Agatha Christie — O Autobiografie

Agatha Christie 


Agatha Christie 


O autobiografie 


CUPRINS: 
CUVÂNT ÎNAINTE 3 
PARTEA 1 5 

PARTEA A II-A 35 
PARTEA A III-A 63 
PARTEA A IV-A 92 
PARTEA A V-A 127 
PARTEA A VI-A 165 
PARTEA A VII-A 184 
PARTEA A VIII-A 208 
PARTEA A IX-A 244 
PARTEA A X-A 279 
PARTEA A XI-A 294 
EPILOG 307 
POSTEAŢĂ 309 


CUVÂNT ÎNAINTE 

Nimrud, Irak, 2 aprilie 1950 

Nimrud este denumirea modernă a vechii cetăţi Calah, 
capitala militară a asirienilor. Casa expediției noastre, 
construită din chirpici se întinde pe versantul de est al 
colinei şi are o bucătărie, o sufragerie, totodată şi cameră 
de zi, un mic birou, un atelier, un oficiu pentru desenator, o 
sală mare, depozit, unde se află şi materialul ceramic, o 
cămăruţă obscură (noi toţi dormim în corturi). Anul acesta a 
fost adăugată încă o încăpere de vreo trei metri pătraţi. 
Podeaua e acoperită cu rogojini şi două covoraşe în culori 
vii. Pe perete atârnă un tablou de un tânăr artist irakian, 
reprezentând doi măgari realizaţi dintr-o masă confuză de 


cuburi în culori strălucitoare. Fereastra dă spre est unde se 
conturează munţii Kurdistan cu vârfurile acoperite de 
zăpadă. Pe o tăbliță fixată afară pe uşă e scris în cuneiforme 
Beit Agatha (Casa Agathei). 

Aşa că asta e „casa” mea, unde voi putea afla liniştea 
perfectă ca să mă dedic scrisului. Pe măsură ce săpăturile 
vor progresa, probabil că nu va mai fi timp pentru aşa ceva. 
Multe obiecte vor avea nevoie să fie curățate şi reparate. 
Vor trebui făcute fotografii, etichetări, pachete. Dar în 
primele zece zile va fi o oarecare linişte. 

Ce e drept, există unele piedici pentru a te putea 
concentra. Deasupra, pe acoperiş, muncitorii arabi sar, ţipă 
fericiţi, schimbă poziţia nesigură a scărilor. Câinii latră, 
curcanii bolborosesc. Galul poliţistului îşi zornăie lanţul, iar 
fereastra şi uşa refuză să rămână închise. Stau la o masă de 
lemn, destul de rezistentă, şi am lângă mine o cutie din 
tinichea, din acelea folosite de arabi în călătorii. E vopsită în 
culori vesele, în ea îmi propun să-mi păstrez Manuscrisul, 
pe măsură ce înaintez în scris. 

Ar trebui să scriu o carte polițistă, dar cu dorinţa naturală 
a scriitorului de a aşterne pe hârtie orice altceva decât ceea 
ce ar trebui, în mod cu totul neaşteptat tânjesc să-mi scriu 
autobiografia. Mi s-a spus că impulsul de a-ţi scrie 
autobiografia îl cuprinde pe fiecare om, mai devreme sau 
mai târziu. Şi pe mine m-a apucat, aşa, dintr-o dată. 
Gândindu-mă mai serios, cuvântul autobiografie pare cam 
pompos. Sugerează un studiu cu un scop bine determinat al 
întregii vieţi a cuiva. Aşa ceva implică nume, date, locuri 
scrise într-o ordine cronologică perfectă. Ceea ce vreau eu, 
este să-mi afund mâna şi să scot la întâmplare un pumn plin 
de tot felul de amintiri. 

Pentru mine, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul 
absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, 
clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur 
pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri 
interesante, care cu cât sunt mai nerezonabile şi mai 


improbabile cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi 
cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de-a 
făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi 
realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente 
readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de 
forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de 
mică importanţă, făcându-te brusc să spui: „Îmi amintesc...” 
cu o plăcere deosebită şi cu totul neexplicabilă. 

Asta e una din compensaţiile oferite de înaintarea în 
vârstă, desigur una foarte plăcută: să-ţi aduci aminte. 

Din nefericire adesea doreşti nu numai să-ţi aminteşti, dar 
să şi vorbeşti despre cele amintite. Şi asta, trebuie să-ţi spui 
de nenumărate ori, este un lucru tare plictisitor pentru 
ceilalţi. De ce, la urma urmelor, i-ar interesa pe ei viaţa ta şi 
nu a lor? Uneori ar putea să-i intereseze, mai ales când sunt 
tineri şi când te privesc ca pe o curiozitate „istorică”. 

„Bănuiesc, îmi spunea odată, plină de interes, o tânără 
fată instruită, că îţi aminteşti totul despre Crimeea?” 

Destul de jignită, i-am răspuns, acră, că nu sunt chiar atât 
de bătrână. Că repudiez, de asemenea, şi participarea la 
răscoala indiană. Am unele amintiri şi despre Războiul cu 
burii (trebuie să recunosc asta, pentru că fratele meu a 
luptat în acest război). 

Dar mărturisesc că prima amintire care îmi vine în minte 
este o imagine clară a mea, mergând împreună cu mama pe 
străzile Dinardului, într-o zi de târg, când un băiat cu un 
coş mare dă peste mine cu brutalitate, mă zgârie la braţ, şi 
mă face grămadă, aproape, la pământ. Mă doare, încep să 
plâng. Cred ea aveam pe atunci vreo şapte ani. 

Mama, care a fost întotdeauna o partizană a comportării 
stoice în public, mă dojeneşte: 

— Gândeşte-te la bravii noştri soldaţi care luptă în Africa 
de Sud, îmi spune ea. 

Şi, de dragul adevărului, trebuie să recunosc că răspunsul 
meu a fost: 

— Eu nu vreau să fiu un brav soldat! Vreau să fiu o laşă! 


Ce mecanism conduce în noi alegerea amintirilor? Viaţa e 
ca şi cum ai asista la un film. Apăs pe un buton: iată-mă 
copil, mâncând ecleruri de ziua mea. O altă apăsare pe 
buton. Au trecut doi ani şi mă văd stând pe genunchii 
bunicii pregătită în mod solemn ca un pui de pus la cuptor, 
adus chiar atunci de la prăvălia domnului Whitley, aproape 
nebună de fericire de hazul acestui joc. 

Ici şi colo câte o clipă - şi între ele lungi spaţii pustii de 
luni şi ani. Unde erai în acel timp? Îţi vine în minte 
întrebarea lui Peer Gynt: „Unde am fost eu, omul întreg, cel 
adevărat?” 

Omul întreg nu-l ştim niciodată, deşi uneori, în scăpărări 
rapide, cunoaştem omul adevărat Eu cred că amintirile 
reprezintă acele momente care, oricât de nesemnificative 
ar fi ele, constituie totuşi eul nostru interior, însăşi persoana 
noastră, cea mai adevărată. 

Sunt şi azi acea fetiţă cu chip solemn şi zulufi cânepii. 
Acolo unde sălăşluieşte spiritul, se dezvoltă şi instinctele, 
gusturile, emoţiile, capacităţile intelectuale, dar eu însumi, 
Agatha, rămân aceeaşi. Pe Agatha, în întregime, nu o 
cunosc. 

Pe Agatha, ca tot, cred că o cunoaşte numai Dumnezeu. 

Aşa că iată-ne, pe micuța Agatha Miller şi pe Agatha Miller 
cea mare, pe Agatha Christie şi pe Agatha Mallowan 
mergând pe aceeaşi cale cu noi - unde? Nu ştim. Asta, de 
fapt, face viaţa palpitantă, întotdeauna am considerat că 
viaţa e palpitantă şi aşa o consider şi acum. 

Şi asta pentru că ştii extrem de puţin din viaţa ta, ştii 
numai o frântură din micul tău rol; eşti un actor care 
trebuie să rostească câteva replici în primul act. Are 
scenariul doar cu replicile lui şi asta e tot ce poate şti. Nua 
citit piesa. De ce ar citi-o? El trebuie doar să spună: 
„Telefonul e deranjat, doamnă” şi apoi se retrage în 
obscuritate. 

Dar când, în ziua spectacolului, cortina se va ridica, va 
auzi piesa de la un capăt la altul şi va trebui să se alinieze 


cu ceilalţi când vor fi chemaţi de aplauze la rampă. 

A fi o parte dintr-un ceva pe care nu-l înţelegi câtuşi de 
puţin, este, cred, unul dintre lucrurile cele mai ciudate din 
viaţă. Îmi place să trăiesc. Am fost uneori în culmea 
disperării, sfâşiată de durere, foarte nenorocită, dar 
datorită tuturor acestor lucruri ştiu cu certitudine că a trăi 
este ceva grandios. 

Aşa că ceea ce plănuiesc să fac este să mă bucur de 
plăcerea amintirilor, fără să mă grăbesc, scriind când şi 
când câteva pagini. E o sarcină care va dura probabil ani şi 
ani. Dar de ce îi spun sarcină? Este un privilegiu. Am văzut 
cândva un vechi pergament chinezesc care mi-a plăcut: 
reprezenta un bătrân stând sub un copac şi făcând dintr-o 
sfoară figuri. Era intitulat „Bătrânul gustând plăcerea 
răgazului”. Nu-l voi uita niciodată. 

Deci, stabilind că vreau să mă distrez, poate e mai bine să 
şi încep. Cu toate că nu mă aştept să fiu în stare să păstrez 
o continuitate cronologică, pot cel puţin să încep chiar de la 
început. 

PARTEA | 

Ashfield 

O! Ma chere Maison; mon nid, mon gate 

Le Passe lhabite. O! Ma chere Maison...1 

| 

Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă este 
cred să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte 
fericită. 

Am avut un cămin şi o grădină care mi-au fost dragi, o 
doică înţeleaptă şi răbdătoare, părinţi care se iubeau foarte 
mult, căsnicia şi familia lor au fost foarte reuşite. 

Privind înapoi, îmi dau seama că, într-adevăr, casa noastră 
a fost fericită. Aceasta s-a datorat în mare parte tatei, căci 
tata era un om foarte plăcut. Azi nu prea se face mare caz 
de o asemenea calitate. Oamenii au tendinţa să pretindă 
unui bărbat să fie deştept, muncitor, să contribuie la 
bunăstarea obştii, să fie un om de vază. Charles Dickens 


prezintă această calitate de o manieră încântătoare în 
„David Copperfield”: 

— Fratele tău este un om plăcut, Peggotty? am întrebat cu 
prudenţă. 

— O, de-ai şti cât este de plăcut! exclamă Peggotty.” 

Puneţi-vă această întrebare cu privire la cei mai mulţi 
dintre prietenii şi cunoscuţii dumneavoastră şi veţi fi 
surprinşi cât de rar răspunsul pe care-l daţi va fi la fel cu al 
lui Peggotty. 

Dar despre tata se putea spune cu adevărat: „O, cât este 
de plăcut!” Şi adevărul e că toţi cei care veneau în contact 
cu el se simțeau foarte bine. 

Considerat după standardele moderne, tata nu ar fi putut 
fi găsit pe plac. Era un comod. Pe atunci existau oameni de 
bani gata şi, dacă te numărai printre aceştia, nu munceai şi 
nici nu se aştepta cineva să te vadă muncind. Şi mă tem că 
tata nici nu ar fi fost în stare să lucreze. Locuiam la Torquay 
şi, în fiecare dimineaţă, tata pleca la club. Se întorcea la 
vremea prânzului cu trăsura, iar după-masa se ducea din 
nou la club, unde juca cărţi şi venea acasă puţin înainte de 
masa de seară. În timpul sezonului de crichet îşi petrecea 
zilele la clubul de crichet al cărui preşedinte era. Uneori se 
ocupa de spectacole de teatru de amatori. Avea imens de 
mulţi prieteni şi îi plăcea să-i invite la el. În fiecare 
săptămână se dădea la noi acasă o masă mare, iar tata şi 
mama erau la rândul lor invitaţi de două-trei ori pe 
săptămână. 

Abia târziu mi-am dat seama cât de iubit fusese tata. După 
moartea lui au sosit scrisori din toate colţurile lumii. lar 
localnicii, negustorii, birjarii, cei care fuseseră în serviciul 
nostru, vreun bătrânel, veneau din nou şi din nou la noi şi 
ne spuneau: „Mi-l amintesc foarte bine pe domnul Miller. N- 
o să-l uit niciodată. Nu mai sunt mulţi oameni ca el în lumea 
de azi.” 

Nu ştiu ce calităţi avea, totuşi nu pot spune că ar fi 
posedat vreo trăsătură caracteristică specială. Nu era 


deosebit de inteligent. Cred că avea însă o inimă simplă, 
bună, şi îşi iubea foarte mult semenii. Era plin de umor, şi 
făcea uşor pe cei din jur să râdă. Nu avea nici o micime 
sufletească, nu nutrea nici o gelozie şi era nemaipomenit de 
generos. Poseda o seninătate şi o fericire naturală. 

Mama era total diferită. Era o persoană enigmatică, 
impresionantă, mult mai eficientă decât tata, cu idei 
surprinzător de originale, timidă şi foarte neîncrezătoare în 
sine. În fond cred că avea o melancolie naturală. 

Personalul de serviciu şi copiii îi erau total devotați şi cel 
mai mic cuvânt al ei era imediat ascultat. Ar fi putut fi o 
foarte bună educatoare. Orice ţi-ar fi spus devenea pe dată 
stimulator şi semnificativ. Monotonia o plictisea şi trecea de 
la un subiect la altul, într-un fel care uneori făcea ca 
spusele ei să te zăpăcească. Aşa cum îi spunea tata, nu 
poseda nici urmă de umor. La această acuzaţie protesta 
întotdeauna cu o voce jignită: „Pur şi simplu pentru că nu 
găsesc că unele din poveştile tale sunt hazlii, Fred...” şi 
atunci tata râdea în hohote. 

Mama era cu vreo zece ani mai tânără decât tata şi-l iubea 
cu neclintit devotament de la vârsta de zece ani. Când tata, 
un tânăr expansiv şi jovial, circula neobosit de la New York 
în sudul Franţei, mama, o fetiţă timidă, liniştită, stătea 
cuminte acasă, gândindu-se la el, scriind câteodată vreo 
poezie în albumul ei sau brodându-i o învelitoare de carte 
pe care tata o păstra apoi toată viaţa. 

O poveste de dragoste tipic victoriană, dar cu o bogăţie de 
sentimente fără seamăn. 

Părinţii mei mă preocupă nu numai pentru că îmi sunt 
părinţi, dar şi pentru că au reuşit să ajungă la acea 
împlinire - o căsătorie fericită. Până acum am văzut doar 
patru căsătorii total fericite. Să existe oare vreo formulă 
pentru un asemenea succes? Nu prea cred. 

Din cele patru exemple ale mele, unul era al unei fete de 
17 ani căsătorită cu un bărbat cu peste 15 ani mai mare 
decât ea. 


El protestase, spunând că fata nu ştia ce vrea. Ea i-a 
răspuns că ştia perfect de bine şi că luase hotărârea să se 
căsătorească cu el, cu trei ani în urmă. Căsătoria lor s-a 
complicat prin faptul că au stat împreună mai întâi cu o 
soacră, apoi cu alta, fapt suficient pentru a distruge cele 
mai multe căsătorii. Ea este o persoană foarte calmă, 
înzestrată cu o adâncă emotivitate. Îmi aminteşte puţin de 
mama, fără a avea însă strălucirea şi preocupările 
intelectuale ale mamei. Au trei copii, toţi pe la casele lor; 
sunt împreună de mai bine de 30 de ani şi nutresc 
devoțiune unul faţă de celălalt ca la început. 

Alt exemplu este cel al unui tânăr, căsătorit cu o văduvă, 
cu 15 ani mai în vârstă decât el. L-a refuzat de mai multe 
ori, dar în cele din urmă l-a acceptat şi au trăit fericiţi până 
la moartea ei, 35 de ani mai târziu. 

Mama, Clara Boehmer, a avut o copilărie nefericită. 

Tatăl ei era ofiţer şi a căzut de pe cal, rănit mortal. Bunica 
a rămas văduvă la vârsta de 27 de ani, tânără, frumoasă, cu 
patru copii, cu o pensie de urmaş doar. Atunci sora ei mai 
mare, căsătorită de curând cu un american bogat (fiind a 
doua lui soţie) i-a scris, propunându-i să înfieze pe unul din 
copii şi să-l crească ca şi cum ar fi fost alei. 

Tânăra văduvă, copleşită de griji, lucrând cu acul ca să-şi 
ţină şi educe copiii, a acceptat propunerea. Dintre cei trei 
băieţi şi o fată, a ales fata, căci i se părea că băieţii pot să-şi 
taie mai bine cale în viaţă, în timp ce o fată avea nevoie de o 
existenţă mai uşoară, sau poate pentru că, aşa cum a crezut 
întotdeauna mama, bunica ţinea mai mult la băieţi decât la 
fete. 

Mama a plecat din Jersey şi s-a dus în nordul Angliei într-o 
casă străină. Cred că resentimentul pe care l-a încercat şi 
rana adâncă de a nu fi dorită, i-au imprimat o anumită 
atitudine faţă de viaţă. A devenit neîncrezătoare în sine şi 
suspicioasă în privinţa afecțiunii oamenilor. Mătuşa ei era o 
femeie bună, generoasă, dar destul de puţin receptivă faţă 
de sentimentele unui copil. Mama dispunea de toate 


avantajele unei case confortabile şi ale unei educaţii alese, 
dar ceea ce pierduse şi nu putea fi înlocuit cu nimic era 
tocmai viaţa fără griji în tovărăşia fraţilor ei, în propriul ei 
cămin. Am văzut adesea în corespondenţa adresată ziarelor, 
cum părinţii, îngrijoraţi, se întreabă dacă ar trebui să lase 
un copil să se ducă la alţii, datorită avantajelor pe care ei nu 
i le-ar putea asigura... Întotdeauna aş vrea să le spun: „Nu 
daţi copilul. Căminul său, dragostea şi securitatea de care 
are parte acasă fac mult mai mult decât chiar cea mai bună 
educaţie de pe lume.” 

Mama era foarte nefericită în viaţa ei nouă. În fiecare 
seară când se culca plângea, apoi devenise palidă, slabă, 
până în cele din urmă a căzut bolnavă atât de rău, încât 
mătuşa ei a chemat un doctor, un om în vârstă, cu 
experienţă. Acesta după ce a stat de vorbă cu fetiţa i-a spus 
mătuşii: 

Copilului îi este dor de-acasă. 

— O, nu! a exclamat ea. Nu e cu putinţă. Clara e un copil 
bun, liniştit, nu ne pricinuieşte niciodată vreo supărare şi e 
foarte fericită. 

Dar bătrânul doctor s-a dus înapoi la fetiţă şi a vorbit iar 
cu ea. A întrebat-o despre fraţii ei, câţi avea, cum îi chema. 
Şi imediat copilul a izbucnit într-un hohot de plâns. 
Întreaga poveste a ieşit astfel la lumină. 

Plângând aşa s-a mai liniştit, dar acel sentiment de „a nu fi 
dorită” l-a simţit întotdeauna. Cred că l-a nutrit faţă de 
bunica până la moarte. L-a iubit foarte mult pe „unchiul” ei 
american. La acea vreme era un om bolnav, dar ţinea la 
micuța şi cumintea Clara. Venea şi-i citea regulat din cartea 
ei favorită Regele Râului de Aur. Singura ei mângâiere cu 
adevărat erau vizitele pe care le făcea fiului vitreg al 
mătuşii ei, Fred Miller, „verişorul ei Fred”. El era pe atunci 
un tânăr de vreo douăzeci de ani şi întotdeauna se arăta 
deosebit de bun faţă de mica lui „verişoară”. 

Într-o zi pe când Clara avea vreo 11 ani, Fred i-a spus 
mamei lui vitrege: 


— Ce ochi frumoşi are Clara! 

Fetiţa, care s-a considerat întotdeauna foarte ştearsă, s-a 
dus cu un aer solemn în camera de sus şi s-a uitat îndelung 
în oglinda de la masa de toaletă a mătuşii. Poate că într- 
adevăr ochii ei erau destul de frumoşi... S-a simţit 
nemaipomenit de veselă. De atunci inima ei i-a fost dată în 
mod irevocabil lui Fred. 

Pe când se afla în America, un prieten al familiei i-a spus 
tânărului vesel: 

— Freddie, într-o bună zi o să te însori cu verişoara ta 
englezoaică. 

Surprins, el a răspuns: 

— Cu Clara? E un copil. 

Dar întotdeauna a încercat un sentiment special pentru 
copilul care-l adora. Păstra scrisorile ei copilăreşti şi 
poeziile pe care i le scria şi după nenumărate flirturi cu cele 
mai frumoase şi spirituale fete din societatea newyorkeză 
(printre ele şi Jenny Jerome, mai apoi Lady Randolph 
Churchill), s-a întors acasă în Anglia pentru a o cere în 
căsătorie pe liniştita verişoara. 

Aşa cum era firea ei, mama l-a refuzat cu hotărâre. 

— De ce? am întrebat-o odată. 

— Pentru că eram o bondoacă. 

Un motiv extraordinar, dar foarte plauzibil pentru ea. Iata 
nu era dintre oamenii care să se demobilizeze uşor. A 
repetat cererea a doua oară şi de data aceea mama a reuşit 
să-şi depăşească neîncrederea în sine şi, cu inima foarte 
îndoită, a acceptat să se căsătorească, deşi era plină de 
nelinişti la gândul că tata „avea să fie decepţionat de ea”. 

Aşa că s-au căsătorit, iar portretul ei ca mireasă, pe care-l 
păstrez, îţi arată un chip frumos, serios, cu ochi mari căprui 
şi păr negru. Înainte de naşterea sorei mele s-au instalat la 
Torguay, unde au închiriat un apartament mobilat. Torquay 
era pe atunci o staţiune elegantă de iarnă care se bucura 
de prestigiul de mai târziu al Rivierei. Tata era fermecat de 
localitate. lubea marea, avea o mulţime de prieteni acolo şi 


alţii care veneau din America în timpul iernii. Sora mea 
Madge s-a născut la Torguay şi curând după aceea tata şi 
mama au plecat în America, unde credeau că-şi vor stabili 
căminul permanent. Bunicii tatei mai trăiau. După moartea 
mamei sale, în Florida, el a fost crescut acolo, în atmosfera 
liniştită de la ţară, din Noua Anglie. Tata era foarte ataşat 
de bunici şi ei, la rândul lor, doreau cu nerăbdare să-i vadă 
soţia şi copilaşul. Fratele meu s-a născut, când se aflau în 
America. La câtva timp după naşterea lui, tata a hotărât să 
se întoarcă în Anglia. Abia sosise şi unele probleme de 
afaceri l-au rechemat la New York. I-a sugerat atunci 
mamei să închirieze o casă mobilată la Torquay şi să 
rămână acolo până la întoarcerea sa. 

Mama şi cu mătuşa ei (care era şi mama vitregă a tatei, îi 
spuneam Auntie-Grannie2) s-au dus atunci la Torquay să 
caute o casă mobilată. Apoi, mama s-a întors, anunțând 
triumfătoare: 

— Fred, am cumpărat o casă! 

Tata aproape a căzut din picioare. El credea că aveau să 
locuiască în America. 

— Dar de ce? a întrebat-o el. 

— Pentru că mi-a plăcut, explică mama. 

Se pare că vizitaseră vreo 35 de case, dar numai una 
singură îi plăcuse, iar acea casă nu se închiria, era numai 
de vânzare. Aşa că mama, căreia soţul mătuşii ei îi lăsase 
două mii de lire, a făcut apel la mătuşă, care era şi tutore şi 
au cumpărat imediat casa. 

— Dar n-o să stăm aici decât un an, cel mult, a mormăit 
îmbufnat tata. 

Mama, despre care noi toţi am pretins întotdeauna că era 
clarvăzătoare, i-a răspuns că pot oricând să o vândă. Poate 
că întrezărise că familia ei avea să locuiască acolo mult 
timp. 

— Mi-a plăcut casa de cum am intrat, stărui ea. E învăluită 
într-o minunată atmosferă de linişte. 


Casa aparţinea unei familii numită Brown. Când mama, cu 
oarecare ezitare, a încercat să-şi manifeste regretul faţă de 
doamna Brown că este obligată să părăsească imobilul, 
unde a trăit atât de mulţi ani, bătrâna doamnă a spus cu 
amabilitate: 

— Sunt încântată la gândul că dumneavoastră şi copiii 
dumneavoastră veţi locui aici, draga mea. 

Pentru mama aceste cuvinte au fost ca o binecuvântare. 

Şi cred cu adevărat că a fost o binecuvântare asupra casei. 
Era o vilă obişnuită, situată nu în cartierele elegante din 
Torguay - Warberrys sau Lincombers, ci în capătul opus, în 
partea mai veche, Tor Mohun. Se afla aproape de ieşirea 
din oraş şi drumul dădea direct în lanurile şi potecile 
frumoasei regiuni Devon. Casa purta numele Ashfield şi am 
locuit acolo, cu unele întreruperi, aproape toată viaţa. 

Aşadar tata, în cele din urmă, s-a hotărât să nu ne mai 
mutăm în America. Îi plăcea atât de mult la Torguay, încât s- 
a decis să nu părăsească localitatea unde îşi avea clubul, 
jocul de cărţi şi prietenii. Mama nu putea suferi să locuiască 
în apropierea mării, nu-i plăceau reuniunile de societate, nu 
era în stare să joace cărţi. Se simţea însă foarte fericită la 
Ashfield şi dădea mereu mese la care invita multă lume, 
mergea la recepții şi diferite manifestări sociale, iar în 
serile liniştite petrecute acasă îl întreba plină de curiozitate 
şi nerăbdare pe tata despre dramele locale şi despre cele 
petrecute în ziua respectivă la club. 

— N-a fost nimic, răspundea tata fericit. 

— Ba, fără îndoială, Fred, cred că cineva trebuie să fi spus 
ceva interesant, nu? 

Tata, plin de bunăvoință, îşi storcea creierii, dar nu ieşea 
nimic, îi spunea apoi că M.E atât de zgărcit încât nu vrea 
să-şi cumpere un ziar de dimineaţă şi vine la club, citeşte 
ziarul acolo şi după aceea îi pisează pe ceilalţi, povestindu- 
le cele citite: „Ascultaţi băieţi, aţi văzut că pe frontiera de 
nord-vest...” Toată lumea e foarte plictisită, dar nu au ce 


face, pentru că M. Este unul dintre cei mai bogaţi membri 
ai clubului. 

Mama, care a mai auzit povestea, asta, nu-i deloc 
satisfăcută. Tata se cufundă într-o stare de mulţumire şi 
linişte, se lasă pe spate în scaun, îşi întinde picioarele în faţa 
focului şi se scarpină uşurel în cap (gest interzis). 

— La ce te gândeşti, Fred? întreabă mama. 

— La nimic, răspunde tata, perfect sincer. 

— Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. 

O asemenea afirmaţie o descumpăneşte întotdeauna pe 
mama. Pentru ea este de neînchipuit, căci în mintea ei 
gândurile se întretaie cu iuţeala zborului unei rândunică, 
Departe de a nu se gândi la nimic ea se gândeşte la câte 
trei lucruri dintr-o dată. 

Aşa după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, ideile 
mamei erau uşurel în dezacord cu realitatea. Ea vedea 
universul în culori mult mai strălucitoare decât erau în 
realitate şi oamenii mai buni sau mai răi decât în realitate. 
Poate pentru că în anii copilăriei a fost liniştită, rezervată, şi 
şi-a stăpânit emoţiile nelăsându-le să iasă la suprafaţă, avea 
tendinţa să considere lumea asemenea unei drame, care 
uneori ajungea la melodramă. Era dotată cu o imaginaţie 
creatoare atât de puternică încât nu putea să vadă lucrurile 
din jur în culorile lor şterse, obişnuite. Poseda de asemenea 
străfulgerări de intuiţie ştiind dintr-o dată la ce se gândeau 
ceilalţi. Când fratele meu era în armată, s-a pomenit la un 
moment dat în nişte dificultăţi financiare, pe care nu vroia 
să le divulge părinţilor. Într-o seară, cum stătea încurcat şi 
îngrijorat, mama l-a făcut să tresară când, uitându-se la el, 
i-a spus: 

— Ascultă, Monty, tu ai fost la nişte cămătari să împrumuţi 
bani pe baza testamentului bunicului, nu-i aşa? E mai bine 
să te duci la tata şi să-i spui despre ce este vorba. 

Familia era foarte surprinsă de această facultate a ei. lar 
sora mea a declarat odată: „Când mama e în cameră nici 


măcar nu mă gândesc la lucruri pe care nu vreau să le 
afle.” 

II 

E greu să ştii care este prima amintire. Mi-aduc aminte 
foarte bine de a treia aniversare a zilei mele de naştere, 
începeam să mă simt foarte importantă. Luam ceaiul în 
grădină, în acea parte a grădinii unde un hamac se legăna 
între doi copaci. Revăd masa cu ceştile de ceai, platourile cu 
prăjituri, tortul meu glasat cu zahăr alb şi cu trei lumânări 
în mijloc. Şi apoi evenimentul emoţionant: un mic păianjen 
roşu, atât de mic, încât abia se putea desluşi, aleargă pe 
faţa de masă albă. Şi atunci mama spune: 

— Un păianjen aducător de noroc, Agatha, pentru ziua ta 
de naştere! 

Apoi amintirea păleşte; îmi mai stăruie vag în minte doar 
unele frânturi dintr-o discuţie privind pe fratele meu, câte 
ecleruri va avea voie să mănânce... 

Lumea frumoasă, plină de siguranţă, totuşi tulburătoare a 
copilăriei. Poate că lucrul cel mai captivant în lumea mea 
era grădina. An de an grădina avea să însemneze tot mai 
mult pentru mine. Aveam să ajung să cunosc fiecare copac 
şi fiecăruia să-i acord un înţeles anume. De la bun început, 
în mintea mea, grădina era împărţită în trei părţi distincte. 

Grădina de zarzavaturi şi fructe, înconjurată de un zid 
înalt, învecinându-se cu strada, nu mă interesa, cu excepţia 
doar a faptului că acolo puteam să mănânc cât îmi poftea 
inima zmeură şi mere verzi. Era pur şi simplu o grădină de 
zarzavaturi şi fructe şi nimic altceva. Nu avea nici o vrajă. 

Dar apoi venea grădina propriu-zisă; o pajişte întinsă, 
coborând în pantă, presărată cu o seamă de personalităţi 
demne de interes: stejarul veşnic verde, cedrul, segquoia 
(foarte înalt). Mai erau doi brazi, asociaţi, nu mai ştiu acum 
din ce motiv, cu fratele şi sora mea. Pe copacul lui Monty 
puteai să te urci (adică să te ridici cu mare grijă pe primele 
trei crengi). Copacul lui Madge, dacă-l cercetai cu atenţie, 
avea un fel de jilţ, o creangă curbă, unde te puteai cuibări 


în taină, putând privi, fără să fii văzut, lumea din afară. Era 
apoi arborele căruia îi ziceam terebentină din care se 
prelingea o răşină lipicioasă şi foarte mirositoare pe care o 
adunam cu grijă pe frunze, fiind „un balsam foarte preţios”. 
În fine, gloria grădinii, fagul, cel mai mare dintre copaci, îşi 
revărsa din plin jirul pe care-l mâncam cu multă poftă. Mai 
exista şi un fag arămiu, dar acesta, nu ştiu de ce, nu făcea 
parte din lumea copacilor mei. În al treilea rând, venea 
pădurea, în imaginaţia mea arăta, şi de fapt şi acum se 
profilează tot atât de întinsă, ca şi New Forest3. Formată în 
special din mesteceni era tăiată de o potecă şerpuitoare. 
Avea tot ce poate avea o pădure: mister, spaimă, taină, 
încântare, inaccesibilitate, întindere... 

Poteca din pădure ieşea la capătul unui mal înalt, unde era 
terenul de tenis sau de croquet, în faţa ferestrei de la 
sufragerie. Dar când ajungeai acolo, vraja înceta. Te 
întorceai din nou în lumea cea de toate zilele, unde 
doamnele, ţinându-şi cu o mână fustele, jucau croquet sau, 
purtând pălării de pai cu boruri tari, jucau tenis. 

Când mă săturam de jocul încântător din grădină, mă 
întorceam în camera mea, unde o găseam pe guvernantă - 
un punct fix care nu se schimba niciodată. Poate pentru că 
era bătrână şi reumatică eu mă jucam pe lângă ea şi în jurul 
ei, dar niciodată cu ea. Jocurile mele erau toate născociri 
ale minţii mele. De când îmi amintesc aveam tot felul de 
tovarăşi de joacă aleşi de mine. Primii de care îmi aduc 
aminte, doar ca nume, erau „Pisoii”. Nu mai ştiu nimic acum 
în legătură cu pisoii şi nici dacă eu făceam parte din ei, dar 
le mai ţin minte numele: Clover, Blacke şi încă alţi trei. 
Aveau o mamă, doamna Benson. 

Guvernanta era destul de înţeleaptă pentru ca să nu-mi 
vorbească niciodată despre Pisoi sau să încerce să se 
amestece în murmurele conversaţiilor mele care se 
desfăşurau la picioarele ei. Probabil că era mulţumită că 
puteam să mă distrez singură atât de uşor. 


A fost o lovitură teribilă pentru mine, într-o zi, când am 
venit din grădină, la ora ceaiului, şi am auzit-o pe Susan, 
îngrijitoarea, spunând: 

— Nu-i trebuie jucării, spui? Dar cu ce se joacă? 

— O, se joacă de-a pisoii. 

De ce oare un copil simte nevoia să tăinuiască? Faptul că 
cineva, chiar şi Nursie, ştia despre pisoi m-a îndurerat până 
în adâncul inimii. Din acea zi m-am hotărât să nu mai includ 
Pisoii în jocurile mele. Pisoii erau Pisoii Mei şi numai ai mei 
nimeni altcineva nu trebuia să ştie de existenţa lor. 

Desigur că aveam jucării. Eram un copil iubit căruia i se 
făcea totul pe plac, aşa că trebuie să fi avut o mulţime de 
jucării; dar nu-mi amintesc de niciuna din ele. Îmi aduc, 
aminte vag de o cutie cu tot soiul de mărgele pe care le 
înşiram în şiraguri. Mai ţin minte şi o verişoară mai 
plictisitoare, care stăruia că mărgele mele albastre sunt 
verzi, iar cele verzi albastre, ca să mă tachineze. 
Sentimentele mele erau asemenea celor ale lui Euclid şi i-aş 
fi spus „asta e absurd”, dar politicoasă nu am contrazis-o. 
Gluma ei nu a avut nici un efect asupra mea. Îmi aduc 
aminte şi de unele păpuşi: Phoebe care nu-mi prea plăcea şi 
o alta, Rosalind sau Rosy. Avea un păr lung auriu şi o 
admiram enorm, dar nu mă jucam prea mult cu ea; 
preferam Pisoii mei. Doamna Benson era foarte săracă, 
duceau o viaţă de mizerie. Tatăl lor, căpitanul Benson, 
fusese marinar şi pierise într-un naufragiu pe mare, de 
aceea erau acum într-o stare de sărăcie. Cam aşa se încheia 
saga pisicilor, dar îmi mai umbla prin cap şi gândul de-a 
găsi un alt final, anume că el nu pierise în naufragiu şi avea 
să se întoarcă într-o bună zi acasă, cu o mare avere, tocmai 
când situaţia în căminul pisoilor era foarte jalnică. 

De la Pisoi am trecut la doamna Green. Aceasta avea o 
sută de copii dintre care cei mai importanţi erau Poodle, 
Squirrel şi Tree. Aceşti trei mă întovărăşeau în toate 
explorările mele prin grădină. Nu erau nici copii, nici câini, 
ci nişte făpturi nedefinite între aceste două specii. 


O dată pe zi, ca toţi copiii bine crescuţi „mă duceam la 
plimbare”. Asta îmi displăcea foarte mult, mai ales când 
trebuia să-mi închei ghetele - acţiune premergătoare 
necesară pe care o împlineam anevoie, întârziind, târşindu- 
mi picioarele. Singurul lucru care mă făcea s-o scot la capăt 
erau poveştile lui Nursie. Repertoriul ei cuprindea şase 
poveşti, toate axate pe diferiţii copii din familiile unde 
fusese angajată. Nu-mi aduc aminte niciuna acum, ştiu 
totuşi că una era despre un tigru, din India, alta despre 
nişte maimuțe şi una despre un şarpe. Erau foarte 
palpitante şi aveam voie să aleg povestea pe care vroiam să 
o aud. Nursie le repeta la nesfârşit, fără nici cea mai mică 
urmă de plictiseală. 

Uneori, ca un mare hatâr, îmi îngăduia să-i scot boneta 
albă cu volănaşe. Fără ea părea că se retrage într-o viaţă 
particulară, îşi pierdea statutul oficial. Apoi cu multă grijă îi 
legam în jurul capului panglici late din satin albastru cu 
foarte mare dificultate, ţinându-mi respiraţia, căci a face un 
nod nu e treabă uşoară pentru o fetiţă de patru anişori. 
După aceea, mă dădeam câţiva paşi înapoi şi exclamam 
extaziată: 

— O, Nursie, eşti frumoasă! 

La care zâmbea şi mă întreba cu vocea ei blândă: 

— Într-adevăr, dragostea mea? 

După ce luam ceaiul, după masă, eram îmbrăcată cu 
rochie scrobită, de muslin alb, şi mă duceam jos în salon, la 
mama, să se joace cu mine. 

Dacă farmecul poveştilor guvernantei stătea în faptul că 
erau mereu aceleaşi, încât ea reprezenta un moment al 
stabilităţii în viaţa mea, farmecul poveştilor mamei consta în 
aceea că ele erau mereu altele şi că nu ne jucam niciodată 
de două ori acelaşi joc. Una dintre poveşti, era cu un şoricel 
pe care-l chema Ochi Strălucitori. El trecea prin tot felul de 
întâmplări, dar într-o zi am rămas foarte surprinsă şi 
necăjită, când mama a declarat că se terminaseră poveştile 
despre Ochi Strălucitori. Eram gata să izbucnesc în plâns, 


când mama a început să-mi povestească despre Lumânarea 
cea Curioasă: un fel de poveste detectivă, cred. Am ascultat 
două episoade, din nefericire au sosit nişte oaspeţi care au 
stat la noi; poveştile şi jocurile noastre au fost întrerupte. 
După ce oaspeţii au plecat i-am cerut mamei să-mi spună 
sfârşitul, căci se oprise tocmai în momentul cel mai 
palpitant, când răufăcătorul era pe punctul de a strecura 
otrava în lumânare. Mama a rămas consternată, nu-şi mai 
amintea nimic. Acel serial neterminat mă frământă şi acum. 

Un alt joc încântător era „Casele”. Atunci adunam 
prosoape din întreaga casă şi le drapam pe scaune şi pe 
mese, încât să ne facem din ele nişte culcuşuri, din care 
ieşeam apoi în patru labe. 

Îmi amintesc foarte puţin despre sora şi fratele meu; 
probabil pentru că erau la şcoală. Fratele meu învăţa la 
Harrow, iar sora mea la Bringhton, la şcoala domnişoarei 
Lawrence, devenită mai apoi Roedean. Mama era 
considerată pe atunci o femeie foarte modernă pentru că-şi 
trimitea fiica internă la o şcoală, iar tata foarte liberal 
pentru că admitea asta. Mama se simţea întotdeauna 
încântată să facă experienţe noi. 

Mama, care fusese entuziasmată şi pasionată în privinţa 
educaţiei fetelor, trecuse acum de partea cealaltă. Nici un 
copil nu trebuia să înveţe să citească până la vârsta de opt 
ani: era mai bine pentru ochi şi pentru minte. În această 
direcţie lucrurile nu au mers chiar conform planului ei. 
Când mi se citea o poveste şi îmi plăcea, ceream cartea şi 
studiam paginile. La început erau fără înţeles, dar apoi 
treptat căpătau sens. Când ieşeam cu guvernanta la 
plimbare o întrebam mereu ce însemnau cuvintele scrise pe 
firmele de deasupra prăvăliilor, sau pe panourile de 
reclame. Rezultatul a fost că într-o bună zi, m-am trezit 
citind o carte intitulată Îngerul Dragostei, la început îmi 
citeam mie, mai apoi cu glas tare, lui Nursie. 

— Mă tem, doamnă, i-a spus ea mamei, cu un glas de 
scuză, că domnişoara Agatha poate să citească. 


Mama a fost foarte necăjită, dar nu mai avea ce face. Nu 
împlinisem încă cinci ani, când mi-a fost deschisă lumea 
poveştilor. De atunci, de Crăciun şi de ziua mea ceream 
numai cărți. 

Tata a declarat că dacă ştiam să citesc, trebuia să învăţ şi 
să scriu. Dar scrisul nu era un lucru tot atât de plăcut. Mai 
există şi acum prin vechi sertare caiete pline de litere 
tremurate de-ale mele. Aveam o mare dificultate în a 
deosebi litera R de B, probabil pentru că învăţasem să 
citesc cuvinte şi nu literă cu literă. 

Apoi tata a spus că aş putea foarte bine să încep să învăţ şi 
aritmetica şi în fiecare dimineaţă, după micul dejun, mă 
aşezam la fereastra sufrageriei, distrându-mă mult mai bine 
cu cifrele decât cu literele recalcitrante ale alfabetului. 

Tata era foarte mândru şi bucuros de progresul meu. Mi s- 
a dat apoi o cărţulie cafenie de Probleme. Îmi plăceau 
problemele. Adunările deghizate, problemele căpătau 
pentru mine o curioasă savoare. John are cinci mere, 
George şase. Dacă John ia două mere de la George, câte 
mere va avea George la sfârşitul zilei? Şi aşa mai departe. 
Azi, când mă gândesc la o asemenea problemă, simt o 
dorinţă arzătoare să răspund: „Depinde cât de mult îi plac 
lui George merele”. Dar atunci am scris 4, cu sentimentul 
unei persoane care rezolvase o problemă încurcată şi am 
adăugat de la mine „şi John va avea şapte mere”. Mameii 
se părea foarte ciudat că-mi place aritmetica. Ea 
recunoştea deschis că nu avea nici o înclinare pentru cifre 
şi se încurca mereu cu socotelile casnice, încât a trebuit să 
le preia tata. 

Altă întâmplare importantă în viaţa mea a fost primirea în 
dar a unui canar, îl chema Goldie şi era foarte blând. Zbura 
prin cameră, câteodată se aşeza pe boneta guvernantei sau 
se cocoţa pe degetul meu când îl strigam. 

Nu era numai pasărea mea, ci şi începutul unei noi saga 
secrete. Personajele principale erau Dickie şi Dicksmistress. 
Ei doi întreprindeau călătorii pe tăvi mari în toată ţara (în 


grădină) şi aveau multe întâmplări şi scăpau ca prin 
urechile acului de bandele de hoţi care îi atacau. 

Dar într-o zi s-a întâmplat catastrofa supremă. A dispărut 
Goldie. Fereastra era deschisă şi uşa coliviei lui nu fusese 
prinsă. Îşi luase probabil zborul, îmi amintesc şi acum acea 
zi cumplită şi cât de greu a trecut. Umblam de colo, colo şi 
plângeam mereu. Colivia a fost pusă afară, în faţa ferestrei, 
cu o bucăţică de zahăr între gratii. Împreună cu mama am 
făcut turul grădinii strigând: „Dickie, Dickie, Dickie”. 
Femeia de serviciu a fost ameninţată cu imediata 
concediere de către mama, când şi-a dat cu părerea, veselă: 
„Se vede că l-a prins vreo pisică”, ceea ce a făcut să-mi 
curgă din nou şiroaie de lacrimi. 

Am fost apoi culcată, stăteam întinsă în pat, ţinând-o pe 
mama de mână şi încă mai suspinam, când se auzi un uşor 
piuit. De sus, de pe galeria perdelei, zbură Master Dickie. A 
făcut turul camerei şi apoi a intrat în colivie. 

Ce minunată şi incredibilă întâmplare! Toată acea zi, acea 
lungă, nesfârşită şi mizerabilă zi, Dickie fusese sus pe 
galerie. 

Mama a profitat de ocazie, aşa cum era obiceiul timpului, 
ca să-mi facă morală: 

— Vezi, spuse ea, cât ai fost de prostuţă. Cum ai plâns 
degeaba. Să nu plângi niciodată pentru ceva, atât timp cât 
nu eşti sigură. 

Am asigurat-o că nu o voi face niciodată. În acea zi pe 
lângă bucuria întoarcerii lui Dickie am mai primit încă ceva: 
mângâierea şi forţa insuflate de dragostea şi înţelegerea 
mamei în clipele mele de necaz, în bezna acelei cumplite 
dureri, ţinând-o strâns de mână, a fost o mare reconfortare. 
Atingerea ei avea ceva magnetic şi tămăduitor. Când erai 
bolnav nu era nimeni ca ea. Ar fi putut să-ţi dea întreaga ei 
vitalitate şi forţă. 

III 

Figura cea mai importantă din primii ani ai vieţii era 
Nursie. În jurul meu şi al ei se afla lumea noastră socială, 


camera mea de copil. 

Văd şi acum tapetul de pe pereţi - stânjeneii mov 
ridicându-se până sus spre tavan în forme şi linii fără 
sfârşit. Stăteam în pat noaptea şi îi priveam în lumina 
focului sau în licărirea lămpii cu petrol de pe masă. Mi se 
păreau atât de frumoşi. Toată viaţa mea am avut o pasiune 
pentru culoarea mov. 

Nursie stătea la masă cosând sau cârpind. În jurul patului 
meu era un paravan. Se presupunea că dormeam, dar de 
obicei eram trează admirând stânjeneii, şi încercam să 
desluşesc cum se împreunau şi făuream noi întâmplări 
pentru pisoi. La nouă jumătate, Susan, camerista, aducea 
tava cu cina pentru Nursie. Susan era o fetişcană mare, 
smucită şi stângace, gata mereu prin mişcările ei să 
răstoarne câte ceva. Vorbeau amândouă în şoaptă, iar apoi 
după ce pleca, Nursie venea la mine şi se uita după 
paravan. 

— Mă gândeam eu că nu dormi. Bănuiesc că vrei şi guşti o 
bucăţică, nu? 

— O, da, te rog Nursie. 

O bucăţică delicioasă de friptură suculentă îmi era dată în 
gură. Nu-mi vine parcă să cred că Nursie mânca în fiecare 
seară friptură, dar în amintirile mele a rămas că 
întotdeauna era friptură. 

O altă persoană importantă din casă era Jane, 
bucătăreasa, care conducea bucătăria cu superioritatea 
calmă a unei regine. A venit în casa noastră când avea 19 
ani şi era o fată zveltă; la început a ajutat la bucătărie, apoi 
a devenit chiar ea bucătăreasă. A stat la noi 40 de ani şi la 
plecare cântărea cel puţin o sută de kilograme. Niciodată, 
în acest timp, nu a manifestat vreo emoție, dar când în cele 
din urmă a cedat stăruinţelor fratelui ei şi ne-a părăsit, 
ducându-se în Cornwall să-i conducă gospodăria, îi curgeau 
încet lacrimi pe obraz. A plecat cu un singur cufăr, acela cu 
care venise, în toţi aceşti ani nu pusese nimic deoparte. 


După gusturile de azi era o bucătăreasă minunată, dar 
mama se plângea uneori că nu avea imaginaţie. 

Jane era enormă, una dine cele mai grase femei pe care le- 
am văzut vreodată. Chipul ei era calm, cu părul despărţit 
printr-o cărare la mijloc, un păr frumos ondulat natural, 
negru, strâns într-un coc la spate. Fălcile ei se mişcau ritmic 
tot timpul, pentru că în mod invariabil mesteca ceva, o 
bucăţică de prăjitură, vreo plăcintă, un corn cald. Era o 
vacă mare, blândă, rumegând fără întrerupere. 

Personalul de serviciu avea foarte mult de lucru. Jane 
pregătea zilnic mese de câte cinci feluri pentru şapte sau 
opt persoane. Camerista curăța cam vreo patruzeci de 
rame de argint şi un număr infinit de obiecte din argint 
pentru toaletă, umplea şi golea o cadă portabilă (aveam 
cameră de baie, dar mama considera revoltătoare ideea să 
foloseşti o cadă în care făceau baie şi alţii), aducea în 
camerele de culcare apă caldă de patru ori pe zi, făcea 
focurile iarna, repara lenjeria etc., în fiecare după-masă. 
Fata în casă curăța cantităţi incredibile de argintărie, spăla 
pahare cu multă grijă, pe lângă faptul că servea la masă 
perfect. 

— Lewis? întrebă tata, când o veche slujnică care după ce 
se căsătorise şi rămăsese văduvă vroia să se întoarcă la noi. 
Da, mi-o amintesc, a stat opt ani la noi şi nu a spart decât 
un singur pahar de vin. 

Cine ar mai putea spune aşa ceva azi? Cu toate aceste 
îndatoriri trudnice, personalul de serviciu era fericit, în 
special pentru că ştiau că erau apreciaţi ca experţi, care 
îndeplineau munca unor experţi. Astfel posedau acel 
misterios lucru, prestigiul, priveau cu dispreţ vânzătorii şi 
pe cei de felul acestora. 

Unul din lucrurile care cred că mi-ar lipsi cel mai mult azi, 
dacă aş fi copil, ar fi prezenţa personalului de serviciu. 
Pentru un copil reprezentau partea cea mai colorată a vieţii 
zilnice. Guvernantele furnizau platitudini, servitorii drame, 
tot felul de distracţii şi dovedeau o seamă de cunoştinţe 


interesante. Departe de a fi sclavi, de cele mai multe ori 
erau tirani. Aşa cum se spunea „erau la locul lor”, dar a fi la 
locul lor nu însemna servilitate, ci mândrie, mândrie 
profesională. 

Diferiţii slujitori pe care i-am avut sunt pentru mine mult 
mai reali decât prietenii mamei şi rudele îndepărtate. Nu 
am decât să închid ochii şi o revăd pe Jane în casa noastră, 
mişcându-se maiestuoasă în bucătăria ei, cu bustul ei mare 
şi şoldurile colosale, cu un brâu scrobit care-i ţinea mijlocul. 
Faptul că era grasă nu o supăra deloc, nu o dureau 
picioarele, genunchii sau gleznele niciodată, iar dacă avea 
tensiune nu ştia. După câte îmi amintesc nu a fost niciodată 
bolnavă. Îmi aduc aminte că doctorul venea uneori pentru 
vreo cameristă suferindă, dar niciodată pentru Jane. Era 
maiestuoasă şi impozantă. Nu-şi manifesta emoţiile. Nu 
dădea dovadă de prea multă prietenie şi afecţiune, dar nici 
nu se mânia. Numai în zilele când avea de pregătit vreo 
masă mare era uşurel împurpurată. Calmul intens care se 
degaja din persoana sa, în acele zile, l-aş descrie ca fiind 
„puţin tulburat”; faţa îi era mai roşie, buzele strânse, îi 
apărea o imperceptibilă încrețire a frunţii. Atunci eram 
alungată din bucătărie, cu hotărâre. „Azi, domnişoară 
Agatha, nu am timp, am o mulţime de treabă. Uite îţi dau un 
pumn de stafide şi apoi să te duci în grădină şi să nu mai vii 
să mă necăjeşti.” Plecam pe dată, impresionantă ca 
întotdeauna de dispoziţiile ei. 

Jane era necomunicativă şi distantă. Ştiam doar că are un 
frate, altfel cunoşteam puţine lucruri despre familia ei. Nu 
vorbea niciodată despre ei. | se spunea în semn de respect 
„doamna Rowe”. Ca toţi slujitorii buni, ea îşi ştia locul. Locul 
ei era unul de comandă şi o adusese la cunoştinţă în mod 
foarte limpede tuturor celor care lucrau în casă, de care ea 
răspundea. 

Trebuie să fi fost foarte mândră de preparatele ei 
minunate, dar nu o arăta şi nu vorbea niciodată. În 
dimineaţa care urma unui dineu, accepta complimentele, 


fără a manifesta nici o satisfacţie, deşi cred că era într- 
adevăr încântată, când tata venea în bucătărie şi o felicita. 

Îmi amintesc apoi de una dintre cameriste, Barker, care 
mi-a dezvăluit o altă perspectivă asupra vieţii: confreria de 
la Plymouth4 a lui Barker, ceva despre care nu mai auzisem 
încă. Tatăl ei era un „Plymouth Brother” foarte conştiincios, 
iar Barker era foarte conştientă de păcat şi de comportarea 
ei în anumite împrejurări, când se abătea de la preceptele 
calviniste. „Voi fi blestemată în vecii vecilor, fără tăgadă”, 
spunea ea cu un aer vesel. „Ce ar spune tata dacă ar şti că 
am mers la biserica anglicană, nu ştiu zău. Dar mai mult 
încă, mi-a şi plăcut. Duminica trecută, mi-a plăcut predica 
preotului şi am şi cântat cu plăcere.” 

Un copil care a stat odată la noi a fost auzit de mama 
spunând cu dispreţ, într-o zi, unei fete din casă. „O, nu eşti 
decât o slugă” - şi a fost imediat luat la zor. 

— Să nu te mai aud niciodată vorbind astfel unei slujnice. 
Servitorii trebuie trataţi cu cea mai mare politeţe. Ei 
îndeplinesc munci calificate, pe care tu nu le-ai putea face 
decât după o îndelungată practică. Şi nu uita că ei nu pot 
răspunde. Trebuie întotdeauna să fii politicoasă cu oameni a 
căror situaţie le interzice să fie nepoliticoşi cu tine. Dacă nu 
ştii să te porţi o să te dispreţuiască, şi pe bună dreptate, 
pentru că nu te-ai comportat ca o lady. 

„A fi o mică lady” era o cerinţă asupra căreia se stăruia 
foarte mult pe atunci. Se cereau câteva condiţii, 
neobişnuite, de îndeplinit. Începând cu politeţea faţă de cei 
care erau dependenţi, se continua cu idei ca: „lrebuie să 
laşi întotdeauna ceva în farfurie, ca să dovedeşti bunele 
maniere ale unei lady”. 

„Să nu bei niciodată cu gura plină”. „Nu uita că nu trebuie 
să pui două timbre de jumătate de penny pe o scrisoare; se 
poate numai dacă este vorba de o notă de plată a unui 
comerciant. Bineînţeles, trebuie să-ţi pui lenjuri curate 
când pleci într-o călătorie cu trenul; s-ar putea întâmpla un 
accident.” 


Ora ceaiului în bucătărie era prilejul unor adevărate 
reuniuni sociale. Jane avea nenumărate prietene şi nu era zi 
ca să nu vină una sau două. Tăvi pline cu prăjituri cu fructe 
ieşeau din cuptor. Niciodată de atunci nu am gustat 
asemenea prăjituri, crocante, cu stafide şi mâncate fierbinţi 
erau o adevărată încântare. Jane, cu toată atitudinea ei de 
bovină blajină, era o persoană autoritară, dacă cumva 
vreuna din prietene se ridica de la masă se auzea o voce: 
„Florence, nu am terminat încă”, iar Florence ruşinată se 
aşeza la locul ei, murmurând, „Vă rog să mă scuzaţi, 
doamnă Rowe”. Bucătăreselor cu oarecare vechime Li se 
spunea întotdeauna „Doamnă”. Cameristele şi fetele în casă 
se presupunea că aveau „nume potrivite”, dacă se numeau 
Jane, Mary, Edith etc. Altfel de nume, ca Violet, Muriel, 
Rosamund nu erau considerate potrivite, şi fetei i se spunea 
cu hotărâre: „cât timp eşti în serviciul meu o să te numeşti 
Mary”. Fetelor în casă, dacă erau mai vechi în serviciu, li se 
spunea adesea pe numele de familie. Cred că la fetele în 
casă exista o uşoară urmă de masculinitate, un fel de butler 
manque5. Serveau domnii ca şi un valet şi se pricepeau la 
vinuri. 

Acesta este un mod de viaţă apus acum, dar atunci făcea 
parte din viaţa unui copil. Fricţiunile dintre „camera 
copiilor” şi „bucătărie” nu erau neobişnuite. Nursie deşi, 
fără îndoială, nu lăsa să i se ştirbească drepturile, era o 
persoană paşnică, respectată şi consultată de fetele tinere. 

Biata Nursie! Am pe perete în casa mea din Devon un 
portret al ei lucrat de acelaşi artist care a pictat şi restul 
familiei, un pictor bine cunoscut pe atunci - N. H. ]. Baird. 
Mama cam critica tablourile lui Baird. Se plângea că-i făcea 
pe toţi să-arate tare murdari. „loţi arătaţi ca şi cum nu v-aţi 
fi spălat de săptămâni.” 

Avea oarecare dreptate. Umbrele puternic albastre-verzui 
de pe obrazul fratelui meu sugerează o rezistenţă în faţa 
săpunului şi apei; portretul meu la 16 ani parcă ar avea o 
mustață incipientă, defect de care nu am suferit niciodată. 


Portretul tatei, totuşi, este atât de roz, de alb şi de 
strălucitor încât parcă ar fi o reclamă de săpun. Presupun 
că artistul nu a avut nici o plăcere specială ca să-l picteze, 
dar mama îl învinsese pe domnul Baird prin puterea de 
neînvins a personalităţii ei. Portretele fratelui şi sorei mele 
nu prea erau asemănătoare cu originalul, în timp ce al tatei 
era imaginea lui vie, dar ca portret, nu era diferit de 
celelalte. 

Cât despre portretul lui Nursie reprezenta o adevărata 
strădanie plină de dragoste din partea domnului Baird. 
Ţesătura transparentă a bonetei şi a şorţului ei cu volănaşe 
formează un cadru perfect pentru chipul ei înţelept, plin de 
zbârcituri, cu ochi adânciţi în orbite - totul îţi amintea de un 
vechi maestru flamand. 

Nu ştiu câţi ani avea Nursie când a venit la noi sau de ce 
mama a ales o femeie atât de bătrână, dar întotdeauna 
spunea: „Din clipa când a venit Nursie n-am mai avut nici o 
grijă în ceea ce te priveşte, ştiam că eşti pe mâini bune”. 
Mulţi copii au trecut prin mâinile ei; eu am fost ultimul. 

Când s-a făcut un recensământ, tata a trebuit sa treacă 
numele şi vârsta celor din casă. 

— O treabă tare ingrată, a spus el cu un aer jalnic. 
Personalului de serviciu nu-i place să fie întrebat câţi ani 
are. Ce o să fac cu Nursie? 

Aşa că Nursie a fost chemată şi stătea în faţa lui cu mâinile 
împreunate pe şorţul ei alb ca zăpada, cu ochii ei bătrâni, 
blânzi, fixaţi asupra lui întrebători. 

— Aşa că vezi, explică tata, după o scurtă prezentare 
asupra a ceea ce este recensământul. Trebuie să scriu aici 
vârsta fiecăruia. Ce să trec pentru dumneata? 

— Orice vreţi, Sir, a răspuns Nursie politicos 

— Da, dar... eu trebuie să ştiu. 

— Ceea ce credeţi că e mai bine, Sir. Nursie nu intra deloc 
uşor în panică. 

El considerând că trebuia să aibă cel puţin 71 de ani, a 
întrebat-o la întâmplare, nervos: 


— Să zicem 59? Ceva cam pe aici? 

O expresie de suferinţă s-a schiţat pe chipul ei zbârcit: 

— Arăt chiar atât de bătrână, Sir? a întrebat Nursie cu un 
aer de melancolie. 

— Nu, nu; ei bine, ce să scriu? 

Nursie reveni la gambitul ei: 

— Orice credeţi că e bine, spuse ea cu demnitate. 

La acestea tata scrise 64. 

Atitudinea lui Nursie are ecourile ei în zilele noastre. Când 
soţul meu Max avea de a face cu piloţi iugoslavi şi polonezi, 
în timpul războiului, a întâlnit aceeaşi comportare. 

— Vârsta? 

Pilotul dădea din mână cu amabilitate. 

— Oricât vreţi: douăzeci, treizeci, patruzeci, nu are 
importanţă. 

— Unde v-aţi născut? 

— Oriunde vreţi: Cracovia, Varşovia, Belgrad, Zagreb, care 
vă place. 

Arabii sunt asemănători. 

— Tatăl dumitale e bine? 

— Da, dar e foarte bătrân. 

— Cât de bătrân? 

— O, foarte bătrân, nouăzeci, nouăzeci şi cinci... 

Dar tatăl lui nu era mai în vârstă de cincizeci de ani. 

Toate acestea îţi arată cum este privită viaţa de fiecare. 
Când eşti tânăr, eşti tânăr, când eşti în vigoare, devii un om 
foarte puternic; când vigoarea începe să slăbească, eşti 
bătrân. Dacă eşti bătrân, poţi fi oricât de bătrân. 

Când am împlinit cinci ani mi s-a dat în dar un căţel. A fost 
lucrul cel mai zguduitor care mi s-a întâmplat vreodată. 
Atât de zguduitor, încercam o bucurie de necrezut încât nu 
am fost în stare să scot un cuvânt. Când citesc atât de mult 
obişnuita frază „cutare a rămas ca o stană de piatră”, îmi 
dau seama că este o simplă stare de fapt. Am rămas şi eu ca 
o stană de piatră, n-am fost în stare să spun nici măcar 
mulţumesc. Abia eram capabilă să mă uit la câinele meu 


atât de frumos. Pe moment m-am îndepărtat de el, aveam 
nevoie foarte urgent să fiu singură cu această fericire 
incredibilă (m-am comportat la fel adesea şi în anii de mai 
târziu ai vieţii mele. De ce sunt unii oameni atât de idioţi?). 
Cred că m-am dus la toaletă, singurul loc perfect pentru 
meditaţie, unde nimeni nu poate veni după tine. Toaletele 
erau foarte confortabile pe atunci, aproape ca nişte 
apartamente. Am închis capacul greu de mahon. Priveam 
planul oraşului Torquay care atârna pe perete şi căutam să 
realizez cele petrecute. 

„Am un câine... un câine... un câine, un câine al meu... 
propriul meu câine...” 

Mama mi-a spus mai târziu că tata a fost foarte dezamăgit 
de felul cum am primit darul lui. 

— Credeam că fetiţa o să-l iubească. Pare câ nu o 
interesează deloc. 

Dar mama, plină întotdeauna de înţelegere, i-a spus că 
aveam nevoie de puţin timp să mă deprind. 

Căţeluşul terier, de patru luni, o pornise nefericit prin 
grădina unde s-a ataşat de grădinarul nostru, un bărbat 
morocănos, pe nume Davey. Căţelul fusese crescut de un 
grădinar de meserie şi la vederea unei lopeţi vârâtă în 
pământ a simţit că era un loc cunoscut. S-a aşezat pe o alee 
şi a început să urmărească săpatul cu un aer plin de 
atenţie. 

Acolo, l-am găsit la timp şi am făcut cunoştinţă. Eram 
amândoi ruşinoşi şi încercam să ne facem avansuri unul 
altuia. Dar pe la sfârşitul săptămânii, Tony şi cu mine 
deveniserăm inseparabili. Numele lui oficial, dat de tata, 
era George Washington, iar Tony reprezenta contribuţia 
mea. lony era un căţeluş admirabil pentru un copil. Era 
bun, afectuos şi se supunea capriciilor mele. Acum Nursie 
scăpase de unele încercări la care o supuneam. Tot felul de 
funde şi alte podoabe erau puse lui Tony. Căţelul le primea 
ca pe un semn de apreciere şi uneori mai mânca câte ceva 
din ele, pe lângă cota lui obişnuită de papuci de casă. A avut 


privilegiul să fie introdus în noua mea saga secretă Dickie 
(canarul Goldie) şi Stăpâna lui Dick, adică eu, avea acum 
alături pe lordul Tony. 

Din anii aceia îmi amintesc mai puţin de sora mea, decât 
de fratele meu. Sora mea era drăguță cu mine, pe când 
fratele meu îmi spunea „ţâncule” şi era distant - aşa că în 
mod natural mă lipeam de el, de câte ori îmi permitea. 
Lucrul principal pe care mi-l amintesc despre el era că avea 
şoareci albi. M-a prezentat domnului şi doamnei Whiskers şi 
familiei lor. Nursie nu a fost de acord. Spunea că miros, 
ceea ce, bineînţeles, era adevărat. Mai exista la noi în casă 
un câine, Scotty, care aparţinea fratelui meu. Fratele meu 
se numea Louis Montant, după prietenul cel mai bun al tatei 
din America, i se spunea întotdeauna Monty şi el şi cu 
Scotty erau nedespărţiţi. Aproape în mod automat, mama 
spunea: 

— Nu lăsa clinele să te lângă pe faţă, Monty. 

Fratele meu stătea culcat cu burta pe podea, cuprinzând 
cu braţele în mod drăgăstos câinele de după gât, şi nu 
dădea nimănui nici o atenţie. Îl auzeam pe tata spunând: 

— Câinele ăsta miroase îngrozitor. 

Scotty avea 15 ani şi numai un mare iubitor de câini putea 
să tăgăduiască acuzaţia ce i se aducea acestui câine. 

— Trandafiri, murmura cu afecţiune Monty, a trandafiri 
miroase. 

Vai! S-a întâmplat o tragedie cu Scotty. Orb şi abia 
mergând, venea cu Nursie şi cu mine şi, pe când traversam 
drumul, vehiculul unui negustor venind repede de după colţ 
a dat peste el. L-am dus acasă cu o trăsură şi a fost chemat 
imediat veterinarul. Dar Scotty a murit câteva ore mai 
târziu. Monty nu era acasă; plecase cu barca cu pânze în 
tovărăşia unor prieteni, iar mama se simţea foarte tulburată 
la gândul să-i dea vestea. A pus câinele în spălătorie şi a 
aşteptat plină de îngrijorare întoarcerea lui Monty. Din 
nefericire, în loc să vină direct în casă ca de obicei, s-a dus 
în curte şi la spălătorie, pentru a caută unele instrumente 


de care avea nevoie. Acolo a dat peste Scotty. A plecat din 
nou fără să mai vină în casă. Probabil că a umblat multe 
ore. S-a întors puţin înainte de miezul nopţii. Părinţii mei 
erau destul de înţelegători pentru a nu aminti de moartea 
lui Scotty. A săpat singur mormântul lui Scotty, în cimitirul 
câinilor într-un colţ al grădinii, unde fiecare câine al familiei 
îşi avea scris numele pe o piatră. 

Fratele meu, care după cum am spus, mă tachina fără 
milă, îmi spunea „pui slăbănog”. De fiecare dată izbucneam 
în plâns. Nu ştiu de ce epitetul mă înfuria atât de tare. Fiind 
cam plângăreaţă de felul meu mă duceam la mama 
suspinând: „Nu-i aşa, Maanmii, că nu sunt un pui slăbănog?” 

Mama, neclintită, îmi spunea doar: 

— Dacă nu vrei să fii tachinată, de ce te ţii tot timpul după 
Monty? Întrebarea nu avea răspuns, dar fascinația pe care 
fratele meu o exercita asupra mea era prea mare ca să pot 
sta departe de el. Era la vârsta când dispreţuia foarte mult 
o soră mai mică şi mă considera o pacoste. Uneori era mai 
amabil şi mă admitea în „atelierul lui”, unde avea un strung, 
şi-mi dădea voie să-l ajut, dându-i diferite unelte şi bucăţi de 
lemn. Dar mai devreme sau mai târziu, puiul slăbănog era 
gonit. 

Odată mi-a făcut favoarea să mă ia cu el în barcă. Avea o 
dinghi cu care naviga la Tornbay. Spre surprinderea 
tuturor, mi s-a dat voie să mă duc. Nursie care se mai afla 
încă pe atunci la noi era foarte contrară expediției, fiind de 
părere că o să mă ud, o să mă murdăresc, o să-mi rup 
rochiţa, o să-mi ciupesc degetele şi aproape sigur că mă voi 
îneca. 

— Tinerii nu ştiu să aibă grijă de o fetiţă. 

Mama a spus că voi avea grijă suficientă să nu cad din 
barcă şi că asta va fi o experienţă. Cred că vroia să-şi 
manifeste aprecierea faţă de actul de generozitate cu totul 
neobişnuit al lui Monty. Aşa că am plecat în oraş, apoi ne-am 
îndreptat spre chei. Monty a adus barca lângă scări şi 


Nursie m-a dat lui. În ultimul moment mama a fost cuprinsă 
de teamă: 

— Monty, trebuie să ai grijă, foarte mare grijă. Şi să nu 
staţi mult. Vei avea grijă de ea, nu-i aşa? 

Frate-meu, care cred că se şi caia de oferta lui 
mărinimoasă, a spus scurt: 

— O să fie în regulă, iar mie mi-a spus: Rămâi acolo unde 
eşti şi stai liniştită, şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu 
pui mâna pe nimic. 

Apoi a făcut o seamă de lucruri cu funiile. Barca avea o 
înclinare care făcea imposibil pentru mine să rămân acolo 
unde mă aflam şi să stau nemişcată aşa cum îmi poruncise. 
Mă şi speriasem foarte tare în timp ce alunecam pe apă; 
dar până la urmă mi-am revenit şi eram în culmea fericirii. 

Mama şi Nursie rămăseseră la capătul digului privind 
după noi, asemenea unor figuri dintr-o tragedie greacă. 

Nursie aproape plângea, căci după ce-mi profeţise pieirea 
mama, încercând să-i potolească frica, adăugase în cele din 
urmă, probabil amintindu-şi că nici ea nu putea suporta 
marea: 

— Cred că n-o să mai aibă chef să se ducă şi altă dată. 

Marea e agitată. 

Declaraţiile ei au fost adevărate, am fost adusă curând 
după aceea înapoi, verde la faţă: „dădusem de mâncare la 
peşti” cum spunea fratele meu, „de trei ori”. Şi m-a lăsat la 
țărm foarte dezgustat, făcând observaţia că toate femeile 
sunt la fel. 

IV 

Puţin înainte de a împlini cinci ani, am simţit pentru prima 
oară frica. Era într-o dimineaţă de primăvară. Am plecat 
împreună cu Nursie să culegem flori. Traversasem linia 
ferată şi o pornisem pe Shiphay Lane, culegând primule din 
gardurile vii, unde creşteau din abundență. 

Am intrat apoi pe o poartă deschisă, continuând să 
culegem flori. Coşul nostru se umplea văzând cu ochii, când 
am auzit o voce aspră şi supărată strigând către noi: 


— Unde credeţi că sunteţi?! 

Mi se părea un adevărat uriaş, mânios şi roşu la faţă. 

Nursie i-a spus că nu făceam nimic rău; culegeam doar 
câteva primule. 

— Aţi intrat pe pământul meu. Afară cu voi. Dacă nu ieşiţi 
într-o clipită vă fierb de vii, aţi auzit? 

O trăgeam cu disperare pe Nursie de mână, ea nu putea 
umbla repede şi nici nu încerca s-o facă. Frica mea lua 
amploare. Când în cele din urmă am văzut că am ajuns 
tefere pe potecă, aproape ca am leşinat de uşurare. Eram 
albă la fată şi îmi era rău şi Nursie a observat dintr-o dată. 

— Drăguţa mea, îmi spuse ea cu blândeţe, doar n-ai crezut 
că avea s-o facă, nu-iaşa? Că o să te fiarbă sau ce mai 
spunea? 

Eu am dat din cap în sens afirmativ, fără să scot nici un 
cuvânt. Îmi şi închipuiam un cazan mare pe foc, iar eu 
aruncată înăuntru. Urletele mele cumplite. Totul era extrem 
de real pentru mine. 

Nursie mi-a spus căutând să mă calmeze, că era doar aşa, 
un fel de-a vorbi. O glumă, după câte se părea. Uriaşul nu 
era un om binevoitor, ci chiar foarte bădăran şi neplăcut, 
dar n-avea în nici un fel să facă cele ce spusese. 

Nu a fost deloc o glumă pentru mine şi chiar şi acum, când 
mă duc pe câmp, simt în spate, de-a lungul şirei spinării, o 
uşoară furnicare. De atunci şi până azi nu am încercat 
niciodată o teroare atât de cumplită. 

Totuşi în coşmarurile mele nu am retrăit niciodată această 
experienţă. Toţi copiii au coşmaruri şi mă întreb dacă 
acestea sunt rezultatul unor sperieturi produse de vreo 
guvernantă sau alte persoane în jur, ori de vreo întâmplare 
din viaţă. Coşmarul meu special era axat pe un personaj 
căruia îi spuneam „Puşcaşul”. Nu citisem niciodată vreo 
poveste despre aşa ceva. Îi ziceam „Puşcaşul” pentru că 
purta o puşcă şi nu pentru că mă temeam că mă va împuşca 
sau din alte motive legate de armă. Aceasta făcea parte din 
persoana lui care acum mi se pare că ar fi fost aceea a unui 


francez, într-o uniformă bleu-gri, cu părul pudrat şi împletit 
într-o coadă, cu o pălărie în trei colţuri, iar puşca era un fel 
de veche muschetă. Simpla lui prezenţă era înfricoşătoare. 
Visul era cu totul obişnuit - un ceai sau o plimbare cu 
diferiţi oameni, vreo festivitate. Dintr-o dată încercam un 
sentiment de nelinişte. Apărea cineva, cineva care nu ar fi 
trebuit să fie acolo - mă cuprindea o frică oribilă şi apoi îl 
vedeam - stând la masa de ceai, plimbându-se pe plajă, 
alăturându-se jocului. Ochii lui albaştri şterşi îi întâlneau pe 
ai mei şi mă trezeam strigând: „Puşcaşul, puşcaşul!” 

— Domnişoara Agatha a avut unul din visele ei cu 
puşcaşul, noaptea trecută, raporta Nursie cu vocea ei 
placidă. 

— De ce te temi aşa de tare de el, draga mea? mă întreba 
mama. Ce crezi că o să-ţi facă? 

Dar nu ştiam de ce mă speria aşa de tare. Mai târziu visul 
diferea. Puşcaşul nu era totdeauna în uniformă. Câteodată, 
când stăteam în jurul mesei de ceai, mă uitam la o prietenă 
din faţa mea, sau la un membru al familiei, şi dintr-o dată 
îmi dădeam seama că nu era Dorothy sau Phyllis sau Monty 
ori mama, ori altcineva. Ochii şterşi albaştri de pe fata 
familiară îi întâlneau pe ai mei, în apariţia obişnuită, Era 
într-adevăr puşcaşul. 

La patru ani m-am îndrăgostit. A fost o experienţă 
zguduitoare şi minunată. Obiectul pasiunii mele era unul 
din cadeţii de la Dartmouth, un prieten al fratelui meu. 

Cu părul auriu şi ochii albaştri, ispitea instinctele mele 
romantice. El habar n-avea despre emoţiile pe care le 
stârnea. Total neinteresat de surioara prietenului Monty, 
dacă ar fi fost întrebat, ar fi spus că nu-l puteam suferi. Un 
exces de emoție mă făcea să plec în direcţia opusă, dacă-l 
vedeam venind, iar când stăteam la masă, îmi ţineam capul 
cu hotărâre întors în partea opusă. Mama m-a certat cu 
blândeţe: 

— Ştiu că eşti timidă, draga mea, dar trebuie să fii 
politicoasă. Este atât de nemanierat să întorci capul tot 


timpul, iar dacă-ţi vorbeşte să mormăi doar câte ceva. Chiar 
dacă nu-ţi place, trebuie să fii politicoasă. 

Să nu-mi placă? Cât de puţin ştiu oamenii! Când mă 
gândesc acum la toate astea, îmi dau seama cât de total te 
poate satisface dragostea timpurie. Nu cere nimic - nici un 
cuvânt, nici o privire. Este o adoraţie pută. Însufleţită de ea 
ţi se pare că te afli în al nouălea cer, iar în gând făureşti 
împrejurări eroice în care te vezi de folos celui prea iubit. 
Te duci într-un lazaret de ciumaţi să-l îngrijeşti! Îl salvezi 
dintr-un incendiu! Îl proteguieşti cu propria ta viaţă do un 
glonte fatal! Atâtea şi atâtea fapte care pot înflăcăra 
imaginaţia într-o poveste. Dar asemenea închipuiri nu au 
niciodată un sfârşit fericit. Tu însuţi eşti mistuit de foc, 
împuşcat sau cazi victimă ciumei. Eroul habar n-are de 
sacrificiul suprem pe care l-ai făcut. Stăteam pe podea şi 
mă jucam cu Tony, cu un aer solemn, plină de mine, în timp 
ce în mintea mea o stare de mare bucurie prindea în 
vârtejul ei nemaipomenite închipuiri. Lunile treceau una 
după alta, Philip deveni aspirant de marină şi părăsi nava 
Britannia. O frântură de timp imaginea lui a persistat, dar 
mai apoi păli, pentru a reveni trei ani mai târziu, când 
adoram la disperare un tânăr căpitan brunet care îi făcea 
curte sorei mele. 

Ashfield era locul la care ţineam în mod firesc. Ealing, 
totuşi, îmi pricinuia o emoție încântătoare. Poseda vraja 
unei ţări străine. Una din bucuriile principale pentru mine 
acolo o constituia toaleta. Avea un colac din mahon, mare, 
splendid. Când te aşezai pe el te simţeai ca o regină pe tron 
şi pe dată Stăpâna lui Dick devenea Regina Margareta, iar 
Dickie, fiul ei, Principele Goldie, moştenitorul tronului. 
Stătea la dreapta pe micul inel care înconjura mânerul 
elegant de tras apa, din porțelan Wedgwood. Acolo mă 
retrăgeam dimineaţa, dădeam audienţe, întindeam mâna 
să-mi fie sărutată, până când cei din casă, care aveau 
nevoie să intre, îmi cereau supăraţi să ies afară. Pe perete 
se află un plan în culori al oraşului New York, care mă 


interesa în mod deosebit. În casă existau câteva gravuri 
americane, în camera de culcare pentru oaspeţi erau 
cromolitografii la care ţineam foarte mult. Una, intitulată 
„sporturi de iarnă”, reprezenta un bărbat pe un lac 
îngheţat, înfrigurat, trăgea printr-o mică gaură un peşte. Mi 
se părea un sport tare melancolic. Dar calul de curse „Grey 
Eddy”, din altă litografie, te fascina prin înfăţişarea lui 
cutezătoare. 

Nu mult înainte de a muri, bunicul meu a cumpărat o casă 
spațioasă în Cheshire. La acea vreme era bolnav, iar a doua 
lui soţie a rămas văduvă relativ tânără. A locuit câtva timp 
la Cheshire, dar după vreo două spargeri care au speriat-o, 
a cumpărat în cele din urmă o casă la Ealing, pe atunci 
aflată la ţară. După cum spunea, de jur împrejur erau 
copaci. Totuşi pe când mă duceam eu acolo era greu de 
crezut că a fost chiar aşa, căci în toate direcţiile se 
întindeau şiruri de case. 

Casa şi grădina bunicii aveau un nemaipomenit farmec 
pentru mine. Camera copiilor oferea diferite posibilităţi de 
aranjament şi eu am împărţit-o în mai multe teritorii”. 
Partea din faţă poseda un bovindou, iar podeaua era 
acoperită cu o mochetă cu dungi viu colorate. Partea 
aceasta am botezat-o „Camera Muriel” (poate pentru că mă 
fascinase cuvântul oriel-window6). Partea din spate a 
camerei, acoperită cu un Brussels-carpet7, era sala de 
mese. Cu diferite bucăţi de linoleum formasem încă alte 
camere. Treceam plină de importanţă şi preocupată, dintr-o 
cameră în alta a casei mele, murmurând câte ceva în 
şoaptă. Nursie, liniştită ca întotdeauna, stătea şi croşeta. 

O altă fascinaţie o constituia pentru mine patul mare din 
mahon, cu baldachin şi patru stâlpi, al lui Auntie-Grannie, 
cu perdele de damasc roşu. Avea saltea de puf şi devreme 
dimineaţa îmi făceam apariţia, înainte de a fi îmbrăcată, şi 
mă cocoţam în pat. Grannie era trează de pe la şase 
dimineaţa şi mă primea bucuroasă. Jos se afla salonul 
încărcat la refuz cu mobilă încrustată, porţelanuri de 


Dresda, mereu învăluit în întuneric din cauza serei 
construite afară. Salonul era folosit numai la recepții, 
alături de salon se afla camera de zi, unde aproape 
invariabil exista, instalată confortabil, o croitoreasă. Dacă 
mă gândesc acum mai bine aceste femei care coseau 
formau un fel de anexă inevitabilă la toate gospodăriile. 
Toate aveau o anumită trăsătură comună. Erau, de obicei, 
foarte rafinate, nenorocite, tratate cu mare grijă şi 
amabilitate de stăpâna casei şi de familie, nu însă şi de 
servitori; li se serveau acolo mesele pe tăvi şi după câte îmi 
amintesc nu erau în stare niciodată să lucreze vreun articol 
de îmbrăcăminte care să vină bine. Fiecare lucru era sau 
prea strâmt sau atârna în cute largi. Răspunsul la oricare 
plângere era: 

— A, da, dar domnişoara James a avut o viaţă atât de 
nefericită. 

Astfel, domnişoara James stătea în camera ele zi şi lucra 
cu tot felul de tipare în jurul ei şi cu o maşină de cusut în 
faţă. 

Grannie îşi petrecea viaţa în sufragerie într-o stare de 
mulţumire victoriană. Mobilierul era din mahon greu, cu o 
masă în mijloc şi scaune în jur. Ferestrele aveau perdele din 
dantelă de Nottingham. Grannie se aşeza sau într-un fotoliu 
imens, cu speteaza îmbrăcată în piele, şi scria scrisori, sau 
într-un fotoliu îmbrăcat în catifea în faţa focului. Mesele, 
sofaua, şi unele scaune erau încărcate cu cărţi, cărţi puse 
acolo în mod special şi cărţi căzute din vreun pachet 
desfăcut. Grannie cumpăra întotdeauna cărţi pentru ea şi 
pentru cadouri, dar până în cele din urmă se adunaseră 
prea multe cărţi şi uita cui vroia să le dea sau descoperea, 
de exemplu, că „drăguţul băieţel al domnului Bennett”, fără 
să-şi dea ea seama, ajunsese acum să aibă 18 ani şi nu-i mai 
putea dărui Aventurile Tigrului Timothy. 

Tovarăşă de joaca foarte indulgentă, Grannie punea 
deoparte scrisoarea lungă cu scris neciteţ pe care o scria 
(liniată pentru a „economisi blocnotesul”) şi începea jocul, 


încântătoarea trecere de timp, „un pui de la domnul 
Whiteley”. Bineînţeles că eu eram puiul. Ales de Grannie 
după tot felul de discuţii cu vânzătorul dacă eram tânăr şi 
fraged, adus apoi acasă, legat aşa cum li se leagă puilor 
picioarele şi aripile, pregătit pentru cuptor, cu o ţepuşă 
pentru a ţine carnea compactă (ţipete de încântare scoase 
de mine în timp ce eram înţepată), pus la cuptor, fript, adus 
la masă pe un platou, ascuţirea cuţitului de tăiat, când 
dintr-o dată puiul învie. 

— Eu sunt! 

Era punctul culminant - şi operaţia se repeta la infinit. 

Unul dintre evenimentele dimineţii era vizita bunicii la 
cămară, situată lângă uşa care dădea în grădină. Cum 
ajungea acolo, apăream şi eu imediat. „Ce caută oare o 
fetiţă aici?” Fetiţa aştepta liniştită, plină de speranţe, 
uitându-se cu jind prin interesantele colţuri şi rafturi 
tainice. Şiruri întregi de borcane de gemuri şi conserve, 
cutii cu fructe uscate, curmale, smochine, prune 
franţuzeşti, cireşe, pachete de stafide, calupuri de unt, 
pungi de zahăr, ceai şi făină. Toate proviziile de alimente ale 
gospodăriei se aflau acolo şi erau scoase cu solemnitate în 
fiecare dimineaţă cantităţile necesare pentru ziua 
respectivă. Se făcea de asemenea şi o cercetare pentru a se 
vedea ce se întâmplase exact cu alocaţiile zilei precedente. 
La bunica era întotdeauna o masă bogată pentru toată 
lumea, dar ei nu-i plăcea risipa. După ce se satisfăceau 
nevoile gospodăriei şi se stabilea problema consumului din 
ziua precedentă în mod mulţumitor, bunica deşuruba un 
borcan cu prune uscate franţuzeşti şi atunci plecam în 
grădină cu mâinile pline. 

Găsesc ciudat faptul că unele locuri din copilăria mea îmi 
apar în amintire întotdeauna în acelaşi anotimp. Amintirea 
camerei mele de copil, de la Torgquay, se conturează mereu 
într-o după-amiază de toamnă sau de iarnă, iar în cămin 
arde focul, şi pe paravanul din faţă sunt câteva haine întinse 
la uscat. Afară pământul e acoperit cu frunze purtate de 


vânt în vârtejuri şi uneori chiar cu zăpadă. Grădina de la 
Ealing o revăd în memorie întotdeauna vara, o vară foarte 
călduroasă. Resimt parcă aerul cald şi mirosul trandafirilor 
când ies afară prin uşa laterală. Peluza pătrată de 
dimensiuni reduse, acoperită cu iarbă, înconjurată cu 
trandafiri înalţi, nu mi se pare mică. Şi acolo aveam o lume 
a mea. Mai întâi trandafirii, era ceva foarte important. Orice 
floare veştejită era repede tăiată, celelalte erau aduse în 
casă şi aranjate în vase mici. Grannie era excesiv de 
mândră de trandafirii ei, atribuindu-le mărimea frumuseţea 
„conţinutului oalelor de noapte cu care sunt udaţi, draga 
mea. Îngrăşământ lichid - nimic nu-l egalează. Nimeni nu 
are trandafiri ca ai mei.” 

Duminica, cealaltă bunică şi, de obicei, doi unchi de-ai ei 
veneau la masă. Era o minunată zi victoriană. Granny 
Boehmer, căreia i se spunea Granny B., mama mamei, sosea 
pe la 11, gâfâind puţin, căci era foarte grasă, chiar mai 
grasă decât Auntie-Grannie. 

După ce, pentru a ajunge la noi, luase o mulţime de 
trenuri şi de autobuze, pornind într-o adevărată procesiune 
de la Londra, prima ei mişcare era să scape de ghetele 
încheiate cu nasturi şi să-şi pună o pereche confortabilă de 
papuci de casă din lână. Apoi, cu un adânc oftat, Grannie B. 
Se aşeza, la masa din sufragerie şi cele două surori îşi 
începeau ocupațiile lor de duminică dimineaţă. 

Acestea constau din lungi şi complicate socoteli. Granny B. 
Făcea o mulţime de cumpărături pentru Auntie-Grannie la 
The Army & Navy Stores8, în Victoria Street. Acest magazin 
reprezenta centrul universului pentru cele două surori. 
Liste, cifre, socoteli erau parcurse cu multă bucurie de 
amândouă. Aveau loc discuţii asupra calităţii mărfurilor: 
„Nu ţi-ar fi plăcut deloc, Margaret. Nu era un material de 
calitate, era ceva destul de ordinar, nici nu se compară cu 
catifeaua aceea de culoarea prunei de data trecută.” 

Apoi Auntie-Grannie îşi aducea punga mare pe care o 
priveam întotdeauna cu respect şi evlavie, considerând-o ca 


semnul exterior şi vizibil al unei bogății imense. În 
despărţirea din mijloc se găseau o mulţime de piese de aur, 
iar celelalte despărţituri erau umflate cu piese de jumătăţi 
de coroane, şase pence sau câte o monedă de cinci pence. 
Socotelile pentru diferitele reparaţii şi micile cumpărături 
erau încheiate. Cumpărăturile de la Army and Navy Stores, 
cred că se făceau pe bază de cec şi presupun că Auntie- 
Grannie mai adăuga şi ceva bani în numerar, ca un dar 
pentru timpul şi bătaia de cap a lui Granny B. 

Cele două surori se iubeau, dar exista între ele şi destul de 
multă gelozie şi mereu se ciorovăiau. Fiecăreia îi plăcea să 
o tachineze pe cealaltă şi să o ia înaintea celeilalte. După 
spusele ei, Granny B. Fusese frumuseţea familiei. Auntie- 
Grannie de obicei tăgăduia aceasta. „Mary” (sau Polly, cum 
îi spunea), „era, ce-i drept, frumuşică la chip, dar nu avea 
silueta mea, bine înţeles. Bărbaţilor le place silueta.” În 
ciuda lipsei de siluetă a lui Polly (despre care pot spune că a 
compensat-o din plin mai târziu) nu am văzut niciodată un 
asemenea piept. La 16 ani un căpitan se îndrăgostise de ea. 
Deşi familia spusese că era prea tânără ca să se mărite, ela 
precizat însă că pleca peste hotare cu regimentul său şi că 
avea să lipsească mai mult, aşa că dorea să se căsătorească 
imediat. Aşa că Polly s-a măritat la 16 ani. Cred că ăsta a 
fost primul motiv de gelozie. Era o căsătorie din dragoste. 
Polly era tânără şi frumoasă, iar căpitanul ei fiind, după cum 
se spunea, cel mai chipeş bărbat din regiment. 

Polly a avut curând cinci copii, unul dintre ei a murit. A 
rămas văduvă la 27 de ani, în urma unui accident de călărie 
al soţului. Auntie-Grannie nu s-a măritat decât târziu. Ea a 
fost îndrăgostită de un tânăr ofiţer de marină, dar erau 
prea săraci pentru a se căsători, iar el s-a însurat în schimb 
cu o văduvă bogată. La rândul ei, s-a măritat cu un 
american bogat care avea un fiu. 

Cred că într-un fol s-a simţit frustrată, deşi bunul ei simţ şi 
dragostea de viaţă nu-au părăsit-o niciodată. Nu a avut 
copii. A rămas văduvă, dar foarte bogată. 


Polly, după moartea soţului ei, a avut o pensie foarte mică 
şi pentru a-şi hrăni şi îmbrăca familia trebuia să muncească. 
Mi-o amintesc bine stând toată ziua în fereastra casei 
cosând, brodind perniţe pentru ace, tablouri, paravane. 
Broda minunat şi lucra fără întrerupere peste opt ore pe zi. 

Aşa că fiecare dintre surori o invidia pe cealaltă pentru 
ceea ce nu avea. Cred chiar că le plăceau ciorovăielile astea 
pline de duh. Exploziile lor verbale îţi umpleau urechile: 

— Aiurea, n-am auzit niciodată în viaţa mea o asemenea 
nerozie, Margaret! 

— Ba nu, Mary, stai, vezi... 

Şi tot aşa mai departe. Polly fusese curtată de unii dintre 
camarazii soţului ei şi avusese mai multe cereri în căsătorie, 
dar a refuzat cu perseverenţă să se recăsătorească. Nu-l 
putea înlocui cu nimeni pe soţul ei, spunea ea, şi avea să fie 
îngropată alături de el, în Jersey, atunci când îi va veni 
timpul. 

După ce socotelile de duminică erau încheiate şi toate 
comisioanele fuseseră trecute pe hârtie pentru săptămâna 
viitoare, soseau apoi şi unchii. 

Unchiul Ernest lucra la Ministerul de Interne, iar unchiul 
Harry era secretar la magazinele Army and Navy. Unchiul 
cel mai mare, Fred, se afla în India cu regimentul lui. Se 
punea masa şi se servea prânzul de duminică. 

Un but de şuncă, de obicei o tartă cu cireşe şi smântână, o 
bucată mare de brânză şi în cele din urmă un desert pus în 
cele mai bune farfurii pentru desert - care erau şi sunt şi 
astăzi foarte frumoase. Încă mai păstrez 18 din cele 24 
farfurii originale, ceea ce nu e chiar aşa de rău, după mai 
bine de 60 de ani. Nu ştiu dacă erau din porțelan 
franțuzesc; cu marginile de un verde viu, aveau dungi aurii, 
iar în mijlocul fiecărei farfurii era o altă fructă. Farfuria mea 
favorită a fost întotdeauna cea cu smochina - o smochină 
mare, zemoasă, roşiatică. Fiicei mele, Rosalind, îi plăcea 
coacăza, neobişnuit de mare şi savuroasă. Piersici, stafide 


albe, stafide roşii, zmeură, căpşuni şi diferite alte fructe se 
înşiruiau pe alte farfurii. 

Momentul culminant al mesei sosea când farfuriile erau 
aşezate în faţa fiecăruia cu micile lor dantele şi boluri 
pentru spălat degetele şi trebuia să ghicim fructul pe care-l 
aveam fiecare. Nu pot să spun de ce acest moment aducea 
atâta satisfacţie, dar a fost întotdeauna foarte emoţionant, 
iar când ghiceai simţeai că ai făcut ceva demn de toată 
stima. 

După masa copioasă urma odihna. Auntie-Grannie se 
retrăgea pe cel de-al doilea fotoliu al ei, mare şi jos, din faţa 
focului. Granny B. Se instala pe sofaua îmbrăcată în piele 
roşie cu nasturi peste tot şi-şi acoperea trupul ei mare cu o 
cuvertură afgană. Nu ştiu ce se întâmpla cu unchii. Poate că 
se duceau să se plimbe sau se retrăgeau în salon, dar 
salonul era foarte rar folosit. Camera de zi nu putea fi 
utilizată, pentru că această cameră era sacră, fiind ocupată 
de domnişoara Grant, deținătoarea de atunci a postului de 
cusătoreasă. „Vai de mine, ce soartă nenorocită”, murmura 
Grannie prietenelor ei. 

După ce fiecare dormea zdravăn cel puţin o oră, cu 
excepţia mea, care de obicei mă legănam în balansoar, cu 
multă grijă, ne jucam de-a profesorul. Atât unchiul Harry, 
cât şi unchiul Ernest erau amândoi minunaţi interpreţi ai 
profesorului. Ne aşezam unul lângă altul, iar cel care făcea 
pe profesorul, înarmat cu un sceptru răsucit dintr-un ziar, 
se plimba de la un capăt la celălalt al rândului şi striga cu o 
voce care intimida: „Când au fost inventate acele? Cine a 
fost a treia soţie a lui Henric al VIII-lea? Cum a murit 
William Rufus9? Care sunt bolile grâului?” Cine dădea un 
răspuns bun trecea în faţă, cei care pierdeau rămâneau în 
spate. Presupun ca acest joc era un fel de precursor 
victorian al jocurilor de întrebări de azi care ne distrează 
atât de mult. 

După asta, cred, unchii dispăreau, considerând că-şi 
făcuseră datoria faţă de mamă şi mătuşă. Granny B. 


Rămânea şi la ceai, la care se servea chec cu madera, apoi 
sosea momentul teribil când îi aduceau ghetele cu nasturi, 
iar Harriet se apuca să îndeplinească îngrozitoarea sarcină 
de a ile pune. Era chinuitor să priveşti şi trebuie să fi fost 
cumplit să suporţi aşa ceva. Gleznele bietei Granny B. Se 
umflaseră până după-masă ca nişte butuci. Pentru a putea 
forţa nasturii în găurile lor cu ajutorul unui croşet special 
era necesar un mare efort şi se produceau înţepături 
dureroase urmate de strigăte ascuţite, scoase de Granny B. 
O, ghetele acelea cu nasturi! De ce oare le purtau oamenii? 
Să fi fost recomandate de doctori? Reprezentau oare ele 
preţul unei devoţiuni faţă de modă? Ştiu că se spunea că 
ghetele erau bune pentru a întări gleznele copiilor, dar nu 
era cazul pentru o femeie de 70 de ani. În cele din urmă, 
încălţată cu ghetele, încă palidă din cauza durerilor, pleca 
la drum cu trenul şi autobuzul la reşedinţa ei din 
Bayswator10. 

Bătrânii gentlemeni, prietenii lui Auntie-Grannie 
reprezentau o caracteristică specială a vieţii de la Ealing, 
aşa că trebuie să-mi acord plăcerea de a-i menţiona aici 
măcar pe scurt. 

Ealing era pe atunci ca şi Cheltenham sau Lemington Spa. 
Ofițerii pensionari veneau acolo în număr marc pentru 
„aerul sănătos” şi avantajul de a fi atât de aproape de 
Londra. Grannie ducea o viaţă socială completă - 
întotdeauna a fost o femeie de societate. 

Casa ei era mereu plină cu o mulţime de colonei şi 
generali bătrâni cărora le broda veste, le împletea ciorapi 
pentru noapte. „Sper că soţia dumneavoastră nu va obiecta. 
Nu mi-ar place să vă fac neplăceri”. Bătrânii colonei şi 
generali dădeau întotdeauna răspunsuri galante. Şi plecau 
foarte încântați de succesul pe care-l aveau. Politeţea lor 
excesivă mă făcea întotdeauna timidă. Glumele pe care le 
debitau ca să mă distreze nu păreau deloc hazlii şi maniera 
lor de comportare afectată mă irita. 


— Micuța noastră lady ce doreşte pentru desert? Dulciuri 
pentru micuța lady dulce... 

— O piersică acum? Sau poate câteva din aceste prune 
aurii pentru a se asorta la cârlionţii de aur? 

Cu obrajii împurpuraţi din cauza stării în care mă aflam, 
am şoptit ca aş vrea o piersică. 

— Şi care piersică? Alege. 

— Vă rog, o vreau pe cea mai mare şi mai frumoasă. 

Hohote de râs. Nu-mi dădeam de loc seama de ce, se vede 
că făcusem vreo glumă. 

— Nu trebuie să ceri niciodată pe cea mai mare, mi-a spus 
Nursie mai târziu, înseamnă că eşti lacomă. Înţelegeam că 
mă arătam lacomă, dar nu înţelegeam ce era caraghios în 
asta! Când era vorba să fie călăuză în privinţa bunelor 
maniere, Nursie era întotdeauna în elementul ei. 

— La masă trebuie să mănânci mai repede. Presupun că ai 
să fii într-o casă ducală, când ai să creşti mare, hm? 

Nimic nu părea mai improbabil, dar am acceptat 
posibilitatea. 

— Vor fi acolo un majordom şi mai mulţi valeţi şi când va 
veni momentul să se ridice farfuriile o s-o ridice şi pe ata 
chiar dacă nu ai terminat de mâncat. 

M-am îngălbenit în faţa acestei perspective şi m-am apucat 
cu toată sârguinţa să înghit oaia fiartă pe care o aveam în 
farfurie. 

Pe buzele lui Nursie fluturau mereu poveşti din viaţa 
aristocrației. Mă puneau la mare ambiţie. Ceea ce doream 
mai mult ca orice pe lume era să fiu într-o bună zi Lady 
Agatha. 

Cunoştinţele lui Nursie privind viaţa socială erau 
inexorabile, însă, spunea ea: 

— N-ai să fii niciodată o lady. 

— Niciodată? Eram îngrozită. 

— Niciodată, repeta Nursie realistă, hotărâtă. Pentru a fi 
Lady Agatha trebuie să fii fiica unui duce, a unui marchiz 


sau a unui conte. Dacă te măriţi cu un duce vei fi ducesă, 
după titlul soţului. Nu e ceva eu care să te fi născut. 

A fost primul meu contact cu inevitabilul. Există lucruri 
care nu pot fi împlinite. Este important să-ţi dai seama de 
aceasta la începutul vieţii şi este foarte bine pentru tine. 
Există lucruri pe care nu le poţi avea - un păr ondulat 
natural, ochi negri (dacă ai tăi se întâmplă să fie albaştri), 
sau titlul de Lady Agatha. 

Dacă mă gândesc bine, snobismul care mă rodea în 
copilărie, acela de-a mă trage dintr-o spiţă nobilă, era mai 
uşor de înghiţit decât celelalte, ca snobismul de a fi bogat 
sau cel intelectual de azi. 

Snobismul intelectual pare că alimentează azi o formă cu 
totul specială de invidie şi venin. Părinţii sunt hotărâți ca 
odraslele lor să strălucească. „Am făcut, mari sacrificii ca să 
ai o educaţie aleasă”, spun ei. Copilul este considerat mult 
prea vinovat dacă nu împlineşte speranţele lor. Părinţii sunt 
foarte siguri că totul depinde de împrejurări şi nu de 
aptitudinile naturale. 

Cred că părinţii de la sfârşitul epocii victoriene erau mai 
realişti şi aveau, într-adevăr, mai multă consideraţie pentru 
copiii lor şi faţă de ceea ce ar fi fost o „viaţă fericită şi plină 
de succes” a acestora. Pe atunci lumea nu ţinea atât de mult 
să fie la fel cu vecinul mai răsărit. Azi, am sentimentul că cei 
care doresc să reuşească copiii lor o fac mai mult pentru 
propriul lor prestigiu. Victorienii îşi priveau odraslele cu 
mai puţină pasiune şi luau hotărâri ţinând seama de 
capacitatea lor. A. Avea să fie cea drăguță, B. Cea 
deşteaptă, C. Era mai simpluţ, el nu era un intelectual - o 
activitate într-o întreprindere industrială sau în construcţii 
va fi lucrul cel mai potrivit pentru el. Şi aşa mai departe. 
Uneori greşeau şi ei, dar în general cam astfel era. Este o 
mare uşurare când ştii că nu se aşteaptă de la tine să dai 
mai mult decât ai. 

Punctul de vedere general în anii tinereţii mele era mai 
modest, avea o oarecare umilinţă. Te acceptai aşa cum erai. 


Aveai însuşiri şi aveai responsabilităţi. Ca şi la jocul de cărţi 
după ce ai dat cărţile ţi le potriveşti şi hotărăşti cum să joci 
mai bine eu ce ai în mână. Sunt sigură că se nutrea mai 
puţină invidie şi resentiment faţă de cei talentaţi sau cu o 
situaţie materială mai bună. Dacă vreun copil cu care erai 
prieten avea jucării scumpe şi frumoase, nu te aşteptai să le 
ai şi tu şi nici nu cereai, aşa ceva. Aş fi putut spune mamei: 
„Freda are o minunată casă de păpuşi, aş vrea să am şi eu 
una la fel”, mama ar fi răspuns cu mult calm,: „Da, e foarte 
plăcut pentru ea. Dar, ştii, părinţii ei sunt mult mai bogaţi 
decât noi.” Azi, lucrurile se petrec cam aşa: „Marylyn are o 
bicicletă, de ce să nu pot avea şi eu una?” Şi asta spus ca şi 
cum ar fi fost un drept. 

Spre deosebire de mulţi dintre prietenii noştri, noi nu 
eram cu adevărat „bogaţi”. Iata, ca american, era 
considerat în mod implicit ca fiind „bogat”. Toţi americanii 
se presupunea că sunt bogaţi. De fapt, despre tata nu se 
putea spune că avea o oarecare stare. Nu aveam un 
majordom sau un fecior. Nu posedam trăsură cu cai şi nici 
vizitiu. Aveam doar trei servitori, ceea ce pe atunci 
reprezenta un minimum. Pe o zi umedă, dacă erai invitată la 
ceai la o prietenă, umblai mai bine de o milă prin ploaie cu 
un impermeabil pe tine şi cu galoşi în picioare; nu se 
comanda niciodată o trăsură pentru un copil, decât dacă se 
ducea la o reuniune mai importantă şi avea o rochie care se 
putea strica. 

Pe de altă parte mâncărurile care se serveau la noi în casă, 
când aveam oaspeţi, erau nemaipomenit de alese În 
comparaţie cu standardele de azi; ţi-ar trebui acum un şef 
bucătar cu ajutoare pentru a le putea prepara. Mai zilele 
trecute am dat peste un meniu de la o masă de la noi, de pe 
vremuri, pentru zece persoane, începea cu supă pasată sau 
limpede, apoi plătică rasol sau fileuri de somn. Urma 
friptură de miel. Apoi, cu totul neaşteptat, homar cu 
maioneză, prăjitură diplomat, şarlotă şi apoi desertul. Toate 
acestea făcute doar de Jane singură, neajutată de nimeni. 


În zilele noastre, desigur, la un venit echivalent, o familie 
ar avea, fără îndoiala, un automobil, poate doi servitori cu 
ziua şi orice invitaţie mai importantă ar fi la o masă 
restaurant sau pregătită acasă de soţie. 

În familia noastră, soră-mea a fost cea recunoscută ca 
„isteaţă”. Directoarea şcolii ei de la Brighton a stăruit să se 
ducă la Girton11. Tatei nu i-a plăcut şi a spus că nu se poate 
să facem din Madge o femeie savantă. Mai bine o trimitem 
la Paris pentru completarea educaţiei. Aşa că sora mea, 
spre totala ei satisfacţie, căci nu avea chef să se ducă la 
Girton, a plecat la Paris. Evident, ea era deşteaptă familiei, 
spirituală, plină de nerv, cu o replică imediată şi succes în 
orice împrejurare. Fratele meu, mai tânăr cu un an decât 
Madge, avea imens de mult farmec personal, o înclinare 
pentru literatură, dar altfel, din punct de vedere intelectual, 
era cam înapoiat. Cred că atât mama cât şi tata au fost 
conştienţi că el va fi copilul „dificil”. Dovedea o mare 
dragoste pentru inginerie. Tata sperase că va intra la o 
bancă, dar şi-a dat seama că nu avea capacitatea necesară 
ca să reuşească, aşa că s-a apucat de inginerie, dar nu a 
fost în stare să o ducă până la capăt, de vreme ce nu era 
bun la matematică. 

Eu am fost întotdeauna considerată, deşi cu blândeţe, ca 
fiind cea înceată la cap. Reacţiile mamei şi ale sorei mele 
erau foarte iuți şi niciodată nu mă puteam ţine de ele, nu 
eram în stare nici să vorbesc prea clar. Îmi era foarte greu 
să exprim, prin cuvinte, ceea ce vroiam să spun. „Agatha e 
atât de înceată la cap”, asta era mereu plângerea celor din 
jur. Aveau dreptate. Ştiam şi acceptam asta. Nu mă 
îngrijora şi nici nu mă mâhnea. Mă resemnasem să fiu cea 
„greoaie la minte”. Abia pe la 20 de ani mi-am dat seama că 
standardele familiei mele erau foarte înalte şi de fapt eram 
tot atât de ageră la minte, dacă nu şi mai ageră decât 
oamenii obişnuiţi. Niciodată nu am fost în stare să vorbesc 
prea limpede şi întotdeauna îmi va fi limba legată. Este 


probabil una din cauzele datorită căreia am devenit 
scriitoare. 

Prima mare durere adevărată a vieţii mele a fost 
despărţirea de Nursie. Ce vârstă avea de fapt, nu a ştiut 
nimeni niciodată, dar ar fi putut foarte bine să aibă vreo 80 
de ani sau chiar ceva mai mult. De câteva timp, unul dintre 
cei cărora le fusese guvernantă, şi care avea o proprietate 
în Somerset, o îndemna stăruitor să se retragă, să nu mai 
lucreze, oferindu-i o mică locuinţă confortabilă pe 
proprietatea lui, unde putea să locuiască până la sfârşitul 
vieţii împreună cu sora ei. În fine, în cele din urmă, s-a 
hotărât. Îmi lipsea teribil de mult. În fiecare zi îi scriam un 
bileţel plin de greşeli, căci scrisul şi ortografia au fost foarte 
grele pentru mine multă vreme. Scrisorile mele erau lipsite 
de originalitate, fiind mereu aceleaşi. 

„Draga mea Nursie, Îmi lipseşti foarte mult. Sper că eşti 
bine. Am găsit un purice pe Tony. 

Multă dragoste şi sărutări de la Agatha”. 

Mama îmi dădea de fiecare dată timbrul necesar pentru 
aceste, scrisori, dar după câteva timp a schiţat un protest 
amabil: 

— Cred că nu-i nevoie să-i scrii în fiecare zi. Poate de două 
ori pe săptămână ar fi de ajuns, nu? 

Am rămas îngrozită. 

— Dar mă gândesc la ea în fiecare zi; trebuie să-i scriu. 

A oftat, dar nu a obiectat. Totuşi a continuat cu sugestii 
amabile. Au trecut câteva luni până am redus 
corespondenţa la două scrisori pe săptămână, aşa cum îmi 
sugerase mama. Nursie la rândul ei scria foarte greu şi în 
orice caz era prea înţeleaptă, presupun, ca să mă 
încurajeze în fidelitatea mea încăpăţânată. Îmi scria două 
scrisori drăguţe, şterse. Cred că mama era tulburată că nu 
o puteam uita şi a discutat situaţia asta cu tata carea 
răspuns în mod foarte neaşteptat: 

— Ei bine, când erai mică, iar eu mă aflam în America şi tu 
te gândeai la mine cu fidelitate. 


Mama a replicat că asta era cu totul altceva. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte că am să mă întorc şi am 
să mă căsătoresc cu tine, când vei fi mare? a întrebat-o el. 

Mama i-a spus: 

— Nu, într-adevăr. Dar apoi, ezitând, a recunoscut totuşi 
că avusese şi ea un vis cu ochii deschişi. Era un vis 
sentimental, tipic victorian. Se făcea că tata avea să facă o 
căsătorie strălucită, dar nefericită. Deziluzionat, după 
moartea soţiei sale s-a întors în căutarea liniştitei lui 
verişoare. Clara, suferindă, neputincioasă, stând în 
permanenţă întinsă pe o sofa, în cele din urmă l-a 
binecuvântat, dându-şi ultima suflare, în timp ce-i povestea 
râdea. „M-am gândit că dacă stau întinsă pe o sofa, 
acoperită cu o cuvertură frumoasă din lână moale, nu voi 
părea atât de bondoacă”. 

Stingerea din viaţă la o vârstă fragedă şi boala făceau tot 
atât de mult parte din tradiţia atmosferei romantice, de 
atunci, pe cât pare să facă robusteţea astăzi. 

Niciuna din tinerele din acel timp nu mărturisea că ar fi 
avut o sănătate bună. Grannie, întotdeauna îmi spunea cu 
multă satisfacţie, cât de delicată fusese ea pe când era 
copil, şi că niciodată nu sperase că va trăi să ajungă la 
„maturitate”. Cea mai mică atingere a mâinii o făcea să 
leşine. Granny B. (mama mamei), pe de altă parte, 
mărturisea despre sora ei: „Margaret a fost întotdeauna 
foarte robustă. Eu eram cea delicată.” 

Auntie-Grannie a trăit până la 92 de ani şi Granny B. Până 
la 86 de ani; şi, în sinea mea, mă îndoiesc că au fost chiar 
atât de delicate. Dar o sensibilitate extremă, leşinuri, o 
tuberculoză timpurie erau foarte la modă. Într-adevăr, 
bunica împărtăşea atât de mult acest punct de vedere, încât 
în mod frecvent, aşa, tam-nisam, informa în mod misterios 
pe diferiţii tineri din jurul meu cât de teribil de delicată şi 
firavă eram. Când aveam 18 ani unul din admiratorii mei 
mă întreba cu îngrijorare: „Eşti sigură că nu o să răceşti?” 
Indignată, protestam şi-i spuneam că întotdeauna fusesem 


robustă şi faţa îngrijorată se lumina. „Dar de ce spune 
bunica ta că eşti delicată?” Atunci trebuia să le explic că 
bunica făcea ce-i stătea în putere, plină de loialitate, pentru 
ca să par interesantă. Grannie îmi povestea că în tinereţea 
ei tinerele fete nu erau niciodată în stare să mănânce cine 
ştie cât şi că abia se atingeau de mâncare la masă, dacă era 
prezent vreun bărbat. Mai târziu li se duceau în camera de 
culcare tăvi copioase. 

Bolile şi morţile timpurii erau prezente şi în cărţile pentru 
copii. Există o carte, „Violeta noastră albă”, care îmi plăcea 
foarte mult. Micuța Violeta, prezentată în prima pagină ca o 
fiinţă foarte bolnavă, murea în ultima pagină înconjurată de 
familia ei în lacrimi. Tragedia care învăluia cartea era 
întreruptă doar de cei doi fraţi neastâmpăraţi şi răi care tot 
timpul făceau pozne. Little Women12, o poveste veselă, în 
linii mari, până la urmă o sacrifica pe Beth, fata cu faţa ca 
un trandafir. Moartea micuţei Nell din „Old Curiosity Shop” 
(Prăvălia de antichităţi) mă lasă rece şi uşor dezgustată, 
dar, pe vremea lui Dickens desigur, familii întregii erau 
mişcate până la lacrimi de patosul cărţii. 

Acest obiect de mobilier, sofaua, este azi asociată mai 
degrabă cu psihiatrul, dar în epoca victoriană era simbolul 
unei morţi timpurii, a slăbiciunii şi a poveştii romantice cu 
literă mare. Dintr-un punct de vedere practic sunt înclinată 
să cred că soţia victoriană şi mama trăgeau un profit 
frumuşel de pe urma acestei poveşti; găseau o scăpare de 
munca ingrată a gospodăriei. Foarte adesea, prin deceniul 
al cincilea al secolului trecut, femeile se instalau pe sofa, 
petrecând astfel o viaţă plăcută, fiind servite la picioare, 
primind o consideraţie plină de afecţiune din partea soţului 
devotat, servicii fără resentimente din partea fiicelor. 
Prietenii veneau să o vadă, iar răbdarea şi bunăvoința cu 
care suporta „maladia” erau admirate de toţi. Să fi suferit 
într-adevăr de ceva? Probabil că nu. Fără îndoială că o 
durea spatele şi suferea de dureri de picioare după cum 


suferim mulţi dintre noi pe măsură ce înaintăm în viaţă. 
Răspunsul îl oferea sofaua. 

O altă carte preferată de mine era una în care se vorbea 
despre o mică fetiţă nemţoaică (evident o invalidă), care 
stătea toată ziulica întinsă, uitându-se pe fereastră. 
Îngrijitoarea ei, o tânără femeie egoistă, care vroia să se 
distreze, a plecat într-o bună zi pentru a privi o procesiune. 
Bolnava s-a aplecat din pat prea mult pe fereastră, a căzut 
şi a rămas moartă pe loc. Îngrijitoarea cea iubitoare de 
plăceri a fost chinuită toată viaţa de remuşcări, purtându-şi 
pe chip mâhnirea. Toate aceste poveşti tenebroase le 
citeam cu mare satisfacţie. În anii de început ai vieţii mele 
veneau în casa noastră foarte multe persoane interesante. 
Păcat că nu-mi mai amintesc nimic despre nimeni. 

Tot ceea ce-mi aduc aminte, bunăoară despre Henry 
James, sunt doar plângerile mamei, că întotdeauna cerea o 
bucăţică de zahăr ruptă în două pentru ceai şi asta era într- 
adevăr un moft, căci şi o bucăţică mică i-ar fi fost suficientă. 
Venea şi Rudyard Kipling şi iarăşi singura mea amintire 
despre el este o discuţie între mama şi un prieten cu privire 
la căsătoria scriitorului cu doamna Kipling. Prietenul mamei 
a încheiat spunând: „Ştiu motivul, unul este complementul 
perfect al celuilalt”. Crezând că e vorba de „compliment” 
mie remarca mi s-a părut foarte obscură, dar când Nursie 
mi-a explicat într-o zi că a fi cerută în căsătorie reprezintă 
complimentul cel mai mare pe care un bărbat putea să-l 
facă unei femei, am început să mă dumiresc despre ce era 
vorba. 

Deşi îmi amintesc că veneam jos, când erau oaspeţi la ceai, 
îmbrăcată într-o rochie de muslin alb cu o panglică galbenă, 
din satin, la talie, aproape nimeni din cei prezenţi nu mi-a 
rămas în minte. Oamenii pe care mi-i imaginam erau 
întotdeauna mai reali decât cei din carne şi oase pe care îi 
întâlneam. Îmi aduc aminte, totuşi, de o prietenă apropiată 
a mamei, o domnişoară Tower, dar mai ales pentru că mă 
străduiam enorm să o ocolesc. Avea nişte dinţi albi foarte 


mari şi, în sinea mea, eram de părere că arată întocmai ca 
un lup. Avea un obicei supărător: mă prindea, mă săruta cu 
vehemenţă şi exclama: „Aş putea să te mănânc”. Mă 
temeam mereu că ar fi în stare s-o facă. Toată viaţa mea m- 
am abținut cu grijă să mă reped la copii şi să-i sărut fără să 
mi se ceară. Bieţii mititei, cum puteau ei să se apere? Draga 
domnişoară Tower, era atât de bună, de blândă şi atât de 
iubitoare de copii, dar habar n-avea de sentimentele lor. 

Lady MacGregor era una din figurile proeminente ale 
vieţii sociale din Torquay şi ne înţelegeam bine, într-un mod 
glumeţ. Când încă mă mai duceau pe stradă cu căruciorul, 
m-a acostat într-o zi şi m-a întrebat dacă o cunoşteam. Am 
răspuns cu toată sinceritatea că nu. 

— Spune-i mamei, stărui ea, că ai întâlnit azi pe doamna 
Snooks. De cum a plecat, Nursie a început să mă 
dojenească. 

— E lady MacGregor şi o ştii foarte bine. 

După aceea îi ziceam întotdeauna doamna Snooks. Asta a 
rămas gluma noastră cea mai grozavă. 

Cea mai drăguță prietenă a mamei, Pussy Richards, venea 
adesea să stea la noi. Avea părul scurt numai cârlionţi, 
purta haine bărbăteşti, cămăşi albe şi era o plăcere să te 
joci eu ea. Când fratele meu era mic, ea se ducea în camera 
lui să-i spună noapte bună. Odată, când era în rochie de 
seară, fratele meu s-a uitat la gâtul şi umerii ei goi şi i-a 
spus cu un dezgust puritan: „Nu ai partea de sus a rochiei, 
domnişoară Richards, nu poţi să mergi aşa la masă”. 

Ritchie, cum îi ziceam, era singura persoană care-i spunea 
mamei pe numele ei adevărat, Clarissa. A dus o viaţă 
frumoasă, aventuroasă, trăind de azi pe mâine, având tot 
felul de slujbe (într-o vreme când fetele binecrescute nu 
lucrau, dacă familiile puteau să le întreţină), era nebună 
după navigaţie pe bărci cu vele, lucrase ca vânzătoare într- 
un magazin şi mereu începea o „afacere” - mai întâi o 
prăvălie de dulciuri de casă, apoi croitorie şi după aceea 
practicând tot felul de arte şi meserii. Toate aceste încercări 


se terminau printr-un dezastru financiar. Într-o zi, când 
croitoria ei se năruise şi nu mai avea nimic de lucru, Pussy 
era atât de flămândă, încât se hotări să se ducă pe jos de la 
atelierul ei (din Holland Park Avenue), până la bunica mea, 
la Faling. „Pentru că ştiam că tanti, draga de ea, osămă 
oprească la dejun.” Dar, chiar cu puţin înainte de a ajunge 
în faţa casei, totuşi mândria din ea s-a revoltat la ideea de 
„a cerşi de mâncare” şi a făcut cale întoarsă, străbătând din 
nou drumul pe jos, ajungând extenuată. Dar, din fericire, 
tocmai atunci a venit cineva care dorea două bluze 
marinăreşti. Nu ştiu dacă toate aventurile lui Ritchie erau 
adevărate, dar când le spunea ne făcea pe toţi să râdem 
până nu mai puteam. 

O fire veselă avea şi naşul meu, lordul Lifford, pe atunci 
căpitanul Hewitt. Într-o zi a venit la noi şi aflând că domnul 
şi doamna Miller erau plecaţi, a declarat: 

— Foarte bine, o să intru şi o să-i aştept, încercând să 
treacă pe lângă fata din casă. Dar aceasta, conştiincioasă, îi 
închise uşa în nas şi fugi sus să-i vorbească de la fereastra, 
bine plasată, a cabinetului de toaletă, în cele din urmă a 
convins-o că era un prieten al familiei, mai ales pentru că i-a 
spus: 

— Ştiu de la care fereastră vorbeşti, este cea de la closet. 

Această dovadă a cunoaşterii topografiei locului a convins- 
o pe fată şi l-a lăsat să intre, retrăgându-se însă ruşinată, 
căci recunoscuse că-i vorbise din cabinetul de toaletă. 

Aveam foarte mare grijă pe atunci să nu fim văzuţi intrând 
sau ieşind din closete, decât cel mult de către un membru al 
familiei, sau un prieten intim. Aşa ceva era greu de realizat 
în casa noastră, deoarece încăperea se afla la jumătatea 
scărilor, văzându-se perfect din hol. Cel mai rău lucru era 
să te afli înăuntru şi să auzi jos voci. Atunci era imposibil să 
mai ieşi de acolo. Trebuia să rămâi zăgăzuit, până când 
trecerea devenea liberă. 

Soţia naşului meu şi mama erau prietene apropiate, dar 
dintr-o mică neînțelegere nu au reuşit niciodată să-şi spună 


pe nume. Mama refuza să folosească diminutivul de 
„Nellie”. „Nu ţi se potriveşte, ai nume frumos, Helen. O să-ţi 
spun aşa.” Dar doamna Hewitt ţinea morţiş la Nellie, astfel 
că şi-au spus cu convingere doamna Hewitt şi doamna 
Miller. 

Despre prietenii mei copii nu prea îmi aduc aminte. 
Dorothy şi Dulcie erau mai mici decât mine, insensibili, 
aveau polipi şi-i găseam foarte plictisitori. Luam ceaiul în 
grădină şi alergam în jurul unui ilex mare. Mâncam 
smântână de Devon cu „tough cakes” (un fel de chifle). Nu 
pot să-mi imaginez de ce ne plăceau. Tatăl lor, domnul B., 
era un bun prieten de-al tatei. Curând după ce ne-am 
stabilit la Torquay, domnul B. I-a spus tatei că intenţiona să 
se căsătorească. I-a vorbit tatei despre o femeie minunată. 
„Şi mă sperie, Joe - toţi prietenii îi spuneau tatei Joe - mă 
sperie cu adevărat cât de mult mă iubeşte această femeie!” 

Puțin după aceea, a apărut Ritchie, foarte tulburată. Fiind 
însoţitoarea cuiva într-un hotel din nordul Devonului s-a 
întâlnit, cu o tânără femeie înaltă şi destul de drăguță, care 
stătea de vorbă cu glas tare cu o prietenă în holul hotelului. 

„Mi-a căzut şi mie în sfârşit în mână o gâscă bună de 
jumulit, Dora”. 

Aceasta a felicitat-o şi apoi au discutat îndelung tot felul de 
chestiuni referitoare la căsătorie. Şi a fost pomenit numele 
domnului B. Ca fiind achiziţia făcută. 

După asta mama şi tata au stat mult de vorba. Dacă 
trebuia făcut ceva şi ce anume în legătură cu aceasta? 
Puteau să-l lase pe bietul domn B. Să se căsătorească în 
felul acesta ruşinos, pentru a fi jefuit de bani? Era prea 
târziu? Îi va crede dacă-i vor spune cele auzite? 

Tata a hotărât până la urmă. Nu i se va spune nimic 
domnului B. A umbla cu vorbe era un lucru josnic. B. Nu era 
un copil neştiutor. El alesese cu ochii deschişi. 

N-aş putea spune dacă doamna B. S-a căsătorit cu soţul ei 
pentru bani sau nu; în orice caz era o soţie excelentă şi 
amândoi păreau a fi tot atât de fericiţi ca două turturele. Au 


avut trei copii, tot timpul erau inseparabili şi o viaţă de 
familie mai fericită era greu de găsit în altă parte. Bietul B. 
A murit până în cele din urmă de cancer la limbă şi tot 
timpul cât a fost bolnav soţia lui l-a îngrijit cu multă 
devoțiune. Era o lecţie, spunea mama: niciodată nu poţi şti 
ce e mai bun pentru alţii. 

Când erai invitat la masă sau la ceai la ei, întreaga 
conversaţie se purta în jurul mâncării. 

— Percival, dragostea mea, grăia doamna B., încă puţin 
din friptura asta excelentă? E delicioasă şi fragedă. 

— Cum spui tu, Edith, draga mea. O felie doar. Uite sosul 
de capere. Este excelent. Dorothy, dragostea mea, încă 
puţină friptură? 

— Nu, mulţumesc, tată. 

— Dulcie, numai o bucăţică mică de pulpă? 

— Nu, mulţumesc, mamă. 

Cea mai mare indignare a doamnei B. S-a datorat unei 
mese la Exeter. 

A venit să ne povestească totul despre aceasta. 

— Ai putea să-ţi închipui oare, doamnă Miller, şi asta la cel 
mai bun hotel din Exeter! Mă uitam în farfuriile copiilor şi 
nu-mi venea să-mi cred ochilor. Larve, doamnă Miller! Da, 
larve! Am chemat chelnerul şi i-am spus să ia farfuriile. 
Cum este posibil?! Ruşinos! Refuz să plătesc! Când m-am 
întors acasă şi i-am povestit lui Perceval, nu putea să mă 
creadă. Am discutat toată seara. 

Mai aveam o prietenă, Margareta. Era ceea ce se putea 
numi o prietenă semioficială. Nu mergeam una la alta 
(mama Margaretei avea un păr portocaliu la culoare şi 
obraji foarte roz. Presupun acum că era considerată o 
femeie cam uşoară şi tata nu-i dădea voie mamei să-i facă 
vizite), dar ne plimbam împreună. Cred că guvernantele 
noastre erau prietene. Margaret era foarte vorbăreaţă şi 
întotdeauna mă făcea să nu mă simt bine împreună cu ea. Îi 
căzuseră dinţii din faţă şi din această cauză nu înţelegeam 
nimic din ce spunea. Consideram că ar fi teribil de crud să-i 


mărturisesc şi-i răspundeam la întâmplare devenind din ce, 
în ce mai disperată. În cele din urmă îmi propuse să-mi 
spună, o poveste. N-am înţeles nimic din ce mi-a povestit. 
După ce vorbi mult timp termină triumfătoare: „Nu crezi 
că-i o poveste frumoasă?” Am fost imediat de acord, dar 
cum îmi punea întrebări pe care nu le mai puteam suporta, 
am întrerupt-o în mod categoric: „Am să-ţi spun eu acum o 
poveste, Margaret.” Evident erau unele lucruri neclare în 
povestea ei pe care vroia să le lămurească, discutându-le cu 
mine, dar simţeam că nu mai pot suporta. 

— Este o poveste despre... despre un sâmbure de piersică, 
am început eu să improvizez în disperare. Despre o râmă 
care locuia într-un sâmbure de piersică. 

— Continuă, spuse Margaret. 

Şi am tot ţinut-o aşa până când s-a zărit poarta casei ei. 

— E o poveste foarte drăguță, mi-a spus Margaret plină de 
bună cuviinţă. Din ce carte de basme este? 

Nu era din nici o carte de poveşti, ieşise din capul meu. 
Cred că nici măcar nu era o poveste deosebită. Dar m-a 
salvat şi nu m-a lăsat să fiu nemiloasă şi să-i reproşez lipsa 
dinţilor. I-am spus că nu-mi amintesc din ce carte de poveşti 
era. 

Când aveam cinci ani, sora mea a venit „terminată” de la 
Paris. Îmi aduc aminte de emoția produsă de coborârea ei, 
la FEaling, dintr-un taxi. Purta o nostimă pălărioară galben- 
pai, cu un voal alb cu puncte negre, şi mi s-a părut o 
persoana cu totul nouă. Era foarte drăguță cu sora ei mai 
mică şi obişnuia să-mi spună poveşti. Se implicase şi în 
educaţia mea încercând să mă înveţe franceză după un 
manual numit „Le Petit Percepteur” (Micul perceptor). Nu 
era, cred eu, un prea bun profesor şi începuse să-mi 
displacă acea carte. Îmi aduc aminte că, de vreo două ori, 
am ascuns-o în spatele altor cărţi de pe raft; oricum, nu 
după mult timp, apărea din nou. Mi-am dat seama că 
trebuia să mă străduiesc mai mult. Într-un colţ din cameră 
era o vitrină în care era un vultur pleşuv împăiat - mândria 


tatălui meu. Am băgat „Micul perceptor” în spatele 
vulturului. Asta s-a dovedit a fi un real succes. Câteva zile 
au trecut şi vânătoarea pentru descoperirea cărţii eşuase. 
Totuşi, mama a găsit soluţia cea mai bună pentru a-mi 
combate efortul depus. A declarat că v-a da ca premiu, celui 
care o găseşte, o bucată delicioasă de ciocolată. Lăcomia m- 
a dus la pierzanie. Am căzut în cursă şi, prefăcându-mă, din 
greu, că o caut prin cameră m-am urcat pe un scaun, am 
aruncat o privire în spatele vulturului şi, cu o voce 
surprinsă, am exclamat: „O! Aici era!” Pedeapsa nu a 
întârziat. Am fost certată cu blândeţe şi trimisă în pat 
pentru tot restul zilei. Mi s-a părut corectă pedeapsa pentru 
că fusese prinsă, dar nu mi s-a părut corect că nu mi s-a dat 
premiul. Ciocolata fusese promisă cui avea să găsească 
respectiva carte şi EU o găsisem. 

Sora mea inventase un joc care, deopotrivă, mă fascina şi 
mă îngrozea. Era vorba de „Sora cea mare”. Ideea era că în 
familia noastră exista o soră mai mare, mai mare chiar 
decât sora mea. Această soră era nebună şi trăia într-o 
peşteră la Corbin's Head, dar, din când în când, mai venea 
pe la casa noastră. Ca înfăţişare nu se deosebea de sora 
mea, cu excepţia vocii, care era destul de diferită - avea o 
voce înfricoşătore. 

— Ştii cine sunt, nu-i aşa, dragă? Sunt sora ta Madge. Nu 
crezi ca sunt altcineva, nu? N-ai putea crede asta... 

Mă cuprindea o spaimă teribilă. Bineînţeles, ştiam că, în 
realitate, e doar Madge... dar dacă nu era? Nu cumva era 
adevărat? Acea voce, acea privire lăturalnică... ERA sora 
cea mare! 

Mama, de obicei, se enerva: 

— N-am de gând să te las să îngrozeşti bietul copil cu jocul 
acesta prostesc, Madge! 

Madge răspundea destul de pertinent: 

— Dar ea îmi cere asta! 

Şi chiar o făceam. Îi spuneam: 

— Crezi că sora cea mare o să vină curând? 


— Habar n-am. Vrei să vină? 

— Da, da. Vreau. 

Chiar voiam? Presupun că da. 

Dar dorinţa mea nu era satisfăcută pe loc. Doua sau trei 
zile mai târziu se auzea un ciocănit la uşa camerei mele şi o 
voce întreba: 

— Pot intra, dragă? Sunt sora ta cea mare. 

Chiar şi mulţi ani mai târziu, Madge avea nevoie doar să 
imite vocea aceea şi mă treceau fiori pe şira spinării. 

De ce ÎMI plăcea să fiu înfricoşată? Ce dorinţe instinctive 
sunt satisfăcute de teroare? Chiar, de ce le plac copiilor 
poveştile cu urşi, lupi şi vrăjitoare? Cumva se revoltă 
împotriva vieţii „prea” sigure? E un dram de pericol în viaţă 
o necesitate a fiinţei umane? Delicvenţa juvenilă din zilele 
noastre poate fi atribuită, măcar în parte, unei „prea mari” 
siguranţe? Ai nevoie, instinctiv, de ceva de combătut, de 
învins, pentru a demonstra ceva în proprii tăi ochi? Oricum, 
ca multe lucruri în viaţă, ai nevoie de un pic de teama, dar 
nu prea multă. 

Sora mea se pricepea de minune să spună poveşti. Chiar şi 
fratele meu, când era mic, o îndemna: 

— Povesteşte-mi-o din nou. 

— Nu vreau. 

— Ba da, ba da. 

— Nu, nu vreau. 

— Te rog, fac orice. 

— Mă laşi să te muşc de deget? 

— Da. 

— O să te muşc rău. Poate chiar o să ţi-l smulg. 

— Nu contează. 

Şi Madge spune povestea încă o dată. Apoi apuca degetul 
lui Monty şi îl muşca. Monty începea să ţipe. Mama apărea. 
Madge era pedepsită. 

— Dar aşa a fost înţelegerea!, spunea ea, fără să manifeste 
vreo remuşcare. 


Îmi aduc aminte bine de prima mea poveste scrisă, o 
melodramă, însă foarte scurtă, căci şi scrisul şi ortografia 
constituiau un adevărat chin pentru mine. 

Era vorba despre nobila lady Madge (bună) şi sângeroasa 
lady Agatha (rea) şi despre moştenirea unui castel. 

I-am arătat-o sorei mele, sugerându-i că am fi putut să o 
jucăm ca pe o piesă de teatru. Sora mea a declarat imediat 
că ar prefera să fie ea sângeroasa lady Agatha şi eu buna şi 
nobila lady Madge. 

— Dar de ce nu vrei să fii tu cea bună? am întrebat-o 
mirată. 

Sora mea mi-a răspuns că este mult mai distractiv să fii 
rău. Am fost bucuroasă, căci numai din politeţe atribuisem 
nobleţe sufletească lui lady Madge. Îmi amintesc că tata a 
râs grozav de efortul meu, dar cu bunătate, iar mama mi-a 
spus că ar fi mai bine să nu folosesc cuvântul sângeros, căci 
nu era prea frumos. „Dar era sângeroasă, am explicat eu. A 
omorât o mulţime de oameni. Era ca Mary cea sângeroasă 
care ardea oamenii pe rug.” 

Cărţile de basme au jucat un mare rol în viaţa mea. 

Grannie mi le dădea în dar la zilele mele de naştere şi la 
Crăciun. „Cartea de poveşti galbenă”, „Cartea de poveşti 
albastră”, şi aşa mai departe. Îmi plăceau toate şi le citeam 
de mai multe ori. Mai era şi o colecţie de poveşti despre 
animale de Andrew Lang, cuprinzând una despre Androcles 
şi leul. Şi asta îmi plăcea. 

Cam pe atunci cred că am descoperit cărţile doamnei 
Molesworth, o foarte cunoscută autoare de poveşti pentru 
copii. Nu m-am săturat citindu-le ani de-a rândul şi acum, 
când le recitesc, mi se par tot foarte bune. Desigur că azi 
copiii le-ar găsi învechite, dar au personaje bine construite. 
Mai citesc şi acum cu plăcere „Ceasul cu cuc” şi „Camera cu 
tapiserii”, cartea mea favorită, dar „Ferma de la răscruce 
de vânturi” mi se pare lipsită de interes şi mă întreb cum 
de-mi plăcea atât de mult. 


A citi cărţi de poveşti era considerat un lucru mai puţin 
virtuos. Nici o carte de poveşti dimineaţa, când se 
presupunea că trebuie să ai de făcut ceva folositor. Chiar şi 
azi, dacă citesc o carte după micul dejun, încerc un 
sentiment de vinovăţie. Acelaşi lucru este valabil pentru 
jocul de cărţi duminica. Nu acceptasem condamnarea lui 
Nursie adusă cărţilor de joc ca fiind „volumul cu ilustraţii al 
diavolului”, dar „nici un joc de cărţi duminica” era o regulă 
a casei şi în anii de mai târziu, când jucam bridge duminica, 
nu puteam să nu mă gândesc că era condamnabil. 

Câtva timp înainte de plecarea lui Nursie, mama şi tala s- 
au dus în America, iar Nursie şi cu mine am rămas la 
FEaling. 

Am rămas mai multe luni acolo, simţindu-mă foarte bine. 
Stâlpul de rezistenţă al casei lui Grannie era o bucătăreasă 
bătrână, zbârcită, Hannah. Pe cât era Jane de grasă, pe atât 
era ea de slabă, numai piele şi oase, cu o faţă adânc 
brăzdată şi adusă din umeri. Ca toate bucătăresele pe care 
mi le amintesc din acel timp, gătea minunat. Făcea de 
asemenea de trei ori pe săptămână pâine de casă şi aveam 
şi eu voie să stau în bucătărie şi să-mi fac micile mele 
franzele şi colaci. O singură dată am intrat în conflict cu ea, 
când am întrebat ce înseamnă măruntaie. Măruntaie era un 
cuvânt pe care, evident, tinerele fete bine crescute nu-l 
foloseau. Vroiam să o necăjesc, alergând dintr-un capăt în 
celălalt al bucătăriei tot întrebând: „Hannah, ce sunt 
măruntaiele? Hannah, te întreb pentru a treia oară ce sunt 
măruntaiele?” În cele din urmă Nursie m-a scos de acolo şi 
am fost dojenită. Hannah nu mi-a vorbit două zile. După 
aceea am avut mult mai multă grijă să nu mai încalc regulile 
ei. Cândva, în timpul şederii mele la Ealing, am fost dusă 
probabil la Jubileul de Diamant13, căci am dat de curând 
peste o scrisoare scrisă de tata din America folosind stilul 
sacrosanct al zilei, cu totul diferit de vorbirea veselă şi uşor 
licenţioasă a tatei. 


„Agatha, trebuie să te porţi foarte frumos cu draga Auntie- 
Grannie, căci nu uita cât de bună a fost ea întotdeauna cu 
tine şi cât te răsfaţă. Am aflat că vei vedea acel minunat 
spectacol pe care ţi-l vei aminti întotdeauna, căci este ceva 
care se vede o singură dată în viaţă. 

Trebuie să-i spui cât eşti de recunoscătoare, ce minunat 
este pentru tine. Aş vrea să fiu şi eu acolo, ca şi mama, de 
altfel. Stiu că nu-l vei uita niciodată.” 

Tatei îi lipsea darul profeţiei, căci am uitat acel spectacol. 
Nu-mi amintesc absolut nimic. Cât de aiuriţi sunt copiii! 
Când îmi îndrept privirile spre trecut, ce-mi amintesc? Tot 
felul de fleacuri: cusătoresele de prin case, colacii de pâine 
pe care îi făceau în bucătărie, cum îi mirosea gura 
colonelului FE. Şi ce uit? Un spectacol pentru care cineva a 
plătit o mulţime de bani ca să văd şi să ţin minte. Îmi este 
foarte ciudă pe mine. Ce copil oribil, nerecunoscător am 
fost! 

Asta îmi aminteşte de o coincidenţă surprinzătoare, încât 
îţi vine să crezi că nici nu s-a putut întâmpla vreodată. Era, 
bănuiesc, la funeraliile Reginei Victoria. Atât Auntie- 
Grannie, cât şi Granny B. Aveau intenţia să asiste. 
Închiriaseră locuri la o fereastră, într-o casă, undeva lângă 
gara Paddington, şi trebuiau să se întâlnească amândouă 
acolo în ziua cea mare. 

Auntie-Grannie, ca să aibă tot timpul necesar, s-a sculat la 
cinci dimineaţa, a plecat de la Ealing şi a ajuns aşa cum 
trebuia la gara Paddington. Calculase astfel că va avea la 
dispoziţie trei ore bune să sosească la locul respectiv. Îşi 
luase cu ea ceva de lucru, hrană pentru a-i trece timpul mai 
uşor, de îndată ce va fi acolo şi se va instala. Dar, vai, timpul 
care-l socotise ea nu era suficient. După ce a părăsit gara 
Paddington, nici nu a fost în stare să-şi taie drum prin 
lumea care se îngrămădea pretutindeni. Doi oameni de la o 
ambulanţă au scos-o din mulţime, spunându-i că nu poate 
merge mai departe. 


— Dar trebuie, trebuie! strigă ea, lacrimile curgându-i 
şiroaie pe obraz. Am o cameră cu locul meu, primele două 
locuri la fereastra a doua de la etajul al doilea, aşa încât să 
pot vedea totul. Trebuie. 

— Este imposibil, doamnă, străzile sunt supraaglomerate, 
nimeni nu a mai putut trece de jumătate de oră. 

Bunica plângea din ce în ce mai tare. Agentul sanitar îi 
spuse cu blândeţe: 

— Mă tem că nu veţi vedea nimic, dar pot să vă duc în josul 
străzii, unde se află ambulanţa noastră. Puteţi sta acolo şi 
bea o ceaşcă de ceai. 

Bunica plecă plângând cu el. Ajunsă la ambulanţă a 
observat o altă siluetă nu cu mult diferită de a ei, 
monumentală, îmbrăcată în catifea neagră, cu mărgele 
negre la gât. Aceasta ridică ochii. Două strigăte au despicat 
văzduhul: 

— Mary! 

— Margaret! 

Două busturi uriaşe cu mărgelele tremurând se 
întâlniseră. 

V 

Dacă mă gândesc care lucru îmi făcea cel mai mult plăcere 
în copilăria mea, cred că ar fi în primul rând, cercul. Un 
fleac... Cât costa? Şase pence? Un şilling poate? În orice 
caz nu mai mult. Ce avantaj inestimabil pentru părinţi, 
guvernante şi slujitori, în zilele frumoase, Agatha se duce în 
grădină şi nu mai necăjeşte pe nimeni, până la ora mesei, 
sau mai precis până când o apucă foamea. 

Cercul era pentru mine cal, monstru marin, tren pe şine. 
Alergam cu cercul în jurul grădinii şi mă închipuiam un 
cavaler medieval pornit să săvârşească bravuri, o doamnă 
de la curte călărind pe bidiviul meu alb, Clover (numele 
unuia din pisoi), scăpând din temniţă sau, mai puţin 
romantic, iată-mă un mecanic de locomotivă, acar sau 
pasager pe căi ferate născocite de mine. 


Existau trei sisteme distincte: metroul cu opt staţii, 
circulând în trei sferturi de grădină, calea ferată a 
bazinului, servind numai grădina de fructe şi zarzavaturi, 
pornind de la un bazin mare cu apă de sub un pin, şiceaa 
terasei care încercuia casa. Nu de mult am dat de un 
carton, într-un dulap vechi, pe care cu 60 de ani în urmă 
desenasem un plan al acestor linii ferate cu intersecţii şi 
staţii. 

Nu pot pricepe, acum, de ce îmi plăcea aşa de mult să bat 
cercul, să mă opresc, să strig: „Stratul cu mărgăritar, aici se 
schimbă pentru metrou. Bazinul. lerminus. Toată lumea 
schimbă.” Ore de-a rândul făceam asta. Trebuie să fi fost un 
exerciţiu foarte bun. Mai practicam de asemenea, cu 
stăruinţă, şi arta de a arunca cercul astfel ca să se întoarcă 
înapoi la mine. Era un şiretlic pe care îl învăţasem de la un 
prieten al nostru, ofiţer de marină. 

La început nu eram deloc în stare să-l arunc, dar după o 
îndelungată şi arzătoare practică am prins şpilul şi apoi m- 
am simţit imens de mulţumită de mine. În zilele ploioase o 
aveam pe Mathilde, un cal mare de lemn, dăruit sorei şi 
fratelui meu pe când erau copii, în America, fiind adus apoi 
în Anglia. Acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese 
înainte, fără coamă, fără coadă, cu toată vopseaua aproape 
cojită, aşezat într-o mică seră de lângă casă (deosebită de 
sera mare, care era o construcţie fastuoasă cu ghivece de 
begonii şi geranium, cu poliţe cu diferite soiuri de ferigă şi 
câţiva palmieri mari). Această seră mai mică fusese 
deposedată de plante; i se spunea K. K. (sau poate Kai Kai?) 
nu ştiu de ce. Conţinea în schimb ciocane de la jocul de 
croquet, cercuri, mingi, scaune de grădină stricate, mese 
vechi din metal, o plasă de tenis ruptă şi pe Mathilde. Nu 
am văzut încă nici un cal din lemn englezesc ca Mathilde 
care se balansa în faţă şi în spate, în sus şi în jos, şi dacă 
exercitai o presiune mai mare putea chiar să te şi arunce. 
Arcurile care nu mai fuseseră unse de mult scoteau nişte 
sunete înspăimântătoare, adăugind astfel plăcerii şi 


pericolul. Ei a şi acesta un exerciţiu splendid. Nu-i de 
mirare că eram numai piele şi oase. Acolo, în Kai Kai, 
Mathilde avea un tovarăş, de asemenea de origine 
transatlantică, pe Truelove, un cal mic şi vopsit, cu o 
trăsurică cu pedale. Probabil din cauză că nu fusese folosit 
de multă vreme, pedalele nu mai funcționau. Ar fi trebuit 
mari cantităţi de ulei ca să-l pună în mişcare pe Truelove. 
Mai exista o cale mai uşoară ca să-l faci pe Truelove să 
funcţioneze. Ca toate grădinile din Devon, şi a noastră era 
situată pe o vâlcea. Metoda mea consta în a-l duce pe 
Truelove sus în capătul unei pante acoperite cu iarbă; acolo 
mă aşezam cu grijă, scoteam apoi un strigăt cât puteam de 
tare şi o porneam. La început Truelove mergea încet, apoi 
câştiga viteză, în timp ce eu frânam cu picioarele până când 
ne opream sub araucaria14, tocmai în capătul grădinii. Apoi 
îl trăgeam din nou după mine pe Truelove în vârful dealului 
şi o luam de la cap. 

Am descoperit în anii de mai târziu că toate astea fuseseră 
o mare sursă de distracţie pentru viitorul meu cumnat, care 
urmărise cum se desfăşura cu cea mai mare solemnitate 
joaca mea, uneori câte o oră. 

După plecarea lui Nursie, cum era şi firesc, rămăsesem 
descumpănită, fără o tovarăşă de joacă şi ducându-i dorul. 
Hoinăream neconsolată de acolo, colo, până când, în fine, 
Cercul mi-a venit în ajutor. Ca toţi copiii încercam să-i 
conving pe cei mari să se joace cu mine. În primul rând mă 
ţineam de capul mamei, apoi urmau slujitorii. Aceştia erau 
cumsecade, dar aveau treburile lor numeroase, aşa că de 
fiecare dată mi se spunea: 

— Şi acum, domnişoară Agatha, luaţi-o din loc, că trebuie 
să-mi văd de treabă. 

Jane de obicei îmi dădea un pumn de stafide sau o bucată 
de brânză, dar mă trimitea cu hotărâre să le consum în 
grădină. 

Aşa cum stăteau lucrurile trebuia să-mi făuresc propria 
mea lume şi tovarăşi de joacă. Cred, într-adevăr, că am fost 


fericită pentru că niciodată în viaţa mea nu m-am plâns că 
nu am ce face şi nu m-am plictisit. Multe femei ştiu ce 
înseamnă aceasta. Suferă de singurătate şi plictiseală. A 
avea timp disponibil pentru ele este un coşmar şi nu o 
plăcere. Dacă dispui în mod constant de tot felul de 
amuzamente, consideri că aşa este natural. Atunci când nu 
le mai ai, te simţi descumpănită. 

Cred că datorită faptului că aproape toţi copiii, azi, merg 
la şcoală şi totul este pregătit pentru ei sunt aşa de pierduţi 
şi incapabili de a-şi găsi distracţii potrivite în vacanțe. 
Rămân întotdeauna surprinsă când copiii vin la mine şi-mi 
spun: 

— N-am ce face. 

Cu un aer de disperare le zic: 

— Dar ai o mulţime de jucării, nu-iaşal 

— Nu chiar. 

— Cum nu? Ai două trenuri, ai camioane şi ai şi o cutie cu 
culori. De ce nu te joci cu unele din ele? 

— Dar nu mă pot juca singur! 

— De ce nu? Desenează o pasăre, pe urmă fă o colivie din 
cuburi şi pune pasărea în colivie. 

Chipul copilului se luminează dintr-o dată şi vreo zece 
minute e liniştit. 

Privind în urmă devin din ce în ce mai sigură de un anumit 
lucru. Gusturile mele au rămas esențialmente aceleaşi. 
Lucrurile cu care îmi făcea plăcere să mă joc când eram 
mică mi-au plăcut şi mai târziu în viaţă. 

lată, de exemplu, casele. 

Aveam, presupun, destul de multe jucării: un pat pentru 
păpuşă cu cearşafuri şi pături adevărate şi cuburile pentru 
construcţii ale familiei, preluate de la sora mea mai mare şi 
de la fratele meu. Multe din lucrurile mele de joacă erau 
improvizate de mine. Tăiam poze din vechi reviste ilustrate 
şi le lipeam în albume din hârtie de împachetat. Tăiam 
bucăţi din resturi de tapete şi le lipeam pe cutii. Era un 
proces îndelungat care se desfăşura pe îndelete. 


Dar sursa principală a distracţiilor mele, când mă jucam în 
casă, rămânea, fără îndoială, casa păpuşilor. Era o casă 
obişnuită, cu o faţadă pictată care se deschidea, 
descoperind bucătăria, camera de zi şi holul la parter, două 
dormitoare şi baia la etaj. Aşa era la început. Mobila fusese 
achiziționată piesă cu piesă. La acea vreme se găsea în 
magazine un mobilier foarte bogat pentru păpuşi, destul de 
ieftin. Aveam destui bani de buzunar pentru asta: tot 
mărunţişul de aramă pe care se întâmpla să-l aibă tata în 
buzunar în fiecare dimineaţă. Mă duceam la el în cameră, 
să-i spun bună dimineaţa, şi mă uitam pe toaletă să văd ce 
hotărâse Soarta pentru mine în acea zi. Doi pence? Cinci 
ponce? O dată chiar o monedă de unsprezece pence. 
Uneori însă nici o monedă de aramă. Tocmai această 
nesiguranţă făcea ca situaţia să fie palpitantă. 

Cumpărăturile mele erau întotdeauna cam aceleaşi. 
Acadele - singurul fel de bomboane pe care mama îl 
considera sănătos - cumpărate de la domnul Wylie, care 
avea o prăvălie la Tor. Bomboanele erau făcute acolo, de el. 
De cum intrai în prăvălie ştiai imediat ce se prepară în acea 
zi, după mirosul plăcut de caramele care fierbeau mirosul 
tare de mentă, de ananas, de zahăr ars sau mirosul 
puternic de dropsuri cu aromă de pere pe care tocmai le 
prepara. 

Oricare sortiment costa opt pence o livră. Cheltuiam cam 
vreo patru pence pe săptămână, cam câte un penny pentru 
fiecare soi. Apoi trebuia să dau un penny pentru copiii 
părăsiţi (se afla o casetă pe masă, la intrare). Începând din 
septembrie se puneau deoparte câţiva penny pentru că 
unele cadouri de sărbători se cumpărau şi nu se făceau. 
Restul de bani era cheltuit pentru mobilatul şi înzestrarea 
casei păpuşilor. Îmi amintesc şi acum cât mă încântau micile 
mele cumpărături. Alimentele de exemplu. Pui, ouă, costiţă, 
o prăjitură pentru nuntă, un picior de miel, mere, portocale, 
peşte, budincă - toate din carton. Existau coşuleţe cu 
farfurii, cuțite, furculiţe şi linguri, ca şi servicii de pahare. 


Venea apoi mobilierul propriu-zis. În salon existau scaune 
îmbrăcate în satin albastru, unde am mai adăugat o sofa şi 
un impozant fotoliu aurit. Apoi toaletele cu oglinzi, mese 
lustruite rotunde pentru sufragerie şi un mobilier de 
sufragerie îmbrăcat într-un oribil brocart portocaliu, vase 
din metal pentru pus în mijlocul mesei sau vase pentru flori, 
lămpi. Găseai de asemenea toate obiectele de uz casnic, 
perii, mături, făraşe, găleți, crătiţi. 

Foarte curând casa păpuşilor mele devenise mai de grabă 
un fel de depozit de mobilă. 

Puteam, oare, mă întrebam eu, să mai am încă o casă de 
păpuşi? 

Mama considera că o fetiţă nu putea avea două case 
pentru păpuşi. De ce n-aş folosi, sugeră ea plină de 
inspiraţie, un dulap? Aşa că am pus mâna pe un dulap şi a 
fost grozav. La ultimul etaj al casei exista o încăpere, 
construită iniţial de tata pentru a face două dormitoare, dar 
fratele şi sora mea se jucau acolo, cu multă plăcere, aşa că 
a rămas în această stare. De-a lungul pereţilor se aflau 
rafturi cu cărţi şi dulapuri, mijlocul încăperii era liber. Mi s- 
a dat un dulap cu patru rafturi, o parte a unei debarale 
construită în perete. Mama a găsit diferite bucăţi de tapet 
care puteau fi lipite pe rafturi, în chip de covoare. Casa 
originală a păpuşilor a fost pusă deasupra dulapului, aşa că 
acum posedam o casă cu şase etaje. 

Bineînţeles, casa mea avea nevoie şi de o familie ca să 
locuiască în ea. Am procurat o mamă, un tată, doi copii şi o 
îngrijitoare, din soiul acela de păpuşi cu cap de porțelan şi 
membre umplute cu tărâţe. Din resturi de cârpe, mama mi- 
a făcut veşminte pentru ele. Ba, chiar tatălui i-a lipit o 
barbă şi mustăţi. Era perfect - o familie completă. Nu-mi 
aduc aminte să fi avut cumva şi personalităţi distincte, 
deoarece pentru mine nu erau de fapt persoane, ci existau 
doar ca simpli ocupanţi ai casei. Dar era plăcut să vezi 
familia adunată în jurul mesei. Farfurii, pahare, pui fript şi o 


budincă roz au alcătuit meniul primei mese din casa mea de 
păpuşi. 

O distracţie în plus mi-o procura mutatul. O cutie solidă de 
carton prezenta vagonul pentru mutări. Încărcăm tot 
mobilierul în acest camion şi-l trăgeam de o sfoară în jurul 
camerei de mai multe ori şi apoi „soseam la casa nouă”. 
(Asta se întâmpla cel puţin o dată pe săptămână.) Îmi dau 
seama foarte bine că de atunci am tot continuat să mă joc 
cu case. Am locuit în nenumărate case, am cumpărat case, 
am schimbat unele case pentru altele. Am mobilat case, am 
decorat case, am făcut schimbări structurale la diferite 
case. Case! Fie binecuvântate casele! 

Dar să mă întorc la trecut. Ce lucruri ciudate îţi apar în 
faţă când strângi la un loc crâmpeie de amintiri din viaţa ta 
dusă. Îţi aduci aminte de întâmplări fericite, dar îţi 
aminteşti foarte puternic şi de momentele de frică, cred. 
Destul de curios, dar durerea şi nefericirea sunt foarte greu 
de evocat. Nu vreau să spun că nu mile amintesc. Le 
rememorez, dar fără a le simţi. Mă revăd foarte bine în 
prim plan. „lat-o pe Agatha teribil de nefericită”; „lat-o pe 
Agatha durând-o un dinte”. Dar nu simt nefericirea şi nici 
durerea. Dar, într-o bună zi, când simt dintr-o dată mirosul 
teiului, îmi aduc aminte de trecut şi revăd o zi lângă un tei, 
simt plăcerea cu care mă tăvălesc pe jos, simt mirosul ierbii 
şi apoi încerc plăcutul sentiment al verii, văd un cedru în 
apropiere, dincolo de râu. În acel moment apare 
simţământul de a fi una cu viaţa. De data asta nu e vorba 
numai de o amintire pe care o evoc cu mintea, ci de 
sentimentul în sine. Îmi aduc foarte bine aminte un câmp 
liber cu ciuboţica cucului. Cred că încă nu aveam cinci ani, 
de vreme ce mă dusesem acolo cu Nursie. Asta era pe când 
stăteam la Ealing cu Auntie-Grannie. Am urcat un deal, apoi 
nu mai era nimic altceva decât câmpuri şi am ajuns la un loc 
anume, acoperit de flori galbene. Ne duceam acolo, asta îmi 
amintesc bine, destul de des. Nu ştiu dacă amintirea pe 
care o păstrez este din prima dată sau de mai târziu, dar 


frumuseţea acelui câmp mi-o aduc aminte şi o simt. Cred că 
de mulţi ani nu am mai văzut un câmp cu ciuboţica cucului. 
Am văzut poate ici şi colo câteva fire de ciuboţica cucului 
amestecate printre alte flori. Dar un câmp întreg, cât vezi 
cu ochii, plin de ciuboţica cucului aurie, la început de vară, 
este într-adevăr ceva. M-a impresionat atunci şi mi-l 
amintesc şi acum. 

Care lucruri ţi-au făcut cea mai mare plăcere în viaţă? 
Cred că este o chestiune personală, care diferă de la om la 
om. În ceea ce mă priveşte, scormonindu-mi amintirile şi 
reflectând, cred că cele mai plăcute momente din existenţa 
mea au fost clipele liniştite din toate zilele. Acelea sunt 
desigur şi clipele când am fost cel mai fericită, împodobind 
părul alb al lui Nursie cu funde albastre, jucându-mă cu 
Tony, făcând o cărare cu pieptenele de-a lungul spatelui lui 
lat, galopând pe caii din fantezia mea şi sărind peste râul 
din grădină, închipuit şi el tot de mine. Fugind după cerc 
de-a lungul staţiilor de pe linia de metrou. Jocurile vesele cu 
mama, mai târziu. Mama citindu-mi din Dickens, furând-o 
treptat somnul, ochelarii alunecându-i până la jumătatea 
nasului. 

— Mamă, adormi! 

La care, mama răspundea plină de demnitate: 

— Nici gând, drăguţa mea, nu-mi e deloc somn. 

Câteva minute mai târziu dormea. Îmi amintesc şi acum 
cât era de caraghioasă cu ochelarii alunecaţi pe nas şi cât 
de mult o iubeam în acea clipă. 

Este curios, dar numai când vezi oameni arătând 
caraghios, îţi dai seama cât de mult îi iubeşti! Poţi să admiri 
pe cineva pentru că este chipeş, amuzant, fermecător. Dar 
toate astea dispar când apare o urmă de ridicol. l-aş da un 
sfat unei fete care este pe punctul de a se mărita: închipuie- 
ţi că alesul tău are un guturai grozav. Strănută, nasul îi e 
înfundat, ochii înlăcrimaţi. Ce simţi? Este o bună încercare, 
într-adevăr. Ceea ce trebuie să simtă cineva pentru un soţ, 
cred că este dragostea, tandreţea, adică afecțiunea care va 


accepta toate guturaiurile şi toate micile boli fără nici un 
efort. Pasiunea numai atunci trebuie verificată. 

Dar căsătoria înseamnă mai mult decât dragostea. Susţin 
un punct de vedere mai demodat şi anume că e necesar 
respectul. Respectul care nu trebuie confundat cu 
admiraţia. A fi în admiraţia bărbatului tău toată viaţa, cred, 
devine un lucru teribil de plictisitor. Ar fi ca şi cum ai avea 
mereu o durere în ceafă. Respectul este ceva la care nu 
trebuie să te gândeşti, ştii cu mulţumire că există şi asta e 
suficient; aşa după cum bătrâna irlandeză spunea despre 
bărbatul ei „El este capul meu. El gândeşte!” De asta cred 
că are nevoie o femeie. Vrea să simtă că în tovarăşul ei de 
viaţă există integritatea, că se poate bizui pe el şi că poate 
să-i respecte judecata, că atunci când trebuie luată o 
hotărâre dificilă poate să o lase cu toată încrederea pe 
seama lui. 

Este curios să priveşti înapoi, la viaţa ce s-a scurs, la toate 
întâmplările şi scenele petrecute, la atâtea şi atâtea 
fleacuri. Dar dintre toate acestea ce are mai multă 
importanţă? Ce se află dincolo de selecţia făcută de 
memorie? Ce determină alegerea lucrurilor pe care ni le 
amintim? Este ca şi cum te-ai duce în pod şi ai deschide un 
cufăr mare plin cu vechituri şi răscolind în el ai spune: 
„Vreau asta, şi asta şi asta”. Întreabă pe trei sau patru 
oameni diferiţi ce-şi amintesc dintr-o călătorie în străinătate 
şi vei fi surprins de varietatea răspunsurilor pe care le vei 
primi. Îmi aduc aminte de un băiat de 15 ani, fiul unor 
prieteni ai noştri, care a fost dus la Paris, în vacanţa de 
primăvară. Când s-a întors, un prieten cam prostănac al 
familiei l-a întrebat cu accentul jovial socotit ca fiind potrivit 
pentru a te adresa tinerilor: 

— Ei bine, băiete, ce te-a impresionat cel mai mult la 
Paris? Ce-ţi aminteşti? 

Băiatul a răspuns imediat: 

— Coşurile. Coşurile de pe casele de acolo sunt cu totul 
altele decât cele din Anglia. 


Din punctul lui de vedere remarca era foarte justă. Câţiva 
ani mai târziu, a început să studieze artele plastice. Deci 
fusese vorba de un amănunt vizual, care într-adevăr l-a 
impresionat, făcându-l să vadă că Parisul era altfel decât 
Londra. 

Iată o altă amintire. Când fratele meu a fost reformat şi 
trimis acasă din Africa de Est, a adus cu elun slujitor, un 
băştinaş, Shebani. Dornic să-i arate acestui simplu african 
minunăţiile Londrei, fratele meu a închiriat un automobil şi 
a făcut împreună cu Shebani turul Londrei. L-a dus la 
Westminster Abbey, la Buckingham Palace, la Parlament, 
Guildhall, Hyde Park şi aşa mai departe. În cele din urmă, 
când au sosit acasă l-a întrebat pe Shebani. 

— Ce crezi despre Londra? 

Shebani şi-a rotit ochii: 

— Este minunat. Nu m-am gândit niciodată că voi vedea 
aşa ceva. 

Fratele meu a dat cu satisfacţie din cap. 

— Şi ce te-a impresionat cel mai mult? l-a întrebat. 

Răspunsul a venit spontan. 

— Magazinele atât de minunate, nimeni nu fură, nu se 
înghesuie. Toată lumea trece în ordine. Da, într-adevăr 
Anglia este un loc minunat. 

Puncte de vedere. Punctul de vedere al unui copil. Toţi am 
avut cândva un asemenea punct de vedere dar ne-am 
îndepărtat atât de mult, trăind, încât e greu să ne mai 
întoarcem la el, să-l recăpătăm. Îmi amintesc de nepoţelul 
meu, Matthew, când avea cred vreo doi anişori şi jumătate. 
Nu ştia că mă aflam pe aproape, îl urmăream din capul 
scărilor. Cobora cu foarte multă grijă. Era o nouă realizare 
pentru el şi se simţea mândru, dar totuşi puţin speriat. 
Murmura de unul singur: „Asta-i Matthew care coboară 
scările. E Matthew. Matthew coboară scările. Asta e 
Matthew care coboară scările.” 

Mă întreb dacă toţi începem viaţa gândindu-ne la noi, de 
îndată ce putem să ne gândim ca o persoană desprinsă de 


cea care observă. Mi-am spus oare vreodată „Asta e Agatha 
cu eşarfa de seară ducându-se în sufragerie?” Este ca şi 
cum trupul nostru, în care ne găsim instalat spiritul, ne-ar fi 
străin nouă. O entitate al cărei nume îl cunoaştem, ne 
înţelegem perfect cu ea, dar nu suntem pe deplin 
identificaţi în ea. Suntem Agatha, mergând la plimbare, 
Matthew coborând scările. Ne vedem mai curând decât ne 
simţim. 

Şi apoi într-o zi ne găsim într-o altă etapă a vieţii. Nu mai 
este „Matthew care coboară scările”, dintr-o dată a devenit: 
Eu cobor scările. Definirea eu-lui reprezintă primul pas în 
desfăşurarea unei vieţi personale. 

PARTEA A II-A 

„Fete şi băieţi, haide-ţi să vă jucaţi” 
| 

Atât timp cât nu-ţi întorci privirile spre trecut, nu-ţi dai 
seama de părerea extraordinară pe care o are un copil 
despre lume. Unghiul de vedere este complet diferit de cel 
al adultului, totul rămâne în afară de orice proporţie. 

Copiii pot face aprecieri dibace despre ce se petrece în 
jurul lor şi să-şi formeze o judecată corectă în privinţa 
oamenilor şi a caracterelor. Dar în ce fel se prezintă 
lucrurile şi de ce, asta nu-i preocupă niciodată, parcă. 

Cred că pe când aveam vreo cinci ani, tata a început să fie 
tracasat de probleme financiare. Când a murit bunicul meu 
existau patru membri în consiliul de administraţie. Unul era 
foarte bătrân şi cred că s-a retras din afaceri, altul a intrat 
curând după aceea într-un spital de alienaţi mintali, iar 
ceilalţi doi, oameni cam de o vârstă cu bunicul, au murit nu 
la mult timp după el. În unul din aceste cazuri a preluat fiul. 
Dacă a fost o pură incompetenţă sau dacă în timpul 
înlocuirii cineva a aranjat totul astfel încât să tragă nişte 
profituri, nu ştiu. Ştiu însă că unul dintre membrii 
consiliului de mai târziu, a cărui situaţie financiară era într- 
o stare foarte proastă, s-a sinucis. În orice caz întreaga 
situaţie s-a schimbat, aşa după cum am precizat. De 


problemele tatei se ocupau avocaţii şi oamenii lui de afaceri 
de la New York. El nu-i întreba nimic şi avea încredere în 
toţi. Fuseseră atât prietenii tatălui lui, cât şi ai lui. A fost 
sfătuit să vândă unele terenuri din vest pe baza faptului că 
titlurile de proprietate erau oarecum îndoielnice. 
Cercetându-se mai târziu această problemă s-a constatat că 
nu era deloc aşa. Dar au fost vândute şi pentru o sumă 
ridicol de mică. Cred că s-au întâmplat mai multe lucruri de 
acest fel. 

Tata a fost uimit şi deprimat, dar nefiind un om de afaceri 
experimentat nu a ştiut ce să facă. Le-a scris bunului şi 
dragului cutărică şi dragului cutare şi aceştia i-au răspuns, 
fie dându-i tot felul de asigurări, fie dând vina pe starea 
pieţii, pe scăderea preţurilor şi altele asemenea. Cam pe 
atunci a primit o moştenire din partea unei mătuşi mai în 
vârstă şi presupun că aceşti bani l-au ajutat să iasă din 
încurcătură un an sau doi, iar veniturile pe care se cuvenea 
să le dobândească au venit. 

Tot cam pe atunci sănătatea lui a început să se 
şubrezească. De mai multe ori a avut ceea ce se 
presupunea a fi un atac de cord, un termen vag care 
cuprindea aproape totul. Grijile financiare cred că i-au 
afectat în mod defavorabil sănătatea. Remediul cel mai 
imediat părea să fie acel al economiilor. Modalitatea 
obişnuită de-a acţiona într-o asemenea împrejurare era pe 
atunci să pleci şi să locuieşti câtva timp în străinătate. 
Aceasta nu din pricina impozitelor pe venituri, care erau 
mici la acea vreme, cred că vreun şilling la o liră, ci 
deoarece costul vieţii era mult mai scăzut în străinătate 
decât în Anglia. Aşa că procedura era să închiriezi casa cu 
servitori cu tot la un preţ cât mai bun şi să te duci în sudul 
Franţei la un hotel mai ieftin. 

Această migraţiune s-a petrecut, după câte îmi amintesc, 
pe când aveam eu şase ani. 

Ashfield a fost închiriat cum se cuvenea, cred unor 
americani, care au plătit un preţ bun şi familia s-a pregătit 


de plecare. Ne duceam la Pau, în sudul Franţei, eram foarte 
emoţionată în faţa acestei perspective. Ne duceam într-un 
loc unde aveam să vedem munţii, aşa spunea mama. Am pus 
o mulţime de întrebări despre munţi. Erau foarte, foarte 
înalţi? „Mai înalţi decăt turla bisericii St. Mary?” am 
întrebat eu foarte interesată. Pentru mine era cel mai înalt 
lucru pe care-l ştiam. Da, munţii erau mult, mult mai înalţi; 
se ridicau până la sute şi mii de metri. M-am retras în 
grădină cu Tony şi, ronţăind o bucată enormă de coajă de 
pâine uscată căpătată de la Jane, din bucătărie, m-am 
apucat să mă gândesc la toate acestea şi să încerc să-mi 
închipui munţii. Mi-am lăsat capul pe spate şi mi-am aţintit 
ochii spre ceruri. Aşa trebuiau să arate munţii; înălțându-se 
şi tot înălțându-se, sus, sus, sus până când se pierdeau în 
nori. Era un gând care-mi inspira respect şi frică. 

Mama iubea munţii, niciodată nu se prăpădise după mare, 
ne spunea ea. Eram sigură că munţii aveau să fie unul 
dintre lucrurile cele mai importante din viaţa mea. 

Ceea ce mă întrista în legătură cu plecarea era 
despărţirea de Tony. Tony, evident, nu fusese închiriat cu 
casa, el fusese dat în grija unei fete din casă, Froudie, 
măritată cu un tâmplar şi care nu locuia departe şi se 
oferise să-l ţină pe Tony. L-am sărutat peste tot şi ela 
răspuns lingându-mă pe faţă, pe gât, pe braţe, pe mâini. 

Privind acum înapoi, condiţiile de atunci ale unei călătorii 
în străinătate par extraordinare. Bineînţeles că nu existau 
paşapoarte şi nici un formular de completat. Cumpărai 
bilete pentru tren, rezervai cabine la vagonul de dormit şi 
asta era tot ceea ce aveai de făcut. Nu se putea nimic mai 
simplu. Dar Bagajele! (Numai majusculele pot explica ceea 
ce însemna să faci atunci bagaje.) Nu ştiu ce conţineau 
bagajele restului familiei, dar îmi aduc aminte foarte bine 
ce a luat mama cu ea. Mai întâi erau trei mari cufere. Cel 
mai marc, înalt de peste 1,50 metri, avea înăuntru două 
sertare; erau apoi cutii pentru pălării, valize mari de piele, 
cufere de tipul numit cufere de cabină, făcute în America şi 


care puteau atunci fi văzute adesea pe coridoarele 
hotelurilor. Erau mari şi îmi închipui foarte grele. 

Cu vreo săptămână cel puţin înainte de plecare, mama era 
înconjurată în dormitor de cufere. De vreme ce, după 
standardele timpului, nu o ducea bine cu banii, nu aveam o 
cameristă. Mama a făcut singură bagajele. Acţiunea 
premergătoare a fost aceea a „clasării” lucrurilor. Marile 
garderoburi şi scrinuri erau deschise şi mama sorta lucruri 
ca flori artificiale, panglici, bijuterii. Toate acestea, era 
evident, necesitau ore şi ore de sortare înainte de a fi 
împachetate în sertarele diferitelor cufere. 

Bijuteriile nu erau ca azi formate din câteva piese de 
„bijuterii adevărate” şi „imitaţii” în mari cantităţi. Bijuteriile 
false erau considerate a fi de prost gust, cu excepţia 
vreunei broşe vechi din sticlă. Bijuteriile de valoare ale 
mamei constau din „catarama mea din diamante, semiluna 
din diamante şi inelul meu de logodnă cu diamant!”. 
Celelalte podoabe ale ei erau adevărate, dar comparativ nu 
prea scumpe. Totuşi pentru noi prezentau un mare interes, 
aşa că erau: „colierul meu indian”, „setul meu florentin”, 
„cameliile mele” şi aşa mai departe. Mai existau încă şase 
broşe care ne preocupau foarte mult pe sora mea şi pe 
mine: „peştii” - cinci peşti mici din diamante, „vâscul” - o 
broşă mică cu perle şi diamante, „violeta mea de Parma”, 
„măceşul meu” - o altă broşa ca o floare, un trandafir 
emailat cu frunze din diamante în jur şi „măgarul meu”, 
bijuteria favorită cea mai importantă - o perlă montată în 
diamante asemenea capului unui măgar. Erau toate 
hărăzite nouă, după moartea mamei. Madge trebuia să aibă 
violeta de Parma (floarea ei favorită), semiluna de diamante 
şi măgarul. Eu urma să moştenesc trandafirul, catarama cu 
diamante şi vâscul. Această împărţire pentru viitor fusese 
făcută în familia mea de bună voie. Ea nu implica 
sentimente de tristeţe legate de moarte, ci o caldă 
apreciere în privinţa beneficiilor care aveau să existe. 


Toată casa era plină de tablouri în ulei cumpărate de tata. 
Să înghesui cât mai multe tablouri pe pereţi era la modă pe 
atunci. Unul îmi fusese hărăzit mie, o marină mare cu o 
femeie tânără râzând afectat, prinzând un băiat într-o 
plasă. Pentru mine, copilul de atunci, reprezenta cel mai 
înalt exemplu de frumuseţe şi parcă mă întristez când mă 
gândesc ce părere proastă aveam despre acest tablou când 
a trebuit să clasez tablourile pentru a le vinde. Nici măcar 
din punct de vedere sentimental nu am fost în stare să 
păstrez niciunul. Trebuie să recunosc că gustul tatei în 
materie de pictură era foarte prost. Pe de altă parte, toate 
mobilele pe care le-a cumpărat erau adevărate giuvaieruri. 
Avea o pasiune pentru lucruri antice şi birourile Sheraton şi 
scaunele Chippendale pe care le cumpărase foarte ieftin, 
căci pe atunci era la mare preţ bambusul. Sunt o încântare 
să le priveşti, având o mare valoare, încât mama a fost în 
stare, după moartea tatei, să facă rost de bani pentru a ne 
întreţine, vânzând multe dintre piesele cele mai bune. 

Tata, mama şi bunica aveau toţi trei o mare pasiune dea 
colecţiona porţelanuri. Când Grannie a venit mai târziu să 
locuiască împreună cu noi la Ashfield, şi a adus colecţia de 
porţelanuri de Dresda şi Capo di Monte, nenumărate 
dulapuri au fost umplute cu ele. De fapt a fost necesar să se 
facă dulapuri noi pentru a găsi loc tuturor porţelanurilor ei. 
Fără tăgadă eram o familie de oameni cărora le plăcea să 
facă colecţii şi la rândul meu moştenisem aceste atribute. 
Singurul lucru trist aici este că, dacă moşteneşti o colecţie 
bună de porţelanuri şi nişte mobilier, asta nu te scuteşte ca 
să nu începi şi tu o colecţie. Pasiunea colecţionatului trebuie 
totuşi să fie satisfăcută; cât despre mine, adunasem o 
seamă de piese de mobilă ornamentată şi diverse obiecte 
mici care nu figurau în colecţiile părinţilor mei. Înainte de a 
porni în călătoria noastră a fost necesar să se ia o seamă de 
măsuri în casă. O mulţime de porţelanuri, aşa cum le numea 
mama „porţelanuri de închiriat” au apărut şi au umplut 
rafturile, poliţele de la cămine, birourile şi mesele. Cei care 


închiriaseră casa nu vroiau să răspundă pentru obiectele de 
porțelan valoroase. Totuşi, la timpul respectiv, lucrurile au 
fost puse bine, cuferele au fost umplute şi legate gata 
pentru călătorie şi am pornit cu adevărat spre Franţa. 

Cea mai de seamă amintire de la acest mare eveniment 
este legată de un pardesiu nou care mi s-a cumpărat. 
Acesta m-a umplut de încântare. Era albastru închis, cu o 
tăietură militară şi nasturi de aramă. Când a venit ziua 
plecării eram atât de emoţionată încât m-am simţit rău şi nu 
eram în stare să scot nici un cuvânt. Când mă emoţionam cu 
adevărat de ceva, îmi pierdeam complet graiul. Prima 
amintire pregnantă pe care o păstrez de la plecarea în 
străinătate a fost urcarea pe vapor, la Folkestone. Mama şi 
cu Madge au privit trecerea Canalului cu cea mai mare 
seriozitate. Suferea de rău de mare şi s-au retras imediat în 
salonul doamnelor pentru a se întinde. Şi-au închis ochii, 
sperând să ajungă în Franţa fără să le fie prea rău. Cu câtă 
experienţă căpătasem în plimbările cu bărci mici eram 
convinsă că nu sufăr de rău de mare. Tata m-a încurajat în 
această convingere, aşa că am rămas pe punte cu el. Cred 
că marea era foarte liniştită, dar am acordat mult credit nu 
mării calme ci forţei mele de a face faţă mişcării apei. Am 
ajuns la Boulogne şi m-am bucurat să-l aud pe tata 
spunând: 

— Agatha este un foarte bun marinar. 

Nu mă gândisem, până în clipa când am debarcat pe 
pământul Franţei, că acolo se vorbea o altă limbă. 

În timp ce treceam o barieră, cineva mi-a strigat ceva în 
cuvinte cu totul de neînțeles. Natural că n-am dat nici o 
atenţie. 

— Votre billet, mademoiselle. Hey, lă, la petite 
mademoiselle, votre billet, s“il vous plaît.15 

Plină de dispreţ am trecut mai departe. Din fericire, în 
acea clipă a sosit tata cu biletele. 

A doua emoție am încercat-o când m-am gândit că o să 
dorm în tren. Împărţeam o cabină cu mama şi am fost pusă 


să mă cocoţ în patul de sus. Mama întotdeauna avea o mare 
pasiune pentru aerul curat, căldura umedă din cabinele din 
wagon-lits era cumplită pentru ea. Mai toată noaptea mi s-a 
părut că mă trezeam şi o vedeam pe mama cu fereastra 
lăsată în jos şi cu capul afară, respirând aerul nopţii. 

În dimineaţa următoare, devreme, am sosit la Pau. 
Autobuzul hotelului Beausejour aştepta, aşa că ne-am urcat, 
cele 18 bagaje ale noastre fiind aduse separat. Am ajuns la 
hotel. Avea o terasă mare afară spre Pirinei. 

— Uite, colo, a spus tata. Vezi? Acolo sunt Pirineii, Munţii 
de zăpadă. 

Mi-am îndreptat privirile într-acolo. A fost una din 
deziluziile cele mai mari ale vieţii mele, o deziluzie pe care 
nu am uitat-o niciodată. Unde erau înălțimile acelea 
îndreptate în sus, sus de tot, spre slava cerului, deasupra 
capului meu, dincolo de contemplaţie şi înţelegere? În 
schimb, am văzut la oarecare distanţă, la orizont, ceva ce 
arăta asemenea unor dinţi, doar la câţiva centimetri 
deasupra câmpiei. Aceia? Aceia erau munţi? N-am spus 
nimic, dar încă şi acum mai simt teribila dezamăgire. 

II 

Trebuie să fi stat vreo şase luni la Pau. Era o viaţă cu totul 
nouă pentru mine. Tata, mama şi Madge au fost curând 
prinşi într-un vârtej de activităţi. Tata găsise mai mulţi 
prieteni americani care se aflau acolo, a făcut apoi o 
mulţime de cunoştinţe la hotel, aveam şi scrisori de 
recomandare din partea unor prieteni ai noştri către 
diferite persoane care locuiau la alte hoteluri şi pensiuni. 

Mama a angajat, pentru a avea grijă de mine, un fel de 
guvernantă cu ziua, de fapt o englezoaică, o femeie care 
trăise însă toată viaţa ei la Pau şi vorbea franceza tot atât 
de bine ca şi engleza, dacă nu şi mai bine chiar. Ideea era 
să mă înveţe franceza. Dar planul nu s-a realizat aşa cum se 
aştepta. Domnişoara Markham (cam aşa cred că o chema) 
venea în fiecare dimineaţă şi mă lua la plimbare, în timpul 
plimbării îmi arăta diferite obiecte spunându-le numele în 


franceză. „Un chien, une maison, un gendarme, le 
boulanger”16. Le repetam cu grijă, dar evident când aveam 
de pus o întrebare o făceam în engleză, iar domnişoara 
Markham îmi răspundea de asemenea în engleză. După 
câte îmi amintesc eram cam plictisită de interminabile 
plimbări în tovărăşia domnişoarei Markham, care era 
drăguță, conştiincioasă şi plictisitoare. În curând mama a 
hotărât că nu voi învăţa niciodată franceza cu domnişoara 
Markham şi că trebuia să iau sistematic lecţii cu o 
franţuzoaică, în fiecare după-masă. Noua achiziţie se 
numea Mademoiselle Mauhourat. Era mare, grăsuţă, purta 
nenumărate cape mici cafenii. 

Toate camerele, pe atunci, erau supraîncărcate cu 
mobilier şi cu tot felul de statuete şi ornamente. 
Mademoiselle Mauhourat era o repezită. Umbla prin 
cameră mişcându-şi umerii, gesticulând cu mâinile, dând 
din coate şi mai devreme sau mai târziu termina prin a 
răsturna vreun bibelou de pe o masă, spărgându-l. 
Devenise hazul familiei. Tata spunea: 

— Îmi aminteşte de pasărea aceea pe care ai avut-o, 
Agatha. Daphne se numea, nu? Mare, stângace, 
răsturnându-şi mereu tăviţa cu seminţe. 

Mademoiselle Mauhourat era mai ales plină de efuziuni 
sentimentale şi asta mă făcea foarte timidă. Pe zi ce trecea 
îmi venea şi mai greu să fiu receptivă la ce spune. Scotea 
tot felul de sunete subţiri şi ascuţite, de gânguriri ca: „Oh, 
la chere mignonne! Quelle est gentille, cette petite! Oh, la 
chere mignonne! Nous allons prendre des legons tres 
amusantes, n'est ce pas?”17 Mă uitam la ea politicos, dar cu 
un aer rece. Apoi, când mama îmi arunca o privire aspră, 
murmuram în mod neconvingător: „Oui, merci”, ceea ce 
reprezenta cam toate cunoştinţele mele de franceză de 
care dispuneam pe atunci. 

Lecţiile de franceză se desfăşurau cu bunăvoință. Eram, ca 
de obicei, docilă, dar tot pe atât de prostănacă. În orice caz 


mama, care vroia întotdeauna să vadă repede rezultatele, 
era nemulțumită de progresul meu. 

— Nu progresează cum ar trebui, Fred, se plângea ea 
tatei. 

Tata, întotdeauna binevoitor, spunea: 

— Aşteaptă, Clara, aşteaptă. Femeia nu vine decât de zece 
zile. 

Dar mama nu era omul care să aştepte. Ea vroia 
rezultatele repede şi trebuie să declar că de obicei reuşea 
să le obţină. Punctul culminant a fost atins când am avut o 
uşoară indispoziţie, aşa cum au copiii, începuse cu o stare 
gripală, urmată de guturai, temperatură, mă simţeam rău şi 
nu aveam chef de nimic; şi în această stare nu puteam s-o 
suport pe Mademoiselle Mauhourat. 

— Te rog, imploram eu, te rog, dă-mi voie să nu fac lecţii 
azi după masă. Nu vreau. 

Mama se dovedea întotdeauna înţelegătoare când era 
vorba de ceva adevărat. A fost de acord. La vremea 
respectivă M-le Mauhourat sosi cu toate capele ei. Mama i-a 
explicat că am temperatură, că nu ies din casă şi că ar fi 
poate mai bine să nu iau lecţii în acea zi. Atunci M-le 
Mauhourat a început dintr-o dată să se agite în jurul meu, 
dând din coate, fâlfâindu-şi capele, şi îi simţeam suflarea pe 
la ceafă. „Oh, la pauvre mignonne, la pauvre petite 
mignonne”. Avea să-mi citească, să-mi spună poveşti, 
declară ea, avea să o distreze pe „la pauvre petite”. 

Am îndreptat spre mama priviri agonizante. Nu puteam 
suferi aşa ceva. Nu puteam suporta nici un minut. Vocea lui 
M-le Mauhourat continua să se audă, ascuţită, subţire, 
exact ceea ce nu-mi place mie la o voce. Ochii mei implorau: 
„La-o de aici. Te rog, ia-o”. 

Cu fermitate, mama a tras-o spre uşă. 

— Cred că e mai bine ca Agatha să nu fie tulburată deloc 
în după masa asta, spuse ea. 

A condus-o pe M-le Mauhourat afară, apoi s-a întors la 
mine dând din cap. 


Foarte bine, dar nu trebuie să faci atâtea mutre. 

— Mutre? am întrebat eu. 

— Da, toate strâmbăturile acelea şi toate privirile 
disperate pe care mi le aruncai tot timpul. M-le Mauhourat 
îşi putea da foarte bine seama că vroiai ca ea să plece. 

Eram supărată. Nu dorisem să fiu nepoliticoasă. 

— Dar, mamă, nu erau mutre franţuzegşti, erau doar mutre 
englezeşti pe care le făceam. 

Mama a fost foarte amuzată şi mi-a explicat că mutrele 
reprezentau o limbă internaţională, înţeleasă de toată 
lumea, din toate ţările. Totuşi i-a spus tatei că M-le 
Mauhourat nu-i părea prea bună, şi că intenţiona să caute 
pe altcineva. Tata a declarat că va fi cu atât mai bine că nu 
ni se vor mai sparge şi alte porţelanuri. Apoi a adăugat: 

— Dacă aş fi în locul Agathei aş găsi că această femeie e de 
nesuferit. 

Eliberată de ajutoarele lui Miss Markhal, şi M-le 
Mauhourat, am început să mă distrez şi eu. În acelaşi hotel 
cu noi locuia şi doamna Selwyn, văduva sau poate nora 
episcopului Selwyn, cu fiicele ei, Dorothy şi Mary. Dorothy 
(Dar) era cu un an mai mare decât mine, iar Mary cu un an 
mai mică. Foarte curând am devenit de nedespărţit. 

Singură, eram bună, cuminte şi ascultătoare, dar în 
tovărăşia altor copii deveneam imediat gata să fac tot felul 
de pozne, în special noi trei scoteam sufletul nefericiţilor 
chelneri din sala restaurantului. Într-o seară am pus în 
toate solniţele în loc de sare, zahăr. În altă zi am pus coji de 
portocală, tăiate ca nişte purcei, în farfurii, chiar înainte de 
a suna clopotul pentru masă. 

Chelnerii aceia francezi erau cei mai cumsecade oameni 
pe care i-am văzut vreodată, în special Victor, cel care ne 
servea pe noi. Era scund de statură, cu un nas lung care se 
strâmba în tot felul de mişcări spasmodice. Mi se părea că 
miroase oribil (era prima mea întâlnire cu usturoiul). Cu 
toate festele pe care i le jucam, nu ne purta pică şi era 
amabil cu noi. Tăia cu multă îndemânare şoricei din ridichi. 


Şi dacă nu eram pedepsiţi pentru toate isprăvile noastre se 
datora faptului că Victor, cel loial, nu se plângea niciodată 
conducerii şi nici părinţilor. 

Prietenia mea cu Dar şi Mary a însemnat pentru mine mai 
mult decât oricare prietenie de până atunci. Poate pentru 
că eram la o vârstă când devenea mai fascinant să 
întreprinzi acţiuni împreună cu alţii decât singur; sau poate 
că şi aveam multe trăsături comune cu ele. Ioate trei 
puneam la cale nenumărate isprăvi şi ne distram grozav de- 
a lungul acelor luni de iarnă. Bineînţeles că adesea ne 
găseam în încurcătură din cauza poznelor noastre, dar 
numai într-o singură împrejurare am fost indignate, pe 
drept cuvânt, din pricina nedreptăţii care ni s-a făcut. 

Mama şi cu doamna Selwyn stăteau amândouă fericite de 
vorbă în salonul doamnei Selwyn, când, camerista a adus un 
mesaj: „Cu complimentele belgienei care locuieşte în 
cealaltă aripă a hotelului. Ştiu doamna Selwyn şi doamna 
Miller că copiii lor se plimbă pe parapetul de la etajul 
patru?” Închipuiţi-vă ce au simţit cele două mame, când s- 
au dus în curte şi, privind în sus, au dat cu ochii de trei 
figuri vesele, balansându-se pe un parapet lat de vreo 
treizeci de centimetri, mergând una după alta. Nici nu ne 
trecuse prin cap că ar putea fi vreun pericol. Mersesem 
puţin cam prea departe cu festele jucate unei cameriste, şi 
ea a reuşit să ne ademenească să intrăm într-un dulap cu 
mături şi apoi a închis pe dinafară uşa, întorcând cheia. 

Eram foarte indignate: ce puteam face? Am dat de o 
ferestruică şi, scoțând capul afară, Dar ne spuse că ar fi 
posibil să ne strecurăm prin aceasta şi apoi să mergem de-a 
lungul parapetului, până după colţ, şi să intrăm printr-o 
fereastră de acolo. Zis şi făcut. Dar s-a furişat prima, am 
urmat eu, apoi a venit Mary. Spre încântarea noastră am 
găsit că era foarte uşor de mers pe parapet. Dacă ne-am 
uitat în jos de-acolo, de la etajul patru, nu ştiu, dar nu cred, 
pentru că dacă am fi făcut-o am fi avut ameţeală şi am fi 
putut cădea, întotdeauna am fost îngrozită de felul în care 


pot sta unii copii pe marginea unei stânci, privind în jos, 
având degetele de la picioare dincolo de margine, fără să 
simtă nici cea mai mică ameţeală sau alte neplăceri cum au 
oamenii mari. În situaţia noastră nu mersesem prea 
departe. Dacă îmi aduc aminte bine, primele trei ferestre 
erau închise, dar următoarea, care dădea într-o sală de baie 
comună, era deschisă şi am intrat pe acolo ca să fim pe dată 
întâmpinate spre surprinderea noastră cu porunca: 

— Jos imediat, în salonul doamnei Selwyn! 

Amândouă mamele erau excesiv de furioase. Nu puteam 
înţelege de ce. Am fost toate trei trimise la culcare pentru 
restul zilei. Apărarea noastră a fost pur şi simplu nesocotită. 
Şi totuşi acela era adevărul. 

— Dar nu ne-aţi spus niciodată, am protestat fiecare dintre 
noi pe rând. Nu ne-aţi spus niciodată că nu trebuie să 
umblăm pe parapete. 

Ne-am dus la culcare încercând un puternic sentiment de 
nedreptate. 

Între timp, mama se preocupa încă de problema lecţiilor 
mele de franceză. Ea şi cu sora mea îşi făceau rochii la un 
croitor din oraş şi acolo, într-o bună zi, mama a fost atrasă 
de o tânără fată care o ajuta pe croitoreasă la probă dându- 
i ace, potrivindu-i rochiile. Croitoreasa era o femeie de o 
vârstă mijlocie, cam nervoasă, şi mama, observând 
răbdarea şi buna dispoziţie a fetei, se hotări să şi-o apropie 
şi să afle câte ceva despre ea. A urmărit-o la a doua şia 
treia probă şi în cele din urmă a intrat în vorbă cu ea. Se 
numea Marie Sije şi avea douăzeci şi doi de ani. Tatăl ei 
ţinea o micuță cafenea şi mai avea o soră mai mare care 
lucra tot acolo, la atelierul de croitorie, doi fraţi şi o soră 
mică. Fata a rămas cu gura căscată, când mama a întrebat- 
o dacă ar vrea să meargă în Anglia. Marie abia şi-a ţinut 
respiraţia de încântare şi de surprindere. 

— Bineînţeles că trebuie să vorbesc cu mama dumitale 
despre asta mai întâi, i-a spus mama. Poate nu ar vrea ca 
fiica ei să plece atât de departe. 


S-a fixat o întâlnire, mama a vizitato pe doamna Sije şi au 
atacat subiectul în amănunt. După aceea i-a spus tatei. 

— Dar, Clara, fata asta nu e guvernantă sau ceva de felul 
acesta. 

Mama a răspuns că Marie era întocmai persoana de care 
aveau nevoie. 

— Nu ştie boabă englezeşte. Agatha va trebui să înveţe 
franceza. Este o fată cu o fire plăcută şi veselă, are o familie 
respectabilă. Fata vrea să meargă în Anglia şi poate să ne 
coasă şi să ne facă rochii. 

Domnişoara Truick era una dintre cusătoresele locale care 
ne otrăvea viaţa. După câte îmi amintesc nu era şchioapă, 
nu avea nici o infirmitate şi nu i se putea aplica epitetul 
„biata de ea”. Ceea ce era neplăcut la domnişoara Truick 
era faptul că mirosea. Deodorantele nu apăruseră încă pe 
atunci. Spus cu vulgaritate, subţiorile împuţite rămân 
subţiori împuţite şi cu cât le spăla mai mult cu atât 
miroseau mai tare. Această trăsătură o domnişoarei Truick 
nu fusese încă descoperită, iar când s-a aflat, toată lumea 
era prea bună ca să se gândească să o concedieze. Tata a 
spus deci că ar fi încântat să scape de ea. Şi a mai adăugat 
că lasă întotdeauna în urma ei, când trecea prin hol, un 
miros care dura opt ore de-a rândul. 

— Eşti sigură că va fi bine, Clara? a întrebat tata, cam 
îndoit. 

Mama era întotdeauna sigură. De îndată ce-i venea o idee 
nu avea nici o urmă de îndoială. 

— Este exact ce ne trebuie, a spus ea. 

Aşa cum se întâmpla adesea cu fanteziile inexplicabile ale 
mamei, lucrurile au mers perfect, închid ochii şi parcă o văd 
acum pe draga Marie, întocmai cum era pe-atunci. O faţă 
rotundă, rozalie, un nas cârn, părul negru strâns într-un 
coc. Îngrozită, aşa cum mi-a spus mai târziu, intrând în 
camera mea de culcare, în prima dimineaţă, după ce se 
pregătise cu sârguinţă în seara precedentă să-mi spună 
bună dimineaţa în englezeşte. Din nefericire, din cauza 


accentului ei nu am înţeles nimic din cele rostite de ea: 
„Bună dimineaţa domnişoară. Sper că sunteţi bine”. 

M-am uitat la ea cu suspiciune. În prima zi eram ca doi 
căţei care se întâlnesc pentru prima oară. Am vorbit puţin şi 
ne-am aruncat priviri pline de îndoială şi aprehensiune. 

Marie îmi peria părul blond şi întotdeauna aranjat în 
zulufi. Era atât de speriată să nu mă lovească, încât abia mă 
atingea cu peria. Vroiam să-i explic că ar trebui să mă perie 
mai cu forţă, dar nu ştiam, bineînţeles, cuvântul respectiv. 

Cum s-a întâmplat că într-o săptămână Marie şi cu mine 
am fost în stare să conversăm una cu alta, nu ştiu. Limba pe 
care o foloseam era franceza, câte un cuvânt ici, unul colo, 
puteam să mă fac înţeleasă. La sfârşitul săptămânii 
devenisem prietene la cataramă. Era distractiv sa ieşi la 
plimbare cu Marie. Orice făceai cu Marie era distractiv. Aşa 
a început o fericită tovărăşie. 

La începutul verii a fost cald la Pau şi atunci am petrecut o 
săptămână la Argeles şi o alta la Lourdes, iar apoi ne-ani 
dus în Pirinei, la Cauterets. Era o localitate încântătoare, la 
poalele munţilor. (Acum îmi trecuse dezamăgirea pe care o 
încercasem în privinţa munţilor şi, deşi aici poziţia era mai 
satisfăcătoare, nu puteai privi prea mult în sus.) În fiecare 
dimineaţă făceam o plimbare pe o potecă de munte, care 
ducea până la izvoare, unde beam o apă foarte rea, 
îngrijindu-ne astfel sănătatea. Mai apoi ne cumpăram 
acadele. Mamei îi plăceau cele parfumate cu anason, pe 
care eu nu le puteam suferi. Pe cărarea în zig-zag de lângă 
hotel am descoperit un loc încântător unde mă duceam 
adesea să mă plimb cu Marie. Era un tobogan printre brazi 
pe care mă dădeam, alunecând chiar pe pantalonii mei. 
Marie nu era deloc de acord cu asta, dar îmi pare rău că 
trebuia să spun că Marie nu a fost în stare niciodată să 
exercite vreo autoritate asupra mea. Eram prietene, ne 
jucam împreună, dar nu-mi trecea prin minte că ar trebui 
să fac ceea ce-mi spunea. 


Autoritatea este un lucru extraordinar. Mama o avea pe 
deplin. Arareori o vedeam supărată, nu ridica tonul, nu 
trebuia decât să rostească blând un ordin şi era imediat 
împlinit. I se părea întotdeauna ciudat că acest dar nu-l 
posedă şi ceilalţi oameni. Mai târziu, când a stat cu mine, în 
timpul primei mele căsătorii, şi aveam un copil, mă 
plângeam cât de obositori erau nişte băieţei care locuiau în 
casa de alături şi care veneau mereu în curtea noastră prin 
gardul viu. Deşi le spuneam mereu să plece, nu se duceau. 

— Extraordinar, a zis mama. De ce nu le-ai spus pur şi 
simplu să plece? 

I-am cerut: 

— Te rog, încearcă tu. 

Chiar atunci cei doi băieţi au apărut şi se pregăteau ca de 
obicei să urle: „Bun! Nu plecăm” şi să arunce pietriş pe 
iarbă. Unul începuse să bombardeze un copac şi să strige 
cât îl ţinea gura. Mama a întors capul. 

— Ronald, i-a spus ea, aşa te cheamă? 

Ronald a dat din cap că da. 

— Te rog, Ronald, nu te mai juca aici. Nu-mi place să fiu 
deranjată, spuse mama. Du-te ceva mai departe. 

Ronald s-a uitat la ea, l-a fluierat pe fratele lui şi a plecat 
imediat. 

— Vezi, draga mea, ce simplu e? 

Desigur că era uşor pentru ea. Cred într-adevăr că mama 
ar fi fost în stare să stăpânească, fără cea mai mică 
dificultate, o clasă de delicvenţi minori. 

La hotelul din Cauterets locuia o fată mai mare, Sybil 
Patterson, a cărei mamă era prietenă cu familia Selwyn, şi 
Jeanne Daumier, o altă fată, franţuzoaică. O adora pe Sybil. 
Se juca cu noi trei fiind mereu foarte drăguță. Aveam tot 
timpul nevoie de ea şi ne simţeam frustrate când ne lipsea. 
Prietena ei, Jeanne Daumier, avea o părere foarte proastă 
despre drăgălăşenia Sybilei faţă de noi. 

— Nu-ţi mai bate capul cu copiii ăştia tot timpul, spunea ea 
mereu. Avem o mulţime de vorbit. Avem şi noi secretele 


noastre. 

Mi se părea frumoasă Sybil şi ceea ce admiram mai mult la 
ea, era pieptul care începea să se împlinească. Pe atunci era 
foarte la modă un bust mare. La noi fiecare avea mai mult 
sau mai puţin un asemenea bust. Busturile bunicii şi mătuşii 
păreau ca nişte imense rafturi proiectate în afară, aşa că 
era foarte greu să se îmbrăţişeze, fără să se ciocnească mai 
întâi cu busturile lor. Deşi luam drept bun pieptul 
persoanelor mari, faptul că Sybil la 14 ani poseda şi ca unul 
asemenea îmi trezise instincte pline de invidie. Cât trebuia 
să aştept până să ajung şi eu la o astfel de splendidă 
împlinire? Opt ani? Opt ani de piele şi oase! Tânjeam după 
aceste semne de maturitate feminină. Răbdarea era singura 
alternativă. Trebuia să fiu răbdătoare. După opt ani, poate 
chiar şapte, dacă eram norocoasă, două obiecte rotunde şi 
mari aveau să apară să-mi împodobească scheletul. Trebuia 
doar să aştept. 

Familia Selwyn nu a rămas la Cauterets cât am stat noi. Au 
plecat mai devreme şi atunci am avut de ales între alte două 
prietene: o fetiţă americană, Marguerite Prestley, şi o alta, 
englezoaică, Margaret Home. Tata şi mama erau prieteni cu 
părinţii lui Margaret, şi, natural, sperau că Margaret şi cu 
mine aveam să ne împrietenim şi să fim mereu împreună. 
Aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, 
preferam foarte mult tovărăşia Margueritei Prestley, care 
folosea fraze extraordinare şi cuvinte ciudate, neauzite încă 
de mine până atunci. Ne spuneam una alteia o mulţime de 
poveşti. Una din poveştile Margueritei cuprindea pericolele 
ivite la întâlnirea cu un „scarrapin” care mă emoţiona. 

— Dar ce e un „scarrapin”? o tot întrebam eu. Marguerite 
care avea o guvernantă, Fanny, cu un accent american din 
sud, încât abia o puteam înţelege, mi-a făcut o scurtă 
descriere a acestei făpturi îngrozitoare. Am întrebat-o pe 
Marie, dar ea nu auzise niciodată de „Scarrapins”. În cele 
din urmă m-am dus la lata. La început nu prea se lămurea 
nici el, dar în cele din urmă s-a luminat şi mi-a spus. 


— Cred că este un scorpion. 

Magia dispăruse. Un scorpion nu părea tot atât de 
îngrozitor ca un „scarrapin”. 

Am avut o dispută foarte serioasă cu Marguerite asupra 
felului în care vin pe lume copiii. Am asigurat-o că pruncii 
erau aduşi de către îngeri. Aşa ştiam eu de la Nursie. 
Marguerite însă m-a asigurat că făceau parte din rezervele 
doctorilor şi că erau aduşi de aceştia într-o geantă neagră. 
Când disputa noastră era foarte înfierbântată, Fanny plină 
de tact, i-a pus capăt o dată pentru totdeauna. 

— Aşa e, drăguţa mea, pruncii americani sunt aduşi în 
geanta neagră a doctorului, iar cei englezi de către îngeri. 
Nimic mai simplu. 

Satisfăcute, am încetat ostilitățile. 

Tata şi Madge făceau o mulţime de excursii călare şi, ca 
răspuns la rugile mele fierbinţi, într-o zi mi s-a spus că în 
dimineaţa următoare aveam voie să-i întovărăşesc. Eram 
foarte emoţionată. Mama încerca unele temeri, dar tata a 
liniştit-o repede. 

— Avem un ghid, i-a spus el; este obişnuit cu copiii şi o să 
aibă el grijă să nu cadă. În dimineaţa următoare au sosit cei 
trei cai şi am pornit. Am străbătut în zig-zag poteci abrupte 
şi m-am distrat enorm, cocoţată pe ceea ce mi se părea un 
cal imens. Ghidul îl ducea de căpăstru şi din când în când 
culegea flori pe care mi le dădea să mi le înfig în panglica 
pălăriei. Totul a fost foarte bine până când am ajuns sus pe 
platou şi am început să ne pregătim pentru prânz. Acolo, 
ghidul s-a întrecut pe sine. A venit în fugă spre noi, aducând 
un minunat fluture pe care-l prinsese, „pour la petite 
mademoiselle”1 8, a strigat el. Scoţând un ac de la revera 
înţepat fluturele şi l-a înfipt în pălăria mea. O, ce clipă 
groaznică! Bietul fluture se zbătea, se lupta să scape din ac, 
în timp ce cu eram într-o stare oribilă. Şi bineînţeles că nu 
puteam spune nimic, în mintea mea se dădea o adevărată 
luptă între mai multe sentimente. Era, desigur, vorba de o 
gentileţe din partea ghidului, îmi adusese fluturele ca un 


dar special. Cum aş fi putut să-l jignesc, spunând că nu-mi 
plăcea? Dar cum mai doream să-l ia de acolo! Şi în tot acest 
timp fluturele se zbătea, murea. Fâlfâirea aceea oribilă pe 
care o simţeam pe pălărie! Într-o asemenea împrejurare 
există un singur lucru pe care-l poate face un copil. Să 
plângă. Şi am izbucnit în plâns. 

Cu cât mi se puneau mai multe întrebări cu atât nu eram 
în stare să răspund nimic. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreba tata. 'le doare ceva? 

Dar nu-i puteam spune. Bineînţeles că nu puteam spune. 
Ghidul stătea acolo, privindu-mă, uimit şi atent. 

Tata a spus cu un aer destul de supărat. 

— E prea mică, nu ar fi trebuit să o luăm cu noi în această 
expediţie. 

Am început să plâng şi mai tare atunci. Le-am stricat ziua 
lui şi sorei mele, ştiam, dar nu mă puteam opri. lot ceea ce 
speram şi mă rugam cerului era ca el sau chiar sora mea să 
ghicească cele petrecute. Aveau desigur să se uite la 
fluturele acela, să-l vadă şi să spună: 

— Poate că nu-i place fluturele pe pălărie! 

Dacă ar fi spus-o ar fi fost în regulă. Dar eu nu le puteam 
spune. A fost o zi teribilă. Am refuzat să mănânc. Stăteam 
acolo şi plângeam şi fluturele se zbătea, în cele din urmă a 
încetat. Asta ar fi trebuit să mă facă să mă simt mai bine. 
Dar ajunsesem să fiu atât de nenorocită, incit nimic nu m-ar 
fi ajutat să mă simt mai bine. 

Am plecat înapoi, tata complet enervat, sora mea plictisită, 
iar ghidul plin de blândeţe şi uimire. Din fericire, nu i-a 
venit în minte să-mi dea un al doilea fluture ca să mă 
împace. Am sosit înapoi, un grup dintre cele mai jalnice, şi 
ne-am dus în salonul nostru, unde se afla mama. 

— O, vai, dar ce s-a întâmplat?! S-a lovit Agatha? 

— Nu ştiu, spuse tata supărat. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu 
copilul ăsta. Presupun că o doare ceva. Plânge întruna de la 
vremea prânzului şi nu a vrut să mănânce nimic. 

— Ce s-a, întâmplat, Agatha? mi-a întrebat mama. 


Nu-i puteam spune. Mă uitam doar la ea, fără a scoate un 
cuvânt în timp ce lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. S- 
a uitat la mine câteva minute, apoi a întrebat repede: 

— Cine-a pus fluturele acela în pălăria ei? 

Sora mea i-a explicat. Şi atunci s-a întors spre mine: 

— Nu ţi-a plăcut asta, nu-i aşa? Era viu şi te-ai gândit că îi 
făcea rău? 

O, ce uşurare, minunată uşurare când cineva ştie ce ai pe 
suflet şi ţi-o spune el, aşa încât tu eşti până în cele din urmă 
eliberat de acea lungă sclavie a tăcerii, care pare 
inevitabilă. M-am aruncat în braţele ei într-un fel de 
frenezie şi am prins-o cu mâinile de gât, spunând: 

— Da, da, da. Se zbătea acolo tot timpul. Se zbătea. Dar 
ghidul a fost bun şi a vrut să-mi facă o plăcere. Nu puteam 
spune nimic. 

Mama a înţeles perfect şi m-a mângâiat cu blândeţe. Dintr- 
o dată totul a părut că se pierde în depărtare. 

— Îmi dau foarte bine seama ce ai simţit, a spus ea apoi. 
Ştiu, dar acum a trecut, aşa că nu o să mai vorbim despre 
asta. 

Cam pe la vremea aceea am înţeles că sora mea fascina pe 
toţi tinerii din jurul ei. Era o fată drăguță, fără a fi într- 
adevăr frumoasă. Şi foarte atrăgătoare. Moştenise de la 
tata o minte ageră şi plină de duh, era foarte amuzantă în 
societate. Mai presus de orice poseda un magnetism al 
feminităţii ei. Tinerii cădeau la picioarele ei, ca popicele, 
dintr-o lovitură. Marie şi cu mine, aranjasem ceea ce s-ar 
chema în limbajul jucătorilor la curse mai multe pariuri pe 
admiratorii ei. Discutam între noi şansele fiecăruia. 

— Cred că domnul Palmer, ce zici Marie? 

— C'est possible, mais il este tres jeune.19 

I-am răspuns că era de aceeaşi vârstă ca Madge, dar 
Marie m-a asigurat că era beaucoup trop jeune.20 

— Eu, a spus Marie, cred că Sir Ambrose. 

Am protestat: 

— E cu o sumedenie de ani mai mare decât ea. Marie! 


Marie a spus că e mai bine ca un bărbat să fie mai în 
vârstă decât soţia sa, şi a mai adăugat că Sir Ambrose va fi 
o foarte bună „părţi”, una pe care ar aproba-o orice familie. 

— Ieri, am adăugat eu, a prins o floare în butoniera lui 
Bernard. 

Marie nu avea păreri prea bune despre tânărul Bernard. 
Susţinea că nu e un gargon serieux.21 

Am aflat o mulţime de lucruri despre familia Mariei. Ştiam 
obiceiurile pisicii lor şi cum putea umbla printre paharele 
din cafenea şi să se culce, făcându-se covrig, în mijlocul lor, 
fără să spargă niciunul. Aflasem că sora ei, Berthe, era mai 
mare ca ea, fiind o fată foarte serioasă, iar surioara ei 
Angela era adorata întregii familii. Marie mi-a mărturisit 
secretul care făcea mândria familiei: că numele lor cândva 
se scria Shije, în loc de Sije. Deşi nu eram în stare să-mi dau 
seama de unde provenea această mândrie şi nici acum nu 
ştiu, am fost în deplin acord cu Marie şi am felicitat-o 
pentru strămoşii ei. 

Marie îmi citea câteodată cărţi franţuzeşti, cum făcea de 
altfel şi mama. Dar ziua fericită sosi atunci când am găsit 
cartea M&moires d'un Îne (Memoriile unui măgar) şi 
parcurgând paginile am fost în stare să citesc tot atât de 
bine singură ca şi cum mi-ar fi citit cineva. În fine după 
multe tribulaţii, ştiam acum franţuzeşte. Puteam să citesc, 
pe alocuri aveam nevoie de unele explicaţii pentru pasajele 
mai dificile, dar în linii mari izbutisem. 

La sfârşitul lui august, am părăsit Cauterets-ul şi am plecat 
la Paris. N-am uitat niciodată Cauterets. Îmi amintesc 
această localitate ca imaginea celei mai fericite veri pe care 
am petrecut-o vreodată. Pentru un copil de vârsta mea era 
totul. Emoţia produsă de noutatea locului. Copaci - izvor 
nesecat de bucurie în întreaga mea viaţă. (Poate este 
simbolic faptul că unul din primii mei tovarăşi imaginari se 
numea Tree22). O nouă însoţitoare încântătoare, draga 
mea Marie, cârna. Expediţii pe catâri. Explorări de poteci 
abrupte. Distracţie cu familia mea. Prietena mea 


americană, Marguerite. Emoţia exotică procurată de un loc 
străin. „Ceva rar şi straniu...” Cât de bine ştia toate astea 
Shakespeare. Dar nu aceste clemente grupate împreună 
stăruie în amintirea mea. Ci locul în sine, Cauterets, valea 
aceea lungă, cu mica ei cale ferată, cu pantele ei împădurite 
şi dealurile ei înalte. 

Era întru totul adevărat. Dar mai apoi mi-am dat seama că 
nu pot să mă întorc. Nimeni nu se poate întoarce într-un loc 
care există în amintire. Nu l-ai putea vedea cu aceeaşi ochi 
- chiar presupunând că a rămas neschimbat. Ceea ce ai 
avut e bun avut. „Fericitele căi pe unde am umblat/ Şi pe 
care nu mă voi mai întoarce...” 

Să nu te întorci niciodată într-un loc unde ai fost fericit. 
Atât timp cât nu o faci, locul rămâne viu pentru tine. Dacă 
te întorci, se va distruge. 

Sunt şi alte locuri unde am rezistat să nu mă întorc. Unul 
este mausoleul Şeicului Adi în Irakul de Nord. Ne-am dus 
acolo în prima mea vizită la Moşul. Era o oarecare 
dificultate în a-l vizita, pe atunci: trebuia să obţii un permis 
şi să te opreşti la postul de poliţie de la Ain Sifni, sub 
stâncile de la Jebl Maktub. 

De acolo, întovărăşiţi de un poliţist, am pornit pe o potecă 
şerpuitoare. Era primăvară, iarba verde, totul proaspăt, 
flori sălbatice pretutindeni. Un pârâiaş de munte îşi tăia 
drum. Din loc în loc treceam pe lângă copii şi capre. 

Am ajuns apoi la sanctuarul Yezid. Îmi amintesc şi acum 
pacea care domnea acolo, curtea pavată cu pietre, şarpele 
negru săpat pe peretele mormântului. Apoi am păşit cu 
grijă pe o treaptă peste prag, nu pe prag, în micul sanctuar 
sumbru. Am stat în curte sub un arbore ale cărui frunze 
foşneau uşurel. Unul dintre Yezizi ne-a adus cafea, cu grijă, 
după ce a întins o faţă de masă murdară. Făcea toate astea 
cu mândrie, ca să arate că le sunt cunoscute cerinţele 
europenilor. Am stat acolo timp îndelungat. Nimeni nu 
căuta să ne dea vreo lămurire. Ştiam vag că Yezizii 
idolatrizau diavolul, iar Lucifer era obiectul veneraţiei lor. 


Pare a fi destul de ciudat faptul că cei care-l venerează pe 
Satana sunt cei mai paşnici dintre toate sectele religioase 
din acea parte a lumii. Când soarele a început se lase către 
asfinţit, am plecat. Acolo am cunoscut ce a mai desăvârşită 
pace. 

Acum, cred că există excursii pentru turişti în acele părţi 
ale lumii. „Festivalul de primăvară” este o atracţie 
importantă. Dar eu am cunoscut locurile în zilele când nu se 
făceau asemenea manifestări. Nu le voi uita niciodată. 

III 

Din Pirinei ne-am dus la Paris şi apoi la Dinard. Mă irită 
faptul că tot ceea ce-mi amintesc din şederea noastră la 
Paris este doar camera mea de la hotel, cu pereţii vopsiți în 
culoarea ciocolatei, pe care era imposibil să vezi ţânţarii. 

Erau nenumărați țânțari. Bâzâiau toată noaptea şi ne 
înţepau şi feţele şi braţele noastre erau acoperite cu 
muşcături (teribil de umilitor pentru sora mea Madge, care 
pe atunci era foarte preocupată de tenul ei). Am stat la 
Paris numai o săptămână şi se părea că ne petreceam tot 
timpul încercând să omorâm țânțari, ungându-ne cu tot 
felul de uleiuri cu mirosuri ciudate, arzând răşină lângă pat, 
scărpinându-ne, picurând ceară fierbinte pe ei. În cele din 
urmă, după vehemente proteste către directorul hotelului 
(care persista în a spune că de fapt nu erau țânțari la ei), 
noutatea de a dormi sub o plasă contra ţânţarilor, rămâne 
un eveniment de primă importanţă. Era o vreme foarte 
călduroasă de august şi sub plasă trebuie să fi fost şi mai 
cald. 

Probabil că am făcut un tur al Parisului, dar nu mi-a rămas 
nici o amintire. Îmi amintesc că am fost dusă la turnul Eiffel, 
ca la o distracţie, dar îmi închipui că asemenea primei mele 
întâlniri cu munţii nu a răspuns aşteptărilor mele. De fapt 
singura amintire a şederii noastre la Paris, pare să fi fost o 
poreclă pentru mine - Moustique (Ţânţar) - fără îndoială 
justificată. 


Nu, greşesc, în timpul acelei vizite la Paris, am făcut 
cunoştinţă cu strămoşii marii epoci mecanizate. Străzile 
Parisului erau pline de acele noi vehicule numite 
„automobile”. Treceau cu o viteză nebună de-a lungul 
străzilor (după normele de azi probabil mergeau foarte 
încet, dar pe atunci nu se puteau întrece decât cu caii), 
împrăştiind mirosuri grele, claxonând, conduse de oameni 
purtând şepci şi ochelari de protecţie, şi tot echipamentul 
necesar conducerii. Erau uluitoare. Iata zicea că aveau să 
se găsească în curând peste tot. Nu l-am crezut. Le 
urmăream fără interes, rămânând credincioasă trenurilor 
de tot felul. 

— Ce păcat, a exclamat mama, că Monty nu-i aici, ce mult 
i-ar place. 

Mi se pare curios acum, când mă gândesc la acea perioadă 
din viaţa mea, că fratele meu dispăruse complet. Era acolo, 
cu noi, probabil, când se întorcea în vacanțe de la Harrow, 
dar nu mi-l amintesc ca persoană. Răspunsul este, poate, că 
nu-mi dădea nici o atenţie. Am aflat mai târziu că tata era 
îngrijorat din pricina lui. Fusese retras de la Harrow pentru 
că nu era în stare să-şi treacă examenele. Cred că mai întâi 
s-a dus să lucreze pe un şantier naval la Dart, iar apoi în 
nord la Lincolnshire. Rapoartele despre activitatea lui erau 
dezamăgitoare. Tatei i se spusese deschis: „Nu o să facă 
niciodată nimic. Vedeţi, nu se pricepe la matematici. Dacă-i 
dai ceva practic de făcut, e în regulă. E un bun muncitor 
manual. Asta-i tot ce poate face în domeniul ingineriei.” 

În fiecare familie este de obicei un membru care constituie 
o sursă de supărare. A noastră era fratele meu Monty. Până 
când a închis ochii a tot pricinuit cuiva dureri de cap. M-am 
întrebat, adesea, dacă există vreun locşor în viaţă în care 
Monty s-ar fi putut încadra. Totul ar fi fost, probabil, în 
regulă dacă s-ar fi născut Ludovic al II-lea al Bavariei. Pot 
să mi-l închipui stând în teatrul său gol, ascultând cu 
plăcere o operă reprezentată numai pentru el. Era foarte 
muzical, avea o voce de bas foarte bună şi cânta la diferite 


instrumente, după ureche: de la fluierul ordinar până la 
flaut. Niciodată nu ar fi fost în stare să devină un 
profesionist în ceva şi cred că nici nu i-a trecut vreodată aşa 
ceva prin cap. Era foarte manierat, avea mult farmec şi în 
toată viaţa lui a fost înconjurat de persoane preocupate să-l 
ferească de necazuri şi de griji, întotdeauna se găsea cineva 
gata să-i împrumute bani, sau să îndeplinească vreo muncă 
în locul lui. Când avea şase ani şi el şi sora mea primeau 
bani de buzunar, se petrecea acelaşi lucru în mod invariabil. 
Monty îşi cheltuia banii din prima zi, către sfârşitul 
săptămânii o ducea pe sora mea într-o prăvălie, unde cerea 
repede bomboanele care îi plăceau lui, de un penny, şi apoi 
se uita la sora mea ca şi cum i-ar fi spus: numai să 
îndrăzneşti să nu plăteşti. Madge, care avea mare respect 
pentru opinia publică, plătea întotdeauna. Natural era 
foarte furioasă şi după aia se certa rău cu el. Monty zâmbea 
plin de seninătate şi-i oferea o bomboană. 

A adoptat această atitudine toată viaţa lui. Părea că există 
o conspirație naturală care trudea pentru el. De 
nenumărate ori diferite femei mi-au spus: „Ştii, de fapt nu-l 
înţelegi pe fratele tău Monty. Ceea ce-i lipseşte lui e 
simpatia”. Adevărul era că-l înţelegeam prea bine. Căci am 
mai spus: era imposibil să nu-l îndrăgeşti, îşi recunoştea 
greşelile cu cea mai mare francheţe. Şi era sigur că în viitor 
lucrurile aveau să se schimbe. Cred că era singurul elev de 
la Harrow căruia i se îngăduise să ţină şoareci albi. 
Dirigintele clasei lui îi spuse tatei: „Ştiţi, pare să aibă o 
asemenea dragoste pentru ştiinţele naturale încât am 
considerat că trebuie să i se acorde acest privilegiu”. 
Părerea familiei era că Monty nu iubea deloc ştiinţele 
naturale, dar pur şi simplu vroia să aibă şoricei albi. 

Acum, privind înapoi, cred că Monty era o persoană foarte 
interesantă. O uşoară modificare a genelor şi ar fi putut fi 
un om mare. Doar ceva i-a lipsit. Proporţie? Echilibru? 
Integrare? Nu ştiu. 


Alegerea carierei pentru el s-a aranjat de la sine. Când a 
izbucnit războiul cu burii, aproape toţi tinerii pe care îi 
cunoşteam s-au angajat voluntari; natural şi Monty era 
printre ei. (Uneori acceptase să se joace cu nişte soldaţi de 
plumb pe care îi aveam, aranjându-i în linie de luptă şi 
dându-i căpitanului, comandantul lor, numele de Dashwood. 
Mai târziu, ca să nu se plictisească, i-a tăiat capul 
căpitanului Dashwood pentru trădare în timp ce eu 
plângeam.) Într-un fel, tata cred că a simţit o uşurare - 
armata ar fi putut să-i ofere o carieră, mai ales în acest 
moment când perspectivele lui ca inginer erau foarte 
îndoielnice. 

Războiul cu burii, cred că a fost ultimul din ceea ce se 
putea numi un „vechi război”. Război care nu ne afecta nici 
ţara şi nici propria viaţă. Erau poveşti eroice, asemenea 
celor din cărţi, cu lupte purtate de bravi soldaţi şi tineri 
galanţi. Dacă erau cumva omorâţi, aveau o moarte 
glorioasă în luptă. De cele mai multe ori veneau acasă 
decoraţi pentru faptele lor eroice săvârşite pe câmpul de 
luptă. Erau legate de avanposturile imperiului, de poeziile 
lui Kipling şi de acele bucățele din Anglia reprezentate pe 
hartă în roz. '[i se pare ciudat, mai ales azi, să te gândeşti 
că oameni, în special fete, se duceau şi le dădeau tinerilor 
pe care îi considerau că nu-şi fac datoria, jertfindu-şi viaţa 
pentru ţară, pene albe.23 Îmi aduc aminte foarte puţine 
lucruri în legătură cu izbucnirea războiului cu burii. Nu era 
considerat un război important, consta în a-i da o lecţie lui 
Kruger”24 Cu obişnuitul optimism englezesc, „avea să se 
termine în câteva săptămâni”. În 1914, am auzit aceeaşi 
frază - „Până la Crăciun totul e gata”. „Nu prea are rost să 
se pună covoarele la naftalină”, mi s-a spus când 
Amiralitatea mi-a luat casa în 1940 - „Se va termina înainte 
de începutul iernii”. 

Tot ceea ce-mi amintesc este o atmosferă veselă, un cântec 
având o melodie frumoasă, „Cerşetorul uituc”, şi tineri 
veseli, venind de la Plymouth într-o permisie de câteva zile. 


Îmi mai aduc aminte o scenă acasă, puţin mai înainte ca al 
3-lea batalion al Regimentului Regal Welsh să se îmbarce 
pentru Africa de Sud. Monty adusese un prieten de la 
Plymouth, unde erau staţionaţi pentru moment. Acest 
prieten, Ernest Mackintosh, căruia noi îi spuneam din cine 
ştie ce motiv Billy, avea să-mi rămână prieten şi să-mi fie ca 
un frate, mai mult decât fratele meu adevărat, toată viaţa. 
Era un tânăr foarte vesel, plin de farmec. Ca cei mai mulţi 
tineri din jurul nostru era mai mult sau mai puţin 
îndrăgostit de sora mea. Băieţii primiseră tocmai 
uniformele şi erau foarte intrigaţi de moletiere: aşa ceva nu 
mai văzuseră încă. Le înfăşurau în jurul gâtului, se legau la 
cap şi făceau tot felul de năzbâtii cu ele. Am o fotografie a 
lor în seră cu moletierele în jurul gâtului. Nevoia de fetiţă 
pe care o aveam de a venera un erou l-a ales chiar pe Billy 
Mackintosh. Aveam lângă pat o fotografie a lui într-o ramă 
cu nu-mă-uita. 

De la Paris ne-am dus la Dinard, în Bretania. Principalul 
lucru pe care mi-l amintesc despre Dinard este că acolo am 
învăţat să înot. Îmi aduc aminte de mândria şi plăcerea de 
necrezut când am putut face şase mişcări de una singură, 
stropind groaznic în jur, dar fără să mă scufund. 

Alt lucru pe care nu l-am uitat sunt murele; erau nişte 
mure mari, pline de suc. Mă duceam cu Marie şi culegeam 
coşuri pline şi mâncam întotdeauna cantităţi imense. Se 
găseau atât de multe pentru că localnicii credeau că sunt 
otrăvitoare. „Ils ne mangent pas des mureş” spunea Marie 
mirându-se. Mi-au spus „vous allez vous empoisonner”25. 
Marie şi cu mine nu aveam asemenea inhibiţii şi ne 
otrăveam cu plăcere în fiecare după-masă. 

La Dinard am încercat pentru prima oară plăcerea de a 
juca teatru. Tata şi mama aveau un dormitor imens, cu o 
fereastră enormă, un bovindou, de fapt ca un alcov, peste 
care se trăgeau perdele. Era foarte potrivită pentru 
spectacole teatrale. Entuziasmată de o pantomimă pe care 
o văzusem cu un an mai înainte împreună cu Marie, 


dădeam în fiecare seară un spectacol, reprezentând diferite 
poveşti. Eu alegeam personajele care îmi plăceau, iar Marie 
era cine se întâmpla. 

Când mă gândesc la copilăria mea mă simt plină de 
gratitudine faţă de bunătatea extraordinară a tatei şi a 
marnei. Nu pot să-mi închipui nimic mai plictisitor pentru ei 
decât să vină sus în fiecare seară, după dineu, şi să stea o 
jumătate de oră să privească şi să aplaude în timp ce Marie 
şi cu mine mergeam ţanţoş şi ne maimuţăream îmbrăcate în 
costume improvizate. Am reprezentat Frumoasa din 
pădurea adormită, Cenuşăreasa etc. Îmi plăcea să joc rolul 
principal al băiatului, împrumutam ciorapii sorei mele, 
încercând să-mi fac un costum ca de acrobat, mergeam de 
jur împrejur, declamând. Spectacolul era, bineînţeles, 
întotdeauna în franceză, căci Marie nu ştia englezeşte. Ce 
fire bună avea! O singură dată s-a împotrivit şi atunci 
pentru un motiv pe care nu-l pot pricepe. Ea trebuia să fie 
Cenuşăreasa şi am stăruit să-şi lase părul pe umeri. Nu poţi 
să-ţi închipui o cenuşăreasă cu un coc în vârful capului. 
Marie care fusese Fiara în piesa Frumoasa şi fiara, bunica 
în Scufiţa Roşie, ea care jucase roluri de femeie rea şi 
bătrână, jucase într-o scenă de stradă în care scuipa într-un 
canal în maniera cea mai realistă, spunând în argou „Et 
bien crache!”26, ceea ce l-a înveselit pe tata grozav... Ei 
bine, Marie plângând pe neaşteptate a refuzat să fie 
Cenuşăreasa. 

— Mais pourquoi pas, Marie? 27 am întrebat-o. Este un rol 
foarte bun. E eroina. Toată piesa este despre Cenuşăreasă. 

Imposibil, imposibil, să joace un asemenea rol, susţinu ea. 
Să-şi despletească părul, să apară în faţa lui Monsieur cu 
părul desfăcut pe umeri. Asta era misterul! Să apară cu 
părul pe umeri în faţa lui Monsieur era de neimaginat 
pentru Marie; era şocant. Am cedat uimită. Am imaginat un 
fel de glugă pe capul Cenuşăresei pentru a-i acoperi cocul 
şi totul a fost în regulă. 


Dar cât de extraordinare sunt asemenea tabuuri! Îmi aduc 
aminte de fetiţa unor prieteni, un copilaş drăguţ de vreo 
patru anişori. Părinţii au angajat o bonă franţuzoaică 
pentru a se ocupa de ea. La început nu credeau că lucrurile 
au să meargă bine. Pe urmă, însă, părea că totul era 
perfect, s-au dus la plimbare, s-au jucat, fetiţa i-a arătat 
toate jucăriile ei. Totul a fost fericire, prietenie şi linişte 
până când a trebuit s-o culce şi să-i facă baie. Joan a început 
să plângă şi a refuzat s-o lase pe Madeleine să-i facă baia. 
Uimită, mama a cedat în prima zi, închipuindu-şi că poate 
copilul nu era încă destul de familiarizat cu bona, 
considerând-o străină. În a patra zi, Joan plângând în 
hohote şi îngropându-şi capul la pieptul mamei i-a spus: 

— Tu nu înţelegi, mamă. Nu înţelegi deloc. Cum pot să-mi 
arăt eu trupul gol unei străine? 

Aşa şi cu Marie. Putea să umble în pantaloni, să-şi arate 
picioarele, dar nu putea să apară cu părul desfăcut în faţa 
lui Monsieur. Îmi închipui că la început spectacolele noastre 
de teatru erau amuzante şi tata, cel puţin, s-a distrat foarte 
mult. Dar până la urmă au devenit tare plictisitoare. Totuşi 
părinţii mei erau prea buni pentru a spune că îi plictisea să 
asiste în fiecare seară. Câteodată mai găseau vreo scuză, că 
aveau prieteni la dineu, dar de cele mai multe ori erau 
prezenţi, aproape seară de seară, şi cât mă bucuram eu să 
joc teatru în faţa lor! 

În timpul lunii septembrie, am stat la Dinard unde tata a 
fost foarte fericit să-şi găsească nişte prieteni vechi: Martin 
Pirie cu soţia şi cei doi copii, care se aflau la sfârşitul 
vacanței. Martin Pirie şi cu tatăl meu fuseseră colegi de 
şcoală la Vevey şi buni prieteni de atunci. Soţia lui Martin, 
Lilian Pirie, avea, cred şi acum, una din cele mai uimitoare 
personalităţi pe care am cunoscut-o vreodată. Personajul pe 
care Sackville-West îl conturează aşa de bine în „All Passion 
Spent” mi s-a părut întotdeauna că îi seamănă puţin 
doamnei Pirie. Era ceva ce inspira admiraţie la ea; era 
frumoasă, avea o voce clară, mişcări delicate şi nişte ochi 


foarte albaştri. Mişcările mâinii ei erau întotdeauna 
frumoase. Cred ca Dinard a fost prima oară când am văzut- 
O, dar, de atunci, ne-am văzut destul de frecvent până când 
a murit, la optzeci şi ceva de ani. De-a lungul timpului, 
admiraţia şi respectul pe care i-l purtam nu au încetat să 
crească. 

Era unul dintre puţinii oameni pe care i-am întâlnit şi pe 
care îi consider o „minte interesantă”. Fiecare dintre casele 
ei era decorată într-o manieră originala şi surprinzătoare. 
Lucra minunate broderii; nu cred că existase o carte pe 
care să nu o fi citit sau o piesă de teatru pe care să nu o fi 
văzut şi a avut întotdeauna ceva de spus despre ele. În 
zilele noastre, presupun că ar fi avut o carieră oarecare, 
dar mă întreb, dacă s-ar fi întâmplat aşa, daca impactul 
personalităţii sale ar fi fost tot atât de mare. 

Tinerii se adunau mereu în casa ei şi erau foarte fericiţi să 
stea de vorba cu ea. A petrece o după-amiază cu ea, chiar 
când trecuse de şaptezeci de ani, era un divertisment 
minunat. Cred ca avea, mai mult decât oricine altcineva pe 
care am cunoscut, o adevărată artă de petrecere a timpului 
liber. O găseai stând într-un scaun cu spătar înalt în 
minunata ei cameră, de obicei lucrând la vreo broderie cu 
câteva cărţi lângă ea. Avea aerul că are timp de stat de 
vorbă cu tine toată ziua, toată noaptea, pentru luni întregi. 
Când critica ceva o făcea într-un mod caustic şi direct. Deşi 
putea discuta orice subiect de sub soare, rareori comenta 
despre personalităţi. Dar vocea ei era ceea ce m-a atras pe 
mine cel mai mult. E un lucru atât de rar de găsit! 
Întotdeauna am fost sensibilă la voci. O voce urâtă îmi 
repugnă, pe când o faţă urâtă nu. 

Tata era încântat să se întâlnească din nou cu prietenul 
său Martin. Mama şi cu doamna Pirie aveau multe în comun 
şi, imediat, s-au angajat într-o vie discuţie despre arta 
japoneză, dacă-mi aduc bine aminte. Cei doi băieţi ai lor 
erau Harold, care era la Eton, şi Wilfred, care cred că 
trebuia să fi fost la Dartmouth pentru că dorea să intre în 


Marină. Wilfred urma să devină unul dintre prietenii mei cei 
mai dragi, dar, tot ceea ce îmi aduc aminte despre el de la 
Dinard, este că mi se spusese că era un băiat care râdea în 
hohote când vedea o banană. Asta m-a făcut să mă uit la el 
cu mare atenţie. Normal, niciunul dintre băieţi nu mă băga 
în seamă. Un licean la Eton şi un cadet la Marină nu s-ar fi 
pretat să-şi abată atenţia la o fetiţă de şapte ani. 

De la Dinard ne-am dus la Guernsey, unde am petrecut cea 
mai mare parte a iernii. De ziua mea de naştere am primit 
în dar, o adevărată surpriză, trei păsări exotice. 

Le-am spus Kiki, Tou-tou şi Bebe. Curând după ce am 
ajuns la Guernsey, Kiki, care era o pasăre delicată, a murit. 
Cum nu avusesem păsări niciodată, dispariţia ei nu mi-a 
produs o supărare prea mare. Bebe, o mică păsărică 
încântătoare, era favorita mea, dar am fost foarte 
preocupată de funeraliile lui Kiki. Am înhumat-o într-o cutie 
de carton căptuşită cu panglici pe care mi le dăduse mama. 
Ne-am dus, departe, în afara oraşului, unde am găsit un loc 
pentru înhumare, pasărea fiind înmormântată cu tot 
ceremonialul şi punându-i un buchet de flori deasupra. 

Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Visiter la tombe de 
Kiki28 devenise una din plimbările mele favorite. 

Piaţa de flori era o încântare la St. Peter Port. Se găseau 
tot soiul de flori foarte ieftine. Marie povestea că, 
întotdeauna când era o zi friguroasă şi plină de vânt, mă 
întreba: 

— Unde ne plimbăm azi, Mees? 

Mees răspundea cu plăcere: 

— Nous allons visiter la tombe de Kiki. 

Marie scotea nişte oftaturi teribile. Un drum de peste doi 
kilometri pe un vânt puternic, rece. Totuşi rămâneam de 
neînduplecat. O trăgeam pe Marie până la piaţă, de unde 
cumpăram camelii sau alte flori. Apoi porneam să 
străbatem mai bine de doi kilometri, de cele mai multe ori 
biciuite de vânt şi ploaie, pentru a pune buchetul de fiori, cu 
toată ceremonia, pe mormântul lui Kiki. Trebuie să ai în 


sânge înclinarea pentru funeralii şi tot ce e legat de 
acestea. Unde ar fi ajuns arheologia, dacă nu ar fi existat în 
firea omenească o astfel de trăsătură? 

Mi se par impresionante acele scene, la Paris, la cimitirul 
Pere Lachaise, unde familii întregi se reunesc în jurul 
mormintelor celor dragi, împodobindu-le pentru ziua 
morţilor. A onora pe cei morţi este un cult sacru. Să fie în 
spatele acestui cult înclinări instinctive pentru a evita 
durerea, căci cufundându-te în ritualuri şi ceremonii ajungi 
să-l uiţi pe cel plecat? Ceea ce ştiu este că oricât de săracă 
ar fi o familie, primele economii sunt pentru înmormântare. 
Un bătrânel simpatic care a lucrat o vreme pentru mine îmi 
spunea: 

— Acestea sunt timpuri grele, drăguţa mea, timpuri grele. 
Timpuri grele într-adevăr. Dar un singur lucru să ştiţi, că 
oricât de lipsit de bani sunt şi eu şi ceilalţi ai mei, am 
economisit ceva pentru ca să fiu înmormântat cum se 
cuvine. De banii aceia nu mă ating pentru nimic în lume, 
chiar dacă nu o să am ce mânca zile de-a rândul! 

IV 

Câteodată cred că, în viaţa anterioară - dacă teoria 
reîncarnării e corectă - am fost câine. Am multe apucături 
de câine. Dacă cineva face ceva sau se duce undeva, am 
întotdeauna pretenţia să fiu luată şi eu. La fel, la 
întoarcerea acasă după a absenţă lungă, mă comport exact 
ca un câine. Un câine aleargă peste tot prin casă 
examinând totul, mirosind aici, mirosind acolo, încercând 
să-şi dea seama de ceea ce s-a întâmplat cu ajutorul 
nasului, şi vizitând toate locurile lui „bune”. Aşa şi eu. M-am 
învârtit prin toată casa, pe urmă am ieşit în grădină şi mi- 
am căutat locurile preferate: iazul, leagănul din copac, 
postul secret de observaţie de pe zid de unde vedea 
drumul. Mi-am găsit cercul şi i-am testat starea şi cred că 
mi-a luat o oră ca sa mă conving ca totul era cum lăsasem. 

Cea mai mare schimbare se petrecuse cu câinele meu, 
Tony. Tony era un mic şi simpatic Yorkshire terrier când am 


Froudie şi a meselor nenumărate, la fel de rotund ca un 
balon. Froudie era complet sclava lui Tony şi, atunci când 
mama şi cu mine ne-am dus să-l aducem în casă, ne-a ţinut 
un lung discurs despre cum îi place lui să doarmă, cu ce 
trebuie învelit în coşul său, gusturile la mâncare şi când îi 
place să-şi facă plimbarea. Din când în când, se întrerupea 
ca să vorbească cu Tony. „Dragul mamei”, spunea ea. 
„Frumosul mamei.” Tony părea foarte încântat de asemenea 
apelative, dar ca şi cum i se cuveneau. „Şi nu va mânca nici 
o bucăţică dacă nu i-o dai din mână”, spuse Froudie cu 
mândrie. „Nuu, trebuie să-i dau fiecare bucăţică eu însămi.” 

Am remarcat privirea de pe faţa mamei şi mi-am dat 
seama că Iony nu va avea parte de acelaşi tratament şi 
acasă. L-am luat cu noi, în taxiul cu care venisem, împreună 
cu aşternutul lui şi celelalte lucruri ale sale. Tony, 
bineînţeles, era încântat să ne vadă şi m-a lins peste tot. 
Când mâncarea lui a fost pregătită şi i-a fost adusă, 
avertismentele lui Froudie s-au dovedit adevărate. Tony s-a 
uitat la mâncare, s-a uitat la mama şi la mine, a făcut câţiva 
paşi şi s-a aşezat, aşteptând ca un grand seigneur ca fiecare 
bucăţică să-i fie întinsă. I-am dat o bucăţică şi a acceptat-o 
cu graţie, dar mama s-a opus: 

— N-are sens, spuse ea. Va trebui să înveţe să mănânce 
cum trebuie, aşa cu făcea înainte. Lasă-i mâncarea acolo, 
jos. Se va duce cât mai repede să mănânce. 

Dar Tony nu s-a dus să mănânce. Stătea, pur şi simplu, 
acolo. Şi niciodată n-am văzut un câine mai plin de 
indignare. Ochii lui mari, trişti şi maronii se uitau, de jur- 
împrejur, la întreaga familie şi apoi la farfuria lui. Spunea, 
în mod clar: „O vreau. Nu vezi? Vreau să mănânc. Dă-mi!” 
Dar mama a rămas ferma pe poziţii: 

— Chiar dacă nu mănâncă azi, va mânca mâine. 

— Nu crezi că va suferi de foame?, am întrebat eu. 

Mama s-a uitat lung la spatele lat al lui Tony. 

— Un pic de foame îi va face un imens bine. 


Abia în seara următoare a capitulat Tony şi, chiar şi atunci, 
şi-a salvat mândria mâncând atunci când nu era nimeni în 
cameră. După asta n-au mai fost probleme. Zilele când era 
tratat cu un Mare Duce se duseseră şi Tony a acceptat acest 
fapt evident. Totuşi, nu a uitat că, pentru un an întreg, a fost 
răsfăţatul altei case. La orice cuvânt de reproş, la orice 
necaz în care intra, se furişa şi alerga la casa lui Froudie 
unde, evident, se plângea că nu este tratat cum trebuie - 
obicei care a persistat destul de mult timp. 

Tony era acum în sarcina Mariei, pe lângă alte atribuţii pe 
care le avea. Era amuzant să o vezi pe Marie coborând 
seara, cu un şorţ legat în jurul taliei, şi spunând politicos: 
„Monsieur Toni pour le bain29”. Monsieur lony imediat se 
punea pe burta şi se băga sub canapea pentru ca avea o 
părere foarte proastă pentru baia săptămânală. Marie 
venea apoi sa ne raporteze, mândră, numărul de purici care 
pluteau la suprafaţa soluţiei Jeyes30. 

Trebuie să spun că, în zilele noastre, câinii nu au nici pe 
departe atâţia purici cum aveau în zilele tinereţii mele. În 
ciuda băilor, a periatului şi a dărăcitului, şi a marii cantităţi 
de soluţie Jeyes, toţi câinii noştri păreau a fi plini de purici. 
Probabil ca frecventau grajdurile şi socializau cu alţi câini 
cu purici mai mult decât o fac acum. Pe de altă parte, erau 
mult mai puţin răsfăţaţi şi nici nu mergeam cu ei la 
veterinari ca în timpurile de azi. Nu-mi aduc aminte ca Tony 
să fi fost vreodată bolnav, la modul serios; blana lui părea în 
foarte bune condiţii, mânca regulat resturile de la mesele 
noastre şi nu aveam de ce să facem caz de starea sănătăţii 
lui. 

Dar acum se face mult mai mult caz de copii decât se făcea 
atunci. Temperatura, dacă nu era mare, nici nu era luată în 
considerare. O temperatură de 38,8ş, pentru mai mult de 
24 de ore, probabil necesita o vizită de la doctor, dar orice 
era sub aceasta nici nu primea atenţie. Din când în când, 
după un abuz de mere verzi, puteai să ai ceea ce era numit 
atac biliar. 24 de ore în pat fără nici o hrană vindeca asta 


destul de uşor. Mâncarea era bună şi variată. Bănuiesc că 
era o tendinţă de a ţine copii mult prea mult pe un regim de 
lapte şi griş, dar eu, în mod sigur, de la o vârstă fragedă, am 
gustat friptura care era trimisă sus, pentru cina lui Nursie, 
iar friptura în sânge era unul din felurile mele favorite. 
Smântâna de Devonshire, la fel, era mâncată în mari 
cantităţi; mult mai bună decât uleiul de peşte, obişnuia 
mama sa spună. Vai! Acum nu mai vezi smântână adevărata 
de Devonshire în Devon; nu aşa cum se făcea atunci: bătută 
şi luată de pe lapte în straturi, cu culoarea ei gălbuie, într- 
un bol de porțelan. Nu există nici o îndoială: favorita mea a 
fost, este şi va fi smântâna. 

Mama, care avea nevoie de varietate în mâncare ca în 
orice alt lucru, obişnuia, din când în când, să capete câte o 
nouă manie. Într-un timp era: „sunt mai multe substanţe 
nutritive într-un ou”. Sub acest slogan, am mâncat, practic, 
ouă la fiecare masă până când tata n-a mai rezistat. A fost, 
la fel, o perioadă a peştelui, când trăiam numai cu calcan şi 
merlan şi ne îmbunătăţeam creierul. Oricum, după ce făcea 
turul dietelor, mama revenea la normal, aşa cum, trăgându- 
l pe tata prin teologii, prin Biserica Unitariană, aproape 
devenind romano-catolică şi o filtrare cu budismul, s-a 
întors la Biserica Anglicană. 

A fost plăcut să mă întorc acasă şi să găsesc totul ca de 
obicei. O singură schimbare doar şi asta în bine. Acum o 
aveam pe devotata mea Marie. 

Cred că până când nu am început să răscolesc sacul cu 
amintiri nu m-am gândit de fapt niciodată la Marie - era pur 
şi simplu Marie, o parte din viaţa mea. Pentru un copil 
lumea reprezintă ceea ce i se întâmplă, adică oamenii din 
jur pe care îi iubeşte sau nu, ceea ce-i face fericiţi sau 
nefericiţi. Marie proaspătă, veselă, zâmbitoare, întotdeauna 
plăcută era un membru foarte apreciat din casa noastră. 

Ceea ce mă întreb acum, este cum s-a simţit ea? Cred că a 
fost foarte fericită în timpul toamnei şi a iernii pe care le-am 
petrecut călătorind în Franţa şi în insulele din Marea 


Mânecii. Vedea locuri noi, viaţa în hoteluri era plăcută şi 
găsea destul de ciudată copiliţa pe care o avea în grijă. Mă 
încântam la gândul că mă plăcea pentru mine - dar, în 
realitate, Marie iubea foarte mult copiii şi i-ar fi plăcut 
oricare copil de care s-ar fi îngrijit, cu excepţia unuia sau 
doi din acei monştri de copii pe care îi întâlneşti uneori. 
Trebuie să recunosc că nu o ascultam deloc şi de altfel cred 
că francezii nu au darul de-a se face ascultați; ba în multe 
împrejurări mă purtam foarte urât. În special nu-mi plăcea 
să mă duc la culcare şi inventasem un joc grozav cu sărituri 
de pe o mobilă pe alta, în jurul camerei, încheind circuitul 
fără să ating podeaua. Marie stătea în uşă şi mormăia: 

— Oh, Mees, Mees, Madame votre mere ne serait pas 
contente.31 

Madame ma mere bineînţeles că habar nu avea ce se 
petrece. Dacă ar fi apărut pe neaşteptat, ar ridicat cin 
sprâncene şi ar fi spus: 

— Agatha, de ce nu eşti în pat? 

În trei minute aş fi fost în pat, fără nici un alt cuvânt de 
admonestare. Totuşi, Marie nu mă denunța niciodată în faţa 
autorităţii; ea pleda, suspina, dar nu mă pâra niciodată. Pe 
de altă parte, chiar dacă nu-i dădeam ascultare, îi dăruiam 
dragoste. O iubeam foarte mult. 

O singură dată mi-aduc aminte că, într-adevăr, am necăjit- 
o şi a fost în întregime din neatenţie. S-a întâmplat după ce 
ne-am întors în Anglia, în timpul unei discuţii despre nu ştiu 
ce, începută amical. În cele din urmă, exasperată şi dorind 
să-mi dovedesc punctul de vedere, i-am spus: „Mais ma 
pauvre fille vous ne savez donc pas que les chemins de fer 
şont...”32 În această clipă, spre marea mea uimire, Marie a 
izbucnit dintr-o dată în plâns. M-am uitat lung la ca. Habar 
nu aveam ce se întâmplase. Mai apoi printre lacrimi a 
început să articuleze câteva cuvinte. Da, era într-adevăr 
une pauvre fille. Părinţii ei erau săraci, nu bogaţi ca cei ai 
lui Mees. Aveau o cafenea şi copiii lor toţi lucrau. Dar nu era 


gentille, nu era bien 6levee33, din partea dragei ei Mees să- 
i reproşeze sărăcia. 

— Dar Marie, am protestat eu pe un ton prietenesc. Nici 
prin gând nu mi-a trecut să mă gândesc la sărăcie. „Ma 
pauvre fille” a fost aşa... o expresie de nerăbdare. 

Biata Marie fusese rănită în sentimentele ei şi mi-a trebuit 
cel puţin o jumătate de oră de proteste, mângăâieri, 
asigurări nenumărate de afecţiune până s-a liniştit. De 
atunci am fost foarte atentă să nu mai folosesc niciodată 
această expresie. 

Cred că după ce s-a stabilit în casa noastră de la Torquay, 
Marie s-a simţit pentru prima oară însingurată, şi îi era dor 
de acasă. Fără îndoială că prin hotelurile pe unde am stat 
mai existau şi alte bone, guvernante, cameriste, o atmosferă 
cosmopolită, şi nu simţise încă separarea de familia ei. Aici, 
în Anglia, nu a venit în contact cu nici o fată de vârsta ei sau 
aproape de aceeaşi vârstă. Pe atunci, cred că aveam o 
cameristă mai tânără şi o fată în casă de vreo treizeci de 
ani. Dar punctul lor de vedere era cu totul diferit de celal 
lui Marie, încât trebuie să se fi simţit cu totul străină. Ele 
criticau îmbrăcămintea ei simplă şi faptul că nu cheltuia nici 
un ban pe lucruri mai fine, mănuşi, panglici şi diferite alte 
obiecte de acest fel. Leafa pe care o primea i se părea 
fantastic de bună. Îl rugase pe Monsieur să fie atât de bun, 
dacă era posibil, să-i trimită mamei ei la Pau aproape toată 
leafa. Ea nu-şi păstra decât o sumă foarte mică. Era pentru 
ea natural şi potrivit ca să economisească pentru dota ei, 
acea prețioasă sumă de bani pe care toate fetele din 
Franţa, la vremea aceea (poate şi acum, nu ştiu) o adunau 
cu grijă, fiind necesară pentru viitor, căci neavând dotă s-ar 
fi putut foarte bine să nu se căsătorească. Este echivalentul, 
cred, a ceea ce numim în Anglia, „sertarul meu de jos”, dar 
mult mai serios. Era o idee foarte bună şi rezonabilă, cred 
că este din nou la modă azi în Anglia, pentru că tinerii care 
se căsătoresc doresc să-şi cumpere o casă, aşa că atât 
băiatul cât şi fata economisesc în acest scop. 


Dar în epoca despre care vorbesc, fetele nu economiseau 
pentru căsătorie, asta socoteau că e treaba bărbatului, el 
trebuia să asigure casa, hrana, îmbrăcămintea şi să aibă 
grijă de soţia sa. De aceea „fetele cu servicii bune” şi 
vânzătoarele considerau banii pe care îi câştigau ca ai lor 
şi-i foloseau să-şi cumpere tot felul de fleacuri, îşi cumpărau 
pălării noi, bluze colorate, câte un şirag de mărgele, vreo 
broşă. S-ar fi putut spune că foloseau banii ca să atragă 
bărbaţii. Marie însă umbla cu jacheta şi fusta ei neagră, cu 
bluzele simple, cu mica tocă, fără să-şi cumpere nimic, 
neadăugând nimic garderobei sale peste strictul necesar. 

Nu cred că în mod intenţionat fetele celelalte de la noi 
căutau să nu fie drăguţe, dar râdeau de ea, o dispreţuiau. 
Şi o făceau foarte nefericită. Numai mama, cu capacitatea 
ei de a înţelege şi cu bunătatea ei a ajutat-o să treacă 
primele patru, cinci luni. Îi era dor de acasă, vroia să se 
întoarcă la ai ei. Mama totuşi vorbea cu ea, o consola, îi 
arăta că era o fată înţeleaptă, că fetele din Anglia nu erau 
atât de prevăzătoare şi de prudente ca cele din Franţa. 

Cred că le-a spus ceva şi fetelor şi lui Jane că o fac 
nefericită pe această tânără franţuzoaică. Era departe de 
căminul ei şi trebuiau să se gândească ce ar însemna şi 
pentru ele dacă s-ar afla într-o ţară străină. Aşa că după o 
lună sau două, Marie s-a înveselit. 

Mă gândesc acum că unul dintre cei care au avut răbdarea 
să citească aceste pagini până aici va exclama: 

— Dar tu nu învăţai nimic? 

Răspunsul este: 

— Nu. 

Cred că împlinisem pe atunci vreo nouă ani. Cei mai mulţi 
copii de vârsta mea aveau guvernante, deşi presupun că 
acestea erau angajate mai mult ca să aibă grijă de copii şi 
să-i supravegheze. Lecţiile pe care le predau depindeau în 
mare măsură de gusturile fiecăreia în parte. Parcă revăd ca 
prin ceaţă nişte guvernante în casele unor prieteni. Pe 
atunci era la modă cartea dr. Brewer: „Călăuza copilului în 


domeniul cunoaşterii”, un fel de dublură a testelor de 
întrebări şi răspunsuri de azi. Păstrez încă frânturi din 
cunoştinţele căpătate în acest fel. „Care sunt cele trei boli 
ale grâului? 

— Rugina, mucegaiul şi mălura”. Acestea le-am ţinut minte 
toată viaţa, deşi nu mi-au fost niciodată de nici un folos. „Ce 
se fabrică la Redditch? 

— Ace.” „În ce an a avut loc bătălia de la Hastings? - 
1006”. 

O altă guvernantă le dădea elevilor ei lecţii de ştiinţe 
naturale. Se culegeau frunze, fructe, flori sălbatice şi se 
disecau fiecare în parte. Era o plictiseală! 

— Nu pot să sufăr să desfac lucrurile în bucățele, mi-a 
mărturisit odată un mic prieten. 

Eram întru totul de acord cu el şi cuvântul „botanică” mă 
făcea să sar ca ţin cal nărăvaş. 

Mama fusese trimisă, în adolescenţa ei, la o şcoală în 
Cheshire. Acum îmbrăţişa cu totul punctul de vedere că 
modalitatea cea mai bună de a creşte fetele era să le laşi în 
voia lor cât mai mult posibil, să le dai o hrană bună, să stea 
cât mai mult în aer liber şi să nu le impui nici o 
constrângere mintală. (Niciunul din aceste precepte nu se 
aplicau însă băieţilor, aceştia trebuiau să aibă o educaţie 
strict convenţională.) 

După cum am mai menţionat, avea o teorie aeică nici un 
copil nu trebuie să înveţe să citească până la opt ani. În 
ceea ce mă priveşte, deoarece încălcasem această lege, am 
avut voie să citesc oricât de mult aveam chef şi căutam să 
profit de orice împrejurare ca să fac asta. Sala de clasă, aşa 
cum îi ziceam eu, era o cameră la ultimul etaj al casei, cu 
pereţii îmbrăcaţi aproape în întregime cu cărţi. Erau rafturi 
cu cărţi pentru copii: „Alice în Ţara Minunilor” şi „Prin 
Oglindă”, poveştile sentimentale de la începutul epocii 
victoriene pe care le-am mai menţionat, ca „Violeta noastră 
albă”, cărţile Charlottei Yonge, scrii complete şi multe cărţi 
de şcoală, ca şi romane şi altele. Citeam fără nici o 


discriminare tot ceea ce mă interesa, o mulţime de lucruri 
pe care nu le înţelegeam, dar care totuşi îmi ţineau atenţia 
trează. 

Printre lecturile mele am găsit o piesă de teatru franceză; 
m-a descoperit tata citind-o. 

— Cum de ai pus mâna pe asta? m-a întrebat luând-o în 
mână speriat. 

Era una din acele cărţi pe care de obicei le ţinea încuiate 
cu grijă pentru a fi citite numai de adulţi. 

— Am găsit-o în sala de clasă, am răspuns. 

— Nu ar fi trebuit să fie acolo, spuse tata. Ar fi trebuit să 
fie în dulapul meu. 

Am renunţat la ea cu bucurie, ca să fiu sinceră, căci o 
găseam foarte greu de înţeles. M-am întors fericită la cărţi 
ca „Memoires d'un Îne”, „Sans famille” şi alte asemenea 
publicaţii franceze nevinovate. 

Bănuiesc că luam şi eu un fel de lecţii, dar nu aveam 
guvernantă. Continuam să învăţ aritmetica cu tata, trecând 
mândră de la fracţii la zecimale. Până în cele din urmă 
ajunsesem la punctul unde atât de multe vaci, mâncau atât 
de multă iarbă şi atâtea rezervoare care se umpleau cu apă 
în atâtea ore, încât astfel de probleme mi se păreau 
încântătoare. 

Sora mea îşi făcuse acum oficial ieşirea în lume, ceea ce 
implica o seamă de recepții, rochii, vizite la Londra şi aşa 
mai departe. Toate acestea o ocupau pe mama şi avea mult 
mai puţin timp pentru mine. Uneori deveneam geloasă, 
simțind că Madge se bucura de toată atenţia. Mama 
avusese o adolescenţă posomorâtă. Deşi mătuşa ei fusese o 
femeie bogată şi Clara călătorise dintr-o parte în alta a 
Atlanticului cu ea, nu considerase necesar să-i aranjeze o 
ieşire în lume. Nu cred că mama avea vreo înclinare pentru 
viaţa mondenă, dar tânjea ca oricare fată tânără după 
rochii mai frumoase decât cele pe care le avea. Auntie- 
Grannie îşi comanda pentru ea rochii scumpe şi elegante de 
la Paris, dar întotdeauna a considerat-o pe Clara ca un copil 


şi, ca urmare, o îmbrăca în consecinţă. Din nou se făcea 
apel la croitoreasa din casă, care era oribilă. Mama era 
hotărâtă ca fetele ei să aibă cele mai drăguţe rochii şi toate 
fleacurile şi frivolităţile pe care ea nu le avusese. De aici 
plăcerea şi preocuparea ei pentru îmbrăcămintea lui 
Madge şi mai apoi a mea. 

Luaţi aminte, pe atunci îmbrăcămintea era îmbrăcăminte. 
Lucrurile erau foarte multe şi era o mare varietate, atât în 
ceea ce priveşte materialul, cât şi lucrul. Tot felul de volane 
şi volănaşe, de zorzoane, dantele, cusături complicate. 
Rochiile erau lungi şi măturai cu ele pământul, trebuind să 
fie ţinute cu o mână, cu eleganţă când mergeai, dar mai 
aveai şi tot felul de mici cape, haine, şaluri cu pene. 

Dar pieptănatul părului, cât de complicat era! Nu era 
suficient pe atunci, ca acum, să treci un pieptene prin păr şi 
gata. Părul era încreţit, frizat, ondulat, pus pe papiote 
noaptea, ondulat cu un fier de coafat fierbinte. Dacă o fată 
se ducea la o reuniune începea să-şi aranjeze părul cel 
puţin cu două ore mai devreme. Coafatul îi lua vreo oră şi 
jumătate, lăsându-i cam o jumătate de oră pentru îmbrăcat. 

Dar, bineînţeles aceasta nu era lumea mea. Era lumea 
celor mari, departe de mine. Totuşi eram influenţată. 
Discutam cu Marie toaletele purtate de Mademoiselles şi de 
favoritele noastre. 

Se întâmplase că, în preajma noastră, nu erau vecini cu 
copii de vârsta mea. Aşa cum făcusem la o vârstă mai 
fragedă, mi-am alcătuit din nou un grup de prieteni 
„intimi”, ai mei urmaşii lui Poodle, Squirrel, Tree şi faimogşii 
Pisoi. De data asta inventasem o şcoală. Asta nu pentru că 
eu aş fi avut vreo dorinţă să merg la şcoală. Nu, nicidecum, 
cred că şcoala constituia singurul fundal pe care puteam în 
mod convenabil să plasez şapte fete de vârste şi înfăţişări 
deosebite, dându-le diferite origini, în loc de a le împreuna 
într-o familie pe care nu o doream. Şcoala mea nu avea 
nume, se chema pur şi simplu „Şcoala”. 


Primele fete care au sosit au fost Ethel Smith şi Annie 
Gray. Ethel avea 11 ani, iar Annie - 9. Ethelera brunetă cu 
păr bogat, isteaţă, bună la jocuri, avea o voce profundă şi 
trebuie să fi fost destul de masculină ca înfăţişare. Annie 
Gray, buna ei prietenă, era exact contrariu. Avea păr blond, 
ochi albaştri. Era nervoasă, gata să plângă imediat. Se 
agăța de Ethel care o proteja în fiecare împrejurare. Îmi 
plăceau amândouă, dar totuşi o preferam pe Ethel cea 
îndrăzneață şi viguroasă. 

După Ethel şi Annie au mai apărut încă două: Isabella 
Sullivan, care era bogată, cu părul auriu, ochi căprui şi 
foarte frumoasă. Avea 11 ani. Isabella nu-mi plăcea, de fapt 
chiar îmi displăcea foarte mult. Era „mondenă”. („Monden” 
era un cuvânt mare în toate cărţile de poveşti de pe atunci. 
În paginile cărţii „The Daisy Chain” (Colierul de margarete), 
familia May era foarte îngrijorată din pricina comportării 
mondene” a Florei.) Isabel era chintesenţa mondenităţii; îşi 
dădea aere, se mândrea că era bogată, avea rochii prea 
scumpe şi prea elegante pentru o fată de vârsta ei. Vara ei, 
Elsie Green, irlandeză, cu păr negru, ochi albaştri, era 
veselă şi râdea mai tot timpul. Se înţelegea bine cu Isabel, 
dar câteodată o mustra. Elsie era săracă, purta rochiile 
care nu-i mai trebuiau lui Isabel, ceea ce o făcea uneori să 
aibă resentimente, dar nu prea mult, căci Elsie era placidă 
şi tolerantă. 


Câtva timp m-am înţeles foarte bine cu acestea patru. Ele 
călătoreau cu metroul, călăreau, se ocupau de grădinărit şi 
jucau foarte mult croquet. Organizam turnee şi meciuri 
speciale. Nutream întotdeauna speranţa că Isabel nu va 
câştiga. Făceam tot felul de şmecherii ca să nu câştige, 
ţineam ciocanul la crogquet când era rândul meu în mod 
neglijent, jucam repede, fără atenţie, totuşi cu cât jucam 
mai neglijent cu atât Isabel părea să fie mai norocoasă. 
Reuşea să treacă bila prin arcele cele mai grele, lovea bilele 
de la distanţă şi aproape întotdeauna termina prin a câştiga 
ea, sau ieşea a doua. Era teribil de plictisitor. 

După câtva timp, m-am gândit că ar fi potrivit să am nişte 
fete mai mici la şcoală. Am adăugat încă două de câte şase 
ani. Ella White şi Sue de Verte. Ella era conştiincioasă, 
harnică şi posacă. Avea un păr foarte des şi ştia foarte bine 
lecţiile. Răspundea bine la toate întrebările din cartea 
doctorului Brewer şi juca frumos croquet. Sue de Verte era 
foarte ştearsă, nu numai ca aparenţă - era blondă, cu ochi 
de un albastru spălăcit, dar era ştearsă şi în privinţa 
caracterului. Nu puteam să o văd şi nici să o simt pe Sue. 
Ea era foarte bună prietenă cu Ella. Deşi pe Ella o 
cunoşteam foarte bine, Sue rămânea fluidă. Cred că nu o 
simţeam pentru că Sue de fapt eram chiar eu. Când 
stăteam de vorbă cu celelalte fete, eram întotdeauna Sue 
cea care conversa şi nu Agatha, şi astfel Sue şi Agatha au 
devenit două fațete ale uneia şi aceleiaşi persoane. Sue era 
o observatoare, nu actriţă. A şaptea fată adăugată colecţiei 
a fost sora vitregă a lui Sue, Vera de Verte. Vera era foarte 
mare de vârstă, avea 13 ani. La acea vreme nu părea 
frumoasă, dar mai târziu avea să devină o frumuseţe 
recunoscută. Exista şi un mister în privinţa ascendenţei ei. 
Imaginasem diferite situaţii de natură foarte romantică 
pentru viitorul Verei. Avea un păr ca spicul de grâu şi ochi 
albaştri ca nu-mă-uita. 

De ajutor pentru fete erau nişte albume foto cu poze ale 
Academiei Regale pe care bunica îl avea în casa ei din 


Ealing. Promisese că, într-o zi, vor fi ale mele şi, când 
vremea era urâtă, petreceam ore în şir uitându-mă la ele, 
nu atât pentru satisfacția artistică, cât pentru a găsi poze 
care să se potrivească fetelor. Unul dintre ele, care-mi 
fusese dat ca dar de Crăciun, era ilustrat de Walter Crane - 
„Lhe Feast of Flora” (Sărbătoarea florei) - reprezenta flori 
în formă umană. Una dintre ele, mai specială, reprezenta o 
ghirlandă de nu-mă-uita ce încununau o figură care, în mod 
clar, era a Verei de Verte. Margareta lui Chaucer34 era 
Ella, iar crinul imperial de lângă era Ethel. 

Fetele au rămas cu mine mulţi ani, natural schimbându-şi 
caracterul, pe măsură ce mă maturizam şi eu. Făceau 
muzică, jucau în opere, în piese de teatru şi comedii 
muzicale. Chiar şi când devenisem adultă le mai trimiteam 
din când în când câte un gând, şi le dădeam diferitele rochii 
din garderoba mea. Le desenam modele de rochii în minte. 
Ethel, îmi aduc aminte, arăta foarte elegantă într-o rochie 
de tul albastru închis cu crini albi pe umăr. Annie, săracă 
cum era, nu prea era îmbrăcată. Pe Isabel o îmbrăcam 
foarte elegant în brocarturi brodate şi satinuri. Chiar şi 
acum, când pun la o parte o rochie într-un dulap, îmi spun 
în sinea mea: „Da, asta i-ar veni foarte bine lui Elsie, 
verdele era culoarea ei. Ellei i-ar sta foarte bine costumul 
acesta din trei piese din jerseu.” Râd de fiecare dată, dar 
„fetele” există încă şi, spre deosebire de mine, nu au 
îmbătrânit. 23 de ani este vârsta cea mai înaintată care am 
închipuit-o pentru ele. 

În decursul timpului am mai adăugat încă patru personaje: 
Adelaide, cea mai în vârstă dintre toate, înaltă, blondă, 
superioară. Beatrice, o micuță zână veselă care dansa 
mereu, cea mai tânără dintre ele, şi două surori, Rose şi Iris 
Reed. Devenisem destul de romantică în privinţa acestor 
două. Iris avea un tânăr care scria poezii. Rose era 
nebunatică, juca feste tuturor şi flirta cu toţi tinerii. Unele 
dintre ele s-au măritat la vremea respectivă, altele au 
rămas necăsătorite. Ethel nu s-a măritat niciodată, locuia 


într-o căsuţă de ţară cu buna Annie - lucru foarte potrivit; 
cred că aşa ar fi făcut şi în realitate. 

Curând după întoarcerea noastră din străinătate, s-a 
deschis în faţa mea lumea muzicii cu plăcerile ei datorită lui 
Frâulein Uder. Frâulein Uder era scurtă, slabă, dar voinică; 
dădea lecţii de muzică la Torquay. Nu am auzit niciodată 
nimic despre viaţa ei particulară. Într-o bună zi, mama a 
apărut în sala de clasă cu Frăulein Uder după ea, explicând 
că dorea ca Agatha să înceapă să înveţe să cânte la pian. 

— Ach! exclamă Frâulein Uder cu un accent grozav 
german, deşi vorbea engleza foarte bine. Atunci pe dată la 
pian ne vom duce! 

Şi la pian ne-am dus - pianul din sala de clasă, bineînţeles, 
nu pianul cel mare din salon. 

— Stai acolo, îmi comandă Frăulein Uder. 

Am rămas aşa cum am fost aşezată, la stânga pianului. 

— Asta, a continuat ea, bătând tare o notă, atât de tare 
încât am crezut că o să i se întâmple ceva, este do major, 
înţelegi? Aceasta e nota do. Aceasta e gama lui Do major! Şi 
o cântă. Acum ne întoarcem şi cântăm acordul lui do, uite 
aşa. Acum din nou gama. Notele sunt do, re, mi, fa, sol, la, 
şi, do. Înţelegi? 

Am spus, da. De fapt asta o ştiam mai de mult. 

— Acum, spuse Frâulein Uder, stai acolo de unde nu poţi 
vedea notele şi eu o să cânt întâi nota do, apoi o altă notă, şi 
o să-mi spui ce notă am cântat. 

A apăsat pe do, apoi, cu aceeaşi forţă, o altă notă. 

— Ce notă e asta? Răspunde-mi. 

— Mi, am spus eu. 

— Foarte corect. Bine. Copilul ăsta e muzical. Ai ureche, 
da. Ach, o să meargă grozav! 

Am pornit-o bine. Ca să fiu cinstită, cred că habar nu 
aveam ce note erau. Am avut o inspiraţie că am ghicit. Dar, 
în orice caz, începând în felul acesta am continuat cu foarte 
multă bunăvoință de o parte şi de alta. În curând întreaga 
casă răsuna de game, arpegii şi, la momentul respectiv, 


acordurile din „Ţăranii veseli”. Îmi plăceau foarte mult 
lecţiile de muzică. Atât tata cât şi mama cântau la pian. 
Mama cânta Mendelssohn, „Cântece fără cuvinte” şi diferite 
alte bucăţi pe care le învățase în tinereţea ei. Ea cânta bine, 
dar nu era o pasionată muziciană. Tata avea un simţ 
muzical natural. Putea cânta orice după ureche şi cânta 
cântece americane, încântătoare, şi negro spirituals şi câte 
şi mai câte. După Ţăranii veseli, am adăugat „Irăumerei” şi 
alte melodii delicate de Schumann. Exersam cu mult zel 
câte o oră sau două pe zi. De la Schumann am trecut la 
Grieg, după care eram pasionată. Când în cele din urmă am 
progresat şi am fost în stare să cânt Peer Gynt eram 
transportată de fericire. Frâulein Uder, ca mulţi germani, 
era o profesoară excelentă. Nu cântam numai melodii 
plăcute, ci şi nenumărate „Exerciţii” din Czerny. Pe acestea 
nu le studiam chiar cu atâta zel. Dar Frâulein Uder nu 
admitea comportări neserioase. 

— Trebuie să ai o bază serioasă, spuse ea. Aceste exerciţii 
constituie realitatea, necesitatea. Melodiile sunt doar 
broderii drăguţe, sunt ca florile, înfloresc şi apoi se scutură, 
dar trebuie să ai rădăcini, rădăcini puternice şi frunze. 

Aşa că am avut rădăcini şi frunze şi din când în când câte o 
floare sau două şi eram foarte mulţumită cu rezultatul mult 
mai mult decât ceilalţi din casă, care considerau greu de 
suportat atâtea exerciţii. 

Mai erau apoi orele de dans care aveau loc o dată pe 
săptămână la ceea ce se numea în mod grandios Sălile 
Ateneului, situate deasupra unei cofetării. Am început 
lecţiile de dans foarte devreme, pe la cinci, şase ani, căci 
mai era încă Nursie la noi şi mă ducea acolo săptămânal. 
Cei mici începeau cu polca, cu acea bătaie din picior de trei 
ori: dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul. Trebuie să fi 
fost foarte neplăcut pentru cei care luau ceaiul jos, la 
cofetărie. Când am ajuns acasă am fost uşor dezamăgită de 
Madge, care a spus că nu aşa se dansa polca. Am fost foarte 
uimită, dar asta era ideea domnişoarei Hickey, profesoara 


de dans, pentru a-i deprinde pe copii în felul acesta cu 
ritmul, înainte de a face paşii. Domnişoara Hickey, îmi 
amintesc, era înaltă, maiestuoasă, avea un păr gri, 
pompadour, foarte frumos aranjat, fuste lungi şi a dansa cu 
ea, ceea ce s-a întâmplat mai târziu, era o experienţă 
înfricoşătoare. Avea, ca ajutoare la predare, o fată de 
optsprezece sau nouăsprezece ani şi una de treisprezece 
ani numită Aileen. Aileen era o fată foarte cumsecade, care 
muncea foarte mult, şi pe care o plăceam toţi. Cealaltă, mai 
în vârstă, Helen, ne înfricoşa un pic şi nu-i lua în seamă 
decât pe cei care dansau foarte bine. 

Orele de dans se desfăşurau după cum urmează: începea 
cu întinderi în care exersai pieptul şi braţele, folosind un fel 
de elastic albastru cu mânere. Trăgeai de el cam o jumătate 
de oră. Apoi urma polca care era dansată de toţi care 
trecuseră de drept-stâng-dept-stâng-drept, cele mai 
avansate dansând cu cele mai mici. „M-ai văzut dansând 
polca? Mi-ai văzut poalele hainei zburând?” Polca era veselă 
şi neatractivă. Urma apoi marele marş35, în care, formând 
perechi, mergeam către mijlocul camerei, pe lângă pereţi şi 
formam diferite opturi, avansaţii conducând şi începătorii 
urmându-i. Partenerul ţi-l alegeai singur şi, din cauza asta, 
multe certuri aveau loc. Normal, toată lumea voia ca 
partener pe Helen sau pe Aileen, dar Miss Hickey avea grijă 
ca să nu se pună vreun monopol. După marş, cei mici erau 
trimişi în camera începătorilor unde învățau ori paşii de 
polca, mai târziu, de vals, ori, cu destul de multă stângăcie, 
paşi pentru dans cu evantaiele. Avansaţii continuau, 
supravegheați de Miss Hickey, în sala mare, dansând un cu 
tamburina, cu castanietele sau cu evantaiele. 

Pentru că tot vorbeam de dans cu evantaiele, le-am zis o 
dată Rosalindei şi prietenei ei, Susan, care erau, atunci, de 
optsprezece sau nouăsprezece ani, că, în tinereţe mea, 
obişnuiam să dansez aşa. Hohotele lor de râs m-au lăsat 
perplexă. 


— N-ai făcut asta, mamă, nu-i aşa? Cu evantaiele! Susan, 
dansa cu evantaiele! 

— O, spunea Susan. Întotdeauna am fost de părere ca 
victorienii erau ciudaţi. 

Ne-am dat seama, destul de curând, că, prin dans cu 
evantaiele, nu ne refeream la acelaşi lucru. 

După asta, avansaţii se aşezau şi începătorii dansau un 
dans marinăresc sau un alt dans folcloric, ceva vesel şi nu 
foarte dificil. 

Mai târziu, am intrat şi în lucruri complicate cum ar fi, de 
exemplu, Cadrilul Lăncierilor. De asemenea, am învăţat un 
dans popular suedez sau cel numit „Sir Roger de 
Coverley”36. Ultimele erau, în special, folositoare pentru 
că, atunci când mergeai la vreo petrecere, nu puteai să fi 
ignorantă în privinţa unor asemenea activităţi sociale. 

La 'Torquay eram aproape numai fete. Când m-am dus la 
clasa de dans de la Ealing, acolo erau şi băieţi. Asta se 
petrecea, cred, pe când aveam vreo nouă ani, eram foarte 
timidă şi nu prea mă pricepeam la dans. Un băiat 
încântător, probabil cu un an, doi mai mare decât mine, a 
venit să mă întrebe dacă vreau să-i fiu parteneră la cadril. 
Supărată şi ruşinată i-am spus că nu pot dansa cadril. Mi-a 
fost greu. Nu văzusem încă un băiat atât de atrăgător, Avea 
părul negru, ochi veseli şi am simţit pe dată că re vom 
potrivi perfect unul cu altul. Stăteam amărâtă când a 
început cadrilul şi aproape imediat reprezentantul doamnei 
Wordsworth veni la mine. 

— Ei bine, Agatha, nu se poate ca cineva să nu danseze. 

— Nu ştiu să dansez cadril. 

— Da, draga mea, dar poţi să înveţi repede. Trebuie să-ţi 
găsim un partener. 

A pus mâna pe un băieţaş pistruiat, cu nas cârn şi pur 
cânepiu, care avea polipi. 

— Uite, uite-l pe William. 

În timpul dansului l-am văzut pe primul băiat cu partenera 
lui. Mi-a şoptit plin de indignare. 


— Pe mine m-ai refuzat, dar văd că dansezi totuşi. E foarte 
nemilos din partea ta. 

Am încercat să-i explic că n-am avut încotro, că bănuiam 
că nu pot dansa cadril, dar că mi s-a cerut să dansez totuşi. 
Dar în timpul dansului nu poţi să dai explicaţii. A continuat 
să se uite cu un aer de reproş la mine până la sfârşitul 
lecţiei de dans. Speram că-l voi putea întâlni din nou 
săptămâna viitoare, dar vai, nu l-am mai văzut niciodată. E 
una dintre tristele poveşti de dragoste ale vieţii mele. 

Valsul a fost singurul dans pe care l-am învăţat cum 
trebuie şi care avea să-mi fie de folos toată viaţa, deşi nu 
mi-a plăcut niciodată să valsez. Nu-mi plăcea ritmul valsului 
şi întotdeauna după un vals eram foarte ameţită... În special 
când mă onora Miss Hickey. Făcea o mişcare minunată şi 
uşoară în jur când valsa, de parcă zburai, iar la sfârşit te 
lăsa ameţită, de nu mai erai aproape în stare să te ţii pe 
picioare. Trebuie să recunosc că era o privelişte minunată 
să o vezi dansând. 

Frăulein Uder a dispărut din viaţa mea, nu ştiu unde şi 
când. Poate ea s-o fi întors în Germania. Mai târziu, a fost 
înlocuită de un tânăr, care după cât îmi amintesc, se numea 
domnul Trotter. Era organist la una din biserici, iar ca 
profesor - destul de deprimant, şi a trebuit să adopt un stil 
cu totul diferit. Aproape că eram obligată să stau pe podea 
cu mâinile ridicate în sus ca să ajung la claviatură şi să cânt 
din încheietura mâinii. Metoda lui Frăulein Uder era, cred, 
să stai cât mai sus pe scaun şi să cânţi. 

V 

Curând după ce ne-am întors din insule, cred că a început 
să se lase umbra bolii tatei. Cât am stat în străinătate nu s-a 
simţit bine şi a consultat de două ori doctorul. La a doua 
consultaţie, doctorul s-a arătat cam alarmat, spunându-i că 
suferea de o boală de rinichi. După întoarcere, tata l-a 
consultat pe doctorul nostru, care nu a fost de acord cu 
diagnosticul şi l-a trimis la un specialist. Apoi, umbra 
dăinuia, slabă, abia simțită de un copil, ca una din acele 


tulburări atmosferice care sunt pentru lumea psihică 
asemenea unei apropiate furtuni pentru lumea fizică. 

Ştiinţele medicale păreau a nu fi de nici un ajutor. Iata s-a 
dus la vreo doi, trei specialişti. Primul i-a spus că suferea de 
inimă. Nu mai rețin amănuntele; îmi aduc aminte doar că o 
ascultam pe mama vorbind cu sora mea şi cuvintele „o 
inflamație a nervilor din jurul inimii” mi-au răsunat foarte 
înfricoşătoare. Un alt doctor, care a fost consultat, a pus 
totul pe seama tulburărilor gastrice. 

La intervale din ce în ce mai scurte, tata avea crize 
dureroase şi i se tăia respiraţia în timpul nopţii. Mama se 
scula, îi schimba poziţia şi-i dădea medicamentele 
recomandate de ultimul doctor. 

Ca de obicei exista şi la tata o încredere patetică în ultimul 
doctor pe care-l consultase şi cel mai recent regim sau 
tratament adoptat. Convingerea pe care o ai face foarte 
mult; ca şi credinţa, noutatea, un doctor cu o personalitate 
dinamică; dar toate astea până în cele din urmă nu pot să 
ţină piept unei suferinţe fizice reale, care de fapt este la 
bază. 

Cea mai mare parte din timp tata era vesel, bine dispus, ca 
întotdeauna, dar atmosfera casei noastre părea schimbată. 
El continua să se ducă la club, vara era pe terenul de 
cricket, se întorcea acasă cu poveşti amuzante, avea 
aceeaşi fire bună. Nu era niciodată supărat sau iritabil, dar 
se simţea umbra unei temeri - de care îşi dădea scama şi 
mama, în ciuda încercărilor ei curajoase de a-i insufla tatei 
încrederea şi de a-i spune că arăta mai bine, că se simte 
mai bine, că era mai bine. În acelaşi timp s-a accentuat şi 
umbra îngrijorărilor financiare. Banii moşteniţi de la 
bunicul au fost investiţi în case la New York, dar acele 
imobile nu erau în proprietate deplină, ci pentru o durată 
de timp limitată. Se aflau într-o parte a oraşului unde 
terenul ar fi fost valoros, dar clădirile nu valorau aproape 
nimic. Proprietara terenului, o femeie de 70 de ani, era, 
după câte îmi dădeam seama, răuvoitoare. Ea deţinea un 


drept care împiedica orice încercare de dezvoltare sau 
îmbunătăţire a clădirii. Venitul care ar fi trebuit să-l primim 
era întotdeauna, după cum se părea, înghiţit de reparaţii şi 
impozite. 

Prinzând crâmpeie dintr-o conversaţie care mi se părea că 
indicau o situaţie dramatică, am fugit sus şi am anunţat-o 
pe Marie, în cea mai izbutită manieră a povestirilor 
victoriene, că eram ruinaţi. Marie n-a părut să fie chiar atât 
de supărată, cum credeam eu că ar fi trebuit, totuşi, 
probabil că a încercat să o consoleze într-un fel pe mama, 
care a venit la mine, enervata un pic. 

— Într-adevăr, Agatha, nu trebuie să repeţi anumite 
lucruri pe care le auzi şi să mai exagerezi. Nu suntem 
ruinaţi. O ducem prost cu banii pentru moment şi trebuie să 
facem economii. 

— Nu suntem ruinaţi? am întrebat profund amărâtă. 

— Nu. Nu suntem ruinaţi, a spus mama cu hotărâre. 

Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgită, în multe 
cărţi pe care le citisem ruinarea unor familii se întâmpla 
foarte frecvent şi era tratată serios, aşa cum trebuia. Exista 
pericolul ca vreun membru al familiei să-şi zboare creierii, 
vreo eroină să părăsească o locuinţă elegantă în zdrenţe, şi 
aşa mai departe. 

— Am uitat că erai de faţă, adăugă mama. Dar reţine asta: 
să nu mai repeţi ceea ce auzi. 

Am spus că nu o voi mai face, dar m-am simţit jignită, 
pentru că doar cu puţin timp înainte fusesem criticată că nu 
spusesem cele auzite despre o întâmplare. 

Într-o seară, înainte de masă, stăteam cu Tony sub masa 
din sufragerie. Era un loc favorit al nostru, potrivit pentru 
aventurile din criptele şi temniţele din jocurile mele. Nici nu 
îndrăzneam să respirăm aproape, ca hoţii care ne 
întemniţaseră să nu ne audă cumva - deşi, Tony, gras cum 
era, gâfâia - când Barter, fata din casă, care o ajuta pe 
jupâneasă la servitul mesei, a venit cu castronul cu supă şi l- 
a pus pe tava de pe bufet. Apoi a ridicat capacul, a vârât 


polonicul în castron, l-a scos şi a sorbit de vreo două ori din 
plin. Lewis, jupâneasa, tocmai intra, spunând: 

— Am să sun gongul. Apoi dintr-o dată a strigat: Dar ce 
faci acolo? 

— Mă reconfortez, a spus Barter râzând din inimă. Mm... 
nu e rea supa asta şia mai luat o înghiţitură. 

— Pune polonicul şi capacul la loc, spuse Lewis uimită. Vai! 

Barter a pus polonicul şi capacul la loc chicotind şi a pornit 
spre bucătărie să aducă farfuriile, când Tony şi cu mine am 
ieşit de sub masă. 

— E bună supa? am întrebat eu plină de interes, 
pregătindu-mă să plec. 

— O, vai, domnişoara Agatha, cum m-aţi speriat. 

Am fost surprinsă, dar nu am spus nimic decât vreo doi ani 
mai târziu. Într-o zi, pe când mama vorbea cu Madge şi-i 
spunea ceva despre Barter, care nu mai era în serviciul 
nostru, m-am amestecat dintr-o dată în conversaţie, 
spunând: 

— Îmi amintesc de Barter; gusta supa din castron în 
sufragerie, înainte ca noi să venim la masă. 

Mama şi Madge au rămas surprinse: 

— Dar de ce nu mi-ai spus asta niciodată? m-a întrebat 
mama. 

M-am uitat la ea, nu înţelegeam întrebarea. 

— Ei bine, am spus eu, nu mi se părea că... am ezitat, apoi 
adunându-mi toată demnitatea, am declarat: Nu-mi place să 
dau informaţii! 

Şi vorbele astea s-au pomenit mereu de-atunci în familie: 
„Agathei nu-i place să dea informaţii”. Ceea ce era chiar 
adevărat. Nu-mi plăcea. Decât dacă mi se păreau potrivite 
sau interesante. Tăinuiam toate crâmpeiele din informaţiile 
pe care le primeam, le ferecam bine ca într-un dosar în 
capul meu. Lucru care părea de neînțeles pentru restul 
familiei; toţi erau oameni deschişi, vorbăreţi. Dacă li se 
cerea să păstreze un secret uitau repede şi-l divulgau. Ceea 
ce îi făcea să fie mult mai amuzanţi decât mine. 


Dacă Madge se ducea la vreo reuniune, se întorcea cu o 
grămadă de lucruri amuzante de povestit. Sora mea era, 
într-adevăr, o persoană foarte distractivă - oriunde se 
ducea i se întâmplau tot felul de lucruri. Chiar şi în anii care 
au urmat, dacă se ducea în sat, la piaţă, venea întotdeauna 
cu ceva de povestit: o întâmplare extraordinară, ori vorbele 
spuse de cineva. Totul era adevărat, fiecare fapt avea un 
fundament real, dar Madge le aranja astfel încât povestea 
să fie mai frumoasă. 

Eu eram exact opusul ei. Semănăm, se vede, tatei în 
această privinţă, şi când eram întrebată dacă se întâmplase 
ceva amuzant, spuneam imediat: 

— Nimic. 

— Cum era îmbrăcată doamna Cutare, la recepţie? 

— Nu-mi amintesc. 

— Am auzit că doamna S. Şi-a zugrăvit din nou salonul, ce 
culoare este acum? 

— Nu am băgat de seamă. 

— O, Agatha, eşti cu adevărat imposibilă, nu observi 
niciodată nimic. 

Am continuat să-mi păstrez părerile pentru mine. Nu cred 
ca vroiam să păstrez secrete. Pur şi simplu mi se părea că 
multe lucruri nu aveau nici o importanţă, şi atunci, de ce să 
mai vorbesc de ele? Sau eram atât de ocupată cu 
conversațiile şi certurile „fetelor” şi cu inventarea 
aventurilor pentru mine şi Tony, încât nu mai puteam fi 
atentă la micile întâmplări care se desfăşurau în jurul meu. 

A trebuit să vină spaima asta cu ruina ca să mă trezească 
într-adevăr. Fără îndoială că eram un copil posac, cu 
perspectiva, când aveam să cresc mare, de a fi genul de om 
care se integrează foarte greu în societate. 

Petrecerile nu erau pentru mine. Nu distram pe cei din jur 
şi nici eu nu mă prea distram. Bănuiesc că erau şi reuniuni 
pentru copii, dar nu aşa de multe ca azi. Ceea ce-mi 
amintesc este că mă duceam la ceaiuri şi veneau prieteni la 
mine la ceai. Asta îmi plăcea şi îmi face plăcere şi azi. 


Reuniuni mai ceremonioase pe atunci nu aveau loc, cred, 
decât în timpul sărbătorilor de Crăciun. Îmi aduc aminte 
parcă de un bal costumat şi o recepţie la care fusese 
chemat un prestidigitator. 

Presupun că mama era contra reuniunilor, fiind de părere 
că nu sunt indicate pentru copii, căci se agită prea tare, 
mănâncă prea mult şi, adesea, din aceste motive, vin acasă 
bolnavi. La toate petrecerile pentru copii la care am fost, fie 
ele mari sau mici, am ajuns la convingerea că cel puţin o 
treime din copii nu se amuză deloc. 

O petrecere e controlabilă, după părere mea, numai când 
are până la douăzeci de copii. Peste douăzeci e dominata e 
un „complex al toaletei”. Când au nevoie la toaletă şi nu le 
place să zică că au nevoie, copii se ţin până în ultimul minut. 
Atunci când toaletele nu sunt în număr suficient ca să facă 
faţă unui număr mare de copii care, toţi, vor să meargă la 
toaletă în acelaşi timp, va fi haos şi incidente regretabile. 
Îmi aduc aminte de o fetiţă de vreo doi ani a cărei mămică 
fusese convinsă, în ciuda sfaturilor experimentatei ei Nanny, 
să vină cu copilul la o petrecere. „Annette e aşa de dulce; 
trebuie să o aduci şi pe ea. Sunt sigură că se va distra şi 
vom avea mare grija de ea.” Imediat după ce au ajuns la 
petrecere, mama ei, ca să fie sigură, s-a grăbit să o pună pe 
oliţă. Annette, entuziasmată, n-a fost în stare să facă nimic. 
„Ei bine, probabil că nu îi vine”, a spus, plină de speranţă, 
mama ei. Au coborât în salon şi, în timp ce un magician 
distra oaspeţii scoțând tot felul de obiecte din nas sau 
urechi făcându-i pe toţi să râdă şi să aplaude, cel mai rău 
lucru posibil s-a întâmplat. 

— Draga mea, spunea o mătuşă în vârsta, povestindu-i 
mamei mele. Crede-mă, niciodată n-ai mai văzut aşa ceva... 
Săracul copil... chiar în mijlocul camerei, ca un cal...! 

Marie cred că a plecat înainte de moartea tatei, cu un an 
sau doi. Fusese angajată pe doi ani, dar a mai stat cel puţin 
încă un an. Îi era dor de familie şi cred că, fiind foarte 
raţională şi practică, şi-a dat seama că sosise timpul să se 


gândească serios la căsătorie, cum fac de obicei francezii. 
Economisise o sumă frumuşică pentru dotă, din leafa ei şi, 
cu lacrimi şi îmbrăţişări drăgăstoase pentru „draga ei 
Mees”, Marie a plecat şi m-a lăsat foarte singură. În orice 
caz, înainte de a pleca căzuserăm amândouă de acord în 
privinţa viitorului soţ al surorii mele. Problemă care, aşa 
cum am mai spus, era o sursă continuă de speculație. Marie 
se oprise cu hotărâre la „le Monsieur blond”. 

Mama, înainte de a se mărita, pe când locuia cu mătuşa ei 
în Cheshire, avea o prietenă de şcoală pe care o iubea 
foarte mult. Când Annie Browne s-a căsătorit cu James 
Watts, iar mama cu vărul ei vitreg Frederick Miller, cele 
două fete au hotărât că nu se vor uita niciodată, şi că îşi vor 
scrie una alteia în mod regulat. Deşi bunica mea a plecat 
din Cheshire, mutându-se la Londra, cele două fete au 
păstrat legăturile. Annie Watts a avut cinci copii, patru 
băieţi şi o fată - şi mama trei. Şi-au trimis fotografiile 
copiilor la diferite vârste şi cadouri de sărbători. 

Aşa că atunci când sora mea s-a dus în vizită în Irlanda 
pentru a se hotări dacă să se logodească sau nu cu un tânăr 
care dorea foarte mult să se însoare cu ea, mama i-a scris 
lui Annie Watts despre călătoria lui Madge, iar Annie a 
invitat-o să vină, la întoarcere, la ei în Cheshire. Dorea atât 
de mult să vadă un copil de-al mamei. 

Madge, care se distrase foarte bine în Irlanda şi se 
hotărâse să nu se mărite cu Charles P, s-a oprit la 
întoarcere la familia Watts. Fiul mai mare, James, un tânăr 
blond liniştit, pe atunci de vreo 21-22 de ani, era încă la 
Oxford. Avea o voce blândă, vorbea puţin şi i-a dat mult mai 
puţină atenţie surorii mele decât alţi tineri. Madge a găsit 
comportarea lui atât de extraordinară încât i-a trezit 
interesul... S-a agitat foarte mult în jurul băiatului, dar nu 
era prea sigură de efect, în orice caz după ce s-a întors 
acasă şi-au scris din când în când. 

De fapt James a fost făcut praf de ea din prima clipă când 
a văzut-o, dar nu era el omul care să-şi manifeste astfel 


emoţiile. Era timid şi rezervat. A venit pentru câtva timp la 
noi, în vara următoare. Mi-a plăcut imediat. Era foarte 
drăguţ cu mine, mă trata cu seriozitate, nu făcea glume 
prosteşti pe socoteala mea şi nu mă considera ca o fetiţă 
mititică. Mă trata ca pe o persoană mare, l-am îndrăgit 
foarte mult. Şi lui Marie îi plăcea, aşa că „le Monsieur 
blond” era subiectul nostru favorit de discuţie. 

— Nu cred că se plac prea mult, Marie. 

— A, mais oui37, se gândeşte mult la ea şi o urmăreşte cu 
privirea când ea nu se uită. O, da, il este bien 6pris38. Şi ar 
fi o căsătorie foarte bună, foarte raţională. Are perspective 
bune, după câte aud şi este într-adevăr un băiat serios. O să 
fie un soţ foarte bun. Şi Mademoiselle este veselă, 
spirituală, plină de viaţă; i-ar conveni foarte bine să aibă un 
soţ aşezat, serios, iar el o va aprecia tocmai pentru că este 
atât de diferită de firea lui. 

Cel care nu-l plăcea pe James bânuiesc că era tata. 
Presupun însă că aşa ceva este inevitabil, în ceea ce-i 
priveşte pe taţii unor fete vesele şi fermecătoare. Ei doresc 
pentru fiicele lor ceva mult mai bun, care nu s-a născut 
încă. Aceleaşi sentimente se pare că le nutresc şi mamele 
pentru soțiile fiilor lor. Deoarece fratele meu nu s-a însurat 
niciodată, mama nu a suferit în acest sens. 

Trebuie să recunosc că niciodată mama n-a considerat că 
soţii fiicelor ei erau destul de buni pentru ele, dar 
mărturisea că aceasta reprezenta mai curând o slăbiciune a 
ei, decât a lor. „Da, desigur, spunea ea, nu pot să cred că 
vreun bărbat ar fi destul de bun pentru fetele mele.” 

Una din marile bucurii ale vieţii o constituia teatrul local. 
Noi toţi din familie eram amatori de teatru. Madge şi Monty 
se duceau în fiecare săptămână, iar din când în când mi se 
permitea şi mie să-i întovărăşesc. Pe măsură ce creşteam 
mergeam din ce în ce mai des. Aveam locuri la parter. Prima 
piesă pe care am văzut-o cred că a fost o melodramă de 
tipul cel mai prost „Hearts are Trumps” (Cupele sunt atu). 
În piesă erau: un răufăcător, doamna cea rea, numită Lady 


Winifred şi o frumoasă fată. S-au tras focuri de revolver şi 
îmi aduc aminte foarte clar ultima scenă, când un tânăr, 
atârnat de o frânghie în Alpi, taie funia şi moare eroic să o 
salveze pe fata pe care o iubeşte sau pe bărbatul iubit de 
ea. Îmi aduc aminte că recapitulam piesa punct cu punct. 
„Cred”, îmi spuneam „că cei răi erau Inimi-negre” - tata era 
un mare amator de whist şi auzeam mereu vorbindu-se de 
cărţi - „şi cei care nu erau chiar aşa de răi erau Cupe. 
Probabil că Lady Winifred era de Cupă pentru că s-a pocăit 
şi la fel a făcut şi cel care şi-a tăiat funie pe munte”. „lar 
Romburile...”, reflectam eu. „... doar normale” spuneam eu 
cu un victorian ton de dezaprobare. 

Un mare eveniment al anului era „Regata” de la Torquay. 
Aceasta avea loc în ultima luni şi marţi din luna august. 
Începeam să strâng bani pentru eveniment, de pe la 
începutul lunii mai. Când spun că-mi amintesc de regată, de 
fapt nu mă gândesc la competiţia care se desfăşura cu 
bărcile, ci la bâlciul care întovărăşea manifestarea. Sora 
mea Madge se ducea întotdeauna cu tata şi priveau de la 
Haldon Pier, apoi aveam de obicei oaspeţi care mergeau la 
balul Regatei din seara respectivă. Mama, tata şi Madge se 
duceau după-masă la Club, la ceai şi la diferite alte 
manifestări legate de navigaţie. Madge a practicat foarte 
puţin acest sport, căci suferea mereu de rău de mare. 
Totuşi iahturile prietenilor noştri ne preocupau cu pasiune. 
Se dădeau cu ocazia asta picnicuri şi recepții, dar totul 
reprezenta partea socială a regatei, iar eu eram prea mică 
pentru a participa. 

Ceea ce aşteptam eu cu nerăbdare, ca o mare bucurie a 
vieţii, era bâlciul. Caruselul unde puteai călări pe căişori din 
lemn cu coame mari învârtindu-te, învârtindu-te, 
învârtindu-te mereu, apoi vagonetele care te purtau în 
viteză pe linii când sus, când jos, coborând şi urcând pante 
abrupte. Două maşini produceau o muzică puternică şi când 
te învârteai pe căluţi sau erai purtat de vagonete, melodiile 
se combinau într-o teribilă cacofonie. Existau de asemenea 


şi diferite spectacole: femeia grasă - Madame Arensky care 
ghicea viitorul, omul păianjen - la care îţi era groază să te 
uiţi; barăcile de tras la ţintă - x unde Madge şi Monty 
pierdeau o mulţime de timp şi de bani. Mai era şi jocul cu 
nucile de cocos. Monty câştiga o mulţime de nuci de cocos, 
pe care mi le aducea mie. Îmi plăceau la nebunie nucile de 
cocos. Aruncam şi eu uneori cu bile în nucile alea de cocos. 
Cel care ţinea baraca, foarte binevoitor, îmi dădea voie să 
stau în faţă, aşa că reuşeam câteodată să dau şi eu jos vreo 
nucă. Această formă de amuzament, pe atunci, era corect 
organizată, nu ca azi când nucile de cocos sunt astfel 
aranjate într-un fel de farfurie încât doar un amestec 
uimitor de noroc şi de forţă ar putea să dea jos vreuna. 
Atunci mai aveai şanse să câştigi. Din şase lovituri, de obicei 
reuşeai una. Monty a nimerit odată cinci. 

Diferitele distracţii de azi, ca cercuri, păpuşile Kewpie, nu 
existau încă. Erau o mulţime de tarabe unde se vindeau tot 
felul de fleacuri. Aveam o pasiune deosebită pentru aşa- 
numitele maimuțe de un penny. Nişte maimuţele de stofă, 
pufoase, cu un ac lung, pe care le înfigeai în haină şi costau 
un penny bucata. În fiecare an cumpăram câte şase, opt, de 
culoare roz, verde, cafeniu, roşu, galben, pe care le 
adăugam la colecţia mea. Pe măsură ce treceau anii era 
greu să găseşti culori sau modele diferite. 

Mai era şi faimoasa nuga, care nu apărea decât la vremea 
bâlciului. La o masă mare, un bărbat tăia nugaua dintr-un 
bol enorm, alb şi roz, pe care-l avea în faţă. Vorbea mereu, 
striga cât îl ţinea gura, punea bucăţile la licitaţie. 

— Şi acum, dragi prieteni, iată o bucată enormă numai 
pentru şase pence. Da, foarte bine, dragoste, tai-o în două. 
la uitaţi-vă la asta, ce ziceţi, patru pence? ... şi aşa mai 
departe. Erau şi pachete cu nuga care costau două pence, 
dar hazul consta în faptul de a lua parte la licitaţie. 

— Micuța de colo, da, doi pence, jumătate pentru tine. 

Peştii de aur au apărut ca o noutate pe când aveam vreo 
12 ani. M-au tulburat grozav când i-am văzut prima dată. 


Întreaga tarabă era plină de boluri cu peşti de aur, câte un 
peşte în fiecare. Trebuia să arunci cu mingi de ping-pong; 
dacă izbuteai să faci ca mingea să intre într-unul din boluri, 
peştele din el era al tău. Ca şi la nucile de cocos era destul 
de uşor la început. La prima regată la care au apărut am 
câştigat 11 şi i-am dus acasă în triumf, punându-i în 
rezervorul de apă. Preţul însă curând a crescut de la un 
penny la şase pentru o minge. 

Seara erau focuri de artificii. Deoarece nu puteam vedea 
de la noi de acasă, decât doar rachetele care erau aruncate 
foarte sus, ne duceam la nişte prieteni care locuiau chiar 
deasupra portului. Mergeam la ora nouă seara şi ni se 
dădea limonadă, îngheţată şi biscuiţi. O altă încântare a 
acelor zile care îmi lipseşte foarte mult erau garden-party- 
urile. 

Cele dinainte de 1914 au rămas de neuitat. Ioată lumea 
era ca scoasă din cutie, pantofi cu tocuri înalte, rochii de 
muslin, eşarfe albastre, pălării din pai împodobite cu 
trandafiri. Se serveau întotdeauna îngheţate minunate: de 
căpşuni, de vanilie, de fistic, de portocale, de zmeură cu tot 
soiul de prăjituri cu cremă, ecleruri, piersici, struguri. După 
felul fructelor înţeleg că garden-party-urile aveau loc mai 
întotdeauna prin august; nu-mi aduc aminte să fi fost 
căpşuni proaspete cu smântână. 

Era destul de complicat ca să te duci până acolo. Cei care 
nu aveau trăsuri personale, închiriau o birjă dacă erau mai 
în vârstă sau aveau vreo infirmitate. Tineretul însă venea pe 
jos, mergând câte doi, trei kilometri din diferitele părţi ale 
oraşului. Unii puteau să fie norocoşi şi să locuiască prin 
apropiere, dar alţii erau obligaţi mai totdeauna să străbată 
o cale lungă, căci Iorquay este construit pe şapte dealuri. 
Nu încape îndoială că a te căţăra pe dealuri, ţinânduc-ţi cu 
mâna stângă umbrela şi cu dreapta rochia, era un adevărat 
chin. Dar merita efortul ca să poţi lua parte la un garden- 


party. 


Tata s-a stins din viaţă când aveam unsprezece ani. 
Sănătatea sa s-a ruinat treptat, dar boala se pare câ nui-a 
fost niciodată diagnosticată cum trebuie. Fără putinţă de 
tăgadă că permanentele griji financiare i-au slăbit 
rezistenţa la orice fel de maladie. 

Era la Ealing, unde a stat o săptămână cu mama lui 
vitregă. Vizitase o seamă de prieteni la Londra, care l-ar fi 
putut ajuta să-şi găsească o slujbă. În vremea aceea nu prea 
era uşor să capeţi de lucru. Fie că erai jurist, ori doctor, ori 
administrai o proprietate, fie că lucrai într-unul din 
serviciile publice sau erai avocat, lumea finanţelor şi a 
afacerilor nu-ţi punea la dispoziţie condiţii pentru o viaţă 
cum o dorim azi. Existau mari firme bancare ca Pierpont 
Morgan sau altele, unde tata avea unele cunoştinţe, dar 
unde se cerea să fie profesionist. Trebuia să fi aparţinut 
uneia din aceste bănci şi să fi lucrat în ea de când erai un 
băieţel. Tata, ca şi cei mai mulţi dintre contemporanii săi, nu 
aveau nici o specializare. Se îndeletnicea cu foarte multe 
lucruri menite să-i ajute pe oameni, treburi care în ziua de 
azi se plătesc, dar pe atunci era cu totul altfel. 

Situaţia sa financiară îl uimea foarte mult şi i-a uimit într- 
adevăr şi pe executorii săi testamentari, după moarte. 
Întrebarea care se punea era: unde dispăruseră banii lăsaţi 
de bunicul? Tata nu era o persoană extravagantă. Ela trăit 
bine în limitele venitului său. Dar acest venit era doar pe 
hârtie, şi nu a existat niciodată în fapt. Întotdeauna păreau 
să se găsească explicaţii plauzibile pentru lipsa banilor, 
arătându-se că aceste neajunsuri aveau să fie numai 
temporare - probleme legate de nişte reparaţii speciale. 
Bunurile tatei fuseseră prost mânuite de administratori şi 
de urmaşii lor, nu încape îndoială, dar acum era prea târziu 
ca să se mai poată remedia situaţia. 

Vremea era rece şi chinuit şi de necazuri a răcit uşor şi a 
făcut o dublă pneumonie. Mama a fost chemată la Ealing şi 
Madge şi cu mine am însoţit-o. Când am ajuns acolo, tata se 
simţea foarte rău. Mama nu s-a dezlipit de lângă el zi şi 


noapte. Aveam două infirmiere de la spital în casă. Umblam 
de colo, colo, nefericită şi speriată, rugându-mă din adâncul 
sufletului ca tata să se facă bine. 

Mi-a rămas de atunci întipărită în minte o imagine, pe care 
n-am s-o uit niciodată. Era după-masă, mă aflam la 
jumătatea palierului. Dintr-o dată s-a deschis uşa camerei 
părinţilor mei. Mama a ieşit de acolo ca un vârtej, cu capul 
în mâini. A intrat repede în camera alăturată şi a închis uşa 
în urma ei. A ieşit apoi o infirmieră şi a vorbit cu Grannie 
care tocmai urca scările. 

— "Totul s-a terminat, a spus infirmiera. 

Am înţeles atunci că tata murise. 

Bineînţeles că nu au luat un copil la înmormântare. Nu-mi 
mai găseam astâmpărul. Umblam prin toată casa într-o 
stare de agitaţie ciudată. Se întâmplase ceva teribil, ceva ce 
nu-mi închipuisem niciodată că s-ar putea întâmpla. 
Storurile fusese lăsate şi lămpile aprinse. Grannie stătea în 
sufragerie în jilţul ei mare şi scria scrisori fără sfârşit, în 
stilul ei special. Din când în când, dădea din cap cu tristeţe. 

Mama zăcea în camera ei. S-a sculat numai ca să meargă 
la funeralii. Două zile nu a mâncat nimic; ştiu asta pentru că 
am auzit-o pe Hannah comentând faptul. Mi-aduc aminte de 
Hannah cu gratitudine, draga, bătrâna noastră Hannah, cu 
faţa ei trecută şi brăzdată de zbârcituri. M-a chemat în 
bucătărie, spunându-mi că avea nevoie de cineva care s-o 
ajute la un aluat. „[ineau mult unul la altul”, spunea 
Hannah iar şi iar. „A fost o căsătorie bună.” 

Da, a fost într-adevăr o căsătorie bună. Am găsit printre 
diferite lucruri vechi o scrisoare a tatei către mama, poate 
cu trei-patru zile înainte de moartea sa. Îi scria cât de mult 
dorea să se întoarcă la Torguay, la ea, că la Londra nu se 
putuse aranja nimic satisfăcător, dar ştia că avea să uite 
totul, când se va înapoia din nou la draga lui Clara. 
Continua, spunându-i că dorea să-i arate, aşa cum o mai 
făcuse şi altă dată, cât de mult însemna ea pentru el. „Mi-ai 
schimbat viaţa. Nici un alt bărbat nu a avut o asemenea 


soţie ca tine. În fiecare an de când sunt căsătorit cu tine te 
iubesc încă şi mai mult. Îţi mulţumesc pentru toată 
afecțiunea, dragostea şi simpatia ce-mi porţi. Dumnezeu să 
te binecuvânteze, draga mea, în curând vom fi din nou 
împreună.” 

Am găsit această scrisoare într-o învelitoare de carte pe 
care mama o lucrase pentru el când era fată tânără şi i-o 
trimisese în America. Tata a păstrat-o toată viaţa şi acolo 
mai pusese încă două poezii pe care mama i le scrisese. Pe 
urmă a mai adăugat şi această scrisoare. 

Casa de la Ealing era învăluită, în acele zile, într-o 
atmosferă jalnică. Era plină de rude care toate vorbeau în 
şoaptă. Granny B., unchii, soțiile unchilor, mătuşi, prietene 
vechi de ale lui Grannie - toţi vorbeau în şoaptă, suspinau, 
dădeau din cap. Toată lumea era în doliu mare. 

Şi eu aveam o rochie neagră. Trebuie să spun că 
veşmintele de doliu au reprezentat atunci singura mea 
consolare. Când m-am îmbrăcat în negru m-am simţit 
importantă, merituoasă, parte din tot ceea ce se petrecea în 
jur. 

Apoi toată lumea şoptea: 

— Trebuie s-o convingem pe Clara să se scoale. 

Din când în când, Granny spunea: 

— N-ai vrea să citeşti această scrisoare pe care am primit- 
o de la domnul B. Sau de la doamna C.? O scrisoare de 
condoleanţe atât de frumoasă. Fără tăgadă că vei fi foarte 
emoţionată când o vei vedea. 

Mama răspundea cu violenţă: 

— Nu-mi trebuie nimic! 

Deschidea scrisorile care îi erau adresate, dar le arunca 
imediat. Numai cu o singură scrisoare s-a purtat altfel. 

— Este scrisoarea de la Cassie? a întrebat Grannie. 

— Da, Auntie, de la Cassie e. Ea îmi înţelege durerea. 

A împăturit-o şi apoi a pus-o în poşetă şi a ieşit din cameră. 

Cassie era naşa mea americană, doamna Sullivan. Am 
văzut-o probabil când eram mică, dar îmi aduc aminte de ea 


numai din timpul când am întâlnit-o la Londra, un an mai 
târziu. Era o persoană minunată, un păr alb încadra cel mai 
dulce şi mai vesel chip imaginabil, revărsând vitalitate şi o 
stranie bucurie - deşi avusese una din cele mai triste vieţi 
posibile. Soţul ei pe care îl iubea foarte mult a murit destul 
de tânăr. A avut doi băieţi splendizi, dar şi aceştia au murit 
paralizaţi. „Vreo guvernantă, spusese bunica, i-a lăsat 
desigur să stea pe iarba umedă”. Cred, de fapl. Că a fost un 
caz de poliomielită, necunoscută pe atunci, numita de 
obicei, febră reumatică, dată pe seama umezelii şi care 
ducea la o paralizie şi infirmitate. În orice caz, cei doi copii 
ai ei au murit. Şi unul dintre nepoţii ei care locuia la ea a 
suferit de paralizie şi a rămas infirm pentru toată viaţa. 
Totuşi în ciuda pierderilor suferite, în ciuda tuturor, mătuşa 
Cassie era veselă, strălucitoare, plină de dragoste pentru 
oameni cum n-am văzut încă pe nimeni. Era tocmai 
persoana pe care mama dorea să o vadă atunci. „Ea 
înţelege ea nu are nici un rost să le spui oamenilor fraze 
consolatoare”. Îmi aduc aminte că am fost folosită atunci de 
familie ca emisar, că cineva, poate Grannie, sau poate 
vreuna dintre mătuşi, m-a luat de-o parte, şi mi-a şoptit că 
trebuie s-o mângâi pe mama şi să mă duc în camera unde 
stătea întinsă, şi să-i spun că tata era fericit acum, că se afla 
în ceruri şi cunoştea pacea. O doream, era ceea ce 
credeam, ceea ce credea singur fiecare. Am intrat în 
cameră uşurel şi intimidată, cu acel vag sentiment pe care-l 
au copiii când li s-a spus să facă ceva drept, ceea ce ştiu că 
e drept, dar despre care simt că într-un fel sau altul, pentru 
un motiv pe care nu-l ştiu, s-ar putea să fie greşit. M-am 
apropiat cu timiditate de mama şi am atins-o. 

— Mami, tata e liniştit acum. E fericit, nu ai vrea să se 
întoarcă, nu-i aşa? 

Dintr-o dată mama s-a ridicat în capul oaselor cu o mişcare 
bruscă, încât m-a speriat, făcându-mă să mă dau îndărăt. 

— Ba aş vrea, strigă ea încet. Da, aş face orice pe lume să-l 
am înapoi, orice, absolut orice aş face. L-aş aduce chiar cu 


forţa, dacă aş putea. Doresc din toată inima să vină înapoi, 
să fie aici, în această lume cu mine. 

M-am retras destul de speriată. Atunci, mama a spus 
repede: 

— E în regulă, draga mea. E în perfectă regulă. Ştii doar, 
că nu prea mă simt bine acum. Îţi mulţumesc că ai venit. 

Mă sărută, iar eu am plecat uşurată. 

PARTEA A III-A 

Copilul creşte 
| 

Viaţa a luat un curs total nou după moartea tatălui meu. 
Am ieşit din lumea copilăriei, o lume sigură şi fără griji, ca 
să intru în vârtejul lumii reale. Cred ca nu este nici îndoială 
că de la capul familiei vine stabilitatea căminului. Toţi 
râdeam când auzeam „Iata ştie mai bine”, dar această frază 
reprezenta piatra de temelie a vieţii victoriene târzii. Tatăl - 
piatra de temelia a căminului. „atei îi place punctualitatea 
la masă”; „lata nu trebuie supărat după cină”; „lata ar vrea 
să cântaţi împreună” - acceptai fără discuţie. Tatăl aduce de 
mâncare; Tatăl are grijă de casă; Tatăl îţi da lecţii de 
muzică. 

Tata era mândru şi încântat de compania Madgei, pe 
măsură ce aceasta creştea. Îi plăcea spiritul şi puterea ei de 
atracţie; erau tovarăşi excelenți unul pentru celălalt. Cred 
că găsise în ea ceva din veselia şi umorul ce lipseau mamei, 
dar avea şi un locşor în inima lui pentru fetiţa lui cea mica, 
mica Agatha. Avem un cântecel favorit: 

Agatha-Pagatha my black hen, She lays eggs for 
gentlemen, She laid six and she laid seven, And one day she 
laid eleven! 

Agatha-Pagatha, găina mea cea neagră, Face ouă pentru 
domni, Face şase, face şapte, Şi-ntr-o zi a făcut un'şpe! 

Eram foarte legaţi de această mică glumă. 

Dar Monty, cred, era adevăratul lui favorit. Dragostea lui 
pentru băiat era mai mare decât orice ar fi simţit pentru 
oricare dintre fiice. Monty era un băiat foarte afectuos şi 


avea o mare afecţiune pentru tata. Totuşi, nu reuşea să facă 
ceva cu viaţa lui şi tata era, fără încetare, îngrijorat din 
pricina asta. Într-un fel, cea mai veselă perioadă din punctul 
asta de vedere, a fost în timpul războiului sud-african. 
Monty se înrolase în regimentul East Surrey şi a plecat din 
Africa de Sud, împreună cu regimentul, direct în India. Se 
părea că îi merge bine şi că se obişnuise cu viaţa în armată. 
Deşi avea griji financiare, problema Monty era un punct 
asupra căruia tata nu mai avea de ce să-şi facă griji, cel 
puţin pentru un timp. 

Madge s-a căsătorit cu James Watts cam la nouă luni după 
moartea tatei, deşi nu prea o lăsa inima să o părăsească pe 
mama. Dar mama stăruia ca nunta să aibă loc cât mai 
repede şi că nu era cazul să mai aştepte. Ea spunea, şi cred 
că avea dreptate, că pe măsură ce va trece timpul se vor 
lega şi mai mult una de alta şi va fi mult mai greu să se 
despartă. Tatăl lui James era foarte dornic ca fiul său să se 
însoare cât mai tânăr. Băiatul tocmai terminase studiile la 
Oxford şi urma să intre direct în afaceri şi zicea că ar fi 
foarte bine pentru el dacă s-ar putea însura cu Madge şi 
instala în căminul lor. Domnul Watts avea intenţia să-i 
construiască fiului o casă pe terenul său, ca tânăra pereche 
să se instaleze acolo. Aşa că lucrurile erau aranjate. 

Executorul testamentar al tatei, Auguste Montant, a venit 
de la New York şi a stat cu noi o săptămână. Era un bărbat 
voinic, bine făcut, amabil, fermecător şi nimeni nu ar fi 
putut fi mai bun cu mama. l-a spus deschis că afacerile tatei 
erau într-o situaţie foarte proastă, că fusese extrem de 
greşit sfătuit de către avocaţi şi alte persoane care au 
pretins că acţionează în numele lui. S-au pierdut o mulţime 
de bani pentru a salva întreprinderi neprofitabile, 
încercându-se să se aducă îmbunătăţiri proprietăţii de la 
New York prin măsuri lipsite de sens. Era mai bine, spuse 
el, să se renunţe la cea mai mare parte din moştenire, 
pentru a nu mai plăti taxe succesorale. Venitul rămas era 
foarte mic. Bunurile considerabile lăsate de bunicul s-au 


prăpădit. Firma la care bunicul era asociat, H. B. Claflin & 
Co., va continua să asigure venitul bunicii, în calitatea ei de 
văduvă a unui asociat şi de asemenea şi un oarecare venit 
pentru mama, deşi nu prea mare. Noi, cei trei copii, trebuia 
să primim anual, în conformitate cu testamentul bunicului, 
câte o sută de lire în valută engleză. Restul din marele avut 
în dolari fusese de asemenea investit în case care se 
deterioraseră sau fuseseră vândute pentru foarte puţini 
bani. 

Chestiunea care se punea acum era dacă mama va fi 
capabilă să-şi permită să locuiască mai departe la Ashfield. 
Aici, cred că cine putea hotări cel mai bine era numai ea. 
Mama considera că ar fi o greşeală să rămână în continuare 
acolo. Casa ar fi avut nevoie de reparaţii în viitor şi ar fi fost 
greu să o scoatem la capăt cu un venit mic. Ar fi fost mai 
bine să se vândă şi să se cumpere o altă casă mai mică, 
undeva în Devonshire, pe lângă Exeter. Astfel ar rămâne o 
sumă de bani din diferenţa de preţ care ar putea fi 
adăugată la venit, iar întreţinerea ar costa mult mai puţin. 
Mama nu avea nici o pregătire în materie de afaceri, dar 
poseda mult bun-simţ. 

Totuşi, în această privinţă, a întâlnit opoziţia copiilor. Atât 
Madge, cât şi eu şi fratele nostru, care a scris din India, am 
protestat cu violenţă în contra vânzării locuinţei noastre, 
Ashfield, şi am rugat-o pe mama s-o păstreze. Am spus că 
era doar căminul nostru şi nu am fi în stare să-l părăsim. 
Soţul sorei mele a declarat că va putea întotdeauna să 
adauge câte ceva la venitul mamei, iar dacă Madge şi el 
aveau să vină la Ashfield vara, puteau să o ajute la 
cheltuielile de întreţinere. În cele din urmă, cred că a cedat 
numai de hatârul meu, care iubeam cu atâta înflăcărare 
Ashfield. Ne spuse că, în orice caz, vom încerca să vedem 
cum ne descurcăm. 

Acum, bănuiesc că mamei nu i-a plăcut niciodată să 
locuiască la 'Torquay. Pasiunea ei mare erau oraşele cu 
catedrale şi întotdeauna a avut o slăbiciune pentru Exeter. 


Uneori făcea împreună cu tata excursii în oraşele cu 
catedrale, asta îi făcea ei plăcere, nu tatei - şi cred că ideea 
de a fi locuit într-o casă mult mai mică lângă Exeter ar fi 
încântat-o. Totuşi, mama nu era egoistă şi ţinea la casa 
noastră, aşa că Ashfield a continuat să rămână căminul 
nostru şi eu l-am adorat mai departe. 

Acum ştiu prea bine că nu fusese înţelept să păstrăm 
proprietatea. Am fi putut să o vindem şi să fi cumpărat o 
casă mult mai uşor de întreţinut. Deşi mama şi-a dat seama 
de aceasta atunci, fără îndoială că a recunoscut încă şi mai 
bine mai târziu, totuşi a fost mulţumită că lucrurile au 
rămas aşa, pentru că Ashfield însemnase ceva pentru mine 
atâţia ani. Era mediul meu, adăpostul, locul de care eram 
legată cu adevărat. Nu am simţit niciodată nevoia unor 
rădăcini. Deşi nu era înţelept să mă agăţ de acest loc, el mi- 
a dăruit totuşi ceva ce are valoare pentru mine: o adevărată 
comoară de amintiri. Mi-a dat de asemenea şi o mulţime de 
bătaie de cap, griji, cheltuieli, greutăţi - dar evident, 
trebuie să plăteşti un anumit preţ pentru tot ceea ce 
iubeşti. 

Tata a murit în noiembrie, nunta sorei mele a avut loc în 
septembrie următor, o căsătorie intimă, fără nici o recepţie 
după aceea, din pricina doliului pentru tata. S-a oficiat în 
vechea biserică or şi a fost o nuntă foarte reuşită. Toate 
domnişoarele de onoare erau îmbrăcate în alb, eu coroniţe 
de flori albe pe cap. Mă simţeam foarte importantă ca 
prima domnişoară de onoare, făcându-mi şi foarte multă 
plăcere. 

Cununia a avut loc la ora 11 şi apoia urmat dejunul la 
Ashfield. Perechea fericită a fost binecuvântată nu numai cu 
multe daruri de nuntă frumoase, dar şi cu tot felul de 
chinuri care au putut fi născocite de vărul meu Gerald, de 
mine şi de tinerii Watts. În toată călătoria lor de nuntă, din 
fiecare haină pe care o scoteau din geamantan curgea orez. 
Legasem de trăsura cu care au plecat pantofii de satin, iar 
pe spatele trăsurii scrisesem cu creta cuvintele „doamna 


Jimmy Watts e un nume de mâna întâi”. Şi aşa au plecat în 
călătoria de nuntă în Italia. 

Mama s-a retras în camera de culcare, extenuată, 
plângând, iar domnul şi doamna Watts la hotelul unde 
locuiau, doamna Watts, ca să plângă şi ea. Ăsta se pare că e 
efectul căsătoriilor asupra mamelor. Tinerii Watts, vărul 
meu Gerald şi cu mine am fost lăsaţi să ne examinăm unii 
pe alţii cu suspiciune, asemenea unor câini care se întâlnesc 
pentru prima oară, şi să hotărâm dacă ne plăcem sau nu. 
De la început s-a marcat un evident antagonism natural 
între Nan Watts şi mine. Din nefericire, conform obiceiului 
timpului, familiile noastre ne făcuseră portretele unii altora. 
Lui Nan, care era veselă şi gălăgioasă, i se spusese cât de 
frumos se comporta întotdeauna Agatha, „atât de liniştită şi 
politicoasă” şi în timp ce îi fusesem lăudată lui Nan pentru 
comportarea mea, eu eram dojenită şi mi se dădea drept 
exemplu Nan, despre care mi s-a spus că „nu era niciodată 
timidă, răspundea când i se vorbea, nu se roşea, nu se 
bâlbâia şi nu stătea tăcută”. Aşa că amândouă ne uitam una 
la alta cu pică. Ca rezultat, a urmat o jumătate de oră foarte 
neplăcută şi apoi atmosfera s-a mai animat, în cele din urmă 
am organizat un fel de cursă cu obstacole în jurul camerei, 
sărind nebuneşte peste scaunele aşezate unele peste altele 
şi aterizând întotdeauna pe sofa. Râdeam toţi, ţipam, urlam, 
ne distram grozav. Nan şi-a modificat părerea despre mine, 
întrucât avea de-a face cu cineva care nici pe departe nu 
era chiar aşa liniştit, căci ţipam cât mă ţinea gura, iar eu la 
rândul meu mi-am revăzut opinia despre ea văzând că nu e 
chiar o fată încrezută, din alea care rămân cu persoanele 
mari. Ne-am distrat de minune, ne-am plăcut unii pe alţii, 
iar arcurile sofalei cedau mereu. Mai apoi am luat o gustare 
şi ne-am dus la teatru să vedem „Piraţii din Penzance”. Din 
acel moment prietenia noastră a fost foarte strânsă şi a 
continuat cu unele intermitențe întreaga noastră viaţă. Nu 
ne vedeam o vreme, apoi ne revedeam şi de fiecare dată 
totul rămânea neschimbat când eram împreună. Nan s-a 


stabilit în Irlanda, iar eu la Londra. Mai târziu s-a mutat la 
Londra şi ea, şi ne-am regăsit din nou. În timpul celui de-al 
doilea război mondial, Nan şi-a trimis fiica la mine, în 
Devon, pentru adăpost şi până în cele din urmă a închiriat o 
casă în Devon foarte aproape de noi. Nan este una din 
prietenele a cărei lipsă o simt cel mai mult, acum. Ea era 
unul din puţinii oameni cu care puteam vorbi despre Abney 
şi Ashfield, despre zilele duse, despre câini şi despre toate 
năzbâtiile pe care le făceam, despre tinerii din jurul nostru 
sau despre piesele de teatru pe care le montam şi le jucam. 

După plecarea lui Madge se poate spune că a început a 
doua etapă a vieţii mele. Eram încă o copiliţă, dar prima 
fază a copilăriei trecuse totuşi. Strălucirea bucuriei, 
disperarea pricinuită de durere, importanţa extraordinară 
a fiecărei zile din viaţă, toate acestea reprezintă 
caracteristicile distinctive ale copilăriei. Împreună cu ele 
dispar sentimentul de securitate şi lipsa totală a grijii zilei 
de mâine. Nu mai eram familia Miller. Eram pur şi simplu 
două persoane care locuiau împreună, o femeie de o vârstă 
mijlocie şi o fată neexperimentată, naivă. Lucrurile păreau 
aceleaşi, atmosfera însă era diferită. 

De la moartea tatei, mama a avut câteva atacuri de inimă. 
Au venit, aşa dintr-o dată, pe neaşteptate şi nimic din cele 
date de doctor nu au ajutat-o. Ştiam acum pentru prima 
oară ce înseamnă să fii îngrijorat din pricina altora, dar 
fiind încă un copil îngrijorarea mea era exagerată. Mă 
trezeam noaptea cu inima zvâcnindu-mi, sigură că o găsesc 
pe mama moartă. La doisprezece, treisprezece ani e firesc 
să fii cuprins de îngrijorare. Cred că îmi dădeam seama că 
eram ridicolă şi că dădeam frâu liber unor sentimente 
exagerate; dar asta era situaţia, n-aveam ce face; mă 
sculam, mă strecuram de-a lungul coridorului, 
îngenuncheam în faţa uşii mamei cu capul lângă balama, 
încercând să ascult dacă i se mai auzea respiraţia. Foarte 
adesea eram repede asigurată - un sforăit binevenit mă 
răsplătea. Mama avea stilul ei special de a sforăi, începând 


foarte delicat şi pianissimo, culmina cu o explozie 
îngrozitoare, după care se întorcea şi nu se mai auzea nici 
un sforăit pentru cel puţin încă vreo trei sferturi de oră. 

Dacă auzeam sforăitul, atunci, îndată, plecam înapoi să mă 
culc, dar dacă se întâmpla să nu se audă nimic, rămâneam 
acolo pe vine, înspăimântată. Ar fi fost mai înţelept să 
deschid uşa şi să intru să mă asigur, dar se pare că aşa ceva 
nu mi-a trecut prin cap sau poate, mai ştii, mama îşi încuia 
uşa camerei noaptea. Bunica întotdeauna se încuia şi se 
zăvorea şi probabil că a învăţat-o şi pe mama, când era o 
fată tânără, să facă acelaşi lucru. Atât timp cât a trăit tata 
nu se punea problema încuierii uşilor, căci proteguită de un 
bărbat puternic, o femeie se simte plină de încredere şi în 
siguranţă. 

Nu i-am suflat nici un cuvânt mamei despre aceste crize 
de îngrijorare şi cred că nu le-a bănuit niciodată. Apoi mă 
temeam, când se ducea în oraş, să nu fie lovită de vreun 
automobil. Totul mi se pare acum o prostie, fără rost. M-am 
potolit treptat, după ce cred că totul a dăinuit vreun an sau 
doi. Mai târziu dormeam în camera unde fusese garderoba 
tatei, care se afla lângă dormitorul mamei, cu uşa 
întredeschisă, aşa încât dacă ar fi avut un atac noaptea să 
pot să intru, să-i ridic capul, să-i aduc coniac şi sărurile. 
Dintr-o dată, mi-am dat seama astfel că pot domina situaţia 
şi nu mai sufeream chinurile îngrozitoare ale îngrijorării; 
aşa că temerile mele imaginare s-au redus. Întotdeauna am 
fost supracopleşită de imaginaţie. Asta m-a ajutat foarte 
bine în profesiunea mea, căci aşa ceva trebuie într-adevăr 
să stea la baza meşteşugului romancierului, dar pe de altă 
parte îţi poate da zile foarte grele. 

După moartea tatei, condiţiile noastre de viaţă s-au 
schimbat. Relaţiile cu societatea au încetat. Mama vedea 
doar câţiva prieteni vechi şi pe nimeni altcineva. O duceam 
foarte prost din punct de vedere material şi trebuia să 
facem mari economii. Era tot ceea ce puteam face pentru a 
menţine Ashfield. Mama nu mai dădea nici dejunuri, nici 


dineuri; în loc de trei servitori avea acum numai doi. A 
încercat să-i spună lui Jane că situaţia noastră materială era 
dificilă şi că trebuia să se descurce cu două fete fără 
pretenţii, dar în acelaşi timp a subliniat faptul că Jane cu 
talentele ei minunate culinare putea fi angajată undeva cu o 
leafă foarte mare şi că ar trebui să-şi găsească o asemenea 
slujbă. Mama avea să se îngrijească să-i găsească un loc 
unde să aibă o leafă bună şi un ajutor la bucătărie. 

— O meriţi, spunea mama. 

Jane nu s-a emoţionat deloc. Tocmai atunci când îi vorbea 
mama, ea, ca de obicei, mânca. A dat încet din cap şi a 
continuat să mestece, apoi a spus: 

— E în regulă, doamnă, cum spuneţi dumneavoastră, ştiţi 
mai bine. În dimineaţa următoare a reapărut totuşi. 

— Aş vrea să vă vorbesc, doamnă. M-am gândit mai bine la 
ce mi-aţi spus, aşa că aş prefera să rămân aici. Am înţeles 
foarte bine ce mi-aţi spus, sunt gata să primesc o leafă mai 
mică, dar am fost aici atâta timp. În orice caz, fratele meu 
tot mă bate la cap să vin să-i gospodăresc casa, când va ieşi 
la pensie şi i-am promis că o s-o fac. Asta va fi cam peste 
vreo patru, cinci ani. Până atunci aş prefera să rămân aici. 

— Asta-i foarte, foarte, drăguţ din partea dumitale, i-a 
spus mama cu emoție. 

Jane, care avea oroare de emoţii, i-a replicat: 

— Păi e cum trebuie să fie, doamnă, şi a ieşit maiestuoasă 
din cameră, Acest aranjament avea un singur dezavantaj. 
De vreme ce gătise atâţia ani într-un anumit fel, Jane nu 
putea să-şi schimbe stilul. Dacă aveam o pulpă pregătea 
întotdeauna o friptură enormă. Plăcinte cu carne colosale, 
tarte imense, budinci gigantice apăreau pe masă... Mama 
spunea „Numai pentru două persoane, nu uita, Jane” sau 
„Pentru patru”, dar Jane nu putea niciodată să înţeleagă. 
Ospitalitatea lui Jane se desfăşura pe scară mare, lucru 
foarte costisitor pentru gospodărie. Şapte sau opt din 
prietenele ei aveau obiceiul să vină la ceai în fiecare zi şi 
consumau din belşug cornuri, plăcinte, foietaje, tarte cu 


gem. În cele din urmă mama, disperată, văzând socotelile 
gospodăreşti crescând mereu, spuse cu blândeţe, că poate 
pentru că situaţia se schimbase acum, Jane va avea o zi pe 
săptămână când îşi va primi prietenele, astfel se va evita o 
anumită risipă în cazul în care s-ar pregăti prea multe 
lucruri şi o parte din invitaţi nu ar veni. De atunci, Jane 
primea numai miercurea. 

Şi mesele noastre erau foarte diferite de cele de altă dată, 
când se serveau trei, patru feluri. Renunţasem la cină, 
seara mama şi cu mine ne mulţumeam cu macaroane cu 
brânză, o budincă de orez sau cam aşa ceva. Toate acestea 
au amărât-o foarte tare pe Jane. Încetul cu încetul, mama a 
reuşit să preia de la Jane şi comenzile pentru furnizori. Era 
o mare plăcere pentru prietenii tatei, când erau la noi, să o 
audă pe Jane făcând comenzi la telefon cu vocea ei joasă, de 
Devonshire: „Şi vreau şase homari, femele homari, şi 
creveţi nu mai puţin de ...” Devenise o frază favorită în 
familia noastră. „Nu mai puţin de” nu o folosea numai Jane, 
ci şi o bucătăreasă de mai târziu, doamna Potter. Ce zile 
minunate erau pentru negustori! 

— Dar întotdeauna am comandat douăsprezece fileuri de 
calcan, doamnă, spunea Jane, disperată. 

Faptul că nu erau atâtea guri care să mănânce 
douăsprezece fileuri de calcan, chiar dacă le număram şi pe 
cele câteva din bucătărie, nu-i părea să-i treacă niciodată 
prin cap. 

Nu mi-am dat seama de schimbările survenite. Luxul sau 
economia nu prea au mare importanţă când eşti foarte 
tânăr. Dacă în loc de ciocolată cumperi acadele, nu e 
diferenţă prea marea. 

Viaţa mea personală nu a fost în mod evident schimbată. 
Citeam imens de multe cărţi, am terminat de citit aproape 
toate cărţile lui Henty şi l-am început pe Stanley Weyman 
(ce romane istorice erau! Am citit mai zilele trecute „The 
Castle Inn” - Hanul de la castel - şi m-am gândit: ce carte 
bună). „Lhe Prisoner of Zenda” al lui Anthony Hope mi-a 


deschis calea romanelor cavalereşti. M-am îndrăgostit nu 
de Rudolf Rassendyll, aşa cum s-ar fi putut crede, ci de 
adevăratul rege întemnițat. Am citit, de asemenea, tot Jules 
Verne în franceză, „Le voyage au centre de la terre” a fost 
cartea mea favorită timp de multe luni - îmi plăcea 
contrastul dintre unchiul atât de plin de el şi nepotul 
prudent. Orice carte care îmi plăcea cu adevărat o citeam 
din nou la interval de o lună, apoi după aproape un an mă 
dovedeam a fi schimbătoare şi-mi căutam o altă carte 
favorită. 

Mai citeam şi cărţile pentru fete de L. IT. Meade, care 
mamei nu-i plăceau deloc. Spunea că fetele din acele cărţi 
erau vulgare şi nu se gândeau decât la avuţii şi să aibă 
rochii elegante. Îmi plăceau, dar n-o mărturiseam, pentru 
că încercam un sentiment de vinovăţie că aveam gusturi 
vulgare. Mama îmi citea cu glas tare din Henty, deşi era 
uşor exasperată de lungimea descrierilor. Mi-a mai citit şi o 
carte intitulată „Ultimele zile ale lui Bruce” care ne-a plăcut 
la amândouă foarte mult. În cadrul lecţiilor aveam volumul 
„Marile evenimente ale istoriei”, din care citeam câte un 
capitol şi mă străduiam să răspund la întrebările care se 
puneau în capitolul de la sfârşit. Era o carte foarte bună. 
Învăţai o mulţime de lucruri despre cele petrecute în 
Europa şi prin alte locuri şi le puteai lega de istoria Angliei, 
de la regele Arthur încoace. Simţeai o adevărată satisfacţie 
când ţi se spunea cu hotărâre că un cutare sau cutare a fost 
un rege rău. Ştiam anii când au domnit regii Angliei şi 
numele tuturor nevestelor lor, informaţii care nu mi-au 
folosit prea mult. În fiecare zi trebuia să învăţ ortografia şi 
scriam pagini întregi cu nenumărate cuvinte. Bănuiesc că 
acel exerciţiu a fost întrucâtva bun, dar continuam să scriu 
foarte greşit şi aşa am rămas până azi. 

Plăcerile mele cele mai mari proveneau de la muzică şi de 
la alte activităţi în care am venit în contact cu o familie 
numită Huxley. Doctorul Huxley avea o soţie cam zăpăcită, 
dar deşteaptă. Erau cinci fete în familia lor: Mildred, Sybil, 


Muriel, Phyllis şi Enid. Ca vârstă mă aflam între Muriel şi 
Phyllis. Muriel a devenit prietena mea apropiată. Avea o 
faţă lungă cu gropiţe, ceea ce nu este prea obişnuit la o faţă 
lungă, un păr blond şters şi râdea mai tot timpul. La început 
m-am apropiat de ele prin lecţiile săptămânale de canto. 
Veneau acolo vreo zece fete care cântau diferite părţi din 
cântece şi oratorii, sub conducerea unui maestru de canto, 
domnul Crow. Exista, de asemenea, şi o orchestră. Muriel şi 
cu mine cântam amândouă la mandolină, Sybil şi o fată pe 
nume Connie Stevens la vioară, iar Mildred la violoncel. 
Gândindu-mă acum la acele zile ale orchestrei noastre, îmi 
dau seama că familia Huxley era foarte întreprinzătoare. 
Vechii locuitori din Torquay, demodaţi şi înguşti la minte, se 
uitau dezaprobator la „fetele Huxley”, în special pentru că 
aveau obiceiul să se plimbe pe Strand, unde era centrul 
comercial al oraşului, între orele 12 şi l, mai întâi trei dintre 
ele, ţinându-se la braţ, apoi celelalte două cu guvernanta, 
îşi legănau braţele şi umblau de acolo-colo şi râdeau şi 
glumeau; păcatul cel mai mare fiind că... nu purtau mânuşi. 
Asemenea lucruri constituiau pe atunci o jignire adusă 
societăţii. Totuşi, de vreme ce doctorul Huxley era de 
departe cel mai la modă doctor din Torgquay, şi doamna 
Huxley ceea ce se numeşte o persoană „de familie”, fetele 
fuseseră considerate ca acceptabile din punct de vedere 
social. Când privesc înapoi la acel timp, mă gândesc ce 
curios era cadrul social! Cred că era pătruns de snobism, 
dar pe de altă parte, un anumit fel de snobism era 
disprețuit. Cei care pomeneau prea des în conversaţia lor 
despre aristocrație erau dezaprobaţi şi se râdea de ei. În 
decursul vieţii mele au existat trei faze distincte care s-au 
succedat. În prima, întrebările care se puneau sunau aşa: 
„Dar cine e ea, draga mea? Din ce familie provine? Face 
parte din familia 'Twiddledos din Yorkshire? Bineînţeles, o 
duc foarte greu, dar e născută Wilmot”. După aceasta a 
urmat, la timpul ei, faza a doua: „Da, desigur sunt cam 
nesuferiţi, ei, dar teribil de bogaţi. Cei care au cumpărat 


proprietatea Larches au bani? Ei, bine, atunci să le facem o 
vizită.” A treia fază era din nou diferită: „Sunt amuzanţi, 
măcar? Da, nu prea au bani, nimeni nu ştie de unde provin, 
dar sunt foarte, foarte amuzanţi.” 

Şi acum după aceste digresiuni despre valorile sociale, mai 
bine să mă întorc la orchestră... 

Să fi făcut noi oare prea mult zgomot? mă întreb. Probabil 
că da. Cel puţin mandolina nu scotea sunete supărătoare. În 
orice caz ne-am distrat foarte mult şi ne-am îmbogăţit 
cunoştinţele muzicale. Asta ne-a dus la ceva mult mai 
palpitant: pregătirea unui spectacol cu o operetă de Gilbert 
şi Sullivan. 

Fetele Huxley şi cu prietenii lor dăduseră un spectacol, 
mai înainte de a intra şi eu în rândul lor, cu opereta 
Patience. Următoarea reprezentaţie avea să fie „Ihe 
Yeomen of the Guard” - o încercare cam ambițioasă. De fapt 
sunt chiar surprinsă că părinţii lor nu le-au descurajat. Dar 
doamna Huxley era o persoană foarte distantă, pe care nu o 
preocupau câtuşi de puţin cele din jur. Trebuie să spun că o 
admiram, căci părinţii pe atunci nu erau deloc rezervaţi în 
privinţa copiilor. Îşi încuraja copiii să pună la cale tot ce 
doreau, îi ajuta dacă îi cereau ajutorul, dacă nu, îi lăsa în 
plata lor. S-a făcut o distribuţie corectă a rolurilor. Posedam 
o voce frumoasă şi puternică de soprană, singura soprană 
pe care o aveau, şi m-am simţit în al nouălea cer când am 
fost aleasă ca să interpretez rolul colonelului Fairfax. 

Am avut oarecare dificultăţi cu mama, care era de modă 
veche în vederile ei referitoare la ceea ce trebuie să poarte 
în picioare fetele dacă apar în public. Picioarele erau 
picioare, cu totul lipsite de delicateţe. Ca să joc într-un 
maiou sau ceva asemănător, ar fi fost, aşa cum socotea 
mama, cu totul neconvenabil. Eram de vreo treisprezece, 
paisprezece ani pe atunci şi aveam vreun metru şaizeci. Din 
păcate nu era nici un semn să am un piept plin, cum speram 
pe când ne aflam la Cauterets. Uniforma soldatului din 
gardă a fost considerată potrivită, deşi a trebuit să fie 


completată cu pantaloni ca de golf foarte largi. Dar un 
gentleman din timpul Elisabetei punea probleme grele. 
Când mă gândesc azi mi se pare o prostie, dar atunci era o 
problemă serioasă. În orice caz, a fost rezolvată de mama, 
care a spus că va fi în regulă, dar va trebui să port pe 
deasupra o pelerină prinsă pe umăr. Aşa că s-a încropit o 
pelerină dintr-o bucată de catifea de culoarea turcoazei 
găsită în „piesele” bunicii (piesele bunicii erau păstrate în 
diferite cufere şi sertare; cuprindeau tot felul de materiale 
frumoase şi bogate, rămase în urma diferitelor cumpărături 
de solduri în ultimii douăzeci şi cinci de ani, acum fiind mai 
mult sau mai puţin uitate). Nu-i chiar aşa de uşor să joci cu 
o pelerină. Era drapată pe un umăr şi aruncată peste 
celălalt astfel încât părţile indecente ale gambelor să fie mai 
mult sau mai puţin ascunse privirilor publicului. 

După câte îmi amintesc nu am avut trac. Destul de ciudat 
pentru o persoană teribil de timidă cum eram, care foarte 
adesea nu mă puteam hotări să intru într-un magazin, iar 
când mă duceam la o mare recepţie îmi clănţăneau dinţii. 
Dar exista o activitate în care nu mă simţeam deloc 
nervoasă, anume, atunci când cântam. Mai târziu, în timp 
ce studiam canto şi pianul la Paris, nervii mă lăsau cu totul 
când trebuia să mă produc în concertele şcolii şi să cânt la 
pian. În schimb, dacă cântam din gură nu eram nervoasă. 

Nu încape îndoială că „The Yeomen of the Guard” a rămas 
unul din momentele cele mai importante ale existenţei 
mele. Totuşi nu pot să nu mă gândesc că a fost foarte bine 
că nu am mai jucat în nici o operetă, căci o experienţă care 
într-adevăr ţi-a făcut plăcere nu trebuie repetată. 

Unul din lucrurile cele mai ciudate când priveşti în trecut, 
este acela că, în timp ce îţi aduci aminte cum au avut loc 
unele întâmplări, aproape niciodată nu ştii cum sau de ce s- 
au terminat, ori au dispărut. Nu-mi pot aminti alte 
întâmplări la care am participat împreună cu familia Huxley 
după aceea, dar sunt sigură că nu a fost nici o întrerupere 
în prietenia noastră. La un moment dat, parcă ne întâlneam 


în fiecare zi şi, pe urmă, îmi amintesc că îi scriam Lullyei în 
Scoţia. Probabil că dr. Huxley s-a dus să practice medicina 
acolo sau s-a retras. Nu-mi amintesc de vreo despărţire. Îmi 
aduc aminte că termenii prieteniei cu Lully erau foarte clar 
definiţi. „Nu poţi fi prietena mea cea mai bună”, mi-a 
explicat ea, „pentru că mai sunt şi fetele din Scoţia, fetele 
McCracken. Ele au fost întotdeauna prietenele noastre cele 
mai bune. Brenda este prietena mea cea mai bună, iar Janet 
este a lui Phyllis, dar tu poţi fi cea de-a doua prietenă cea 
mai bună.” Am fost mulţumită de aranjamentul acesta, de 
vreme ce, cele mai bune prietene, fetele McCracken, se 
întâlneau cu familia Huxley o dată la, să zicem, doi ani. 

II 

Cred că era cândva prin luna martie, când mama mi-a 
spus că Madge va avea un copil. M-am uitat la ea cu ochi 
mari. Să aibă Madge un copil? Rămăsesem înmărmurită. 

Nu pot să-mi închipui de ce nu mi-a trecut niciodată prin 
minte că Madge ar putea avea un copil. Era ceva care se 
întâmpla peste tot, dar lucrurile îţi apar întotdeauna 
surprinzătoare când au loc în propria ta familie. L-am 
primit pe cumnatul meu James sau Jimmy, cum îi spuneam 
eu, cu entuziasm şi ţineam foarte mult la el, dar acum era 
ceva cu totul diferit. Aşa cum se întâmpla, de obicei, cu 
mine, mi-a trebuit câtva timp până când am fost în stare să 
înţeleg. Probabil că am rămas cu gura căscată vreo două 
minute, sau chiar mai mult. Apoi am spus: 

— Va fi foarte palpitant. Când? Săptămâna viitoare? 

— Nu chiar atât de curând, mi-a răspuns mama, şi mi-a 
spus că era vorba despre luna octombrie. 

Octombrie? Eram profund amărâtă. Ce idee, să aştepţi 
atâta timp! Nu-mi amintesc prea bine care era atitudinea 
mea, atunci, faţă de problemele sexuale. Cred că aveam 
vreo doisprezece, treisprezece ani, dar nu cred că mai 
acceptam poveştile cu doctorii care aduc copiii în saci negri 
sau cu solii cereşti înaripaţi. Îmi dădusem seama până la 
acea vreme că era vorba de un proces fizic, dar nu eram 


prea curioasă, nici nu mă interesa problema. Totuşi făcusem 
o oarecare deducție. Pruncul era mai întâi în tine, apoi 
afară din tine. Am reflectat asupra mecanismului şi am 
ajuns la concluzia că ombilicul era poarta de ieşire. Nu 
puteam să-mi imaginez la ce ar fi servit acea gaură rotundă 
din mijlocul stomacului meu, căci nu părea să folosească la 
nimic, aşa că era limpede că trebuia să aibă de-a face cu 
naşterea copiilor. 

Sora mea mi-a spus cu mulţi ani după aceea că şi ea avea 
idei foarte precise. Ea crezuse că buricul este asemenea 
unei găuri de cheie pe care o păstra mama, care o înmâna 
soţului, acesta o descuia în noaptea nunţii. Totul părea 
foarte raţional, aşa că nu mă mir deloc că a susţinut în mod 
atât de categoric această teorie a ei. 

M-am dus în grădină şi m-am gândit foarte mult la cele 
aflate. Madge va avea un copil. Cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât îmi plăcea. Aveam să fiu tanti. Aceasta 
însemna că eram o persoană adultă şi importantă. Îi voi 
cumpăra jucării, voi lăsa copilul să se joace cu casa 
păpuşilor mele, dar trebuie să am grijă ca pisicul meu, 
Christopher, să nu-l zgârie din greşeală. După o săptămână 
nu m-am mai gândit, fiind absorbită de diferitele întâmplări 
zilnice. Aveam atât de aşteptat până în octombrie. 

Cândva, în august, o telegramă a făcut-o pe mama să plece 
de acasă. Mi-a spus că trebuia să se ducă la sora mea, în 
Cheshire. Auntie-Grannie era atunci la roi. Plecarea 
neaşteptată a mamei nu m-a surprins, căci ea întotdeauna 
lua hotărâri subite, fără nici o pregătire anterioară. Îmi 
aduc aminte că mă aflam în grădină, pe peluza de tenis, şi 
mă uitam plină de speranţe la crengile părului să văd dacă 
găsesc vreo pară coaptă, când a apărut Alice. 

— Este aproape ora prânzului, domnişoară Agatha, şi 
trebuie să veniţi în casă. Vă aşteaptă o ştire. 

— Da? Ce ştire? 

— Aveţi un nepoţel, a răspuns Alice. 


— Un nepoţel? Dar abia în octombrie trebuia să am un 
nepot, am ripostat eu. 

— A, dar lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa cum vor 
oamenii, continuă Alice. Hai, veniţi în casă. 

M-am dus în casă şi am găsit-o pe Grannie în bucătărie cu 
o telegramă în mină. Am bombardat-o cu întrebări. „Cum 
arăta pruncul? De ce a venit acum şi nu în octombrie?” 
Conform obiceiului victorian, Grannie răspundea la aceste 
întrebări cu multă dibăcie, evitând un răspuns deschis. 
Cred că atunci când am intrat eu, era în mijlocul unei 
conversații în materie de obstetrică cu Jane, căci au coborât 
tonul şi au şoptit ceva cam aşa: „Celălalt doctor a spus: 
lăsaţi natura să acţioneze; dar specialistul era foarte 
categoric”. Totul avea o rezonanţă tainică şi interesantă. Nu 
mă gândeam decât la nepotul meu. Când Grannie tăia pulpa 
de miel, am spus: 

— Dar cum arată? Ce culoare are părul? 

— Probabil e chel. Nu au păr imediat. 

— Chel, am repetat eu dezamăgită. Are o faţă foarte roşie? 

— Probabil. 

— Cât e de mare? 

Grannie se gândi, se opri din tăiat şi măsură o distanţă pe 
cuțitul de tranşat friptura. 

— Cam atât, spuse ea. 

Vorbea cu siguranţa absolută a unei persoane care ştie 
totul. Mi s-a părut cam mic. În orice caz măsurătoarea a 
produs o asemenea impresie asupra mea, încât dacă mi s-ar 
pune o întrebare de către un psihiatru şi mi-ar da cuvântul 
cheie „prunc”, aş răspunde imediat „cuţit de tranşat 
friptura”. Mă întreb în ce fel de complex freudian ar încadra 
acest răspuns? 

Am fost încântată de nepoţelul meu. Magde a venit cu el la 
Ashfield o lună mai târziu şi când a împlinit două luni a fost 
botezat în vechea biserică Tor. Deoarece naşa lui, Norah 
Hewitt, nu a putut veni, mi s-a îngăduit să-l ţin eu ca 
reprezentantă a ei. Am stat lângă cristelniţă, plină de 


importanţă, în timp ce sora mea se tot mişca nervoasă lângă 
cotul meu ca nu cumva să-l scap. Il s-a dat numele de James 
ca şi tatăl şi bunicul lui şi avea să i se spună în familie Jack. 
Doream să-l văd crescând cât mai repede ca să mă pot juca 
cu el, căci acum principala lui ocupaţie părea să fie somnul. 
Era atât de bine să o am pe Madge acasă lângă mine, 
pentru o perioadă mai lungă de timp. În ea îmi puneam 
toată nădejdea că o să-mi spună poveşti şi-o să-mi găsească 
o mulţime de distracţii. De la Madge am auzit prima 
poveste cu Sherlock Holmes - „Rubinul albastru” - şi apoi o 
tot băteam mereu la cap să-mi istorisească şi altele. „Ihe 
Blue Carbuncle” (Aventura rubinului albastru), „Lhe Red- 
Headed League” (Asociaţia roşcaţilor) şi „Ihe Five Orange 
Pips” (Cei cinci sâmburi de portocală) erau, în mod clar, 
favoritele mele, deşi îmi plăceau toate. 

Madge ştia să povestească splendid. Înainte de căsătorie 
începuse să scrie şi ea. Multe din nuvelele ei au fost 
acceptate de către publicaţia Vanity Fair, ceea ce era 
considerat în acele zile o adevărată realizare literară. Tata 
se simţea foarte mândru de ea. A scris o serie de nuvele 
privind sportul. Erau amuzante şi scânteietoare. Le-am 
recitit acum vreo douăzeci de ani şi mă gândeam cât de 
bine scria. Mă întreb dacă ar fi continuat să scrie, dacă nu 
se mărita. Nu cred că s-a gândit vreodată în mod serios să 
devină scriitoare; ar fi preferat să fie pictoriţă. Ea făcea 
parte din acei oameni care sunt în stare să împlinească 
aproape totul dacă doresc. După cât îmi amintesc, nu a mai 
scris nuvele după ce s-a căsătorit, dar zece sau 
cincisprezece ani mai târziu a început să scrie teatru. Piesa 
ei „Ihe Claimant” (Pretendentul) a fost pusă în scenă de 
Basil Deans, la Royal Theatre având în distribuţie pe Leon 
Quartermayne şi Fay Compton. A mai scris încă alte câteva 
piese, dar nu au fost reprezentate la Londra. Era şi o bună 
actriţă amatoare şi a făcut parte dintr-o societate dramatică 
de amatori. Fără nici o îndoială, Madge era persoana cea 
mai talentată din familia noastră. 


Eu nu aveam nici o ambiţie. Stiam că nu eram bună la 
nimic, îmi plăcea să joc tenis şi croquet, dar niciodată n-am 
reuşit să joc bine. Desigur ar fi mai interesant dacă aş putea 
afirma că întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitoare, crezând 
neabătut ca într-o zi să reuşesc; dar, sincer vorbind, o 
asemenea idee nu mi-a trecut prin cap niciodată. 

S-a întâmplat ca numele meu să apară tipărit pentru 
prima dată când aveam unsprezece ani. lată cum s-au 
petrecut lucrurile. Se introduseseră tramvaiele la Ealing şi 
opinia publică locală a fost grav tulburată. Un lucru atât de 
teribil să se întâmple tocmai la Ealing, o localitate 
rezidenţială minunată, cu străzi late şi case atât de 
frumoase. Să pună tocmai aici nişte tramvaie care să 
zăngănească de-a lungul străzilor, în sus şi în jos! Se 
pronunţa cuvântul Progres, dar cât era de huiduit! Fiecare 
scria ziarelor, deputatului local, oricui care să fie crezut 
potrivit pentru a primi o scrisoare. Tramvaiele afectau 
întreaga comunitate, erau zgomotoase, sănătatea tuturor 
era periclitată. Exista un serviciu excelent de autobuze roşii 
strălucitoare pe care era scris cu litere mari Ealing, 
circulând de la Ealing Broadway la Shepherds Bush, şi un 
altul, extrem de folositor, deşi mai umil ca aparenţă, care 
circula de la Hanwell la Acton. Şi mai exista şi vechea linie 
de cale ferată Great Western Railway, fără a mai vorbi de 
linia locală. 

Tramvaiele nu erau deloc necesare. Dar apăruseră, în mod 
inexorabil, circulau şi oamenii vărsau lacrimi, scrâşneau din 
dinţi. În prima zi în care au început să circule tramvaiele, 
Agatha a scris o poezie, primul ei efort literar. Poezia mea 
avea patru versuri şi unul din bătrânii domni ai lui Grannie, 
din elegantul corp de gardă de generali, colonei sau amirali 
a fost convins de bunica să se ducă la redacţia ziarului local 
şi să sugereze să fie publicată. Şi a fost. Îmi amintesc şi 
acum acele versuri: 

Când primele tramvaie electrice au început să circule 

Înveşmântate în a lor glorie purpurie 


Bine a fost, dar nici nu s-a terminat bine ziua 

Că a început o altă poveste. 

După care am continuat să fac haz de „un sabot care nu 
funcţiona bine” (a fost o defecţiune la un sabot, sau cum se 
mai cheamă, prin care se transmitea electricitatea 
tramvaiului, aşa că după ce au circulat câteva ore, 
tramvaiele s-au defectat). M-am simţit foarte mândră să-mi 
văd numele tipărit, dar nu aş putea spune că asta m-a făcut 
să mă gândesc la o carieră literară. 

De fapt eu doream un singur lucru: o căsătorie fericită. În 
această direcţie eram foarte sigură pe mine, ca de altfel 
toate prietenele mele. Eram conştiente de toată fericirea 
care ne aştepta, ne gândeam cu nerăbdare la dragoste, să 
fim îngrijite, mângâiate, admirate, intenţionam să ne croim 
drumul în viaţă după placul nostru în direcţiile care aveau 
importanţă pentru noi, iar a pune mai presus de orice viaţa, 
cariera şi succesul bărbaţilor noştri constituia o datorie 
plină de mândrie. Nu aveam nevoie de medicamente 
stimulatoare şi nici de sedative, aveam încredere în viaţă şi 
bucuria de a trăi. Încercări, dezamăgiri, unele clipe de 
amărăciune, dar în general viaţa era distractivă. Poate că 
viaţa şi azi este amuzantă pentru fete, dar nu s-ar zice, 
după cum arată. Cred că le place uneori să se lase cuprinse 
de vreun gând de melancolie. Sunt o seamă de oameni care 
o fac. S-ar putea să le placă crizele emotive, căci par mereu 
copleşite de acestea. S-ar putea chiar să guste neliniştea, 
într-adevăr, neliniştea domină zilele noastre. 
Contemporanele mele de obicei o duceau destul de prost cu 
banii şi nu erau în stare să aibă nici măcar un sfert din 
lucrurile pe care şi le doreau. Dar atunci, oare da ce ne 
bucuram noi atât? Să fi existat în noi o anumită sevă care 
azi să fi secătuit? Să o fi înăbuşit oare educaţia sau 
îngrijorarea pe care o dă educaţia, grija pentru viitor? 
Eram ca nişte flori ce cresc la întâmplare, dar se dezvoltă în 
mod exuberant, năpădind cu violenţă prin crăpăturile 
pavajului şi printre bolovani şi chiar în locurile cele mai 


puţin favorabile, hotărâte să ne satisfacem pofta de viaţă şi 
să ne distrăm, explodând sub razele soarelui, până când 
avea să treacă cineva şi să ne calce în picioare, dar chiar 
strivite, după câtva timp, ne ridicam capul din nou. Azi, vai, 
viaţa pare să răspândească substanţe care distrug 
buruienile (selective!). Cei doborâţi nu mai au vreo şansă ca 
să ridice din nou capul. Se zice că sunt „incapabili de a 
trăi”. Nouă nu ne-ar fi spus nimeni niciodată că am fi 
incapabile să trăim. Dacă ar fi făcut-o, nu am fi crezut. 
Numai un criminal nu merită să trăiască. 

Dar azi, tocmai despre un criminal nu poţi să spui că nu 
trebuie să trăiască. 

Adevăratul farmec pentru o fată, adică o femeie în 
embrion, era tocmai faptul că viaţa părea un minunat joc de 
hazard. Nu ştiai ce avea să se întâmple cu tine. Tocmai asta 
făcea atât de palpitant să fii femeie. Biologia urma să 
decidă. Aşteptai bărbatul şi când acesta apărea îţi schimba 
radical întreaga existenţă. Nu aveţi decât să spuneţi orice, 
dar aşa ceva e foarte palpitant, când eşti în pragul vieţii. 

„Ce se va întâmpla? Poate mă voi mărita cu cineva din 
diplomaţie... Cred că mi-ar place; să pleci în străinătate şi 
să vezi tot felul de locuri...” Sau: „Nu cred că mi-ar place să 
mă mărit cu un marinar, ai avea de petrecut atâta timp în 
vreun oraş de pe coasta mării”. Ori: „Poate că m-aş mărita 
cu un inginer de poduri şi şosele sau un explorator”. Îţi era 
deschisă lumea întreagă, nu pentru a face o alegere, ci 
pentru orice ţi-ar aduce soarta. Ai fi putut să te măriţi cu 
oricine. S-ar fi putut întâmpla să dai peste un beţiv şi să fii 
foarte nefericită, dar asemăna aspecte măreau riscul şi 
făceau totul şi mai atrăgător. Nu luai în căsătorie o 
profesiune, ci un bărbat. Aşa cum spuneau dădacele, 
bucătăresele şi fetele din casă: „Într-o bună zi, Mr. Right 
(Cel potrivit) va veni”. 

Îmi amintesc că, pe când eram foarte mică, am văzut pe 
una dintre cele mai drăguţe prietene ale mamei fiind 
ajutată de Hannah, bucătăreasa bunicii, să se îmbrace 


pentru a se duce la o serată dansantă. Urma să fie legată 
într-un corset strâmt. 

— Acum, domnişoară Phyllis, spuse Hannah, sprijiniţi-vă 
piciorul bine de pat, am să trag şireturile. Ţineţi-vă 
respiraţia. 

— O, Hannah, nu pot suporta, e imposibil. Nu mai pot 
respira. 

— Nu te speria, drăguţa mea. Nu prea o să poţi mânca şi 
asta e foarte bine, căci tinerele domnişoare nu trebuie să fie 
văzute mâncând prea mult, nu e delicat. Trebuie să te 
comporţi ca o adevărată tânără lady. Aşa, e în ordine. Să 
măsor. 50 cm, aş fi putut să te strâng până la 45. 

— 50 e perfect, spunea gâfâind persoana în suferinţă. 

— O să fii bucuroasă când o să ajungi acolo. Dacă asta va fi 
noaptea în care va veni domnul Right? Nu ţi-ar place să te 
vadă cu o talie groasă. 

Domnul Right, căruia i se spunea într-o formă mai 
elegantă, „Ursitul”. 

— Nu ştiu dacă doresc să mă duc la serata asta. 

— Ba da, draga mea, gândeşte-te că ai putea să-ţi 
întâlneşti ursitul inimii. 

De fapt cam aşa se petrec lucrurile în viaţă. Fetele se duc 
la recepții, fie că doresc sau nu şi acolo îşi găsesc ursitul. 

Evident sunt o seamă de fete care declară, sus şi tare, că 
nu au de gând să se mărite pentru cine ştie ce rațiune 
nobilă. Doresc poate să îngrijească leproşii, să 
îndeplinească ceva măreț şi important cu toată abnegaţia. 
Era, cred, o fază aproape necesară. A fi infirmieră era 
considerat pe atunci un act eroic, cu întreg prestigiul adus 
de Florence Nightingale39. 

Dar căsătoria rămânea preocuparea principală. Cu cine te 
vei mărita, rămânea marea chestiune a vieţii. 

Pe când aveam vreo treisprezece, paisprezece ani mă 
simţeam grozav de avansată ca vârstă şi experienţă. Nu mai 
eram proteguită de alţii, îmi formasem propriile mele 
sentimente protectoare. Simţeam că am o răspundere faţă 


de mama. De asemenea, începusem să caut să mă cunosc 
pe mine, să aflu ce fel de fiinţă sunt, ce puteam împlini cu 
succes, lucrurile la care nu mă pricepeam şi asupra cărora 
nu trebuia să pierd timp. Ştiam că nu eram prea isteaţă la 
minte şi aveam nevoie de timp pentru a examina cu grijă o 
problemă şi a hotărî cum să mă comport. Începusem să-mi 
dau seama de valoarea timpului, lucrul cel mai minunat pe 
care-l poţi avea în viaţă. Cred că azi oamenii nu au suficient 
timp. Am fost excesiv de norocoasă în copilăria şi tinereţea 
mea, tocmai pentru că am dispus de atâta timp. Te trezeşti 
dimineaţa şi încă înainte de a te dezmetici bine te întrebi: 
„Ce să fac azi?” E la voia ta, poţi să alegi ce-ţi place. Nu 
vreau să spun că nu existau o mulţime de lucruri care 
trebuiau îndeplinite (îndatoriri le numim). Erau treburile 
din casă, anumite zile când curăţai ramele de argint ale 
fotografiilor, zile de cârpit ciorapi, zile în care învăţai un 
capitol din cartea „Marile evenimente ale istoriei”, o zi când 
trebuia să te duci în oraş şi să achiţi toate notele de plată 
furnizorilor. Mai aveai de scris diferite scrisori şi note, să 
exersezi la pian şi să cânţi gamele, să brodezi. Dar toate 
acestea erau lucruri pe care le puteam aranja eu după 
bunul meu plac. Puteam să-mi stabilesc programul zilei şi 
să-mi spun: „Cred că o să las cârpitul ciorapilor pe după- 
masă şi dimineaţa o să mă duc în oraş, iar când mă întorc o 
iau pe celălalt drum ca să văd dacă copacii au înflorit.” 

Când mă trezesc încerc întotdeauna acel sentiment care 
sunt sigură că este firesc pentru noi toţi: bucuria de a trăi. 

Nu aş spune că-ţi dai seama în mod conştient de aceasta. 
Nu, nu-ţi dai seama, dar iată că trăieşti şi îţi deschizi ochii 
asupra unei alte zile, încă o treaptă în călătoria ta către un 
loc necunoscut. Această călătorie atât de palpitantă care 
este propria ta viaţă. Nu că ar fi palpitantă ca viaţă, dar 
pentru tine este emoţionantă, pentru că e viaţa ta. Acesta 
rămâne unul din marile secrete ale existenţei: să te bucuri 
de viaţă, de acest minunat dar pe care l-ai primit. 


Nu zic că fiecare zi ar fi plăcută. După acest prim 
sentiment de „încă o zi, cât e de minunat!”, îţi aduci aminte 
dintr-o dată că trebuie să te duci la dentist la 10.30 şi că 
asta nu e chiar atât de plăcut. Dar primul sentiment a 
contat şi acela acţionează ca un stimulent folositor. Evident 
că totul depinde foarte mult de firea fiecăruia. Poţi avea un 
temperament vesel sau unul înclinat spre melancolie. 

Nu cred că în această direcţie se mai poate face ceva. 
Fiecare cum e făcut. Poţi avea o fire fericită, până când 
apare ceva care te face nefericit. Sau ai un temperament 
melancolic până când la un moment dat ceva te distrage şi 
te schimbă. Evident, oamenii fericiţi pot fi nefericiţi, iar cei 
melancolici să se bucure. Dar dacă aş duce la botezul unui 
copil un dar pe care să-l vreau eu, acesta ar fi o fire 
naturală fericită. 

Mi se pare ciudată presupunerea că în muncă există ceva 
meritoriu. De ce? În timpurile îndepărtate omul se ducea la 
vânătoare pentru a-şi procura hrana şi a supravieţui. Mai 
apoi a trudit la câmp, a semănat şi arat pentru aceleaşi 
motive. Azi se scoală devreme, prinde trenul de la ora 8.15 
şi stă toată ziua într-un birou, tot pentru acelaşi motiv. O 
face ca să aibă ce mânca şi un acoperiş deasupra capului, 
iar dacă este dibaci şi norocos, ca să facă un pas mai 
departe şi să-şi procure oarecare confort şi distracţii. 

Este economic şi necesar. Dar de ce să fie considerat 
meritoriu? Vechiul adagiu amintit în camera copiilor era: 
„Diavolul găseşte câte ceva de făcut şi pentru cei inactivi”. 
Probabil că pe când era mic Georgie Stephenson nu avea ce 
face când a observat cum ţopăie capacul de la ceainicul pus 
de maică-sa pe foc. Şi neavând nimic de făcut în acel 
moment, a început să se tot gândească la treaba asta... 

Nu cred că necesitatea a dat naştere tuturor invențiilor, şi 
după părerea mea invenţia se produce atunci când oamenii 
nu au nimic de făcut, sau poate chiar din lene. A te scuti de 
bătaie de cap, acesta este marele secret care ne-a dus de-a 


lungul secolelor sute şi mii de ani de la cioplitul pietrei la 
întoarcerea butonului de la maşina de spălat veselă. 

Situaţia femeii în decursul timpului s-a schimbat în mai 
rău. Femeile s-au comportat ca nişte nătăfleţe. Am tot 
pretins să ni se permită să lucrăm la fel cu bărbaţii. 
Bărbaţii, nefiind prostănaci, au primit cu bunăvoință 
această cerere. De ce să întreţină o soţie? Ce e rău în faptul 
că nevastă-sa vrea să se întreţină singură? O doreşte? N- 
are decât s-o facă! 

Mi se pare destul de trist faptul că, hotărând noi singure 
că suntem „sexul slab”, acum am ajuns să fim la acelaşi 
nivel cu femeile din triburile primitive care trudesc pe câmp 
toată ziulica şi bat potecile în lung şi în lat sa adune tot felul 
de uscături ca să-şi asigure combustibilul şi, de-a lungul 
unei zile de muncă, să care pe cap tot felul de vase şi 
ulcioare şi obiecte gospodăreşti, în timp ce bărbatul, măreț 
asemenea unei piese ornamentale, păşeşte înainte, fără de 
nici o povară, cu o singură armă mortală în mână cu care 
să-şi apere femeile. 

Trebuie lăudate femeile epocii victoriene. Au făcut ca 
bărbaţii lor să se comporte cu ele aşa cum au dorit. Ele şi- 
au pus în evidenţă fragilitatea, sensibilitatea, delicateţea, 
nevoia lor constantă de a fi proteguite şi îngrijite cu 
dragoste. Să fi avut ele vieţi grele, servile, oprimate şi 
călcate în picioare? Nu am nici o astfel de amintire despre 
niciuna. Toate prietenele bunicii, privite acum retrospectiv, 
îmi apar deosebit de exuberante şi reuşind întotdeauna cu 
succes ca totul să fie după voia lor. Aveau o atitudine fermă, 
erau pline de voinţă, foarte citite şi bine informate. 

Ţineţi seama că-şi admirau soţii enorm, îi considerau ca pe 
nişte tipi splendizi, viguroşi, înclinați către perversităţi şi 
uşor abătuţi de la calea cea dreaptă, în viaţa de toate zilele 
femeile făceau cum vroiau ele, susţinând însă superioritatea 
masculină. 

„Tata ştie întotdeauna mai bine, drăguţa mea”, era 
formula publică. Dar abordarea reală a problemei avea ioc 


în particular. „Sunt sigură că ai toată dreptatea John, dar 
mă întreb, totuşi, dacă te-ai gândit că...” 

Dintr-un punct de vedere, bărbatul era fiinţa supremă. Era 
capul familiei. O femeie, când se mărita, accepta în mod 
indiscutabil locul pe care-l ocupa soţul în lume şi felul lui de 
viaţă. Mi se pare foarte raţional: asta constituie baza 
fericirii. Dacă nu poţi face faţă modului de viaţă al acestui 
bărbat renunţă, cu alte cuvinte nu te căsători cu el. Să luăm 
un exemplu. Un negustor de textile angrosist preferă să 
locuiască într-o suburbie, joacă golf şi îi place să-şi petreacă 
vacanţele la mare. Asta este. Hotărăşte-te de la început să 
accepţi această viaţă dacă-l vrei de bărbat. Nu va fi greu. 

Este surprinzător cât de mult te poţi bucura de orice. 
Trebuie să ştii însă să accepţi ce-ţi oferă viaţa şi să te 
bucuri. lată lucrul pe care merită să-l doreşti cel mai mult. 
Poate să-ţi placă şi să te bucuri aproape de orice fel de 
mâncare şi de orice fel de viaţă. Pot să-ţi placă viaţa la ţară, 
câinii, plimbările pe drumeaguri cu noroi, oraşele, 
zgomotul, oamenii, discuţiile înflăcărate. Într-un fel de viaţă 
găseşti linişte, o atmosferă prielnică pentru nervi, timp de 
citit, de croşetat sau brodat şi mai poţi avea şi plăcerea dea 
cultiva plante; un alt fel de viaţă îţi oferă teatre, galerii de 
artă, concerte bune, sindrofii cu prieteni, pe care altfel 
arareori i-ai întâlnit. Mă simt fericită să afirm că mă pot 
bucura de orice. 

Cândva, pe când călătoream cu trenul în Siria, m-a distrat 
foarte mult dizertaţia pe care mi-a ţinut-o o tovarăşă de 
călătorie, despre stomac. 

— Draga mea, spuse ea, nu ceda niciodată stomacului. 
Dacă nu-ţi prieşte un anumit aliment, spune-ţi: cine e aici 
stăpânul, eu sau stomacul? 

— Dar cum faci de fapt? am întrebat-o curioasă. 

— Orice stomac poate fi deprins. La început cu doze foarte 
mici. N-are importanţa ce este. Ouăle îmi făceau foarte rău 
altădată, iar brânza pe pâine prăjită îmi dădea cele mai 
teribile dureri. O linguriţă sau două de ouă fierte de două 


sau trei ori pe săptămână, apoi puţine jumări şi aşa mai 
departe. lar acum sunt în stare să îngurgitez orice cantitate 
de ouă. La fel s-a întâmplat cu brânza pe pâine prăjită. Nu 
uita că stomacul nostru este un bun servitor, dar un prost 
stăpân. 

Am fost foarte impresionată şi am promis să-i urmez sfatul. 
Am făcut-o, nu a fost deloc dificil, stomacul meu fiind foarte 
servil. 

III 

Când mama, după moartea tatei, a plecat cu Madge în 
sudul Franţei, am rămas trei săptămâni singură sub 
privirea liniştită a lui Jane. Atunci am descoperit un sport 
nou şi noi prieteni. 

Patinajul cu rotile pe dig era foarte la modă. Suprafaţa 
digului nu era deloc netedă şi cădeai foarte des, dar era 
amuzant. La capătul digului se află o sală de concert, fiind 
deschisă ca un fel de ring acoperit. 

Se mai putea de asemenea patina şi în ceea ce era numit 
pompos sală de festivități, sau Saloanele de Băi, unde aveau 
loc marile baluri. Acestea erau locuri foarte elegante, dar 
noi preferam digul. Veneai cu patinele tale şi plăteai doi 
pence intrarea. Cum te vedeai pe dig, îi dădeai drumul. 
Prietenele mele, fetele Huxley, nu puteau veni căci 
dimineaţa aveau lecţii. 

Mă simţeam foarte importantă fiind aşa de una singură, 
dar până în cele din urmă te cam plictiseşti de un asemenea 
sentiment. Îmi făcea multă plăcere să comand meniurile sau 
să-mi închipui că le comand. De fapt mâncam ceea ce 
hotăra Jane dinainte, dar întotdeauna îmi dădea atenţie 
luând în consideraţie toate sugestiile mele nebuneşti. „N- 
am putut avea şi friptură de rață şi meringue?” întrebam 
eu. Jane spunea „da“, dar adăuga că nu ştie dacă va putea 
comanda rață, cât despre meringue pretindea că e mai bine 
să aşteptăm când vom folosi mai multe gălbenuşuri la 
altceva şi până la urmă mâncam tot ce se găsea prin casă. 
Dar Jane, draga de ea, era plină de tact. Îmi spunea 


întotdeauna domnişoara Agatha şi mă lăsa întotdeauna să 
mă simt ca o persoană foarte importantă. 

Atunci familia Lucy mi-a dat ideea să vin şi să patinez pe 
dig. M-au învăţat să mă ţin pe picioare cu patinele şi mi-a 
plăcut grozav. Era una dintre cele mai drăguţe familii pe 
care am cunoscut-o vreodată, fiind de felul lor din 
Warwickshire şi frumoasa casă a familiei, Charlecote, 
aparținuse cândva unchiului lui Berkeley Lucy. Întotdeauna 
a crezut că avea s-o moştenească el, dar până în cele din 
urmă a moştenit-o fiica unchiului lui, iar soţul acesteia a 
luat numele de Fairfax-Lucy. Cred că toată familia a fost 
foarte amărâtă că nu le-a revenit lor casa, deşi nu spuneau 
nimic, discutau numai între ei. Fiica cea mai mare. Blanche, 
era o frumuseţe, puţin mai mare decât sora mea. S-a 
căsătorit înaintea ei. Băiatul cel mai mare, Reggie, era în 
armată. Al doilea băiat, cam de vârsta fratelui meu, se afla 
acasă, iar celelalte două fete, Marguerite şi Muriel, 
cunoscute de toată lumea ca Margie şi Noonie, erau de 
asemenea mai mari. Vorbeau agale şi cam neclar, dar îmi 
plăceau vocile lor. După ce patinam câtva timp, Noonie se 
uita la ceas şi spunea: 

— Ştii cât e ora? E aproape unu şi jumătate. 

— O, vai, îmi trebuie cel puţin vreo douăzeci de minute să 
ajung acasă. 

— Mai bine nu te duci acasă, Aggie, şi vii cu noi la masă. 
Putem telefona la Ashfield. 

Aşa că mă duceam cu ele şi soseam pe la două şi jumătate 
fiind întâmpinate de câinele lor, Sam. „La corp ca o butie şi 
cu respiraţia ca o gură de canal”, cum îl descria de obicei 
Noonie. Ni se păstra ceva de mâncare. Mâncam. Apoi fetele 
îmi spuneau că ar fi păcat să plec acasă şi atunci ne duceam 
în sala lor de clasă - şi cântam la pian şi improvizam un 
concert. Uneori o porneam în expediţii prin pârloage. 
Stabileam să ne întâlnim la gara Torre şi să luăm de acolo 
un anumit tren. Ei veneau întotdeauna târziu şi pierdeam 


trenul. Pierdeau trenuri, tramvaie, tot, dar nu se enervau 
niciodată. Spuneau doar: 

— Ei, bine, ce importanţă are? Va veni un altul. Nu e 
niciodată bine să te necăjeşti, nu-i aşa? 

Era o atmosferă încântătoare. 

Momentele cele mai importante din viaţa mea erau vizitele 
lui Madge. Ea venea în august, în fiecare an. Jimmy o 
aducea, rămânea la noi câteva zile, apoi se întorcea la 
treburile lui, dar ea stătea cu Jack până la sfârşitul lui 
septembrie. 

Jack reprezenta pentru mine o inepuizabilă sursă de 
distracţii. Era un băieţel cu obrăjorii roz şi părul auriu de-ţi 
venea să-l mănânci. Câteodată îi spuneam la petit brioche. 
Nu era deloc sfios şi n-avea idee ce înseamnă liniştea. Cu 
Jack nu aveai nici o problemă să-l faci să vorbească, 
dificultatea cea mare era să-l faci să tacă. Se înflăcăra 
imediat, mai întâi devenea foarte roşu la faţă, apoi 
purpuriu, după aceea îşi ţinea respiraţie, până când credeai 
într-adevăr că avea să explodeze - de asta îi şi spuneam 
„explozia”, apoi începea furtuna. 

A avut o serie întreagă de bone, fiecare cu trăsăturile ei 
caracteristice. Îmi aduc aminte de una mai bătrână, cu un 
păr alb în dezordine, nervoasă, care într-adevăr putea să-l 
potolească pe Jack când devenea războinic. Într-o zi, nu mai 
contenea strigând întruna fiecăruia „idiotule, idiotule, 
idiotule”. Ea i-a spus că dacă nu încetează îl va pedepsi, la 
care el i-a răspuns: 

— Să vezi ce o să fac. Când o să moro să mă duc în ceruri 
direct în faţa lui Dumnezeu - şi o să-i strig: „Idiotule, 
idiotule, idiotule”. 

S-a oprit să vadă ce efect produc cuvintele lui. Nannie şi-a 
lăsat lucrul şi privindu-l peste ochelari i-a spus fără prea 
mult interes: 

— Crezi că atotputernicul o să ţină seama de ce spune un 
băieţel obraznic cum eşti tu? 

Jack a rămas complet dezumflat. 


După Nannie a urmat o tânără fată numită Isabel. Pentru 
orice motiv, arunca lucrurile pe fereastră. „La naiba cu 
foarfeca asta”, exclama brusc şi arunca foarfeca afară, în 
iarbă. Câteodată, Jack încerca s-o ajute. „S-o arunc pe 
geam, Isabel?”, întreba el, cu un real interes. 

Ca toţi copii, o adora pe mama mea. Obişnuia sa vina în 
patul ei dimineaţa şi îi auzeam prin peretele camerei mele, 
stând de vorbă, discutând despre viaţă şi, uneori, mama îi 
spunea un fel de poveste-serial despre degetele mari de la 
mâna ei. Unul dintre ele se numea Betsy Jane şi celălalt 
Sary Anne. Unul era bun, celălalt rău, iar lucrurile pe care 
le făceau sau spuneau îi provocau lui Jack hohote de râs. 

Întotdeauna se băga în discuţie. Într-o zi, când vicarul a 
fost invitat la prânz, era un moment de pauză în 
conversaţie. S-a trezit Jack: 

— Ştiu o poveste foarte nostimă despre un episcop. 

A fost repede redus la tăcere pentru ca niciodată nu 
puteai să ştii dinainte ce avea Jack să spună din ce auzise 
întâmplător. 

Crăciunul îl petreceam întotdeauna la Cheshire cu familia 
Watts. Jimmy îşi lua atunci o parte din concediu şi se ducea 
împreună cu Madge la St. Moritz. 

Stăteam cu mama la Abney Hall împreună cu domnul şi 
doamna Watts, cu cei patru copii ai lor şi cu Jack. Era o casă 
minunată pentru a petrece sărbătorile. O casă în stil gotic 
victorian, cu multe camere, coridoare, nişe, scări şi scăriţe 
neaşteptate, tot ce-şi putea dori un copil. Mai existau şi trei 
piane şi o orgă. Singurul lucru care lipsea acolo era lumina 
de zi. Ioate camerele, cu excepţia salonului cel mare, erau 
foarte întunecoase. Salonul avea pereţii îmbrăcaţi în satin 
verde şi ferestre mari. 

La acea vreme eram foarte bună prietenă cu Nan Walts. 
Nu eram numai prietene, ci şi tovarăşe de pahar, la 
amândouă ne plăcea aceeaşi băutură: smântâna simplă, 
obişnuită. Deşi, de când locuiesc în Devonshire, am 
consumat o cantitate imensă de smântână de Devonshire, 


smântâna lichidă, simplă, neprelucrată, era mult mai bună. 
Cât Nan a stat la noi, la Iorguay, ne duceam la o lăptărie 
din oraş unde beam câte un pahar jumătate de lapte, 
jumătate smântână. La Abney de asemenea mergeam la 
fermă şi beam smântână cu căni de un sfert de litru. Am 
continuat aceste beţii cu smântână toată viaţa noastră. Îmi 
aduc aminte când ne cumpăram paharele de carton cu 
smântână, la Sunningdale, şi apoi ne duceam la terenul de 
golf şi, în timp ce ne aşteptam soţii să-şi termine partida de 
golf, ne beam „halba” noastră de smântână. 

Abney era un adevărat paradis al gurmanzilor. Doamna 
Watts avea cămara ei lângă hol, dar nu era ca aceea a 
bunicii, un tezaur încuiat din care se scoteau tot felul de 
lucruri nemaipomenite. Cămara de la Abney era deschisă şi 
accesul rămânea mereu liber: în jurul pereţilor se aflau 
rafturi cu tot felul de delicatese. Pe o parte se înşirau 
diferite sortimente de ciocolate: pachete, în cutii, bomboane 
de ciocolată în cutii etichetate, biscuiţi, compoturi, fructe 
zaharisite, gemuri, turtă dulce şi câte şi mai câte. De 
Crăciun găseai în pat ciorapi cu daruri, dimineaţa la micul 
dejun fiecare avea alături un scaun plin de cadouri. Ne 
duceam mai apoi la biserică şi când ne întorceam 
continuam deschiderea pachetelor. La ora două se servea 
masa. Obloanele erau trase, se aprindeau luminile, iar masa 
era împodobită cu ornamente sclipitoare. Primul fel supă de 
stridii (nu prea o gustam), peşte, curcan fript, o bucată 
imensă de friptură de vită. După care urma pudding-ul, 
prăjiturile cu stafide, o prăjitură în care se puneau monede 
de şase pence, purceluşi, nasturii burlacilor, inele şi toate 
celelalte surprize de acest fel. Urmau apoi nenumărate alte 
soiuri de dulciuri. Am scris cândva o nuvelă „Ihe Affair of 
the Christmas Pudding” (Povestea cu budinca de Crăciun), 
unde descriam tocmai o asemenea sărbătoare. Este unul 
din acele lucruri despre care sunt sigură că nu vor mai fi 
întâlnite de generaţiile de azi. Şi mă şi întreb, într-adevăr, 
dacă azi am putea rezista la o asemenea masă. În orice caz 


atunci o digeram toţi foarte bine. De obicei trebuia să mă 
iau la întrecere la mâncare cu Humphrey Watts, care venea 
ca vârstă după James. Cred că avea vreo 21-22 de ani faţă 
de 12-13 ai mei. Era un tânăr foarte bine, un bun actor şi 
un om de societate minunat, care distra toată lumea şi ştia, 
de asemenea, să spună şi poveşti. Cum eram întotdeauna 
gata să mă îndrăgostesc de cineva, mă mir că nu m-am 
îndrăgostit de el. Presupun că eram încă în situaţia în care 
chestiunile sentimentale trebuie să fi fost un punct de 
vedere romantic imposibil, mă preocupau persoane publice 
ca episcopul Londrei, regele Alfons al Spaniei şi, evident, 
diferiţi actori. Ştiu că m-am îndrăgostit de Henry Ainley 
când l-am văzut în „lhe Bondman” (Sclavul) şi eram 
aproape coaptă când l-am văzut pe Lewis Waller, idolul 
oricărei fete, în „Monsieur Beucaire”. 

Humphrey şi cu mine mâncam ca lumea. Mă întrecea doar 
cu supa de stridii; altfel eram la egalitate. Mâncam 
amândoi, mai întâi, curcan fiert, apoi, fript şi în cele din 
urmă patru sau cinci felii de friptură de vită. Poate că cei 
vârstnici se limitau la un singur fel de curcan, dar după câte 
îmi amintesc, domnul Watts mânca şi vacă şi curcan. 

Apoi ne îndopam cu pudding cu prune, plăcinte cu carne şi 
celelalte prăjituri. Urmau biscuiţi, struguri, portocale, 
prune conservate şi alte fructe uscate. În timpul după-mesei 
se aduceau diferite sorturi de ciocolată din cămară, 
fiecăruia după gust. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată 
bolnavă sau să am crize de ficat a doua zi. Mi-a fost rău o 
singură dată: după ce am mâncat nişte mere verzi. De fapt 
mâncam mere verzi aproape în fiecare zi şi nu păţeam 
nimic, dar probabil că atunci am întrecut măsura. Îmi 
amintesc însă că o dată, când aveam vreo şase, şapte ani, 
mâncasem ciuperci. M-am trezit pe la 11 noaptea cu dureri 
şi am fugit jos în salon, unde mama şi tata aveau musafiri şi 
am anunţat cu un aer dramatic: „O să mor, m-am otrăvit cu 
ciuperci”. Mama m-a liniştit şi mi-a administrat o doză de 
vin de ipecacuana40, care pe atunci nu lipsea din dulapul 


cu medicamente din nici o casă, asigurându-mă că, de data 
asta, nu aveam să mor. 

În orice caz nu-mi amintesc niciodată să-mi fi fost rău de 
Crăciun. Nan Watts avea şi ea un stomac tot atât de sănătos 
ca şi al meu. De fapt, dacă mă gândesc bine la acele zile, 
toată lumea părea să aibă un stomac bun. Bănuiesc că 
oamenii aveau tulburări gastrice şi ulcere duodenale, dar 
nu-mi pot aminti de nimeni care să fi ţinut un regim de 
peşte sau lapte. Era o epocă de oameni rezistenți şi 
gurmanzi. Da, dar şi oameni plini de vervă, care ştiau să se 
distreze. Ţinând seama de cât mâncam în tinereţe (tot 
timpul îmi era foame) nu-mi pot imagina cum de eram atât 
de slabă, numai piele şi oase. 

După inerția plăcută a după-mesei, în urma unui 
asemenea prânz, plăcută pentru cei mari, generaţia tânără 
citea, îşi privea darurile, mânca ciocolată, urma ceaiul - 
grozav, cu un tort uriaş glasat şi încă alte prăjituri, iar în 
cele din urmă cina, la caro se aduceau curcan rece şi 
plăcinte calde. Pe la ora 21 se aprindea pomul, încărcat de 
alte daruri. O zi splendidă pe care să nu o uiţi până în anul 
următor, când veneau din nou sărbătorile. 

Am stat cu mama la Abney şi în alte perioade ale anului şi 
întotdeauna mi-a plăcut. În grădină exista un tunel pe sub 
aleea principală pe care-l găseam foarte folositor pentru 
episoadele romantice sau dramele istorice pe care le jucam 
în acel moment. Umblam de colo, colo, bolborosind de una 
singură, gesticulând. Cred că grădinarii mă considerau 
puţin sărită, dar eu nu făceam decât să mă identific mai 
bine cu rolul. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să scriu şi 
nu-mi păsa de ce credeau grădinarii. Şi azi mi se întâmplă, 
uneori, să merg, vorbind de una singură, încercând să pun 
pe picioare vreun capitol nereuşit. 

Înclinările mele creatoare se manifestau şi în a broda 
diferite perne pentru sofale. Pernele erau la modă atunci şi 
feţele de pernă brodate erau întotdeauna foarte căutate. În 
lunile de toamnă mă angajam într-o imensă acţiune de 


brodat; începeam prin a cumpăra modele de copiat, pe care 
le transpuneam apoi pe bucăţi pătrate de satin, brodându- 
le cu mătase. Dar de la un timp nu mi-au mai plăcut aceste 
modele, fiind mereu aceleaşi, şi atunci copiam flori de pe 
porţelanuri. Aveam nişte vase mari din porțelan de Berlin şi 
Dresda, cu buchete frumoase de flori pe ele, şi le copiam, 
apoi încercam să reproduc cât mai bine culorile. Granny B. 
A fost foarte bucuroasă când a aflat despre această 
îndeletnicire a mea. Îşi petrecuse o parte atât de mare din 
viaţa ei brodând, încât îi părea bine că o nepoată îi urma în 
această direcţie. Nu am ajuns la înălţimea broderiei ei 
minunate, de fapt niciodată nu am brodat peisaje şi figuri, 
aşa cum făcea ea. Am două paravane, de pus în faţa 
căminului, brodate de ea: pe unul este o păstoriţă, pe 
celălalt un păstor şi o păstoriţă sub un copac, desenând o 
inimă pe scoarţa copacului, brodate în mod desăvârşit. Ce 
plăcut trebuie să fi fost pentru măritele doamne, în zilele 
tapiseriilor de Bayeux, în lungile luni de iarnă. 

Domnul Watts, tatăl lui Jimmy, era o persoană care 
întotdeauna mă intimida. Îmi spunea „copilul visător”, ceea 
ce mă făcea să mă simt stingherită şi lucrul acesta mă 
chinuia. „La ce se gândeşte copilul nostru visător?” avea 
obiceiul să mă întrebe. Atunci mă înroşeam toată. Mă punea 
să-i cânt la pian şi din gură cântece sentimentale. Puteam 
citi notele la prima vedere foarte bine. Adesea mă ducea în 
faţa pianului să-i cânt cântecele favorite. Nu-mi prea 
plăceau, dar cel puţin le preferam conversaţiei lui. Avea 
înclinări artistice şi picta peisaje şi apusuri de soare. Mai 
era şi un mare colecţionar de mobilier, în special obiecte din 
stejar. Pe lângă această preocupare făcea, împreună cu 
prietenul lui, Fletcher Moss, fotografii foarte bune şi 
publicase câteva mai multe cărţi cu fotografii de case 
faimoase. Aş fi vrut să nu fi fost aşa de timidă în mod 
prostesc. Dar eram la o vârstă când, de obicei, eşti foarte 
sfios. 


O preferam pe doamna Watts, femeie activă, veselă şi 
foarte cu picioarele pe pământ. Nan, care avea cu doi ani 
mai mult decât mine, era un fel de enfant terrible, şi găsea 
o plăcere specială în a striga, a fi nepoliticoasă şi a folosi 
cuvinte urâte. Doamna Watts era tare necăjită când o auzea 
pe fiica ei drăcuind şi blestemând. De asemenea nu-i plăcea 
când Nan începea să ţipe la ea şi să-i spună: „Mamă, nu fii 
atât de prostănacă!” Nu s-ar fi gândit niciodată că fiica ei 
avea s-ajungă să-i adreseze asemenea cuvinte. Dar cuvântul 
tocmai pătrunsese în vocabularul simplu al epocii. Nan era 
încântată de comportarea ei, deşi cred cu toată sinceritatea 
că o iubea foarte mult pe maică-sa. În timpul sărbătorilor ne 
duceam la pantomimele de la Manchester - erau foarte 
reuşite. Când ne întorceam, cântam în tren tot timpul, iar 
copiii Watts imitau cântecele comicilor în dialectul lătăreţ 
din Lancashire. Îmi aduc aminte cum urlam toţi: „M-am 
născut într-o vineri, într-o vineri m-am născut, într-o vineri 
m-am născut (crescendo), când mama nu era acasă”... Sau: 
„Urmărind trenurile în gară, trenurile plecând, când am 
urmărit toate trenurile ce veneau, le-am urmărit pe cele ce 
plecau...” Cântecul cel mai preferat era cântat de 
Humphrey, un solo melancolic: „Fereastra, fereastra, am 
alungat pe fereastră amarul. Nu mai am nici o durere 
acum, dragă mamă, căci am alungat-o pe fereastră.” 

Prima pantomimă la care ne-am dus nu a fost cea de la 
Manchester, ci de la Drury Lahe41, unde m-a dus Grannie. 
Dan Leno făcea pe Mama Gâscă42. Îmi amintesc şi acum 
acea pantomimă. Săptămâni de-a rândul după aceea, numai 
la Dan Leno mă gândeam, căci pentru mine era persoana 
cea mai minunată pe care o văzusem vreodată. În acea 
seară a avut loc un incident foarte palpitant, în loja regală 
se aflau cei doi mici prinți. Prinţul Eddy, cum i se spunea 
familiar, a scăpat programul şi binoclul balustrada lojii. Au 
căzut jos la parter, aproape de locul unde stăteam noi şi o, 
ce încântare!, nu aghiotantul, ci chiar prinţişorul în 


persoană a venit jos şi le-a ridicat, cerându-şi scuze în mod 
foarte politicos şi spunând că spera că nu lovise pe nimeni. 

Am adormit în acea seară lăsându-mă furajă de fantezie, 
văzând că într-o zi o să mă mărit cu principele Eddy. Se 
făcea că mai înainte îi salvam viaţa de la înec... O regină 
recunoscătoare avea să-şi dea regescul consimţământ. Sau 
poate s-ar fi ivit vreun accident, el s-ar fi aflat pe moarte iar 
eu i-aş fi dat sângele meu ca să-l salvez. Atunci voi fi fost 
făcută contesă, aşa cum s-a întâmplat cu contesa Torby, şi 
ar fi avut loc o căsătorie morganatică... Chiar şi pentru 
vârsta de şase ani, o asemenea fantezie ar fi fost totuşi 
puţintel cam prea exagerată ca să dureze. 

Nepotul meu, Jack, a aranjat singur o alianţă regală, în 
jurul vârstei de patru ani. 

— Presupune, mami, a zis el, că te măriţi cu regele 
Edward. Aş face parte din Casa Regală. 

Sora mea i-a răspuns că regina mai era încă în viaţă şi la 
fel şi tatăl lui Jack. 

Jack a re-aranjat rapid lucrurile: 

— Să presupunem că regina a murit şi că tata... - Jack a 
făcut o pauză plină de tact - ... sa presupunem că tata... 
hmmm... n-ar fi aici. Şi să presupunem că regele Edward te 
vede... 

Aici s-a oprit, lăsând restul pe seama imaginaţiei. Normal, 
regele Edward s-ar fi îndrăgostit şi, aproape imediat, Jack 
ar fi devenit fiul vitreg al regelui. 

Cam un an mai târziu, Jack îmi spune: 

— Mă uitam în cartea de rugăciuni în timpul slujbei... Mă 
gândeam, ca atunci când mă fac mare, să mă însor cu tine, 
Ange, dar, la mijlocul cărţii, am văzut ca e o listă cu lucruri 
interzise şi că Dumnezeu nu mă va lăsa să mă însor cu tine. 

A oftat. 

I-am răspuns ca sunt flatată că s-a gândit la lucrul asta. 

E uimitor cum nu-ţi schimbi niciodată preferinţele. 
Nepotul meu Jack, din ziua în care a ieşit cu guvernanta, a 
fost întotdeauna atras de lucrurile bisericeşti. Dacă îl 


pierdeai din vedere, puteai, de cele mai multe ori, să-l 
găseşti într-o biserică, admirând altarul. Dacă îi dădeai 
plastilină, lucrurile pe care le făcea erau de genul 
tripticurilor, crucifixurilor sau a altor obiecte bisericeşti. 
Bisericile romano-catolice îl fascinau în mod deosebit. 
Gusturile lui nu s-au schimbat niciodată şi a citit mai multe 
cărţi de istorie a religiei decât oricine altcineva am 
cunoscut vreodată. Pe la treizeci de ani, a intrat în Biserica 
Romano-Catolică, lovitură teribilă pentru cumnatul meu, pe 
care nu-l pot descrie decât ca exemplu perfect al unui 
protestant convins. Obişnuia să spună, cu voce calmă: 

— Nu am prejudecăţi, chiar nu am. Doar ca nu pot să nu 
observ că romano-catolicii sunt cei mai mari mincinoşi. Nu-i 
prejudecată, chiar aşa e. 

Grannie era un alt bun exemplu de protestant convins şi 
aveam parte de mult amuzament când comenta despre 
papistaşi. Îşi cobora vocea şi spunea: 

— Toate acele frumoase fete dispărând în mânăstiri, fără 
să mai fie văzute vreodată. 

Sunt sigură că era convinsă că toţi preoţii îşi alegeau 
amante din mânăstirile cu fete frumoase. 

Familia Watts erau mai non-conformişti; metodişti cred; 
ceea ce probabil că a dus la tendinţa de a vedea romano- 
catolicii ca fiind reprezentanţii „târfei roşcate a 
Babilonului”. Ce i-a insuflat lui Jack pasiunea pentru 
Biserica Romano-Catolică nu-mi dau seama. Nu pare sa o fi 
moştenit de la nimeni din familie şi totuşi era acolo, 
prezentă încă de când avea câţiva anişori. 

Interesul tuturor pentru religie era destul de mare în 
zilele copilăriei mele, iar disputele teologice erau colorate 
şi, câteodată, aprinse. Unul dintre prietenii nepotului meu i- 
am spus, mai târziu în viaţă: „ Nu pot să-mi dau seama, 
Jack, de ce nu poţi fi şi tu un eretic vesel ca toţi ceilalţi. Ar fi 
mult mai linişte.” 

Ultimul lucru de pe Pământ pe care Jack şi l-ar fi putut 
imagina ar fi fost sa fie liniştit. Aşa după cum spusese 


guvernanta lui o dată, după ce pierduse ceva timp să-l 
caute: „De ce domnişorul Jack vrea să stea în biserici, nu 
pot să-mi dau seama. E un lucru foarte ciudat pentru un 
copil.” 

Eu, personal, cred ca Jack trebuie să fie reîncarnarea unui 
om al bisericii din Evul Mediu. Avea, când s-a mărit, o figură 
de om al bisericii - nu de călugăr şi nici de vizionar, genul 
de om al bisericii cu experienţă în practicile bisericeşti, în 
stare să facă faţă Conciliului de la Trent, de exemplu, şi 
care ar fi fost în stare să-ţi spună numărul exact de îngeri 
care pot dansa pe un vârf de ac. 

IV 

Scăldatul era una din bucuriile vieţii mele şi a rămas 
aproape până acum. De fapt m-aş bucura la fel, dacă nu ar 
fi necazurile pricinuite de reumatism. E greu ca o persoană 
reumatică să intre în apă şi e încă şi mai greu să iasă. 

Pe când aveam 13 ani s-a produs o mare schimbare 
socială. La început, îmi amintesc că locurile de scăldat erau 
strict separate, în stânga saloanelor de băi se afla un loc 
retras pentru scăldatul doamnelor, cu o mică plajă cu 
pietre. Plaja era în pantă şi existau opt cabine mecanice pe 
care le avea în grijă un bătrân irascibil, cu obligaţia 
permanentă să le vâre şi să le scoată din apă. Intrai în 
maşina ta de scăldat colorată viu în dungi, avea grijă să 
închizi ambele uşi şi începeai să te dezbraci, cu destulă 
precauţie, căci bătrânul putea oricând hotări că era rândul 
tău să fii lăsat la apă. În momentul acela se producea o 
zguduire nemaipomenită şi maşina-cabină începea să 
coboare peste pietre, aruncându-te dintr-o parte în alta cu 
putere. De fapt, era ceva foarte asemănător cu mersul cu 
un jeep azi, când traversezi părţi mai stâncoase din deşert. 

Cabina se oprea tot atât de brusc, cum o pornise. Atunci 
începeai să te dezbraci mai departe şi îţi puneai costumul 
de baie. Acesta era un veşmânt foarte inestetic, făcut de 
obicei din alpaca albastră sau neagră, cu numeroase fuste, 
volane, zorzoane, ajungând până la genunchi şi trecând de 


cot. Când erai complet în ţinută, deschideai uşa din partea 
apei. Dacă bătrânul era în toane bune, atunci scara de sus 
se afla la nivelul apei. Coborai şi te aflai, în mod foarte 
decent, în apă până la talie şi apoi începeai să înoţi. Nu 
departe în larg se găsea o plută până la care aveai voie să 
înoţi şi să te urci pe ea. În timpul fluxului era foarte 
aproape, iar la reflux mai departe. Atunci aveai o bucată 
bună de înotat, fiind mai mult sau mai puţin singur. După ce 
te scăldai cât îţi poftea inima, ceea ce pentru mine 
reprezenta un timp mai îndelungat decât pentru cei mari 
care mă întovărăşeau, ţi se făcea însă semn să te întorci la 
țărm, fiind susceptibil de sancţiuni. Mă aduceau însă cu 
greu înapoi, căci odată ajunsă la plută, începeam să înot în 
direcţia opusă şi de obicei reuşeam să prelungesc după 
gustul meu înotatul. 

Pe atunci nu se făceau băi de soare pe plajă. Cum ieşeai 
din apă intrai în cabina care te trăgea sus tot atât de brusc 
ca atunci când te adusese jos, şi în cele din urmă apăreai 
vânătă la faţă, tremurând cu mâinile şi obrajii amorţiţi. Asta 
nu mi-a făcut niciodată rău şi în vreo trei sferturi de oră 
eram caldă ca un cartof copt. Mă aşezam apoi pe plajă şi 
mâncam un corn şi ascultam diferite sfaturi referitoare la 
comportarea mea proastă de a nu fi ieşit mai repede din 
apă. Grannie, care avea întotdeauna o serie de povestiri 
privind necesitatea precauţiei, îmi explica ce s-a întâmplat 
cu băieţelul doamnei Fox (un drăcuşor atât de drăguţ) care 
a murit de pneumonie pentru că nu a ascultat pe cei mari şi 
a stat în apă prea mult. Înfruptându-mă din cornul meu cu 
stafide sau altceva, răspundeam cu supunere: 

— Nu, bunicuţo, nu o să stau atât de mult data viitoare. Şi 
apoi apa era foarte caldă. 

— Caldă, într-adevăr? Atunci de ce tremuri şi degetele îţi 
sunt vinete? 

Avantajul de a veni cu o persoană vârstnică şi mai ales cu 
Grannie era că ne întorceam acasă cu trăsura, în loc să 
parcurgem pe jos doi kilometri şi ceva. Torbay Yacht Club se 


afla pe Beacon Terrace, chiar deasupra locului de baie al 
doamnelor, şi deşi de la ferestrele clubului plaja nu se 
vedea, marea în jurul plutei era vizibilă. După cum spunea 
tata, mulţi dintre bărbaţi îşi petreceau timpul privind cu 
binoclurile siluetele feminine pe care şi le închipuiau făcând 
nudism. Nu-mi prea vine să cred că în veşmintele acelea 
fără formă puteam fi atrăgătoare din punct de vedere fizic. 

Scăldătoarea bărbaţilor era situată mai departe, pe 
coastă. Acolo bărbaţii puteau să se amuze cât le plăcea, fără 
ca vreun ochi feminin să-i observe de pe undeva. Totuşi 
timpurile s-au schimbat şi băile mixte au fost introduse în 
toată Anglia. Primul lucru care a apărut necesar, o dată cu 
introducerea băilor mixte, a fost o îmbrăcăminte mai 
completă decât înainte. Până şi franţuzoaicele se scăldau cu 
ciorapi în picioare, ca să nu lase descoperite gambele 
îmbietoare la păcat. Nu mă îndoiesc că ştiau, cu şicul lor 
natural, să se acopere de la gât până la încheieturile 
mâinilor, şi cu picioarele lor frumoase în ciorapi de mătase 
erau încă şi mai ispititoare decât dacă ar fi purtat un vechi 
costum de baie englezesc din alpaca cu volane. Nu ştiu de 
ce picioarele erau atunci considerate atât de indecente. În 
toate paginile lui Dickens sunt adevărate explozii de 
indignare oricând o femeie crede că i-au fost văzute 
gleznele. Numai cât rosteai cuvântul şi era considerat 
îndrăzneţ. Una din primele axiome care ţi se prezenta în 
copilărie, când vorbeai despre anatomia corpului, suna aşa: 

— Nu uita, regina Spaniei nu are picioare. 

— Dar ce are în loc, Nursie? 

— Membre, drăguță, aşa se numesc braţele şi picioarele. 

Totuşi mi s-ar părea ciudat să spun că mi-a ieşit un coş pe 
membru sub genunchi. 

Asta îmi aduce aminte de o prietenă al nepotului meu care 
mi-a descris o întâmplare din copilăria ei. 1 se spusese că 
naşul ei va veni în vizită şi, din cauză că nu auzise niciodată 
de o asemenea persoană, era foarte încântată. În timpul 


nopţii, pe la ora 1, după ce s-a trezit şi s-a gândit ceva timp, 
a Zis: 

— Nanny, am un naş. 

— Urmrp... - zgomote indescriptibile i-au răspuns. 

— Nanny - un pic mai tare - am un naş. 

— Da, dragă, da. Foarte drăguţ. 

— Dar, Nanny, am un - maitare - NAŞ. 

— Da, da, întoarce-te, dragă, şi culcă-te. 

— Dar, Nanny - tare de tot - AM UN NAŞ! 

— Ei bine, freacă-l, drăguță, freacă-l. 

Costumele de baie au continuat să fie foarte decente până 
când m-am căsătorit prima oară. Deşi scăldatul în comun 
era acceptat, doamnele mai în vârstă şi familiile mai 
conservatoare îl considerau încă dubios. Dar progresul s-a 
dovedit prea puternic chiar şi pentru mama. Ne duceam 
adesea la mare la plajele pentru ambele sexe. La început s- 
a permis aşa ceva la Tor Abbey Sands şi la Corbin's Head 
Beach, care erau, mai mult sau mai puţin, oraşe principale 
la malul mării. În orice caz nu făceam baie, plajele erau 
prea aglomerate. Apoi lucrul s-a permis şi la plaja mai 
aristocratică Meadfoot. Asta însemna încă vreo douăzeci de 
minute de mers în plus şi făcea ca drumul să fie destul de 
lung, vreo trei kilometri şi ceva. Meadfoot Beach era mult 
mai atrăgătoare decât locul de scăldat al doamnelor, era 
mai mare, mai lată, cu pietriş accesibil, cu posibilităţi de a 
înota mai departe, dacă erai un înotător bun. 

The Ladies Bathing Cove a rămas cu sfinţenie mai departe 
o plajă separatistă, iar bărbaţii îşi vedeau de ale lor în 
îndrăzneţele costume triunghiulare. După câte îmi 
amintesc, bărbaţii nu erau prea dornici să împărtăşească 
bucuriile unor băi în comun, şi rămâneau cu rigiditate 
credincioşi rezervației lor. Unii dintre ei, care veneau la 
Meadfoot, erau cam stânjeniţi când vedeau prietenele 
surorilor lor într-o stare vecină cu goliciunea. 

La început trebuia să mă supun regulii de a purta ciorapi 
când făceam baie. Nu ştiu cum reuşeau franţuzoaicele să-şi 


ţină ciorapii. Eu nu eram în stare. După două, trei mişcări 
viguroase ciorapii cădeau în jos, ajungând pe la degete, 
apoi îi trăgeam după mine prin apă şi până când ieşeam 
erau sau înghiţiţi complet de apă sau înfăşuraţi în jurul 
gleznelor ca nişte cătuşe. Cred că franţuzoaicele pe care le 
vedeam în costume de baie, în jurnalele de modă, îşi 
datorau eleganța faptului că nu înotau, ci doar intrau puţin 
în apă şi apoi se plimbau pe plajă ca la paradă. 

La ultima şedinţă a Consiliului la care se discuta 
aprobarea definitivă a băilor mixte, un bătrân consilier, 
oponent, vehement, fiind până în cele din urmă învins, a mai 
formulat cu o voce tremurată un ultim apel: „Ceea ce vreau 
să spun, domnule primar, este că dacă aceste băi mixte iau 
totuşi fiinţă, să fie cel puţin o despărţitură decentă în 
cabine, oricât de joasă.” 

Cum Madge venea în fiecare vară la Torquay cu Jack, 
făceam baie aproape în fiecare zi. Chiar dacă ploua, sau era 
furtună tot ne scăldam. De fapt, pe o zi furtunoasă îmi 
plăcea chiar şi mai mult să intru în mare. 

Curând a apărut marea inovaţie a tramvaielor. Puteai lua 
un tramvai de la Burton Road şi să te duci până jos, la port, 
iar de acolo aveai de mers doar vreo douăzeci de minute 
până la Meadfoot. O dată când Jack avea vreo cinci ani, a 
început să se plângă: 

— Să luăm o trăsură până la plajă, mai bine. 

— Ba nicidecum! a spus sora mea îngrozită. Destul că am 
venit până aici cu tramvaiul, acum mergem pe jos până la 
plajă. 

Nepoţelul meu suspina şi spunea în şoaptă: 

— Mama iar e pusă pe economii! 

Ca să se răzbune, în timp ce urcam dealul, care avea de-o 
parte şi de alta numai vile, nepotul meu, căruia pe atunci 
nu-i tăcea gura o clipă, făcea să se audă un fel de cânt 
gregorian foarte personal, care consta în repetarea 
numelor tuturor caselor pe lângă care treceam: „Lanka, 
Pentreave, The Elms, Villa Marguerita, Hartly St. George”. 


Pe măsură ce trecea timpul mai adăuga şi numele 
locuitorilor pe care îi ştia, începând cu: „Lanka, Dr. G. 
Wreford, Pentreave, Dr. Quick, Villa Marguerita, Madam 
Cavallen, The Laurels” şi aşa mai departe, în cele din urmă 
Madge sau eu, furioase, îi spuneam să tacă. 

— De ce? 

— Pentru că dorim să vorbim şi noi şi nu putem, dacă nu 
taci o clipă şi ne întrerupi. 

— O, foarte bine. 

Atunci Jack tăcea, dar buzele lui se mişcau totuşi şi se 
putea auzi în surdină: „Lanka, Pentreave...” 

Madge şi cu mine ne uitam una la alta şi încercam sa 
găsim ceva să-i spunem ca să se potolească. 

Într-o vară, Jack şi cu mine era să ne înecăm. Era o zi 
frumoasă. Nu ne-am dus chiar până la Meadfoot, ci numai 
până la Ladies Bathing Cove, unde Jack, nefiind încă destul 
de mare, nu pricinuia nici o nemulţumire femeilor. Nu putea 
să înoate pe atunci, făcea doar două-trei mişcări, aşa că mă 
obişnuisem să-l duc până la plută pe spate. Într-o 
dimineaţă, am pornit ca de obicei, dar marea era foarte 
curioasă: era un amestec de valuri mari şi valuri care se 
spărgeau şi, având o greutate în plus pe umeri, nu puteam 
să-mi ţin gura şi nasul deasupra apei. Înotam, dar nu 
puteam respira. Mareea abia începuse, aşa că pluta nu era 
departe, dar înaintam greu şi nu puteam respira decât cam 
la trei mişcări. 

La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai sunt în 
stare să o scot la capăt. Oricând putea să mi se taie 
respiraţia. 

— Jack, i-am spus cu vocea tăiată, dă-te jos şi înoată până 
la plută, eşti mai aproape decât de țărm. 

— De ce? Nu vreau! 

— Te rog, ascultă-mă... Îmi intrase apă în gură. Eram cu 
capul sub apă. Din fericire, deşi Jack, la început, s-a agăţat 
de mine, s-a desprins şi atunci a pornit-o. Ne aflam foarte 
aproape de plută când i-am spus şi a ajuns acolo fără 


greutate. În momentul acela nu-mi mai puteam da seama ce 
se petrecea în jurul meu. Singurul sentiment pe care-l 
încercam era unul de indignare. Mi se spusese întotdeauna 
că atunci când eşti pe punctul de a te îneca îţi revezi 
întreaga viaţă, şi mi se mai spusese că atunci când mori 
auzi o muzică frumoasă. Nu auzeam nici o muzică şi nu mă 
puteam gândi la nimic din trecutul meu. De fapt, singurul 
lucru la care mă gândeam era cum să pot respira. Mi s-a 
făcut negru în faţa ochilor şi apoi am simţit o lovitură şi am 
fost aruncată într-o barcă. Bătrânul Cal-de-mare, deşi îl 
consideram arţăgos şi nefolositor, îşi dăduse seama că 
cineva era pe punctul de a se îneca şi venise cu barca pe 
care o avea în acest scop. După ce mă aruncase pe mine în 
barcă, a mai dat cu vâsla de câteva ori şi l-a apucat şi pe 
Jack de pe plută, care îi rezista, spunându-i: „Nu vreau să 
mă întorc, abia am venit aici, vreau să mă joc pe plută. Nu 
mă întorc.” Şi aşa încărcată barca a ajuns la țărm. Sora mea 
ne-a întâmpinat râzând: 

— Ce făceai? Ce e toată agitația asta? 

— Sora dumitale era cât pe-aci să se înece, i-a spus acru 
bătrânul. Hai, ia-ţi copilul. Trebuie să o întindem, să vedem 
dacă nu e nevoie să-i dam câţiva pumni. 

Cred că mi-au şi dat câţiva pumni, deşi nu-mi pierdusem 
chiar cunoştinţa. 

— Nu înţeleg cum de-ai ştiut dumneata că era gata să se 
înece? De ce nu a strigat după ajutor? 

— Eu stau aici de veghe! Dacă te duci la fund, cum naiba 
să mai strigi? Îţi intră apa în gură! 

De atunci amândouă ne-am schimbat părerea despre 
bătrânul Cal-de-mare. 

Impactul cu lumea din afară era mai puţin simţit decât pe 
timpul tatei. Aveam prietenele mele, mama avea şi ea o 
prietenă două mai apropiate, pe care le vedea uneori, dar 
aveam puţine relaţii cu societatea. Şi toate astea, în primul 
rând pentru că mama nu avea bani mai deloc. Nu putea 
cheltui pentru distracţii şi pentru a plăti trăsuri ca să se 


ducă pe la mese. Niciodată nu i-a plăcut să umble pe jos şi 
cu atacurile ei de inimă ieşea foarte puţin, căci era imposibil 
la Torquay să te duci pe undeva fără să urci sau să cobori, 
pentru că străzile sunt în pantă. Vara înotam, iarna aveam 
patinele cu rotile şi teancuri de cărţi de citit. În lumea 
cărţilor mele făceam mereu noi descoperiri. Mama ne-a citit 
Dickens cu glas tare şi ne-am bucurat amândouă foarte 
mult. 

Lecturile cu glas tare au început cu Walter Scott. Una din 
cărţile mele favorite era „Ialismanul”. Am citit şi „Marmion” 
şi „Stăpâna lacului”, dar cred că şi mamei şi mie ne-a plăcut 
mai mult Dickens. Mama, nerăbdătoare ca întotdeauna, nu 
ezita uneori, când i se năzărea, să sară unele pasaje. „Ioate 
descrierile acestea, spunea ea la anumite pagini din Walter 
Scott, sunt desigur foarte bune şi literare, dar sunt prea 
numeroase.” Cred că, de asemenea, mai trăgea chiulul, 
sărind unele pasaje prea sentimentale şi melodramatice din 
Dickens, în special cele despre micuța Nell. 

Prima noastră carte de Dickens a fost „Nicholas Nickleby”. 
Personajul meu favorit era bătrânul domn care o curta pe 
doamna Nickleby, aruncând dovlecei peste zid. Să fie oare 
acesta unul din motivele pentru care l-am făcut pe Hercule 
Poirot să se retragă şi să cultive dovlecei? Cine poate şti? 
Cartea lui Dickens care îmi plăcea cel mai mult şi-mi place 
şi acum este „Casa groazei”. 

Uneori, ca să mai facem o schimbare treceam la 
Thackeray. Am citit uşor „Bâlciul deşertăciunilor”. Ne-am 
cam împotmolit în cartea „Familia Newcomes”. „Ar trebui 
să ne placă, spunea mama. Toată lumea zice că-i cea mai 
bună carte a lui.” Sorei mele îi plăcea cel mai mult Esmond, 
dar şi aceasta ni s-a părut difuză şi greoaie. Trebuie să 
recunosc că niciodată nu am fost în stare să-l apreciez pe 
Thackeray aşa cum ar fi trebuit. 

Din cărţile pe care le citeam singură, Alexandre Dumas în 
franceză mă vrâjise. „Cei trei muşchetari”, „După douăzeci 
de ani” şi cel mai mult dintre toate „Contele de Monte- 


Cristo”. Cartea mea preferată era primul volum, „Castelul 
d'If”, dar deşi celelalte cinci volume mă dezorientau uneori, 
întreaga desfăşurare, atât de colorată a povestirii, mă 
fermeca. Am încercat un ataşament romantic şi pentru 
Maurice Howlett cu romanele lui istorice foarte bune. 

Uneori, mama avea pe neaşteptate câte o idee. Îmi aduc 
aminte că într-o zi, pe când culegeam de sub măr fructele 
căzute, care erau mai bune, a sosit ca un vârtej din casă. 

— Repede, mergem la Exeter. 

— La Exeter? am repetat eu surprinsă. De ce? 

— Pentru că Sir Henry Irving joacă acolo în „Becket”. Nu o 
să mai trăiască poate prea mult şi trebuie să-l vezi. E un 
actor mare. Avem timp exact să prindem trenul. Am reţinut 
o cameră la hotel. 

Ne-am dus la Exeter şi am văzut într-adevăr o 
reprezentaţie minunată cu piesa „Becket” pe care n-am 
uitat-o niciodată. 

Teatrul a făcut întotdeauna parte integrantă din viaţa mea. 
Când stăteam la Ealing, Grannie mă ducea regulat la teatru 
cel puţin o dată pe săptămână, uneori de două ori. Am mers 
la toate comediile muzicale, după care îmi cumpăra 
partiturile. Cu câtă plăcere le cântam. La Ealing pianul era 
în salon şi nu plictiseam pe nimeni dacă cântam ore în şir. 

Salonul de la Ealing era o încăpere cu mobilă de epocă 
foarte frumoasă, dar erau atât de multe lucruri îngrămădite 
acolo, încât practic nu aveai unde să te mişti. Pe jos, un 
splendid covor gros turcesc, apoi tot felul de scaune 
îmbrăcate în brocart, unul mai neconfortabil decât altul, 
două sau trei cabinete lucrate în marchetărie, un imens 
candelabru central, lămpi standard de gaz, etajere cu toi 
felul de fleacuri, mese, o mobilă franceză Empire... În faţa 
ferestrelor se afla o seră care bloca toată lumina, simbol 
prestigios nelipsit dintr-o casă victoriană care se respecta. 

Era o cameră foarte rece. Se aprindea focul numai când 
aveam vreo recepţie, şi, de obicei, nimeni nu intra acolo cu 
excepţia mea. Aprindeam sfeşnicele de la pian, potriveam 


taburetul, suflam cât puteam să-mi încălzesc degetele şi 
începeam să atac „The Country Girl” („Fata da la ţară”) sau 
„Miss Gibbs”. Câteodată dădeam roluri „fetelor”, alte ori 
cântam eu singură toate rolurile: o stea nouă, necunoscută. 

Îmi luam notele cu mine la Ashfield şi cântam serile în sala 
de clasă (tot o cameră rece, ca de gheaţă iarna). Cântam 
din gură şi mă acompaniam la pian. Mama avea adesea 
obiceiul să se culce devreme, după o cină frugală, cam pe la 
opt. După ce vreo două ore jumătate mă auzea deasupra 
bătând în pian şi cântând cât mă ţinea gura, nu mai suporta 
şi lua o prăjină lungă, folosită pentru deschis şi manevrat 
ferestrele de sus şi bătea în disperare cu ea în tavan. Cu 
regret trebuia să renunţ. 

Am născocit o operetă, „Marjorie”. Nu am compus-o chiar 
cu totul, ci cântam doar părţi din ea în grădină, în mod 
experimental. Aveam o idee vagă că într-o bună zi aş putea 
să compun şi să scriu muzică. Am făcut libretul şi apoi m-am 
oprit. Nu-mi mai amintesc acum întreaga poveste, dar era 
uşor tragică, cred. Un tânăr chipeş, cu o voce minunată de 
tenor, iubea la disperare o fată, Marjorie, care însă nu-l 
iubea. În cele din urmă, tânărul s-a căsătorit cu o altă fată, 
dar a doua zi după nuntă a primit o scrisoare de la 
Marjorie, aflată într-o ţară îndepărtată, spunându-i că era 
pe moarte şi în acele ultime clipe şi-a dat seama că-l iubeşte 
lotuşi. El şi-a părăsit mireasa şi a plecat în grabă spre ea. 
Când a sosit nu murise încă şi a mai avut forţa să se ridice 
într-un cot, şi să cânte un ultim cântec de dragoste. Tatăl 
miresei a sosit să-şi răzbune fiica părăsită, dar a fost atât de 
impresionat de durerea celor doi îndrăgostiţi, încât s-a 
alăturat cu vocea lui de bariton vocilor celor doi, încheind 
opera cu cel mai splendid trio scris vreodată. 

Mi-a trecut de asemenea prin minte că aş putea să scriu 
un roman, „Agnes”. Despre asta îmi amintesc încă şi mai 
puţin. Erau patru surori: Queenie, cea mai mare, o fată 
frumoasă, avea părul auriu, veneau apoi două gemene, 
brunete, chipeşe, şi, în sfârşit, Agnes, care nu era frumoasă, 


având o sănătate şubredă, fiind timidă, zăcea plină de 
răbdare pe o sofa. Desigur povestea era mai complicată 
decât atât, dar nu mai ţin minte restul. Ce-mi mai amintesc 
este doar că valoarea adevărată a lui Agnes a fost 
recunoscută de un bărbat splendid cu o mustață neagră pe 
care-l iubea în secret de mai mulţi ani. 

O altă idee care i-a venit mamei, aşa dintr-o dată, a fost să 
mă trimită la şcoală, considerând că nu învăţasem suficient. 
Exista o şcoală pentru fete la Torquay, condusă de o 
domnişoară Guyer, şi mama a aranjat să mă duc acolo de 
două ori pe săptămână şi să studiez anumite materii. Cred 
că una era aritmetica, apoi gramatică şi compunere. Mi-a 
plăcut aritmetica întotdeauna. Gramatica nu o pricepeam 
deloc. Nu vedeam de ce unele cuvinte se numeau prepoziţii 
şi nici ce trebuiau să facă verbele; totul era ca o limbă 
străină pentru mine. Mă cufundam în compuneri, cu 
bucurie, dar fără prea mult succes. Critica adusă era mereu 
aceeaşi, compunerile mele fiind prea aiurite. Eram criticată 
cu severitate că mă îndepărtam de subiect. Îmi amintesc de 
o compunere despre toamnă, în special. Am început-o bine, 
cu frunze aurii şi roşiatice, dar dintr-o dată a apărut un 
purcel; probabil că venise în pădure după ghindă. În orice 
caz atenţia mea s-a concentrat asupra purcelului, am uitat 
dintr-o dată totul despre toamnă, iar compunerea s-a 
încheiat cu aventurile turbulente ale purcelului „Codiţă 
încârligată” şi cu o petrecere nemaipomenită cu jir, pe care 
a dat-o pentru prietenii lui. 

Îmi amintesc de o profesoară de acolo, am uitat cum o 
chema. Era scundă şi slăbuţă, cu o bărbie proeminentă. 
Într-o zi, în mod cu totul neaşteptat (cred că în mijlocul 
lecţiei de aritmetică) s-a lansat dintr-o dată într-o disertaţie 
despre viaţă şi religie. „Ioţi”, spunea ea, „fiecare dintre voi 
va trece, la un moment dat, printr-o fază de disperare. Dacă 
nu veţi trece printr-o asemenea perioadă nu veţi fi niciodată 
un creştin adevărat. Ca să fii creştin, trebuie să accepţi şi să 
trăieşti viaţa pe care Cristos a acceptat-o şi a trăit-o; 


trebuie să-ţi facă plăcere lucrurile care i-au făcut Lui 
plăcere; să fi fericit aşa cum a fost el la nunta din Cana 
Galileei; să cunoşti pacea şi fericirea a ceea ce înseamnă să 
fi în armonie cu Dumnezeu şi cu voinţa Lui. Dar, la fel ca Le, 
trebuie să cunoşti ce înseamnă singurătatea ca în Grădina 
Ghetsemani, să simţi că toţi prietenii te-au părăsit, că toţi 
cei pe care-i iubeşti şi în care ai încredere ţi-au întors 
spatele şi chiar că, Dumnezeu însuşi, ţi-a întors spatele. 
Atunci trebuie să crezi cu tărie că nu este sfârşitul. Dacă 
iubeşti, vei suferi, iar dacă nu iubeşti, nu vei putea să 
înţelegi viaţa ca un creştin.” 

Apoi s-a întors la problemele noastre cu vigoarea 
obişnuită, dar este ciudat că aceste câteva cuvinte, mai mult 
decât orice predică, mi-au rămas în minte şi, ani mai târziu, 
mi le-am reamintit şi mi-au insuflat speranţă atunci când 
disperarea mă cuprinsese. Era o figură dinamică şi o foarte 
bună profesoară, cred. Aş fi vrut să o fi avut profesoară mai 
mult timp. 

Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi continuat 
educaţia mea. Presupun că aş fi făcut progrese şi aş fi fost 
total prinsă de matematici, o disciplină care m-a fascinat 
întotdeauna. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, viaţa mea ar fi fost 
cu totul alta. Aş fi fost o matematiciană de mâna a treia sau 
a patra şi aş fi trecut prin viaţă destul de fericită. N-aş fi 
scris probabil nici o carte. Matematica şi muzica ar fi fost 
suficiente pentru a mă satisface. Mi-ar fi captat toată 
atenţia şi ar fi închis lumea imaginaţiei. 

Dacă mă gândesc mai bine, cred că întotdeauna eşti ceea 
ce vei fi. Ie laşi prins de diferite fantezii. Dacă s-ar fi 
întâmplat aşa şi aşa, ai fi făcut asta sau asta, sau dacă m-aş 
fi măritat cu cutare, presupun că aş fi avut cu totulo altă 
viaţă. Într-un fel sau altul, îţi vei găsi întotdeauna calea 
către tiparul tău, căci sunt sigură că urmezi un anumit 
tipar: tiparul vieţii tale. Acest tipar al tău îl poţi înfrumuseţa 
sau să-l faci de mântuială, dar este tiparul tău şi atât timp 
cât îl urmezi vei cunoaşte armonia şi vei fi împăcat cu tine. 


Nu cred că am rămas la domnişoara Guyer mai mult de un 
an şi jumătate, apoi mama a avut o altă idee. Cu una din 
acele hotărâri neaşteptate ale ei, mi-a explicat că aveam să 
mă duc la Paris. Urma să închirieze Ashfield pentru iarnă şi 
noi să plecăm la Paris. Acolo m-aş putea duce la acelaşi 
pension la care a fost şi sora mea şi voi vedea dacă-mi place 
sau nu. 

Totul se desfăşura conform unui plan. Aşa se întâmpla cu 
aranjamentele mamei. Ea le aducea la îndeplinire cu cea 
mai desăvârşită eficienţă şi toată lumea se supunea voinţei 
ei. A reuşit să închirieze casa foarte bine. Ne-am făcut 
bagajele. (Nu ştiu dacă erau tot atât de multe cufere, 
adevăraţi monştri, câţi au fost când he-am dus în sudul 
Franţei, totuşi erau destule.) Şi cât ai clipi din ochi ne-am 
trezit instalate la Hotel d'lena, pe Avenue d'lena, la Paris. 

Mama deţinea o sumedenie de scrisori de recomandare, 
adrese de diferite pensioane şi şcoli, profesori şi tot felul de 
persoane care puteau să-i dea sfaturi. Aranjase lucrurile cu 
mult timp înainte. Auzise că pensionul unde fusese Madge 
îşi schimbase profilul şi cam decăzuse pe măsură ce au 
trecut anii. Mademoiselle TI. Renunţase sau era pe punctul 
de a renunţa, aşa că mama a spus că am putea încerca 
pentru câtva timp şi vom vedea. O asemenea atitudine faţă 
de şcoală nu şi-ar găsi aprobarea azi, dar pentru mama a 
încerca o şcoală era ca şi cum ai încerca un restaurant. 
Dacă te uitai pe fereastră nu puteai spune cum era, trebuia 
să intri, să încerci şi dacă nu-ţi plăcea, cu cât plecai mai 
repede, cu atât era mai bine. Pe atunci nu trebuia să-ţi baţi 
capul cu certificatul G. C. E.43, cu O Levels44, A Levels45 şi 
gânduri serioase pentru viitor. 

Am intrat la şcoala lui Mademoiselle 'T., unde am rămas 
aproximativ două luni, până la sfârşitul trimestrului. Aveam 
atunci 15 ani. Sora mea s-a distins de cum a sosit acolo, 
când a fost provocată de o altă fată să sară pe o fereastră. 
Sa executat imediat şi a aterizat în mijlocul unei mese de 
ceai în jurul căreia se afla Mademoiselle T. Cu câţiva părinţi 


V 


distinşi. „Cât de băieţoase sunt englezoaicele astea!” a 
exclamat Mademoiselle T. Fetele care au îndemnat-o erau 
încântate, cu răutate, dar au admirato pentru bravura ei. 

Intrarea mea nu a fost deloc senzaţională. Eram o timidă. 
După trei zile mă simţeam foarte nenorocită, cuprinsă de 
dorul de casă. În ultimii patru sau cinci ani am fost atât de 
apropiată de mama, nedespărţindu-mă de ea aproape 
niciodată, încât nu era deloc nefiresc să fiu cuprinsă de dor 
după ea prima dată, când într-adevăr mă aflam departe de 
ea. Curios era faptul că nu ştiam ce se petrece cu mine. Nu 
voiam să mănânc. De fiecare dată când mă gândeam la 
mama, începeau să-mi curgă lacrimile şiroaie. Îmi amintesc 
că mă uitam la o bluză pe care o lucrase mama, foarte prost 
lucrată, dar cu degetele ei, şi tocmai faptul că era prost 
lucrată, că nu venea bine, cutele erau neegale, mă făcea să 
plâng şi mai mult. Căutam să ascund aceste sentimente 
celor din afară şi plângeam numai noaptea, cu capul în 
pernă. Când mama a venit să mă ia duminica următoare, 
am întâmpinat-o ca de obicei, dar când am ajuns la hotel, 
am izbucnit în lacrimi şi am cuprins-o cu braţele de după 
gât. Îmi pare bine că nu i-am spus să mă ia de acolo, am 
ştiut atunci că trebuie să mă opresc. În plus, văzând-o pe 
mama, mi-am dat seama că nu-mi va mai fi dor de casă, 
ştiam acum ce se petrecea cu mine. 

Nu am mai tânjit după casă. M-am simţit foarte bine la 
Mademoiselle 'I. Erau acolo franţuzoaice, americance, 
spaniole, italience, şi nu prea multe englezoaice. Îmi plăcea 
în special tovărăşia americancelor. Aveau un fel jovial, 
interesant de a vorbi; îmi aminteau de prietena mea de la 
Cauterets, Marguerite Prestley. 

Nu-mi aduc aminte prea mult despre ceea ce învăţam 
acolo. Cred că nu era mare lucru. La istorie învăţam 
Fronda, pe care o ştiam destul de bine din lecturile melc 
istorice. Cât despre geografie am rămas dezinformată pe 
viaţă, învățând provinciile Franţei aşa cum erau în timpul 
Frondei, şi nu cum sunt azi. Am mai învăţat lunile aşa cum 


erau numite în timpul Revoluţiei Franceze. Greşelile mele la 
dictare în franceză au înspăimântat-o pe profesoara 
respectivă, încât nici nu-i venea să creadă. „Vraiment, c'est 
impossible”', spuse ea, „Vous qui pariez şi bien le francais 
vous avez fait vingt-cinq fautes en dictes, vingt-cinq!"46 

Nimeni nu făcuse mai mult de cinci greşeli. Datorită 
lipsurilor mele devenisem un fenomen cu totul interesant. 
Cred că era destul de natural, ţinând seama de împrejurări. 
Învăţasem franceza vorbind. Ştiam franceza vorbită, numai 
după ureche, şi cuvintele ete şi 6tait pentru mine aveau 
aceeaşi rezonanţă. Le scriam într-un fel sau altul, numai la 
întâmplare, sperând că am nimerit-o. 

În câteva domenii ca literatura, recitarea, eram prima, cât 
despre gramatica şi ortografia franceză eram ultima. Asta 
complica situaţia bieţilor profesori. Cred că era ruşinos şi 
pentru mine, deşi adevărul e doar că mie nu-mi păsa. 

Luam lecţii de pian cu o doamnă în vârstă, Madame 
Legrand. Era acolo de mulţi ani. Metoda ei favorită de a 
preda lecţii de pian era să cânte la patru mâini cu elevul. 

Stăruia foarte mult ca elevii să fie învăţaţi să citească 
notele. Eram destul de bună la asta, dar a cânta cu Madame 
Legrand era un adevărat chin. Stăteam amândouă pe un 
scaun ca o bancă, în faţa pianului şi cum Madame Legrand 
avea multe pe ea, ocupa cea mai mare parte din scaun şi pe 
mine mă împingea cu coatele spre marginea claviaturii. 
Cânta cu multă vigoare, folosind amândouă coatele; acestea 
rămâneau departe de corp, ca şi cum ar fi stat cu mâinile în 
şold, rezultatul fiind că nefericita care cânta la celelalte 
două mâini, trebuia să-şi facă treaba ţinându-şi coatele 
strâns lipite de trup. 

Cu oarecare dibăcie naturală, izbutisem să cânt partea de 
bas din duet. Era uşor să o faci pe Madame Legrand să 
accepte, căci îi plăcea foarte mult propria ei interpretare şi 
natural partea de soprano îi dădea o posibilitate mai bună 
să-şi reverse sufletul în muzică. Uneori, chiar o bună bucată 
de timp, fiind atât de absorbită de interpretarea ei, nu-şi 


mai dădea seama că nu mai cântam. Mai devreme sau mai 
târziu, ezitam în faţa unei măsuri, cântam una din urmă, 
căutam să o ajung pe ea, fără a fi sigură unde rămăsesem şi 
apoi încercam să cânt nişte note care s-ar fi putut potrivi cu 
ceea ce cânta ea. De vreme ce citeam o partitură la prima 
vedere, nu puteam întotdeauna să anticipez în mod 
inteligent ceea ce urma. Dintr-o dată îşi dădea seama de 
cacofonia monstruoasă pe care o produceam, se oprea, 
ridica mâinile în aer şi exclama: „Mais qu'est-ce que vous 
jouez la, petite? Que c'est horrible!"47 

Nu puteam să nu fiu de acord cu ea, într-adevăr era oribil. 

Atunci o luam de la început. Desigur că dacă aş fi cântat 
partea de soprano, lipsa mea de coordonare s-ar fi observat 
imediat. În orice caz, în general, ne înţelegeam bine. 

Cât timp cânta, Madame Legrand pufăia şi sforăia, pieptul 
i se ridica şi se lăsa, uneori scotea mugete; erau alarmante, 
dar fascinante. Mai şi mirosea de-ţi întorcea nasul din loc, 
ceea ce era mai puţin fascinant. 

La sfârşitul trimestrului urma să aibă loc un concert, eu 
fusesem programată cu două piese, mişcarea a treia din 
sonata „Patetica” de Beethoven, şi o piesă numită 
„Serenade d'Aragona”, sau cam aşa ceva. De la început am 
prins pică pe „Serenade d'Aragona”. Îmi venea tare greu s- 
o interpretez, nu ştiu de ce, deşi era mult mai uşoară decât 
Beethoven. Dar Beethoven mergea foarte bine, în timp ce 
serenada rămânea o interpretare foarte slabă. O exersam 
cu înflăcărare, dar deveneam din ce în ce mai nervoasă. Mă 
trezeam noaptea şi mă gândeam că interpretam şi se 
întâmplau tot felul de lucruri. Clapele nu se mişcau şi 
descopeream că mă aflu în faţa unei orgi şi nu a unui pian, 
sau soseam cu întârziere sau concertul avusese loc cu o 
seară înainte... Dar toate astea par nişte prostii acum, când 
mi le amintesc... 

Cu două zile înainte de concert mă simţeam tare rău, cu 
temperatură mare, încât au trimis după mama. Doctorul nu 
a putut găsi nici o cauză. Iotuşi, a spus că, după părerea lui, 


ar fi mai bine dacă nu aş cânta la concert şi aş fi scoasă din 
şcoală pe două sau trei zile, până după concert. Nu pot să 
vă spun cât eram de recunoscătoare, deşi în acelaşi timp 
aveam sentimentul unei persoane care nu reuşise în 
îndeplinirea unei sarcini dinainte stabilite. Îmi aduc aminte 
acum cum; la un examen la aritmetică, la şcoala 
domnişoarei Guyer, am rămas la coadă, deşi toată 
săptămâna precedentă fusesem în fruntea clasei. Când am 
văzut întrebările, la examen, dintr-o dată parcă mi s-a pus o 
ceaţă pe creier şi nu am mai fost în stare să gândesc. Există 
oameni care pot trece examenele cu brio, după ce fuseseră 
ultimii din clasă; sunt oameni care se manifestă în public 
mult mai bine decât în particular, pe când alţii apar ca exact 
opusul acestora. Eram din cei de la coadă. Este evident că 
mi-am ales cariera cea mai potrivită. Marele avantaj de a fi 
autor constă în faptul că lucrezi la adăpost, departe de 
public, şi dispui de propriul tău timp. Te poţi îngrijora, te 
poţi plictisi, poate să te apuce durerea de cap, poţi să ajungi 
la marginea nebuniei încercând să pui la cale o intrigă aşa 
cum ar trebui, dar nu eşti obligat să apari în public la dată 
fixă şi să te faci de râs. 

M-am întors la pension uşurată şi bine dispusă. Imediat am 
încercat să văd dacă pot interpreta „Serenade d'Aragona”. 
Evident că am cântat-o mai bine ca oricând până atunci, dar 
totuşi lăsa de dorit. Am continuat să învăţ restul sonatei de 
Beethoven cu Madame Legrand, care deşi fusese 
dezamăgită de mine ca elevă care i-ar fi făcut cinste, era 
bună şi încurajatoare şi mi-a spus că aveam un adevărat 
simţ al muzicii. 

Timpul petrecut la Paris, două ierni şi o vară, a fost unul 
din cel mai fericit pe care l-am cunoscut. Mereu se 
produceau tot felul de lucruri încântătoare. Unii din 
prietenii americani ai bunicului, a căror fiică cânta la 
Operă, locuiau aici. Am ascultat-o interpretând rolul 
Margaretei din „Faust”. Pensionul nu ducea fetele la 
„Faust”, subiectul nefiind considerat convenable pentru „les 


jeunes filles”. Cred că oamenii aveau tendinţa să fie destul 
de optimişti în privinţa corupţiei uşoare a tinerelor fete. Ar 
fi trebuit să ai mai multe cunoştinţe decât „les jeunes filles” 
în acele zile pentru a şti că la fereastra Margaretei se 
petrecea ceva incorect. Nu am înţeles, atunci, la Paris, de 
ce Marguerite s-a aflat dintr-o dată în închisoare. Mă 
întrebam dacă furase bijuterii? Neindoielnic, că sarcina şi 
moartea copilului nu mi-au trecut niciodată prin cap. 

Cel mai adesea ne duceau la Opera Comique. „Ihais”, 
„Werther”, „Carmen”, „La Vie Boheme”, „Manon”. Opera 
mea preferată era „Werther”. La Opera Mare am auzit 
„lannhauser” şi „Faust”. 

Mama m-a dus pe la croitorese şi am început pentru prima 
oară să capăt gust pentru rochii. Mi s-a făcut o rochie semi- 
elegantă din crepe de Chine verde pal, care mi-a adus 
foarte multă bucurie. Nu avusesem încă până atunci o 
asemenea rochie de om mare. Era trist că pieptul meu nu 
vroia să mă ajute deloc, aşa că au fost necesare o seamă de 
volane şi volănaşe la corsaj. Dar eu tot speram că într-o 
bună zi o pereche de sâni cu adevărat feminini, tari, rotunzi 
şi mari aveau să-mi răsară. Ce noroc că suntem scutiţi de-a 
ne vedea viitorul. De nu ar fi fost aşa, m-aş fi văzut la 35 de 
ani cu un piept feminin foarte bine dezvoltat, dar vai toate 
femeile erau cu un bust plat ca o scândură, iar cele 
nenorocoase, care aveau un piept mare, nu ştiau cum să-l 
strângă şi să-l facă să dispară. 

Prin scrisorile de recomandare pe care le poseda mama 
am pătruns în societatea franceză. Americancele erau 
întotdeauna bine primite în Faubourg St. Germain48, iar 
băieţii din aristocrația franceză căutau să se căsătorească 
cu americance bogate. Deşi eram departe de a fi bogată, se 
ştia că tata fusese american, şi toţi americanii se 
presupunea că au bani. Era o societate plină de ciudăţenii. 

Toţi francezii pe care i-am întâlnit erau politicoşi, foarte 
comme il faut şi pentru o fată nimic nu putea fi mai 
plictisitor. Totuşi îmi însuşisem un vocabular al limbii 


franceze foarte politicos, învăţasem cum să dansez şi cum 
să mă port în societate, cu cineva care cred că se numea 
(oricât ar părea de improbabil) domnul Washington Lob. 
Acesta era imaginea cea mai fidelă pe care pot să mi-o 
imaginez a domnului Turveydrop49. M-a pus la curent cu 
unele publicaţii mondene americane şi m-a învăţat care 
sunt diferitele trepte ale societăţii cosmopolite, şi încă alte 
câteva lucruri. 

— Să presupunem acum, începea domnul Lob, că eşti pe 
punctul de a te aşeza lângă o doamnă mai în vârstă, 
măritată. Cum vei sta? M-am uitat mirată la el. 

— Va trebui să... găsesc eu cum! am spus eu încurcată. 

— Arată-mi. 

Avea acolo câteva scaune aurite. M-am aşezat pe unul din 
ele, ascunzându-mi picioarele cât mai mult sub scaun. 

— Nu, nu, nu merge aşa. E imposibil, a declarat domnul 
Washington Lob. Trebuie să te întorci uşurel într-o parte, 
aşa, nu mai mult, şi când stai jos să te apleci puţin spre 
dreapta, ca şi cum te-ai înclina. 

A trebuit să exersez mult timp poziţia aceasta. Singurele 
lucruri pe care nu le puteam suferi deloc erau lecţiile de 
desen şi pictură. Mama era neînduplecată asupra acestui 
subiect. Nu mă slăbea. „Fetele trebuie să fie în stare să facă 
acuarele.” 

De două ori pe săptămână venea să mă ia o tânără femeie 
(deoarece fetele nu umblau singure pe străzile Parisului) şi 
mă ducea cu metroul sau autobuzul la un atelier pe undeva 
pe lângă piaţa de flori. Acolo intram într-o clasă de tinere 
fete care pictau violete într-un pahar cu apă, crini într-o 
cană, narcise galbene într-o vază neagră. Urmau nişte 
oftaturi teribile când apărea profesoara. 

— Mais vous ne voyez rien50, mi se adresă mie. Mai întâi 
trebuie să începi cu umbrele: Nu vezi? Uite aici şi aici şi aici 
sunt umbre. 

Dar eu nu vedeam nici o umbră. Tot ceea ce vedeam erau 
doar nişte violete într-un pahar cu apă. Peste tot existau 


violete. Nu aveam decât să pun o umbră de violet pe paleta 
mea şi pictam violete cu un mov şters. Recunosc că ceea ce 
ieşea nu părea deloc a fi un buchet de violete într-un pahar 
cu apă, dar nu vedeam şi nu cred că am văzut vreodată ce 
rol ar putea juca umbrele. Câteodată, pentru a-mi uşura 
starea depresivă, desenam picioarele mesei sau vreun 
scaun desperecheat în perspectivă, astea mă mai 
înveseleau, dar mi erau deloc pe placul profesoarei. 

Deşi am întâlnit o seamă de tineri francezi fermecători, e 
destul de ciudat că nu m-am îndrăgostit de niciunul. În 
schimb, nutream o adevărată pasiune pentru funcţionarul 
de la recepţie, de la hotel, domnul Strie. Era înalt, subţire, 
ca o tenie, cu un păr cânepiu şi cu tendinţă spre coşuri. Nu 
pot să înţeleg ce vedeam la el. Nu am avut niciodată curajul 
să-i vorbesc, deşi uneori îmi spunea „Bonjour 
Mademoiselle” când treceam prin hol. Era destul de greu să 
brodezi fantezii pe seama domnului Strie. Uneori îmi 
închipuiam că sunt cu el în Indochina franceză, unde 
bântuia ciuma, iar eu îl îngrijeam, dar mi-au trebuit multe 
sforţări să fac să dăinuie această imagine. Când în sfârşit îşi 
trăgea ultima suflare, îmi şoptea: „Mademoiselle, v-am 
adorat întotdeauna din acele zile când eram la hotel”, ceea 
ce părea în regulă, dar când l-am observat a doua zi stând 
şi scriind cu aplicaţie la biroul lui, mi s-a părut că ar fi fost 
imposibil să rostească aşa ceva, chiar şi pe patul de moarte. 

În vacanţa de Paşte, am făcut diferite expediţii la 
Versailles, Fontainebleau şi în alte locuri; apoi, cu obişnuita- 
i hotărâre neaşteptată, mama m-a anunţatcănuosămă 
mai întorc la Mademoiselle T. 

— Nu prea am păreri prea bune despre această instituţie, 
a declarat ea. Predarea nu-i deloc interesantă, nu mai este 
ca pe vremea lui Madge. Eu mă întorc în Anglia şi am 
aranjat ca tu să rămâi la şcoala domnişoarei Hogg, la 
Auteuil - Les Marroniers (Castanii). 

Nu-mi amintesc să fi încercat vreun alt sentiment decât o 
uşoară surprindere. Mă simţeam, în general, bine la 


Mademoiselle 'T., dar nu doream în mod deosebit să mă 
întorc acolo. De fapt părea mult mai interesant să te duci 
într-un loc nou. Nu ştiu dacă dovedeam prostie sau 
bunăvoință, aş vrea să cred că era cea de-a doua. Dar 
întotdeauna eram pregătită să-mi placă ceea ce avea să 
urmeze. 

Aşa că m-am dus la Les Marroniers, o şcoală foarte bună, 
dar extrem de englezească. Îmi plăcea, dar mi se părea 
plicticos. Acolo aveam o profesoară de muzică bună, nu atât 
de amuzantă ca Madame Legrand însă. Pentru că toată 
lumea vorbea englezeşte, deşi era interzis, nimeni nu învăţa 
prea mult franceză. 

Activităţile din exterior nu erau încurajate sau poate nici 
chiar permise, la Les Marroniers. Aşa că în fine am putut să 
mă descotorosesc de lecţiile de pictură şi desen pe care le 
detestam. Singurul lucru ce-mi lipsea era drumul pe la 
piaţa de flori, care într-adevăr îmi părea un paradis. Şinua 
fost nici o surpriză pentru mine când, la sfârşitul vacanței 
de vară, mama mi-a spus dintr-o dată, la Ashfield, că nu mă 
voi mai duce la Les Marroniers. Îi venise o nouă idee pentru 
educaţia mea. 

V 

Dr. Barwood, medicul lui Grannie, avea o cumnată care 
conducea o mică şcoală pentru fete, la Paris. Nu primea 
dacit 12-15 fete; toate studiau muzica sau urmau cursuri la 
Conservator ori la Sorbonna. „Cum ţi se pare această 
idee?” m-a întrebat mama. Aşa după cum spuneam, eram 
receptivă la idei noi, de fapt, motto-ul meu ar fi putut fi la 
acea vreme: „încearcă orice o dată”. Astfel toamna m-am 
dus la domnişoara Dryden, lângă Arcul de Triumf, în Avenue 
du Bois. 

Îmi convenea de minune... Pentru prima oară mi-am dat 
seama că ceea ce făceam acolo mă interesa cu adevărat. 
Eram în total 12 fete. Domnişoară Dryden era înaltă, cu un 
temperament destul de violent, avea un păr alb foarte 
frumos aranjat, o figură distinsă, un nas roşu pe care şi-l 


freca destul de tare când se enerva. Conversaţia ei era 
aspră, ironică, alarmantă, dar stimulatoare. Avea un ajutor, 
o franţuzoaică, Madame Petit, o fire foarte emotivă, foarte 
franţuzoaică. Ţineam mult la ea, toate fetele, dar nu o 
veneram atât ca pe domnişoara Dryden. 

Te simţeai mai curând ca într-o familie, dar exista o 
atitudine foarte serioasă faţă de studiile noastre. Accentul 
se punea pe muzică, aveam însă lecţii interesante în diferite 
domenii. Veneau societarii de la Comedia Franceză, ne 
ţineau conferinţe despre Moliere, Racine, Corneille, 
cântăreţi de la Conservator ne cântau arii din Lully şi Gluck. 
Urmam un curs de artă dramatică, unde toate recitam. Din 
fericire nu se făceau prea multe dictări, aşa că greşelile 
mele de ortografie nu erau chiar atât de evidente, şi, cum 
vorbeam franceza mai bine decât celelalte, îmi făcea o 
plăcere totală să recit din Andromaca, identificându-mă eu 
eroina tragică în timp ce declamam: „Seigneur, toutes ces 
grandeurs ne me touchent plus guere”51. 

Cred că noi, toate fetele, apreciam foarte mult lecţiile de 
artă dramatică. Ne duceam la Comedia Franceză unde 
vedeam dramele clasice şi unele piese moderne. Am văzut-o 
pe Sarah Bernhardt, într-unul din ultimele roluri ale 
carierei ei, Fazanul de aur, în „Chantecler” de Rostand. Era 
bătrână, slabă, umbla greu, vocea ei de aur părea spartă, 
dar, neîndoielnic rămăsese o mare actriţă; te captiva cu 
adânca ei emoție, încă şi mai mult decât Sarah Bernhardt 
m-a impresionat Rejane. Am văzut-o într-o piesă modernă, 
„La Course aux Flambeaux”. Avea o putere minunată de-a 
te face să simţi, prin jocul ei interiorizat, sentimente şi 
emoţii năvalnice cărora nu le-ar fi dat niciodată frâu liber. 
Şi acum, dacă rămân o clipă cu ochii închişi, liniştită, îmi 
răsună în urechi vocea ei, îi revăd chipul în timp ce rostea 
ultimele cuvinte din piesă: „Pour sauver ma fille, j'ai tue ma 
mere”52 şi fiorul ce-ţi pătrundea în adâncul fiinţei tale, 
când cortina cădea. 


Mi se pare că învăţământul îţi poate da satisfacţie numai 
dacă îţi activează o anumită receptivitate. Informaţia amplă 
nu are valoare, căci nu-ţi aduce nimic mai mult faţă. De ce 
posedai mai înainte. A asista la prezentări de piese făcute 
de către artiste, a auzi replici din acestea repetate de ele, a 
avea cântăreţi adevăraţi care să-ţi cânte „Bois Epais” sau o 
arie din „Orfeul” lui Gluck însemna a face să prindă viaţă în 
tine o dragoste pasionantă pentru arta respectivă. Mie 
toate acestea mi-au deschis o lume nouă, o lume în care am 
rămas să trăiesc de atunci înainte. 

Studiile mele serioase erau muzica, canto şi pianul. 
Studiam pianul cu un austriac, Charles Furster. Venea 
uneori la Londra şi dădea recitaluri. Era un profesor bun, 
dar care te înspăimânta. Metoda lui consta în a se preumbla 
tot timpul prin cameră, în vreme ce tu cântai. Părea că nu 
ascultă, se uita pe fereastră, mirosea o floare, dar, cât ai 
clipi din ochi, dacă luai cumva vreo notă falsă sau frazai 
ceva greşit, se întorcea şi cu agerimea unui tigru care se 
repede asupra, prăzii striga: „Hein, qu'est-ce que vous 
jouez la petite, hein? C'est atroce.”53 Îţi zdruncina nervii, la 
început, dar mai apoi te obişnuiai. Fiind un mare pasionat 
după Chopin, mă punea să repet mai mult „Studii şi Valsuri” 
de Chopin, „Fantaisie Impromptue” şi una din „Balade”. 
Ştiam prea bine că progresam cu lecţiile lui şi asta mă făcea 
fericită. Am învăţat şi sonate de Beethoven, ca şi unele 
piese uşoare pe care le numea „piese de salon”, o 
„Romanţă” de Faure, „Barcarola” de Ceaikovski şi altele. 
Exersam cu adevărată asiduitate cam şapte ore pe zi. 
Bănuiesc că încolţise în mine o speranţă, nu ştiu dacă am 
lăsat-o vreodată să pătrundă în conştiinţă, dar exista acolo 
pe planul al doilea - că poate aş deveni o pianistă, aş putea 
da concerte. Ştiam că trebuia să treacă mult timp şi că mi 
se cerea muncă susţinută, dar mai ştiam că voi progresa 
rapid. 

Lecţiile de canto le începusem mai înainte. Aveam ca 
profesor pe Monsieur Boue. Acesta şi Jean de Reszke erau 


consideraţi ca cei mai buni profesori de canto de la Paris pe 
atunci. Jean de Reszke fusese un tenor faimos, iar Boue un 
bariton de operă. Locuia într-un apartament, la etajul cinci, 
fără lift, când ajungeam acolo aveam respiraţia tăiată, ceea 
ce era normal, de altfel. Toate apartamentele erau la fel 
încât pierdeai socoteala etajelor, dar ştiai întotdeauna când 
soseai la Monsieur Boue după tapetul de pe peretele 
scărilor: când făceai ultimul cot dădeai peste o pată mare 
de grăsime, care semăna puţin cu capul unui câine. 

De cum intram eram întâmpinată cu reproşuri. De ce 
gâfâiam aşa? De ce trebuia să-mi pierd respiraţia? La 
vârsta mea trebuia să sar treptele, fără să gâfâi. Respirația 
era totul. „Respirația este centrul cântului, ar trebui să ştii 
asta până acum.” Apoi îşi lua măsurătoarea, care se afla 
întotdeauna la îndemână, o punea în jurul diafragmei mele 
şi îmi spunea să respir, adică să inspir şi să expir cât mai 
complet posibil. Calcula diferenţa între cele două 
măsurători, dând din când în când din cap şi spunând 
uneori: 

— C'est bien, c'est bien54, avansează! Ai un torace bun, 
un torace excelent, eşti bine dezvoltată şi mai mult încă, o 
să-ţi spun ceva, nu o să suferi niciodată de tuberculoză 
pulmonară. Asta e ceva foarte trist pentru unii cântăreţi: 
fac tuberculoză, dar la dumneata nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Atât timp cât o să faci exerciţii de respiraţie totul o să 
fie în regulă. Îţi place biftecul? 

I-am spus că da. Îmi plăcea grozav biftecul. 

— Asta-i foarte bine, e mâncarea cea mai bună pentru un 
cântăreţ. Nu poţi să mănânci mult la o masă sau prea des, 
le spun întotdeauna cântăreților mei de la operă. La ora trei 
după-masă, să mâncaţi un biftec mare şi să beţi un pahar de 
bere, după asta nimic, până după ce cântaţi la nouă. 

Treceam apoi, la lecţia de canto propriu-zisă. Vocea din 
cap, spunea el, a fost foarte bună, perfectă, naturală, bine 
dozată, şi nici notele din piept nu erau prea rele, dar 
medium, medium era extrem de slab. Aşa că pentru început 


aveam să cânt în registru de mezosoprană, pentru a-mi 
dezvolta medium-ul. Din când în când, îl apucau nervii din 
cauza a ceea ce numea el faţa mea englezească. 

— Feţele englezeşti, spunea el, nu au expresie, nu sunt 
mobile. Pielea din jurul gurii nu se mişcă, şi vocea, 
cuvintele, totul vine din gât. Asta e foarte prost. Franceza 
vine din cerul gurii. Acoperişul gurii, podul nasului, de acolo 
vine vocea medium. Vorbeşti franceza foarte bine, fluent. 
Din păcate, deşi n-ai accent englezesc, îl ai pe cel din Midi. 
De ce ai accentul din Midi? 

M-am gândit o clipă şi apoi am spus: 

— Pentru că am învăţat franceza de la o fată din Pau. 

— A, asta explică totul, spuse el. Da, asta-i. Ai accentul 
meridional. După cum ziceam, vorbeşti franceza fluent, dar 
o vorbeşti ca o englezoaică, pentru că ai vocea din fundul 
gâtului. Trebuie să-ţi mişti buzele. Ţine dinţii strânşi, dar 
mişcă buzele. A, ştiu ce o să facem. 

M-a sfătuit să ţin un creion în colţul gurii şi să articulez cât 
mai bine posibil, fără a lăsa creionul să cadă. Era teribil de 
dificil la început. Dar până în cele din urmă am izbutit. 
Dinţii strângeau creionul, iar buzele trebuiau să se mişte 
repede pentru a putea rosti cuvintele. 

Boue s-a înfuriat teribil într-o zi, când am adus vorba de 
Samson şi Dalila, „Mon cour s'ouvre a ta voix"55 şi l-am 
întrebat dacă aş putea să o învăţ, căci îmi plăcea acea operă 
foarte mult. 

— Dar ce ai aici? m-a întrebat uitându-se la partitură. Ce-i 
asta? în ce cheie este? Este transpusă în altă cheie. 

I-am explicat că am cumpărat partitura pentru soprano. 

A ţipat furios: 

— Dar Dalila nu e soprană, ci mezosoprană. Ştii că dacă 
vrei să cânţi o arie dintr-o operă, trebuie să o cânţi în cheia 
în care a fost scrisă. Nu poţi transpune pentru voce de 
soprană, ceea ce a fost scris pentru mezo, accentul este pus 
greşit. la-o de aici. Dacă aduci partitura care trebuie pentru 
mezo, da, atunci poţi s-o înveţi. 


N-am mai îndrăznit să cânt de atunci niciodată un cântec 
transpus. 

Am învăţat o mulţime de cântece franţuzeşti şi o Ave Maria 
foarte frumoasă de Cherubini. Am dezbătut câtva timp 
problema pronunțării limbii latine, din aceasta arie. 

— Englezii pronunţă latina după moda italiană, iar 
francezii au felul lor propriu de a pronunţa. Cred că fiindcă 
eşti englezoaică e mai bine să pronunţi ca italienii. 

Am cântat de asemenea mai multe cântece de Schubert în 
germană. Deşi nu ştiam germana, nu era prea greu, şi 
bineînţeles am cântat multe cântece în italiană. În general 
nu mi se permitea să fiu prea ambițioasă, dar după vreo 
şase luni de studii sau cam aşa am avut permisiunea să cânt 
aria din Boema, „Che gelida manina” şi aria din Toşca „Vissi 
d'arte”. 

Ce zile fericite! 

Uneori, după o vizita la Louvre, ne duceam să luăm ceaiul 
la Rumpelmayer. Nu putea să existe o mai mare plăcere în 
viaţă, pentru o fată lacomă ca mine, ca ceaiul de la 
Rumpelmayer. Prăjiturile mele favorite erau cele cu frişca şi 
cremă de castane. 

Eram, de asemenea, duse la plimbare în Bois, un loc foarte 
fascinant. Într-o zi, îmi aduc aminte, când mergeam câte 
două de-a lungul unei poteci împădurite, a apărut un bărbat 
de după copaci. Clasicul caz de expunere indecentă. Cred 
că toate l-am văzut, dar toate ne-am comportat civilizat, ca 
şi cum nu ar fi fost nimic neobişnuit, ca şi cum nu ne-am fi 
dat seama de cele ce am văzut. Miss Dryden, care avea în 
ziua aceea grijă de noi, a pornit-o înainte cuirasată, ca un 
vas de război. Am urmat-o. Bănuiesc că bărbatul acela care 
în partea de sus era foarte corect îmbrăcat, păr negru, 
barbişon, cravată elegantă, trebuie să-şi fi petrecut ziua 
umblând prin locurile cele mai întunecoase din Bois, ca să 
surprindă nişte tinere decente din vreun pension, mergând 
două câte două în şir lung, gata să le îmbogăţească 
cunoştinţele despre viaţa Parisului. Pot să adaug, că pe cât 


ştiu, niciuna dintre noi nu a menţionat această întâmplare 
celorlalte fete, nici măcar nu s-a chicotit. Pe atunci eram 
toate foarte decente. 

Ocazional avea loc câte o reuniune la domnişoara Dryden. 
O dată o americancă, o fostă elevă de a ei, măritată acum cu 
un viconte francez, a venit cu fiul ei Rudy. Băiatul era, după 
drept, un baron francez, dar după înfăţişare arăta ca un 
şcolar american. Trebuie să se fi albit puţin la faţă când a 
văzut douăsprezece fete atrăgătoare, uitându-se toate la el 
cu interes, aprobare sau poate chiar şi cu vreo privire 
galeşă, plină de romantism în ochi. A doua zi noi toate l-am 
întâlnit pe Rudy la Palais de Glace, unde unele dintre noi 
învăţam să patinăm, iar altele patinam. Rudy a fost politicos, 
preocupat să fie atent cu maică-sa. A făcut de câteva ori 
turul patinoarului cu cele dintre noi care ştiam să patinăm. 
Eu, ca de obicei, în asemenea împrejurări, n-am avut noroc. 
Abia începusem să învăţ şi în prima după-masă reuşisem să- 
mi răstorn instructorul. Asta, trebuie să recunosc, l-a 
supărat foarte tare. A fost ridiculizat de colegii lui. El se 
mândrea că era în stare să ţină pe oricine, chiar şi pe cea 
mai grasă americancă, şi să fie trântit la pământ tocmai de 
o fată slabă, înaltă, trebuie să-l fi înfuriat. După aceea mă 
lua cât mai rar posibil la patinaj. În orice caz nu-mi trecea 
prin cap să risc, să fiu condusă de Rudy în jurul ringului; 
probabil că aveam să-l răstorn numaidecât şi pe el, şi pe 
urmă s-ar fi plictisit de mine. 

Când l-am văzut pe Rudy s-a petrecut ceva cu mine. Ne- 
am întâlnit doar în câteva împrejurări, dar au fost momente 
de tranziţie pentru mine. Din acea clipă am părăsit 
teritoriul eroului slăvit, întreaga mea dragoste romantică 
pe care o nutream pentru oameni reali sau ireali, personaje 
din cărţi, oameni din viaţa publică sau cei care veneau în 
mod curent la noi în casă, a luat sfârşit de atunci. Nu mai 
puteam încerca o dragoste ideală, îmi lipsea dorinţa de a 
mă sacrifica pentru idolii mei. Din acea zi am început să-i 
văd pe tineri, numai ca tineri, făpturi care te stimulau şi 


care mi-ar fi făcut plăcere să-i întâlnesc, şi dintre care, într- 
o zi aveam să-mi găsesc alesul inimii (Mr. Right, de fapt). 
Nu m-am îndrăgostit de Rudy, poate aş fi făcut-o, dacă l-aş fi 
întâlnit mai des - dar dintr-o dată mi-am dat seama că 
simţeam altfel, că devenisem parte din lumea femeilor în 
căutarea prăzii. Din acea clipă, imaginea Episcopului 
Londrei, ultimul obiect al idolatrizării mele, păli din mintea 
mea. Acum doream să întâlnesc tineri adevăraţi, mulţi tineri 
adevăraţi, deşi de fapt, nu puteau fi prea mulţi. 

Nu-mi mai amintesc cât timp am mai rămas la domnişoara 
Dryden - un an, poate optsprezece luni, nu cred că mai 
mult de doi ani. Mama, cu firea ei aşa de schimbătoare, nu a 
mai propus totuşi altceva. Dar cred totuşi că intuise că 
aflasem acum ceea ce mă satisfăcea, învăţam lucruri care 
aveau importanţă, care se integrau în felul meu de-a fi, 
devenind parte integrantă din preocupările mele pentru 
viaţă. 

Unul din visele mele s-a spulberat înainte de a părăsi 
Parisul. Domnişoara Dryden îşi aştepta o fostă elevă, 
contesa de Limerick, o foarte bună pianistă, elevă a lui 
Charles Furster. De obicei, în asemenea împrejurări, câteva 
eleve care studiau pianul dădeau un mic concert. Mă 
număram şi eu printre ele. Rezultatul a fost catastrofal. 
Eram nervoasă dinainte, dar nu în mod exagerat, nu mai 
mult decât ar fi fost natural, dar de îndată ce m-am aşezat 
în faţa pianului m-am simţit învăluită de o totală ineficientă. 
Cântam note greşite, pierdusem tempoul, frazarea era de 
amator, stângace, o mizerie. 

Nimeni nu ar fi putut fi mai binevoitor decât Lady 
Limerick. A vorbit cu mine mai târziu şi mi-a spus că şi-a dat 
seama cât eram de nervoasă şi asemenea crize sunt 
obişnuite la unele persoane, şi că asta este ceea ce se 
numeşte trac. Poate că le voi depăşi mai târziu, după ce voi 
cânta mai mult în faţa publicului. Am fost foarte 
recunoscătoare pentru aceste cuvinte amabile, dar ştiam 


prea bine că era ceva mult mai serios ce se petrecea cu 
mine. 

Am continuat să studiez, dar înainte de a mă întoarce 
acasă l-am întrebat pe Charles Furster, dacă el crede, 
sincer, că lucrând foarte stăruitor şi având oarecare 
aplicaţie, aş putea să devin într-o zi o pianistă profesionistă. 
Şi el a fost amabil, dar nu mi-a spus nici o minciună. Mi-a 
mărturisit că impresia lui era că nu aveam temperament 
pentru a cânta în public; şi ştiam că era adevărat. I-am fost 
recunoscătoare pentru că mi-a spus adevărul. Am fost 
amărâtă câtva timp, dar am încercat din răsputeri să nu 
stărui prea mult asupra acestui subiect. 

Dacă ceea ce doreşti cu înflăcărare nu se poate realiza, 
este mai bine să renunţi şi să mergi mai departe, în loc să 
stărui în regrete şi speranţe. Acest eşec timpuriu mi-a fost 
de mare folos în viitor: m-a învăţat că nu aveam menirea şi 
nici înclinația de a mă expune în public. 

PARTEA A IV-A 

Adolescenţa, flirturile, căsătoria (Joc la modă victorian) 

I 

Curând după ce m-am întors acasă de la Paris, mama a 
fost grav bolnavă. Conform manierei obişnuite în medicina 
de pe atunci, diagnosticul era apendicită, paratifoidă, pietre 
la ficat şi încă altele. De mai multe ori s-a aflat pe punctul 
de a fi transportată pe masa de operaţie. Tratamentul nu i-a 
ajutat cu nimic, boala revenea mereu şi s-a pus de mai 
multe ori problema unor diferite operaţii. Mama era ea 
însăşi doctor amator. Când fratele ei Ernest studia 
medicina, l-a ajutat cu mult entuziasm să înveţe. Şi ar fi 
putut fi un doctor mult mai bun decât el. Dar în cele din 
urmă a trebuit să renunţe, căci nu suporta să vadă sânge. 
Până atunci, însă, mama era practic tot atât de pregătită ca 
şi el şi nu părea că ar impresiona-o sângele, rănile sau 
oricare alte aspecte fizice neplăcute la vedere. Observasem 
că atunci când ne duceam la dentist împreună, în sala de 
aşteptare, mama nu dădea nici o atenţie unor reviste ca 


„Lhe Queen”, „Ihe Tatler”, ci imediat lua „Ihe Lancet” sau 
„British Medical Journal”, dacă se aflau pe masă. În cele din 
urmă, pierzându-şi răbdarea cu doctorii care se perindau în 
jurul ei, a spus: „Cred că habar nu au; de altfel, nici eu nu 
ştiu ce am. Singurul lucru important este să scapi din 
mâinile doctorilor”. 

A reuşit să găsească totuşi un alt doctor care era ceea ce 
se poate numi dispus să asculte şi a fost în curând în 
măsură să anunţe că recomandase soare şi o climă caldă, 
uscată. Aşa că mama m-a informat: 

— La iarnă ne ducem în Egipt! 

Din nou ne-am gândit la închirierea casei. Din fericire, pe 
atunci, cheltuielile de călătorie trebuie să fi fost mici, iar 
costul vieţii în străinătate putea fi uşor acoperit de chiria 
mare pe care o puteam obţine pentru Ashfield. Torquay 
continua, desigur, să fie o staţiune căutată iarna. Nimeni nu 
ar fi venit acolo vara, iar localnicii, la acel timp, plecau 
întotdeauna, pentru a evita „căldura teribilă”. (Nu pot să-mi 
închipui ce putea fi această „căldură teribilă”; azi găsesc 
sudul Devonului foarte rece vara.) De obicei se duceau şi 
închiriau case prin câmpiile mai îndepărtate. Şi tata şi 
mama au făcut o dată aşa, dar au găsit că era atât de cald, 
încât au închiriat un docar şi veneau în fiecare după-masă 
la Torquay să stea în grădina lor. În orice caz, Torquay era 
pe atunci Riviera Angliei şi lumea plătea sume mari pentru 
a închiria vile mobilate în sezonul vesel de iarnă, care le 
oferea concerte, după mesele, conferinţe, baluri şi multe 
alte activităţi mondene. 

Eram gata să-mi fac „ieşirea în lume”. Îmi „ridicasem” 
părul, ceea ce pe atunci însemna o coafură în stil grec, cu 
zulufi, sus, deasupra cefei şi un fel de fileu împrejur. Era 
într-adevăr un stil care venea bine, foarte potrivit pentru 
rochiile de seară. Părul meu era foarte lung. O femeie care 
avea păr lung putea să se considere mândră, deşi, de fapt, 
însemna un păr rebel, desfăcându-se mereu. Pentru a 
contracara aceasta, coafezele creaseră aşa-numita 


„postişă”, un mănunchi de zulufi falşi care se fixa cât mai 
strâns de părul tău. 

„leşirea în lume” era un eveniment de mare importanţă în 
viaţa unei fete. Dacă aveai bani, mama îţi dădea o serată 
dansantă. Mergeai la Londra în timpul sezonului. Evident, 
sezonul londonez de atunci nu avea nimic comun cu 
afacerea comercială, meşteşugit organizată, aşa cum a 
ajuns să fie în ultimii douăzeci, treizeci de ani. Persoanele 
invitate la serata ta şi cele la care te duceai îţi erau prieteni 
personali. Exista întotdeauna o dificultate să aduni destui 
bărbaţi, seratele erau în general neceremonioase, mai 
existau şi baluri de caritate, la care te duceai cu un mare 
grup de prieteni. 

Bineînţeles că aşa ceva nu avea cum să fie în viaţa mea. 
Madge îşi făcuse ieşirea în lume la New York, unde fusese la 
recepții şi serate dansante, dar tata nu fusese în măsură să- 
şi permită un sezon londonez pentru ea. Evident nu putea fi 
vorba acum nici pentru mine să mă bucur de asta. Dar 
mama era preocupată că trebuia să mă bucur de ceea ce ea 
considera dreptul prin naştere al unei tinere fete, adică să- 
şi facă apariţia asemenea unui fluture ieşit dintr-o crisalidă, 
să se transforme dintr-o şcolăriţă, într-o tânără adolescentă 
de lume, care să vină în contact cu alte tinere, ca şi cu mulţi 
băieţi, sau, ca să spunem deschis, să i se dea şansa să-şi 
găsească un partener potrivit. 

Toată lumea avea grijă să fie cât mai binevoitoare cu 
tinerele fete. Le invitau pe la reuniuni, aranjau ieşiri la 
teatru. Puteai să te bizui pe prietenii care ştiau să se 
grupeze în jurul tău. La noi nu exista nimic asemănător cu 
sistemul francezilor de a protegui fiicele şi a le permite să 
se întâlnească numai cu câteva persoane selecţionate, care 
ar fi putut fi soţi potriviţi, care însă făcuseră mai înainte 
destule nebunii şi duseseră o viaţă agitată şi tumultuoasă, 
dar aveau bani suficienţi sau proprietăţi pentru a putea ţine 
o nevastă. Şi cred că sistemul acesta era bun şi avea ca 
rezultat un procentaj mare de căsătorii fericite. Credinţa, 


care dăinuia în Anglia, că tinerele fete franţuzoaice erau 
obligate să se căsătorească cu bătrâni bogaţi, nu era 
adevărată. Depravatul, tânărul nebunatic, încântătorul 
„Mauvais sujet” pe care desigur că l-ar fi preferat 
franţuzoaica, nu avea niciodată permisiunea să pătrundă în 
orbita ei. 

În Anglia lucrurile stăteau altfel. Fetele se duceau la 
serate şi întâlneau tot felul de băieţi, de faţă fiind şi mamele 
lor, care stăteau plictisite în chip de supraveghetoare, dar 
fiind incapabile de a acţiona. Lumea era, evident, destul de 
atentă în privinţa tinerilor pe care îi întâlneau fiicele lor. 
Desigur existau posibilităţi de alegere şi fetele preferau 
întotdeauna tineri indezirabili, ba mergeau până acolo încât 
ajungeau să se şi logodească cu aceştia sau să aibă ceea ce 
se numea o „înţelegere” între părţi. Această „înţelegere” 
sau acord neoficial era un termen într-adevăr foarte 
folositor. Prin acesta părinţii evitau fricţiunea care s-ar fi 
putut ivi, refuzând alegerea fiicei lor. 

„Eşti încă foarte tânără draga mea şi sunt sigur că Hugh e 
un băiat fermecător, dar şi el e tânăr şi nu are încă 
asigurată o carieră; aţi putea foarte bine să stabiliţi o 
înţelegere între voi, să vă întâlniți din când în când, dar fără 
să vă scrieţi şi fără logodnă oficială.” Şi apoi părinţii 
începeau să lucreze în culise, încercând să găsească un 
tânăr mai potrivit pentru fiica lor, şi s-o facă astfel să-şi ia 
gândul de la primul băiat. Aşa se întâmpla adesea. O 
opoziţie directă ar fi făcut fata să se agaţe cu disperare de 
primul ales. Permiţându-i-se câte ceva, situaţia era alta şi 
cum multe fete erau destul de raţionale foarte adesea îşi 
schimbau gândurile. 

Din cauza faptului că o duceam atât de prost cu banii, 
mama îşi dădu seama că avea să fie greu pentru mine să-mi 
fac ieşirea în lume aşa cum se obişnuia. Cred că hotărârea 
ei de a alege ca loc pentru convalescenţă Cairo s-a datorat, 
în special, mie şi alegerea s-a dovedit foarte bună. Eram 
timidă, nu străluceam deloc în societate. Dacă puteam să 


mă deprind cu dansul, cu statul de vorbă şi cu toate 
celelalte, acestea devenind ceva obişnuit, ar fi fost sigur cea 
mai bună modalitate de a căpăta şi eu o oarecare 
experienţă. 

Pentru o fată tânără, Cairo este o mare încântare, un vis. 
Am stat acolo trei luni şi mă duceam de cinci ori la dans în 
fiecare săptămână. Aceasta se petrecea de fiecare dată în 
câte unul din marile hoteluri. La Cairo erau staționate trei 
sau patru regimente, în fiecare zi se juca polo. Totul intra în 
tariful plătit la un hotel cu preţuri moderate. Multă lume se 
ducea acolo iarna şi de obicei erau mame cu fetele lor. La 
început eram foarte timidă şi am rămas aşa în multe 
privinţe, dar mă pasiona dansul, fiind o foarte bună 
dansatoare. Îmi plăceau mulţi tineri şi am constatat curând 
că şi ei mă plăceau, aşa că totul era cât se putea de bine. 
Aveam 17 ani. Cairo ca oraş nu prezenta nici o semnificaţie 
pentru mine. Fetele între 18 şi 21 de ani arareori se 
gândesc la altceva decât la băieţi, ceea ce este foarte 
normal şi potrivit. 

Azi nu mai există arta flirtului, dar atunci era în floare şi 
reprezenta, cred, aproape ceea ce numeau vechii trubaduri 
„le pays du tendre”. Este o introducere bună în viaţă; acel 
ataşament pe jumătate sentimental, pe jumătate romantic, 
care se formează între cei pe care-i numesc acum, la vârsta 
mea înaintată, „băieţi şi fete”. Îi învaţă câte ceva din viaţă şi 
despre fiecare din ei, fără ca să plătească în schimb un preţ 
prea mare sau deziluzionant. Nu-mi aduc aminte absolut 
deloc să fi existat printre prietenele mele, sau în familiile 
lor, copii ilegitimi. Ba nu, greşesc; iată o poveste nu prea 
drăguță: O tânără fată, pe care o cunoşteam, s-a dus să-şi 
petreacă vacanţa la o colegă de şcoală şi a fost sedusă de 
tatăl acesteia, un om mai în vârstă, cu o reputaţie proastă. 

Ar fi fost mai greu să se ajungă pe atunci la legături 
sexuale căci tinerii aveau păreri foarte bune despre fete, iar 
opinia publică i-ar fi înspăimântat, ca şi pe fete, de altfel. 
Tinerii bărbaţi îşi satisfăceau plăcerile cu femei măritate, de 


obicei mai bătrâne decât ei, sau aveau „mici prietene” la 
Londra, despre care nimeni nu trebuia să ştie. Îmi aduc 
aminte de o întâmplare, de mai târziu, când mă aflam 
invitată în Irlanda. Se mai aflau acolo vreo două, trei fete şi 
nişte tineri, în cea mai mare parte în armată. 

Unul dintre tineri a plecat pe neaşteptate, într-o 
dimineaţă, declarând că primise o telegramă din Anglia. 
Dar nu era adevărat. Nimeni nu cunoştea cauza, dar i se 
mărturisise unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care o 
cunoştea bine şi o considera în măsură să aprecieze dilema 
sa. | se ceruse să întovărăşească pe una din fete la o serată 
dansantă, la o oarecare depărtare de acolo, unde ceilalţi nu 
fuseseră invitaţi. El a condus-o în mod corect. 

Dar pe drum fata a sugerat să se oprească la un hotel şi să 
ia o cameră. „O să ajungem la dans puţin mai târziu, spuse 
ea, dar nu observă nimeni, ştiu eu, am mai făcut adesea 
treaba asta.” Tânărul a fost atât de îngrozit, încât refuzând 
sugestia şi-a dat seama că-i va fi imposibil să o vadă a doua 
zi. De aici şi plecarea lui bruscă. 

„Nici nu-mi venea să-mi cred urechilor - părea o fată atât 
de bine crescută, era atât de tânără, părinţii ei erau 
drăguţi, avea totul. Exact genul de fată cu care cineva ar fi 
dorit să se căsătorească.” 

Totuşi în acele zile puritatea tinerelor fete era încă la mare 
preţ. Nu ne simţeam câtuşi de puţin apăsate din cauza 
aceasta. Prieteniile romantice, cu gesturi mai puţin reţinute 
şi îmbrăţişări mai înfocate ne erau de ajuns. 

A face curte este, la drept vorbind, un început de dragoste 
recunoscut la toate vieţuitoarele. Masculul se învârte 
țanţoş, face curte, femela pretinde că nu observă nimic, dar 
în taină se simte gratificată. Ştii că nu-i încă ceva 
materializat, dar e un fel de ucenicie. Trubadurii aveau 
dreptate când îşi cântau cântecele despre acel pays du 
tendre. Pot să recitesc mereu „Aucassin şi Nicolette”56 
pentru farmecul, naturaleţea şi sinceritatea care se 
desprind din acele pagini. Niciodată după anii tinereţii nu 


mai ai acel sentiment particular, emoția unei prietenii cu un 
bărbat, sentimentul de a găsi o afinitate, de a-ţi place 
aceleaşi lucruri, de a-l auzi pe celălalt spunând ceva la care 
tocmai te gândeai. Multe dintre acestea, fără îndoială nu 
sunt decât iluzii, dar e o iluzie atât de dulce şi cred că ar 
trebui să aibă locul său în viaţa fiecărei femei. N-ai decât să 
zâmbeşti mai târziu şi să spui „ce tânără şi proastă eram, 
într-adevăr”. 

Totuşi la Cairo, n-am ajuns nici măcar să mă îndrăgostesc 
nici un pic de cineva. Eram prea ocupată. Se petreceau 
atâtea lucruri în jurul meu şi se aflau atâţia tineri 
atrăgători. De fapt, cei care-mi făceau inima să-mi 
zvâcnească erau bărbaţi cam de 40 de ani. Din amabilitate 
dansau din când în când cu copiliţa care eram şi mă 
tachinau, aşa ca pe cineva mic şi drăguţ; dar asta era totul. 

Societatea decretase că nu trebuie să dansezi mai mult de 
două dansuri într-o seară cu aceeaşi persoană. Uneori se 
putea ajunge şi la trei, dar ochii sfredelitori ai paznicilor tăi 
se îndreptau asupra ta. 

Primele rochii de seară constituiau, desigur, o mare 
bucurie. Am avut una din şifon verde pal cu volane din 
dantelă, una din mătase albă, destul de simplu făcută, şi 
una foarte elegantă, din tafta de culoarea turcoazei, un 
material pe care Grannie îl scosese dintr-unul din sertarele 
ei tainice. Era un material minunat, dar, din păcate, stând 
strâns atâta timp, nu a rezistat la clima din Cairo şi, într-o 
seară, în timpul unui dans, s-a rupt mai întâi fusta, apoi 
mânecile şi apoi în jurul gâtului. Am fost obligată să mă 
retrag în grabă la garderoba doamnelor. Ziua următoare 
ne-am dus la o croitoreasă levantină, din Cairo. Toate astea 
erau foarte scumpe acolo. Rochiile mele făcute în Anglia 
costaseră foarte puţin, totuşi am reuşit să am o rochie 
frumoasă din satin roz pal, care avea pe un umăr un buchet 
do boboci de trandafir. Ceea ce doream de fapt era o rochie 
de seară neagră. Ioate fetele doresc aşa cevA. Ca să pară 
mai mature. Mamele însă nu le lasă. Partenerii mei 


principali erau un tânăr din Cornwall, Trelawny, şi un 
prieten al lui, amândoi în regimentul al 60-lea de puşcaşi. 
Unul dintre cei mai vârstnici bărbaţi, un căpitan Craik, 
logodit cu o americancă foarte drăguță, m-a condus la 
mama după un dans, într-o seară şi i-a spus: „V-am adus-o 
pe fiica dumneavoastră. A învăţat să danseze. De fapt, 
dansează foarte frumos. Şi acum ar fi bine s-o învăţaţi să 
vorbească.” Era un reproş foarte justificat. Din păcate nu 
eram în stare să scot nici un cuvânt. 

Arătam foarte bine. Familia mea întotdeauna râde în 
hohote când spun că am fost o fată frumoasă. Fiica mea îmi 
spune: „Mamă, nu puteai fi frumoasă. Uită-te la fotografiile 
alea vechi: sunt oribile”. E drept că multe din fotografiile de 
atunci sunt proaste. Cred că e din cauza rochiilor, care nu 
sunt încă suficient de vechi ca să fi devenit de stil. Desigur 
pe atunci purtam nişte pălării monstruoase, late, aproape 
de un metru, din pai, cu panglici, flori şi voaluri mari. 
Portretele de studio se făceau de obicei cu asemenea 
pălării, legate cu o panglică sub bărbie. Altă dată erai 
fotografiată cu un cap cu păr creţ, ţinând un enorm buchet 
de trandafiri ca un receptor de telefon lângă ureche. 
Privesc o fotografie a mea mai timpurie, înainte de ieşirea 
în lume, cu două codițe, stând, cine ştie de ce, în faţa unei 
roţi de tors; mi se pare foarte atrăgătoare. Cum mi-a spus 
cândva un tânăr: „îmi place foarte mult fotografia aceea cu 
Gretchen”. Presupun că arătam cam ca Margareta din 
„Faust”. Mai există o fotografie a mea frumoasă, de la Cairo, 
cu o pălărie simplă, imensă, din pai albastru închis, cu un 
singur trandafir roz. Creează un unghi atrăgător în jurul 
feţei şi nu este atât de încărcată cu panglici ca celelalte. 
Rochiile erau toate pline de zorzoane şi cu volane. 

Nu după multă vreme am făcut o mare pasiune pentru 
polo şi aveam obiceiul să urmăresc jocurile în fiecare după- 
masă. Mama căuta să-mi lărgească cercul de cunoştinţe, mă 
lua adesea cu ea la muzeu şi mă îndemna să mergem în sus 
pe Nil şi să vedem splendorile cetăţii Luxor. Am protestat 


energic, cu lacrimi în ochi „o, mamă, nu, să nu plecăm 
tocmai acum. Este un bal costumat luni, şi am promis că mă 
voi duce la o petrecere, la Sakkara, marţi...” şi aşa mai 
departe. Minunâţiile antichităţii erau ultimele lucruri pe 
care doream să le văd. Am fost foarte încântată că nu m-a 
luat. Luxor, Karnak, precum şi frumuseţile Egiptului aveau 
să producă asupra mea o minunată impresie abia cu vreo 
douăzeci de ani mai târziu. N-aş fi avut nici o plăcere dacă 
le-aş fi văzut atunci, cu ochi nepricepuţi. 

Nu există greşeală mai mare în viaţă decât să vezi şi să 
auzi lucrurile la timpul nepotrivit. Pentru mulţi, 
Shakespeare nu are valoare pentru că l-au învăţat la şcoală: 
trebuie să-l vezi pe Shakespeare, aşa cum a fost scris ca să 
fie văzut, jucat pe scenă. Chiar când eşti foarte tânăr poţi 
să-l apreciezi, deşi nu-ţi dai încă seama de frumuseţea 
cuvintelor şi a poeziei sale. L-am dus pe nepotul meu 
Matthew la Stratford, să vadă „Nevestele vesele din 
Windsor” şi „Macbeth” când avea, cred, vreo 11-12 ani. l-au 
plăcut amândouă piesele, deşi comentariul lui a fost cu totul 
neaşteptat. La ieşire, s-a lipit de mine şi mi-a spus cu o voce 
plină de venerație: „Ştii, dacă n-aş fi ştiut mai înainte că se 
reprezenta Shakespeare, n-aş fi crezut că aşa de bun e 
Shakespeare”. Asta era ca o apreciere pentru Shakespeare 
şi am luat-o ca atare. 

Cum lui Matthew i-a plăcut „Macbeth”, am văzut apoi 
„Nevestele vesele din Windsor”. Pe atunci piesa era 
reprezentată, după cum sunt sigură că fusese gândită să fie 
- ca o comedie veche englezească fără nici o subtilitate. 
Ultima oară am văzut-o în 1965 - totul era afectat, 
ostentativ, încât simţeai că soarele din vechiul Windsor Park 
rămăsese foarte departe. Nici măcar coşul de rufe nu era 
unul ca lumea, plin de lenjuri murdare, ci era doar unul 
simbolic din rafie. O comedie gălăgioasă nu te poate distra 
atunci când e reprezentată prin simboluri. Vechiul şpil al 
pantomimei cu crema de vanilie va produce întotdeauna 
hohote de râs, atât timp cât crema e aruncată în faţă. Dacă 


ai lua însă un cartonaş pe care ar fi scris „Praful pentru 
Cremă Birds”, şi l-ai aplica delicat pe obraz, ei bine 
simbolismul ar exista, dar râsul ar lipsi. Matthew s-a distrat 
la spectacolul cu „Nevestele vesele din Windsor” şi sunt 
chiar bucuroasă să afirm că a fost foarte încântat de 
profesorul galez. 

Cred că nu e nimic mai plăcut decât să-i pui în contact pe 
cei tineri cu lucrurile pe care noi de mult timp le-am 
recunoscut într-un anumit fel şi le-am considerat drept 
bune. Am fost o dată într-o excursie cu automobilul cu Max, 
fiica mea Rosalind şi o prietenă de-a ei la castelele de pe 
Loara. Prietena fiicei mele aprecia toate castelele după un 
singur criteriu: se uita de jur împrejur cu ochi 
experimentați şi spunea: „Grozave petreceri puteau să facă 
aici, nu-i aşa?” Niciodată nu m-am gândit la castelele de pe 
valea Loarei ca fiind bune pentru festivități. Dacă reflectez 
bine observaţia era dibace. Într-adevăr, vechii regi şi nobilii 
Franţei foloseau castelele pentru festivități. Morala (de 
vreme ce am fost astfel crescută ca să văd mereu aspectul 
moral al lucrurilor): nu eşti niciodată prea bătrân pentru a 
învăţa ceva. Există mereu puncte de vedere noi care ţi se 
prezintă pe neaşteptate. 

Dar toate acestea m-au îndepărtat foarte mult de Egipt. 
Un lucru conduce la un altul şi apoi la altul, şi de ce nu ar fi 
aşa? Acum, îmi dau seama că iarna aceea în Egipt a 
rezolvat multe probleme din viaţa noastră. Mama fiind 
obligată să asigure unei fiice o viaţă socială, neavând 
aproape nici un ban pentru asta, a descoperit o soluţie, iar 
eu am izbutit să-mi înving stângăcia. În limbajul vremii: 
„Ştiam cum să mă comport”. Felul nostru de viaţă este acum 
atât de diferit, încât pare aproape imposibil să-l explic. 

Fetele de azi nu ştiu nimic despre arta flirtului. Aşa cum 
am mai spus, flirtul era o artă cultivată cu grijă de 
generaţia mea. Noi ştiam prea bine regulile de la un cap la 
altul. E adevărat, în Franţa, nici o tânără nu putea fi lăsată 
singură cu un băiat. Dar în Anglia lucrurile nu stăteau deloc 


aşa. Te duceai la plimbare cu un tânăr, călăreai împreună; 
la o serată dansantă nu puteai însă merge singură cu un 
tânăr, acolo te întovărăşea mama sau vreo altă văduvă 
plictisită; aparențele puteau fi satisfăcute şi prin prezenţa 
unei tinere femei măritate, din anturajul tău. Dacă urmai 
regulile, dansai, te plimbai cu partenerul tău în lumina lunii 
sau te duceai în seră; se formau astfel încântătoare tette-a- 
tette, şi, aparent, se păstra o ţinută decentă. 

Era o adevărată artă să faci faţă programului impus pe 
atunci: eu nu eram deloc bună la aşa ceva. Mergeai la o 
recepţie, să presupunem că erau trei fete A, B, C, şi trei 
tineri D, E, F. Trebuia să dansezi cu fiecare dintre aceşti 
băieţi cel puţin de două ori - şi probabil că te duceai apoi la 
supeu cu unul dintre ei, numai dacă tu sau el nu doreaţi în 
mod special să evitaţi aşa ceva. Restul programului rămâne 
la libera ta alegere. Sunt înşiruiţi o mulţime de tineri şi 
dintr-o dată unii dintre ei - cei pe care nu doreşti să-i vezi în 
mod special - se apropie de tine. Acum începe şmecheria. 
Te sileşti să faci astfel încât ei să nu vadă cumva că 
dansurile nu sunt date toate şi, cu un aer îndoielnic, îi spui 
că ai putea eventual să-l înscrii la numărul 14. Dificultatea 
constă în faptul că trebuie să ştii să chibzuieşti bine 
lucrurile. Tinerii cu care ai vrea să dansezi sunt pe acolo, 
dar dacă vin cu întârziere carnetul tău de bal ar putea fi 
completat. Pe de altă parte, dacă spui prea multe minciuni 
primilor tineri poţi rămâne cu goluri în carnet care să nu 
mai fie acoperite de cei care ai dori şi atunci eşti obligată ca 
să nu dansezi câteva dansuri din lipsă de parteneri. Dar vai, 
nenorocire, când tânărul pe care l-ai aşteptat în secret îşi 
face dintr-o dată apariţia, căutându-te până atunci peste tot 
unde nu erai, trebuie să-i spui cu durere: 

— Nu am decât al doilea extra şi numărul zece. 

— Ei, nu puteai să aranjezi şi tu mai bine? stăruia el. 

Atunci te uiţi la carnet şi te gândeşti. Ca să ştergi 
dansurile înscrise nu-i frumos. Nu numai gazdele şi mamele 
se supără, dar se supără şi băieţii. Uneori se răzbună, tăind 


ei unele dansuri. Poate că, atunci când te uiţi pe lista ta cu 
parteneri, dai peste numele vreunui tânăr care nu s-a 
purtat cum trebuie cu tine, care a venit prea târziu, ori a 
vorbit mai mult cu o altă fată la supeu decât cu tine. Dacă 
lucrurile stau aşa, îl sacrifici pe bună dreptate. Câteodată, 
la disperare, mai sacrifici şi pe câte un băiat care dansează 
foarte prost şi e o adevărată nenorocire pentru picioarele 
tale. Dar aşa ceva nu-mi plăcea să fac, căci aveam inimă 
bună şi mi se părea nemilos să tratezi prost pe un biet 
tânăr, care, desigur, era la fel de prost tratat de luată 
lumea. Toată povestea era complicată, ca şi paşii unui dans. 
Într-un fel era destul de amuzant, dar în realitate şi destul 
de enervant. În orice caz, cu cât ai de-a face cu lumea, 
manierele se îmbunătăţesc. 

Călătoria în Egipt mi-a fost de mare ajutor. Nu cred că 
altceva ar fi putut să mă scape atât de repede de stângăcia 
mea. Au fost trei luni minunate. Am cunoscut cel puţin 
douăzeci sau treizeci de tineri destul de bine. Cred că am 
fost la vreo cincizeci, şaizeci de serate dansante. Eram prea 
tânără şi mă distram grozav ca să ajung să mă îndrăgostesc 
de cineva, ceea ce a fost perfect. Am aruncat eu nişte priviri 
galeşe ia vreo doi colonei de o vârstă mijlocie, bronzaţi, dar 
aveau deja legături cu femei atrăgătoare, soțiile altor 
bărbaţi şi nu-i interesau fetele tinere şi insipide cu mine. 
Am fost plictisită de un tânăr conte austriac de o 
solemnitate excesivă, care îmi acorda o atenţie foarte 
serioasă. Îl evitam cât puteam mai mult, dar reuşea 
întotdeauna să mă găsească şi să mă invite la un vals. 
Valsul, aşa cum am spus, e un dans care nu-mi place, iar 
valsatul contelui era de o calitate superioară şi consta din 
schimbări mari de direcţie în plină viteză, ceea ce mă 
ameţea întotdeauna încât mi-era teamă că o să mă dea jos. 
Aceste schimbări de direcţii în timpul dansului erau 
considerate la clasa de dans a domnişoarei Hickey ca 
nefiind prea frumoase, aşa că nu le exersasem prea mult. 


Contele a declarat apoi că ar vrea să aibă plăcerea de a 
sta puţin de vorbă cu mama. Presupun că aceasta era 
modalitatea lui de a arăta că intenţiile pe care le avea erau 
serioase. Bineînţeles că a trebuit să-l duc la mama care îşi 
făcea penitenţa rezemată de perete, căci pentru ea, fără 
tăgadă, era un chin să stea acolo. Contele s-a aşezat lângă 
ea şi i-a făcut conversaţie foarte solemn, cred că cel puţin 
douăzeci de minute. După aceea, când am ajuns acasă, 
mama mi-a reproşat supărată: 

— Ce te-a făcut să-l aduci pe micul austriac să vorbească 
cu mine? Nu mai puteam scăpa de el. 

Am asigurat-o că nu am avut încotro, pentru că a stăruit. 

— Ei bine, Agatha, altădată să potriveşti lucrurile mai bine. 
N-am nevoie de tineri care să vină să stea de vorbă cu mine. 
Fac aşa ca să fie politicoşi şi să producă o impresie bună. 

I-am spus că era un om îngrozitor. 

— Este chipeş, bine crescut şi un bun dansator, a replicat 
mama. 

— Dar îţi mărturisesc că-l găsesc teribil de plictisitor. 

Cei mai mulţi dintre prietenii mei erau tineri 
sublocotenenţi, prietenia noastră era pătimaşă, dar 
neserioasă. Îi urmăream jucând polo, îi stimulam dacă nu 
jucau bine sau îi aplaudam dacă era cazul; ei îşi dădeau 
silinţa să apară cât mai abili în faţa mea. Îmi venea mai greu 
să vorbesc cu cei care erau ceva mai în vârstă. Am uitat o 
sumedenie din numele de atunci, îmi amintesc însă de un 
căpitan Hibberd, care dansa cu mine destul de des. A fost o 
adevărată surpriză pentru mine, când mama, foarte 
indiferentă, mi-a spus când eram pe vapor de la Cairo spre 
Veneţia: 

— Căpitanul Hibberd vroia să se însoare cu tine, bănuiesc 
că ştii? 

— Ce?! am întrebat eu surprinsă. Nu mi-a propus şi nici nu 
mi-a spus vreodată nimic. 

— Dar mi-a spus mie, a răspuns mama. 

— 'Ţie? am întrebat plină de mirare. 


— Da, mi-a mărturisit că era foarte îndrăgostit de tine şi 
m-a întrebat dacă nu socotesc că eşti prea tânără pentru 
asta. Apoi mi-a spus că regreta că nu ţi s-a adresat. 

— Şi tu ce i-ai spus? am întrebat eu. 

— l-am spus că sunt sigură că nu eşti îndrăgostită de el şi 
că nu avea rost să mai insiste, îmi explică ea. 

— O, mamă! am exclamat indignată. Cum ai putut spune 
aşa ceva? 

Mama mă privi surprinsă. 

— Vrei să spui că-ţi plăcea? întrebă ea. Ai fi vrut să te 
măriţi cu el? 

— Nu, desigur că nu. Nici prin gând nu-mi trecea să mă 
mărit cu el, dar totuşi, cred că trebuie să mă laşi să mi se 
facă mie personal propunerea. 

Mama m-a privit foarte uimită, apoi a recunoscut, cu 
eleganţă, că greşise şi a continuat: 

— E mult timp de când eram ca tine. Dar înţeleg punctul 
tău de vedere. Da, ai dreptate, unei fete îi place să i se 
adreseze direct o cerere de căsătorie. 

Câtva timp am fost necăjită din pricina asta. Vroiam să ştiu 
cum te simţi când eşti cerută în căsătorie. Căpitanul 
Hibberd era arătos, nu era deloc plictisitor, dansa bine, 
avea o situaţie materială bună - ce păcat că nu m-am gândit 
la posibilitatea de-a mă mărita cu el. Presupun că, aşa cum 
se întâmplă adesea, dacă nu-ţi place un băiat, dar el te 
place, decade numaidecât în ochii tăi, pentru că atunci când 
sunt îndrăgostiţi băieţii reuşesc să arate ca nişte 
prostănaci. Dacă o fată este atrasă de un asemenea băiat se 
simte flatată de înfăţişarea lui şi nu-i pasă, dar când nu o 
interesează, şi-l scoate din gând. Aceasta este una din cele 
mai mari nedreptăţi ale vieţii. Femeile, când sunt 
îndrăgostite, arată de zece ori mai frumoase decât în mod 
obişnuit: ochii le strălucesc, obrajii le sunt îmbujoraţi, părul 
capătă un luciu special, conversaţia lor este mai vie şi mai 
spirituală. Şi bărbaţi care nu le-au dat nici o atenţie până 
atunci încep să se uite mai cu atenţie la ele. 


Aceasta a fost prima mea cerere în căsătorie total 
nesatisfăcătoare. A doua a venit din partea unui tânăr care 
avea aproape doi metri. Mi-a plăcut foarte mult şi am fost 
buni prieteni. Îmi pare bine că nu s-a gândit să se apropie 
de mine prin mama. A avut mai multă minte. A aranjat să se 
întoarcă pe acelaşi vapor cu noi de la Alexandria la Veneţia. 
Mi-a părut rău că n-am ţinut mai mult la el. Am continuat să 
ne scriem, câtva timp, dar mai apoi l-au trimis în India. 
Dacă l-aş fi întâlnit puţin mai târziu poate că l-aş fi iubit mai 
mult. 

Pentru că sunt acum la acest subiect al cererii în căsătorie, 
mă întreb dacă în adolescenţa mea bărbaţii erau cu 
adevărat înclinați să facă asemenea cereri. Tare teamă mi-e 
că multe dintre propunerile de căsătorie pe care nu le-am 
primit erau total aiurite. Am o bănuială că dacă aş fi 
acceptat, respectivul s-ar fi înfricoşat şi n-ar mai fi fost în 
stare să facă faţă până la urmă. Am răspuns o dată aşa unui 
tânăr ofiţer de marină. Mă conducea acasă, de la o recepţie 
unde fusesem împreună, la Torquay, când dintr-o dată m-a 
cerut în căsătorie. I-am mulţumit şi i-am spus că nu accept, 
adăugând: 

— Nu cred, de fapt, că doreşti într-adevăr acest lucru. 

— O, ba da, ba da! 

— Nu cred, totuşi. Nu ne cunoaştem decât de zece zile şi 
în orice caz nu văd de ce ai dori să te însori atât de tânăr. Şi 
apoi ştii că ar fi foarte prost pentru cariera dumitale. 

— Da, desigur, asta, într-o oarecare măsură, e drept. 

— E o adevărată prostie să propui aşa ceva unei fete. 
Trebuie să o recunoşti singur. Ce te-a îndemnat să o faci? 

— Mi-a venit aşa, dintr-o dată, spuse tânărul. M-am uitat la 
tine şi mi-a venit. 

— Ei bine, am continuat eu, cred ca nu e deloc potrivit să o 
mai faci cu nimeni. Trebuie să ai mai multă grijă. Da? 

Ne-am despărţit în termeni civilizaţi, prozaici. 

II 


Povestindu-mi viaţa, sunt surprinsă de felul cum pare că, 
atât eu cât şi toţi ceilalţi, am fi fost foarte bogaţi. Evident că 
azi, pentru a fi în stare să faci aceleaşi lucruri, trebuie să ai 
mult mai mulţi bani, dar la drept vorbind, toate prietenele 
mele proveneau din case cu venituri modeste. Cei mai mulţi 
dintre părinţii lor nu aveau trăsură şi nici nu-şi 
cumpăraseră încă automobilul - noutatea de atunci. Pentru 
asta trebuia să fii bogat. 

Fetele nu posedau de obicei mai mult de trei rochii de 
seară, şi acestea trebuiau să ţină câţiva ani. Pălăriile le 
dădeai în fiecare an cu vopsea pentru pălării - costa un 
şiling o sticlă. Când ne duceam la Garden Parties, la tenis 
sau la reuniuni, după-masa, mergeam pe jos. Seara, la o 
serată dansantă, într-o casă la ţară, închiriam o trăsură. La 
Torquay nu se dădeau prea multe serate dansante 
particulare, decât în vremea sărbătorilor de Crăciun. Exista 
tendinţa să se invite oaspeţi la regata şi balul din august şi 
se mai ţineau câteva serate dansante prin unele din casele 
mari. Am fost la câteva petreceri la Londra, în iunie şi iulie; 
nu la multe, căci nu aveam cunoştinţe la Londra. Dar uneori 
mergeam la recepții organizate în anumite scopuri, la care 
se cumpărau bilete dinainte, noi, de obicei, formând un 
grup de şase persoane. Dar niciuna din acestea nu implica 
cheltuieli prea mari. 

Mai erau apoi recepţiile din unele case de la ţară. Prima 
dată m-am dus plină de nervi la nişte prieteni, în 
Warwickshire. Erau mari vânători. Constance Ralston 
Patrick, amfitrioana, nu vâna. Se ducea cu vânătorii la 
locurile unde se strângeau într-o trăsură trasă de un ponei 
şi mergeam şi eu cu ea. Mama îmi interzisese categoric să 
încalec: „Nu te pricepi la călărie”, repeta ea. „Ar fi fatal 
dacă ai încăleca şi ai răni un cal valoros al cuiva”. În orice 
caz, nu mi-a oferit nimeni un cal, aşa că poate a fost mai 
bine. 

Călăria şi vânătoarea mea s-au limitat la districtul 
Devonshire, ceea ce însemna a urca şi cobori nişte creste şi 


nişte dealuri, ca în Irlanda, călare pe un cal închiriat de la 
un grajd, animal deprins să poarte pe spate călăreţi 
nepricepuţi. Calul ştia mai mult decât mine. Călăream 
femeieşte, evident, arareori vedeai pe atunci o femeie 
călărind ca un bărbat. Te simţeai mult mai sigură călărind 
într-o parte. Prima dată când am încercat să încalec 
bărbăteşte am avut un teribil sentiment de insecuritate. 

Familia Ralston Patrick era foarte amabilă cu mine, îmi 
spunea „ILhe Pinkling” (Rozalia), probabil pentru că aveam 
multe rochii roz. Robin mă tachina întruna, iar Constance 
îmi dădea sfaturi de persoană matură. Când m-am dus 
prima oară acolo aveau o fetiţă delicioasă, de vreo trei, 
patru anişori. Petreceam mult timp jucându-mă cu ea. 
Constance era o peţitoare înnăscută. Acum îmi dau seama 
că în timpul vizitelor mele de atunci erau întotdeauna prin 
preajma mea o seamă de tineri drăguţi de însurat. Uneori 
nu mai ţineam seama de nici o regulă când călăream, îmi 
aduc aminte că într-o zi am făcut un galop cu nişte prieteni 
ai lui Robin. Cum s-a hotărât în ultimul moment nu am avut 
timpul să-mi pun costumul de călărie; eram îmbrăcată cu o 
rochie obişnuită, imprimată. Părul nu era bine strâns în 
vârful capului. Purtam ca toate fetele de pe atunci bucle 
false. La întoarcere, când călăream pe străzile satului, părul 
mi s-a desfăcut complet şi am început să-mi semăn zuluifii 
pe drum. A trebuit să mă întorc pe jos să-i culeg. În mod cu 
totul neaşteptat aceasta a produs o reacţie plăcută în 
favoarea mea. Robin m-a informat, după aceea, că unul 
dintre cei mai buni vânători din Warwickshire i-a spus, 
încântat: „Ce fată drăguță aveţi la voi. Mi-a plăcut cum s-a 
comportat când tot părul acela, fals i-a căzut. Nu i-a păsat 
deloc. S-a dus frumuşel înapoi şi l-a cules râzând în hohote. 
Grozavă fată.” Lucrurile care fac impresie bună asupra 
oamenilor sunt într-adevăr foarte ciudate. 

O altă plăcere a şederii mele la familia Ralston Patrick o 
constituia faptul că aveau un automobil. Nu pot să vă spun 
ce tulburare a produs automobilul în 1909. Automobilul era 


comoara nepreţuită a lui Robin, iar faptul că mereu se 
strica făcea ca pasiunea lui pentru vehicul să fie şi mai 
mare. Îmi amintesc că, într-o zi, am făcut o excursie la 
Banbury. Plecarea a fost pregătită ca o expediţie la Polul 
Nord. Am luat pături mari şi groase, eşarfe şi şaluri 
suplimentare pentru a le înfăşură în jurul capului, coşuri cu 
provizii şi câte şi mai câte. La expediţie au luat parte Robin, 
Bill, fratele lui Constance, şi cu mine. 

Ne-am luat un cald rămas bun de la Constance, ea ne-a 
sărutat pe toţi, ne-a rugat să fim cu grijă şi ne-a asigurat că 
la întoarcere ne va aştepta cu supă fierbinte şi tot felul de 
lucruri reconfortante. Banbury era la vreo 40 km 
depărtare, dar parcă ne duceam la capătul pământului. 

Am parcurs mai bine de zece kilometri foarte fericiţi, cu 
grijă, mergând cu cel mult patruzeci de km pe oră, fără nici 
o supărare. Dar asta nu era decât începutul. În fine, am 
sosit la Banbury, după ce am schimbat o roată şi am 
încercat să găsim un garaj pe undeva, dar garajele pe 
atunci erau puţine şi la mare depărtare unele de altele. În 
cele din urmă am ajuns acasă pe la 7 seara, extenuaţi, 
îngheţaţi până la măduva oaselor, flămânzi, căci 
terminasem proviziile de mult. Şi acum consider acea zi ca 
una din cele mai aventuroase din viaţa mea. Am stat pe 
marginea unui şanţ lângă drum mult timp într-un vânt de 
gheaţă, încurajându-i pe Robin şi Bill care erau cu manualul 
deschis lângă ei, încurcaţi în cric, roată de rezervă, 
cauciucuri şi diferite piese despre care habar n-aveau până 
atunci. Într-o zi m-am dus cu mama în Sussex şi am luat 
dejunul cu familia Barttelot. Fratele lui Lady Barttelot, 
domnul Ankatell, lua şi el parte la dejun. Avea un automobil 
foarte puternic, a cărui imagine dăinuie în mintea mea ca 
fiind de vreo cincizeci de metri lungime, cu tuburi enorme 
care ieşeau în afară peste tot. Dar el era un automobilist 
iscusit. Ne-a invitat să ne conducă cu automobilul la Londra. 
„Nu e nevoie să vă duceţi cu trenul - acel vehicul mizerabil 
- vă conduc eu cu automobilul înapoi”. Eram în al nouălea 


cer. Lady Barttelot mi-a împrumutat o caschetă pentru 
automobil, aşa cum se purtau pe atunci - ceva plat între 
bereta de iahting şi cea a ofiţerilor germani, legată cu nişte 
văluri. Ne-am suit în monstru, s-au îngrămădit în jurul 
nostru câteva pleduri suplimentare şi am pornit-o ca vântul. 
Atunci toate automobilele erau deschise. Ca să-ţi facă 
plăcere trebuia să fii destul de rezistent. Evident eram 
destul de rezistentă la acea vreme, căci exersam în mijlocul 
iernii la pian în camere neîncălzite şi devenisem imună la 
vânturile ca gheaţa. 

Domnul Ankatell nu se mulțumea să respecte viteza de 
vreo 30 km pe oră, care era cea obişnuită pe atunci, ci cred 
că am atins chiar şi 80 km pe oră pe drumurile din Sussex. 
La un moment dat a început să strige: „Priviţi acolo, în 
spate. Priviţi dincolo de gardul acela viu. Vedeţi tipul acela, 
cum se ascunde acolo? Ah, păcătosul! Nemernicul! Este o 
cursă a poliţiei. Nemernicii ăştia se pitesc după tufişuri şi 
apoi ies de acolo şi măsoară viteza”. 

De la 70-80 km am ajuns la vreo 20 pe oră; ne târam ca 
melcul. Domnul Ankatell chicotea fericit. „Asta i-a spulberat 
speranţele”. 

Domnul Ankatell mi s-a părut o persoană care se 
alarmează uşor, dar îmi plăcea automobilul lui. Era roşu 
deschis, un monstru care făcea să-ţi palpite inima. 

Mai târziu m-am dus la familia Barttelot ca să vedem 
cursele de cai de la Goodwood. Cred că asta a fost singura 
vizită într-o casă la ţară care nu mi-a plăcut Toţi cei veniţi 
acolo erau mari amatori de curse şi termenii şi limbajul lor 
îmi erau total de neînțeles. Pentru mine cursele însemnau 
să stai în picioare ore de-a rândul, să porţi o pălărie greu de 
stăpânit, cu flori, care la fiecare suflare de vânt mi se 
smulgea din cap, scoţându-mi cele şase ace, şi pantofi de 
piele cu tocuri înalte, în care picioarele şi gleznele mele se 
umflau din pricina căldurii. Din când în când trebuia să 
pretind că sunt foarte entuziasmată, în timp ce fiecare 
striga „Au pornit!” şi se înălţau pe vârful picioarelor pentru 


a privi la patrupedele care şi dispăruseră din câmpul vizual. 
Unul dintre bărbaţi m-a întrebat, cu amabilitate, dacă vreau 
să parieze ceva pentru mine. L-am privit îngrozită. Sora 
domnului Ankatell, care se ocupa de toată lumea în 
calitatea ei de gazdă, l-a dojenit: 

— Lasă prostiile, fata nu pariază! 

Apoi mi s-a adresat mie cu bunătate: 

— Ascultă, o să pun câte cinci şilingi pentru tine la toate 
pariurile mele. Nu da nici o atenţie celorlalţi. Când am 
descoperit că de fiecare dată pariau câte 20-25 de lire mi s- 
a făcut părul măciucă! Dar gazdele erau întotdeauna 
drăguţe cu fetele tinere în chestiuni de bani. Ştiau că puţine 
fete aveau bani de aruncat. Chiar cele bogate, sau cele care 
proveneau din case bogate, dispuneau de sume moderate 
pentru îmbrăcămintea lor: cincizeci sau o sută de lire pe an. 
Aşa că gazdele aveau o grijă specială faţă de fete. Uneori 
erau îndemnate să joace bridge, dacă cineva le ajuta şi 
răspundea pentru datoriile lor, dacă pierdeau, în felul 
acesta nu aveau sentimentul că sunt în afară şi în acelaşi 
timp erau asigurate că nu vor pierde sume de bani de care 
nu puteau dispune. 

Prima mea întâlnire cu aceste curse de cai nu m-a încântat 
deloc. Când m-am întors acasă, la mama, i-am spus că tot 
ceea ce doresc este să nu mai aud cuvintele „Au pornit!” 
Dar după un an devenisem şi eu o pasionată de curse şi 
cunoşteam şi caii care alergau. Mai târziu am stat cu familia 
lui Constance Ralston Patrick în Scoţia, unde tatăl ei avea 
un mic grajd de cai de curse. Acolo am fost iniţiată mai 
deplin în acest sport şi am fost luată la mai multe vânători 
mai mici care au început, destul de repede, să mă amuze. 

Goodwood, bineînţeles, a fost mai mult ca o petrecere în 
grădină - o petrecere care a ţinut mult prea mult. Se făceau 
o mulţime de farse, un fel de distracţie cu care nu fusesem 
obişnuită până atunci. Intrau unii în camerele altora, 
aruncau lucrurile afară pe fereastră, ţipau, râdeau. Nu mai 
erau şi alte fete pe-acolo; întâlneam doar tinere femei 


măritate şi ele formau grupul amatorilor de curse. Un 
colonel mai în vârstă, de vreo 60 de ani, a dat odată buzna 
în camera mea, strigând: 

— Acum să ne distrăm puţin şi cu bebe-ul. A luat din dulap 
una din rochiile mele de seară - una destul de copilărească, 
roz, cu panglicuţe - şi a aruncat-o pe fereastră, spunând: 
„Prindeţi, prindeţi. Iată un trofeu din partea celui mai tânăr 
membru al grupului!” 

Am fost foarte supărată. Rochiile de seară erau lucruri 
foarte importante pentru mine, de care aveam mare grijă; 
le păstram, le curăţăm, le reparam şi iată acum că una 
dintre ele era aruncată ca o minge de fotbal. Sora domnului 
Ankatell, şi încă o altă doamnă, mi-au venit în ajutor, 
spunându-i că nu trebuia să-l necăjească pe bietul copil. Am 
fost foarte mulţumită când am plecat de acolo. Totuşi, fără 
îndoială a fost o experienţă bună pentru mine. 

Printre atâtea asemenea recepții îmi mai amintesc de una, 
imensă, la o casă de la ţară, închiriată de domnul şi doamna 
Park-Lyle. Domnul Park-Lyle era numit Regele Zahărului. 
Am întâlnit-o pe doamna Park-Lyle la Cairo. Cred că avea 
50-60 de ani pe atunci, dar de la distanţă părea o tânără 
femeie chipeşă de 25 de ani. Până atunci nu văzusem încă 
prea multe persoane fardate. Doamna Park-Lyle era o 
apariţie foarte frumoasă, cu părul ei negru minunat aranjat, 
cu faţa machiată în mod superb (comparabil aproape cu 
aceea a reginei Alexandra), nuanțele de roz şi albastru 
pastelat pe care le purta, precum şi întreaga ei înfăţişare 
constituiau triumful artei asupra naturii. Era o femeie de o 
mare bunătate, căreia îi plăcea să aibă mulţi prieteni tineri 
în casa ei. 

M-am simţit foarte atrasă de unul din tinerii pe care i-am 
cunoscut acolo, ucis mai târziu în războiul din 1914-1918. 
Deşi nu-l prea interesam, nutream speranţa de amă 
apropia mai mult de el. Am fost totuşi urmărită cu insistenţă 
de un alt militar, un infanterist, care nu mă slăbea o clipă, 
stăruind mereu să joc tenis cu el sau croquet şi toate 


celelalte. Exasperarea mea creştea zi de zi. Uneori 
deveneam, extrem de nepoliticoasă cu el, dar părea că nu 
observă nimic. Mă întreba dacă am citit cutare sau cutare 
carte, oferindu-se să mi le trimită. Vroia să ştie dacă voi fi la 
Londra şi voi accepta să merg cu el la nişte jocuri de polo. 

Toate răspunsurile mele negative nu-l deranjau deloc. 
Când a venit ziua plecării trebuia să iau un tren devreme, 
dimineaţa, ca să mă duc la Londra, iar de acolo să schimb 
trenul pentru Devon. Doamna Park-Lyle mi-a spus, după 
micul dejun, că domnul S. - nu pot să-mi amintesc numele - 
o să mă conducă la gară. 

Din fericire, gara nu era prea departe. Aş fi preferat să mă 
duc cu unul din automobilele familiei Park-Lyle, evident; 
aveau o grămadă de automobile. Presupun că domnul S. îi 
sugerase gazdei să mă conducă şi ea şi-a închipuit că lucrul 
acesta îmi făcea plăcere. Ce eroare. Am sosit la gară când 
intra expresul de Londra. S. M-a instalat confortabil în locul 
din colţ al unui vagon de clasa a II-a gol. l-am spus la 
revedere pe un ton prietenesc, uşurată că scăpăm de el. 
Apoi când trenul a pornit, a apucat mânerul uşii, l-a răsucit, 
a deschis-o şi a sărit în vagon. 

— Merg şi eu la Londra, mi-a spus el. 

M-am uitat la chipul lui cu gura căscată. 

— Dar nu ai nici un bagaj la dumneata. 

— Ştiu, ştiu, dar n-are importanţă. 

S-a aşezat în faţa mea, aplecându-se înainte, cu mâinile pe 
genunchi şi uitându-se fix ia mine, cu o privire feroce. 

— Mă gândisem să amân totul până te voi întâlni din nou la 
Londra. Dar nu mai pot aştepta. O să-ţi spun acum. Sunt 
îndrăgostit nebuneşte de tine, trebuie să mă însor cu tine. 
Din primul moment, când te-am văzut coborând la masă, 
am ştiut că erai femeia pe care o aşteptam. 

A trecut câtva timp până când am putut să întrerup 
şuvoiul lui de cuvinte şi apoi i-am zis cu răceală: 

— Este foarte amabil din partea dumitale, domnule S., şi 
apreciez acest lucru, dar, regret, răspunsul este nu. 


A protestat vreo cinci minute, cerându-mi în cele din urmă 
să las cel puţin lucrurile aşa, să rămânem prieteni şi să ne 
întâlnim din nou. l-am spus că ar fi mult mai bine să nu ne 
mai întâlnim deloc, şi în ceea ce mă privea nu-mi putea 
schimba părerea. Am spus-o atât de categoric, încât a fost 
obligat să se supună. S-a lăsat pe spate, cuprins de 
amărăciune. Puteţi să vă închipuiţi un moment mai 
nepotrivit pentru a cere o fată în căsătorie? lată-ne acolo 
închişi într-un compartiment gol, fără coridor - pe atunci 
vagoanele nu aveau coridoare - în drum spre Londra, timp 
de cel puţin două ore şi ajungând la un asemenea impas 
încât nu mai aveam ce ne spune. Niciunul din noi nu avea 
nimic de citit. Şi acum, când mă gândesc la el, simt cum nu- 
mi plăcea şi nu simţeam nici acel sentiment de gratitudine 
pe care, de obicei, fiecare îl simte pentru cineva care-l 
iubeşte cu adevărat. Sunt convinsă că era un om bun şi 
poate că asta îl făcea atât de plicticos. 


Îmi amintesc că am fost şi la nişte vechi prieteni de-ai 
bunicii, în Yorkshire, la familia Matthews, tot în timpul unor 
curse de cai. Doamna Matthews vorbea fără întrerupere, 
mereu în panică. Până când am ajuns acolo eram destul de 
familiarizată în privinţa curselor şi chiar începuse să-mi 
placă. De altfel păstrez şi o mică amintire de atunci, o 
prostioară, aşa cum se întâmplă adesea. Aveam o haină şi o 
fustă, cumpărate special pentru această ocazie. Mă 
simţeam foarte mulţumită de cum arătam în această ţinută. 
Erau făcute dintr-un tweed verde cafeniu de bună calitate. 
Fusese cumpărat de la o bună casă de modă. Era un lucru 
dintre acelea pe care mama spunea, că merita să cheltuieşti 
bani, pentru că o fustă şi o haină bună îţi ţineau ani de zile. 
Acest costum l-am purtat cel puţin şase ani. Haina era lungă 
şi avea un guler din catifea. Aveam şi o tocă elegantă, din 
catifea, în nuanţe de cafeniu-verzui cu o pană, o aripă de 
pasăre. Nu am nici o fotografie în acest costum - dacă ar fi, 
aş găsi-o - şi fără îndoială că arătam tare ridicolă, dar 
imaginea pe care o păstrez este aceea a unei persoane 
elegante, sportive, bine îmbrăcată. 

Culmea bucuriei mele am atins-o când, la gara unde 
trebuia să schimb trenul (cred că trebuie să fi venit din 
Cheshire, unde fusesem la sora mea), sufla un vânt rece şi 
şeful gării s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu aş 
vrea să aştept în biroul lui. „Poate”, adăugă el, „camerista 
dumneavoastră ar vrea să aducă aici caseta cu bijuterii sau 
alte lucruri de valoare”. Niciodată în viaţa mea nu am 
călătorit cu o cameristă şi nici nu posedam o casetă cu 
bijuterii, dar am fost foarte flatată de acest tratament, 
punându-l pe socoteala eleganţei degajate de toca mea. Am 
răspuns că de data asta camerista mea nu era cu mine. Nu 
m-am putut opri să nu adaug „de data asta”, ca nu cumva 
să scad în ochii lui, dar am acceptat cu recunoştinţă 
invitaţia şi am stat în faţa unui foc plăcut, schimbând cu el 
tot felul de platitudini amabile despre vreme. A venit trenul 
următor şi am fost condusă şi suită cu multă ceremonie. Dar 


de vreme ce călătoream în clasa a doua şi nu într-a-ntâia nu 
puteam fi suspectată de mare bogăţie sau de vreo influenţă. 

Casa în care locuia familia Matthews se nume Thorpe Arch 
Hall. Domnul Matthews era cu mult mai în vârstă decât 
soţia sa; el trebuia să fi avut vreo şaptezeci de ani - era un 
om foarte drăguţ, cu un păr stufos şi alb, mare iubitor de 
curse şi, la vremea lui, de vânătoare. Deşi ţinea foarte mult 
la soţia lui, ea îl enerva. Într-adevăr, când mă gândesc la el, 
mi-l amintesc spunând iritat: „Fir-ar al naibii, nu mă zăpăci, 
draga mea Addie, fir-ar al naibii, nu mă zăpăci!” 

Doamna Matthews era de felul ei neliniştită şi pisăloagă. 
Vorbea şi se tot agita de dimineaţa şi până seara. Avea o 
inimă bună, dar uneori o găseam tare nesuferită. L-a sâcâit 
atât pe bietul Tommy, încât acesta a invitat un vechi prieten 
să locuiască permanent cu ei, colonelul Wallenstein. Vecinii 
îi spuneau cu toţii „al doilea soţ al doamnei Matthews”. Sunt 
convinsă că nu era deloc „celălalt bărbat” sau „iubitul 
soţiei” domnului Matthews. Colonelul Wallenstein îi era 
foarte devotat lui Addie Matthews; cred că ea a fost 
pasiunea vieţii lui dintotdeauna, dar bănuiesc că l-a ţinut în 
permanenţă acolo unde a dorit, ca pe un prieten 
convenabil, platonic, manifestând o devoțiune romantică. În 
orice caz, Addie Matthews a dus o viaţă foarte fericită cu cei 
doi bărbaţi ai ei atât de devotați, îi făceau pe plac şi aranjau 
lucrurile aşa fel încât să aibă întotdeauna ce dorea. 

Când mă aflam la ei am întâlnit-o pe Evelyn Cochran, soţia 
lui Charles Cochran. Era o făptură mignonă cu ochi mari, 
albaştri şi păr blond. Avea pantofi eleganţi, dar total 
nepotriviţi pentru ţară, pentru care Addie nu o ierta 
niciodată reproşându-i mereu: „Zău aşa, Evelyn, nu înţeleg 
de ce nu-ţi aduci pantofi cum trebuie? Uite la tălpile astea, 
fibre de lemn şi carton, bune numai pentru Londra”. Evelyn 
îi arunca o privire tristă cu ochii ei mari albaştri. Îşi 
petrecea viaţa aproape în întregime la Londra, învăluită în 
preocupările unei profesiuni teatrale. Mi-a spus că a sărit 
pe fereastră pentru a fugi cu Charles Cochran care nu 


fusese deloc agreat de familia ei. Avea pentru el o adoraţie 
care arareori o întâlneşti. Îi scria în fiecare zi dacă lipsea de 
acasă. Cred că şi el, cu toate numeroasele aventuri pe care 
le avusese, a iubit-o întotdeauna. A suferit mult în timpul 
vieţii cu el, căci cu o asemenea dragoste ca a ei, gelozia 
trebuie să fi fost greu de învins Dar cred că simţea că 
merita. Să ai o asemenea pasiune care să dăinuie toată 
viaţa pentru o fiinţă este un privilegiu, indiferent cât 
trebuie să suporţi pentru ea. 

Ea era nepoata colonelului Wallenstein. Nu-i plăcea însă 
unchiul ei deloc, după cum nu o putea suferi nici pe Addie 
Matthews, dar ţinea foarte mult la bătrânul Tom. „Niciodată 
nu mi-a plăcut unchiul meu”, îmi spune ea. „E unul din 
oamenii cei mai obositori de pe lume. Cât despre Addie, o 
găsesc cea mai exasperantă şi prostănacă femeie pe care 
am întâlnit-o vreodată. Nu poate lăsa pe nimeni în pace, 
ceartă pe toată lumea, îi manevrează pe toţi, mereu are 
ceva de făcut şi nu stă liniştită nici o clipă.” 

III 

După şederea noastră la Thorpe Arch, Evelyn Cochran m-a 
invitat la ei, la Londra. M-am dus, plină de timiditate la 
început, dar am fost numaidecât foarte încântată să aud tot 
felul de bârfe din lumea teatrului. Tot atunci, pentru prima 
dată în viaţa mea, mi-am dat seama că pictura reprezenta 
ceva. Charles Cochran era foarte îndrăgostit de pictură. 
Când am văzut tabloul lui Degas cu balerina am simţit că a 
răscolit ceva în mine ce nu bănuiam că există. Nu sunt de 
acord cu obiceiul de a duce tinerele fete pe la galeriile de 
artă, vrând-nevrând. Asta nu dă niciodată rezultatul dorit, 
decât dacă acele fete au în ele o anumită înclinaţie şi 
sensibilitate artistică. De altminteri, pentru ochiul 
nepregătit sau fără simţ artistic, faptul că marii maeştri 
seamănă între ei este un lucru cât se poate de deprimant. 
Mie arta mi-a fost vârâtă pe gât; mai întâi am fost obligată 
să desenez şi să pictez, într-o vreme când nu-mi plăcea 


deloc aşa ceva, şi apoi având un fel de obligaţie morală să 
apreciez arta care mi se impunea. 

O prietenă a noastră din America, şi ea o mare iubitoare 
de pictură, de muzică şi tot felul de alte manifestări 
culturale, venea foarte des la Londra; era nepoata naşei 
mele, doamna Sullivan şi făcea parte din familia Pierpoint 
Morgan. May era o persoană foarte drăguță, dar avea o 
afecţiune oribilă: o guşă foarte nearătoasă. Cred că trebuie 
să fi avut vreo patruzeci de ani, când am văzut-o prima 
oară. Atunci nu exista remediu pentru guşă; operaţia era 
considerată ca fiind prea periculoasă. Dar într-o bună, când 
May a sosit la Londra, i-a spus mamei că se ducea la o 
clinică din Elveţia ca să se opereze. 

Aranjase totul în, acest sens. Un chirurg faimos, mare 
specialist, i-a spus: „Mademoiselle, n-aş sfătui nici chiar un 
bărbat să facă această operaţie: se face cu anestezie locală, 
pentru că în timpul operaţiei pacientul trebuie să vorbească 
neîncetat. Nervii bărbaţilor nu sunt suficient tari pentru a 
suporta asta, iar femeile nici nu îndrăznesc să facă aşa 
ceva. Operația durează, poate o oră sau mai mult, dar în 
timpul ăsta trebuie să vorbiţi. Aveţi curajul?” 

May ne-a spus că s-a uitat ţintă la el, a rămas pe gânduri 
un minut sau două şi apoi a spus cu hotărâre, că da, avea 
curajul. 

— Cred că e bine să încerci, May, a încurajato mama. Va fi 
un mare chin pentru tine, dar dacă reuşeşte se va produce 
o asemenea schimbare în viaţa ta, încât va merita orice 
suferinţă. 

La timpul potrivit am primit veşti de la May din Elveţia: 
operaţia reuşise. Părăsise clinica şi se afla în Italia, într-o 
pensiune la Fiesole, lângă Florenţa. Avea să rămână acolo o 
lună, după care se întorcea în Elveţia pentru un control. A 
întrebat-o pe mama dacă vroia să-mi dea voie să mă duc să 
stau cu ea să văd Florenţa cu arta şi arhitectura ei 
minunată. Mama a fost de acord şi s-au făcut pregătirile 
necesare pentru plecarea mea. Bineînţeles că eram foarte 


emoţionată. Cred că aveam pe atunci vreo 16 ani. Cu trenul 
cu care plecam eu călătorea şi o doamnă cu fiica ei. Le-am 
fost încredinţată de către agentul de la Cook, în gara 
Victoria, şi am pornit. Am avut noroc într-o privinţă: atât 
mama cât şi fiica se simțeau rău în tren dacă nu stăteau cu 
faţa spre locomotivă. De vreme ce mie nu-mi păsa cum stau, 
am dispus de toată cealaltă banchetă a compartimentului 
unde m-am putut întinde. Niciuna din noi nu şi-a dat seama 
de diferenţa de orar, aşa încât, când în zorii zilei am ajuns la 
frontieră şi trebuia să schimb trenul, încă dormeam. Am 
fost împinsă în grabă de conductor şi coborâtă pe peron, iar 
mama şi fiica mi-au strigat rămas bun. Adunându-mi 
lucrurile m-am dus să iau celălalt tren şi imediat am început 
călătoria prin munţi, în Italia. 

Stengel, camerista lui May, mă aştepta la gară, la Florenţa. 
Am luat tramvaiul şi am ajuns la Fiesole. Ziua era 
inexprimabil de frumoasă, cu migdali şi piersici în floare, cu 
acele flori delicate, albe şi roz, pe ramurile goale ale 
copacilor. May locuia într-o vilă şi a ieşit în întâmpinarea 
mea cu o faţă strălucitoare. Nu am văzut încă niciodată o 
femeie arătând atât de fericită. Mi se părea curios să o văd 
fără punga aceea oribilă de carne care-i ieşea de sub 
bărbie. I-a trebuit într-adevăr foarte mult curaj, aşa cum o 
prevenise doctorul. Mi-a spus că o oră şi douăzeci de 
minute a trebuit să stea pe un scaun într-o poziţie foarte 
incomodă, cu picioarele legate, în timp ce chirurgii tăiau la 
gâtul ei şi ea le vorbea, răspunzând la întrebări, discutând, 
făcând grimase dacă i se spunea. După aceea, doctorul a 
felicitat-o, i-a spus că era una din cele mai curajoase femei 
pe care a văzut-o vreodată. 

— Dar trebuie să vă mărturisesc, Monsieur le docteur, îi 
spusese ea, că la urmă credeam că o să mă apuce o criză de 
isterie. Îmi venea să urlu, să strig, să plâng şi să zbier că nu 
mai pot suporta. 

— Ei, i-a răspuns doctorul Roux, dar n-aţi făcut aşa. 
Sunteţi o femeie foarte curajoasă, asta e. 


Aşa că May era incredibil de fericită şi a făcut tot cea 
putut ca şederea mea în Italia să fie cât mai plăcută. Mă 
duceam să vizitez Florenţa în fiecare zi. Uneori mergea cu 
mine Stengel, dar cel mai adesea o tânără italiancă 
angajată de May venea la Fiesole şi mă escorta în oraş. 

Fetele tinere trebuiau să fie cu mai multă grijă 
supravegheate în Italia decât în Franţa şi într-adevăr aveam 
tot felul de neplăceri prin tramvaie, fiind mereu ciupită de 
tinerii înflăcăraţi. Atunci am înghiţit o doză mare de galerii 
de artă şi muzee. Lacomă ca întotdeauna, lucrul pe care-l 
aşteptam cu cea mai mare nerăbdare era masa delicioasă 
de la patiserie, înainte de a lua tramvaiul înapoi pentru 
Fiesole. 

De mai multe ori, spre sfârşitul şederii mele, May m-a 
întovărăşit de asemenea în pelerinajele mele artistice şi îmi 
aduc aminte foarte bine că, în ultima zi, când urma să mă 
întorc în Anglia, a fost de neabătut în hotărârea ei dea mă 
duce să văd o minunată Sfântă Caterina de Siena care 
fusese tocmai atunci curățată. Nu ştiu dacă era la Uffizi sau 
la vreo altă galerie, dar May şi cu mine am galopat prin 
toate sălile căutând în zadar acea pictură. Adevărul e că-mi 
păsa prea puţin că nu am găsit-o. Eram sătulă până peste 
cap de toate sfintele Caterine şi revoltată de nenumărați 
sfinţi Sebastian străpunşi de săgeți şi obosită peste măsură 
de fiecare sfânt în parte şi de toţi la un loc, de emblemele 
lor şi de morţile lor neplăcute. Îmi era lehamite de 
madonele pline de autosatisfacţie, special de cele ale lui 
Rafael. Mă simt într-adevăr jenată acum când scriu aceste 
rânduri, gândindu-mă ce sălbatică puteam fi sub acest 
aspect, dar ce să fac: gustul pentru pictura clasică se 
dobândeşte treptat. În timp ce goneam căutând-o pe Sfânta 
Caterina, îngrijorarea mea creştea. Mă gândeam dacă o să 
avem timp să ne ducem la patiserie ca să ne putem înfrupta 
cu ciocolata cu frişcă şi cu prăjiturile alea delicioase. 
Spuneam tot timpul: 


— Nu mă interesează, zău, May dragă, nu mă interesă. Nu 
te mai necăji. Am văzut atâtea tablouri cu Sfânta Caterina. 

— Da, dar asta, draga mea Agatha, e atât de frumoasă, o 
să-ţi dai seama când o s-o vezi cât de rău ţi-ar părea dacă ţi- 
ar scăpa... 

Ştiam că n-o să-mi dau seama deloc, dar mă jenam să-i 
spun asta lui May. În orice caz soarta a fost de partea mea, 
căci am aflat că tabloul cu pricina lipsea pentru câteva luni 
din galerie. Aveam exact timp să fiu îndopată cu ciocolată şi 
prăjituri înainte de a prinde trenul. May discuta cu lux de 
amănunte despre preţioasele tablouri, iar eu fiind, cu 
înflăcărare, de acord cu ea, în timp ce înfulecam cremă şi 
îngheţată de cafea. Ar fi trebuit ca în scurt timp să arăt ca 
un purcel: umflată la faţă şi cu ochii mici, dar păstram cea 
mai eterică înfăţişare, fragilă, delicată, cu ochi mari, 
visători. Dacă m-ai fi văzut te-ai fi putut gândi că mă 
aşteaptă o moarte timpurie într-o stare de extaz spiritual, 
asemenea copiilor din cărţile victoriene cu poveşti. 

Totuşi îmi era ruşine că nu eram în stare să apreciez 
educaţia artistică pe care mi-o făcea May. Mi-a plăcut la 
Fiesole, în special migdalii în floare - şi m-am distrat foarte 
mult cu Doodoo, un căţel de rasa Pomerania, care le 
întovărăşea pe May şi Stengel pretutindeni. Doodoo era 
mititel şi foarte deştept. May îl aducea adesea cu ea când 
venea în Anglia. În asemenea împrejurări îl ascundea într- 
un manşon mai mare al ei şi rămânea nedescoperit la vamă. 

Înainte de a se întoarce la New York, May a venit la 
Londra şi şi-a arătat gâtul ei devenit atât de elegant. Mama 
şi Grannie au plâns şi au sărutat-o de mai multe ori, căci era 
ca un vis imposibil care s-a realizat totuşi. După ce a plecat 
spre New York, mama i-a spus lui Grannie: 

— Ce păcat, ce mare păcat... Când te gândeşti că ar fi 
putut face această operaţie cu 15 ani în urmă. Trebuie să fi 
fost foarte prost sfătuită de cei pe care i-a consultat la New 
York. 

Şi Grannie cu un aer gânditor a răspuns: 


— Iar acum presupun că e prea târziu. N-o să se mai 
mărite niciodată. 

Aşa că îmi pare nespus de bine să pot spune că Grannie a 
greşit. 

Cred că May era teribil de amărâtă că nu se putuse 
căsători şi, că nici nu se va putea gândi la aşa ceva, acum, 
aşa de târziu... După câţiva ani însă am văzut că vine la 
Londra, aducând cu ea pe un preot, paroh la una din cele 
mai importante biserici episcopale din New York, un om de 
mare strălucire, o personalitate. 1 se spusese că mai avea 
doar un an de trăit, şi May, care fusese una din cele mai 
zeloase enoriaşe ale lui, a strâns bani de la întreaga parohie 
şi a venit cu ella Londra ca să facă un consult. l-a spus lui 
Grannie: „Ştii, sunt convinsă că se va restabili. Este un om 
foarte valoros. Face lucruri minunate la New York. A reuşit 
să aducă pe calea cea bună gangsteri şi jucători de cărţi, a 
pătruns până în cele mai teribile bordeluri şi locuri rău- 
famate, nu s-a temut niciodată de opinia publică sau că l-ar 
putea ciomăgi cineva, cele mai îngrozitoare tipuri de 
oameni au fost convertite de el.” 

May l-a adus la dejun la Ealing. După aceea, la următoarea 
vizită, când a venit să-şi ia rămas bun, Grannie i-a spus: 

— May, bărbatul ăsta e îndrăgostit de tine. 

— Cum poţi spune un lucru atât de teribil, mătuşă? Nici 
nu-i trece prin minte să se căsătorească, este un celibatar 
convins. 

— Poate că a fost cândva, replică Grannie, dar nu cred că 
este şi acum. Şi ce-i asta „a fi celibatar convins”? Elnu e 
catolic. Şi nu te pierde din ochi, May. 

May s-a arătat foarte surprinsă. 

Totuşi un an mai târziu ne-a scris că Andrew se restabilise 
şi că se căsătoreau. A fost o căsătorie foarte fericită. Nimeni 
nu a putut fi mai bun, mai amabil, mai înţelegător decât 
Andrew faţă de May. 

— Are atâta nevoie să fie fericită, îi spusese el cândva lui 
Grannie. Nu s-a putut bucura de fericire cea mai mare 


parte a vieţii ei şi a fost atât de speriată încât a devenit 
aproape o puritană. 

Andrew a avut întotdeauna o sănătate şubredă, dar a 
lucrat mai departe. Draga de May, îmi pare atât de bine că 
şi-a găsit fericirea. 

IV 

În 1911 am trăit o întâmplare pe care o consider 
fantastică. M-am suit în aeroplan. Bineînţeles că 
aeroplanele constituiau unul din subiectele principale de 
presupuneri, neîncredere, controverse şi toate celelalte. 
Când eram la şcoală la Paris am fost duse într-o zi să-l 
vedem pe Santos Dumont, străduindu-se să se desprindă de 
pământ, la Bois de Boulogne. După câte îmi amintesc, 
avionul s-a ridicat puţin, a zburat câţiva metri şi apoi a 
căzut. Totuşi am rămas impresionată. Au urmat apoi şi fraţii 
Wright, despre care citeam cu mare înflăcărare prin ziare. 

Când au fost introduse taxiurile, la Londra exista deja un 
sistem de a fluiera după vehicule. Stăteai în uşă, trăgeai un 
fluierat şi venea la scară o trăsură cu patru roţi, două 
fluierături şi venea o şaretă cu două roţi, acea gondolă 
obişnuită a străzii, iar dacă scoteai trei fluierături şi erai 
norocos apărea acest nou vehicul cu motor, taxiul. Ţin 
minte, o caricatură din revista Punch, de atunci, în care o 
haimana care îi spunea unui valet din uşa unei case: 
„Încearcă să fluieri de patru ori, nene, poate vine un 
aeroplan.” 

Acum, dintr-o dată, se părea că imaginea nu mai era chiar 
atât de caraghioasă sau imposibilă ca atunci. Se putea ca în 
curând să fie adevărată. 

Când s-au petrecut cele despre care vorbesc acum, mama 
şi cu mine eram la nişte prieteni, la ţară, şi într-o zi ne-am 
dus să vedem o expoziţie de aparate de zburat, organizată 
de o întreprindere comercială. Am văzut avioane care se 
avântau în aer, făceau un cerc şi apoi coborau. Apoi a fost 
anunţat că un zbor costa cinci lire. M-am uitat la mama. 
Ochii mei erau mari şi rugători. „Oare aş putea, mamă? Ar 


VW 


fi minunat!” De fapt cred că mama a fost cea cu adevărat 
minunată. Să stea ea acolo şi să-şi vadă copilul iubit 
ridicându-se cu un avion în aer. Şi pe atunci erau accidente 
în fiecare zi. Dar mi-a spus: „Dacă vrei într-adevăr, Agatha, 
du-te”. 

Cinci lire era o sumă foarte mare pentru noi, dar era bine 
cheltuită. Ne-am dus la barieră. Pilotul s-a uitat la mine şi 
m-a întrebat: „Pălăria e bine legată? Perfect; hai, sus.” 
Zborul nu a durat decât cinci minute. Ne-am ridicat sus, am 
făcut câteva tururi. O, cât de minunat era! Apoi, 
întoarcerea, acel zbor de coborâre, fără motor, aproape pe 
verticală, şi din nou pe pământ. Cinci minute de extaz şi 
încă o jumătate de coroană pentru o fotografie. O fotografie 
veche, îngălbenită pe care o mai am încă, unde se poate 
vedea un punct pe cer, eu într-un aeroplan, la 10 mai 1911. 

Prietenii sunt de două feluri. Mai întâi sunt cei care apar 
din propriul tău mediu. Cu aceştia ai în comun lucrurile pe 
care le săvârşeşti în fiecare zi. Sunt ca vechiul dans, se 
învârtesc, intră şi ies din viaţa ta şi tu treci prin viaţa lor. 
Unii îţi mai stăruie în minte, pe alţii îi uiţi. Vin apoi cei pe 
care i-aş descrie ca prietenii aleşi, nu prea numeroşi, aduşi 
laolaltă de un interes real, şi dintr-o parte şi din alta, şi care 
de obicei îţi rămân, dacă împrejurările permit, întreaga 
viaţă. Aş spune că am avut vreo şapte sau opt asemenea 
prieteni, majoritatea bărbaţi. Femeile au făcut întotdeauna 
parte din categoria mediului înconjurător. 

Nu ştiu exact ce face să se lege prietenia între un bărbat şi 
o femeie. Bărbaţii, prin natura lor, nu doresc femei ca 
prieteni. O astfel de prietenie se înjgheabă dintr-un 
accident: bărbatul este atras de o altă femeie şi ar vrea să 
vorbească cu cineva despre ea. Femeile tânjesc adesea 
după prietenia cu bărbaţii şi sunt dispuse, pentru a o avea, 
să se preocupe de problemele lor sentimentale. Atunci se 
formează o legătură foarte stabilă şi rezistentă de 
prietenie; devii interesant faţă de celălalt, ca om. Există 


bineînţeles şi o savoare a sexului, ca un praf de sare care 
condimentează. 

După părerea unui doctor mai în vârstă, un prieten al 
meu, un bărbat se uită la fiecare femeie pe care o întâlneşte 
şi se întreabă cum ar fi la pat, întrebându-se eventual dacă 
ar fi posibil să se culce cu ea, dacă el ar dori. „Direct şi 
necioplit, aşa e bărbatul”, a adăugat el. „Nu consideră 
femeia ca pe o posibilă nevastă.” 

Femeile cred că încearcă să considere pe fiecare bărbat 
pe care-l cunosc ca pe un soţ posibil. Nu cred că o femeie s- 
a uitat vreodată în jur şi s-a îndrăgostit pe moment de un 
bărbat. Foarte mulţi bărbaţi fac asta cu femeile. 

Aveam un fel de joc de familie, inventat de sora mea şi de o 
prietenă a ei - se numea „Soții Agathei”. Găseau 2-3 străini 
într-un local public dintre cei mai respingători şi atunci 
eram pusă să aleg pe unul din ei ca soţ, altfel eram pasibilă 
de pedeapsa cu moartea sau cu o tortură lentă. 

— Şi acum, Agatha, pe care-l vrei, pe cel tânăr, gras, cu 
coşuri pe faţă şi cu capul care se cojeşte, sau pe cel 
negricios ca o gorilă, cu ochii bulbucaţi? 

— O, nu pot alege pe niciunul, sunt atât de oribili. 

— Trebuie, neapărat! Trebuie să fie unul dintre ei, sau de 
nu ace înroşite în foc te aşteaptă şi tortura cu apa. 

— O, vai, atunci aleg gorila. 

Până la urmă ajunsese că orice individ oribil din punct de 
vedere fizic era considerat drept un soţ al Agathei. 

— O, ia te uită, bărbatul acela este într-adevăr urât... Un 
veritabil „soţ al Agathei”. 

Prietena mea, cea mai de soi, era Eileen Morris, o prietenă 
a familiei, cu care, într-un fel, am avut toată viaţa de-a face, 
dar pe care nu am reuşit să mi-o apropii cu adevărat decât 
când aveam vreo 19 ani şi am ajuns-o din urmă, căci era cu 
câţiva ani mai mare decât mine. Locuia împreună cu cinci 
mătuşi nemăritate într-o casă spațioasă, la malul mării, iar 
fratele ei era director de şcoală. Semănau foarte mult unul 
cu celălalt. Avea o minte foarte clară, minte mai degrabă de 


bărbat decât de femeie. Tatăl ei era un om drăguţ, liniştit, 
cam posac; soţia lui, îmi spusese mama, fusese una dintre 
cele mai vesele şi mai frumoase femei pe care le văzuse 
vreodată. Eileen era destul de urâţică, dar avea o minte 
remarcabilă, fiind în stare să abordeze cele mai felurite 
subiecte. A fost prima persoană cu care am putut să discut 
idei. Era una din cele mai discrete fiinţe pe care le-am văzut 
vreodată. Nimeni nu a aflat niciodată nimic despre 
sentimentele ei. O cunoşteam de mulţi ani, dar mă întrebam 
adesea în ce consta viaţa ei particulară. Nu ne-am făcut 
niciodată confidenţe, dar de câte ori ne întâlneam aveam un 
subiect de dezbătut şi multe de vorbit. Scria poezii şi se 
pricepea foarte bine la muzică. Îmi aduc aminte de un 
cântec care îmi plăcea, pentru că îmi mergea la inimă 
melodia, dar avea cuvinte foarte stupide. l-am spus asta şi 
ei şi mi-a spus că ar vrea să încerce să scrie ea alte cuvinte. 
A făcut-o şi astfel cântecul a câştigat enorm. 

Şi eu scriam poezii - poate toată lumea o făcea la vârsta 
mea. Unele din primele mele încercări sunt îngrozitoare, de 
necrezut, îmi amintesc de o poezie pe care am scris-o pe 
când aveam 11 ani: 

I knew a little cowslip and a pretty flower too, Who wished 
she was a bluebell and had a robe ofblue. 

Ştiam o ciuboţica cucului mititică şi ce floricică drăguță 
era 

Ar fi vrut să fie o campanulă şi un veşmânt albastru să 
aibă. 

Puteţi să vă închipuiţi cum continua. Şi floricica asta a avut 
rochia albastră şi a devenit campanulă, dar nu i-a plăcut 
nici aşa. Poate să dovedească ceva mai clar lipsa de talent 
literar? Pe la 17-18 ani, totuşi, mergea ceva mai bine. Am 
scris atunci o serie de poezii inspirate din legenda 
Arlechinului: Cântecul Arlechinului, al Columbinei, Pierrot, 
Pieretta. Am trimis vreo două poezii la publicaţia „Ihe 
Poetry Review”. Am fost mulţumită când am primit un 
premiu de o guinee. Am scris o mulţime de poezii. Simţeam 


dintr-o dată că mă cuprinde o emoție subită şi atunci 
fugeam repede să aştern pe hârtie ce prinsese viaţă în 
mintea mea. Nu aveam ambiţii mari. Tot ia ce ceream eu 
era un premiu ocazional de la „Ihe Poetry Review”. Am citit 
de curând o poezie scrisă pe vremea aceea şi nu mi se pare 
rea. Cel puţin se simţea în a ce vroiam să exprim. O 
reproduc aici pentru aceste motive. 

DOWN IN THE WOOD 

Bare brown branches against a blue sky (And Silence 
within the wood), Leaves that, listless, lie under your feet, 
Bold brown boles that are biding their time (And Silence 
within the wood). 

Spring has been fair în the fashion of youth, Summer with 
languorous largesse of love, Autumn with passion that 
passes to pain, Leaf, flower, and flame-they have fallen and 
failed 

And Beauty-bare Beauty is left în the wood! 

Bare brown branches against a mad moon (And something 
that stirs în the wood), Leaves that rustle and rise from the 
dead, Branches that beckon and leer în the light (And 
something that walks în the wood). 

Skirling and whirling, the leaves are alive! 

Driven by Death în a devilish dance! 

Shrieking and swaying of terrified trees! 

A wind that goes sobbing and shivering by... 

And Fear-naked Fear passes out of the wood! 

ÎN PĂDURE 

Crengi cafenii profilându-se pe un cer albastru (Pădurea în 
tăcere e învăluită), Frunze tăcute, strivite sub picior, 
Trunchiuri cafenii, îndrăzneţe îşi măsoară timpul (Pădurea 
în tăcere e învăluită). 

Primăvara a fost frumoasă, elegantă ca o tânără, Vara 
revărsând dragoste languroasă, Toamna cu pasiuni care 
devin dureri, Frunză, floare şi flacără - au căzut şi au dat 
greş 

Şi Frumuseţea - Frumuseţea despuiată a rămas în pădure! 


Crengi cafenii profilându-se pe un cer cu lună nebună (Şi 
ceva ce se mişcă în pădure), Frunze care foşnesc şi din 
uscăciuni învie, Crengi care fac semne şi aruncă priviri 
viclene în lumină (Şi ceva umblă prin pădure). 

Scot sunete, se prind în vârtejuri, frunzele sunt vii 

Moartea le poartă într-un dans drăcesc 

Copacii îngroziţi se clatină şi scârţăie! 

Un vânt trece suspinând şi tremurând... 

Şi Frica, Frica gol-goluţă pleacă din pădure. 

Am încercat uneori să-mi pun poeziile pe muzică. Dar 
compoziţia mea n-a fost prea grozavă - o baladă simplă. Am 
mai scris şi un vals, o melodie obişnuită cu un titlu destul de 
extraordinar, nici nu ştiu de unde l-am scos: „O oră cu tine”. 

După ce mai mulţi dintre partenerii mei au remarcat că o 
oră pentru un vals era prea mult, mi-am dat seama că titlul 
era ambiguu. Eram mândră, căci orchestra lui Joyce, una 
din cele mai bune, care cânta la majoritatea balurilor, l-a 
inclus în repertoriul ei. Îmi dau seama că muzica acelui vals 
era nemaipomenit de proastă. Ţinând seama de 
sentimentele mele pentru vals, nu înţeleg ce mi-a trebuit 
mie să scriu o asemenea piesă? 

Tangoul era cu totul altceva. O ajutoare de-a doamnei 
Wordsworth organizase o serată dansantă pentru adulţi la 
Newton Abbot, şi eu şi alţi prieteni obişnuiam să ne ducem 
pe-acolo ca să mai învăţăm câte ceva. Acolo am dobândit 
ceea ce am numit „prietenul meu de tango”, un tânăr al 
cărui prenume era Ronald, numele de familie nu mi-l mai 
amintesc. Rareori vorbeam unul cu altul sau ne preocupam 
unul de altul; nu ne gândeam decât la dans şi la picioarele 
noastre, devenisem parteneri de dans foarte de timpuriu. 
Încercam şi unul şi altul acelaşi entuziasm şi dansam foarte 
bine împreună. Eram exponenţii principali ai artei 
tangoului. Oriunde ne întâlneam pe la alte serate dansante 
se înţelegea de la sine că dansam împreună tangoul. 

Un alt lucru care mă pasiona era faimosul dans al lui Lily 
Elsie din „Văduva veselă” sau din „Contele de Luxemburg”, 


nu mai ştiu bine care, unde ea şi partenerul ei valsează 
urcând o scară şi apoi coborând-o. Figura asta o exersam şi 
eu cu băiatul acela, care locuia lângă noi. Max Mellor era pe 
atunci la Eton şi avea cu trei ani mai puţin decât mine. Tatăl 
lui era foarte bolnav, suferea de tuberculoză şi trebuia să 
stea întins, în grădină, într-un cort deschis, unde şi dormea 
noaptea. Max era singurul lor fiu. S-a îndrăgostit nebuneşte 
de mine, ca de o fată mai mare. Avea obicei să se fălească în 
fel şi chip, cel puţin aşa mi-a spus maică-sa. Umbla cu o 
jachetă de vânătoare, cu cizme, cu puşcă, începuse de 
asemenea să se spele (asta era o noutate, căci maică-sa 
încercase de mai mulţi ani să-l facă să-şi spele mâinile, gâtul 
etc.). Cumpărase mai multe cravate mov-pal sau de 
culoarea levănţicii. De altfel, dădea toate semnele ce se 
ivesc când se trece pragul adolescenţei. Ne înţelegeam 
foarte bine în privinţa dansului. Mă duceam mereu la 
familia Mellor pentru a exersa cu el valsul pe scări, căci 
scările lor erau mai potrivite decât ale noastre, fiind mai 
adânci şi mai late. Nu ştiu dacă reuşeam ceva. Am căzut de 
mai multe ori şi ne-a durut foarte rău. Avea un meditator 
foarte drăguţ, un tânăr care se numea, cred, Shaw. 
Marguerite Lucy spunea despre el că era: „O făptură 
drăguță, păcat că are picioare atât de grosolane.” 

Trebuie să spun că de atunci, de câte ori era vorba despre 
un bărbat, nu puteam să nu aplic acest criteriu. Poate să fie 
sau nu chipeş, dar nu trebuie să aibă picioare grosolane. 

V 

Era o zi neplăcută de iarnă, stăteam în pat în 
convalescenţă după o gripă. Mă simţeam plictisită. Citisem 
nenumărate cărţi, jucam bridge de una singură. Mama 
tocmai venise să mă vadă. 

— De ce nu scrii o poveste? mi-a sugerat ea. 

— Să scriu o poveste? am întrebat surprinsă. 

— Da, a răspuns mama, ca Madge. 

— O, nu cred că aş fi în stare. 

— De ce nu? a insistat mama. 


Părea că nu ar exista nici un motiv ca să nu pot, exceptând 
doar faptul că... 

— De unde ştii că nu poţi? Nu ai încercat niciodată, a 
subliniat mama. 

Era just. A dispărut dintr-o dată cum îi era obiceiul şi a 
reapărut cinci minute mai târziu cu un caiet în mână. 

— Sunt doar câteva liste de rufe primite de la spălătorie, 
pe restul paginilor nu e nimic scris. Poţi să-ţi începi 
povestea acum. 

Când mama avea de gând să te pună să faci ceva, nu se 
putea să n-o asculţi. M-am ridicat în capul oaselor în pat şi 
am început să mă gândesc să scriu o poveste. În orice caz, 
era un lucru mai bun decât tot ce făcusem până atunci. 

Nu-mi mai pot aminti acum cât timp mi-a luat; cred că nu 
prea mult. Mi se pare că în seara zilei următoare o 
terminasem... Am început şovăind să atac diferite teme, 
apoi le-am abandonat şi în cele din urmă m-am simţit total 
cufundată în ceea ce scriam şi mergeam mai departe în 
mare viteză. Era extenuant, nu-mi făcea bine la starea mea 
de convalescenţă, dar era şi foarte palpitant. 

— Mă duc să scot maşina de scris a lui Madge şi atunci 
poţi să o dactilografiezi. 

Am citit această nuvelă a mea mai zilele trecute. Se 
intitulează „Casa frumuseţii”. Mi se pare, în general, destul 
de bună; primul lucru pe care l-am scris şi care promitea 
ceva. Desigur era un scris de amator, reflectând influenţa 
cărţilor citite cu o săptămână înainte. Asta e ceva ce cu 
greu poţi evita, când începi să scrii. Atunci îl citisem tocmai 
pe D.H. Lawrence. Îmi amintesc că „Şarpele cu pene”, „Fii 
şi amanți” ca şi „Păunul alb” erau printre cărţile mele 
preferate. Mai citisem şi unele cărţi de o scriitoare, Everard 
Cotes, al cărei stil îl admiram foarte mult. Această primă 
nuvelă era prețioasă şi scrisă astfel încât era greu să ştii 
exact ce vroia autoarea şi, deşi stilul era imitat, vădea o 
oarecare imaginaţie. 


După asta am scris şi alte nuvele. „Chemarea aripilor” 
(bunişoară), „Zeul însingurat”, inspirată din lectura cărţii 
„Oraşul absurdităţilor frumoase” (regretabil de 
sentimentală), un dialog scurt între o femeie surdă şi un 
bărbat nervos, la o recepţie, şi o poveste plină de groază 
despre o şedinţă de spiritism (pe care am rescriso mulţi ani 
mai târziu). Am dactilografiat toate aceste nuvele la maşina 
lui Madge, marca Empire, şi le-am trimis plină de speranţă 
pe la diferite reviste, alegând, de fiecare dată, alte 
pseudonime, aşa cum mi se năzărea. Madge îşi spunea 
Mostyn Miller, eu mi-am spus Mack Miller, apoi mi-am 
schimbat numele în Nathaniel Miller (numele bunicului). Nu 
prea speram eu că o să am succes şi nici nu am avut. 
Nuvelele mele se întorceau toate repede cu obişnuitul 
răspuns: „Redactorul regretă...” Atunci le trimiteam din 
nou la alte reviste. 

Mă hotărâsem de asemenea să încerc să scriu un roman. 
Am pornit la lucru senină. Acţiunea urma să se petreacă la 
Cairo. Aveam în minte două intrigi separate nu puteam să 
mă hotărăsc la care să mă opresc. În cele din urmă, după 
puţină ezitare, m-am decis şi am început. Subiectul îmi 
fusese sugerat de trei persoane pe care le tot priveam în 
restaurantul de la hotelul din Cairo. Era o fată atrăgătoare, 
de fapt nu chiar o fată, căci trebuie fi avut vreo treizeci de 
ani, şi, în fiecare seară, după dans, venea şi supa cu doi 
bărbaţi. Unul era un bărbat masiv, cu părul negru, căpitan 
în Regimentul 60 de puşcaşi, celălalt un tânăr din 
Regimentul de Gardă, blond, înalt, poate să fi fost cu vreun 
an sau doi mai tânăr decât ea. 

Stăteau unul în stânga, altul în dreapta fetei şi ea îi ţinea 
mereu în alertă pe amândoi Ştiam cum îi cheamă, nu am 
aflat niciodată prea multe despre ei, deşi cineva făcuse o 
dată observaţia „Va trebui, până la urmă, să se hotărască pe 
care-l vrea”. Asta a fost suficient pentru imaginaţia mea. 
Dacă aş fi ştiut mai multe despre ei, cred că aş fi dorit să 
mai scriu ceva... Aşa cum stăteau lucrurile am fost în 


măsură să scriu o poveste excelentă, probabil foarte diferită 
de caracterele lor, de acţiunile lor sau de orice altceva îi 
privea. După ce am scris câtva timp despre asta, m-am 
simţit nemulțumită şi m-am îndreptat spre celălalt subiect. 
Acesta era mai vesel şi cu personaje amuzante. Am făcut 
însă greşeala să mă încurc cu o eroină surdă - nu ştiu de ce, 
oricine poate manevra cu rezultate foarte interesante un 
personaj orb, dar când e vorba de unul surd nu e chiar atât 
de uşor pentru că, aşa cum am descoperit curând, de îndată 
ce ai descris care îi sunt gândurile şi credinţele şi ce îşi 
spune lumea despre el, rămâne fără nici o posibilitate de 
conversaţie şi toată acţiunea stagnează. Biata mea Melancy 
a devenit, aşadar, cât se poate de insipidă şi de plicticoasă. 

M-am reîntors la prima mea încercare, dar mi-am dat 
seama că nu aveam suficient material pentru un roman. 

În cele din urmă m-am hotărât să împreun cele două 
subiecte. De vreme ce cadrul era acelaşi de ce să nu am 
două intrigi în aceeaşi carte? Plecând de la aceasta am 
izbutit în cele din urmă să-i dau romanului meu lungimea 
necesară, împovărată de o intrigă prea mare, treceam 
nebuneşte de la un grup de personaje la altul, 
amestecându-i uneori unii cu alţii. L-am intitulat, nu ştiu de 
ce, „Zăpadă în deşert”. Mama mi-a sugerat, cu o oarecare 
ezitare, că aş putea să-l rog pe Eden Phillpotts să mă ajute 
sau să mă sfătuiască. Eden Phillpotts era pe atunci în 
culmea gloriei. Romanele lui despre Dartmoor erau celebre. 
Se întâmpla să fie vecin şi prieten al familiei. La început mă 
jenam, dar până în cele din urmă am fost de acord. Eden 
Phillpotts era un om ciudat, cu o faţă mai mult de faun 
decât de om obişnuit: un chip interesant cu ochii alungiţi în 
sus. Suferea foarte tare de gută şi adesea, când ne duceam 
să-l vizităm, îl găseam cu piciorul înfăşurat în multe 
bandaje, sprijinit pe un scăunel. Nu putea suferi viaţa de 
societate şi aproape nu ieşea niciodată, de fapt nu-i plăcea 
să vadă lume. Soţia lui, pe de altă parte, era foarte sociabilă 
- o femeie elegantă, fermecătoare, care avea mulţi prieteni. 


Eden Phillpotts ţinuse foarte mult la tata şi ţinea de 
asemenea şi la mama, care rareori îl plictisea cu invitaţii, 
dar îi plăcea să-i admire grădina cu multe plante şi arbuşti 
rari. A declarat că, bineînţeles, va citi încercarea literară a 
Agathei. 

Cu greu sunt în stare să-mi exprim gratitudinea faţă de el. 
Ar fi putut foarte uşor să rostească unele cuvinte la 
întâmplare, cu observaţii critice justificate, şi să mă 
descurajeze eventual pentru toată viaţa. Dar nu; ela vrut să 
mă ajute. Şi-a dat seama perfect de bine cât de timidă eram 
şi cât de greu îmi era să vorbesc despre ceea ce scrisesem. 
Mi-a trimis o scrisoare, conţinând sfaturi foarte bune. 

„Unele din lucrurile pe care le-ai scris sunt excelente”, 
spunea el. „Ai un simţ ascuţit pentru dialog. Trebuie să te 
menţii la un dialog natural, vesel. Încearcă să elimini toate 
părţile moralizatoare din romanele tale; ţii prea mult la ele 
şi nimic nu-i mai plictisitor de citit. Caută să laşi personajele 
de unele singure, aşa încât să poată vorbi ele, în loc să te 
precipiţi mereu, spunându-le ce trebuie să grăiască sau să 
explici cititorului ce vor să spună prin cuvintele lor. Asta 
trebuie s-o descopere numai cititorul. lar două subiecte, 
este o greşeală a începătorilor. În curând să-ţi dai seama că 
nu trebuie să-ţi risipeşti subiectele cu atâta mărinimie. Îţi 
trimit o scrisoare către agentul leu literar, Hughes Massie; 
o să-ţi facă nişte observaţii şi o să-ţi spună ce şanse ai 
pentru ca romanul să fie acceptat. Mă tem că nu-i chiar aşa 
uşor să ţi se accepte un prim roman, aşa că nu trebuie să fii 
dezamăgită. Aş vrea să-ţi recomand mai multe lecturi, pe 
care sunt sigur că le găsi utile. Citeşte „Confesiunile unui 
opioman” de Quincey - aceasta îţi va îmbogăţi enorm 
vocabularul. Foloseşte unele cuvinte foarte interesante. 
Citeşte apoi „Povestea vieţii mele” de Jefferys, pentru 
sentimente şi descrieri de natură.” 

Nu mai ţin minte acum care erau celelalte cărţi: o 
culegere de nuvele, din care îmi amintesc una despre un 
ceainic. Mai era şi un volum de Ruskin, care nu mi-a plăcut 


deloc şi alte câteva. Nu ştiu dacă aceste lecturi mi-au ut 
vreun bine sau nu. În orice caz mi-au plăcut foarte mult 
Quincey şi nuvelele. 

M-am dus la Londra şi ani stat de vorbă cu Hughes Massie. 
Pe atunci trăia primul Hughes Massie şi pe acela l-am văzut. 
Era un bărbat corpolent, negricios şi m-a îngrozit. 

— Ah, spuse el, uitându-se la coperta manuscrisului, 
„Zăpadă în deşert”. Hm, un titlu foarte sugestiv. Sugerează 
focuri care ard mocnit. 

Devenisem încă şi mai nervoasă, dându-mi seama că era 
departe de a descrie ceea ce concepusem eu acolo. Nu ştiu 
de ce am ales aceltitlu, în afară de faptul că-l citisem 
probabil pe Omar Khayyam. Cred că mă gândisem că toate 
evenimentele din viaţa noastră sunt întocmai ca zăpada de 
pe nisipul deşertului: superficiale, ele dispar fără a lăsa 
urme. De fapt, când am terminat cartea nu era deloc aşa, 
dar asta fusese ideea mea cum ar fi trebuit să fie. 

Hughes Massie a păstrat manuscrisul să-l citească, dar mi 
l-a trimis înapoi, câteva luni mai târziu, spunând că nu i se 
pare posibil să-l publice. Cel mai bun lucru pentru mine, 
arăta el, era să nu mă mai gândesc la acest manuscris şi să 
încep să scriu o altă carte. 

Prin firea mea nu am fost niciodată ambițioasă şi 
renunţam cu uşurinţa să mă lupt mai departe. Am continuat 
să scriu câteva poezii, care îmi făceau plăcere, şi cred că 
am mai scris încă o nuvelă sau două. Le-am trimis pe la 
reviste şi mă aşteptam să le primesc înapoi; aşa cum se 
întâmpla. 

Nu mai studiam muzica serios. Exersam la pian câteva ore 
pe zi, căutând să mă menţin cât puteam mai mult la forma 
mea veche, dar nu mai luam lecţii. De câte ori ne duceam la 
Londra, luam lecţii de canto cu un compozitor maghiar, 
Francis Korbay. Acesta m-a învăţat câteva cântece 
ungureşti fermecătoare, compuse de el. Era un bun 
profesor şi un om interesant. Mai studiam de asemenea şi 
balade englezeşti cu altcineva; o profesoară care locuia pe 


lângă Canalul Regent, în acea parte a Londrei numită Mica 
Veneţie, care mă fascinează întotdeauna. Mergeam adesea 
pe la concerte locale şi, aşa cum era obiceiul timpului, îmi 
luam „notele de muzică” atunci când eram invitată la masă. 
Pe atunci nu exista „muzica mecanică”: nu erau 
magnetofoane, gramofoane, radio. Pentru muzică trebuia să 
te bizui pe interpretul particular, care putea fi bun, 
acceptabil sau îngrozitor de prost. Acompaniam foarte bine 
şi puteam citi de la prima vedere notele, adesea trebuia să 
acompaniez pe alte cântărețe. 

Am avut o experienţă minunată în timpul spectacolelor cu 
„Inelul Nibelungilor” al lui Wagner, la Londra, dirijor fiind 
Richter. Madge, sora mea, a devenit dintr-o dată mare 
amatoare de Wagner. A aranjat împreună cu alte prietene 
să meargă la operă şi mi-a luat şi mie bilet. Îi voi fi 
întotdeauna recunoscătoare şi nu voi uita acea experienţă. 
Van Rooy a cântat rolul lui Wotan, iar Gertrude Kappel, 
principalele roluri de soprană. Era o femeie mare, 
corpolentă, cu un nas în sus - nu avea nici o calitate de 
actriţă, dar poseda o voce minunată, de aur. O americancă 
pe nume Saltzman Stevens a cântat rolurile Sieglindei, 
Isoldei şi Elisabethei. Nu ştiu cum aş putea să o uit pe 
Saltzman Stevens. Era una din cele mai frumoase artiste; 
mişcările şi gesturile ei erau minunate, avea braţe lungi 
pline de graţie, ieşind la iveală din faldurile rochiilor pe 
care le purtau întotdeauna eroinele wagneriene. Vocea ei 
nu era poate la aceeaşi înălţime cu a Gertrudei Kappel, dar 
avea un joc de scenă superb, încât te transporta cu totul. 
Furia şi disperarea din primul act din „Iristan”, frumuseţea 
lirică a vocii din actul al doilea şi apoi, de neuitat pentru 
mine, marele moment din actul al treilea cu cântecul lung al 
lui Kurwenal, chinul şi aşteptarea lui Tristan şi Kurwenal, 
căutarea cu privirea a ţ vasului pe mare... În sfârşit, 
strigătul puternic al sopranei care se aude din culise: 
„Iristan!” 


Saltzman Stevens interpreta rolul Isoldei. O simţeai încă 
alergând sus pe stâncă, cu braţele ei frumoase întinse ca 
să-l prindă pe Tristan şi auzeai strigătul acela tulburător ca 
de pasăre cuprinsă de spaimă. 

Cânta Liebestod ca o femeie, şi nu ca o zeiţă; cânta 
îngenunchind lângă trupul lui Tristan, privind în jos spre 
chipul său, căpătând prin forţa voinţei şi a imaginaţiei viaţă, 
şi, în cele din urmă, înclinându-se, înclinându-se din în ce 
mai jos şi mai jos, ultimele trei cuvinte ale operei, „cu un 
sărut”, au răsunat în timp ce se apleca să-i atingă buzele cu 
ale ei şi apoi a căzut brusc peste trupul lui. 

Aşa cum eram eu, pe atunci, în fiecare noapte înainte de a 
adormi, depănam şi depănam în minte visul că într-o zi voi 
interpreta şi eu rolul Isoldei pe o scenă reală. Îmi spuneam 
în sinea mea că, în orice caz, nu fac nici un rău că mă las 
pradă fanteziei. Aş putea, ar fi oare vreodată posibil pentru 
mine să cânt într-o operă? Răspunsul, evident, era negativ. 
O americancă, prietenă cu Mary Sturges, care se afla la 
Londra şi avea legături cu Metropolitan Opera House din 
New York, foarte amabilă, a venit să mă asculte cântând, 
într-o zi. l-am interpretat diferite arii, m-a pus să-i cânt 
game, arpegii şi exerciţii. Apoi mi-a spus: „Cântecele pe 
care le-ai cântat nu mi-au spus nimic, dar exerciţiile da. Poţi 
fi o foarte bună cântăreaţă de recitaluri şi vei fi în stare să-ţi 
faci şi un nume. Nu ai o voce destul de puternică pentru 
operă şi nu o vei avea niciodată.” 

Visul meu nutrit în secret de a realiza ceva în muzică se 
năruise. Nu aveam nici o ambiţie să devin o cântăreaţă de 
concert, ceea ce nu era, în orice caz, deloc uşor. Carierele 
muzicale pentru fete nu erau încurajate. Dacă aş fi avut 
vreo şansă să cânt operă, aş fi luptat din răsputeri, dar asta 
era hărăzit doar pentru puţinii privilegiați care aveau 
coarde vocale bune. Sunt sigură că nu poate fi ceva mai 
dezastruos în viaţă decât să persişti în a încerca să faci un 
lucru pe care doreşti cu disperare să-l faci bine şi să ştii că, 
în cazul cel mai bun, nu-l poţi face decât cu mediocritate. 


Aşa că m-am lecuit de confundarea dorințelor mele cu 
realitatea. I-am spus mamei că putea acum economisi banii 
pe lecţiile de muzică. Puteam să cânt cât pofteam, dar nu 
mai avea nici un rost să studiez. Nu am crezut niciodată că 
visul meu avea să se realizeze, dar e bine să ai un vis, să te 
bucuri de el atât timp cât nu te prinde prea stăruitor. 

Cam pe atunci, bănuiesc că am început să citesc romanele 
lui May Sinclair care m-au impresionat foarte mult. Într- 
adevăr, şi acum, când le citesc, rămân la fel de mişcată. 
Cred că era una din cele mai bune şi originale romanciere 
ale noastre. Nutresc sentimentul că într-o zi se va trezi din 
nou interesul pentru opera ei şi lucrările îi vor fi 
republicate. „Labirintul”, povestea clasică a unui funcţionar 
şi a iubitei lui, îl consider şi acum cel mai bun roman scris 
vreodată. Mi-a plăcut de asemenea „Focul divin”, iar 
romanul „Lasker fevons” îl socotesc o adevărată 
capodoperă. „Crăpătura din cristal” m-a impresionat atât 
de mult, probabil pentru că la acel timp scriam povestiri 
psihologice, încât m-a inspirat să scriu şi eu o nuvelă în 
acelaşi gen. I-am zis „Viziunea” (a fost publicată mai târziu 
în volum, împreună cu alte nuvele ale mele) şi îmi place şi 
azi, când dau peste ea. 

Ajunsesem acum să-mi formez deprinderea de a scrie 
nuvele. Treaba asta luase locul brodării pernelor sau 
lucrului la tapiserii cu imagini copiate de pe vasele de 
Dresda. Dacă cineva ar crede cumva că plasez scrisul prea 
jos, pe scara valorilor, nu pot fi de acord. Impulsul creator 
apare sub orice formă: în broderie, în pregătirea unor 
mâncăruri alese, în pictură, desen sau sculptură, în a 
compune muzică, tot atât de bine ca şi în a scrie cărţi şi 
nuvele. Singura deosebire ar fi doar că pe unele din aceste 
activităţi le consideri mai alese decât pe altele. Recunosc că 
a broda feţe de perne victoriene nu este acelaşi lucru cu a 
trudi la tapiseriile de Bayeux, dar impulsul rămâne la fel în 
amândouă cazurile. Femeile de la curtea lui Wilhelm 
Cuceritorul înfăptuiau piese originale care cereau gândire, 


inspiraţie şi aplicaţie neobosită. Unele părţi din broderiile 
lor, fără îndoială, erau plictisitor de făcut, dar altele erau 
fermecătoare. Deşi s-ar putea spune că un pătrat de 
brocart pe care sunt brodate două clematite şi un fluture 
reprezintă o comparaţie ridicolă, satisfacția interioară a 
artistului e aceeaşi. 

Valsul pe care-l compusesem nu reprezenta nimic de are 
să fi fost mândră, dar două din broderiile mele erau totuşi 
bune şi eram mulţumită de ele. Nu cred că am mers atât de 
departe ca să ajung să-mi placă poveştile pe care le scriam. 
Dar întotdeauna trebuie să treacă un timp după împlinirea 
unei piese de creaţie pentru a o putea aprecia într-un 
anumit fel. 

O porneşti, înflăcărat de o idee, plin de speranţe, plin într- 
adevăr de încredere (singurele daţi în viaţa mea când am 
deplină încredere). Dacă eşti modest nu o să scrii nimic, aşa 
că trebuie să existe un moment delicios când, după ce te-ai 
gândit la un subiect, şi ştii exact cum ai de gând să-l scrii, să 
şi pui mâna, numaidecât, plin de exaltare, pe un creion. 
Apoi se ivesc încurcăturile, încât nu ştii cum s-o mai scoţi la 
capăt, şi, în sfârşit, faci câte ceva din ce te-ai gândit să 
îndeplineşti la început, deşi îţi pierzi mereu încrederea. 
Când ai terminat ştii că e o prostie. Un pic mai târziu îţi vine 
să crezi că totuşi e foarte bine. 

VI 

Cam pe atunci am scăpat ca prin urechile acului de două 
cereri în căsătorie. Spun că am scăpat, pentru că acum, 
când privesc înapoi, îmi dau seama că desigur fiecare din 
ele ar fi fost un dezastru. 

Prima era ceea ce s-ar putea numi „o poveste de dragoste 
a unei tinere fete”. Eram la familia Ralston Patrick. 

Mă aflam în trăsură împreună cu Constance mergând spre 
locul de întâlnire al vânătorilor, pe un timp rece şi cu vânt, 
când un bărbat călare pe un cal murg, frumos, se apropie 
să-i vorbească prietenei mele. Constance mi-l prezintă. Se 
numea Charles, avea, cred, vreo 35 de ani, era maior în 


Regimentul al 17-lea de lăncieri şi venea în fiecare an să 
vâneze în Warwickshire. L-am întâlnit şi în acea seară la un 
bal costumat, unde eu eram costumată ca Elaine - eroina 
din „Moartea lui Arthur” de Malory. Un costum foarte 
drăguţ; îl mai am încă şi astăzi. Mă întreb cum am putut să 
intru în el. Se află în scrinul din hol, care e plin de 
asemenea costume. Este din brocart alb şi cu o bonetă cu 
perle. L-am întâlnit pe Charles de mai multe ori în timpul 
vizitei mele, şi când am plecat acasă ne-am exprimat 
amândoi dorinţa, în mod politicos, să ne mai întâlnim din 
nou, cândva. A spus că s-ar putea să vină mai târziu în 
Devonshire. 

La trei sau patru zile după ce m-am întors acasă, am 
primit un pachet - o cutie mică argintată. În interior, pe 
capac, era scris „Lhe Asps”, o dată şi apoi „pentru Elaine”. 
Asps era locul vânătorii, iar data, aceea când l-am cunoscut. 
A urmat şi o scrisoare de la el în care îmi spunea că spera 
să vină să ne vadă săptămâna viitoare, când avea să fie în 
Devon. Era începutul unui flirt fulgerător. Apoi primeam 
mereu cutii cu flori de la el, uneori cărţi, cutii enorme de 
bomboane exotice. Totul era spus aşa cum trebuia spus unei 
tinere fete, eu mă simţeam foarte emoţionată. Ne-a mai 
făcut încă două vizite şi la a treia m-a cerut în căsătorie. Mi- 
a spus că se îndrăgostise de mine din prima clipă în care mă 
văzuse. Dacă cineva ar clasifica cererile în căsătorie în 
ordinea meritului, aceasta ar fi uşor în fruntea listei mele. 
Mă simţeam fascinată şi în parte transportată de 
comportamentul lui. Era un bărbat cu experienţă la femei şi 
capabil să producă exact reacţiile pe care le dorea. Pentru 
prima dată am fost gata să recunosc că ăsta era ursitul 
meu, bărbatul pe gustul meu. Şi totuşi - da, găsisem omul 
potrivit - şi totuşi... E drept că atunci când Charles era 
lângă mine şi îmi spunea cât de minunată eram, cât de mult 
mă iubea, cum avea să-şi petreacă el toată viaţa lui ca să mă 
facă fericită, mâinile îi tremurau, în glas i se simţea emoția - 
O, da, eram fermecată. Şi totuşi, când pleca, când mă 


gândeam la el în lipsa lui, nu mai simţeam nimic. Nu 
tânjeam după el. Mi se părea, pur şi simplu, că era foarte 
drăguţ. Cele două stări ale mele mă uimeau. Cum ştii atunci 
că iubeşti cu adevărat pe cineva? Când este absent nu 
reprezintă nimic pentru tine, iar când e prezent te dă gata. 
Care este situaţia reala? 

Biata mea mamă trebuie să fi suferit tare mult din pricina 
asta. Mi-a spus mai târziu că dorinţa ei cea mal mare era să 
mă mărit, să găsesc un bărbat bun, blând şi cu dare de 
mână. Charles a apărut ca un fel de răspuns la dorinţa ei, 
dar nu era totuşi satisfăcută. Ea ştia întotdeauna ce 
gândesc şi ce simt oamenii şi desigur că a ştiut foarte bine 
că eu singură nu-mi dădeam seama ce simt. 

Şi în timp ce-şi păstra obişnuita ei părere maternă că nici 
un bărbat nu-i destul de bun pentru Agatha ei, avea 
sentimentul că, trecând chiar peste aceasta, Charles nu era 
bărbatul potrivit. A scris familiei Ralston Patrick pentru a 
afla cât mai multe despre el. Mama era handicapată din 
pricină că nu aveam tată şi nici un frate care s-ar fi putut 
interesa, aşa cum era obiceiul în acele zile, despre situaţia 
lui financiară, despre legăturile lui cu femeile, despre, 
familia lui şi aşa mai departe - toate acestea par foarte 
demodate azi, dar trebuie să recunosc că preîntâmpinau 
multe necazuri. 

Charles a răspuns exigenţelor. Avusese multe legături cu 
femeile, dar astea nu o interesau pe mama, exista un 
principiu acceptat că bărbaţii înainte de căsătorie trebuiau 
să ducă o viaţă agitată. Avea cu 15 ani mai mult decât mine, 
dar şi soţul ei fusese cu zece ani mai mare decât ea; era de 
acord cu această diferenţă. I-a spus lui Charles că Agatha 
era încă, foarte tânără şi nu trebuia să se ajungă la o 
hotărâre pripită. Ea sugeră să ne vedem din când în când, 
în următoarele luni, fără ca eu să fiu presată să iau o 
hotărâre. 

Şi asta n-a mers bine, pentru că Charles şi cu mine nu 
aveam nimic să ne spunem în afară de faptul că el era 


îndrăgostit de mine. Dacă renunţa la acest subiect se lăsa 
între noi o tăcere foarte stânjenitoare. Apoi el pleca şi eu 
rămâneam descumpănită. Ce aveam de gând să fac? Vroiam 
să mă mărit cu el? Apoi primeam o scrisoare de la el. Scria, 
nu încăpea îndoială, cele mai grozave scrisori de dragoste 
pe care toate femeile ar tânji să le primească. Le studiam cu 
atenţie, le păstram, hotărâm, că în sfârşit asta era 
dragostea. Charles revenea apoi, eu eram emoţionată, 
făcută praf - şi totuşi pe undeva, în străfundurile fiinţei 
mele, simţeam că ceva nu e bine, că ceva nu e în regulă. În 
cele din urmă, mama a hotărât să nu ne vedem timp de şase 
luni, după care eu aveam să iau o hotărâre. S-a acceptat şi, 
în această perioadă, nu a mai scris nici o scrisoare, ceea ce 
probabil că a fost bine, căci până în cele din urmă, din 
pricina scrisorilor, aş fi capitulat. 

Când cele şase luni au trecut, am primit o telegramă. „Nu 
mai suport această nehotărâre. Vrei să te căsătoreşti cu 
mine? Da sau nu?” Eram în pat cu o uşoară febră. Mama 
mi-a adus telegrama. M-am uitat la ea şi la formularul 
pentru răspunsul plătit. Am luat creionul şi ani scris „nu”. 
Imediat m-am simţit extrem de uşurată: hotărâsem şi eu 
ceva. Nu mai trebuia să continui această situaţie neplăcută 
de sentimente contradictorii. 

— Eşti sigură? m-a întrebat mama. 

— Da, i-am răspuns şi m-am întors, adormind pe dată. 

Aşa că acesta a fost sfârşitul. În următoarele patru sau 
cinci luni viaţa a trecut destul de mohorâtă. Pentru prima 
dată, tot ceea ce făceam mă plictisea şi începuse să-mi fie 
teamă că făcusem o mare greşeală. Atunci a apărut din nou 
în viaţa mea Wilfred Pirie. 

Am amintit de prietenii buni ai tatei, Martin şi Lilian Pirie, 
pe care i-am întâlnit din nou la Dinard. Am continuat să ne 
întâlnim, deşi pe băieţi nu-i mai văzusem. Harold fusese la 
Eton şi Wilfred aspirant în marină. Acum Wilfred era 
sublocotenent, cred că pe un submarin, şi venea adesea cu 
acea parte din marină care vizita Torguay. El mi-a devenit 


pe dată un mare prieten, una din fiinţele din viaţa mea pe 
care am îndrăgit-o cel mai mult. După două luni eram 
logodiţi neoficial. 

După Charles, Wilfred a fost o mare uşurare. Cu el nu era 
nici emoție, nici îndoială, nici necaz. El era un prieten drag, 
cineva pe care-l cunoşteam bine. Citeam cărţi împreună, le 
discutam. Mă simţeam foarte bine lângă el. Nu-mi dădeam 
seama că-l consideram şi-l tratam ca şi pe un frate. Mama 
era încântată, ca şi doamna Pirie, de altfel. Martin Pirie 
murise cu câţiva ani mai înainte. Părea că am putea face o 
căsătorie perfectă din toate punctele de vedere. Wilfred 
avea asigurată o carieră marină strălucită, taţii noştri 
fuseseră prietenii cei mai apropiaţi, mamele se plăceau una 
pe alta. Mamei îi plăcea Wilfred, doamna Pirie mă plăcea pe 
mine. Şi acum simt că am fost un adevărat monstru de 
ingratitudine pentru că nu m-am măritat cu el. 

Viaţa mea putea fi pusă la adăpost; într-un an sau doi, 
când avea să fie potrivit (tinerii sublocotenenţi şi tinerii 
locotenenţi nu erau încurajați să se căsătorească prea 
devreme), urma să ne căsătorim. Îmi plăcea ideea de amă 
mărita cu un marinar. Voi locui la Southesa, Plymouth sau 
într-un loc asemănător, şi când Wilfred va fi plecat, voi 
putea veni acasă, la Ashfield, şi voi sta cu mama. Într- 
adevăr, nimic pe lume nu ar fi putut fi atât de potrivit. 

Bănuiesc că există în structura ta omenească o anumită 
trăsătură care te împinge să distrugi tot ceea ce este prea 
potrivit, prea perfect. Nu am vrut să recunosc asta mult 
timp, dar perspectiva căsătoriei cu Wilfred îmi crease o 
stare de plictiseală; îmi plăcea, aveam să fiu fericită să 
locuiesc în aceeaşi casă cu el, dar într-un anumit fel nu 
exista nici o emoție în această privinţă. 

Unul din primele lucruri care se petrec când te simţi 
atrasă de un bărbat şi el de tine este tocmai apariţia acelei 
iluzii extraordinare că amândoi gândesc aproape la fel 
asupra fiecărui lucru şi fiecare spune exact ce gândeşte 
celălalt. Cât este de minunat că îţi plac aceleaşi cărţi şi 


aceeaşi muzică. Faptul că unul dintre cei doi se duce, 
rareori, la un concert sau ascultă muzică, pentru moment 
nu are importanţă. Întotdeauna i-a plăcut muzica, dar nu a 
fost conştient de asta. În acelaşi fel se întâmplă şi cu tine, 
cărţile care îi plac lui, de fapt tu nu ai dorit niciodată să le 
citeşti, dar acum simţi că într-adevăr doreşti să le citeşti. 
Aşa stau lucrurile: este una din marile iluzii ale naturii. La 
amândoi ne plac câinii şi nu putem suferi pisicile. Ce 
încântător! La amândoi ne plac pisicile, dar nu putem suferi 
câinii, e de asemenea minunat. 

Şi astfel viaţa se desfăşura în mod paşnic. Wilfred venea 
regulat la fiecare două, trei săptămâni pentru sâmbăta şi 
duminica. Avea un automobil şi, de obicei, mă plimba prin 
împrejurimi. Avea un câine pe care-l iubeam amândoi. A 
început să fie preocupat de spiritism şi în consecinţă am 
devenit şi eu amatoare de aşa ceva. Totul era în regulă până 
acum. Dar iată că Wilfred se apucase să scrie cărţi, pe care 
dorea cu înflăcărare să le citesc şi să-mi spun părerea. Erau 
cărţi voluminoase - în special cărţi de teozofie. Iluzia că-ţi 
făcea plăcere tot ce-i plăcea bărbatului tău nu mai ţinea, 
natural, căci de fapt nu-l iubeam. Am găsit cărţile despre 
teozofie plictisitoare şi nu numai plictisitoare, ci şi total 
false, chiar mai rău, am considerat că multe dintre ele erau 
stupide. De asemenea, mă plictiseam de descrierile 
mediumurilor pe care le cunoştea. Erau două fete la 
Portsmouth şi nu ar putea crede nimeni lucrurile pe care 
aceste fete le vedeau. Nu intrau bine într-o casă fără a nu 
respira greu, a se ţine cu mâna de inimă şi a fi tulburate 
pentru că acolo se afla un spirit îngrozitor care stătea în 
spatele unei persoane prezente. Cu câteva zile înainte, 
Mary, cea mai mare dintre cele două mediumuri, se dusese 
la cineva şi vrusese să intre în baie ca să se spele pe mâini; 
fireşte că nu a putut trece pragul băii din pricina a două 
siluete pe care le-a desluşit acolo, una vrând să-i taie 
beregata celeilalte cu un brici. Puteai crede aşa ceva? 


LLA 


Eram gata să spun: „Nu, nu cred, dragul meu!” dar m-am 
controlat la timp. 

— Asta e foarte interesant. Şi a încercat, într-adevăr, 
cineva în casa aceea să taie beregata altcuiva cu un brici? 
— Trebuie să fi încercat, casa fusese închiriată multora 
mai înainte, aşa că probabil o asemenea întâmplare a avut 

loc. Nu crezi? Îţi dai seama singură, nu-i aşa? 

Eu, însă, nu-mi dădeam seama deloc. Aveam o fire 
binevoitoare şi am spus veselă că, desigur, aşa s-a 
întâmplat. Într-o zi, Wilfred a telefonat de la Portsmouth, 
spunând că a dat norocul peste el: se forma o echipă care 
urma să plece în America de Sud pentru cercetări în 
vederea descoperirii unor lucruri valoroase. Cum avea 
dreptul la un concediu putea participa şi el la această 
expediţie. Aş crede oare că e urât din partea lui dacă ar 
pleca? Era o şansă extraordinară care nu mai avea cum să 
se mai întâmple vreodată, înţelesesem că mediumurile îşi 
arătaseră aprobarea. Fără îndoială, au declarat că se va 
întoarce după ce va fi descoperit vreo cetate necunoscută 
din timpul incaşilor. Bineînţeles asta nu reprezenta nimic, 
dar faptul era totuşi extraordinar, nu-i aşa? Consideram 
oare că era oribil din partea lui când ar fi putut petrece o 
parte din concediu cu mine? 

Mi-am dat seama că nu aveam nici cea mai mică ezitare. 
M-am comportat cu o minunată generozitate. I-am spus că 
este o ocazie neaşteptată şi speram din toată inima că va 
găsi comoara incaşilor. Wilfred mi-a spus că eram minunată, 
cu totul minunată, şi că nici o fată dintr-o mie nu s-ar fi 
comportat astfel. Am terminat convorbirea, mi-a trimis o 
scrisoare drăgăstoasă şi apoi a plecat. 

Nu eram deloc o fată dintr-o mie, nu eram decât o fată 
care descoperise adevărul despre ea şi era destul de 
ruşinată. M-am trezit a doua zi după ce plecase cu 
sentimentul că mă eliberasem de o imensă povară. Eram 
încântată că Wilfred plecase în căutare de comori, pentru 
că îl iubeam ca pe un frate şi doream ca el să facă exact 


ceea ce-i plăcea. Această idee a căutării unor comori mi se 
părea neserioasă, fiind aproape sigură că era o ficţiune. Şi 
asta se datora tot faptului că nu-l iubeam. Dacă l-aş fi iubit 
aş fi crezut nebuneşte în comoara aceea. În al treilea rând, 
o, bucuria bucuriilor, nu va mai trebui să citesc cărţi de 
teozofie. 

— De ce eşti atât de veselă? m-a întrebat cu suspiciune 
mama. 

— Ascultă, mamă, i-am răspuns; ştiu că e îngrozitor, dar 
sunt într-adevăr veselă pentru că Wilfred a plecat. 

Draga de ea, s-a schimbat dintr-o dată la faţă. Niciodată 
nu m-am simţit atât de dezgustată de mine, atât de lipsită 
de recunoştinţă ca atunci. Şi, descumpănită, pentru o clipă, 
am simţit aproape că aş fi fost datoare să înfrunt astă 
situaţie numai de hatârul mamei, de-a o face mulţumită. Din 
fericire nu eram chiar atât de copleşită de sentimentalism. 

Nu i-am scris lui Wilfred ce hotărâsem, căci mă gândeam 
că ar putea avea un efect prost asupra lui tocmai când se 
află în plină căutare a comorii incaşilor în junglele acelea 
umede. Ar fi putut să facă temperatură sau să sară la el 
vreun animal periculos, într-un moment de neatenţie 
pricinuit de scrisoarea mea; în orice caz i-ar fi stricat toată 
plăcerea. Dar am pregătit o scrisoare ca să i-o dau la 
întoarcere. I-am spus în ea cât de rău îmi părea, cât îmi era 
de drag, dar aveam impresia că nu nutream sentimentele 
potrivite pentru a ne lega pe viaţă. Evident, nu a fost de 
acord cu mine, dar a luat hotărârea mea foarte în serios. 
Mi-a spus că îi va fi greu să nu mă vadă cât mai des, dar că, 
oricum, vom rămâne prieteni. Mă întreb acum dacă şi ela 
fost la fel de uşurat. Nu cred, dar pe de altă parte îmi 
închipui că nu s-a simţit chiar rănit până în adâncul inimii. 
Era un om norocos. Mi-ar fi fost un soţ bun şi m-ar fi iubit 
tot timpul şi cred că l-aş fi făcut fericit într-un anumit fel, 
dar ar fi putut obţine mai mult decât atât. Şi peste vreo trei 
luni chiar aşa s-a şi întâmplat. S-a îndrăgostit nebuneşte de 


o altă fată şi ea de el. S-au căsătorit şi au avut şase copii. 
Nimic nu ar fi putut fi mai satisfăcător. 

Cât despre Charles, după trei ani s-a însurat cu o fată 
frumoasă de 18 ani. 

Am fost într-adevăr o binefăcătoare pentru aceşti doi 
oameni. 

Următorul lucru important care s-a petrecut a fost venirea 
de la Hong Kong, într-o permisie, a lui Reggie Lucy. Deşi 
cunoşteam familia Lucy de atâţia ani, pe Reggie, fratele lor 
mai mare, nu-l întâlnisem niciodată. Era maior de artilerie 
şi îşi făcuse serviciul, în cea mai mare parte a timpului, 
peste hotare. Era o persoană timidă, rezervată, arareori 
ieşea în lume. Îi plăcea să joace golf, dar nu făcea caz de 
dansuri şi recepții. Nu avea părul blond şi nici ochii albaştri 
ca ceilalţi din familia lui, ci părul negru şi ochi căprui. 
Formau o familie strâns unită, simțindu-se bine între ei. Ne- 
am dus într-o zi împreună la Dartmoor, aşa cum le era 
obiceiul, pierzând tramvaie, căutând trenuri care nu 
existau, schimbând la Newton Abbot şi pierzând apoi 
legătura, modificându-ne itinerarul şi diverse alte 
întâmplări în acest fel. 

Reggie s-a oferit să mă ajute să învăţ golf mai bine. S-ar 
putea spune că, de fapt, habar n-aveam de golf. O grămadă 
de tineri s-au străduit, cât au putut, să mă înveţe, dar spre 
marele meu regret, nu mă pricepeam la jocuri. Mai 
supărător era faptul că la început mă dovedeam plină de 
promisiuni. La tragerea cu arcul, la biliard, golf, tenis,. 
Croquet promiteam foarte mult, dar promisiunea rămânea 
neîmplinită. Asta era o mare pricină de necazuri pentru 
mine. Adevărul este, presupun, că dacă nu ai un ochi bun 
pentru mingi, nu-l ai şi pace... Eram întotdeauna bună din 
punct de vedere teoretic la un joc, dar ratam, la croquet, de 
exemplu, loviturile cele mai uşoare. La tenis mă pricepeam 
la lovitura directă, care impresiona uneori pe partenerii 
mei, dar reverul meu era în schimb foarte prost. Nu poţi 
juca tenis numai cu lovituri directe. La golf reuşeam o 


seamă de lovituri bune, dar nu izbuteam să trimit mingea în 
groapă. 

Reggie totuşi era foarte răbdător; el era acel gen de 
profesor căruia nu-i păsa dacă te perfecţionai sau nu. Ne 
preumblam în jurul terenului, ne opream oricând aveam 
chef. Jucătorii serioşi de golf se duceau cu trenul la terenul 
de golf de la Chursten. Terenul de la Torgquay era folosit de 
trei ori pe an şi pentru curse, aşa că nu era prea bine 
întreţinut. Reggie şi cu mine hoinăream de jur împrejurul 
terenului şi apoi ne duceam să luăm ceaiul cu restul 
familiei. Era o viaţă fericită, plină de nonşalanţă. Nimeni nu 
se grăbea niciodată şi timpul nu avea importanţă. Nici o 
îngrijorare, nici o agitaţie. Poate că greşesc, dar sunt sigură 
că nici un membru din familia Lucy nu a avut vreodată ulcer 
duodenal, tromboză coronariană sau tensiune mare. 

Odată, după ce am jucat golf, fiind foarte cald, Reggie a 
sugerat că ar fi mult mai agreabil să stăm jos, sub gardul 
viu. Şi-a scos pipa, a fumat cu un aer foarte prietenos, am 
vorbit după felul nostru obişnuit, adică niciodată în 
continuu, ci rostind un cuvânt sau două despre cineva sau 
despre vreun subiect oarecare; apoi urmau pauze 
odihnitoare. Este tocmai genul de conversaţie care îmi 
place. Nu mă simţeam niciodată prostănacă ori încurcată 
când eram cu Reggie. 

După ce a tras de câteva ori din pipă a spus cu un aer 
gânditor: 

— Ai o mulţime de trofee, Agatha, nu-i aşa? Ei bine, poţi să 
mă pui şi pe mine printre ele oricând vrei. 

M-am uitat la el destul de uimită, neştiind exact ce vrea să 
spună. 

— Nu ştiu dacă ai cunoştinţă că vreau să mă însor cu tine, 
a anunţat el; probabil că ştii, dar totuşi ţin să-ţi spun şi eu. 
la aminte să ştii că nu mă străduiesc să ies primul, vreau să 
spun că nu e nici o grabă - faimoasa frază a familiei Lucy a 
fluturat uşor pe buzele lui, eşti încă foarte tânără şi ar fi 
greşit din partea mea să te leg de pe acum. 


I-am spus tăios că nu mai eram chiar aşa de tânără. 

— O, ba da, Aggie, eşti, în comparaţie cu mine. 

Deşi i se spusese stăruitor să nu-mi zică Aggie, uita foarte 
adesea, pentru că era foarte natural pentru familia lor să-şi 
spună unii altora Margie, Noonie, Edie şi Aggie. 

— Ei bine, gândeşte-te la asta, a continuat el. Nu mă 
şterge din mintea ta şi dacă nu apare nimeni, mă găseşti 
întotdeauna. 

I-am spus imediat că nu aveam nevoie să mă gândesc la 
asta şi că aş vrea să mă mărit cu el. 

— Nu cred că te-ai putut gândi cum se cuvine, Aggie. 

— Bineînţeles că m-am gândit cum trebuie. Lia aşa ceva 
pot să mă gândesc într-un moment. 

— Da, dar nu trebuie să te grăbeşti, nu-i aşa? Vezi, o fată 
ca tine ar putea să se mărite cu oricine. 

— Nu cred că aş vrea să mă căsătoresc cu oricine, mai 
curând cred că m-aş mărita cu tine. 

— Da, dar trebuie să fii practică pe lumea asta. Ar trebuie 
să te căsătoreşti cu un bărbat care să aibă bani, să-ţi poarte 
de grijă şi să-ţi dea toate lucrurile pe care merită să le ai. 

— Doresc doar să mă mărit cu bărbatul care-mi place. Nu 
mă interesează să am o mulţime de lucruri. 

— Da, dar lucrurile astea sunt importante, fata mea, sunt 
foarte importante în această lume. Nu are nici un rost să fii 
doar tânăr şi romantic. Apoi, a continuat, permisia mea se 
termină în zece zile. M-am gândit că-i mai bine să vorbesc 
înainte de a pleca. Mai înainte mă gândisem să nu o fac... 
Mă gândeam să aştept. Dar am crezut că... Ei bine, m-am 
gândit că e mai bine să ştii chiar acum că mă poţi găsi 
oricând. Când mă întorc, peste doi ani, dacă nu este 
nimeni... 

— Nu va fi nimeni, i-am răspuns, eram perfect sigură. 

Şi astfel m-am logodit cu Reggie, dar nu aveam să 
anunţăm pe nimeni, logodna nu va apărea nici în ziar, nu 
vom spune prietenilor noştri, deşi cred că mulţi dintre ei o 
ştiau. 


— Nu pricep, m-am adresat eu lui Reggie, de ce nu ne-am 
căsători acum. De ce nu mi-ai spus mai de mult, atunci am fi 
avut timpul necesar să facem pregătiri. 

— Da, desigur, trebuie să ai domnişoare de onoare şi o 
nuntă de prima mână şi toate celelalte. Dar, în orice caz, 
nici prin minte nu mi-ar trece să te las să te căsătoreşti cu 
mine acum. Trebuie să-ţi încerci norocul. 

Mă enervam de cele mai multe ori şi ajungeam chiar 
aproape să ne certăm. l-am spus că nu era prea măgulitor 
să refuze oferta mea de a mă mărita cu el imediat. Dar 
Reggie avea idei fixe în privinţa celor ce se cuveneau sau nu 
persoanei pe care o iubea şi îi intrase în cap că pentru mine 
lucrul cel mai bun era să mă mărit cu un om cu situaţie, 
bani şi toate celelalte. În ciuda certurilor noastre eram 
foarte, foarte fericiţi. Toată familia părea încântată, ei 
spuneau: 

— Ne tot gândeam noi că i-ai căzut cu tronc. De obicei nu 
le dă nici o atenţie prietenelor noastre. Totuşi nu-i nici o 
grabă, mai bine să o luaţi încetişor. 

Au existat unele momente când trăsătura care-mi plăcea 
atât de mult a familiei Lucy, de a nu se grăbi şi a avea o 
mulţime de timp pentru toate cele ce trebuiau împlinite, a 
trezit în mine o oarecare enervare. 

Din punct de vedere romantic mi-ar fi plăcut ca Reggie să 
spună că nu poate aştepta doi ani şi că trebuie să ne 
căsătorim imediat. Din nefericire, acesta era cel mai de pe 
urmă lucru pe care Reggie ar fi visat să-l rostească, el fiind 
un bărbat foarte generos şi lipsit de încredere în planurile 
şi perspectivele lui. 

Mama cred că a fost foarte bucuroasă de logodna noastră. 
Mi-amintesc că mi-a spus: 

— Am impresia că este unul dintre cei mai drăguţi tineri 
pe care i-am întâlnit. O să te facă fericită. Este amabil şi 
binevoitor. Nu o să te sâcâie niciodată. Nu o să aveţi prea 
mulţi bani, dar acum dacă a ajuns la gradul de maior, o să 
vă descurcaţi. Tu nu eşti omul care să umble după bani Şi 


căruia să-i placă petrecerile şi viaţa vesela. Cred că o să fie 
o căsătorie fericită. 

Apoi, după o scurtă pauză a adăugat: 

— Mi-ar fi plăcut să-ţi fi spus puţin mai devreme, încât sa 
te fi măritat imediat. 

Şi ea simţea la fel cu mine. Zece zile mai târziu Reggie a 
plecat la regimentul lui, iar eu am rămas să-l aştept. 

Daţi-mi voie să adaug aici un fel de post-scriptum la 
relatările mele privind vremea când mi se făcea curte. 

Mi-am descris pretendenţii dar, lucru destul de puţin loial 
din partea mea, nu am stăruit deloc asupra faptului că şi eu 
m-am îndrăgostit. Mai întâi de un soldat tânăr, foarte înalt, 
pe care l-am cunoscut pe când mă aflam în Yorkshire. Dacă 
m-ar fi cerut în căsătorie, aş fi spus imediat da, înainte de a 
termina el bine fraza. Foarte înţelept din punctul lui de 
vedere, nu a făcut-o. Era un subofițer, fără un chior, pe 
punctul de a pleca în India cu regimentul lui. Cred că a fost 
şi el îndrăgostit de mine. Avea acea privire galeşă specifică 
îndrăgostiţilor cu care trebuia să mă mulţumesc. A plecat în 
India şi am tânjit după el cel puţin vreo şase luni. 

Mai apoi, la vreun an după aceea, m-am îndrăgostit din 
nou pe când jucam într-o comedie muzicală pusă în scenă 
de nişte prieteni din Iorquay, o versiune a piesei „Barbă 
albastră” scrisă de ei. Jucam rolul Sorei Ana, iar cel de care 
m-am îndrăgostit era un tânăr la începutul carierei sale, 
devenit mai târziu vicemareşal al Aerului. Aveam obiceiul 
oribil să cânt, alintându-mă, cântecul la modă pe atunci: 

I wish I had a Teddy Bear 

To sit upon my knee 

I'd take it with me everywhere 

To cuddle up to me. 

Aş vrea să am un ursuleţ 

Să-l ţin pe genunchi 

L-aş lua cu mine pretutindeni 

Şi drăgăstos l-aş ţine în braţe. 


Singura scuză pe care aş găsi-o este că toate fetele făceau 
aşa ceva şi erau foarte bine apreciate. 

Mai târziu, am fost pe punctul de a-l întâlni din nou de mai 
multe ori, căci era văr cu unele prietene ale mele, dar 
întotdeauna reuşeam să-l evit. Am şi eu vanitatea mea. 

În ultima zi a permisiei sale, la un picnic, sub razele lunii, 
la Anstey's Cove, despărţindu-ne de restul lumii, am stat pe 
o stâncă scăldată de valurile mării. Nu am vorbit nimic, am 
rămas acolo, doar ţinându-ne de mână. Mi-am închipuit 
întotdeauna că a păstrat imaginea mea de atunci, aceea a 
unei fete frumoase. 

După ce a plecat mi-a trimis o broşă, un mic ursuleţ de 
aur. 

Doream să păstreze amintirea chipului meu de atunci - şi 
să nu aibă un şoc acum văzând o femeie de vreo 80 kg, cu o 
faţă care ar putea fi descrisă ca „blândă”. 

— Amyas întreabă mereu de tine, tot îmi spuneau 
prietenele mele. Ar dori atât de mult să te întâlnească din 
nou. 

Să mă revadă la şaizeci de ani bătuţi? Nici gând. Mai 
vreau să rămân încă o iluzie pentru cineva. 

VII 

Oamenii fericiţi nu au istorie. Parcă aşa se spune, nu? Ei 
bine, am fost o persoană fericită în această perioadă. 
Făceam, în general, aceleaşi lucruri ca de obicei, vedeam 
prieteni, mă duceam ocazional prin alte localităţi - şi eram 
îngrijorată din cauza vederii mamei care era din ce în ce 
mai slabă. Citea cu mare dificultate acum şi vedea anevoie 
obiectele în lumină puternică. Ochelarii nu o ajutau. Şi 
bunica de la Ealing era aproape oarbă şi tot bâjbâia după 
lucruri. Devenea pe zi ce trecea, cum se întâmplă cu 
bătrânii, din ce în ce mai suspicioasă, cu privire la toată 
lumea, la servitori, la meşterii care veneau să facă diferite 
reparaţii, la acordorul de pian şi la alţii. Mi-o amintesc 
întotdeauna pe Grannie aplecată peste masa din sufragerie 
spunându-mi mie sau sorei mele: 


— Şşş, spunea ea scoțând un sunet înfundat. Vorbeşte 
încet. Unde e poşeta ta? 

— În camera mea, Grannie. 

— Ai lăsat-o acolo? Nu trebuie să o laşi acolo; am auzit-o 
umblând sus, chiar acum, pe femeia de serviciu. 

— Ei bine, atunci n-am de ce să mă tem, nu? 

— Nu se ştie niciodată, drăguță, nu poţi să ştii, du-te sus şi 
adu-o aici. 

Tot cam pe atunci, Granny B., mama mamei, a căzut dintr- 
un autobuz. Era deprinsă să călătorească pe imperială. 
Trebuie să fi avut vreo 80 de ani. Autobuzul a pornit, 
smucindu-se, în timp ce ea cobora de pe imperială. Şi-a rupt 
o coastă şi mi se pare că şi un braţ. A dat în judecată 
societatea de autobuze, a căpătat o despăgubire frumoasă 
şi de atunci doctorul i-a interzis să mai călătorească pe 
imperială. Dar, bineînţeles, fiind Granny B., nu l-a ascultat. 
Ea se considera întotdeauna cea mai înţeleaptă şi cu mai 
multă experienţă decât toţi. A fost operată pe atunci, cred 
că de cancer la uter; operaţia a reuşit şi nu a mai avut 
nimic. A avut însă o mare dezamăgire personală, căci 
aştepta cu nerăbdare să scape de această „tumoare” sau ce 
era, pentru că îşi închipuia că apoi avea să devină drăguță 
şi subţirică. Ajunsese la nişte dimensiuni imense. Gluma cu 
femeia grasă care rămăsese prinsă în uşa autobuzului, 
căreia conductorul îi striga: „Încercaţi să ieşiţi într-o rână” 
şi ea răspundea: „Linere, n-am cum, sunt toată otova”, i s-ar 
fi potrivit de minune. 

Deşi i se interzisese cu stricteţe să se mai dea jos din pat, 
după ce ieşise de sub anestezie şi o lăsaseră să doarmă, se 
sculase şi se dusese în vârful picioarelor să se uite în 
oglindă. Ce deziluzie, părea că e mai grasă ca oricând. 

— Nu o să-mi pot reveni niciodată din această dezamăgire, 
Clara, a mărturisit ea mamei. Niciodată. Contam atât de 
mult pe această operaţie! Am fost anesteziată, am trecut 
prin atâtea şi uită-te la mine cum arăt: exact la fel! 


Probabil că pe vremea aceea sora mea Madge şi cu mine 
am avut o discuţie care avea să dea roade mai târziu. 
Tocmai citisem o carte polițistă. Cred că era „Misterul 
camerei galbene”, care tocmai apăruse, de un nou autor, 
Gaston Le Roux. Spun cred, pentru că amintirile nu sunt 
întotdeauna exacte: se prea poate ca adesea să dai în 
mintea ta o altă întorsătură lucrurilor şi să prezinţi o dată 
greşită sau chiar un loc greşit. Detectivul era un tânăr 
reporter atrăgător, pe nume Rouletabille. Era un mister cu 
totul şi cu totul uluitor, foarte bine gândit şi bine înfăţişat, o 
prezentare de un tip pe care unii îl numesc neloial, iar alţii 
recunosc totuşi că nu e complet neloial: se întrevedea o 
mică cheie a problemei, strecurată cu dibăcie. 

Am discutat foarte mult această carte, ne-am spus fiecare 
părerea şi am convenit că era, de fapt, printre cele mai 
bune cărţi. Noi eram pricepute în materie de cărţi polițiste. 
Madge mă iniţiase în Sherlock Holmes încă de când eram 
mică şi am urmat cu mare zel calea deschisă de ea, 
începând cu „Cazul Lavenworth” care mă fascinase, când 
mi-l povestise Madge, pe când aveam opt ani. Am citit apoi 
Arsene Lupin, dar nu am considerat-o ca pe o adevărată 
carte polițistă, deşi povestirile erau palpitante şi aveau 
foarte mult haz. Mai existau de asemenea şi povestirile lui 
Paul Beck, foarte apreciate, „Cronicile lui Mark Hewitt” şi 
acum „Misterul camerei galbene”. Înflăcărată de toate 
acestea am declarat că aş vrea să încerc să scriu şi eu o 
carte polițistă... 

— Nu cred că ai putea să reuşeşti, mi-a spus Madge. E 
foarte greu de scris aşa ceva. M-am gândit la asta şi eu. 

— Aş vrea să încerc. 

— Ei bine, pun rămăşag că n-o să izbuteşti. 

Lucrurile au rămas aşa. Nu a fost un rămăşag precis, nu 
am fixat condiţiile, dar cuvintele fuseseră rostite. Din acel 
moment am fost animată de hotărârea de a scrie o carte 
polițistă. Dar nu am mers mai departe decât atât. Nu m-am 
apucat să o scriu atunci şi nici nu am făcut nici un plan; 


sămânţa fusese aruncată, în adâncul minţii mele, acolo 
unde povestirile din cărţile pe care le scriu apar cu mult 
înainte de germinaţia seminţei, ideea fusese sădită: într-o zi 
voi scrie o carte polițistă. 

VIII 

Reggie şi cu mine ne scriam regulat. Îi povesteam 
întâmplările locale şi mă străduiam să-i scriu scrisori cât 
mai bune. Nu prea mă pricepeam la genul epistolar. Madge 
era într-adevăr un model pentru acest gen. Ea era în stare 
să scoată din nimic scrisorile cele mai splendide. Îi invidiez 
pe cei care posedă un asemenea talent. 

Scrisorile dragului meu Reggie erau întocmai ca şi vorba 
lui: plăcute şi încurajatoare. Mă îndemna întotdeauna să ies 
cât mai mult şi să mă distrez. 

„Nu sta acasă şi nu te tângui, Aggie, şi nu-ţi închipui că aş 
dori aşa ceva, căci nu este adevărat. Trebuie să ieşi şi să 
vezi lume, trebuie să te duci la serate dansante şi la 
petreceri Vreau să-ţi încerci toate şansele înainte de a ne 
căsători” 

Privind înapoi acum, mă întreb dacă în adâncul sufletului 
meu nu m-a deranjat cumva acest punct de vedere. Nu cred 
că mi-am dat atunci seama. Îi place oare cuiva să fie împins 
să se ducă în stânga şi în dreapta, să vadă altă lume „ca să 
fie cât mai bine pentru tine” (această frază extraordinară)? 
Nu este oare mai aproape de adevăr faptul că oricare 
femeie ar prefera mai curând ca în scrisorile de dragoste pe 
care le primeşte să găsească o urmă de gelozie? 

„Cine e tipul acela despre care scrii? Nu cumva începi să 
te apropii de el prea mult?” 

Oare nu asta este, de fapt, ceea ce dorim noi femeile? 
Putem fi prea generoase? Sau citeşte cineva în mintea 
altuia lucruri care nici nu sunt acolo? 

Seratele dansante obişnuite erau prin vecinătate. Nu mă 
duceam deoarece, neavând maşină, nu puteam accepta 
invitaţii la o distanţă mai mare de doi, trei kilometri şi a 
închiria o trăsură sau un automobil ar fi fost foarte scump; 


asta s-ar fi putut face doar într-o împrejurare cu totul 
specială. Dar erau şi ocazii când se organizau vânători 
pentru fete şi atunci erai invitată să participi şi venea 
cineva să te ia şi te aducea înapoi. 

Familia Clifford de la Chudleigh a dat o serată dansantă la 
care au invitat membrii garnizoanei de la Exeter şi i-au 
rugat pe unii invitaţi să aducă fete cu ei. Vechiul meu 
inamic, comandorul Travers, care se pensionase acum şi 
locuia cu soţia sa la Chudleigh, a sugerat să mă ia pe mine. 
În copilărie îl detestasem, dar acum ajunsese un vechi 
prieten al familiei. Soţia lui m-a chemat la telefoN. Şi m-a 
întrebat dacă n-aş vrea să vin să stau la ei şi să mă duc la 
serata dansantă a familiei Clifford. Evident eram încântată 
de această propunere. 

Am primit şi o scrisoare de la un prieten, numit Arthur 
Griffiths, pe care-l întâlnisem când am fost la familia 
Matthews, la Thorpe Arch Hall, în Yorkshire. Era ofiţer de 
artilerie. Devenisem buni prieteni. Arthur mi-a scris să-mi 
spună că se afla la Exeter, dar din nefericire nu făcea parte 
dintre ofiţerii care veneau la dans şi că era foarte trist din 
această pricină căci ar fi vrut să danseze din nou cu mine. 
„Iotuşi, spunea el, vine un camarad pe nume Christie. 
Caută-l, e un bun dansator.” 

Christie mi-a ieşit în cale imediat. Era un tip înalt, blond, 
cu un păr inelat, aspru, un nas destul de interesant, întors 
în sus, cu un aer de nepăsare şi încredere în el. Mi-a fost 
prezentat, m-a invitat la dans şi mi-a spus că prietenul lui, 
Griffiths, i-a atras atenţia să mă caute. Ne-am înţeles foarte 
bine amândoi, dansa splendid şi am dansat cu el de mai 
multe ori. M-am distrat foarte mult în acea seară. A doua zi, 
mulţumindu-le soţilor Travers, am fost condusă de ei până 
la Newton Abbot, de unde am luat trenul înapoi. 

Vreo săptămână sau zece zile mai târziu, cred, mă aflam la 
ceai la familia Mellor, care locuia vizavi de noi. Încă mai 
exersam dansuri de bal cu Max Mellor, deşi, din fericire, 


valsatul pe scări în sus nu mai era la modă. Cred că tocmai 
dansam tango, când am fost chemată la telefon. Era mama. 

— Vino, te rog, imediat acasă Agatha, spuse ea. E aici unul 
din tinerii tăi, nu-l cunosc, nu l-am văzut încă până acum. I- 
am oferit o ceaşcă cu ceai, văd că n-are de gând să plece, 
speră să te vadă. 

Mama se enerva întotdeauna dacă trebuia să stea de 
vorbă singură cu tinerii mei prieteni. Considera că asta era 
exclusiv treaba mea. 

Mă distram şi m-am necăjit că a trebuit să mă întorc acasă. 
Mai ales că bănuiam cine era, un tânăr locotenent de 
marină cam plicticos, care îmi cerea să-i citesc poeziile. Aşa 
că am plecat fără tragere de inimă cu un aer îmbufnat. 

Am intrat în salon şi un tânăr s-a ridicat în picioare cu un 
aer de uşurare. Era cam roşu la faţă, încurcat, trebuind să 
se explice. Faptul că m-a văzut nu l-a înveselit prea mult. 
Cred că se temea că nu o să-l recunosc. Dar mi l-am amintit 
foarte bine, deşi eram foarte surprinsă. Nu-mi trecuse prin 
minte că aveam să-l mai văd pe prietenul lui Griffiths, pe 
tânărul Christie. A încercat să dea unele explicaţii, cam 
şovăitoare. Fusese obligat să vină la Torquay cu motocicleta 
şi s-a gândit atunci că ar putea să mă vadă. A evitat să 
menţioneze faptul că probabil, a avut mare bătaie de cap 
până a găsit adresa mea de la Griffiths. 'Totuşi lucrurile au 
mers mai bine după un minut sau două. După sosirea mea şi 
mama s-a simţit foarte uşurată. lerminând cu explicaţiile, 
Archie Christie părea acum mai vesel, iar eu m-am simţit 
foarte măgulită. 

În timp ce vorbeam s-a lăsat seara. În codul sacru al 
semnelor dintre femei se ivi întrebarea între mine şi mama, 
dacă acest vizitator nepoftit urma să fie invitat să rămână la 
masă şi în acest caz ce mâncare se găsea în casă. Era, cred, 
curând după Crăciun, căci mai exista nişte friptură rece de 
curcan în cămară. l-am făcut mamei semn că da şi l-a 
întrebat pe Archie dacă ar vrea să rămână la o masă frugală 
cu noi. A acceptat cu promptitudine. Aşa că am mâncat 


curcan rece şi salată şi încă ceva cred, poate nişte brânză, 
şi am petrecut o seară plăcută. Apoi Archie a plecat pe 
motocicleta lui cu o serie de explozii şi bubuituri spre 
Exeter. În următoarele zece zile şi-a făcut diferite apariţii 
frecvente şi neaşteptate, în acea primă seară m-a întrebat 
dacă aş vrea să merg la un concert la Exeter - spusesem 
când l-am întâlnit la dans că-mi place muzica - şi după 
aceea mă invita la ceai la hotelul Redcliffe. I-am răspuns că 
aş vrea foarte mult să merg. Dar mai apoi a urmat un 
moment mai stânjenitor, când mama a declarat, clar şi 
răspicat, că fata ei nu acceptă invitaţii la Exeter, la 
concerte, singură. Asta l-a cam descurajat, dar repede a 
invitat-o şi pe ea. Mama s-a mai muiat puţin, a convenit că e 
în regulă, pot să mă duc la concert, dar nu puteam să merg 
cu ella ceai la hotel. (Trebuie să mărturisesc, cântărind 
astăzi această situaţie, că pe atunci erau reguli cam 
ciudate. Te puteai duce cu un tânăr să joci golf, să patinezi, 
să călăreşti, dar pentru mamele serioase părea riscant să te 
duci la ceai la un hotel.) Până la urmă am ajuns la un 
compromis, avea să-mi ofere ceai la bufetul din gara Exeter. 
Un loc nu prea romantic. Mai târziu l-am întrebat dacă ar 
vrea să vină la seria de concerte cu muzică de Wagner care 
urmau să aibă loc la Torquay, peste patru sau cinci zile. A 
spus că i-ar place foarte mult. 

Archie mi-a povestit totul despre el. Aştepta plin de 
nerăbdare să intre în corpul recent format de aviatori. Era 
foarte emoţionat. Toată lumea era entuziasmată de zbor. 
Archie era, de fapt, foarte prozaic. El pretindea că aviația 
va fi în serviciul viitorului; în caz de război, avioanele vor fi 
necesare în primul rând. Nu-l pasiona zborul în sine, dar 
vedea în asta o şansă de a-şi face o carieră. Armata nu-i 
oferea nici un viitor. Ca artilerist promovarea era foarte 
lentă. A făcut tot ce a putut ca să elimine aspectele 
romantice ale zborului pe care le vedeam eu, dar nu a 
reuşit. Totuşi, atunci, pentru prima oară, romantismul meu 
s-a lovit de o minte practică, logică. În 1912, lumea era încă 


destul de sentimentală. Oamenii spuneau singuri despre ei 
că sunt duri, dar nu ştiau exact ce însemna termenul. Fetele 
nutreau idei romantice despre băieţi, şi aceştia le idealizau. 
Totuşi am străbătut o cale foarte lungă din zilele bunicii şi 
până azi. 

— Ştii, îmi place Ambrose, a spus bunica într-o zi, vorbind 
despre unul din tinerii care îi făceau curte lui Madge. Zilele 
trecute, a continuat ea, după ce Madge s-a îndepărtat de el 
mergând de-a lungul terasei, l-am văzut pe Ambrose cum s- 
a ridicat, a urmărit-o, apoi s-a aplecat şi a luat un pumn din 
pietrişul pe care călcase ea şi l-a pus în buzunar. Am găsit 
asta foarte drăguţ, da, chiar foarte drăguţ. Mi-ar fi plăcut 
aşa ceva să mi se întâmple şi mie când eram tânără... 

Biata Grannie, drăguţa de ea. A trebuit să o deziluzionăm. 
S-a dovedit că Ambrose se preocupa foarte mult de 
geologie, iar pietrişul acela era de un soi deosebit, care-l 
interesa pe el în mod special. 

Între Archie şi mine era, în privinţa reacţiilor faţă de cele 
din jur, o diferenţă ca de la cer la pământ. Cred că tocmai 
asta ne-a fascinat de la început. Vechea impresie pe care ţi- 
o produce „străinul”. 

L-am invitat la balul de anul nou. În seara aceea l-am văzut 
într-o stare cu totul specială, aproape că nu mi-a adresat 
nici un cuvânt. Eram un grup de patru sau şase, cred, şi de 
flecare dată când dansa cu mine sau după aceea rămânea 
total tăcut. Când îi vorbeam răspundea la întâmplare, într- 
un fel lipsit de înţeles. Eram surprinsă, m-am uitat de vreo 
două ori la el, întrebându-mă ce se întâmplase, la ce se 
gândea. Părea că nu-l mai interesam deloc. 

Ar fi trebuit s-o ştiu până atunci; când un bărbat arată de 
parcă ar fi bolnav, complet pierdut în gânduri, cu o figură 
de prostănac, nemaifiind în stare să te asculte, înseamnă că 
e îndrăgostit lulea. 

Ce ştiam eu? Ştiam ce se petrece cu mine? Îmi aduc 
aminte că am luat o scrisoare de la Reggie când a sosit, 
spunându-mi că o s-o citesc mai târziu şi am aruncat-o în 


sertarul mesei din hol. Am găsit-o acolo câteva luni mai 
târziu. Presupun că în adâncul fiinţei mele începusem să 
ştiu. 

Concertul Wagner a fost la două zile după bal. Ne-am dus 
acolo, apoi am venit la Ashfield. Când ne-am dus în camera 
de studiu sus să cântăm la pian, aşa cum ne era obiceiul, 
Archie mi-a vorbit pe un ton aproape disperat. Mi-a spus că 
urma să plece peste două zile la Salisbury, să înceapă 
instruirea de aviator. Apoi a continuat cu înverşunare. 
„Irebuie să te măriţi cu mine, trebuie să te măriţi cu mine.” 
Mi-a precizat că a ştiut-o din prima seară, când a dansat cu 
mine. „Am avut mare bătaie de cap până ţi-am găsit adresa 
şi te-am descoperit. Nimic nu putea fi mai dificil. Nu va 
exista niciodată nimeni pentru mine decât tu. Trebuie să te 
măriţi cu mine, înţelegi?” 

I-am explicat că era imposibil, fiind logodită cu altcineva. A 
făcut un semn furios din mână. 

— Ce importanţă are asta? Trebuie pur şi simplu să rupi 
logodna şi nimic mai mult. 

— Dar nu pot. Ar fi imposibil să fac aşa ceva. 

— Ba poţi, cum să nu! Eu nu sunt logodit cu nimeni, dar 
dacă aş fi, aş rupe logodna într-un minut fără să mă mai 
gândesc. 

— Nu-i pot face una ca asta. 

— Prostii, nu trebuie să ţii seama de oameni! Dacă eraţi 
atât de îndrăgostiţi unul de altul de ce nu v-aţi căsătorit 
înainte de a pleca? 

— Am considerat, am spus eu ezitând, că e mai bine să 
aşteptăm. 

— Eu n-aş fi aşteptat. Şi nici nu am de gând să aştept. 

— Nu ne putem căsători încă mulţi ani de aici înainte, nu 
eşti decât un sublocotenent. Şi în aviaţie va fi acelaşi lucru. 

— Nu pot să aştept ani de zile. Vreau să mă însor luna 
viitoare, sau cel mult peste două luni. 

— Eşti nebun, i-am ripostat eu, nu ştii ce vorbeşti. 


Cred într-adevăr că nu-şi dădea seama. Trebuia să se 
întoarcă la realitate până în cele din urmă. A fost un şoc 
teribil pentru biata mamă. Bănuiesc că era destul de 
îngrijorată, dar s-a simţit uşurată când a aflat că Archie va 
pleca la Salisbury Plain, iar când a aflat totul a fost 
zguduită. 

I-am spus: 

— Îmi pare rău, mamă. Trebuie să-ţi spun că Archie 
Christie m-a cerut în căsătorie şi vreau, vreau teribil să mă 
mărit cu el. 

Dar trebuia să facem faţă realităţii. Archie nu vroia să 
audă nimic, iar mama a fost foarte categorică cu el. 

— Cu ce o să trăiţi, dacă vă căsătoriţi? Ce avere aveţi 
fiecare din voi? a întrebat ea. 

Situaţia noastră financiară nici că se putea să fie mai, 
proastă. Archie era un tânăr sublocotenent, cu un an mai 
mare decât mine. Nu avea bani deloc, doar solda şi o mică 
alocaţie, care reprezenta tot ceea ce putea maică-sa să-i 
dea. Cât despre mine aveam suta de lire anual pe care mi-o 
lăsase bunicul. Ar fi trebuit să treacă ani şi ani până când 
Archie ar fi fost într-o situaţie care să-i permită să se 
însoare. 

Mi-a spus cu amărăciune înainte de a pleca: 

— Maică-ta m-a adus la realitate. Îmi închipuiam că nimic 
nu are importanţă. Că aveam într-un fel sau altul să ne 
căsătorim şi totul va fi în ordine. Mi-a deschis ochii că 
pentru moment nu putem. Va trebui să aşteptăm, dar nu 
vom aştepta nici o zi mai mult. Voi face orice, orice. 
Povestea asta cu zborul ar putea să ajute, numai că nu le 
place să fii căsătorit nici în armată, nici în aviaţie când eşti 
tânăr. 

Ne-am uitat unul la altul. Eram tineri, disperaţi şi 
îndrăgostiţi. 

Logodna noastră a durat un an şi jumătate. A fost un timp 
vijelios, plin de coborâşuri şi urcuşuri, cu numeroase stări 


de amărăciune, pentru că aveam sentimentul că umblam 
după ceva ce nu se poate obţine niciodată. 

Am amânat vreo lună să-i scriu lui Reggie, pe de o parte 
pentru că mă simţeam vinovată, iar pe de altă parte pentru 
că nu puteam să ajung să cred că ceea ce mi se întâmplase 
dintr-o dată, ca un lucru real şi adevărat, să fie în curând un 
vis, din care aveam să mă trezesc şi după care să revin la 
realitate. 

Dar până în cele din urmă a trebuit să-i scriu - vinovată, 
nenorocită, fără nici o scuză. Felul plin de simpatie şi 
bunătate în care a primit Reggie vestea m-a făcut să mă 
simt şi mai rău. Mi-a spus să nu mă amărăsc, nu era vina 
mea, de asta era sigur, nu am avut ce să fac, asemenea 
lucruri se întâmplă. 

„Evident, a fost o mică lovitură pentru mine, Agatha, să 
văd că te măriţi cu un băiat care este încă şi mai puţin în 
măsură să te întreţină decât sunt eu. Dacă te-ai mărita cu 
cineva cu o situaţie materială bună, ai face o partidă bună, 
mi s-ar fi părut că nu are prea mare importanţă, pentru că 
ar fi fost ceea ce ţi-ar fi trebuit, dar acum nu pot să nu 
regret că nu am luat de bune spusele tale. Trebuia să ne fi 
căsătorit şi să te fi adus cu mine direct aici.” 

Am dorit şi eu să fi făcut asta? Presupun că nu. Nu la acea 
vreme - şi totuşi, încercam mereu dorinţa de-a mă întoarce, 
de-a mă simţi din nou cu picioarele bine înfipte în pământul 
de la mal. Să nu mă avânt în larg. Am fost atât de fericită, 
atât de liniştită cu Reggie şi ne-am înţeles atât de bine 
amândoi, ne bucuram de toate şi năzuiam spre aceleaşi 
lucruri şi unul şi altul. 

Ceea ce se petrecea cu mine acum era cu totul altceva. 
lubeam un străin mai ales pentru că era străin şi pentru că 
nu ştiam cum avea să reacționeze la un cuvânt, la o frază şi 
tot ceea ce” spunea era nou şi fascinant pentru mine. Şi el 
simţea la fel. Mi-a spus odată: „Simt că nu reuşesc să te 
cunosc cum trebuie. Nu ştiu cum eşti”. Din când în când 
eram copleşiţi de disperare şi unul din noi scria că trebuie 


să o rupem. Şi amândoi cădeam de acord că rămânea 
singurul lucru care se putea face. Apoi, după o săptămână, 
ne dădeam seama că nu mai eram în stare să suportăm şi 
reveneam la situaţia dinainte. 

Totul mergea prost. O duceam foarte greu cu banii, iar 
acum o nouă lovitură financiară s-a abătut asupra familiei 
mele. Compania H. B. Chaflin de la New York, firma la care 
bunicul fusese asociat, a fost lichidată dintr-o dată; era o 
societate cu răspundere nelimitată, şi după câte am izbutit 
să înţeleg eu, situaţia era disperată. În orice caz însemna că 
venitul, pe care mama îl primea de acolo şi care constituia 
singurul ei venit, acum avea să dispară complet. Bunica, din 
fericire, nu era în aceeaşi situaţie. Şi banii ei erau investiţi 
în acţiunile H. B. Chaflin, dar domnul Bailey, ca membru al 
firmei, care avea grijă de afacerile bunicii, devenise de 
câtva timp îngrijorat. Fiind obligat să poarte grijă văduvei 
lui Nathaniel Miller se simţea răspunzător faţă de ea. Când 
Grannie avea nevoie de bani, îi scria domnului Bailey şi 
acesta îi trimitea în numerar, cred, fiindcă era un tip foarte 
demodat. Ea a fost tulburată sau supărată, când într-o zi a 
rugat-o să-i îngăduie să facă o nouă investiţie a banilor ei. 

— Vrei să spui, că vei scoate banii mei de la Chaflin? 

EI a fost evaziv. l-a spus că investiţiile trebuiau urmărite, 
că era destul de penibil pentru ea, fiind englezoaică şi 
trăind în Anglia, să fie tratată ca văduva unui american. A 
înşirat mai multe lucruri, care evident, nu reprezentau 
explicaţia reală, dar Grannie le-a acceptat. Ca toate femeile 
de atunci, acceptai orice sfat dat în materie de afaceri de 
cineva în care aveai încredere. Domnul Bailey i-a spus să 
lase totul pe seama lui, căci avea să investească banii din 
nou într-o afacere de unde va primi aproape acelaşi venit ca 
şi acum. Grannie a primit îndemnul fără nici o tragere de 
inimă, aşa că atunci când s-a produs crahul venitul ei a fost 
în siguranţă. La vremea aceea domnul Bailey nu mai trăia, 
dar el îşi făcuse datoria faţă de soţia asociatului său, fără să 
dezvăluie temerile pe care le avusese despre solvabilitatea 


companiei. Membrii mai tineri ai firmei cred că se lansaseră 
în afaceri de o manieră prea vastă şi la început păreau să 
aibă succes, dar, de fapt, se întinseseră prea mult, 
deschiseseră filiale în diferite localităţi, investiseră prea 
mulţi bani în intermediari. Indiferent de cauză, crahul a fost 
complet. 

Era ca un fel de reîntoarcere la vremurile din copilărie, 
când îi auzisem pe mama şi pe tata discutând împreună 
despre dificultăţile financiare, iar eu m-am dus repede în 
subsol, fericită să anunţ personalul de serviciu ca eram 
ruinaţi. Cuvântul „ruină”, apărut atunci pentru mine ca un 
lucru minunat şi palpitant, nu mi s-a mai părut tot atât de 
palpitant acum, rima cu dezastru final pentru mine şi 
Archie. Suta de lire care îmi aparţinea trebuia să o susţină 
acum pe mama. Fără îndoială că Madge avea să ne ajute şi 
ea. Dacă vindea casa noastră, Ashfield, ar fi putut să mai 
reziste. 

Dar lucrurile s-au dovedit a nu fi chiar aşa de rele cum 
credeam, pentru că domnul John Chaflin i-a scris mamei din 
America, arătându-i cât de îndurerat era. Ea putea să 
conteze totuşi pe un venit de trei sute de lire pe an, nu din 
partea firmei, care era cu totul falită, ci din averea lui 
personală, bani pe care avea să-i primească până la moarte. 

Asta ne-a eliberat de prima noastră îngrijorare. Dar la 
moartea ei, aceşti bani încetau de a mai fi trimişi. O sută de 
lire pe an şi Ashfield era tot ceea ce aveam pentru viitor. 

I-am scris lui Archie că nu mă puteam căsători cu el, că 
trebuia să uităm unul de altul. Archie nici nu a vrut să audă. 
Într-un fel sau altul avea să facă bani. Aveam să ne 
căsătorim şi el va putea fi în stare chiar să o ajute pe mama. 
Mi-a dat încredere şi speranţe. Şi ne-am logodit din nou. 

Apoi vederea mamei a slăbit şi mai mult şi a trebuit să se 
ducă la un specialist. I-a spus că avea cataractă la amândoi 
ochii, şi din diferite motive nu putea fi operată. 

S-ar fi putut să nu progreseze rapid, dar, în cele din urmă 
ducea la orbire. I-am scris lui Archie, rupând din nou 


logodna, arătându-i că, evident, nu puteam să o părăsesc pe 
mama dacă orbea. Şi din nou nu a fost de acord. Trebuia să 
aştept să văd cum evolua boala, că putea să existe şi un 
tratament, sau totuşi vreo operaţie, şi că în orice caz nu era 
oarbă acum şi puteam foarte bine să rămânem logodiţi. 

Mai apoi am primit o altă scrisoare de la Archie, în care 
îmi scria: „Nu-i nimic de făcut, nu mă pot însura cu tine. 
Sunt prea sărac. Am încercat câte un mic plasament dar 
fără rezultate şi, în cele din urmă, am pierdut totul. Trebuie 
să renunţi la mine.” I-am scris că nu o să renunţ niciodată la 
el. Mi-a răspuns că trebuia. Atunci am fost de acord să 
renunţăm unul la altul. 

Patru zile mai târziu, Archie a izbutit să capete o permisie 
şi a sosit pe neaşteptate cu motocicleta lui de la Salisbury. 
Nu se mai putea aşa; trebuia să ne logodim din nou, să 
avem speranţe şi să aşteptăm - ceva trebuia să se întâmple, 
chiar dacă vom aştepta patru, cinci ani. Am trăit momente 
de emoție furtunoase şi în cele din urmă ne-am văzut din 
nou logodiţi, dar cu fiecare lună, posibilitatea căsătoriei se 
îndepărta. Situaţia era deznădăjduită, dar ne agăţăm cu 
disperare de gândul că nu puteam trăi unul fără altul, aşa 
că puteam să rămânem logodiţi şi sa ne rugăm pentru o 
întorsătură subită a soartei. 

Între timp cunoscusem şi familia lui Archie. Tatăl său 
fusese judecător în serviciul civil indian şi avusese un 
accident: căzuse de pe cal. După aceea s-a îmbolnăvit 
repede, accidentul i-a afectat creierul şi în cele din urmă el 
a murit într-un spital din Anglia. După câţiva ani de văduvie, 
mama lui Archie s-a căsătorit cu William Hemsley. Nimeni 
nu ar fi putut fi mai bun, mai patern cu noi, decât a fost el. 
Mama lui Archie, Peg, era din Irlanda de sud, de lângă 
Cork, dintr-o familie cu doisprezece copii. L-a cunoscut pe 
primul ei soţ pe când se afla la fratele ei, care era în 
serviciul medical indian. Au avut doi copii, pe Archie şi 
Campbell. Archie fusese premiant la Clifton, pe şcoală, şi a 


continuat apoi la Woolwich. Era inteligent, foarte înzestrat 
şi îndrăzneţ. Amândoi băieţii erau în armată. 

Archie i-a împărtăşit ştirea logodnei noastre şi m-a lăudat 
aşa cum ştiu fiii să o facă, atunci când îşi descriu alesele 
inimii. Peg l-a privit cu un ochi îndoielnic şi spuse cu 
accentul ei irlandez: „E una din acele fete care poartă 
gulere moderne îndrăzneţe, Peter Pan”. Destul de 
stingherit, Archie a trebuit să recunoască faptul că purtam 
gulere Peter Pan. Aceste gulere reprezentau o 
caracteristică principală a momentului. Noi, fetele, 
renunţasem la gulerele înalte ale bluzelor noastre, cu 
balene în ele, câte una de fiecare parte şi una la spate, care 
lăsau pe gât urme neplăcute, roşii. Sosise în sfârşit ziua în 
care oamenii se hotărâseră să fie cutezători şi în acelaşi 
timp să se bucure de comoditate. Gulerul Peter Pan fusese 
desenat după gulerul cu cute purtat de Peter Pan din piesa 
lui Barrie. Se aranja foarte bine în jurul gâtului; era dintr- 
un material moale, nu avea nici o balenă, încât era o fericire 
să-l porţi. E greu, astăzi, să spui că era îndrăzneţ. Când mă 
gândesc la reputaţia pe care noi fetele puteam să o avem 
numai pentru că ne arătam câţiva centimetri de gât de la 
bărbie în jos, mi se pare incredibil. Azi, când vezi pe plajă şi 
fete în bikini, îţi dai seama cât de departe s-a mers în ultimii 
cincizeci de ani. 

În orice caz, eram una din acele fete gata să îmbrăţişeze 
imediat noul, şi în 1912 purtam gulere Peter Pan. „Şi îi stă 
foarte bine”, a spus loialul Archie. 

— Fără îndoială, i-a replicat Peg. 

Orice îndoieli va fi avut despre mine în legătură cu 
aceasta, m-a întâmpinat cu o amabilitate extremă şi o 
adevărată efuziune, declarând că mă place, că eram exact 
fata potrivită pentru băiatul ei, că era atât de încântată etc., 
etc. - încât n-am crezut nici un cuvânt din toate cele spuse. 
Adevărul era că-l considera pe fiul ei prea tânăr pentru a se 
însura. Mie nu mi-a găsit nici un cusur şi, fără îndoială, că 
aş fi putut fi mult mai rău. Aş fi putut fi fiica unui tutungiu 


(ceea ce era considerat întotdeauna ca un simbol al 
dezastrului) sau vreo tânără divorțată - erau unele pe 
atunci prin saloane - sau chiar o dansatoare dintr-o trupă în 
turneu. În orice caz, desigur că, ţinând seamă de 
perspectivele noastre, s-a gândit că logodna o să se desfacă 
repede. Era foarte drăguță cu mine şi mă simţeam uşor 
stânjenită la ei. Archie, cu firea lui, nu se preocupa deloc de 
ceea ce credea ea despre mine sau eu despre ea. El poseda 
acel atribut fericit de a trece prin viaţă fără a ţine seama de 
ce gândea cineva despre el. Gândurile lui erau îndreptate 
numai către ceea ce-l interesa. 

lată-ne încă logodiţi, dar departe de căsătorie, de fapt 
foarte departe. Promovarea în aviaţie nu părea că ar veni 
mai repede decât în celelalte regimente. Archie a fost foarte 
descurajat când a descoperit că zborul îi dădea tulburări la 
sinusuri. Se simţea destul de prost, dar a continuat 
activitatea. Scrisorile lui erau acum pline de descrieri 
tehnice, despre biplanurile Farman şi Avros. Considera că 
unele aparate însemnau mai mult sau mai puţin moartea 
pilotului, iar altele aveau mai multă stabilitate şi ar fi trebuit 
să se dezvolte bine. Numele unor camarazi din escadronul 
lui îmi deveniseră familiare: Joubert de la Ferţe, Brooke- 
Poham, John Salmon. Mai exista şi un irlandez sălbatic, un 
văr al lui Archie, care distrusese atât de multe aparate, 
încât stătea mai mult la sol. Curios că nu-mi amintesc deloc 
să fi fost îngrijorată că Archie ar fi putut fi în pericol. Zborul 
era periculos, dar tot aşa era şi vânătoarea şi mă 
deprinsesem că oamenii îşi frângeau gâtul pe câmpurile de 
vânătoare. Era unul din riscurile vieţii. Nu se stăruia prea 
mult pe atunci asupra securităţii. Sloganul „Securitatea în 
primul rând” ar fi fost privit ca ridicol. Se considera foarte 
atrăgător să ai legături cu această nouă formă de 
locomoţie, zborul. Archie se număra printre primii piloţi 
care aveau să zboare. Numărul lui de pilot era cu puţin 
peste sută: 105 sau 106. Mă simţeam extrem de mândră de 
el. 


Cred că nimic nu m-a dezamăgit în viaţă ca faptul că până 
te urmă aeroplanul a devenit un mijloc obişnuit de 
transport. În visele noastre, avionul era o copie a zborului 
păsărilor, bucuria de a brăzda văzduhul. Dar acum, când 
mă gândesc la plictiseala de a te urca într-un avion şi a 
zbura de la Londra până în Persia, Bermude sau Japonia, nu 
văd să poată fi ceva mai prozaic. O cutie lipsită de confort, 
cu scaune înguste, de la fereastra căreia vezi doar aripile şi 
fuzelajul, iar sub tine imenşi nori de vată. Când priveşti 
pământul îţi apare tot atât de plat ca şi o hartă. Da, mare 
deziluzie. Vapoarele pot fi încă romantice. Cât despre 
trenuri... ce să mai vorbim. Ce ar putea bate un tren? În 
special înainte de apariţia motoarelor Diesel cu mirosul lor. 
Un mare monstru care pufăia te ducea prin văi şi strâmtori, 
pe lângă munţi acoperiţi de zăpadă, de-a lungul unor 
drumuri de ţară, cu ciudate căruţe ţărăneşti. Trenurile sunt 
minunate: le ador şi acum. A călători cu trenul înseamnă a 
vedea natura şi fiinţele omeneşti, oraşele, râurile, de fapt a 
vedea viaţa. 

Nu vreau să spun că nu sunt fascinată de cucerirea 
văzduhului de către om, uluită de aventurile lui în spaţiul 
cosmic, stăpânit de acel unic dar pe care alte forme de viaţă 
nu-l posedă: simţul aventurii - şi alături de acesta curajul; 
dar nu numai curajul insuflat de spiritul de conservare pe 
care-l au toate animalele, ci curajul de a-ţi lua viaţa în 
propriile tale mâini şi a te avânta în necunoscut. Sunt 
mândră şi emoţionată la gândul că toate acestea au avut loc 
în anii vieţii mele şi aş vrea să fiu în stare să privesc viitorul 
şi să întrezăresc paşii următori. Am sentimentul că paşii 
aceştia vor urma foarte curând să înainteze, unul după 
altul, cu viteză şi intensitate mereu crescânde. 

Cum se vor termina toate? Noi triumfuri? Sau poate 
distrugerea totală a omului şi a pământului din cauza 
ambiţiei lui? Nu cred. Omul va supravieţui, deşi poate 
numai în grupuri izolate, ici şi colo. S-ar putea să aibă loc şi 
vreo mare catastrofă, dar nu va pieri toată lumea. Vreo 


comunitate primitivă înrădăcinată în simplitate, cunoscând 
cele petrecute în trecut numai din auzite, va clădi desigur, 
din nou, încet, o civilizaţie. 

IX 

Nu-mi amintesc ca, în 1913, să fi existat semne 
prevestitoare ale unui război. Ofițerii de marină dădeau 
uneori din cap îngrijoraţi în privinţa dezvoltării flotei 
germane, dar auzisem asta de ani de zile şi nu ni se părea 
că trebuie să-i acordăm atenţie. Servea doar ca o bază 
potrivită pentru poveştile de spionaj - nu era reală. Nici o 
naţiune nu ar putea fi atât de nebună să se lupte cu o alta, 
cu excepţia unor cazuri izolate, cum se întâmpla la noi la 
frontiera de nord-vest sau prin alt loc îndepărtat. 

Totuşi, cursurile de prim ajutor şi infirmiere erau foarte la 
modă prin 1913 şi la începutul anului 1914. Toată lumea a 
urmat asemenea cursuri, unde ne bandajam unii altora 
picioarele şi braţele, ba chiar încercam să facem bandaje 
frumoase la cap, ceea ce era mult mai dificil. Dădeam 
examene şi căpătăm şi un certificat pentru a ne dovedi 
aptitudinile. Atât de mare era entuziasmul feminin la acel 
timp, încât dacă vreun bărbat suferea un accident avea 
groază ca nu cumva să-i vină în ajutor femeile. 

— Nu lăsaţi aceste „prime ajutoare” să se apropie de mine, 
se auzea imediat. Nu mă atingeţi, fetelor, nu mă atingeţi! 

Printre examinatori se găsea şi un bătrân foarte demodat 
şi obtuz la minte. Cu un zâmbet diabolic ne întindea curse: 

— Iată pacientul vostru, spunea el, arătând un cercetaş 
căzut la pământ. Fractură de braţ şi gleznă, ocupaţi-vă de 
el. O pereche dornică de lucru, eu şi cu încă cineva ne 
repezeam asupra lui, aducând bandajele. Ne pricepeam să 
facem bandaje bune, ordonate, le exersasem îndelung. 
Trăgeam faşă cu grijă de-a lungul gambei, făcând câte un 
opt pentru siguranţă, întreg bandajul arăta întins, ordonat. 
Dar în acel caz eram surprinse, nu avea să fie nici urmă de 
frumuseţe şi de ordine. Era o rană mare în jurul 
membrului: 


— Puneţi pansamentul şi bandajele unele peste altele. Nu 
uitaţi că nu aveţi nimic pentru a le înlocui, spunea bătrânul. 
Patul este acolo, prin uşile acelea, la spital. 

Trăgeam feşe. 

— Daţi-i drumul, faceţi opturi... 

În felul acesta era mai greu. Luam apoi pacientul, sperând 
că fixasem bine atelele, aşa cum trebuia, şi-l duceam la pat. 

Apoi rămâneam uimite, niciuna din noi nu se gândise să 
pregătească patul înainte de a transporta pacientul. 
Bătrânul chicotea triumfător. 

— Ha, ha, nu v-aţi gândit la toate, fetelor, aşa cum ar fi 
trebuit, întotdeauna aveţi grijă să vă pregătiţi patul înainte 
de a transporta pacientul. 

Trebuie să recunosc că, deşi ne făcea să ne simţim umilite, 
bătrânul ne-a învăţat mult mai mult decât am învăţat la şase 
cursuri. 

Pe lângă manuale aveam şi lucru practic. Două zile pe 
săptămână ne duceam la spitalul din localitate în pavilionul 
pacienţilor ambulatorii. Totul te intimida acolo, căci 
infirmierele de meserie care erau grăbite şi aveau o 
mulţime de treburi ne dispreţuiau total. Prima sarcină pe 
care am avut-o de îndeplinit a fost să schimb pansamentul 
la un deget. Mai întâi a trebuit să pregătesc acid boric cald 
şi să moi degetul cât timp era necesar. Asta a fost uşor. Apoi 
trebuia să fac o spălătură la o ureche, dar aici mi s-a 
interzis imediat să mă ating. O spălătură în ureche era ceva 
foarte tehnic, spuse sora. Persoanele nepregătite nu trebuie 
să încerce asemenea lucru. 

Urmă apoi schimbarea pansamentului unui copil care îşi 
opărise piciorul. Atunci a fost momentul când am renunţat 
aproape definitiv la activitatea de infirmieră. După cele ce 
ştiam, trebuia să înmoi bandajele în apă călduţă, dar orice 
făceai totul producea o durere cumplită copilului. Biata 
micuță, căci era o fetiţă, avea doar vreo trei ani. Urla şi urla 
îngrozitor. Mă simţeam atât de tulburată încât eram pe 
punctul de a vomita. Singurul lucru care m-a salvat a fost 


privirea sardonică pe care am observato la o soră aflată în 
apropiere. Aceste tinere prostănace şi îngâmfate, spunea 
privirea ei, îşi închipuie că pot veni aici, că ştiu totul, dar nu 
sunt în stare să facă nici cel mai mic lucru. Imediat m-am 
hotărât să continui oricât de neplăcut ar fi fost. Bandajul 
trebuia să fie înmuiat, pentru că astfel nu numai copilul ar fi 
suportat mai uşor durerea, dar şi eu. Am continuat, 
strângând din dinţi, deşi îmi era rău, şi m-am descurcat 
încercând să depun cât mai multă bunăvoință. Am fost total 
surprinsă când, la urmă, infirmiera mi-a spus dintr-o dată. 

— N-ai făcut deloc treabă rea. Te-a cam întors pe dos la 
început, nu-i aşa? Am păţit şi eu la fel cândva. 

O altă parte a educaţiei mele sanitare consta în a lucra o zi 
cu infirmiera districtului. Mergeam două dintre noi cu ea să 
vizitam o serie de căsuțe, toate cu ferestrele ferecate. În 
unele se simţea un miros puternic de săpun de rufe, în 
altele diferite miresme. De cum intrai, erai cuprins de 
dorinţa irezistibilă de a deschide repede o fereastră. 
Aproape toată lumea avea ceea ce se numea pe scurt 
„picioare betege”. Eram nedumerită. Infirmiera m-a 
informat: 

— Infecţiile sunt foarte răspândite în lumea asta, unele 
fiind rezultatul bolilor venerice, altele datorate diferitelor 
ulceraţii. 

Aşa i se spunea bolii, era numele ei generic, şi am înţeles 
mult mai bine mai târziu, când ajutorul meu zilnic, declara 
mereu: 

— O, ce i s-a întâmplat? 

— Mamei iar îi e rău. 

— Picioare betege, întotdeauna a avut asta. 

Într-o zi, făcându-ne turul am descoperit că unul din 
pacienţii noştri murise. Infirmiera şi cu mine am pregătit 
cadavrul pentru înmormântare. O altă experienţă, nu chiar 
atât de rea ca să te întoarcă pe dos, ca aceea cu copiii 
opăriţi, dar neaşteptată, dacă n-ai făcut-o niciodată mai 
înainte. 


Când, în îndepărtata Şerbie, un arhiduce fusese asasinat, 
totul părea un incident foarte departe de noi; nimic ce ne-ar 
fi putut preocupa. La drept vorbind, în Balcani, oamenii 
erau mereu asasinați. Era desigur imposibil ca această 
întâmplare să ne atingă şi pe noi cei din Anglia. Nu vorbesc 
numai în numele meu, ci al tuturor. Repede după acest 
asasinat au apărut la orizont, în mod cu totul de necrezut, 
nori aducători de furtună. Zvonuri extraordinare au început 
să circule, zvonuri despre acel lucru fantastic, despre 
Război. Dar, evident, astea erau răspândite doar de ziare. 
Nici o naţiune civilizată nu s-ar fi apucat de război. Nu mai 
fuseseră războaie de ani de zile şi probabil că nici nu aveau 
să mai fie. 

Nu, oamenii obişnuiţi, în afară de câţiva miniştri mai 
importanţi şi de cercurile interioare de la Foreign Office, nu 
puteau gândi în nici un chip că ar fi putut fi un război. Toate 
nu erau decât zvonuri, vorbe de oameni care născoceau, 
spunând că într-adevăr era „foarte serios”, simple 
discursuri de politicieni. Şi dintr-o dată, iată că într-o 
dimineaţă s-a întâmplat totuşi. 

Anglia se afla, în stare de război. 

PARTEA A V-A 

Război 

! 

Anglia era în război. Începuse. 

Cu greu aş putea să exprim diferenţa între sentimentele 
mele de atunci şi cele de acum. Azi am putea fi îngroziţi, 
necăjiţi, îndureraţi, dar nu uimiţi dacă ar începe un război, 
pentru că suntem toţi conştienţi că războiul vine, că există, 
că au existat războaie în trecut şi în fiecare clipă poate 
izbucni unul nou. Dar în 1914 nu mai fusese război. - de 
când? De cincizeci de ani, sau mai mult? Într-adevăr, 
avusesem „Marele Război cu Burii” şi încăierări la frontiera 
de nord-vest, dar acelea nu fuseseră războaie care să 
implice ţara, ci doar un fel de mari manevre ale armatei 


pentru menţinerea puterii în locuri îndepărtate. Acum 
situaţia era alta, ne aflam în război cu Germania. 

Am primit o telegramă de la Archie. „Vino Sallsbury dacă 
poţi. Vreau să te văd”. Cei din aviaţie aveau să fie mobilizați 
printre primii. „lrebuie să mergem”, i-am spus mamei. 
„Trebuie.” Fără prea multă zarvă am pornit-o spre gară. 
Aveam puţin bani disponibili şi nici o posibilitate de a obţine 
bani în oraş. Băncile fuseseră închise şi plăţile suspendate. 
Ne-am suit în tren. De câte ori apăreau controlori, îmi 
amintesc că refuzau să ia o hârtie de cinci lire, căci mama 
avea întotdeauna la ea trei-patru hârtii de cinci lire. De-a 
lungul drumului nostru prin sudul Angliei nenumărați 
controlori ne tot notau numele şi adresa. Trenurile aveau 
întârziere şi eram obligate să schimbăm în diferite staţii, 
dar până în cele din urmă am ajuns în acea seară la 
Salisbury. Ne-am dus la County Hotel. La jumătate de oră 
după sosirea noastră a apărut şi Archie. Am rămas puţin 
împreună, nu a avut nici măcar timp să ia masa cu noi. N- 
am stat mai mult de jumătate de oră. Apoi şi-a luat rămas 
bun şi a plecat. 

Era sigur, ca de altfel toţi camarazii lui, că va fi ucis şi că 
nu mă va mai vedea niciodată. Îşi păstra calmul şi veselia ca 
întotdeauna, dar toţi băieţii din acele prime corpuri de 
aviatori erau de părere că un război însemna sfârşitul 
rapid, cel puţin a primului grup dintre ei. Aviația germană 
fiind cunoscută ca foarte puternică. 

Nu eram la fel de informată ca ei, dar eram la fel de sigură 
că nu aveam să-l mai văd niciodată, deşi încercam şi eu să 
fiu la fel de veselă ca şi el şi plină de încredere. Îmi 
amintesc că în acea noapte m-am culcat plângând şi am 
plâns, şi am plâns, de credeam că nu o să mă mai opresc, 
iar apoi, dintr-o dată, am căzut extenuată într-un somn 
adânc, din care nu m-am trezit decât târziu în dimineaţa 
următoare. 

Ne-am întors acasă, dând din nou, de nenumărate ori, 
numele şi adresa noastră controlorilor. Trei zile mai târziu 


am primit prima carte poştală de război din Franţa. Erau 
cărţi poştale cu fraze tipărite pe care cel care le trimitea 
trebuia să le lase sau să le şteargă, după cum era cazul, că 
SUNT BINE, SUNT ÎN SPITAL şi aşa mai departe. Cu toate 
informaţiile reduse pe care le cuprindea, am considerat 
cartea poştală a fi de bun augur. 

M-am dus în grabă la detaşamentul meu din cadrul VAD57 
pentru a vedea care era situaţia. Am pregătit o mulţime de 
bandaje, le-am rulat, ca şi pansamentele pentru spitale. 
Unele dintre lucrurile pe care le făceam erau folositoare, 
cele mai multe dintre ele însă nu aveau nici un folos, dar în 
felul acesta ne treceam timpul şi curând, groaznic de 
curând, au şi început să sosească primii răniţi. Se iniţiase o 
acţiune pentru a servi o gustare soldaţilor la sosirea în 
gară. Aceasta, trebuie să spun, a fost una dintre cele mai 
proaste idei pe care le-a putut avea vreodată un 
comandant. 'Toţi fuseseră hrăniţi din belşug în drumul lor de 
la Southampton până aici, iar când soseau la Torquay lucrul 
principal care trebuia făcut era să fie coborâţi din tren şi 
duşi cu largile şi ambulanţele la spital. 

Era o adevărata competiţie să poţi intra şi lucra în spital. 
Pentru activitatea strict de infirmieră au fost alese la 
început femei de o vârstă mijlocie şi cele considerate ca 
având oarecare experienţă de a îngriji bolnavi. Fetele tinere 
nu au fost socotite potrivite. Mai apoi a existat încă o altă 
categorie - fetele pentru saloane, care făceau curăţenie şi 
apoi personalul de la bucătărie. Cine nu dorea să lucreze ca 
infirmieră a cerut să fie folosită la bucătărie. Fetele de la 
saloane, pe de altă parte, constituiau o forţă în rezervă, 
aşteptând cu nerăbdare să fie întrebuințate ca infirmiere 
auxiliare, de îndată ce s-ar fi făcut un loc liber. Exista un 
grup de opt infirmiere de spital cu pregătire, toate celelalte 
făceau parte din VAD. 

Doamna Acton, o femeie viguroasă, lucra în calitate de 
infirmieră şefă, fiind funcţionară superioară în cadrul VAD. 
Era o persoană care ştia să impună disciplina şi a organizat 


întreaga activitate remarcabil de bine. Spitalul avea o 
capacitate de două sute de paturi. Toată lumea stătea 
aliniată pentru a primi cel dintâi contingent de răniţi. 
Momentul nu era lipsit de umor. Doamna Spragge, soţia 
generalului Spragge, primăriţa, care avea o înfăţişare 
impunătoare, făcând câţiva paşi înainte pentru a-i 
întâmpina, a căzut în mod simbolic în genunchi în faţa 
primului care a intrat. Acesta putea umbla de unul singur. 
Ea i-a cerut să se aşeze pe pat şi cu multă ceremonie i-a 
scos cizmele. Omul rămăsese foarte surprins, mai ales că, 
destul de curând, am aflat că era epileptic şi nu avea nici o 
rană de război. De ce mărita doamnă a trebuit să-i scoată 
pe dată cizmele, aşa, în mijlocul după-mesei, era de 
neînțeles pentru mintea lui. 

Am pătruns în spital, dar numai ca fată de serviciu la salon 
şi m-am apucat serios de frecat alămurile. Totuşi, după cinci 
zile am fost trecută ca ajutor sanitar. Multe din persoanele 
mai vârstnice lucraseră puţin ca infirmiere şi nu ştiau că 
această activitate de fapt nu înseamnă să aranjezi pernele 
şi să murmuri cuvinte pline de mângâiere la patul bravilor 
noştri soldaţi, ci să pui plosca, să speli pânzele cauciucate 
din paturi, să cureţi urmele de vomă şi să suporţi mirosurile 
rănilor purulente. Aşa că idealistele au renunţat repede la 
sarcinile lor: nu au crezut niciodată că vor avea să facă 
asemenea lucruri, spuneau ele. În locurile lor au fost aduse 
la paturile răniților fete tinere rezistente. 

La început era o foarte mare confuzie. Bietele infirmiere 
de profesie erau aproape înnebunite de numărul 
persoanelor doritoare să lucreze sub ordinele lor, complet 
neinstruite. Nu existau nici măcar câteva infirmiere 
începătoare bine pregătite. Împreună cu o altă fată, aveam 
două rânduri de câte douăsprezece paturi, fiind conduse de 
o soră medicală energică, pe nume Bond, care, deşi era o 
infirmieră de mâna întâi, nu avea deloc răbdare cu 
ajutoarele ei nenorocite. Nu învăţasem mai nimic din ceea 
ce era necesar într-un spital, de fapt tot ceea ce ştiam era 


cum să tragem feşe şi teoria generală privind activitatea 
unei infirmiere. Singurele lucruri care ne mai erau de folos 
rămâneau puţinele instrucţiuni primite de la infirmiera de 
district. 

Misterele sterilizării ne uimeau cel mai mult, în special 
pentru că infirmiera Bond era prea hărţuită ca să ne mai 
explice. Se aduceau suluri de bandaje gata pregătite, de 
care trebuia să răspundem. Habar nu aveam la acea vreme 
că tăviţele renale erau pentru pansamentele întrebuințate, 
iar bolurile rotunde pentru articolele curate, nefolosite. De 
asemenea, era foarte uimitor pentru noi faptul că toate 
pansamentele, deşi din punct de vedere chirurgical curate 
(fuseseră sterilizate în subsol), arătau foarte murdare. 
După vreo săptămână lucrurile au început să se mai 
aranjeze într-o oarecare măsură. Descoperisem de se 
aştepta de la noi şi ce puteam face. Sora Bond renunţase 
între timp şi plecase, spunând că nu o mai ţineau nervii. În 
locul ei a venit o infirmieră nouă, pe care o chema 
Anderson. Sora Bond se dovedise a fi o infirmieră bună, de 
prima clasă, cred, pentru chirurgie. Sora Anderson era şi 
ea o infirmieră de mâna întâi, fiind însă şi o femeie cu bun 
simţ şi multă răbdare. În ochii ei nu apăream chiar proaste, 
ci doar nepregătite. Avea patru auxiliare sanitare sub 
conducerea ei şi s-a apucat numaidecât să le modeleze. 
Avea obiceiul să le împartă în două categorii, cele care 
erau, aşa cum spunea ea: „în stare doar să se ducă să vadă 
dacă fierbe oala”, şi cele pentru care avea să se deranjeze 
să le înveţe. Observaţia ei cu oala care fierbe se referea la 
faptul că, într-un capăt al salonului, se aflau vreo patru oale 
enorme cu apă la fiert. De acolo se lua apa fiartă pentru 
cataplasme. Practic, pe atunci toate rănile se tratau cu 
ajutorul cataplasmelor, aşa că a vedea dacă oala fierbe 
constituia primul element esenţial al activităţii. Dacă biata 
fată trimisă „să vadă dacă fierbe oala” spune că fierbe când 
nu era aşa, sora Anderson o întreba cu un dispreţ 
nemaipomenit: 


— Soră, nu ştii nici măcar când fierbe oala? 

— leşeau nişte aburi, spunea sora. 

— Nu interesează când ies aburii, dar nu auzi un zgomot? 
Mai întâi se aude un zgomot, apoi se domoleşte şi nu pufăie, 
ci aburii adevăraţi ies afară. 

Şi pleca, vorbind singură cu voce tare: „Dacă îmi mai 
trimit alte prostănace ca astea, nu ştiu ce-o să mă fac!” 

Am avut noroc să lucrez cu infirmiera Anderson. Era 
severă, ce-i drept, dar corectă. La celelalte două rânduri de 
paturi era infirmiera Stubss, scundă, veselă şi plăcută 
pentru fete cărora le spunea adesea „dragă” şi momindu-le 
astfel într-o falsă siguranţă, se înfuria pe ele cu vehemenţă 
dacă lucrurile nu mergeau bine. Parcă ar fi fost o pisică 
gata să se joace cu tine, dar să te şi zgârie. 

Chiar de la început mi-a plăcut activitatea de infirmieră. 
M-am deprins repede şi am găsit-o întotdeauna ca fiind una 
din profesiunile care îţi aduc cele mai mari satisfacţii. Cred 
că dacă nu m-aş fi măritat, după război, m-aş fi pregătit să 
devin infirmieră profesionistă. Poate că era ceva ereditar. 
Prima soţie a bunicului meu, bunica mea americană, a fost 
soră medicală. 

Când am pătruns în lumea sanitară a trebuit să ne 
revedem părerile despre poziţia noastră în viaţă şi despre 
statutul nostru în ierarhia lumii spitalului. Doctorii au fost 
întotdeauna acceptaţi aşa cum sunt. Trimiteai după ei când 
erai bolnav şi, mai mult sau puţin, făceai ce-ţi spuneau. Cu 
excepţia mamei... Ea ştia întotdeauna cu mult mai mult 
decât doctorul. În orice caz aşa obişnuiam noi să-i spunem. 
Doctorul era întotdeauna un prieten al familiei şi nimic nu 
mă educase în aşa fel încât să cad cu faţa la pământ în faţa 
doctorului şi să-l venerez. 

— Soră, prosoape pentru mâinile doctorului! 

În curând am învăţat să ciulesc cu atenţie urechile, să stau 
cu prosopul în mână, aşteptând cu umilinţă ca doctorul să-şi 
spele mâinile, să le şteargă cu prosopul şi nici măcar să nu- 
şi bată capul să mi-l dea înapoi, ci pur şi simplu să-l arunce 


pe jos, plin de dispreţ. Chiar şi acei doctori care după 
părerile secrete al surorilor erau dispreţuiţi, fiind 
consideraţi nepricepuţi, primeau acum elogii care s-ar fi 
potrivit unor fiinţe cu totul superioare. 

De fapt, a vorbi cu un doctor, a-i arăta că-l cunoşteai, 
însemna a da dovadă de înfumurare. Chiar dacă s-ar fi 
întâmplat să-ţi fie un prieten foarte apropiat, trebuia să te 
faci că nu-l cunoşti. Stăpâneam această etichetă strictă, aşa 
cum se cerea. Dar o dată sau de două ori am căzut în 
dizgrație. Într-o zi, un doctor, nervos cum sunt doctorii 
întotdeauna în spital, nu pentru că s-ar simţi iritaţi, cred, ci 
pentru că infirmierele se aşteaptă ca ei să fie aşa, a 
exclamat plin de nerăbdare: 

— Nu, nu, soră, nu acest fel de forceps îmi trebuie. Dă- 
mi... Am uitat acum cum se chema, dar s-a întâmplat că 
aveam unul în tăviţa mea şi l-am oferit doctorului. 

— Vai, soră, chiar să te vâri aşa, înainte. Să înmânezi 
forcepsul doctorului dumneata? 

Am întrebat în şoaptă, cu supunere: 

— Ce ar fi trebuit să fac? Îmi pare rău. 

— Vai, soră, cred că ar trebui să ştii asta până acum. Dacă 
doctorul cere ceva care se întâmplă să ai, îmi dai mie, 
natural, şi eu îi înmânez doctorului obiectul. 

Am asigurat-o că n-o să mai comit această greşeală. 

Fuga persoanelor mai vârstnice care lucrau în spital în 
dorinţa de a deveni infirmiere a fost grăbită şi de faptul că 
primeam răniţi direct din tranşee, cu pansamente făcute 
acolo, la posturile de prim ajutor, şi cu capetele pline de 
păduchi. Cele mai multe din doamnele din Torquay nu 
văzuseră niciodată un păduche. Nici eu nu văzusem şi şocul 
de a da peste aceşti paraziți oribili a fost mult prea mare 
pentru bietele femei mai în vârstă. Fetele mai tinere şi mai 
robuste acceptau toate acestea fără un efort prea mare. 
Devenise un lucru obişnuit pentru una din noi să-i spună 
celeilalte, când venea să o schimbe, pe un ton voios „am 
făcute toate capetele”, arătând triumfătoare pieptenele des. 


În primul transport de pacienţi a fost un caz de tetanos. 
Aceasta a fost şi prima moarte. A fost un şoc pentru noi 
toate. După trei săptămâni mă simţeam de parcă aş fi 
îngrijit toată viaţa mea soldaţi răniţi şi cam într-o lună 
ajunsesem să mă pricep să descopăr şiretlicurile lor. 

— Johnson, ce-ai scris pe tăblia dumitale? 

Tăbliile cu diagrama temperaturii erau prinse la capătul 
patului. 

— Am scris eu? întreba el cu un aer de inocenţă jignită. 
Ce? Nimic. Ce aş fi putut scrie? 

— Se pare că cineva a scris un regim foarte ciudat. Nu 
cred că a scris-o infirmiera sau doctorul. E foarte puţin 
probabil să-ţi fi recomandat porto. 

Mai apoi dădeam peste unul care gemea. 

— Cred că sunt foarte bolnav, soră. Am sigur temperatură, 
o simt. 

M-am uitat la faţa lui sănătoasă, roşie şi apoi la 
termometrul pe care mi-l întindea şi care arăta 40*-41*. 

— Radiatoarele acelea sunt foarte bune, nu-i aşa? am spus 
eu. Dar fii atent, dacă-l pui pe un radiator prea fierbinte se 
sparge termometrul. 

— A, soră, rânji el, eşti prea de tot. Voi, fetele tinere, 
sunteţi mult mai aspre decât cele mai vârstnice. Când 
aveam 40* le apuca isteria şi fugeau repede la infirmieră. 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine. 

— Ei, soră, mai facem şi noi puţin haz. 

Uneori era necesar să-şi facă radiografii sau mergeau la 
tratamente de fizioterapie în celălalt capăt al oraşului. 
Fiecare dintre noi aveam grijă de şase persoane. Se 
impunea să fii foarte atentă, să nu primeşti dintr-o dată 
vreo cerere de a traversa strada „pentru că trebuie să-mi 
cumpăr o pereche de şireturi pentru ghete, soră”. Dacă te 
uitai peste drum vedeai că magazinul de pantofi era plasat 
tocmai lângă cârciuma „he George and Dragon”. Reuşeam 
totuşi întotdeauna să-i aduc înapoi pe toţi şase, fără ca 


niciunul din ei să-mi scape şi să se întoarcă mai târziu bine 
dispus. 'Toţi erau foarte drăguţi. 

Era acolo un scoţian căruia îi scriam întotdeauna 
scrisorile. Era surprinzător că nu putea să citească şi să 
scrie, fiind cel mai inteligent dintre toţi cei din salon. Totuşi 
aşa stăteau lucrurile, îi scriam scrisorile către taică-său în 
mod corect. Mă aştepta să încep. 

— Ei, bine, acum scrie tatei, soră, comanda el. 

— Da, „dragă tată”, începeam eu. Şi după asta ce mai 
scriu? 

— Oh, păi scrie-i orice crezi că i-ai face plăcere să asculte. 

— Ba eu cred că ar fi mai bine să-mi spui exact tot ce vrei 
să-i scriu. 

— Sunt sigur că ştii. 

Dar stăruiam, arătându-i că era necesar să-mi dea unele 
indicaţii. Şi aşa erau dezvăluite diferite fapte, despre spital, 
despre ceea ce mânca şi aşa mai departe. Făcea o pauză. 
„Crezi că asta-i tot...?” îl întrebam. Apoi: „Cu dragoste, din 
partea fiului dumitale afectuos”? sugeram eu. 

EI tresărea, şocat. 

— Nu, nu, zău aşa, soră. Credeam că te pricepi mai bine. 

— Dar cu ce am greşit? 

— Păi trebuie să spui doar din partea fiului dumitale 
respectuos. Nu pomeni cuvinte ca dragoste şi afecţiune, sau 
altele din astea, că nu merg la tata. 

Prima dată când am asistat la o operaţie, m-am făcut de 
ruşine. Dintr-o dată pereţii sălii au început să se învârtească 
cu mine şi numai braţul unei alte surori, care m-a cuprins 
de după umeri, m-a salvat de dezastru. Nu-mi trecuse 
niciodată prin cap că, la vederea sângelui, aveam să leşin. 
Aproape că nu îndrăzneam să dau ochii cu sora Anderson, 
când a ieşit mai târziu. 

— Nu trebuie să pui chiar aşa la inimă, soră, mi-a spus ea 
când şi-a făcut apariţia, ceva mai târziu. Era totuşi 
neaşteptat de blândă. Apoi a continuat: Se întâmplă cu 
mulţi dintre noi prima oară. Nu eşti pregătit niciodată 


pentru căldură şi eter. Te fac să-ţi fie uşor greață - şi asta 
mai era şi o operaţie rea, de abdomen, care sunt cele mai 
neplăcute să le priveşti. 

— O, soră, credeţi că data viitoare o să fie în regulă? 

— Trebuie să cauţi data viitoare să te comporţi cât mai 
bine şi, dacă nu izbuteşti, să încerci mereu până ce vei 
reuşi. Ai înţeles? 

— Da, am înţeles, am răspuns eu. 

Următoarea operaţie la care m-a trimis a fost scurtă şi i- 
am făcut mai bine faţă. După aceea nu am mai avut 
niciodată nimic, deşi uneori îmi întorceam privirile de la 
incizie. Asta mă supăra; când se termina puteam să mă uit 
liniştită şi să mă intereseze chiar. Adevărul este că omul se 
deprinde cu toate. 

II 

— Cred că e atât de greşit, draga mea Agatha, îmi spuse 
una din prietenele mai vârstnice ale mamei, că te duci 
duminica să lucrezi la spital. Trebuie să fii liberă duminicile. 

— Şi dacă nu ar lucra nimeni duminica, cum îţi închipui că 
soldaţii ar putea avea rănile pansate, ar fi spălaţi, li s-ar 
pune ploştile, li s-ar da ceaiurile? am întrebat-o. Ar fi cu 
neputinţă să se lipsească de toate acestea timp de 24 de 
ore, nu-i aşa? 

— O, vai, nu m-am gândit niciodată la asta, dar ar trebui să 
existe un aranjament. 

Cu trei zile înainte de Crăciun, Archie a căpătat pe 
neaşteptate o permisie. M-am dus cu mama la Londra să-l 
întâlnesc. Îmi trecuse prin cap gândul că am putea să ne 
căsătorim; multă lume făcea aşa. 

— Nu văd, am spus eu, cum putem să ne îngrijim de noi şi 
să ne gândim la viitor când în jurul nostru atâţia oameni 
sunt ucişi. 

Mama a fost de aceeaşi părere. 

— Aşa e, a spus ea. M-aş simţi exact ca tine. Nu te mai poţi 
gândi numai la tine. 


Nu spuneam, dar posibilităţile ca Archie să fie ucis erau 
destul de mari. Pierderile surprinseseră deja oamenii. O 
mulţime din prietenii mei erau în armată şi fuseseră 
mobilizați. În fiecare zi citeai în ziar că cineva din cei 
cunoscuţi fusese ucis. 

Trecuseră numai trei luni de când nu mă mai văzusem cu 
Archie. Acele trei luni s-au scurs în ceea ce ar putea fi numit 
o nouă dimensiune a timpului. În această scurtă perioadă 
am trăit o experienţă cu totul nouă: moartea prietenilor, 
atmosfera de război, de nesiguranţă, tot cadrul vieţii fiind 
modificat. Şi Archie avusese o experienţă nouă, tot atât de 
mare, deşi într-un domeniu diferit. El fusese în mijlocul 
morţii, al înfrângerii, al retragerii, al fricii. Fiecare trăise o 
nouă experienţă pe cont propriu. Rezultatul a fost că ne-am 
întâlnit ca doi străini. 

Era ca şi cum învăţam să ne cunoaştem din nou fiecare. 
Diferenţa dintre noi s-a manifestat imediat. Atitudinea lui 
voit indiferentă, uşuratică, aproape veselă, m-a întristat. 
Eram prea tânără pe atunci pentru a-mi da seama că 
aceasta constituia pentru el modalitatea cea mai buna de a 
ţine piept noii lui vieţi, cât despre mine devenisem acum 
mult mai serioasă, mai emotivă şi renunţasem la 
neseriozitatea zilelor mele fericite de adolescentă. Era ca şi 
cum am fi încercat să ne apropiem unul de altul şi găseam 
aproape cu surprindere şi descurajare că uitasem parcă 
cum am fi putut să o facem. 

Archie era hotărât asupra unui lucru: nu putea fi vorba de 
căsătorie. 

— Ar fi total greşit să o facem, spuse el, toţi prietenii mei 
sunt de această părere. Să ne grăbim şi apoi ce se 
întâmplă? Ţintuieşti pe cineva în loc, te bucuri un moment şi 
laşi în urma ta o văduvă, poate şi un copil care se va naşte; 
nu, ar fi egoist şi greşit. 

Nu eram de aceeaşi părere cu el. Am argumentat cu 
înflăcărare, combătându-l. Dar una dintre trăsăturile 
caracteristice ale lui Archie era certitudinea, fiind 


întotdeauna foarte sigur de ceea ce trebuia să facă şi ceea 
ce avea de gând să facă. Nu aş spune că nu-şi schimba 
niciodată gândul. O făcea uneori foarte repede şi pe 
neaşteptate. De fapt putea să ia o hotărâre diametral 
opusă, sa vadă ceea ce era negru ca fiind alb şi albul ca 
negru. Dar când făcea aşa ceva era foarte sigur de 
hotărârea lui. Am acceptat decizia lui şi am căutat să ne 
bucurăm de aceste câteva zile preţioase pe care le aveam la 
dispoziţie împreună. 

Proiectasem ca după două zile la Londra să mă duc 
împreună cu el la Clifton şi să petrecem Crăciunul la mama 
şi tatăl său vitreg. Acest aranjament părea foarte potrivit. 
Mai înainte de a pleca spre Clifton ne-am certat. O ceartă 
ridicolă, dar foarte înflăcărată. 

În dimineaţa plecării noastre, Archie a sosit la hotel cu un 
dar pentru mine, o splendidă trusă de voiaj cu tot felul de 
perii, piepteni, flacoane, un lucru pe care orice milionară ar 
fi putut-o lua cu toată încrederea la Ritz. 

Dacă ar fi cumpărat un inel sau o brățară oricât de 
scumpă ar fi fost, nu aş fi avut nici o obiecţiune, aş fi 
acceptat cu plăcere şi mândrie, dar pentru anumite motive 
m-am revoltat foarte tare că mi-a oferit trusa asta. Mi s-a 
părut că este o extravaganţă absurdă şi un lucru pe care 
nu-l voi folosi niciodată. La ce ar fi servit să mă întorc acasă 
şi să continui să lucrez la spital având o asemenea trusă 
potrivită pentru o vacanţă în străinătate în timp de pace? 

I-am spus că nu-mi trebuie şi să o ia înapoi. Era furios şi eu 
la fel. L-am făcut să o ia. S-a întors după o oră şi ne-am 
împăcat. Ne miram şi noi ce ne apucase. Cum de puteam fi 
atât de nesăbuiţi. A recunoscut că era un dar fără rost. Şi 
eu am recunoscut că m-am dovedit prost crescută să i-o 
spun. După cearta şi împăcarea noastră ne-am simţit, 
întrucâtva, mai apropiaţi unul de altul decât înainte... 

Mama s-a întors în Devon, iar Archie şi cu mine am plecat 
la Clifton. Viitoarea mea soacră continua să fie 
fermecătoare, într-un stil irlandez excesiv. Celălalt fiu al ei, 


Campbell, mi-a spus odată: „Mama este o persoană foarte 
periculoasă.” Atunci nu am înţeles, însă cred că acum ştiu 
ce a vrut să spună. Îşi manifesta cu efuziune afecțiunea, dar 
putea dintr-o dată să se schimbe, trecând de partea 
cealaltă. Era foarte sinceră. La un moment dat dorea să-şi 
iubească viitoarea noră şi o iubea, apoi nimic nu putea fi 
mai rău pentru ea decât aceasta. 

Drumul până la Bristol a fost foarte obositor. Mersul 
trenurilor era un adevărat haos şi de obicei întârziau ore 
întregi. În cele din urmă am sosit şi am avut o primire cât se 
putea de afectuoasă. M-am dus să mă culc extenuată de 
emoţiile zilei, de oboseala călătoriei şi de lupta contra 
timidităţii mele naturale, care mă împiedica să spun şi să 
fac ceea ce se cuvenea în faţa viitorilor mei socri. 

Vreo jumătate de oră sau vreo oră mai târziu, eram în pat, 
dar încă nu adormisem, când am auzit o bătaie în uşă. M- 
am dus şi am deschis. Era Archie. A intrat în cameră, a 
închis uşa în urma lui şi mi-a spus brusc: 

— Mi-am schimbat hotărârea. Trebuie să ne căsătorim. 
Imediat. Mâine. 

— Dar ai spus... 

— O, nu are importanţă ce am spus. Iu ai avut dreptate, 
nu eu. Evident că este singurul lucru raţional pe care-l 
putem face. O să avem două zile împreună înainte de a 
pleca. 

M-am aşezat pe pat, căci simţeam că mi se tăiau 
picioarele. 

— Dar, dar erai atât de hotărât... 

— Ce importanţă are cum eram? Mi-am schimbat 
gândurile. 

— Da, dar... 

Aveam atâtea de spus, nu puteam însă vorbi... Întotdeauna 
am fost legată la gură când doream să spun ceva mai clar şi 
mai lămurit. 

— O să fie foarte dificil, am continuat eu cu un glas stins. 


Puteam vedea întotdeauna ceea ce Archie nu era în stare. 
O sută şi unu de dezavantaje în perspectivă. Archie nu 
vedea decât esenţialul. La început i s-a părut o absolută 
nebunie să se însoare în plin război, acum, o zi mai târziU. 
Vedea foarte limpede că era singurul lucru care se putea 
face. 'Toate greutăţile aducerii la îndeplinire a acestei 
acţiuni, supărarea celor dragi şi apropiaţi nouă nu aveau 
nici o importanţă pentru el. Am discutat în contradictoriu. 
Am dezbătut tot atât de mult cum făcusem cu douăzeci şi 
patru de ore mai înainte, de data aceasta în sens invers. 
Inutil să mai adaug că a câştigat din nou. 

— Dar nu cred că ne putem căsători atât de repede, am 
spus eu cu îndoială. E atât de greu. 

— Ba da, putem, replică Archie vesel. Putem obţine o 
aprobare specială sau aşa ceva de la Arhiepiscopul de 
Canterbury. 

— Nu e foarte scump? 

— Da, cred că e destul de scumpă, dar sper că o să ne 
descurcăm. În orice caz trebuie. Nu avem timp pentru 
altceva. Mâine e ajunul Crăciunului. Aşa că e în regulă, nu? 

Am răspuns, cu un glas stins, că da. A plecat, am rămas 
trează cea mai mare parte a nopţii, frământându-mă. Ce o 
să spună mama? Ce o să spună Madge? Dar mama lui 
Archie? De ce nu a vrut Archie să ne fi căsătorit în Londra, 
unde totul ar fi fost uşor şi simplu. 

O mulţime din lucrurile pe care le prevăzusem s-au 
adeverit în dimineaţa următoare. În primul rând, planurile 
noastre au trebuit aduse la cunoştinţă lui Peg. Pe dată a 
izbucnit într-un plâns isteric şi s-a retras în camera ei. 

— Propriul meu fiu să-mi facă aşa ceva, spunea ea în timp 
ce urca scările. 

— Archie, am stăruit eu, mai bine nu. Ştirea a supărat-o 
atât de mult pe maică-ta. 

— Ce-mi pasă dacă a supărat-o sau nu, replică Archie. 
Suntem logodiţi de doi ani. Trebuia să se fi deprins cu 
ideea. 


— Se pare că a tulburat-o foarte tare acum. 

— Să mă ia prin surprindere în felul acesta, ofta Peg, stând 
întinsă pe pat într-o cameră întunecată cu o batistă muiată 
în apă de colonie pe frunte. 

Archie şi cu mine ne uitam unu! la altul ca doi câini 
vinovaţi. Tatăl vitreg al lui Archie ne-a venit în ajutor. Ne-a 
scos din camera lui Peg, ne-a dus jos şi ne-a apus: 

— Cred că faceţi exact ceea ce trebuie. Nu vă îngrijoraţi 
din pricina lui Peg. Ea întotdeauna se tulbură dacă este 
luată prin surprindere. "Ține foarte mult la tine, Agatha, şi 
va fi foarte mulţumită după aceea, dar nu vă aşteptaţi să fie 
azi. Acum voi doi duceţi-vă şi vă vedeţi de treburile voastre. 
Nu prea aveţi mult timp. Nu uitaţi, sunt sigur, foarte sigur 
că faceţi exact ceea ce trebuie. 

Deşi începusem dimineaţa gata să izbucnesc în plâns şi 
îngrijorată, două ore mai târziu eram plină de 
combativitate. Greutățile din calea căsătoriei noastre erau 
enorme şi cu cât părea mai imposibil că ne vom căsători în 
acea zi, cu atât eu, cât şi Archie, ne simţeam mai hotărâți să 
ne căsătorim. 

Mai întâi Archie a consultat un fost profesor de-al lui. Se 
putea obţine o autorizaţie specială plătindu-se o taxă de 25 
lire. Nici Archie, nici eu nu aveam suma. Dar asta nu era o 
piedică, pentru că puteam împrumuta. Mai complicat era 
faptul că trebuia obţinută personal. Cum să obţii aşa ceva în 
ziua de Crăciun? Aşa că până la urmă, căsătoria în acea zi 
părea imposibilă. Autorizaţia specială era o himeră. Ne-am 
dus apoi la biroul de stare civilă. Şi de acolo am fost trimişi 
la plimbare. Mai înainte ca ceremonia să aibă loc trebuia să 
se anunţe cu 14 zile înainte. 

Timpul zbura. În fine am dat peste un funcţionar 
binevoitor pe care nu-l văzusem mai înainte; tocmai se 
întorsese atunci după gustarea de la 11. El ne-a dat soluţia. 

— Dragul meu, i se adresă el lui Archie, locuieşti aici, nu-i 
aşa? Vreau să spun că mama şi tatăl dumitale vitreg îşi au 
domiciliul aici. 


— Da, răspunse Archie. 

— Ei, bine, ai aici unele lucruri, îmbrăcămintea, nu? 

— Da. 

— Atunci nu este necesar un anunţ de 14 zile. Puteţi lua o 
autorizaţie obişnuită şi să vă căsătoriţi după-masă la 
biserica din parohia voastră. 

Autorizaţia costa opt lire. Puteam avea opt lire. Am început 
o goană nebunească. 

Ne-am dus după preot, dar nu l-am găsit. Am dat peste el 
la un prieten. Deşi surprins, a fost de acord să oficieze 
ceremonia. Am plecat în fugă acasă să-i spunem lui Peg şi să 
încercăm să obţinem un mic sprijin. 

— Nu-mi spuneţi nimic mie! strigă ea. Nu-mi spuneţi 
nimic! şi ne-a trântit uşa în nas. 

Nu aveam timp de pierdut. Ne-am îndreptat în grabă spre 
biserică. Am aflat că ne trebuia un al doilea martor. 

Pornisem să caut un martor, cineva de pe stradă, complet 
necunoscut, dar m-am întâlnit din întâmplare cu o fată pe 
care o cunoşteam. Stătusem cu ea la Clifton, cu vreo doi ani 
înainte. Yvonne Bush, deşi surprinsă, a fost repede gata să 
fie domnişoară de onoare pe nepregătite şi martora 
noastră. Organistul care tocmai repeta s-a oferit să ne 
cânte marşul nupţial. 

Când ceremonia era pe punctul de a începe, m-am gândit 
o clipă cu amărăciune, că nici o mireasă nu ar fi putut să se 
preocupe mai puţin de înfăţişarea ei ca mine. Nici rochie 
albă, nici voal, nu aveam nici măcar o rochie elegantă. 
Purtam o haină obişnuită, ca şi fusta, şi cu o pălărioară de 
catifea roşie. Nu avusesem măcar timp să mă spăl pe mâini 
şi pe faţă. Am râs amândoi. 

Ceremonia a fost efectuată în mod corect şi apoi am pornit 
să învingem obstacolul următor. Cum Peg zăcea încă 
extenuată, am hotărât să plecăm la Torquay, să stăm la 
Grand Hotel şi să petrecem Crăciunul cu mama. Dar mai 
întâi trebuia să-i telefonez şi s-o anunţ despre cele 
petrecute. Era foarte dificil să obţii o convorbire telefonică, 


iar rezultatul nu a fost deosebit de fericit. Sora mea se afla 
acolo şi a primit înştiinţarea mea cu multă neplăcere. 

— Cum s-o anunţăm pe mama, aşa, dintr-o dată? Ştii bine 
cât e de slăbită inima ei. Nu ai pic de milă. 

Am prins trenul, era foarte aglomerat, am ajuns pe la 
miezul nopţii la Torquay, reuşind mai înainte să ne 
rezervăm prin telefon o cameră la hotel. Încercam încă un 
uşor sentiment de vinovăţie. Produsesem atâta deranj şi 
neplăcere. Toţi cei dragi erau agasaţi. Mi-am dat seama de 
asta; nu cred că şi-a dat seama şi Archie. Bânuiesc că nici 
nu i-a trecut prin cap, măcar o clipă, şi chiar dacă s-ar fi 
gândit, nu cred că-i păsa. „Păcat că toată lumea s-a supărat 
şi s-a tulburat, ar fi spus el, dar nu văd de ce?” În orice caz, 
am făcut ceea ce era bine, de asta se simţea sigur. Era însă 
un lucru care-l făcea nervos. Momentul sosise. Ne-am suit 
în tren şi dintr-o dată a scos la iveală, ca un scamator, o 
valiză în plus. 

— Sper, spuse el nervos tinerei lui mirese, sper că nu o să 
te superi din cauza asta. 

— Archie, asta e trusa! 

— Da, nu am dus-o înapoi. Nu te superi, nu-i aşa? 

— Desigur că nu, e plăcut să o am. lată-ne cu trusa în 
voiaj, ba chiar în voiajul nostru de nuntă. Şi totul se 
petrecuse fără încurcături, iar Archie era uşurat acum; se 
temuse că am să mă supăr. 

Dacă ziua nunţii fusese o lungă luptă contra 
improbabilităţilor şi a unei serii întregi de crize, ziua de 
Crăciun a fost blândă şi paşnică. Fiecare avusese timpul 
necesar să-şi revină din şoc. Madge era afectuoasă şi uitase 
să mă mai certe, mama îşi revenise din crizele de inimă şi 
era total fericită de fericirea noastră. Sper că şi Peg îşi 
revenise. (Archie m-a asigurat că trebuie să-şi fi revenit.) 
Am petrecut astfel ziua de Crăciun în mod foarte plăcut. 

Ziua următoare m-am dus cu Archie la Londra şi mi-am 
luat rămas bun de la el, care pleca din nou spre Franţa. 
Aveam să nu-l văd încă şase luni, cât a mai ţinut războiul. 


Mi-am reluat activitatea la spital, unde ştirile despre noua 
mea stare civilă mă precedaseră. 

— Sorrrră! 

Ăsta era Scottie care îşi rula r-ul lovind în tăblia patului cu 
bastonul lui. 

— Sorrrră, vino aici imediat. Dar ce mi-au auzit urechile? 
Te-ai măritat? 

— Da, i-am răspuns, m-am măritat. 

— Auziţi? Scottie se adresa întregului şir de paturi. Sora 
Miller s-a măritat. Cum te cheamă acum? 

— Christie. 

— Ah, un nume scoţian, Christie. Sora Christie, auziţi, 
doamnă infirmieră? Acum e sora Christie. 

— Am auzit, spuse infirmiera Anderson, şi îţi doresc toată 
fericirea, adăugă ea formal. S-a vorbit mult despre asta în 
salon. 

— Te-ai aranjat bine, soră, adăugă un alt pacient. Te-ai 
măritat cu un ofiţer, aud? 

Am recunoscut că ajunsesem până la această înălţime 
ameţitoare. 

— Te-ai aranjat bine. Nu sunt surprins, eşti doar o fată 
drăguță. 

Lunile treceau. Războiul ajunsese la un punct mort, oribil. 
Jumătate din pacienţii noştri veneau cu picioarele distruse 
din tranşee. Fusese foarte frig în iarna aceea şi aveau 
degerături oribile atât la mâini cât şi la picioare. Spălatul 
cauciucurilor din paturi nu făcea bine la degerăturile de la 
mâini. Pe măsură ce trecea timpul primeam tot mai multe 
responsabilităţi, îmi plăcea munca mea. Mă deprinsesem cu 
rutina, cu doctorii şi surorile. Cunoşteam chirurgii pe care îi 
respectam şi pe doctorii care erau în secret urâţi de 
infirmiere. Nu mai aveam capete de despăducheat şi nici de 
refăcut pansamentele de pe front, existau acum spitale în 
Franţa. 'Totuşi eram aproape mereu aglomeraţi. Scoţianul 
nostru, care avusese o fractură de picior, plecase în fine în 
stare de convalescent. De fapt a căzut pe peronul gării în 


timpul călătoriei, dar era atât de preocupat să ajungă în 
oraşul său natal din Scoţia, încât nu a pomenit nimic şi a 
tăinuit că îşi fracturase piciorul din nou. Avusese nişte 
dureri cumplite, dar până în cele din urmă a reuşit să 
ajungă la destinaţie şi a fost necesar ca să i se pună iarăşi 
piciorul în ghips 

Acum totul îmi apare împăienjenit, dar mai stăruie în 
minte întâmplări răzlețe. 

Îmi amintesc de o tânără soră începătoare care asistase la 
o operaţie şi fusese lăsată să curețe. Am ajutat-o să ia un 
picior amputat şi să-l arunce la crematoriu. A fost prea mult 
pentru biata copiliţă. Am curăţat apoi împreună sângele şi 
toată mizeria care rămăsese. Era, cred, prea tânără şi prea 
nouă pentru a fi lăsată să îndeplinească sarcina aceasta 
singură. 

Îmi mai vine în minte un sergent cu un chip serios, căruia 
îi scriam scrisorile de dragoste. Nu putea nici să scrie, nici 
să citească. Îmi spunea în linii mari ceea ce dorea să scrie. 

— E foarte drăguţ, soră, aproba când îi citeam. Vă rog să 
scrieţi în trei exemplare. 

— În trei? am întrebat. 

— Ei, ştiţi, una pentru Nellie, una pentru Jessie şi una 
pentru Margaret. 

— N-ar fi mai bine să le mai schimbăm puţintel? l-am 
întrebat. 

A rămas pe gânduri, iar apoi a declarat: 

— Nu cred, le-am spus ceea ce era esenţial la toate. 

Aşa că fiecare scrisoare începea la fel: 

.„ Sper că scrisoarea mea să te găsească aşa cum sunt şi 
cu acum, când pleacă, dar mult mai sănătoasă” şi se încheia 
„al tău până când va îngheţa iadul”. 

— Dar nu o să afle una despre alta? l-am întrebat eu 
oarecare curiozitate. 

— Hmm, nu cred, sunt în oraşe diferite şi nu se cunosc 
între ele. 


L-am întrebat dacă se gândea să se însoare cu vreuna 
dintre ele. 

— Aş putea, a spus el, şi n-aş putea. Nellie e o fată la care 
te uiţi cu plăcere, o mândreţe. Dar Jessie e mult mai 
serioasă şi mă venerează şi are o părere foarte bună despre 
mine. 

— Dar Margaret? 

— Margaret? Ei bine, Margaret te face să râzi, e o fată 
veselă. O să vedem. 

M-am întrebat adesea dacă s-o fi căsătorit cu una din 
aceste trei sau poate a găsit o a patra care a întrunit 
frumuseţea cu seriozitatea, fiind şi veselă în acelaşi timp. 

Acasă lucrurile mergeau ca de obicei. În locul lui Jane a 
venit Lucy şi întotdeauna vorbea despre ea cu respect, 
numind-o „Doamna Rowe”: 

— Sper din tot sufletul că voi fi în stare să ocup locul 
doamnei Rowe. Este o responsabilitate atât de mare să-i 
urmezi ei. 

După război avea să fie bucătăreasa mea şi a lui Archie. 

Într-o zi a venit la mama foarte nervoasă şi i-a spus: 

— Nădăjduiesc că nu o să vă supăraţi, doamnă, dar trebuie 
să plec şi să intru la WAAF58. Nădăjduiesc că nu o să mi-o 
luaţi în nume de rău. 

— Ei, bine, Lucy, replică mama cred că ai perfectă 
dreptate. Eşti o fată tânără, voinică: exact ceea ce le 
trebuie. 

Aşa că Lucy a plecat în lacrimi, sperând că ne vom 
descurca şi spunând că nu ştie ce va crede doamna Rowe 
despre ea. În acelaşi timp cu ea a plecat şi fata din casă, 
frumoasa Emma. S-a dus să se mărite. În locul lor au venit 
două femei mai vârstnice. Acestea simțeau din plin 
greutăţile războiului şi li se păreau de necrezut. 

După câteva zile, Mary cea mai mare, i-a spus mamei, 
furioasă: 

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu ni se dă mâncare cum 
trebuie. Săptămâna asta am mâncat de două ori peşte şi 


organe. Întotdeauna am avut cel puţin o masă pe zi cu 
carne bună. 

Mama a încercat să le explice că mâncarea era acum 
raţionalizată şi că trebuia sa mănânci peşte şi ceea ce se 
numea mai elegant „măruntaie comestibile”, cel puţin două 
sau trei zile pe săptămână. Mary a dat din cap şi a spus: 

— Nu e just, doamnă, nu eşti tratat cum se cuvine. 

A mai adăugat de asemenea că până atunci nu-i ceruse 
nimeni să mănânce margarină. Mama a încercat şiretlicul 
pe care-l practicau mulţi pe atunci. A învelit margarina în 
hârtie de unt şi untul în hârtie de margarină. 

— Uite, dacă o să guşti din acestea două, nu vei putea 
spune care e untul şi care e margarina. 

Ele s-au uitat dispreţuitor, apoi au încercat şi au gustat. 
Nu aveau nici o îndoială. 

— Nu încape nici urmă de îndoială care e una şi care e 
alta. 

— Crezi într-adevăr că este o diferenţă atât de mare? 

— Da, cred, nu pot suporta gustul margarinei. Ne face să 
ne simţim rău. Au dat pachetul înapoi mamei cu dezgust. 

— Îţi place cealaltă? 

— Da, doamnă, este un unt foarte bun, nu-i putem găsi nici 
o pricină. 

— Ei, bine, atunci pot să vă spun, a zis mama, că aceea 
este margarina şi-acesta untul. 

La început nu puteau crede. Apoi, când s-au convins, tot 
nu erau mulţumite. 

Bunica locuia acum cu noi. Avea obiceiul să se frământe 
foarte mult pentru că eu mă întorceam noaptea singură de 
la spital. 

— E foarte periculos, draga mea, să vii acasă singură. 
Orice se poate întâmpla, trebuie să găseşti un alt 
aranjament. 

— Nu văd ce alt aranjament aş putea face, Grannie. În 
orice caz nu mi s-a întâmplat nimic. Vin de luni de zile doar. 

— Nu e bine, te poate acosta cineva. 


Am căutat să o asigur cât am putut mai bine cănue nici 
un pericol. Orele mele de serviciu erau de la 2 la 10 seara. 
De obicei se făcea cam zece jumătate când părăseam 
spitalul, după ce venea schimbul de noapte şi îmi trebuiau 
cam vreo trei sferturi de oră să ajung acasă, mergând pe 
jos, trebuie să recunosc, pe drumuri destul de pustii. Totuşi, 
nu am avut nici o neplăcere. Am întâlnit într-o seară un 
sergent foarte beat, dar preocupat să fie cât mai galant cu 
mine. 

— Faceţi o muncă pe cinste, spuse el, poticnindu-se în timp 
ce mergea; la spital faceţi o muncă pe cinste. Soră, vă 
conduc până acasă, căci nu vreau să vi se întâmple ceva. 

I-am spus că era foarte amabil din partea lui, dar nu 
aveam nevoie. M-a condus până-acasă, mergând cu paşi 
greoi, dar cum se cuvine, spunându-mi la revedere în felul 
cel mai respectuos când am ajuns la poartă. 

Nu-mi aduc aminte exact când a venit bunica să locuiască 
la noi; cred că foarte curând după izbucnirea războiului. 
Din cauza cataractei nu mai vedea aproape deloc, fiind prea 
bătrână pentru operaţie. Era o femeie foarte raţională, deşi 
a fost o mare durere să renunţe la casa ei din Ealing, la 
prieteni şi la toate. Şi-a dat seama foarte bine că a rămâne 
acolo ar fi însemnat să fie total neajutorată şi singură. 
Servitori nu mai putea avea, aşa că marea mutare a trebuit 
să aibă loc. Sora mea a venit să o ajute pe mama, am venit 
şi eu din Devon şi toată lumea era foarte ocupată. La acea 
vreme mi-am dat foarte puţin seama de suferinţa bunicii, 
biata de ea. Dar acum văd foarte clar imaginea ei stând 
acolo, neputincioasă, pe jumătate oarbă, în mijlocul averii 
ei, toate acele lucruri pe care le preţuia, în timp ce în jurul 
ei trei vandali răscoleau lucrurile, aruncau, hotărau ce să se 
facă, ce să se azvârle. 

— O, să nu aruncaţi rochia aceea de la Madame 
Poncereau, frumoasa mea rochie de catifea! 

Cum să-i explici că moliile mâncaseră catifeaua, iar 
mătasea se tăiase. Din cauză că era atât de necăjită, s-au 


păstrat multe lucruri de prisos. Avea nenumărate cuiere şi 
sertare pline cu hârtii, cărţi de cusături, metraje de 
materiale pentru îmbrăcămintea personalului de serviciu, 
metri de mătase şi catifea cumpărate pe la solduri, 
cupoane, atât de multe lucruri, care ar fi putut fi 
folositoare, dacă ar fi fost întrebuințate la timp, dar pur şi 
simplu fuseseră adunate şi uitate. Biata bunica stătea în 
jilţul ei şi plângea. 

După camera cu îmbrăcăminte a fost atacată cămara. 
Gemuri mucegăite, prune uscate care fermentaseră, erau 
Chiar şi pachete de unt şi zahăr căzute pe după lucruri şi 
roase de şoareci. Bunurile vieţii ei, adunate cu grijă şi în 
spirit de economie, cumpărate, înmagazinate, strânse 
pentru viitor şi iată-le acum un vast monument de gunoaie, 
risipite. Cred că asta a durut-o cel mai tare: risipa. 
Lichiorurile făcute în casă, cel puţin acestea datorită 
calităţii alcoolului, erau în stare bună. Treizeci şi şase de 
damigene de vişinată şi diferite alte băuturi din prune şi tot 
felul de fructe care au fost încărcate în camionul cu mobilă. 
Când am ajuns acasă rămăseseră numai treizeci şi una de 
damigene. 

— Şi când te gândeşti că oamenii aceştia au spus că sunt 
abstinenţi, a observat bunica. 

Poate că s-au răzbunat. Bunica le arătase antipatia ei în 
timp ce mutau lucrurile. Când au vrut să scoată sertarele 
de la scrinul mare din mahon, bunica le-a spus cu dispreţ: 

— Să scoateţi sertarele, de ce? Din cauză că sunt grele? 
Sunteţi trei bărbaţi voinici, nu-i aşa? Alţi bărbaţi le-au dus 
sus la etaj pline cu lucruri. Atunci nu s-a scos nici un obiect. 
Să le vină o asemenea idee? Azi bărbaţii nu mai sunt buni 
de nimic. 

Oamenii i-au spus că nu puteau. 

— Slăbănogilor! a ripostat bunica, cedând până în cele din 
urmă. Slăbănogi. Nici un bărbat nu mai face doi bani astăzi! 
Lăzile erau pline cu alimente cumpărate pentru a o salva 
pe bunica de foamete. Singurul lucru care a înveselit-o când 


am sosit la Ashfield a fost să descopere locuri unde să le 
pitească. Două duzini de cutii de sardele au fost întinse pe 
un birou Chippendale. Acolo au rămas, unele fiind total 
uitate, aşa încât, când mama a vândut mobila, omul care 
venise să o ridice a spus tuşind şi scuzându-se: 

— Cred că sunt o mulţime de cutii de sardele pe acest 
birou. 

— A, da, într-adevăr, a zis mama, da, ar putea să fie. Nu a 
dat nici o explicaţie, şi nici omul nu a întrebat. Mai bine să 
ne uităm şi la celelalte mobile. 

Asemenea lucruri ca sardele şi pungi cu făină au apărut în 
cele mai neaşteptate locuri, mulţi ani de-a rândul. În 
debara, un vechi coş pentru haine era plin de faină cu 
gândaci. Şuncile găsite au putut fi mâncate fără nici o 
teamă. Borcane cu miere, prune franţuzeşti şi câteva 
conserve puteau de asemenea fi găsite ici şi colo, deşi 
bunicii nu-i plăceau, considerându-le toxice. Numai 
conservele din sticlele şi borcanele ei erau nevătămătoare. 
Într-adevăr, alimentele conservate în cutii metalice nu erau 
socotite recomandabile în zilele adolescenţei mele. Fetelor, 
când se duceau pe la serate dansante, li se spunea: „Fii 
atentă să nu mănânci homar la supeu. Nu se ştie niciodată, 
s-ar putea să fie conservat!” Cuvântul „conservat” fiind 
pronunţat cu oroare. Crabul la cutie reprezenta o marfă 
atât de teribilă, încât nici nu mai era necesar să se atragă 
atenţia. Dacă cineva ar fi putut să ştie atunci că avea să vină 
o vreme când hrana principală a omului vor fi alimentele 
conservate, congelate sau în cutii ermetice, ar fi fost 
cuprins de o mare amărăciune. 

Cu toată afecțiunea şi bunăvoința mea de a-i fi de folos, cât 
de puţină compasiune aveam eu atunci pentru durerile 
bunicii! Chiar o persoană lipsită de egoism rămâne 
preocupată de propriile sale dorinţe şi nevoi. Îmi dau 
seama, acum, cât de teribil trebuie să fi fost pentru biata 
bătrână să se dezrădăcineze la cei peste optzeci de ani ai 
ei, plecând dintr-o casă unde se instalase la scurt timp după 


ce rămăsese văduvă şi în care trăise treizeci sau patruzeci 
de ani. Poate că mai grea decât părăsirea casei în sine, 
lucru care, de altfel, trebuie să fi fost destul de anevoios, cu 
toate că şi-a luat mobila cu ea, patul mare cu patru stâlpi, 
scaunele pe care îi plăcea să se aşeze, îi apăruse faptul că a 
fost nevoită să-şi piardă toţi prietenii. Mulţi muriseră, dar 
mai rămăseseră încă o seamă de vecini, care veneau adesea 
şi pălăvrăgeau despre zilele de altă dată ori discutau ştirile 
din ziare, grozăviile infanticidurilor, răpirile, viciile secrete 
şi toate celelalte lucruri care înveselesc viaţa bătrânilor. 
Este adevărat că-i citeam bunicii ziarul în fiecare zi, dar noi 
nu eram câtuşi de puţin preocupate de soarta vreunei doici, 
a unui prunc părăsit în cărucior sau a unei tinere fete 
atacate în tren. Problemele mondiale, politice, serviciile 
sociale, educaţia, subiectele la ordinea zilei, niciunul din 
acestea nu o interesa pe bunica câtuşi de puţin, şi asta nu 
pentru că ea ar fi fost o femeie prostuţă, ori pentru că i-ar fi 
plăcut nenorocirile altora, ci pentru că avea nevoie de ceva 
care să contrazică cursul obişnuit al vieţii de toate zilele: 
vreo dramă, o întâmplare teribilă care, deşi ea era la 
adăpost de toate astea, se petreceau totuşi, poate, nu prea 
departe de casa noastră. 

Biata mea bunică nu avea nimic palpitant acum în viaţa ei 
decât dezastrele despre care i se citea din ziare. 

Nu mai putea să-i vină vreun prieten cu ştiri 
nemaipomenite despre comportarea îngrozitoare a 
colonelului cutare faţă de soţia sa ori boala de care suferea 
o verişoară şi pentru care nici un doctor nu fusese încă în 
stare să găsească leacul. Acum vad cât era de trist pentru 
ea, cât de însingurată era şi cât de mohorât trebuie să i se fi 
părut totul. Regret că nu am fost mai înţelegătoare atunci. 

Se scula încetişor dimineaţa, după ce îşi lua micul dejun în 
pat. Pe la 11 venea jos şi căuta plină de speranţe pe cineva 
să-i citească ziarul. De vreme ce nu venea la oră fixă nu era 
întotdeauna posibil să găsească. Avea răbdare. Se aşeza pe 
scaunul ei. Un an sau doi a mai putut croşeta, căci pentru 


aşa ceva nu era necesar să vadă bine, dar cum vederea ei 
slăbea şi devenea din ce în ce mai proastă, trebuia să 
croşeteze veşminte din ce în ce mai grosolane şi atunci mai 
scăpa ochiurile de pe andrea fără să ştie. Uneori o găsea 
cineva plângând încetişor, acolo în jilţul ei, pentru că 
scăpase câteva ochiuri cu mai multe rânduri în urmă şi 
acum trebuia să desfacă totul. De obicei îi desfăceam şi 
lucram eu până acolo unde întrerupsese ea, aşa ca să poată 
continua, dar aceasta nu lecuia durerea încercată, de a nu 
mai fi folositoare. 

Arareori putea fi convinsă să facă o mică plimbare pe 
terasă sau ceva asemănător. Ea considera aerul de afară 
total dăunător. Toată ziulica stătea în sufragerie, pentru că 
aşa îi fusese obiceiul în casa ei. Venea şi lua ceaiul după- 
masa cu noi şi apoi se întorcea din nou în sufragerie. Totuşi, 
câteodată, în special dacă aveam invitaţi, prieteni tineri 
pentru cină, când, după aceea, ne duceam sus în sala de 
studii, dintr-o dată bunica îşi făcea apariţia, urcând cu greu 
scările. În asemenea împrejurări nu mai dorea să se culce 
devreme, ca de obicei, ci să fie prezentă, să audă ce se 
petrecea, să împărtăşească bucuria şi râsetele noastre. 
Bănuiesc că aş fi preferat să nu vină. Deşi nu era de fapt 
surdă, îi trebuiau repetate multe lucruri, ceea ce făcea ca 
invitaţii să se simtă uşurel stânjeniţi. În orice caz, îmi pare 
bine că nu i-am arătat niciodată că n-aş vrea să participe. 
Era, desigur, trist pentru biata bunica, dar situaţia era 
inevitabilă. Necazul cu ea, aşa cum se întâmplă cu mulţi 
bătrâni, era pierderea independenţei. Cred că sentimentul 
de a fi o persoană fără rost îi face pe atâţia bătrâni să li se 
pară că sunt otrăviţi sau că lucrurile lor sunt furate. Nu 
cred că ar fi o diminuare a facultăţilor mintale, ci asta arată 
că au nevoie de o excitație, de un stimulent: viaţa ar fi mult 
mai interesantă dacă cineva ar încerca să te otrăvească. 
Încetul cu încetul bunica începu să se lase în voia unor 
asemenea fantezii. 

A asigurat-o pe mama că: 


— Servitorii pun ceva în mâncarea mea, vor să scape de 
mine! 

— Dar, tanti dragă, de ce ar dori să scape de mata? Ie 
iubesc foarte mult. 

— A, asta o crezi tu, Clara! Dar vino puţin mai aproape: 
ascultă mereu la uşă. Şi eu ştiu. Oul meu de ieri, era jumări, 
avea un gust foarte deosebit, ceva metalic. Ştiu! 

Dădu din cap. 

— Bătrâna doamnă Wyatt, ştii, a fost otrăvită de feciorul 
din casă şi de soţia acestuia. 

— Da, draga mea, dar asta a fost pentru că le-a lăsat o 
mulţime de bani. Tu n-ai lăsat nici unui servitor bani prin 
testament. 

— Nici o teamă, spuse bunica. În orice caz, Clara, în viitor 
vreau doar un ou fiert pentru micul dejun. Dacă mănânc un 
ou fiert nu pot să-mi facă nimic. 

Aşa că bunica avea la micul dejun un ou fiert. 

Lucrul următor a fost dispariţia tristă a bijuteriilor ei. 
Aceasta a fost vestită de ea; m-a chemat şi mi-a spus: 

— Tu eşti, Agatha? Intră şi închide uşa. 

M-am dus lângă pat. 

— Da, bunicuţă, ce s-a întâmplat? 

Stătea pe marginea patului plângând, cu o batistă la ochi. 

— S-au dus, s-a dus totul. Smaraldele mele, cele două 
inele, cerceii mei frumoşi, toate s-au dus. O, vai de mine şi 
de mine... 

— Stai să vedem, bunicuţo, nu cred că au dispărut. Unde 
erau? 

— Erau acolo, în sertarul acela - sertarul de sus, la stânga, 
înfăşurate într-o pereche de mitene. Acolo le-am ţinut 
întotdeauna. 

— Hai să vedem. M-am dus la masa de toaletă şi m-am 
uitat la sertarul cu pricina. Erau într-adevăr două perechi 
de mitene rulate ca o minge, dar nimic înăuntru. M-am uitat 
atunci în sertarul de jos. Era şi acolo o pereche de mitene. 
De cum le-am atins am simţit cu bucurie ceva tare. Le-am 


luat şi le-am dus să i le arăt, asigurând-o pe bunica de 
existenţa cerceilor, a broşei cu smaralde şi a celor două 
inele. 

— Erau în sertarul al doilea, în loc de al treilea, am 
explicat eu. 

— Le-au pus la loc 

— Nu cred că ar fi putut să facă aşa ceva. 

— Ei bine, draga mea Agatha, să fii cu grijă. Cu foarte 
multă grijă. Nu-ţi lăsa poşeta oriunde. Acum du-te în vârful 
picioarelor la uşă şi vezi dacă ascultă cineva. 

M-am supus şi am asigurat-o că nimeni nu se ocupa de ea. 

Cât e de îngrozitor să fii bătrână, m-am gândit eu. Era 
ceva ce avea să mi se întâmple şi mie, dar nu părea real. 
Fiecare are în sinea sa convingerea nestrămutată că: „Eu 
nu voi îmbătrâni. Nu voi muri”... Ştii foarte bine ce se va 
întâmpla, dar în acelaşi timp eşti parcă sigur că lucimrilc nu 
se vor petrece chiar aşa curând cu tine. Ei bine, acum sunt 
şi eu bătrână. Nu am început încă să suspectez că mi s-au 
furat bijuteriile ori că cineva m-ar otrăvi. Dar trebuie să-mi 
dau curaj pentru că şi asta va veni cu timpul. Poate pentru 
că am fost prevenită voi şti că mă prostesc, înainte de a 
începe. 

Într-o zi, i s-a părut că aude o pisică, undeva pe lângă 
scările din spate. Chiar dacă era vreo pisică, ar fi fost mult 
mai firesc să vorbească despre asta cu una din femeile de 
serviciu sau cu mama. Dar bunica a trebuit să se ducă în 
persoană şi să cerceteze, cu rezultatul că a căzut pe scările 
din spate şi şi-a fracturat braţul. Doctorul era destul de 
îngrijorat când i l-a pus în ghips. A spus că spera că se va 
suda bine, deşi la vârsta ei de peste optzeci de ani... Totuşi 
bunica s-a comportat vitejeşte în această împrejurare. Iar 
cu timpul a putut să-şi folosească braţul bine, deşi nu era în 
stare să-l ridice deasupra capului. Nu încăpea nici o 
îndoială, era o bătrână viguroasă. Poveştile pe care mi le 
spunea despre fragilitatea ei din tinereţe şi faptul că 
doctorul crezuse că se prăpădeşte de mai multe ori, între 


15 şi 35 de ani, sunt sigură că nu erau adevărate, ci o 
aserţiune tipic victoriană privind bolile interesante. 

Având grijă de bunica, de gospodărie şi stând până târziu 
la spital, viaţa mea era destul de plină. 

Vara, Archie a avut o permisie de trei zile şi m-am întâlnit 
cu ella Londra. Nu a fost o permisie prea fericită. Era sub 
tensiune, iritabil, nervos, după toate câte le păţise în 
războiul care desigur că prilejuia fiecăruia îngrijorare. 
Începuseră să fie aduşi răniţi în mod masiv, deşi încă nu 
devenise evident pentru noi, în Anglia, că războiul, departe 
de a se termina până la Crăciun, avea, după toate 
probabilitățile, să dureze încă patru ani. Într-adevăr, când 
s-a cerut serviciul militar obligatoriu - cei trei ani 
preconizaţi de lordul Derby, sau cât dura războiul - părea 
ridicol să se gândească cineva la o perioadă atât de lungă 
ca trei ani. 

Archie nu pomenea niciodată de război sau de ce făcea el. 
Singurul lui gând în acele trei zile era doar să uite 
asemenea lucruri. Am luat atâtea mese plăcute câte am 
putut procura. Sistemul de raţionalizare era mult mai 
echitabil în primul război decât în al doilea. Atunci, fie că 
luai masa la un restaurant sau acasă, trebuia să prezinţi 
cartela de carne, dacă doreai să mănânci carne. În timpul 
celui de-al doilea război mondial, situaţia era mult mai puţin 
etică, dacă vroiai şi aveai bani puteai să mănânci carne în 
fiecare zi a săptămânii, ducându-te la restaurant, unde nu ţi 
se cerea nici o cartelă. 

Cele trei zile ale noastre au trecut ca o străfulgerare 
stânjenitoare. Amândoi doream să facem planuri pentru 
viitor, dar amândoi simţeam că era mai bine să ne abţinem. 
Singurul punct luminos pentru mine a fost că după acea 
permisie, la scurt timp, Archie nu a mai zburat. Din cauza 
stării sinusurilor lui nu i se mai îngăduia să zboare prea 
mult şi i s-a încredinţat conducerea unui depozit. 

E] era un excelent organizator şi administrator. A fost citat 
în mai multe rapoarte şi în cele din urmă i s-au decernat 


decoraţii şi ordine. Dar distincţia de care era cel mai 
mândru a fost prima pe care a primit-o: când, chiar la 
începutul activităţii sale, l-a menţionat în raportul său 
generalul French. „Asta”, spunea el, „era într-adevăr de 
valoare.” 

Mai-tăârziu, în acel an, am suferit rău de gripă şi am avut 
apoi o congestie pulmonară care m-au împiedicat să mă duc 
la spital timp de vreo trei săptămâni sau o lună. 

Când m-am întors am aflat că se înființase o nouă secţie, 
Farmacia, şi s-a sugerat că aş putea lucra acolo. În 
următorii doi ani a fost al doilea cămin al meu. Noua secţie 
era condusă de soţia doctorului Ellis, care preparase 
medicamente pentru soţul ei mai mulţi ani, şi prietena mea, 
Eileen Morris. Trebuia să le asist în activitatea lor şi să 
studiez pentru examenul pe care aveam să-l susţin la 
Centrul farmaciştilor. Acest examen îmi dădea dreptul să 
pot prepara reţete pentru medici şi farmacişti. Părea 
interesant şi orarul era mult mai bun. Farmacia se închidea 
la ora şase şi urma să fiu de serviciu alternativ dimineaţa şi 
după-masa, aşa că puteam să combin mai bine această 
activitate cu obligaţiile mele de-acasă. 

Nu pot să spun că îmi plăcea mai mult noua activitate 
decât cea de soră. Cred că aveam o vocaţie adevărată să fiu 
infirmieră. A prepara reţete mi s-a părut interesant câtva 
timp, dar a devenit, monoton; nu mi-ar fi plăcut ca asta să 
fie o activitate permanentă. Pe de altă parte găseam 
amuzant să fiu împreună cu prietenele mele. 

Aveam o mare afecţiune şi un enorm respect pentru 
doamna Ellis. Era una din cele mai liniştite şi mai calme 
persoane pe care le-am cunoscut vreodată, cu o voce cam 
stinsă şi un simţ al umorului neobişnuit, ce se manifesta în 
diferite momente pe neaşteptate. Era şi o profesoară foarte 
bună şi înţelegea uşor dificultăţile altuia, făcându-te 
întotdeauna să te simţi bine cu ea. Eileen era instructoarea 
mea la chimie şi trebuie să recunosc că o găseam prea 
deşteaptă pentru mine. Nu a început cu practica, ci cu 


teoria. Să te vezi introdus dintr-o dată în sistemul periodic 
al elementelor, să auzi despre greutatea atomică, despre 
ramificaţia derivaţilor carbonului, etc., nu putea decât să-ţi 
creeze o stare de confuzie. Totuşi, am reuşit să mă pun pe 
picioare şi să stăpânesc faptele mai simple, şi după ce am 
stricat maşina de râşnit cafea practicând încercările lui 
Marsh59 pentru dozarea arsenicului, progresul nostru 
devenise evident. 

Eram amatoare, dar poate tocmai aceasta ne făcea să fim 
mai atente şi mai conştiente. Munca noastră, bineînţeles, 
rămânea neegală din punct de vedere al calităţii. De fiecare 
dată când sosea un nou transport de pacienţi, lucram cu 
furie. Medicamente, pomezi, unsori erau reînnoite în 
fiecare zi. După ce ai lucrat mai mult timp într-un spital, îţi 
dai seama cum medicina, ca orice pe lumea asta, este o 
chestiune de modă şi în acelaşi timp o chestiune de 
preferinţă personală a fiecărui medic. 

— Ce este de făcut în dimineaţa asta? 

— O, cinci medicamente speciale prescrise de dr. Whittick, 
patru de dr. James şi două de dr. Vyner. 

Nespecialistul ignorant, cum presupun că ar trebui să mă 
numesc eu, crede că doctorul studiază cazul tău în mod 
individual, se gândeşte ce medicamente ar fi bune şi scrie o 
reţetă în acest scop. Am descoperit curând că tonicele 
prescrise de doctorii Whittick, James şi Vyner erau toate 
diferite, iar particularitatea lor nu se referea la pacient, ci 
la doctor. Când te gândeşti ţi se pare raţional, deşi poate 
pacientul nu se mai simte tot atât de important ca mai 
înainte. Chimiştii şi farmaciştii au un punct de vedere destul 
de orgolios când este vorba despre doctori, au şi ei opiniile 
lor. Unii pot aprecia că dr. James dă reţete bune şi că dr. 
Whittick este sub orice critică, dar trebuie să-i judece pe 
amândoi pornind de la acelaşi punct de vedere. Numai când 
e vorba de unguente doctorii încearcă într-adevăr 
experienţe. Asta mai ales pentru că bolile de piele sunt 
enigme şi rămân enigme pentru profesiunea de medic, ca şi 


pentru oricine. Un anumit tip de oxid de zinc dă la doamna 
C. Rezultate senzaţionale, pe când doamna D., suferind de 
acelaşi lucru, nu reacţionează deloc la oxidul de zinc, ba îi 
produce o iritaţie suplimentară; dar un preparat din gudron 
care agravase tulburările doamnei C. Are un succes 
neaşteptat la doamna D., aşa că doctorul trebuie să încerce 
în continuare până când găseşte preparatul potrivit. La 
Londra cei care suferă de boli de piele au spitalele lor 
preferate. „Ai încercat la Middlesex?” „Eu am fost acolo, 
dar medicamentele pe care mi le-au dat nu mi-au făcut nici 
un bine. Uite, aici, la UCH aproape că m-am vindecat”. lar 
în timp ce vorbesc cei doi, un prieten de-al lor face o 
remarcă: „Ei bine, am început să cred că este ceva la 
Middlesex. Sora mea a fost tratată aici şi n-a obţinut nici un 
rezultat, aşa că s-a dus la Middlesex şi după două zile a fost 
sănătoasă tun”. 

Şi acum îl mai urăsc pe un specialist de boli de piele, un 
experimentator perseverent şi optimist, aparţinând şcolii 
„încearcă orice o dată”, care în disperare de cauză a avut 
ideea de a folosi untură de peşte pentru a unge pe tot 
corpul un prunc de câteva luni. Mama şi ceilalţi membri ai 
gospodăriei trebuie să fi suportat foarte greu mirosul pe 
care-l răspândea copilaşul. Nu i-a făcut nici un bine şi după 
zece zile tratamentul a fost întrerupt. Faptul că am 
preparat unguentul m-a făcut şi pe mine să-i îngrozesc pe 
cei de-acasă, căci nu se poate să lucrezi cu mari cantităţi de 
untură de peşte fără să miroşi la zece poşte. 

Am mai fost de asemenea pricină de nemulțumiri în 
diferite împrejurări, ca urmare a modei din 1916 privind 
„Bip's Paste”, care se folosea la toate. Era făcută din bismut 
şi iodoform cu parafină lichidă. Purtam cu mine mirosul de 
iodoform de la farmacia spitalului, în tramvai, acasă, la 
masă, în pat. Avea un iz pătrunzător care se infiltra în tot 
trupul, din cap până în picioare şi, bineînţeles, era imposibil 
să te speli de el. Pentru a-i menaja pe ai mei, obişnuiam să 
mănânc în oficiu. Pe la sfârşitul războiului, pasta Bip nu a 


mai fost la modă. A fost înlocuită cu alte preparate mai 
inofensive şi, în cele din urmă, cu damigene enorme de 
soluţie de hipoclorit pe sodiu obţinut din clorură de calciu 
preparată cu sodiu şi alte ingrediente, având un miros de 
clor care pătrunde în toate veşmintele. Multe dintre 
dezinfectantele pentru instalaţiile sanitare de azi au la bază 
aceeaşi compoziţie. Numai cât le simţeam mirosul şi era 
suficient să mi se facă rău. L-am dojenit, frumos pe un om 
de serviciu foarte încăpățânat pe care-l aveam cândva: 

— Ce ai turnat în chiuveta din oficiu? Miroase oribil! 

Mi-a arătat cu mândrie o sticlă, spunând: 

— E un dezinfectant de prima clasă, doamnă. 

— Aici nu e spital, am strigat. Spală bine chiuveta cu apă 
clocotită şi, din când în când, dacă e nevoie, pune puţină 
sodă. Aruncă preparatul ăsta oribil de clorură de calciu; să 
nu-l mai văd. 

I-am ţinut o adevărată conferinţă despre natura 
dezinfectantelor, arătându-i că ce e dăunător pentru 
microbi este la fel de dăunător şi pentru țesuturile omului, 
aşa că ceea ce trebuia era o curăţenie perfectă şi nu 
dezinfectare. „Microbii sunt rezistenți, am subliniat. Un 
dezinfectant slab nu distruge nici un microb. Microbii se 
dezvoltă şi în soluţii de acid fenic.” Nu am reuşit să-l 
conving şi a continuat să toarne soluţia aceea scârboasă 
prin chiuvete ori de câte ori nu eram acasă. 

Pentru pregătirea mea în vederea susţinerii examenului de 
la Centrul Farmaciştilor au fost necesare unele lecţii cu un 
chimist comercial. Unul dintre farmaciştii principali din 
Torguay a avut bunăvoința să-mi spună că pot veni în 
fiecare duminică la ei ca să-mi dea instrucţiunile necesare. 
M-am dus acolo supusă şi speriată, doritoare să învăţ. 

Când intri într-o farmacie şi pătrunzi în laboratorul ei ai o 
adevărată revelaţie. În munca de începător, de la spital, 
măsurăm fiecare cantitate de substanţe cu mare acuratețe. 
Când doctorul prescria, într-o doză, douăzeci de grăunţi de 
carbonat de bismut, atât puneam. Asta era un lucru bun, 


pentru că eram nepricepuţi; dar îmi închipui că fiecare 
chimist care şi-a trecut examenul după cinci ani de practică 
şi obţine prima diplomă, ştie măsurile tot aşa de bine ca şi o 
bucătăreasă pe ale ei. Prepară dozele din diferitele sticle şi 
borcane din depozit, cu cea mai mare siguranţă, fără să-şi 
mai bată capul să măsoare sau să cântărească. Desigur că 
măsoară cu foarte multă grijă substanţele otrăvitoare, dar 
produsele nevătămătoare sunt împărţite după ochi. 
Culoarea şi aroma sunt adăugate cam în acelaşi fel. Aceasta 
uneori poate produce câte o plângere din partea 
pacientului care se întoarce, declarând că medicamentul 
are o culoare diferită de cel cunoscut. „De obicei este roz 
închis la culoare, nu aşa deschis”, sau: „Nu are gustul care 
trebuie, cel plăcut de mentă; acum are unul neplăcut, 
dulce, greţos”. Este evident că fusese adăugată o soluţie de 
cloroform şi nu de mentă. 

Majoritatea pacienţilor de la University College Hospital, 
de la secţia ambulatorie, unde am lucrat în 1948, erau 
foarte atenţi la culoarea şi gustul exact al medicamentelor 
care li se administrau. Îmi aduc aminte de o bătrână 
irlandeză cum se apleca pe fereastra farmaciei şi, 
strecurându-mi în mână o piesă de o jumătate de coroană, 
îmi şoptea: „Fă-l, draga mea, cât se poate de tare, te rog. 
Cât mai multă mentă, şi cât se poate de tare.” l-am restituit 
banul, spunând plină de îngâmfare că nu acceptăm 
asemenea lucruri şi adăugând că trebuia să ia 
medicamentul aşa cum i l-a prescris doctorul. Dar i-am pus 
o doză dublă de mentă, pentru că asta nu-i putea dăuna şi-i 
mai făcea şi atâta plăcere. 

Natural când eşti novice în acest fel de activitate te temi să 
nu faci greşeli. Când trebuie să adaugi o substanţă 
otrăvitoare, medicamentul este controlat de un alt 
farmacist, dar există totuşi momente în care eşti foarte 
îngrijorat. Îmi amintesc de un asemenea moment. În acea 
după-masă preparasem nişte alifii şi în una din ele pusesem 
puţin fenol, într-un căpăcel de borcan, apoi cu grijă, cu o 


pipetă am adăugat de acolo în unguentul pe care-l 
preparam. După ce a fost pus în flacon şi etichetat mi-am 
văzut mai departe de treabă. Noaptea, cam pe la trei, m-am 
trezit din somn şi m-am întrebat „Ce am făcut cu capacul 
borcanului de unguent în care am pus fenol?” Cu cât mă 
gândeam mai mult cu atât nu-mi puteam aduce aminte să-l 
fi spălat. Poate l-am pus la un alt borcan cu unguent pe care 
l-am preparat, fără a observa că ar fi avut ceva. Din nou, cu 
cât mă gândeam mai mult, cu atât eram mai sigură că aşa 
făcusem. L-am pus, evident, pe poliţă pentru a fi luat a doua 
zi de băiatul de serviciu şi distribuit pacienţilor şi una din 
alifiile pentru pacienţi va avea un strat de fenol deasupra. 
Îngrozită de moarte, nu am mai putut suporta. M-am dat jos 
din pat, m-am îmbrăcat şi m-am dus la spital. Din fericire nu 
a trebuit să trec prin salon, pentru că farmacia avea o scară 
în exterior. Am urcat, am examinat toate alifiile pe care le 
preparasem, am deschis capacele şi am mirosit cu grijă. Nu 
ştiu nici azi dacă era sau nu o închipuire, dar într-un borcan 
mi s-a părut că găsesc o uşoară miasmă de fenol, care nu ar 
fi trebuit să fie acolo. Am curăţat stratul de deasupra şi 
astfel m-am asigurat că totul era în ordine. Apoi m-am 
strecurat afară, m-am dus acasă şi m-am băgat din nou în 
pat. 

De obicei, nu novicii sunt aceia care fac greşeli într-o 
farmacie. Ei sunt fricoşi şi cer mereu sfaturi. Cazurile cele 
mai grave de otrăviri se datorează farmaciştilor cu 
experienţă, care au lucrat mulţi ani. Ei sunt atât de 
obişnuiţi cu ceea ce fac, atât de obişnuiţi să execute fără a 
se gândi, încât vine o zi când, preocupaţi probabil de cine 
ştie ce necaz personal, fac o greşeală. Aceasta s-a întâmplat 
cu un nepoţel al unei prietene de-ale mele. Copilul era 
bolnav, au chemat doctorul care a prescris un medicament. 
Reţeta a fost dusă imediat la farmacie. I s-a dat apoi 
copilului doza respectivă. Mai apoi în cursul după-mesei 
bunicii nu i-a plăcut cum arăta nepotul şi i-a spus atunci 
doicii: „Mă tem să nu-i fi făcut rău medicamentul ăla.” După 


a doua doză a fost încă şi mai îngrijorată. „Cred că nu e în 
regulă”, a spus ea. A chemat din nou doctorul, acesta de 
cum a venit a examinat copilul, s-a uitat la medicament şi a 
luat imediat măsuri. Copiii suportă opiu şi preparatele 
respective foarte greu. Farmacistul greşise, pusese o doză 
de opium mult mai mare. Bietul om a fost teribil de necăjit, 
lucra la acea firmă de 14 ani şi era unul dintre cei mai 
destoinici şi pricepuţi farmacişti. Este un exemplu de ceea 
ce se poate întâmplă oricui. 

În timpul pregătirii mele farmaceutice din după-mesele de 
duminică mi s-a ivit o problemă. Candidaţii la examen 
trebuiau să lucreze cu amândouă sistemele de 
măsurătoare, şi cel obişnuit şi cel metric. Farmacistul meu 
mi-a dat să lucrez după formula metrică. Nici unui doctor 
sau chimist nu-i plăcea sistemul metric. Unul dintre doctorii 
noştri de la spital nu a învăţat niciodată ce înseamnă 
„conţinând 0,1” şi spunea întotdeauna: „Să vedem dacă 
este o soluţie unul la sută sau unul la mie?” Pericolul mare 
cu sistemul metric este că, dacă greşeşti, greşeşti de zece 
ori. În acea după-masă eram instruită cum să prepar 
supozitoare, care, de fapt, nu prea se foloseau la spital, dar 
trebuia să ştiu pentru examen. Sunt lucruri delicate, în 
special datorită punctului de topire al untului de cacao, 
care constituie baza supozitoarelor. Dacă îl foloseşti prea 
fierbinte nu se prinde, dacă nu e suficient de fierbinte iese 
din forme. În acest caz, domnul P, farmacistul, mi-a făcut o 
demonstraţie el însuşi, arătându-mi procedura exactă 
pentru untul de cacao, iar apoi a adăugat un medicament 
calculat prin sistemul metric. Mi-a indicat cum să le întorc 
când trebuie, cum să le aşez în cutie şi să le etichetez cu 
unu la sută. Apoi s-a dus să-şi vadă de alte treburi, lăsându- 
mă îngrijorată, fiindcă eram convinsă că ceea ce se pusese 
în aceste supozitoare era o concentraţie de zece la sută, 
deci o doză de unu la zece şi nu unu la sută cum scria pe 
etichetă. Am refăcut calculele lui şi am constatat că erau 
greşite. Folosind sistemul metric, pusese virgula greşit. Dar 


ce putea face tânăra studentă? Eram o simplă novice, iar el 
era cel mai bun farmacist din oraş. Nu puteam să-i spun 
„domnule P. Aţi făcut o greşeală”. Farmacistul era una din 
acele persoane care nu poate greşi niciodată; şi mai ales în 
faţa unui student. Chiar în acea clipă, trecând pe lângă 
mine, mi-a spus: „Poţi să le pui în depozit, vom avea nevoie 
de ele cândva”. Era din ce în ce mai rău. Nu puteam să las 
acele supozitoare în depozit. Era un medicament periculos 
care avea să fie folosit. Un medicament periculos introdus 
prin rect este tolerat mai uşor. Cu toate astea... Nu-mi 
plăcea treaba asta, dar ce puteam să fac? Chiar dacă i-aş fi 
sugerat că doza era greşită, avea să mă creadă? Eram 
sigură de răspunsul pe care l-aş fi primit: „Fii liniştită, totul 
e în perfectă ordine, crezi că nu ştiu ce fac în asemenea 
cazuri?” Îmi râmnea un singur lucru de făcut, înainte de a 
se răci, m-am împiedicat şi am răsturnat planşeta pe care 
se aflau şi apoi le-am călcat în picioare cu hotărâre. 

— Domnule P, am spus, îmi pare teribil de rău, dar am 
răsturnat supozitoarele şi le-am călcat în picioare. 

— Vai, vai, replică el vexat. Dar, uite, ăsta nu are nimic, 
observă el, ridicând unul care scăpase nestrivit. 

— E murdar, şi, fără prea multă discuţie, l-am aruncat în 
cutia de gunoi. Îmi pare foarte rău, am repetat eu. 

— E în regulă, fetiţo, nu te îngrijora prea mult!, m-a bătut 
el cu palma afectuos, pe umăr. 

Era foarte înclinat spre asemenea lucruri, să te bată cu 
mina pe umăr, să-ţi dea un cot, uşurel, în coaste, ori să 
încerce să te mângâie pe obraz. Trebuia să suport, pentru 
că el mă instruia, dar eram cât se poate de distantă şi de 
obicei reuşeam să-l atrag în discuţie şi pe celălalt farmacist, 
ca să nu rămân singură cu el. 

Domnul P Era un om ciudat. Într-o zi, căutând poate să mă 
impresioneze, a scos din buzunar un bulgăraş de culoare 
închisă şi mi l-a arătat, întrebându-mă: 

— Ştii ce-i asta? 

— Nu, i-am răspuns. 


— Este curara. Ai auzit de curara? 

I-am spus ce citisem. 

— Un produs foarte interesant, foarte interesant. Pe cale 
bucală nu face nici un rău. Dacă pătrunde în sânge, 
paralizează şi te ucide pe loc. Este folosit pentru otrăvirea 
săgeţilor. Ştii de ce-l port în buzunar? 

— Nu, n-am idee. 

— Ei bine, ştii?, continuă el gânditor. Mă face să mă simt 
puternic. 

Mi s-a părut un lucru foarte prostesc, dar asta nu i-am mai 
spus-o. 

M-am uitat atunci la el. Era un omuleţ destul de caraghios, 
rotofei ca un prihor, cu o faţă rozalie, plăcută. Avea un aer 
de satisfacţie generală, copilărească. 

Curând am terminat cursul meu, dar după aceea mă 
gândeam mereu la el. Mi se păruse, în ciuda aparenţei lui 
angelice, că trebuie să fi fost un om foarte periculos. 
Amintirea lui mi-a rămas întipărită în minte mult timp şi 
încă mai dăinuia când mi-a venit prima oară ideea de a scrie 
cartea „Ihe Pale Horse” (Calul apocalipsului) - asta cred că 
a fost cam după vreo cincizeci de ani. 

III 

Pe când lucram la farmacia spitalului mi-a venit prima oară 
ideea de a scrie o carte polițistă. Ideea stăruia în mintea 
mea mai de mult, de când mă provocase Madge, iar 
activitatea mea prezentă părea că-mi oferă un prilej 
favorabil. Spre deosebire de activitatea ca infirmieră, unde 
întotdeauna era ceva de făcut, prepararea reţetelor mă 
făcea să fiu foarte ocupată uneori, dar alteori eram liberă. 
Câteodată eram de serviciu după-masa, neavând de făcut 
decât să stau jos. Dacă aveai grijă ca flacoanele din depozit 
să fie pline, puteai să faci orice vroiai, numai că nu puteai 
părăsi farmacia. 

Am început prin a mă gândi la ce fel ele roman poliţist aş fi 
putut scrie. Dat fiind că eram înconjurată de tot felul de 
otrăvuri, poate că moartea prin otrăvire ar fi fost metoda 


cea mai la îndemână. M-am oprit la un singur fapt care mi 
se părea că avea posibilităţi de-a da roade. Am cochetat cu 
această idee, mi-a plăcut şi în cele din urmă am şi acceptat- 
o. Apoi am continuat să mă ocup de alegerea personajelor. 
„Cine ar trebui otrăvit?” „Cine o va otrăvi pe ea sau cine îl 
va otrăvi pe el.” „Când?” „Unde?” „Cum?” „De ce?” Şi toate 
celelalte. Trebuia să fie o crimă, ca să spun aşa, de o natură 
foarte intimă, datorită modului special în care fusese 
înfăptuită: totul trebuia să se petreacă în familie. Evident se 
impunea existenţa unui detectiv. La acea vreme eram foarte 
impresionată de tradiţia Sherlock Holmes, aşa că am 
început să meditez la detectivi. Bineînţeles, nu trebuia să fie 
chiar un Sherlock Holmes. Trebuia să inventez eu unul al 
meu, care să aibă şi un prieten, de ajutor. Nu putea fi prea 
greu. Am început apoi să mă gândesc la alte personaje. 
„Cine va fi ucis?” Un soţ îşi putea ucide soţia, ăsta părea să 
fie cel mai obişnuit omor. Puteam, bineînţeles, să aleg un 
asasinat foarte neobişnuit pentru un motiv foarte 
neobişnuit, dar asta nu mă atrăgea din punct de vedere 
artistic. Tot tâlcul unui bun roman poliţist este ca asasinul 
să fie cineva foarte evident, dar în acelaşi timp, pentru 
vreun motiv oarecare, să nu apară deloc evident, ba chiar 
să pară că nu el ar fi putut s-o facă. Deşi, în realitate, el o 
făcuse, în acest moment am devenit foarte confuză şi atunci 
m-am dus să pregătesc câteva sticle în plus de acid 
clorhidric, ca să pot fi liberă în ziua următoare. 

Am continuat să mă distrez cu asemenea idei câtva timp. 
Au început să capete formă tot felul de crâmpeie. Acum 
vedeam asasinul. Trebuia să aibă o înfăţişare destul de 
sinistră. Trebuia să aibă o barbă neagră, ceea ce mi se 
părea pe atunci foarte sinistru. Nişte cunoştinţe de-ale 
noastre se instalaseră recent într-o casă, lângă noi: soţul 
avea o barbă neagră şi o soţie mai în vârstă decât el, care 
era foarte bogată. Da, am considerat atunci că asta putea 
servi drept bază. M-am tot gândit. „Putea să meargă”, dar 
nu era total satisfăcător. Bărbatul în chestiune n-ar fi ucis 


niciodată pe nimeni, eram sigură. l-am scos din minte şi am 
hotărât, o dată pentru totdeauna, că n-are nici un rost să te 
gândeşti la oameni reali; trebuie să-ţi creezi tu personajele. 
Cineva pe care l-ai văzut într-un tramvai, un restaurant sau 
într-un tren poate fi un bun punct de plecare, căci aşa poţi 
broda cu fantezia ta tot ce pofteşti. 

Şi în ziua următoare, în timp ce mă aflam într-un tramvai, 
am văzut exact ceea ce-mi trebuia: un bărbat cu o barbă 
neagră, aşezat lângă o doamnă în vârstă care vorbea tot 
timpul. Ea nu cred că mă interesa, dar m-am gândit că 
bărbatul mergea de minune. Ceva mai departe de ei şedea 
o grăsană, vorbind tare despre bulbii de primăvară. Mi-a 
plăcut şi mutra ei. S-ar putea să o introduc şi pe ea? Când 
m-am dat jos din tramvai i-am luat pe toţi trei cu mine să-i 
prelucrez şi am pornit-o pe Burton Road vorbind în şoaptă 
de una singură, ca pe vremea Pisoilor. 

Foarte curând după aceea schiţasem câteva portrete ale 
unora dintre oamenii mel. Lat-o pe femeia voioasă, ştiam şi 
cum o cheamă: Evelyn. Ar putea fi o rudă săracă ori vreo 
grădinăreasa - sau poate o menajeră? În orice caz 
intenţionam să o folosesc. Venea apoi bărbatul cu barba 
neagră, despre care simţeam că nu ştiu prea multe, cu 
excepţia bărbii, ceea ce nu era chiar suficient. Sau era? Da, 
poate că da, căci acest om îl veţi vedea din afară, aşa ea veţi 
putea vedea doar ceea ce doreşte el să arate, nu şi cum era 
în adevăr. Asta ar fi trebuit să fie o cheie a problemei. Soţia 
mai vârstnică urma să fie asasinată mai mult pentru bani 
decât pentru caracterul său aşa că nu avea prea mare 
importanţă. Acum începusem să adaug rapid alte şi alte 
personaje. „Un fiu?” „O fiică?” „Poate chiar şi un nepot?” 
Trebuiau să fie mulţi suspecți; încetul cu încetul, familia se 
alcătuia. 

Am lăsat-o să se dezvolte şi mi-am îndreptat atenţia spre 
detectiv. Pe cine aş fi putut avea ca detectiv? Mi-am 
reamintit de toţi detectivii întâlniți şi admiraţi prin cărţi. A 
apărut mai întâi Sherlock Holmes, unicul, pe care nu voi fi 


niciodată în stare să-l imit (să creez ceva asemănător). Apoi 
era Arsene Lupin; ce era: criminal sau detectiv? În orice caz 
nu era genul meu. Mai exista şi tânărul ziarist Rouletabille 
din cartea „Misterul camerei galbene”, un gen do personaj 
pe care mi-ar fi plăcut să-l inventez eu, cineva 
nemaiintâlnit. Pe cine puteam să-l fac detectivul meu? 
„Vreun student?” Destul de dificil. „Un om de ştiinţă?” Dar 
ce ştiam eu despre oamenii de ştiinţă? 

Atunci mi-am adus aminte de refugiații belgieni de la noi. 
Exista aproape o întreagă colonie de refugiaţi belgieni care 
locuiau în parohia din Tor. Când au sosit, toată lumea i-a 
întâmpinat cu multă simpatie şi căldură. Oamenii şi-au dat 
mobilele din casă pentru a le încropi nişte locuinţe şi au dat 
tot ce au putut pentru a-i face să se simtă confortabil. Mai 
târziu s-a manifestat reacţia obişnuită, când refugiații 
păreau a nu fi suficient de recunoscători faţă de tot ce se 
făcuse pentru ei şi se plângeau de unele şi de altele. Faptul 
că bieţii de ei se simțeau dezorientaţi într-o tară străină, nu 
era suficient de apreciat. Mulţi erau ţărani suspicioşi şi 
lucrul cel mai de pe urmă pe care l-ar fi putut dori era să fie 
invitaţi la ceai sau să se trezească cu unii şi alţii de-ai noştri 
că veneau să-i viziteze. Aşa că doreau să fie lăsaţi în pace să 
poată să-şi vadă de-ale lor. Vroiau să economisească bani, 
să-şi sape grădina, să-şi pună îngrăşăminte, aşa cum ştiau 
ei. 

„De ce detectivul meu să nu fie un belgian?” m-am gândit 
eu. Existau tot felul de tipuri de refugiaţi. Ce s-ar putea zice 
despre un ofiţer de poliţie refugiat? Un ofiţer de poliţie 
pensionar. Nu unul prea tânăr. Ce greşeală am făcut că l-am 
ales mai vârstnic. Acum detectivul meu fictiv ar trebui să 
aibă peste o sută de ani. 

Oricum, m-am hotărât să-mi aleg ca detectiv pe un 
belgian. L-am lăsat să se dezvolte uşurel în rolul său. 
Trebuia să fie un inspector cu o oarecare experienţă despre 
crime. 


„Meticulos, foarte ordonat”, mă gândeam în sinea mea, în 
timp ce făceam ordine în camera mea de culcare, strângând 
tot felul de obiecte desperecheate. Trebuia să fie deştept, 
să aibă materie cenuşie. Da, să nu uit asta: să aibă foarte 
multă materie cenuşie! Şi un nume impunător, unul din 
acele nume cum poartă Sherlock Holmes şi cei de valoarea 
lui. 

Ce-ar fi dacă i-aş spune omuleţului meu Hercules? 

El avea să fie un om mic de statură. Hercules era un nume 
bun. Numele de familie a fost mai dificil de găsit. Nu ştiu de 
ce m-am fixat la numele de Poirot. Fie că l-am văzut scris 
într-un ziar sau pe undeva, fie că-l aveam în cap, în orice 
caz aşa mi-a venit. Mergea mai bine nu cu Hercules, ci cu 
Hercule. Hercule Poirot. Era în ordine, definitivat, slavă 
Domnului. 

Acum îmi trebuiau nume pentru ceilalţi, dar asta era mai 
puţin important. Alfred Inglethorpe ar merge. S-ar potrivi 
cu barba neagră. Am mai adăugat încă unele personaje. Un 
soţ şi o soţie atrăgătoare, indiferenți unul faţă de celălalt. 
Iar pentru toate celelalte elemente ale povestirii, cheile 
false. Ca toţi tinerii scriitori încercam să prezint o intrigă 
mult prea complicată pentru o singură carte. Aveam prea 
multe chei false, atâtea lucruri de descurcat, încât s-ar fi 
putut ca totul să nu fie numai greu de rezolvat, dar şi foarte 
dificil de citit. 

În momentele mele de răgaz mi se perindau prin minte 
fragmente din povestea mea polițistă. Încropisem începutul 
şi aranjasem sfârşitul, dar rămăseseră goluri mari între ele. 
Hercule Poirot era implicat într-un mod firesc şi plauzibil. 
Dar erau necesare mai multe motive pentru a explica şi 
comportamentul celorlalţi. Totul rămânea încă foarte 
încurcat. 

Din pricina asta acasă păream distrată. Mama mă întreba 
în continuu de ce nu răspundeam când mi se puneau 
întrebări sau de ce nu răspundeam cum trebuie. De mai 
multe ori am împletit greşit modelele bunicii, uitam să fac o 


seamă de lucruri care erau în sarcina mea şi am trimis mai 
multe scrisori la adrese greşite. Totuşi a venit, în fine, 
timpul când am simţit că pot începe să scriu. l-am spus 
mamei ce intenţii aveam. Mama avea, ca de obicei, o totală 
încredere că fetele ar putea să reuşească în orice. 

— Oh, o polițistă? O să fie o schimbare foarte binevenită 
pentru tine, nu-i aşa? Păi apucă-te cât mai repede de scris. 

Nu era uşor să faci rost de timp, dar m-am descurcat. 
Aveam încă vechea maşină de scris, cea care aparținuse lui 
Madge. După ce am scris o primă ciornă am bătut-o la 
maşină. Cum terminam un capitol îl dactilografiam. 
Caligrafia mea era mai bună acum şi scrisul meu se putea 
citi. Eram foarte excitată de noul meu efort. Până la un 
anume punct mă distra, dar m-a obosit şi eram şi supărată. 
Scrisul are un asemenea efect. De-asemenea pe la mijlocul 
cărţii, începând să fiu prinsă în joc, complicațiile m-au 
depăşit şi au pus stăpânire pe mine în loc să le domin eu. 
Atunci mama mi-a dat o sugestie grozavă. 

— Cât de departe ai ajuns? m-a întrebat ea. 

— Cred că pe la jumătate. 

— Ei, bine, dacă vrei într-adevăr s-o termini, trebuie să 
faci asta când vei fi în vacanţă. 

— M-am gândit şi eu să continui atunci. 

— Da, dar cred că trebuie să pleci de acasă în timpul 
vacanței şi să scrii fără să te tulbure nimic. 

Am reflectat la spusele mamei. Două săptămâni, complet 
netulburată, ar fi fost minunat. 

— Unde ai vrea să te duci? mă întreba mama. La 
Dartmoor? 

— Da, am răspuns transportată. Dartmoor - este exact 
ceea ce-mi trebuie. 

Aşa că m-am dus la Dartmoor. Mi-am rezervat o cameră la 
Moorland Hotel, la Hay Tor. Era un hotel mare, mohorât, cu 
o mulţime de camere. Era puţină lume. Nu cred că am 
vorbit cu cineva, m-ar fi deranjat de la ce făceam. Scriam cu 
atenţie toată dimineaţa până când mă durea mâna. Apoi 


luam prânzul şi citeam o carte. După aceea mă duceam să 
fac o plimbare bună prin hăţişuri, poate vreo două ore. 
Cred că în acele zile am învăţat să îndrăgesc hăţişurile, 
crestele stâncoase, buruienile, măceşii şi toată 
sălbăticiunea pârloagelor, departe de drum. Toţi cei ce se 
duceau acolo - şi evident nu erau prea mulţi în timp de 
război - se îngrămădeau în jurul Hay 'Torului. Eu am lăsat în 
urma mea Hay Tor şi am pornit înainte tăind peste câmpii. 
În timp ce mă plimbam, vorbeam în şoaptă cu mine însumi, 
punând în scenă capitolul pe care aveam să-l scriu, 
interpretând când rolul lui Mary dialogând cu John, când pe 
al lui John adresându-se lui Mary, apoi cel al lui Evelyn 
discutând cu patronul ei şi aşa mai departe. Eram foarte 
prinsă de subiect. Mă întorceam la hotel, mâncam, cădeam 
pe pat şi dormeam vreo douăsprezece ore şi apoimă 
sculam şi scriam plină de pasiune toată dimineaţa. 

Am terminat partea a doua a cărţii aproape în timpul celor 
două săptămâni de vacanţă. Bineînţeles nu era sfârşitul. A 
trebuit apoi să rescriu o mare parte, mai ales partea din 
mijloc care era supracomplicată. 

Dar până în cele din urmă am terminat şi eram destul de 
mulţumită, adică ieşise în linii mari cum intenţionasem eu. 
Îmi dădeam seama că ar fi putut fi mult mai bine, dar nu 
vedeam exact cum aş fi reuşit să o fac mai bună, aşa că a 
trebuit s-o las cum era. Am rescris unele capitole afectate şi 
nenaturale, cuprinzând scene dintre Mary şi soţul ei John 
care se înstrăinaseră unul faţă de celălalt, din nişte motive 
prosteşti, dar eram hotărâtă să-i apropii din nou, pentru a 
exista ia sfârşit un fel de preocupare şi pentru dragoste. Mi 
s-a părut întotdeauna că dragostea în cărţile polițiste e 
teribil de plictisitoare. Dragostea, simţeam eu, aparţinea 
cărţilor romantice. A introduce un motiv de dragoste în 
ceea ce ar trebui să fie un proces ştiinţific ar fi fost mai 
puţin plauzibil. Dar pe vremea aceea, cărţile polițiste 
trebuiau să cuprindă şi ceva dragoste în ele - aşa că nu 
aveam ce face. Am încercat tot ce am putut cu John şi Mary, 


dar erau nişte bieţi oameni. Apoi am dat manuscrisul să fie 
bine bătut la maşină de cineva de meserie şi, când l-am luat 
înapoi, am hotărât că nu mai avem ce face şi atunci l-am 
trimis unui editor - Hodder şi Stoughton - care mi l-a 
restituit. Era un refuz categoric, fără nici un menajament. 
Nu am fost surprinsă, nu mă aşteptam la succes, dar l-am 
trimis altui editor. 

IV 

Archie a venit acasă în a doua permisie. Trebuie să fi 
trecut doi ani de când îl văzusem ultima oară. De data asta 
am petrecut de minune împreună. Am avut o săptămână 
întreagă la dispoziţie şi ne-am dus la New Forest. 

Era toamnă şi frunzele aveau un colorit încântător. Archie 
era mai puţin nervos acum şi niciunul din noi nu se mai 
temea de viitor. Ne-am plimbat împreună prin pădure şi am 
stabilit între noi un fel ele legătură pe care nu o 
cunoscusem încă până atunci. Mi-a mărturisit că exista un 
loc unde dorise întotdeauna să se ducă, şi locul acela, arătat 
de un indicator pe care scria „Către ţara nimănui” aşa că 
am pornit într-acolo pe o potecă şi apoi am ajuns la o livadă 
cu meri. Am dat peste o femeie şi am întrebat-o dacă am 
putea cumpăra mere de la ea. 

— Nu trebuie să cumpăraţi mere, dragii mei. Sunteţi 
bineveniţi şi puteţi să culegeţi mere câte poftiţi. Văd că 
bărbatul dumitale e în aviaţie; am avut şi eu un fiu tot în 
aviaţie, dar a căzut. Da, duceţi-vă şi mâncaţi câte mere vreţi 
şi luaţi câte puteţi cu voi. 

Aşa că am umblat fericiţi prin livadă, mâncând mere, apoi 
ne-am întors prin pădure şi ne-am aşezat pe trunchiul unui 
copac căzut. Ploua liniştit, dar eram foarte fericiţi. N-am 
spus nimic despre activitatea mea sau despre spital şi nici 
Archie nu prea a vorbit despre Franţa. Doar a spus în 
treacăt, că, poate, în curând, am putea fi împreună din nou. 

I-am povestit despre cartea mea şi i-am citit-o. l-a plăcut şi 
mi-a spus că a găsit-o bună. Avea un prieten în aviaţie care 
era director la editura Methuen şi mi-a spus că dacă 


romanul meu o să fie refuzat iarăşi, o să-mi trimită o 
scrisoare de recomandare de la prietenul lui pe care aş 
putea să o anexez la manuscris şi să-l expediez la Methuen. 

Aşa că aceasta a fost următoarea escală a „lhe Mysterious 
Affair at Styles” (Afacerii misterioase de la Styles). Cei de la 
Methuen, fără îndoială că din deferentă pentru director, au 
scris mai amabil. Au ţinut cartea mult timp, cred că vreo 
şase luni; deşi au spus că era foarte interesantă şi avea 
câteva puncte bune, au conchis că nu era întru totul 
potrivită pentru profilul editurii lor. Cred că au găsit-o 
îngrozitoare. 

Nu mai ţin minte unde am trimis-o după aceea, dar şi 
atunci mi-au restituit-o. Aproape că pierdusem orice 
speranţă. Editura Bodley Head publicase câteva cărţi 
polițiste recent, era o nouă orientare pentru ei - aşa că m- 
am gândit să o trimit şi acolo spre încercare. Am expediat-o 
şi am uitat complet de ea. 

Cele ce au urmat s-au petrecut brusc şi pe neaşteptate. 
Archie s-a întors acasă, fiind trimis să lucreze la Ministerul 
Aviației de la Londra. Războiul dura de atâta timp, de 
aproape patru ani, şi mă deprinsesem să lucrez la spital şi 
să locuiesc acasă cu mama, încât a fost aproape un şoc 
pentru mine să mă văd silită să-mi schimb dintr-o dată 
viaţa. 

M-am dus la Londra. Am luat o cameră la un hotel şi am 
început să colind oraşul în căutarea unui apartament 
mobilat. În naivitatea noastră, ne făcuserăm nişte planuri 
măreţe, dar în curând am renunţat la pretenţii Era timp de 
război. În cele din urmă am găsit două locuinţe posibile. 
Una era în Hampsteadul de vest, şi aparţinea unei 
domnişoare Tunks - numele mi-a rămas în minte. Era foarte 
neîncrezătoare în privinţa noastră, întrebându-se dacă vom 
fi destul de grijulii cu lucrurile din casă, tinerii sunt atât de 
nepăsători şi ea având atâta grijă de lucrurile ei. Era un 
apartament drăguţ, trei guinee şi jumătate pe săptămână. 
Celălalt se afla în St. John's Wood - Northwick Terrace, 


aproape de Maida Vale. Avea numai două camere, la etajul 
II, mobilat destul de sărăcăcios, cu un creton decolorat, dar 
exista şi o grădină. Era într-una din acele case mari, cu 
camere spaţioase. Şi în plus costa numai două guinee şi 
jumătate faţă de trei şi jumătate. Ne-am oprit la aceasta. M- 
am dus acasă şi mi-am făcut bagajele. Bunica a plâns, mama 
era gata să plângă şi ea, dar s-a stăpânit. Mi-a spus: 

— Te duci acum la soţul tău şi îţi începi viaţa de femeie 
măritată. Sper că totul va merge bine. 

— Dacă paturile sunt de lemn, ai grijă să nu aibă ploşniţe, 
adăugă bunica. 

Aşa că m-am întors la Londra şi la Archie şi ne-am mutat la 
Northwick 'Terrace Nr. 5. Avea o chicinetă şi o baie 
microscopică. Mă gândeam să gătesc câte ceva. Am avut 
noroc cu Bartlett, ordonanța lui Archie, care era un fel de 
Jeeves60, o minune de băiat - înainte fusese valetul unor 
duci. Numai războiul îl adusese în serviciul lui Archie, dar 
era devotat „Colonelului” şi-mi istorisea lungi poveşti 
despre curajul lui, despre importanţa şi inteligenţa pe care 
le avea şi despre impresiile pe care le lăsa. Serviciile lui 
Bartlett erau de nepreţuit. Apartamentul avea multe 
cusururi, dintre care cel mai rău erau somierele cu arcurile 
stricate şi ieşite în afară. Mă întreb cum fusese cu putinţă 
ca un pat să ajungă în halul ăsta. Dar eram fericiţi acolo şi 
plănuisem să urmez un curs de stenografie şi contabilitate, 
care avea să-mi ocupe timpul. Aşa că spusesem la revedere 
casei noastre Ashfield şi începeam acum viaţa mea nouă, 
viaţa mea de femeie măritată. 

Una din cele mai mari bucurii şi mângâieri din Northwick 
Terrace era doamna Woods. Într-o bună măsură, cred că 
datorită doamnei Woods am luat acel apartament mai 
curând decât pe cel din Hampstead. Ea domnea la subsol, o 
femeie grasă, veselă, plăcută. Avea o fiică elegantă care 
lucra într-un magazin elegant şi un soţ invizibil. Era 
intendenta clădirii şi dacă avea chef „făcea menajul” pentru 
locatari. A fost de acord să „facă” pentru noi, fiindu-ne şi un 


protector puternic. De la ea am aflat o seamă de secrete 
privind târguielile, care nu mi-ar fi trecut niciodată prin 
cap. „Pescarul te-a fraierit din nou, iubito, îmi spunea. 
Peştele ăsta nu-i proaspăt, nu l-ai încercat cu degetul cum 
ţi-am spus. Trebuie să-l loveşti şi să te uiţi la ochi şi să-l 
loveşti în ochi.” M-am uitat la peşte îndoită. Mi se părea că- 
mi iau o libertate nepotrivită dacă mă apuc să bag degetele 
în ochii peştilor. „Ie uiţi la coadă şi vezi dacă se zbate sau 
dacă e ţeapănă. Ia te uită şi la portocalele astea. Ştiu că-ţi 
este poftă din când în când de o portocală, aşa ca o raritate, 
cu toată scumpetea, dar astea au fost băgate în apă 
fierbinte ca să pară proaspete, nu au însă zeamă deloc, sunt 
seci.” 

Şi nu aveau zeamă. 

Cea mai mare bucurie a vieţii mele de-atunci şi a doamnei 
Woods a fost când a adus Archie primele lui raţii. A apărut o 
bucată enormă de carne de vită. Cea mai mare pe care o 
văzusem dinainte de începutul războiului. Nu se 
recunoştea, cum fusese tăiată, dacă erau coaste sau pulpă, 
fusese desigur tăiată de vreun măcelar de la aviaţie. În 
orice caz era lucrul cel mai grozav pe care-l vedeam după 
un timp atât de îndelungat. Fusese pusă pe masă şi doamna 
Woods şi cu mine ne învârteam în jurul ei pline de 
admiraţie. Nu ne puteam închipui că ar încăpea în cuptorul 
meu mititel. Doamna Woods a convenit, plină de 
amabilitate, să o pregătească pentru noi. 

— Este atât de multă, încât puteţi mânca şi dumneavoastră 
cât doriţi, i-am spus eu. 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, o să ne 
bucurăm foarte mult să mâncăm şi noi o bucăţică de carne. 
Ştiţi, lucruri din celelalte, de la băcănie, nu-s greu de 
obţinut. Avem un văr, Bob, care lucrează la o băcănie şi ne 
aduce zahăr şi unt cât dorim şi margarină. Cu dintr-astea 
familia este servită în primul rând. 

Acesta a fost unul din primele mele contacte cu regula de 
mult timp stabilită care rămâne valabilă toată viaţa: „totul 


merge bine când cunoşti pe cineva unde trebuie”. De la 
nepotismul făţiş al orientului până la cel uşor camuflat al 
clubului „băieţilor buni” din democraţiile vestului, toate 
depind în cele din urmă de nepotism. Deşi nu este o reţetă 
pentru succesul complet. Freddy cutărică are un post bine 
plătit, pentru că unchiul lui cunoaşte pe unui din directorii 
firmei. Aşa că Freddy se instalează cât mai bine. Dar dacă 
Freddy nu e prea bun, cerinţele de prietenie sau rudenie 
fiind satisfăcute, Freddy va fi în mod amabil dat la o parte, 
trecut, eventual, în rândul al doilea, unui alt văr sau unui 
prieten, şi până în cele din urmă va ajunge la nivelul 
posibilităţilor sale. În cazul cărnii şi al lucrurilor considerate 
în general de lux în timpul războiului existau unele avantaje 
pentru cei bogaţi, dar în general cred că erau mult mai 
multe avantaje pentru muncitori, pentru că aproape fiecare 
avea un văr, un prieten sau soţul unei fiice, ori cineva 
folositor care lucra într-o băcănie, o lăptărie sau ceva în 
acest fel. Treaba nu mergea prea uşor cu măcelarii, dar 
băcanii erau în orice caz un lucru de mare preţ pentru 
familie. Nimeni din cei cu care veneam în contact la acea 
vreme nu părea că s-ar fi limitat la raţii doar. Îşi luau rațiile, 
dar mai făceau rost de vreo jumătate de kilogram 
suplimentar de unt, de un borcan de gem în plus şi aşa mai 
departe, fără să aibă sentimentul că s-ar fi comportat în 
mod neonest. Era o mândrie a familiei. În mod natural Bob 
avea grijă de familia lui şi de familia familiei în primul rând. 
Aşa că doamna Woods ne oferea mereu câte ceva de 
mâncare mai deosebit. 

Prima bucată de carne a constituit un mare eveniment 
pentru noi. Nu cred să fi fost o carne deosebit de bună sau 
de fragedă, dar eram tânără pe atunci, aveam dinţi buni şi 
mi s-a părut cel mai delicios lucru pe care-l mâncam după 
atâta vreme. Archie, evident, a rămas surprins do lăcomia 
mea. 

— Nu e prea grozavă carnea asta, a spus el. 


— Nu e prea grozavă? am replicat eu. Cum aşa? Este cel 
mai grozav lucru pe care l-am văzut în ultimii trei ani. 

Mâncărurile mai serioase erau pregătite, pentru noi, de 
doamna Woods. Mâncărurile mai uşoare, câte ceva pentru 
seară, le pregăteam eu. Urmasem, ca cele mai multe dintre 
fete, cursuri de gospodărie, dar nu sunt prea folositoare 
când le pui în practică. Experienţa zilnică are mult mai 
mare importanţă. Am făcut cantităţi de plăcinte cu gem sau 
cârnaţi în aluat sau diferite altele, dar nu erau preparatele 
necesare acum. Existau în toate cartierele Londrei bucătării 
naţionale şi acestea erau folositoare acum. N-aveai decât să 
te duci acolo şi găseai mâncarea gata făcută, pusă într-un 
sufertaş. Era destul de bine pregătită, chiar dacă nu avea 
ingrediente din cele mai alese şi te sătura. Existau apoi 
acele pătrăţele naţionale de supă cu care începeam mesele. 
Archie le denumise supe „din nisip şi pietriş”, amintindu-şi 
de satira lui Stephen Leacock: „lei nisip şi pietre şi le baţi 
bine ca să faci o prăjitură”. De fapt cam aşa erau şi 
pătrăţelele alea de supă. Uneori făceam câte ceva mai 
special, ca, de exemplu, un sufleu foarte bine garnisit. Nu 
mi-am dat seama la început că Archie suferea teribil de o 
dispepsie nervoasă. De multe ori seara, când venea acasă, 
nu era în stare să mănânce nimic, ceea ce mă descuraja, 
mai ales dacă pregătisem un sufleu cu brânză sau ceva la 
care îmi pusesem toată imaginaţia la bătaie. 

Fiecare are ideile lui cu privire la ce ar vrea să mănânce 
când este bolnav, dar cele ale lui Archie mi se păreau 
extraordinare. După ce zăcea în pat câtva timp văitându-se, 
spunea dintr-o dată. „Cred că aş vrea puţină melasă. Ai 
putea să faci ceva cu melasă?” Mi se părea un lucru 
extraordinar să ceri melasă când te simţeai rău. În orice caz 
mă străduiam cât mai mult. Începusem un curs de 
stenodactilografie şi de contabilitate pentru a-mi umple 
timpul. Aşa după cum ştie toată lumea din acele articole 
interminabile din ziarele de duminică, femeile tinere abia 
măritate sunt de cele mai multe singure. Ceea ce mă 


surprinde este faptul ca tinerii soţi nu se gândesc că ele 
sunt singure. Soții lucrează, sunt plecaţi toată ziua, iar o 
femeie, când se mărită, trece de obicei într-un mediu cu 
totul diferit. Trebuie să ia viaţa de la început, să-şi facă 
relaţii noi, să lege noi prieteni, să-şi găsească ocupaţii noi. 
Unele fete se mărită chiar în oraşul lor, dar în general asta 
este mai puţin obişnuit. Înainte de război aveam prieteni la 
Londra, dar acum toţi se răspândiseră. Nan Watts (acum 
Pollock) locuia, cred, la Londra. Dar nu prea aveam curaj să 
o abordez. Aşa ceva pare o prostie şi chiar este, dar, orice s- 
ar spune, diferenţele de venituri îi separă pe oameni. Nu 
este o chestiune de snobism sau de poziţie socială, ci totul 
este să poţi ţine pasul cu preocupările prietenilor tăi. Dacă 
ei au un venit mare, iar tu unul mic, relaţiile devin 
stânjenitoare. 

Mă simţeam niţel cam însingurată. Îmi lipsea spitalul şi 
prietenele de acolo, drumurile mele zilnice, şi îmi lipseau 
împrejurimile căminului meu, dar mi-am dat seama că nu 
aveam ce face. Compania altora nu este ceva de care să ai 
nevoie în fiecare zi, ci este un lucru care se dezvoltă în jurul 
tău şi uneori devine tot atât de distrugător ca şi iedera care 
se caţără pe un copac, îmi plăcea să învăţ stenodactilografie 
şi contabilitate. Mă simţeam umilită de uşurinţa cu care 
fetele de 14-15 ani progresau la stenografie; dar la 
contabilitate, totuşi, eram foarte tare şi mă distram. 

Într-o bună zi, în timpul cursului, profesorul s-a oprit din 
lecţie, a ieşit puţin din cameră şi s-a reîntors apoi, spunând: 

— Am terminat pentru azi. Războiul a luat sfârşit! 

Mi se părea de necrezut. Nu existase nici un semn real că 
s-ar putea întâmpla aşa ceva, precum şi nimic care să te 
facă să-ţi imaginezi că asta se va întâmpla după alte şase 
luni sau un an. Situaţia din Franţa părea că nu se schimbă 
deloc. Se cucereau, sau se pierdeau, câţiva metri de 
teritoriu şi cam atât. 

Uluită am ieşit în stradă, unde am dat peste una din cele 
mai curioase privelişti pe care am văzut-o vreodată. Mi-o 


amintesc şi acum, cu un fel de sentiment de frică. Peste tot 
vedeam femei dansând. Englezoaicele nu obişnuiesc să 
danseze pe stradă; este o reacţie care s-ar potrivi mai mult 
cu franţuzoaicele. Dar iată-le totuşi pe englezoaicele mele 
acolo, în faţa mea, râzând, ţipând, sărind, târându-şi 
picioarele, într-un fel de orgie sălbatică de plăcere, o 
distracţie oarecum brutală. Era înfricoşător. Aveai 
sentimentul că, dacă s-ar fi nimerit prin apropiere vreun 
german, femeile s-ar fi repezit şi l-ar fi sfâşiat în bucăţi. 
Unele dintre ele cred că erau bete, dar arătau toate aşa. Se 
învârteau, se împleticeau, ţipau. Când am ajuns acasă l-am 
găsit pe Archie care se întorsese de la minister. 

— Ei bine, aşa stau lucrurile, spuse el cu obişnuitu-i calm şi 
lipsă de emotivitate. 

— Te gândeai că o să se termine atât de repede? l-am 
întrebat. 

— O, circulau zvonuri, dar ni se spusese să nu vorbim 
nimic. lar acum trebuie sa hotărâm ce vom face de aici 
înainte. 

— Ce vrei să spui cu „de aici înainte”? 

— Cred că lucrul cel mai bun pe care l-aş avea de făcut ar 
fi să părăsesc aviația. 

— Te gândeşti serios să părăseşti aviația? 

Eram complet uluită. 

— Nu e de viitor. Trebuie să-ţi dai seama de asta. Nu poate 
fi de nici un viitor. Nu există nici o posibilitate de avansare 
ani de-a rândul. 

— Şi ce vei face? 

— Vreau să lucrez în City. Întotdeauna am dorit să lucrez 
în City. Există câteva posibilităţi. 

Am avut mereu o mare admiraţie pentru simţul practic al 
lui Archie. El accepta totul fără surprindere şi, cu mult 
calm, îşi punea creierul, care era foarte bun, la lucru în 
problema care avea să urmeze. 

Pentru moment, armistițiu sau nearmistiţiu, viaţa continua 
ca mai înainte. Archie se ducea în fiecare zi la Ministerul 


Aerului. Minunatul Bartlett, din nefericire, a fost 
demobilizat imediat. Presupun că ducii şi conții trăgeau 
sfori pentru a redobândi serviciile lui. În locul lui a venit o 
creatură foarte ciudată, pe nume Verrall. Omul îşi dădea, 
cred, toată silinţa, dar era nepriceput, nestilat, iar 
cantitatea de murdărie, grăsime, pete de pe argintărie, 
farfurii, cuțite, furculiţe îi depăşea cu mult puterile. Am fost 
fericită, când şi el şi-a obţinut demobilizarea. 

Archie a avut o permisie şi ne-am dus la Torguay, iar în 
timp ce ne aflam acolo am fost cuprinsă de ceea ce credeam 
eu că era un rău teribil de stomac şi o stare proastă 
generală. Era însă ceva cu totul diferit: primul semn, de 
fapt, că voi avea un copil. 

Mă simţeam emoţionată, în privinţa venirii pe lume a 
copiilor crezusem, până atunci, că lucrurile se petrec 
automat. După fiecare permisie a lui Archie rămâneam 
foarte decepţionată, văzând că nu se întrezărea nici un 
semn că voi avea un copil. De data asta nici măcar nu mă 
aşteptam. M-am dus să consult un doctor. Bătrânul nostru 
medic, Powell, se pensionase, aşa că a trebuit să aleg un 
altul nou. Nu-mi trecea prin minte să mă adresez doctorilor 
cu care lucrasem la spital. Ştiam prea multe despre ei şi 
despre metodele lor. M-am dus însă la un doctor vesel, care 
purta un nume oarecum sinistru: Stabb61. 

Avea o nevastă foarte drăguță, pe care fratele meu Monty 
o iubea de la vârsta de 9 ani. „l-am dat numele iepuraşului 
după Gertrude Huntly, a spus el, pentru că este cea mai 
frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată.” Gertrude 
Huntly, mai apoi Stabb, a fost destul de amabilă să se arate 
profund impresionată şi să-i mulţumească pentru această 
onoare care îi fusese acordată. 

Doctorul Stabb mi-a spus că păream o fată sănătoasă şi 
totul va fi în ordine şi lucrurile au rămas aşa. Nu m-am 
agitat în nici un fel. Nu pot să nu fiu mulţumită că pe atunci 
nu existau acele clinici prenatale, unde trebuie să te duci în 
fiecare lună. Personal cred că mi-a fost mult mai bine fără 


ele. Tot ceea ce mi-a sugerat doctorul Stabb a fost că va 
trebui să mă duc la el sau la un doctor la Londra cu vreo 
două luni înainte de naştere, pentru a mă asigura doar că 
totul era cum trebuie. Mi-a spus că îmi va fi rău încă vreo 
trei luni dimineaţa, dar apoi nu voi mai avea nimic. Regret 
însă că trebuie să spun că n-a avut dreptate, deoarece 
stările mele de rău dimineaţa nu au dispărut niciodată, Nu- 
mi era rău numai dimineaţa, ci şi de patru-cinci ori pe zi, 
ceea ce-mi făcea destul de neplăcută viaţa la Londra. Să fii 
obligată să sari din autobuz imediat după ce te-ai urcat şi să 
vomiţi la canal este umilitor pentru o tânără femeie. 
Trebuia totuşi să mă împac cu această situaţie. Din fericire 
pe atunci nimănui nu-i trecea prin cap să-ţi dea 
medicamente ca thalidomide. Oamenii acceptau pur şi 
simplu faptul că unele femei suportau mai greu sarcina 
decât altele şi le era rău. Doamna Woods, atotştiutoare ca 
întotdeauna în orice domeniu, fie naşteri, fie morţi, mi-a 
spus: „Ei, draga mea, ascultă-mă pe mine ce-ţi zic, o să aio 
fetiţă. Vomitările înseamnă că aştepţi o fată. Băieţii te fac să 
ai amețeli şi să leşini. E mai bine să-ţi fie greață şi să 
vomiţi.” 


Bineînţeles că nu credeam că era mai bine. Consideram că 
a leşina era mult mai interesant. Archie, căruia nu i-a plăcut 
niciodată boala şi era gata să o ia din loc când vedea pe 
cineva bolnav, spunând „Cred că o să te descurci mai bine 
fără mine, căci te plictisesc”, de data asta a fost neaşteptat 
de drăguţ. Se gândea la tot felul de lucruri ca să mă 
înveselească. Îmi amintesc că a cumpărat un homar, o 
mâncare de lux, foarte scumpă la acea vreme, şi l-a aşezat 
chiar pe patul meu, ca să-mi facă o surpriză. Îmi aduc 
aminte cât am mai râs când am venit şi am văzut homarul 
pe perna mea. Am făcut o masă splendidă. L-am dat repede 
afară după aceea, dar totuşi am avut plăcerea să-l mănânc. 
A fost foarte bun şi, după sfatul doamnei Woods, mi-a făcut 
o fiertură cu cereale, ca fiind mai sigur că nu o „voi da 
afară”. Îi văd şi acum chipul, după ce făcuse mâncarea şi 
aştepta să se răcească, căci nu o puteam înghiţi fierbinte. 
Am consumat fiertura aceea şi i-am spus lui Archie că era 
foarte bună, şi că în acea seară nu avea nici un cocoloş în 
ea, că o făcuse delicioasă. Dar mai apoi, după o jumătate de 
oră, tragedia obişnuită. 

— Ascultă, draga mea, mi-a spus Archie pe un ton jignit. 
Ce rost are să-ţi fac toate astea? Mă gândesc că ar fi mai 
nimerit să nu mai mănânci deloc! 

În ignoranţa mea credeam că atâtea vomismente vor avea 
un efect prost asupra copilului şi că-l ţin într-o totală stare 
de inaniţie. lotuşi aşa ceva era departe de adevăr. Deşi mi-a 
fost rău în continuare, până la naştere, am avut o fiică de 
patru kilograme şi ceva, iar eu cu toate că se părea că nu 
reţineam nimic, nu am slăbit, ci am şi mai pus ceva pe mine. 
Toată povestea a fost ca o călătorie pe ocean de nouă luni, 
cu care nu te obişnuieşti niciodată. Când s-a născut 
Rosalind, un doctor şi o soră erau aplecaţi asupra mea. 
Doctorul a spus: 

— Aveţi o fiică, totul e perfect. 

Iar sora, mai tandră: 

— O, ce fetiţă drăguță şi mititică. 


Eu am răspuns cu un anunţ important: 

— Nu-mi mai este rău. Ce minunat! 

Cu o lună înainte de naştere, am tot discutat în 
contradictoriu cu Archie în privinţa numelui şi a sexului 
copilului. Archie era foarte categoric că trebuie să aibă o 
fiică. 

— Nu vreau băiat, spunea el, pentru că îmi dau seama că 
voi fi gelos pe el. Voi fi gelos pentru că îi vei da mai multă 
atenţie decât mie. 

— Dar voi da tot atâta atenţie şi unei fete. 

— Nu, nu-i acelaşi lucru. 

Ne-am contrazis şi în privinţa numelui. Archie vroia 
numele de Enid, eu Martha. Apoi a preferat numele de 
Elaine, eu mă gândeam la Harriet. Numai după ce s-a 
născut am ajuns amândoi la un compromis, spunându-i 
Rosalind. 

Ştiu că toate mamele sunt înnebunite după pruncii lor, dar 
trebuie să mărturisesc că, deşi consider pruncii abia născuţi 
ca fiind hidoşi, Rosalind era de fapt un bebe drăguţ. Avea o 
mulţime de păr negru şi semăna cu un pui de-al pieilor 
roşii. Nu avea culoarea aceea rozalie şi atât de deprimantă 
pe care o are capul chel al pruncilor şi părea, chiar de la o 
vârstă foarte fragedă, veselă şi hotărâtă. 

Am avut o soră medicală foarte drăguță, care a făcut multe 
obiecţii modului de organizare al gospodăriei noastre. 
Rosalind, evident, s-a născut la Ashfield. Pe atunci femeile 
nu năşteau la maternităţi. Naşterea cu asistenţa necesară 
cu tot costa 15 lire, ceea ce mi se pare, gândindu-mă la 
acea vreme, extrem de rezonabil. La sfatul mamei am mai 
ţinut sora încă două săptămâni, aşa încât să pot primi 
instrucţiuni complete privind îngrijirea pe care trebuia să o 
dau copilului şi să mă duc apoi la Londra să găsesc o 
locuinţă. 

În noaptea când ştiam că avea să se nască Rosalind, am 
petrecut un timp foarte curios. Mama şi sora Pemberton 
erau ca două femei prinse în ritualul nativităţii: fericite, 


ocupate, importante, alergând de colo-colo cu cearşafuri, 
pregătind lucrurile. Archie şi cu mine ne învârteam timizi, 
destul de nervoşi, ca doi copii care nu erau siguri că ar fi 
fost doriţi. Eram amândoi speriaţi şi supăraţi. Archie mi-a 
spus după aceea că era convins că dacă aş fi murit ar fi fost 
din vina lui. M-am gândit şi eu că s-ar putea să mor şi dacă 
s-ar fi întâmplat aşa ceva aş fi fost foarte supărată, pentru 
că mă distram atât de bine. Dar înfricoşător era 
necunoscutul, fiind totodată şi foarte palpitant. Un lucru 
nou este întotdeauna palpitant. 

Acum trebuia să facem planuri pentru viitor. Am lăsat-o pe 
Rosalind la Ashfield cu sora Pemberton pe care o mai aveam 
încă şi am plecat la Londra să caut: a) un apartament, b) o 
doică pentru Rosalind şi c) o fată care să aibă grijă de casa 
sau apartamentul pe care îl vom avea. Ultimul punct nu 
reprezenta nici o problemă, căci cu o lună înainte de 
naşterea lui Rosalind cine a apărut dintr-o dată, bună, plină 
de exuberanţă, caldă, aceeaşi ca întotdeauna, 
proteguitoare? Draga mea Lucy din Devonshire care tocmai 
se eliberase din WAAF. 

— Am aflat ştirile, spuse ea, am auzit că veţi avea un copil 
şi sunt gata. Când doriţi, am şi venit. 

După ce m-am sfătuit cu mama, am hotărât că lui Lucy îi 
trebuia o altă leafă decât cele plătite altor slujnice de 
mama, sau ştiute de mine, şi să-i dăm 36 de lire pe an,o 
sumă enormă pentru acele zile, dar pe care Lucy o merita 
pe deplin şi eu eram încântată să o am în serviciul meu. 

Pe atunci, aproape la un an de la armistițiu, a găsi o casă 
era lucrul cel mai dificil de pe lume. Sute de tinere perechi 
cutreierau Londra în căutarea unor locuinţe convenabile, la 
preţuri rezonabile. Se cereau filodorme. Toată povestea era 
foarte dificilă. Hotărâsem să luăm la început un apartament 
mobilat, urmând ca apoi să căutăm ceva care într-adevăr 
ne-ar fi convenit. Archie îşi vedea de treburile lui. De îndată 
ce a fost demobilizat a intrat la o firmă din City. Am uitat 
acum numele şefului lui; îi voi spune, pentru uşurinţă, 


domnul Goldstein. Era un bărbat rotofei, galben la faţă. 
Când l-am întrebat pe Archie cum arată, a fost primul lucru 
pe care mi l-a spus: „E foarte galben. E şi gras, dar foarte 
galben”. 

La acea vreme, firmele din City ofereau posturi tinerilor 
ofiţeri întorşi de pe front. Archie urma să aibă un salariu de 
500 de lire pe an. Eu aveam cele o sută de lire pe care 
continuam să le primesc prin testamentul bunicului. Archie 
mai primea ceva ca fost ofiţer şi, cu alte venituri mărunte, 
făceau la un loc o altă sută de lire pe an. Nu însemna cine 
ştie ce, nici măcar în acele zile şi era departe de a 
reprezenta o bogăţie. Chiriile crescuseră enorm şi de 
asemenea şi preţul alimentelor. Un ou costa opt penny, ceea 
ce nu era de glumă pentru o tânără pereche. În orice caz 
nu ne aşteptasem niciodată să fim bogaţi şi nu aveam nici o 
teamă. 

Privind înapoi, mi se pare extraordinar că ne putusem 
gândi să avem o bonă şi o femeie de serviciu, dar acestea 
erau considerate ca necesităţi esenţiale ale vieţii în acele 
zile şi erau ultimele lucruri de care socoteam că ne puteam 
dispensa. Nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap sa comitem 
extravaganţa de a cumpăra un automobil. Numai cei bogaţi 
aveau automobile. Uneori, în ultimele zile ale sarcinii mele, 
când aşteptam la coadă autobuzul, înghiontită într-o parte 
şi alta din cauza mişcărilor mele greoaie, căci bărbaţii nu 
erau prea galanţi la acea vreme, mă gândeam, când 
treceau automobilele pe lângă mine, că ce minunat ar fi 
dacă aş putea avea şi eu un automobil într-o zi. 

Îmi amintesc de un prieten de-al lui Archie, care spunea cu 
amărăciune: „Nu ar trebui să se permită nimănui să aibă un 
automobil decât dacă îi este necesar pentru treburi 
esenţiale.” Niciodată nu am simţit aşa. Este întotdeauna 
palpitant să vezi că cineva are noroc, e bogat, are bijuterii. 
Copiii de pe stradă nu-şi lipesc feţele de ferestre pentru ca 
să arunce priviri pe furiş la recepții şi să vadă femei cu 
diademe de diamante? Cineva trebuie să câştige lozul cel 


mare irlandez. Dacă premiile ar fi numai 30 de lire nu ar fi 
nimeni excitat. 

Loteria din Calcutta, cea Irlandeză, azi pariurile pentru 
meciurile de fotbal sunt basme dintre cele mai frumoase. 
De asta se adună şi mulţimea pe trotuare pentru a vedea 
vedetele de cinema când sosesc la premierele filmelor lor. 
Pentru cei care aşteaptă să le vadă sunt eroine făurite în 
altă lume, figuri fermecătoare, de vis. Cine ar dori o lume 
mizeră unde nimeni să nu fie bogat, important sau frumos 
ori talentat? Altă dată oamenii stăteau ore întregi să se uite 
la regi şi regine; azi sunt mai înclinați să privească stelele 
pop, dar principiul rămâne acelaşi. 

Aşa cum spuneam, eram pregătiţi să avem, ca o 
extravaganţă necesară, o bonă şi o femeie de serviciu, dar 
nu am fi visat niciodată la un automobil. Dacă ne duceam la 
teatru luam locuri în fundul sălii. Aveam poate o rochie de 
seară neagră, pentru a nu se vedea murdăria pe ea, iar 
când ne duceam seara, pe ploaie şi noroi, pentru aceleaşi 
motive purtam pantofi negri. Nu luam niciodată taxiuri. 
Există o modă şi în felul în care îţi cheltuieşti banii, după 
cum există o modă în tot ceea ce faci. Nu aş putea să spun 
acum dacă noi urmam o cale mai bună sau mai proastă. Noi 
ţinteam spre mai puţin lux şi ne mulţumeam cu mâncăruri 
şi haine mai simple şi toate lucrurile de acest fel. Pe de altă 
parte, la acea vreme aveai mai mult răgaz, răgaz să te 
gândeşti, să citeşti, să-ţi permiţi să ai hobbyuri şi să-ţi cultivi 
plăceri. Aşa că pot spune că sunt fericită că am fost tânără 
atunci, în viaţă la acea vreme exista foarte multă libertate şi 
mult mai puţină grabă şi îngrijorare ca acum. 

Am fost norocoşi şi am găsit un apartament destul de 
curând. Se afla la parterul celor două mari blocuri de 
clădiri cunoscute sub denumirea de Addison Mansions, 
situate în spatele sălii Olympia. Era un apartament mare: 
patru dormitoare şi două camere de zi. L-am închiriat 
mobilat pentru cinci guinee pe săptămână. Femeia care ni l- 
a închiriat era o blondă teribil de oxigenată, de 45 de ani, 


cu un bust imens. Era foarte prietenoasă şi ne-a ţinut mult 
povestindu-ne despre bolile fiicei ei. Apartamentul, plin cu o 
mobilă hidoasă, avea tablourile cele mai sentimentale pe 
care le-am văzut vreodată. M-am gândit că primul lucru pe 
care trebuia să-l facem era să dăm jos tablourile, să le 
depozităm până la înapoierea proprietarului. Se găseau 
foarte multe porţelanuri şi sticlărie de tot felul şi diverse 
lucruri de acest soi şi un serviciu de ceai dintr-un porțelan 
străveziu, care m-a îngrozit, pentru că mi s-a părut atât de 
fragil încât putea oricând să se spargă. Cu ajutorul lui Lucy 
l-am strâns, de cum am sosit, şi l-am pus într-un dulap. 

Apoi am vizitat biroul doamnei Boucher, care era locul 
recunoscut, şi cred că mai este încă, de rendez-vous-uri 
pentru persoanele care căutau bone. Biroul doamnei 
Boucher m-a adus la realitate destul de repede. A râs de 
leafa pe care vroiam să o plătesc, s-a interesat despre 
condiţiile şi personalul pe care-l aveam, iar apoi m-a trimis 
într-o cămăruţă unde se putea sta de vorbă cu cele care 
doreau să se angajeze. Prima care a intrat a fost o femeie 
grasă, impunătoare. Numai când am văzut-o şi m-am şi 
îngrozit. Ea însă nu s-a alarmat deloc când m-a văzut pe 
mine. 

— Da, doamnă, câţi copii aveţi? 

I-am explicat că aveam doar un bebe. 

— A trecut de-o lună, sper? Nu consimt să iau nici un bebe 
decât numai dacă are mai mult de-o lună. 

I-am spus că aşa va fi. 

— Şi ce personal aveţi, doamnă? 

I-am răspuns cu un aer plin de scuze că nu am decât o 
singură fată. Şi-a manifestat din nou disprețul. 

— Mă tem doamnă că nu-mi convine. Ştiţi, eu sunt 
deprinsă să am mult personal de serviciu în jurul meu care 
să mă servească şi să aibă grijă de toate. 

Am fost de acord că postul pe care-l ofeream nu era cel 
căutat de ea şi am scăpat cu oarecare uşurare. Mai erau 
acolo încă alte trei, dar toate m-au disprețuit. 


Totuşi m-am întors şi a doua zi ca să vorbesc şi cu altele. 
De data asta am fost norocoasă. Am dat peste Jessie 
Swannell, de 35 de ani, rea de gură, bună la inimă, care 
locuise multă vreme în Nigeria, ca fată la copii. l-am adus la 
cunoştinţă, una câte una, condiţiile ruşinoase pe care i le 
ofeream. O singură femeie de serviciu, o singură cameră de 
copii, şi de noapte şi de zi, unde se făcea numai focul şi 
trebuia să curețe camera singură; în fine, ultima lovitură: 
leafa. 

— A, bine, nu-i prea rău! Sunt deprinsă cu munca grea şi 
asta nu mă plictiseşte. O fetiţă nu-i aşa? Îmi plac fetiţele. 

Aşa că ne-am învoit cu Jessie Swannell. A stat la mine doi 
ani şi mi-a plăcut foarte mult, deşi avea păcatele ei. Din fire, 
ei nu-i plăceau părinţii copilului pe care-l avea în grijă. 
Pentru Rosalind însă, era bunătatea personificată şi cred că 
ar fi fost în stare să-şi dea şi viaţa pentru ea. 

Pe mine mă privea ca pe o intrusă. Deşi obiecta şi nu era 
întotdeauna de acord cu mine, făcea ce-i ceream. Pe de altă 
parte, dacă se întâmpla cuiva ceva neplăcut era minunată, 
sărea imediat să ajute, dovedindu-se binevoitoare, veselă. 
Da, o respect pe Jessie Swannell şi sper că a avut o viaţă 
bună şi a făcut ceea ce i-a plăcut. 

Aşa că toate erau aranjate acum şi Rosalind, cu mine, cu 
Jessie Swannell şi cu Lucy am ajuns la Addison Mansions şi 
am început viaţa de familie. Căutările mele însă nu se 
încheiasem. Trebuia să caut un apartament gol care să 
devină locuinţa noastră permanentă. Asta nu era deloc uşor, 
ba chiar se arăta a fi greu al dracului. De cum auzeai ceva, 
te repezeai, telefonai, scriai scrisori, şi până la urmă se 
părea că nu se putea găsi nimic. Uneori, casele erau atât de 
murdare, ponosite, dărăpănate încât îţi venea foarte greu 
să-ţi imaginezi că ai putea locui acolo. De nenumărate ori, 
până să ajungi, cineva ţi-o luase înainte. Făceai turul 
Londrei: Hampstead, Chiswick, Pimlico, Kensington, St. 
John's Wood - întreaga mea zi părea un lung drum cu 
autobuzul. Fusesem pe la toate agenţiile care se ocupau cu 


închirieri şi începusem să fim îngrijoraţi. Apartamentul în 
care stăteam fusese închiriat pentru două luni, după care 
doamna oxigenată şi fiica ei căsătorită şi cu copiii se 
întorceau şi nu ne lăsau apartamentul mai departe. Trebuia 
să găsim ceva. 

În fine se părea că aveam noroc. Ne rezervasem sau ne 
asigurasem un apartament lângă Battersea Park. Chiria era 
rezonabilă, proprietara, domnişoara Llewellyn, se muta cam 
într-o lună. De fapt, ar fi fost mulţumită să plece şi mai 
devreme. Se muta într-un apartament într-o altă parte a 
Londrei. Totul părea aranjat. Dar, ne grăbisem să ne facem 
staul înainte de a avea oi. O lovitură teribilă s-a abătut 
asupra noastră. Numai cu vreo două săptămâni înainte de 
data mutării, am aflat de la domnişoara Llewellyn că nu se 
putea instala în noul ei apartament, pentru că locatarii la 
rândul lor nu puteau intra în apartamentul pe care-l aveau. 
Era o reacţie în lanţ. 

O lovitură foarte grea. La fiecare două, trei zile îi 
telefonam domnişoarei Lewellyn pentru a afla ultimele ştiri. 
Şi de fiecare dată ştirile erau mai proaste. Se părea mereu 
că ceilalţi întâmpinau dificultăţi tot mai mari, aşa că şi ea 
era foarte nesigură dacă va putea părăsi apartamentul. În 
cele din urmă s-a văzut că trebuia să mai aşteptăm încă trei 
sau patru luni până când aveam să intrăm în posesia 
apartamentului, dar chiar şi data aceea era nesigură. Am 
început din nou cu febrilitate să consultăm anunţurile, să 
telefonăm la agenţii şi toate celelalte. Timpul trecea şi 
ajunsesem acum la disperare. Dar iată că tocmai atunci ne- 
a telefonat un agent care ne oferea nu un apartament, ci o 
casă. O casă mică în Scarsdale Villas. Era de vânzare, nu de 
închiriat. Ne-am dus cu Archie şi am văzut-o. Era o căsuţă 
încântătoare. A o cumpăra însemna a lichida micul nostru 
capital - ceea ce era un mare risc. Totuşi ne-am gândit că 
trebuia să riscăm ceva, aşa că am fost de acord să o 
cumpărăm, am semnat documentele la locul cuvenit şi am 
plecat acasă să hotărâm ce acţiuni putem vinde. 


Două dimineţi mai târziu, pe când luam micul dejun, mă 
uitam prin ziar şi întorcând pagina la anunţurile de 
închirieri, ceea ce devenise un obicei la care nu puteam să 
renunţ, am văzut un anunţ: „Apartament de închiriat 
nemobilat, 90 lire pe an, 96, Madison Mansions”. Am scos 
un strigai, am înghiţit dintr-o dată cafeaua, am citit anunţul 
lui Archie şi am spus: „Nu-i timp de pierdut”. 

M-am sculat repede de la masă, am traversat în goană 
peluza dintre cele două blocuri şi am suit scările, patru 
etaje, ca o nebună. Era opt şi un sfert dimineaţa. Am sunat 
la nr. 96. Mi-a deschis o tânără în capot, uimită. 

— Am venit pentru apartament, am spus căutând să fiu cât 
mai coerentă, cum eram cu respiraţia tăiată. 

— Pentru apartament? Chiar atât de repede? Am dat 
anunţul abia ieri. Nu mă aşteptam să vină cineva aşa de 
curând. 

— Pot să-l văd? 

— Da, deşi... e cam devreme. 

— Cred că e ce ne trebuie, cred că-l iau. 

— O, cred că vă puteţi uita, nu-i prea ordonat pe aici. S-a 
dat câţiva paşi înapoi, eu am intrat nemaiţinând seama de 
ezitarea ei, am aruncat o privire rapidă de jur împrejur. Nu 
vroiam să risc să-l pierd. 

— 90 de lire pe an? am întrebat. 

— Da, asta-i chiria. Dar trebuie să vă previn că este însă 
un contract trimestrial. 

Am rămas o clipă pe gânduri, dar nu m-a descurajat. 
Aveam nevoie de o casă unde să pot locui şi cât mai repede. 

— Când ne putem muta? 

— O, oricând, cam într-o săptămână sau două. Soţul meu 
trebuie să plece în străinătate în curând. Trebuie să mai 
plătiţi o sumă pentru linoleum şi accesoriile instalaţiilor 
electrice şi sanitare. 

Nu prea mă interesa linoleumul pus pe podea, dar ce 
importanţă avea? Patru dormitoare, două camere de zi, o 
privelişte frumoasă spre pajişte, patru etaje de suit şi 


coborât, e adevărat, dar mult aer şi lumină. Trebuia reparat 
puţin, dar asta puteam face şi noi. O, era minunat, un dar 
din cer. 

— Îl iau, este sigur. 

— O, sunteţi sigură, dar nu mi-aţi spus cine sunteţi, 
numele dumneavoastră. 

I-am spus numele, i-am explicat unde locuiam şi totul a fost 
aranjat. Când coboram scările am întâlnit trei perechi 
urcându-se şi mi-am dat seama imediat că fiecare se ducea 
la nr. 96. De data asta câştigasem. M-am întors acasă şi i- 
am povestit totul lui Archie, triumfătoare. 

— Splendid! a spus el. 

Şi în acel moment a sunat telefonul. Era domnişoara 
Llewellyn: 

— Cred, a precizat ea, că veţi putea avea apartamentul 
sigur într-o lună. 

— O, am făcut eu. O, da, desigur. 

Am pus receptorul la loc. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă Archie. Ştii ce avem 
acum? Am închiriat două apartamente şi am cumpărat o 
casă. 

Părea o problemă. Eram pe punctul de a-i telefona 
domnişoarei Llewellyn şi a-i spune că nu mai avem nevoie 
de apartament, dar mi-a venit apoi o idee mai bună. 

— O să încercăm să scăpăm de casă, am spus, dar luăm 
apartamentul din Battersea şi cerem o filodormă pentru el. 
Cu banii aceia vom plăti diferenţa pentru apartamentul 
acesta. 

Archie a fost întru totul de acord cu ideea mea. Cred şi eu, 
pentru că avusesem o străfulgerare de geniu financiar, 
pentru că altfel foarte greu am fi putut plăti 100 de lire. 
Apoi ne-am dus să vedem agenţii în legătură cu casa 
cumpărată. Au fost într-adevăr foarte amabili. Ne-au spus 
că le era uşor să vândă casa altcuiva. De fapt existau mai 
multe persoane care s-au simţit foarte dezamăgite că au 


pierdut-o. Aşa că am scăpat plătind doar o mică sumă 
agenţilor. 

Aveam un apartament şi în două săptămâni ne-am mutat. 
Jessie Swannell era o femeie minunată. Nu a zis nimic în 
legătură cu urcatul şi coborâtul celor patru etaje, ceea ce 
era mai mult decât aş fi putut să-mi închipui despre o bonă 
de la doamna Boucher. 

— Sunt obişnuită să car lucruri. Bineînţeles că mi-ar 
prinde bine dacă aş avea un negru sau doi să mă ajute. 
Asta-i cel mai bun lucru în Niger: ai acolo atâţia negri. Într- 
adevăr, asta era nemulţumirea lui Jessie în privinţa vieţii din 
Anglia: că nu existau negri. 

Ne plăcea apartamentul şi ne-am apucat imediat de 
aranjamente şi decorări. Am cheltuit-o bună parte din banii 
primiţi de Archie ca primă pe mobilă. Am cumpărat un 
mobilier modern bun pentru camera Rosalindei, paturi 
bune pentru noi de la firma Heal şi am adus o mulţime de 
lucruri de la Ashfield, casa de acolo fiind mult prea 
încărcată cu tot felul de mese, scaune, dulapuri, platouri şi 
lenjerie. Ne-am dus şi la solduri de unde am cumpărat la 
preţuri derizorii scrinuri şi şifoniere de modă veche. 

Când ne-am mutat în apartamentul nostru, am ales 
tapetele şi vopselele aşa cum doream. Parte din lucru l-am 
făcut noi, pentru cealaltă parte am găsit un mic decorator 
care ne-a ajutat. Cele două camere de zi - un salon mai 
mare şi sufrageria destul de mică - dădeau spre nord. Am 
preferat camerele de la capătul coridorului din spate. Fără 
a fi chiar aşa de mari, erau însă însorite şi vesele. Aici am 
făcut camera Rosalindei şi camera noastră de zi. În faţă era 
camera de baie şi o încăpere mică pentru femeia de 
serviciu. Din cele două camere mari, una am făcut-o 
dormitorul nostru, iar alta, cea mică, sufrageria. Tapetul 
pentru baie a fost ales de Archie în pătrăţele roşu şi alb. 
Decoratorul nostru s-a dovedit foarte amabil cu mine. Mi-a 
arătat cum să tai tapetul şi să-l îndoi ca să-l lipesc. Îmi 
spusese: „Nu vă temeţi. Vedeţi? Lipiţi-l repede ca şi cum aţi 


da o palmă. Nu se întâmplă nimic. Tăiaţi-l după ce l-aţi 
măsurat şi i-aţi scris numărul pe spate. Puteţi folosi o perie 
de cap pentru a îndepărta băşicile care se formează.” Până 
în cele din urmă devenisem foarte pricepută. Tavanul l-am 
lăsat însă pe scama lui. Nu mă simţeam în stare să fac 
tavanul. 

Camera Rosalindei era în galben pal şi avea o friză de 
tapet scump de la Heal cu animale. În camera de zi am ales 
un roz şters pentru pereţi şi un tapet negru lucios cu 
măceşi pentru tavan. Mă gândeam că astfel o să mă simt ca 
la ţară. De asemenea asta făcea ca încăperea să pară mai 
joasă; îmi plac foarte mult camerele joase. Tapetul pe plafon 
urma să fie pus, evident, de specialist. Dar dintr-o dată el s- 
a arătat ostil. 

— Ascultaţi, doamnă, aici, aţi încurcat-o să ştiţi. Ceea ce vă 
trebuie dumneavoastră este ca tavanul să fie roz şi pereţii 
negri. 

— Nu, nici gând. Vreau tapetul negru pe tavan şi cel roz 
pe pereţi. 

— Da, dar nu aşa se fac odăile. Să ştiţi. Mergeţi de la 
deschis la închis. Asta-i greşit. Trebuie să mergeţi de la 
închis la deschis. 

— Nu trebuie să mergi de la deschis la închis, dacă preferi 
invers, am spus cu. 

— Bine. Dar eu tot vă spun că-i greşit şi nimeni nu face 
aşa. 

I-am precizat că aşa vreau eu şi ca aşa voi face. 

— O să ajungă tavanul până jos, o să vedeţi dacă n-o să fie 
aşa. Tavanul va veni până-n podea şi camera va arăta foarte 
joasă. 

— Tocmai asta doresc: să pară cât mai joasă. 

A renunţat să se mai încontreze cu mine şi a ridicat din 
umeri. Când s-a terminat l-am întrebat dacă îi plăcea. 

— Ei bine, e curios. Nu, n-aş putea spune că-mi place, 
dar... e curios, e destul de drăguță când stai pe un scaun şi 
te uiţi în sus. 


— Asta-i ideea. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră şi aş face aşa ceva, aş 
pune un tapet albastru cu stele. 

— Nu vreau să cred că sunt afară, noaptea, i-am răspuns 
eu. Îmi place să-mi închipui că mă aflu într-o livadă cu 
cireşii în floare sau sub tufe de măceş. 

A dat din cap cu un aer amărât. 

Cât despre perdele, cele mai multe le-au făcut alţii pentru 
noi. Husele pentru scaune le-am făcut eu. Sora mea Madge, 
căreia i se spunea acum Punkie, nume dat de fiul ei, m-a 
asigurat în felul ei elementar, pozitiv, că erau destul de uşor 
de făcut. Am încercat, aşa cum mi-a spus ea. Nu arătau 
prea rău. N-am îndrăznit să încerc vreo ornamentaţie, cu 
şireturi pe la margini, dar păreau strălucitoare şi drăguţe. 
Toţi prietenii ne-au admirat apartamentul şi nu am fost 
niciodată atât de fericiţi ca atunci când ne-am instalat acolo. 
Lucy zicea că-i minunat şi se bucura de fiecare clipă. Jessie 
Swannell bombănea tot timpul, dar ne era de foarte mare 
ajutor. 

Archie şi-a început activitatea în City. Spunea că-i place şi 
părea foarte excitat. Era încântat că terminase cu aviația, 
despre care continua să spună că nu prezenta nici un 
avantaj material pentru viitor. Era hotărât să facă mulţi 
bani. Faptul că pentru moment o duceam prost cu banii nu 
ne speria deloc. Uneori mergeam la Palais de Dânse la 
Hammersmith, dar în general nu simţeam lipsa 
amuzamentelor, de vreme ce nu ne puteam permite aşa 
ceva. Eram o tânără pereche foarte obişnuită, dar eram 
fericiţi. Viaţa părea bine conturată în faţa noastră. Îmi 
părea foarte rău că nu aveam un pian, dar compensam lipsa 
când mă duceam la Ashfield şi cântam ca o disperată. 

Mă măritasem cu bărbatul pe care-l iubeam, aveam un 
copil, aveam unde locui. Aşa că nu exista nici un motiv ca să 
nu fi fost fericiţi. Într-o bună zi am primit o scrisoare. Am 
deschis-o cu indiferenţă şi am citit-o fără să-mi dau de la 
început prea bine seama de conţinut. Era de la John Lane, 


The Bodley Head, şi eram invitată, dacă vreau, să vin la 
biroul lor în legătură cu manuscrisul prezentat intitulat 
„Afacerea misterioasă de la Styles”. 

Ca să spun sincer, uitasem complet de asta. Trebuie să fi 
fost vreo doi ani de când o primiseră, dar cu toate 
peripeţiile pe care le avusesem cu terminarea războiului, 
întoarcerea lui Archie şi viaţa noastră conjugală, lucruri ca 
manuscrise şi scrieri îmi ieşiseră cu totul din minte. 

Am plecat plină de speranţă. Desigur ca le plăcuse puţin, 
căci altfel nu m-ar fi chemat. Am fost introdusă în biroul lui 
John Lane, care s-a ridicat de pe scaun pentru a mă saluta, 
un om mărunţel, cu o barbă albă, un tip cam elisabetan. De 
jur împrejurul lui, pe scaune, sprijinite de mese, erau 
tablouri, toate părând picturi clasice cu mult lac pe ele şi 
îngălbenite de timp. Mă gândeam că şi el ar arăta foarte 
bine într-unul din acele cadre, cu un guler plisat în jurul 
gâtului. Comportarea lui era obişnuită, amabilă, cu o privire 
perspicace, care ar fi trebuit să mă prevină că era genul de 
om care într-o tranzacţie nu face nici o concesie. M-a 
salutat şi mi-a spus cu amabilitate să iau loc. M-am uitat în 
jur: era imposibil, pe fiecare scaun se afla un tablou. Şi-a 
dat dintr-o dată seama de asta şi a râs. „Vai de mine, dar nu 
prea e loc de stat jos aici, nu-i aşa?” A luat de pe un scaun 
un portret cam mohorât şi m-am aşezat. 

Apoi a început să discute cu mine despre manuscris. Mi-a 
spus că unii dintre lectorii săi au considerat că e promiţător, 
că s-ar putea face ceva. Dar erau necesare modificări 
considerabile. Ultimul capitol do exemplu era scris ca o 
şedinţă de tribunal, ceea ce nu se potrivea deloc. Credeam 
că aş putea să schimb deznodământul final? Sau poate să 
mă ajute cineva în problemele juridice, deşi aceasta avea să 
fie dificil. Sau voi reuşi eu să o fac altfel? I-am spus imediat 
că voi fi în stare să fac ceva şi voi reflecta. Poate că se va 
schimba cadrul, în orice caz voi încerca. A mai ridicat o 
serie de alte obiecţiuni, dar niciuna într-adevăr serioasă în 
afara capitolului final. 


A trecut apoi la aspectul material, arătându-mi ce risc 
enorm îşi ia un editor când publică un roman al unui tânăr 
scriitor necunoscut şi cât de puţini bani avea să scoată din 
aşa ceva. 

În cele din urmă a scos din sertarul biroului un contract pe 
care mi-a cerut să-l semnez. În acel moment nu eram într-o 
dispoziţie care să-mi îngăduie să mă gândesc la contracte 
sau să le semnez. Îmi va publica lucrarea! Pierzând orice 
speranţă de câţiva ani să mai văd ceva publicat cu excepţia 
vreunei nuvele sau poezii ocazionale, eram stăpânită acum 
de ideea de a avea o carte publicată. Aş fi semnat orice. 
Acest contract stipula că nu aveam să primesc nici un drept 
de autor decât după ce se vor fi vândut primele două mii de 
exemplare, când urma să mi se plătească drepturi foarte 
mici. Orice drepturi decurgând dintr-o dramatizare sau 
serializare vor fi încasate pe jumătate de către editor. Nimic 
din toate acestea nu prea avea importanţă pentru mine, 
ceea ce mă interesa era doar faptul că îmi va fi publicată 
cartea. 

N-am observat că mai exista şi o clauză care mă obliga să-i 
dau spre publicare următoarele mele cinci romane cu 
drepturi de autor foarte puţin mărite. Pentru mine totul 
însemna succes şi o surpriză nemaipomenită. Am semnat cu 
entuziasm şi am luat manuscrisul pentru a pune la punct 
anomaliile ultimului capitol. Acestea le-am aranjat foarte 
uşor. 

Şi aşa am început lunga mea carieră, deşi atunci nu 
puteam bănui că urma să fie o carieră lungă. În ciuda 
clauzei privind următoarele cinci romane, pentru mine 
rămânea un experiment izolat. Fusesem provocată să scriu 
un roman poliţist şi l-am scris, fusese acceptat şi urma să 
apară tipărit. În ceea ce mă privea lucrurile se sfârşeau aici. 
În acel moment nu mă gândeam să mai scriu şi alte cărţi. 
Cred că dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi spus că voi scrie 
probabil din când în când. Eram cu totul o amatoare - nimic 
profesional. Scrisul pentru mine era o distracţie. 


M-am dus acasă veselă şi i-am povestit totul lui Archie. Şi 
în acea seară ne-am dus la Palais de Dânse la Hammersmith 
să sărbătorim evenimentul. 

Mai era încă un al treilea cu noi, Hercule Poirot, 
plăsmuirea mea belgiană, agăţat de gâtul meu, strâns legat 
acolo, ţinându-se de mine ca scaiul de oaie. 

V 

După ce am schimbat în mod satisfăcător ultimul capitol, 
am dus cartea lui John Lane, am mai răspuns la câteva 
observaţii şi am fost de acord cu unele schimbări, emoția s- 
a diminuat, retrăgându-se cât mai în spate şi viaţa şi-a 
continuat cursul, aşa cum se întâmplă cu orice pereche de 
tineri căsătoriţi care sunt fericiţi şi îndrăgostiţi unul de 
altul, o duc destul de prost cu banii, dar nu suferă prea mult 
din această pricină. Uneori plecam la sfârşitul săptămânii la 
ţară, cu trenul, şi apoi făceam plimbări pe jos printr-un loc 
sau altul. Câteodată făceam o călătorie în circuit. 

Singura lovitură serioasă pe care am primit-o atunci a fost 
pierderea lui Lucy. O vedeam îngrijorată şi nefericită şi într- 
o zi mi-a spus amărâtă: 

— Sunt teribil de necăjită, domnişoară Agatha, vreau să 
spun doamnă, că trebuie să vă părăsesc. Nu ştiu ce o să 
creadă despre mine şi doamna Rowe, dar, de!, aşa stau 
lucrurile, mă mărit. 

— Te măriţi, Lucy? Cu cine? 

— Cu cineva pe care l-am cunoscut înainte de război. Mi-a 
plăcut întotdeauna. 

Am avut mai multe amănunte despre asta de la mama. De 
îndată ce i-am spus, a exclamat: „Nu-i tot acel Jack?” Se 
părea că mama nu prea fusese de acord cu „acel Jack”, 
considerat un pretendent nepotrivit pentru Lucy şi, când 
cei doi s-au certat şi s-au despărţit, familia ei fusese de 
acord că era un lucru bun. Totuşi se reîntâlniseră. Lucy 
rămăsese credincioasă lui Jack, cel nepotrivit pentru ea, şi 
acum avea să se mărite cu el, iar noi trebuia să căutăm o 
altă îngrijitoare. 


Pe vremea aceea un asemenea lucru era aproape 
imposibil. Nici o femeie de serviciu nu putea fi găsită 
nicăieri. Totuşi până în cele din urmă, printr-o agenţie sau 
vreo prietenă, nu-mi mai amintesc, am găsit o fată, pe nume 
Rose. Poseda referinţe excelente, avea o faţă rozalie, un 
surâs plăcut şi părea că era dispusă să ne simpatizeze. Era, 
însă, întru totul de neînduplecat când era vorba să se 
angajeze undeva unde existau un copil şi o bonă. Am înţeles 
că trebuia convinsă să cedeze. Lucrase la persoane din 
aviaţie şi când a auzit că bărbatul meu fusese în aviaţie s-a 
mai muiat. Spuse că probabil soţul meu îl cunoştea pe fostul 
ei stăpân, comandantul de escadrilă G. M-am dus repede 
acasă şi l-am întrebat pe Archie: 

— Cunoşti vreun comandant de escadrilă G.? 

— Nu-mi amintesc. 

— Ei bine, trebuie să-ţi aduci aminte, i-am spus eu, şi 
trebuie să spui ca l-ai întâlnit ori că aţi fost camarazi, ceva 
în genul ăsta. Este absolut necesar ca s-o avem pe Rose. E 
minunată, absolut minunată. Dacă ai şti câte individe oribile 
am văzut. 

Aşa că Rose a ajuns să ne privească până la urmă cu 
simpatie. L-a cunoscut pe Archie, care i-a spus câteva 
lucruri drăguţe despre comandantul de escadrilă G. Şi, în 
cele din urmă, a fost convinsă să vină la noi. 

— Dar nu-mi plac doicile, a adăugat ea prevenitor. Copiii 
nu mă deranjează, dar doicile îmi fac întotdeauna neplăceri. 

— O! Sunt sigură că bona noastră Swannell nu-ţi va 
produce nici o neplăcere. 

De fapt nu eram sigură de asta, dar credeam că lucrurile 
se vor aranja. Singura persoană pe care Jessie Swannell nu 
o agrea eram eu, dar mă deprinsesem acum. S-a întâmplat 
ca Rose şi Jessie să se înţeleagă bine. Jessie i-a povestit 
despre viaţa ei în Nigeria şi despre toţi negrii pe care îi 
dirija, iar Rose i-a spus despre suferinţele ei în diferite 
locuri unde lucrase. 


— Muream de foame câteodată, mi-a zis Rose într-o zi. 
Muream de foame. Ştiţi ce-mi dădeau la micul dejun? 

I-am răspuns că nu ştiam. 

— Heringi afumaţi, spuse Rose, posomorâtă. Numai ceai şi 
un hering afumat şi pâine cu unt şi cu gem. Adică, vreau să 
spun, devenisem atât de slabă încât mă stingeam din 
picioare. 

Nici un semn că s-ar fi sfârşit din picioare acum, chiar 
începuse să se îngraşe. M-am asigurat totuşi că vom avea 
doi heringi afumaţi la micul dejun şi chiar trei, câteodată, 
puşi deoparte pentru Rose, iar omleta şi bacon-ul nu îi 
lipseau. 

Cred că s-a simţit bine la noi şi o iubea pe Rosalind. 

Bunica a murit curând după naşterea Rosalindei. S-a ţinut 
bine până la sfârşit, dar a căpătat o bronşită şi inima ei nu a 
fost destul de rezistentă pentru a se restabili. Avea 92 de 
ani, dar încă în măsură să se bucure de viaţă, nu prea 
surdă, deşi foarte oarbă la acea vreme. Venitul ei, ca şi al 
mamei, fusese redus după falimentul firmei Chaflin, de la 
New York, dar bunele sfaturi ale domnului Bailey au salvat- 
o de la o pierdere totală. Acel venit revenea acum mamei. 
Nu era prea mult, pentru că o serie din acţiuni scăzuseră în 
timpul războiului, dar avea vreo trei, patru sute de lire pe 
an, ceea ce împreună cu suma primită de la Chaflin îi 
asigurau existenţa. Evident toate se scumpiseră după 
război. Totuşi era capabilă să menţină mai departe casa. 
Eram necâjită că nu puteam să contribui şi eu la 
întreţinerea casei, aşa cum făcea Madge, dar era cu totul 
imposibil. Aveam nevoie de fiecare penny pentru a o scoate 
la capăt. 

Într-o zi, pe când vorbeam cu un glas îngrijorat despre 
greutăţile de a întreţine Ashfield, Archie spuse (foarte 
raţional): 

— Ştii, de fapt ar fi mult mai bine pentru maică-ta să vândă 
şi să locuiască în altă parte. 

— Să vândă Ashfield? am întrebat cu o voce îngrozită. 


— Nu văd ce-ţi foloseşte ţie? Nu poţi să te duci acolo prea 
des. 

— N-aş putea suporta să se vândă Ashfield. Iubesc casa. 
Este... Înseamnă atât de mult pentru mine... 

— Atunci de ce nu încerci să faci ceva pentru casă. 

— Ce vrei să spui cu „să faci ceva”? 

— Ei bine ai putea scrie o altă carte. 

L-am privit cu surprindere şi am continuat: 

— Presupun că dacă aş putea chiar scrie o altă carte nu ar 
ajuta cu prea mult pentru Ashfield. 

— S-ar putea să-ţi aducă mulţi bani, a spus Archie. 

Nu credeam că aşa ceva ar fi posibil. Din „Afacerea 
misterioasă de la Styles” se vânduseră aproape două mii de 
exemplare, ceea ce pe atunci nu era prea prost pentru o 
carte polițistă scrisă de un autor necunoscut. Îmi adusese 
anemica sumă de 25 de lire şi asta nu din drepturile de la 
carte, ci din jumătate din drepturile obţinute prin vânzarea 
ei pentru un articol în serie la „The Weekly Times” pentru 
cincizeci de lire. Foarte bine pentru prestigiul meu, îmi 
spuse John Lane. Era important pentru un autor tânăr săi 
se accepte de către „Ihe Weekly Times” un serial. Putea fi 
aşa într-adevăr, dar 25 de lire ca venit total pentru scrierea 
unei cărţi nu mă făcea să mă simt ca aş putea câştiga mulţi 
bani dintr-o carieră literară. 

— Dacă o carte a fost destul de bună ca să prindă, 
însemnează că editorul a făcut ceva bani cu ea, ceea ce 
bănuiesc că s-a întâmplat, şi va dori o alta. Trebuie ca de 
fiecare dată să obţii ceva mai mult. 

Am ascultat vorbele astea şi am fost de acord. Eram plină 
de admiraţie faţă de priceperea lui Archie în materie 
financiară. Şi am început să mă gândesc la scrierea unei 
alte cărţi. Dar dacă presupuneam că aş face-o, despre ce ar 
fi trebuit să fie? 

Chestiunea s-a rezolvat de la sine, într-o bună zi, pe când 
luam ceaiul într-un local ABC. La o masă alături doi tipi 


discutau despre o persoană numită Jane Fish. Mi s-a părut 
un nume amuzant. Am plecat cu numele în cap. 

Jane Fish. M-am gândit că putea fi un bun început pentru 
o carte - un nume auzit într-o cafenea, un nume neobişnuit, 
aşa încât cine-l auzea nu-l uita. Un nume ca Jane Fish sau, 
poate, Jane Finn. Ar fi încă şi mai bun. M-am oprit la Jane 
Finn şi m-am apucat de scris pe dată. La început îi dădusem 
titlul „Aventura veselă”, mai apoi „Linerii aventurieri” şi, în 
cele din urmă, „Adversarul secret” (The Secret Adversary). 

Archie avusese mare dreptate să-şi găsească un post 
înainte de a părăsi armata. Erau o mulţime de tineri 
disperaţi. Fuseseră demobilizaţi şi nu găseau de lucru. 
Mereu sunau la uşa noastră tineri, căutând să vândă câte 
ceva, ciorapi ori diferite lucruri de uz casnic. Era un 
spectacol tragic. Te simţeai amărât din pricina lor şi 
cumpărai adesea o pereche de ciorapi proşti, numai ca să-i 
bucuri niţel. 

Mulţi dintre ei fuseseră locotenenţi de marină sau de 
infanterie, iar acum erau siliţi la treburi dintr-astea. Uneori 
scriau poezii pe care încercau să le vândă. 

Mi-a venit ideea să iau ca personaje pentru cartea mea o 
pereche dintre aceştia: o fată care fusese în serviciile 
auxiliare ale armatei şi un tânăr din armată. Amândoi, 
destul de disperaţi, erau în căutarea unei slujbe şi apoi se 
întâlneau; poate că se cunoşteau mai demult chiar. Şi apoi? 
Apoi m-am gândit că ar putea fi amestecați în, da, în 
spionaj. Aceasta va fi o carte de spionaj, una palpitantă, nu 
o carte polițistă. Îmi plăcea ideea - era ceva nou faţă de 
munca pe care o depusesem pentru a scrie „Afacerea 
misterioasă de la Styles”. Aşa că am început să scriu, într- 
un fel foarte sumar. Părea amuzant în general şi mult mai 
uşor de scris decât o carte polițistă. 

Când am terminat-o, ceea ce nu a fost chiar prea curând, 
am dus-o lui John Lane, căruia nu prea i-a plăcut. Nu era 
acelaşi gen ca prima mea carte, nu avea să se vândă tot atât 
de bine. Nu erau hotărâți dacă să o publice sau nu. 


Totuşi până în cele din urmă au decis s-o publice. De data 
asta nu a mai trebuit să fac atât de multe modificări. 

După cât îmi amintesc s-a vândut destul de bine. Mi-a dat 
unele drepturi de autor şi din nou am vândut dreptul de 
publicare ca foileton în „The Weekly Times”. Dar de data 
asta am căpătat cincizeci de lire pe care mi le-a dat John 
Lane. Era încurajator, nu destul însă ca să mă facă să mă 
gândesc că ar putea să devină o profesiune. 

A treia mea carte a fost „Crimă de pe terenul de golf” 
(Murder on the Links). Aceasta cred că a fost scrisă nu mult 
după un proces care făcuse mare vâlvă în Franţa. Acum nu- 
mi mai amintesc numele celor amestecați. Era o istorie cu 
nişte oameni mascaţi care făcuseră o spargere, omorâseră 
pe stăpânul casei, îi legaseră soţia şi-i astupaseră gura, cum 
făcuseră şi cu soacra, care şi murise, dar numai aparent, 
căci se înecase cu proteza. În orice caz, povestea soţiei s-a 
dovedit a fi falsă, se credea chiar că ea îşi omorâse soţul şi 
că nici nu fusese legată decât poate de un complice. Mi s-a 
părut o întâmplare bună pe care puteam broda povestea 
mea, începând cu viaţa soţiei după ce fusese achitată de 
crimă. Undeva avea să apară o femeie misterioasă, care era 
eroina unei asasinat cu ani în urmă. De data aceasta am 
plasat acţiunea în Franţa. 

Hercule Poirot avusese mult succes în prima mea carte, 
aşa că mi s-a sugerat să continui să-l folosesc. Unul dintre 
cei cărora le plăcea Poirot era Bruce Ingram, redactor, pe 
atunci, la revista „Ihe Sketch”. A luat legătura cu mine şi 
mi-a sugerat să scriu mai multe nuvele cu Poirot pentru a fi 
publicate în „Ihe Sketch”. Aceasta m-a tulburat foarte tare. 
În sfârşit aveam succes. Să fii publicată în „The Sketch” era 
minunat! A pus să se facă şi un desen al lui Poirot, destul de 
apropiat de felul cum îl imaginasem eu, deşi era puţintel 
mai elegant şi mai aristocratic decât îl văzusem eu. Bruce 
Ingram dorea o serie de douăsprezece poveşti. Nu după 
mult timp am reuşit să scriu opt şi, la început, s-a 
considerat a fi suficient, dar până în cele din urmă s-a 


hotărât să fie douăsprezece şi a trebuit să scriu încă patru, 
mai repede decât doream. 

Nu-mi dădusem seama că acum eram legată nu numai ele 
povestirea polițistă, ci şi de două personaje: Hercule Poirot 
şi Watson al lui, căpitanul Hastings. Îmi plăcea căpitanul 
Hastings. Era o creaţie stereotipică, dar el şi Poirot 
reprezentau ideea mea privind o echipă de poliţişti. Scriam 
în continuare în tradiţia lui Sherlock Holmes - un detectiv 
excentric, un ajutor, inspectorul Japp, detectiv tip Scotland 
Yard, un hăitaş, inspectorul Giraud din poliţia franceză. 
Giraud îl dispreţuia pe Poirot, considerându-l bătrân şi 
învechit. 

Acum văd ce greşeală teribilă făcusem, prezentându-l pe 
Poirot de la început prea bătrân. Ar fi trebuit să-l 
abandonez după primele trei, patru cărţi şi să o iau de la 
capăt cu cineva mult mai tânăr. 

„Crimă pe terenul de golf” a fost mai puţin în tradiţia lui 
Sherlock Holmes şi mai mult influenţată, cred, de „Misterul 
camerei galbene”. Era în genul acela, bombastic şi 
fantezist. Când cineva începe să scrie este influenţat de 
ultimul autor citit sau care i-a plăcut. 

Cred că această carte, „Crimă pe terenul de golf”, era un 
exemplu mult mai moderat al genului, deşi destul de 
melodramatică. De data asta am născocit şi. O poveste de 
dragoste pentru Hastings. Ca să fiu sinceră mi se părea că 
începusem să mă cam plictisesc de el. Nu eram în stare să 
mă eliberez de Poirot, dar de Hastings puteam să scap. 

Editura Bodley Head a fost mulţumită de această carte, 
dar am avut o discuţie cu ei în privinţa copertei. În afară de 
faptul că avea culori urâte şi era prost desenată, 
reprezenta, aşa cum am putut să-mi dau seama, un bărbat 
în pijama murind de o criză de epilepsie. Dar fiindcă omul 
care fusese ucis în carte era îmbrăcat complet şi înjunghiat 
cu un pumnal, am obiectat. O copertă poate să nu aibă 
nimic comun cu intriga unei cărţi, dar dacă are, trebuie cel 
puţin să nu reprezinte un conţinut fals. 


M-am necăjit foarte mult din această pricină. Eram într- 
adevăr furioasă şi am stabilit că pentru viitor va trebui să 
văd eu mai întâi coperta şi s-o aprob. Mai avusesem un mic 
diferend cu editura în privinţa ortografierii cuvântului 
cacao (cocoa). Din vreun motiv ciudat, felul cum scria 
editura cuvântul, înțelegând prin aceasta o ceaşcă de 
cacao, era coco, ceea ce, cum ar fi spus şi Euclid, era 
absurd. Am întâmpinat o opoziţie puternică din partea 
domnişoarei Howse, dragonul care se ocupa de toate 
problemele privind ortografia la Bodley Head. „Cacao”, 
spuse ea, „era întotdeauna în publicaţiile lor scrisă coco”, 
aceasta fiind scrierea corectă şi reprezenta o regulă a 
firmei. Am adus cutii de cacao, chiar şi dicţionare, dar nu au 
produs nici o impresie asupra ei. „Coco era ortografia 
corectă”, susţinea ca. Mulţi ani mai târziu, pe când stăteam 
o dată de vorbă cu Allen Lane, nepotul lui John Lane şi 
creatorul editurii Penguin, i-am spus: 

— Ştii că am dus o lupta teribilă cu domnişoara Howse în 
privinţa felului cum se scrie cuvântul cocoa. 

A râs: 

— Ştiu, am avut multe necazuri cu ea. Pe măsură ce 
îmbătrânea, căpătase nişte păreri privind anumite lucruri la 
care nu vroia deloc să renunţe. Discuta în contradictoriu cu 
autorii şi nu ceda niciodată. 

Nenumăraţi cititori îmi scriau, spunându-mi: „Nu pot să 
înţeleg, Agatha, de ce scrii cuvântul cocoa, coco în cartea 
dumitale. Asta arată că n-ai ştiut niciodată bine ortografia.” 
Total nedrept. Nu am ştiut niciodată prea bine ortografia, 
nu 0 ştiu nici acum, dar în orice caz puteam scrie cacao 
bine. Eram un om slab. Fiind prima mea carte, mă gândeam 
că totuşi poate ei ştiau mai mult decât mine, şi i-am lăsat să 
facă ce vor. 

Am avut câteva recenzii bune despre carte, dar cea care 
mi-a făcut cea mai mare plăcere a apărut în „Ihe 
Pharmaceutical Journal”. Lăuda „această carte polițistă 
pentru faptul că se ocupa cu otrăvuri în cunoştinţă de cauză 


şi nu în mod prostesc, aşa cum se întâmplă uneori când se 
vorbeşte despre substanţe toxice”. „Domnişoara Agatha 
Christie, se spunea mai departe, îşi cunoaşte meseria”. 

Voiam să semnez cărţile mele cu un nume imaginar, ca 
Martin West sau Mostyn Grey, dar John Lane a stăruit ca să- 
mi păstrez numele meu, Agatha Christie; „în special 
prenumele”, spunea el. „Agatha e un nume neobişnuit; va 
rămâne în memoria oamenilor.” Aşa că a trebuit să renunţ 
la Martin West şi să mă etichetez ca Agatha Christie. 
Socoteam că un nume de femeie ar putea face ca publicul 
să aibă prejudecăţi faţă de cărţile mele, fiind vorba în 
special de cărţi polițiste, şi că Martin West ar fi sunat mai 
bărbătesc, mai hotărât. În orice caz, aşa cum am mai spus, 
când publici o primă carte asculţi tot ceea ce ţi se spune şi 
de data aceasta cred că John Lane a avut dreptate. 

Scrisesem până acum trei cărţi, eram fericită în căsnicie şi 
dorinţa mea cea mai intimă era să locuiesc la ţară. Addison 
Mansions se afla departe de parc. A împinge căruciorul 
până acolo nu era glumă nici pentru Jessie Swannell, nici 
pentru mine. Apartamentele erau supuse demolării. 
Aparţineau firmei Lyons care intenţiona să construiască alte 
edificii pe acel loc, de asta închirierea se făcea numai 
trimestrial. În orice moment puteai fi anunţat că blocul avea 
să fie demolat. De fapt blocul nostru din Addison Mansions 
mai exista încă şi treizeci de ani mai târziu, deşi acum a 
dispărut. În locul lui s-a ridicat Cadby Hall. 

Printre activităţile noastre de sfârşit de săptămână era 
uneori şi un drum cu trenul la Croydon, unde jucam golf. 
Nu am fost niciodată o bună jucătoare de golf. Şi Archie 
jucase puţin, dar devenise pasionat de joc. După câtva timp 
începusem să mergem în fiecare săptămână. Nu mă 
deranja, dar pierdeam astfel posibilitatea de a explora 
diferite locuri cât mai variate şi lungile noastre plimbări. În 
cele din urmă acest fel de recreaţie avea să marcheze o 
deosebire destul de mare între mine şi Archie. 


Atât Archie, cât şi Patrick Spence, un prieten al nostru 
care de asemenea lucra la Goldstein, începuseră să devină 
pesimişti în privinţa slujbelor lor. Perspectivele, aşa cum se 
şi promisese sau cum se dăduse de înţeles prin unele 
referiri indirecte, nu păreau să fie satisfăcătoare. Li se 
dăduseră unele posturi de directori, dar asta întotdeauna la 
nişte companii riscante, aflate la marginea falimentului. 
Spence a spus odată: „Cred că toţi aceştia sunt nişte 
pungaşi afurisiţi. Totul pare foarte legal, bineînţeles, dar 
mie nu-mi plac. Tu ce zici?” Archie i-a răspuns că el credea 
că unele dintre aceste firme nu aveau o prea bună 
reputaţie. „Aş dori mai curând să pot schimba locul”, a mai 
spus el, gânditor. Îi plăcea activitatea din City şi avea 
aptitudini chiar, dar pe măsură ce trecea timpul era din ce 
în ce mai nemulţumit de şefii lui. 

Şi atunci a apărut ceva cu totul neprevăzut. Archie avea 
un prieten care fusese profesor la Clifton, un oarecare 
maior Belcher. Omul era o figură. Ştia grozav să tragă 
păcăleli. După cum povestea el, în timpul războiului reuşise 
prin tot felul de vorbe să ocupe funcţia de „controlor pentru 
cartofi”. Nu sunt sigură câte din povestirile lui Belcher erau 
adevărate, dar, în orice caz, pe aceasta o ticluise foarte 
bine. La izbucnirea războiului trebuie să.fi avut între 
patruzeci şi cincizeci de ani şi, deşi i se oferise o slujbă la 
partea sedentară, în ministerul de război, nu-i prea plăcea. 
Pe când lua o dată masa, într-o seară, cu un ştab, ajunsese 
să vorbească la un moment dat despre cartofi, care în 
războiul din 1914-1918 erau într-adevăr o mare problemă. 
După câte îmi amintesc dispăruseră foarte repede. Ştiu că 
la spital nu am avut niciodată cartofi. Dacă lipsa se datora 
controlului lui Belcher nu ştiu, dar nu aş fi surprinsă să aud 
că aşa era. 

— Acest fanfaron bătrân şi prostănac cu care vorbeam, 
spunea Belcher, mi-a zis că problema cartofilor avea să fie 
foarte serioasă, într-adevăr. l-am replicat atunci că trebuia 
făcut ceva, erau prea mulţi care încurcau treburile. Cineva 


trebuia să preia întreaga chestiune, un singur om care să 
controleze. Ei bine, a fost de aceeaşi părere cu mine. Dar, 
am adăugat cu, luaţi aminte, trebuie să fie retribuit gras. 
Nu are nici un rost să se dea un salariu mediocru şi să speri 
să găseşti pentru asta o persoană bună, trebuie să ai pe 
cineva extra. Ar trebui să-i dai cel puţin... 

Şi aici a spus o sumă de câteva mii de lire. 

— Asta e foarte mult! a replicat ştabul. 

— Trebuie să ai o persoană capabilă, ştiţi, dacă mi-aţi oferi 
mie postul nu l-aş accepta la suma aceasta. 

Spusele lui au avut eficacitate. 

După câteva zile, Belcher a fost solicitat, după cum spunea 
el, să accepte suma şi să controleze distribuirea cartofilor. 

— Ce ştiai despre cartofi? l-am întrebat eu. 

— Nu ştiam nimic, a răspuns Belcher, dar nu intenţionam 
să divulg asta. Vreau să spun că poţi face orice, trebuie 
doar să ai pe cineva lângă tine care să ştie câte ceva despre 
ce este vorba. Apoi mai cauţi şi tu să te pui la curent şi 
treaba s-a făcut! 

Era o persoană cu o capacitate nemaipomenită de a 
impresiona lumea. Avea mare încredere în posibilităţile sale 
de organizator şi adesea trecea foarte mult timp până când 
cineva descoperea pagubele pe care le pricinuia. Adevărul 
este că nu am văzut încă un om mai puţin capabil să 
organizeze ceva ca el. Ca şi mulţi politicieni, credea că, în 
primul rând, trebuie să dezorganizezi industria, sau despre 
ce era vorba, şi, creând un haos, să o pui din nou pe 
picioare, cum ar fi spus Omar Khayyam „cât mai aproape de 
dorinţa inimii”. Necazul era că atunci când se ajungea la 
reorganizare, Belcher nu se dovedea bun. Dar aceasta se 
descoperea prea târziu. 

Într-o anumită perioadă din cariera sa, s-a dus în Noua 
Zeelandă, unde a impresionat atât de mult consiliul unei 
şcoli cu planurile lui de reorganizare, încât s-au grăbit să-l 
angajeze ca director. Cam un an mai târziu i s-a oferit o 
sumă enormă să renunţe la funcţie, nu pentru că ar fi avut o 


comportare dezonorantă, ci pur şi simplu din cauza 
harababurii pe care o produsese, a urii pe care o stârnise la 
alţii şi a plăcerii lui personale pentru ceea ce el numea „o 
administraţie modernă, progresistă, cu perspective”. Cum 
spuneam, era o figură. Uneori îl urai, alteori îl îndrăgeai. 

Într-o seară, după ce terminase cu funcţia legată de 
cartofi, a venit la noi la masă şi ne-a explicat ce avea de 
gând să facă. 

— Ştiţi de Expoziţia Imperiului, care va avea loc cam peste 
un an jumătate? Trebuie să fie bine organizată. 
Dominioanele trebuie să fie prevenite să se dovedească 
receptive şi să colaboreze la toată acţiunea. Plec într-o 
misiune în ianuarie - Misiunea Imperiului Britanic, în jurul 
lumii. 

Apoi a continuat să ne prezinte în amănunt planurile lui. 

— Ceea ce-mi trebuie, a adăugat el, este cineva care să 
meargă cu min, e în chip de consilier financiar. Ce ai zice, 
Archie? Tu ai avut întotdeauna un cap bun. Erai primul la 
Clifton, ai toată experienţa asta din City. Eşti întocmai omul 
care-mi trebuie. 

— N-aş putea să-mi părăsesc slujba, a răspuns Archie. 

— De ce nu? Vorbegşte-i şefului tău cum se cuvine, 
subliniază că îţi vei lărgi experienţa şi toate celelalte. Cred 
că-ţi va păstra postul până când te întorci. 

Archie a ripostat că se îndoia că domnul Goldstein ar face 
aşa ceva. 

— Ei bine, mai gândeşte-te, băiatul meu. Mi-ar place să 
mergi. Poate veni şi Agatha, evident. Îi place să 
călătorească, nu-i aşa? 

— Da, am grăit eu, căutând să-mi stăpânesc emoția şi să 
minimalizez. 

— O să vă spun itinerarul. Mai întâi mergem în Africa de 
Sud. Tu, cu mine şi o secretara, bineînţeles. Mai merge cu 
noi şi familia Hyam. Nu ştiu dacă-l cunoşti pe Hyam. E un 
rege al cartofilor din Anglia de est, un tip foarte corect. 
Este un foarte bun prieten al meu. Îşi ia soţia şi fiica. Ei nu 


merg decât până în Africa de Sud. Hyam nu-şi poate 
permite să meargă mai departe pentru că are prea multe 
treburi aici. De acolo ne ducem în Australia, iar după 
Australia în Noua Zeelandă. O să-mi iau puţin timp liber în 
Noua Zeelandă; am o mulţime de prieteni acolo şi îmi place 
ţara. O să avem cred cam vreo lună de vacanţă. Dacă vrei te 
poţi duce în Hawai, la Honolulu. 

— Honolulu, am spus eu în şoaptă. Părea ca una din acele 
fantezii pe care le ai în vis. 

— Apoi mai departe în Canada şi acasă. Va dura vreo nouă, 
zece luni. Ce spui? 

Ne-am dat seama până în cele din urmă că vorbea serios. 
Am examinat propunerea cu toată grija. Lui Archie i se 
plăteau toate cheltuielile de deplasare şi pe lângă aceasta 
primea o mie de lire. Dacă mergeam şi eu costul 
transportului meu urma să ne fie plătit, căci îl întovărăşeam 
pe Archie ca soţia lui, şi se acorda transport gratuit cu 
vaporul sau trenul în diferite ţări. 

Am făcut cu vehemenţă tot felul de socoteli. Părea, în 
general, că puteam să ne avântăm. Mia de lire a lui Archie 
trebuia să acopere cheltuielile cu hotelurile şi o lună de 
vacanţă pentru amândoi, la Honolulu. Era o socoteală la 
limită, dar părea posibilă. Noi fuseserăm până atunci de 
două ori în străinătate, o dată în sudul Franţei, în Pirinei, şi 
a doua oară în Elveţia. Ne plăceau călătoriile la amândoi. 

Sigur că eu căpătasem gust încă de când aveam şapte ani 
cu acea experienţă timpurie. În orice caz, doream foarte 
mult să văd lumea. Şi mi se părea foarte probabil că nu o 
voi vedea niciodată. Acum noi îmbrăţişasem această 
activitate de afaceri comerciale, şi un om de afaceri, atât 
cât îmi puteam da eu scama nu avea niciodată mai mult de 
două săptămâni de vacanţă pe an. În două săptămâni nu 
puteai ajunge prea departe. Aveam o dorinţă arzătoare să 
văd China, India, Japonia, insula Hawai şi multe alte locuri, 
dar visul meu rămânea şi va rămâne probabil întotdeauna 
un Vis. 


— Chestiunea care se pune, a intervenit Archie, este dacă 
bătrânul cu faţa galbenă va privi cu bunăvoința planul. 

Am spus cu optimism că Archie îi era foarte util şi că ţinea 
la el. Archie considera însă că ar fi putut fi înlocuit cu cineva 
tot atât de bun; o mulţime de oameni clădeau târcoale în 
căutare de slujbe. În orice caz, bătrânul cu faţa galbenă nu 
a făcut jocul. Ela afirmat că l-ar putea angaja pe Archie la 
întoarcere, dar nu era în măsură să garanteze că i-ar putea 
păstra postul. Ar fi fost prea mult pentru Archie să ceară 
aşa ceva. Trebuia să-şi asume riscul de a găsi postul ocupat. 
Aşa că am dezbătut problema. 

— E un risc, un risc foarte mare, am spus eu. 

— Da, e un risc. Îmi dau seama că probabil vom debarca în 
Anglia fără o para chioară, cu ceva mai mult de o sută de 
lire pe an amândoi şi cam atât. Şi atunci va fi şi mai greu de 
obţinut un post decât acum. Pe de altă parte, dacă nu rişti 
nimic nu ajungi nicăieri, nu-i aşa? 

I-am dat dreptate. 

— Tu trebuie să hotărăşti, a spus Archie. Ce o să facem cu 
Teddy? Teddy era pe atunci Rosalind, pentru că i-am spus 
odată în glumă „Ihe Tadpole”62. 

— O s-o ia Punkie (cum o numeam acum toţi pe Madge) 
sau mama. Vor fi încântate. Şi apoi are doică. Da, da, în 
această privinţă totul este în regulă. Este singura şansă pe 
care o s-o avem vreodată, am adăugat visătoare. 

Ne-am gândit şi iarăşi ne-am gândit. 

— Desigur, tu te poţi duce, am spus eu, dându-mi curaj ca 
să nu fiu egoistă. Şi eu rămân acasă. 

M-am uitat la el. Archie s-a uitat la mine. 

— N-am de gând să te las acasă. Nu mi-ar tihni dacă aş 
face aşa ceva. Sau rişti, şi vii, sau nu, dar tu trebuie să 
hotărăşti, pentru că, de fapt tu rişti mai mult decât mine. 

Aşa că iarăşi ne-am mai gândit şi apoi am adoptat punctul 
de vedere al lui Archie. 

— Cred că ai dreptate. Ni se oferă o şansă. Dacă n-o 
facem, nu o să ne iertăm niciodată. Chiar aşa cum spui tu: 


dacă nu poţi să rişti să faci ceva, când ţi se oferă prilejul, 
viaţa nu merită trăită. 

Noi nu făceam parte din cei care acţionează cu precauţie. 
Am perseverat în a ne căsători contra tuturor piedicilor, iar 
acum eram pregătiţi să vedem lumea şi să riscăm orice s-ar 
fi întâmplat la întoarcerea noastră. 

Aranjamentele casnice nu au fost greu de făcut. Puteam 
închiria în mod avantajos apartamentul din Addison 
Mansions şi cu aceşti bani să plătesc leafa lui Jessie. Mama 
şi sora mea erau încântate să o ţină pe Rosalind împreună 
cu doica. Singura încurcătură care a apărut în ultimul 
moment a fost pricinuită de faptul că am aflat că fratele 
meu Monty venea într-o permisie acasă din Africa de Sud. 
Madge era foarte furioasă pentru că nu voi fi în Anglia 
pentru vizita lui. 

— Singurul tău frate vine acasă după ce a fost rănit în 
război şi a lipsit ani de zile şi tocmai acum tu pofteşti să 
pleci într-o călătorie în jurul lumii. Găsesc că este ruşinos. 
Ar trebui să-ţi preţuieşti în primul rând fratele. 

— Ei, bine, nu găsesc că-i aşa! am ripostat eu. Trebuie să- 
mi pun soţul în primul rând. El pleacă în această călătorie şi 
mă duc cu el. Soţiile trebuie să-şi urmeze soţii. 

— Monty e singurul tău frate şi aceasta e singura şansă pe 
care o ai să-l vezi, poate încă mulţi ani de aici încolo. 

M-a supărat foarte rău, dar mama a fost cu toată tăria de 
partea mea. 

— Datoria unei soţii este să se ducă cu soţul ei, a spus ea. 
Soţul trebuie să vină în primul rând, chiar şi înaintea 
copiilor, iar un frate e încă şi mai îndepărtat. Nu uitaţi că 
dacă nu eşti mereu cu soţul tău, dacă-l părăseşti prea mult, 
îl pierzi, şi asta e adevărat mai ales pentru un bărbat ca 
Archie. 

— Sunt sigură că lucrurile nu stau chiar aşa! am spus eu 
indignată. Archie este persoana cea mai credincioasă de pe 
pământ. 


— Nu poţi să ştii, continuă mama, vorbind într-un adevărat 
spirit victorian. O soţie trebuie să fie alături de soţul ei şi 
dacă nu e, atunci el simte că are dreptul să o uite. 

PARTEA A VI-A 

Înconjurul lumii 
I 

Călătoria în jurul lumii a fost unul din cele mai 
tulburătoare lucruri din viaţa mea. Era atât de emoţionant 
încât nici nu puteam crede că-i adevărat. Îmi repetam 
mereu: „Plec în jurul lumii”. Culmea era, bineînţeles, gândul 
la călătoria în Honolulu. Că voi ajunge în insula din Mările 
Sudului depăşea cel mai îndrăzneţ vis al meu. Este greu 
pentru cineva care ştie cum stau lucrurile azi să-şi dea 
seama cum te simţeai atunci. Croazierele şi excursiile în 
străinătate constituie ceva foarte obişnuit acum. Sunt la 
preţuri destul de rezonabile şi aproape oricine pare că 
poate fi în stare să întreprindă în cele din urmă măcar o 
călătorie. 

Când ne-am dus în Pirinei am călătorit cu clasa a II-a, 
toată noaptea. Clasa a III-a pe căile ferate străine era 
considerată tot atât de proastă ca şi clasa a III-a pe 
vapoare. Într-adevăr, nici în Anglia, femeile care călătoreau 
singure nu s-ar fi dus cu a III-a. După spusele bunicii, dacă 
mergeai în clasa a III-a nu puteai să te aştepţi decât la 
ploşniţe, păduchi şi beţivi; şi astea nu erau chiar cele mai 
rele lucruri. Până şi cameristele călătoreau întotdeauna în 
clasa a II-a. În Pirinei umblam pe jos şi locuiam la hoteluri 
ieftine. lar mai apoi ne-am îndoit că ne mai puteam permite 
o altă călătorie în anul următor. 

Acum se profila în faţa noastră o călătorie de lux. Natural, 
Belcher aranjase ca totul să fie de prima mână. Numai 
lucrurile cele mai bune puteau fi potrivite pentru Misiunea 
Expoziţiei Imperiului Britanic. 

Eram consideraţi ca ceea ce ar fi astăzi nişte diplomaţi. 
Domnul Bates, secretarul lui Belcher, era un tânăr serios şi 
credul. Un secretar excelent, dar avea înfăţişarea unui 


nemernic dintr-o melodramă, cu părul negru, ochi 
scânteietori şi o înfăţişare în general sinistră. 

— Arată ca un adevărat ucigaş, nu-i aşa? a spus Bekher. Ai 
zice că e oricând gata să-ţi taie beregata. De fapt este cel 
mai onorabil tip pe care l-ai întâlnit vreodată. 

Încă înainte de a ajunge la Cape Town ne tot întrebam cum 
putea suporta Bates să fie secretarul lui Belcher. Era 
terorizat în permanenţă, pus să lucreze la orice oră din zi şi 
din noapte la care i s-ar fi năzărit lui Belcher, developa 
filme, lua note, scria şi rescria scrisori pe care Belcher le 
modifica tot timpul. Presupun că primea un salariu, bun, 
nimic altceva nu l-ar fi făcut să suporte, mai ales că nici nu-i 
plăcea în mod special să călătorească. Era foarte nervos - 
se temea de şerpi pe care sigur avea să-i întâlnească în 
mari cantităţi prin fiecare ţară pe unde treceam. Aveau să 
stea la pândă ca să-l atace pe el în mod special. 

Deşi pornisem într-o dispoziţie grozavă, bucuria mea a fost 
repede înăbuşită. Vremea era oribilă. La bordul navei 
noastre, „Kildonan Castle”, totul părea perfect, până când 
marea s-a dezlănţuit. În golful Biscaya era cât se putea de 
agitată. Stăteam întinsă în cabină gemând de cât îmi era de 
rău şi vomitând mereu. Timp de patru zile am zăcut 
extenuată. În cele din urmă, Archie a adus doctorul navei să 
mă vadă. Nu cred că doctorul luase vreodată în serios răul 
de mare. Mi-a dat ceva care „ar putea să mă liniştească”. 
Dar cum de îndată ce am luat medicamentul l-am şi vomitat 
nu avea cum să-mi facă prea mult bine. Continuam să gem, 
fiindu-mi rău de moarte şi arâtam ca şi moartă, căci o 
femeie dintr-o cabină alăturată, zărindu-mă prin uşa 
deschisă a întrebat stewardesa: 

— N-a murit încă doamna din cabină? 

Într-o seară i-am vorbit foarte serios lui Archie. 

— Când o să ajungem la Madeira, dacă mai sunt în viaţă, 
părăsesc această navă. 

— O, te vei simţi mai bine în curând, sunt sigur. 


— Nu, nu mă voi simţi mai bine niciodată. Trebuie să cobor 
de pe această navă şi să mă văd pe uscat. 

— Totuşi trebuie să te întorci în Anglia, chiar dacă debarci 
la Madeira. 

— Nu trebuie, pot să rămân acolo, să lucrez ceva. 

— Ce să lucrezi? întrebă Archie cam buimăcit. 

E drept că la acea vreme femeile găseau greu de lucru. 
Femeile erau fiice, soţii care trebuiau întreţinute sau 
văduve care trăiau din ceea ce le rămăsese de la soţii lor 
sau din ce le puteau da rudele. Puteau fi însoţitoare pentru 
persoane în vârstă sau guvernante la copii. Totuşi am avut 
un răspuns la obiecţiunea lui: 

— Aş putea fi fată în casă, am răspuns eu. Chiar mi-ar 
place să fiu fată în casă. 

Fetele în casă aveau întotdeauna căutare, în special dacă 
erau înalte. O fată în casă înaltă găsea uşor o slujbă. Citiţi 
acea încântătoare carte de Margery Sharp, „Cluny Brown”; 
eram sigură că aveam pregătirea necesară pentru aşa ceva. 
Ştiam ce pahare de vin să pun pe masă, eram capabilă să 
închid şi să deschid uşa de la intrare. Puteam să curăţ 
argintăria - întotdeauna, acasă, noi frecam argintăria - şi 
apoi puteam să servesc la masă destul de bine. 

— Da, am rostit cu un glas stins, aş putea fi o fată în casă 
foarte bună. 

— Ei bine, o să vedem când o să ajungem la Madeira. 

Totuşi, când am sosit acolo eram atât de slabă, încât nici 
nu eram capabilă să mă dau jos din pat. De fapt, acum 
simţeam că cea mai bună soluţie ar fi fost să rămân pe 
vapor, să mor, să mă sting într-o zi sau două şi să termin 
odată. Dar după ce au trecut vreo cinci sau şase ore de la 
sosirea noastră şi am pus piciorul pe pământ, m-am simţit 
mult mai bine. În dimineaţa următoare zorile s-au ridicat 
strălucitoare şi marea era liniştită. Mă întrebam, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna cu cei care suferă de rău de mare, de 
ce oare făcusem atâta caz? La drept vorbind nu sufeream 
de nimic, avusesem doar rău de mare. 


Nu există pe lume o prăpastie mai adâncă decât între 
cineva care suferă de rău de mare şi cineva care nu suferă. 
Niciunul nu poate înţelege starea celuilalt. Nu aveam 
niciodată să ajung să am abilitatea de a umbla drept pe 
puntea unui vas în mişcare. Toată lumea mă asigura că, 
după ce treceai de primele zile, totul intra în ordine. Dar nu 
era adevărat. De câte ori marea era agitată mă simţeam 
rău, mai ales dacă vaporul avea o mişcare de tangaj. Dar 
după aceea vremea fiind aproape mereu bună m-am simţit 
bine. 

Amintirile mele despre Cape Town sunt mai vii decât cele 
despre alte locuri, pentru că, presupun, a fost primul port 
adevărat unde am sosit şi totul era atât de nou şi ciudat. 
The Blacks, Table Mountain cu forma-i plată, ciudată, 
strălucirea soarelui, piersicile delicioase, scăldatul, totul era 
minunat. Niciodată nu m-am mai întors acolo şi nu-mi dau 
seama de ce. Mi-a plăcut atât de mult. Am stat la unul din 
cele mai bune hoteluri, unde Belcher a arătat de ce-i în 
stare. Se înfuriase din cauza fructelor servite la micul dejun 
care erau tari şi crude. „Ce sunt astea? a strigat el. Piersici? 
Poţi să dai cu ele de pământ şi nu păţesc nimic, fiindcă sunt 
tari ca piatra. A aruncat cu câteva piersici în perete. Vezi? 
Nu se strivesc. Daca ar fi coapte s-ar strivi.” 

Atunci mi-am dat seama, într-o oarecare măsură, că a 
călători cu Belcher poate să nu fie chiar atât de plăcut cum 
părea în perspectivă la masa noastră cu o lună mai înainte. 

Ce scriu cu acum nu este o carte de călătorie, ci doar o 
revenire asupra acelor amintiri care stăruie în mintea mea, 
momente care au avut importanţă, locuri şi întâmplări care 
m-au încântat. Africa de Sud a însemnat foarte mult pentru 
mine. De la Cape Town ne-am despărţit, Archie, doamna 
Hyam şi Sylvia s-au dus la Port Elizabeth şi aveau să se 
întâlnească cu noi în Rhodesia. Belcher, domnul Hyam şi cu 
mine ne-am îndreptat spre minele de diamante de la 
Kimberley prin Matopos, pentru a ne întâlni apoi cu ceilalţi 
la Salisbury. Îmi amintesc nişte zile însorite, arzătoare, 


prăfoase, în trenul mergând spre nord, prin Karroo, fiindu- 
mi tot timpul sete şi bând limonade de la gheaţă. Îmi aduc 
aminte de o lungă linie ferată dreaptă în Bechuanaland. Îmi 
mai revin câteva gânduri vagi despre Belcher terorizându-l 
pe Bates şi contrazicându-se cu Hyam. Matopos m-a 
emoţionat foarte mult cu bolovanii aceia mari adunaţi unii 
peste alţii ca şi cum un uriaş i-ar fi aruncat acolo. 

La Salisbury am petrecut un timp foarte plăcut printre 
englezi fericiţi şi de acolo Archie şi cu mine ne-am dus într-o 
călătorie rapidă la Victoria Falls. Îmi pare bine că nu m-am 
întors niciodată acolo şi că păstrez astfel primele amintiri. 
Copaci uriaşi, perdele de ploaie domoală, curcubeul 
revărsând culori, hoinărind prin pădure cu Archie şi, din 
când în când, vălul de ceaţă risipindu-se pentru a te lăsa să 
vezi o clipită chinuitoarea cascadă revărsându-se în toată 
gloria ei. Da, aceasta era pentru mine una din cele şapte 
minuni ale lumii. 

Ne-am dus la Livingstone, unde am văzut crocodilii 
înotând şi hipopotamii. Din gările prin care treceam cu 
trenul am adus tot felul de animale cioplite în lemn, 
cumpărate de la micuţii localnici în schimbul a trei-patru 
penny. Erau încântătoare. Mai am şi acum câteva dintre ele, 
cioplite în lemn moale şi însemnate cu un fier înroşit în foc, 
cred: girafe, hipopotami, zebre, toate simple, primitive, cu 
mult farmec şi cu multă graţie. 

Ne-am dus la Johannesburg despre care nu-mi amintesc 
nimic, apoi la Pretoria, de unde îmi aduc aminte piatra 
aurită din care erau făcute clădirile Uniunii, apoi mai 
departe la Durban, care a fost o dezamăgire pentru că 
trebuia să faci baie într-un ţarc împrejmuit în mare. Ceea ce 
mi-a plăcut mai mult la Cape Province a fost tocmai 
scăldatul. De câte ori puteam fura ceva timp sau, mai 
curând, când Archie putea, luam trenul şi ne duceam la 
Muizenberg, ne luam plutele şi-o porneam pe valuri. 

Plutele astea erau făcute dintr-un lemn uşor, subţire, 
puteau fi transportate cu uşurinţă şi învăţai repede să treci 


peste valuri cu ele. Uneori era periculos când veneai în 
picaj drept în nisip, dar an general era un sport uşor şi 
distractiv. Făceam câte un picnic pe dunele de nisip. Îmi 
aduc aminte mai ales de florile frumoase de la casa 
episcopului, unde am fost la o recepţie. Era acolo o grădină 
roşie şi una albastră, cu flori înalte albastre. Mai ales 
grădina aceea albastră era atât de frumoasă, pe fundalul ei 
de granit. 

Partea financiară mergea foarte bine în Africa de Sud, 
ceea ce ne-a sporit buna dispoziţie. Aproape în fiecare hotel 
eram oaspeţii guvernului şi aveam călătorii gratuite pe căile 
ferate, aşa că numai călătoria noastră la cascada Victoria 
ne-a costat serios. 

Din Africa de Sud am plecat spre Australia. A fost o 
călătorie lungă, mohorâtă. Pentru mine a fost un mister 
faptul că, aşa cum ne-a explicat căpitanul, drumul cel mai 
scurt spre Australia era să mergi mai întâi în jos spre pol, 
apoi s-o porneşti din nou în sus. Mi-a desenat diagrame 
care până în cele din urmă m-au convins, dar e greu să-ţi 
tot aminteşti că pământul e rotund şi turtit la poli. Este un 
fapt geografic, dar nu ceva ce ai putea aprecia în viaţa 
reală. Nu am avut prea mult soare, dar a fost o călătorie 
plăcută şi destul de calmă. 

Mi se pare ciudat că ţările nu sunt niciodată descrise în 
aşa fel încât să le recunoşti când ajungi acolo. Ideile mele 
superficiale despre Australia se reduceau la o mulţime de 
canguri şi la o mare întindere de pământ necultivat. Ceea 
ce m-a uimit, în primul rând, când am ajuns la Melbourne a 
fost înfăţişarea extraordinară a copacilor şi felul cum 
modifică peisajul arborii de cauciuc australieni. Copacii au 
fost întotdeauna pentru mine primele elemente pe care le- 
am observat într-un loc, ca şi forma dealurilor. În Anglia 
ochiul este familiarizat cu copaci cu trunchiuri întunecate şi 
ramuri cu frunze deschise; în Australia întâlneşti contrariul. 
Priveliştea e cu totul surprinzătoare: scoarţa copacilor este 
albă argintie şi frunzele întunecate. Îţi dădeau impresia că 


ai vedea negativul unei fotografii. Întregul peisaj îţi apărea 
de-a-ndoaselea. Un alt lucru impresionant erau papagalii 
mari albaştri, roşii şi verzi adunaţi în stoluri. Culorile lor 
minunate îi făceau sa pară nişte pietre preţioase 
zburătoare. 

Am stat la Melbourne puţin şi de acolo am făcut diferite 
excursii. Îmi amintesc de o excursie când m-a copleşit 
frumuseţea unor ferigi imense. Nu mă aşteptam să 
întâlnesc în Australia un asemenea soi de plante tropicale. 
Erau foarte frumoase şi impresionante. Mâncarea nu se 
arăta a fi prea bună. Mâncam mereu carne de vacă sau 
curcani cu o carne foarte tare. Instalaţiile sanitare erau 
stânjenitoare pentru cineva crescut într-un mediu victorian. 
Doamnele din grupul nostru au fost introduse în mod foarte 
politicos într-o cameră, unde în mijlocul podelei se aflau 
două oale de noapte pregătite pentru a fi folosite la nevoie: 
aşa, fără nici cea mai mică izolare, era foarte neplăcut. 

Atât în Australia, cât şi în Noua Zeelandă am comis o gafă, 
când m-am aşezat la masă. Misiunea noastră era de obicei 
invitată de către primar sau de Camera de comerţ în 
diferitele localuri pe care le vizitam şi, prima oară când s-a 
întâmplat aceasta, m-am dus foarte neştiutoare şi m-am 
aşezat lângă primar sau vreun alt demnitar. O femeie mai în 
vârstă, cu o mutră acră, mi-a spus atunci: „Cred, doamnă 
Christie, că veţi prefera să vă aşezaţi lângă soţul 
dumneavoastră”. Destul de ruşinată, m-am grăbit să-mi iau 
locul de cealaltă parte a mesei, lângă Archie. Aranjamentele 
la aceste mese erau ca fiecare soţie să stea lângă soţul ei. În 
Noua Zeelandă am uitat unde îmi era locul, dar după aceea 
ştiam şi mă duceam direct unde trebuia. 

În New South Wales am stat într-o localitate numită, cred, 
Yanga, unde îmi amintesc un lac mare cu lebede negre. Era 
o privelişte frumoasă. Aici, în timp ce Archie şi Belcher erau 
ocupați să prezinte revendicările Imperiului Britanic în 
chestiuni privind emigrarea şi importanţa comerţului în 
cadrul Imperiului şi altele asemănătoare, mi s-a îngăduit să 


petrec o zi fericită în crângul de portocali. Aveam un 
şezlong confortabil, soarele îşi trimitea razele strălucitoare 
şi, după câte îmi amintesc, am mâncat douăzeci şi trei de 
portocale, alegând cu atenţie pe cele mai bune din copacii 
din jurul meu. Portocalele coapte culese direct din copaci 
sunt cel mai delicios lucru pe care ţi-l poţi închipui. Am 
făcut atunci o mulţime de descoperiri despre fructe. Îmi 
închipuiam, de exemplu, că ananasul atârnă plin de graţie 
dintr-un copac. Am fost foarte uimită când am descoperit că 
un imens câmp pe care-l credeam plin de varză, era de fapt 
acoperit cu ananas. Într-un fel a fost o dezamăgire. Mi se 
părea o modalitate foarte prozaică de cultivare a unui fruct 
atât de savuros. 

O parte din călătoria noastră am făcut-o cu trenul, dar am 
mers destul de mult şi cu automobilul. Străbătând acele 
imense întinderi de câmpie acoperită eu păşuni, cu un vast 
orizont netulburat de nimic, decât uneori de mori de vânt, 
mi-am dat scama cât de înspăimântător putea fi: ce uşor 
puteai să te pierzi acolo. Soarele era în înaltul cerului atât 
de sus deasupra capului, încât habar n-aveai unde putea fi 
nordul, sudul, estul sau vestul. Nu exista nici un punct de 
reper pentru a te orienta. Nu mi-am închipuit niciodată un 
deşert verde, deşertul pentru mine era întotdeauna 
acoperit cu nisip, dar socoteam că existau mai multe puncte 
de reper şi protuberante cu ajutorul cărora poţi să-ţi 
găseşti drumul în deşert, decât pe şesurile întinse acoperite 
cu ierburi din Australia. 

Ne-am dus la Sydney unde ne-am distrat de minune. Dar 
ştiind că Sydney şi Rio de Janeiro aveau cele mai frumoase 
porturi din lume, am rămas decepţionată. Presupun că mă 
aşteptam la prea mult. Din fericire nu am fost niciodată la 
Rio, aşa că încă pot să-mi păstrez în minte o imagine făurită 
de fantezia mea. 

La Sydney am cunoscut familia Bell. O femeie tânără, puţin 
mai mare decât mine, a venit într-o seară la hotel şi s-a 
prezentat: Una Bell şi ne-a invitat pe toţi să stăm, la 


sfârşitul săptămânii următoare, la ferma lor din 
Queensland. Deoarece Archie şi cu Belcher aveau de făcut 
mai întâi turul unor oraşe mai plictisitoare, am convenit ca 
eu să o întovărăşesc pe doamna Bell la ferma lor de la 
Coochin Coochin şi să aştept acolo sosirea bărbaţilor. 

Am făcut o călătorie cu trenul de mai multe ore şi eram 
foarte obosită. Apoi am mers cu automobilul şi am ajuns în 
sfârşit la Coochin Coochin, lângă Boona, în Queensland. 
Eram încă pe jumătate adormită când am dat de o scenă de 
viaţă exuberantă. Camere luminate, pline de fete frumoase 
care vorbeau şi îţi ofereau tot felul de băuturi, cacao, cafea, 
orice doreai - vorbind toate în acelaşi timp, sporovăind, 
râzând. Parcă eram încremenită şi vedeam totul nu dublu, 
ci cvadruplu. Mi se părea că familia Bell era formată din 26 
de membri. Ziua următoare am redus-o la patru fete şi 
patru băieţi. Fetele semănau toate una cu alta cu excepţia 
Unei care era brunetă. Celelalte erau blonde, înalte, cu 
figuri prelungi, toate pline de graţie în mişcări, toate 
călărind splendid şi părând nişte fete energice, tinere şi 
viguroase. 

A fost o săptămână nemaipomenită. Energia fetelor Bell 
era atât de mare încât abia puteam ţine pasul cu ele. M-am 
simţit foarte atrasă de băieţi, de fiecare în parte. Victor era 
vesel, galant. Bert călărea splendid, fiind mai serios, însă 
Frick părea mai liniştit şi iubea muzica. Cel care mi-a plăcut 
cred că a fost Frick. Cu mulţi ani mai târziu, fiul lui, 
Guilford, avea să facă parte din expedițiile noastre 
arheologice din Irak şi Siria. Pe Guilford îl consider aproape 
ca pe un fiu. 

Figura dominantă din casa Bell era mama. Văduvă de mai 
mulţi ani, avea ceva din regina Victoria, scundă de statură, 
cu părul cărunt, liniştită, dar autoritară în comportare, 
domnea peste întreaga familie cu o autocraţie absolută. Era 
astfel tratată ca şi cum ar fi fost un cap încoronat. 

Printre diferiţii lucrători de la fermă, dintre care cei mai 
mulţi erau metişi, se aflau şi unul sau doi băştinaşi. Aileen 


Bell, cea mai tânără dintre surorile Bell, mi-a spus aproape 
chiar din prima zi: 

— Trebuie să o vezi pe Susan. 

Am întrebat cine era Susan. 

— E dintre „negri”, dar una adevărată, absolut pur sânge 
şi mimează minunat. 

Aşa li se spunea întotdeauna: „negrii”. lată că a apărut o 
bătrână încovoiată. Era şi ea tot atât de suverană în lumea 
ei ca şi doamna Bell în a sa. Mi-a imitat pe toate fetele şi 
băieţii de la fermă. Avea un dar natural de a mima şi îi 
plăcea foarte mult să dea acest spectacol. Ne-a şi cântat 
nişte melodii ciudate, false, socoteam eu. 

— Acum, Susan, imit-o pe mama ducându-se să vadă 
găinile. 

Dar Susan a dat negativ din cap. lar Aileen a spus: 

— Nu o imită niciodată pe mama, zice că n-ar fi respectuos 
şi nu se cuvine să facă aşa ceva. 

Aileen avea o mulţime de canguri mici, câini nenumărați şi 
bineînţeles cai. Familia Bell mă tot îmbia să călăresc, dar nu 
aveam impresia că experienţa mea de la vânătorile din 
Devon mi-ar fi dat dreptul să pretind că sunt o călăreaţă. În 
plus, eram întotdeauna nervoasă când călăream pe caii 
altora, temându-mă să nu le fac vreun rău. Aşa că au 
renunţat şi ne-am dus pretutindeni cu automobilul. Este 
foarte impresionant să vezi vitele adunate la un loc şi toate 
aspectele vieţii de la o fermă. Se părea că familia Bell 
poseda imense întinderi de pământ în Queensland şi, dacă 
am fi avut timp, spunea Aileen, m-ar fi dus să văd fermele şi 
crescătoriile de animale din nord, care erau mai sălbatice şi 
mai primitive. Niciuna din fetele Bell nu tăcea o secundă, îşi 
adorau fraţii şi îi venerau ca pe nişte eroi, într-un fel cu 
totul nou pentru mine. Erau tot timpul în mişcare, alergând 
la diferitele lor ferme, la prieteni, se duceau la Sydney, la 
curse, flirtau cu tineri cărora le spuneau „cartelele” - o 
rămăşiţă a războiului, bănuiesc. 


Curând au sosit Archie şi Belcher arătând surmenaţi de 
eforturile lor. Am petrecut un sfârşit de săptămână vesel, 
lipsit de orice griji, cu diferite distracţii neobişnuite, dintre 
care una a fost o plimbare cu un tren mic şi mi s-a îngăduit 
să-l conduc eu câţiva kilometri. Era şi un grup de deputaţi 
laburişti australieni care avuseseră un banchet şi toţi erau 
afumaţi şi cum se duceau pe rând să conducă trenul ne 
aflam în pericol de moarte, căci mergeau cu viteză foarte 
mare. 

Ne-am luat rămas bun cu părere de rău de la prietenii 
noştri, mai curând de la o parte din ei, căci mulţi au mers să 
ne conducă până la Sydney. Am aruncat o scurtă privire 
Munţilor Albaştri şi atunci am fost din nou fermecată de un 
colorit al peisajului cum nu mi-a fost încă dat să văd. 
Dealurile se proiectau în depărtare cu adevărat albastre, un 
albastru ca de cobalt, nu acel albastru cenuşiu pe care 
eram deprinsă să-l asociez întotdeauna cu dealurile. Păreau 
ca şi cum atunci cineva le-ar fi pictat. 

Australia a făcut destul de mari eforturi pentru Misiunea 
Britanică. Fiecare zi era încărcată cu discursuri, banchete, 
recepții, lungi călătorii în diferite locuri. Ajunsesem la acea 
vreme să ştiu pe dinafară toate discursurile lui Belcher. Era 
un foarte bun orator, expunând cu totală spontaneitate şi 
entuziasm, de parcă atunci îi veniseră ideile în minte. 
Archie oferea un contrast marcat faţă de el prin aerul lui de 
prudenţă şi înţelepciune în materie financiară. La început, 
pe când eram în Africa de Sud, Archie a fost numit în ziarele 
de acolo Guvernatorul Băncii Angliei. Toate tăgăduirile lui 
în acest sens nu au fost luate în seamă, aşa că a rămas 
pentru presă Guvernatorul Băncii Angliei. 

Din Australia ne-am dus în Tasmania, călătorind cu 
automobilul de la Launceston la Hobart. Cu marea lui 
albastră şi cu portul, cu florile, copacii şi tufişurile lui, 
Hobart era incredibil de frumos. Plănuiam ca într-o zi să 
revin şi să rămân acolo. 


De la Hobart am plecat în Noua Zeelandă. Îmi aduc aminte 
bine de călătoria aceea, căci dădusem peste o persoană 
care nu ne-a mai slăbit, pe care o numisem „Deshidratorul”. 
Era pe vremea când se făcea mare caz de mâncarea 
deshidratată. Acest om, cum vedea un aliment, nu se 
gândea decât numai cum l-ar fi putut deshidrata, şi la 
fiecare masă ne trimitea farfurii pline pentru a le încerca. 

Ni s-au dat morcovi, prune şi tot felul de alimente 
deshidratate şi toate, fără excepţie, nu aveau nici un gust. 

„Daca mai sunt obligat mult să tot mănânc aceste alimente 
deshidratate, spuse Belcher, o să înnebunesc”. Dar cum 
„Deshidratorul” era bogat şi puternic şi se putea dovedi a fi 
de mare folos pentru Expoziţia Imperiului Britanic, Belcher 
a trebuit să se stăpânească şi să continue să se hrănească o 
vreme cu morcovi şi cartofi deshidrataţi. 

Până acum atracțiile călătoriei în grup se epuizaseră. 
Belcher nu mai era prietenul nostru, cel care apăruse ca un 
tovarăş plăcut de masă. Era nepoliticos, dominant, 
terorizant, total nepăsător faţă de ceilalţi şi meschin în 
chestiuni curios de mici. De exemplu mă trimitea să-i 
cumpăr şosete albe din bumbac sau alte lucruri de lenjerie 
şi niciodată nu-mi plătea pentru cele cumpărate. 

Dacă ceva îl înfuria devenea atât de imposibil, încât 
ajungeai să-l urăşti. Se comporta exact ca un copil rău şi 
răsfăţat. Dar până în cele din urmă era dezarmat, căci, 
când îşi revenea, putea să dea dovadă de atâta bonomie şi 
farmec, încât nu ştiu cum se făcea, dar uitai toate 
necazurile pe care ţi le pricinuise şi te aflai din nou în 
termeni buni cu el. Ştiai întotdeauna mai dinainte când 
avea să se înfurie, căci începea să se umfle şi să se 
înroşească la faţă ca un curcan. Apoi, mai curând sau mai 
târziu, îl ataca pe fiecare. Dar când era bine dispus ne 
povestea tot felul de anecdote din marea lui rezervă. 

Noua Zeelandă mi se pare şi acum cea mai frumoasă ţară 
pe care am văzut-o vreodată. Peisajul este extraordinar. 
Când am ajuns la Wellington, am avut o zi superbă, ceea ce 


se întâmplă, după cum am înţeles de la localnici, arareori. 
Ne-am dus la Nelson şi apoi în jos la South Island prin 
Buller Gorge şi Kawarau Gorge. Pretutindeni frumuseţea 
naturii era surprinzătoare. M-am jurat atunci că mă voi 
întoarce într-o bună zi, primăvara, în primăvara lor, nu a 
noastră, pentru a vedea copacii rata înfloriţi: toţi numai aur 
şi roşu. N-am făcut-o niciodată. Cea mai mare parte din 
viaţa mea am fost atât de departe de Noua Zeelandă. Acum 
cu voiajurile cu avionul nu-ţi trebuie decât două sau trei 
zile, dar călătoriile mele s-au încheiat. 

Belcher era încântat să revadă acele meleaguri. Avea în 
Noua Zeelandă mulţi prieteni, şi în anii lui de şcoală fusese 
fericit. Când am plecat împreună cu Archie la Honolulu ne-a 
binecuvântat şi ne-a recomandat stăruitor să ne distrăm. A 
nu mai avea de lucru şia nu mai trebui să facă faţă unui 
coleg capricios şi violent era pentru Archie un adevărat 
paradis. Călătoria a fost foarte relaxantă, ne-am oprit la Fiji 
şi prin alte insule, ajungând în cele din urmă la Honolulu. 
Era mult mai sofisticat decât ne închipuisem, cu 
nenumărate hoteluri, străzi şi automobile. Am sosit 
devreme, dimineaţa, am descins la hotel şi de cum am intrat 
în camere am văzut plaja, lumea şi plutele săltând pe valuri. 
Am coborât şi noi, am închiriat plute şi ne-am aruncat în 
mare. Evident, eram cu totul neştiutori. Ziua nu era bună 
pentru aşa ceva, era una din acele zile în care numai 
experţii se avântă, dar noi care practicasem acest sport în 
Africa de Sud credeam că ştim totul. Dar în Honolulu e 
altceva. Pluta, de exemplu, este o bucată mare de lemn, 
prea grea pentru a o ridica. Te întinzi pe ea şi trebuie să 
vâsleşti încet spre bancul de nisip care era sau mi se părea 
mie că este cam la un kilometru şi ceva depărtare. Apoi, 
când în cele din urmă ajungi acolo, te aranjezi în poziţie şi 
aştepţi valul potrivit şi te arunci în mare spre țărm. Nu e 
chiar aşa de uşor cum pare. În primul rând, lucru şi mai 
important, trebuie să ştii care e valul cel rău, pentru că 


dacă te prinde acest val şi te duce la fund, doar cerul te mai 
poate ajuta. 

Nu eram o înotătoare tot atât de bună ca şi Archie aşa că 
mi-a trebuit mai mult să ajung la banc. Nu l-am mai văzut 
pe Archie, clar bănuiam că îşi dăduse drumul cum făceau şi 
ceilalţi. Aşa că m-am instalat pe pluta mea şi aşteptam valul. 
A venit valul cel rău. Cât ai clipi din ochi eu m-am trezit 
aruncată într-o parte şi în alta, valul m-a izbit cu violenţă 
împingându-mă în jos, iar când am ajuns din nou la 
suprafaţa apei, căutând să respir după ce înghiţisem mari 
cantităţi de apă sărată, am văzut pluta mea purtată de apă 
la mai bine de jumătate de kilometru depărtare de mine. 
Am înotat cu foarte multe eforturi spre ea. Mi-a adus-o un 
tânăr american care m-a întâmpinat cu următoarele 
cuvinte: „Ascultă, surioară, dacă aş fi în locul dumitale nu 
m-aş încumeta să mă arunc cu pluta azi. Poţi să dai de 
dracu' dacă stărui. la pluta şi du-te drept la țărm acum”. 

I-am urmat sfatul. 

După scurt timp m-am întâlnit cu Archie. Şi el scăpase 
pluta din mână, dar având mai multă putere să înocate a 
prins-o mai repede. A mai făcut vreo două încercări şi până 
la urmă a izbutit s-o scoată la capăt. Eram plini de vânătăi, 
zgâriaţi şi complet extenuaţi. Am dus plutele înapoi, ne-am 
târât pe plajă şi ne-am urcat în cameră unde am căzut sleiţi 
de puteri pe paturi. Am dormit vreo patru ore, dar 
continuam să fim vlăguiţi când ne-am trezit. L-am întrebat 
amărâtă pe Archie: 

— Presupun că nu găseşti prea multă plăcere în acest 
sport? Apoi oftând: Aş vrea să mă văd înapoi la Muizenberg. 

A doua oară când eram în mare, s-a întâmplat o adevărată 
catastrofă. Costumul meu de baie elegant, din mătase, care 
mă acoperea de la umeri până la glezne, a fost sfâşiat 
aproape complet de valuri. Aproape în pielea goală m-am 
înfăşurat repede în halatul de plajă. A trebuit să mă duc 
imediat la magazinul hotelului şi să-mi cumpăr un alt 
costum de baie din lână verde, care a constituit bucuria 


vieţii mele şi în care găseam că arătam remarcabil de bine. 
Şi Archie era de aceeaşi părere. 

Ne-am lălăit patru zile în lux la hotel şi apoi a trebuit să 
căutăm ceva mai ieftin. Până în cele din urmă am închiriat o 
cabană pe cealaltă parte a drumului de la hotel. Costa cam 
pe jumătate. Toată ziua stăteam pe plajă şi ne aruncam cu 
plutele, aşa că, încetul cu încetul, am devenit experţi. În 
orice caz experţi din punct de vedere european. 

Ne tăiasem la picioare în corali şi ne-am cumpărat sandale 
din piele moale pe care le legam de glezne. Aşa că n-aş 
putea spune că primele patru sau cinci zile ne-au făcut 
placere. Eram obosiţi şi ne dureau toate oasele, dar nu 
aveam încotro. Din când în când însă mai gustam şi clipe de 
totală bucurie. În curând am învăţat cum trebuia procedat 
ca să ne fie mai uşor, eu cel puţin am reuşit. Archie se 
ducea de obicei prin propriile lui eforturi singur până la 
recif. Cei mai mulţi aveau câte un băieţaş localnic care îi 
trăgea. Stăteai întins pe plută, iar băiatul, ţinând pluta cu 
degetul cel mare de la picior, înota viguros până la recif. 
Acolo aşteptai să te arunci, până când băiatul îţi striga ce să 
faci. „Nu, nu ăsta. Nu, nu, aşteaptă - Acum!” La cuvântul 
acum o porneai, şi, o, cât de divin era! Nimic nu se putea 
compara cu bucuria aceea. Nu exista nimic care să poată 
întrece acea goană prin apă la o viteză care ţi se părea de 
peste două sute de kilometri pe oră, cufundat în valuri, 
după care pluteai uşurel până când ajungeai pe plajă. Este 
una din cele mai perfecte plăceri fizice pe care am 
cunoscut-o vreodată. 

După zece zile începusem să fiu îndrăzneață. După ce 
porneam mă ridicam cu grijă în genunchi pe plută, apoi mă 
străduiam să stau în picioare. În primele şase rânduri nu 
am reuşit, dar nu era neplăcut: nu-ţi mai menţii echilibrul şi 
cazi de pe plută. Bineînţeles dacă-ţi pierdeai pluta trebuia 
să înoţi din greu; dar dacă aveai noroc băiatul te urma şi 
recupera pluta. Atunci te trăgea din nou şi încercai iarăşi. 
O, ce moment de triumf total am cunoscut în ziua când mi- 


am păstrat echilibrul şi am ajuns la țărm, stând în picioare 
pe plută! 

Ne-am dovedit neştiutori şi în altă privinţă, ceea ce a avut 
rezultate neplăcute. Am subestimat total forţa soarelui. 
Pentru că eram uzi şi în apă nu simţeam căldura, nu ne-am 
dat seama ce ne putea face soarele. În mod normal, te duci 
cu pluta dimineaţa devreme sau după-masa târziu, pe când 
noi o porneam fericiţi şi glorioşi în miezul zilei, ca nişte 
nătăfleţi ce eram, iar rezultatul s-a văzut curând. Dureri 
cumplite, spatele şi umerii în flăcări toată noaptea şi în cele 
din urmă ghirlande enorme de băşici pe toată pielea. Îţi era 
jenă să te duci la masă într-o rochie de seară. A trebuit să- 
mi acopăr umerii cu un voal. Archie a bravat privirile 
batjocoritoare de pe plajă şi s-a dus în pijama. Eu purtam 
un fel de bluză albă care-mi acoperea umerii şi braţele. Aşa 
că stăteam la soare evitându-i razele fierbinţi şi aruncam 
aceste veşminte în clipa când ne duceam să înotăm. Dar 
răul fusese făcut şi a trecut mult timp până când umerii mei 
s-au vindecat. Este foarte neplăcut să pui mâna pe spate şi 
să scoţi bucăţi enorme de piele moartă. 

Mica noastră cabană avea de jur împrejur bananieri, dar 
bananele, ca şi ananasul, au fost pentru mine o uşoară 
dezamăgire. Îmi imaginam că nu aveam decât să întind 
mâna şi să culeg o banană şi să o mănânc. Reprezintă o 
sursă serioasă de profit şi sunt culese verzi. Totuşi chiar 
dacă nu poţi mânca o banană din copac puteai să te bucuri 
de o enormă varietate de care nici nu bănuiai că există. Îmi 
aduc aminte de Nursie, când aveam vreo trei sau patru ani, 
descriindu-mi bananele din India şi diferenţa între 
„plantain”, nişte banane mari, necomestibile, şi bananele 
care erau mici şi delicioase. Honolulu oferea vreo zece 
varietăţi: erau „banane roşii”, mari, banane mici, denumite 
„banane ca îngheţata”, albe şi cu fibre, banane care se 
foloseau numai la gătit şi aşa mai departe. Mai erau, şi 
„bananele-mere”, având o altă aromă. Şi uite aşa începi să 
devii mofturos. 


Şi localnicii m-au dezamăgit Mi i-am închipuit ca pe nişte 
făpturi de o frumuseţe desăvârşită. Mai întâi am încercat o 
uşoară repulsie în faţa mirosului puternic de ulei de nucă 
de cocos cu care se ungeau fetele şi multe dintre ele nici 
măcar nu erau drăguţe. Mesele abundente cu carne 
fierbinte, fiartă, de asemenea nu erau cum mi le 
închipuisem. Am crezut întotdeauna că polinezienii 
mănâncă în special fructe delicioase de toate soiurile. 
Pasiunea lor pentru carne de vacă fiartă m-a surprins. 

Vacanţa noastră se apropia de sfârşit şi cam oftam la 
gândul că trebuia să ne reluăm obligaţiile. Începusem să 
fim uşurel îngrijoraţi din punct de vedere financiar. 
Honolulu s-a dovedit a fi excesiv de scump. Orice mâncai 
sau beai costa de vreo trei ori mai mult decât te aşteptai. Să 
închiriezi o plută, să plăteşti băiatul ca să te însoţească, 
totul costa bani. 

Până atunci ne descurcasem bine, dar venise momentul 
când minţile noastre fuseseră cuprinse de o uşoară 
îngrijorare în privinţa viitorului. Mai aveam de mers şi în 
Canada, dar mia de lire a lui Archie se topea repede. 
Călătoriile erau plătite aşa că nu aveam de ce ne îngrijora 
în această direcţie. Puteam ajunge în Canada şi apoi în 
Anglia. Dar mai trebuia să facem faţă cheltuielilor necesare 
pentru întreţinerea mea în timpul şederii în Canada. Cum 
aveam să mă descurc? 

Totuşi, ne-am scos din minte aceste îngrijorări şi toată ziua 
eram cu pluta pe mare. Mergeam ca disperaţii. S-a dovedit 
că am exagerat prea mult. De câtva timp simţeam o durere 
în gât şi în umăr şi începusem să mă trezesc în fiecare 
dimineaţă, pe la cinci, cu o durere aproape de nesuportat în 
umărul şi braţul drept. Sufeream de nevrită, deşi nu o 
numeam încă aşa. Dacă aş fi avut un dram de minte n-aş 
mai fi folosit atâta braţul drept şi aş fi renunţat la mersul cu 
pluta pe apă. Dar nici prin minte nu-mi trecea să fac aşa 
ceva. Mai aveam trei zile doar şi nu puteam suferi gândul 
de a pierde nici măcar o clipă. Continuam să fiu cu pluta pe 


apă, să stau dreaptă în picioare să-mi arăt vitejia până la 
sfârşit. Acum nu mai puteam dormi deloc noaptea din cauza 
durerii. Totuşi nutream un sentiment optimist că de îndată 
ce voi părăsi Honolulu şi voi înceta să merg cu pluta va 
trece. Ce mult greşeam! Aveam să sufăr de nevrită şi dureri 
de nesuportat încă trei săptămâni, aproape o lună. 

Belcher era departe de a fi binevoitor când ne-am întâlnit 
din nou. Părea că nutreşte un resentiment pentru vacanţa 
noastră. „Este timpul să mai şi lucrăm, a spus el. Să umbli 
de colo, colo, fără a face nimic... Pe cinstea mea! E 
extraordinar cum s-a potrivit, să plăteşti pe cineva care să 
nu facă nimic toi timpul.” Uita că şi el petrecuse vacanţa în 
Noua Zeelandă şi regreta că-şi părăsise prietenii. 

Aveam mereu dureri: aşa că m-am dus să mă vadă un 
doctor. Mi-a dat un unguent cumplit pe care trebuia să-l 
aplic la cot, când durerea era într-adevăr de nesuportat. 
Mi-a ars pielea, lăsându-mi aproape o gaură pe locul acela, 
iar durerea nu prea s-a potolit. Eram într-o stare jalnică. 
Durerile constante te doboară; începea în fiecare dimineaţă 
în zori. Mă dădeam jos din pat şi umblam prin cameră, căci 
aşa durerea parcă devenea mai suportabilă. După o oră- 
două, dispărea dar revenea apoi cu o forţă dublă. 

Cel puţin durerile astea îmi scoteau din minte îngrijorările 
mereu crescânde în privinţa situaţiei noastre financiare. 
Eram la capăt acum. Mia de lire a lui Archie se topise 
aproape şi mai aveam încă trei săptămâni. Am hotărât că 
singurul lucru care îmi rămânea de făcut era să renunţ la 
călătoria în Nova Scoţia şi Labrador şi să mă duc la New 
York de îndată ce rămâneam fără bani. Puteam să stau la 
mătuşa Cassie sau la May, în timp ce Archie şi Belcher 
inspectau industria de vulpi argintii... 

Chiar şi aşa lucrurile nu se aranjau. Puteam să-mi permit 
să stau la hotel, dar mesele costau foarte mult. Atunci mi-a 
venit o idee grozavă. Aveam să mă rezum numai la micul 
dejun. Voi lua micul dejun la restaurant, consumând tot ce 
era pe meniu. Micul dejun era copios. Mâncam grapefruit şi 


alte fructe, tot soiul de prăjituri, ouă, costiţă. Când 
terminam mă simţeam ca un şarpe boa constrictor. Dar 
reuşeam să-mi ţină până seara. În timpul vizitelor noastre 
în dominioane primiserăm mai multe daruri: un covoraş 
albastru cu animale pentru Rosalind pe care abia aşteptam 
să-l pun în camera ei şi diferite alte lucruri - fulare şi altele. 
Printre acestea se afla şi un vas enorm cu extract de carne. 
L-am purtat cu noi pretutindeni şi acum eram bucuroasă de 
asta, căci îmi dădeam seama că avea să constituie 
subzistenţa mea. Regretam că nu-l flatasem mai mult pe 
„Deshidrator” ca să-mi fi dat cât mai multe roşii, morcovi, 
carne deshidratate şi alte delicatese. 

Când Belcher şi Archie se duceau la diferitele lor dineuri 
pe la Camera de Comerţ, mă retrăgeam în pat, sunam şi 
ceream o cană enormă cu apă fiartă, declarând că nu-mi 
este bine şi aveam nevoie de apă ca să mă doftoricesc, 
pentru indigestia mea. Puneam extract de carne în apă, 
când mi-o aduceau, şi mă hrăneam astfel până dimineaţa. 
Vasul cu extract de carne mi-a ajuns zece zile. Uneori eram 
şi eu invitată la dejunuri sau dineuri. Erau zile de 
sărbătoare pentru mine. La Winnipeg, în special, am fost 
foarte norocoasă, căci fiica unuia dintre demnitari a venit să 
mă ia de la hotel şi m-a invitat la dejun la un restaurant 
foarte scump. A fost o masă nemaipomenită. Am mâncat 
cele mai substanţiale cărnuri care mi-au fost oferite. Ea a 
mâncat foarte puţin, nu ştiu ce o fi zis despre apetitul meu. 

Cred că la Winnipeg, Archie s-a dus cu Belcher la mai 
multe elevatoare de cereale. Ar fi trebuit, bineînţeles, să 
ştim că cine suferă de sinusuri nu trebuie să se apropie de 
elevatoare de cereale, dar nu ne-a trecut prin minte aşa 
ceva, nici lui, nici mie. S-a întors cu ochii lăcrimând şi 
arătând foarte bolnav încât am fost foarte alarmată. A 
reuşit să plece în ziua următoare, dar n-a ajuns decât până 
la Toronto, unde s-a simţit foarte rău şi nu a mai fost în 
stare să continue turul. 


Belcher era foarte furios. Nu a exprimat nici urmă de 
compasiune. A declarat că Archie l-a lăsat baltă. Era doar 
tânăr şi voinic, o prostie să se lase atât de uşor doborât. 
Ştia că Archie avea febră mare. „Dacă era aşa bolnăvicios 
nu trebuia să fi venit”, spunea el. Toată răspunderea îi 
revenea acum lui Belcher singur. Bates nu-i era de nici un 
ajutor, aşa după cum se ştie. Bates era doar bun să facă 
bagajele şi pe acelea le făcea prost. Prostănacul nu era în 
stare nici să împăturească pantalonii cum trebuie. 

Sfătuită de cei de la hotel am chemat un doctor şi acesta a 
declarat că Archie are congestie pulmonară şi că trebuie să 
stea în repaus absolut, nefiind capabil de nici o activitate 
timp de cel puţin o săptămână. Tunând şi fulgerând, 
Belcher a plecat, lăsându-mă aproape fără nici un ban într- 
un hotel mare, cu un bolnav delirând, cu o temperatură de 
40*. Mai mult încă, avea şi o iritaţie care îi ieşise pe tot 
trupul, din cap până în picioare, şi suferea cumplit din 
cauza acesteia şi a temperaturii ridicate. 

A fost un moment îngrozitor, şi acum sunt bucuroasă că 
am uitat disperarea şi însingurarea în care mă aflam, 
atunci. Mâncarea de la hotel nu era potrivită pentru starea 
lui. M-am dus şi am cumpărat din altă parte lucruri de 
regim. Bietul Archie! Nu am văzut niciodată un om atât de 
înnebunit din cauza iritaţiei aceleia îngrozitoare. Îl 
tamponam de şapte-opt ori pe zi cu soluţie slabă de 
bicarbonat de sodiu, ceea ce-l mai uşura. 

În ziua a treia, doctorul a sugerat că ar fi necesar să se 
facă un consult. Doi bărbaţi cu nişte chipuri ca de bufniţă 
stăteau de o parte şi alta a patului lui Archie foarte serioşi, 
dând din cap şi spunând că era un caz grav. Ei bine, 
oamenii trec şi prin asemenea momente. A venit şi o 
dimineaţă, când temperatura lui Archie a scăzut. Eczema 
era mai puţin supărătoare, se vedea limpede că se afla pe 
cale de refacere. Cât despre mine ajunsesem atunci jigărită 
ca o pisică, din cauza îngrijorării, cred. 


După patru sau cinci zile Archie s-a restabilit, deşi se 
simţea încă slăbit; şi l-am întâlnit din nou pe detestabilul 
Belcher. Nu mai ţin minte unde ne-am dus de acolo, poate 
că la Ottawa, care mi-a rămas la inimă. Era toamna şi 
arţarii apăreau în toată splendoare lor. Am locuit într-o casă 
particulară, la un amiral, un bărbat de o vârstă mijlocie, un 
om fermecător care avea un câine ciobănesc splendid. Mă 
lua la plimbare cu un docar şi umblam printre arţari. 

După Ottawa ne-am dus la Lake Louise, Rockies şi Banff. 
Când mă întreba cineva care era locul cel mai frumos pe 
care l-am văzut, multă vreme răspundeam că Lake Louise: 
un lac lung şi albastru, cu munţi pitici de fiecare parte, toţi 
de cea mai minunată formă, formând un cerc cu munţi pe 
crestele cărora era zăpadă. La Banff am avut foarte mult 
noroc. Nevrita mea încă mă supăra, producându-mi multă 
suferinţă şi m-am hotărât să încerc băile fierbinţi de sulf, 
despre care mulţi spuneau că ar putea să-mi facă bine. În 
fiecare dimineaţa mă bălăceam în apele acelea. Era un fel 
de bazin, iar dacă te duceai la unul din capete dădeai peste 
apa caldă ţâşnind direct din izvor mirosind puternic a sulf. 
Lăsam să-mi curgă pe spate, pe gât şi pe umeri. Spre marea 
mea bucurie după patru zile am scăpat pentru totdeauna 
de nevrită. A nu mai simţi nici o durere, era pentru mine o 
plăcere de neînchipuit în zilele acelea. 

lată-ne apoi la Montreal. Aici drumurile noastre urmau să 
se despartă, Archie pleca împreună cu Belcher să 
inspecteze crescătoriile de vulpi argintii, iar eu luam trenul 
spre sud, spre New York. În momentul acela banii mei se 
topiseră cu toţii. 

La New York mă aştepta mătuşa Cassie - drăguţa de ea. A 
fost atât de bună cu minE. Atât de drăgăstoasă. Am locuit la 
ea, în apartamentul pe care-l avea pe Riverside Drive. 
Trebuie să fi avut un număr bunişor de ani, pe atunci; vreo 
optzeci, cred. M-a dus la sora ei, doamna Pierpont Morgan 
şi am întâlnit acolo şi pe unii dintre tinerii din familia 
Morgan. M-a dus de asemenea la restaurante splendide, 


unde mi-a oferit o mâncare delicioasă. Mi-a vorbit mult 
despre tata şi despre zilele tinereţii lui la New York. Am 
petrecut un timp încântător cu ea. La sfârşitul şederii melc, 
mătuşa Cassie m-a întrebat cum aş vrea să petrec ultima zi 
în aşa fel încât să aibă un aspect sărbătoresc. l-am spus că 
ceea ce doream foarte mult era să mă duc să iau masa într- 
un restaurant cu autoservire. Era un lucru necunoscut în 
Anglia, dar despre care citisem la New York şi ardeam de 
dorinţa să iau o masă într-un asemenea local. Mătuşa mea a 
considerat aceasta ca pe cea mai uluitoare dorinţă. Nu-şi 
putea închipui că cineva ar vrea să meargă într-un 
restaurant cu autoservire, dar, fiind plină de bunăvoință 
faţă de mine, m-a dus. Mi-a spus că era şi ea pentru prima 
dată într-un asemenea restaurant. Am luat tava şi m-am 
servit cu tot felul de lucruri, considerând asta ca o 
experienţă nouă din cele mai amuzante. 

Sosi şi ziua când Archie şi cu Belcher trebuiau să apară la 
New York. Eram bucuroasă că se întorceau căci, cu toată 
drăgălăşenia mătuşii Cassie, mă simţeam ca o pasăre într-o 
colivie de aur. Mătuşa mea nici nu ar fi visat să mă lase să 
umblu singură. Mă simţeam atât de stingherită după 
libertatea mea de a mă mişca oriunde la Londra încât 
începusem să mă neliniştesc. 

— Dar de ce, tanti, să nu umblu singură? 

— Pentru că niciodată nu ştii ce s-ar putea întâmpla unei 
persoane tinere şi drăguţe ca tine, care nu cunoaşte New 
York-ul. 

Am asigurat-o că m-aş fi descurcat foarte bine, dar ea 
stăruia să mă trimită cu automobilul şi cu şoferul el. Sau să 
meargă ea cu mine. Uneori mă simţeam gata să trag chiulul 
pentru câteva ore, dar ştiam că s-ar fi neliniştit atât de mult 
încât m-am abținut. Începusem să aştept cu nerăbdare să 
mă văd din nou la Londra, totuşi, şi să fiu în stare să ies pe 
uşă oricând aş fi avut chef 

Archie şi Belcher au stat o noapte la New York, iar a doua 
zi ne-am îmbarcat pe vasul Berengaria pentru călătoria 


noastră înapoi în Anglia. Nu pot spune că-mi plăcea să mă 
văd din nou pe mare, dar de data asta nu mi-a fost chiar aşa 
de rău. Vremea rea a început într-un moment foarte prost. 
Participam la un turneu de bridge unde Belcher insistase 
să-i fiu parteneră, deşi nu voiam pentru că Belcher era un 
foarte bun jucător de bridge şi nu-i plăcea să piardă. 
Oricum, în curând, urma să scăpăm de el, aşa că ne-am 
înscris amândoi în concurs, unde, în mod neaşteptat, am 
ajuns până în finală. Chiar în ziua aceea, vântul a început să 
se înteţească şi vasul nostru să se clatine. Nici nu 
îndrăzneam să mă gândesc că mi-ar fi rău şi puteam doar 
să sper că nu mă voi face de râs la masa de joc. Cărţile se 
împărţiseră la ceea ce părea a fi ultima mână, când, brusc, 
Belcher trânteşte cărţile pe masă cu un strigăt. 

— N-are nici un sens să mai joc, spuse el. Nici un sens. 

Se încrunta furios şi, pentru un moment, m-am gândit că o 
să întoarcă mâna de cărţi pe faţă şi o să le facă adversarilor 
noştri cadou victoria. Se părea, totuşi, că luasem toţi aşii şi 
popii din pachet. Am jucat dur, dar cu asemenea cărţi nu 
puteam pierde. Printre puseurile de rău de mare, am 
decartat greşit, uitând care este atu-ul, am făcut toate 
prostiile posibile, dar nu aveam cum să pierd. Am fost 
triumfători. M-am retras în cabina mea ca să sufăr în mod 
mizerabil până acostăm în Anglia. 

Adaug, ca un post-scriptum la aventurile anului, că nu ne- 
am ţinut făgăduiala de a nu mai vorbi niciodată cu Belcher. 
Sunt sigură că oricine va citi aceste pagini va înţelege că 
furiile care te cuprind când eşti constrâns să ai de-a face cu 
cineva sub tensiune, dispar când această stare a încetat. 
Spre marea noastră surprindere ne-am dat seama că de 
fapt ne plăcea Belcher şi ne simţeam bine în tovărăşia lui. 
De multe ori luam masa împreună şi rememoram într-o 
perfectă atmosferă de amiciţie diferitele întâmplări din 
turul nostru în jurul lumii, spunându-i uneori: 

— Te-ai comportat, într-adevăr, oribil. 


— Nu tăgăduiesc, nu tăgăduiesc, spunea el. Ştiţi, aşa sunt 
eu, şi făcea un semn cu mâna. Toţi trăgeau de mine din 
toate părţile. Nu mă refer la voi doi. Voi nu m-aţi necăjit; 
sau poate că doar Archie, care a putut fi atât de nătăfleţ 
încât să se îmbolnăvească. Cele două săptămâni când a 
trebuit să mă descurc fără el am fost cu totul pierdut. Nu 
poţi să-ţi faci ceva la nas şi la sinusuri? La ce bun să treci 
prin viaţă cu un asemenea sinus. Eu n-aş răbda aşa ceva. 

Belcher s-a întors din călătoria în jurul lumii, în mod cu 
totul neaşteptat, gata să se însoare. O fată drăguță, fiica 
unuia dintre funcţionarii superiori din Australia, lucrase cu 
el ca secretară. Belcher avea cel puţin cincizeci de ani, iar 
ea vreo optsprezece-nouăsprezece ani. În orice caz ne-a 
anunţat pe negândite: 

— Am o ştire pentru voi. Mă însor cu Gladys. 

Şi cu Gladys s-a însurat. A sosit şi ea curând după 
întoarcerea noastră. Oricât de ciudat s-ar părea, a fost o 
căsătorie fericită, câţiva ani cel puţin. Gladys avea o fire 
bună, îi plăcea să locuiască în Anglia şi-l conducea pe 
iritabilul Belcher foarte bine. Cred că după vreo opt sau 
zece ani am aflat că erau în divorţ. 

— A găsit un alt tip care-i place mai mult, ne-a anunţat 
Blecher. N-aş putea spune că sunt supărat. Sunt irascibil şi 
prea vârstnic pentru ea. Am rămas buni prieteni, îi aranjez 
să primească o pensie frumuşică. E o fată bună. 

Într-una din primele ocazii când am luat masa împreună, 
după întoarcere, i-am spus lui Belcher: 

— Ştii că-mi datorezi încă două lire optsprezece şilingi şi 
cinci peni pentru nişte şosete albe? 

— Vai, vai, zise el. Într-adevăr? Aştepţi să-i capeţi înapoi? 

— Nu, n-aştept, i-am răspuns. 

— Foarte bine faci, nici nu o să-i capeţi. 

Şi am râs amândoi. 

POZE 

Mama mea la puţină vreme după Primul Război Mondial la 

locuinţa ei din Torquay. 


Ashfield. 

Fratele meu Monty în căruţa mea, Truelove, cu o capră. 
Împreună cu tata şi câinele meu Tooy 
" S 

: %*& „LcL, Fotografie din copilărie. Căţelul lui Monty, 
Scoţie, pictat de N. H. ]. Baird. Lecţia de dans la Torguay; 
eu sunt cea din mijloc.... e e “e « La Paris în 1906.Lţ 

Ai '4i'lI* 

La o petrecere dată pentru Godwood. Cu soţul meu, 
Archie, după numirea lui din 1919. Baie la Banft: Bates, 
Belcher, Archie şi eu. Archie şi cu mine cu plutele de surf în 
Honolulu. Împreună cu Rosalind. Madge şi Jimmy Watts în 
salonul de la Abney. Casa noastră din Bagdad. Micul dejun 
la Bagdad. Împreună cu şeicul Abdullah la Nimrud în 1951, 
nrivind o tavă cu fildeş. 

Săpături la Nimrud. Max este în prim plan. Max împreună 
cu cățelul meu James, înainte de cel de-al Doilea Război 
Mondial. La Old Bailey - cadru din „Martorul acuzării”. 
Greenway Rosalind şi cu Matthew la Pwllywrach, în 1947 

Eu împreună cu Matthew. 

II 

Viaţa este într-adevăr asemenea unei nave - sau mai 
degrabă ca interiorul unei nave. Are compartimente etanşe. 
leşi dintr-unul, sigilezi şi zăvoreşti uşile, şi te afli în altul. 
Viaţa mea din ziua în care am părăsit Southampton până în 
ziua în care ne-am întors în Anglia a fost un asemenea 
compartiment. De atunci toate călătoriile mi s-au părut aşa. 
Păşeşti dintr-o viaţă în alta. Deşi eşti tot tu, eşti în acelaşi 
timp şi o persoană diferită. Această nouă persoană nu mai 
este prinsă în sutele de mreje şi filamente care s-o închidă 
ca într-un cocon în viaţa casnică de zi cu zi: scrisori de scris, 
note de plată care trebuie lichidate, diferitele munci 
gospodăreşti, prieteni de văzut, fotografii de developat, de 
reparat haine, de împăcat personalul de serviciu şi doicile, 
de discutat cu furnizorii şi cu cei de la spălătorie. Călătoria 
are trăsăturile unui vis. Este ceva în afara normalului şi 


totuşi faci parte din ea. Este populată cu personaje pe care 
nu le-ai mai văzut niciodată şi nici nu le vei mai întâlni. Îţi 
mai aduce din când în când un dor de-acasă, sentimente de 
însingurare, alteori mai tânjeşti să vezi pe cineva care îţi 
este drag: Rosalind, mama, Madge. Dar eşti ca şi vikingii 
sau ca navigatorii elisabetani care au pornit în lumea 
aventurilor şi nu mai ştiu de cămin, decât când se întorc. 

A fost palpitant să plecăm, a fost minunat să ne întoarcem. 
Rosalind ne-a tratat - şi fără îndoială că meritam asta - ca 
pe nişte străini cu care nu era deprinsă. Aruncându-ne o 
privire rece a întrebat: „Unde este tanti Punkie?” Sora mea 
s-a răzbunat şi ea pe mine, învăţându-mă ce avea voie 
Rosalind să mănânce, ce trebuia să poarte, cum trebuia să 
fie crescută şi aşa mai departe. 

După primele bucurii ale regăsirii, au început să apară 
neplăcerile. Jessie Swannell şi-a întrerupt activitatea, 
neputând să se înţeleagă cu mama. În locul ei a fost adusă o 
bonă mai în vârstă căreia îi spuneam între noi Cuckoo. Cred 
că şi-a căpătat acest nume datorită faptului că atunci când a 
avut loc schimbarea şi Jessie Swannell a plecat, plângând 
amar, noua bonă, încercând să se facă plăcută copilului pe 
care-l avea în sarcină, deschidea şi închidea uşa camerei 
strigând veselă „Cuckoo”. Rosalind a fost prost 
impresionată de aceasta şi de câte ori o auzea plângea. Dar 
totuşi a îndrăgit-o foarte mult mai apoi. Cuckoo era o 
zăpăcită şi o nepricepută, dar plină de dragoste şi de 
bunătate. Pierdea totul, spărgea toate alea şi făcea remarci 
pline de prostie de rămâneai uimit. Rosalindei îi plăcea şi 
avea ea grijă de Cuckoo şi se ocupa de treburile ei. 

Auzeam din camera Rosalindei: 

— Vai, vai, unde am pus oare peria de cap a mititicăi? 
Unde să fie? Poate în coşul de haine? 

— 'Ţi-o găsesc eu, Nannie, răsuna vocea Rosalindei. Uite-o 
aici, în pat. 

— Vai de mine, vai de mine, cum de am putut să o pun 
acolo, mă întreb? 


Rosalind îi găsea lucrurile pe care le zăpăcea, făcea ordine 
în locul ei, ba chiar o învăţa din cărucior, când era la 
plimbare, pe unde să meargă şi cum. 

— Nu traversa acum Nannie. Uite că vine un autobuz... Ai 
apucat pe o stradă greşită... Ai spus că mergem la 
magazinul cu lână, nu e ăsta drumul. 

Indicaţiile pe care i le dădea erau întrerupte de Cuckoo 
cu: 

— Vai de mine şi de mine, cum oare... La ce m-am gândit 
ca să fac aşa? etc. 

Singurii care am găsit-o pe Cuckoo greu de suportat eram 
Archie şi cu mine. Vorbea fără întrerupere. Lucrul cel mai 
bun era să-ţi astupi urechile şi să nu o asculţi, dar uneori, 
înnebunit, o întrerupeai. Mergând cu taxiul la gara 
Paddington, Cuckoo debita în continuu observaţii după 
observaţii: 

— Ia te uită, micuța mea. Uită-te pe fereastră acum. Vezi 
clădirea aceea mare? Acolo e Selfridges. E un loc frumos 
Selfridges. Acolo poţi cumpăra orice. 

— E Harrods, doică, spuneam eu cu un ton tăios. 

— Vai de mine şi de mine, aşa-i! Harrods a fost tot timpul, 
nu-i aşa? Ei bine, e nostim, căci doar ştim magazinul 
Harrods foarte bine, nu-i aşa drăguţa mea mică? 

— Ştiam că e Harrods, răspundea Rosalind. 

Mă gândesc acum că poate inepţia şi ineficacitatea lui 
Cuckoo au făcut ca Rosalind să fie un copil eficient. Era 
nevoită. Era necesar ca cineva să ţină câtuşi de puţin 
camera în ordine. 

III 

Întoarcerea acasă ar fi trebuit să fie prilej de vesele 
reuniuni, dar realitatea şi-a scos în curând capul cel hidos. 
Nu aveam nici un ban. Postul lui Archie de la domnul 
Goldstein rămăsese de domeniul trecutului, un alt tânăr era 
acum instalat în locul lui. Continuam să am rezerva de bani 
de la bunicul, aşa că puteam conta pe o sută de lire pe an. 
Dar lui Archie nu-i plăcea ideea de a se atinge de capitalul 


meu. Trebuia să-şi găsească o slujbă şi chiar numaidecât, 
mai ales că aveam de plătit chiria, salariul lui Cuckoo, 
notele de plată săptămânale pentru hrană. Nu era deloc 
uşor să găseşti o slujbă. De fapt era şi mai greu decât 
imediat după război. Din fericire, amintirile mele din 
vremea aceea de criză s-au şters acum. Ştiu că a fosto 
vreme grea şi nefericită, pentru că Archie era nefericit, iar 
el făcea parte dintre acei oameni cărora nefericirea nu li se 
potrivea. O ştia şi el. Îmi aduc aminte că mă prevenise la 
începutul căsătoriei noastre: „Să ţii minte că dacă lucrurile 
nu merg bine, nu e pentru mine. Nu sunt bun nici la boală, 
nu-mi plac oamenii bolnavi şi nu pot suferi să văd oameni 
nefericiţi şi necăjiţi.” 

Ni se oferise o şansă la care nu am vrut să renunţăm şi ne- 
am asumat riscurile cu bună ştiinţă. Tot ceea ce ne rămânea 
de făcut acum era să acceptăm că plăcerile se terminaseră 
şi că trebuia să plătim pentru ele îndurând privaţiuni şi 
necazuri. Mă simţeam foarte vinovată că nu-i puteam fi de 
nici un ajutor lui Archie. Vom face faţă acestei situaţii 
împreună, îmi spusesem eu. Trebuia să mă deprind cu 
gândul chiar de la început că Archie avea să fie nervos în 
fiecare zi, tăcut, morocănos, cufundat în melancolic. Dacă 
încercam să fiu veselă mi se spunea că nu-mi dau seama de 
gravitatea situaţiei. Dacă eram mohorâtă mi se atrăgea 
atenţia că nu servea la nimic sa fiu aşa. „Ştiai la ce să te 
aştepţi.” De fapt, nimic din ce făceam nu părea să fie bine. 
În cele din urmă Archie mi-a spus cu hotărâre: 

— Uite ce, după părerea mea singurul lucru bun pe care ai 
putea să-l faci este să pleci. 

— Unde să plec? 

— Nu ştiu. Du-te la Punkie; va fi bucuroasă să te aibă pe 
tine şi pe Rosalind. Sau du-te acasă, la maică-ta. 

— Dar Archie, vreau să fiu cu tine. Să împărţim necazurile 
amândoi. Nu pot face nimic? 

Azi, aş fi spus, cred, ca trebuia să-mi caut o slujbă, dar era 
un lucru la care nimeni n-ar fi putut să se gândească în 


1923. În timpul războiului fuseseră WAAE, WRAF şi WAAC 
sau tot felul de slujbe în fabricile de muniții ori în spitale. 
Dar erau slujbe temporare. Nu existau slujbe pentru femei 
în birouri sau ministere. Magazinele aveau personalul 
complet. Am refuzat cu încăpățânare să plec. Puteam cel 
puţin să gătesc şi să fac curăţenie. Nu aveam femeie de 
serviciu. Nu stăteam în calea lui Archie, ceea ce părea să fie 
singura atitudine de vreun folos pentru el. 

Bătea toate birourile din City şi se întâlnea cu o mulţime 
de oameni care ar fi putut să-i dea vreo slujbă. În cele din 
urmă a obţinut una. Nu era o slujbă care să-i fi plăcut într- 
adevăr. Era uşor nesigur în privinţa firmei care l-a angajat. 
Era, zicea el, o firmă de escroci. Respectau de ochii lumii 
legile, dar nu poţi şti niciodată ce se întâmplă cu adevărat. 
„Lucrul cel mai important”, a spus Archie, „este că trebuie 
să am grijă să nu-mi dea vreo responsabilitate”. În orice caz 
avea o slujbă şi aducea nişte bani. Ba chiar unele 
experienţe pe care le făcea îl şi amuzau. 

Am încercat să mă apuc de scris, căci mi-am dat seama că 
era singurul lucru pe care-l puteam face ca să mai aduc şi 
eu ceva bani în casă. Încă nu mă gândeam la scris ca la o 
profesiune. Nuvelele publicate în „The Sketch” m-au 
încurajat, aducându-mi imediat un venit. Dar poveştile, 
acelea fuseseră cumpărate, plătite şi banii de mult cheltuiţi. 
M-am apucat de scris o nouă carte. 

Când am luat masa cu Belcher la el, la Mill House în 
Dorney, înainte de-a pleca în călătorie, mă îndemnase să 
scriu o carte polițistă despre casa lui. „Ihe Mistery of the 
Mill House (Misterul de la Mill House)”, a spus el. „Un titlu 
pe cinste, nu găseşti?” 

I-am spus da, cred că „Misterul de la Mill House” sau 
„Crima de la Mill House” ar fi un titlu foarte bun, aveam să 
reflectez. Când am pornit în călătoria noastră, adesea se 
referea la acest subiect. 

— Dar, ia aminte, spunea el. Dacă scrii această carte, 
trebuie să fiu şi eu unul dintre personaje. 


— Nu cred că aş putea, i-am răspuns eu. Nu sunt în stare 
să folosesc oameni reali, trebuie să-i imaginez. 

— Prostii, a replicat Belcher. Nu are importanţă dacă nu 
mă prinzi întocmai. Întotdeauna am dorit să fiu într-un 
roman poliţist. 

Din când în când mă întreba: 

— Ai început să scrii cartea aceea. Sunt şi eu în ea? 

La un moment dat, când eram exasperaţi de eL. I-am spus: 

— Da, eşti victima. 

— Ce, vrei să spui că cu sunt cel care e asasinat? 

— Da, i-am răspuns cu oarecare plăcere. 

— Nu vreau să fiu victima. Vreau mai bine să fiu ucigaşul. 
Nu vreau să fiu victima. 

— De ce doreşti să fii ucigaşul? 

— Pentru că ucigaşul este întotdeauna personajul cel mai 
interesant din carte. Aşa că trebuie să mă faci ucigaşul, 
Agatha. Înţelegi? 

— Da, înţeleg. Vrei să fii ucigaşul, i-am răspuns, căutând să 
mă stăpânesc. 

Până la urmă, într-un moment de, slăbiciune, i-am promis 
că va fi ucigaşul. 

Schiţasem intriga cărţii pe când ne aflam în Africa de Sud. 
Mă hotărâsem să fie mai degrabă o carte senzaţională, o 
carte de aventuri, decât una polițistă, aducând cât mai mult 
peisajul din Africa de Sud. Când am ajuns acolo domnea o 
atmosferă revoluţionară şi mi-am notat câteva întâmplări. 
Îmi imaginam eroina ca pe o tânără veselă, aventuroasă, o 
orfană, care pornise în căutare de întâmplări extraordinare. 
Am scris câteva capitole de încercare şi găseam foarte 
dificil să-mi conturez personajul bazat pe Belcher. Nu 
puteam scrie în mod obiectiv despre el şi nu izbuteam să-l 
fac să apară decât ca o fantoşă. Dintr-o dată, mi-a venit o 
idee. Cartea trebuia scrisă la persoana I, alternativ, de către 
eroină, Ann, şi de nemernicul Belcher. 

— Nu cred că-i va place să fie nemernicul, i-am spus lui 
Archie. 


— Dă-i un titlu, sugeră Archie. Aşa o să-i placă. 

Aşa că l-am botezat Sir Eustache Pedler şi simţeam că 
dacă-l pun pe Sir Eustache Pedler să-şi scrie singur textul, 
personajul va deveni viu. Evident nu era Belcher, dar 
folosea expresiile lui şi povestea unele din întâmplările lui 
Belcher. Şi el era un emerit maestru al blufului, dar dincolo 
de aceasta se putea întrezări în el un personaj lipsit de 
scrupule şi neinteresant. Dar curând l-am uitat pe Beleher 
şi l-am lăsat pe Sir Eustache Pedler singur să mânuiască 
pana. Cred că este singura dată când am pus o persoană 
reală într-o carte şi mă tem că nu am reuşit. Belcher nu a 
prins viaţă, dar cineva numit Sir Eustace Pedler a prins. În 
curând am descoperit că era destul de amuzant să scrii 
cartea. Speram că Bodley Head o va accepta. 

Handicapul meu principal în scrierea acestei cărţi era 
Cuckoo. Bineînţeles, nici ea, conform obiceiului doicilor de 
atunci, nu făcea nimic în casă, nu gătea, nu spăla. Ea era 
doica unui copil şi curăța doar camera copilului, îi spăla 
lucruşoarele şi cam atât. Desigur nu se aştepta de la ea 
nimic altceva şi îmi aranjasem ziua destul de bine. Archie 
venea acasă numai seara, iar prânzul pentru Cuckoo şi 
Rosalind, era simplu şi uşor de preparat. Astfel dimineaţa şi 
după-masa aveam timp trei, patru ore de lucru. Cuckoo şi 
Rosalind erau atunci la plimbare în parc sau pe la unele 
cumpărături. Dar existau, bineînţeles, şi zile ploioase, când 
rămâneau acasă şi deşi se stabilise că „mama lucrează”, 
Cuckoo nu putea fi prea uşor abătută de la ale ei. Stătea 
lângă uşa camerei unde lucram, şi debita un monolog, 
adresat ostentativ Rosalindei. 

— Şi acum, drăguţa mea mititică, nu trebuie să facem nici 
un zgomot, nu-i aşa, căci mămica lucrează. Nu trebuie să o 
deranjăm pe mămica, atunci când lucrează, nu? Deşi aş 
vrea să o întreb dacă să trimit la spălătorie rochiţa aceea a 
ta. Cred că ştii că eu n-aş putea s-o spăl prea bine. Ei bine, 
trebuie să ne amintim să o întrebăm la vremea ceaiului, nu-i 
aşa, mititica mea? Adică vreau să spun că nu trebuie sa 


intrăm acum în cameră şi să o întrebăm, nu-i aşa că nu 
trebuie? Nu i-ar plăcea aşa ceva, crezi că i-ar plăcea? Aş 
vrea s-o mai întreb şi despre cărucior, ştii, s-a mai pierdut 
un şurub ieri. Ei, poate să încercăm să batem uşurel în uşă. 
Tu ce crezi drăguţa mea? 

De obicei, Rosalind dădea un răspuns scurt care nu avea 
nici o legătură cu cele spuse de doică şi astfel eram din nou 
convinsă că ca nu o asculta niciodată pe Cuckoo, când 
vorbea. 

— Blue Teddy o să ia masa acum, declara ea. 

Rosalind primise păpuşi, o casă de păpuşi şi diferite alte 
jucării, dar cel mai mult îi plăceau animalele. Avea un 
ursuleţ din mătase, Blue Teddy şi un altul căruia îi spunea 
Red Teddy şi acestora li s-a adăugat mai târziu unul mai 
mare, mov spălăcit, numit Ursul Edward. Dintre aceştia 
trei, Rosalind îi iubea cu cea mai mare pasiune pe Blue 
Teddy. Era un ursuleţ făcut din jerseu de mătase, flexibil, cu 
ochi negri prinşi pe chipul lui plat. O întovărăşea 
pretutindeni şi trebuia să-i spun poveşti despre el în fiecare 
seară. Poveştile erau atât despre Blue Teddy cât şi despre 
Red Teddy. Blue Teddy era bun, iar Red Teddy foarte rău. 
Red 'Teddy făcea tot felul de năzdrăvănii. Punea, de 
exemplu, clei pe scaunul profesoarei, ca atunci când se 
aşeza să nu se mai poată ridica; într-o zi a pus o broască în 
buzunarul profesoarei şi când a dat peste ea a ţipat şia 
cuprins-o o criză de isteric. Aceste poveşti erau foarte bine 
primite şi adesea trebuia să le repet. Blue Teddy era 
pedant, era primul în clasa lui şi nu făcea niciodată nici o 
poznă. În fiecare zi, când băieţii plecau la şcoală, Red Teddy 
îi promitea mamei că avea să fie bun în acea zi şi cuminte. 
La întoarcerea lor, mama îi întreba: 

— Ai fost un băieţel cuminte, Blue Teddy? 

— Da, mama, foarte cuminte. 

— Bine, băieţelul meu drag. Dar tu, ai fost cuminte. 

— Red Teddy? 

— Nu, mămico, am fost foarte obraznic. 


Într-o zi, Red Teddy s-a bătut cu nişte băieţi răi şi a venit 
acasă cu un ochi vânăt. 1 s-a pus o bucată de muşchi pe ochi 
şi a fost trimis la culcare. Mai târziu, Red Teddy şi-a 
înrăutățit şi mai mult reputaţia, mâncând bucata de muşchi 
care îi fusese pusă pe ochi. Era foarte plăcut să-i povesteşti 
Rosalindei; chicotea, râdea şi agrea toate amănuntele. 

— Da, micuța mea dragă, spunea Cuckoo mai departe, 
nedând nici un semn că ar vrea s-o ajute pe Rosalind să-i 
servească masa lui Blue Teddy. Înainte de a pleca poate că 
ar fi bine să o întrebăm totuşi pe mămica, dacă nu o 
deranjăm, pentru că, vezi, aş vrea să ştiu ce fac în privinţa 
căruciorului. 

În asemenea momente, înnebunită, mă sculam de la masa 
de lucru, toate ideile despre Ann în pericol de moarte în 
pădurile din Rhodesia zburându-mi din cap şi deschideam 
uşa izbind-o de perete... 

— Ce este, ce vrei? 

— O, îmi pare atât de rău, doamnă, îmi parc foarte rău. N- 
am vrut să vă deranjez. 

— Ei, bine, m-ai deranjat. Ce este? 

— O, dar nu am bătut la uşă, n-am făcut nimic. 

— Ai vorbit în fata uşii, i-am spus, şi aud fiecare cuvânt pe 
care-l rosteşti. Ce s-a întâmplat cu căruciorul? 

— Ei, bine, doamnă, cred că ar trebui într-adevăr să 
cumpărăm un cărucior nou. Ştiţi, îmi este chiar ruşine să 
mă duc în parc şi să văd toate cărucioarele frumoase pe 
care le au celelalte fetiţe. O, ştiţi, cred că şi domnişoara 
Rosalind trebuie să aibă unul bun ca toată lumea. 

Între mine şi doică era o luptă continuă cu privire la 
căruciorul Rosalindei. I-l cumpărasem de ocazie. Era un 
cărucior foarte bun, rezistent, confortabil; nu se putea 
spune că ar fi fost elegant. Exista o modă şi la cărucioare; 
am aflat mai apoi că în fiecare an sau la doi ani, fabricanţii 
scot alte modele, având o linie diferită, cum se întâmplă cu 
automobilele în zilele noastre, Jessie Swannell nu s-a plâns, 
dar Jessie venea din Nigeria şi este foarte posibil ca acolo 


oamenii să nu dorească aşa de mult să aibă cărucioare ca 
vecinii lor. 

Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, Cuckoo era o 
membră a acelei confrerii de bone care se întâlnesc în 
Kensington Gardens cu copiii pe care-i aveau în grijă, se 
instalau pe bănci şi începeau să-şi compare condiţiile lor şi 
inteligenţa şi frumuseţea copiilor pe care-i aduceau. Bebe- 
ul trebuia să fie bine îmbrăcat, după ultima modă pentru 
copii, în acel moment, căci, de nu, doica se făcea de ruşine. 
Asta era în perfectă ordine, îmbrăcămintea Rosalindei era 
acceptată ca fiind adecvată. Salopetele şi rochiţele pe care i 
le-am făcut în Canada erau ultimul strigăt în materie de 
modă pentru copii. Cocoşii, găinile şi ghivecele cu flori pe 
fond întunecat umpleau lumea de admiraţie şi invidie. Dar 
când era vorba de cărucioare, cel al bietei Cuckoo era în 
mod regretabil sub standardul respectiv. Şi întotdeauna nu 
pierdea ocazia să-mi spună când venea cineva cu un 
cărucior nou. „Oricare doică ar fi mândră de un asemenea 
cărucior.” Totuşi eram de neînduplecat. Stăteam foarte 
prost cu banii şi nu aveam de gând să cumpăr un cărucior 
fantezist pe care să dau mulţi bani numai pentru a satisface 
vanitatea lui Cuckoo. 

— Nici nu cred că acest cărucior e rezistent, spunea 
Cuckoo, făcând o ultimă încercare. Întotdeauna cad 
şuruburi. 

— Se întâmplă pentru că nu le înşurubezi înainte de a 
pleca. În orice caz nu am de gând să cumpăr un cărucior 
nou. 

Şi am intrat înapoi în camera mea, trântind uşa. 

— Vai de mine şi de mine, a zis Cuckoo. Mămica nu pare 
deloc mulţumită, nu-i aşa? Ei bine, biata mea mititică, cred 
că n-o să avem un cărucior nou, nu-i aşa? 

— Blue Teddy vrea să mănânce, vino Nanny. 

IV 

În cele din urmă, cu chiu cu vai, „Misterul de la Mill 
House” s-a terminat, cu toate dificultăţile create de 


discursurile nelipsite ale lui Cuckoo din faţa uşii. Biata 
Cuckoo! Curând după aceea a fost internată într-un spital, 
unde i s-a făcut o operaţie de cancer la sân. Era cu mult mai 
în vârstă decât spusese ea şi nu se mai punea chestiunea să 
se întoarcă să lucreze ca bonă. Cred că s-a dus să locuiască 
cu osorăaei. 

Am hotărât ca următoarea bonă să nu mai fie aleasă de la 
biroul doamnei Boucher, sau de la vreo altă agenţie de 
această categorie. Ceea ce-mi trebuia mie era un ajutor şi 
aşa am şi dat anunţul. 

Din momentul în care a intrat Site în familia noastră se 
părea că norocul şi-a întors faţa spre noi. Am stat de vorbă 
cu Site în Devonshire. Era o fată înaltă, robustă, cu un piept 
mare, cu şolduri late, o faţă împurpurată şi un pâr închis. 
Avea o voce de contraalto, adâncă, cu un accent distins, 
încât ţi se părea ea interpretează un rol pe scenă. Ajutase 
câţiva ani la creşterea copiilor lucrând în două sau trei 
instituţii diferite şi dovedea competenţă în materie după 
felul cum vorbea. Părea că are o fire bună, blândă şi plină 
de entuziasm. A cerut o leafă mică şi era cu totul dispusă să 
facă orice, să se ducă oriunde, aşa cum se spune în 
anunţuri. Site s-a întors cu noi la Londra şi a fost o 
mângâiere pentru viaţa mea. 

Numele ei atunci nu era nicidecum Site, ci se numea 
domnişoara White, dar după câteva luni la noi domnişoara 
White a devenit în pronunţarea rapidă a Rosalindei „Swite”. 
Câtva timp i-am spus „Swite”, dar mai apoi Rosalind a găsit 
o altă pronunție şi mai comodă, şi de atunci i-a rămas 
numele Site. Rosalind ţinea la ea foarte mult şi Site la 
Rosalind. Îi plăceau copiii mici, dar ştia să-i ţină la respect. 
Nu suporta nici o nepoliteţe sau neascultare. 

Rosalind îşi pierduse acum rolul de controlor şi 
îndrumător aşa cum era pe vremea lui Cuckoo. Şi-a 
transferat asupra mea această autoritate, luându-mă în 
grija ei binevoitoare, găsindu-mi lucrurile pe care le 
pierdeam, arătându-mi când uitam să pun un timbru pe o 


scrisoare. Când împlinise cinci ani era mult mai eficientă 
decât mine şi eu eram perfect conştientă de asta. Dar, pe de 
altă parte, nu avea deloc imaginaţie. Dacă ne jucam 
amândouă un joc în care erau două fiinţe, de exemplu, un 
bărbat ducând câinele la plimbare (bineînţeles că eu eram 
câinele şi ea bărbatul), venea un moment când câinele 
trebuia pus în lesă. 

— Dar nu avem o lesă, spunea Rosalind, trebuie să 
schimbăm partea asta. 

— Poţi să-ţi închipui că ai o lesă, sugeram eu. 

— Cum să-mi închipui că am o lesă în mână, dacă nu am 
Nimic? 

— Ei, bine, ia cordonul meu şi închipuie-ţi că e lesa. 

— Dar ăsta nu e lesă de câine, e cordon! 

Pentru ea lucrurile trebuiau să existe cu adevărat, să fie 
reale. Niciodată în copilărie nu a citit basme, spre 
deosebire de mine. „Dar nu sunt adevărate”, protesta ca. 
„Nu se întâmplă cu adevărat, oamenii ăştia nu există. 
Povesteşte-mi mai bine despre Red Teddy la picnic.” Curios 
însă, când avea paisprezece ani adora basmele şi citea 
cărţile do basme, reluându-le mereu şi mereu. 

Site s-a integrat în gospodăria noastră extrem de bine. Cât 
arăta ea de competentă şi plină de demnitate la început, s-a 
dovedit că de fapt nu ştia să gătească mai bine decât mine, 
întotdeauna m-a ajutat doar. În felul nostru de viaţă trebuia 
să fim una ajutorul celeilalte. Deşi fiecare aveam 
mâncărurile noastre pe care le preparam bine - eu făceam 
sufleu de brânză, sos bearnaise şi o prăjitură după o reţetă 
veche englezească, cu frişcă şi vin, Site era meşteră la tarte 
cu gem şi la marinat heringi - niciuna din noi nu eram apte 
să pregătim ceea ce s-ar chema o masă bine echilibrată. A 
face o friptură cu varză de Bruxelles, cartofi, morcovi şi 
apoi un pudding era foarte complicat, căci mai ales nu ştiam 
cât timp le trebuiau la toate acestea ca să fiarbă. Varza de 
Bruxelles devenea un fel de pastă buretoasă, pe când 


morcovii rămâneau încă tari. Am învăţat asemenea lucruri 
doar pe măsură ce trecea timpul. 

Ne împărţeam treburile între noi. Într-o dimineaţă aveam 
eu grijă de Rosalind şi plecam în parc cu căruciorul nostru 
lipsit de eleganţă, dar practic, în timp ce Site prepara 
prânzul şi făcea paturile, în dimineaţa următoare, 
rămâneam eu acasă şi mă ocupam eu de menaj, iar Site 
pleca în parc. Prima activitate am găsit-o mai obositoare 
decât pe cea de a doua. Aveai mult de mers până la parc, 
iar când ajungeai acolo nu puteai fi liniştit o clipă, să stai cu 
gândurile tale. Trebuia sau să te joci cu Rosalind sau să 
vorbeşti cu ea ori să ai grijă să se joace cum trebuie cu 
vreun copil sau să nu-i ia cineva bereta să i-o trântească. În 
timpul treburilor casnice puteam să fiu total relaxată. 
Robert Graves mi-a spus cândva că spălatul vaselor era 
unul din cele mai bune ajutoare pentru activitatea 
creatoare. Cred că are dreptate. Treburile casnice sunt 
monotone - îţi oferă o activitate suficientă din punct de 
vedere fizic, lăsându-ţi mintea liberă, pentru a-ţi ţese 
gândurile născocirile proprii. Asta nu se aplică evident la 
gătit. A pregăti o mâncare implică întreaga capacitate 
creatoare atenţia completă. 

Site a reprezentat o uşurare binevenită după Cuckoo. Ea 
şi cu Rosalind îşi găseau ocupaţii, fie că stăteau în camera 
Rosalindei, ori că se duceau jos în spaţiul verde sau plecau 
după târguieli. Nu auzeam nici cel mai mic zgomot. 

Mi s-a luat o greutate de pe suflet când am isprăvit de 
scris „Misterul de la Mill House”. Nu a fost o carte uşor de 
scris şi mi s-a părut destul de inegală când am terminat-o. 
Dar asta era. Cei de la Bodley Head au ezitat şi s-au cam 
codit. Nu era, au subliniat ei, o adevărată carte polițistă, 
cum fusese „Crima de pe terenul de golf”. Totuşi au 
acceptat-o cu bunăvoință. 

Cam pe atunci am observat o uşoară schimbare în 
atitudinea lor. Deşi eram o prostănacă neştiutoare, când am 
prezentat prima carte pentru publicat, am învăţat atunci 


câteva lucruri. De fapt nu eram chiar aşa de proastă cum 
păream probabil pentru mulţi. Aflasem multe taine despre 
scris şi publicat. Ştiam că există o Societate a Scriitorilor şi 
citisem revista lor. Am înţeles că trebuia să fii extrem de 
atent când semnezi un contract cu o editură şi, în special, 
cu anumite edituri. Aflasem despre numeroasele mijloace 
prin care editorii profitau în mod neloial de autori. Acum, 
când ştiam toate astea, mi-am făcut şi eu unele planuri. 

Cu puţin înainte de a termina „Misterul de la Mill House”, 
editura Bodley Hcad mi-a prezentat unele propuneri. Au 
sugerat că ar putea să renunţe la vechiul contract şi să 
semnez un altul, tot pentru cinci cărţi. Condiţiile noului 
contract aveau să fie mult mai favorabile. Le-am mulţumit 
politicos şi le-am spus că mă voi gândi, dar mai apoi am 
refuzat, fără a le arăta vreun motiv. Consideram că nu 
trataseră în mod loial o tânără autoare. Profitaseră de 
ignoranţa şi de nerăbdarea ei de a publica o carte. Nu mă 
gândeam să mă cert cu ei pentru că mă dovedisem o 
proastă. Oricine este prost dacă nu ştie măcar câte ceva 
despre remunerarea muncii lui. Pe de altă parte, cu toată 
înţelepciunea pe care o dobândisem acum, cum aş fi putut 
renunţa la posibilitatea de a publica „Misterioasa afacere 
de la Styles”? N-aş fi putut. Aş fi publicat-o în condiţiile pe 
care le sugeraseră ei, dar nu aş fi fost de acord să semnez 
un contract pe timp îndelungat pentru atât de multe cărţi. 
Dacă te-ai încrezut în oameni şi mai apoi ai fost dezamăgit 
nu mai poţi avea încredere în ei. Asta ţi-o dictează bunul 
simţ. Doream să-mi îndeplinesc obligaţiile stabilite de 
contractul încheiat, dar după aceea aveam desigur să caut 
un alt editor. M-am gândit de asemenea că îmi trebuia şi un 
agent literar. 

Cam pe atunci am fost solicitată de Oficiul de impozite pe 
venituri să le dau amănunte privind câştigurile din 
activitatea mea literară. Am fost surprinsă. Nu am 
considerat niciodată câştigurile mele din literatură ca 
venituri. Tot venitul pe care-l aveam era o sută de lire pe an 


provenite din suma de două mii de lire investite în 
împrumutul de război. Au spus că despre asta ştiau, dar 
acum îi interesau câştigurile realizate din publicarea 
cărţilor mele. Le-am explicat că acestea nu erau venituri 
regulate anuale - s-a întâmplat să scriu trei cărţi, după cum 
mai scrisesem nuvele sau poezii înainte. Nu eram o 
scriitoare. Probabil că nu aveam să scriu toată viaţa mea. 
Cred că am spus, amintindu-mi de o expresie auzită pe 
undeva, că acest fel de activitate reprezenta un „câştig 
ocazional”. Mi-au spus că acum eram într-adevăr o 
scriitoare confirmată, chiar dacă nu am realizat încă prea 
mult din scrisul meu. Doreau amănunte. Din nefericire nu le 
puteam furniza - nu păstrasem nimic din extrasele privind 
drepturile de autor pe care le primisem (dacă mi-au trimis 
vreodată, ceea ce nu-mi puteam aminti). Am primit 
ocazional câte un cec pe care l-am încasat şi cheltuit 
imediat. Am descurcat lucrurile cât am putut mai bine. Cei 
de la Veniturile interne păreau în general amuzaţi, dar mi- 
au sugerat ca pe viitor să ţin socotelile mai cu atenţie. 
Atunci am hotărât că trebuia să am un agent literar. 

Cum nu mă pricepeam la agenţi literari, m-am gândit că ar 
fi mai bine să mă întorc la recomandarea originală a lui 
Eden Phillpotts - Hughes Massie. Aşa că m-am dus acolo. 
Nu mai era Hughes Massie. Se pare că murise, am fost 
primită de un tânăr, care se bâlbâia uşor, Edmund Cork. Nu 
era un tip de care să te sperii ca de Hughes Massie şi, de 
fapt, am putut vorbi cu el cu foarte multă uşurinţă. Părea 
îngrozit de ignoranţa mea şi era dornic să-mi călăuzească 
paşii pe viitor. Mi-a vorbit pe larg despre suma exactă a 
comisionului său, despre posibilitatea drepturilor pentru 
publicaţii în foileton, despre publicarea în America şi 
drepturile pentru dramatizări şi o mulţime de alte lucruri 
fanteziste (sau aşa mi se păreau atunci). A fost o discuţie 
impresionantă. M-am dat pe mâna lui fără nici o rezervă şi 
i-am părăsit biroul răsuflând uşurată. Mă simţeam ca şi cum 
o greutate imensă îmi fusese luată de pe umeri. 


Acesta a fost începutul unei prietenii care avea să dureze 
peste patruzeci de ani. 

Apoi s-a întâmplat un lucru aproape de necrezut. „Ihe 
Evening News” mi-a oferit cinci sute de lire pentru 
publicarea „Misterului de la Mill House” în foileton. De fapt 
îi schimbasem titlul, numindu-l „Omul în costum maro”, 
pentru că titlul celălalt semăna prea mult cu „Crimă pe 
terenul de golf”. „The Evening News” mi-a propus să 
schimb din nou titlul - intenționau să-i spună „Anna cea 
cutezătoare”. Un titlu atât de prost cum nici nu am mai 
auzit. Dar n-am scos nici un cuvânt, căci erau dispuşi să-mi 
plătească cinci sute de lire şi, dacă aş fi putut încerca 
anumite sentimente în privinţa titlului unei cărţi, nimeni nu 
avea să-şi bată capul cu titlul unui foileton dintr-un ziar. Mi 
se părea că picase peste mine norocul cel mai de necrezut. 
Nici nu-mi venea să cred şi nici lui Archie şi Punkie nu le 
venea să creadă. Mama, bineînţeles, nu a fost deloc 
surprinsă, oricare din fiicele ei putea câştiga cu uşurinţă 
cinci sute de lire pentru un foileton publicat în „Ihe 
Evening News”; i se părea foarte normal. 

Întotdeauna se zice că aşa se întâmplă în viaţă: toate 
lucrurile rele şi toate bune vin deodată. Eu dădusem 
lovitura cu „Ihe Evening News”, acum era rândul lui 
Archie. A primit o scrisoare de la un prieten din Australia, 
Clive Baillieu, care îi sugerase de mult să intre la firma lui. 
Archie s-a dus să-l vadă şi i s-a oferit postul după care 
tânjea de atâţia ani. S-a eliberat imediat şi s-a dus la Clive 
Baillieu. S-a simţit dintr-o dată cu totul fericit. Acum era 
angajat de o întreprindere serioasă şi interesantă, unde nu 
existau afaceri necinstite; era o adevărată, intrare în lumea 
finanţelor. Eram în al nouălea cer. 

Imediat am început să stărui pentru realizarea unui 
proiect pe care-l nutream de atâta timp şi pe care Archie îl 
privise până acum cu indiferenţă. Trebuia să găsim o căsuţă 
la tară, de unde Archie să poată veni repede în fiecare zi în 
City, iar Rosalind să stea afară, la iarbă verde, în loc să fie 


cărată până în parc cu căruciorul sau constrânsă să se 
joace pe bucăţica de peluză dintre blocuri. Dacă puteam 
găsi o căsuţă ieftină urma să ne mutăm. 

Dacă Archie a fost de acord cu planul meu s-a datorat mai 
ales faptului că acum îl preocupa din ce în ce mai mult 
golful. Fusese ales de curând membru al clubului de golf 
Sunningdale. Sfârşiturile noastre de săptămână, când 
plecam cu trenul şi făceam apoi lungi plimbări pe jos, nu 
mai erau interesante. El nu se gândea la nimic altceva 
decât la golf. Juca cu diferiţi prieteni la Sunningdale, iar 
terenurile mai puţin importante le privea cu dispreţ. Nu 
putea să aibă nici o plăcere jucând cu o ageamie ca mine, 
aşa că încetul cu încetul am devenit o figură cunoscută de 
văduvă din pricina golfului. 

— Pot foarte bine să stau la ţară, a declarat Archie. Cred 
că-mi va place chiar şi desigur va fi splendid pentru 
Rosalind. Îi place la ţară şi ştiu că şi ţie îţi place. Şi în acest 
caz nu este de fapt decât un singur loc unde ne-am putea 
stabili: Sunningdale. 

— Sunningdale, am repetat eu cu oarecare consternare, 
căci nu era deloc un loc la ţară, cum mă gândeam eu. Dar 
eşti sigur că nu e foarte scump acolo? Ce zici? Acolo 
locuiesc numai oameni bogaţi. 

— Cred că vom putea găsi ceva, a spus Archie plin de 
optimism. 

O zi sau două mai târziu, m-a întrebat cum aveam de gând 
să-mi cheltuiesc cele cinci sute de lire de la „Ihe Evening 
News”. 

— Sunt o mulţime de bani, am spus, presupun că... 

Recunosc că am vorbit cu oarecare resentiment, fără 
convingere. 

— Presupun că ar trebui să-i economisim pentru zile 
negre. 

— O, nu cred că trebuie să ne îngrijorăm prea mult pentru 
asta acum. Am perspective foarte bune la Baillieu şi tu, 
după câte se pare, o duci bine cu scrisul. 


— Da, am spus, poate că aş putea să cheltuiesc... sau să 
cheltuiesc o parte. Îmi treceau prin cap gânduri 
nedesluşite: să-mi fac o rochie nouă de seară, poate să-mi 
cumpăr nişte pantofi de seară aurii sau argintii, ceva destul 
de ambițios, ca într-un basm pentru Rosalind. 

Şi în timp ce mă lăsam dusă de asemenea gânduri, am 
auzit vocea lui Archie: 

— De ce nu cumperi un automobil? m-a întrebat el. 

— Să cumpăr un automobil?! l-am privit cu mirare. 

Ultimul lucru la care mă gândeam eu era un automobil. 
Nimeni dintre prietenii noştri nu avea automobil. Eram încă 
pătrunsă de ideea că automobilele erau pentru bogaţi. 
Treceau pe lângă tine în grabă, cu viteze de zeci de 
kilometri pe oră, cu persoane care aveau pălăriile legate cu 
voaluri, alergând spre locuri imposibile. 

— Un automobil? am repetat arătând încă şi mai mult ca o 
nătângă. 

— De ce nu? 

De ce nu, într-adevăr. Era posibil. Eu, Agatha, puteam să 
am un automobil al meu. Trebuie să mărturisesc, acum, aici, 
că unul din cele două lucruri care m-au emoţionat cel mai 
mult în viaţa mea a fost în primul rând automobilul meu, un 
Morris Cowley. 

Al doilea a fost masa luată cu regina la Buckingham 
Palace, cam vreo patruzeci de ani mai târziu. 

Vedeţi, amândouă aceste întâmplări au în ele ceva de 
basm. Erau lucruri la care nu mă puteam gândi că mi s-ar 
întâmpla vreodată: să am un automobil al meu şi să iau 
masa cu regina Angliei! 

Pussycat, Pussycat, where have you been? 

I've been to London to visit the Queen. 

Pisicuţă, pisicuţă unde ai fost? 

Am fost la Londra, în vizită la Regină. 

Era aproape tot atât de bine ca şi cum m-aş fi născut Lady 
Agatha. 

Pussycat, Pussycat, what did you there? 


I frightened a little mouse under her chair. 

Pisicuţă, pisicuţă, ce-ai făcut acolo? 

Am speriat un şoricel alb de sub scaunul ei. 

Nu am avut posibilitatea să sperii vreun şoarece sub 
scaunul reginei Elizabeth a II-a, dar m-am bucurat enorm 
de seara aceea. 

Regina era atât de micuță şi de zveltă în rochia ei simplă 
din catifea roşu-închis, cu o singură bijuterie frumoasă, şi 
era atât de amabilă şi vorbea atât de simplu... Îmi amintesc 
că ne-a povestit cum, într-o seară, se aflau într-un salonaş şi 
în mijlocul reuniunii o grămadă enormă de funingine a 
căzut pe coş şi au trebuit să iasă repede din cameră. Ie 
bucură când afli că asemenea dezastre domestice se pot 
întâmpla şi în cercurile cele mai înalte. 

PARTEA A VII-A 

Ţara mulţumirii pierdute 

| 

În timp ce ne căutam o casă la ţară, am primit ştiri proaste 
de la fratele meu Monty, din Africa. El nu mai jucase un rol 
important în viaţa noastră încă de dinainte de război, când 
i-a venit ideea să facă transporturi de mărfuri pe lacul 
Victoria. l-a trimis lui Madge diferite scrisori de pe la cei de 
acolo în care îşi manifestau entuziasmul pentru această 
idee. Şi o întreba dacă ea ar fi dispusă să învestească un 
mic capital. Sora mea a crezut că Monty ar putea reuşi într- 
o asemenea acţiune. Socotea că orice era în legătură cu 
ambarcaţiile i se potrivea. I-a plătit astfel călătoria în 
Anglia. Planul era să construiască o mică ambarcaţiune în 
Essex. Este drept că acest fel de activitate avea mari 
perspective pe atunci. La vremea aceea nu existau 
asemenea mici cargoboturi pe lac. Punctul nevralgic al 
planului era faptul că Monty urma să fie el căpitanul şi 
nimeni nu avea nici o încredere că ambarcaţiunea va 
circula conform programului sau că serviciul va funcţiona în 
mod sigur. 


— E o idee splendidă. S-ar putea face afaceri grozave. Mă 
tem însă că dragul nostru Miller s-ar putea ca într-o bună zi 
să nu aibă chef să se scoale. Sau poate să nu-i placă mutra 
cuiva. De asta mă tem; fiindcă el nu-i omul care să se 
comporte ca toată, lumea. 

Dar sora mea, care era de un optimism nepieritor, a fost 
de acord să investească cea mai mare parte a capitalului ei 
pentru construcţia ambarcaţiunii. 

— James îmi dă o alocaţie bună şi pot folosi o parte din 
aceasta pentru Ashfield, aşa că nu-mi va lipsi venitul. 

Cumnatul meu era foarte furios. El şi cu Monty nu se 
puteau suferi. Era sigur că Madge avea să-şi piardă banii. 

Urmăreau construcţia bărcii. Madge s-a dus de mai multe 
ori la Essex. Totul părea că merge foarte bine. 

Singurul lucru care o îngrijora pe Madge era faptul că 
Monty venea mereu la Londra, stătea la un hotel scump, pe 
Jermyn Street, cumpăra mari cantităţi de articole de lux: 
pijamale de mătase, două uniforme de căpitan, special 
lucrate, ba i-a făcut şi ei cadou o brățară cu safire, o poşetă 
de seară brodată de mână şi alte daruri încântătoare şi 
scumpe. 

— Dar Monty, banii sunt pentru barcă, nu ca să-mi faci mie 
cadouri! 

— Vreau să ai un cadou drăguţ. Tu nu-ţi cumperi niciodată 
nimic pentru tine. 

— Dar acolo, pe fereastră ce este? 

— Acela? E un trandafir pitic japonez. 

— Bine, dar sunt foarte scumpi trandafirii ăştia, nu-i aşa? 

— A costat şaptezeci şi cinci de lire. Întotdeauna mi-am 
dorit unul; ia te uită ce formă minunată are. E foarte 
frumos, nu”? 

— O, Monty aş fi preferat să nu-l cumperi. 

— Îmi pare rău că de când eşti cu James ai ajuns să uiţi să 
te mai bucuri de ceva. 

Când l-a vizitat din nou floarea dispăruse. 


— L-ai dus înapoi la florărie? l-a întrebat ea plină de 
speranţe. 

— Să-l duc înapoi?! a întrebat-o Monty oripilat. Fireşte că 
nu. De fapti l-am dăruit recepţionistei de aici. O fată 
extraordinar de drăguță, l-a admirat atât de mult şi era 
îngrijorată din cauza mamei. 

Madge nu a mai putut spune nimic. 

— Hai să luăm dejunul în oraş, i-a propus Monty. 

— Foarte bine, dar mergem la Lyons63. 

Au ieşit din hotel, Monty i-a cerut portarului să cheme un 
taxi. Acesta a făcut semn unuia care tocmai trecea, Monty i- 
a dat o jumătate de coroană portarului şi i-a spus şoferului 
să meargă la Berkeley. Madge a izbucnit în plâns. 

— Adevărul este, mi-a spus Monty, că James fiind oribil de 
meschin, biata Madge şi-a schimbat cu totul felul de a fi. 
Pare că nu se gândeşte la nimic altceva decât cum să 
economisească banii. 

— Nu ar fi mai bine ca şi tu sa începi să te gândeşti cum 
să-i economiseşti? Ce faci dacă se termină banii mai înainte 
ca ambarcaţiunea să fie gata? 

Monty a zâmbit maliţios. 

— N-are importanţă, nenea James va trebui sa scoată 
banii. 

Monty a stat cu ei cinci zile foarte neplăcute şi a băut 
cantităţi enorme de whisky. Madge s-a dus pe furiş în oraş şi 
a cumpărat mai mult sticle pe care le-a pus în camera lui, 
ceea ce l-a amuzat pe Monty foarte mult. 

Monty o plăcea pe Nan Watts şi a dus-o la mai multe teatre 
şi restaurante scumpe. 

— Barca asta nu o să ajungă niciodată în Uganda, spunea 
Madge în disperare. 

S-ar fi putut să ajungă. Nu a fost decât vina lui că s-a 
întâmplat aşa. El ţinea la Batenga - cum îi spunea - şi dorea 
să fie mai mult decât un simplu cargobot. A comandat tot 
felul de accesorii din abanos şi ivoriu şi o cabină lambrisată 
cu lemn de teck, pentru el, personal, şi porţelanuri special 


făcute, maro, rezistente la foc, cu inscripţia Batenga. Toate 
acestea au întârziat livrarea. 

Apoi a izbucnit războiul. Batenga nu mai avea cum să 
ajungă în Africa. A trebuit să fie vândută guvernului la un 
preţ foarte mic. Monty s-a întors în armată. 

Astfel s-a terminat saga ambarcaţiei Batenga. Mai am şi 
acum două din ceştile de cafea. 

Acum sosise o scrisoare de la un doctor. Monty fusese, aşa 
cum ştiam, rănit la un braţ în război. Se pare că, în timpul 
tratamentului, în spital, rana s-a infectat, din cauza 
neatenţiei unui sanitar băştinaş. Infecția a persistat şi a 
revenit după ce a fost demobilizat. Şi-a continuat viaţa 
făcând pe vânătorul, dar în cele din urmă a fost dus într-un 
spital francez condus de călugăriţe, fiind grav bolnav. 

La început nu a vrut să se comunice nimic rudelor lui, dar 
când a ajuns să fie un muribund - şase luni erau maximum 
de timp care i s-a mai dat de trăit - şi-a exprimat dorinţa lui 
cea mai mare: să moară acasă. Clima din Anglia s-ar fi putut 
să-i prelungească puţin viaţa. S-au făcut cele necesare 
pentru ca Monty să fie transportat de la Mombassa acasă, 
pe mare. Mama începuse pregătirile la Ashfield. Era 
transportată de fericire, avea să-l îngrijească cu 
devotament pe fiul ei iubit. Începuse să-şi imagineze o 
legătură minunată între mamă şi fiu, ceea ce, îmi dădeam 
seama, era de neînchipuit. Mama şi cu Monty nu s-au 
înţeles niciodată prea bine, deşi erau foarte asemănători în 
multe privinţe. Amândoi erau voluntari, iar Monty era unul 
dintre cei mai dificili oameni din câţi ştiam. Nu se putea trăi 
cu el. 

— Va fi cu totul altfel acum, spunea mama. Uiţi cât e de 
bolnav, bietul băiat. 

Mă gândeam că Monty bolnav va fi tot atât de dificil ca şi 
Monty sănătos. Firile oamenilor nu se schimbă. Speram 
totuşi că totul va merge bine. 

Mama a avut destulă bătaie de cap să le convingă pe cele 
două femei de serviciu să se împace cu ideea de-a sta în 


casă cu servitorul african al lui Monty. 

— Nu, doamnă, nu cred că am putea să dormim sub 
acelaşi acoperiş cu un om negru. Sora mea şi cu mine nu 
am fost deprinse cu aşa ceva. 

Mama a trecut la acţiune. Nu era ea persoana căreia 
puteai să-i rezişti. Le-a convins să rămână. Momeala pe 
care a folosito până la urmă a fost posibilitatea ca ele să 
convertească africanul de la mahomedanism la creştinism. 
Erau femei foarte credincioase. 

— Am putea să-i citim Biblia, spuseseră ele luminându-li-se 
faţa. 

Între timp mama a pregătit un apartament de trei camere 
şi baie separat. 

Archie, foarte drăguţ, s-a oferit să se ducă să-l primească 
pe Monty la Tilbury, unde acosta nava lui. Îi închiriase de 
asemenea un mic apartament în Bayswater, pentru el şi 
servitor. 

În timp ce Archie pleca spre Tilbury, l-am strigat. 

— Nu-l lăsa pe Monty să te convingă să-l duci la Ritz. 

— Ce ai spus? 

— Am spus că să nu-l laşi să te convingă să-l duci la Ritz. 

— Înţeleg: apartamentul este gata şi proprietăreasa ii 
aşteaptă şi s-au cumpărat o mulţime de provizii. Bine, e în 
regulă atunci. 

— Sper, dar s-ar putea să prefere Ritz-ul! 

— Nu te îngrijora, o să-l cazez înainte de prânz. 

Orele treceau. La 6,30 Archie s-a întors. Era extenuat. 

— E în ordine, l-am instalat. N-a fost uşor să-l dau jos de 
pe vas. Nu-şi strânsese lucrurile, tot spunea că avem timp 
destul. De ce să ne grăbim? Toată lumea debarcase, iar el 
stătea pe loc, nu părea că s-ar sinchisi. Africanul îi este de 
mare ajutor. Ela reuşit până în cele din urmă să-l urnească. 
De fapt nu l-am dus la apartamentul din Powell Square. 
Părea total hotărât să meargă la un hotel în Jermyn Street. 
Mi-a spus că astfel nu va mai deranja pe nimeni. 

— Deci acolo se află. 


— Ei bine, da. 

M-am uitat la el. 

— Într-un fel a judecat lucrurile foarte raţional. 

— Asta-i forţa lui Monty, i-am spus eu. 

Monty a fost dus la un medic specialist în boli tropicale 
căruia îi fusese recomandat. Specialistul i-a dat mamei 
toate indicaţiile. Exista o şansă de restabilire parţială: aer 
bun, băi calde în mod continuu, o viaţă liniştită. Ceea ce 
avea să fie mai dificil era faptul că fiind considerat aproape 
un muribund fusese atât de tare drogat, încât avea să-i fie 
greu să se lecuiască. 

După o zi sau două l-am instalat pe Monty cu Shebani în 
apartamentul din Powell Square, unde se simţea bine, deşi 
Shebani a produs o adevărată zăpăceală în cartier, intrând 
într-o tutungerie din vecinătate şi înşfăcând un pachet cu 
cincizeci de ţigări. 

A spus: 

— Pentru stăpânul meu, apoi a dispărut. 

Sistemul de credit din Kenya nu era apreciat în Bayswater. 

După terminarea tratamentului Monty a venit cu Shebani 
la Ashfield - şi conceptul „mamă-şi-fiu terminându-şi zilele 
în pace” a fost experimentat. Aproape că a dat-o gata pe 
mama. Monty avea felul lui de viaţă din Africa. Mesele nu 
erau luate la anumite ore, ci când îi era foame; chiar dacă 
era patru dimineaţa, cerea de mâncare. Aceasta era una 
din orele lui favorite. Suna, chema servitorii şi comanda 
cotlete şi muşchiuri. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, mamă, când vorbeşti despre 
„a avea consideraţie pentru servitori”. Îi plăteşti să-ţi 
gătească, nu-i aşa? 

— Da, dar nu în mijlocul nopţii. 

— Nu era decât cu o oră înainte de răsăritul soarelui. Este 
începutul potrivit al dimineţii. 

De fapt, Shebani a reuşit să pună lucrurile pe roate. 
Femeile de serviciu îl adorau, îi citeau din Biblie, iar el 
asculta cu cel mai mare interes. Le povestea întâmplări din 


Uganda şi despre curajul stăpânului lui de a vâna elefanţi; îl 
dojenea cu blândeţe pe Monty pentru felul cum se 
comporta cu maică-sa. 

— Este mama dumneavoastră, Bwana. Trebuie să vorbiţi 
cu respect. 

După un an, Shebania trebuit să se întoarcă în Africa la 
familia sa şi lucrurile au devenit mai dificile. Nici un alt 
bărbat angajat în locul lui nu se putea înţelege nici cu 
Monty, nici cu mama. Madge şi cu mine ne-am dus acolo, pe 
rând, ca să încercăm să potolim lucrurile. 

Sănătatea lui Monty se îmbunătăţea şi ca urmare el era şi 
mai greu de ţinut în frâu. Se plictisea şi se distra trăgând cu 
revolverul pe fereastră. Furnizorii şi unii din prietenii 
mamei s-au plâns. Monty nu ţinea seama. „A, era vreo 
prostănacă de fată bătrână care mergea de-a lungul 
drumului legănându-se. N-am putut să rezist şi am tras la 
stânga şi la dreapta ei câte un foc, două. Pe cinstea mea, s-o 
fi văzut-o cum mai fugea!” Într-o zi a tras mai multe focuri 
în jurul lui Madge şi ea a rămas îngrozită. „Nu înţeleg de ce 
s-a speriat atâta?! N-aş fi rănit-o. Ce? Crede că eu nu ştiu să 
ochesc cum trebuie?” 

Cineva a făcut o plângere şi am fost vizitaţi de poliţie. 
Monty a arătat permisul său de portarmă şi a vorbit foarte 
convingător despre viaţa lui de vânător în Kenya şi de 
dorinţa lui de a nu-şi pierde îndemânarea. Cine ştie ce 
nătângă de femeie îşi băgase în cap că a tras asupra ei. De 
fapt văzuse un iepure. Fiind Monty, a scos-o la capăt. Poliţia 
a acceptat declaraţiile lui ca foarte naturale pentru un om 
care a dus o viaţă ca a căpitanului Miller. 

— Adevărul este, puştiule, îmi spunea el mie, că nu pot sta 
aici aşa ca într-o colivie. Mă înnebunegşte acest fel de 
existenţă monotonă. Dacă aş putea să am măcar o căsuţă la 
Dartmoor ar fi grozav. Aer şi spaţiu - să am unde respira. 

— Asta ţi-ar place, mir-adevăr? 

— Da. Biata mama mă înnebuneşte. Mesele astea la ore 
fixe mă sâcâie cumplit. Şi toate alea pregătite dinainte. Nu 


sunt deprins cu aşa ceva. 

I-am găsit lui Monty un mic bungalou la Dartmoor. Şi am 
mai găsit, printr-un fel de miracol, şi o menajeră car trebuia 
să aibă grijă de el. Era o femeie la 65 de ani. Când am 
văzut-o prima dată mi s-a părut total necorespunzătoare. 
Avea un păr oxigenat, blond, bucle, şi era foarte rujată, şi 
îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră. Era văduva unui 
doctor care fusese morfinoman. Trăise cea mai nune parte 
a vieţii ei în Franţa şi avusese treisprezece copii. 

A venit ca picată din cer. Îl dirija pe Monty aşa cum nu 
izbutise s-o facă nimeni până atunci. Se scula şi-i frigea 
cotletele la miezul nopţii, dacă dorea. Dar după câtva timp 
Monty mi-a spus: 

— Am renunţat aproape cu totul la asta, puştiule; era puţin 
cam greu pentru doamna Taylor, ştii? E o persoană 
cumsecade, dar nu mai e tânără. 

Fără să-i ceară cineva şi fără să-l oblige nimeni, s-a apucat 
şi a săpat mica lui grădină şi a semănat cartofi, fasole. Când 
Monty dorea să vorbească, bătrâna îl asculta şi nu-i dădea 
nici o atenţie când tăcea. Era minunat. 

Mama s-a restabilit. Madge nu mai era îngrijorată. Lui 
Monty îi plăceau vizitele familiei şi întotdeauna în asemenea 
ocazii se comporta minunat, foarte mândru de mesele 
delicioase pe care le pregătea doamna Taylor. 

Bungaloul de la Dartmoor a costat opt sute de lire. A fost 
un preţ convenabil, pe care l-am plătit împreună cu Madge. 

II 

Archie şi cu mine am izbutit să descoperim căsuţa pe care 
o doream la ţară, cu toate că de fapt nu era o căsuţă. 
Sunningdale, aşa cum mă temusem, era un loc excesiv de 
scump, plin de case moderne şi luxoase, construite în jurul 
terenului de golf. Dar am găsit o casă victoriană, 
Scotswood, spațioasă, cu patru apartamente, înconjurată de 
o grădină mare. Cele două apartamente de la parter 
fuseseră închiriate şi mai existau cele două apartamente de 
la etaj, în curs de „amenajare”. Erau alcătuite din trei 


camere la etajul întâi şi două la etajul de deasupra, 
bineînţeles cu bucătărie şi baie. Unul din aceste două 
apartamente era tare drăguţ, avea camerele mai bune şi o 
privelişte mai frumoasă, dar celălalt poseda o cameră mică 
în plus şi era mai ieftin, aşa că ne-am oprit la acesta. 
Locatarii puteau folosi grădina şi exista apă caldă toată 
ziua. Chiria era ceva mai mare decât cea pe care o plăteam 
pentru apartamentul din Addison Road, dar nu cu mult. 
Cred că ajungea la vreo sută douăzeci de lire, aşa că am 
semnat contractul şi ne-am pregătit de mutare. 

Veneam mereu să vedem cum progresează zugravii şi 
decoratorii, dar întotdeauna găseam că lucraseră mai puţin 
decât promiseseră. De fiecare dată constatam că ceva 
fusese greşit. Totuşi, până la urmă, lucrurile s-au aranjat. 
Aveam o cameră mare de zi cu perdele noi, din creton mov, 
făcute de mine. În sufrageria noastră mică pusesem nişte 
perdele mai scumpe pentru că găsisem un material care ne 
plăcea mult: lalele pe fond alb. Camera mai mare a 
Rosalindei şi a lui Site avea perdele cu margarete şi 
pintenul-cocoşului. La etajul de sus, debaraua, unde se afla 
şi garderoba lui Archie, în culori tari, cu maci roşii şi 
albăstrele, iar în camera noastră de culcare pusesem 
perdele cu flori de clopoței, ceea ce s-a dovedit a nu fi o 
alegere prea bună, căci camera fiind la nord, rareori aveam 
soare. Numai când stăteai în pat pe la mijlocul dimineţii şi 
vedeai lumina filtrându-se prin perdele erau drăguţe. Trase 
de o parte şi de alta a ferestrei sau văzute seara albastrul 
pălea. De fapt era exact aşa cum sunt clopoţeii şi în natură, 
de îndată ce-i aduci în casă, devin cenuşii şi îşi lasă capul în 
jos. Un clopoțel e o floare care refuză să fie capturată, 
rămâne veselă numai când se află în pădure. M-am consolat 
scriind o baladă a campanulei. 

BALLAD OF THE MAYIIME 

The King, he went a-walking, one merry morn în May. 

The King, he laid him down to rest, and fell asleep, they 
say. 


And when he woke, '“twas even, (the hour of magic mood) 

And Bluebell, wild Bluebell, was dancing în the wood. 

The King, he gave a banquet to all the flowers (save one), 
With hungry eyes he watched them, aseeking one alone. 

The Rose was there în satin, The Lily with green hood, But 
Bluebell, wild Bluebell, only dances în the wood. 

The King, he frowned în anger, his hand upon his sword. 

He sent his men to seize her, and bring her to their Lord. 

With silken cords they bound her, before the King she 
stood, Bluebell, wild Bluebell, who dances în the wood. 

The King, he rose to greet her, the maid he'd sworn to 
wed. 

The King, he took his golden crown and set it on her head. 

And then he paled and shivered, the courtiers gazed în 
fear, At Bluebell, grey Bluebell, so pale and ghostly there. 

“O King, your crown is heavy, 'twould bow my head with 
care. 

Your palace walls would shut me in, who live as free as air. 

The wind, he is my lover, the sun my lover too, And 
Bluebell, wild Bluebell, shall ne'er be Queen to you. 

The King, he mourned a twelvemonth, and none could 
ease his pain. 

The King, he went a-walking a-down a lovers' lane. 

He laid aside his golden crown, Into the wood went he, 
Where Bluebell, wild Bluebell, dances ever wild and free. 
BALADA LUNII FLORILOR 

Într-o dimineaţă luminoasă de mai Craiul la drum a pornit, 
Mai apoi a poposit şi a adormit, aşa se zice 

Şi când s-a trezit se lăsase înserarea, (ora cea magică) 

lar campanula, campanula cea sălbatică, dănţuia în 
pădure. 

Craiul a dai un ospăț tuturor florilor, (în afară de una) 

Cu ochi cercetători le urmărea, pe una singură tot 
căutând. 

Trandafirul era acolo, înveşmântat în satin, Crinul avea o 
glugă verde 


Dar campanula, campanula singură dănţuia în pădure. 

Craiul mânios s-a încruntat, cu mâna pe sabie 

Şi-a trimis oamenii s-o aducă, s-o aducă la stăpânul lor. 

Cu cordoane de mătase au legat-o, în faţă Craiul stătea, 
Campanula, campanula sălbatică şi în pădure dănţuia. 

Craiul s-a ridicat s-o întâmpine; fecioara cu care se jurase 
că se va căsători. 

Craiul şi-a luat coroana de aur şi pe cap i-a pus-o. 

Şi apoi s-a îngălbenit şi a început să tremure. 

Curtenii au privit înspăimântați 

La campanula, campanula cenuşie, atât de palidă, 
fantomatică stând acolo. 

„O, Craiule, coroana ta e grea, capul mi-l va apleca, 
Zidurile palatului tău mă vor zăgăzui pe mine cea tot atât 
de liberă ca şi acrul. 

Vântul mi-e iubit, şi soarele de asemenea; 

Şi campanula, campanula sălbatică, niciodată nu-ţi va fi 
regină.” 

Craiul douăsprezece luni a jelit, şi nimerii amarul nu i l-a 
lecuit. 

Craiul a pornit pe aleea îndrăgostiţilor, coroana de aur o 
lăsa 

Şi în pădure intra; 

Acolo unde campanula, campanula cea sălbatică, dănţuia 
nestăvilită şi liberă. 

„Bărbatul în costumul maro” a avut succes. Editura Bodley 
Head m-a presat din nou să semnez un alt contract splendid 
cu ei. Am refuzat. Următoarea carte pe care le-am trimis-o 
se baza pe o nuvelă scrisă cu mulţi ani în urmă. Mie îmi 
plăcea destul de mult. Cuprindea o serie întreagă de 
întâmplări supranaturale. Am mai lucrat puţin la ea, am 
adăugat încă unele personaje şi le-am expediat-o. Nu au 
acceptat-o. Eram sigură că aşa se va întâmpla. Nu exista 
nici o clauză în contract care să fi prevăzut că trebuia să le 
ofer cărţi polițiste sau de aventuri; se scria doar „următorul 
roman”. Acesta era un roman complet şi nu aveau decât să-l 


accepte sau să-l refuze. L-au refuzat, aşa că mai aveam de 
scris încă o carte pentru ei. După asta, libertatea. 
Libertatea şi sfatul lui Hughes Massie; de atunci înainte 
aveam nevoie de sfaturi valoroase care să-mi arate ce să fac 
şi mai ales ce să nu fac. 

Următoarea carte pe care am scris-o era veselă, în stilul 
„Adversarului secret”. Acum scriam cu mai multă plăcere şi 
mai repede, iar scrisul meu reflecta seninătatea şi bucuria 
pe care le simţeam în această perioadă când lucrurile 
mergeau atât de bine. Viaţa mea la Sunningdale, bucuriile 
pe care mi le dădea Rosalind, dezvoltându-se şi devenind în 
fiecare zi mai amuzantă şi mai interesantă. 

N-am înţeles niciodată pe acei părinţi care doresc să-şi 
ţină copiii mereu mici şi regretă fiecare an care trece. Eu 
abia aşteptam şi doream cu nerăbdare să văd cum va fi 
Rosalind peste un an şi peste încă unul şi aşa mai departe. 
Nu-i nimic mai palpitant în această lume, cred, decât să ai 
un copil al tău, dar care totuşi, în mod misterios, îţi pare 
străin. Eşti poarta prin care şi-a făcut intrarea în lume şi îţi 
este îngăduit să-i porţi de grijă o bucată de timp, după care 
te va părăsi şi va înflori în propria lui viaţă liberă, iar ţie nu- 
ţi rămâne decât să observi cum îşi trăieşte el această viaţă 
în libertate. Este asemenea unei plante străine pe care ai 
adus-o acasă, ai plantat-o şi abia aştepţi să vezi cum îi va 
merge, cum va înflori. 

Rosalind s-a simţit imediat bine la Sunningdale. O încânta 
bicicleta cu care făcea turul grădinii, căzând uneori, dar 
fără să-i pese. Atât Site cât şi eu i-am atras atenţia să nu 
iasă pe poartă, dar nu cred că vreuna din noi i-am interzis 
asta în mod categoric. Totuşi a ieşit pe poartă într-o 
dimineaţă, devreme, pe când noi eram ocupate în 
apartament, a pornit la vale spre şoseaua principală, din 
fericire a căzut chiar când a ajuns acolo. Lovindu-se, cei doi 
dinţi din faţă i-au fost deplasaţi mai înăuntru şi mă temeam 
că vor dăuna celorlalţi dinţi când îi va schimba. Am dus-o la 
dentist şi Rosalind, deşi nu se plângea, şedea pe scaunul 


dentistului cu buzele strânse, refuzând să-şi deschidă gura. 
Orice spuneam eu, Site ori dentistul era ascultat cu mare 
atenţie, dar nu scotea un cuvânt şi dinţii ei rămâneau strâns 
încleştaţi. A trebuit să o iau de acolo. Eram furioasă. 
Rosalind a primit toate dojenile mele în tăcere. După ce i- 
am ţinut nişte discursuri şi Site şi eu, două zile mai târziu a 
anunţat că vrea să meargă la dentist. 

— Vrei cu adevărat de data asta, Rosalind, sau o să faci 
acelaşi lucru când o să ajungi acolo? 

— Nu, de data asta o să deschid gura. 

— Bănuiesc că ai fost speriată? 

— Ei bine, de unde puteam eu să ştiu co vrea să-mi facă? a 
spus îngrijorată Rosalind. 

Am luat notă de ce mi-a spus şi am asigurat-o că toată 
lumea pe care o cunoştea ca şi o cunoşteam noi din Anglia 
mergea la dentist, deschidea gura mare şi-i lăsa pe dentişti 
să le lucreze dinţii spre binele lor. De data asta Rosalind s-a 
comportat minunat. Dentistul i-a scos dinţii slăbiţi şi a 
declarat că se temea să nu fie cumva necesar să poarte o 
placă, deşi spera, totuşi, că nu va trebui aşa ceva. 

N-am putut să-mi alung bănuiala că dentiştii aceia nu mai 
erau făcuţi din acelaşi material solid ca în copilăria mea. 
Dentistul nostru se numea Hearn, era un om mic de statură, 
foarte dinamic şi cu o personalitate care-i copleşea pe 
pacienţi, făcându-i să manifeste un mare respect pentru el 
şi oarecare teamă. Sora mea a fost dusă la trei ani la 
dentist. Madge, instalată confortabil în scaunul dentistului, 
a început sa plângă. 

— Uite ce, aşa ceva eu nu îngădui. Pacienţii mei nu au voie 
să plângă, nu le dau voie niciodată, înţelegi? 

— Nu? l-a întrebat Madge surprinsă, şi pe moment a 
încetat să plângă. 

— Nu, a replicat domnul Hearn, este un lucru rău şi nu le 
dau voie niciodată să-o facă. Şi n-a mai avut nici o supărare 
de la sora mea. 


Eram teribili de încântați să ne fim la Scotswood, era atât 
de plăcut să fii iar la ţară. Site se bucura din toată inima că 
nu se mai vedea obligată să străbată drumul acela lung 
până în parc, iar Rosalind pentru că avea grădina în care se 
plimba cu bicicleta. Aşa că fiecare era fericit. Toate acestea 
în ciuda faptului că atunci când am sosit cu camionul 
încărcat de mobilă nimic nu era gata 

Electricienii încă lucrau prin pasaje şi am avut foarte mari 
greutăţi să ducem mobila înăuntru; în permanenţă existau 
probleme cu băile, robinetele, lumina, şi totul mergea 
neînchipuit de încet şi de greoi. 

„Anna cea cutezătoare” apăruse în „Ihe Evening News” şi 
cumpărasem automobilul Morris Cowley. Era grozav, mult 
mai bun şi mai de nădejde decât automobilele de azi. 

Următorul lucru pe care l-am avut de făcut era să învăţ să- 
Il conduc. 

Aproape imediat, totuşi, a început Greva Generală şi nici 
nu apucasem să iau patru lecţii cu Archie, când m-a 
informat că va trebui să-l conduc până la Londra. 

— Dar nu pot. Nu ştiu să conduc! 

— Ba da, te descurci destul de bine. 

Archie era un profesor bun, dar pe vremea aceea nu se 
punea chestiunea de a trece un examen, nu exista acel 
„începător” care învaţă să conducă. Din momentul când te 
aşezai la volan erai responsabil pentru tot ceea ce făceai. 

— Nu cred că pot să merg înapoi, am spus eu cuprinsă de 
teamă. Atunci maşina pare că merge în alt sens decât cel 
dorit. 

— Nu ai nevoie să mergi înapoi, a spus Archie cu 
siguranţă. Poţi ţine volanul foarte bine, asta-i de fapt tot 
ceea ce e important. Dacă ai o viteză rezonabilă nu se poate 
întâmpla nimic. Ştii cum să frânezi. 

— Asta m-ai învăţat din prima lecţie. 

— Da, bineînţeles că te-am învăţat. Nu văd de ce ai avea 
vreo dificultate. 

— Dar traficul? am spus descurajată. 


— Nu ai nevoie să te ocupi de trafic deloc chiar de la 
început. 

Auzise că se puseseră trenuri electrice de la Hounslow, aşa 
că sarcina mea era să-l însoțesc pe Archie până la 
Hounslow, el fiind la volan. Acolo avea să întoarcă 
automobilul şi să-l pună în poziţia bună pentru mine şi să 
mă lase să mă descurc singură la întoarcere, în timp ce el 
se ducea în City. 

Când am făcut asta pentru prima oară a fost una dintre 
rele mai grave încercări pe care am cunoscut-o vreodată. 
Tremuram ca varga de frică, dar am reuşit totuşi să mă 
descurc destul de bine. Am oprit de vreo două ori motorul 
brusc, frânând mult mai violent decât ar fi fost necesar. 
Eram foarte preocupată când treceam pe lângă ceva, ceea 
ce era probabil cu atât mai bine. Cât timp puteai să ţii 
volanul şi nu trebuia să parchezi, să te întorci sau să dai 
înapoi prea mult, totul era în regulă. Dar, bineînţeles, pe 
atunci traficul pe şosele nu se asemăna cu cel de azi şi nu 
era necesară o pricepere specială. Momentul cel mai greu 
ora când trebuia să întorc la Scotswood şi să intru într-un 
garaj foarte îngust, lângă automobilul vecinilor noştri. 
Aceştia, o tânără pereche, Rawncliff, locuiau în 
apartamentul de sub noi. Soţia i-a raportat soţului cam aşa: 
„Am văzut azi dimineaţă etajul întâi venind cu maşina 
acasă. Cred că n-a mai condus un automobil în viaţa ei. A 
intrat în garaj tremurând toată, iar la faţă era albă ca varul. 
Credeam că o să intre în perete şi o să-l dărâme, dar nu s-a 
întâmplat aşa”. 

Cred că numai Archie putea să-mi dea siguranţă în aceste 
condiţii. Se încredinţase că puteam face lucruri despre care 
eu însumi mă îndoiam. 

— Bineînţeles că poţi s-o faci, tot spunea el. De ce nu ai 
putea? Dacă întotdeauna o să te gândeşti că nu eşti în stare 
să faci unele lucruri nu o să le mai faci niciodată. 

Am câştigat puţină încredere şi după trei sau patru zile mă 
simţeam în stare să pătrund mai adânc în Londra şi să 


înfrunt pericolele traficului. O, cât eram de bucuroasă că 
am automobilul acela! Nu cred că cineva mai poate să se 
mai îndoiască de diferenţa pe care o reprezintă automobilul 
pentru viaţa cuiva. Posibilitatea de-a te duce oriunde vrei, în 
locuri care nu mai pot fi străbătute cu picioarele tale, îţi 
lărgea cu totul orizontul. Una din plăcerile cele mai mari pe 
care mi le procura automobilul era să vin la Ashfield şi să o 
iau pe mama la plimbare. Şi pe ea o pasiona treaba asta ca 
şi pe mine. Ne duceam prin tot felul de locuri, la Dartmoor, 
pe la prieteni, unde nu fusese în stare să ajungă niciodată 
din cauza dificultăţilor de transport. Chiar şi simpla plăcere 
de a conduce era suficientă. Nu cred că ceva mi-a procurat 
o mai mare plăcere, mai multe împliniri, decât dragul meu 
Morris Cowley. 

Deşi mă ajuta mult în lucrurile practice din viaţă, Archie 
nu-mi era ce nici un folos pentru scrisul meu. 

Uneori simţeam nevoia să-i prezint vreo idee care-mi 
venea pentru vreo nouă nuvelă sau intriga unei noi cărţi. 

După ce i-o descriam ezitând, îmi suna chiar mie la ureche 
foarte banală, fără rost, anostă, şi încă multe alte epitete pe 
care nu le mai înşir. Archie asculta cu acea bunăvoință pe 
care o dovedea când se hotăra să acorde atenţie altora. În 
cele din urmă îl întrebam timidă: 

— Ce crezi? Găseşti că o să iasă bine? 

— Desigur, presupun că ar putea merge, spunea el, într-un 
fel complet descurajant. Nu pare să aibă prea multe 
incidente. Sau să te impresioneze. 

— Crezi că nu merge? 

— Cred că poţi scrie mult mai bine. 

Povestea de care-i vorbeam atunci a căzut baltă, nimicită 
definitiv. Dar aşa cum s-a întâmplat mai apoi, am reînviat-o 
sau, mai bine zis, a reînviat singură cinci sau şase ani mai 
târziu. De data asta nu a mai fost supusă criticii dinainte şi 
a înflorit în modul cel mai satisfăcător, fiind chiar una din 
cele mai bune cărţi ale mele. Necazul stă în aceea că e 
teribil de greu pentru un autor să se explice prin cuvinte în 


timpul unei conversații. Poţi să o faci cu creionul în mână 
sau când stai în faţa maşinii de scris, atunci lucrurile apar 
gata formate şi aşa cum trebuie, dar nu poţi descrie lucruri 
pe care intenţionezi să le scrii. Cel puţin eu nu sunt în stare 
să fac asta. 

Am învăţat până în cele din urmă că nu trebuie să vorbeşti 
despre o carte înainte de a o fi scris. După ce ai scris-o, 
poate să-ţi fie de folos critica. Poţi să-ţi impui o părere, poţi 
să cedezi, dar cel puţin ştii cum l-a impresionat pe cititor. 
Propria ta descriere a celor pe care vrei să le scrii este 
inutilă, iar dagă ţi se spune în mod politicos că nu merge pe 
moment eşti de acord şi te demobilizezi. 

Niciodată n-am dat curs sutelor de cereri care mă 
asaltează să citesc manuscrisele altora. Nu vei face nimic 
altceva atunci decât să citeşti manuscrise, dacă ai fost de 
acord să începi. De fapt, realitatea este că eu nu cred că un 
autor este competent să critice. Critica ta nu va fi altceva 
decât ceea ce ai fi scris tu în cutare sau cutare împrejurare, 
dar asta nu înseamnă că ar putea conveni unui alt autor. 
Fiecare avem felul nostru propriu de a ne exprima. 

Te mai încearcă şi gândul chinuitor că ai putea să 
descurajezi pe cineva care nu ar trebui descurajat. O 
nuvelă de pe la începutul activităţii mele a fost arătată unei 
binecunoscute scriitoare de către o prietenă binevoitoare. A 
răspuns cu regret, dar nefavorabil, că autoarea nu va 
deveni niciodată o scriitoare. Ceea ce de fapt vroia să spună 
era că, deşi nu-i era nici ei prea desluşit, pentru că era 
scriitoare şi nu critic literar, persoana respectivă se 
dovedea a fi încă lipsită de maturitate şi nu era suficient de 
competentă pentru a da ceva care ar fi meritat să fie 
publicat. Un critic sau un editor ar fi putut fi mai perceptiv, 
pentru că prin profesiunea lor trebuie să noteze ceea ce se 
află în germene şi poate rodi. Aşa că nu-mi place să critic şi 
cred că poate foarte uşor face rău. 

Singura critică pe care o socotesc potrivită este cea care 
se face scriitorului în devenire, care nu ţine seama de piaţă 


pentru desfacerea mărfii sale. Nu are nici un rost să scrii un 
roman de treizeci de mii de cuvinte - dacă o lucrare de 
aceste dimensiuni nu poate fi uşor publicabilă în prezent. 
„O, dar cartea trebuie să aibă neapărat acest număr de 
pagini”, va replica autorul. Poate eventual fi aşa numai în 
cazul când eşti cumva un geniu, dar de cele mai multe ori 
eşti un negustor. Posezi ceva în tine care simţi că s-ar putea 
modela bine şi te bucuri de asta şi doreşti să se vândă bine. 
În acest caz, trebuie să-i dai dimensiunile şi aparenţa 
cerute. Dacă ai fi tâmplar nu ar avea nici nu rost să faci un 
scaun cu picioare înalte de peste un metru cincizeci, căci ar 
fi un scaun pe care nimeni n-ar dori să se aşeze. Nu are nici 
un rost să spui că scaunul e foarte elegant tocmai pentru că 
are picioarele înalte. Dacă vrei să scrii o carte, cercetează 
care sunt dimensiunile obişnuite ale cărţilor de piaţă şi 
scrie în acele limite. Dacă vrei să scrii o nuvelă, eu ştiu..., o 
schiţă pentru un anumit magazin, trebuie să fie genul de 
nuvelă obişnuit acelei publicaţii. Dacă scrii numai pentru 
tine, atunci problema e diferită şi poţi să scrii cum vrei şi să 
aibă lungimea pe care o doreşti, dar atunci trebuie să te 
mulţumeşti doar cu plăcerea de a fi scris-o. Nu serveşte la 
nimic să începi să te socoteşti un geniu - unii oameni sunt, 
dar foarte puţini. Eşti un negustor - un negustor făcând un 
comerţ cinstit. Trebuie să înveţi meseria şi apoi în cadrul 
acelui comerţ poţi să foloseşti ideile tale creatoare, dar 
trebuie să ţii totuşi seama de forma cerută. 

Cam pe vremea aceea începuse să-mi treacă prin minte 
gândul că aş putea fi scriitoare de profesie. Nu eram încă 
sigură de aceasta. Mai dăinuia în capul meu ideea că la 
mine scrierea cărţilor era doar urmaşul natural al 
brodatului pernelor pentru sofale. Înainte de a pleca de la 
Londra pentru a ne stabili la ţară, am luat lecţii de 
sculptură. Eram o mare admiratoare a artei; îmi plăcea 
sculptura mai mult decât pictura şi aveam o nestăvilită 
dorinţă să fiu sculptor. Dar am fost curând deziluzionată în 
această speranţă. Mi-am dat seama că nu aveam 


capacitatea necesară şi că îmi lipsea ochiul pentru formele 
vizuale. Nu puteam să desenez, aşa cum nu eram în stare 
nici să sculptez. Mă gândeam totuşi că s-ar putea să fie 
altfel pentru sculptură; că a simţi şi modela huma ajungea 
ca să poţi da viaţă formelor. Mi-am dat seama că nu puteam 
într-adevăr să văd lucrurile. Era ca şi cum ai vrea să faci 
muzică fără ureche muzicală. 

Din vanitate am compus câteva cântece, punând pe 
muzică unele din versurile mele. Am revăzut valsul pe care-l 
compusesem şi m-am gândit că nu auzisem niciodată ceva 
atât de banal. Dar unele dintre cântece nu erau chiar aşa 
de rele. Mi-a plăcut unul din seria versurilor Pierrot şi 
Harlequin. Îmi părea rău că nu învăţasem armonie şi 
compoziţie. Dar scrisul părea cel mai indicat ca negoţul msu 
şi forma mea de exprimare. 

Am scris o piesă sumbră despre incest. A fost refuzată de 
fiecare director de teatru căruia i-e trimisesem. „Un subiect 
neplăcut” spuneau. Curios este faptul că azi e genul ce 
piesă care poate interesa. 

Am mai scris şi o piesă istorică despre Akhenaton. Îmi 
plăcea grozav. John Gielgud a fost amabil şi mi-a răspuns. 
Îmi spunea că piesa are câteva lucruri interesante, dar că 
era mult prea costisitoare pentru a fi pusă în scenă şi nici 
nu avea suficient umor. Nu puteam să fac nici o legătură 
între umor şi Akhenaton, dar am văzut că nu am avut 
dreptate. Egiptul era plin de umor ca oricare alt loc şi tot 
asemenea era viaţa oricând, oriunde; iar tragedia are şi ea 
părţile ei de umor. 

III 

Trecusem prin atâtea necazuri de când ne întorsesem din 
călătoria noastră în jurul lumii, încât perioada aceasta de 
linişte părea minunată. Poate că n-ar fi trebuit atunci să 
înlătur cu totul sentimentele de îndoială şi de teamă. 
Lucrurile mergeau prea bine. Archie avea funcţia dorită şi 
un patron care îi era prieten; îi plăceau colegii, îşi împlinise 
şi năzuinţa pe care o nutrea de mult de a aparţine unui club 


de golf de prima clasă şi juca golf în fiecare sfârşit de 
săptămână. Scrisul meu mergea bine şi începusem să mă 
gândesc că poate aş putea să scriu mai departe şi să fac 
bani din scris. 

Mi-am dat seama că s-ar fi putut să fie ceva în neregulă în 
viaţa noastră de fiecare zi? Nu cred. Şi totuşi exista o 
anumită lipsă, deşi nu cred că m-aş fi putut gândi la ea prea 
serios. Îmi lipsea tovărăşia lui Archie din timpul pe care-l 
petreceam împreună la început. Duceam dorul acelor 
sfârşituri de săptămână, când mergeam cu autobuzul sau 
trenul şi exploram diferite locuri. 

Sfârşiturile noastre de săptămână erau acum pentru mine 
zilele cele mai plictisitoare. Doream adesea să-mi invit 
prietenii de la Londra să-i mai pot vedea astfel. Archie s-a 
opus pretextând că-i stricam sfârşitul de săptămână. Dacă 
aveam invitaţi ar fi trebuit să stea mâi mult pe acasă şi şi-ar 
fi pierdut partida de golf. Am sugerat că ar trebui să joace 
tenis uneori, în loc de golf, căci aveam mai mulţi prieteni cu 
care puteam juca tenis la Londra pe terenurile publice. A 
fost îngrozit. A declarat că tenisul avea să-i strice ochiul 
pentru golf. Luase golful atât de în serios de parcă ar fi fost 
o religie. 

— Uite ce, nu ai decât să-ţi inviţi prietenii dacă doreşti, dar 
nu pe cei căsătoriţi, pentru că atunci aş fi obligat să mă 
ocup de ei. 

Asta nu era prea uşor, pentru că cei mai mulţi dintre 
prietenii noştri erau căsătoriţi şi nu puteam să invit soţia 
fără soţ. Îmi făcusem prieteni şi la Sunningdale, dar 
societatea de acolo era de două feluri: cei de vârstă mijlocie 
care erau pasionaţi de grădini şi nu vorbeau decât despre 
astea şi cei tineri, veseli, sportivi, bogaţi care beau foarte 
mult, dădeau cocteiluri şi nu erau nici genul meu, nici al lui 
Archie. 

O pereche care putea veni şi a stat cu noi pentru un sfârşit 
de săptămână a fost Nan Watts şi cel de-al doilea soţalei. 
Se căsătorise în timpul războiului cu un oarecare Hugo 


Pollock şi avea o fată, Judy, dar căsătoria nu mergea bine şi 
până la urmă au divorţat. S-a recăsătorit cu George Kon, 
care de asemenea era un mare iubitor de golf, aşa că 
problema sfârşitului de săptămână era rezolvată. George şi 
cu Archie jucau împreună, Nan şi cu mine bârfeam, 
pălăvrăgeam şi jucam golf ca amatoarele pe terenul pentru 
doamne. Apoi ne duceam şi ne întâlneam cu bărbaţii noştri 
la club, unde beam ceva. Nan şi cu mine aveam băuturile 
noastre: un pahar de smântână subţiată cu lapte - aşa cum 
obişnuiam la fermă, la Abney, în zilele de la începutul 
prieteniei noastre, când eram mici. 

A fost o mare lovitură pentru noi plecarea lui Site, dar îşi 
luase cariera în serios şi de câtva timp dorea un post în 
străinătate. Ne-a spus că Rosalind în anul următor avea să 
meargă la şcoală şi deci nu va mai avea prea multă nevoie 
de ea. Auzise despre un post bun la ambasada de la 
Bruxelles şi vroia să-l ocupe ea. Îi era greu să ne 
părăsească, ne-a spus, doar dorea să se pregătească să 
poată deveni guvernantă şi să cutreiere lumea în această 
calitate, căci altfel nu prea cunoştea viaţa. Nu puteam să nu 
privesc cu simpatie acest punct de vedere şi cu durere am 
acceptat plecarea ei în Belgia. 

M-am gândit atunci, aducându-mi aminte cât de fericită 
am fost cu Marie şi cât era de plăcut să înveţi franceza fără 
eforturi, să-i iau o guvernantă franţuzoaică Rosalindei. 
Punkie mi-a scris atunci plină de entuziasm că avea 
persoana care-mi trebuia, dar era elveţiană, nu 
franţuzoaică şi o prietenă a ei îi cunoştea familia din Elveţia. 
„E. o fată foarte dulce, o cheamă Marcelle. E foarte blândă.” 
Se gândise că era tocmai omul potrivit pentru Rosalind, 
care, spunea ea, era timidă şi nervoasă şi Marcelle va avea 
cum trebuie grijă de ea. Nu ştiu dacă Punkie şi cu mine 
aveam aceeaşi părere în privinţa caracterului Rosalindei. 

Marcelle Vignou a sosit foarte repede. De la început am 
avut oarecare îndoieli împotriva ei. Punkie mi-o prezentase 
ca pe o persoană mignonă, blândă şi fermecătoare. Mie mi- 


a făcut cu totul altă impresie. Părea letargică, leneşă şi 
neinteresantă, deşi avea o fire bună. Era din acele fiinţe 
incapabile de a stăpâni un copil. Rosalind, care, în general, 
era destul de bine crescută şi politicoasă în viaţa de toate 
zilele, a devenit aproape peste noapte ca stăpânită de un 
diavol. 

Nu puteam să cred. Am învăţat atunci, ceea ce, fără 
îndoială, cei mai mulţi educatori ştiu instinctiv: că un copil 
reacţionează întocmai ca un câine sau alt animal - ştie ce 
înseamnă autoritatea. Marcelle nu avea nici o autoritate. 
Dădea din cap uneori cu blândeţe şi spunea doar „Rosalind! 
Non, non, Rosalind”, fără să obţină nici cel mai mic efect. 

Era o jale să le vezi când se duceau la plimbare împreună. 
Marcelle, aşa după cum am descoperit mai târziu, avea 
ambele picioare acoperite cu bătături şi inflamații. 

Mergea trăgându-şi-le încet ca după mort. Am trimis-o 
imediat la un pedichiurist, dar nici după aceea nu s-a văzut 
o diferenţă prea mare în mersul ei. Rosalind, fiind un copil 
plin de energie, o lua la sănătoasa înainte, arătând extrem 
de britanică cu bărbia în vânt, şi cu Marcelle târându-se cu 
greu în urma ei şi murmurând: 

— Aşteaptă-mă - attendez-mois! 

— Mergem doar la plimbare, nu-i aşa? o auzeam pe 
Rosalind spunându-i, după ce întorcea capul peste umăr. 

Marcelle îşi cumpăra, în mod prostesc, liniştea de la 
Rosalind, dându-i ciocolată. Era lucrul cel mai rău pe care l- 
ar fi putut face. Rosalind accepta ciocolata, murmurând 
foarte politicoasă „Mulţumesc”, apoi continua să se 
comporte la fel de prost ca mai înainte. În casă era un mic 
diavol, îşi scotea pantofii şi îi arunca în Marcelle, se strtâmba 
la ea şi refuza să mănânce. 

— Ce trebuie să fac? l-am întrebat pe Archie. Este pur şi 
simplu îngrozitoare. Am pedepsit-o dar nu pare să fie mai 
bună. A început într-adevăr să-i placă s-o tortureze pe biata 
fată. 


— Nu cred că fetei îi pasă, încă nu am văzut pe cineva mai 
apatic. 

— Poate lucrurile se vor îmbunătăţi, am adăugat eu. 

Dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit, ci s-au înrăutățit. Nu 
vroiam să-mi văd copilul devenind un diavol împieliţat. La 
drept vorbind dacă Rosalind a putut să se comporte bine 
până acum cu celelalte bone şi cu guvernanta, greşeala se 
producea din afară şi o făcea pe fetiţa noastră să se 
comporte atât de rău cu această fată. 

— Nu-ţi pare rău de Marcelle care a venit într-o ţară 
străină ca a noastră, unde nimeni nu vorbeşte limba ei? am 
întrebat-o. 

— Ea a vrut să vină! Dacă n-ar fi dorit nu ar fi venit. 
Vorbeşte foarte bine engleza. Dar e atât de proastă; e 
teribil de proastă. 

Nimic nu era mai adevărat. Rosalind învăţa niţel 
franţuzeşte, dar nu prea mult. Uneori, când vremea era 
rea, le sugeram să joace unele jocuri împreună, dar 
Rosalind m-a asigurat că nu putea s-o înveţe pe Marcelle 
nici măcar Popa Prostul. „Nu-i în stare să ţină minte că asul 
face patru puncte şi regele trei”, a spus ea cu dispreţ. 

Am anunţat-o pe Punkie că lucrurile nu mergeau bine. 

— O, vai de mine! M-am gândit că o să o adore pe 
Marcelle. 

— Nu, nici gând. Departe de aşa ceva. Şi imaginează tot 
felul de lucruri ca s-o chinuie pe biata fată. Închipuie-ţi, 
aruncă cu lucrurile în ea. 

— Rosalind aruncă cu lucrurile în ea? 

— Da. Şi din ce în ce e mai rău. 

În cele din urmă am hotărât că nu mai era de suportat. De 
ce trebuia să ne ruinăm vieţile? l-am vorbit Marcellei, 
arătându-i că lucrurile nu mergeau prea bine şi că poate ar 
fi mai mulţumită într-un alt post, pe care i l-aş recomanda şi 
voi căuta să-i aranjez o situaţie; în cazul în care nu ar dori 
poate să se întoarcă în Elveţia. Fără pic de tulburare, 
Marcelle mi-a spus că i-a făcut plăcere să vină în Anglia, dar 


că se gândea să se întoarcă mai bine la Berna. Şi-a luat 
rămas bun, eu i-am dat leafa pe o lună şi m-am hotărât să 
caut pe altcineva. 

Mă gândeam acum să fac o combinaţie, în sensul că să iau 
pe cineva care să fie şi secretară şi guvernantă. La cinci ani 
Rosalind avea să meargă, în fiecare dimineaţă, la o şcoală 
locală şi în acest timp puteam să am câteva ore lat 
dispoziţia mea o secretară stenodactilografă. Poate aş fi fost 
în stare să-i dictez lucrările mele literare. Părea o idee 
bună. Am dat un anunţ la ziar, căutam o persoană care să 
aibă grijă de un copil de cinci ani, care avea să meargă în 
curând la şcoală şi totodată să lucreze ca secretară şi 
stenodactilografă. Am adăugat: „Prefer scoțiană”. 
Observasem în ultimul timp de când vedeam mai mulţi 
copii, că scoţienele păreau să fie mult mai indicate pentru 
cei mici. Franţuzoaicele nu erau în stare să se impună şi 
întotdeauna se lăsau terorizate de copiii pe care îi aveau în 
grijă, nemţoaicele erau bune şi metodice, dar nu vroiam ca 
Rosalind să înveţe germana. Irlandezele erau vesele, dar 
produceau perturbații în casă, englezoaicele erau şi aşa şi 
aşa. Doream foarte mult o scoțiană. 

Am primit mai multe oferte la anunţul meu şi la timpul 
cuvenit m-am dus la Londra, la un mic hotel lângă 
Lancaster Gate, să stau de vorbă cu o domnişoară care se 
numea Charlotte Fisher. Domnişoara Fisher mi-a plăcut de 
cum am văzut-o. Era înaltă, cu părul castaniu, de vreo 23 de 
ani, cred, avea experienţă cu copiii, părea extrem de 
capabilă. Pe lângă atitudinea ei corectă, avea o clipire din 
ochi drăguță. Tatăl ei era preot la Edinburgh. Ştia 
stenodactilografie, dar nu avusese practică suficientă în 
ultima vreme. Îi surâdea ideea de a fi şi secretară şi să şi 
aibă grijă de un copil. 

— Mai este însă un ceva, i-am spus cu destulă ezitare. 
Crezi... crezi că vei putea, vreau să spun că te vei putea 
înţelege cu persoanele în vârstă? 


Domnişoara Fisher mi-a aruncat o privire destul de 
curioasă. Pe dată am observat că ne aflam într-o cameră cu 
vreo douăzeci de doamne în vârstă care tricotau, croşetau 
sau citeau ziarul. Ochii lor s-au întors încet spre mine când 
am pus această întrebare. Domnişoara Fisher şi-a muşcat 
buza pentru ca să nu pufnească în râs. Am uitat de 
persoanele din jurul meu, pentru că eram preocupată cum 
să-mi formulez întrebarea. Mama devenise acum o 
persoană cu care te înţelegeai greu. Multă lume, pe măsură 
ce îmbătrâneşte, devine tot mai dificilă, dar mama, cum de 
felul ei fusese întotdeauna independentă şi cum lumea o 
plictisea şi obosea uşor, era încă şi mai dificilă acum decât 
cei mai mulţi dintre oameni. Jessie Swannell, în special, nu a 
putut să o suporte. 

— Cred că da, a spus ea pe un ton obişnuit. Nu am avut 
niciodată vreo dificultate. 

I-am explicat că mama era în vârstă, puţintel cam 
excentrică, înclinată să creadă că nimeni nu ştia totul, ca 
ea, şi că era destul de greu să te înţelegi cu ea. De vreme ce 
Charlotte a primit aceste informaţii fără cea mai mică urmă 
de alarmare, am stabilit că va veni la mine de îndată ce se 
va elibera de slujba pe care o avea. Am înţeles, că se ocupa 
de copiii unui milionar din Park Lane. Avea o soră mai mare 
decât ea, care locuia la Londra, şi s-ar bucura dacă sora ar 
putea veni uneori să o vadă. l-am spus că este în regulă. 

Aşa că Charlolte Fisher a devenit secretara mea, iar Mary 
Fisher ne dădea o mână de ajutor când era necesar - 
Charlotte a rămas la mine ca prietenă, guvernantă, bună la 
salahorit şi la toate mulţi ani de-a rândul. A rămas şi acum 
una dintre cele mai bune prietene ale mele. 

Venirea Charlottei sau Carlo, aşa cum i-a spus Rosalind 
după o lună, a fost ca un miracol. Nici nu păşise bine pragul 
casei de la Scotswood că Rosalind s-a şi transformat brusc 
şi în mod misterios, revenind la aceea care era în timpul lui 
Site. Nu mai arunca cu pantofii după nimeni, răspundea 
politicos şi părea că-i place foarte mult tovărăşia Charlottei. 


Dracul împieliţat dispăruse. „Deşi, trebuie să spun, mi-a 
mărturisit Charlotte mai târziu, că la început arăta ca un 
animal sălbatic şi se părea că nimeni nu se mai gândise de 
mult timp să-i tundă bretonul care-i atârna în faţa ochilor 
încât privea prin şuviţe”. 

Astfel a început perioada zilelor de linişte. De îndată ce 
Rosalind a început să meargă la şcoală, m-am pregătit şi eu 
să încep să dictez o poveste. Eram atât de nervoasă din 
această pricină încât o tot amânam. A sosit în fine şi ziua 
aceea. Charlotte şi cu mine stăteam una în faţa alteia, ea 
pregătită cu carnetul şi creionul. Am început cam stânjenită 
lângă poliţa căminului, rostind câteva propoziţii de 
încercare. Erau îngrozitoare. Nu puteam să rostesc mai 
mult decât un cuvânt, mă opream, ezitam. Nimic din ce 
spuneam nu suna natural. Am stăruit vreo oră. Mult mai 
târziu după aceea, Carlo mi-a mărturisit că şi ea se temea 
de momentul când vom începe activitatea literară. Deşi 
urmase un curs de stenodactilografie, nu făcuse prea multă 
practică şi încercase în adevăr să-şi câştige îndemânarea 
stenografiind predicile. Era îngrozită că voi dicta cu o mare 
viteză, dar nimeni nu ar fi putut avea nici o dificultate în a 
stenografia ce spuneam eu, căci s-ar fi putut scrie şi cu scris 
obişnuit. 

După acest început dezastruos lucrurile au mers mai bine, 
dar totuşi, pentru o activitate de creaţie, de obicei, îmi 
venea mult mai la îndemână să scriu singură sau să bat la 
maşină. Este curios cum, când îţi auzi propria-ţi voce, te 
intimidezi şi nu mai eşti capabil să te exprimi. Cu vreo cinci 
sau şase ani în urmă, după ce mi-am fracturat încheietura 
mâinii şi nu mai eram în stare să-mi mai folosesc mâna 
dreaptă, am început să întrebuinţez un dictafon şi, treptat, 
m-am deprins cu sunetul propriei mele voci. Dezavantajul 
de a avea un dictafon sau magnetofon este că devii mult 
prea prolix. 

Nu încape îndoială că efortul care-l implică scrisul şi 
bătutul la maşină mă ajută să rămân strict la elementele 


relevante. Economia de cuvinte cred că este necesară, în 
special în cărţile polițiste nu poţi să auzi mereu acelaşi 
lucru refăcut sub altă şi altă formă. Când vorbeşti la un 
dictafon eşti ispitit să spui acelaşi lucru de mai multe ori cu 
foarte mici modificări. Bineînţeles că poţi după aceea să 
taci, dar asta e enervant şi zădărniceşte curgerea lină a 
vorbirii pe care o ai altfel. Este important să profiţi de 
faptul că omul, prin firea lui fiind leneş, nu va scrie mai mult 
decât e necesar în mod absolut pentru a-şi transmite 
gândurile. 

Desigur că există anumite dimensiuni pentru fiecare lucru. 
Mă gândesc, de exemplu, că pentru o carte polițistă 
mărimea potrivită ar fi cincizeci de mii de cuvinte. 

Ştiu că editorii consideră aceasta ca fiind prea puţin. S-ar 
putea ca şi cititorii să se simtă înşelaţi dacă plătesc bani şi 
au o carte de cincizeci de mii de cuvinte, aşa că şaizeci de 
mii de cuvinte sau şaptezeci sunt mai acceptabile. Dacă 
ceea ce scrii ajunge să aibă mai mult decât atât, îţi vei da 
seama mai apoi că n-ar fi stricat să fi fost mai scurtă. 

Pentru o nuvelă lungă de aventuri douăzeci de mii de 
cuvinte este exact cât trebuie. Din nefericire, pentru 
nuvelele de asemenea dimensiuni cererile sunt din ce în ce 
mai mici, iar autorii sunt mai prost plătiţi şi atunci eşti 
înclinat să transformi nuvela într-un roman. Cred, de fapt, 
că tehnica nuvelei nu e prea potrivită pentru o polițistă. 
Povestirile domnului Fortune sau cele ale lui H. C. Bailley 
erau bune din această privinţă, fiind mai lungi decât 
nuvelele obişnuite publicate în revistele-magazin. 

Hughes Massie îmi găsise un nou editor, William Collins, cu 
care lucrez şi acum, când scriu aceste pagini. 

Prima mea carte pentru ei „Cine l-a ucis pe Roger 
Ackroyd” (The Murder of Roger Ackroyd) a rămas până azi 
cel mai mare succes al meu, fiind mereu amintită şi citată. 

Am reuşit să găsesc o formulă bună, datorită în parte 
cumnatului meu James, care, cu câţiva ani în urmă, spusese 
înfuriat, în momentul când terminase o polițistă: „Azi, în 


cărţile polițiste, aproape fiecare este criminal, chiar şi 
detectivul. Ceea ce aş vrea să văd ar fi un Watson devenit 
criminal.” Era o idee originală, remarcabilă, la care m-am 
tot gândit mult timp. Mai apoi s-a întâmplat ca aproape 
aceeaşi idee să-mi fie sugerată şi de lordul Louis 
Mountbatten. Acesta mi-a scris, sugerând o întâmplare 
povestită la persoana I de cineva care mai târziu să fie chiar 
asasinul. 

M-am gândit că era o idee bună şi am reflectat la ea 
îndelung. Evident erau dificultăţi enorme. Eram îngrozită la 
gândul că Hastings să ucidă pe cineva şi, oricum, era greu 
de închipuit aşa ceva încât să nu trebuiască să recurgi la o 
înşelăciune. Bineînţeles că multă lume a pretins ca „Cine l-a 
ucis pe Roger Ackroyd” este o mistificare, dar dacă citesc 
cu atenţie vor vedea că nu au dreptate. Pauzele necesare 
sunt bine ascunse într-o frază ambiguă şi, scriind-o, dr. 
Sheppard simţea o mare plăcere căci nu nota decât 
adevărul, deşi nu întregul adevăr. 

În această perioadă am cunoscut succesul pe toată linia, 
nu numai cu „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”. Rosalind a 
început şcoala şi îi plăcea foarte mult. Avea prietene 
drăguţe, ne bucuram de apartamentul nostru plăcut şi de 
grădină. Aveam minunata mea maşină, pe Carlo Fisher şi 
pacea casnică. Archie se gândea, vorbea, visa, dormea şi 
trăia pentru golf. Avea o digestie mult mai bună acum, aşa 
încât suferea mai puţin de dispepsie. Totul se petrecea cât 
se poate de bine în cea mai bună dintre lumile posibile, aşa 
cum spune atât de fericit dr. Pangloss64. 

Şi totuşi lipsea ceva în viaţa noastră: un câine. Joey murise 
în timpul călătoriei noastre, aşa că acum am cumpărat un 
fox terrier căruia i-am spus Peter. Bineînţeles că Peter a 
devenit viaţa şi sufletul familiei. Dormea pe patul lui Carlo şi 
mânca nenumărate perechi de papuci şi mingi pentru 
terrieri, aşa numite indestructibile. 

Lipsa de griji financiare era foarte plăcută după toate cele 
pe care le suferisem în trecut şi poate că ni se urcase chiar 


puţintel la cap. Ne gândeam la tot felul de lucruri care nici 
nu ne-ar fi trecut prin minte până atunci. Archie m-a dat 
gata într-o zi, declarând dintr-o dată că ar vrea un 
automobil cu adevărat rapid. Cred că era excitat de 
automobilul Bentley. 

— Dar avem un automobil, i-am răspuns uimită. 

— Da, dar mă gândesc la ceva cu totul special. 

— Ne-am putea îngădui să mai avem un copil. Mă 
gândeam la asta de câtva timp cu multă plăcere. 

Archie a trecut peste subiect ca neimportant. 

— Nu mai doresc nici un alt copil în afară de Rosalind, a 
spus el. Rosalind este un copil foarte izbutit şi nu-mi mai 
trebuie nimic altceva. 

Archie era nebun după Rosalind. Îi plăcea foarte mult să 
se joace cu ea şi fetiţa îi curăța până şi crosele de golf. Cred 
că se înțelegeau amândoi mai bine decât eu cu Rosalind. 
Aveau acelaşi simţ al umorului şi fiecare împărtăşea punctul 
de vedere al celuilalt. Lui Archie îi plăcea atitudinea ei 
realistă şi suspicioasă, felul cum nu vroia să accepte nimic 
de la sine înţeles. Fusese îngrijorat înainte de venirea 
Rosalindei pe lume, temându-se, aşa cum spunea el, că 
nimeni nu-i va mai da lui atenţie. „De asta sper să avem o 
fată, spusese el. Un băiat ar fi mult mai rău. Aş putea 
suporta o fată, dar cu un băiat mi-ar fi foarte greu.” 

Acum spunea: 

— Dacă am avea un băiat ar fi mai rău ca oricând. Şi în 
orice caz, mai adăuga, este destul timp. 

Am fost de acord că era destul timp şi cu totul contrar 
voinţei mele am cedat în faţa dorinţei lui de a avea un 
automobil Delage, cumpărat de ocazie, pe care îl şi ochise. 
Delage-ul ne-a procurat la amândoi multă bucurie; îmi 
plăcea să-l conduc şi conducea, natural, şi Archie, deşi era 
atât de mult golf în viaţa lui, încât avea foarte puţin timp 
pentru a conduce. 

„Sunnigdale este un loc minunat pentru locui”, declara. 
„Are tot ceea ce dorim. E la o distanţă bună de Londra şi 


acum se deschide şi terenul de golf de la Wentworth şi cred 
că se va dezvolta mult locul din jur. Cred că am putea 
cumpăra o casă care să fie cu adevărat a noastră.” 

Ei a o idee captivantă. Deşi locuinţa noastră de la 
Scotswood era confortabilă, avea câteva dezavantaje. Nu 
era prea bine administrată. Instalaţia electrică ne făcea 
destule neplăceri. Apa fierbinte, care trebuia să existe în 
mod permanent, nu era nici fierbinte, nici n-o aveam în 
permanenţă şi întregul imobil suferea de o proastă 
gospodărire. Eram foarte îndrăgostiţi de ideea de a avea un 
cămin care să fie numai al nostru. 

La început ne-am gândit să ne construim o casă chiar pe 
terenul Wentworth, care fusese preluat de un constructor. 
Urma să se deschidă acolo două terenuri de golf şi un al 
treilea, probabil, mai târziu, iar pe restul terenului se 
construiau case de toate felurile şi dimensiunile. Am 
petrecut multe seri de vară fericite împreună cu Archie, 
colindând în lung şi în lat Wentworth în căutarea unui loc 
care să ne convină. În cele din urmă ne-am oprit la trei, din 
care trebuia să alegem unul. Am luat apoi legătura cu 
constructorul. Ne-am fixat asupra unui teren de 0,6 
hectare, într-un loc împădurit cu pini, aşa încât să avem o 
grădină pentru care să nu fie necesară o întreţinere mai 
specială. Constructorul părea foarte binevoitor şi serviabil. 
I-am explicat că doream o casă mică. Nu ştiu cât bănuiam 
noi că ne-ar putea costa, cred că vreo două mii de lire. Ne-a 
arătat planuri ale unei case foarte urâte, plină de 
ornamente moderne neplăcute, pentru care a cerut un preţ 
care nouă ni s-a părut colosal: 5300 lire. Ne-a făcut praf. Se 
părea că nu există nici o posibilitate de a construi mai ieftin, 
asta era limita cea mai de jos. Ne-am retras mâhniţi. Am 
hotărât totuşi că voi cumpăra obligaţii la Wentworth pentru 
o sută de lire, ceea ce-mi va da posibilitatea să joc sâmbăta 
şi duminica pe terenurile de golf, aşa încât speranţele mele 
să nu moară cu totul. La drept vorbind, dacă vor fi două 


terenuri de golf poţi juca doar pe unul fără să te simţi 
neapărat un jucător prea prost. 

S-a întâmplat astfel că ambițiile mele de jucătoare de golf 
au căpătat un nou avânt, de fapt am câştigat şi o competiţie. 
Aşa ceva nu se mai petrecuse până atunci şi nici de atunci 
încolo. În competiţia Uniunii de golf a femeilor aveam un 
handicap de 35 (limita), dar chiar şi aşa părea puţin 
probabil că voi câştiga ceva. Totuşi în finală am jucat cu o 
doamnă Burberry, o persoană drăguță, cu câţiva ani mai 
tânără decât mine, şi tot atât de nervoasă şi stângace ca şi 
mine. 

Ne-am întâlnit foarte bine dispuse, încântate de noi pentru 
că reuşisem să ajungem până aici. Primul punct l-am 
împărţit pe jumătate. După aceea, mirată ea însăşi şi 
întristându-mă pe mine, a reuşit nu numai să câştige 
punctul următor, dar şi pe cel care a urmat şi încă unul şi 
tot aşa până la opt puncte, ba chiar până la nouă. Orice 
speranţă de a mă redresa mă părăsise. Ajungând în această 
situaţie m-am simţit liniştită. Acum puteam să continui jocul 
fără să-mi mai bat capul, până în clipa, nu prea depărtată, 
când doamna Burberry ar fi câştigat partida. 

Numai că dintr-o dată jocul ei a început să slăbească. 

Cuprinsă de îngrijorare a pierdut punct după punct. 
Incredibilul s-a produs. Am câştigat următoarele nouă 
puncte, obţinând cu unul în plus în ultima serie. Cred că 
mai am şi acum pe undeva trofeul meu din argint câştigat 
atunci. 

După un an sau doi, după ce văzusem nenumărate case - 
asta fiind una din recreaţiile mele favorite - ne-am oprit la 
două imobile. Unul era destul de departe, nu prea mare şi 
avea o grădină frumoasă. Celălalt se afla aproape de gară, 
un fel de apartament elegant de oraş transferat la ţară şi 
decorat pe deplin, fără economie. 

Avea pereţii lambrisaţi, multe camere de baie, lavabouri în 
fiecare dormitor şi multe alte completări luxoase. Trecuse 
prin multe mâini în anii din urmă şi se spunea că era o casă 


cu ghinion; toţi cei care au locuit acolo au avut supărări de 
un fel sau altul. Primul bărbat şi-a pierdut averea, al doilea 
soţia. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu al treilea proprietar; cred 
că a divorţat. În orice caz era ieftin, fiind de vânzare de 
mult timp. Avea o grădină frumoasă - lungă şi îngustă, cu o 
peluză, apoi un râuleţ cu multe plante de apă, azalee şi 
rododendroni şi aşa până la capăt, unde se afla o grădină 
de zarzavaturi, şi, dincolo de aceasta, un hăţiş. 

Dar dacă am fi putut s-o cumpărăm, asta era o altă 
poveste. Deşi amândoi aveam venituri bune, al meu poate 
puţin mai îndoielnic şi mai neegal, al lui Archie bine 
asigurat, nu posedam capitalul necesar. Am făcut un 
împrumut cu o ipotecă şi la timpul potrivit ne-am mutat. 

Am mai cumpărat perdele şi covoare suplimentare, unde a 
fost necesar, şi ne-am avântat într-un trai care, fără urmă 
de îndoială, era peste posibilităţile noastre, deşi socotelile 
pe hârtie erau în regulă. Aveam de întreţinut cele două 
automobile. Angajasem acum şi mai mulţi servitori: o 
pereche, soţ cu soţie, şi o fată în casă. Soţia fusese fată la 
bucătărie într-o casă ducală şi se presupunea, deşi nu se 
confirmase de fapt, că soţul ei fusese valet acolo. Nu prea 
ştia el ce înseamnă a fi valet, deşi soţia era o excelentă 
bucătăreasă. De fapt, până la urmă am descoperit că fusese 
hamal. Era teribil de leneş. Cea mai mare parte a zilei o 
petrecea culcat în pat şi, în afară de timpul când servea la 
masă - ceea ce făcea foarte prost, asta era toată ocupaţia 
lui. Când nu stătea în pat se ducea la cârciumă. Trebuia să 
ne hotărâm dacă-i păstrăm sau nu. În general gătitul părea 
mult mai important, aşa că i-am ţinut mai departe pe 
amândoi. Şi astfel ne-am lansat pe căile grandorii şi exact 
ceea ce ar fi trebuit să ne aşteptam s-a întâmplat. După un 
an începusem să ne îngrijorăm. Contul nostru din bancă 
părea că se topeşte cu o repeziciune ameţitoare. Cu câteva 
economii, ne-am spus noi, o să ne descurcăm. 

La sugestia lui Archie am numit casa noastră Styles, 
deoarece „Misterioasa afacere de la Styles” fusese prima 


mea carte şi mi-a deschis drumul în viaţă. Pe pereţi am 
atârnat desenele făcute pentru coperta cărţii, prezentată 
mie de editor, Bodley Head. Dar „Styles” s-a dovedit a fi 
ceea ce fusese şi în trecut pentru alţii. Era o casă cu 
ghinion. Mi-am imaginat că totul se datora faptului că 
ornamentele erau nepotrivite pentru o casă de la ţară şi de 
prost gust. Când ne vom putea permite să le schimbăm într- 
un stil rustic, renunțând la toate aceste lambriuri, zugrăveli 
şi poleieli, atunci, mi-am spus, totul se va schimba. 

IV 

Următorul an al vieţii mele este unul care mă feresc să mi- 
| amintesc. Aşa cum se întâmplă adesea în viaţă, când un 
lucru merge rău, toate merg la fel. 

Cam după o lună de la întoarcerea mea dintr-o scurtă 
vacanţă în Corsica, mama s-a îmbolnăvit de bronşită, foarte 
rău. Pe atunci era la Ashfield. M-am dus să stau cu ea, dar 
mai apoi Punkie m-a înlocuit. Curând după aceea mi-a 
trimis o telegramă, anunţându-mă că o ducea pe mama la 
Abney, căci acolo putea fi mai bine îngrijită. Mama părea că 
era mai bine acum, dar n-a mai fost niciodată aceeaşi ca 
mai înainte. leşea foarte puţin din camera ei. Bănuiesc că îi 
erau prinşi plămânii. Avea şaptezeci de ani la acea vreme. 
Nu credeam că starea ei era atât de gravă, cum s-a dovedit 
a fi. Nici Punkie nu bănuiesc că şi-a dat seama. Dar după o 
săptămână sau două mai târziu am primit o telegramă prin 
care eram chemată, Archie fiind plecat cu treburi în Spania. 

În timp ce mă aflam în tren, în drum spre Manchester, mi- 
am dat seama dintr-o dată că am simţit că mă cuprinde un 
val rece, din cap până în picioare, ca un frison de moarte, şi 
m-am gândit: „Mama a murit”. 

Avusesem dreptate. Şi privind-o aşa, întinsă pe pat, m-am 
gândit cât de adevărat era că atunci când mori rămâne 
doar găoacea. Toată căldura, personalitatea impulsivă a 
mamei se aflau undeva departe. Îmi spusese de mai multe 
ori în ultimii ani: „Uneori eşti atât de dornic să te eliberezi 
din acest trup atât de uzat, de bătrân, de nefolositor. 


Tânjeşti să fii scos din închisoarea aceasta.” Iată ce simţeam 
despre ea acum: fusese eliberată din temniţă. Dar pentru 
noi rămânea durerea pierderii ei. Archie nu a putut veni la 
înmormântare pentru că era încă în Spania. Eram înapoi la 
Styles când s-a întors, o săptămână mai târziu. Ştiam ca 
avusese întotdeauna o aversiune violentă pentru boală, 
moarte sau supărări de orice fel. Suntem conştienţi fiecare 
de existenţa acestor lucruri, totuşi îţi dai seama greu de ele, 
sau nu acorzi atenţia cuvenită, până când nu ţie se întâmplă 
ţie. Îmi amintesc că a intrat în cameră foarte încurcat, 
încercând parcă să-şi ia o înfăţişare, veselă, un fel de „Ei, 
drăcie, acum trebuie să încercăm cu toţii să ne înveselim”. 
E greu să suporţi pierderea unei persoane care; una din 
cele trei pe care le-ai iubit cel mai mult pe lumea asta. 

Archie mi-a spus apoi: 

— Am o idee foarte bună. Săptămâna viitoare trebuie să 
mă duc din nou în Spania, aşa că ce-ar fi dacă te-aş lua cu 
mine? Am putea să ne simţim foarte bine şi te-ai mai 
consola şi tu puţin. 

Nu doream să mă consolez. Ceea ce vroiam era să rămân 
cu durerea mea şi să mă deprind încet-încet cu ea. Acuma 
îmi dau seama că am greşit. Viaţa mea cu Archie era cu 
totul deschisă înaintea noastră. Eram fericiţi împreună, 
siguri unul de altul şi niciunul din noi nu ar fi visat că am 
putea să ne despărţim vreodată. Dar el nu suporta o 
atmosferă de jale în casă şi astfel devenea receptiv la alte 
influenţe. 

Apoi mai era şi problema lichidării la Ashfield. În ultimii 
patru sau cinci ani se adunaseră acolo tot felul de vechituri: 
lucrurile bunicii, toate lucrurile pe care mama nu le-a mai 
putut descurca şi le pusese deoparte. Nu mai existaseră 
bani pentru reparaţii, acoperişul cădea, în unele camere 
ploua. Spre sfârşit, mama locuise în două camere. Cineva 
trebuia să se ducă acolo să se ocupe de toate acestea. Şi 
acea persoană trebuia să fiu eu. Sora mea era prea înecată 
în propriile ei probleme, deşi promisese să vină două sau 


trei săptămâni în august. Archie se gândise că cel mai bine 
ar fi dacă am închiria pe timpul verii „Styles”, am putea 
obţine astfel o chirie mare, care ne-ar scoate din 
încurcătură. El urma să stea la clubul lui de la Londra, iar 
eu la Torquay pentru a lichida. Avea să vină şi el în august, 
iar când sosea Punkie o lăsam pe Rosalind cu ea şi noi 
plecam în străinătate. Am hotărât să ne ducem în Italia, 
într-o localitate unde nu mai fusesem până atunci, numită 
Alassio. Aşa că l-am lăsat pe Archie la Londra şi m-am dus la 
Ashfield. 

Bănuiesc că starea sănătăţii mele era proastă, mă simţeam 
puţin bolnavă, şi desfacerea acelei case cu atâtea amintiri şi 
cu nopţile nedormite mă adusese într-o stare nervoasă aşa 
de gravă încât aproape nici nu mai ştiam ce fac. Lucram 
câte zece, unsprezece ore în fiecare zi, deschizând fiecare 
cameră şi scoțând lucrurile. Era îngrozitor: haine mâncate 
de molii, toate lucrurile bunicii, pe care nimeni nu dorise să 
le arunce, dar acum trebuiau lichidate. În fiecare 
săptămână plăteam suplimentar gunoierilor ca să ia totul. 
Mai existau şi unele lucruri dificile, ca, de exemplu, o 
coroană imensă din flori de ceară care fusese coroana 
memorială a bunicului. Era aşezată sub un mare clopot de 
sticlă. Nu vroiam să trec prin viaţă cu acest trofeu enorm, 
dar ce se putea face cu un asemenea lucru? Nici nu puteai 
să-l arunci! În cele din urmă s-a găsit o soluţie, doamna 
Potter, bucătăreasa mamei, o admirase întotdeauna. l-am 
oferit ei coroana şi a fost încântată. 

Ashfield era prima casă în care locuiseră tata şi mama 
după căsătoria lor. S-au instalat acolo la vreo şase luni după 
naşterea lui Madge şi au stat tot timpul adăugând noi 
dulapuri pentru ca să-şi ţină lucrurile. Încetul cu încetul, 
fiecare cameră din casă devenise o debara. Sala de clasă, 
scena atâtor zile fericite în copilăria şi adolescenţa mea, era 
acum o încăpere plină de lăzi şi cutii. Toate cutiile şi 
cuferele pe care bunica nu le putuse înghesui în camera ei 
de culcare fuseseră duse acolo. 


O altă lovitură pe care soarta a abătut-o asupra mea a fost 
pierderea dragii mele Carlo. Tatăl şi mama ei vitregă erau 
într-o călătorie în Africa şi, dintr-o dată, a aflat din Kenya că 
tatăl ei era foarte bolnav şi că doctorul spusese că are 
cancer. Deşi el nu ştia încă, soţia sa aflase şi se părea că nu 
se aştepta ca să trăiască mai mult de şase luni. Carlo 
trebuia să se întoarcă la Edinburgh, de îndată ce tatăl ei 
revenea pentru a fi cu el ultimele lui luni. Mi-am luat rămas 
bun de la ea cu lacrimi în ochi. Îi părea rău că mă lăsa în 
această încurcătură şi stare de nefericire, dar era una din 
acele îndatoriri care nu pot fi evitate. Mai aveam de lucru 
acolo încă vreo şase săptămâni şi apoi totul avea să se 
termine. Atunci începeam să trăiesc din nou. 

Lucram ca o disperată, atât de dornică eram să închei 
acest capitol. Toate cuferele şi valizele trebuiau examinate 
cu atenţie: nu poţi să arunci chiar aşa lucrurile. Când era 
vorba de lucrurile bunicii, nu puteai fi niciodată sigur de ce 
aveai să găseşti. Când a plecat de la Ealing stăruise să fie 
lăsată să împacheteze singură cele mai multe lucruri, căci 
se temea ca noi să nu-i aruncăm comorile ei nepreţuite. 
Erau foarte multe scrisori vechi şi eram tocmai pe punctul 
de a le arunca, când am dat peste un plic mototolit în care 
am găsit douăsprezece hârtii de cinci lire. Bunica fusese ca 
o veveriţă: îşi pitise lucrurile prin toate locurile ca să scape 
de rigorile războiului. Altă dată am găsit o broşa cu 
diamante într-un ciorap. 

Începusem să fiu foarte zăpăcită, să încurc lucrurile. Nu- 
mi era niciodată foame şi mâncam din ce în ce mai puţin. 
Uneori stăteam jos, îmi cuprindeam capul în mâini şi 
încercam să-mi aduc aminte ce făceam. Dacă ar fi fost Carlo 
acolo aş fi putut să mă duc pentru câte un week-end din 
când în când la Londra şi să-l văd pe Archie, dar nu puteam 
să o las pe Rosalind singură. Şi nu aveam unde să stau. l-am 
sugerat lui Archie că ar trebui să vină el la un sfârşit de 
săptămână. Ar fi cu totul altceva. Mi-a scris, subliniind că ar 
fi o nebunie. Era o călătorie scumpă şi cum nu se putea 


elibera înainte de sâmbătă şi ar trebui să plece duminică 
seara nu ar merita. Îl bănuiam că nu vroia să-şi piardă 
partida de golf de duminică, dar am renunţat să mă mai 
gândesc la aşa ceva, considerând că nu are rost. A adăugat 
cu o nuanţă de veselie că nu va fi pentru mult timp. 

Mă cuprinsese un teribil sentiment de solitudine. Nu cred 
că mi-am dat seama că, pentru prima oară în viaţa mea, 
eram cu adevărat bolnavă. Întotdeauna fusesem extrem de 
sănătoasă şi robustă şi nu înţelegeam cum s-ar fi putut ca 
nefericirea, îngrijorarea, surmenajul să-ţi afecteze starea 
sănătăţii fizice. Eram foarte tulburată şi, într-o zi, când 
trebuia să semnez un cec, nu mi-am amintit numele pentru 
a semna. Mă simţeam exact ca Alice în Ţara anilor când 
atingea copacul. 

„Dar bineînţeles, mi-am spus, că ştiu perfect cum mă 
cheamă. Dar care e numele?” Rămăsesem aşa cu tocul în 
aer încercând un sentiment de frustrare extraordinară. Cu 
ce iniţială începea numele meu? Să fi fost oare Blanche 
Armory? Părea un nume familiar. Mi-am adus aminte că era 
un personaj mai puţin important din romanul 
„Pendennis”65, o carte pe care o citisem mai de mult. 

O zi sau două mai târziu am primit un nou avertisment. M- 
am dus să pornesc automobilul, care de obicei trebuia 
pornit cu o manivelă. De fapt nu sunt sigură dacă nu cumva 
automobilele pe atunci puteau fi pornite doar cu manivela. 
Am tot învârtit de manivelă şi nu s-a întâmplat nimic. În cele 
din urmă, am venit în casă, m-am întins pe sofa şi am 
izbucnit în plâns. Asta m-a îngrijorat. Să plâng pentru că 
automobilul nu pornea. Probabil că am înnebunit. 

Mulţi ani mai târziu, cineva care trecea printr-o perioadă 
nefericită mi-a spus ceva asemănător: „Nu ştiu ce întâmplă 
cu mine. Plâng aşa din senin. Zilele trecute nu mi-au adus 
rufele de la spălătorie şi am plâns pentru asta. Şi în ziua 
următoare nu pornea automobilul.” Aşa că atunci m-am 
scuturat brusc şi mi-am spus: „Mai bine ai fi mai atentă; eşti 


probabil la începutul unei stări grave de surmenaj psihic. Ar 
trebui să te duci la doctor.” 

Eu însă, pe atunci, nu aveam astfel de cunoştinţe. Ştiam că 
sunt teribil de obosită şi că durerea pricinuită de moartea 
mamei stăruia în adâncul meu, deşi încercam, chiar prea 
mult, să mi-o scot din minte. Numai de-ar veni Archie sau 
Punkie ori cineva să stea cu mine. 

O aveam pe Rosalind, dar bineînţeles nu-i spuneam ei 
nimic din cele care mă frământau. Aş fi speriat-o vorbindu-i 
despre îngrijorările, bolile sau fericirea mea. Ea, 
dimpotrivă, era grozav de fericită: îi plăcea foarte mult la 
Ashfield, ca de obicei, fiindu-mi de mare folos, ca 
întotdeauna, în muncile mele. Îi făcea plăcere „să ducă 
lucrurile jos” şi să le îngrămădească în cutiile de gunoi, 
uneori luându-şi câte ceva pentru ea: „Nu cred că cineva 
are nevoie de asta şi ar putea fi foarte amuzant.” 

Timpul trecea, lucrurile păreau că erau în ordine şi, în 
fine, puteam contempla cu nerăbdare sfârşitul trudei mele 
ingrate. La 5 august era ziua Rosalindei. Punkie a venit cu 
două sau trei zile mai devreme. Archie a sosit la 3 august. 
Rosalind era foarte mulţumită la perspectiva de a sta cu 
„tanti Punkie” în timpul celor două săptămâni când Archie 
şi cu mine aveam să fim în Italia. 

V 

What shall I do to drive away 

Remembrance from mine eyes? 

Cum să fac să gonesc 

Amintirea din ochii mei? 

„„„ spunea Keats. Dar trebuie oare gonită? Dacă cineva 
priveşte înapoi la călătoria care este de fapt viaţa sa, se 
cuvine oare să ignore acele amintiri care nu-i plac? Sau 
asta este laşitate? 

Cred că după ce-ţi arunci o privire, trebuie să spui: „Da, 
asta e o parte din viaţa mea, dara trecut. Este un fir în 
țesătura existenţei mele. Trebuie s-o recunosc, pentru că 
face parte din mine. Dar nu e nevoie să stărui asupra ei”. 


Când a sosit Punkie la Ashfield m-am simţit extrem de 
fericită. Apoi a venit Archie. 

Modalitatea cea mai bună pe care aş folosi-o ca să descriu 
ce am simţit în acel moment ar fi să amintesc aici de un 
vechi coşmar al meu: sentimentul oribil pe care l-am 
încercat pe când stăteam la o ceaşcă de ceai la o masă şi, 
privind la cea mai dragă prietenă a mea, să-mi dau deodată 
seama că persoana din faţa mea era un străin. Aşa cred că 
pot descrie cel mai bine felul cum m-am simţit când a venit 
Archie. 

Ne-a salutat pe toţi în mod obişnuit, dar pur şi simplu nu 
era Archie. Nu ştiam ce se petrecea cu el. Punkie a observat 
şi ea numaidecât: „Archie pare foarte ciudat. Este bolnav 
sau ce are?” l-am spus că s-ar putea. Archie totuşi a spus că 
se simţea bine, dar a vorbit puţin cu noi şi a plecat singur. 
L-am întrebat despre biletele noastre pentru Alassio şi mi-a 
răspuns:,„O, da, bine, bine, totul e aranjat. O să-ţi spun mai 
târziu.” 

Continua să fie un străin. Mi-am frământat cumplit creierii 
să descopăr ce se putuse întâmpla. Pentru un moment m- 
am temut că poate se întâmplase ceva la firmă. Era oare cu 
putinţă ca Archie să fi delapidat bani? Nu, nu puteam crede 
aşa ceva. Să se fi lansat în vreo tranzacţie pentru care nu 
avea autoritatea să o facă? Să fie într-o situaţie dificilă din 
punct de vedere financiar? Se petrecuse ceva ce nu vroia 
să-mi spună? Până la urmă a trebuit să-l întreb. 

— Ce s-a întâmplat, Archie? 

— O, nimic special. 

— Dar trebuie să fie totuşi ceva. 


— Presupun că ar fi mai bine să-ţi spun. Noi, adică eu, nu 
am luat biletele pentru Alassio. Nu am chef să merg în 
străinătate. 

— O, vrei să rămâi aici să te joci cu Rosalind? Aşa-i? Cred 
că e la fel de plăcut. 

— Nu înţelegi, a spus el iritat. 

Au mai trecut, cred, încă alte douăzeci şi patru de ore 
până mi-a spus direct: 

— Îmi pare foarte rău că s-a putut întâmpla aşa ceva. Ţi- 
aminteşti de fata aceea brunetă care fusese secretara lui 
Belcher? A fost la noi, într-un week-end, cu un an în urmă, 
şi-am mai văzut-o o dată sau de două ori la Londra. 

Nu-mi puteam aminti numele, dar ştiam despre cine 
vorbea. 

— Da, am spus eu. Şi? 

— Am văzut-o din nou de când am rămas singur la Londra. 
Am ieşit împreună de multe ori... 

— De ce nu? Şi? Ce-i cu asta? 

— Tot nu înţelegi? replică el nerăbdător. M-am îndrăgostit 
de ea şi aş vrea să divorţăm cât mai curând posibil. 

Presupun că o dată cu aceste cuvinte, acea parte din viaţa 
mea - din viaţa mea fericită, plină de succes, sigură - s-a 
încheiat. Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa de 
tranşant pentru că nu puteam să cred. Mă gândeam că era 
ceva trecător, o nebunie de moment. Nu existase nici o 
suspiciune de acest fel în vieţile noastre. Fusesem fericiţi 
împreună şi între noi domnea armonie. El nu era genul de 
bărbat care să umble după femei. Totul se datora poate 
faptului că îi lipsise tovărăşia mea obişnuită şi veselă în 
ultimele câteva luni. 

Apoi a mai adăugat: 

— 'Ţi-am spus cândva, cu mult timp în urmă, că nu pot 
suferi să văd oameni bolnavi sau nefericiţi; îmi strică tot 
cheful. 

Da, m-am gândit eu, trebuia să ţin cont de asta. Dacă aş fi 
fost mai isteaţă, dacă l-aş fi cunoscut mai bine pe soţul meu, 


dacă m-aş fi străduit să ştiu încă şi mai multe despre el, 
atunci poate aş fi preîntâmpinat totul, în loc dea mă fi 
mulţumit să-l idealizez şi să-l consider mai mult sau mai 
puţin perfect, era mai bine să fiu mai lucidă; aşa aş fi 
preîntâmpinat toate acestea. Dacă lucrurile se repetau, aş fi 
putut preîntâmpina totul? Şi dacă nu m-aş fi dus la Ashfield 
şi nu l-aş fi lăsat singur la Londra? Poate că nu ar fi ajuns să 
se preocupe atâta de această fată. Dar nu e vorba de fata 
asta. S-ar fi putut întâmpla cu oricare altă fată, pentru că 
într-o oarecare măsură eu nu eram potrivită să-i umplu 
viaţa lui Archie. Era, probabil, momentul în care trebuia 
neapărat să se îndrăgostească de altcineva, cu toate că 
poate nu bănuia nici el asta. Sau poate că tocmai această 
fată era pricina? A fost o întâmplare că s-a îndrăgostit de ea 
dintr-o dată? Cu siguranţă că nu fusese îndrăgostit de ea în 
puţinele dăţi când o întâlnisem mai înainte. Obiecta chiar, 
când am chemat-o, că-i va strica partida de golf. Când s-a 
îndrăgostit de ea a făcut-o cu aceeaşi grabă cu care se 
îndrăgostise şi de mine. Poate că aşa trebuia să se întâmple. 

Prietenii şi rudele nu te pot ajuta aproape cu nimic în 
asemenea momente. Punctul lor de vedere era: „Dare 
absurd. Aţi fost întotdeauna atât de fericiţi împreună. O să-i 
treacă. Aşa ceva se întâmplă cu foarte mulţi soţi. La trece 
repede.” 

Dar nu s-a întâmplat aşa. Am crezut că îi va trece. A plecat 
de la Sunningdale. Carlo se întorsese atunci - specialiştii 
englezi declaraseră că tatăl ei nu avea, de fapt, cancer - şi a 
fost o mare uşurare s-o am lângă mine în asemenea 
momente. Dar era mai perspicace decât eram eu. Mi-a spus 
că Archie nu se va lecui. Când, în cele din urmă, şi-a făcut 
bagajele şi a plecat, am încercat un sentiment aproape de 
uşurare. Se hotărâse. 

Totuşi, după două săptămâni s-a întors, spunând că poate 
greşise. Poate că nu era bine să facă aşa ceva. l-am arătat 
că era cu siguranţă aşa în ceea ce o privea pe Rosalind. La 


urma urmelor o iubea doar, nu? Da, a recunoscut că într- 
adevăr ţinea la Rosalind. 

— Şi ea te iubeşte. Ţine la tine mai mult decât la mine. Are 
nevoie de mine dacă-i bolnavă, dar tu eşti părintele pe care- 
l iubeşte cu adevărat şi e legată de tine. Aveţi amândoi 
acelaşi simţ al umorului şi vă înţelegeţi mai bine decât noi 
două. Trebuie să încerci să depăşeşti această stare. Ştiu 
prea bine că asemenea lucruri se întâmplă. 

Dar cred că întoarcerea lui acasă a fost o greşeală, căci l-a 
făcut să-şi dea seama din nou cât de puternice erau 
sentimentele lui. Din nou, şi din nou, îmi tot spunea: 

— Nu pot să suport să nu am ceea ce-mi doresc şi nu pot 
suferi să nu fiu fericit. Nu toată lumea poate fi fericită, unii 
trebuie să fie nefericiţi. 

Am luptat din răsputeri cu mine însămi ca să nu-i spun: 

— Dar de ce să fiu eu nefericită? Şi nu tu? 

Asemenea lucruri nu ajută. Ceea ce nu puteam înţelege 
era comportarea lui nemiloasă faţă de mine în tot acest 
timp. Abia îmi vorbea şi nu-mi răspundea când îl întrebam 
ceva. Acum îmi dau seama mai bine de lucrurile astea, 
pentru că am văzut alte cupluri în situaţii asemănătoare şi 
am învăţat mai multe despre viaţă. Cred că era nefericit 
pentru că, în adâncul fiinţei lui, ţinea la mine şi nu ar fi vrut 
să mă rănească. Aşa că trebuia să se asigure câănu mă 
rănea, că până la urmă va fi mai bine pentru mine, că voi 
avea o viaţă fericită, voi călători, şi la urma urmelor aveam 
scrisul meu care să mă consoleze pe deplin. Pentru că era 
frământat în sinea lui, nu se putea abţine să nu se poarte cu 
oarecare asprime. Mama a spus întotdeauna că era aspru. 
Eu, însă, am văzut de atâtea ori foarte clar actele lui de 
bunătate, firea lui bună, ajutorul pe care ni l-a dat când 
Monty s-a întors din Kenya, grija pe care căuta s-o arate 
altora. lar acum era nemilos pentru că se lupta pentru 
fericirea lui. I-am admirat altă dată duritatea, de data 
aceasta însă îi vedeam cealaltă faţă a firii lui. 


Aşa că, după boală, a venit durerea, disperarea şi 
mâhnirea adâncă. Nu e necesar să mai stărui. Am stat în 
expectativă timp de un an, sperând că se va schimba. 
Zadarnic. 

Aşa s-a încheiat prima mea căsătorie. 

VI 

În februarie, anul următor, m-am dus cu Rosalind şi Carlo 
în insulele Canare. Nu mi-a fost uşor să depăşesc momentul 
acela, dar ştiam că singura soluţie pentru a porni mai 
departe era să rup complet cu tot ceea ce-mi ruinase viaţa. 
După toate cele prin care trecusem, nu-mi mai puteam 
acum găsi liniştea în Anglia. Singurul punct luminos al vieţii 
mele era Rosalind. Dacă aş fi putut fi numai eu singură cu 
ea şi cu prietena mea Carlo lucrurile s-ar fi aranjat din nou 
şi aş fi putut face faţă viitorului. 

Dar viaţa în Anglia nu era de suportat. 

De atunci cred că datează repulsia mea faţă de presă, 
faptul că nu-mi plăceau ziariştii şi mulţimea. Nu era drept, 
dar cred că nu putea fi altfel în aceste împrejurări. Mă 
simţeam ca o vulpe hăituită, vizuina mea distrusă şi haite de 
câini chelălăind, urmărindu-mă pretutindeni. Nu mi-a 
plăcut niciodată notorietatea de nici un fel şi înghiţisem 
atâta acum, încât uneori mi se părea că nu sunt în stare să 
continui să trăiesc. 

— Dar ai putea trăi liniştită la Ashfield, mi-a sugerat sora 
mea. 

— Nu, i-am spus. N-aş putea. Dacă sunt liniştită acolo şi 
singură, nu voi face nimic altceva decât să-mi amintesc. Să- 
mi amintesc fiecare zi fericită pe care ani trâit-o acolo şi 
fiecare lucru fericit pe care l-am făcut acolo. 

Cel mai important, când ai fost rănit, este să nu-ţi 
aminteşti de timpurile fericite. Poţi să-ţi aduci aminte de 
timpurile triste, asta nu are importanţă, dar ceea ce-ţi 
evocă o zi fericită sau un lucru fericit, e ceva care aproape 
că te frânge în două. 


Archie a continuat să locuiască la „Styles” pentru câtva 
timp, dar încerca să vândă casa, cu consimţământul meu, 
bineînţeles, de vreme ce jumătate din ea îmi aparţinea. 
Aveam teribilă nevoie de bani acum, pentru că eram din 
nou în încurcături financiare. 

De la moartea mamei nu mai fusesem în stare să scriu 
măcar un cuvânt. Anul acesta trebuia să-mi apară o carte, 
dar cheltuind atât de mult pentru „Styles”, micul meu 
capital se dusese la cumpărarea casei. Nu-mi intrau bani de 
nicăieri. Devenise vitală scrierea unei cărţi cât mai curând 
posibil ca să obţin un avans. 

Cumnatul meu, fratele lui Archie, Campbell Christie, care 
mi-a fost întotdeauna un bun prieten şi era o persoană 
amabilă şi drăguță, m-a ajutat. Mi-a sugerat să public într- 
un volum cele douăsprezece nuvele care apăruseră în „Ihe 
Sketch”. Aceasta ar putea constitui o rezolvare temporară. 
Asta m-a ajutat în lucrul meu, căci altfel nu eram în stare să 
fac nimic de acest fel. Până la urmă volumul a fost publicat 
sub titlul „Cei patru mari” şi s-a dovedit să aibă succes. Mă 
gândeam că, dacă plec şi mă liniştesc, poate cu ajutorul lui 
Carlo, o să scriu o altă carte. 

Singura persoană care era total de partea mea şi-mi 
dădea mereu curaj în tot ceea ce întreprindeam, era 
cumnatul meu James. 

— Faci ceea ce trebuie, Agatha, mă asigura el cu vocea-i 
liniştită. Ştii ceea ce este bine pentru tine şi aş face acelaşi 
lucru dacă as fi în locul tău. Trebuie să pleci. S-ar putea ca 
Archie să-şi schimbe gândurile şi să se întoarcă. Sper, dar 
de fapt nu cred. Nu cred că el este acest gen de persoană. 
Când ia o hotărâre e definitivă, aşa că nu aş miza pe el. 

I-am spus că nu mai mizam pe el, dar socoteam că eram 
datoare faţă de Rosalind să aştept cel puţin un an, aşa încât 
să poată fi pe deplin sigur că Archie ştia ceea ce făcea. 

Am fost crescută, bineînţeles, ca toţi cei din generaţia mea 
şi am groază de divorţ şi o am încă şi acum. Chiar şi azi 
încerc un sentiment de vinovăţie că am cedat dorinţei lui 


stăruitoare şi am fost de acord să divorţez. De câte ori mă 
uit la fiica mea, mă gândesc că ar fi trebuit să rămân tare 
pe poziţie şi chiar să refuz. Eşti atât de stânjenit când nu 
doreşti ceva. Nu vroiam să divorţez de Archie. Nu puteam 
suferi acest gând. E greşit să rupi o căsnicie şi am văzut 
destule căsătorii stricate şi am auzit multe despre poveştile 
intime care au dus la divorţ, pentru a şti prea bine că nu 
are importanţă, decât atunci când nu sunt copii, dar că, 
atunci când sunt, are foarte mare importanţă. 

M-am întors în Anglia din nou eu însămi, cu o fire 
înăsprită, bănuitoare faţă de lume, dar mai bine pregătită 
să-i fac faţă. Am închiriat un mic apartament în Chelsea, 
unde m-am instalat cu Rosalind şi Carlo şi m-am dus cu 
prietena mea Eileen Morris, al cărei frate era director la 
Horris Hill Scholl, să vedem diferite şcoli pentru fete. Mă 
gândeam că, fiind dezrădăcinată acum din cămin şi dintre 
prieteni şi având puţini copii de vârsta ei în jur la Torquay, 
Rosalind ar fi fost mai mulţumită să fie înscrisă ca internă la 
o şcoală. În orice caz asta dorea şi ea. Am văzut împreună 
cu Eileen vreo zece şcoli diferite; eram complet zăpăcită 
când am terminat şi unele dintre ele ne-au făcut chiar să 
râdem. Nimeni nu putea să aibă mai puţine cunoştinţe 
despre o şcoală decât aveam eu, căci niciodată nu avusesem 
de-a face cu o şcoală. 

Nu ştiam nimic despre educaţie. Nu mi-a lipsit niciodată. 
Dar la drept vorbind, mi-am spus în sinea mea, ai pierdut 
totuşi poate ceva - nu ştii. Poate că ar fi mai bine să-i dai 
fiicei tale o şansă. 

Cum Rosalind avea foarte mult bun simţ, am consultat-o 
asupra subiectului. Era foarte entuziasmată. Se simţea bine 
la şcoala de la Londra, dar considera că ar fi plăcut ca în 
toamnă să meargă la o şcoală pregătitoare. Mai apoi a 
declarat că ar vrea să fie la cea mai mare şcoală care există. 
Am convenit că voi încerca să găsesc o şcoală bună şi m-am 
oprit la Cheltenham, care era cea mai mare şcoală pe care 
o ştiam. 


Prima şcoală care mi-a plăcut a fost la Bexhill, „Caledonia”, 
condusă de o domnişoară Wynne şi de asociata ei, 
domnişoara Barker. Era tradiţională, bine condusă şi mi-a 
plăcut domnişoara Wynne. O persoană cu autoritate şi 
personalitate. Toate regulile erau pregătite dinainte, 
conform unui plan - reguli de rutină, dar în mod raţional, 
iar Eileen auzise prin prietene de-ale ei că mâncarea părea 
să fie excepţională. Mi-au plăcut şi copiii de asemenea. 

Cealaltă şcoală care mi-a plăcut a fost de un gen cu totul 
diferit. Fetiţele puteau să aibă ponei, să ţină câini şi alte 
animale, dacă doreau, şi, mai mult sau mai puţin, să-şi 
aleagă subiectele pe care vroiau să le studieze. Aveau 
foarte multă libertate în ceea ce făceau şi dacă nu vroiau să 
înveţe un lucru, nu erau forţate, căci, spunea directoarea, 
în felul acesta ajungeau să împlinească lucrurile pe care le 
doreau. Exista şi aici o oarecare preocupare artistică şi, din 
nou, mi-a plăcut directoarea. 

Era o persoană originală, caldă, entuziastă şi plină de idei. 

M-am dus acasă bucuroasă şi entuziasmată şi, în cele din 
urmă, am hotărât să o iau pe Rosalind cu mine să mai 
vizităm o dată aceste două şcoli. I-am lăsat un scurt răgaz 
de reflectare şi apoi am întrebat-o. 

— Care crezi că ţi-ar plăcea? 

Rosalind, slavă Domnului, ştia întotdeauna ce vrea. 

— O, Caledonia, mi-a spus ea. Nu mi-ar place cealaltă; e ca 
şi cum ai fi la o recepţie. La şcoală nu trebuie să fie ca la 
recepții, nu-i aşa? 

Ne-am fixat astfel la Caledonia şi am nimerit-o foarte bine. 
Instruirea era excelentă şi copiii se simțeau atraşi de cele 
învăţate. Şcoala avea o organizare foarte bună, iar Rosalind 
era un copil căruia îi plăcea să fie totul cât mai organizat. 
Cum spunea cu mare plăcere în timpul vacanței: „Nu este 
nici o clipă de răgaz pentru nimeni!”. 

Un asemenea program n-ar fi fost deloc pe placul meu. 

Uneori răspunsurile pe care le primeam la unele întrebări 
păreau chiar extraordinare: 


— La cât te scoli dimineaţa, Rosalind? 

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Sună un clopot. 

— Şi nu vrei să ştii la ce oră sună clopotul? 

— De ce aş vrea? Sună să ne sculăm. Şi apoi luăm micul 
dejun după o jumătate de oră, cred. 

Domnişoara Wynne ţinea părinţii la respect. Am întrebat-o 
într-o zi dacă Rosalind putea veni cu noi duminica 
următoare, îmbrăcată cu o rochie de toate zilele, pentru că 
urma să facem un picnic şi să hoinărim peste dealuri şi văi. 

Domnişoara Wynne mi-a răspuns: 

— 'Toate elevele mele merg duminica în rochiile de 
duminică. 

Fără replică pentru mine. Totuşi, Carlo şi cu mine am 
pregătit o mică valiză cu lucruri mai simple pentru ţară şi, 
într-o pădurice, şi-a schimbat rochia din mătase şi pălăria 
de pai cu ceva mai potrivit pentru picnicul nostru, mai 
simplu şi mai bun de mototolit. Nu ne-a prins nimeni. 

Am izbutit, în timp ce eram în insulele Canare, să scriu cea 
mai bună parte din cartea mea „Misterul trenului albastru” 
(The Mystery of the Blue Train). Nu a fost uşor şi fără 
îndoială că lucrul meu n-a fost deloc uşurat de Rosalind. 
Spre deosebire de maică-sa, ea nu era un copil care se 
putea distra singură, imaginând câte ceva... Dacă-i dădeai o 
bicicletă umbla vreo jumătate de oră; dacă vremea era 
ploioasă şi-i dădeai vreun joc se ocupa de el. Dar în grădina 
hotelului de la Oratava din Tenerife, Rosalind nu avea nimic 
de făcut decât să se plimbe în jurul straturilor cu flori sau 
să se joace uneori cu un cerc. Dar un cerc, pentru Rosalind, 
spre deosebire de maică-sa, însemna foarte puţin. Pentru ea 
nu era decât doar un cerc. 

— Uite ce, Rosalind, îi spuneam, nu trebuie să mă 
întrerupi, am de lucru. Trebuie să scriu o altă carte. Carlo şi 
cu mine vom fi ocupate în ora următoare cu asta... Nu 
trebuie să ne întrerupi. 

— O, foarte bine, spuse Rosalind cam posomorâtă şi plecă. 


Mă uitam la Carlo cum sta în faţa mea cu creionul în mână 
şi mă gândeam, mă tot gândeam, storcându-mi creierii, în 
cele din urmă, ezitând am început. După câteva minute am 
observat că Rosalind era de cealaltă parte a încăperii şi ne 
privea. 

— Ce-i, Rosalind? am întrebat-o. Ce doreşti? 

— A trecut o jumătate de oră? 

— Nu, numai nouă minute, hai pleacă. 

— O, foarte bine, şi o pornea. 

Am reluat dictarea mea ezitantă. Rosalind era din nou 
acolo. 

— Te chem eu când va trece timpul. Nu a trecut încă. 

— Bine, pot doar să stau aici, nu-i aşa? N-am să vă 
întrerup. 

— Presupun că poţi sta acolo, i-am spus fără tragere de 
inimă. 

Şi am început din nou. Dar privirea Rosalindei asupra mea 
avea efectul unei meduze. Am simţit mai puternic ca 
oricând că tot ceea ce spuneam era tâmpit. (Ceea ce, în 
mare parte, era). Vorbeam cu ezitări, mă bâlbâiam, mă 
opream, repetam acelaşi lucru. Aşa că nu ştiu cum de-am 
reuşit să scriu nenorocita aia de carte. 

De la început nu am avut nici o plăcere s-o scriu; nici o 
tragere de inimă. M-am străduit foarte mult cu intriga, o 
intrigă convenţională, în parte adaptată după alte scrieri 
ale mele. Ştiam, cum s-ar spune, ce cale aveam de urmat, 
dar nu vedeam cu ochii minţii scena, iar oamenii nu 
prindeau viaţă. Eram mânată de dorinţa, ba chiar de 
necesitatea de a scrie o altă carte pentru a câştiga bani. 

Acela a fost momentul când din amatoare m-am 
transformat în profesionistă. Mi-am asumat povara unei 
profesiuni, care este aceea de a scrie, chiar când nu doreşti, 
când nu-ţi place prea mult ceea ce aşterni pe hârtie şi chiar 
când nici nu-ţi iese prea bine. N-am putut suferi niciodată 
această carte, „Misterul trenului albastru”, dar am scris-o şi 
am trimis-o editorului. S-a vândut tot atât de bine ca şi 


ultima mea carte. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu asta, 
deşi n-aş putea spune că am fost vreodată mândră de ea. 

Oratava era un loc încântător. Munţii se ridicau 
impresionanţi spre înaltul cerului şi în spaţiul verde din 
jurul hotelului creşteau flori minunate, dar două lucruri mă 
stânjeneau aici. După un început de dimineaţă frumos, la 
vremea prânzului se lăsa de pe munte ceața şi restul zilei 
era foarte întunecat. Uneori chiar ploua şi pentru amatorii 
de băi era foarte neplăcut. Stăteai întins cu faţa în jos pe o 
plajă vulcanică, înclinată, şi lăsai ca valurile să treacă peste 
tine. Trebuia însă să ai grijă să nu te acopere prea mult. S- 
au înecat o mulţime de oameni în felul ăsta. Era imposibil să 
intri în mare şi să înoţi; asta o puteau face doar câţiva 
dintre înotătorii cei mai rezistenți, deşi chiar şi unul dintre 
aceştia se înecase cu un an mai înainte. Aşa că după o 
săptămână ne-am schimbat planul şi am plecat în Gran 
Canaria, la Las Pălmaş. 

Această localitate este încă şi acum pentru mine locul ideal 
unde să te duci în lunile de iarnă. Cred că azi a devenit o 
staţiune turistică şi şi-a pierdut farmecul de altă dată. 
Atunci domnea acolo o atmosferă calmă, paşnică. 

Venea foarte puţină lume, cu excepţia celor care stăteau 
iarna o lună, două şi o preferau Madeirei. Avea două plaje 
perfecte. Şi temperatura era foarte bună: cam 22* în 
medie, ceea ce după mine este temperatura ideală pentru 
vară. Ziua adia o briză plăcută, iar seara era destul de cald 
pentru a putea sta afară după cină. În aceste seri eu şi cu 
Carlo ne-am împrietenit cu doctorul Lucas şi cu sora lui, 
doamna Meek. Era cu mult mai în vârstă decât fratele ei şi 
avea trei fii. El era specialist în boli de plămâni; era 
căsătorit cu o australiană şi avea un sanatoriu pe coasta de 
est. Fusese infirm în tinereţe. Nu ştiu dacă în urma 
tuberculozei sau a poliomielitei, dar era uşor cocoşat şi 
avea o constituţie delicată. Era un tămăduitor înnăscut şi 
avea foarte mult succes cu pacienţii lui. Odată mi-a spus: 
„Ştiţi, asociatul meu este un doctor mult mai bun decât 


mine, are mai multe calificări şi ştie mai multe lucruri decât 
mine. Dar nu poate face pacienţilor săi ceea ce pot eu. Când 
plec eu de lângă ei starea sănătăţii lor regresează foarte 
mult şi se simt vlăguiţi. Nu ştiu cum, dar eu îi fac bine”. 

Ai lui îi spuneau Tată. Foarte repede Carlo şi cu mine i-am 
zis tot aşa. Am avut o infecţie în gât când eram acolo şi a 
venit să mă vadă şi mi-a spus: „Eşti foarte nefericită dintr-o 
anumită pricină, nu-i aşa? Ce este? Necazuri cu soţul?” 

I-am spus că aşa era şi i-am povestit câte ceva din cele 
petrecute. Te încuraja şi te reconforta. „Are să se întoarcă, 
dacă vrei, mi-a spus el. Acordă-i timp. Cât mai mult timp, Şi 
când se întoarce nu-i reproşa nimic, da?” 

I-am arătat că nu credeam că se va întoarce, nu era genul. 
A fost de acord, precizând că unii oameni nu erau. Apoi a 
zâmbit şi a adăugat: „Mulţi dintre noi suntem în genul ăsta, 
te pot asigura de asta. Şi eu am plecat şi m-am întors. În 
orice caz indiferent ce se întâmplă, acceptă şi mergi mai 
departe. Ai multă forţă şi curaj. Poţi încă să te bucuri de 
viaţă.” 

Dragul meu Tată. Îi datorez atât de mult. Avea grija asta 
faţă de toate bolile şi nereuşitele omeneşti. Când a murit 
cinci sau şase ani mai târziu, am simţit că am pierdut pe 
unul din cei mai buni prieteni ai mei. 

Rosalind se temea foarte tare ca nu cumva camerista 
spaniolă să-i vorbească. 

— Dar ce-ar fi dacă ţi-ar vorbi? Poţi să-i vorbeşti, nu?. 

— Nu pot, e spaniolă. Îmi spune senorita şi apoi adaugă o 
mulţime de lucruri pe care nu le înţeleg. 

— Nu trebuie să fii atât de proastă, Rosalind. 

— Bine, bine. Poţi să te duci la masă. Nu-mi pasă dacă 
rămân singură, iar când sunt în pat pot să-mi închid ochii şi 
să pretind că dorm când vine. 

Ciudate sunt gusturile şi preferinţele copiilor. La 
întoarcere, marea era agitată şi un marinar spaniol, 
mătăhălos şi urât, a luat-o pe Rosalind în braţe şi-a mutat-o 


de pe punte pe pasarelă. Mă aşteptam ca fetiţa să urle, dar 
nici gând. I-a surâs marinarului plină de dulceaţă. 

— Era străin şi nu ţi-a fost frică de el, i-am spus. Cum aşa? 

— Păi nu mi-a vorbit! Şi mi-a plăcut mutra lui - un chip 
urât şi tare drăguţ. 

Un singur eveniment demn de subliniat s-a întâmplat când 
am plecat de la Las Pălmaş spre Anglia. Am sosit la Puerto 
de la Cruz pentru a lua nava Union Castle şi s-a descoperit 
atunci că Blue Teddy fusese uitat. Rosalind s-a făcut albă ca 
varul. „Nu plec fără Teddy”, a declarat ea. Am discutat cu 
şoferul de la autobuz care ne adusese. l-am dat cu 
generozitate bani, deşi nu prea părea că i-ar trebui. Ne-a 
spus că, desigur, o să găsească el maimuţoiul albastru al 
fetiţei, şi o să se întoarcă ca vântul. În acest timp era sigur 
că marinarii n-au să îngăduie să plece vasul fără jucăria 
favorită a unui copil. N-am prea fost de acord cu el. Eram 
convinsă că vasul avea să plece. Era o navă engleză în drum 
spre Africa de Sud. Dacă ar fi fost una spaniolă ar fi rămas, 
desigur, câtva timp. Totuşi povestea s-a terminat cu bine. 
Exact când începuseră să se audă fluierăturile şi lumea care 
întovărăşea pe cei care plecau era rugată să coboare, am 
zărit autobuzul apropiindu-se într-un nor de praf. Şoferul a 
sărit de la volan şi a venit în fugă să i-l dea pe Blue Teddy lui 
Rosalind, pe pasarelă, şi ea l-a strâns la piept. Un sfârşit 
fericit al şederii noastre acolo. 

VII 

Programul vieţii mele era de aici încolo stabilit, mal mult 
sau mai puţin. Trebuia să iau însă o ultimă hotărâre. 

Am avut fixată o întâlnire cu Archie. Arăta bolnav şi obosit. 
Am vorbit despre lucruri obişnuite şi despre cunoştinţe 
comune. L-am întrebat apoi cum se simţea acum, dacă era 
cu totul sigur că nu se putea întoarce la noi şi să continue 
viaţa cu Rosalind şi cu mine. l-am mai spus din nou că ştia 
doar cât de mult ţinea fetiţa la el şi cât de nedumerită 
fusese de absenţa lui. 


Odată chiar spusese cu sinceritatea aceea distrugătoare a 
copiilor: 

— Ştiu că tăticul mă iubeşte şi i-ar place să stea cu mine. 
Se pare că pe tine nu te iubeşte. 

— Asta dovedeşte că are nevoie de tine, i-am spus lui 
Archie. N-ai putea să găseşti mijlocul să-i dai satisfacţie? 

Mi-a replicat: 

— Nu, nu, mă tem că nu pot. Nu există decât un singur 
lucru pe care-l doresc cu adevărat. Doresc la disperare să 
fiu fericit şi nu pot fi fericit până nu mă însor cu Nancy. A 
făcut o călătorie în jurul lumii în ultimele zece luni, pentru 
că ai ei au sperat că astfel ea va putea să uite de mine şi să 
se elibereze, dar n-a fost capabilă. Acesta e singurul lucru 
pe care-l doresc sau pe care-l pot face. 

În fine se hotărâse. Am scris avocaţilor mei şi m-am dus să- 
i văd. Trebuia deci să se termine. Nu aveam nimic de făcut 
decât să hotărăsc încotro s-o apuc. Rosalind era la şcoală, 
unde putea fi vizitată de Punkie şi de Carlo. Trebuia să-mi 
umplu timpul până la vacanţa de Crăciun şi am hotărât să 
plec spre locuri însorite. Aveam să plec în Indiile de Vest şi 
Jamaica. M-am dus la „Cooks” şi mi-am luat biletele. Totul 
era aranjat. 

Şi acum, destinul îşi spune din nou cuvântul. Cu două zile 
mai înainte de plecare m-am dus să iau masa la Londra cu 
nişte prieteni. Era o pereche fermecătoare, fără a-mi fi fost 
însă prea apropiaţi. Mai era acolo şi o altă pereche de 
tineri, un ofiţer de marină cu soţia, comandorul Howe. La 
masă am stat lângă comandor şi mi-a vorbit despre Bagdad. 
Tocmai se întorsese din acea parte a lumii, căci fusese 
staționat în Golful Persic. După dineu, soţia lui a venit şi a 
stat lângă mine şi am vorbit despre Bagdad. Ea spunea că 
lumea pretinde, de obicei, că Bagdadul e un oraş oribil, dar 
ea şi cu soţul ei fuseseră fermecaţi de acest oraş. Pe măsură 
ce-mi vorbeau am devenit din ce în ce mai entuziasmată. 
Am spus că probabil trebuia să mergi pe mare până acolo. 

— Puteţi merge şi cu trenul, cu Orient Expresul. 


— Orient Expresul? 

Toată viaţa mea dorisem să merg cu Orient Expresul. Când 
am călătorit în Spania, Franţa sau Italia, am văzut adesea la 
Calais Orient Expresul şi tânjeam sa mă sui în el. Simplon - 
Orient Expres - Milano, Belgrad, Istanbul... 

Era foarte ademenitor. Comandorul Howe mi-a scris o 
seamă de locuri pe care trebuia să le văd la Bagdad. 

— Nu vă lăsaţi prea mult prinsă de Alwiyah şi Mem-sahib 
şi toate acestea. Trebuie să vă duceţi la Moşul şi să vizitaţi 
Basra şi bineînţeles trebuie să mergeţi la Ur. 

— Ur? am întrebat eu. Tocmai citisem în „Ihe Illustrated 
London News” despre descoperirile lui Leonard Woolley de 
la Ur. Întotdeauna am simţit o atracţie spre arheologie, deşi 
nu ştiam nimic despre toate astea. În dimineaţa următoare 
am dat fuga la „Cooks”, am anulat biletele pentru Indiile de 
Vest şi mi-am luat bilete şi am făcut o prenotare pentru o 
călătorie cu Simplon - Orient Expres la Istanbul, de acolo la 
Damasc şi de la Damasc la Bagdad, prin deşert. Eram 
foarte emoţionată, îmi trebuiau vreo patru, cinci zile să-mi 
iau vizele şi apoi o porneam. 

— Aşa de una singură? m-a întrebat Carlo cu scepticism. 
Singură în Orientul Mijlociu; Nu ştii nimic despre acele 
locuri. 

— O, va fi foarte bine. La urma urmelor mai trebuie să faci 
şi singură o seamă de lucruri uneori, nu-i aşa? 

Nu făcusem asta niciodată până atunci şi n-o doream prea 
mult nici acum, dar m-am gândit: „Acum sau niciodată. 
Decât să mă tot agăţ de toate lucrurile pe care le ştiu, ca să 
fiu în siguranţă, mai bine să-mi îngădui, prin acest prilej, să 
am mai multă iniţiativă şi să îndrăznesc totul pe cont 
propriu.” 

lată-mă cinci zile mai târziu pornind spre Bagdad. 

Numele ăsta mă fascina. Nu cred că aveam în mintea mea 
vreo imagine clară despre cum arăta Bagdadul. Nu mă 
aşteptam să fie oraşul lui Harun al-Rashid. Era un loc unde 


nu mă gândisem niciodată să mă duc aşa că avea pentru 
mine toate plăcerile necunoscutului. 

Fusesem în jurul lumii cu Archie, în insulele Canare cu 
Rosalind şi Carlo, acum o porneam de una singură. Aveam 
să descopăr ce fel de persoană eram, dacă devenisem sau 
nu total dependentă de alţii, cum mă temeam că nu pot 
deveni. Puteam să-mi satisfac dorinţa mea de a vedea 
locuri, orice loc pe care doream să-l văd. Puteam să-mi 
schimb planurile pe moment, aşa cum alesesem acum 
Bagdadul în locul Indiilor de Vest. Nu trebuia să ţin seama 
de nimeni decât de mine. Aveam să văd cum o să-mi placă 
acest fel de viaţă. Eram până atunci asemenea unui câine, o 
ştiam prea bine; câinii nu se duc la plimbare dacă nu-i ia 
cineva. Poate aveam să fiu întotdeauna aşa. Speram că nu. 

PARTEA A VIII-A 

A doua primăvară 

| 

Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru trenuri. 

Mi se pare trist azi că nu mai există locomotive care, pe 
vremuri, păreau să-ţi fie prieteni personali. M-am suit în 
cabina mea de wagon-lit la Calais, după drumul până la 
Dover şi călătoria pe mare obositoare, şi m-am instalat 
confortabil în trenul visurilor mele. Atunci mi-am dat seama 
de unul din primele pericole ale călătoriei cu trenul. 

În compartiment cu mine mai călătorea încă o persoană, 
de vârstă mijlocie, o femeie bine îmbrăcată, călătoare 
experimentată, cu o mulţime de valize şi cutii de pălării - 
da, pe atunci se călătorea încă cu cutii de pălării - şi femeia 
aceasta a intrat în vorbă cu mine. Nu era decât natural, 
deoarece urma să împărţim cabina care, fiind de clasa a 
doua, avea două paturi. Pe de o parte era mai plăcut să 
călătoreşti cu clasa a II-a decât cu a I-a, cabina fiind mult 
mai mare şi puteai să te mişti mai în voie. 

Tovarăşa mea de drum m-a întrebat unde mă duceam. În 
Italia? Nu, mai departe. Unde mergeam atunci? l-am spus 
că mergeam la Bagdad. Dintr-o dată a devenit foarte 


animată. Locuia la Bagdad. Ce coincidenţă. Dacă mă 
duceam acolo la prieteni era aproape sigură că-i cunoştea. 
I-am spus că nu voi sta la prieteni. 

— Dar unde vei locui atunci? Nu poţi să stai la un hotel la 
Bagdad. 

Am întrebat-o de ce nu. La urma urmelor pentru ce există 
hotelurile? Acesta din urmă era gândul meu, pe care nu l- 
am rostit cu glas tare. 

O, hotelurile erau imposibile. 

— Nu poţi să stai la hotel. O să-ţi spun ce trebuie să faci... 
Trebuie să vii la noi! 

Am fost întrucâtva uimită. 

— Da, da, nu accept nici un refuz. Cât vrei stai acolo? 

— Probabil foarte puţin. 

— Bine, în orice caz, trebuie sa vii măcar la început la noi 
şi mai apoi putem să te recomandăm altcuiva. 

Era foarte amabil din partea ei. Dădea dovadă de multă 
ospitalitate, dar am simţit pe moment un sentiment de 
revoltă. Am început să înţeleg ceea ce comandorul Howe a 
vrut să spună când m-a sfătuit să nu mă las prea mult 
prinsă de viaţa socială a coloniei engleze. Mă şi vedeam 
legată de mâini şi de picioare. Am încercat să-i spun, 
bâlbâindu-mă, ceea ce plănuisem să vizitez, dar doamna C. 
(îmi spusese între timp cum se numeşte) mi-a arătat că 
soţul ei se şi afla la Bagdad şi că era una dintre cele mai 
vechi rezidente de acolo. Mi-a spulberat repede orice 
îndoială. 

— Veţi vedea - mi-a spus ea, adoptând un ton mai 
reverenţios - că totul e diferit de ceea ce credeţi când veţi 
ajunge acolo. Se trăieşte foarte bine, într-adevăr. Se joacă 
mult tenis, se iese foarte mult. Cred că într-adevăr o să vă 
placă. Lumea spune că Bagdadul e teribil, dar nu sunt de 
aceeaşi părere. Şi sunt nişte grădini, o minune, să ştiţi. 

Am fost de acord cu tot ce spunea. 

— Bănuiesc că mergeţi la Trieste şi că de acolo vă veţi 
îmbarca acolo pentru Beirut. 


I-am spus că făceam întreaga călătorie cu trenul. Când a 
auzit asta a clătinat uşurel din cap. 

— Cred că nu e recomandabil, ştiţi. Nu o să vă placă... Ei 
bine, bănuiesc că acum nu mai avem ce face. Vă dau cartea 
mea de vizită. În orice caz, sper că o să ne întâlnim. Dacă 
telefonaţi de la Beirut, când plecaţi de acolo, soţul meu va 
veni să vă primească şi vă va conduce direct la noi acasă. 

Ce puteam să-i spun decât doar că-i mulţumesc foarte 
mult şi să adaug că planurile mele erau complet stabilite. 
Din fericire doamna C. Nu avea să călătorească tot timpul 
cu mine - slavă Domnului, m-am gândit - căci nu ar fi tăcut 
o clipă. La Trieste avea să coboare şi să ia un vapor pentru 
Beirut. Din prudenţă, nu i-am vorbit despre planurile mele 
de a mă opri la Damasc şi la Istanbul, aşa că va ajunge 
probabil la concluzia că am renunţat la Bagdad. Ne-am 
despărţit în termenii cei mai prieteneşti la Trieste, în ziua 
următoare, şi am rămas singură să mă bucur de voiaj. 

Călătoria a fost întocmai cum am sperat. După Trieste am 
trecut prin lugoslavia şi Balcani; priveam fascinată o lume 
cu totul nouă. Trenul trecea prin defileuri şi strâmtori în 
regiuni muntoase, urmăream cu privirea care trase de boi 
şi căruţe pitoreşti, studiam grupuri de oameni pe peroanele 
gărilor. La Niş şi la Belgrad am coborât din tren şi am privit 
la locomotivele uriaşe cu semne şi inscripţii diferite. Evident 
am venit în contact cu tot felul de oameni în cursul 
drumului, dar nimeni, sunt bucuroasă să spun, nu m-a prins 
să mă descoase, ca prima persoană. Mi-am petrecut timpul 
în mod plăcut cu o misionară americană, un inginer olandez 
şi două turcoaice. Cu ultimele două nu prea am putut vorbi 
mult, doar în câteva rânduri ne-am descurcat cu câteva 
cuvinte în franceză. Şi aşa am văzut că sunt în ceea ce 
constituia o situaţie umilitoare, prin faptul că nu aveam 
decât un singur copil şi acela o fată. Turcoaica cea plină de 
strălucire avusese, după câte putusem înţelege, 
treisprezece copii, dintre care cinci muriseră, şi cel puţin 
trei, dacă nu chiar patru, avorturi. Suma totală i se părea 


admirabilă, deşi înţelesesem de la ea că mai spera încă să 
continue acest splendid record de fertilitate. Mi-a 
recomandat cu stăruinţă diferite remedii pentru a-mi mări 
familia. Printre lucrurile cu care eram îndemnată să mă 
stimulez se numărau diferite ceaiuri de frunze şi ierburi, 
folosirea unor plante, dintre care cred că una era chiar 
usturoiul, şi, în cele din urmă, mi-a dat adresa unui doctor 
de la Paris care era „absolut minunat”. 

Numai când călătoreşti singur îţi dai seama cât de mult te 
protejează şi te ajută cei din jur, deşi nu întotdeauna spre 
satisfacția ta. Misionara mi-a recomandat diferite remedii 
pentru intestine, avea la ea o cantitate minunată de săruri 
laxative. Inginerul olandez m-a luat serios la rost în privinţa 
şederii mele la Istanbul, prevenindu-mă de toate pericolele 
din acel oraş. „lrebuie să fiţi foarte atentă, spuse el. Sunteţi 
o doamnă bine crescută din Anglia, protejată probabil de un 
soţ sau de rude. Nu trebuie să vă încredeţi în ceea ce vă 
spun oamenii. Nu trebuie să vă duceţi în localuri de 
distracţii, decât numai dacă vă întovărăşeşte cineva.” De 
fapt, m-a tratat ca pe o copiliţă neştiutoare de 
şaptesprezece ani. I-am mulţumit şi l-am asigurat că voi fi 
atentă. 

Pentru a mă feri de pericole mai rele, m-a invitat la masă 
chiar în seara sosirii. 

— 'Tokatlian este un hotel foarte bun, mi-a spus el, acolo 
sunteţi în siguranţă. Voi veni să vă iau la ora nouă la un 
restaurant drăguţ şi foarte corect. E ţinut de nişte doamne 
rusoaice, regaliste rusoaice de origine nobilă. Gătesc foarte 
bine, iar decorul din restaurant este uimitor. 

I-am spus că-mi face plăcere şi el s-a comportat foarte 
civilizat. 

Ziua următoare, când şi-a terminat treburile, a venit să mă 
ia şi mi-a arătat alte privelişti ale Istanbulului şi mi-a aranjat 
un ghid pentru turul oraşului. 

— Nu-l vei lua pe cel de la „Cook”, e prea scump, dar te 
asigur că acesta e foarte respectabil. 


După o altă seară plăcută la acelaşi restaurant unde 
proprietarele se învârteau în jurul nostru, zâmbitoare şi 
grijulii faţă de prietenul meu, mi-a mai arătat încă alte 
curiozităţi ale oraşului şi în cele din urmă m-a condus la 
hotel. 

— Mă întreb..., a spus el când ne-am oprit la intrare. S-a 
întrerupt şi m-a privit cercetător. Mă întreb... şi întrebarea 
deveni şi mai chinuitoare, dându-şi seama de reacţia mea. 
Apoi a oftat: Nu! Nu, cred că e înţelept să nu mR. 1 întreb. 

— Sunteţi foarte înţelept şi foarte bun, am spus cu. 

A oftat din nou şi a continuat: 

— Ar fi mult mai plăcut dacă ar fi fost altfel, dar văd că 
aceasta este calea cea bună. 

Mi-a strâns mâna călduros, mi-a sărutat-o şi a dispărut 
pentru totdeauna din viaţa mea. Era o persoană foarte 
amabilă - bunătatea personificată, şi datorită lui am vizitat 
Istanbulul sub auspicii plăcute. 

În ziua următoare reprezentanţii agenţiei „Cook” m-au 
luat de la hotel într-o manieră foarte convenţională, 
trecându-mă apoi prin Bosfor la gara Haidar Paşa, de unde 
mi-am continuat călătoria cu Orient Expresul. Am fost 
bucuroasă să fiu însoţită de ghid, căci gara de la Haidar 
Paşa era asemenea unui ospiciu de nebuni. Fiecare ţipa, 
striga, bătea cu pumnul, cerea funcţionarului de la vamă să 
se ocupe de el. Atunci am aflat tehnica funcţionarilor de la 
„Cook”. 

— Daţi-mi acum o liră” mi-a cerut el. 

I-am dat-o şi imediat s-a urcat pe banca de la vamă ţinând 
hârtia în mână sus. „Aici, aici”, strigă el „Aici, aici”. 
Strigătele lui s-au dovedit efective. Un funcţionar de la 
vamă împopoţonat cu fireturi aurii a venit grăbit în direcţia 
noastră a însemnat cu cretă valizele mele şi mi-a spus: „Vă 
doresc călătorie plăcută”. Şi a plecat să hărţuiască pe cei 
care nu foloseau procedura cu o liră. „Şi acum vă instalez în 
tren” mi-a spus cel de la „Cook”. Eram cam încurcată cât de 
mult trebuia să-i plătesc acestui individ. M-am uitat la banii 


turceşti care mi se dăduseră în wagon-lit. Mi-a spus cu 
oarecare fermitate. „E mai bine să păstraţi aceşti bani, ar 
putea fi folositori. Daţi-mi o altă liră.” Surprinsă în mod 
destul de neplăcut de toate astea, dar gândindu-mă că 
înveţi din experienţă, i-am dat lira şi el a plecat salutându- 
mă şi binecuvântându-mă. 

Se simţea o oarecare diferenţă când treceai din Europa în 
Asia. Parcă timpul nu mai avea prea multă importanţă. 
Trenul abia se mişca pe ţărmul Mării Marmara, urcând 
munţii: era incredibil de frumos acest drum. Şi lumea din 
tren era altfel acum, deşi ar fi greu de descris în ce consta 
diferenţa. Mă simţeam izolată, dar mult mai preocupată de 
ceea ce făceam şi unde mergeam. Când ne opream prin 
gări, mă bucuram să văd mulţimea pestriță de costume 
ţărăneşti adunată pe peron şi mâncărurile ciudate care se 
vindeau celor din tren: carne în frigări, învelită în frunze, 
ouă vopsite în diferite culori, tot felul de obiecte. Pe măsură 
ce înaintam spre est, mâncărurile deveneau mai puţin 
gustoase, mai pline de grăsime, mai piperate. 

În seara următoare am făcut un popas şi lumea s-a dat jos 
din tren pentru a privi un monument de o frumuseţe 
incredibilă, Porţile Cilician. Nu le-am uitat niciodată. Aveam 
să trec pe acolo de nenumărate ori, ducându-mă şi 
întorcându-mă în Orientul Apropiat. M-am oprit acolo la 
diferite ore din zi şi din noapte, uneori în zori, după cum se 
schimba mersul trenurilor, ceea ce era într-adevăr frumos; 
alteori, ca şi acum, seara pe la ora şase; câteodată spre 
regretul meu, în toiul nopţii. Prima oară am avut noroc. Am 
coborât împreună cu ceilalţi şi am întârziat puţin acolo. 
Soarele se lăsa uşor spre asfinţit, iar frumuseţea era de 
nedescris. Mă simţeam atât de mulţumită că venisem acolo, 
atât de plină de recunoştinţă şi bucurie. M-am urcat în tren, 
locomotiva a fluierat şi am pornit în jos, de-a lungul unei 
strâmtori, trecând dintr-o parte a muntelui în alta şi ieşind, 
în vale, la un râu. Astfel am trecut încet din Turcia în Siria, 
la Alep. 


Înainte de a ajunge la Alep am avut o mică neplăcere. 

Eram, credeam eu, foarte rău muşcată de ţânţari pe braţe, 
pe gât la spate, pe glezne, pe genunchi. Eram încă atât de 
neştiutoare în privinţa călătoriilor în străinătate, încât nu 
am recunoscut că muşcăturile mele nu erau de țânțari, ci 
de ploşniţe, şi că aveam să rămân toată viaţa sensibilă la 
asemenea muşcături. leşiseră din lemnăria demodată a 
vagoanelor de cale ferată şi, flămânde, s-au hrănit cu 
călătorii suculenţi din tren. Temperatura mea s-a ridicat 
aproape la 40* şi braţele mi se umflaseră. În cele din urmă, 
cu ajutorul unui comis-voiajor francez foarte amabil, mi-am 
tăiat mânecile la bluză şi haină, braţele mele erau atât de 
umflate încât nu aveam altceva de făcut. Aveam 
temperatură, dureri de cap şi mă simţeam foarte rău. Mă 
gândeam în sinea mea: „Ce prostie am făcut să plec în 
această călătorie”. Totuşi prietenul meu francez mi-a fost de 
mare ajutor. A coborât din tren şi mi-a cumpărat struguri; 
struguri din aceia mici şi dulci, pe care îi găseşti numai în 
acea parte a lumii. 

— Nu vei putea mânca, mi-a spus el, văd că ai 
temperatură. E mai bine să mănânci doar strugurii aceştia. 

Deşi eram învățată de mama şi bunica să spăl toată 
mâncarea înainte de a o mânca, când eram în străinătate, 
nu am mai ţinut seama de acest sfat. M-am hrănit cu 
struguri din sfert în sfert de oră şi până la urmă 
temperatura mi-a scăzut. Sigur că nu doream să mănânc 
nimic altceva. 

Binevoitorul meu francez şi-a luat-rămas bun de la mine la 
Alep, iar în ziua următoare, umflăturile mele cedaseră şi mă 
simţeam mai bine. 

Când am ajuns în cele din urmă la Damasc, după o lungă şi 
obositoare zi în tren, care nu părea să meargă mai repede 
de vreo cinci kilometri şi ceva pe oră şi se tot oprea la câte 
ceva ce abia se deosebea de împrejurimi, dar care se 
numea gară, m-am trezit în mijlocul unui vacarm: hamali 
luându-mi bagajele, ţipând şi urlând, alţii smulgându-le de 


la aceştia, cei mai voinici luptându-se cu cei slabi. În cele 
din urmă am zărit, când am ieşit din gară, un elegant 
autocar pe care scria Orient Palace Hotel. O persoană 
impunătoare, în livrea, m-a salvat împreună cu bagajele 
mele şi împreună cu alţi călători zăpăciţi am intrat în 
autocar, fiind conduşi la hotel, unde mi se rezervase o 
cameră. Era un hotel magnific, cu holuri strălucitoare în 
marmură, dar cu o lumină electrică atât de slabă, încât abia 
erai în stare să vezi ce se afla în jurul tău. După ce am fost 
condusă pe nişte scări de marmură şi introdusă într-un 
apartament enorm, am întrebat dacă pot face o baie pe o 
femeie blândă care a venit după ce am sunat şi care părea 
că ar înţelege câteva cuvinte în franceză. 

— Bărbat aranjează, a spus ea. Apoi m-a lămurit mai bine: 
Un homme, un type -ilva arranger. A dat din cap în mod 
asigurător şi a plecat. 

Eram puţin cam bănuitoare cu privire la ceea ce putea fi 
un type, dar până în cele din urmă se văzu că era băieşul, 
cel mai de jos dintre cei de jos, îmbrăcat într-o vestă de 
bumbac cu dungi, care m-a condus într-un fel de 
apartament la subsol, aşa cum eram, în capot. Acolo a 
început să manevreze robinete şi roţi. A prins apoi să se 
reverse apă fierbinte pe podeaua de piatră, iar aburii au 
umplut încăperea încât nici nu mai puteam vedea. A dat din 
cap, a zâmbit, a făcut nişte semne cum că totul ar fi în 
regulă şi a plecat. Înainte de a pleca a închis toate 
robinetele, iar apa s-a scurs prin jgheabul din podea. Habar 
n-aveam ce trebuia să fac după asta. Îmi era frică să dau 
din nou drumul la apa caldă. Erau cam vreo zece robinete şi 
rotiţe de jur împrejurul pereţilor şi mă temeam că fiecare 
din acestea ar fi putut produce un fenomen diferit, ca de 
exemplu un duş cu apă clocotită pe capul meu. În cele din 
urmă mi-am scos papucii şi celelalte de pe mine şi m-am 
spălat în aburi, decât să mai risc pericolul apei. O clipă am 
tânjit după acasă. Cât timp va mai trece până când voi 
putea intra din nou într-o cameră cu tapet frumos pe pereţi 


şi cu o cadă solidă de porțelan, cu două robinete pe care să 
scrie cald şi rece şi pe care să le poţi întoarce cum pofteşti? 

După câte îmi aduc aminte, am stat trei zile la Damasc, 
timp în care am făcut conştiincios turul oraşului. Am 
întreprins odată o expediţie la un castel de cruciați, 
împreună cu un inginer american (inginerii erau foarte 
numeroşi prin tot Orientul Apropiat) şi cu un preot bătrân. 
Ne-am întâlnit prima oară la 8.30, pe când ne luam locurile 
în autocar. Preotului, binefacerea personificată, îi intrase în 
cap că inginerul american şi cu mine eram soţ şi soţie şi ne 
vorbea în acest fel. 

— Sper că nu vă deranjează? m-a întrebat americanul. 

— Nu deloc, am răspuns eu, îmi pare rău doar că-şi 
închipuie că sunteţi soţul meu. 

Fraza a sunat cam ambiguu şi am râs amândoi. 

Bătrânul preot ne-a ţinut o dizertaţie despre meritele 
căsătoriei, necesitatea de a da şi primi, şi ne-a urat fericire. 
Am renunţat să-i explicăm situaţia, dar a părut atât de 
amărât când inginerul american i-a strigat în ureche că nu 
suntem căsătoriţi, încât am considerat mai bine să lăsăm 
lucrurile nelămurite. 

— Dar ar trebui să vă căsătoriţi, a stăruit el, dând din cap. 
A trăi în păcat, nu se cuvine, ce Dumnezeu, nu se cuvine... 

M-am dus să văd frumosul Baalbek, am vizitat bazarul şi 
strada numită Straight, am cumpărat o mulţime de farfurii 
frumoase din aramă care se fac acolo. Fiecare era făcută de 
mână şi cu modelul specific al familiei care o lucrase, uneori 
un peşte cu fire argintii cu arama în relief - un model care 
acoperea întreaga suprafaţă. Este ceva fascinant când te 
gândeşti că fiecare familie are modelul ei transmis generaţii 
de-a rândul din tată în fiu, nepot şi strănepot, fără a fi 
copiat de nimeni altcineva sau a fi produs în masă. 
Presupun că, dacă te-ai duce acum la Damasc, ai mai găsi 
prea puţini din vechii artizani şi familiile lor; desigur că, în 
locul acestora, vor fi fiind fabrici. Chiar şi în acele zile, 
cutiile de lemn şi mesele încrustate deveniseră stereotipice 


şi reproduse universal - încă erau făcute de mână dar cu 
modele convenţionale. 

Am cumpărat de asemenea un scrin, unul mare, încrustat 
cu sidef şi argint, acel fel de mobilier care îţi aminteşte de o 
ţară de basm. Însoţitorul angajat de mine l-a disprețuit. 

— Asta nu lucru bun, mi-a spus el. Foarte vechi, cincizeci 
de ani, şaizeci de ani vechi, poate şi mai mult. Demodat, 
înţelegeţi. Foarte demodat. Nu nou. 

I-am spus că vedeam că nu era nou şi nu erau multe la fel. 
Poate că nici nu se va mai face unul asemănător. 

— Nu, nimeni nu face asta acum. Veniţi, vedeţi cutia asta. 
Vedeţi? Foarte bună. Şi asta aici. Uite un scrin aici. Vedeţi. 
Multe feluri de lemn în el. Vedeţi câte feluri de lemn are? 
Optzeci şi cinci de sorturi diferite. 

Rezultatul net pentru mine era hidos. Mie îmi plăcea 
scrinul meu cu incrustaţii de argint, sidef şi ivoriu. 

Singurul lucru care mă îngrijora era cum îl voi transporta 
până acasă, dar se părea că nu era nici o dificultate. „Cook” 
l-a predat altcuiva, apoi, la hotel, unei firme de transporturi 
maritime şi în cele din urmă s-au făcut tot felul de 
aranjamente, iar după nouă sau zece luni, un scrin aproape 
uitat cu incrustaţii de argint şi sidef apărea în Anglia, în 
Devonul de sud. 

Dar acesta nu era încă sfârşitul poveştii. Era un lucru 
splendid care-ţi încânta ochii şi foarte încăpător. În miezul 
nopţii a scos un zgomot ciudat, ca şi cum nişte dinţi mari 
rodeau ceva. „Vreo dihanie îmi mânca frumosul meu scrin”, 
am gândit eu. Am scos sertarele şi le-am examinat. Nu se 
vedeau urme de găuri sau de dinţi. Totuşi noapte de noapte, 
după ora vrăjitoarelor, în miez de noapte, auzeam: „Crump, 
crump, crump”. În cele din urmă am scos un sertar şi l-am 
dus la o firmă londoneză specializată în dăunători ai 
lemnului tropical. Au fost de acord că un răufăcător era 
vârât în lemn. Singurul lucru care se putea face era să se 
scoată lemnul şi să se căptuşească cu un altul. Aceasta avea 
să mărească foarte mult preţul scrinului; avea de fapt să 


coste de vreo trei ori mai mult decât la început şi de două 
ori cât transportul în Anglia. Totuşi nu mai puteam suporta 
ronţăâitul acela. 

După vreo trei săptămâni am fost chemată la telefon şi o 
voce excitată mi-a spus: 

— Doamnă puteţi veni până la magazin? Vreau neapărat 
să vă arăt ce am găsit. 

Eram atunci la Londra, aşa că m-am grăbit să mă duc 
imediat şi mi-a arătat cu mândrie o încrucişare oribilă între 
un vierme şi o moluscă mare, de un alb repugnant, căruia 
fără îndoială că îi priise hrana şi devenise incredibil de 
obez. Consumase aproape tot lemnul din jur în două 
sertare. După câteva săptămâni scrinul a fost adus acasă şi 
de atunci orele nopţii nu mai erau tulburate. 

După vizitarea neobosită a monumentelor, care nu a făcut 
decât să-mi întărească hotărârea de a mă întoarce la 
Damasc pentru a-l explora şi mai mult, a sosit ziua când 
urma să întreprind călătoria prin deşert, la Bagdad. În acea 
vreme serviciul era asigurat de şase autobuze sau 
automobile ale firmei Nairn. Erau doi fraţi Gerry şi Norman 
Nairn care conduceau acest serviciu. Erau australieni şi 
oameni foarte prietenoşi. I-am cunoscut în seara dinaintea 
călătoriei mele, când amândoi erau ocupați să facă cutii de 
carton pentru prânz, şi m-au invitat să-i ajut. 

Autobuzul pleca în zori. Erau de serviciu doi şoferi vânjoşi 
şi când am ieşit din hotel în urma bagajelor mele, cei doi 
tocmai ascundeau două puşti în autobuz, aruncând 
neglijent nişte covoraşe peste ele. 

— Nu putem anunţa că avem acestea, dar nu mi-ar place 
să traversez deşertul fără ele, a spus unul din ei. 

— Auzi, cică merge cu noi şi ducesa de Alwiyah, a spus 
celălalt. 

— Sfinte Dumnezeule! a suspinat primul. lar o să avem 
neplăceri. Oare ce-o mai vrea de data asta? 

— O să vrea să întoarcă totul cu fundul în sus, a gemut 
celălalt. 


În acest moment apăru o procesiune pe scările hotelului. 
Spre marea mea surpriză, dar nu şi spre plăcerea mea, 
figura centrală nu era alta decât doamna C. De care mă 
despărţisem la Trieste. Îmi închipuisem că până atunci 
ajunsese la Bagdad, dat fiind că eu întârziasem să văd 
monumentele. 

— M-am gândit că o să fii în transportul acesta, a spus ea 
salutându-mă cu plăcere. Toate sunt aranjate şi te duc cu 
mine la Alwiyah. Ar fi fost cu totul imposibil pentru 
dumneata să stai la vreun hotel în Bagdad. 

Ce puteam să mai spun? Eram capturată. Nu fusesem 
niciodată la Bagdad şi habar nu aveam cum erau hotelurile 
acolo. După câte ştiam puteau doar să fie pline de muşte, 
ploşniţe, păduchi, şerpi şi tot felul de gândaci mari şi negri 
de care mi-e groază. Aşa că a trebuit să mulţumesc, 
bâlbâindu-mă. Ne-am instalat în autobuz şi mi-am dat 
seama că ducesa de Alwiyah nu era alta decât prietena 
mea, doamna C. A refuzat imediat scaunul care i se oferise, 
în spatele automobilului, căci acolo îi era întotdeauna rău. 
Trebuia să aibă scaunul din faţă, în spatele şoferului, dar 
acesta fusese de mult timp rezervat de o arabă. Ducesa de 
Alwiyah a făcut un simplu semn din mână. După cum se 
vedea nimeni nu mai conta decât doamna C. Dădea 
impresia că era prima femeie europeană care pusese 
piciorul în oraşul Bagdad şi în faţa capriciilor ei toată lumea 
trebuia să cadă cu faţa la pământ. Persoana care rezervase 
scaunul a sosit şi l-a cerut. Soţul i-a venit în apărare şi s-a 
iscat o ceartă de toată frumuseţea. O franţuzoaică avea de 
asemenea pretenţii, iar un general german s-a dovedit 
foarte dezagreabil. Nu ştiu ce argumente au fost folosite, 
dar ca de obicei pe acest pământ, patru oameni paşnici au 
fost deposedaţi de locurile lor, care erau şi cele mai bune şi 
trimişi în locurile din spate. Generalul german, 
franţuzoaica, araba şi doamna C. Au rămas învingători. Cât 
despre mine n-am fost niciodată o luptătoare şi nu aveam 


nici o şansă, deşi numărul locului meu mi-ar fi dat dreptul la 
unul din acele scaune dorite. 

Când a venit ora plecării, am pornit, hodorogind. Drumul 
prin nisipurile galbene ale deşertului, cu dune unduindu-se 
şi stânci, m-a fascinat, în cele din urmă, şi am fost mai tot 
timpul ca hipnotizată de mediul monoton din jur. Am 
deschis o carte. Niciodată în viaţa mea nu mi-a fost rău în 
automobil, dar mişcarea autobuzului cu şase roţi, mai ales 
dacă stăteai în spate, era mai mult sau mai puţin 
asemănătoare cu aceea a unui vapor şi legănatul acesta, 
împreună cu cititul, m-au făcut să-mi fie rău mai înainte de 
a şti ce se întâmpla cu mine. M-am simţit profund ruşinată, 
dar doamna C. A fost foarte drăguță cu mine m-a liniştit şi 
mi-a spus că adesea te ia prin surprindere. 

Data viitoare va avea grijă să am unul din locurile din faţă. 
Călătoria, care a durat 48 de ore de-a curmezişul 
deşertului, a fost atrăgătoare, dar şi destul de sinistră. 
Încercai sentimentul curios de a fi zăgăzuit, mai mult decât 
înconjurat de un spaţiu gol. Unul din primele lucruri de 
care mi-am dat seama, a fost că la amiază era absolut 
imposibil să-ţi dai seama dacă te îndreptai spre sud, nord, 
est sau vest, şi am aflat că la acest ceas al zilei marile 
automobile cu şase roţi îşi pierd direcţia. Într-o altă 
călătorie a mea prin deşert, de mai târziu, aşa mi s-a şi 
întâmplat. Unul dintre şoferi, care era şi unul dintre cei mai 
experimentați, a descoperit, după două sau trei ore de mers 
prin deşert, că se îndrepta nu spre Bagdad, ci către 
Damasc. S-a întâmplat la răscrucea unde făgaşurile se 
despărţeau. Era un adevărat labirint de făgaşuri. Atunci, a 
apărut un automobil în depărtare, de unde s-a tras un foc 
de armă, iar şoferul a făcut un viraj încă şi mai mare decât 
de obicei. El a crezut că a revenit pe făgaş, dar de fapt o 
pornise în direcţia opusă. 

Între Damasc şi Bagdad nu e nimic de văzut decât o mare 
întindere de deşert, fără nici un punct de reper şi un singur 
popas pe toată întinderea, marele fort Rutbah. Am ajuns 


acolo pe la miezul nopţii, Dintr-o dată din întuneric a apărut 
o lumină pâlpâind. Sosisem. Marile porţi ale fortăreței erau 
deschise. Lângă uşă, în stare de alarmă, cu puştile 
pregătite, stătea corpul de gardă gata să ţină piept, 
eventual, unor bandiți travestiţi în turişti. Feţele lor 
întunecate erau destul de înspăimântătoare. Am fost 
cercetaţi îndeaproape şi apoi ni s-a permis să trecem, iar 
porţile au fost închise în urma noastră. Erau câteva camere 
cu paturi şi ne-am odihnit vreo trei ore, câte cinci, şase 
femei într-o cameră. Apoi am pornit mai departe. 

Pe la cinci, şase dimineaţa, când a început să se lumineze 
de zi, am luat micul dejun în deşert. Nicăieri pe lume nu 
poţi lua un mic dejun atât de bun decât acela din deşert, cu 
cârnaţi conservaţi încălziţi pe un primus, în zorii zilei. 
Aceştia şi un ceai tare, negru, împlineau toate cele de 
trebuinţă şi te înviau din starea de vlăguire în care erai, iar 
culorile frumoase rozalii, albastre, gălbui, care învăluiau 
deşertul, precum şi aerul tare, formau cu toate un 
ansamblu minunat. Eram vrăjită. lată, aveam acum ceea ce- 
mi dorisem. Asta te făcea să te desprinzi de toate - şi cu 
aerul acela pur care te înviora, tăcerea, absenţa până şi a 
păsărilor, nisipul care-ţi aluneca printre degete, soarele 
care se înălța pe cer, gustul cârnaţilor şi al ceaiului, te 
simţeai grozav. Ce puteai să ceri mai mult de la viaţă? 

Apoi am pornit mai departe şi am ajuns în cele din urmă la 
Felujah, pe Eufrat; am trecut peste podul din bărci, pe 
lângă aeroportul de la Habbaniyah şi apoi mai departe, 
până când am început să vedem pâlcuri de palmieri şi un 
drum care se proiecta la orizont. În depărtare, pe stânga, 
am desluşit cupola aurită de la Kadhimain şi apoi, peste un 
alt pod de bărci, am trecut Tigrul şi am ajuns la Bagdad, de- 
a lungul unei străzi plină de clădiri şubrede, cu o moschee 
frumoasă cu cupole în culoarea turcoazei, care mi s-a părut 
că se ridică în mijlocul străzii. 

Nu am avut nici măcar posibilitatea să văd cum arată un 
hotel. Am fost transferată de doamna C. Şi de soţul ei, Eric, 


într-un automobil confortabil, care a pornit, pe lângă statuia 
generalului Maude, de-a lungul singurei străzi principale 
care este de fapt Bagdadul; apoi am ieşit din oraş pe 
drumul mărginit de o parte şi de alta de şiruri de palmieri şi 
de turme de bivoli care se scăldau în bălți. Era o privelişte 
pe care nu o mai văzusem încă până atunci. 

Apoi am ajuns la nişte case cu grădini pline de flori, dar nu 
chiar aşa de multe cum ar fi fost mai târziu, în cursul 
anului... Şi acolo mă aflam în ceea ce uneori mă gândeam 
că este pământul unde domneşte Mem-sahib66. 

II 

Au fost foarte drăguţi cu mine la Bagdad. Fiecare s-a 
dovedit a fi amabil şi foarte plăcut; îmi era şi ruşine de mine 
din cauza sentimentului de claustrare de care sufeream, 
totuşi. Acum, Alwiyah face parte din oraş, fiind plin de 
autobuze şi de alte mijloace de transport, dar atunci era 
despărţit de oraş prin câţiva kilometri. Ca să ajungi acolo 
trebuia să te ducă cineva cu un vehicul. Era un drum 
încântător. 

Într-o zi am fost dusă să văd Oraşul Bivolilor, pe care-l poţi 
vedea încă din tren, când vii la Bagdad din nord. 

Pentru ochiul nedeprins arată ca un fel de loc îngrozitor, o 
suprafaţă vastă, îngrădită, plină de bivoli şi de 
excrementele lor, iar colibele din bidoane de benzina te fac 
să crezi că ai în faţa ochilor un exemplu de sărăcie şi 
degradare extremă. De fapt, nu e deloc aşa. Cei care 
posedă bivoli sunt oameni cu stare, chiar dacă trăiesc în 
mizerie. Un bivol valorează cam o sută de lire, ba chiar şi 
mult mai mult azi. Proprietarii se consideră oameni 
norocoşi şi în timp ce femeile lipăiesc prin noroi, gleznele 
lor sunt împodobite cu brățări frumoase din argint cu 
turcoaze. 

Am învăţat destul de curând că nimic din Orientul Apropiat 
nu este ce pare a fi. Regulile de viaţă şi de conduită, de 
adaptare şi de comportare trebuie toate inversate şi 
învăţate din nou. Când vezi vreun bărbat că gesticulează cu 


violenţă, tu crezi că trebuie neapărat să pleci, să te retragi 
rapid; nu-i aşa: de fapt elte invită să te apropii. Pe de altă 
parte, dacă face vreun semn, chemându-te, îţi spune, de 
fapt, să pleci. Doi bărbaţi, stând departe unul de altul pe 
câmp, care urlă cu violenţă unul la celălalt, par că sunt gata 
să se omoare. Nu e deloc aşa. Sunt doar doi fraţi care 
aşteaptă să treacă ziua, ridicându-şi vocile pentru că le e 
prea lene să se apropie unul de altul. Soţul meu, Max, mi-a 
povestit odată că, în timpul primei lui vizite aici se hotărâse, 
şocat de felul cum urlă toată lumea la arabi, să nu strige 
niciodată la ei. Totuşi, când a început să lucreze cu ei, a 
descoperit că orice afirmaţie rostită pe un ton obişnuit nu 
era auzită, nu din cauza surzeniei, ci din credinţa că cineva 
care vorbea pe un ton scăzut îşi vorbea sieşi, iar dacă vrei 
să spui ceva care să fie ascultat trebuia să zbieri. 

La Alwiyah m-am bucurat de o caldă ospitalitate. Am jucat 
tenis, m-am dus la curse, am fost plimbată, dusă pe la 
magazine şi mă simţeam ca în Anglia. Din punct de vedere 
geografic puteam fi în Bagdad, spiritualiceşte mă aflam în 
Anglia, iar eu mă hotărâsem să călătoresc tocmai ca să plec 
din Anglia şi să văd alte ţări. Ceva trebuia făcut totuşi. 

Doream să vizitez oraşul Ur. M-am informat şi am fost 
încântată să văd că, în această direcţie, am fost încurajată 
fără nici o opoziţie. Mi s-a aranjat călătoria, aşa cum am 
descoperit mai târziu, cu prea multe suplimente care nu 
erau necesare. „lrebuie să ai cu tine şi un hamal”, a spus 
doamna C. „şi o să-ţi rezervăm biletele de tren şi vom 
telefona la Ur să-i înştiinţăm pe domnul şi doamna Woolley 
că vei sosi şi vrei să vizitezi oraşul. Poţi să stai vreo două 
nopţi la casa de odihnă de acolo şi Eric te va aştepta în gară 
la întoarcere.” 

Le-am spus că era foarte amabil din partea lor că se 
deranjau atâta şi m-am simţit vinovată că nu ştiau că şi eu la 
rândul meu mă agitam să-mi aranjez întoarcerea. 

Am plecat la timpul potrivit. L-am examinat cu grijă pe 
hamalul meu şi am fost cuprinsă de o oarecare îngrijorare. 


Era un bărbat înalt, uscăţiv, cu aerul omului care 
întovărăşise destule Mem-Sahib în tot Orientul Apropiat, 
ştiind cu mult mai mult despre ele decât ştiau chiar ele. 
Îmbrăcat splendid, m-a instalat în compartimentul nu prea 
confortabil şi m-a părăsit, explicându-mi că atunci când vom 
ajunge la o anumită gară, va veni să mă conducă la 
restaurantul de pe peron. 

Primul lucru pe care l-am făcut când am rămas singură, a 
fost să deschid fereastra, ceea ce a fost o greşeală. În 
compartiment era un aer înăbuşitor pe care nu-l puteam 
suporta şi tânjeam după aer curat. Dar de afară nu a intrat 
aer curat, ci un aer şi mai cald, încărcat cu praf şi cu un nor 
de viespi mari. Am fost-îngrozită. Viespile bârâiau 
înspăimântător. Nu ştiam ce să fac mai bine: să las fereastra 
deschisă, în speranţa că vor ieşi, sau să o închid şi să rămân 
cu ele acolo. Era o situaţie foarte nenorocită şi m-am 
ghemuit într-un colţ stând aşa cam vreo o oră şi jumătate, 
până când a venit hamalul şi m-a salvat, ducându-mă la 
restaurant. 

Masa a fost grasă şi destul de proastă şi nici nu prea am 
avut timp să mănânc. Imediat a sunat clopotul, slujitorul 
meu credincios m-a luat şi m-a dus înapoi în compartiment. 
Fereastra fusese închisă şi viespile alungate. După aceea 
am fost mai atentă în tot ce-am mai făcut. Eram singură în 
tot compartimentul, ceea ce părea obişnuit, iar timpul 
trecea destul de greu, mai ales că nu era posibil să citeşti 
pentru că trenul te zgâlţâia foarte tare şi nici de privit nu 
prea aveai la ce, căci în faţa ochilor ţi se întindea doar 
deşertul nisipos. Era o călătorie lungă, obositoare, 
întreruptă pentru mese şi odihnă în condiţii proaste. 

Ora sosirii la Ur a variat de-a lungul anilor în care am 
făcut această călătorie, dar întotdeauna a fost nepotrivită. 
De data asta cred că era cinci dimineaţa. Am fost trezită şi 
am coborât, iar apoi m-am dus la casa de odihnă a gării, 
unde mi-am trecut timpul într-o cameră de culcare curată, 
sobră, până la ora micului dejun, la opt. 


Curând după aceea a sosit un automobil care trebuia să 
mă ducă la şantierul săpăturilor arheologice, cam vreo doi 
kilometri depărtare. Deşi nu ştiam, fusesem foarte onorată. 
Acum, după experienţa, pe care o am de a fi luat parte mult 
timp la diferite săpături, îmi dau seama de ceea ce habar nu 
aveam atunci, cât de detestaţi sunt vizitatorii, care vin 
întotdeauna la momente nepotrivite, şi doresc să li se arate 
toate, să li se explice totul, obligându-i pe cercetători să-şi 
piardă cu ei un timp valoros şi, în general, producând mult 
deranj. Lia nişte săpături atât de importante ca cele de la 
Ur, fiecare minut era preţios şi fiecare om lucra cu cea mai 
mare viteză. A avea o mulţime de femei nervoase şi agitate, 
umblând de colo-colo, era lucrul cel mai plictisitor care se 
putea întâmpla. Dar familia Woolley organizase foarte bine 
lucrurile. Turiştii erau conduşi în grupuri, arătându-li-se 
ceea ce era necesar, iar apoi, trimişi repede la plimbare. Eu 
însă am fost primită cu cea mai mare amabilitate, ca un 
oaspete de vază şi ar fi trebuit să apreciez mai mult toate 
astea decât am făcut-o. 

Acest tratament s-a datorat faptului că soţia lui Leonard 
Woolley, Katherine, terminase tocmai de citit una din cărţile 
mele, „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” şi era atât de 
entuziasmată, încât mi s-a acordat o primire ca unor oaspeţi 
extrem de importanţi. Ea întreba şi pe alţi membri ai 
grupului dacă au citit cartea şi dacă spuneau că nu, erau 
mustraţi cu severitate. 

Leonard Woolley, de o manieră plină de amabilitate, mi-a 
arătat lucrările şi am fost de asemenea condusă şi de 
părintele Burrows, călugăr iezuit şi un bun epigrafist. 

Şi el era o figură dintre cele mai originale şi, după felul în 
care îmi descria lucrurile, prezenta un contrast încântător 
cu Leonard Woolley. Acesta vedea totul cu ochii imaginaţiei 
- locurile erau tot atât de reale pentru el cum fuseseră şi cu 
1500 de ani înaintea erei noastre, sau cu câteva mii de ani. 
Oriunde ne aflam, făcea ca ceea ce vedeam să pară plin de 
viaţă. În timp ce-mi vorbea, aveam impresia, fără nici o 


urmă de tăgadă, că de exemplu, casa de la colţ fusese a lui 
Avraam. Reconstituia trecutul şi credea în această 
reconstituire şi toţi cei care-l ascultau vorbind aveau acelaşi 
sentiment. 

Tehnica părintelui Burrows era cu totul diferită. Cu un aer 
de scuză, el îţi descria curtea mare ori o stradă cu prăvălii 
şi, când erai mai interesat de ceea ce vedeai, îţi spunea: 

— Bineînţeles, nu putem şti dacă e adevărat. Nimeni nu 
poate fi sigur. Nu, cred că probabil nu era. Şi mai apoi în 
acelaşi fel: Da, da, erau prăvălii, dar nu cred că au fost 
construite aşa cum ne-am imagina noi, s-ar putea să fi fost 
făcute cu totul altfel. 

Avea o pasiune de a denigra totul. Era o persoană 
deosebită, deştept, prietenos, totuşi distant, şi avea ceva 
uşor inuman în el. 

Odată, fără nici o rațiune, mi-a vorbit la prânz, descriindu- 
mi genul de carte polițistă pe care credea el că aş putea-o 
scrie foarte bine şi stăruia să o scriu. Până în acea clipă nici 
nu mă gândisem că-i puteau place cărţile polițiste. Ceea ce 
schiţa el, deşi vag, constituia, într-un, fel o imagine a unei 
probleme foarte curioasă şi m-am hotărât că într-o zi voi 
face ceva din asta. A trecut multă vreme de atunci şi într-o 
zi, după douăzeci şi cinci de ani, mi-a revenit în minte ideea 
lui şi am scris nu o carte, ci doar o nuvelă lungă, bazată pe 
împrejurările speciale pe care le schiţase el. La acea vreme 
părintele Burrows era de mult mort, dar speram că într-un 
fel cineva şi-ar putea da seama că-i folosisem ideea cu multă 
gratuitate. Dar aşa cum se întâmplă cu toţi scriitorii, ideea a 
devenit a mea şi până în cele din urmă nu prea mai era a 
lui, deşi el mă inspirase. 

Katharine Woolley, care avea să fie una din cele mai bune 
prietene ale mele în anii următori, era o persoană 
extraordinară. Cei care o cunoşteau erau împărţiţi în ceea 
ce privea părerile despre ea: unii nu o puteau suporta deloc 
şi manifestau o adevărată ostilitate faţă de ea; alţii erau 
fermecaţi de ea, poate pentru că trecea de la o stare la alta 


cu multă uşurinţă, încât niciodată nu ştiai la ce te puteai 
aştepta de la această fiinţă. Mulţi declarau că era 
imposibilă, că nu mai vroiau să aibă de-a face cu ea, că felul 
în care se comporta era insuportabil, dar mai apoi, aşa 
dintr-o dată, erau fascinaţi. De un singur lucru sunt sigură 
şi anume că dacă ai vrea să-ţi alegi o femeie ca tovarăşă pe 
o insulă pustie sau într-un loc unde nu ai avea pe nimeni să 
te distreze, ea era cea mai potrivită pentru aşa ceva. Nu 
spunea niciodată banalităţi. Îţi stimula gândirea, făcându-te 
să reflectezi la situaţii la care nu te gândiseşi niciodată. Era 
capabilă de nepoliteţe, avea o formă de comportare aspră, 
insolentă când vroia, care te uluia, dar când dorea să te 
cucerească reuşea întotdeauna. 

M-am îndrăgostit de Ur, de frumuseţea oraşului în orele 
înserării, de ziggurat-ul67 profilându-se învăluit de o 
uşoară umbră şi imensa mare de nisip cu minunatele-i 
culori şterse, când gălbui, când rozalii, albăstrui sau viorii, 
schimbându-se la fiecare clipă. Îmi plăceau muncitorii, 
meşterii, salahorii - toată tehnica şi viaţa care se desfăşura 
acolo. Să vezi un pumnal, apărând încetişor din nisip cu 
plăselele aurii strălucitoare, era romantic. Când vedeam 
cum se dezgroapă cu grijă din pământ vase şi tot soiul de 
obiecte, mă cuprindea o mare dorinţă de a fi şi eu arheolog. 
Ce păcat, mă gândeam, că am dus o viaţă atât de frivolă. 
Atunci mi-am adus aminte, cu ruşine, cum pe când mă aflam 
în anii adolescenţei cu mama la Cairo, ea a încercat să mă 
convingă să mă duc la Luxor şi Aswan ca să văd gloriile 
trecute ale Egiptului, iar eu doream numai să întâlnesc 
tineri cu care să dansez până în zorii zilei. Dar presupun că 
e cel mai bine ca fiecare lucru să se petreacă la vremea lui. 

Katharine Woolley şi soţul ei au stăruit să rămân încă o zi 
pentru a vedea şi alte săpături şi am fost foarte încântată. 
Slujitorul pe care mi-l dăduse doamna C. Era cu totul de 
prisos. Katharine Woolley l-a trimis înapoi la Bagdad, 
spunând că nu se ştia încă precis când mă voi întoarce. În 
felul acesta speram să mă întorc neobservată de către fosta 


mea gazdă, atât de amabilă, şi să mă instalez la Tigris 
Palace Hotel (dacă într-adevăr ăsta îi era numele pe atunci, 
căci erau foarte multe, încât probabil că l-am uitat pe 
primul). 

Acest plan nu s-a putut înfăptui căci doamna C. Şi-a trimis 
afurisitul de soţ la fiecare tren care sosea de la Ur, zi de zi. 
Totuşi am scăpat de el foarte uşor. l-am mulţumit foarte 
mult, spunând cât de amabilă a fost soţia lui, dar că într- 
adevăr consideram că era mai bine pentru mine să mă duc 
la hotel şi că deja îmi şi reţinusem o cameră. Aşa că m-a 
condus acolo. M-am instalat acolo, i-am mulţumit încă o 
dată şi am acceptat o invitaţie la tenis peste trei sau patru 
zile. În felul acesta ara scăpat de sclavia vieţii sociale în stil 
englezesc, încetasem de a mai fi o Mem-Sahib, devenisem o 
turistă oarecare. 

Hotelul nu era deloc rău. Mai întâi treceai prin beznă, un 
hol mare, sala de mese cu perdelele mereu trase. La etajul | 
era un fel de verandă, de jur împrejur dormitoare, şi oricine 
trecea putea privi înăuntru cum stăteai în pat. O altă parte 
a hotelului dădea spre râul Tigru şi nenumăratele lui bărci, 
ceea ce era o încântare. Mesele se luau jos, în sirdab, într-o 
întunecime totală, lumina electrică fiind foarte slabă. Aici ţi 
se serveau mai multe feluri de mâncare într-unul singur, 
fiecare fel având o ciudată asemănare cu celălalt: bucăţi 
mari de carne friptă şi orez, cartofi mici, tari, omlete cu 
roşii, cam cureloase, conopide imense, şi aşa la nesfârşit. 

Soții Howe, perechea drăguță care mă trimiseseră în 
această călătorie, mi-au dat câteva recomandări. Le-am 
apreciat în mod special pentru că nu erau menite să mă 
facă să stabilesc relaţii sociale, ci să-mi prezinte nişte 
oameni pe care şi ei consideraseră că merita să-i cunoşti, 
pentru a izbuti să vezi unele părţi interesante ale oraşului. 

Bagdadul, în ciuda vieţii englezeşti de la Alwyah, era 
primul oraş cu adevărat oriental pe care-l vedeam. Nu aveai 
decât s-o porneşti pe Rashid Street şi să hoinăreşti pe toate 
străduţele înguste, pe diferitele uliţe cu specificul şi 


pitorescul lor, cu fierari şi lucrători în aramă bătând şi 
ciocănind, sau să-ţi porţi paşii pe străduţele vânzătorilor de 
mirodenii. 

Unul dintre prietenii soţilor Howe, Maurice Vickers, un 
anglo-indian care ducea, cred, o viaţă destul de solitară, s-a 
dovedit a-mi fi un bun prieten. M-a dus să văd cupolele 
aurite de la Kadhimain dintr-o clădire înaltă, mi-a arătat 
diferite părţi ale oraşului, dar nu dintre cele pe care le văd 
de obicei turiştii, m-a condus în cartierul olarilor şi în multe 
alte neobişnuite locuri. Am hoinărit prin plantațiile de 
palmieri şi grădinile de curmali, pe râu în jos. Cred că am 
apreciat mai mult felul cum îmi vorbea, decât de ceea ce-mi 
arăta. De la el am învăţat să mă gândesc la timp, ceva la 
care nu mă gândisem niciodată înainte, adică niciodată la 
modul absolut. Pentru el însă timpul şi legăturile timpului 
aveau o semnificaţie cu totul specială. 

— Dacă te gândeşti la timp şi la infinit, lucrurile personale 
nu te mai afectează în acelaşi fel. Durerea, suferinţa, toate 
lucrurile limitate apar într-o perspectivă cu totul diferită. 

M-a întrebat dacă am citit cartea lui Dunne „Experimentul 
timpului” (Experiment with Time). Nu o citisem. Mi-a 
împrumutat-o şi, din acel moment, mi-am dat seama că ceva 
s-a întâmplat cu mine. Nu o schimbare în sentimentele mele 
şi nici o schimbare a punctului meu de vedere, dar într-un 
fel ajunsesem acum să văd lucrurile mai proporţionate, pe 
mine mai redusă ca dimensiune, apărând doar ca o 
părticică a întregului, într-o lume vastă, cu sute de 
interconexiuni. Din când în când, poţi să-ţi dai seama de 
existenţa ta proprie, observându-te pe un alt plan, din afara 
ta. La început eram încă nepricepută, neştiutoare, dar din 
acel moment am simţit un puternic sentiment de 
reconfortare şi ajunsesem la o seninătate pe care nu o 
atinsesem niciodată până atunci. Îi sunt recunoscătoare lui 
Mauriee Vickers că datorită lui am reuşit să dobândesc un 
punct de vedere mult mai cuprinzător asupra existenţei. 


Avea foarte multe cărţi de filosofie şi de diferite alte genuri 
şi era un tânăr remarcabil. 

Mă întrebam atunci dacă o să ne mai întâlnim vreodată, 
dar, dacă mă gândesc acum, cred că a fost mai bine că nu 
ne-am mai întâlnit. Fusesem ca navele care trec unele pe 
lângă altele, în noapte. Mi-a dat un dar pe care l-am 
acceptat, acel fel de dar pe care nu-l mai primisem de la 
nimeni, un dar al intelectului, al minţii, şi nu al inimii. 

Nu prea mai aveam timp de stat la Bagdad, căci eram 
dornică să mă întorc acasă, să mă pregătesc de Crăciun. 

Mi s-a spus că trebuie să văd Basra şi în special Moşul - 
Maurice Vickers m-a sfătuit să-l văd mai ales pe al doilea, 
adăugând că, dacă va avea timp, mă va însoţi. Unul din 
lucrurile cele mai surprinzătoare despre Bagdad, şi Irak, în 
general, este faptul că aveai întotdeauna pe cineva care să 
te conducă în diferite locuri. Cu excepţia unor călătoare 
bine cunoscute, femeile mergeau destul de rar singure. De 
îndată ce doreai să călătoreşti, cineva îţi trimitea pe vreo 
rubedenie a sa: un frate, un văr, un soţ sau un unchi care 
avea destul timp să te întovărăşească. 

La hotel am întâlnit un colonel, Dwyer, din regimentul 
regal de puşcaşi. Călătorise foarte mult în lumea întreagă. 
Era un om mai în vârstă şi ştia foarte multe lucruri despre 
Orientul Mijlociu. La un moment dat am început să vorbim 
despre Kenya şi Uganda şi i-am spus că fratele meu stătuse 
acolo mulţi ani. M-a întrebat cum îl cheamă şi i-am spus: 
Miller. A făcut ochii mari apoi am desluşit pe faţa lui o 
expresie pe care o mai văzusem, un fel de îndoială şi de 
neîncredere. 

— Cum vrei să spui că eşti sora lui Miller. Că fratele 
dumitale era Puffing Billy Miller? 

Nu auzisem acest epitet de Puffing Billy. 

— Nu era nebun de legat? m-a întrebat el. 

— Ba da, am răspuns, fiind întru totul de acord. 
Întotdeauna a fost nebun de legat. 


— Şi eşti sora lui?! Pe cinstea mea, multe buclucuri trebuie 
să vă fi făcut. 

Am spus că, din păcate, aşa era. 

— Una dintre cele mai straşnice figuri pe care am întâlnit- 
o vreodată. Nu puteai să-l convingi să facă ceva; nu era 
posibil să-l faci să-şi schimbe vreo hotărâre pe care o lua. 
Încăpăţânat ca un catâr cum era, dar nu puteai nici să nu-l 
respecţi. Unul dintre cei mai curajoşi băieţi pe care i-am 
văzut vreodată. 

Ascultam ce-mi spunea şi dădeam din cap aprobativ; mă 
gândeam că poate chiar aşa era. 

— Dar greu de strunit în timpul războiului, a mai adăugat 
el. Am comandat regimentul acela mai târziu şi mi-am dat 
seama de el de la început. Am mai întâlnit oameni ca el în 
călătoriile mele prin lume. Excentrici, încăpăţânaţi, aproape 
geniali, dar parţial, şi atunci nu rămân decât nişte rataţi. 
Sunt cei mai buni cozeuri din lume, dar asta numai când au 
chef. Uneori nici măcar nu-ţi răspund la întrebare. 

Fiecare cuvânt pe care-l rostea era absolut adevărat. 

— Eşti mult mai tânără decât el, nu-i aşa? 

— Cu zece ani mai tânără. 

— Când a plecat de-acasă erai încă o copiliţă, nu? 

— Da, nici nu-l ştiam prea bine. Dar a venit acasă într-o 
permisie. 

— Şi, până la urmă, ce s-a întâmplat cu el? Ultima dată 
când am auzit despre el era bolnav în spital. 

I-am explicat ce s-a întâmplat cu fratele meu şi că a fost 
trimis acasă să moară, dar a reuşit să mai trăiască un timp, 
în ciuda tuturor celor prezise de doctori. 

— Natural, a spus el. Billy nu putea sa moară decât când 
avea el chef. Mi-l amintesc cu braţul în eşarfă într-un tren- 
spital, grav rănit... Îi intrase în cap să nu se ducă la spital. 
De fiecare dată când îl puneau undeva nu stătea; au avut 
foarte multă bătaie de cap cu el. Au reuşit până la urmă să-l 
interneze în spital pentru braţul rănit, dar în a treia zi a 


izbutit să o ia din loc, fără să-l vadă nimeni. O bătălie de-a 
noastră îi poartă chiar numele, ştiai asta? 

I-am spus că aflasem ceva vag. 

— S-a certat cu comandantul lui. Nici nu se putea altfel. 
Comandantul era un tip convenţional, formalist şi pompos, 
exact opusul lui Miller. La vremea aceea se ocupa cu catârii 
regimentului şi grozav ştia Billy să-i mâne! Când am ajuns 
la un anumit punct, a pretins că acela era locul cel mai bun 
unde se putea da bătălia cu germanii şi şi-a oprit catârii 
acolo. Nicăieri nu putea fi mai potrivit, spunea el. 
Comandantul i-a spus că trebuie să asculte ordinele, altfel 
înseamnă că nu se supune şi-l va trimite la arest. Billy s-a 
aşezat jos şi a spus că nici el, nici catârii n-aveau să se mai 
mişte de-acolo Şi chiar aşa era: catârii rămâneau neclintiţi 
dacă aşa le poruncea Miller. Era gata, gata, să fie trimis la 
Curtea Marţială. Dar chiar atunci au apărut nemţii. 

— Şi a început lupta? am întrebat eu. 

— Bineînţeles, am câştigat. A fost victoria cea mai 
hotărâtoare din toată campania. Atunci colonelul, pe care-l 
chema Rush sau aşa ceva, era tare furios: câştigasem o 
bătălie datorită unui rebel de ofiţer nesubordonat, care 
urma să fie trimis în faţa Curţii Marţiale. Dar după cum 
stăteau acum lucrurile nu mai putea să facă aşa ceva. În 
orice caz, prestigiul colonelului a trebuit să fie salvat, dar 
acea bătălie a rămas întotdeauna cunoscută sub numele de 
bătălia lui Miller. 

Colonelul Dwyer mi-a spus o mulţime de poveşti despre 
Monty şi despre felul lui de a se comporta. 

— Dumitale îţi plăcea? m-a întrebat el dintr-odată. 

Mi-era greu să răspund. 

— În general, am răspuns, nu cred că l-am cunoscut prea 
bine ca să am pentru el ceea ce se numeşte o afecţiune de 
familie. Uneori mă dispera, alte ori mă înnebunea, 
câteodată mă fascina, mă fermeca. 

— Putea să farmece femeile foarte uşor. Erau toate la 
picioarele lui şi fiecare ar fi vrut să se mărite cu el. Da, să se 


căsătorească cu el, să-l schimbe şi să-l facă să devină un 
bărbat aşezat, cu o slujbă plăcută, sigură. După cât mi se 
pare nu mai trăieşte. 

— Nu, a murit acum câţiva ani. 

— Păcat, nu-i aşa? 

M-am întrebat adesea unde este de fapt limita dintre eşec 
şi succes? Privită din exterior viaţa fratelui meu Monty a 
fost un dezastru. Nu a reuşit în nimic din câte a încercat. 
Sau poate asta era numai din punct de vedere financiar? 
Dar în ciuda insucceselor lui băneşti, s-a bucurat oare de 
ceva în toată viaţa lui? 

Odată mi-a spus cu veselie: „Bănuiesc că am dus o viaţa 
imorală. Datorez oamenilor bani în toată lumea. Am încălcat 
legile multor ţări. Am o rezervă ilicită de fildeş pusă bine 
undeva în Africa. Se ştie că o am. Dar n-o să fie nimeni în 
stare să o găsească. Le-am necâjit şi le-am dat griji bietei 
mame şi lui Madge. Nu cred că preotul ar aproba toate 
astea. Dar, ştii, pe cinstea mea, puştiule, m-am distrat, a fost 
ceva formidabil. Niciodată nu m-am înfruptat decât cu ce-i 
mai bun.” 

Monty a avut întotdeauna noroc (chiar şi, până la urmă, cu 
bătrâna doamnă Taylor) de câte o femeie care l-a dădăcit 
când a fost nevoie. Cât a stat împreună cu doamna Taylor la 
Dartmoor a dus-o un timp foarte bine. Mai apoi ea a avuto 
bronşită rea. S-a refăcut foarte greu. Doctorul nu l-a sfătuit 
să-şi mai petreacă încă o altă iarnă la Dartmoor. Trebuia să 
se ducă altundeva, într-un loc mai cald, poate în sudul 
Franţei. 

Monty era încântat. A cerut să i se trimită toate broşurile 
privind posibilităţile de călătorie. Madge şi cu mine am fost 
de acord că nu-i puteam cere doamnei Taylor să stea la 
Dartmoor, deşi ea ne-a asigurat că nu avea nimic contra şi 
dorea să rămână: 

— N-aş putea să-l părăsesc pe căpitanul Miller tocmai 
acum. 


Gândindu-ne să aranjăm lucrurile cum putea fi mai bine, 
n-am mai ţinut seama de ideile extravagante ale lui Monty şi 
am închiriat camere la o mică pensiune dintr-o localitate din 
sudul Franţei pentru ea şi Monty. Am vândut bungalow-ul şi 
i-am condus la Trenul albastru. Erau radioşi, fericiţi, dar 
vai, din nenorocire, doamna Taylor a răcit pe drum şi a 
făcut o pneumonie. A murit la spital în câteva zile. 

L-au dus şi pe Monty la spital, la Marsilia. Era distrus din 
cauza morţii doamnei Taylor. Madge s-a dus acolo 
gândindu-se că ar putea aranja ceva, neştiind de fapt ce. 
Sora care-l îngrijea era simpatică şi de mare ajutor. Avea să 
vadă ce se putea face. 

Cu o săptămână mai târziu am primit o telegramă de la 
directorul băncii, care se ocupa de chestiunile financiare 
ale lui Monty, informându-ne că a găsit o soluţie 
satisfăcătoare. Cum Madge nu se putea duce să-l vadă, m- 
am dus eu. Directorul m-a invitat la dejun la restaurant. 
Nimeni nu ar fi putut fi mai simpatic şi mai binevoitor decât 
el, dar, în mod ciudat, tot timpul era cam evaziv şi nu-mi 
dădeam seama de ce. Am aflat apoi cauza stânjenelii lui. 
Era neliniştit la gândul că nu ştia ce putea spune sora lui 
Monty] a propunerea lui. Infirmiera, Charlotte, se oferise 
să-l ia pe Monty la ea acasă şi să-i poarte de grijă. Se temea 
de o manifestare plină de pudoare din partea noastră. Dar 
cât de puţin se pricepea. Madge şi cu mine am fi fost în 
stare să-i cădem la picioare Charlottei, pline de gratitudine. 
Madge a ajuns s-o cunoască destul de bine pe fata asta şi să 
se ataşeze de ea. Aprobând planurile măreţe ale lui Monty 
de a călători cu un iaht luxos şi alte chestii din astea, ea îi 
administra banii cu o mare chibzuială. 

Monty a murit într-o zi, subit, de o hemoragie cerebrală, 
pe când se afla la-o cafenea. Charlotte şi Madge au plâns 
amândouă la înmormântare. A fost îngropat în cimitirul 
militar din Marsilia. 

Şi cum era el făcut, cred că Monty s-a bucurat de toate 
până la sfârşit. 


După aceea m-am împrietenit foarte mult cu colonelul 
Dwyer. Uneori mă duceam şi luam masa cu el, alteori venea 
el şi mânca cu mine la hotelul meu, iar discuţiile noastre 
reveneau mereu la Kenya, Kilimanjaro, Uganda şi la lac, 
precum şi la poveştile despre fratele meu. 

Cu o rigoare militară şi autoritară, colonelul Dwyer a făcut 
proiecte pentru distracţia din următoarea mea călătorie în 
străinătate. „Am organizat trei safari pentru dumneata”, 
mi-a spus el. „lrebuie să le stabilesc când îţi convine mai 
bine ca să pot fi şi eu liber. Cred că o să te întâlnesc, pe 
undeva, prin Egipt, apoi o să fixez o excursie într-o 
caravană prin Africa de Nord. Va dura două luni, dar va fi o 
călătorie minunată, pe care nu o vei uita niciodată. Pot să te 
duc şi să-ţi arăt lucruri unde şmecherii ăştia de ghizi ridicoli 
nu sunt în stare să te ducă. Cunosc fiecare peticuţ de 
pământ din această ţară. Şi apoi mai sunt locurile ascunse 
care trebuie văzute.” Şi a mai schiţat şi planurile altor 
călătorii, cele mai multe cu carul cu boi. Mă îndoiam uneori 
că voi fi în stare să întreprind asemenea călătorii. Poate că 
amândoi ştiam că totul era de domeniul fanteziei. Colonelul 
era un solitar, cred. Ajunsese ofiţer din soldat de rând, 
făcuse o carieră militară strălucită apoi, încetul cu încetul, 
se separase de soţia lui care refuza să părăsească Anglia. 
Tot ce-o interesa pe ea era să locuiască într-o casă curată şi 
ordonată, pe o strada curată. Când a venit acasă în 
permisie, copiii lui nici nu s-au sinchisit de el. Considerau 
ideile lui de a călători prin locuri sălbatice şi neumblate ca 
prosteşti şi nerealiste. 

— În cele din urmă, am trimis-o acasă, dându-i banii de 
care avea nevoie pentru ea şi copii. Viaţa mea este însă aici, 
prin aceste meleaguri: Africa, Egipt, Africa de Nord, Irak, 
Arabia Saudită şi toate aceste locuri... Aceasta este viaţa 
mea. 

Deşi rămăsese singur, era totuşi satisfăcut. Avea un simţ al 
umorului ascuţit şi mi-a povestit lucruri foarte amuzante 
despre diferitele poveşti de dragoste care circulau pe 


atunci. Dar în acelaşi timp era şi foarte nemaleabil în multe 
direcţii, fanatic al disciplinei, foarte credincios şi cu idei 
severe despre ceea ce este corect şi incorect. Epitetul de 
Covenanter68 i s-ar potrivi cel mai bine. 

Eram în noiembrie şi vremea începuse să se schimbe. Se 
terminaseră zilele toride şi, din când în când, ploua. Îmi 
rezervasem biletul de călătorie pentru întoarcere. Aveam să 
părăsesc Bagdadul cu oarecare regret. Nu prea mare însă, 
căci îmi şi făceam planuri să revin aici. Soții Woolley 
făcuseră o aluzie că poate aş vrea să-i vizitez şi anul viitor şi 
la întoarcere să fac o parte din călătorie cu ei. Mai 
primisem şi alte invitaţii. 

A venit deci ziua când, încă o dată, a trebuit să mă îmbarce 
în autobuzul cu şase roţi. De data asta am avut grijă să-mi 
asigur un loc în faţă, pentru a nu mă mai face de ruşine. Am 
pornit şi în curând aveam să suport unele din festele 
deşertului. A început ploaia, aşa cum e obiceiul, la 8,30 
dimineaţa, şi în câteva ore s-a făcut noroi. Dacă făceai un 
pas, de fiecare dată ţi se prindea de talpă o plăcintă enormă 
de vreo zece kilograme, cred, de noroi. Cât despre 
autobuzul nostru cu şase roţi derapa mereu, îşi pierdea 
direcţia, iar în cele din urmă s-a împotmolit. Şoferii au sărit 
cu lopeţile în mâini, au pus planşe sub roţi şi au început 
distracţia cu scoaterea autobuzului din noroi. După vreo 
patruzeci de minute sau vreo oră de lucru s-a făcut o primă 
încercare. Vehiculul s-a zguduit, s-a smucit şi s-a împotmolit 
din nou. Până în cele din urmă, cum ploaia era din ce în ce 
mai intensă, a trebuit să ne întoarcem şi am sosit din nou la 
Bagdad. A doua noastră încercare, în ziua următoare, a fost 
mai reuşită. A trebuit totuşi să despotmolim autobuzul o 
dată sau de două ori, dar în cele din urmă am trecut de 
Ramadi şi când am ajuns la fortăreaţa de la Rutbah eram 
din nou în deşert, dar acum nu mai era nici o dificultate. 

III 

Una din cele mai plăcute părţi ale unei călătorii este 
întoarcerea acasă. l-am regăsit şi cu mai mult drag pe 


Rosalind, Punkie şi familia ei şi Carlo. 

De Crăciun ne-am dus la Punkie, în Cheshire. Apoi ne-am 
întors la Londra, unde Rosalind o invitase să stea la noi pe o 
prietenă de-a ei, Pam Druce, pe ai cărei părinţi îi întâlnisem 
prima oară pe când eram în insulele Canare. Proiectasem 
să vedem o pantomimă şi apoi Pam urma să vină cu noi în 
Devonshire şi să rămână până la sfârşitul vacanței. 

Am petrecut o seară plăcută după ce a sosit Pam. Dar, spre 
dimineaţă am fost trezită de o voce: 

— Vă deranjează dacă vin în pat la dumneavoastră, 
doamnă Christie? Mă simt ca şi cum aş fi avut un vis urât. 

— Nu, de loc, Pam. Am aprins lumina şi ea s-a suit în patul 
meu culcându-se cu un suspin de uşurare. Am fost niţel 
mirată, căci nu avusesem impresia că Pam ar fi un copil 
nervos. Totuşi, venirea ei la mine, fără îndoială, a fost lucrul 
cel mai reconfortant pentru ea, aşa că amândouă am 
adormit tun şi nu ne-am trezit decât dimineaţa. 

După ce s-au tras perdelele şi mi s-a adus ceaiul, am 
aprins lumina şi m-am uitat la Pam. Încă nu văzusem până 
atunci o faţă atât de acoperită cu pete. A observat şi ea ceva 
deosebit în privirea mea şi a întrebat: 

— De ce vă uitaţi aşa la mine? 

— Pâi... mă uit şi eu. 

— Şi eu sunt surprinsă, continuă ea. Cum de-am ajuns în 
patul dumneavoastră? 

— Ai venit în toiul nopţii şi mi-ai spus că ai avut un vis urât. 

— Aşa am făcut? Nu-mi amintesc absolut nimic. Nu 
înţelegeam ce caut în patul dumneavoastră. S-a oprit şi mai 
apoi a continuat. Dar este şi altceva cu mine? 

— Da, am spus, mă tem că este. Ştii Pam, cred că ai 
rujeolă. 

I-am adus o oglindă de mână şi şi-a examinat faţa. 

— O, exclamă, arăt cam ciudat, nu? 

Am fost întru totul de acord. 

— Şi ce o să se întâmple acum? a întrebat Pam. Nu pot 
merge la teatru în seara asta? 


— Mă tem că nu, i-am răspuns. Cred că primul lucru pe 
care trebuie să-l facem este să-i telefonăm mamei. 

I-am telefonat Bedei Bruce, care a venit imediat. Ea şi-a 
contramandat pe dată plecarea şi a luat-o pe Pam. Am suit-o 
pe Rosalind în automobil şi am plecat la Devonshire să 
aşteptăm acolo zece zile pentru ca să vedem dacă fetiţa 
mea luase rujeola sau nu. Am condus foarte anevoie, pentru 
că fusesem vaccinată la picior cu o săptămână înainte. 

Primul lucru care s-a întâmplat după trecerea celor zece 
zile a fost că m-a apucat o durere violentă de cap şi am 
făcut temperatură. 

— Poate că tu vei avea rujeola şi nu eu, a glumit Rosalind. 

— Prostii, am avut o formă foarte rea de rujeola când 
aveam cincisprezece ani. Dar nu prea mă simţeam în apele 
mele. Se poate să ai rujeola şi de două ori, am gândit 
atunci, căci altfel de ce m-aş simţi atât de rău. 

I-am telefonat sorei mele şi Punkie, gata întotdeauna să 
vină în ajutor, mi-a spus că, dacă va fi nevoie, să-i 
telegrafiez şi va veni imediat să se ocupe de mine sau de 
Rosalind ori de amândouă, şi de orice ar fi nevoie. Ziua 
următoare mă simţeam şi mai rău, iar Rosalind se plângea 
că a răcit, strănuta şi îi lăcrimau ochii. 

Punkie a sosit plină de entuziasmul ei obişnuit pentru a se 
ocupa de dezastre. A fost chemat şi doctorul Carver, care a 
declarat că Rosalind avea rujeolă. 

— Dar ce se întâmplă cu dumneata? m-a întrebat el. Nu 
prea arâţi bine. 

I-am spus că mă simţeam destul de rău şi aveam 
temperatură probabil. Mi-a pus câteva întrebări. 

— Ai fost vaccinată, nu-i aşa? Şi ai condus automobilul 
până aici. Ai fost vaccinată la picior. De ce nu la braţ? 

— Pentru că semnele de vaccinare arată atât de îngrozitor 
când pui o rochie de seară. 

— Ei bine, nu-i nici un rău să fii vaccinat la picior, dar e o 
prostie să conduci peste două sute de kilometri maşina 
când abia ai fost vaccinată la picior. Dă-mi voie să văd, te 


TOg. Ai piciorul foarte umflat a spus el, după ce s-a uitat. Nu 
ţi-ai dat seama de asta? 

— Ba da, dar am crezut că e din cauza reacției vaccinului, 
care dă dureri. 

— Durere? E mult mai mult decât atât. Să-ţi iau 
temperatura. Mi-a pus termometrul apoi a exclamat: 
Dumnezeule, nu ţi-ai mai luat temperatura până acum? 

— Ei bine, mi-am luat-o ieri şi era vreo 38*. M-am gândit 
că o să scadă. Mă simt cam ciudat. 

— Bine că numai ciudat! Ai aproape 40*. Stai aici întinsă 
pe pat până aranjez câteva lucruri. 

S-a întors apoi ca să-mi spună că trebuie să mă internez 
imediat într-o clinică şi că va trimite o ambulanţă. l-am spus 
că n-avea rost să cheme o ambulanţă, şi că mă puteam duce 
singură cu o maşină, sau cu un taxi. 

— O să faci cum îţi spun, a continuat doctorul Carver, nu 
prea sigur că am să-l ascult. Mai întâi vreau să discut cu 
doamna Watts. 

Punkie a venit apoi şi mi-a spus că va avea ea grijă de 
Rosalind cât timp va fi bolnavă de rujeolă. 

— Doctorul Carver, a continuat ea, mi-a spus că eşti într-o 
stare destul de gravă. Ce au făcut? Te-au infectat cu 
vaccinul? 

Punkie mi-a strâns câteva lucruri într-o valiză şi am stat 
aşa întinsă pe pat aşteptând ambulanţa, dorind să-mi pot 
aduna minţile. Mă simţeam îngrozitor; mi se părea că mă 
aflu într-o pescărie pe o placă de piatră şi că în jurul meu 
era peşte pe gheaţă, tremurând, dar în acelaşi timp mă 
simţeam şi prinsă într-un butuc care ardea; şi combinaţia 
asta între gheaţă şi foc era oribilă. Din când în când, cu un 
efort imens reuşeam să mă desprind din acest coşmar 
îngrozitor, spunându-mi: „Sunt doar Agatha, zăcând pe 
patul meu; nu sunt peşti în jurul meu, nu este nici o 
pescărie aici şi eu nu sunt într-un butuc în flăcări”. 

Totuşi, în curând mă vedeam alunecând pe o piele de oaie 
şi în jurul meu erau numai capete de peşte. Îmi amintesc de 


un cap de peşte foarte neplăcut, cred că un calcan mare cu 
nişte ochi bulbucaţi, cu un bot imens căscat, uitându-se la 
mine într-un fel foarte, neplăcut. 

Apoi s-a deschis uşa şi a părut o femeie în uniformă de 
infirmieră, probabil însoţitoarea ambulanţei şi un fel de 
scaun portabil. Am protestat cât am putut. Nu aveam nici o 
intenţie să merg într-un scaun portabil. Puteam foarte bine 
să cobor singură scările şi să mă urc în ambulanţă. 

Am fost luată pe sus de infirmieră, spunându-mi cu o voce 
tăioasă. 

— E ordinul doctorului. Staţi aici şi vă legăm! 

Nu-mi amintesc de nimic mai înfricoşător decât 
transportarea aceea pe scări jos în hol. Cântăream peste 70 
kilograme atunci şi sanitarul era un tânăr foarte slăbănog. 
Împreună cu infirmiera mă coborau scara. Scaunul 
începuse să pocnească, gata să se desfacă în bucățele, iar 
sanitarul aluneca şi se ţinea de balustradă. La un moment 
dat, pe la mijlocul scării, scaunul s-a rupt şi s-a desfăcut. 

— Vai de mine, soră, cred că s-a rupt scaunul, a gemut 
disperat sanitarul. 

— Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să merg, am spus eu. 

Au trebuit să mă asculte. Mi-au desfăcut curelele, m-am 
apucat cu mâna de balustradă şi am coborât foarte 
curajoasă scările, simţindu-mă mult mai sigură şi mai 
fericită, şi abia stăpânindu-mă să nu le spun cât de nătângi 
erau. 

Ambulanţa a pornit şi am ajuns la clinică. O soră drăguță, 
stagiară, cu părul roşu m-a aşezat în pat. Cearşafurile erau 
reci, dar nu suficient de reci. Au început să apară din nou 
imaginile peştilor şi un cazan care fierbea. 

— Oo, a exclamat sora stagiară, privind cu mult interes 
piciorul meu. Ultima dată când am avut un picior tot atât de 
umflat ca ăsta a trebuit amputat după trei zile. 

Din fericire atunci deliram atât de rău, încât aproape că 
nici nu înregistram cuvintele ei, altfel în acea clipă mi-ar fi 
fost absolut egal dacă mi-ar fi tăiat amândouă picioarele şi 


mâinile şi capul şi tot. Totuşi, mi-a trecul. Prin minte atunci, 
în timp ce sora îmi aranja cearşafurile şi mă învelea, că 
greşise cariera şi că felul ei de a se comporta la patul 
bolnavului nu era cel mai potrivit. 

Noroc totuşi că piciorul meu nu a trebuit amputat a treia 
zi. După patru zile de febră mare şi delir din cauza infecţiei, 
lucrurile au început să se aranjeze. Eram convinsă, şi cred 
încă şi acum, că mi se administrase o doză dublă de vaccin, 
iar doctorii credeau că totul se datora faptului că nu mai 
fusesem vaccinată de când eram în faşă şi că, pe deasupra, 
mai şi forţasem piciorul, când am condus maşina de la 
Londra până acasă. 

După vreo săptămână îmi revenisem aproape cu totul şi 
doream să aflu la telefon cum se simte Rosalind cu rujeola 
ei. Fusese, ca la prietena ei Pam, o erupție nemaipomenită. 
Rosalind a apreciat foarte mult îngrijirea pe care i-o dădea 
tanti Punkie şi, în fiecare seară, o striga: „Vrei să mă 
tamponezi din nou ca şi în seara trecută? Am găsit că e 
foarte, foarte reconfortant.” 

Aşa că după ce a trecut totul m-am întors acasă, având 
încă un bandaj enorm la coapsa stângă şi am petrecut o 
convalescenţă plăcută împreună cu Rosalind. Ea nu s-a dus 
la şcoală decât după două săptămâni de la reînceperea 
cursurilor când era restabilită complet, voinică şi veselă. 
Am mai stat încă o săptămână, până ce piciorul meu s-a 
vindecat cu desăvârşire, şi apoi am plecat şi eu în Italia, la 
Roma. Dar nu am putut rămâne cât proiectasem, căci a 
trebuit să mă întorc ca să prind cursa vaporului spre Beirut. 
IV 

De data aceasta am călătorit la Beirut cu nava Lloyd 
Triestino, iar după câteva zile petrecute acolo am folosit din 
nou transportul fraţilor Nairn pentru a traversa deşertul. 
Marea a fost agitată de-a lungul coastei de la Alexandretta 
şi nu m-am simţit prea bine. Zărisem pe vas încă o altă 
femeie, Sybil Burnett, care, mai târziu, mi-a spus că nici ea 
nu se simţise prea bine. S-a uitat la mine şi şi-a spus în 


gând: „Asta e una din cele mai neplăcute femei pe care le- 
am văzut vreodată”, în timp ce şi eu gândeam cam tot la fel 
despre ea. Mi-am spus: „Nu-mi place femeia asta, nu-mi 
place pălăria pe care o poartă şi nici ciorapii ei de culoarea 
ciupercilor”. 

Şi cu aceste sentimente de a nu ne plăcea reciproc am 
pornit să traversăm deşertul împreună. Dar foarte repede 
după asta ne-am împrietenit şi aveam să rămânem prietene 
mulţi ani. Sybil, căreia i se spunea de obicei „Bauff” 
Burnett, era soţia lui Sir Charles Burnett, la acea vreme 
Vice Maregşal al Aerului, şi atunci se ducea la soţul ei. Era o 
femeie foarte originală, care îţi spunea exact tot ce-i trecea 
prin cap. Îi plăcea să călătorească, avea o casă frumoasă la 
Alger, patru fiice şi doi fii dintr-o căsătorie anterioară şi o 
inepuizabilă sete de viaţă. Cu noi mai era şi un grup de 
englezoaice catolice, care urmau să viziteze în Irak diferite 
locuri biblice, fiind conduse de o persoană excesiv de 
fioroasă, domnişoara Wilbraham. Aceasta avea nişte 
picioare mari, purta pantofi negri plaţi şi avea o pălărie 
enormă de soare. Sybil Burnett spunea că arăta ca un 
gândac; am găsit că avea dreptate. Era un gen de femeie 
care te incita mereu să o contrazici. Sybil Burnett a 
contrazis-o numaidecât. 

— Am patruzeci de femei în grija mea, a spus domnişoara 
Wilbraham, şi într-adevăr trebuie să mă felicit. Toate, cu 
excepţia uneia singure, sunt persoane respectabile. Foarte 
important, nu-i aşa? 

— Nu! a spus Sybil Burnett, cred că este foarte plicticos să 
fie toate respectabile. Trebuie să mai fie şi altfel. 

Domnişoara Wilbraham n-a dat nici o atenţie acestor 
cuvinte. Asta era o trăsătură caracteristică a ei: nu dădea 
nici o atenţie. 

— Da, reluă ca, mă felicit într-adevăr! 

Bauff şi cu mine ne-am străduit să descoperim care era 
ticăloasa care nu trecea examenul şi fusese categorisită 
drept ne-respectabilă. 


Domnişoara Wilbraham avea o adjunctă, domnişoara Amy 
Ferguson. Ea era devotată tuturor cauzelor catolicismului 
dar şi mai mult domnişoarei Wilbraham pe care o considera 
ca pe o super femeie. 

Singurul lucru supărător pentru ea era faptul de a nu fi la 
nivelul domnişoarei Wilbraham. Ea ne-a mărturisit: 

— Ceea ce mă amărăşte este faptul că Maude are atâta 
forţă. Desigur, eu mă bucur de o sănătate de fier, dar 
trebuie să recunosc că uneori mă simt cam obosită. Şi totuşi 
am numai 65 de ani, pe când Maude are aproape 70! 

— O fiinţă foarte destoinică, ne spunea Maude despre Amy. 
Foarte capabilă, foarte devotată. Din nefericire se simte 
mereu obosită - asta e foarte plictisitor. Nu are ce face, 
biata de ea, asta e. Eu, ne-a mai spus domnişoara 
Wilbrahani, nu simt niciodată oboseala. 

Noi eram foarte sigure de asta. 

Am sosit la Bagdad, am întâlnit câţiva prieteni vechi, m-am 
distrat patru sau cinci zile, apoi, primind o telegramă de la 
soţii Woolley, m-am dus la Ur. Îi întâlnisem la Londra, în 
iunie trecut, când au venit acasă. Le-am închiriat atunci 
mica casă pe care o cumpărasem în Cresswell Place. 

Era o casă încântătoare, sau aşa mi se părea mie - una din 
cele patru sau cinci case transformate din vechile grajduri, 
care fuseseră construite ca nişte case de ţară de modă 
veche. Când am cumpărat-o mai existau încă grajdurile cu 
iesle în jurul pereţilor, o cameră mare pentru hamuri, tot la 
parter, şi o cămăruţă de culcare înghesuită între ele. Un şir 
de trepte de lemn duceau la două camere cu o mică sală de 
bale şi încă o cămăruţă lângă aceasta. 

Cu ajutorul unui constructor foarte destoinic a fost 
transformată. În grajdul mare de jos, stănoagele şi toată 
lemnăria au fost lipite de pereţi, iar deasupra s-a făcut o 
friză dintr-un tapet care era la modă pe atunci, cu o 
bordură cu ierburi, aşa încât când intrai aveai impresia că 
te afli într-o mică grădină a unei case de ţară. Camera unde 
se păstrau harnaşamentele a fost transformată în garaj, iar 


odăiţa dintre ele a rămas pentru femeia de serviciu. În 
camera de baie de sus am instalat o cadă de porțelan verde, 
iar pe pereţi, de jur împrejur, delfini verzi. Camera de 
culcare mai mare a fost transformată într-o sufragerie, cu o 
sofa care noaptea era folosită ca pat. Cămăruţa devenise 
bucătărie şi cealaltă cameră - dormitor. 

În timp ce soţii Woolley locuiau în această casă au ticluit 
un plan frumos pentru mine. Urma să mă duc la Ur cam cu 
o săptămână înainte de sfârşitul sezonului, când se 
pregăteau de plecare, şi apoi mă întorceam cu ei prin Siria 
în Grecia şi la Delphi. Această perspectivă mă umplea de 
bucurie. 

Am sosit la Ur în miezul furtunii de nisip. Mai suportasem 
o asemenea furtună când fusesem acolo mai înainte, dar 
aceasta era cu mult mai rea şi a durat vreo patru, cinci zile. 
Nu am ştiut niciodată că nisipul poate pătrunde atât de 
mult peste tot. Deşi ferestrele erau închise şi trase plase 
contra ţânţarilor, seara, patul era plin de nisip. Îl scuturai 
pe podea, te suiai în pat şi dimineaţa când te trezeai aveai 
faţa acoperită de nisip. Aveai nisip în ochi, în gât şi peste 
tot. Au fost aproape cinci zile de tortură. Dar discutam 
multe lucruri interesante, toată lumea era prietenoasă şi 
îmi plăcea foarte mult să fiu acolo. 

Părintele Burrows se afla din nou la Ur, precum şi 
Whitburn, arhitectul, şi de data asta mai era şi asistentul lui 
Leonard Woolley, Max Mallowan, care lucra cu el de cinci 
ani, dar care lipsea când venisem eu cu un an mai devreme. 
Era un tânăr subţirel, negricios, foarte liniştit, vorbea 
arareori, dar era foarte perceptiv şi eficient în ceea ce 
făcea. 

De data aceasta am observat ceva care nu-mi atrăsese 
atenţia prima dată; tăcerea tuturor în timpul mesei. Parcă 
le-ar fi fost teamă să vorbească. După o zi sau două am 
început să descopăr taina: Katharine Woolley era o femeie 
plină de nerv care putea cu multă uşurinţă să creeze o 
atmosferă plăcută şi toţi să se simtă bine sau, invers, să-i 


facă pe toţi foarte nervoşi. Am observat că era foarte bine 
servită la masă. Întotdeauna se găsea cineva care să-i ofere 
lapte pentru cafea, să-i mai dea pâine, să-i treacă 
marmelada ori să-i dea unt şi aşa mai departe. „De ce oare 
erau atât de speriaţi de ea?” mă întrebam în sinea mea. 

Într-o dimineaţă, când era prost dispusă, am început să 
desluşesc câte ceva. 

— Presupun că nimeni n-o să-mi dea sarea, a spus ea 
deodată. Imediat patru mâini binevoitoare au împins solniţa 
peste masă, gata chiar să o răstoarne. A urmat o pauză, mai 
apoi, domnul Whitburn, nervos, s-a aplecat în faţă şi i-a 
oferit pâine prăjită. 

— Nu vezi că am gura plină, domnule Whitburn;? a fost 
singurul răspuns. 

EI s-a aşezat la loc, înroşindu-se, plin de nervi, şi fiecare a 
început să mănânce grăbit înainte de a-i oferi ei din nou. 

— Dar nu cred, a continuat ea, că aţi putea să mâncaţi 
chiar toată pâinea, înainte ca Max să apuce şi el o bucăţică. 

M-am uitat la Max, ultima bucată de pune i-a fost 
numaidecât întinsă. El a luat-o repede, fără să protesteze. 
De fapt mâncase doar două bucăţi şi mă miram de ce nu 
spusese. Aveam să aflu mai târziu toate astea. 

M-a iniţiat domnul Whitburn în unele din aceste mistere. 

— Vezi, întotdeauna a avut favoriţi. 

— Doamna Woolley? 

— Da, ea. Nu rămân mereu aceiaşi, să ştiţi. Uneori preferă 
o persoană, alteori pe alta. Şi atunci tot ce faci e prost sau 
tot ce faci e bine. Eu sunt acum cel în dizgrație. 

Şi apărea, de asemenea, foarte limpede că atunci Max 
Mallowan era persoana care făcea totul bine. Poate pentru 
că fusese plecat cu un an mai înainte şi constituia astfel 
ceva nou faţă de ceilalţi, dar eu cred că şi pentru că în 
timpul celor cinci ani învățase cum să-i trateze pe soţii 
Woolley. Ştia când să tacă şi când să vorbească. 

Mi-am dat seama imediat cum ştia el să se poarte cu 
oamenii. Se comporta foarte bine cu muncitorii şi ceea ce 


era încă mai dificil se pricepea cum s-o ia pe Katharine 
Woolley. 

— Evident, mi-a spus ea, Max este asistentul cel mai 
perfect. Nu ştiu ce ne-am fi făcut fără el în toţi anii aceştia. 
Cred că o să-ţi placă foarte mult. Îl trimit cu tine la Nejef şi 
Kerbala. Nejef este oraşul musulman al morţilor, iar 
Kerbala posedă o minunată moschee. Aşa că atunci când 
strângem aici şi ne ducem la Bagdad, el o să meargă cu tine 
acolo. În drum poţi să vezi şi Nippur. 

— O, dar n-o să vrea să se ducă şi el la Bagdad? am 
întrebat eu. Poate că înainte de a pleca acasă doreşte să-şi 
vadă prietenii de-acolo. 

Eram consternată la gândul de a fi trimisă cu un tânăr 
care probabil tânjea după libertate şi după câte ceva cu 
mult mai distractiv la Bagdad, după trei luni de tensiune şi 
de lucru la Ur. 

— O, nici gând. Max o să fie încântat. 

Nu credeam deloc că Max are să fie încântat, deşi nu mă 
îndoiam că avea să tăinuiască faptul. M-am simţit foarte 
prost la un moment dat. Îl consideram pe Whitburn ca pe 
un prieten, pentru că îl văzusem cu un an înainte, aşa că i- 
am vorbit despre aceasta. 

— Nu găseşti că e o manifestare ele autoritate cam prea 
arogantă? Nu pot să sufăr asemenea lucruri. Crezi că aş 
putea să spun că nu doresc să văd Nerjef şi Kcrbala? 

— Ba nu, eu cred că ar trebui totuşi să vezi aceste 
localităţi. Fii liniştită, pe Max nu-l deranjează. Şi în orice 
caz, ştii, dacă aşa a hotărât Katharine, nu mai ai ce să faci, e 
definitiv. 

Am înţeles şi am simţit cum mă cuprinde admiraţia. Cât e 
de minunat să fii o astfel de femeie, care de îndată ce a 
hotărât ceva, toată lumea din jur este de acord şi nu mai 
suflă nimeni un cuvânt, primind totul ca pe ceva firesc. Îmi 
amintesc că mai multe luni după aceea, vorbeam cu 
Katharine cu oarecare admiraţie despre soţul ei, Len: 


— Este minunat, am zis eu, şi atât de generos. Cum se 
scoală el noaptea şi îţi pregăteşte supa fierbinte. Nu mulţi 
bărbaţi ar face aşa ceva. 

— Adevărat? a întrebat Katharine surprinsă. Bine, dar Len 
consideră asta ca pe un privilegiu. 

Şi chiar credea că era un privilegiu. De fapt, orice făcea 
cineva pentru Katharine ea socotea că e un privilegiu 
pentru celălalt. Când ajungeai acasă şi îţi dădeai seama că 
ai renunţat la cele două cărţi pe care abia le-ai luat de la 
bibliotecă şi, deşi aşteptai cu nerăbdare să le citeşti, i le 
oferi ei de îndată ce ai auzit-o of tind că nu are ce citi, 
atunci vedeai numaidecât ce femeie remarcabilă era. 

Numai persoanele cu totul excepţionale nu cădeau sub 
influenţa ei. Una era, îmi amintesc, Freya Stark. Într-o zi, 
Katharine era bolnavă şi avea nevoie să i se facă o mulţime 
de servicii. Freya Stark, care stătea cu ea atunci, era 
hotărâtă, veselă şi prietenoasă. Dar i-a spus: „Văd draga 
mea că nu te simţi bine astăzi, dar eu nu mă pricep absolut 
deloc să îngrijesc pe cineva bolnav, aşa că lucrul cel mai bun 
pe care îl pot face, pentru tine, este să lipsesc toată ziua”. 
Şi dusă a fost toată ziua. Ciudat, dar Katharine nu s-a 
supărat, ci a considerat comportarea ci ca un exemplu 
splendid de ce forţă de caracter avea Freya. Şi în adevăr o 
dovedise. 

Pentru a mă întoarce la Max, fiecare părea să considere că 
era perfect natural ca un tânăr care lucrase din greu la 
săpături anevoioase şi era pe punctul de-a începe vacanţa, 
trebuia să se sacrifice şi să o pornească pe coclauri pentru 
a-i arăta unei femei străine, cu mulţi ani mai în vârstă decât 
el şi care ştia foarte puţin despre arheologie, priveliştile 
țarii. Max părea să considere asta ca pe ceva natural. Era 
un tânăr cu o înfăţişare foarte serioasă şi mă simţeam 
uşurel nervoasă în prezenţa lui. Nu ştiam dacă trebuia să-i 
cer scuze. Am încercat un fel de bâlbâială că nu eu am 
sugerat această călătorie, dar Max era foarte calm. A spus 
că nu avea nimic special de făcut. Se întorcea acasă în 


etape, mai întâi călătorind împreună cu soţii Woolley şi apoi, 
deoarece fusese la Delphi, despărţindu-se de ei şi ducându- 
se să vadă templul de la Bassae şi alte locuri din Grecia. 
Avea să-i facă şi lui plăcere să meargă la Nippur. Era unul 
din locurile cele mai interesante, unde se bucura 
întotdeauna să se ducă, ca şi Nejef şi Kerbala care meritau 
să fie văzute. 

Aşa că a sosit şi vremea când am pornit-o la drum. Mi-a 
făcut foarte multă plăcere ziua petrecută la Nippur, deşi 
era teribil de extenuant. Am călătorit ore de-a rândul pe 
pământuri accidentate şi am străbătut pe jos întinderi 
imense, pline de excavații. Nu cred că aş fi găsit interesante 
toate astea, dacă nu aş fi avut pe cineva cu mine să-mi 
explice. Şi aşa stând lucrurile m-am îndrăgostit şi mai mult 
ca oricând, de săpături. 

În cele din urmă, pe la şapte seara am sosit la Diwanyia, 
unde trebuia să petrecem noaptea cu familia Ditchburn. 

Mă clătinam pe picioare, dornică să mă culc, dar am reuşit 
într-un fel să-mi scutur nisipul din păr, să mă spăl pe faţă, 
să-mi pun puţină pudră reconfortantă şi un fel de rochie de 
seară. 

Doamnei Ditchburn îi plăcea grozav să aibă musafiri. 

Era foarte vorbăreaţă, nu-i tăcea gura o secundă, avea o 
voce veselă, plină de rezonanţă. Am făcut cunoştinţă cu 
soţul ei şi am fost aşezată lângă el. Părea să fie un om tăcut, 
lucru la care poate că trebuia să te aştepţi, şi mult timp am 
rămas învăluiţi în tăcere. Am făcut câteva remarci prosteşti 
despre cele văzute, la care nu a răspuns. De cealaltă parte 
a mea se afla un misionar american. Şi el era foarte 
taciturn. Când m-am uitat cu coada ochiului la el, am 
observat că îşi mişca şi răsucea mâinile sub masă şi că 
sfâşia încetişor o batistă. Mi s-a părut destul de alarmantă 
comportarea lui şi mă întrebam în sinea mea ce o 
provocase. Soţia lui stătea vizavi şi părea a fi de asemenea 
într-o stare de enervare. 


Era o seară ciudată. Doamna Ditchburn, plină de elan, 
vorbea cu vecinii de masă, cu mine, cu Max. Acesta 
răspundea destul de bine. Cei doi misionari, soţul şi soţia, 
rămâneau cu gura cusută, soţia observându-şi cu o privire 
disperată soţul şi acesta continuând să rupă batista în fâşii, 
din ce în ce mai mici. Într-o stare de stupefacţie, pe 
jumătate adormită, mi-a venit în minte o idee pentru o 
superbă povestire polițistă. Un misionar înnebunind 
încetişor din cauza tensiunii. Ce tensiune? O tensiune 
oarecare. Oriunde s-ar fi aflat, batiste rupte, transformate 
în zdrenţe constituiau cheile Chei, batiste, zdrenţe, camera 
se învârtea în jurul meu... Aproape că adormisem şi eram 
gata, gata să alunec de pe scaun. În acea clipă o voce aspră 
mi-a răsunat în urechea stingă: 

— Toţi arheologii sunt nişte mincinoşi! a rostit domnul 
Ditchburn cu un fel de răutate amară. 

M-am trezit şi m-am gândit la afirmaţia sa. Mi-o adresase 
într-o manieră foarte provocatoare. Nu mă simţeam câtuşi 
de puţin în stare să apăr veracitatea arheologilor, aşa că am 
spus pe un ton blând: 

— De ce credeţi că sunt mincinoşi? Despre ce mint? 

— Despre toate, a replicat domnul Ditchburn. Mint mereu. 
Când spun că ştiu datele, când s-au întâmplat lucrurile, că 
un lucru are o vechime de 7000 de ani şi celălalt o vechime 
de 3000 de ani, că un rege a domnit atunci şi un altul după 
aceea. Mincinoşi! 'Toţi sunt mincinoşi, fiecare în parte. 

— Ba nu, lucrurile nu pot fi chiar aşa, am spus eu. 

— Nu pot fi aşa? a întrebat pe un ton sardonic domnul 
Ditchburn şi s-a cufundat în tăcere. 

Am adresat câteva cuvinte misionarului meu, dar abia mi-a 
răspuns. Atunci domnul Ditchburn a întrerupt din nou 
tăcerea şi în mod incidental a dezvăluit cauza posibilă a 
amărăciunii sale, spunând: 

— Ca de obicei, a trebuit să transform camera unde ţin 
garderoba pentru arheologul ăsta... 

— O, am exclamat eu stânjenită. Nu mi-am dat scama că... 


— Aşa se întâmplă mereu, a reluat domnul Ditchburn. 
Întotdeauna o face. Vreau să spun nevastă-mea. Mereu 
trebuie să invite pe cineva să stea la noi. Nu, nu e vorba de 
dumneata, căci ai una dintre camerele obişnuite de oaspeţi. 
Avem trei camere de oaspeţi. Dar astea nu-i ajung lui Elsie. 
Ea trebuie să ocupe întotdeauna toate camerele care există 
în casă şi îi trebuie şi camera mea. Nu ştiu cum suport. 

Am declarat din nou că îmi părea foarte rău, nu aş fi putut 
să mă simt mai stânjenită, dar pentru moment încercam din 
răsputeri să mă ţin cât mai tare ca să nu adorm. Abia 
izbuteam. 

După masă, i-am rugat să mi se dea voie să mă retrag. 
Doamna Ditchburn a fost foarte dezamăgită, căci ea 
proiectase o splendidă partidă de bridge, dar atunci ochii 
mei erau aproape închişi, abia am izbutit să urc scările, să 
mă dezbrac în grabă şi să mă prăvălesc pe pat. 

În dimineaţa următoare am plecat la ora cinci. Călătoria în 
Irak reprezenta pentru mine cunoaşterea unui mod de viaţă 
plin de eforturi. Am vizitat Nejef, într-adevăr un loc 
minunat: o adevărată necropolă, cetate a morţilor, cu 
figurile întunecate ale femeilor musulmane înfăşurate în 
văluri negre, umblând de colo, colo, bocind. Era un focar de 
extremişti şi nu se putea vizita întotdeauna. Trebuia mai 
întâi să informezi poliţia şi trebuia să se facă de pază pentru 
ca să nu se producă manifestări de fanatism. 

De la Nejef ne-am îndreptat spre Kerbala, unde se afla o 
moschee frumoasă, cu o cupolă în turcoaze şi aur. A fost 
prima pe care am văzut-o de aproape. Am petrecut noaptea 
acolo, la postul de poliţie. Un aşternut făcut sul pe care mi-l 
dăduse Katharine a fost desfăcut şi întins pe podeaua unei 
mici celule de la poliţie şi acesta a fost patul meu. Max a 
stat într-o altă celulă şi mi-a spus să-l trezesc dacă aş fi avut 
nevoie de ajutorul lui în timpul nopţii. 

În epoca educaţiei mele victoriene, mi s-ar fi părut foarte 
ciudat ca să trezesc noaptea un tânăr, pe care abia îl 
cunoşteam, şi să-l rog să fie amabil şi să mă conducă la 


closet, totuşi în curând toate astea aveau să ne apară drept 
ceva obişnuit. L-am trezit pe Max, el a chemat un poliţist, 
acesta a luat o lanternă şi toţi trei am pornit-o de-a lungul 
unor coridoare lungi şi în cele din urmă am ajuns la o 
încăpere teribil de rău mirositoare, care avea o gaură, în 
mijlocul podelei. Max şi polițistul au aşteptat politicoşi afară 
pentru a mă conduce apoi la culcuşul meu. 

Am mâncat la postul de poliţie pe o masă afară, la lumina 
lunii şi în orăcăitul monoton, totuşi muzical, al broaştelor. 
De câte ori aud broaşte îmi aduc aminte şi de acea seară la 
Kerbala. Polițistul a stat la masă cu noi. Din când în când 
spunea câteva cuvinte în engleză cu multă grijă, dar în 
majoritatea timpului vorbea în arabă cu Max, care din când 
în când îmi traducea câte un cuvânt care îmi era adresat. 

După una din acele tăceri înviorătoare, ce fac parte din 
contactele din est, acordându-se atât de armonios cu 
sentimentele tale, tovarăşul nostru, dintr-o dată a spart 
tăcerea: 

— Slavă ţie, întruchipare a bucuriei! Pasăre care niciodată 
nu ai existat, a rostit el. 

L-am privit cu uimire. A continuat să recite. 

— Am învăţat-o, ne-a spus el, dând din cap. E foarte 
frumoasă în engleză. 

I-am spus că era foarte bine. Asta părea să fi fost o 
încheiere a conversaţiei noastre. Nu m-am gândit niciodată 
că voi străbate atâta cale ca să ajung în Irak şi să aud „Oda 
unei ciocârlii de Shelley” recitată de către un poliţist 
irakian, în miez de noapte, într-o grădină, pe meleagurile 
Orientului. 

Dimineaţa următoare am luat micul dejun devreme. Un 
grădinar tocmai termina de cules câţiva trandafiri, apoi a 
înaintat spre mine cu buchetul. Stăteam, aşteptându-l, gata 
să-i surâd grațios, dar, spre marea mea nedumerire, a 
trecut pe lângă mine fără să-mi arunce nici o privire şi a 
înmânat buchetul, cu o plecăciune până la pământ, lui Max. 


Ela râs şi mi-a spus că, să nu uitcă mă aflam în Orient, 
unde darurile se aduceau bărbaţilor şi nu femeilor. 

Ne-am îmbarcat cu toate lucrurile noastre, cu 
aşternuturile, cu un morman de pâine proaspătă şi cu 
trandafirii şi am pornit din nou la drum. Mergând spre 
Bagdad trebuia să facem un înconjur, pentru a vedea oraşul 
arab Ukhaidir. Acesta se afla departe în deşert. Peisajul era 
monoton şi pentru a ne trece timpul am cântat cântece 
dintr-un repertoriu pe care-l ştiam amândoi, începând cu 
„Frere Jacques” şi alte diferite cântece şi balade. Am vizitat 
Ukhaidir-ul minunat în izolarea sa şi, cam după o oră sau 
două după ce am plecat, am dat peste un lac din deşert cu o 
apă limpede strălucitoare şi albastră. Era teribil de cald şi 
tare mai tânjeam să mă scald. 

— Vrei într-adevăr să te scalzi? m-a întreba Max. Păi 
scaldă-te; de ce nu? 

— Aş putea? Dar m-am uitat gânditoare la sulul cu 
aşternutul meu şi cu mica mea valiză. Dar n-am costum de 
baie. 

— Nu ai ceva care ar putea... ei bine... care să meargă? a 
întrebat Max cu delicateţe. 

M-am gândit, şi în cele din urmă, îmbrăcată cu o vestă din 
mătase roz şi cu două perechi de chiloţi, eram gata. Şoferul, 
personificarea politeţii şi a delicateţei, aşa cum sunt toţi 
arabii, s-a îndepărtat. Max în şort şi cu un maiou mi s-a 
alăturat şi am înotat în apa albastră. 

Era divin, lumea părea perfectă, sau cel puţin a fost până 
când ne-am întors la automobil cu gândul să pornim. Se 
scufundase în nisip cu încetul şi nu se mai mişca; mi-am dat 
seama atunci de cele ce se pot întâmpla în deşert, când 
mergi cu automobilul. Max împreună cu şoferul au luat tot 
felul de lopeţi şi diferite alte ustensile şi se tot străduiau, 
fără succes, să dezgroape maşina. Treceau ore după ore. 
Era încă foarte cald. M-am întins la umbra automobilului, 
câtă umbră mai era, şi am adormit. 


Max mi-a spus după aceea, nu ştiu dată era sincer sau nu, 
că atunci şi-a dat seama ce soţie excelentă aş putea fi 
pentru el. „Nu te-ai agitat, mi-a spus el, nici nu te-ai plâns, 
nici n-ai spus că era vina mea sau că nu ar fitrebuit să ne 
oprim... Păreai că nici nu-ţi pasă dacă o să mai pornim sau 
nu. Într-adevăr, de-atunci am început să mă gândesc cât de 
minunată eşti.” 

De când mi-a spus asta, m-am străduit să fiu la înălţimea 
reputației înalte pe oare mi-o câştigasem. Ştiu destul de 
bine să primesc lucrurile aşa cura vin şi să nu mă enervez. 
De asemenea, mai posed şi darul folositor de a putea 
adormi imediat, oriunde. 

Nu eram pe un drum de caravane şi s-ar fi putut ca nici un 
camion sau altceva să mai treacă pe acolo zile de-a rândul, 
poate chiar şi mai bine de o săptămână. Aveam cu noi un 
soldat, din Corpul de gardă, şi în cele din urmă s-a hotărât 
să se ducă să aducă ajutoare, probabil în 24 sau 48 de ore. 
Ne-a lăsat apa pe care o mai avea. „Noi cei din corpul de 
gardă al deşertului, a spus el pe un ton semeţ, nu avem 
nevoie să bem când suntem la aman.” A pornit cu paşi 
impresionanţi; m-am uitat după el cu o oarecare presimţire. 
Trăiam o aventură, dar speram că avea să fie una plăcută. 
Nu era prea multă apă şi gândul de a nu avea m-a făcut 
imediat să-mi fie sete. Totuşi, am fost norocoşi,. S-a produs 
un adevărat miracol. O oră mai târziu un Ford T cu 
patrusprezece pasageri s-a văzut la orizont. Lângă şofer 
era chiar soldatul nostru agitând cu exuberanţă puşca. 

Din când în când, în călătoria noastră înapoi spre Bagdad, 
ne opream să privim grămezile de pământ care acopereau 
vechile cetăţi şi umblam în jurul lor, luând câte un ciob. 
Eram în special fermecată de bucăţile de ceramică 
glazurată. Culorile strălucitoare, verde, turcoaz, albastru, 
un fel de auriu făceau parte dintr-o perioadă mai timpurie 
decât aceea care-l interesa pe Max, dar a fost indulgent 
faţă, de capriciile mele şi am cules o pungă plină. 


Când am ajuns la Bagdad şi m-am dus la hotel, am întins 
haina, am pus toate cioburile în apă şi le-am grupat după 
culorile lor sclipitoare irizate. Max, foarte drăguţ, privind cu 
bunăvoință capriciile mele, mai adăugase câteva cioburi 
celor înşirate de mine. L-am observat privindu-mă cu aerul 
unui învăţat indulgent şi cu afecţiune, ca pe un copil drăguţ, 
şi cred cu adevărat că atunci asta era atitudinea lui faţă de 
mine. Întotdeauna mi-au plăcut scoicile sau bucăţelele de 
pietre colorate, toate acele comori bizare pe care le adună 
un copil. O pană viu colorată, vreo frunză cu diferite culori, 
sunt lucruri care mi se par uneori că sunt adevăratele 
comori de care te bucuri mai mult decât de topaze, 
smaralde sau micile cutii scumpe ale lui Faberge. 

Katharine şi Leon Woolley sosieră la Bagdad şi erau cam 
supăraţi că noi am ajuns cu douăzeci şi patru de ore mai 
târziu, aceasta datorându-se ocolului pe care-l făcusem 
pentru a vizita Ukhaidir. Am fost scutită de reproşuri, dat 
fiind că fusesem mai mult un fel de pachet purtat de colo, 
colo prin diferite locuri fără a avea habar unde mergeam. 

— Max ar fi trebuit să ştie foarte bine că aveam să ne 
îngrijorăm, a spus Katharine. S-ar fi putut să trimitem o 
echipă de salvare sau să facem cine ştie ce altă prostie. 

Max i-a spus liniştit că îi părea rău, dar că nu-i trecuse 
prin minte că ar fi putut să se alarmeze. 

Două zile mai târziu, am părăsit Bagdadul cu trenul 
pentru Kirkuk şi Moşul în prima parte a drumului nostru 
spre casă. Prietenul meu, colonelul Dwyer, a venit la Gara 
de nord a Bagdadului să ne conducă. 

— Nu trebuie să accepţi ca alţii să-ţi impună voinţa lor sau 
să tragă foloase după urma dumitale, să ştii! mi-a spus 
confidenţial. 

— Ce vrei să spui? 

— Despre mărita doamnă de colo, şi a făcut un semn spre 
locul unde se afla Katharine Woolley care vorbea cu o 
prietenă. 

— Dar a fost foarte drăguță cu mine. 


— Da, văd prea bine că te-a fermecat. Toţi am fost 
fermecaţi adesea de ea. Ca să fiu sincer, îi mai simt 
farmecul şi acum. Femeia aceea putea să facă din mine 
orice vrea, oricând, şi de aceea ţi-am spus că nu trebuie să 
te laşi influenţată. Ea poate vrăji şi păsările şi le poate goni 
dintr-un copac, dându-le impresia că ele au vrut să zboare. 

Trenul făcea zgomotul acela specific asemănător 
tânguirilor unei banshee69, zgomot care am aflat curând că 
era caracteristic căilor ferate irakiene: era ascuţit, lugubru; 
de fapt tânguitul unei femei pentru un demon iubit ar fi 
sunat la fel. Totuşi, departe de a fi ceva atât de romantic, nu 
era decât o locomotivă care-şi urma calea pufăind. Ne-am 
urcat, Katharine şi cu mine într-o cuşetă, Leon cu Max într- 
alta şi am pornit. 

În dimineaţa următoare am ajuns la Kirkuk şi am luat 
micul dejun la casa de odihnă a gării şi de acolo ne-am dus 
cu automobilul la Moşul. Această călătorie dura atunci cam 
şase până la opt ore, pe un drum desfundat, incluzând şi 
trecerea râului Zab cu feribotul. Acesta era atât de primitiv 
încât părea antediluvian. 

La Moşul am stat de asemenea la casa de oaspeţi care 
avea o grădină încântătoare. Moşul avea să fie visul vieţii 
mele mulţi ani în viitor, dar atunci nu m-a prea impresionat, 
mai ales pentru că am vizitat foarte puţin oraşul. 

Aici i-am cunoscut pe doamna şi domnul doctor MaclLeod, 
care conduceau spitalul şi mi-au devenit mai apoi buni 
prieteni. Erau amândoi doctori şi, în timp ce Peter se ocupa 
de toate treburile spitalului, soţia lui, Peggy, îl asista doar 
din când în când, la unele operaţii. Acestea trebuiau să fie 
făcute într-un mod foarte special, datorită faptului că nu îi 
era permis să vadă sau să palpeze pacientul. Era imposibil 
ca o femeie musulmană să fie operată de un bărbat, chiar 
dacă era un doctor. Am înţeles că se puneau în jur 
paravane, doctorul rămânea după ele, iar soţia lui opera 
după indicaţiile pe care i le dădea el şi, la rândul ei, îi 
descria starea organelor şi diferite alte amănunte. 


După două sau trei zile, la Moşul, am pornit în adevărata 
noastră plimbare. Am petrecut o noapte în casa de oaspeţi 
de la Tell Afar, care se afla la o depărtare de vreo două ore 
de Moşul, apoi, în ziua următoare, la ora cinci, am pornit cu 
automobilul într-o lungă călătorie prin toată ţara. Am vizitat 
unele locuri de pe Eufrat şi apoi am continuat drumul spre 
nord, în căutarea vechiului prieten al lui Len, Basrawi, care 
era şeicul unuia din triburile de acolo. După ce am traversat 
multe albii de râuri secate, rătăcindu-ne şi apoi regăsindu- 
ne drumul, am ajuns în cele din urmă spre seară şi ni s-a 
făcut o primire grozavă, o masă teribilă şi apoi ne-am retras 
pentru noapte. Existau două camere dărăpănate, într-o 
casă din chirpici, care ne fuseseră rezervate nouă, având 
două paturi mici, metalice, aşezate în diagonală, în colţuri. 
Aici se ivi o mică dificultate. Una din camere avea un pat, în 
colţ, cu tavanul în stare perfectă deasupra, adică nu se 
infiltra apă prin el şi nu curgea pe pat - am observat 
aceasta pentru că începuse să plouă - celălalt pat se afla 
într-un colţ unde se simţea puternic curentul şi din tavan 
curgea apă şi cădea pe pat. 

Ne-am uitat şi la a doua cameră. Şi aceasta avea un 
acoperiş dubios şi era mai mică, paturile erau mai înguste, 
camera fiind mai întunecată şi lipsită de aer. 

— Cred, Katharine, a spus Len, că tu şi cu Agatha să luaţi 
camera mai mică cu paturile uscate, iar noi pe cealaltă. 

— Trebuie să am camera mai mare şi patul bun. Nu o să 
închid ochii nici o clipă dacă-mi picură apa pe faţă, a spus 
ea numaidecât. Şi s-a îndreptat cu hotărâre spre colţul cel 
bun şi şi-a aşezat lucrurile pe pat. 

— Cred că aş putea trage puţin patul şi atunci n-o să mai 
fie aşa rău, am intervenit eu. 

— Nu văd deloc de ce Agatha ar trebui să fie obligată să 
doarmă în patul ăsta prost, cu apa picurându-i în cap din 
tavan. Unul dintre voi, Max sau Len, o sa doarmă în patul 
prost din această cameră şi celălalt se poate duce în camera 
alăturată cu Agatha. Această sugestie a fost luată în 


consideraţie şi Katharine, cântărindu-i din privire pe Max şi 
Len ca să vadă care ar fi fost mai folositor pentru ea l-a ales, 
în cele din urmă, pe Len, trimiţându-l pe Max în camera 
mică. Numai gazda noastră părea să fie amuzată de acest 
aranjament. A făcut chiar şi unele remarci cam neruşinate 
în arabă, lui Len. „Cum poftiţi dumneavoastră, împărţiţi 
cum vreţi, oricum bărbaţii vor fi fericiţi.” 

Totuşi, dimineaţă, nimeni nu era fericit. M-am trezit pe la 
şase cu ploaia căzându-mi pe faţă. În colţul celălalt Max era 
victima unui potop. Mi-a tras patul de unde curgea apă mai 
multă, iar el şi-a tras patul din colţ. Katharina n-a scos-o nici 
ea mai bine la capăt; şi la ea curgea apa. Am mâncat ceva şi 
apoi am făcut un tur cu Basrawi în jurul domeniului lui, apoi 
ne-am văzut mai departe de drum. 

Vremea era într-adevăr foarte proastă acum, unele din 
mătcile râurilor erau umflate şi greu de traversat. 

Am sosit în cele din urmă uzi şi obosiţi la Alep, la hotelul 
comparativ luxos al lui Baron, unde am fost întâmpinați de 
fiul lui, Coco Baron. Avea un cap mare, rotund, o faţă palidă 
şi ochi negri, trişti. 

Lucrul după care tânjeam era o baie fierbinte. Am 
descoperit că sala de baie era de tip semioccidental- 
semioriental. Am izbutit să dau drumul la robinetele cu apă 
fierbinte care, ca de obicei, a ţâşnit puternic scoțând nori 
de aburi şi m-a speriat groaznic. Am încercat să închid 
robinetele, dar nu am izbutit. A trebuit să urlu după Max să- 
mi vină în ajutor. A venit pe coridor, a domolit apa şi mi-a 
spus să mă întorc în camera mea, urmând să mă cheme 
după ce va izbuti să potrivească apa în aşa fel încât să pot 
face baie. Am aşteptat foarte mult, dar fără nici un rezultat, 
în cele din urmă am pornit-o în capot cu buretele sub braţ. 
Uşa era încuiată. Atunci a apărut şi Max. 

— Ce e cu baia mea? am întrebat. 

— O, a intrat Katharine Woolley mai adineaori, mi-a 
răspuns Max. 


— Katharine? Ai lăsat-o să intre în baia care o pregăteai 
pentru mine? 

— Păi dacă aşa a vrut ea, mi-a răspuns el răspicat. 

M-a privit drept în ochi cu hotărâre. Am văzut că-mi 
stăteau împotrivă parcă nişte legi drastice, asemănătoare 
celor ale mezilor şi perşilor. Am spus: 

— Cred că e foarte nedrept; dădusem drumul la apă. Era 
baia mea. 

— Da, ştiu asta, dar Katharine a vrut să intre ea. 

M-am întors în camera mea şi am reflectat la cuvintele 
colonelului Dwyer. Şi aveam să mai reflectez la ele şi a doua 
zi. Lampa de pe noptiera Katharinei nu era bună. Ea nu se 
simţea bine şi stătea în pat cu o groaznică durere de cap. 
De data asta i-am oferit lampa mea din proprie iniţiativă. I- 
am dus-o în cameră, i-am aranjat-o şi am plecat. Se părea 
că nu prea aveau lămpi şi am fost obligată să citesc în 
noaptea următoare, aşa cum se putea, la lumina slabă a 
plafonierei de deasupra mea. În ziua următoare am fost 
indignată. Katharine s-a hotărât să-şi schimbe camera cu 
una mai puţin zgomotoasă, în noua ei cameră avea o lampă 
foarte bună la pat şi nu şi-a mai bătut capul să-mi restituie 
lampa mea, aşa că a lăsat-o în camera din care plecase şi 
acum aparţine, desigur, altcuiva. Katharine era Katharine: 
ori o acceptai aşa cum era, ori renunţai la ea. M-am hotărât 
ca pe viitor să mă ocup mai mult de interesele mele. 

În ziua următoare, deşi nu mai avea aproape deloc 
temperatură, Katharine declară că se simţea mult mai rău. 
Era într-o stare în care nu putea suferi să se apropie nimeni 
de ea. 

— V-aş ruga să plecaţi cu toţii, s-a tânguit ea. Plecaţi toţi şi 
lăsaţi-mă în pace. Nu pot suferi oameni intrând şi ieşind din 
camera mea, care să mă tot întrebe dacă doresc ceva, 
plictisindu-mă fără încetare. Dacă aş fi lăsată cu totul în 
pace şi nimeni nu se mai apropie de mine, atunci până 
deseară m-aş face bine. 


O înţelegeam cum se simte, căci şi eu eram la fel când mă 
îmbolnăveam: doream să plece toţi din jurul meu şi să mă 
lase singură, ca un câine care se vâră într-un colţ şi 
aşteaptă acolo, netulburat de nimeni, până când se 
întâmplă miracolul şi se simte din nou bine. 

— Nu ştiu ce să fac, a spus Len, neajutorat, zău că nu ştiu 
ce aş putea face ca să o ajut? 

— Ei bine, am zis eu, cu un aer consolator, căci ţineam 
foarte mult la Len, bănuiesc că ea ştie singură ce-i prieşte. 
Cred că doreşte să fie lăsată în pace. Nu mă duc la ea până 
deseară şi poate că are să-i fie mai bine aşa. 

Şi am aranjat lucrurile astfel: Max şi cu mine am plecat 
împreună să vizităm un castel de cruciați, la Kalaat Siman. 
lar Len ne-a spus că rămâne la hotel să fie aproape de 
Katharine, dacă doreşte ceva. 

Max şi cu mine am plecat fericiţi. Vremea se îmbunătăţise 
şi era un drum frumos. Am mers cu automobilul peste 
dealuri, pe unde creşteau arbuşti pitici şi anemone şi se 
aflau turme de oi, iar mai târziu, pe măsură ce drumul urca, 
au apărut capre negre şi iezi. În cele din urmă am ajuns la 
Kalaat Siman şi am făcut un picnic. Cum stăteam acolo şi 
priveam în jur, Max mi-a spus câte ceva despre el, despre 
viaţa lui şi norocul pe care l-a avut ca să capete acest post 
la Leonard Woolley, chiar de cum a terminat Universitatea. 
Am adunat de peste tot cioburi de oale şi, în sfârşit, am 
făcut cale întoarsă, când soarele începuse să coboare spre 
asfinţit. 

Când am ajuns acasă am găsit supărare mare. Katharine 
era făcută foc că plecasem şi o lăsasem singură. 

— Dar ai spus că vrei să fii singură, am zis eu. 

— Aşa vorbeşte omul când e bolnav. Dar puteam eu să-mi 
închipui că tu şi Max aţi putut pleca, dând dovadă do atâta 
lipsă de suflet. Din partea ta, poate că nu-i chiar de mirare, 
pentru că nu mă înţelegi bine, dar Max? Max, care mă 
cunoaşte atât de bine, care ştie că aş fi putut avea nevoie de 


ceva, să plece el în felul ăsta? A închis ochii şi a adăugat: 
Acum mai bine lasă-mă. 

— Nu vrei să-ţi dăm ceva, sau să stăm cu tine? 

— Nu, nu vreau să-mi daţi nimic. Să ştii că într-adevăr 
purtarea voastră m-a rănit foarte rău. Cât despre Len, ce să 
spun, comportarea lui a fost absolut ruşinoasă. 

— Ce a făcut? am întrebat cu oarecare curiozitate 

— M-a lăsat aici fără nimic de băut: nici o picătură de apă, 
de limonadă, de absolut nimic. M-a lăsat aici, să zac şi să mă 
usuc de sete. 

— Dar nu puteai să suni şi să ceri apă? am întrebat. 

Nu trebuia să pun o asemenea întrebare. Katharine m-a 
fulgerat cu o privire care m-a îngheţat. 

— Îmi dau seama că nu înţelegi ce e mai important aici. Ca 
Len să fie atât de lipsit de inimă. Evident, dacă ar fi fost o 
femeie lângă mine ar fi fost diferit. S-ar fi gândit. 

În dimineaţa următoare abia am cutezat să ne apropiem 
de Katharine. Dar am găsit-o în forma ei obişnuită, bine 
dispusă, fermecătoare, numai zâmbete, se bucura să ne 
vadă, manifestându-ne recunoştinţă pentru tot ceea ce 
făcusem pentru ea şi cu un aer condescendent, dacă nu 
chiar uşurel iertător. 

Era într-adevăr o femeie remarcabilă. Pe măsură ce au 
trecut anii am ajuns să o înţeleg mai bine, dar niciodată nu 
puteam prezice dinainte reacţiile ei. Cred că ar fi trebuit să 
fie o artistă, o mare cântăreaţă, o actriţă - atunci capriciile 
ei ar fi fost acceptate ca manifestări naturale ale unui 
temperament. De fapt, era aproape o artistă. A modelat un 
cap al reginei Shubad care a fost expus cu faimosul colier, 
apoi un cap al lui Hamoudi, un altul al lui Leonard Woolley, 
unul foarte frumos al unui tânăr. Nu era destul de 
îndrăzneață în privinţa propriilor ei puteri, fiind mereu 
înclinată să ceară sprijinul altcuiva sau să le accepte 
părerile. Leonard era tot timpul la picioarele ei şi nimic din 
ce putea face el nu era suficient de bun pentru ea. Nici unei 
femei nu-i place ca bărbatul ei să fie un sclav (care să se 


lase terorizat), sau un nătăfleţ, dar Len, care pe şantier, la 
săpături, era sever şi plin de autoritate, în faţa ei devenea 
supus şi blând ca un mieluşel. 

Într-o dimineaţă de duminică, înainte să părăsim Alepul, 
Max m-a dus într-un tur al mai multor religii, tur foarte 
obositor. Am fost la biserici maronite, sirian-catolice, grec- 
ortodoxe, nestoriene, iacobite şi altele pe care nu le mai ţin 
minte. Pe cea grec-ortodoxă am găsit-o cea mai 
supărătoare, pentru că am fost despărțită de Max şi 
înghesuită cu celelalte femei în zona destinată femeilor din 
biserică. Am avut parte de o superbă şi misterioasă slujbă, 
mare parte din ea având loc în spatele cortinei sau voalului 
altarului. Superbe sunete ieşeau în biserică din acest altar, 
însoţite de nori de tămâie, iar noi ne închinam şi ne făceam 
cruce la intervale bine definite. La timpul potrivit, după 
terminarea slujbei, Max m-a recuperat. 

Când privesc înapoi la viaţa mea, mi se pare că lucrurile 
care dăinuie cel mai viu în mintea mea sunt locurile pe unde 
am fost. Dintr-o dată simt o tresărire de plăcere şi în faţa 
ochilor mi se conturează un copac, o casă albă tăinuită pe 
undeva, forma unui deal îndepărtat. Uneori rămân o clipă 
pe gânduri să-mi amintesc unde era asta şi când. Apoi 
imaginea se precizează, apare clară şi ştiu despre ce e 
vorba. 

Nu am avut niciodată o memorie bună pentru chipurile 
oamenilor. Prietenii mei îmi sunt foarte dragi, dar oamenii 
pe care abia îi întâlnesc îmi ies din minte aproape 
numaidecât. Departe de a spune: „Nu uit niciodată chipul 
cuiva”, aş putea mai degrabă să afirm că: „Nu-mi amintesc 
niciodată o faţă”. Dar locurile rămân sigur în mintea mea. 
Adesea, când mă întorc undeva după cinci sau şase ani, îmi 
aduc perfect de bine aminte pe unde trebuie să merg, pe 
care drum s-o apuc, chiar dacă am fost acolo numai o 
singură dată înainte. 

Nu ştiu de ce am o memorie bună pentru locuri şi una atât 
de slabă pentru feţele oamenilor. Poate pentru că sunt 


prezbită. Am fost întotdeauna prezbită, aşa că figurile 
oamenilor îmi apar doar schiţate, pentru că sunt lângă 
mine, pe când locurile le văd în amănunt pentru că sunt 
departe. 

Sunt în stare să nu-mi placă un loc, numai pentru faptul că 
dealurile mi se par că nu ar avea-o formă potrivită, este 
foarte important ca dealurile să aibă o anumită formă 
pentru mine. Aproape toate dealurile din Devonshire au 
forma care trebuie. Cele mai multe dealuri din Sicilia au o 
formă greşită, de aceea nu-mi place Sicilia. Cele din Corsica 
sunt o adevărată încântare şi sunt frumoase şi dealurile din 
Wales. În Elveţia, dealurile şi munţii se află prea aproape de 
tine. Munţii acoperiţi cu zăpada pot fi nemaipomenit de 
monotoni. Te urci pe o cărare până în vârf de munte şi 
acolo, în faţa ochilor, se desfăşoară o panoramă. Dar totul e 
doar acolo în jur. Nimic mai departe. Ai văzut-o. Rosteşti 
„Superb”. Şi asta-i. Totul e la picioarele tale. Ai cucerit locul 
acela, cum s-ar spune. 

V 

De la Alep ne-am dus cu vaporul în Grecia, oprindu-ne la 
diferite porturi în drum. Cel mai bine îmi amintesc când am 
debarcat, împreună cu Max, la Mersin, unde am petrecut o 
zi fericită pe plajă, scăldându-ne într-o mare caldă şi 
extraordinară. În acea zi mi-a cules o cantitate imensă de 
gălbenele, le-am împletit într-un colier pe care mi l-a 
atârnat de gât şi am mâncat în mijlocul unei mări de 
gălbenele. 

Aşteptam cu nerăbdare să vizitez Delphi, împreună cu soţii 
Woolley. Vorbeau de Delphi cu o intensă încântare, plină de 
lirism. Stăruiseră ca acolo să fiu oaspetele lor, ceea ce am 
considerat ca foarte drăguţ. Arareori m-am simţit atât de 
fericită, anticipând totul cu încântare, ca atunci când am 
sosit la Atena. 

Dar lucrurile se petrec întotdeauna în clipa în care nu 
bănuieşti nimic. Îmi amintesc cum stăteam în hotel la 
recepţie, primind corespondenţa care-mi sosise până 


atunci. Deasupra se aflau mai multe telegrame. În clipa în 
care le-am văzut am fost cuprinsă de spaimă, pentru că 
şapte telegrame nu puteau însemna altceva decât ştiri 
proaste. Timp de două săptămâni nu mi se putuse da de 
urmă şi acum ştirile rele mă ajunseseră. Am deschis o 
telegramă, dar prima era de fapt ultima. Le-am aşezat în 
ordine. Îmi aduceau ştirea că Rosalind era foarte bolnavă 
de pneumonie. Sora mea îşi luase răspunderea să o aducă 
de la şcoală, la ea, în Cheshire. Altele arătau că starea ei 
era serioasă. Ultima, adică prima pe care o deschisesem, 
preciza că era puţin mai bine. 

Azi, evident, ai putea să te întorci acasă în mai puţin de 
douăsprezece ore, cu avioanele care pleacă din Pireu în 
fiecare zi, dar atunci, în 1930, nu existau asemenea 
înlesniri. Dacă reuşeam să obţin un bilet la Orient Expres, 
nu puteam să ajung la Londra mai devreme de patru zile. 

Cei trei prieteni ai mei au reacţionat cu foarte multă 
generozitate. Len a lăsat la o parte ocupațiile lui şi s-a dus 
la agenţiile de voiaj pentru a găsi cât mai repede un bilet. 
Katharine mi-a vorbit cu adâncă simpatie. Max a spus doar 
câteva vorbe, dar s-a dus şi el ca Len la agenţia de voiaj. 

Cum mergeam pe stradă pe jumătate aiurită de lovitura 
primită, am călcat într-una din acele gropi pătrate în care 
sunt de obicei plantați copacii pe străzile Atenei. Mi-am 
luxat glezna foarte rău şi n-am mai fost în stare să fac un 
pas. Stăteam la hotel cu Len şi Katharine, care mă 
compătimeau, şi mă întrebam în sinea mea unde putea fi 
Max. A apărut cu bandaje solide. Apoi mi-a spus foarte 
liniştit că va putea foarte bine să aibă grijă de mine, în 
timpul călătoriei spre casă şi o să se ocupe de glezna mea 
luxată. 

— Dar nu te duci la templul Bassae? l-am întrebat eu, 
uimită. Trebuia să te întâlneşti acolo cu cineva, nu? 

— O, mi-am schimbat planurile, a răspuns el. Cred că 
trebuie în adevăr să mă întorc acasă, aşa că voi călători cu 
tine şi te voi putea ajuta să mergi în vagon restaurant, sau 


să-ţi aduc eu de mâncare, ori să te ajut în diferite alte 
împrejurări. 

Părea prea minunat pentru a fi adevărat. M-am gândit 
atunci, şi după aceea mereu, ce persoană extraordinară 
este Max. Întotdeauna extrem de liniştit, el nu foloseşte 
cuvinte de compătimire, ci îndeplineşte exact lucrurile 
necesare, ceea ce te consolează mai mult decât orice. Nu a 
încercat să mă liniştească în privinţa Rosalindei şi să-mi 
spună că totul va fi perfect şi că nu trebuie să mă 
îngrijorez... Şi-a dat seama că mă aflam într-un moment 
greu. Pe atunci nu existau sulfamide şi pneumonia era un 
adevărat pericol. 

Am plecat amândoi în seara următoare. În timpul 
călătoriei mi-a vorbit foarte mult de familia lui, de fraţi, 
mamă, care era franţuzoaică, cu înclinări artistice spre 
pictură, şi de tatăl lui care semăna puţintel cu fratele meu 
Monty, numai, că din fericire, era mult mai stabil din punct 
de vedere financiar. 

La Milano am avut o aventură. Trenul întârziase. Am 
coborât. Puteam acum să merg şchiopătând, cu piciorul 
legat cu bandaj de leucoplast, şi l-am întrebat pe însoţitorul 
de la wagon-lit cât va rămâne trenul aici. „Douăzeci de 
minute” ne-a spus el. Max a sugerat să ne ducem şi să 
cumpărăm portocale, aşa că am mers până la o tarabă cu 
fructe şi apoi ne-am întors la peronul unde trebuia să fie 
trenul. Bănuiesc că nu trecuseră mai mult de cinci minute, 
dar nu mai era nici un tren pe acel peron. Ni s-a spus că 
plecase. 

— A plecat? Credeam că o să aştepte aici douăzeci de 
minute, am ripostat eu. 

— A, da signora, dar era în mare întârziere, aşa că a stat 
numai puţin timp. 

Ne-am uitat unul la altul îngroziţi. Un funcţionar superior 
de la căile ferate ne-a venit în ajutor. Ne-a sugerat să 
închidem o maşină puternică şi să gonim după tren să-l 


ajungem. Credea că-l vom putea prinde, dacă, ne grăbim, la 
Domodossola. 

A început atunci o cursă ca în filme, cum se zice. Mai întâi 
am luat-o noi înaintea trenului, apoi ne-a luat-o trenul 
înainte. Când eram disperaţi, când ne simţeam superiori în 
timp ce tăiam drumul prin munţi, iar trenul pufăia prin 
tuneluri intrând şi ieşind înaintea sau în urma noastră. În 
fine, am ajuns la Domodossola cam la vreo trei minute după 
sosirea trenului care mai aştepta în gară. Toţi călătorii din 
vagonul nostru erau aplecaţi pe la ferestre să vadă dacă am 
ajuns. 

— Ah, Madame, mi-a spus un francez mai vârstnic, în timp 
ce mă ajuta să mă urc. Que vous avez du eprouver des 
emotions! 70 

Ca urmare a închirierii acestui automobil atât de scump, 
neavând timp să ne târguim, Max şi cu mine aproape că nu 
mai aveam nici un ban. Mama lui Max urma să-şi 
întâlnească fiul la Paris şi el mi-a sugerat, plin de speranţă, 
că voi putea să împrumut bani de la ea. M-am întrebat 
adesea ce o fi crezut viitoarea mea soacra despre tânăra 
femeie care, după ce a sărit din tron împreună cu fiul ei şi 
după nişte salutări rapide, a împrumutat de la ea toţi banii 
pe care se întâmpla să-i aibă asupra ei, până la ultima 
centimă. Nu aveam deloc timp să explic, pentru că trebuia 
să iau numaidecât trenul pentru Anglia. Aşa că, încurcată şi 
scuzându-mă, am dispărut, strângând în mână banii pe care 
îi scosesem de la ea. 

Îmi aduc aminte puţine lucruri din acea călătorie cu Max, 
dar nu pot uita bunătatea lui extraordinară, tactul şi 
simpatia pe care mi le-a arătat. A reuşit să mă distragă 
vorbindu-mi despre activitatea şi despre planurile lui. Mi-a 
bandajat glezna de mai multe ori şi m-a ajutat să merg la 
masă în vagonul restaurant, unde cred că nu aş fi putut 
ajunge singură, mai ales dacă ţin seama de scuturăturile 
Orient Expresului, pe măsură ce căpăta viteză. 


Îmi amintesc o remarcă a lui. Trenul îşi tăia drum pe malul 
mării de-a lungul Rivierei italiene. Eram pe jumătate 
adormită, într-un colţ al canapelei, şi Max a venit la mine în 
compartiment şi s-a aşezat în faţa mea. Când m-am trezit 
mă studia gânditor. „Cred, mi-a spus, că într-adevăr ai un 
chip distins”. Aceasta m-a surprins aşa de mult, încât m-am 
trezit puţin. Nu m-aş fi gândit niciodată să mă descriu în 
felul acesta. Nimeni altcineva nu a făcut-o. Să am eu o faţă 
distinsă? Mi se părea improbabil. Mi-a venit atunci un gând. 
Presupun că asta se datorează faptului că am un nas 
roman. Da, nasul acesta roman s-ar putea să-mi dea un 
profil uşurel distins. Nu eram prea sigură că această idee 
îmi plăcea. Era greu să trăieşti în conformitate cu aşa ceva. 
Eram cum eram şi mă ştiam bine: o fire bună, exuberantă, 
zăpăcită, uitucă, timidă, afectuoasă, total lipsită de 
încredere în mine, nu prea egoistă... dar distinsă? - nu, nu 
prea puteam să mă văd distinsă. Am adormit din nou, 
aranjându-mi nasul meu roman ca să arate cât mai bine - 
din faţă mai curând decât din profil. 

VI 

A fost un moment dintre cele mai grele, când, sosită la 
Londra, m-am repezit la telefon. Nu mai avusdsem ştiri de 
cinci zile. O, ce uşurare, când sora mea mi-a spus că 
Rosalind se simţea mult mai bine; nu mai era în pericol şi se 
restabilea repede! În şase ore am fost în Cheshire. 

Deşi Rosalind mergea spre bine, am avut un şoc, când am 
văzut-o. Nu ştiam mai nimic despre rapiditatea cu care 
copiii se schimbă în timpul bolilor. Cea mai mare parte a 
experienţei mele de soră fusese cu adulţi şi felul îngrozitor 
în care copiii pot arăta - aproape muribunzi într-un moment 
şi foarte sănătoşi imediat după aceea - îmi era practic 
necunoscut. Rosalind se lungise mult, era slabă şi cum 
stătea aşa, absentă, într-un fotoliu, mi s-a părut că nu e 
fetiţa mea. 

Caracteristica cea mai remarcabilă a Rosalindei era 
energia ei inepuizabilă. Era genul de copil care nu stătea o 


clipă locului. Dacă te întorceai după un picnic lung şi 
obositor, ea era în stare să spună veselă: „Mai este cel puţin 
o jumătate de oră până la cină, ce-am putea face până 
atunci?” Şi nu era de mirare ca, dacă te duceai după colţul 
casei, s-o găseşti stând în cap. 

— De ce faci asta, Rosalind? 

— O, nu ştiu; aşa ca să treacă timpul. Trebuie să faci ceva, 
nu? 

Dar iat-o acum pe Rosalind în fotoliu, slăbită şi firavă şi 
total lipsită de energie! Tot ce mi-a spus sora mea a fost: 

— Să fi văzut-o acum o săptămână! Arăta într-adevăr ca 
moartă. 

Rosalind s-a restabilit extrem de repede. După o 
săptămână de la întoarcerea mea, a venit în Devonshire, la 
Ashfield, şi părea că îşi revenise, şi era ea cea din 
totdeauna, deşi făceam tot ce puteam ca s-o opresc să se 
mişte tot timpul, cum făcea ea de obicei. 

Aparent, Rosalind se dusese la şcoală sănătoasă şi bine 
dispusă. Totul a mers foarte bine, până când o epidemie de 
gripă s-a întins asupra şcolii şi jumătate din copii au căzut 
bolnavi. Presupun că o gripă după rujeolă şi dând peste o 
slăbiciune naturală au dus la pneumonie. Toţi erau 
îngrijoraţi din pricina ei şi li se părea cam nepotrivit ca sora 
mea să o ia cu automobilul în nord. Dar Punkie stăruise, 
fiind sigură că era lucrul cel mai bun de făcut şi chiar aşa s- 
a dovedit a fi. Nimeni nu s-ar fi putut restabili mai bine 
decât Rosalind. Doctorul a declarat apoi că este sănătoasă 
şi voinică aşa cum nu fusese niciodată. „Pare spirt de iute ce 
e”, a adăugat el. L-am asigurat că robusteţea a fost 
întotdeauna o trăsătură caracteristică a Rosalindei. 
Niciodată n-ar fi recunoscut că-i bolnavă. Când eram în 
insulele Canare şi s-a îmbolnăvit de amigdalită, n-a scos un 
cuvânt şi nu spunea decât: „Sunt cam prost dispusă”. 

Experienţa mă învățase acum că, atunci când Rosalind 
spunea că se simte prost dispusă existau două posibilităţi: 


sau era într-adevăr bolnavă sau chiar aşa se simţea şi 
considera că trebuie să ne prevină. 

Mamele sunt părtinitoare faţă de copiii lor; şi de ce n-ar fi? 
Dar nu pot să nu cred că fetiţa mea avea mai mult haz decât 
multe alte fete. Avea un talent nemaipomenit să dea 
răspunsuri neaşteptate. De cele mai multe ori ştii dinainte 
ce vor spune copiii, dar Rosalind de obicei mă surprindea. 
Poate că sângele ei irlandez îi dădea trăsătura asta. Mama 
lui Archie era irlandeză şi cred că reacţia neprevăzută se 
datora ascendenţei ei irlandeze. 

— Bineînţeles că uneori Rosalind te poate înnebuni, mi-a 
spus Carlo, cu aerul acela imparţial care îi plăcea să şi-l ia. 
Mă enervează. Totuşi, găsesc că alţi copii sunt foarte 
plicticoşi în comparaţie cu ea. le poate înnebuni, dar nu-i 
niciodată plicticoasă. 

Cred că aşa a fost toată viaţa ei. 

Rămânem toţi aceiaşi, aşa cum am fost la trei, la şase, la 
zece sau la douăzeci de ani. Lucru care se percepe mai 
uşor, poate, la şase sau la şapte ani, pentru că atunci nu 
avem prea multe pretenţii, pe când la douăzeci de ani vrem 
să părem altcineva, să fim în pas cu timpul. Dacă e la modă 
să fii intelectual, devii intelectual; dacă fetele sunt uşuratice 
şi frivole eşti asemenea şi tu. Dar pe măsură ce trec anii 
devine obositor să persişti în a fi personajul pe care l-ai 
inventat şi atunci te întorci la individualitatea ta şi devii în 
fiecare zi mai mult tu însuţi. Lucrul este, uneori, tulburător 
pentru cei din jur, dar e şi o mare uşurare pentru tine. 

Mă întreb dacă aceasta este valabilă şi pentru scris. 
Desigur, când începi să scrii, eşti de obicei în luptă cu 
admiraţia pe care o ai pentru vreun scriitor şi, fie că vrei 
sau nu, totuşi îi copiezi stilul. De cele mai multe ori acest stil 
nu-ţi convine şi astfel scrii prost. Pe măsură ce timpul trece 
devii însă mai puţin influenţabil. Continui să admiri pe unii 
scriitori, poate chiar să doreşti să scrii ca ei, dar o ştii prea 
bine că nu eşti în stare. Ai învăţat, probabil, ce înseamnă 
umilinţa literară. Dacă aş putea scrie ca Elizabeth Bowen, 


Muriel Spark ori Graham Greene aş fi înnebunită de 
fericire, dar ştiu că nu pot şi nu-mi va trece niciodată prin 
minte să încerc să-i imit. Am învăţat că sunt EU şi că pot să 
fac lucrurile numai cum le fac eu, dar nu sunt în stare să 
împlinesc tot ceea ce aş vrea eu. 

Adesea îmi revine în minte imaginea unei farfurii care 
atârna pe peretele camerei mele când eram mică, una pe 
care cred că am câştigat-o la o tragere la ţintă, la vreo 
regată. „Dacă nu poţi conduce un tren mulţumeşte-te să-i 
ungi roţile”, scria pe ea şi cred că nu există un motto mai 
bun cu care să poţi trece prin viaţă. Eu cred că m-am 
conformat. Am încercat şi eu, pe ici şi colo, câte ceva, dar 
luaţi aminte, nu am perseverat în lucrurile pe care le fac 
prost şi pentru care nu am o aptitudine naturală. Am citit 
odată într-o carte de Rumer Godden o listă a lucrurilor care 
îi plăceau şi cele care îi displăceau. Mi s-a părut ideea 
amuzantă şi imediat am întocmit şi eu o asemenea listă. Aş 
mai adăuga acum la aceasta şi ceea ce aş fi în state să fac şi 
ceea ce nu aş putea. Natural că prima listă e mult mai 
lungă. 

Niciodată nu am fost capabilă să joc bine vreun joc, nu 
sunt şi nici nu voi fi în stare să susţin o conversaţie. 

Am o fire foarte uşor influenţabilă, încât trebuie să mă 
retrag de una singură, mai înainte de a şti ceea ce cred 
într-adevăr ori ceea ce este bine să îndeplinesc. Nu pot să 
pictez, să desenez sau să modelez nici un fel de sculptură. 
Când mă grăbesc îmi pierd întotdeauna firea. Nu sunt 
capabilă să exprim cu uşurinţă ceea ce simt, mai curând 
însă scriu. Rămân statornică în chestiuni de principiu, dar 
nu în altceva. Deşi ştiu prea bine că mâine e marţi, dacă 
cineva îmi spune de vreo patru ori că e miercuri, după a 
patra oară voi accepta şi voi acţiona în consecinţă. 

Ce pot să fac? Ei bine, să scriu. Aş mai putea fi o muziciană 
bunişoară, dar nu una profesionistă. Să acompaniez foarte 
bine cântăreții. Mă pricep la tot felul de improvizații; când 
am fost la strâmtoare, aceasta s-a dovedit a fi o înzestrare 


foarte folositoare. Ce sunt eu în stare să realizez cu ace de 
păr în diferite încurcături domestice, v-ar surprinde. De 
exemplu, am făcut un cocoloş de pâine lipicios, am înfipt în 
el un ac de păr, fixându-l cu ceară la capătul unui băţ şi am 
reuşit să ridic, de pe acoperişul serei unde căzuse, proteza 
mamei. Am adormit cu cloroform un arici care se prinsese 
în fileul de la terenul de tenis şi în felul acesta am izbutit să- 
l eliberez de acolo. Pot pretinde să fiu de folos în diferite 
treburi gospodăreşti şi aşa mai departe. 

Şi acum lucrurile care-mi plac şi care nu-mi plac. 

Nu-mi place mulţimea, să fiu strivită de lume la 
înghesuială, zgomotul, oamenii care vorbesc tare, discuţiile 
prea lungi, recepţiile, mai ales cocteilurile, nu-mi place să 
fumez în general, nu-mi place nici o băutură, cu excepţia 
celor folosite la prepararea mâncărurilor; nu-mi plac gemul 
de portocale, stridiile, mâncărurile călduţe, cerul 
plumburiu, piciorul de pasăre şi pasărea în general. 
Ultimul, şi cel mai teribil lucru care nu-mi place, este 
mirosul şi gustul laptelui fierbinte. 

Îmi plac strălucirea soarelui, merele, aproape orice fel de 
muzică, trenurile, jocurile cu numere, marea, scăldatul şi 
înotul, liniştea, somnul, visările, să mănânc, mirosul cafelei, 
lăcrămioarele, cei mai mulţi câini, teatrul. 

Aş putea să umplu liste mai bune, cu rezonanţe măreţe, 
mult mai importante, dar atunci n-aş mai fi eu şi presupun 
că trebuie să mă resemnez şi să rămân eu. 

Acum, dacă luam viaţa din nou de la început, trebuia că 
întocmesc un inventar al prietenilor mei. Toate peripeţiile 
prin care trecusem până acum îmi lăsaseră un gust amar. 
Stabilisem împreună cu Carlo două ordine: „Ordinul 
şobolanilor” şi „Ordinul câinilor credincioşi”. Uneori, când 
vorbeam despre cineva, spuneam: „îi dăm Ordinul câinilor 
credincioşi, clasa I sau îi dăm Ordinul şobolanilor, clasa a 
III-a”. Nu erau prea mulţi şobolani, dar au fost unii, pe care 
i-ai considerat prieteni adevăraţi, care s-au grăbit pe 
neaşteptate să se îndepărteze de cineva care devenise 


dezaprobat de societate. Această descoperire m-a făcut mai 
sensibilă şi mai înclinată să mă ţin la distanţă de oameni. Pe 
de altă parte, am găsit o seamă de prieteni neaşteptaţi, 
foarte loiali. Aceştia mi-au arătat mai multă afecţiune şi 
lealitate decât mulţi alţii de până atunci. 

Cred că, dintre toate virtuțile, cea pe care o admir cel mai 
mult este loialitatea. Curajul şi loialitatea sunt două dintre 
cele mai frumoase lucruri de pe acest pământ. Orice fel de 
curaj fizic sau moral îmi trezeşte cea mai mare admiraţie. 
Este una din virtuțile cele mai importante care trebuie să 
rămână mereu vie la oameni. Dacă poţi suporta să trăieşti 
trebuie să trăieşti cu curaj. Este un lucru peste care nu se 
poate trece. 

Am găsit printre prietenii mei foarte mulţi oameni demni 
de a fi membri ai „Ordinului câinilor credincioşi”. Există tipi 
ca Dobbin71, foarte credincioşi femeilor. Am fost profund 
impresionată de unul dintre aceştia care a sosit în galop, 
asemenea lui Dobbin. Mi-a trimis buchete enorme de flori, 
mi-a scris scrisori şi în cele din urmă m-a cerut în căsătorie. 
Era văduv şi cu câţiva ani mai mare decât mine. Mi-a spus 
că, atunci când mă întâlnise prima oară, mă considerase 
prea tânără, dar acum mă poate face fericită şi-mi poate 
asigura un cămin de nădejde. Am fost emoţionată, dar nu 
mă gândeam să mă mărit cu el şi nu am dorit-o niciodată. 
Fusese un bun şi devotat prieten, atât şi nimic mai mult. 
Este încurajator faptul să ştii că cineva ţine la tine, deşi ar fi 
o prostie să te măriţi numai pentru că doreşti să aiun om 
care să te consoleze şi un umăr pe care să plângi. 

În orice caz, n-am dorit niciodată consolări de la nimeni. 

Eram speriată de căsătorie. Mi-am dat seama, aşa cum 
cred că se întâmplă cu multe femei, că mai curând sau mai 
târziu singura persoană care te poate într-adevăr răni în 
viaţă este soţul. Nimeni altcineva nu-i tot atât de apropiat. 
De nimeni altcineva nu eşti atât de dependent, pentru 
convieţuirea de zi cu zi, afecţiune şi toate cele care 


alcătuiesc căsătoria. Mă hotărâsem ca niciodată să mai fiu 
la cheremul cuiva. 

Unul din prietenii mei aviator din Bagdad, îmi spusese 
odată ceva care mă neliniştise. Discutase cu mine tocmai 
despre complicațiile lui matrimoniale şi la urmă a spus: „lar 
tu crezi că ţi-ai aranjat viaţa şi că o vei putea duce aşa cum 
vrei, dar până la urmă trebuie să ajungi tot la aceeaşi 
situaţie. Va trebui să-ţi găseşti sau un iubit sau mai mulţi. 
Doar atât mai poţi să alegi.” 

Uneori aveam un sentiment neplăcut că ceea ce spusese 
avea să se întâmple. Dar mai bine una din aceste două 
alternative, m-am gândit, decât căsătoria. Mai mulţi iubiţi 
nu puteau să te rănească. Unul singur putea, dar nu chiar 
ca soţ. Pentru mine soţii nu mai existau. Atunci nu vroiam să 
aud de nici un bărbat, dar prietenul meu mă încredinţase 
că situaţia nu avea să dureze. 

Ceea ce m-a surprins au fost nenumăratele avansuri care 
mi s-au făcut, de îndată ce m-am aflat în situaţia uşor 
echivocă de a fi separată de bărbat sau de a fi divorţat. Un 
tânăr mi-a spus, cu aerul de-a mă fi găsit total iraţională. 
„Ei bine, nu înţeleg... Te-ai despărţit de soţul tău şi probabil 
că vei divorța. Ce mai aştepţi?'* 

La început nu puteam să mă hotărăsc dacă îmi făcea 
plăcere sau mă iritau aceste atenţii care mi se acordau. Mă 
gândeam, în general, că-mi făceau plăcere. Uneori 
ajungeam la complicaţii obositoare, cum a fost cazul unui 
italian. Eu nu am fost vinovată, căci nu cunoşteam 
convențiile italiene. M-a întrebat dacă zgomotul produs de 
încărcarea cu cărbuni a vasului m-a împiedicat să dorm şi i- 
am spus că nu, deoarece cabina mea era la tribord şi nu în 
partea cheiului: 

— O, am crezut că ai numărul 33. 

— Nu, cabina mea are număr cu soţ. 68. 

Din punctul meu de vedere această conversaţie era foarte 
inocentă. Nu mi-am dat seama că, a întreba de numărul 
unei cabine, însemna o convenţie prin care un italian te 


întreba dacă te-ar putea vizita acolo. Nu am mai vorbit 
nimic altceva. Puțin după miezul nopţii, italianul meu a 
apărut. Rezultatul a fost o scenă comică. Eu nu vorbeam 
italiana, el abia o rupea pe englezeşte, aşa că amândoi am 
discutat în contradictoriu în şoaptă, furioşi, în franceză. 
Fiecare eram indignaţi, dar în manieră diferită. Conversaţia 
a decurs cam aşa: 

— Cum îndrăzneşti să vii în cabina mea? 

— M-ai invitat. 

— Nici prin minte nu mi-a trecut. 

— Ba da. Mi-ai spus că numărul cabinei tale este 68. 

— Ei bine, m-ai întrebat ce număr am. 

— Evident că te-am întrebat. Te-am întrebat pentru că 
doream să vin şi mi-ai spus că pot. 

— Nu am spus aşa ceva. 

Discuţia a continuat aşa o vreme, din când în când vocile 
se ridicau, încinse, dar în cele din urmă l-am potolit. 

Eram sigură că un doctor formalist şi pedant care stătea 
împreună cu soţia lui în cabina de alături îşi închipuia tot 
felul de situaţii dintre cele mai imposibile. I-am cerut 
furioasă să plece. Italianul stăruia să rămână. Indignarea lui 
a devenit mai mare decât a mea şi atunci am început să-i 
cer scuze, pentru că nu mi-am dat seama că de fapt 
întrebarea lui era o propunere. Am scăpat în cele din urmă 
de el, deşi se simţea în continuare jignit, dar a acceptat 
văzând că nu eram o femeie experimentată, aşa cum îşi 
închipuise el. I-am mai explicat, ceea ce se pare că l-a 
liniştit şi mai mult, că eram englezoaică şi deci frigidă prin 
fire. Şi-a exprimat toată simpatia faţă de mine şi onoarea lui 
era acum satisfăcută. A doua zi, soţia doctorului mi-a 
aruncat o privire tăioasă. 

Mult mai târziu, am descoperit că Rosalind, practică cum 
era ea, îşi şi formase o părere despre diferiţii mei 
admiratori, de la început. „Fireşte, mi-a explicat ea, m-am 
gândit că o să te căsătoreşti din nou într-o zi şi natural că 
eram puţin preocupată să văd şi eu cine va fi.” 


Max se întorsese acum după şederea lui în Franţa 
împreună cu maică-sa. Mi-a spus că va lucra la Muzeul 
Britanic şi spera că-l voi anunţa dacă voi fi în Londra. Aşa 
ceva nu părea probabil pentru moment, deoarece mă 
stabilisem la Ashfield. Dar s-a întâmplat că editorii mei, 
Collins, dădeau o mare recepţie la Savoy, la care doream în 
mod special să vin şi eu ca să-i cunosc pe editorii din 
America şi altă lume. Urma să am, aproape toată ziua, 
diferite întâlniri. M-am dus la Londra cu trenul de seară, 
aşa că l-am invitat pe Max să vină să ia micul dejun cu mine, 
la locuinţa mea. 

Mă bucuram foarte mult la gândul că am să-l văd din nou, 
dar, destul de ciudat, în clipa în care a sosit am fost 
cuprinsă de timiditate. După excursia noastră împreună şi 
prietenia care se legase între noi, nu înţelegeam de ce eram 
acum atât de paralizată. Şi el era stânjenit. Totuşi la 
sfârşitul micului dejun pe care-l pregătisem eu, revenisem 
la vechea noastră situaţie. L-am întrebat dacă putea veni la 
noi, în Devon, şi am fixat un sfârşit de săptămână când i-ar 
conveni. Eram foarte mulţumită că astfel nu pierdeam 
legăturile cu el. 

După „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” a urmat „Misterul 
celor şapte cadrane” (The Seven Dials Mystery). Era 
urmarea la o carte scrisă mai demult „Secretul 
hogeagurilor” (The Secret of Chimneys), carte ce făcea 
parte dintre cele pe care le numeam „cărţile de aventuri 
vesele”. Erau întotdeauna uşor de scris, nu creau o intrigă 
prea complicată şi pe prea multe planuri. 

Aveam mai multă încredere în scrisul meu acum. Simţeam 
că puteam să scriu uşor o carte pe an şi poate chiar şi 
câteva nuvele. În acele zile tot ce scriam se lega direct de 
câştig. Dacă mă hotărâm să scriu o povestire, ştiam că-mi 
va aduce 60 de lire sau cam aşa ceva. Scădeam impozitul pe 
venit şi-mi rămâneau vreo 45 de lire ale mele. Aceasta îmi 
stimula foarte mult lucrul. Îmi spuneam că aş vrea să 
transform sera într-o loggia în care să putem sta. Cât va 


costa asta? Calculam. Apoi mă duceam la maşina de scris 
mă aşezam, făceam un plan şi, într-o săptămână, în mintea 
mea lua fiinţă o nouă povestire. O scriam şi aşa îmi ieşea 
loggia. 

Ce diferenţă faţă de perioada din ultimii zece sau douăzeci 
de ani! Niciodată nu ştiam cât datorez. Niciodată nu am 
ştiut ce bani aveam, şi nici cât voi încasa în anul ce urma, 
iar cine se ocupa de problemele privind impozitul pe venitul 
meu avea mereu de discutat în legătură cu diferite aspecte 
din anii precedenţi asupra cărora nu se ajunsese la o 
înţelegere. Ce se putea face în asemenea împrejurări? 

Era perioada pe care o numisem plutocratică. Începuseră 
să mi se publice în America seriale şi sumele pe care le 
primeam pe lângă faptul că erau mult mai mari decât cele 
din Anglia, erau scutite de impozite. Nu căpătăm atunci 
sumele pe care aveam să le primesc mai târziu, dar totuşi 
intrau şi mi se părea că ceea ce aveam de făcut era să fiu 
cât mai activă şi să scriu cât mai mult ca să fac bani. 

Acum, încerc adesea sentimentul că ar fi tot atât de bine 
dacă n-aş scrie nici un cuvânt în plus, căci, dacă o fac, nu 
înseamnă decât complicaţii suplimentare. 

Max a venit la Devon. Ne-am întâlnit în gara Paddington şi 
am plecat cu trenul de la miezul nopţii. Întotdeauna când 
plecam se întâmpla ceva. Rosalind ne-a întâmpinat în felul 
ei obişnuit, plină de exuberanţă şi apoi imediat a anunţat 
dezastrul: 

— Peter l-a muşcat de obraz pe Freddie Potter. 

Că nepreţuitul copil al nepreţuitei bucătărese-menajere a 
fost muşcat de obraz de câinele mult iubit este ultima ştire 
pe care ai dori să o afli când te întorci acasă. 

Rosalind a explicat că de fapt nu a fost vina lui Peter. Ea îi 
spusese lui Freddie Potter să nu se apropie cu obrazul de 
Peter, scoțând totodată tot felul de zgomote şi de strigăte. 

— El s-a apropiat din ce în ce mai mult de Peter, băzâind, 
aşa că, bineînţeles, Peter l-a muşcat. 


— Da, am spus, dar mă tem că doamna Potter nu înţelege 
asta. 

— Ei bine, nu s-a înfuriat prea rău, dar desigur că nu-i face 
plăcere. 

— Da, evident. 

— În orice caz Freddie a fost foarte curajos. Aşa e el 
întotdeauna, a adăugat ea, apărându-şi cu loialitate 
tovarăşul favorit de joacă. 

Freddie Potter, băieţelul bucătăresei, era cu vreo trei ani 
mai mic decât Rosalind şi fetei îi făcea mare plăcere să-l 
dirijeze de colo, colo, având grijă de el, făcând pe 
protectoarea generoasă, dar fiind în acelaşi timp şi un tiran 
foarte crud în jocurile pe care le jucau. 

— Noroc, continuă ea, că Peter nu i-a muşcat nasul. Dacă 
s-ar fi întâmplat aşa ceva, ar fi trebuit să caut un mijloc să i- 
| lipesc, nu prea ştiu bine cum. Cred că mai întâi trebuie să 
sterilizezi ori cam aşa ceva, nu? Nu prea văd cum s-ar 
putea steriliza un nas. Nu poţi să-l fierbi. 

Era una din acele zile indecise, care ar fi putut fi 
frumoasă, dar pentru cei familiarizați cu timpul de la Devon 
se vedea că avea să fie sigur umedă. Rosalind a propus să 
facem un picnic. Pe mine m-a încântat ideea şi am văzut că 
şi Max a fost de acord, cu un aer de încântare. 

Privind înapoi, îmi dau seama că unul din lucrurile pe care 
prietenii mei le aveau de suferit din cauza prieteniei cu 
mine a fost optimismul meu exagerat în privinţa vremii şi 
credinţa mea nestrămutată că pe pârloage avea să fie mai 
frumos decât în Iorquay. De fapt lucrurile se întâmplau 
exact pe dos. Mergeam întotdeauna cu automobilul meu 
credincios, Morris Cowley, care era un autoturism deschis şi 
avea o capotă veche cu găuri, aşa că cei care stăteau la 
spate le curgea apa pe gât, când ploua. În orice caz, a pleca 
la un picnic cu familia Christie era o aventură dintre cele 
mai greu de suportat. 

Aşa că, de cum am pornit-o, a şi început ploaia. Am 
continuat drumul, povestindu-i lui Max despre frumuseţile 


regiunii pe care nu putea s-o vadă prin ceaţă şi ploaie. Era 
un test splendid pentru prietenul meu din Orientul Mijlociu. 
Sigur că trebuie să fi ţinut prea mult la mine ca să suporte 
toate astea şi să-şi mai păstreze şi aerul că se distrează. 

Când până în cele din urmă ne-am întors acasă şi ne-am 
uscat şi apoi ne-am udat din nou în băi fierbinţi, am jucat tot 
felul de jocuri cu Rosalind. Ziua următoare, cum era încă un 
timp ploios, ne-am pus impermeabilele şi am pornit prin 
ploaie să facem o plimbare de înviorare cu Peier, care nu 
avea nici o remuşcare şi care acum era din nou în cei mai 
buni termeni cu Freddie Potter. 

Mă simţeam foarte fericită să fiu iarăşi împreună cu Max. 
Mi-am dat seama cât de strânsă era tovărăşia noastră, cum 
ne înţelegeam aproape înainte de a vorbi. Totuşi a fost un 
şoc pentru mine când, în noaptea următoare, după ce ne 
spusesem noapte bună şi eu mă dusesem la culcare şi 
stăteam întinsă în pat citind, am auzit o bătaie la uşă şi Max 
şi-a făcut apariţia. Avea o carte în mână pe care i-o 
împrumutasem. 

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai împrumutat cartea asta, 
mi-a plăcut, a spus el. 

A pus-o jos, lângă mine. Apoi s-a aşezat la capătul patului, 
m-a privit îngândurat şi mi-a mărturisit că vrea să se 
însoare cu mine. 

Nici o tânără fată din epoca victoriană, care exclamă: „O, 
domnule Simpkins, e atât de neaşteptat”, nu ar fi putut să 
arate mai uluită decât mine. Cele mai multe femei, evident, 
ştiu destul de bine cam ce pluteşte în aer sau, de fapt, ştiu 
cu multe zile înainte că vor primi o cerere în căsătorie şi pot 
să acţioneze în două feluri ca să fie lăsate în pace: sau să fie 
atât de dezagreabile încât curtezanul lor se dezgustă de 
alegerea sa, sau să-l lase cu blândeţe să se aprindă şi apoi 
să-i treacă. Eu, însă, abia acum ştiam că se poate spune cu 
toată sinceritatea: 

— O, domnule Simpkins, e atât de neaşteptat! 


Nu-mi trecuse niciodată prin minte că Max şi cu mine am fi 
sau am putea fi într-o asemenea situaţie. Eram prieteni. Mi 
se părea că devenisem dintr-o dată prieteni apropiaţi cum 
nu fusesem încă până atunci cu nimeni 

A urmat o conversaţie atât de ridicolă încât nu prea are 
rost să o relatez aici. Am răspuns imediat că nu pot. 

M-a întrebat: „de ce?” I-am spus că pentru multe motive. 

Eram cu mulţi ani mai în vârstă decât el, a recunoscut şi a 
declarat că întotdeauna a dorit să se însoare cu cineva mult 
mai în vârstă. l-am replicat imediat că era o prostie şi că nu 
putea fi un lucru bun. l-am amintit că era catolic şi mi-a 
precizat că a luat şi acest aspect în consideraţie; de fapt, a 
continuat el, examinase toate aspectele. Singurul lucru, 
cred, pe care nu l-am spus şi evident că l-aş fi spus, dacă l- 
aş fi simţit, era că nu doream să mă căsătoresc cu el, căci 
dintr-o dată mi-am dat seama că nimic pe lume nu ar fi mai 
încântător decât să mă căsătoresc cu Max. 

Numai dacă ar fi fost el mai vârstnic şi eu mai tânără. 

Am discutat, cred, în contradictoriu vreo două ore. 

Treptat îmi învingea rezistenţa, nu atât cu protestele lui 
cât mai ales cu blânda lui perseverenţă. 

A doua zi a plecat cu un tren de dimineaţă şi, pe când îl 
conduceam la gară, mi-a spus: 

— Cred că te vei căsători cu mine, ştii, după ce vei fi avut 
timp suficient să te gândeşti. 

Era prea devreme dimineaţa ca să mai reiau argumentele 
mele. M-am întors acasă într-o stare de nehotărâre 
îngrozitoare. 

Am întrebat-o pe Rosalind dacă îi plăcea Max. 

— O, sigur că-mi place, mi-a răspuns ea, îmi place foarte 
mult. Îmi place mai mult decât colonelul R. Şi decât domnul 
B. 

Puteai să ai toată încrederea în Rosalind, căci îşi dădea 
foarte bine seama de cele ce se petreceau în jurul ei, dar 
era bine crescută şi nu vorbea despre asta. 


Următoarele câteva săptămâni au fost îngrozitoare. Eram 
atât de nenorocită, atât de nesigură, atât de confuză. În 
primul rând am decis că ultimul lucru pe care doream să-l 
fac era să mă mărit din nou, că trebuia să fiu ferită; ferită 
de a mai primi iarăşi o lovitură, că nimic nu putea fi mai 
stupid decât să mă mărit cu un bărbat cu mulţi ani mai 
tânăr decât mine. Max era prea tânăr să ştie exact ce vrea, 
nici nu era cinstit faţă de el, trebuia să se însoare cu o fată 
tânără, drăguță, iar eu îmi trăiam din plin viaţa acum. Apoi 
am văzut că argumentele mele se schimbau. Era adevărat 
că era cu atâţia ani mai tânăr decât mine, dar aveam atâtea 
în comun. Nu-i plăceau nici lui petrecerile, dansurile, ar fi 
fost foarte greu să ţin pasul cu un tânăr căruia i-ar fi plăcut 
toate astea. Dar, desigur, eu puteam să vizitez serios 
muzeele şi probabil cu mai multă pricepere şi interes decât 
o femeie mai tânără; puteam să mă duc să vizitez toate 
bisericile din Alep şi să-mi facă plăcere, puteam să-l ascult 
pe Max vorbind despre clasici, eram capabilă să învăţ 
alfabetul grecesc şi să citesc traduceri din Eneida. De fapt 
puteam să fiu mult mai preocupată de ideile şi activitatea 
lui Max decât de tranzacţiile lui Archie din City. 

„Dar nu trebuie să te căsătoreşti”, îmi spuneam în sinea 
mea. Nu trebuie să fii atât de proastă. 

Totul se petrecuse în mod atât de insidios Dacă m-aş fi 
gândit, când l-am cunoscut pe Max, că ar putea să-mi fie 
soţ, atunci aş fi fost în gardă. Nu aş fi alunecat atât de uşor 
în această fericită prietenie. Dar nu mi-a trecut niciodată 
prin cap un asemenea gând. lată-ne atât de aproape unul 
de altul, atât de fericiţi, simţindu-ne atât de bine în 
discuţiile noastre, ca şi cum am fi fost chiar căsătoriţi. În 
disperarea mea am consultat oracolul casei, pe Rosalind. 

— Ai avea ceva împotrivă dacă m-aş căsători din nou.? 

— Ei bine, presupun că o vei face cândva, a răspuns 
Rosalind cu aerul celui care ia întotdeauna în considerare 
toate posibilităţile. Vreau să spun că e un lucru natural să-l 
faci, nu-i aşa? 


— Da, se poate. 

— Nu mi-ar fi plăcut dacă te-ai fi căsătorit cu colonelul R., 
a mai spus Rosalind gânditoare. 

Am găsit interesantă această mărturisire, deoarece 
colonelul R. Făcuse mare caz de Rosalind şi păruse 
încântată de toate jocurile pe care le jucase cu ea ca s-o 
distreze. 

Am rostit numele lui Max. 

— Cred că ar fi cel mai bun, replică Rosalind. De fapt, cred 
că ar fi un lucru foarte bun dacă te-ai mărita cu el. Apoia 
adăugat: Am putea avea o barcă a noastră, nu crezi? Şi ar fi 
folositor în multe privinţe. Joacă destul de bine tenis, nu-i 
aşa? Ar putea juca cu mine. A continuat să-i înşire calităţile, 
cu cea mai mare sinceritate, considerându-le din punctul ei 
de vedere utilitar. Şi lui Peter îi place, a încheiat Rosalind cu 
o aprobare finală. 

Totuşi, acea vară a fost una din cele mai dificile din viaţa 
mea. lar toţi cei din jurul meu erau contra. Poate că, de 
fapt, tocmai aceasta m-a încurajat. Sora mea a fost total 
împotrivă. Diferenţa de vârstă. Chiar şi cumnatul meu, 
James, a lăsat să-i sune o notă de prudenţă în glas. 

— Nu crezi, spuse el, că ai fost poate prea influenţată de 
viaţa care ţi-a plăcut atât de mult acolo, la ei? De activitatea 
arheologică, împreună cu soţii Woolley, la Ur? Poate că ai 
confundat asta cu ceea ce nu ar fi un sentiment prea adânc, 
ce crezi? 

Ştiam că nu era aşa. 

— Bineînţeles, este un lucru care te priveşte numai pe 
tine, a adăugat el cu amabilitate, Punkie, draga de ea, nu 
credea deloc că era problema mea strict personală; ea 
considera ea era, de fapt, şi problema ei specială de a mă 
salva de la o greşeală nesăbuită. Carlo, draga mea, şi sora 
ei erau cu totul de partea mea. Dar cred că ele mă 
sprijineau din loialitate, căci altfel bănuiesc că şi ele 
considerau că fac un lucru prostesc, dar nu ar fi spus-o 
niciodată, pentru că nu erau felul de oameni care ar fi dorit 


să-i influenţeze pe alţii în planurile lor. Sunt sigură că se 
gândeau că-i păcat că nu vroiam să mă mărit cu un colonel 
atrăgător de 42 de ani, dar cum eu hotărâsem altfel, ei 
bine, trebuiau să mă sprijine. 

În cele din urmă le-am dat vestea şi soţilor Woolley. Păreau 
mulţumiţi. Len sigur că era bucuros. În privinţa lui 
Katharine întotdeauna era mai greu să ştii exact ce crede. 

— Numai, spuse ea cu hotărâre, nu trebuie să te măriţi cu 
el decât după doi ani. 

— După doi ani? am întrebat eu, surprinsă şi descurajată. 

— Da; altfel ar fi fatal. 

— Ei bine, eu cred că asta e o prostie, am spus eu. Sunt cu 
atâţia ani mai mare decât el. Şi ce rost ar avea să aştept şi 
să fiu şi mai în vârstă? Trebuie să se bucure încă de 
tinereţea pe care o mai am. 

— Cred că ar fi foarte rău pentru el, a zis Katharine, ar fi 
foarte rău, la vârsta lui, să creadă că poate avea aşa, tot 
ceea ce doreşte, pe dată. Cred că ar fi bine să-l faci să 
aştepte, să-şi facă o bună şi lungă ucenicie. 

Era o idee pe care n-o puteam accepta, mi se părea un 
punct de vedere prea sever, prea puritan. 

Lui Max i-am spus că a se însura cu mine era foarte greşit 
şi că trebuia să se mai gândească, cu foarte multa atenţie. 

— Ce crezi că am făcut ultimele trei luni? m-a întrebat el. 
M-am gândit la asta tot timpul cât am fost în Franţa. Apoi 
mi-am spus: „voi şti când o s-o văd din nou, dacă n-a fost 
totul decât un joc al imaginaţiei”. Dar n-a fost aşa. Te-am 
regăsit cum te ştiam, cum te doream. 

— E un risc teribil, dragul meu. 

— Nu e un risc pentru mine. Poate crezi că este un risc 
pentru tine. Dar ce importanţă are, dacă rişti? Ajunge 
cineva undeva dacă nu-şi asumă riscuri? 

Atunci am fost de acord cu el. Niciodată nu m-am oprit să 
nu fac ceva din motive de securitate. Am fost mai fericită 
apoi. Mi-am spus: „Ei bine, e riscul meu, dar merită să-ţi iei 
un asemenea risc pentru a găsi un om cu care eşti fericit. O 


să-mi pară rău dacă lucrurile nu o să meargă bine pentru 
el, dar la urma urmelor este şi riscul lui şi el s-a gândit 
foarte judicios la asta.” Am sugerat că am putea aştepta 
şase luni. A spus că nu crede că asta ar fi de vreun folos. Şi 
apoi a adăugat: 

— Trebuie să plec din nou la Ur. Cred că ar fi bine să ne 
căsătorim în septembrie. 

Am vorbit cu Carlo şi ne-am făcut planul. 

Avusesem atâta publicitate şi suferisem foarte mult din 
această cauza, încât doream acum ca totul să fie cât mai 
tăinuit. Am stabilit ca eu, împreună cu Rosalind, Carlo şi 
Mary Fisher să mergem la Skye şi să stăm trei săptămâni. 

Formalităţile pentru încheierea căsătoriei puteau fi făcute 
acolo şi apoi urma să ne căsătorim în linişte, la EdinburgH. 
La biserica St. Columba. 

L-am luat pe Max să-l prezint lui Punkie şi James. 

Cumnatul meu se resemnase, dar era trist; Punkie se 
străduia să împiedice căsătoria noastră. De fapt, am fost pe 
punctul de a renunţa la tot. În timp ce eram în tren spre ei, 
Max fiind mai atent la relatările pe care i le făceam cu 
privire la familia mea, decât până atunci, m-a întrebat: 

— James Watts ai spus? Am avut la New College un coleg 
Jack Watts. Putea fi cumva fiul sorei tale? Era un actor 
extraordinar. Avea mare talent la imitat. 

M-am simţit foarte zguduită că Max şi nepotul meu erau 
de-un leat. 

Căsătoria noastră nu părea posibilă. 

— Eşti prea tânăr, am spus plină de disperare, eşti prea 
tânăr. 

De data asta Max a fost într-adevăr alarmat. 

— Ba deloc, am intrat la Universitate foarte tânăr şi toţi 
prietenii mei erau foarte serioşi. Nu eram în grupul vesel al 
lui Jack Watts. 

Mă simţeam plină de remuşcări. 

Punkie s-a străduit, cât a putut, să-l convingă pe Max cu 
argumente, începusem să mă tem ca nu cumva să-i poarte 


pică, dar nu a fost deloc aşa, ci din contra. Mi-a spus că era 
atât de naturală şi atât de îngrijorată pentru fericirea mea, 
adăugând şi atât de amuzantă. Asta era întotdeauna 
verdictul final asupra sorei mele. Nepotul meu îi spunea: 
„Ie iubesc, eşti atât de caraghioasă şi de dulce!” 

Şi într-adevăr, asta i se potrivea cel mai bine. 

Vizita s-a terminat cu Punkie retrăgându-se în hohote de 
plâns, iar James a fost foarte bun cu mine. Din fericire, 
nepotul meu Jack n-a fost acolo: asta ar fi putut să strice 
totul. 

— Bineînţeles că mi-am dat seama imediat că erai hotărâtă 
să te măriţi, mi-a spus cumnatul meu. Ştiu că nu-ţi schimbi 
niciodată hotărârile luate. 

— O, Jimmy, nu ştii. Toată ziulica îmi schimb gândurile. 

— Nu e chiar aşa. Sper că totul va ieşi bine. Nu este ceea 
ce aş fi ales pentru tine, dar întotdeauna ai dat dovadă de 
bun simţ şi cred că e genul de tânăr care va ajunge 
departe. 

Cât de mult îl iubeam pe James, dragul de el, şi cât de 
răbdător şi tolerant era întotdeauna! 

— Nu te necâăji din cauza lui Punkie, adăugă el. Ştii cum e 
ea... Când fotul va fi împlinit, face şi ea o întoarcere de o 
sută optzeci de grade. 

Păstram secret totul. 

Am întrebat-o pe Punkie dacă ar vrea să vină la 
Edinburgh, la căsătoria noastră, dar considera că era mai 
bine să nu vină. 

— Nu voi face altceva decât să plâng şi am să indispun pe 
toată lumea. 

Am fost într-adevăr mulţumită că nu a venit. Aveam pe cele 
două bune prietene scoțiene, calme, care îmi asigurau 
sprijinul necesar. Aşa că am plecat la Skye cu ele şi cu 
Rosalind. 

Am găsit că localitatea era foarte frumoasă. Uneori aş fi 
dorit să nu plouă chiar tot timpul, deşi nu era decât o 
burniţă care de fapt nu conta. Ne plimbam prin câmpii şi 


mărăcinişuri, se simţea un miros plăcut de pământ umed şi 
turbă. 

Una dintre remarcile Rosalindei a produs oarecare 
preocupare în sufrageria hotelului. La o zi sau două după 
sosirea noastră Peter, care era cu noi, bineînţeles, nu venea 
în sala de mese, dar Rosalind, a anunţat-o cu voce tare în 
mijlocul dejunului pe Carlo: 

— Bineînţeles, Carlo, Peter ar fi trebuit să fie soţul tău, nu- 
i aşa? Pentru că doarme în patul tău. Clientela hotelului, 
alcătuită în mare parte din doamne în vârstă, şi-a îndreptat, 
în aceeaşi clipă privirile spre Carlo. 

Rosalind mi-a dat şi câteva sfaturi în privinţa căsătoriei: 

— Ştii, mi-a explicat ea, când o să fii măritată cu Max, o să 
dormi în acelaşi pat cu el. 

— Ştiu. 

— Da, bine, presupuneam că ştii, căci la urma urmelor ai 
fost măritată cu tăticul, dar m-am gândit că poate ai uitat. 

Am asigurat-o că mă gândisem la tot ceea ce era legat de 
această situaţie. 

Săptămânile treceau. Mă plimbam şi, din când în când, mă 
cuprindea întristarea, când mă gândeam că fac un lucru 
greşit şi ruinez viaţa lui Max. Între timp, Max era prins 
până peste cap de munca lui la Muzeul Britanic şi prin alte 
locuri, trebuind să termine de desenat diferitele vase şi 
lucrări de arheologie. Ultima săptămână înainte de 
căsătorie rămânea la lucru până la cinci dimineaţa, 
desenând. Aveam o bănuială că buna Katharine Woolley l-a 
convins pe Len să-i îngreuneze activitatea, căci era foarte 
supărată pe mine pentru că nu voiam să amân căsătoria. 

Înainte de a pleca de la Londra, Len a venit să mă vadă. 
Era atât de stânjenit încât nu-mi puteam da seama ce se 
petrecuse cu el. 

— Ştii, spuse el, s-ar putea să fie puţin cam penibil pentru 
noi. Vreau să spun: la Ur şi la Bagdad. Adică, nu ar fi, 
înţelegi? Nu ar fi posibil în nici un fel, ca şi tu să faci parte 
din expediţie. Nu pot face parte din ea decât arheologii. 


— O, nu, am răspuns, înţeleg foarte bine situaţia, am 
discutat-o. Eu nu am nici o cunoştinţă folositoare de nici un 
fel. Atât Max, cât şi eu, ne-am gândit că ar fi mult mai bine 
aşa, numai că nu vroia să te lase în pană la începutul 
sezonului de lucru, fiind foarte puţin timp pentru a găsi pe 
cineva care să-l înlocuiască. 

— Mă gândeam... Ştii... Len făcu o pauză. M-am gândit 
poate că, ei bine, lumea ar putea considera destul de ciudat 
dacă nu vii la Ur. 

— Nu ştiu de ce ar putea să creadă asta, am continuat eu. 
Voi veni la sfârşitul sezonului la Bagdad. 

— O, da, şi sper că atunci vei veni şi câteva zile la Ur. 

— E în regulă aşa, nu? am spus pe un ton încurajator... 

— Mă gândeam... ne-am gândit amândoi, adică Katharine, 
vreau să spun, ştii, amândoi ne-am gândit... 

— Da? 

— „că ar fi mai bine să nu vii acum la Bagdad. Vreau să 
spun că dacă vii cu el până la Bagdad şi apoi el se duce la 
Ur şi tu te întorci acasă, nu crezi că asta ar putea părea 
ciudat? Nu ştiu dacă cei din consiliul ministerial ar găsi 
ideea bună. 

Spusele lui m-au indispus pe moment. Eram dispusă să nu 
mă duc la Ur. Nu aş fi sugerat metoda asta, pentru că-mi 
imaginam că ar fi un lucru foarte neloial, dar nu vedeam 
nici o rațiune să nu mă duc la Bagdad, dacă voiam. 

De fapt, discutasem cu Max şi am ajuns la concluzia că n-o 
să mă duc la Bagdad, pentru că ar fi fost o călătorie fără 
rost. Urma să plecăm în Grecia pentru a ne petrece luna de 
miere; de la Atena el avea să se ducă în Irak şi eu să mă 
întorc în Anglia. Toate acestea erau aranjate, dar în acel 
moment nu intenţionam să i-o spun. 

Am răspuns cu oarecare duritate: 

— Cred, Len, că tu n-ai dreptul să faci sugestii unde 
trebuie sau unde nu trebuie să călătoresc eu în Orientul 
Mijlociu. Dacă vreau să vin la Bagdad, voi veni acolo 


împreună cu soţul meu şi asta nu are nimic de-a face nici cu 
săpăturile, nici cu tine. 

— O! O! sper că nu te-ai supărat. Era numai pentru că 
doar Katharine credea... 

Eram sigură că aceste gânduri îi aparţineau lui Katharine 
şi nu lui Len. Deşi ţineam la ea, nu aveam s-o las să-mi 
dicteze ce să fac. Când l-am văzut pe Max i-am spus că, deşi 
hotărâsem să nu merg cu ella Bagdad, nu i-am suflat nici 
un cuvânt despre asta lui Len. Max s-a înfuriat şi a trebuit 
să-l potolesc. 

— Acum aş stărui să vii! 

— Ar fi o prostie. Ar însemna şi o cheltuială în plus şi apoi 
ar fi foarte trist să mă despart de tine acolo. 

Atunci mi-a spus că a fost abordat de doctorul Campbell- 
Thompson şi că exista o posibilitate ca în anul următor să se 
ducă să sape la Ninive, în nordul Irakului. După toate 
probabilitățile, acolo puteam să-l întovărăşesc. 

— Nimic nu-i încă definitivat, a precizat el. Totul trebuie să 
se aranjeze. Dar nu am de gând să mă despart de tine încă 
alte şase luni în cealaltă perioadă. Len va avea destul timp 
să găsească până atunci pe cineva în locul meu. 

Zilele treceau; la Skye, anunţurile mele de căsătorie au 
fost citite, după tipic, în biserică, şi toate bătrânele doamne 
din jur se uitau la mine radioase, cu acea plăcere pe care o 
au întotdeauna bătrânele când e vorba de ceva romantic ca 
o căsătorie. 

Max a venit la Edinburgh, şi eu cu Rosalind, Carlo, Mary şi 
Peter am sosit de la Skye. Căsătoria noastră a fost oficiată 
în micuța capelă a bisericii Sf. Columba. A fost într-adevăr 
un triumf, fără reporteri şi fără publicitate. Duplicitatea 
noastră a continuat, pentru că ne-am despărţit ca în vechiul 
cântec, la uşa bisericii. Max s-a întors singur la Londra, să-şi 
termine lucrările pentru Ur încă trei zile, iar eu cu Rosalind 
m-am dus în ziua următoare la Londra, în Cresswell Place, 
unde am fost primită de credincioasa mea Bessie, care ştia 
secretul. Max nu s-a arătat, iar apoi, după două zile, a sosit 


la uşă, în Cresswell Place, într-un Daimler închiriat. Am 
plecat cu maşina la Dover şi de acolo am traversat Canalul. 
Primul popas din luna noastră de miere a fost Veneţia. 

Max făcuse singur itinerarul călătoriei noastre de nuntă - 
trebuia să fie o surpriză. Sunt sigură că nimeni nu s-a 
bucurat de o lună de miere ca noi. Un singur lucru a fost 
neplăcut. Orient Expresul, chiar şi la începutul călătoriei, 
înainte de Veneţia, era din nou plin de ploşniţe aciuate în 
lemnărie. 

PARTEA A IX-A 

Viaţa cu Max 

I 

Călătoria noastră de nuntă ne-a dus la Dubrovnik, iar de 
acolo la Split. Nu am uitat niciodată Splitul. Ne plimbam 
seara prin oraş, când dintr-o dată, făcând colţul, am ajuns 
într-un scuar şi, în faţa ochilor, ne-a apărut uriaşă, 
proiectându-se pe bolta cerească, una din cele mai 
minunate lucrări ale sculptorului Mestrovic, statuia 
Sfântului Grigore din Nin, dominând totul în jur. Un lucru 
din acelea decisive, care îţi rămân pentru, totdeauna în 
memorie, adevărată piatră unghiulară. 

Ne-am distrat grozav cu meniurile. Erau scrise în sârbă şi 
bineînţeles habar n-aveam despre ce era vorba. Arătam cu 
degetul pe listă şi apoi aşteptam, cu emoție, să vedem ce ni 
se aduce. Uneori ni se aducea o mâncare cu pui, altădată 
ochiuri cu un sos alb, picant, apoi un fel de super gulaş. 
Porţiile erau enorme şi niciunul dintre restaurante nu dorea 
să plăteşti atunci după fiecare masă. Chelnerul îţi şoptea 
într-o franceză, engleză sau italiană stricată: „Nu astă 
seară, nu astă seară. Puteţi veni să plătiţi şi mâine”. Nu ştiu 
ce se întâmpla când lua cineva masa o săptămână şi apoi 
pleca fără să plătească. În ultima dimineaţă când ne-am dus 
să plătim la restaurantul nostru favorit, am avut mari 
dificultăţi, căci nu vroiau să primească banii. Puteţi plăti 
mai târziu, ni s-a spus. Dar am explicat sau am încercat să 
explicăm că nu puteam să venim mai târziu, pentru că 


plecam cu vaporul la ora 12. Micul chelner a început să 
suspine cu amărăciune la gândul că trebuia să facă nişte 
socoteli. S-a retras într-o cămăruţă, s-a scărpinat în cap, a 
folosit mai multe creioane pe rând, şi după vreo cinci 
minute ne-a adus o socoteală foarte rezonabilă pentru 
imensele cantităţi pe care le mâncasem. Ne-a urat apoi 
noroc şi am plecat. 

Etapa următoare a călătoriei noastre a fost de-a lungul 
coastei dalmate şi apoi a celei greceşti, la Patras. Max mi-a 
explicat că aveam să mergem cu un cargobot mic. Stăteam 
pe chei şi aşteptam să sosească, devenind chiar puţin 
îngrijoraţi. Apoi dintr-o dată am văzut un vas atât de mic, ca 
O scoică, încât aproape nu ne venea să credem că era 
ambarcaţiunea pe care o aşteptăm. Avea un nume 
neobişnuit, compus din consoane, Srbn sau ceva de genul. 
Cum se pronunţa nu am aflat niciodată. Dar nu încăpea 
îndoială, acesta era vasul nostru; în total eram patru 
pasageri. Noi doi într-o cabină şi încă doi în alta: au 
debarcat la portul următor, aşa că am rămas numai noi 
stăpâni pe vas. 

Niciodată nu am mâncat o mâncare mai delicioasă ca 
aceea de acolo: cotlete mici dintr-un miel savuros, legume 
suculente, orez, sosuri şi diferite cărnuri la frigare. Am 
vorbit cu căpitanul într-o italiană stricată 

— Vă place mâncarea? Îmi pare bine. Avem mâncare 
englezească pentru dumneavoastră. 

Am sperat din toi inima că n-are să vină niciodată în 
Anglia, ca să vadă cum era cu adevărat mâncarea 
englezească. Ne-a spus că i se propusese să fie promovat pe 
un vas mai mare de pasageri, dar prefera să lucreze pe 
acesta, căci avea o bucătăreasă bună aici şi îi plăcea viaţa 
liniştită: nu avea bătaie de cap cu pasagerii. 

— Pe un vas cu mulţi pasageri, ai întotdeauna necazuri. 
Aşa că prefer să nu fiu promovat. 

Am petrecut câteva zile fericite pe micul vas sârbesc. 


Ne-am oprit în diferite porturi: Santa Anna, Santa Maura, 
Santi Quaranta. Debarcam şi căpitanul ne spunea că avea 
să sune sirena cu o jumătate de oră înainte de plecare, aşa 
că dacă, în timp ce hoinăream printre plantațiile de măslini 
sau printre straturile de flori, auzeam sirena, trebuia să ne 
întoarcem repede pe vas. Ce minunat era să stai în 
crângurile acelea de măslini şi să guşti în tihnă fericirea. 
Era un paradis terestru, un eden. 

Am ajuns în sfârşit la Patras, ne-am luat rămas bun de la 
căpitan şi ne-am suit într-un trenuleţ caraghios care trebuia 
să ne ducă la Olimpia. Nu ne-a luat numai pe noi ca 
pasageri, ci şi o mulţime de ploşniţe. De data asta ni s-au 
suit pe picioare prin pantalonii pe care îi purtam. În ziua 
următoare a trebuit să-mi tai pantalonii pentru că mi se 
umflaseră picioarele îngrozitor de atâtea muşcături. 

Grecia nu are nevoie de descrieri. Olimpia a fost tot atât 
de frumoasă, pe cât mi-am închipuit-o. Ziua următoare ne- 
am dus călări, pe catâri, la Andritsena şi asta aş putea să 
spun că aproape a sfâşiat țesătura vieţii noastre conjugale. 

Dacă nu ai călărit mai înainte pe catâri, o călătorie de 14 
ore duce la nişte rezultate cumplite, greu de închipuit. 

Ajunsesem într-o asemenea stare încât nu ştiam dacă e 
mai dureros să stau calare sau să umblu pe jos. Când, în 
cele din urmă, am ajuns, m-am dat jos de pe catâr atât de 
înţepenită încât nu mai puteam umbla şi i-am reproşat lui 
Max, spunându-i: 

— Nu se cuvine să te căsătoreşti cu nimeni, dacă nu ştii 
dinainte cum te simţi după un drum ca ăsta. 

De fapt, Max era şi el înţepenit şi-l dureau toate oasele. 
Explicaţiile că această călătorie nu ar fi trebuit să dureze, 
după calculul lui, mai mult de opt ore nu le-am acceptat. Mi- 
au trebuit şapte sau opt ani să-mi dau seama că 
întotdeauna calculele lui se dovedeau a fi mult mai reduse 
decât ce se petrecea în realitate, aşa că trebuia să adaug la 
cifrele din pronosticurile lui încă o treime. 


Ne-au trebuit două zile, ca să ne restabilim, la Andritsena. 
Apoi am recunoscut că, la drept vorbind, nu-mi părea rău 
că mă măritasem cu el şi speram că poate avea să înveţe 
cum să se comporte în viitor cu o soţie, având grijă să nu o 
pună să meargă călare pe un măgar, înainte de a fi calculat 
corect distanţele de străbătut. Am pornit într-o excursie 
călări pe catâri, de data asta mai precauţi, nu mai mult de 
cinci ore, la Templul de la Bassae şi nu m-a obosit deloc. 

Ne-am dus la Micene, la Epidaurus, şi am stat în ceea ce 
părea a fi apartamentul regal la un hotel la Nauplia. Avea 
draperii de catifea roşie, un pat enorm cu baldachin şi cu 
perdele de brocat aurii. Am luat micul dejun pe un balconaş 
ce părea cam nesigur, dar era foarte ornamentat şi dădea 
spre o insulă, apoi ne-am dus să ne scăldăm, cam nesiguri 
pentru că marea era plină de meduze. 

Epidaurus mi s-a părut deosebit de frumos, dar acolo mi- 
am dat seama într-adevăr, pentru prima oară, ce este 
arheologia. Era o zi minunată; m-am urcat până sus la 
teatru şi m-am aşezat acolo, în timp ce Max a rămas la 
muzeu, să cerceteze o inscripţie. A trecut mult timp şi el nu 
mai venea. În cele din urmă, devenind nerăbdătoare, am 
coborât şi m-am dus la muzeu. Max continua să stea cu 
burta pe podea şi să urmărească inscripţia încântat. 

— Tot mai citeşti? l-am întrebat. 

— Da, este destul de neobişnuită, mi-a spus el. Ia te uită 
aici, vrei să-ţi explic ce scrie? 

— Nu! am spus cu hotărâre. E atât de frumos afară, e 
minunat. 

— Da, sunt sigur că este, a zis Max absent. 

— Te superi dacă mă duc din nou afară? 

— O, nu, vorbi Max, uşurel surprins. E perfect. Am crezut 
că te-ar putea interesa inscripţia. 

— Nu cred că m-ar putea interesa, am răspuns, şi am 
plecat să urc din nou la teatru. 

După vreo oră a venit şi Max, foarte fericit, după ce 
descifrase o frază obscură în greacă, care îl încântase. 


Totuşi Delphi a fost punctul cel mai luminos din călătoria 
noastră. Mi s-a părut atât de incredibil de frumos încât, tot 
timpul cât am făcut turul, am căutat şi un loc unde am 
putea să construim, cândva, o căsuţă a noastră. Îmi 
amintesc că am însemnat trei locuri. Era un vis frumos; nu 
ştiu dacă, chiar şi atunci, am crezut cu adevărat în el. Când 
m-am dus acolo din nou, după vreun an, doi şi am văzut 
autobuzele mari circulând în jos şi în sus, cafenelele, 
magazinele cu suveniruri şi turiştii, cât de fericită am fost 
că nu ne-am construit casa visată acolo. 

Alegeam mereu locuri pentru case. Asta mi se datora mie, 
casele au fost întotdeauna pasiunea mea. A fost într-adevăr 
un moment în viaţa mea, nu cu mult timp înainte de 
izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când 
ajunsesem să fiu mândra proprietară a opt case. Aveam 
pasiunea de-a găsi case dărăpănate la Londra şi de-a le face 
modificări structurale, apoi le decoram şi le mobilam. Apoi 
locuiam vreun an în casa cea nouă şi o închiriam pe ultima. 
În timpul celui de-al doilea război mondial am fost obligată 
să plătesc asigurări pentru daune de război pentru toate 
aceste case, ceea ce nu a fost chiar aşa de vesel. Dar până 
la urmă toate mi-au adus un bun profit, când le-am vândut. 
A fost o pasiune tare plăcută pentru mine, cât a durat, şi îmi 
face întotdeauna plăcere să trec pe lângă câte una din 
fostele „mele” case, să văd cum sunt întreţinute şi să 
ghicesc cine locuieşte acum 

În ultima zi am mers de la Delphi până la mare, la Iltea. 

Am fost însoţiţi de un grec care ne-a arătat drumul şi Max 
a vorbit tot timpul cu el. Max era curios din fire şi 
întotdeauna când vedea un localnic trebuia să-i pună tot 
felul de întrebări. De data asta l-a întrebat pe ghidul nostru 
numele diferitelor flori. Grecul era foarte bucuros să fie de 
folos. Max îi arăta o floare, el îi spunea numele, iar Max îl 
scria cu grijă în carnetul lui. După ce scrisese vreo douăzeci 
şi cinci de specii de flori a observat ca multe se repetau. 
Recitea numele pe care i se spusese că-l poartă o floare 


albastră cu ghimpi şi recunoştea că acelaşi cu numele spus 
înainte că-l poartă o floare galbenă. Ne-am dat seama 
atunci că grecul, pentru a ne face plăcere, ne spunea toate 
numele florilor pe care le ştia el. Dar, cum nu ştia prea 
multe, începuse după o vreme sa le repete. Max a văzut, cu 
oarecare neplăcere, că lista lui de flori sălbatice, scrisă cu 
atâta grijă, nu-i era de nici un folos. 

Călătoria noastră s-a terminat la Atena şi acolo, când mai 
aveam patru, cinci zile de petrecut împreună, s-a prăvălit 
dezastrul asupra fericiţilor locuitori ai paradisului terestru. 

Mi-a fost rău la stomac. La început am considerat că orba 
doar de un deranjament obişnuit în Orientul Mijlociu, dar s- 
a dovedit a fi mai rău. 

După câteva zile mi-am revenit, dar pe când ne aflam într- 
o excursie m-am simţit din nou atât de rău, încât a trebuit 
să fiu dusă imediat înapoi. Am văzut că aveam temperatură 
mare şi după multe proteste şi când toate remediile 
fuseseră epuizate, ne-am adresat unui doctor. Nu am putut 
găsi decât un doctor grec. Vorbea franţuzeşte dar în curând 
am descoperit că, deşi franceza mea era adecvată pentru 
vorbirea în societate, nu ştiam termenii medicali. 

Doctorul a atribuit răul meu capetelor de peşti roşioară, 
care după spusele lui erau foarte periculoase, în special 
pentru străini, care nu ştiu să-i curețe bine. Mi-a povestit o 
întâmplare înfiorătoare cu un ministru: a avut o intoxicație 
groaznică şi era gata, gata să moară, reuşind să se 
restabilească doar în ultima clipă. Îmi era destul de rău şi 
simţeam că pot muri în fiecare clipă. Continuam să am o 
temperatură mare, de 40£, şi tot timpul vomitam. Până la 
urmă, însă, doctorul a reuşit să mă pună pe picioare. Dintr- 
o dată m-am simţit din nou om. Nu puteam să mă gândesc 
la mâncare şi mi se părea că nu aş mai fi capabilă să mă 
mişc din pat, dar ştiam că eram pe calea cea bună, totuşi. L- 
am asigurat pe Max că putea pleca ziua următoare. 

— E îngrozitor, cum să te las aşa, draga mea? 


Necazul cel mare era că Max trebuia să ajungă la Ur la 
timp pentru a construi acolo tot felul de anexe la casa 
expediției care urmau să fie gata pentru soţii Woolley şi 
ceilalţi membri ai expediției, când vor sosi acolo după două 
săptămâni. Trebuia să construiască o nouă sufragerie şi 
sala de baie pentru Katharine. 

— O să înţeleagă şi ei, a spus el cam nesigur. 

Eu ştiam bine că n-aveau să înţeleagă. 

Eram foarte enervată şi i-am atras atenţia lui Max că-l vor 
acuza că-şi neglijează îndatoririle din cauza mea. 

Devenise o obligaţie morală pentru amândoi ca Max să fie 
acolo la timp. L-am asigurat că mă făcusem bine şi că, după 
ce mai zăboveam încă vreo săptămână, mă întorceam direct 
acasă cu Orient Expresul. 

Bietul Max era făcut praf. Şi el era pătruns de acel teribil 
simţ englezesc al datoriei. Leonard Woolley i-l amintise 
foarte categoric: 

— Am încredere în tine Max. N-ai decât să te distrezi, dar 
trebuie să-mi dai cuvântul că vei fi acolo la timp şi că te vei 
ocupa de lucrări - e ceva într-adevăr serios. 

— Ştii bine ce va spune Len, i-am amintit eu. 

— Bine, dar eşti bolnavă... 

— Bineînţeles că sunt bolnavă, dar n-o să le pese. Vor 
crede că te ţin dinadins departe de ei, şi asta nu se poate. Şi 
dacă continui să discuţi, o să-mi crească din nou 
temperatura şi mă îmbolnăvesc foarte rău atunci. 

Aşa că până la urmă, simţindu-ne amândoi nişte eroi, Max 
a plecat pe calea datoriei. 

Singura persoană care nu a fost de acord cu aceasta era 
doctorul grec, care a ridicat mânios mâinile în sus, dând 
drumul la torente de indignare. 

— Da, aşa sunt toţi englezii. Am cunoscut o mulţime, o 
mulţime! Au o adevărată devoțiune pentru lucrul lor, pentru 
datorie. Dar ce-i munca, ce-i datoria, în comparaţie cu viaţa 
omului? O soţie e o fiinţă omenească, nu? O soţie bolnavă 


este o fiinţă şi mai omenească, şi aceasta are o mare 
importanţă. O biată fiinţă omenească în nenorocire. 

— Nu, dumneavoastră nu înţelegeţi, i-am spus eu. Este 
într-adevăr vorba despre ceva important. Şi-a dat cuvântul 
că o să fie acolo. Are răspunderi mari. 

— Ce-i răspunderea? Ce-i munca? Ce înseamnă datoria? 
Nu înseamnă nimic pe lângă afecţiune, pe lângă viaţa 
dumneavoastră. Aşa sunt englezii. Câtă răceală, câtă 
froideur!. Cât e de îngrozitor să fii căsătorit cu un englez. 
Nu i-aş dori asta nici unei femei. Nu, pentru nimic în lume 
nu i-aş dori. 

Eram tare vlăguită pentru a mai argumenta, dar l-am 
asigurat că mă voi descurca. 

— Trebuie să fii foarte prudentă, m-a prevenit el. Dar nu 
ajută la nimic să spui asemenea lucruri. Acest ministru 
despre care ţi-am vorbit... ştii cât i-a trebuit până când a 
fost în stare să-şi reia activitatea? O lună întreagă. 

Nu eram impresionată. l-am spus că stomacurile 
englezeşti sunt altfel făcute. Doctorul a ridicat încă o dată 
braţele în sus, a mai vociferat în franceză şi a plecat, 
lăsându-mă să mă descurc cum oi şti. Dacă m-aş simţi mai 
bine a adăugat el, aş putea mânca puţine macaroane fierte, 
fără nimic. Nu doream nimic. Cel mai puţin aş fi avut chef 
de macaroane fierte. Zăceam ca un buştean în camera mea 
cu tapet verde, simţindu-mă foarte rău, cu dureri de stomac 
şi de mijloc şi atât de slăbită, încât nici un braţ nu-l puteam 
mişca. Am cerut totuşi o porţie de macaroane fierte, fără 
nimic altceva. Am mâncat vreo trei şnururi şerpuitoare şi 
apoi le-am dat la o parte. Mi se părea imposibil să mai 
mănânc, M-am gândit la Max. Trebuie să fi sosit acum la 
Beirut. Ziua următoare lua cursa Nairn ca să străbată 
deşertul. Bietul Max va fi îngrijorat din pricina mea. 

Din fericire eu nu mai eram îngrijorată din pricina stării 
mele. De fapt, simţeam cum prinde viaţă în mine o hotărâre 
de-a face ceva sau de-a mă duce undeva. Am mâncat încă 
puţine macaroane fierte, apoi am progresat, punând pe ele 


brânză rasă şi făceam în fiecare dimineaţă de trei ori turul 
camerei pentru a căpăta forţă în picioare. l-am spus 
doctorului, când a sosit că mă simţeam mult mai bine. 

— Bun, văd că eşti mai bine. 

— De fapt, am continuat eu, cred că voi fi în stare să plec 
acasă poimâine. 

— Ah, nu vorbi asemenea copilării, ţi-am spus că 
ministrul... 

Mă săturasem de acel ministru. Am chemat un funcţionar 
de la hotel şi i-am cerut să-mi reţină un loc la Orient Expres 
peste trei zile. Nu i-am adus la cunoştinţă intenţia mea 
doctorului, decât cu o noapte înainte de plecare. Atunci 
mâinile lui s-au ridicat din nou, cu disperare, spre cer. M-a 
învinuit de ingratitudine şi m-a prevenit că probabil voi fi 
dată jos din tren şi voi muri pe peronul unei gări. Ştiam 
foarte bine că nu eram chiar aşa de rău. Stomacurile 
englezeşti, i-am spus iarăşi, se vindecă repede. 

Când a venit ziua am plecat. Paşii mei şovăitori au fost 
sprijiniți de portarul hotelului până la tren. Acolo m-am 
prăvălit în cabina mea şi am rămas nemişcată. Din când în 
când, am cerut să mi se aducă supă fierbinte de la vagonul 
restaurant, dar cum de obicei era grasă, nu-mi plăcea. 
Această dietă ar fi fost bună pentru silueta mea câţiva ani 
mai târziu, dar pe atunci eram încă zveltă şi la sfârşitul 
călătoriei mele, când am sosit acasă, eram numai piele şi os. 
A fost minunat să mă văd din nou acasă şi în patul meu. 
Totuşi mi-a trebuit aproape o lună întreagă să mă 
restabilesc total, atât din punct de vedere fizic cât şi 
sufletesc. 

Max sosise cu bine la Ur, deşi era mereu îngrijorat şi agitat 
din pricina mea, trimiţându-mi diferite telegrama din drum 
şi aşteptând să primească telegrame de la mine, pe care 
însă nu le-a primit. A pus atâta energie în activitatea lui 
acolo, încât a reuşit să obţină rezultate mult mai bune decât 
se aşteptau soţii Woolley. 


„O să le arăt eu”, îşi spunea el. Camera de baie a 
Katharinei a fost construită după indicaţiile lui şi a ieşit 
foarte mică şi îngrămădită, dar cu multe podoabe, ca şi 
sufrageria de altfel. 

— Dar nu ne-am gândit c-ai să faci toate astea! a declarat 
Katharine când au sosit. 

— M-am gândit că era mai bine să le fac dacă tot eram 
aici, spuse Max cu un aer sever. 

Apoi le-a spus că mă lăsase în pragul morţii la Atena. 

— Ar fi trebuit să rămâi cu ea, a spus Katharine. 

— Fireşte că ar fi trebuit, a răspuns Max, dar amândoi mi- 
aţi spus cu atâta stăruinţă cât de importantă este lucrarea 
aceasta... 

Katharine l-a bătut atâta la cap pe Len, spunându-i că nu-i 
place camera de baie, încât până în cele din urmă a fost 
refăcută, ceea ce a pricinuit multe neplăceri. Mai târziu 
totuşi l-a felicitat pe Max în privinţa felului superior în care 
a realizat sufrageria, spunând că se simţea într-adevăr o 
diferenţă. 

La vârsta mea învăţasem destul de bine cum să mă 
comport cu persoane capricioase de toate felurile: actori, 
producători, arhitecţi, muzicieni şi primadone - oameni de 
felul Katharinei Woolley. Mama lui Max era ceea ce aş numi 
o primadonă prin ea însăşi. Mama era şi ea aproape una la 
fel. Putea să dea dovadă de stări teribile, dar până a doua zi 
uita totul. 

— Păreai atât de disperată, îi spuneam eu. 

— Disperată? întreba mama surprinsă. Aşa eram? Zău? 

Şi unii dintre prietenii noştri actori dădeau uneori dovadă 
de asemenea stări. Charles Laughton, care juca pe Hercule 
Poirot, în „Alibi”, mi-a explicat o dată, când stăteam 
amândoi, într-o pauză la o repetiţie, şi mâncam îngheţată, 
sorbind din pahare apă gazoasă, care este metoda pe care 
o folosea el: 

— Cel mai bine e să pretinzi că eşti nervos, chiar dacă nu-i 
chiar aşa. Am găsit că e foarte folositor. Lumea spune: „Să 


nu facem aşa şi aşa ca să nu-l enervăm. Ştii cât de nervos 
poate fi.” Uneori e obositor să te porţi aşa, mai ales dacă n- 
ai chef. Dar rentează. Rentează de fiecare dată. 

II 

Foarte curios, dar îmi aduc prea puţin aminte de 
activitatea mea literară din această perioadă. Nu ştiu dacă 
pe atunci mă consideram o scriitoare autentică. Am scris 
totuşi diferite romane şi nuvele. Se publicau şi începusem 
să mă deprind cu gândul că le puteam considera ca o sursă 
precisă de venituri. Dar niciodată, când completam vreun 
formular şi ajungeam la rubrica „ocupaţia“, nu mi-ar fi 
trecut prin cap să scriu altceva decât epitetul onorat al 
timpului: „căsătorită”. Eram o femeie căsătorită, acesta era 
statutul meu, ocupaţia mea. Scrisul cărţilor era o activitate 
secundară. Niciodată nu am conferit scrisului meu numele 
grandios de „carieră”. Mi s-ar fi părut ridicol. 

Soacra mea nu putea înţelege aceasta. 

— Scrii atât de bine, draga mea Agatha, şi pentru ca scrii 
atât de bine, desigur că ar trebui să scrii, ceva... mai serios, 
nu? 

Ceva mai „valoros”, la asta se gândea ea. Îmi venea destul 
de greu să-i explic, şi de fapt nici nu am încercat, că ceea ce 
scriam eu era pentru a distra lumea. 

Doream să fiu o bună scriitoare de romane polițiste şi 
până la acea vreme eram destul de încrezută ca să mă 
consider ca atare. Unele din cărţile mele mă satisfăceau şi 
îmi făceau plăcere. Dar nu eram cu totul mulţumită. 
Presupun că nu poţi ajunge niciodată la aşa ceva. Nimic nu 
se realizează până la urmă exact cum ţi-ai făcut notele la 
primul capitol sau când visai, când îţi purtai paşii pe 
undeva, şoptindu-ţi povestea şi închipuindu-ţi cum se 
desfăşoară. 

Soacra mea dragă bănuiesc că ar fi vrut să mă vadă 
scriind biografia vreunui om celebru. Şi zău că m-aş fi 
descurcat şi în treaba asta. Dar am rămas destul de 
modestă, şi-mi spuneam din când în când „Da, nu pot să 


spun că sunt o scriitoare cu adevărat”. Ceea ce era corectat 
de obicei de către Rosalind: „Ba eşti o scriitoare, mamă. Ai 
dovedit asta, nu mai e nici o îndoială.” 

Bietul Max fusese pedepsit de soartă prin această 
căsătorie. După cum îmi spusese, nu citise niciodată un 
roman. Katharine Woolley i-a vârât pe gât cartea mea „Cine 
l-a ucis pe Roger Ackroyd”, dar n-a citit-o până la sfârşit, 
pentru că cineva tocmai discuta în faţa lui despre ea şi i-a 
spus cum se sfârşeşte. Atunci el a zis: „De ce să mai citeşti o 
carte, dacă ştii cum se termină?” Până la urmă, fiind soţul 
meu, s-a apucat serios de citit. 

Până atunci publicasem vreo zece cărţi cel puţin şi el 
începuse să le citească, una câte una, pe toate. De vreme ce 
pentru el o carte erudită despre arheologie sau cu un 
subiect clasic era o lectură uşoară, era amuzant să vezi cum 
citea mult mai greu o proză uşoară. Iotuşi a perseverat şi 
sunt mândră să spun că până în cele din urmă a fost 
răsplătit de obligaţia pe care şi-o impusese singur. 

E ciudat că nu ştiu ce cărţi am scris imediat după căsătoria 
mea. Bănuiesc că îmi plăcea atât de mult viaţa de toate 
zilele, încât scrisul era o ocupaţie pe care o îndeplineam în 
răstimpuri şi în salturi. Nu am avut niciodată o cameră a 
mea sau un colţ special unde să mă retrag şi să scriu. 
Aceasta mi-a dat multă bătaie de cap mai târziu, când 
trebuia să primesc pe cineva pentru un interviu. Prima 
dorinţă a ziaristului era să mă fotografieze la masa de 
lucru. 

— Arătaţi-mi unde vă scrieţi cărţile. 

— Oh, oriunde... 

— Bine, dar sunt sigur că aveţi un loc anume unde lucraţi 
de obicei, nu? 

Nu aveam. lot ceea ce-mi trebuia era o masă solidă şi o 
maşină de scris. Acum începusem să scriu direct la maşină, 
deşi capitolele de început le scriam uneori de mână şi apoi 
le dactilografiam. Un lavabou din dormitor cu o placă de 


marmură pe deasupra constituia un loc bun pentru scris. Şi 
masa din sufragerie era foarte potrivită. 

Familia, de obicei, îşi dădea seama când se apropia o 
perioadă de scris. „Priviţi, Missus72 este iarăşi gânditoare”. 
Carlo şi Mary îmi spuneau Missus ca şi cum ar vorbi pe 
limba lui Peter, câinele. Rosalind, îmi spunea şi ea tot 
Missus, de cele mai multe ori, decât mămică sau mamă. În 
orice caz, toţi recunoşteau semnele apropierii momentului 
de scris când eram gânditoare, se uitau la mine plini de 
speranţă şi stăruiau să mă închid undeva, într-o cameră şi 
să mă apuc de treabă. 

Mulţi prieteni îmi spuneau: „Niciodată nu am ştiut când îţi 
scrii cărţile, pentru că nu te-am văzut niciodată scriind sau 
plecând undeva ca să scrii”. Mă comport şi eu ca şi câinii, 
care se pitesc pe undeva cu un os şi nu-i vezi decât după o 
bună bucată de timp. Când apar cu puţin noroi pe bot şi 
cam sfioşi. Cam aşa fac şi eu. Mă simţeam uşor stânjenită 
când mă apucam de scris. Dar de îndată ce reuşeam să mă 
retrag, să închid uşa cu cheia şi să nu mai fiu întreruptă, 
atunci eram capabilă să scriu fără întrerupere, total 
pierdută în ceea ce făceam. 

De fapt producţia mea pare să fi fost destul de bună în anii 
1929-1932, când, pe lângă romane am publicat şi două 
culegeri de nuvele. Una era „Povestirile domnului Quin” 
(Mr. Quin's Stories). Este una dintre scrierile mele favorite. 
Scriam câte una, nu prea des, la intervale de trei, patru 
luni, uneori încă şi mai mult. Aveau succes la reviste şi îmi 
plăceau şi mie, dar am refuzat toate ofertele de a publica 
foiletoane în periodice. Nu vroiam să fac un foileton din Mr. 
Quin. Doream doar să scriu câte o poveste de sine 
stătătoare, când aveam chef. Era ca un fel de ecou de la 
primele mele poezii din seria „Arlechinul” sau „Colombina”. 

Mr. Quin era un tip care tocmai pătrunsese într-o 
povestire de-a mea - un catalizator şi nimic mai mult - 
simpla lui prezenţă afecta fiinţele omeneşti. Câte o mică 
întâmplare, o frază neimportantă în aparenţă arătau ce era 


el, o apariţie sau o dispariţie subită, un om care apărea într- 
o lumină diferit colorată, care cădea asupra lui printr-o 
fereastră. Sprijinea întotdeauna aceleaşi lucruri: era 
prieten al îndrăgostiţilor, având legături tainice cu moartea. 
Şi micul domn Satterthwaite, care era, s-ar putea spune, 
emisarul domnului Quin, a devenit un personaj favorit al 
meu. 

Mai publicasem încă un volum de nuvele, intitulat „Părtaşi 
la crimă” (Partners In Crime). Fiecare povestire era scrisă 
având ca protagonist câte un anumit detectiv al timpului. Pe 
unii din aceştia nici nu-i pot recunoaşte acum. Îmi amintesc 
de Thornley Colton, detectivul orb - de Austin Freeman, 
evident; de Freeman Willis Croft, cu nemaipomenitele lui 
orare; şi inevitabilul Sherlock Holmes. Este interesant 
oarecum de văzut care dintre cei doisprezece scriitori de 
romane polițiste, pe care i-am ales ca pretext, mai sunt 
cunoscuţi. Unii mai sunt amintiţi prin discuţiile din casă, 
alţii au dispărut cu totul în uitare. Toţi mi-au părut la timpul 
respectiv că scriau bine şi povesteau lucruri amuzante, în 
diferite maniere. În cartea „Părtaşi la crimă”, am introdus 
doi tineri detectivi Tommy şi Tuppence, care fuseseră 
personajele principale în a doua carte, „Adversarul secret” 
(The Secret Adversary). Era distractiv să te întorci la ei, ca 
să mai schimbi. 

„Crima la vicariat” (Murder at the Vicarage) a fost 
publicată în 1930, dar nu pot să-mi amintesc unde, când şi 
de ce am ajuns să o scriu, ori ce m-a făcut să-mi aleg un 
personaj nou, domnişoara Marple, ca să apară ca detectiv 
în povestire. Desigur, atunci nu intenţionam să continui să o 
folosesc tot restul vieţii mele. Nu ştiam că avea să devină 
rivala lui Hercule Poirot. 

Cititorii îmi scriu adesea, sugerându-mi ca domnişoara 
Marple şi Hercule Poirot trebuie să se întâlnească. Dar de 
ce ar trebui? Sunt sigură că nu le-ar place deloc să se 
cunoască. Lui Hercule Poirot, un egoist desăvârşit, nu i-ar 
place să primească lecţii de la o fată bătrână. Ele un 


detectiv profesionist şi nu s-ar simţi deloc bine în lumea 
domnişoarei Marple. Nu, sunt amândoi vedete, vedete de 
drept fiecare. Nu o să-i las să se întâlnească atât timp cât 
nu simt dintr-o dată un imbold neaşteptat să fac asta. 

Cred că e posibil ca domnişoara Marple să-mi fi fost 
inspirată de alt personaj pe care l-am zugrăvit mai înainte 
cu foarte multă plăcere, sora doctorului Sheppard din 
cartea „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”, care era 
personajul meu favorit din acea carte. O fată bătrână acră, 
plină de curiozitate, care ştie totul, aude totul, îndeplinind 
un serviciu de detectiv complet în casă. Când cartea a fost 
dramatizată, unul dintre lucrurile care m-au amărât cel mai 
mult s-a dovedit a fi înlăturarea Carolinei. În locul ei, 
doctorul a căpătat o altă soră, mult mai tânără, o fată 
drăguță care putea să-l suplinească pe Poirot introducând o 
nuanţă de romantism. Nu am ştiut când mi-a fost sugerată 
ideea pentru prima oară. Dramatizările sunt întotdeauna 
prilej de mari suferinţe pentru autori, datorita schimbărilor 
care se produc. Am scris şi eu o dată direct o piesă polițistă, 
nu-mi mai amintesc când. Nu a fost aprobată de Hughes 
Massie: mi-au sugerat de fapt că ar fi mai bine s-o uit cu 
totul, aşa că nu am stăruit. Era intitulată „O cafea neagră” 
(Black Coffee), o poveste de spionaj care, deşi plină de 
banalităţi, cred că nu era proastă deloc. Apoi, după o 
vreme, a fost reprezentată. Un prieten din perioada 
Sunningdale, Mr. Burman, care avea unele legături cu un 
teatru, mi-a sugerat că s-ar putea să fie reprezentată. 

Mi s-a părut ciudat că toţi actorii care l-au interpretat pe 
Poirot au fost întotdeauna oameni de dimensiuni mai mari 
decât cele obişnuite. Charles Laughton, avea o grămadă de 
kilograme, iar Francis Sullivan era lat în spate, gras şi înalt. 
El a interpretat rolul lui Poirot în „O cafea neagră”. Cred că 
prima reprezentaţie a avut loc la teatrul „Everyman” din 
Hampstead, iar rolul Luciei a fost jucat de Joyce Bland, pe 
care am considerat-o întotdeauna o foarte bună actriţă. 
După patru sau cinci luni, piesa a fost adusă în West End, 


dar a fost jucată din nou după douăzeci de ani mai târziu cu 
unele mici modificări şi a figurat cu succes în repertoriu. 
Intriga, în asemenea piese, este foarte asemănătoare, ceea 
ce se schimbă este doar inamicul, There is an international 
gang a la Moriarty provided first by the Germans, the 
“Huns' of the first war; then the Communists, who în turn 
were succeeded by the Fascists. We have the Russians, we 
have the Chinese, we go back to the international gang 
again, and the Master Criminal wanting world supremacy is 
always with us. 

„Alibi”, prima dramatizare după una din cărţile mele - 
„Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” - a fost făcută de Michael 
Morton. Era foarte experimentat în dramatizări şi adaptări. 
Prima lui sugestie nu mi-a plăcut deloc, anume să-l fac pe 
Poirot cu aproape douăzeci de ani mai tânăr, să-i spun Beau 
Poirot şi în jurul lui să existe nenumărate fete, toate 
îndrăgostite de el. La vremea aceea eram atât de prinsă de 
Poirot, încât mi-am dat seama că nu mă voi despărţi de el 
niciodată. M-am opus cu tărie ca să i se schimbe 
personalitatea. În cele din urmă, împreună cu producătorul, 
Gerald Du Maurier, am convenit să o îndepărtăm pe 
Caroline, sora doctorului, şi să o înlocuim cu o tânără 
atrăgătoare. Aşa după cum am spus nu mi-a plăcut deloc 
înlocuirea Carolinei. Îmi plăcea rolul pe care-l juca ea în 
viaţa satului şi ideea în sine de a avea o viaţă a satului, 
reflectată prin viaţa, doctorului şi a sorei lui abile. 

Cred că atunci, deşi nu o ştiam, la St. Mary Mead, s-a 
născut domnişoara Marple şi în acelaşi timp şi domnişoara 
Hartnell, domnişoara Wetherby şi colonelul şi doamna 
Bantry. Erau toţi acolo, la hotarul conştientului, gata să 
prindă viaţă şi să păşească pe scenă. 

Recitind acum „Crimă la vicariat”, constat că nu-mi mai 
place ca altă dată. Cred că are prea multe personaje şi 
acţiunea se desfăşoară pe prea multe planuri. Totuşi, intriga 
principală se susţine. Satul e foarte real şi există într- 
adevăr mai multe sate exact ca acesta, chiar şi în ziua de 


azi. Nu mai există fete în casă de pe la orfelinate şi 
lucrătorii casnici, porniţi spre alte meleaguri, au dispărut, 
dar femeile cu ziua care le-au luat locul sunt tot atât de 
reale şi umane, deşi aş putea spune că nu tot atât de 
iscusite ca predecesorii lor. 

Domnişoara Marple s-a strecurat pe tăcute în viaţa mea, 
încât aproape că nici n-am simţit când a venit. Am scris o 
serie de şase nuvele pentru o revistă şi am ales şase 
persoane, care se întâlneau o dată pe săptămână într-un 
mic sat şi discutau despre nişte crime nelămurite. Am 
început cu domnişoara Jane Marple, genul de femeie 
bătrână care semăna cu unele din prietenele bunicii de la 
Ealing, acele bătrâne pe care le-am întâlnit în multe sate în 
adolescenţă. Domnişoara Marple nu se deosebea de bunica 
decât că era mult mai sâcâitoare şi cu tot felul de toane. 
Avea însă un singur lucru în comun cu bunica, deşi era o 
persoană veselă din fire; se aştepta întotdeauna la tot ce 
putea fi mai rău de la fiecare şi, de obicei, temerile ei se 
adevereau cu o exactitate înspăimântătoare. 

„Nu m-ar surprinde deloc, spunea de obicei bunica, să aud 
că... şi spunea un nume, să facă aşa şi pe dincolo...” Nu 
avea nici un temei pentru aceste afirmaţii, ci spunea doar: 
„Un şmecher în care nu am încredere”. lar când mai târziu 
un politicos funcţionar de bancă era descoperit că 
delapidase, nu era deloc uimită, ci clătina uşurel din cap. 
„Da, am mai cunoscut vreo doi ca el”. 

Nimeni nu ar fi putut obţine prin linguşire bani de la 
bunica şi nimeni nu ar fi putut s-o înşele. Dacă i-ar fi făcut 
cineva o asemenea propunere, l-ar fi fixat cu un ochi dibaci, 
iar mai târziu ar fi declarat: „Cunosc genul. Am ştiut ce 
urmărea. Cred că o să invit câţiva prieteni la ceai şi o să le 
spun că un asemenea tânăr dă târcoale prin împrejurimi”. 

Profeţiile bunicii erau foarte temute. Sora şi fratele meu 
au avut timp de vreun an o veveriţă îmblânzită, până când, 
într-o zi, bunica, găsind-o în grădină cu o lăbuţă ruptă, a 
spus cu înţelepciune: „[ineţi minte ce vă spun: veverița asta 


o s-o ia din loc într-o bună zi.” Şi aşa s-a întâmplat cinci zile 
mai târziu. 

Apoi a fost povestea cu vasul de pe o poliţă deasupra uşii 
de la salon. 

— Dacă aş fi în locul tău, Clara, a spus odată bunica, nu aş 
ţine vasul acela acolo. Într-o zi cineva va trânti uşa mai tare 
sau vântul o va izbi şi o să se facă praf. 

— Dar, draga mea Auntie-Grannie, vasul ăsta stă acolo de 
zece luni. 

— Se poate, spuse bunica. 

Câteva zile mai târziu s-a stârnit o furtună, uşa s-a izbit şi 
vasul a căzut. 

I-am transferat domnişoarei Marple câte ceva din puterea 
de profeție a bunicii. Domnişoara Marple nu era lipsită de 
bunătate, dar nu avea încredere în oameni. Deşi 
întotdeauna se aştepta la ceea ce putea fi mai rău, accepta 
oamenii cu blândeţe în ciuda felului lor de a fi. 

Domnişoara Marple s-a născut la 65-70 de ani, ceea ce, ca 
şi în cazul lui Poirot s-a dovedit a nu fi o alegere prea 
fericită, căci avea să dăinuiască prea mult timp în viaţa 
mea. Dacă aş fi avut o putere de a prevedea evenimentele 
viitoare, aş fi trebuit să-mi găsesc ca primul meu detectiv 
un şcolar precoce, ca acesta să fi putut îmbătrâni odată cu 
mine. 

Pentru a completa seria celor şase povestiri am găsit 
domnişoarei Marple cinci colegi. 


În primul rând era nepotul ei, un romancier modern care 
scria cărţi cu subiecte tari despre incest, sex, descrieri 
sordide de dormitoare. Raymond West era un tip care 
vedea numai aspectul dezolant al vieţii. Cât despre draga 
lui mătuşica Jane, bătrânică şi drăguță, el o trata cu o 
bunăvoință plină de indulgență, ca pe o persoană care nu 
ştia nimic despre lume. Apoi am născocit o tânără femeie, o 
pictoriţă modernistă, tocmai pe cale de a stabili legături 
foarte speciale cu Raymond West. Domnul Pettigrew, un 
avocat local cu multă perspicacitate; doctorul din localitate, 
o persoană utilă care cunoştea o seamă de cazuri ce ar fi 
fost subiecte potrivite pentru a fi istorisite la una din 
întâlnirile de seară; în sfârşit, un preot. 

Cazul povestit de domnişoara Marple purta titlul oarecum 
ridicol „Amprenta digitală a Sfântului Petru”. Mai târziu am 
scris o altă serie de şase povestiri ale domnişoarei Marple şi 
toate douăsprezece, cu o poveste în plus, au publicate, în 
Anglia sub titlul „Treisprezece cazuri”, iar în America 
„Crimele de la clubul de marţi”. 

„Oraşul în pericol” (Peril at End House) a fost o altă carte 
care mi-a lăsat o impresie atât de vagă, încât nici nu-mi 
amintesc când am scris-o. Poate că imaginasem intriga mai 
înainte, căci acesta era un obicei al meu, şi din această 
pricină confund întotdeauna epocile când am scris o carte 
sau când am publicat-o. Subiectele îmi vin în minte în cele 
mai ciudate momente. Când mă plimb pe o stradă sau mă 
aflu într-un magazin de mode şi încerc plină de interes vreo 
pălărie, dintr-o dată o idee splendidă îmi vine în cap şi mă 
gândesc: „Ei bine, ăsta ar fi cel mai simplu mijloc de-a 
acoperi crima şi nimeni nu şi-ar da seama”. Bineînţeles că 
toate amănuntele practice trebuie dezvoltate după aceea, 
iar personajele urmează să se strecoare încetişor în 
conştiinţa mea. Atunci însemn ideea mea splendidă într-un 
caiet. 

Până aici totul e în regulă, dar ceea ce mi se întâmplă 
regulat este faptul că pierd caietul. De obicei am cam vreo 


jumătate de duzină de caiete la îndemână unde notez 
diferitele idei care-mi vin: ori ceva despre vreo otravă, un 
drog, ori câte ceva despre vreo excrocherie iscusită despre 
care am citit prin ziare. Bineînţeles, dacă aş păstra toate 
acestea clasate, fişate, etichetate, m-ar scuti de foarte 
multă bătaie de cap. Totuşi este o mare plăcere ca uneori, 
când mă uit din întâmplare printr-un teanc de vechi caiete, 
să găsesc câte ceva mâzgălit acolo, ca: „Intrigă posibilă - fă- 
o singură”; „Fata, nu chiar sora - august” ca un fel de schiţă 
de intrigă. Despre ce era vorba nu-mi mai amintesc, dar de 
cele mai multe ori mă stimulează totuşi, chiar dacă nu scriu 
acelaşi subiect, măcar ceva asemănător. 

Unele intrigi îmi stăruie în minte şi nu-mi dau răgaz, mă 
provoacă. Îmi place să mă gândesc la ele, să cochetez cu 
ele, ştiind că într-o zi le voi folosi. Roger Ackroyd m-a 
preocupat mult timp până când am reuşit să-i fixez 
amănuntele. Mi-a mai venit apoi o idee, după ce am asistat 
la un spectacol al lui Ruth Draper. Mă impresiona cât de 
abilă era şi cât de bine interpreta ea rolurile; felul minunat 
în care se putea transforma dintr-o soţie cicălitoare într-o 
ţărăncuţă, îngenunchind într-o catedrală. Gândindu-mă la 
ea am ajuns la cartea „Moartea lordului Edgware” (Lord 
Edgware Dies). 

Când am început să scriu povestiri polițiste, nu aveam 
dispoziţia să critic ceva sau să mă gândesc serios la o crimă. 
O poveste polițistă era povestea unei urmăriri, dar de 
asemenea, şi o poveste cu o morală. De fapt era reluarea 
vechii povestiri morale medievale cu distrugerea răului şi 
triumful binelui. Pe vremea aceea, când se purta războiul 
din 1914, făcătorul de rele era inamicul, care nu era un 
erou; eroul era bun, un om foarte natural şi simplu. Pe 
atunci nu începusem încă să ne bălăcim în psihologie. Eram, 
ca toată lumea care citea sau scria cărţi, împotriva 
criminalului şi ţineam cu victima nevinovată. 

Exista doar o singură excepţie: eroul popular Raffles, un 
jucător de crichet, sportiv şi spărgător plin de succes, 


împreună cu asociatul lui neîndemânatic, Bunny. Cred că 
întotdeauna m-am simţit uşurel şocată de Raffles, iar acum 
când privesc înapoi mă simt şi mai şocată, deşi personajul 
era în tradiţia trecutului şi putea fi trecut în categoria 
Robin Hood. Raffles a fost o excepţie. Nimeni nu ar fi putut 
măcar visa atunci că va veni o vreme când cărţile despre 
crime se vor citi pentru dragostea de violenţă şi brutalitatea 
ca plăcere sadică. Erai sigur atunci că opinia publică s-ar fi 
indignat îngrozitor în faţa unor asemenea lucruri, pe când 
acum, cruzimea pare să fie pentru unii pâinea cea de toate 
zilele. Continui să mă întreb cum de poate fi aşa. Când te 
gândeşti că majoritatea lumii pe care o cunoşti, oameni 
tineri, fete şi băieţi precum şi alţii din generaţia mai 
vârstnică sunt extraordinari de buni şi de săritori, gata să 
ajute pe cei mai bătrâni, doritori şi preocupaţi să fie 
folositori societăţii. Minoritatea, cei pe care îi numesc „plini 
de ură” e foarte mică, dar ca toate minoritățile îşi face 
prezenţa mai bine simțită decât majoritatea. 

Datorită faptului că scrii cărţi despre crime, devii 
preocupat de studiul criminalisticii. Sunt deosebit de 
interesată de lectura cărţilor scrise de cei care au venit în 
contact cu criminali, în special acele persoane care au 
încercat să caute modalităţi de a-i „îndrepta” pe aceştia - 
cuvânt în locul căruia presupun că azi se folosesc termeni 
mai grandilocvenţi. Se pare, fără îndoială, că sunt oameni 
asemenea lui Richard al III-lea, aşa cum îl prezintă 
Shakespeare, şi care spun într-adevăr: „Pentru mine răul 
este bine”. Au ales răul, cred, aşa cum a făcut Satana lui 
Milton: dorea să fie mare, să aibă putere, dorea sa fie tot 
atât de sus ca şi Dumnezeu. Nu nutrea în el nici un 
sentiment de dragoste, aşa că nu ştia ce-i umilinţa. Şi 
experienţa mea obişnuită de viaţă m-a învăţat că acolo unde 
nu există umilinţă, omul piere. 

Una din plăcerile de a scrie cărţi polițiste este şi aceea că 
asemenea îndeletnicire îţi oferă un câmp larg de alegere: 
povestea de aventuri veselă, care îţi face plăcere în mod 


deosebit să o scrii, povestea polițistă, încurcată cu o intrigă 
interesantă din punct de vedere tehnic. E drept, aceasta 
cere o muncă susţinută, dar îţi aduce şi satisfacţii. Apoi mai 
e acea povestire polițistă care-ţi solicită o anumită cantitate 
de pasiune în ea, fiind vorba de salvarea nevinovăţiei. Căci 
inocenţa are importanţă, nu vina. 

Nu pot exprima judecăţi morale asupra celor care ucid, 
dar aceştia sunt un rău pentru comunitate; ei nu aduc decât 
ură şi distrug tot ce pot. Poate că într-adevăr s-au născut cu 
o infirmitate, din această pricină ar trebui plânşi, dar chiar 
şi atunci, cred că nu trebuie iertaţi, tot aşa cum nu era de 
îngăduit unui om care, în Evul Mediu, fugea dintr-un sat 
bântuit de vreo molimă pentru a se alătura unor copii 
sănătoşi şi nevinovaţi dintr-un sat vecin. Inocenţii trebuie 
proteguiţi, ei trebuie să poată trăi în pace şi iubire cu 
vecinii lor. 

Faptul că nimănui nu-i pasă de cel nevinovat mă 
înspăimântă. Când citesc despre o crimă, oamenii nu par să 
fie îngroziţi, să zicem de imaginea unei bătrâne firave, într- 
o mică tutungerie, care se întoarce să ia un pachet de ţigări 
din raft pentru un tânăr asasin care o atacă, o maltratează 
şi o ucide. Nimeni nu pare a se preocupa de agonia victimei, 
toată lumea c plină de milă pentru tânărul ucigaş, pentru 
tinereţea lui. 

De ce nu este executat? Am omorât lupii la noi în ţară şi nu 
am încercat să învăţăm lupul să stea împreună cu oile, 
pentru că ne îndoim că putea face aşa ceva. Ne-am cocoţat 
în munţi şi am ucis mistreţii înainte ca fiarele să coboare în 
vale şi să omoare copiii, lângă izvor. Aceştia erau inamicii 
noştri şi pe aceştia i-am distrus. Şi atunci ce trebuie să 
facem cu cei care sunt viciaţi de germenii cruzimii şi ai urii, 
pentru care vieţile altor oameni nu au nici o importanţă? De 
cele mai multe ori fac parte dintre cei care au o familie, un 
cămin bun, posibilităţi, o bună educaţie ţi totuşi devin, ca să 
spunem exact, periculoşi. Poate exista vreun tratament 
pentru aceştia? Ce poţi face cu un asasin? Nu socotesc că 


închisoarea pe viaţă este desigur o pedeapsă mult mai 
crudă decât cupa conţinând cucută din Grecia antică. 
Răspunsul cel mai bun pe care l-am găsit ar fi deportarea. O 
vasta întindere pustie, populată numai cu oameni primitivi, 
care să trăiască într-un cadru mult mai simplu. 

Să ne gândim că ceea ce considerăm acum ca defecte erau 
altă dată calităţi. Fără neomenie, fără cruzime, fără o totală 
lipsă de milă, poate că omul nu ar fi continuat să existe, ar fi 
fost nimicit curând. Omul rău de azi poate fi cel plin de 
biruinţă din trecut. El era necesar atunci, dar acum nu mai 
e necesar şi este chiar un pericol. 

Mi se pare că singura soluţie ar fi să condamni o asemenea 
creatură la un serviciu obligatoriu pentru binele 
comunităţii, în general; să-i dai voie criminalului, de pildă, 
să aleagă între potirul cu otravă sau să se ofere pentru 
cercetări experimentale. Există multe domenii de cercetare, 
în special în medicină, privind vindecarea unor maladii, 
unde un om ar fi foarte necesar, pentru experimentări, cum 
n-ar fi bune animalele. La ora actuală, mi se pare că omul 
de ştiinţă, cercetător devotat, îşi riscă propria-i viaţă, dar 
pot exista şi cobai umani care ar accepta o anumită 
perioadă de experienţe, în locul morţii, cu alternativa că 
dacă ar supravieţui şi-ar răscumpăra astfel vina şi ar putea 
fi oameni liberi din nou, ştergându-li-se de pe frunte semnul 
lui Cain. 

O asemenea pedeapsă s-ar putea să nu aibă nici o 
influenţă asupra vieţii lor. Ar putea doar spune: „Ei bine, am 
avut noroc, am scăpat”. Totuşi faptul că societatea le-ar 
aduce mulţumiri ar putea produce o uşoară schimbare în 
sufletul lor. Nimeni nu poate spera prea mult, dar oricine 
poate spera puţin. Li s-ar oferi măcar şansa să împlinească 
un act valoros şi să scape cu o pedeapsă bine meritată. Va 
depinde de ei dacă-şi vor relua vechea viaţă de la început. 
Nu ar putea să şi-o schimbe puţin? Nu ar putea oare să 
resimtă cum începe să se înfiripe în sinea lor un oarecare 
sentiment de mândrie? 


Dacă nu, n-ai putea decât să-i deplângi. Important rămâne 
însă omul nevinovat, cel care trăieşte senin şi fără frică în 
epoca noastră, care cere să fie proteguit şi ferit de rău. 
Aceşti oameni sunt cei care reprezintă o valoare. 

Poate că se va găsi un tratament fizic pentru nemernicie, 
să ne coasă inimile, să ne îngheţe, să ne modifice genele şi 
celulele. Gândiţi-vă numai la marele număr de cretini care 
existau altă dată şi care a fost redus ca urmare a 
descoperirilor privind hipo-sau hiper-funcţionarea glandei 
tiroide. 

Toată discuţia aceasta pare să se fi îndepărtat foarte mult 
de poveştile mele polițiste, dar vreau să explic cu ea de ce 
mă preocupă mai mult victimele decât criminalii din cărţile 
mele. Cu cât este mai pasionată şi mai plină de viaţă 
victima, cu atâta sunt mai indignată moralmente pentru 
pierderea ei şi sunt încântată şi mă simt triumfătoare când 
am scăpat o victimă în devenire din valea peste care s-a 
pogorât umbra morţii. Întorcându-mă din valea umbrei 
morţii, am hotărât să nu pun prea multă ordine în această 
carte. Pentru un singur motiv: sunt în vârstă. Nimic nu-i mai 
obositor, decât să revezi lucruri pe care le-ai scris şi să 
încerci să le aranjezi altfel, sau să le schimbi ordinea. 
Vorbesc cu mine însumi. lată un lucru care-l poţi face când 
eşti scriitor. Îţi porţi paşii de-a lungul străzii, treci pe lângă 
magazine în care te-ai gândit să intri sau birouri pe care ar 
fi trebuit să le vizitezi, discutând cu tine însuţi după voie, nu 
prea tare, sper, şi îţi roteşti ochii în mod expresiv şi dintr-o 
dată vezi că lumea din jur se uită la tine şi se trage uşor 
într-o parte, convinsă că nu prea eşti teafăr la minte. 

O, am impresia că lucrurile se petrec exact ca atunci când 
aveam patru ani şi vorbeam cu pisoii. De fapt continui să 
vorbesc cu pisoii. 

III 

În martie, anul următor, după cum stabilisem, m-am dus la 
Ur. Max m-a întâmpinat la gară. Mă întrebam dacă mă voi 
simţi intimidată; la urma urmelor după căsătorie fuseserăm 


prea puţin timp împreună. Spre surprinderea mea, m-am 
simţit ca şi cum ne văzusem cu o zi mai înainte. Max îmi 
scrisese lungi epistole aşa că ştiam foarte bine totul în 
privinţa progresului la care ajunseseră săpăturile 
arheologice în acel an, sau, mă rog, cât putea şti cineva 
care era novice în materie. Înainte de călătoria noastră de 
întoarcere, am petrecut câteva zile la casa expediției. Len şi 
Katharine m-au salutat cu căldură, iar Max m-a luat hotărât 
la săpături. 

Nu am avut noroc de vreme bună: tocmai atunci a fost o 
furtună de nisip. Cu ocazia asta, am constatat că în ochii lui 
Max nu pătrundea nisipul, în timp ce eu mergeam 
împiedicându-mă, orbită de această oroare de vânt. Max cu 
ochii larg deschişi, îmi arăta cu meticulozitate toate 
caracteristicile locului. Primul meu impuls a fost să fug la 
adăpost, într-o casă, dar am rămas acolo, plină de curaj, în 
ciuda chinului la care mă supuneam, pentru că eram foarte 
interesată să văd săpăturile despre care Max îmi scrisese 
atâta. 

Cum perioada de lucru a expediției se încheiase, am 
hotărât să ne întoarcem prin Persia. Există o linie aeriană 
germană care tocmai începuse cursele de la Bagdad în 
Persia, şi am ales calea asta. Era un avion cu un singur 
motor şi un pilot... Ne-am simţit în plină aventură. Era, 
probabil, destul de periculos şi părea că tot timpul zburăm 
peste vârfurile munţilor. 

Prima escală a fost la Hamadan, a doua la Teheran. 

De la Teheran am zburat la Shiraz şi îmi amintesc cât de 
frumos era oraşul, ca o bijuterie verde ca smaraldul, 
îngropată în marele deşert cenuşiu şi cafeniu. Pe măsură ce 
ne apropiam, smaraldul a devenit şi mai intens şi în cele din 
urmă am ajuns jos unde am găsit un oraş verde, plin de 
oaze, de palmieri şi de grădini. Nu-mi dădusem seama cât 
de întins era deşertul în Persia şi acum înţeleg de ce 
persanii iubesc grădinile atât de mult: pentru că era atât de 
greu să ai parte de o grădină. Îmi amintesc că ne-am dus să 


vedem o casă frumoasă, ani mai târziu, în timpul celei de a 
doua vizite la Shiraz, şi am încercat stăruitor să o găsesc, 
dar n-am reuşit. Abia când am venit a treia oară, am izbutit. 
Am identificat-o pentru că una dintre camerele casei avea 
diferite picturi în medalioane pe pereţi şi pe tavan. Una era 
cu Viaductul Holborn. Un şah, din timpul domniei reginei 
Victoria, după ce vizitase Londra, a trimis un artist acolo cu 
instrucţiuni să picteze diferite scene pentru medalioane şi 
printre ele era şi Viaductul Holborn, puţin cam şters şi cam 
zgâriat. Casa era dărăpănată, nu se mai locuia în ea, dar 
rămăsese încă frumoasă, chiar dacă era periculos să umbli 
pe lângă ea. Am folosito ca decor într-o nuvelă, numită 
„Casa din Shiraz”. 

De la Shiraz ne-am dus cu automobilul la Isfahan. A fost o 
călătorie lungă, pe un drum plin de hârtoape, tot timpul 
prin deşert, doar ici şi colo mai apărea câte un sătuleţ. 
Noaptea următoare am poposit la o casă de oaspeţi, excesiv 
de primitivă. Am adus o pătură din maşină şi am dormit pe 
podeaua goală. 

Am petrecut o noapte din cale-afară de chinuitoare. Este 
de necrezut cât e de rău să dormi pe scânduri tari şi cum în 
câteva ore umerii, şoldurile, coatele ţi se învineţesc. Odată, 
văzând că dorm foarte prost la un hotel din Bagdad, am 
cercetat cauza şi am găsit sub saltea o planşă tare, aşezată 
acolo pentru a ţine droturile somierei. Mi s-a explicat că o 
irakiană dormise acolo înaintea mea şi nu s-a putut odihni, 
pentru că patul era prea moale, de aceea au pus planşa 
pentru ca să doarmă bine. 

Ne-am reluat călătoria şi am ajuns la Isfahan destul de 
obosiţi. Dar după vizita aceasta am considerat Isfahan cel 
mai frumos oraş din lume. Nu am văzut niciodată ceva 
asemănător, cu coloritul acela glorios de roz, albastru, 
auriu; florile, păsările, clădirile arabe erau de o frumuseţe 
de basm şi pretutindeni vedeai acoperişuri din ţigle 
colorate, minunate, exact ca în poveşti. A doua oară l-am 
văzut după douăzeci de ani şi mi-era foarte teamă la gândul 


că totul s-ar fi putut schimba. Din fericire, nu se schimbase 
decât foarte puţin. Natural am găsit mai multe străzi 
moderne, câteva magazine mai noi, dar nobilele clădiri 
islamice, curţile, ţiglele de pe acoperişuri şi fântânile 
rămăseseră toate aşa cum le ştiam. Oamenii deveniseră mai 
puţin fanatici şi se puteau vizita acum mai multe interioare 
de moschei, care înainte erau inaccesibile. 

Am decis, împreună cu Max, că ne vom continua călătoria 
spre casă prin Rusia, dacă asta nu se va dovedi prea dificil 
în termeni de paşapoarte, vize, bani şi orice altceva. Ca 
urmare a acestei idei, ne-am dus la Bank of Iran - o clădire 
atât de magnifică încât o puteai considera mai mult un palat 
decât un loc în care se efectuează tranzacţii financiare şi, 
într-adevăr, a fost greu să găsim înăuntru unde se făceau 
operaţiile bancare. După ce treceai prin holurile cu fântâni 
arteziene, ajungeai într-o vastă anticameră unde vedeai, în 
spatele unei tejghele, tineri drăguţ îmbrăcaţi în costume 
europene care scriau în registre. Dar, după cum puteam să- 
mi dau seama, în Orientul Mijlociu, afacerile nu se făceau la 
ghişeul băncii. Întotdeauna erai pasat unui manager, 
manager asistent sau, în fine, cuiva care arăta a manager. 

Un funcţionar îi făcea semn unuia dintre curierii băncii 
care stăteau în nişte atitudini şi costume pitoreşti, apoi îţi 
indica printr-un semn unul dintre enormele divane 
îmbrăcate în piele şi dispărea. Când se întorcea, îţi făcea 
semn să-l urmezi şi te conducea, pe nişte scări de marmură 
magnifice, către o uşă, presupun, sacră. Intrai în camera 
respectivă simţindu-te cel puţin ca un prinţ etiopian. 

Un bărbat încântător, mai degrabă corpolent, se ridica în 
picioare, te saluta într-o engleză sau franceză perfectă, îţi 
indica un scaun, îţi oferea ceai sau cafea; te întreba când ai 
ajuns, dacă îţi place Teheran-ul, de unde vii şi apoi, absolut 
întâmplător, te întreba cu ce te poate ajuta. Menţionai ceva, 
cum ar fi cecurile de călătorie. El suna un mic clopoțel de 
pe birou, intra un alt curier, căruia i se spunea: „Domnul 


Ibrahim”. Sosea cafeaua, iar conversaţia continua despre 
călătorii, politică, recolte, etc. 

După puţin timp, apărea domnul Ibrahim. Acesta ar fi 
purtat un costum european, culoarea puricelui, şi 
aproximativ 30 de ani. Managerul îi explica dorinţele tale şi 
tu menţionai în ce monedă doreşti banii. După ce ţi se 
dădea să semnezi şase sau mai multe formulare, domnul 
Ibrahim dispărea şi un alt lung interludiu avea loc. 

În acest moment a adus Max vorba despre posibilitatea ca 
să călătorim prin Rusia. Managerul a oftat şi şi-a ridicat 
mâinile. 

— Veţi avea dificultăţi, spuse el. 

— Într-adevăr, a explicat Max. Ne aşteptam să avem 
dificultăţi, dar nu este imposibil, nu? Adică nu este nici o 
problemă în a trece graniţa, nu? 

— Din câte ştiu, nu aveţi nici o reprezentare diplomatică. 
Nici un consulat. 

Max răspunse că ştia că nu avem consul acolo, dar că 
înţelesese că nu există nici o interdicţie pentru cetăţenii 
britanici să intre în ţară. 

— Nu, nu e nici o interdicţie. Bineînţeles, trebuie să aveţi 
bani la dumneavoastră. 

Sigur că ne aşteptam să avem nevoie de bani, i-a zis Max. 

— Şi nici o tranzacţie financiară pe care puteţi să o faceţi 
cu noi nu va fi legală, a spus managerul, trist. 

Asta m-a derutat un pic, dar Max, bineînţeles, care era 
obişnuit cu felul oriental de a face afaceri, nu a găsit nimic 
ciudat în faptul că o tranzacţie financiară dintr-o bancă 
putea fi practicată şi, în acelaşi timp, ilegală. 

— Vedeţi dumneavoastră, a explicat managerul băncii. 
Legile se schimbă şi se schimbă tot mereu. Şi, oricum, legile 
se contrazic una pe alta. O lege spune că nu puteţi scoate 
bani din ţară într-o anume formă, iar altă lege spune că 
singurul mod de a scoate bani din ţară este cutare - cum 
faci? Nu poţi decât să faci aşa cum pare mai bine într-o 
anumită zi din lună. Pot să vă spun următorul lucru, a 


adăugat el, ca sa puteţi înţelege dinainte că, deşi pot să 
aranjez o tranzacţie sau să aranjez să luaţi cu 
dumneavoastră bani în cea mai potrivită formă, tot va fi 
ilegal. 

Max i-a răspuns că înţelege foarte bine, managerul s-a 
înveselit şi ne-a spus că are impresia că ne va face plăcere 
călătoria. 

— Ia sa vedem, călătoriţi cu maşina până la Marea 
Caspică? Da? Un drum minunat. Sa mergeţi la Resht şi, de 
acolo, cu vaporul până la Bake. Va fi un vapor rusesc. Nu 
ştiu mai mult, absolut nimic, decât că merg oamenii cu 
vaporul ăsta. 

Tonul lui sugera că oamenii care au călătorit cu vaporul 
acela au dispărut în spaţiu şi ca nimic nu se mai ştie de ei 
după aceea. 

— Nu numai că va trebui sa luaţi bani cu dumneavoastră, 
ne-a avertizat el, dar va trebui să vă luaţi şi de mâncare. Nu 
ştiu ce aranjamente trebuie să faceţi ca să faceţi rost de 
mâncare în Rusia. În orice caz, pe linia de tren Baku-Batum 
nu aveţi de unde să vă luaţi de mâncare. Va trebui să luaţi 
totul cu dumneavoastră. 

Am mai discutat despre cazare şi alte probleme şi toate 
păreau la fel de dificile. 

După un timp, un alt domn în costum a apărut. Era mai 
tânăr decât domnul Ibrahim şi se numea Mahomet. Domnul 
Mahomet a adus cu dânsul mai multe alte formulare pe 
care Max a trebuit să le semneze şi a mai cerut diverse 
sume mici de bani necesari pentru timbre. Un curier a fost 
chemat şi trimis în bazaar pentru a face rost de moneda 
cerută. 

Domnul Ibrahim a reapărut aducând cu el suma pe care o 
cerusem în bancnote mari, ne-denominate, în loc de noile 
bancnote denominate pe care le cerusem. 

— Ah! Dar este foarte dificil, a spus el trist. Foarte dificil 
într-adevăr. Vedeţi dumneavoastră, în unele zile avem un fel 


de hârtii, în alte zile din celălalt fel. Este vorba doar de 
norocul pe care-l aveţi. 

A trebuit să ne acceptăm ghinionul în acest caz. 

Managerul a încercat să ne înveselească trimițând după 
mai mută cafea şi a continuat, întorcându-se spre noi: 

— E mai bine dacă luaţi banii în tomani73 atunci când 
mergeţi în Rusia. Ilomanii, a adăugat el, sunt ilegali în 
Persia, dar este singura monedă acceptată în bazaar. 

Am mai trimis un acolit în bazaar ca să schimbe marile 
cantităţi de monedă noua în tomani. Tomanii s-au dovedit a 
fi taleri cu chipul Mariei-lereza, din argint curat şi extrem 
de grei. 

— Paşaportul dumneavoastră e în regulă?, ne-a mai 
întrebat. 

— Da. 

— E valabil pentru Uniunea Sovietică? 

Am răspuns că e valabil pentru toate ţările din Europa, 
inclusiv Uniunea Sovietică. 

— Atunci e în regulă. Obţinerea vizei, fără îndoială, va fi 
uşoară. Aţi înţeles, da? Aranjaţi pentru maşină - cei de la 
hotel vă pot ajuta - şi nu uitaţi să va luaţi suficienta 
mâncare pentru trei sau patru zile. Călătoria de la Baku la 
Batum va dura câteva zile. 

Max a zis că ar dori să-şi întrerupă călătoria, câteva zile, la 
Tiflis74. 

— Ah, pentru asta va trebui să întrebaţi când cereţi viza. 
Nu cred că va fi posibil. 

Asta l-a cam supărat pe Max, dar a trebuit să accept. Ne- 
am luat la revedere şi am mulţumit managerului. Două ore 
şi jumătate trecuseră. 

Ne-am întors la hotel şi la dieta noastră cam monotonă. 
Orice doream să comandăm, orice doream să servim, 
chelnerul spunea: „Avem astăzi un caviar foarte bun. Foarte 
bun, foarte proaspăt.” Comandam caviar, care era 
extraordinar de ieftin şi, chiar dacă serveam imense 


cantităţi, părea să nu coste mai mult de 5 şilingi. Câteodată 
ne cam săturat de caviar la micul dejun. 

— Ce aveţi la micul dejun?, întrebam eu. 

— Caviar, tres frais. 

— Nu, nu vreau caviar, vreau altceva. Ouă? Bacon? 

— Nu avem altceva... Avem pâine. 

— Nimic, nimic? Nici ouă? 

— Caviar, tres frais, spunea ferm chelnerul. 

Aşa că ne mulţumeam cu un pic de caviar şi multă pâine. 
Singurul alt fel care ni se oferea la prânz, în afară de caviar, 
era ceva numit La 'Tourte - un fel de tartă cu gem, foarte 
dulce, dar cu o aromă plăcută. 

Ne-am consultat cu chelnerul despre ce mâncare ar trebui 
să luăm cu noi în Rusia, el ne-a recomandat sa luam caviar 
şi am fost de acord să luăm două cutii imense. Chelnerul ne- 
a mai sugerat să luăm şase rațe fripte. Am mai luat pâine, o 
cutie de biscuiţi, borcane de gem şi jumătate de kilogram 
de ceai - „pentru motor” ne-a zis chelnerul. Nu prea ne 
dădeam seama care era legătura între ceai şi motor, dar ne- 
am gândit că e vorba de obiceiul de a oferi ceai şoferului. În 
orice caz, am luat cu noi şi ceai şi cafea. 

După cina din seara aceea, am stat de vorbă cu un tânăr 
francez şi soţia lui. Şi-a manifestat interesul faţă de 
călătoria noastră şi a exclamat cu oroare: 

— C'est impossible! C'est impossible pour Madame. Ce 
băteau, le băteau de Resht ă Baku, ce băteau russe, c'est 
infecte! Infecte, Madame! 75 

Franceza e o limbă extraordinară. Făcea cuvântul infecte 
să sune atât de depravat şi de murdar încât abia reuşeam 
să-mi imaginez. 

— Nu puteţi să mergeţi cu doamna acolo, insista francezul. 

Dar doamna nu se dădea înapoi. 

— Nu cred ca e chiar atât de infecte cum zice el, i-am spus 
mai târziu lui Max. Şi, oricum, avem o grămadă de pudră de 
gândaci şi alte lucruri de genul ăsta. 


Aşa că ne-am pus în mişcare, înarmaţi cu mari cantităţi de 
tomani şi cu hârtiile de la ambasada Rusie, care fuseseră 
foarte categorici în a ne interzice să mergem la Tiflis. Am 
închiriam o maşina buna şi ne-am început călătoria. 

A fost un drum minunat până la Marea Caspică: urcam 
dealuri golaşe şi stâncoase şi, după ce treceam de vârf, 
coboram pe partea cealaltă într-o altă lume. Pe o ploaie 
călduţă, am ajuns, într-un final, la Resht. 

Ne-am îmbarcat pe acel infecte vapor rusesc, simţindu-ne 
oarecum nervoşi, dar totul era extrem de diferit faţă de 
Persia sau Irak. În primul rând, vaporul era de o curăţenie 
desăvârşită, ca într-un spital. Cabinele aveau nişte paturi 
înalte de fier, saltele tari din paie, aşternuturi dintr-un 
bumbac cam grosier, un urcior simplu, metalic, şi o 
chiuvetă. Echipajul arăta ca nişte roboţi - toţi erau înalţi de 
1,80 m şi expresii impasibile. Ne-au tratat politicos, dar ca 
şi cum u am fi fost acolo. Max şi cu mine ne-am simţit exact 
ca acel cuplu sinucigaş din piesa „Outward Bound” (Spre 
larg), cuplu care se mişcau pe vas ca nişte stafii. Nimeni nu 
ne vorbea, nimeni nu se uita la noi şi nu ne acorda nici cea 
mai mică atenţie. 

Totuşi, curând, am văzut ca masa se servea în salon aşa ca 
ne-am îndreptat încrezători către uşă şi ne-am uitat 
înăuntru. Nimeni n-a făcut vreun semn sau nu ne-a 
întâmpinat în vreun fel. Max şi-a luat inima în dinţi şi a 
întrebat dacă putem mânca ceva. Întrebarea nu prea a fost 
bine înţeleasă. 

Max a încercat în franceză, arabă şi puţina persană pe 
care o ştia, dar fără nici un efect. Exasperat, şi-a îndreptat 
degetul către gură, în acel antic gest care nu poate fi 
confundat. Imediat, un bărbat ne-a indicat două scaune de 
la o masă, ne-am aşezat şi mâncarea ne-a fost servită. Era 
destul de bună, dar incredibil de scumpă. 

Am ajuns, în sfârşit, la Baku, unde am fost întâmpinați de 
un agent al Intourist-ului76. Era încântător, plin de 
informaţii şi vorbea franceza în mod fluent. Credea, ne-a 


spus, ca ne-ar face plăcere să mergem la operă să vedem 
„Faust”, dar nu pentru asta venisem până în Rusia. Aşa că s- 
a oferit să ne aranjeze un alt program. În loc de „Faust”, am 
fost forţaţi să admirăm diverse clădiri sau blocuri de 
apartament pe jumătate terminate. 

Când am debarcat, procedura a fost simplă: şase hamali a 
înaintat către noi, în ordinea vârstei, tariful fiind de o rublă 
pentru fiecare bagaj, ne-a zis agentul Intourist. Cel mai 
ghinionist s-a ales cu geamantanul plin de cărţi al lui Max, 
iar cel mai norocos s-a ales cu o umbrelă, dar toţi trebuiau 
plătiţi la fel. 

Hotelul unde ne-am cazat era de asemenea curios: era o 
relicvă din vremuri mai luxoase, cred, iar mobila era bună, 
deşi cam demodată. Fusese vopsită în alb şi era încrustată 
cu trandafiri şi heruvimi. Nu ştiu din ce motiv, era adunată 
în mijlocul camerei, ca şi cum cei ce au cărat mobila, 
aduseseră un dulap, o masă şi o comodă şi le lăsaseră în 
mijlocul camerei. Nici chiar patul nu era lipit de perete. 
Acesta din urmă era deosebit de frumos ca stil şi deosebit 
de confortabil, dar avea nişte aşternuturi prea mici ca să 
acopere salteaua. 

Max a cerut apă caldă pentru a se bărbieri în dimineaţa 
următoare, dar nu prea a avut noroc. „Apă caldă” erau 
singurele cuvinte pe care le ştia în ruseşte, în afară de „vă 
rog” şi „mulţumesc”. Femeia căreia îi ceruse apă caldă a 
scuturat viguros din cap şi i-a adus un urcior mare cu apă 
rece. Max a spus „cald” de câteva ori, încercând să-i 
explice, mimând că se rade, dar femeia a scuturat din cap, 
arătând şocată şi dezaprobatoare. 

— Cred, i-am zis eu, ca eşti prea aristocrat cerând apă 
caldă pentru a te bărbieri. Mai bine opreşte-te. 

Totul în Baku semăna cu o duminică scoțiană: parcă nu era 
nici un fel de plăcere pe străzi; mai toate magazinele erau 
închise, iar cele deschise, unul sau două, aveau cozi lungi 
unde oamenii aşteptau răbdători să cumpere nişte articole 
neinteresante. 


Prietenul nostru de la Intourist ne-a condus la tren, unde 
coada la casa de bilete era enormă. 

— Mă duc să mă interesez de biletele rezervate, ne-a zis 
el, iar noi am avansat încetişor la coadă. 

Deodată, cineva ne trage de mână. Era o femeie din 
partea din faţă a cozii şi ne zâmbea larg. De fapt, toţi 
oamenii aceştia păreau gata să o facă dacă era ceva la care 
să zâmbească. Erau bunăvoința întruchipată. Apoi, cu 
ajutorul pantomimei, femeia stăruia să intrăm în faţa cozii, 
dar noi nu voiam să facem asta şi ne tot trăgeam înapoi, în 
timp ce toţi oamenii de la coadă insistau să ne băgăm în 
faţă. Ne băteau pe mâini şi pe umeri, dădeau din cap şi, 
într-un final, un bărbat ne-a luat de mână şi ne-a tras cu 
forţa în faţă, unde femeia care era la rând s-a dat la o parte, 
înclinându-se şi zâmbind. Ne-am cumpărat biletele de la 
ghişeu. 

Omul de la Intourist s-a întors: 

— Ah, sunteţi gata, a spus el. 

— Oamenii aceştia, deosebit de amabili, ne-au cedat locul, 
a zis Max cu îndoială. Aş fi dorit să le explicaţi că n-am fi 
vrut să facem asta. 

— Dar aşa fac întotdeauna. De fapt, lor le place să stea la 
coadă. E o ocupaţie interesantă, ştiţi? Ei încearcă să stea la 
coadă cât mai mult posibil. Şi sunt foarte politicoşi cu 
străinii. 

Erau, într-adevăr, foarte politicoşi. Ne-au salutat şi ne-au 
făcut cu mâna când ne-am dus la tren. Peronul era foarte 
aglomerată, dar, am descoperit un pic mai târziu, că, de 
fapt, numai noi plecam cu trenul respectiv. Ceilalţi veniseră 
doar ca să se distreze şi să-şi petreacă după-amiaza acolo. 
Într-un final, ne-am urcat în vagon şi ne-am luat rămas-bun 
de la omul de la Intourist, care ne-a asigurat că vom fi 
aşteptaţi în Batum, peste trei zile şi că totul va fi în regulă. 

— Nu v-aţi luat ceşti de ceai la dumneavoastră, dar, fără 
îndoială, una dintre femeile din tren vă va împrumuta una, 
ne-a zis el. 


Ne-am dat seama ce voia sa spună atunci când trenul a 
făcut prima oprire, două ore mai târziu. Una dintre femeile 
din compartiment, destul de bătrână, m-a bătut violent pe 
umăr, mi-a arătat ceaşca ei de ceai şi mi-a explicat, cu 
ajutorul unui tânăr care vorbea germana, că tot ceea ce am 
de făcut este sa pun puţin ceai în ceaşcă şi să mă duc cu ea 
la locomotivă, unde mecanicul ne va da apă fierbinte. Avem 
nişte căni cu noi, iar doamna ne-a asigurat că se va ocupa 
ea de rest. S-a întors cu două căni cu ceai din care ieşeau 
aburi, am desfăcut proviziile şi le-am oferit şi celor din 
compartiment. Călătoria decurgea cum nu se poate mai 
bine. 

Mâncarea noastră s-a păstrat destul de bine, adică am 
mâncat rațele înainte să se strice şi ceva pâine care începea 
să nu mai fie proaspătă. Speram să putem cumpăra pâine în 
drumul nostru, dar nu prea părea posibil. Ne-am înfruptat 
din caviar, bineînţeles, cât mai repede posibil. În ultima zi 
am cam făcut foametea pentru ca nu ne mai rămăsese 
decât o aripă de rață şi vreo două borcane de marmeladă 
de ananas. Ni se făcuse un pic greață mâncând un borcan 
întreg de marmeladă de ananas, dar măcar ne astâmpăra 
foamea. 

Am ajuns la Batum la miezul nopţii, pe o ploaie torențială. 
Bineînţeles, nu aveam nici o rezervare la hotel şi am ieşit 
din gară cu bagajele. Nici un semn de la cineva de la 
Intourist care să ne întâmpine. Era o droshky77 care 
aştepta, un fel de căruţă dărăpănată. Vizitiul, politicos ca de 
obicei, ne-a ajutat să ne urcam şi a îngrămădit bagajele în 
jurul şi deasupra noastră. L-am rugat să ne ducă la un 
hotel, iar el a dat din cap, a pocnit din bici şi am pornit la 
trap pe străzile ude. 

Am ajuns curând la un hotel, iar vizitiul ne-a făcut semn să 
intrăm întâi noi. Ne-am dat seama imediat de ce: la hotel nu 
aveam camere libere şi, când am întrebat unde altundeva 
am putea merge, recepţionerul a dat din cap neînţelegător. 
Am ieşit şi am continuat cursa. Am fost la şapte hoteluri - 


niciunul nu avea camere libere. La al optulea, Max a zis că 
trebuie să luăm măsuri dure dacă vrem să găsim un loc 
unde să dormim. Ne-am aruncat pe canapeaua de pluş din 
hol şi ne-am holbat ca proştii când ni s-a zis ca nu au 
camere libere. Recepţionerul şi funcţionarul şi-au aruncat 
mâinile în sus şi ne-au privit cu disperare. Continuam să ne 
uităm prostiţi la ei şi, din când în când, să cerem o cameră, 
în limbi care ni se părea posibil să fie înţelese. Într-un final, 
ne-au lăsat în pace. Vizitiul ne-a adus bagajele înăuntru, le-a 
lăsat lângă noi şi a plecat salutându-ne cu mâna. 

— Nu crezi că ne-am dat foc la corăbii?, am întrebat eu 
inocentă. 

— E singura noastră speranţă, zice Max. De creme ce nu 
avem cu ce să plecăm şi de vreme ce bagajele noastre sunt 
aici, mă gândesc că o să facă ceva pentru noi. 

Douăzeci de minute mai târziu, ne-a venit în ajutor un 
înger sub forma unui bărbat înalt, peste 1,80 m, cu o 
teribilă mustață neagră, purtând cizme de călărie şi 
arătând exact ca dintr-un balet rusesc. Mă uitam la el cu 
admiraţie. Ne-a zâmbit, ne-a bătut pe umeri prieteneşte şi 
ne-a făcut semn să-l urmăm. Am urcat pe scări două etaje, 
până la ultimul, şi a deschis o trapă în acoperiş de care a 
agăţat o scară. Nu părea prea convenţional, dar, oricum, 
nimic nu era. Max m-a tras după el sus şi ne-am trezit pe 
acoperiş. Tot zâmbitor şi făcându-ne semn să-l urmăm, ne-a 
condus, peste acoperiş, până la casa următoare, unde am 
coborât tot printr-o trapă. Ne aflam într-o mansardă 
imensă, destul de drăguţ mobilată, cu două paturi. A bătut 
cu palma în paturi, a arătat spre noi, a dispărut şi, scurt 
timp apoi, ne-au sosit şi bagajele. Din fericire, nu luasem 
prea multe bagaje de mână, cele mari ne fuseseră luate la 
Baku şi fusesem asiguraţi de omul de la Intourist că le vom 
găsi la Batum. Speram ca asta să se întâmple ziua 
următoare, dar până atunci singurul lucru pe care îl 
doream era un pat şi să dormim. 


A doua zi de dimineaţă voiam să găsim vaporul francez 
care pleca la Stamboul în acea zi şi la care ne rezervasem 
locuri. Deşi am încercat să-i explicăm asta gazdei noastre 
nu părea să ne înţeleagă, nici el, nici altcineva. Aşa că am 
pornit-o pe străzi de unii singuri. N-am realizat niciodată ce 
greu poate fi să găseşti marea dacă nu poţi vedea de pe un 
deal. Am luat-o într-o parte, apoi în alta, şi încă una, 
întrebând despre „vapor” în toate limbile pe care le ştiam. 
Nici cu „port” sau „chei” n-am avut succes - nimeni nu 
părea sa ştie franceză, engleză sau germană. lot ce-am 
reuşit a fost să ne întoarcem la hotel. 

Max a făcut un desen al unei bărci pe o bucată de hârtie şi, 
imediat, gazda noastră a dat semne de înţelegere. Ne-a dus 
într-o sufragerie la etajul întâi, ne-a pus să ne aşezăm pe o 
canapea şi ne dat să înţelegem să-l aşteptăm acolo. După o 
jumătate de oră, a re-apărut, însoţit de un om foarte în 
vârstă, cu o şapcă albastră, care ni s-a adresat în franceză. 
Bătrânul fusese portar al hotelului şi încă se mai ocupa de 
vizitatori. S-a oferit imediat să ne conducă la vapor şi să ne 
care bagajele. 

Primul lucru de făcut era să ne recuperăm bagajele care 
ar fi trebuit să vină de la Baku. Omul ne-a dus la ceea ce era 
clar o închisoare, unde am fost conduşi într-o celulă cu 
gratii în care bagajul nostru stătea chiar în mijloc, stingher. 
Moşul a luat valizele şi ne-a dus către port. Pe drum 
bombănea încontinuu, lucru care ne făcea deosebit de 
nervoşi pentru că ultimul lucru pe care l-am fi dorit, era să 
criticăm guvernul într-o ţară unde nu aveam consul care să 
ne scoată din vreo încurcătură. 

Am încercat să ne descotorosim de el, dar n-am reuşit. 

— Ah, nimic nu mai e cum era, spunea el. De ce credeţi? 
Vedeţi haina pe care o port? Da, e o haină buna, darea 
mea? Nu! Aparține guvernului. Pe vremuri nu aveam o 
haină, aveam patru haine. Poate că nu erau tot atât de bune 
ca asta, dar erau ale mele. Patru haine: una de iarnă, una 
de vară, un pardesiu şi un sacou. Patru haine aveam! 


A mai coborât vocea şi ne-a zis: 

— Bacşişul e strict interzis aici, aşa că, dacă vă gândeaţi 
să-mi daţi ceva, acum ar fi momentul potrivit, când mergem 
pe străduţa asta. 

Un îndemn aşa direct nu putea fi ignorat şi, cum serviciile 
sale erau chiar preţioase, i-am dat o sumă de bani 
frumuşică. Şi-a exprimat aprobarea, a mai mormăit despre 
guvern încă puţin şi, în final, ne-a arătat mândru către 
docuri unde ne aştepta o navă aparţinând Messageries 
Maritimes7/8. 

Am avut o frumoasă traversare a Mării Negre şi, lucrul pe 
care mi-l aduc aminte cel mai bine, este escala pe care am 
făcut-o în portul turcesc Ineblou, de unde au fost îmbarcaţi 
opt sau zece pui de urs. Mergeau la un zoo în Marsilia şi mi- 
a părut rău de ei: erau încântători. Totuşi, ar fi putut avea o 
soartă şi mai crudă. Puteau fi vânaţi, împăiaţi sau ceva la fel 
de groaznic. Măcar au avut parte de un voiaj plăcut pe 
Marea Neagră. Şi acum zâmbesc când îmi aduc aminte cum 
îi hrănea cu biberonul un marinar francez. 

IV 

Un alt lucru foarte important din viaţa noastră a fost vizita 
pe care am făcut-o, într-un sfârşit de săptămână, domnului 
şi doamnei doctor Campbell-Ihompson pentru a putea fi 
cercetată cu atenţie, înainte de a căpăta permisiunea să mă 
duc şi eu la Ninive. Se aranjase, aproape în mod definitiv, ca 
Max să participe alături de ei la săpături, în toamna şi iarna 
următoare. Soții Woolley erau foarte nemulţumiţi de 
plecarea lui, dar Max era hotărât să. Plece. 

C. I., aşa cum i se spunea de obicei doctorului, avea unele 
teste la care îi supunea pe cei în cauză. Unul era un cros cu 
escaladări. Când cineva ca mine locuia la el, îl lua la 
plimbare pe cea mai ploioasă zi posibilă prin tot felul de 
gropi şi hârtoape şi observa ce fel de pantofi purta, dacă 
avea energie, dacă era dispus să-şi taie drum printre 
tufişuri şi să se afunde în pădure. Am fost în măsură să trec 
acest examen cu succes, dat fiind că mă avântasem şi 


colindasem atât de mult prin Dartmoor. Terenurile 
accidentate nu mă speriau. Dar am fost bucuroasă că nu 
erau câmpuri brăzdate prea adânc care te obosesc foarte 
tare. 

Al doilea test a fost să vadă dacă eram mofturoasă la 
mâncare. C.I. A descoperit în curând că puteam mânca 
orice şi asta i-a făcut plăcere. Se bucura de asemenea să-mi 
citească cărţile, ceea ce l-a influenţat în favoarea mea. 
Înţelegând, probabil, că aveam să mă descurc destul de 
bine la Ninive, lucrurile s-au aranjat. Mă x urma să plece la 
sfârşitul lui septembrie, iar eu peste o lună. 

Planul meu era să stau câteva săptămâni la Rodos, pentru 
a mă relaxa şi scrie, apoi să mă duc cu vaporul la 
Alexandretta, unde îl cunoşteam pe consulul britanic. Acolo 
aveam să închiriez un automobil şi să mă duc la Alep, de 
unde urma să iau trenul spre Nisibin, pe frontiera turco- 
irakiană, iar de acolo opt ore cu automobilul până la Moşul. 

Era un plan foarte bun care îi convenea şi lui Max. Trebuia 
să mă întâlnesc cu el la Moşul, dar aranjamentele în 
Orientul Mijlociu arareori se desfăşoară conform planurilor. 
Marea Mediterană poate fi foarte agitată. După ce am ajuns 
la Mersin, valurile se înălţau furioase şi zăceam gemând în 
cabina mea. Stewardul italian era plin de compasiune şi 
foarte necăjit că nu voiam să mănânc nimic. Din când în 
când îşi vâra capul pe uşă şi încerca să mă îmbie cu ceva de 
pe meniul zilei. 

— Vă aduc spaghete bune, cu sos gustos de roşii, o să vă 
placă foarte mult. 

Am scos un geamăt. Numai gândul la spaghete grasE. Cu 
sos de roşii, mă dădea gata. 

Apărea apoi mai târziu: 

— Am acum ceva care o sa vă placă sigur: frunze de viţă, 
în ulei de măsline, umplute cu orez. Delicios. 

Alte multe gemete din partea mea. Mi-a adus o farfurie cu 
supă, dar grăsimea de deasupra mi-a întors stomacul pe 
dos încă o dată. 


Cum ne apropiam de Alexandretta m-am străduit să mă 
pun pe picioare să mă îmbrac, să-mi strâng lucrurile şi apoi 
am ieşit pe punte cu un mers şovăitor, nesigur, în speranţa 
că aerul curat mă va reînvia. Cum stăteam pe punte, 
simţindu-mă ceva mai bine în vântul rece, biciuitor, mi s-a 
spus că eram poftită să mă duc în cabina căpitanului. Mi-a 
dat vestea că vasul nu putea acosta la Alexandretta. 

— Marea e prea agitată, doamnă. Vedeţi, este cu neputinţă 
să acostăm acolo. 

Era încurcată situaţia, într-adevăr. Aşa că nu puteam să 
comunic nici cu consulul. 

— Ce pot să fac? l-am întrebat pe căpitan. 

A ridicat din umeri. 

— Va trebui să mergeţi la Beirut. Nu-i nimic altceva de 
făcut. 

Am rămas consternată. Beirutul era în direcţia opusă. Dar 
nu aveam încotro. 

— Nu vă cerem alţi bani, a spus căpitanul încurajator. Cum 
nu suntem în stare să vă debarcăm aici, vă ducem la portul 
următor. 

Până când am ajuns la Beirut, furtuna se mai domolise, dar 
marea era încă agitată. Am luat apoi un tren foarte încet 
care m-a dus la Alep. Dacă-mi amintesc bine, călătoria a 
durat vreo şaisprezece ore cel puţin; toată ziua, chiar mai 
mult. 

Nu exista toaletă în tren şi trebuia să te duci prin gări, dar 
nu ştiai niciodată dacă şi acolo puteai găsi vreo toaletă. A 
trebuit să rabd toate cele şaisprezece ore. Din fericire eram 
foarte bine dotată în această direcţie. 

Ziua următoare am luat Orient Expresul până la Tel 
Kochek, care, la acea vreme, era punctul terminus al liniei 
Berlin-Bagdad. Acolo am avut încă şi mai mult ghinion. 
Drumul spre Moşul era inundat în două locuri şi râurile 
erau umflate, căci vremea fusese foarte proastă. A trebuit 
să stau două zile la casa de oaspeţi, un loc foarte primitiv, 
unde nu aveai nimic de făcut. M-am învârtit printr-un ţarc 


îngrădit cu sârmă ghimpată, am mers o bună bucată de 
drum în deşert, apoi m-am întors. Mesele erau în mod 
invariabil aceleaşi, de fiecare dată: ouă prăjite şi pui aţos. 
Am citit singura carte pe care o aveam, iar după asta nu mi- 
a mai rămas altceva de făcut decât să mă gândesc. În cele 
din urmă am ajuns la casa de oaspeţi de la Moşul. Era de 
neînțeles cum de ajunsese până acolo ştirea sosirii mele, 
căci Max mă aştepta pe scări. 

— N-ai fost teribil de speriat, când ai văzut că nu am sosit 
acum trei zile? l-am întrebat. 

— O, nu; se întâmplă adesea, mi-a răspuns Max. 

Am plecat cu automobilul la casa pe care soţii Campbell- 
Thompson o închiriaseră, lângă marele deal din Ninive. Era 
la o milă şi jumătate depărtare şi era cu totul încântătoare; 
o casă la care o să mă gândesc întotdeauna cu dragoste şi 
afecţiune. Avea un acoperiş plat, cu un turn pătrat într-un 
colţ şi un portic elegant din marmură. Noi aveam camerele 
de sus. Erau foarte sumar mobilate, în special cu lăzi pentru 
portocale, şi aveam doar două paturi de campanie. În jurul 
casei creşteau tufe de trandafiri care, atunci când am sosit, 
erau pline de boboci roz. Mă gândeam că a doua zi 
dimineaţă aveau să se deschidă şi cât de frumos vor arăta. 
Dar nici gând, a doua zi erau tot boboci. Nu am putut 
înţelege acest fenomen al naturii - un trandafir, desigur, nu 
este un cactus care înfloreşte noaptea. Adevărul era 
următorul: aceşti trandafiri se cultivau pentru uleiul care se 
extrăgea din ei şi oamenii veneau la patru dimineaţa să 
culeagă florile de cum se deschideau. Aşa că rămâneau 
numai bobocii foarte tineri. 

Activitatea lui Max îi cerea să ştie să şi călărească. Mă 
îndoiesc că Max călărise prea des până atunci, dar a stăruit 
spunând că şi înainte de a veni acolo fusese la un manej la 
Londra. Ar fi fost mai îngrijorat dacă şi-ar îi dat seama că 
marea pasiune a lui C. 1. Era să facă economii. Deşi în multe 
privinţe se dovedea un om foarte generos, îşi plătea 
muncitorii cu cele mai mici salarii posibile. Una dintre 


economiile pe care le făcea era că niciodată să nu plătească 
prea mult pentru un cal, aşa că oricare animal cumpărat de 
el se prea putea să aibă nişte năravuri ascunse până când 
proprietarul reuşea să încheie târgul cu C. T. Se cabra, 
zvârlea din copite, se speria repede sau cine ştie ce alte 
metehne avea. Cel de acum nu făcea excepţie şi trebuia să 
călărească în fiecare dimineaţă pe o potecă bolovănoasă 
sau noroioasă, care ducea până în vârful dealului. Era un 
adevărat chin, mai ales că Max arbora o mutră de o totală 
indiferenţă. Totul a mers până la urmă şi n-a căzut 
niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva ar fi însemnat o 
dezonoare supremă pentru el. 

Înainte de a părăsi Anglia, C. T. Îi spusese: „Nu uita că 
dacă o să cazi de pe cal, nici un muncitor nu va mai avea 
măcar o fărâmă de respect pentru tine”. 

Ritualul începea la 5 dimineaţa. C. T. Se urca pe acoperiş. 
Max se ducea după el şi după ce se consultau, semnalizau 
cu o lanternă gărzii de noapte de pe vârful dealului de la 
Ninive. Prin această semnalizare se transmitea cum era 
vremea, dacă se putea lucra sau nu. Cum începuse toamna 
şi anotimpul ploios, lucrurile se înrăutăţeau. Mulţi dintre 
muncitori veneau de la o distanţă de câţiva kilometri 
depărtare şi se uitau la lumina de pe deal ca să ştie dacă 
trebuie sau nu s-o pornească de acasă. La timpul potrivit, 
Max şi C. 'I. Plecau călări spre vârful dealului. 

Barbara Campbell-Thompson şi cu mine ne duceam la ora 
8 pe deal şi luam micul dejun împreună: ouă tari, ceai şi 
pâine locală. În acele zile de octombrie era foarte plăcut, 
deşi în alte luni timpul se rece şi atunci ne îmbrăcam bine. 
Regiunea din jur era frumoasă: colinele şi munţii din 
depărtare, Jebel Maglub-ul posomorât, munţii Kurzi cu 
zăpadă pe creste. Dacă priveai în partea cealaltă vedeai 
râul Tigrul şi Mosulul cu minaretele sale... Ne întorceam 
acasă şi mai târziu ne întorceam să luăm cu bărbaţii un 
dejun picnic. 


Am avut un diferend cu C. I., a cedat cu amabilitate, dar 
cred că am scăzut în ochii lui. Îmi doream foarte mult să-mi 
cumpăr o masă de la bazar. Puteam să-mi ţin hainele în lăzi 
pentru portocale, să le folosesc drept scaune, aveam una 
lângă pat, dar ceea ce-mi trebuia ca să lucrez era o masă 
solidă pe care să pot bate la maşină şi sub care să-mi ţin 
genunchii. Nu era nicidecum vorba ca C. 1. Să plătească 
masa; o cumpăram eu. S-a uitat cu dispreţ la mine pentru 
că vroiam să cheltuiesc bani pe ceva care nu-mi era absolut 
necesar. Dar am stăruit că-mi era absolut necesar. 

Scrisul era munca mea şi pentru asta îmi trebuiau unele 
instrumente: o maşină de scris, un creion, o masă la care să 
pot lucra. Aşa că C. I. A cedat, dar a fost foarte indispus. Am 
stăruit că trebuie să cumpăr o masă solidă, nu un simplu 
fleac cu patru picioare şi o planşă deasupra care se clătina 
când o atingeai. Aşa că masa a costat zece lire, o sumă 
nemaipomenită încă pentru aşa ceva. Cred că i-au trebuit 
vreo două săptămâni ca să mă ierte de această 
extravaganţă. Oricum, de îndată ce m-am văzut în posesia 
mesei, m-am simţit fericită, iar C. TI. Mă întreba cu 
amabilitate despre felul cum se desfăşoară activitatea mea. 
Cartea era „Moartea lordului Edgware” şi un schelet care s- 
a găsit într-un mormânt, pe deal, a fost imediat numit Lord 
Edgware. 

Motivul principal al venirii lui Max acolo a fost efectuarea 
unor săpături adânci pe dealul de la Ninive. C. TI. Nu era 
chiar atât de entuziasmat de treaba asta, dar conveniseră 
mai înainte că Max avea să încerce. Preistoria devenise la 
modă acum în arheologie. Toate săpăturile până atunci 
fuseseră de natură istorică, dar acum fiecare era pasionat 
de civilizațiile mult mai vechi, despre care până atunci se 
ştia foarte puţin. 

Examinaseră movile mici din toată ţara, adunaseră 
fragmente de vase pictate de pe oriunde fuseseră, 
etichetându-le, clasificându-le, ambalându-le în saci, 
examinând modelele de pe ele. Interesul pentru toate 


acestea rămânea infinit. Deşi erau atât de vechi, totuşi erau 
noi. 

Dat fiind că scrisul nu fusese încă inventat la vremea când 
toate acestea fuseseră făcute, datarea lor era excepţional 
de grea. Era extrem de complicat să stabileşti dacă un tip 
din această ceramică era făcută înaintea celeilalte. Woolley 
săpase la Ur până dăduse de pânza freatică, şi chiar mai 
jos, şi ceramica pictată de la Tell 'Ubaid provoca tot felul de 
speculaţii. Max era foarte pasionat, ca fiecare de altfel, şi, 
într-adevăr, rezultatele săpăturilor noastre adânci de la 
Ninive au fost excepţionale pentru că a ieşit repede la 
iveală că movila enormă, de 90 de picioare înălţime, era pe 
trei sferturi preistorică, ceea ce nu se bănuise până atunci. 
Numai straturile de pe vârf erau asiriene. 

Excavaţia atât de adâncă devenise înfricoşătoare, după 
câtva timp, pentru că trebuiau să sape în pământ virgin, la 
o adâncime de 90 de picioare. La sfârşitul campaniei s-a 
terminat de săpat şi C. T., care era un om curajos, îşi făcea 
întotdeauna un punct de onoare ca să coboare în groapă cu 
lucrătorii o dată pe zi. Nu suporta înălțimile şi era foarte 
greu pentru el. Max nu avea nici o tulburare din cauza 
înălţimii aşa că era vesel să se urce şi să se coboare. 
Muncitorii, ca toţi arabii, nu aveau amețeli. Se urcau şi 
fugeau în sus şi în jos pe drumul în spirală, îngust şi 
alunecos, aruncându-şi coşurile unii altora, scoțând 
pământul, făcând tot felul de glume, zbenguindu-se, la un 
pas de marginea excavaţiei. 

— O, Doamne fereşte! mormăia cu dezaprobare C. T şi se 
apuca cu mâinile de cap, nefiind în stare sa privească în jos 
la ei. În curând o s-avem aici un accident mortal 

Dar nimeni n-a murit acolo; toţi erau foarte siguri pe 
picioarele lor. Într-una din zilele noastre de repaus, am 
hotărât să închiriem un automobil şi să ne ducem la marele 
deal de la Nimrud, care fusese explorat de Layard cu vreo 
sută de ani înainte. Max a avut unele dificultăţi până am 
ajuns acolo, căci drumurile erau foarte proaste. Cea mai 


mare parte din drum trebuia străbătută peste câmpuri, iar 
mătcile râurilor şi canalele de irigație erau adesea de 
netrecut. 

Dar până la urmă am ajuns şi am mâncat acolo, sub cerul 
liber. O! Şi ce loc minunat era! Apele Tigrului curgeau la o 
depărtare de vreun kilometru şi ceva de-acolo, iar pe marea 
movilă Acropolis se desprindeau din sol imense 
protuberante, capete din piatră asiriene, iar ceva mai 
departe se contura aripa enormă a unui mare duh. Era o 
întindere de pământ spectaculoasă, învăluită în linişte şi 
pătrunsă de urmele trecutului. 

Mi-l amintesc pe Max spunând: 

— Aici mi-ar place să sap, dar ar trebui făcut ceva pe o 
scară foarte mare. Ar trebui o mulţime de bani, dar dacă aş 
putea, acest loc l-aş alege înaintea oricărui altuia de pe 
întreg pământul. 

A lăsat să se audă un suspin: 

— Of, nu cred că se va întâmpla vreodată aşa ceva! 

Şi iată, am acum, în faţa mea, cartea lui Max, „Nimrud şi 
vestigiile sale”. Ce bine îmi pare că marea dorinţă a inimii 
lui a fost împlinită. Nimrud s-a trezit din somnul său de sute 
de ani. Layard a început lucrările, soţul meu le-a terminat. 

Max a mai descoperit şi alte taine: marele fort 
Shalmaneser în afara barierelor oraşului, unele palate în 
diferite părţi ale oraşului. Povestea cetăţii Calah, capitala 
militară a Asiriei, a fost şi ea dezvăluită total. Nimrudul este 
acum cunoscut, cu toată istoria lui, aşa cum unele din cele 
mai frumoase obiecte făurite vreodată de meşteri, sau mai 
curând i-aş numi artişti, au ajuns în muzeele lumii. Lucruri 
delicate din fildeş, de o frumuseţe de nemăsurat. 

Am avut şi cu un rol aici, lucrând la curăţarea multora din 
acestea. Ca un adevărat profesionist, posedam uneltele 
mele favorite: o crenguţă de portocal pe post de croşet 
foarte fin, folosind o dată chiar şi instrumentul unui dentist, 
care mi l-a împrumutat sau mai curând mi l-a dat, împreună 
cu un borcan cu cremă pentru faţă pe care am găsit-o a fi 


cea mai folositoare. Cu ajutorul acesteia scoteam uşurel 
ţărâna din fisuri, fără ai dăuna fildeşului friabil. De aceea 
avea o căutare atât de mare crema mea de faţă, încât după 
câteva săptămâni nu mai rămăsese nimic pentru bietul meu 
obraz bătrân. 

Era foarte palpitant, cu răbdarea, grija pe care trebuia să 
o ai, delicateţea ce se cerea când umblai cu obiectele 
acelea. Cea mai emoţionantă zi din toate, şi una din cele 
emoţionante zile din viaţa mea, a fost când muncitorii au 
dat buzna în casă, venind de la un puț asirian pe care-l 
săpau şi au strigat: „Am găsit o femeie în puț! Este o femeie 
în puț!” Şi au adus, înfăşurată într-un sac, o mare cantitate 
de noroi. 

Am avut plăcerea să o spăl de pământul acela într-un 
lighean foarte mare. Încetul cu încetul, a apărut capul, bine 
conservat de pământ, de două mii cinei sute de ani. Şi iată - 
un cap cafeniu deschis la culoare, cu părul negru, buzele 
uşurel colorate, un surâs enigmatic ca acela al fecioarelor 
de pe Acropole. Femeia din puț, Mona Lisa - aşa cum 
stăruise directorul antichităţilor din Muzeul irakian să fie 
numită - îşi are acum locul ei de onoare în noul Muzeu din 
Bagdad, fiind unul dintre lucrurile cele mai impresionante 
care a fost găsit vreodată în săpături. 

Erau acolo şi multe alte obiecte din fildeş, unele poate de o 
frumuseţe chiar mai mare decât a capului acestuia, dar nu 
tot atât de spectaculoase. Aşa erau plăcile ornamentate cu 
vaci, cu capul întors, alăptându-şi viţeii. Altele, tot din fildeş, 
reprezentând femei în faţa unei ferestre, privind afară, fără 
îndoială ca Izabela cea ticăloasă79. 

Apoi două plăci minunate, înfăţişând un negru omorât de o 
leoaică. Bătrânul zace pe jos, eu o fâşie aurie în jurul 
şoldurilor, sclipiri aurii îi apar şi în păr, iar capul pare 
ridicat într-o stare de extaz, leoaica stând deasupra, gata 
să-l sfâşie. Frunze şi flori în albastru strălucitor, roşu şi aur, 
completează decorul. Printr-un mare noroc s-au găsit două 


din aceste plăci. Una se află acum la Muzeul din Bagdad, iar 
alta la British Museum, la Londra. 

Te simţi mândru că aparţii rasei omeneşti, când vezi ce 
lucruri minunate au putut făuri mâinile oamenilor. 

Mândria de a fi creator este un lucru extraordinar. Îmi 
amintesc de un tâmplar care a făcut odată un suport oribil 
de lemn pentru pus prosoape, la una din casele expediției 
noastre; omul se simţea dotat cu un spirit creator. Când a 
fost întrebat de ce-i pusese nişte picioare atât de mari, 
contrar indicaţiilor primite, a răspuns pe un ton de reproş: 

— A trebuit să-l fac aşa pentru că aşa era foarte frumos. 

Nouă ni se părea hidos, dar lui frumos şi îl crease aşa 
pentru că era frumos - împlinise un act de creaţie. 

Oamenii pot fi răi, mai răi decât animalele, dar pot de 
asemenea să se înalțe către ceruri într-un extaz al creaţiei. 
Catedralele Angliei reprezintă monumente prin care omul 
venerează ceea ce este deasupra lui. Îmi place roza 
Tudorilor, este cred pe frontonul Capelei de la King's 
College de la Cambridge, unde cioplitorul în piatră, contrar 
dispoziţiilor primite, a făurit în mijlocul florii chipul 
Madonei, pentru că socotea în sinea lui că regii Tudor au 
fost veneraţi prea mult şi cea în cinstea căreia se aducea 
slava prea puţin. 

Aceasta a fost ultima campanie de lucru a doctorului 
Campbell-Thompson. El era mai mult un epigrafist şi, 
pentru el, cuvântul scris, documentele istorice prezentau 
mult mai mult interes decât aspectul arheologic al 
săpăturilor. Ca toţi epigrafiştii se aştepta întotdeauna să 
găsească nenumărate tăblițe scrise. 

Se făcuseră atâtea săpături la Ninive, încât era foarte greu 
să dai de rostul tuturor clădirilor. Pentru Max palatele nu 
prezentau un interes deosebit. Îl interesau, în special, 
săpăturile adânci ale perioadelor preistorice, pentru că se 
ştia prea puţin despre acestea. 

Imaginase un plan, pe care l-am găsit foarte interesant, de 
a săpa la o movilă mică, el singur în această parte a lumii. 


Trebuia să fie mică pentru că ar fi fost greu de găsit banii 
necesari pentru lucrări, dar considera că treaba asta putea 
fi făcută şi, pentru că era extrem de importantă, trebuia 
făcută. 

Deci, pe măsură ce trecea timpul, era şi mai preocupat de 
cele ce se realizau în săpăturile adânci din solul virgin. 

Când s-a ajuns la bază, aceasta se cerceta pe o bucăţică de 
pământ de câţiva metri. S-au găsit doar câteva cioburi, nu 
multe, datorită suprafeţei reduse, şi totul provenea dintr-o 
perioadă de timp diferită de cele anterioare. Din acel 
moment Ninive a fost etichetat de jos în sus: Ninevite |, 
lângă solul virgin, apoi Ninevite 2, Ninevite 3, Ninevite 4 şi 
Ninevite 5. Ninevite 5, perioadă în care olăritul se făcea la 
roată, dădea la iveală vase minunate cu modele pictate şi 
gravate. Cele mai multe vase erau potire, decoraţiile şi 
modelele pictate pe acestea fiind pline de vigoare şi de 
farmec. Materialul în sine nu era de o calitate atât de 
superioară ca acel făcut poate cu câteva mii de ani mai 
devreme. Aveau o culoare frumoasă, asemenea caisei, o 
lucrătură delicată, aproape ca şi vasele greceşti smălţuite, 
netede şi cu decoraţii mai ales geometrice, cu un model, de 
obicei, cu puncte. Max spunea că erau asemenea vaselor 
găsite la Tell Halaf în Siria, dar acelea au fost considerate 
întotdeauna ca provenind dintr-o perioadă mult mai târzie 
şi, în orice caz, acestea erau lucrate cu mult mai multă artă. 

Le-a cerut câtorva muncitori să-i aducă diferite bucățele 
de oale din satele unde locuiau, pe o rază de l kilometru; 
vasele din unele locuri erau din perioada târzie Ninevite 5 
şi, pe lângă varietățile pictate, mai exista şi un gen foarte 
frumos de vase gravate, lucrate cu multă delicateţe. Mai 
erau apoi vase roşii şi cenuşii, dintr-o perioadă mai 
timpurie, şi altele cenuşii, simple şi nepictate. 

Evident, una sau două din movilele mici, care acopereau 
regiunea până la poalele munţilor, fuseseră abandonate cu 
mult înainte ca oalele să fie făcute la roată şi aceste oale 
fine şi timpurii erau făurite cu mâna. Exista în special o 


movilă foarte mică, numită Arpachiyah - numai la vreo cinci 
kilometri est de marele cerc de la Ninive. Pe această 
moviliţă nu exista aproape nici o urmă mai târzie decât 
cioburile pictate din epoca Ninevite 2. Aceasta pare să fi 
fost ultima perioadă importantă. 

Max a fost atras de locul acesta. L-am îndemnat să 
continue cercetările aici pentru că îmi plăceau atât de mult 
aceste vase şi mă gândeam că ar fi foarte pasionant să se 
afle câte ceva despre ele. Era un mare risc, a spus Max. 

Trebuie să fi fost un sat foarte mic, într-adevăr, şi e greu 
să-ţi imaginezi că ar fi putut fi unul important, aşa că era 
îndoielnic că s-ar putea găsi ceva aici. Totuşi oamenii care 
au lucrat acele oale trebuie să fi trăit acolo. Poate că 
deprinderile lor erau primitive, dar nu şi vasele făurite de ei 
căci acestea erau de cea mai aleasă calitate. Nu puteau să 
le fi produs cetatea Ninive din apropiere - asemenea 
porţelanurilor locale Swansea şi Wedgwood, din Anglia - 
căci Ninive încă nu exisă când modelau ei lutul şi nu a 
existat câteva mii de ani după ei. Atunci pentru cine le 
lucrau? Era simpla dragoste de a lucra ceva frumos? 

Natural, C. T. Considera că Max greşea atribuind atâta 
importantă perioadei preistorice şi condamna toată această 
„agitaţie modernă” privind vasele. Numai datele istorice, 
spunea el, erau singurele care aveau importanţă, omul 
povestindu-şi istoria lui nu în cuvinte rostite, ci scrise. Într- 
un sens, amândoi aveau dreptate: C. 1. Pentru că 
documentele istorice erau într-adevăr revelatoare în mod 
unic; şi Max pentru că e nevoie, ca să afli ceva nou despre 
istoria omului, să foloseşti ceea ce acesta singur poate să-ţi 
povestească, în cazul de faţă prin ceea ce făurise cu mâinile 
lui. Şi eu am avut dreptate observând că oalele din acest 
cătun erau frumoase şi că merita să mă preocup de ele. 

Aveam dreptate să mă întreb mereu: „De ce?” Pentru că 
oamenilor ca mine aceste întrebări le fac viaţa interesantă. 

Mi-a plăcut foarte mult prima mea experienţă de a mă afla 
într-un loc unde se fac permanent săpături arheologice. Am 


îndrăgit Moşul, m-am legat foarte mult de C. 1. Şi de 
Barbara, am terminat cartea despre moartea lordului 
Edgware şi găsiseră în mod fericit asasinul. Când le-am 
făcut o vizită lui C. T. Şi doamnei sale, le-am citit cu glas 
tare întreg manuscrisul şi le-a plăcut foarte mult. Cred că 
au fost singurii oameni cărora le-am citit cu adevărat un 
manuscris, cu excepţia familiei mele. 

Nici nu-mi venea aproape să cred, când în februarie, anul 
următor, mă găseam împreună cu Max din nou la Moşul, 
stând de data asta la casa de oaspeţi. Se purtau discuţii 
privind săpăturile la mica noastră movilită Arpachiyah, mica 
noastră Arpachiyah, despre care nimănui nu-i pasase până 
atunci şi nu-i dăduseră nici o importanţă, dar care avea să 
devină un nume cunoscut în întreaga lume a arheologilor. 
Max reuşise să-l convingă pe John Rose, care fusese 
arhitect la Ur, să lucreze cu noi. Era prietenul nostru, era 
un minunat desenator, şi avea un fel de a vorbi liniştit şi un 
umor amabil pe care l-am găsit irezistibil. La început, John 
cam ezita să ni se alăture. Nu mai dorea să se întoarcă la 
Ur. Nu ştia prea bine dacă merita să continue activitatea 
arheologică sau să se întoarcă la arhitectură. Totuşi, aşa 
cum i-a arătat Max, nu era vorba de o expediţie de lungă 
durată. Cel mult două luni; iar de lucru nu prea era mult. 

— De fapt, i-a spus Max, cu persuasiune, poţi s-o consideri 
ca pe o vacanţă. E o perioadă frumoasă a anului, sezonul 
florilor, clima e bună, fără furtuni de nisip ca la Ur, fără 
munţi şi dealuri. O să-ţi placă foarte mult. Va fi o odihnă 
perfectă. 

John s-a lăsat convins. 

Dar Max a adăugat: 

— Un risc există, totuşi! 

Era un moment delicat pentru el, căci se afla la începutul 
carierei. Făcuse această alegere cu de la sine putere şi de 
rezultat va depinde situaţia sa: va reuşi sau se va 
compromite. 


Chiar de la început, totul a fost nefavorabil. Vremea era 
îngrozitoare. Ploua cu găleata, fiind aproape imposibil să te 
duci undeva cu automobilul, şi s-a dovedit a fi incredibil de 
greu să aflăm cine era proprietarul pământului pe care ne 
propuneam să facem săpături. Problemele privind 
proprietatea pământului în Orientul Mijlociu sunt 
întotdeauna pline de dificultăţi. Dacă se află la o distantă 
mai mare de oraş, atunci pământul este sub jurisdicţia unui 
şeic şi toate aranjamentele financiare şi de altă natură le 
discuţi cu el, având însă un oarecare sprijin din partea 
guvernului ca să-ţi acorde o anumită autoritate. Pământul 
înregistrat ca Tell80 - adică cel care în antichitate a fost 
ocupat - este proprietatea guvernului şi nu a stăpânului 
pământurilor. Dar mă îndoiesc că Arpachiyah, fiind o biată 
moviliţă pe suprafaţa solului, ar fi fost considerată astfel. 
Aşa că trebuia să intrăm în legătură cu proprietarul. 

Părea simplu. A apărut un bărbat mare, vesel, asigurându- 
ne că el era proprietarul. Dar a doua zi am aflat că de fapt 
proprietarul era un văr de-al doilea al soţiei sale. În ziua 
următoare am auzit că pământul nu era proprietatea 
vărului şi că mai mulţi oameni erau coproprietari. În a treia 
zi de când ploua fără întrerupere, Max s-a trântit pe pat cu 
un geamăt puternic: 

— Ce crezi! a spus el. Există nouăsprezece proprietari! 

— Nouăsprezece proprietari pentru bucăţica aia de 
pământ? am întrebat neîncrezătoare. 

— Aşa se pare. 

Până la sfârşit am reuşit să descurcăm toată această 
încurcătură. S-a găsit adevăratul proprietar - era o vară de- 
a doua a mătuşii vărului soţului mătuşii cuiva, care, fiind 
incapabilă să-şi administreze singură afacerile, trebuia să 
fie reprezentată de soţul ei şi de alte rude. Cu ajutorul 
Mutassarif-ului din Moşul, al Departamentului Antichităţilor 
din Bagdad, al Consulului britanic şi încă alţi câţiva, toată 
povestea a fost aranjată şi un contract extrem de sever 
încheiat. Penalizări teribile urmau să fie impuse de o parte 


şi de alta, dacă cineva nu şi-ar fi respectat angajamentul. 
Ceea ce i-a plăcut soţului proprietarei a fost inserarea unei 
clauze care preciza că, dacă din orice pricină lucrările 
noastre ar fi fost împiedicate sau contractul anulat, 
trebuiau să plătească imediat o mie de lire. 

— Este o chestiune foarte importantă, a spus el plin de 
mândrie, că, dacă nu dau toată asistenţa care îmi stă în 
putere şi dacă nu respect promisiunile pe care le-am făcut 
în numele soţiei mele, voi pierde o mie de lire. 

Toată lumea a fost foarte impresionată de asta şi toţi 
spuneau: 

— Este posibil să piardă o mie de lire! Aţi auzit? Putem 
scoate de la el o mie de lire dacă ceva nu merge bine. 

Dar adevărul e că dacă i s-ar fi aplicat vreo penalizare 
bietului om, tot ceea ce s-ar fi putut scoate de la el ar fi fost 
vreo zece dinari, cel mult. 

Am închiriat o casă mică, foarte asemănătoare cu aceea pe 
care o avusesem cu C. I. Era puţin mai departe de Moşul şi 
mai aproape de Ninive, dar avea tot aşa un acoperiş plat şi 
o verandă de marmură, cu ferestre din marmură de Moşul 
de o factură puţin cam eclesiastică, cu pervazuri de 
marmură pe care se puteau pune vase. Aveam 0 
bucătăreasă, un băiat de serviciu, un câine mare, fioros, 
care lătra la toţi câinii din vecini şi când se apropia câte 
cineva de casă - o căţea care, când i-a venit vremea, a fătat 
şase căâţeluşi. Posedam de asemenea o mică camionetă şi un 
şofer irlandez, numit Gallagher. Rămăsese aici din timpul 
războiului din 1914 şi nu s-a mai dus niciodată acasă. Acest 
Gallagher era o persoană extraordinară. Uneori ne 
povestea poveşti minunate. Avea o adevărată saga care 
relata cum descoperise un nisetru pe ţărmul marii Caspice 
şi cum împreună cu un prieten au izbutit să-l transporte, în 
gheaţă, peste munţi, în Iran, şi să-l vândă la un preţ ridicat. 
Nenumăratele întâmplări petrecute de ei de-a lungul 
călătoriei te făceau să ţi se pară că asculţi Odiseea sau 
Eneida. 


Ne-a dat informaţii folositoare cu privire la prețuirea 
exactă a vieţii unui om. 

— In Irak e mai bine decât în Iran, ne-a spus el. În Iran te 
costă şapte lire dacă omori un om, în Irak scapi doar cu trei. 

Gallagher mai păstra încă amintiri de când fusese în 
război şi dresa câini într-un mod foarte milităros. Cei şase 
căţeluşi erau strigaţi câte unul pe nume şi veneau în ordine 
la casa bucătăresei. Swiss Miss era favorita lui Max şi ea 
era chemată întotdeauna prima. Toţi căţeluşii erau teribil 
de urâţi, dar aveau farmecul pe care îl au puii de animale în 
toată lumea. Veneau de obicei pe verandă, după ce luam 
ceaiul şi îi deparazitam cu mare atenţie. A doua zi erau tot 
atât de plini de purici, deşi făceam tot ce de putea ca să-i 
scăpăm. 

Gallagher s-a văzut că era şi un mare cititor, citea la 
disperare. Sora mea îmi trimitea în fiecare săptămână 
pachete de cărţi pe care, după ce le citeam, i le treceam lui. 
Citea foarte repede şi părea că nu are nici o preferinţă, 
citea tot ce-i cădea în mână: biografii, romane, poveşti de 
dragoste, cărţi de aventuri, lucrări ştiinţifice, aproape tot. 
Era ca un om flămând, care spune că orice mâncare e la fel. 
Nu are importanţă ce este, doreşti pur şi simplu mâncare. 
Şi el dorea hrană pentru mintea şi sufletul lui. Ne-a povestit 
o dată despre unchiul lui, Fred, pe care îl înghiţise un 
crocodil în Burma. Ne-a spus cu amărăciune: 

— Nu ştiam ce să fac. Totuşi ne-am gândit că lucrul cel mai 
bun era să împăiem crocodilul şi aşa am făcut, apoi i l-am 
trimis soţiei lui acasă. 

Vorbea liniştit şi într-o manieră foarte prozaică. La început 
credeam că fabulează, dar, până în cele din urmă, am ajuns 
la concluzia că de fapt tot ce ne spunea era adevărat. Era 
tipul de om căruia i s-au întâmplat cu adevărat lucrurile 
cele mai extraordinare şi mai greu de crezut. 

Trăiam zile de mari emoţii şi griji. Până acum nimic nu 
arăta că riscul pe care şi-l asuma Max avea să dea rezultate 
bune. 


Am descoperit numai clădiri mizere, neinteresante, nici 
măcar din chirpici, pereţi calcaroşi greu de identificat. 
Pretutindeni se găseau cioburi încântătoare, câteva cuțite 
frumoase, negre din rocă vulcanică cu crestături delicate pe 
tăiş Dar deocamdată nici o descoperire importantă. 

John şi Max se încurajau unul pe altul, spunându-şi că era 
încă prea devreme şi că până ce va sosi doctorul Jordan, 
directorul general al Muzeului de Antichităţi din Bagdad, 
vom avea, în orice caz, toate nivelele măsurate şi etichetate, 
aşa ca să se dovedească că totul a fost făcut în mod ştiinţific 
şi cum trebuie. 

Şi apoi, pe neaşteptate, a sosit ziua cea mare. Max a venit 
în fugă acasă să mă ia, unde eram ocupată să repar nişte 
vase. 

— O descoperire minunată, spuse el. Am dat peste 
atelierul unui olar. Trebuie să mergi cu mine. Este cea mai 
minunată privelişte pe care ai văzut-o vreodată. 

Şi într-adevăr, aşa era, o lovitură norocoasă. Atelierul 
olarului era acolo, sub pământ. Fusese părăsit la un 
incendiu şi flăcările îl conservaseră minunat. Erau acolo 
farfurii, vase, căni, platouri splendide, olărie policromă 
strălucind toată în soare, roşie, neagră, portocalie - o 
privelişte încântătoare. 

Din acel moment eram atât de ocupați încât nici nu mai 
ştiam cum să facem faţă. Vas după vas ieşea la iveală. Vasele 
erau sparte din cauza prăbuşirii acoperişului, dar existau şi 
puteau fi reconstituite aproape toate. Unele fuseseră uşor 
afumate, dar pereţii căzuseră peste ele şi le feriseră. Au 
stat acolo aproape şase mii de ani neatinse. O farfurie 
enormă, lustruită într-un roşu închis, splendid, având în 
centru un model în formă de trandafir şi cu desene 
frumoase în jur, foarte geometrice, era sfărâmată în 
şaptezeci şi şase de bucățele. Nu lipsea încă niciuna din ele 
şi au fost reasamblate, încât farfuria se oferă acum în toată 
splendoarea ei, în muzeul unde se află. Mai era şi un 
castron care îmi plăcea mie foarte mult, semănând cu 


pavilionul Regatului Unit, într-un portocaliu închis, cu un 
ton cald. 

Nu mai puteam de bucurie; jubila şi Max şi, în felul lui 
liniştit, şi John. Dar, Doamne, cât a trebuit să muncim 
începând de atunci şi până la sfârşitul campaniei! 

În toamna aceea am învăţat desenul tehnic. M-am dus la 
şcoala secundară locală, unde am fost instruită de un 
profesor fermecător, care nu putea crede că ştiu atât de 
puţin. 

— Parcă nu ai auzit niciodată de un unghi drept, mi-a spus 
el cu dojană. 

Am recunoscut că era adevărat, nu auzisem. 

— E greu să descrii lucrurile, fără asta, a continuat el. 

Totuşi am învăţat să măsor şi să calculez şi să reduc la 
scară faţă de dimensiunea respectivă. Acum sosise timpul 
să dau socoteală de ceea ce învăţasem. Erau mult prea 
multe lucruri de făcut şi trebuia să ne împărţim judicios 
munca între noi. Eu făceam de două, trei ori mai mult decât 
ceilalţi, dar John avea nevoie de oarecare asistenţă şi eu 
eram în stare să i-o asigur. 

Max era pe şantier toată ziua, în timp ce John desena. 
Venea împleticindu-se la masă, spunând: 

— Cred că am să orbesc. Am o senzaţie ciudată la ochi şi 
sunt atât de ameţit în cât abia pot umbla. Am desenat cu 
mare viteză, fără pauză, de la opt dimineaţă: 

— Şi trebuie să continuăm cu toţii să lucrăm şi după masă, 
zicea Max. 

— Şi când mă gândesc că mi-ai spus că va fi ca o vacanţă, a 
comentat cu amărăciune John. 

Pentru a sărbători sfârşitul campaniei, am hotărât să 
organizăm un concurs pentru muncitorii de la şantier. Aşa 
ceva nu se mai făcuse niciodată până acum. Se ofereau 
premii multe şi mari, iar la concurs putea să participe 
oricine. 

S-a discutat foarte mult despre asta. De la început unii 
dintre cei mai vârstnici şi mai serioşi se întrebau dacă nu le 


va fi ştirbită demnitatea, luând parte la concurs alături de 
tineri, doar cu câteva tuleie în bărbie. Nu era un lucru pe 
care un om demn, un om cu greutate, trebuie să-l accepte. 
Până la urmă au venit toţi şi am discutat amănuntele. Cursa 
avea să fie de aproximativ cinci kilometri şi trebuia să se 
traverseze râul Khosr, tocmai dincolo de dâmbul de la 
Ninive. Au fost stabilite cu grijă regulile. În primul rând, nu 
se admiteau comportări neloiale, contrare regulilor 
stabilite: nimeni nu trebuia să trântească pe cineva pe jos, 
să-l înghiontească, să-i taie drumul, să-l sâcâie sau alte 
lucruri de felul acesta. Deşi nu ne aşteptam ca aceste reguli 
să fie respectate, totuşi speram că nu vor îi excese prea 
mari. 

Premiile erau: primul o vacă, al doilea o oaie, al treilea o 
capră. Mai existau şi o seamă de premii mai mici, găini, 
făină şi ouă de la o sută la zece. Toţi cei care parcurgeau 
toată distanţa primeau un pumn de curmale şi halva cât 
putea ţine în două mâini. Aceste premii pot afirma că ne-au 
costat pe noi zece lire. 

I-am spus A. A.A.A. 

— Asociaţia atletică a amatorilor din Arpachiyah. Apele 
râului erau umflate la acea vreme şi cine ar fi vrut să vină 
să asiste nu putea trece podul. Dar aviația fusese invitată să 
urmărească cursa din aer. 

A venit şi ziua respectivă şi priveliştea a fost memorabilă. 
Primul lucru care s-a întâmplat a fost că, atunci când s-a 
tras un foc de pistol dându-se semnalul de pornire, toţi 
concurenţii s-au repezit înainte şi cei mai mulţi au căzut în 
Khosr. Alţii s-au desprins, de furnicarul de oameni şi au 
luat-o la fugă mai departe. Toţi s-au comportat destul de 
bine, nimeni nu a trântit pe cineva. S-au făcut multe pariuri, 
dar niciunul dintre favoriţi nu s-a clasat printre primii. Pe 
locul întâi a fost un bărbat puternic, un atlet, al doilea un 
biet om care întotdeauna părea nemâncat şi al treilea un 
băieţandru. Au răsunat aplauze nemaipomenite. În acea 
seară toată lumea s-a veselit, şefii de echipă au dănţuit, 


lucrătorii de asemenea şi cel care a câştigat premiul al 
doilea, adică oaia, a tăiat-o imediat şi a făcut un ospăț 
pentru întreaga familie şi pentru prieteni. A fost o zi mare 
pentru Asociaţia atletică a amatorilor din Arpachiyah. 

Am plecat în strigăte de urale: „Să fiţi binecuvântaţi!”, „Să 
veniţi din nou” şi aşa mai departe. Ne-am dus la Bagdad, 
unde toate descoperirile noastre preţioase ne aşteptau la 
Muzeu. Acolo, Max şi cu John Ross le-au despachetat şi a 
urmat distribuirea. Eram în luna mai şi mercurul 
termometrelor ajunsese la peste 40* la umbră. Căldura nu-i 
pria lui John şi în fiecare zi arăta încă şi mai rău. Am avut 
norocul că nu tăceam parte din echipa care se ocupase cu 
ambalatul, aşa că puteam sta în casă. 

Situaţia politică în Bagdad se înrăutăţea şi, deşi speram să 
ne întoarcem în anul viitor ca să săpăm într-un alt loc sau să 
lucrăm mai departe la Arpachiyah, începusem să ne îndoim 
că va mai fi posibil. După ce am plecat, s-au iscat 
încurcături în privinţa expedierii antichităţilor şi am avut 
multe necazuri până ce am putut scoate lăzile noastre. Până 
în cele din urmă lucrurile s-au aranjat, dar au trecut multe 
luni şi din această cauză s-a spus că nu ar fi recomandabil 
pentru noi să mai venim şi să săpam în anul următor. Câţiva 
ani nimeni nu a mai făcut săpături în Irak, toţi s-au dus în 
Siria. Şi astfel în anul următor am hotărât să căutăm un loc 
potrivit în Siria. 

Un ultim lucru îmi amintesc, care a fost un fel de 
prevestire pentru ceea ce avea să urmeze. Eram la ceai, la 
doctorul Jordan, la Bagdad. El era şi pianist şi în acea zi s-a 
aşezat în faţa pianului şi ne-a cântat Beethoven. Avea un 
cap foarte frumos şi, uitându-mă la el am constatat, într- 
adevăr, că era un bărbat splendid. Întotdeauna părea 
amabil şi plin de atenţie faţă de cei din jur. Cineva a 
pomenit, întâmplător, ceva despre evrei; în acel moment s-a 
schimbat la faţă. O schimbare extraordinară care n-am mai 
văzut-o niciodată pe faţa nimănui până atunci. L-am auzit 
spunând: 


— Nu înţelegeţi. Evreii noştri sunt prea diferiţi de ai 
dumneavoastră. Reprezintă un pericol real. Trebuie sa fie 
exterminați. Nu este nimic altceva de făcut! 

M-am uitat la el neputând să cred ceea ce auzeam O 
spunea cu toată convingerea. Era pentru prima oară că se 
făcea aluzie la grozăvia ce avea să vină din Germania. 
Oamenii care, probabil călătoriseră pe acolo, îşi dădeau 
seama, dar ceilalţi oameni, prin anii 1932-1933, nu bănuiau 
absolut nimic. În acea zi, când ne aflam în salonul 
doctorului Jordan care cânta la pian, am văzut primul 
nazist; mai târziu am descoperit că soţia lui era o nazistă şi 
mai fioroasă. Amândoi aveau o misiune de îndeplinit acolo, 
nu numai de a conduce muzeul de antichităţi sau de a lucra 
pentru ţara lor, ci să-l spioneze pe propriul lor ambasador. 
Există lucruri în viaţă, care te întristează cu adevărat atunci 
când reuşeşti tu singur să te convingi de ele. 

V 

Ne-am întors acasă încununaţi de triumf şi Max a început 
vara din greu, scriindu-şi raportul asupra campaniei. Am 
avut o expoziţie la British Museum cu o parte din 
descoperirile noastre. Cartea lui Max despre Arpachiyah a 
fost publicată în acel an sau în următorul; nu trebuia 
amânată în nici un fel publicarea cărţii. Max spunea că, în 
general, arheologii au tendinţa să-şi amâne prea mult 
publicarea cărţilor şi noile cunoştinţe erau astfel date la 
iveală cu mari întârzieri. În timpul celui de-al doilea război 
mondial, pe când lucram la Londra, am scris o carte despre 
timpul petrecut de noi în Siria, pe care am intitulat-o: 
„Come, Tell Me How You Live” (Hai spune-mi cum trăieşti) şi 
îmi place să o recitesc din când în când, pentru că-mi 
amintesc astfel de zilele petrecute în Siria. Un an de 
săpături seamănă destul de mult cu altul. Se întâmplă 
aceleaşi lucruri. E o repetare fără prea multe noutăţi. Au 
fost timpuri fericite, ne-am simţit foarte bine şi am avut 
mult succes cu săpăturile noastre. 


Anii aceia între 1930 şi 1938 s-au dovedit a fi ani foarte 
buni, pentru că erau scutiţi de griji din afară. Pe măsură ce 
munca şi, în special, succesul te acaparează, ai tendinţa să- 
ţi îngădui mai puţin răgaz, dar erau ani fără necazuri, ani 
doar de multă muncă, care nu ne absorbea cu totul. Eu 
scriam cărţi polițiste, Max cărţi de arheologie, rapoarte şi 
articole. Eram ocupați, însă trăiam fără tensiune. 

Deoarece îi era greu lui Max să stea prea mult în 
Devonshire, ne petreceam doar vacanţele Rosalindei acolo. 
Cea mai mare parte din timp stăteam la Londra, mutându- 
ne când într-o casă de a mea, când în alta, încercând vedem 
care ne place mai mult. Carlo şi Mary au căutat, când eram 
în Siria, o casă potrivită pentru noi şi făcuseră o listă 
întreagă. Mi-au spus să mă duc să văd casa din Sheffield 
Terrace nr. 48. Când am văzut-o, am dorit imediat să 
locuiesc acolo, aşa cum poate nu am dorit niciodată să 
locuiesc în vreo casă. Era perfectă, cu excepţia, poate, a 
faptului că avea subsol. Nu erau multe camere, dar erau 
mari şi bine proporţionate. Exact ceea ca ne trebuia nouă. 
Cum intrai, la dreapta exista o sufragerie mare, la stânga 
salonul. La jumătatea scărilor se afla o sală de baie şi o 
toaletă, iar la etajul I, deasupra sufrageriei, la dreapta, o 
cameră tot atât de mare - biblioteca lui Max, o cameră 
spațioasă cu loc suficient pentru mese mari pe care se 
puteau înşirui vase şi pune tot felul de hârtii. La stânga era 
un dormitor mare pentru noi, la etajul de deasupra încă 
două camere mari şi una mică între ele. Cea mică avea să 
fie a Rosalindei. Camera mare deasupra biroului lui Max - 
cameră pentru oaspeţi, dacă ar fi fost cazul, iar cea din 
stânga am declarat că urma să fie camera mea de lucru. 
Toată lumea a fost surprinsă de această hotărâre a mea, 
căci niciodată nu mă gândisem să am aşa ceva, dar au fost 
cu toţii de acord că era timpul pentru biata Missus să aibă 
şi ea o cameră a ei. 

Doream şi eu o încăpere unde să nu mă deranjeze nimeni. 
Fără telefon, cu pian cu coadă, o masă solidă, mare, o sofa 


sau un divan confortabil, un scaun tare cu spetează înaltă 
pentru bătut la maşină, un fotoliu în care să mă întind şi 
nimic altceva. Am cumpărat un pian Steinway de concert şi 
mă simţeam foarte bine în camera mea. La acel etaj nimeni 
nu avea voie să folosească vreun aspirator, când eram 
acasă. Aveam şi eu acum locul meu şi m-am bucurat de el 
cinci sau şase ani, până când casa a fost bombardată în 
timpul războiului. Nu ştiu de ce, dar de-atunci n-am mai 
avut niciodată aşa ceva: poate pentru că m-am deprins 
repede să folosesc iarăşi masa din sufragerie sau colţul 
lavaboului. 

Casa de la Sheffield Terrace nr. 48 mi-a adus noroc. Am 
simţit asta din momentul în care am intrat în ea. Cred că 
atunci când eşti deprins de mic cu odăi mari, aşa cum 
aveam la Ashfield, îţi lipseşte mereu spaţiul foarte mult. Am 
locuit în mai multe case mici, fermecătoare, ca aceea din 
Campden Street sau ca acea căsuţă de la grajduri, dar nu 
au fost niciodată aşa cum ar fi trebuit. Nu e vorba de 
grandoare, poţi avea un apartament mic şi foarte elegant, 
sau poţi închiria, cu mult mai puţini bani, o casă mare, 
sărăcăcioasă care se va dărăpăna rapid. Sentimentul de a 
avea un spaţiu în jurul tău, de a fi în stare să te desfăşori, 
asta contează. Într-adevăr, dacă trebuie să cureţi singură o 
cameră este mai uşor să cureţi una mare, decât să fii 
obligat să te tot învârteşti prin toate colţurile şi după toate 
mobilele într-o cameră mică unde sunt grămădite o mulţime 
de lucruri. 

Max a supravegheat personal construirea unui nou cămin 
în biblioteca lui. Avusese de-a face cu atâtea cămine şi 
coşuri de cărămidă arsă în Orientul Apropiat încât îşi 
închipuia că se şi pricepe la această treabă. Constructorul a 
privit cu îndoială planurile. Nu poţi şti niciodată cum ies 
coşurile şi căminele, spunea el, căci în conformitate cu 
calculele, ar trebui ca totul să meargă bine, dar în realitate 
lucrurile ies de obicei altfel. 


— Şi planul ăsta, al dumneavoastră, nu o să iasă bine, de 
asta sunt sigur! i-a spus el lui Max. 

— Îl construieşti exact cum îţi arăt eu şi ai să vezi! i-a 
replicat Max. 

Spre durerea sa, domnul Withers a văzut. Căminul lui Max 
nu a scos fum niciodată. Avea o cărămidă mare asiriană cu o 
scriere cuneiformă pe ea fixată pe poliţa de deasupra şi 
camera a fost evident etichetată ca bârlogul unui arheolog. 

Un singur lucru mă tulbura de când ne-am mutat acolo şi 
asta era un miros pătrunzător în dormitorul nostru. 

Lui Max nu-i mirosea şi Bessie credea că e o nălucire de-a 
mea, dar am precizat cu hotărâre că nu născoceam nimic. 
Îmi mirosea a gaze. Max m-a încredinţat că nu erau gaze în 
casă. 

— N-am ce face, mie îmi miroase a gaze, am stăruit eu. 

Am adus constructori şi specialişti în instalaţii de gaze şi 
toţi s-au întins pe jos pe burtă, au mirosit pe sub pat şi mi- 
au spus că mi se năzărise. 

— Ce-ar putea să fie? Deşi, ca să vă spun drept, nu 
miroase a nimic, ne-a încredinţat cel de la gaze. Poate un 
şoarece mort sau un şobolan. Dar şobolan nu e, căci ar 
mirosi mai puternic; poate că e doar un şoarece. 

— Poate că asta o fi, am spus eu. O fi un şoarece mic. 

— Să ridicâăm podelele. 

Au scos podelele, dar nu au găsit nimic, nici un şoarece 
mare sau mic mort. Şoarece mort sau gaze, mirosul 
persista. 

Am chemat în continuare tot felul de instalatori, pe absolut 
oricine mi-a trecut prin minte. Până la urmă toţi se uitau cu 
silă la mine. Fiecare se săturase de spusele mele; Max, 
Rosalind, Carlo toţi declarau că totul e o născocire a mamei. 
Dar mama ştia când mirosea a gaze şi a continuat să o 
spună. Până în cele din urmă, după ce aproape îi 
înnebunisem pe toţi, am fost răzbunată. Sub podeaua 
dormitorului meu a fost găsită o ţeava veche de gaze, prin 
care acesta continua să se scurgă. Pe contor nu se 


înregistra, nimeni nu a ştiut, în casa noastră nu exista 
contor de gaze, dar exista o ţeavă de gaze nefolosită 
rămasă în funcţiune de pe timpuri şi gazul se scurgea 
încetişor pe acolo. Am fost atât de încrezută după ce s-a 
văzut că am avut dreptate, încât câtva timp nu se mai putea 
înţelege nimeni cu mine şi mai mult ca oricând, o pot 
afirma, am fost mai încrezătoare în nasul meu de copoi. 
Înainte de a achiziţiona casa din Sheffield Terrace, Max şi 
cu mine am cumpărat o casă la ţară. Doream o casă mică 
pentru că nu ne puteam duce să facem week-endurile la 
Ashfield. Ar fi fost cu totul altceva dacă am fi avut o mică 
locuinţă la ţară, nu departe de Londra. 

Cele două locuri favorite ale lui Max din Anglia erau 
ţinutul de lângă Stockbridge, unde stătuse în copilărie, şi 
cel de lângă Oxford. Timpul petrecut la Oxford, a fost unul 
din cele mai fericite din viaţa lui. Cunoştea bine regiunea 
din jur şi iubea Tamisa. Aşa că ne-am dus să căutăm în susul 
şi în josul Tamisei. Ne-am oprit în mai multe locuri. Era greu 
de găsit case pe malurile râului, pentru că sau erau oribile, 
în stil victorian târziu, sau erau căsuțe din acelea de ţară 
care iarna sunt periclitate de inundaţii. În cele din urmă am 
văzut un anunţ în „The Times”. Era cam cu o săptămână 
înainte de a pleca în Siria. 

— Uite, Max, am spus eu, o casa de vânzare la Wallingford. 
Ce mult ne plăcuse Wallingford-ul. Să fie oare una din 
casele de pe malul râului? Dar nu era nimic atunci când am 
fost noi. 

Am telefonat agentului şi ne-am grăbit să ne ducem. 

Era o casă mică, încântătoare, stil Queen Anne, foarte 
aproape de drum, dar în spate avea o curte din care se 
separa, printr-un zid, o grădină de zarzavaturi, mai mare 
decât doream noi; mai jos însă, ceea ce pentru Max era 
idealul, erau pajişti care coborau până la râu. Se întindeau 
pe o porţiune bună din mal, mai mult de un kilometru în 
afară de Wallingford. Casa avea cinci dormitoare, trei 
camere de zi şi o bucătărie remarcabil de drăguță. Cum ne 


uitam prin fereastra salonului prin ploaie am văzut un 
cedru foarte frumos de Liban. Era de fapt pe câmp, dar 
câmpul ajungea până la un şanţ de lângă casă şi m-am 
gândit că am putea avea o peluză dincolo de şanţ şi am 
împinge pajiştile mai departe, aşa ca cedrul să fie în 
mijlocul peluzei noastre şi vara, în zilele călduroase, vom 
putea lua ceaiul acolo, sub copac. 

Nu prea aveam mult timp să stăm pe gânduri. Casa era 
foarte ieftină, nu avea nici o încurcătură, am telefonat 
agentului, am vorbit cu avocaţii, cu inspectorii pentru 
terenuri şi construcţii şi am cumpărat-o cu aprobarea 
obişnuită a inspectorului. 

Din nefericire nu am putut să o mai vedem decât după 
nouă luni. Am plecat în Siria şi acolo tot timpul ne întrebam 
dacă nu am fost nebuni să o cumpărăm. Plănuiserăm să 
cumpărăm o căsuţă la ţară şi în schimb ne-am trezit 
stăpânind această casă Queen Anne cu ferestre graţioase şi 
bine echilibrată. Wallingford era un loc plăcut. Avea puţine 
legături de cale ferată şi astfel nu era genul unde oamenii 
să vină, fie de la Oxford, fie de la Londra. 

— Cred, a spus Max, că vom fi foarte fericiţi acolo. 

Şi într-adevăr se împlinesc acum treizeci şi cinci de ani de 
când suntem fericiţi acolo. Biblioteca lui Max s-a mărit de 
două ori pe cât era şi, de acolo, privea drept spre râu. 
Winterbrook House, Wallingford, este casa lui Max şi 
întotdeauna a fost a lui; Ashfield era casa mea şi cred că şi a 
Rosalindei. 

Şi aşa, vieţile noastre îşi urmau cursul. Max cu activitatea 
lui de arheolog şi entuziasmul lui pentru aceasta, iar eu cu 
scrisul meu, care acum devenea mai profesional şi deci mult 
mai puţin entuziast. 

La început era palpitant să scriu cărţi, în parte şi pentru 
că nu simţeam că sunt un autor real, şi de fiecare dată era 
surprinzător să mă văd în stare să scriu cărţi care se şi 
publicau. A scrie cărţi devenise acum ceva obişnuit. 
Devenise meseria mea. Nu erau numai publicate, ci mi se şi 


cerea stăruitor să le scriu. Dar eterna dorinţă de a face 
ceva care nu era de fapt treaba mea, mă descumpănea. Pe 
de altă parte, dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, viaţa mea ar fi 
fost foarte monotonă. 

Acum doream să scriu altceva decât o povestire polițistă. 
Astfel, încercând un sentiment de vinovăţie, m-am bucurat 
foarte mult scriind un roman, numit „Giant's Bread” (Pâinea 
uriaşului). Era o carte despre muzică şi, ici şi acolo, lăsam 
să se vadă că ştiam câte ceva din punct de vedere tehnic. 
Cartea s-a bucurat de critici bune şi a fost vândută destul 
de bine, ţinând seama că era un „prim roman”. Mă 
foloseam, pe copertă, de numele de Mary Westmacott şi 
nimeni nu ştia că eu eram autoarea. Am reuşit să păstrez 
acest secret 15 ani. 

Am mai scris o carte, un an sau doi mai târziu, sub acelaşi 
pseudonim: „Unfinished Portrait” (Portretul neterminat). 
Dar o singură persoană mi-a ghicit secretul: Nan Watts, 
acum Nan Kon. Avea femeia asta o memorie grozavă şi 
unele expresii pe care le-am folosit despre unii copii şi o 
poezie din prima carte i-au atras atenţia. Imediat şi-a spus 
în sinea ei: „Agatha a scris asta, sunt sigură”. 

Într-o zi, m-a atins uşurel cu cotul în coaste şi mi-a spus cu 
o voce puţin afectată: 

— Am citit zilele trecute o carte, care mi-a plăcut foarte 
mult. Stai, cum se chema? Parcă... „Sângele piticului”, da, 
se numea „Sângele piticului”! 

Apoi mi-a făcut cu ochiul într-un fel foarte maliţios. 

Când am ajuns acasă am întrebat-o: 

— Şi acum, ia zi-mi, cum de-ai ghicit tu despre „Giant's 
Bread”. 

— Păi cum să nu ghicesc? Îţi cunosc prea bine felul de-a 
vorbi. 

Din când în când, scriam cântece, în special balade. Habar 
nu aveam că mă voi bucura de norocul extraordinar să 
păşesc într-un sector cu totul diferit al scrisului şi să o fac la 


o vârstă când aventurile nu mai sunt chiar aşa de uşor de 
încercat. 

Cred că ceea ce m-a pus în mişcare a fost faptul că mă 
plictisea felul în care erau adaptate pentru scenă cărţile 
mele. Deşi scrisesem piesa „Cafeaua neagră”, nu m-am 
gândit niciodată serios să scriu piese de teatru. Mi-a făcut 
plăcere când am scris „Akhenaton”, dar nu am crezut 
niciodată că va fi cândva reprezentat. Mi-a venit dintr-o 
dată gândul că, dacă nu-mi place felul în care sunt adaptate 
cărţile mele pentru scenă, ar trebui să încerc eu însumi să 
le transpun. Mi se părea că dramatizările cărţilor mele nu 
erau reuşite, pentru că rămâneau prea legate de original. O 
carte polițistă se deosebeşte în mod esenţial de o piesă de 
teatru şi astfel devine mult mai dificil de adaptat decât o 
carte obişnuită. Are o intrigă atât de complicată şi de obicei 
multe personaje şi piste false, încât este sortită să fie 
confuză şi supraîncărcată. Ceea ce se cerea era 
simplificare. 

Scrisesem cartea „len Little Niggers” (Zece negri mititei) 
- intitulată în America „Zece indieni mititei” - şi pentru că 
era atât de greu de realizat, ideea m-a fascinat. Trebuia să 
moară zece oameni fără ca lucrurile să ajungă ridicole sau 
ca asasinul să fie evident. Am scris cartea după ce făcusem 
multe schiţe dinainte şi eram mulţumită cum ieşise. Totul 
era clar, direct, uimitor, şi totuşi avea o explicaţie perfect 
raţională; de fapt, trebuia să aibă un epilog pentru ca 
lucrurile să se explice. A fost bine primită şi recenzată, dar 
persoana cea mai mulţumită eram eu, pentru că eu ştiam 
mai bine decât oricare critic cât de greu îmi fusese. 

Acum făceam un pas mai departe. M-am gândit în sinea 
mea că ar fi foarte palpitant dacă aş putea s-o transform 
într-o piesă de teatru. La prima vedere părea imposibil, 
pentru că nu mai rămânea nimeni să povestească, aşa că 
trebuia s-o modific într-o anumită măsură. Mi s-a părut că 
puteam realiza o piesă perfectă dacă făceam o singură 
modificare povestirii originale. Două personaje trebuiau să 


fie inocente, să se unească la urmă şi să iasă nevătămaţi din 
încercarea grea. Aceasta nu avea să fie contrar spiritului 
poeziei pentru copii originale, tradiţionale, căci există o 
versiune a celor „Zece băieţei negri” care se termină 
spunându-se că ultimul „s-a însurat şi atunci nu a mai 
rămas niciunul”. 

Am scris piesa. Nu a primit multă încurajare. „Nu poate fi 
reprezentată”, a fost verdictul general. Doar lui Charles 
Cochran i-a plăcut foarte mult. Ela făcut tot ce a putut să o 
reprezinte, dar din nefericire nu a reuşit să-şi convingă 
susţinătorii să fie de acord cu el. Au spus lucrurile 
obişnuite, că era imposibil de reprezentat, era de nejucat, 
lumea va râde doar, nu va fi însă nici o tensiune. Cochran a 
susţinut cu tărie că nu este de aceeaşi părere, dar asta era 
situaţia. 

— Sper că altă dată o să ai mai mult noroc cu această 
piesă, mi-a spus el, pentru că aş vrea foarte mult să o văd 
reprezentată. 

Norocul mi-a venit la timp. Bertie Mayer era atras de 
piesă, pusese în scenă „Alibi”, cu Charles Laughton. Irene 
Henschell, ca producător, s-a descurcat admirabil. Eram 
foarte curioasă să văd metodele ei de punere în scenă, 
pentru că erau atât de diferite de cele ale lui Gerald Du 
Maurier. Pentru început, ochiului meu experimentat i-a 
apărut neîndemânatică, ca şi cum ar fi fost nesigură de ea. 
Dar văzând cum se dezvolta tehnica ei, mi-am dat seama 
cât de sigură era, totuşi. La început, părea că ia contactul 
cu scena văzând mişcările, lumina, cum va arata totul, fără 
să se audă. Mai apoi, ca şi cum i-ar fi venit în minte un gând 
prea târziu, s-a concentrat dintr-o dată asupra scenariului. 
Rezultatul era eficient şi impresionant. Tensiunea a crescut 
bine şi efectul de lumină, cu cele trei pete luminoase în 
scenă, când toţi ţineau lumânări în mână, pentru că era o 
pană de curent, a fost de mare efect. 

Fiindcă piesa era bine jucată, puteai simţi cum creşte 
tensiunea, cum se iscă teama şi suspiciunea între o 


persoană şi alta, iar asasinatele erau atât de perfect 
realizate, încât niciodată când am văzut piesa nu am 
observat nici o încercare de râs sau de ridiculizare a 
senzaţionalului din piesă. Nu spun că este piesa sau cartea 
mea care să-mi placă cel mai mult sau că aş crede că este 
cea mai bună, dar socotesc că în această lucrare măiestria o 
depăşeşte pe oricare alta din toate cărţile pe care le-am 
scris. Bănuiesc că cei „Zece negri mititei” m-au făcut să fiu 
şi autor dramatic. Atunci am hotărât că dramatizarea 
cărţilor mele am s-o fac numai eu. Eu voi alege cărţile care 
trebuie adaptate şi numai pe acelea care ar fi potrivite 
pentru aşa ceva. 

Următoarea carte pe care am încercat s-o dramatizez, 
deşi cu mulţi ani mai, târziu, a fost „Groapa” (The Hollow). 
Într-o zi, mi-a venit ideea că din această carte ar putea ieşi 
o piesă foarte bună. l-am spus Rosalindei, care a avut 
întotdeauna în viaţa mea rolul de a mă descuraja, dar fără 
succes. 

— Să faci din Hollow o piesă, mamă?! a sărit Rosalind 
îngrozită. E o carte bună, îmi place, dar nu poţi să o 
transformi într-o piesă! 

— Ba pot! am răspuns, stimulată de opoziţia ei. 

— O, aş vrea să n-o faci, a mai spus Rosalind, oftând. 

În orice caz mă distram notând idei pentru Hollow. Era, 
într-un fel, mai mult roman decât povestire polițistă. Am 
considerat întotdeauna că am ruinat această carte prin 
introducerea lui Poirot. Mă obişnuisem cu Poirot în cărţile 
mele, aşa că natural, a apărut şi în aceasta: numai că aici nu 
era potrivit. Şi-a îndeplinit el misiunea foarte bine şi aici, 
dar, mă gândeam mereu, cartea ar fi fost mult mai realistă 
fără el. Aşa că atunci când m-am apucat să schiţez piesa, l- 
am scos afară pe Poirot. 

Piesa a fost scrisă în ciuda opoziţiei şi a altora pe lângă 
Rosalind. Peter Saunders, care a pus în scenă atâtea piese 
de-ale mele de atunci, a găsit-o bună. Când piesa s-a 
dovedit a fi un succes, nu mai aveam nici o rezervă. Ştiam 


acum prea bine că a scrie cărţi era profesiunea mea solidă, 
sigură. Puteam să continui să scriu, să inventez intrigi până 
când mă voi ramoli. Nu am fost niciodată disperată la 
gândul că n-aş mai putea scrie a carte. 

Există întotdeauna o perioadă teribilă, evident: acele trei, 
patru săptămâni prin care trebuie să treci când încerci să 
te apuci de o carte. Nu este chin mai mare. Stai într-o 
cameră, învârtindu-te de colo, acolo, muşti din creioane, te 
uiţi la maşina de scris sau te trânteşti pe sofa şi parcă ai 
dori să baţi în retragere. Apoi te scoli şi cauţi pe cineva 
ocupat să-l întrerupi de la treburi. De obicei pe Max, pentru 
că el e atât de blând, şi îi spui: 

— Vai, Max, e îngrozitor! Ştii, am uitat să scriu! Pur şi 
simplu nu mai sunt în stare să aştern două rânduri. Ni voi 
mai scrie niciodată nimic! 

— Ba da, vei scrie, răspunde Max cu un ton consolator. 

La început o spunea cu oarecare anxietate; acum îşi 
întoarce liniştit ochii înapoi la lucrul lui, în timp ce-ţi 
vorbeşte potolit. 

— Dar ştiu că nu voi mai fi în stare. Nu pot să mă gândesc 
la nimic. Am avut o idee şi acum mi se pare că a dispărut. 

— Ei, este un moment peste care ai să treci. Ai mai avut 
momente din astea. Tot aşa vorbeai şi anul trecut şi anul 
celălalt 

— De data asta e altceva, răspund foarte sigură de mine. 

Bineînţeles că nu era nimic deosebit şi lucrurile se 
prezentau exact ca şi altă dată. De câte ori eşti cuprins de o 
asemenea stare, uiţi ceea ce ai simţit mai înainte: suferinţa, 
disperarea, incapacitatea de a face ceva original. Şi totuşi, 
se pare că această criză trebuie trăită. Ai nevoie de o 
sondare a străfundurilor fiinţei tale pentru a scoate de 
acolo ceea ce-ţi trebuie. Nu poţi să-ţi revii la starea 
normală, până când nu ai încercat o tulburare adâncă, până 
când nu ai trăit ore întregi de totală zăpăceală. Nu ai nici o 
inspiraţie să scrii, iar dacă pui mâna atunci pe o carte îţi dai 
seama că mintea îţi fuge în altă parte şi nu o citeşti cum 


trebuie. Dacă încerci să dezlegi cuvinte încrucişate nu-ţi 
poţi fixa atenţia şi eşti stăpânit de un sentiment de 
deznădejde care te paralizează. 

Mai apoi, dintr-un motiv necunoscut, un „automat” interior 
se declanşează şi te pune în mişcare. Începi să funcţionezi. 
Îţi dai seama atunci că „inspiraţia” vine şi ceața se risipeşte. 
Dintr-o dată, ştii cu certitudine absolută exact ceea ce A. 
Vrea să-i spună lui B. Poţi să pleci de acasă, să umbli pe 
stradă vorbind de una singură, energic, repetând 
convorbirea, să spunem, pe care Maud o va avea eu Aylwin; 
ştii precis unde vor fi, de unde îi va urmări celălalt bărbat, 
dintre copaci şi cum fazanul mort de pe jos îi aminteşte lui 
Maud ceva ce uitase şi aşa mai departe şi mai departe. Te 
întorci acasă fericită. Nu ai înfăptuit încă nimic, dar ai ajuns 
triumfătoare ACOLO. 

În acel moment, a scrie piese de teatru mi se părea ceva 
încântător, pur şi simplu pentru că nu era datoria mea, 
pentru că nu încercam sentimentul că trebuia să mă 
gândesc la o piesă de teatru. Piesele de teatru sunt mult 
mai uşor de scris decât cărţile, pentru că le poţi vedea cu 
ochii minţi şi nu eşti stânjenit, ca într-o carte, de descrieri 
care te împovărează atât de teribil şi te ţin în loc cu cele ce 
se întâmplă. Spaţiul limitat al scenei simplifică lucrurile. 

Nu eşti obligată să urmăreşti eroina când urcă şi coboară 
scările, ori când se duce până la terenul de tenis şi se 
întoarce, fiind preocupată de gândurile pe care trebuie să 
le descrii. Ai de-a face numai cu ceea ce poate fi văzut şi 
auzit. De privit, de simţit şi de ascultat - iată ce ai de făcut. 

Am fost întotdeauna sigură că pot scrie o carte pe an. 

Sensul pieselor de teatru va rămâne pentru mine o 
aventură, care uneori îmi reuşeşte, alteori nu. Poţi reputa 
succes după succes şi apoi, fără motiv, pot urma o serie de 
insuccese. De ce? Nu ştie nimeni cu adevărat. Am văzut 
întâmplându-se aşa cu mulţi autori dramatici. Mi-a fost dat 
să asist la o piesă care, după părerea mea, era tot atât de 
bună sau chiar mai bună decât una din acele cu succes, dar 


care a căzut pentru că publicul nu a găsit-o pe gustul său 
sau poate pentru că fusese scrisă la un moment nepotrivit, 
ori distribuţia nu era bună. Pentru mine a scrie o piesă de 
teatru era un lucru de care nu puteam fi sigură. De fiecare 
dată era ca o loterie şi îmi plăcea să fie aşa. 

După ce am scris „Ihe Hollow”, am ştiut că în curând voi 
dori să scriu o altă piesă şi, dacă va fi posibil, m-am gândit 
eu, nu voi mai dramatiza o carte, ci voi scrie de la început o 
piesă de teatru. 

„Caledonia” s-a dovedit a fi o mare reuşită pentru 
Rosalind. Cred că era una din cele mai remarcabile şcoli pe 
care le-am cunoscut vreodată; aici toţi profesorii păreau să 
fie cei mai de soi din categoria lor. Fără îndoială că au 
cultivat la Rosalind tot ceea ce a fost mai valoros. La sfârşit, 
era cea mai bună din şcoală, deşi, aşa cum a ţinut să-mi 
spună ea, nu era drept, pentru că exista o chinezoaică mult 
mai deşteaptă decât ea. „Ştiu la ce s-au gândit: şefa 
promoţiei trebuie să fie o englezoaică.” Cred că avea 
dreptate. 

De la „Caledonia”, Rosalind a trecut la „Benenden”. Unde, 
de la început, nu i-a plăcut. Nu ştiu de ce, căci era, din toate 
punctele de vedere, o şcoală foarte bună. Rosalind însă nu 
era preocupată să înveţe pentru învăţătura în sine. Nu avea 
stofă de erudit. Nu o interesau materiile care mi-ar fi plăcut 
mie, bunăoară, ca istoria, dar era bună la matematici. 

Când eram în Siria, primeam scrisori de la ea cerându-mi 
stăruitor să-i dau voie să plece de la „Benenden”. „Nu pot 
să mai stau încă un an aici”, scria ea. Totuşi consideram că, 
de vreme ce începuse o şcoală, trebuia să o termine cum se 
cuvine. Aşa că i-am scris ca, de îndată ce va obţine 
certificatul de studii, va putea părăsi „Benenden” şi să 
treacă la altă formă de educaţie. 

Domnişoara Sheldon, directoarea şcolii, mi-a scris că, deşi 
Rosalind era foarte preocupată să obţină certificatul de 
promovare pentru trimestrul următor, nu credea că ar avea 
vreo şansă să treacă examenul, dar desigur că putea foarte 


bine să încerce. S-a dovedit că domnişoara Sheldon nu a 
avut dreptate totuşi, pentru că Rosalind a trecut destul de 
uşor examenul. Trebuia să mă gândesc totuşi la etapa 
următoare pentru o fată care avea abia 15 ani. 

Am fost de acord amândouă că ar fi bine să plece în 
străinătate. Împreună cu Max, am pornit într-o misiune pe 
care am găsit-o foarte istovitoare, de a vizita diferite 
instituţii academice: o familie la Paris, câteva fete foarte 
educate la Evian, cel puţin vreo trei educatori cu înalte 
recomandări la Lausanne, o instituţie de învăţământ la 
Gstaad, unde fetele învățau schi şi alte sporturi de iarnă. 
Nu mă pricepeam să descos oamenii. De îndată ce mă 
aşezam pe scaun aveam limba legată. Ceea ce simţeam că 
ar fi trebuit să întreb era: „Să-mi trimit fiica la dumneata 
sau nu? Cum aş putea afla cum eşti de fapt? Cum naiba să 
ştiu dacă ei îi va place să stea aici? Şi, la urma urmelor, cum 
stau lucrurile?” În schimb începeam să mă bâlbâi şi puneam 
tot felul de întrebări idioate. 

După multe consultări în familie, am hotărât să aleg 
pensionul domnişoarei Ischumi de la Gstaad. 

S-a dovedit a fi un fiasco. Primeam scrisori de la Rosalind 
de două ori pe săptămână: „Este îngrozitor aici, absolut 
îngrozitor, mamă. Nici nu poţi să-ţi închipui cum sunt fetele! 
Poartă fileuri!!! Asta dovedeşte clar cum e aici.” 

Dar asta nu-mi dovedea nimic. Nu vedeam de ce fetele nu 
ar purta fileuri şi nici nu ştiam ce erau fileurile. 

„Când ne scoate la plimbare, mergem două câte două, 
imaginează-ţi, la vârsta noastră! Două câte două. Şi când 
suntem în sat nu avem voie nici o secundă să intrăm într-o 
prăvălie şi să cumpărăm ceva. E îngrozitor, închisoare 
adevărată! Şi nici nu ne învaţă nimic. Cât despre băile 
amintite de tine, sunt o excrocherie! Nu sunt niciodată 
folosite. 

Niciuna dintre noi nu a făcut măcar odată o baie! Nici nu 
există o instalaţie de apă caldă. Cât priveşte schiul, se face 


pe undeva mult prea jos. S-ar putea să ne ducă puţin în 
februarie. Dar eu nu cred.” 

Am salvat-o pe Rosalind din temniţa aceea şi am trimis-o 
mai întâi la un pension la Château d'Oex şi, mai apoi, la o 
familie plăcută, de modă veche, la Paris. 

La întoarcerea noastră din Siria, ne-am oprit s-o luăm de 
la Paris şi, când am văzut-o, i-am spus că speram cel puţin 
să fi învăţat să vorbească franţuzeşte. 

„Mai mult sau mai puţin”, a zis ea, având grijă să nu ne 
lase să auzim măcar un cuvânt rostit. Apoi i se păru că 
şoferul de la taxiul care ne ducea de la Gare de Lyon, la 
doamna Laurent, o apucase pe un drum prea lung. Rosalind 
a deschis fereastra, a scos capul şi i s-a adresat şoferului 
într-o franceză vie, idiomatică, întrebându-l de ce a apucat 
pe acele străzi şi spunându-i pe unde trebuie să meargă. 
Şoferul a fost cucerit pe dată de vorbele ei şi eu am fost 
încântată să descopăr ca Rosalind putea vorbi franţuzeşte. 

Am stat de vorbă cu Madame Laurent în mod amical. M-a 
asigurat că Rosalind s-a comportat întotdeauna extrem de 
bine, tres comme il faut81, dar, a continuat ea, „Madame, 
elle est d'une froideur, mais d'une froideur excessive! C'est 
peut-âtre le phlegme britannique”82 

Am încredinţat-o repede că, desigur, era vorba de acea le 
phlegme britannique. Şi din nou Madame Laurent m-a 
asigurat că a încercat să fie ca o mamă pentru Rosalind: 
„Mais cette froideur, cette froideur anglaise...!” 

Madame Laurent a suspinat îndurerată amintindu-şi 
respins sufletul ei expansiv. 

Rosalind mai avea încă şase luni sau chiar un an pentru a- 
şi completa educaţia. Acest timp l-a petrecut într-o familie 
de lângă Munchen, unde a învăţat germana. A urmat apoi 
un sezon londonez. 

Aici a avut un succes absolut, fiind considerată ca una 
dintre cele mai frumoase debutante ale anului ei şi s-a 
distrat din plin. Cred că această perioadă i-a făcut foarte 
bine şi i-a dat încredere în ea, dobândind şi maniere alese. 


S-a vindecat, de asemenea, de orice dorinţă nebună de a 
continua la nesfârşit să ducă o viaţă de petreceri. A declarat 
că i-a plăcut experienţa, dar nu avea nici o intenţie de a mai 
continua acest gen de lucru prostesc. 

Odată, când Rosalind era cu buna ei prietenă Susan 
North, am atins subiectul unei ocupaţii: 

— Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut, i-am spus pe un ton 
dictatorial Rosalindei. Nu are importanţă ce vei face. De ce 
nu înveţi, de exemplu, să faci masaj? Va fi folositor mai 
târziu în viaţă. Sau presupun ca ai putea să te ocupi de 
aranjamente de flori. 

— O, toată lumea face asta, a intervenit Susan. 

În cele din urmă, fetele au venit la mine şi mi-au spus că 
le-ar place să se ocupe de fotografie. Am fost nespus de 
fericită. Şi eu dorisem să studiez fotografia. Făcusem mai 
multe fotografii la săpături şi m-am gândit că ar fi folositor 
pentru mine să iau câteva lecţii privind fotografiatul în 
studio, despre care ştiam destul de puţin. Multe dintre 
obiectele noastre trebuiau fotografiate în aer liber şi nu în 
condiţii de studio, şi, de vreme ce unele dintre ele aveau să 
rămână în Siria, era important să avem cele mai bune 
fotografii posibile. Am dezvoltat cu entuziasm subiectul şi 
fetele au izbucnit în hohote de râs. 

— Nu ne gândim deloc la ceea ce ai tu în cap. Nu e vorba 
să facem cursuri de fotografiat, nici pomeneală. 

— Dar atunci despre ce e vorba? am întrebat uimită. 

— O, să fim fotografiate în costume de baie şi chestii din 
astea pentru reclame. 

— Nu o să fiţi fotografiate pentru reclame în costume de 
baie! Nici nu vreau să aud de aşa ceva! 

Eram teribil de şocată şi le-am spus asta. 

— Mama e atât de demodată, a zis Rosalind cu un oftat. O 
mulţime de fete Sunt fotografiate pentru reclame şi sunt 
foarte geloase unele pe altele. 

— Cunoaştem câţiva fotografi, cred că-i putem convinge să 
ne facă fotografii pentru săpunuri. 


Am continuat să mă opun acestui proiect. În cele din urmă, 
Rosalind a spus că are să se gândească la cursuri de 
fotografiat. La urma urmei putea să urmeze cursuri de 
fotografiat modele. Nu trebuia să fie neapărat pentru 
costume de baie, ci despre rochii încheiate până la gât, 
bunăoară. 

Aşa că, într-o zi, m-am dus la „Şcoala Reinhardt pentru 
fotografii comerciale” şi m-am informat cu atâta pasiune 
încât, când m-am întors acasă, a trebuit să mărturisesc că 
m-am înscris eu la cursuri, în loc să te înscriu pe fete. 

S-au prăpădit de râs. 

— Mama s-a lăsat prinsă ea, în locul nostru, a spus 
Rosalind. 

— O, biata de tine, o să fii atât de obosită, a continuat 
Susan. 

Şi-ntr-adevăr a fost obositor! După prima zi de alergat în 
sus şi în jos pe scări, developând şi fotografiind mereu şi 
mereu subiectul respectiv am fost vlăguită. 

„Şcoala de fotografiat Reinhardt” avea tot felul de secţii, 
cuprinzând şi una de fotografii comerciale, al cărui curs îl 
frecventam eu. La acea vreme exista o adevărată pasiune 
de a face ca toate lucrurile să apară cât mai altfel decât 
erau în realitate. Aşezai şase linguri pe o masă, apoi te 
cocoţai pe o scară, te aplecai peste capătul scării şi luai o 
fotografie în perspectivă. Mai exista şi tendinţa de a nu 
fotografia un obiect la mijloc, ci pe undeva prin colţul din 
stânga sau deplasat faţă de centru, ori o porţiune dintr-o 
faţă. Asta era ultima noutate. Am luat la şcoală un cap 
sculptat în lemn şi am făcut diferite încercări să-l 
fotografiez, folosind tot felul de filtre roşu, verde, galben. 

Cel care nu împărtăşea entuziasmul meu era afurisitul de 
Max. El vroia ca fotografiile lui să fie exact opusul a ceea ce 
făceam eu acum. Lucrurile trebuiau să arate exact aşa cum 
erau, cu cât mai multe amănunte posibile, cu o perspectivă 
precisă şi aşa mai departe. 


— Nu crezi că acest colier arată cam anost în felul ăsta? 
întrebam eu. 

— Nu! Aşa cum l-ai fotografiat este deformat şi estompat. 

— Dar arată atât de captivant în poza mea. 

— Nu-mi trebuie să arate captivant, replica Max. Vreau să 
arate întocmai cum este. Şi nu ai făcut o fotografie la scară. 

— Dacă faci o fotografie la scară îi dispare aspectul 
artistic, e oribil. 

— Trebuie să arăţi ce dimensiuni are, asta este foarte 
important, continua Max. 

— Poţi să scrii dimensiunea dedesubt, în explicaţia figurii. 

— Nu-i acelaşi lucru. Este necesar să ştii exact scara. 

Am suspinat adânc. Vedeam acum că fusesem trădată de 
capriciile mele artistice, îndepărtându-mă de ceea ce 
promisesem ea voi face, aşa că am cerut instructorului meu 
să-mi dea lecţii de fotografiat în perspectivă corectă. 

Era destul de plictisit că-l obligam să facă aşa ceva şi 
dezaproba rezultatele. În orice caz, mie avea să-mi fie 
folositoare treaba asta. Învăţasem cel puţin un lucru: nu 
este bine să faci fotografie şi mai apoi să mai faci alta 
pentru că prima a ieşit greşit. Nimeni de la „Şcoala 
Reinhardt” nu făcea mai puţin de zece negative pentru 
fiecare subiect fotografiat, mulţi făceau chiar douăzeci. Era 
din cale afară de extenuant şi când veneam acasă mă 
simţeam atât de obosită, încât doream să nu mă fi apucat 
niciodată de treaba asta, dar până a doua zi oboseala 
dispărea. 

Rosalind a venit în Siria cu noi un an şi cred că i-a plăcut 
să ia parte la săpăturile noastre. Max a pus-o sa facă unele 
desene. De fapt, ea desenează excepţional şi a lucrat foarte 
bine, dar necazul cu ea este că, spre deosebire de maică-sa, 
care e superficială, Rosalind ţine la cea mai mare 
perfecţiune. Până nu reuşeşte să realizeze un lucru perfect, 
aşa cum doreşte, nu se lasă. Rupea şi lua de la început totul. 
A făcut o serie de desene şi apoi i-a spus lui Max: 

— Nu sunt bune deloc, le rup! 


— Ba n-ai să le rupi, a ripostat Max. 

— Ba am să le rup, a replicat Rosalind. 

A urmat apoi o adevărată luptă între ei. Rosalind, furioasă, 
tremura toată. Max era înfuriat şi el. Desenele vaselor 
pictate au fost salvate şi au apărut în cartea lui Max despre 
Tell Brak, dar Rosalind nu s-a declarat niciodată satisfăcută 
de ele. 

Am făcut rost de cai de la şeic şi Rosalind călărea 
întovărăşită de Guilford Bell, tânărul arhitect, nepotul 
prietenei mele din Australia, Aileen Bell. Era un băiat foarte 
drăguţ şi făcea splendide desene în creion după amuletele 
noastre de la Brak. Erau nişte mici lucrări perfecte: 
broaşte, lei, berbeci, tauri, iar umbrele delicate ale 
creionului lui le crea un cadru minunat. În acea vară, 
Guilford a venit la noi la Torquay şi într-o zi am văzut că era 
de vânzare o casă pe care o ştiam din copilărie, „Greenway 
Hous”e pe Dart, o casă despre care mama spunea 
întotdeauna - şi eu gândeam la fel - că era cea mai perfectă 
dintre toate proprietăţile de pe Dart. 

— Hai să mergem să o vedem, am propus eu. Va fi atât de 
plăcut s-o văd din nou. 

N-o mai văzusem de când fusesem cândva cu mama, când 
eram mică. 

Aşa că ne-am dus la „Greenway”. Casa şi terenul din jur 
erau foarte frumoase. O casă albă, în stil georgian, de prin 
anii 1780 sau '90, cu o pădure întinzându-se până jos pe 
Dart şi o mulţime de copaci şi arbuşti splendizi: era o casă 
ideală, de vis. Cum aveam un permis s-o vizităm, am 
întrebat preţul, fără a fi însă prea interesată. Mi s-a părut 
că nu am auzit bine preţul. 

— Şaisprezece mii, aţi spus? 

— Nu, şase mii. 

Şase mii? Nici nu-mi venea să cred. Ne-am dus acasă, 
discutând despre aceasta. 

— E de necrezut de ieftină, am spus eu. Are douăzeci şi 
trei de acri. Nu arată rău, trebuia doar zugrăvită. 


— De ce nu o cumperi? î întrebat Max. 

Am fost atât de uimită auzind această întrebare din partea 
lui Max, încât mi s-a tăiat respiraţia. 

— Ai început să fii îngrijorată pentru Ashfield, ştii bine. 

Înţelegeam la ce se gândea. Ashfield, căminul meu se 
schimbase. Unde altă dată se aflau casele vecinilor noştri, 
adunate cerc în jurul nostru - vile de acelaşi fel - acum, în 
partea mai îngustă a grădinii, se ridica, blocând priveliştea, 
clădirea unei şcoli secundare între noi şi mare. Toată ziua 
alergau pe-acolo copii zgomotoşi. În cealaltă parte, se ridica 
un sanatoriu de boli nervoase. Uneori veneau dintr-acolo 
zgomote ciudate şi pacienţii apăreau dintr-o dată în 
grădină. Nu erau declaraţi nebuni, aşa că bănuiesc că erau 
liberi să facă tot ce voiau, dar am avut unele incidente 
neplăcute. Într-o zi a apărut un colonel musculos, în pijama, 
cu o crosă de golf în mână hotărât să omoare toate cârtiţele 
din grădină; într-o altă zi, a venit să bată un câine care 
lătrase. Îngrijitoarele şi-au cerut scuze, l-au luat pe pacient 
înapoi, spunând că era bine, doar puţin „tulburat”; dar 
lucrul acesta era alarmant, şi o dată sau de două ori, copiii 
care erau la noi s-au speriat foarte tare. Altă dată, acolo, la 
marginea câmpiei, nu erau decât trei vile şi drumul dădea 
în plin timp. Păşunile cu iarbă verde plină de sevă, unde mă 
duceam să privesc mieluşeii, primăvara, erau acoperite cu 
nenumărate căsuțe. Nimeni dintre persoanele pe care le 
cunoşteam nu mai locuia pe-acolo. Era ca şi cum Ashfield 
devenise propria-i parodie. Ştiam dintotdeauna că lui Max 
nu i-a plăcut Ashfield-ul. Nu mi-a spus-o, dar simţeam. Într- 
un fel era gelos pentru că reprezenta o parte a vieţii mele 
pe care nu o împărţisem cu el şi era numai a mea. Şi 
spusese numaidecât despre Greenway: „De ce nu o 
cumperi?” 

Aşa că am făcut investigaţii. Guilford ne-a ajutat. Ei a 
examinat casa cu ochi de specialist şi ne-a spus: 

— Ei bine, iată sfatul meu: demolaţi jumătate din ea. 

— Să demolam jumătate? 


— Vedeţi, toată aripa aceea din spate e în stil victorian. 
Lăsaţi casa din 1790 şi renunţaţi la părţile care s-au 
adăugat: camera de biliard, biroul, dormitoarele şi noile săli 
de baie de la etaj. Va fi o casă mult mai bună, mai puţin 
încărcată. De fapt, originalul reprezintă o casă foarte 
frumoasă. 

— N-o să mai avem nici o cameră de baie, dacă dărâmăm 
părţile victoriene, am subliniat eu. 

— O, puteţi foarte bine face camere de baie la ultimul etaj. 
Şi încă ceva, veţi avea şi impozite mult mai mici de plătit în 
felul acesta. 

Şi astfel am cumpărat Greenway. I-am încredinţat lucrările 
lui Guilford şi el a reproiectat casa după planul original. Am 
adăugat camere de baie sus, iar la parter un mic vestiar, 
dar restul l-am lăsat neatins. Îmi pare rău acum că nu am 
avut atunci darul prevederii, căci aş fi renunţat încă la o 
parte din casă - cămările, spălătorul, magazia de lemne. Aş 
fi instalat în locul lor o bucătărie mică de unde n-aveam de 
făcut decât câţiva paşi până în sufragerie şi ar fi fost uşor 
de folosit fără ajutoare. Dar nu mi-a venit niciodată în minte 
că va veni vremea când nu vor mai fi ajutoare casnice. Aşa 
că am lăsat aripa cu bucătăria întocmai cum era. 

Când s-au terminat toate transformările şi casa a fost toată 
vopsită în alb ne-am mutat. 

Imediat după asta, şi când tocmai exultam de fericire, a 
izbucnit al doilea război mondial. De data aceasta nu a venit 
chiar aşa din senin, ca în 1914. Existau preveniri, fusese 
Munchenul, dar ne bizuisem pe asigurările lui Chamberlain 
şi am crezut că, atunci când a spus „În timpul nostru va fi 
pace”, ar putea fi adevărat. 

Însă nu avea să fie pace în timpul nostru. 

PARTEA A X-A 

Al doilea război 

| 

Şi iată-ne din nou în timp de război. Nu era la fel cu 
ultimul. Te aşteptai să fie asemănător, căci bănuiesc că 


întotdeauna oamenii se aşteaptă ca lucrurile să se repete. 
Primul război mondial a venit ca un şoc de neînțeles, ceva 
nemaiauzit, imposibil, ce nu se mai întâmplase de când îşi 
aminteau oamenii, care nu avea să se producă niciodată. 

Acest război era diferit. 

La început, a fost surpriza incredibilă că nu se petrece 
nimic. Se credea că Londra va fi bombardată chiar din 
prima noapte. Londra nu a fost bombardată astfel. 

Fiecare încerca să telefoneze cuiva. Peggy MacLeod, 
prietena mea doctoriţă din perioada de la Moşul, mi-a 
telefonat de pe coasta de est, unde lucra împreună cu soţul 
ei, să mă întrebe dacă vroiam să-i ţin copiii. Îmi spunea: 
„Suntem foarte speriaţi aici, toată lumea spune că în părţile 
noastre va începe. Dacă poţi primi copiii, pornesc cu 
automobilul să-i aduc”. l-am spus că e în regulă şi că putea 
să-i aducă şi, dacă dorea, să-i trimită chiar împreună cu 
dădaca, aşa că s-a aranjat. 

Peggy MacLeod a sosit ziua următoare cu Crystal, finul 
meu care avea trei ani, şi cu David, de cinci ani, după ce 
călătorise cu automobilul ziua şi noaptea, traversând 
Anglia. Peggy era extenuată. 

— Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără benzedrină, mi-a spus ea. 
Uite am o cutie în plus, ţi-o dau mai bine ţie. Poate să-ţi fie 
de folos cândva, dacă vei fi total sfârşită de oboseală. 

Mai am şi acum cutiuţa aceea plată de medicamente; nu 
am folosito niciodată. Am ţinut-o, poate, ca s-o am la 
îndemână într-un moment când voi fi într-adevăr complet 
extenuată. 

Ne-am organizat şi noi cum puteam mai bine şi acum 
stăteam şi aşteptam să se întâmple ceva. Dar cum nu se 
întâmpla nimic, încetul cu încetul ne-am văzut de treburile 
noastre obişnuite, adăugând şi câteva activităţi în plus, 
legate de război. 

Max a intrat în Home Guard, care, la acel timp, era într- 
adevăr ca o operă comică. Aproape că nu aveau arme mai 
deloc, cam o puşcă la opt oameni, cred. Max se ducea cuei 


în fiecare noapte. Unii dintre bărbaţi se distrau grozav şi 
multe soţii erau foarte bănuitoare cu privire la ceea ce 
puteau face soţii lor sub pretextul că păzesc ţara. Într- 
adevăr, pe măsură ce timpul trecea şi nimic nu se întâmpla, 
garda devenise o adunare zgomotoasă şi veselă. În cele din 
urmă, Max s-a hotărât să se ducă la Londra. Ca şi alţii cerea 
să fie trimis peste hotare, să i se dea ceva de făcut. Dar la 
tot ce propunea fiecare, se răspundea: „Pentru moment, nu- 
i nimic de făcut. Nu e nevoie de nimeni.” 

M-am dus la spitalul din 'Torquay şi am întrebat dacă mi se 
putea permite să lucrez la farmacia spitalului, pentru a-mi 
împrospăta cunoştinţele, în cazul în care aş putea fi 
folositoare mai târziu. De vreme ce se aşteptau răniţi în 
orice moment, farmacista şefă de acolo a fost bucuroasă să 
mă primească. M-a pus la curent cu diferitele medicamente 
care se prescriau azi. În general, era mult mai simplu decât 
în tinereţea mea, acum erau o grămadă de pilule, tablete, 
prafuri şi diferite altele gata preparate şi în cutii. 

Războiul a început, când a început, nu la Londra şi nici pe 
coasta de est, ci în colţul nostru de lume. David MacLeod, 
un băieţel foarte inteligent, era nebun după avioane şi se 
străduia să mă înveţe diferitele tipuri. Mi-a arătat fotografii 
de avioane Messerschmidt şi altele şi mă învăţa să le 
deosebesc pe cer pe cele de tipul Hurricane şi Spitfire. 

— Ia să văd dacă ghiceşti, îmi spunea el îngrijorat. Ia uită- 
te acolo, sus. Ce e ăla? 

Era foarte departe, doar o pată mică, dar am spus plină de 
speranţă că era un Hurricane. 

— Nu, răspundea David dezgustat, mereu greşeşti. Asta e 
un Spitfire. 

În ziua următoare, uitându-se în sus la cer, a spus: 

— Ăsta-i un Messerschmidt care vine acum. 

— Ba nu, dragul meu, am spus eu. Nu e Messerschmidt. 
Este unul de-al nostru, e un Hurricane. 

— Nu e Hurricane. 

— Ei bine, atunci e un Spitfire. 


— Nu e nici Spitfire, e un Messerschmidt cum spus. Nu 
poţi să deosebeşti un Hurricane sau un Spitfire de un 
Messerschmidt? 

— Dar nu poate fi un Messerschmidt, i-am replicat. 

În acel moment au căzut pe deal două bombe. 

David părea gata să izbucnească în plâns. 

— Ţi-am spus că era un Messerschmidt, rosti el cu o voce 
jalnică. 

În aceeaşi după-masă, pe când copiii se aflau cu bona pe 
râu, cu barca, un avion s-a lăsat în jos şi a mitraliat 
ambarcaţiile de pe râu. Gloanţele au răpăit în jurul bonei şi 
copiilor şi biata femeie s-a întors acasă speriată. 

— Cred că ar fi mai bine dacă aţi telefona doamnei 
MaclLeod, a spus ea. 

Aşa că am sunat-o pe Peggy ca discutăm ce să facem. 

— Aici nu s-a întâmplat nimic, mi-a spus Peggy. Presupun 
că poate începe oricând. Nu cred că ar trebui să se întoarcă 
aici, ce zici? 

— Poate că nu voi mai veni, am spus eu. 

David era foarte excitat de bombele alea care căzuseră şi 
stăruia să meargă să le vadă. Două căzuseră pe malul 
râului, la Dittisham, altele pe deal, în spatele nostru. Am 
găsit una scormonind printre urzici şi tufişuri şi apoi au 
apărut trei fermieri care au venit să se uite la craterul făcut 
de bombă pe câmp şi la o altă bombă care nu explodase. 

— La naiba, a spus unul dintre ei, lovind cu piciorul în 
bomba neexplodată. E o porcărie să trimită aşa ceva aici. 

A mai lovit-o o dată cu piciorul. Mă gândeam că ar fi fost 
mult mai bine să n-o lovească, dar era evident că omul vroia 
să-şi manifeste tot disprețul pentru acţiunile lui Hitler. 

— Nici măcar nu explodează cum trebuie, a mai spus el cu 
silă. 

Erau toate bombe mici, comparate cu ceea ce aveam să 
vedem mai târziu, dar asta arăta că ostilitățile începuseră. 
În ziua următoare am avut ştiri din Cornworthy - un mic 
sat, mai în sus pe Dart. Un avion se lăsase în jos şi 


deschisese focul asupra terenului de joacă, unde copiii erau 
toţi afară. Una dintre profesoare fusese rănită la umăr. 

Peggy mi-a telefonat din nou, spunându-mi că aranjase ca 
să trimită copiii la Colwyn Bay, unde locuia bunica lor. Se 
părea că acolo era linişte. 

Copiii au plecat şi mi-a părut teribil de rău să mă despart 
de ei. Curând după aceea, doamna Arbuthnot mi-a scris. 
Vroia să-i închiriez casa. Acum, dacă începuseră 
bombardamentele, copiii erau evacuaţi în diferite părţi ale 
Angliei. Ea dorea să instaleze la Greenway o grădiniţă de 
copii evacuaţi din St. Pancras. 

Părea că războiul se mutase din locurile noastre, nu mai 
erau bombardamente şi, după un timp, au sosit domnul şi 
doamna Arbuthnot. l-au angajat pe valetul meu şi pe soţia 
lui, au adus două infirmiere şi zece copii sub cinci ani. M-am 
hotărât să plec la Londra pentru a mă alătura lui Max care 
lucra acolo la „Lurkish Relief”. 

Am sosit la Londra chiar după raidurile de bombardament 
şi Max, care a venit să mă ia de la gara Paddington, m-a dus 
într-un apartament pe Half Moon Street. 

— Mă teM. A spus el scuzându-se, că e un apartament cam 
urât. O să căutăm altceva. 

Ceea ce m-a deranjat când am sosit acolo a fost faptul că 
imobilul în chestiune era ca un dinte rămas într-o gură 
ştirbă: celelalte case din jur dispăruseră, fuseseră lovite de 
o bombă cu zece zile în urmă şi din această pricină 
apartamentul era liber de închiriat, locatarii risipindu-se 
repede. Nu aş putea spune că m-am simţit bine în casa 
aceea. Mirosea oribil a murdărie şi a grăsime. 

Ne-am mutat apoi în Park Place pe lângă St. James's 
Street, unde altă dată fusese un imobil cu apartamente 
mobilate cu serviciul asigurat, destul de scumpe de altfel. 
Am locuit acolo câtva timp printre bombardamente 
zgomotoase în jurul nostru. Îmi părea tare rău de chelneri 
care erau obligaţi să servească mesele şi apoi să plece 
acasă seara, în timpul bombardamentelor. 


Chiriaşii noştri din Sheffield Terrace ne-au întrebat dacă 
ar putea renunţa la contract, aşa că ne-am mutat în casă. 

Rosalind completase formularele să se înroleze în WAAF 
(Women's Auxiliary Air Force - Corpul auxiliar feminin din 
aviaţie), dar nu era prea entuziasmată şi s-a gândit că ar 
prefera să rămână în formaţiile terestre. Când s-a dus la 
interviu, s-a dovedit total lipsită de tact. Întrebată de ce 
doreşte să se înroleze, a răspuns: „Pentru că aici sau aiurea 
tot trebuie să faci ceva în timpuri din astea”. Acest răspuns, 
deşi candid, n-a fost bine primit. 

Ceva mai târziu, după o scurtă perioadă în care a livrat 
mâncare şcolilor şi ceva muncă într-un birou militar 
oarecare s-a gândit să se înroleze în ATS (Ausxiliary 
Terriotorial Service - Serviciul auxiliar teritorial). Cei de 
acolo, spunea ea, nu erau aşa dictatoriali ca cei din aviaţie, 
aşa că a completat un set de formulare. 

Max, spre marea lui bucurie, ajutat de prietenul nostru 
Stephen Glanville, care era profesor de egiptologie, a intrat 
în aviaţie. Lucrau amândoi la Ministerul Aerului, unde 
împărțeau aceeaşi cameră, pentru că fumau amândoi - Max 
trăgea din pipă - fără încetare... 

Nu mai ştiu ordinea în care s-au succedat evenimentele. 

Îmi amintesc că locuinţa noastră din Sheffield Terrace a 
fost bombardată într-un week-end, când eram plecaţi din 
Londra. O bombă a căzut în partea opusă a străzii şi a 
distrus complet trei case. Efectul pe care l-a avut asupra 
casei noastre a fost distrugerea subsolului, care ar fi putut 
fi considerat ca cea mai sigură parte a casei şi a produs 
avarii la acoperiş şi etajul de sus, lăsând parterul şi primul 
etaj neatinse aproape. Pianul meu Steinway era de 
nerecunoscut. 

Dat fiind că Max şi cu mine dormeam în camera noastră şi 
nu ne duceam niciodată în subsol, nu am fi păţit nimic, chiar 
dacă am fi fost acasă. Nu m-am dus niciodată, în timpul 
războiului, în nici un adăpost. Am avut întotdeauna oroare 
de posibilitatea de a fi prinsă sub pământ aşa că m-am 


culcat mereu în patul meu, indiferent unde mă aflam. Mă 
obişnuisem atât de mult cu raidurile de la Londra, încât 
arareori mă mai trezeam. Mă gândeam pe jumătate 
adormită că am auzit sirenele sau bombele căzând pe 
undeva pe-aproape. 

— Vai de mine, iarăşi au venit! mormăiam şi mă întorceam 
pe partea cealaltă... 

Ne-am mutat într-un apartament dintr-un bloc, în 
Hampstead - Lawn Road Flats, şi am început să lucrez ca 
farmacistă la University College Hospital. 

Când Max mi-a spus ceea ce aflase de curând, că va trebui 
să plece în străinătate, în Orientul Mijlociu, în Africa de 
Nord sau Egipt, m-am bucurat pentru el. Ştiam cât se 
zbuciumase ca să plece, era just să fie folosite cunoştinţele 
sale de arabă. Prima noastră despărţire după zece ani. 

Lawn Road Flats era tocmai locuinţa potrivită acum, când 
Max trebuia să plece. Acolo locuiau oameni amabili, exista şi 
un mic restaurant cu o atmosferă neceremonioasă şi veselă. 
Fereastra dormitorului meu aflat la etajul al doilea dădea 
spre un taluz plantat cu arbori şi arbuşti care se întindea în 
spatele apartamentelor. Chiar vizavi de fereastra mea 
creştea un cireş mare, alb. Efectul taluzului era foarte 
asemănător cu cel din catul al doilea din piesa lui Barrie, 
„Dragă Brutus”, când se îndreaptă spre fereastră şi 
descoperă că pădurea lui Lob ajunsese chiar până sub 
geamul lui. Apreciam foarte mult cireşul; era unul din 
lucrurile care primăvara mă înveselea în fiecare dimineaţă 
când mă trezeam. La unul din capetele apartamentelor era 
o mică grădiniţă şi în serile de vară se putea lua masa acolo. 
Hampstead Heath nu era decât la o depărtare de zece 
minute de mers pe jos. Mă duceam acolo şi-l luam pe James 
al lui Carlo la plimbare. Terrierul rămăsese cu mine, 
deoarece Carlo lucra acum într-o fabrică de muniții şi nu-l 
putea ţine cu ea. Cei de la University College Hospital erau 
foarte buni cu mine şi-mi dădeau voie să iau câinele la 
farmacie. James se purta impecabil, îşi întindea corpuşorul 


lui alb ca un cârnat sub rafturile cu sticle şi rămâne acolo 
tot timpul, acceptând ocazional atenţiile femeii de serviciu, 
când făcea curăţenie. 

Rosalind nu fusese primită în WAAF şi, după câte vedeam 
până acum, nu se hotărâse încă pentru nici un fel de 
activitate de război. Completase un mare număr de 
formulare cu date şi locuri, nume şi tot felul de informaţii 
nefolositoare, pe care le doresc întotdeauna oficialităţile. 
Apoi, dintr-o dată, a declarat: 

— Am rupt, azi-dimineaţă, toate formularele acelea, nu mă 
mai înrolez nici în ATS! 

— Ei, Rosalind! am spus eu cu severitate. Trebuie să fii 
ceva mai hotărâtă! Nu-mi pasă cu ce te ocupi, nu ai decât să 
faci ce pofteşti, dar, dacă începi ceva, du-l măcar până la 
capăt şi nu mai completa atâtea formulare ca apoi să le 
rupi. 

— Ei bine, m-am gândit la ceva mai bun, a adăugat ea cu 
acea extremă superioritate pe care o au toţi tinerii din 
generaţia ei când îşi informează părinţii de ceva important. 
De fapt, mă mărit cu Hubert Prichard marţea viitoare 

Nu era chiar o surpriză pentru mine, decât faptul că data 
fusese fixată pentru marţea viitoare. 

Hubert Prichard era ofiţer de carieră, maior, welsh. 
Rosalind l-a cunoscut la sora mea, unde venise la început ca 
prieten al nepotului meu Jack. A fost şi la noi o dată, la 
Greenway, şi mi-a plăcut foarte mult. Era un băiat foarte 
inteligent, liniştit, brunet şi avea câţiva ogari. Se 
împrietenise cu Rosalind de mai mult timp, dar aproape că 
renunţasem la ideea că avea să iasă ceva din asta. 

— Bănuiesc, mamă, a spus Rosalind, că vrei să vii la 
căsătorie. 

— Bineînţeles că vreau să vin la căsătorie, am răspuns. 

— Bănuiesc că vrei, dar ştii... e un deranj atât de mare şi... 
nu e necesar, cred. Mă gândesc că ar fi mai simplu şi mai 
puţin obositor pentru tine dacă n-ai veni. Trebuie să ne 
căsătorim la Denbigh, ştii, căci nu are permisie. 


— E perfect, am asigurat-o. Voi veni la Denbigh. 

— Eşti sigură ca într-adevăr doreşti să vii? m-a întrebat 
Rosalind ca o ultimă speranţă. 

— Da, i-am răspuns cu hotărâre, apoi am adăugat: Sunt 
destul de surprinsă că-mi spui că te căsătoreşti, mă 
aşteptam să mă fi anunţat după. 

Rosalind a roşit. Am văzut că aveam dreptate. 

— Presupun că Hubert te-a pus să mă anunţi. 

— Ei bine, într-un fel da. Mi-a spus că încă n-am împlinit 
21 de ani. 

— Foarte bine, am continuat eu, aşa că n-ai încotro: 
trebuie să-mi accepţi prezenta. 

Faptul că Rosalind era foarte taciturnă mă făcea 
întotdeauna să râd şi n-am putut să mă abţin să nu râd şi 
acum. 

Am plecat cu trenul la Denbigh. Hubert a venit s-o ia 
dimineaţa de la hotel, împreună cu un camarad, un alt 
ofiţer şi ne-am dus cu toţii la serviciul stării civile, unde a 
avut loc ceremonia, fără agitaţie. Singura încurcătură din 
timpul ceremoniei a fost atunci când vârstnicul funcţionar a 
refuzat să creadă că numele şi titlurile tatălui Rosalindei 
erau corecte: „colonel Archibald Christie, C. M. G83, D. S. 
0.84, R. FE. C85. 

— Dacă a fost în aviaţie, nu poate fi colonel, spunea 
funcţionarul. 

— Dar este, insista Rosalind. Acesta e gradul şi titlul lui. 

— Trebuie să fie Wing-Commander86. 

— Nu, nu este Wing-Commander. 

Rosalind s-a străduit să-i explice că, acum douăzeci de ani, 
R. A. F. Încă nu exista. Funcţionarul continua să susţină că 
n-a auzit niciodată de asta, aşa că a trebuit să mă implic şi 
eu, susţinând-o pe Rosalind. Într-un final, am reuşit să-l 
convingem pe funcţionar şi a scris aşa cum doream noi. 

II 

Ne obişnuiserăm cu viaţa noastră de acum, care îşi urma 

cursul, nu chiar asemenea unui coşmar, ci ca ceva care 


existase dintotdeauna. Devenise firesc să te aştepţi că într-o 
bună zi ai putea să fii ucis, sau că cei care îţi erau dragi ar 
putea muri, sau că vei auzi că prietenii tâi au murit. 
Ferestre sparte, bombe, mine, rachete, toate acestea aveau 
să continue fără să mai pară lucruri extraordinare, ci 
perfect obişnuite, După trei ani de război, deveniseră 
lucruri cotidiene şi nici nu mai puteai să-ţi închipui o vreme 
când nu va mă fi război. 

Aveam multe de împlinit. Lucram la spital două zile întregi, 
trei jumătăţi de zi şi sâmbăta dimineaţă alternativ, în restul 
timpului scriam. 

Mă hotărâsem să scriu două cărţi deodată, căci una dintre 
greutăţile de a scrie o carte se datorează faptului că, la un 
moment dat, te plictiseşti de ea. Atunci trebuie să o laşi şi să 
te ocupi cu altceva, dar nu aveam alte lucruri de făcut. Nu- 
mi plăcea să stau şi să mă tot gândesc. Îmi închipuiam că, 
dacă voi scrie două cărţi, alternativ, mă voi simţi plină de 
vigoare. Una era „Cadavrul din bibliotecă” (The Body In the 
Library), pe care o purtam în minte de câtva timp, iar 
cealaltă „N sau M?” (N or M?), o povestire de spionaj, într- 
un fel o continuare a cărţii mele „Adversarul secret”, 
personajele fiind Tommy şi luppence. Cu un fiu şi o fiică 
mari, lommy şi luppence erau plictisiţi că nimeni nu avea 
nevoie de ei acum în timp de război. Totuşi şi-au făcut o 
splendidă reapariţie, ca doi oameni de o vârstă mijlocie, 
care urmăreau cu vechiul lor entuziasm spionii. 

Nu mi-a fost deloc greu să scriu în timpul războiului, aşa 
cum se întâmpla cu alţii. Presupun că aceasta se datora 
faptului că mi-am creat în minte un compartiment diferit. 
Puteam trăi cu ceea ce scriam, printre oamenii despre care 
scriam, le rosteam în şoaptă vorbele şi îi vedeam umblând 
în camera pe care o inventasem pentru ei. 

De vreo două ori m-am dus pentru câtva timp la Francis 
Sullivan, actorul, şi la soţia sa. Aveau o casă la Haslemere 
cu o pădure de castani spanioli în jur. Întotdeauna găseam 
foarte odihnitor să stau de vorbă cu actori în timpul 


războiului, căci, pentru ei, interpretarea rolurilor şi teatrul, 
în general, reprezentau lumea reală şi o altă lume nu mai 
exista. Războiul era un coşmar prelungit care îi împiedica 
să-şi ducă vieţile aşa cum se cuvenea, astfel că tot timpul 
vorbeau despre lumea teatrului, despre lucruri privind 
teatrul, despre ce se mai întâmpla la „Asociaţia serviciilor 
naţionale de spectacole” (ENSA - Entertainments National 
Service Association) - era mare plăcere şi o reconfortare. 

Apoi mă întorceam în Lawn Road. Îmi acopeream faţa cu o 
pernă ca măsură de protecţie contra cioburilor, iar lângă 
pat, pe un scaun, puneam cele mai preţioase obiecte pe 
care le posedam: haina mea de blană şi sticla pentru apă 
fiartă, din cauciuc, lucru care atunci era de neînlocuit, şi 
astfel eram gata pentru orice caz de urgenţă. 

Apoi s-a întâmplat ceva neprevăzut. Dintr-o scrisoare am 
aflat că Amiralitatea se pregătea să-mi ia Greenway-ul, aşa 
dintr-o dată, fără nici o prevenire prealabilă. 

M-am dus acolo şi am dat peste un tânăr locotenent naval 
politicos. Mi-a spus că nu avea puterea să-mi acorde nici un 
răgaz. Fusese foarte indiferent de situaţia în care se afla 
doamna Arbuthnot, care, la început, încercase să se lupte 
contra acestui ordin, şi care acum solicita să i se acorde 
timp pentru a putea discuta la Ministerul Sănătăţii despre 
locul unde să-şi mute grădiniţa. Ministerul Sănătăţii nu 
avea nici o putere când era în opoziţie cu Amiralitatea. Aşa 
că toţi au plecat - şi eu am rămas acolo cu o grămadă de 
mobilă pe care trebuia să o mut. Necazul era că nu ştiam 
unde să o duc. Nici o firmă de depozite pentru lucruri 
casnice nu avea loc, toate magaziile erau pline ochi. În cele 
din urmă, am luat legătura cu Amiralitatea şi am obţinut să- 
mi lase salonul şi o cămăruţă, sus, unde urma să depozitez 
toată mobila. 

În timp ce se muta mobila, Hannaford, grădinarul, care 
era un vulpoi bătrân, foarte credincios, devotat tuturor 
celor pe care îi servise mai mult timp, m-a luat la o parte şi 
mi-a spus: 


— Să vedeţi acum ce-am salvat eu de la Ea pentru 
dumneavoastră. 

Habar n-aveam cine putea fi Ea, dar l-am întovărăşit până 
la turnul cu ceas, deasupra grajdurilor. Acolo, 
introducându-mă printr-un fel de uşă secretă, mi-a arătat 
cu mândrie o cantitate enormă de ceapă întinsă pe podea, 
acoperită cu paie şi de asemenea o mulţime de mere. 

— A venit la mine înainte de a pleca, da, aşa a făcut, şi a zis 
că dacă mai e ceapă şi mere ca să le ia, dar nu aveam de 
gând să i le dau, fiţi fără teamă; nu făceam eu aşa ceva. Nu 
s-au făcut prea multe, i-am spus şi i-am dat şi eu acolo câte 
ceva. Ce? Doar merele şi ceapa asta sunt cultivate aici, la 
noi, cum să le ia în Middlands sau pe coasta de est, unde s-o 
fi ducând. 

Am fost foarte emoţionată de spiritul feudal al lui 
Hannaford, deşi nimic nu putea fi mai stânjenitor pentru 
mine. Aş fi preferat de o mie de ori ca doamna Arbuthnot să 
ne ia toate merele şi toată ceapa. Acum rămăseseră pe 
capul meu, cu Hannaford dând din coadă ca un câine care 
ţi-a adus plocon ceva scos din râu care nu-ţi trebuie. 

Am ambalat lăzi cu mere şi le-am trimis pe la rudele care 
aveau copii şi le-ar fi plăcut. Nu mă vedeam întorcându-mă 
la Lawn Road cu câteva sute de cepe. Ani încercat să le dau 
la câteva spitale, dar aveau prea multă ceapă şi nimeni n-o 
dorea. 

Deşi discuţiile se purtau cu Amiralitatea noastră, la 
Greenway avea să, se instaleze Marina americană. Maypool, 
casa mare de deasupra noastră, de pe deal, urma să fie 
folosită pentru cazarea marinarilor, iar ofiţerii aveau să 
locuiască în casa noastră. 

Nu pot să vă vorbesc destul de elogios despre amabilitatea 
americanilor şi grija pe care au avut-o pentru casa noastră. 
Era inevitabil, desigur, ca aripa cu bucătăria şi 
dependinţele să fie mai mult sau mai puţin în mizerie. 
Trebuiau să gătească pentru patruzeci de oameni şi au 
instalat nişte maşini de gătit oribile care fumegau. Dar au 


fost foarte grijulii cu uşile noastre de mahon. De fapt, 
comandorul a pus să le îmbrace în placaj. Au apreciat de 
asemenea şi frumuseţea locului. Mulţi din ei erau din 
Louisiana şi magnoliile mari şi în special magnolia 
grandiflora i-au făcut să se simtă ca acasă. După terminarea 
războiului, multe rude ale unor ofiţeri care au fost cazaţi la 
Greenway au venit să vadă unde a fost încartiruit fiul, vărul 
sau ce neam le-o fi fost. Îmi povesteau cum descriau în 
scrisorile lor locul. M-am dus uneori prin grădină cu aceştia 
pentru a identifica colţurile care îi plăcuse respectivului în 
mod special, deşi nu era întotdeauna uşor de identificat din 
cauza felului cum cresc plantele. În al treilea an de război, 
niciuna din diferitele mele case nu era disponibilă pentru 
mine, în momentul în care aveam nevoie. Greenway fusese 
luată de Amiralitate, Wallingford era plină de evacuaţi şi, de 
îndată ce aceştia s-au întors la Londra, alţi prieteni de-ai 
noştri, un invalid mai vârstnic şi soţia lui, au închiriat de la 
mine Wallingford, iar fiica lor cu copilul ei a venit şi ea 
acolo. Am vândut casa de la Campden Street nr. 48 foarte 
bine. Carlo s-a dus ea cu cumpărătorii să le-o arate. 

— Nu iau nici un ban mai puţin de 3500 de lire, îi 
spusesem. 

Ni se părea foarte mult pe atunci. Dar Carlo s-a întors 
foarte mulţumită de ea. 

— l-am făcut să plătească încă 500 de lire în plus. Am 
considerat că meritau, a mai adăugat ea. 

— Ce vrei să spui cu meritau? 

— Erau nepoliticoşi, a continuat Carlo, care nu putea 
suferi, ca o adevărată scoțiană, insolenţa. Au vorbit cu 
dispreţ în faţa mea, despre casă, ceea ce nu ar fi trebuit să 
facă. Au spus: „Ce decoraţii oribile. O să schimb numaidecât 
acest tapet cu flori! Extraordinari mai sunt unii oameni. 
Imaginează-ţi, să suprime peretele acesta despărțitor!” Aşa 
că m-am gândit că e bine să le dau o lecţie şi am cerut cu 
500 de lire mai mult. Şi ei le-au plătit fără să crâcnească. 


Am şi eu un memorial de război al meu, la Greenway. În 
bibliotecă, unde era popota, un artist făcuse o frescă în 
partea de sus a pereţilor. Sunt înfăţişate toate locurile pe 
unde a trecut acea flotilă, începând cu Key West, Bermude, 
Nassau, Maroc şi aşa mai departe, încheindu-se cu o 
glorificare exagerată a pădurii de la Greenway şi casa albă, 
văzându-se printre copaci. După asta mai este o nimfă 
deosebit de frumoasă, neterminată, o dansatoare goală 
care, am presupus, reprezenta speranţele de a fi ajuns la 
capătul călătoriei, când războiul se va termina, un fel de 
hurie87. Comandorul mi-a scris şi m-a întrebat dacă vreau 
să şterg fresca şi peretele să rămână cum a fost. l-am 
răspuns că va fi un memorial istoric şi că sunt încântată să-l 
am. Deasupra căminului erau schiţate, în linii simple, 
capetele lui Churchill, Stalin şi Roosevelt. Aş fi vrut să ştiu 
numele artistului. 

Când am plecat de la Greenway eram sigură că va fi 
bombardat şi nu voi mai vedea casa din nou. Din fericire, 
teama mea s-a dovedit neîntemeiată. Greenway rămăsese 
neatinsă; în locul cămării fuseseră instalate paisprezece 
toalete şi a trebuit să mă lupt cu Amiralitatea să le scoată. 

III 

Nepotul meu, Matthew, s-a născut în Cheshire, la data de 
21 septembrie 1943, la o maternitate nu departe de casa 
surorii mele, Punkie, care-i era devotată lui Rosalind, aşa 
cum îi fusese ea de fapt întotdeauna; era încântată să se 
întoarcă şi să aştepte naşterea copilului. Sora mea era cea 
mai neobosită femeie pe care-am cunoscut-o vreodată; un 
fel de dinam uman. De la moartea socrului ei ea şi James au 
venit să locuiască la Abney, care, după cum am spus, era o 
casă enormă cu 14 dormitoare, o mulţime de saloane 
(camere de zi), iar pe vremea tinereţii mele, când m-am dus 
pentru prima dată să stau acolo, avea 16 servitori care 
locuiau chiar în casă. Acum acolo nu mai stăteau decât sora 
mea şi o mai veche bucătăreasă, care între timp se măritase 
şi venea să gătească în fiecare zi. 


Când locuiam acolo, o auzeam pe sora mea umblând prin 
casă de la 5:30 dimineaţa. Făcea curat pretutindeni, 
ştergea praful, făcea ordine, mătura, aprindea focurile, 
freca vasele de aramă, lustruia mobila şi după aceea ne 
trezea pe toţi aducându-ne ceaiul de dimineaţă. După micul 
dejun curăța băile, apoi făcea ordine în dormitoare. Deja pe 
la ora 10:30 nu mai avea ce treabă să facă înăuntru, aşa că 
se ducea glonţ în grădina de zarzavat care era plină de 
cartofi noi, mazăre, fasole verde, bob de grădină, morcovi şi 
câte şi mai câte. Nici o buruiană nu îndrăznea să-şi ridice 
capul în grădina lui Punkie. Şi nici în straturile de trandafiri 
sau în cele din jurul casei nu găseai vreuna. 

Îşi luase un câine al cărui stăpân, ofiţer, nu putuse să aibă 
grijă de el; acesta dormea întotdeauna în camera de biliard. 
Într-o dimineaţă, când cobori din camera ei şi intră în sala 
de biliard găsi câinele stând liniştit în coşul lui, dar în 
mijlocul podelei trona o bombă enormă. Noaptea căzuseră 
mai multe bombe incendiare pe acoperiş şi toată lumea a 
ajutat să fie stinse. În zgomotul general, bomba asta se 
strecurase, neauzită, în sala de biliard şi n-a explodat. 

Sora mea a telefonat la cei care se ocupau cu asemenea 
treburi, care au venit în grabă. După ce au examinat bomba 
au spus că toată lumea trebuia să evacueze în douăzeci de 
minute casa. 

— Luaţi lucrurile esenţiale, au ordonat ei. 

— Şi ce crezi că am luat? a întrebat sora mea. Într-adevăr 
te prosteşti complet în asemenea situaţii. 

— Ce ai luat? am întrebat-o. 

— Ei bine, în primul rând am luat lucrurile personale ale 
lui Nigel şi Ronnie. Aceştia erau cei doi ofiţeri cazaţi atunci 
acolo, pentru că m-am gândit că ar fi oribil dacă s-ar 
întâmpla ceva cu ei. Mi-am luat peria de dinţi şi lucrurile 
mele de spălat şi bineînţeles că după asta nu m-am mai 
putut gândi la nimic altceva. M-am uitat de jur împrejur, dar 
în mintea mea era gol. Pentru nu ştiu ce motiv am luat 
buchetul acela mare de flori din ceară aflat în salon. 


— N-am ştiut niciodată că ţii în mod special la acel buchet, 
am spus eu. 

— Tocmai că nu ţin, asta-i partea curioasă. 

— Nu ţi-ai luat bijuteriile sau vreo haină de blană? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut, mi-a răspuns ea. 

Bomba a fost scoasă şi nu a explodat şi, din fericire, nu s- 
au mai întâmplat incidente de acest fel. 

La momentul potrivit, am primit o telegramă de la Punkie 
şi am plecat repede acolo să o găsesc, la maternitate, pe 
Rosalind foarte mândră de ea însăşi, fălindu-se cu forţa şi 
dimensiunile pruncului. 

— E un monstru, a declarat ea, cu o figură plină de 
încântare. Un bebeluş teribil de mare. Un adevărat 
monstru! 

Am privit monstrul. Arăta bine şi fericit, avea faţa încreţită 
şi o uşoară strâmbătură. 

— Vezi, am uitat ce lungime mi-au spus ca are, dare un 
monstru! 

Iată deci monstrul. Toată lumea era fericită, iar când 
Hubert, împreună cu ordonanța lui credincioasă, au venit să 
vadă bebeluşul a fost mare bucurie. Hubert era foarte 
încântat, ca şi Rosalind de altfel. 

Se aranjase ca Rosalind să se ducă să locuiască în Wales 
după naşterea copilului. Tatăl lui Hubert murise în 
decembrie 1942 şi mama lui se mutase într-o casă mai 
mică, în apropiere. Lucrurile se desfăşurau mai departe, 
după cum plănuisem. Rosalind urma să rămână trei 
săptămâni în Cheshire, angajând o soră care avea să se 
ocupe de ea şi de prunc, în timp ce se va instala în Wales. 
Aveam să o ajut şi eu când totul va fi gata pentru plecare. În 
timp de război nimic nu era uşor. Rosalind a venit la Londra 
împreună cu sora şi le-am instalat în Campden Street nr. 
47. Cum Rosalind se simţea încă slăbită, veneam din 
Hampstead să le pregătesc masa seara. La început le 
făceam micul dejun, dimineaţa, dar sora, când a văzut că 
statutul ei de soră de spital care nu ajută la treaba din casă 


nu era primejduit, s-a declarat dispusă să se ocupe ea de 
micul dejun. Din nefericire, bombardamentele începuseră 
să se intensifice din nou. Noapte de noapte stăteam 
îngrijorate. Când începea alarma, îl puneam pe Matthew în 
leagănul lui portabil sub o masă solidă care avea un cristal 
gros deasupra, acesta fiind lucrul cel mai greu pe care îl 
găsisem ca să-l folosesc drept adăpost. Era îngrijorător 
pentru o tânără mamă şi tare mult îmi doream atunci să fi 
avut Winterbrook House sau Greenway. 

Max era acum în Africa de Nord. La început a stat în Egipt, 
dar acum se afla la Tripoli. Mai târziu s-a dus în Deşertul 
Fezzan. Scrisorile veneau foarte încet şi uneori trecea şi 
câte o lună fără a avea ştiri de la el. Nepotul meu Jack era 
de asemenea plecat din ţară, în Iran. 

Stephen Glanville se mai afla încă la Londra şi mă 
bucuram că era acolo. Uneori venea să mă ia de la spital şi 
ne duceam la el acasă, în Highgate, şi luam masa împreună. 
Dacă unul din noi primea un pachet cu alimente, atunci 
sărbătoream evenimentul. 

— Am primit nişte unt din America, poţi aduce o cutie de 
supă? 

— Mi s-au trimis două cutii cu homar şi o duzină de ouă. 

Într-o zi a anunţat că primise heringi cu adevărat 
proaspeţi de pe coasta de est. Am intrat în bucătărie şi 
Stephen a desfăcut pachetul. Vai, vai! Ce heringi frumoşi ar 
fi putut fi. Nu era acum decât un singur loc pentru ei: 
căldarea de gunoi - căci erau stricaţi. O seară tristă. 

În această etapă a războiului prietenii şi cunoscuţi au 
început să dispară. Nu mai puteai să păstrezi legătura cu 
oamenii pe care îi cunoşteai, arareori mai scriai vreunui 
prieten. Păstrasem legătura doar cu doi prieteni apropiaţi: 
Sidney şi Mary Smith. El era curator la Secţia de antichităţi 
asiriene şi egiptene de la British Museum. O fire de prima 
donna, un om cu idei foarte interesante. Vederile lui asupra 
lucrurilor erau total diferite de ale altora. Dacă stăteam de 
vorbă cu el o jumătate de oră, la plecare eram atât de 


stimulată de ideile lui, încât părăseam casa simţindu-mă în 
al nouălea cer. Întotdeauna trezea în mine o rezistenţă 
violentă şi trebuia să-mi argumentez fiecare punct. Nu 
putea şi nu dorea să fie de acord cu ceilalţi. Dacă 
dezaproba pe cineva sau nu-i plăcea, nu-şi mai schimba 
niciodată părerile. Pe de altă parte, dacă îţi era prieten, îţi 
era cu adevărat. Aşa stăteau lucrurile. Soţia lui, Mary, era o 
pictoriţă talentată şi o femeie frumoasă, cu un splendid păr 
cărunt şi un gât lung grațios. Avea un bun simţ care te 
dădea gata; era ca şi gustul rafinat şi picant al unui fel 
special de mâncare servit la sfârşitul unei mese bune. 

Soții Smith erau extrem de drăguţi cu mine. Eu locuiam 
prea departe şi întotdeauna eram bine venită la ei, după ce 
plecam de la spital şi stăteam de vorbă cu Sidney vreo oră. 
Îmi împrumuta cărţi care credea că m-ar interesa să le 
citesc şi stătea acolo asemenea unui filosof grec de altă 
dată, în timp ce eu mă instalam la picioarele lui, simţindu- 
mă ca un umil discipol. Îi plăceau cărţile mele polițiste, deşi 
critica lui era cu totul altfel decât a celorlalţi. Adesea, 
declara „de calitate” câte ceva care mie nu mi se părea 
deloc bun în cărţile mele. „Ăsta e punctul cel mai bun din 
cartea aceasta”. lar despre ce-mi plăcea mie îmi spunea: 
„Nu-i tocmai lucrul cel mai bun pe care ai putea să-l dai, 
acolo erai sub nivel”. 

Într-o zi, Stephen Glanville m-a luat în primire. 

— Am un proiect la care m-am gândit pentru tine. 

— O, ce este? 

— Vreau să scrii o carte polițistă despre vechiul Egipt. 

— Despre vechiul Egipt? 

— Da. 

— Dar n-aş putea. 

— Ba da, ai putea. Nu e nici o dificultate. Nu există nici o 
rațiune pentru care o povestire polițistă nu ar putea fi 
plasată tot atât de bine în vechiul Egipt, ca şi în Anglia 
anului 1943. 


Am văzut la ce se gândea. Oamenii sunt aceeaşi indiferent 
în ce secol şi unde trăiesc. 

— Şi ar fi atât de interesant, spuse el. Cui îi plac cărţile 
polițiste, citind şi despre acele timpuri ar avea o plăcere 
dublă. 

I-am arătat din nou că nu pot face nimic în felul ăsta. Nu 
ştiam suficient. Dar Stephen era un om extraordinar de 
persuasiv şi, până la sfârşitul serii, aproape că mă 
convinsese că aş fi capabilă să scriu cartea. 

— Ai citit multă egiptologie, adăugă el, nu te interesează 
numai Mesopotamia. 

Era adevărat că una din cărţile care îmi plăceau cel mai 
mult era „Zorile conştiinţei” a lui Breasted şi că citisem 
foarte multă istorie egipteană când am scris piesa de teatru 
„Akhenaton”. 

— Tot ceea ce-ţi trebuie este să te fixezi asupra unei 
perioade, unei întâmplări, unui cadru definit, a continuat 
Stephen. 

Încercam sentimentul teribil că zarurile fuseseră 
aruncate. 

— Dar trebuie să-mi mai dai unele amănunte, cu privire la 
timp şi loc, când, unde se petrece totul? 

— Ei bine, uite aici ai un incident sau două, care ar putea 
să te ajute, continuă el, luând o carte de pe rafturile 
bibliotecii lui, apoi mi-a mai dat vreo şase cărţi sau chiar 
mai multe. M-a dus, împreună cu toate cărţile, cu maşina în 
Lawn Road Flats, acasă. 

— Mâine e sâmbătă poţi să faci o lectură plăcută de două 
zile şi să vezi cum o să te impresioneze. 

În cele din urmă, am notat trei puncte interesante ce ar 
putea fi posibile, fără incidente prea deosebite sau figuri 
cunoscute, căci cred că tocmai asta face ca romanele, 
situate în perioadele istorice să fie neserioase. La urma 
urmelor nu ştii exact cum arătau regele Pepi sau regina 
Hatshepsut şi a pretinde că ai şti ar denota un fel de 
aroganță. Dar poţi să plasezi în acea epocă un personaj 


creat de tine şi, atât timp cât eşti familiarizat cu culoarea 
locală şi atmosfera generală a perioadei, totul va fi în 
regulă. Cele trei situaţii asupra cărora mă oprisem erau: o 
întâmplare din timpul dinastiei a patra, o alta dintr-o 
perioadă mult mai târzie, în timpul unuia din ultimii 
Ramses, şi a treia, la care am rămas până în cele din urmă, 
era scoasă din nişte scrisori recent publicate ale unui preot 
Ka, din timpul dinastiei a 11-a. 

Aceste scrisori zugrăveau la perfecţie viaţa unei familii: 
tatăl agitat, încăpățânat, ţinând la părerile lui, supărat pe 
fiii lui care nu făceau ceea ce te spunea; băieţii erau unul 
ascultător, dar cam prostănac, iar celălalt nervos, inteligent 
şi extravagant. Tatăl scria celor doi fii despre grija pe care 
trebuia să o poarte unei oarecare femei de o vârstă mijlocie, 
desigur una din acele rude sărace care locuiesc de-a lungul 
timpului cu familiile şi faţă de care şefii de familii sunt 
întotdeauna binevoitori. Dar copiii, pe măsură ce cresc, nu 
le mai pot înghiţi, căci sunt linguşitoare şi produc neplăceri 
în casă. 

Bătrânul le dădea sfaturi cum trebuie să acţioneze şi ce să 
facă cu uleiul sau cu orzul. Să fie atenţi ca oamenii să nu-i 
înşele cu privire la calitatea unor alimente. Familia aceasta 
apărea din ce în ce mai bine, mai clar în mintea mea. Am 
mai completat-o cu o fiică şi cu câteva amănunte din alte 
texte, precum şi cu apariţia unei alte soţii de care tatăl era 
robit din dragoste. Am mai adus un băieţel răsfăţat şi o 
bunică vicleană şi lacomă. 

Entuziasmată, am început să lucrez. Nu aveam nici o carte 
în minte în clipa aceea. „Zece negri mititei” se reprezentase 
cu mult succes la St. James's Theatre până când teatrul a 
fost bombardat, apoi a fost transferată la Cambridge pentru 
câteva luni şi tocmai cochetam cu o nouă idee pentru o 
carte, aşa că acesta era exact momentul potrivit să încep o 
povestire polițistă egipteană. Nu încape îndoială că fusesem 
împinsă de Stephen. Şi de asemenea nu încăpea îndoială, că 
dacă Stephen era hotărât ca eu să scriu o carte polițistă pe 


care să o situez în Egiptul vechi, trebuia să fac asta. El era 
un asemenea gen de om. Aşa cum i-am arătat în 
săptămânile şi lunile care au urmat, trebuie să fi regretat 
foarte mult că a stăruit să scriu aşa ceva. Îi telefonam 
mereu, cerându-i informaţii care, aşa cum îmi spunea el 
mie, îmi lua trei minute să-l întreb, iar el trebuia să 
cerceteze opt cărţi diferite ca să-mi răspundă corect. 
„Stephen, ce mâncau la masă? Cum îşi preparau carnea? 
Existau lucruri speciale pentru sărbători? Bărbaţii şi 
femeile luau masa împreună? În ce fel de camere 
dormeau?” 

— Vai de mine!, se jeluia Stephen şi apoi trebuia să se 
apuce să cerceteze, explicându-mi că era necesar să 
deducă o grămadă de lucruri dintr-un material foarte 
redus. 

Existau imagini care arătau, păsări fripte la frigare, puni, 
ciorchini de struguri şi aşa mai departe. În orice caz, 
aflasem destule pentru a reuşi să redau viaţa de toate zilele 
a epocii; şi apoi reveneam cu alte întrebări: „Mâncau la 
masă sau pe podea? Femeile aveau părţi separate în casă, 
unde locuiau? Îşi ţineau rufele în sertare sau în dulapuri? 
Ce fel de case aveau?” 

Era mult mai greu de aflat amănunte despre case decât 
despre temple sau despre palate, pentru faptul că acestea 
din urmă erau construite în piatră şi existau şi acum, pe 
când casele fuseseră făcute din materiale mult mai 
perisabile şi nu mai rămăseseră urme. 

Stephen a discutat foarte mult cu mine asupra unui punct 
din deznodământul povestirii mele şi, îmi pare rău că 
trebuie să spun, până în cele din urmă, eu am cedat. Am 
fost întotdeauna furioasă pe mine că am făcut-o. Avea o 
influenţă hipnotizantă în asemenea direcţii, era atât de 
sigur pe el în discuţii, încât nu puteai să nu te îndoieşti de 
tine. Până atunci, deşi în general am cedat în toate 
domeniile de pe pământ, nu am cedat niciodată în ceea ce 
privea scrisul meu. 


Dacă socotesc că am înfăţişat ceva bine şi cum trebuie 
într-o carte, e foarte greu să-mi schimb părerea. De data 
asta, contrar opiniei mele, care era mai bună, m-am lăsat 
învinsă. Era un subiect controversat, dar şi acum, când 
recitesc cartea, mă gândesc că aş vrea să scriu din nou 
sfârşitul, ceea ce-mi dovedeşte că trebuie să-ţi menţii cu 
toată hotărârea părerea în contra oricărui contraargument, 
căci altfel rămâi total nemulţumit de tine. Am fost însă puţin 
stânjenită din cauza gratitudinii pe care i-o datoram lui 
StepheN. Pentru că s-a agitat atâta şi el îmi dăduse ideea. 
În orice caz, „Death Comes as the End” (Moartea vine la 
urmă) a fost scrisă cum se cuvine. 

Curând după aceea, am scris o carte care m-a satisfăcut 
total, era o nouă Mary Westmacott, cartea pe care am dorit 
întotdeauna să o scriu, pe care o purtam foarte limpede în 
mintea mea. Era portretul unei femei, o imagine completă a 
ei, a ceea ce era, dar pe care ea o văzuse greşit. Lucrul 
acesta este dezvăluit cititorului prin propriile ei acţiuni, 
gânduri şi sentimente. Se întâlneşte mereu cu ea însăşi, 
fără a se recunoaşte, dar devenind din ce în ce mai 
stânjenită. Revelația pe care o are se datorează faptului că 
pentru prima oară în viaţa ei a rămas singură, total singură, 
patru sau cinci zile. Aveam acum fundalul care până atunci 
nu-mi apăruse încă în minte. Era una din acele case de 
oaspeţi de pe drumurile Mesopotamiei, când în timpul unei 
călătorii eşti obligat să te opreşti, să rămâi acolo imobilizat, 
nu-ţi mai poţi continua călătoria, nu este nimeni în jur, 
decât localnici care aproape că nu pot vorbi englezeşte, îţi 
aduc de mâncare, dau din cap, dovedind că sunt de acord 
cu tine. Nu ai unde să vezi pe nimeni şi eşti blocat acolo, 
până poţi pleca. Aşa că nu-ţi rămâne altceva de făcut decât 
să stai şi să te gândeşti la tine, după ce ai citit şi cele două 
cărţi, singurele pe care le ai la tine. Te gândeşti la persoana 
ta. Am ştiut întotdeauna care va fi punctul meu de plecare; 
momentul în care a părăsit gara Victoria, ducându-se să 
vadă pe una din fetele ei, care era măritată în altă ţară. 


Privind înapoi, în timp ce trenul ieşea din gară, urmărind cu 
ochii spatele soţului ei care se retrăgea de pe peron şi 
văzându-l cum păşea întocmai ca un om teribil de uşurat, 
care urma să aibă o vacanţă, a încercat o durere puternică. 
Era atât de surprinzător, totul, încât abia a putut să-şi 
creadă ochilor. Bineînţeles că se înşelase; desigur că 
Rodney îi va duce dorul teribil, şi totuşi acel mic grăunte de 
îndoială avea să-i stăruie în minte, îngrijorând-o; apoi când 
a rămas complet singură şi a început să, se gândească iar, 
toată viaţa ei avea să se desfăşoare încetul cu încetul în faţa 
ochilor ei. Aşa cum doream eu era greu de realizat totul din 
punct de vedere tehnic în mod uşor şi obişnuit. 

Căci aici era vorba de acel sentiment de tensiune 
crescândă, de stânjeneală, de acel sentiment pe care îl are 
cineva - pe care toţi îl au uneori, cred - de a se întreba: 
„Cine sunt eu? Cum sunt de fapt? Ce cred despre mine toţi 
cei pe care îi iubesc? Oare cred despre mine aşa cum 
bănuiesc eu că o fac?” 

Întreaga lume arată altfel în asemenea momente, începi să 
o vezi diferit, încerci să te asiguri din nou de totul, tu 
singur; bănuiala, anxietatea te cuprind din nou. 

Am scris acea carte exact în trei zile. În a treia zi, era o 
luni, m-am scuzat că nu mă pot duce la spital, pentru că nu 
îndrăzneam să-mi părăsesc cartea, trebuia să continui până 
când o terminam. Era o carte scurtă, cincizeci de mii de 
cuvinte, dar o purtasem în sufletul şi-n mintea mea mult 
timp. Încerci un sentiment ciudat când simţi cum în sinea ta 
se pregăteşte o carte de şase sau şapte ani poate, ştiind că 
într-o zi o s-o scrii, simțind cum creşte mereu. Da, există, 
trebuie să iasă mai clar din ceața care o învăluie. 

Toată lumea se află acolo, gata, aşteptând în culise, 
pregătită să apară pe scenă, când trebuie să dea replica şi 
apoi, dintr-o dată, primeşti o comandă limpede: Acum! 

Acum înseamnă momentul când eşti gata. Acum, ştii totul. 
O, ce binecuvântare că eşti în stare să o faci la timpul şi 
locul precis, acum este într-adevăr acum. 


Eram atât de speriată de întreruperi, de orice ar putea să 
curme şuvoiul, încât după ce am scris primul capitol, într-o 
stare de mare tensiune, am început să mă ocup de ultimul 
capitol, căci ştiam aşa de bine încotro mă îndrept, încât 
simţeam că trebuie să încep să scriu. În felul acesta nu a 
trebuit să mă întrerup şi am mers fără oprire. 

Nu cred că am fost vreodată atât de obosită. Când am 
terminat şi am văzut că din ceea ce scrisesem la început nu 
era nevoie să schimb nici măcar un cuvânt, am căzut pe pat 
şi, după câte îmi amintesc - dacă-mi amintesc bine, am 
dormit cam 24 de ore. Apoi m-am sculat şi am luat o masă 
copioasă şi în ziua următoare am putut să mă duc din nou la 
spital. Arătam atât de ciudat, încât toţi cei de acolo, erau 
îngrijoraţi din pricina mea. „[i-a fost într-adevăr rău?” mă 
întrebau ei. „Ai nişte cearcăne enorme sub ochi”. Era vorba 
doar de oboseală şi de extenuare, dar merita să fii astfel 
obosită şi extenuată - merita, când, pentru prima dată, 
scrisul nu prezenta pentru tine nici o altă dificultate, decât 
aceea a efortului fizic. Era o experienţă care îmi aducea o 
mare satisfacţie. 

I-am dat titlul „Absent In the Spring” (Absent în 
primăvară) de la sonetul lui Shakespeare, care începe cu 
aceste cuvinte: „From you have I been absent în the 
spring”. Nu ştiu, bineînţeles, nici eu singură cum este 
cartea. Poate fi o prostie, o carte scrisă prost, fără pic de 
valoare. Dar a fost scrisă cu bună-credinţă, cu sinceritate, 
aşa cum visam eu să o scriu şi asta este bucuria cea mai 
plină de mândrie pe care o poate avea un autor. Câţiva ani 
mai târziu, am scris o altă carte, semnată Mary Westmacott, 
„Irandafirul şi tisa” (The Rose and Yew Tree). E o carte pe 
care o pot reciti întotdeauna cu mare plăcere, deşi nu a fost 
pentru mine un imperativ ca „Absent în primăvară”. Dar şi 
ideea asta zăcea de mult în mine, de fapt de prin 1929. Nu 
era decât o idee vagă, dar ştiam că avea să prindă viaţă 
într-o zi. 


Aveam să mai fac o variaţie în activitatea mea literară 
obişnuită. Am simţit nevoia să scriu o carte nostalgică, 
pentru că eram de multă vreme departe de Max, aveam 
ştiri foarte rare de la el, simţeam nevoia să invoc, cu o 
sfâşietoare tristeţe, zilele fericite pe care le petrecusem 
împreună în Arpachiyah şi în Siria. Doream să retrăiesc 
viaţa de atunci, să am bucuria să mi-o reamintesc - şi astfel, 
am scris: „Come, Tell Me How You Live” (Hai, spune-mi cum 
trăieşti) o carte veselă, frivolă, care reflectă timpul prin 
care am trecut, atâtea fleacuri pe care le uiţi. Cartea a 
plăcut foarte mult. Dar tirajul a fost redus, fiind lipsă de 
hârtie, atunci. 

Sidney Smith, bineînţeles, mi-a spus: 

— Nu poţi publica asta, Agatha. 

— O voi publica, am replicat eu. 

— Nu, e mai bine să nu o publici. 

— Dar eu doresc s-o public! 

Sidney Smith s-a uitat la mine cu un aer dezaprobator. Nu 
era el tipul care să îngăduie orice fel de sentimente. A face 
ceea ce doreai nu se încadra în vederile lui oarecum 
calviniste. 

— S-ar putea ca lui Max să nu-i placă! 

Mă îndoiam cu totul de asta. 

— Nu cred că ar avea ceva de obiectat. Probabil că i-ar 
face plăcere să-şi amintească despre toate lucrurile pe care 
le-am făcut împreună. Nu aş îndrăzni niciodată să scriu 
serios o carte despre arheologie adevărată. Aş comite prea 
multe greşeli prosteşti, ştiu asta. Dar cartea mea e altceva, 
e o carte personală. Şi am intenţia să o public, am continuat 
eu. Am nevoie de un suport material pentru amintirile mele. 
Nu poţi să ai încredere în propria ta memorie. Lucrurile se 
şterg, de aceea vreau să o public. 

— Oh! Bine atunci, a zis Sidney, încă neîncrezător. 

Totuşi un „Oh! Bine” din partea lui era o concesie. 

— Prostii, a spus soţia lui, Mary. Bineînţeles că poţi să o 
publici. De ce nu? E foarte amuzantă şi înţeleg foarte bine 


ce vrei să spui în legătură cu plăcerea de a-ţi aminti şi de a 
reciti cele petrecute. 

Nici editorului meu nu i-a plăcut. Era suspicios şi 
dezaprobator, se temea că îmi ieşeam complet din mână. 
Nu putea să o sufere pe Mary Westmacott când scria. 
Devenise suspicios acum în legătură cu această carte sau cu 
oricare alta, care mă ademenea şi mă îndepărta de cărţile 
polițiste. Totuşi cartea a fost un succes şi cred că atunci au 
regretat că nu se găsea hârtie. Am publicat-o sub numele 
de Agatha Christie Mallowan, aşa încât să nu se confunde 
cu niciuna din cărţile mele polițiste. 

IV 

Există lucruri pe care nu vrei să ţi le mai aminteşti. 
Lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi pentru că s-au 
întâmplat, dar nu vrei în nici un chip să te gândeşti la ele 
din nou. 

Rosalind mi-a telefonat, într-o zi, că Hubert, aflat în Franţa 
de câtva timp, fusese dat dispărut, probabil ucis. 

Aceasta este, cred, lucrul cel mai crud care i se poate 
întâmpla unei tinere soţii în timp de război. Este cea mai 
îngrozitoare stare de incertitudine. Este cumplit să-ţi fie 
soţul ucis, dar este un lucru care nu trebuie să te doboare 
cu totul şi trebuie să ştii asta. Această fatală ademenire de 
speranţă este crudă, crudă... şi nimeni nu te poate ajuta. 

M-am dus şi am stat cu ea câtva timp la Pwllywrach. 
Speram, evident, ca totul să se termine cu bine; 
întotdeauna speri. Dar nu cred că Rosalind, în adâncul 
inimii ei, mai spera ceva. Ea făcea parte din acei oameni 
care pun răul întotdeauna înainte. Şi mi s-a părut 
întotdeauna că văd pe faţa lui Hubert, nu chiar melancolie, 
ci acel aer sau acea privire a omului care aşteaptă să moară 
în curând. Era un om adorabil, cu mine a fost foarte bun, şi 
avea cred o mare înclinaţie, dacă nu chiar pentru poezie, 
pentru ceva de acest gen. Aş fi dorit să-l fi putut cunoaşte 
mai bine, căci nu l-am văzut decât în câteva vizite scurte pe 
care mi le-a făcut. 


N-au trecut multe luni până am primit ştiri noi. Rosalind 
cred că mi-a arătat vestea după vreo zi. S-a comportat 
întocmai ca de obicei; a avut întotdeauna foarte mult curaj. 
În cele din urmă, fiindu-i foarte greu să-mi spună, dar ştiind 
că trebuie s-o facă, m-a întrerupt brusc dintr-o discuţie şi 
mi-a spus: „Uită-te mai bine la asta” şi mi-a dat telegrama în 
care i se aducea la cunoştinţă că bărbatul ei fusese 
considerat ca neîndoielnic printre cei căzuţi pe front. 

Cel mai trist lucru din viaţă şi cel mai greu de trăit este să 
existe lângă tine cineva pe care-l iubeşti foarte mult şi pe 
care nu-l poţi alina de suferinţă. Poţi să faci o seamă de 
lucruri pentru a ajuta suferinţele fizice, dar prea puţin 
pentru a uşura durerea din suflet. M-am gândit, poate 
greşit, că lucrul cel mai bun pentru a o ajuta pe Rosalind 
era să vorbesc cât mai puţin posibil, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Eu aş fi înţeles prea bine asta. E bine ca 
nimeni să nu-ţi vorbească, să nu stăruie prea mult asupra 
subiectului, să nu ţi-l amintească. Credeam că aşa era cel 
mai bine pentru ea, dar nu poţi să ştii cum simte altul. Poate 
că ar fi fost mai uşor pentru ea dacă aş fi fost genul acela de 
mamă sentimentală care s-o facă să-şi dea drumul, s-o 
descoasă şi s-o deplângă. Instinctul nu poate fi infailibil. 
Doreşti atât de mult să nu răneşti persoana pe care o 
iubeşti, să nu faci cumva ceva greşit care s-o supere. Ai 
impresia că ştii cum să procedezi, dar nu poţi fi niciodată 
sigur. 

A continuat să locuiască la Pwllywrach, în casa aceea 
mare, pustie, cu Matthew, un băieţel fermecător şi care, în 
amintirea mea, a rămas un copilaş bine dispus şi care se 
pricepea de minune să rămână întotdeauna vesel şi 
mulţumit. Se mai pricepe şi acum. Îmi părea bine că Hubert 
a putut să-şi vadă măcar fiul, că ştia că are un fiu, cu toate 
că uneori e mai crud să te gândeşti că nu avea să se mai 
întoarcă şi să mai trăiască în casa la care ţinea sau să-şi 
crească fiul pe care-l dorise atât de mult. 


Uneori nu poţi să nu fii cuprins de un val de mânie, când te 
gândeşti la război. În Anglia am avut prea mult război într- 
un timp mult prea scurt. Primul război mondial părea de 
necrezut, uimitor şi atât de lipsit de necesitate. Dar speram 
şi doream să se fi terminat pentru totdeauna şi că, în niciun 
caz, dorinţa de război nu va mai apărea tot în sufletul 
nemților. Dar a apărut şi o ştiam acum din documentele 
istorice că Germania se pregătea de război cu mulţi ani 
înainte de cel de-al doilea război mondial 

Dar rămâi cu sentimentul oribil că un război nu aranjează 
nimic, că a câştiga unul este tot atât de dezastruos ca şi a 
pierde unul. Cred că războiul şi-a avut rostul, şi timpul, 
numai atunci când, dacă nu făceai război, nu izbuteai să-ţi 
perpetuezi specia şi ai fi murit. A fi umil, a fi bun, a ceda 
uşor - toate acestea duc la dezastru şi în cazuri din astea 
războiul era o necesitate, pentru că sau tu sau alţii tot ar fi 
pierit. Şi pentru teritoriul tău trebuia să te lupţi ca o pasăre 
sau un animal. Războiul îţi aducea sclavi, pământ, hrană, 
femei, lucrurile de care aveai nevoie pentru a supravieţui. 
Dar acum oamenii au învăţat să evite războiul, nu pentru că 
firile lor ar fi mai bune sau nu le-ar place să-i doboare pe 
alţii, ci pentru că războiul nu le este profitabil. Nu vor 
supravieţui unui război, ci vor fi distruşi de război ca şi 
adversarii lor. Timpul celor însetaţi de sânge s-a dus, acuma 
vine vremea şarlatanilor, a pungaşilor, a hoţilor, dar aş zice 
că tot e mai bine, că e o treaptă mai sus. Pe care o vom 
depăşi. 

Există cel puţin zorile, cred, ale unei bunevoinţe. Ne 
afectează când auzim de cutremure de pământ, de dezastre 
spectaculoase ale rasei omeneşti. Şi dorim, să ajutăm, să 
fim de folos. Asta este într-adevăr o realizare importantă, 
care sper că va duce undeva. Nu repede, nimic nu se 
întâmplă repede, dar în orice caz putem spera. Cred că nu 
apreciem destul această a doua virtute pe care o 
menţionăm atât de rar în trilogia: credinţă, speranţă, 
dragoste... Credinţă am tot avut, ba putem spune aproape 


că prea multă credinţă te face mai aspru, mai dur, mai 
neiertător, că poţi abuza de credinţă. Dragostea o simţim în 
inimile noastre pentru că este esenţială. Dar cât de repede 
uităm că mai există şi speranţa şi că doar rareori ne gândim 
la speranţă? Suntem gata să disperăm prea curând, suntem 
gata să spunem: „La ce bun să facem ceva?” Speranţa este 
virtutea pe care ar trebui s-o cultivăm cât mai mult în 
inimile noastre. 

Ne-am făcut un stat care să asigure cetăţenilor 
bunăstarea, care ne-a eliberat de teamă, ne-a dat 
securitate, pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva mai mult 
decât pâinea zilnică şi totuşi acum mi se pare că, în acest 
stat, în fiecare an, devine tot mai dificil pentru fiecare să 
privească cu plăcere spre viitor. Nimic nu are valoare. De 
ce? Pentru că nu mai trebuie să ne luptăm pentru 
existenţă? Viaţa nu mai prezintă interes? Nu putem aprecia 
bucuria de a trăi. Avem poale nevoie de dificultăţi în alte 
spaţii, de lumi noi care să ni se deschidă în faţă cu alt fel de 
greutăţi şi de disperări, de boli şi de dureri, ca apoi să 
tânjim pentru a supravieţui? 

Ei, bine, eu sunt un om care sper. Singura virtute care nu- 
mi va putea fi înăbuşită niciodată rămâne speranţa. De asta 
am găsit că dragul meu Matthew este o fiinţă care-ţi poate 
face atâta bine. El a avut întotdeauna un temperament 
optimist incurabil. Îmi amintesc că odată, pe când era la 
şcoală, înainte de a intra la liceu, Max îl întreba dacă credea 
că ar avea vreo şansă să facă parte din echipa de crichet. 
„Păi, cum, a spus Matthew cu un surâs luminos, întotdeauna 
există speranţa!” 

Oamenii ar trebui să-şi ia o astfel de deviză în viaţă. Mi-a 
venit să înnebunesc de furie când am auzit de o pereche, de 
o vârstă mijlocie, care trăia în Franţa când a izbucnit 
războiul. Când au considerat că germanii se apropie, în 
marşul lor prin Franţa, au hotărât că singurul lucru care le 
rămăsese era să se sinucidă şi aşa au făcut. Ce pierdere! Ce 
păcat! Prin sinuciderea lor n-au făcut bine nimănui. Ar fi 


putut trăi o viaţă de greutăţi, ar fi îndurat din greu, dar 
poate că ar fi supravieţuit. De ce să pierzi speranţa atât 
timp cât trăieşti? Îmi amintesc şi de o poveste pe care mi-o 
spunea naşa mea americană, cu ani şi ani în urmă, despre 
două broaşte care căzuseră într-o găleată cu lapte. Una a 
spus: 

— Oho, mă înec, mă înec! 

Cealaltă a replicat: 

— Nu am de gând să mă înec. 

— Dar cum poţi face ca să nu te îneci? a întrebat-o prima. 

— Am să mă învârt de jur-împrejur şi am să mă învârt, ca 
nebuna, răspunse a doua. 

În dimineaţa următoare prima broască care refuzase să 
facă ceva s-a înecat, iar a doua, pentru că se tot mişcase de 
jur-împrejur întreaga noapte, acum stătea frumos pe o 
bucăţică de unt. 

Toată lumea, cred, devenise cam neliniştită către ultimii 
ani ai războiului. De la Ziua Z, stăruia sentimentul că 
războiul putea să se apropie de sfârşit şi mulţi din cei care 
spuseseră că nu era posibil începuseră să bată în retragere. 

Nu mai aveam astâmpăr. Mulţi dintre pacienţi fuseseră 
evacuaţi din Londra, dar mai erau totuşi pacienţii 
ambulatorii. Chiar şi aici se părea uneori că nu era ca în 
primul război mondial, când te ocupai de răniții sosiți direct 
de pe front. Acum jumătate din timp trebuia să dai cantităţi 
imense de pilule epilepticilor - activitate necesară, desigur, 
dar n-avea nici o legătură cu războiul. Mamele îşi aduceau 
copiii la serviciile sociale - şi mă gândeam că ar fi fost mult 
mai bine dacă i-ar fi ţinut acasă. Farmacista şefă era întru 
totul de aceeaşi părere cu mine. 

În acest timp am luat în considerare unul sau două 
proiecte. O tânără prietenă a mea, care era în WAAF, a 
aranjat să mă văd cu un prieten al ei, în scopul de a 
desfăşura o activitate de fotograf pentru informaţii secrete. 
Am căpătat un impresionant permis de trecere, care mă 
autoriza să străbat, ceea ce mie mi se părea, kilometri de 


coridoare subterane la Ministerul de Război, ca, în cele din 
urmă, să fiu primită de un tânăr locotenent care m-a speriat 
de moarte. Deşi aveam o mare experienţă în domeniul 
fotografiatului, singurul lucru pe care nu-l făcusem 
niciodată şi despre care nu ştiam nimic, era fotografia 
aeriană. În consecinţă mi-a fost imposibil să recunosc orice 
imagine luată de sus care mi-a fost arătată. Singura asupra 
căreia mi s-a părut că sunt mai sigură reprezenta oraşul 
Oslo, dar cum mă simţeam atât de ruşinată de eşecurile 
mele de până atunci, n-am mai îndrăznit să o spun, pentru 
că şi aşa făcusem atâtea greşeli. Tânărul a suspinat, m-a 
privit ca pe o prostănacă, cum de fapt eram, şi mi-a spus cu 
blândeţe: „Cred că e mai bine poate să vă întoarceţi la 
munca de la spital.” Am plecat de acolo simţindu-mă 
complet dezorientată. 

Pe la începutul războiului, Graham Greene mi-a scris, 
întrebându-mă dacă n-aş vrea să desfăşor o activitate de 
propagandă. Nu credeam că sunt genul de scriitor care ar 
fi bun la ceva pentru propagandă pentru că nu vedeam 
decât o latură a problemei. Nimic nu poate fi mai ineficient 
ca un propagandist lipsit de entuziasm. Trebuie să fii în 
stare ca atunci când spui „X este negru ca noaptea”, să o şi 
crezi. Nu credeam că voi putea fi vreodată aşa. 

Dar acum, pe zi ce trecea, eram mai neliniştită. Doream să 
lucrez într-un domeniu în legătură cu războiul, să fac ceva. 
Primisem o ofertă să lucrez ca farmacist pentru un doctor 
în Wendover - era lângă un loc unde aveam nişte prieteni. 
M-am gândit că asta ar fi foarte nimerit pentru mine şi mi- 
ar place să stau la ţară. Numai dacă Max s-ar întoarce acum 
acasă din Africa de Nord şi după trei ani ar fi putut să vină; 
atunci aş fi simţit că nu l-aş fi tratat prea bine pe doctorul 
meu. 

Mai aveam şi o propunere, de data asta în domeniul 
teatrului. Mi se oferea posibilitatea să mă duc ca un fel de 
regizor asistent, sau cam aşa ceva, cu ENSA 
(Entertainments National Service Association - Asociaţia 


serviciilor naţionale de spectacole) într-un turneu în Africa 
de Nord. Eram emoţionată de această idee. Ar fi minunat 
dacă m-aş putea duce în Africa de Nord. A fost o fericire că 
nu m-am dus. Cam cu vreo două săptămâni înainte de data 
la care aş fi trebuit să părăsesc Anglia, am primit o 
scrisoare de la Max în care îmi spunea că probabil se va 
întoarce la Londra pentru a lucra la Ministerul Aviației, cam 
în vreo trei săptămâni. Ce prost ar fi fost ca eu să fi sosit în 
Africa de Nord cu ENSA, tocmai în momentul când el 
ajungea acasă. 

Săptămânile care au urmat au fost pline de necazuri. 
Eram foarte nervoasă, aşteptam. „Să mai fie două 
săptămâni, să mai fie trei... Nu, poate mai mult”, îmi 
spuneam eu, gândind că asemenea lucruri durează mai 
mult decât te aştepţi. 

M-am dus să fac un week-end cu Rosalind în Wales şi m-am 
întors duminică noaptea cu un tren târziu. Era unul din 
acele trenuri cu care erai atât de des silit să mergi în timpul 
războiului, cu un frig de gheaţă, şi, bineînţeles, când te 
vedeai la Paddington, nu exista nici un mijloc de transport 
să te ducă pe undeva. Am făcut o combinaţie complicată de 
trenuri ca să ajung, în cele din urmă, la o gară în 
Hampstead, nu prea departe de Lawn Road Flats, şi de 
acolo am mers pe jos până acasă, având nişte scrumbii în 
valiză. Am intrat în apartament, îngheţată şi obosită, mi-am 
scos haina şi am pus valiza jos şi scrumbiile la prăjit în 
tigaie. Apoi am auzit afară un zgomot foarte ciudat, un 
zăngănit metalic şi mă întrebam ce putea fi. Am ieşit pe 
balcon şi m-am uitat în jos pe scări. Am văzut urcând o 
siluetă încărcată cu toate lucrurile imaginabile de pe lume, 
asemenea caricaturilor lui Old Bill88 din primul război 
mondial. Fel de fel de lucruri care zornăiau atârnau de el. 
Poate Cavalerul Alb ar fi fost o imagine mai potrivită cu 
ceea ce vedeam eu atunci. Mi se părea imposibil ca cineva 
să fie atât de încărcat. Şi nu încăpea nici o urmă de îndoială 
asupra identităţii persoanei căci era soţul meu Două minute 


mai târziu, toate temerile mele că lucrurile ar fi putut fi 
altfel, rămăseseră neîntemeiate. Acesta era Max. Ca şi cum 
ar fi plecat ieri iată-ne din nou împreună. Un miros teribil 
de scrumbii prăjite ne veni la nas şi ne-am grăbit să intrăm 
în apartament. 

— Ce dumnezeu mănânci? m-a întrebat Max. 

— Scrumbii. Mai bine ia şi tu una. 

Apoi ne-am uitat unul la altul. 

— Max! am exclamat eu, ai cu vreo douăsprezece 
kilograme mai mult. 

— Cam aşa e, dar nici tu nu ai pierdut nici un kilogram, a 
adăugat el 

— E din cauza cartofilor, am răspuns eu. Când nu ai carne 
şi lucruri din astea mănânci prea mulţi cartofi şi pâine. 

Iată-ne, deci. Fiecare cu kilogramele lui în plus, adăugate 
după despărţire. Părea a nu fi în regulă. Ar fi trebuit să fie 
invers. 

— Bine, dar viaţa în deşertul Fezzan ar trebui să te facă să 
slăbeşti, am observat eu. 

Max mi-a spus că deserturile nu sunt locuri unde să 
slăbeşti, căci nu ai altceva de făcut decât să stai jos şi să 
mănânci mâncăruri grase şi să bei bere. 

Ce seară minunată a fost! Am mâncat scrumbii arse şi ne- 
am simţit atât de fericiţi. 

PARTEA A XI-A 

Toamna 
| 

Scriu aceste pagini în 1965. Cele de mai înainte s-au 
întâmplat în 1945. Douăzeci de ani; dar nu par să fi trecut 
douăzeci de ani. Anii războiului de asemenea nu mi se par 
ani reali. Au fost un coşmar în care realitatea s-a şters. 
Câţiva ani după aceea spuneam mereu „O, aşa şi aşa s-a 
întâmplat cu cinci ani în urmă”, dar de fiecare dacă ar fi fost 
corect să mai adaug încă alţi cinci. Acum, când spun cu 
câţiva ani în urmă, mă gândesc la mulţi ani în urmă. Timpul 


s-a schimbat pentru mine, aşa cum se întâmplă pentru 
oamenii bătrâni. 

Viaţa mea a început din nou, mai întâi cu terminarea 
războiului cu Germania. Deşi, în realitate, războiul continua 
în Japonia, războiul nostru se terminase atunci. A urmat 
apoi strângerea bucăţelelor, toate fărâmele şi bucăţelele 
împrăştiate pretutindeni - fărâme din viaţa noastră. 

După o permisie, Max s-a întors la Ministerul Aviației. 
Amiralitatea hotărâse să elibereze Greenway, tot aşa, 
anunţându-ne de pe o zi pe alta, iar data aleasă era tocmai 
ziua de Crăciun. Nu se putea să fie o zi mai nepotrivită 
pentru a prelua o casă abandonată. 

Ne-a trecut norocul printre degete. Generatorul nostru 
electric care ne furniza electricitatea necesară era pe ducă 
când Amiralitatea a rechiziţionat casa. Comandantul 
american ne-a informat adesea că se temea că are să 
rămână cu totul în pană. „În orice caz, mi-a spus el, când îl 
vom înlocui, vă vom pune unul foarte bun, aşa încât veţi 
avea o perspectivă plăcută.” Din nefericire casa a fost 
eliberată cu trei săptămâni înainte de data la care era 
programată înlocuirea generatorului. 

Era frumoasă proprietatea noastră Greenway, când ne-am 
dus acolo, într-o zi de iarnă însorită, dar era sălbatică, 
sălbatică asemenea unei jungle încântătoare. Potecile 
dispăruseră, grădina de zarzavaturi, unde cultivam de 
obicei salată şi morcovi, era o pădure de buruieni, iar pomii 
fructiferi nu mai fuseseră curăţaţi. Înfăţişarea aceasta 
sălbatică te întrista, dar frumuseţea locului dăinuia totuşi. 
În interior, nu era chiar aşa de rău cum ne temeam. Nu mai 
exista linoleum, ceea ce era foarte neplăcut, şi nu puteam 
să obţinem o aprobare ca să luăm altul, pentru că 
Amiralitatea, când îl scosese, ne plătise pentru asta atunci 
când rechiziţionase casa. 

Bucătăria era de nedescris, cu negreaţă aceea şi cu 
funinginea grasă pe pereţi, şi erau, aşa cum am mai spus, 
cele paisprezece toalete pe coridor. 


Un om minunat s-a bătut vitejeşte pentru mine cu 
Amiralitatea şi trebuie să recunosc că nu era deloc uşor să 
ai câştig de cauză. Domnul Adams era fermul meu aliat. 
Cineva îmi spusese că el era singurul om capabil să scoată 
apă din piatră seacă şi bani de la Amiralitate. 

Au refuzat să aloce bani suficienţi pentru zugrăvirea din 
nou a camerelor, sub pretextul absurd că imobilul fusese 
abia zugrăvit numai cu un an sau doi înainte de a-l 
rechiziţiona, aşa că vor participa numai la o parte din 
cheltuielile pentru fiecare cameră. Cum poţi oare zugrăvi 
3/4 dintr-o cameră? Am descoperit că şi hangarul pentru 
bărci fusese deteriorat destul de grav - deteriorare 
costisitoare, de structură, pentru care au fost obligaţi să 
plătească, aşa că atunci când am primit banii pentru treaba 
asta am zugrăvit şi bucătăria. 

Am dus o altă luptă disperată în privinţa toaletelor. 
Spuneau că ar fi trebuit să le plătesc fiind costisitoare 
îmbunătățirile pe care le făcuseră. Le-am arătat că nu se 
considera nici o îmbunătăţire să ai paisprezece toalete de 
care nu aveai nevoie de-a lungul unui coridor al bucătăriei. 
Ei însă au declarat că toate aceste toalete ar reprezenta o 
îmbunătăţire enormă dacă s-ar transforma casa într-o 
şcoală pentru fete. Le-am explicat însă că nu aveam intenţia 
să transform casa într-o astfel de şcoală. Puteau să-mi lase o 
sigură toaletă, le-am spus eu cu bunăvoință, dar nu erau de 
acord cu aşa ceva. Ori le luau pe toate, ori trebuia să 
plătesc instalaţia. Atunci, asemenea Reginei Roşii, le-am 
declarat: „,Luaţi-le pe toate”. 

La timpul potrivit, muncitorii au venit şi au redistribuit 
mobilierul prin toată casa. Era uimitor cât de mici erau 
stricăciunile şi distrugerile, în afară de dezastru produs de 
molii carpetelor. Li se spusese să le trateze contra moliilor, 
dar au omis să mai facă asta datorită optimismului 
exagerat: „Se va termina totul până la Crăciun”. Câteva 
cărţi fuseseră afectate de umezeală, dar surprinzător de 
puţine. Nici o infiltraţie prin tavanul camerei de desen şi 


toată mobila se păstrase într-o condiţie surprinzător de 
bună. 

Cât de frumoasă era Greenway în ciuda acelui splendid 
hăţiş. Mă întrebam dacă vom fi în stare să mai dăm de alei 
şi să le descurcăm vreodată. Locul devenea din zi în zi mai 
sălbatic şi aşa îl considerau şi toţi cei din jur. Mereu trebuia 
să gonim lumea oare trecea pe acolo. Cum casa rămăsese 
goală şi fără paznic, câtva timp, după ce s-a mutat 
Amiralitatea. Noi fiind la Londra, Max fiind încă la 
Ministerul Aviației, intra cine vrea şi lua ce dorea, nu numai 
flori, dar rupea crengi din copaci şi distrugea toţi lăstarii. 

Până la urmă am izbutit să ne instalăm şi viaţa a reînceput, 
dar nu ca mai înainte. Simţeam uşurarea pe care o adusese, 
în sfârşit, pacea. Lipsea însă siguranţa în viitorul păcii sau, 
la drept vorbind, orice fel de siguranţă. 

Ne duceam traiul molcom, bucuroşi că eram din nou 
împreună, încercând să ne continuăm drumul mai departe, 
să vedem ce am putea face şi cum să ne organizăm viaţa. 
Tranzacţiile erau de asemenea îngrijorătoare. Trebuiau 
mereu completate formulare, contracte de semnat, aveam 
tot felul de complicaţii cu impozitele. O întreagă 
harababură pe care nu o înţelegeam. 

Abia acum îmi dau seama pe deplin, privind înapoi la 
producţia mea din anii războiului, că atunci am scris o 
cantitate incredibilă de cărţi. Presupun că totul se datora 
faptului că nu exista nici o distracţie şi nu mergeam seara 
nicăieri. 

Pe lângă cele amintite mai înainte, în timpul primilor ani 
de război, am mai scris două cărţi. Aceasta ca o măsură de 
precauţie în eventualitatea că aş fi fost ucisă în 
bombardamente, ceea ce era foarte posibil, întrucât lucram 
la Londra. Prima carte pe care am scris-o a fost pentru 
Rosalind, cu Hercule Poirot, şi cealaltă pentru Max, cu 
domnişoara Marple. După ce le-am terminat le-am depus în 
seiful unei bănci, fiind mai apoi atribuite Rosalindei şi lui 
Max prin act de donaţie. Cred că au fost asigurate contra 


distrugerii lor pentru sume foarte mari. „O să vă 
înveselească, le-am explicat la amândoi, că atunci când vă 
veţi întoarce de la înmormântarea mea sau de la serviciul 
comemorativ, să ştiţi că aveţi fiecare câte o carte a lui din 
partea mea.” Dar ei au spus că preferă să mă aibă pe mine. 

Adevărul e că şi eu speram asta, din toată inima. Şi am râs 
cu toţii. 

Nu ştiu de ce oamenii se simt atât de stânjeniţi când au de 
discutat ceva în legătură cu moartea. Regretatul Edmund 
Cork, agentul meu literar, lua întotdeauna o figură foarte 
tristă când ridicam această problemă. Dar adevărul e că 
azi, problema morţii este atât de importantă, încât trebuie 
să o discuţi. Cât am putut pricepe, din ceea ce mi-au spus 
avocaţii şi specialiştii, unele lucruri în materie de taxe şi 
impozite, în legătură cu taxele succesorale, despre care am 
înţeles foarte puţin - decesul meu avea să fie un dezastru 
fără seamâăn pentru rudele mele şi singura lor speranţă era 
doar să mă ţină în viaţă cât mai mult posibil! 

Văzând la cât au ajuns impozitele acum, îmi făcea plăcere 
să mă gândesc că nu mai merita, într-adevăr, să lucrez 
chiar atât de mult; o carte pe an era suficient. Dacă scriam 
două cărţi pe an aş fi realizat cu puţin mai mult decât 
pentru una şi în schimb aş fi trebuit să muncesc do două ori 
mai mult. Desigur, nu mai exista stimulentul de altă dată. 
Evident că dacă ar fi apărut ceva cu totul deosebit pe care 
aş fi dorit să-l scriu, era cu totul altă poveste 

Cam pe atunci BBC m-a chemat la telefon şi m-a întrebat 
dacă aş vrea să scriu o scurtă piesă pentru radio, pentru un 
program propus de regina Mary. Îşi manifestase dorinţa să 
se reprezinte ceva de mine, căci îi plăceau cărţile mele. 
Puteam să scriu aşa ceva pentru ei cât mai curând? Ideea 
mă atrăgea. M-am gândit stăruitor, am umblat în susul şi în 
josul camerei, apoi le-am telefonat, spunându-le că da. Îmi 
venise o idee care consideram că ar merge şi am scris micul 
scheci pentru radio - „Irei şoareci orbi” (Three Blând 
Mice). 


Se părea că asta era totul, dar curând după aceea s-a 
sugerat că aş putea să o dezvolt, transformând-o într-o 
nuvelă. „Groapa”, pe care o dramatizasem, a fost pusă în 
scenă de Peter Saunders, dovedindu-se a fi un succes. Mi-a 
făcut atâta plăcere încât m-am gândit să încerc mai departe 
să scriu teatru. Dar de ce să nu scriu o piesă în loc deo 
carte? E mult mai amuzant. O carte pe an îmi asigură 
partea financiară, iar eu puteam intra acum cu plăcere şi 
într-un mediu cu totul diferit. 

Cu cât mă gândeam mai mult la cei „Trei şoareci orbi”, cu 
atât simţeam că puteam să transform o piesă scurtă de 
teatru pentru radio, care dura douăzeci de minute, într-o 
piesă de teatru de trei acte. Mai trebuiau încă vreo două 
personaje, o intrigă mai completă şi o acţiune condusă cu 
tact spre punctul culminant. Cred că unul din avantajele 
piesei „Mousetrap” (Cursa de şoareci), aşa cum s-a numit 
versiunea scenică a celor „Irei şoareci orbi”, faţă de 
celelalte piese ale mele, îl constituie faptul că a fost într- 
adevăr scrisă după un rezumat, scheletul care s-a acoperit 
cu carne, totul fiind foarte bine proporţionat, beneficiind de 
o bună construcţie. În privinţa titlului, trebuie să-i 
mulţumesc ginerelui meu, Anthony Hicks. Nu l-am 
menţionat pe Anthony mai înainte, dar evident el nu e o 
amintire, căci se află cu noi. Într-adevăr, nu ştiu ce m-aş 
face fără el în viaţă. Nu este numai unul dintre cei mai 
drăguţi oameni pe care îi ştiu, dar şi una din cele mai 
interesante şi remarcabile persoane pe care le cunosc. E 
plin de idei. Poate să înveselească orice dineu, punând în 
discuţie „o problemă”. Cât ai clipi din ochi toată lumea 
discută cu înflăcărare în contradictoriu. 

A studiat sanscrita şi tibetana şi se pricepe foarte bine la 
fluturi, păsări, ştiinţe juridice, timbre, porţelanuri, 
antichităţi, atmosferă şi climă. Dacă are o vină, este aceea 
că discută despre vin prea mult, dar asta e o prejudecată a 
mea, pentru că mie nu-mi place vinul. Când am aflat că nu 
puteam folosi titlul de „Irei şoareci orbi”, pentru că mai 


exista o piesă cu acest titlu, ne extenuasem toţi gândindu- 
ne la alte titluri. Anthony a propus simplu: „Cursa de 
şoareci”. Şi l-am adoptat. Ar fi trebuit să primească ceva din 
drepturile de autor, cred, dar atunci nici prin minte nu ne-a 
trecut că, mai ales această piesă, avea să intre în istoria 
teatrului. 

Lumea mă întreabă mereu cum explic eu succesul acestei 
piese. În afara răspunsului evident: „Noroc”, căci nouăzeci 
la sută e vorba de noroc, singurul motiv la care mă pot 
gândi e că în această piesă se găseşte câte ceva pentru 
fiecare: oameni de diferite vârste şi gusturi se pot bucura 
de piesa mea. Tinerilor le place, cei vârstnici o apreciază, 
copii ca Matthew şi colegii lui de la Eton asistă cu bucurie la 
spectacolele cu ea; mai târziu lui Matthew şi colegilor lui de 
la Universitate, de asemenea, le-a plăcut la fel de mult; 
profesorilor de la Oxford. Dar cred, dacă mă gândesc mai 
bine şi încerc să nu fiu nici înfumurată şi nici exagerat de 
modestă, că, de fapt, în genul ei este o piesă uşoară cu 
umor şi nuanţe de aventură - şi destul de bine construită. 
Subiectul se desfăşoară în aşa fel încât doreşti grozav să afli 
ce se întâmplă mai departe şi nu prea poţi să-ţi dai seama 
unde te vor duce următoarele câteva minute. De asemenea, 
cred că, deşi acum este tendinţa ca pentru piesele 
reprezentate de foarte mult timp să fie astfel interpretate, 
încât mai curând sau mai târziu, personajele să pară 
caricaturi, oamenii din „Cursa de şoareci” sunt toţi reali. 

A fost un caz adevărat cu trei copii neglijaţi şi maltrataţi 
care fuseseră trimişi disciplinar de Consiliul orăşenesc la o 
fermă. Unul dintre copii a murit, un altul, cu oarecare 
înclinaţie spre delicventă, ar fi putut foarte bine ca, 
făcându-se mare, să nutrească dorinţa de a se răzbuna. Pe 
urmă îmi mai amintesc de o crimă, când cineva mocnind în 
suflet o nemulţumire din copilărie, a revenit după mulţi ani 
în locurile natale ca să încerce să se răzbune. Era o parte 
din intrigă posibilă ca oricare alta. 


Apoi personajele: o tânără femeie necăjită, hotărâtă să 
trăiască numai ca să se chivernisească; un tânăr care 
refuză să înfrunte viaţa şi nu doreşte decât să fie cocoloşit; 
un băiat stăpânit de dorinţa lui copilărească să pedepsească 
pe o femeie crudă care-l lovise pe Jimmy şi, în sfârşit, 
profesorul lui - toate mi se par personaje naturale, reale, 
când le urmăreşti cum acţionează. 

Richard Attenborough şi fermecătoarea lui soţie, Sheila, 
au jucat pentru prima oară rolurile principale. Ce 
interpretare frumoasă! lubeau piesa şi au crezut în ea şi 
Richard Attenborough a pătruns rolul foarte adânc. 
Repetiţiile mi-au făcut foarte mare plăcere; de fapt totul mi- 
a făcut plăcere. 

În cele din urmă piesa s-a jucat. N-aş putea spune că mă 
aşteptam să fie un succes sau măcar ceva care să semene 
de departe cu un succes. Mi s-a părut că a mers foarte bine, 
deşi îmi amintesc, atunci când începuse turneul la Oxford, 
când am fost să văd spectacolul cu câţiva prieteni, că m-am 
gândit deci cu tristeţe că piesa avea prea multe situaţii 
comice, că se râde prea mult şi că asta făcea să se piardă 
din tensiune. Şi eram chiar cam deprimată din această 
pricină. 

Dar Peter Saunders, când m-a auzit, a clătinat din cap, 
uitându-se la mine şi m-a asigurat: 

— Nu te îngrijora! Îţi prezic că se va reprezenta un an, ba 
chiar paisprezece luni. 

— N-o să ţină atât, i-am replicat eu; cel mult opt luni îi dau. 
Da, cel mult opt luni. 

Acum, în timp ce scriu, este la sfârşitul celui de-al 
treisprezecelea an de când piesa se joacă cu nenumărate 
distribuții. Teatrul Ambasador şi-a renovat între timp 
scaunele şi-a pus o nouă cortină. lar lumea continuă să se 
ducă. 

Trebuie să mărturisesc că mi se pare incredibil. Cum se 
poate ca o piesă, e adevărat plăcută, dar cam uşurică, să se 
reprezinte timp de treisprezece ani? 


Fără îndoială, se mai întâmplă şi miracole pe lumea asta. 

Şi câştigurile unde se duc? În cea mai mare parte se duc la 
impozite, ca toate celelalte. Dar în afară de fisc cine mai 
câştigă ceva? Am donat multe din cărţile şi povestirile mele 
altor oameni. Drepturile pentru serialul după nuvela 
„Sanctuarul” a fost destinat „Fondului de Ajutor” de la 
Westminster Abbey, câteva nuvele au fost date unor diferite 
persoane. Faptul că poţi sta la masă şi scrie şi că astfel banii 
trec direct de la tine la altcineva te mulţumeşte mult mai 
mult şi mai firesc decât dacă înmânezi cecuri. Poţi spune că 
în ultimă instanţă este acelaşi lucru, dar nu-i aşa. Una din 
cărţile mele aparţine nepoților soţului meu, şi, deşi a fost 
publicată de mult, scot frumugşel din ea. Drepturile mele de 
la filmul „Martorul acuzării” (Witness for the Prosecution) 
le-am cedat Rosalindei, piesa „Cursa de şoareci” am cedat-o 
nepotului meu care, bineînţeles, a fost întotdeauna 
membrul cel mai norocos al familiei şi darurile primite de 
Matthew au adus lozul cel mare. 

Ceea ce mi-a produs o deosebită plăcere a fost să scriu o 
nuvelă, lungă, ceva cam între un roman şi o nuvelă. Banii 
realizaţi de pe treaba asta au fost folosiţi pentru a pune un 
vitraliu la biserica noastră dragă de la Churston Ferrers. E 
o biserică mică, frumoasă şi fereastra din est, făcută din 
sticlă simplă, îmi apărea întotdeauna ca o gaură urâtă într- 
un şir de dinţi. Mă uitam la fereastra asta în fiecare 
duminică şi mă gândeam cât de frumoasă ar fi într-un 
colorit pal. Nu mă pricepeam la vitralii şi mi-a dat destulă 
bătaie de cap preumblarea prin diferite ateliere de arhitecţi 
pe unde ceream schiţe. În cele din urmă, vitraliul a fost 
executat de un artist numit Patterson din Bideford. Acesta 
mi-a trimis o schiţă, care mi-a plăcut în mod deosebit, în 
special coloritul - nu roşul şi albastrul obişnuit, ci 
combinate cu un mov şi cu verde palid, culorile mele 
favorite. Voiam ca figura centrală să fie Bunul Păstor şi am 
avut oarece dificultăţi pe tema asta cu dioceza Exeter şi 
chiar cu dl. Patterson. Amândoi insistau ca figura centrală 


să fie Răstignirea. Totuşi, după o mică investigaţie în 
problema respectivă, dioceza a fost de acord că puteam să-l 
am pe Isus ca Bunul Păstor de vreme ce era o parohie de 
ţară. Doream ca vitraliile să fie unele vesele la care copii să 
se uite cu plăcere. Aşa că, în centru, este Bunul Păstor cu 
Mielul, iar pe celelalte panouri este ieslea şi Fecioara Maria 
cu Pruncul, îngeri apărând păstorilor pe câmp, pescari cu 
bărcile şi plasele lor şi Isus mergând pe apă. Şi mă bucur 
foarte mult duminica, când privesc această fereastră cu 
scene simple din biblie. Patterson a realizat un vitraliu 
frumos, care va supravieţui peste ani, tocmai pentru că este 
simplu. Mă simt şi mândră şi umilă că ara fost în stare să 
ofer acest dar din banii şi munca mea. 

II 

O seară la teatru îmi stăruie în special în minte: premiera 
piesei „Martorul acuzării”. Pot spune, cu toată siguranţa, că 
aceasta a fost singura premieră de care m-am bucurat. 

Premierele sunt de obicei un chin, foarte greu de suportat. 
Nu există decât două motive ca să mergi. Primul este destul 
de nobil: bieţii actori trebuie să ducă în spinare toată piesa 
şi, dacă nu iese bine, nu e loial ca autorul să nu fie şi el 
acolo, să împărtăşească tortura lor. Am aflat câte ceva 
despre aceste suferinţe la premiera piesei „Alibi”. Conform 
scenariului, Valetul şi Doctorul trebuie să bată la uşa 
încuiată a unui birou şi apoi, alarmaţi, să o forţeze şi să o 
deschidă. La premieră, uşa nu a aşteptat să fie forţată, s-a 
deschis mai înainte ca cineva să o, atingă, expunând 
privirilor cadavrul care tocmai se aranja în poziţia 
necesară. Asta m-a făcut să fiu nervoasă de atunci din 
pricina uşilor încuiate, a luminilor care trebuie să se stingă 
şi de stingerea lor depindea momentul cel mai important, 
sau lumini care nu se aprind, când trebuie să se aprindă, 
ş.a.m.d. Acestea sunt adevăratele suplicii ale teatrului. 

Celălalt motiv pentru a merge la o premieră este 
curiozitatea. Ştii bine că n-o să-ţi placă, că o să te simţi 
foarte prost, că vei observa toate lucrurile care nu merg 


bine, toate bâlbâielile, toate rolurile neînvăţate, 
improvizaţiile şi replicile alandala. Dar te duci din cauza 
acelei curiozităţi ca a „elefânţelului” din poveste, pentru că 
trebuie să iei cunoştinţă tu singur. Relatările altora nu sunt 
suficiente. Aşa că iată-te tremurând, fiindu-ţi frig şi cald în 
acelaşi timp, sperând din toată inima că nu te vede nimeni, 
acolo unde te ascunzi, în rândurile cele de mai sus ale 
balconului. 

Premiera piesei „Martorul acuzării” nu a fost un chin, 
pentru că era una din piesele mele care mi-au plăcut cel 
mai mult. Eram tot atât de satisfăcută ca şi cu altele. Nu am 
vrut să o scriu, mă simţeam îngrozită la gândul de a o scrie. 
Am fost silită să o scriu din pricina lui Peter Saunders care 
are puteri de persuasiune miraculoase asupra ta, când 
speriindu-te, când linguşindu-te. 

— Bineînţeles că poţi să o scrii! a hotărât el. 

— Nu ştiu nimic despre procedura legală, o să mă fac de 
râs. 

— E foarte uşor, poţi să citeşti şi apoi să facem apel la un 
avocat pentru a lămuri anomalii şi a pune totul la punct. 

— Nu pot să scriu despre o şedinţă la tribunal. 

— Ba poţi. Ai văzut procese la teatru şi pe urmă poţi să 
citeşti. 

— Nu ştiu, nu cred că am să pot. 

Peter Saunders continua să spună că era neîndoielnic că 
puteam şi că trebuia să încep treaba pentru că avea nevoie 
de piesă foarte repede. Aşa că, hipnotizată şi docilă în faţa 
forţei sugestiei, am citit cantităţi de procese celebre, am 
stat de vorbă cu avocaţii şi în cele din urmă m-am văzut 
prinsă de subiect. Şi, dintr-o dată, am simţit chiar că-mi 
face plăcere, că vine acel minunat moment când începi să 
scrii, care de obicei nu durează mult, dar care te poartă, 
însufleţindu-te cu o vervă puternică, ca un val mare te duce 
la țărm. E minunat, iată, am pornit, merge, unde o să 
ajung? Există acel moment nepreţuit când vezi lucrul 
prinzând formă, nu pe scenă, dar în faţa ochilor minţii tale. 


Iată-l, cu adevărat, într-un tribunal adevărat, nu la Old 
Bailey89, pentru că încă nu am fost acolo, dar un tribunal 
real, schiţat în mintea mea. Îl văd pe tânărul nervos, 
disperat, în boxa acuzaților, femeia enigmatică care vine să 
depună mărturie, nu pentru iubitul ei, ci pentru acuzare. E 
una din piesele pe care le-am scris cel mai repede; cred că, 
după ce m-am documentat, mi-au trebuit două sau trei 
săptămâni. 

A fost necesar, natural, să aduc unele modificări în 
procedură şi m-am luptat cu disperare să găsesc sfârşitul. 
Nimănui nu i-a plăcut, nimeni nu l-a vrut, toţi au spus că va 
strica totul. „Nu merge aşa”, îmi spunea fiecare, dorind un 
alt sfârşit, era de preferat cel din nuvela pe care o 
scrisesem cu ani în urmă. Dar o nuvelă nu este o piesă de 
teatru. Nuvela nu cuprindea o scenă de tribunal şi nici un 
proces de omor. Era o schiţă privind o persoană acuzată şi o 
martoră enigmatică. Nu m-am lăsat influenţată pentru final 
şi l-am făcut aşa cum îl vedeam eu. În general nu mă 
cramponez de lucruri, nu sunt destul de convinsă 
întotdeauna şi sunt influenţabilă; dar de data asta am 
rămas neclintită. Doream să păstrez acel final. Ţineam atât 
de mult la el încât altfel nu aş fi acceptat să se joace piesa. 

Finalul a rămas aşa cum l-am dorit eu şi a avut succes. 
Unii au spus că era o păcăleală, că introdusesem ceva fără 
rost. Dar ştiam că nu aveau dreptate şi că totul era logic. 
Era ceea ce s-ar fi putut întâmpla, ceea ce ar fi fost posibil 
să se întâmple şi, din punctul meu de vedere, s-a întâmplat. 
Poate cu mai puţină violenţă, dar mai exact sub aspect 
psihologic şi faptul aflat în spatele acestui aspect a fost 
implicit în întreaga piesă. 

Un avocat a asistat la două repetiţii şi a dat sfaturi 
împreună cu secretarul lui. Critica cea mai severă a venit 
din partea acestuia. El a spus: „După părerea mea greşit e 
faptul că, vedeţi dumneavoastră, un proces ca acesta ar 
trebui să dureze trei sau patru zile cel puţin. Nu poţi să-l 


> 


reduci la o oră şi jumătate sau la două.” În felul lui avea şi el 


dreptate. A trebuit să-i arătăm însă că şedinţele de tribunal 
din piese trebuie să fie condensate într-u perioadă socotită 
în ore şi nu în zile. O cădere de cortină ici şi colo putea 
sugera trecerea timpului, dar, în „Martorul acuzării”, 
continuitatea şedinţei tribunalului cred că era extrem de 
necesară. 

În orice caz m-am distrat enorm în seara când am asistat 
la spectacol. Bănuiesc că m-am dus cu obişnuita mea 
anxietate, dar de îndată ce s-a ridicat cortina am început să 
gust din plin plăcerea. Dintre toate piesele mele, distribuţia 
de la piesa asta a fost cea mai apropiată de felul cum mi-o 
doream eu. Rolul tânărului acuzat a fost jucat de Derek 
Bloomfield, personajele juridice, pe care nu mi le 
reprezentasem, deoarece ştiam foarte puţin în materie de 
drept au căpătat dintr-o dată viaţă, precum şi Patricia 
Jessel, care avea rolul cel mai greu şi de care depindea 
succesul piesei. Nu s-ar fi putut găsi o actriţă mai perfectă. 
Rolul ei era greu, mai ales în primul act, unde replicile nu 
ajută. Sunt ezitante, rezervate şi toată forţa jocului trebuie 
să fie în privire - reticenţa, sentimentul existenţei a ceva 
rău care a fost făcut şi tăinuit. Toate acestea le sugera 
perfect, creând o personalitate enigmatică, fermă. Şi cred şi 
acum că interpretarea rolului Romaine Holder pe care a 
făcut-o ea a fost una din cele mai bune pe care le-am văzut 
vreodată. 

Eram fericită, radioasă şi fericită, şi la aceasta contribuiau 
şi mai mult aplauzele publicului. La căderea cortinei m-am 
strecurat afară în strada Long Acre. În câteva clipe, în timp 
ce-mi căutam automobilul care mă aştepta, m-am pomenit 
înconjurată de lume, o mulţime prietenoasă, diferiţi 
spectatori care mă recunoscuseră şi care mă băteau cu 
mâna pe spate, şi-mi spuneau „E cea mai bună piesă pe 
care ai scris-o, dragă”; „E de prima clasă, jos pălăria!”; 
„Semnul V al victoriei pentru asta” şi „Mi-a plăcut grozav, 
fiecare moment mi-a plăcut”. Mi s-au întins cărţi pentru 
autografe, am semnat veselă şi fericită. Timiditatea şi 


nervozitatea mea obişnuită mă părăsiseră. Şi, de ce să nu 
spun, a fost o seară memorabilă. Sunt şi acum mândră de 
ea. Şi, din când în când, răscolesc în sertarele memoriei şi o 
scot la iveală, o contemplu şi-mi spun”. „Ce seară minunată, 
Doamne Dumnezeule! Ce seară!” 

O altă ocazie pe care mi-o amintesc, cu mare mândrie, dar, 
trebuie să recunosc, şi cu suferinţă, este a zecea aniversare 
a piesei „Cursa de şoareci”, după care s-a dat o recepţie 
unde am fost silită să mă duc. Nu mă deranja niciodată să 
mă duc la micile reuniuni teatrale, cu actorii care jucaseră 
în vreo piesă de-a mea sau alta; eram totuşi între prieteni şi 
chiar dacă nu mă simţeam în apele mele, o scoteam la 
capăt. Dar de data asta era o recepţie grandioasă, la Savoy. 
Avea toate cele ce fac îngrozitoare asemenea recepții: lume 
foarte multă, televiziune, reflectoare, fotografi, reporteri, 
discursuri, câte şi mai câte altele; nimeni pe lumea asta nu 
putea fi mai puţin potrivit decât mine pentru a îndeplini 
rolul eroinei din seara aceea. Totuşi văzusem că nu aveam 
încotro şi trebuia să o scot la capăt. Nu aş fivrut să ţin un 
discurs, ci să rostesc doar câteva cuvinte - ceva ce nu 
făcusem încă până atunci. Nu pot ţine discursuri, nu ţin 
niciodată discursuri nici n-am să ţin vreodată şi e foarte 
bine aşa, pentru că le-aş ţine tare prost. 

Ştiam că orice discurs aş fi rostit în seara aceea ar fi fost 
prost. Am încercat să mă gândesc la cele câteva cuvinte pe 
care să le spun eventual, dar mai apoi am renunţat, pentru 
că dacă mă gândeam era şi mai rău. Era mult mai bine să 
nu mă gândesc la nimic şi apoi, când va avea să vină 
momentul teribil, spuneam şi eu acolo, ceva care să nu aibă 
prea multă importanţă, oricum nu mai puţină decât un 
discurs pregătit dinainte, şi pe care l-aş spune bâlbâindu- 
mă. Recepţia a început destul de prost. Peter Saunders îmi 
spusese să vin la Savoy cu o jumătate de oră înainte de ora 
programată. (Aceasta era, am descoperit când am ajuns 
acolo, pentru a scăpa de chinurile la care m-ar fi expus 
fotografiatul.) Am făcut aşa cum mi s-a spus şi am sosit, 


plină de curaj, singură, la Savoy, dar când am încercat să 
intru în sala rezervată pentru recepţie am fost oprită. „Nu 
se poate intra, Doamnă, mai sunt, douăzeci de minute până 
când se dă drumul”. M-am retras. De ce nu i-am spus 
imediat: „Bine, dar sunt doamna Christie; şi mi s-a cerut să 
vin mai devreme”. Nu ştiu, din cauza oribilei, mizerabilei şi 
inevitabilei mele timidităţi, A fost o mare prostie, pentru că, 
de obicei, asemenea situaţii obişnuite în societate nu mă 
intimidează. Nu-mi face plăcere să mă duc la marile 
recepții, dar pot lua parte la ele fără să mă intimidez prea 
tare. Bănuiesc că se întâmplă asta pentru că simt - nu ştiu 
dacă fiecare scriitor simte la fel - că aş pretinde să fiu 
cineva care nu sunt de fapt; nici chiar azi nu mă simt a fi o 
autoare ca adevărat. Mai dăinuie în sinea mea acel 
sentiment că doar mă pretind a fi o scriitoare. Poate sunt 
puţin ca nepotul meu, Matthew, care la doi ani cobora 
scările, încredinţându-se singur: „Asta-i Matthew care 
coboară scările”. Şi aşa m-am dus la Savoy şi mi-am spus în 
sinea mea: „Asta-i Agatha, care pretinde a fi o scriitoare de 
succes, ducându-se la o mare recepţie pentru ea. Din 
pricina asta trebuind să arate că e cineva, trebuind să ţină 
un discurs, pe care nu e în stare să-l ţină, trebuind să facă 
ceva la care nu se pricepe.” În orice caz, ca o laşă, am 
acceptat eşecul şi am plecat cu coada între picioare, să-mi 
port paşii, ca vai de mine, prin coridoarele de la Savoy, 
încercând să-mi recapăt curajul şi să mă întorc înapoi şi să 
spun, ca Margot Asquith: „Sunt eu”. Din fericire am fost 
salvată de Verity Hudson, managerul general al lui Peter 
Saunders. A râs. - nu s-a putut stăpâni să nu râdă şi la fel şi 
Peter Saunders. În orice caz, am fost dusă înăuntru, supusă 
la înregistrări, schimbând săruturi cu actriţe, râzând cu 
gura până la urechi, fandosindu-mă şi trebuind să-mi simt 
vanitatea rănită, cum se întâmplă când îmi apropii obrazul 
de cel al unei tinere şi frumoase actriţe şi când ştiu că a 
doua zi vor apărea fotografii în presă, fetişcanele astea 
arătând frumoase şi pline de încredere în rolul lor, iar eu 


pur şi simplu îngrozitor. Lucru foarte bun, bănuiesc, pentru 
vanitatea unora! 

Totul s-a petrecut bine, nu chiar atât de bine cum s-ar fi 
putut dacă regina balului ar fi avut oarecare talent de 
actriţă şi ar fi putut da un spectacol bun. Mi-am ţinut 
„discursul” - un dezastru. Nu au fost decât câteva cuvinte, 
dar lumea a fost foarte amabilă, toţi mi-au spus că am vorbit 
grozav. Nu am putut fi totuşi atât de naivă încât să-i şi cred, 
dar am impresia că a fost destul de util. Oamenilor le părea 
rău că sunt lipsită de experienţă şi-au dat seama că mă 
străduiam să fac şi eu ce pot, apreciind cu bunăvoință 
efortul meu. Numai fiica mea, pot să spun, nu a fost de 
acord cu asta. Ea mi-a spus: „Ar fi trebuit să te ocupi mai 
mult, mamă, şi să pregăteşti ceva cum se cuvine, dinainte.” 
Dar ea e ea, iar eu sunt eu şi a pregăti ceva cum se cuvine, 
în cazul meu, ar duce adesea la un dezastru şi mai mare 
decât atunci când mă încred în inspiraţia de moment şi 
atunci se trezeşte în jurul meu amabilitatea şi consideraţia. 

„Ai scris pagini în istoria teatrului în această seară”, mi-a 
spus Peter Saunders, străduindu-se cât putea mai mult să 
mă încurajeze. Şi, într-o oarecare măsură, presupun că asta 
e adevărat. 

III 

Cu câţiva ani în urmă am stat la Ambasada noastră de la 
Viena, când erau acolo Sir James şi Lady Bowker. La sosire, 
când am refuzat reporterii care voiau să-mi ia interviuri, 
Elsa Bowker m-a certat serios. 

— Dar, Agatha! a exclamat ea cu încântătoarea ei voce 
străină. Nu te înţeleg deloc! Dacă aş fi în locul tău m-aş 
bucura, aş fi mândră, aş accepta! Veniţi domnilor, luaţi loc! 
E minunat ce am făcut. O ştiu. Sunt cea mai bună scriitoare 
de cărţi polițiste din lume. Da, sunt mândră de asta. Da, 
sigur că vă voi răspunde la întrebări. Sunt încântată. Da, 
sunt foarte deşteaptă, într-adevăr. M-aş simţi atât de 
deşteaptă încât nu aş înceta să vorbesc despre asta tot 
timpul. 


Am râs cu poftă şi i-am spus: 

— Doresc din toată inima, dragă Elsa, ca tu şi cu mine să 
putem schimba rolurile noastre pentru următoarea 
jumătate de oră. Ai da un interviu atât de frumos şi ce te-ar 
mai aprecia cu toţii pentru asta. Dar eu nu sunt deloc 
capabilă să fac lucrurile cum trebuie, dacă sunt obligată să 
le fac în public. 

În general am avut destul bun simţ ca să nu mă produc în 
public, cu excepţia momentelor când a fost absolut 
obligatoriu sau aş fi jignit lumea prea tare dacă nu o 
făceam. Când nu faci ceva bine este raţional să nu încerci 
să-l mai faci, şi nu văd nici un motiv de ce scriitorii ar trebui 
să facă toate astea; nu câştigă nimic în plus. Există multe 
cariere unde personalitatea şi relaţiile publice au foarte 
mare importanţă. De exemplu, dacă eşti actor sau om cu 
însărcinări publice. Treaba unui scriitor este să scrie. 
Scriitorii sunt făpturi neîncrezătoare în ele, au nevoie de 
încurajare. 

A treia piesă care avea să se reprezinte la Londra (toate s- 
au reprezentat în acelaşi timp) a fost „Pânza de păianjen” 
(Spider's Web). Ea fusese scrisă special pentru Margaret 
Lockwood. Peter Saunders m-a rugat să mă întâlnesc cu ea 
şi să discutăm. Mi-a spus că s-ar fi bucurat dacă aş fi scris o 
piesă pentru ea şi am întrebat-o ce fel de piesă doreşte. Mi- 
a spus pe dată că nu mai dorea să fie sinistră şi 
melodramatică, că făcuse o mulţime de filme în ultimul timp 
şi mereu fusese „femeia afurisită”. Vroia un rol comic. Cred 
că avea dreptate, căci i-am simţit un fler enorm pentru 
comedie, fiind în acelaşi timp în măsură să rămână şi 
dramatică. Este o actriţă foarte bună şi ştie să sincronizeze 
perfect situaţii multiple şi astfel poate da replicilor 
adevărata lor greutate. 

Mi-a făcut o foarte mare plăcere să scriu astfel rolul 
Clarissei din „Pânza de păianjen”. A existat o mică 
nehotărâre la început cu privire la titlu, am ezitat între 
„Clarissa găseşte un cadavru” şi „Pânza de păianjen”. Dar 


până în cele din urmă a învins păianjenul - „Spider's Web”. 
S-a reprezentat mai mult de doi ani şi am fost foarte 
mulţumită de piesă. Când Margaret Lockwood îl conducea 
pe detectiv pe poteca din grădină era minunată. 

O altă piesă pe care am scris-o mai târziu se numea 
„Musafirul neaşteptat” (The Unexpected Guest), care, deşi 
nu a avut succes la public, m-a satisfăcut întru totul. A fost 
reprezentată sub titlul „Verdict” - un titlu pe care nu-l 
găsesc bun. l-am spus „No Fields of Amaranth” inspirat din 
cuvintele lui Walter Landor: „Lhere are no flowers of 
amaranth on this side of the grave” (Nu sunt flori de 
amarantacee90 pe această parte a mormântului). Cred şi 
acum că este cea mai bună piesă pe care am scris-o, cu 
excepţia piesei „Martorul acuzării”. Nu a avut succes, 
bănuiesc, pentru că nu era o povestire polițistă şi nici 
măcar una de aventuri. 

Subiectul privea o crimă, dar fundalul şi ideea adevărată 
se refereau la faptul că un idealist este întotdeauna un om 
periculos, un distrugător posibil al celor pe care-i iubesc, 
iar întrebarea care se pune este: „cât de mult poţi merge cu 
sacrificiile, nu în privinţa persoanei tale, ci a celor pe care îi 
iubeşti, pentru ceea ce crezi tu, mai ales dacă ei nu cred la 
fel ca tine?” 

Dintre cărţile mele polițiste, cred că cele care mă satisfac 
mai bine sunt: „he Crooked House” şi „Ordeal by 
Innocence”. Am fost surprinsă, zilele trecute, să mai 
descopăr încă una care îmi place, şi anume „Ihe Moving 
Finger”. E un mare tur de forţă să reciteşti ceea ce ai scris 
cu şaptesprezece, optsprezece ani în urmă. Părerile se 
schimbă. Şi unele lucruri nu mai rezistă la încercările 
timpului, iar altele da. 

O ziaristă din India care îmi lua o dată un interviu 
(întrebându-mă, trebuie să recunosc, o mulţime de prostii) 
a inclus şi această întrebare: „Aţi scris şi publicat vreo carte 
pe care o consideraţi, într-adevăr proastă?” Am răspuns 
indignată că nu. Nici o carte, am continuat eu, nu a fost 


exact aşa cum aş fi dorit să fie şi nu m-a satisfăcut pe 
deplin, dar dacă aş fi considerat o carte pe care am scris-o 
că e într-adevăr proastă nu aş fi publicat-o. 

Totuşi, cred că am ajuns aproape într-o asemenea situaţie, 
e vorba de „Misterul trenului albastru”. De fiecare dată 
când o citesc o găsesc lipsită de originalitate, plină de 
banalităţi, şi cu o intrigă neinteresantă. Trebuie să spun, cu 
tot regretul meu, că multă lume o găseşte bună. Autorii, se 
spune, nu întotdeauna pot fi judecătorii cei mai buni ai 
cărţilor lor. 

Cât de trist va fi atunci când nu voi mai putea să scriu, deşi 
ar trebui să nu mă lăcomesc. La urma urmelor, a fi în stare 
să mai scrii la 75 de ani, e un adevărat noroc. Ar trebui să 
fii mulţumit şi să te pregăteşti să le retragi. 

De fapt, cochetam cu ideea că poate m-aş retrage anul 
acesta, dar am fost ademenită de faptul că ultima mea carte 
s-a vândut mai mult decât oricare alta până atunci şi mi se 
părea o prostie să nu mai scriu. Poate că acum ar fi mai 
bine să-mi stabilesc ca limită vârsta de 80 de ani? 


M-am bucurat foarte mult de a doua înflorire, care vine 
atunci când se încheie viaţa emoţiilor şi a relaţiilor 
personale; şi dintr-o dată te găseşti, la cincizeci de ani. Să 
spunem, că în faţa ta se deschide o întreagă nouă viaţă, 
plină de o seamă de lucruri la care te poţi gândi şi pe care 
le poţi studia sau citi. Descoperi că îţi place să mergi la 
concerte, la expoziţii, la operă cu acelaşi entuziasm ca şi 
când aveai douăzeci sau douăzeci şi cinci de ani. O anumită 
perioadă, viaţa personală ţi-a absorbit toată energia, dar 
acum eşti liberă din nou să priveşti în jurul tău. Te bucuri să 
ai răgaz, te poţi bucura de diferite lucruri. Eşti încă destul 
de tânără pentru a te bucura să mergi în locuri 
necunoscute, deşi poate nu mai poţi să trăieşti în condiţii 
mai aspre, aşa cum puteai altădată. Este ca şi cum ar fi în 
tine o nouă sevă care dă viaţă ideilor şi gândurilor. Acesteia 
i se alătură penalizarea impusă de înaintarea în vârstă, 
faptul că aproape tot timpul te doare câte ceva, că sau 
suferi de lumbago ori ai reumatism la gât, încât devine un 
chin să întorci capul, sau te supără genunchii din cauza 
unei artrite, încât nu mai poţi sta mult în picioare sau cobori 
pantele dealurilor; toate acestea te asaltează şi trebuie să 
le suporţi. Dar mulţumirea că ţi s-a dăruit viaţă cred că este 
mai puternică şi mai vitală în decursul acestor ani de pe 
urmă, decât a fost vreodată înainte. Are ceva din realitatea 
şi intensitatea visurilor - şi încă mă bucur foarte mult să 
visez. 

IV 

În 1948 arheologia îşi ridica din nou eruditu-i cap. Se 
discuta despre tot felul de expediţii posibile şi se făceau 
nenumărate planuri pentru a se cerceta din nou Orientul 
Mijlociu. Existau acum din nou condiţii bune pentru 
săpături în Irak. 

Siria pusese la dispoziţia lumii cele mai bune descoperiri 
înainte de război, dar acum autorităţile irakiene şi 
Departamentul antichităţilor ofereau posibilităţi foarte 
atrăgătoare. Deşi obiectele trebuiau predate obligatoriu la 


Muzeul din Bagdad, orice „duplicat” cum se numeau, avea 
să fie împărţit şi cel care conducea excavaţiile primea o 
parte dreaptă din câştig. Aşa că după un an de încercări de 
săpături pe ici şi colo pe o scară mică au început să se reia 
lucrările în Irak. La Universitatea din Londra - Institutul de 
Arheologie, s-a creat o catedră de arheologie vest-asiatică şi 
Max a fost numit şef de catedră. În fiecare an trebuia să 
execute multe luni de lucru pe teren. 

După o întrerupere de zece ani, am început din nou, cu 
enormă plăcere, lucrul în Orientul Mijlociu. Din păcate nu 
se mai mergea acum cu Orient Expresul. Nu mai era 
drumul cel mai ieftin şi nu se mai putea face o călătorie 
directă cu trenul. De data asta am zburat şi acesta a fost 
începutul plictisitoarei rutine de a călători pe calea aerului. 
Dar nu puteai să nu ţii seama de timpul economisit. şi mai 
trist încă, nu mai existau călătoriile de-a curmezişul 
deşertului cu autobuzele Nairn. Acum zburai cu avionul de 
la Londra la Bagdad. Aşa stăteau acum lucrurile. La început 
mai petreceai o noapte, pe ici pe colo, pe drum, dar era 
începutul, aşa cum se putea vedea limpede, alunui 
program de plictiseală excesivă şi de cheltuieli fără nici o 
plăcere. 

În orice caz, Max şi cu mine am sosit la Bagdad împreună 
cu Robert Hamilton, care făcuse săpături cu Campbell- 
Thompson şi, mai târziu, fusese directorul Muzeului din 
Ierusalim. Am vizitat diferite locuri în nordul Irakului, între 
cele două râuri Zab - Marele Zab şi Micul Zab, până când 
am ajuns la ridicătura de pământ şi la oraşul pitoresc Erbil. 
De acolo ne-am dus mai departe la Moşul şi, în drum ne-am 
oprit pentru a doua oară la Nimrud. 

Nimrud era tot atât de frumos, aşa cum mi-l aminteam din 
timpul vizitei noastre cu mulţi ani în urmă. Max l-a examinat 
cu un zel special de data asta. Înainte nu se întrevedea nici 
o posibilitate de a lucra acolo, dar acum, deşi el nu spusese 
nimic, se putea face ceva. Din nou ne-am oprit şi am mâncat 


acolo. Am mai vizitat încă alte câteva ridicături de pământ şi 
apoi am sosit la Moşul. 

Rezultatul acestei călătorii a fost că Max a declarat hotărât 
că tot ceea ce doreşte acum este să facă săpături la 
Nimrud. „Este un loc important, istoric, un loc care ar 
trebui neapărat cercetat. Nimeni nu a mai săpat aici de o 
sută de ani, de când lucra Layard, şi acesta nu atinsese 
decât marginile. El nu găsise decât câteva fragmenta 
frumoase de fildeş şi neapărat trebuie să existe şi încă 
multe alte lucruri interesante aici. Este una din cele trei 
cetăţi importante ale Asiriei. Assur fusese capitala 
religioasă. Ninive cea politică, iar Nimrud sau Calah, cum i 
se spunea pe atunci, era capitala militară. Ar trebui să se 
întreprindă săpături aici”, spunea Max. „Asta înseamnă o 
mulţime de oameni, de bani şi putea dura mai mulţi ani. 
Există toate şansele, dacă avem noroc, de a da peste unul 
dintre locurile cele mai importante şi va fi una din 
săpăturile istorice care va îmbogăţi enorm cunoştinţele 
lumii.” 

L-am întrebat dacă a ajuns la vreo concluzie cu vasele 
preistorice. Mi-a răspuns că da şi că a găsit răspunsul şi la 
multe întrebări care se tot ridicaseră şi că acum este 
interesat să facă săpături la Nimrud, fiind un loc istoric 
foarte important. 

— Va fi la fel ca şi cu mormântul lui Tutankhamon, ca şi 
Knossos în Creta şi Ur, a declarat el. Şi pentru un asemenea 
loc poţi să ceri şi fonduri, a mai spus Max. 

Banii au început într-adevăr să apară, nu prea mulţi la 
început, dar pe măsură ce se înmulţeau descoperirile 
noastre au crescut şi fondurile. Muzeul Metropolitan din 
New York era unul dintre cei mai mari donatori, mai 
primeam bani şi de la Şcoala de Arheologie Gertrude Bell 
din Irak şi mai contribuiau încă mulţi alţii: muzeele 
Ashmolean, Fitzwilliam, Birmingham. Aşa că am început 
ceea ce avea să reprezinte munca noastră pentru următorii 
zece ani. 


Anul acesta, chiar în această lună, va fi publicată cartea 
soţului meu - „Nimrud şi vestigiile sale”. I-au trebuit zece 
ani ca să o scrie; întotdeauna l-a chinuit teama că nu va 
apuca s-o termine. Viaţa e atât de nesigură şi tromboza 
coronariană, tensiunea şi toate celelalte boli moderne par 
să-i pândească de pretutindeni, mai ales pe bărbaţi. Dar 
totul e bine. Cartea reprezintă munca vieţii lui, țelul spre 
care s-a îndreptat în mod constant, începând din 1921. 

Sunt mândră de el şi fericită pentru el. Pare un fel de 
miracol că atât el, cât şi eu am reuşit atât de bine în munca 
de care ne-am apucat. 

Nimic nu poate fi mai diferit decât activităţile noastre, eu 
sunt o neştiutoare şi el un om foarte cultivat, totuşi ne-am 
completat unul pe altul, cred, şi ne-am ajutat reciproc. Mi-a 
cerut adesea părerea în diferite chestiuni şi, cu toate că voi 
rămâne întotdeauna o amatoare, ştiu o mulţime de lucruri 
despre domeniul lui de specialitate, arheologia, şi, cu mulţi 
ani în urmă, când îi spuneam odată cu amărăciune lui Max, 
că regret mult că nu am putut studia arheologia când eram 
tânără, aşa ca să pot şti mai multe lucruri în materie, mi-a 
răspuns: „Nu-ţi dai seama că la ora actuală ştii mai mult 
despre olăritul preistoric decât aproape oricare femeie din 
Anglia?” În acel moment poate că aşa era, deşi lucrurile nu 
rămân mereu aşa. Nu voi putea avea niciodată o opinie de 
profesionist sau nu-mi voi putea niciodată aminti exact 
datele la care au domnit toţi regii asirieni, dar mă preocupă 
foarte mult diferitele aspecte speciale pe care le capătă 
arheologia. Îmi place când găsesc un câine mic îngropat 
sub un prag, şi când citesc cuvintele „Nu sta pe gânduri. 
Mugşcă-l”, să gândesc: „Ce motto bun pentru un câine de 
pază”. Ce interesante sunt apoi tăbliţele de contracte, 
aruncând lumină asupra modului cum şi unde ajungi sclav 
sau cum poţi adopta un fiu. Poţi să-l vezi pe Shalmaneser 
construindu-şi grădina zoologică, trimițând animale din 
campaniile lui, încercând să planteze noi plante şi copaci. 
Cum am fost întotdeauna mâncăcioasă, mă simţeam 


fascinată când descopeream o stelă unde se descria un 
ospăț dat de vreun rege şi unde erau trecute toate felurile 
de bucate pe care trebuiau să le mănânce. Dar ceea ce mi 
se părea întotdeauna foarte curios era faptul că după ce se 
pomenea de o sută de oi, şase sute de vaci şi alte asemenea 
cantităţi, se vorbea despre douăzeci de pâini. De ce atât de 
puţină pâine? 

Nu am fost niciodată un săpător cu adevărat ştiinţific, ca 
să mă pot bucura lucrând cu planuri, nivele şi toate 
celelalte care sunt discutate cu atâta plăcere de şcoala 
modernă. Nu mi-e ruşine să spun că pe mine mă preocupă 
foarte mult obiectele de uz casnic şi de artă care ies din 
pământ. Pe primele eu le socotesc mult mai importante, căci 
pentru mine nu există fascinaţie mai mare decât aceea a 
lucrurilor făurite de mâna omului. lată un mic potir din 
fildeş, având ciopliţi, de jur împrejur, muzicieni cu 
instrumentele lor; un băiat înaripat şi apoi capul minunat al 
unei femei urâte, dar atât de plin de energie şi de 
personalitate. 

Locuiam într-o parte a casei şeicului, în sat, cam între tell 
şi Tigru. Aveam, la parter, o cameră unde mâncam şi 
depozitam lucrurile şi o mică bucătărie, iar sus două odăi 
de dormit. Deasupra bucătăriei mai era o cămăruţă pentru 
Robert. Developam fotografiile, seara, în sufragerie, iar 
Max şi Robert se duceau sus. Şi când era cineva acolo, de 
cum umbla prin cameră, din tavan cădeau bucățele de lut 
drept în vasul de developat. Atunci mă urcam la ei şi le 
spuneam furioasă: „Nu uitaţi că eu sunt jos, sub voi, şi că 
developez. De fiecare dată când vă mişcaţi cade câte ceva. 
Nu puteţi sta de vorba fără să vă mişcaţi?”. 

Oricum, atunci când se entuziasmau, se repezeau la vreo 
servietă ca să scoată vreo carte şi s-o consulte şi iar cădea 
lut uscat în vasele mele. 

În curte se afla cuibul unei berze. Berzele fac un zgomot 
teribil când se împerechează, fâlfâind din aripi. Aceste 


păsări sunt foarte respectate în Orientul Mijlociu, fiind 
aproape venerate. 

Când am plecat, după prima campanie, am comandat să ni 
se construiască o casă din chirpici chiar pe deal. Cărămizile 
erau puse la uscat în timp ce se amenaja acoperişul. 

Când am venit înapoi în anul următor eram foarte mândri 
de casa noastră. Avea o bucătărie, o lungă sală de mese, iar 
alături, un birou pentru desen. Am dormit în corturi. Un an 
sau doi mai târziu i-am mai adăugat casei noastre un mic 
oficiu, cu o masă de lucru şi o fereastră în faţă prin care se 
puteau face plăţile muncitorilor, iar în partea cealaltă se 
afla masa de lucru a unui epigrafist. Alături de aceasta era 
biroul pentru desen şi un atelier cu tăvi cu lucruri care se 
reparau. Dincolo de acestea obişnuita cămăruţă, unde 
nefericitul de fotograf trebuia să developeze şi să descarce 
aparatele. Din când în când, se pornea câte o furtună 
năpraznică de nisip şi un vânt care se stârnea din senin. 
Atunci fugeam să ţinem din răsputeri de corturi, în timp ce 
capacele de la cutiile de gunoi zburau în toate părţile. Până 
la urmă corturile se prăbuşeau prinzând în faldurile lor pe 
câte unul dintre noi. 

Un an sau doi mai târziu, am cerut să ni se permită să mai 
construim încă o cămăruţă pentru mine, pe care aveam să o 
plătesc eu. Aşa că pentru cincizeci de lire am mai adăugat o 
mică încăpere din chirpici şi acolo am început să scriu 
această carte. Avea o fereastră, o masă, un scaun. Pe perete 
am atârnat două tablouri făcute de nişte tineri artişti 
irakieni. Unul reprezenta o vacă prăpădită, lângă un copac, 
cealaltă un caleidoscop având toate culorile imaginabile; la 
prima vedere părea un lucru peticit, dar uitându-te mai 
bine, vedeai dintr-o dată doi măgari şi un om care îi mâna. 
Acest tablou întotdeauna mi s-a părut fascinant. L-am lăsat 
acolo pentru că plăcea tuturor şi a fost pus apoi în camera 
principală. Dar, într-o zi, cred că-l voi lua înapoi. 

Pe uşă, Donald Wiseman, unul dintre epigrafiştii noştri, a 
fixat o placă pe care era scris în cuneiforme Beit Agatha - 


Casa Agathei - şi acolo mă duceam în fiecare zi să slujesc 
câte puţin scrisului meu. Totuşi, cea mai mare parte a zilei o 
petreceam fotografiind, reparând vase şi curăţind fildeşuri. 

Am avut o superbă succesiune de bucătari. Unul dintre ei 
era chiar nebun. Era un portughez-indian, bun bucătar, dar 
devenea din ce în ce mai tăcut pe măsură ce timpul trecea. 
Într-un final, băieţii de la bucătărie au venit la noi să ne 
spună că sunt îngrijoraţi, că Joseph devine tot mai ciudat. 
Într-o zi a dispărut. L-am căutat peste tot, am anunţat 
poliţia, dar au fost oamenii şeicului cei care l-au adus 
înapoi. Ne-a explicat că Dumnezeu îi ordonase şi că el 
trebuise să se supună, dar că acum Dumnezeu îi poruncise 
să se întoarcă. Se părea că există o confuzie, în mintea lui, 
între Atotputernicul şi Max. Mergea cu paşi mari în jurul 
casei, cădea în genunchi în faţa lui Max care discuta ceva cu 
muncitorii şi, spre stânjeneala lui Max, începea să-i sărute 
poalele pantalonilor. 

— Ridică-te, Joseph. 

— Trebuie să-ţi urmez poruncile, Doamne. Spune-mi unde 
să mă duc şi mă duc. Trimitemă la Basra şi mă voi duce la 
Basra. Spune-mi să vizitez Bagdadul şi voi vizita Bagdadul; 
să mă duc prin zăpezile nordului şi mă voi duce la zăpezile 
nordului. 

— Îţi zic, spunea Max, acceptând rolul Atotputernicului. Îţi 
zic să te duci degrabă la bucătărie şi să ne găteşti. 

— Mă duc, Doamne, zicea Joseph şi, sărutând încă o dată 
poalele pantalonilor lui Max, se ducea la bucătărie. 

Din nefericire, îi fila o lampă: primea tot felul de comenzi 
şi o lua razna. A trebuit, într-un final, să-l trimitem înapoi la 
Bagdad. Banii i-au fost cusuţi în buzunar şi li s-a dat de ştire 
rudelor. 

Apoi a fost Daniel care spusese că ştia cât de cât să 
gătească şi că se poate descurca cele trei săptămâni care 
mai rămăseseră din sezonul acela. Ca urmare am avut 
permanent indigestii. Ne hrănea în întregime cu ceea ce el 
numea „ouă scoțiene” - extrem de indigeste şi gătite într-o 


grăsime ciudată. Înainte de a pleca, Daniel s-a făcut de râs. 
A avut o altercaţie cu şoferul nostru, care s-a răzbunat pe el 
parându-l că a furat şi a îndesat în bagaje douăzeci şi patru 
de cutii de sardine şi alte delicatese. Actul de nesupunere 
fiind dovedit, lui Daniel i s-a zis ca s-a făcut de râs şi ca 
creştin şi ca servitor şi că a coborât creştinii în ochii 
arabilor şi că nu va mai fi angajat de noi. A fost cel mai 
prost servitor pe care l-am avut vreodată. 

La Harry Saggs, unul dintre epigrafiştii noştri, Daniel se 
dusese şi-i zisese: 

— Tu eşti cel mai bun om de aici, citeşti şi Biblia, te-am 
văzut eu. Pentru că eşti un om bun, îmi vei da mie cea mai 
bună pereche a ta de pantaloni. 

— N-o să fac nimic de genul acesta, răspunse Harry Saggs. 

— Vei fi un adevărat creştin dacă îmi vei da mie cea mai 
buna pereche de pantaloni. 

— Nici cea mai bună pereche, nici cea mai proastă. Am 
nevoie de amândouă perechile de pantaloni. 

Daniel s-a lăsat păgubaş şi s-a dus să cerşească în altă 
parte. Era extrem de leneş şi întotdeauna făcea astfel încât 
să se apuce de curăţat încălţările după lăsarea întunericului 
ca nimeni şa nu poată vedea că nu-i curăța deloc, doar 
stătea şi fuma. 

Cel mai bun ajutor în casă era Michael care fusese în 
serviciul la Consulatul Britanic din Moşul. Arăta ca El 
Greco, cu o faţă lungă, melancolică, şi nişte ochi enormi. 
Întotdeauna avea mari necazuri cu nevastă-sa. Din când în 
când, ea încerca să-l omoare cu un cuţit. Într-un final, un 
vraci l-a convins să o aducă la Bagdad. 

— Mi-a scris, spune Michael, într-o bună zi, şi-mi spune că 
e doar o problemă de bani. Dacă îi dau 200 de lire o să 
încerce să o vindece. 

Max l-a implorat să o ducă la spitalul principal, către care i 
se dăduse un voucher, şi să nu aibă încredere în şarlatani. 

— Nu, zice Michael, ăsta e un om mare, locuieşte într-o 
casă mare pe o stradă mare. Trebuie să fie cel mai bun. 


În primii trei sau patru ani, viaţa la Nimrud a fost relativ 
simplă. Vremea proastă ne separa de aşa-numitul drum, şi 
astfel vizitatorii nu mai ajungeau până la noi. 

Mai apoi, într-un an, dat fiind importanţa noastră mereu 
crescândă, s-a deschis un fel de pârtie pentru a ne lega ele 
drumul principal, de altfel şi drumul la Moşul a fost 
gudronat pe o bună bucată din lungimea sa. 

Asta nu era bine deloc, căci în ultimii trei ani vizitatorii ne 
asaltau mereu. Ne-ar fi trebuit o persoană care să nu facă 
nimic altceva decât să le arate celor veniţi lucrurile, să îi 
primească amabil, să le ofere ceai sau cafea. Apoi mai 
soseau regulat şi autobuze încărcate cu elevi. Asta îţi dădea 
cele mai grozave dureri de cap, căci pretutindeni existau 
gropi adânci şi, dacă nu umblai cu băgare de seamă, 
locurile erau foarte nesigure. Rugam profesorii să nu lase 
copiii să se apropie de săpături; ei, bineînţeles, adoptau 
atitudinea obişnuită: „Inshallah, totul va fi bine”. Mai 
veneau şi părinţi cu copii mici. 

— Locul ăsta, spunea Robert Hamilton cu un ton 
dezgustat, uitându-se roată prin biroul de desen, care era 
plin cu trei cărucioare cu ţânci urlători, locul acesta nu-i 
altceva decât o creşă. Suspina. Mă duc să măsor nivelele 
alea. 

Ne rugam toţi de Robert: 

— Robert, ai cinci copii. Eşti cea mai potrivită persoană ca 
să te ocupi de creşă. Nu-i poţi lăsa pe burlacii ăştia să se 
ocupe de bebeluşi. 

Robert ne arunca o privire rece şi se îndepărta. 

Erau zile frumoase. Fiecare an îşi avea farmecul lui, deşi 
într-un anumit sens, pe măsură ce trecea timpul, viaţa 
devenea mai complicată, mai sofisticată, mai urbană. 

Cât despre deluşor, în sine, şi-a pierdut frumuseţea de la 
început datorită săpăturilor. Dispăruse simplicitatea 
inocentă a locului cu pietrele care ieşeau din iarba verde 
smălțuită de flori roşii şi cu stolurile lui de păsări - acele 
păsărele mici şi aurii, cu pene verzi şi portocalii - cărora le 


place să devoreze albinele care apăreau în fiecare 
primăvară - zburând şi ciripind deasupra dealului, iar mai 
târziu acele păsări mai mari, tot cu pene albastre şi 
portocalii, care aveau un fel ciudat de a cădea din cer, 
parcă rostogolindu-se, de unde le vine şi numele de 
„Tolers”. Legenda spune că fuseseră pedepsite de Ishtar 
pentru că o insultaseră, aşa că le-a muşcat de aripi. 

Acum Nimrud doarme. 

L-am răscolit cu buldozerele noastre. Excavaţiile adânci au 
fost umplute cu pământ proaspăt. Într-o zi, rănile se vor 
vindeca şi vor înflori din nou pe aici primele flori de 
primăvară. 

Pe aceste meleaguri s-a ridicat cândva acea mare cetate, 
Calah. Mai apoi Calah a căzut într-un somn adânc... 

A venit apoi Layard şi i-a tulburat din nou pacea. Şi apoi, 
din nou Calah-Nimrud a adormit... 

Au mai venit aici Max Mallowan şi soţia lui. lar acum Calah 
doarme iarăşi. 

Cine va mai tulbura aceste locuri? 

Nu o ştim. 

Până acum nu am pomenit de casa noastră din Bagdad 
Aceasta era o veche locuinţă turcească pe malul de vest al 
Tigrului. Eram consideraţi ca având un gust foarte ciudat 
pentru că eram atât de îndrăgostiţi de această casă şi că nu 
doream să locuim într-una din cutiile moderne, dar casa 
noastră turcească era răcoroasă şi plăcută, avea o curte 
interioară cu palmieri care ajungeau până la grilajul 
balconului. În spatele nostru se întindeau grădini de 
palmieri irigate şi se mai afla o căsuţă făcută din bidoane de 
benzină, a unui om fără adăpost. Copiii se jucau pe acolo 
fericiţi. Femeile se duceau jos la râu să-şi spele oalele şi 
tigăile. La Bagdad bogaţii şi săracii trăiau unii lângă alţii. 

Cât de mult s-a dezvoltat oraşul acesta de când l-am văzut 
prima oară! Cea mai mare parte din arhitectura modernă e 
urâtă şi cu totul nepotrivită pentru climă. Este copiată după 
revistele moderne franţuzeşti, germane, italiene. Ferestrele 


nu mai sunt mici şi plasate în partea de sus a peretelui ca să 
nu pătrundă razele soarelui şi să ţină răcoare. Poate că 
instalaţiile sanitare sunt mai bune acum - ar fi greu să fie 
mai proaste - dar şi în privinţa asta mă îndoiesc. Instalaţiile 
moderne par a fi cum trebuie (există lavabouri în culoarea 
liliacului, etc.), dar scurgerea nu prea are cum să se facă. 
Se varsă, după vechiul sistem, în Tigru, iar jeturile de apă 
sunt ca întotdeauna insuficiente. Este foarte neplăcut să 
vezi săli de baie moderne, elegante, cu lavabouri şi diferite 
instalaţii, dar care nu funcţionează datorită lipsei unor bune 
modalităţi de întreţinere, evacuare sau alimentare cu apă 
suficientă. 

Trebuie să amintesc aici prima vizită pe care am făcut-o la 
Arpachiyah după cincisprezece ani. Am fost recunoscuţi 
imediat. Tot satul a ieşit în întâmpinarea noastră; se auzeau 
strigăte de bun venit, urale. „Vă amintiţi de mine, eram un 
băieţandru, când aţi plecat. Acum am 24 de ani”, spuse unul 
din ei. „Am nevastă şi un fecior mare, o să vi-l arăt.” 

Erau foarte surprinşi că Max nu-şi putea aminti de fiecare 
chip şi de fiecare nume. Au evocat faimoasa întrecere care 
intrase pentru ei în istorie, întâlneam adesea pe mulţi din 
prietenii noştri de acum cincisprezece ani. 

Într-o zi, pe când umblam cu camioneta prin Moşul, 
agentul de circulaţie a oprit dintr-o dată întregul şir de 
vehicule, strigând: „Mama! Mama!” A venit la camionetă, 
mi-a luat mâna şi strângându-mi-o tare mi-a spus: „Ce 
bucuros sunt că te văd, Mama! Sunt Ali! Ali - băiatul de la 
cârciumă. Îţi aminteşti de mine? Da? Uite-mă, acum sunt 
poliţist.” 

Şi astfel de fiecare dată când treceam prin Moşul îl 
găseam pe Ali şi, cum ne vedea, întreaga circulaţie de pe 
stradă era oprită, schimbam saluturi şi apoi camioneta 
noastră pornea cu prioritate. Cât e de bine să ai asemenea 
prieteni. Calzi, simpli, plini de bucuria vieţii şi gata oricând 
să râdă de orice. Arabii râd cu mare uşurinţă şi sunt foarte 
ospitalieri. De câte ori se întâmplă să treci printr-un sat 


unde locuieşte vreun muncitor de al tău, vine la tine şi 
insistă să intri în casa lui şi să bei lapte bătut cu el. Unii 
dintre cei avuţi din oraş, în veşminte roşii, sunt obositori, 
dar oamenii de la ţară sunt oameni foarte de treabă şi 
prieteni minunaţi. 

Cât de dragă mi-a fost acea parte din lume. 

O iubesc şi acum şi o voi iubi întotdeauna. 

EPILOG 

Dorinţa de a-mi scrie autobiografia m-a cuprins dintr-o 
dată, la Nimrud, în casa mea, Beit Agatha. 

Am revăzut ceea ce am scris atunci şi sunt satisfăcută. Am 
făcut ceea ce am dorit. Am plecat într-o călătorie. Nu atât o 
călătorie înapoi, în trecut, ci o călătorie înainte - o nouă 
pornire de la începutul începutului - e întoarcere spre mine 
cea care aveam să pornesc în această călătorie înainte, de-a 
lungul timpului. Nu am fost limitată de timp şi spaţiu, am 
putut să zăbovesc unde am vrut să fac salturi îndărăt şi 
înainte, aşa cum am poftit. 

Mi-am amintit, bănuiesc, ceea ce am dorit să-mi amintesc - 
o seamă de lucruri ridicole, fără nici un motiv anume, ci 
doar pentru că au un haz. Aşa suntem noi oamenii făcuţi. 

lar acum, când am ajuns la vârsta de şaptezeci şi cinci de 
ani, pare că ar fi momentul potrivit să mă opresc, căci atât 
cât priveşte viaţa asta-i tot ce e de spus. 

Acum trăiesc un timp de împrumut, aşteptând în 
anticameră chemarea care, fără îndoială, va veni. Şi atunci 
voi pleca mai departe spre cealaltă etapă, oricum va fi ea. 
Din fericire nu trebuie să ne preocupăm de asta. 

Sunt gata acum să accept moartea. Am fost deosebit de 
norocoasă. Am lângă mine pe soţul meu, pe fiica mea, pe 
nepotul meu şi pe bunul meu ginere, oamenii care 
alcătuiesc lumea mea. Nu am ajuns încă să fiu o povară 
pentru ei. 

I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă 
se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi 
apoi ea porneşte pe gheaţă - şi nu se mai întoarce... 


Trebuie să fii mândră să părăseşti viaţa în felul acesta, cu 
demnitate şi hotărâre. 

Este, desigur, minunat să scrii asemenea cuvinte măreţe. 
Ceea ce de fapt se va întâmpla, este că probabil voi trăi 
până la vreo nouăzeci şi trei de ani, înnebunindu-i pe toţi 
pentru că nu sunt în stare să aud ceea ce-mi spun, criticând 
teribil cele mai moderne mijloace acustice, întrebând 
nenumărate lucruri, uitând imediat răspunsul şi punând din 
nou întrebarea. Mă voi certa foarte tare cu vreo soră 
răbdătoare care mă îngrijeşte, acuzând-o că mă otrăveşte 
sau voi pleca de una singură din cea mai modernă instituţie 
pentru persoane bătrâne, pricinuind necazuri fără număr 
familiei mele necăjite. Şi când în cele din urmă îmi voi da 
ultima suflare, datorită unei bronşite, se va auzi în jur un 
murmur „Nu se poate spune că nu este o uşurare bine 
venită...” 

Va fi un gest de bunăvoință (pentru ei) şi lucrul cel mai 
bun care se poate întâmpla. 

Până atunci, în timp ce aştept confortabil în anticamera 
morţii, mă distrez. Deşi cu fiecare an care trece câte ceva 
trebuie şters de pe lista plăcerilor. 

S-a terminat cu plimbările lungi şi vai, scăldatul în mare, 
muşchiuleţul fript, merele, murele crude (din cauza 
necazurilor cu dinţii) şi cititul cărţilor cu litere mici. Dar au 
mai rămas încă multe. Operele, concertele, lecturile şi 
marea plăcere de-a te tolăni în pat şi a adormi şi a avea 
visuri de tot felul şi adesea tineri care vin să te vadă, fiind 
surprinzător de drăguţi faţă de tine. Şi poate lucrul cel mai 
minunat dintre toate este să stai la soare şi să moţai 
uşurel... Şi apoi din nou să te împresoare amintirile: „Îmi 
amintesc, îmi amintesc casa în care m-am născut...” 

Şi acolo mă întorc mereu în mintea mea... Ashfield. 

O! Ma chere Maison; mon nid, mon gate 

Le Passe l'habite. O! Ma chere Maison... 

O! Casa mea dragă; cuibul, locaşul meu 

O locuieşte trecutul... O! Casa mea dragă... 


Cât de mult înseamnă asta. Când visez, arareori îmi apar 
în vis Greenway sau Winterbrook. Întotdeauna mă văd la 
Ashfield, la vechiul cadru familiar unde a început viaţa, 
chiar dacă oamenii din vis sunt cei de azi. Cât de bine ştiu 
fiecare amănunt de acolo; perdeaua roşie destrămată 
dinspre bucătărie, paravanul din alamă cu o floarea- 
soarelui, aşezat în faţa căminului din hol, covorul turcesc de 
pe scări, sala de clasă, mare, cam uzată, cu tapetul în relief 
albastru şi auriu. 

M-am dus să văd, nu Ashfield, dar locul unde a fost 
Ashfield, acum un an sau doi. Ştiam că aveam să mă duc 
mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă mă va îndurera, 
trebuie să mă duc. 

Acum trei ani, cineva mi-a scris, întrebându-mă dacă 
aflasem că urma să fie demolată casa şi să se construiască 
acolo clădiri noi. Se întrebau dacă aş putea face ceva să o 
salvez - o casă atât de frumoasă - căci auziseră că am locuit 
acolo cândva. 

Mi-am consultat avocatul. Am întrebat dacă ar fi posibil să 
o cumpăr şi să o donez pentru un cămin de bătrâni poate? 
Dar nu era posibil. Patru sau cinci vile mari, din jur, cu 
grădini, fuseseră vândute în bloc, toate pentru a fi demolate 
şi noi clădiri să se ridice acolo. Aşa că nu se putea face o 
excepţie pentru Ashfield, vechea mea casă atât de dragă. 

A trecut un an şi jumătate până când am reuşit să iau 
hotărârea să mă duc pe Barton Road... 

Nu mai exista nimic ce ar fi putut răscoli o amintire cât de 
mică. Se înşirau acolo cele mai dezgustătoare, de mai 
proastă calitate căsuțe pe care le-am văzut vreodată. Nu 
mai dăinuia niciunul din copacii cei mari. Frasinii din 
pădure dispăruseră, iar ce mai rămăsese din fagul meu, din 
pinii, ulmii care mărgineau grădina de zarzavaturi, din 
stejarul veşnic verde, nu mă mai ajutau să stabilesc în 
mintea mea măcar unde se ridica altă dată casa. Şi apoi am 
văzut singura urmă - rămăşiţele a ceea ce a fost cândva 
araucaria, luptându-se să mai dăinuiască într-o curte de 


serviciu în dezordine. Nu mai era nici un fir de iarbă pe 
nicăieri. Peste tot asfaltul înghiţise totul, nici o brazdă, 
nimic verde. 

I-am spus copacului: „ Bravo araucaria!” şi am plecat. 

Dar, după ce am văzut ce se întâmplase, mi-a părut mai 
puţin rău. Ashfield a existat cândva. Acum nu mai rămăsese 
nici o urmă din el. Şi pentru că tot ceea ce a existat o dată 
va exista apoi mereu în eternitate, pentru mine Ashfield 
rămânea tot Ashfield. Dacă mă gândesc la Ashfield acum nu 
mai simt nici o durere. 

Poate că vreun copil, sugând o jucărie de plastic şi lovind 
în capacul unei cutii de gunoi, ar putea într-o zi să vadă un 
alt copil cu zulufi de un blond şters şi o figură solemnă. 
Copilul cu chip solemn va sta pe o pajişte verde lângă un 
araucaria ţinând în mână un cerc. O să se uite stăruitor la 
vaporul din plastic pe care celălalt copil îl suge, iar acesta 
îşi va aţinti privirile asupra cercului. Nu ştie ce e un cerc. Şi 
nu va şti că a văzut o fantomă... 

Adio, dragă Ashfield. 

Atâtea şi atâtea lucruri de care să-ţi aduci aminte: 
mergând pe un covor de flori la altarul Yezid al lui Sheik 
Adi... frumuseţea moscheii mari acoperită cu ţigle de la 
Isfahan - o cetate de basm... un asfinţit purpuriu lângă casa 
de la Nimrud... coborând din tren la porţile Cilicei, în 
liniştea înserării... copacii din New Forest toamna... înotând 
în mare la Torbay cu Rosalind... Matthew jucând în meciul 
dintre Eton şi Harrow... Max întorcându-se acasă în timpul 
războiului şi mâncând scrumbii cu mine... Câte şi mai câte 
amintiri, unele stupide, altele hazlii, unele frumoase. Două 
culmi ale ambiţiei atinse: la masă cu Regina Angliei (Cât de 
încântată s-ai fi simţit Nursie: „Pisicuţă, pisicuţă unde ai 
fost?”) şi proprietara atât de mândră a unui automobil 
numai al meu, marca Morris! Cea mai zguduitoare 
experienţă, Goldie, canarul zburând jos de pe galeria 
perdelei, după o zi de deznădăjduită disperare. 

Un copil spune: „Sărut mâna pentru masă”. 


Ce pot spune eu la 75 de ani? „Mulţumescu-ţi Ţie, 
Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea 
care mi-a fost dăruită”. 

Wallingford, 11 octombrie 1965 

POSTFAŢĂ 

Scriitorul de romane polițiste e, probabil, singurul care, în 
literatura acestui secol, aspiră încă la idealul formulat 
cândva în celebra butadă: să fie, în lumea creată de el, 
omniscient, omniprezent şi invizibil asemenea unei mici 
divinităţi. După atâtea decenii de implicare autobiografică, 
structura narativă a misterului rămâne, uimitor, în limitele 
unei tradiţii ce echivala drumul povestitorului cu acela al 
purtătorului unei oglinzi în apele căreia se răsfrâng, 
deopotrivă, seninul cerului şi băltoaca din marginea 
drumului. Folosirea persoanei întâi nu a modificat datele 
problemei, pentru că ea este, aşa cum au recunoscut 
comentatorii, o convenţie ce nu îl apropie, de fapt, pe autor 
de eroul său. 

„Fluxul conştiinţei”, de la Proust până la Joyce sau la 
Nathalie Sarraute şi la urmaşii ei, transforma câmpul 
trăirilor psihologice ale eroului în substanţă narativă, 
îndepărtându-l de formele tradiţionale ale autorului şi, 
implicit, ale personajului-oglindă. Chiar şi în romanele în 
care epicul rămâne elementul primordial, scriitorul poate fi 
atoateştiutor şi atotprezent (ceea ce nu e neapărat 
întotdeauna un semn al abilității constructorului de 
arhitecturi narative), dar i se întâmplă adesea să nu mai 
rămână nevăzut. Şi, totuşi, ce distanţă îl separă pe eroul din 
„David Copperfield” de cel din „Condiţia umană” sau din 
„Adio, arme!” 

Eroii romanului detectiv sunt, orice s-ar spune, mai 
apropiaţi între ei. Evident, generosul Caleb Williams dintr- 
un roman din 1794 al lui Godwin nu e, aşa cum îl declară 
unii istorici literari, „părinte al detectivilor din întreaga 
literatură a lumii”, pentru simplul fapt că acţiunea cărţii are 
prea puţine puncte de contact cu povestirea polițistă: nu 


orice scriere în care cineva e învinuit de o crimă pe care n-a 
făptuit-o e, fireşte, o carte polițistă. Altminteri, ajungem la 
palidele anecdote, de atâtea ori citate, cu pătimaşele 
admiratoare ale genului care citesc Fraţii Karamazov cu 
dezamăgirea că, în afara judecătorilor, oricine vede limpede 
cine e ucigaşul. 

Prin firea însăşi a lucrurilor, autorul unui roman poliţist 
trebuie să rămână ascuns, chiar mai bine decât vinovatul 
din romanul său. Regula jocului e foarte strictă: de la 
Auguste Dupin al lui Edgar Allan Poe, până la Sam Spade al 
lui Dashiel Hammett sau Simon Templar al lui Leslie 
Charteris, cititorul (sau spectatorul serialului de 
televiziune) trebuie să aibă deplină încredere în 
raţionamentul detectivului, în elanul său justiţiar. Lacunele 
logicii anchetatorului nu dau dreptate judecății cititorului, 
dacă aceasta se întâmplă să fie diferită de argumentaţia 
eroului. În majoritatea romanelor din secolul nostru, 
detectivul pare să-şi fi pierdut distincţia aristocratică a lui 
Sherlock Holmes sau a înaintaşului său, Sergeant Cuff din 
„Piatra lunii” a lui Wilkie Collins. Şi Father Brown al lui 
Chesterton şi Maigret al lui Simenon şi Hercule Poirot sunt 
nişte oameni cu înfăţişare îndeajuns de obişnuită. Oricum, 
ei nu atrag atenţia nimănui, înainte de a-şi fi început 
ancheta; şi nici atunci aspectul lor nu îi împiedică 
întotdeauna pe ceilalţi să se uite la ei cu un amestec de 
neîncredere şi de ironie. 

Eroul romanului poliţist modern e, de cele mai multe ori, 
un personaj antiromantic. Agatha Christie mărturiseşte, 
într-un loc, cât de important a fost ca detectivul romanelor 
ei să fie un individ întru totul obişnuit. Izbânzile lui - care 
sunt izbânzi ale inteligenţei şi ale logicii - trebuiau să fie şi 
ele un element de surpriză; dar, mai ales, să demonstreze 
că acela care dezleagă enigmele cele mai complicate e un 
om prin nimic excepţional. Dar, aşa cum lesne se observă, 
un asemenea punct de vedere se acceptă greu; în primele 
dramatizări sau în ecranizările romanelor Agathei Christie, 


Poirot a fost interpretat de actori a căror celebritate se 
datora rolurilor de june-prim (printre ei, John Barrymore) 
sau îl jucaseră pe inegalabilul detectiv-aristocrat Sherlock 
Holmes (de pildă, sir Basil Rathbone). E drept, şi de Charles 
Laughton, care nu a avut niciodată fizicul unui cuceritor. 

Biografia literară a Agathei Christie mai revelează încă un 
fapt vrednic de atenţie. Spre deosebire de atâţia istorici, 
scriitoarea nu a socotit niciodată că romanul poliţist ar fi un 
gen minor, întrucâtva frivol: ea nu confunda literatura 
menită să distreze cu abdicarea de la principiile 
fundamentale ale valorii. Nu numai pentru rudele ei, 
romanul poliţist avea o semnificaţie diferită de aceea a 
prozei „serioase”, altfel spunând, a prozei de valoare. 
Confuzia, alimentată deopotrivă de snobi şi de cei cu un 
orizont cultural îngust, de teoreticienii improvizaţi nu s-a 
risipit decât foarte târziu. E adevărat că, de-a lungul 
deceniilor, mulţi autori de cărţi detective au pus argumente 
substanţiale la îndemâna celor care contestă valoarea 
acestui gen, că, atât de frecvent, romanul poliţist s-a 
mulţumit să ilustreze formule ce urmăreau exclusiv 
succesul facil, că ponciful91 s-a asociat cu violenţa, trădând 
astfel lecţia de inteligenţă pe care a reprezentat-o romanul 
lui Edgar Allan Poe. Dar, evident, niciunul dintre genurile 
literaturii moderne nu e ferit de intervenţia stângace şi 
brutală a epigonilor. 

Vrând să-şi amuze cititorii, Agatha Christie nu a scris ca să 
se amuze. Acţiunea romanelor sale are o coerenţă, o logică 
a arhitecturii narative care mărturiseşte efortul consecvent 
orientat spre veridicitate, spre credibil. Principala 
dificultate a scriitoarei era aceea de a crea o suită a 
evenimentelor care, cu toate că e neobişnuită, să nu fie 
improbabilă. Cel de-al doilea factor esenţial al literaturii 
era, potrivit scriitoarei, moralitatea acţiunilor întreprinse 
de erou; ea se opune fără echivoc brutalităţii şi, mai cu 
seamă, admiraţiei manifestate de unii faţă de personajele 
violente sau de-a dreptul sadice ale unor romane polițiste 


mai recente. Roman de acţiune, cartea misterului poliţist nu 
înseamnă pentru Agatha Christie pretext pentru izbucniri 
patologice. E drept că şi aceasta se poate transforma într-o 
schemă rigidă, că în lumea crimei nu se poate imagina 
întotdeauna un climat lipsit de orice fel de violenţe. Dar 
scopul cărţii e, de fiecare dată, afirmarea încrederii în forţa 
ideilor morale care, indiferent de abilitatea criminalului şi 
de complicațiile intrigii, ies învingătoare. E convenţia de 
bază a genului şi oricine reproşează unui asemenea roman 
că, invariabil, în final, detectivul îl descoperă pe vinovat uită 
că literatura e un sistem de convenţii: originalitatea 
scriitorului nu constă neapărat în negarea, ci în 
manipularea lor ingenioasă, în puterea de a-l convinge pe 
cititor de verosimilul celor narate. 

Agatha Christie s-a născut în 1891, anul în care apărea 
cea mai celebră culegere de povestiri polițiste din perioada 
„clasica” a genului - „Aventurile lui Sherlock Holmes”. 
Primele sfaturi literare le-a primit de la un scriitor pe care, 
după cum se înţelege, l-a ascultat, dar, din fericire pentru 
evoluţia ei ulterioară, nu şi-a însuşit şi modelul literaturii 
scrise de el: Eden Phillpots, autor al unor romane cu 
caracter regionalist, scrise pe un ton mărunt moralizator, 
incluse vreme îndelungată (Phillpots a murit în 1960, la 98 
de ani) în antologiile şcolare. Mai semnificativă e, desigur, 
admiraţia ei, în anii formaţiei literare, faţă de romanele unei 
scriitoare, azi prea rar amintită de istoria literară, May 
Sinclair; precursoare, încă de la sfârşitul secolului trecut, a 
„fluxului conştiinţei”. Scrierile Agathei Christie nu s-au aflat 
niciodată în (???) acestei direcţii moderne; dar preferinţele 
viitoarei scriitoare dovedesc că, pentru ea, literatura 
însemna mai mult decât simpla dorinţă de a-şi distra 
cititorii. 

Şi în cazul lui Georges Simenon, şi în acela al Agathei 
Christie, istoriile literare menţionează publicarea unor 
romane - de alt tip decât cel care i-a făcut faimoşi pe cei doi 
autori de cărţi de mister - ca pe o excentricitate sau, şi mai 


rău, ca pe o încercare de a se salva de complexele 
celebrităţii datorate unei opere aflate, pentru unii, la 
periferia teritoriului artei cuvântului. Încă o prejudecată 
căreia i se împotriveşte evidenţa faptelor: o analiza 
psihologică subtilă, o capacitate incontestabilă de a defini 
mişcările din lumea lăuntrică a personajelor revelează 
dreptul acestor romane de a fi discutate cu gravitatea 
meritată. Semnificativ, Agatha Christie nu a fost niciodată 
victima vreunui complex, nu s-a simţit îndemnată, după ce 
şi-a publicat romanele de analiză psihologică, să le semneze 
pe celelalte cu un pseudonim: mai mult, romanele şi 
dramele ei „serioase” - acestea s-au bucurat întotdeauna de 
un mare succes de presă şi de public (în 1954, de exemplu, 
trei piese ale ei erau reprezentate în acelaşi timp la trei 
teatre londoneze importante) - au fost acelea care s-au 
jucat sub pseudonim - Mary Westmacott. Din acest punct de 
vedere, însă, ea nu pare să fi acordat vreo importanţă 
deosebită vreunuia din cele două genuri pe care le practica; 
pentru că unele romane publicate în anii '30 şi în care nu 
putea fi recunoscută autoarea de romane polițiste erau 
semnate cu numele ei adevărat din acea vreme, Mallowan 
(cel de-al doilea soţ, Max Edgar Lucien Mallowan, a fost 
unul dintre cei mai importanţi cercetători ai arheologiei 
Orientului Mijlociu). 

Pentru Agatha Christie, problemele fundamentale ale 
romanului detectiv nu difereau în chip esenţial de cele ale 
literaturii narative, în general; ele se refereau la obligaţia 
comună a tuturor autorilor de scrieri narative de a crea o 
acţiune credibilă pe care să o poarte personaje veridice. 
Semnificative sunt, din acest punct de vedere, 
permanentele confruntări între portretele celor pe care îi 
întâlnea în mod obişnuit în viaţa de fiecare zi şi proiectele 
de portret ale viitorilor săi eroi literari. Concluzia ei e 
demnă de un discipol al creatorilor romanului clasic din 
secolul trecut: „Cineva pe care l-ai văzut într-un tramvai, în 
restaurant sau într-un tren poate fi un bun punct de 


plecare, căci aşa poţi apoi broda cu fantezia ta tot ce 
pofteşti”. 

Marele merit al autobiografiei Agathei Christie e de a-l 
face vizibil pe unul dintre cei mai de seamă creatori de 
povestiri în care autorul se ascunde cât mai departe de 
privirile curioase ale cititorului. Chiar şi atunci când, cu un 
artificiu care i-a derutat pe mulţi, a făcut ca naratorul să fie 
însuşi criminalul (în „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”). Se 
abătea, astfel, de la regulile tradiţionale ale genului care 
impuneau ca făptaşul să fie cunoscut abia în finalul 
romanului (fireşte, identificarea se producea printr-o 
dezvăluire surprinzătoare, pregătită îndelung de singurul 
personaj care ştie totul şi vede totul - detectivul; şi, 
bineînţeles, de creatorul lui - scriitorul). O autobiografie de 
felul celei publicate de Agatha Christie nu înseamnă, de 
fapt, o „demitizare”; pentru că romanele ei nu au vrut 
niciodată să-l mitizeze nici pe erou, nici pe scriitor. Succesul 
cărţilor se sprijină, însă, pe respectarea unei reguli 
elementare a jocului: faptele relatate de scriitor sunt numai 
de el cunoscute, dar cititorul nu are dreptul să nu creadă în 
adevărul lor. Pentru ca acţiunea să rămână veridică, 
scriitorul nu trebuie să fie bănuit nici un moment că ar şti 
mai mult decât spune şi, în nici un caz, mai mult decât ştie 
detectivul. 

Scriitorul e, prin firea lucrurilor, personajul cel mai bine 
ascuns în umbrele complicatei intrigi polițiste; şi, să 
recunoaştem, cititorul nici nu simte nevoia să-l cunoască. 
Dar, când se revelează în paginile unei autobiografii scrise 
cu o asemenea sinceritate încântătoare, portretul eroului 
său - în împrejurarea de faţă, liniştitul Hercule Poirot, dar şi 
sâcâitoarea domnişoară bătrână Jane Marple - e mult mai 
precis conturat: devenite vizibile, trăsăturile scriitoarei se 
desluşesc în acelea ale personajelor. Scrisă spre amurgul 
vieţii - Agatha Christie a murit în 1976, la 85 de ani - 
autobiografia e opera unui om ce detestă, mai mult decât 
orice, imaginile poleite pe care şi le-ar putea forma alţii 


despre el. Un om îndeajuns de conştient de propria-i 
valoare ca să nu-i placă să facă paradă de însuşirile lui. 

Lista lucrurilor pe care le urăşte şi a celor care îi plac e 
întocmită de Agatha Christie cu simplitatea şi cu candoarea 
mai curând ale unei bune gospodine decât ala unei 
scriitoare. Nu-i plac, aflăm de la ea, să fie strivită la 
înghesuială, zgomotul, oamenii care vorbesc tare, discuţiile 
prea lungi, fumatul, nici o băutură şi, ne mărturiseşte ea cu 
aceeaşi inocenţă, gemul de portocale, mâncarea călduţă, 
cerul plumburiu, piciorul de pasăre, mirosul şi gustul 
laptelui fierbinte. Îi plac: strălucirea soarelui, merele, 
muzica, trenurile, jocurile cu numere, marea, liniştea, 
somnul, visările, mirosul cafelei, lăcrămioarele, câinii, 
teatrul. Sunt repulsiile şi preferinţele unui om obişnuit, care 
nu se gândeşte deloc să pară neapărat un rafinat. E 
privilegiul inteligenţei de a şti să trăiască firesc şi simplu 
printre lucrurile simple. Evident, nimeni nu va recompune 
portretul unui scriitor din asemenea detalii; ce concluzii 
semnificative se pot trage despre un romancier căruia nu-i 
place piciorul de pasăre şi mărturiseşte că-i place să 
doarmă? Ştie prea bine că ar putea să alcătuiască liste „cu 
rezonanţe mai măreţe, mult mai importante”; dar atunci 
Agatha Christie n-ar fi ea însăşi şi presupune că se 
resemnează „să rămână ea”. 

Şi, de-a lungul întregii cărţi, rămâne ea. Vorbind cu 
simplitate şi cu umor despre toate, inclusiv despre propria 
literatură, nesfiindu-se să afirme principiile unei morale 
tradiţionaliste, dar fiind mereu pregătită să accepte şi ideile 
generaţiilor mai tinere. Cred că Agatha Christie e cel mai 
interesant personaj al scrierilor sale. Să ai parte de o 
existenţă, totuşi, deloc banală şi să o trăieşti cu o asemenea 
naturaleţe, să-ţi cunoşti calităţile şi să ai puterea de anu te 
înfumura, să vorbeşti cu atâta luciditate despre defectele 
tale, să le vezi limpede pe ale altora, dar să fii în stare să le 
înţelegi şi să le ierţi când îţi aduc nefericire, iată 


amănuntele unui portret ce ar putea să-şi afle locul într-un 
roman al epocii victoriene. 

Amestecul acesta de tradiţionalism şi modernitate, de 
sfială şi dezinvoltură e foarte caracteristic pentru 
creatoarea lui Hercule Poirot şi a domnişoarei Marple. 
Scriitoarea ce părea că priveşte cu atâta sânge-rece la 
crimele a căror enigmă o dezlegau detectivii din cărţile ei 
era în stare să leşine la vederea sângelui ce umezea 
pansamentele răniților din spitalul la care lucra ca 
voluntară în timpul primului război mondial. Pentru că 
Agatha Christie a fost o umanistă în sensul cel mai 
cuprinzător al cuvântului. În biografia ei sunt numeroase 
episoadele în care, având obligaţia să ia o hotărâre, ea nu 
optează pentru cea mai comodă, ci pentru cea care poate 
să le aducă mulţumirea celorlalţi, împrejurările triste ale 
despărțirii de Archie (a cărui amintire plină de duioşie, fără 
nici un fel de resentimente, stăruie încă după aproape 
patruzeci de ani de la divorţ) sunt relatate cu o demnă 
reţinere; e limpede că nu numai înţelepciunea vârstei a 
făcut-o pe Lady Agatha să înţeleagă. Şi să ierte. 

Nu îţi poţi da seama din confesiunile adunate în aceste 
pagini dacă a urât sau dacă a disprețuit vreodată pe cineva. 
Pe unii i-a privit cu ironie, alţii au agasat-o; dar de fiecare 
dată a încercat să nu jignească pe nimeni. Şi nu numai buna 
creştere primită de o fată de familie e aceea care o învaţă 
să se poarte astfel: în primul rând, firii ei generoase îi 
datorează dorinţa de a-i face pe toţi cei din jur să se simtă 
bine. O imensă bună-credinţă luminează relaţiile scriitoarei 
cu toţi ceilalţi. Într-o singură împrejurare înţelegerea nu 
are nimic comun cu iertarea: desluşirea motivelor care au 
dus la crimă, în romanele ei. Hercule Poirot sau Miss 
Marple analizează mobilul asasinatului, dar nu ÎL justifică 
pe făptaş; motivațiile psihologice nu furnizează niciodată 
explicaţii morale. 

Criteriul moral constituie un reper normal al romanului 
poliţist: binele pedepseşte răul. S-ar putea observa ca o 


mare înflorire a genului s-a produs - cu mijloace diferite, 
fireşte - mai ales în anii care au urmat fiecăruia dintre cele 
două războaie mondiale. S-ar spune că, după imensa crimă 
împotriva omenirii, scriitorii au simţit nevoia să sugereze 
certitudinea că vinovatul e întotdeauna pedepsit, dacă 
ancheta e ordonată logic; criminalii nu pot învinge în lupta 
cu raţiunea şi cu morala anchetatorului. Literatura polițistă 
care şi-a dobândit extraordinara popularitate din anii '20 şi 
“30 răspundea, s-a spus, unei nevoi de a opune valului de 
crime, generat de criza socială şi de criza de conştiinţă a 
vremii, câteva criterii simple şi clare ce mai puteau spera să 
încurajeze un optimism atât de necesar într-o epocă de 
adâncă deprimare. Hercule Poirot face parte dintr-o familie 
de spirite care opuneau ingeniozităţii malefice inteligenţa 
unor fiinţe omeneşti decise să nu lase să triumfe răul. 
Eruditul lord Peter Wimsey al lui Dorothy Sayers, 
inspectorul French al lui Freeman Wills Crofts sau ]. G. 
Reeder al industriosului Edgar Wallace, blajinul Albert 
Campion al lui Margery Allingham sau inspectorul Alleyn al 
lui Ngaio Edith Marsh, cultivatul şi rafinatul inspector 
Appleby al lui Michael Innes sau dr. Gideon Fell al lui John 
Dickson Carr, jovialul Reggie Fortune al lui H. C. Bailey, 
integrul colonel Anthony Gethryn al lui Fhilip MacDonald, 
impulsivul Nero Wolfe, romanticul îndrăgostit de orhidee, 
eroul lui Rex Stout, Perry Mason, avocatul ale cărui 
pledoarii, la fiecare proces din cărţile lui S. L. Gardner, îl 
scoate pe acuzat din boxă şi îl aduce în loc pe adevăratul 
criminal, sunt cu toţii colegi de generaţie ai lui Poirot şi 
Maigret. 

Mai târziu, proliferarea violentei şi organizarea 
nenumăratelor „sindicate ale crimei” vor face din aceşti 
detectivi ai perioadei interbelice nişte personaje de un 
farmec nostalgic: rigoarea raţionamentului va mai fi rareori 
însuşirea esenţială a anchetatorului ale cărui calităţi 
principale vor fi forţa pumnului, cunoştinţele de jiu-jitsu, 
judo sau karate, nemaipomenitul noroc care îl salvează de 


gloanţele, de loviturile de pumnal, de otrăvurile şi de 
sălbaticele torturi ale adversarilor. El nu va mai lupta cu un 
criminal, ci cu o bandă, nu cu abilitatea celui care îşi 
ascunde crima, ci cu sadismul şi cu lăcomia de bani ale unor 
indivizi ce îşi stabilesc propriile legi şi îi sacrifică pe toţi cei 
ce le stau. Într-un fel sau altul, în drum, Poirot şi cei de o 
vârstă cu el cred încă în puterea inteligenţei şi a raţiunii: 
izbânzile lor, nenumăratele enigme dezlegate cu exemplară 
rigoare logică le îndreptăţesc încrederea în victoria binelui. 
Fiecare pagină a autobiografiei Agathei Christie explică, de 
fapt, crezul moral al eroului ei. Un om care se bizuie cu 
atâta convingere, cu atâta simplitate pe valorile 
fundamentale ale umanităţii, pe prietenie, pe dragoste, pe 
solidaritatea dintre oameni, care se bucură cu atâta 
sinceritate de priveliştea unui câmp înflorit, a unei păduri, a 
unui ţărm de mare nu poate fi decât un partizan al binelui. 
Agatha Christie nu se apropie de cultură, mai ales de 
cultura epocilor vechi, din pură curiozitate: ea crede într-o 
unitate a civilizaţiei omenirii şi vrea să afle noi dovezi ale 
creativităţii umane, Şi-a urmat soţul în expediţii organizate 
în deşerturi, unde soarele e nemilos şi vântul stârneşte 
nisipurile fierbinţi, doborându-i pe cei slăbiţi de teribilele 
maladii ce se întind în aceste părţi ale lumii. În multe muzee 
mari de arheologie se află astăzi obiecte ale civilizaţiilor de 
acum câteva zeci de mii de ani, aduse la lumină, identificate 
şi înseriate de echipe în care a lucrat şi Agatha Christie. Şi 
relatarea întâmplărilor din zilele de muncă în teribilele 
condiţii ale deşertului păstrează acelaşi ton lipsit de orice 
emfază, aceeaşi surâzătoare naturaleţe ce dau măsura unui 
om care, chiar dacă nu e un luptător, ştie să nu se lase 
învins de destin. 

Un om de acţiune, pasionat călător care descoperă lumea 
cu o infinită bucurie. Un om a cărui luciditate nu-i pune în 
primejdie spontaneitatea. Firea Agathei Christie explică 
foarte clar de ce nici cele mai complicate mistere, nici cei 
mai îndemânatici răufăcători nu l-au făcut să se teamă pe 


Hercule Poirot: el ştia că are parte de sprijinul acestei fiinţe 
extraordinare cară credea neabătut în puterea cugetului de 
a întemeia binele şi de a aduce la lumină adevărul. 
Autobiografia Agathei Christie e mărturia unei omeniri 
autentice. 
Dan GRIGORESCU 


SFÂRŞIT 


1 O! Casa mea dragă; cuibul, locaşul meu 

O locuieşte trecutul... O! Casa mea dragă... 

2 Tanti-bunicuţa. 

3 Pădure întinsă din Hampshire, altădată locul de 
vânătoare al lui Wilhelm Cuceritorul. 

4 Asociaţie religioasă calvinistă constituită pe la 1830, la 
Plymouth, în Devon. 

5 Valet neizbutit 

6 Fereastră ieşită în afară, bovindou. 

7 Covor lucrat din fire de lână colorată, ţesute într-o 
urzeală din fâşii de pânză. 

8 Mare şi vechi magazin londonez, Magazinele Armatei şi 
Marinei, modernizate, există şi azi în Victoria Street, 
aproape de gara Victoria din Londra. 

9 William al XII-lea Rufus, rege al Angliei (1087-1100). 

10 Stradă din Londra. 

11 Colegiul pentru fete, la Cambridge. 

12 Micuţele femei - roman pentru copii, de Louisa May 
Alcott publicat în 1868. 

13 Sărbătorirea a 60 de ani de domnie a Reginei Victoria 
(1819-1901). 

14 Conifer de provenienţă sud-americană, cu frunze 
totdeauna verzi. 


15 Biletul dumneavoastră, domnişoară. Ei, micuță 
domnişoară, biletul, vă rog. 

16 Un câine, o casă, un jandarm, brutarul. 

17 Oh, draga copilă! Ce drăguță e mititica asta! Oh, draga 
copilă! Facem nişte lecţii tare amuzante, nu-i aşa? 

18 Pentru mica domnişoară. 

19 S-ar putea, dar e prea tânăr. 

20 Cu mult mai tânăr. 

21 Un băiat serios. 

22 Copac. 

23 Semn de laşitate. O pană albă în coada unei păsări de 
vânat denotă o calitate inferioară. 

24 Stephanus Johannes Paulus Gruger (1825-1904) om de 
stat din Africa de Sud. 

25 Nu mănâncă mure... Osă vă otrăviţi. 

26 Ei, bine, scuipă! 

27 Dar de ce, Marie? 

28 Să vizitez mormântul lui Kiki. 

29 Domnul Toni la baie. 

30 Soluţie de curăţare produsă de compania Jeyes Group. 

31 Oh, domnişoară, domnişoară, doamna mama 
dumneavoastră n-are să fie mulţumită. 

32 Dar, sărmană copilă, tu nu ştii deci că drumul de fier... 

33 Manierat... bună creştere 

34 Aluzie la „Legende of Good Women” de G. Chaucer în 
care autorul îşi manifesta afecțiunea pentru margarete, 
supranumite de el „eye of the day” (ochiul zilei). 

35 The Grand March - marele marş, modul tradiţional de 
deschidere a balului. 

36 Dans popular britanic sau scoţian 

37 Ba da. 

38 E prins de-a binelea. 

39 Florence Nightingale (1820-1910) vestită pentru 
activitatea sa ca infirmieră în timpul războiului din Crimeea. 
40 Plantă din America de Sud ale cărei rădăcini uscate se 

folosea purgativ 


41 Teatru londonez, construit în 1696 

42 Mother Goose's Tales, poveşti pentru copii, publicate de 
Newhery John (1713-1767), editor şi librar din Londra 

43 General Certificate of Education = certificat general de 
educaţie. 

44 Ordinary Level = nivel obişnuit. 

45 Advanced Level = nivel avansat; diplome necesare 
pentru a demonstra nivelul de şcolarizare din acea vreme. 

46 E nemaipomenit, într-adevăr... Dumneata, care 
vorbeşti atât de bine franţuzeşte, ai făcut douăzeci şi cinci 
de greşeli la o dictare, douăzeci şi cinci... 

47 Dar ce cânţi acolo, fetiţo? E oribil! 

48 Cartier aristocratic al Parisului de atunci. 

49 Personaj din cartea lui Dickens, „Casa groazei”. 

50 Dar dumneata nu vezi nimic. 

51 Stăpâne, toate aceste măreţii nu mă mai 
impresionează. 

52 Pentru a-mi salva fiica, mi-am omorât mama. 

53 Ei, ce cânţi tu acolo, micuţo? E atroce. 

54 E bine, e bine. 

55 Inima mi se deschide la auzul vocii tale. 

56 Roman în proză şi versuri din secolul al XIII-lea, în care 
se povesteşte dragostea fiului contelui francez de Beaucaire 
şi a unei sarazine. 

57 Voluntary Aid Detachment (Detaşament de ajutor 
voluntar). 

58 Women's Auxiliary Air Force (corpul auxiliar feminin al 
RAF - Royal Air Force) 

59 Marsh James (1794-1864), chimist englez, inventatorul 
unui aparat pentru determinarea şi dozarea arsenicului. 

60 Valet atotştiutor şi iscusit, personaj din mai multe 
povestiri ale lui Woodhouse. 

61 to ştab - a înjunghia, înjunghiere. 

62 Larvă. 

63 Restaurante-cafenele ieftine existând în toate cartierele 
Londrei. 


64 Filosof optimist din Candide de Voltaire. 

65 Roman scris de W. M. Thackeray. 

66 Denumire dată de indieni femeilor europene. 

67 Vechi templu babilonian. 

68 The National Convenant, un protest semnat de 
protestanții din Scoţia în 1638. Un Covenanter - adept al 
acestei mişcări. 

69 Spirit feminin din folclorul irlandez şi scoţian a cărei 
tânguire prevesteşte moartea unui membru al familiei. 

70 Prin ce emoţii trebuie să fi trecut! 

71 Personaj din romanul „Bâlciul deşertăciunilor” de W. M. 
Thackeray. 

72 Echivalentul cuvântului mistress, doamnă, folosit de 
personalul de serviciu, când vorbesc cu sau despre stăpâna 
casei, în Anglia. 

73 Toman - multiplu a monedei oficiale iraniene rialul. 
Cuvântul este derivat din turcescul tumen care înseamnă 
„zece mii”. A fost moneda oficială a Iranului până în 1932. 

74 Până în anul 1936, Tiflis a fost numele actualului oraş 
Tbilisi, Georgia. 

75 Imposibil! E imposibil pentru doamna! Acel vapor, 
vaporul dintre Resht şi Baku, acel vapor rusesc, e infect! 
Infect, doamnă! 

76 Intourist - agenţia oficială de turism în Uniunea 
Sovietică. 

77 Droshky - un fel de şaretă cu două sau patru roţi 
folosită în Rusia pentru transportul public. 

78 Veche companie navală franceză. Înfiinţată în 1851 ca 
Messageries Nationales, mai târziu Messageries Imperiales, 
iar din 1871 Compagnie des Messageries Maritimes 

79 Soţia nelegiuită a lui Ahab; rege al Israelului, Cartea a 
III-a a Regilor, Vechiul Testament. 

80 Cuvânt arab pentru un deluşor care acoperă de obicei 
ruinele unei vechi cetăţi. 

81 Foarte cum se cuvine. 


82 Doamnă, este de o răceală, dar de o răceală excesivă. 
Poate că e acea flegmă britanică. 

83 C. M.G. - companion al Ordinului Sf. Mihail şi Sf. 
Gheorghe - ordin cavaleresc britanic. 

84 D.S.0. 

— Distinguished Service Order - decorație militară 
britanică. 

85 R.FE.C. 

— Royal Flying Corps - aviația britanică în primul război 
mondial, mai târziu R. A. FE. 

— Royal Air Force. 

86 Grad în aviația militară, deasupra Squadron Leader 
(comandant de escadron) şi sub Group Captain. 

87 Femeie tânără şi frumoasă a Paradisului musulman. 

88 Personificare a poliţistului britanic. 

89 Tribunalul central din Londra, unde se judecă 
procesele de crime. 

90 Familie de plante erbacee cu frunze întregi, alterne sau 
opuse, cu flori unisexuate sau hermafrodite, grupate în 
inflorescențe. 

91 Idee, afirmaţie banală, loc comun. - din fR. Poncif.