, uşa bibliotecii se deschide şi elevii ies de la 
cerc. Andrei se apropie şi, în clipa în care prietena lui, o 
fată blondă, colegă a Ancăi, îşi face apariţia în pragul uşii, 
o fotografiază. 

În urma elevilor, după câteva minute, ies şi Luminiţa şi 
Socrate. 

Bărbatul de lângă fereastră împătureşte ziarul, în 
grabă, şi se îndreaptă spre cei doi. 

Luminiţa îl zăreşte. Faţa ei se crispează uşor. 

— Vă rog să mă scuzaţi! se adresează ea lui Socrate, 
evident stânjenită. Acesta nu răspunde nimic, îşi pleacă 
doar capul, continuându-şi drumul pe coridor. 

Bărbatul necunoscut o salută pe Luminiţa şi amândoi 
pornesc spre ieşirea din şcoală... 


„... În drum spre cancelarie, Socrate o vede pe Isoscel 
discutând aprins cu omul acela, din curtea căruia, nu 
demult, el fusese nevoit să plece ca un înfrânt... Chipul i 
se-ntunecă. 

Un grup de elevi, printre care şi Buzescu, înaintează 
dinspre bibliotecă spre ieşire. Văzându-l pe tatăl său, 
băiatul încremeneşte... Ceilalţi elevi trec pe lângă el. 
Ţintuit locului, Buzescu priveşte cu disperare... 

Inainte de a ajunge la cancelarie, Socrate este 
întâmpinai de directoarea liceului, care ieşea din 
cabinetul său: 


133 


Extemporal la dirigentie 


— Domnule profesor, aveţi câteva clipe libere? i se 
adresează ea. 

— Vă rog! răspunde Socrate. 

— Atunci, să intrăm puţin! îl invită, deschizându-i uşa 
cabinetului... Dragul meu, începe directoarea afectuos, 
chipurile, dar şi protocolar, uneori mai binele este 
duşmanul binelui!... Ştii cât de mult te preţuiesc!... Fir-ar 
să fie..., dar nu ştiu cum se întâmplă că felul în care 
procedezi dumneata, în raporturile cu elevii, cu colegii, cu 
părinţii, poate da naştere, uneori, la fel de fel de 
interpretări... 

Socrate, de pe fotoliul în care îl invitase directoarea să 
se aşeze, o priveşte contrariat... 

— Uite, mai adineaori, continuă femeia, plimbându-se, 
puţin agitată şi plină de importanţă, pe lângă propriul ei 
birou..., tatăl lui Buzescu a căutat-o pe Isoscel. A venit şi 
la mine... Şi se poate duce şi-n altă parte... şi el, şi alţii... 
Cui îi foloseşte? 

— Deci, aşa! Am înţeles, spune Socrate, ironic. 

— Mă tem că nu m-ai înţeles bine: Eu doresc să fie 
linişte-n liceu! precizează apăsat directoarea. 

— Vasăzică - şcoala, mica noastră „fevdă”, pe care 
trebuie s-o apărăm oricum! 

— Da, mica noastră „feudă”, cum îţi place să ironizezi, 
fiindcă, de prestigiul ei, depinde prestigiul fiecăruia dintre 
noi! 

Socrate zâmbeşte mâhnit: 

— Şi eu care credeam că lucrurile stau exact invers!... 

Uşa se deschide şi apare Isoscel: 

— Aici erai?! exclamă ea. Te-am căutat peste tot!... Mă 
iertaţi, se adresează apoi directoarei... 

— Dar ce s-a întâmplat? întreabă aceasta. 

— Domnule profesor, continuă lIsoscel, aţintindu-l pe 
Socrate, să ştii că sunt foarte supărată pe dumneata. Am 
adunat destule până acum... Uite, încă un gest 
necugetat... Şi, de data aceasta, îmi subminează 


134 


George Şovu 


autoritatea: te duci la Buzescu acasă, fără nici un rost... 
Ce-ai căutat dumneata acolo? Eşti dirigintele lui?... 

De pe coridor se aude soneria de intrare... 

— Mă scuzaţi, spune directoarea, vrând parcă să nu 
asiste la această scenă, trebuie să merg la oră... Şi iese 
din cabinet. .. 

— Asta am vrut să-ţi spun, continuă Isoscel... Şi-n plus, 
că le cauţi prea mult în coarne, omule! Cum să mai avem 
prestigiu în faţa lor, când le permiţi să stea ca la cafenea 
în faţa dumitale?!... Faci prietenii cu ei! Ce-i cu 
liberalismul ăsta?... Îţi place reclama, ţi-am mai spus.!... 
Şi, cu asta, am terminat!... adaugă Isoscel, aşezându-se, 
epuizată, pe scaunul de la biroul directoarei... 

— Ei bine, dacă dumneavoastră aţi terminat, îi 
răspunde Socrate, ridicându-se din fotoliul de unde o 
ascultase, la început uluit, apoi clocotind de indignare, 
dar stăpânindu-se, să vă spun şi eu ce gândesc... Voiam 
s-o fac mai de mult... Dar uite că acum s-a ivit prilejul... 

— Poftim! Te-ascult! îl întrerupe Isoscel, înţepată... 

— V-aţi întrebat vreodată că, fără să vreţi, poate, faceţi 
rău în jurul dumneavoastră?!... 

— Cum îţi permiţi?! sare Isoscel. 

Socrate continuă pe acelaşi ton calm, egal: 

— Nu ştiu ce împrejurări de viaţă v-au marcat... Dar un 
lucru este clar: că n-aţi avut puterea să treceţi peste ele... 
Şi riscaţi să vă veştejiţi!... lar asta poate că n-ar însemna 
nimic, dacă n-aţi fi dascăl... In profesiunea noastră nu-i 
de-ajuns să transmiţi cunoştinţe, cifre, formule, principii... 
trebuie să rupi şi din sufletul tău... Şi dacă e veşted?!... 

Pe măsură ce Socrate vorbeşte, Isoscel se sufocă de 
indignare... 

— Îi înghesuiți pe toţi în „patul lui Procust” al 
prejudecăţilor dumneavoastră..., al modului rigid în care 
gândiţi... Sunteţi un om serios, bine pregătit 
profesional..., dar de unde ideea că elevul, ca să înveţe, 
trebuie să ştie doar de frică? Şi că trebuie ţinut la 


135 


Extemporal la dirigentie 


distanţă?... Ce ştiţi dumneavoastră despre copiii cu care 
lucraţi la şcoală, despre sufletele lor, despre aspirații şi 
visuri, despre bucurii şi durere, despre ce se întâmplă cu 
ei dincolo de cadrul de lemn al băncii şi de pereţii sălii de 
clasă?... Le cerem să respecte regulamente, să 
îndeplinească sarcini, să înveţe fel de fel, chiar dacă ştim 
să-i atragem sau nu, dacă reuşim să-i convingem sau nu, 
dar când nu fac ceea ce /e cerem şi se cere, n-ar trebui să 
ne întrebăm şi de ce? De ce n-o fac? Care e cauza? Unde 
se află răul? Şi ce-ar trebui să întreprindem ca să nu mai 
fie?!... 

Isoscel, lividă, respiră din ce în ce mai greu... 

Dându-şi seama că i s-a făcut rău, Socrate ia repede un 
pahar de pe masa directoarei, îl umple cu apă de la 
chiuveta aliată în spatele unei perdele şi o ajută să bea... 
Isoscel îşi revine... Îl priveşte lung, se ridică şi pleacă... 

Rămas singur, descumpănit oarecum, Socrate se 
trezeşte cu paharul în mână. O clipă nu ştie ce să facă. 
Merge iar la chiuvetă, umple paharul şi-l bea dintr-o 
răsuflare, slăbindu-şi, în acelaşi timp, cravata de la gât şi 
descheindu-şi nasturele de la cămaşă... 


Cancelaria este pustie... Uşa se deschide încet şi în 
încăpere intră Isoscel. Priveşte, parcă dezorientată, ca şi 
cum ar simţi golul din jurul său. Işi ia de pe masă poşeta 
şi iese... copleşită de tristeţe... 

Starea aceasta continuă şi pe stradă. Indiferentă la tot 
ce se află în jurul ei, profesoara vrea să traverseze... dar, 
deodată, scrâşnetul puternic al unor frâne o face să 
întoarcă speriată privirea: o maşină s-a oprit la câţiva 
centimetri de ea. Pentru o clipă, dispare parcă întreaga 
ambianţă sonoră, lăsând să se audă doar vocea şoptită a 
lui Isoscel, care repetă ca un automat: 

— Scuzaţi-mă!... Scuzaţi-mă!... 


136 


George Şovu 


Cu catalogul în mână - terminase o oră de clasă =, 
Socrate se apropie de uşa cancelariei. Deschide şi vede 
că Luminiţa nu se află înăuntru. Se-ntoarce spre eleva de 
serviciu şi se apropie de ea. Fata se ridică. 

— Ai văzut-o, cumva, pe doamna profesoară Cernea 
ieşind din şcoală? o întreabă el. 

— Da, a plecat, domnule profesor! 


Acum Socrate păşeşte, preocupat, pe o stradă 
aglomerată. Pare absent... Deodată, se aude strigat: 

— Mihai! 

Se opreşte şi se uită în jur. De el se apropie profesoara 
Doina Puşcariu. E bine dispusă, are un aer tonic, tineresc. 

— Salve, Mihai! Bine că te văd..., spune ea, trăgându-l 
mai deoparte, lângă vitrina unui magazin... Dar ce e cu 
figura asta de înmormântare? îl întreabă, după ce îl 
cercetează câteva secunde. 

— N-am alta la îndemână! răspunde, cu umor negru, 
Socrate. 

— Ce v-a apucat, domnule, că şi fii-ta e la fel de 
veselă?!... Uite ce voiam să-ţi spun, continuă profesoara, 
că-n ultimul timp n-am mai apucat să stăm de vorbă... Tu 
te-ai mai uitat prin catalogul Ancăi? 

— Nu! răspunde Socrate firesc. 

— Păi, sigur, ocupă-te tu de toţi şi de toate, că de-a ta 
se ocupă şcoala!... Tu ştii că ieri a luat un patru la fizică? 

— La tine? întreabă mirat Socrate. 

— La mine! Apoi, luându-l de braţ, continuă: Hai, 
condu-mă puţin, că-ntârzii! 

Pornesc împreună... 

— Mihai, suntem colegi de-atâţia ani! revine Doina 
Puşcariu... Să ştii, cu Anca se petrece ceva! ...Ea treia 
oară, consecutiv, când nu ştie lecţia... sau nu vrea să 
răspundă!... Ar trebui să te dumireşti... ce e la mijloc... 
Poate e nevoie s-o ţii mai din scurt!... Mă rog!... Te salut, 


137 


Extemporal la dirigentie 


„bătrâne”! îi spune ea, bătându-l băieţeşte pe braţ şi 
plecând... 


16 


În apartament, Socrate e izbit de muzica ce se aude din 
camera Ancăi. Dă să intre la el, dar se răzgândeşte. Bate 
la uşa fetei, dar, cum aceasta nu aude, tatăl deschide şi 
intră. 

Anca e întinsă pe divan, cu casetofonul lângă ea. 

— Te rog să dai mai încet! îi cere Socrate. 

— Începem ora de dirigenţie? răspunde ironic fata, 
ridicându-se. 

Socrate se aşază pe un fotoliu, fără să-i ia în seamă 
ironia. 

— Dacă ai venit să te interesezi ce mai face Doru, află 
că... 
— Nu mă interesează Doru-a/ tău! îi răspunde Socrate. 

Fata e puţin descumpănită. Abia acum dă muzica mai 
încet... 

— Anca, spune Socrate, schimbând tonul: ce este cu 
notele tale din ultima vreme? 

— Ce să fie? răspunde cu oarecare obrăznicie fata, note 
ca toate notele! Vreau şi eu o gamă cât mai variată!... M- 
am plictisit de „do” de sus!... 

— În schimb, mie mi-a fost, pentru prima oară, ruşine 
din cauza ta! 

Anca e şocată. Îl priveşte, cu încordare, aşteptând... 

— Pentru prima dată mi se-ntâmplă - continuă Socrate - 
ca altcineva să-mi spună ce note iei tu... Între noi, totul a 
fost mereu limpede şi sincer. Eu am avut încredere... Nu 
m-am uitat niciodată în catalogul tău... Mi-ai spus tu, 
totdeauna... 


138 


George Şovu 


Fata nu răspunde nimic. Îşi pleacă ochii... Se simte că 
reproşul tatălui său o doare... 

Telefonul sună. Socrate ridică, nervos, receptorul şi-l 
pune la loc. 

— Anca, îmi promiţi că te-apuci serios de treabă? spune 
Socrate, cu glas îndurerat. 

— Tată, răspunde fata, la aceeaşi înălţime de suflet, te- 
am rugat să ai încredere în mine!... 

Telefonul sună din nou. Profesorul ridică receptorul. De 
la capătul celălalt al firului, se aude vocea Luminiţei: 

— lertaţi-mă că vă deranjez, spune ea. Am un pic de 
răgaz în după-amiaza aceasta. Am putea sta de vorbă 
despre ceea ce m-aţi rugat? 

— Sigur că da! Mulţumesc! 

— Vă convine peste o jumătate de oră, la metrou, în 
staţia „Eroilor”, la ieşirea dinspre Operă? 

— De acord! spune Socrate şi închide telefonul. 

— Diriginta era? întreabă Anca. 

— Da! 

Fata învârte butonul casetofonului şi muzica izbucneşte 
puternic. 

Socrate o priveşte, fără să spună nimic. lese din 
cameră. 

Anca închide brusc casetofonul. 


17 


Luminiţa ia, dintr-un dulăpior, două flacoane cu 
medicamente şi se îndreaptă spre fotoliul în care se află 
mama ei, o femeie în vârstă, cu un aer de om suferind. 

Pune medicamentele pe măsuţa de lângă fotoliu... 

— Uite, mamă - spune profesoara ai aici 
medicamentele. lei câte o tabletă, din fiecare, peste o 
jumătate de oră!... 


139 


Extemporal la dirigentie 


— Stai mult? se interesează bătrâna cu aerul unui copil 
ce nu-şi doreşte să fie părăsit de cel care-l ocroteşte. 

— Nu, mamă!... E un coleg..., un om deosebit. Poate că 

O să-l cunoşti şi dumneata!... Are o fată drăguță... E 
eleva mea!... spune Luminiţa, în timp ce se pregăteşte de 
plecare... 

— Să vii repede, Luminiţa! se roagă, cu un scâncet, 
bătrâna... 


18 


—... Şi, credeţi-mă - zice Socrate - că, bând paharul 
acela de apă, am avut senzaţia că m-am eliberat de o 
mare povară. Trebuia să-i spun, era o problemă de 
conştiinţă. Nu puteam altfel!... 

E seară... Pe o alee din Cișmigiu, Socrate şi Luminiţa 
păşesc agale... 

— Mihai! i se adresează profesoara... Te supără că-ţi 
spun aşa? 

— Dimpotrivă!... 

— Eu nu cred că trebuie să-ţi faci atâtea probleme în 
legătură cu Isoscel... 

Socrate înalţă din umeri, arătând că nu e convins nici 
dacă trebuie, nici dacă nu trebuie să-şi facă... 

În timpul acesta trec prin faţa unei tonete. Luminiţa se 
opreşte şi cumpără două lozuri... li oferă unul lui Socrate. 
Acesta simulează jocul alegerii, neştiind pe care să-l 
tragă. Se hotărăşte, în sfârşit, la unul din două. Il desface 
grăbit şi, citindu-1, exclamă: 

— la uită-te! M-am îmbogăţit! Cinci mii de lei! Se 
întoarce apoi către vânzătoare şi primeşte bucuros o 
bancnotă de cinci mii de lei... 

— Oferi totdeauna lozuri câştigătoare? o întreabă el pe 


140 


George Şovu 


Luminiţa, care, luând-o înainte, se îndepărtase cu 
câţiva paşi de el... Profesoara nu-i răspunde însă, 
amuzată de ceea ce vede pe biletul său, pe care îl bagă în 
poşetă. 

Cu bancnota câştigată, Socrate cumpără un trandafir 
alb, frumos, pe jumătate doar înflorit, de la o florăreasă 
ce tocmai trecea pe lângă ei, cu un coş cu flori. 

Mirată că nu-i ia decât o floare - pe cinci mii de lei -, 
fata cu coşul spune „Sărut mâna!” şi pleacă, temându-se 
ca nu cumva „clientul” să se răzgândească şi să-i ceară 
banii înapoi. 

Socrate îi oferă trandafirul Luminiţei. 

Aceasta îl primeşte, făcând o mică reverență, miroase 
floarea, admirându-i în acelaşi timp frumuseţea, apoi, 
ducând-o la buze, sărută uşor petalele acelea imaculate... 

— Tu ce-ai câştigat? o întreabă el... 

— Secret! spune Luminiţa, luându-l de braţ şi păşind 
alături de el, gânditoare. Umbrele lor, aproape unite, 
tremură acum în oglinda lacului, vălurită de zvâcnirile 
leneşe ale unor lopeţi ce împing o barcă în care doi tineri 
se sărută... 

— Şi totuşi..., continuă Socrate discuţia începută, cum 
să nu te afecteze atitudinea cuiva cu care munceşti zi de 
zi? înţelege-mă, precizează el, nu este o chestiune 
personală... Uneori Isoscel mi-e chiar simpatică... aşa, cu 
ifosele şi trăsnăile ei... Şi sunt sigur că e un suflet 
chinuit... Mai ales după seara aceea, cu cântecul..., nu 
încape nici o îndoială... Dar mă gândesc mereu la copiii 
ăştia, care au şi ei nevoie de înţelegere şi de căldură... 
Poţi să stai aşa, deoparte?... 

— Fireşte că nu! răspunde Luminiţa... Dar crezi că asta 
va schimba ceva în concepţiile ei?... 

— Poate că da, poate că nu! Cine ştie?!... Totuşi, stau 
acum şi mă gândesc dacă vehementa mea n-a fost, 
cumva, exagerată... 


141 


Extemporal la dirigentie 


Luminiţa şi Socrate traversează acum un podeţ, pe sub 
care trec bărci cu tineri... 

— In privinţa Ancăi, îmi menţin părerea - spune 
profesoara ei dirigintă: lucrurile sunt, cred, mai simple 
decât îţi închipui... 

— Sunt foarte îngrijorat!... Şi nu atât pentru note şi 
nici... pentru tenismanul ei..., am senzaţia că s-a rupt 
ceva între noi, că în relaţia noastră de comunicare s-a 
produs o fisură... 

— Ştii ce-mi spune mie intuiţia? Că Anca va rezolva 
singură totul. Cu o condiţie: să fii aproape de ea! Şi mai 
aproape decât ai fost până acum! Numai aşa vei repara 
scurtcircuitul sufletesc de care vorbeai... Apoi, după o 
mică pauză, adaugă: astăzi, în oră, Doru i-a trimis un 
bilet. Anca i l-a înapoiat, fără să-l citească! Am zâmbit pe 
dinăuntru, făcându-mă că n-am observat nimic... 


Pe neaşteptate, se aprind luminile în parc... Profesoara 
se opreşte... Se aşază pe o bancă... 

— ŞI... ar mai fi ceva! spune ea, invitându-l şi pe 
Socrate să ia loc... 

Acesta o priveşte cu interes. Ochii săi întreabă mai 
mult decât ar face-o vorbele... 

— N-ai văzut? Primesc şi eu bileţele!... spune ea, pe 
jumătate zâmbind, pe jumătate în serios..., făcând aluzie 
la biletul primit cândva, în sala de festivități... Este 
cineva... In felul lui, ţine mult la mine... Dar e un om care 
n-are puterea să se dăruiască. Nu arde! Simt tot mai 
mult, sunt convinsă chiar că suntem două vieţi ca două 
paralele, ce nu se vor putea întâlni niciodată!... 

— Şi? 

— Simţeam nevoia să-ţi spun şi acest lucru!... 

Socrate strânge în palma sa mâna mică şi fină a 
Luminiţei... Nu îndrăzneşte să privească în ochii ei... Sunt 
ochii Ilenei şi el nu ştie ce-ar putea să vadă acolo... 

Profesoara îi caută însă pe ai lui... 


142 


George Şovu 


— De ce te fereşti? îl întreabă ea blând... În prima zi, 
când ne-am întâlnit, ai spus: „Bine că sunt! Că sunt 
aşa!”... Atunci n-am ştiut la ce te referi... O văzusem pe 
Anca în careu si mă simţeam tulburată... Era ca si când 
m-as fi întâlnit cu mine însămi la o altă vârstă, în 
oglindă!... Apoi am priceput că ea purta pe lume o 
nepreţuită moştenire... Nu te întreb cât ai iubit-o... Imi 
închipui... Dar e mult de-atunci, Mihai!... De altfel, 
destinul meu n-a fost mai blând! Dimpotrivă! Pentru că 
mie, de la el, nu mi-a rămas decât durerea... Tu o ai pe 
Anca... 

— N-am înţeles: care e/? a întrebat profesorul trezit ca 
din visare. _ 

— Poate că odată am să-ţi povestesc... In afară de tatăl 
meu, şi eu am pierdut o fiinţă, care... 

Ridicându-se de pe bancă, pornesc, în acelaşi pas, pe 
aleea străjuită de două rânduri de tei, ce-şi unesc 
coroanele într-o boltă comună. 

De la braseria „Monte Carlo” răzbat până aici 
acordurile melodiei pe care orchestra „Liceenilor” o cânta 
la „balul bobocilor”, în momentul în care Socrate ar fi 
dorit s-o invite pe Luminiţa la dans. Ascultând-o, amândoi 
zâmbesc ca unei plăcute amintiri... Siluetele lor se pierd 
încet în depărtarea aleii... 


143 


Extemporal la dirigentie 


Capitolul V 


1 


leşind din lift şi deschizând uşa apartamentului, 
Socrate aude soneria telefonului, acoperită de zgomotul 
pe care îl face bunica la bucătărie, tăind, probabil, ceva 
pe tocător. 

Socrate se precipită şi ridică receptorul. 

— Salut, unchiule! se aude vocea Mihaelei... Pe 
dumneata te căutam. Pe scurt, că sunt la un telefon 
public, al meu e stricat... 

— Te ascult! 

— Din ultimele convorbiri, rezultă că juna noastră e- 
ntoarsă pe dos! continuă Mihaela... Să nu mă-ntrebi de 
pricină, că o cunoşti!... Şi, totuşi, parc-ar mai fi ceva la 
mijloc. Dar nu ştiu ce! 

— De note... ţi-a spus ceva? 

— Nu! Dar bănuiesc că nu mai face slalom numai 
printre nouă şi zece!... Eu închid acum. Să ştii însă că 
rămân pe fază!... 


Marcat de discuţia cu Mihaela, Socrate se-ndreaptă 
spre camera Ancăi. Deschizând, observă că fata nu se 
mai află aici. 

— Buno! strigă, iritat, profesorul. 

Din cauza zgomotului, bătrâna nu aude. Socrate intră în 
bucătărie: 

— Unde e? întreabă el repezit. 


144 


George Şovu 


— Au! Ce m-ai speriat! tresare bătrâna, rămânând cu 
tocătorul în mână. 

— Anca unde e? repetă Socrate. 

— A zis că se duce la o colegă... 

Profesorul trage nervos cravata de la gât, cu gestul 
omului care pare să se sufoce. Îngândurat, se îndreaptă 
apoi spre camera sa. 


2 


În faţa „Teatrului Mic”, printre cei ce ies de la 
spectacol, Doru şi Tudor continuă o discuţie: 

—... Zău dacă personajul acela nu seamănă cu tine, 
spune Tudor, oprindu-se în faţa vitrinei cu fotografii. 

— Şi eu care credeam că sunt unic! răspunde Doru. 

— Da, unic, în haine de-mprumut! 

— Cum adică? 

— Nu l-ai văzut? Şi el a luat hainele altuia, crezând că-i 
stau mai bine... 

— Insinuezi că... 

— Nu insinuez, spun că: mâine-poimâine, o să te 
identifici cu personajul pe care-l joci: dur, sigur de tine, 
„nepăsător şi rece”! Şi, dac-ai fi măcar un „luceafar”!... 

— Uf! spune Doru, amuzat, lovindu-se cu palma peste 
frunte. Cine m-o fi pus să stau cu tine-n bancă! Şi să-ţi 
mai şi plătesc biletul la teatru!... 


3 


Isoscel urmăreşte, privind pe deasupra ochelarilor, 
exercițiul pe care Tudor îl rezolvă la tablă. 

— Ei, ai început s-o urneşti! exclamă profesoara. Sunt 
mulţumită. Uite, îţi dau un şapte! 


145 


Extemporal la dirigentie 


Clasa vibrează: „Eşti mare, Tudore!” se aude, distinct, 
glasul cuiva... 

— Cine continuă? întreabă lIsoscel, uitându-se spre 
clasă... Observă că Anca priveşte absentă pe fereastră. 

— Anca! o solicită ea. 

Fata tresare. 

— Continui tu? 

Anca priveşte spre tablă şi parcă abia atunci descoperă 
ceea ce este scris pe ea. 

— Cred că este inutil, doamnă profesoară, n-o să mă 
descurc! 

Isoscel, contrariată de francheţea răspunsului, aflat la 
graniţa obrăzniciei, se repede, mirată: 

— Cum vine asta? Tu să nu te descurci?!... Atunci, tema 
cum ai rezolvat-o? 

— Vă rog să mă scuzaţi, nu mi-am făcut temele! 
răspunde fata, cu acelaşi aplomb care, în concepţia 
profesoarei, frizează obrăznicia. 

Enervată, Isoscel se ridică de la catedră şi porneşte 
spre banca elevei... Clasa toată este în tensiune... Doru 
priveşte neliniştit spre Anca. 

— Dar cum ne-a fost vorba? o întreabă energic 
profesoara. Mi-ai promis... 

— Nu v-am promis nimic! o întrerupe, calm, Anca. 

Isoscel se sufocă de indignare: 

— Ascultă, fetiţo, unde te trezeşti? Ai uitat de bună- 
cuviinţă? Ce gărgăuni îţi umblă prin cap? Pentru astăzi, ai 
trei! spune ea apăsat, întorcându-se la catedră. Deschide 
catalogul şi, de enervare, nu-şi găseşte stiloul. Mâinile îi 
tremură... 

— Doamnă profesoară - i se adresează Anca, la fel de 
calm, că-mi daţi trei sau că-mi daţi zece, vă rog să mă 
credeţi că asta nu mă face să fiu nici mai bună, nici mai 
slabă la matematică! 

Isoscel o priveşte înmărmurită, nevenindu-i să creadă 
că ceea ce aude şi i se întâmplă tocmai ei este adevărat... 


146 


George Şovu 


Doru a înlemnit... 

— Asta e impertinenţă!... izbucneşte Isoscel, trântind, 
m furie, catalogul de catedră, după care, adunându-şi 
lucrurile (poşeta, ochelarii...), iese din clasă indignată... 
Tocmai atunci se aude şi apelul soneriei, anunțând 
sfârşitul orei... 

În urma profesoarei, elevii ajung pe culoar, comentând 
întâmplarea în fel şi chip. 

Doru se apropie şi se aşază în bancă, lângă Anca. 

— Ai înnebunit? o întreabă el cu disperare. Ce te-a 
apucat? 

— Cum, nu eşti mulţumit?! răspunde fata cu îndurerată 
ironie. N-ai spus tu că nu-ți plac „tocilarele”, 
„premiantele”, „elevele cuminţi”, „aflate în graţia 
profesorilor”?... Te pomeneşti că nici zulufii ăştia nu-ţi 
convin - continuă el arătându-şi „împletiturile” speciale 
din păr, gen Rodica. Şi nici faptul că am devenit 
obraznică?!... 

Doru face ochii mari, înțelegând că întreaga atitudine a 
fetei n-a fost decât o frondă, ca să... 

— Şi să ştii, adaugă fata, că aşa ceva poate să facă 
oricine! Nu e nici o scofală!... Şi cu asta - să piei, să nu te 
mai văd în faţa ochilor..., adaugă ea, ridicându-se şi 
îndreptându-se demnă spre uşă... 

— Anca, Anca! o strigă Doru. Te rog să mă ierţi! 

— Niciodată! soseşte, ca o ghilotină, răspunsul fetei, în 
timp ce din ochii ei pornesc spre el săgeți ca de foc... 


4 


În cancelaria plină de profesori, intră, ca o furtună, 
Isoscel. 
Socrate, la locul lui de la masă, scrie ceva. 


147 


Extemporal la dirigentie 


Profesoara de matematică vine direct la el. E un pachet 
de nervi. 

— Iţi mulţumesc - i se adresează ea, apostrofându-l de 
fapt - că am ajuns, acum, la bătrâneţe, de batjocura 
elevilor din cauza dumitale! 

Socrate se ridică. E livid... 

Luminiţa şi ceilalţi profesori întorc capul spre ei, 
intrigaţi de izbucnirea lui Isoscel. 

— Nu înţeleg, doamnă profesoară! răspunde Socrate, 
parcă presimţind ceva. 

— Fata dumitale..., fiindc-ai scăpat-o din mână..., a 
ajuns să mă înfrunte în faţa clasei..., spune Isoscel, 
gâtuită de supărare... 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— M-a făcut de râs, nu înţelegi? Eu nu contez pentru ea 
ca profesoară!... Şi asta, după o viaţă de muncă... leşirea 
ei este dovada unei proaste educaţii!... 

— Regret, doamnă..., spune Socrate, sincer afectat. 

— Nu putem rezolva nimic cu regrete!... răspunde 
Isoscel, îndurerată. Faptele sunt fapte!... Uite - şi 
Buzescu, de care dumneata te ocupi cu-atâta grijă, află 
că de trei zile a fugit de-acasă!... Şi nici la şcoală nu mai 
vine!... 

Vlăguită, profesoara se aşază pe scaun, izbucnind în 
plâns. 

Socrate ar vrea să spună ceva, dar renunţă. la 
catalogul şi iese din cancelarie, copleşit de tristeţe şi de 
ruşine. 

În urma lui nu se aude decât plânsul înăbuşit al lui 
Isoscel. 


148 


George Şovu 


Socrate e lângă fereastră. Priveşte absent, fără să vadă 
picăturile de ploaie ce se preling pe geamuri. Clasa e 
pustie. 

Se aude soneria de intrare la ore, dar profesorul 
continuă să fie la fel de absent. 

Un elev dă buzna în clasă (fuseseră cu toţii plecaţi la un 
laborator, în ora anterioară). În urma lui, mai apar câţiva. 
Il văd pe Socrate la fereastră, cu spatele spre ei... Se 
opresc îngrijoraţi. Apoi, observând că dirigintele nu le dă 
nici o atenţie, se îndreaptă, în tăcere spre băncile lor. 
Socrate continuă să privească îngândurat pe fereastră... 

Se aude zgomotul unui creion căzând pe parchet. 

Ca trezit dintr-un vis, dirigintele întoarce capul... Elevii, 
aşezaţi la locurile lor, îl privesc parcă fără să respire... 


leşind din şcoală, Anca se îndreaptă spre Socrate, care 
o aşteaptă, nemişcat, lângă maşină. Când o vede, se 
aşază la volan. Fata deschide portiera şi intră. Profesorul 
porneşte maşina, fără să spună un cuvânt. Anca îl 
cercetează cu coada ochiului. Figura lui este 
impenetrabilă... 

— Tată..., încearcă fata. 

— Acum nu discutăm nimic! spune Socrate pe un ton 
ce nu admite replică... 


În faţa blocului, cei doi îl zăresc pe Buzescu. 

— Bună ziua, domnule profesor, spune elevul, schiţând 
gestul de a se apropia. 

Anca, dându-şi seama că ar fi inoportună, o ia înainte, 
intrând în curte. 

— Vă rog să mă iertaţi - rosteşte elevul -, am venit să 
vă spun că-mi pare foarte rău... că, din cauza mea... 
dumneavoastră aveţi neplăceri... 

— Tu nu eşti vinovat pentru asta, Buzescule! Vina ta 
este că ai fugit de-acasă şi că nu mai vii la şcoală!... 

Băiatul îşi pleacă ochii... 


149 


Extemporal la dirigentie 


— M-am întors acasă! De mâine vin şi la şcoală! 
răspunde bucuros elevul. 

— Atunci e bine!... 

Băiatul ar dori să mai spună ceva: 

— Domnule profesor..., continuă el, stânjenit, ştiţi... şi 
tatei îi pare rău... Ar vrea să vă explice, adaugă, punând 
capul în pământ. 

Profesorul îl prinde uşor de bărbie, obligându-l să i se 
uite în ochi: 

— Buzescule, noi am mai vorbit despre aşa ceva: îţi 
reamintesc că trebuie să avem tăria să trecem curaţi prin 
toate câte ni le scoate viaţa în cale! Hai, du-te! îl 
îndeamnă Socrate. Du-te acasă şi, de mâine, să te văd la 
liceu!... 


6 


Anca se plimbă, frământată, prin camera ei. Uşa se 
deschide încet şi apare capul bunicii: 

— Ce faci, maică? o întreabă, îngrijorată, bătrâna. 

— Mă plimb! răspunde fata, nervoasă. 

Bunica se supără şi iese trântind uşa... 


Într-o altă cameră, la biroul său, Socrate scrie ceva... 
Se aud ciocănituri în uşă... Anca intră şi se apropie 
sfioasă... Ochii îi cad pe hârtia profesorului... 
Încremeneşte... 

— Cum, tată, vrei să pleci de la şcoală? întreabă ea, 
după câteva clipe, îngrozită. 

— Da, plec! Trebuie să plec! M-ai făcut de râs!... Și- 
acum, te rog să mă laşi singur!... 

Anca se întoarce şi se duce în camera ei. Se aruncă pe 
pat, izbucnind în hohote de plâns... 


150 


George Şovu 


Soneria telefonului începe să ţărâie... Anca parcă nici n- 
aude... Plânge mai departe, nestăpânit... Telefonul 
continuă să sune. Aproape absentă, fata ridică, mecanic, 
receptorul. Deodată, chipul i se-ncrâncenează... 

— Anca! Sunt eu, Doru! se aude în telefon... 

Fata ascultă, fără să spună nimic; apoi aşază încet 
receptorul în furcă, de parcă ar pune punct definitiv... 

Se apropie de masa ei de lucru şi scoate de-acolo 
scrisorile primite de la Doru... Le priveşte o clipă. Apoi 
începe să le rupă, una câte una, aruncând bucăţile de 
hârtie la coş... 

După câteva momente de gândire, caută, agitată, pe 
birou, trei-patru caiete. Se duce cu ele în camera lui 
Socrate... Acesta se afla la birou, cu capul sprijinit în 
palmă. 

— Tată - îi spune fata -, aş vrea să discutăm ceva! 

— Anca, deocamdată, nu avem ce discuta! Vreau să 
rămân singur... 

Zdrobită sufleteşte, fata se întoarce în camera ei. Se- 
ndreaptă spre telefon şi formează un număr: 

— Alo, Mihaela? spune Anca. 

— A, tu erai, apelpisito?! 

— Trebuie neapărat să ne vedem! 

— Da' ce s-a întâmplat, dom'le? 

— Nu ştiu ce să mă fac! exclamă Anca. E ceva în 
legătură cu tata! 


7 


— Domnule profesor, te rog să-mi faci o favoare 
personală - spune directoarea: rămâi! Şcoala are nevoie 
de un profesor şi de un om ca dumneata! 

— Vă mulţumesc, doamnă directoare, dar înţelegeţi şi 
dumneavoastră că nu pot! 


151 


Extemporal la dirigentie 


— Dragul meu, până la urmă, dacă stai bine să te 
gândeşti, nu e decât o chestie de orgoliu rănit!... 

— Poate aveţi dreptate!... Poate greşesc eu... Nu pot 
însă  altfel!... Se pare că, undeva, am greşit la 
extemporalul meu de viaţă! 

— Şi ce-ai să faci? Unde te duci? 

— Intru într-o redacţie!... Şi-n afară de asta, cred că 
este convenabil şi pentru dumneavoastră, mi-aţi spus 
doar că doriţi să fie linişte-n liceu... Sărut mâna!... 

Acum, Socrate păşeşte încet, istovit, de-a lungul 
coridorului. Parcă a îmbătrânit dintr-o dată... 

E o linişte deplină, apăsătoare... 

Pe măsură ce înaintează însă, trecând prin faţa sălilor 
de clasă, de unde răzbate zumzetul viu al copiilor, viaţa 
şcolii capătă pentru el din ce în ce mai multă pregnanţă... 

Profesorul zâmbeşte trist, ca unei amintiri. Intră în 
Cabinetul de filozofie al liceului... 


8 


Anca urcă, în mare agitaţie, scările ce duc la 
apartamentul Luminiţei. Ajungând pe palier, cercetează, 
în fugă, inscripţiile de pe uşi, apoi apasă pe o sonerie. 

Apare Luminiţa: 

— Ce e cu tine, Anca? Ce s-a întâmplat? o întreabă, 
neliniştită. 

— Uitaţi-vă! spune fata, scoțând din servietă caietul cu 
temele... Am minţit! Totdeauna am învăţat, mi-am făcut 
temele... şi la matematică... şi la fizică, în fiecare zi... 

— Vino înăuntru! o invită Luminiţa. 

— Am vrut să-i dau o lecţie... 

— Ce lecţie? 


152 


George Şovu 


— Lui Dorul!... Vă spun eu... Dar acum tata e supărat 
rău... L-am făcut de râs. Vrea să plece de la şcoală, din 
cauza mea!... 

Luminiţa se îngrijorează: 

— Aşteaptă-mă puţin - spune ea. Mergem împreună! 


9 


În recreaţie, foştii elevi ai lui Socrate - Ionică, Dana, 
Mihai şi Geta - şuşotesc, neliniştiţi, lângă o fereastră de 
pe coridor: 

— O fi adevărat? întreabă Dana. 

— Da, tu! Vorbeşte tot liceul! răspunde Geta. 

— Trebuie să facem ceva! e de părere lonică. 

— Da' ce putem face noi? intervine Mihai. 

— Să vorbim cu dânsul şi să-i spunem că... aşa ceva nu 
se poate! exclamă Dana. 

— Of! Şi Anca asta, cu „deşteptul” ăla de Doru al ei, 
care face tot timpul pe vedeta - spune Mihai. 

— Mie nu mi-a plăcut niciodată băiatul ăsta! zice Dana. 

— De ce? E un tip foarte interesant! se aude glasul 
Getei. 

— Ce vorbeşti? la auziţi-o, fraţilor! sare lonică... 
Vasăzică „e un tip foarte interesant”!... 

— Este! revine Geta... Dar acum e vorba despre 
Socrate! Haideţi! 


10 


Mihaela şi Doru coboară, în fugă, treptele de la intrarea 
principală a Facultăţii de Drept... 

— Ştie toată şcoala! exclamă Doru, cu îngrijorare. Şi 
înţelegi? Totul e din cauza mea! M-am purtat prosteşte! 


153 


Extemporal la dirigentie 


Anca a zis că nu mă iartă niciodată!... Te rog să mă ajuţi, 
Mihaela. Să vorbeşti tu cu ea!... 

Mihaela îi promite că „va sta de vorbă”, dar, aşa cum o 
cunoaşte ea pe Anca, speranţele „iertării” sunt minime. 
Mai precis, nu există. 

— Asta când spune o vorbă, aşa rămâne, să ştii! E în 
stare să sufere oricât, fiindcă m-am convins că ţine la 
tine... Dar mă tem că, de iertat, n-o să te ierte! încheie 
Mihaela. 

— Ei, s-a mai supărat ea şi altă dată! spune Doru, 
încrezător şi superficial. 

— S-o „mai fi supărat”, dar atunci nu era amestecat 
Socrate în „jocul” vostru de ţânci fără cap... „Bulgărele”, 
la început cât pumnul, văd că a devenit acum „munte”!... 

— Poate, totuşi... 

— Hai, urcă repede în maşină! Trebuie să-i luăm pe 
loana şi pe Alexandru. După ce mi-ai dat telefon, i-am 
sunat şi pe ei. Au zis că merg negreşit... 


11 


Socrate se plimbă printre rândurile de mese din 
cabinet. Priveşte de parcă şi-ar lua la revedere de la 
fiecare copil... „Pe tine cum te cheamă?” 

„Popescu Alexandru!” 

„Dar pe tine?” 

„Apostolescu Mihaela!” 

„Tu?” 

„Stanciu Cornelia!” 

„La ce scoală ai învăţat?” 

„La 195!” 

„Dar pe mine ştiţi cum mă cheamă?” 

„Socrate! , 

„Da, aşa îmi spun elevii!...Socrate!” 


154 


George Şovu 


„Dar Socrate, cel adevărat, ştii cine a fost?” 

„Un mare scriitor italian!”... 

în sufletul şi în mintea profesorului răsună râsul tonic al 
copiilor... 

Se apropie de birou... Se aşază pe scaun şi scoate 
dintr-un sertar câteva cărţi. Le bagă în servietă. Apoi, 
desfăcând un plic, începe să privească o suită de 
fotografii, înfăţişându-l alături de elevii lui - de ieri şi de 
astăzi... Le cercetează îndelung, cu nostalgie, aşezându- 
le, până la urmă, în aceeaşi servietă... 


12 


— Dar vă rog să mă-nţelegeţi, nu m-am gândit nici o 
clipă c-o să ajungă aici... să plece de la noi!... E un om de 
valoare... Are, sigur, păcatele lui, dar ar fi o pierdere 
pentru liceu... Trebuie să-l convingem! mai spune Isoscel, 
cu lacrimi în ochi. 

— Îmi pare rău... Am stat de vorbă cu el... l-am rugat, 
spune directoarea, dar... 

Chipul lui Isoscel se-ntunecă. 


13 


Luminiţa şi Anca se strecoară grăbite printre pietonii de 
pe o arteră aglomerată din Bucureşti. Se ţin de mână. 
Aproape aleargă... Din când în când se privesc. Feţele lor, 
îmbujorate de efortul alergării, se luminează de câte o 
undă de zâmbet, care încearcă să spele umbrele 
încordate ale îngrijorării... 


155 


Extemporal la dirigentie 


14 


Pe o alee retrasă, din parcul de lângă liceu, Isoscel se 
aşază pe o bancă... E singură..., e tristă şi parcă fără rost, 
cum n-a fost niciodată. 

Prin faţa ei trec doi tineri râzând. Băiatul o ţine 
protector pe după umeri pe fată. Chipurile lor sunt 
scăldate în lumină de fericire şi tinereţe... Isoscel îi 
priveşte lung, având parcă revelaţia vieţii ei lipsite de 
bucurii. Lacrimi încep să-i curgă pe obraji... 


15 


Gânditor, Socrate coboară încet pe treptele liceului... 
Anca, roşie la faţă, aleargă în întâmpinarea lui: 

— Tată, spune fata cu disperare în ochi, trebuie să-ţi 
explic!... 

— Ancuţo, eu am, totuşi, încredere în tine! răspunde 
profesorul, întinzând braţul stâng şi aducându-i capul 
lângă pieptul, său. 

Privirea îi alunecă spre Luminiţa, care se află în spatele 
fetei. 

— Am vrut să plec! Am vrut, dar nu pot! spune Socrate. 
Ce să fac? Asta sunt! Nu mă pot schimba!... 

— O clipă m-am speriat, să ştii! îi răspunde Luminiţa. 
M-a cuprins teama, când am văzut-o pe Anca atât de 
disperată... 

— Te rog să mă ieri, tată! exclamă Anca, 
îmbrăţişându-l. 

Cei trei pornesc împreună spre poartă. Luminiţa scoate 
din poşetă batista, ca să mângâie ochii înrouraţi ai Ancăi. 
E ca şi cum şi-ar mângâia propriii ei ochi... Un bileţel cade 
pe asfaltul aleii. Socrate se apleacă şi-l ridică. 

— E lozul din Cişmigiu? 


156 


George Şovu 


— Nu mai e secret! spune Luminiţa, râzând. 
Socrate deschide biletul: 
— „Necâştigător”!... citeşte el amuzat... 


Elevii din clasa profesorului dau năvală spre ei... Apar, 
venind în fugă, şi alţi copii, din alte clase, din cercul lui... 

— E adevărat, domnule profesor? întreabă îngrijorată 
Maria. 

— Plecaţi de la noi? intervine, cu reproş parcă, Mihai. 
Vibraţia din glasurile lor trădează sentimentele curate ale 
copiilor. 

Socrate zâmbeşte, dar n-are timp să răspundă, pentru 
că în faţa liceului opreşte, în scrâşnet de frâne, „Oltcitul” 
condus de Mihaela. Din el se revarsă cinci-şase tineri, 
printre care Alexandru şi loana. Cu toţii îl înconjoară pe 
profesor. 

— Cum să plecaţi? zice Alexandru. 

— Domnule profesor, am făcut şi programul întâlnirii... 
de peste zece ani! spune loana, zâmbind... 

— Da’ de unde-aţi scos-o voi că plec? întreabă Socrate, 
ca şi când atunci ar fi auzit despre acest lucru pentru 
prima oară... 

Un moment, rămân toţi muţi de uimire. Apoi, spontan, 
încep să scandeze: 

— Hip-hip-ura! Hip-hip-ura!... 

De Anca se apropie cu timiditate Tudor: 

— Hai să-ţi mai spun ceva: „Nu este adevărată fericirea 
care n-a trecut prin suferință!" - Shakespeare. 

Anca îi zâmbeşte, înveselită: 

— Am şi eu una pentru colecţia ta de... înțe/epciuni: 
„Omul este singurul făuritor al fericirii sale” - Socrate. 

— Care dintre ei? se amuză Tudor. 

— Rămâne să ghiceşti tu!... 

Deodată, loana, privind în jur, întreabă, nedumerită: 

— Da' Andrei unde e? 


157 


Extemporal la dirigentie 


— Aoleu! L-am uitat în portbagaj! spune Mihaela, 
repezindu-se spre maşină, de unde se aud bubuituri... 

Andrei apare cu aparatul de gât. Văzând că toată 
lumea e radioasă, îl potriveşte la ochi şi declanşează, 
exclamând, după obiceiul lui: 

— O fotografie - pentru veşnicie!... a cărei inimă o 
constituie chipul lui Socrate şi cel al Luminiţei; între ei se 
află Anca, pe fundalul viu al elevilor de az; şi de ieri ai 
profesorului... 


---- Sfârşit ---- 


158