George Sovu — Liceenii in alerta

* "d CORECTBooks 


e 


şovu 


GEORGE ŞOVU 


„LICEENII 
IN ALERTA 


WOW OA OD UP UNI 


Cuprins 


Liceenii în alertă 


George Şovu 


30 
31 
32 
33 
34 
35 
36 
37 


Liceenii în alertă 


Mihai a strâns-o cu spaimă la pieptul său. Maşina se 
apropiase pe nesimţite şi, urcând cu roţile din partea 
dreaptă pe trotuar, a trecut, în mare viteză, la câţiva 
centimetri de picioarele Danei. Rochia albă a fetei a fâlfâit 
îngrijorată ca in faţa unui vânt rău... În următoarele 
secunde, bolidul - un HMW argintiu, foarte arătos - a 
coborât în stradă, îndepărtându-se ca o nălucă. 

— Asta e nebun?! a ţipat Mihai, în timp ce omul de la 
volan, privind o clipă către cei doi tineri, a dezvelit spre ci 
un rânjet, însoţit de un hohot gros de râs. Pe obrazul lui 
drept, Mihai şi Dana au zărit parcă un semn, o cicatrice... 

— Ce-a fost asta, Mihai? a întrebat Dana, albă la faţă. 

Băiatul fierbea... 

— Ce să fie? Probabil un „salut” din partea 
„prietenilor*4 pe care-i „plesneşti” în articolele tale... Şi 
doar ţi-am spus ni! te-astâmperi!... Violenţă, droguri!... 
Recunosc, sunt subiecte „grase”... Domnişoara ziaristă 


„joacă tare” ... E plină lumea de... mizerii!! De ce nu scrii 
despre altceva? la-o mai de la margine - dacă tot te 
pasionează „lupta împotriva” ... şi „împotriva” ... Nu te- 


azvârli chiar în inima vârtejului!... 

Dana l-a măsurat cu ochi reci, în razele cărora scrâşnea 
încrâncenarea. l-a întors spatele şi a intrat pe uşa clădirii 
unde se afla redacţia ziarului la care colabora de mai bine 
de un an. Era studentă la ziaristică şi... trebuia „să-şi facă 
mâna”, să scrie... Aici fusese primită bine... Şi ajunsese să 
fie foarte apreciată. Pentru nimic în lume n-ar fi dat 
înapoi... 


George Şovu 
x 


Bucurie şi durere, totodată, şi un singur izvor - iubirea 
lui!... S-au scurs atâția ani de când acel clipocit - ca un 
cântec frumos de leagăn - se născuse în fiinţa sa. Cele 
două fețe însă i se arătaseră chiar de la început. Văzând-o 
pe Dana, în prima zi a clasei a IX-a de liceu, se 
îndrăgostise, pe loc, de ea. Dar au fost necesari aproape 
doi ani până ce fata a ajuns. - să-l vadă şi ea pe el, cu 
adevărat... Aşadar, doi ani de zbor... Intr-un spaţiu închis, 
fără nici o ieşire, fără nici o lumină, zbor cu aripile frânte. 
Doi ani, zeci de luni, peste şapte sute de zile, cu tot 
atâtea nopţi... Căci, zi şi noapte, oră de oră, aproape clipă 
de clipă, Mihai se gândea la Dana. Era sau nu în faţa 
ochilor - n-avea importanţă: el o vedea mereu... 
bucurându-se şi întristându-se în acelaşi timp. 

La început, fata nu-l băgase deloc în seamă. Era un 
coleg oarecare, un băiat oarecare, venit de la ţară ca să 
urmeze liceul în Bucureşti. Ea era preocupată de Şerban, 
premiantul clasei, băiat frumos, pe care îl iubea din anii 
de gimnaziu..., cu toate că era nemulțumită de el din 
multe puncte de vedere. Dar cine nu ştie cum e iubirea?! 
Mai ales când chipul ei - floare fermecată - se naşte în 
grădina unor asemenea ani?! Aşa că... Mihai... nici nu 
exista pentru Dana. Prima dată când l-a privit mai atent a 
fost către sfârşitul clasei a IX-a: atunci, Isoscel - cum o 
porecliseră ei pe profesoara lor de matematică - l-a certat 
rău, asigurându-l că va rămâne corigent, pentru că, în 
ciuda posibilităţilor intelectuale pe care le avea, nu 
învățase, tot anul, aproape nimic. Şi în aceeaşi situaţie se 
găsea şi prietenul şi consăteanul său, lonică Popa, un fel 
de năzdrăvan al clasei, care făcuse numai boacăne şi 
şotii... La corigență însă, după o toceal/ă straşnică, de-o 
vară întreagă, Mihai a primit, tot de la Isoscel, nota 
maximă, zece, în timp ce lonici a trebuit să se 


Liceenii în alertă 


mulţumească doar cu... „cinci, cu felicitări!", cum avea 
să-i spună Danei, imediat după examen... 


* 


.„. Blocul îi era cunoscut. O urmărise o dată, anul trecut, 
du la liceu până aici. Şerban o însoțea. El se păstrase la 
zece-cincisprezece paşi în urma lor, printre oameni. Cei 
doi discutau, râdeau, erau fericiţi. Nu le păsa de 
altcineva. Deci nu l-au observat. 

Atunci văzuse unde a intrat Dana. Ştia blocul, ştia 
scara, nu cunoştea etajul şi apartamentul. Aşa că, acum... 
cerceta balcoanele, mutându-şi, pe rând, privirile de la 
unul la altul, îi veni să râdă. Zâmbi doar... „Romeo, 
ignoratul, necunoscutul, nefericitul Romeo o caută pe 
Julieta! ... Hm! îşi spuse mai departe Mihai, eşti de plâns, 
băiete!” 

Scrisorile - zecile de scrisori pe care i le scrisese astă- 
vară - se aflau în buzunarul interior de la geacă. Le pipăi. | 
se făcu, dintr-o dată, cald. De ciudă... Se dezbrăcă. 

„Şi ziceai că te-ai vindecat! Poftim! De ce-ai mai luat 
scrisorile cu tine? O să i le arăţi vreodată? lar aici - ce 
cauţi? Ai venit să numeri balcoanele?...” 

— Mihai, ce faci? auzi el, tocmai atunci. 

Tresărind, întoarse capul... Dana se afla în faţa lui. 
Dana cea frumoasă, cu ochii ei căprui şi catifelaţi, cu 
părul negru, uşor ondulat, acum tuns scurt, cu faţa 
bronzată, cu trupul zvelt şi unduitor. li zâmbea. Pe chipul 
ei se citeau mirare şi bucurie totodată. 

— Bună, Dana! reuşi să spună. Să vezi... eu... am 
venit... să-mi cumpăr nişte caiete. 

Fata privi în jur. Lângă ei se afla doar un chioşc cu 
legume şi fructe... 

Mihai zâmbi stânjenit. 


George Şovu 


Dana începu să râdă. Băiatul o urmă. Râdeau amândoi. 
Li se întâmpla aceasta pentru prima dată... 

— Îmi pare bine ci te văd! spuse Dana cu glas sincer. 

— Şi mie! răspunse Mihai. 

— A trecut o vară întreagă. 

— Da, a trecut! 

— Prima noastră vacanţă mare de liceeni. 

— Pentru mine... 

— Îmi închipui... Nici nu ştiu cum s-a întâmplat... 

— Eu ştiul!... 

— Ai dat-o? 

— Da! leri! 

— Şi? 

— Bine! Dar... 

— Dar ce? 

— Cred că Isoscel... e bolnavă: mi-a dat zece! 

— Zece?! se miră fata. Bravo! Te felicit din toată inima! 

— Mulţumesc! 

— Şi lonică? Parcă sunteţi din acelaşi sat... El ce-a 
făcut? 

— Cinci, cu felicitări! 

Dana izbucni în râs. Şi Mihai. Râdeau, din nou, 
împreună... 

Acum tăceau... O stânjeneală, venită dintr-aiurea, 
tulburase lumina aceea bună dintre ei. 

— Trebuie să mă duc, spuse fata. Am făcut 
cumpărături, adăugă, arătând spre plasa pe care o avea 
în mână. Sunt de serviciu... la bucătărie. Şi iarăşi zâmbi. 
Ne vedem mâine, la şcoală. La revedere, Mihai! 

— La revedere, Dana! Da, mâine! Mâine, mai şopti el, 
urmărind-o cu privirea până ce a dispărut în spatele uşii 
uneia dintre intrările blocului... 


* 


Liceenii în alertă 


Şi-acel „mâine” a venit repede, şi-apoi altul, sute de 
asemenea  „mâine”, dar revederea cea adevărată, 
începută în acele clipe în faţa blocului fetei, întârzia să 
apară. Zadarnic băiatul îi punea, în bancă, din când în 
când, ca şi în anul trecut, câte o garoafă albă, înfiorată 
parcă de tot dorul sufletului său. De fiecare dată, Dana 
căuta, cu ochi recunoscători, ochii lui Şerban... Zadarnic 
se afirmase el nu numai la matematică, unde avea 
aproape numai note de zece, ci şi la alte materii, ca şi în 
atâtea direcţii ale activităţii şcolare. Dana îl privea, îi 
zâmbea uneori, îl lăuda chiar în faţa clasei, dar privirea ei 
bătea mereu dincolo de el... Până într-o zi când a avut 
marea revelaţie a iubirii lui Mihai pentru ea, înţelegerea 
semnificației atâtor gesturi tandre ce înfloriseră şi se... 
scuturaseră pe învolburatul altar al acelei minuni de 
simţire, descoperire şi înţelegere în lumina cărora chipul 
şi fiinţa lui Mihai se năşteau pentru a doua oară - de data 
aceasta în ochii şi în sufletul Danei. Momentul a coincis cu 
cel al rezultatelor de la examenul pentru admiterea în 
clasa a XI-a, concurs la care Mihai ieşise primul pe liceu... 

Dana s-a apropiat atunci de el, învăluindu-l în 
luminile calde ale ochilor ei frumoşi, de catifea ruginie şi 
blândă, care-i purtau pe braţe de flori sufletul. Avea în 
mână un trandafir învăpăiat, ca buzele sale ce murmurau 
parcă un cântec şi o rugăciune. | l-a oferit băiatului 
spunându-i: 

— lată, a sosit momentul să-ţi dau şi eu f/e o floare... 
Mă bucur foarte mult pentru această clipă... Te felicit, 
Mihai, pentru izbânda ta şi-ţi mulţumesc pentru sufletul 
tău bun, pentru gesturile tale, pentru... iubirea ta... Şi, 
tremurând de frumoasă încordare, fata şi-a pecetluit 
vorbele cu un sărut... a cărui căldură unică Mihai avea s-o 
caute mereu, în miile şi miile de sărutări primite de la 
Dana, în anii ce-au urmat, nereuşind parcă s-o mai 
găsească întreagă şi cu farmecul ei de atunci... 


George Şovu 
x 


lubirea lui - izvor de aproape copleşitoare bucurie - s-a 
însoțit, din ziua aceea, cu o permanentă îngrijorare, 
transformată, uneori, în durere: cu toată siguranța şi 
dezinvoltura ce caracterizau gesturile şi faptele vieţii sale, 
Mihai simţea vibrând în el un inexplicabil tremur, ca de 
spaimă, se temea, pur şi simplu, ca, dintr-un motiv sau 
altul, să n-o piardă pe Dana. La un moment dat, când 
urma să se mute cu familia la Cluj-Napoca, a crezut că 
acest lucru chiar se va petrece. Însă ceva a intervenit 
apoi, şi tatăl Danei - ofiţer de carieră - n-a mai fost 
transferat din Bucureşti... Acum însă..., iată, se ivise un 
pericol real, mult mai adânc... 


* 


Nu ştia cum şi când maşina cea argintie s-a apropiat 
din nou de ei şi, de data aceasta, izbind-o pe Dana, a 
proiectat-o, ca-ntr-un vârtej, peste capotă, rostogolind-o 
pe trotuar. Înainte de a dispărea, acelaşi rânjet şi acelaşi 
hohot de râs al individului cu cicatrice pe obraz, aflat la 
volan. Mihai l-a văzut acum mai bine, dar n-a apucat să 
observe numărul maşinii, pentru că, îngrijorat, s-a repezit 
să vadă ce s-a întâmplat cu Dana. Ajutând-o să se ridice, 
i-a rupt, din întâmplare, lănţişorul unui medalion pe care-l 
purta la gât. Fata l-a adunat în palmă şi l-a băgat apoi în 
poşetă. 

„N-ai păţit nimic? Eşti, cumva, rănită?” a întrebat-o 
Mihai cu mare spaimă în glas... 

Fata nu-i răspunse... Îl privea doar cu mirare... aşa cum 
o face şi în aceste clipe, când Mihai, rememorându-şi 
întâmplarea cu bo/idul argintiu, petrecută cu câteva zile 
în urmă, uită, pentru câteva secunde, să mai cânte... 


* 
9 


Liceenii în alertă 


Se aflau pe scena restaurantului „Amore mio” - cum îl 
botezase patronul -, unde ei, membrii orchestrei 
„Liceenii”, cântau, potrivit contractului de angajare, în 
fiecare seară. 

Mihai rămăsese, ca de obicei, şeful formaţiei. Secondat 
de Adrian, el cânta la chitară, dar, în acelaşi timp, o 
însoțea şi pe Dana, care era solista vocală a grupului. 
lonică se menţinuse, în continuare, stăpânul bateriei, iar 
Geta, iubita lui, cânta acum la orgă electronică, deoarece, 
în urma unei puternice răceli, care-i afectase coardele 
vocale, doctorul îi interzisese să mai fie solistă vocală. 
Dincolo de prietenie şi de iubire, foştii /iceen; erau legaţi 
acum şi prin interes material: nu mai cântau împreună 
doar ca să se bucure de... cântec, ci şi pentru a câştiga 
nişte bani, patru dintre ei fiind studenţi: Mihai; - la 
Academia de Muzică, unde îşi alesese ca instrument 
harpa; lonică - la Academia de Teatru şi Film, secția 
actorie; Geta - la Academia de Arte Frumoase, 
specialitatea design, iar Dana, după cum s-a văzut, la 
Ziaristică. Doar Adrian, îndrăgostit de electronică, 
începuse să lucreze efectiv la o întreprindere specializată 
(aceasta şi pentru faptul că avea acasă patru fraţi mai 
mititei, pe care trebuia să-i ajute)... 

„„. Admonestat de ochii Danei, Mihai alungă din privirile 
sale rătăcite imaginile care-l obsedau, reintrând în 
cadenţa melodiei. Din fericire, nimeni din sală nu sesizase 
absenţa lui, de câteva clipe, de pe scenă. Mulţi dintre 
clienţii restaurantului, aşezaţi la mese, înfulecau de zor, 
ascultând, fără îndoială, cântecele antrenante ale 
orchestrei şi urmărind, printre înghiţituri - de mâncare şi 
de băutură -, dansul incitant al unui grup de balerine, 
strălucitoare prin frumuseţe şi graţie, ca şi prin 
costumaţia - foarte sumară - de pe trupurile lor tinere, 
care răspândeau o înrobitoare chemare... 


10 


George Şovu 


În sală, însă, un tânăr bărbos, aflat la o masă din 
apropierea scenei, „o mânca... din ochi” doar pe Geta. 
Observând, fata îi zâmbeşte. Incurajat, bărbosul cumpără 
un frumos boboc de trandafir de la o copilă ce se plimba 
cu coşul de flori printre mese şi, urcând din doi paşi pe 
scenă, îl aşază pe marginea orgii electronice. Geta este 
încântată. Mihai  zâmbeşte, în timp ce  lonică, 
împrumutând, pe loc, chipul lui Othello, priveşte spre 
trandafir şi vede înaintea ochilor... sânge. „Omoară”, 
deocamdată, bateria cu o necruțătoare canonadă de 
ciocane. 

Spre o masă mai retrasă, se îndreaptă un chelner cu un 
platou bine garnisit. Patronul restaurantului, aflat şi el în 
sală,li iese înainte, ia platoul şi se apropie de cei doi 
musafiri ai Săi: un bărbat cam de 50 de ani, negricios, cu 
sprâncene stufoase şi ochi reci, tăioşi, şi o fată blondă, 
foarte frumoasă. Bărbatul - domnul Jean - este patronul 
vestitului magazin „Raiul copiilor”, iar fata - Nely se 
numeşte - este secretara lui. 

După ce le lasă platoul, urându-le „poftă bună”!, boss- 
ul de la „Amore mio” se retrage. 

Nely, total absentă la ceea ce se petrece în jurul ei, îl 
urmăreşte pe Mihai. 

— Nostalgii de dizeuză? Sau îţi place băiatul? rosteşte 
cu ironie domnul Jean, observând interesul special al 
fetei. 

— Poate şi una, şi cealaltă! răspunde sec Nely... 

Acum patronul restaurantului urmăreşte cu ochi de 
stăpân unduirea aceea de trupuri fragede, plescăind din 
buze, de parcă ar fi gustat... un nou fel de mâncare. Ochii 
lui lacomi, pe retina cărora se amestecă, în devălmăşie, 
sâni, sâni de nimic ocrotiţi şi picioare, se opresc la Dana 
şi la Mihai care, în aceste momente, îşi încheie melodia, 
într-un puternic ropot de aplauze. 

Plecându-se, zâmbitoare, în faţa publicului, fata îşi 
întreabă, nerăbdătoare, iubitul: 

— Ce s-a întâmplat adineaori? 

11 


Liceenii în alertă 


— Îţi spun mai târziu! îi răspunde Mihai, făcând şi el 
acelaşi gest de salut către sală. 

Urcând pe scenă, în timp ce se trage cortina, patronul 
exclamă încântat: 

— Bravo, copii! Aţi fost de milioane! 

— Păi, da! Am primit şi flori! mormăie lonică, privind 
îmbufnat spre Geta, care parcă nu-l bagă în seamă. Era 
metoda ei de a scăpa, măcar din când în când, de 
atacurile generate de nevindecabila gelozie a lui lonică. 

— Mihai, uite banii! Pentru săptămâna aceasta! Ne 
vedem mâine! adaugă patronul, trecând şi el pe lângă 
sublinierea lui lonică. Apoi, intrând în camera alăturată 
scenei, în care balerinele îşi schimbau toaletele, mângâie, 
în grabă, câţiva sâni, „admonestează”... cu palma nişte 
funduri goale, îndemnându-le pe fete: 

— Repede, repede, c-acuşi vă vine din nou rândul!... 

— Dacă „bărbosul” îi oferea Getei un buchet întreg, 
precis găureai toba! remarcă Mihai, când îi dă lui lonică 
plicul cu bani. 

— Noroc că urechea muzicală a ascultătorilor noştri 
savurează, mai degrabă, cântecul tacâmurilor - răspunde 
bateristul, parând ironia prietenului său. Şi, terminând de 
aşezat instrumentele într-un dulap din încăperea în care 
intraseră între timp, se îndreaptă spre telefonul aflat într- 
un colţ al acesteia. 

— Spune clar: faci rost? îmi trebuie o sută de fiole! 
şopteşte lonică în receptor, ferindu-se să nu fie auzit, 
pentru ca, după câteva secunde de ascultare, să 
exclame: OK! Rămâne deci cum am stabilit! 

Inchizând telefonul, cu o lumină de mulţumire pe faţă, 
îşi freacă palmele, gata aproape să scoată un chiot. Se 
potoleşte însă repede, privind oarecum îngrijorat înjur. 
Nu, nu era nimeni care să-i fi ascultat convorbirea. Toţi 
membrii orchestrei plecaseră. 

Coboară şi el în fugă pe lângă cortină şi, deodată, o 
vede în sală pe Geta stând de vorbă cu... „bărbosul”. 


12 


George Şovu 


Simte din nou răsucindu-se ceva în el. Se apropie cu 
paşi apăsaţi, gata de luptă: 

— Alo, domnu'! îi spune, bătându-l pe umăr. 

Tânărul se întoarce mirat. 

Sfredelindu-l cu privirea, lonică se sileşte să zâmbească 
şi să fie... spiritual. Aşa că adaugă: 

— Dacă vrei s-o mai vezi, peste o săptămână!... La 
nuntă! A noastră! arată el spre Geta şi spre sine. O facem 
lot aici!... Eşti invitatul meu! completează „serios” şi, 
căutându-se într-un buzunar de la geaca de piele cu care 
era îmbrăcat, scoate o invitaţie... tipărită în toată regula, 
pe care i-o oferă. Apoi, smucind aproape braţul Getei, o 
îndeamnă să iasă din local, sub privirile şi mai mirate ale 
curtezanului. 

— Până nu calci tu-n străchini, nu se poate! îi spune 
Geta, însoţindu-şi remarca de un oftat neputincios. 

— Nu-mi plac bărboşii! Ce să fac?! încearcă s-o dreagă 
lonică, zâmbind. 

— Dar nici mustăcioşii!... Că eşti gelos şi pe asistentul 
meu! soseşte replica fetei. 

— lmi pare rău, agreez numai bărbaţii... cu chelie! 
completează viitorul mire, făcând aluzie la puţinele fire de 
păr ce-i mai rămăseseră pe cap şi pe care el, de-o vreme, 
le masca cu o perucă blondă, inimoasă, care-i venea 
foarte bine... 

Cunoscându-l „ca pe un cal breaz”, care nu se 
potoleşte până nu-şi face „jocul” în ham, Geta schiţează 
către el un gest de lehamite şi se îndreaptă spre Lăstunu/ 
ce-i aştepta în stradă. Era maşina ei, pe care i-o 
cumpărase tatăl, cu un an în urmă, când reuşise la 
facultate. 

„Să fie una mică, mică!” îşi exprimase proaspăta 
studentă dorinţa. „Alta mai mică decât asta nu găsesc!” i- 
ar fi spus arhitectul (tatăl Getei era arhitect, iar mama 
actriţă) şi, aşa, n-a avut încotro, a acceptat „Lăstunul”. 


13 


Liceenii în alertă 


După câtva timp, fata avea să adauge, adresându-se 
tatălui: „Mie îmi place, să ştii: merge chiar mai bine 
decât... o roabă! Are şi patru roţi! E bună!”... 


La puţin timp după ce a intrat la facultate, s-a ales şi 
Mihai cu o maşină... Bunicul lui, care se îmbolnăvise de 
cancer, s-a luptat, s-a tot luptat cu boala, până ce şi-a 
văzut nepotul student. La o săptămână, a murit. l-a lăsat 
lui Mihai o sumă importantă de bani - peste două sute de 
mii - pe care-i economisise într-o viaţă de om... Şi „cu 
limbă de moarte” l-a rugat să-şi cumpere... o maşină. 

„Bunicule, maşină ai spus?” a întrebat nepotul, 
surprins. 

„Vreau să fii domn, Mihai!” i-a răspuns bătrânul, 
străduindu-se să întindă mâna, ca să-i mângâie obrazul. 

Băiatul i-a prins-o şi i-a sărutat-o cu pioşenie... El, mai 
ales el, acel bărbat, îl crescuse de când se stinsese din 
viaţă: mama sa. Avea pe-atunci doisprezece ani... Tatăl 
lui Mihai, mecanic de locomotivă, era mai mult plecat de- 
acasă. Lipsa lui, în timpul drumurilor lungi, prin ţară, ca şi 
în străinătate, era suplinită de bătrân, el fiind - pentru 
nepot - şi mamă, şi tată, şi bunic... l-a purtat de grijă, l-a 
învăţat să iubească viaţa, să fie om!... lar acum, 
părăsindu-l pentru totdeauna, îi lăsa aceşti bani, cu 
porunca de a-şi cumpăra o maşină, „să fie domn”! 

Şi Mihai îşi cumpărase, într-adevăr, o „limuzină” - cum 
avea să-i zică el -, o maşină străină, mai veche, 
bineînţeles, decapotabilă. „Pentru tine am luat-o aşa, 
dezvelită - i-a spus, când i-a arătat-o Danei ca să vadă 
lumea cât eşti de frumoasă, iar eu să mă fudulesc că eşti 
iubita mea!”... 


— ... Ai dat articolul? o întreabă Mihai, îndreptându-se 
spre /imuzină. 

— A şi apărut! răspunde Dana, scoțând un ziar din 
poşetă şi arătându-i-l. 


14 


George Şovu 


Mihai se opreşte şi cercetează nerăbdător prima pagină 
pe care se afla publicată fotografia unui tânăr spânzurat, 
iar dedesubt, un titlu, cu litere de-o şchioapă, anunţa: 
Moartea albă în România: în colimator L.M.4! 

— Ce e asta: „L.M.4"? 

— O substanţă nouă, intermediară, din care se prepară 
un drog foarte eficient: în nici două luni, eşti curăţat, te 
faci îngeraş şi te înalţi la ceruri! 

— ţi mai arde şi de glumă! izbucneşte băiatul. Zău, 
Dana, ţi-am mai spus să nu te bagi şi în chestia asta cu 
drogurile! Nu ţi-e de-ajuns că te-au avertizat acum câteva 
zile? Aştia n-au scrupule, să ştii! 

— Ai avea şi tu ocazia să cumperi un buchet de flori 
pentru mine, unul frumos de tot, alb, ca de mireasă! îi 
răspunde fata, zâmbind puţin trist... Că, de când cu 
garoafele noastre de liceeni, care „înfloreau”, din când în 
când, în banca mea, ce mult timp a trecut!... 

Răspunsul Danei era o aluzie, pe de o parte, la acei 
primi uni de liceu, în care Mihai, îndrăgostit, îi strecura în 
bancă, uneori, câte o frumoasă garoafă albă... 

Aflând până la urmă de acest gest, mai mulţi băieţi din 
clasă l-au batjocorit pentru „romantismul lui leşinat” 
cum l-au numit ei. Mihai, tip orgolios, s-ar fi jurat atunci 
că n-o să mai ofere nimănui nici o floare, în toată viaţa sa. 
Şi, până acum, chiar se ţinuse de cuvânt. 

La început, Dana a zâmbit, când a auzit despre, 
jurământ”. Mai apoi, faptul, adică respectarea lui, a 
început s-o deranjeze, dar bineînţeles că n-a arătat acest 
lucru niciodată. Până astăzi... Pe de altă parte, unele 
vorbe din replica pe care Mihai a ascultat-o cu mirare 
erau o expresie a unei dorinţe intime a fetei - de a deveni 
cu adevărat mireasa lui Mihai... II iubea de atâţia ani; i se 
dăruise într-o primăvară - ultima primăvară pe care o 
trăiau ca liceeni; de atunci, viața lor, dintr-un anumit 
punct de vedere, era aidoma celei a unor soti... La 
căsătorie însă, Mihai „nici nu se putea gândi, 
deocamdată”... Aşa îi spusese într-o zi. „Trebuie să ne 

15 


Liceenii în alertă 


facem un rost, să strângem bani!” a adăugat el. „Nu vezi 
în ce lume am intrat?!... Nu vreau, când o să fii soţia mea 
şi... pe hârtie, să-ţi plângă ochii în faţa unor vitrine, şi eu 
să mă fac că nu-i văd, pentru că îmi fluieră vântul prin 
buzunare”... Şi, de-atunci, muncea în disperare: în afară 
de îndeplinirea obligaţiilor impuse de urmarea facultăţii, 
găsise acest contract pentru orchestră, la restaurant, 
ţinea un fel de contabilitate la o firmă particulară şi dădea 
lecţii de matematică unor copii, care se pregăteau pentru 
admiterea în liceu. _ 

La fel se zbătea prietenul său, lonică. Insă acesta se 
hotărâse să se însoare cât mai curând... 

„De ce atâta grabă?” a întrebat-o Dana, cândva, pe 
prietena sa, Geta, iar în întrebare se ascunsese, fără 
îndoială, şi o oarecare invidie. 

„Ce să mai aştept, dragă - i-a răspuns atunci Geta -, că 
zăpăcitul ăsta e un demodat, nu vrea să se culce cu mine 
decât după ce mă mărit cu el!... Asta e! Aşa că.. 

Dana a zâmbit şi n-a răspuns nimic, dar zâmbetul ei 
exprima şi mirare, şi bucurie, şi oarecare părere de rău, 
şi... În orice caz, din ziua aceea, parcă-l vedea cu alţi ochi 
pe lonică... „la uită-te la el!” îşi zicea... 

„.. Cu o figură disperată, Mihai ar fi vrut să răspundă 
vorbelor Danei referitoare la flori, dar lângă ei au apărut 
lonică şi Geta, urmaţi de Adrian. 

— Salve! li se adresează lonică celor doi. 

Renunţând, şeful orchestrei îşi descarcă ironiile pe 
prietenul său: 

— Bagă de seamă, musiu, îi spune el, dacă şi mâine 
seară întârzii, te rad de pe stat! 

— Ah! N-o da Dumnezeu s-ajungi tu pe statul meul!... Și 
atunci să-ţi vedem zelul, domnule boss! glumeşte lonică. 

— Adriane, vii cu noi? i se adresează Mihai, neluându-l 
în seamă pe baterist. 

— E prea mică „limuzina” voastră pentru mine! se aude 
răspunsul ironic al acestuia. Ştia, de fapt, că, de câte ori 


16 


George Şovu 


pleca cu ei, atâta se mai giugiuleau, nemaiavând răbdare 
până acasă, încât el se simţea „în plus”. 

— Atunci ai un fotoliu-n „Lăstun”! îl invită Geta, în timp 
ce lonică s-a şi aşezat la volanul acestuia, parcat în 
spatele maşinii lui Mihai. 

— Rămân la „iubirea” mea - metroul! decide Adrian, 
făcându-le semne şi îndepărtându-se. 


„Limuzina” cu Mihai şi Dana demarează. 

— Dă-mi cheile! îi cere lonică iubitei sale, cu un aer de 
stăpân. 

— Nu vezi nici o cheie! Şi treci alături! îl repede Geta. 
Că, după ce-ai jurat de - şi se gândeşte o clipă - 
douăsprezece ori, eşti tot gelos şi bădăran! Şi, în al doilea 
rând, n-am chef să asist cum iarăşi îţi pune foc sub tălpi 
diavolul vitezei. Destul că mi-ai făcut-o armonică 
săptămâna trecută. 

— Da, dar am reparat-o cu banii mei. 

— Ai reparat-o! Ce să zic?! Uite ce culoare de brezaie i- 
ai făcut!... 

— Ce, nu-ţi place? E unică! N-am mai văzut aşa ceva! 


— O să vezi tu, când te-o prinde poliţia!... Nici 
numerele nu i le-ai montat ca lumea... Apropo, unde e cel 
din faţă?! 

— Acolo, unde să fie! 

— Uite că nu e! 


— Ei, s-o fi pierdut! Facem altul! Ce atâta scandal 
pentru... nimic?! 

— Cum „nimic”, mă, cum „nimic”?! Eşti nebun? Şi- 
acum ce facem?... Cum mergem aşa? 


17 


Liceenii în alertă 


— Bine, pe roţi! Dar, dacă nu-ţi place, întindem aripile, 
ne facem elicopter!... N-am mai zburat... de când eram 
mic. Atunci totdeauna zburam... In vis!... 

Geta îl priveşte lung şi nu ştie ce să mai creadă. Uneori, 
acest iubit al ei, pe care - culmea - s-a hotărât să-l ia şi de 
bărbat, se poartă de-a dreptul anormal, parcă ar fi... 
drogat. Şi treburile, pe care pretinde că le face..., „ca să 
câştige bani”: ba lecţii cu nu ştiu cine (de actorie, 
bineînţeles), ba câte un rolişor pe ici, pe colo, pe la 
teatrele particulare, ba tot felul de scălâmbăieli la un 
magazin, „ca să atragă copiii, să cumpere păpuşi şi... 
arme, mă rog, astea, ca şi altele au devenit din ce în ce 
mai... netransparente”... Aşa că ea, Geta, simţea că-l 
scapă de sub control. „Asta cine ştie ce e-n stare să mai 
facă! Mă trezesc cu vreo belea pe cap! Mă spulberă ai 
mei! Şi aşa «îl înghit ca pe o castană nedezghiocată»...” 


„„„ lată că, în vreme ce curioasa pereche îşi continuă 
disputa, de restaurant se apropie... o maşină a POLIȚIEI... 
Cei doi n-o bagă, bineînţeles, în seamă. Se ciondănesc 
mai departe. 

În maşină, pe fotoliul din dreapta, un tânăr... 

— Opreşte, nea Marine! îi ordonă el, dintr-o dată, 
şoferului... 

Maşina se opreşte, într-adevăr, la vreo câţiva metri 
depărtare de „Lăstun”, de care o desparte alt autoturism. 

După ce priveşte din nou spre lonică, tânărul scoate din 
torpedo două fotografii-robot. 

— Mata vezi ce văd eu? îl întreabă pe şofer. 

Acesta se uită cu atenţie când spre fotografii, când spre 
lonică. 5 

— Nemaipomenit! exclamă el. Ala, din „Lăstun”, e ăsta, 
dom’ locotenent, „Blondulľ” (şi arată una dintre cele două 
fotografii, aflate în mâna ofițerului), iar ăstălalt trebuie să 
fie „Bigamul’! Apoi, luând pozele în mâna sa şi 
comparându-le, adaugă: Măi, ai dracului, ce seamănă! 


18 


George Şovu 


Locotenentul îl fixează iarăşi pe lonică, parcă spre a se 
convinge o dată în plus. 

— ţi dai seama ce pleaşcă pe capul nostru, nea 
Marine? subliniază el, începând să freamăte. 

— Ar fi prea frumos, dom' locotenent! e de părere 
şoferul, neîndrăznind parcă să spere într-un asemenea 
noroc. Anunţaţi-l pe Sherlock Holmes! îl îndeamnă el. 

— Alo! Alo! începe locotenentul apelul, vorbind în 
aparatul portativ de radio-emisie-receptie. Aici, „A12”! 
„Al2”!... 


— ... Getuţo - se roagă lonică, în continuarea 
argumentației pe care i-o administra viitoarei sale mirese 
lasă-mă să jur şi a treisprezecea oară - „Ptiu! că ăsta e cu 
ghinion!”, se gândeşte el - ... a paisprezecea oară, na!... 
Uite, îţi promit solemn - spune, luându-şi un aer grav: 
merg ca după mort; nu depăşesc nici măcar o babă 
chioară; dau prioritate la toţi ăia cu „portocala mirată”, 
iar la stop, aştept până se face verde... a doua oară... şi, 
dacă vrei tu, zâmbesc la toţi poliţiştii!... 

Geta, impresionată, ca de obicei, de această 
comportare de copi/ mare, începe să râdă... 

— Efine, bine! Să zicem! conchide ea, dar cu gelozia ce 
facerii?! 

— O rezolv şi p-asta! Am găsit un cabinet particular... E 
acolo o doctoriţă tânără... Hm! Vindecă şi de ge/ozie!... 

— lonică, să ştii că e pentru ultima oară! îl avertizează, 
serios, fata şi, dându-i cheile, ocoleşte maşina şi se aşază 
pe scaunul din dreapta... 


„ Într-un birou al Poliţiei, un bărbat distins, care se 
apropie de patruzeci de ani (este vorba despre maiorul 
Andrei Pădureanu, poreclit de subalterni, cu admiraţie, 
desigur, Sherlock Holmes, pentru isteţimea lui în 
rezolvarea a tot felul de „cazuri”), aflat acum în picioare 
lângă biroul său, ascultă, mai departe, relatarea 


19 


Liceenii în alertă 


locotenentului. Trage, din când în când, dintr-o pipă... 
goală. 

— Ce număr are maşina? întreabă el, la un moment 
dat. 

— N-are! răspunde locotenentul, privind în faţa 
„Lăstunului”. 

— Cum „n-are”, Şerbănescule? se aude în aparat 
vocea, iritată, a lui Sherlock Holmes (Şerbănescu se 
numea tânărul ofiţer). 

In clipa următoare însă, „Lăstunul”  demarează, 
întorcându-se cu spatele şi pornind în lungul străzii. 

Locotenentul priveşte încordat spre locul unde se 
montează, de obicei, numărul de înmatriculare. 

— Ba are! se grăbeşte el să răspundă, observând, în 
spatele maşinii, plăcuţa albă cu înscrisul negru. 

— Spune-l! îi cere Sherlock Holmes. 

— Nu pot, că... se bălăngăne! rosteşte cu ciudă, înfrânt, 
ofiţerul. Intr-adevăr, numărul din spate al „Lăstunului”, 
montat neglijent de lonică, a rămas agăţat doar într-un 
şurub (celălalt pierzându-se, după cum s-au pierdut şi 
cele două din faţă, cu plăcuţă cu tot) şi-acum, din cauza 
mişcărilor maşinii, pendulează... 

— Nu-l scăpa din ochi! ordonă maiorul. 

— Dă-i bice, nea Marine! i se adresează locotenentul 
şoferului. Şi maşina cu însemnele POLIȚIEI porneşte în 
goană după „Lăstun”... După câteva zeci de secunde, se 
află în spatele lui... 

lonică priveşte cu coada ochiului spre Geta, care 
pare mulţumită, fiindcă el conduce liniştit şi atent. 

— Getuţo, i se adresează, după ce ne-nsurăm, poate 
nimerim un loz norocos - am auzit că acum sunt şi de 
cinci milioane câştigurile - şi ne pricopsim şi noi... Ne 
luăm atunci un „Volvo” d-ăla roşu, cu opt cilindri, în „V”, 
şi cu dublu carburator!... Îţi dai seama? Doar atingi pedala 
şi o iei în zbor!... Şi, cuprins parcă de extaz, lonică apasă, 


20 


George Şovu 


instinctiv, pe acceleraţie... „Lăstunul” zvâcneşte ca din 
puşcă. Geta îl priveşte îngrijorată. _ 

— lonică, potoleşte-te! îi porunceşte ea... Incă nu „ne- 
am însurat”, nici nu „ne-am măritat” şi nici „Volvo” n- 
avem... 

Dar, în clipa următoare, lonică se angajează într-o 
depăşire spectaculoasă... 

— A simţit că-l urmărim! afirmă tânărul ofiţer. Calc-o pe 
coadă, nea Marine! îi cere el şoferului. Apoi, prin radio, se 
adresează maiorului: Aici „A12”! „A12”! A intrat în careul 
24! Trimiteţi încă două echipaje!... 

„Lăstunul” este în plină viteză. Se strecoară ca o 
zvârlugă, „croşetând” maşinile de pe cele trei benzi ale 
marelui bulevard pe care circulă. 

La volan, lonică se află în culmea fericirii, spre 
deosebire de Geta care e... aproape disperată. 
„Frânează” la fiecare secundă, apăsând, din reflex, cu 
piciorul în podeaua maşinii şi... strângând din dinţi... Când 
cuțitul spaimei „îi ajunge la os”, începe să strige: 

— Opreşte! Opreşte! Vrei să ne-agaţe poliţia? Suntem 
numai buni pentru aşa ceva!...Doamne, cine m-a pus să 
mă îndrăgostesc de un asemenea zăbăuc? Asta e-n stare 
să mă lase văduvă! se vaită ea, făcându-şi cruce... 

Dacă cineva s-ar fi urcat chiar atunci pe acoperişul 
blocului din faţă, cel mai înalt de la răscrucea a două 
bulevarde ce se întâlneau peste câteva sute de metri, ar 
fi văzut venind, din direcţii diferite, două maşini ale 
POLIŢIEI, cu girofarurile aprinse şi cu sirenele în funcţiune. 
Aşa cum înaintează, dau impresia că strâng cercul în jurul 
„Lăstunului”. 

Din spatele acestuia, „Al 2” se apropie tot mai mult. 
Dar, iată, un microbuz negru, mortuar, coboară, 
intempestiv, de pe trotuar şi se interpune între lonică şi 
Geta şi maşina Poliţiei. 

— E clar, ne merge „bine”, dom’ locotenent! exclamă, 
cu ciudă, nea Marin, domolind viteza... 


21 


Liceenii în alertă 


În acest timp, semaforul de la intersecţie se colorează 
în roşu. Şirurile de maşini se opresc brusc. 

lonică este cât pe-aci să intre în maşina din faţa lui. Ca 
să evite ciocnirea, frânează puternic şi, în ultima clipă, 
virează la dreapta, strecurându-se într-un gang dintre 
blocuri... Geta iese, ocoleşte maşina şi, deschizând 
portiera, îl prinde de guler şi-l aruncă afară. Apoi, 
aşezându-se la volan, închide furioasă şi bagă în 
marşarier, ca să întoarcă. 

Rămas afară, lonică aleargă în jurul maşinii ca un 
titirez, făcând, către Geta, tot felul de gesturi cu care îşi 
însoţeşte vorbele menite, după speranţa lui, să-i aducă, şi 
de data aceasta, iertarea. 

Fata deschide brusc uşa şi-i strigă: 

— Paharul s-a umplut! Şi cu asta - bas ta!... Demarează 
apoi în forţă şi, ieşind în bulevard, se înscrie... chiar în 
spatele maşinii POLIȚIEI, condusă de nea Marin. 

— Alo! Aici „A12”, „A12”! Pierdut obiectivul! Continuăm 
urmărirea în 25! raportează locotenentul Şerbănescu, în 
timp ce nea Marin virează imediat pe bulevardul din 
dreapta. 

Neştiind nimic despre... spectaculoasa urmărire, Geta 
traversează intersecţia, luminată acum de culoarea 
verde, continuându-şi drumul spre casă... 

— Fantastic! se miră Şerbănescu. Parc-ar fi intrat în 
pământ! 

— Dom’ locotenent, eu cred că ăla a băgat maşina-n 
buzunar şi-acum ne dă cu tifla! încearcă nea Marin să 
facă haz de necaz. 

Tocmai atunci lonică ieşea din gangul cu pricina. 
Suflându-şi nasul în batistă, mormăie amărât: „Mama ei 
de viaţă!” Apoi, luând seama la înjurătură, adaugă: „lartă- 
mă, Doamne, dar diavolul ăsta din mine nu-mi dă pace 
deloc!”... 


22 


George Şovu 


Mihai conduce preocupat. Pe lângă el, trece în goană, 
depăşindu-l, o maşină a Poliţiei. 

— Ce s-o fi întâmplat? se întreabă Dana. 

— Un accident... sau, mai ştii, un viol, o crimă... orice 
poate fi. Avem acum de toate! răspunde Mihai... Apoi, 
după câteva clipe de tăcere, adaugă: Ce zici, trecem întâi 
pe la mine? rosteşte el rugător, mângâind piciorul fetei. 

— Astă-seară, pofta-n cui, domnul meu! Am program... 
cu redactorul-şef! i se răspunde prompt. 

— Ce face?! exclamă băiatul, privind-o cu ochi de 
„asasin”, în timp ce era să se tamponeze cu o maşină. 

— Vezi mai bine „ce faci” cu volanul... Că pericolul ar fi 
doar dacă... tu ai avea „program” cu el... Ştii că-i plac 
băieţii frumoşi!... 

Mihai izbucneşte în râs. Apoi, linguşindu-se, o roagă: 

— Hai, totuşi, să trecem întâi pe la mine! 

— Ţi-am mai spus, nu insista! 

După câteva sute de metri, „limuzina” se opreşte într- 
un scuar puţin luminat. 

— Nu-nţelegi că mi-e dor de tine?! rosteşte tandru 
Mihai şi, aplecându-se spre ea, îi descheie bluza şi începe 
să-i mângâie sânii şi să-i sărute... din ce în ce mai 
pătimaş. 

— Mihai, Mihai, eşti nebun? şopteşte Dana, dar 
rezistenţa ei slăbeşte cu fiecare mângâiere şi sărut, în 
timp ce, în urma declanşării unui buton, capota maşinii 
începe să ruleze, acoperindu-i... Fata închide ochii, 
cuprinsă de voluptate... 


23 


Liceenii în alertă 


În acest timp, de /imuzină se apropie, clătinându-se 
uşor, un „cetăţean turmentat”; e îmbrăcat decent şi are 
în mână o sticlă. După câţiva paşi, se opreşte şi, privind în 
jur, constată că... totul se mişcă. Porneşte din nou... Când 
ajunge lângă maşină, se reazemă încet de portbagajul din 
spate, ca şi când acesta ar fi un felinar oarecare. Işi 
roteşte iarăşi privirile, de parcă s-ar afla în desfăşurarea 
unei experienţe. Copacii din marginea străzii, care până 
atunci pendulaseră lent, îşi recapătă verticalitatea lor 
firească. 

— In sfârşit, ceva care nu se clatină... Un punct de 
sprijin în univers! exclamă omul încântat. Dar, tocmai 
când se pregăteşte să mai tragă o duşcă, maşina 
ţâşneşte de sub el, demarând în trombă, iar „cetăţeanul” 
cade în fund. 

— Aiurea! spune el, amuzat, şi Newton ăsta, cu ideile 
lui!... Nu există nici un punct de sprijin! Poate doar..., şi 
duce sticla spre gură, cu o mână tremurândă. Nu, nu 
asta! adaugă, renunțând şi punând sticla deoparte... 
Poate doar - reia el ideea - ... dragostea. Apoi rosteşte, 
întristat: Dar... „unde sunt zăpezile de altădată?...” Şi, 
prinzând sticla, o duce la gură, înghițind cu lăcomie... Da, 
da..., dragostea! repetă omul... 

O femeie tânără, îmbrăcată excentric, care tocmai 
trece pe trotuar, auzindu-l, se opreşte: 

— Dragostea oriunde poate fi întâlnită! i se adresează 
ea, întinzându-i mâna, ca spre a-l ajuta să se ridice. 

Bărbatul face ochii mari, cuprins de o plăcută mirare, şi 
dă să se salte, dar renunţă repede, spunând: 

— Nu! Mai bine nu! Las"... că ştiu eu..., şi rămâne, mai 
departe, jos, îmbrăţişând... butelca „prietenă”. 


* 


În maşină, Dana râde cu poftă... 


24 


George Şovu 


— Mai şi râzi! o admonestează Mihai, îmbufnat. 
— Că doar n-o să plâng!... Nu eşti tu punctul meu de 
sprijin în univers? ... Şi hohoteşte din nou... 


4 


Se înserează. Ca în fiecare zi, Florin, elev în clasa a X-a, 
fratele lui Ionică, o însoţeşte pe Sanda, colega sa de 
bancă, până acasă. Şi, ca de obicei, înainte de a se 
despărţi, se opresc un timp în părculeţul din apropiere de 
locuinţa Sandei. Mai stau de vorbă... 


.„. Cum a ajuns Florin să înveţe la Bucureşti? Simplu: l-a 
adus lonică, pentru că... n-a mai scăpat de gura lui... 

Intrase la liceu într-un orăşel din apropiere de satul lor. 
Terminase clasa a IX-a cu note foarte bune, mai ales la 
matematică, unde obținuse media zece. In privinţa 
aceasta, adică la matematică, Florin era un adevărat 
campion, în comparaţie cu fratele său mai mare. Puştiul 
chiar i-a spus într-o zi: „la-mă şi pe mine la Bucureşti, s-o 
fac praf pe /soscel aia a ta, care te-a chinuit patru ani la 
rând..., să vadă ţi i ea că în familia noastră avem şi 
matematicieni, nu numai... «scamatori»!”... Chestia asta 
cu „scamatorii” era nu o ironie, ci, mai degrabă, o formă 
de alintare a lui lonică, din partea lui „Prâslea”, care se 
arăta cu adevărat impresionat de talentul fratelui său, 
ajuns student la teatru şi nu la sport, cum a intenţionat 
multă vreme. Ei, şi a fost de-ajuns să-i vină ideea cu „ia- 
mă şi pe mine la Bucureşti”, că, de-atunci, a început 
asaltul. lar bietul lonică n-a mai scăpat toată vara trecută 
de el, aşa că, în toamnă, la începutul anului şcolar, l-a 
adus la fostul său liceu. 


25 


Liceenii în alertă 


„O să staţi amândoi în garsoniera pe care-am închiriat- 
o pentru tine, tot plătesc! a hotărât tatăl băieţilor - asta 
ca să nu se înţeleagă cumva că pe cel mic o să-l lase la 
internat. Aşa o să poţi avea mai bine grijă de el, că 
Bucureştiul ăla... e un adevărat /oc de pierzanie!”... 

lonică s-a scărpinat în cap, strecurând cu uşurinţă 
degetele prin răritură, a înghiţit în sec... şi a acceptat, ce 
era să facă?!... Şi-apoi, „ăsta micu'”, după cum îi plăcea 
lui să-i spună, îi era drag, fiindcă, pe lângă deştept, era şi 
băiat frumos: înalt, mai înalt chiar decât studentul 
(semăna cu bunicul din partea mamei), bine făcut, cu un 
chip atrăgător, cu ochi albaştri... Ce mai, era un tip bine! 
Chiar aşa s-a şi exprimat Isoscel, când l-a văzut: „O, dare 
un tip bine şi un flăcău în toată regula, nu pare să-ţi fie 
frate, lonică! Să vedem dacă are ceva plăcut capul ăsta 
frumos şi pe dinăuntru...” 

„Doamnă...a încercat să intervină viitorul actor... 

„Nu, n-am nevoie! l-a întrerupt Isoscel. Vreau să mă 
conving... cine e dânsul şi ce poate... Am să-l aşez în 
bancă lângă o fată - Sanda se numeşte. E şi ea nou-venită 
în clasa mea. A fost anul trecut la a IX-a B şi... a ţinut 
neapărat să vină la mine... O cunosc de când era 
mititică... Sunt prietenă cu părinţii ei. E o copilă cuminte, 
serioasă, harnică la învăţătură... Sper să se înţeleagă 
bine!...” 


. Şi, într-adevăr, cei doi „s-au înţeles bine” chiar din 
prima clipă. Li s-au luminat chipurile când s-au privit, iar 
pe dinăuntru, ceva, ca un instrument muzical de mare 
fineţe, şi-a mişcat o coardă, a cărei vibraţie a născut un 
ecou ce s-a răspândit în fiinţele lor precum gunguritul 
unui izvor de munte, limpede şi pur... Fiecare şi-a aninat 
în ochii celuilalt un zâmbet frumos ca prima petală dintr-o 
floare de măr... 

Lumina aceea, observată de cineva, dintr-o bancă de 
pe rândul de-alături - un băiat, căruia colegii îi spuneau 


26 


George Şovu 


Grig a deşteptat - pe faţa şi în sufletul acestuia - umbra 
unui oftat... 

Grig o ştia pe Sanda de la gimnaziu. Fuseseră colegi. O 
plăcea de mult... Numai că fata nu privise niciodată spre 
el cu un alt interes decât cel... colegial. O dată doar, anul 
trecut, după ce-o bătuse la cap timp de vreo săptămână, 
a acceptat să meargă împreună, într-o duminică 
dimineaţă, la un film, la matineu. Grig s-a purtat însă ca 
un golan: i-a mângâiat tot timpul picioarele, a încercat să- 
şi strecoare mâna sub fusta fetei, a sărutat-o cu forţa, 
acolo, în sală..., încât Sanda a ieşit scârbită de la 
spectacol şi n-a vrut să-l mai vadă în ochi. Nu era o 
sclifosită, care să se poarte ca o mironosiță, dimpotrivă: 
agrea glumele, chiar fără perdea, dacă erau bune, se 
săruta, din când în când, cu băieţii care-i plăceau, mergea 
la dans, la petreceri... toate însă cu o anumită /imită... 
Când cineva încerca s-o depăşească, Sanda „îl rădea” pe 
loc, cum se obişnuise ea să spună, adică îl punea la punct 
într-o asemenea manieră, încât îi pierea pofta de a mai 
repeta încercarea... 

De atunci Grig n-a mai existat pentru ea. Chiar dacă îi 
apărea în faţă, nu-/ vedea pur şi simplu, nu voia să-l vadă, 
mai exact. Înfrânt şi otrăvit, Grig s-a lăudat, după aceea, 
prietenilor că s-a culcat cu Sanda şi că... a părăsit-o, 
pentru că atâta l-a interesat... Dacă ar fi ştiut fata despre 
acest lucru!... Ar fi fost vai şi-amar de pielea lui!... Noroc 
că ea nu-şi pleca urechea la nici un fel de bârfă... Şi-apoi, 
de când apăruse Florin, care era, de departe, cel mai 
chipeş şi mai deştept din clasă (în ciuda unor note nu 
prea „făţoase”, primite aşa, „la înghesuială”, când 
profesorii nu prea ştiau cu cine au de-a face), Sanda se 
simţea... altfel, crescuse parcă în propriii ei ochi, pentru 
că Florin i se afla tot timpul în preajmă, iar în fiecare 
seară, după cursuri, o însoțea de la liceu până în acest 
părculeţ, tinde le plăcea să mai stea încă... de vorbă..., ca 
acum de pildă... 


27 


Liceenii în alertă 
x 


— Tu habar n-ai să săruţi! remarcă Sanda, zâmbind. 
Aşa-i că n-ai mai sărutat nici o fată? 

Băiatul tace, puţin stânjenit. 

Atunci fata îl îmbrăţişează şi începe să-l sărute 
„metodic”, vrând parcă „să-l îniţieze”. 

Încet, încet, Florin se aprinde şi preia iniţiativa. 

— O, are dreptate lsoscel: prinzi repede „lecţiile”, 
exclamă Sanda, desprinzându-se din îmbrăţişare şi 
izbucnind în râs. Râde, bineînţeles, şi Florin..., în timp ce 
Grig, aflat la câţiva metri în spatele lor, ascuns după un 
boschet de trandafiri, îşi muşcă mâinile de ciudă, strivind 
printre dinţi câteva înjurături... 

„„„ Văzându-i plecând împreună de la şcoală, se luase 
după ei, fără să ştie precis ce vrea de fapt. Era împins de 
clocotul dinăuntru - o năvală de necaz care-i frământa 
sufletul. .., pentru că fusese atât de prost şi-o pierduse pe 
Sanda prin comportarea lui neghioabă, din anul trecut... 
L-ar fi făcut „mii de fărâme” pe „ţărănoiul” ăsta - cum îl 
numea el, în gând, pe Florin -, dacă ar fi putut. Dar 
preferatul Sandei era mai voinic şi nu un terchea-berchea, 
ştia, fără îndoială, să se apere, aşa că... Ar fi pus nişte 
golani, pe care oricând putea să-i aibă la îndemână, să-l 
„aranjeze” cum ştiu ei... Se temea însă de scandalul care 
ar fi urmat, s-ar fi descoperit, cu siguranţă, şi-atunci l-ar fi 
putut zbura din liceu. (Şi aşa, cu notele era... la pământ!) 
Tot mestecând asemenea gânduri, se trezise în parc, 
unde fusese nevoit să se ascundă, ca să-i poată privi mai 
departe. Ceea ce făcea acum semăna cu un fel de 
autoflagelare: suferea de parcă cineva i-ar fi răsucit un 
fier înroşit într-o rană deschisă, dar nu-şi putea lua ochii 
de la ei... Numai când i-a văzut îmbrăţişaţi şi sărutându- 
se îndelung, a simţit aşa o ameţeală, ca un fel de leşin, a 
întors capul, hotărât să se îndepărteze. Picioarele îi 


28 


George Şovu 


deveniseră însă, dintr-o dată, moi, nu voiau să-l mai 
asculte... S-a aşezat, sfârşit, pe o bancă, pe care a 
descoperit-o în apropiere şi care se afla adăpostită de 
acelaşi boschet de trandafiri... 

Privindu-şi ceasul de la mână, Sanda se îngrijorează: 

— Aoleu, am întârziat! Mă omoară mama! Pa! Ne 
vedem mâine, la şcoală! spune ea, sărutându-l încă o 
dată pe Florin. Apoi se îndepărtează în fugă - întruchipare 
a unei fericiri, fermecate şi ameţitoare, cum numai pe 
chipul unor asemenea ani poate să se nască... 

Florin o petrece cu ochii până ce fata intră pe poartă. O 
legănare uşoară a unei mâini, ca un zbor de fluturi, 
înainte ca Sanda să dispară în curtea casei, trimite spre 
sufletul băiatului încă o undă din valul acelei bucurii 
adânci, care pusese stăpânire pe fiinţa lui... Porneşte spre 
staţia de metrou din apropiere, fredonând un fragment 
dintr-un şlagăr la modă... Ca acum, nu se simţise 
niciodată în viaţa lui. In cele câteva zeci de minute 
petrecute astăzi în părculeţ, crescuse, fără îndoială, cu 
câţiva centimetri. Simţea el, clar, acest lucru. lată, ca 
probă, vedea lumea mai de deasupra; şi-apoi, era mult 
mai puternic: dacă ar fi vrut cineva să-l încerce, ar fi 
putut să-i aşeze şi... un munte pe umeri, iar el l-ar fi 
purtat aşa, rămânând drept ca un brad... Un lucru însă îl 
punea într-o oarecare încurcătură: deşi primăvara trecuse 
de mult, se mistuise şi vara chiar - se aflau acum în plină 
toamnă -, peste capul lui curgea din cer o ploaie de 
petale din flori de măr, de piersici, de caişi... El le primea 
liniştit, le săruta cu ochii, le ocrotea în palme şi, ca să nu 
le murdărească ceva - mai ştii, lumea e plină de tot felul 
de mizerii -, le ascundea, în fugă, într-un loc cald şi 
luminos, din sufletul lui, unde, era sigur, vor rămâne 
veşnic proaspete şi zâmbitoare... 

Trecând pe lângă un stand de cărţi şi reviste, aflat la 
gura metroului, atenţia îi este atrasă de un volum expus 
cu oarecare ostentaţie. Băiatul se opreşte, silabisind, în 
gând, titlul cărţii: Kamasutra - tratat de sexologie. O ia de 

29 


Liceenii în alertă 


pe masă, o cercetează curios, se uită la preţ şi, după 
câteva clipe de cumpănă, scoate nişte bani din 
supracoperta buletinului de identitate şi o plăteşte. 
Vânzătoarea - o tânără care n-avea mai mult de douăzeci 
de ani şi care îl priveşte cu plăcere - primeşte banii, 
schiţând un zâmbet oarecum complice. Obrajii lui Florin 
iau foc - de vină fiind, probabil, prea multele petale de 
flori, frumos colorate, pe care le simţea murmurând 
acolo, înăuntru. lese însă şi el în întâmpinarea fetei cu 
acelaşi zâmbet. Aşa, da, acum lucrurile erau clare. 

— Alo, băieţică - i se adresează Grig, batjocoritor vrei 
să-nveţi viața din cărţi? De ce n-o întrebi pe Sanda?... 

Pornise în urma lui... Ceva i se răsucise înăuntru şi- 
acum, prin vine, i se învârtejea un iad de otravă. 
Ameţeala, senzaţia de leşin dispăruseră. Era în stare de 
orice... 

Auzindu-l, Florin întoarce capul. Pe faţa lui coborâseră 
în grabă umbrele nopţii... 

— Aha, continuă Grig, pe la voi, pe la țară, asta încă n-a 
ajuns!... 

În clipa aceea, Florin ia de pe masă o revistă dintre 
multele care aveau pe coperte tot felul de fotografii 
deşănţate cu femei goale şi, cu un gest neaşteptat, o 
înfige pe capul colegului său, rostind apăsat: 

— Nici asta n-a ajuns! Poftim! Serveşte-te! şi-l lasă pe 
Grig cu imaginea sânilor femeii... sub bărbie. Apoi, după 
ce plăteşte revista vânzătoarei, care... râde în hohote, 
întorcându-se spre neinspiratul invidios, îi şopteşte, din 
mers: 

— Noroc că suntem aici, că, altfel, pe făraş te-aduna 
maică-ta! 

Grig şi-a scos, furios, coperta aceea de pe cap şi-a 
trântit revista pe masă. 

— Ce e aşa de râs? aruncă el, la fel de neinspirat, 
vorbele în obrazul vânzătoarei. 


30 


George Şovu 


— A, nimic! Te rog să mă scuzi! răspunde fata, 
potolindu-se. Mă mir şi eu ce m-a apucat, că doar zilnic 
văd atâţia sâni goi cum se apropie... de buzele clienţilor 
mei! 

— Faci pe deşteapta cu mine, ai? 

— Nici vorbă! Mi-e milă numai de cei care se cred 
deştepţi şi... calcă în bălți chiar şi-atunci când strada n-a 
mai văzut apa de-o lună de zile!... 

Grig ar fi vrut s-o înjure în gura mare... Se stăpâneşte, 
totuşi, dând să plece, după ce-i aruncă o privire scârbită 
Şi... superioară. 

— Şi, ca să vezi că mi-e milă cu adevărat, îţi fac o 
propunere - îl opreşte vânzătoarea... Văzându-l atent, 
continuă: Eşti băiat fain, aşa după cum arăţi, numai că dai 
cu cornul în lună... Ţi-aş alina, cred, necazul..., dacă mă 
aştepţi să strâng tot ce se află pe taraba asta şi să le-ncui 
aici, în ladă... 

— Încuie-ţi şi propunerile neruşinate şi lasă-mă-n pace! 
îi strigă Grig, pornind în fugă pe scările de intrare în staţia 
de metrou... 


lonică merge abătut pe stradă. Deodată, privirea îi este 
atrasă de un afiş mare pe care se afla scris: Cu dragostea 
nu-i de glumit! de Alfred de Musset. Se opreşte şi 
murmură, ca pentru sine: 

— Ştii ce, neică? „Aprob pozitiv”: cu dragostea... nu-i 
de glumit! 

— Aud? i se adresează un moş de lângă el. 


31 


Liceenii în alertă 


— A, nimic! Vorbeam cu domnul... Alfred de Musset! 
răspunde Ionică, silabisind numele scriitorului francez. 
Bătrânul îl priveşte mirat, pe sub ochelari. 


* 


Sprijinit, acum, de grilajul unui pod, lonică priveşte, 
parcă hipnotizat, apele Dâmboviței... 

La câţiva metri de el, tânăra femeie care intrase, nu cu 
mult timp înainte, în dialog cu „cetăţeanul turmentat”, ce 
ne rezemase de maşina lui Mihai, îl vede şi precipiţi paşii. 

— Ştiţi - spune ea, oprindu-se lângă el -, apa e prea 
mică! Şi-n afară de asta, viaţa e, totuşi, frumoasă!... 

Întorcând capul, lonică o priveşte cu plăcută mirare: 

— Şi dumneavoastră sunteţi frumoasă..., rosteşte el, ca 
în transă. Cum vă numiţi? 

— Geta! răspunde femeia simplu. 

— Geta?! se miră, din nou, lonică. Imposibil! Pe lumea 
asta, o singură fată frumoasă se numeşte Geta... Dar ea 
nu mă mai vrea! adaugă lonică grav, întorcându-şi 
privirile spre apă... 

— Dar eu... 

— Nu, domnişoară!... 

— Dar eu - reia, precipitat, fata, prinzându-l de braţ - 
vreau să vă ajut! Sunt de la Fundația pentru protecția 
oamenilor trişti! precizează ea, arătându-i o legitimaţie. 
Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Sărutaţi-mă, domnişoară! 

Fata se execută, sărutându-l pe obraz... Rămâne cu 
ochi îngrijoraţi pe chipul lui. 

— Mulţumesc! i se adresează bateristul, plecând abătut 
pe lângă parapet şi privind îngândurat spre apă. 

— Domnule dragă, strigă fata neliniştită, dacă vreţi, vă 
mai sărut o dată. Statutul fundaţiei îmi permite!... 


32 


George Şovu 


6 


Dana coboară în fugă scările din faţa Palatului 
„Universul” şi dă să traverseze strada. Se opreşte însă 
brusc, fiindcă, prin faţa ei, trece ca o nălucă o „Salvare” 
cu sirena deschisă. 

Mihai, la volanul maşinii sale, staționată vizavi de 
„Universul”, închide ochii speriat. Când îi deschide, o 
observă pe Dana lângă el. 

— Redactorul-şef îţi transmite salutări. Nu te văd bine! 
Dar tu ştii că eu nu-s geloasă! spune ea. 

Aflat încă sub impresia momentului de panică prin care 
trecuse, Mihai nu reacţionează la replica, insinuantă, a 
Danei. Porneşte maşina absent. 


* 


Acum străbate o stradă întunecoasă... Băiatul ia încet 
mâna iubitei sale şi o sărută delicat, la încheietură. Fata 
se înfioară de plăcere. 

Maşina se opreşte pe neaşteptate. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Dana. 

— „Dorul-dor / Bate-n calea tuturor!” şi, mai ales, într-a 
mea - răspunde Mihai, pe jumătate serios, pe jumătate în 
glumă, completând versurile lui Blaga. 

— lar? se alarmează Dana. Lasă-mă-n pace! Vrei să 
mă-nnebuneşti... degeaba? Ne mai pomenim, din nou, cu 
cine ştie ce neisprăvit peste noi ori... cu vreo umbră 
obsesivă şi... plecăm mai departe ca /a-nceput!... 

Ca şi când n-ar fi auzit nimic, Mihai se apleacă spre ea 
şi începe s-o sărute. 


33 


Liceenii în alertă 


Tocmai atunci, din apropiere, se aude vocea 
distorsionată a cuiva, suprapunându-se peste rumoarea 


unui grup de oameni: „Statul de drept!” ... „Revoluţie!” ... 
„Protecţie!” „Drepturile  omului!”...  „Demagogie!”... 
„Implementare!”... „Falimentară!” ... 


— Aprinde faza mare! îi porunceşte Dana lui Mihai. 

În lumina farurilor, la o distanţă de vreo douăzeci- 
treizeci de metri, poate fi observat un bărbat care, 
cocoţat pe o pubelă de gunoi întoarsă cu fundul în sus, 
vorbeşte la un portavoce hârâit. 

În spatele lui se zăreşte vitrina unui magazin alimentar. 

— ÎI ştiu pe cioflingarul ăsta, spune Mihai. E în stare să 
ţină discursuri şi-n faţa câinilor de pe maidane!... 

Becul unui stâlp electric aruncă o lumină palidă, făcând 
abia identificabile figurile ascultătorilor, împărţiţi, evident, 
în două tabere. 

Interesată de „spectacol”, Dana îşi scoate reportofonul 
din geantă şi dă să iasă din maşină. 

— Ce te-a apucat? sare Mihai. 

— Uiţi că sunt la „Ziaristică”? 

— Şi vrei să-nregistrezi pe toţi „caţavencii”, care cred 
că ei pun ţara la cale? Nu-ţi ajung amenințările ălora cu 
drogurile? 

Dar Dana a ieşit şi se îndreaptă în grabă spre grupul 
înfierbântat. 

Neavând încotro, Mihai o urmează, furios. 

— Ce părere aveţi despre violență? întreabă ziarista pe 
unul dintre adversarii „oratorului”. 

— Eu lupt pentru nonviolent, domnişoară! răspunde 
acesta răstit şi, cu un gest brusc, necontrolat, loveşte 
mâna Danei, făcând să-i proiecteze reportofonul pe 
capota unei „Dacii” din apropiere. Izbitura declanşează 
sistemul de alarmă al maşinii. „Nonviolentul”, încurcat, 
aleargă la „Dacie”, îi aplică un pumn şi, surprinzător, 
alarma se opreşte. la apoi aparatul de jos şi-l aduce fetei. 

— Scuzaţi! rosteşte el, jenat. 


34 


George Şovu 


Ziarista i-l smulge din mână şi-l pune la ureche spre a 
vedea dacă nu s-a defectat. Apoi se apropie de-o femeie, 
pe care o întreabă: 

— Dumneavoastră ce credeţi despre violență? 

— Politica fără violenţă e ca nunta fără lăutari! Cine 
spune altfel e demagog! răspunde femeia parcă savurând 
ideea de scandal. 

Mihai, în a cărui fiinţă se îmbinau două trăsături 
distincte: o fire năvalnică, tumultuoasă, nestăpânită, 
spontană şi plină de orgoliu - din care se formase 
bărbatul de iniţiativă, întreprinzătorul, şeful de orchestră, 
iubitul încărcat de pasiune -, fire cenzurată însă, nu de 
puţine ori, de o atitudine de recul, de dorinţa de 
însingurare, propice reveriei, meditaţiei - această din 
urmă jumătate a lui determinându-l, între altele, să-şi 
aleagă pentru studiu, în facultate, harpa, ca instrument 
muzical -, aşadar Mihai se lasă prins, în aceste momente, 
tot mai mult, de ceea ce vede şi se întâmplă sub ochii săi. 

—  Dă-te jos de la tribună”, domnule! strigă 
„nonviolentul”, scuturând pubela. 

— Lasă-l, domnule, în pace! se repede cineva din 
tabăra susținătoare a vorbitorului. 

— Fiecare are dreptul la cuvânt! se aude replica 
altcuiva. 

Mihai îşi face loc cu coatele printre cei adunaţi. 
Primeşte, la rându-i, câteva ghionturi. 

— Dar nu vedeţi că îndrugă numai prostii?! spune el 
indignat. 

„Haos”  ...; „Nimic” ...; „Nimeni”!... se-aude, mai 
departe, printre hărâiturile acelui portavoce. 

Apucându-l de picioare pe „orator” şi zguduindu-l, 
Mihai îi strigă: 

— Da’ cine mă-ta eşti tu, mă, de-ţi permiţi să iei în 
derâdere totul? 

— Noi suntem... ţara! răspunde, cu emfază, cocoţatul 
de pe lada de gunoi, făcând un gest larg şi arătând cu 
degetul parcă spre firma ştirbă a magazinului din spate, 

35 


Liceenii în alertă 


pe frontispiciul căruia, căzând grupul de litere „ALIMEN”, 
rămăsese doar... „TARA”, pe care Mihai abia acum îl 
descoperă, la lumina farurilor de la propria-i maşină. 

In această clipă însă, fundul pubelei se rupe şi 
„oratorul” politic cade înăuntru. Un vacarm de voci, 
râsete, ţipete, busculadă urmează căderii... 

Dintr-un balcon de deasupra lor (întrunirea se 
desfăşura lângă un bloc, la parterul căruia se afla 
magazinul alimentar), o femeie, pe care zgomotele n-o 
lăsau să doarmă, exclamă cu obidă: 

— Arză-v-ar focul, cu politica voastră cu tot! Şi, măcar, 
de v-aţi bate civilizat! Apoi, dispărând în casă, revine 
după câteva secunde şi răstoarnă peste cei de jos o 
căldare cu apă rece... 

Mihai e ciuciulete din cap până în picioare. 

Dana izbucneşte în râs, dar apoi, strecurându-se prin 
mulţimea potolită ca prin farmec, îl prinde de braţ şi-l 
trage spre maşină. 

— Aşa-ţi trebuie! îl bodogăneşte fata, că-n tot ce faci 
eşti un nestăpânit... Tu n-ai nici o frână! 

— Ba da! La maşină! răspunde Mihai, ştergându-şi faţa 
de apă şi zâmbind. 

Ajunşi în maşină, Dana scoate batista şi-l freacă uşor 
pe păr. Apoi, privindu-l galeş, propune: 

— Hai la tine..., să-ţi fac un ceai!... Să nu răceşti! 

Mihai se luminează şi porneşte, în viteză, /imuzina... 


Florin a ajuns de mult acasă. L-a aşteptat ce l-a 
aşteptat pe lonică şi, văzând că nu soseşte, şi-a pregătit 


36 


George Şovu 


cina şi-a mâncat singur. „Cine ştie, ăsta o fi mâncând pe 
la Geta... Acum că arhitectul, adică tata-socrul, mă rog, 
viitorul tată-socru - se corectă el, parcă tras de mânecă 
de cineva -, se află într-o delegaţie, în străinătate, iar 
actriţa - viitoarea mamă - într-un turneu, se întâlnesc şi ei 
mai eliberaţi de cei patru ochi grijulii şi se desfăşoară 
mai... în voie... Foarte bine, foarte bine!” exclamă el, 
frecându-şi palmele de bucurie şi, luând cartea 
cumpărată în seara aceea, se instală într-un fotoliu şi 
începu s-o răsfoiască... Pe măsură ce citea, ochii i se 
făceau, din mari, tot mai mari... Nerăbdător, trecea de la 
un capitol la altul, „gustând”, deocamdată, câte ceva 
când de ici, când de colo... 

„Ah! iată, despre sărut!” îşi spuse Florin, hotărându-se 
să facă un prim popas mai consistent... Ochii lui aleargă 
peste rânduri şi, dintr-o dată, se opresc. Băiatul citeşte 
rar, cu voce tare, de parcă ar recita: 

— „Şi buzele /ui (ale bărbatului), atingând, ca o boare, 
trupul femeii, vor deştepta freamăt lung şi năvalnic, 
prevestind  sublimele clipe de fericire, arzător 
aşteptate...” 

Liceanul lasă cartea, încet, deoparte. Chipul lui pare 
cuprins de o bizară euforie... 


37 


Liceenii în alertă 


8 


O ţigancă îşi strânge florile de pe tarabă. Văzându-l pe 
lonică venind abătut, îl îmbie: 

— la, conaşule, un boboc pentru franțuzoaică. E ultimul 
cu noroc pentru astăzi! spune ea, întinzându-i un 
trandafir. 

lonică refuză printr-un gest şi trece mai departe. Dar, 
după câţiva paşi, zărind un telefon public, se opreşte, ca 
luminat de-o idee. Se întoarce şi ia floarea. Când s-o 
plătească, ţiganca îi zice: 

— Lasă, bre, că te văz cam opărit. la-o ca cadou de la 
mine! Şi să fie cu baftă! 

Impresionat, viitorul actor rosteşte ca pe o tiradă: 

— Extraordinar! Veniţi, oameni buni! Veniţi să vedeţi..., 
invocă el, cu gesturi largi, pe nişte trecători... 
inexistenţi... Apoi, întorcându-se spre stăpâna florilor, 
adaugă: Dumneata tiu eşti o simplă vânzătoare. Nu!... Ai 
suflet de poet; fiinţa dumitale este mai presus de 
mizeriile acestei lumi în care... Da!... 

— Bre, bree! îl întrerupe tiganca... Las-o mai încet, că 
ne-aude lumea... zice că suntem nebuni... Şi, izbucnind în 
râs, completează: Dumneata ai fi bun... de d-ăia din 
parlament, că numai acolo se varsă atâtea minciuni!... 
Hai, ia floarea şi du-te, că mă grăbesc!... 

Împiedicat brutal în desfăşurarea avântului poetic al 
inimii sale, lonică se îndepărtează ducând floarea spre 
buze şi sărutându-i petalele, ca inima unui jar dulce şi 
parfumat... 


38 


George Şovu 


Intră în cabina unui telefon public şi formează, cu 
gesturi febrile, un număr. După câteva secunde, se aude, 
de la celălalt capăt al firului, declicul receptorului ridicat 
Apoi, tăcere... 

— Alo, Getuţa? întreabă lonică aproape pierit. 

Fata aşteaptă cu receptorul la ureche. 

Vocea umilă a lui lonică rosteşte din nou: 

— Alo, Getuţa? 

In sfârşit, fata se decide, repezind vorbele în receptor 
ca pe o rafală de mitralieră: 

— „Getuţa” nu mai există!... Aşa că... adio ofiţerul stării 
civile! Adio nuntă! Adio lonică!... Şi închide, cu un gest 
hotărât, telefonul. 

Viitorul mire, rămas acum fără obiect, priveşte mirat 
spre receptorul din mână care, pierzându-şi pe drum 
vorbele, ţiuie, văitându-se parcă a pustiu. Lui lonică nu-i 
vine să creadă... După câteva secunde, agaţă receptorul 
în furcă, potriveşte, alături, bobocul de trandafir şi 
şopteşte de parcă fata ar fi de faţă: 

— Da’ eu te iubesc, Getuţo! Zău că te iubesc! Niciodată 
n-am fost un escroc sentimental!... 


9 


„Escroc internațional!" se afişează pe un monitor, pe 
care se Vede un portret-robot, ce seamănă extraordinar 
cu imaginea lui lonică. Deasupra chipului se poate citi: 
„John Popp”... 

După câteva secunde, pe ecranul monitorului apar, în 
continuare, alte date: „Născut - 23 februarie 1969, 
România. Condamnări în: Franţa, Anglia, S.U.A., Zair. 
Evadat. Ucis doi poliţişti în Liban. Infractor extrem de 


39 


Liceenii în alertă 


periculos. Trafic de droguri. Prezumţie: organizează reţea 
în România”... 

Prin faţa monitorului se plimbă, nervos, maiorul 
Sherlock Holmes, cu pipa goală în gură. În poziţie de 
drepţi,  spăsiţi, locotenentul Şerbănescu şi şoferul- 
plutonier „nea Marin” îl urmăresc îngrijoraţi. 

— Poftim! exclamă maiorul, săgetându-l cu privirea pe 
locotenent. /nterpolul scotoceşe tot mapamondul, iar voi 
nu sunteţi în stare să prindeţi o gânganie de maşină!... Și 
nici numărul nu i-l ştiţi! 

— Dacă se bălăngănea?!... se scuză plutonierul. 

— Dar culoarea? Ce culoare avea? Asta sper c-ați reuşit 
să vedeţi. 

— Una... fistichie! răspunse locotenentul. 

Maiorul schimbă pipa cu alta tot fără tutun, pe care o ia 
din mănunchiul de pipe aflate într-un vas de pe biroul lui. 
Apoi îl priveşte ca şi cum ar vrea să-l înghită... 
nemestecat. Se stăpâneşte însă şi întreabă calm: 

— Domnule locotenent, puteţi să fiţi mai explicit? 

— Ca rochia nevesti-mii, domnule maior! 

Maiorul se aşază epuizat pe fotoliu. Schimbă din nou 
pipa. Se uită la ofiţer şi nu-i vine să-şi creadă urechilor. 

— Şi rochia nevestei dumitale... ce culoare are? îl 
întreabă el, alb. 

Locotenentul este de-a dreptul încurcat. Dar, după 
câteva secunde, găsind soluţia, rosteşte: 

— Imediat, să trăiţi! Şi, punând mâna pe telefon, 
formează un număr. De la capătul firului, se aude o voce 
de femeie: 

— Alo! 

— Dragă, eu sunt! şopteşte tânărul locotenent... Spune- 
mi repede ce culoare are rochiţa aia... 

— Ce te-a apucat? Ce rochiţă? îi răspunde nevasta, 
nedumerită... 

Şerbănescu se întoarce puţin cu spatele spre Sherlock 
Holmes şi adaugă şi mai în şoaptă: 


40 


George Şovu 


— Aia pe care o purtai tu când... - tuşeşte jenat - ai 
venit pentru prima dată la mine... 

— Ciclamen, dragă!... Da’ nu-nţeleg!... 

— Las”, că-ţi explic eu! o linişteşte locotenentul şi, în- 
torcându-se spre maior, îi raportează victorios: 

— Ciclamen, domnule maior! 

— Şi „ciclamen” ce culoare e? întreabă acesta, 
disperat, privind parcă dincolo de locotenent... Ptiu! că m- 
am tâmpit, exclamă imediat, punând pipa în buzunarul de 
la tunică. Astăzi, am fumat prea mult! trage el concluzia... 


10 


E întuneric. Mihai şi Dana intră tiptil în vila doamnei 
Elvira, sora lui lIsoscel. Aici locuia - într-o cameră 
frumoasă şi spațioasă, cu baie separată şi acces la 
bucătărie -, de când devenise student. Isoscel îl aranjase. 
După moartea lui Ticuţă, bărbatul doamnei Elvira, 
aceasta rămăsese singură - copii n-aveau - în ditamai 
căsoiul - cum îi spunea profesoara. Şi-atunci a rugat-o să-l 
primească în gazdă pe băiat, dând pentru el cele mai 
bune recomandări. O singură supărare avea Isoscel cu 
privire la Mihai: îi înşelase aşteptările, n-a mai vrut să se 
facă profesor de matematică, aşa cum îi promisese. 
Pusese totală stăpânire pe el muzica şi astfel... a intrat la 
Academia de specialitate... 

„Ce-o să facă el cu cocoșata aia de harpă... om trăi şi- 
om vedea! se exprimase, cândva, profesoara. Poate cu 
zdrăngănitul la chitară să-i iasă mai multe parale!” îşi 
dăduse ea cu părerea. Şi la urma urmei, avea dreptate!... 


41 


Liceenii în alertă 


— ... Să nu ne-audă baba! şopteşte Mihai, bâjbâind pe 
scări, în urma Danei. Nu voia să aprindă lumina ca să nu 
atragă atenţia. Nu uita că treapta a cincea... scârţâie! 
adaugă el. 

Dana, ajungând la treapta cu pricina, întoarce capul 
spre Mihai, râde pe înfundate şi, făcând un pas mare, 
trece... peste ea... 

Doamna Elvira, în camera ei - aflată tot la etajul întâi, 
ca şi a lui Mihai -, aşteaptă, ca de obicei, cu urechea lipită 
de uşă... Îi era drag băiatul, aşa că nu-l spiona. Dar murea 
de curiozitate să vadă pe cine aduce acasă şi... ce face... 

Pe Dana o cunoştea, o mai văzuse, bineînţeles. Intr-o 
zi, la început, i-o prezentase Mihai. Era „o fată frumoasă 
şi blândă” - aşa i s-a părut. „A plesnit-o feciorul, o să fie o 
nevastă bună! îşi formulase concluzia doamna Elvira, în la 
ţa lui Romeo - cotoiul dumneaei. În orice caz, Romică, e 
apetisantă..., mamă, mamă, s-o strângi în braţe şi... să 
nu-i mai dai drumul!” îşi asigurase ea tovarăşul de 
singurătate... 

... Ajuns în faţa camerei sale, cu o mână, Mihai descuie 
încet uşa, iar cu cealaltă, precipitat, încearcă să desfacă 
rochia fetei. 

— Fii cuminte! Vezi că fermoarul... „scârţâie”! glumeşte 
Dana... 

Cei doi au dispărut, în sfârşit, dincolo de uşă. Când a 
înţeles acest lucru, bătrânica îşi părăseşte locul de pândă 
şi intră, tiptil, în bucătăria învecinată cu camera lui Mihai. 
Aici, cu gesturi precise, care presupun o mai veche 
practică, aşază un taburet lângă masă şi unul deasupra 
acestuia. Apoi, cu o sprinteneală pe care nu i-o puteai 
bănui, se caţără ca o pisică până sus, deschide un 
ochiuleţ de geam şi, cu aviditate, priveşte ca la un 
spectacol... 

După câteva zeci de secunde, murmură nostalgic: 

— Ticuţă, Ticuţă!... Unde eşti tu, Ticuţă?!... 


42 


George Şovu 
x 


În camera sa, Mihai, înrobit dorinței, o mângâie şi-o 
sărută în neştire pe Dana... Fata, goală, se abandonează 
îmbrăţişărilor pătimaşe ale iubitului ei. Deodată, mâna 
acestuia îi întâlneşte lănţişorul de la gât, pe care el îl 
rupsese, din greşeală, atunci când maşina aceea 
misterioasă simulase un atac, avertizându-i. Reparat, 
lănţişorul fusese pus la locul lui. /ntâ/nirea cu el deşteaptă 
însă amintiri... Chipul lui Mihai se crispează pe loc. 
Imagini, care deveniseră aproape o obsesie, reapar - aşa 
cum mai năvăliseră, de câteva ori, în fiinţa lui Mihai: la 
restaurant, în timp ce cântau, acum o oră şi ceva, în 
maşină, când beţivul acela se proptise de capotă, în faţa 
Palatului „Universul”, când Dana era să fie călcată de 
duba „Salvării”... 

Bolidul argintiu se apropie, iată, din nou, de data 
aceasta izbind-o în plin pe Dana şi rostogolind-o pe 
trotuar. Mihai se repede şi-o ridică. Fata este plină de 
sânge şi... moartă... 

Cutremurându-se, băiatul se retrage din îmbrăţişare... 
Trezită din euforia erotică, Dana îl priveşte intrigată: 

— Ce e cu tine? Ce s-a întâmplat? 

— Ti-am mai spus: mă tem pentru viaţa ta! Asta s-a 
întâmplat. 

Fata ţâşneşte din pat ca un arc şi începe să se îmbrace. 

— Şi eu ţi-am mai spus: să mă laşi în pace! îl repede 
ea. Sunt ziaristă, ce vrei să fac? Asta e viaţa mea!... 

Şi, luând cheile maşinii lui Mihai, se îndreaptă spre uşă. 

— Nu e nevoie să mă conduci, precizează Dana... Vii 
mâine dimineaţă şi-ţi iei maşina! Apoi iese, trântind uşa... 

Din postul său de „observaţie”, doamna Elvira tresare: 

—  Ticuţă, Ticuţă, tu n-âi fi scăpat aşa uşor! exclamă 
ea, adnotând situaţia la care fusese... martoră. 


* 


43 


Liceenii în alertă 


Rămas singur, Mihai, în halat, se plimbă nervos prin 
cameră. Apoi se aşază în faţa harpei, la care zilnic exersa, 
şi încearcă să cânte o melodie, ca să se liniştească. 
Renunţă însă repede, dându-şi seama că nu se poate 
concentra... Se ridică şi dă drumul televizorului... Pe 
ecranul acestuia apar imaginile de început ale primului 
episod din filmul serial „Twin Peaks”. Mihai începe să fie 
atent. Îl urmăreşte cu interes pe agentul federal Cooper, 
care îşi consemnează în reportofon gândurile în legătură 
cu misiunea de a cerceta o crimă petrecută în această 
închipuită localitate de la graniţa Canadei cu S.U.A., Twin 
Peaks. 


* 


În acest timp, Dana, la volanul /imuzinei lui Mihai, 
străbate în viteză o stradă. Deodată, observă, în oglinda 
retrovizoare, că e urmărită de o camionetă. Ca să verifice, 
virează pe o stradă la dreapta. După câteva secunde, 
camioneta face aceeaşi manevră. „E clar!” îşi spune fata, 
neliniştită, apăsând şi mai mult pe acceleraţie... 


* 


Pe ecranul televizorului tocmai a apărut imaginea 
cadavrului fetei ucise, Laura Palmer, descoperit pe malul 
râului... Mihai tresare, făcând ochii mari, pentru că, iată, 
după câteva clipe, în locul ei apare... Dana... „Da, da, e 
Dana!” ţipă Mihai, închizând televizorul şi ieşind, 
înnebunit, pe uşă... 


44 


George Şovu 


În mare viteză, camioneta se apropie de maşina 
condusă de Dana şi o izbeşte puternic, din spate. Fata 
aproape că scapă volanul din mâini. Reuşeşte, totuşi, să 
stăpânească situaţia şi, accelerând din nou, virează la 
stânga şi iese în drumul ei obişnuit, către casă. Aici este 
mai multă lumină, dar nu cât ar trebui. lar la ora aceasta, 
strada este pustie... 

Camioneta o izbeşte din nou, şi mai puternic. Speriată 
de-a binelea, Dana caută să redreseze maşina, dar, la 
izbitura următoare, eşuează, oprindu-se cu bara de 
protecţie într-un copac. Capul îi cade peste volan, în timp 
ce camioneta asasină se pierde în noapte... 


* 


În mijlocul străzii, Mihai opreşte un taxi. Deschide 
portiera şi intră. 

— Încotro? întreabă şoferul. 

— Înainte! 

— Spre Spitalul nr. 9? 

Mihai abia atunci realizează că se află în halat şi 
papuci. 

— Deocamdată, numai înainte! răspunde el, serios. 

Taxiul străbate străzile, în funcţie de indicaţiile lui 
Mihai. La un moment dat, îşi zăreşte maşina. 

— Opreşte! îi strigă şoferului şi iese ca o furtună. 

In limuzina lui însă, nu se află nimeni. Descumpănit, 
cercetează loviturile primite. Nu erau prea multe: 
suferiseră, cu deosebire, barele de protecţie - din spate şi 
din faţă. 

Tot învârtindu-se în jurul maşinii, o descoperă, pe 
neaşteptate, pe Dana, care, la câţiva metri depărtare, 
stătea liniştită pe bordura trotuarului şi fuma. 

— Dana, ce-ai păţit? îi strigă Mihai, speriat. 

— Nimic! răspunde fata, calm. A alunecat... pe-o coajă 
de banană, s-a învârtit ca un titirez şi... asta e! Te 


45 


Liceenii în alertă 


aşteptam! încheie ea, ca şi când ar fi vorbit despre cea 
mai neînsemnată banalitate. 

Ascultând un asemenea răspuns, Mihai îşi pune mâinile 
în cap, declarându-şi parcă neputinta de a descurca 
lucrurile şi de a scoate adevărul la lumină. 


* 


Realitatea era că Dana nici nu se putea ţine pe 
picioare. Trăsese o spaimă ca niciodată în viaţa ei. La un 
moment dat, a avut convingerea că n-o să mai scape. De 
aceea, când maşina a intrat în copac şi s-a oprit, ea a pus 
capul pe volan, aşteptând... gloanţele menite s-o ucidă. 
„Asta e! Până aici mi-a fost!” şi-a spus. Şi în clipa aceea 
şi-a văzut părinţii disperaţi, bocind-o, ca şi pe Mihai, pe 
care... nu-l ascultase... 

Zgomotul  camionetei se risipi însă, treptat, iar 
gloanţele... 

Atunci a ridicat capul, şi-a mişcat mâinile, picioarele..., 
să vadă dacă nu este rănită. A constatat că nu avea 
nimic!... 

A învârtit cheia de contact şi motorul a pornit. A băgat 
apoi în marşarier, ca să desprindă maşina de copac. 
Coborând, şi-a dat seama că pagubele nu erau prea mari 
şi că limuzina putea fi folosită. Da, dar ea nu mai era în 
stare să conducă..., mâinile şi picioarele îi tremurau. A 
simţit nevoia să se odihnească. „Unde?” s-a întrebat. „In 
maşină ar fi periculos”, s-a gândit, pentru că „asasinul”, 
cum începuse ea să-i spună, s-ar fi putut întoarce, ca să 
se convingă dacă mai trăieşte sau nu, şi bineînţeles că ar 
fi controlat, mai întâi, înăuntrul acesteia. De aceea a 
căutat un loc, la câţiva paşi, adăpostit de întuneric. S-a 
aşezat. Şi-a aprins o ţigară, aşteptând să se liniştească. 
„După aceea, vom mai vedea!” şi-a zis... In timpul acesta, 
a sosit Mihai... 


46 


George Şovu 


Când l-a văzut, a simţit în suflet o imensă bucurie: 
fundul putea să-l mai vadă (că trăia, adică - ea, desigur, 
nu Mihai); şi-apoi, ținuta în care ieşise în stradă dovedea 
că spaima lui „pentru viaţa ei” era reală, iar iubirea ce i-o 
purta - Inimoasă şi puternică... Acum făcea pe grozava, 
fiindcă... nu avea încotro. Dacă i-ar fi spus lui Mihai 
întregul adevăr, nu sigură că n-ar mai fi lăsat-o să scrie, 
cu orice risc. Or, asta... nu se putea! Aşa ceva era de 
neacceptat! Ce-ar fi putut să facă acum..., după ce se 
luptase atâta cu ai ei spre a-i convinge că nu e bună de 
doctoriţă şi că, în consecinţă, nu va da examen la 
Medicină, ci... la Ziaristică, unde... aşa... şi pe dincolo?!... 
Şi-apoi, meseria aceasta, cu toate riscurile ei, realmente îi 
plăcea. Simţea că trăieşte din plin fiecare clipă, că 
realizează ceva de care oamenii au nevoie, că... Sigur, 
era conştientă de doza de exagerare cuprinsă în propriile- 
i mărturisiri, dar..., deocamdată, asta era! înapoi nu va 
da!... 


„„„ Ca să nu-l enerveze şi mai tare pe Mihai, a simulat 
că nu observă halatul şi papucii folosiţi drept ţinută de 
stradă... lar el a invitat-o în maşină, s-a aşezat la volan şi 
a pornit. N-avea, bineînţeles, nici un act în buzunar - şi-a 
dat seama de acest lucru dar „n-are importanţă!” şi-a zis. 
„Numai să îndrăznească domnii poliţişti!”... Se mira cum 
de-a luat, totuşi, cheile de la uşa camerei... 


* 


De vreo săptămână, Dana rămăsese singură acasă. 
Părinţii ei, aflaţi în concediu, plecaseră undeva, într-o 
staţiune, să se odihnească şi să facă şi nişte tratamente. 

„Ai grijă de tine! au sfătuit-o când au plecat. Şi de casă, 
fireşte! Vezi să nu stai nemâncată, mai cumpără câte 
ceva, mai pregăteşte-ţi şi tu!...Şi nu te mai certa toată 


47 


Liceenii în alertă 


ziua cu Mihai... Îți vrea binele, când îţi spune să te mai 
astâmperi cu... săgețile acelea, din ceea ce scrii!”... 

O pi/duia când unul, când altul... 

„Bine, bine! le-a răspuns fata. Uite, mi-am notat aici 
totul-a adăugat, arătându-le un carneţel... O să pregătesc 
un raport amănunţit când vă întoarceţi...” 

Mama i-a taxat ironia cu o privire ascuţită. 

„Zău, mamă - s-a repezit atunci Dana voi mă trataţi, în 
continuare, ca pe-o puştoaică... Sunt om în toată firea, ce 
Dumnezeu! Mi-am asumat tot felul de responsabilităţi... 
Lăsaţi-mă să mă descurc! Că doar n-o să trăiesc... pe 
picioarele voastre!”... 

„Ai dreptate - a intervenit tatăl, împăciuitor ale noastre 
nici nu prea mai sunt bune..., de-aceea plecăm să le 
cârpim pe ici, pe colo...” 


* 


Agentul federal Cooper evoluează într-o secvență din 
acelaşi episod al serialului „Twin Peaks”. 

Aşezat „turceşte41 pe covor, Mihai urmăreşte cu 
atenție imaginile ce se derulează pe ecranul televizorului. 

Dana se apropie de el şi-i oferă o dulceaţă. Apoi, 
privind de câteva ori când la televizor, când la Mihai, 
exclamă: 

— Măi, să fie! Dacă agentul Cooper ar avea... halatul 
tău, s-ar putea lăuda că-ți seamănă foarte bine!... 

Mihai se ridică şi, luând de pe masă reportofonul „de 
buzunar” al fetei, începe să vorbească (aluzie la gestul ce 
va deveni tipic pentru protagonistul din film): 

— Dana! rosteşte el cu o notă de gravitate în glas (în 
film, Cooper îşi alesese o anume Diane, căreia, chipurile, i 
se confesa), să ştii că n-am crezut nici o iotă din povestea 
cu maşina... (Într-adevăr, Dana, venind către casă, îi 
îndrugase o „poveste”... cum că n-ar fi văzut o groapă din 


48 


George Şovu 


stradă, că s-a ferit de ea, în ultima clipă, şi aşa a ajuns în 
copac, câ...) Dar, continuă Mihai, dacă vrei să-mi iau 
mâinile de pe tine, te priveşte! 

— Dar cine-a spus că vreau să le iei? îi replică fata, 
nivelând seriozitatea. Dimpotrivă! completează, zâmbind 
insinuant... Apoi se aşază pe canapea şi-l priveşte galeş: 

— "Agent Cooper”, ce zici... te-ai lecuit de imaginile 
acelea care te urmăresc? îl întreabă ea făcând aluzie la 
obsesia băiatului... Nu vrei să vii mai aproape? adaugă, 
arătându-i canapeaua. 

— Nu, nu! răspunde Mihai, speriat de perspectiva unei 
noi ratări... amoroase... 


11 


Un câine mic, lăţos, latră parcă înciudat. 

— Ţi-am mai spus să taci, când mă gândesc la lonică! îl 
admonestează stăpâna lui - profesoara Isoscel. 

Căţelul hămăie din nou... 

— Sigur, tu nu crezi, dar el... e rupt din sufletul meu... 
că patru ani’ cât mi-a fost elev, zi de zi mi l-a mâncat... 
Nu înţelegi? continuă Isoscel... Cum se-ntâmplă ceva mai 
deosebit cu lonică, porneşte-n mine o sirenă... 


* 


Oricine o cunoştea pe profesoară cât de cat s-ar fi 
mirat, ascultând-o... Ea - femeia abraşă, ea - spaima 
şcolii, în privinţa respectării regulamentelor, ea — 
neiertătoarea faţă de leneşi şi obraznici, ea... ajunsese 
acum să vorbească astfel despre relaţia de suflet dintre 
un dascăl şi un elev... 


49 


Liceenii în alertă 


Mirarea s-ar fi produs, desigur, pe o bază legitimă, 
legăturile făcându-se între aspecte exterioare, săvârşite 
la vedere. Dar ce se afla... dincolo de acest paravan cine 
putea să ştie?!... 

Dacă cineva ar fi cunoscut cu adevărat viaţa acestei 
femei!... Cine are însă timp, şi răbdare, şi atâta inimă 
spre a se putea opri la căpătâiul fiecărei dureri?!... Ea 
însăşi - profesoara - se jurase, demult, să renunţe la orice 
durere de suflet... Nu reuşise!... Astfel că, ani în şir, nu 
numai că nu s-a ferit de ele (de dureri), ci aproape că le 
cultiva. Unde era mai adâncă rana şi mai vie, acolo 
învârtea şi ea, cu nemilă, bisturiul... gândurilor. Ajunsese 
să creadă, la un moment dat, că așa va muri - cu acel 
enorm buchet al nefericirilor ei în piept... 


„„„ Fusese un copil al nimănui... fără părinţi, fără fraţi, 
fără surori... Cea care o adusese pe lume o lăsase, la 
câteva săptămâni de la naştere, în scutece, la o casă de 
copii. „Să-i spuneţi Liana - a hotărât ea atunci -, Liana 
Baldovin!” Era şi ea, mama, mai mult o copilă, să tot fi 
avut 17-18 ani: micuță la trup, subţirică, brunetă, 
îmbrăcată sărăcăcios; A lăsat-o, a lăcrimat puţin şi-a 
plecat. Şi, de-atunci, nimeni n-a mai văzut-o... 

Liana a crescut printre ceilalţi copii asemenea ei. Era, 
poate, mai tăcută decât toţi şi mai singuratică. Avea mai 
tot (impui pe faţă o tristeţe de om matur. Arareori o 
vedeau jucându-se cu cineva... Era cuminte şi blândă, şi 
nu deranja pe nimeni. 

Şcoala şi liceul le-a făcut locuind la Casa de copii. A 
urmat, în paralel, cursuri speciale la o şcoală de muzică, 
iar după absolvire a fost admisă, în urma unui concurs, în 
corul Operei. A cântat aici trei ani, după care s-a apucat 
de matematică. A lucrat şi a învăţat. Când a ieşit 
profesoară, era căsătorită deja... 

Cunoscuse, la Operă, un violonist, pe Tiberiu... A fost 
prima ei iubire, prima şi ultima... Era frumos, era cult, era 


50 


George Şovu 


delicat... „Un vis rar”, îl numise tânăra profesoară, un 
adevărat noroc! Câţiva ani - vreo patru la număr - viaţa 
lor a fost o încântare. Se iubeau, se înțelegeau... Pentru 
ca, după aceea... 

Incepuse să bea din ce în ce mai mult. Pierdea nopţile 
şi zilele, uneori lipsind chiar de la repetiţii (era în 
orchestra Operei), jucând cărţi, bând mult, filmând... A 
început să lipsească de-acasă... Profesoara înţelesese că 
şi până atunci Tiberiu, soţul ei, mai umbla şi cu alte 
femei... Incercase să nu observe, se străduia să-l ierte, de 
fapt să nu mai sufere atât, spunându-şi că, la urma urmei, 
toţi bărbaţii... 

In tot amarul acela - pentru că viaţa lor frumoasă 
devenise un calvar aproape de nesuportat - se aprinsese, 
de câteva luni, flacăra unei bucurii: profesoara aştepta un 
copil. 

Tiberiu a venit însă într-o noapte beat - s-au certat, el a 
lovit-o, bruscând-o fără milă... Liana a leșinat şi, a doua zi, 
dusă, de urgenţă, la spital, a pierdut copilul. Când s-a 
întors acasă, la vreo trei zile după ce şi-a mai revenit, l-a 
găsit pe Tiberiu spânzurat în baie... 

A descoperit apoi că era dator câteva zeci de mii de lei, 
pe la tot felul de oameni, bani mulţi pe vremea aceea, pe 
care ea a trebuit să-i plătească... 

„Să fie, oare, pentru unii, viaţa un blestem?” s-a 
întrebat, atunci, profesoara. Şi fiinţa ei, care era toată 
numai o rană, a îndreptat către cele patru colţuri ale lumii 
un cumplit blestem pentru aceea ce-o adusese pe lume: 
„Oriunde te-ai afla, să ştii că te blestem!” a urlat sufletul 
ei. Dar auzindu-i ţipătul, gândul i s-a speriat de moarte şi- 
a alergat să adune vorbele înapoi şi să le-ngroape în 
destrămarea trupului... „Oricine aduce viață pe lume 
aprinde o făclie în templul cel mare al nepieritoarei 
existente...” 

Gândul acesta, cu adevărul lui, putea umezi fhintea 
oricui a intrat, măcar o clipă, în conul de lumină al 
înţelepciunii timpului... Şi-atunci, retezată în răscruce de 

51 


Liceenii în alertă 


viaţă, profesoara şi-a pus din nou încălţările - pentru 
golgota ce i-a mai rămas de urcat... Şi primul gând a fost 
să tragă... oblon peste răni..., oblon peste suflet!... Avea 
atunci treizeci de ani... Şi a devenit, din nou, fiinţă a 
nimănui... Singurul crez ce i-a luminat zilele s-a numit 
profesie! 

Să-i înveţe carte pe copii - asta şi-a dorit, pentru aşa 
ceva n-a pregetat niciodată. Dar „oblonul” de peste suflet 
nu l-a mai dat deoparte decât arareori. Se bucura când, în 
confruntările cu unele dintre mizeriile ce curg printre 
oameni şi prin ei, maculând aspirații, tendinţe sau, pur şi 
simplu, clipe de viaţă, care trec ori adastă în lumina 
zilelor, ea se afla în spatele unei astfel de baricade... Nu 
putea să sufere lenea, abaterile de la normă (prin aceasta 
înțelegând cerinţele care guvernează viaţa ce trebuie să 
crească în grădina numită şcoală), nu putea să se împace 
cu impoliteţea, cu obrăznicia, cu orice pată sau umbră - în 
faptă sau în comportare - de pe chipul celor care, iată, 
după revoluție, nici măcar matricole nu mai poartă pe 
braţ şi care, potrivit opiniei profesoarei, se cuvenea, 
indiferent de timp şi de condiţii, să curgă, într-un singur 
sens, pe făgaşul numit ordine, disciplină, învățătură. 

„Au pentru asta de toate - se gândea mereu 
profesoara... Eu n-am avut nimic! Şi nici nu mi-a rămas 
nimic în afară de ei!...” 


* 


Într-o zi venea de la liceu. Era cu vreo... zece ani în 
urmă... 

În apropiere de casa ei se organizase, cu puțin timp în 
urmă, un salon de pictură. „Probabil că s-a deschis o nouă 
expoziție”, şi-a spus Isoscel, văzând înăuntru lume multă. 
A intrat şi ea. „Poate mă mai limpezesc de încrâncenarea 
de la şcoală...”, se gândea. 


52 


George Şovu 


Intrând însă, a cuprins-o spaima: pe un perete - chiar 
pe cel central - se aflau... chipul şi corpul ei, surprinse în 
diverse momente şi ipostaze. „Nu se poate!” şi-a spus. S- 
a frecat la ochi, crezând că nu vede bine. Degeaba: 
imaginile acelea erau... tot acolo şi erau... adevărate. S-a 
apropiat, să le cerceteze mai cu atenţie. Apoi s-a 
îndepărtat, măsurându-le încă o dată şi încă o dată. 
„Nemaipomenit!” a exclamat, fără să vrea. Câteva 
persoane, din preajmă, o privesc. „Aţi fost model, aşa-i?” 
îndrăzneşte cineva s-o întrebe... 

Isoscel se îndepărtează ca de un pericol. | se făcuse, 
dintr-o dată, cald. Îşi dezbrăcă taiorul, în timp ce se 
îndepărta de-a lungul peretelui. „Cine, domnule, cine?” se 
muncea mintea ei să găsească un răspuns... „Şi câna? 
Unde m-a văzut e/ aşa, dezbrăcată?” Şi se gândea că, de 
la moartea lui Tiberiu, nici un bărbat n-o mai privise aşa, 
întreagă, în intimitate..., nicidecum s-o mai picteze... Să-l 
caute, deci, pe pictor..., pe pictor - acesta era acum 
gândul! 

„Care-o fi, dintre atâţia bărbaţi?” se întreba Isoscel, 
mutându-şi ochii de la unul la altul, până când... 

„Ei, nu, că asta le-ntrece pe toate!” exclamă ea, în 
clipa în care se opreşte cu privirea pe chipul unei femei, 
aflată pe un fotoliu, lângă o masă, într-un colţ al 
salonului. Dacă ar fi avut o oglindă mare în faţă, 
profesoara ar fi crezut că, între timp, fără să-şi dea seama 
cum, şi-a schimbat îmbrăcămintea, şi-a modificat într-o 
oarecare măsură pieptănătura şi s-a aşezat acolo, pe 
fotoliu, angajând o discuţie cu cineva, probabil cu o 
prietenă - după cum se rosteau vorbele şi după gesturi -, 
prietenă pe care însă ea... n-o cunoştea... 

A făcut câţiva paşi mari şi hotărâți, oprindu-se în faţa 
mesei. Femeia de pe fotoliu tocmai privea acum într-un 
program-pliant al expoziţiei... Când şi-a ridicat ochii, a 
scos o exclamaţie ca de spaimă... 


53 


Liceenii în alertă 


— Cine eşti dumneata? a întrebat-o Isoscel, fără nici un 
fel de introducere şi pe un ton aspru, de parcă s-ar fi aflat 
la Poliţie, iar ea era anchetatorul. 

— Dar dumneata? a sosit, prompt, răspunsul din partea 
cucoanei care, ridicându-se, o măsura, înfruntând-o... 

Lumea din apropiere a făcut un fel de cerc în jurul lor. 
Cuvintele de mirare se înghesuiau tot mai mult. 

— Cred că ar trebui să stăm de vorbă - spune 
profesoara. Poftiţi cartea mea de vizită. Vă aştept după- 
amiază, la ora optsprezece! Stau undeva aici, foarte 
aproape!... 

— Vin chiar acum! i se răspunde, pe loc. Dacă nu vă 
deranjează, bineînţeles. 

— Cu atât mai bine! îşi exprimă acordul Isoscel. 

— Ticuţă! Ticuţă! strigă doamna, făcându-şi loc printre 
oameni şi apropiindu-se de un bărbat, care tocmai se 
despărţea, lângă uşa salonului, de cineva. 

Isoscel are câteva clipe la dispoziţie, să-l observe: e un 
bărbat cam de şaizeci de ani, deci mai în vârstă decât 
cucoana care se-ndreaptă acum spre el; nu e prea înalt, 
dar are o figură distinsă, de om fin. Isoscel reţine, în fugă, 
părul lui mare, aproape alb, faţa prelungă, terminată cu 
un barbişon îngrijit, şi ochii albaştri, care, acum, ca într-un 
prim-plan cinematografic, se apropie, miraţi, de ai ei... 

— Soţul meu - îl recomandă femeia. 

— Costin Văleanu! rosteşte pictorul - fiindcă el era 
autorul tablourilor - şi priveşte, uimit, când spre nevasta 
lui, când spre Isoscel. 

— Liana Baldovin! îşi spune aceasta numele. 

— Cum „Baldovin”? 

— Da! E numele meu de fată... Am rămas cu el!... 


Pe stradă, cele două femei nu şi-au spus nimic. 
Mergeau alături şi parcă nu se vedeau. 

In apartamentul lui Isoscel, s-au oprit direct în faţa unei 
oglinzi. Fiecare a privit îndelung cele două imagini care, 


54 


George Şovu 


dacă ar fi fost suprapuse, cu mici excepţii, ar fl alcătuit 
una singură. 

Şi-au scos din poşete buletinele de identitate: aceeaşi 
zi, aceeaşi lună, acelaşi an - datele venirii lor pe lume. 

In dreptul părinţilor, de asemenea, aceleaşi menţiuni: 
„necunoscut”, „necunoscută”. Înţelegând adevărul, s-au 
îmbrăţişat lăcrimând... 


Povestea Elvirei Baldovin - şi ea se numise la fel (pe 
bileţelul lăsat de aceeaşi femeie, mama celor două fetiţe 
gemene, fusese scris: „Să-i spuneţi Elvira, Elvira 
Baldovin!”) - era, până la un punct, asemănătoare cu a 
viitoarei profesoare. Şi ea fusese lăsată la o casă de copii, 
numai că aceasta nu se afla în Bucureşti, ci la Braşov. 

Când era elevă în ultimul an de liceu, Elvira l-a 
cunoscut, întâmplător, pe pictorul Costin Văleanu. La 
solicitarea acestuia, a acceptat să-i devină model. lar 
peste nici un an, i-a devenit soţie. Şcoală n-a urmat mai 
departe şi nici n-a avut vreodată serviciu. Ticuță - cum a 
început să-i spună tânăra soţie - n-a lăsat-o: „Câştig eu 
destul pentru amândoi! Tu trebuie să fii doar frumoasă!” 
i-a declarat el... De cinci ani, se mutaseră în Bucureşti, 
pentru că Ticuţă a moştenit, de la o mătuşă a sa, care se 
prăpădise, o vilă... pe strada Florilor, la nr. 7. 

— Strada Florilor? Păi asta nu e prea departe de liceul 
meu. Cum de nu ne-am întâlnit? remarcă Isoscel... Am fi 
câştigat cinci ani de viaţă!... 

— Bine că ne-am întâlnit măcar acum! răspunde 
cealaltă soră, strângând-o în braţe şi lăcrimând din nou... 

De-atunci, s-au văzut aproape zilnic. Când termina 
orele ori înainte de a le începe, profesoara trecea pe la 
sora ei. In sfârşit, nu mai era singură pe lume... 

Numai că, după alţi ani, pictorul le-a părăsit. A făcut 
congestie cerebrală şi... s-a dus. Doamna Elvira, cum îi 
spuneau vecinii din cartier, a suferit cumplit. Fusese 
sfătuită să închirieze o parte din vilă, dar ea nu se învoise. 
Casa era încă plină de amintirea lui Ticuţă şi ea ţinea atât 

55 


Liceenii în alertă 


de mult ca nimeni să nu i-o tulbure. Numai cu un an şi 
jumătate în urmă, când a rugat-o Isoscel pentru Mihai... s- 
a învoit. Şi bine a făcut, pentru că băiatul era plăcut, 
„cânta atât de frumos la harpă şi la chitară”, era „un 
tânăr manierat”, în sfârşit, „se simţea nevoia unui bărbat 
în casă” şi iată că acesta se ivise... 


* 


Ochii lui Isoscel cercetează cu intensitate fotografia- 
tablou, reprezentând un grup de liceeni, în mijlocul cărora 
se află ea... Privirile profesoarei decupează parcă chipul 
lui Ionică. Acesta zâmbeşte cu figura lui de mucalit. 

— lonică, lonică - i se adresează fosta lui dirigintă -, ce 
se întâmplă cu tine, puişor? (Intr-adevăr, Isoscel avea o 
capacitate deosebită de a presimţi şi de a prevesti unele 
lucruri referitoare la persoane foarte apropiate. lar din 
lumea aceasta, după sora ei, Elvira, lonică îi intrase cu 
adevărat în suflet, în ciuda faptului că îi făcuse, ca elev, 
atâtea boroboaţe... sau poate că tocmai de aceea...) 


12 


În aceste clipe, viitorul actor, după ce colindase străzile 
cu sufletul pustiit de vorbele pe care i le spusese Geta la 
telefon, deschidea, cu grijă, uşa garsonierei sale. Nu voia 
să facă zgomot, ca să nu-l trezească pe „ăla micu”... . 

Ajuns în dreptul cuierului, îşi scoase de pe cap peruca 
blondă şi o aşeză, într-un cui, ca pe o pălărie. Mirat, se 
apropie de televizorul deschis şi-atunci îl observă pe 


56 


George Şovu 


fratele său, răsturnat în fotoliu, într-o stare de bizară 
euforie. 

— Ce e cu tine, mă, de ce nu te-ai culcat? îl ia la rost. 

— N-am nevoie, visez şi aşa! răspunde băiatul ca în 
transă. 

— Florine, fac eu destul teatru, nu mai am nevoie şi de- 
al tău... Ce s-a întâmplat? îl zgâlţâie lonică, nedumerit. 

— Sunt fericit! soseşte răspunsul liceanului, care 
priveşte dincolo de ceea ce este în jurul lui... 

lonică începe să se înfurie. 

— Şi, mă rog, fericirea asta - de unde ţi-a picat aşa pe 
cap? întreabă el. 

— Din pliculeţ! mărturiseşte Florin, arătându-i, pe masa 
de-alături, un pliculeţ desfăcut, iar lângă el - un bilet. 

lonică începe să citească textul de pe bilet: „Ai în faţa 
ta fericirea! Vrei s-o cunoşti? Nimic mai simplu: dizolvă 
conţinutul acestui plic într-un pahar cu apă! Soarbe-l ca 
pe-o licoare fermecată şi vei cunoaşte întruchipările de 
vis ale Paradisului! Încearcă! Nu te costă nimic!...” 

Încrâncenat, bateristul scutură pliculeţul în palmă; din 
el cad câteva fire de „praf alb”. 

—  Nenorocitule! ţipă, repezindu-se spre Florin şi 
zgâlţâindu-l. Ştii ce e ăsta? 

— Nu ştiu, da' e bun! spune băiatul. 

— „E bun” să te omoare, găgăuţă! E drog!... De unde îl 
ai? 

— L-am găsit! 

— Unde? 

— În caietul de matematică... 

Vrând să ia de pe masă caietul, lonică dă cu ochii de 
cartea cumpărată în seara aceea de Florin. Citeşte.... 
„Tratat de sexologie” ... 

— Asta ce mai e? întreabă el, făcând ochii mari. 

— Tratat de fericire în doi! Trebuie să învăţ şi eu! Nu 
spuneai tu că m-am „făcut băiat mare”?! răspunde Florin 
euforizat. 


57 


Liceenii în alertă 


lonică deschide caietul de matematică şi, răsfoindu-l, 
ţipă ca scos din fire: 

— Poftim! La matematică însă nu lucrezi, n-ai scris 
nimic! lar ţi-ai pierdut timpul cu Sanda! Eu alerg de 
dimineaţă până noaptea, ca un ogar, să fac rost de 
bani..., completează el, trântind caietul... 

— ... pentru nuntă! remarcă, ironic, Florin. 

— Da, pentru nuntă. Dar şi pentru tine, 
nerecunoscătorule!... Să te ţin ca pe-un boier! Că eu am 
stat la internat, în timpul liceului... S-ajungi om, să fii 
cineva!... lar tu îţi sapi singur groapa!... Ştii ce înseamnă 
drogul? „Azi un ou - mâine un bou!” Te-a prins în gheare, 
s-a terminat! Cale de întoarcere nu există... 

Şi, enervat la culme, intră în bucătărie, umple un pahar 
cu apă, răstoarnă în el, cu mâini tremurânde, conţinutul 
unui pliculeţ pe care îl scoate din buzunar şi apoi bea, 
închizând ochii... 

— A! Folosiţi şi dumneavoastră, care va să zică! 
exclamă Florin, care urmăreşte toată scena. 

— Mâine mergem la Isoscel! este răspunsul, hotărât, pe 
care îl dă lonică, întinzându-se pe pat, sfârşit de puteri. 

Florin îl priveşte zâmbind. Apoi se apropie, îi scoate 
pantofii şi îl înveleşte încet, să nu-l trezească... 


* 


În timp ce lonică zâmbeşte în somn, vocea lui Sherlock 
Holmes face să vibreze toate aparatele subalternilor săi: 
„Atenţiune! Atenţiune! Către toate echipajele!... Infractor 
periculos!...” 

Bruiată de nişte „paraziţi”, vocea se percepe cu 
intermitențe:  „Atenţiune!  Atenţiune! Către toate 
echipajele!...” 


58 


George Şovu 


13 


În dimineaţa zilei următoare, Geta deschide în grabă 
uşa garajului aflat în curtea casei şi încearcă să 
pornească „Lăstunul”. Dar acesta e „mort”! Priveşte cu 
jind spre o „Dacie” albă, aflată alături. E maşina tatălui ei, 
dar cum ştie că acesta nu i-a lăsat cheile, studenta, 
supărată, închide garajul ţii începe să alerge către poartă, 
privindu-şi ceasul de la mână. „Precis o să întârzii!” îşi 
spune ea îngrijorată. 


* 


Aceeaşi poruncă, a lui Sherlock Holmes, porneşte, din 
nou, spre urechile subordonaţilor: 

— Către toate echipajele! Către toate echipajele! 
Depistaţi «Lăstun» culoarea citroen! 

— Ordonaţi? îi răspunde o voce... 

— Pardon: ciclamen! soseşte imediat corecţia... ŞI 
glasul este acoperit iarăşi de hârâituri ca de bruiaj... 


14 


Într-un atelier de design, din cadrul Academiei de Arte 
Frumoase, spaţiu împărţit, prin panouri, în mai multe 
compartimente, asistentul Getei - un bărbat tânăr, 
simpatic, cu mustață „pe oală” - priveşte entuziasmat o 
schiţă: 


59 


Liceenii în alertă 


— Bravo, Geta! Minunat! Excelent model! exclamă el 
rotunjind, cu o plăcere deosebită, după cum îi era 
obiceiul, fiecare superlativ. 

— Ştiţi..., e, de fapt, rochia mea de mireasă! răspunde 
studenta... M-am gândit că, dacă facem, împreună cu 
colegii, mai multe exemplare - aşa, ca variante la temă -, 
am putea să le valorificăm prin magazinul facultăţii... Vă 
daţi seama ce business? încheie Geta, nu fără o oarecare 
ironie. 

— Grozav! Nemaipomenită idee! adaugă asistentul în 
aceeaşi manieră a exagerărilor... conştiente (acesta era 
o- mul - un exaltat, dar un exaltat foarte competent în 
profesiunea lui). 

— Şi cu banii îi ajutăm pe copiii aceia amărâţi, de la 
orfelinatul pe care îl patronăm... 

— Fantastic! Colosal! aprobă mustăciosul. „Colega”, 
dă-mi voie să te felicit!... 


* 


În acest timp, lonică venea abătut pe culoarul ce ducea 
spre atelierul de design. De după un colţ, îi răsar în faţă 
două studente. Actorul îşi schimbă pe loc înfăţişarea, 
mimând buna dispoziţie: 

— O, pe cine văd! Salut, fetelor! Frumoaselor! Aţi şi 
terminat cursul? Geta unde e? le întâmpină el cu această 
avalanşă de exclamaţii şi interogaţii... 

— Ea... Încă n-a terminat! răspunde, în doi peri, una 
dintre fete, cu o figură poznaşă. 

— Cum „n-a terminat”? se repede lonică, uitându-şi 
„rolul” pe care şi-l impusese. 

— Păi... a mai rămas cu asistentul! adaugă cealaltă 
fată, intrând în joc. 

— Unde? întreabă lonică apăsat. 

— La design! precizează prima fată. 


60 


George Şovu 


— Sunt singuri! completează cealaltă. 

lonică pare sufocat, dar se stăpâneşte, reintrând în 
„rol”. 

— Fetelor, v-am pupat! Vă mulțumesc, mai ales pentru 
sinceritatea voastră! declară el, îndepărtându-se. 

— Când o vedea şi hârtia aceea rămasă de la 
examen..., spune una dintre fete, pufnind în râs... 

— O să înghită uşa cu totul! adaugă colega ei, iuţind 
paşii. 


* 


Ajuns în faţa uşii pe care scrie Atelier design, lonică 
citeşte cu uimire anunţul: „Rugăm nu deranjaţi!” 

— Nemaipomenit! exclamă bateristul, încrâncenat. 

Apoi, deschizând cu grijă, face, tiptil, câţiva paşi, 
privind curios, după primul panou. Se opreşte însă, auzind 
vocea asistentului..., în continuarea discuţiei pe care o 
purta cu Geta: 

— Într-adevăr, nemaipomenit! Va fi foarte frumoasă. O 
sil arăţi ca un înger în ea! Dă-mi voie să te sărut de pe- 
acum! 

lonică se plesneşte cu palma peste frunte şi, parcă 
nemaivăzând nimic, se împiedică de un panou şi... cade 
cu el grămadă... In faţa lui apar cei doi, care îl privesc 
stupefiaţi. 

— Scuzaţi că v-am deranjat! rosteşte lonică, din poziţia 
culcat, încercând să fie ironic. 

— Dar domnul cine este? întreabă asistentul, de parcă 
ar fi văzut un extraterestru. 

— ... Fostul meu logodnic! răspunde Geta cu mâhnire, 
apăsând pe fiecare cuvânt. 

— Daaa? ... Imi pare bine, spuse mustăciosul, întinzând 
mâna spre lonică. Acesta îl priveşte ca şi când ar urma 
să-l înghită. Se ridică în grabă şi, cu gesturi de silă, îşi 


61 


Liceenii în alertă 


scutură hainele. Se întoarce apoi imediat şi iese, trântind 
uşa. 


* 


Pe coridor, lonică se opreşte, răsuflând greu... „lar am 
făcut-o de oaie!” îşi spune el, amărât. „«Calc în 
străchini», asta e, şi «stropesc până la stele!»... Nu ştiu 
ce să mă mai fac!...” 

Chiar în această clipă, Geta iese din sala atelierului. 
Trece pe lângă lonică fără să-/ vadă... Acesta începe să 
alerge după ea pe culoar. Furioasă, Geta grăbeşte pasul. 
lonică o urmează ca un căţel bătut. Coboară, unul după 
celălalt, scările, ajungând în faţa facultăţii... 

— Punct! exclamă Geta energic. Gata, punct! şi cu un 
gest vrea să arate că povestea i-a trecut dincolo de cap. 

— Şi eu ce fac? începe lonică, plângăreţ. Am aranjat 
totul: popi, lumânări, fotograf, filmare pe video, 
restaurant, purcei de lapte, viţelul tatei, fiolele... 

— Ce fiole? întreabă Geta intrigată, oprindu-se pentru o 
clipă. 

— De Pietroasele! Pentru export! precizează lonică 
încântat. 

— Ţi-am spus: punct! 

— „Punct” şi... de la capăt! Te rog, Getuţo! se vaită 
actorul, de parcă şi-ar rupe vorbele din suflet. 

Dar mireasa aleargă deja spre un taxi, făcându-i semn 
să oprească. 

Imbătrânit cu cincizeci de ani parcă, fără puteri, lonică 
se aşază pe o treaptă de la Intrarea în facultatea iubitei 
sale. Nu mai vede, nu mai aude, se... gândeşte... 


* 


62 


George Şovu 


_ Icoana Maicii Domnului îl priveşte cu blândeţe. 
Ingenuncheat în faţa ei, lonică se roagă, cucernic: ,... Și 
dă-i, Maică Preacurată, minte să nu se lepede de mine!” 
în acest timp, două lacrimi i se preling pe obraji. „Şi mai 
ajută, Maică Sfântă, să termine ăia mai repede 
apartamentul, că aşa o să avem cuibuşorul nostru mai 
aproape de tine...”, adaugă el, înălţând ochii spre cer... 


15 


Pe un coridor din sediul Poliţiei, locotenentul 
Şerbănescu şi plutonierul nea Marin merg în cadență. 

— Ţine-te bine, nea Marine..., cel puţin o sută de 
culcări ne dă Sherlock Holmes! 

— Nu-i nimic, dom’ locotenent, eu sunt antrenat: mi-a 
dat popa trei sute de mătănii! Ştiţi, cu chestia aia, cu 
lata... M-am mărturisit!... Nu se face să te pui rău cu... 
Dumnezeu, că - cine ştie?! - odată îţi retează... puterile! 
Şi-atunci... 

— Şi nevestei ce i-ai spus? îl întreabă ofiţerul, râzând. 

— Că mi-a recomandat... doctorul să fac flotări, fiindcă 
m-am mai „Împlinit”. 

— Şi te-a crezut? 

— Ei, e învățată... să nu facă cercetări... l-am spus de 
la început, de când m-am însurat: „Cu astea... eu mă 
ocup!...” 


* 


„Chestia” cu fata fusese cam aşa... Într-o zi, nea Marin, 
în civil, s-a urcat într-un autobuz. In ziua aceea era /iber 
şi-l trimisese nevasta după nişte treburi. (Era, de fapt, o zi 


63 


Liceenii în alertă 


de sărbătoare, iar el nu se afla la serviciu.) Şi-a scos 
portmoneul, ca să ia de-acolo un bilet de călătorie. Se 
nimerise să aibă nişte bani la el, mai multe mii. Cineva, 
din spate, cu ochi atent, i-a zărit. Şi, la puţin timp după ce 
plutonierul introdusese portmoneul în buzunarul de la 
spate al pantalonilor, nişte degete subţirele se strecoară 
şi-l scot uşurel-uşurel. Numai că simțurile poliţistului, 
aflate în permanentă „alarmă”, au apăsat pe „buton” şi... 
hat! Mâna lui nea Marin a prins acele degete. Intorcându- 
se, a dat, ochi în ochi, cu stăpâna lor - o tinerică de vreo 
şaisprezece- şaptesprezece ani, destul de arătoasă, în 
orice caz, „bine făcută”, încât, în ruptul capului, n-ar fi 
crezut că... În timp ce nea Marin strânge ca-n cleşte mâna 
aceea delicată, fata îi zâmbeşte candid... La prima staţie, 
au coborât împreună (adică a obligat-o să coboare cu el). 

„Tocmai cu mine ţi-ai găsit?” o întreabă, fiindcă, în 
autobuz, nu angajase nici un fel de discuţie. 

„Nu te supăra, dar cine eşti dumneata?” răspunde fata 
cu detaşare. 

„Nu cine sunt, ci ce sunt ar trebui să întrebi.” 

„Mă rog, ce eşti?” 

„Poliţist! Poliţist, înţelegi?!” 

„lmi pare rău, dar... nu arăţi deloc!” 

„Cum?” a tipat nea Marin... Asta îl înfuriase cel mai 
mult... Şi-atunci, cu fata de mână, s-a oprit direct la 
Poliţie. A dus-o jos, într-o cameră de arest. 

„Până mâine, aici ai să stai, iar mâine... ai să vezi tu!” a 
hotărât, furios, plutonierul. 

„Nu te supăra, nu s-ar putea... să văd chiar acum?” a 
rostit fata, prinzându-l de mână şi zâmbindu-i... galeş, în 
timp ce, cu cealaltă, a început să-şi descheie bluza, 
oferind privirilor, mai întâi mirate, apoi lacome şi 
scânteietoare, ale  poliţistului, doi sâni frumoşi şi 
proaspeţi, ca doi hulubi ce aşteptau parcă să-şi ia zborul. 


64 


George Şovu 


Nea Marin îşi scutură mâna şi, ieşind pe coridor, îi 
spune sergentului de pază: „Ai grijă să nu mă deranjeze 
nimeni, că-i «iau chiar acum interogatoriul»!” 

„Am înţeles! Să trăiţi!” răspunde sergentul... care, 
rămânând, fireşte, afară, se aşază liniştit pe un scaun. 

După o vreme - să fi. trecut zece-cincisprezece minute - 
aude nişte gemete înăuntru. 

„Te pomeneşti că s-a înfuriat plutonierul şi că o 
maltratează! se gândeşte sergentul-paznic. Mai intră în 
cine ştie ce bucluc, că, de! - acum e democrație! Te 
reclamă ăştia una-două!...” 

Şi, dând încet deoparte capacul care astupa ferestruica 
clin uşă, priveşte, discret, înăuntru... 

„Mamăăă! exclamă, fără să vrea, sergentul, dar ştiu c-o 
maltratează, nu glumă!... Ei, păi dacă-i p-aşa, nu rămâne 
ca cu mine la noapte, aici?!” Şi, de bucurie, îşi freacă 
palmele. 

Numai că, după alte zece-cincisprezece minute, 
plutonierul deschide uşa şi, cam extenuat de-atâta 
„interogatoriu”, ne adresează sergentului: 

„Îi dau drumul, că... n-a făcut mare scofală: tentativă 
de furt din avutul personal..., al meu! completează el. Nici 
n-am apucat s-o înregistrăm. Şi-apoi, se pare că e la 
prima di încercare... Am vrut să văd dacă nu e în vreo 
bandă ceva, dacă nu putem pune mâna pe vreun boss... 
Dar nu, cred că nu! conchide nea Marin, care privise tot 
timpul cam într-o parte şi nu spre ochii sergentului. 
Scoate apoi fata pe coridor, o pi'/duieşte... aşa şi pe 
dincolo..., adică „să nu mai facă”, fiindcă „uite ce 
păţeşte”..., şi o lasă să plece... 

La nici un minut, părăseşte şi el sediul Poliţiei, privind 
îngrijorat spre ceasul de la mână şi făcându-şi în gând 
socoteala dacă mai are timp să rezolve tot ce-i ordonase 
soţia... După câţiva paşi însă, încetineşte mersul şi începe 
să fluiere uşor, dus pe gânduri... 

„Fain interogatoriu, n-am ce zice!” i-a şoptit sergentul a 
doua zi, întâlnindu-l. 

65 


Liceenii în alertă 


„Nu înţeleg, sergent!” 

„Ei, lasă, bre nea Marine..., bărbaţi suntem..., n-o să te 
tom eu..., că doar nu câştig nimica... Aşa, dai şi dumneata 
o bere-două, acolo!” 

Şi a dat, ce era să facă?!... 

Lui Şerbănescu însă - cu care lucra zi de zi împreună, 
de mai mult timp, şi de care era apropiat sufleteşte - i-a 
spus chiar el. N-ar fi vrut să afle, cumva, din altă parte - 
mai ştii?! - şi să pună, deasupra lui, vreun semn de 
întrebare. Nu, asta în nici un caz! Aşa că... „s-a 
mărturisit”, întâi ofițerului şi apoi popii. lar acum, 
„executase” şi mătăniile, era deci antrenat pentru ceea 
ce... va ordona maiorul... 


* 


— Domnule maior, raportez: „Gângania” aia ne dă do 
lucru. Nu există! 

— Cum „nu există”, Şerbănescule? întreabă Sherlock 
Holmes, schimbând pipa cu alta, tot fără tutun, fireşte. 

— Culoarea, domnule maior! Nu e înregistrată o 
asemenea culoare la Circulaţie! 

— Şi cu accidentele? Tot nimic? 

— De „Lăstun” au fost două, în ultima lună! 

— Şi-atunci ce mai căutaţi la mine? se repezi maiorul în 
cei doi subalterni ai săi, aflaţi în poziţie de drepţi. Ştiţi ce- 
aveţi de făcut! Hai, repede! Stânga-mprejur! Şi, nervos, 
Sherlock Holmes schimbă, din nou, pipa... 


* 


Povestea lor, a pipelor, dura de vreun an de zile... Se 
căsătorise târziu, la treizeci şi doi de ani. Şi aceasta 
pentru că, imediat ce absolvise Facultatea de Drept, 
suferise o mare dezamăgire. lubea, pe atunci, o fată 


66 


George Şovu 


foarte frumoasă - studentă în anul al treilea, la engleză; şi 
ea pretindea că îl iubeşte... Abia aştepta, chipurile, ca el 
să-şi termine facultatea, să se angajeze şi să-şi facă un 
rost, cât de cât, ca să se poată căsători... Şi iată că el 
terminase. De o lună şi ceva lucra în Ministerul de 
Interne. Era la începutul lui septembrie. Se apropia 
toamna... În ei însă, în cei doi îndrăgostiţi, mugurii 
primăverii se desfăceau bucuroşi către florile de vis ale 
speranţei... Atunci ea a plecat într-o excursie în Occident. 
El a fost de acord, desigur. Chiar a ajutat-o spre a obţine 
paşaportul, fiindcă cineva, de la serviciul respectiv, 
ridicând din  sprânceană, întrebase:  „Studentă la 
engleză?” „Da, a răspuns el. Şi e o fată de toată isprava! 
Neam de neamul ei - ţărani, oameni serioşi, legaţi de...” 
„Bine, bine! Să considerăm că nu sunt probleme!" a sosit 
replica... şi i s-a eliberat paşaportul. 

Irina - aşa se numea fata - a fost nemaipomenit de 
bucuroasă. 

„Am să sufăr cumplit că n-am să te pot vedea timp de 
două săptămâni. Nici n-am plecat şi simt că mi-e dor de 
tine!” i-a spus ea, la despărţire, îmbrăţişându-l. Vocea ei 
însă venea parcă de departe şi, în lungu-i drum, îşi 
pierduse adevărul ce trebuia să-i dea viaţă. lar lui i s-a 
făcut, dintr-o dată, frig pe coloană şi în suflet. l-a zâmbit, 
totuşi, fiind aproape sigur că o vede pentru ultima dată... 
Ar fi putut s-o oprească... Un singur telefon şi paşii ei n-ar 
mai fi atins „scara” avionului. l-ar fi fost însă mult mai 
greu s-o ştie trăind undeva, pe-aproape de el, mincinoasă 
şi perfidă. 

„Aşa - am să-mi spun c-a murit, a murit departe şi cu 
asta s-a terminat!...” 

Presimţirea celui ce peste puţin timp va fi supranumit, 
de către colegii săi, Sherlock Holmes - pentru 
extraordinara pricepere de care avea să dea dovadă în 
problemele specifice Poliţiei, descurcând, cu mare fler, 
cele mai complicate „cazuri” - s-a dovedit adevărată. Irina 


67 


Liceenii în alertă 


nu s-a mai întors în ţară. lar în scurt timp, pe diferite căi, 
a început să reverse otravă peste numele ei. 

Faptul că s-a înşelat atât de amarnic l-a otrăvit şi pe 
Sherlock Holmes (pe numele său adevărat — Andrei 
Pădureanu). Până atunci nu fumase niciodată. Acum, nici 
nu apucase avionul să decoleze, când el, cumpărându-şi 
un pachet de ţigări, a aprins-o pe prima dintre ele şi-a 
tras adânc fumul în piept, de parcă ar fi fost sigur că 
astfel va ajunge la o boare de aer curat... A început să 
tuşească. A aruncat ţigara, dar, după câteva secunde, a 
aprins alta... Apoi alta, şi alta... 

Trecuseră destui ani, vreo şapte-opt la număr, timp în 
care viața lui Andrei se identificase, aproape în întregime, 
cu munca lui. Până într-o seară... Era la un concert, la 
Ateneu. Se afla, de fapt, în misiune... Un „caz”, care 
venea de departe, de dincolo de hotare, ajunsese şi 
aici..., iar el, Sherlock Holmes, mai avea de aşezat pe 
portativul căutărilor o singură notă, pentru ca suita 
argumentelor să fie pe deplin lămuritoare şi concertul să 
poată fi... încheiat... A fost de-ajuns o privire şi cei doi 
colaboratori ai săi au înţeles că au primit ordin... să 
rezolve... problema... 

Intrând în sală, şi-a ocupat, liniştit, locul. La câteva zeci 
de secunde, în scaunul din dreapta sa, încă liber, se aşeza 
o femeie tânără. Se numea Lucia. Peste doar o singură 
lună, Andrei Pădureanu se căsătorea cu ea... 


„„„ A sosit cu un minut înaintea începerii concertului. El 
s-a ridicat, spre a-i face loc să treacă. S-a oprit o clipă în 
dreptul lui. S-au privit adânc în ochi. Fără să-i 
mulţumească, aşezându-se, l-a întrebat: 

— Este adevărat că mă aşteptai? _ 

— Da! a răspuns Andrei, după o mică ezitare... In drum, 
venind încoace adică, m-am oprit la o ghicitoare: s-a uitat 
în palma mea şi m-a asigurat că, în sfârşit, ai să viil... 


68 


George Şovu 


În timpul concertului nu şi-au spus, bineînţeles, nici un 
cuvânt. S-au privit, discret, de câteva ori, iar, la un 
moment dat, mâna ei s-a aşezat tandru şi firesc peste 
mâna lui, care a primit-o... ca pe o veche şi aşteptată 
cunoştinţă. 

De cum s-a ieşit în pauză, ei au plecat... 

— E un sacrilegiu ceea ce facem? a întrebat Lucia cu 
oarecare cochetărie... Să pleci de la un asemenea 
concert. .. 

— Trecem pe la biserica „Boteanu” şi aprindem câte o 
lumânare... 

— Şi ne rugăm... 

— Pentru noi... 

Pe la biserică n-au putut trece, fiind închisă la ora 
aceea, astfel că lumânările le-au aprins în... suflete... 

Afară ningea. Fulgi mari, cuminţi, dansau în zbor liniştit, 
oprindu-se, până la urmă, pe acoperişuri de case, pe 
crengi de pomi, pe genele ochilor, pe faţa pământului. 

S-au urcat în maşina lui Andrei şi au pornit-o... În lume. 
S-au gândit să facă o „haltă” ?n Parcul Herăstrău, să se 
plimbe, lăsându-se cuprinşi de feeria aceea albă, 
imaculată. 

— Mi s-a spus că eşti un băiat nemaipomenit! a rostit 
Lucia, la un moment dat. 

— Ţi s-a spus? s-a mirat puţin Andrei. 

— Exact! Cum crezi că aş fi venit altfel aşa, /a țintă?! 

— Care va să zică există un „inculpat”! 

— Incă unul, pe lângă toţi pe care îi ai tu în vedere. El 
se numeşte Cornelia Soare şi este colega ta de la 
Contabilitate. Ea mi-a cumpărat biletul la concert, al cărui 
loc „s-a nimerit” să fie chiar lângă tine! Suntem prietene 
încă din facultate. Şi-apoi, tu şi eu facem parte... din 
aceeaşi familie... 

— Cum?! 

— Din aceeaşi familie... lexicală. Nu te cheamă Andrei 
Pădureanu? Ei bine, numele meu este Lucia... Pădure. 


69 


Liceenii în alertă 


Stimate domn, eşti, aşadar, un... derivat. Este firesc, cu 
alte cuvinte, să-ţi întregeşti... familia!... 

„„„ Din seara aceea, Andrei n-a mai fumat! 

„O să te-nsor eu odată... cu una căreia nu-i plac 
ţigările, şi-atunci să te văd!...” îi spunea, nu de mult, 
colega şi amica lui, Cornelia Soare, îngrijorată că Andrei 
fuma mult prea mult. Şi iată că se ţinuse de cuvânt! Peste 
opt ani însă, polițistul avea să se apuce din nou de 
fumat... 


Într-o zi, era cu două veri în urmă, Lucia a murit 
fulgerător... 

Se scurseseră opt ani de la căsătoria lor. Se înțelegeau 
de minune, în ciuda unei dureri ce le umbrise viaţa 
aproape de la început: tânăra soţie pierduse sarcina, în 
urma unui traumatism generat de o cădere - a alunecat 
pe gheaţă şi a căzut -, şi, de-atunci, semnele pentru un 
alt copil nu mai apăruseră... Obişnuindu-se cu gândul, cei 
doi soţi se simțeau bine împreună, erau fericiţi. 

În ziua aceea, întorcându-se de la serviciu - lucra, ca 
economistă, într-un minister -, Lucia a cumpărat, în drum, 
câteva sticle de bere. Cum a ajuns acasă, a desfăcut una 
şi a băut până la fund un pahar, ca să-şi stingă setea 
(căldura de-afară o copleşise). A căzut pe loc, ca trăsnită. 
Aşa a găsit-o Andrei, când a sosit, noaptea, târziu... La 
analiză s-a dovedit că sticla avea urme de verde de 
Paris... 

Durerea - aproape de neimaginat de către alţii - a 
reaprins şi ţigările care, pur şi simplu, şi-au trecut focul de 
la una la alta, până ce polițistul s-a îmbolnăvit... Atunci 
doctorul i-a spus: „Stop! Definitiv!...” Neavând încotro, 
Sherlock Holmes a început să fumeze... cu pipa, dar cu 
pipa... goală. Şi-a adunat pe birou o colecţie întreagă... Le 
schimbă ori de câte ori se enervează... 


70 


George Şovu 


16 


— Păi aşa ne-a fost vorba, nea Bărbuţă? rosteşte 
lonică, livid, la telefon. 

— Fără cincizeci de „foi”, d-alea cu Poetul, nu ţine! Dar 
azi! îi răspunde, rece, individul de la capătul firului. 

— Cum „azi”? se înfurie studentul. 

— Ori azi, ori deloc! Te-aştept până la trei! E clar? 
adaugă aceeaşi voce hodorogită, după care lonică aude 
declicul telefonului. 

Total dezorientat, începe să se lamenteze: „De unde, 
lonică, de unde? De unde, prăpăditule de tine, că parcă 
toată lumea a început să-ţi fie împotrivă?!...” Şi aşază 
receptorul în furcă. Un clinchet specific, ca un clopoțel, îl 
anunţă că, de milă, moneda i-a fost restituită... Bateristul 
o ridică mai mult mecanic, apoi se bate cu palma peste 
frunte, luminat de o idee... 


17 


Într-un laborator electronic, Adrian - fostul coleg de 
clasă al lui lonică, membru, şi astăzi, al orchestrei 
„Liceenii” - lucrează la un calculator. Auzind telefonul de 
pe birou zbârnâind, ridică receptorul. 

— Adriane, tu eşti? îl întreabă Ionică, fiindcă el era cel 
care telefona. 

— Salve, bătrâne! i se răspunde. 

— Fără introducere, că n-am timp: îmi trebuie, urgent, 
50.000 lei! Arde! 


71 


Liceenii în alertă 


— Ai uitat că m-am făcut capitalist? Mi-am vărsat 
„tezaurul” la S.R.L.-ul nostru. Dar, dacă „arde”, în două- 
trei zile mă împrumut şi îi ai! îl asigură Adrian binevoitor. 

— Până mâine, focul se stinge! Te-am salutat! adaugă, 
cu voce moale, viitorul actor. 


18 


Într-o sală de repetiţii, de la Academia de Muzică, Mihai 
cântă la harpă, lăsându-se stăpânit de fluxul armonios al 
melodiei... 

Intrând vijelios în cameră, bateristul exclamă, cu 
sufletul la gură: 

— Mihai, scapă-mă! Tu ai fost totdeauna salvatorul 
meu! 

Dar Mihai, contopit cu muzica, nu-l aude. 

— N-auzi, mă? îl zgâlţâie Ionică. Tu ai fost totdeauna 
salvatorul meu: dă-mi 50.000! 

— Poftim? răspunde Mihai, ca trezit din vis. 

— Apartamentul! Ca să-l termine, Bărbuţă - lua-l-ar 
dracu' - mai vrea încă 50.000 ciubuc... Şi asta până 
astăzi, la trei! Ai înţeles? 

— Am înţeles, căpcăunule, dar bani - de unde? 

— Păi aveai! 

— N-am reparat /imuzina!! Azi-dimineaţă! Două bare, 
ciocăneală ici, ciocăneală colea, dacă o mai şi vopsea, 
rămâneam dator. Aşa că, deocamdată, am lăsat-o cu 
„picăţele”... 

— Şi-atunci ce mă fac? spune lonică, disperat, începând 
să se învârtească prin încăpere ca o oaie căpiată, doar- 
doar o găsi o ieşire... Şi, deodată, iarăşi se luminează: 


72 


George Şovu 


— Vino cu mine! îi comandă el prietenului. Tu 
întotdeauna ai avut noroc! 


19 


Ajungând în Cişmigiu, s-au dus drept la un vânzător de 
„loz în plic”. Au cumpărat o pungă întreagă şi s-au aşezat 
apoi pe o bancă, lângă un coş pentru hârtii. Au început să 
le desfacă... 

— "Necâştigător”!... „Necâştigător”!... 
„Necâştigător”!... se aude rostindu-se... Cei doi prieteni 
au ajuns la fundul pungii. Rup acum ultimele lozuri, care 
sunt... tot „necâştigătoare”. 

lonică oftează din rărunchi. Apucă punga şi dă s-o 
arunce, dar observă ceva: 

— Mai e unul! Asta e! exclamă el şi, rupându-l, se 
apucă „să-l fileze”... Dă, Doamne, dă, Doamne! şopteşte, 
în timp ce desface hârtiuţa puţin câte puţin... Deodată, 
începe să zâmbească. 

Mihai, care-l urmărise în tensiune, îl întreabă: 

— Ce e, mă? 

— Noroc! strigă lonică, luminat..., dar în dragoste! 
Măcar de-ar şti şi Geta! continuă el, încărcat de tristeţe. 

— Ne pricopsirăm! Am aruncat la coş ultimii bani. Aşa e 
când te iei după capete care sună precum tobele goale, îi 
reproşează Mihai. 

— la, ia, te rog să nu-mi jigneşti... instrumentul 
muzical. Şi, ridicându-se, aruncă punga la coş... Mama ei 
de viaţă! oftează el apoi, amărât de-a binelea... Norocul 
meu - ca părul pe broască! mai bombăne, dând cu 
piciorul în cele câteva hârtii căzute pe jos. 


73 


Liceenii în alertă 


În acest timp, o femeie ia coşul, îl răstoarnă în 
tomberonul de gunoi şi pleacă. 

Privind, păgubaş, în urma ei, Mihai observă că pe 
cauciucul uneia dintre roţile tomberonului s-a lipit un loz 
nedesfăcut. Se-ntoarce apoi spre lonică: 

— Nu ziceai tu, mă, că-s băiat cu noroc? Poftim, ia-l! 

— Ai fost! subliniază bateristul cu lehamite, vrând să 
arunce lozul. Dar Mihai i-l smulge din mână, îl desface şi, 
fără să-l privească, i-l bagă sub ochi: 

— Citeşte! îi porunceşte el. 

La început, lonică priveşte apatic, apoi, făcând ochii 
mari, dă un chiot: 

— Mamăăă! Două sute de mii! Două sute de mii! repetă 
el, silabisind şi nevenindu-i să creadă. Cu ăştia mă-nsor 
de două ori, bigam mă fac! îi strigă lui Mihai şi, alergând 
spre el, îl îmbrăţişează. 


20 


Pe firma unui bloc aflat în construcţie, Mihai citeşte a 
nu ştiu câta oară: „H20 - antreprenor: |. Bărbuţă”... 

„Bărbuţă, Bărbuţă...”, repetă el, mecanic... „Ce te-aş 
mai rade eu, dacă aş fi în locul lui lonică...” 

În acest timp, viitorul actor coboară în fugă pe treptele 
uneia dintre scările blocului şi se îndreaptă, bucuros, spre 
limuzina la volanul căreia se află Mihai. 

— Gata! în două luni mi-l dă „la cheie”! Aşa mi-a 
promis! îl informează lonică, intrând în maşină. 

Mihai demarează. 


74 


George Şovu 


— Dar, încă o dată, să nu te pună Aghiuţă să ciripeşti 
ceva. Nici Dana nu trebuie să ştie! Cu surpriza asta vreau 
s-o fac praf!... 

— Tu pe Geta o faci praf, cu surprizele tale, în fiecare 
zi! remarcă Mihai. 

— Aoleu, mâine e aniversarea - se îngrijorează lonică. 
De data asta, cum o mai descurc? A zis că nu vrea să mă 
mai vadă în ochi... Auzi, ce jignire!... 

— Lasă, o pun pe Dana să vorbească! îl linişteşte 
Mihai... Şi-acum, „maestre”, unde doriţi să vă las? îl 
întreabă el apoi, cu ironie prietenească. 

— La vechiul meu „amor”! răspunde lonică, strepezit, 
cercetându-şi ceasul... Apoi, privindu-l cu atenţie pe 
Mihai, îi spune: 

— Mă, uitai: te-am văzut aseară la televizor... 

— Ce tot trăncăneşti acolo? 

— F.B.I. (pronunţă englezeşte lonică). Mare vedetă 
polițistă! Agentul federal Cooper! 

— Data viitoare să închizi televizorul! Dacă vrei să-l mai 
vezi, îl ai în original! îi răspunde Mihai, arătând spre 
sine... 


21 


„Ce e amorul?/Un amic supus amândurora!/Deci 
cânturilor mele zic/Adio tuturora!...” O fată cu o figură 
searbădă recită, fără nici un fel de har, teatralizând 
excesiv, sfintele versuri eminesciene. 

Aşezat într-un fotoliu, la câţiva metri în faţa ei, lonică 
nici nu îndrăzneşte s-o privească. 

— Domnişoară, domnişoară - spune el, hotărându-se s- 
o întrerupă... 


75 


Liceenii în alertă 


Fata se opreşte contrariată... 

— Mă tem că va trebui să ne spunem şi noi adio!..,, 
pentru că ţi-am mai zis: dumneata n-ai talent! îţi iau banii 
degeaba! Înţelegi? Degeaba! Mă mustră conştiinţa! 
Teatrul e... 

Fata izbucneşte în plâns. 

lonică, înduioşat, se apropie de ea. 

— Te rog să te linişteşti! Calmează-te! îi spune el, 
mângâind-o pe cap... 

— Maestre, izbucneşte fata printre lacrimi, dar eu nu 
vreau să dau examen la teatru! Eu... vă iubesc! Vă 
iubesc! N-aţi înţeles?... Din ziua aceea, când aţi venit la 
noi, la liceu, cu colegii dumneavoastră, şi ne-aţi recitat. 
Atunci m-am îndrăgostit... De-aceea m-am zbătut atâta 
ca să fac lecţii cu dumneavoastră... Şi, cu un gest 
neaşteptat, îl prinde în braţe, vrând să-l sărute... In 
avântul mişcării însă, face să sară peruca blondă de pe 
capul lui lonică. 

Fata se trage înapoi, speriată, dând un țipăt scurt. 

În aceste clipe, studentul ia peruca de jos, o scutură şi 
o aşază din nou pe cap. 

— Vedeţi, domnişoară - spune el sentenţios: Acesta e 
teatrul! Nu eşti ce pari a fil... 

Îndrăgostita începe din nou să plângă, ascunzându-şi 
faţa între pernele unei canapele, pe care s-a trântit 
îndurerată şi dezamăgită. 

lonică e încurcat. Se-apropie, întinde mâna deasupra 
ei, parcă a mângâiere - era impresionat de mărturisirea ei 
şi îi era milă, dar... ce-ar fi putut să facă?! El o avea pe 
Geta, pe ea o iubea, cu ea trebuia să se însoare... „dacă o 
s-o mai pot împăca!” îşi spune bateristul... „O s-o împac 
eu! De-atâtea ori s-a supărat pe mine şi, până la urmă, i-a 
trecut! Şi ea mă iubeşte!..Şi, cu aceste gânduri, înseninat, 
aproape zâmbitor, părăseşte apartamentul fetei... 


76 


George Şovu 


22 


Locotenentul Şerbănescu intră în curtea unei căsuțe 
dintr-o mahala bucureşteană. Sub un şopron se vede un 
„Lăstun” albastru, căruia îi lipseşte o aripă. 

Ofiţerului îi iese în faţă o bătrână, care îl priveşte cu un 
aer şiret... 

Urmează o discuţie lungă, în timpul căreia femeia, care 
se dovedeşte „tare de urechi”, dă tot felul de explicaţii... 

Şerbănescu, privind la actele pe care le are în mână, 
rezumă cu voce tare, ca pentru un surd: 

— Bun, am înţeles: maşina e a nepotului, plecat în 
străinătate... 

— Aud? spune bătrânica... 

— ... accidentul l-ai făcut dumneata... 

— Aud? repetă femeia... 

— Ciclopul n-a avut aripă s-o înlocuieşti... 

— Aud? 

Locotenentul o fulgeră cu privirea şi claxonează scurt, 
fără ca bătrâna să observe gestul... 

— Aud? repetă ea şi de data aceasta. 

Ofiţerul zâmbeşte. 

— Ce nu înţeleg eu e cum de ţi-a semnat doctorul că ai 
voie să conduci maşina, dacă dumneata nu auzi. 

Baba îşi mişcă ochii şi se luminează la chip: 

— Păi, mă duc la doctor... numai când aud! răspunde 
ea şmechereşte. 

— Şi, până acum, de ce n-ai auzit? 

— Am crezut că vii pentru amendă, maică! N-am putut 
s-o plătesc... că ştii mata cum e: privatizare, pensie mică, 
neindexată cât trebuie..., bombăneşte bătrâna aproape 
neinteligibil... 


77 


Liceenii în alertă 


— Aud? întreabă locotenentul, molipsit şi el de trucul 
babei. 

— Ce, maică, ai şi mata vreo amendă de plătit?!... şi 
izbucnesc amândoi în râs. 


23 


Într-un mic birou, aflat în apropierea unor maşini 
tipografice, Dana corectează de zor un şpalt. 

— Nu-l mai corecta degeaba! îi spune Mihai, care, de 
câteva minute bune, se tot învârteşte pe lângă ea. Până 
la urmă, tot te conving să-l scoţi! 

— Te străduieşti de pomană - răspunde fata, oprindu-se 
şi privindu-l în ochi. Nu-l scot! 

— Ţi-am spus de-aseară că potlogarul acela n-are nici 
convingeri politice, dar nici scrupule. lar tu ai căzut în 
plasa lui: îi faci jocul, îi faci publicitate. Din nimeni, devine 
cineva! încearcă Mihai să ofere noi argumente. 

— Un „cineva” - cum zici tu -, dar care n-o să aibă pe 
„nimeni” alături de el, nici măcar pe nişte gură-cască... 
Aici vreau să ajung! încheie Dana, arătând şpaltul. 

— Am înţeles: încăpăţânarea ta este imposibil de 
răsturnat! conchide Mihai, cu disperare. 

— Dana, ce faci cu reportajul despre violenţă? întreabă 
un bărbat mai în vârstă, care bagă capul pe uşă. 

— Am plecat! răspunde fata, ridicându-se de la masă... 


78 


George Şovu 


24 


În maşină, Mihai a încercat, din nou, s-o pilduiască, dar, 
şi de data aceasta, tentativa lui s-a dovedit zadarnică. 

— Lasă-mă aici! îi cere, la un moment dat, fata, 
ajungând în dreptul Cişmigiului. 

— Şi dacă ţi se întâmplă ceva? 

— Scoate-ţi din cap că sunt Laura Palmer, din filmul 
"Twin Peaks”, spune ea, trântind portiera şi plecând. 


x 


lat-o acum străbătând o alee a vestitului parc 
bucureştean... Deodată simte că este urmărită de cineva. 
Intoarce în grabă capul. Intr-adevăr, în urma ei, la câţiva 
metri, se află doi tineri îmbrăcaţi în mod civilizat, nu par 
derbedei. 

Dana grăbeşte paşii. Indivizii procedează la fel, vrând s- 
o ajungă din urmă. Atunci, reportera ia o hotărâre 
temerară: se opreşte brusc, se întoarce spre ei şi, cu un 
gest neprevăzut, le întinde reportofonul, pe care îl 
scosese, între timp, din poşetă: 

— Ce părere aveţi despre violentă? îi întreabă ea, pe 
neaşteptate... 

Surprinşi, „tipii” rămân o clipă descumpăniţi. Se privesc 
între ei... 

— Despre violenţă?! întreabă unul, cu falsă mirare... 
Noi suntem pentru tratative, domnişoară, mese rotunde, 


negocieri!... 

— Aşa că - adaugă celălalt, cu un rânjet care se vrea 
agreabil - dă mătăluţă, „de bunăvoie şi nesilită de 
nimeni”, unealta aceasta de muncă (şi indică 


reportofonul). 


79 


Liceenii în alertă 


— ... că, poate aşa, scapi şi de grija înregistrărilor... sub 
clar de lună! îl completează primul individ, întinzând 
mâna spre aparat... 

— A!... numai atâta voiaţi? răspunde Dana zâmbind şi 
face gestul de a le oferi reportofonul. Dar, în clipa 
următoare, le aplică fulgerător, cu vârful pantofului, câte 
o lovitură... Între picioare... 

Indivizii se-încovoaie de durere şi sunt gata să se 
arunce asupra Danei, care însă, întorcându-le spatele, o 
rupe la fugă. 

În aceste clipe, din spate, Mihai venea alergând. 
Văzându-l, atacatorii renunţă s-o mai urmărească pe 
Dana şi, intrând pe altă alee, se îndepărtează bombănind 
şi înjurând. 

— Uneori, şi violenţa e bună la ceva! spune Dana, 
zâmbind. Pe faţa ei se mai văd însă urmele spaimei prin 
care trecuse. 

Ajuns lângă ea, Mihai îi ascultă vorbele şi oftează din 
greu. 

— Ti-am spus că mă descurc şi singură! completează 
fata, apropiindu-se de el şi sărutându-l tandru... Era, 
totuşi, impresionată de grija pe care i-o purta. Deşi o 
deranjau din anumite puncte de vedere, spaimele 
dovedeau că iubirea lui Mihai pentru ea era adevărată - 
aşa cum avusese prilejul să constate de atâtea ori... 

„„. După ce plecase din maşină, Mihai a urmărit-o cu 
privirea până ce a intrat în parc... Bătea un vânt uşor, 
care vălurea frunzele pomilor. Ascultându-le murmurul, 
băiatul s-a pomenit cu valurile unei ape înaintând până 
lângă maşina sa. Apoi, retrăgându-se, au lăsat în urma 
lor, pe trotuar, corpul neînsufleţit al unei fete, care nu era 
alta decât Dana. Mihai priveşte speriat, de-a lungul unei 
alei. Vede doi indivizi... Apoi o vede pe Dana oprindu-se în 
faţa lor. Simte că prinde aripi la picioare. Aleargă într-un 
suflet... 


80 


George Şovu 


— Hai, hai, lasă! caută să-l liniştească Dana, văzându-l, 
în continuare, preocupat. Nu te mai speria, că... n-o să 
scapi tu de mine aşa de uşor! Şi, sărutându-l încă o dată, 
se îndreaptă spre liceul din apropiere... 


25 


„„„ unde, aflaţi în recreaţie, elevi şi eleve joacă handbal, 
în curtea interioară. 

Într-un colţ, mai retraşi, Florin şi Sanda discută aprins, 
în timp ce, din apropiere, aflat într-un grup de băieţi, Grig 
priveşte curios spre ei. 

— Hai, măi Grig, acum ce-oi fi vrând, să moară cu tine 
în braţe? Mai lasă-l şi pe bietul Florin!... comentează 
Cristian, un băiat simpatic, din grup. 

— Ţi-am mai spus: n-am avut şi n-o să am niciodată 
nimic cu Grig! E un măgar şi jumătate! îi declara Sanda 
lui Florin, chiar atunci. 

— Vezi, înseamnă că tot a fost ceva! remarcă băiatul. 

Sanda îl priveşte crunt: 

— Atunci nu există decât o singură soluţie - decide ea: 
lonică e la facultate? 

— Da! răspunde Florin, nedumerit. 

— Mergem acum la tine acasă şi-ţi demonstrez! 

— Cum adică „să-mi demonstrezi”? întreabă flăcăul, 
puţin speriat. 

— Nu ştiu cum, dar... sper să ne descurcăm! 

În acest moment, Isoscel tocmai trecea, grăbită, pe 
lângă ei, purtând într-o mână o sacoşă mare. Cei doi au 
îngheţat... 


81 


Liceenii în alertă 


Între timp, Dana, care intrase în curtea liceului, 
stătea de vorbă cu un băiat. Profesoara o zăreşte şi se 
îndreaptă spre ea. 

— Dar despre violență şi sex ce părere ai? Există vreo 
legătură? îl întreabă ziarista, cu microfonul în mână. 
Văzând-o însă pe Isoscel, o salută bucuroasă: 

— Bună ziua, doamnă! Ce mai faceţi? 

— Să-ţi răspund eu la întrebare, drăguță - spune 
Isoscel: în şcoală nu există sexe. Aici sunt doar elevi şi 
atât! Şi, privind spre Florin şi Sanda, le face semn să se 
apropie. Elevii vin spăsiţi. 

— la spuneţi voi, puişorilor, ce vă învăţ eu mereu? li se 
adresează, fără nici un fel de introducere. 

— Matematică, doamnă! răspund cei doi, deodată. 

— Şi cu iubirea? 

Sanda şi Florin „au băgat-o pe mânecă”... Nu ştiu ce să 
răspundă, de fapt n-au înţeles la ce se referă profesoara. 

— ... Cu iubirea..., la ora de dirigenţie..., reia Isoscel. 

— A, că „matematica este singura noastră iubire”! 
răspunde Florin, de parcă ar cita. 

— Şi că „ea n-are sex”! îl completează Sanda, în 
aceeaşi manieră. 

— Ei, ai văzut? se „făleşte” profesoara ca pentru nu ştiu 
ce fel de victorie..., dar, după câteva secunde, izbucnesc 
cu toţii în râs. 

O minge se opreşte în sacoşa lui Isoscel, care începe... 
să latre... 

Dana tresare... 

— Nu vă speriaţi: e „lonică”. L-am dus la doctor, fiindcă 
e bolnăvior, săracu'! zice lIsoscel, descoperind un căţel, 
care scoate capul din sacoşă şi latră din nou... Tu mai stal 
pe-aici? o întreabă profesoara pe Dana. 

— N-am terminat reportajul, aşa că... mai stau! 
răspunde ziarista. 

— Atunci ţi-l las ţie! hotărăşte Isoscel. Eu mă duc la oră, 
cu ăştia! motivează ea, arătându-i pe Sanda şi Florin, care 


82 


George Şovu 


se pregăteau să se îndrepte spre clasă. După ce ies, amo 
fereastră şi-l duc acasă. 

— Doamnă, sper să fiu la înălţimea acestei misiuni! 
precizează Dana, cu o uşoară ironie, mângâind cățelul pe 
cap. Aşa-i, „lonică”? 

— Poate îi iei şi lui un interviu... Ştie multe! E un bandit 
şi jumătate! completează profesoara, plecând spre 
cancelarie. 

— Vasăzică din ăştia mi-eşti, domnule „lonică”! se miră 
Dana. 

— Ham-ham! „răspunde” cățelul, trăgând-o după el 
spre două fete, care discutau undeva, în apropiere. 
Devenind foarte atentă, Dana înregistrează următoarea 
convorbire: 

— Auzi, dragă - spune una dintre fete: mă trimite la 
mătuşă-sa, că „e patroană de mare casă de modă”..., pe 
post tic manechin!... „OK!” zic eu şi mă duc. Dar acolo 
constat că: „Afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!” 

— Cum adică? întreabă cealaltă. 

— Bordel! Bordel în toată regula! Dar... cu ştaif, pentru 
străini! Tarif: 50 de dolari! 

— Şi? 

— Le-am spus că nu stau de vorbă decât... de lao mie 
în sus! Măcar să ştim şi noi pentru ce! se amuză fata. 

Se aude soneria de intrare la ore... Elevele se grăbesc 
spre clasă. 

— Bravo, domnule „lonică”! exclamă Dana, mângâind, 
din nou, capul căţelului. Ştii că ai vocaţie?! Parcă ai fi 
Sherlock Holmes.!... 


* 


O „Dacia”, fără însemnele poliției, se opreşte la poarta 
liceului. La volanul ei, îmbrăcat în civil, se află chiar 
Sherlock Holmes. Gânditor, fumează „la rece” una din 
pipele inie. 


83 


Liceenii în alertă 


— Domnule maior, permiteţi-mi să raportez! se aude, 
din Ir-o dată, vocea locotenentului, în aparatul de emisie- 
recepţie din maşină. Nici celălalt «Lăstun» accidentat nu 
intră în colimator! 

— Atunci, varianta a doua, Şerbănescule! spune 
maiorul, schimbând pipa cu alta, aflată în buzunarul 
pentru batistă. 


* 


Intrând peste câteva minute în curtea şcolii, Sherlock 
Holmes este întâmpinat de Dana. Îl văzuse mai de 
departe şi, pentru că îi atrăsese atenţia, îi ieşise în 
întâmpinare. 

— Nu vă supăraţi - îl abordează ea dumneavoastră ce 
părere aveţi despre violență? 

— Excelentă, domnişoară! răspunde maiorul prompt şi 
serios. 

Fata e stupefiată. 

— Poftim?! 

— Dacă ea n-ar exista, n-aş exista nici eu! 

După momentul de perplexitate, Dana îl întreabă, cu 
umor: 

— Sunteţi, cumva, bandit? 

— Un bandit şi jumătate... de poliţist! Sărut mâinile, 
domnişoară - mai adaugă ofiţerul şi se îndreaptă spre 
cabinetul directorului... 

În urma lui, „lonică” îşi exprimă părerea: „Ham-ham!” 

— Aha! Eşti invidios! Te concurează! remarcă fata, 
amuzată. 


84 


George Şovu 


26 


Într-un birou al Combinatului de Vopsele, locotenentului 
Şerbănescu i se arată un catalog cu eşantioane de culori. 

— Este între asta şi asta! precizează polițistul, indicând 
două nuanţe alăturate. 

— Noi nu producem aşa ceva! spune tehnicianul cu 
care stătea de vorbă. 

— Dar cine? 

— Nimeni, nicăieri! 

— Şi-atunci, ce credeţi? 

— O improvizație! Asta trebuie să fie! 

Şerbănescu priveşte departe, pe lângă omul din faţa 
sa. 

— Păcat de o asemenea culoare frumoasă!... Te face să 


turbezi!... De ce-a trebuit să aibă nevastă-mea rochie 
ciclamen? 
Ascultându-l, tehnicianul îl priveşte acum ca pe un 
extraterestru. 
27 


Se aude, din nou, ţârâitul strident al soneriei. Într-o 
larmă specifică, elevii ies din clase şi se foiesc pe 
coridoarele liceului. 

Ajuns în şcoală tocmai într-un asemenea moment, 
lonică se strecoară printre liceeni. 

— Geta! Geta! se aude vocea unui băiat. 

lonică tresare. Şi, căutând cu ochii în jur, observă cum 
o lată aleargă spre un tânăr aflat, întâmplător, în 
apropiere. Se sărută... 

85 


Liceenii în alertă 


Închizând, o clipă, ochii, studentul înghite în sec. Apoi, 
fl bate uşor pe umăr pe băiatul din faţa sa. 

— Ce vrei, domnule? întreabă acesta, contrariat. 

— Habar nu ai ce fericit eşti! răspunde Ionică, plecând. 

Însoţindu-şi vorbele cu un gest caracteristic, elevul 
exclamă: 

— Precis îi filează ceva!... 

De după un colţ al culoarului, apare Dana cu „lonică” 
de zgardă. Căţelul începe să latre. 

— Ce faci, tizule, eşti supărat pe mine? îl întreabă 
viitorul actor. 

Dar cățelul îl latră din nou. 

— Domnu’ meu, puţin respect, ce naiba! zice lonică, 
arătând spre obraz. Sunt naşul tău doar! De la mine te 
are stăpână-ta! (într-adevăr, cu câteva luni în urmă, i-l 
făcuse cadou o elevă, pe care o medita, iar el îl dăruise 
lui Isoscel.) 

Sub asaltul „criticii”, cățelul se potoleşte şi i se gudură 
pe lângă picioare. 

— Ei, aşa mai putem sta de vorbă! conchide studentul. 

— lonică, poţi să fii un minut serios? i se adresează 
Dana, pregătindu-şi microfonul. 

— Păi, asta e - îi răspunde acesta: eu sunt tot timpul 
serios şi nimeni nu mă crede. 

Dana zâmbeşte şi devine oficială: 

— Stăm de vorbă cu domnul lon Popa, student la 
actorie. Ce părere aveţi dumneavoastră despre violenţă? 
se aude întrebarea ei. 

— Stimată domnişoară, ... eu vreau să omor pe cineva! 
răspunde Ionică, grav. 

Dana apasă pe un buton şi opreşte banda. 

— lonică, eu te-am întrebat serios. 

— Şi eu ţi-am răspuns la fel. 

Socotind că băiatul glumeşte, ziarista intră în joc: 

— Nu, zău! Şi pe cine, mă rog? 

— Încă nu ştiu, dar aflu eu... 


86 


George Şovu 


— Şi-atunci? 

— ţi mai dau un interviu... O s-ajungi mare! spune 
băiatul, zâmbind. 

— Te ţii numai de pozne, prietene! Ţine-l şi pe 
dumnealui până iese Isoscel de la oră..., că eu alerg la 
redacţie... să nu no răcească mărturisirile tale 
„senzaţionale”... 


* 


În sala de clasă în care se afla, de la catedră, Isoscel 
priveşte cu încântare cum Florin, în mare viteză, umple 
tabla cu formule matematice. 

Cunoscând clasa, lonică se apropie, tiptil, de uşă şi 
începe să se uite pe gaura cheii. Căţelul stă cuminte 
lângă el. 

Din banca lui, Grig, întunecat, trage cu coada ochiului 
spre Sanda, care îl urmăreşte cu plăcere pe Florin. 

Acesta a terminat demonstraţia. Aşază creta pe 
marginea tablei şi aşteaptă. 

Rămânând cu ochii pe tablă, profesoara începe să 
asculte „sirena” ce-i pornise înăuntru... 

— Am greşit ceva, doamnă? întreabă Florin, nedumerit. 

Dar Isoscel, cu privirea încă ţintă spre tablă, strigă: 

— lonică!... Şi, întorcând capul spre uşă, adaugă: Intră! 
Nu te mai uita pe gaura cheii! 

— Sărut mâna, doamnă! spune studentul, deschizând 
uşa. 

În bănci, elevii se foiesc miraţi. 

— Adu-l şi pe ăla micu’! porunceşte fosta dirigintă. 

lonică iese câteva secunde, desprinde lesa pe care o 
legase de clanţa uşii şi înaintează spre catedră cu cățelul 
care hămăie bucuros şi îşi pendulează codiţa, de parcă ar 
fi limba unui metronom. 

— Fii cuminte! îl potoleşte Isoscel, ameninţându-l cu 
arătătorul. Apoi i se adresează lui lonică: 


87 


Liceenii în alertă 


— Ei, ce zici? îl întreabă ea, arătând spre tablă. 

— Doamnă, nu înţeleg nimic! mărturiseşte lonică, după 
o privire globală cu care învăluise „scofala” făcută de 
Florin. 

— Nici nu ai cum să înţelegi! subliniază profesoara. 
Fratele ăsta al tău e nemaipomenit! Un adevărat talent!... 
Dar nu munceşte cât trebuie!... Brânză bună-n burduf de 
„lonică”! încheie ea, arătând spre căţel. 

Clasa întreagă se amuză. 

— Treci la loc! i se adresează apoi lui Florin, care 
porneşte spre banca sa. 

Trecând pe lângă Grig şi observând că acesta 
intenţiona să-i pună piedică, Florin îi şopteşte: 

— Nu ţine, „băieţică”! după care se aşază lângă Sanda. 
Fata îi zâmbeşte fericită, strângându-l de braţ. 

Din banca din faţă, Cristian se-ntoarce şi-l felicită. 

— Bravo, Florine! Eşti tare! Ai băgat-o-n buzunar pe 
Isoscel... 

Apropiindu-se de profesoară, lonică i se adresează, 
confidenţial: 

— Doamnă, eu am venit să vă spun ceva foarte serios. 

— Ce vorbeşti? zice Isoscel, măsurându-l. Ei, voi - 
adaugă ea: Gata, acasă! Şi burta pe carte! 

— Vă rog, doamnă, să rămână şi Florin! intervine 
lonică. 

— Ai auzit? îi strigă Isoscel puştiului, care îşi strângea 
cărţile. 

— Ei, acu-i acu! îi şopteşte băiatul colegei sale. 

— Dar ce e? S-a întâmplat ceva? se nelinişteşte Sanda. 

— Îţi spun eu! Aşteaptă-mă la banca noastră!... 

Fata părăseşte clasa împreună cu ceilalţi colegi. 


* 


Pe culoar, elevii lui Isoscel discută aprins. 


88 


George Şovu 


— Bă, ce chestie! Cum a simţit că e la uşă?! se miră 
unul. 

— Şi cu cățelul! Că afară nu hămăia potaia! adaugă 
altul. 

— Telepatia, n-aţi auzit? A ghicit şi cine-o să iasă la 
alegeri! intervine Cristian, zeflemitor. 

— Zexe! S-o creadă „muta de la Manutanţă” ! zice Grig, 
trecând pe lângă ei. 

— Sst! Că ne-aude! se nelinişteşte altcineva. E cu 
„Spiritul” după noi. 

— Şi, dacă se prinde... despre ce facem noi, astă-seară, 
la Marilena?!... glumeşte careva. 

— Mâine, tabla o să fie numai scântei sub creta 
noastră... Spiriduşi ne face! încheie Cristian. 

Râd cu toţii, ieşind pe poarta liceului... 


* 


Ceea ce făceau ei la aşa-numita Marilena nu era 
deloc de râs. Femeia - un fel de codoaşă - îşi punea casa 
la dispoziţie (o casă singură în curte, cu grădină, aşezată 
pe o stradă mai retrasă)... pentru întâlnirile unor perechi, 
de obicei tineri, elevi mai ales, care plăteau o sumă de 
bani la intrare, veneau cu băutură, cu ceva mâncare şi... 
petreceau, adică făceau amor, aşa, la vedere, unii în faţa 
altora,  culcându-se pe unde apucau, schimbând 
partenerele, partenerii... Din clasa lui Florin şi a Sandei 
frecventau acest loc patru băieţi, între care Cristian şi 
Grig. Fetele erau din alte clase, ori de la alte şcoli... Dacă 
ar fi ştiut, într-adevăr, Isoscel despre aceste orgii..., 
mamă, mamăăă!... 


89 


Liceenii în alertă 


— înţelegi, mă, ce nenorocire te paşte? îl întreabă 
lonică, roşu ca sfecla, pe fratele său. Doamnă, puneţi-l să 
jure! 

Isoscel îl priveşte pătrunzător pe puşti: 

— Florine, te ascult! 

— Jur! spune băiatul, spăsit. 

— Mai tare! îi porunceşte lonică. 

— Mă jur, na, mă jur! repetă Florin convins. Apoi, 
trecând cu privirea peste cei doi, exclamă încet, ca 
pentru sine: Da’ ce bine era!... 

— Bine?! Parascovenia ta de analfabet! sare lonică ars 
şi, apucându-l de ciuf, îl trage sub robinetul unei chiuvete 
din colţul sălii (era un laborator, de fapt), dând drumul 
jetului de apă... Mă iertaţi, doamnă, continuă studentul, 
fără să se întoarcă spre profesoară, dar ăsta trebuie 
răcorit! Nu vedeţi că şi acum o ia ca apucatu' peste 
mirişte?! Ce, mă, a intrat strechea-n tine, că te mănânc! 
urlă Ionică, ieşit din fire, în timp ce îl tot îndesa pe Florin 
sub şuvoiul de apă... 

— Ho, nebunule, că mi-ai stricat freza! îi strigă băiatul 
reuşind să se elibereze şi scuturându-şi capul de apa 
care, împrăştiindu-se, răcoreşte şi obrajii lui lonică. 

Isoscel îi priveşte matern, zâmbind înţelegătoare. 


28 


„„„ Fata e înaltă, suplă, îmbrăcată decent. Are un chip 
frumos, puţin palid (poate din cauza spaimei), mângâiat 
de şuviţele unui păr blond care-i ajunge până spre umeri. 
Nu este fardată deloc. Luminile-i albastre, de sub frunte, 
s-au lipit parcă de vârfurile pantofilor. Răspunde fără să 


90 


George Şovu 


ridice capul. Recunoaşte totul, cu o voce stinsă, abia 
perceptibilă... Nu are mamă... Tatăl ei, inginer, o creşte 
singur, de când fata avea şase ani. E/ se ocupă de toată 
gospodăria. Ea, fata, îl mai ajută „din când în când”... „Nu 
mă lasă - mărturiseşte tot cu capul plecat -, vrea să învăţ 
bine, să mă fac doctoriţă!...” 

Directorul liceului, în biroul căruia se petrecea scena, 
se uită în catalog: „Da, are note bune - spune el - şi nici 
de la şcoală nu lipseşte, n-are aproape nici o absenţă... 
Faptul că are cursuri după-amiază îi permite ca 
dimineţile, când tatăl său se află la slujbă, să fie folosite 
pentru...” 

Sherlock Holmes venise la ţintă. Avea toate 
informaţiile... l-a arătat directorului câteva fotografii, care 
reprezentau trei chipuri urâte, hidoase aproape, 
întunecate... 

„Sunt ţigani - a precizat maiorul. Au între 30 şi 40 de 
ani. Racolează fete, în special eleve, şi /e vâna străinilor. 
Bineînţeles că le batjocoresc ei mai întâi. Din pretul 
vânzării - valută, desigur - le dau şi lor, acolo, ceva. Le 
mai «scot ochii» cu câte o pereche de ciorapi, cu vreo 
trusă de farduri sau te miri cu ce fel de alte nimicuri, în 
timp ce lor le rămâne grosul. Şi, când socotesc că nu le 
este de-ajuns cât a rezultat din tocmeala cu «clientul», la 
sfârşit îl jefuiesc, iar, dacă acesta se opune, îl potolesc cu 
lamele cuţitelor... Eleva dumneavoastră - şi i-a spus 
numele - «lucrează» cu ei de aproape două luni. Acum 
câteva zile a fost «vândută» unui..., mă rog, n-are 
importanţă naționalitatea. Individul - de vreo cincizeci de 
ani - se află, în prezent, la spital, înjunghiat. O să scape 
cu viaţă. l-a fost recuperată şi o parte din lucrurile de care 
a fost jefuit. Unele se pare că sunt la fată...” 

Dintr-un munte de întrebări care se vânzolesc în 
sufletele aflate de faţă (pe lângă directorul coordonator, 
mai erau prezenţi şi cei doi directori adjuncţi - o femeie şi 
un bărbat), răsună, într-o linişte de mormânt, cea mai 
simplă şi mai firească pe care o pune femeia directoare: 

91 


Liceenii în alertă 


— Bine, dar de ce? 

— Voiam să am şi eu dolari! soseşte răspunsul, rostit 
alb, ca o linie dreaptă. 

— Pentru ce? se aude, după alte clipe de tăcere 
îndurerată, de data aceasta vocea directorului. 

— Pentru nimic special... Îi voiam şi atât! 

— Şi cât primeai pentru... 

— Depinde... Între 15 şi 20!... 


„„. Anunţat de urgenţă, tatăl fetei a sosit, cu sufletul la 
gură. Când a aflat despre ce este vorba, bărbatul distins, 
înalt, suplu, cu părul argintat pe la tâmple, s-a clătinat 
scurt, a întins o mână tremurândă, golită de orice forţă, 
spre braţul unui fotoliu şi... s-a prăbuşit... Doctorul, care a 
venit cu „Salvarea”, a promis că va putea fi recuperat. 

În clipele acelea sufletul lui Sherlock Holmes se văita în 
tăcere, cu vorbele de aur ale lui Blaga: „Ce umbră 
curată / Aruncă-n lumină o fată. / E aproape ca nimicul / 
Singurul lucru fără de pată!” Lacrimile fetei, 
îngenuncheată la capul tatălui, nu-i pot spăla, desigur, 
obrazul batjocorit şi demnitatea târâtă în noroi, nu-i pot 
reda liniştea vieții şi sănătatea, pierdute pentru 
totdeauna. 

Şi iarăşi vibrează între pereţi - şi ei îndureraţi - 
întrebările: „De ce?...”, „Pentru ce?...” 

Ecourile lor sunt menite parcă să deştepte, în spaţiul de 
suferinţă al acestui neam, pateticele implorări de cântec 
dintr-o rugăciune ce-ar trebui rostită nu pentru alinarea 
înfrângerilor, ci pentru îmbărbătare către biruinţă: 
„Doamne, vino, Doamne, /Să vezi ce-a mai rămas din 
oameni..." 


92 


George Şovu 


29 


Mergând alături de Florin, pe o alee din Cişmigiu, lonică 
îşi priveşte ceasul de la mână (îi intrase în reflex acest 
gest, datorită „luptei cu timpul”, după cum se exprima el) 
şi bombăne ceva neinteligibil, ca şi cum şi-ar face nişte 
socoteli. 

Încordat, Florin priveşte spre o alee vecină, unde... 
Sanda se plimbă prin faţa unei bănci. Băiatul îi face 
semne să-l aştepte. 

— Ai auzit ce-a spus Isoscel? Trebuie să-ţi deschid 
ochii... Că la fiecare pas te pândeşte o ispită. Femeia, de 
exemplu! Tu ştii ce este femeia? întreabă studentul-actor, 
însoţindu-şi vorbele cu un gest larg, ca în faţa unei întregi 
săli de ochi, care-i sorb înţelepciunea şi talentul. 

— Da, „femeia - eterna poveste”! îl ironizează puştiul. 

— Asta e din cărţi, găgăuţă!... Am văzut c-ai început să 
arunci cu banii anapoda... Viaţa e altfel! Concret: tu ştii 
cum să intri în vorbă cu o fată?... Nu cu Sanda, care stă în 
bancă, lângă tine... 

Florin priveşte cu coada ochiului spre Sanda. Aceasta îi 
face semne să se grăbească. Băiatul îi „răspunde” printr- 
un gest, arătând spre lonică: n-are-ncotro deci, trebuie să 
scape mai întâi de el... 

— Uite, pe stradă! îşi continuă bateristul peroraţia... Să 
zicem, de pildă, că-ţi place una. Simţi că mori dacă n-o 
cunoşti! Ei, cum faci? 

— O fluier! e de părere Florin şi, cu ironie ascunsă, 
imită fluieratul. 

— lar ea se întoarce şi-ţi trage două labe, de se învârte 
lumea cu tine! Fiindcă ai fost bădăran... Femeia se 
cucereşte, ţâcă!... Hai să-ţi arăt o figură infailibilă! O ştiu 
de la Mihai. El e as în chestia asta!... Vezi fata că vine 
spre tine... Îi prinzi privirea şi te îndrepţi spre ea. Şi, când 
ai ajuns ochi în ochi, îi spui serios: „Aţi zâmbit, 


93 


Liceenii în alertă 


domnişoară! Să nu tăgăduiţi!”... Atunci ea începe să râdă 
Şi... lipitura e gata!... Şi-acum să trecem la practică! Vrei? 

— Nu putem să lăsăm pe altă dată? scânceşte Florin, 
gândindu-se la Sanda. _ 

— Nu! Căci cine ştie când mai am timp de aşa ceva... |ţi 
place blonda aceea? 

— Nu! răspunde Florin, dând impresia că a intrat în 
jocul lui lonică. 

— Dar asta? indică el altă fată, brunetă de data 
aceasta. 

— Treacă-meargă! acceptă Florin, aşezându-se pe un 
scaun din marginea aleii, ca la spectacol. 

Şi lonică îşi pune în aplicare „teoria”. Dar, când ajunge 
„ochi în ochi”, fata îl altoieşte cu două palme zdravene, 
apostrofându-l: 

— Bădăranule! 

lonică a rămas „ca la teatru”. 

— Nu e mai bine cu fluieratul? Că eşti mai departe? 
comentează Florin, „serios”. 

— Asta n-are umor! decretează studentul. Lasă, că-ţi 
mai explic eu, adaugă privindu-şi ceasul, acum am 
treabă. Tu du-te acasă şi apucă-te de lecţii! Să nu dea 
necuratul să te mai găsesc cu temele nefăcute, că... e vai 
de pielea ta!... 


* 


După ce-a plecat lonică, Florin, prefăcându-se că se 
îndreaptă şi el spre ieşirea din parc, dar pe o altă alee, s-a 
întors şi-a început să alerge către locul în care îl aştepta 
Sanda. 

— Tanjă mare! rosteşte el, gâfâind. Toată lumea îmi 
explică, toată lumea mă pilduieşte, toată lumea mă 
ceartă... 


94 


George Şovu 


— Aşa se întâmplă când eşti... mare - spune fata 
înălțându-se în vârfuri, până la buzele lui - şi... neştiutor! 
Ce să-i faci, mai învaţă omul! Dar, ia spune, ce-a fost cu 
Isoscel... Despre ce poveste era vorba?!... 

Şi Florin îi relatează pe scurt ce şi cum... 

— Ceea ce nu ştiu eu - se întreabă el, la un moment dat 
- este cum de-a ajuns în caietul de matematică?!... 

Sanda caută repede în ghiozdan şi scoate o carte. 
Deschizând-o la o anumită pagină, scoate de-acolo un 
pliculeţ, însoţit de un bileţel. 

— Aşa era? 

Băiatul îl cercetează cu înfrigurare. 

— Da! Identic! aprobă el. 

— Şi iată-l şi pe cel de astăzi! adaugă fata, scoțând din 
geantă încă un pliculeţ... 

— Înseamnă că tu nu l-ai folosit! Ştiai ce e înăuntru? 

— Ce poate să fie? Drog! 

— Mă duc să pup mâna cuiva! decretează Florin. 

— Cui? întreabă, curioasă, fata. 

— Lui Isoscel, bineînţeles!... Că ea m-a aşezat lângă 
tine... Şi aş mai pupa eu pe cineva..., adaugă băiatul, 
linguşitor. .. 

— Dar ai învăţat „lecţia”? 

— lonică susţine că practica e totul! Şi, îmbrăţişând-o, o 
sărută lung, însă tot stângaci. 

— Aşa e „ca-n filme”! spune Sanda, desprinzându-se 
din îmbrăţişare. Hai să-ţi arăt încă o dată..., şi începe să-l 
sărute „ca la carte”... 


30 


95 


Liceenii în alertă 


În drumurile lui, locotenentul Şerbănescu a ajuns acum 
la un alt „Ciclop”, al patrulea de pe o listă întreagă, pe 
care trebuie s-o parcurgă. 

Un meşter din secţia Vopsitorie îi prezintă registrul. 

— Uitaţi-vă: la noi n-a intrat nici un „Lăstun” în ultimul 
un! îi spune acesta. 

Ofiţerul se încruntă şi pleacă. 


* 


În acest timp, nea Marin, coechipierul locotenentului, 
se afla în curtea unui vopsitor particular, undeva, într-o 
mahala. 

— Dar dumneata, la cooperativă, lucrai cu unul Pândele 
- i se adresează plutonierul. El şi-a deschis atelier? 

— Nu ştiu, dom’ major! spune vopsitorul, foindu-se. 

— Ascultă, meştere, îl ia din scurt polițistul, mă crezi 
copil de trupă? Lucrează fără autorizaţie, aşa-i? 

— Dom’ major, de ce-o luaţi aşa? Ştiţi..., eu... turnător 
n-am fost nici în timpul comuniştilor! răspunde meşterul 
ambiguu. 

— Nu-i nimic, îţi scoţi pârleala acum! remarcă, 
zâmbind, nea Marin, care obținuse, în felul acesta, ceea 
ce dorea... 


31 


lonică merge atât de grăbit pe stradă, de parcă ar fi 
hăituit de cineva... „Mama ei de viaţă!” mai exclamă el 
din când în când, nebăgând de seamă că oamenii privesc, 
întrebători, în urma lui. Acum simte că i s-a făcut foame... 


96 


George Şovu 


Trecând pe lângă un snack-bar - o rulotă, de fapt -, se 
opreşte şi cere două sandvişuri. O vânzătoare tânără le 
aşază pe o farfurie şi i le oferă. 

— Sunt calde - îi spune ea. 

— Mulţumesc! Cât costă? întreabă lonică, înfulecând 
jumătate dintr-unul. 

— Două sute. 

lonică se îneacă... 

— Să vă aduc şi-o citronadă? spune fata, văzându-l că 
tuşeşte. 

— Nu, nu! se apără lonică speriat, gândindu-se la bani. 
Mi-a trecut!... 


Tu n-ai ăst drept 

Nici zeii cei 

Din cer nu-l au 

Tu însă-ncalci orice ar fi! 


rosteşte studentul un fragment din monologul lui Tiresias, 
bătrânul proroc din Teba (personaj din tragedia Antigona, 
de Sofocle)... 

Ajunsese la Academia de Teatru şi Film. Acum repeta, 
aruncându-şi privirile, ca de obicei, spre ceas. Profesorul, 
care îl asistă, zâmbeşte, căci aştepta gestul. lonică îşi 
continuă tirada, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat: 


Dar Furiile... te vor pândi 
Şi câte rele-ai făptuit 
In lanțul tot atâtor rele vei fi prins! 


îi spune el lui Creon, care, de fapt, nu este prezent pe 
scena improvizată. 

— Excelent, lonică - apreciază profesorul în afară de... - 
şi arată spre ceas. 


97 


Liceenii în alertă 


— Maestre, am înţeles! răspunde, serios, studentul, 
scoţându-şi peruca cu plete albe - singurul element de 
costumaţie. De mâine îl las acasă!... 


x 


Peste câteva minute, dă buzna într-o încăpere, în care, 
pe rafturi, se află diverse elemente de recuzită şi 
perucherie. 

— Nea Costele, salvează-mă şi azi! se roagă el, 
întinzând unui om mai în vârstă sacul de voiaj pe care-l 
avea în mână... 

Acesta - ştiind ce are de făcut - îi schimbă repede 
perucile. 

— Şi cu socotelile noastre mă mai păsuieşti puţin? 

— Până o s-ajungi tu actor mare! Cap de afiş! răspunde 
bătrânelul, zâmbind. 

— Cel Mare - zice lonică, arătând spre cer - cinci vieţi 
să-ţi dea, nea Costele! 


32 


Sala cea mare a magazinului „Raiul copiilor” răsună de 
rafale de Împuşcături. 

lonică este îmbrăcat în şerif: peste peruca lui blondă, 
are o pălărie cu boruri largi, ă la John Wayne, iar pe bluza 
costumului său de blugi străluceşte insigna de şerif. 
Poartă mustață şi favoriţi, iar în mâna dreaptă ţine un 
pistol „cu butoi”. Este „încolţit” de un grup de „bandiţi” 
(copii între trei şi şase ani, toţi băieţi - cu excepţia unei 
fetiţe), care trag în el. „Şeriful”, în spatele căruia se află 


98 


George Şovu 


un paravan, primeşte fiecare „glonţ” cu „durerea” şi 
pantomima de rigoare, legând fiecare element într-o 
mişcare plină de fantezie. La un moment dat, loviturile îl 
copleşesc şi  „şeriful” cade mort, într-o  volută 
spectaculoasă. 

Un băieţel cu nasul cârn începe să plângă: 

— L-am omorât, săracu'! se vaită el. 

Ceilalţi „bandiţi” se apropie, curioşi, de „şerif4, căruia, 
în cădere, îi scăpase pistolul. 

lonică întinde uşor mâna, să-l apuce. 

— Aha! N-a murit! strigă un alt băieţel, care, 
observându-l, descarcă în el o rafală. 

lonică însă, printr-un salt acrobatic, se ridică, spunând: 

— Un şerif nu moare niciodată!... 

— Mamă, se roagă unul din „bandiţi”, vreau pistolul 
ăsta! 

— Şi eu! Şi eu! se aud vocile altor copii, care îşi trag 
părinții sau bunicii spre vânzătorul de la tejghea - un 
bărbat plăcut la înfăţişare, dar cu figură energică şi cu un 
trup de atlet. „Asediat” de cereri, se străduieşte să-şi 
servească ireproşabil „clienţii”... 

Trecând prin sală, domnul Jean, patronul, se opreşte şi 
priveşte spre cumpărători. Aflat alături de el, un tip 
slăbănog, cu înfăţişare de funcţionar modest, remarcă: 

— E grozav băiatul ăsta, patroane! în fiecare zi 
scorneşte altceva! A triplat deverul! 

Patronul parcă nici n-ar fi auzit. Ajungând însă în 
dreptul lui lonică, îi şopteşte mustrător: 

— Azi iar ai întârziat! După ce termini, să vii sus! 

Intunecat, lonică se ascunde după paravanul aflat în 
spatele său. 

„De data asta... am feştelit-o la cub!” îşi spune el 
neliniştit. „Mă dă afară!” 

Apoi, cu o dexteritate de prestidigitator, începe să-şi 
schimbe înfăţişarea. 

De scena aflată în faţa paravanului se apropie alţi şi alţi 
copii, curioşi să vadă ceea ce va urma... 

99 


Liceenii în alertă 


Dintr-o dată, în faţa lor, apare un flăcău cu plete lungi 
aurii, cu o cămaşă înflorată, peste care este încins cu un 
cordon de piele. 

— Copii, ştiţi voi cine sunt eu? întreabă flăcăul. 

— Ciobănaşul din Miorița! Ştiu, că mi-a citit bunica! 
spune un băieţel. 

— Ba, nu: e fratele lui Gigei, de la noi din bloc! sare 
altul. 

— E căpitanul Power, intervine un prichindel. 

— Nu, copii! Eu sunt Făt-frumos! răspunde lonică, 
serios... 

S-a făcut linişte. Toţi copiii îl privesc cu admiraţie... 

— Dar nu eşti frumos! remarcă o fetiţă cu ochelari, care 
îl cercetează neîncrezătoare... 

Femeia de serviciu, care căsca gura la „spectacol”, 
proptindu-se în „T”-ul cu care făcea curăţenie, râde... 

— Tu trebuie să-ţi schimbi ochelarii, fetiţo! îi spune 
lonică, apropiindu-se de ea. Făt-frumos e... totdeauna 
frumos! 

— Da'n basme n-are blugi! constată un puşti, care a 
căpătat curaj între timp. 

— N-are! Căci eu sunt un Făt-Frumos modem! 
motivează lonică, spre a ieşi din încurcătură... Şi o caut 
pe Ileana Cosânzeana! N-aţi văzut-o pe aici? 

— Nu! răspund în cor câteva fetiţe. 

Făt-Frumos pare, o clipă, descumpănit. Dar, deodată, o 
vede: 

—  Uitaţi-o! spune el bucuros, luând, din raftul 
vânzătorului din apropiere, o păpuşă îmbrăcată în voaluri 
albe, cu coroniţă pe cap, ca o mireasă. 

— Ce cauţi aici, lleană Cosânzeană? o întreabă Făt- 
Frumos. 

— M-am ascuns de Zmeul-Zmeilor! răspunde... tot 
lonică, schimbându-şi glasul. 

—  Zmeul-Zmeilor?! se înfurie Făt-Frumos. lar a 
îndrăznit? Praf îl fac! exclamă el, punând mâna în şold... 


100 


George Şovu 


Hiii! Paloşul! Am uitat paloşul! mai spune, aşezând 
păpuşa în braţele unei fetiţe... Ai grijă de ea, până mă 
întorc! o roagă şi-apoi trece repede în spatele 
paravanului..., de unde, după nici un minut, iese, pe 
partea cealaltă, în chip de Zmeul-Zmeilor. 

În grupul copiilor se creează rumoare..., se aud ţipete... 

— Aaaa! Aici te-ai ascuns! rosteşte, cu voce 
tremurătoare, duşmanul lui Făt-Frumos şi încearcă să 
smulgă păpuşa-mireasă din braţele fetiţei... Aceasta însă 
se luptă cu el, strigându-i: 

— Nu ţi-o dau! Nu ţi-o dau! 

Dar zmeul este mai puternic şi, cu păpuşa în braţe, 
dispare în spatele paravanului... 

Imediat, din partea opusă, răsare Făt-Frumos, cu 
paloşul în mână. 

— A venit Zmeul-Zmeilor! spune, printre lacrimi, fetiţa 
care ţinuse păpuşa în braţe. 

— A furat-o! A furat-o! se aud alte voci. 

— Pe unde a apucat-o? 

— Pe acolo! strigă un băieţel, indicând direcţia. 

— Mă duc să mă lupt cu el! hotărăşte Făt-Frumos. 

Ajungând, din nou, în spatele paravanului, lonică dă 
drumul unui casetofon, pe banda căruia sunt imprimate 
zgomotele unei lupte cu spadele... 

Studentul îşi saltă peruca, îşi tamponează fruntea plină 
de sudoare şi, privindu-şi ceasul, bombăne: 

„Mă dă afară, mă dă afară! Asta-mi mai lipsea!” Apoi, 
înfuriat, strigă, pe neaşteptate, ca şi cum s-ar adresa 
patronului: 

— Te-am răzbit, Zmeul-Zmeilor! îţi ceri iertare? 

— Nuu! răsună un glas hârâit şi gros. 

— Atunci, piei! adaugă lonică oprind banda şi scoțând 
un vaiet... de moarte: „Aaaa!...” 

Apărând din nou în faţa copiilor, cu păpuşa în braţe, le 
declară: 

— Am scăpat-o! Ea e mireasa mea!... Acum s-o punem 
la loc în raft! - ceea ce şi face în secundele următoare. Să 

101 


Liceenii în alertă 


aveţi grijă de ea! îi îndeamnă el pe copii, că Zmeul- 
Zmeilor s-ar putea să vie, în lipsa mea, şi iarăşi s-o fure... 
Şi, cu aceasta încheindu-şi „rolul”, se retrage, ca şi până 
acum, în spatele paravanului-cortină... 

Fetitele care participaseră la „spectacol” se bulucesc 
acum în faţa tejghelei vânzătorului, solicitând, care mai 
de care, câte o păpuşă... 

— Bunico, ia-mi şi mie o mireasă!... o roagă un băieţel 
pe bătrâna care îl ţine de mână. 

— Lasă că-ți iei tu singur, când te-oi face mare! îi 
răspunde femeia, zâmbind. 

Copilul, nedumerit, duce mâna la ochişorii în care îi 
apăruseră lacrimi... 


lonică urcă, două câte două, treptele care duc spre 
primul etaj al clădirii. Ajungând, intră într-o cameră, unde 
frumoasa blondă, care îl admira pe Mihai la restaurantul 
„Amore mio”, vorbeşte acum, simultan, la două telefoane. 

— Sărut mâna, Nely! spune lonică, livid. M-a chemat 
şefu'... E de rău? 

— Nu ştiu! răspunde fata, preocupată de propriile-i 
probleme. Mi-a spus să te duci la Popescu şi-atât! 

Studentul-actor este descumpănit. 

— Mda! Mulţumesc! răspunde el, pierit. Se foieşte apoi 
câteva secunde, după care, hotărându-se, bate într-o uşă 
pe care scrie „Contabil-şef” şi intră. 

Ridicând doar pentru o clipă ochii, omul de la birou, 
slăbănogul ce-l însoțea pe patron când acesta i-a făcut 
observaţie lui lonică, ia de pe masă un plic şi i-l întinde 
fără nici un fel de vorbă. 

„Aşadar, m-a dat afară!” îşi spune studentul. 

— Mulţumesc! i se adresează el contabilului şi bagă 
plicul în buzunar fără să-l cerceteze... 

... Acum coboară, amărât, scările. Pe chipul lui de om 
hăituit de... viaţă apare o nouă îngrijorare: 


102 


George Şovu 


„Mă dau afară şi ăia de la restaurant!” exclamă, 
privindu-şi, alarmat, ceasul. 

Dar, deodată, se simte „mitraliat”. Autorul „atacului” 
este puştiul cu nasul cârn, care îndreaptă spre el o nouă 
rafală. 


— Domnule, sunt fericită!... Îi declară o femeie tânără, 
care îi apare în faţă. Băieţelul meu era un fricos, iar acum 
de când cu  „spectacolul” dumneavoastră... Vă 


mulţumesc! Vă mulţumesc foarte mult! 

— Aşa sunt eu, doamnă, aduc, pe oriunde trec, fericire! 
răspunde lonică, dar după ce depăşeşte femeia. Numai 
eu rămân nefericit!... Mama ei de viaţă! adaugă ieşind pe 
uşa magazinului şi îndreptându-se spre /imuzina lui Mihai. 
Văzându-l, acesta izbucneşte: 

— Pe unde umbli, mă? Te-am căutat peste tot! Vrei să 
întârziem? Ne dă ăla afară! 

lonică, morocănos, deschide portiera maşinii, fără să 
răspundă, şi se aşază pe bancheta din spate. 

— Să trăieşti, maestre! îl ia Dana peste picior, în timp 
ce Mihai demarează puternic. 

— Bună, Dana! mormăie lonică. 

— Ce e, ţi-ai pierdut boii? 

— Citeşte şi tu! răspunde bateristul, întinzându-i plicul 
primit de la contabil. 

Dana îl rupe şi scoate din el un teanc de bancnote. 

lonică a rămas cu gura căscată. 

— Mihai, opreşte! îi strigă prietenului, bătându-l pe 
umăr. 

Neatent la discuţia celor doi, Mihai se sperie şi opreşte 
brusc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă duc să-l pup pe patron! spune actorul, cu un 
zâmbet până la urechi. la priveşte ce e aici! - şi-i arată 
banii. Eu credeam că în plic se află /ichidarea..., când 
colo, el mi-a dat o primă babană!... 

— Cu ăsta ajungem repede-repede la balamuc! 
răspunde Mihai, enervat, şi porneşte în viteză. 

103 


Liceenii în alertă 


— S-a aranjat şi cu „aniversarea”, intervine Dana. Am 
vorbit cu Geta: poţi să vii, dar... „numai ca membru al 
orchestrei” mi-a spus. 

— E şi asta ceva! e de părere lonică şi, drept 
mulţumire, sărută mâna Danei. Apoi se tolăneşte pe 
canapea ca un nabab şi începe să fluiere fără griji... 


33 


În curtea unui „Ciclop”, cu maşini pregătite pentru 
vopsii, Şerbănescu, îngândurat, aşază pe capota unui 
autoturism o listă cu adrese şi o şterge şi pe ultima. Apoi, 
în spaţiul ni mas liber, în josul paginii, pune un mare 
semn de întrebare. 


* 


Ca o replică la acest semn parcă, ochii lui nea Marin, 
plutonierul-major polițist, se întreabă şi ei, cercetând 
atent pe un vopsitor cu înfăţişare de om ponosit. Pe lângă 
singura maşină aflată în curtea acestui atelier particular, 
se joacă de-a v-aţi ascunselea câțiva copii... 

— Am greşit, dom'şef, recunosc! spune vopsitorul. N- 
avea hârtie de la poliţie... Da' era lovită-n fund..., cu 
marşarieru', ştiţi (şi face un gest, arătând spre spate)... C- 
a dat-o într-un cais din curte... 

— Ăsta e omul? întreabă, scurt, plutonierul-major, 
arătându-i portretul-robot. 

— Ce să zic, parcă el ar fi... Da’ era un prăpădit..., nici 
nu i-am luat bani... 


104 


George Şovu 


— Cum „nu i-ai luat bani”? 

— Mi-a vindecat băiatul! 

— E doctor? 

— Aş!... L-a făcut să râdă p-ăsta micu’! spune meşterul, 
arătând un băieţel care se-nvârte pe lângă ei. Că nu mai 
mânca de două săptămâni. Şi dup-aia, să-mi mănânce şi 
urechile! Eu cred că lucrează la circ... 

— Dar culoarea de unde o aveai? mai întreabă 
polițistul. 

— Păi asta e, că n-o aveam. Am amestecat nişte 
resturi... şi-am stropit-o aşa, cu ce-a ieşit... 

— Şi numărul? 

— Dom'şef, acu’, am făcut-o - am făcut-o! Ce mai, n- 
am nici registrul! 

— Dar nici noroc nu ai: două amenzi o să-ncasezi! îi 
retează scuzele nea Marin. 

— Hiii! exclamă vopsitorul, ca în faţa unei descoperiri: 
Mi-am adus aminte - /ozul! l-am luat cifrele şi le-am jucat 
la Loto. Da', nimic! N-au ieşit! Ce să-i faci, ăsta e norocul 
meul!... 

— Şi lozul îl mai ai? întreabă nerăbdător plutonierul. 

— Cum să nu! P-astea le păstrez, chiar dacă... 


34 


Orchestra  „Liceenii”, condusă de Mihai, cântă 
dezlănţuit. lonică se aruncă vijelios asupra bateriei, 
trăgând din când în când, cu coada ochiului, spre Geta, 
care nu-i acordă însă nici un fel de atenţie. 


* 


105 


Liceenii în alertă 


Maşina POLIȚIEI se îndreaptă către sediu. Locotenentul 
Şerbănescu, aflat în dreapta lui nea Marin, raportează: 

— Obiectiv reperat! „Lăstun”: 1-B-106875; posesor: 
Georgeta Vâlsan; studentă, Arte Frumoase, anul Ill; note 
foarte bune; simţ practic... imaginaţie; sentimentală! 
Antecedente - fără! Relaţii apropiate: lon Popa! Proiect de 
căsătorie - ratat!... 

— Corespunde semnalmentelor? se aude, în aparat, vo- 
tea lui Sherlock Holmes. 

— Întocmai! Confirmare la Academie..., de la asistentul 
ci... Despre individ însă, nimic altceva! 

— Deci: John Popp! Şerbănescule, strângeţi cercul! 
ordonă maiorul... 


* 


În timp ce, în sala cea mare a restaurantului „Amore 
mio”, orchestra „Liceenii” revarsă peste consumatori 
ultimul acord al melodiei care încheie programul serii... 

Clienţii aplaudă frenetic, iar „bărbosul” de la prima 
masă îi oferă, din nou, Getei o floare. 

Privindu-l, lonică îşi încearcă... dantura în coada unui 
băț de tobă... 


35 


Era cătrănit rău... În continuare Geta se ţinuse băţoasă, 
nu-l băgase nicicum în seamă. Pentru că se stricase 
bateria „Lăstunului”, venea cu taxiul, pleca cu taxiul. Şi în 
seara aceasta, după ce au terminat de cântat, ea a 
coborât în fugă de pe scenă, a oprit o maşină în stradă şi 


106 


George Şovu 


a dispărut... Şi doar i-a spus, altă dată, „să fie atentă, să 
nu se urce în maşina oricui, fiindcă nu ştii peste cine dai 
şi ce se poate întâmpla”! 

De cum a ajuns acasă, a sunat-o la telefon, să se 
convingă dacă totul, pe drum, a fost „all right”. Dar ea, 
Geta, imediat ce i-a auzit vocea, a închis. „Bine că a 
ajuns, că nu i s-a întâmplat nimic rău!” şi-a spus lonică şi, 
înveselit dintr-o dată (căpătase parcă noi puteri, deşi era 
rupt de oboseală), a început să se ocupe de Florin, să-l 
înveţe „cum să procedeze cu fetele, domnule, că ăsta 
micu’ e... novice şi... Doamne fereşte!...” 

„... În pat, rezemat de pernă, lonică „muşcă” încet din 
vârful unui pix, privind undeva departe... 

Florin, la masă, se preface că-l ascultă, dar citeşte, pe 
ascuns, din tratatul de sexologie, pe care-l ţine deschis pe 
genunchi. 

— Eu zic că ar trebui să-ţi notezi..., să nu uiţi! spune 
lonică, întorcând capul spre Florin şi întinzându-i pixul. 

— Dacă zici că e important..., răspunde Florin, 
ascunzându-şi, cu greu, ironia. Aşadar, rosteşte el, luând 
de pe masă un caiet şi începând să scrie: Lecţia Il... Cu 
fetele trebuie să ne purtăm delicat. După pregătirea 
psihologică, urmează: sărut diafan pe frunte, pe ochişori, 
pe obrăjori... (Ionică îl ascultă atent şi dă din cap, 
aprobând), pe urechiuşe, /ângă urechiuşe... Oprindu-se, 
Florin întreabă: Şi pe năsuc, nu? 

— Asta numai dacă e chinezoaică! 

— Şi, mai departe? 

— Păi, ai uitat? 

— Aha: descheiem bluziţa şi întrebăm dacă are vreo 
aluniţă... Dacă da, o pupăm (lonică dă iarăşi din cap)...; 
apoi sânişorii... şi coborâm încet, încet... Na, c-aici iar am 
uitat... 

— Păi, aici erau puncte de suspensie... 

— Deci - conchide Florin - puncte de suspensie... Dar n- 
am înţeles: mai departe, de fapt, ce urmează? 

lonică însă „răspunde” printr-un sforăit uşor. A adormit. 

107 


Liceenii în alertă 


— E în regulă: punct! exclamă Florin, zâmbind şugubăţ. 
Se ridică apoi de la masă şi îşi înveleşte uşor fratele, ca şi 
în seara trecută. 

— Mai departe, urmează... Geta! Că, precis, pe ea o 
visezi... 


36 


Dintr-o „DACIA” fără însemnele POLIȚIEI, parcată pe o 
străduţă, locotenentul Şerbănescu cercetează, printr-un 
binoclu, vila în care locuieşte Geta. Obiectivul, în mişcare, 
descoperă treptat casa, curtea, garajul..., fixându-se 
acum pe intrarea în vilă. 

— Alo, «Al 2»! se aude în aparat vocea lui Sherlock 
Holmes. 

— Aici «A12»! - răspunde locotenentul. Raportez: totul 
e-n ordine! «Obiectivul» însă n-a apărut! 

— Continuaţi supravegherea! 

— Am înţeles!... 

De uşa vilei, iată, se apropie Adrian. Are, într-o 
mână, un buchet mare de flori, iar în cealaltă - o sticlă de 
şampanie. Apasă pe butonul soneriei cu vârful sticlei... 

Geta îi deschide. 

— Trăiască cea de-a cincea aniversare a „Liceenilor”! 
spune Adrian, îmbrăţişând-o... lartă-mă că am întârziat!... 
Până i-am dat de mâncare ăluia mic..., până l-am culcat, 
că maică-sa e bolnavă... 

— Care „ăla micu'”, care „maică-sa”? întreabă Geta, 
surprinsă... _ 

Adrian, fâstăcit, nu ştie ce să răspundă... II luase gura 
pe dinainte... 


108 


George Şovu 


— Adriane, nu cumva ne ascunzi... ceva?!... remarcă 
Geta, ameninţându-l cu arătătorul... 

— Ei, ce să ascund? Faţă de voi? Şi începe să râdă... 
Gazda mea... are un copilaş, un băieţel de vreo doi ani, şi, 
de-o săptămână şi ceva, e foarte bolnavă... O mai ajut, 
fiindcă bărbatul ei este plecat într-o delegaţie, în 
străinătate... 

— Aha! Care va să zică... tu şi gazda... 

— Geta, se poate?! Cum să-ţi închipui că?!... 

— Ei, se poate, se mai poate..., iar închipuirea e 
slobodă! răspunde Geta râzând şi luându-l de braţ... 


— „.„„Banda are şedinţă, dom’ locotenent! comentează 
nea Marin, mustăcind. 

— Dacă mai ghiceşti şi pentru ce-o să pocnească dopul 
de la şampanie, te propun la avansare, nea Marine! 
răspunde Şerbănescu... 


* 


„Ala micu’ şi cu maică-sa” - problemă veche şi 
stânjenitoare, într-un fel, pentru Adrian!... Nimeni dintre 
prietenii săi nu ştia că s-a însurat şi că are şi-un copil... 

Se petrecuse totul pe neaşteptate... Cu un an şi 
jumătate în urmă, de Paşti, se dusese pentru câteva zile 
acasă, la ţară. Bucurie mare pe-ai lui - îl vedeau atât de 
rar -, bucurie şi pentru el, fiindcă nicăieri nu se simţea 
mai bine decât acolo, acasă, de unde plecase o dată cu 
intrarea la liceu şi unde nu se întorsese decât în vacante, 
iar după absolvire, în trei ani, fusese doar de două ori, o 
dată - atunci, de Paşti!... 

Vecinii lor - ai părinţilor lui Adrian - aveau un singur 
copil, o fată - pe Liana. În anul acela urma să termine 
liceul. Se cunoşteau, bineînţeles, de când erau mici. In 
ultimul timp n-o prea băgase în seamă. Atunci însă a 
redescoperit-o... Aproape să n-o mai cunoască: înflorise 
dintr-o dată - ca primăvara aceea ce se ivise mai 


109 


Liceenii în alertă 


devreme, zugrăvind pământul cu minunile ei. O minune 
de fată era şi Liana... 

A întâlnit-o în poarta casei, când a sosit. Şi ochii i s-au 
aninat de chipul ei, de fiinţa ei, care i s-a strecurat în 
suflet ca un izvor limpede, sublim, şopotitor... 

— Să nu-mi spui că eşti Liana! a rostit, apropiindu-se de 
ea. 

— Ba eu sunt! a răspuns fata cu glas ce se torcea din 
dor spălat în aerul parfumat al primăverii... S-au 
îmbrăţişat, cu inimi tremurânde, dar firesc, de parcă 
gestul săvârşit acum ar fi fost făcut la fel în fiecare zi, de 
ani şi ani... 

În aceeaşi seară s-au întâlnit şi... s-au iubit. Fata era 
fecioară!... A rămas însărcinată... L-a anunţat peste vreo 
două luni, când a fost sigură, într-o scrisoare. Adrian s-a 
speriat. Apoi s-a simţit cuprins de un adevărat val de 
bucurie. S-au căsătorit imediat ce ea şi-a trecut 
bacalaureatul. A fost, acolo, la ţară, o nuntă fără mare 
fast, dar curată, sinceră. Aşa au dorit-o ei, mirii - Liana şi 
Adrian... Părinţii fetei au fost mâhniţi la început. Aveau - 
de! - o singură lată, erau oameni gospodari... „Nu se 
poate!” au spus, „Trebuie să vină lume multă, să...” 

Dar s-au convins că aveau dreptate „copiii”..., adică ei: 
„Nunta nu trebuie să fie un spectacol pentru alţii, plătit - 
mai mult sau mai puţin ci o sărbătoare de suflet! „ - aş« 
au spus. Şi au făcut într-adevăr o nuntă cuminte, „fără 
dar”, fără zorzoane, fără zarvă... lar după aceea, au 
plecat împreună la Bucureşti. Tânăra soţie s-a instalat, 
deocamdată, în locuinţa închiriată de Adrian, în 
aşteptarea unor împrejurări mai favorabile, când, şi cu 
ajutorul părinţilor ei poate, urma să-şi cumpere o casă, 
casa lor!... Băieţelul Răzvan - s-a născut în anul următor, 
în ianuarie... Liana nu lucrează; deocamdată, toţi trei 
trăiesc din ceea ce câştigă Adrian, dar, în modestia lor, 
respiră bucuria fiecărei clipe petrecute împreună, se 
iubesc, sunt fericiţi!... 


110 


George Şovu 


Prietenilor nu apucase să le spună de la început..., iar 
apoi au tot aşteptat o împrejurare favorabilă, care, după 
cum se vede, nu se ivise încă... 

„„„De câteva zile, Liana nu se simţea bine, răcise, avea 
febră şi se ferea să se apropie de băiat, ca să nu-l 
îmbolnăvească şi pe el. Aşa că, în mare măsură, sarcina 


De aceea, nu greşise când... 


* 


Pe micul ecran al televizorului se derulează imagini 
dintr-o secvență a filmului „Liceenii”, pe fundalul muzical 
al cunoscutei şi îndrăgitei melodii „Ani de liceu”. In prim- 
plan se detaşează chipul zâmbăreţ al lui lonică. Isoscel, 
prezentă acum la întâlnirea foştilor liceeni (cu cinci ani în 
urmă înfiinţaseră şi orchestra care îi legase atât de mult 
între ei), îl apostrofează, privindu-şi ceasul: 

— lonică, lonică, iar întârzii, puişor! 

În spatele profesoarei şi al celor prezenţi: Dana, Mihai, 
Geta şi Adrian - se află o masă sărbătoreşte pregătită... 


* 


leşind de după cortina lui de lucru - paravanul din 
magazinul „Raiul copiilor” -, Ionică aleargă spre vânzător 
care-i înmânează o frumoasă păpuşă-mireasă, ambalată 
într-o cutie elegantă. 

— Să fie cu noroc! îi urează acesta. 

— Nu, nu! se sperie viitorul mire..., că se lasă cu 
ghinion! Şi, salutând din mers, iese din magazin. Face 
semne unui taxi care opreşte în faţa lui. 


* 


111 


Liceenii în alertă 


„Liceenii” o privesc îngrijoraţi pe Isoscel. Profesoara, cu 
mâna la ochi, pare că se află într-o intensă concentrare... 

— Nu vă simtiti bine, doamnă? întreabă Mihai, 
îngrijorat, întinzându-i un pahar cu apă. 

— lonică!... lonică... este cu o mireasă în braţe! 
exclamă ea. 

— Cum?! Nu se poate! tresare Geta, lăsând să i se vadă 
adevăratele sentimente. 

— Ba da! E una blondă şi frumoasă..., continuă Isoscel, 
dar cade cu ghinion! 

Geta dă ochii peste cap şi e gata să leşine. 

— Serviţi, vă rog! o îmbie, ironic, Mihai, întinzându-i 
paharul cu apă. 


* 


Lângă şoferul taxiului, lonică priveşte, fericit, „mireasa” 
din braţe. 

— Frumoasă „mireasă”! spune şoferul, cu admiraţie 
sinceră. 

— Şi s-o vezi pe cea căreia îi este destinată! Grozavă, 
ce sa mai vorbim! „se umflă în pene” studentul... Numai 
că e uşa de arţăgoasă..., of, Doamne! bombăneşte el 
încetişor, în continuare. 

— Poate că şi dumneavoastră... cine ştie?! e de părere 
şoferul. 

— Eu?! Eu sunt un sfânt, stimabile! Sfânt, auzi? 
Cuminte, învăţ, muncesc, cânt, alerg, alerg peste tot, 
doar, doar... Numai chestia asta... cu viteza, ştii... cu 
viteza... Asta, ce să fac, nu pot, când m-apucă, m-apucă... 
Mă furnică aşa prin tot corpul, prin mâini, prin picioare 
şi... simt că trebuie să zbor... De-aia, acu' două zile... era 
să... facem aripi amândoi, eu şi... (arată spre „mireasă”), 
să ne facem îngeraşi... Şi s-a supărat! Pe drept, 


112 


George Şovu 


recunosc!... Aici e, aici! Opreşte, te rog! comandă lonică 
şoferului... 


* 


Când să intre în curtea vilei, se pomeneşte cu doi 
bărbaţi lângă el, unul într-o parte, altul - în cealaltă. 

— Poliţia! îl anunţă Şerbănescu, arătându-i legitimatia. 

— Poliţia?! se miră lonică. Dar ce are Poliţia cu mine? 

— Este vorba doar de câteva explicaţii! îl asigură 
locotenentul. 

— Bine, dar eu..., arată studentul spre păpuşă... şi spre 
casa Getei... 

— Vă aducem repede înapoi! intervine nea Marin. 

lonică, mirat peste poate, se lasă dus spre maşina celor 
doi poliţişti. Înainte de a intra, aruncă o privire spre vilă 
şi-i vine să strige. Se abţine, înghițind un nod dureros cei 
se aşezase în gât. 

— Dar eu n-am făcut nimic rău, domnilor! spune lonică, 
în timp ce se aşază pe bancheta din spate. 

— Nu v-a acuzat nimeni că aţi fi „făcut ceva rău”! îi 
răspunde Şerbănescu. Cel puţin, deocamdată! O să ne 
lămurim în câteva minute! 


* 


Şi lămurirea a venit, într-adevăr, repede: în păpuşa- 
mireasă, care se afla în braţele lui Ionică, s-a găsit, la 
demontare, o punguţă de plastic, cu un praf alb... 

Studentul a rămas mut şi cu ochii holbaţi... Apoi a 
simţit că totul se învârteşte în jurul lui, din momentul în 
care polițistul ce-l ancheta - „un fel de şef al celorlalţi doi 
trebuie să fie”, se gândea lonică, „de vreme ce stau ei 
aşa, smirnă, în faţa lui” - i-a spus că el, studentul, se 
numeşte, în realitate, John Popp, că este un mare 


113 


Liceenii în alertă 


traficant de droguri, criminal etc., etc., şi că este căutat 
de /nterpol. 

— Eu?! a sărit lonică de pe scaun, eu „traficant de 
droguri”, eu „criminal”? Domnilor, unde suntem aici, la 
Poliție sau la balamuc? Dar uitaţi-vă la buletinul meu, la 
legitimaţia mea de student - şi se caută repede în geacă, 
să le arate actele respective... În buzunar însă, pustiu... In 
sfârşit, spune lonică, le-am uitat acasă. Dar se poate 
verifica: sunt student la Academia de Teatru şi Film, 
lucrez şi la magazinul „Raiul copiilor”, de unde am luat 
păpuşa ... Despre restaurant şi orchestră nu le spusese 
nimic... „să nu-i mai bag în belea şi pe ceilalţi!” - se 
gândise atunci, pe loc... 

Nea Marin, care fusese trimis de Sherlock Holmes la 
laborator, intră în birou şi predă buletinul de analiză. 

Maiorul citeşte şi se încruntă: 

— Lucrurile sunt clare, domnule John Popp! afirmă el, 
punând buletinul deoparte şi trăgând din luleaua goală... 

— V-am spus de atâtea ori: eu sunt lon Popa! Şi pot să 
vă dovedesc! repetă lonică, adânc mâhnit. 

— Până una-alta, aici (şi arată buletinul de analiză), 
domnule John Popp - mă rog, lon Popa -, scrie clar: drog 
L.M.4; substanţă în fază de prelucrare... Găsită în păpuşa 
dumneavoastră! Despre asta ce ne puteţi spune? 

— L.M.4?! se miră lonică şi rămâne cu gura căscată... 

În acest moment, un telefon de pe birou sună. 

— Am înţeles! spune maiorul, după ce ascultă câteva 
clipe. Apoi se adresează lui lonică: 

— Domnule Popp, deocamdată sunteţi reţinut. Pentru 
cercetări! Nea Marine, ai grijă de dumnealui! 
Şerbănescule, ne cheamă şeful! adaugă, schimbând pipa 
cu una de pe birou. 


114 


George Şovu 


Peste câteva minute, coborând în subsolul clădirii, nea 
Marin îl închide pe lonică în spatele unor gratii şi, încuind, 
aşază, la repezeală, cheile pe marginea unei mese din 
apropiere, întrucât telefonul, aflat pe ea, sună cu 
insistenţă. 

— Da, să trăiţi, răspunde plutonierul-major... A, tu eşti, 
dragă? întreabă el, dându-şi seama că la telefon era soţia 
lui. Ce s-a întâmplat? Şi nea Marin se întoarce cu spatele, 
parcă spre a nu fi auzit. 

— Mi s-a spus că te găsesc la telefonul acesta, îl 
informează soţia. Dar ce, ţi-ai schimbat biroul? 

— Nu, dragă, sunt acum în altă parte, într-o misiune 
specială. Spune-mi mai repede ce s-a întâmplat, de ce mă 
cauţi? 

Şi femeia poliţistului începe să-i spună că băiatul lor... 

În acest timp, lonică priveşte intens spre cheile lăsate 
pe colţul mesei... „Trebuie să scap de-aici! se gândeşte 
studentul. Ăştia sunt de-a dreptul nebuni... Auzi, droguri, 
crime, trafic... Doamne fereşte! Dacă rămân după gratiile 
astea înnebunesc şi eu...” 

— ... Şi ce e grav în asta: că a venit cu una acasă? E în 
clasa a XII-a, dragă, are 18 ani! Tu-l vezi tot la grădiniţă? 
răspunde plutonierul la tocăneala nevestei. 

— Da, dar stă de trei ore cu ea, s-au încuiat în cameră 
şi nu mai ies..., se aude vocea, panicată, a mamei. 

— De trei ore? pare că se îngrijorează nea Marin, apoi 
izbucneşte în râs... 

— Tu râzi, ce-ţi pasă, dar dacă îi face ceva rău 
băiatului? 

Polițistul râde şi mai tare... 

— Nu-i face rău, dragă, îi face bine! Precis!... Şi se aude 
ceva? 

— Chicoteli! 

— Păi vezi?! Dacă băiatul nu plânge, tu de ce te bâzâi? 
încheie nea Marin, punând receptorul în furcă... Şi 
continuă să zâmbească secunde în şir... „la uită-te la el! 


115 


Liceenii în alertă 


Derbedeul!... Şi eu credeam că e un mototol!... Trei 
ore!...Bravo! Asta da performanţă!...” 

În tot acest timp (al convorbirii), nici lonică nu stătuse 
degeaba. Desfăcând, în grabă, un şnur de la blugi, l-a 
„aranjat” ca pe un lasou, a prins cu el cheile de pe masă 
şi le-a tras încetişor, până a putut să pună mâna pe ele. A 
descuiat apoi, cu mare băgare de seamă, uşa, a ieşit, 
dintr-un pas, a încuiat-o la loc, cu aceeaşi grijă, a pus 
cheile pe masă şi..., pâş-pâş, a întins-o... 

Părăsind admiraţia faţă de /sprava propriului fecior, 
plutonierul se întoarce spre proaspătul client al camerelor 
cu gratii. Clipeşte din ochi, nevenindu-i să creadă că 
„banditul” nu se mai află acolo. Nedumerit, priveşte 
cheile. Dă să deschidă uşa, dar aceasta este... Incuiată... 
Se freacă pe frunte ca în faţa unei întâmplări 
supranaturale. 

— Cred că am înnebunit! exclamă el. 

Apoi formează repede un număr de telefon: 

— Dom' maior, raportez: ori el a evadat - şi eu nu l-am 
încuiat, ori l-am încuiat - şi-atunci cum a evadat?!... 
rosteşte, dintr-o răsuflare, într-o totală stare de confuzie. 
Ascultă câteva clipe ceea ce îi spune maiorul, după care 
adaugă: 

— Să trăiţi! Am înţeles! dar figura lui, alungită cât capul 
du cal, arată clar că, de fapt, n-a înţeles nimic... 


* 


Când s-a văzut în stradă, lonică a rupt-o la fugă. Îi 
sfârâiau călcâiele alergând. Noroc că era noapte şi strada 
aproape în întregime în întuneric... Găfâia ca o locomotivă 
când s-a oprit în preajma unui stâlp ce împrăştia o lumină 
galbenă, bolnavă. Priveşte înapoi, să vadă dacă nu e 
urmărit de cineva... Nu, nu e! Opreşte un taxi, care 
tocmai se apropie. Îi dă adresa Getei şi, peste câteva 


116 


George Şovu 


clipe, închide ochii parcă spre a fi sigur că a lăsat în urmă 
acele /ocuri şi acele clipe... 

— Nu vă simţiţi bine? îl întreabă şoferul, atras de faţa 
lui ca de ceară... 

— Ba da, ba da! răspunde precipitat, numai că sunt 
puţin neliniştit, trebuia să ajung mai devreme, am 
întârziat... 

— Ei, se mai întâmplă! Ştim când plecăm, nu şi când 
ajungem! 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, doar că viaţa e plină de surprize! 

— Ai dreptate!... Şi încă ce surprize!... Dar ştii ceva? 
Hai să nu mai vorbim, mă doare puţin capul! Nu te superi, 
nu?! 

Şoferul a tăcut... 

lonică închide iarăşi ochii, dar înlăuntrul lui, în loc să se 
stingă imaginile de coşmar, o lumină vie le face foarte 
clare şi parcă şi mai... reale. 

„Extraordinar! Domnule, ăştia te fac să-ţi pierzi cu 
adevărat minţile! se frământă lonică, din nou. Cu «John 
Popp» ăla să zicem că e o confuzie... Dar de unde până 
unde: eu - faţă de criminal, de bandit, de traficant... ?! 
Hm! Mai ştii? Cu păpuşa însă... cu drogul din păpuşă ce 
confuzie să mai fie?! Ai? Aici lucrurile sunt limpezi: 


«L.M.4>. Vasăzică patronul... Extraordinar! 
Nemaipomenit!... Doar dacă n-au pus ei, poliţiştii, punga 
sub rochia păpuşii!... Dar când? Că doar au desfăcut-o în 


faţa mea!... Eu, deci, cu scamatoriile mele, fac să se 
vândă droguri, păpuşi cu droguri!... Nu, nu! Aici trebuie să 
fie o încurcătură... mai multe încurcături! Şi «pas de le 
descurcă, bade loane - vorba lui Creangă - dacă te 
slujeşte capul»! Pe mine, în nici un caz!” decretează 
lonică şi deschide ochii... 

— Credeam că aţi adormit! îi spune şoferul. 

— Hm! Ce s-adorm? Mă bat cu tot felul de himere! 

— La un moment dat, spuneaţi ceva, parcă vorbeaţi în 
somn... 

117 


Liceenii în alertă 


— Sunt actor, student la actorie, adică... repetam un 
rol!... 

— Ei, aşa da! conchide şoferul, nu prea convins însă, 
oprind, peste câteva secunde, maşina. Am ajuns! îşi 
anunţă el misteriosul client... 


* 


— Cine te-a pus, mă prostule, să evadezi? îl scutură 
Mihai pe lonică. Asta e circumstanţă agravantă... 

— Cu celelalte se rezolvă: patron, facultate..., 
identitatea e clară - adaugă Adrian. 

— Nu există decât o soluţie, puişor! intervine Isoscel: te 
întorci la Poliţie. Dacă eşti nevinovat, o să-ţi spună 
„pardon” şi gata! 

— Şi dacă nu-i mai dau drumul? se aude glasul, 
îngrijorat, al Getei... 

— Getuţo, i se adresează lonică, emoţionat, indiferent 
de ce se va întâmpla cu mine, spune-mi că mă iubeşti!... 
Mireasa... pentru tine o cumpărasem: s-o punem pe 
„Lăstun”, la nuntă! Mă ierţi? Spune!... 

Geta îl îmbrăţişează şi începe să plângă, de parcă l-ar 
boci... 

— Hai, hai, fără sentimentalisme! le taie efuziunea 
Isoscel. 

lonică se desprinde din braţele Getei şi se îndreaptă 
spre bucătărie, căutându-se prin buzunare. 

Mihai se ia după el. 

Bateristul scoate un pliculeţ, îl rupe şi, după ce-l dizolvă 
într-un pahar cu apă, îl dă pe gât. 

— Ce faci, mă? îi strigă Mihai, din spate, şi, întorcându- 
|, dintr-o mişcare, cu faţa spre el, îi arde doi pumni... 
Drog, ai?!... Aşa, deci?!... 

— Ce drog, mă? Eşti diliu? Bicarbonat, că mă doare 
stomacul! răspunde lonică, frecându-şi obrazul. 


118 


George Şovu 


Mihai îi smulge paharul din mână şi soarbe ultimele 
picături... Plescăie, ca să-şi dea seama de gust... Apoi, 
spăsit, apropiindu-se de lonică, îi spune: 

— Dă-mi şi tu doi pumni! 

— Patru ai merita, că te-ai îndoit de mine! răspunde 
acesta aşezându-se pe un scaun, sfârşit de puteri. După 
câteva secunde, întreabă gânditor: Vorba e însă ce mă 
fac? Şi, căutând ochii lui Mihai, repetă: Ce mă fac, „agent 
Cooper”? 

Dacă îl mai invoci o singură dată pe F.B.I.-stul ăla, te 
fac pachet, ca pe Laura Palmer, şi la el te trimit! Ai 
înţeles? 

— Nu! Pentru că eu vorbeam serios: credeam că ai vreo 
idee... Alta decât aia cu... 

— Ne mai gândim până mâine... 

— „Mâine” e azi! exclamă lonică, privindu-şi ceasul... 


37 


. Mijesc zorile!.. 

În cele câteva ore care trecuseră, nimeni nu plecase 
din casa Getei... „Problema” era, într-adevăr, serioasă. O 
suciseră pe toate părţile, dar altă ieşire din încurcătură nu 
se ivise... 


x 


. Astfel că acum, în zori de ziuă, /imuzina lui Mihai se 
apropia încetişor de clădirea POLIŢIEI... 
— Hai, curaj, lonică! N-ai nici o grijă, te scoatem repede 
de-aici! îi spune Isoscel. Tu să fii cuminte: nu declari 
nimic! Venim noi cu avocaţi, cu tot ce trebuie! 


119 


Liceenii în alertă 


După ce o mai sărută încă o dată pe Geta, lonică 
părăseşte maşina, cu lacrimi în ochi, îndreptându-se spre 
biroul ofițerului de serviciu, de la intrarea în clădire. Cei 
cinci: Isoscel, Geta, Dana, Mihai şi Adrian îi numără parcă 
fiecare pas... Mai are puţin, încă puţin..., acum a dispărut 
în spatele uşii... Geta izbucneşte în plâns. 

— Termină, fato! ţipă la ea Isoscel... 

— Mai stăm câteva minute, să vedem ce se întâmplă, 
după aceea intrăm în acţiune! e de părere Mihai. 


* 


— Să trăiţi! spune lonică, ridicându-şi puţin peruca, fără 
să vrea, ca pe o pălărie. 

Plutonierul de serviciu îl priveşte cu mirare. 

— Ştiţi... eu azi-noapte am evadat! continuă 
studentul... Mă numesc lon Popa... mă rog... escroc 
internaţional..., traficant de droguri..., ce mai, am ucis şi 
doi poliţişti în Liban... 

Plutonierul îl fixează din ce în ce mai bănuitor... 

— Şi ce doriţi, vă rog? îl întreabă el. 

— Cum să vă spun..., m-am gândit că e mai bine să mă 
băgaţi din nou... În arest! 

— Un moment! Aşteptaţi puţin... 

Aproape bucuros, lonică iese din birou şi face semn 
celor din maşină, anunţându-i că „totul este în regulă”. 

În acest timp, plutonierul vorbise cu cineva la telefon. 
Când lonică intră, îl aude spunând: „Urgent, vă rog!” 

— Am anunţat - echipa de serviciu..., îl informează el 
pe „bandit”. În câteva minute, sosesc... să vă ia! Luaţi 
loc! îl îndeamnă, arătându-i un scaun... 


* 


120 


George Şovu 


— Doamne, Doamne! Numai boroboaţe îmi face băiatul 
Anta! E un magnet pentru toate dandanalele din lume! 
exclamă Geta, înciudată... Şi dacă n-ar fi prost de bun! 
Acum ce mă fac cu el? Dacă îl condamnă? 

— Facem nunta la Poliţie! spune Mihai, ca să mai 
destindă atmosfera. 

— Mihai, îţi arde de glume? îl pune Dana la punct. 

— Dumneavoastră ce credeţi, doamnă? adaugă Geta, 
continuându-şi gândurile. 

— Nu ştiu... nu ştiu... mi-e neclar! răspunde lIsoscel, 
concentrându-se... 

Privind-o cu interes, cei din jur aud parcă sunetele 
„Sirenei” din ea... 

— ... Simt aşa... ca o alertă, ca o alarmă..., vorbeşte 
profesoara, cu ochii aproape închişi... 

După câteva secunde, cei din maşină aud şi văd cum o 
ambulanţă cu sirena în funcţiune şi cu girofarul aprins 
opreşte în faţa Poliţiei. 

Rămân încremeniţi... 

Doi „gealaţi”, îmbrăcaţi în alb, coboară prin spatele 
ambulanţei şi, la semnul plutonierului, care se afla acum 
în uşă, intră, îl „umflă” pe lonică şi-l bagă în dubă. 
Imediat, maşina demarează... 

— După ei, Mihai! Repede! porunceşte Isoscel. 


* 


Nelămurit, la început, lonică nici măcar nu opusese 
rezistenţă. Văzându-se acum înțepenit între cei doi 
haidamaci, se dezmeticeşte... 

— Domnilor, e o confuzie! Unde mergem? spune el, 
îngrijorat... 

— Unde trebuie! răspunde un gealat. 

— Eu sunt bandit! Sunteţi nebuni? 

— Altul este nebunul! remarcă celălalt însoțitor, râzând 
batjocoritor... 


121 


Liceenii în alertă 


Cu forţa disperării în gest, lonică ţâşneşte dintre ei, 
împinge în uşă şi... sare afară. Unul dintre oamenii în alb 
îl prinde, în ultima clipă, de păr, dar... rămâne cu perunca 
în mână... 

lonică se rostogoleşte pe trotuar. Ajungând lângă el, 
maşina lui Mihai frânează brusc, să nu-l calce. Geta 
deschide portiera, îi întinde mâna şi-l trage înăuntru, 
înghesuindu-l în spatele scaunelor pe care se aflau Mihai 
şi Isoscel şi acoperindu-l cu trupul ei. 

În timp ce ambulanţa opreşte, limuzina trece în viteză 
pe lângă ea. Privind-o cum se depărtează, şoferul 
ambulanţei meditează: „Cu un nebun în plus ori în minus, 
într-o lume de nebuni, tot aia e!” 


* 


Au ajuns, între .timp, în apartamentul lui Isoscel. Se 
gândiseră că s-ar putea să fie supravegheată casa Getei... 

— Totul este să demonstrăm că n-are nimic de-a face 
cu drogurile! spune profesoara, oferindu-le câte o 
dulceaţă. 

— Precis că până la ora asta Poliţia a făcut iad din... 
„Raiul copiilor”..., comentează Dana. 

— Şi dacă nici patronul nu ştie nimic?! se gândeşte 
lonică, îngrijorat. 

— Păi asta e! Asta să aflăm noi: sursa! De unde vine... 
drogul? Cine mânuieşte toată afacerea? răspunde Isoscel. 

— Şi, uite-aşa, ajunserăm şi detectivi: Societatea de 
binefacere pentru salvarea „escrocilor internaţionali”! 
adaugă, ironic, Mihai, arătând spre lonică. 

— Fraţilor, s-ar putea să rămânem... fără fulgi! se aude, 
puţin alarmat, şi glasul lui Adrian... El era de două ori 
neliniştit: lipsise o noapte întreagă de-acasă; la un 
moment dat, se strecurase în camera în care se afla 
telefonul şi o Mimase pe Liana, să nu se sperie, 


122 


George Şovu 


spunându-i că îi va explica lotul... Noroc că se simţea mai 
bine şi că putea să se ocupe de Răzvan... Apoi se gândea 
că, totuşi, cu poliţia „nu trebuie să te pui”, mai ales când 
e la mijloc o treabă de droguri, de... mai ştie Dumnezeu 
ce... Dacă intră cu toţii în încurcătură?... El avea 
răspunderi: nevastă, copil... In sfârşit... 

— Tu totdeauna ai fost un fricos! îi răspunde Geta. 

— Aşa că, din două, una: mergi cu noi sau ba! îl 
somează Dana. 

— Am dat eu vreodată înapoi? îi răspunde Adrian ferm. 

(Se socotea, de fapt, jignit de constatările fostelor lui 
colege tic liceu.) 

— Aşadar: intrăm în alertă! Fiecare preia un fir! Facem, 
pe loc, planul de bătaie! hotărăşte Mihai. 

— V-am spus eu? sare lonică, fericit: agentul federal 
Coop..., dar îşi înghite vorbele, simțind privirea de lamă a 
lui Mihai. Voiam să zic - o întoarce el - că... eu ce fac 
acum?... Dacă mă întorc acasă, mă înhaţă!... Trebuie să 
mă ascund undeva... Unde? 

— Am găsit: mansarda lui Ticuţă! La soră-mea!... Tot eu 
l-am aranjat şi pe Mihai! exclamă Isoscel, după o clipă de 
gândire... 


* 


Figură rotundă, barbişon, favoriţi, beretă, lavalieră... 

— Acesta este Ticuţă! spune doamna Elvira, admirând 
autoportretul fostului ei soţ... Ce bărbat era! Şi ce 
pictor!... Mai ales nudurile lui! Făcea lumea coadă să le 
cumpere... Eu îi pozam! adaugă, încântată, bătrâna. 

lonică şi Mihai îşi fac semne cu cotul. 

— Te primesc fiindcă a insistat soră-mea, /sosce!/ - cum 
îi ziceţi voi -, reia femeia, pe un alt ton, adresându-se lui 
lonică. Dar să nu clinteşti nimic de-aici. Asta era 
sanctuarul lui! 


123 


Liceenii în alertă 


— Şi n-a mai rămas nici un nud, doamnă? întreabă 
lonică, „serios”. 

— Ba da, dar îl ţin la mine în cameră. Mă uit la el şi mă 
gândesc la Ticuţă! răspunde doamna Elvira, visătoare. 


* 


A doua zi, dimineaţa, sora lui Isoscel s-a sculat 
devreme. Şi-a pregătit o cafea, ca de obicei, şi s-a aşezat 
la masă, ca să mai facă o pasienţă. Priveşte, din când în 
când, la trupul fraged şi ispititor al unei femei tinere, 
întinsă pe un divan... În tabloul de pe peretele din faţa sa, 
în timp ce orânduieşte cărți/e şi stă de vorbă cu Romeo... 

— El e! bate femeia cu unghia deasupra unui „crai do 
tobă”. 

— Miau! o „aprobă” un cotoi negru, care tronează pe 
fotoliul de-alături. 

— Aşa-i, Romeo? îl întreabă doamna Elvira, mângâindu- 
| pe cap. 

— Miau! confirmă cotoiul... 

În acest moment, se aude scârţâitul scării, în partea de 
sus, spre mansardă. Bătrâna devine atentă şi 
întredeschide uşa. 

Şocată, iese pe culoar. Stupoare: pe scară, coboară... 
Ticuţă. Doamna Elvira leşină. „Ticuţă” se precipită spre 
ea, îngenunchează şi-i pune capul pe piciorul său... 

— Eu sunt, doamnă, nu vă speriaţi! Eu, lonică! spune 
studentul, bătând-o uşor pe obraz. Uitaţi-vă! 

Femeia deschide ochii şi vede cum lui „Ticuţă 
pe loc, barbişonul şi favoriţii... 

— Ştiţi, am de jucat rolul unui pictor - v-am spus, sunt 
student la Teatru, o informează lonică. Mi-a plăcut mult 
cum arăta domnul Ticuţă..., de aceea m-am deghizat aşa. 

— Ptiu, bată-te să te bată, mi-a sărit inima din loc!... 
Ajută-mă să mă ridic!... Nu vii să bem o cafea? 


"n îi 


i dispar, 


124 


George Şovu 


— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc foarte mult! Poate altă 
dată, acum mă grăbesc! Şi lonică începe să alerge pe 
scări, sil nu întârzie de la întâlnirea cu Florin... 


38 


Cu o seară înainte, fusese teribil de îngrijorat. Ştia că 
are „program” la „Raiul copiilor”, ştia că se întâlneşte cu 
foştii „liceeni” la Geta, dar se făcuse ora unu noaptea şi el 
nu mai venea. „Ce să fac?” se întreba bietul Florin. „Te 
pomeneşti că i s-a întâmplat ceva?!... Of, şi l-am rugat de 
atâtea ori să-mi lase noul telefon al Getei... Dar lonică 
mereu a uitat. .. Poftim, acum încotro s-o iau? Să mă duc 
până acolo? Dar nici nu ştiu bine adresa... Şi-apoi e 
noapte... lar, între timp, el poate să sosească... , 

Tot frământându-se astfel, adormise... 

Dimineaţa, pustiu!... lonică - nicăieri!... 

După ce a sunat zadarnic la Mihai şi la Dana, fiindcă 
nimeni nu i-a răspuns, a dat un telefon Sandei - singurul 
suflet mai apropiat cu care putea să stea de vorbă. Au 
hotărât să se întâlnească în oraş şi să meargă amândoi 
acasă la Geta... Dar, şi aici, nimeni! 

— Isoscel! a spus fata... Ea nu trebuia să fie cu ei? 

— Ba da! M-am gândit şi eu, dar nici telefonul ei nu-l 
am, iar la şcoală vine abia după-amiază! 

— Deci, trebuie să aşteptăm! . 

— Se pare că nu avem încotro... 

— Doar dacă am întreba la... „Raiul copiilor” - a fost de 
părere Sanda... 

„„„ S-au urcat imediat într-un autobuz şi au pornit într- 
acolo. 


125 


Liceenii în alertă 


Staţia se afla în apropiere de magazin. Când au 
coborât, şi-au dat seama că era abia ora nouă, iar 
programul începea la ora zece... 

— Fir-ar să fie! exclamă Florin. Acum ce ne facem? 

— Mai căscăm gura pe ici, pe colo! i-a răspuns fata... 
Mă inviţi, uite, la cofetăria aceea, şi-ţi dau o prăjitură... 

— De ce să-mi dai, ce, eu n-am bani? 

— Ai uitat. Astăzi e rândul meu să fac cinste! 

— Mă rog, dacă ţii neapărat, nu pot să mă opun! spune 
Florin, zâmbind... 

Ceva însă le atrage atenţia... Pe o uşă din spatele 
magazinului iese, precipitat, un bărbat solid care se 
îndreaptă spre o autodubă parcată în apropiere. La doi 
paşi, în spatele lui, un băiat. 

— Ăla nu e Cristian, colegul nostru? întreabă Sanda 
mirată. 

— El e! confirmă Florin. Oare ce caută pe-aici? 

— Cine ştie, o fi rudă cu individul acela... 

Cei doi se urcă în maşină şi dispar, o dată cu o „DACIA” 
argintie, care a pornit, discret, în urma lor. 

Când ajung pe latura din faţa magazinului (veneau 
dintr-o străduţă laterală), Sanda şi Florin fac, din nou, 
ochii mari: pe treptele acestuia coborau vreo cinci-şase 
bărbaţi care s-au urcat în două maşini ale Poliţiei... 

— Aici nu e lucru curat! exclamă Florin. Hai s-o 
întindem, că nu e de noi!... 


* 


Cu Isoscel s-au întâlnit chiar la prima oră. Au aşteptat-o 
la poarta liceului. 

— E dandana mare! le-a spus profesoara. Dar sper s-o 
scoatem la capăt!... Şi le-a povestit, pe scurt, tărăşenia... 


126 


George Şovu 


39 


Când se hotărâseră „să preia fiecare câte un fir”, Danei 
îi fusese rezervată sarcina să stea direct de vorbă cu 
patronul de la „Raiul copiilor”, să-i ia un interviu, 
chipurile, că, poate aşa, sperau ei - cine ştie?! -, răsare 
vreo idee, se aprinde vreo lumină să-i ducă la ghemul 
afacerii... 

Şi ziarista se executase imediat, numai că... iată, 
discutaţii de aproape o oră şi... nimic care să-i atragă 
atenţia... 

— E o marfa foarte căutată..., iar copiii - o piață de 
desfacere ca o uşă mereu deschisă, precizează domnul 
Jean. 

— Cu ce firme lucraţi? se interesează Dana, în speranţa 
că... 
— Sunt mai multe... Pentru păpuși, de pildă, cu firma 
„Ablay”, din Istanbul, casă de reputaţie internaţională... 


* 


În timpul acesta, Ionică, travestit în pictor - aşa cum 
plecase din casa doamnei Elvira -, şi Florin se aflau în 
cofetăria de vizavi de magazin. Mâncau prăjituri, la o 
masă de lângă fereastră, supraveghind intrarea... 

Deodată, o dubă opreşte în faţă. De la volan coboară, 
grăbit, un bărbat vânjos, cu o cicatrice adâncă pe obrazul 
drept. Urcă, în fugă, scările şi dispare în spatele uşii. 

— Hopaa! Mi se pare cunoscut „personajul”, remarcă 
Florin. 

— E unul dintre şoferii patronului, precizează lonică... 
Dar de unde până unde ti „se pare cunoscut”? L-ai mai 
văzut undeva? 


127 


Liceenii în alertă 


— Lasă, îţi explic mai târziu! răspunde liceanul. (Nu 
avusese timp să-i spună despre „spionajul” făcut ieri, 
împreună cu Sanda, în jurul magazinului. Şi, deocamdată, 
nici lui lIsoscel nu-i mărturisiseră nimic, fiindcă ar fi 
însemnat să pomenească şi despre Cristian, colegul lor, 
şi, dacă băiatul nu avea nici o vină, mai ieşea cine ştie ce 
încurcătură... Hotărâseră deci să mai aştepte, să vadă 
cum se vor derula faptele.) 


* 


Trecând prin faţa biroului la care se afla Nely, Dana „o 
măsoară” din nou (acelaşi lucru îl făcuse la sosire). 
Secretara pare să nu-i dea mare atenţie, fiind preocupată 
să răspundă la telefon. 

— Vă mulţumesc încă o dată! spune ziarista, 
întorcându-se către domnul Jean, care o însoțea. A fost o 
plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră... 

— O, sunteți mult prea amabilă! răspunde, curtenitor, 
patronul. Beneficiarii reportajului vom fi noi! Aşa că eu vă 
mulţumesc! 

Pe uşă intră şoferul... cu cicatricea pe obraz. Dana 
tresare, dar coboară imediat ochii, spre a nu-i fi observată 
spaima. In fracțiuni de secundă, revăzuse bo/idul argintiu 
care o „avertizase” cândva, pe trotuar, ca şi camioneta 
ce-o buşise de câteva ori, în noaptea aceea în care se afla 
la volanul maşinii lui Mihai. Pe hohotele de râs, gros şi 
vulgar, care răsunau... In ea, fata ridică privirea şi-i 
zâmbeşte domnului Jean, ca să-şi poată lua la revedere 
de la el. 

— Sărut mâinile! Şi, oricând, la dispoziţia presei! 
adaugă patronul, la despărţire... 

Inchizând uşa, Dana îşi găseşte ceva de lucru cu 
reportofonul (îl scoate din poşetă, se preface că se uită la 
el, îl aşază din nou), pentru ca, în timpul acesta, să audă, 


128 


George Şovu 


eventual, dacă se discută ceva în spatele ei, în 
anticameră. 

— Patroane, s-a marcat! Poruncă! se distinge glasul 
şoferului. 

— Mai departe, cum am stabilit! Executarea! rosteşte, 
autoritar, domnul Jean... 

Dana începe să alerge pe scări... 

... La parterul magazinului, unde se aflau raioanele de 
păpuşi şi de arme-jucării, Mihai „le cercetează” cu mare 
interes..., în timp ce o supraveghează, de fapt, pe femeia 
de serviciu, care îşi tot face de lucru cu „T”-ul ei, ştergând 
pe ici, ştergând pe colo, mai udând plantele ornamentale, 
adunând câte o hârtie aruncată, de te miri cine, pe jos... 

Dana trece pe lângă el. Se privesc o clipă, ca doi 
necunoscuţi... 

De câteva zeci de secunde, femeia pusese în funcţiune 
aspiratorul, cu care începuse să curețe o traversă de 
mochetă, întinsă pe mijlocul sălii. Apropiindu-se de Mihai, 
i se adresează: 

— Vai, domnu’! Ce mai semănaţi cu... polițistul de- 
aseară..., de la televizor! spune ea, privindu-l în ochi. L-aţi 
văzut? 

— Da! Dar în episodul următor îl împuşc! răspunde 
Mihai, serios. 

Femeia rămâne cu gura căscată. 


* 


leşind din magazin, Dana se duce direct spre 
„Lăstunul” parcat la colțul clădirii. (în sfârşit, Geta îi 
cumpărase o nouă baterie şi mergea acum cu el, chiar 
dacă ştia aproape sigur că va fi urmărită de poliţie. Adrian 
îi atrăsese atenţia asupra acestui lucru; Dar tot el 
adăugase: „Poate aşa, la «o adică», ne sar în ajutor să nu 
dăm de dracu'!...” „Deci, tot iepure de pârlog ai rămas!” 
remarcase Geta, recunoscând însă că prietenul lor avea 


129 


Liceenii în alertă 


dreptate. Astfel că nu le mai „deschisese” capul şi 
celorlalţi, lăsase lucrurile aşa...) 

— Cum e? o întreabă Geta, prin fereastra deschisă. 

— Am prins un fir - răspunde Dana, aproape gâfâind -, 
dar nu sunt sigură: tipul cu cicatricea, care era gata să 
mă omoare - vă mai amintiţi... - este aici! 

Şi, privind spre magazin, tocmai îl vede coborând 
scările şi intrând în dubă. 

— Luaţi-vă după el şi vedeţi ce hram poartă! rosteşte 
Dana ca pe o poruncă. Eu mă duc la redacţie. Vorbim la 
telefon sau, mai bine, diseară, la restaurant... 

„Lăstunul”, cu Geta la volan şi Adrian în dreapta sa, se 
angajează în urmărirea autodubei. 

După câteva minute, maşina se opreşte în faţa unui 
birt. Geta parchează în apropiere. 

Şoferul coboară şi intră într-o curte, în spatele clădirii. 

Din câţiva paşi, Adrian e lângă gard. 

Omul cu cicatricea primeşte un sac de la un individ 
dubios la înfăţişare. 

— Cum e? Are difuzor? întreabă şoferul. 

— Nici o grijă: fermoar! E cu rom! i se răspunde. 

— OK! Diseară l-am aranjat. Patronul e nerăbdători! 

Adrian apucă să intre în „Lăstun” înainte ca şoferul să 
iasă din curte. Cei doi „detectivi de ocazie” îl văd acum 
punând sacul în spatele maşinii... 


* 


În magazin, Mihai observă că femeia de serviciu intră 
într-o încăpere pe uşa căreia scrie „Oficiu”. Se aude cheia 
răsucită în broască, în urma ei. 


* 


130 


George Şovu 


— Ce faci, mă? Mai stăm mult? Eu nu mai pot: simt că 
leşin! zice Florin, împingând farfuria cu prăjituri din faţa 
lui. 

— Acum trebuie să iasă femeia de serviciu! răspunde 
lonică, privindu-şi ceasul. E ora când termină programul... 
Cu masca ei de miel blând, eu cred că e cea mai 
periculoasă. 

— Aiurea! 

— Nici un „aiurea”! Nu ştii că cel mai neînsemnat în 
aparenţă trage sforile? Mai citeşte şi tu romane 
poliţiste!... 


* 


Din „Oficiu” iese o doamnă elegantă. Sub această 
înfăţişare, Mihai o recunoaşte cu greu pe femeia de 
serviciu. „Aha!” îşi spune şi se ia după ea. Când iese din 
magazin, face un semn „cu înţeles” către cofetăria de 
vizavi. 

— Uite-l! exclamă lonică, acu-i acu! şi începe să 
înfulece prăjitura lui Florin. Dar, deodată, rămâne cu ochii 
mari pe fereastră: pe uşa magazinului iese vânzătorul de 
la raionul de păpuşi-mirese. 

— Dar cu ăsta ce-o fi de pleacă la ora asta? mormăie 
lonică, ridicându-se de la masă... Nu te mişti de-aici până 
nu mă întorc! îi porunceşte el lui Florin şi iese pe uşa 
cofetăriei... 


* 


„Lăstunul” a urmărit autoduba pe tot felul de străzi 
întortocheate. lat-o acum oprind în faţa unei case cu 
înfăţişare modestă. Din curte răsar două fetiţe, care strigă 
bucuroase: „Tata! Tata!” şi se reped spre omul cu 
cicatrice, care, luându-le în braţe pe fiecare în câte o 
mână, se îndreaptă cu ele spre casă. 


131 


Liceenii în alertă 


— Tu vezi ce e cu sacul acela, că eu fac sondaj de 
opinie, i se adresează Geta lui Adrian... 

Băiatul coboară din maşină şi, ferindu-se să fie 
observat, se îndreaptă către autodubă... 

Geta, care abordase, între timp, o băbuţă ce săpa nişte 
flori, în curtea vecină cu cea a şoferului, o întreabă: 

— Şi fetiţele sunt ale lui? 

— Da’ ale cui, Doamne iartă-mă?! Că nevastă-sa este a 
treia oară borţoasă! 

— Înseamnă că-i plac copiii! 

— A, să-l vezi cum face pe Moş Crăciun pentru toţi 
ţâncii din mahala!... E om bun, pâinea lui Dumnezeu! 
Cântă şi în cor, la biserică... Da' de unde ziceai că eşti, 
maică? De la Primărie? 

— Nu! De la Partidul Prosperităţii! 

— Şi ăsta, partidul ăsta, ce vrea? 

— Să ne fie mai bine la toţi! 

— Să dea Dumnezeu, maică! spune bătrâna, privind-o 
neîncrezătoare... 


Adrian, între timp, deschide uşile dubei. Desface 
acum legătura sacului... 

Un băieţel, de cinci-şase ani, îl vede. 

Dinăuntrul sacului ţâşneşte... un purcel, care, sărind pe 
lângă Adrian, începe să alerge, guiţând. 

Băiatul, încurcat, fuge după el, să-l prindă... O droaie 
de copii se angajează, împreună cu Adrian, să încolţească 
purcelul, care se învârte ca un titirez ameţit... 

Geta, văzând scena, îşi pune mâinile în cap şi, fără să- 
şi ia la revedere de la bătrânică, aleargă disperată şi intră 
în maşină. 

Din curtea casei lui, apare şoferul. 

— Nea Costele, nenea a vrut să fure purcelul! strigă 
copilul, care-l văzuse pe Adrian. 

Acesta, auzind, se opreşte din alergat. Geta îl 
claxonează şi, pornind maşina, îl „culege” din mers... 


132 


George Şovu 


— Îţi place în ce caraghioslâc m-ai băgat? Uite-mă şi pe 
post de hoţ! Aşa-mi trebuie, dacă mă iau după voi! o 
bombăneşte Adrian, palid la faţă şi suflând ca o 
locomotivă, de alergătură şi de spaimă. 

De cum îl văzuse din nou în maşină, Geta izbucnise 
într-un râs nestăvilit... Pe lângă pericolul real pe care-l 
prezenta, situaţia creată era, într-adevăr, caraghioasă. De 
aceea... 

Potolindu-se, îi răspunde, zâmbind: 

— Nu-i nimic, trecem pe la tine pe-acasă, să-ţi schimbi 
pantalonii!... Pot să jur că sunt uzi!... 


* 


Vânzătorul de la magazinul „Raiul copiilor” muşcă 
acum dintr-un cornet cu înghețată, pe care l-a cumpărat 
de la o tonetă de pe stradă, aruncând, totodată, o privire 
fugitivă spre trotuarul de vizavi, unde se află un bărbat, a 
cărui figură este ascunsă de ziarul pe care ÎI citeşte. 

Vânzătorul porneşte mai departe pe trotuar. Omul cu 
ziarul, care nu era altul decât lonică, se ia după el. La un 
colţ, vânzătorul o coteşte pe strada din dreapta... lonică, 
travestit în Ticuţă, traversează grăbit şi intră şi el pe 
strada respectivă. Dar nu face decât câţiva paşi şi este 
gata să se izbească de piciorul unui cerşetor, aşezat 
lângă zid. 

—  lertaţi-mă! exclamă lonică, privind dezorientat, 
pentru că vânzătorul... dispăruse. Având impresia că-l 
zăreşte printre pietoni, începe să alerge. Dar, în acest 
moment, cerşetorul strigă: 

— Mi-a furat traista! Mi-a furat traista cu bani!... 

Văzându-l pe  lonică alergând, câteva femei - 
impresionate de nemaipomenita întâmplare: „Cum, să 
furi traista unui cerşetor? Până aici am ajuns, domnule?” - 
se iau după el, strigând isterizate: 


133 


Liceenii în alertă 


— Hoţul! Prindeţi hoţul!... A furat traista!... Ala, ăla cu 
ţăcălie!... Puneţi mâna pe el!... 

În vremea aceasta, după ce priveşte atent înjur, 
cerşetorul se ridică şi porneşte grăbit în direcţia opusă 
celei spre care alerga lonică, urmărit de femei. Dacă 
cineva l-ar fi observat când şi-a ridicat pălăria înfundată 
pe ochi, ar fi văzut că era... vânzătorul de la „Raiul 
copiilor”... 

Speriat, lonică dispare într-un W.C. public. Femeile 
baricadează uşa pe care scrie „Bărbaţi”. Una dintre ele 
strigă: 

— Poliţia! Chemaţi poliţia! 

După câteva secunde, pe uşă iese lonică, fără 
travestiul lui Ticută. 

Femeile îl asaltează: 

— E unul cu bărbuţă aici? 

— La cabina trei bis, doamnă! răspunde lonică serios, 
făcându-şi loc printre femei... 


* 


— Înțelegi? îi explică el acum lui Florin. Asta a fost 
plasa: traista! „Cerşetorul” era omul nostru, vânzătorul! 
Morala: „Să nu crezi niciodată în cerşetori!” 

— Domnul ce doreşte? îl întreabă fata de la cofetărie, 
care serveşte. 

— O „Cola” rece! răspunde Ionică, începând să scoată 
de prin buzunare elementele de machiaj la care 
renunţase ca să scape de femeile urmăritoare. 

Fata aduce băutura, dar face ochii mari, pentru că 
acum lonică... are barbişon... 

— Domnul care era aici a plecat? îl întreabă ea pe 
Florin. 

— Nu, dânsul e!... Dar... i-a crescut, între timp, barbă! 
răspunde băiatul, zâmbind. 


134 


George Şovu 


Fata a rămas fără replică. 


* 


Ochii celor doi urmăresc, din nou, treptele magazinului 
pe care le coboară acum Nely, însoţită de patronul ei. 
Acesta o salută politicos şi se îndreaptă spre un Mercedes 
nou şi roşu, parcat în apropiere. Secretara o porneşte pe 
jos, de-a lungul trotuarului... 

— E rândul nostru, Florine! spune lonică. Ai grijă ce 
faci, să n-o scapi din ochi! Ne întâlnim, cum am stabilit..., 
mai adaugă şi, ieşind din cofetărie, deghizat iarăşi în 
Ticuţă, opreşte un taxi: 

— Urmăreşte „Mercedesul” roşu! comandă el şoferului. 
Tarif dublu! 

Maşina porneşte în viteză în urma patronului, în vreme 
ce Florin s-a apropiat la câţiva paşi în spatele lui Nely. 

„Faină tipă! Are gusturi negriciosul, nu glumă!” îşi 
spune băiatul, adulmecând parfumul secretarei şi 
bucurându-se că tocmai pe el l-au pus să facă o 
asemenea urmărire. 

In staţia de metrou în care au ajuns, au aşteptat câteva 
minute până ce a sosit primul tren. Nely a răsfoit o 
revistă, iar Florin, nebăgat în seamă, a putut s-o observe, 
chiar din apropierea ei. Au intrat apoi în acelaşi vagon. S- 
a aşezat pe scaun, lângă ea. Acum n-o mai privea, pentru 
că fata ar fi observat. Ar fi putut s-o descrie însă în 
amănunt: părul negru şi lung, frumos ondulat, faţa albă, 
cu obraji ca de fetiţă, un nas în vânt, o gură mică, ochi 
căprui cu sprâncene negre, bine arcuite şi un trup 
sculptat parcă în marmură caldă, vibrândă; picioare lungi, 
de balerină, o talie - s-o cuprinzi intre degete şi nişte sâni 
gata parcă să spargă țesătura fină a bluzei ce-i acoperea. 

„Formidabil ce seamănă fata asta cu Sanda!” - s-a 
gândit Florin, de cum a văzut-o... „Numai că Sanda este 
mai micuță, se vede că e doar o copilă, pe când Nely...” 


135 


Liceenii în alertă 


Trenul oprise şi fata, ridicându-se, a ieşit pe peron... 
Florin, trezit ca din vis, a ţâşnit şi el afară, pe o altă uşă, 
în ultima clipă... 


* 


„Obiectivul” lui Mihai, după ce l-a purtat, parcă anume, 
pe tot felul de străzi şi prin nenumărate magazine, că-i 
venise, de-atâtea ori, să se lase păgubaş, se opreşte, în 
sfârşit, în faţa unei clădiri. După ce priveşte câteva clipe 
în jur, ca spre a se asigura de ceva, intră. 

Apropiindu-se, Mihai citeşte, cu uimire, firma de pe 
frontispiciul clădirii: POLIȚIE. Stă în cumpănă... Apoi, 
hotărându-se, intră decis în sediul Poliţiei... 

— .. „Nu vă supăraţi - se adresează femeia de serviciu 
de la „Raiul copiilor” funcţionarei de la ghişeu -, am 
pierdut buletinul de identitate. Ce acte îmi trebuie ca să 
scot altul? 

— Citiţi în avizierul de-alături, doamnă! o sfătuieşte 
funcţionara. 

Din apropiere, Mihai râde în sine, râde a pagubă... 

— la uiteee!... Tot dumneavoastră! Acum înţeleg: 
lucraţi la poliţie! exclamă femeia, care, observându-l, s-a 
apropiat de el. 

— Ei, nu chiar, doamnă: eu sunt superpolițist! răspunde 
Mihai, încercând să pareze şi intrând, la întâmplare, într- 
un birou... 


* 


„Mercedesul” roşu opreşte pe o stradă dintr-un cartier 
mărginaş, în faţa unei case cu aspect îngrijit (se vede că e 
renovată de curând) şi cu o curte frumoasă în faţă... 
Patronul magazinului coboară şi intră în curte... 


136 


George Şovu 


La câteva zeci de metri mai departe, opreşte şi taxiul 
lui lonică. După ce plăteşte şoferului şi maşina pleacă, 
studentul-”pictor” se strecoară, cu oarecare spaimă, în 
aceeaşi curte şi, la adăpostul unor pomi şi al unor pâlcuri 
de flori, se prelinge uşurel pe lângă un gard, până ce 
ajunge în spatele casei... Se apropie de o fereastră şi, 
lipindu-şi nasul de sticlă, priveşte în interiorul unei 
încăperi, plăcut mobilate. 

Patronul, care se afla aici, scoate dintr-un bar o sticlă 
de whisky şi două pahare... Apoi, introducând o casetă în 
aparatul video, îi dă drumul şi se aşază, relaxat, într-un 
fotoliu. .. Priveşte, cu încântare, o scenă sexy care se 
derulează pe micul ecran, folosită, probabil, ca un 
preludiu amoros. lonică îl observă dintr-o parte - aşa îl 
poate vedea din locul său - şi îl simte parcă încărcându-se 
de dorinţă... 

— Aoleu! oftează studentul, cu mare durere, privind şi 
el imaginile de pe televizor, bine că nu e Florin aici!... 

În acest moment însă, liceanul, care se retrăgea cu 
spatele, ferindu-se să nu fie văzut de cineva, se izbeşte 
de fratele său. 

— Ce e cu tine, mă, aici? întreabă lonică speriat. Unde 
e gagica? 

— Păi, aici!... 

— Aici?!... Hopaaa! se miră Ionică. Şi amândoi băieţii îşi 
îndeasă ochii pe fereastră... _ 

Tocmai atunci Nely intra în cameră. Işi lasă poşeta pe 
un scaun şi închide televizorul, scoțând caseta din 
aparatul video. 


— Astăzi, nu, Jean! Te rog! i se adresează ea 
patronului. Am venit doar să discutăm ceva... Poate o să 
mă înţelegi... 


Patronul o priveşte intrigat. 

Nely pune în aparat o nouă casetă, pe care o avea în 
poşetă. Pe micul ecran apare chiar ea, în postură de 
cântăreaţă într-un local. 


137 


Liceenii în alertă 


— Pe asta n-ai văzut-o niciodată, îi spune fata. Un fost 
coleg m-a filmat fără să ştiu. Mi-a dat-o abia azi- 
dimineaţă. A vrut să-mi facă o surpriză! adaugă, 
aşezându-se pe un fotoliu şi privind admirativ spre 
televizor... 

— Şi cu ce e asta mai brează decât celelalte? 
comentează, ironic, patronul, după câteva clipe. Eu te-am 
văzut pe viu, fetiţo, şi ţi-am mai spus: Şanse de mare 
vedetă la tine... când i-or creşte porcului aripi!... 

— Jean, cum poţi să fii atât de nedrept şi de rău? 
izbucneşte, îndurerată, fata. 

— M-am întrebat cum de te-au angajat şi în bomba aia, 
în care cântai când te-am descoperit... Trebuie să fii 
neapărat critic muzical ca să pricepi că o voce ca a ta nu 
poate spera niciodată nici măcar la o prezenţă într-o 
emisiune de televiziune, nicidecum la un disce? 

— Şi, totuşi... 

— Nici un „totuşi”! o repede patronul: ai semnat cu 
mine un contract pe trei ani... Şi, chiar dacă - să zicem - 
tu ai avea dreptate, un contract trebuie respectat! E clar? 

Nely a amuţit. 

Patronul se ridică, închide televizorul şi dă drumul la o 
muzică serafică, aşezându-se, din nou, în fotoliu. 

Înţelegând că nu are nici o şansă de a schimba 
lucrurile, fata se apropie de bar şi îşi toarnă, unul după 
altul, două pahare de whisky, pe care le bea ca pe un 
drog. 

Apoi începe să se dezbrace, cu mişcări leneşe, până ce 
rămâne... goală. Păşind către fotoliu, imaginea aceea de 
statuie îngenunchează, supunându-se parcă unui ritual al 
mişcărilor, al faptelor... 

De-afară, Florin, cu respiraţia sugrumată, se înghesuie 
ca să vadă mai bine. Dar lonică îl dă, binişor, deoparte, 
spunându-i: 

— Gata, gata, ţâcă! Asta nu-i de tine... Ce, vrei să visezi 
urât la noapte? 


138 


George Şovu 


— Dacă aş visa-o pe asta, noaptea ar fi toată... o 
lumină!... remarcă puştiul înghițind în sec. 

— Ce vorbeşti? la uită-te la el?! Te exprimi şi poetic!... 
Te pomeneşti c-ai început să-i faci Sandei şi poezii?!... 

— l-aş face eu, dacă aş fi în stare!... _ 

lonică îşi apropie, din nou, ochii de geam... Il vede pe 
patron scoțând din buzunarul cămăşii un frumos colier de 
aur, pe care îl prinde de gâtul fetei... Apoi începe s-o 
sărute uşor pe umeri, pe sâni... 

Nely se crispează şi, deodată, îi arde o palmă... şi încă 
una... 

Bărbatul se reazemă de fotoliu, iar pe faţa lui se vede 
că trăieşte o... mare plăcere... 

— Mai tare! îi cere el... şi fata continuă să-l pălmuiască. 
Mai tare!... repetă... apoi, ca într-un delir, exclamă: Te 
iubesc! Te iubesc!... 

— Ce fac ăia acolo, mă? întreabă Florin, surescitat. 

— Hai de-aci! spune lonică, scârbit, şi-l trage de 
mânecă... Un nebun!... Un masochist!... 

Dar, deodată, se opreşte fulgerat de un gând: 

— Am o idee a-ntâia: jucăm piesa cu „calul troian”! 
Asta e soluţia: Mihai! Asediem cetatea dinăuntru! Pricepi? 

— Nu! răspunde Florin, nedumerit... 


* 


... Era blestemul vieţii ei: să ajungă să fie batjocorită de 
acest bărbat - de două ori mai în vârstă, urât, scârbos, 
masochist. .., care o stăpânea însă cu banii lui, cu ceea ce 
făcuse şi făcea pentru ea, pentru mama şi sora ei... 


Unde sunt visurile ce-i luminaseră copilăria şi 
adolescenţa?!... Era frumoasă de pe-atunci şi voia să 
ajungă ori doctoriţă, ori actriţă, care să ştie să şi cânte, să 
şi danseze. Viaţa lor însă, în familie, era urâtă: tatăl, 
maistru constructor - meseriaş foarte apreciat, dar 


139 


Liceenii în alertă 


uşuratic -, lipsea mereu de-acasă, umblând cu tot' felul de 
femei, de obicei mai tinere decât el, pe care le găsea mai 
ales pe şantiere. Era un bărbat frumos la chip, bine făcut 
şi foarte cheltuitor. Câştiga mult, dar acasă aducea din ce 
în ce mai puţini bani... Într-o zi, şi-a luat nişte lucruri şi a 
plecat de tot: se îndrăgostise de o femeie cu zece ani mai 
tânără decât el; era, de fapt, o puştoaică de 
şaptesprezece ani, o elevă, o practicantă... II zăpăcise şi 
pentru ea a lăsat totul... 

Fosta soţie - femeie cuminte, aşezată, şi ea maistru, 
dar la o fabrică de confecţii - a divorţat imediat. A rămas 
să crească singură cele două fete: pe Nely, care avea, 
atunci, nouă ani, şi pe Marina, de patru ani, aflată încă la 
grădiniţă. 

lon Tudofan - cum se numea constructorul - a înţeles, 
nu peste mult timp, că făcuse o mare prostie părăsindu-şi 
familia. /ubirea lui se dovedea o fiinţă fără pic de judecată 
şi fără echilibru: în realitate nu urmărea decât să-i ia 
banii, pe care-i cheltuia cu indivizi de teapa şi de vârsta 
ei... L-a copleşit o ruşine cumplită şi o imensă părere de 
rău... N-a îndrăznit să se mai întoarcă acasă. S-a apucat 
de băutură şi viaţa lui a devenit astfel un coşmar. Bea 
chiar pe şantier, în timpul lucrului. A fost retrogradat... 
până la simplu muncitor. Nu se mai putea opri şi..., într-o 
clipă de neatenţie, ameţit, a călcat... În gol, de la etajul al 
şaselea al unui bloc în construcţie... 

Trecuseră mulţi ani, Nely era elevă în clasa a XI-a de 
liceu... Era într-o primăvară. La ora de sport, colega ei de 
bancă a greşit la o săritură (s-a împiedicat de ceva, de 
fapt), a căzut şi şi-a fracturat mâna stângă. Profesorul a 
urcat-o în maşina lui şi a dus-o la Spitalul de Urgenţă. A 
mers şi Nely cu ei... 

Tocmai ieşeau: fetei îi puseseră mâna în ghips şi voiau 
să plece. 

Atunci a sosit o „Salvare”. Din maşină, doi sanitari au 
scos o targă pe care se afla un bărbat. Nely i-a văzut faţa 


140 


George Şovu 


şi a tresărit. S-a apropiat... Cel de pe targă era tatăl ei... 
Doar capul îi rămăsese întreg... 

L-a strigat, înfiorată... 

Omul a deschis ochii... „Nely, fetiţa tatii!” a exclamat, 
recunoscând-o şi, pe chipul de ceară, au început să se 
prelingă două şiruri de lacrimi. Apoi a leşinat, pierzându-şi 
cunoştinţa... 

— E zdrobit rău, domnişoară! i-au spus sanitarii... 

A rămas la spital, să aştepte rezultatul operaţiei... lon 
Tudoran n-a mai putut fi salvat... 

Nici n-avea cine să-l îngroape. Întreprinderea a dat din 
colţ în colţ, oferind, până la urmă, o neînsemnată sumă 
do bani - pentru sicriu şi pentru cruce - şi un camion, care 
să-l ducă până la groapa săpată într-o margine de cimitir 
îndepărtat. 

În afară de Nely, nimeni n-a lăcrimat pentru lon 
Tudoran. În ciuda purtării atât de urâte a tatălui (în tot 
timpul, de când plecase de-acasă, nu le dăduse aproape 
nici un ban, deşi era obligat prin lege la o anumită sumă), 
fata îi purtase o afecţiune tainică, mai ales de când 
descoperise că semăna atât de mult la chip cu el. (Aveao 
fotografie de când era tânăr, pe care o ascunsese 
undeva; din când în când, o căuta şi o privea cu 
nostalgie...) Fosta soţie, mama fetelor, a rânduit cele 
necesare pentru înmormântare, dar atât; era prea 
încrâncenată în durerea pe care i-o provocase, părăsind- 
o, ca să-l poată ierta măcar acum... 

„Mamă, dar a murit!” i-a spus Nely, văzând-o ca de 
piatră. 

„Nu, fata mea, nu pot! Pentru mine, el a murit de- 
atunci! L-am plâns în toţi anii ăştia... Acum nu mai pot!...” 


... Din toamnă, a început să se pregătească singură (n- 
avea bani pentru meditații), ca să dea examen de 
admitere la Medicină. Între timp, profesoara ei de limba 
română a pus în scenă o piesă de teatru. Ea, Nely, a 
interpretat rolul principal. La spectacol, dat pe scena 

141 


Liceenii în alertă 


liceului, s-a nimerit să asiste şi un actor tânăr, văr al unei 
eleve. A plăcut-o foarte mult. A felicitat-o în mod special, 
după spectacol, asigurând-o că are talent şi îndemnând-o 
să se pregătească pentru actorie. S-a oferit să-i dea 
lecţii..., fără bani... Incântată, dar şi naivă, desigur, fata a 
primit... În scurt timp, s-a îndrăgostit de el, i s-a dăruit 
(deşi tânărul era însurat şi avea ţii o fetiţă), iar rezultatul 
a fost că, în vară, n-a intrat nici la Teatru - a fost respinsă 
din faza probelor de aptitudini - şi nici la Medicină. 

Cu sufletul pustiu şi fără nici un rost, şi-a adus aminte 
că ştie să cânte şi să danseze... Un fost coleg i-a făcut 
cunoştinţă cu patronul unui bar, dintr-un cartier mărginaş. 
A trebuit să se culce cu el ca s-o angajeze... 

A început să cânte... şi, chiar de la debut, a avut şi 
succes... Faptul i-a dat încredere şi i-a deşteptat 
speranţe... In scurt timp, a dobândit un public care 
frecventa barul mai ales i n s-o vadă şi s-o asculte pe ea... 
Era, într-un fel, mulţumită. 

Atunci au apărut două nenorociri. Mai întâi i s-a 
îmbolnăvit mama. N-o durea nimic anume, se usca însă 
văzând cu ochii - carnea de pe ea a început să se 
stafidească, să dispară de sub piele... Femeia a slăbit 
cincisprezece kilograme, de-abia se mai putea ţine pe 
picioare. Sigur că a alergat la doctori, la mulţi doctori, 
care şi-au tot dat cu părerea, fără ca vreunul să-i 
stabilească precis un diagnostic, în timpul acesta, acasă, 
pe noptiera femeii, se adunau mormane de medicamente, 
care însemnau, în cea mai mare măsură, mormane de 
bani... aruncaţi pe apa sâmbetei... Un singur rezultat: o 
anume stagnare a evoluţiei. 

lar a doua nenorocire... Intr-o seară, cântase parcă mai 
frumos decât oricând. Lansase şi o melodie nouă, 
patetică, dureroasă, pe care ea o trăia cu lacrimi în ochi. 
Publicul era cald, impresionat... Apoi, la alte melodii 
ritmate, a şi dansat - îşi făcuse o toaletă nouă, cu 
tendinţă spre „sexy”, care-i punea admirabil în evidenţă 


142 


George Şovu 


trupul ei „magnific”, cum se exprimase cineva, un bărbat 
de la o masă din apropierea scenei, chiar în seara 
aceea... 

... Atunci a chemat-o patronul, care a condus-o până la 
o masă, făcându-i cunoştinţă cu... el... 

Venise anume s-o vadă; auzise despre ea (îi spusese 
şoferul lui, haidamacul cu cicatrice pe obraz, care 
frecventa, din când în când, localul... ). 

Dacă ar fi ştiut patronul ei ce urma să se întâmple, ar fi 
ascuns-o, pur şi simplu... 

l-a oferit de trei ori câştigul de la bar şi i-a spus că vine 
peste o săptămână să afle răspunsul. lar când a venit, a 
urcat-o în „Mercedesul” său şi a dus-o să-i arate o casă. 
Când a văzut că-i place, a scos din geantă un act de 
proprietate asupra casei... pe numele ei, al lui Nely... 
Peste alte două zile, i-a oferit un inel cu briliant şi o 
brățară. Acum ştia totul despre ea şi despre familia ei. A 
promis s-o ajute pe mama fetelor, iar pe sora ei s-o ţină la 
facultate, când termină liceul (ajunsese în clasa a XII-a)... 

Nely a fost copleşită... şi astfel a început adevăratul ei 
calvar... A părăsit totul - visuri, bucurii... Avea, în schimb, 
avere şi chin... Nu nimerise cel puţin peste un bărbat 
normal: urât, scârbos, dar normal. Nu, ăsta era... şi fata 
simţea, de fiecare dată, o stare de vomă numai când se 
gândea la ceea ce era obligată să facă pentru el... 


40 


Ca în fiecare dimineaţă, doamna Elvira face o pasienţă, 
în timp ce îşi bea cafeaua. Şi, ca de obicei, Romeo, 
cotoiul, o „asistă”, din fotoliu. 

Se aude scârţâitul scării, dinspre mansardă. 


143 


Liceenii în alertă 


— Romeo - i se adresează bătrâna -, asta nu e treapta 
a cincea. 

— Miau! aprobă cotoiul. 

Doamna Elvira deschide uşa: un om cu ochelari negri şi 
cu baston alb, un orb deci, coboară scara. 

— Vă rog, nu leşinaţi! Tot eu sunt, lonică! strigă 
studentul alergând pe scări spre a o prinde, eventual, ca 
să nu cadă. 

— Dar ce s-a întâmplat, maică? 

— Azi am de jucat un rol!... 

— Gata, bătrâne? întreabă Mihai, care apare din 
camera lui. Sărut mâna! se adresează el apoi doamnei 
Elvira. 

— Doamnă, eu sunt „orb”, iar el e „calul troian”! 

— Pe aşteptăm? Hai la lupta cea mare!... adaugă Mihai, 
luându-l de braţ şi plecând. 

— Doamne, aici e ceva necurat! murmură bătrâna 
privind uluită în urma lor şi făcându-şi cruce. 


* 


Dinspre magazinul „Raiul copiilor”, „orbul” lonică se 
apropie cu paşi grăbiţi de gura metroului. Văzându-l, două 
cucoane întorc, mirate, capul după el. 

— Vine! îl anunţă lonică pe Mihai, care aştepta lângă o 
tonetă de ziare. 

Mihai îşi aranjează ţinuta şi porneşte în direcţia dinspre 
care venea... Nely. Pe măsură ce se apropie, fata, care l-a 
observat, parcă nu-şi poate desprinde privirea de pe 
chipul lui. 

Când ajung faţă în faţă, Mihai îi şopteşte: 

— Să nu-mi spui că semăn cu agentul federal Cooper... 

— Ba da! M-am şi îndrăgostit de el aseară!... Dar pe 
dumneata te cunosc mai de mult! 

Mihai o priveşte mirat. 


144 


George Şovu 


— De unde? 

— „AMORE MIO”! exclamă fata, aţintindu-l în ochi şi 
zâmbindu-i. 

— Atunci, pot să vă însoțesc? întreabă Mihai. 

— Cu plăcere! răspunde Nely, privind în fugă spre 
magazin. Apoi, pornesc împreună. 

lonică a asistat cu gura căscată la succesul lui Mihai. 

— Cum face ăsta, domnule? Cum face ăsta, domnule, 
de-i reuşeşte? bombăneşte el, învârtindu-se în neştire pe 
trotuar. 

Ridicând „privirea”, dă cu ochii de plutonierul-major 
nea Marin, care, parcă, îl aţinteşte. lonică a îngheţat. 
Bastonul... de „orb” a început să tremure pe asfalt. 
Broboane de sudoare îi apar pe frunte. 

Nea Marin se apropie încet de el: 

— Doriţi să traversaţi? îl întreabă politicos, apucându-l 
de braţ... 

lonică bâlbâie ceva neinteligibil. 

Polițistul opreşte, pentru câteva clipe, circulaţia şi îl 
ajută să treacă pe partea cealaltă a străzii. lonică îl 
priveşte speriat de după ochelari, în timp ce bastonul îi 
bâţâie în mână ca bolnav de spaimă... 

— Mulţumesc! îngână „orbul” şi, luând-o la picior, dă 
colţul străzii, se opreşte şi, oftând uşurat, îşi şterge faţa 
de transpiraţie. 


41 


Într-o sală de repetiție de la Academia de Muzică, Mihai 
cântă, la harpă, o melodie duioasă... Trăieşte din plin 
tihna şi visarea pe care cântecul i le strecoară în suflet. 


145 


Liceenii în alertă 


lată însă că pe culoar se aud paşii apăsaţi ai Danei şi ai 
lui lonică. Studentul - de data aceasta cu un nou 
deghizament: perucă roşcată, mustăcioară de aceeaşi 
culoare, ochelari... de soare - abia se ţine de ziaristă, care 
a pornit parcă la atac... 

— Nici vorbă! îl cunosc eu! îi replică Dana tăios şi intră, 
furioasă, în sala în care repeta Mihai. Cunoştea locul, se 
mai întâlniseră şi altă dată aici, dar nu în această stare 
sufletească. 

— De ce n-ai avut curajul să-mi spui tu? se repede 
Dana cu vorbele. „Cal troian”, da? Domnul vrea să facă 
pe cuceritorul irezistibil?! completează, trăgând de o 
coardă de la harpă. 

Luat prin surprindere, Mihai se ridicase de pe scaun şi o 
privea încurcat... Îşi revine după câteva secunde şi 
încearcă să preia frânele situaţiei: 

— Dar, dacă nu-i fac un pic de „curte”, tu crezi că aia e 
proastă să-mi spună aşa, în mijlocul străzii, ce afaceri cu 
droguri învârte boss-ul ei? _ 

— Vezi? Te-ai dat de gol! se avântă, din nou, Dana. |ţi 
trebuie atmosferă, intimitate, alcov! Ca să nu zic 
aşternut! Parcă n-aş şti eu ce-ţi poate pielea! 

Mihai se enervează: 

— Şi-atunci, cu prăpăditul ăsta ce facem? întreabă el cu 
glas mâhnit. 

Dându-şi seama că situaţia e pe cale să pericliteze 
prietenia dintre cei doi, lonică se hotărăşte să se sacrifice: 

— Uite ce e, mă - se adresează el, serios, Danei şi lui 
Mihai, scoţându-şi peruca, mustaţa şi ochelarii -, decât 
dihonie între noi, mai bine mă predau încă o dată! 

— Acum chiar că eşti bun de balamuc! i-o retează 
Mihai. 

Dana devine mai conciliantă... 

— Şi, mă rog, întreabă ea, insinuant, unde te-ai gândit 
să te întâlneşti cu dânsa... Asta, dacă nu este un secret. .. 

— Dana, să ştii că eu nu glumesc! reia lonică. 


146 


George Şovu 


— Tu să taci! îl repede ziarista. Vreau să-l ascult pe 
prietenul tău... Aud?!... 

— Păi..., se „gândeşte” Mihai, la o cofetărie, la un bar, 
la un bar de zi - rectifică el repede. 

Dana fierbe câteva clipe şi apoi îi ordonă: 

— Jură că n-o duci acasă! 

Mihai înghite în sec, uitându-se, în fugă, spre lonică. 
Apoi coboară privirile, spunând: 

— Jur! 

— Nu aşa! Uită-te în ochii mei: juri? 

— Jur! Dar, în aceeaşi clipă, fără să vadă Dana, îşi 
încârligă două degete, în semn că jură strâmb. 

— lonică, eşti martor! 

— Cu ochii şi cu urechile mele! răspunde studentul- 
actor, făcând şi el acelaşi semn... 


42 


Sanda şi Florin se plimbă pe-o alee din Cişmigiu. Au 
ajuns mai devreme, ca să aibă timp şi de o plimbare, 
înainte de intrarea la ore. 

— De fapt, cartea cea mare acum se joacă! îi spune 
Florin, în continuarea discuţiei... Nu se poate ca Nely să 
nu ştie care sunt chichiţele afacerii... 

— Bine, şi tu ce crezi? Că ea e atât de fraieră, încât să-i 
spună lui Mihai ce ştie? 

— A, nu-l cunoşti pe Mihai! E de-ajuns să spună: 
„Sesam deschide-te!” şi toate fetele îi cad la picioare. Are 
băiatul metode! precizează Florin, zâmbind. 

— Şi-ţi predă şi ţie „lecţii”? 

Florin se amuză: 

— Eu am un profesor mai bun - pe lonică! 


147 


Liceenii în alertă 


— Pe cine? 

— Da, ce te miri? Am luat şi notițe! adaugă liceanul, 
izbucnind în râs... 

— Nu mai spune? ŞI... când le citim? 

— Ai vrea? întreabă Florin, cu ochi lucitori. 

— De ce nu? bravează Sanda. La urma urmei, nu 
suntem noi şcolari? Trebuie să învăţăm, nu?... De toate! 
adaugă ea cu cochetărie. 


43 


La o masă dintr-un birou redacţional, Dana îşi 
pregăteşte reportajul despre violenţă. Dă drumul 
reportofonului şi ascultă. 

„... Dumneavoastră ce părere aveţi despre violenţă?” 

„Excelentă, domnişoară!” se aude răspunsul lui 
Sherlock Holmes. 

Fata apasă pe buton şi derulează mai repede. Ascultă 
din nou: 

„... Scara violenţei este perfidă: cine a apucat să pună 
piciorul pe prima treaptă va fi tentat să sară şi peste a 
treia şi... peste a cincea... Şi astfel, cu cât urci, prăpastia 
devine tot mai adâncă!”... Cea care vorbeşte - o 
profesoară, probabil - are o voce sentenţioasă. 

Cu un gest nervos, Dana opreşte reportofonul: 

— Mda! „Treapta a cincea”! murmură pentru sine şi, în 
câteva secunde, se încarcă de nelinişte. Se ridică brusc şi 
începe să-şi strângă lucrurile. 


* 


148 


George Şovu 


Geta, împreună cu câteva colege ale sale probează... 
rochii de mireasă. 

— Bravo, fetelor! le spune asistentul, trecând printre 
ele. Epatante! Ravisante! Nec plus ultra! (Dincolo de asta 
nu se poate!) Rupem gura târgului!... 

Fetele îşi dau coate şi zâmbesc, cunoscând stilul 
gongoric al asistentului. 

— Dar nu uitaţi - continuă mustăciosul: sâmbătă, la ora 
13!... Geta, cu muzica s-a aranjat? Trebuie să fie astrală, 
celestă, cor de îngeri)... 

— E gata, domnule profesor: i-am şi dat telefon 
domnului Mozart! răspunde Geta, „serios”... 

— Drăcoaico! o ameninţă asistentul, făcând un gest cu 
arătătorul. _ 

Intrând în încăpere, Dana o caută din ochi pe Geta. li 
face un gest discret şi cele două fete se retrag într-un colţ 
mai ferit. 

— Ce e aici, la voi, dragă, mirese la xerox? 

— O chestie de binefacere! Spectacol! Să atragem 
cumpărători. Avem şi un magazin. Ne-am dat naibii, 
intrăm şi noi în afaceri! răspunde Geta. 

— Milionăreasă să te văd! Dar acum vii cu mine! 

— lar e ceva cu zăbăucul ăla? 

— Nu cu al tău, cu al meu, de data asta! Hai să 
mergem! 

— Unde? 

— Să vezi şi tu cum mă înşală cu farfuza aia de 
secretară. 

— Vezi-ţi de treabă, Dana, Mihai e băiat serios! 

— Deci nu crezi! 

— Nu! 

— Şi nici nu vii! 

— Nu pot să plec acum! 

— Atunci, salut! spune Dana, întorcându-i spatele... 


149 


Liceenii în alertă 


44 


Nely şi Mihai se află faţă în faţă, pe două fotolii. Pe 
micul ecran, se derulează aceeaşi casetă cu imagini care 
o înfăţişează pe Nely, cântând... 

— Inţelegi acum de ce mă aflu la tine? izbucneşte fata 
şi, ridicându-se, se aşază în genunchi, în faţa lui Mihai... 
Viaţa mea e un iad!... M-am săturat!... Nu mai pot să-l 
suport! Şi începe să-l sărute pe Mihai, care se retrage 
uşor spre speteaza fotoliului... Îl urăsc! Îl urăsc! exclamă 
ea, sărutându-l tot mai pătimaş. 

— Nely, Nely! încearcă Mihai s-o tempereze. 

— Dar n-am ce să fac... Serviciul, casa pe care mi-a 
cumpărat-o, bijuteriile..., doctorii şi medicamentele 
pentru mama..., totul se află în mâinile lui. Pe Marina, 
soră-mea, a promis c-o va ţine la facultate... Viaţa asta 
nenorocită... m-a robit, m-a făcut să-mi fie ruşine de 
mine..., spune ea plângând şi deschizându-i un nasture 
de la cămaşă. De un an şi jumătate, de când sunt în 
„Slujba” lui, n-am îndrăznit să ridic ochii spre un băiat 
care să-mi placă! înţelegi? adaugă, asaltându-l, din nou, 
cu sărutări pătimaşe... 

— Nely, fii cuminte! Te rog, fii cuminte!... spune Mihai 
aproape sufocat de un sărut prelung... 

In mansarda lui Ticuţă, lonică a terminat de legat o 
oglindă, în unghi oblic, de o perie cu coada lungă, pentru 
păianjeni... Acum o coboară de la fereastra sa până în 
dreptul ferestrei deschise, de la camera lui Mihai... 

„Mamăăă!” exclamă studentul, ducând o mână la 
ochi..., dar priveşte apoi cu aviditate scena erotică dintre 
Mihai şi Nely. 


150 


George Şovu 


În bucătărie, urcată la locul de „pândă” cunoscut, 
doamna Elvira priveşte atentă şi ea prin ochiul de geam: 

„Văleu, îl zobeşte pe bietul băiat! „ rosteşte cu 
îngrijorare, rămânând, totuşi, să vadă mai departe 
„scena”... 


x 


„Dacă aş fi legat şi un microfon de oglindă, ce grozav 
ar fi fost, auzeam şi toată discuția!” se gândeşte lonică. 
Privind prin fereastra deschisă, spre stradă, deodată o 
vede pe Dana apropiindu-se de casă. Ridică repede 
oglinda şi, după ce-o lasă undeva, îşi pune mâinile în cap, 
văitându-se: 

— Ei, până aici ne-a fost! Acum s-a terminat cu noi! 


x 


Dana urcă în fugă scările spre camera lui Mihai. Ascultă 
la uşă. Aude zgomote... confuze, indistincte... 

— Mihai! Mihai! Ştiu că eşti înăuntru! 

Dar, din cameră, nici un răspuns. 

Învinsă de emotie şi încordare, fata izbucnește în plâns. 

„„Prin uşa  întredeschisă,  lonică priveşte toată 
întâmplarea. Strânge din ochi, ca şi cum n-ar vrea să mai 
vadă nimic şi se retrage încet..., fără să închidă. 

Dana începe să coboare scările. Aducându-şi aminte de 
ceva, se întoarce şi, plină de năduf, izbeşte cu piciorul în 
„treapta a cincea”... 

lonică se plimbă agitat prin mansardă, bombănind: „Ce 
ţi-am făcut, Mihai, ce ţi-am făcut!... lartă-mă, bătrâne!'4... 

Doamna Elvira, stând în uşa bucătăriei, îl aude. 
Priveşte, mirată, spre mansardă... 


x 


151 


Liceenii în alertă 


_ În cameră, cei doi au îngheţat când au auzit-o pe Dana. 
Işi ţineau şi respiraţia. După plecarea acesteia, Nely, 
goală puşcă, s-a repezit spre camera de baie. 

Mihai, într-o stare de confuzie, se ridică şi, mergând în 
faţa oglinzii, îşi altoieşte o palmă zdravănă şi exclamă: 

— Domnule, eşti un măgar... 

Auzindu-l, doamna Elvira priveşte nedumerită, de data 
aceasta, spre camera lui Mihai: 

— A înnebunit lumea, maică! spune ea, traversând 
coridorul şi intrând în propria sa cameră. Înţelegi, Romeo? 
adaugă acum către fidelul ei confident. Aştia toţi sunt 
nebuni! Ascultă la mine: nebuni!... 


45 


Pe discul unui telefon public, Mihai formează numărul 
Danei. 

lonică, spăsit, stă lângă el, „ţinându-i pumnii”. În 
apropiere de ei, doi indivizi lipesc un afiş pe un panou. 

— Dana, succes mare! Trebuie să te văd imediat! 
spune Mihai, făcând cu ochiul spre lonică. 

— Eu nu vreau să te mai văd niciodată! se aud în 
receptor vorbele hotărâte ale fetei. 

— Ce, ai înnebunit? E vorba de problema aia... 

— Cunosc problema: nu mai avem ce vorbi! răspunde, 
cu asprime, Dana şi-i închide telefonul... 

— Am îmbulinat-o, fratele meu! rosteşte Ionică, fiert. 

— Lasă „bulinele” şi vino cu mine! îi comandă Mihai. 


152 


George Şovu 


Dar, în acel moment, ochii i se opresc pe cei doi indivizi 
care acum se îndepărtează. Sunt cei care au atacat-o pe 
Dana în Cişmigiu. Chipul lui Mihai se întunecă. 

— Mă, eu parcă îi ştiu pe ăştia! spune Mihai, 
întorcându-şi privirea spre afiş. Se îngrozeşte: imaginea - 
o reclamă de film - înfăţişează o fată moartă. La gâtul ei 
străluceşte un lănţişor de aur... 

Înspăimântat, Mihai porneşte în fugă de-a lungul 
trotuarului... lonică nu înţelege nimic... 


* 


Ajungând la apartamentul Danei, apasă înfrigurat pe 
butonul soneriei... Aşteaptă câteva secunde, dar nimeni 
nu se apropie de uşă, nimeni nu deschide. Dinăuntru, se 
aude o muzică ciudată... 

Neliniştit, cu gesturi precipitate, Mihai descuie uşa 
(avea şi el o cheie) şi intră... In faţa ochilor, cu chipul 
însângerat, Dana zace pe canapea. 

— Dana! mai apucă să strige Mihai şi cade leşinat pe 
un fotoliu. 

Fata deschide ochii şi, văzându-l, se îndreaptă spre el... 
În drum, luând un prosop de pe măsuţă, îşi şterge... 
masca de roşii de pe faţă. 

— Mihai! Mihai! i se adresează ea, scuturându-l. Dar 
băiatul continuă să rămână leşinat. 

Fără să stea mult pe gânduri, Dana îi aplică două palme 
zdravene şi-i aruncă şi un pahar de apă pe faţă. 

Mihai îşi revine. 

— Nu te-au omorât!... exclamă el bucuros, întinzând 
braţele să-i cuprindă picioarele... 

— Tu mă omori! răspunde fata, îndepărtându-se. Apoi 
se întoarce şi adaugă: Să ieşi imediat! Degeaba joci 
teatru! Ţi-am spus: nu mai avem ce vorbi! 

— Da, dar eu am! răspunde Mihai. 

— Vorbeşti la pereţi! 


153 


Liceenii în alertă 


— Atunci, stimate perete şi stimaţi pereţi, aflaţi că... 
Între pereţii unde m-am aflat... am descoperit un lucru 
nemaipomenit! declară el în reportofonul Danei, pe care îl 
luase, involuntar, de pe masă. Dar, dându-şi seama că se 
află în postura lui Cooper, îl pune, ca ars, deoparte... 

— Da, că ţi-ai călcat jurământul! exclamă Dana, cu 
năduf. 

— ... Am aflat că POLIŢIA a făcut percheziţie la boss-ul 
de la „Raiul copiilor”, chiar în noaptea arestării lui lonică... 
Nici urmă de drog!... Dar, mâine, prin vama Giurgiu, un 
IIK. al firmei „Ablay”, din Istanbul, va intra cu un nou 
transport de... păpuşele! Şofer - omul „nostru” cu 
cicatricea; ajutor de şofer - vânzătorul de la raionul de 
păpuşi. Tirul ne vii conduce... la depozit!...Din investigaţii, 
a rezultat că sursa de informaţii, adică secretara, nu este 
implicată în afacere... Ei, ce aveţi de spus, iubiţi 
„ascultători”?... 

Urmărindu-l, totuşi, interesul Danei a crescut cu fiecare 
informaţie nou aflată... 

— Şi cu chicotelile? întreabă ea. 

— Ce chicoteli?!... 

— Eram la uşă! Te-am strigat şi n-ai răspuns. 

— Cum să răspund, dacă eram la... cofetărie?! Mă 
îndopam cu savarine. 

— Dar am auzit cu urechile mele! susţine fata. 

— Baba, dragă! Vorbeşte cu Ticuţă alei! 

— Şi parfumul acela franțuzesc, ce năvălea pe sub 
uşă?... 

— A, de la Romeo, cotoiul! îl parfumează doamna 
Elvira, că, altfel, zice că n-are succes la pisicile din 
mahala! A mai îmbătrânit şi el, ce să-i faci)... 

Dana face un gest de exasperare: 

— Mincinoşii secolului! O adevărată calamitate sunteţi 
pe capul bietelor femei!... 

— Şi pontul cel mai tare ştii care e? 

Dana îl priveşte curioasă. 


154 


George Şovu 


— ... A fost şi nu mai e! Azi îl vedem... şi nu e! Că de 
aceea a luat plasă POLIŢIA! 

— Adică? 

— Mai prozaic: băieţii şi-au schimbat depozitul. Asta 
e!... Unde e?!... 

Dana s-a mai liniştit... 

— Şi cum putem afla? întreabă ea, intrând „în plasă”. 

— Asta rezolvă băiatul! Mâine seară: Giurgiu, TIR, 
codiţă până la depozit... 

— Şi dacă ţi se întâmplă ceva? întreabă fata, neliniştită. 

— Nu-ţi face griji: sunt singur pe lume.!... 


* 


— Ce-ai făcut, mă? îl întreabă lonică, nerăbdător, când 
ajunge în stradă. 

— Catastrofă! Şi, măcar de-ar fi fost ceva! 

— Cum adică? Doar te-am văzut... În oglindă!... 

— N-ai văzut nimic! Dacă ai fi şi auzit... Am fost tot 
timpul pe post de confident şi... de Cooper... Crezi că mi-a 
mai ars de amor? Aşa că... pătimesc degeaba!... 

— Mă, nu-mi vine să cred!... Era acolo o „luptă” între 
voi, de-ţi venea să sari pe pereţi... Pe mine nu mă duci!... 
Dar, mă rog, nu mă bag!... Să fie clar însă: la Giurgiu eu 
plec! spune Ionică ferm. V-am dat şi aşa destule dureri de 
cap. 

— Mergem amândoi atunci! hotărăşte Mihai. 

— Nici vorbă! Tu eşti băiat frumos, sari în ochi! Pe când 
cu mă fac cum vreau şi mă fofilez... 

— Şi, dacă... 

— O să aveţi voi grijă de Florin şi de Getuţa!... se roagă 
lonică, întristat de-a binelea... 


155 


Liceenii în alertă 


46 


Este, din nou, dimineaţă. În camera ei, doamna Elvira 
îşi face obişnuita pasienţă, sorbind din cafea. 

— Miau! Miau! se agită Romeo. 

— Ce e, băiatu' mamii? Ce s-a întâmplat: ai rămas cu 
gândul la vreo jună? îl întreabă, cu afecţiune, bătrânica. 

— Miau! Miau! repetă cotoiul. 

— Am înţeles, probleme prozaice! declară stăpâna, 
luându-l în braţe, să-l scoată afară. 

Deschizând însă uşa, dă un țipăt scurt şi îl scapă jos pe 
Romeo: întors cu spatele, cineva, un bărbat, alunecă pe 
balustradă ca pe tobogan. Doamna Elvira se pomeneşte 
în faţă cu... un „mecanic”. 


— Am vrut să nu vă sperii, doamnă, să nu mai scârţâie 
scara... Tot eu sunt, lonică... 

— Alt „rol”, maică? întreabă băbuţa, ducându-şi mâna 
la inimă. 

— Alte măşti, aceeaşi piesă, stimată doamnă! Sărut 
mâna! 

— Piesă, piesă, dar prea multe măşti! rosteşte doamna 
Elvira, privind bănuitoare în urma lui... 


47 


— Întâi a fost Ticuţă! Aţi auzit de el... Cu nudurile... 
Şi, dintr-o dată, orb! Bâjbâia pe scări... Acum, 
mecanic... 


156 


George Şovu 


Cică... „alte măşti, aceeaşi piesă”! Problema e... care 
„piesă”? întreabă bătrânica zâmbind. 

Sherlock Holmes, în biroul căruia se afla, o asculta cu 
atenţie şi cu plăcere. 

— Doamnă Elvira, vă mulţumim foarte mult! îi spune el. 

— Dar de unde ştiţi că mă numesc Elvira? 

— Hm! Doamnă, POLIŢIA ştie tot! răspunde maiorul 
schimbând luleaua. 

— Mă anunţaţi şi pe mine când... se termină 
„spectacolul”? 

— Bineînţeles - strada Florilor, nr. 7! 

— Şi asta aţi aflat? 

— V-am spus: POLIȚIA ştie tot... şi încă ceva pe 
deasupra. .. 

Rămasă fără replică, doamna Elvira face o plecăciune şi 
iese.. 


48 


Tot drumul, în tren, se gândise cum o să se descurce... 
Acum ajunsese de câteva ore şi tot aştepta... Ar fi vrut să 
întrebe vameşii dacă ştiu ceva despre posibila sosire a 
unui TIR al firmei „Ablay” ..., dar şi ei l-ar fi putut întreba 
„în ce calitate” se interesează... Sigur, ar fi putut să 
spună orice, că reprezintă, de pildă, magazinul „Raiul 
copiilor”, din Bucureşti, beneficiarul importului, sau 
oricare altă minciună. Bine ticluită, aceasta n-ar fi 
deşteptat suspiciuni. Un lucru ar fi rămas însă descoperit: 
la sosire, vameşii Ic-ar fi comunicat, cu siguranţă, celor de 
pe TIR că cineva s-a interesat de ei... Şi-atunci pe unde ar 
fi scos cămaşa? 


157 


Liceenii în alertă 


De aceea bietul lonică, oricărui imbold venit de 
dinăuntru, era nevoit să-i dea câte un bobârnac, 
obligându-l să rămână cuminte, la locul lui, liniştit şi... 
necunoscut. lar el, cu ochii mari, cu urechile ciulite, se 
strecura prin puzderia de autoturisme, camioane, 
microbuze, TIR-uri etc., etc., care-şi aşteptau rândul spre 
a intra ori a ieşi din ţară... 

Obosise, i se făcuse foame, îi era somn... Ar fi vrut să 
se culce undeva, într-un pat moale şi bun, şi să nu mai 
ştie de nimic. Pentru somn, ar fi renunţat şi la mâncare, 
poftim! Dar, unde? Şi parcă spre a dormi... la Giurgiu 
bătuse el drumul?!... 

Îi veni să râdă... Înghiţi însă şi râsul, ca să nu atragă 
atenţia celor din jur... „la uitaţi-vă la ăla - ar fi putut să 
spună cineva, văzându-l -, râde singur, săracu'!...” 

Şi, ca de fiecare dată când rămânea, fie şi numai 
pentru câteva clipe, cu el însuşi, se gândi la Geta. „Oare 
ce-o fi făcând ea acum?!...” 


* 


— Zău dacă te mint, Dana: mi se zbate ochiul drept! 
tocmai îi spunea Geta, la telefon, prietenei sale. Mi-e frică 
să nu i se întâmple ceva..., ce, e dejoacă? M-aş duce până 
la Isoscel!... 

— Am înțeles! „Antenele”! Atunci, cântă-i „La mulți 
ani!” şi din partea mea..., că e ziua ei! se aude vocea 
Danei în receptor... 

—  Împlineşte tot cincizeci de ani? întreabă Geta, 
râzând... 

— Cred că da, e un prag peste care nu mai are putere 
să treacă... 


158 


George Şovu 


TIR-ul pe care scrie, cu majuscule, „ABLAY” - Istanbul 
sosise, în sfârşit... Inima lui lonică bate precum clopotul 
de la Mitropolie: „Ei, acum să te văd, domnule scamator, 
cum intri tu în a/covu/ mireselor şi, mai ales, cum o să ieşi 
de-acolo, fără să... „, îl bombăneşte un gând care îi înfige, 
cu fiecare vorbă, în coloană, vârfuri de ace trecute prin 
foc... 

Aşa cum se află, travestit în mecanic, nu atrage, fără 
îndoială, atenţia. Se mişcă de colo-colo, ca şi când s-ar 
găsi mereu în drum spre o maşină... ce-l aşteaptă... 
Singura însă pe care el o aşteptase constituia în aceste 
momente ţinta privirilor sale..., pentru că vameşul tocmai 
îşi terminase controlul şi, coborând din TIR, se îndreaptă 
către birou. In spatele lui, şoferul cu cicatricea îl urmează 
cu nişte acte în mână... 

lonică se apropie la câţiva paşi şi, în clipa în care 
ajutorul de şofer - vânzătorul de la „Raiul copiilor” - urcă 
în cabină, el se strecoară, ca o zvârlugă, în interiorul TIR- 
ului şi se ascunde după nişte baxuri, ţinându-şi respiraţia, 
de spaimă. 

Şoferul se întoarce, închide uşile din spate şi... maşina 
pleacă... 


* 


În jurul unei mese, de pe care priveşte triumfal un tort 
cu etaj, ornat sărbătoreşte, zece-doisprezece elevi - băieți 
şi fete -, din clasa la care este dirigintă Isoscel, cântă, cu 
însufleţire, „La mulţi ani!” Sfârşind, aplaudă cu toţii, 
repezindu-se, totodată, să-şi sărute profesoara. 

— Ho, că mă sufocaţi! le spune aceasta, îmbrăţişându-i, 
la rândul ei... 

In realitate, era sincer impresionată de prezenţa 
copiilor în propria-i casă, care, dacă n-ar fi fost „lonică”, 
să mai hămăie din când în când, ar fi arătat ca un spaţiu 
pustiu, ca un muzeu al amintirii anilor ce se duc... Din 


159 


Liceenii în alertă 


generaţie în generaţie, elevii îşi transmiteau, precum într- 
o ştafetă de suflet, pe lângă atâtea alte informatii despre 
Isoscel, şi această dată a venirii ei pe lume... Era un 
moment ce-i reînvia un lung şir de tristeţi şi de-dureri, 
devenite şi ele însă frumoase, în înlăcrimata lumină a 
aducerii-aminte. Astfel că profesoara, care se apropia de 
momentul pensionării, era foarte bucuroasă că într-o 
asemenea zi se afla înconjurată de zâmbete şi de suflete 
pe care ea le iubea, oricum ar fi fost acestea şi oricâte 
păcate ar fi avut... 

În apartament intră acum Sanda şi Florin. 

— Aţi sosit şi voi, puişorilor? îi întâmpină Isoscel. 

— La mulţi ani, doamnă dirigintă! spun cei doi, 
oferindu-i un frumos buchet de flori... V-am adus şi o 
pisicuţă - adaugă Florin, des făcând un pacheţel. 

— Sperăm să vă placă! rosteşte Sanda. 

— Mie ca mie - răspunde Isoscel -, dar „dulăii” ăştia (şi 
arată un şir de căţeluşi), aduşi de colegii voştri, o să se 
dea în vânt după ea. 

Şi nu apucă s-o aşeze bine pe o policioară, vizavi de 
căţei, că „lonică” începe s-o latre... 

— Amor mare, ce v-am zis! Au şi început dec/arațiile!... 
Ei, şi acum să dăm lovitura la tort! propune profesoara, 
aducând un cuţit mare, de bucătărie. 

— Doamnă, aţi uitat lumânările! spune Cristian cu o 
aproape insesizabilă ironie. 

— Fără! răspunde prompt Isoscel. Oi fi eu de mate, dar 
nu ştiu să număr decât... până la cincizeci! Aşa că, tot ca 
în anul trecut, închipuiţi-vă că tremură deasupra cele 
cincizeci de flăcărui... E bine? 

Copiii izbucnesc în râs, înghesuindu-se cu farfuriile, pe 
care şi le iau de pe masă, spre paleta cu feliile de tort. 
Singurul închiondorat, care priveşte galeş... spre Sanda, 
este Grig. Un ghiont discret al lui Cristian îl trezeşte, 
îndemnându-l să-şi ia şi el farfuria, spre a-şi aştepta 
porția... 


160 


George Şovu 


— Şi, dacă eşti cuminte, vine... şi „porţia” cealaltă! îi 
şopteşte, totodată, acesta. Grig scutură pe loc imaginile 
de vis ce-i bântuie fiinţa şi priveşte spre colegul său cu 
ochi strălucitori... 


* 


S-a înnoptat. TIR-ul îşi vede mai departe de drumul său, 
spintecând, cu luminile farurilor, întunericul... 

In interior, lonică se află în „exerciţiul funcţiunii”: 
tocmai a deschis un bax şi, ajutat de unda albă a unei 
lanterne, pe care a aşezat-o alături, deşurubează cu grijă 
„trupul” unei mirese... 

„Evrica!” şopteşte el, deodată, fericit, dând cu degetele 
peste o punguliţă de plastic, soră cu cea pe care poliţiştii 
o scoseseră din păpuşa lui, nu cu mult timp în urmă. Ar 
vrea s-o rupă şi „să guste” praful. Da, dar el nu cunoaşte 
gustul drogului, ca să-l poată recunoaşte, şi apoi, cine ştie 
ce i se mai poate întâmpla cu acest „L.M.4” - substanţă 
intermediară, care urma să fie prelucrată (după cum 
aflase de la Poliţie şi-l mai lămurise şi Dana, fiindcă ea 
scrisese despre aşa ceva)?!... „Dar asta e, precis!” 
încearcă să se autoconvingă lonică, simțind cum un val 
de linişte începe să-l mângâie din cap până în picioare... 


* 


Musafirii lui Isoscel - şi ei fericiți - dansează în ritmul 
unui rock. Profesoara, care, o dată cu sosirea Getei, se 
retrăsese într-o altă cameră, îi lăsase singuri în 
sufragerie, rugându-i să aibă grijă de bunul ei renume - 
adică să nu facă zgomot prea mare, încât colocatarii să 
aibă motive „s-o expulzeze” din bloc... 

Acum îşi pusese în funcţiune „sirena” interioară şi, 
umblând cu „antenele” pe urmele lui lonică - fiindcă aşa îi 
ceruse iubita lui -, se concentra, se concentra... 


161 


Liceenii în alertă 


— Nu ştiu ce să zic - rosteşte ea, la un moment dat 
lonică e bucuros, e sigur bucuros, dar... se află în 
întuneric... Sau bucuria îi este întunecată... Nu e clar... : 
aşa... ca „uite popa, nu e popa”! Că e şi-un popă pe- 
acolo! 


* 


Culcuşit între două baxuri, lonică doarme fericit. Un 
zâmbet larg îi luminează chipul. Visează că... 

Deodată însă întinde un picior şi răstoarnă un balot 
care produce un zgomot puternic. Se trezeşte, speriat. 

Maşina se opreşte... 

— la vezi ce e! Parcă am auzit ceva..., se adresează 
şoferul vânzătorului. 

lonică a îngheţat. Calculează, în câteva secunde, planul 
de acţiune... Se apropie de uşa din spate şi se ascunde... 

Ajutorul de şofer deschide şi urcă în maşină... 

Cu agilitate de felină, studentul-actor se strecoară prin 
spatele lui şi, coborând în aceeaşi linişte, din câţiva paşi, 
ajunge la marginea şoselei şi se ascunde după un copac. 

Omul din TIR a simţit parcă ceva: întoarce capul, se 
uită câteva clipe, dar îndreaptă puternicul fascicul de 
lumină al unei lanterne asupra mărfii din interior. Vede 
balotul răsturnat. Se apropie, îl ridică şi îl pune la locul lui. 
Apoi, mângâie cu lumina câteva pachete, la rând, 
netezind, la un moment dat, cu unghia, eticheta, puţin 
dezlipită, de pe faţa unuia dintre ele... 

— Se răsturnase un balot, care n-a fost aşezat prea 
bine. L-am pus la locul lui! îl informează el pe şofer, în 
timp ce acesta demarează. 

Din „ascunzătoarea” lui, lonică vede cum TIR-ul este 
înghiţit de întuneric. 

Imediat însă, din urmă, apar două lumini. Studentul 
iese în marginea drumului şi face semn. Pe lângă el trece 


162 


George Şovu 


în goană un autoturism care ţine parcă neapărat să 
ajungă cât mai repede TIR-ul. 

Se apropie alte două faruri. 

— Numai dacă treci peste mine, altfel nu pleci fără să 
mă iei, spune lonică, postându-se în mijlocul drumului şi 
făcând semne disperate. 

Maşina se opreşte. 

— Domnule, vă rog..., ştiţi..., începe lonică, apropiindu- 
se, dar, deschizând portiera şi văzând la volan... un preot, 
are o tresărire. Câteva clipe priveşte lung, fără un 
cuvânt... 

— Pofteşte, fiule! îl invită popa... 

Văzând rezerva lui lonică, adaugă zâmbind: 

— Eu nu aduc ghinion decât păcătoşilor!... La 
Bucureşti? 

— Da, părinte! răspunde studentul, prinzând curaj şi 
aşezându-se mai bine în scaunul din dreapta şoferului... 

— Dar cu ce ocazie aşa... singur, noaptea, pe drum?... 

— Păi... am fost la un văr de-al meu - găseşte lonică o 
minciună -, un văr care stă în satul... ăsta din spate 
(văzuse, când a oprit maşina, nişte lumini ale unor case, 
nu prea departe de locul în care se afla el)... Am venit cu 
trenul azi-dimineaţă şi... ba cu treaba, ba cu vorba... a 
trecut timpul. El s-a oferit să mă ducă la Bucureşti cu 
maşina, dar... n-a pornit afurisita, n-a vrut şi pace: 
bateria, electromotorul, Dumnezeu ştie ce-o fi având, dar 
n-a pornit! Şi, ce era să fac? Am ieşit în drum, mi-am zis 
că o să găsesc eu pe cineva, cu inimă bună, care să mă 
ia... Trebuie să ajung neapărat astă-seară acasă... Şi, ca 
să nu aştept prea mult, am luat-o la picior. Aşa m-aţi 
prins dumneavoastră din urmă... 

— Da, da! exclamase popa, de mai multe ori, pe 
parcursul explicaţiei, vreme în care lonică nu prea 
îndrăznise să se uite spre el... 

Privindu-l acum cu atenţie, i se pare că zâmbeşte, de 
parcă ar spune: „Asta s-o crezi tu, băiete! Degeaba te 
străduieşti, că nu se prinde!” 

163 


Liceenii în alertă 


Bănuielile îi sunt întrerupte însă de o constatare care îl 
face să tresară. „Măi, al naibii! îşi spune lonică. Dacă îi 
dau deoparte barba frumos pieptănată şi sprâncenele 
alea stufoase, popa seamănă perfect cu maiorul de la 
Poliţie, ăla cu luleaua goală...” 

Şi un drăcuşor, ce se răsuceşte în el, îl face să exclame: 

— Părinte, da’ ce semănaţi cu un prieten de-al meul!... 

— Zău?! Cu cine? E 

— Ei, nici nu îndrăznesc - se codeşte lonică. Ala e 
poliţist... Ce să aveţi dumneavoastră comun cu... 
Poliţia?!... 

— Căile Domnului sunt necunoscute, fiule! răspunde 
popa „în doi peri”... 


* 


Un taxi opreşte în fața vilei doamnei Elvira. Nely 
coboară foarte agitată. Plăteşte şoferului şi apoi intră 
grăbită în vilă... 

Patronul, domnul Jean, care o urmărise tot drumul, 
oprise şi el, ta o distanţă de circa cincisprezece-douăzeci 
de metri, „Mercedesul” său. O văzuse intrând în casă. Cu 
un aer gânditor, îşi aprinde o ţigară de la bricheta de 
bord... Se reazemă de fotoliu şi inspiră adânc, închizând 
ochii... 


* 


Fata urcă, în grabă, scările către camera lui Mihai. 
Ajungând, bate la uşă, dar nu i se răspunde... Dinăuntru 
se aude cântec învăluitor de harpă... 

Nely apasă pe clanţă şi uşa se deschide. 

Subjugat de acordurile melodiei, Mihai cântă mai 
departe, fără să audă. Deodată, degetele delicate ale 


164 


George Şovu 


unei femei îi acoperă ochii... Întorcându-se, o descoperă 
pe Nely. Chipul i se crispează. 

— Nu mă alunga! se roagă fata. La e/nu vreau să mă 
mai întorc niciodată!... 

Siderat, Mihai încearcă să explice: 

— Bine, dar eu... 

În această clipă, cineva bate discret în uşă... 

Cei doi au încremenit. 

— Nely - se aude vocea calmă, sigură, a» patronului 
este o naivitate ce faci! 

— O fi, dar cu tine am terminat pentru totdeauna! Cu 
orice risc! răspunde fata ferm. 

—  Azi-dimineaţă mi-a adus doctorul ultimele analize: 
singura şansă pentru mama ta este clinica doctorului 
Chaillot, din Elveţia! se aude vocea imperturbabilă a 
domnului Jean... Te aştept afară, în maşină! adaugă el. 

Nely pleacă ochii, învinsă. Ilzbucneşte în plâns... 

La postul său de „supraveghere”, cu uşa 
întredeschisă, doamna Elvira o vede coborând scările, cu 
paşi încărcaţi de durere... 

În faţa vilei, patronul îi deschide portiera. 

Maşina demarează, pierzându-se în noapte... 


* 


Florin şi Sanda coboară scările... Petrecerea se 
terminase... Elevii plecaseră rând pe rând. Ei erau 
ultimii... 

La primul etaj, băiatul face semn şi se opresc, fiindcă 
observă cum, în holul de la intrare, Cristian îi dădea lui 
Grig... un pliculeţ ce arăta exact ca cele pe care le 
primiseră ei, Florin şi Sanda. 

— Băieţică, îmi pare rău..., dar acum costă dublu! 
spune Cristian. 

Pe chipul lui Grig apare imediat îngrijorarea: 

— Nu am la mine decât cinci sute... 


165 


Liceenii în alertă 


— ŢIi-I dau, totuşi, dar dacă nu-mi aduci restul mâine, 
am încheiat-o, altele nu mai vezi! 

Florin coboară în viteză scările şi, apucându-l de guler 
pe Cristian, îi spune, scrâşnind: 

— Vasăzică, tu eşti omul „care aduce fericirea41l cu 
„licoarea fermecată”, ... cu „întruchipările de vis ale 
Paradisului” ..., citează el câteva expresii din „bileţelul” 
primit nu de mult... Jivină eşti, nu om! mai adaugă, 
trăgându-i două palme răsunătoare. 

— Ce, mă, ai căpiat? De unde ai scos tâmpenia asta? 
ripostează Cristian, scuturându-se din mâinile lui Florin. 

— De unde? Uite de unde! ţipă fratele lui lonică 
repezindu-se şi scoțând, dintr-un buzunar al lui Grig, 
pliculețul incriminat. 

— Ce te bagi, mă, unde nu-ţi fierbe oala? sare Grig la 
el, luptându-se să-i ia plicul înapoi... 

Între cei doi se angajează o încăierare aprigă. 

Sanda intră între ei să-i despartă, dar nu reuşeşte. 

Cristian profită de împrejurare şi se strecoară afară din 
bloc. 

— Ce e aici? le strigă Geta, care tocmai iese din lift. Nu 
vă e ruşine? Potoliţi-vă imediat, c-o faceţi pe Isoscel de 
râs!... Florine!... ţipă ea, încercând să-l tragă deoparte. 

Speculând momentul, Grig îi aplică un pumn puternic în 
obraz, după care fuge... 

Florin îşi pipăie obrazul, care a şi început să se umfle: 

— Dacă mă mai „ajutai” puţin - i se adresează el Getei 
-, mă făcea „frumos” şi în partea cealaltă... 


* 


Cristian şi Grig erau speriați: dacă se popularizează 
povestea, puteau nu numai să zboare din şcoală, ci să 
ajungă chiar la puşcărie... ori în vreo margine de stradă, 
pe vreun morman de gunoaie... 


166 


George Şovu 


Vina cea mai mare o avea el, Cristian... 

De mai mult timp îşi făcea reproşuri, ştiind că o 
apucase pe un drum ce nu se putea sfârşi decât rău. De 
câteva ori se gândise să se oprească, să renunţe. Dar, de 
fiecare dată, apărea „omul cu cicatricea”, care-i fulgera 
pe lângă gât lama cuţitului, spunându-i: „Asta e, fecior, ai 
intrat în horă - nu mai există scăpare! Trebuie să joci 
până la capăt! Dacă te dai deoparte, cine să aibă 
încredere că nu te duci să ciripeşti?! Aici, adică pe acest 
drum, nu păşesc decât învingătorii! Restul - sunt cadavre! 
Noi, musai, să facem parte din prima categorie, căci...” 

„Omul cu cicatricea” - Tudor Dobra se numea - era 
vecin cu el, cu bunica lui adică, în casa căreia Cristian 
creştea de când avea cinci ani. Atunci părinţii lui s-au 
despărţit, luând-o unul într-o parte, altul în alta. Au 
umblat cu cine au apucai, până ce s-au recăsătorit, 
fiecare cu altcineva, întemeindu-şi noi familii. Cristian a 
rămas astfel... al nimănui. O vreme l-a târât mama după 
dânsa, mai exact a urmat-o într-o garsonieră, unde s-a 
mutat după divorţ. Dar, în curând, camera aceea a ajuns 
un iad: venea acolo fel de fel de lume, bărbaţi, femei... 
Băutură, ţigări, destrăbălare, bătăi... alcătuiau pentru 
copil un „spectacol” care l-a îngrozit. Într-o zi a ieşit 
singur pe stradă, plângând. S-a urcat într-un tramvai. S-a 
aşezat pe un scaun şi nu s-a mai dat jos din vagon toată 
Ziua. Spre seară, l-a observat vatmanul - o femeie - 
dormind într-un colţ. L-a luat cu ea, pentru că băieţelul n- 
a vrut să se mai întoarcă acasă. 

A doua zi, femeia s-a prezentat cu el la poliţie. Au găsit- 
o pe mama lui, au găsit-o şi pe bunică, mama acesteia... 
Bătrânei i s-a făcut milă şi l-a luat cu ea, iar peste puţin 
timp l-a înfiat, schimbându-i numele din Panţuru, cum se 
numea după tată, în Dragomir. Aşadar, acum era Cristian 
Dragomir şi nu mai avea nici mamă, nici tată, pentru că 
băiatul n-a vrut să-i mai vadă în ochi de-atunci (cum nici 
ei nu s-au înghesuit să-l mai caute), ci doar bunică, o 


167 


Liceenii în alertă 


femeie bună şi blândă, care l-a crescut ca pe un adevărat 
fiu, muncind din greu, cu acul, fiindcă era croitoreasă. 

Cristian a fost un copil cuminte şi silitor. Terminase 
bine gimnaziul şi intrase la un liceu de prestigiu fără 
ajutorul nici unui meditator. Era un băiat bine dezvoltat şi 
nu urât. Citise mult - îi plăceau cărţile, ştia să vorbească 
frumos şi, în plus, avea un anume „lipici”, făcându-se 
simpatic oriunde se ducea. Faţă de fete, în realitate, trăia 
o anume sfială, dar făcea totdeauna pe grozavul, arătând, 
din acest punct de vedere, ca un „tip fără. probleme”... 

Ei bine, toate aceste date ale fiinţei lui şi ale... vieţii lui 
păreau să-i determine şi să-i asigure cel puţin o evoluţie 
normală, dacă nu deosebită. 

Sosise însă acest timp al tuturor libertăţilor, dar şi al 
abuzurilor de tot felul, al corupţiei şi al degradării... 

In această ceaţă greu respirabilă, apăruse, într-o seară, 
cu vreo şase luni în urmă, Tudor Dobra, vecinul... 

II considerase totdeauna un om cumsecade. Aşa îl ştia, 
de fapt, şi cartierul. Era şofer de meserie. Lucrase mult 
timp pe un autobuz. De aproape doi ani însă intrase în 
slujba patronului de la „Raiul copiilor”, a domnului Jean 
Priboianu. Acum avea mulţi bani şi multe avantaje... 

Despre bani i-a vorbit în seara aceea şi lui Cristian. L-a 
întrebat dacă nu vrea să câştige şi el... „Eşti băiat mare - 
i-a spus -, îţi mai trebuie şi ţie ba pentru una, ba pentru 
alta: o haină mai bună, pe care s-o îmbraci, o fată, mai 
multe, cu care să te distrezi, un cinematograf, o 
discotecă, un bar, un whisky, o ţigară..., nu?!... Ce zici?” 

„Mai e vorbă? Dar cum?...” 

Şi i-a povestit, pe scurt, „cum”... El o să-i aducă marfa, 
iar Cristian o va plasa... 

„Nu trebuie, neapărat, la tine la şcoală. Poate ar fi bine 
ca, o vreme, chiar să te fereşti... Dar ai foşti colegi de 
gimnaziu, care au intrat, desigur, pe la alte licee, pe la 
şcoli profesionale, d-ăştia mai terchea-berchea, care nu 
prea ştiu bine despre ce este vorba... Îi păcălim şi-i 


168 


George Şovu 


prindem în lat, şi-apoi vin ei plângând după noi... Sigur, 
«praful» ăsta prinde şi la persoane... cum să spun, mai 
sofisticate, care aleargă după... visuri deosebite... Căutăm 
şi din ăştia, cu grijă, cu mare grijă... Le dăm tuturor 
prilejul... să viseze, după ce pun însă banii jos... Ei, ce 
zici?” 

Cristian s-a speriat la început... Dar „omul cu 
cicatricea”, care, o dată ce deschisese vorba, nu putea, 
nu avea voie să-l mai scape din mână, i-a avansat pe loc 
o sumă importantă de bani - cincisprezece mii de lei. 

„Uite, ia banii ăştia şi, peste două zile, vii să-mi spui ce- 
ai hotărât! lar, din ceea ce vei vinde, partea ta este de 
treizeci la sută! Cei cincisprezece mii nu intră în 
socoteală, sunt aşa, de la mine!...” 

Băiatul s-a hotărât pe loc, răspunsul fiind „Da!” 

„Eram sigur - a exclamat şoferul nimeni nu poate scăpa 
din mână o asemenea ocazie! Facem, deci, târgul, cu 
două condiţii însă: una - care să-ţi intre foarte bine în cap 
şi anume că discreţia cu care /ucrezi trebuie să fie 
desăvârşită; cu alte cuvinte, asta înseamnă: la «o adică», 
nu mă cunoşti, nu te cunosc, «prafurile» le-ai «găsit»... 
Întâmplător, nu ştiai ce sunt, mă rog - te descurci, fiindcă 
orice vorbă despre... de la cine, când, cum înseamnă să-ţi 
sapi singur groapa... lar a doua condiţie este absolut spre 
binele tău: să nu te pună dracu' să guşti vreodată dintr- 
un asemenea «praf»! Dacă te simt că ai făcut-o, te omor, 
cu mâna mea te omor!... Noi împărţim «fericire» şi... ce-o 
mai ieşi din asta... pentru alţii! Ne este de-ajuns! Ai 
înţeles? Dacă eşti în stare, bine! Dacă nu - ia banii şi du- 
te! Niciodată n-am discutat despre așa ceva!"... şi-a 
încheiat explicațiile Tudor Dobra... 

Cristian îşi dăduse cuvântul, deci a trebuit să se 
înhame... Aşa a început calvarul, pentru că, în scurt timp, 
a înţeles pe ce go/gotă pornise... 

De „descurcat” - nu i-a fost prea greu s-o facă... A găsit 
repede o mulţime de „clienţi”, pe care, aşa cum fusese 
sfătuit, îi recrutase din zone îndepărtate de liceul lui. Şi, o 

169 


Liceenii în alertă 


dată „prinşi în laţ”, aceştia îl căutau cu ochi supuşi şi 
plângăreţi, ca nişte câini flămânzi şi bătuţi... Cristian nu 
era un copil cu suflet rău. De aceea, în ciuda banilor, 
mulţi, pe care îi câştiga, starea de suferinţă răspândită în 
atâtea fiinţe începuse să-l neliniştească. Încercările de a 
ieşi din joc... nu aveau însă ieşire! Orice vorbă care bătea, 
din când în când, spre o asemenea soluţie, îl determina 
pe şofer să scoată dintr-un toc de piele groasă, pe care-l 
purta la spate, legat de curea, o lamă lucitoare ce se 
arcuia într-o mişcare fulgerătoare spre gât... „Asta e 
soluţia!” era răspunsul ce-l primea. 

„Aşadar, nu există decât continuare!” îşi spunea 
Cristian tot mai îndurerat. Şi, odată, la una dintre 
întâlnirile de la femeia aceea, Marilena, care se număra şi 
ea printre clientii lui Cristian, au căzut în capcană şi doi 
colegi din liceul lui, unul dintre aceştia fiind Grig. 
Marilena, care avea mai multe plicuri de la Cristian, le-a 
dat şi acestora... Apoi a trebuit să le spună de unde le 
are. Aşa au ajuns şi ei să se ţină după el... 

In seara aceasta însă, Cristian fusese realmente 
surprins de violenta ieşire a lui Florin. „De unde până 
unde ştie el? se întreba, frământându-se. A observat - 
bufi, să zicem -, dar nu era obligatoriu să ştie ce se află în 
pliculeţ. Ori a şi auzit, când i-am spus despre bani... şi a 
dedus... Şi, totuşi, acuzaţiile referitoare la «tu eşti omul 
care aduce fericirea..., licoarea fermecată..., întruchipările 
de vis ale Paradisului» pe ce se sprijină? Astea de unde 
au apărut?”... 


x 
Ele constituiau rezultatul „contribuţiei” lui Grig: el 
scrisese bilețelele îmbietoare şi, bineînţeles, tot el pusese 


cele trei plicuri cu drog în caietul lui Florin şi în cartea 
Sandei, lucruri despre care Cristian habar nu avea... 


170 


George Şovu 


Le cumpărase chipurile pentru el, dar nu le folosise... 
Cristian chiar i-a spus: „la-o mai încet, prietene, că te duci 
de râpă! Şi nu vreau să mă blestemi pe mine, pentru că 
nu eu te-am băgat în necaz. Aş fi foarte bucuros dacă ai 
avea puterea să renunţi. Ceea ce pot să fac eu este să 
nu-ţi mai dau...” 

„Nu, te rog!” exclamase Grig, speriat de perspectivă... 

„Moartea albă” începuse să-i cucerească celulă cu 
celulă fiinţa. Şi la această suferinţă se adăuga celălalt soi 
de otravă care-i copleşea sufletul: imaginea celor doi 
colegi ai săi - fericiţi, limpezi, sănătoşi. Simţea că nu-i mai 
poate suporta. De aici - tentativa de a-i atrage şi pe ei în 
vârtej. Numai că ochiurile învolburării se întorseseră tot 
spre sine, prinzându-l şi mai tare în spumegarea lor şi 
amenințând să-l tragă la fund... 

„Oare ce se va întâmpla acum?” se întreba Grig, 
rătăcind singur pe străzi. În noaptea aceasta trebuia să se 
ducă din nou la patronul la care încărca şi descărca tot 
felul de mărfuri, punându-şi spinarea la bătaie, ca să 
câştige bani, bani cu care, în principal, plătea propria lui 
moarte. Le mai ducea câte ceva şi la ai lui, acasă, unde 
avea doi fraţi mai mici, un tată bolnav (pensionat 
medical, în urma unui accident de muncă) şi o mamă 
răstignită în fiecare zi pe crucea atâtor suferinţe şi 
umilinţe rezervate de viaţă. 

„Oare ce se va întâmpla acum?” se încordează din nou 
gândul băiatului, care simţea că se sufocă. Plicul, cu 
praful de moarte, îi ardea palma în care-l strângea. 
„Trebuie să găsesc nişte apă, trebuie să găsesc nişte apă, 
să-l înghit!...” îşi priveşte ceasul de la mână... „La ora 
aceasta eram, de obicei, la patron!”... Îşi spune... „Şi dacă 
nu mă mai duc? Dacă nu vreau să mă mai duc? Dacă nu 
vreau să mai muncesc?!... Şi dacă nu mai vreau nimic? 
Absolut nimic?!..." 

O maşină trece pe lângă el, gata să-l lovească (traversa 
strada, fără să se uite). Suflul ei îi dă un fior, ca de 
moarte... „lată, o clipă şi, gata! Scapi de toate!...” 

171 


Liceenii în alertă 


Şi, în clipa aceea, îi apare în faţă... tatăl său. Se 
mişcă încet prin cameră, scârţâind protezele ce-i 
înlocuiesc ambele picioare, de la genunchi. Chipul lui 
chinuit se luminează când îl vede pe el, pe Grig, intrând 
pe uşă. Omul acesta, care nu are nici patruzeci de ani, 
arată ca de şaptezeci... Trăieşte acum prin băiatul lui de 
care este nespus de mândru... „E frumos, e voinic, e bun, 
e harnic, învaţă bine!” îi spunea, într-o zi, unui vecin. Ce 
mi-aş mai putea dori?!... Poate să termine mai repede 
liceul, să lucreze undeva, să-i mai ajute şi pe ăştia mici...” 

De-atunci începuse să muncească noaptea, la patron. 
Numai că, în scurt timp, a apărut Marilena, cu p!/icu/ețele 
ei... Pe cel din palmă îl face acum mototol... Îl strânge mai 
mult, şi mai mult, ca pe un şarpe veninos pe care l-ai 
prins de lângă cap şi cu care te lupţi pe viaţă şi pe 
moarte: dacă, o clipă, îl slăbeşti şi îşi înfige colții în tine, 
eşti pierdut. Deci, nu există decât o soluţie - sugrumă-l! 
„Sugrumă-l!...” strigă băiatul aruncând ghemotocul din 
palmă peste care îşi pune, degrabă şi cu ură, talpa 
pantofului, strivindu-l de asfalt până ce ultima firimitură 
albă capătă culoarea întunericului pe care-l simbolizează. 

Cu o satisfacţie rară, împinge apoi, dintr-o singură 
mişcare, umbrele acelea spre o gură de canal, de lângă 
bordură. Respirând greu, ca după o teribilă luptă, 
porneşte cu capul sus, căutând parcă o stea pe cerul 
înnourat... „Trebuie să fie pe undeva, trebuie să apară!” 
se gândeşte... lar mâine le va cere iertare, asta va face - 
va cere iertare Sandei şi lui Florin... lar dacă ei vor dori 
să-i spună lui Isoscel, ori directorului, ori... poliţiei - n-au 
decât! Să spună! El îşi va plăti datoria faţă de Cristian... 
Va lucra mâine noapte din nou şi-o va plăti... l-ar fi dat 
plicul înapoi, dar... nu-l mai are! L-a pierdut! Asta e, l-a 
pierdut!... 


172 


George Şovu 


49 


Reuşiseră s-o convingă pe Geta să nu spună nimănui 
despre incident: nici lui Isoscel, nici lui lonică, nici lui 
Mihai, nici Danei... 

— Mai ales Danei - remarcase Florin. Ea e-n stare să ne 
dea imediat la „gazetă”... Parc-o şi văd clamând: „Săriţi, 
oameni buni, moartea albă se plimbă prin şcoli! S-o 
oprim! S-o gâtuim!...” 

— Dacă înţeleg eu bine, eşti ironic, tinere! 

— Haz de necaz, Geta!... Dar vrem să dăm singuri 
necazul deoparte. 

— Nu vrem să ajungă numele liceului în gura 
batjocoritoare a cine ştie cui! a adăugat Sanda. 

— li punem noi „cu botul pe labe” pe Cristian şi pe Grig 
- spune, cu hotărâre, Florin. De altfel, cred că Poliţia..! 

— Ce e cu Poliţia? 

— ... Sper că nu doarme în cizme, după descinderea 
făcută la „Raiul copiilor”. Or, izvorul otrăvurilor lui Cristian 
s-ar putea ca... acolo să fie! completează fratele lui 
lonică, privind semnificativ spre colega lui de bancă. 

— Voi îmi ascundeţi ceva! 

— Florine, hai să-i spunem - se hotărăşte Sanda... Ştii, 
Geta, începe ea, în dimineaţa aceea (după arestarea şi 
evadarea lui lonică), nu ştiam de unde să vă luăm. Şi- 
atunci ne-am dus la magazin... 

— Şi? 

— Acolo l-am văzut pe Cristian ieşind printr-o uşă din 
spatele clădirii, împreună cu... „omul cu cicatrice”... 

— Şi i-am văzut şi pe poliţişti, care tocmai se urcau în 
maşini... 

— la ascultați: ştiţi, cumva, pe unde locuieşte Cristian 
ăsta al vostru? întreabă Geta. 


173 


Liceenii în alertă 


— Precis, nu, răspunde Florin, dar, cum l-am auzit, 
undeva, la bunica lui, într-o căsuţă cu grădină şi curte, 
mai spre marginea oraşului... 

— Atunci e clar! spune Geta, rememorându-şi imaginile 
culese din drumul urmăririi şoferului... „Poate că bătrân» 
cu care am stat de vorbă este chiar bunica lui Cristian!” 
sc gândeşte ea... 


* 


Sanda tamponează obrazul tumefiat al lui Florin, cu 
vată înmuiată în apă rece, privindu-l cu afecțiune. 

Băiatul îi prinde uşor mâna şi i-o sărută la încheietură... 
Ochii le zâmbesc... se privesc lung... 

Florin îi sărută, din nou, încheietura mâinii... Apoi 
începe s-o mângâie delicat pe păr, pe obraji... 

— Şi-acum - şopteşte el ca într-o incantaţie - sărut 
diafan pe frunte (şi o sărută pe frunte), pe ochişori (şi îi 
sărută pe rând), pe obrăjori... Nă! că, mai departe, am 
uitat - spune băiatul oprindu-se şi făcând o figură 
mucalită... 

„„„ Sunt în garsoniera lui Florin şi a lui lonică, la nici o 
jumătate de oră după ce s-au despărţit de Geta... 

Sanda, care se supusese cu încântare „ritualului”, 
începe să râdă... 

— Nu râde! Trebuie să citim „notiţele” lui Ionică... Şi, 
deschizând un caiet, reia, citind: 

— Vasăzică: sărut diafan pe frunte, pe ochişori, pe 
obrăjori, pe urechiuşe (şi se execută, sărutând-o), lângă 
urechiuşe (o sărută şi pe locul indicat), după care se 
opreşte iarăşi... 

— Şi mai departe? întreabă fata cu ochii aproape 
închişi... 


174 


George Şovu 


— Mai departe - răspunde Florin, lăsând caietul şi 
„aplicând” ceea ce spune: descheiem bluziţa şi... 
Intrebăm dacă are vreo aluniţă... 

— N-avem aluniţă! spune Sanda, zâmbind. 

— Atunci mergem mai departe - rosteşte băiatul ca pe 
un descântec - şi descoperim... sânişorii... Şi Florin începe 
s-o sărute delicat pe sâni... 

Fata primeşte înfiorată mângâierile. Amândoi sunt 
cuprinşi de emoţiile inefabile ale iubirii de început. 

Ascunzându-şi parcă această stare (aşa cum a făcut-o, 
tic fapt, tot timpul), Florin rosteşte şoptit: 

— Şi, mai departe, sunt... nişte puncte de suspensie... 

In această clipă, izbucnesc amândoi în râs şi, 
îmbrăţişaţi, se rostogolesc în pat... 


50 


În aşteptarea lui Ionică, Mihai se plimbă prin cameră, 
agitat. Işi priveşte ceasul şi începe să-şi frământe 
mâinile... 

— Cine m-a pus să-l las singur? Extraordinar, parcă mi- 
a luat Dumnezeu minţile... M-am potrivit fanteziilor lui, c- 
o să facă şi-o să dreagă... Mai bine mergeam cu maşina 
şi-i urmăream... 

„Da, dar cum intram în TIR?” parcă aude întrebarea lui 
lonică... „Principalul este să intrăm în măgăoaia aia, să 
vedem miresele şi să ne convingem dacă au sau nu 
otravă... sub fustiţe!”, aşa spusese scamatorul... „Ori 
treaba asta numai eu pot s-o fac!” adăugase... 

„Şi nu ţi-e frică?” 

„Ba da, dar avem altă soluţie?” 


175 


Liceenii în alertă 


„Poate că ar fi existat şi altă solutie” - se gândeşte 
Mihai -, dar a fost prea în scurt, n-a avut timp să 
chibzuiască mai mult... lată, de pildă, dacă el ar fi fost 
totuşi acolo şi ar fi supravegheat mişcarea din 
apropiere..., ar fi urmărit TIR-ul... La nevoie, cine ştie, ar fi 
intervenit... „Aşa, mototolul ăsta poate să facă orice 
boroboaţă... Şi tocmai acum...” 

„„. Clanţa se mişcă uşor şi, în pragul uşii, apare Ionică. 

— Eşti teafăr, mă? se repede Mihai la el şi îl 
îmbrăţişează. 

— Sunt, n-aş mai fi! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Am găsit ce căutam: aşa e, păpuşile sunt burduşite 
cu droguri, Mihai, mă rog, cu „L.M.4” ăla, probabil... 

— Păi, asta e formidabil! exclamă Mihai. Ai reuşit tu 
asta?! E nemaipomenit!... Te facem şeful detectivilor. 
Deschidem o firmă! Ne ducem mâine şi-o înscriem! 

— Eu zic să nu-ţi mai baţi joc de mine, că, dacă erai în 
locul meu, „înghiţeai” morcovul cu frunze cu tot..., ştii tu 
pe unde... Când o să-ţi spun prin câte am trecut... 

— Bun! încă o dată, felicitări pentru victorie! Dar nu 
înţeleg de ce te smiorcăi... 

— Fiindcă am pierdut... firul cu depozitul... 

— Cum?! întreabă Mihai, dintr-o dată întunecat... 

— „Cum, cum”? A trebuit să sar din maşină, că, altfel, 
făceau ăia ghete din pielea mea... M-a adus un popă, care 
cred că e... 

— Lasă, lasă ce crezi tu „că e”... Să vedem ce facem 
acum. Trebuie s-o luăm de la capăt..., spune Mihai, 
preocupat... 

— Ştii unde m-a lăsat? Lângă „Amore mio”, 
restaurantul nostru. l-am spus unde stau... şi-a zis să iau 
metroul de acolo... l-am mulţumit, am plecat, iar el... a 
rămas pe loc; nu ştiu ce dracu’ făcea, după ce se uita... 
îndrugă lonică în continuare, dar Mihai nu-l mai aude. Se 
gândeşte de care „fir” „să tragă” mai departe şi cum... 


176 


George Şovu 


51 


Florin doarme liniştit. O rază de soare se strecoară prin 
fereastră şi îi mângâie obrajii. 

Deodată, se aude soneria de la intrare. 

Băiatul tresare, buimac de somn. Se scoală şi, 
apropiindu-se de uşă, întreabă: 

— Cine e? 

— Eu, Sanda! se aude de-afară. 

Florin deschide îngrijorat. Fata intră. 

— Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?... lartă-mă că sunt 
dezbrăcat! se scuză el, trăgând peste chiloţi o pereche de 
pantaloni... 

— N-am păţit nimic! Dar am aflat ceva foarte 
important! spune Sanda, tulburată. 

— la loc! Să-ţi aduc nişte apă? 

— M-a trimis tata, azi-dimineaţă, la unchiul meu, la 
nenea Matei, să-i aduc nişte cartuşe de ţigări... Are el o 
obligaţie... 

— Stai puţin: care „nenea Matei”? o întrerupe Florin. 

— Patronul restaurantului unde cântă lonică. 

— A, domnul lonaşcu? E unchiul tău? 

— Da, fratele mamei! 

— Şi? 

— Şi-am intrat în depozit, să-mi iau singură... Că el era 
ocupat... Într-un compartiment vecin, şuşoteli... Ascult 
fără să mă mişc, dar nu înţeleg nimic, erau prea departe. 
M-am apropiat şi mi-am băgat ochii printre nişte 
panouri... Ei, află că acolo e depozitul pe care îl căutaţi 
voi! 

Florin ascultă cu sufletul la gură. 


177 


Liceenii în alertă 


— ... Păpuşi-mirese - continuă fata - din care trei 
indivizi scoteau punguţe de plastic umplute cu ceva alb... 
Le-au pus într-un geamantan. 

— Cum arătau tipii? întreabă Florin, nerăbdător. 

— Unu' mare, cu o tăietură pe obraz, altul mai mic şi 
scofâlcit, iar al treilea — nu ştiu, că era cu spatele... 

— Aha, domnul şofer!... Şi-al treilea trebuie să fie 
contabilul!... Şi au desfăcut toate păpuşile? 

— Nu cred, fiindcă s/ăbănogul a spus: „Restul săltăm 
diseară!” 

— Extraordinar! Trebuie să-i spun lui lonică! decide 
Florin şi începe să se îmbrace în fugă. 

Deodată, Sanda devine lividă: 

— Florine! strigă ea cu disperare... Dacă nenea Matei... 

— Păi, n-ai zis că e un alt compartiment? 

— Da..., ştiu de la mama că a subinchiriat... Vorba e: n- 
o fi amestecat şi el? îţi dai seama..., ce mă fac? 

— Fir-ar să fie! Ce încurcătură a naibii! se frământă 
Florin. Apoi, apropiindu-se de fată şi privind-o drept în 
lumina ochilor, şopteşte: 

— Sanda!... Trebuie să spunem!... Nu se poate altfel!... 
Trebuie!... 

Fata izbucneşte în plâns... 


52 


O masă compactă de oameni, agitând tot felul de 
pancarte, tălăzuieşte, ca o forţă telurică, pe bulevardul 
din apropierea Universităţii. Deasupra zgomotelor 
multiple ce însoțesc mulţimea, răzbat, puternic, strigăte 
rostite de grupuri diferite: „Sus...!” se aude glasul unora... 


178 


George Şovu 


„Jos...!” le răspund alţii... „Huo!” întregeşte fondul sonor 
cel de-al treilea grup. Deci: „Sus.:.!”, „Jos...!”, „Huo!”, 
„Sus...!”, „Jos...!”, „Huo!...” 


Manifestanţii, în rândurile cărora pot fi identificaţi 
oratorul-demagog, cocoţat, în noapte, pe pubela de 
gunoi, şi cei doi indivizi care au agresat-o pe Dana în 
Cişmigiu, sunt flancaţi de forţele de ordine. 

Pe trotuare, oamenii îşi văd de treburi, impasibili... 
Agitându-se pe lângă manifestanți, Dana, cu reportofonul 
în funcţiune, face înregistrări... 

Din sens opus apare pe trotuar băbuţa „surdă”, cu 
„Lăstunul” lovit. Se opreşte şi priveşte nedumerită. 

— Ce zic, maică? se adresează ea tinichigiului care a 
vopsit „Lăstunul” Getei, făcându-i acea culoare „fistichie”. 
Acesta trecea, întâmplător, pe trotuar, ţinând de mână pe 
băieţelul „vindecat” de lonică. 


— „Sus...!”, „Jos...!”, „Huo!” răspunde, tare, bărbatul 
întrebat. 

— Şi-atunci, cu cine ţin, maică? 

— Cu nimeni! 


— Şi ăsta, Nimeni, cine e?! întreabă bătrânica, zâmbind 
cu înţeles... 


* 


Deodată, dinspre Piața Unirii, se ivesc pe bulevard nişte 
întruchipări albe, ca din altă lume: sunt studentele de la 
Academia de Arte Frumoase, îmbrăcate în rochii de 
mireasă. Păşesc elegant, cu mişcări de balerine, în ritmul 
şi armoniile unei muzici astrale, unduind florile pe care le 
poartă în mâini... Între ele, în primul rând, se află Geta... 

În faţa grupului de fete, asistentul lor, îmbrăcat în frac 
alb, cu un casetofon agăţat de gât, le conduce cu gesturi 
largi, ca un dirijor... 

Pietonii se opresc şi privesc încântați... 


179 


Liceenii în alertă 


Pe trotuar, Sherlock Holmes însoţeşte, cu privirea 
atentă, fetele. 

Ceva mai în spate, nea Marin, în civil, se arată şi el 
interesat de această ciudată revărsare de tinereţe şi de 
puritate. 

— Să trăiţi! îl salută pe Sherlock Holmes un poliţist care 
vine din faţă. 

Acesta, după o uşoară tresărire, ridică pipa în semn de 
răspuns... 

Pe lângă grupul de fete, pe trotuarul celălalt, apare 
tânărul bărbos de la restaurant, curtezanul Getei... Işi 
face loc printre rânduri şi, ajungând la ea, îi oferă o 
floare... 

Sherlock Holmes se încruntă şi, fierbând de mânie, face 
un gest necontrolat, împingându-şi spre spate... „părul” 
de pe cap... 

În această clipă, doamna Elvira, aflată în apropiere (se 
nimerise să fie pe acolo şi căsca şi ea gura), îl recunoaşte 
şi e gata să leşine. 

— Tot eu sunt, doamnă Elvira! spune Ionică, prinzând-o 
în braţe. 

— Da, maică, dar eu... nu mai ştiu cine sunt! răspunde 
bătrâna, deschizând ochii... 

— Maestre, de când vă caut! îi strigă acum fosta elevă 
a lui lonică, apărându-i şi ea, ca prin minune, în faţă... 
Ştiţi, m-am gândit mult: eu vă iubesc şi fără perucă! 
declară fata, pregătindu-se să-l îmbrăţişeze... 

Studentul-actor îi potoleşte însă avântul, spunându-i că 
acum este foarte ocupat, că se află într-o misiune 
importantă şi că... o va suna el la telefon, ca să mai 
vorbească... 

— Vă aştept, maestre! Vă aştept şi vă iubesc!... 
exclamă fata. 

Doamna Elvira îşi face o cruce mare: 

— Nu, nu, nu-i a bună! A înnebunit lumea, maică! Prea 
multă democraţie... strică!... 


180 


George Şovu 
x 


Tăvălugul acela aproape inform se mişcă mai departe, 
agitând  pancartele şi strigând: „Sus...!”, „Jos...!”, 
„Huo!...” 

Printre cei ce huiduiesc se află şi şoferul cu cicatrice. 
Acesta schimbă o privire complice cu doi indivizi dubioşi, 
arătându-le-o pe Dana... 

Ziarista se adresează acum tinerei femei, 
reprezentanta „Fundației pentru protecţia oamenilor 
trişti”, cu care stătuse şi lonică de vorbă în noaptea 
scandalului cu Geta: 

— Dumneavoastră ce părere aveţi despre manifestaţie? 
o întreabă Dana. 

— Eu cred că ei sunt nişte oameni trişti - răspunde 
aceasta. Trebuie ajutaţi! 

— Pe ce vă bazaţi, când spuneţi acest lucru? 

— Nu vedeţi? Nici măcar nu ştiu ce vor! Păi, în situaţia 
aceasta, oricine poate face din tine orice! 

— Şi cu... „ajutorul”? 

— Nu ştiu cum, dar trebuie! Dumneavoastră, ca 
ziaristă... 

— Dana, Dana! se aude fata strigată. 

Din spate vine repede spre ea Mihai, însoţit de Sanda şi 
de Florin. 

— Unde e Geta? 

— Ce ai cu ea? 

— Alertă!... Îl caut pe Ionică... Veşti mari!... Avem cifrul! 

— Care „cifru”? întreabă Dana, nelămurită. 

— Ei sunt eroii! arată Mihai spre cei doi liceeni. Unde e 
Geta?... 


În faţa gloatei de manifestanți, apar acum fetele- 
mirese, care plutesc ca nişte îngeri parcă, pe aripile 
acelei muzici inefabile. 


181 


Liceenii în alertă 


Strigătele răguşite ale tăvălugului violent încetează, 
pulverizate de acordurile dumnezeieşti ale muzicii. 

Derutată, mulţimea se opreşte şi se despică în două, 
lăsând să treacă prin mijlocul ei valul alb, purificator... 

De pe margine, lonică - Sherlock Holmes - îşi plimbă 
ochii de la Geta la asistent, care, tot întorcându-se spre 
ea, îi zâmbeşte mereu. Nervos, polițistul de ocazie muşcă 
din pipă şi rămâne cu muştiucul în gură. II azvârle 
înciudat, murmurând: „Mama ei de viaţă!” 

— Maestre, de când te caut! îi strigă Mihai, din 
apropiere, recunoscându-l după voce şi după expresia- 
laitmotiv, care concretizează nemulţumirea continuă a 
prietenului său. 


53 


În după-amiaza aceleiaşi zile, Dana era în drum către 
restaurantul unde aveau spectacol, ca de obicei. Abia 
ieşise din casă şi se îndrepta spre o staţie de metrou. 
Mihai avea nu ştiu ce fel de meditații; o rugase să nu se 
supere că nu poate să vină s-o ia cu /imuzina... 

Păşea îngândurată... Violenţa lumii, în mijlocul căreia 
trăia, începuse s-o sperie. Nu voia să-i mărturisească lui 
Mihai, să recunoască, dar simţea că are dreptate: se 
avânta prea mult şi fără să-şi ia măsuri „de acoperire a 
spatelui”... Astăzi, de pildă, la manifestaţia aceea: 
mergea pe marginea rândurilor, pe trotuar... Şi, la un 
moment dat, i s-a părut că întregul tăvă/ug şi-a schimbat 
direcţia, a pornit-o către ea, că mii şi mii de picioare, 
zguduind, din străfunduri, pământul, se pregătesc s-o 
calce, s-o zdrobească. A avut chiar senzaţia durerii fizice, 


182 


George Şovu 


a strivirii... Îi venea să strige, dar ceva parcă îi spunea că, 
dacă ar deschide gura, vorbele nu i s-ar auzi, fiind 
amortizate, astupate de câlţi, de mulţi câlţi pe care 
cineva îi îndesa în fiinţa ei, blocându-i respiraţia, ştergând 
orice ecou al vieţii de dinăuntru şi al celei de dinafară. 

Atunci au apărut ele, miresele!... Şi aerul s-a 
împrospătat, şi zgomotul a fost trimis în adâncuri şi 
încuiat cu mii de lacăte, şi ochii, injectaţi de otrava 
simţirii, s-au limpezit, pe chipuri au înflorit zâmbetele, 
mirate, ale speranţelor cu. adevărat omeneşti... A fost de- 
ajuns o boare de alb, de imaculat - cea mai fragilă petală 
din întreaga, încrâncenata corolă a existenţei - ca să 
neutralizeze colosul de urât şi de murdar... O, Doamne! - 
îi venea să strige - deci se poate! încă se mai poate! 
„Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!” Dar 
vino, Doamne, să vezi şi cum, în vremuri tulburi, „copiii” 
tăi, îmbulziţi şi mai ales împinşi în haite, se cutremură, de 
spaimă şi de speranţă, în faţa unei fluturări din vălurile 
tale cereşti!... 


O mână rece şi puternică îi strânge braţul ca într-un 
cleşte, în. timp ce un glas hărâit îi sfredeleşte auzul: 

— Vreţi să veniţi puţin, domnişoară?... 

Doi haidamaci, cu chipuri urâte, asimetrice şi cu 
respiraţii fetide - izvorând din straturi peste straturi de 
băuturi  dospite, prin care se  răsucise, aproape 
neîntrerupt, fumul unor ţigări insuportabile -, o 
încadraseră. Făcând un pas înaintea ei, spre a o 
determina să se oprească, unul îi arată bo/idu/ argintiu 
care o aştepta lângă trotuar... 

Nici nu-l auzise măcar oprind... 

Dana priveşte speriată spre omul de la volan: acelaşi 
chip, stigmatizat de cicatricea groasă şi violentă, se 
sileşte acum să zâmbească. Două degete, ce se încârligă 
ritmic, îi fac semn să se apropie, fapt pe care îl comandă 
şi mâna ce-i striveşte braţul... 


183 


Liceenii în alertă 


— Sper să nu aveţi neinspiraţia să scoateţi vreo vorbă; 
oricum vă reducem imediat la tăcere şi... dispărem într-o 
clipă. Aşa că, efect - zero! Mai bine poftiţi! Limuzina vă 
aşteaptă! îi şopteşte, batjocoritor, haidamacul ce-o avea 
în palma lui. 

Fetei i-au venit lacrimi în ochi. A trebuit să se supună. 

Un scrâşnet de roţi şi maşina a zvâcnit, de parcă ar fi 
fost o rachetă. Şi, în clipele acelea, fiinţa Danei a fost, din 
nou, izbită de hohotele cunoscutului râs triumfător şi 
vulgar... 


54 


Pe scena restaurantului „Amore mio”, orchestra 
„Liceenii” este gata să-şi înceapă programul. 

— N-a sosit, domnule, Dana? întreabă Mihai, nervos, 
venind dintr-o cameră alăturată. 

— După cum vezi! răspunde Ionică. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva? 

— Mihai, nu mai putem aştepta! Dă-i drumul! Cântaţi! îi 
somează patronul, urcând pe scenă. 

Cortina se trage... Apar şi balerinele... Pe aplauzele 
sălii, orchestra începe să cânte. Mihai interpretează, de 
data aceasta, singur, melodia cea mai frumoasă din 
programul lor,  acompaniindu-se la chitară. Este 
îngrijorat... „Nu se poate, trebuie să fie ceva, altfel ar fi 
sosit la timp” - se gândeşte... Şi, deodată, prin faţa 
ochilor, i se perindă imagini din filmul obsesiei sale în 
legătură cu Dana. Se cutremură... Face eforturi să se 
stăpânească, spre a nu-l simţi spectatorii... 


* 


184 


George Şovu 


Coborând dintr-un taxi, Sanda intră grăbită în 
restaurant. Orchestra îşi desfăşoară mai departe 
programul. Fata merge direct spre o masă, plasată în 
fundul sălii, lângă o cortină de pluş, în spatele căreia se 
afla intrarea în depozitul de la subsol. Aici, Isoscel şi Florin 
stau de vorbă, în faţa unor pahare cu „pepsi”. 

— Mă iertaţi c-am întârziat, spune Sanda, dar sunt aşa 
de bucuroasă!... Am vorbit cu mama: nenea Matei nu ştie 
nimic. Asociatul lui a subiînchiriat compartimentul cu 
pricina. .. Au venit? 

— Doar dacă sunt invizibili! răspunde Isoscel. 

Gândindu-se la ceea ce i-a spus iubita lui în dimineaţa 
aceea, Florin are o revelaţie: 

— Sanda, pe unde spuneai că au scos geamantanul? 

— Hii! Prin spate! răspunde fata, îngrijorată. 

Băiatul ţâşneşte de la masă şi iese pe uşa 
restaurantului. 

Sanda vrea să se ia după el. 

— Tu stai aici! îi porunceşte profesoara, apucând-o de 
mână. 


* 


Ocolind clădirea, Florin se opreşte în spatele gardului, 
dincolo de care se afla curtea interioară a restaurantului. 
Observă înăuntru autoduba albă, cunoscută, în care 
şoferul cu cicatrice şi contabilul încarcă ceva. 

Băiatul le ascultă discuţia: 

— Ce-o fi făcând ziarista noastră? întreabă contabilul. 

— Nici o grijă... a pus-o boss-ul la păstrare! Să nu se 
strice! răspunde şoferul, după care izbucneşte în râs... 

Florin parcă ar fi luat foc. Aleargă într-un suflet, 
traversează sala restaurantului, urcă pe scenă şi-i face un 
semn lui Mihai, care, imediat, comandă încheierea piesei 
muzicale... 


185 


Liceenii în alertă 


— Alertă! îi şopteşte băiatul (cuvântul devenise un fel 
de parolă pentru momentele de mare tensiune ale 
acţiunii lor poliţieneşti). 

— Şi-acum, vă propunem o mică pauză - spune Mihai, 
adresându-se spectatorilor. Orchestra  „Liceenii” se 
pregăteşte pentru un „spectacol!” cu... suspans! 

lonică marchează momentul, bătând în tobă a 
primejdie, ca la circ. 

Şi, în timp ce sala aplaudă, cei de pe scenă coboară şi 
se apropie de masa lui Isoscel. 

— Doamnă - îi spune Mihai în şoaptă -, acord final: ori, 
ori! 

— Mă duc să anunţ POLIŢIA! 

— Nuu!... Aveţi grijă de ăştia mici şi de Geta. 

— Şi Dana? 

— Sper să nu ajungem prea târziu! oftează Mihai... şi 
pleacă. Adrian îl urmează imediat. 

lonică o sărută în fugă pe Geta, liniştind-o că „totul va fi 
bine”! Apoi aleargă şi el după cei doi... 


* 


În /imuzină au ajuns doar Mihai şi Ionică... De câteva 
minute, ţin sub observaţie poarta de la curtea interioară a 
restaurantului. 

— Şi iepurele ăla pe unde s-a ascuns, mă? întreabă 
Mihai. 

Dar, în această clipă, Adrian, venind în fugă dinspre 
restaurant, deschide portiera şi intră. Nu mai au timp de 
explicaţii, fiindcă autoduba albă iese pe poartă. Lângă 
şoferul cu cicatrice se află contabilul şi vânzătorul de la 
raionul de păpuşi... 

Mihai porneşte în urma lor... 


* 


186 


George Şovu 


Urmărirea nu este foarte uşoară: lume, maşini, drum 
întortocheat, pe diferite străzi... Mihai, încordat, se 
străduieşte să nu piardă autoduba din ochi. Ceilalţi doi 
sunt şi ei cu ochii ţintă... Până acum au reuşit... 


* 


Prin oglinda retrovizoare, „omul cu cicatrice” observă 
maşina lui Mihai. 

— Se pare că avem o „codiţă”! spune el. 

Vânzătorul, aflat în partea dreaptă a cabinei, priveşte şi 
el în oglinda laterală. Se convinge că şoferul are dreptate. 

— Fă ceva, să ne piardă urma! îl roagă el, îngrijorat. 

După câteva sute de metri, în faţa intrării într-un pasaj 
subteran, şoferul virează brusc la dreapta şi o ia pe 
deasupra... 

Văzând manevra, Mihai încetineşte, opreşte maşina şi 
vrea să întoarcă, dar este blocat de cei ce vin din urma 
lui. Când, în sfârşit, reuşeşte să se elibereze, e prea 
târziu: autoduba a dispărut! 

— Mama ei de viaţă! exclamă, după obiceiul său, 
lonică. 

— Ca să nu daţi drumul la lacrimi, ascultați colea un 
ciripit! spune Adrian, scoțând din buzunar un mic aparat 
electronic. 

— Ce e ăsta? întreabă Mihai. 

Am pus un magnet emiţător la autodubă... Aşa că ia-o 
la stânga, băieţaş! îi comandă Adrian, privind spre 
aparat... 

— la uite, bă, de ce e-n stare „iepuraşul”!... se miră 
lonică... Să ştii că te recomand lui Sherlock Holmes! Te 
face direct căprar! 

Mihai porneşte... 

Adrian, cu ochii pe aparat, îl ghidează, în continuare: 

— Acum, la dreapta! 


187 


Liceenii în alertă 


Mihai se execută... 

Au ajuns pe o stradă întunecoasă, la marginea oraşului. 

— Acolo trebuie să fie! arată Adrian spre o clădire, care 
nu atrage, prin nimic, atenţia. 


55 


În interiorul acelei clădiri se afla, între altele, un foarte 
modem /aborator... „Femeia de serviciu” de la magazinul 
„Raiul copiilor”, îmbrăcată acum în halat alb, trece „în 
revistă” un front întreg de aparate, la care lucrează 
laboranţi tineri. În stative, se văd orânduite pliculeţe 
identice cu cele primite de Florin şi de Sanda. 

Oprindu-se, ia o eprubetă şi o agită. Privirea ei 
surprinde prin fereastră, într-un con de lumină, pe cei trei 
băieţi - Mihai, lonică şi Adrian - care, în momentele 
acelea, se strecurau în curte. Un zâmbet perfid îi apare pe 
chip... 


* 


Într-o încăpere alăturată, vânzătorul de păpuşi vorbeşte 
la telefon: 

— OK! Am înţeles! exclamă el, în încheierea convorbirii 
şi, aşezând receptorul în furcă, se grăbeşte să iasă din 
cameră. 


188 


George Şovu 


Mihai, lonică şi Adrian se preling pe lângă ziduri, 
căutând o intrare. Nu îndrăznesc să-şi mai spună nici un 
cuvânt. „Ce-o fi, o fi! Au intrat în vâltoare, nu mai pot da 
înapoi!” - aşa gândeşte fiecare dintre ei. Şi-apoi, înăuntru 
se află Dana. Ea trebuie salvată! „Cu orice preţ!”, dă 
parcă un răspuns încrâncenat sufletul lui Mihai... 

lată că intrarea este descoperită. Băieţii pătrund cu 
precauţie într-un coridor aflat în  semiintuneric... 
Înaintează câţiva paşi... Deodată, mâini experte îi 
imobilizează şi îi împing într-o încăpere. Atacatorii sunt 
şoferul cu cicatrice şi cei doi însoțitori ai lui, din 
autodubă... 

În cameră, în spatele unui birou metalic, în picioare, se 
află... patronul de la „Raiul copiilor”. Privirea lui este 
întunecată şi tăioasă. 

lonică se uită la el cu uimire: 

— Nu te credeam aşa de mare, patroane! exclamă 
studentul. 

— Nici eu pe tine - atât de scamator! 

O uşă secretă se deschide şi prin ea apare... „femeia de 
serviciu”, zâmbind cu superioritate. 

— Soţia mea, superpoliţiştilor! li se adresează patronul, 
batjocoritor. 

— Băgaţi-i la răcoare! comandă patroana, arătând spre 
o uşă metalică încastrată în perete. S-au încălzit prea tare 
băieţii. Şi, la urma urmei, sunt prea valoroşi ca să nu-i 
conservăm... pentru posteritate... Şi râde sarcastic... 

Vânzătorul apasă pe un buton, uşa glisează şi băieţii 
sunt împinşi înăuntru. Apoi uşa se închide, cu un sunet 
sec, în urma lor. 

Patroana, cu o bucurie sadică pe chip, trage un heblu şi 
instalaţia frigorifică se pune în funcţiune... 

În interiorul  camerei-frigider, băieții  bâjbâie... 
Acomodându-se, zăresc, ghemuit într-un colţ, pe cineva... 

— Dana! se aude exclamaţia aproape unanimă a celor 
trei... 


189 


Liceenii în alertă 


Mihai se repede, îi ia capul în braţe, o priveşte, 
strigând: 

— Dana, Dana! 

Fata e leşinată. 

Băieţii o freacă pe mâini, pe faţă... 

— A îngheţat! spune Ionică. 

Mihai o strânge la pieptul lui, încălzind-o. 

Încet, Dana îşi revine. Deschide ochii. Când îl zăreşte 
pe Mihai, două şiruri de lacrimi încep să i se 
rostogolească pe obraji... 

— M-au luat de pe stradă! reuşeşte fata să şoptească. 

Încep să tremure şi băieţii... 

— Până aici ne-a fost! Eu zic să ne îmbrăţişăm! Când 
ne-or găsi ţepeni, să se vadă că am fost fraţi până la 
moarte! spune lonică, patetic... 


* 


De la biroul lui, patronul se adresează celor trei 
ajutoare ale sale: 

— Urgent, strângeţi totul, toată marfa! Ne mutăm în 
strada Brânduşelor!... 

Dar, în acest moment, în clădire pătrund ţipetele 
sirenelor de la maşinile de poliţie, care se aud din ce în ce 
mai puternic... 

Fără să-şi piardă  cumpătul, patronul deschide 
interfonul: 

— Boss, Poliția! Ce facem? 

— Aruncaţi în aer laboratorul! se aude o voce dură, 
metalică. 

— Şi oamenii? 

— Totul! lar voi coborâţi la mine! 

Patronul se apropie de un buton roşu dintr-un perete, 
cu intenţia de a declanşa explozia... 


190 


George Şovu 


Cu o mişcare neprevăzută, vânzătorul se aruncă asupra 
lui: îi prinde cu o mână gâtul ca într-o menghină, iar cu 
cealaltă îndreaptă un pistol către cei doi: 

— Mâinile sus! le strigă el. 

Uşile încăperii se deschid brusc şi înăuntru năvălesc 
câţiva poliţişti. Printre ei se află şi maiorul, locotenentul 
Şerbănescu şi plutonierul-major, nea Marin. 

Celor doi - şoferului şi contabilului -, ca şi patronului şi 
soţiei sale, pe care un poliţist o introduce acum în 
cameră, li se pun cătuşe. 

Adresându-se patroanei, înainte ca aceasta să fie 
scoasă afară, Sherlock Holmes îi spune: 

— Fiţi amabilă, doamnă, împrumutaţi-mi puţin ceasul 
dumneavoastră! 

Femeia se crispează, dar nu are încotro. 

Vânzătorul se repede şi scoate de sub tensiune 
instalaţia frigorifică; apasă pe butonul cunoscut şi uşa din 
perete glisează. 

Cei patru apar dârdâind. Mihai o sprijină pe Dana. 

— lartă-ne, domnişoară, că am întârziat puţin - spune 
maiorul, apropiindu-se de fată. Ceva în mecanismul 
nostru n-a funcţionat perfect... Şi totuşi, pentru 
dumneata, căpitane - i se adresează el „vânzătorului” -, 
nota zece! lar pentru dumneata, domnule lon Popa - pipa 
lui... Sherlock Holmes! adaugă, scoțând din buzunarul de 
la piept o pipă englezească. 

— Vă mulţumesc! spune lonică punând pipa în gură, 
dar aceasta începe să-i clănţăne între dinţi... 

— Şi, ca dar de nuntă, dă-mi voie să-ţi fac o surpriză! 

Maiorul, sub ochii curioşi ai tuturor celor de faţă, 
îndreaptă ceasul patroanei spre uşile camerei frigorifice 
şi, declanşând un mecanism electronic, face ca încăperea 
aceea de metal să pătrundă în adâncimea peretelui, 
lăsând libere nişte scări ce duc în subsol... Apropiindu-se 
apoi de birou, deschid? interfonul: 


191 


Liceenii în alertă 


— V-aţi convins, sper, că cealaltă ieşire e blocată. Aşa 
că vă rog să urcați, dar cu mâinile în sus! rosteşte 
Sherlock Holmes, ferm. 

Cei din cameră: băieţii, Dana, nea Marin, Şerbănescu, 
căpitanul - aşteaptă încordaţi. 

Se aud paşi urcând pe trepte. 

— Domnule lon Popa, ţi-l prezint pe... John Popp! spune 
maiorul. Şi, într-adevăr, dacă lonică n-ar fi fost de faţă, s- 
ar fi putut jura că acolo, pe scările acelea, ieşit doar pe 
jumătate afară, se afla chiar el. 

— Măi, a dracului chestie: eu semăn cu el, ori el 
seamănă cu mine! rosteşte studentul, uimit. 

In această clipă, cu o mişcare fulgerătoare, ca de 
prestidigitator, John Popp scoate din mânecă o grenadă şi 
o aruncă în încăpere. 

Şerbănescu, făcând un salt spectaculos, prinde 
grenada din zbor şi o proiectează, prin fereastră, afară. 

O bubuitură puternică îi culcă pe toţi, în aceeaşi 
secundă, la podea. Singurul rămas în picioare, 
dezorientat, este... lonică. 

După câteva clipe, maiorul se ridică, oftează şi îşi 
scutură hainele. Apoi, scoțând, dintr-un buzunar interior, 
o pipă cu tutun, o aprinde şi trage din ea... cu sete. 

— Domnule maior, vă rog să mă scuzaţi..., eu am 
platfus... N-am făcut armata... Nu ştiam că trebuie să mă 
culc!... declară lonică, fâstăcit, destinzând astfel clipele 
de spaimă prin care trecuseră cu toţii. 

In interfon răsună însă vocea lui John Popp, care umple 
încăperea cu ciudate reverberaţii: ` 

— Cortina încă n-a căzut, domnule maior. Inainte de a 
pleca, voiam să vă salut: John Popp rămâne un 
gentleman!... 

— La maşini! comandă Sherlock Holmes, şi poliţiştii, cu 
el în frunte, dispar imediat... 


192 


George Şovu 
x 


— Cum a putut să ne păcălească, Şerbănescule? 
întreabă maiorul, înnebunit de ciudă... Se aşază el la 
volanul maşinii, locotenentul se află în dreapta, iar nea 
Marin în spate... 

— Domnule maior, priviţi acolo! ţipă Şerbănescu, 
arătându-l pe John Popp care, apărând dintr-o galerie 
mascată de nişte pietre, aleargă spre o căpiţă de fân, 
aflată la câţiva paşi, de unde poliţiştii îl văd ţâşnind cu o 
motocicletă supersport, ce fusese ascunsă. 

Maşinile Poliţiei pornesc în urma lui... 

Se  dezlănţuie o urmărire spectaculoasă, atât de 
spectaculoasă, încât, văzând-o, ai putea să juri că ea a 
fost organizată pentru vreo secvenţă dintr-un film de 
aventuri... Sherlock Holmes se dovedeşte şi un as al 
volanului, dar motocicleta este deseori în avantaj, 
datorită mobilităţii sale. 

lată însă că acum trei maşini o încolţesc. Şerbănescu 
rulează geamul şi trage. Pocnesc şi pistoalele poliţiştilor 
din celelalte maşini. Se pare că John Popp, care execută 
tot felul de serpentine, ca la circ sau la „zidul morţii”, nu 
mai are scăpare... Şi totuşi, pe neaşteptate, îi apare un 
drum în faţă... Motocicleta nu ezită nici o clipă şi se 
angajează, curgând ca o nălucă, printre copacii ce 
străjuiesc drumul. Dar, după numai câteva secunde, 
spintecând un paravan scenografic al unei echipe de 
filmare, care, întâmplător, lucra aici, se prăbuşeşte într-o 
prăpastie... 

Răscolind pământul, maşinile Politiei se opresc brusc în 
faţa paravanului... 


193 


Liceenii în alertă 


56 


Postat la uşă, Florin ţine sub observaţie coridorul. La 
capătul lui, apare Isoscel. 

— Şase! exclamă băiatul, intrând în clasă, şi elevii 
amuţesc. 

Profesoara intră. Ca la o comandă, toţi se ridică şi 
răspund, într-un glas, salutului dirigintei. 

Surprinsă, aceasta priveşte spre ei cu întrebătoare 
mirare... Pune apoi catalogul pe catedră şi face semn 
elevilor să se aşeze. 

Aceştia se apleacă şi scot din bănci... flori. Fiecare ţine 
acum în mână câte o garoafă albă. les, pe rând, din bănci, 
alcătuind un lung şir indian. Înaintează către catedră... 
Florile se adună, una câte una, deasupra catalogului... 

— Ce e asta, ce s-a întâmplat? întreabă Isoscel, după 
clipele de derută... 

Nici unul dintre copii nu răspunde. Sunt trişti... 
„Procesiunea” se derulează aproape ca la o 
înmormântare... 

— Aaa! se luminează lIsoscel: aţi auzit că mi-am depus 
dosarul pentru pensionare... 

— Da, doamnă! răspund elevii în cor întristat... 

— Şi sunteţi bucuroşi că scăpaţi de mine! 

— Nu, doamnă! răsună acelaşi cor. 

— Mi-aţi adus flori... 

— Da, doamnă!... 

— Pentru plecare!... 

— Nu, doamnă!... 

— Ca să vă rugăm să mai rămâneţi, doamnă profesoară 
şi doamnă dirigintă, spune Florin, care, aşezând în 
mijlocul garoafelor un frumos boboc de trandafir roşu, le 
strânge apoi în buchet şi i le oferă, ceremonios... 


194 


George Şovu 


Isoscel este impresionată. Ochii i se încălzesc..., buzele 
îi tremură... Reuşeşte să se stăpânească... 

— Şi totuşi, dragii mei - începe ea -, vine o zi când... 
trebuie!... Dar nici atunci n-o să scăpaţi de mine, să 
ştiţi!... Că, chiar dacă o să fiu singură, numai cu ăla micu’, 
cu căţeluşul meu, tot o să vă bombănesc la fiecare lecţie 
neînvăţată, la fiecare temă nefăcută, o să vă ciufulesc 
pentru fiecare boacănă... până o să vă măritaţi şi-o să vă 
însuraţi!... 

Lacrimi mari i se rostogolesc pe obraz... 

Copiii, impresionați, o aplaudă discret... 

Pe coridor, lonică priveşte mirat prin gaura cheii. 

Ştergându-şi lacrimile, Isoscel întoarce capul spre uşă: 

— lonică, iar tragi cu urechea! i se adresează ea. 

Studentul intră spăsit, cu o invitaţie în mână. 

— Doamnă, vă rog să mă iertaţi: i-am spus Getei că nu 
mă  însor fără dumneavoastră! zice el, oferindu-i 
invitaţia... Dar pe mine să nu mă părăsiţi nici după 
nuntă!... 

Isoscel râde fericită... 


57 


Nunta Getei şi a lui lonică s-a terminat... 

„A fost foarte frumos!... Frumos!... Frumos!... 
parcă, în prelung ecou, exclamaţiile musafirilor... 

„Liceenii” l-au burduşit în pumni... şi l-au îmbrăţişat, 
totodată, cu afecţiune... pe Adrian, care şi-a adus şi 
familia: pe Liana şi pe Răzvan. 

„la uitaţi-vă, fraţilor! s-a mirat, realmente, lonică. 
lepuraşul ne-a luat-o înainte la toţi! Bravo, mă! 


se aud 


195 


Liceenii în alertă 


Bravooo!...” Şi iar l-au mai înghiontit şi l-au îmbrăţişat, de 
data aceasta „împreună cu cei dragi”!... 


* 


Acum lonică şi Geta urcă scările unui bloc în 
construcție... Ea e îmbrăcată într-o superbă rochie de 
mireasă, iar el într-un smoching de culoare deschisă, cu 
floarea mirelui la butonieră. 

— Mai e? întreabă fata. 
— „Mai el... 


Mihai şi Dana urcă treptele din vila doamnei Elvira. 

— Ai grijă! zice Mihai. 

Râzând, Dana face un pas mare peste... „treapta a 
cincea”. 


— Mai e? repetă Geta, gâfâind. 
— Mai e! răspunde Ionică, trăgând-o de mână. 


Mihai descuie uşa..., iar cu o mână desface fermoarul 
de la rochia fetei... 
— Vezi că fermoarul... „scârţâie”! glumeşte Dana. 


— Mai e? repetă Geta, extenuată. 

— Aici e! se aude glasul obosit, dar şi satisfăcut, al lui 
lonică, ajuns la ultimul nivel construit, de unde... Incepe 
cerul. În jurul mirilor - doar fier-betonul stâlpilor de 
rezistenţă. .. 

— Unde? articulează Geta cu uimire. 

— La etajul de deasupra! arată lonică spre cer... 

— E foarte frumos, iubitule! declară mireasa cu 
încântare şi, apropiindu-se de el, îl sărută tandru... 


196 


George Şovu 


— lubitule, iubitule! exclamă Dana, îmbrăţişându-l pe 
Mihai... Intr-o scenă de dragoste... Dar, imediat, 
amintindu-şi parcă de ceva, îşi desface lănţişorul de aur 
de la gât şi-l pune pe noptieră, zâmbind... 

De la „postul său de observaţie” (din bucătărie), 
doamna Elvira savurează „scena”, printr-un vechi binoclu 
de teatru... 


— Îți dai seama? îşi continuă gândurile Ionică, 
strângând-o pe Geta în braţe: suntem mai aproape de cer 
şi de... lumină! Şi arată în acest timp spre discul de foc al 
soarelui, care apare la orizont..., mângâind cu razele lui 
de aur chipurile celor doi miri, îmbrăţişaţi... 

— În trei luni e gata! Am vorbit cu Bărbuţă, 
antreprenorul! Totul e aranjat! Am vrut să-ţi fac o 
surpriză! mai spune lonică, fericit. 

— Când coborâm, am şi eu una pentru tine! adaugă 
Geta. 


* 


Sărutând încă o dată cu privirea lumina soarelui, mirii 
încep să coboare, ţinându-se de mână... 

— Priveşte! spune Geta, arătându-i un panou. 

lonică citeşte cu voce tare: 

— Bloc H20; antreprenor: |. Bărbuţă - Faliment!... 
Cum?! ţipă el, revoltat. 

— H20! Apă de ploaie, iubitule! subliniază mireasa, cu 
un zâmbet amar... 

— Dă-mi, te rog, cheile! rosteşte apăsat lonică, 
stăpânindu-şi cu greu furia. 

— Poftim, dragule! Eu sunt o nevastă... ascultătoare! îi 
răspunde ea, calm. 

În timp ce se îndreaptă amândoi spre „Lăstun”, din 
spate se apropie un echipaj al Poliţiei. 

Tânărul de lângă şofer ordonă: 


197 


Liceenii în alertă 


— Opreşte, nea Vasile! Şi, scoțând din torpedoul 
maşinii un portret-robot, i-l arată. Apoi face semn către 
lonică: 

— Dumneata vezi ce văd eu? , 

— Ar fi prea frumos! exclamă plutonierul. Asta e 
„Bigamul”, dom’ locotenent!... 

Ofiţerul începe să comunice prin radio: 

— Aici „A 13”! „A 13”! Raportez: în careul 7 Ca apărut 
„Bigamul”. 

— Urmăriţi strâns! Nu-l scăpaţi din ochi! Trimit 
ajutoare! se aude în aparat. 

lonică, la volan, porneşte în trombă... 

— Mama ei de viaţă! Mă duc la POLIȚIE! exclamă 
mirele, disperat. 

— După el, nea Vasile! comandă locotenentul. 

Şi maşina Poliției porneşte în urmărire... Vocea 
locotenentului se răspândeşte, cuprinzând parcă tot 
orizontul: 

Aici „A 13”! „A 13”! Continuăm urmărirea..., în vreme 
ce „Lăstunul” se pierde în conul de lumină al răsăritului... 


---- Sfârşit ---- 


198