Rodica Ojog-Brasoveanu — Stilet cu sampanie

Rodica Ojog-Braşoveanu 


STILET CU ŞAMPANIE 


-roman politist — ciclul Minerva- 


1977 


PANICĂ LA CĂSUTA CU ZORELE 


-titlu alternatiy- 


CAPITOLUL 1 


Un calendar de mază arăta 3l decembne 137... Maiorul 


Hhinerva Tutovan rupse instinctiv hila. Se aflau în dimineața zilei de 
l ianuarie, iar lângă rattunile bibhoteci zăcea cadavrul inginerului 
Dan Manu, cu un cuțit înhpt între omoplați. 

După toate aparențele, crirunalul acționase prin surprindere, 
nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi robust, să opună vreo 
rezistenţă. În odaie nu existau urme de luptă, dar, fireşte, nu 
trebuia orusă pombilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior. 

„ln tip perseverent până la încăpățânare“, observă Minerva 
privindu-i bărbia putermcă, Descoperi într-un sertar a fotograhe 
recentă de famile. Ochu inginerului cercetau înfrigurat chipul 
femei. Cora Manu semăna cu un îniger cu plete de argint, firav, trist 
zi puțin speriat. 

„Original în orice caz... Să fu iîndrăzogtit de nevastă-ta după 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


SIILEI CU SAMPANIE 


-roman poliţist - ciclul Minerva- 


1977 


PANICĂ LA CĂSUŢA CU ZORELE 


-titlu alternativ- 


CAPITOLUL 1 


Ua calendar de masă arăta 31 decembrie 197... Maiorul 


Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineaţa 
zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii zăcea 
cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuţit înfipt între 
omoplaţi. 

După toate aparențele, criminalul acţionase prin 
surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr şi 
robust, să opună vreo rezistenţă. În odaie nu existau urme 
de luptă, dar, fireşte, nu trebuia omisă posibilitatea ca 
acestea să fi fost înlăturate ulterior. 

„Un tip perseverent până la încăpățânare“, observă 
Minerva privindu-i bărbia puternică. Descoperi într-un 
sertar o fotografie recentă de familie. Ochii inginerului 
cercetau înfrigurat chipul femeii. Cora Manu semăna cu un 
înger cu plete de argint, firav, trist şi puţin speriat. 


„Original în orice caz... Să fii îndrăgostit de nevastă-ta 
după paisprezece ani de căsnicie, e ceva!“ 

În timp ce medicul legist îşi aranja instrumentele, 
Minerva încercă - exerciţiul o stimula nespus - să 
reconstituie personalitatea inginerului  inventariind 
obiectele din încăpere. O bibliotecă exclusivă, doar cărţi de 
specialitate, câteva romane de Huxley şi un manual de 
conversaţie în limba germană, o masă de lucru, un divan, 
covoare bune, tablouri remarcabile. Străbătuse toată casa, 
o vilă cu paisprezece încăperi, şi constatase că soţii Manu 
nu au un dormitor comun. Faţă de felul în care arăta soţia 
inginerului, amănuntul i se păru notabil. Într-o cutie de 
lemn, găsi un pumn de mărunţiş. Cele mai multe monede 
erau de zece şi cincisprezece bani. Asemenea puşculiţe ţin 
în general bătrânii. Când ies pentru târguieli, nu uită să-şi 
umple buzunarele cu metal. Îi sperie acei „şi şaptezeci şi 
cinci sau optzeci şi cinci de bani“ la care casieriţele n-au de 
obicei rest. Atunci răsfiră tacticos banii exacţi cu satisfacția 
de a le fi jucat un renghi. Cei din spate bombăne exasperaţi 
şi când le vine rândul procedează la fel. 

Hârtiile de pe birou erau aşezate milimetric, creioanele 
ascuţite impecabil. Minerva  recapitulă: „încăpățânat, 
îndrăgostit, ordonat şi în nici un caz risipitor“. 

— Vă interesează, presupun - declară medicul cu 
convingerea că face un banc grozav - ora la care s-a comis 
crima. 

— Da' de unde, mă aşteptam să-mi spuneţi ce credea 
despre farfuriile zburătoare. 

— După autopsie. Deocamdată, cert e că victima a 
decedat între orele douăzeci şi trei treizeci şi unu 
dimineaţa. 

— O crimă de revelion, rosti Minerva pe gânduri. 

— Oricum, aveţi de-a face cu un asasin original. 

— Sunt o norocoasă. 


Se retrase lângă uşă, încercând să nu stingherească 
activitatea echipei operative. Oamenii îşi vedeau de treburi 
cam ţepeni. Maiorul Minerva Tutovan făcea parte dintre 
anchetatorii care nu pun mare preţ pe somnul şi pingelele 
subalternilor. 

— Am nevoie de cât mai multe fotografii cu cuțitul în plan 
detaliu. După ce isprăviţi aici, ridicaţi urmele din camera 
Corei Manu. Cora Manu este soţia victimei, băieţi, femeia 
blondă din hol pe care aţi măsurat-o din toate unghiurile, cu 
un interes strict profesional, nu mă îndoiesc. Camera se află 
pe stânga. Îmi fac mari speranţe că o să daţi de ea, chiar 
dacă azi-noapte a fost revelionul. Insistaţi asupra ferestrei. 
A fost forţată. 

Un ofiţer tânăr, care cerceta pereţii cu lupa, îşi reprimă 
un chicotit. Minerva arboră ceea ce alţii ar fi trebuit să-şi 
închipuie că era un surâs dulce. 

— Îmi plac colaboratorii veseli. Voi face tot posibilul să 
lucrăm cât mai des de aci înainte. 

Tânărul se îndoi brusc, de parcă ar fi primit un pumn în 
plex. 

Procurorul dispuse transportarea cadavrului la Institutul 
Medico-Legal. Schimbă câteva impresii cu Minerva şi părăsi 
casa inginerului Manu o dată cu echipa operativă. 

Minerva răsfoi câteva numere dintr-o revistă tehnică 
străină descoperite în biblioteca inginerului.  Avu 
sentimentul incert că ceva nu e în regulă şi le puse 
deoparte. 

Locotenentul Dobrescu urcă oftând scările. Pleoapele 
umflate de nesomn se închideau peste ochii albaştri. Abia se 
întorsese de la revelion când îl sunase Minerva. Se uită la 
ea cu un sentiment de invidie. Avea o înfăţişare proaspătă şi 
părea încântată. Ai fi zis că-şi dorise din tot sufletul să-i pice 
pe cap o crimă chiar în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Dacă 
ar fi îndrăznit s-o întrebe cum a petrecut revelionul, i-ar fi 
povestit probabil că s-a simţit admirabil în compania 
papagalului Keops şi a căţelului Spiridon, rezolvând 


integrale şi ecuaţii de gradul 17 sau 117 - Dobrescu nu ştia 
exact şi nimic nu-i era mai indiferent pe lume. Fiind 
sărbătoare, adăugase aşa, de la ea, şi câteva probleme 
subtile de geometrie în spaţiu. 

— Scandează ce-ai făcut, concret, tare şi cu dicţie! 

— M-am dus întâi la colegii de birou ai lui Manu. Unul e la 
Sinaia, celălalt la maică-sa, la Bacău. Am avut mai mult 
noroc cu Predescu, şeful serviciului personal. 

— N-ar putea spune şi el acelaşi lucru, râse Minerva. 

— Ce să discutăm! S-a uitat la mine ca la o fantomă. Când 
mi-a deschis, ţinea în mână lingura. Nefericitul era la ciorba 
de potroace. Alături musafirii, sau ce-or fi fost, chiuiau, un 
magnetofon urla şi un ţânc de vreo cinci ani a început să mă 
sorcovească. Mi-a urat un an bun, cu un şef duios, ce-a auzit 
şi el de la taică-său... Nu ştia că eu personal nu mai am ce 
să-mi doresc. Mi-a fost destul de greu să-l fac să priceapă 
de ce nu dorm la ora aia. 

Ochii Minervei luceau. Se amuza straşnic închipuindu-şi 
scena. Locotenentul, speriat să nu adoarmă pe scaun, se 
ridică. 

— În sfârşit, datele inginerului sunt următoarele: are 
cinci invenţii importante la activ, în domeniul militar, a 
absolvit electronica în '55, a stat trei ani la specializare în 
Anglia, are patruzeci şi patru de ani, s-a însurat de paişpe, 
se împlinesc zece de când a fost angajat prin transfer. 

— ...Şi optâşpe de când i-a trimis tanti Aglaia salutări din 
Slănicul Moldovei, îl întrerupse Minerva. Mă interesează ce 
fel de individ era, Dobrescule! 

— Prezenta un complex interesant de calităţi şi defecte. 
Reproduc textual caracterizarea lui Predescu: dur, chiar 
brutal, încăpățânat, sarcastic cu colegii şi ranchiunos. Nu se 
bucura de simpatie în rândul salariaţilor. În schimb, extrem 
de capabil, fecund în idei, de o cinste ce nu poate fi pusă la 
îndoială. În ultima vreme, sesizase un soi de detaşare în 
atitudinea inginerului. Manifesta oarecare indiferenţă 


pentru activitatea institutului. Predescu presupune că lucra 
intens acasă, în ciuda avertismentelor repetate. 

— Era prima chestie pe care trebuia să mi-o spui, băiete! 
Minerva sări de pe scaun şi începu să măsoare agitată 
încăperea. Lucra acasă... O să ne uităm mai atent prin 
hârtiile lui. Hm, cunosc genul! „Am nevoie de linişte... la 
birou urlă telefoanele, toţi năucii deschid uşa să-ţi comunice 
punctul lor de vedere în legătură cu reflexele lui Răducanu, 
sau ce bine arată Mimi de la secretariat după divorţ. le 
cheamă dom' director, daţi bani pentru Pepsi că a venit o 
delegaţie... Aşa, stau acasă, mă închid în odaie, beau o 
cafea, papuci, pijama, nevastă-mea umblă pe vârfuri, iar 
soacră-mea în capot cu flori îşi face o mască cu gălbenuş de 
ou.“ 

Dobrescu se aşeză iar. Nu-i trecea prin minte ce căuta în 
toată harababura asta masca cu gălbenuş de ou, dar era 
prea obosit ca să mai încerce să ghicească. Minerva îl 
măsură din cap până-n picioare. 

— 'Te clatini ca o barză chioară! Du-te şi fă nani, băieţaş. 

Locotenentul tresări. Se dezmetici atât de brusc, încât se 
simţi săgetat de o durere ascuţită în ceafă. 

— Nu e cazul. 

— "Te aştept exact la patru şi jumătate tot aici. A! Ce se 
aude cu ceilalţi locatari? 

Dobrescu făcea eforturi să ţină ochii deschişi. 

— Pe 'Toni Contaş, socrul lui Manu, l-am prins în ultima 
clipă. Pleca într-o excursie la Predeal. În sfârşit, mi-a spus 
că ia primul tren. Geologul Mihai Şerbănescu e în avion 
acum. Preciză privindu-şi ceasul: Cursa de douăsprezece. 

— Am făcut o socoteală, Dobrescule, ştii câţi inşi locuiesc 
în hurdubaia asta? Nouă, claie peste grămadă. 

— Sunt paişpe odăi. 

— Ei şi? Eu cred că le place vânzoleala. Cei mai mulţi 
dintre ei aveau posibilitatea să se mute sau să-şi cumpere 
un apartament, dar n-ar mai fi fost vesel. De, gusturi! La fel 


de bine îţi poţi petrece toată viaţa într-un camping... Ce 
faci, băiete? 

Locotenentul adormise pe scaun. Minerva îi trecu 
zâmbind mâna prin păr. „lot copila rămas!“ 


— Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume că mă voi 
mai întoarce vreodată. Şi, culmea, abia au trecut treizeci de 
ore de când am plecat definitiv. 

Mihai Șerbănescu se prăbuşise în fotoliul inginerului - 
Minerva decisese ca ancheta să se consume în camera 
victimei - şi privea tulburat obiectele din jur. Era înalt, 
suplu, cu o expresie francă. 

„Tipul de intelectual cu succes la cucoane, fără să facă 
prea mult caz de asta...“ 

Locotenentul Dobrescu lua conştiincios note. Gândul că 
dormise un ceas şi jumătate sub privirile Minervei îl trezise 
complet. Maiorul Tutovan îşi ridică sprâncenele care se 
pierdeau sub bretonul aspru şi gros. 

— Ce înseamnă definitiv? 

— Sunt geolog. 

— Înţeleg, o profesiune nomadă. 

— Aproximativ. Am fost transferat începând cu 1 ianuarie 
în T., unde s-a deschis un şantier. 

— Sunteţi rudă cu familia Manu? 

— Nu, am alte păcate... Acum doi ani i-am fost 
recomandat lui Jack Moraru, unchiul inginerului. Căutam o 
locuinţă provizorie şi notarul s-a oferit să-mi închirieze o 
cameră. Mi-au plăcut grădiniţa, zorelele căţărate pe zidăria 
casei, până în balcon. Vara, vila are o înfăţişare romantică. 
În cartier i se spune căsuţa albastră sau căsuţa cu zorele... 
Am acceptat fără să mai stau pe gânduri, deşi... 

— Deşi chiria era substanţială... Jack Moraru, dacă rețin 
bine, e un tip în vârstă, pleşuv? 

— Aveţi memorie. 

— Nu mi-a făcut impresia că ar mulge vaca fără să-i rupă 
ugerul. 


Mihai Şerbănescu zâmbi. 

— Aşa e. 

— L-aţi cunoscut bine pe Manu? Disting, evident, între un 
bună ziua şi ce mai faci de circumstanţă şi o cunoştinţă 
aprofundată, în care se schimbă lovituri de pumni şi 
ameninţări cu tribunalul. 

Geologul se uită o clipă în ochii mari ai Minervei, parcă 
surprins de întrebare. Avu un gest vag cu mâna în care 
ținea ţigara. 

— Manu dorea să fie lăsat în pace. În cercurile de 
specialitate se discută, mă rog, se discuta, despre el, cu 
multă risipă de elogii. Un inginer foarte talentat, căpos, dar 
integru, o minte avântată. 

— Mă interesează opinia dumneavoastră. 

— Lăsând la o parte aspectul profesional, a fost un bărbat 
dificil. Există un gen... Când pleca de-acasă, toată lumea 
respira uşurată, fără un motiv anume. Se enerva repede, 
din nimic, şi nu avea simţul umorului. 

Minerva începu să râdă. 

— O observaţie interesantă. 

— Nu întâmplătoare. Oamenii care nu ştiu, nu pot să 
râdă, au o optică specială şi aptitudinea incomodă de a 
descoperi tot ce e mai rău într-un individ. Caută defecte cu 
lumânarea şi nu le iartă. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Obişnuia să lucreze 
acasă? 

— Probabil. 

— Ce anume? 

— N-am idee. 

— Spuneţi-mi sincer, v-a surprins cu adevărat moartea 
inginerului? 

Chipul lui Șerbănescu se întunecă. Nu răspunse imediat. 
Dădea impresia că-şi caută cuvintele. 

— Dacă m-a surprins... Şi da, şi nu. Niciodată nu eşti 
îndeajuns de bine pregătit să primeşti un dezastru, deşi, 
teoretic, îl aşteptai poate. Mai intervine şi autocenzura: mi 


se năzare, exagerez, am nervii obosiţi... În sensul acesta m- 
a surprins. Pe de altă parte, evenimentele din săptămâna 
trecută, întreaga atmosferă din casă  prevesteau 
nenorocirea. 

— Adică? 

— În seara de Ajun, pe 24 decembrie, montam bradul în 
hol. Uşa de la camera Venerei Contaş, sora vitregă a 
doamnei Manu, era întredeschisă. Aveam sentimentul 
neplăcut că ne pândeşte. 

— De ce ar fi făcut-o? 

— Habar n-am! Pe lângă ursuzenia ei, dispoziţia cotidiană 
a inginerului părea de-a dreptul înviorătoare. Într-un fel, 
Dan Manu şi Venera semănau, nu riscai să mori de râs când 
erai cu ei la o petrecere. Toni Contaş, tatăl Corei, rămăsese 
cu gândul la amicii de la Capşa, Jack bătea câmpii ca de 
obicei, pianista plutea în nori... Adăugaţi tensiunea, 
neliniştea de care vă vorbeam şi o să aveţi imaginea 
Ajunului. 

— Ceilalţi nu remarcaseră nimic? 

— N-aş putea să vă spun. Când vor, toţi pot deveni 
ermetici, cu excepţia Georgetei Penciu. 

Minerva îşi încruntă sprâncenele fine. 

— N-am reţinut, cine-i persoana? 

— Verişoara lui Dan Manu şi mama teribilului Titel. 
Agăţam toate fleacurile acelea strălucitoare în pom şi nu-mi 
puteam reprima o senzaţie de nelinişte. Mă simţeam exact 
ca un şoarece care se ştie privit prin gaura cheii de o 
pisică... 


Venera Contaş urmări un timp agitația din hol, apoi 
continuă să scrie: 

Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. Fireşte, 
Cora a uitat să mă felicite. Spun fireşte, pentru că pe Cora 


n-a interesat-o niciodată nimeni. Este atât de convingătoare 
în indiferența ei, încât uneori am sentimentul că se ignoră 
şi pe ea. Mai mult m-a surprins Toni... Mă obişnuisem cu 
cele câteva garoafe ori fire de liliac, cu zâmbetul lui 
discret-amabil, cu sărutarea ştearsă pe tâmplă, cu privirea 
lui particulară care se asigură mereu: „Noi doi am rămas 
aceiaşi prieteni buni, Venera, nu-i aşa?“ 

Ce ciudat mi se pare să gândesc despre Toni că a 
îmbătrânit! Nu i-am spus niciodată tată, nu i-a spus nici 
Cora, fiica lui, dar tinereţea, vârsta nu stă în apelative. 
Cred că în adâncul sufletului, s-a simţit toată viaţa liceanul 
fermecător din 1920. Ce departe suntem de el! Eu, Cora, 
ceilalţi... 

Alaltăieri am împlinit patruzeci şi şapte de ani. O noapte 
de veghe la lumina albastră a lămpii, cu amintiri, cu acel 
plin de nostalgie „acum treizeci de ani“, cu fotografii 
răsfirate pe pernă. Un set semnificativ din care lipsesc 
biberonul, nudul bucălat, gânguritul. Toate au rămas acolo, 
la orfelinatul din strada Lycurg, în casa aceea roşie, cu 
acoperiş turtit, înconjurată de mesteceni. Când Toni m-a 
înfiat, ningea... 

Mă gândeam şi aveam sentimentul că-mi fac testamentul. 
Bacalaureatul, licenţa, primul an în învăţământ... Sunt 
scundă, ştearsă, plinuţă încă de pe-atunci. Taiorul cade 
țeapân, violetele - neaşteptată cochetărie - ţipă pe reverul 
jachetei. In ochi nu se citeşte nimic. Nici măcar eu nu pot 
desluşi un atom, un grăunte din fericirea aceea 
covârşitoare... 

Venera Contaş ridică ochii din caiet. Zări poalele bradului 
montat în hol, o bucată din rochia argintie a Corei, un glob 
enorm roşu. Inginerul Manu stătea pe canapea cu capul 
întors. 

Venera îl văzu şi-şi muşcă buzele. Şopti mocnit, fără să-şi 
descleşteze fălcile: 

— Am să-l ucid! 


Ajungea până la ea mirosul de vanilie, scorţişoară şi rom, 
aroma specială de seară de Crăciun. Cu un zâmbet 
răutăcios înghesuit în colţul buzelor, Venera îşi imagină 
chipul transpirat al Georgetei în faţa cuptorului încins. Şi-a 
legat desigur cârlionţii cu un tulpan, îşi îndoaie oftând 
trupul gros, smulge un pai din mătură şi încearcă dacă sunt 
copţi cozonacii. Cu pana de gâscă muiată în albuş, le dă 
lustru. Georgeta trăieşte clipe de real triumf. De trei zile se 
agită, mestecă, frământă, transpiră, piuliţa nu tace. 

Venera stinse lumina şi se rezemă de uşor. Putea pândi 
comod prin crăpătura uşii ce se petrece în hol. 

Cozonacii Georgetei sunt vestiți. Înalţi, pufoşi, „bine 
lucraţi“, rămân proaspeţi două săptămâni. Isprăvise înainte 
de război o şcoală de menaj. Când profesoarele vroiau să 
trântească o elevă apelau la cozonaci. Un subiect detestat, 
alături de dulceaţă şi tortul Saint-Honore. 

„Hm...“ Venera clătină capul. „Povesteşte-i azi unui şcolar 
că pe maică-sa au picat-o la examen prin '30 sau '35, pentru 
că nu i-a ieşit suficient de involtă panglica de zahăr la un 
tort Saint-Honore!“ 

Rochia argintie a Corei îi flutură dinaintea ochilor. 

— Poftim? 

Era frumoasă. „Atât de constant şi egal frumoasă“, gândi 
Venera, „încât nu ţi-o mai poţi închipui altfel.“ 

Mihai Șerbănescu zâmbi. Se clătină pe scaun gata să 
cadă. Avea o siluetă suplă - siluetele acelea care par 
elegante orice ai pune pe ele - ochi negri vioi, o frunte lată. 
Obrazul se îngusta brusc spre bărbia bine rasă, aproape 
albastră. 

— Ţi-am cerut steaua. De cinci minute ţi-o cer. 

— Scuză-mă. 

Cora scotoci în cutiile lungi înşirate pe masă. Unele 
jucării aveau peste patruzeci de ani. Venera le ştia bine: 
steluţele albe, care-i plăceau cel mai mult, piticii încărcaţi 
cu saci plini de daruri, naşterea Domnului din carton suflat 


cu praf de beteală. Când arhitectul Contaş o înfiase, Cora 
încă nu se născuse... 

— Magnific! se extazie zgomotos Jack Moraru bătând din 
palme. 

Chipul Venerei se întunecă. După Dan, cel mai mult îl ura 
pe unchiu-său. Unchiul lui Dan, fireşte. „Avar, canalie şi 
lipsit de demnitate. Aceeaşi familie...“ 

Şi se întreba a suta, poate a mia oară, de ce se căsătorise 
Cora cu Dan. 

Jack Moraru ocoli pomul, călcând stângaci printre hârtiile 
împrăştiate. Purta un halat vechi, croit larg ca o giubea. Pe 
chipul palid, sprâncenele stufoase păreau lipite. Craniul 
pleşuv, fără un singur fir de păr, se guguia spre creştet ca 
un ou. Colegii mai tineri de la Notariat îi spuneau Yul 
Brynner. 

Ciupi galant bărbia Corei. 

— Ce gust are fetiţa asta! Tot ce face e desăvârşit. 

— Nu fac nimic, Jack, murmură, dându-l uşor dar ferm la 
o parte. 

Notarul o măsură puţin deconcertat şi se îndreptă 
nehotărât spre pian. O femeie în vârstă, verişoara lui Dan, 
îşi plimba degetele pe claviatură. Venera Contaş n-o vedea, 
dar şi-o putea lesne închipui, îmbrăcată ca de obicei sumar, 
în chimonou transparent ori în vreun furou. 

„O aiurită cumsecade. Cea mai cumsecade din neamul 
lor.“ 

Când întoarse capul spre notar, i se văzu profilul şters, 
lipsit de fermitate. Şuviţele rare, prost vopsite, spânzurau 
într-un pieptene. Jack îi puse mâna pe umăr. 

— 'Ţii minte, Elenuţo? 

— Ţin! râse femeia şi atacă primele măsuri din Stiele 
Nacht. În fiecare an mă întrebi acelaşi lucru. Şi pe mine şi 
pe Geta. Crăciunul de la nenea lanache... Devii monoton, 
Jack! 

Îşi înfipse brusc degetele în claviatură, apăsă puternic 
pedala şi transpuse îndrăcit melodia pe jazz. Cânta cu 


umerii, cu mâinile, cu tot trupul. Taburetul de catifea roşie 
gemea. 

Venera Contaş surâse. O nebună... Elena era o pianistă 
fină, interpretă desăvârşită a lui Mozart, Schumann, 
Chopin. Rar de tot, ca să nu-şi strice mâna, tapa - alt 
termen de-al lui Jack - melodii de jazz sau blues-uri, 
reminiscență a unei scurte şi viforoase idile din timpul 
războiului cu un aviator american. 

Notarul exclamă consternat: 

— Elena! Pentru numele lui Dumnezeu! E o blasfemie!! 

Îşi astupă ostentativ urechile. Geologul Mihai Şerbănescu 
râdea încântat. Toni Contaş surâse şters. Îl asculta cu 
jumătate de ureche pe ginere-său, Dan Manu, fredonând în 
minte melodia. 

Dan îi surprinse zâmbetul. Acelaşi zâmbet îndepărtat, 
lipsit de consistenţă ca al Corei. Un zâmbet care te scoate 
din sărite, nu poţi pătrunde dincolo de el. Când cineva 
zâmbeşte aşa, te poţi aştepta la orice sau nu ştii la ce să te 
aştepţi. Îşi ridică privirea spre Cora. Pe chipul delicat şi 
transparent, ochii parcă veşnic înlăcrimaţi erau nefiresc de 
mari. Pletele argintii, foarte lungi, îi dădeau un aer de 
fantomă. „Fum şi argint“, observase cândva geologul, iar 
Venera Contaş reţinuse expresia. O definiţie perfectă a 
Corei. „Când o priveşti, sentimentul de imaterial nu te 
părăseşte. Gândul se formulează singur: astfel de făpturi nu 
îmbătrânesc niciodată.“ 

„Deşi mă întreb - Venera îşi sprijini bărbia de canat - 
dacă impresia nu-i falsă, construită din recuzite. Oare 
fardată la fel ca toate femeile, fără buclele astea de strigoi, 
fără sticla de whisky în poşetă, îmbrăcată în rochii normale, 
râzând mai des şi mai sănătos, ar părea la fel de diafană? 
Deşi nu ăsta-i cuvântul... La fel de... celestă? Pe lângă ea, 
ceilalţi părem vulgari şi barbari, zămisliţi dintr-o plămadă 
grosolană.“ 

Venera Contaş se rătăci în păienjenişul de gânduri. De- 
afară venea zvon de clopoței, glasuri subţirele de 


colindători. Vocea lui Dan Manu izbucni dintr-o dată: 

— Ce naiba vrei? 

Venera se cutremură. Îl privi apăsat, cu ură densă. 
Unchiu-său îl trăgea insistent de mânecă. 

— Ai lăsat lumina aprinsă la voi în odaie. 

— Şi ce-ţi pasă? 

Sprâncenele stufoase ale notarului se ridicară spre 
guguiul din creştet. Ţipă sufocat: 

— Ai înnebunit?! În fiecare lună... sute de lei! În ritmul 
ăsta... 

— Ne ruinăm, zâmbi arhitectul Toni Contaş. Eşti teribil, 
Jack! Nici în seara de Crăciun nu ierţi carnetul de socoteli. 

Notarul teroriza toată casa cu economii de o meschinărie 
ilară. După moartea nevesti-sii, închiriase una din camere - 
de fapt subînchiriase, proprietar era nepotu-său, Dan - lui 
Şerbănescu. Îl urmărea pe geolog pas cu pas, îl pândea în 
baie, bucătărie, în odaia lui, notând în fiecare noapte la ce 
oră stinge lumina. 

Jack se enervă. 

— Şi pentru că fredonăm Steaua sus răsare îţi închipui că 
nu mai funcţionează contorul? N-am nimic împotrivă să 
faceţi pe generoşii, numai că chestia asta mă costă şi pe 
mine! Nevastă-ta stă patru ceasuri în baie şi în vremea asta 
televizorul merge, radioul urlă, toată casa zbiară de lumină. 
Cine se uită la ferestre, crede că-i tractir! 

— Eşti vulgar, Jack, spuse Elena. Cred că mai degrabă s- 
ar gândi la balamuc cineva care ar avea şansa să te 
surprindă ţinând discursuri în faţa oglinzii. 

— Ei, uite, Eleno, la asta nu mă aşteptam din partea ta! 
Tu care, nu-i aşa, eşti o artistă, ar trebui să înţelegi. Se 
întoarse spre Dan Manu: Du-te, domnule, şi stinge lumina 
aia, că mi se face rău! 

Tatăl Corei interveni împăciuitor: 

— Fii cuminte, Jack. Am să plătesc eu ce depăşeşte. Hai, 
cântă-ne O, brad frumos. 


„Da“, reflectă Venera, „ăsta-i Toni... Generos, gata să 
aplaneze orice conflict, ducând imediat mâna la buzunar. 
Iar ceilalţi profită oribil. În fond, ce căutăm noi în casa asta? 
Eu, Cora, Ioni?“ 

— O, brad frumos... 

Fără nici un fel de tranziţie, Jack Moraru ridicase mâna 
spre tavan, cântând neaşteptat de tare. Ţinea ochii închişi şi 
bărbia înfiptă în piept. Elena îl ignora, improviza cu nerv pe 
tema Cavaleriei Rusticane. Notarul urla, încercând s-o 
acopere. Geologul Mihai Șerbănescu râdea cu lacrimi. Jack 
deschise ochii. 

— Ai căpiat, Eleno? 

— Dar mâna aia de ce-o ţii agăţată? 

Un tânăr în dangarezi şi vindiac îl măsura sarcastic. 
Moraru, nedumerit, lăsă braţul să-i cadă. Întoarse spatele 
femeii de la pian. 

— Eşti complet anormală! 

Elena îi scoase limba şi trecu la un dixie-land. Întrebă 
mecanic, fără interes: 

— Vii din oraş? 

— Nu, din lună! De unde naiba vrei să vin? 

Titel Penciu se aşeză pe un scaun, azvârlindu-şi picioarele 
spre mijlocul odăii. 

— Unde-i madam Georgeta? N-a mai isprăvit de gâdilat 
cozonacii ăia? 

Îşi rostogolea ochii mici prin încăpere. Scăpărau o veselie 
nemotivată, o veselie permanentă, ca şi cum toate 
determinările din spaţiul finit şi infinit n-ar fi încetat o 
singură clipă să-l amuze. Nasul subţire şi coroiat adulmeca. 

Venera Contaş îşi întoarse ochii. Îi făcea silă să-l 
privească. Era fiul Georgetei, cealaltă verişoară a lui Dan. Îl 
ocolea pe cât posibil, nu-şi amintea să-i fi adresat zece 
cuvinte în ultimii ani. În fiecare vară dădea examen de 
admitere la Politehnică. Maică-sa îl subvenţiona gras, restul 
îl completa din învârteli. 


„O jivină mică şi periculoasă. Şase examene până acum, 
tot atâtea rânduri de lacrimi, acatiste şi liturghii plătite de 
Georgeta.“ 

Lângă pian, Jack Moraru cânta plin de sentiment: 

— Domn, domn să-nălțăm! Şi-am plecat la vânătoare... 

Titel surprinse privirea geologului şi zâmbi. 

— O dete pe naţionale... 

Nările Venerei Contaş palpitară. Din bucătărie apăruse 
Georgeta, trupeşă şi congestionată, purtând o tipsie de 
aramă cu cozonăcei fierbinţi abia scoşi din cuptor. 

— Idiotul cela unde-i? 

— Care din ei? întrebă Elena. 

Pentru Georgeta, toţi erau idioţi. Idiotul cel de sus - Dan, 
fiindcă stătea cu nevastă-sa la etaj, cel bătrân - Jack, idiotul 
cela al meu - Titel. Uneori uita să precizeze şi pianista îşi 
făcuse un tic întrebând constant, deşi n-o interesa, la cine 
se referă. 

— Ura, bambina! se strâmbă tânărul. 

— Cum vorbeşti tu cu mă-ta, măi... 

Obrajii Georgetei se umflară. Nu se putea decide asupra 
epitetului. 

Notarul abandonă brusc colinda şi se repezi la tavă. 
Ridică un cozonac în lumină răsucindu-l pe toate părţile şi 
exclamă pe tonul său caracteristic, plin de emfază, 
totdeauna cu câteva accente mai sus decât era necesar şi 
totdeauna disproporționat faţă de ceea ce îi stârnea 
eventual admiraţia: 

— Minunat! Sublim! De-să-vâr-şit!! 

Georgeta se hotări în sfârşit: 

— „idiotule! 

— Getuţo dragă, îmi pare rău... 

— Stai blând, unchiule, de data asta eu sunt ăla, spuse 
amuzat Titel. Cucoana-i în urmă cu însămânţările. Se răsuci 
spre geolog: Bine, frate, nişte daruri, ceva, nu agăţaţi în 
pom? 


Venera Contaş surprinse zâmbetul Corei. Titel o amuza. 
Cândva îi explicase: „Un flecuşteţ cu haz.“ 


Manu avu dintr-o dată impresia că nu mai dispune de el. 
Un sentiment absurd care-i provoca o nelinişte vecină cu 
panica. Se simţea „personaj“. Personaj într-un spectacol 
regizat de altcineva. Totul părea învăţat pe dinafară: 
replicile, invectivele, cântecele Elenei. Un circ cu marionete 
boite strident. „În ce scop? Şi cine trage sforile? Dacă i-aş 
povesti cuiva m-ar crede neurastenic. Sunt cardiac, nu 
nebun! În situaţii din astea dreptatea vine totdeauna prea 
târziu: uite, nefericitul, ştia el ceva... Numai că între timp, 
nefericitul a crăpat. Dar ce dracu' se întâmplă?“ 

Venera îl fixa cu o satisfacţie ciudată. După atâţia ani, o 
crispa încă trupul disproporționat, cu picioare de pitic şi 
tors atletic în care ghiceai o putere neobişnuită, capul 
masiv fără gât, înşurubat direct între umeri. Şi lui Toni îi 
repugna. N-o spunea desluşit - era prea discret, prea bine 
educat ca să-şi judece ginerele - dar Venera ştia că-i 
provoacă oroare. Îi repugna fizic, îi repugna să-l vadă 
alături de Cora, pereche. Arhitectul fusese toată viaţa 
îndrăgostit de frumos, priveliştea chiar de-o clipă a 
frumosului, un colţ de stradă, o floare, o femeie zărită 
întâmplător îi umpluse mereu inima de bucurie. 

Dan îşi slăbi nodul cravatei. 

„Simt că oamenii şoptesc în spatele meu, iar eu izbutesc 
să surprind doar şuşotitul, nu şi ce spun. Şi simt tot timpul o 
privire. O privire care-mi arde ceafa...“ 

Se răsuci instinctiv. Uşa de la odaia Venerei se închidea 
fără zgomot! 

— Eu ţin de şase! şopti Titel. 

Privea înfrigurat coridorul fără lumină. Ceilalţi zăboveau 
încă în hol, cu câte un păhărel de coniac în mână. 


Notarul se strecură în odaia inginerului. Avea sub braţ o 
cutie de carton plată, încinsă cu un elastic. Se apropie de 
pat fără să aprindă lumina. Dincolo de fereastră, curgea o 
noapte albă, cu fulgi mari de zăpadă. 

Dădu perna la o parte, apoi deschise cu multe precauţii 
cutia. Un şarpe încolăcit ridică capul. Jack îl răsturnă în 
aşternut. Puse deasupra perna, cuvertura şi părăsi grăbit 
încăperea. 


Jack auzea vag glasul Minervei şi al geologului, dar îi era 
imposibil să distingă ce-şi spun. 

„Ciudat... în mod obişnuit, individa are o voce de cimpoi, 
chiar mi-a atras atenţia...“ 

Se întoarse în camera lui încercând să se liniştească. 
Geologul era un slab observator, circul se desfăşurase sub 
nasul lui şi nu sesizase nimic. 

„Femeia aceasta absurdă îşi pierde timpul cu un 
gogoman.“ 


Mihai Şerbănescu îşi privi ceasul şi începu să-l întoarcă. 

— Vă spuneţi probabil că bat câmpii, că insist asupra 
unor amănunte lipsite de importanţă. N-am excelat 
niciodată ca narator... 

— Dimpotrivă, zâmbi Minerva. Încerc să reconstitui tot ce 
s-a întâmplat între 24 şi 31 decembrie, iar dumneavoastră 
aţi izbutit să mă introduceţi în atmosferă. Vă rog chiar să nu 
vă schimbaţi stilul. Ador poezia... 

— Perfect. În aceeaşi noapte, s-a petrecut un incident 
ieşit din comun, i-aş zice sinistru, dar mi-e teamă de 
exagerări. Inginerul Manu se culcase... 


Dan îşi vâri palma asudată sub pătură. Zgomotele casei 
încetaseră. Dormeau toţi: Geta, prăbuşită de oboseală, 
Titel, Jack... Mai zăboveau probabil în odăile lor geologul - 
chiriaşul lui Jack - acum în vacanţă, ca şi Venera, poate Toni 
savurând ultimul succes al librăriilor pariziene procurat de 
amicii de la Capşa. Elena, desigur, care scotocea în sertare 
după vreun fleac: o panglică, o bretea, o floare pentru 
pălăriile ei imposibile. 

În odaia de alături, Cora stinsese lumina. Dormeau 
separat încă de la începutul căsătoriei. „E mai civilizat, 
dragul meu. Eu nu-ţi aud sforăitul, tu nu eşti obligat să-mi 
suporţi bigudiurile şi masca de cold-cream.“ Cora... 

Inginerul închise ochii. În nări îi stăruia mirosul de 
portocale, vanilie, brad proaspăt. „Poate că mă înşel... poate 
că mi se năzare. În fond...“ 

Simţi o mişcare uşoară, străină, în aşternut. Crăpă încet 
pleoapele. „Da, mi se năzare...“ 

Mişcarea se repetă. Degete reci, umede, îi prinseră 
încheietura. Inima, nod de plumb, i se opri în loc. Privea 
mut, cu ochii ieşiţi din orbite, şarpele care îi aluneca pe 
braţ. 


Năvăliseră cu toţii în odaia inginerului dezbrăcaţi, ori în 
cămăşi de noapte, aşa cum apucaseră. Titel desculţ, Elena 
doar cu o jumătate de laţe puse pe papiote, Jack Moraru cu 
pantalonii în mână. 

Mihai Şerbănescu se apropie de Manu. 

— Nu te mişca! 

Dan, livid, cutremurat de greață, sprijinea zidul. Degetele 
geologului înaintau încet. Apucă reptila de la rădăcina 
capului şi dispăru pe scări. 

Cora se agăţă de braţul arhitectului. Tremura în cămaşa 
subţire, i se auzea clănţănitul dinţilor. Jack privea holbat în 
urma geologului. Ca totdeauna în situaţii critice, sugeră 
aiurea: 


— Trebuie să-i chemăm pe ăia de la deparazitare. 

Toni Contaş atinse umărul inginerului. 

— Hai, Dănuţ, calmează-te. Să-ţi aduc adrenalina. 

Dan, incapabil să scoată un cuvânt, se lăsă aşezat pe 
fotoliu. Georgeta îşi scuipa piepţii cămăşii. 

— Cruce în sân, cruce în sân! 

Făcu acelaşi oficiu Corei, apoi lui fiu-său. Titel Penciu îşi 
regăsi umorul. 

— Multă stropitoarea, madam! 

— "Taci, idiotule! Se răsuci spre ceilalţi: Ce-aţi rămas 
momâie?! Băietul trebuie descântat de deochi. Îi galbăn ca 
şofranul. Titel, pune mâna, adă ulcica cu apă sfinţită! Îi sub 
Sfântul Ierarh Neculai. 

— Cum arată gagiul? 

— Cânt ţi-oi lichi una, ţi-aduci tu aminte! 

Elena nu-şi dezlipea ochii de pe chipul inginerului. 

— Te-a muşcat? 

— E inadmisibil! comentă notarul. In-ad-mi-si-bil! 

Titel observă sarcastic: 

— Hopa! S-a trezit eroul în oncle Jack. Adineauri... Îi 
cântări izmenele lungi, peticite la genunchi. Schimbă-ţi 
scutecele, flăcău! 

— Măgarule! 

— Dănuţ... Hai, încearcă să bei! O să te linişteşti imediat. 

Cora îngenunchease lângă inginer. Bărbatul surâse trist, 
îi strânse doar degetele fără să spună nimic. 

— Ce cloceşti, idiotule! ţipă ascuţit Georgeta. Ai adus 
ulcica? O interpelă pe Elena: Simţi, fă, cum miroase a 
pucioasă? Am să-l chem mâine pe părintele Vasile să facă o 
sfeştanie. 

Pianista bombăni sâcâită: 

— Prostii! Cheamă mai bine un specialist să astupe 
găurile. 

— O idee admirabilă, decretă Jack Moraru. 

Titel Penciu suflă în urechea Elenei: 


— Eşti convinsă, tanti, că şarpele s-a strecurat aici din 
proprie iniţiativă? 
Ceilalţi îl priviră iute. 


CAPITOLUL II 


Cineva îl chemase la telefon pe Mihai Şerbănescu. 

— Ştii ce mă surprinde? întrebă Minerva lipindu-şi nasul 
lung de geam. 

Locotenentul Dobrescu, obişnuit cu astfel de întrebări, 
continuă s-o privească nemişcat. 

— E curios cum de deştepţii ăştia n-au sesizat imediat că 
viaţa inginerului e în pericol. Şi dacă au sesizat, de ce n-au 
acţionat? Autorul, fireşte, iese din discuţie... Îşi trecu 
degetele prin bretonul aspru. Am o idee, băieţaş! Nu crezi 
că s-a lucrat în echipă? 

Locotenentul încercă s-o scalde. 

— Principial, nimic nu-i imposibil... 

— Aşa cugetă dumnealui, junele Dobrescu! Emise brusc 
pocnind din degete: Nu-mi place chestia cu şarpele! 
Înţelegi? E prea demodată, prea absurdă, aduce a roman 
cu stafii, comori ascunse în pivniţa castelului şi o domniţă 
ftizică şi blondă. Apropo de zâne, cheam-o pe Cora Manu şi 
fă tot posibilul să nu pici în extaz. 


„Foarte sigură pe ea“, aprecie Minerva cântărind-o scurt. 
„Cu mutra asta e şi normal! Fraierii îi spun animal de lux şi 
îşi umezesc buzele. Nu ştiu ce-i umblă prin cap, dar fără 
îndoială îţi face plăcere s-o priveşti. Cel puţin în sensul ăsta, 
Dobrescu e de acord cu mine...“ 

— Îmi dau seama cât de greu vă vine să mă credeţi, spuse 
Cora încet. 


Îşi plimba mâna transparentă printre faldurile rochiei, 
privind în gol. 

— Adică? 

— Acum... când Dan nu mai este, totul ia alte proporţii, se 
schimbă perspectiva. Mărturisesc că n-am acordat prea 
multă importanţă şarpelui. 

— Şi totuşi asemenea întâmplări, trebuie să recunoaştem, 
nu se petrec în fiecare zi. 

Cora îşi ridică ochii limpezi. Un surâs sfios îi tremura pe 
faţă. 

— Mi-am închipuit că e o glumă. Tata vedea altfel situaţia, 
dar îmi spuneam că din cauza vârstei devenise suspicios. 
Mi-a vorbit imediat ce am ieşit din camera soţului meu... 


— A adormit? întrebă încet Contaş. 

Fiică-sa înclină capul. 

— Să trecem la mine, fetiţo. 

Cora se uită distrată în lungul pereţilor. În încăpere se 
aflau cele câteva lucruri de care Toni nu consimţise să se 
despartă niciodată. Farfuriile olandeze, oglinda ovală cu 
ramă florentină, miniaturile pe fildeş, portretul maică-sii - 
bunica Ralu. Semânase cu  Maria-Antoaneta, aceleaşi 
trăsături dulci, aceeaşi carnaţie transparentă, lăptoasă, de 
blondă, acelaşi păr uşor ca un suflu de aur. Semăna cu 
austriaca şi se amuza să-i copieze la baluri rochiile, poziţia 
mâinilor, ţinuta trufaşă a capului. Cei care cunoşteau 
tablourile doamnei Vigee-Lebrun tresăreau dând ochii cu ea 
într-un salon. 

— L-am urmărit aseară pe Dan. 

— Te-am văzut, spuse moale Cora. Scoase din glastră o 
creangă de liliac şi-o duse distrată la gură: Nu era în apele 
lui, întorcea brusc capul, de parcă s-ar fi simţit urmărit, şi 
aşa mai departe. Crede-mă, Toni, am început să obosesc. 


Contaş o măsură lung. Peste pijama, arhitectul îmbrăcase 
o haină elegantă de casă. Semăna cu ceea ce fusese de fapt 
întotdeauna. Un bărbat de club, distins, amator de coniac 
fin şi lucruri frumoase, afemeiat cu discreţie, de un egoism 
amabil, dar încăpățânat. Nu îngăduise nimănui să se 
amestece în viaţa lui, trăia la fel ca acum patruzeci de ani, 
nu renunţase niciodată la şalăul bonne-femme de la Capşa 
şi stofele englezeşti, portmoneul mereu plin şi-l deschidea 
cu generozitate. În casa Corei ducea aceeaşi viaţă de 
burlac, odaia cu intrare separată semăna mai degrabă a 
garsonieră, nu îngăduise orare cazaniere. Mânca în oraş, 
participa fără obligativitate la diferitele evenimente din 
casă, uneori înnopta la o prietenă, Eliza, văduva unui 
colonel, mare frumuseţe pe vremuri. Diploma de arhitect îl 
ferise de vicisitudinile prin care trecuseră unii dintre amicii 
săi. Stinse neglijent chibritul şi-l azvârli în scrumieră. 

— Draga mea, la urma urmei e bărbatul tău. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă ţie nu-ţi pasă... 

— În general îmi pasă mai mult decât ai fi tu dispus să-ţi 
închipui. Asta nu mă împiedică însă să sesizez un fapt 
evident. A devenit ipohondru. 

— Aha! Şi cum interpretezi tu povestea asta cu şarpele? 

Cora ridică din umeri. 

— O glumă proastă. 

— Glumă?! Dan e cardiac. 

— Odioasă, atunci. 

— Şi cine ar fi autorul? 

— Nu ştiu. Poate Titel, poate Jack... Tată, pe mine 
situaţiile tenebroase nu m-au convins niciodată. E noapte, 
totul capătă proporţii. Mâine o să vedem altfel. 

Arhitectul clătină din cap. 

— Hm... Mi-ar plăcea să fiu la fel de optimist. 


Minerva îl asculta distrată. Declaraţia lui Titel Penciu era 
identică cu a geologului. Auziseră ţipete, dăduseră năvală în 
odaia inginerului, priviseră stupefiaţi şarpele etc. 

Mai interesantă i se părea fizionomia tânărului. L-ar fi 
folosit ca material didactic la cursurile pentru tinerii ofiţeri 
de miliţie. Figură clasică de infractor mărunt, specialitatea 
bişniţă cu ceasuri, ţigări americane, casetofoane sau piese 
de schimb pentru autoturisme. Fieful: strada Covaci, Crama 
Domnească, litoralul în plin sezon, holul şi trotuarele 
marilor hoteluri. 

— Câte clase ai, flăcăule? 

— Paişpe. Am parolat de două ori că-mi plăcea dirigenţia. 

— În regulă! Ia-o şcolăreşte, cum scrie la carte, şi reţine, 
te rog, că notele mele sunt de la cinci ani în sus. 

Titel Penciu rânji. 

— După chestia cu şarpele, am parcat în hol. Era al 
dracului de frig... 


Titel Penciu îşi frecţiona braţele. Geologul îi întinse 
paharul cu coniac. Bradul enorm, nins cu argint, strălucea. 
Împrejur, jucăriile Corei, un urs, o maimuţă, câteva păpuşi 
şi o girafă de la Fondul Plastic vegheau ţepene. Tânărul 
smulse o bomboană şi o strivi între dinţi înainte de a lua 
prima înghiţitură. 

Jack Moraru ţinea bolul între palme, sufla în el de parcă 
ar fi vrut să răcească alcoolul. La fereastră, colindătorii 
urlau, sunând clopoţeii: 

— Domn, domn să-nălțăm! Dar boierii nu-s acasă... 

Titel Penciu mai ascultă o dată refrenul, apoi stinse 
lustra, modalitatea clasică de-a avertiza copiii că boierii nu 
sunt dispuşi să-i primească. În lumina ţigărilor, globurile 
aprindeau candele roşii, galbene şi verzi. 


Titel se trânti pe canapea. 

— Nădăjduiesc că aţi priceput cum devine chestia cu 
animalul. 

— Care animal, dragul meu? întrebă notarul. 

— Fantastic! Auzi, care animal! Şarpele! 

Jack îşi trecu degetele peste craniul pleşuv, se uită la 
geolog apoi ridică din umeri. 

— Stau şi mă întreb cum poate să pătrundă o reptilăî 
plină iarnă într-un imobil din mijlocul Bucureştiului. 

Şerbănescu zâmbi: 

— Poate că i s-au creat condiţii... 

— Cum adică? 

Titel începu că râdă. Îi explică geologului: 

— Aşa-s toţi în familie! Sprinteni la cap, nu glumă. Mama, 
tanti Elenuţa, nenea Jack... 

Mihai Şerbănescu lăsă paharul pe masă. 

— Şarpele a fost adus, Jack, înţelegi? 

Celălalt îşi bulbucă ochii. 

— Cum? Cum a fost adus? 

— Cu tramvaiul, rânji tânărul. Omul vorbeşte de intenţie, 
ce naiba nu pricepi? 

— O intenţie criminală, apăsa geologul. 

Notarul sări de pe scaun, vărsând coniacul pe piepțţii 
halatului. 

— Aberaţii, dragul meu, nu te supăra. Inepţii! Unde vă 
treziţi, în junglă? 

— Hai că o nimerişi! Şarpe, junglă, lipseşte un elefant şi o 
cască colonială. 

Notarul bătea câmpii fără să ţină seama de întreruperi. 

— Iubesc capetele îndrăzneţe, tot respectul meu pentru 
oamenii de fantezie, eşti un geolog eminent, nu-i aşa... 

— Şi sindicalist fruntaş, completă Titel. 

— „dar asemenea idei, ţi-o spun deschis, mă surprind. 
Sunt pur şi simplu idei incendiare. 

— Are o minte înfierbântată! Penciu se aşeză mai bine pe 
canapea. Se uită intens la geolog: Cred că ai dreptate. 


5 


Şerbănescu înghiţi restul de coniac. 

— E nevoie de mult mai puţin ca să omori un bolnav de 
inimă. Faptele sunt simple, nu mai trebuie explicate. 

Moraru făcu un gest larg. 

— Dacă o luăm aşa... Evident... Mă refeream însă la 
intenţie. Cine să-i poarte sâmbetele bietului Dănuţ? Şi în ce 
scop? 

— Ia ghici? 

— Nu, nu, dragii mei, oricât aş reflecta, povestea nu stă 
în picioare. 

Titel se opri cu paharul la mijlocul drumului. Îşi miji ochii 
surâzând. 

— Geamurile de la camera lui Dan sunt blocate. 

— Şi uşa care dă pe balcon, completă geologul prinzând 
ideea. 

Notarul îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. Ridică 
din umeri. 

— Ce găsiţi rău în treaba asta? Avem obiecte de valoare, 
tablouri inestimabile... 

Titel îşi pocni exasperat palmele. 

— Eşti formidabil! Se aplecă explicându-i şcolăreşte: În 
condiţiile astea, e limpede că nici un străin nu poate 
pătrunde în casă. 

— Splendid! 

— Splendid pe dracu”! Asta înseamnă că şarpele a fost 
adus de unul din noi. 

Jack îl măsură dintr-o parte. 

— La ce te gândeşti? 

Titel surâse ambiguu. 

— Oare cât de profunde sunt sentimentele lui lady 
Cora?... 

Se priviră în tăcere. În ochii geologului pâlpâia o lumină 
mică. Un glob galben le reflecta chipurile. Strâmbe, lăţite, 
ca în oglinzile convexe de la bâlci. 


XXX 


— Nu-mi plac strâmbele, dar ăsta era fixul meu: Cora i-a 
plasat animalul în aşternut. Pe urmă m-am dumirit, o 
luasem pe mirişte... 

Titel se juca cu brelocul de la cheie. Zâmbea mereu. 
Minerva se ridică. 

— Treci dincolo şi, dacă-ţi mai aminteşti alfabetul, 
aşterne frumos pe hârtie tot ce mi-ai povestit. Dobrescule, 
invit-o pe doamna Penciu. 


Georgeta îşi ţinea în poale mâinile umede. Spălase 
probabil ceva în bucătărie. 

— Eu le-am zis, chemaţi, oameni buni, părintele să facă o 
sfeştanie... Realiză cu cine vorbeşte: Sau pe domnul 
deputat de stradă... Dacă mă ascultau, nu se prăpădea 
Dănuţ. 

— Dumneavoastră, spuse Minerva zâmbind, sunt 
convinsă că aţi luat imediat o atitudine fermă. 

— Păi cum altfel? Chiar în noaptea aceea m-am dus la 
Elena să ne sfătuim... 


XXX 


Un fier de călcat stătea rezemat de zid pe o masă stil, 
ciuntită şi pătată, alături se aflau cutii de conserve căscate, 
încă neisprăvite. Lângă vraful de partituri, vreo douăzeci de 
pălării, mai toate florentine din pai şi fetru cu cele mai 
neaşteptate podoabe, ridicau altă stivă. Erau uitate 
pretutindeni farfurii murdare, ceşti cu zaţul uscat, staniol 
de ciocolată făcut ghemotoc. Pe consola din faţa oglinzii, 
câţiva trandafiri se uscaseră de mult într-o apă tulbure. 
Când Georgeta Penciu atinse draperiile de stofă, degetele i 
se umplură de colb. 


—  Păduchii şi rapănul te mănâncă, fă! Mâine de 
dimineaţă vin şi-ţi scutur eu. Trebuie frecate podelele cu 
leşie, dat cu gaz... 

— A, nu, nu, te rog! se sperie Elena. Am de exersat, nu-mi 
arde acum de nimic. Poate luna viitoare, după concert. 

— Încă o lună?! Eşti nebună, fimeie hăi? Păi într-o lună, 
vorba idiotului cela, se năruie hudubaia. 

— Care idiot? 

— Titel! Pianul e în hol, poţi să zdrăngăneşti până-i ameţi. 

Elena se aruncă pe pat. Era îmbrăcată doar într-un furou 
de mătase. 1 se vedeau cărnurile albe cândva voluptuoase, 
acum surpate, zgâriate de vinişoare albastre şi roşii. Cea 
mai mare parte din zi şi-o petrecea în combinezon, fie că 
fierbea laptele în bucătărie, sta de vorbă cu poştaşul, ori 
primea elevi, unii dintre ei adolescenţi cu mustăcioară, 
bacalaureaţi care se pregăteau pentru examenul la 
Conservator. 

— "Tu nu înţelegi, trebuie să mă concentrez. Te rog, nu 
insista. 

Georgeta strâmbă din nas. Se lăsă cu un geamăt pe 
marginea patului. Mâinile scurte, groase, şi le odihnea în 
poală. Elena îi venea vară de-a doua. O ţinea minte şi pe 
maică-sa, o nebună şuie, tot lăţoasă, care scârţâia la 
scripcă. Taică-său behăia din trombon şi casa chiuia din zori 
până în asfinţit, dar cât a petrecut Georgeta la ei o vacanţă 
de Paşti, n-a auzit un singur cântec mai cu chichirez. Seara 
se ducea în parc şi asculta fanfara. Valurile Dunării, Of, 
Dorule, Răvăşelul ce-am primit îi dezmierdau inima. După 
aceea, se simţea fortificată, în stare cât de cât să suporte 
ţiuitul zevzecilor. 

— Tot mă gândesc la şarpele cela... 

Elena îşi puse încă o pernă sub cap şi trase peste ea 
cearşaful. 

— Încep să cred că am avut halucinaţii. O nălucire 
colectivă. 

— Ha? 


Georgeta nu pricepuse nimic. De fapt ipotezele Elenei n-o 
interesau, o socotea în general prea capie pentru ca 
afirmaţiile ei să poată fi luate în considerare. N-avea însă cu 
cine comenta, Cora o asculta cu o singură ureche, Titel 
ieşea imediat din odaie, ceilalţi n-aşteptau să deschidă bine 
gura şi îşi aminteau de vreun telefon ori curse urgente în 
oraş. 

Căută răsăritul dar, în locul icoanelor, un păianjen îşi 
ţesuse pânza. Georgeta se închină şi-şi apropie gura de 
urechea Elenei: 

— Eu una zic că... 

— Nu atât de aproape, se strâmbă pianista. N-am aer! 

Georgeta nu se sesiză. Începu pe o voce scăzută, 
rostogolindu-şi ochii prin unghere: 

— Nu-i a bună... 

— Ce? 

— Nu-mi place! Ridică braţele: Iaca, taie-mă, omoară-mă, 
dar mie una nu-mi place şi pace! 

— Cine? 

— N-ai auzit ce zicea idiotul cela? 

— Care? 

Elena întreba ca de obicei mecanic, fără umbră de 
interes. Georgeta rămase o clipă derutată, apoi o măsură 
lung. 

— Fă, tu ai înnebunit! Băietul meu. 

— A, da... Mai încet, te rog. 

— Prea e cu ochi şi cu sprâncene, vorba lui Titi. 

— Ce? 

— Povestea cu şarpele, toanto! 

— Nu-nţeleg nimic, spuse plictisită Elena. Astea-s prostii. 
Şi-acum, fii drăguță şi lasă-mă. 

Georgeta se ridică oţărâtă. 

— De-atâta zdranga-zdranga ţi s-au hurducat minţile! 
Neghioabă-s eu, că-mi prăpădesc vremea cu duşii de pe 
lume. 

Elena stinse lumina. „Do-si-la-la, la-si-do-mi-re...“ 


Încercă să adoarmă fredonând în minte concertul în La 
minor de Schumann. 


— Bună fimeie, conchise Georgeta, cumsecade, dişteaptă, 
dar cam toantă. Eu aveam un gând... 

Minerva îşi ţuguie buzele. 

— Şi fiul dumneavoastră, bun şi el, cumsecade... 

— Pâinea lui Dumnezeu, dragă doamnă! Să-l pui în ramă. 

— Hm! Mi-e teamă să n-ajungă în altă parte. Ce făcea în 
acest timp? 

— Ce să facă? Cred că tăifăsuia cu idiotul cel bătrân... 


Cuvintele le decupa Jack din Valurile Virginiei Woolf. Titel 
le apuca cu o pensetă, le trecea prin clei, apoi le lipea pe 
carton. 

— „Nopți“ ai găsit? 

Contemplară satisfăcuţi rezultatul. 

— Duşuri scoțiene, rânji Titel. 

— Nu înţeleg. Ce duşuri? 

— Las-o moartă. Bagă cartea în scrinul Corei. Vezi să nu 
te simtă. 

— Nici o grijă, şopti Moraru, de parcă n-ar fi fost singuri. 

Peste un sfert de oră, Titel urcă la inginer. Îi auzea 
respiraţia uşoară şi regulată. Se apropie de pat ţinându-şi 
răsuflarea. Se mişca uşor, paşii se pierdeau în persanul 
gros. Lăsă cartonaşul pe noptieră şi dispăru ca o nălucă. 


Fu primul lucru pe care-l văzu când se trezi. Un cartonaş 
cât o carte de vizită sprijinit de sticluţa cu adrenalină. 
N-ai scăpat. Până la revelion mai sunt şase nopti. 


Mâna inginerului tremura. Cuvintele fuseseră decupate 
dintr-o carte. Dedesubt, desenat rudimentar, un scorpion cu 
un stilet înfipt între inelele trupului. 

Dan îşi trecu degetele peste fruntea asudată. Cobori 
anevoie din pat şi se îndreptă spre fereastră. „Deci nu m-am 
înşelat. Nu sunt nebun. Cineva vrea să mă ucidă... Până la 
revelion mai sunt şase nopți... Un procedeu ieftin, ca-n 
romanele de duzină.“ 

Dar dincolo de cuvinte, Manu simţea sentinţa. „Cine?“ se 
întrebă gâfâind. „E aici, în casa mea, vorbim, râdem, stăm 
împreună la masă... Nu puteau fi Elena sau Georgeta, două 
inconştiente, nici Toni, nici Venera. Atunci cine, pentru 
numele lui Dumnezeu! Titel? Jack? E prea fricos, Titel un 
găinar de duzină. Oricum, un tip perseverent. Cu câteva ore 
înainte şarpele, acum mesajul ăsta drăcesc.“ Se simţi 
cuprins de furie. „O combinaţie machiavelică. Ştie că sunt 
cardiac. Încă un şoc şi mă isprăveşte. Nu-i trebuie mult... 
Ce să fac?“ 

Îşi cuprinse tâmplele între palme privind orb întunericul 
albăstrui. „Ce să fac, Dumnezeule? Să chem miliția?“ Manu 
alungă imediat gândul. „Îmi vor pune un sectorist la uşă, 
balamuc... Nu! Am nevoie de linişte măcar o săptămână, 
până îmi isprăvesc treburile. Să le spun ăstora din casă? Un 
consiliu de familie... Colocviu cu o liotă de imbecili, printre 
care se ascunde şi un criminal.“ 

O şi vedea pe Georgeta dându-şi poalele peste cap, 
umplând mahalaua de vorbe, lamentându-se 
zarzavagioaicei, paracliserului, poştaşului, poate chiar 
sectoristului. N-avea nevoie nici de crizele de nervi ale 
Elenei, n-ar fi suportat sarcasmele lui Titel, ori discursurile 
lui Jack. 

„Nu, fără panică! l-aş da posibilitatea să acţioneze 
nestingherit. Ca să mă pot apăra, trebuie să ştiu de unde 
porneşte pericolul. Am nevoie de linişte...“ 

— Şi dacă vreau linişte, şopti, trebuie să tac. Da, eo 
hotărâre bună. Pe chip i se aşternuse o expresie trufaşă. Mă 


pot apăra singur. Toată viaţa mea, am procedat la fel... 

Se desprinse de fereastră. Schiţă câţiva paşi şi se opri 
brusc, străfulgerat de o idee. Gângania aceea înjunghiată... 
Cum nu înţelesese de la început?! Scorpionul era zodia lui. 


— Mi-a pierit somnul, spuse Jack fărâmiţând între degete 
un fir de beteală. 

Titel, călare pe braţul canapelei, întoarse capul. Purta o 
pijama fistichie, cu revere şi manşete de mătase violet. 

— Cred şi eu... O noapte de pomină. 

Notarul îşi drese glasul. Îl zărise pe Dan ascuns în cotul 
scării, mogâldeaţă neagră doar ochi şi urechi. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, Titel... Vorbea pe un semiton 
mai sus decât ar fi fost necesar. leri, când s-a întors Cora 
din oraş... Mă asculţi? 

— Da. 

— Avea o grămadă de pachete, cadouri, jucării de pom, în 
fine, tot soiul de fleacuri. Le-a lăsat la un moment dat pe 
masă... 

— Şi? 

— Unul dintre pachete mişca. Simţeam că se află ceva viu 
înăuntru. Atunci n-am dat atenţie. 

Făcu uşor cu ochiul. 

— Şarpele? întrebă Titel. 

Notarul încuviinţă din cap. Tânărul fluieră. 

— Fantastic! Oricum, nu-i spune lui Dan. O chestie ca asta 
poate să-i fie fatală. Eşti sigur că nu te-ai înşelat? 

— Tot atât de sigur pe cât ştiu că mă cheamă Moraru. 


XXX 


Minerva o aşteptă pe Georgeta să închidă uşa. 
— De ce râzi, Dobrescule? 


— Mă gândeam la madam Penciu. Nu s-ar putea spune că 
avem noroc cu martorii noştri. 

— Madam Penciu are două chestii în cap: frigiderul şi 
Titel. Atât. 

Locotenentul intui că ar fi momentul să-şi sporească 
acţiunile în ochii Minervei. 

— Arhitectul i-a sugerat doamnei Manu să plece în 
vacanţă. Oare de ce n-a făcut-o? 

— Nu-ţi mai bate capul, băiete, o să ne spună ea. Zâmbi: 
Aşa sper. 

Cora îşi frecă tâmplele obosită. 

— l-am vorbit despre propunerea tatei imediat, deşi era 
târziu, după miezul nopţii... 


Cora deschise încet uşa. Dan ascunse cartea de vizită şi 
întoarse capul. 

— Am văzut lumină. Credeam că ai nevoie de ceva. 

Inginerul îi zâmbi. Un zâmbet nervos, cu buze 
tremurânde. Se trase lângă zid, făcându-i loc. 

— Îmi pare rău, Cora, v-am speriat. 

Femeia îi puse degetul pe buze. 

— Nu vorbi prostii. Ascultă... Păru dintr-o dată cuprinsă 
de o vioiciune neobişnuită, ia-ţi câteva zile concediu şi hai 
să ne facem de cap! Mergem la Aro, sau la Postăvarul, unde 
vrei tu. Sunt ani de când n-am fost singuri, numai noi doi... 
Hai, Dănuţ! 

Îl trăgea de mână ca şi cum valizele aşteptau la uşă, 
trebuia doar să urce în maşină, ori să se grăbească spre 
gară. 

Pe chipul lui Dan se aprinse o lumină. Da, femeia asta îl 
iubea. Cutia care se mişca singură era o închipuire a 
notarului... Cora, cu toate păcatele ei, cu sticlele ei turtite 
de whisky nelipsite din poşetă, cu aerul ei rătăcit, trezită 


parcă din somn, cu desăvârşita ei lipsă de preocupări 
domestice, îl iubea totuşi. Nu i-a cusut în viaţa ei un 
nasture, nu ştie câte cămăşi albe are, nu-i aminteşte să-şi ia 
fularul şi căciula, nu numără banii aduşi la chenzină, uită 
să-i cumpere o cravată de ziua lui. Pluteşte - făptură 
subţire, nepământeană, nălucă purtată de vânt. Fum şi 
argint... Nu cere niciodată nimic, alunecă de-a lungul zilelor 
în rochiile ei unduioase, negre, cenuşii ori ca apa, se 
strecoară uşoară, fără bucurii şi fără păreri de rău, egală în 
indiferența ei, ermetică. Îi plac poşetele şi încălţămintea de 
antilopă, trandafirii galbeni şi povestirile lui Katherine 
Mansfield. Şi altceva? Whisky-ul. Şi altceva? Mai ştie altceva 
despre Cora? 

— Cora... 

— Hai, Dănuţ. 

Îl privea intens, urmărindu-i fiecare tresărire a obrazului. 
Lumina de pe chipul inginerului se stinsese. 

— E cam greu acum, de fapt imposibil. Am de lucru. Peste 
o săptămână, cel mult zece zile, îţi stau la dispoziţie. 

Femeia îşi cobori pleoapele. Şopti: 

— Ne dă Toni banii. 

Inginerul păru consternat. 

— Dar, draga mea... Nu înţeleg! Ca şi cum aş fi pus 
vreodată problema. Mă confunzi cu Jack? 

Cora nu răspunse. Nu, nu era Jack, dar cu vremea tot 
acolo avea să ajungă. Avariţia, microbul exista în familie, l- 
ar fi putut reconstitui cifră cu cifră calculele: benzina, 
hotelul, masa, bacşişurile... O seară petrecută cu Dan într- 
un restaurant era un martiriu. Suporta crispată comanda - 
fripturi, că-s mai ieftine, vin la kilogram, prost dar rentabil, 
fără salate, de obicei trufandale şi totdeauna scumpe - 
aştepta cu unghiile înfipte în palmă plata. Plata făcută 
gospodăreşte, cu verificări penibile, discuţii cu ospătarul şi 
consultarea interminabilă a listei de preţuri. 

„— Te-am rugat de-atâtea ori, dragul meu, să achiţi nota 
la altă masă. Nu de faţă cu mine.“ 


„— De ce? Îmi eşti nevastă, avem buget comun.“ 

„— S-au inventat pentru asta dormitorul şi bucătăria. Cât 
i-ai lăsat?“ 

„— Treizeci şi cinci de bani. La urma urmelor, are zece la 
sută din notă, şi apoi mie cine-mi dă bacşiş?“ 

Femeia îşi ridică ochii. 

— Toni e de părere că trebuie să plecăm neapărat. 

— De ce? 

Părea surprins. Cora nu insista niciodată. Îşi aminti de un 
incident petrecut în primul an de căsătorie. La Bijuteria 
fusese expusă o brățară suflată în aur cu cinci acvamarine 
enorme. Costa vreo şase sute de lei. 

„— Vreau s-o cumpăr.“ 

„— E stupid, iubito, să azvârli şase sute de lei pe o 
tinichea.“ 

„— Cu şase sute de lei nu pot să-mi cumpăr nimic 
veritabil. Şi pe urmă, îmi place, e de efect. Am la ce s-o 
port.“ 

„— Nu-i de tine, Cora, crede-mă! Niciodată n-am văzut 
ceva mai vulgar.“ 

„— Atunci... nu?“ 

„— Fără îndoială.“ 

Cora nu spusese nimic. Peste o săptămână, de revelion, 
pretextase o durere de cap şi rămăseseră acasă. Nu izbutea 
s-o înţeleagă, migrena nu-l convingea. Târziu, îl 
străfulgerase un gând. 

„— Asta-i din cauza brăţării?“ 

„— Ce prostie! Am şi uitat-o.“ 

N-o uitase. Peste câteva zile, i-o cumpăra taică-său. Toni 
arborase zâmbetul lor de clan: 

„— Dragul meu, învaţă să satisfaci micile capricii ale 
femeilor pentru a te putea eschiva de la cele mari.“ 

Dan Manu alungă gândul. Se interesă încet: 

— De ce crede Toni că trebuie să plecăm? 

Cora îl privi scurt, apoi îşi cobori din nou pleoapele. 


— Îi e teamă. Are impresia că şarpele... În sfârşit, 
consideră povestea asta mai mult decât o simplă glumă. 

— Adică? 

Dan îşi simţi dintr-o dată gura uscată. Propriile noastre 
temeri emise de altcineva capătă brusc alte proporţii, altă 
sonoritate. Cora îşi căuta cuvintele. 

— Cineva a făcut-o cu un anumit scop. Un scop criminal. 

Inginerul îi prinse mâinile. 

— Ascultă, Cora, să vă iasă din cap copilăria asta! 

— Bine, dragul meu, dar... 

— Povestea a început să mă calce pe nervi! Georgeta 
bombăne pe la icoane, Titel surâde enigmatic, imbecilul de 
Jack abia aşteaptă să peroreze sau, poate, să-mi compună 
un epitaf. M-am săturat! A fost un incident idiot, atât şi 
nimic mai mult! Surâse chinuit: Hai, urează-mi noapte 
bună. 

— Îmi pare rău... Credeam... 

— Fii fată cuminte. 

Cora se aplecă şi-l sărută pe frunte. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună, iubito. 


Titel îşi dezlipi urechea de uşa inginerului şi cobori 
vertiginos scara. Intră gâfâind în camera lui Jack. 

— Gagiul n-a marşat! 

— Răbdare, dragul meu, spuse notarul. Sămânţa o arunci 
primăvara, rodul îl culegi toamna. Între timp e nevoie de 
ploaie. 

— Lasă pildele şi scuipă fasolea! 

— Mâine îi vei sugera lui Dan, la modul cel mai fin, fără 
îndoială, să caute cartea de unde „Cora“ a extras cuvintele. 


Prin uşa închisă, cuvintele Corei şi ale Minervei se 
desluşeau perfect. Titel asculta aplecat, frecând între 
degete ţigara stinsă. Sfârâitul unui chibrit îl făcu să tresară. 

Locotenentul Dobrescu îi oferi foc şi intră fără să 
comenteze incidentul în odaia Corei. 

Femeia continuă netulburată, azvârlindu-i o privire 
scurtă: 

— N-am izbutit să-l conving. Dan brava, a încercat să-mi 
spulbere toate argumentele, dar simţeam că e îngrijorat. A 
doua zi, în timp ce luam masa - surâse trist - masa de 
Crăciun, sentimentul acesta a devenit o certitudine... 


Stăteau ca de obicei. Jack, Georgeta, Elena şi Dan, adică 
unchiul şi verii, pe partea stângă a mesei, cu spatele spre 
uşa de la bucătărie. În dreapta, clanul Contaş: Toni, Cora, 
Venera. Titel se aşezase departe de maică-sa, lângă geolog, 
singurul străin de familie. Când, după moartea nevesti-sii, 
Jack îi închinase una dintre odăi, Dan, proprietarul 
imobilului, se strâmbase. Cu ani în urmă, îşi primise 
neamurile - vila avea paisprezece camere - tocmai pentru a 
evita intruşii. Ulterior, se obişnuise. Şerbănescu nu deranja, 
avea tact, ştiuse să se facă agreabil şi mai ales lipsea 
aproape toată ziua. 

Glasvandul spre hol era deschis. În fund, pianul - siluetă 
neagră, informă - strălucea stins. Lumânările erau aprinse, 
colorau dulce cristalele lustrei. 

Masa o aranjase cu tot dichisul Georgeta. Cora 
remarcase cu un zâmbet palid faţa de masă din olandă albă 
brodată, şerveţelele impecabil apretate, crenguţele de brad 
azvârlite ici-colo, bobiţele roşii de măceş. Elena, picată din 
lună, nu vedea nimic, Venera înregistra mută şi crispată. 

Georgeta căra din bucătărie platourile, năduşind 
zdravăn. Ouă umplute în formă de coşuleţe ori răţuşte, 


răcituri artistice, cu ghirlande de flori şi fructe sub gelatina 
subţire, patiserii diafane, tartine cu bibiluri. Presupuneau 
migală, degete unsuroase, prea mult contact cu alimentele 
şi Cora simţea o uşoară senzaţie de greață. Avea în general 
un apetit dificil, prefera oricărei mostre de performanţă 
culinară câteva pişcoturi, un ceai, o felie de brânză. 

Jack, sobru din avariţie când se sătura din frigiderul lui, 
îşi făcuse rezerve de pâine, umpluse ochi farfuria. 
Şerbănescu zâmbi. Notarul înghiţea cu o grabă şi o lăcomie 
uluitoare. Pe fruntea pleşuvă îi apăruseră broboane de 
sudoare. Georgeta, în rochie festivă, de mătase înflorată, 
gata să plesnească la subsuorile transpirate şi peste 
pântece, încercă să-l domolească. 

— Bagi în tine ca un spart. Mai sunt sarmale, fripturi... 

— Nenea Jack, spuse Titel, face parte din specia rară a 
celor care nu ruşinează o masă... Şi-apoi nu uita cât a 
alergat săracul pentru cadoul tău de Crăciun. 

— A făcut Jack un cadou?! întrebă aiurită Elena. 

— Închipuieşte-ţi. 

— Jack?! Extraordinar! Ce? 

— O cutie cu scobitori pentru optzeci de persoane. 

Notarul râse, servindu-se încă o dată cu piftie, solicită 
celelalte platouri. 

— Noi, Getuţo, facem parte din garda veche. ii minte 
petrecerea de la Eleftereasca? Un kilogram de icre negre l- 
am dat gata împreună! Pe urmă ne-am aşezat la masă. 

Georgeta ridică din umeri. 

— Alte timpuri! Oftă: Amu, nu pot pune în gură bucăţică. 
Mă dor şalele, mă încearcă tensiunea. leri m-a pocnit şi-o 
blăstămată de pântecăraie. Se răsti la Titel: Mănâncă, măi, 
nu te izmeni. la-n cată la tine, numa” chiele şi os! 

Tânărul avu un gest de enervare. Scăpă cu zgomot 
furculiţa. Manu tresări violent. Surâse silit, scuzându-se: 

— Mă gândeam la altceva. 

Arhitectul Contaş îi azvârli o privire îngrijorată. Se uită 
apoi la fiică-sa. Cora părea să nu fi observat nimic. Zâmbea 


ca întotdeauna, îngheţat, era aproape nepoliticoasă în 
detaşarea ei. În ochii Venerei se aprinse un fulger scurt. 
Şerbănescu surprinse lumina aceea ciudată şi o cercetă 
mirat. Apoi o uită. În general, o ignora. Nu-i plăceau 
oamenii care-şi fac o virtute din a fi dezagreabili. În trei ani, 
n-o văzuse zâmbind. Ochii scormoneau mereu - nu 
neliniştiţi, nici măcar curioşi, ci totdeauna cu tendinţă, cu 
certitudini apriorice, verificându-şi doar suspiciunile - nu-şi 
descleşta aproape niciodată buzele. 

— Azi-noapte ai umblat teleleică! o apostrofă Georgeta, 
scoțând batista din sân şi ştergându-şi faţa încinsă. Unde ai 
dormit? 

Notarul râse gros. 

— Dar a dormit? Ce zici tu, Getuţo? 

În ochii lui Titel trecu o undă de dispreţ. „Au ăştia nişte 
bancuri...“ Îşi consulta mereu ceasul. La cinci avea întâlnire 
cu doi tipi din Constanţa. 

— Am rămas la o colegă, răspunse sec Venera. Trebuie să 
predăm luni situaţia pe tot semestrul. 

Moraru îşi şterse gura. 

— Păcat! Ai pierdut un spectacol... 

N-apucă să isprăvească. Primi piciorul repezit de Titel 
chiar în fluier. Ochii i se bulbucară. 

— Ai înnebunit, imbecilule? 

— De ce-mi faci băiatul imbecil, măi izmană ruptă? sări 
Georgeta. Dacă-ţi lichesc amu una sub musteaţă, te-nvăţ eu 
să vorbeşti cu un orfan! 

Elena păru să se trezească. 

— Ah, vă rog, barem de Crăciun! M-am săturat de 
scandaluri. 

Era îmbrăcată într-o bluză numai dantele, cam dubioasă. 
În urechi îşi spânzurase două turcoaze. Titel aprinse o 
țigară. Constată sarcastic: 

— Ce vreme frumoasă! la povesteşte matale, nene Jack, 
de când n-ai mai pomenit Crăciun ca ăsta! Din '915? De la 
“772 


Moraru îi strecură o căutătură plină de venin şi atacă 
friptura. Era de fapt singurul care onora masa. Georgeta se 
săturase la bucătărie, Elena mâzgălea farfuria, Dan uita să 
înghită. Zâmbea crispat, întindea solniţa sau salata în mod 
evident cu mintea în altă parte. 

Privirile celorlalţi îl iritau. Ţinea bărbia în piept, ocolindu- 
le ochii. Ai lui Șerbănescu inteligenţi şi lucizi, plini de 
întrebări, ai lui Toni care-l străfulgerau rar, evitând privirea 
fixă, nepoliticoasă, curioşi ai lui Titel, reci, străpungători ai 
Venerei. Frământa furculiţa în mână, gata să izbucnească, 
să sară de pe scaun, genunchii îi tremurau. Contaş regreta 
că cedase insistențelor Georgetei. De peste treizeci de ani, 
adică imediat ce se despărţise de mama Corei, dejuna la 
Capşa. Aceeaşi măsuţă, lângă intrare, aceiaşi chelneri: Jean, 
Aristide, acum Mitiţă. Fiică-sa îi atinse uşor braţul. Suflă 
abia mişcându-şi buzele: 

— Dacă te plictiseşti, du-te... 

Arhitectul luptă câteva clipe cu tentaţia de a se ridica. 
Era însă ceva în atmosferă, în atitudinea îngheţată a lui 
Dan, în conversaţia frântă, lipsită de veselie, care-l 
înspăimânta. 

Rumeneala din obrajii Georgetei devenise stacojie. 
Năduşea gros, stropii de sudoare i se prelingeau pe după 
urechi, pe gât, în decolteul generos. Se uita încântată la 
orgia de bucate, azvârlea priviri de cloşcă în farfuria lui 
Titel. 

— Ţ-o plăcut vol-au-vent-ul, Cora? Pentru tine l-am făcut. 

— Da... remarcabil, ţi-a reuşit perfect. 

Georgeta îşi mişcă încântată trupul gigantic. 

— Şăpti ape m-au trecut până am ales ciupercile. Hribul 
şi viermele! 

Cora îşi simţi brusc stomacul. Georgeta urmă 
imperturbabilă: 

— Aista şi cozonacul! Curgea sudoarea cu ulcica de pe 
mine, da' tot nu m-am lăsat până nu l-am frământat de 
patru ori. 


Jack, băut bine, ghiftuit de mâncare, se ridică cu paharul 
plin. 

— Domnilor! Îşi drese glasul şi repetă sonor: Domnilor, 
vreau să închin un toast. 

— Dumnezeule! se sperie Elena. E prea mult! Acum ne 
ţine o conferinţă! 

— Începe cu situaţia internaţională, propuse Titel. 

Mihai Șerbănescu se foi neliniştit. Cândva, oamenii ăştia 
îl amuzaseră. Jack, cu existenţa lui măruntă, Elena, 
excentrică şi labilă, cu o minte de fetiţă, Titel, prototipul 
parazitului, Georgeta... Îi vedea dintr-o dată altfel, mici, 
meschini, ciudaţi, capabili să ucidă. Trecuseră abia zece sau 
douăsprezece ore de când asistase la o tentativă de crimă. 
Din nou ochii poposiră pe obrazul Venerei. Expresia 
concentrată, privirea dură, dar numai atât, dură, golită de 
orice altă semnificaţie, greu de desluşit, îl nedumerea. 
Geologul respiră adânc. Avea chef să se ridice şi să plece. 
Nu singur... Inima i se chirci. Cora, femeia asta, nu-i va 
aparţine niciodată... 

Titel îi vâri sub nas bricheta aprinsă. 

— Stai cu ţigara aia de cinci minute. Suntem voioşi, nu 
jucărie. Apropo, domniţă! Ce-ţi veni să aiureşti cartea aia? 

Sprâncenele Corei se rotunjiră. 

— Care carte? 

— Valurile. Din trei în trei rânduri ai băgat foarfecele. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Titel zâmbi. Manu îl privea absent. 

— Domnilor! mugi subit notarul. Închin în primul rând 
pentru Georgeta, această eminentă gospodină, mamă 
eminentă şi... şi... 

— Paraşutistă eminentă, sugeră Titel. 

Jack îl fulgeră scrâşnind. Georgeta îşi apăsă pântecele cu 
amândouă mâinile. 

— Văleu! Văleu, măiculiţă! 

leşi repede. Moraru urmă aproape urlând: 


— şi eminentă cetăţeană! Toate însuşirile unei 
adevărate matroane romane s-au altoit pe un suflet pur... 
pur... 

— Dac! suflă Titel. 

Moraru, scos din sărite, răcni: 

— Te cârpesc, imbecilule! Parazitule! 

— Mamă! Nenea Jack vrea să bată orfanu'! strigă Penciu. 

Cora începu să râdă, apoi surprinse privirea Venerei. 
Simţi un fior pe şira spinării şi încruntă sprâncenele fine. 
„Ce-i cu ea?“ 

— Degeaba te enervezi, Jack, interveni Elena. Prea baţi 
câmpii, ce Dumnezeu! Şi zbieri de ne spargi urechile. 

Dan îşi prinse capul în mâini gâfâind. Georgeta se 
întoarse şi notarul reluă îndărijit: 

— Această femeie desăvârşită, acest monument de cinste, 
muncă şi curaj, această pildă de jertfă şi devotament... 

— O bagă în manuale, se hlizi tânărul. Ana Ipătescu, 
Jeanne d'Arc şi Georgeta Penciu! Ăsta vrea ceva şi la 
pachet... 

— Da, urmă notarul, Georgeta noastră e inegalabilă! O 
pildă vie, generozitatea personificată! Citeam aseară din 
Maupassant... ca să vezi ce zgârciţi sunt francezii! Pur şi 
simplu m-am cutremurat! Da, domnilor, m-am cutremurat. 
O biată bătrână trăgea să moară. (Folosea tonul pe care-l 
împrumută reflex copiii când spun o poveste.) După multe 
tocmeli, fiu-său angajează o femeie care s-o vegheze, 
urmând s-o plătească pentru osteneala ei cu o sumă 
globală. Trece o zi, trec două, muribunda rezistă. Cumătra 
cu priveghiul are impresia că e trasă pe sfoară. (Ochii 
notarului se umpluseră de lacrimi.) Ei bine, ştiţi ce-a făcut? 
Ca să-i grăbească sfârşitul, a îmbrăcat un cearşaf alb, a luat 
vătraiul şi a năvălit peste bătrână urlând. Doamna cu coasa, 
înţelegeţi... Fireşte, de spaimă nefericita s-a stins. N-aş fi 
spus niciodată... 

Tăcu brusc, surprins de liniştea din jur. Se bâlbâi: 

— Ce-i cu voi? Ce aveţi? 


Încremeniră. Dan strânse crispat şervetul în palmă. Sub 
marginea  farfuriei zări un cartonaş. Acelaşi semn: 
scorpionul înjunghiat. 

Venera privea în gol. 


CAPITOLUL III 


—— Mi-ar fi plăcut, spuse Minerva cu o expresie 


întunecată, să asist la masa de Crăciun. Dobrescule, cheam- 
O, te rog, pe Georgeta Penciu. 


— Aveam eu un gând al meu, dar pasămite de te înţelege 
cu cineva. Idioata ceea trebuie dusă la pompieri. 

— Unde?! 

— E o vorbă la noi, în Moldova, dar n-o pot spune căe 
băiatu' ista de faţă. 

Locotenentul Dobrescu îşi ascunse obrajii brusc 
îmbujoraţi privind pe fereastră. 

— Care idioată? se interesă Minerva. 

— Elenuţa. Am aşteptat să mântuie de cântat - ce fel de 
cântare o mai fi şi aia nu pricep, dragă doamnă, dar, mă 
TOg, se zice că-i artistă - şi-am poftit-o la mine... 


Pianul amuţise. Georgeta Penciu crăpă uşa. Scoase capul 
rotund, plin de moaţe, şi făcu un semn conspirativ Elenei. 
Femeia o privi nedumerită, ezită o secundă, apoi intră 
înăuntru. Era ca de obicei într-un furou lucios, dar în 
escarpeni înalţi, aurii, pe care-i punea uneori la concerte. 
Pe mâna mică, cu unghiile retezate scurt şi piele 
pergamentoasă, plină de pete cafenii, purta un smarald 
tăiat ca un fagure. 


Georgeta îi azvârli un şal. 

— Pune, fă, o treanţă pe tine! Umbli ca la şantan, şi-afară 
crapă chiatra de ger! 

— Nu mi-e frig. Ce voiai? 

Se tolăni pe canapea, picior peste picior, cu mâna sub 
ceafă, într-o poziţie voluptuoasă. 

Pe masa plină de horbote aşteptau cafele aburinde şi un 
cozonac gogonat din care Georgeta tăiase felii groase. 
Elena rupse o bucăţică şi repetă: 

— Ce voiai? 

Georgeta îşi strânse poalele capotului şi se aşeză, cu o 
expresie ciudată de satisfacţie. În spate atârna un tablou 
enorm, aproape cât tot peretele, cu ramă stridentă, 
bronzată din belşug. Pe tăpşanul verde se aflau de toate: 
căprioare firave, lebede durdulii, ciobănaşi ţepeni, Ceahlăul 
şi Marea Neagră. O cascadă nervoasă ocolea un caiac cu 
pânze. 

— Ce părere ai de idiotul cela? 

— Care din ei? 

— Iar începi? Titel! 

— A! făcu decepţionată Elena. Foarte bună... 

— Ei bravo, ai nimerit-o şi tu o dată! Ce-i al lui e al lui! 
Băiat deştept, citit, le prinde din zbor. Atâta doar că-i cam 
muieratic. Tat-su, Dumnezeu să-l ierte... 

— Lasă, dragă! îl ştiu pe răposatu'. Ce-i cu Titel? 

— O simţit ceva... Şi când zice el o vorbă, e vorbă! 

— Adică? 

Georgeta articulă răspicat din buze, fără sunet, arătând 
spre tavan: 

— Dan. 

Desenă cu mâna mersul unui şarpe sâsâind încetişor, apoi 
brusc degetele muşcară aerul. Elena căscă plictisită. 

— Nu pricep nimic. 

Georgeta o măsură contrariată. Se enerva repede şi 
pielea obrazului i se colora brusc cu un roşu de sfeclă. 
Izbucni, strigând neaşteptat de tare: 


— Au vrut să-i facă de petrecanie! 

Elena sări speriată. 

— Ce urli aşa? Ai căpiat? 

— Uite ce-i, fă, te poftesc să-ţi măsori vorbele că amu- 
amu îţi dreg permanentul! Ei, beleaua dracului, uiţi că-s cu 
doi ani mai mare? 

— Cu patru. 

— Nu deschid bine gura că mi-o şi retezi! Ce n-ai 
răbdare? le aşteaptă pompieru'? 

Pianista o privi năucă. 

— Care pompier?! 

— Ibovnicul, vorba vine... 

În târguşorul moldovenesc unde copilărise Georgeta, 
pompierii erau consideraţi bărbaţi extrem de virili. Când pe 
vreo muiere o apucau năbădăile, i se recomanda cu tâlc să 
treacă pe la garnizoană. Vorba rămăsese. 

— "Titel zicea, urmă Georgeta coborând brusc tonul, că a 
vrut să-l ucidă pe Dan! 

— De ce să-l ucidă Titel pe Dan? 

— Nu el, toanto, altcineva! Doamne fereşte şi apără, 
aiasta te bagă în puşcărie! 

— A! se dumiri Elena, iar povestea aia tâmpită cu 
şarpele? 

— Eu nu ameţesc cămeşa, fă, stând toată ziua tolănită! 
Când mâinile se hodinesc, îmi munceşte mintea. Îşi făcu 
apăsat semnul crucii. Dacă simţeam dihania pe mine, gata, 
îmi puneaţi de colivă! 

— Pleacuri! A început să vi se năzare. 

— Pofteşte, madam, în curte şi cată în gunoi, făcu 
Georgeta oţărâtă. Ai pomenit vârcolac mort? 

— L-ai văzut tu? 

Georgeta dădu din cap. Muşcă din felia groasă şi sorbi o 
înghiţitură de cafea. 

— Parc-ar merge oleacă de rom... Ei, ce mai zici amu? 

Pianista ridică din umeri şi îşi înăbuşi căscatul. 
Chestiunea o interesa destul de vag. Întrebă într-o doară: 


— Şi cine a vrut să-l omoare? 

— Ei, aici e aici! Georgeta clipi şireată. Nu mi-a zis cine, 
dar am eu un gând. 

— Da... s-ar putea să fie bun, spuse pianista distrată. 

Îşi admiră braţele, picioarele, îşi fixă pieptenele în 
creştet. Georgeta încercă s-o aţâţe, simţea nevoia să fie 
rugată. 

— Am un gând, dar îl ţân! Vorba-i slobodă, păreţii au 
urechi. 

Elena se grăbi s-o aprobe bătând câmpii: 

— Procedezi foarte bine! Perfect... remarcabil! Să nu 
discuţi cu nimeni. Mi s-a făcut somn... 

Se ridică alene şi se îndreptă spre uşă fâţâindu-şi 
şoldurile. Georgetei îi năvăli tot sângele în cap. 


Pe geolog îl prinse în bucătărie. Şerbănescu îşi făcea o 
cafea, fredonând încetişor o arie din Tosca. Era amator de 
muzică bună, un cunoscător fin, singurul din casă pe care 
nu-l enervau ceasurile petrecute de Elena în faţa pianului. 
Uneori, pentru a-i stimula dispoziţia, îi aducea mici atenţii. 
„Atenţii de logodnic“, surâdea Cora. O creangă de liliac, sau 
câţiva ciorchini de struguri în ianuarie, fructe glasate, 
coşuleţe cu azalee, o dată, de un Crăciun, un brăduţ 
brumat, de Paşti ouă imense de ciocolată. Elena, romantică 
şi sentimentală, se simţea tulburată până la lacrimi. Îi cânta 
atunci ore întregi din Mozart şi Chopin. Ochii îi străluceau, 
chipul veşted răspândea o lumină neaşteptată. 

Georgeta se lăsă greu pe scaun oftând cu tâlc. 

— Eh! 

Bărbatul nu observă şi Georgeta oftă a doua oară, lung 
să-şi rupă inima. 

— Eeeh! 

Intenţia de conversaţie era vădită. Geologul se răsuci cu 
ibricul în mână, examinând-o distrat. 

— Vreţi o cafea? 

— Eh! Parcă de cafea-mi arde mie... 


Celălalt ridică vag din umeri. Luă tava gata să iasă. 
Georgeta îl opri. 

— Matale ce zici, domnu' Şerbănescu? 

— În ce privinţă? 

— Nu-mi iese din cap jigania ceia. Adică poate ea, lao 
adică, să umble slobodă prin târg? 

— Hm, destul de greu. 

— Şi să ajungă taman în patul idiotului cela de sus? 
Adăugă subtil: De ce nu în aşternutul matale? 

— E ciudat, într-adevăr. 

— Vezi? exclamă cu satisfacţie Georgeta. Aşa zicea şi 
idiotul meu. 

Părea foarte încântată de ea, „aici am vrut să te aduc“, ca 
şi cum o primă haltă din itinerarul propus s-ar fi consumat 
în strictă conformitate cu prevederile ei. Clipi şireată. 

— Înseamnă că cineva a adus şarpele cu anume gând. 

— Probabil, admise Şerbănescu încă nedumerit. 

— Apoi îţi spun eu că aşa-i! Şi-am să-ţi spun şi pentru ce 
anume. Dan are inima hâţânată, de-ajuns o spărietură 
zdravănă şi l-o pus pe năsălie. Popa şi coliva! 

— Aveţi dreptate. 

— Am, să ştii matale! Geologul vru să iasă, dar Georgeta 
îl prinse repede de mânecă: Stai, bre omule, oleacă, ce, te 
trag copchiii de poale? Vasăzică cineva a adus şarpele. Bun! 
Da' unde, mă rog, l-o cules? Aud? 

— N-am idee, făcu Şerbănescu plictisit. 

— Tocmai matale, om cu carte - accentuă - umblat prin 
coclauri şi grohotişuri? Adică pricepe mai degrabă idiotul 
cel bătrân? 

— Jack? 

— Şi Jack, şi-al meu... O asăminea ispravă poate să o facă 
numai unul care ştie să umble cu jivinele, cum să le apuce... 

Geologul o măsură câteva clipe, apoi izbucni în râs. 

— Şi ăla aş fi eu, nu? Am prins şarpele astă-vară şi de- 
atunci îl ţin încuiat în odaie, îl hrănesc eventual cu linguriţa, 


ca să i-l strecor lui Manu de Crăciun, sub plapumă? 
Formidabil! 

Pe obrazul Georgetei se citea numai triumf. 

— Vai de mine, domnu' Șerbănescu, n-am zis vorba asta! 
Socoteam la o adică, ce-ar putea gândi una care calcă mai 
rar pe la biserică. Mata eşti stârc în cuib de barză. Străin 
de neam... Stai oleacă! Unde fugi? 

— Senzaţional!! 

Râsul lui Şerbănescu umplea holul. 


Ce râs are bărbatul ăsta! Clocotesc în el atâta poftă de 
viață, atâta robusteţe, atâta lumină! Mă întrebam azi- 
noapte dacă Șerbănescu ar putea ucide. lar de dimineaţă, 
când îşi prepara micul dejun, încercam să-i văd palmele. Eu 
le am scurte, cu muchia exterioară bombată. Mâini de tip 
mercurian, mâini capabile să omoare. 

De câteva zile dorm prost, gândurile cele mai bizare îmi 
ațâţță insomniile. Mi s-a năzărit dintr-o dată că nu sunt 
singura care doreşte moartea lui Dan. Şi n-aş suporta să 
mi-o ia cineva înainte. Ar însemna că totul a fost zadarnic. 

Cine ar putea s-o facă? Jack, Titi, Toni? M-am oprit la 
Șerbănescu. Nu pentru că ar avea o autentică vocație 
criminală, ci datorită eventualului mobil. O iubeşte pe Cora. 
O iubeşte cum nu multor femei le-a fost dat să fie iubite. E 
de ajuns să te uiţi la el, ca să-ţi dai seama că ar fi în stare 
să sărute şi urma paşilor ei. 

Cred că l-a fermecat din prima clipă. Mi-amintesc de 
seara aceea, când l-a adus Jack să-i arate camera. 
Sporovăiam toţi în hol. Afară ploua. Cora a sosit mai târziu, 
avusese oră la dentist, câteva curse în oraş. Purta pardesiul 
ei de antilopă gri, în cap o bască din catifea neagră. Părea 
mai neverosimilă, mai artificială ca oricând. Nefiresc de 
subţire, nepământeană, străvezie, cu un obraz de madonă. 
Iți venea greu să crezi că există, că poate păşi, că are un 
nume, un buletin, o adresă... 

Mă uitam la Șerbănescu, nu la ea. Mă amuz de ani de 
zile să urmăresc pe Chipul bărbaţilor prima impresie pe 


care le-o face Cora. Șerbânescu n-a tresărit, n-a făcut ochii 
mari. În general, se stăpâneşte admirabil. A privit-o. Dar 
privirea îi încremenise. A continuat să vorbească, să râdă, 
însă în încăpere pentru el nu se mai afla decât Cora. Am 
știut cu mult înaintea lui, chiar şi a ei, că o va iubi disperat. 
I-am spus Corei când a intrat în odaia mea să-mi ureze 
noapte bună şi să mă sărute: 

— Ăsta se mută la noi de dragul tău. 

— Nu sunt chiar atăt de fascinantă, Venera. Închipuirile 
tale sunt însă tonice. Imi place să le recapitulez când mă 
uit în oglindă şi arăt prost. 

Ar fi în stare să-l omoare pe Dan de dragul ei? Sunt 
încredinţată că nu! Ar sparge piatră pentru Cora, ar trage 
la galere, ar infrunta o lume, s-ar jertfi, dar totdeauna va 
adopta o soluţie francă. Un drum deschis. Îl văd respingând 
până şi ideea de adulter. O vrea pe Cora întreagă, a lui, în 
văzul tuturor. Fără să-i fie ruşine de lume. 

Dacă Mircea ar fi trăit i-ar fi semănat. 


„Cine o fi Mircea?“ 

Locotenentul Dobrescu închise caietul şi urcă gânditor 
treptele spre fostul dormitor al lui Dan Manu. 

— Eu asta am crezut, asta vă spun, conchise Georgeta cu 
tonul acela particular al omului cinstit, îmbătat de propria 
onestitate. 

— Şi Titel? întrebă Minerva. 

Avea figura adumbrită, privirile nu urcau mai sus de 
gleznele Georgetei. 

— Titel bătea câmpii. Aiştia tineri numa' grăunţe au în 
tărtăcuţă. Minerva se uită la Dobrescu şi dădu din cap să-şi 
rupă gâtul. 


XXX 


— Hm! făcu Titel bălăngănindu-şi piciorul. Te-ai întrebat 
cine are interesul în primul rând să se curețe Dan? 

O asista pe maică-sa în bucătărie. Georgeta cocea o 
plăcintă. Răspunse repede: 

— Șerbănescu! O iubeşte pe izmenita ceea ca un smintit. 

Tânărul pocni agasat din degete. 

— Nu gândeşti deloc, madam! Bordeiul ăsta plus 
acareturile fac peste două milioane. Ce zici? la mai ghiceşte 
o dată! 

— Cora, suflă sufocată Georgeta. 

— În sfârşit! Notează, în plus, că prostul ăla a făcut 
testamentul în favoarea ei. Şi nu te mai omori cu cofeturile. 
Contaşii zic că habar n-ai să găteşti. 

— Aşa or zâs?! 

— Sărut mânuşiţele, madam Penciu. 

Titel plecă de-acasă bine dispus. 


CAPITOLUL IV 


Minerva rupse o bucată de ziar şi o vâri între filele 


caietului. 

— Jurnalul Venerei e captivant, ai avut şi tu o dată 
dreptate, încă n-a apărut? 

Locotenentul clătină capul. 

— Caut-o, băiete! Ai zece ore la dispoziţie. 

— E prea mult, observă Dobrescu, faceţi risipă de timp... 
Sesiză privirea Minervei şi o porni urgent spre uşă. Vin cu 
ea în dinţi. 

— Prefer s-o aduci de mână. 


Îi plăceau siguranţa şi liniştea arhitectului. Fuma ţinând 
ţigara între degetul mijlociu şi inelar şi la oricine în afară de 
Contaş gestul ar fi părut afectat. Minerva îşi închipuia că-i 
poate descifra cu uşurinţă personalitatea. Era un bărbat 
amabil, inteligent şi instruit. Temperamentul şi anumite 
împrejurări favorabile îi îngăduiseră să ducă singura viaţă 
care considera că merită trăită. Cora îi semăna în unele 
privinţe. Aveau aceeaşi pudoare, încercau aceleaşi reticenţe 
în dezvăluirea fiinţei lor intime. Nu le plăcea să „simtă“ în 
faţa celorlalţi. 

— Aţi insistat asupra atmosferei apăsătoare din casă. Aţi 
sesizat-o dumneavoastră, o sesizase şi Mihai Șerbănescu, 
era de aşteptat ca fiica dumneavoastră să se alarmeze. 
Ajutaţi-mă să înţeleg, de ce n-a reacţionat mai... În sfârşit, 
să zicem mai viguros. 


Arhitectul păru dintr-o dată obosit. Se uită la Minerva, 
încercând parcă să-şi dea seama în ce măsură era capabilă 
să vadă lucrurile aşa cum se prezentau ele în realitate. 

— Ca să înţelegeţi, ar trebui s-o cunoaşteţi întâi pe Cora. 
N-a avut în viaţa ei reacţii viguroase. N-a cerut niciodată de 
două ori acelaşi lucru, insistenţele îi sunt odioase, poate 
renunţa la orice cu multă uşurinţă, nu ştie - ceea ce într-o 
căsnicie e de neiertat, rămâi obligatoriu în stare de 
inferioritate - să facă scandal. Am încercat totuşi s-o 
galvanizez. Se întorsese din oraş şi ne-am întâlnit în hol... 


— Ce repede se întunecă... 

Cora, înfrigurată, îşi freca braţele subţiri. Arhitectul o 
măsură din cap până-n picioare. Avea nişte foi cenuşii şi o 
jachetă neagră angorată, ghete de lac, ciorapi fumurii. Pe 
un fotoliu azvârlise căciuliţa de blană şi mantoul. 

— Ai fost în oraş? 

— Da. Simţeam nevoia să iau aer. 

Îi surâse trecându-şi degetele prin buclele sidefii. 
Împlinise treizeci şi şase de ani, dar nimeni, oricât de 
neîngăduitor, nu i-ar fi dat mai mult de douăzeci şi cinci. 
Trupul zvelt îşi păstrase linia băieţească, ridurile, 
imperceptibila oboseală a obrajilor îi ocoliseră chipul 
străveziu. Mai ales ochii rămăseseră neaşteptat de tineri. 

„Ce ciudat!“ reflectă Contaş. „Acum un sfert de veac, nu 
vorbesc mai înainte, ar fi trecut neobservată. O siluetă 
şubredă, tuberculoasă, prea slabă, cu o faţă drăguță. 
Plăceau corpurile amforate, ă la Mae West - Garbo fascina 
prin excepţie - cu sâni şi şolduri agresive, frumuseţile 
carnale. Ar fi fost o oarecare, fără sex-appeal, sex-appeal-ul 
acelor ani, cu un destin searbăd. Căci, fără îndoială, fizicul, 
nu neapărat frumuseţea geometrică, desăvârşită, dar acel 


nu ştiu ce care înseamnă ceva în ochii contemporanilor 
determină punctele cardinale în viaţa unei femei.“ 

De fapt - gândul ţâşnise brusc cu surpriza caracteristică 
pe care oamenii o trăiesc când încearcă revelaţia unor 
fenomene simple, la îndemână - de fapt, ce fel de viaţă 
ducea Cora? 

Nu se întrebase niciodată, înregistrase doar aspectele 
superficiale, „e elegantă, trăieşte confortabil, pare 
mulţumită, nu face pereche cu Dan, păcat, în schimb se 
înţeleg, etc.“ Se simţi dintr-o dată curios, o curiozitate 
domoală, pe care nu şi-o va satisface niciodată. Încerca o 
jenă organică, un soi de pudoare pentru mărturisirile prea 
intime, pentru investigaţiile amănunțite în sufletul cuiva. Îşi 
întorcea discret ochii de la o inimă nudă din decenţă, poate 
dintr-o temere. Căutase mereu în viaţă - iniţial din instinct, 
apoi cu filosofia vârstei - agreabilul, clişeele rafinate, 
desfătarea. Poleise chiar cu bună ştiinţă ceea ce i se păruse 
dur, inestetic, barbar, sau închisese ochii şi încercase să 
uite. Izbutise. 

— Cum te simţi? 

Întrebarea i se păru uscată, lipsită de conţinut. Cora 
ridică din umeri plictisită. 

— Bine... Cum să mă simt? Mă îngrijorează Dan. Şi 
atmosfera e oribilă... Mă apasă. 

— A fost la medic? 

— Da. 

— Şi? 

— Deocamdată nimic. Trebuie să-şi facă o grămadă de 
analize. 

— Mda... 

Contaş trase din ţigară. Privi pe fereastră. Se simţea 
gerul de afară, luminile păreau îngheţate. 

— Unde-s ceilalţi? 

— Habar n-am. Nu-mi lipsesc. 

Arhitectul îi azvârli o privire iute. 

— Pe Venera ai văzut-o? 


Cora clătină capul. 

— Nu. Nici nu ştiu dacă-i acasă. E foarte ciudată de la o 
vreme. 

— A fost totdeauna ciudată. 

— Fireşte. Acum însă mi se pare mai ermetică decât 
oricând.  Închistată, mecanică, seacă. Uneori mă 
înspăimântă. Am ajuns să-mi amintesc de vechea ei 
morocănoşenie ca de-o primăvară zburdalnică. 

— Există crize... 

— Poate, admise moale Cora. 

Contaş bătea darabana pe genunchi. Întrebă după un 
timp: 

— Te-ai mai gândit la povestea aceea? Completă greu: Cu 
şarpele. 

— Nu. 

O măsură curios. Cora zâmbi uscat. 

— Nu, pentru că-ţi semăn. Şi pentru că-ţi semăn, detest 
inutilul. Orice insistenţe pe lângă Dan sunt zadarnice, nu-l 
pot scoate din Bucureşti. Nici aptitudini de investigator nu 
am. Şi-atunci ce să fac? La ce să mă gândesc? 

Arhitectul nu răspunse. Se simţi dintr-o dată străin în 
holul acela enorm, plin de umbre, cu un brad minunat de 
care nu se bucura nimeni. Mai străin decât într-o cameră de 
hotel. Sentimentul îl tulbură. 

O lumină întâmplătoare căzută pe pom aprindea un ochi 
de argint. 


Dan lăsă cartea să-i alunece din mână. Casa i se păru 
ciudat de liniştită. Nu se auzeau uşile trântite de Georgeta, 
fluieratul enervant al lui Titel - câte o melodie de jazz 
repetată până la demenţă - intervenţiile vijelioase ale 
pianului. Lipseau glasul de trâmbiţă al lui Jack, zgomotele 
din odaia Corei: cutia cu cremă, flaconul de ojă, 
vaporizatorul, pieptenele, pila şi forfecuţa luate pe rând şi 
puse la loc pe placa de sticlă. 


Şi totuşi, alte zgomote, mai ciudate, foşnete uşoare, paşi 
insesizabili, un scârţăit slab îi parveneau vag. Avu 
sentimentul că-i înconjurat de umbre, cineva, de fapt mai 
mulţi, se mişcau aici, alături, pe coridor, păşeau în vârful 
picioarelor, îl pândeau. 

Se simţi din nou cuprins de furie şi se ridică din pat. Se 
îndreptă împleticit spre comutator şi aprinse toate luminile. 
Cu aceleaşi gesturi precipitate îşi turnă dintr-o sticluţă 
cafenie câteva picături, înghiţi repede cu sete disperată. 

Istovit, se lăsă în fotoliu. O sudoare rece îi năclăia părul 
de pe frunte. 


Gândul se zvârcoli sălbatic: „Astă-seară va încerca din 
nou.“ 

Dan se târi până în capul scării. De aici vedea partea cea 
mai mare din hol, uşa de la bucătărie. Stinse lumina de pe 
coridor şi se ghemui lângă balustrada de lemn. Începu să 


aştepte. 


„O senzaţie curioasă“, gândi Manu, „să-i priveşti pe 
oameni când nu se ştiu observați. Parcă aş viziona un film.“ 

Se simţea departe, pe altă lume, urmărind pe un ecran 
uriaş ce lăsase aici, ce părăsise. Strânse în palma asudată 
coloneta de lemn a balustradei. 

În hol ardea o lumină mică. Cei din casă traversau spre 
bucătărie ori baie, pregătindu-se de culcare. Georgeta, cu 
părul pus pe papiote, intră în odaia ei. [inea în mână o 
farfurie acoperită cu un şervet. Câteva plăcinte, o felie de 
cozonac. Noaptea i se făcea foame şi atunci întindea doar 
mâna. Nu mai trebuia să se ducă până în cămară. Dan o 
auzi surprins trăgând zăvorul. Nu ştiuse că doarme 
încuiată. 

Mihai Şerbănescu ieşi din baie. Păru să şovăie şi trecu în 
bucătărie. „Îşi face o cafea“, reflectă inginerul. „Vrea să 
lucreze.“ Urmări un timp zvonul de glasuri - geologul 
discuta cu Elena - dar nu desluşi nimic limpede. Apoi apăru 


pianista trăgând toate covoarele după ea. Păşea rar, în 
escarpenii înalţi, încercând să nu verse ceaiul de muşeţel. 
Făcea gargară în fiecare seară, menajând o laringită veche. 
Abia se întorsese din oraş şi îşi azvârlise hainele de pe ea, 
rămânând într-un furou roşu. 'Toca de blană uitase să şi-o 
scoată. Asociaţia  combinezon-pălărie nu-l făcu să 
zâmbească. 

„E nebună! Totdeauna a fost nebună. Când eram copii 
dresa gândaci. După ce se plictisea îi usca şi-i pisa. Lua câte 
o linguriţă seara ca să-i crească genele. Auzise ea de lao 
bătrână...“ 

Jack ieşi din odaie. Purta cămaşă lungă de noapte şi pe 
umeri un şal vechi, rămas de la nevastă-sa. Dan îi vedea 
tampoanele de vată din urechi, degetele de la picioare prin 
papucii căscaţi. Adulmecă câteva clipe, apoi o luă spre 
bucătărie. 

Manu surâse chinuit. Ştia ce vrea Jack. Aştepta ca 
Şerbănescu ori Georgeta, singurii care nu-l repezeau - 
Cora nu mânca seara, iar Contaş cina în oraş - să se aşeze 
la masă şi pica pe capul lor. Pândea o tartină, o aripă de pui, 
un ou. Nu se sfia să se servească singur a doua oară, tăia 
dezinvolt încă o felie de brânză, mai lua unt, ciugulea din 
farfuria celuilalt. Tot de la geolog împrumuta ziarele şi 
revistele după ce acesta le citea. 

Din sufragerie, apăru Cora împreună cu Ioni. Aveau 
expresii mohorâte, parcă îngrijorate. Urcau încet treptele. 

Manu se furişă în odaia lui. 


Se trezi cu o minte extrem de limpede. Şi la fel de 
limpede îi era că îl trezise un zgomot. Cineva se afla în 
cameră. Nu-l vedea din cauza întunericului, dar îi auzea 
răsuflarea. Apăsă reflex pe comutator. Veioza nu funcţiona. 
Răsuflarea străină devenise gâfâit. O simţea din ce în ce mai 
aproape. Apoi, gâtuit de spaimă, văzu o mână uriaşă, 
neagră, lăţită pe perete. Gheare lungi care aveau să i se 


înfigă în grumaz. Inima strivită, nod dureros, bătea ca un 
ciocan. Urlă, un țipăt disperat de fiară, şi mâna pieri. 


Năvăliseră din nou în odaia lui Dan, buimaci, cu expresii 
răvăşite. Şerbănescu se uită la Cora şi se simţi stors de 
milă. Sta împietrită, mai palidă ca de obicei, lângă inginer, 
părea gata să se prăbuşească. Manu tremura cu ochii 
închişi, i se auzea clănţănitul dinţilor. Arhitectul mormăi 
urmărindu-l cu privirea subţiată: 

— Mda... mda... 

— Ce, da? întrebă mecanic Elena. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic! 

Jack se interesă suspicios: 

— Atunci de ce ai ţipat? 

— Am visat probabil. Sau mi s-a părut că pe perete 
alunecă o mână. O umbră... Da, cred că am visat. 

Elena, căscată, se interesă încet: 

— Nu mai înţeleg nimic. Ce a fost? Mână sau umbră? 

— Tu caţi la ce bezmeticeşte aista? Georgeta se uită 
sceptică la inginer: Du-te, bre, la popă să-ţi citească! Scoli 
oamenii în puterea nopţii. 

Contaş îi azvârli o privire uscată. Jack interveni practic: 

— Să scotocim, domnule, prin casă! S-o fi ascunzând pe 
undeva. Dacă nu cumva o fi şi dispărut. 

— Cine? se interesă Serbănescu. 

Notarul se uită la Cora. 

— Cum cine? Aia cu mâna... 

— Mă duc să mă culc, bombăni Georgeta. Poate ne-o ierta 
idiotul cela de sus şi n-o mai zbiera până mâine. 

Era decepţionată şi vag iritată, convinsă că inginerului i 
se năzărise. Cu şarpele fusese altceva. Îl văzuseră toţi 
acolo, în aşternutul lui Dan, dar acum îi căşunase din senin. 

— Oricum, conchise cu glas tare, am să chem părintele să 
facă o sfeştanie. 

Cora rămase cu Dan. Contaş, la un semn al geologului, 
coborâse în hol. Se retrăseseră într-un colţ şi discutau în 


şoaptă. Moraru se ţinea scai de ei. 

— Ştiţi care e părerea mea? 

Arhitectul îl privi sâcâit. Era frig, tremura în pijamaua de 
mătase subţire. Notarul nu se sesiză. 

— Am reflectat, sunt convins că am dreptate... Făcu o 
pauză şi explodă: Dan vrea să se sinucidă. 

— Hai să fim în sfârşit serioşi! se enervă geologul. 

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Am un coleg la serviciu, 
Băicoianu. Noi îi zicem Băicoianu-Ghină. Individul e 
obsedat. De ani de zile încearcă să se sinucidă şi nu 
izbuteşte. Are la activ vreo patru-cinci rateuri: otravă, 
ştreang, azvârlit de la etaj, vene tăiate, a înghiţit cuie, mă 
rog, ce-a putut şi el. Stă ce stă în spital şi pe urmă se 
întoarce. Băieţii îl întreabă: Iar ai avut ghinion? 

— Jack... 

— Ai răbdare, domnule, ce naiba! Lasă-mă să-mi expun 
teza. Dan, din motive care-mi scapă, vrea să se omoare. În 
ultima clipă însă se sperie şi abandonează cursa, 
înspăimântat de propria lui acţiune. Asta explică tot. 

Îi privi triumfător. Un strănut puternic îi aminti că e 
desculţ. 

— Mă duc să iau un bulin. le pomeneşti că am răcit. 

— În sfârşit, oftă arhitectul. Ce cretin! 

Şerbănescu îşi aprinse nervos ţigara stinsă. 

— Asta am vrut să vă spun. Am asistat neputincioşi la oa 
doua tentativă de crimă. Două atentate în trei zile. 

— Un tip grăbit, scrâşni Contaş. 

— Grăbit şi care nu are intenţia să se lase păgubaş. 

— Sunt de acord cu dumneata. Ce propui? 

— N-am nici o propunere concretă, dar nici în 
expectativă nu putem rămâne. Trebuie făcut ceva. 

— Ce? Hai să zicem că anunţăm miliția. Ca să le povestim 
ce? Chestia cu şarpele e isterică, absurdă, ceva ă la Kipling, 
iar umbra proiectată pe zid ţine de neurastenie. Eu cred că 
cineva încearcă în mod diabolic să-l lichideze pe Dan, 


dumneata crezi, Cora crede. Ăia însă or să ne trimită la 
plimbare. 

— Constituie totuşi trei mărturii serioase. Nu le pot 
ignora. 

— Admit ipoteza dumitale, deşi mă îndoiesc că ar trata 
declaraţiile noastre altfel decât ca simple aiureli. Merg mai 
departe şi accept - destul de greu - că ne-ar „aloca“ pe 
cineva care să-l păzească pe Dan, făcând în acelaşi timp şi 
investigaţii. Evident, pe perioada respectivă asasinul va sta 
cuminte. lar ăla cât o să facă pe bona lui Dan? O 
săptămână, două, hai o lună! Şi după aia? 

Şerbănescu stinse nervos ţigara. 

— Aveţi altă idee? 

— Nu. 

— În orice caz, conchise geologul, Manu nu mai poate 
dormi singur. Fireşte, nu-i o soluţie, dar până una alta nu 
văd nimic mai bun. Cineva trebuie să-i păzească. 

— Cine? surâse amar Contaş. Cora? Cu o singură mână, 
un copil de paisprezece ani o face inofensivă. 

Geologul şovăi. 

— Sunt dispus să încerc eu. Măcar câteva zile. Pe urmă 
vom vedea. 

Arhitectul, impresionat, îi puse mâna pe braţ. 

„Bietul băiat o iubeşte. De dragul ei are grijă de Dan, deşi 
un altul ar fi fericit să scape de soţul indezirabil.“ 

Urcă treptele gânditor. „Da... Mi-ar fi plăcut un astfel de 
bărbat pentru Cora...“ 


Simţi piciorul împiedicându-se în ceva moale. Se aplecă şi 
ridică un obiect ciudat. O mănuşă mare de cauciuc cu 
degetele subţiate la capăt. Şi-o imagină proiectată în 
întuneric, pe zid. 

O ascunse în buzunar şi continuă să urce scara. 


Arhitectul deschise un scrin galben şi scoase mănuşa. 

— Asta-i! 

Minerva o cercetă câteva clipe şi o puse pe masă. 

— A mai văzut-o cineva? 

— Nu. 

— Mă mir, clanului Manu nu-i scapă nimic... 

Contaş se foi neliniştit în fotoliu. 

— Ca să fiu sincer, începusem să intru în panică. Jack, 
Titel, chiar Georgeta şi Elena aveau mereu să-şi spună câte 
ceva în şoaptă, se întâlneau în odaia unuia sau a altuia... 


CAPITOLUL V 


A doua zi era duminică. Georgeta plecase la biserică, iar 


Contaş, plictisit şi prost dispus, hotărâse să petreacă toată 
ziua la prietena lui, văduva colonelului. Șerbănescu îl 
însoţise până la Universitate, unde avea o întâlnire cu nişte 
amici din provincie. 

Elena zăcea în odaie cu storurile trase şi o compresă udă 
pe frunte, chinuită de una din veşnicele ei migrene. 
Rămăseseră acasă, în afara pianistei, doar Jack, Dan şi Titel, 
sosit în lipsa Georgetei. 

Inginerul coborâse în hol şi stătea într-un fotoliu, cu 
genunchii acoperiţi de un pled. Notarul îi făcea conversaţie, 
în timp ce Titel căsca cu mâinile în buzunare şi picioarele 
repezite ca de obicei spre mijlocul încăperii. 

— Dar Cora unde e? se interesă tânărul. 

Inginerul simţi privirea iute azvârlită de Moraru. Nu-i 
dădu atenţie. 

— La croitoreasă. 

— La croitoreasă? se minună Moraru. Duminica?! 

— Individa lucrează într-o cooperativă. Nu-i liberă decât 
azi. 

Avea chipul tras, cearcăne negre caracteristice îi săpau 
obrazul. 

— Aha! exclamă cu tâlc tânărul. 

Un zâmbet lat îi strâmba faţa. Jack, peste capul lui Manu, 
duse degetul la buze, dar, surprins la mijlocul mişcării, păru 
să se fâstâcească şi începu să tuşească jenat. Dan, vag 
aţâţat, se foi în fotoliu. 


— Nu începeţi şi voi cu prostiile. 

Notarul fu de acord. 

— Bineînţeles, bineînţeles... 

Tăcu brusc. Penciu se amuza. Îşi săltă trupul firav şi bătu 
uşor umărul inginerului. 

— Îmi placi, coane! Eşti înţelept! 

— Ascultă, Titel, am avut o noapte grea. Găsesc 
insinuările voastre ieftine şi de prost gust. N-aţi ales bine 
nici momentul. 

Moraru se umflă. 

— Insinuări! Un cuvânt grav. Nu mă aşteptam din partea 
ta, în fond suntem mânaţi de cele mai nobile intenţii. 

Se întrerupse iar. Titel rânji. 

— Acum, dacă tot ai demarat, bagă viteză! 

Manu îşi duse degetele la frunte şi oftă. 

— Ce vreţi de la mine? Spuneţi ce aveţi de spus şi lăsaţi- 
mă dracului în pace! 

— lată o atitudine bărbătească, aprecie notarul, 
trăgându-şi reverele hainei... Vorbesc eu sau vorbeşti tu, 
Titel? 

— Eşti invitatul meu, tăticu'! Dă-i drumul. Eu mă înscriu 
la discuţii. 

Jack îşi compuse o expresie adecvată - devotament, 
altruism, spirit de familie, toate cu o tuşă de confidenţial - şi 
se apropie de inginer. 

— Dragă Dănuţ, tu ştii cât ţinem noi la tine. Dacă te 
gândeşti, familia rămâne cea mai sigură citadelă a 
individului. Cum spunea şi Sofocle... ăâă... Spunea el ceva, 
ăăă... eu, Georgeta, Elena, băiatul ăsta... 

Manu vru să-l întrerupă, dar renunţă. Ştia dinainte ce 
avea să urmeze, tot felul de murdării pe seama Corei. Din 
prima clipă n-o putuseră suferi. Altă plămadă, altă rasă. 
Antipatia şi pisma instinctivă a rinocerului faţă de gazelă, 
invidia unor babe ca Georgeta şi Elena faţă de graţia unei 
femei tinere, panica lui Jack faţă de „risipa“ din casă. ÎL 
dureau şi cheltuielile celor din jur. 


— De aceea, urmă Jack, ne-am gândit că-i de datoria 
noastră, sfânta noastră datorie, să-ţi deschidem ochii. Tună 
patetic: 'Te închini la o icoană întinată, Dănuţ! 

Titel se strâmbă. 

— O ia razna rău! Până nu presară floricele, flăcăul n-are 
sănătate. 

— Cora nu e cea pe care ţi-o închipui, nu e aşa cum ai fi 
avut dreptul să fie. 

Glasul îi tremura, te aşteptai în orice clipă să izbucnească 
în plâns. Manu îl măsură ironic. 

— Concret, Jack. Fapte concrete! 

— Cora te înşală. Numai Dumnezeu ştie ce greu îmi vine 
să-ţi spun astfel de lucruri, dar acesta-i adevărul. Şi dacă ar 
fi fost o aventură trecătoare, mai închideam ochii, ştim ce 
înseamnă o femeie tânără, frumoasă, solicitată... Cine nu 
greşeşte măcar o dată? Dar e o legătură care durează de 
trei ani. Pe lângă aceasta, fireşte, celelalte idile pasagere nu 
mai contează. 

Dan începu să râdă. 

— Aţi înnebunit! Vedeţi-vă de treabă şi promit că-mi ţin 
gura. Nu-i spun nimic Corei. 

Notarul îl privi uluit şi se întoarse spre Titel. Tânărul 
ridică din umeri, aprinzând altă ţigară. 

— Ai dat cu flit, şi omul nu strănută. Tipu-i tare sau nu-i 
pasă. Hai să ne vedem de treabă! 

— Eşti beat? Ce flit?! Se întoarse spre inginer. Uite, 
Dănuţ, noi ştim mai multe decât îţi închipui tu. Am vrut să te 
scutim de unele amănunte degradante, dar mă văd silit să 
recurgem la ele. Titel, nu-i aşa, e tânăr, fără obligaţii, umblă 
prin diverse cercuri, circulă prin baruri şi restaurante. Nu o 
dată a văzut-o pe Cora în companii... companii virile. 
Spune-i tu, Titel, de cascadorul ăla, cum îl cheamă... 

— Mândroiu, suflă Penciu. 

— „sau rugbistul... 

Tânărul completă din nou imperturbabil: 

— Done. 


— Done, exact, ai o memorie remarcabilă. Înţelegi, 
Dănuţ, nişte puşti absolut compromiţători, care se mai şi 
laudă. Cora nu-i oricine. 

Manu bătea uşor cu degetele într-un glob. Câteva fire de 
beteală se desprinseră din pom şi căzură pe covor. Păreau 
şuviţe tăiate din părul Corei. 

— Aţi isprăvit? 

— Imediat, dragul meu. Eşti desigur depăşit de 
evenimente, dar mai târziu ai să ne fii recunoscător. Cât 
despre legătura aceea care durează, te poţi convinge şi 
singur. Titel a avut curiozitatea să o urmărească... 

— Aş, se hlizi Penciu, din devotament. 

Celălalt nu sesiză ironia şi se grăbi să aprobe. 

— Foarte frumos, aşa e şi normal. A urmărit-o deci până 
la locuinţa individului, un avocăţel oarecare, Dinu... 

— Dinu Dragomir, enunţă Llitel cu glas placid, 
automatizat, de telefonistă sau serviciu de informaţii, avocat 
colectivul doi, înalt, şaten, ochi verzi, 72 de kilograme, 
semne particulare n-are, o mătuşă paralitică totuşi, strada 
Izvoranu 27, sector 5, etaj II, apartament 8, se intră prin 
gang, la stânga cofetărie, la dreapta teren viran. 

Manu privea fix statueta de alabastru. O femeie goală, 
cocoţată pe un trepied într-o atitudine de model. 

— Sper că de astă dată aţi terminat totuşi! 

— Nu, încă nu. O clipă, Dănuţ. Mai am un singur lucru să- 
ţi spun. Am reflectat asupra incidentului de azi-noapte şi, 
bineînţeles, la cel de alaltăieri. M-am sfătuit şi cu Titel, i-am 
auzit vorbind pe Toni şi pe Şerbănescu. M-am convins acum 
şi eu. S-a atentat la viaţa ta, Dănuţ! 

— Hm, ţi-a trebuit destul ca să bagi de seamă, remarcă 
tânărul. 

— Într-adevăr! Ţi-e greu să descifrezi abjectul, odiosul, 
când tu însuţi nu eşti în stare să striveşti o muscă, înţelegi... 

— Mai repede, flăcău! i-o tăie Titel. Acuşi sună de 
recreaţie. 

Moraru suflă în obrazul inginerului: 


— E o chestiune foarte delicată. Noi, vreau să spun 
familia, am ajuns la o concluzie. Şopti enigmatic: Cel care 
încearcă să te omoare nu locuieşte la parter... 

— Ce vrei să spui? 

—  Reflectează, Dănuţ! Reflectează! La parter stăm 
Georgeta, Titel, Elena, eu... Şi Şerbănescu, evident. 

În ochii inginerului se aprinse o văpaie. Reuşi greu să se 
stăpânească şi respiră adânc. 

— Uite ce e, Jack! În vocea sacadată se simţea furia care 
începuse să mocnească. V-am ascultat mârşăviile. Firesc ar 
fi să vă dau pe amândoi afară din casă. N-aveţi nici un drept 
aici, nici măcar chirie nu plătiţi. Dacă mai aud o singură 
vorbă despre Cora, vă dau cuvântul meu că vă scot în 
stradă! 

Degetele îi tremurau de indignare. Notarul îl privea 
holbat, neştiind ce să creadă. Titel se ridică alene şi-l trase 
de mânecă. 

— Hai, jupâne! Ţi-am spus de la început, pe tăticu' îl 
doare capul şi tu-i faci frecţie la picioare. 


După discuţia cu arhitectul Contaş, Minerva reluă lectura 
jurnalului. 


XXX 


Indiscutabil, Cora n-ar fi în stare să-l omoare pe Dan. O 
văd într-o bună zi luându-şi poşeta şi dispărând fără o 
vorbă, dar nu va ucide. E mult prea uscată, nu poate uri, nu 
poate iubi din adâncul sufletului. Cora pluteşte, alunecă pe 
lângă oameni. Nu are dorinţe, nu are vise, nu are patimi. 
Whisky-ul e altceva. Li încălzeşte sângele îngheţat, dă relief 
unei existenţe serbede. Pentru puţine ceasuri... Cora... O 


floare artificială, superbă, înfiptă într-o glastră fără apă. Nu 
moare şi nu trăieşte niciodată. M-am întrebat mereu cu 
cine seamănă, am încercat să-i desluşesc misterul. Există 
un mister al Corei, misterul din mintea şi inima ei. Probabil 
nu-l voi ghici până la sfârşitul zilelor. 

Pe Alina, maică-sa, am cunoscut-o bine. Când s-a măritat, 
Toni mă înfiase de opt ani. Era o blondă încântătoare, 
îmbrăcată mereu in rochii largi. Avea mai cu seamă 0 
pieliță a obrazului neasemuită, pe care n-am mai întâlnit-o 
la nici o femeie. Nici chiar la Cora, deşi are un ten divin. 

Graţia ei îmi amintea de a Odilei, din „Climate“. Graţia şi 
predilecţia pentru alb şi pentru flori. Dar tot ce la Odile era 
graţie imponderabilă şi fascinantă, firesc şi spontaneitate, 
la Alina a fost farmec construit. Când am băgat de seamă, 
m-am simţit îngrozitor de dezamăgită. Până atunci 0 
adorasem. 

Ţin minte incidentul cu luciditatea crudă a copilului 
căruia i s-a sfâşiat cea mai frumoasă păpuşă. Mă aflam în 
salon, ghemuită sub o canapea, şi imi sugeam degetele 
murdare de cerneală. Alina aştepta invitaţi. Afară era cald, 
sfârşit de aprilie, şi imbrăcase o rochie diafană de organdi 
alb, cu panglici şi trandafiri din atlas bleu. Ținea în mână o 
batistă. La un moment dat, lic, foxterierul, i-a smuls-o şi s- 
a ascuns sub scrin. Alina s-a lăsat în genunchi încercând să- 
] prindă. 

În clipa aceea şi-a surprins imaginea în oglindă. Un 
tablou fermecător. Rochia se deschisese în jurul ei ca un 
evantai vaporos, buclele blonde îi alunecau moale pe obraz. 
Căţelul negru, numai zulufi, i se zbătea în mâini. Pe parchet 
se afla un cobalt înalt cu bujori roşii. Scena era aproape 
ireală, de o prospeţime încântătoare, veselie jucăuşă şi 
rafinată, numai lumină şi zâmbet, te puteai crede în faţa 
unui Watteau sau Fragonard. 

Pe urmă n-am mai înţeles nimic. Treceau minute întregi 
şi Alina nu se mişca. Aştepta impietrită, surâzând adorabil 
în genunchi, cu Tic în braţe. Auzeam musafirii care 
sosiseră, două cucoane şi câţiva domni. Când s-a deschis 


uşa, continua încă tabloul. S-a lăsat privită bine, apoi s-a 
ridicat uşoară. Bărbaţii amuţiseră în extaz. 

Nu, Cora nu-i seamănă. Revăd fetița de patru-cinci ani, 
ciudat de blondă, în rochiţe de catifea bleumarin, apoi la 
şcoală o adolescentă nefiresc de subţire, putin 
neîndemânatică, stângace, dar numai aparent, căci Cora a 
avut totdeauna siguranța suverană a lui Toni. Siguranţa pe 
care ţi-o dau indiferența, lipsa de pasiune, lipsa de miză. 
Purta părul tuns foarte scurt şi cu chipul său nervos, 
aproape de faun, părea un băiat. Un băiat straniu, puţin 
VICiOS. 

Incă de pe atunci făcea o impresie extraordinară celor 
din jur. M-a surprins totdeauna tendința instinctivă a 
oamenilor de a se da la o parte din drumul Corei, privirile 
vag îngrijorate cu care o urmăresc. Când îi vorbesc, reflex 
coboară glasul. Și tot din adolescenţă, a exercitat o 
influenţă neobişnuită asupra cunoştinţelor ei. In liceu, şi 
mai târziu la facultate, aduna lără efort o oaste de 
adoratoare. [li imitau pieptănătura, machiajul, îi copiau 
hainele, gesturile, râsul lipsit de vioiciune. Râs â la Cora... 
Cunosc colege de-ale ei care nu s-au vindecat până astăzi. 

Cultivă acelaşi gen, indiferență totală, enigmă discretă, 
indolență, generozitate princiară. Copiile sunt jalnice, dar 
nu-şi dau seama sau se consolează. Nu fiecare putem agăța 
un Renoir în dormitorul nostru. 

Adevărul e că atmosfera Corei mă cucerise şi pe mine. 
M-am închipuit însă o singură clipă cu pletele ei 
fantomatice, în rochiile acelea care pe oricare alta par 
absurde şi fantastice. Eu, cu Chipul meu fad, fără 
personalitate, cu trupul meu lipsit de graţie... 

Târziu, am înţeles în ce constă esenţa acestei vrăji. Cora 
a avut de copil ceva pe care în general femeile nu-l 
dobândesc decât spre treizeci de ani, cele mai multe 
niciodată, iar unele mor fără să intuiască măcar noțiunea. 
Cora are stil, această calitate extraordinară de a da 
conţinut şi culoare aparte fiecărui gest, zâmbet, mişcare. 
Toate sunt puternic îmbibate de personalitatea ei, nu-i pot 


aparţine decât ei. Îi vei recunoaşte totdeauna surâsul, 
având de ales între alte o sută de surâsuri frumoase. Căci 
tot ce face e cu desăvârşire estetic, ieşit din comun, de un 
farmec morbid, dar de netăgăduit. Cred - deşi azi sunt 
departe de admiraţia, de cultul pe care-l aveam pentru ea 
acum zece sau cincisprezece ani - că este unică. O Coră se 
naşte o dată la câteva generații. 

De ce s-a măritat cu Dan? O întrebare care mă obsedează 
de paisprezece ani. A doua e de dată mai recentă: ar fi în 
stare să-l omoare? 


Minerva auzi un ciocănit discret. 

— Am nevoie de puţină aţă albă. 

Cora, într-o rochie sobră de stofă moale, zâmbea sfios. 
Nu era fardată, părul şi-l prinsese în câteva ace. Avea aerul 
nefericit al celui care nu ştie încotro s-o ia. Scotoci în dulap, 
şi încercă să iasă fără să facă zgomot. Minerva, 
reprimându-şi o scurtă ezitare, o opri. 

— Luaţi loc, vreau să vă întreb ceva. Ştiaţi cu ce se ocupă 
soţul dumneavoastră? 

Cora începu să râdă. Un râs liniştit, cu ochi umezi. 

— Dar bineînţeles. Era inginer. 

— Aceasta pentru toată lumea. M-am referit la celelalte 
preocupări, care presupun mai puţină publicitate. 

— Vă gândiţi la invențiile lui? 

— Da. 

— N-am ştiut niciodată exact la ce anume lucrează. Nu 
cred că proceda astfel din discreţie, pur şi simplu eu nu am 
nici un fel de cunoştinţe tehnice şi îşi dădea seama că nu 
înţeleg mare lucru. Mi-ar fi plăcut să-i fiu de folos măcar ca 
auditor inteligent. 

— Mda... În ce măsură erau informaţi ceilalţi? 

— La fel de vag, îmi închipui. 


Minerva foileta mecanic paginile jurnalului. Se uita la 
unghiile  sidefii, bine lustruite, ale Corei. „Are o 
spontaneitate care derutează. E una dintre erorile clasice. 
Confundăm naturaleţea cu sinceritatea.“ 

— Nu vă bucuraţi de prea multă simpatie în ochii 
rudelor... 

— Nu ştiu ce să vă spun... Cora părea încurcată. Într- 
adevăr, sunt mereu iritaţi, gata să-mi azvârle lucruri 
neplăcute, şi totuşi, în sinea lor, în felul lor, ţin la mine. În 
atâţia ani, ar fi trebuit să mă obişnuiesc cu scenele... A treia 
sau a patra zi de Crăciun, de pildă, eram în bucătărie. 
Cinam... 


Fiecare mânca altceva, din proviziile sau din frigiderul 
propriu, fiecare se gândea la altceva. 

Stăteau în jurul mesei doar Venera, Elena şi Cora. Dan nu 
coborâse, Contaş, după toate aparențele, avea să înnopteze 
în oraş. Nici Şerbănescu nu se întorsese. Titi urmărea la 
televizor un film de război. 

— A fost o zi goală, declară visătoare Elena. Încă una... 
Nu suport zilele astea cenuşii. Sunt oribile. 

Mânjea ca de obicei farfuria, disecând fiecare fibră din 
felia de rasol. Jack, în picioare, pândea resturile. Culegea 
peste umărul pianistei zgârciurile şi pieliţele izolate pe 
margine, cu un aer absent, parcă din distracţie. 

— Mi-a trecut os prin os! Nu pricep cum pot să zacă unii 
cu mâinile în poală... 

Georgeta încălzea nişte sarmale şi păzea aragazul. Toată 
bucătăria mirosea a varză. Era singura pentru care cina nu 
reprezenta o masă frugală. Mânca gospodăreşte, trei feluri, 
uneori şi ciorbă. „Nu pun geană peste geană dacă-mi 
ghiorăie maţele. Mă sacă la inimă.“ 


Venera îşi unse a treia felie de pâine cu unt şi presără 
parmezan. Sorbi din ceaiul tare, cu mult zahăr şi lămâie. 
Sesiză intenţia lui Jack şi mută brânza lângă perete. 
Notarul încercă s-o ocolească, dar privirea Venerei îl ţintui 
locului. Nu vorbea aproape niciodată şi, cu excepţia 
Georgetei, toţi se simțeau nelaîndemână în prezenţa «ei, 
răsuflau uşuraţi când părăsea încăperea. 

Avea o privirea grea, direcţionată, care se pleca rareori. 
Jack înghiţi în sec şi începu să fredoneze o arie, continuând 
să vâneze bucatele din ochi. Georgeta stinse aragazul şi se 
apucă să spele nişte linguri în chiuvetă. Notarul înşfăcă la 
iuţeală o sarma şi o înghiţi hulpav. Din cauza fierbinţelii se 
înecă. Fără să ştie despre ce e vorba, Georgeta îi izbi câţiva 
pumni în spinare. Cora lâncezea în faţa ceaiului decolorat. 
Îşi strânsese părul în vârful capului şi părea extrem de 
tânără. Gâtul ieşea firav şi delicat din dantela rochiei de 
casă. 

— Titel! urlă pe neaşteptate Georgeta ştergând lingurile. 
Hai la masă, Titel! Completă spre ceilalţi: Nu ştiu cui s-o fi 
izbit băietul ista, că tare-i cult şi deştept. Dă-i lui o carte, o 
gazetă, şi nu-i mai trebuie nici mâncare. Eu spun drept, 
zăpăcelile istea de la televizor mă ameţesc. Îmi creşte 
tensiunea. 

Venera se mulţumi să zâmbească ironic. Cunoştea 
„cultura“ lui Titel. Almanahuri, reviste umoristice, filme 
polițiste şi cele cincizeci şi două de „volume“ ale lui Maitre 
Grimaud... 

— Miroase a varză, şopti Cora şi simţi că i se face rău. 

Elena o ţinea pe aei: 

— Când sunt indispusă, nici nu pot exersa. Asemenea zile 
ar trebui rupte din calendar... Mi-am căutat pălăria de pai 
cu violete. Nu reuşesc s-o găsesc. 

Jack nu se clintea de lângă aragaz. Declară sonor: 

— Englezii recomandă o singură masă substanţială: micul 
dejun. 


Degetele manevrau discret pe marginea tigăii. Nu 
nădăjduia la încă o sarma, dar câteva fire de varză se 
puteau ciupi. Cora sorbi din ceaiul rece. 

— Ce o fi acum la mare? Încă n-am văzut Constanţa 
iarna. 

— Trebuie să iau legătura cu Proietti, violoncelistul. Are 
concert vineri, spuse Elena foşnind hârtia unui pachet. 

Înăuntru se aflau trei tarte cu portocale şi un cataif. Jack 
îşi schimbă instantaneu teatrul de operaţii. Se uita la 
pianistă cum muşcă, o privea fix cu o lăcomie insuportabilă. 
Elena nu-i dădu importanţă. Georgeta scoase două ştergare 
din bufet şi le aşternu pe masă. 

— Ilacă, aistea le am dinainte de a mă mărita cu Aristică. 
La examenul de capacitate am brodat un tişlaifăr în fir de 
păr. lrra, ce păr aveam! Roş şi lung, o podoabă! 

Venera trase mai aproape farfurioara de gem. „Cum am 
rezistat atâţia ani? Cum i-am suportat? Nu-mi pare rău de 
nimic. Până la Anul Nou, mai sunt trei zile... Şi uite, stau 
aici, mănânc, beau, ascult. Sunt lucruri pe care nu le voi 
mai înţelege niciodată.“ 

Jack ajunsese la capătul puterilor. 

— Elenuţo... hm, ştii, n-am ieşit azi în oraş. Crezi că ai 
putea să-mi... da, să-mi împrumuţi o jumătate de prăjitură? 
Par extrem de proaspete şi apetisante. 

Pianista nu-l auzi. 

— În realitate, Proietti e un mare virtuoz. L-am ascultat la 
Viena în '40. Eram un copil pe atunci, dar nu mi-a fost greu 
să-mi dau seama. O manieră foarte personală de 
interpretare. Mai ales Dvorak. 

— Hai, Titel! strigă din nou Georgeta. Se răceşte 
mâncarea. 

— Lasă-mă, cucoană, să văd filmul! 

— Ei, ce ţi-am spus! De mititel calcă a cărturar. 

— Elena! scânci exasperat notarul. 

Pianista îşi întoarse faţa ştearsă. În jurul ochilor dăduse 
cu cremă. Clipi nedumerită. 


— Ce Dumnezeu vrei? 

— O jumătate de prăjitură. Atât! Mi-o împrumuţi. 

Elena îl măsură rece. Nu era zgârcită, în general habar 
n-avea câţi bani are în casă, risipea cu o inconştienţă 
boemă. Notarul o nimerise însă într-o zi proastă. N-avea 
chef să-i dea din simplu capriciu. Şi tot din capriciu, cu o 
seară înainte ar fi fost în stare să-i dăruiască întreg 
pachetul. 

— De ce nu-ţi cumperi? 

— 'Ţi-am spus. N-am ieşit din casă. 

— Altă dată să ieşi! De când te cunosc cerşeşti. 

Jack o măsură furios, apoi păru animat de o hotărâre 
bruscă. Pe neaşteptate, îşi înfipse degetele în pachet, 
înşfăcă o tartă, şterpeli din zbor două sarmale din tigaia 
Georgetei şi o zbughi. Se auziră paşii precipitaţi şi cheia 
răsucită de două ori în broască. 

Elena, consternată, rămăsese fără grai. Georgeta începu 
să-l ocărască minuţios. Cora fu cuprinsă de unul din rarele 
ei accese de râs. Pe obraji îi curgeau lacrimi. 

— Dumnezeule! Biata Geta, al doilea jaf! leri Titel, 
acum... 

Georgeta o fulgeră din priviri. Se năpusti cu furie 
proaspătă, ca o leoaică. 

— Da” ce, madam, o furat din moşia lu” tac-tu? Nu ţi-i aşa 
oleacă, pe la obraz? 

Corei îi îngheţă râsul. 

— Te rog, Georgeta, nu-mi fă o scenă. N-am spus nimic. 

— Nu ţi-i deloc ruşine? Ce-ai cu băietu'? O luat de la mă- 
sa, de pe plita ei, nu de la hăndrălăi şi craidoni! Crezi că nu 
ştiu eu cine eşti? Hee! De puiculiţe ca tine îi plină gârla 
Dâmboviţei. Faci pe boieroaica şi-ţi sticlesc ochii după 
pompieri. Damă în Crucea de Piatră, cu felinar roş şi 
condicuţă ajungeai dacă nu te culegea Dan, nu te-ar mai fi 
cules, unde i-au fost ochii, n-ar mai avea ochi! 

Cora se ridică brusc şi dădu să iasă. În prag se ciocni cu 
Dan Manu. Pe chipul palid al inginerului privirile ardeau. 


Scrâşni: 
— Nu pot avea nici un pic de linişte în casa asta? 


Cora sorbea din paharul de whisky. În răstimpuri, trăgea 
lung din ţigară. Venera, ghemuită pe divan, o ţintea cu o 
curiozitate rece. Abajurul verde de la căpătâi îi arunca pe 
figură o lumină tulbure. 

Corei parcă îi era frig, strângea la gât dantelele vechi. În 
jurul taburetului, rochia de casă cădea în falduri bogate. S- 
ar fi putut aşeza pe un fotoliu, dar asta era încă una din 
ciudăţeniile ei. Îi plăceau scaunele incomode, fără spătar. 
Când o vedeai aşezată, îţi dădea impresia unei păsări gata 
să-şi ia zborul de pe creangă. Sugera fără să-ţi dai seama 
provizoratul, lipsa de fixaţie. 

— Vrei un şal? o întrebă blând Venera. 

— Nu. 

— Acum semeni foarte mult cu Alina. 

— Din cauza rochiei, surâse Cora. 

Un surâs obosit. Venera o privi în plin obraz. 

— De ce nu pleci? 

Cealaltă o măsură surprinsă. Nu înţelesese sensul. 

— Unde? 

— Nu acum, imediat. În general: de ce nu pleci? 

— Unde rămâne valabil. Unde? 

— În lume, în altă casă, cu alt bărbat. 

— Eşti nebună, Venera! 

— Deloc. Încerc doar să te înţeleg. Să te ajut. Ţin mult la 
tine. 

— Al un ton ciudat. Vorbeşti de parcă ţi-ai face 
testamentul. 

Venera îşi cobori pleoapele. 

— Nu-mi spune că-l iubeşti pe Dan. Accentuă: Azi. 

Cora râse încetişor. 

— Ţi-au plăcut totdeauna explicaţiile, Venera. Lucrurile 
nude, expuse cu francheţe crudă, la un bec de o mie de 
lumini. 


— Şi ce e rău în asta? 

— Nimic. Dar eu le detest. Probabil fiindcă n-am o 
formaţie ştiinţifică. Nu iubesc nici lumina prea puternică, 
nici expresiile dure, nici sinceritatea excesivă. Şi o minte 
prea lucidă mă înspăimântă. Mă simt bine doar atunci când 
contururile se tulbură, când imaginile se estompează. 

— Asta-i literatură! Cred că ai devenit victima propriilor 
tale abţibilduri. Abţibildul unu - Cora enigmatică, doi - Cora 
visătoare şi misterioasă, trei - Cora vicioasă, pentru că 
treaba în sine are ceva picant şi aşa mai departe. N-am 
nimic împotriva lor, sunt de mare efect, am constatat, dar 
cel puţin în sinea ta trebuie să ştii unde pui piciorul. 

— Nu-mi place să ştiu unde pun piciorul. Şi aşa avem 
destul de puţine surprize, nu crezi? 

— Uite, draga mea, unu şi cu unu fac doi! 

Cora surâse. 

— Nu sunt deloc sigură. De ce trebuie obligatoriu să facă 
doi? Depinde ce pui într-un unu şi ce pui în celălalt. 

— Bine, să lăsăm speculaţiile! De ce nu pleci, totuşi? Ce 
aştepţi? Nu vreau să-ţi fiu dezagreabilă, mai ales după 
scena Georgetei, trebuie totuşi să-ţi aduci aminte măcar din 
când în când că ai împlinit treizeci şi şase de ani. N-ai să 
arăţi aşa întotdeauna. Avem fiecare o singură felie de tort în 
viaţa asta. 

— Fireşte. 

— Şi atunci? De ce nu încerci să prinzi un ultim tren? 
Încă poţi alege pe cine vrei, îţi poţi reface viaţa splendid. 

— De ce să mi-o refac? 

— Sfinte Dumnezeule! De ce să ţi-o refaci! Ca să fii 
fericită. Să simţi şi tu că trăieşti, să te bucuri, să... naiba 
ştie ce! 

Cora îşi netezi faldurile moi de catifea. Spuse încet: 

— Mă cunoşti dintotdeauna, Venera. Acasă, cu Alina, mai 
târziu, doar cu tine şi cu 'Toni, înainte de a mă mărita, 
după... O privi cu ochii larg deschişi. Mă ţii minte vreodată 


mai fericită decât sunt astăzi? M-ai văzut mai expansivă? 
Mai într-al şaptelea cer? 

Venera înghiţi în sec. Se simţea tulburată. Într-un fel, 
Cora avea dreptate. 

— Vrei să spui... Mă exprim stângaci, vrei să spui că n-ai 
vocaţia de a fi fericită? Că n-ai capacitatea de a te bucura? 

— Eşti o femeie inteligentă, Venera. Surâse. Mai poate 
însemna şi altceva. Că am fost totdeauna fericită. Că de 
treizeci şi şase de ani navighez pe o mare constantă. 


Dan ridică receptorul. Un glas pe care nu-l cunoştea, 
uşor răguşit, întrebă în şoaptă: 

— Inginerul Manu? 

— Da. Cu cine vorbesc? 

Celălalt râse. Articulă limpede cuvintele: 

— Până la revelion mai sunt cinci nopţi. Într-una din ele 
vei muri. Poate mâine, poate poimâine. Încă nu m-am 
hotărât. Pe curând. 

Legătura se întrerupse. Dan rămase cu receptorul în 
mână. 


Jack părăsi fluierând cabina telefonică. Cumpără un 
covrig, apoi intră la un cinematograf de cartier. 


XXX 


— În realitate, spuse Cora, toţi simţeam că Dan e în 
primejdie. Nimeni nu putea însă lupta cu încăpăţânarea lui. 

— Pe cine includeți în acest „toţi“? 

— 'Tata, Venera, Mihai Serbănescu, eu... 

— Vorbiţi-mi despre sora dumneavoastră, spuse Minerva. 
Ce fel de om e? 

Cora oftă. Privirea îi alunecă undeva, în gol. 

— Am considerat-o totdeauna o femeie remarcabilă. 
Dreaptă, corectă, excelentă profesoară, capabilă de multă 


dragoste şi dăruire, în ciuda aparenţelor. Adevărul a 
devenit pentru ea un cult. 

— Hm! Bănuiesc că acesta e motivul pentru care a izbutit 
să-şi atragă atâtea antipatii. 

— Nu vă înşelaţi. Pe undeva, nu se simte în stare să 
admită că oamenii au defecte. Şi când le constată, e prima 
care suferă din cauza lor. 

— Ce atitudine avea în general faţă de soţul 
dumneavoastră? 

Faţa Corei se crispă imperceptibil. 

— O indiferenţă de gheaţă. 

— Numai? 

Simţea privirile stăruitoare ale Minervei şi rosti încet: 

— Poate că nu-l agrea foarte mult. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Sunt puţini cei care se bucură de aprecierea, 
de prietenia Venerei. Cine a avut însă norocul să o 
cucerească, poate conta pe fidelitatea şi devotamentul ei. 


Ştia că Minerva discută cu Cora. O auzi pe maică-sa 
crăpând uşa. Se prefăcu că doarme, îngropându-şi capul în 
pernă. „Să se fi strecurat totuşi vreo greşeală?“ 

Titel încercă să recapituleze evenimentele. Cora şi 
Venera,  ofensate de ieşirea  Georgetei, părăsiseră 
încăperea... 


CAPITOLUL VI 


În bucătărie rămăseseră Georgeta, Titel şi Elena. 


Pianista nu se îndura să se ridice, gândindu-se cu lehamite 
la preparativele de culcare. Gargara cu muşeţel, pusul 
laţelor pe bigudiuri, tratamentul petelor albe de pe braţe - 
un pityriasis vezicolor - cu un unguent pe bază de sulf care 
mirosea oribil, masajul feţei şi al gâtului. 

Georgeta clătea vasele trântindu-le cu zgomot. 

— Am ajuns să-i spăl şi oalele! I-o sărit ţâfna, o ridicat 
nasul şi dusă o fost! Sluga rămâne la bucătărie, cucoana 
trece în ietac. 

— Nu te pune nimeni să le speli, spuse Elena căscând. La 
urma urmelor, un pahar şi o farfurioară, aproape n-a 
mâncat, aşteptau până mâine dimineaţă. 

Georgeta se răsuci furioasă. 

— Dac-aş putea trece pe lângă treabă să zâc bună zâua şi 
să-mi văd de drum, bine ar fi! Şi iar bine ar fi, când văd 
gândaci din cei mascaţi în bucătărie şi frigider, să stau 
dinaintea oglinzii şi să-mi potrivesc pălăria şi combinezonul. 
Da' nu, eu îs blăstămată, robesc din zori şi până-n noapte şi 
drept mulţămită mă aleg cu ţâfnă şi ocară. 

Georgeta încercă să plângă improvizând un mârâit pe 
nas şi strâmbându-şi cumplit faţa. 

Elena se simţi atinsă. Pălăria, combinezonul şi gândacii o 
vizau personal. Redeveni visătoare şi începu să-şi 
răsucească absentă o şuviţă de păr. Titel isprăvi masa. 
Azvârli neglijent şervetul în farfuria murdară şi îşi aprinse o 
ţigară. 


— Hai, mamă, nu mai croncăni! În casa asta îţi vine să-ţi 
iei câmpii. Cretinul ăla urlă discursuri, pianul latră, tu 
bâzâi, pe la etaj se plimbă fantome. O familie de furioşi! 

Stimulat, tânguitul Georgetei căpătă proporţii: 

— „că nu s-o îndurat Dumnezeu nici de o căsuţă să am 
parte la bătrâneţe... Ia, stau prin străini, la mâna lor... Da' 
lasă, dragul mamei, om strânge bănişori şi ne-om muta să 
ştiu că n-am ce pune în lingură. 

Titel i-o reteză sarcastic: 

— Unde? 

— S-o găsi şi pentru noi o palmă de loc. 

— Zic să te grăbeşti, atunci. Azi-mâine, te trezeşti cu 
trenţele pe trotuar. E şi asta o palmă de loc, conchise 
filosofic. 

Strâmbăturile pieriră de pe chipul uscat al Georgetei. Îşi 
înfipse agresivă mâinile în şolduri. 

— Tu ai căpiet, idiotule? Cine să mă deie afară din casă? 

Penciu o măsură ironic, apoi îşi mută privirea la pianistă, 
asociind-o la cele ce urma să spună. 

— Sunteţi fraiere făcute grămadă! De ce crezi că vor să 
scape de Dan? 

Elena făcu ochii mari. 

— Cine vrea? 

— Cine?! Strivi cu dispreţ mucul de ţigară şi arătă spre 
etaj: Şmecherii ăia de sus. Cora şi ducele de Contaş! De 
Contaş, de Covurlui sau Râmnicu-Vâlcea. 

— Prostii, respinse Elena. 

— Bine, tanti! Când oi sta cu umbrela în mână să nu-ţi 
plouă claviru', mai discutăm! 

Georgeta îşi suflă sonor nasul şi se lăsă pe un scaun. 

— Baţi câmpii, măi băiete! O fi ea uşuratică, nu zic, dar 
mai încolo n-o duce capul. Şi nici aşa de proastă să taie vaca 
grasă plină de lapte. Ce face ea singură? 

— Vă dă un şut în fund, vouă şi băieţaşului Jack - mie nu- 
mi pasă, găsesc unde să mă lipesc - şi rămâne jună văduvă 
cu o casă cum n-au zece şmecheri în Bucureşti. Mai 


meditaţi la chestia asta, fetelor, când vă puneţi părul pe 
moaţe. Eu v-am salutat! 

Închise uşa ostentativ. Elena şi Georgeta se priveau 
buimace. 


După ce se întoarse acasă, notarul ţinu o scurtă 
conferinţă - perora în faţa oglinzii scorojite din odaia lui - 
pe teme de pictură. Reveneau în frazele pompoase nume 
răsunătoare, Michelangelo, Perpessicius, John Locke şi Ion 
Dolănescu. Îşi isprăvi mica ditirambă într-un chip extrem de 
glumeţ, invitând cu generozitate graţioasă asistenţa 
imaginară la un escalop stropit cu un admirabil Bourgogne 
1952. 

În realitate, trecuse într-o seară pe la Cina. Obişnuia să o 
facă frecvent; Cina, Ambasador, Lido - totdeauna 
restaurante de prestigiu. Intra cu un aer extrem de aferat, 
se dezbrăca la garderobă şi pătrundea plin de degajare în 
local. Îşi subţia distins privirea, cernând toate mesele ca şi 
cum ar fi fost în căutarea cuiva. Se ducea apoi la şeful de 
sală şi-i comunica important că persoanele care vor întreba 
de domnul Jack Moraru sunt rugate să-l aştepte. 

Chelnerii îl mirosiseră repede. Unul mai tânăr, cu ocazia 
vizitei următoare, îi transmise confidenţial şi într-o manieră 
impecabilă că Ambasadorul Republicii Costa Rica - şi înşiră 
vreo şaptesprezece nume spaniole dintr-o răsuflare, echipe 
de fotbal, filme mexicane şi ce-i mai trecea prin minte: 
Atletico-Bilbao, y Pedro, y Francesco de Santa Cruz, de 
Barcelona, y Real Madrid etc., năucindu-l pe notar - l-a 
aşteptat rândul trecut până la închidere, într-o proastă 
dispoziţie evidentă. Din zece în zece minute întreba de 
domnul Jack Moraru. 

Notarul se fâstâci iniţial, apoi marşă, plăcându-i să 
creadă că-i vorba de o confuzie. Cu prilejul unor astfel de 
turnee, Jack şterpelea câte o murătură apetisantă de pe 
mesele de serviciu, o frunză de salată, o garoafă, sau, cum 
se întâmplase la Cina, menu-ul legat între coperte lucioase. 


Acasă îl studiase cu meticulozitate şi familia surprinsă avu 
ocazia să-l audă exclamând plin de nostalgie: 

— Doamne, ce dor îmi e de nişte truites aux amandes! 
Sau: N-am mai mâncat de multă vreme un mixed-grilis! Să 
vă spun eu o masă, băieţi! Consomme ă la Madrid, assiette 
anglaise, pigeons au champignons. La urmă bombe glace şi 
aşa mai departe. 

Georgeta, absolventă a şcolii de menaj, deprinsă cu 
denumirile simandicoase, i-o tăiase brutal: 

— Ce-i tot dai zor cu consomme ăâ la Madrid? Ciorbă de 
burtă, mare scofală! Şi assiette anglaise! Câteva bucățele 
de oaie, şi porc, şi vită, tăiete subţire şi împrăştiate în blid. 

Pe la unsprezece notarul părăsi camera şi urcă în vârful 
picioarelor la Dan. Îşi lipi urechea de uşă, asigurându-se că 
nu se aud glasuri, şi ciocăni discret. 

Inginerul, în pijama, nu-şi ascunse indispoziţia. 

— Ce naiba vrei? 

— Doar câteva clipe, Dănuţ. Se apropie conspirativ şi-i 
suflă în obraz: Cum te simţi? 

— Ca de obicei. 

— Ce-a zis doctorul? 

— Până nu vede analizele nu se poate exprima. 

— Bineînţeles! E un mare practician care nu se avântă în 
diagnosticuri înainte de a avea o certitudine. Poţi fi sigur că 
te va trata cu toată solicitudinea. Ţi-o spun între noi, mi-este 
extrem de obligat. 

— Am remarcat, rânji inginerul Manu. A şi pus problema 
onorariului. 

Jack ridică braţele spre cer. 

— Ce copil ai rămas, Dănuţ! Ăştia sunt oamenii. Dacă ai 
vedea ce dosare îmi trec mie prin mână, te-ai cutremura. 
Părinţi care-şi dau copiii în judecată, frate şi soră îndârijiţi 
pentru câţiva metri de teren sau grădină. 

— Mă rog, făcu celălalt absent. 

Se vâri în pat ostentativ şi ridică plapuma până la bărbie. 
Moraru trase un taburet mai aproape. Şopti: 


— Tocmai despre o chestiune similară doream să 
discutăm. Înţelegi, eu, ca jurist frecat în toate chiţibuşurile, 
sunt obligat să reflectez. N-ai de ce să te enervezi, discutăm 
între noi, discreţie absolută. 

— Ascultă, Jack, am luat un somnifer, vreau să dorm. 

Celălalt nu-l lăsă să isprăvească. 

— Tu înţelegi, te-am iubit totdeauna ca pe copilul meu. Îţi 
sunt unchi, nu-i aşa, şi faptul că biata Aura nu mi-a dăruit 
un fiu mi-a stimulat sentimentele paterne. Nu te uita că 
sunt uneori mai brutal, nu-i aşa, poate nu-mi simţi 
totdeauna prezenţa afectivă, când te zbaţi în necazuri, am 
însă o discreţie, mă înţelegi, o pudoare care mă împiedică. 
Dar sufleteşte, inima şi cugetul meu te asistă fără încetare. 

Manu izbucni iritat: 

— Dă-o dracului, Jack! Ai venit să-mi ţii discursuri la 
miezul nopţii? Fii pudic dacă tot te lauzi! 

— Nu-i miezul nopţii, Dănuţ. Abia un'şpe. Înţeleg perfect 
starea ta de spirit şi să ştii că sunt la fel de necâjit. 

— De ce naiba eşti necăjit? 

Moraru îşi compuse o expresie îndoliată. 

— Am iubit-o şi eu pe Cora. Decepţia este teribilă. 

— Ţi-am interzis! Un singur cuvânt... 

— Ştiu, ştiu. Dar acum suntem între noi. De-aia nici nu l- 
am adus pe 'Litel. Poate nu te simţi la îndemână, e prea 
tânăr, deşi n-ai idee ce simţitor e băiatul ăsta şi cât suferă 
pentru tine. 

— N-am nevoie să suferiţi! Lăsaţi-mă în pace! Vreau 
linişte! 

— Exact ce mi-am închipuit şi eu. Ai nevoie de linişte. 
Atâta îţi mai spun, Dănuţ, şi am plecat! Te-ai gândit o 
singură clipă cât ar avantaja-o pe Cora situaţia de văduvă? 
Te rog... te rog... Vezi, asta nu-mi place la tine, te enervezi 
prea repede. Să-ţi ridic puţin perna? 

— Cară-te! scrâşni livid inginerul. 

Notarul se ridică de pe taburet. 


— 'Ţi-o zic eu, ca specialist. Casa asta face cu ochii închişi 
şase-şapte sute de mii. Mâine îţi găsesc un cumpărător la 
un milion, evident, fără locatari. 

Pe măsură ce vorbea se îndrepta de-a-ndăratelea spre 
uşă, ca şi cum s-ar fi temut de o reacţie din partea lui Manu. 

— Îţi mai atrag atenţia că vila ai achiziţionat-o în timpul 
căsătoriei, chestie importantisimă! sublinie cu degetul 
ridicat. Din oficiu, deci, în cazul unui trist eveniment, 
nevastă-ta are dreptul la jumătate. Pentru cealaltă, vine în 
concurs cu eventualele neamuri. lar într-un proces de 
succesiune, noi ăştilalţi, rude relativ îndepărtate, putem fi 
înlăturați cu un simplu bobârnac. Totul e în funcţie de 
avocat. Pentru obiectele mobile: tablouri, argintărie, 
colecţia de timbre, pe puţin alt milion, Cora nici nu discută. 
Într-o noapte, cu un camion cari totul şi după aia dovedeşte 
că pe peretele ăsta a spânzurat un Andreescu sau un 
Tonitza. Nu uita că se bucură şi de sprijinul lui Toni, un 
pişicher formidabil. Am aflat eu nişte chestii, în sfârşit... 

— leşi! urlă scos din minţi Dan. 

— Nu te enerva, dragă, n-are rost, ştii că-ţi face rău, 
spuse Jack cu mâna pe clanţă. În fond, discutăm ipoteze. 
Atâta am vrut să reţii. Cora şi Toni au tot interesul să te 
lichideze. Să dea Dumnezeu să n-am dreptate. 

Clătină din cap fără convingere şi se strecură pe uşă. 
Dan, cu dinţii strânşi, îşi încleştă degetele în cearşaf. 
Somnul îi pierise. 


Câteva clipe nu vorbi niciunul. Minerva cercetă figura 
bărbătească a geologului, palidă acum şi contractată de 
griji, mâna energică, bine modelată, cu pielea uscată şi 
negricioasă. 

„De când lumea a început să umble aproape dezbrăcată 
pe stradă, mâna şi-a pierdut considerabil din importanţă. 


Câţi poeţi o mai cântă azi, câţi pictori mai migălesc la 
fiecare falangă?“ 

— Aţi simţit, deci, declară cu o mişcare vagă a umerilor, 
adunându-şi gândurile, că suspiciunile împotriva doamnei 
Manu luau proporții. 

Mihai Şerbănescu înclină capul. 

— Titel a mers cel mai departe, dându-mi limpede de 
înţeles că toate interesele Corei converg spre înlăturarea 
lui Manu... Spre asasinarea lui. 

— Interesant... Cum aţi reacţionat? 

— Am încercat în nenumărate rânduri să-i atrag atenţia 
doamnei Manu asupra primejdiei. Desigur, nu aveam 
posibilitatea să discutăm pe îndelete. Ai casei erau numai 
ochi şi urechi. Am reuşit s-o prind, pentru o jumătate de 
ceas, duminică noaptea. Mă întorceam de la o petrecere şi 
am găsit-o în hol... 


Când o văzu pe Cora, ochii geologului sclipiră. Petrecuse 
o zi gălăgioasă şi obositoare alături de nişte amici 
provinciali, foşti colegi de facultate, sosiți în Capitală pentru 
diverse probleme ce urmau să se rezolve la minister, a doua 
zi. Hotărâseră să petreacă o duminică bucureşteană 
„trăsnet“ şi să facă praf banii sustraşi metodic timp de-o 
lună vigilenţei conjugale. 

„Trăsnetul“ se redusese în ultimă analiză la o plimbare de 
trei ceasuri cu Getaxul în lungul şi în latul Capitalei. Pe 
amândoi, foşti bucureşteni, îi fascinau cartierele noi, Pajura, 
Berceni, Titan. 

— Uite, dom'le, ce chestie! Era aici o groapă - unde te 
uiţi, deşteptule, acolo, în stânga complexului unde plutesc 
corăbioare - trăgeam la fit şi ne ascundeam în bălării... Ţii 
minte filmul ăla, Călărețul fără cap? Am fost împreună la 
cinema Arizona, de pai'şpe ori l-am văzut, după aia... Sau 


când ne strecuram pe sub dărâmături la Cartea 
Românească, e un magazin acum, cum naiba-i zice? 

— Romarta copiilor. 

— Bravo, ai reflexe! Când am găsit patinele şi sticlele alea 
de un kil, cerneală Pelikan, ne-a venit ameţeală! Ne 
simţeam nababi... Mişto ciuperca aia! Ce-i acolo? 

— Circul nou. 

Începuseră apoi o serie de aperitive, dejun şi cină în 
diverse localuri. La zece seara însumau vreo opt. La 
unsprezece, Șerbănescu îi abandonase proaspeţi, treji şi 
nevătămaţi în faţa hotelului, buimăcit de rezistenţa lor. 

Din stradă, văzuse toate ferestrele întunecate, inclusiv a 
Corei, şi descuiase uşa grea de stejar masiv, încercând să 
facă cât mai puţin zgomot. În hol stăruia lumina difuză a 
unei aplice. Plutea o atmosferă tulbure, mobilele întunecate 
sclipeau stins, iar mirosul puternic de brad făcu să palpite 
nările geologului. 

Cora, dreaptă şi imobilă, privea fix bradul într-o atitudine 
în care familia o surprindea tot mai des în ultimele zile. 
Părul parcă pudrat cu argint, talia graţioasă, faldurile 
bogate de catifea îţi purtau gândul spre o marchiză 
încremenită pe fildeşuri patinate de acum două-trei sute de 
ani. 

Şerbănescu se simţi dintr-o dată înşfăcat de ceafă şi 
azvârlit undeva în timp şi în spaţiu, undeva departe de 
duminica de decembrie rămasă în spatele uşii de stejar, de 
străzile ninse ale Bucureştiului, de amicii provinciali care-şi 
sorbeau acum vinul rubiniu în pocale înalte la barul 
hotelului. Azvâărli paltonul şi pălăria şi se aşeză lângă Cora. 

— Dumnezeule, ce surpriză! Pot să sper că mă aşteptai 
pe mine? Mă simt emoţionat ca un copil. 

Femeia surâse. 

— Dacă-ţi face plăcere, consideră că te-am aşteptat. 

— Aşa procedezi dumneata? 

— Înî. Îmi închipui tot ce m-ar putea bucura şi nu mai am 
nevoie de nimic. 


Mihai o privi lung. Spuse însă pe un ton uşor, flirt amabil 
şi inofensiv: 

— Mi-aş sacrifica un braţ să aflu ce te-ar putea bucura. 

Cora păru să nu-l audă. 

— Te-ai distrat bine? 

— Aşa şi aşa! M-am bucurat să-i văd, pe vremuri 
alcătuiam o echipă formidabilă şi ni se spunea, evident, „cei 
trei muşchetari“, dar m-au obosit. Am constatat că au 
rămas mult mai tineri decât mine. Poate pentru că nu am 
familie. Nu ştiu... Statisticile afirmă că burlacii îmbătrânesc 
vertiginos, când la o privire superficială ai fi tentat să judeci 
contrariul. Lipsa de obligaţii şi responsabilitate - în fond, nu 
te ai în grijă decât pe tine - ar pleda în favoarea juvenilităţii. 
În fine, fleacuri de miezul nopţii, după nu ştiu câte pahare... 
Şi dumneata? 

— Eu? 

— Cum te-ai amuzat? 

Cora ridică din umeri. Ocolea constant privirea dilatată a 
geologului. 

— Ai petrecut zeci de duminici în casa asta. Imaginează-ţi 
oricare dintre ele şi ai să poţi reconstitui ziua de azi, ceas 
cu ceas. 

Șerbănescu o examină atent: 

— Şi totuşi s-a întâmplat ceva. O văd pe figura dumitale. 
Şi faptul că te-am găsit aici, singură, la ora asta... 

— Nici o grijă, râse uscat Cora. Nu am fost alungată din 
dormitorul conjugal. 

Geologul se crispă. Nu-i suporta cinismele. Cora reluă cu 
0 voce joasă: 

— Ca să nu-ţi imaginezi cine ştie ce, am să-ţi spun. 
Georgeta s-a supărat pe mine. A făcut o criză. Acum totul e 
în regulă, iar mâine dimineaţă o să ne luăm ceaiul 
împreună, ca de obicei. O să mă servească din gemul ei de 
casă, pe şervetele brodate de ea, şi aşa mai departe. 

Pe tâmpla palidă i se zbătea o vinişoară. Geologului i se 
păru şi mai fragilă, mai neajutorată, înduioşător de 


vulnerabilă. Ştia câţi ani are şi totuşi o simţea, se gândea la 
ea ca la o fetiţă. Întrebă cu glas tulbure, încercând să-şi 
ascundă emoția: 

— Manu a fost acasă? 

Femeia clătină capul. Şerbănescu îşi pipăi buzunarele şi 
scoase o ţigară. 

— Scuză-mă... adică sper să mă scuzi, în fond, mă 
amestec în probleme care nu mă privesc. Nu-l înţeleg pe 
soţul dumitale. Familia lui te pune în situaţii îngrozitoare, 
am asistat la nenumărate scene, iar el nu ia nici o atitudine. 

— Ţine la ei. Şi pe urmă, cum să procedeze? Să-i dea 
afară? Unde să se ducă? Eu aş fi prima care m-aş împotrivi. 

— Pentru stropul de menaj pe care ţi-l face Georgeta... 

— Nu mă crede meschină! Sunt destul de rea şi aşa. 

— Nu eşti rea, Cora, spuse geologul cu căldură. Completă 
în gând: „N-aş putea iubi un om rău niciodată.“ Pluteşti 
doar în voia valurilor, fără busolă. Mă exprim oribil de plat, 
dar ştiu că asta-i realitatea. 

— Busolă... zâmbi Cora. Sunt unii oameni care nici nu 
ştiu cum arată. Sau dacă o au în mână, nu ştiu ce să facă cu 
ea. E acelaşi lucru. 

Într-un elan de duioşie, Şerbănescu alunecă la picioarele 
ei. Îi prinse degetele reci, căutându-i ochii. 

— Cora, ascultă-mă... Cora, îngăduie-mi... 

Pe chipul femeii apăru o schimă de plictiseală: 

— Ah, te rog, mi-a ajuns o scenă azi! Nu mă simt în stare 
s-o suport şi pe a doua. Închipuie-ţi că ne-ar vedea cineva... 

Geologul se simţi brusc ridicol. Îi abandonă mâinile 
încercând să râdă. 

— Ai dreptate. Ar trebui să-mi amintesc că am împlinit 
totuşi patruzeci şi şase de ani. lartă-mă. 

Cora îl privi neaşteptat de blând. 

— Eşti un copil, Mihai. Şi acesta este cel mai seducător 
amănunt din personalitatea dumitale, cu atât mai seducător 
cu cât îl ignori. Când suntem copii, n-o ştim... Îţi imaginezi 
că m-ai putea ajuta? 


— Sunt sigur că pot s-o fac. Dacă mi-ai spune ce doreşti, 
ce visezi, ce gândeşti, dacă m-ai lăsa să te înţeleg, aş forţa 
imposibilul. Dar dumneata te înconjuri de o ceaţă, mai 
inexpugnabilă decât zidurile celei mai redutabile fortărețe. 

— Spui că ai împlinit patruzeci şi şase de ani, zâmbi Cora. 
Aşa cum îi porţi, ai avea dreptul să fii mai cochet. Încă n-ai 
înţeles că nimeni nu ne poate ajuta? Că totul trebuie să 
plece dinlăuntrul nostru? Te naşti cu capacitatea de a te 
ajuta singur sau nu. Ceilalţi, indiferent de numărul 
milostivilor gata să le întindă mâna, rămân toată viaţa 
infirmi, biete fiinţe şovâăielnice fără coloană vertebrală, fără 
busolă, cum spuneai, până la capătul zilelor. Crezi că ajuţi 
realmente un sinucigaş căruia îi smulgi laţul de la gât 
înainte de a-şi da ultimul suspin? 

Geologul scutură capul. 

— Acestea sunt simple afirmaţii morbide. Nu le crezi cu 
adevărat. Te voi ajuta chiar împotriva voinţei dumitale. 
Zâmbi: Unul din puţinele acte de violentare a voinţei cuiva, 
nereprobabil. 

Femeia oftă istovită. Redevenise brusc absentă, distrată. 

— Prostii. 

— Trăieşti într-un viespar. 'loţi, dar absolut toţi, cu 
excepţia lui Manu, fireşte, şi a arhitectului, te detestă, vor 
să te alunge de aici. 

— De ce ar face-o? Ce să obţină? O altă nevastă pentru 
Dan? 

— Poate! Am simţit de cum am intrat în casa asta că eşti 
indezirabilă, înconjurată de resentimente. Iniţial, te-am 
admirat pentru maniera magnifică în care îi ignori. O 
indiferenţă cu adevărat regală. Pe urmă am început să fiu 
îngrijorat, iar ceea ce simt în ultimele zile seamănă foarte 
mult cu panica. Instinctul mă avertizează că eşti în pericol. 
Instinctul plus alte mici detalii care capătă semnificaţii. 

— Dragul meu, te afli într-un delir de fantezie. Dacă 
există un pericol real, acela îl vizează pe Dan. 


— Pe Dan şi pe dumneata. Oamenii ăştia născocesc ceva, 
şoptesc, pun la cale, îţi privesc spatele într-un fel care mă 
cutremură, în faţă îţi zâmbesc. Încă îţi zâmbesc. 

Cora râse. 

— Crezi că vor să ne omoare pe amândoi? 

Şerbănescu tăcu. Trăgea adânc din ţigară. Femeia 
întoarse capul. Îi surprinse privirea şi se sperie de 
intensitatea ei. Îi puse mâna pe umăr, şoptindu-i blând: 

— E târziu. Noapte bună, Mihai. 

Urcă încet scara. Faldurile de catifea mângâiau treptele. 
Se opri câteva clipe, cuprinsă de o scurtă ezitare, apoi îşi 
urmă drumul. 

— Noapte bună, şopti geologul. 

Nu-l auzi nimeni. 


Minerva îşi ridică privirea. Mihai Șerbănescu mângâia 
absent pachetul de ţigări. 

— N-am reuşit s-o conving. 

În hol, o voce emise câteva exclamaţii pline de alarmă şi 
Jack apăru congestionat de efort. 

— Stimată doamnă, sunteţi căutată la telefon. 

Fidipid, curierul de la Marathon, n-ar fi avut o expresie 
mai elocventă. Minerva recunoscu glasul locotenentului 
Dobrescu. 

— Dă-i drumul, băiete. 

— Un agent de circulaţie a văzut-o pe Venera Contaş 
alergând pe strada Cerbului imediat după miezul nopţii. La 
intrarea în bulevard urmele se pierd. Vă rog să mă credeţi 
că... 

Minerva îl întrerupse sâcâită: 

— Caut-o la Claudia Miron, colegă de şcoală. Notează-ţi 
adresa: Bucium 45. Câţi ani ai, Dobrescule? 

— Douăzeci şi trei. 


— Nădăjduiesc să nu-ţi sărbătoreşti centenarul pe-acolo. 
Succes! 

Notarul, rezemat de scară, avea aerul că aşteaptă o 
decorație. Minerva intră în camera victimei şi deschise 
jurnalul. 


XXX 


S-au despărțit de câteva clipe. Le-am auzit glasurile în 
hol. Al lui Șerbănescu fierbinte, avântat, plin de nădejde, al 
Corei fad şi monoton. Glasul Corei cunoaşte doar punctul şi 
virgula. Dar inima ei? Poate că face parte totuşi dintre 
nefericiţii al căror drum e presărat cu flori, dar parfumul 
nu-l simt niciodată... Când mă gândesc câţi bărbaţi au iubit- 
o pe Cora, au divinizat-o, pentru ca în cele din urmă ea să 
naufragieze în barca lui Dan, pur şi simplu îmi vine să râd. 
Un râs care mă cutremură. Mă simt golită de logică, 
neputincioasă, ca în spatele unui blestem. _ 

Când s-a măritat cu Dan, avea douăzeci şi doi de ani. În 
vară, isprăvise Filologia, aştepta fără nici un fel de emoții 
repartizarea. Toni se zbătea să-i procure un post în 
Bucureşti şi spre sfârşitul lui august a plecat la mare. După 
trei săptămâni s-a întors de mână cu Dan, logodiți. 

Nu ştiam mai nimic despre el pe atunci, dar mi-a fost 
odios din prima clipă. Cora arăta superb, bronzată în tonul 
acela dulce auriu al blondelor cu părul tuns scurt, foarte 
decolorat. Semăna cu un băiețel, în pantalonii roşii de 
olandă, strâmţi, cu un tricou marinar şi balerini albi. Dan 
părea un bloc de piatră rezemat pe picioare de prichindel. 
Nici obrazul nu-mi plăcea. O gură crudă, privirea tulbure. 
Mă uitam la ei cu inima sfâşiată de oroare. Nu suportam să- 
i văd alături, mi se părea revoltător ca oamenii aceştia doi 
să-şi dea mâna. Fu, femeia urâtă, plată, comună, fără cel 
mai mic strop de sex appeal, eu, care n-am pus niciodată 
preț pe fizic, simțeam că această însoţire e un act împotriva 
naturii. Un fluture în patul unui şobolan... 


Ca totdeauna, Cora a refuzat o explicație limpede. 
Surâsuri, eschive, jumătăţi de frază. Toni era dezolat, a 
încercat în limitele energiei lui şi ale decenţei să impiedice 
căsătoria. S-a făcut totuşi în primăvară, după o logodnă 
destul de lungă, lipsită de peripeții. O urmăream zi de zi, 
încremenită. Cora se enerva. 

— Te uiţi la mine ca 0 pisică. Eşti ultimul om despre care 
mi-aş fi închipuit că se poate lua după aparenţe. Preferai să 
iau un derbedeu cu siluetă de gigolo? 

— Da, preferam! Aş mai fi priceput câte ceva. 

— Nu găseşti că eşti egoistă? Ca să înţelegi tu... 

Nu asta voisem să spun, dar orice aş fi spus era zadarnic. 
Rochia de mireasă i-a trimis-o Alina, după schițele Corei. 
Avusese fantezia să-şi comande o rochie dreaptă, extrem de 
simplă, fără voal. Din parură curgeau ca nişte liane, până la 
călcâi, şuviţe de argint pe care erau prinse flori mici de 
câmp: albăstrele, maci, romaniţe. Efectul era desăvârşit, iţi 
amintea de „Primăvara“ lui Botticelli. N-am văzut în viaţa 
mea 0 mireasă mai fermecătoare. In biserică, oamenii O 
priveau vrăjiţi. Auzeai mereu acelaşi lucru: „Gingaşă, 
originală, ce exemplar superb, o primăvară! “ 

In ultima clipă, Alina telegrafiase că nu poate veni la 
nuntă. Câinele lor un ogar rusesc de aproape douăzeci de 
ani, trăgea să moară. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată etc. 

Au plecat a doua zi în luna de miere. Cora a trecut pe 
acasă să-şi facă valiza. Ştiam că sunt absurdă, oricum 
faptul se consumase, dar mă uitam la ea cum îşi îndeasă 
lucrurile în geamantan şi plângeam. Corei i s-a făcut milă, 
m-a prins pe după umeri. 

— E un om bun, Venera. Şi puternic. Îmi trebuie cineva 
care să aibă grijă de mine. _ 

Se uita lung peste capul meu. În grădină înflorise 
piersicul. Nu ştiu de ce florile acelea delicate, roz, m-au 
făcut să plâng şi mai tare. 

— Și mă iubeşte... La urma urmelor nu trăim în Evul 
Mediu, e ridicol să boceşti. Dacă n-o să ne înţelegem, 
nimeni nu ne poate forța să continuăm. Hai, Venera, capul 


sus! Tu ai fost mereu cea mai tare în casa asta... M-a 
îmbrăţişat, apoi a şoptit cu un zâmbet ştrengăresc: Sărută-l 
pe Toni şi împacă-l. 

Toni, inventând un pretext stăveziu, dispăruse imediat 
după nuntă. Probabil nu suporta s-o vadă plecând de-acasă. 
Plecând definitiv. Plecarea era concretă, nunta, forfota ei, o 
trăise ca şi mine, ca pe un vis bezmetic. 

— Ai grijă de tine, Venera. Nu uita măştile cu talc şi 
albuş şi băile de sare pentru Toni. 

A fost singura ei explicaţie despre Dan. Nu-i ciudat să mă 
gândesc la nunta Corei când peste patru zile Dan nu va mai 
exista? 

II voi injunghia cu stiletul pe care l-am cumpărat în 
Turcia. Colegii se uitau curioşi la mine. In dugheana 
negustorului se aflau tot felul de giuvaiere, podoabe 
splendide, evantaie, cercei, inele şi brățări, statuete de 
fildeş şi jad. Mie îmi plăcuse pumnalul, mânerul uvrajat, 
înfloriturile tecii de piele. Aşa credeam atunci. Astăzi ştiu 
că trebuia să-l cumpăr. 

Da, mai sunt doar patru zile. 


Purta de obicei mult negru, aşa că nu-i fusese greu să-şi 
improvizeze o ţinută de circumstanţă. La capătul scărilor, o 
întâlni pe Minerva. Părea surprinsă. 

— Plecaţi? 

Cora rămase cu mâna agăţată de nasturele paltonului. 

— Dacă e necesar, pot renunţa. 

— V-aş rămâne recunoscătoare. 

Cora se dezbrăcă liniştită şi Minerva îşi aminti afirmaţia 
arhitectului: „Îi sunt odioase insistenţele, nu cere de două 
ori acelaşi lucru.“ 

Pe Minerva, care ştia să vrea, şi cu cât încercau alţii s-o 
convingă să nu vrea, cu atât mai al dracului o voia, 


asemenea comportare o descumpănea. 

— Cunoaşteţi jurnalul Venerei? 

— Ştiam că are un jurnal încă din copilărie. N-am idee 
însă ce conţine. În general, nu sunt curioasă. 

— Eu da, râse fermecător Minerva. Există în caiet câteva 
referiri la căsătoria dumneavoastră. 

— Dumnezeule! zâmbi Cora. Asta ţine deja de istorie. 
Sunt paisprezece ani de-atunci. 

— Am înţeles că Venera şi arhitectul Contaş s-au opus 
proiectului. Ce-i reproşau lui Manu? 

— Mda... Cora îşi trecu degetele peste obrajii palizi. 
Venera cred că era puţin geloasă, aşa cum sunt unele 
mame. Ţinea mult la mine şi-i era greu să mă vadă plecând. 

— Odată şi odată trebuia să plecaţi. 

— Socotea că sunt destul de tânără ca să mai aştept 
câţiva ani, aşa-mi închipui că vedea ea lucrurile. Cât despre 
tata, cred că se opunea din motive pur estetice. A iubit 
totdeauna cu patimă frumosul, iar Dan avea o înfăţişare... 
În sfârşit, puţin neobişnuită. Ca arhitect, disproporţia mai 
ales îl scandaliza... 

— Nu găsiţi că-i un punct de vedere cam superficial? 

— Fireşte, există însă bărbaţi pe care-i crispează un bust 
opulent, şoldurile late sau o bărbie dublă, aşa cum există 
femei care nu suportă chelia, chiar dacă posesorii au geniu. 
Pur şi simplu nu se pot împiedica să observe aceste 
amănunte. E absurd, superficial, dar nu poţi lupta împotriva 
repulsiei fizice. 

— Încerc să înţeleg. Mi-aţi spus ieri că Venera nu-l agrea 
pe inginer. 

— E o impresie. Lucrurile acestea, repet, nu le discutam 
împreună. 

— Nu se poate totuşi în atâţia ani să nu fi scăpat vreo 
aluzie cât de mică. Din jurnal rezultă că îl detesta. Nu 
exagerez vorbind de ură pătimaşă... 

Ochii Corei se rotunjiră. 

— E o noutate pentru mine. Încep să mă sperii. 


— De ce? 

— Cred că sesizez unde bateţi. Ar fi o greşeală 
îngrozitoare să vă imaginaţi că Venera l-a omorât pe Dan. 
N-ar fi făcut-o niciodată, indiferent de motivul 
resentimentelor sale. 

— Mi-ar plăcea să nu vă înşelaţi. Ce înălţime are? 

— 1,52. E foarte scundă, încă unul din motivele pentru 
care îşi face complexe. 

— Continuaţi. 

— Venera mă iubeşte mult şi nu suportă să mi se 
provoace cel mai mic neajuns. În ultima vreme lucrurile nu 
mergeau bine. Familia îl monta pe Dan împotriva mea şi 
inerent au avut loc unele scene. Într-o seară... 


Cora trecu încă o dată pensonul peste o geană rebelă. Se 
machiase discret, puţin vioriu deasupra pleoapelor, două 
pufuri de pudră închisă peste obraji, mai spre ureche. 
Pomeţii prinseră dintr-o dată relief. Rochia cenuşie cădea 
până la jumătatea gambei. Accesoriile erau de un verde 
adânc. Pantofii extrem de fini din antilopă, brăţara de email, 
poşeta, mănuşile. Scoase din şifonier haina de lutru, un 
cadou de la 'Toni când împlinise zece ani de căsătorie, şi se 
întoarse din nou la oglindă. Apăsă de câteva ori pe 
vaporizator, plimbându-l peste coafură şi blana delicată. 

În clipa aceea intră Dan. O măsură cu o privire scurtă şi 
expresia i se schimbă brusc. Întrebă inutil: 

— Pleci undeva? 

Cora îl examina distrată prin oglindă. 

— Am câteva curse. 

— E urât afară. 

— Şi? Ce importanţă are? 

Inginerul înaintă spre mijlocul odăii. Se aşeză stângaci pe 
marginea patului. 


— De ce nu ţi-ai pus cizmele? E noroi... 

Femeia zâmbi fără să spună nimic. Manu îşi muşcă 
buzele. 

— Mă gândeam să nu răceşti. 

— Am să iau un taxi. De altfel, trebuie să trec şi pe la Lili 
Conţescu. 

— Are lume? 

— Da... i-am promis. 

— Hm, curios! Îi arde de primiri când Conţescu e în 
spital, abia operat? 

Inginerul lăsă capul în jos, cercetând covorul alburiu. 
Cora îi atinse uşor bărbia. 

— Deci au izbutit! Aşa-i, Dânuţ? Au izbutit. 

— Nu înţeleg... 

Femeia avu un gest de oboseală. 

— Foarte bine, renunţ. Rămân acasă. 

— Nu, nu... bolborosi Manu. Părea trezit din somn. Du-te! 
Te rog eu să te duci. 

Cora îşi luă poşeta şi părăsi încăperea. 


— Dragă Dobrescule, nu ştiu ce gândeşti despre mine, 
dar eu personal consider că sunt la vârsta când încă aud 
foarte bine. Fac eforturi să înţeleg de ce trebuie să-mi 
spargi urechile. Zi mai departe. 

Minerva mută receptorul în cealaltă mână. 

— Claudia Miron declară că Venera obişnuieşte să 
petreacă noaptea Anului Nou hoinărind pe străzi. Uneori 
ajunge la gară şi urcă în primul tren. Sunt în Gara de Nord. 
Un hamal a recunoscut-o în fotografie. A urcat în 
acceleratul de Cluj la 2:25. 

Vorbise în şoaptă şi Minerva zâmbi. 

— Încearcă să dai de urma conductorului. Ai făcut o 
treabă bună. Hm, bunicică, retractă pedagogic. 


Închise şi bătu la uşa lui Jack. Notarul o invită să ia loc cu 
gesturi de majordom. 

— Câtă cinste, sunt onorat, coniţă... ăăăă, stimată 
doamnă... 

Minerva îl azvârli o privire caracteristică, nu cine ştie ce 
apreciată pe vremuri de elevi. Anticipa câte o hotărâre 
complet lipsită de noimă: „Scoateţi o foaie de hârtie! 
Extemporal fulger, aveţi douăsprezece minute!“ 

Jack rămase cu gura căscată, simțindu-se ciudat de 
nelaîndemână. 

— Din câte îmi dau seama, Cora Manu a fost suspectată 
de familie. 

—  Suspectată! Notarul îşi bătu dezolat palmele. 
Termenul, scumpă doamnă, e impropriu. Dacă stau bine şi 
mă gândesc... 

— Operaţiunea asta v-aş sugera-o şi eu. 

Jack lăsă privirea în jos: „Bate alte cărări şi nu pricep de 
ce. Să fi trăncănit Elena sau Georgeta că l-am montat pe 
Dan?“ 


CAPITOLUL VII 


C obor tremurând în hol. Georgeta croşeta pe canapea 
un tricou roşu pentru Titel. Lângă ea, lâncezea Elena 
îmbrăcată în mod excepţional într-un capot pretenţios, cu 
garnitură de blană. Ca de obicei, pe lângă obrajii acoperiţi 
cu pete hepatice îi atârnau câteva laţe. Jack încerca să 
prindă un post străin de radio. Tocmai isprăvise o filipică 
virulentă împotriva imoralităţii societăţii contemporane. 
Deşi răcnise din toate puterile, cele două femei nu 
reţinuseră un singur cuvânt. Din când în când, Elena îl 
întrerupea: 

— Mai încet, Jack, te rog! 

Dan făcu câţiva paşi prin hol, parcă fără treabă, apoi se 
aşeză în fotoliu. Întrebă distrat: 

— E ceva interesant azi la televizor? 

— Zăpăceli! răspunse scurt Georgeta. Eu nu'ş la ce-aţi 
mai cumpărat şi flaşneta ceea! Nu-i destulă gălăgie? 

Moraru abandonă radioul şi strânse bărbăteşte mâna 
inginerului, de parcă acesta ar fi fost un străin sosit în vizită 
ori nu s-ar fi văzut de mult. 

— Ce mai faci? 

Georgeta se holbă deasupra ochelarilor şi vâri un cot în 
coastele Elenei. 

— Îi nebun! Nebun de legat! 

Jack abia aşteptase să dea explicaţii. 

— De ce? Un gest cât se poate de reverenţios. În Anglia, 
în fiecare dimineaţă fiul strânge mâna tatălui şi i se 
adresează cu „sir“. 


— Irra! Georgeta bătu din palme. De-amu, l-oi pune pe 
Titel să-mi pupe mâna în zori şi să-mi zică maiestate! 

Elena ridică plictisită din umeri. 

— N-are ce face! De-aia îi trec toate prostiile prin minte. 
Întrebă căscând: Unde-i Cora? 

— A ieşit, răspunse scurt Manu. 

Notarul deveni dintr-o dată atent. Schimbă o privire plină 
de înţelesuri cu Georgeta. Dan o sesiză şi se enervă. 

Toată povestea asta cu Cora cădea foarte prost. Credea 
în fidelitatea ei, o verificase în nenumărate rânduri, şi 
acum, pe neaşteptate, începea să se simtă mai puţin sigur. 
Acum, când era bolnav, când trebuia să se menajeze, când 
n-avea nevoie de complicaţii. De ani de zile se obişnuise s-o 
considere pe Cora o femeie rece. O cochetă, o colecţionară 
de victime eventual, încântată de efectul pe care-l producea 
pretutindeni prezenţa ei la teatru, pe stradă, într-un 
restaurant, speculându-l la maximum, dar atât. Cochetăria 
ei se oprea la marginea patului, atmosfera de femeie fatală 
era o rochie pe care o dezbrăca de cum trecea pragul 
dormitorului. 

La început - Dan abia îşi mai amintea de vremurile acelea 
- fusese cu totul altfel. Dar totdeauna la început e altfel... 

Elena, veşnic neatentă, se strâmbă: 

— Ce idee să ieşi pe o vreme ca asta. Lapoviţă, te 
stropeşti pe picioare... Poţi răci foarte uşor. 

— Depinde, depinde! sări Jack. Dacă ai interese, nu te uiţi 
la lapoviţă. 

— Fleacuri! Ce interese grozave are Cora! 

— Ce ştii tu! 

Dan scrâşni: 

— E în vizită la Lili Conţescu. 

— Conţeasca?! Georgeta se întrerupse din croşetat. Asta- 
i bună! M-am întâlnit de dimineaţă cu ea la piaţă. Căuta 
struguri să-i ducă lui fecioru-său la Ploieşti. Se întoarce 
miercuri, când iese Ionică din spital. 


Manu îşi muşcă buzele. Jack îl fura cu coada ochiului. 
Declară senin: 

— Ei, n-o fi reţinut Dănuţ persoana. 

Georgeta se enervă. Îşi trânti lucrul în poală şi îşi smulse 
ochelarii de pe nas. 

— Urât mi-o fost mie în viaţă omul cu două feţe! Mai amu 
un ceas, când o ieşit pe uşă, lătrai c-o plecat la vânătoare. 

— Vânătoare! Jack îşi ridică mâna spre cer. O manieră 
figurativă de a te exprima. N-ai sesizat, draga mea. 

— Zău?! Şi cam la ce soi de vânătoare te-ai gândit tu? 
Prinde vrăghii pe Calea Victoriei? 

— Adevărul e, interveni visătoare Elena, că pentru vârsta 
ei Cora are un succes extraordinar. Se ţine extrem de bine. 

— Hm! pufni Georgeta. Pune-mă şi pe mine cu mâinile în 
poale, du-mă tătă zâua la coafor, dă-mă cu dresuri şi 
odicolon şi iacă-tă-mă-s! 

Inginerul simţea că-i vuiesc urechile. Glasurile lor i se 
înfigeau în timpan, i-l sfredeleau ca nişte burghie înroşite în 
foc. Notarul râse: 

— Exagerezi. Nu poţi contesta că e o femeie frumoasă. 

— Categoric, spuse Elena admirându-şi piciorul bine 
format, cu gleznă fină, dar pulpa cam obosită, străbătură de 
striaţii albăstrui. Vorbea fără să se cenzureze: Am văzut-o 
de altfel în companii remarcabile. Era astă-toamnă la 
Romarta, la cosmetice, cu un bărbat superb. Înalt, atletic, o 
figură de intelectual. 

— Cine? o întrerupse Moraru. Nu cumva era actorul ăla, 
Riri Domide? A fost ieri la televizor. 

— Eu nu-l ştiu pe Riri Domide. Ştiu doar că era splendid. 
Cred că-i unic în Bucureşti. 

— Ela fost, precis! 

Discutau înfierbântat, făcând totală abstracţie de inginer. 
Manu îi asculta cu o expresie încremenită. 

— Înseamnă că l-a schimbat, conchise Georgeta, 
reluându-şi lucrul. Titel îmi zicea deunăzi de un nebun de 


cela, de aleargă după minge. Parcă-i de la poliţie, aşa nas 
are idiotu' ista al meu! 

Moraru ridică din umeri. 

— L-a schimbat pe dracu'! Ca şi cum nu încap doi cocoşi 
în aceeaşi poiată. Şi Domide şi fotbalistul. 

Georgeta se scărpină cu andreaua în ureche. 

— Mai ziceai tu parcă şi de un avocat... 

— Ei, ăla e altceva! Marea pasiune... E permanent. 

Păru să-şi amintească brusc de prezenţa inginerului şi se 
sperie. 

— O, Dănuţ, iartă-mă! Ce lipsă de tact! Fireşte, noi 
glumeam. Nu trebuie să ţii seama... 

Elena se întinse cu chef şi i se auziră oasele pârâind. 

— Parcă Dan e copil să asculte prostiile voastre! Ce, adică 
merg mâine pe stradă cu ăla, cum îl cheamă, de la 
televizor... În sfârşit, muzicologul, înseamnă că mă culc cu 
el? Ce zici, Georgeto, de nişte frigănele cu mazăre? N-ai 
mai făcut de mult. 

Georgeta, gata întotdeauna la orice capriciu culinar, 
înfipse andrelele în ghem. Jack le urmă încântat, frecându- 
şi mâinile. 

— Bravo, fetelor, vă ajut şi eu! 

Dan rămase singur în hol, cu privirea îngheţată. 


— Nu, dragă doamnă, spuse Jack Moraru sentenţios, 
nimeni, absolut nimeni nu şi-a îngăduit să gândească rău 
despre scumpa noastră Cora, care... 

— În scris, vă rog, şi semnaţi! i-o reteză Minerva. Sunteţi 
jurist, nu e nevoie să vă amintesc riscurile asumate. 

„Infernal individ.“ 

Trecu în camera victimei şi scoase semnul din jurnal. 


XXX 


Mă întreb ce se întâmplă în casă. Pluteşte un aer straniu, 
Dan arată râu, Cora e mai detaşată ca niciodată. Ceilalţi 
par că ştiu ceva, am impresia că respiră uşuraţi când văd 
că plec. 

De două zile mă bântuie o idee ciudată. Dan e o canalie 
prea mare pentru ca eu să fiu singura care-i doreşte 
moartea. Şi simt că dacă un altul mi-ar lua-o înainte, viaţa 
mea s-ar goli de orice sens. 

Ciudat cum destinele noastre se impletesc! Nu-i voi 
supravieţui probabil nici o jumătate de oră. Până şi 
scrisoarea, eterna scrisoare pentru posteritate a 
sinucigaşului şi al cărei principal destinatar este de fapt 
anchetatorul, am redactat-o. Nu sunt ceea ce în general se 
numeşte o femeie bună, elevii nu mă iubesc, ştiu că orele 
mele fără zâmbet, fără fantezie, pur ştiinţifice par 
îngheţate, dar voi rămâne până la sfârşit corectă. Nu 
suport ideea ca cineva să fie învinuit pe nedrept, chiar de- 
ar fi vorba de 1itel ori de Jack. 

Sunt extrem de liniştită. Atât de liniştită, încât este prima 
oară după zilele acelea frenetice de acum douăzeci şi doi 
de ani că pot vorbi despre Mircea. 

Predam la o şcoală mică din Calea Rahovei. O mie nouă 
sute cincizeci şi trei... Mă uit la cele câteva fotografii 
întâmplătoare şi încerc să reconstitui atmosfera. Un 
Bucureşti încă cenuşiu, sărac, cu locuri virane şi ziduri 
avariate de schije, un Bucureşti atât de străin micului Paris 
de dinainte de război... Pe bulevard rulau primele filme 
italiene, cu Lucia Bose şi Raf Valone, Silvana Pampanini şi 
Lollobrigida  înfierbântau fantezia liceenilor, Gerard 
Philippe înduioşa cu farmecul şi vioiciunea lui. Se purtau 
pantofi cu crep sau papuc, taioare, aceeaşi jachetă de stofă 
la care asortai toate fustele din garderobă - pălăriile şi 
galoşii dispăruseră cu desăvârşire, tinerele foarte moderne 
nu purtau iarna ciorapi, ci doar şosete şi pantofi blindaţi cu 
tălpi groase de cauciuc. 


Fetele din generaţia mea n-au primit flori. Un tânăr cu un 
buchet în mână stârnea zâmbete ucigătoare. Cei mai 
romantici le camuflau sub palton ori în serviete, ca pe un 
material interzis... Mircea a îndrăznit să traverseze oraşul, 
purtând ca pe un drapel trei crengi de salcâm galben. 
Mircea, cu chipul lui sfios, imprecis, aproape fără trăsături, 
cu privirea albastră şi nesigură ca a tuturor miopilor. Nu-şi 
ştergea ochelarii şi te mirai că poate desluşi ceva în spatele 
lentilelor tulburi. A fost primul amănunt pe care l-am 
remarcat nu fără un sentiment de vagă iritare. Când cuiva 
îi rămâne un rest de mâncare în colțul gurii îţi vine să-i 
întinzi şerveţelul. 

Intrase în cancelarie extrem de timid. Purta un costum 
pe puncte, dintr-o stofă cafenie grosolană, cu dungi, 
modestă reeditare a complet-urilor diplomat de altădată. Se 
uita la noi zăpăcit şi a trebuit să ne explice de trei ori că e 
fiul doamnei Balaban, profesoara de fizico-chimice. Doamna 
Balaban era bolnavă şi urma s-o Ssuplinească timp de-o 
săptămână. Directoarea, întreruptă dintr-o discuţie cu 
Măneasca de gimnastică, şi-a adus aminte: 

— Ai dreptate! Mi-a telefonat Lilica. UVitasem complet. 
Eşti student la Politehnică, nu? Anul patru. Foarte bine! Ştii 
să umbli cu un catalog? 

Atunci a zâmbit prima oară. Un zâmbet care nu-i semăna. 
Fermecător plin de îndrăzneală, din cauza dinţilor albi şi 
puternici. A clătinat capul. 

— Nu-i nimic. Ai să te descurci imediat. Venera, vrei să te 
ocupi tu? 

Fram cea mai tânără din cancelarie şi cea mai 
conștiincioasă. Arătându-i cum să noteze absenţii, nu mă 
puteam împiedica să calculez că e doar cu doi ani mai mic 
decât mine. Un calcul automat atunci, fără semnificaţie. 
Când a sunat de intrare, m-am ridicat brusc cu un aer 
extrem de profesional. 

— Scuză-mă, trebuie să plec. Am adăugat mai ostentativ 
decât aş fi intenţionat: Nu-mi place să risipesc un singur 
minut. 


— Bineînţeles!. Aş îndrăzni... V-ar deranja să asist la ora 
dumneavoastră? Mi-ar plăcea să mă familiarizez cu clasa. 
Dacă nu mă înşel, după naturale au chimia. 

A fost ora cea mai imposibilă, cea mai nepedagogică pe 
care am predat-o vreodată. Voiam să par inteligentă, 
extrem de bine pregătită, aspră. Ca toţi novicii, îmi 
închipuiam că o clasă care tremură e o clasă disciplinată. 
Am izbutit să fiu antipatică, prețioasă şi corozivă, mi-am 
năucit elevii cu divagaţii şi denumiri complicate. 

In drum spre cancelarie, Mircea chicotea. 

— Vă spun sincer am răsuflat şi eu când a sunat de 
recreaţie. Aveam impresia că dacă mai continuă, o să 
scoateţi şi nuiaua. 

L-am fulgerat cu privirea şi am declarat glacial: 

— Nu-mi justific metodele. Mi-am închipuit că sunt 
spirituală adăugând: Dacă ai fi de la minister... 

Părea că nu mă aude. 

— Sunt convins că aţi obţine mult mai mult dacă n-ar fi 
atât de înspăimântați. Propuneţi-vă pentru început să 
zâmbiţi măcar din zece în zece minute. Un exerciţiu de 
voință. 

— Când ai să fii dumneata dascăl, voi fi curioasă să 
constat efectele unui astfel de procedeu. Până atunci nu 
avem ce discuta. 

E ciudat! Şi totuşi aşa a început dragostea noastră. 


— Intră! zise Minerva. 

Titel Penciu părea nervos. 

— Mi-e îngăduit să întreb pentru cât timp suntem 
priponiţi la domiciliu? Mai are omul şi alte treburi... 

Minerva îl privi fix. 

— Am avut grijă să-i anunţ pe colegii dumitale de 
„serviciu“. De altfel, săptămâna asta bişniţa e moartă, 


vântură miliția hotelurile. 

Tânărul Penciu zâmbi larg. 

— Ţin să vă informez că nu mănânc usturoi... Miroase al 
naibii. 

— Extrem de delicat din partea dumitale. Văd că eşti pus 
pe confidenţe. Îl cunoşti pe logodnicul Venerei? 

— Cine-i persoana? În orice caz, trebuie să fie mare 
dobitoc dacă s-a încurcat cu vrăjitoarea aia. 

— De ce nu-l agrea pe Manu? 

— Venera nu agreează pe nimeni. Nu cred să fi avut 
vreun motiv special. Ce-i drept, a încercat să bage nişte 
spirale cu Cora, noroc că eram eu pe fază. Chestia asta s-a 
întâmplat imediat după Crăciun. Tocmai se terminase 
filmul... 


— Sfârşit! exclamă Titel închizând televizorul. 

Elena se întinse şi apăsă pe comutator. Avusese lecţii în 
oraş şi încă nu se dezbrăcase. Peste bluza delicată cu jabou, 
cam obosită şi fără un nasture, purta o jachetă roşie şi nişte 
mărgele negre. Îşi consultă unghiile bine tăiate, apoi 
îndreptă o şuviţă de păr. 

— Ca să fiu sinceră, spuse înăbuşindu-şi un căscat, pe 
mine filmele astea nu mă conving. Americanii au ce au cu 
pistoalele, italienii cu amorurile nefericite, soţi geloşi, 
aventuri extraconjugale, vendete. Fleacuri de pe vremea lui 
Marcel Prevost... 

Dan îi zâmbi şters, recunoscător parcă. Jack se sufocă: 

— Cum, dragă Elenuţo, tu  conteşti dragostea? 
Sentimentele înălţătoare, indignarea legitimă a bărbatului, 
căci fidelitatea este acea pârghie, acea punte... 

Pianista i-o reteză plictisită. 

— Şi etcetera! Nu-i nevoie să-mi ţii o conferinţă, Jack. 
Astea erau bune pentru mama mare care primea bileţele 


bleu de la bunicu' şi le păstra în corsaj un trimestru. Azi 
oamenii au altele pe cap. 

— Sunt consternat, draga mea! Realmente consternat! 
De unde astfel de idei?! 

— Tu cauţi în gura ei? interveni Georgeta. Măritată n-o 
fost, o izmană de bărbat n-o clătit, ce să ştie? 

— Ei nu, că asta mi-a plăcut! Pianista râse artistic. Îţi 
închipui că am avut nevoie de un petic de hârtie ca să 
cunosc viaţa? Eşti ridicolă, fetiţo! 

Titel se înveseli. Trase din ţigară cu ochii la inginer. 

— Bravo, tanti! la demonstrează-i tu tribunului Jack 
Moraru ce va să zică o femeie cu vederi largi. 

— Nu mă interesează demonstrațiile şi n-am de dat 
socoteală nimănui. Dar aberaţiile mă scot din sărite. 

Notarul o privea fără să-şi creadă urechilor. Manu, 
intuind ce avea să urmeze, încercă să se ridice. Jack îi puse 
mâna pe umăr ţintuindu-l în scaun. 

— Unde te duci, dom'le? Stai aici, că are teorii 
interesante, să le auzi şi dumneata. la explică-ne şi nouă, 
Eleno, cum devine chestia! Vasăzică eu o prind pe nevastă- 
mea în pat cu un tip... 

— Nimeni nu-şi prinde nevasta în pat cu un tip. Asta se 
întâmplă doar în vodeviluri şi în piese ieftine de bulevard. 

— Corect! aprecie Titel. 

Notarul se enervă: 

— Eşti dobitoc! În pat cu un tip e o manieră de a te 
exprima. Vreau să spun că având certitudinea că nevastă- 
mea mă înşală... 

— Când ai certitudinea? se interesă Elena. 

— Lasă-mă dracului să isprăvesc! Am deci certitudinea că 
are un amant... 

— Unul sau un regiment, chicoti Georgeta. Am mai văzut 
noi şi din astea. 

— „..deci eu, soţ care-mi iubesc nevasta şi-mi respect 
căminul, cum ar trebui să procedez după părerea ta? Ce-ar 
trebui să fac? 


Elena îl privi sarcastică. 

— Să-ţi aminteşti de câte ori ai înşelat-o tu şi să-ţi vezi de 
treabă. Nu fă pe lupul moralist, Jack! Biata Aura a înghiţit 
destule. Ca să nu pomenesc cu cine te încurcai, pentru că o 
femeie de soi costa, iar tu în viaţa ta n-ai oferit un pumn de 
floricele. 

— În consecinţă, nene Jack, râse bine dispus Titel, 
reglează-ţi tirul, că nimereşti alături. 

— De ce alături, idiotule? I se bulbucaseră ochii şi urla 
împroşcând cu salivă. N-auzi ce susţine mătuşă-ta? Vasăzică 
să deschid tractir în dormitorul meu pentru că am avut şi 
eu acolo, două-trei aventuri?! 

— La tot atâtea are dreptul şi nevastă-ta. 

— Pardon, madam! Ce naiba, Dane, unde te grăbeşti? 
Rămâi aici, să fii arbitru. Eşti imparţial, afară din cauză. 

Inginerul Manu, livid, îşi muşca buzele. Simţea că toată 
discuţia asta e peste puterile lui. Voia să urce în odaie, să-şi 
astupe urechile, să muşte perna. Cora lipsea din nou... 

— E o concepţie imorală şi incendiară cu care nu pot fi de 
acord. De milenii se închină ode fidelității femeii. Othello şi 
Desdemona, Paul şi Virginia, Penelopa şi... şi... 

— Costică, sugeră placid Titel. 

Moraru se holbă la el şi pianista profită de pauză. 

— Timp de milenii, bărbatul şi-a întreţinut nevasta. Îi mai 
dădea mâna eventual să comande la potcovar o centură de 
castitate. Acum muncesc amândoi, au absolut aceleaşi 
drepturi. 

— Eleno, dragă, pur şi simplu mă înspăimânţi! Însuşi 
Creatorul sau natura, această minunată artizană, a 
destinat... 

— Te rog! se oţări pianista. Nu mă lua cu diferenţele 
fiziologice. Bărbatul şi femeia alcătuiesc o pereche, țelul e 
procrearea! Nu văd cum Dumnezeu l-ar fi destinat pe 
mascul să procreeze mai mult. Şi cu asta discuţia e 
încheiată, m-ai plictisit destul. 

Georgeta o măsură peste ochelari. 


— Ce baţi câmpii, fimeie, hăi? Care ţel? Ai făcut tu copii? 

Elena întoarse capul considerând că nu merită răspuns. 
Moraru îşi răsuci trupul spre inginer. 

— Ia zi tu, Dane, cum ţi se pare Elenuţa noastră? 

— Îl întrebi cu tanti aici de faţă? Cum vrei s-o spurce? 

— N-aveţi ce face, mârâi inginerul. M-am săturat de 
tâmpenii. 

— Stai, dragul meu, n-ai înţeles chestiunea. Admitem, nu- 
i aşa, că te înşală Cora. 

— Admiteţi pe dracu”! se hlizi Georgeta. Parcă vă cere 
vouă voie. Dacă e rea de muscă, s-o mântuit! 

Titel comentă bine dispus: 

— Chestia asta a învăţat-o la universitatea din Dorohoi- 
City. 

— Taci, măi idiotule! 

— Te rog, Getuţo, nu mă întrerupe! Discutăm în principiu. 
Deci Cora are un amant. Ai văzut-o cu ochii tăi sau, să 
zicem, cineva, eu ori băiatul ăsta, ţi-am adus dovezi de 
netăgăduit. E ipoteza de la care plecăm. Ce faci? 

— Pipi! spuse pianista sec. 

Titel râse, izbindu-se cu palma pe genunchi. 

— Hai că-i tare! N-ai treabă, tanti! 

— Ai băut, Eleno? Jack o privea buimac. Nu te mai 
recunosc. 

Dan făcu vânt scrumierei pe masă. 

— Discuţia e imbecilă şi mă enervează. N-ai nici un pic de 
bun-simţ, Jack? 

— De ce, dragul meu? Notarul părea dezolat. Pentru că 
mă preocupă căsnicia nepotului meu, fericirea lui 
conjugală? 

— 'Tăticu' nu vrea să fie fericit, observă Titel. E bine? 

— Mă rog... mă rog. N-am nimic împotrivă. Spune-mi tu, 
Dănuţ, aici, de faţă cu martori, că nu te interesează ce face 
Cora, în ale cui braţe... braţe... 

— Nelegitime, suflă mereu serviabil Titel. 


— „se desfată acum, şi-ţi promit că nu mai spun un 
singur cuvânt. 

Îşi ridică bărbia în aer plin de demnitate jignită. 

— Amu... Georgeta se foi în scaun. Amu, dacă tot aţi 
umblat la ulcica cu smântână şi v-aţi mânjit, batâr deşertaţi- 
O! Suntem în familie. 

— O familie absolut anormală, preciză Titel, dar oricum... 

Dan ţinea capul în jos. Elena îl privi mirată. 

— Sper că nu te uiţi la ce spune Jack. Ştii că i se năzare. 

— Te rog să nu te amesteci, sări Moraru. Şi-n al doilea 
rând, nu discut cu persoane amorale. 

— Hm! Să-ţi aminteşti de chestia asta când îmi lingi 
farfuriile. 

— Iar în al treilea rând, voi oferi dovezi materiale - 
silabisi - ma-te-ria-le, domnii mei, şi in-sur-mon-ta-bi-le. 

— Zi pe româneşte, unchiule, să priceapă şi mama. 

— De netăgăduit! 

Elena îl măsură ironic. 

— Care ar fi alea? 

— Fără îngăduinţa soţului, declară patetic, nu voi vorbi 
niciodată. De fapt, nu vom vorbi. Titel e la fel de bine 
informat ca şi mine. Rămâne la latitudinea ta, Dane. 

Inginerul, crispat, făcu ghem între degete faţa de masă. 
Maxilarele îi jucau sub pielea gălbuie. 

— Vorbeşte! Vorbeşte dracului şi lasă-mă în pace! 

— Foarte bine. E rândul tău, băiete! 

— Sunt un gentleman, unchiule! 

— Eşti un idiot, spuse Georgeta. De-amu zi-i, dacă ai ceva 
de zis! 

Tânărul îşi vâri mâinile în buzunare. Declară pe un ton 
care sugera în aşa măsură certitudinea, încât îşi îngăduia să 
fie neglijent. O chestie pe care o ştiu şi copiii. 

— Primo tempo! Mâine la ora nouăsprezece treizeci, un 
turism roşu, Fiat 1100 numărul 16-B-5879, o va prelua pe 
Cora din faţa Muzeului de Artă, colţ cu Cristian Tell. 

— Lângă Biserica Amzei, preciză notarul. 


Georgeta îşi făcu semnul crucii. 

— Măiculiţă, lângă sfânta biserică! 

— Secundo tempo! Masculul şi zâna vor cobori în strada 
Sergent Dimitrescu nr. 118, Cartierul Tei. Teatrul de 
operaţiuni - apartamentul gagiului, la parter. Dormitorul dă 
într-un scuar. Un oblon de la fereastră e stricat. În mod 
excepţional deci, clişeul poate fi înregistrat de ochiul 
terţului interesat. Urmărirea poate începe de la Muzeu sau 
direct, de la locul faptei. Fine! 

— De unde le scoţi, măi băiete?! se minună Georgeta 
zdrobită de admiraţie. 

— Din puşculiţă. 

Elena îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Ce mârşăvie! Ascultă, Dane, nu poţi lua în serios 
grozăviile astea, sunt abjecţi, sunt... 

— Taci! şuieră inginerul încleştându-şi pumnii. Foarte 
bine, vom merge mâine împreună. Trebuie să se aleagă 
într-un fel. 

— E caraghios, n-ai voie... Nu-ţi dai seama, o insulţi! 

— 'Ţi-am spus să taci! Titel, mâine după ce iese Cora ne 
aştepţi în faţa aprozarului, într-un taxi. 

— Cum vrei matale, coane. 

Jack păru dintr-o dată cuprins de scrupule. 

— Ascultă, dragul meu, părerea mea e să te mai gândeşti. 
Nu ştiu dacă inima ta... Înţelegi, trebuie să fii prudent. 
Poate că preferi să nu ştii, să nu vezi, cunosc o grămadă de 
cazuri care au dus-o aşa până la nunta de aur. 

— Ce scârbă mare eşti tu, Jack! Elena clocotea de 
indignare. Mi-e greață! 

— Trage tare cu zeamă de varză, sugeră Titel. Clătină 
decepţionat din cap. Parcă n-ai fi din familia asta, nu te 
interesează nimeni şi nimic. 

— Tu vorbeşti, parazitule!? 

— Hopa! Ascultă, madam țambal... 

Jack Moraru interveni împăciuitor: 


— Dragii mei, vă rog, ne depărtăm de subiect. Îşi drese 
glasul: Cora e o femeie vampir! Îşi batjocoreşte soţul şi 
acum îi vrea averea. Ea a încercat să-l omoare! 

— Să-l omoare?! se holbă pianista. Să-l omoare?! Îţi dai 
seama ce spui? 

— Aici a cam luat-o razna, se asocie Georgeta Penciu. 

Elena se ridică foc şi pară. 

— Să-l ucidă pe bărbatu-său? Poţi să crezi aşa ceva, 
Dane? 

— O să creadă, n-avea grijă, rânji Titel, după filmul de 
mâine seară. 

Pianista nu se lăsă. Trase de mâneca inginerului. 

— Vorbeşte, Dan! Crezi că nevastă-ta e o criminală? 

Glasul lui Manu păru dintr-o dată foarte răguşit: 

— Azi nu cred nimic. Mâine... 

Îşi înghiţi saliva. Jack îi aruncă o privire triumfătoare 
Elenei. Georgeta se uita la ei cu gura căscată. Ochii lui Titel 
luceau ciudat. 


Titel Penciu susţinu cu îndrăzneală privirea Minervei. 

— O seară întreagă a încercat Venera să mă aiurească, 
dar n-a ţinut. Am ochiul câmpului. 

— Ascultă sfatul meu, flăcău, cască-l bine! Calci pe teren 
accidentat! 

Minerva îl aşteptă să iasă. „Oamenii ăştia îmi înşiră 
baliverne. Care-i adevărul?“ 


CAPITOLUL VIII 


Le era teamă ca nu cumva pianista să-i şoptească ceva 


Corei, dar, până a doua zi dimineaţă, Elena uitase cu totul 
discuţia. Era în general o fire indolentă, sincer nepăsătoare 
la ce se petrece în jur, iar reacţia înfierbântată din ajun 
fusese întâmplătoare. 

De altfel, după micul dejun, dispăruse de acasă şi Jack 
respirase fericit. Elena, după preparative şi echipament, se 
afla într-una din crizele ei nomade. În asemenea zile, lipsea 
zece, douăsprezece ceasuri fără ca cineva să poată ghici 
cum îşi petrece timpul. Alteori, avea accese de lene şi nu se 
urnea din pat câte o săptămână. 

Ziua se scursese lin, fără incidente. La şapte, Cora plecă 
de acasă. Dan cobori greu treptele şi se întâlni cu Titel în 
hol. Tânărul adulmeca unda de parfum ce plutea în 
încăpere şi întrebă în şoaptă: 

— Ce fac, mă duc după taxi? 

— Mai aşteaptă. Ea merge pe jos probabil. 

Avea chipul încremenit şi parcă-i venea greu să-şi 
descleşteze buzele. Uşa de la odaia notarului se crăpă încet. 
Jack apăru îmbrăcat şi cu pălăria pe cap. Era febril şi radios 
în acelaşi timp. 

Titel râse încetişor. Fusese vorba să-l însoţească doar el 
pe inginer. Manu mârâi: 

— Tu ce treabă ai? 

— Chiar! Bagă melonul înapoi la naftalină, unchiule, nu 
face la vârsta matale... 


— Ei, ştii că-mi placi?! Să vă abandonez tocmai în 
asemenea momente dramatice?! Nu, Dănuţ, chiar dacă ar fi 
să alerg pe jos după maşina voastră şi tot te-aş însoţi. Cred 
că e cazul să ne grăbim. Mai bine să aşteptăm câteva 
minute decât să pierdem momentul. Du-te, Titel, vezi să 
aibă aparat de taxat. 

— Scoate lovelele! 

— Eu?! Cu plăcere, dragule, cum să-ţi explic... 

— Nu mai explica, am înţeles. 

Pe bufet se afla o fotografie a Corei. Maşinal, inginerul o 
culcă cu faţa în jos. 

După vreo zece minute, se auzi claxonul taximetrului. 
Manu stinse lumina. În spatele lui, Jack puse la loc 
fotografia. 


La ora şapte şi jumătate, Cora urcă într-un Fiat 1100 cu 
numărul 16-B-5879. Bărbatul înalt, într-un raglan elegant 
de culoarea nisipului, o aşteptase afară din maşină. Sărută 
obrazul întins de Cora şi urcă la volan. 

— Până aici, şopti Titel, informaţiile corespund, sper! 

— Perfect! 'Te felicit, dragul meu. 

Jack se uită cu coada ochiului la inginer. Nu desluşi mare 
lucru din cauza întunericului şi se lăsă pe spate cu un 
mormăit de satisfacţie. Îi făcea plăcere plimbarea gratuită 
cu taxiul, dar mai ales aştepta cu voluptate desfăşurarea 
evenimentelor. Vocaţia pentru senzaţional, pentru situaţiile 
ieşite din comun, care se comentează ulterior luni şi chiar 
ani de zile, l-ar fi putut determina cu uşurinţă pe notar să 
accepte combinaţiile cele mai fanteziste, propunerile cele 
mai absurde. În închipuirea lui, graniţa dintre posibil şi 
imposibil aproape nu exista. N-ar fi încercat de pildă o 
surpriză prea mare dacă într-o bună dimineaţă, o delegaţie 
a cutărei insule din Pacific sau Oceanul Indian l-ar fi vizitat 
oferindu-i coroana de rege. Se simţea predestinat să facă 
faţă oricărei situaţii, oricât de importante. Pe de altă parte, 


nu sesiza bizarul nici în viaţa de fiecare zi, gata să creadă 
cu superficialitate şi fără uimire chiar într-o minune. 

De pildă, cu ani în urmă, se zvonise despre un coleg că 
murise într-un accident montan. Circulaseră amănunte 
ferme şi apăruse chiar ferparul în ziar. Ulterior, se dovedise 
că e vorba de o confuzie sinistră, dar Jack habar n-avea. 
Întâlnindu-l însă pe bulevardul Magheru, notarul nu 
manifestă nici un fel de surpriză, n-o luă la goană cu părul 
făcut măciucă cum se întâmplase cu alţii, ci îl acostă afabil 
şi cotidian: 

— Ce mai faci, Săndel? Te-ai întors? Fireşte, fireşte! Ai 
procedat cuminte şi înţelept. Bravo! Mai dă-mi un telefon. 

Celălalt rămase cu convingerea că notarul e un tip 
glumeţ. Jack însă, fără să creadă propriu-zis într-o înviere, 
accepta în mod nebulos ideea. 

Titel făcu semn şoferului să oprească. Fiatul parcase în 
faţa unui bloc de trei etaje. Bărbatul ajută Corei să coboare 
şi sprijinindu-i cotul pătrunseră în imobil. 

Penciu se întoarse spre cei doi. Deschideau portierele. 

— Răbdare, flăcăi! Cine plăteşte dricul, totuşi? 

Manu îi azvârli o bancnotă mototolită. 


Parterul era de fapt un demisol, care se putea escalada 
cu uşurinţă. Titel îi conduse prin scuar. Se strecurau printre 
brazii pitici şi tufişurile tunse ca nişte mingi negre stropite 
cu zăpadă. Picioarele le intrau adânc în noroi. 

În încăpere plutea o lumină albăstruie. Cu ochiul lipit de 
geam, prin crăpătura oblonului, Dan văzu un divan acoperit 
cu o cuvertură galbenă, pufoasă, câteva crizanteme într-o 
ulcică de pământ, un peisaj agăţat pe perete, un puf turcesc 
de piele roşie. Din dreapta, apăru Cora. Bărbatul o ajută să- 
şi scoată mantoul, dispăru şi se întoarse cu o sticlă şi două 
pahare înalte. 

Jack gâfâia lângă inginer. 

— Ce vezi? Vezi ceva? Lasă-mă şi pe mine. 

— Stai ţeapăn, unchiule. 


— Te rog! 

Titel, sprijinit neglijent de zid, începu să râdă. 

— Eşti formidabil, dom'le! Omul a dat un ban să stea în 
faţă. Noi suntem chibiţi. 

— Suntem martori! Trebuie să vedem! La o adică, să ştim 
ce declarăm. 

— Ce dobitoc, Dumnezeule! 

Inginerul îşi auzea bătăile inimii. Cora lăsă paharul pe 
parchet, îşi deznodă eşarfa de la gât, apoi începu să 
descheie nasturii jachetei. Se ridică. 

Lumina se stinse. 


XXX 


— E foarte cald la tine... 

— Da, odaia e mică şi caloriferul prea mare. Să trecem 
dincolo. 

Cora îşi plimbă ochii în lungul pereţilor acoperiţi cu cărţi. 
Pe birou se aflau o bufniţă de piatră cu ochi verzi şi o 
scrumieră masivă de marmură. Surâse. 

— Lipseşte fotografia Angelei. 

Riri Domide întoarse capul şi începu să râdă. Avea o 
figură mobilă, specifică, pe care profesiunea îşi pusese 
pecetea. Domide putea fi numai actor. 

— N-are fotografii. N-o avantajează. 

— Înţeleg, spuse Cora. Pe o bucată de hârtie nevastă-ta 
nu înseamnă nimic. Farmecul nu poate fi imortalizat. Nu s-a 
întors? 

— Ba da. E în bucătărie, face cafeaua. Strigă: Angela, a 
venit Cora. 

— O clipă! 

Domide sorbi din pahar. 

— Eşti neliniştită. Ce se întâmplă cu tine? 

Cora tresări. Râse fără convingere. 

— Nimic. Sau ca de obicei, plictiseli. 


— Dan? 

— Şi Dan. 

— Bolnav? 

— Şi bolnav. 

— Familia? 

— Şi familia. 

— Şi mai ce? 

Cora oftă. 

— Nu-mi place să stric dispoziţia nimănui. Când aţi 
hotărât să plecaţi în Turcia? 

— Lasă asta! Îi prinse amândouă mâinile. Cora, ne 
cunoaştem de treizeci de ani. 

— Detest istoria, Riri. Morți, bătălii fără sens, vremea 
care se duce, iremediabil se duce... 

— Credeam că suntem prieteni. 

— Suntem! Eşti cel mai bun... nu, eşti singurul prieten pe 
care l-am avut în viaţa mea. Dar nu sunt dispusă să mă 
lamentez. Am plecat de acasă să mă deconectez un ceas sau 
două. Petrec suficient printre dăânisme, moralisme şi 
georgetisme, ca să le evoc şi aici. 

— Au început problemele? 

— Continuă... 

Riri Domide clătină din cap. 

— N-am să-l înţeleg niciodată pe Manu. Ie vrea 
prizonieră într-o cuşcă cu o uşiţă pe unde să-ţi dea de 
mâncare? 

— Exagerezi, râse fără veselie Cora. Nu chiar prizonieră, 
cu zgardă şi lesă, să zicem! De fapt, Dan nu-i chiar atât de 
vinovat. Fie vorba între noi, Riri, câţi bărbaţi cunoşti dispuşi 
să accepte prietenia, prietenia în sensul cel mai sportiv, 
camaraderia între un bărbat şi o femeie? Dintre un alt 
bărbat şi soţia lui. Pentru că la problema asta te-ai referit. 

— Pe doi îi cunosc bine, zâmbi Domide. Unul e taică-tău, 
al doilea sunt eu. 

Cora oftă privindu-şi pantofii de lac. 


— Dan are complexe, iar pe mine mă crede absolut 
irezistibilă. Nu poate concepe, nu-şi poate închipui că există 
un singur bărbat sub şaptezeci de ani care să nu cadă 
zdrobit, făcut praf în faţa mea. 

Cobori pleoapele. Domide îi întinse paharul plin. 

— Bun, astea le ştiu de mult. Ce a intervenit nou? 

— Ai lui. Îl aţâţă împotriva mea. Aşa cred... 

— Ştiam că într-o zi va începe circul, te-am avertizat, şi ai 
râs. 

— Îmi amintesc. 

— În fond, ce vor? 

— Nu ştiu. Le-a căşunat din senin, o fac cu un scop, nu-mi 
dau seama. Oricum, atmosfera a devenit infernală. Patru 
perechi de ochi care mă urmăresc continuu, îmi cenzurează 
toate mişcările, privirile, respiraţia, îmi aruncă nade, 
aşteaptă reacţia la microscop, am tresărit, m-am îngălbenit, 
sunt prea calmă, ori din contră, emoţionată... Ce să-ţi spun, 
un iad! 

Trase adânc din ţigară, adăugând încet: 

— Şi totuşi, mi-e milă de Dan. În halul în care se află 
numai asta-i lipsea: drama lui Othello. 

Înghiţi restul de coniac şi începu să se joace cu paharul 
gol, schimbând între degete echilibrul piciorului de sticlă. 


Pe la unsprezece, Angela şi Domide o conduseră până 
acasă, apoi luară masa în oraş. 

— Păcat de Cora! exclamă la un moment dat actorul 
servindu-se cu salată. Merita ceva mai bun. 

Angela, brună, cârnă, cu ochi vioi şi cercei mari de argint, 
îi atinse mâna. 

— Într-adevăr, păcat! Ştii ce se întâmplă cu ea, Riri? E 
prea frumoasă, prea desăvârşită, prea unică pentru ca 
oamenii s-o creadă şi bună. La început prietenia voastră m- 
a sâcâit, nu mă puteam împiedica să fiu geloasă... 

— Vorbeşti serios? 

— Fără îndoială. 


— Şi acum? 

— Acum am înţeles că e un biet om nefericit, iar eu am 
fost o gâscă. Îmi pare rău pentru ea. 

— Mi-ar fi plăcut să te audă. 

— Ştie. E femeie. Da, sincer îmi pare rău. 

O bucăţică de sfeclă căzu pe faţa de masă, începură să 
râdă, apoi vorbiră despre altceva. 


Cora pătrunse încet în odaia lui Dan. Inginerul îi văzu 
silueta delicată, apropiindu-se de pat şi închise ochii. 

— Dormi, Dănuţ? 

Ridică un colţ de cuvertură căzut pe parchet şi se 
îndepărtă în vârful picioarelor. 

După ce dispăru, Manu deschise ochii. [inea pumnii 
încleştaţi sub cearşaf, privind fix umbra înjumătăţită a unei 
amfore proiectată pe zid. Dintr-un anumit unghi, semăna cu 
un revolver. 


Georgeta îşi dezlipi gâfâind ochii de clanţa Venerei şi se 
întoarse îngândurată în camera ei. Se vâri în aşternutul plin 
de dantelă lucrată cu igliţa şi-şi făcu o cruce mare. 
Pregătindu-se să adoarmă, reflectă îndelung la problema 
care o obseda de câteva zile. 

„Ce tot o fi bezmeticind în caietul cela? Sară de sară 
mâzgăleşte hârtia.“ 

În curând i se auzi respiraţia şuierătoare. La căpătâi, 
veghea gustarea nocturnă, o farfurie cu un cârnat, două 
ouă tari, o chiflă şi o cană de lapte. 


Mi-aduc aminte cât de surprinsă am fost mai târziu când, 
după ce ne-am împrietenit, mi-a mărturisit: 

— Ştii, Venera, ce-mi place cel mai mult la tine ? De fapt, 
ce mi-a plăcut de la inceput? Seriozitatea ta, simţul tău de 


răspundere. Ai o minte ordonată, multă disciplină, ştii ce 
vrei. 

— Curios! Roşisem şi încercam să-mi ascund tulburarea 
râzând. Eram sigură că preferi alte calităţi. O fire mai 
poetică, mai multă zburdălnicie, o fantezie vioaie. 

Și-a urmat ideea fără să-mi răspundă. Avea un fel ciudat 
de a purta unele discuţii, dând interlocutorului impresia 
sâcâitoare că nu-l ascultă, ori nu-l aude. 

— Te-am crezut uscată, dar m-am înşelat. Şi e suficient 
ca omul să te privească pentru ca să-şi dea seama că eşti 
un om capabil, în care te poţi încrede. 

In realitate, nu mă puteam impiedica să fiu puțin 
maternă faţă de Mircea. Lângă el mă simţeam de patruzeci 
de ani, vârstă mathusalemică pe atunci în mintea mea, 
simţeam nevoia să-l ocrotesc. Maică-sa, doamna Balaban, 
agrea discret idila noastră. Nu pentru că eu aş fi 
reprezentat idealul ei de noră, ci pentru că-l cunoştea pe 
fiu-său. li dorea o soţie care să aibă grijă de el o 
combinaţie complexă de mamă, infirmieră şi căpitan de vas, 
toate în acelaşi timp. O nevastă nu prea frumoasă, care să-i 
atragă atenţia că afară e răcoare şi trebuie să-şi ia 
pardesiul, care să-i dozeze numărul țigărilor, să rezolve 
singură toate plictiselile casei. In vremea aceasta, Mircea 
avea să studieze nestingherit. 

Intuiam calculele doamnei Balaban fără nici un fel de 
resentiment. Mă simţeam în stare să fac faţă situaţiei, nu 
mă suspectasem niciodată că aş fi o Cosânzeană, şi apoi nu 
doream decât să-i fiu de folos lui Mircea. Avea o 
personalitate ciudată, un temperament de băiețaş şi o 
minte de savant. Fusese ani de zile şef de promoție, şi pe 
drept cuvânt maică-sa, profesorii, colegii mizau enorm pe 
evoluţia lui. 

Pentru Mircea, divertismentele de zile mari erau filmele 
lui Walt Disney - pe mine mă plictiseau, nici azi nu le gust — 
şi vizitele la Zoo-Băneasa. Era de o generozitate care în anii 
aceia scandaliza. Dăruia colegilor hainele, stiloul, rigla de 
calcul, banii de buzunar. De la Mircea am aflat ce înseamnă 


bucuria de a da. Dar de dragul darului, fără socoteli 
meschine, nu cu gândul la o investiţie pe termen lung, dar 
discret, lipsit de ostentație. 

Fram de şase luni împreună - hotărâsem ca imediat ce-şi 
va lua examenul de licenţă să ne căsătorim - când am 
început să-l simt neliniştit. Rămânea pe gânduri şi chipul 
imprecis se întuneca brusc, îmbătrânea. Aşa ar fi arătat 
peste douăzeci sau treizeci de ani. Refuza o explicație netă. 
Ridica din umeri, şi începea să zâmbească, pomenea vag de 
mici plictiseli inerente unui sfârşit de curs. Azi îmi fac 
reproşuri amare, ar fi trebuit să fiu mai atentă. Dar 
fericirea mă orbea. In zilele acelea, zburam, trăiam într-un 
delir continuu. Nu ştiu dacă ceea ce vedeam în jurul meu 
era roz, culoarea asta nu mi-a spus niciodată nimic, mi se 
părea însă că pământul, cerul şi oamenii conlucrează într- 
un Singur sens: ca eu, Venera, să fiu fericită. 

Dan Manu îi era coleg de an. Habar n-aveam de existenţa 
lui pe atunci şi mulţi ani după aceea aveam încă s-o ignor... 


Venera scutură de câteva ori stiloul. Cerneala se 
isprăvise. Se simţi brusc obosită, şi renunţă să continue. 


Dan se trezi la opt dimineaţă, după un somn agitat. Din 
obişnuinţă, răsfoi România Liberă. 

Parcurse distrat titlurile mari, zăbovi mai mult la 
anunţurile din mica publicitate. Vânzări, Cumpărări, 
Schimburi de locuinţe, Diverse... Pierdut legitimaţie de 
student... Pierdut  Caniche negru, Drumul  laberei, 
răspunde la numele de Lulu, aducătorului recompensă... 

„Tâmpenii! Ce-i poate preocupa pe oameni...“ Trecu mai 
departe la rubrica Decese. „Hm, nimeni cunoscut...“ 

Ochii i se opriră asupra unui anunţ tipărit cu caractere 
groase. Se simţi dintr-o dată fără aer, se sufoca. 

Adânc îndureraţi, Cora - soție, Jack - unchi, Georgeta şi 
Elena - verişoare, Titel - nepot anunţă stingerea din viaţă 
după o lungă şi grea suferinţă a inginerului Dan Manu. 


Înmormântarea azi, 28 decembrie, ora 15, cimitirul Sf 
Vineri. 


XXX 


În cursul aceleiaşi dimineţi, Titel se întâlni cu un prieten 
la 'Telefoane şi intrară în barul hotelului Victoria. Sala era 
aproape goală, întunecată, barmanul în smoching roşu flirta 
cu o brună îmbrăcată într-un impermeabil lucios. Se auzeau 
discret melodii cu Andy Williams. 

— Ce iei, Griguţă? 

Amicul rânji. Când Penciu dădea de băut pretindea de 
regulă ceva în schimb. 

Era un bărbat tânăr, blond, cu o privire albastră, dură, şi 
pielea bronzată bătută de vânt. În ultimii zece ani, 
schimbase multe profesiuni: ospătar pe litoral, instructor la 
diverse brigăzi artistice, mandatar, ghid, vânzător de 
mărţişoare, profesor de înot la un ştrand, iar vânzător într- 
un shop şi aşa mai departe. Arâta bine, făcea impresie şi 
trecea în general drept un sportiv profesionist. 

— Cum stai cu lovelele? 

— Aproximativ. 

— Am înţeles, stai bine. A uitat coana mare seiful deschis? 

— Lasă vraja şi pronunţă-te! 

— Un Martini sec, cu lămâie, fără gheaţă. 

— În regulă! exclamă Titel ducând un deget la tâmplă. 
Auzi, jupâne? Un Martini, un gin, ambele virgine, apă şi 
două filtre mai scurte. 

Titel îşi dădea importanţă şi celălalt îl privea amuzat. În 
unele cercuri, lui Penciu i se spunea Ploşniţa. Barmanul îi 
servi şi se întoarse la bruna în impermeabil. Titel ridică 
paharul. 

— Uite, suflete, pentru ce te-am convocat! Îţi intră în 
portofel trei sutare? 

— Dacă le înghesui, intră. 


— Efort minim, beneficiu maxim. 

— Dau cu palma în vreun coteţ? 

— Nu. 

— Strâmbare de muian? 

— Pentru asta te atingeam cu trei poli. 

— Fitilescovici? Băgăm strâmba? 

— Cam aşa ceva. 

— S-auzim. 

— Fenta e simplă, spuse “Titel aplecându-se peste masă. 
Îţi dau un număr de telefon la care suni diseară. Pe la şase 
să zicem, şi o ceri pe doamna Cora Manu. 

— Aha! 

— Ce aha? 

— Până acilea s-a făcut de trei cente jumate, râse 
Grigore. Bagă cărbuni! 

— O ceri pe Cora Manu deci, reţine numele, şi-i comunici 
că telefonezi din partea lui Riri Domide. 

— Şmecherul de pe ecran lat? 

— Ala! Ai creierii agili. 

— Şi unele lipsuri în buzunarul de pe extrema stângă. 
Hm, persoană cunoscută, patru cente! 

— O chemi în oraş, la nevoie insişti că treaba-i urgentă, şi 
nu poate fi discutată la telefon. Ai grijă de coardele vocale, 
individa trebuie să aibă impresia că ăla îşi face testamentul 
sau cam aşa ceva. 

— Deci şi niscai teatru la microfon! Opt albastre! 

— Ţine dreapta, flăcău! Îi fixezi o întâlnire la Biserica 
Rusă şi o bagi sub un pretext oarecare în blocul de vizavi. 

Grigore se strâmbă. 

— Dacă-i debilă mintal, poate vine la grăunţe. 

— Vine. 

— Contemporanele s-au şmecherit, neamule! 

— Nu fi fraier! Îi spui că nu poţi discuta în altă parte. 
Chestia e s-o ţii zece minute într-un picior. Îi povesteşti ce 
vrei tu, prima dragoste, sau amintiri din armată. lotul e să 
nu plece imediat. 


Grigore rânji. 

— Voi ce bilet aveţi? Lojă sau fotoliu” întâi? Clişeul ăsta 
subtil trebuie să aiurească un mocofan, nu-i aşa? 

— Stop, guriţă! Proprietate personală! 

— Ai să râzi, dar chestia mă priveşte. 

— Nu te priveşte! Afacerea îţi ia maximum o oră şi te 
îngreunează pe partea stângă cu trei ateneuri. Ei? 

— lar s-a făcut de trei? 

— Vorbeşte. 

Celălalt îşi sorbi restul de vermut şi zâmbi larg. 

— O să te dezamăgesc, dar zic pas! Am o conştiinţă 
nărăvaşă, care mă împiedică să accept combinaţii obscure. 

Penciu îi privi liniştit şi întrebă sec: 

— Patru? 

— A dracului de mare trebuie să fie miza! râse Grigore. 
Încep să devin curios. Ştii, tehnic... 

— Patru jumate? 

— Scrupulele îmi zvâcnesc încă. 

— Cinci, ultima ofertă sau plimb traista la alt măgar. 

Grigore părea să reflecteze adânc. Penciu supralicită. 

— Peste o zi, două, poate să iasă încă pe atât. 

— În regulă! Cum arată victima? 

Titel îi întinse fotografia Corei. Grigore fluieră subţire. 


XXX 


Jack îl trase repede în camera lui. Întrebă precipitat: 

— Zi cum a fost! A primit? Ce-a spus? 

Titel se azvârli pe unul din fotoliile prăpădite şi cu 
arcurile desfundate, acuzând un aer de mare oboseală. 

— Ai ceva de băut? 

— Chefir. 

— Du-te dracului! 

— Uite ce e, dragul meu, chiar dacă pentru moment 
vâslim în aceeaşi barcă... 


— Am înţeles! 

— Ei? 

— S-a lăsat greu, dar a mers. 

— Cât? 

— Opt sutare. 

Ochii lui Moraru crescură şi concomitent gura i se umplu 
de salivă. 

— Opt sute? 

— ÎNâ! Seria a doua, după caz, încă pe atâta. 

— Formidabil! comentă Jack cu filosofie. Ce uşor câştigă 
unii indivizi banii! Pentru când a rămas? 

— Diseară la şase dă telefon. Întâlnirea la Biserica Rusă. 
Chicoti: Du-te şi avertizează-l pe soţul inocent. 

— Hai şi tu cu mine. 

— Tţţţ! Abia a început ziua şi-mi merge prost când îl văd. 
Transmite-i strângerea mea bărbătească de mână. 

Titel plecă din nou în oraş, iar Jack intră în dormitorul 
inginerului. 


Aşteptau, camuflaţi în spatele unui camion. Dan, sleit de 
puteri, se sprijinea greu de braţul notarului. Arăta cumplit, 
galben, cu cearcăne mari şi ochii arşi de febră. Câţiva 
trecători îi aruncară priviri lungi. 

— Nu mai pot, suflă, mi-e rău... 

Titel ridică din umeri. 

— Faci pe acrobatul, tăticu', cine-i de vină? Trebuia să 
rămâi acasă. N-ai văzut ieri destul? 

Inginerul nu răspunse. Îi clănţăneau dinţii. 

— Dănuţ se află în pragul unei hotărâri teribile, interveni 
ca de obicei aiurea Jack. E viteaz, dar şi înţelept totodată. 
Poţi trece, eventual, peste o singură inexactitate. Când însă 
treaba devine sistem, azi unul, mâine altul, nu-i aşa, 


discutăm deja despre viciu. Conchise încântat: O aventură 
înseamnă o aventură, o sută se cheamă casă de toleranţă. 
— St! făcu Penciu arătând spre blocul de vizavi. 
Dan îi văzu pe Cora şi Grigore intrând înăuntru. 


— Ce facem cu ăsta? întrebă Titel. E mototolit rău. Ai 
bani de taxi? 

Inginerul abia mai răsufla, îşi lăsase toată greutatea pe 
braţele celor doi. Jack îi scotoci buzunarele. Găsi două hârtii 
de douăzeci şi cinci de lei. Subtiliză una discret, cu cealaltă 
făcu semn unui taxi să oprească. 


Când Cora se întoarse, îl găsi pe Contaş citind gazetele 
pe canapea. Arhitectul îi zâmbi. 

— După cum văd, toată lumea se plimbă azi. 

— Cine s-a mai plimbat? întrebă Cora distrată. 

— Dan, Jack, Titel. S-au întors de vreo jumătate de ceas. 
Nici Elena nu-i acasă. 

Cora îşi încruntă sprâncenele. 

— Dan? A ieşit? 

— Îînî. E într-o dispoziţie ciudată, a trecut pe lângă mine 
ca un bolid. Cred că nici bună seara n-a spus. Obişnuia să 
fie mai politicos. 

Cora se aşeză lângă arhitect cu o expresie de nedumerire 
pe faţă. 

— Şi mie mi s-a întâmplat ceva curios. Am primit după- 
amiază un telefon de la un tip care pretindea că trebuie să 
mă vadă neapărat într-o problemă care-l priveşte pe Riri. 
Părea foarte alarmat. M-am îmbrăcat într-o clipită şi am 
luat un taxi până la Biserica Rusă. Spunea că mă aşteaptă 
acolo. 

Contaş o privea atent. 

— Povestea mi se pare bizară. 


Cora surâse cu amărăciune. 

— Sunt incorigibilă, Toni, mie nu mi s-a părut. 

— Adică? 

— Am dat într-adevăr peste un personaj destul de 
suspect, care m-a vârât în primul bloc şi a început să-mi 
înşire verzi şi uscate. După zece minute a dispărut. 

— Ce voia de fapt? 

— Habar n-am! l-am telefonat imediat lui Riri. Tocmai se 
pregătea să plece la spectacol. Nu ştie nimic de toată 
povestea, n-a rugat pe nimeni să mă sune, şi în general se 
simte perfect. Credea că sunt beată. Se uită în ochii lui 
Contaş: Tu înţelegi ceva, Toni? 

— Cum arăta individul? 

— Oarecare. 

— Înalt, ochi albaştri, alură de sportiv? 

Cora tresări. 

— Îl cunoşti? 

— Nu, dar l-am văzut azi-dimineaţă împreună cu Titel. 


Stăteau în hol privind chipul Minervei. 

„Cucoana asta nu-mi place!“ gândi Titel Penciu. 
„Încearcă, şi să fiu al dracului dacă nu izbuteşte, să 
reconstituie pas cu pas ce am făcut fiecare inainte.“ 

„lotul e să-mi păstrez calmul“, gândi Jack Moraru. 
„Ciudat, pe Toni şi Şerbănescu i-a lăsat să iasa...“ 

„Ce plictiseală, Dumnezeule!“ gândi Elena. „Nici măcar 
nu pot să exersez. Ar considera-o lipsă de bun-simţ. Cred că 
va trebui să amân concertul.“ 

„De ce mi-o fi zis idiotul cela să nu pomenesc de 
drumurile Corei pe la pompieri?“ gândi Georgeta. 

Cora deveni brusc şi mai palidă. Se simţea rău. Îşi ceru 
scuze şi părăsi încăperea. Minerva se uită lung la fiecare. 


— Cu două sau trei zile înaintea revelionului, inginerul 
Manu devenise extrem de nervos. Cunoaşteţi cauza? 

Titel Penciu îl consultă din priviri pe Jack Moraru, apoi pe 
maică-sa şi ridică din umeri. 

— E prima oară când aud chestia asta! Dumneata, 
unchiule? 

— Sunt înmărmurit! Chiar mă miram ce bine arată bietul 
Dănuţ, înflorise ca o floare de lotus... 

— Aşa-i, aşa-i! întări Georgeta Penciu. 

Elena, complet detaşată, privea pe fereastră. 

— Aţi avut aceeaşi impresie? o întrebă Minerva. 

— N-auzi, fă, toanto? Ie întreabă fimeia! 

Pianista tresări. 

— Sigur, cu plăcere... 

— Aiasta-i năucă, nu v-am spus eu? 

Minerva îi trecu pe fiecare în revistă, zâmbi şi intră în 
odaia victimei. 


CAPITOLUL IX 


za F amilia, spuse Minerva, susţine că lucrurile au 
intrat imediat pe făgaşul normal. 

Toni Contaş ridică mirat sprâncenele. 

— Îi credeţi? 

— Nu. 

— Procedaţi inteligent. Prăpastia dintre Cora şi Dan se 
adâncise. Am discutat cu fiică-mea. Jack îşi ţinuse 
prelegerea în faţa oglinzii şi pentru variaţie voia probabil să 
intre la Dan... 


XXX 


La şase şi jumătate Jack Moraru îşi făcu apariţia în hol, în 
jachetă neagră şi pantaloni reiaţi. Un papion alb destul de 
ofilit şi o garoafă roşie la butonieră desăvârşeau nota festivă 
a ţinutei. Se opri în faţa oglinzii uriaşe şi puse pe consolă o 
carafă de apă şi un pahar. Privi în jur, umplu paharul, îşi 
frecă palmele, îşi studie profilul şi rămase câteva clipe 
liniştit, ca într-o reculegere. 

Dintr-o dată, un zâmbet îi încreţi obrazul şi notarul se 
înclină în faţa auditoriului nevăzut. Curmă modest 
aplauzele, mulţumind cu  reverenţe pline de graţie 
publicului. Îşi drese glasul şi rosti răspicat: 

— Doamnelor şi domnilor, bună seara! 

— Ura, coane! răspunse pe neaşteptate Titel Penciu. 


Traversă rânjind holul şi intră în bucătărie. Moraru îi 
azvârli o privire întunecată, apoi îşi reluă expresia aferată. 

— Îmi voi permite, cu îngăduinţa dumneavoastră, să 
reiau câteva din ideile pe care le dezvoltam la ultima 
noastră întâlnire, pentru ca oferindu-vă un tablou de 
ansamblu asupra fenomenului artistic din secolul al XVII- 
lea, să putem adânci, să pătrundem, să ne infiltrăm în 
conceptul flamand. 

Articulă cu voluptate cuvântul „flamand“ şi făcu o pauză. 
Surprins parcă de o intervenţie neaşteptată, se dădu câţiva 
paşi înapoi, părând grozav de stingherit. 

— O, flori, stimată doamnă! Sunt copleşit! Şi rândul 
trecut, într-adevăr mă răsfăţaţi... Nu, nu, sunt convins că nu 
le merit. Oh, orhidee... O floare regală! 

Respecta pauzele de rigoare, îngăduind doamnei 
distinse, îmbrăcată mereu în mov, care-l urmărea de fiecare 
dată cu ochi strălucitori, să-i poată răspunde. 

Elena scoase capul pe uşă. 

— Ah, Jack, te implor, vorbeşte mai încet! Am o nevralgie 
oribilă. 

Când era bine dispusă, accepta uneori să improvizeze un 
fond muzical conferinţelor lui Moraru. Notarul ţinea 
conferinţe - artă, literatură, ştiinţe oculte, economie 
politică, filosofie, aborda toate temele - sau recita din 
Eminescu şi Goga. Pentru poeziile patriotice, îi solicita 
Elenei Imnul partizanilor şi Marseillieza. Glasul notarului 
vibra atunci, se emoţiona singur până la lacrimi. Pentru 
Luceafărul, prefera Balada lui Ciprian Porumbescu, iar la 
Scrisoarea a Ill-a, nu se ştie de ce, îl stimulau Valurile 
Dunării. 

Cei din casă se obişnuiseră. În timp ce Moraru urla şi 
făcea grimase la oglindă, Georgeta i se încurca printre 
picioare cu aspiratorul, strângea preşurile, Elena îşi aranja 
manichiura, Titel completa buletine pronosport sau făcea 
gimnastică. Holul era singura încăpere neîmbâăcsită de 
mobilă. 


Temele discursurilor, de obicei smintite şi pretenţioase, 


enunțate cu emfază - „Conceptul flamand“, „Stoicii în 
viziune transcendentală“, „Aprioricul în eşafodajul kantian“, 
„Don Quijote şi dadaismul“ - dezvoltau aberaţii, înşirau 


fraze incoerente, notarul căutând cu tot dinadinsul cuvinte 
răsunătoare. Conferinţele  musteau de termeni ca: 
metafizic, catapeteasmă, anancast, cosmografie, 
Sarmizegetusa, agnosticism. 

Spre uimirea geologului, nu numai că Moraru nu se 
ferea, dar îi plăcea chiar să fie surprins în toiul unor astfel 
de întreprinderi. Adora să fie audiat de cei din casă, cu 
excepţia lui Titel care nu-şi cruța sarcasmele şi dădea 
răspunsuri de o suculenţă grasă unor întrebări pur 
retorice. 

De pildă, spunea Jack: 

— V-aţi pus vreodată, doamnelor şi domnilor, întrebarea 
de ce frumuseţea, magnificienţa, fluorescenţa Giocondei a 
rezistat veacurilor? 

Titel replica invariabil: 

— Nu mi-am pus-o, tăticu'! E bine? 

Când avea ascultători, capul ca un ou al notarului 
devenea stacojiu, frazele rostite cu dicţie impecabilă se 
rostogoleau pline de rezonanţă, acutele făceau să răsune 
cristalele lustrei. Spectatorul ocazional putea fi sigur apoi 
de recunoştinţa lui Moraru. Cândva, Georgeta îl audiase 
vreme de un ceas reflectând cum ar putea schimba 
aranjamentul mobilei din hol. A doua zi, notarul îi adusese o 
îngheţată de un leu cincizeci. Faţă de avariţia obişnuită a lui 
Jack, evenimentul produsese senzaţie. 

Moraru sorbi din pahar, apoi îşi şterse delicat buzele cu 
batista. 

— Nu voi abuza de timpul dumneavoastră... 

Chipul pleşuv căpătă dintr-o dată o expresie modestă, 
aproape fâstâcită. Lumea vocifera, protesta, se indigna: 
„Nu se poate! Mai vrem! Bis!“ Jack izbuti să facă linişte. 


— Dar dacă ne amintim, nu-i aşa, de înţelepciunea 
vizigotă şi chiar a merovingienilor „lung în gândire, scurt în 
vorbire“... 

Fu din nou întrerupt. Moraru, radios, contempla publicul 
în delir. Oamenii plesneau de râs: „Ce glumeţ! Tipu-i 
spiritual, nu mai încape nici o îndoială! Ăsta zic şi eu un 
banc!“ 

Moraru se înclina în faţa oglinzii, în stânga, în dreapta, se 
ferea de ploaia de flori. Culese o garoafă şi sărutând-o 
discret o azvârli în corsajul doamnei în mov. O privire lungă, 
plină de miez, şi dispăru precipitat în culise. 

Sprijinit de pian, gâfâia, îşi ştergea sudoarea, asculta 
ovaţiile publicului care-l reclama imperios. 

Titel, întors din bucătărie, rânji din nou. 

— Iar ai jucat cu casa închisă! 

Moraru, care reflecta dacă mai e cazul să iasă la cortină, 
îşi întoarse capul plin de dispreţ. Titel îl trase de mânecă. 

— Reculege-te, maestre! Vezi că lui Dan îi e rău. Ca rudă 
apropiată, s-ar cădea să-i faci o vizită. 

Şerbănescu se întorsese din oraş încărcat de pachete. 

— Uite-l şi pe Moş Crăciun, comentă Titel. 

Geologul zâmbi şi închise uşa împingând-o cu piciorul. 
Jack, bombastic ca totdeauna, mai ales de faţă cu martori, 
mugi: 

— Dumnezeule! Sărmanul Dănuţ! Poate are nevoie de 
ceva. 

O luă la goană pe scări. Penciu râse. 

— Uşurel, tăticu'! N-a spus că te trece în testament. 

Notarul încercă să pătrundă în odaie. Amabil, dar ferm, 
Toni îl împinse uşurel de umeri. 

— Mai târziu, Jack. A avut iar o criză. Acum doarme. 

Se asigură că Moraru coboară scările şi intră în 
dormitorul Corei. Era o încăpere albă - scaunele, măsuţa 
din faţa toaletei, canapeaua, blana de pe divan, covorul - cu 
o fereastră scurtă şi lată, ca la vagoanele Pullman, care 


dădea spre grădină. Fotografia Alinei, în mare toaletă, 
stătea pe noptieră. 

Fusese o femeie frumoasă, dar fadă. Una dintre femeile 
acelea strălucitoare la şaptesprezece ani şi care se ofilesc, 
inevitabil, înainte de a împlini douăzeci şi cinci. Slavă 
Domnului, Cora nu-i semăna, gândi arhitectul. Când se 
căsătoriseră, era una dintre cele mai remarcate femei din 
Bucureşti. Un ten minunat, ochi de arhanghel, de albastrul 
cel mai pur, păr blond, moale. În plete sau în coc îşi înfigea 
totdeauna flori mici: pansele, violete, miozotis. 

O iubise pătimaş un an înainte de căsătorie şi doi după. Şi 
într-o dimineaţă - e ciudat, îşi aminti Contaş, cum de fiecare 
dată când o femeie a încetat să mă intereseze am ştiut cu 
precizie momentul, ziua, ora, aproape secunda - într-o 
dimineaţă de aprilie, simţise că Alina nu mai însemna nimic 
pentru el. Se epuizase. Amănuntele îi răsăreau dinainte cu 
limpezimea şi minuţiozitatea de detaliu a tablourilor lui Van 
Eyck. 

Se aflau în dormitor. Perdeaua era doar pe jumătate 
trasă, o rază de soare aprindea dulce comoda de lângă 
oglindă. Pe toaletă strălucea un flacon auriu de parfum, un 
furou roşu, garnisit cu dantelă neagră, spânzura de 
mânerul scrinului. Alina, înaltă, suplă, cu un halat pe umeri, 
aranja primele lalele galbene din anul acela într-o glastră. 
Aranjatul florilor, surâse Toni amintirii, unul din trucurile ei 
preferate. Se dădea în vânt după „peisaje“, tablouri vivante, 
compoziţii gingaşe savant premeditate. 

Se lăsa surprinsă alergând într-o rochie albă, uşoară, cu 
florentina scăpată pe ceafă, în grădina lor, a Roşienilor, de 
la Domenii. În perioada logodnei o găsea aşezând flori în 
vazele de lângă fereastră. Se încadra minunat între 
vitrinele Louis XV, silueta delicată se detaşa şi mai plăpândă 
pe draperiile tabac. Stătea în profil, niciodată „n-auzea“ 
uşa. O tresărire, o exclamaţie fermecătoare şi înainta către 
el, „atât de spontană, atât de graţioasă“, cu amândouă 
mâinile întinse. Capul şi-l culca uşor pe un umăr, într-o 


poziţie de dulce abandon ce stimula în pieptul vizitatorului 
dorinţa virilă de a o ocroti. 

Adora să se aşeze în faţa pianului în rochii croite stil, mai 
totdeauna tafta. Dintre faldurile ample şi foşnitoare, talia 
firavă ţâşnea unduioasă. Cânta între lumânări aprinse, 
pieptănată cu coc, şi linia gâtului se reliefa admirabil. 
Dimineaţa se trezea totdeauna cu cinci minute după el. Se 
lăsa astfel contemplată în poziţiile cele mai avantajoase. Nu 
vorbea - ciripea, nu păşea - plutea. Bătea din palme cum 
bat copiii, ţinând degetele răsfirate, nu-şi cobora niciodată 
sprâncenele. Expresia mirată te face să pari mai tânără... 

„Îngrozitor de artificială“, îşi zise Toni. „Nici măcar un 
singur pas, o singură respiraţie nu era autentică. E 
artificială şi Cora, dar în alt sens, mai inteligent, mai subtil. 
Şi, cel puţin, nu repetă clişeele...“ 

Despărțirea nu constituise o dramă. Alina se recăsătorise 
după câţiva ani cu un scoţian, posesorul unui castel şi al 
unui titlu. De multe ori, arhitectul îşi imagina cutremurat 
partitura Alinei acolo, în reşedinţa din Highlands, printre 
stafiile străbune. Pe Cora i-o cedase fără mofturi. Din când 
în când le scria scrisori extrem de romantice: „Oh, au 
înflorit  chiparoşii, am  recitit azi-noapte Flegia lui 
Goldsmith, aveam sentimentul că zbor, că mă avânt în 
eternitate“, pe hârtie groasă cu stemă şi margini aurite, îi 
trimitea Corei nimicuri uluitor de costisitoare, uluitor de 
inutile. 

Când îl văzu, Cora tresări. Arăta obosită, dezolată, 
capotul de voal cenuşiu îi accentua paloarea. Îşi dădu 
drumul să cadă pe un taburet. Privea în gol. Mâinile mici de 
fetiţă şi le ţinea în poală, cu palmele în sus. Părea 
neajutorată şi arhitectului i se strânse inima. 

— Cum se simte? 

— Mai bine. Sper... A avut dureri mari. 

Contaş îi luă mâna. Îi scrută obrazul străveziu, aproape 
fantomatic printre pletele sidefii. Cora ridică ochii: 

— Ce e, Toni? Vrei să-mi spui ceva? 


Arhitectul continua s-o examineze. 

— Te simţi în stare să mă asculţi? 

Cora oftă adânc. Se ridică anevoie şi trase sertarul 
toaletei. Scoase o sticlă de whisky, luă câteva înghiţituri 
lungi şi aprinse o ţigară. 

— Da. Acum sunt în stare. 

Contaş îşi muşcă mustaţa căruntă. Vru să spună ceva, dar 
se răzgândi. Cora îşi şterse zâmbetul de pe buze, se aşeză 
din nou. 

— Zi, Ioni! 

— De ce nu plecaţi câteva zile din Bucureşti? 

— Nu vrea Dan. 

— I-ai comunicat că sunt dispus să suport eu cheltuielile? 

— Natural. 

— Şi? 

Cora avu un gest de plictiseală. 

— Inutil. Îl doare să deschidă portmoneul chiar când nu-i 
aparţine. Nu mi-a mărturisit-o, dar ar fi în al şaptelea cer 
dacă i-ai da banii ăştia cadou, pur şi simplu, fără să fie 
obligat să-i „risipească“ la Predeal sau Sinaia, într-o 
escapadă conjugală. 

Contaş respiră adânc. Se întreba mereu, avea să se 
întrebe până la sfârşitul zilelor, cum a fost posibilă căsătoria 
între Dan şi Cora. Enigma a doi parteneri ascunsă în 
dantelele aşternutului nu-l convinsese niciodată. 

— Şi totuşi trebuie să plecaţi. Şarpele acela blestemat ca 
şi mâna proiectată pe zid, vorba vine mână, mănuşa... Două 
tentative de crimă în toată regula! Cu punct şi cu virgulă! 

— Bine, Toni, să spunem că te cred. Şi ce rezolvăm lipsind 
câteva zile? 

— Avem timp să ne dezmeticim, iar Dan va respira alt aer. 
Schimbă atmosfera, înţelegi? 

— Exclus, tată. Mi-e imposibil să-l conving, iar despre 
şarpe sau mâna aceea idioată nici nu îndrăznesc să discut. 

— De ce? 


— Mi-a interzis-o categoric. Nu crede în poveştile astea, 
m-a rugat să le uit. 

Arhitectul se apropie de fereastră. Strada era invadată 
de copii. Ridicau oameni de zăpadă, se băteau cu bulgari, 
mănuşile ude le spânzurau de şireturile prinse pe după gât. 
Îşi ştergeau nasurile îngheţate cu degete roşii. Arhitectul 
rosti fără să se întoarcă: 

— Ba crede, fetiţo! Le crede al dracului şi tremură al 
dracului! 

— Ce rost are să pozeze atunci? Nu văd raţiunea. 

— Nici eu. Se întâmplă însă ceva. Un ceva pe care eu nu-l 
pot defini pentru că nu am toate cărţile în mână. Dan ştie 
mai multe şi nu înţeleg de ce face pe misteriosul. L-am 
surprins de câteva ori ascuns în capul scării, spionând holul. 
Evident, mi-am ţinut gura. O situaţie jenantă... 

Cora încercă să surâdă. 

— Mă sperii. 

— "Te previn, draga mea. Se răsuci: Scoate-l cât mai 
repede de-aici! Plecaţi indiferent unde, dar plecaţi. 

Cora îşi aprinse o ţigară. Fumă un timp urmărind fumul 
albăstrui. 

— Sunt sigură că te-ai gândit la cineva anume. Pe cine 
bănuieşti? 

— Pe Jack, răspunse sec arhitectul. 

Ochii femeii se rotunjiră. 

— Pe Jack? Vrei să spui că Jack a atentat la viaţa lui Dan? 

— Da. 

— Ilartă-mă, loni, dar e o aberaţie. 

— Omul acesta este de o lăcomie dezgustătoare, declară 
Contaş. Începu să se plimbe prin odaie cu mâinile adânc 
înfipte în buzunarele jachetei de casă. Ar fi în stare de orice 
pentru o miză mult mai mică. 

— Ce înseamnă miză? Ce fel de miză poate avea Jack în 
tot circul ăsta? 

— E ruda cea mai apropiată a lui Dan. Fratele maică-sii. 


— Exist eu în primul rând. Sau îţi închipui că ne va lua în 
serie? Întâi Dan, după aceea soţia indezirabilă. 

— Tu nu contezi într-o eventuală moştenire, spuse 
răspicat Contaş, oprindu-se în mijlocul odăii. Chiar şi un 
testament prea generos întocmit în favoarea ta e atacabil. 
Un avocat dibaci te poate face să părăseşti casa cu o valiză: 
furourile, cosmeticele şi fotografia maică-tii! Asta, admițând 
că familia nu-l determină pe Dan să-şi schimbe testamentul 
înainte. 

Cora îşi umezi buzele. Îngână nesigură: 

— Degeaba, Toni. Nu pot să cred. Îl cunosc pe Jack. E 
meschin, absurd, fanfaron şi ridicol, dar nu machiavelic. În 
realitate, trăim într-o atmosferă bizară, suntem 
neurastenizaţi. 

— Ascultă, fetiţo! Esenţial, grav în fond mi se pare 
altceva. Cineva vrea să-l omoare. 

— Poate... Dar nu Jack, în nici un caz Jack. 

Un urlet îngrozitor îi ţintui locului. 


Georgeta îşi făcea vânt cu o gazetă pe canapeaua din hol. 
Capotul i se desfăcuse la piept. Se vedea combinezonul roz 
de milanez şi o cruciuliţă mică agăţată pe un lănţug cu 
boabe de ambră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Contaş. 

În spatele lui, Cora se sprijinise de pervaz. Răsufla greu 
din cauza goanei pe trepte. Georgeta abia putea vorbi. 

— Bojbăiam prin cămară... Atâta calicie ca în bordeiul 
ista n-am pomenit! Un bec chior era şi l-aţi scos şi pe cela... 
Şi-odată simt că mişcă ceva, aşa ca o arâtare, şi se licheşte 
de părete. Mi-am adus aminte de şarpe şi mi-o trecut rece 
prin spinare... 

— Alt şarpe? o întrerupse iritat arhitectul. 

— Mai rău! Idiotul cela, trăsni-l-ar Dumnezeu şi Măiculiţa 
Domnului, că mi-o sărit inima din loc! 

— Care idiot? întrebă invariabil pianista. Titel? 

— Nu. Celălalt, cel bătrân. 


— Jack? Ce naiba făcea acolo? 

Georgeta izbucni cu apetit nou: 

— Dădea iama în cozonacii mei! L-am văzut, vedea-l-aş cu 
grădiniţă de flori pe piept! Un leu n-o vrut să dea pe un ou 
şi amu pofteşte! laca-aşa o halcă o prădat. Dar las” pe Geta! 
Dacă nu m-o pomeni el... 

Titel Penciu deschise uşa. Într-o mână ţinea Sportul, în 
cealaltă ţigara. 

— Linişte! Ce-i balamucul ăsta? Nu pot citi un rând şi vă 
mai întrebaţi de ce mă sar ăia la facultate! Se retrase 
bodogănind: Casă de anormali, domnule, tot unul şi unul! 

Arhitectul îl zări pe Dan ghemuit în umbra scării. Avu 
sentimentul că-i aude scrâşnetul măselelor. 

Ocoli ochii Corei. În vestibul îmbrăcă paltonul şi părăsi 
locuinţa. 


Simţea că strada, forfota mulţimii îi fac bine. Intră în 
primul magazin, rătăci printre standuri, se aşeză la o coadă. 
Nu intenţiona să cumpere nimic, habar n-avea ce se vinde. 
Voia doar să vadă chipuri noi, să audă glasuri, un râs, un 
puşti care plânge pentru că maică-sa nu-i cumpără 
trotinetă, explozia unui cauciuc, orice. „Să-mi clătesc 
ochii...“ 

Îl obseda figura lividă, descompusă, a lui Dan, 
înspăimântată a Corei, de cabotin a lui Jack. Jack... Dincolo 
de grimase simţea canalia. Frânturi de frază îi alunecau pe 
lângă urechi. 

— „.„la coada lui Mihai Viteazul... Da, splendide. Nu cred 
că mai găseşti. 

— „..nu, dragă, fără mie nu scapi! Anul trecut, la nunta lui 
Pandele... 

— „să-ţi fie ruşine! Ne-am mutat de un an şi încă n-ai 
venit la noi. Trei camere în Pajura... Am găsit faianţă roz 
pentru baie. 

— Dumneavoastră ce-aţi dorit? 


Toni Contaş tresări. Vânzătoarea, o brunetă frumoasă, îl 
măsură contrariată. Repetă: 

— Ce-aţi dorit? 

Arhitectul o privi fâstâcit. Se afla la un raion cu lenjerie 
de damă. Îngână o scuză şi se îndepărtă. Bruneta ridică din 
umeri. 

— Uite, cu năuci din ăştia... 

Restul nu-l mai auzi. 


Minerva îl urmărea jucându-se cu capacul stiloului. 

— Dacă am înţeles bine, dumneavoastră, domnule 
Contaş, aţi pus la îndoială din prima clipă onestitatea lui 
Moraru. 

— Exact. Personajul nu-mi place, nu mi-a plăcut 
niciodată, iar în seara aceea îmi plăcea şi mai puţin. Se 
agita dintr-o odaie în alta, scotocea, călca pe vârfuri... 


Elena, în faţa toaletei, îşi smulgea sprâncenele. Jack se 
aplecase peste umărul ei. Vorbea privindu-se în oglindă şi 
se plăcea. 

— Ia zi tu, Elenuţo! Cine crezi că doreşte în primul rând 
moartea lui Dan? 

— Habar n-am. 

Era cu gândul aiurea, îşi tampona arcadele roşii cu vată 
muiată în spirt. Notarul păru contrariat. 

— Ce-i lipsa asta de interes, Eleno? [ie nu-ţi pasă ce se 
întâmplă cu noi? Averea lui Dan se ridică la peste două 
milioane, iar testamentul, aşa cum a fost întocmit, o 
avantajează exclusiv pe Cora. 

Pianista se ridică agasată. 


— Iar începi? 
— Vreau să-ţi intre bine în cap. Şopti: Cea care atentează 
la viaţa lui Dan e nevastă-sa. 


Minerva se ridică. 

— Mulţumesc, domnule Contaş, treceţi pe la fiica 
dumneavoastră, nu se simte bine. 

Arhitectul ieşi cu un aer preocupat. Minerva privi un timp 
uşa închisă şi se întoarse la jurnalul Venerei, cu un zâmbet 
incert. 


XXX 


Azi a avut loc un incident penibil. Jack a incercat să 
şterpelească cozonac şi Georgeta l-a prins în flagrant- 
delict. Asta nu l-a împiedicat să apară la cină bine dispus şi 
cu apetitul dintotdeauna. Se simţea admirabil, ignora cu 
uşurinţă privirile Georgetei, aluziile lui Titel. 

L-am examinat atentă, ca şi cum nu l-aş cunoaşte de 
atâția ani. In realitate, întâmplarea imi  stimulase 
curiozitatea, o curiozitate „ştiinţifică“. Și mai e ceva... De 
câteva zile îl surprind uitându-se ciudat la Dan. N-aş putea 
defini esența acestor priviri pentru că am sentimentul că 
desluşesc de toate în străfundul lor: nerăbdare, atenţie 
concentrată, pândă. Şi încă ceva, care te înfioară: o 
hotărâre de gheaţă. 

După-amiază m-am întins pe divan. Intenţionam să citesc 
câteva ceasuri „Șocul viitorului“, o carte pe care o laudă 
mulţi. Eram incapabilă să mă concentrez. Ochii lui Jack se 
suprapuneau rândurilor nu-mi dădeau linişte. Ochii lui, 
însoţiţi de o intrebare: de ce l-ar omori Jack pe Dan? De ce 
ar face-o? 


M-am gândit mult la el (se cunoaşte că sunt în vacanţă, 
orele se dilată, devin uriaşe, nu am ce face cu ele), la viața 
lui, la nevastă-sa... Cred că existența lui Jack se poate 
înscrie pe două coordonate mari. Meschinăria şi dorinţa 
pătimaşă de a ieşi din anonimat, de a însemna ceva, de a se 
distinge la modul excepțional printre semenii săi. Dorinţă 
stearpă, din nefericire. Li lipsesc însuşirile de excepţie şi 
energia, forța motrice. Presupun că din punctul ăsta de 
vedere eu l-am înţeles cel mai bine. Poate şi Toni, dacă a 
găsit întâmplător cinci minute să se gândească la el. 
Ceilalţi îl cred nebun. Discursurile cotidiene, exhibiţiile 
groteşti din faţa oglinzii l-au catalogat definitiv. Sunt 
incapabili să vadă în ele altceva decăt o sminteală. 

Și totuşi, cu un efort minim de imaginaţie, totul devine 
extrem de limpede. hReprezentaţiile lui Jack constituie o 
supapă pentru refulările lui, o compensație pe care o oferă 
inconştient unei autentice drame. A avut apetituri de mare 
celebritate: Napoleon, Einstein, Churchill sau Cristos - şi a 
naufragiat în existența monotonă a unui notar. E ucigător 
să te naşti cu dorința mistuitoare de a aborda piscurile în 
zbor avântat şi în acelaşi timp să tragi după tine un trup de 
reptilă... lar în ceasul cât se strâmbă dinaintea oglinzii, 
izbuteşte să uite, să facă totală abstracţie de notarul Jack 
Moraru şi trăieşte clipe imbătătoare din existența celuilalt, 
a lui Jack Moraru mare personalitate, actor, om de ştiinţă, 
politician sau literat, ovaționat de public, adorat, invidiat. 

Trăieşte intens mirajul celebrităţii, a  reflectorului 
îndreptat asupra unui singur individ, cel ales, al afişelor cu 
litere de-o şchioapă, şi chiar satisfacția că domnişoara de la 
Alimentara taie emoționată o sută cincizeci de grame de 
parizer, felii subțiri, pentru maestrul... E un norocos Jack şi 
dacă i-aş spune-o ar râde. Fără aceste evadări, ar fi 
înnebunit de mult. 

Dar nu într-o astfel de postură văd un criminal. Dacă aş fi 
silită să-mi închipui neapărat un Jack Moraru ucigaş, m-aş 
opri mai degrabă la meschinăria lui, la pofta aceasta 
dementă de acumulare. Trei sferturi din salariu le depune 


la CEC, işi amăgeşte foamea cu un covrig sau un singur fel 
de mâncare prin expresuri. Îşi porționează hârtia igienică, 
două bucăţi pe zi, intră peste noi în baie şi închide lumina: 
„Poţi face scaldă şi pe întuneric!“ 

Flena povesteşte că în copilărie scria pe maculatoare 
numai cu creionul. Când le isprăvea, ştergea totul cu guma 
şi se chema că are caiete noi. O lua de la capăt până când 
hârtia subţiată ceda. Viaţa Aurei alături de el a fost un 
calvar. Biata Aura! A purtat acelaşi palton din trusou 
treizeci de ani, nu s-a săturat niciodată în bucătăria ei. Jack 
număra cChiftelele, lingurițele de zahăr, franzela trebuia 
tăiată in douăzeci şi patru de felii, ca să ajungă patru zile. 
In toată viaţa ei a primit un singur cadou de la bărbatu-său: 
o pereche de chiloți. In toată viaţa ei n-a avut voie să-şi 
cumpere un singur lucru care să-i placă. Adora culorile 
pale, luminoase, şi n-a ieşit din negru şi cafeniu, nuanţe 
clasice, de cursă lungă, rezistând oricăror intemperii. 

S-a stins lin, fără să-i pară râu. Fusese prea slabă, prea 
lipsită de personalitate pentru a-i ţine piept lui Jack. A 
murit flămândă, însetată, în zdrenţe. Inainte de a închide 
OChii, i-am desluşit un licăr sarcastic în priviri. Un licăr şi 
un suspin. Eram înainte de Paşti, în Joia mare. Peste o zi, 
mult două, ţigăâncile aveau să scumpească florile. Ingrozit 
de diferența pe care ar fi trebuit s-o suporte, Jack 
achiziționase bujorii şi zambilele destinate coşciugului la 
preț obişnuit, în timp ce Aura mai răsufla încă. A murit abia 
duminică. Bujori şi zambile ofilite i-au împodobit catafalcul. 

Da, Jack poate omori în felul acesta. Nu însă cu un cuţit 
în mână. [i lipsesc voinţa şi curajul. E un animal mic şi urât. 
O cârtiță. Dar căârtița nu ucide. 


CAPITOLUL X 


—— Sunteţi căutată la telefon. După sonor cred că e 
pionierul ăla pus pe bune, subalternul dumneavoastră. 

Titel Penciu surâdea serafic. Minerva îi aruncă o privire 
scurtă şi luă receptorul. 

— Spune, Dobrescule. 

— Am dat de Venera. A atras atenţia conductorului. 
Trenul era aproape gol, n-avea bagaj, nici măcar o geantă, 
nimeni nu călătoreşte aşa în noaptea de Anul Nou. A 
coborât la Sinaia. Vorbesc din sediul Miliţiei. 

— Eşti norocos, p-aici e o grămadă de lume curioasă. O 
clipă! Se răsuci spre odaia lui Titel. Închide, te rog, uşa, 
domnule Penciu! Şopti: Venera mărturiseşte în jurnal că 
vrea să-l ucidă pe inginerul Manu. 

— Am înţeles. Mă dau peste cap şi tot o găsesc. 

— Ai grijă să nu-ţi frângi gâtul, băiete! 

Închise. Titel se interesă din spatele uşii. 

— Pot să ies? Părea abătut, jignit până în adâncul 
sufletului. Îmi pare rău. Adică mă vedeţi pe mine întinzând 
pâlnia? 

— Se poate?! Te apreciez în mod deosebit, mai ales de 
când am aflat ce inimă milostivă ai. Îi laşi pe toţi să ţi-o ia 
înainte, nu te aşezi pe scaunul altuia. 

— Parcă apreciază cineva? Noroc cu dumneavoastră... 

— Înţeleg, eşti un tip care gândeşte, marile idei nu se 
nasc din senin, trebuie meditat intens. 

Titel Penciu îşi îngustă privirea: „S-a prins... Aş! 
Tatonează.“ 


— Credeţi că aşa uşor se câştigă un ban? Ăştia de p- 
acilea freacă leul, cât i-am lustruit de sărbători până să scot 
de un Kent... 

— De-asta erai atât de agitat? Mi s-a povestit că fluturai 
dintr-o odaie într-alta ca un drapel. Uite, cu ocazia asta pot 
afla şi eu care era starea de spirit generală. Ai ceva 
împotrivă să mă ajuţi? 

— Concret şi pe drepte, numai să-mi aduc aminte. Da, 
întâi am luat-o la perie pe mătuşă-mea. Zdrăngănea la 
țambal... 


XXX 


Titel aplauda frenetic. 

— Grozav, tanti Elena! Formidabil! Pe cuvântul meu! 

Elena la pian, se strâmbă: 

— Parcă înţelegi tu mare lucru! 

Trecu la o poloneză de Chopin, apoi se plictisi brusc şi 
abandonă. Îşi îndreptă leneşă pieptenele din creştet. Titel 
stătea la pândă  muşcându-şi unghiile. Ochii mici 
scormoneau obrazul pianistei. 

— Eşti o artistă mare, tanti Elena! Am auzit nişte tipi 
vorbind despre tine. 

Elena căscă. 

— A, da... Şi ce spuneau? 

— C-o baţi de la distanţă pe... chiar şi pe... 

Titel pocni din degete, agasat de lapsus. În realitate, nu 
cunoştea numele unui singur instrumentist care „umblă la 
muzică d-aia nasoală“. 

— Uite că-mi scapă! O pianistă de milioane, franţuzoaică. 

Elena, care avea din când în când umor, se interesă 
serioasă: 

— Cine? Frangoise Sagan? 

— Asta e! exclamă satisfăcut tânărul. Ai ghicit-o la fix! 
Ziceau că n-ai treabă cu ea. 


— Îmi închipui... 

— Le-ai luat maul nemților la... Ştii matale unde! 

— Ştiu. 

Titel Penciu o măsură expert: „Mai trebuie o mătură.“ 

— În ce mă priveşte, discutam chiar aseară cu Toni. 
Nene, zic, până aici! Poţi să spurci pe oricine, dar nici un 
cuvânt despre tanti Elenuţa! 

— Aşa i-ai spus? întrebă pianista zâmbind. 

— Pe onoarea mea! 

— Eşti drăguţ. 

Elena găsi în sfârşit partitura. Se aşeză pe taburet. 
Presto-prestissimo! Apăsă puternic pedala şi pianul bubui. 

Titel continuă: 

— Cu Cora, cel puţin, m-am certat definitiv pe chestia 
asta. 

— Care chestie? 

— Asta a matale. 

— Nu trebuie să faci sacrificii pentru mine, spuse Elena 
cu acelaşi surâs. 

— Vezi că nu mă cunoşti? Zicea că în viaţa ei nu i-a fost 
dat să întâlnească o lipsă de vocaţie mai monumentală. Cică 
intri în istorie ca pildă de antitalent. Puteam să rămân calm 
la strâmbe d-astea? 

— Mersi, Titel. 

— Matale eşti artistă, altele ai în cap. Ţine minte vorba 
mea! Contaşii sunt puşi pe rele. Se hotări: Ascultă, tanti, te 
întreb aşa, de cultură generală, n-ai cumva doi poli? M-au 
cam pauperizat sărbătorile de iarnă. Mâine seară am 
ciocnire la Trocadero cu doi tipi şi vin cu ei în dinţi. 

Elena, neatentă, mormăi: 

— Mâine seară la ce oră? 

— Hai să nu zic şapte şi să nu mă ţin de cuvânt. Mă ştii 
că-s parolist. Titel îşi freca mâinile turuind de zor: Tipii sunt 
din provincie, s-ar putea să întârzie. Să spunem opt. 

— Bineînţeles, dragul meu. Vă aştept. Voi fi încântată să 
ofer amicilor tăi o ceaşcă de ceai... 


Titel căscă ochii stupefiat. 

— Ce ceaşcă de ceai, cucoană?! 

— Aşa se obişnuieşte când ai musafiri. '[uica se bea la 
birt. 

Urlau amândoi încercând să acopere muzica. Titel simţi 
că i se urcă sângele în cap. 

— Te-am întrebat dacă n-ai doi poli! 

— Doi poli?! Elena părea picată din lună. Am înţeles că 
vrei să-mi faci cunoştinţă cu prietenii tăi. Nu, dragul meu. 
N-am nici un fel de pol. Ce idee... 

— N-ai? 

— Nu. 

Titel, furios, izbi cu pumnul în claviatură şi se îndepărtă 
scrâşnind: 

— Fi-ţi-ar minavetul al dracului! 

Jack deschise uşa speriat. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Titel arătă spre pianistă şi duse degetul la tâmplă 
bâzâind printre buze ca un bondar. 

— S-a sonat! Scăzu glasul conspirativ: Nene Jack, am o 
vorbă cu matale. 

Moraru îl examină circumspect. Păru să şovăie, apoi îl 
lăsă să pătrundă în odaie. 

— Spune! 

— Ştii, combinaţia aia... E pe drepte. 

— Cum adică? 

— Se face. În trei, maximum patru zile, ai banii. 

Ochii notarului se aprinseră. Deveni brusc afabil, 
zâmbetul i se despică peste proteză. Prinse umerii 
tânărului. 

— Eşti sigur, dragul meu? 

— Sigur, coane! Două mii jumate! împunse vestonul lui 
Moraru. Vorbeşte cu bancherul matale să-i treacă la cont. 

— O, perfect! Admirabil! 

Jack, realmente emoţionat, se agita inutil prin odaie. Titel 
îşi muşcă buzele. Combinația în care notarul investise cu 


multă parcimonie trei sute de lei - un kilogram de ceasuri 
elveţiene achiziţionate cu toptanul de la nişte marinari - era 
absolut iluzorie. Bătrânul muşcase din nadă, tentat de 
beneficiu. Câştigul net ar fi însumat aproape de nouă ori 
capitalul iniţial. 

— Perfect, admirabil, repetă. Îţi sunt îndatorat, Titel! 
exclamă într-un elan de recunoştinţă. 

Tânărul calculă rapid: „Cât să-i cer? Gagiul e calic. Doi 
poli îl sperie. Unul singur pute a găinărie.“ 

— Nene Jack... 

— Da, dragule. 

Se afla în dispoziţie de zile mari. 

— Trebuie să parlamentez cu Constanţa. Dacă dau 
telefon de aici... mă înţelegi... nu-i politic! 

— Fireşte, fireşte. 

— Chestia e că-s ififliu. Îmi suflă alizeul în portofel! 
Atinge-mă matale cu un pol jumate. 

Moraru se sperie. Ridică braţele spre cer cu ochii 
bulbucaţi. 

— Treizeci de lei! O avere! Imposibil. Ştii ce cheltuieli am 
avut. 

Nu avusese nici un fel de cheltuieli, nu participase cu 
nimic la masa de Crăciun, iar faptul că fusese totuşi invitat 
se datora exclusiv Georgetei. „Nu-i creştineşte, o fi brânză 
în sticlă, dar ni-i neam. Să fie de sufletul lui Aristică...“ 

— Fondurile mele sunt epuizate. Pentru tine însă... Se 
scormoni ostentativ în buzunare şi scoase ceva mărunţiş. 
Uite, asta-i ultima mea rezervă. Doi lei şi patruzeci de bani. 

Penciu îşi îndoi degetul arătător. 

— Să se facă aşa care minte? 

Culese totuşi mărunţişul plin de dispreţ. 

— Şi în chestia ailaltă? Imbecilul nu reacţionează. Al 
dracului să fiu dacă înţeleg ceva! 

Notarul duse degetul la buze: 

— Răbdare şi discreţie, dragul meu. Discreţie şi hotărâre! 
Elan şi voioşie! 


Titel trânti uşa. 
„Alt idiot! Uite pe ce mână merg.“ 


— Respectele mele! 

Penciu desenă o reverență adâncă. Arhitectul Contaş, 
împrospătat de frigul de-afară, îşi freca mâinile îngheţate. 
În jurul lui, plutea vag parfum de lavandă şi încă ceva mai 
subtil, o aromă uşoară pe care Titel o identifică imediat. 
„Vine de la damă.“ 

— Cora-i acasă? se interesă Contaş. 

— Acasă. Acasă şi madam țambal şi unchiul Toni, tot 
clanul în păr. Adăugă subtil: Mde, aşa se cade... 

Toni îl măsură amuzat. 

— De ce? 

— Păi, Dan e bolnav. Domnița îi veghează căpătâiul, 
mama cozonacii să nu-i descânte Jack, iar eu aştept 
chenzina. 

— Da, da... Arhitectul căzu pe gânduri. Păru brusc 
fulgerat de o idee: Ascultă, Titel... Nu ştiu cum se face, dar 
noi doi n-am discutat de o grămadă de vreme... 

— De, coane, matale eşti om subţire, nu-mi dă mâna să te 
interpelez. 

— Ce părere ai despre ultimele întâmplări? 

— Aia exotică cu şarpele? Sau ailaltă ă la Frankenstein? 
Bancuri proaste de-ale lui Jack sau tanti Elena. Ştii că ăştia- 
s plecaţi! Acu', dacă au văzut c-a ieşit lată, ţin mucles! 

— Bancuri să fie?! 

— Bancuri, coane, păi ce altceva? 

— La eventuale tentative de crimă nu te-ai gândit? 

Ochii lui Titel crescură. Pe urmă se decise să fie de acord. 
Contaş era „boier“, totdeauna îl mângâia cu cel puţin 
cincizeci de lei. Mâna discretă lăsa banii ca din neatenţie pe 
colţul mesei. Alteori, „uita“ diverse sume în buzunarele 
hainei. Nu se mira după aceea că le găseşte goale. Titel şi 
Jack îi acceptau gratitudinea ca pe ceva firesc. Nu treceau 
niciodată prin vestibul fără a-i investiga trenciul, pardesiul 


sau paltonul. În general, Contaş părea şi în orice caz se 
simţea mai jenat decât solicitantul. 

Titel fluieră parcă uluit. 

— Extraordinar! Chestia asta nu mi-a defilat prin 
mansardă. Crimă, vasăzică... 

Toni îl măsură scurt. Ceva în uimirea tânărului suna fals. 

— Mada, făcu, mda... şi puse mâna pe balustrada scării. 

Titel îl opri. Pe obraz i se lăţise un zâmbet dubios. 

— Ascultă, coane... Stau cam prost cu încasările. N-ai 
ceva mărunte până la chenzină? 

Contaş îşi vâri automat mâna în buzunar. Îi strecură fin o 
bancnotă şi urcă repede treptele. Titel se uită înduioşat la 
hârtia albastră. 

— Boieru-i tot boier! Uite, domnule, cum se cunoaşte! 


Titel ciocăni la uşa geologului, apoi încercă clanţa. Se 
convinse că nu e acasă şi urcă la Dan. Inginerul se uita pe 
fereastră. Întoarse încet capul. 

— A, tu erai... 

Părea dezamăgit. Îşi impusese însă să facă abstracţie de 
ultimele evenimente şi să-şi păstreze cu orice preţ 
stăpânirea. Numai aşa se putea gândi în linişte. Se interesă 
deci, neaşteptat de amabil, de parcă nu l-ar fi văzut de o 
lună. Vocea îi tremura imperceptibil: 

— Cum o mai duci, Titel? 

— Acceptabil. Râse: Azi m-a luat în focuri deputatul de 
stradă. Un tip cu imaginaţie! Pretinde că tai frunză la câini. 
O observaţie cel puţin interesantă, îţi dai seama. Frunze în 
decembrie... Am auzit că eşti bolnav. 

— Da, nu mă simt bine. Tot pântecele mi-a luat foc. Mâine 
mă duc din nou la doctor. 

— Foarte bine faci. Dacă vrei, te însoțesc. Acu”, de când 
au închis cârciumile, sunt şi eu mai liber... 

Manu încercă să râdă. 

— Eşti drăguţ, Titel. În fond, eşti un om drăguţ. 

— Gentleman pursânge din stirpea Pencilor. 


— Tot la Jaluzele îţi faci veacul? 

Titel îl măsură dintr-o parte. 

— Pe ce lume trăieşti, baby?! S-au pus şmecherii pe capul 
nostru, în loc de coniac vând bilete pentru izvorul patru la 
Slănic. Oftă: Se strânge funia... 

— Geta cum se simte? 

Titel îl privi circumspect. „Ce naiba? S-a dilit şi frumosul 
ăsta? Au stat de vorbă acum două ceasuri.“ 

— Bine. Numai ce-a plecat în vizită la Lady Pandele. 
Cum? N-ai auzit de ea?! Extraordinar! Vinde pătrunjel în 
Obeur. 

— Vizită... Manu surâse cu nostalgie dureroasă. Sensul 
era limpede. „Vizită, divertismente, lume, veselie... Toate 
astea mie-mi sunt interzise.“ 

Titel începu să se plictisească. În odaie mirosea a 
medicamente şi spirt, plutea boala în aer, Dan nu părea 
dispus să pronunţe un singur cuvânt despre „infidelitatea 
Corei“. 

„E prea liniştit. Ce-o fi în capul lui?!“ se întrebă 
realmente stupefiat, strecurându-i o privire ascuţită. 

Manu, lângă fereastră, din cauza picioarelor scurte părea 
retezat de la genunchi în jos. 

Penciu, pirpiriu şi urâţel, se simţi dintr-o dată chipeş. 

— Vrei să-ţi aduc ceva din oraş? 

— Nu, mulţumesc, n-am nevoie de nimic. 

— Bine, atunci eu mă topesc. Azvârli în treacăt înainte 
de-a ajunge la uşă: Ai zece lei? 

— Nu, Titel, nu cred. Cinci lei însă pot să-ţi împrumut. 
Uite, deschide cutia aia. 

Accentuase aproape silabisind că banii îi împrumută. 
Penciu ştia că peste două zile va începe să le reclame 
restituirea. Lui ori maică-sii. La nevoie, putea insista luni în 
şir, cu obstinaţie diabolică. 

„Gagiul e de antologie! Îi miroase a catafalc şi panseluţe 
la căpătâi şi tot îşi numără talerii. Parcă-l văd pe lumea 


ailaltă, mânând îngeraşii la cules de cartofi şi lucernă. Pe 
cinstea mea!“ 

Manu îl opri: 

— Spune-mi, te rog, aţi chemat pe cineva să astupe 
găurile? Parcă tu ai avut ideea. 

— Aş! Tanti Elenuţa. O prostie! Găuri... Chestia e făcută 
cu schepsis. 

Inginerul îşi cobori pleoapele. 


Răsturnată pe canapea, Cora privea bradul. Lumânările 
aprinse azvârleau pete de culoare pe capotul argintiu. 
Venera răsfoia programul TV. Titel îşi făcu loc lângă Cora. Îi 
luă mâna din poală şi i-o sărută. 

— Totul e în ordine, domniţă? 

Cora îi zâmbi. Nu agrea apelativul. Îi aducea dinaintea 
ochilor tipi graşi, cu mult aur în gură şi pe degete, în 
costume ţipătoare şi cravate imposibile. Parveniţi fără stil, 
cu priviri unsuroase şi degete umede. Titel însă o amuza. Şi 
avea încredere în el. Un anumit soi de încredere. 

— Cum de eşti acasă la ora asta? 

— Zâna mea lucrează după-amiază, iar pe amici i-a scos 
miliția la zăpadă. Un isteţ cu epoleţi opina că la blugi şi cioc 
se asortează nemaipomenit lopeţile. 

Cora râse încetişor. 

— Cine e ultima ta zână? 

— Una, Cici. Trup a-ntâia, muian de cinema! Astea de la 
Buftea nu merită să-i lege nici şireturile. Completă sincer: 
Seamănă cu tine. 

— Eu sunt o femeie bătrână, Titel, râse Cora. Dar 
apreciez gentileţea... Cât ai nevoie? 

— “Te alinţi, cucoană. Bătrână! Eram odată în spatele tău 
pe Calea Victoriei. Din zece masculi se întorceau 
unsprezece. lartă-mă, n-am fost atent, ce-ai întrebat 
adineauri? 

— Cât ai nevoie? 


— Dacă mă jigneşti cu douăzeci şi cinci de lei, aflu şi eu 
ce va să zică o inimă spațioasă... 

Cora îl împinse uşurel de umeri. 

— Urcă la mine şi caută în noptieră. Vezi să nu te audă 
Dan. 

Simţi ochii sfredelitori ai Venerei şi surâse şters. Îşi aţinti 
din nou privirea în crengile bradului. Îi amintea anii 
copilăriei, pachetele fascinante cu panglici aurii şi roşii de 
sub ramuri, Moş Crăciunii de ciocolată. Se trezea dimineaţa 
şi alerga cu picioarele goale în salon. Pe ursuleţul 'Tedi îl 
ţinea sub braţ. Şi se simţea fericită, fericită... Nu putea rosti 
un singur cuvânt. Se aşeza turceşte pe parchet şi privea 
vrăjită pomul. O fetiţă nefiresc de blondă, în pijama bleu, cu 
un urs în braţe... 

Se întrebă dacă i-ar plăcea să retrăiască anii aceia. Să se 
întoarcă, s-o ia de la capăt. 

— Nu ştiu, şopti. Nu ştiu deloc. 


Titel se uită la Minerva. 

— Mitocani! Zgârie-brânză, cu excepţia nababului şi a 
fiică-sii, fireşte. Îşi frecă degetul gros de arătător. Altă 
stofă... 

— Da, spuse Minerva privindu-l în ochi, încep să-mi dau 
seama. 

— Spuneţi-mi, n-aveţi întâmplător zece lei în plus până la 
chenzină? 

Minerva rămase interzisă. 

„Ăsta ştiu că are tupeu!“ 

În curând îl uită. Jurnalul Venerei o fascina. 


Dumnezeule! Ce individ respingător! Nu înţeleg cum îl 
suportă Cora. Ea, care în ciuda defectelor are atâta gust, 
atâta sensibilitate. 

Am întrebat-o cândva: 

— Nu te scoate din sărite? 

— Dimpotrivă, mă distrează. E o puşlama, e un mic 
nimic, dar mă face să zâmbesc. Distracţiile sunt atât de 
sărace în casa asta! 

Chiar acum câteva minute mi-a bătut la uşă. Și-a 
strecurat în odaie capul de dihor apoi trupul. Zâmbea 
mieros şi înainte să deschidă gura am ştiut ce vrea. 

— N-am, litel. Nu insista degeaba. Sunt ocupată. 

— Măcar zece lei. Am rămas pe geantă. 

Simţeam că mă sufoc. 

— Nici un leu. 1e rog să ieşi afară! 

— Hai c-o las mai ieftin. Cinci marafeţi! Vând în pagubă, 
că vorba aia, suntem neamuri. 

— leşi! 

Nu ştiu ce-a comentat. Mi-am astupat urechile. Probabil 
ceva despre zgârcenie. Şi totuşi nu sunt cărpănoasă. N-am, 
desigur, largheţea lui Toni ori inconştienţa în materie de 
bani a Corei, dar nici mijloacele lor. lar paraziţii îmi 
repugnă. Taică-său, Aristică, n-a avut niciodată serviciu. 
Până a închis ochii şi-a făcut din asta o virtute şi a vegetat, 
evident, pe spinarea Getei. 

— Ce, parcă Ceauşescu are serviciu? Eu, persoană 
particulară, el, persoană particulară! Când s-o angaja 
undeva, mai discutăm, eventual... 

Titel a preluat ştafeta. A isprăvit liceul de trei ani şi 
trăieşte din expediente jalnice. O ciupeşte pe maică-sa, ne 
tapează pe noi, inventează tot felul de escrocherii. Peste 
câțiva ani, va găsi o Georgetă, căci au existat şi vor exista 
totdeauna Georgete şi 1itei. Vorba portăresei noastre de la 
şcoală: un bou şi-o belea. 

De un lucru sunt însă încredinţată. 1itel e un găinar şi 
aşa va fi până la capătul zilelor lui, dar nu un criminal. 


E noapte şi din nou nu pot să dorm. De trei ori am stins 
lumina şi am reaprins-o. Ceasul arată douăsprezece şi 
jumătate. Am tras perdelele şi mă uit cum ninge. Fulgi 
mari, superbi atârnă mult în aer nu se grăbesc să cadă. 
Undeva, la o mansardă, arde lumina. Primăvara, pe pervaz, 
apar muşcate şi ciclame. Tot flori roşii... 

N-am să mai văd niciodată florile roşii de pe pervaz... De 
când am luat hotărârea, mă simt ciudat de liniştită. 
Liniştea, resemnarea bolnavilor incurabili. Dar eu nu sunt 
resemnată, ci doar lucidă, hotărâtă şi fără păreri de rău. 
Cora va lăcrăma, Toni va încerca deprimarea pe care ţi-o dă 
inutilul. Nu va fi însă primul „de ce? ce sens a avut?“ din 
viața lui. Și mă va ierta. E prea bun, prea îngăduitor pentru 
a colecţiona resentimente. Și prea superlicial. Asta-i Toni: 
bon enfant agreabil, politicos, de un scepticism amabil, 
uşor cinic. Investiţiile lui au fost moderate şi a cerut 
moderat de la viaţă, de la alţii. In buzunarele inimii - devin 
prețioasă - a păstrat totdeauna doar mărunţiş. Are multă 
afecțiune pentru mine, O iubeşte pe Cora, aşa cum poate 
iubi el. Fără convulsii, fără insomnii, fără întrebări, fără fire 
albe apărute peste noapte. lubeşte politicos, în haine 
impecabile şi cravate desăvârşit înnodate, cu graţia şi 
discreția marchizilor din secolul al XVIII-lea. Când are 
remuşcări, scoate portmoneul. Pe urmă comandă un 
tournedo la Capşa şi un Pinot Gris. Nu uită să ceară 
chelnerului un pahar cu buză extrem de subţire. 

Sunt ingrată faţă de Toni, dar dragostea nu m-a 
împiedicat niciodată să văd limpede. Dragostea... Ţin jurnal 
de la zece ani. O grămadă de caiete pe care „după aceea“ 
le voi distruge. Ar putea constitui o trilogie. „Ioni“, „Cora“, 
„Mircea“. Sunt singurii oameni pe care i-am iubit în viaţa 
mea. l-am iubit pătimaş. 


După ce Minerva dispăru, Penciu deschise brusc uşa lui 
Jack. Notarul sări speriat în picioare. 

— Eşti dement, domnule?! Puteam să fac un infarct. 

— N-am eu norocul ăsta... M-a luat cucoana la întrebări. 
Ceva nu e în regulă, prea verifică toate alea. Să nu scape 
porumbelul cretina cu ţambalul. 

Moraru îşi frecă nervos bărbia. 

— Nu de ea mi-e frică, e prea aiurită, cred că a şi uitat. 

— Mama? 

— Venera! De două ceasuri îmi sparg capul să-mi 
amintesc unde se afla când i-am cântat lui Dan povestea cu 
actorul. 

— În iatac. Să fi lipit receptorul de uşă? 

— Nu. Am controlat. După aia! Gândeşte matur, liniştit, 
sistematic! 

— Întâi a intrat Cora la răposatul... 


Manu o privea sumbru, fără să spună un cuvânt. Cora îi 
atinse umărul. 

— Ce-i cu tine, Dănuţ? 

Bărbatul continua să tacă. Pe chipul încremenit, privirea 
sălbatică ardea. Cora se sperie. Şopti, dându-se fără să vrea 
înapoi: 

— Vorbeşte! 

Îi auzi scrâşnetul măselelor. Pe tâmplă îi zvâcnea o venă. 
Femeia îşi înfipse unghiile în palmă. Figura oribilă a 
inginerului o înspăimânta. Abia-şi stăpâni ţipătul. 

— Vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu! Ai ceva să-mi 
reproşezi, spune! Spune!! 

Dan tăcea. Cora ieşi alergând din odaie. 


— Ăsta n-are reacţii, dom'le! se miră Jack. 
Titel, trântit pe divan cu mâinile sub ceafă, rânji: 


— Nimic? 

— Lemn! 'Tămâie! N-a scos o vorbă. 

— E limpede. Băieţaşul colecţionează şocuri. Mai vrea, 
înţelegi? O să-i oferim. 

Se aflau în camera lui, lipită de-a Georgetei. O decorase 
ţinând seama de considerente artistice personale. Vedete 
de cinema lipite pe pereţi, lămpi joase cu abajururi din 
pachete de ţigări americane, iar din tavan spânzurau la 
diferite înălţimi, în chip de bibelouri, cele mai neaşteptate 
obiecte: o pipă, o pereche de ochelari, un foarfece, sticle 
goale de whisky, o gheată de baschet etc. 

Titel scoase din gură chewing-gum-ul şi-l lipi de marginea 
scrumierei. Aprinse o ţigară. 

— Asta e, tăticu'! Vrea tacâm complet. Mâine la nouă, am 
ciocnire cu fufa aia de la spital. 

— Crezi c-o să accepte? 

— Nu mă cunoşti. La zece, îl caut pe amicul Grigore şi-o 
să vizionăm partea a doua. După aia, om vedea ce-o mai fi. 

— Nu muşcă şi istoria mă calcă pe nervi. 

— O să muşte! Şi-o să muşte zdravăn, nu-i mai scoate 
nimeni cârligul. 

— Să dea Dumnezeu. 

— În povestea asta roagă-te de ăl cu corniţe. 

Notarul îşi desfăcu braţele. 

— Îţi spun sincer, îmi dă toate pronosticurile peste cap. 

Se pregătea să filosofeze. Penciu îi sesiză intenţia după 
ton şi-l împinse uşor de umeri spre uşă. 

— Tovarăşul Ene îmi umblă la gene! De câteva nopţi 
dorm cam repede... Poftim! Acum o lovi şi pe Elenuţa 
noastră exersatul! Asta-i ospiciu, domile, nu casă! 


CAPITOLUL XI 


Se aflau la barul Turist. Fata, o şatenă spălăcită, cu 
pleoapele congestionate, sorbea din paharul cu citronadă. 
Titel ceruse o cafea. Coniac, whisky, alcooluri, în general, nu 
se mai vindeau în local. 

— Trecurăm la adventişti, se hlizi tânărul. În fine, ce spui, 
cara mia, facem treaba? 

Fata îşi ridică ochii. Pe trăsăturile imprecise se desluşea 
frica. 

— Nu pot, Titel! Risc prea mult. 

— Ce rişti? E un fleac! Schimbi doar analizele. Cauţi un 
bolnav de uremie, Popescu, să zicem, şi lipeşti eticheta cu 
numele lui Dan Manu. Peste trei zile poţi anunţa greşeala, 
dar între timp tipul, ştiind că o mierleşte, îşi întocmeşte 
testamentul. De data asta în favoarea noastră. Sublinie: A 
mea şia ta. 

— Nu înţeleg. 

— Cumpărăm un coteţ şi ne binecuvântează ăla cu 
panglică tricoloră. Omul meu tot îşi dă duhul, trebuie doar 
forţată mâna. 

Fata îşi muşcă buzele să nu plângă. 

— Am să încerc. 


O oră mai târziu sosi Grigore. Titel comandă două cafele. 

— Joci? 

— La cât deschiderea? Bagă de seamă, de data asta risc 
să-mi radă una la bilă. 

— Vax! Cinci e bine? 


— Zi şase şi spun poezia. 

— În regulă. Fii atent! Gagiul se va prezenta, chipurile, 
drept candidat la mâna prinţesei. Trebuie să-i spui că între 
voi n-a fost absolut nimic, decât cearşaful. Pricepi... 

— Am să-i povestesc că ne antrenăm împreună la judo, 
rânji Grigore. Ia ascultă, în fond ce ai cu femeia? 

— Fără întrebări, Griguţă, că schimb păşunea. 

— Bine, Ploşniţă, oftă celălalt. Afacerea nu-mi place, dar 
rândul ăsta mă săriră la primă şi-s pe geantă. 

Penciu se strâmbă. Porecla îl scotea din sărite. Chemă 
ospătarul să-i facă nota, deşi ar mai fi luat o cafea. 

— Când intru în tură? întrebă Grigore. 

— Diseară. Te sun eu mai târziu. 

— Arginţii? 

— După, ca de obicei. 

— Mda... Îmi pare rău de gagică. Păcat! 

Titel îl privi fix. 

— Vezi să nu-mi faci vreo figură. 


În timpul zilei, Cora nu-i adresă un singur cuvânt 
inginerului. Luară masa separat, iar seara, se duse 
ostentativ la Operă cu arhitectul. Când îl rugă s-o 
însoţească, Contaş şovăi iniţial, apoi se lăsă înduplecat. 
Între lipsa de tact pe care o constituia divertismentul - Dan 
era serios bolnav, nu încăpea nici o îndoială - şi care l-ar fi 
obligat să se opună categoric unei astfel de iniţiative, şi 
schimbarea atmosferei măcar pentru câteva ceasuri, Toni 
alese cea de a doua variantă. Plecară amândoi, eleganţi şi 
distinşi. Arhitectul hotări ca după spectacol să cineze în 
oraş. Îi plăcea să iasă cu fiică-sa şi înregistra plin de 
satisfacţie privirile care o asaltau. Le socotea drept un 
omagiu personal. 

Când o ajută să se dezbrace la garderobă - Cora 
strălucea ca un star într-o rochie verde de mare efect, cu 
umerii şi braţele goale - Contaş izbuti să-şi înăbuşe ultimele 
scrupule. Avea să fie o seară extrem de plăcută. 


Dan, însoţit de Jack şi Titel, se întâlni cu Grigore într-un 
birt din apropiere. Penciu îl prelucrase pe inginer înainte de 
a pleca: 

— Dacă te simte că eşti bărbatul Corei, tipul ţine mucles! 
Îl vrăjeşti că ai de gând să te însori şi atunci chestia vine ca 
un serviciu pe care ţi-l face. 

— Dan e un băiat inteligent, un bărbat prestigios, 
interveni fără noimă Jack, iar lucrurile astea se înţeleg de la 
sine. Am toată încrederea în prezenţa lui de spirit. 

Grigore se comporta sobru şi inteligent. Evita argoul, se 
îmbrăcase fără ostentaţie şi părea că se lasă greu. O 
situaţie penibilă, care-l stânjenea... 

Titel, sesizând jocul, îi dădea ghes: 

— Cântă! Omul vrea să ştie cu cine se însoară. 
Povesteşte-i ce mi-ai povestit şi mie, fără menajamente. La 
urma urmei, pentru chestia asta ne-am întâlnit. 

Faţa lividă a inginerului părea neagră. Întrebă răguşit, cu 
un glas străin: 

— Durează de mult? 

— Vorbeşte, dom'le! 

Grigore reflectă câteva clipe. Răspunse cu ochii în 
scrumieră: 

— De vreo lună şi jumătate... Îmi pare rău pentru 
dumneavoastră. Poate însă că n-ar trebui să ţineţi seama... 
Uneori, dragostea vine după căsătorie, sau... 

Lăsă cuvântul suspendat. Notarul râse gros. 

— Ehe! În nădejdea asta, îi pune coarne juma' de 
Bucureşti. N-o să-i mai încapă nici o pălărie. 

— "Te rog, Jack, fără comentarii! 

— Zi şi de la cine ai preluat-o, spuse Titel aprinzându-şi 
ţigara. 

— Sigur că da, interveni Moraru, chestiunea e extrem de 
importantă. 

Grigore îl privi jenat. „Crezi că mai e cazul?“ Manu 
insistă: 


— Spuneţi... Spuneţi tot ce ştiţi. 

— Ce mai contează... 

— Contează, dom'le! sări notarul. Sigur că contează! 
Natural şi evident. 

— Era combinată cu un prieten de la Dinamo, 
baschetbalist... 

— Semnalmentele! ceru Titel. 

— Înalt, bine făcut... Zâmbi jenat: îmi pare rău, zău aşa. 


Manu se agăţă de balustrada scării, degajându-se de 
Jack. 

— N-am nevoie de nimeni, scrâşni. Să mă lăsaţi în pace! 

Începu să urce treptele neaşteptat de sprinten. 

„le pomeneşti că s-a împăcat cu gândul!!“ se sperie 
notarul, „I-or fi făcut bine şocurile. Natura joacă tot soiul de 
renghiuri...“ 

Titel îi şopti să nu insiste şi-l apucă de braţ. 

— Ce naiba, nene Jack? Nu ştii că ăştia de suferă vor s-o 
facă solo?... Ete-o şi pe asta! Ce-ai păţit, madam Penciu? Ie- 
a pocnit damblaua? 

Georgeta făcea semne disperate chemându-i înăuntru şi 
reclamând în acelaşi timp discreţie şi linişte. În cameră se 
afla şi Elena. N-avusese timp să-şi scoată pălăria, azvârlise 
doar pantofii şi îşi freca degetele îngheţate. 

Georgeta încuie uşa în urma lor. Notarul o privi 
nedumerit, apoi se repezi spre masă culegând coaja de 
cozonac rămasă într-o farfurie. 

— Dă-i drumul! o invită amuzat Titel. Zi noutatea 
formidabilă. Dac-o mai ţii cinci secunde, plesneşti. 

— Venera-i criminala! explodă în sfârşit, triumfătoare, 
Georgeta. Ea umblă să-l omoare pe Dan. Nu Cora... 

— Hopa! Doamna dă cu pietre. 

— Cum vorbeşti cu mine, idiotule? 

Elena sări exasperată: 

— Dumnezeule! N-aţi mai isprăvit cu istoria aia? 

Brusc atent, Titel o privi subţire. 


— Această distinsă doamnă, după ce rade o cratiţă cu 
sarmale, începe să viseze cai verzi pe pereţi. 

— “Taci, idiotule! l-am găsit caietul, un jurnal numai 
bazaconii, dar scrie negru pe alb: Vreau să-l omor pe Dan! 
Am s-o fac de revelion. 

Jack se minună. Exulta în acelaşi timp. De la o vreme, se 
distra foarte bine acasă. Evenimentele senzaţionale se 
îngrămădeau. 

— Fenomenal! 

— O ia razna pe câmpie! protestă Titel. 'le uiţi la ea? 

Georgeta se sufoca. 

— Când ţi-oi pocni un pumn după ceafă, vezi tu câmpie! 
Vă aduc caietul... 

— De ce vrea să-l asasineze? se interesă Elena. 

— Dan îi un ticălos şi o canalie. Venera a avut un 
logodnic. Pricep că o murit din pricina lui Dan, dar nu zice 
desluşit cum anume. 

— Interesant... Notarul îşi scărpină ceafa. Nu cred că 
inventează. 

— Aiurea! 

— Măi, tu nu taci odată? De-amu, conchise Georgeta, să 
urcăm la idiotul cel de sus. Când omul se fereşte, şi 
Dumnezeu îl păzeşte. 

— Stai blândă, madam! sări Titel. Nu-ţi pui deloc creierii 
în priză? 

Georgeta dădu să-l plesnească. Penciu eschivă fandând. 

— Idiotule! 'Tolocăneşti de trei zile. Cora criminală în sus, 
Cora criminală în jos... Şi eu, proasta printre atâţia 
deştepţi, dibuiesc ucigaşa. 

— Nu te enerva, Getuţo, interveni împăciuitor Jack. 
Suntem toţi agitaţi, nu-i aşa, ne ieşim lesne din fire. 

Pianista îşi căută pantofii. 

— Eu mă duc, am de exersat. Poveştile voastre nu mă 
interesează. 

— Stai aici, tanti! Trebuie să pricepeţi un lucru. Titel 
vorbi rar, de parcă ar fi încercat să împlânte fiecare cuvânt 


în mintea celor două femei: Dacă nu ne ţinem gura în 
chestia Venerei, zburăm toţi din casă. Toţi, urgent şi 
imediat. 

— Astea-s prostii de-ale tale. 

— Prostii! Încearcă să meditezi, dacă nu de altceva, 
măcar pentru variaţie. După aia poţi să gâdili flaşneta până 
îţi vine rău. Dacă-l avertizăm pe Dan că Venera-i poartă 
sâmbetele, o expediază din casă. 

— Drum bun! bombăni Georgeta. Rămâne odaia goală, 
azi-mâine te-nsori şi tu, ne prinde bine. 

Elena interveni zâmbind ironic: 

— Unde mai pui că ne descotorosim şi de criminală. 
Salvăm viaţa lui Dan. 

Titel scrâşni: 

— Tembeli, unul şi unul! Femeia lui Dumnezeu, în primul 
rând Venera n-o să se atingă de un singur fir din capul lui 
Dan. Pariez o mie contra unu. Ce pictează ea acolo sunt 
scrânteli de fată bătrână. Ori s-o fi apucat de literatură, mai 
ştii?! Al doilea la mâna ailaltă, Dan crapă, iar Cora şi taică- 
său rămân stăpâni în haznaua asta. 

— Alta acum! exclamă Elena. De unde-ai scos-o? Inventă: 
Am văzut cardiaci de o sută de ani. 

— Sau contemporani cu Horea, Cloşca şi Crişan. Hai să 
fim serioşi! Nici măcar nu-i vorba de inimă. Se adresă lui 
Moraru: Spune, bătrâne! 

Notarul adoptă instantaneu o expresie dramatică, de 
circumstanţă. 

— O tristă realitate, dragii mei. Trebuie să ne facem curaj 
unul altuia, să suportăm această tragedie. Îmi dau seama 
cât suferiţi, suferim cu toţii... Se ridică brusc: Nu, nu aşa! 
Vă rog să poftiţi peste cinci minute la mine. 


Pianista îşi dădu drumul fără chef într-un fotoliu. 

— Ce-i asta? Un consiliu de familie? 

Se aflau în odaia lui Jack. Georgeta, cu lucrul în poală, 
Titel, călare pe un scaun. Notarul arborase o ţinută de 


înmormântare: costum reiat închis, cravată neagră. Şi 
expresia era îndoliată, cu colţurile gurii repezite în jos şi o 
tristeţe afectată. Titel îşi aprinse o ţigară. 

— Hai, tăticu', mai repede, că ne prinde anul două mii din 
urmă. Zi de ce ne-ai convocat. 

— Dragii mei, începu Moraru dramatic, pătruns de 
importanţa momentului, ceea ce ne adună aici, laolaltă, în 
această încăpere, este o tra-ge-di-e. 

Elenei îi zvâcni colţul gurii. 

— lar ţi se năzare. Eu nu văd nici o tragedie. 

Georgeta îşi roti ochii prin odaia searbădă, de parcă s-ar 
fi aşteptat să repereze ceva concret prin unghere sau pe 
sub vreo mobilă. Rosti moale: 

— Lasă-l să zică. 

— Dragii mei! Un înţelept chinez afirmă că greutăţile 
sunt destinate celor viteji. Aceasta trebuie să ne 
îmbărbăteze. Familiei noastre, după cum bine ştiţi, i-a fost 
dat să înfrunte de-a lungul anilor multe vicisitudini. Dacă o 
luăm de la război încoace... 

— Dă-o dracului, nene Jack! îl întrerupse Titel. O iei acu' 
de la '44? Ce-ai pierdut mata la naţionalizare şi cum a murit 
de gâlci tanti Aglaie pentru că Herescu o trata de bătături? 
Zi cum stă chestia şi lasă-ne naibii în pace! 

Moraru se înfurie. Nimic nu-l scotea mai rău din sărite 
decât o conferinţă ratată. 

—  Imbecilule! Trebuie să le pregătesc. Vrei să le 
pocnească o apoplexie? 

— Nu ne duce tu grija, se stropşi pianista luând în mână 
fotografia de nuntă înrămată a notarului. Jack la treizeci de 
ani, important, cu bărbia ridicată agresiv şi în mod evident 
cu o excelentă părere despre el însuşi, Aura - subţire, 
zâmbind speriată, ştearsă şi foarte tânără, o floare sfrijită 
încă de pe atunci. 

— Ei bine, răcni Moraru enervat, Dan o să crape în 
maximum două săptămâni! Sunteţi mulţumiţi? 

Titel îl privi lung. 


— Aşa, tăticu'! Acum să studiem problema. 

Georgetei îi înţepeniră andrelele în mână. Se bâlbăâi: 

— Ce zici? Cum? Mă zăpăciţi de cap! 

— Invenţii! decretă Elena. De fiecare dată vine cu altă 
fantezie. Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, apucă-te de 
ceva serios, eşti om în vârstă. 

Penciu o opri cu un gest. 

— De unde ştii chestia asta? 

— Am discutat cu medicul. Suntem prieteni intimi. 

— Cine? întrebă Georgeta, Dăscălescu? 

— Ei, Dăscălescu! pufni notarul. Ăla-i veterinar. Am vorbit 
cu tipul care i-a făcut analizele lui Dan. Două săptămâni, 
atâta i-a acordat. Şi ăsta-i un termen generos. S-ar putea să 
se curețe mai repede. 

— Dar ce are? 

— Uremie. 

— Atunci o mai duce, făcu Georgeta optimistă. Mamaia o 
avut douăzeci de ani zahăr în sânge şi s-o stins de junghi. 

Jack, vânăt de furie - cu totul altfel îşi imaginase scena: 
lacrimi, retrospective duioase, blânda şi condescendenta 
intimitate dintre cei strânşi laolaltă de o nenorocire, câteva 
crizanteme retorice presărate pe viitorul catafalc - făcu un 
gest de lehamite. 

— Ce-ţi închipui tu, Georgeto? Că oamenii mor numai de 
cancer şi infarct? Sau că doctoru-i nebun, face glume cu 
familia? Prea eşti oaie, zău... 

— Nu cred un singur cuvânt din toată povestea, declară 
pianista. 

— Şi dacă-ţi arăt certificatul, crezi? Uite ce scrie aici! 

Le flutură dinaintea ochilor o bucată de hârtie. Elena se 
uită la diagnostic, studie antetul, semnătura şi ştampila. 
Titel stinse ţigara. 

— E clar, fetelor! Flăcăul şi-a cumpărat un bilet fără retur 
pentru pajiştea aia unde joacă ţurca îngeraşii. 

— Fii decent, ce naiba! îl apostrofă Jack. 


Mai nădăjduia încă să readucă discuţia pe făgaşul dorit. 
Georgeta plângea. 

— Băiet tânăr... O fi avut şi el păcate, nu zic, am citit 
chiar azi în caietul cela... 

Tânărul i-o reteză fără menajamente: 

— Isprăveşte, mamă, cu bocitul. Se adresă notarului, 
arătând cu degetul spre tavan: Cu ăia ai vorbit? 

— Cu cine să vorbesc? Cu Dan? Nu sunt asasin. Pe Toni 
nu l-am văzut deloc, iar Cora... 

Zâmbi echivoc, explicaţiile erau de prisos, „ştim cu 
toţii“... 

— Ce-i cu Cora? se interesă Elena. E nevastă-sa, în fond. 
Are dreptul să afle. 

Moraru oftă. 

— Tocmai asta-i chestiunea. Extrem de gingaşă. Relaţiile 
lor din ultima vreme... Ce să vă spun, dragii mei, cunoaşteţi 
şi voi situaţia. 

— Nu văd nici o legătură. 

— Tu nu vezi nimic, Elenuţo. De aceea v-am chemat la 
mine, să reflectăm ce atitudine vom lua, să fim la unison, 
înţelegeţi. Cutremuraţi de durere... 

— Dă-o încolo, nene! se enervă Titel. Astea trece-le în 
epitaf. Avem acum alte chestii de rezolvat. Deci Dan se duce 
şi tribul Contaş ne scoate cu făraşul. Ce interes ar mai avea 
să tolereze neamurile răposatului, mai ales că v-aţi întrecut 
toţi cu gentileţea faţă de Cora? 

— Eu una, începu Georgeta, slavă Domnului... 

— Titel e un lucid, constată emfatic notarul. Generaţia de 
azi, practică, dură, cu mintea limpede! Fără 
sentimentalisme ca noi. Raţionează just! Te felicit, dragul 
meu. 

Georgeta începuse să bâzâie. 

— Uremie... Se prăpădeşte Dan... Băiet tânăr, în floarea 
vârstei... 

— Crezi că pe mine nu mă doare, Getuţo? întrebă 
notarul. Inima mea plânge. 


— Cu lacrimi de sânge, completă Titel. Lăsaţi demagogia, 
avem timp la cimitir! 

Pianista îşi umezi buzele. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Să puneţi foraibăr la clanţă! Închide, mamă, difuzorul, 
mă doare capul de-ale mele! Jurnalul Venerei nu există! Nu 
l-am văzut, n-am auzit de el, nu ştim! Dan trebuie lăsat în 
ideea că nevastă-sa e cea care atentează la zilele lui. Numai 
aşa avem şansa să-şi schimbe testamentul. Şi dacă pleacă 
draga noastră Cora, alungată de dispoziţiile unui nou 
testament, făcut în favoarea noastră, o urmează obligatoriu 
Toni şi Venera, traşi de aţă. E limpede? 

— Dacă vreţi, vă mai explic eu o dată pe îndelete, se oferi 
Moraru. 

— Nu! Nu! Nu-i nevoie... Elena devenise gânditoare. Ce 
se va întâmpla cu Cora? 

Titel râse. 

— Asta-i grija ta, tanti? Că nu se descurcă? Mâine găseşte 
zece inşi care-i oferă totul pe tavă! Un palat, luna, sau un 
tanc. Ea nu pierde nimic, pe când voi rămâneţi pe stradă 
dacă nu sunteţi abili. 

— Mă gândeam la altceva... Să n-o aresteze. 

— De ce s-o aresteze dacă n-o reclamăm? Şi n-o s-o 
reclamăm! Cu figuri din astea nu sunt nici eu de acord. 

—  Categoric! Notarul tăie aerul cu palma. Urăsc 
delatorii. 

Georgeta se lăsă greu. 

— Dar la Cel de Sus v-aţi gândit? 

— Tovarăşul e ocupat cu alte probleme, spuse Titel... 
Băgăm strâmba când întoarce gagiul spatele. 

— Vorba filosofului... 

— Au! Ochiul! Cuminte, unchiule, cuminte! 

Elena  clătină din cap. Bineînţeles, o  plictisea 
eventualitatea de a se muta. Era o locuinţă confortabilă, 
centrală, se obişnuise aici, Georgeta făcea piaţa şi gătea 
voluntar, dar mai cu seamă nu avea nici un fel de economii. 


Îi era dezagreabilă în acelaşi timp ideea că, prin manevra 
propusă de Titel, inerent Cora va fi lovită. Apoi, printr-un 
procedeu care îi era la îndemână, se descotorosi de orice 
gând neplăcut. Discuţiile astea sunt simple prostii. Titel şi 
Jack n-au preocupări, de când îi ştie născocesc şi au idei 
bizare. Crimele se întâmplă doar în cărţi şi gazete străine. 
Totul o să fie perfect şi la fel ca înainte. Dan e prea tânăr ca 
să moară, Cora e un om drăguţ etc. 

— Mă duc să exersez. 

— Ne-am înţeles deci, spuse Titel privind-o fix. 

— Poftim? 

— Nici o vorbă. 

— Da... Sigur că da. 

Considera că promisiunea n-o angajează cu nimic, de 
vreme ce nu se va întâmplă nimic, şi începu să fredoneze. 

Peste câteva minute, când se auzi pianul, uitase totul. 
Georgeta continua să plângă. Printre lacrimi, simţi totuşi că 
i s-a făcut foame. 


— Nu, unchiule, spuse Titel, n-avea cum să afle. 

— Unde-i dorobanţul? 

— La Cora. 

Toni Contaş se uita îngrijorat la fiică-sa. Părea stoarsă, 
sângele îi fugise din obraji. 

— Poate n-ar trebui să insist, spuse Minerva, dar n-am 
încotro. Nu reuşesc să înțeleg cum de n-aţi sesizat 
manevrele familiei împotriva dumneavoastră. 

Cora privea în gol. 

— Îmi închipuiam că asemenea lucruri nu se întâmplă în 
viaţă. Că nu ţin de realitate. Am dus o existenţă netedă, fără 
patimi, fără decepţii mari. Tata, după aceea Dan, au avut 
grijă să mă scoată la plimbare numai în zilele cu soare, 
căutând peisaje înflorite. Îi spuneam cuiva, geologului mi se 


pare, că într-un fel sunt mai rea decât Titel. Un parazit. Nu 
mi-au lipsit niciodată banii, deşi n-am făcut nimic pentru a-i 
obţine... 

Minerva se rezemă de pervazul ferestrei. Zâmbi 
amuzată: 

— Există tot felul de drame... N-aţi încercat să limpeziţi 
situaţia cu soţul dumneavoastră? 

— A fost o scenă oribilă... 


— Regret c-am intrat, declară Cora glacială. Doream să-ţi 
spun noapte bună, dar văd că era preferabil să renunţ. 

Dan şuieră apucând-o de mână: 

— Stai aici! Ai petrecut o seară plăcută, nu-i aşa? 

— Exact. Şi nu vreau să mi-o stric. 

— Cu taică-tău, bineînţeles! rânji Manu. 

Avea chipul sfâşiat de convulsii, un rânjet sinistru îi 
dezvelea dinţii mari şi încâlciţi. Cora, extrem de firavă în 
rochia decoltată, părea căzută în ghearele unui căpcăun. ÎL 
privea palidă şi crispată. Ochii negri ardeau vâlvătaie, dar 
izbutea încă să-şi păstreze calmul. 

— Cred că-i mai bine să amânăm discuţia. 

— De ce, puică? Tragi nădejde să crăp până mâine? 

— Nu fi trivial! Ai suficiente defecte şi fără ăsta. 

— Fireşte! Fraier şi încornorat, încornorat de toate cele 
opt sectoare ale Capitalei, ar fi cele mai de seamă. Azi cui i- 
a venit rândul? Artistului? Fotbalistului? Avocatului? Zi, 
păpuşică, nu te sfii! la adu-ţi tu agenda aici, că doar nu-i 
poţi ţine minte pe toţi, o să fie o lectură interesantă. 

Cora îl măsură dispreţuitoare. 

— Nu crezi că ne putem despărţi fără astfel de scene? Tot 
ce am, îmi încape într-o valiză şi nu-mi trebuie mai mult de 
zece minute ca să dispar din casa asta. 

— Ascultă, pe mine fiţele nu mă mai impresionează! 


— Cu atât mai bine. Noapte bună! 

— Stai! 

Cora tresări. Îşi muşcă buzele palide, dar continuă să 
înainteze spre uşă. Dan o ajunse din urmă. O smuci violent 
şi o trânti pe fotoliu. 

— Ce înseamnă asta? 

— Ai să afli! 

— Dan!! 

— Mai avem câte ceva să ne spunem, gâfâi inginerul. Aşa, 
ca între doi soţi care s-au iubit şi s-au înţeles. 

Femeia tremura din tot corpul. 

— Mi-e silă! Dacă mai păstram pentru tine un singur 
gând bun, ai izbutit să mi-l smulgi şi pe ăla. A rămas doar 
greaţa. O greață cumplită. 

— Eşti prea sensibilă, iubito, eu am izbutit să nu vărs 
chiar după ce am aflat că te-ai întins cu tot Bucureştiul. 

— Ce spui?! 

— Numai cine n-a vrut nu te-a avut. Aşa-i? Pe urmă 
chestia începuse să fie monotonă şi am devenit o micuță 
perversă. Dumnezeule! Lângă ce târfă am trăit! 

Trupul Corei deveni rigid. Din ochi îi ţâşneau flăcări. 
Dintr-o dată, supapa păru să cedeze. Izbucni cu violenţă 
înspăimântătoare. Un rictus îi strâmba obrazul, urâţindu-l: 

— Foarte bine! Dacă ne încheiem conturile, barem să le 
ştii pe toate. Au fost duzini de bărbaţi în viaţa mea, înţelegi? 
Duzini de bărbaţi! Nici dacă m-ar judeca Dumnezeu tatăl, 
n-aş putea să-i spun numărul exact. Şi-o să-ţi facă plăcere 
să afli, presupun, că toţi până la unul au fost mai buni decât 
tine. Mai puţin odioşi şi în orice caz nu monştri! 

— Taci! 

— De ce, dragul meu? 

— Taci odată! 

— Nu! Acum nu mai vreau eu! urmă Cora răvăşită. Glasul 
piţigăiat căpătase accente isterice. Trebuie să-ţi dau unele 
explicaţii. Vorba ta, aşa cum se obişnuieşte între doi soţi 
care se adoră. Căci m-ai divinizat, dragul meu, mă înşel? M- 


ai iubit atât de mult, încât ai făcut din mine o târfă. Mi-ai 
dăruit o dragoste unică şi de paisprezece ani mă îmbracă 
tata. Jack i-a luat neveste-sii o pereche de chiloţi, tu mi-ai 
cumpărat două perechi de ciorapi calitatea a doua. Un 
progres remarcabil! Când am îndrăznit să ofer o dulceaţă şi 
o cafea unei prietene, nu mi-ai vorbit o săptămână. În 
paisprezece ani, două concedii! Unul la Poiana [apului, 
celălalt la Doi Mai, „ieftin, fără pretenţii, nici n-ai nevoie de 
toalete, soarele-i tot ăla, brazii aceiaşi, aerul la fel de 
ozonat...“ Îţi aminteşti, iubitule? 

— Isprăveşte! răcni Manu. Eşti o târfă ordinară! 

— Asta spuneam şi eu. Interesant este să afli şi cum am 
ajuns aici. Să-ţi povestesc de nopţile noastre neasemuite? 
Nu, fireşte, sunt amănunte prea intime, iar tu de zece ani 
trebuie să te menajezi. Ţi-au atras atenţia şi la Ascar să nu 
abuzezi. O dată, de două ori pe lună... Şi pe urmă, eşti om 
de ştiinţă, un geniu, mintea ta trebuie să fie liberă de orice 
alte preocupări, energia proaspătă şi... 

Inginerul ridică fulgerător pumnul. Lovitura o buimăci. 
Un firicel de sânge i se prelinse pe la colţul gurii. Cora se 
şterse cu dosul palmei. 


CAPITOLUL XII 


Loni, palid, cu trăsăturile împietrite, îi umplu a doua 
oară paharul. Cora luă o înghiţitură lungă. Mâna în care 
ţinea ţigara îi tremura. Stătea strânsă, înghesuită ca un 
animal hărțuit. Îşi atinse obrazul mânjit de fard acolo unde 
o lovise inginerul. 

— Ce brută! 

Contaş îndreptă rama unui tablou ca să nu fie silit s-o 
privească. Îi făcea rău chipul umflat al fiică-sii, iar discuţia 
pe care o auzise - amândoi răcniseră ca nişte demenţi - îl 
năucise. Nu asistase niciodată la o scenă asemănătoare, îşi 
închipuise mereu că astfel de lucruri nu se întâmplă aievea, 
sau oricum în altă parte, departe de el, atât de departe, 
încât te puteai gândi la altă lume. „Nu-i civilizat“, gândi 
consternat, iar pentru Contaş, un civilizat congenital, 
indiferent de mediul în care s-ar fi născut şi ar fi evoluat, 
constatarea căpăta semnificaţii dramatice. 

Toată viaţa lui loni păstra o tuşă pregnantă: lenjerie 
civilizată, altercaţii civilizate, unde oamenii îşi pot spune 
răutăţi neasemuite păstrând un zâmbet şi un limbaj decent, 
fericirea sau nefericirea se consumau în parametrii 
aceleiaşi noţiuni. 

— Nu înţeleg... Nu înţeleg deloc. Doi oameni se pot 
despărţi perfect fără violenţe şi acte de barbarie. 

— Oameni! Asta-i om? O fiară! 

— Indiferent. 

Cora îi azvârli o privire neagră. 


— Sper că nu mă faci pe mine vinovată. Am depus toate 
eforturile ca să evit scena. 

— Sunteţi amândoi la fel de vinovaţi. În orice dispută 
există doi parteneri. 

— Zicători! Cora avu un gest de oboseală. Hai să 
renunţăm, Toni! Nu mai sunt în stare să suport încă o 
discuţie. 

Glasul îi tremura. Arhitectul o privi scurt, apoi începu să 
se plimbe prin cameră. 

— Draga mea, Dumnezeu mi-e martor că n-am încercat 
niciodată să mă impun. Şi tu, şi Venera, şi Alina la vremea 
ei, aţi trăit după cum v-a tăiat capul. Există însă situaţii 
când suntem obligaţi să facem abstracţie de poftele 
noastre. 

— "Te rog, Ioni... 

— Ai dreptate, lucrurile astea le ştii de mult. 

Femeia îşi înfipse unghiile în palme. Colţurile gurii îi 
zvâcneau. 

— Ce crezi că rezolvăm discutând acum? 

— O grămadă de lucruri. În primul rând, trebuie să iei o 
hotărâre. Nu mă amestec în viaţa ta, dar îţi dai seama, 
presupun, că te-ai pus într-o situaţie imposibilă. După cele 
ce vi le-aţi azvârlit unul altuia în cap, nu văd cum ai putea 
continua să trăieşti în această casă. 

— Vrei să ne mutăm? 

— Eu nu vreau nimic, fetiţo. Încerc să înţeleg ce vrei tu. 

— Nu e momentul. 

— Cora! 

— Mă rog, găseşte-mi o cameră în oraş şi plec mâine. 
Plecăm! 

Contaş clătină capul zâmbind trist. 

— Camere în oraş nu se găsesc cât ai bate din palme, iar 
de mine nu te sinchisi. Un timp pot locui la Eliza, iar Venera 
- ştii cum se întâmplă în asemenea situaţii, anatema cade 
asupra întregii ginţi - îşi va rezolva problema într-un fel sau 
altul. Cu tine însă chestiunea e mai complicată. 


— Ţi se pare. 

— Nu. E mult mai complicată. 

— Am să găsesc o soluţie, spuse Cora, dintr-o dată 
absentă, cu obrajii înfierbântaţi de alcool. Valizele la uşă n- 
or să mile pună. 

— De vreme ce tot erai decisă să vă despărțiți... 

— Nu eram deloc decisă, Ioni. Toată povestea m-a luat pe 
nepregătite. Adică simţeam ceva, dar nu mă aşteptam la un 
scandal de proporţii. 

— Puteai să înţelegi de mult. 

— Tu ai înţeles? De altfel, dacă ţi-e dezagreabil să mai 
rămâi, poţi să te muţi înainte. 

— Ştii bine că n-am să te las singură aici. Nu-mi plac 
reproşurile, Cora, zâmbi încurcat, am impresia că acum te- 
ai mai liniştit şi de aceea mă avânt. Ai fost copilăresc de 
nediplomată. 

— Am fost oribilă, dar nu mai râbdam. Sunt ani şi ani de 
când rezist stoic, de când suport. 

Contaş o privi surprins. 

— De ce-ai suportat? Cine te-a obligat? 

Pe figura Corei, zvântată, dar murdară de rimel şi de fard 
albastru, răsări un zâmbet. 

— "Toni, există două împrejurări importante în care o 
femeie îşi abandonează bărbatul într-o căsnicie de unde 
dragostea a pierit. Un incident grav, urmat de o astfel de 
scenă şi când ai sentimentul că paharul s-a răsturnat, 
acumulările succesive care te duc la actul disperat sau, 
situaţia cea mai fericită, dacă în viaţa ei a apărut o altă 
iubire. Pe fundalul unui calendar monoton, nimeni nu 
pleacă, nimeni nu ia decizii mari. Obişnuinţa estompează 
mult, îţi atârnă plumb de picioare. Nu cunosc nici o femeie 
care într-o bună dimineaţă, din senin, pe seninul cenuşiu al 
unei căsnicii ratate, îşi ia geamantanul şi dispare. Dacă tu 
cunoşti vreuna, ţine-o minte bine pentru că pe a doua n-ai s- 
o întâlneşti. lar eu am ştiut să evit ciocnirile şi din 
nenorocire nici un bărbat n-a izbutit să mă intereseze. 


— Ce sens a avut atunci criza aia de mitomanie? Tot ce i- 
ai înşirat lui Dan ar fi izbutit să scoată din minţi şi un înger. 

— Presupun că ai auzit ce mi-a spus. Au auzit şi vecinii. 

— Fireşte. Totuşi... 

Pe buzele Corei se ivi un zâmbet rău. 

— Am simţit nevoia să mint. M-a rănit şi trebuia să-l 
râănesc cu orice preţ. Nu am fost prea iubitoare, dar 
credincioasă i-am fost. Îţi jur, tată, că nu l-am înşelat 
niciodată. 

— Ştiu. 

— Probabil nu din virtute, dar important e că i-am rămas 
fidelă. I-am şi menajat eventualele suspiciuni. De aceea, Riri 
n-a intrat niciodată în casa mea, ne întâlnim ca hoţii pe la 
colţuri de stradă. Şi aceasta este singura „inexactitate“, 
prietenia cu Riri în paisprezece ani de căsătorie! Îţi dai 
seama atunci cât de ingrate, de revoltătoare, în ce hal m-au 
indignat acuzaţiile lui? M-am culcat cu jumătate de 
Bucureşti... 

— Cine naiba a putut să-i bage în cap prostia asta? 

— N-are importanţă. 

— Ba da, Cora. 

— Nici un fel de importanţă! Şi-atunci mi-am zis: foarte 
bine, dacă mă insulţi, barem să ai pe ce! Şi mi-am amintit 
de toate ororile ce au circulat vreodată pe seama unei 
femei, am inventat altele. Poţi să mă crezi, am făcut-o cu 
voluptate. Minţind despre mine am avut sentimentul că i-am 
smuls arma din mână şi am îndreptat-o împotriva lui, 
aceeaşi armă, dar mult mai ascuţită şi mai periculoasă. 

—  Armă, minciună, voluptate perversă... recapitulă 
arhitectul. Nu ţi se pare stupid? 

— Poate. 

— Ce rost au toate astea? 

Femeia surâse cu ochii plini de lacrimi. 

— Acum îmi pare rău, 'loni. Nu pentru că voi pleca. Din 
punctul acesta de vedere mă bucur fiindcă, ţi-am spus, din 
senin nu m-aş fi hotărât niciodată. Îmi pare rău pentru el. E 


bolnav, şi-mi închipui ce noapte o să aibă acum. În sfârşit, 
partida a fost jucată. 

Contaş o cercetă atent. 

— Deci te-ai hotărât, Cora? 

Femeia îi susţinu privirea. 

— Da, Toni. 


Minerva se uită la arhitect. Amintirea îi crispa trăsăturile. 
Uşa se deschise brusc şi apăru Georgeta Penciu cu cafeaua 
aşezată artistic pe o tavă cu risipă de dantele. Minerva îşi 
ascunse zâmbetul. 

— Nu trebuia să vă deranjaţi. 

— Nu-i nici un deranj, dragă doamnă. Eu sunt 
moldovancă şi la noi e obiceiul să pui ceva dinaintea omului 
care-ţi cinsteşte casa. 

Sensul „nu cum fac calicii ăştia“ era limpede. 

Arhitectul se scuză şi ieşi împreună cu Cora. Georgeta 
oftă adânc. 

— Nu i-o fost dat, săraca, să se bucure de bărbat... 

— Se înțelegeau? 

— Ce nu s-o mai pomenit! Şedeau, dragă doamnă, toată 
ziua cioc în cioc ca hulubii ceia de pe streaşină! 

Minerva o privi iute. 

— Cora spunea că, dimpotrivă, în ultimul timp au avut 
unele neînţelegeri. 

— Aşa a spus? lot ce se poate, eu n-am năravul să ţin sub 
geană gaura cheii. 

— În schimb, sunt convinsă că nu v-au scăpat şoaptele 
schimbate între rude, se întâmplă în toate familiile, iar 
unele ajung la urechea soţului. Înţelegeţi ce vreau să 
spun... 

— Cum să nu! Păi să mă socotesc. Luă poză de meditaţie 
adâncă cu ochii în tavan. Vasăzică... 


După miezul nopţii, Elena şi Georgeta mâncau în 
bucătărie. Pianista fusese la concertul unui cunoscut 
violonist şi se întorsese într-o dispoziţie excelentă. Era 
elegantă, într-un costum de mătase grea, neagră, o bluză 
spumoasă şi pantofi de satin. Pe rever strălucea o panglică 
îngustă de diamante. Îşi ciripea impresiile de la concert, 
fredona fraze muzicale „...aici a fost absolut extraordinar, 
tam-ta-ta-ta-ta! N-am mai pomenit atâta sensibilitate de la 
Bertucci şi Silvain, sala era extaziată, paralizase, nici nu 
putea aplauda, şi pe urmă, când a izbucnit, Dumnezeule! Ce 
ovaţii! În viaţa mea n-am văzut atâtea flori, un delir de 
garoafe, cred că au devastat Codlea etc.“ 

Georgeta o asculta cu o singură ureche. Cinase mai 
înainte, dar pândindu-i sosirea i se făcuse din nou foame şi 
se hotărâse să-i ţină companie luând ceva uşor: o ceaşcă de 
bulion, o farfurie cu musaca şi gogoşari muraţi - „îi gras, 
cere acru“ - şi două felii de cozonac peste care ungea gros 
gem de caise. Întrerupse fără menajamente gângureala 
pianistei: 

— Să încălzesc, fă, şi nişte curechi? Eu parcă aş lua o 
lingură... 

Adusă în sfere mai terestre, Elena clipi nedumerită: 

— Poftim? 

— Ziceam să-l încălzesc. 

— Ce? 

— Curechiul! Idiotul meu o mâncat la prânz de m-o 
spăriet. Aşa-i de fragedă şi gustoasă rața! Ce zici, Elenuţo? 

— N-am chef. 

Prefera în general dulciurile şi mesele încropite. Ouă, 
macaroane, conserve, supă în plic, semipreparatele de la 
Gospodina. Nu înţelegea cum Georgeta poate pierde o 
dimineaţă în bucătărie. Îi aprecia doar prăjiturile. 


În mod excepţional, Georgeta amână spălatul vaselor 
pentru a doua zi dimineaţă. Şterse doar masa şi verifică 
antreul, asigurându-se că nu le ascultă nimeni. 

— Unde-i Venera? 

— Habar n-am, prin oraş. 

— Idiotul cela? 

— Care? 

— Care umblă creanga prin coclauri, Şerbănescu! 

— Are o conferinţă la Braşov, vine mâine. Dar de ce mă 
întrebi? 

Georgeta închise bine uşa şi îşi apropie scaunul de-al 
pianistei. Elena îi sesiză în sfârşit aerul conspirativ. 

— Ce naiba s-a mai întâmplat? 

— Mi-o fâtat purceaua! 

— Care purcea? 

— Mintea, toanto! M-am repezit spre seară până la Zoiţa 
să-i cer reţeta ceea de plachie. Ştii că Zoiţa îi bolnavă de 
ficat, încă de la şcoală se văita... 

— Ştiu, oftă pianista. 

— Azi o văd veselă ca un sticlete, nu-i mai stătea gura. O 
tras la urmă şi o doină de o pârâit! adăugă în treacăt, 
făcând astfel o aluzie limpede la ceea ce înţelegea ea prin 
muzică adevărată. 

— Da, perfect! Elena îşi consultă unghiile. Şi care era 
motivul acestei veselii extraordinare? 

— S-o vindecat. N-o mai chişcă ficatul. 

— Serios? 

Pianista îşi pipăi reflex petele cafenii de pe tâmplă. 

— Da' nu mă întrebi cum? 

— Cum? 

— O înghiţit două săptămâni untură de şarpe veninos. O 
lingură dimineaţa pe nemâncate, una sară, după cină. 

— Ce oroare! se cutremură Elena. De unde a luat 
untura? 

— Aici e aici! chicoti cu satisfacţie Georgeta. Îi unul la 
grădina zoologică care o învăţat-o cum să facă şi i-o dat 


unsoarea. Chitesc să mă duc şi eu mai încolo, poate are 
ceva pentru reumatism. Ce părere ai? 

Pianista se strâmbă dispreţuitoare. 

— Vă lăsaţi păcălite de primul escroc. 

— Asta om vide noi. Dar când mi-o pomenit de dihanie, o 
dată m-o pălit gândul. 

— Ce gând? 

Georgeta şopti făcând cu ochiul: 

— Dacă-i dovedim lui Dan că nevastă-sa o adus şarpele, s- 
o hotări odată să-i dea brânci. Tot cloceşte şi suflă pe nări 
ca un turbat, dar de alungat n-o alungă. 

Georgeta scoase o carte de vizită din sân. 

— Am luat-o de la Zoiţa. O băgăm în geanta Corei şi-i 
spunem idiotului cela să caute. 

— Care idiot? 

— Tu te-ai prostit di tăt, fă? Cela de sus, bărbatu-său! 

Pianista îşi azvârli privirea pe bucata de carton, fără s-o 
ia în mână: Vladimir Vasilescu, consilier Zoo-Băneasa, str. 
Ancuţei 175, Pipera. 

În ochii Georgetei sticlea triumful. 

— Ei? 

— Da, e ceva... Oricum, se poate încerca. 

— Păi să încercăm! 

— Încercaţi, încercaţi... 

Începu să caşte. „Ce aberaţii!“ reflectă sorbind ultima 
înghiţitură de ceai. leşi din bucătărie fără să se gândească 
la nimic. În camera ei, Georgeta mai aşteptă întoarcerea lui 
Titel. O auzi doar pe Venera şi curând adormi. 


«“ 


Georgeta Penciu clătină hotărât din cap. 

— Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva! In familia noastră, 
nimeni nu şi-o beşâcat limba purtând vorbele de la unul la 
altul! 


Minerva îi mulţumi pentru cafea şi se întoarse la jurnalul 
Venerei. 


XXX 


Plimbarea de astă-seară mi-a făcut multă plăcere. 
Ningea, pe trotuarele albe paşii mei erau singuri. Am avut 
la un moment dat o imagine simbolică. Drumul parcurs în 
patruzeci şi şapte de ani, drumul meu prin viaţă, un drum 
pustiu, fără prieteni, un itinerar precis, cu o gară terminus 
în care nu soseşte nici un tren. 

De câteva zile, reiau sistematic traseul plimbărilor cu 
Mircea. El m-a învăţat bucuria hoinărelii fără scop, într-o 
seară de iarnă când ninge, într-o dimineaţă luxuriantă de 
mai, numai bucurie, lumină şi floare, într-o după-amiază de 
toamnă când văzduhul e doar aur vechi şi rugină, picurată 
pe ziduri, în privirile trecătorilor în vitrinele florăriilor... 
Descopeream alături de el frumosul ignorat de ghidurile 
turistice, un colţ de stradă romantic, un acoperiş cu ţigle 
argintii pe care-l iubea, palatul Filipescu din Cişmigiu cu 
fațada lui crenelată, un gard cu trandafiri pe Dr. Lister 
stemele heraldice cu fileu ale unui imobil de pe Nuferilor 
bolta de zid din coasta bisericii Silvestru, o fereastră 
rotundă de mansardă cu perdele înflorate, șopârla de bronz 
de pe o poartă nituită, undeva pe dealul Mitropoliei, şi, 
ceva mai sus, un geamlăâc vitraliu cu Sf. Gheorghe ucigând 
balaurul. _ 

Se bucura ca un copil când înăuntru era lumină... Il 
fascina mai ales o căsuţă de pe strada Transilvaniei, nimic 
extraordinar în fond, ziduri cenuşii, câteva trepte, o uşă de 
stejar cu un vasistas din fier forjat. 

— Mă obsedează casa asta, Venera. Când chiuleam în 
liceu, îmi făceam mereu drum pe aici. Stăteam cinci minute 
şi plecam. Nu ştiu de ce mă obsedează. Am sentimentul că 
O Cunosc, aş vrea să intru înăuntru... Și e ciudat! In atâţia 
ani, n-am văzut pe nimeni intrând sau ieşind, n-am văzut 


perdeaua mişcându-se, n-am văzut lumină. Nu-mi imaginez 
deloc în pragul uşii o gospodină cu ten gras şi basma peste 
bigudiuri, sau un tip în izmene şi maiou, ori o fetiță cu 
panglici roşii care ține degetul în nas. De aceea nu sun la 
uşă. Îmi apăr micile mele fantezii... 

Astă-seară am trecut din nou pe acolo. Ferestrele erau 
luminate, se zărea un interior obişnuit, un ficus de apă 
făcând înconjurul încăperii, două valize mari căţărate pe 
şifonier, o lampă verzuie. Simţeam cu inima strânsă că am 
trădat mica fantezie a lui Mircea... 


Între examenul de absolvire şi cel de licenţă facultatea 
organizase o excursie de cinci zile la Piatra Arsă. Mircea 
insistase să-l însoțesc, dar am refuzat. Nu-mi plac astfel de 
petreceri. Mă asimilez greu grupului, glumele şi aluziile cu 
anume tâlc de care se amuză doar iniţiaţii mă agasează, n- 
am niciuna din calităţile care te ajută să devii încă de pe 
peronul gării unul de-al lor: nu cânt la chitară, nici măcar 
nu mă pot asocia fără a fi penibilă la un cor nu ştiu bancuri 
cu nebuni, nu-s o dansatoare pasionată, nu ştiu să mă fac 
interesantă seara în cabană ghicind baliverne în palmă sau 
în cafea, nu ştiu să râd. Dacă nu-mi vine să râd, pur şi 
simplu nu râd. Şi când nu mă simt bine, devin atât de 
antipatică, încât m-aş pălmui singură. 

l-am explicat lucrurile astea lui Mircea. Mă asculta 
consternat. Voia să renunțe, doream şi eu din tot sufletul să 
renunţe, dar am insistat să se înscrie. Ştiam că maică-sa s- 
ar fi supărat. Pentru ea, excursia însemna în primul rând 
cinci zile în care fiu-său ar fi respirat aer de munte. Şi mai 
simțeam că agrea şi încuraja actele lui de independenţă 
vizavi de mine. Îşi închipuia că-l tutelez şi ideea o enerva. 
Infirmieră da, nu guvernantă. 

Mi se pare şi azi ciudat că ultimele cuvinte schimbate 
împreună au fost atât de serbede. Mi-a telefonat din gară, 
deşi ne luasem rămas-bun cu o seară înainte. Dorea şi cred 
că simţea nevoia să fie gentil. Avea într-un fel sentimentul 


că mă nedreptăţțeşte. l-am răspuns destul de distrată, mă 
grăbeam spre şcoală, la o consfătuire cu părinții. 

— Petrecere plăcută! i-am urat convenţional. Apoi, 
adăugând matern: Ai grijă să nu răceşti. 

Se auzeau chiote, râsete, glasurile celorlalţi. 

— Bine, bine, Venera. La revedere... pleacă trenul. 

Era o dimineaţă de aprilie, 27 aprilie, destul de nesigură, 
cu vânt şi praf. Mă indreptam spre şcoală sâcăită. „Bine, 
bine... la revedere...“ Nu „te sărut“, sau cel puţin „0 să-mi 
fie dor de tine“, ori „draga mea“ în loc de Venera. Asta din 
cauza colegilor care-l auzeau. De ce oamenilor foarte tineri 
le e ruşine să recunoască, să afirme că iubesc? 

In aceeaşi seară, doamna Balaban a primit o telegramă. 
Mircea murise într-un accident. Adevărul l-am aflat abia 
acum şase luni de la un coleg de-al lor Viişoreanu, stabilit 
în Canada. Mi-a mărturisit totul într-o scrisoare. Dar au 
trecut peste douăzeci de ani de atunci şi crima s-a prescris. 


Georgeta o găsi pe Elena în pat, cu o compresă udă pe 
frunte. 

— Ce faci, fă? 

Pianista tresări şi închise ochii apăsându-şi tâmplele. 

— Lasă-mă... 

— Cum să te las, toanto, fimeia ceea de sus răscoleşte, 
suceşte şi învârteşte iac-aşa... Şopti: Să nu te împingă 
păcatul s-o scapi cu şarpele! 

— Care şarpe? 

Întrebase absentă ca de obicei. Georgeta ridică 
exasperată mâinile spre ceruri. 

— Asta-i năucă! Socoti înfrigurată: Vasăzică geologul a 
venit de la gară după ce am ieşit din camera Corei... N-avea 
cum să mă vadă, ce zici? 

— Cine? 


— Șerbănescu, toanto! După aia... 


Georgeta intră în odaia Corei. Se uită în jur, cu o grimasă 
de dispreţ. Încăperea avea o atmosferă particulară, o 
demnitate austeră, care o indispunea: mobilă albă, în linii 
drepte, covoare albe, un singur tablou în tonuri alb-cenuşii. 
Pe noptieră, ca un capriciu, ca un râs ştrengăresc izbucnit 
pe neaşteptate, ca un clopoțel într-un peisaj sonor tern, 
irupeau ciclame violet şi galbene. 

„Ca la sanatoriu“, conchise Georgeta începând să 
inventarieze sertarele şi dulapurile. 

Întârzie lângă masa de toaletă plină de exponate 
cosmetice. Parfumuri, creme de zi şi de noapte, rimel, 
pudriere, vopsele înşirate într-o casetă, ca nişte acuarele, 
despre care Georgeta habar n-avea la ce ar putea folosi, ca 
şi flacoanele înalte cu lichid incolor, pensulele moi sau 
borcanul cu tampoane de vată colorată. Îşi mâzgăli obrazul 
cu rujul Corei, se parfumă zdravăn, îşi pudră nasul 
privindu-se critic în oglinda octogonală. 

Imaginea îi confirma o impresie mai veche. „Nu-i nimic 
de capul izmenitei celeia! Ia s-o văd eu în zori, nemânjită şi 
fără odicolon. Dar te lasă s-o zăreşti?“ 

După ce se plictisi, căută în dulap poşeta preferată a 
Corei, un sac de antilopă verde, şi strecură în buzunarul 
interior cartea de vizită a consilierului Vladimir Vasilescu. 
Cobori extrem de satisfăcută în hol. 


Mihai Șerbănescu se întoarse cu un tren de noapte. În 
antreu se ciocni de notar, care pleca la serviciu. 

— Ce faci, dom'le? întrebă Jack mahmur. Te-ai întors? 

Geologul zâmbi. 

— Aşa mi se pare. Pe aici toate bune? 


— Perfect! Excelent! Impecabil! La mulţi ani! adăugă fără 
noimă şi dispăru pe uşă. 

Şerbănescu începu să râdă. Mai târziu, întins pe divan cu 
un ziar în mână, îl auzi pe Contaş plecând. Era singurul din 
casă care nu trântea uşile şi deci lesne de recunoscut. Se 
uită surprins la ceas. Abia opt, or arhitectul nu părăsea 
niciodată locuinţa înainte de zece. 

După puţin timp, din hol răzbătură şoapte. Recunoscu 
glasul şuierător al Georgetei care încerca să obţină ceva de 
la pianistă. 

„Treaba lor!“ 

Începu să citească pagina externă a gazetei, dar era pe 
departe atât de liniştit pe cât încerca să pară. 


— Fă! 

Pianista mormăi, cu ochii închişi: 

— Lasă-mă! Lăsaţi-mă... 

— Scoală, fă! Mişcă, n-auzi? 

Georgeta o zgâlţâia cu amândouă mâinile. Elena îşi crăpă 
în sfârşit pleoapele. 

— Ai înnebunit? Mă trezeşti cu noaptea în cap? Şi ţi-am 
spus de o mie de ori că trezirile astea bruşte îmi dau 
migrenă. Eşti îngrozitoare! 

Avea obrazul galben, ca toţi hepaticii imediat după somn. 
Georgeta se minună: 

— Îi nouă, fimeie! Asta însamnă cu noaptea în cap la tine? 
Hai! 

— Unde? 

— Cum unde?! N-am vorbit asară? Urcăm la Dan să-i 
spunem. 

— N-am vorbit nimic şi nu mă amestecați pe mine în 
porcăriile voastre. 

Ochii Georgetei se bulbucară. 

— Cum, fă, mă chiorăşti de la obraz? Vasăzică îi bună 
Georgeta la bucătărie, la făcut piaţă şi la spălat oale, dar la 


o adică, întoarcem spatele şi ne punem pălăria pe urechea 
ceilaltă. 

— Linişte! urlă Titel de după uşa închisă. Ce-i tapajul 
ăsta? V-aţi dilit? Ei, beleaua dracului! 

Georgeta cobori vocea. 

— Ai văzut? Trezim tată casa. 

— Pe ăsta îl menajezi! bombăni pianista furioasă. 

— Hai, Elenuţă! În cinci minute am mântuit şi poţi să 
dormi până or trâmbiţa arhanghelii. 

— Nu înţeleg ce nevoie ai de mine? Nu poţi să te duci 
singură? 

— N-ai politică! surâse superior Georgeta. Altă greutate 
avem amândouă. 

Începu s-o tragă pe scări. 


Figura lui Dan le înspăimântă. Era descompusă, neagră, 
câteva şuviţe încleiate îi atârnau pe frunte. 

Se furişaseră fără zgomot înăuntru, trăgând cu ochiul 
spre dormitorul Corei, şi rămăseseră lângă uşă. Elena 
jalnică, lăţoasă, smulsă de sub plapumă, într-o cămaşă de 
noapte bleu şi tremurând de frig. Georgeta rotundă, într-un 
capot de barchet, şi cu o cărare groasă albă în părul vopsit. 

La început inginerul păru nedumerit, apoi urlă: 

— Căraţi-vă! Afară! Afară!! 

Georgeta se înfurie instantaneu. 

— Ascultă dintâi, idiotule! Debită dintr-o suflare: 
Nevastă-ta vrea să te ucidă! E o criminală! O adus şarpele 
şi ţi l-o slobozit în aşternut. Cată în geanta ei cea verde şi-ai 
să pricepi singur cum şi de unde... 

Manu se sculă în capul oaselor ameninţător. leşiră 
amândouă în acelaşi timp. Aproape concomitent, se auzi un 
vas spărgându-se cu zgomot de uşa închisă. 

— Sări-ţi-ar ochii! bombăni Georgeta. 

— Ţi-am spus... 

— Ce mi-ai spus, fa? Chicoti apoi cu satisfacţie: Dacă nu s- 
o holba în traista Corei, să-mi zici mucea! 


Elena o privi uluită. Începea să se trezească de-a binelea. 


Scund, sfrijit, cu un nas lung uşor deviat şi ochi 
neobişnuit de vioi, Vladimir Vasilescu părea că trăieşte într- 
o continuă stare de agitaţie. În antreul îngust se aflau doar 
un frigider şi o masă lipită de perete, cu câteva flori 
artificiale parcă ofilite. Dincolo, cineva trebăluia. Se auzeau 
crătiţi, un cuţit care taie ceapa mărunt. Litel ducea 
tratativele. 

— Nu-i mare filosofie! Ăla dă telefon - n-o să facă 
excursie până în Pipera, îţi dai seama - şi dumneata 
confirmi că într-adevăr ai vândut şarpele cucoanei. Pe 
chestia asta, ai două sutare. 

Vasilescu rânji: 

— Două sutare dai mata la preşcolari! M-aţi luat de 
fraier? 

— Un telefon, domnule! sări Jack. Atâta doar, să răspunzi 
la telefon şi ţi se pare puţin două sute de lei? 

Era sincer uimit. Rânjetul celuilalt se ascuţi. 

— Ia spuneţi, băieţi, cât vă iese vouă din afacerea asta? 
Eu mă mulţumesc cu zece la sută. Pentru cinşpe la sută, 
recunosc că am vândut şi un brontozaur. 

— Ne iese pe dracu'! bombăni Titel. Vrem să facem un 
banc. 

Vasilescu păru că se minunează. 

— Extraordinar! Un banc! Uite, nu mi-ar fi trecut prin 
minte... Sunteţi glumeţi, vasăzică? Atunci mai stăm de 
vorbă. Daţi şapte sute cincizeci, să nu zic opt sute, şi s- 
auzim de bine! 

Măselele lui Titel scrâşniră, dar scoase portmoneul. 


Cora intră în baie şi răsuci cheia cu zgomot. În curând, 
inginerul auzi robinetele, apa care începea să umple cada, 
inelele puse pe etajera de cristal. 

Dan se furişă în odaia ei ţinându-se de mobilă. Îi văzu 
poşeta pe comodă. Era deschisă, o batistă mică albă şi 
pieptenele ieşeau afară. Cartea de vizită o găsi în 
buzunărelul de moar, lângă oglindă şi buletin. „Vladimir 
Vasilescu, consilier Zoo-Băneasa...“ 

O luă şi părăsi încăperea. Un plan tulbure încă, dar 
înfricoşător, mijea vag. 


Cartea de vizită îi tremura între degete. Dan o puse lângă 
telefon şi formă numărul cercetând-o la fiecare cifră. Îi 
răspunse o femeie. Manu îşi umezi buzele. Simţea că nu 
poate articula cuvintele. 

— Cu domnul Vladimir Vasilescu. 


CAPITOLUL XIII 


Titel se agăţă de mâneca notarului. 

— Crezi că Vasilescu o să-şi ţină pliscul? 

— Întâi trebuie să ajungă la el cucoana... Cum o cheamă? 
— Minerva. Ce nume, Dumnezeule! 


După zece minute, Minerva îşi dădu seama de inutilitatea 
oricărei discuţii cu pianista. Era complet absentă, încurca 
zilele, confunda întâmplări din iulie cu altele din preajma 
revelionului, dădea impresia că nu poate şi nici nu face 
eforturi să se concentreze. 

— Vă mulţumesc, doamnă, mi-aţi fost de un real ajutor. 

— Poftim? 

— Sunteţi liberă. 

— A, da, cu plăcere. 

O conduse până la uşă. Jack muşca dintr-o bucată de 
cozonac, aruncând priviri furişe spre scară, Titel fuma 
nervos. Când Elena cobori, notarul se ridică nerăbdător în 
picioare. 

— Puteţi fi liniştiţi, băieţi! spuse Minerva. Doamna Elena 
nu ştie şi n-a văzut nimic. 


Rătăcea prin holul pustiu. Titel, Jack şi pianista 
dispăruseră în odăile lor. 

„Oare ce s-a întâmplat după discuţia dintre Cora şi Dan 
Manu?“ 


Elena cânta o fugă de Bach. Notele pătrundeau până în 
camera inginerului. Stătea în pat, sprijinit de două perne. 
Jack îşi făcea treabă inutil cu medicamentele de pe 
noptieră. Le lua pe fiecare în mână, studia eticheta, apoi le 
aşeza după înălţime. Titel îl urmărea cu priviri ironice, 
ţinând o ţigară între degete, fără s-o aprindă. Manu nu 
suporta fumul. 

— Unde-i Cora? întrebă dintr-o dată notarul. 

Penciu îl mustră dulce: 

— De ce eşti gafist, tăticu'? Vezi că Dan nu vrea să 
mediteze la chestia asta. 

Inginerul nu spuse nimic. Privea ţintă lustra. Titel, 
contrariat, se uită şi el la tavan, apoi ridică din umeri. 
Moraru se burzului: 

— Dan n-o s-o părăsească niciodată pe Cora, s-au 
împăcat, aşa că pot foarte bine să mă interesez unde e 
nevastă-sa. 

— Ne-am împăcat? Râsul inginerului avea accente 
sinistre. 

— De ce nu, dragul meu? Este atitudinea cea mai 
înţeleaptă pe care o poţi adopta, iar eu ţi-o recomand din 
toată inima şi conştient de răspunderea ce mi-o asum. 

Vorbise bombastic ca de obicei, căutând mai mult 
sonoritatea cuvintelor decât sensul lor. 

— Senil! mârâi Manu. Până mai ieri, alaltăieri se dădea 
peste cap să-mi aducă probe de infidelitate... 

Notarul îl întrerupse: 

— O greşeală, Dănuţ! O greşeală de care mă căiesc. 

— Aşa, tăticu'! Titel se distra de minune. la arată-ne 
matale cum te căieşti! 

— Genul ăsta de glume nu-l apreciez, dragul meu. 

— Deşi eşti un tip cu glanda umorului... 

— Mai cu seamă când sunt şi impertinente! Îi plăcuse 
cum sună cuvântul şi repetă: Da, da, impertinente! 


— În regulă, neamule! 

Brusc, Jack adoptă un ton de confesiune. Îi încolţise 
lacrima. 

— Am reflectat toată noaptea, Dănuţ. E absurd să 
acordăm importanţă unor fleacuri. Peste douăzeci de ani, să 
dea Dumnezeu să ajungi... 

— Dar nu crezi, râse Penciu. 

— Ai să te miri singur amintindu-ţi pentru ce prostii te-ai 
zbuciumat. Faţă de eternitate, nimic nu e important, 
chintesenţa oricărui fenomen se diluează, fatal se diluează. 
lată în ce constă drama şi totodată fericirea noastră. 

Inginerul îi aruncă o privire neagră: 

— Mă plictiseşti. 

Titel îl examina cu coada ochiului. Arăta rău, pielea 
pământie părea lipită direct pe craniu. 

— Sunt dezolat, Dănuţ, continuă Moraru culegând de pe 
masă o monedă de cincisprezece bani şi băgând-o discret în 
buzunar. Sunt dezolat că te frămânţi. 

— Varsă lacrimi cu găleata, îţi spun eu, strecură Titel. 

— "Te sfătuiesc la modul amical să încetezi! Oftă lung, 
ostentativ: Gândeşte-te, Dănuţ, că nu eşti nici primul, nici 
ultimul care a trăit astfel de evenimente. Pentru moment 
ele iau proporţii gigantice, dar după aceea... Râse gros: i-l 
aminteşti pe Pavelică Pintilescu? Când a aflat că-l înşală 
nevastă-sa, a vrut să se arunce cu capul în jos de pe statuia 
Aviatorilor. Îi explică lui Titel: Amantul era funcţionar la 
TAROM. Steward sau vindea bilete, nu-mi amintesc. L-am 
băgat într-o cârciumă şi peste o săptămână fluiera la braţ 
cu o damicelă blondă. 

— Ce pilde frumoase cunoşti matale! se minună candid 
Penciu. Ştii şi altele? 

— Dacă răsfoim istoria... 

— Treci la plebiscit, nene... 

Dan gemu: 

— Idiot bătrân! Apoi încet, rostind greu: În femeia asta 
am crezut mai mult decât în mine. Singurul lucru curat... 


Nu isprăvi. Gemu iar, adânc, ca un animal. Jack reluă: 

— Tocmai de aceea, eu zic să mai reflectezi. Gândeşte-te 
la un bibelou scump. Dintr-o neatenţie îl spargi. 'Te-nduri să- 
] arunci? Nu! Îl lipeşti şi-l aşezi, nu-i aşa, într-o poziţie de 
unde să nu se cunoască. 

Penciu chicoti: 

— Şi cam în ce poziţie ar trebui s-o aranjeze pe Cora, 
după capul tău, tăticu', aşa ca să nu se cunoască? 

— Eşti prost! Nu înţelegi nimic. Asta voiam să spun, 
Dănuţ! Şi trecând de la general - situaţii ca ale lui Pavelică 
sunt cu miile - la particular, aş vrea să te conving şi te 
conjur în sensul ăsta să nu faci caz de demnitate jignită. 
Nume mari, răsunătoare, nume istorice au primit palma 
infidelităţii conjugale. Azi învăţăm chestiile astea în 
manuale şi treaba nu ne înspăimântă, nu-l considerăm pe 
soţul inocent degradat. 

— Dă-i o coroană lui Dan, sugeră Titel, şi-atunci n-o să se 
simtă nici el degradat. 

— Intervii ca un cretin! se enervă notarul întrerupt dintr- 
o microconferinţă pe care o presimţea picantă şi extrem de 
documentată. Anna Boleyn l-a înşelat pe Henric al Angliei, 
Petru cel Mare al Rusiei o ofensa pe Ecaterina cu Maria 
Cantemir, Ludovic al XIV-lea a avut-o pe Lavalliera şi pe 
Madame de Montespan, în timp ce Maria lereza roşea în 
faţa întregii Europe, Ana de Austria îl înşela pe Ludovic al 
XIII-lea cu Buckingham. Este, domnule? 

— Nu ştiu, tăticu', nu eram pe fază, dar dacă zici 
matale... 

— Eu? Istoria! 

— Nenea Jack a citit Cei trei mușchetari, râse Titel. 
Restu-i din Femei celebre. 

— Ca să nu mai vorbim de Carol care a alungat-o pe 
Elena la tat-su şi la mă-sa în Grecia ca să se poată culca 
nederanjat cu Lupeasca şi ce mai pica pe de lături. 

Penciu bătu din palme. 

— Gata! L-ai convins. 


Inginerul se urni greu de pe divan. Înaintă nesigur spre 
fereastră şi se sprijini de pervaz. 

— Am ameţit. Obosesc foarte repede... Da... Nările-i 
tremurau. Am să i-o plătesc. Dumnezeule! Nici nu bănuieşte 
cât de curând. 

Jack îl măsură, apoi se veseli subit. 

— Bravo, Dănuţ! Felicitările mele. În sfârşit, iei 
chestiunea ca un adevărat bărbat. Cunosc o sută de femei 
care ţi-ar săruta mâna dacă le-ai primi în patul tău. O 
aventură, două, şi n-o să-ţi mai pese că te-a înşelat Cora. Un 
antidot rapid, excelent, universal! 

— Faci reclamă la detergenţi? se interesă Penciu. Fluieră 
subţire: Eşti capiu, nene! Nu te-ai prins că gagiul ocheşte 
altă ţintă? 

— Adică? 

— Vreau să sufere, şopti Manu. Glasul îi gâlgâi în fundul 
pieptului, prizonier. Vreau să se chinuie, să se zvârcolească! 
Înţelegeţi? Să se zvârcolească! 

— Cum adică? întrebă notarul. 

— Nu ştiu. Încă nu ştiu, dar am să găsesc. 

În voce se desluşea atâta ameninţare, atâta ură grea, 
mocnită, încât cei doi tresăriră. Titel încercă să pară liniştit. 

— Vezi-ţi de treabă, Dane, nu ştiu ce-ţi circulă prin cap, 
dar părerea mea e s-o laşi baltă. 

Notarul încercă să-şi înghită saliva. 

— Sper, hm... Sper că n-ai de gând s-o omori. 

— S-o omor?! Prea simplu. 

— Dănuţ! Notarul îl luă de umeri: Fii raţional, dar mai 
presus de toate un gentilom. Aminteşte-ţi bărbaţii din 
familia noastră. Nici unuia dintre noi nu i-a fost ruşine să se 
privească în oglindă, nici unul nu şi-a pierdut respectul faţă 
de sine însuşi. Nu te cobori, dragul meu. La urma urmelor, 
dacă în inima ta simţi că situaţia este ireparabilă, 
divorţează şi te asigur că e de ajuns. Ascultă rugămintea 
lucidă a unui om în vârstă. Fii bărbat şi senior! Răzbunările 


murdare sunt pentru şomeri tuberculoşi şi dactilografe 
isterice. 

Manu îi smulse mâna de pe umăr. 

— Ştiu singur ce am de făcut. Duceţi-vă dracului! 

— Ne ducem, cocoş! Titel se sculă leneş. Ascultă-l totuşi 
pe tăticu'. O cam ia el razna, dar aici are dreptate. Nu face 
să strici faţa de dragul căptuşelii. Şterge-o pe Cora din 
cartea de imobil, dacă fotografia ei îţi produce alergie în 
organism, şi basta! Lasă figurile nasoale. Nu-i nici elegant - 
duse degetul la obraz - şi te mai bagă şi în cine ştie ce 
dandana. Ne-am înţeles? 

— Nici o grijă, şuieră Dan. O să capete exact ceea ce 
merită! Rânji: Ce merită o târfă, după capul vostru? 

— E clar! conchise Penciu. Tractoristul cerea vodcă, iar 
ea îi dădea mere rase. Hai să facem nani! 

Jack se holbă. 

— Ce tractorist?! Ascultă, Dan, te rog eu fii cuminte. Şi te 
mai rog ceva. Orice ai hotărî, sfătuieşte-te înainte cu noi. 
Nu mi-aş ierta în veci să faci un gest necugetat. Isprăvi pe 
lacrimă: Promite-i-o fratelui mamei tale, Dănuţ! 

— Va căpăta ceea ce merită! repetă încăpățânat Manu. 

Pe scară, Titel căută ochii notarului: 

— E-n regulă, bătrâne. 


La unsprezece, pianista se retrase în camera ei cu un 
roman. Acasă se mai aflau doar geologul, care dormea, şi 
Dan. 

Georgeta se furişă în odaia Venerei, scoase jurnalul din 
birou şi se aşeză lângă fereastră. Putea astfel să 
supravegheze strada, întoarcerea Venerei. Îşi puse ochelarii 
şi începu să citească ţinând caietul în poală, departe de 
ochi. Întorcea paginile cu un mormăit de satisfacţie. 
Lectura o captiva. 

„În aceeaşi seară, doamna Balaban a primit o 
telegramă. Mircea murise într-un accident. Adevărul l-am 
aflat abia acum şase luni de la un coleg de-al lor 


Viişoreanu, stabilit în Canada. Mi-a mărturisit totul într-o 
scrisoare. Dar au trecut peste douăzeci de ani de atunci şi 
crima s-a prescris. 

Citind paginile acelea nu încercam nici o surpriză. De 
când îl cunosc pe Dan, i-am atribuit spontan, reflex, cele 
mai oribile cusururi. Surpriza nu consta deci în Dan egal 
asasin, ci în Dan, soţul Corei, egal cu Dan, ucigașul lui 
Mircea. 

Mircea nu se înşelase afirmând că în jurul lui se ţese o 
atmosferă tulbure. Fiind şef de promoție, o dată cu luarea 
examenului de licenţă urma să fie angajat la Institutul dr. 
Căciuleanu, şi în această calitate trebuia să plece la o 
specializare de trei ani în Anglia. Era o şansă unică. 

Dan, al doilea în ordinea mediilor, încercase întâi să-l 
înlăture însăilând mici intrigi la decanat şi în biroul UTM. 
La scurt timp, scrie Viişoreanu, Manu şi-a dat seama că 
trebuie acţionat altfel. Ferm şi fără scrupule. Când Mircea 
s-a hotărât să participe la excursia aceea în Bucegi, şi-a 
semnat sentinţa la moarte... 

Cine afirmă că există presimţiri? Nimic, nici o singură 
bătaie de inimă, un crâmpei de vis sau o tresărire în firidele 
obscure ale gândului nu m-au avertizat că peste câteva 
ceasuri avea să se întâmple o nenorocire groaznică. După 
ce s-au urcat în tren, studenţii s-au răspândit prin diferite 
compartimente. Dan il însoțea pe Mircea. Au râs şi au 
pălăvrăgit, apoi Dan a propus o bere. Până la restaurant 
trebuia să traverseze vagoanele de clasa întâi, pustii. Se 
apropiau de tunel. Dan a prins balustrada şi s-a aplecat în 
afară, de parcă ceva din peisaj i-ar fi atras în mod special 
atenția. 

— Fii atent să nu cazi! i-a strigat Mircea. 

— Vino încoace să vezi o chestie formidabilă! 

Mircea s-a apropiat. Când au intrat în tunel, Dan i-a făcut 
vânt. Mircea a dispărut în intuneric fără un țipăt. După 
aceea Dan a tras semnalul de alarmă. Peste patru luni pleca 
la Londra. 


Viişoreanu tocmai ieşise din toaletă când Manu îl 
îmbrâncea pe Mircea. Nu-şi cere iertare în scrisoare. Mi-a 
trimis-o pentru că simţea nevoia să se descarce, pentru că 
povestea il obseda. Și ştie că tăcerea lui nu mai e pasibilă 
de pedeapsă. A acceptat să nu vorbească pentru că Dan îl 
avea la mână. La examenul de admitere în facultate, în 
locul lui Viişoreanu se prezentase un văr student pe atunci 
la Construcţii. Dacă s-ar fi aflat, i s-ar fi anulat studiile, 
cincizeci şi şapte de examene, după cum afirma el însuşi în 
scrisoare. In Canada nu practică ingineria, e agent 
imobiliar, deci problema din punctul de vedere al diplomei 
şi-a pierdut orice semnificaţie. De ani de zile însă îl 
torturează ideea că trebuie să vorbească. 

Cred că niciodată asasinarea unui individ nu va împlini 
mai desăvârşit ideea de justiţie. Dan trebuie să moară. 


Georgeta, albă la faţă, închise caietul. leşi din încăpere 
aproape ţinându-se de ziduri. Era înspăimântată şi fără 
grai. „Dan i-o ucis logodnicul...“ 

Lăcrimă o vreme, apoi luă o ţuică să prindă inimă şi băgă 
un ştrudel la cuptor. 

Peste jumătate de ceas cânta cu suflet: „Gigel, Gigel, 
iubeşte-mă niţel.“ 


Sunt extrem de tulburată. Când m-am întors din oraş, am 
auzit şoapte in odaia lui Jack. Uşa era crăpată, în hol 
întuneric. Câteva cuvinte surprinse m-au determinat să 
ascult. Dan va muri peste două săptămâni. Se pare că eo 
certitudine, Jack flutura un certificat. 

Am sentimentul că cerul se prăâvale peste mine. Unde e 
dreptatea? Unde e justiţia imanentă? Să mori după atâtea 
ticăloşii, de boală, în patul tău, chiar foarte tânăr - Dan 
împlineşte abia patruzeci şi cinci de ani - mi se pare 
inadmisibil. Un dar absurd, o mizericordie divină, lipsită de 
orice rațiune. Altfel trebuie să plătească! Până la Anul Nou 
mai sunt cincizeci şi două de ore. Deschise lada divanului şi 


dibui sub aşternuturi o cutie. Înăuntru se afla stiletul. 
Venera scoase teaca de piele roşie şi îi încercă tăişul. 


Pe Şerbănescu îl trezi un țipăt. Rămase câteva clipe în 
aşternut, cu urechea aţintită. Ţipetele se repetară urmate 
de lovituri înfundate. Sări din pat şi ieşi în hol. Se ciocni de 
Jack. 

— Cine strigă? 

Dan îi privea din capul scărilor. 

— Cora, am impresia. 

Geologul îl dădu la o parte. Zgomotele veneau din 
bucătărie. Cora bătea cu pumnii în uşile debaralei. 

— Deschideţi! 

Cândva, notarul, obsedat de hoţi, instalase yale la toate 
uşile. Şerbănescu răsuci cheia. Cora, descompusă, îi căzu în 
braţe. Hohotea: 

— S-a închis singură... Îngrozitor! Nu suport... 

— Linişteşte-te. 

— Ai văzut ceva? se interesă notarul curios, gândindu-se 
la elemente stranii, supranaturale. Duhuri, stafii... 

Cora plângea. Îngână printre sughiţuri: 

— Spațiile închise... N-am aer... Nu pot. 

Se afla în pragul unei crize de nervi, dinţii îi clănţăneau. 

Șerbănescu luă o sticlă de coniac din debara şi îi turnă în 
ceaşcă. 

— Bea asta. 

O examină înduioşat. „Claustrofobie... La urma urmelor 
nu-i o nenorocire chiar atât de mare. Se poate evita.“ 

După prânz, Georgeta tăie câteva felii de cozonac şi bătu 
la uşa notarului. Jack adormise cu gazeta pe piept. Se trezi 
speriat. 

— Ce-i? Dădu cu ochii de farfurie şi-şi recăpătă buna 
dispoziţie. Vai, Getuţo, eşti impresionantă! O femeie 
admirabilă, câtă gentileţe! 

Muşcă lacom, fixând cozonacul cu privirea aceea 
specifică  gurmanzilor, care nu-şi desprind ochii de 


îmbucătura ce urmează s-o bage în gură. Georgeta îl 
aştepta să  isprăvească evaluând boarfele notarului. 
Mobilele erau  desperecheate şi jerpelite, perdeaua 
zdrenţuită, din covor rămăsese doar urzeala. Sub pătura 
subţire se zărea aşternutul cârpit pe care Jack îl schimba de 
două ori pe an. 

Moraru terminase şi culegea din farfurie firimiturile. 
Înveselită, Georgeta începu să râdă. 

— Cu tine la masă, nu mai spală omul blidele... Ascultă, 
Jack, uite la ce m-am gândit eu! 

— Spune, Getuţo! Sunt extrem de curios să aflu. Tot ce 
gândeşti tu este eminent. 

— Dacă-i adevărat că Dan se duce... 

Notarul afişă instantaneu o expresie îndurerată. 

— Se duce, draga mea. În mod iremediabil şi inevitabil se 
duce. Ne aşteaptă momente deosebit de grele. Vom fi însă 
împreună noi, familia, şi asta înseamnă ceva. 

— El ştie? 

— Ce să ştie? Că moare? Sigur că nu. 

— Păi atunci unde-i scofala, deşteptule? Crede c-o să 
trăiască cât lumea şi nu schimbă testamentul. Rămâne totul 
muierii. 

Jack păru surprins de raţionament. 

— Ştii că ai dreptate? Ca să dispună în favoarea noastră, 
trebuie să i se spună adevărul. Dacă amână problema, şi o 
va amâna categoric - nu-i vesel să iei hotărâri în legătură cu 
propriul tău deces - vom asista neputincioşi cum Cora, în 
conformitate cu vechiul testament, se înfruptă din averea 
familiei. Da, da, e o chestiune urgentă, de ore aş zice. 

Georgeta îl asculta satisfăcută. 


O maşină opri în faţa casei şi notarul sări la fereastră. 
Comentă stupefiat: 

— Dan! A venit cu un taxi. Băiatul ăsta e nebun! O să se 
ruineze. 


— Stai blând, spuse Titel flegmatic. Pesemne îi e rău al 
dracului. 

Elena, cu poigneturile prizoniere într-un colac de lână 
roşie - Georgeta desfăşura firul făcându-l ghem - îi măsură 
dispreţuitoare: 

— Tare vă mai place să vă amestecați în treburile 
oamenilor! Ce vă priveşte pe voi ce face Dan cu banii lui? 

Jack nu-i răspunse şi dădu fuga la uşă. Inginerul intră 
direct în hol, fără să se dezbrace, şi se prăbuşi într-un 
fotoliu. Galoşii plini de zăpadă lăsau picături murdare pe 
parchet. Georgeta vru să spună ceva, dar renunţă. Dan, 
vânăt la faţă, ridică ochii şi le azvârli o privire rătăcită. 
Notarul încercă să fie tonic. Îl bătu pe spinare zâmbind 
larg. 

— Ce mai faci, Dănuţ? Bine, radios, excelent! Nu-i aşa? Ai 
o mină admirabilă. 

Manu nu răspunse. Ceru o ţigară. Penciu îi întinse 
surprins pachetul. De ani de zile, Dan nu mai fuma. 
Georgeta îşi holbă ochii. 

— Eşti nebun, măi băiete? Ţigară îţi trebuie ţie? 

— Nu contează... Nimic nu mai contează. 

— Ila-o pe şosea, Dane, spuse Titel. Ce s-a întâmplat? 

Inginerul gemu. Privirea umedă aţintea covorul. 

— Vin de la doctor. Mă curăâţ! Zece zile sau două 
săptămâni, maximum... 

Jack se uită semnificativ spre ceilalţi: „v-am spus eu?“ şi 
exclamă fals, atât de fals, încât Elena se cutremură: 

— Aberaţii, Dănuţ! Cum poţi lua în serios un asemenea 
diagnostic?! De altfel, nici nu cred că un medic poate da 
verdicte atât de dure unui pacient. Fii cuminte! 

— L-am auzit discutând cu sora. Credea că am ieşit. 
Vorbea de după paravan. Nu, nu încap confuzii. Încleştă 
pumnii. Strigătul îi ţâşni din piept cu disperare sfâşietoare: 
Cum e posibil? De ce? De ce?! 

Georgeta începu să plângă. Elena, albă la faţă, îşi frângea 
degetele amuţită. 


— Să n-o luăm în tragic, îngână Titel nesigur. 

— Fireşte, fireşte, fu de acord Jack. Totdeauna mai există 
o şansă. Capul sus, Dănuţ! Moralul are totdeauna ultimul 
cuvânt. O afirmă toate somităţile. 

— Daţi-mi un coniac! Sau o ţuică, ce aveţi... 

Titel sări vizibil uşurat. 

— Aşa, tăticu'! Om vedea pe urmă ce-o mai fi. 

Jack ridică paharul: 

— Propun să bem în sănătatea lui Dănuţ! 

Elena îl măsură consternată. Bolul îi tremura în mână. 
Inginerul îl isprăvi dintr-o înghiţitură şi-l împinse lui Penciu 
să i-l umple din nou. Jack îl bătu uşurel pe genunchi. 

— Ai să te simţi mult mai bine, o să vezi! Apropo, Cora e 
informată? 

— Când era s-o informeze, idiotule? întrebă Georgeta 
ştergându-şi nasul. Numai ce-a venit de la spital. 

În ochii inginerului se aprinse o flacără. 

— Târâtura! Are noroc. 

— Noroc! Exagerezi, Dănuţ, râse gros notarul. Exagerezi 
ca şi în celelalte. Îţi schimbi testamentul şi aş vrea să-mi 
explice cineva în ce mai constă norocul fetiţei. 

— Sunteţi odioşi! ţipă Elena. Cum puteţi discuta acum... 

Manu îşi ridică privirea. 

— Ce-ai vrut să spui, Jack? 

— Dragul meu, dar e foarte simplu. Testamentul actual a 
fost redactat în favoarea Corei. Dacă vrei ca nevastă-ta să 
nu mai aibă „noroc“, am impresia că asta te sâcâie, 
formulezi altul şi o excluzi de la succesiune. 

Penciu interveni repede: 

— Ca chestie preventivă, nu pentru câ... 

Făcu un semn nedesluşit cu mâna, zâmbind strâmb. 
Georgeta puse punctul pei: 

— Adică laşi averea familiei. 

Manu clătină capul. Vorbea fără coerenţă, gâfâit: 

— Da, e bine aşa... În orice caz, testamentul trebuie 
revizuit. Jack, ai grijă tu... Formalităţile... Şi jumătatea aia 


de casă, ziceai că i se cuvine... Poate anulăm actul. 

Elena îl privea înspăimântată. Simţea o greață cumplită, 
dar nu se putea ridica de pe scaun. Georgeta începu să 
depene din nou lâna. Ghemul se învârtea lângă urechea 
inginerului ca o minge roşie, pufoasă. Titel răsuflă uşurat. 

“S-a tăiat pe aşi!“ 


— Te-am căutat toată ziua, spuse Venera. Unde-ai fost? 

Cora, într-o rochie bleumarine cu guler şi manşete albe şi 
o centură lată de lac, roşie, trase adânc din ţigară. 

— Am să-ţi spun, Venera, dar promite-mi că nu pui 
întrebări. Caut cu 'Toni o locuinţă. Ne mutăm. 

Venera încruntă sprâncenele. 

— De ce nu am voie să pun întrebări? 

— Pentru că nu am chef să răspund. Am să-ţi povestesc 
totul altă dată. 

— Perfect. Asta înseamnă că te-ai hotărât, în sfârşit, să te 
desparţi de Dan, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Şi pe mine de ce nu m-ai anunţat? Ai impresia că aş fi 
rămas aici, singură? 

Cora zâmbi. 

— Căutăm un apartament de trei camere. le superi 
degeaba. 

— Nu mă supăr. În sfârşit... Pentru că te-ai decis să 
divorţezi, presupun că vestea n-o să te dea gata. Îmi făceam 
scrupule... 

— Despre ce-i vorba? 

Venera o examină atent. 

— Dan e foarte bolnav. 

— E foarte bolnav de ani de zile. Nu-i o noutate. 

Cealaltă făcu o pauză. Cuvintele căzură ca un trăsnet. 

— Peste două săptămâni, cel mai târziu, moare. Uremie... 


Cora se dădu înapoi. Suflă sugrumată: 

— Nu-i adevărat! 

— Perfect adevărat. l-am auzit aseară discutând în odaia 
lui Jack. Aveau şi un certificat. Medicul e un amic de-al lui 
Jack, din câte am înţeles. 

Cora îşi prinse braţele. Parcă i se făcuse dintr-o dată frig. 

— Dan ştie? 

— N-am idee. În orice caz, nu era de faţă. 

Se uită la Cora. Se chircise toată. Părul îi ascundea 
obrazul. Peste ochii Venerei trecu o undă de dispreţ. Se 
interesă glacial: 

— Te afectează? 

Cora o privi înspăimântată. 


Trecu ca o nălucă prin faţa geologului, urcă scările 
alergând şi dădu buzna în camera lui Contaş. Șerbănescu 
privi lung în urma Corei, făcu câţiva paşi nehotărâţi, apoi 
deschise televizorul. 

Arhitectul o măsură mirat. Îşi întrerupse toaleta unghiilor 
şi se ridică. 

— Ce-i cu tine? 

Cora gâfâia: 

— Dan are uremie... Moare... E chestiune de zile. 

— Nu înţeleg nimic. Calmează-te şi ia-le pe rând. 

— Ah, tată! 

Arhitectul tresări. Îi spunea rar tată, în clipe de mare 
emoție. Se simţi dintr-o dată înduioşat şi îi mângâie părul. 

— Hai, fetiţa mea, ia-ţi puţin răgaz şi să discutăm liniştiţi. 
Ce s-a întâmplat? 

— Venera i-a auzit pe ceilalţi - arătă instinctiv cu bărbia 
spre podea, adică cei de jos, de la parter - vorbind. Pretinde 
că Jack le-a arătat un certificat... 

Izbucni în plâns şi îşi ascunse obrazul în palme. Contaş o 
privea neputincios, cu un sentiment ciudat de eliberare în 
acelaşi timp. Un sentiment înăbuşit pe care nu încerca să-l 
analizeze. „Uite cum se rezolvă totul de la sine.“ 


Nu-l bucura moartea lui Dan, deocamdată înregistra 
vestea abstract, ca pe o simplă propoziţie, un anunţ plat şi 
fără rezonanţă, dar iubea soluţiile simple sau care simplifică 
acel je me suis tir6 d'affaire sau mai valahul „am ieşit 
basma curată“, fără eforturi, cu eleganţă şi dunga 
pantalonilor intactă. Nodul gordian reprezentase totdeauna 
pentru Toni mai mult decât un simbol. Un deziderat şi o 
filosofie. Iar acum, din fericire, spada n-o mânuia nici măcar 
el sau Cora. Altcineva, destinul ori viaţa, ori întâmplarea, în 
fine, tot acolo ajungi, o făcea pentru ei. 

— Să nu o luăm în tragic, Cora, şi mai ales să nu ne 
pierdem capul. Ştii că Jack exagerează, iar medicii nu sunt 
nici ei vrăjitori. Le plac pronosticurile spectaculoase. Peste 
două săptămâni sau peste trei ceasuri jumătate... 

Cora îşi ridică faţa udă de lacrimi. 

— Eşti penibil, Toni. Glasul îi gâlgâia de enervare. Ştii 
foarte bine că nici un medic nu-i atât de tâmpit încât să dea 
sentinţe când nu-i absolut sigur. Dimpotrivă, ca să nu se 
angajeze preferă echivocul. De o săptămână, Dan îşi tot 
face analize. Cu rezultatele lor în mână s-a pronunţat. 

— Aşa pretinde Jack. 

— N-auzi că are şi un certificat? De unde crezi că l-a 
scos? 

Fără să-şi dea seama începuse să ţipe. Părul i se lipea de 
obrazul ud şi congestionat. Contaş îşi aprinse o ţigară. Cora 
bolborosea printre sughiţuri: 

— N-am să mi-o iert niciodată! l-am otrăvit ultimele zile, 
ultimele ceasuri... 

Contaş o contempla mut. Pentru prima oară o vedea atât 
de răvăşită, lipsită de orice control. Încerca un sentiment 
care depăşea surpriza. Crezuse că fiică-sa îi seamănă, că la 
fel ca şi lui îi repugnă reacţiile zgomotoase, atât de aproape 
de vulgar, că ştie să se stăpânească. Un surâs tremurat, 
ochi umezi, o mângâiere stângace erau maximum pe care-l 
dăruia în clipe de emoție intensă. Aşa le învățase şi pe Cora 
şi pe Venera. Sentimentele autentice şi mai cu seamă 


resentimentele n-au nevoie de larmă. Scandaluri, urlete, 
gesturi patetice, figuri descompuse ţineau de teatrul prost. 
Tocmai din pricina tapajului nu  înghiţise niciodată 
spectacolele de la Comedia Franceză, dar... îşi întrerupse 
divagaţiile. 

— Încearcă să-i explici, Cora. Repet, nu cred în sentinţe 
categorice, mai ales în medicină. Rigla de calcul n-are ce 
căuta într-un spital. Dar oricum, e bine să te eliberezi. 

Cora îşi ridică faţa. Avu un râs urât. 

— Ce egoist magnific eşti tu, Toni! Ca să mă eliberez... 
Adică pentru mine. 

Surâsul arhitectului îngheţă. 

— Draga mea, dacă-ţi face bine să mă flagelezi, îţi stau la 
dispoziţie. Nu m-ai lăsat să isprăvesc. Pentru tine, ca să te 
eliberezi - în fond, nimeni nu-mi poate reproşa că mă 
gândesc în primul rând la fiica mea - şi pentru el, ca să-i dai 
o reparaţie. Deşi... Du-te, fetiţo! Nu, nu sunt supărat... Du- 
te! 

Rămase pe gânduri, privind uşa care se închidea încet. 

„Ceea ce li se întâmplă oamenilor sunt întâmplări pe 
măsura lor. Şi-atunci unde e destinul? Sau destinul e cum te 
naşti... Nu ştiu!“ 

Ridică din umeri şi îşi umplu un pahar mare de coniac. Ar 
fi vrut să se afle la o sută de kilometri depărtare, s-o ştie pe 
Cora în siguranţă şi să se întreţină agreabil cu Eliza despre 
noua ei rochie de casă cu volane şi panglici. Undeva, pe o 
terasă, într-un fotoliu de paie, un domn bătrân mângâiat de 
ultimele raze ale soarelui. Eliza ţine în poale un motan 
siamez. Tufişurile de hortensii şi rochia ei au aceeaşi 
culoare. lar soarele poposeşte în cocul de aur al Elizei. 


Inginerul tresări. N-o auzise intrând. 

— leşi! 

Cora zâmbea tremurat. Încercă să se apropie. 
— Dănuţ, dragul meu... 

— Ieşi!! 


— Ascultă-mă... tot ce ţi-am spus... Îmi pare rău! 

Ochii congestionaţi ai inginerului o ţinteau sălbatic. Şopti 
încă o dată, mocnit: 

— leşi! 

— Ascultă-mă doar o clipă, Dănuţ. Nu-i nimic adevărat! 
Nici un singur cuvânt! Îţi jur! A fost o minciună... Mă 
scoseseşi din minţi. Am vrut doar să te rănesc. 

Îşi duse mâinile la gât. Hohotele de plâns îi zguduiau 
trupul firav. Pumnul inginerului o izbi în plin obraz. 

— Târfă! 


Revista rămăsese deschisă pe birou. Era o publicaţie 
străină, de profil tehnic, care-i parvenea săptămânal. Ochii 
îi erau irezistibil atraşi de numele inventatorului suedez, 
subliniat cu roşu. 

„Mi-a luat-o înainte“, scrâşni Manu. 

Pierduse tot. 


CAPITOLUL XIV 


Jack păşea în vârful picioarelor. Titel rânji: 

— Ce-i, tăticu'? Sunt bombe în pivniţă? 

— St! 

Notarul făcea semne şi grimase disperate reclamând 
linişte. Se apropie şi-i suflă în ureche: 

— Dan ne-a convocat la o consfătuire strict confidențială. 

— Fi, taci! 

— L-am simţit! E pe cale de a lua hotărârea. Coboară 
peste zece minute. 

Se îndepărtă cu aceiaşi paşi prudenţi. Titel râse încetişor. 


— Îmi sunteţi totuşi cei mai apropiaţi. Rude... 

Manu, pământiu, privea peste capetele lor. Notarul se 
grăbi să fie de acord şi aprobă zgomotos, ca de obicei: 

— Gândeşti perfect, Dănuţ! O luciditate impresionantă, o 
limpezime de cristal, o minte eminentă! 

Titel Penciu oftă şi începu să fluiere ostentativ, 
plimbându-şi ochii în lungul pereţilor murdari. Moraru era 
singurul care nu-şi zugrăvise odaia, iar muştele şi ţânţarii îi 
vâna cu un pac. Victima era izbită cu furie. 

— Vreau să mă sfătuiesc cu voi, urmă Manu. Nu vă cred 
inteligenţi din cale afară, dar acum... Da, mi-e greu să 
hotărăsc singur... Să gândesc singur. 

Jack, nu prea încântat de aprecierea inginerului, izbuti 
totuşi să depăşească momentul. Emise pe o voce în care 
gâlgâia emoția: 


— Îţi stăm la dispoziţie, Dănuţ. Cu trupul şi sufletul 
nostru. 

— Isprăveşte, dom'le! se enervă Penciu. Mai bate omul 
câmpii, dar nici chiar aşa! 

Celălalt se dezumflă brusc. Îl măsură derutat, căutând o 
replică nimicitoare. Manu interveni: 

— E ciudat... Am citit mereu că înainte de moarte nu-ţi 
mai pasă de nimic. Intervine o linişte, o resemnare 
nebănuită. De fapt mori, te detaşezi până să... 

— Ei, acum n-o lua nici tu dramatic, spuse moale Titel, 
tolănit pe canapeaua notarului. Căută o poziţie mai, comodă 
printre arcurile desfundate. În definitiv, ce-ţi pasă? 

— Îmi pasă. 

Îl priviră surprinşi. Glasul lui Dan semăna cu un muget. 
Un glas dens în care clocoteau ameninţare, o hotărâre de 
gheaţă şi încă ceva nedefinit, dar înfricoşător. 

— Îmi pasă al dracului! Nu-mi plac poliţele neachitate. 
Râse lugubru. Voi fi mult mai liniştit dincolo, ştiindu-mi 
registrele în regulă. 

Jack se sperie: „Nenorocitul a făcut datorii. Pe ce naiba? 
Dame? Cărţi?“ Îşi drese glasul: 

— Cam la ce... hm, cam la ce sumă se ridică debitul? 

Penciu, exasperat, se pocni peste frunte. 

— Trezeşte-te, dom'le! Ne-ai căpiat cu inepţiile. 

— Boule! 

— Mă ascultați? Nu, Jack, n-am creditori... Nu din ăia 
care crezi tu. 

— Păi vorbeşte româneşte, ţipă furios Moraru. Asta mi-a 
plăcut mie în viaţă. Vorba limpede, răspicată, desluşită, să 
înţeleagă tot creştinul! Ai sau n-ai datorii? 

Îi răspunse Titel, cu o voce ostentativ mieroasă: 

— Inteligentule! Nepoţelul se exprimă la figurat. Ai auzit 
de chestia asta? Dacă nu, ia notițe, o să-ţi servească la 
conferinţe. 

Manu încleştă pumnii. 

— Isprăviţi! 


— Lasă-mă să-i explic. Se întoarse spre Moraru: Uite, 
flăcău, e vorba de cacealmaua Corei. O înghite greu. 

— Şi ce vrea? 

— N-auzi? Să-i plătească. 

Notarul îşi răsuci gâtul, trase de-o cravată invizibilă şi 
emise de câteva ori: 

— A, da... A, da... hm, interesant! Şi la ce anume te-ai 
gândit? Inginerul nu răspunse. [intea o gravură veche, 
ştearsă, o cumpănă într-un peisaj părăsit. Parcă-i auzeai 
scârţâitul... Penciu începu să râdă. 

— Păi d-asta ţinem acum colocviul. Să medităm 
împreună. 

— Să medităm, sigur că da. O idee admirabilă. 

Inginerul începu să vorbească pe _ un ton ciudat, 
urmându-şi cu glas tare gândurile: 

— l-am reconstituit fiecare pas. Ştiu de unde a făcut rost 
de şarpe, cum l-a strecurat în odaia mea, ştiu a cui era 
mâna care aluneca pe zid, cum a confecţionat scrisoarea de 
ameninţare şi aşa mai departe. 

— Ţi-a trimis şi-o scrisoare? întrebă Jack. Fantastic! 

— Japiţa lucrează tare, nene, ce credeai? 

— Scrisoare, telegramă de condoleanţe pe adresa 
voastră, fireşte, m-a dat la decese în Mica publicitate, 
amanţii ei îmi telefonau din oraş, îmi anunțau sfârşitul. 

— Inimaginabil! se minună Jack. Am impresia că visez, nu 
pot să cred! 

— Acum e rândul meu, spuse inginerul gâfâind. Vreau să 
se chinuiască! Să blesteme ziua când s-a născut. Fiecare 
clipă să fie o tortură. Aş putea s-o omor, dar asta nu 
înseamnă nimic. Un spasm şi gata! 

— Dezmoşteneşte-o! suflă repede notarul. 

— Rahat! Găseşte o sută de fraieri gata în orice clipă să- 
mi ia locul. Vreau ceva diabolic... Ceva care s-o doară 
cumplit. 

Penciu îşi aprinse neglijent ţigara. Trase un fum şi azvârli 
chibritul în scrumieră. Rânji. 


— Acum, fie vorba între noi, nu prea eşti lord în chestia 
asta! Ce te mai gâdilă „dincolo“ lacrimile damei? 

— Sentimentele nobile, începu cu emfază Moraru, apoi se 
opri. Nu se simţea deloc sigur că aceasta era starea de 
spirit pe care Dan ar fi preferat s-o aibă cei din familie. 
Decretă prudent: Natura umană mi-a stimulat totdeauna 
curiozitatea. Mi-o imaginez ca pe un grafic sinusoidal. Al lui 
Dănuţ mi se pare eminamente interesant. 

— Lord! ricană Manu. Sunteţi nişte idioţi! 

Notarul încercă să râdă. 

— Cu titlu de ipoteză, nu-i aşa, ca între amici, pentru a te 
debarasa de o idee nocivă... Ce poţi să-i faci Corei? Cum să 
te răzbuni? 

— Vreau ceva cumplit! repetă ca din transă Dan. Ceva 
cumplit! 

Privea fix cumpăna. Semăna cu o spânzurătoare. Jack 
sări de pe divan. Avea o idee. Penciu îl măsură sceptic. 

— Ce-ai zice, Dănuţ, de un sifilis? Îl poţi procura relativ 
uşor şi-o aranjezi pe viaţă. Tratamentu-i penibil, iar opinia 
publică, înţelegi... 

Manu îi azvârli o privire goală. Titel râdea. Moraru căuta 
în continuare: 

—  Vitriolul nu se mai poartă. Ceva de frizeraş, nu ţi-l 
recomand... Poate un denunţ. 

Penciu îi strecură o privire iute, dar tăcu. Manu încruntă 
uşor sprâncenele: 

— Închisoare! La asta m-am gândit şi eu. Vreo douăzeci 
de ani de ocnă. Mi-ar plăcea. 

— Pe ce să-i dea douăzeci de ani? se interesă Titel. Îţi 
închipui că ăia vă cred pe cuvânt, nu verifică? Vedeţi-vă de 
treabă! 

— Dacă ţi-ai da sfârşitul prin moarte violentă, emise Jack, 
ar fi cu totul altceva, s-ar putea aranja lucrurile ca vina să 
cadă asupra ei. Cincisprezece ani de celulă pe puţin. 

Ochii inginerului răscoleau încăperea. 


— E singurul lucru pe care-l mai doresc. După aia pot să 
crăp. Mi-au mai rămas douăsprezece zile. Râse sardonic: 
Auzi, Jack? Douăsprezece zile... Ce-ai face tu dacă ţi-ar mai 
fi rămas doar douăsprezece zile? 

Notarul bătu superstiţios în lemn: 

— Ce bizar eşti, Dănuţ! Schimbă o privire iute cu Penciu. 
Tânărul clipi şi înclină uşor capul. Jack râse stângaci: Uite, 
dacă încep să mă gândesc, treci prin momente dramatice... 
Îţi admir extraordinar forţa. Eşti şi te comporţi ca un 
adevărat bărbat... Nu ştiu, zău, dacă aş fi fost la fel de 
viteaz. 

— Adică? 

— Păi... În sfârşit! Bănuiesc că n-aş fi rezistat. Aş fi 
isprăvit mai repede. Ştii, ducă-se dracului dacă tot... 

Dădea din mâini, zâmbea laş, clandestin. 

— Nu pricep, spuse încet Manu. 

— Tăticu', traduse Titel, zice că nu-i place să aştepte. A 
dat în primire, ia acceleratul şi peste cinci minute ţine un 
miting cu apostolii şi mucenicii. Le vorbeşte despre Terra. 
Cu transcendentul ne-a asasinat pe noi. 

Manu tresări. 

— Te-ai sinucide? 

— Aşa cred, Dănuţ... Nu ştiu, fiecare... Murim o singură 
dată. Presupun într-adevăr că m-aş sinucide. Ce mi-e 
douăsprezece zile, ce mi-e şase sau numai trei. lotul e să 
scapi mai repede. 

Inginerul se foi neliniştit. Îl apăsa privirea fixă a 
tânărului, dar nu-i dădea atenţie. Titel simţi că-i bate inima. 
Azvârli nada: 

— S-ar sinucide şi nu m-ar mira dacă ar aranja în aşa fel 
comedioara încât Cora, mă rog, vreau să spun nevastă-sa, 
să fie suspectată de crimă. Nenea Jack are o fantezie 
nărăvaşă. Îşi înăbuşi un căscat fals. Haideţi, băieţi, să facem 
nani! Mai reflectăm şi mâine. 

Manu îi prinse braţul. Ochii îi ardeau, părea în delir. 


— Stai! E o idee... Vasăazică mă sinucid şi Cora va fi 
bănuită. Da, cu puţină abilitate totul e posibil. Splendid! Ea 
nu suportă spaţiile închise, zidurile. Se sufocă... Celula! 
Asta era poliţa! 

Titel evita privirile triumfătoare ale notarului. 

„Idiotul e în stare să-l bată pe umăr şi să-şi frece mâinile 
de satisfacţie.“ 

Arboră un ton serios, atât de fals, încât se miră că 
inginerul nu-l sesizează. 

— Să lăsăm gluma, Dane. Ai început să iei în considerare 
toate inepţiile. Nu poţi să-i faci figura asta Corei, chiar dacă 
nu e o sfântă. 

— Celulă! Se va sufoca într-o celulă. Ce simplu! 

— Eşti obosit, Dan. Nici tu nu crezi serios ce spui. 

— Fără îndoială! urlă Jack cu glasul de la oglindă. Era 
fericit că poate trânti în sfârşit un logos. Sentimentele 
nobile, iar iertarea mi se pare cel mai sfânt dintre toate, 
trebuie să aureoleze faptele noastre. O lacrimă de căinţă pe 
obrazul păcătosului cântăreşte mai mult pe plan afectiv şi 
pedagogic decât orice sancţiune. Închipuieşte-ţi o clipă 
doar ce purificată, ce înălţată, ce trans-fi-gu-ra-tă va ieşi 
Cora din această experienţă! O nouă Cora, curată şi 
neîntinată se iscă din durerea ta. Înălţător! Deveni patetic: 
Iart-o, Dane! Unchiul tău te roagă! De dragul meu şi al lui 
Titel, iart-o! 

Inginerul nu-l asculta. Sprijinindu-se de pereţi părăsi 
odaia. 

„O celulă... Da, o celulă.“ 


Se prăbuşi istovit pe divan. Urechile-i vâjâiau. Cu un efort 
uriaş luă paharul de pe noptieră. Apa i se prelinse pe 
bărbie. Bău cu sete, apoi îl azvârli pe covor. Prea greu să-l 
pună înapoi... 

Şi dintr-o dată zări semnul. Semnul acela absurd, 
scorpionul cu un stilet înfipt între inelele trupului, era 
zugrăvit pe perete cu un cărbune. 


— Nu-mi mai pasă, scrâşni Manu. Ai să râzi într-o celulă, 
fetiţo... Tu ce zodie eşti? Fecioara! Admirabil! Avem destine 
gemene... Scorpionul înjunghiat şi fecioara după gratii! 
Asta-i semnul tău! 

Inginerul râdea în odaia goală. Hohotele ciudate nu 
semănau cu nimic. Era plâns? Era râs? 


Am observat un fenomen ciudat. De câte ori mă întorc 
acasă, imediat ce dau colţul, încep instinctiv să merg mai 
incet. Ca şi cum paşii, trupul, toată ființa mea se crispează. 
Inainte de a trece pragul, inima mi se strânge. Şi când te 
gândeşti, e un canon pe care mi-l impun de ani de zile. 
Trebuia să fiu în preajma lui Dan. 

In fața mea mergeau doi tineri. Vorbeau tare, cu 
nepăsarea aceea specifică, într-un fel lipsă de discreţie pe 
care o ai la optsprezece-douăzeci de ani. Ea, suplă, într-un 
raglan bej, bine strâns pe talie (ştiu de la Cora că e foarte 
modern), avea aerul fetelor de azi. O anume feminitate, de 
felină, o siguranţă care celor de vârstă mijlocie li se pare 
agresivă. Băânuiesc că este doar expresia unei linişti 
suverane, sentimentul că păşesc pe un drum asfaltat, 
flancat de muşcate. Iar noi, „bătrânii“, suntem incapabili să 
uităm ulițele desfundate ale tinereții noastre. Și poate că 
suntem puțin invidioşi. Nu ştiu... 

Se uitau la casa noastră, „Le chalet Manu“, cum spune 
Jack. 

— i-ar plăcea să stăm aici? 

Fata zâmbi. 

— Da şi nu. Vila e frumoasă, dar mi se pare enormă 
pentru doi oameni. Trebuie să munceşti pe brânci ca s-o 
întreţii. 

— Uite ce mare e holul! Fantastic! Au şi un brad. 

— Îhî... Superb! 

— Ce-ai zice dacă s-ar deschide uşa şi ne-ar pofti 
înăuntru? 

Fata râdea. 

— Am intra şi am spune frumos bună seara. 


M-a străfulgerat o clipă ideea să fac pe zâna cea bună şi 
cu aerul cel mai natural să-i invit în casă. O picătură de 
romantism într-o seară anonimă de iarnă. Astfel de lucruri 
nu se întâmplă prea des, m-ar fi amuzat să le urmăresc 
expresiile stupefiate. Dar mai ales mi-ar fi făcut plăcere să-i 
privesc. Erau tineri, tonici, ştiau să râdă. M-am oprit în 
ultimul moment. Sinistra galerie de personaje din casa 
Manu i-ar fi înspăimântat... Nu, nu ăsta e termenul. Pur şi 
simplu nu trebuia ca ei doi să ştie că există asemenea 
specimene, că trăiesc în acelaşi oraş cu Jack, cu Titel, cu 
Dan şi chiar Cora. Cora cea de acum, care ar fi putut fi alta, 
dar nu €. Sunt oameni lipsiţi de semnificaţie, dar mai pot 
mâbhni. Insăşi existenţa lor deprimă. 

Iar la colecţie se mai adaugă un personaj. Eu, Venera, O 
ucigaşă. Scrisoarea pentru autorităţi am copiat-o, aşteaptă 
în sertarul mesei. Caietele i le las lui Toni. 

Au mai rămas patruzeci şi opt de ore. 


Jack zăbovea în pat, cu ochii pe calendarul de perete. 30 
decembrie... Oftă uşor: „Uite, a mai trecut un an... Oamenii 
sunt nebuni, se bucură. aie gâşte, curcani, fac cozi la 
măsline şi sifoane, iau cu asalt frizeriile şi atelierele de 
croitorie, când nefericiţii ar trebui să plângă...“ 

Apoi divagă din obişnuinţă cu glas tare, imaginându-se în 
faţa unui public puţin numeros, dar select, într-un salon sau 
ceva de genul ăsta, cotloane elegante unde se apreciază 
conversaţia spumoasă, superficială, presărată cu mici 
fantezii. 

— De altfel, domnii mei, revelionul este un obicei 
eminamente european. În USA - şi pronunţă literele ca 
americanii, i-ar fi plăcut să ştie engleza - Anul Nou se 
serbează în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Petrecerile au loc 
în stradă, iar la ele participă întreaga obşte... Da, domnul 
meu, am avut într-adevăr acest prilej acum câţiva ani în 
Ohio, preciză rotund Jack, care fusese o singură dată la 
Varna şi Balcic într-o excursie ieftină organizată de 


întreprinderea de hoteluri Eforie. Cât despre pomul de 
Crăciun, există un amănunt într-adevăr amuzant! A fost 
importat în Principatele Dunărene abia acum o sută, o sută 
cincizeci de ani... Exact, excelenţă, mi-aţi prins ideea, 
guvernantele franţuzoaice care începuseră să ia locul 
dascălilor greci au împodobit primii brazi din Moldova şi 
Valahia. Da, mulţumesc, cred că am să iau totuşi un pahar 
de şampanie... Scuzaţi-mă, nu am reţinut numele 
dumneavoastră... 

— Domnul Penciu! 

Titel se hlizea în pragul uşii. Manu, cu o expresie sumbră, 
îl dădu la o parte şi intră. Notarul, nedezmeticit, se 
burzului: 

— Ce-s manierele astea? Daţi buzna peste oameni, îi 
treziţi... 

— Hai să fim serioşi! Dondăni de jumate de ceas. 
Credeam că faci spiritism. Dan vrea să ne spună o chestie. 

Jack smulse plapuma de pe el şi cobori din pat. Purta o 
pijama improvizată, o flanelă veche şi izmene cu nojiţe, 
îngălbenite şi pătate de rugină. Peste şale, oblojind un 
lumbago vechi, îşi legase o blană jerpelită de iepure. 

— Arăţi sexy, tăticu'! râse Titel aprinzându-şi ţigara. 

Notarul nu se sesiză. Trase deasupra pantalonii de 
fiecare zi şi o cămaşă groasă, îşi plimbă palma peste ţeasta 
goală şi se aşeză plin de demnitate în fotoliu. 

— 'Te ascult, Dănuţ. 

— Am găsit. Ştiu cum o să procedăm. Rămâne pentru 
mâine. 

Jack îi examină obrazul tras, cu cearcăne enorme, ochii 
fierbinţi. Mâinile îi tremurau. 

„Nenorocitul are febră...“ Apoi gândul sări la altceva. 
„Mi-e foame! Aş mânca o omletă cu ficăţei de pasăre... Ce 
spune ăsta?“ 

— N-am înţeles, Dănuţ. Cum vezi tu chestiunea? Dar ştii, 
limpede, bărbăteşte, nefăţarnic. 


— Degeaba! se enervă Titel. Până nu aiurezi n-ai 
sănătate. 

— Mâine seară... De fapt, mâine noaptea. E revelionul. O 
să fiţi toţi plecaţi. Trebuie să plecaţi. În casă voi rămâne 
doar eu şi Cora. 

— De ce? se interesă notarul. 

— Ca să nu poată fi bănuit nici unul din voi. Să nu existe 
dubii asupra asasinului. 

Jack se holbă. 

— Te-ai hotărât? Chiar ai de gând să te... În fine, să te 
sinucizi? 

Manu râse lugubru. 

— Vorba ta! Ce mi-e douăsprezece zile, ce mi-e şase sau 
una! 

Titel interveni: 

— Ai o idee fixă, Dane! Părerea mea e să renunţi. O fi 
macioală Cora, dar nu merită o figură chiar atât de... 

— Aşa e, sări notarul. Fii elegant, arată că ştii să 
abandonezi cursa ca un gentilom. 

Inginerul le azvârli o privire neagră. 

— Vasăzică nu vreţi să mă ajutaţi! Aşa... Nu v-am cerut 
niciodată nimic! Staţi pe capul meu de douăzeci de ani şi nu 
v-am luat un leu chirie. Sunteţi imbecili! Vouă vă rămâne 
averea, cretinilor! Cum nu pricepeţi? urlă. Cora înlăturată, 
o să vă înfruptaţi cu amândouă mâinile din tot ce rămâne de 
pe urma mea. 

Se chirci dintr-o dată în fotoliu ca o minge. Pe faţa boţită 
se citea doar ură. 

— E singura mea satisfacţie. Acolo, în groapa aia 
împuţită, am să fiu liniştit, ba nu, am să râd, o să crăpa 
doua oară de râs ştiind că ea şi-a primit pedeapsa. Trebuie 
să mă ajutaţi! Altfel nu vedeţi un ban de la mine. Donez 
totul statului. 

Jack îşi duse mâinile la inimă. Izbucni patetic: 

— Cât de necugetat vorbeşti, dragul meu! Asta ai înţeles 
tu? Că nu te iubim? Că nu vrem să te ajutăm? Ai fost 


dintotdeauna nepotul meu preferat, iar despre Titel, ce să-ţi 
spun?! Reprezinţi pentru el un idol, încearcă să-ţi urmeze 
exemplul în toate. Titel bătu în lemn. 

— Eşti nebun, nene! 

— Dar cum te putem ajuta? Spuneai c-o să fim toţi 
plecaţi. Mă rog, să zicem că eu şi Titel, înțelegând situaţia, 
vom petrece în oraş. Cum îi scoţi pe ăilalţi din casă? 

— Contaş se cară la Braşov cu dama, spuse sec Titel. Au 
reţinut locuri la Aro. 

Avea un ton neglijent, un „hai să ne jucăm, vă fac hatârul, 
dar astea sunt simple fantezii“. 

— De unde ştii? întrebă Jack. Nu aşteptă răspunsul, 
tânărul era totdeauna bine informat, îl verificase în 
nenumărate rânduri. Şi ceilalţi? Cum rezolvi cu ei? 

Inginerul gâfâia. 

— Pe Geta şi pe Elena o să le scoateţi voi din casă. lar 
Venera... Da, ce spuneam? Venera, ştiţi foarte bine, de 
fiecare revelion se plimbă pe străzi. Se întoarce abia 
dimineaţa. 

— Şi Serbănescu? 

— Ăsta pleacă definitiv, spuse notarul. Are tren mâine 
dimineaţă spre Făgăraş. N-ai văzut că a împachetat şi 
cărţile? Îmi pare rău de el. Era băiat cuminte, delicat. 
Trebuie să caut alt chiriaş... În fine, continuă, dragul meu. 

Titel se sculă iritat din fotoliu. 

— Pe mine toată povestea asta mă scoate din sărite. Întâi, 
că nu sunt de acord cu renghiul pe care i-l pregătiţi Corei! 
În al doilea, iartă-mă, Dane, dar debitezi numai prostii. 
Merg până acolo că te sinucizi, deşi chestiile astea se 
întâmplă doar la cinema. Îţi închipui o singură secundă că 
vei putea păcăli pe cineva? Că âia de la miliţie nu-ţi 
deosebesc o crimă de o sinucidere? 

— Dintre toate, opină Jack, cel mai derutant rămâne 
glonţul. Dar şi aici, bineînţeles, trebuie să cunoşti unele 
probleme de balistică. 


— Şi pistolul de unde-l iei? Ţi-l împrumută Costică 
sectoristul? 

Manu clătină capul. Avea un aer rătăcit. 

— Ştiu, băieţi, aşa e. Să ne sfătuim. M-am gândit la 
otravă, dar... 

— Rahat! îl întrerupse Titel. Sinuciderile cele mai 
frecvente sunt pe bază de otravă. Otrava la târg, iar în 
mediul rural ştreangul. 

Jack ridică palma în aer. 

— Absolut exact. 'Ţii minte Anuţa din Jon? Şi ailaltă, cum îi 
spune... 

— Cad şi vinele tăiate, enumeră Titel fără să-i dea atenţie, 
şi spânzuratul. 

Notarul se simţi brusc asediat de ideile cele mai 
năstruşnice. 

— Ce-ai zice de un brânci, Dănuţ? Un brânci de la etajul 
douăzeci. La „Intercontinental“ e foarte frumos, ai şi peisaj. 
Sau o pungă de plastic îmbrăcată pe cap. Adică te-a sufocat 
Cora, tu fiind în stare de inconştienţă. Sau o lamă vârâtă în 
pâine. 

— Sau o muscă ţeţe care să-l pişte de aşa şi pe dincolo. 
Nu zău, nene Jack, cum te străfulgeră atâtea idei sifilitice? 

— N-ai strop de fantezie, idiotule, se enervă Moraru. 
Până acum ţi-am oferit şaptesprezece soluţii şi sunt gata să 
mai găsesc încă şaptesprezece. De pildă, un stilet... 

Titel deveni brusc atent. 

— Hm, ar putea fi ceva. Da' cum şi-l expediază în trup? îi 
trebuie o anumită orientare şi nu poate face singur chestia 
asta. 

— Poate-l ajuţi tu, Titel. Nu-i mare lucru. 

Celălalt rânji: 

— Ţi-ar plăcea! Pe urmă torni un denunţ frumuşel la 
miliţie sau mă şantajezi toată viaţa. Cu alţii, puişor! 

— Cel mai convingător ar fi un pumnal înfipt în spate, 
spuse inginerul pe gânduri. Atunci nu s-ar mai îndoi nimeni. 


— Cine să ţi-l înfigă? întrebă tânărul. Degeaba, Dane, 
tabloul e gigea, dar nu ţine cacealmaua. Fără colaboratori, 
n-ai cum să-ţi înjunghii spinarea. 

Notarul spuse repede: 

— De ce să-şi înfigă cuțitul şi să nu vină Dănuţ la cuţit? 
De pildă, îl fixează undeva şi merge de-a-ndăratelea... 
Împinge niţel şi gata! 

Titel rămase nemişcat. 

— Stai, că aici e o chestie, şopti. 

— Nu înţeleg, bâlbâi Manu. 

— E simplu, Dane. Bagi mânerul pumnalului undeva - de 
data asta nenea Jack a marcat - să zicem sus, la voi, în 
bibliotecă, între două volume. Chestia e că-ţi trebuie o lamă 
extrem de fină, să intre uşor. Îţi iei oarecare avânt, te 
izbeşti cu spatele, pumnalul te străpunge şi tu cazi pe burtă 
cu el în spinare. Clar? 

Ochii inginerului ardeau. 

— Da, cred că-i posibil... O să mă mai gândesc. Să-mi 
faceţi voi rost de un stilet. 

— Cuţitul de friptură al Getuţei mi se pare admirabil, 
spuse Jack, luând-o din nou razna. 

Titel tăcu. Avea să-i facă rost de un pumnal. Notarul îl 
trase de mânecă. 

— Ai văzut, deşteptule, că tot eu v-am dat ideea? 

Rămase cu ochii la Dan. Părea cu mintea dusă. Jack şopti 
la urechea tânărului: 

— Crezi că are curajul s-o facă? Îţi spun sincer, eu mă 
cam îndoiesc. 

Penciu abia îşi descleştă buzele: 

— O s-o facă. 


CAPITOLUL XV 


Minerva îşi alungă gândurile. Zăbovise în hol încercând 


să-şi imagineze momentele de coşmar prin care trecuse 
inginerul Manu. 

Reprimându-şi un oftat, bătu la uşa  geologului. 
Şerbănescu citea. Îi oferi un scaun scuzându-se: 

— Mobilierul şi lipsa de gust aparţin lui Moraru, eu mi-am 
transportat lucrurile. 

Minerva îşi cobori pleoapele. 

— Probabil nu vă spun noutăţi, dar ţin să precizez o 
anumită situaţie. Nu am noroc de martori grozavi. Doamna 
Manu e răvăşită, Elena trăieşte în alte sfere, ceilalţi nu pot 
sau nu vor să fie sinceri. În concluzie, apelez tot mai mult la 
jurnalul Venerei. 

— Există aşa ceva? 

— Da. Din paginile caietului rezultă că soţia victimei nu 
vă era indiferentă... Geologul se încruntă, vru să spună 
ceva, dar Minerva îl opri. O clipă! Nu insinuez nimic, ştiu că 
în momentul crimei vă aflaţi la celălalt capăt de ţară. 

Şerbănescu aprinse o ţigară. Spuse încet: 

— Da. Pe Cora am iubit-o din prima clipă. 

— Nu e cel mai mare păcat. În ultima noastră discuţie mi- 
aţi vorbit de suspiciunile familiei. Aşa cum vă cunosc, îmi 
închipui că aţi căutat o soluţie francă pentru a ieşi din 
impas. 

Şerbănescu privi fumul albăstrui, pe gânduri. 

— l-am propus-o cu douăsprezece ore înainte de plecarea 
mea. Eram în hol... 


XXX 


— Încă nu realizez că este ultima seară pe care o petreci 
aici. 

Pe buzele Corei tremura un zâmbet trist. Se uita la 
geamantanul geologului rezemat de zid. Cărţile şi un cufăr 
le expediase în cursul dimineţii. 

— O valiză, o servietă, un trenci pe braţ. Eternul 
călător... Te încrucişezi cu el într-o gară, într-un aeroport 
sau pe puntea unui vas. Totdeauna se îndreaptă într-o 
direcţie opusă. Nu, niciodată n-ai acelaşi drum. 

Şerbănescu nu-şi desprindea privirea de pe faţa ei. 
Slăbise în ultima vreme, părea şi mai străvezie. Rochia 
neagră îi strângea umerii mici de fetiţă. Şopti răguşit: 

— Hai cu mine, Cora! 

Ochii femeii luceau. Geologul reluă înfierbântat: 

— Hai cu mine! i-aş putea povesti despre o mie de tipi 
cu valiză, trenci şi servietă care călătoreau în aceeaşi 
direcţie cu singura persoană din lume care avea vreo 
însemnătate pentru ei. Vino cu mine! 

Pe obrajii Corei alunecară două lacrimi. Şi le şterse cu 
pumnii, cum fac copiii. 

— Doamne, ce optimist iremediabil eşti, Mihai! În sufletul 
şi inima ta, ai rămas un băieţel. 

Şerbănescu oftă. Ochii îi străluceau. Tăcu câteva clipe, 
apoi reluă cu o voce scăzută: 

— Îţi jur că dacă te-aş fi ştiut fericită sau cel puţin 
ancorată într-o căsnicie de duzină, în care patima 
partenerilor este departe de delir, dar cel puţin se acceptă 
în mod decent, îţi jur că aş fi renunţat la orice nădejde şi 
probabil m-aş fi mutat a doua zi de aici. Ştiu însă că eşti 
profund nefericită, mai departe de Dan decât o cetăţeancă 
a republicii Mali care n-a auzit în viaţa ei de Calea Victoriei; 


ştiu că te iubesc ca un nebun şi că aş fi în stare de orice ca 
să te scot din cloaca asta. 

Îi strângea degetele fragile încercând să le împrumute 
căldură. Cora privea în gol. Îşi umezi buzele arse: 

— Nu, Mihai. Din păcate, nu. 

— De ce? 

Femeia surâse. 

— Îmi place să joc cinstit. Din cauza asta, oamenii mă 
cred cinică. Fireşte, nu dragostea mea pentru Dan mă 
împiedică. E o lumânare care a ars demult. Până şi ciucurii 
de ceară s-au desprins de pe buza sfeşnicului. 

— Atunci? 

Avea impresia că ochii geologului îi străpung obrazul. 
Suspină fără să spună nimic. 

— Atunci? Răspunde! Trăieşti într-un cuib de şerpi, între 
oameni care te detestă, cei mai odioşi pe care i-am 
cunoscut. Jack, cu avariţia lui apocaliptică, în stare să 
sacrifice orice pentru o miză oricât de meschină, o pioneză 
sau o cutie de chibrituri. Georgeta, tembelă, inconştientă şi, 
vorba lui Jack, eminentă bucătăreasă. Litel, cel mai 
nemernic exemplar din specia paraziţilor şi canalie pe 
deasupra. Elena, o smintită, Venera... Nu poţi să stai cu 
spatele la ea fără să-ţi fie teamă, o teamă idioată, dar 
concretă, că-ţi înfige un cuţit între omoplaţi. 

— O galerie fermecătoare, îl întrerupse Cora. Eşti rău cu 
ei. 

— Nici jumătate pe cât pot fi ei de răi. De câte ori plec 
de-acasă, tremur că ţi s-ar putea întâmpla ceva. Nu ştiu ce, 
dar mă aştept la orice. Dacă i-ai vedea cum te privesc, dacă 
ai înţelege cât te detestă, cum îi doare fiecare zâmbet al 
tău, cum îi bucură lacrimile tale, te-ai înfiora. Şi mă întreb: 
eşti oarbă? Iaică-tău e orb? 

— Exagerezi oribil. 

— Nu exagerez şi nici nu încerc să te înspăimânt. Ie 
avertizez doar. Nu-mi dau seama ce urmăresc, ce vor 


practic de la tine, dar am sentimentul unui complot 
groaznic. 'Ţes o pânză de păianjen în care fatal vei cădea. 

— Şi ăsta ţi se pare un motiv suficient, surâse Cora, 
pentru a mă lua în barca ta? 

Geologul o măsură o clipă derutat apoi clătină capul. 

— Nu. Te chem în barca mea pentru că te iubesc. Te 
iubesc atât cât poate iubi un bărbat o femeie. Şi indiferent 
dacă rămâi pe mal, îmi pasă ce se întâmplă cu tine. 

— Mulţumesc, Mihai... Sunt... Încercă să râdă. Sunt 
extrem de mişcată. 

— Nu-mi mulţumi şi vino! 

Era atâta patimă în glasul geologului, atâta dorinţă 
fierbinte, atâta convingere, încât Cora se simţi tulburată. 
Îngână aproape fără să-şi dea seama: 

— Unde? 

Chipul lui Șerbănescu se lumină brusc, ochii scoteau 
vâlvătăi. Vorbea înflăcărat, cu mâna încleştată pe mâna 
Corei. Îl asculta emoţionată. Obrajii de obicei palizi se 
coloraseră uşor. 

— În munţi! La două ore de oraş, e o cabană splendidă. 
Poţi folosi funicularul. Priveliştea e magnifică! Ascultă-mă 
pe mine, am fost anul trecut acolo în prospecţie, ştiu ce 
vorbesc... În zori, ai impresia că totul se scaldă într-o baie 
de argint. Munţii, lacul, păsările. Păsările sunt de argint, 
Cora! Nu te mint. Un argint roşu în purpura amurgului. lar 
aerul te îmbată. Miroase a brad, a răşină şi a flori albastre. 
Flori albastre de munte! Le şi văd în părul tău... Râzi, Cora, 
sunt un caraghios şi... Să mă ia dracu”, n-am eu cuvinte, mă 
exprim ca unul care a rămas corigent la română şi mi-e 
necaz. Vreau să mă crezi, Cora! Din tot sufletul meu 
disperat vreau să mă crezi. Un an, cel mult doi. Miza e 
interesantă, zăcăminte bogate... 

Râdea nervos, cuvintele i se învălmăşeau pe buze, 
gesturile aveau o febrilitate contaminantă. Cora îl asculta 
cu 0 expresie ciudată. 


— Până la oraş, ţi-am spus, faci două ore. Sunt convins că 
ai să-l îndrăgeşti. Eşti un om de gust, nu se poate să nu-i 
sesizezi pitorescul. Vile albe, porţi medievale, năpădite de 
trandafiri, străzi vechi, înguste, cu case de pe vremea lui 
Mathias-Rex, Nabucodonosor sau naiba ştie! La ferestre 
vezi cucoane bătrâne migălind câte o dantelă. Ţi se pare o 
experienţă neinteresantă, Cora? Şi-aşteaptă să le vezi 
biblioteca şi teatrul! Două arcuri de cerc, beton, oţel şi 
sticlă, despărțite de un grup de arbuşti. O concepţie extrem 
de îndrăzneață, îl cunosc pe arhitect şi pe nevastă-sa, ai să-i 
cunoşti şi tu, un tip zurliu, dar absolut genial. Să le vezi 
parcul! 'Ţinea de fostul sanatoriu al doctorului Micu, o să te 
fascineze şi legendele oraşului de la descălecare, vorba 
aia... Cel mai captivant roman de aventuri, o carte de istorie 
intactă. La muzeu... 

Glasul Corei îl întrerupse sec: 

— Câte baruri sunt în oraş? 


Ascuns pe treptele întunecate, Dan auzea fiecare cuvânt. 
Se simţea cuprins de-o spaimă nouă. Cora i se strecura 
printre degete. „Acum, în ultima clipă, imbecilul îi oferă o 
şansă. Trebuie împiedicată cu orice preţ!“ 


Geologul o privi descumpănit. 

— Baruri?! Nu ştiu, făcu nesigur. Pot să mă informez. 

Femeia urmă cu glas de gheaţă: 

— În câte alimentare se vinde whisky, dacă în general au 
auzit de chestia asta, cât costă acolo pachetul de Kent, 
domnişoara de la poştă acceptă abonamente la Paris-Match 
şi Jours de France? Câţi tipi neonorabili trăiesc în oraş? 
Înţeleg prin asta indivizi care au cunoscut ora două noaptea 
şi cu alte prilejuri decât revelionul, schimbul trei sau o 
durere de măsele, şi nu fac infarct în faţa unei femei care 


are fantezia de-a umbla prin târg doar pe jumătate 
îmbrăcată. 

— Încetează, Cora! Nu mai suntem studenţi să ne epatăm 
unul pe altul azvârlindu-ne teribilisme gratuite. Odată, am 
vrut să-mi zdrobesc un coleg şi i-am şoptit că sunt spion 
american. Cam aşa procedezi tu acuma. 

Cora râse scurt. 

— Eşti incorigibil. Mă vezi tu pe mine naufragiind într-o 
mare moartă? Mă vezi tu realmente în peisajul acela idilic - 
trandafiri, dantelă, iar mai la vale înţepând orizontul 
furnale şi sonde? Mă vezi îmbrăcându-mă la coana Raveca 
sau Aspasia, croitoreasa emerită a târgului? Umblând cu 
părul în zece culori pentru că la Igiena n-au adus LOreal 
sau Prâfărence? Să fim maturi, Mihai. În mai puţin de trei 
zile, cu pletele mele de stafie, cu sofisticăriile care mi-au 
intrat în sânge, cu genul meu „decadent“, aş fi expulzată 
din oraş. Imaginează-ţi că apar la Fusul roşu sau cum naiba 
îi spune filaturii locale cu unghii albastre şi sticla de whisky 
în buzunarul salopetei. Pentru că de lucrat va trebui să 
lucrez... Sau să zicem că predau franceza la şcoala 
elementară. Treaba ar merita încercată de dragul 
spectacolului. Cancelaria stupefiată dând ochi cu doamna 
de franceză. Degeaba, Mihai! M-am născut prea târziu sau 
doar cu câteva mii de kilometri mai departe decât trebuia. 
Aşa însă cum se prezintă lucrurile, eu am pierdut 
iremediabil jocul. Şi când miza e pierdută, echilibrul e frânt, 
cel mai mic efort îţi devine odios. Devii grozav de avar, nu 
mai cedezi nimic. Nu renunţi la cea mai mică plăcere 
pentru că ştii că cele mari îţi sunt axiomatic refuzate. Un 
om ca mine nu schimbă în ruptul capului sticla de whisky, e 
un simbol dacă bagi de seamă, cu ţuica naturală de la 
ţărani, pentru că asta e tot ce i-a rămas. 

Îşi trecu degetele peste ochi istovită. Şopti: 

— Nu sunt pentru tine, Mihai. Gândul ăsta trebuie şi 
vreau să te mângâie. 

Buzele lui Şerbănescu tremurau: 


— Fleacuri! 'Tot ce-mi înşiri e lipsit de conţinut. Nu ţi-am 
propus un exil, ci o experienţă. Nu o mazilire, ci o 
schimbare tonică de atmosferă. Şi-acolo trăiesc oameni. 

— Vorbe... Vorbe... 

Geologul nu se lăsă întrerupt. 

— Oameni capabili să aprecieze frumosul, genul subtil, 
suprarafinat sau cum vrei tu. Un ins încântător este cu 
adevărat încântător pretutindeni. lar argumentele tale... 
Dumnezeule! N-am auzit nimic mai neconvingător. Nu eşti 
obligată să te îmbraci la madam Aspasia, dacă treaba asta 
te indispune sau nu apreciezi artizanii locali. Bucureştiul nu 
se află la capătul lumii. Poţi să-ţi faci o provizie de whisky, 
de ţigări Kent, şi de bigudiuri rococo. lar balivernele 
celelalte, echilibru, miză, ţi le-ai băgat tu în cap. Lasă 
prostiile, Cora, şi hai să plecăm! 

Femeia îşi ridică ochii plini de lacrimi. 

— Nu te iubeşti deloc, Mihai. Oameni ca tine sunt extrem 
de vulnerabili, uşor de rănit. Învață să-ţi iei la drum bagaj 
uşor. 

— M-ai înnebunit cu simbolurile! izbucni geologul. De 
două ceasuri faci literatură. 

— Spun adevărul. N-ai nevoie de un parazit. Îl privi în 
ochi. Pentru că asta sunt, un parazit, poate mai rea decât 
Titel. Trăiesc, respir, mănânc şi nu dau nimic înapoi. Du-te, 
dragul meu, şi nu privi în urmă. 

Şerbănescu respiră adânc. 

— Nu renunţ, Cora. Am cumpărat două bilete. Te aştept 
mâine la zece în gară. 

Femeia îi dădu la o parte părul de pe frunte. Sub 
mângâierea ei, Șerbănescu se simţi electrocutat. Cora 
întrebă încet: 

— Sentimentele mele pentru tine nu contează deloc? Vrei 
să spui că-ţi e indiferent ce simt? Te încântă simplul oficiu 
de infirmier sau hai să zicem educator? 

Geologul o privi lung. 


— Ştiu că pot să te ajut. Aici te paşte un pericol iminent. 
O simt cu toată fiinţa mea. Şi mai ştiu că te iubesc. Astea 
sunt singurele lucruri care contează. 

Cora se ridică obosită. Șerbănescu rosti apăsat: 

— Te aştept mâine dimineaţă la zece la gară. 

Dădu să plece. Cora îl opri. Părea descumpănită. Şopti cu 
ochii înlăcrimaţi: 

— Încă nu ştiu ce se va întâmpla, Mihai, dar nu mi-e 
indiferent cum pleci. Îmi dau seama abia acum. Iartă-mi 
cinismele... Nu gândesc cu adevărat... chiar aşa. 

— Ştiu. 

— Am vrut să-ţi fie mai uşor, să nu-ţi pară rău, să pleci 
fără regrete. Nu-s înger, dar nici demon. Mă joc uneori. 

— 'Te iubesc, Cora. 

— Du-te... Aud pe cineva. 

— Te aştept. 


Titel se desprinse de uşa geologului şi dădu buzna în 
odaia lui Jack. 

— Femeia comisar umblă la memoria lui Şerbănescu. 

— Individul n-a priceput nimic, dragul meu. Maică-ta... 

— Cât timp sunt eu pe fază, mama e mormânt. Ioanta 
ailaltă să n-o sucească strâmb. E de ajuns să ciripească 
chestia cu insistenţele de revelion. 

— Mda... 

Rămaseră pe gânduri. 


Îi prinse pe amândoi în bucătărie. Titel scociora fără 
apetit în faţa unui mic dejun copios, Jack, spartan, sorbea 
dintr-un pahar cu ceai palid. 

— Ce-ai păţit, tăticu'? se interesă tânărul cu gura plină. 

Notarul simulă îngrijorarea, gros şi fals ca totdeauna. 

— Ce imprudenţă, Dănuţ! N-ai voie să cobori din pat. 

Manu, vânăt, stors de insomnie, căzu ţeapăn pe un scaun. 

— Se încurcă treburile. Șerbănescu vrea s-o ia cu el pe 
Cora. l-am auzit aseară. 

Titel îşi întinse liniştit unt pe pâine. 

— Fii serios! De când s-a mutat tot vrea s-o ia cu el. 

— Extraordinar! se holbă notarul. O femeie fatală! Pe toţi 
îi prinde în mrejele ei. Şi dacă... Dacă totuşi acceptă? 

Manu îşi încleştă degetele în faţa de masă. Privea rătăcit 
de la unul la celălalt. Titel ridică din umeri. 

— N-o cunoaşteţi pe Cora, flăcăi! V-o imaginaţi cinci 
secunde în tandem cu Şerbănescu la capătul pământului, 
gătindu-i ardei umpluţi şi pândindu-i la geam întoarcerea 
cu o cusătură în poale? Întinse palma spre notar. Pui pariu 
cu mine că nu pleacă? Nu abandonează Cora Bucureştiul, 
cum nu mă duc eu acum la Petroşeni să-i sperii pe ortacii în 
şut cu muşchii, plămânii şi entuziasmul meu tineresc. 

Jack îi cântări silueta pirpirie. Vru să spună ceva, dar 
Manu îl întrerupse: 

— Am sondat-o pe Geta. Face revelionul acasă împreună 
cu Elena. Nu mai înţeleg nimic. 

Tânărul se încruntă. Vorbi încercând să pară nepăsător, 
sigur de el: 

— De-astea am eu grijă. Rade un pui de somn şi nu-ţi mai 
chinui creierii. Trebuie să fii în formă. 

Moraru o luă urgent razna 

— Exact, Dănuţ! În formă. Pentru anglo-saxoni, popor 
sănătos, plin de vlagă, aceasta e preocuparea de fiece clipă. 

Titel rânji. 

— Vrei să spui că băieţii fac toată ziua gimnastică. Şi cine 
realizează planul, tăticu”? 


Inginerul părăsi bucătăria cu capul între umeri. Părea 
ciudat văzut din spate. Un tors enorm ca un bloc de piatră 
abia ţinându-şi echilibrul pe picioarele pitice. Pe notar îl 
străfulgeră brusc o idee. 

„Are nevoie de un sicriu comandă specială. O grămadă de 
bani! Nu se mai termină cu cheltuielile în casa asta.“ 

Zâmbetul pierise de pe buzele lui Titel. 

— Ce facem, dom'le, cu smintitele astea? întrebă Jack. Ne 
dau totul peste cap. 

— Îmi vine să le strâng de gât! mârâi înfundat tânărul. 
Imbecilă! O imbecilă şi o arierată! Mă duc la madam Penciu. 
Tu prelucreaz-o pe artistă. 

Jack se îndepărtă dând din mâini ca o pasăre beată. Intră 
în odaia pianistei fără să bată la uşă. 


— Gheorghiţă, Gheorghiță, Cumpără-mi fustiță, Că 
Leanca din Rovine râde de mine... 

— Şi Popescu de la Arhivă mănâncă colivă, scrâşni Titel. 

Georgeta se opri din lălăit, lăsând lucrul din mână. 
Cârpea o bluză albă la manşete şi subsuori. 

— Ce te legi de mine, idiotule? 

Cu gesturi bruşte, tânărul mută coşuleţul Georgetei şi se 
azvârli pe canapea. Simţea că plesneşte de furie. 

— Ce-aţi hotărât pentru diseară? 

— Cine? 

— Tu şi tanti Elena. 

— Eu stau acasă, Elena nu ştiu... 

— Aha! Titel se monta cu fiecare cuvânt. Şi de ce stai 
dumneata acasă, madam Penciu? 

— Iaca aşa poftesc eu! 

Îşi ţuguiase buzele, pe chip i se ivise dintr-o dată o 
expresie de încăpățânare. Fiu-său mârâi: 

— Foarte nostim. Aseară parcă ziceai altfel. 

Georgeta se enervă. Oscilantă şi neserioasă, se înfuria 
totdeauna când i se reproşa inconstanţa. Începu să ţipe: 


— Ce mă zăpăceşti de cap, măi? Sunt fimeie bătrână şi 
nu-mi trebuie zaiafeturi. Meargă cui îi sticlesc ochii! Calea-i 
slobodă, o ţii tot la vale. 

Îşi reluă lucrul ostentativ. Mâinile îi tremurau şi nu 
nimerea să împungă cu acul. 

— Eu zic că-i bine să te mai gândeşti, madam Penciu. 

— Nu mă duc şi pace bună! 

— Gândegşte-te, madam Penciu! 

Titel apăsa ameninţător fiecare cuvânt. 

— Cum vorbeşti cu mine, idiotule? Nu ţi-i oleacă de 
ruşine? De ajuns că umblaţi voi teleleu! Cela crapă azi- 
mâine, şi vouă vă arde de sindrofii. 

— Cu ăla rămâne nevastă-sa. 

— Cora! Georgeta râse dispreţuitor. Un blid nu ia în 
mână fără să-l farme. 

Însă în sinea ei, începuse să se înmoaie. „Rău de gură, 
Aristică întreg, dar bun ca mielu'. Vrea să petreacă oleacă 
şi mamă-sa.“ 

— Telefonul de la Salvare în orice caz îl ştie. Aşa că fă-ţi 
cârlionţii, spune-i aleilalte să-şi schimbe combinezonul şi 
diseară vă căraţi la Zoiţa. 

— Om vide! 

— Ba nu „videţi“ deloc şi vă duceţi. Îi atinse fruntea cu 
degetul: Nu face deloc tic-tac aici? Zoiţa l-a invitat pe Popeţ. 

Georgeta se holbă. 

— Cine-i Popeţ? 

— Rectorul Politehnicii, inventă Titel. În fiecare an face 
parte din comisie la examenul de admitere. Ei, ce zici, 
madam Penciu? Strică o pilă la un şpriţ, între sarmale şi 
ştrudelul cu nucă? 

Georgeta îşi simţi inima. „Băiatul se pregăteşte pentru 
examene. Nu-i chiar aşa bezmetic...“ 

Îşi strânse precipitat lucrul şi se îndreptă sprintenă ca o 
păsărică spre şifonier. Scoase rochia neagră şi băgă fierul 
în priză. 


Notarul ciugulea alune dintr-o cutie chinezească. Cu 
ochii căuta alte resturi de mâncare. Se mai aflau pe masa 
pianistei un baton de ciocolată abia început, câteva feliuţe 
de pâine cu unt şi brânză rămase de la micul dejun, iar pe 
noptieră o pungă cu rahat. 

Elena ţinea mâna la frunte. 

— Inutil insişti, Jack. Sunt pur şi simplu extenuată. O 
noapte pierdută acum, cu două săptămâni înainte de 
concert, poate avea pentru mine consecinţe incalculabile. 

— Corect, just, de netăgăduit! Dar gândeşte-te şi tu, 
Elenuţo! Nu-i orice noapte. E revelionul. 

Pianista dădu din mână. 

— Eu îmi fac revelionul când am chef. Pe 15 ianuarie sau 
pe 17 iulie. 

Jack încruntă sprâncenele. Se opri din mestecat, derutat 
de argument. 

— Bine, Elenuţo, dar la noi nu te-ai gândit? La familie? 
Merge şi Georgeta şi Titel, merg şi eu. Îţi dai seama cât ne 
dezamăgeşti? Un prilej de a fi împreună... 

— Lasă că suntem destul împreună! Îi smulse din faţă 
cutia. Isprăveşte! Mi le mănânci pe toate. Ce Dumnezeu faci 
tu cu banii? 

— Ajut orfanii. Ideea îl străfulgerase din senin. Îi dădură 
lacrimile la gândul că s-ar fi putut s-o facă şi instantaneu se 
şi văzu în ipostaza milostivului samaritean. Orfani şi văduve! 
M-am trădat ca un copil, n-am spus-o nimănui, înţelegi, o 
chestie de pudoare, dar în tine am încredere, Elenuţo. 
Donez totul până la ultima centimă. 

Pianista ridică din umeri. Notarul abandonă tonul 
dramatic. 

— Deci aşa rămâne, draga mea. Mergem diseară 
împreună. 

— Nu înţeleg de ce te cramponezi, făcu pianista vag 
iritată. 

— Nu mă cramponez. E o dorinţă sinceră, izvorâtă din 
suflet. O dorinţă pătimaşă. Nu mai suntem tineri, am ajuns 


toţi, nu-i aşa, pe un anume prag... 

— Ai ajuns tu! Eşti cu unsprezece ani mai bătrân decât 
mine. 

— Bineînţeles, dar uite cum ne ducem. Aura ne-a părăsit, 
bietul Dănuţ îşi face bagajele. 

— Hm! Elena zâmbi dispreţuitor. Fie vorba între noi, ţi se 
pare elegant să-l lăsăm tocmai acum singur? 

— Trebuie să procedăm cu tact. Cum de n-ai sesizat? 
Dacă am rămâne în corpore acasă, abia atunci i-am stârni 
gânduri tenebroase. Vezi, Doamne, a şi început veghea. 
Boala lui trebuie tratată ca o indispoziţie trecătoare, ca pe 
un pojar. Aceasta îl tonifică, îi oxigenează moralul anemiat. 

— Câtă subtilitate! 

— Mulţumesc. Aşa că de ce n-am petrece noi un revelion 
în familie? Uite, nici eu nu mă simt grozav, parcă ştim ce ne 
rezervă providenţa, aş vrea să plec cu o amintire... Unde 
pui că Zoiţa găteşte admirabil, o adevărată artistă, nu 
asculta la ce spune Georgeta, e invidioasă. Am mâncat 
odată la ei un ciolan cu fasole e-mi-nent. Dă mese princiare, 
ce mai! 

— Mă doare capul, Jack. 

— 'Termin imediat. Ar mai fi ceva... N-aş vrea să mă 
înţelegi greşit... Fiecare avem slăbiciunile noastre 
nevinovate, bineînţeles. 

Îşi freca palmele zâmbind strâmb. Pianista îl examină 
rece. 

— Bani? N-am! 

— Nu, draga mea. Altceva voiam să-ţi cer. Zoiţa a invitat 
doar somităţi... Ştii cum e ea, snoabă! Vintilescu, medicul 
primar, e director acum, exact, Tomescu, tocmai s-a întors 
din India, soţii Sovărel, actorii... 

— Şi ce-i cu asta? întrebă sâcâită Elena. 

— Păi... Vrem şi noi să ne lăudăm cu o personalitate. Eşti 
singura mai reprezentativă din familie. Artistă cu renume, 
ai prestanţă, şarm, şi când te dichiseşti puţin devii de-a 
dreptul seducătoare! Nu, draga mea, n-are rost să fii 


modestă. Eşti decorativă din toate punctele de vedere. 
Decorativă, excitantă, şi... 

— Etcetera! Du-te, Jack, îl expedie pianista. Mă oboseşti. 

Se simţea totuşi gâdilată. Jack se apropie de uşă. 

— Contăm deci pe tine, Elenuţo! Îţi pui rochia aia 
superbă, ştii tu care, cu panglici violet şi glugă, sugeră 
notarul aiurea, referindu-se la un halat de baie, şi aş vrea să 
văd ce cucoană s-ar putea măsura cu tine! 

— Mă mai gândesc. Deocamdată n-am hotărât nimic 
definitiv. 


— Ei? făcu Titel. 
Notarul ridică din umeri. 
— Se lasă greu putoarea. 


O valiză, sacul de voiaj, poşeta, mantoul. Câteva rânduri 
pentru Toni: „Am să-ți scriu curând, nu fi îngrijorat.“ 

Cora se uită la ceas. Nouă şi jumătate. La benzinărie e o 
staţie de taxiuri. Îmbrăcă paltonul cu gesturi mecanice. Îşi 
simţea braţele de plumb. 


„Mai sunt cinci minute.“ 

Mihai Şerbănescu scruta peronul. Oameni încărcaţi cu 
valize se ciocneau de el. Erau iritaţi, guralivi, nerăbdători, 
uitau să se scuze. Abia aşteptau să se vadă în tren, să-şi 
ocupe locurile, să-şi aranjeze bagajele. După aceea coborau 
geamul, îşi luau rămas-bun cu ochii pe ceasul rotund de 
lângă chioşcul cu răcoritoare. 

„Încă patru minute.“ 

Cei rămaşi pe peron îşi storceau creierii repetând 
aceleaşi lucruri: vezi să nu răceşti, scrie-mi imediat, sărută-l 
pe nenea Mitică, batistele sunt sub cămăși, vasăzică mâine 
pe vremea asta... 

O femeie voinică într-un pardesiu roşu îl dădu la o parte 
fără menajamente, bombănind: 

— Hm! Unii se cred statui. 


Hamalii încărcau valizele întârziaţilor. 

„Încă trei minute! Vino, Cora! Vino!“ 

Geologul simţea emoția sugrumându-i grumajii. Se uita 
încordat spre capătul peronului. Un tânăr cu servietă şi 
fularul fluturând alerga pe lângă tren. O fetiţă saşie scosese 
capul pe fereastră şi-l urmărea curioasă. 

„Două minute. Hai, Cora... Vino!“ 

— Dă-i neapărat telefon lui Vasilescu! ţipă un glas din 
spatele lui. Să nu uiţi! Cumnatu-său a fost amabil cu mama. 

— Poftiţi în vagoane, vă rugăm. 

Conductorul îi azvârli o privire indiferentă şi trecu mai 
departe. 

„Zece fără un minut.“ 

Nici o siluetă de fum nu alerga pe peron. Şerbănescu 
urcă pe prima treaptă, se prinse de balustradă. Avea 
privirea păienjenită. Trenul începu să alunece. Geologul, 
agăţat de balustradă, privea în urmă. Încerca să 
desluşească un pardesiu de catifea, o flacără albă. 

Un tip glumeţ, sprijinit de un stâlp, îi făcu semn cu mâna 
şi-i strigă ceva. Șerbănescu nu-l auzi. Avea ochii umezi. 
Trenul aluneca sub un cer stropit cu funingine. 

„Fum Şi argint...“ 

Peronul pierise în zare. 


CAPITOLUL XVI 


Pe un scaun, lângă pat, Toni Contaş mângâia mâna 
Corei. 

Minerva se interesă: 

— Deci e adevărat? 

— Da, răspunse abia auzit femeia. La un moment dat 
hotărâsem să plec. 

— Şi totuşi n-aţi plecat. De ce? 

Arhitectul respiră adânc. 

— Acelaşi lucru am întrebat-o şi eu. De fapt, a fost ultima 
noastră discuţie... 


XXX 


Pendula bătu de zece ori. Cora tresări. 

— Da... A plecat trenul. 

Arhitectul îşi ridică sprâncenele. 

— Ce tren? 

— Un tren pe care puteam să-l iau. Ultimul... 

Contaş, fără să ştie despre ce e vorba, acceptă totuşi 
jocul. 

— De ce nu l-ai luat? 

— Nu ştiam încotro duce. 

— Într-o vreme îţi plăceau incertitudinile. 

— A trecut mult de atunci. Ne schimbăm fără să ne dăm 
seama. Zâmbi. Crezi în destin, Toni? 


— Numai pentru ce oferă viaţa ca imprevizibil. Să câştigi 
la loto, ori să te pocnească din senin o cărămidă în mijlocul 
Bucureştiului. Astea nu se pot calcula. 

— Deci crezi, surâse Cora. Şi eu cred... Dacă luam trenul 
ăsta, „trenul de ora zece“, poate că viaţa mea se schimba. 

Arhitectul oftă. 

— Atunci merita încercat în orice caz. 

— Sunt prea ostenită. Orice început cere energie, 
credinţă, încăpățânare. Încăpăţânarea luptătorului care nu 
cunoaşte eşecul. O înfrângere pentru el presupune un nou 
start. Eu nu sunt o luptătoare. Resursele mele sunt 
epuizate, nu mai am resort. Zâmbi şters. Pot încropi o 
valiză, dar nu mai am suficientă putere pentru a prinde un 
tren. 

Arhitectul o examină atent, apoi aprinse o ţigară. 

— În sfârşit, părerea mea e că dramatizezi. Dacă n-ai 
avea ce mânca şi nici ghete în picioare şi dacă n-ai arăta aşa 
cum arăţi, adică având oricând la dispoziţie zece inşi gata 
să spargă pietre pentru tine, dacă ai fi obligată să munceşti 
paisprezece ore pe zi şi să întreţii o familie, ţi-ar trece 
spleen-ul şi te-ai convinge că ai resurse pentru două vieţi. 

Cora îl privi printre gene. 

— Aşa ai trăit tu, loni? Ai tras paisprezece ore pe zi şi 
celelalte? 

— Eu am avut noroc şi mi l-am iubit. Am înţeles că sunt 
un privilegiat şi m-am bucurat mereu, fără să mă plictisesc, 
că-mi merge bine. Tu ai avut tot ce-şi poate dori o femeie, 
dar ţi s-a părut puţin. Nu vreau să-ţi fac morală, draga mea. 
E şi ăsta un ghinion. Să te plictiseşti... Adevărul este că 
starea ta mă îngrijorează. Mă înspăimântă şi atmosfera din 
casă. Aproape că n-aş pleca. 

— Nici nu vreau să aud! Ai necâji-o pe Eliza şi pe urmă ce 
să faci aici? 

— Hai cu noi, Cora. Aranjăm o cameră în oraş. 

— Exclus! Nu-l pot lăsa pe Dan. Mai are puţin... 

— lar copilăriile alea? 


— Nu sunt copilării. Mă amuză mereu să observ cât de 
prompt funcţionează egoismul tău. Crezi numai ce-ţi face 
plăcere... lartă-mă, Toni! Nu ştiu ce ne-a venit astăzi... 
Suntem prea nervoşi. 

— Probabil. 

— Sigur. Să nu-ţi faci scrupule. Ideea de a rămâne acasă 
nu mi-e dezagreabilă. Simt nevoia să dorm... Vreau să dorm 
mult, să mă odihnesc. Cred că am să iau un somnifer. Când 
te gândeşti, e primul revelion cuminte pe care-l petrec de 
când am împlinit cincisprezece ani. 

Arhitectul se frământa nehotărât. Cora îl sărută pe 
frunte. 

— Du-te, tată. Eliza te aşteaptă. Cum era cântecelul 
acela? Aupres de ma blonde, le Champagne etait blond, 
blond le soleil... 

Contaş o privi lung. N-avea s-o uite niciodată cum arăta 
acum, cu ochii umezi, palidă şi cu buclele albe risipite pe 
umerii îmbrăcaţi în catifea albastră. Nu i se păruse 
niciodată atât de frumoasă. 


XXX 


Minerva deschise jurnalul. Era ultima pagină. 


XXX 


M-am întors din oraş şi-mi simt inima cuprinsă de-o 
bucurie liniştită. Pretutindeni pluteşte o atmosferă de 
sărbătoare. Femeile sunt coafate, au sclipici în cocurile 
complicate, oamenii cară damigene de vin, plase grele 
umplute cu te miri ce, magnetofoane, apă minerală. La 
fiecare colţ auzi „La mulţi anii“, magazinele sunt pur şi 
simplu devastate. Peste bucuria oraşului cad fulgi mari de 
zăpadă. Fulgii din filmele lui Walt Disney şi din cărțile 


copilăriei. Mi-am luat rămas-bun de la străzi, de la oameni, 
de la locurile pe care le iubea Mircea. Aveam tot timpul 
ochii umezi. 

Câteva ore doar mă mai despart de moartea lui Dan şi a 
mea. Mi-am aranjat toate lucrurile, ştiu în ce rochie voi fi 
înmormântată. E pregătită pe pat. Aici, din pragul pe care 
mă aflu, am devenit mai îngăduitoare. Am împărţit celor din 
casă tot ce aveam. Câteva fleacuri pentru Jack, dantelele le 
las Georgetei, inelul cu camee, singura mea bijuterie, 
Corei. Mi-ar plăcea să cred în viaţa de dincolo. L-aş 
reîntâlni pe Mircea. Dar nu cred în nimic. Doar într-o 
justiție imanentă. 

Sunt ultimele rânduri pe care le aştern. Rămas-bun 
tuturor. 31 decembrie, dimineața. 


Inima Minervei se strânse. 
„O nefericită.“  Recapitulă: „Contaş şi Șerbănescu 
plecaseră, Venera îşi încheia jurnalul... Şi pe urmă?“ 


XXX 


Singur în odaia lui, Jack îşi aranja papionul. Îmbrăcase un 
pantalon reiat croit cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, o 
jachetă neagră contemporană, se parfumase cu un lichid 
dubios dintr-o sticlă pe care scria Opoponax. Se privea cu 
nesaţ şi admirându-se din profil şi trei sferturi trimitea 
publicului constant bezele. Îşi zâmbi ridicând o sprânceană, 
cum zâmbea pe vremuri adoratoarelor sale Tyrone Power. 

Uşa se deschise brusc şi Titel dădu năvală cu părul vâlvoi, 
în cămaşă albă şi cu cravata în mână. 

— Lasă, dom'le, fiţele! izbucni iritat. De-astea-ţi arde 
acum? 


Notarul îşi bulbucă ochii. 

— Ce-i? 

— Cretinele alea iar s-au răzgândit! 

— Cum aşa? Ce fac? 

— Una miorlăie, ailaltă se scarpină în... Chestia e că nu 
vor să plimbe dricul. De azi-dimineaţă le prelucrez şi 
degeaba. 

Jack intră în panică. 

— Ciudat! Să fi mirosit ceva? 

— Pe dracu'! 

— Trebuie procedat cu tact, dragul meu. Llact şi 
diplomaţie. 

— Ete-l şi pe ăsta! făcu Titel exasperat. Mai sunt trei 
ceasuri până la revelion, toată chestia se duce de râpă şi el 
îmi pretinde tact cu madam Penciu. Mă duc să le umflu pe 
sus! 

— Aşteaptă! 


— Ia spune tu, Getuţo, de ce plângi? 

Moraru vorbea cu duhul blândeţii, îi mângâia mâna 
pufoasă. Georgeta, asudată, cu cârlionţii abia scoşi de pe 
bigudiuri, părea că se sufocă. 

— Nu mă duc şi pace! Am visat-o! laca aşa o lua apa... Un 
călăreț o aştepta la celălalt mal. 

— Ce fantezie are fetiţa asta! se minună notarul duios. Şi 
pe cine lua apa? 

— Pe Cora... Dan îi nebun, suflă printre sughiţuri. Un 
lunatic şi un idiot. O ucide. 

— Poftim! interveni Titel. Fii atent ce-i trece prin minte! 
De ce s-o ucidă, madam? urlă. De ce?! 

— Ştiţi voi de ce! Aşa mi s-o arătat în vis. 

Notarul râse îngăduitor. 

— Ce copilă eşti! Mi-amintesc că acum câteva luni am 
avut un coşmar identic, iar a doua zi am fost felicitat 
călduros pentru succese şi realizări deosebite în muncă. 


„A spart norma la completarea certificatelor de deces, 
idiotul!“ reflectă Titel. Simţea literalmente că pocneşte de 
furie. 

— Degeaba! sughiţă Georgeta. Nu mă lasă inima. 

Cei doi se priviră neputincioşi. 


Dan Manu, dezbrăcat până la brâu, strecură cu greu 
stiletul între Larousse-ul şi Enciclopedia sufocate de cărţile 
înghesuite. Lama extrem de fină vibra la cea mai mică 
atingere. Se întoarse cu spatele. Simţi o înţepătură uşoară 
sub omoplatul stâng. Privirea avea o fixitate demenţială. 

— O să meargă. 


— Nu înţeleg de ce o chinuiţi. Dacă nu vrea, nu vrea. 

Pianista ieşise din odaia ei încălţată cu un singur pantof 
auriu. Părea că începuse să se îmbrace şi se răzgândise 
brusc. 

Notarul simulă indignarea. 

— Cum, Eleno? Încă nu eşti gata? Ne aşteaptă oamenii, 
nu se face! 

— Nu mai merg, se strâmbă pianista. Duceţi-vă voi. Eu 
rămân cu Georgeta şi Cora. 

— De ce, draga mea? 

— Nu mă amuză societatea şi prefer să mă odihnesc. 

— Bine, dar mi-ai promis. 

— Ei, şi? Ce-ai pierdut? 

Georgeta îşi ridică faţa umflată de plâns. 

— Hai, fă, la idiotul cela de sus, să-i spunem tată 
tărăşenia. Titel sări de pe scaun. 

— Care tărăşenie? 

— Cu şarpele. Noi am pus adresa celuia care vinde 
lighioane în poşeta Corei. Şi dă-i şi mănâncă borş! Cora e 
aşa, Cora e pe dincolo! Îs fimeie bătrână, nu-mi iau 
asemenea păcat pe suflet. 

— Într-adevăr, se ralie Elena. Cel mai corect... 


— Socoteam c-o alungă, dar dacă, Doamne fereşte, îi 
scapă mâna în gât şi mâine o găsim ţeapănă? 

Jack, scos din fire, începu s-o zgâlţâie de umeri. Urlă: 

— Ai căpiat? 


Lumina cădea pe chipul Corei. Îşi privea braţul încins cu 
o brățară fină de jad. 

„Toni...“ Surâse. „Mă crede încă o fetiţă mică. Te-ai lovit 
de scaun. Hai să batem scaunul!... Ai fost cuminte şi ai 
mâncat spanacul, uite o negresă de cauciuc... O brățară 
pentru că stai acasă de Anul Nou...“ 

Învârti butonul aparatului de radio. Glasul cântăreţului 
pătrunse în odaia caldă cu mobilă albă. Îl ştia. Avea ochi 
mari, părul cârlionţat, gâtul rotund, de statuie. Un adevărat 
napolitan. 

„Oare unde o fi petrecând revelionul?“ 

Rămase pe gânduri. Peste chipul cântăreţului se aşternu 
un altul. O şoaptă îi mângâia urechile: 

„Hai, Cora, vino, vino! 'Te aştept, draga mea.“ 

Şopti: 

— Târziu. 


— N-am căpiat deloc! se oţări pianista. V-aţi apucat să-i 
îndrugaţi o grămadă de prostii. Nu înţeleg de ce trebuie să- 
i stricaţi ultimele ceasuri. Mi se pare inuman. 

— Tembelo! 

Notarul îşi pierduse complet stăpânirea. Titel, absolut de 
acord cu calificativul, dar speriat de scandal, încercă să-l 
tempereze. 

— Nene Jack! Dă-o-ncolo de treabă... Înţeleg că vrei să 
petreci cu tanti Elenuţa, dar nici aşa să n-o luăm. 

Georgeta îşi izbi pumnii. 

— Proastă ceea care s-o duce cu voi! Na! 

— Bine, mamă, cum vrei! Dar să nu te prind la toamnă că 
începi să-mi boceşti. Fără pilă nici nu mă prezint la examen. 
M-am săturat de senzaţii tari. 


Notarul îşi trecu batista peste chipul transpirat. 

— lartă-mă, Elenuţo! Ştii cum sunt eu impulsiv. Nu, nu, te 
TOg, lasă-mă să te sărut, ca să-mi arăţi că nu eşti supărată. 

Pianista îşi feri obrazul şi sărutarea lipicioasă a lui Jack îi 
atinse urechea. 

— Totdeauna am avut pentru tine o afecţiune ieşită din 
comun. O artistă mare, o personalitate fascinantă. De-aia 
biata Aura, cât era ea de geloasă, nu putea să te sufere. 
Schimbă brusc tonul: Cum naiba să nu mă enervez, 
Elenuţo, când mi-am făcut iluzii pentru noaptea asta! Zi şi 
tu! Îmi dau seama, ai capricii ca orice artist, dar nu concep 
să-i ignori pe cei care te iubesc. 

Elena simula că nu-l ascultă, bălăngănea pantoful pe 
vârful degetelor. Georgeta îşi suflă zgomotos nasul. 

— Mi-e milă de idiotul cela! Stă singur ca un huhurez, 
bolnav şi cu jale în inimă că i-o pus coarne fimeia. 

Disperat, notarul jucă ultima carte: 

— Dar, Geta dragă, credeam că ştii! S-au împăcat. 

— Aestea-s scorneli de-ale tale, spuse Georgeta. 

Îl privea neîncrezătoare. 

— Poţi să verifici, deşi, înţelegi, mi s-ar părea lipsă de tact 
să-i tulburi chiar acum, în aceste momente de sfântă 
intimitate. De ce crezi că a rămas Cora acasă? A acceptat 
mâna lui Dan. O mână întinsă de dincolo de mormânt... Mă 
TOg, se revizui, vorba vine... 

Pianista, bănuitoare, îl cercetă cu atenţie. 

— De ce n-au spus nimic? 

— Elenuţo! Cum nu sesizezi? Sunt situaţii jenante. După 
ce s-au, în sfârşit, să fim franci, după ce s-au insultat, iar 
neînţelegerea lor a devenit publică, e penibil să apară 
acum, dintr-o dată, braţ la braţ, în cei mai buni termeni. 
Dan e un pudic, Cora, oricum ar fi ea, are stil. Hai, Elenuţo, 
te rog frumos, îmbracă-te. 

Titel improviza pe aceeaşi melodie. 

— Mi-a spus şi Preda, conferenţiarul: „Flăcău, eşti tobă 
de carte, dar ce folos! Fă rost urgent de-o pilă şi să ne 


vedem sănătoşi la toamnă în sălile facultăţii.“ 

Georgeta se ridică oftând. 

— Dacă ziceţi voi... Schimbă-ţi, fă, cămeşa şi hai! 

— Bravo, fetelor! aplaudă Jack. 

Georgeta căzu din nou pe scaun. 

— Nu se poate! 

— Ptiu! făcu Titel plimbându-se înnebunit prin încăpere. 
De ce, madam? De ce? 

— Venera i-o pus gând rău idiotului. Am citit cu ochii mei. 

Penciu, gata să izbucnească, fu oprit de notar. 

— Bine, Getuţo, dar ţi-am explicat şi ai fost de acord că n- 
o să aibă niciodată curajul s-o facă. Aberaţii de fată bătrână. 
E ridicol să te şi gândeşti. 


Venera sta întinsă pe pat cu ochii închişi. Auzi glasul 
Georgetei, replica piţigăiată a lui Titel, apoi tocurile ascuţite 
ale Elenei. Uşa de la intrare se trânti şi în casă se făcu 
linişte. 

Îşi privi ceasul. Zece fără un sfert. Se ridică într-un cot şi 
aruncă o privire pe fereastră. Cei patru - Titel înainte, Jack 
între Georgeta şi Elena, ţinându-le de braţ - dispăreau la 
capătul străzii. 

Venera oftă. Atinse pumnalul pregătit pe noptieră şi îşi 
reluă veghea în întuneric. 


XXX 


Între două femei, una tânără, dar palidă, cu un obraz de 
leşie, decolorat, şi pieptul scobit, cealaltă rumenă, la vreo 
cincizeci de ani, cu ochi vioi şi buzele fardate peste contur, 
Jack, mâncând şi bând vârtos, depunea omagiul său 
necondiţionat pe altarul vârstei coapte. Femeia râdea 
gâdilată, accepta curtea agresivă a notarului, care naviga 
cu toate pânzele întinse. Moraru se simţea în zi mare şi 


perora încântat, acoperind celelalte glasuri. Privindu-i capul 
violaceu, Georgeta îl apostrofă peste masă: 

— Mai încet, că te păleşte damblaua! Îl ţii minte pe 
părintele Ştefanache? Tot aşa, s-a stins de un revelion. Îi 
plăcea şoriciul fript pe jăratic. 

Jack, contrariat, se întrerupse brusc. Întâlni privirea lui 
Titel care-i făcu semn cu bărbia spre uşă. 

Peste câteva minute, se ridică de la masă. Telefonul se 
afla în odaia alăturată. Glasul lui Dan, stins, abia se 
desluşea. 

— Vorbeşte mai tare, dragul meu. Ca de obicei, notarul o 
luă razna: Fireşte, regretăm că nu suntem împreună. 
Petrecem admirabil, masa e impecabilă, răciturile o 
capodoperă. 

— Am înţeles... Sunteţi deci acolo... E bine, nimeni n-o să 
vă bănuiască. La revedere, băieţi. 

— La mulţi ani, Dănuţ. 

— Idiotule! 

Manu chicoti lugubru şi întrerupse convorbirea. 

Jack rămase cu receptorul în mână. Ridică din umeri şi se 
întoarse grăbit la masă. Întâmpină zgomotos intrarea 
gazdei care aducea un platou aburind. 

— Vai, Zoiţo! Dar tu ne regalezi. Ne oferi un adevărat 
festin. Asta-mi aminteşte... Jack luă expresia particulară din 
faţa oglinzii şi îşi îndreptă papionul: La un dejun oferit unui 
grup de amici politici, marele Caligula a avut fantezia să-şi 
poftească la masă şi măgarul. Da, da, stimată doamnă, 
măgarul! O mică idee picantă... 

Titel privea fix. Nu-l interesa meniul, nici musafirii, nici 
cuvântările lui Jack. Îl obseda un singur gând. 

„Dacă nenorocitul se răzgândeşte?... În fond e un laş... 
Poate ultimul şoc, sicriul...“ 


XXX 


Cineva suna insistent. Dan cobori anevoie treptele, 
traversă holul şi ridică lanţul uşii de la intrare. Se dădu 
reflex înapoi. Doi vlăjgani în pufoaice cenuşii rezemau un 
sicriu. Îşi scoseseră căciulile, zâmbind stânjeniţi 

— Familia Manu? 

Privirea rătăcită a lui Dan îi deruta. 

— Comanda dumneavoastră... 

Inginerul îngână ceva nedeslugşit. 

— Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era fratele 
dumneavoastră? 

— Cine? 

— Răposatul... Dan Manu. 


— Nici ăsta nu mai are mult. 
— Mă luă cu frig numa' cât mă uitai la el. Radem una 
mică? 


Manu pipăia lemnul satinat. 
— Asta, vasăzică, ăsta... Ai vrut să-l văd. E bine, fetiţo... O 
să-ţi placă! 


Cu urechea lipită de uşă, inginerul asculta zgomotele din 
odaia Corei. Fâşâitul nervos al ziarului, declicul brichetei. 

„..„.a aprins ţigara, a tras mai aproape scrumiera. Acum 
învârteşte butoanele aparatului de radio. Ca totdeauna, 
nervos, fără răbdare.“ 

Sunetele se amestecară. Glasuri, fragmente muzicale, 
hohote de râs, paraziți, din nou voci. „S-a oprit la un post 
italian. Spini şi trandafiri... Povestea a doi îndrăgostiţi...“ 

Manu gâfâia lângă uşă: „A intrat în baie. Se aude 
robinetul, ia probabil un somnifer.“ 

Telefonul! Auzi glasul Corei voalat, pornit din piept, glasul 
pe care-l cunoştea atât de bine. 

— Ce drăguţ din partea ta... Nu, Lili, nu mă simt bine. 
Nici Dănuţ... Îhî, suntem cuminţi anul ăsta. Petrecere 
plăcută şi-ţi mulţumesc că m-ai sunat. Vă sărut pe amândoi. 


Manu se desprinse de uşă. 

— Rămâne acasă. Perfect. Un cânt lugubru îi ţâşni de pe 
buze. „Povestea a doi îndrăgostiţi.“ Povestea dragostei lor 
poate, a Corei şi a lui... Ce farsă sinistră! 

Închise uşa şi începu să-şi dezbrace cămaşa, cu ochii ţintă 
pe cuțitul fixat în raftul bibliotecii. 


Venera mângâia lama stiletului. Se uită la ceas. Încă un 
sfert de oră. De ce tocmai la douăsprezece? Nu ştia... O 
superstiție poate. Destinul se împlineşte la miezul nopţii. Ca 
în romanele proaste. Ei, şi? Ce-a fost viaţa ei? O carte 
proastă, croită strâmb. O podidi plânsul. 


Ghemuit pe parchet, inginerul Manu plângea. Un plâns 
scremut, cu lacrimi puţine, care-i strâmba obrazul 
pământiu. 

Se ridică greu, sprijinindu-se de rafturi. Va încerca din 
nou. Ar fi vrut să procedeze ca în copilărie, când se jura la 
icoană chemând asupra lui cele mai cumplite blesteme, 
dacă nu va îndeplini ce-şi pusese în minte: „Să orbesc dacă 
nu mă arunc mâine de pe trambulină...“ „Să-mi cadă mâna 
dacă...“ Frica îi dădea apoi curaj. Acum nu-i mai era teamă 
de nimic. A pierdut totul. Oricum va muri... Îl înspăimânta 
însă actul fizic, imediat. 

Îşi făcu vânt. Din nou trupul masiv se opri la câţiva 
centimetri de cuţit. Ca şi cum o mână străină i-ar ţine de 
umeri. Inginerul gemu. Încercă să-şi amintească totul. 
Invenţia ratată, mârşăviile Corei, preparativele minuţioase, 
cât de greu plecaseră de acasă Elena şi Georgeta, Cora 
strecurându-i şarpele, trimiţându-i sicriul... 

— O nemernică! Merită tot ce-i mai rău. Să se chinuie! Să 
se chinuie! 


Îşi izbi capul de duşumea, muşcă covorul. O sudoare 
cleioasă îi inundase trupul. 

— Dă-mi, Doamne, curaj! hohoti. Dă-mi, Doamne... 

Se ridică împleticit şi o luă de-a-ndăratelea. Simţi 
împunsătura cuţitului şi ţâşni ca muşcat de şarpe. 

Apoi imaginile deveniră confuze. Încercă încă o dată, şi 
încă o dată până pierdu şirul. Relua mereu acelaşi drum 
care ar fi trebuit să fie fără întoarcere. 

„Cora... cuțitul... uremie... peste câteva zile oricum... o 
celulă! O celulă pentru Cora.“ 


Casa i se păru ciudat de pustie. Bradul din hol, ostenit, 
avea ramurile căzute şi steaua din vârf strâmbă. 

Venera strânse stiletul în mână. Păşea clătinându-se. 
Prima treaptă... a doua... Ce sentiment straniu! Parcă avea 
picioare de lemn. Peste câteva clipe, Dan nu va mai exista. 
O reparaţie a destinului, o reparaţie pentru Mircea, un act 
de justiţie. 

„De ce trebuie să-mi repet de atâtea ori acelaşi lucru?“ 

Mircea... Un chip surâzător cu privire nesigură şi un 
semn mic pe bărbie. Un semn pe care-l uitase. Sunt ani de 
când dispăruse din memoria ei. 

A şaptea treaptă... Venera plângea. Încă o treaptă... „Am 
să-l ucid. Trebuie! Trebuie.“ 

Venera Contaş se sprijini de zid. Se simţea incapabilă să 
meargă mai departe. „Două crime... Dan, după aceea eu...“ 
Gândul i se încolăci în jurul inimii, îi incendie întreaga fiinţă. 
Degetele i se descleştară singure şi stiletul îi căzu din mână. 
Scoase un țipăt mic. Îi fusese mereu frică de clipa aceasta, 
se temuse că până la urmă nu va avea puterea să-l ucidă. 

Dintr-o dată, un sentiment de uşurare, un sentiment 
ciudat - semăna atât de mult cu fericirea - îi aduse tot 
sângele în obraji. 

„Nu sunt o criminală!“ 

Simţi nevoia s-o strige întregii lumi, străzilor, primului 
trecător ieşit în cale. Alergă pe trepte, smulse paltonul din 


cuier şi trânti uşa cu toate puterile. Parcă întorsese spatele 
unui cavou. 

Nu ştia încotro merge, fulgii de zăpadă îi mângâiau 
obrajii, alunecau pe gâtul gol, i se agăţau de gene. Venera 
râdea fericită. 1 se părea că desluşeşte drum nou în noaptea 
de argint. 


În cele din urmă izbuti. Cuţitul pătrunse adânc, până la 
plasele. Nu simţi durerea. Un hohot triumfător îi gâlgâi în 
piept şi alunecă la picioarele bibliotecii. 

În odaia Corei, aparatul de radio cânta. 


CAPITOLUL XVII 


Titel şi Jack se întoarseră la şapte dimineaţa. Notarul, 
bine dispus, cânta. Titel nu izbutise să se ameţească. Se 
simţea doar obosit, epuizat de emoție. Căzu pe un fotoliu 
frecându-şi palmele îngheţate. Nu îndrăznea să urce în 
dormitorul inginerului, deşi toată noaptea numai la clipa 
asta se gândise. 

Moraru veni din bucătărie muşcând cu poftă dintr-un 
picior de pasăre. În cealaltă mână ţinea sticla de coniac. 
Tânărul îl privi uluit. Jack mâncase toată noaptea, 
îngurgitând cantităţi fantastice de alimente. 

— Eşti nebun, nene! Bagi în tine ca într-un orfelinat. Dă- 
mi puţin coniac, e al dracului de frig. 

— Ce idee! Frig! Dimpotrivă. 

Jack îşi smulse papionul. Capul congestionat semăna cu o 
ghiulea încinsă. Penciu luă o înghiţitură zdravănă. Îşi 
aprinse cu degete nu prea sigure ţigara. Întrebă în şoaptă: 

— Nu urci la ăla să vezi ce face? 

— Ce să mai facă? râse lung. Poate filatelie printre 
îngeraşii cu corniţe, că-n rai nu-l văd cazat. 

— Dacă s-a răzgândit în ultima clipă? 

— Aş! 

— Uită-te prin gaura cheii. 

— Avem timp, dragul meu, avem timp. De ce să ne 
indispunem înainte? Nu e cazul. În fond, am petrecut un 
revelion admirabil. Mi-aduc aminte, în '31 eram student şi- 
am fost invitaţi la generalul Călăraşu... 


Se întrerupse. Cineva umbla la uşă. În prag se ivi Cora în 
rochie de seară şi blană. Peste buclele sidefii azvârlise o 
dantelă neagră. Cei doi o priveau fascinaţi. Părea un tablou. 

Notarul îşi reveni primul şi o ajută să se dezbrace. 

— Eşti magnifică! O frumuseţe imperială. 

Cora, într-un furou negru de catifea, cu două crizanteme 
enorme de aur, surâdea ca de obicei. 

— Aţi fost sus? 

— Te-am aşteptat pe tine, domniţă, declară curtenitor 
Jack. 

Femeia zâmbi. În ochi i se aprinse un licăr uşor de 
dispreţ. Le fusese teamă să urce... 

— Ce-i cu Geta şi Elena? 

— Au rămas la Zoiţa, răspunse Titel. Glasul îi tremura. S- 
au culcat pe la patru. Până în prânz, suntem pe verde. 

— Perfect... Venera? 

— În oraş. Nu-i un şobolan în toată casa. Afară de... în 
sfârşit, asta e. 

Cora surâse iar. „Jucători mici, fără vână... Au rezistat 
totuşi destul de bine. Acum se simt buimaci, speriaţi de ei 
înşişi.“ 

— Să mergem. 

Începu să urce treptele. Jack, în spate, îşi dregea inutil 
glasul. Titel, ultimul, se târa greu, scuturat de o spaimă 
nedefinită. Inima îi bătea cu furie. Cora apăsă clanţa şi 
împinse uşa. 

Dan Manu zăcea pe parchet, cu un cuţit înfipt în spate. 


Simţea în ceafă răsuflările celor doi. Horcăitoare a lui 
Jack, un sughiţ jalnic a tânărului. 

Cora privea cadavrul inginerului cu un zâmbet de gheaţă. 
Izbutise... Izbutise în sfârşit! O urzeală ţesută luni de zile, o 
pânză de păianjen diafană în care victima fusese învăluită 
sistematic, cu răbdare şi prudenţă diabolică. Plastic îi 
amintea de fildeşurile chinezeşti la care meşteri iscusiţi 
migăliseră cu acul ani de zile. Da, o adevărată capodoperă 


demnă de o antologie a crimei. Mişcările fuseseră 
prevăzute matematic, Dan împins pas cu pas spre 
sinucidere... 

— Acum ce aşteptăm? auzi glasul lui Titel. Mie unul 
priveliştea îmi face greață. 

Cora se întoarse încet. 

— Băgaţi jurnalul Venerei în noptieră. Nu vreau un loc 
prea ostentativ. Aveţi grijă de amprente. Mă duc să şterg 
banda. După aceea chemăm miliția. 

— Care bandă? pică din lună Jack. 

— Ţi-a luat Dumnezeu minţile? 

Cora surâse. 

— Banda de magnetofon, Jack. Ultima înregistrare, în 
regia ta, ar putea stârni interesul anchetatorului. Nu crezi? 

Îi urmări cum coboară scara şi se îndreptă spre camera 
ei. Împinse obosită uşa. Un val de aer rece îi izbi obrazul. 
Fereastra era deschisă. Cine o deschisese? Ciudat! Odaia 
arăta altfel decât o lăsase. 

Îşi simţi inima înnodată de spaimă. Se repezi la canapea, 
smulse cuvertura şi se lăsă în genunchi. Privi buimăcită 
spaţiul gol dintre picioarele fragile poleite cu aur. 

Magnetofonul dispăruse. 


Minerva îşi lipi receptorul de ureche. Locotenentul 
vorbea foarte încet. 

— Am găsit-o pe Venera Contaş. E cinci şi patruzeci. Mă 
întreb dacă amănuntul acesta vă spune ceva... 

Surâse. Îi amintea subtil că şi-a încheiat cercetările în 
timp record, sub baremul fixat. Minerva vru să-i spună că 
are şi ea câteva întrebări la care Dobrescu i-a rămas dator 
încă de pe vremea orelor de geometrie, dar renunţă. 
Familia era în hol, Titel şi notarul îşi ciuliseră urechile. 


— Încearcă s-o linişteşti, băiete, ai deranjat-o degeaba. 
Nu ea l-a ucis pe inginerul Manu. 

Închise plimbându-şi privirea asupra asistenţei. Toni 
Contaş, vizibil atins de oboseală, stătea pe sofa lângă Cora. 
Titel Penciu, Jack, Georgeta şi Elena ocupau scaunele din 
apropierea căminului. Erau numai ochi. Minerva îşi umezi 
buzele. 

— Cineva dintre dumneavoastră va fi surprins să afle 
acum că a mizat greşit pe însemnările din jurnalul Venerei. 
Cuţitul înfipt între  omoplaţii inginerului are lama 
rabatabilă, iar muchia ascuţită e orientată în sus. Instinctiv, 
când cineva apucă un asemenea cuţit şi intenţionează să 
lovească cu el, ţine muchia tăioasă spre sol, riscând 
altminteri să i se închidă lama peste degete. Există desigur 
şi lovituri de sus în jos. Venera Contaş este însă o femeie 
scundă - un metru cincizeci şi doi - şi în consecinţă n-ar fi 
putut aplica niciodată o asemenea lovitură ţintind inima 
inginerului. 

Era limpede că Georgeta şi Elena nu pricepuseră nimic. 
Zâmbetul de pe buzele lui Titel îngheţase. Notarul 
rămăsese cu gura întredeschisă. Ochii Corei ardeau mocnit. 

Minerva îşi drese glasul. 

— Şi-acum la spovedanie, copii! Am ascultat o mie de 
istorii. Minţi prost, Titeluş dragă, în ciuda meseriei! 
Improvizezi lamentabil, domnule Moraru, deşi eşti jurist! 
De cucoane să nu mai pomenim. Vă atrag atenţia la modul 
foarte serios că orice afirmaţie falsă va avea consecinţe 
grave. Moartea lui Manu are raţiuni dictate de interese 
străine. Nu fac un secret din faptul că inginerul lucra la o 
invenţie menită să contribuie la întărirea capacităţii de 
apărare a ţării. Se răsuci fulgerător spre Titel care-i făcea 
semne maică-sii. Ai să-ţi muşti mâinile, băiete! Bagă-ţi 
minţile în cap, trage fermoarul şi roagă-l pe nenea Jack să-şi 
amintească la ce capitol e încadrată povestea asta. Se pare 
că a uitat. Poate să-i explice şi duduiei Elena că umblatul cu 


capul în nori nu se bucură de prea multe circumstanţe 
atenuante. Doamna Penciu! 

Georgeta tresări speriată. 

— Spune-mi cum îl cheamă pe duhovnicul dumitale. 

— Părintele Vasile de la Sfântul Mina. Adăugă: Un tovarăş 
de nădejde... 

Minerva tună: 

— Acum eu sunt popa! Clar? Pofteşte, te rog, după mine 
şi ai grijă să nu uiţi vreun păcat. Dumnezeu e mai blajin! 


CAPITOLUL XVIII 


Usa către dormitor era deschisă. Minerva văzu două 


paturi de bronz cu cuverturi din bumbac şi un bătrân ce 
picotea într-un scaun de paralitic. 

— E soţul dumneavoastră? 

Doamna Viişoreanu - mama canadianului care expediase 
Venerei scrisoarea de pocăință relatând crima din tren - 
înclină capul. Cercetându-i chipul ostenit, Minerva îşi dădu 
seama că femeia aştepta un singur lucru. Să moară. Se 
considera şi probabil fusese înfrântă de viaţă. 

— Florin a fost singurul nostru copil. 

Minerva arătă cu bărbia spre uşă. 

— Nu aude... În august se împlinesc nouă ani de când 
băiatul a părăsit ţara. A cunoscut-o pe Mildred, o 
englezoaică, la Eforie. Au stat un timp la Londra şi au 
emigrat, ca să moară în Canada... 

— Când a murit? 

— Acum doi ani. Un accident de maşină. Florin era miop. 
S-a ciocnit noaptea de un parapet. Aşa mi-a scris Mildred... 
Au rămas trei copii. 

— Doi ani? întrebă Minerva. Nu vă înşelaţi? 

Doamna Viişoreanu o privi tulbure. 

— Am pierdut totul. Din nefericire, nu şi memoria. 


Minerva dădu buzna în laborator. 


— Ce se aude cu amprentele? Aşteptaţi ghioceii? 

— Le aveţi într-o oră, spuse tehnicianul gata să cadă de 
pe scaun. 

— Într-o oră, pământul se depărtează de soare cu 
cincisprezece grade. E nepermis de mult. Peste treizeci de 
minute, îl trimit pe Dobrescu să le ia. Adăugă din uşă: N-am 
nimic împotrivă dacă-ţi face plăcere să te aşezi în baia cu 
acizi, chestia e să nu-mi strici fotografiile. 


— Ce se aude? 

Medicul legist îşi săltă ochelarii cu bisturiul. Cadavrul 
inginerului era întins pe masă. 

— Cuţitul a perforat plămânul şi inima. Păcat! A avut o 
constituţie de fier. 

— Cum vine asta? se miră Minerva. Mi s-a spus că era 
cardiac, suferea de uremie... 

— Baliverne! A fost sănătos tun! Uitaţi-vă la muşchii lui. 

Începu să explice celor patru pereţi pe concret, vreme de 
cinci minute, țesuturile inginerului. Minerva dispăruse de 
mult. 


— M-am săturat de minciuni şi în consecinţă i-am luat 
tare. 

Colonelul lonaş zâmbi. Putea să-şi imagineze cu uşurinţă 
cum se petrecuseră lucrurile. De altfel, era de ajuns să se 
uite în jur. Ministerul vuia, n-ar fi clocotit aşa nici aşezat pe 
un vulcan, telefoanele zbârnâiau, la laboratoare oamenii îşi 
pierduseră capul şi aşa uitat în altă parte după revelion. 
Minerva era într-o formă grozavă, apărea pretutindeni ca 


un vifor, scăpăra, scotea scântei şi untul din locotenentul 
Dobrescu. 

— Îmi închipui că n-a trebuit să faci eforturi... 

— Hm! se strâmbă maiorul Tutovan. Colţul gurii îi 
zvâcnea. Au recunoscut că urmăreau s-o compromită pe 
Cora în ochii inginerului. Aceasta e fireşte varianta pentru 
mocofani. 

lonaş îşi ascunse zâmbetul. 

— Şi-au permis să te mintă, Minerva? 

— Aşa mi se pare. În orice caz, se dau peste cap să mă 
convingă că miza întregii afaceri ar fi cele aproximativ două 
milioane la care se ridică averea inginerului Manu. 

— Poate fi o miză, trebuie să recunoşti. 

— Poate. Toată lumea e de acord că inginerul lucra acasă, 
de la şeful de cadre, până la Georgeta Penciu. Or, la 
percheziţie, n-am găsit nici un fel de material. 

— Concluzia? 

— Fireşte, a fost sustras. În casa Manu există un spion 
perfect camuflat. M-a izbit o serie de inadvertenţe. Strânşi 
cu uşa, Moraru, Litel, Georgeta şi Elena recunosc că au 
regizat două spectacole. Introducerea  şarpelui în 
aşternutul lui Manu şi aiureala cu mănuşa. Împingând 
suspiciunile spre Cora şi amplificate de mărturiile unui 
individ plătit să recunoască în faţa inginerului că întreținea 
relaţii intime cu nevastă-sa, manevra urmărea înlăturarea 
ei de la masa succesorală prin formularea unui nou 
testament. 

— Manu era un bărbat tânăr, observă lonaş, astfel de 
prevenţii la vârsta lui mi se par morbide. 

— Aici e clenciul! Neamurile pretind că fiind cardiac şi 
bolnav de uremie, deci pe undeva cu un picior în groapă, s- 
au grăbit să ia măsuri de precauţie. lar la autopsie, Minerva 
apăsă cuvintele, s-a constatat că era perfect sănătos. 

— Interesant. Cine crezi că l-a ucis? 

— Cu excepţia Venerei Contaş, absolut toţi au alibiuri 
straşnice. Deşi a scris negru pe alb că intenţionează să-l 


ucidă pe Manu, deşi crima a avut loc la ora şi în condiţiile 
preconizate, am certitudinea că nu ea e asasinul. 

— Te gândeşti la felul în care a fost mânuit cuțitul? 

— Şi la asta. Am discutat mult cu Venera. E o nefericită, 
dar nu criminală. 

Colonelul îşi frecă bărbia pe gânduri. 

— Convingerea anchetatorului nu constituie o probă 
pentru instanţă, ştii foarte bine, Minerva. 

— Ştiu. Naiba a pus-o să zmângălească toate năzbâtiile 
alea în jurnal? 

— Dacă-mi amintesc bine, spuse colonelul, notând ceva în 
agendă, Venera îl detesta pe inginer pentru că i-ar fi ucis 
logodnicul. 

— Manu a fost un tip violent, dar cinstit. N-ar fi recurs 
niciodată la astfel de procedee pentru a înlătura din 
competiţie un concurent redutabil. 

— E o ipoteză... 

Minerva respiră adânc. 

— Am stat de vorbă cu mama tipului din Canada, aşa- 
zisul expeditor al scrisorii. Sunt doi ani de când a murit într- 
un accident. Venera a primit epistola acum şase luni. Deci 
autorul decedează cu un an şi jumătate înainte de a-şi 
semna compunerea. Trucul e limpede. Cineva din 
străinătate o avertizează pe Venera asupra „crimei“ 
inginerului, pentru a o determina să-l ucidă. Agentul din 
ţară, care trăieşte în imediata apropiere a profesoarei, îşi 
dă însă seama că nu va avea tăria s-o facă, ceea ce de fapt 
s-a şi întâmplat. Caută şi găseşte altă soluţie, dar Venera 
trebuia să rămână, în virtutea lipsei de alibi şi a celor scrise, 
vinovată în faţa autorităţilor. 

— Apropo de alibiuri, spuse colonelul, le-ai verificat? 

— Fireşte. Cel puţin treizeci de oameni pot să declare, şi 
îi cred, că în momentul crimei, Titel, maică-sa, Elena şi 
notarul nu s-au mişcat de la masă. Pentru Cora depun 
mărturie colegii actorului Riri Domide, Contaş era la 
Braşov, Şerbănescu în Făgăraş. 


— Atunci? 

Minerva îşi concentra privirea asupra mapei de pe biroul 
colonelului. 

— La mijloc e un truc. Un truc formidabil. Sunt două 
chestiuni care mă intrigă: cine a eliberat certificatul care 
atestă uremia inginerului, ar fi una. L-am rugat pe căpitanul 
Macri să se ocupe de chestiunea asta. Doi, fereastra de la 
dormitorul Corei Manu a fost forţată. Există urme certe. În 
mod ciudat însă, familia nu pomeneşte nimic despre acest 
incident. Am comparat amprentele celor din casa Manu cu 
cele lăsate pe pervaz. Nu corespund. Dobrescu vântură 
Bucureştiul în căutarea proprietarului. Dacă e un infractor 
cu cazier, cred că-l găseşte. 

Pe chipul colonelului se ivi zâmbetul particular care 
însoțea de regulă întrebările despre subalternii Minervei. 

— Elevul Dobrescu Vasile... mai trăieşte? 


— Certificatul a fost eliberat în urma unei erori, declară 
căpitanul Macri. Am adus-o pe laboranta care a încurcat 
analizele. 


Era o fată urâtă. Avea ochi inexpresivi, puţin şaşii, tenul 
pământiu, trupul cioplit cu toporul. Ţinea buzele strânse, 
dar Minerva simţea că e pe punctul să cedeze. Pe figura 
impersonală, cu bărbia moale şi grea, lipsită de fermitate, 
se citea frică, nehotărâre şi o anumită încăpățânare 
imbecilă. 

— Uite cum stă treaba, domnişoară! Aiureala cu 
etichetele lipite greşit pe eprubete s-o spui matale altora! 
Eşti căsătorită? 

— Încă nu. Poate în primăvară... 

Ezitase. Minerva îşi îngustă privirea. 

— Cine-i persoana? 


— Un băiat... 

— Nu mi-am închipuit nici o clipă că ar fi un galoş. 
Numele. 

— Ce-aveţi cu mine? 

Minerva o privi cu un soi de milă pe care i-o stârnea 
totdeauna prostia. 

— Ai fost păcălită, domnişoară! Cineva te-a amestecat 
într-o afacere murdară, care lezează interesele statului. Vei 
fi sancţionată oricum, dar ai totuşi posibilitatea să-ţi 
ameliorezi situaţia, vorbind cu cinci minute mai devreme. 
Numele logodnicului! 

Fata îşi frământa mâinile. 

— Titel... 

— Junele Titel Penciu! Ce ţi-a promis? 

— Că măia. 

„Încă o nefericită“, gândi Minerva. „Cu un fizic agreabil, 
care să atragă cât de cât atenţia bărbaţilor, probabil că n-ar 
fi acceptat niciodată porcăria asta. Păcat...“ 


Buzele Minervei se strâmbară într-un zâmbet sarcastic. 

— Zi aşa! Ai aiurit-o pe gâsculiţa aia c-o iei de nevastă şi 
ţi-a făcut rost de certificat. 

Îl măsură surprinsă din creştet până în tălpi. Deşi purta 
tocuri înalte, Titel nu depăşea un metru şaizeci. Era slab 
ţâr, îngust în umeri, cu o conformaţie specifică de 
adolescent, în creştet îi lucea un început promiţător de 
chelie. 

— Hm! se strâmbă Minerva. Uite unde era Făt-Frumos! 
Ce-a fost în capul vostru, băieţi? 

— Gânduri bune, rânji tânărul Penciu. La urma urmelor, 
n-am comis nici o crimă. 

— la mai meditează niţel, Titeluş dragă. 


— Recunosc, am vârât câteva fitile împotriva Corei, ca s-o 
scoatem din competiţie. Abţibildul cu uremia trebuia să-l 
grăbească pe Dan să redacteze un nou testament în 
favoarea familiei. 

Nasul sensibil al Minervei palpită. 

— De unde ştiaţi cu atâta certitudine că inginerul Manu 
va muri? 

Titel o privi iute. 

— Nimeni nu trăieşte cât lumea, vorba aia, n-aduce anul 
ce aduce ceasul ăl rău. Te calcă unul cu maşina, îţi pică o 
cărămidă în cap, cu puţin noroc intram în pâine. 

— Norocul şi-l mai sculptează şi omul. Asta apropo de 
vorbele alea de duh. În definitiv, de ce nu i-ai fi dat o mână 
de ajutor? Oricum, demonstrându-i infidelitatea soţiei, 
vârându-i sub nas un certificat fals care atestă o boală 
incurabilă, inginerul era... 

Se opri brusc arsă de un gând. Încerca senzaţia fizică, pe 
care i-o dădea totdeauna revelaţia. Un salt îndrăzneţ de pe 
trambulină. 

„Inginerul a fost un tip vindicativ. Dacă s-a sinucis pentru 
ca altcineva, o persoană bine vizată, să fie învinuită de 
crimă? Hm, drăcească răzbunare... Să fi mers chiar atât de 
departe? Înfiorător! Cum naiba şi-a împlântat singur cuțitul 
în spate?“ 


Pianista frământa între degete tivul jachetei. O lacrimă îi 
alunecă pe obrazul ofilit, cu pete hepatice răsărite la tâmple 
şi pe frunte. Şi-o şterse repede, jenată. 

— N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu încerc să vă 
impresionez. 

Minerva se uită în altă parte. În fond, îi părea rău de 
Elena. Era aiurită, cu capul în nori, dar în nici un caz 
canalie. Cultivase toată viaţa teoria omului de artă mai 


presus de plictiselile cotidiene şi îşi închipuise că are 
dreptul să ignore cu indiferenţă princiară tot ce se petrecea 
dincolo de odaia în care se afla pianul. 

— Am să-mi reproşez toată viaţa moartea lui Dan. Puteam 
să evit nenorocirea... Era de ajuns să deschid ochii. 


„Ceva nu e în regulă. M-a izbit dintr-un bun început, dar 
ce?“ se întrebă Minerva răsfoind printre revistele lui Manu. 
Le compară cu exemplarele ei. Urmărea de mult publicaţia 
pentru rubrica extrem de interesantă intitulată O nouă 
ramură în matematică. 

Tresări. Ultimul număr, din decembrie, al inginerului 
avea o pagină în plus. 


Telefonul zbârnâi. Glasul locotenentului Dobrescu flutura 
drapele. 

— L-am găsit pe tipul care a forţat fereastra de la 
dormitorul Corei Manu. 

Ochii Minervei se aprinseră. 

— Ei, taci! Chestia asta, Dobrescule, o s-o ţin minte, pe 
cuvântul meu! De azi înainte am terminat definitiv cu 
problemele de algebră şi geometrie. Făcu o pauză: Trecem 
la matematici superioare. Alo! Alo! Mă auzi? 

Minerva avu imaginea unui receptor bălăngănindu-se la 
capătul firului metalic şi a unui locotenent blond întins 
ţeapăân pe duşumea. 

„Nu trebuia să i-o spun dintr-o dată. Bucuria are forme 
multiple de manifestare, uneori stranii.“ 


XXX 


Îl chema Marin Tudor, era recidivist şi fusese prins într- 
un restaurant din Obor în timp ce încerca să comercializeze 
un magnetofon şi un inel de aur. Cercetat la miliţie, negă la 
început, apoi mărturisi că obiectele fuseseră sustrase din 
locuinţa inginerului Manu în noaptea de 31 spre 1 ianuarie. 

Minerva îl privea fără să-şi ascundă satisfacția. Când 
dispusese depistarea spărgătorului, nu-şi acordase mai 
mult de două şanse din zece. Hoţul avea o privire simpatică, 
cu vioiciunea şi neliniştea caracteristică celor ajunşi să fie 
întâmpinați familiar în secţiile de miliţie. „Ce mai faci, 
Marinică, ţi s-a făcut dor de noi? Mă simt mişcat, zău aşa...“ 

Minerva îl luă repede: 

— 'Te avertizez că n-am timp! În consecinţă, scuteşte-mă 
de floricele şi improvizații. 

— Dacă staţi dumneavoastră în vorbe cu un amărăştean 
ca mine, chestia e albastră. Sunt şuţ cinstit, lucrez pe 
partea carosabilă, nu intru pe stop. 

Minerva îşi încruntă sprâncenele surprinsă. 

— De unde ştii cine sunt? 

— Păi vi s-a dus buhul. La întristare, vărgaţii ciripeau 
mereu de dumneavoastră. 

— În prima declaraţie ai susţinut că nu-ţi aminteşti de 
unde ai furat lucrurile. De ce? 

— E o chestie nasoală, mi-a fost târşă să nu pic mesa. 

— Adică. 

Hoţul oftă. 

— Am ieşit în treabă cam pe la unşpe. Luna cadourilor, 
care va să zică plin sezon. Dau târcoale ici-colo, luminăţie 
ca la Moşi. Zic, nu ţine! Fac sens giratoriu şi văd ditamai 
hudubaia. Întunecime gârlă. Nasulia de la uşă, străinească. 
Nu mă bag, acu”, de-ntâi martie, împlinesc abia trei ani în 
câmpul muncii, printre trosnitori. Ferestrele de la parter 
aveau gratii. Nu şi alea de la etaj. Atunci îmi bubuie 


mansarda să mă caţăr pisiceşte pe balcon. Zgâlţăi niţel 
geamul şi nu ştiu cum dracu' mă trezesc într-o odaie. 

— Ora! 

— Pe la mulţi ani şi-o litră. Plimb reflectorul prin gaura 
cheii ici-dincolo, să ginesc dacă-s fraierii pe-acasă. Şi-odată 
mă trec toţi dracii! Un husăn proptise şundreaua în 
bibliotecă şi venea în ea de-a-ndăratelea. 

Minerva îşi încleşta degetele în braţele fotoliului. „Am 
fost la un pas de adevăr.“ Întrebă, stăpânindu-şi greu 
satisfacția: 

— Şi? 

— Se canoni aşa de vreo trei-patru ori, până la urmă şi-a 
făcut vânt şi-odată îl văz că se năruie cu şişu' în spinare. N- 
o să mă credeţi, dar până s-o mierlească de tot, zâmbărea. 

— 'Te cred, băiete. 

— Umflu la repezeală un inel, un creion de argint şi două 
pachete de fumegante americănegşti, aşa, de-o amintire. Sub 
canapea foşnea ceva. Mă uit, un magnetofon care lucra în 
sec. L-am săltat şi m-am cărăbănit. Mintea mea e proastă! 
Clătină din cap amărât. laman acolo să mă pui pe 
prăduială... 

Obiectele furate se aflau pe birou. Minerva dădu drumul 
la magnetofon. Aproape întreaga rolă conţinea muzică. La 
sfârşitul benzii, auzi nişte zgomote şi glasul Corei Manu... 


Pentru prima oară de când îşi aducea aminte, Minerva 
încerca un sentiment acut de ireal. Totul i se părea ficţiune. 
Holul somptuos, care ar fi putut arăta la fel şi acum o sută 
de ani, cu excepţia televizorului şi a perdelelor de nailon, 
fireşte, lumina albăstruie fără sursă evidentă, femeia 
aceasta divin de frumoasă stând ca de obicei cu mâinile 
abandonate în poalele de catifea, pe o jumătate de scaun, 
cu obrazul ermetic. 


Copia atât de exact imaginea clasică a spioanei puse în 
circulaţie de scenarişti şi regizori, superbă şi misterioasă - 
fiindcă spectatorii preferă în general să vadă pe ecran 
frumuseți şi în mod ciudat palpită altfel pentru o blondă 
nostimă decât pentru un obraz neînsemnat - încât Minerva 
simţi nevoia unui gest care să destrame atmosfera. Ar fi 
deschis aparatul de radio, dar se mulţumi să tragă 
perdelele. Priveliştea nu era deloc tonică. Un cer gri, copaci 
trişti, carbonizaţi, o vrabie rătăcită. 

Cora o urmărea liniştită, plină de răbdare, făcea impresia 
că ar fi putut stărui în aceeaşi atitudine ceasuri de-a rândul. 

— E de neînțeles, spuse Minerva strângându-şi umerii în 
felul ei caracteristic, cum de s-a lăsat Dan Manu, un bărbat 
cu imaginaţie, păcălit ca un copil. Un colaps al fanteziei 
probabil, care i-a fost fatal. Am încercat să ghicesc de ce te- 
ai căsătorit cu el. Intuisei probabil omul de mare viitor. Se 
adăuga desigur situaţia materială solidă şi convingerea că 
nimic nu-i ireversibil. Căsătoriile nu sunt contracte pe viaţă, 
„nu ne înţelegem, foarte bine, ne despărţim, data viitoare o 
să fim mai norocoşi...“ Riscai o monedă pe un număr posibil 
câştigător şi atâta tot. Ca spioană, de fapt termenul exact 
este trădare de ţară, ai fost racolată mai târziu, când cineva 
şi-a dat seama că numai prin dumneata poate ajunge la 
lucrările inginerului. Nu mă aştept să-mi faci mărturisiri 
concrete. În mod logic, cred însă că ai o vechime de doi, 
maximum trei ani în această activitate. Manu are cinci 
invenţii importante la activ, într-un răstimp de paisprezece 
ani, toate în domeniul militar. Ultima, şi poate cea mai 
importantă pentru capacitatea de apărare a ţării, a 
constituit obiectivul dumitale. Ţi-ai dat seama că inginerul 
comitea de data aceasta o imprudenţă care, în cele din 
urmă, l-a costat viaţa. Considerând incomode şi inutile 
măsurile noastre de securitate, lucra acum acasă, fără să 
avertizeze conducerea institutului. A fost un om cu calităţi 
excepţionale, dar şi cu extrem de multe defecte. Dificil, 
orgolios, încăpățânat, nu mă surprinde că a procedat astfel. 


Ecuația devine acum foarte simplă. Moartea lui Dan Manu 
asasinat de Venera nu ţi se putea reproşa. Rămâneai 
văduvă, cu un trecut nepătat şi oricând aptă pentru a fi 
folosită în alte acţiuni. Venera reprezenta primul pion care 
urma să fie sacrificat. Datorită scrisorii trimise de falsul 
Viişoreanu, sora dumitale, cam bolnăvicios credincioasă 
fantomaticului Mircea, pentru a-i răzbuna moartea, urma 
să-l ucidă pe inginer. Aici, acel cineva din afară a comis o 
greşeală. Viişoreanu le fusese într-adevăr coleg lui Manu şi 
lui Mircea Balaban. Din întâmplare însă, canadianul a murit 
cu un an şi jumătate înainte de expedierea scrisorii. Am 
cercetat din curiozitate dosarul privitor la accidentul lui 
Mircea Balaban. Nu încape nici o îndoială că Manu a fost cu 
desăvârşire inocent. Îmi închipui acum cu câtă voluptate, cu 
ce hohote de râs îi citeai jurnalul: „Literatură fadă şi 
ridicolă de fată bătrână...“ Chiar când ţi-ai dat seama că 
Venera nu va fi în stare să-l omoare pe inginer, caietul 
continua să aibă preţ. Era destinat autorităţilor şi vă elibera 
tuturor certificate de bună purtare: „Jack n-ar fi în stare să- 
l ucidă, nici Titel, nici Cora, nici...“ O cercetă cu curiozitate: 
Cum naiba ai putut s-o sacrifici cu atâta sânge rece? 

Cora nu răspunse. Privea peste umărul Minervei cu 
acelaşi surâs îngheţat. 

— Jocul a început cu racolarea complicilor. Ai mizat pe 
lăcomia lui Jack, pe repulsia pentru orice efort constructiv a 
lui Titel. Şi ai mizat bine. Le-ai promis jumătate din 
„patrimoniul activ“, Moraru preferă termenii juridici. 
Bineînţeles, habar n-aveau de existenţa celui de-al doilea 
mobil, cel real în fond: subtilizarea invenţiei lui Manu. 
Rapaci, avizi după bulendre şi bani, paraziți mărunți, dar 
periculoşi, ţi-au acceptat fără spasme de conştiinţă 
propunerea. Jack şi Titel, rudele devotate ale lui Dan, în 
fond subordonații dumitale credincioşi, te-au ajutat 
substanţial. Le-au înlăturat din drum pe Georgeta şi Elena, 
te-au ajutat prelucrându-l artistic pe inginer. Trebuia în 
primul rând distrus mitul lui Dan despre fidelitatea 


dumitale conjugală, iar necredinţa să-l facă să-i fiarbă 
sângele în vine. Toate tentativele, şarpele, mâna hidoasă 
proiectată pe zid, amenințările sistematice, anunţul din 
mica publicitate, sicriul avuseseră un singur ţel: să-l 
pregătească psihologic pe Dan - ipohondru cu o imaginară 
boală de inimă - să-i creeze un anume climat sepulcral, să-l 
împingă pe pragul demenţei. Doar astfel putea fi manevrată 
victima, determinată, aproape obligată, să se sinucidă. Căci 
ideea mare, drăcească, asta a fost: să-i sugeraţi fin 
sinuciderea şi mai cu seamă să-l încredinţaţi că de moartea 
lui vei fi învinuită dumneata. O idee într-adevăr magistrală, 
care nu se putea să nu placă vindicativului Manu. Trebuia 
adus până acolo, încât să jubileze imaginându-şi celula, 
prichiciul mucegăit de paie pe care nevastă-sa avea să-şi 
petreacă restul zilelor. 

Cora îşi ridică ochii: „Raţionează surprinzător de exact...“ 

— Criza de claustrofobie, închipuita dumitale oroare 
pentru spaţii închise, l-a făcut desigur să încerce satisfacţii 
subtile când a combinat renghiul împreună cu Titel şi 
Moraru. Renghiul inventat de dumneata şi strecurat abil lui 
Dan. Nu te-ar fi atins în viaţa lui cu o floare. Ai izbutit însă 
să scormoneşti în străfundul fiinţei sale, să aduci la 
suprafaţă ce era mai rău: violenţa, spiritul de răzbunare, o 
anumită tendinţă spre necruţător. Fără îndoială însă, 
inginerul n-ar fi acceptat niciodată să se sinucidă dacă n-ar 
fi avut certitudinea că în curând va muri oricum. Spectrul 
morţii apropiate, providenţiala uremie a fost procurată de 
amanta lui Titel. Manu mai putea trăi decenii... Cred că eşti 
şi o bună cunoscătoare a naturii umane. l-ai intuit pe Jack şi 
Titel, pe Elena iresponsabilă, pe Georgeta, o femeie lipsită 
de discernământ, stăpânită de forma cea mai primitivă a 
instinctului matern. Şi, în sfârşit, l-ai intuit bine pe Dan. Atât 
de bine, încât nu s-a abătut nici un pas de la itinerar. Nu ţi-a 
fost o singură clipă teamă că Manu se va adresa miliției. Era 
prea încăpățânat, prea orgolios, prea drăceşte temerar ca 


s-o facă. Şi, din nefericire, nici el n-a stabilit vreo corelaţie 
între evenimentele din casă şi invenţia la care lucra. 

„Când te gândeşti, destinul e totuşi în mâinile noastre. 
Ieri încă, soarta mea, a lui Dan, se aflau în cumpănă. Era de 
ajuns să fi prins trenul de ora zece. Existenţa alături de 
Mihai putea fi interesantă. Interesantă pentru cât timp? 
Dacă aveam zece ani mai puţin. Încercam. Asemenea 
experienţe sunt pentru epoci mai juvenile.“ 

Cuvintele Minervei îi atraseră atenţia. 

— Ultimul impuls, probabil hotărâtor, la constituit 
articolul dintr-o publicaţie străină care face aluzii certe la 
invenţia unui prezumtiv inginer suedez. O invenţie generată 
de o idee identică cu a lui Manu. Eforturile sale de ani de 
zile erau astfel anulate dintr-un condei. Minerva râse: Ce le 
trece oamenilor prin minte! Revista respectivă există şi se 
bucură de mult prestigiu printre specialişti. Pe baza 
informaţiilor pe care le-ai furnizat, şefii dumitale au tipărit 
încă o pagină - cea cu referinţe la invenţie. O singură 
pagină, care n-a apărut pe piaţă, destinată unui singur 
lector, inginerul Dan Manu. Am găsit revista în biroul lui. 
Din fericire, o citesc şi eu. Spre stupefacţia mea, am 
constatat că exemplarul lui Manu are o pagină în plus. 
Astfel, pe 31 decembrie 197..., datorită unui abil angrenaj 
de minciuni, Manu se afla în faţa unui faliment total: urma 
să moară peste câteva zile, fusese trădat de nevastă-sa şi îşi 
pierduse nădejdile în ceea ce considera a fi opera sa 
capitală. Nu mai avea nici un suport. S-a sinucis fără 
regrete, cu unica satisfacţie că cel puţin dumneata îţi vei 
primi pedeapsa. L-au stimulat presupun şi zgomotele din 
odaia alăturată, unde nu se afla nimeni. Ai imprimat pe 
bandă de magnetofon sunete caracteristice care să-i dea 
impresia inginerului că eşti acasă. Muzică, robinetul de la 
baie, bricheta, convorbirea telefonică fantezistă. Era 
încredinţat că el şi nevastă-sa rămăseseră singuri în toată 
locuinţa. Pentru orice anchetator, asasinul nu putea fi decât 
doamna Manu. Un caz limpede... Numai că doamna Manu - 


şi asta n-o mai ştia inginerul - părăsise locuinţa la ora zece, 
lăsând magnetofonul să funcţioneze, şi petrecuse revelionul 
la Riri Domide. Cel puţin cincisprezece martori aveau s-o 
certifice... Aş da mult să-ţi fi văzut faţa când ai descoperit 
dispariţia magnetofonului. 

Cora îşi întoarse privirea de la obrazul colţuros al 
Minervei. Încerca o stare de spirit pe care nu o putea defini. 
Nu era oboseală, nu era frică. Fusese înfrântă şi atât. O ştia. 
„Atunci? De ce nu mă lasă în pace? Am acceptat riscul, 
eventualitatea unui eşec. Voi plăti... Ce mai vrea?“ 

Dintr-o dată, imaginea eterică a Alinei tremură în holul 
întunecat. Dispărea la capătul unei alei şi talia strânsă într- 
o panglică violet părea unduită de vânt. Un ogar alb zburda 
lângă poalele ei. Alina întoarse capul şi surâse. 

Glasul Minervei o goni pe Alina din odaie. 

— Ăsta a fost, pe lângă celelalte erori de concepţie, 
marele dumitale ghinion şi, trebuie să recunosc, un incident 
cu totul imprevizibil. Nu te puteai aştepta la o spargere. 
Marin Tudor, hoţ recidivist, pătruns prin efracţie în această 
locuinţă în noaptea de revelion, a asistat la sinuciderea 
inginerului. El ţi-a sustras magnetofonul. Tehnicienii noştri 
au avut inspiraţia să-l cerceteze în amănunţime. Au 
descoperit astfel un compartiment suplimentar, inteligent 
camuflat. Înăuntru, microaparatul foto cu un film întreg 
conţinând datele invenţiei. 

Se priviră lung, în inima ochilor. Un suspin imperceptibil 
cobori pleoapele Corei. 


Minerva îi dădu vacanţă locotenentului Dobrescu şi-o luă 
spre casă. Pentru că nu se uitase niciodată în oglindă mai 
mult de cinci secunde, reuşea să fie dacă nu generoasă, cel 
puţin obiectivă cu femeile frumoase. Chipul Corei Manu o 
urmărea. 


„A dispus de toate atuurile ca să fie fericită. Puţini se 
nasc cu un careu de aşi în mână. De ce a acceptat jocul 
ăsta? De ce? De ce...“ 

În faţa blocului, copiii ridicaseră un om de zăpadă. Nu-i 
lipseau morcovul înfipt în mijlocul obrazului, nasturii, coada 
de mătură. 

Minervei i se păru îngrozitor de trist şi singur. Îşi scoase 
mănuşa şi-i despică o gură largă. Omul de zăpadă începu să 
râdă. Minerva clipi ştrengăreşte şi se îndepărtă. 

Luceafărul trimitea o suliță de lumină rătăcind licurici pe 
străzile albe. 


Cuprins 


Capitolul 1 5 
Capitolul II 23 
Capitolul III 44 
Capitolul IV 51 
Capitolul V 60 
Capitolul VI 75 
Capitolul VII 93 
Capitolul VIII 106 
Capitolul IX 121 
Capitolul X 134 
Capitolul XI 147 
Capitolul XII 160 
Capitolul XIII 175 
Capitolul XIV 191 
Capitolul XV 203 
Capitolul XVI 21 7 
Capitolul XVII 230 
Capitolul XVIII 234 


1L* Cu circa zece ani în urmă, Minerva predase matematica la un liceu din 
Capitală. Dobrescu îi fusese elev, dovedind aptitudini firave pentru această 
disciplină. Corigenţa de clasa a IX-a a avut darul să-i apropie. Ulterior, 
locotenentul o visa şi noaptea în vreme ce Minerva persevera în convingerea 
stranie că trigonometria şi algebra i-ar fi indispensabile în viitoarea carieră de 
jurist. După absolvirea Facultăţii de Drept, avu supriza să fie repartizat sub 
ordinele maiorului de Securitate M. Tutovan. Vezi: „Omul de la capătul 
firului“, „Spionaj la mănăstire“ şi „Minerva se dezlănţuie“.