Bernhard Schlink — Intoarcerea acasa

Bernhard Schlink 


Întoarcerea acasă 


Bernhard Schlink 
Die Heimkehr, 2006 


© Editura Polirom, 2007 
Toate drepturile rezervate 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 
SCHLINK, BERNHARD 

Intoarcerea acasă / Bernhard Schlink 

trad. Herta Spuhn. - laşi: Polirom, 2007 

ISBN: 978-973-46-0764-8 

I. Spuhn, Herta (trad.) 

821.112.2-31=135.1 


Versiune ebook: 1.0 


Născut la 6 iulie 1944 la Bielefeld, Bernhard Schlink a 
studiat ştiinţele juridice la Heidelberg şi Berlin. Din 1992 
este profesor la Universitatea Humboldt din Berlin şi la 
Bonn. A debutat în 1987 cu romanul poliţist Dreptatea lui 
Selb, primul volum al unei trilogii de succes din care mai fac 
parte /nşelăciunea lui Selb (1992), distins în 1993 cu 
Premiul german pentru literatură polițistă, şi Crima lui Selb 
(2001; Polirom, 2005), aceasta din urmă fiind unanim 
apreciată de critica literară. Afirmarea internaţională se 
datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002), 
carte socotită un eveniment literar (a figurat mai multe luni 
pe locul întâi al listei de best-selleruri din New York Times şi 
a fost tradusă în peste treizeci de limbi), distinsă cu 
numeroase premii naţionale şi internaţionale: Premiul Hans 
Fallada al oraşului Neumunster, Premiul italian Grinzane 
Cavour, Premiul Laure Bataillon pentru literatură tradusă - 
toate în 1997, Premiul pentru literatură al cotidianului Die 
Welt în 1999, iar în 2003 diploma de onoare a Societăţii 
„Heinrich Heine“ din Dusseldorf. În anul 2000, Bernhard 
Schlink a publicat, cu acelaşi succes, volumul de povestiri 
Evadări din iubire (Polirom, 2003). În 2002, a primit din 
partea statului francez titlul de Cavaler al Legiunii de 
Onoare. 


Întoarcerea acasă (2006) este un roman complex şi 
ambițios, în care Schlink reia, într-o manieră insolită, 
principalele teme ale prozei sale: memoria, culpa şi 
responsabilitatea istorică. Peter Debauer, protagonistul 
cărţii, a cărui copilărie este marcată de anii grei de după cel 
de-al Doilea Război Mondial, creşte cu ferma convingere că 
tatăl său a murit pe câmpul de luptă. Istoria personală se 
împleteşte în mod straniu cu ficţiunea atunci când, aflat în 
vacanţă la bunici, Peter descoperă pe dosul foilor pe care 
desenează un fragment de roman despre un soldat întors 
de pe front. Asemănarea izbitoare cu povestea propriei sale 
familii îl determină să încerce să descopere deznodământul 


1 


cărţii pe baza indiciilor descoperite în lumea reală. lar 
această căutare se transformă treptat într-o incursiune în 
istoria recentă a Germaniei, pe parcursul căreia Peter 
învaţă lecţia dificilă a implicării. Confruntat cu figura pe cât 
de carismatică, pe atât de periculoasă a tatălui, trebuie să 
renunţe la postura de martor tăcut al spectacolului istoriei 
şi să-şi afirme cu tărie propriile opţiuni morale şi 
existenţiale. 


Traducătoarea ţine să-i adreseze germanistei Daniela 

Ştefănescu vii mulţumiri atât pentru competenta redactare, 
bazată pe înţelegerea nuanţată a textului, cât şi pentru o 
serie de documentate sugestii, contribuind la elaborarea 
unora dintre note. 


PARTEA ÎNTÂI 


Vacanţele copilăriei mi le-am petrecut la bunici, în Elveţia. 
Mama mă ducea la gară, mă suia în tren şi, dacă aveam 
noroc, puteam să-mi păstrez locul până când ajungeam, 
după şase ore de călătorie, la un alt peron de gară, unde 
mă aştepta bunicul. Dacă aveam ghinion, trebuia să schimb 
trenul la graniţă. O dată am greşit trenul şi am plâns până 
când un conductor prietenos mi-a şters lacrimile şi m-a 
urcat după câteva staţii în alt tren, unde m-a încredinţat 
conductorului următor, care, transferându-mă la rândul lui, 
m-a dat în grija altuia, aşa că am fost dus la destinaţie de o 
ştafetă de conductori. 

Imi plăceau călătoriile cu trenul: succesiunea peisajelor şi 
localităţilor, atmosfera protectoare a compartimentului, 
independenţa. Având bilet şi paşaport, merinde de drum şi 
lectură, n-aveam nevoie de nimeni şi nu trebuia să ascult 
de cuvântul nimănui. In trenurile elveţiene îmi lipsea faptul 
că nu erau împărţite pe compartimente. În schimb, oricare 
din locuri se afla fie lângă fereastră, fie lângă culoar; aici nu 
aveam de ce mă teme că o să mă trezesc înghesuit undeva 
la mijlocul unui compartiment. În plus, lemnul deschis al 
scaunelor elveţiene era mai aspectuos decât maroniul 
roşcat al scaunelor germane din PFL, după cum griul 
vagoanelor, inscripţia trilingvă „SBB-CFF-FFS“! şi stema - o 
cruce albă pe fond roşu - păreau mai nobile decât verdele 
murdar cu inițialele „DB“2. Mă simţeam mândru că sunt pe 
jumătate elveţian, chiar dacă aspectul ponosit al trenurilor 
germane avea în ochii mei un aer „de-acasă“, ca şi oraşul 
ponosit unde locuiam cu mama, ca şi oamenii ponosiţi 
printre care trăiam. 


1  Inițialele Căilor Ferate Elveţiene - în germană, franceză şi italiană 


2 DB- Deutsche Bahn (Căile Ferate Germane). 


Gara marelui oraş de pe malul lacului, unde mi se încheia 
călătoria, nu avea decât o singură linie ferată. Mergând 
de-a lungul peronului, nu aveam cum să ratez întâlnirea cu 
bunicul: înalt şi viguros, cu ochi bătând în negru, mustață 
albă stufoasă şi chelie, jachetă dintr-o pânză de nuanţă 
deschisă, pălărie de pai şi baston de promenadă, îţi inspira 
încredere. Pentru mine a rămas înalt şi când ajunsesem să-l 
depăşesc ca statură, a rămas viguros şi când trebuia să se 
sprijine în baston. Mă mai lua câteodată de mână şi când 
eram student. Mă simţeam stingherit, dar nu-mi era penibil. 

Bunicii stăteau mai departe cu câteva localităţi, pe malul 
aceluiaşi lac. Când vremea era frumoasă, nu luam trenul, ci 
vaporul. Cel mai mult îmi plăcea vechiul vapor cu roată, 
impunător, în mijlocul căruia puteai vedea cum lucrează 
maşinăria, pârghiile şi pistoanele ei de bronz şi de oţel, 
lucind uleios. Existau numeroase punți, deschise şi închise. 
Ne suiam pe puntea superioară deschisă şi respiram vântul; 
vedeam orăşelele răsărind şi dispărând de-a lungul malului, 
pescăruşii rotindu-se în zbor în jurul vaporului, bărcile cu 
pânze de pe lac fălindu-se cu velele lor umflate, schiorii 
nautici executându-şi acrobaţiile. Uneori zăream, dincolo de 
munţii  înconjurători, Alpii, iar bunicul rostea numele 
piscurilor. Soarele proiecta pe apă o cale de lumină; licărea 
calmă la mijloc şi se spărgea în cioburi dănţuitoare la 
margini; înaintarea traseului luminos odată cu vaporul mi 
se părea totdeauna un miracol. Sunt sigur că bunicul îmi 
explicase de timpuriu cum se justifica optic fenomenul. Dar 
şi astăzi îl retrăiesc constant ca pe un miracol. Calea luminii 
începe din locul unde mă aflu în clipa aceea. 

Într-o vară, când împlinisem opt ani, mama n-a avut bani 
să-mi ia bilet de tren. A găsit, n-am idee cum, un şofer de 
cursă lungă, care să mă ducă până la graniţă şi să mă 
predea acolo unui coleg, urmând ca acela să mă lase la 
bunici. 

Punctul de întâlnire stabilit era gara de mărfuri. Mama 
avea treabă şi nu putea să rămână; m-a depus cu valiza la 


4 


intrare, băgându-mi în cap să nu mă mişc de acolo. 
Stăteam locului şi mă uitam temător la fiecare dintre 
camioanele ce soseau, însoţindu-l cu o privire uşurată şi 
dezamăgită după ce trecea de mine. Arătau mai înalte ca- 
mioanele, duduiau mai tare şi scoteau aburi mai împuţiţi şi 
mai negri decât observasem până atunci. Erau nişte 
monştri. ` 

Nu ştiu cât am aşteptat. Incă nu aveam ceas. După un 
timp m-am aşezat pe valiză; mă ridicam în picioare brusc, 
de câte ori mi se părea că un camion încetineşte şi vrea să 
oprească. In cele din urmă unul chiar a oprit, şoferul m-a 
suit laolaltă cu valiza în cabina lui, apoi însoţitorul m-a 
depus în patul înalt din spatele banchetei şoferului. Să nu 
scot o vorbă, să nu-mi ridic capul peste marginea patului şi 
să dorm, mi s-a spus. Era încă lumină, dar nici după ce s-a 
lăsat întunericul n-am reuşit să aţipesc. La începutul dru- 
mului, şoferul sau însoţitorul se mai întorceau când şi când 
spre mine şi mă ocărau, dacă scoteam capul peste 
marginea patului. Apoi au uitat de mine, iar eu priveam 
afară. 

Câmpul meu vizual era restrâns, dar prin geamul lateral 
de lângă însoțitor am putut vedea soarele apunând. Din 
dialogul şoferului şi însoţitorului nu înţelegeam decât 
fragmente; era vorba despre americani, francezi, livrări şi 
plăţi. Cât pe ce să mă adoarmă zgomotul cu bătaie 
regulată, uşoara zguduire la intervale egale, când camionul 
trecea peste marile plăci care acopereau pe-atunci 
autostrăzile. Dar curând autostrada s-a terminat şi am 
luat-o pe drumuri proaste, cu hârtoape, unde şoferul n-avea 
cum să evite denivelările de teren şi era nevoit să schimbe 
mereu viteza. Era o călătorie agitată prin noapte. 

Camionul se oprea mereu, lângă geamurile laterale se 
iveau chipuri, şoferul şi însoţitorul coborau, deschideau 
uşile din spate şi trebăluiau pe platforma de încărcare, 
împingând sau stivuind obiecte. Staţionau în faţa unor 
fabrici sau depozite, cu lămpi aprinse şi zgomot de voci, dar 


5 


şi lângă benzinării neluminate, în locuri de parcare sau pe 
drumuri de ţară. Poate că şoferul şi însoţitorul asociau 
împlinirea îndatoririlor cu rezolvarea unor treburi personale, 
poate că erau contrabandişti ori tăinuitori şi de aceea au 
avut nevoie de un timp mai lung decât cel prevăzut iniţial. 

In orice caz am ajuns cu întârziere la graniţă; celălalt 
camion plecase; iar eu am rămas câteva ore, în zori, în 
piaţa unui oraş al cărui nume nu-l mai ştiu. In jurul pieţei se 
aflau o biserică, răzlețe case noi şi câteva case vechi, fără 
acoperiş şi cu ferestre fără geamuri. Când s-a luminat de zi, 
sub primele raze ale soarelui au apărut nişte pieţari; îşi 
aduceau marfa în saci, lăzi şi coşuri, cărându-le pe roabe 
mari, plate, cu două roţi şi cu două braţe la care se 
înhămau punându-şi un laţ pe umeri. Imi fusese frică, toată 
noaptea, de căpitanul şi de cârmaciul camionului, de atacul 
unor pirați, de un accident sau de nevoia de a mă duce la 
closet. Acum mi-era la fel de frică să nu mă ia la ochi 
cineva, care apoi să dispună de mine, ca şi de posibilitatea 
să nu mă observe nimeni, să nu mă ia nimeni în grijă. 

Când s-a încălzit atât de tare încât cu greu mai rezistam să 
stau la soare, pe banca lipsită de umbră pe care nu 
îndrăzneam s-o părăsesc, în faţa mea, lângă trotuar, s-a 
oprit o maşină cu capota ridicată. Cel aflat la volan a rămas 
pe loc, dar însoţitoarea a coborât, mi-a aşezat valiza în 
portbagaj şi m-a poftit pe bancheta din spate. Fie datorită 
dimensiunilor impunătoare ale maşinii, vestimentaţiei 
bătătoare la ochi a şoferului şi a însoţitoarei, siguranţei de 
sine şi degajării din gesturile lor, fie pentru că, după ce am 
trecut graniţa, ajungând în Elveţia, mi-au cumpărat prima 
îngheţată din viaţa mea - mult timp de atunci încolo la 
cuplul lor mă gândeam, când auzeam vorbindu-se sau 
citeam despre cei bogaţi. Erau oare contrabandişti sau 
tăinuitori, ca şi şoferul de cursă lungă? Oricum, nici ei nu-mi 
inspirau încredere, deşi erau tineri amândoi, mă tratau cu 
drăgălăşenie, ca pe un frate mai mic, şi m-au adus cu bine, 
la ora prânzului, la bunici. 


Casa în care locuiau bunicii fusese construită de un 
arhitect umblat prin lume. Un acoperiş larg, sprijinit de 
căpriori de lemn meşteşugit ciopliţi, un bovindou semeţ la 
primul cat, la al doilea - un balcon ale cărui guri de 
jgheaburi erau împodobite cu figuri zoomorfe, ferestrele 
semicirculare cu bolți lucrate în piatră: clădirea putea fi 
asemuită unui conac în stil colonial, unui castel spaniol şi 
unei mănăstiri romane. Dar totul se asambla în chip fericit. 

Şi grădina genera o anumită senzaţie de armonie: în 
stânga doi brazi înalţi, în dreapta un măr impunător, în faţa 
casei un gard viu, vechi şi des, alcătuit din arbuşti de 
cimişir; pe peretele drept al casei se căţărase viță-de-vie. 
Grădina era mare; între stradă şi casă se întindea o pajişte; 
lângă casă se aflau, în dreapta, straturile de zarzavat, 
tufele de roşii şi fasole, de căpşuni şi de coacăze, un tufăriş 
de mure şi o grămadă de compost; în stânga, un drum larg, 
acoperit cu pietriş, ducea în spatele clădirii, spre intrarea 
încadrată de două tufe de hortensii. Pietrişul scârţâia sub 
picioare; când bunicul şi cu mine ajungeam în faţa intrării, 
bunica ne auzise deja venind şi ne deschidea uşa. 

Scârţâitul pietrişului, zumzetul albinelor, sunetul sapei sau 
greblei în timpul grădinăritului: din vremea verilor 
petrecute la bunici mi s-au întipărit în minte aceste 
sonorități ale verii. După cum mireasma amară a cimişirului 
ars de soare şi izul putregăit al compostului sunt mirosuri 
ale verii. Tot verii îi aparţine şi liniştea după-amiezilor 
timpurii, când nu se aude nici un glas de copil, nu latră nici 
un câine şi nu se simte nici o adiere de vânt. Pe strada 
unde locuiam cu mama, circulaţia era intensă; când trecea 
un tramvai sau un camion, la noi zăngăneau geamurile. 
Când intrau în funcţiune maşinile utilizate la demolarea ori 
reconstrucţia clădirilor vecine, distruse de bombe, la noi 
tremurau podelele. La bunici nu prea era circulaţie, nici în 
faţa casei lor şi nici în orăşel. Când trecea o căruţă trasă de 
cai, bunicul mă punea să aduc lopata şi căldarea; păşeam 


cu tot calmul în urma căruţei şi strângeam balega pentru 
grămada de compost. 

In localitate existau debarcaderul, câteva prăvălii şi două 
sau trei restaurante, dintre care unul unde nu se servea 
alcool; acolo mâncam uneori de prânz, duminica, bunicii şi 
cu mine. O dată la două zile bunicul ieşea la cumpărături, 
făcând rondul de la magazinul de lactate şi brânzeturi la 
brutărie şi la alimentara cooperaţiei; câteodată se ducea şi 
la farmacie ori la cizmar, îşi purta jacheta de pânză de 
culoare deschisă şi o şapcă de pânză de aceeaşi nuanţă, iar 
în buzunarul jachetei avea un carneţel, cusut de bunica din 
ocazionalele resturi de hârtie albă, unde ea-i nota ce 
trebuie să târguiască. Într-o mână bunicul îşi ţinea bastonul, 
cu cealaltă mă ţinea de mână pe mine. Eu duceam vechea 
sacoşă de piele, care nu era niciodată plină şi deci nu prea 
grea pentru mine, de vreme ce mergeam la târguieli din 
două-n două zile. 

Oare bunicul mă lăsa să-l însoțesc la cumpărături la 
fiecare două zile ca să-mi facă o plăcere? Mi-erau dragi 
aceste drumuri: mirosul brânzeturilor Appenzell şi Greyerz 
în magazinul de lactate, cel de pâine proaspătă la brutărie 
şi abundența de mărfuri din alimentară. Era mult mai 
frumos aici decât în biata prăvălioară unde mă trimitea 
mama, pentru că acolo puteam cumpăra pe datorie. 

După târguieli ne duceam pe malul lacului, hrăneam 
lebedele şi rațele cu pâine uscată şi ne uitam la vapoarele 
care treceau, acostau sau plecau. Şi aici domnea liniştea. 
Valurile loveau plescăind cheiul - un zgomot al verii şi 
acesta. 

Mai erau sunetele serii şi ale nopţii. Mi-era îngăduit să nu 
merg la culcare până nu-şi încheia mierla cântarea. Când 
ajungeam în pat, nu auzeam nici maşini şi nici voci; doar 
ceasul din turnul bisericii bătea ora, iar din jumătate în 
jumătate de oră auzeam trenul circulând pe traseul dintre 
casă şi lac. Intâi gara - cea situată pe malul ascendent al 
lacului - o anunţa cu un sunet de clopot pe cealaltă, de pe 


8 


malul descendent, că trenul tocmai pleacă, apoi trenul tre- 
cea pe lângă casă, iar câteva minute mai târziu gara de pe 
malul descendent semnala la rândul ei plecarea trenului. 
Această a doua gară se afla la mai mare distanţă decât 
prima; al doilea sunet de clopot îl percepeam mai slab. 
După o jumătate de oră sosea din nou trenul care circula pe 
malul ascendent al lacului şi zgomotele se repetau în 
succesiune inversă. La scurt timp după miezul nopţii trecea 
ultimul tren. Când şi când mai foşnea vântul în copaci sau 
ploaia pe pietriş. În rest, liniştea era deplină. 

Când stăteam întins în pat, nu auzeam niciodată paşi pe 
pietriş. Bunicii mei nu ieşeau seara şi nici nu primeau vizite. 
Abia după ce petrecusem mai multe veri la ei, mi-am dat 
seama că seara lucrau. 

Iniţial nu mă întrebasem din ce trăiesc. Mi-era clar că nu-şi 
câştigau existenţa ca maică-mea, care pleca de-acasă 
dimineaţa şi se întorcea după-amiaza târziu. Imi dădeam 
seama, fireşte, că multe, dar nicidecum toate bucatele 
servite la masă proveneau din grădina lor. Ştiam de 
pe-atunci chiar şi ce era o pensie, dar nu-i auzisem nicicând 
pe bunici plângându-se, cum îi auzeam acasă, pe culoar sau 
la cumpărături, pe destui vârstnici văitându-se pe tema 
pensiei lor, şi de aceea nu-mi închipuiam că erau 
pensionari. De fapt, nu-mi închipuiam absolut nimic cu 
privire la situaţia lor financiară. 

Când a murit bunicul, am descoperit că-mi lăsase nişte 
însemnări autobiografice. Abia din ele am aflat de unde se 
trăgea, ce a făcut în viaţă şi din ce a trăit. Pe cât de bun 
povestitor fusese, în plimbările şi drumeţiile noastre, 
pe-atât de puţin povestise despre sine însuşi. Deşi ar fi avut 
multe de povestit. _ 

Ar fi putut povesti despre America. In ultimul deceniu al 
secolului al XIX-lea, în urma unei alunecări de teren care-i 
pustiise casa şi grădina, lui taică-său nu i-a mai fost drag să 
rămână în satul lui. Asemeni multor consăteni, emigrase, cu 
nevasta şi cei patru copii, în America. Copiii urmau să 


9 


devină bravi americani. Cu trenul până la Basel, cu vaporul 
până la Köln, şi mai departe, din nou cu trenul, cu vaporul şi 
în cele din urmă cu automobilul: la Hamburg, New York, 
Knoxville şi Handsborough - amintirile descriu măreţia 
târziu desăvârşitei Catedrale din K5ln*, povestesc despre 
vastele întinderi al Câmpiei Luneburg, despre marea calmă 
ori furtunoasă, despre cum i-a întâmpinat Statuia Libertăţii 
şi despre întâlnirile cu diferite rubedenii plecate înaintea lui, 
dintre care unele reuşiseră şi altele eşuaseră în noua 
existenţă. La Handsborough se prăpădiseră doi fraţi ai 
bunicului, şi o rudă lipsită de inimă nu îngăduise să fie 
îngropaţi în cimitirul care-i aparţinea, ci doar lângă el - abia 
acum înţelegeam ce însemna fotografia din dormitorul 
bunicilor, înfăţişând două morminte sărace, împrejmuite cu 
scânduri, în faţa unui mic cimitir arătos, cu gard de fier şi 
poartă de piatră. Emigranţii noştri s-au descurcat, dar n-au 
fost fericiţi. Le era dor de patrie, o maladie care poate 
deveni mortală. Amintirile bunicului consemnează cât de 
des se citiseră în biserica sătească de-acasă şi se notaseră 
în registrul bisericii numele unuia sau altuia ajuns în 
Wisconsin ori Tennessee ori Oregon, care murise de dorul 
patriei. După cinci ani de când emigranții porniseră la drum, 
şase la număr, patru din ei au revenit acasă, însoţiţi de 
cuferele voluminoase pe care le meşterise pentru ei tâm- 
plarul satului. 

Bunicul ar fi putut povesti şi despre Italia sau Franţa. După 
ce învățase ţesătoria şi filatura, lucrase vreme de mai mulţi 
ani la Torino şi la Paris, iar însemnările relevă cât de 
interesat era de tot ce merita văzut, cât de bine cunoscuse 
locurile şi pe oamenii lor; ştia despre lefurile neîndes- 
tulătoare, locuințele mizere şi despre  superstiţiile 
muncitorilor şi muncitoarelor din Piemont, despre conflictul 


3 Construcţia Catedralei din Köln, capodoperă a arhitecturii gotice 
germane, a fost începută în Evul Mediu timpuriu (sec. XIII), 
continuată în sec. XIV şi XV şi desăvârşită, pe baza vechilor planuri, 
abia în sec. XIX 


10 


dintre catolicism şi laicism, ca şi despre intensificarea 
naţionalismului din Franţa. Şi iar aflăm din amintiri cât de 
tare l-a chinuit dorul de ţara lui natală. Urmează preluarea 
conducerii unei filaturi din Elveţia, căsătoria şi întemeierea 
unei gospodării proprii, cumpărarea unei case pe pământ 
elveţian - în sfârşit nu mai trăia împotriva firii sale, ci în 
spiritul ei. 

Când a trecut, în pragul Primului Război Mondial, la 
conducerea unei filaturi germane, n-a fost nevoit să-şi 
părăsească patria. A devenit un ins care circula peste 
graniţă, până când, în timpul inflaţiei postbelice, salariul lui 
nu mai valora nimic în Germania, nemaivorbind de Elveţia. 
Se străduia să-l cheltuiască imediat ce-l primea, pe obiecte 
de lungă folosinţă; până azi păstrez una din păturile grele 
de lână, pe care le achiziţionase în număr mare dintr-un 
lazaret german tocmai desfiinţat, unde se îngrijeau şi cai; 
sunt efectiv indestructibile. Însă păturile pentru cai nu-ți 
hrănesc nevasta pe care ţi-o doreşti sănătoasă şi voinică, 
menită să rămână însărcinată şi să nască un copil, aşa că 
bunicul a preluat din nou conducerea unei filaturi elveţiene. 

Dar nemților le-a rămas credincios. Mereu l-a preocupat 
soarta germanilor trăind în străinătate, poate fiindcă-şi 
imagina că sunt tot atât de bolnavi de dorul de casă pe cât 
fusese, deseori, el. O ajuta pe bunica la treburile bucătăriei, 
una din îndatoririle lui fiind să ducă în faţa casei sita 
rotundă de metal, cu salata udă după ce fusese spălată, şi 
s-o agite până se usca. Se întâmpla mereu să întârzie mult 
afară, aşa că bunica mă trimitea după el. Îl găseam stând în 
faţa porţii şi privind îngândurat la picăturile de apă pe care 
le împrăştiase pe pragul de piatră de la intrare. „Ce-i, 
bunicule?“ Picăturile îi aminteau de nemţii risipiţi în lume. 

După ce bunicii au supravieţuit Primului Război Mondial, 
gripei şi inflaţiei, după ce bunicul a avut succes cu filatura 
elveţiană pe care o conducea, reuşind chiar să breveteze şi 
să vândă profitabil două invenţii tehnice, le-a venit în sfârşit 
pe lume fiul. De aici înainte, pe filele însemnărilor 


11 


autobiografice apare lipită când şi când o fotografie: tatăl 
meu, cu un coif de hârtie pe cap, călărind un cal de lemn, 
familia la masă în chioşcul din grădină, taică-meu în costum 
cu cravată, în prima zi de gimnaziu, toată familia pe 
biciclete, fiecare cu câte un picior aşezat pe pământ şi cu 
celălalt apăsând pedala, ca şi cum ar porni la drum în clipa 
următoare. Câteva fotografii erau puse între pagini, 
separat. Bunicul ca elev, ca tânăr căsătorit, ca pensionar şi 
cu câţiva ani înainte de moarte. Mereu are o privire gravă, 
tristă, pierdută, ca şi cum n-ar vedea pe nimeni în jur. În 
ultima fotografie, gâtul subţiat de bătrâneţe, cu faţa 
brăzdată de riduri, iese din gulerul prea larg al cămăşii 
asemeni capului unei broaşte țestoase din carapacea ei; 
privirea a devenit temătoare, iar sufletul pare pregătit să se 
izoleze îndărătul unor încăpăţânări şi a ne-comunicării cu 
semenii. Mi-a povestit cândva că a suferit toată viaţa de 
dureri de cap, de la tâmpla stângă peste urechea stângă 
spre zona occipitală, „ca o pană la pălărie“. Despre depresii 
nu mi-ar fi vorbit, şi nici n-a ştiut că tristeţea, 
descumpănirea şi senzaţia de teamă pot echivala cu un 
diagnostic - nu prea se cunoşteau lucrurile astea în vremea 
lui. Rareori, ele ajungeau atât de departe încât să nu se 
poată scula din pat, să fie incapabil să facă, să lucreze 
ceva. 

La cincizeci şi cinci de ani s-a retras la pensie. Cu munca 
de la filatură îşi câştigase pâinea, însă pasionat era de 
istorie, de problemele sociale, de politică. A cumpărat 
împreună cu nişte prieteni un ziar, devenind editorul lui. 
Dar prin atitudinea sa faţă de neutralitatea elveţiană, 
gazeta contraria opinia publică, iar cu restrânsele ei mij- 
loace financiare ea nu putea rezista în lupta contra 
concurenţei. Bunicului şi prietenilor săi ziarul le-a adus mai 
multe griji decât bucurii şi au fost nevoiţi să renunţe după 
câţiva ani. Oricum, activitatea legată de scoaterea ziarului 
i-a prilejuit bunicului contactul cu nişte editori, iar cea din 
urmă muncă a lui, căreia i se dedica seară de seară, 


12 


împreună cu bunica, a fost redactarea unei serii de romane 
în formă de caiete, denumite „romane pentru bucurie şi 
divertisment“. 

Îşi trăia aplecarea spre istorie prin cărţile pe care le citea 
şi în cursul drumeţiilor alături de mine. Nu era nici o 
plimbare, nici o excursie, nici un marş, cum îi plăcea să le 
spună, în timpul cărora să nu-mi povestească întâmplări din 
istoria Elveţiei şi din cea germană, în special din istoria 
militară. Avea în minte un tezaur cvasi-inepuizabil de 
relatări ale bătăliilor, desenându-mi localităţile cu bastonul 
pe sol: Morgarten, Sempach, Sankt Jakob pe râul Birs, 
Grandson, Murten, Nancy, Marignano, Robbach, Leuthen, 
Zorndorf, Waterloo, Kbniggrătz, Sedan, Tannenberg şi 
multe altele încă, pe care le-am uitat. În plus, avea darul de 
a istorisi viu şi captivant. 

Aveam bătălii preferate, a căror desfăşurare doream s-o 
ascult iar şi iar. Bătălia de la Morgarten. Arhiducele Leopold 
cheamă floarea cavaleriei austriece la bătălie ca şi cum ar 
pofti-o la o partidă de vânătoare; se aşteaptă la o victorie 
uşoară, gândeşte că-i va pune pe fugă pe confederați, 
crezându-i lipsiţi de apărare şi de arme, şi doreşte să-şi 
adune repede prada. Confederații însă sunt încercaţi în 
lupte şi gata să se bată. Ştiu şi pentru ce se bat: pentru 
libertate, pentru căminul, soțiile şi copiii lor. Ştiu şi pe unde 
va înainta Leopold. Cavalerul de Hunenberg, bun vecin şi 
prieten al confederaţilor, le-a azvărlit în tabără o săgeată, 
de care era prins un pergament cu o avertizare. Aşa că ei 
aşteaptă oastea austriacă, obligată să-şi croiască drum 
între lacul Ageri şi Culmea Morgarten, chiar sus pe Culme; 
când austriecii se îngrămădesc şi se împing pe calea 
îngustă, confederaţii aruncă bucăţi de stâncă şi trunchiuri 
de copac asupra lor, încât o parte din oşteni se prăbuşesc în 
lac; apoi elveţienii dau năvală şi-i nimicesc şi pe ceilalţi. 
Călăreţii care încearcă să fugă sunt traşi în mormântul 
lacustru de armurile lor grele. 


13 


Vitejia confederaţilor mă impresiona. Dar totodată mă 
preocupa lovitura de săgeată a cavalerului de Hunenberg. 
Nu era gestul lui o trădare? Nu diminua trădarea fapta 
temerară a confederaţilor? 

Bunicul dădea din cap: 

- Mi-a pus şi taică-tău aceeaşi întrebare. 

- ŞI? 

- Cavalerul era om liber. Nu era obligat să ţină cu 
austriecii, putea să le ţină partea şi elveţienilor, ori să nu fie 
de nici o parte. 

- Dar n-a luptat alături de elveţieni. A acţionat pe ascuns. 

- Nu le-ar mai fi fost de ajutor elveţienilor, luptând pe faţă 
alături de ei. Dacă nu poţi face decât pe-ascuns ceea ce e 
drept, nu greşeşti ascunzându-te. 

Doream să aflu ce se mai întâmplase cu acel cavaler de 
Hunenberg, dar bunicul nu ştia. 

Bătălia de la Sempach. Din nou, austriecii se încred în 
armurile lor grele, din nou nu ţin seamă de iscusinţa în 
luptă şi de curajul ciobanilor şi ţăranilor. Ce-i drept, 
confederaţii nu reuşesc până la amiază să irumpă cu pâlcul 
lor de atac în frontul înţesat de lănci al austriecilor. Dar în 
cea mai toridă zi a anului, soarele încinge în aşa fel 
armurile de fier ale cavalerilor, încât ele devin tot mai 
împovărătoare. Când Arnold Winkelried apucă atâtea lănci 
câte poate să cuprindă, se aruncă în ele şi le îngroapă sub 
trupul său prăbuşit, austriecii sunt prea extenuaţi ca să se 
mai împotrivească navalei confederaţilor. Şi iar au parte de 
o înfrângere totală. 

La început m-a uimit că Arnold Winkelried a mai fost în 
stare, în timpul faptei sale eroice, să rostească o frază 
lungă: „Confederaţi, vreau să croiesc drum libertăţii; aveţi 
grijă de soaţa şi de copiii mei.“ 

Dar bunicul n-a obosit să-mi explice, până m-a făcut să 
pricep, că austriecii au pierdut pentru că n-au învăţat nimic 
din paguba suferită la Morgarten. 


14 


- Nesocotirea meritelor elveţienilor, propriile armuri grele, 
potrivniciile naturii, de astă dată nu ale apei, ci ale soarelui 
- nimeni nu e scutit de greşeli. Dar nimeni nu se cuvine să 
repete o aceeaşi greşeală. 

Când mi-am însuşit această lecţie, a urmat alta: 

- Trebuie să înveţi nu numai din pagubele pe care le 
suferi, ci şi din pagubele pricinuite altora. 

Mi-a povestit despre englezii care, în vremea Războiului de 
O Sută de Ani, i-au înfrânt pe francezi, bătălie cu bătălie, 
datorită arcurilor lor lungi, dar şi-au pierdut cu desăvârşire 
cumpătul când francezii au ajuns să-şi meşterească la 
rândul lor arcuri lungi şi le-au întrebuințat cu succes. 
Bătălia de la Sankt Jakob pe râul Birs. Chiar şi numele 
adversarilor care-i atacau pe confederați suna înfricoşător: 
armagnacii. Bunicul mi-a descris oştirea numărând treizeci 
de mii de oameni. Mercenari din Franţa, Spania şi Anglia, 
căliţi în lupte la sfârşitul Războiului de O Sută de Ani, dar 
totodată decăzuţi, deprinşi cu prădări şi cruzimi. Regele 
francez nu mai avea nevoie de ei; îi plăcuse să-i pună la 
dispoziţia austriecilor împotriva  confederaţilor şi să-l 
numească în fruntea lor pe Delfinul râvnind la coroană. li 
înfruntau doar o mie cinci sute de confederați. Trimişi nu la 
atac, ci numai în recunoaştere, dar ispitiţi după prima 
încăierare victorioasă la o alta şi iar la alta, în cele din urmă 
confederaţilor le stă împotrivă întreaga oaste a 
armagnacilor. Se retrag în azilul de bătrâni din Sankt Jakob 
şi rezistă, până seara şi până la cel din urmă om. 
Armagnacii înving, dar suferă pierderi atât de mari, încât le 
piere cheful de a se mai război şi încheie pacea. 

- De aici ce am de învăţat? Bunicul râse. 

- Că se cuvine să faci cu deplină convingere şi ceea ce 
pare nebunesc. Se poate întâmpla să fie tocmai ce trebuie. 

Bunicul mai excela într-un alt domeniu despre care ştia o 
mulţime de poveşti: erorile de judecată. Şi aici aveam 
istoriile mele preferate; îi ceream bunicului să mi le repete 
mereu. Era şi acesta un prilej să stăm de vorbă în privinţa 


15 


moralei fiecărei poveşti. Dialogurile erau dificile: căci, deşi 
nedreptatea este definitorie pentru o sentinţă greşită, 
erorile de judecată celebre au deseori o însemnătate 
istorică depăşind efectul nedreptăţii, ba câteodată acest 
efect se converteşte într-unui de finală dreptate. 

Procesul contelui Schmettau contra morarului Arnold. 
Morarul îi refuză contelui arenda, susţinând că pretorul i-a 
luat sursa de apă, prin amenajarea lângă moară a unui 
eleşteu cu crapi. Contele îl dă în judecată. Şi are câştig de 
cauză în prima instanţă, în cea de-a doua şi în ultima, la 
Curtea de Apel din Berlin. Morarul îi scrie atunci lui Frederic 
cel Mare; regele - nutrind suspiciunea de favoritism, luare 
de mită şi ruşinoasă escrocherie - ordonă aruncarea în 
închisoare a judecătorilor, destituirea pretorului, astuparea 
lacului şi anularea sentinţei contra morarului. O măsură 
arbitrară şi nedreaptă, pentru că moara avea apă destulă, 
arenda putea fi gospodărită şi plătită, iar morarul era un 
pungaş. Dar decizia a fundamentat prestigiul lui Frederic ca 
fiind un rege drept, precum şi prestigiul Prusiei ca fiind un 
stat unde toţi sunt egali în faţa judecătorului, cei slabi ca şi 
cei puternici, cei săraci ca şi cei bogaţi. 

În cazul procesului intentat Fecioarei din Orleans, efectul 
nedreptăţii nu s-a convertit, e-adevărat, într-unui al 
dreptăţii, dar injustiţia a adus totuşi un câştig care cu greu 
putea fi dobândit în alt chip. În vârstă de şaisprezece ani, 
frumoasa fată de ţăran loana soseşte la curtea lui Carol, 
prea slab pentru a-i înfrânge pe englezi şi pentru a se lăsa 
încoronat ca rege al Franţei la Reims. Franţa e cât pe ce să 
cadă sub dominație engleză. Miracolul vrea ca loana să 
conducă oastea franceză în bătălie şi spre biruinţă, să 
cucerească Orleans-ul, să determine încoronarea lui Carol 
ca rege al Franţei şi să-şi îndrepte marşul spre Paris. Acolo 
e luată prizonieră şi vândută englezilor. Regele, căruia 
poate i-ar sta în puteri s-o elibereze, nu face nimic. 
Neclintită, loana este torturată şi violată, condamnată la 


16 


moarte de episcopul Pierre Couchon? pentru magie neagră 
şi vrăjitorie şi arsă pe rug. Dar procesul şi sentinţa fac din 
ea o martiră a Franţei, figura simbolică a eliberării ţării, iar 
după douăzeci de ani englezii sunt izgoniți. Aşa cum fără 
morarul Arnold nu s-ar fi vorbit despre statul de drept al 
Prusiei, fără loana Franţa nu s-ar fi eliberat. 

Una dintre poveşti însă nu era decât înspăimântătoare. 
Ce-i drept, întâmplarea nici nu era celebră. In 1846 Mennon 
Elkner, fiica unui croitor protestant din Nancy, se 
îndrăgosteşte de Eugen Duirwiel, fiul călăului catolic al 
urbei. lubirea este reciprocă. Călăul, care află de dragostea 
celor doi datorită unei vecine, refuză să îngăduie căsătoria 
şi o sileşte pe Mennon să-şi declare despărţirea de Eugen. 
Mennon trăieşte o îndoită disperare; şi-a pierdut iubitul şi 
este însărcinată. Aduce pe lume doi băieţei morţi şi-i 
îngroapă în grădină. Dar vecina a spionat din nou: Mennon 
este arestată, acuzată de dublă pruncucidere şi 
condamnată la moarte prin sabie. Bănuim ce va să vină. 
Dar ce se întâmplă e cu mult mai cumplit. Eugen a preluat 
de la taică-său funcţia de călău şi păşeşte în piaţa judecății 
pentru prima sa execuţie publică. Nu ştie decât că are de 
săvârşit executarea unei duble pruncucigaşe. Păleşte când 
o recunoaşte pe Mennon, îl cuprinde ameteala, îi tremură 
genunchii şi mâinile. Mustrat de taică-său care stă lângă el 
şi constrâns de slujbaşii publici, loveşte de două ori, o 
răneşte pe Mennon la bărbie şi la umăr, apoi aruncă sabia 
şi nu mai vrea, nici nu mai poate să continue. Dar ceasul 
execuţiei trebuie respectat, onoarea de familie a călăului - 
salvată; tatăl îşi iese din minţi şi se aruncă asupra lui 
Mennon cu un cuţit, pentru a încheia treaba începută de fiu. 
Cu fiecare lovitură de cuţit mulţimea privitorilor e tot mai 
revoltată. Până când ia cu asalt locul execuţiei. 


4 Couchon, Pierre (1371-1442) - episcop de Beauvais, apoi de 
Lisieux, a prezidat procesul intentat loanei d'Arc 


17 


La rugămintea mea, bunica îmi recita poezii despre 
bătăliile de la Lutzen şi Hochstădt5, despre morarul Arnold 
şi despre Fecioara din Orleans; ştia pe de rost şi o baladă, 
cam lipsită de artă poetică, despre soarta frumoasei 
Mennon. Când bunicul ajungea cu povestea la momentul de 
revoltă al mulţimii, se oprea. 

- Întreab-o pe bunica. Ea o să-ţi povestească mult mai 
bine sfârşitul. 

Nu-mi mai amintesc toată balada. Ultimele două strofe 
sunau cam aşa: 


Călăii sunt loviți cu pietre din tot locul, în chinuri moartea 
şi-o găsesc cei doi. 

Dar oare nu o pot salva măcar pe Mennon? 

Ea mai trăieşte incă, mai imploră cerul! 

E dusă cu speranță înspre lazaret, dar moare, vai, curând 
în patul ei. 


Cinci victime cuprinde groaznica poveste. 

Deşi a izvorât din dragoste curată s-a încheiat c-o 
judecată-nsângerată, 

Cine nu-și simte sufletul adânc cutremurat? 

Fie ca victimele-n viata de apoi să îşi întindă mâinile-ntru 
împăcare. 


Numai prin intermediul poeziei bunica lua când şi când 
contact cu războaiele, bătăliile, faptele de vitejie, procesele 


5 Lutzen şi Hochstădt - oraşe notorii datorită unor faimoase bătălii 
desfăşurate aici. La Lutzen (situat la sud-vest de Leipzig, în actualul 
land Saxonia), a avut loc, în 1632, bătălia dintre regele Gustav Adolf 
al Suediei şi generalissimul imperial german Wallenstein, eroul 
celebrei trilogii dramatice a lui Schiller. Suedezii au învins, dar regele 
lor a căzut în luptă. La Hochstădt (Bavaria) s-a dat (1704) bătălia 
decisivă dintre oastea imperială austriacă - aflată sub conducerea 
prinţului Eugen de Savoia 


18 


şi sentinţele care-l preocupau pe bunic. Socotea războiul un 
joc nespus de prostesc, de care bărbaţii nu izbuteau să se 
lase pentru că nu erau suficient de maturi, poate n-aveau 
să fie de-ajuns de maturi niciodată. Dar tolera pasiunea 
războinică a bunicului, dat fiind că era aliatul ei împotriva 
alcoolului - în ochii ei un flagel aproape la fel de rău ca 
războiul -, susţinea alături de ea dreptul de vot al femeilor 
şi-i respecta totdeauna optica şi modul de a gândi, diferite 
de ale lui, paşnice, feminine. 

Poate că era mai cu seamă sentimentul respectului pe 
care se întemeiase şi prin care se menţinuse căsnicia lor. 
Intr-o vară, când bunicul lucra în Italia, îl vizitase maică-sa. 
Venise să-i aducă aminte că ar fi timpul să-şi întemeieze o 
familie şi-i vorbise despre nişte fete care, probabil, şi aliată 
cu trupele ducelui englez Marlborough - şi armata 
franco-bavareză, victoria zdrobitoare revenindu-i prinţului 
Eugen. 

Nu l-ar refuza dacă le-ar peţi. li pomeni şi despre o 
verişoară a lui; o întâlnise la o înmormântare şi o plăcuse. 
In vara următoare, bunicul veni să-şi vadă părinţii, îi ajută la 
strângerea fânului şi făcu lungi drumeţii singuratice spre 
cetăţile patriei, stimulat de interesul său pentru istorie, 
până când mama îl îndemnase să-şi viziteze o dată şi 
mătuşa. Acolo o reîntâlni pe vară-sa; n-o mai văzuse din 
copilărie. Într-o fotografie din anii aceia apare o tânără 
femeie cu un păr bogat de culoare închisă, cu privirea vie şi 
mândră, cu o gură ale cărei buze pline promit senzualitate, 
zvâcnind totodată ca şi când frumoasa ar fi gata să 
izbucnească în orice clipă într-un râs plin de voioşie. Te 
întrebi cum de nu puseseră ochii pe ea flăcăii din partea 
locului şi cum de stătuse fata să-şi aştepte vărul, care avea 
de pe-atunci părul rărit. In însemnările sale autobiografice, 
bunicul descrie o scurtă conversaţie lângă fereastră, când 
„a rămas surprins de ideile ei inteligente, pe care le 
comunica vărului înclinat spre aroganță în felul ei calm şi 
ferm, în ciuda firii ei modeste“. A urmat un schimb de 


19 


scrisori, „nu-mi mai amintesc ce ne-am scris“, iar cererea în 
căsătorie, formulată în scris, tot în scris a şi fost acceptată; 
după un an s-a serbat logodna şi după încă unul s-a făcut 
nunta. 

Nu ştiu dacă a fost o căsnicie fericită. Dar nici nu ştiu dacă 
are sens să mă întreb dacă au fost fericiţi în căsnicie ori 
dacă bunicii îşi vor fi pus ei înşişi această întrebare. Şi-au 
trăit viaţa laolaltă, în zile bune şi rele, s-au respectat 
reciproc şi s-au bazat unul pe celălalt. N-am asistat 
niciodată la o ceartă mai serioasă între ei, în schimb deseori 
la tachinările, la glumele, la râsetele lor. Se bucurau unul 
de altul şi le plăcea să iasă în lume împreună, ea alături de 
bărbatul impunător, cum devenise bunicul înaintând în 
vârstă, el lângă femeia care-şi păstrase, şi vârstnică fiind, 
frumuseţea. Dar totdeauna plutea asupra lor o umbră. 
Toate ale lor erau marcate de o surdină: bucuria lor de 
cuplu, glumele şi râsul lor, dialogurile despre ce se petrece 
în lume. Moartea timpurie a tatălui meu aruncase asupra 
vieţii lor umbra care nu dispărea niciodată. 

Am înţeles asta abia când am citit amintirile bunicului 
meu. Când şi când bunicii aduceau vorba despre taică-meu 
şi o făceau cu atâta solicitudine şi în chip atât de firesc, 
încât nu aveam sentimentul că se împotriveau să-mi dea 
date despre el. Am aflat care din poveştile bunicului erau 
preferatele tatei, de asemenea că era colecţionar de 
timbre, cânta în cor, juca handbal, desena şi picta, citea 
mult, că a fost miop, un elev bun şi un student meritoriu în 
Drept şi că nu făcuse serviciul militar. În camera de zi a 
bunicilor se afla o fotografie-portret a lui. In poză se vedea 
un tânăr zvelt, într-un costum sport, cu pantaloni trei 
sferturi, dintr-o stofă cu desen în formă de oase de peşte, 
stând în faţa unui zid, cu braţul drept sprijinit de o cornişă şi 
cu gambele încrucişate. Atitudinea era relaxată, dar 
privirea din spatele ochelarilor părea nerăbdătoare, ca şi 
cum tânărul ar fi fost în aşteptarea unei întâmplări 
imediate, gata să treacă la o alta, dacă aceasta nu avea 


20 


să-i convină. Am descoperit inteligenţă, fermitate şi 
oarecare aroganță pe chipul lui, poate numai fiindcă-mi 
doream să posed eu însumi aceste însuşiri. Poziţia ochilor 
noştri se asemăna, erau uşor oblici, un ochi mai mult decât 
celălalt. Nu am observat vreo altă asemănare. 

Aceste amănunte îmi ajungeau. Mama nu vorbea deloc 
despre taică-meu şi nu avea nici o poză a lui pe perete sau 
pe vreo masă. Auzisem de la bunici că participase la război 
în cadrul Crucii Roşii Elveţiene şi că aşa îşi pierduse viaţa. 
Pierit în război, căzut, dispărut - auzeam atât de des, copil 
fiind, aceste formulări definitive, încât lungă vreme îmi 
apăreau ca nişte pietre funerare, de care n-ai voie să te 
atingi. Fotografiile unor bărbaţi în uniformă, uneori cu 
panglici de crep negru pe rama argintată, cum le vedeam în 
casele unor colegi de şcoală, mă impresionau la fel de 
neplăcut ca micile portrete ale morţilor, care se găsesc în 
unele ţări pe monumentele funerare. Ca şi cum morţii nu 
erau lăsaţi să se odihnească, siliţi să iasă la lumină, 
cerându-li-se o ţinută demnă şi după dispariţie. Dacă acesta 
era modul în care văduvele îşi evocau prea vizibil bărbaţii 
morţi, îmi părea bine că mama renunţase la orice pomenire 
vizibilă. 

Dar cât era taică-meu de mort şi îndepărtat - ceva anume 
ne era comun. Bunica mi-a povestit odată că tata iubea 
poezia şi că poemul John Maynard al lui Theodor Fontane 
fusese printre preferatele lui. L-am învăţat pe de rost chiar 
în aceeaşi seară. Atitudinea mea a fost pe placul bunicii şi 
de-a lungul anilor mi-a mai semnalat câte o poezie ce-i 
fusese dragă tatei; mă apucam imediat s-o învăţ. Poate că 
ea, care ştia pe de rost multe poeme, socotea un lucru bun 
că-mi petreceam serile învățând poezii. 

După ce masa de seară era strânsă, vasele spălate şi 
florile din grădină udate, bunicii se apucau de treabă: 
redactau „romanele pentru bucurie şi divertisment“. Se 
aşezau la masa din sufragerie, trăgeau în jos lampa din 
tavan şi citeau şi corectau manuscrisele, şpalturile pe foi 


21 


lungi şi bunurile de tipar imprimate şi capsate pe formatul 
caietelor-roman. Câteodată îi vedeam scriind: insistau ca 
fiecare caiet-roman să se încheie cu o scurtă compunere 
instructivă şi educativă, iar dacă un asemenea text nu 
exista, scriau ei înşişi unul: despre importanţa spălatului pe 
dinţi, combaterea sforăitului, creşterea albinelor, evoluţia 
instituţiei poştale, despre cum a fost regularizat cursul 
râului Linth de către Konrad Escher şi despre ultimele zile 
ale lui Ulrich von Huttenf. Rescriau şi unele pagini din 
romane, fie că dădeau peste un pasaj greoi, neverosimil 
sau licenţios, fie că le venea în minte o poantă mai bună. 
Editorul le lăsa mână liberă. 

Când nu am mai fost obligat să mă duc la culcare îndată 
ce mierla se oprea din cântat, mi se îngăduia să mă aşez şi 
eu la masa lor de lucru. Masa luminată de lampa trasă mult 
în jos, în jur întunericul din restul camerei - mi-era dragă at- 
mosfera aceea, în care mă simţeam ocrotit. Citeam sau 
învăţam câte o poezie, îi scriam mamei ori făceam o 
însemnare în jurnalul meu de vacanţă. Dacă-i întrerupeam 
pe bunici, punându-le vreo întrebare, primeam totdeauna 
un răspuns prietenos. Totuşi mă sfiam să-i întreb; simţeam 
că munceau concentrați, observaţiile pe care le schimbau 
între ei erau concise, iar eu mă găseam vorbăreţ, 
pisălogindu-i cu întrebările mele. Aşa că preferam să citesc, 
să învăţ şi să scriu păstrând tăcerea. Când şi când ridicam 
capul cu precauţie, ca ei să nu bage de seamă, şi-i priveam: 
pe bunicul, ai cărui ochi întunecaţi se uitau cu atenţie la lu- 
crarea din faţa lui, dar păreau să şi rătăcească uneori, cu o 
căutătură pierdută, în depărtări; şi pe bunica, făcând totul 
cu uşurinţă; citea cu un zâmbet pe buze şi scria ori corecta 
cu o mână uşoară şi rapidă. Şi totuşi munca aceasta trebuie 
să fi fost mai grea pentru ea decât pentru el; în timp ce lui îi 


6 Ultimele zile ale lui Ulrich von Hutten este şi titlul unui poem epic al 
scriitorului elveţian Conrad Ferdinand Meyer. Von Hutten (1488- 
1523), cavaler german, umanist, a atacat deschis papalitatea, 
printre altele într-un pamflet dur 


22 


plăceau numai cărţile de istorie, încât avea o relaţie 
obiectivă, raţională cu romanele de care se ocupau, ea 
iubea literatura, proza ca şi poezia, avea un simţ sigur al 
calităţii literare şi nevoit să se refugieze în Elveţia; acolo 
şi-a sfârşit zilele, bolnav şi cu inima frântă. 

Eu nu aveam voie să le citesc. Câteodată deveneam 
curios, auzindu-i discutând despre vreun roman din seria 
caietelor. Mi se spunea că nu se cade să-l citesc şi eu; 
despre aceeaşi temă exista un roman mai bun ori o nuvelă 
mai bună, semnate de Conrad Ferdinand Meyer, de 
Gottfried Keller sau de alt clasic. Bunica se ridica de la 
masă şi-mi aducea cartea aceea mai bună. 

Când mi-am permis să iau cu mine acasă exemplarele 
suplimentare ale şpalturilor, ca să le folosesc pe verso 
pentru ciorne, m-au povâăţuit stăruitor să nu le citesc. Aş fi 
preferat să nu mi le dea deloc. Dar hârtia era scumpă şi 
mama mea câştiga puţin. Aşa că, de-a lungul multor ani 
şcolari, am scris pe acele pagini albe tot ce nu eram obligat 
să le prezint dascălilor mei pe caiet: vocabule din latină, 
engleză sau greacă, exerciţii de aritmetică şi geometrie, 
ciorne pentru compuneri, repovestiri sau descrieri de 
imagini, numele unor capitale, râuri şi munţi, cifrele unor 
ani, dar şi bileţele către colegi şi colege de clasă care 
stăteau la distanţă de câteva bănci. Şpalturile capsate 
aveau hârtia rezistentă şi erau groase de aproape un 
centimetru; după ce rupeam foile scrise, se făceau tot mai 
subţiri, dar capsele tot mai ţineau laolaltă restul filelor 
rămase după rupere. Îmi plăceau blocurile groase cu hârtia 
lor solidă. Şi pentru că eram copil cuminte, mi-am ţinut ani 
de zile promisiunea să nu citesc ce era imprimat pe versoul 
paginilor albe. 

In primele veri petrecute la ei, bunicii socoteau viaţa pe 
care o trăiam în compania lor prea singuratică şi se 
străduiau să-mi creeze legături cu copii de vârsta mea. 
Aveau relaţii bune cu vecinii, au vorbit cu mai multe familii 
şi au obţinut să fiu poftit la sărbătorirea unor zile de 


23 


naştere, să fiu invitat în excursii sau la ştrand. Mi-am dat 
seama că făcuseră rost de invitaţii cu dragoste şi răbdare şi 
n-am îndrăznit să le refuz. Dar eram bucuros de fiecare 
dată când evenimentul se încheia şi mă întorceam la ei. 

De multe ori nu înţelegeam dialectul pe care-l vorbeau 
copiii. Sistemul lor de învăţământ, activităţile lor şcolare 
sau cele din timpul liber erau cu desăvârşire diferite de ale 
mele. Pe când ei se întorceau acasă pe la ora patru sau 
cinci după-masă, venind de la şcoală sau de la vreo ma- 
nifestare sportivă, de la cor sau de la o echipă de teatru, 
toate organizate la nivel şcolar, în fiecare după-amiază eu 
rămâneam după ore de capul meu, doar cu tovarăşii mei de 
joacă. Bandele pe care le alcătuiam şi războaiele pe care le 
duceam între noi erau inofensive. Dar pentru cuviincioasele 
jocuri de societate ale copiilor elveţieni nu fusesem 
pregătit. 

Până şi la ştrand totul se petrecea diferit de ceea ce-mi 
era mie familiar. În apă nu aveau loc bătălii, nimeni nu era 
împins în apă, nici băgat cu capul sub apă. Se juca polo pe 
apă cu mişcări rapide şi corecte, fete şi băieţi laolaltă, 
având drepturi egale. Ştrandul era o construcţie din lemn, 
pornind dinspre mal în lac; cei ce nu ştiau să înoate puteau 
zburda în voie pe un grătar de şipci, aşezat pe stâlpi, lat de 
douăzeci de metri pe douăzeci, coborând sub suprafaţa 
apei de la un metru la un metru şaptezeci, înconjurat pe 
trei laturi de cabine şi podeţe situate la mai mare înălţime; 
a patra latură se deschidea spre lac, iar cine dorea să se 
avânte în larg trebuia doar să treacă pe sub un cablu. O 
dată am reuşit să mă dau mare faţă de copiii elveţieni, 
suindu-mă din pură disperare socială pe acoperişul ultimei 
cabine şi sărind de acolo în lac. 

Poate că din aceste contacte s-ar fi putut naşte totuşi 
camaraderii şi chiar prietenii, dacă ne-am fi văzut mai des. 
Dar curând după sosirea mea la bunici copiii elveţieni 
plecau în vacanţă sau erau de-acum plecaţi şi nu reveneau 
decât la puţin timp înainte de a mă întoarce eu acasă. De 


24 


unul din băieţi m-am apropiat datorită interesului comun 
pentru cucerirea celor doi poli. Fusese Cook un escroc şi 
Peary un diletant, Scott un om mare sau un nebun, ori şi 
una şi alta, iar Amundsen dominat doar de ambiţie sau 
devotat unei misiuni? Şi tatăl băiatului părea să mă placă. 
„Ai ochii lui taică-tău“, mi-a zis când ne-am văzut prima 
oară. Mi-a spus-o cu un zâmbet prietenos şi trist, care m-a 
tulburat mai mult decât vorbele sale. Dar în ciuda bunelor 
intenţii reciproce, nu am ajuns să corespondăm. 

Aşa încât vacanţele mele au fost în continuare lipsite de 
tovarăşi de joacă de aceeaşi vârstă. Mi-au rămas plimbările 
pe malul lacului, mereu aceleaşi, drumeţiile traversând o 
râpă, înconjurând un iaz sau suind pe o culme care 
deschidea  priveliştea spre lac şi Alpi. Mi-au rămas 
excursiile, mereu aceleaşi, la cetatea din Rapperswil, spre 
insula Ufenau, spre Marele Dom, vizitele la muzee şi la 
galeria de artă. Cadenţa egală a peregrinărilor şi excursiilor 
făcea parte din vacanţele mele, ca şi cea a grădinăritului. 
Recoltarea merelor, a fructelor de pădure, a salatei şi zarza- 
vatului, săparea straturilor, plivirea buruienilor, tăierea 
florilor veştejite, tunderea gardului viu, cositul ierbii, 
stivuirea compostului, umplerea stropitorilor şi folosirea lor 
la udat - repetarea firească a muncilor acestora mă făcea 
să socotesc firească şi repetarea celorlalte activităţi. Şi 
serile, aceleaşi totdeauna, în jurul mesei de sub lampă, 
aparţineau ritmului firesc al vacantelor. 

Rememorate, vacanţele-mi apar ca un timp de calmă 
inspirare şi expirare. Ca prevestirea unei vieţi trăite în ritm 
egal. O existenţă a repetărilor, acelaşi lucru întâmplându-se 
tot mereu, de fiecare dată doar un pic diferit. Ca o 
vieţuitoare pe malul unei ape ale cărei valuri se apropie în 
rotiri uniforme, unul după altul, şi totuşi nici unul cu 
desăvârşire asemeni celui dinainte. 

Una din verile mele s-a deosebit de celelalte. Timp de o 
vară am avut o tovarăşă de joacă. O fată dintr-un sătuleţ 
aflat în cantonul Ticino a venit să-şi petreacă vacanţa la 


25 


sora unuia din bunicii ei, care locuia în casa vecină cu noi. 
Lucrurile n-au mers prea bine. Bătrâna mătuşă, bolnă- 
vicioasă şi cu picioarele greoaie, îşi închipuise că 
strănepoata o să-i citească, o s-o asiste la pasienţe şi la 
brodat. Numai că strănepoata fusese bucuroasă de 
perspectiva vizitei într-un mare oraş apropiat. In plus, 
mătuşa nu ştia aproape deloc italiana, iar strănepoata 
aproape deloc germana. 

Dar Lucia avea darul să ignore pur şi simplu diferenţa de 
limbă. Când m-a abordat, peste gard, în italiană, iar eu i-am 
răspuns în germană că n-o înţeleg, ea a continuat să 
vorbească, de parcă aş fi receptat pe deplin sensul 
dialogului iniţiat de ea. Apoi a tăcut, în aşteptare, până am 
spus ceva despre şcoala unde învăţam latina - şi a 
perseverat, vorbindu-mi. Imi surâdea cu atâta speranţă şi 
încurajare, încât am vorbit şi eu mai departe; povesteam 
ce-mi trecea prin minte şi în cele din urmă am încercat să 
alcătuiesc cuvinte italieneşti din vocabulele latine pe care 
le învăţasem de-a lungul a doi ani. A râs, şi am râs şi eu cu 
ea. 

Atunci a apărut bunicul şi i s-a adresat în italiană, iar în 
replică din ea au ţâşnit fraze, râsete, chiote, o fericire 
nemaipomenită.  Obrajii îi ardeau, ochii  întunecaţi 
străluceau, iar când îşi scutura capul râzând, i se legănau 
şuviţele părului castaniu, buclat. M-a copleşit un simţământ 
despre care încă nu ştiam ce este şi cum se numeşte, dara 
cărui intensitate am  sesizat-o. Frumoasa clipă de 
comunicare îşi pierduse valoarea. Lucia o trădase, iar eu 
mă făcusem de ruşine. Mai târziu aveam să trăiesc chinul 
geloziei cu mai multă putere. Dar niciodată nu i-am mai 
căzut pradă atât de puţin înarmat ca de această primă 
dată. 

Sentimentul a trecut. Când bunicul şi cu mine o luam pe 
Lucia cu noi, în peregrinările acelei veri, ea mă lăsa să 
înţeleg întotdeauna că noi doi suntem legaţi, oricât de tare 
flirta ea în italiană cu bunicul. „V-a vrăjit pe amândoi“, 


26 


zâmbea bunica, atunci când bunicul şi cu mine ne găteam 
pentru vreo acţiune în compania Luciei. La călătoria cu 
vaporul spre insula Ufenau a luat parte şi bunica, aşa cum 
făcea în fiecare an; îl iubea pe Conrad Ferdinand Meyer, 
ştia pe de rost multele sute de distihuri ale poemului său 
epic Ultimele zile ale lui Ulrich von Hutten şi îşi celebra pe 
insulă familiaritatea cu poetul, cu eposul său şi cu poezia în 
sine. Şi ea se lăsa vrăjită de Lucia, de admiraţia, de 
încrederea ei prietenoasă, de voioşia ei. La întoarcere, când 
Lucia şi cu mine şedeam faţă-n faţă cu ei doi, bunicul a luat 
mâna bunicii - unica tandreţe pe care mi-a fost dat s-o văd 
vreodată între ei. Azi mă întreb dacă îşi vor fi dorit în zadar 
o fiică sau poate chiar vor fi pierdut una. Atunci eram doar 
fericit; ziua pe insulă fusese frumoasă, frumoasă era şi 
seara pe lac, bunicii se iubeau şi ne iubeau, iar Lucia mă 
luase de mână. 

Oare am iubit-o? Aveam la fel de puţine noţiuni despre 
dragoste, ca şi despre gelozie. Mă bucuram de Lucia, mi-era 
dor de ea, eram dezamăgit când doream, dar nu puteam să 
ne întâlnim, eram fericit când o vedeam fericită şi nefericit 
de nefericirea ei; încă mai nefericit când se arăta supărată. 
Supărarea ei se isca dintr-o clipă într-alta: când ceva nu-i 
reuşea, când nu înţelegeam ce spune sau nu mă înţelegea 
ea pe mine, când nu eram cu ea atât de atent pe cât se 
aştepta. Deseori supărarea ei mi se părea nedreaptă, dar o 
dispută despre dreptate n-avea nici o şansă din punct de 
vedere lingvistic, deşi  transformasem corect  /ustitia 
ingiustizia. Cred că Lucia oricum nu era interesată să 
discutăm despre dreptate. Am învăţat să-i primesc voioşia, 
ca şi iritarea, asemeni vremii schimbătoare; vremea n-ai 
cum s-o judeci, nu poţi decât s-o iei ca atare, bucurându-te 
sau amărându-te din pricina ei. 

Nu petreceam decât puţin timp singuri. Lucia trebuia să 
facă pasienţe cu bătrâna ei mătuşă şi s-o ajute la brodat, 
trebuia să-i maseze capul şi picioarele, şi era obligată s-o 
asculte. „Dacă tot nu e în stare să mă înţeleagă, să mă 


27 


asculte măcar“, i-a replicat mătuşa bunicii, care se străduia 
în zadar să obţină un dram de înţelegere pentru Lucia. Insă 
Lucia dorea să ia parte la cât mai multe din câte făceam eu 
cu bunicul, de la plimbări, drumeţii şi excursii până la 
munca în grădină. Chiar şi la strânsul balegii a venit o dată 
cu noi. Uneori şedeam în casa din copac, pe care ne-o 
meşteriserăm cu ajutorul bunicului în mărul nostru. Dar 
cum se întâmplă mereu, meşteritul fusese mai frumos 
decât joaca însăşi în casa gata amenajată; oricum sufeream 
mai puţin de problema noastră lingvistică atunci când eram 
în acţiune. La sfârşitul vacanței, nici n-am făcut schimb de 
adrese. La ce bun? 

Nici despre frumuseţe nu aveam încă vreo noţiune. 
Vitalitatea Luciei, atenţia şi concentrarea ei, prezenţa ei 
participativă, buclele ei dănţuitoare, ochii ei, privirea, gura, 
râsul ei perlat, spumos, gâlgâitor, atât hazul, cât şi 
seriozitatea ei, lacrimile ei - toate erau una pentru mine şi 
nu mă pricepeam să separ unitatea în fel de a fi, atitudine 
şi înfăţişare. 

Numai cuta de pe fruntea Luciei avea pentru mine o 
fascinaţie proprie, aparte. Mă minunam că fruntea ei, atât 
de netedă mereu, dădea la iveală dintr-odată o cută, 
deasupra capătului interior al sprâncenei stângi. Era o cută 
a derutei, a stingherelii, a dezamăgirii ori a tristeţii. Mă în- 
duioşa, pentru că-mi vorbea atunci când Lucia nu voia sau 
nu putea să-mi vorbească. Cuta apărea înspre mijlocul 
frunţii şi când era supărată, iar eu eram bucuros, oricât mă 
necăjea supărarea ei şi oricâtă grijă aveam să nu-i 
accentuez iritarea prin vreun semn de bucurie. 

Când m-am îndrăgostit, câţiva ani mai târziu, de o colegă 
de clasă, aveam de-acum o noţiune despre frumuseţe, 
dragoste şi gelozie, încât ceea ce am trăit a făcut să se 
estompeze cu totul experienţa lipsită de noţiuni cu Lucia. 
Aveam senzaţia că mă îndrăgostesc pentru prima oară. 
Uitasem chiar de darul de rămas-bun al Luciei. 


28 


În dimineaţa celei din urmă zile dinaintea plecării a venit 
să ne viziteze, pe bunici şi pe mine, în grădină, şi ne-a 
ajutat un pic, cum făcuse şi altă dată. Şi-a luat rămas-bun 
de la grădină şi de la bunici; era datoare să-şi petreacă ziua 
toată cu bătrâna mătuşă, iar în dimineaţa următoare nu 
mai avea să fie timp decât pentru un scurt adio. Când am 
condus-o acasă, mi-a arătat o uşă care ducea din grădină, 
coborând câteva trepte, în pivniţă. 

- Vino la şase, o să las uşa deschisă. 

Era uşa spre spălătorie. Când am întredeschis-o, doar cât 
să mă strecor înăuntru şi am închis-o imediat la loc, am 
văzut cazanele mari din cupru, căzile şi găleţile, scândura 
de spălat şi maiul de bătut rufe şi am simţit mirosul 
proaspăt al rufelor spălate. Pe frânghiile întinse stăteau 
atârnate cearşafuri albe. Cele două ferestre erau mari, dar 
gratiile lor acoperite de sus până jos de viță-de-vie nu lăsau 
să pătrundă prea multă lumină. 

Totul plutea într-un clarobscur verzui. 

Lucia mă aştepta. Stătea în partea cealaltă a încăperii şi-şi 
puse un deget pe buze, iar eu n-am spus nimic şi am rămas 
nemişcat. Ne-am privit, apoi s-a aplecat, şi-a apucat cu 
ambele mâini tivul rochiei, ridicându-l şi mi-a arătat sexul 
ei. Şi-a înălţat capul în chip de îndemn şi, înţelegând-o, 
mi-am descheiat cordonul şi nasturii pantalonului meu 
scurt, m-am aplecat lăsându-l în jos împreună cu chilotul, 
după care mi-am îndreptat spinarea. Sexul meu nu se 
mişcase încă niciodată şi nu s-a mişcat nici acum. Spre 
deosebire de Lucia, nici nu aveam încă păr pubian. Dar am 
rămas locului cu obrazul înfierbântat, inima-mi bătea şi 
eram cuprins de o dorinţă care m-a covârşit cu totul, deşi 
nu ştiam spre ce năzuia. Am stat un timp faţă-n faţă, fără 
nici o mişcare. Apoi Lucia a surâs, şi-a luat mâna dreaptă 
de pe fustă şi a venit spre mine. Cu stânga continua să-şi 
ţină fusta, încât i se zăreau un pic de pântece gol şi de 
pulpe nude şi de sex, iar eu nu mă hotărâm dacă să mă uit 
într-acolo sau la faţa ei, în care descopeream ceva la fel de 


29 


tulburător ca nuditatea ei. Ajunsă lângă mine, mi-a luat cu 
dreapta capul, şi-a apăsat o clipă buzele pe gura mea şi 
mi-a lăsat trupul să simtă o boare dinspre trupul ei. Apoi s-a 
rotit şi a dispărut prin cealaltă uşă în casă, înainte ca eu să 
mă dezmeticesc. Am mai auzit-o alergând de-a lungul 
culoarului, urcând în fugă scara şi deschizând şi închizând o 
altă uşă. 

Oare de-atunci voi fi început să citesc textele interzise ale 
şpalturilor, cele imprimate pe versoul paginilor albe? Oare 
romanul trăit cu Lucia îmi trezise pofta de romane? Sau s-a 
întâmplat mai târziu şi numai din plictiseală? În timpul unei 
ore de şcoală anoste? Când n-aveam chef să-mi fac lecţiile? 
În cursul unei călătorii cu trenul, când n-aveam la mine altă 
lectură? Când am împlinit treisprezece ani, mama s-a mutat 
cu mine din oraş la ţară, într-un sat unde cumpărase o 
căsuţă, aşa că trebuia să mă duc la şcoală cu trenul. 

Primul roman citit povestea despre un soldat german 
evadat din prizonieratul rusesc şi care trecea prin multe 
primejdii în drumul lui spre casă. Peripeţiile şi aventurile lui 
le-am uitat curând. Nu însă întoarcerea lui acasă. Reuşeşte 
să ajungă în Germania, găseşte oraşul unde trăieşte 
nevastă-sa, îi găseşte şi locuinţa. Sună şi uşa se deschide. 
lat-o pe soţia lui, întocmai atât de frumoasă şi de tânără 
cum o păstrase în amintire în anii lungi ai războiului şi ai 
captivităţii, ba chiar mai frumoasă, poate un pic mai 
vârstnică, dar pe deplin înflorită, mai desăvârşită ca femeie. 
Dar ea nu-l priveşte bucuroasă, ci îngrozită, ca pe o 
fantomă, în braţe ţine o copilă de nici doi ani, o altă fetiţă, 
mai mărişoară, se lipeşte de ea şi abia se încumetă să iasă 
de după şorţul mamei, unde s-a ascuns, ruşinoasă - iar 
lângă ea, cu braţul în jurul umerilor ei, se află un bărbat. 

Se luptă bărbaţii pentru femeie? Se cunosc oare? Se 
întâlnesc pentru prima oară? Cel ce-i înconjoară umerii cu 
braţul a amăgit-o, spunându-i despre celălalt că a căzut pe 
front? Sau chiar s-a dat el drept celălalt, afirmând că s-a 
întors mai devreme din război şi prizonierat? S-a îndrăgostit 


30 


femeia de el, lăsându-se cu inima uşoară în voia unei noi 
iubiri? Sau l-a luat fără dragoste, pentru că fără el n-ar fi 
rezistat în refugiu şi n-ar fi putut înfrunta un nou început? 
Pentru că avea nevoie de un bărbat, care să aibă grijă de 
ea şi de fiica ei mai mare? De prima ei fetiţă, care nici nu 
este a noului soţ, ci a celui dintâi, cel ce stă în faţa ei 
zdrenţuit, necrezându-şi ochilor, disperat? 

N-aveam cum să aflu. Mă folosisem de-acum de blocul cu 
şpalturi şi  rupsesem filele cu primele pagini albe, 
aruncându-le. Primele pagini albe - erau ultimele ale 
romanului. 

Îmi propuneam să citesc sfârşitul romanului în vara 
următoare. Îi aruncasem paginile de încheiere, dar ştiam că 
bunicii păstrau în dormitorul lor seria completă; ea umplea 
raft după raft al unei etajere înguste şi înalte. 

Căutarea, gândeam, nu avea să fie dificilă. Ce-i drept, pe 
şpalturi nu erau menţionate numerele de serie sub care 
apăruseră caietele tipărite şi conform cărora erau orânduite 
în rafturi; dar căpătasem blocul cu şpalturi în vara prece- 
dentă; ştiind că apăreau două caiete pe lună, mă aşteptam 
să găsesc romanul printre ultimele douăzeci şi patru 
publicate. Insă nu l-am găsit. Mai ştiam că bunicii schimbau 
uneori titlurile, aşadar am căutat şi după autor, şi neavând 
succes nici în felul acesta, i-am suspectat că schimbau, pe 
lângă titluri, şi numele autorilor, încât m-am pornit să caut 
începutul romanului. Dar nu i-am găsit nici titlul, nici autorul 
şi nici începutul. Chiar când mi-am extins investigația 
asupra unor caiete mai vechi, scoțând şi răsfoind un caiet 
după altul, n-am găsit romanul căutat. Ce-i drept, n-am 
cercetat toate caietele, vreo patru sute la număr. După 
primele săptămâni însorite, a plouat fără încetare până la 
încheierea vacanței. Bunicii nu mai lucrau în grădină şi 
n-aveam cum să urc cu vreun pretext până la dormitorul 
lor, ca să mă furişez şi să-mi continui căutarea. 

După încă un an, romanul îmi ieşise din minte. A fost 
ultima vară când îmi petreceam vacanţa întreagă la bunici. 


31 


Prietenii şi prietenele întreprindeau drumeţii comune sau 
plecau, în schimburi turistice pentru tineri, în Anglia sau în 
Franţa. Fusesem întrebat dacă n-aş vrea să iau parte la un 
tur cu bicicleta. Nu puteam să-mi permit excursia. Cu toate 
că, de jumătate de an, distribuiam reviste şi câştigam 
binişor. Dar aveam nevoie de bani. Trebuia să-mi plătesc 
singur îmbrăcămintea şi cărţile; mama cheltuise prea mult 
pentru cumpărarea casei. 

Eram dezamăgit că nu puteam pleca împreună cu ceilalţi. 
Dar în acelaşi timp mă bucuram să mă duc în vacanţă la 
bunici. Eram iritat când mama mă mai privea ca pe un copil 
şi se arăta dornică să mă educe. La bunici îmi plăcea că 
eram tratat ca un copil, căruia i se permite să se poarte 
conform firii lui, fiind totodată luat în serios şi înconjurat de 
dragoste. Mă bucuram că voi dormi în patul meu sub 
tabloul lui Stickelberg Fata cu şopâria, că o voi ajuta pe 
bunica la gătit şi o voi ruga atunci să-mi recomande o 
poezie, că-l voi aduce şi pe bunicul înapoi în bucătărie, 
făcându-l să se rupă de nemţii risipiţi în lume care-i ocupau 
gândurile, şi-mi părea bine că-mi voi petrece serile stând 
alături de ei la masa luminată. Mă bucuram că voi 
adulmeca în baie mireasma apei de colonie a bunicii, mă 
bucuram că voi revedea teiul de cameră din biroul de lucru 
al bunicului, vesela cu flori roşii pe margine, tacâmurile cu 
mâner de fildeş, voluminosul clopot de sticlă care acoperea 
brânza. Mă bucuram că voi avea parte de liniştea, de 
sunetele şi mirosurile verii. 

Am trăit totul cu intensitatea la care mă aşteptam. Multe 
amintiri despre casă şi grădină, oraş, lac şi peisaj îşi 
datorează imaginile acestei ultime veri. 

În timpul studenţiei, vizitele mele la bunici au devenit 
scurte, câteva zile înainte sau după Crăciun, alte câteva 
după încheierea semestrului de vară sau înainte de a-l 
începe pe cel de iarnă. Îi trimiteam bunicului lucrări de-ale 
mele, despre care credeam că l-ar putea interesa. Imi 
expedia imediat o scrisoare de apreciere; observaţiile 


32 


critice, pe care le avea din belşug, le păstra pentru zilele 
când ne revedeam. Colecţiona tăieturi de presă pentru 
mine, mai cu seamă privind germanii din Silezia, 
Transilvania şi Kazahstan, cărora - după părerea lui - nu li 
se acorda destulă atenţie. O dată pe semestru primeam un 
mic colet, conţinând un mănunchi de tăieturi din ziare, nişte 
felii de măr pe care bunica le uscase pentru mine şi o 
bancnotă de cinci mărci. 

In iarna dinaintea examenului de licenţă mi-a fost teamă 
că nu-mi va ajunge timpul să mă pregătesc şi am vrut să 
renunţ la vizita de Crăciun. Dar bunicii mi-au scris că 
trebuie să vin. Pot să nu stau mult, dar trebuie să vin 
neapărat. E urgent. 

Domnise totdeauna ordinea în casa lor. În cursul acestei 
ultime vizite, însă, ordinea era apăsătoare. Bunicii se 
despărţiseră de tot ce nu le era neapărat de trebuinţă şi de 
tot ce socoteau că nu m-ar interesa nici pe mine, unicul lor 
nepot. Nu plănuiau să se mute într-un cămin de bătrâni. 
Intenţionau să-şi păstreze locuinţa. Dar se pregăteau 
pentru moarte şi nu voiau să mai rămână în jurul lor nimic 
de prisos, nimic neesenţial. 

Treceau cu mine din cameră în cameră şi mă întrebau ce 
mi-aş dori. Multe obiecte familiare lipseau de-acum, iar 
dulapurile pe care le deschideau, ca şi rafturile, erau pe 
jumătate goale, îmi doream totul, de toate mă legau 
amintirile, tot ce aveau să păstreze bunicii de dragul meu 
avea să-i ţină în viaţă. Dar cu luciditatea caracterizându-le 
preparativele pentru moarte mi-au explicat că nu era 
judicios să iau decât puţine lucruri. Ca viitor stagiar nu 
urma să ocup în anii următori o locuinţă spațioasă şi nici 
să-mi permit chiria pentru depozitarea unor mobile. Nu voi 
avea nevoie decât de ceea ce încăpea într-o singură 
cameră. Poate biroul şi scaunul de birou al bunicului? Poate 
cărţile lui de istorie? Ori volumele de Jeremias Gotthelf, 
Gottfried Keller şi Conrad Ferdinand Meyer ale bunicii? 
Tabloul reprezentând filatura pe care o condusese bunicul? 


33 


Aveam un nod în gât şi dădeam aprobator din cap la tot 
ce-mi ofereau. 

„Romanele pentru bucurie şi divertisment“ mai erau acolo. 
Dar bunicii nu mi le-au propus şi eu nu le-am cerut. Mi le-ar 
fi dat, fără îndoială. Le-aş fi putut mărturisi că nu le 
respectasem, cu ani în urmă, povata şi citisem întâi 
romanul despre soldatul întors acasă, iar apoi şi alte 
romane. Şi după ce renunţaseră la redactarea caietelor, şi 
chiar după ce seria îşi încetase apariţia, rămăseseră mândri 
de romanele lor, lăudate de lectorul de la „Chioşcul“, o 
societate pe acţiuni din Berna, ca fiind cele mai bune din 
categoria lor. In plus, în chibzuitele lor preparative pentru 
moarte, bunicii erau de o bizară voioşie. În acele zile de 
după Crăciun, eu eram adesea gata să izbucnesc în lacrimi; 
nu şi ei. 

La plecare, bunicul m-a condus, ca-ntotdeauna, la gara 
marelui oraş din apropiere. Ca-ntotdeauna, a căutat pentru 
mine atât vagonul, cât şi compartimentul potrivit - vagonul 
de la mijlocul trenului, cel mai puţin expus în cazul unei 
ciocniri, şi compartimentul unde a găsit o doamnă de vârstă 
matură, căreia m-a prezentat, rugând-o să aibă grijă de 
nepotul lui care se întorcea acasă. Ca-ntotdeauna, nu mi-a 
dat voie să-l însoțesc pe peron, după ce ne îmbrăţişaserăm 
de rămas-bun. M-am aplecat pe fereastră şi l-am văzut 
coborând din tren şi străbătând peronul. La capătul 
peronului s-a întors spre mine şi m-a salutat cu mâna, iar 
eu i-am răspuns la salut. 

Doar câteva săptămâni mai târziu bunicii au fost loviți de o 
maşină. Târguiseră în sat şi erau în drum spre casă. Şoferul 
era beat şi a nimerit cu maşina pe trotuar. Bunica a murit 
până la sosirea ambulanţei, bunicul a murit la spital. Şi-a 
dat ultima suflare la scurt timp după miezul nopţii, dar eu 
am decis că pe piatra lor funerară comună se cuvine să fie 
înscrisă aceeaşi dată a decesului. 


34 


PARTEA A DOUA 


Mai am biroul bunicului şi scaunul lui de birou. Mai am şi 
cărţile bunicilor şi tabloul cu filatura. Biroul şi scaunul şi-au 
avut locul întâi în odaia mea din casa mamei, apoi în prima 
mea locuinţă proprie, o cameră cu nişă pentru gătit, cabină 
de duş şi fereastră spre gară, în fine într-unui din 
apartamentele părăginite uzuale pe-atunci, dintr-o clădire 
veche; avea tavane înalte, lucrate în stucatură şi uşi cu 
două canaturi; m-am mutat acolo cu prietena mea, când i-a 
venit pe lume copilul. Când ne-am despărţit şi am părăsit 
locuinţa, am depozitat biroul şi scaunul împreună cu alte 
lucruri. 

Aveam mare nevoie să plec. Departe de prietena mea, 
frumoasă, capricioasă şi infidelă, departe de fiul ei 
plângăreţ şi fără astâmpăr, departe de oraşul unde 
copilărisem, unde mersesem la şcoală şi la universitate şi 
unde mă pândeau pretutindeni amintirile. Mi-am adunat tot 
curajul, am demisionat din funcţia mea de asistent, fără să 
am alt post, mi-am vândut obligaţiunile elveţiene moştenite 
de la bunici şi am pornit la drum. 

Demisia mea nu era, de fapt, chiar atât de curajoasă. 
După ce-mi scrisesem teza de doctorat, investisem şase ani 
într-o lucrare de docenţă pe care nu mă vedeam reuşind s-o 
duc la bun sfârşit. Ştiam asta de mult, dar nu mi-o 
mărturisisem. Folosul dreptăţii - era o temă în spiritul buni- 
cului, pentru care puteam citi şi gândi nesfârşit de multe 
lucruri interesante. Dar gândurile mele nu se închegau 
într-un sistem, ci rămâneau întâmplătoare şi anecdotice - 
gânduri de bunic despre o temă de bunic. Îmi propuneam 
să demonstrez că dreptatea nu este utilă decât atunci când 
solicitările ei sunt dezvoltate teoretic şi puse în practică 
fără a ţine seama de folosul social. Fiat iustitia, pereat 


35 


mundus” - consideram că acesta se cuvine cu adevărat să 
fie mottoul dreptăţii, iar dacă lumea socotea că supunerea 
la exigenţele dreptăţii ar duce-o la pierzanie, era liberă să 
renunţe să se mai supună, luându-şi răspunderea că 
procedează astfel, pe când dreptatea nu era datoare să-şi 
atenueze severitatea exigenţelor. 

Am adunat exemple peste exemple, de la cazurile 
povestite de bunicul meu şi procesele publice înscenate de 
Freisler şi Hilde Benjamin? până la unele decizii ale 
Tribunalului Constituţional Federal, care n-au impus drep- 
tatea şi justiţia, ci au dorit să acţioneze ca mediatori şi 
pacificatori politici sau să fie altcumva folositori pe plan 
social. Evident că Frederic cel Mare, episcopul Pierre 
Couchon, Freisler şi Hilde Benjamin ori judecătorii 
Tribunalului Constituțional Federal aveau reprezentări 
diferite despre dreptate. Dar speram să pot arăta că, 
pronunţându-şi sentinţele politice, erau cu toţii conştienţi că 
nu slujeau numai dreptatea - indiferent cum o concepeau -, 
ci şi alte scopuri. Alte scopuri, la fel de diferite ca şi 


7  „Facă-se dreptate, chiar de-ar pieri lumea" - dicton latin, deviza 
împăratului Ferdinand | al Germaniei (1503-1564) 


8 Freisler, Roland (1893-1945) - membru al Partidului Național- 
Socialist German din 1925, ocupă ca jurist funcţii ascendente, după 
ce Hitler preia puterea. Numit (1942) preşedinte al Tribunalului 
Poporului, este notoriu datorită violenţei sale verbale în timpul 
judecății şi a imensului număr de condamnări la moarte. A condus, 
printre altele, procesul împotriva tinerilor rezistenți din grupul 
„Trandafirul Alb" şi pe cel împotriva organizatorilor atentatului eşuat 
asupra lui Hitler din iulie 1944 


9 Benjamin, Hilde (1902-1989), din 1927 membră a Partidului 
Comunist German, juristă, persecutată de regimul nazist. Stabilită 
din 1945 în Berlinul de Est, după moartea în detenţie (1942) a soţului 
ei, H.B. va ocupa funcţii înalte în RDG. Ca vicepreşedintă a 
Tribunalului Suprem al RDG (1949-1953), conduce o serie de procese 
publice împotriva unor „duşmani ai statului" şi „sabotori economici". 
Sentinţele ei dure îi aduc poreclele „Hilde cea roşie" şi „Ghilotina 
roşie" 

36 


viziunea lor asupra dreptăţii: binele Bisericii sau al regelui, 
lupta rasială sau de clasă ori aplanarea conflictelor politice. 
Scopuri asemănându-se însă prin faptul că le socoteau mai 
importante decât dreptatea, sub semnul căreia ar fi trebuit 
totuşi împlinite procedurile şi luate deciziile. 

Clar, până aici. Dar cum puteam prinde într-un sistem, 
cum puteam evalua şi cântări daunele provocate de aceste 
demersuri, dar şi folosul adus câteodată de ele, folosul şi 
daunele pe termen mai scurt sau mai lung? Am sfârşit prin 
a mă plictisi nu de temă şi de materialul strâns, ci de 
gândirea mea, incapabilă să construiască sistemul pe care 
ar fi fost datoare să-l alcătuiască. Mă săturasem de 
aglomerarea cuvintelor pe care le citeam, le gândeam, le 
scriam. Eram dornic să mă depărtez nu numai de prietena 
mea, de băieţelul ei, de oraş, dar şi de atât de multele 
cuvinte. 

Nici plecarea mea nu se dovedea prea temerară. Plănuiam 
să petrec câteva luni în America; ce-i drept, nu mai 
fusesem plecat de unul singur pentru atâta timp şi atât de 
departe, dar cunoşteam şi la New York şi la San Francisco 
pe câte cineva la care puteam locui şi mai nutream 
speranţa să-mi găsesc nişte rude la Knoxville şi la 
Handsborough, unde proiectam să mă opresc în drumul 
dintre Coasta de Est şi cea de Vest. Ce era să mi se 
întâmple? 

Totuşi, mă simţeam fiziceşte deplorabil în ultimele zile 
dinaintea plecării. Nu mi-era frică de prăbuşirea unor 
avioane ori deraierea unor trenuri. N-aş fi avut nimic 
împotrivă ca voiajul să mi se sfârşească rapid prin 
prăbuşirea avionului meu în Oceanul Atlantic. Mă temeam 
de străinătatea care mi se părea brusc nemăsurat de 
amenințătoare, mă temeam de pierderea a tot ce-mi era 
obişnuit şi familiar şi mi se arăta dintr-odată întocmai 
potrivit şi prielnic mie. Eram cât pe ce s-o întreb pe prietena 
mea dacă n-ar fi bine să revocăm despărţirea şi să lăsăm 


37 


totul cum a fost. În schimb, în timpul călătoriei însuşi dorul 
de-acasă a pierit. 

La sud de San Francisco am întâlnit paradisul. O întindere 
de pământ cu grădini înflorite, pajişti şi câteva clădiri joase, 
încadrate armonios peisajului; terenul, separat de şosea 
printr-o pădure, cobora spre Oceanul Pacific în terase 
stâncoase, era însorit, plin de căldură, învăluit de mireasma 
mării şi a florilor. În clădiri se găseau un restaurant, încăperi 
comune şi camere pentru aproximativ şaizeci de oaspeţi. In 
încăperile comune şi pe pajişti se preda yoga, Tai Chi, medi- 
taţie, respiraţie corectă şi masaj. In şedinţe de terapie de 
grup, ale căror denumiri şi metode nu le mai ţin minte, cei 
blajini învățau să devină furioşi, iar cei furioşi şi deprinşi să 
răcnească - să devină blânzi şi liniştiţi. Pe una dintre 
terasele stâncoase, izvoare termale sulfuroase se revărsau 
în bazine zidite, unde puteai sta întins toată noaptea, cu 
stelele deasupra capului şi foşnetul oceanului în urechi. 
După un timp gândurile se succedau mai lent, apoi încetau 
cu totul, la urmă dispăreau şi visele. Creierul îşi dobândise 
calmul. 

Dacă n-ar fi costat prea mult, m-aş fi lăsat prins de vrajă şi 
aş fi rămas - încă o săptămână, încă o lună, încă un an. 
După ce-mi cheltuisem în trei săptămâni jumătate din bani, 
am aflat că exista un institut la San Francisco, unde în trei 
luni terminai o şcoală de masor. Masajul - dintre toate 
experienţele paradisului, aceasta mă impresionase cu 
deosebire. Nu bănuisem măcar că un contact fără cuvinte, 
dar şi fără sexualitate şi erotism poate fi atât de profund, că 
mâinile te pot atinge atât de benefic, că trupurile pe care le 
masezi devin atât de frumoase, că masarea unui om fericit 
îţi transmite fericirea lui, iar cea a unui extenuat te 
extenuează. Îmi doream să mă simt acasă în acest univers 
material al trupului. Cunoscutul meu din San Francisco, un 
pictor cu o locuinţă spațioasă, era dispus să mă găzduiască. 
Văzându-mă trist când mi-am luat rămas-bun de la paradis, 


38 


profesorul meu de-acolo m-a consolat. Să nu fiu mâhnit că 
trebuie să plec. Să fiu bucuros că pot reveni oricând. 

Am frecventat vreme de trei luni institutul, am masat şi 
am fost masat, am ascultat prelegeri despre anatomie şi 
despre aspectele etice şi economice ale masajului ca 
profesie, am învăţat în weekenduri denumirile latineşti ale 
oaselor şi articulaţiilor, ale muşchilor şi tendoanelor şi am 
exersat să le pronunt americăneşte; în serile ultimelor 
săptămâni de curs am conceput acel masaj cu care mi-am 
trecut examenul. Eram încântat de tot ce învăţam, de 
americana mea stângace, care mă scutea de ispita unei 
exprimări inteligente şi hazoase, şi de faptul că vorbele nu 
jucau nici un rol în tot ce făceam. Aveam sentimentul că 
trăiesc într-o lume nouă şi că am găsit faţă de lumea veche 
distanţarea la care năzuisem. Numai remarcile zeflemitoare 
ale pictorului, devenit între timp un bun prieten, mă iritau 
câteodată. Modul în care-mi fac ucenicia de masor m-ar 
defini, zicea, ca pe un monstru obsedat de muncă şi 
disciplină. Aş fi, zicea, super-german şi superprotestant. Ce 
făcuse mama mea din mine? Dar eu însumi, ce făceam din 
mine? 

În timpul zborului spre Germania cochetam cu planurile 
unei existenţe de masor în California, în timpul drumului cu 
trenul, de la aeroport spre oraşul meu natal - o călătorie 
printr-un peisaj deconstruit cu acuratețe, trecând pe lângă 
localităţi unde se făcuse ordine, pe lângă case cu grijă 
tencuite, grădiniţe cu grijă întreţinute în faţa caselor, 
gărduleţe mărunte şi străzi ude de ploaie, strălucind de 
curăţenie - mi-am dat seama cu disperare cât de 
inautentică era această lume, din care totuşi făceam parte 
şi pe care n-o puteam părăsi. Pur şi simplu n-ar fi mers. 

În primele săptămâni de după întoarcere am stat la 
maică-mea. Ne vedeam extrem de puţin; ea pleca 
devreme, venea acasă târziu şi se ducea curând la culcare. 
Era secretară-şefă; începuse de jos, alături de şeful ei şi 
acum ajunsese în vârf odată cu el. Se menţinuse constant 


39 


la înălţimea competenţelor de secretariat, a modei pentru 
secretare şi a comentariului potrivit unei secretare. Când 
şeful a încheiat relaţia avută cu ea, nu mai mult de un an, a 
devenit din nou, de azi pe mâine, doar secretară. Dar îi 
stătea la dispoziţie când un eşec sau un succes cerea 
participarea efectivă a unei femei. Socotea de la sine 
înţeles că se cuvine să-i stea la dispoziţie la orice oră 
pentru orice muncă. În felul său şi şeful se purta loial. O 
luase cu sine, treaptă cu treaptă, în cursul ascensiunii sale 
şi, în plus, reuşise să-i obţină o retribuţie de excepţie. 

Era mândră de poziţia ei. l-ar fi plăcut să studieze 
Medicina, dar nu-şi putuse da bacalaureatul înainte de 
sfârşitul războiului, pentru că era mobilizată la munca 
obştească, şi nu şi-l dăduse nici după război, căci venisem 
eu pe lume şi trebuia să câştige existenţa pentru noi doi. 
Părinţii ei fuseseră înstăriți, dar îşi pierduseră viaţa în 
timpul refugiului, când se trăsese în ei din nişte avioane 
care zburau la mică altitudine, aşa că ajutorul lor pierise şi 
el. Când a primit despăgubirea pentru pierderile suferite în 
război, a socotit că era prea târziu pentru bacalaureat şi 
studii şi şi-a cumpărat, în proximitatea oraşului nostru, o 
casă într-o comună suburbană. Oare îmi luase în nume de 
rău că naşterea mea îi zădărnicise proiectul de viaţă? Ar fi 
devenit un medic bun: având precizie, o privire ageră spre 
a deosebi între esenţial şi neesenţial, ar fi fost constant la 
înălţime în specialitatea ei. Căldura şi amabilitatea care i-ar 
fi lipsit le-ar fi compensat prin atenţie şi implicare; poate că 
pacienţii n-ar fi ţinut la ea, dar cu siguranţă s-ar fi simţit 
trataţi cu competenţă. 

Ducea o existenţă marcată de împlinirea datoriei; n-ar fi 
pregetat să trăiască la fel dacă ajungea medic. Poate că se 
detesta pentru că-şi investea energia şi disciplina doar în 
lupta pentru câştig şi nu într-un scop mai înalt. M-a crescut 
cu refrenul că şcoala este un privilegiu; odată ce ea 
muncea atât de dur pentru salariu, eram dator să muncesc 
şi mai mult pentru privilegiul acordat. Va fi fost pentru ea o 


40 


dezamăgire, poate chiar o ofensă, că renunţasem la 
lucrarea de docenţă. Şi totuşi nu-mi înlesnise traiul în 
timpul şcolii şi al studiilor; ca elev, a trebuit să-mi caut de 
lucru şi ca student, atunci când ratele pentru casă nu mai 
erau apăsătoare, am fost nevoit să-mi adaug permanent un 
venit suplimentar la suma precară pe care mi-o oferea. Nu 
fusese de acord cu voiajul meu în America, după cum nu 
privea aprobator faptul că după întoarcere nu mă 
apucasem să lucrez din nou pentru docenţă şi că eram gata 
să accept prima funcţie ivită. 

Spre norocul meu n-a trebuit să caut mult. Am găsit 
curând un post de lector la o editură, iar munca mi-a plăcut 
din prima zi. Editura dorea să-şi lărgească programul 
juridic, iar mie-mi revenea sarcina să înfiinţez o revistă şi să 
răspund, dezvoltând-o, de o colecţie de manuale. Revistele 
şi manualele de specialitate existente mă iritaseră destul 
de des. Să concep altele mai bune, să descopăr autorii şi 
îngrijitorii de ediţie potriviţi, să menţin contactul cu cititorii 
studenţi, călătorind dintr-un oraş universitar într-altul - 
puteam folosi în actuala funcţie tot ce-mi însuşisem în anii 
când fusesem asistent. 

Editura îşi avea sediul într-un oraş vecin şi acolo am găsit 
o locuinţă mai frumoasă decât toate cele precedente. Cele 
trei etaje ale unei vile din anii douăzeci fuseseră 
transformate în trei apartamente, al meu era cel de la 
mijloc, cu două camere mai mici şi una spațioasă; în faţa 
acesteia era un balcon larg, oferind priveliştea unei pajişti 
întinse, împrejmuite de un şir de brazi ce acopereau 
vederea spre casele vecine. M-am instalat, aducând cu 
mine biroul şi scaunul bunicului, jumătatea mea din patul 
dublu, mobila de bucătărie pe care prietena mea n-o mai 
dorise şi un munte de cutii de carton. Zi de zi, după orele 
de muncă, şedeam zilnic pe jos, în camera mare, şi 
despachetam cutiile: lenjerie de pat, prosoape, veselă, 
cărţi, diversele variante ale tezei mele de doctorat, 
materiale şi notite pentru lucrarea de docenţă, referate 


41 


vechi, certificate, caiete şi desene, scrisori şi jurnale, 
animăluţe din pluş, maşinuţe de bachelită, indieni, cowboy 
şi soldaţi din hârtie presată şi alte comori din copilărie, de 
la dinţi, rulmenţi cu bile, magneţi şi poze până la o cască 
americană de oţel, găsită cândva pe terenul unor ruine şi o 
lampă cu petrol furată de pe un şantier. Am controlat toate 
cutiile, dornic să arunc, cu prilejul acestui nou început, tot 
ce era de prisos şi să păstrez doar ce era important, cum 
procedaseră pe vremuri bunicii. 

Indieni, cowboy şi soldaţi îşi pierduseră în bătălii podoaba 
de pene, vârfurile săgeţilor şi ale puştilor, câte un braţ sau 
un picior. l-am pus să defileze într-o ultimă paradă. Pe când 
îmi aminteam de numele şi faptele lor, mâinile mele şi-au 
amintit că hârtia groasă din care despachetează figurinele 
le era familiară şi au luat-o de unde zăcea risipită. Una din 
feţele foilor era imprimată şi am început să citesc. După 
numai câteva fraze ştiam că citesc romanul soldatului care 
se întoarce acasă. Am cules de pe jos filele şi fragmentele 
de file, le-am netezit şi le-am pus în ordine. Uneori dădeam 
peste un număr de pagini în suită, apoi găseam lacune mai 
mari sau mai mici. Am examinat şi hârtiile în care fuseseră 
ambalate maşinuţele de bachelită şi celelalte comori ale 
copilăriei, dar n-am mai descoperit alte pagini de roman. 
Pagina întâi, pe care aş fi putut găsi titlul şi autorul, nu s-a 
ivit. 

Citeam: mai repede decât ar fi crezut. Karl strigă „acum“ 
şi odată cu el au sărit peste terasamentul de cale ferată: 
contele, grenadierul, Gerd, Jurgen, Helmut şi cei doi 
silezieni. Pe când coborau în goană panta, după ei au mai 
sărit alți doi. Dar au sărit prea târziu şi săritura le-a fost 
prea scurtă. Țipătul lor, când au fost înhătati de roti, a fost 
acoperit de fluieratul locomotivei. 

Trenul sosise mai repede decât prevăzuse Karl şi avea mai 
puține vagoane. Înainte ca ei să fi ajuns la pădurice, trenul 
trecuse, gărzile apărură pe terasament şi începură să tragă. 
Primul glonț îl lovi pe Helmut; zbură câtiva metri prin 


42 


văzduh şi apoi căzu, rămânând nemişcat. Următoarele 
gloanţe îi loviră pe silezieni. Apoi scoase şi Jurgen un țipăt, 
dar goni mai departe. Karl se împiedică, se dădu peste cap 
şi nu încetă să se tot rostogolească până se opri într-un 
tufiş, printre primii copaci. Şi ceilalți izbutiră să intre în 
pădure şi se trântiră pe jos. 

O vreme au mai şuierat gloanțele. Dar nu se mai trăgea la 
țintă. Gărzile nu se mai vedeau. Nici nu-i mai puteau 
urmări. ar fi insemnat să-i părăsească pe ceilalți prizonieri. 

Au rămas culcați la pământ până când n-au mai auzit 
împuşcături, ordine, strigăte. Până când nu s-a mai auzit 
decât cântecul păsărilor, târâitul  greierilor,  zumzetul 
albinelor. 

- Karl, şopti să mori? 

Karl se uită la el ca şi cum un răspuns ori altul i-ar fi 
indiferent, voia doar să se lămurească în sfârşit. 

- Dacă nu vrei să mori, trebuie s-o tăiem. Jurgen rămase 
rezemat de copac, holbându-se la mâna lui stângă, 
îngroşată ca o puşcă antitanc: avea o culoare gri-violet- 
verzuie şi duhnea. Işi clătină încetişor capul, a refuz. Apoi îi 
privi pe ceilalți cu ochii lui copilăroşi şi spuse cu glasul lui 
de copil: 

- Dar Else cântă, şi dacă n-am s-o mai pot... la pian... 

- ... păi dacă trebuie tăiată! 

Gerd îşi clătină la rândul lui capul, se ridică şi veni spre el 
cu paşi hotărâți şi cumpăniţi, ca şi cum ar vrea să pună 
mâna pe plug şi să tragă o brazdă lungă, dreaptă; veni şi cu 
stânga îl mângâie cu duioşie pe cap pe Jurgen, iar cu 
dreapta îi lovi bărbia, dur şi ferm, îl prinse când se prăbuşi 
şi îl întinse cu grijă pe pământ. 

- Flăcău prost ce eşti. 

Karl dădu ordinele. Lemne de foc, un cuțit trecut prin 
flacără, celălalt prin apă clocotită, cămaşa ruptă în fâşii, 
Jurgen imobilizat. Apoi tăie. Își retrase buza şi rânji, iar în 
ochi îi licărea voluptatea preciziei acestei munci cumplite şi 
necesare. Jurgen se trezi şi ţipă, urlă cu vocea lui stridentă 


43 


de copil şi leşină din nou. Când mâna căzu lângă el, sângele 
țâşni din ciot ca un izvor. Karl luă cuțitul înfierbântat la roşu 
din foc şi-l apăsă pe ciot. Acesta sfârâia şi fumega şi putea; 
contele vomită. 

- O să reziste? Karl pufni: 

- De unde vrei să ştiu? Nu sunt medic, îi pansa ciotul. 

- De unde ai ştiut că moare, dacă nu...? Karl își înălță 
capul. 

- După cum îi putea mâna? îi râse celuilalt în obraz. 
Oricum, voi n-aţi mai fi suportat duhoarea. L-aţi fi părăsit. 
Să-l abandonați aici pe insulă - asta v-ar fi plăcut mai mult, 
vi s-ar fi părut mai morah 

ȘI iar îi licări ceva în ochi, o duritate, o răceală, un dispreţ, 
înfricoşătoare pentru ceilalţi. Când aruncă în apa clocotită 
cuțitul şi spuse, în zece minute pornim doar pentru ochi, 
doar o imagine, oasele rămân reci şi tepene. Apoi globul cel 
roşu începu să se înalțe şi veni singurul moment bun al 
zilei. 

Bucuraţi-vă de el! Îndată, soarele nu mai e roşu, ci galben. 
Îndată, nu mai încălzeşte, ci frige. Îndată trebuie să vă 
înfăşurați capul cu nişte cârpe, prin despicăturile cărora să 
nu vi se zărească decât ochii şi pleoapele congestionate, 
umflate, pline de înţepături. Îndată se ivesc roiurile de 
țânțari, pentru fiecare din voi un nor care o să vă 
împresoare până când se lasă din nou frigul nopții. Şi n-o să 
vă apere nici hainele, nici cârpele din jurul capului, nici 
ghetele din picioare, iar înțepăturile n-or să vă mai dea 
mâncărimi, ci or să vă zdrelească pielea de parcă ar fi 
abcesele unui soi de lepră. 

Bucuraţi-vă! Căldura vă pătrunde în oase, iar în tundră se 
trezesc miresmele. Porțiunea de muşchi, jalnic de mică, 
puținele flori şi ierburi, coniferele pipernicite - toate 
împrăştie un parfum tulburător ca o promisiune. E mirosul 
de-acasă în el, miros de pădure şi de câmpie, dar e în acest 
parfum şi mirosul tărâmului străin, unde cresc ierburi 
nicicând gustate şi se deschid flori nicicând văzute. 


44 


Dorul de casă şi dorul depărtărilor adie înspre inimile 
camarazilor, bărbații oftează, un oftat de binefăcătoare 
nostalgie. Îşi întind trupurile şi se ridică în capul oaselor, 
uimiţi, fiindcă în frigul nopții nu mai îndrăzneau să-şi 
închipuie că oasele îi vor mai sluji vreodată. Grenadierul 
împarte ce e de împărțit. câteva boabe, poate o bucată de 
peşte uscat şi, dacă le-au mai rămas cartofi, câte o 
jumătate fiecăruia. Apoi pornesc la drum - dacă e cu 
putință, înainte să fi trecut momentul cel bun. Dar şi dacă a 
trecut, tot pornesc, fără să se plângă şi fără să şovăie. Se 
duc acasă. 

Numai în dimineața de după noaptea petrecută în tabăra 
locenilor totul a fost altfel. Jurgen a rămas pur şi simplu 
culcat, încât Karl a crezut o clipă că a murit, până când l-a 
văzut surâzând. Gerd şi grenadierul s-au sculat, dar s-au 
aşezat spate în spate şi au prins să privească în jur, de 
parcă erau în vilegiatură. Nu era însă nimic de văzut. Locul 
unde înnoptaseră locenii era pustiu. 

- Au promis să se întoarcă şi să ne ia cu ei. 

Contele scruta orizontul cu mâna streaşină la ochi. 

- Ne-au zis să nu ne mişcăm de aici. 

- E frumos aici, a spus Gerd. 

- De ce, se miră grenadierul, de ce am crezut săptămâni în 
şir că trebuie să tot batem drumul 

Jurgen surâdea, privindu-şi ciotul mâinii. 

Karl îşi întredeschise buzele şi-şi arătă dinţii. Să plece fără 
ei? Deseori îşi dorise, în săptămânile din urmă, să fie singur. 
Nu puține au fost zilele când işi văzuse însoțitorii ca pe o 
ghiulea legată de picior, şi putea veni ziua când îi vor 
atârna ca o piatră de gât. Nu ţinea la ei. Nici la Jürgen, 
copilul care n-avea să se maturizeze niciodată, nici la 
contele prostănac şi arogant, nici la grenadier, o maşină de 
luptă care n-avea cum să devină un ins adaptabil societății 
în timp de pace, cum nu poți face un tractor dintr-un tanc, 
nici la Gerd, a cărui onestitate de ţăran credincios îl călca 
pe nervi. Dar ştia dinainte că o să-i smulgă din letargie şi o 


45 


să-i gonească mai departe, oricât s-ar văicări, ar boci şi s-ar 
opune cu îndărătnicie, că o să le tragă picioare în fund până 
când se vor lecui, ca de o febră rea, de ceea ce împărțiseră 
în ziua precedentă cu locenii. N-o să-i slăbească, până când 
vor fi din nou conştienţi că sunt în drum spre casă. 

Un neam de oameni blânzi, cumsecade, locenii, gândi... 

Oare mai citisem cândva despre mâna urât mirositoare 
sau despre locenii cei blânzi? Nu-mi aduceam aminte. Am 
continuat să răsfoiesc filele; urmau mereu alte aventuri. 
Eram dornic să ştiu ce se păstrase din finalul poveștii şi am 
citit ultimele pagini. 

mereu înainte, până în preajma Moscovei şi până departe 
în Caucaz. După Stalingrad n-am mai auzit nimic despre el. 

Karl dădu din cap. 

- O să se întoarcă. O să se întoarcă şi o să refacă 
magazinul şi casa. 

Bătrânul râse puțin cam ironic. 

- Ar fi frumos. Dar nu cred. Despre toți ceilalți care sunt la 
ruşi am auzit. 

Îl măsură pe Karl din ochi. 

- Vii şi tu de la ruşi? Arăţi de parc-ai fi lăsat în urmă drum 
lung şi-n față n-ai vedea nimic prea bun. Poţi să înnoptezi 
aici în depozit, până-ți găseşti ceva mai potrivit. 

- Nevastă-sa trăieşte? 

- Da. 

Bătrânul îi evită privirea. 

- Nu-i o vreme uşoară pentru femei, zise, ridicându-şi 
mâinile şi lăsându-le iar în jos. 

- Aş vrea să-i transmit ceva din partea bărbatului ei. 
Unde... 

- Din partea lui bărbat'su? Bătrânul dădu la rândul său din 
cap: 

- Du-te să dormi. Te trezesc eu mâine dimineaţă. 

Așa îşi petrecu prima noapte de-acasă printre puţinele 
obiecte rămase din stocurile magazinului său. Traversând 
depozitul, constată ce se mai păstrase: multe scaune, 


46 


câteva dulapuri şi bufete şi primele exemplare ale unei 
mese-birou pe care o proiectase înainte de a fi trimis pe 
front. Birourile îi mai plăceau şi acum; procedase bine, 
concepându-le nu pentru directori de fabrică sau ştabi de 
partid, ci pentru scriitori şi oameni de ştiinţă. Se gândi cu 
recunoştinţă la bătrân, care salvase acele piese de mobilă 
şi păzise depozitul. Era aproape orb, auzea prost şi mergea 
greu - pesemne că fusese pentru el un efort uriaş. Probabil 
că n-ar fi perseverat, dacă n-ar fi nutrit o cât de mică 
speranță că tânărul stăpân se va întoarce totuşi. Ar fi 
trebuit oare să-i mărturisească cine este? 

Ceva îl reținu şi în dimineața următoare s-o facă - nu-şi 
dădea seama ce anume. Se mărgini să-i mulțumească 
bătrânului. Apoi s-a dus la Oficiul pentru Evidenţa 
Populaţiei: etajele superioare dispăruseră, dar la subsol şi la 
parter rămăsese un iz de instituţie oficială, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi schimbat. Totul a mers uşor. Nevastă-sa trăia în 
oraşul vecin, pe Kleinmullerstrafie, la numărul 58. S-a 
postat pe autostradă şi o camionetă pe trei roți l-a luat şi l-a 
lăsat după douăzeci de minute în centrul acelui oraş. Umbla 
pe străzi şi se minuna: case intacte, grădini înflorite, nici 
ruine, nici moloz, nici gropi lăsate de bombe. La biserica 
având două turle clopotele sunau de amiază, iar în piață se 
găseau cartofi, zarzavaturi şi mere. „Ca-n timp de pace“, 
gândi, şi-i păru bine că nevastă-sa nu era nevoită să tră- 
jască printre ruine. 

Se opri lungă vreme în dreptul casei. Ziduri de gresie 
roşie, o uşă arătând de parcă în spatele ei ar sta cineva 
captiv, un balcon părând menit să înşiri tunuri pe el, câteva 
ferestre largi, dar altele inguste ca nişte creneluri de 
cazemată, toată clădirea masivă şi întunecată, în ciuda 
grădinii înconjurătoare. Karl îşi simți inima grea. Traversă 
strada, deschise poarta grădinii şi urcă treptele... 

Păcat. Mi-ar fi plăcut să mai citesc o dată cum sună Karl la 
uşă, iar uşa se deschide şi apare nevastă-sa. Şi ce se 
întâmplă apoi - nu mă aşteptam cu adevărat să aflu la 


47 


această a doua lectură mai mult decât la prima, dar cititul 
m-a captivat, ca şi cum povestea, de astă dată, ar continua 
şi s-ar încheia. 

După ce m-am instalat confortabil în locuinţă, am pornit să 
mă aclimatizez în oraş. Îl cunoşteam; oraşul vecin era ruda 
frumoasă a urâtului meu oraş natal; pe vremea când eram 
elevi ne deplasam în cocheta urbe veche, ale cărei ca- 
fenele, baruri şi crame erau mai atractive decât ale noastre. 
Nişte prieteni au plecat să-şi facă studiile acolo; 
Universitatea, cu mai mare vechime şi prestigiu, m-ar fi 
ispitit şi pe mine, dacă n-aş fi fost angajat de timpuriu în 
rândurile personalului auxiliar studenţesc la Universitatea 
mea de-acasă. 

Ca să mă deprind cu oraşul, i-am vizitat pieţele, în fiecare 
sâmbătă câte una. Pe lângă cei câţiva negustori locali, 
numeroşi ţărani din împrejurimi îşi aveau aici tarabele - 
tarabe mici, la care ei înşişi, nevestele ori bunicile lor 
vindeau fructe şi zarzavat, miere, marmeladă şi sucuri 
preparate în casă. Fireşte, în fiecare piaţă erau altfel de 
tarabe, dar oferta era asemănătoare, semănau imaginea, 
mirosurile, strigătele lăudând în dialectul domol al locului 
soiurile de sfeclă roşie sau  căpşunile proaspete. 
Cumpărătorii erau diferiți, permiţându-mi să cunosc, 
observându-i, variatele zone ale oraşului: ici un cartier 
mic-burghez omogen al locuitorilor tradiţionali, colo un altul 
unde casele fuseseră întotdeauna îngrijit păstrate, iar 
bunăstarea de odinioară şi cea recentă coexistau, în sfârşit 
un cartier în schimbare, lângă clădiri cenușii şi întreprinderi 
mărunte, case dichisite, renovate şi străzi calme, cu 
intersecţii pietruite şi circulaţie redusă. Era anul 1980 şi 
urbanistica, după frenezia construcţiilor şi demolărilor 
dintre anii '50 şi '70, revenea la un anumit respect faţă de 
sine însăşi. 

Un cartier în transformare era şi cel din jurul lui 
Friedrichsplatz. Dintre casele neîncadrate unei suite, unele 
cu elemente arhitectonice renascentiste sau ţinând de 


48 


Jugendstil, câteva erau gata restaurate. Pentru şirurile de 
case mai vechi şi mai modeste, refacerea avea să dureze 
mai mult, totuşi din loc în loc erau montate schele. Biserica 
lui lisus Hristos, cu două turle, din gresie roşie şi cărămidă 
galbenă, se înălța atât de decorativă deasupra castanilor, a 
tarabelor şi a forfotei din piaţă, încât restaurarea ei părea 
să se fi încheiat de curând. Pe străzile din preajma şcolii 
învecinate se indicau restricţii ale vitezei de circulaţie a 
vehiculelor, iar celelalte fuseseră preschimbate în artere cu 
sens unic, rezultând o reţea încâlcită, menită să-i 
îndepărteze pe conducătorii auto. Târguisem în piaţă şi 
şedeam într-un restaurant din apropiere, care avea scoase 
pe trotuar mese şi scaune. 

Dar până nu mi-au apărut în vis secvenţe din romanul 
soldatului care se întoarce acasă, n-am recunoscut cele 
descrise acolo. Visam că vin de departe, asemeni lui Karl, 
că trec minunându-mă pe străzile unui oraş, cum făcuse şi 
el, că străbat ca şi el o piaţă şi ajung ca şi el în faţa unei 
case masive, întunecate, neprietenoase, cu ziduri din gresie 
roşie. M-am trezit şi am ştiut că acea casă mi-e cunoscută. 
Că, şezând nu departe de piaţă, văzusem casa, dar nu-i 
dădusem atenţie. 

După orele de lucru m-am dus acolo. Strada de lângă 
Friedrichsplatz nu se numeşte Kleinmuller, ci Kleinmeyer, 
casa nu e la numărul 58, ci la 38. Dar zidurile cu gresie 
roşie, uşa ca de puşcărie, balconul bun pentru tunuri şi 
crenelurile de cazemată existau. Casa era întunecată şi nu 
atrăgea atenţia, faţada, orientată spre răsărit, era cuprinsă 
de umbră, dar nu-mi era greu să-mi imaginez că în soarele 
dimineţii clădirea avea un aer mai prietenos. Aveam să aflu. 
Aveam să aflu totul. 

Am deschis poarta grădinii, am urcat treptele spre intrare 
şi am citit numele de pe tăbliţele soneriilor. Nici unul nu-mi 
spunea ceva. Karl urcase nişte scări, asta-mi aminteam, aşa 
că nevastă-sa trebuie să fi locuit la primul, al doilea sau al 
treilea etaj. Întâi am vrut să sun, dar am renunţat. Mi-am 


49 


notat diversele nume, în eventualitatea că aş scrie sau aş 
telefona. 

Karl fusese luat, ieşind pe autostradă, de o camionetă pe 
trei roţi, călătoria durase douăzeci de minute. Aşadar, 
locuise şi-şi condusese magazinul în oraşul copilăriei mele; 
nevastă-sa se mutase în oraşul vecin, unde trăiam şi lucram 
acum. Romanul nu menţiona unde era situat depozitul 
magazinului. Nu departe de vechea noastră locuinţă? 
Venisem deja pe lume când s-a întors. Poate că tocmai mă 
jucam pe stradă, când a trecut. 

M-am amuzat că eram atât de aproape de întâlnirea cu un 
personaj de roman. Dar nu era curios că bunicii mei 
primiseră manuscrisul acestui roman? Va fi fost autorul un 
amic al maică-mii, pe care ea îl recomandase bunicilor? Sau 
totul nu era decât o coincidenţă? „Romanele pentru bucurie 
şi divertisment“ aveau - mai ţineam minte acest lucru - şi 
autori germani, pe lângă cei elveţieni - de ce unul dintre ei 
nu ar fi fost din zona mea natală? Un ins care nu se ostenea 
să inventeze oraşe şi case, ci le fura din realitate? 

Acasă mi-am continuat lectura. 

„râul era larg, mai larg decât orice alt râu pe care-l 
văzuseră vreodată. 

- Asta e pesemne Amazonul, spuse Jurgen, copleşit de 
admirație. Am citit... 

Contele râse batjocoritor. 

- Amazonul... 

- Tăceți din gură. 

Grenadierul semnală ceva în susul râului. 

- Ce-i asta? 

Nu era o navă. Nici de pasageri, nici de mărfuri. Nici o 
înşiruire de bărci de transport, cum le văzuse Karl pe Rin. 
Părea o insulă care plutea pe râu în jos, o insulă cu o casă şi 
un gard în jurul casei. Karl îşi dădu seama că insula 
plutitoare era şansa lor. Nu ar fi reuşit să treacă înot râul 
tot, dar până la insulă şi apoi de la insulă până la malul 
celălalt poate că izbuteau. Și-a scos pantofii, pantalonul şi 


50 


cămaşa şi le-a băgat în sac. Ştiind că însoțitorii nu vor fi 
mulțumiți cu nici o lămurire, dar îl vor urma, a sărit în râu. 

Au reuşit. Până şi Jürgen, care încerca să-şi țină ciotul 
deasupra apei, până şi contele, care suferea de o 
caraghioasă frică să nu-i intre apă în nas. După o jumătate 
de oră şedeau pe trunchiurile de copac, legate între ele, 
care alcătuiau insula, îşi trăgeau sufletul şi-şi bălăbăneau 
picioarele. 

- Ce-i asta? 

Grenadierul se uita la gardul dincolo de care se zărea 
vârful acoperişului casei. 

- O să aflăm îndată. 

Karl se ridică şi-i făcu grenadierului un semn din cap: hai 
cu mine! 

Au înconjurat gardul, au găsit o intrare, au fost lăsaţi să 
intre şi conduşi la şef. 

- Nemţi, râse acela, soldati. N-aţi pierdut nimic aici. Nici în 
Rusia şi nici în Siberia. 

- Nici nu mai căutăm ceva aici. Nu vrem decât să plecăm. 

- Ehei, continuă acela să râdă şi-şi lovi pulpele cu palma, 
ce noroc aveți că ați nimerit la Aolski. Dacă munciti, vă iau 
cu mine, până când cei de pe mal or să uite de voi. Arătă 
spre ambele maluri. Acolo-i Uniunea Sovietică şi dincolo-i 
Uniunea Sovietică, numai aici e un teritoriu liber. Nici 
partid, nici comisari, nici soviete. Am şase fiice şi şase fii, 
iar dacă fiecare din copiii mei face câte opt copii, teritoriul 
liber o să aibă curând o numeroasă populaţie liberă. 
Trăiască Aolistanul liber. 

- Ce se întâmplă când se termină călătoria? 

Karl nu ştia pe ce râu anume se aflau şi încotro curgea, 
dar întreaga încărcătură de lemne va trebui livrată undeva, 
înăuntrul graniței şi nu în afara ei. 

Șeful îl privi morocănos şi neincrezător. Era un bărbat ca 
un urs. Timp de o clipă Karl gândi că o să-l zdrobească între 
labele lui. Dar apoi şeful începu iar să râdă şi-şi lovi din nou 
pulpele cu palma. 


51 


- Neamţul cel istet vrea să ştie ce-o să se întâmple când 
se termină călătoria? Atunci se destramă Aolistanul liber. Pe 
noi ne duce vântul departe, iar când tot el ne aduce înapoi, 
punem Aolistanul la loc. 

Se indreptă spre o construcție lată, joasă, cioplită grosolan 
din lemn şi deschise o uşă. Înăuntru era un hidroavion. 

Karl se întrebă cum ar izbuti un avion atât de mic să 
transporte într-o bună zi numerosul popor aolistan liber 
înapoi, spre cursul superior al râului. Dar dacă şeful reuşise 
să construiască un avion mic, era posibil să-i reuşească şi 
construirea unuia mare. Poate i-ar sta în puteri, cine ştie, să 
alcătuiască un vehicul şi pentru ei, ca vântul să-i ducă 
până-n patrie sau măcar peste graniță? 

Au rămas o lună întreagă. Seară de seară şeful, nevastă-sa 
şi copiii organizau o petrecere, iar ei participau. In fiecare 
dimineață se sculau odată cu răsăritul soarelui şi lucrau ca 
şi cum ar fi venit asupra lor nişte uriaşi, urmărind să-i 
distrugă. Ploua cu bolovani, aruncați parcă de o mie de 
brațe vânjoase. Copacii printre care-şi aşezaseră tabăra se 
făcură țăndări, de parcă un pumn ar lovi o pădurice din 
chibrituri, meşterită într-o joacă de copil. Pământul se 
cutremura, părând gata să se scufunde. Karl, care-şi 
aşternuse culcuşul în spatele unei stânci şi astfel n-a fost 
atins, auzi, printre bubuiturile pietrelor în cădere şi 
trosnetele copacilor  prăbuşiți, strigătele camarazilor. 
Recunoscu tipetele lui Jürgen, stridente ca atunci când îi 
amputase mâna, cele horcăite, nazale ale contelui şi cele 
ale grenadierului, care urla de parcă, deşi atins şi rănit, s-ar 
arunca asupra duşmanului cu baioneta. Nu-l auzi pe Gerd, 
apoi îl zări în lumina palidă a lunii, la un pas de stâncă, 
lovit, dar şi apărat de un copac prăbuşit, exact pentru 
secunda necesară lui Karl pentru a-i întinde mâna şi a-l 
trage în spatele stâncii. Aici rămaseră să zacă, suflând din 
greu, în timp ce dincolo de ei furia uriaşilor îşi continua vu- 
jetul, iar strigătele celorlalți slăbiră treptat şi apoi încetară. 


52 


Când au îndrăznit, dimineața, să iasă din spatele stâncii, 
n-au mai recunoscut locul. Gerd încercă să ridice nişte 
bolovani, ca să dea de urma camarazilor, dar renunță 
imediat. Vălmăşagul de trunchiuri, crengi şi pietre pe care 
călcau era cu mai bine de doi metri mai înalt decât terenul 
unde camarazii îşi pregătiseră, în ziua dinainte, culcuşurile. 
Pentru a-i găsi, ar fi avut nevoie de un excavator. 

- Intâi necazul cu avionul, atât de aproape de graniță, cât 
pe ce s-o atingem şi-acum - oare suntem blestemați? 

Karl pufni cu dispreț. 

- Blestemaţți? Orice e mai bun decât mina. Cea mai rea zi 
aici afară e mai blândă decât cea mai bună zi în mină. 

Se gândi o clipă la spusele sale, apoi le întări: 

- Şi moartea, aici afară, e mai bună decât mina. 

Gerd aprobă din cap. 

- Știu că ai dreptate. Dar parcă Dumnezeu s-ar juca cu noi. 

- Trebuie s-o luăm din loc. 

- Imediat. 

Gerd îl apucă de braț pe Karl. 

- Nu simți? Cum vor să-şi ia rămas-bun de la noi şi-şi 
doresc să ne luăm şi noi adio de la ei? 

Işi duse cealaltă mână la ureche, părând să asculte 
încordat. 

Karl se strădui să-şi stăpânească nerăbdarea, începând să 
numere. Il las până la cincizeci, îşi spuse, dar îl lăsă până la 
o sută şi apoi până la o sută cincizeci. În plină numărătoare 
ÎI auzi pe Gerd fredonând încetişor „Am avut un 
camarad“'10... 

După cum nu ţineam minte să mai fi citit cândva despre 
mâna mirositoare şi locenii cei cumsecade, nici Aolistanul 
liber ori furia uriaşilor nu-mi evocau nimic în timpul lecturii. 
Nici măcar întâlnirea cu credinciosul bătrân nu-mi lăsase 


10 „Am avut un camarad / Cum nu găseşti altul mai bun" (Ich 
hatt'einen Kamaraden / einen bess'ren findst du nicht): primele două 
versuri ale unui vechi şi bine-cunoscut cântec de front, intonat la 
moartea unui camarad de arme 


53 


vreo urmă în memorie, deşi fusesem cu deosebire interesat 
de încheierea romanului. Dar cu toate că nu recunoşteam în 
cele citite ceea ce, poate, mai citisem cândva, mă urmărea 
senzaţia că exista în acele file ceva familiar. Familiar şi 
totuşi străin - ceva anume lipsea. Câteodată aveam impre- 
sia că în peripeţiile lui Karl, care-mi păreau cumva 
cunoscute, apelor trebuie să le fi revenit un rol mai 
însemnat. Nu doar la vreun râu larg mă gândeam, ci la 
lacuri mari şi mări întinse, la insulele şi țărmurile lor; mi se 
iveau în minte lacurile Baikal şi Arai, Marea Caspică şi 
Marea Neagră. 

Aceste năluciri ale memoriei mă iritau. Când eram asistent 
universitar, am lucrat un timp cu un coleg la un program de 
calculator pentru rezolvarea unor cazuri juridice, menit să 
elucideze dacă, bunăoară, o punere sub acuzaţie are şanse 
de reuşită, o revendicare este justificată, o prestație - 
datorată legal. Curând am înţeles că problema nu consta în 
performanţe de programare, capacităţi de stocare a datelor 
şi timpi de calcul. Problema noastră era că nu ştiam cu 
precizie ce anume fac juriştii când îşi rezolvă cazurile. Câtă 
vreme nu ştiam cu claritate acest lucru, nici nu-l puteam 
simula pe calculator. Am găsit destule informaţii despre ce 
s-ar cuveni să facă juriştii când îşi rezolvă cazurile, dar prea 
puţine despre ce făceau ei efectiv. Printre acele date puţine 
am întâlnit ipoteza că un rol decisiv în rezolvarea cazului 
juridic - ca şi în diagnosticul medicului sau în analiza 
chimistului - îi revine recunoaşterii unor modele. Am primit 
sarcina să le iau unor jurişti interviuri despre însemnătatea 
recunoaşterii modelelor în activitatea lor. 

- Un deja-vu, mi-a spus un judecător pensionat, este un 
sentiment de recunoaştere, cu toate că, de regulă, nu ai 
văzut niciodată ceea ce ai senzaţia că recunoşti. Cu cât 
înaintam în vârstă, cu-atât mai des mi se întâmpla aşa 
ceva: credeam că recunosc într-un caz recent un altul mai 
vechi, îl rezolvam cu o siguranţă de somnambul şi 


54 


descopeream, când mă pregăteam să-l clasez lângă cel 
vechi, că acesta nu existase, de fapt. 

- Cum explicaţi că... 

- Modele - doar despre ele discutăm. De-a lungul anilor nu 
acumulăm în capetele noastre numai modelele unor cazuri 
şi rezolvări din trecut, ci elementele alcătuind aceste 
modele se şi regrupează de la sine în altele noi. Pe acestea 
le recunoaştem în menţionatul deja-vu. 

- Se regrupează de la sine? 

- Ei bine, da, pesemne că noi am apelat câteodată la acest 
nou model, căutând soluţionarea unui caz. Se spune că 
Napoleon a trăit un deja-vu în dimineaţa dinaintea bătăliei 
de la Austerlitz. Pot înţelege asta. Avea în cap nu numai 
bătăliile pe care le trăise, ieşind învingător, ci şi toate care-i 
trecuseră cu vreun prilej prin minte, un număr de modele 
compuse din elementele: soldaţi, infanterie şi cavalerie, 
tunuri, teren, poziţie. Unul din aceste modele era modelul 
Austerlitz. 

Prelucrarea modelelor existente, utile programului nostru, 
era - ea singură - îndeajuns de ambițioasă şi de 
costisitoare; darmite studierea unor modele imaginare? Ce 
sunt elementele din care sunt făurite modelele juridice? 
Dacă am reuşi să le identificăm - cum urma să le con- 
vertească programul nostru în elemente imaginare, nu 
oarecare, ci justiţiare? Poate chiar în elemente justiţiare 
pure, neprofanate de nici un fel de considerente utilitare? 

Nu am dezlegat nici una din aceste enigme. Am expus 
rezultatele interviurilor mele - şi atât. Îmi plăcea să lucrez la 
editură, printre altele şi pentru că puteam lăsa deoparte 
enigmele. Cum se tratează cu autorii; dacă un manuscris ne 
convine; dacă o carte se va vinde bine sau prost - toate 
acestea n-au nimic enigmatic. 

lată însă că mă confruntam din nou cu o enigmă. Trăiam 
un deja-vu, când ar fi fost mai firesc să-mi amintesc de un 
text citit. Ce isprăvi făcuseră elementele romanului pe la 
spatele meu, în ce modele se regrupaseră? 


55 


Am citit şi restul. 

„„„Cândva veselă şi plină de viaţă, azi cu ochii osteniţi şi cu 
o gură tristă. 

- E distrus totul, magazinul, casa, totul. 

- O să le refacem. 

- Cum a fost cu ieslea de Crăciun, zâmbi maică-sa. 

Karl îşi aminti de un Crăciun când vărul lui nimerise cu 
mingea tocmai primită în vechea iesle, plină de figurine, 
distrugând-o. O refăcuseră el cu maică-sa. 

Când să-i răspundă, maică-sii îi pierise zâmbetul; îi zise 
iar. 

- E distrus totul, magazinul, casa, totul. N-ar fi vrut să se 
repete, dar ce altceva i-ar fi putut spune? Că o casă e doar 
o casă, un magazin doar un magazin? Că nu contează 
nimic, decât să fii în viată? 

- Totul... 

- Taci! 

O repezi atât de tare pe maică-sa, încât se trezi brusc din 
vis şi se ridică în capul oaselor. 

- E totul în regulă? întrebă Gerd. Dădu din cap: 

- Îmi pare rău că te-am trezit. 

- Ai visat muntele? Eu visez în fiecare noapte că trebuie 
să-l urc cu vagonetul. Mai tii minte vagonetul ăla greu? 
Care l-a omorât pe westfalez, când n-a mai fost în stare să-l 
împingă şi vagonetul s-a prăbuşit peste eh 

Da, Karl tinea minte. 

- Culcă-te la loc, Gerd. Nu te mai gândi la vagonet. Nu te 
mai gândi la morti. Gândeşte-te la cei de-acasă. 

După un timp Gerd întrebă: 

- Or să ne mai vrea? Karl râse disprețuitor. - N-o să-i 
întreb. 

şi dacă nu vor plăti, blestemul lui îi va ajunge din urmă. 
Apoi îi lăsă să plece. 

Porniră la drum. Uneori mergea Karl înainte, apoi îşi 
schimba locul cu Gerd. Solul era pietros, dar nisipul care ar 
fi trebuit să apară abia după a patra zi a marşului le 


56 


scârțâia de pe-acum printre dinţi. Vântul bătea întruna şi 
nisipul purtat de vânt le intra necontenit în gură şi în păr şi 
în haine şi în urechi şi în nas şi în ochii pe care abia îi mai 
țineau întredeschişi, cât nişte fante înguste. Lanţul de 
munţi părea în seara primei zile la fel de depărtat cum 
păruse şi dimineaţa şi tot aşa a doua şi a treia zi. In ziua a 
patra nu le mai păsa de munti. Au ajuns la fântână. Deşi 
fuseseră preveniți şi nu se aşteptau la mare lucru, au fost 
dezamăgiți. Apa duhnea. 

- A spus că apa e bună. Karl se repezi: 

- Încetează. Unde n-avem de ales, n-are rost nici să 
cârtim, nici să ne lamentăm. O să bem din apă, o să luăm 
cu noi din ea şi o s-o şi plătim. 

În adâncitura din spatele pietrei care le fusese descrisă se 
aflau deja câteva monede; Karl puse alături cât 
promiseseră să dea. 

Apa avea un gust sălciu, dar era apă. După ce au băut, 
şi-au simţit din nou buzele, gura şi gătlejul. Lichidul le 
gâlgâia în burtă. Le umezea obrazul şi mâinile. 

- E bună, zise Gerd cu evlavie, e bună. Şi-au umplut 
sticlele şi au plecat. Un nor întunecat plutea înspre 
marginea munților, Gerd nu-l observase încă şi Karl nu-i 
atrase atenţia. Orice se învârtejea acolo - ce altceva puteau 
face decât să-şi vadă de drum? Curând, norul cuprinse nu 
numai orizontul, dar şi porțiunea de cer de deasupra 
munților, apoi cerul întreg. 

Acum şi Gerd zări norul. 

- Acuşi vine ploaia. 

Karl îşi roti capul. Urmărea din priviri cum creşte norul. Nu 
era un simplu nor. Avea viaţă în el, ca un roi de țânțari, ca o 
invazie de albine, ca un stol de păsări. Se învolbura 
înlăuntrul său, înlătura din calea sa ceva, scuipa ceva ce 
avea să înghită din nou peste o clipă şi astfel se mărea 
întruna. Făcea şi un zgomot: ca un zbârnâit, cum Karl nu 
mai auzise şi nici n-ar mai fi vrut să audă vreodată. Cânol îi 
veni în minte zumzăitul din preajma liniilor de înaltă 


57 


tensiune, se şi porni să fulgere. Nu erau fulgerele pe care le 
ştia, nu acele intermitente zvăcniri luminoase, ci o țesătură 
de lumini orbitoare, ca nervurile de pe mâna unui bătrân 
Zeu crunt,  mânios, pedepsitor. O furtună electrică 
asurzitoare. Auzi un pârâit în văzduh şi simţi cum pârul i se 
ridică măciucă. Apoi un țipăt înfricoşător, un țipăt ca un tăiş 
de pumnal, ca o rană deschisă, şi timp de o secundă îl zări 
pe Gerd arzând vâlvătaie, înainte de a se prăbuşi, de a se 
da peste cap, de a se roti şi a-i cădea, negru, la picioare. 
Nici imaginea chipului rânjind înnegrit nu dură mai mult de 
o secundă, până ce totul se făcu negru înjur şi izbucni 
vijelia care stârni nisipul; Karl fu aruncat în genunchi. Asta e 
judecata de-apoi, gândi. Dacă scap viu de-aici, scap cu 
viață de oriunde. Simti cum nisipul se aşterne pe lângă el 
într-o grămadă tot mai înaltă. Nu trebuie să rămân aici. Nu-i 
îngădui nisipului să mă acopere. Nu mă las îngropat aici. Se 
ridică şi înainta, pas cu pas, fără țintă şi fără putere. Numai 
încăpățânarea îl ducea mai departe. N-aveau decât să-l 
hăituiască - nisipul, pustietatea, moartea, dar nu avea să li 
se predea. De trei ori se prăbuşi şi simţi cum nisipul vrea 
să-l acopere şi să-l îngroape, de trei ori se ridică şi continuă 
să meargă. De la o vreme nu mai mergea, ci era dus, 
împins, purtat, azvârlit. Norul nu se mai mulțumea să-l 
învăluie şi să-l îngroape, îl inspira şi-l expira, îl ridica şi-l lua 
cu el, îl prindea în suflarea-i enormă ce mătura pământul, 
făcând haz pe seama lui, în joacă. lar el nu putea face 
nimic. Chiar nimic. Doar să constate că mai trăieşte. 

Dar deodată putu să vadă din nou. Vâjâitul nisipului 
încetă. Cerul strălucea iar în lumina unui albastru orgolios, 
sfidând ofensa de a fi fost o vreme atât de brutal acoperit. 
După bezna furtunii, Karl salută ca pe un prieten soarele, de 
atâtea ori blestemat în timpul marșului său prin pustiu. Îşi 
dădu seama că furtuna îl împinsese la marginea munților. 
Pe povârnişurile cenuşii zări o ridicătură acoperită de 
verdeață; era o cabană măruntă acolo, şi atunci gândi că 
furtuna îi hotărâse ținta. 


58 


Când ajunse foarte aproape de cabană, se deschise o uşă, 
o femeie ieşi şi se îndreptă spre el. Păşeşte ca o regină, 
gândi Karl şi i se făcu frică. Îşi epuizase forțele şi voința, se 
simțea neputincios. Era în zdrențe, plin de noroi, putea - 
îndată ea avea să-şi cheme bărbaţii, punându-i să-l alunge 
ca pe un câine vagabond şi râios. li văzu frumuseţea, părul 
buclat, umerii viguroşi, sânii plini, şoldurile rotunde şi pi- 
cioarele lungi. Femeia se apropia mereu, ochii şi gura ei 
surâzătoare exprimau o întrebare prietenoasă. Dar când 
încercă să-i răspundă, Karl nu izbuti să scoată decât un 
croncănit şi chiar în clipa aceea se împiedică şi căzu pe o 
parte. Ultimul lui gând conştient a fost că ar fi putut măcar 
să-i cadă la picioare. 

Când îşi reveni, era întins într-un pat. Simti cearşaful de 
pânză şi după amar de ani i se păru că are parte de apă 
limpede ori de pâine proaspătă. Auzi pe cineva cântând, 
deschise ochii şi văzu nu te opresc. lti dau mantaua cea 
lungă şi geanta încăpătoare a lui taică-meu şi-ţi pun în ea 
merinde, să-ți ajungă până treci munţii şi cobori în valea 
unde se află granița. 

Karl nu ştia dacă s-o creadă. 

- Eu... 

- Nu spune nimic. Kalinka îi puse brațele în jurul gâtului 
şi-şi aşeză capul la pieptul lui. Dacă te chinuie atât de tare 
gândul la tara ta... gândul la ea... O să fie bune cu tine? O 
să-ți cânte până adormi? O să ştie care sunt ierburile de 
leac, când o să te doară vechea ta rană? O să-ţi țină capul 
între sâni, când o să-ți apară mina în coşmaruri şi o să 
tresari în somn? Cât mi-aş dori să te păstrez, încă alte nouă 
luni şi iar altele şi din nou altele - te-aş vrea cu mine pentru 
totdeauna. 

Kalinka se desprinse de el şi se duse în casă. lar el işi mai 
lăsă o dată privirea să rătăcească departe, peste pustie 
până la povârnişurile munților şi până sus înspre vârfuri, şi 
nu mai stăruia înlăuntrul său nimic din jalea care-l covârşise 
de atâtea ori, când stătuse aici, cu ochii pierduţi în 


59 


depărtări. Simţea tristețea despărțirii, dar mai puternică era 
bucuria apropiatei plecări. 

După un timp, îl chemă. Pregătise mantaua şi 
împachetase cele de trebuință în geantă. Preparase cina, la 
fel ca-n celelalte seri. Făcu dragoste cu el, la fel ca-n toate 
celelalte daţi. Când Karl se sculă dimineața şi plecă la 
drum, ea se prefăcu dormind. Dar apoi se aşeză în uşă şi-l 
urmări din ochi, ca să-l vadă cum urcă, mai sus şi tot mai 
Sus. 

Nouă luni! Sosirea la Kalinka era consemnată la pagina 93, 
plecarea la pagina 95 - nouă luni nu făcuse, aşadar, altceva 
decât să mănânce, să scruteze cu tristeţe depărtările şi s-o 
iubească pe Kalinka. Vreme de nouă luni n-a putut să-şi 
continue drumul? Nu, vreme de nouă luni n-a dorit să şi-l 
continue, în ciuda dorului de ţară şi de nevastă. 

M-am mirat că bunicii mei cei morali i-au acceptat această 
purtare. Sau poate că l-au pedepsit, făcându-l să-şi 
găsească nevasta cu altul, atunci când s-a întors? Dacă 
finalitatea romanului consta în pedepsirea lui Karl, femeia 
nu putea să-şi îmbrăţişeze bărbatul crezut mort, izbucnind 
într-un strigăt de fericire, după inițiala sperietură. Celălalt, 
demascat ca mincinos şi înşelător, nu mai trebuia să plece 
pe tăcute. lar Karl, dacă l-ar fi provocat pe celălalt la luptă, 
nu se cuvenea decât să piardă în chip jalnic. 

La sfârşitul săptămânii am fost s-o vizitez pe mama. Când 
comuna de pe malul râului Neckar, unde se stabilise cu 
mine, s-a transformat într-o suburbie, a plecat într-o altă 
aşezare rurală de la liziera Odenwald-ului!1. Saluta pe toată 
lumea, făcea câte o scurtă şuetă în vreo prăvălie şi, în rest, 
trăia retrasă. li plăcuse dintotdeauna să se afle la volanul 
unei maşini şi, pe când şi-o putea permite, se deplasa cu 
automobile sport, de tipul cabrioletelor. In drum spre 
serviciu, era nevoită să aştepte în ambuteiaj. Dar seara 


11 Odenwald (districtul Neckar-Odenwald) este o pitorească zonă 
deluroasă, împădurită, din landul Baden-Wurttemberg 


60 


lucra până târziu şi la întoarcere putea să circule cu viteză. 
Vara mergea cu capota ridicată, îşi lăsa pletele blonde să 
fluture în vânt şi, când se oprea la stopuri, se bucura de 
privirile admirative ale bărbaţilor, fără să aibă vreun gând 
ascuns cu oricare din ei. Ar fi fost o femeie frumoasă, dacă 
n-ar fi avut privirea distantă şi o gură cu o expresie 
dispreţuitoare - nuanţe de neperceput la stopuri. 

Câteodată, aerul distant şi expresia dispreţuitoare 
dispăreau de pe chipul ei. Dar poate că era doar amurgul 
coborând pe terasa casei sau licărul lumânărilor dintr-un 
restaurant. 

Mă duceam la ea o dată la patru sau cinci săptămâni, 
alteori ne dădeam întâlnire la un cinema sau la o cină în 
oraş - întâlniri neimplicând vreun efort, puţin cam 
plictisitoare. Maică-mea a avut constant o atitudine nu chiar 
lipsită de afecţiune, dar extrem de raţională în relaţiile cu 
mine. Raţională era oricum, şi faţă de mine îşi accentua 
această trăsătură, dorind să confere o anumită 
masculinitate educației mele. Tandreţea, intimitatea, 
durerea pricinuită de un fapt îndurat sau ratat, ezitarea în 
pragul unei decizii - toate acestea îi erau străine. Sau le 
ascunsese atât de lungă vreme şi atât de adânc, încât 
asemenea trăiri nu mai cutezau să iasă la iveală. Ne 
comunicam întâmplările existenţelor noastre, fără să stăm 
să le comentăm. Critica ei faţă de mine nu era diminuată, 
însă înveşmântată în întrebări stăruitoare: „Te mai gândeşti 
vreodată la lucrarea de docenţă? Te mai vezi cu persoana 
pe care mi-ai prezentat-o cândva?“ 

Când şi când aduceam cu mine toate cele necesare şi mă 
apucam de gătit. Maică-mea nu ştia să gătească şi nici nu 
i-ar fi plăcut s-o facă; am fost crescut cu pâine, mezeluri şi 
semipreparate încălzite. Rareori o vedeam atât de relaxată 
şi de însufleţită, cu un aer de fată tânără, ca atunci când 
trebăluiam la plită sau la masa de bucătărie, iar ea, în 
preajma mea, se ocupa de fleacuri ori îşi bea un prim pahar 
de şampanie. Temele tabuizate rămâneau tabuuri; despre 


61 


tatăl meu, despre relaţia dintre ei, despre relaţiile ei cu 
bărbaţii sau cu şeful ei nu aflam nici în acele momente 
nimic. Dar îmi povestea uneori despre copilăria ei ori cum o 
luase de la capăt după refugiu, cum umbla după chilipiruri 
pe la curţile ţăranilor din împrejurimi sau după pachetele 
organizaţiilor caritabile, cum culegea urzici şi le gătea. 

- Ai făcut tu mâncare de urzici? 

- Ei bine, da, închipuie-ţi. 

- Mă luai şi pe mine la strâns chilipiruri? 

- Doar eram micuța femeie curajoasă cu un copil în braţe. 
Ţi-ai câştigat traiul de timpuriu. 

Am întrebat-o de „romanele pentru bucurie şi 
divertisment“. Nu plecase niciodată cu mine la bunici şi, 
după câte ştiam, nici fără mine nu se dusese la ei vreodată. 
De copil mă încăpăţânasem s-o chestionez, până când mi-a 
explicat că bunicii n-o iartă pentru că fiul lor, 
îndrăgostindu-se şi însurându-se cu ea, rămăsese în 
Germania şi-şi găsise acolo moartea; înţelegea, fireşte, 
durerea bunicilor, dar nu vedea de ce s-ar expune repro- 
şului lor, nu tocmai îndreptăţit. Cu o inimă grea, dar 
mândră, de băieţandru, declarasem că nu mă mai duc nici 
eu. O, nu, precizase maică-mea, spre deosebire de dânsa 
nu era cazul să sufăr şi eu din pricina asta. Nici n-aveam de 
ce să le iau în nume de rău bunicilor atitudinea lor. Le eram 
drag, ţineam şi eu la ei. Erau oameni de treabă. Numai că 
nu reuşeau să-şi depăşească durerea. 

- Îţi aminteşti de seria de romane pe care bunicii au 
editat-o după război? Le-ai recomandat ocazional nişte 
autori? Prieteni sau cunoscuţi de-ai tăi, oameni care se 
ocupau cu scrisul? 

- Doar ştii - cu bunicii tăi mă limitam la contactele strict 
necesare. Când ajunge trenul acolo, când ajunge aici, cât 
timp rămâi la ei. Nu le-am recomandat nici un autor. 

- Ştii casa de pe strada Kleinmeyer, numărul 38, lângă 
Friedrichsplatz, aproape de Biserica lui Hristos? Gresie 
calcaroasă... 


62 


-E un interogatoriu? Pot să aflu măcar de ce sunt 
acuzată? 

- Nu e nici un interogatoriu. Aş vrea să capăt mai multe 
date despre un roman din seria aceea. 

l-am povestit despre lecturile mele, cele de demult şi cele 
din urmă cu câteva zile, despre peripeţiile lui Karl şi despre 
descoperirea casei. 

- Autorul e de undeva din zona noastră. 

- N-ai ceva mai bun de făcut? 

- Te referi la lucrarea de docenţă? Nu o voi încheia, mamă. 
Nici nu pot să-ţi spun cât de bucuros sunt c-am scăpat de 
ea. Uneori îmi face plăcere să mă gândesc la una sau alta 
dintre problemele abordate acolo. Dar s-o termin - mi-ar 
părea mult mai bine să aflu cum se termină povestea lui 
Karl. 

- Există zeci de variante pentru încheierea poveştii. Habar 
n-ai câte poveşti despre cei întorşi din război au fost spuse 
şi tipărite în prima perioadă postbelică. Romanele celor 
reveniţi acasă deveniseră un gen literar aparte, ca 
romanele de dragoste sau cele de război. 

- Îmi spui una dintre variante? 

A stat să se gândească. Şi-a îngăduit un răgaz şi s-a gândit 
pe îndelete. În cele din urmă mi-a zis: 

- Femeia rămâne cu celălalt. | s-a comunicat că soţul ei 
Karl a căzut la datorie, a ţinut doliu după el, şi apoi l-a 
întâlnit pe celălalt bărbat şi l-a îndrăgit. Karl primeşte 
vestea cu tot calmul. Dar apoi îi pune să jure, pe ea şi pe 
celălalt, pe viaţa celor două fetiţe ale lor, că nu vor spune 
nimănui că el trăieşte. Femeia nu înţelege, dar el insistă, 
aşa că ea jură şi, după ea, jură şi bărbatul celălalt. Apoi Karl 
pleacă. 

„N-ai nimic mai bun de făcut?“ Maică-mea se pricepuse 
să-mi împovăreze conştiinţa. Fusese metoda ei educativă, 
cu ajutorul căreia devenisem un elev meritoriu, îmi 
îndeplinisem cu acuratețe îndatoririle în casă şi grădină, mă 
ocupasem conştiincios de distribuirea revistelor şi mă 


63 


interesasem de nevoile prietenilor şi cunoscuţilor mei. 
Privilegiul de a învăţa, traiul într-o casă agreabilă cu 
grădină frumoasă, banii pentru cele necesare şi cu atât mai 
mult pentru plăcerile gratuite, amiciţia prietenilor şi 
dragostea mamei - totul trebuia meritat, câştigat. Trebuia 
câştigat în chip ascultător şi voios; maică-mea rezolvase 
contradicţia între îndatorire şi înclinaţie, în sensul că trebuia 
să-mi îndeplinesc îndatoririle cu o înclinaţie afectivă. 

Mai târziu mi-am bătut joc nu o dată de concepţia asta. 
Mi-am şi imaginat că mă eliberasem de ea, renunțând la 
lucrarea de docenţă cu inima uşoară şi voioasă. Dar abia îşi 
rostise maică-mea întrebarea critică şi iată că-mi simţeam 
din nou conştiinţa împovărată, ca pe vremuri, şi tot ca pe 
vremuri nici măcar nu aveam să-mi reproşez vreo faptă rea. 
Îmi simţeam conştiinţa încărcată, fără să-mi ştiu vreo vină. 

Dar cine caută găseşte. În paradisul californian îmi 
propusesem să-i ofer o cordială amiciţie fostei mele 
prietene şi băieţelului ei, dacă ar avea nevoie de ea. Nimic 
nu se alesese de această intenţie. Deşi fusese o intenţie 
bună. Haotica mea prietenă Veronika chiar avea nevoie de 
un amic cordial, iar fiul ei, Max, de care tatăl lui nu avea 
grijă, cum nici nu avusese vreodată, era ataşat de mine, 
după cei opt ani petrecuţi sub acelaşi acoperiş; de la mine 
accepta să-i scot din cap prostiile, nu prea multe, dar mai 
multe totuşi decât i-ar fi îngăduit altcuiva. N-aş fi vrut ca 
Max să aibă de suferit fiindcă nu aveam chef să-l întâlnesc 
pe tipul cu care se încurcase Veronika, încă înainte de 
despărţirea noastră. 

Nici nu l-am mai întâlnit pe el, ci am dat deja de 
următorul. Veronika se dispensa de prietenia mea; la data 
când cel dinainte o părăsise, da, atunci ar fi avut nevoie de 
sprijin, acum se descurca fără mine. Dar Max se arătă 
bucuros să mă vadă şi am reluat vechiul nostru obicei să 
mergem împreună la cinema, o dată la două săptămâni. Se 
întâmpla să nu ne mulţumim cu filmul, ci să mergem la o 


64 


pizza sau la un cârnat cu curry şi cartofi prăjiţi şi să bem o 
Cola după alta. 

Acum aveam deci „ceva mai bun de făcut“, măcar o dată 
la paisprezece zile. Această preocupare „mai bună“ mi-a 
revelat grabnic o pistă de urmat în căutarea 
deznodământului poveştii lui Karl, ceea ce am interpretat 
ca un semn: nu trebuia să mă mustre conştiinţa şi se 
cuvenea să-mi duc mai departe investigația. Max şi cu mine 
am văzut un film despre aventurile lui Odiseu, protagonist 
fiind Kirk Douglas, şi deodată mi s-au deschis ochii: nu 
Marea Caspică ori Marea Neagră îmi lipseau din poveste, ci 
Marea Egee. Modelul spre care se configurau peregrinările 
şi peripeţiile lui Karl şi ale însoţitorilor săi, primejdiile 
înfruntate, pe care le biruiau ori din care ieşeau înfrânți, 
drumul spre casă al lui Karl - modelul era Odiseea. 

Copil fiind, citisem repovestirea aventurilor lui Odiseu 
într-o culegere de mituri ale Greciei antice. La şcoală 
tradusesem fragmente din Odiseea din greacă în germană 
şi în plus învăţasem pe de rost primele 96 de versuri în 
greceşte. Polifem, sirenele, Scylla şi Charybda, Nausicaa, 
Penelopa, răzbunarea faţă de pretendenți - toate acestea le 
păstram în memorie. Chiar în aceeaşi noapte am recitit 
Odiseea. Am început cu sfârşitul. Crezusem că Odiseu îşi 
regăsise în lthaca fericirea şi patria, alături de Penelopa. 
Am aflat însă că a trebuit să-şi ia din nou rămas-bun de la 
ea şi să-şi înceapă peregrinările, cu o vâslă pe umăr, până a 
ajuns într-o ţară unde oamenii n-aveau habar ce este o 
vâslă sau o corabie, nu ştiau ce e marea şi nu cunoşteau 
sarea. De acolo i-a fost dat să se mai întoarcă o dată. Insă 
moartea avea să şi-o găsească departe de mare; iar lthaca 
fiind o insulă a mării, conchideam că Odiseu a murit 
departe de patrie. Aşa i-a proorocit Tiresias în Hades şi 
Homer ne asigură, la sfârşitul Odiseei, că proorocirea s-a 
împlinit întocmai. 

Pornind de la sfârşit, m-am întors, ghidat de Homer, spre 
cântul în care Odiseu coboară la ţărmul subpământean şi-şi 


65 


află viitorul de la Tiresias. În acelaşi cânt ajunge la 
Lestrigoni, nişte uriaşi care-i mănâncă pe mulţi dintre 
însoțitorii săi şi le distrug corăbiile; anterior este adăpostit 
pe o insulă plutitoare de cei paisprezece membri ai familiei 
lui Eol, şi mai înainte se vede nevoit să-şi forţeze tovarăşii 
să meargă mai departe, fiindcă ei, ospătaţi cu lotus de 
binevoitorii loto-fagi, şi-au uitat patria. În Hades, Odiseu nu 
intră în dialog doar cu Tiresias, ci şi cu mama lui; mai târziu, 
însoțitorii îi fură zeului Soarelui vite şi oi şi drept pedeapsă 
pier în furtună; iar Odiseu este aruncat de valuri pe insula 
lui Calipso, unde va rămâne nouă ani, până când ea îl va 
lăsa să plece. 

intermitent, are loc întâlnirea cu ciclopul Polifem, se 
scurge veselul an petrecut la zeiţa Circe, aflăm despre 
tulburătorul cântec de dulce ispitire al sirenelor şi despre 
călătoria pe mare între vâltoarea Charybda şi stânca Scylla. 
Probabil că de aici s-a inspirat autorul romanului pentru 
aventurile descrise pe paginile care s-au păstrat. Întâlnirea 
cu Polifem s-a transformat oare în scena peşterii pline de 
dărâmături, de unde Karl şi camarazii săi au reuşit să iasă, 
strecurându-se cu şireată îndemânare pe lângă infirmierii 
ruşi? Circe a devenit o vrăjitoare siberiana benefică? 
Sirenele - un cor feminin al KGB-ului? Vâltoarea şi stânca ar 
fi putut rămâne, dar au fost prefăcute, poate, într-un îngust 
loc de trecere pe mare ori într-o cascadă înaltă. Autorul şi-a 
construit variantele după pofta inimii. Aolski nu era 
stăpânul vânturilor, dar măcar posesorul unui avion; îi va fi 
pus la dispoziţie şi lui Karl un vehicul aerian, manevrat de 
camarazii lui cu aceeaşi lipsă de chibzuinţă pe care o 
dovediseră şi însoțitorii lui Odiseu faţă de sacul de vânt al 
lui Eol; uriaşi nu apăreau, dar forţele naturii se dezlănţuiau 
cu bezmetică furie, de parc-ar fi fost uriaşi; Karl îşi întâlnea 
mama nu în Hades, ci în vis; iar Gerd nu-i furase zeului 
Soarelui vite şi oi, ci probabil nişte monede proprietarului 
fântânii. Furtuna de nisip în locul furtunii pe mare - de ce nu 
alesese autorul Marea Caspică sau Marea Neagră pentru 


66 


romanul său? Cele nouă luni la Kalinka în locul celor nouă 
ani de la Calipso se datorau oare vremii noastre marcate de 
viteză sau faptului că autorul îşi scrisese romanul curând 
după război? 

Mâna urât mirositoare a lui Jurgen era preluată pesemne 
de la piciorul urât mirositor al lui Filoctet, iar în credinciosul 
paznic bătrân se regăsea porcarul Eumeu, primul om ieşit 
în calea lui Odiseu la întoarcerea în Ithaca şi cel care i se 
alăturase în lupta cu pretendenţii. Asemenea faptă nu era 
de aşteptat de la bătrânul credincios, dar aproape orb, 
aproape surd şi cu picioarele greoaie, întâlnit de Karl. De 
altfel, în finalul romanului prea multe nu mai corespundeau 
modelului, aşa încât modelul nu-mi putea oferi dezlegarea 
enigmei. Un Telemah - un fiu al lui Karl - nu exista. lar 
Penelopa lui Karl nu rezistase pretendenţilor, ci-şi alesese 
pe unul dintre ei, căruia-i făcuse un copil, poate chiar doi. 
Uciderea lui n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie ca mânia lui 
Odiseu, pedepsindu-i violent pe nesăbuiţii care i-au asaltat, 
i-au terorizat şi i-au păgubit soţia. Nu, în casa cu numărul 
58 ori 38 de pe strada Kleinmuller sau Kleinmeyer nu 
avusese loc nici un măcel. 

De ce se depărtase autorul de model, la încheierea 
romanului? La fel de interesantă era a doua întrebare. De 
ce îşi urmase modelul, până în pragul încheierii? 

Ceea ce citisem nu-mi crease impresia că autorul avusese 
în faţă pagini albe şi lângă sine Odiseea şi că transpusese 
fără imaginaţie aventură după aventură din universul 
mitului în lumea lui Karl. Impresia era a unui procedeu 
ludic. Cineva îşi propunea să scrie o poveste, dorea să 
istorisească povestea unui soldat şi a unei întoarceri din 
război, cunoştea jargonul, cunoştea Odiseea şi s-a gândit 
să-şi uşureze treaba. Nu şi-a dat osteneala să cerceteze 
vegetaţia, regiunile şi graniţele Siberiei. Nu i-a păsat că în 
Siberia râurile nu curg înspre sud, ci înspre nord. Ştia că în 
Siberia există tundra, păduri şi râuri, că mai la sud clima 


67 


devine caniculară şi uscată, că undeva apare graniţa spre 
alte ţări. De ce să plictiseşti cititorul cu denumiri? 

Oare dorim cu adevărat să aflăm date exacte? M-am 
gândit la un vechi prieten, care se pricepe să numească şi 
să descrie stele şi constelații ca nimeni altul. Inventează 
totul, dar chiar ştiind că o face, mă încânta să-l ascult. 
Pentru că numele reale nu ne-ar spune mai mult decât cele 
fictive? Pentru că, aflând denumiri şi interpretări, esenţial 
nu este decât să comunicăm mai îndeaproape cu 
imensitatea scânteietoare a cerului înstelat? 

După Odiseea am citit Cât de departe te duc picioarele de 
Joseph Martin Bauer. Mi-am amintit ce succes a avut cartea 
la apariţia ei, în 1955, succes datorat impresiei că 
istoriseşte o poveste reală. Un soldat german răzbeşte prin 
forţe proprii din Siberia până în patrie - subiectul îi făcea 
bine sufletului german. Asemeni drumului străbătut de Karl, 
şi drumul lui Clemens Forell însoţeşte cursul unor râuri 
întinse ori le traversează, trece prin tundră şi păduri, prin 
deşert şi peste munţi. Traseele amândurora duc spre sud; 
cum altfel să fi ajuns, din Siberia, peste Munţii Urali, prin 
Rusia şi Polonia ori Cehoslovacia, până-n Germania? Ruta 
lui Clemens Forell, cu popasurile ei, este relatată cu atâta 
precizie, împrejurările sosirii în Iran sunt descrise atât de 
detaliat, încât totul pare cu desăvârşire autentic. Mă 
întrebam dacă ideea mea despre scriitorul dotat cu ima- 
ginaţie şi spirit ludic nu era cam simplistă. Nu era oare 
posibil ca şi autorul istoriei lui Karl să fi relatat o poveste 
adevărată sau, oricum, una posibilă, adăugându-i doar nişte 
înflorituri? 

Numai că situaţia prizonierilor germani în Siberia a fost 
cercetată şi ne stau la îndemână scrierile privind problema. 
Am învăţat din ele că majoritatea captivilor nu aveau nimic 
din voinţa de împotrivire şi din forţa de rezistenţă capabile 
să genereze curajul unei evadări. Prea puţini au ajuns la 
tentativa de a evada din Siberia, nici unuia evadarea nu i-a 
reuşit. Însă romanul Cât de departe te duc picioarele 


68 


desluşea sensul unei trăiri majore, o făcea accesibilă 
cititorului, recurgând la imaginar, de fapt la o invenţie: că 
prizonieratul nu era un dat fără ieşire, că din captivitate era 
cu putinţă să evadezi şi să-ţi regăseşti, după îndelungate 
peregrinări, patria. 

lată-mă revenind la ideea autorului care, pus să scrie o 
poveste, îşi face treaba mai uşoară. Dar cum de e nevoit un 
ins care cunoaşte atât de amănunţit Odiseea să scrie un 
roman „pentru bucurie şi divertisment“? Nu-mi puteam 
închipui că nu frecventase gimnaziul. Era probabil să fi 
făcut şi studii superioare. Va fi fost mobilizat, nu va fi reuşit, 
într-o primă perioadă de după război, să-şi reia vechea 
profesie şi-şi câştiga traiul, de azi pe mâine, scriind romane 
de serie? După un caiet Odiseu, altele pe tema lason, Oedip 
sau Oreste? Venind vremuri mai bune, a predat greaca, a 
fost profesor de filosofie sau a preluat conducerea unui 
teatru? 

M-am adresat în scris Bibliotecii Germane şi Bibliotecii 
Naţionale a Elveţiei, întrebând dacă figurează în fişierul lor 
„romanele pentru bucurie şi divertisment“. Am primit 
răspunsuri negative. Aveau în principiu tot ce se tipărea în 
Elveţia, respectiv în Germania; dar era posibil să fi existat în 
trecut publicaţii ale unor edituri mici, care să le fi scăpat. 

Am inserat un anunţ în Neue Zürcher Zeitung!?. „Pentru o 
cercetare ştiinţifică, căutăm numere din seria «romanelor 
pentru bucurie şi divertisment», apărută de la sfârşitul 
anilor '40 până la începutul anilor '60. Rugăm indicarea 
titlurilor şi autorilor, precum şi o estimare a preţului la 
cifrul...“ Am primit un singur răspuns, căruia îi era anexat 
gratuit caietul 242, Caz de urgență la miezul nopții de 
Gertrud Ritter. Măcar am aflat pe această cale că seria a 
apărut la Rhein-Verlag din Basel, editură a cărei siglă 
reprezenta un râu traversat de un bac acoperit. Librarul 
meu nu cunoştea editura. Am găsit-o însă la Registrul 


12 Prestigios cotidian elveţian 
69 


Financiar; numele proprietarului înregistrat figura în cartea 
de telefon. Am sunat şi mi-a răspuns fiul omonim al 
proprietarului. Tatăl lui murise, editura nu mai funcţiona, el 
însuşi făcea comerţ cu calculatoare. Îşi mai amintea de bu- 
nicul meu; pe vremea când el era un băieţel, vârstnicul 
domn venea cu regularitate, aducând şi luând manuscrise, 
corecturi şi bunuri de tipar. Nu, o arhivă a editurii nu exista. 

Într-o zi de joi m-am dus după orele de lucru în strada 
Kleinmeyer 38 şi la intrare am sunat la etajul întâi. Cu cât 
purtasem mai lungă vreme în minte amintirea vagă a 
penultimei pagini din roman, cu atât mai sigur eram: Karl 
nu depăşise primul etaj. Nu scrisesem, nu telefonasem 
nimănui: doream să urc scara şi să mă opresc în faţa uşii, 
cum făcuse şi Karl - neanunţat şi nepregătit pentru ce avea 
să se întâmple. 

Numele indicat lângă butonul soneriei era Bindinger. 
Aşteptam. Pe Friedrichsplatz se juca un grup de copii, 
orologiul Bisericii lui Hristos a bătut ora şase. Când să sun a 
doua oară, am auzit zumzăitul interfonului şi am deschis 
uşa masivă. Casa scării era spațioasă, treptele - late şi 
înalte, lambrisajul de lemn cu relief în meandru, la 
înălţimea bustului - evident îngrijit, iar peretele opus uşii de 
intrare a locuinţei de la parter - în întregime ocupat de un 
tablou, destul de întunecat de trecerea unor ani, 
reprezentând un domn călare, înconjurat de o adunare 
pestriță în haine multicolore, purtând steaguri şi fanioane. 
Am urcat spre etajul întâi. 

În uşă stătea o femeie de vârsta mea, de înălţime şi de 
greutate medie, cu părul de un blond deschis strâns la 
spate şi prins într-o clamă, în jeanşi albaştri largi şi un 
pulover roşu lăbărţat, desculţă. Şi-a desprins clama din păr, 
dintr-o mişcare a capului şi-a lăsat părul să se răsfire liber şi 
a spus: 

- Abia am venit acasă. 

- De la lucru? 

A dat din cap, aprobator. Apoi: 


70 


- Dar dumneavoastră? 

- Tot de la lucru. A zâmbit: 

- Adică, mă-ntreb ce treabă v-aduce. 

- E puţin cam complicat. E vorba de ceva petrecut cu mulţi 
ani în urmă; nu are legătură cu dumneavoastră, ci cu 
locuinţa în care staţi. Ştiţi cumva cine a locuit aici după 
război? 

- Noi am locuit aici. 

- Noi? 

- Părinţii mei, soră-mea şi cu mine. Dumneata cine eşti? 

- Debauer. Peter Debauer. 

M-am căutat prin buzunare, am găsit o carte de vizită de 
la birou şi i-am dat-o. 

- Mi-aţi permite să vă spun toată povestea? S-a uitat la 
cartea mea de vizită, la ceasul ei de mână, a aruncat o 
privire în locuinţă şi una spre mine. A acceptat, cu o 
înclinare a capului. Mi-a întins mâna: 

- Barbara Bindinger. 

Vestibulul era spaţios şi avea lambrisajul asemănător celui 
din casa scărilor. Printr-o uşă dublă, deschisă, se vedea o 
cameră cu stuc şi parchet, printr-o altă uşă dublă, cu 
geamuri, se zărea balconul. Totul era conceput generos, cu 
un anume fast, luminos. Dar mobila, perdelele şi covoarele 
din anii '50 şi '60 nu se potriveau cu acest concept şi pe 
deasupra locuinţa avea aerul că de mult nimeni nu mai 
făcuse aici ordine şi curăţenie. 

- Ne aşezăm pe balcon? Cred că e de-ajuns de cald. 

Am început să povestesc. După un timp s-a ridicat, a adus 
o sticlă de vin şi două pahare, le-a umplut. Aşa cum stătuse 
în uşă şi păşise înaintea mea prin vestibul şi cameră spre 
balconul unde şedea acum în faţa mea, nu era o apariţie 
frapantă. Dar îmi plăcuse gestul de a-şi lăsa părul liber şi 
zâmbetul ei cercetător, insolent, cald. Abia acum, în lumina 
clară a balconului, i-am remarcat ochii de un albastru 
deschis şi pielea obrazului, cu o uşoară tentă de roz pe un 
alb atât de pal şi de nud, încât am avut sentimentul că-i 


71 


privesc în chip necuviincios sânii sau sexul. Pe buza ei 
superioară am observat o mică cicatrice, poate rămăşiţa 
unei operaţii deosebit de reuşite, care nu lăsase nici o altă 
urmă, ori a unei căzături. Avea buze frumoase. 

Când mi-am încheiat povestea, a zâmbit din nou şi a dat 
din umeri. 

- Nu-mi amintesc să mă fi uitat, ruşinoasă, pitită după 
şorţul mamei, la un bărbat străin urcând scara. Ori 
căutătura ruşinoasă să fi fost a soră-mii şi eu eram cea din 
braţele mamei? Nu-mi aduc aminte de un alt bărbat lângă 
tatăl meu, nici atunci şi nici mai târziu. Căsnicia părinţilor 
mei a fost fericită, aşa cum erau îndeobşte căsniciile 
generaţiei lor. Nu-mi pot imagina nicidecum ca mama să fi 
avut secrete, să fi avut un amant. Dar ce ştiu eu? Sora mea 
are hârtiile maică-mii şi poate că se află printre ele un 
jurnal, iar între filele lui, cine ştie, fotografii şi scrisori ale 
unui amant ori trandafirul presat pe care i l-a dăruit după 
prima noapte sau după primul ceas din camera de hotel. l- 
aş dori să fi fost aşa, mai ales în anii aceia mulţi când 
rămăsese văduvă. Dar nici asta nu te-ar aduce mai aproape 
de finalul romanului dumitale, sau mă-nşel? 

- AŞ putea sta de vorbă cu sora dumitale? 

- Nu locuieşte aici. Dar nici nu locuieşte prea departe. 

Nu ştiam dacă era un răspuns evaziv sau încurajator la 
întrebarea mea. Nu voiam să insist şi nici n-aş fi putut, 
pentru că ea a continuat imediat: 

- Rămâne faptul că atât casa, cât şi etajul şi surioarele, 
cea mică şi cea mai mare, se potrivesc. Poate că autorul a 
stat aici în casă? Ar trebui să ne lămurim dacă a locuit aici, 
curând după război, un profesor de greacă fără slujbă. Şi ce 
mai ziceai? Un profesor de filosofie? Ori administratorul 
unui teatru? La parter a locuit un director de teatru, lui îi 
datorăm decorul scenic scos din uz din casa scării, dar omul 
s-a instalat aici abia în anii '50 şi s-a mutat din imobil prin 
anii '60. Păcat că nu putem s-o întrebăm pe mama. 

- Nu mai e în viaţă? 


72 


- A murit în urmă cu trei luni. Toate lucrurile din casa asta 
au fost ale ei; eu m-am mutat abia de două săptămâni şi 
după orele de lucru nu reuşesc să mă ocup de apartament. 
Noroc că Margarete a luat tot ce era de folos din obiectele 
maică-mii; mie nu mi-a mai rămas decât să mă debarasez 
de rest. 

l-am povestit despre locuinţa mea, care tot mai era goală. 

- E oare mai bine aşa? O casă goală, în locul uneia cu 
lucruri care nu-ţi plac? 

- Mie mi se pare minunat. În momentul ăsta pur şi simplu 
n-am chef să umblu prin magazine de mobilă sau prăvălii 
cu vechituri, ca să-mi caut alt mobilier. 

M-a întrebat dacă aş vrea s-o ajut la debarasare. Era 
profesoară, predase şase ani în Kenya şi aici nu cunoştea 
aproape pe nimeni. 

- Rămâne pe sâmbătă? Eu o să mă ocup de transport şi 
seara o să gătesc. Crede-mă, gătesc bine. 

Sâmbătă am scos lucrurile maică-sii din casă şi le-am 
încărcat în camionul-basculantă comandat pentru transport. 

Barbara a gătit o mâncare africană. Am mâncat pe podea; 
nu păstrase decât frigiderul şi plita, vesela şi tacâmurile, 
nişte prosoape, cearşafuri şi pături de lână. De altfel şi 
dormea pe jos. Am întrebat-o ce s-a întâmplat cu mobilele 
ei din Kenya. Se plictisise de ele şi le-a abandonat acolo. Se 
folosea de trei superbe geamantane-dulap cu bare pentru 
haine şi sertare încăpătoare, pe care le cumpărase la mâna 
a doua, în Africa. „Nu prea am vocaţie casnică.“ 

Să-şi găsească piese de mobilă frumoase i se părea totuşi 
suficient de important ca să pornim la drum în săptămânile 
următoare, în fiecare vineri, umblând prin prăvălii cu lucruri 
vechi, de ocazie, şi prin magazine de antichităţi. Iniţial 
ne-am limitat căutările la magazinele din împrejurimi. Apoi 
le-am extins până la cele din zonele Spessart”, Hunsriick şi 


13 Spessart - zonă montană împădurită, întinzându-se pe malul drept 
al râului Main, în Bavaria 


73 


Eife11“. Barbara consulta în timpul săptămânii diverse cărţi 
telefonice de specialitate şi, după o serie de apeluri, ştia 
încotro să se îndrepte în weekend. Prefera supermagazinele 
cu depozite spaţioase, în talmeş-balmeşul cărora puteai 
găsi la un preţ convenabil vreun obiect care în magazinele 
mărunte ar fi fost costisitorul exponat de paradă din vitrină. 
Căuta mobilier Jugendstil; iar mobila de sufragerie, ca şi 
garnitura compusă din masă şi scaun de birou, cu un corp 
de bibliotecă, asamblată vreme de săptămâni piesă cu 
piesă, se armonizau cu locuinţa ei, ca şi cum ar fi fost 
comandate special. Barbara avea gust. Eu nu urmăream un 
stil anume. Am găsit un dulap îngust şi înalt, cu o mare 
oglindă ovală fixată în unica lui uşă şi un pat lat, ambele din 
lemn de cireş, apoi etajere pentru cărţi cu geamuri de 
sticlă, potrivite cu biroul şi scaunul de birou de la bunicul. 

- Dacă ne-am muta împreună, dotarea ne-ar fi completă. 

La început plecam vinerea pe la două şi ne întorceam 
acasă seara. Mai târziu înnoptam în locurile deplasărilor 
noastre şi luam o cameră cu pat dublu. 

- Eşti de acord, nu? Ne economisim bani pentru alte 
cheltuieli. 

Mă jenam să recunosc că nu eram de acord. Dintotdeauna 
mi-a fost greu să suport apropierea fizică neasociată cu o 
relaţie trupească intimă, dormitul în comun în cămine 
şcolare şi în cabane, alături de prieteni, de maică-mea sau 
chiar de bunici, atunci când m-au chemat o dată, în 
copilărie, să-mi petrec noaptea în camera lor, pentru că 
într-a mea zugravii reparau urmele lăsate de o infiltraţie de 
apă. Aşa că n-am spus nimic. Şi-am fost uimit cât de 
firească, de plăcută a fost apropierea nopţilor noastre 
comune. Dorinţa Barbarei de a mai citi sau de a adormi mai 
devreme decât mine, ocazionala ei trezire şi coborâre din 
pat în timpul nopţii, zgomotele ei, mirosul ei, aşteptarea 
mea când folosea singură baia, câteodată folosirea băii în 


14 Hunsriick şi Eifel - podişuri făcând parte din Masivul Şistos Renan 
74 


comun, chipul ei când se pregătea de somn sau când se 
scula şi se ducea la oglindă, trupul ei cu sânii prea grei, cu 
pulpele prea groase, cu celulita, lenjeria ei nu rareori veche, 
uzată - nimic din toate astea nu mă stingherea, nu mi se 
părea prea mult, prea intim. Se purta mereu cu atâta 
naturaleţe încât eu, trupeşte mai degrabă timid încă, în 
ciuda săptămânilor petrecute în paradisul californian şi la 
Institutul din San Francisco, am dobândit la rândul meu o 
nouă naturaleţe a comportării. In plus era atât de veselă şi 
plină de umor încât - un pic neîncrezător la început - m-am 
lăsat molipsit. Poza. ca un înger în stil baroc, ca vultur din 
stema Reich-ului sau a Republicii Federale, în chip de castor 
dezorientat sau de lebădă muribundă. Dansa, pe muzică din 
deşteptătorul-radio, de la dormitor până-n baie şi înapoi, şi 
după un timp dansam şi eu în ritmul ei. Văzând că se prăpă- 
deşte de râs, când mă auzea recitând din memorie 
poezioarele hazlii ale lui Gernhardti5, am învăţat şi alte 
asemenea versuri. Până şi tăcerea ei părea voioasă sau 
măcar mulţumită. 

Nu mă mai îndrăgostisem vreodată de cineva pe care să-l 
simt apropiat. Mi se întâmplase rareori la prima întâlnire, 
mai des la a doua sau a treia, sau cândva între ele, să mă 
trezesc şi să ştiu dintr-odată că m-am amorezat peste 
noapte de femeia cu care-mi petrecusem seara. Cu Barbara 
a fost altfel. Când mi-a spus, în timp ce umblam după 
mobilă, că am avea dotarea completă dacă ne-am muta 
împreună, am râs cu ea, fără vreun gând anume. Apoi 
m-am gândit că într-adevăr am duce-o bine împreună, şi 
peste încă un timp - că efectiv mi-ar plăcea să stau cu ea. 
Curând mi-am dat seama că simţeam mult mai mult, că 
fericirea şi bucuria mea chiar de asta ţineau: să trăiesc 
alături de ea, să adorm şi să mă trezesc lângă ea, să gătesc 
şi să mănânc cu ea, să-mi împart cu ea viaţa de zi cu zi şi 


15 Gernhardt, Robert (1937-2006) - poet, prozator, eseist, caricaturist, 
a cărui vocaţie satirică i-a adus numeroase premii, fiind adesea 
comparat cu Wilhelm Busch şi Christian Morgenstern 


75 


să avem copii împreună. Apoi, ca şi alte daţi când mă îndră- 
gostisem, mi-am spus că aş mai avea răgazul să mă opresc 
şi să decid dacă doresc cu adevărat să mă las prins de 
această dragoste sau nu. Dar eram de-acum cu totul 
cuprins de ea. 

În weekend-ul următor ne aflam în apropiere de Eifel, la 
jumătatea drumului dintre Bonn şi Köln, într-un imens 
depozit cu tot soiul de vechituri şi răzlețe piese frumoase, 
de la Biedermeier la art daco; printre acestea erau un pat şi 
o canapea de piele, care-i plăceau cu deosebire Barbarei. 
Când a început tocmeala pentru pat, i-am zis râzând, ca s-o 
poată lua, la nevoie, drept o glumă:. 

- Nu iei mai degrabă canapeaua? In materie de pat, am fi 
compleţi. 

A râs şi ea, a renunţat la pat şi s-a tocmit pentru canapea. 

Noaptea a venit în patul meu şi s-a lipit de mine. După un 
timp s-a ridicat în capul oaselor, şi-a scos cămaşa de 
noapte şi mi-a spus: 

- Dezbracă-te şi tu, vreau să te simt. 

Avea o voce pe care nu i-o ştiam. Apoi am făcut dragoste. 

Am socotit că a fost pecetluită o înţelegere fără vorbe. 
Când s-a trezit dimineaţa, cu capul pe braţul meu adormit, 
cu braţul pe pieptul meu, mi-am zis că lucrurile vor fi altfel 
de-acum, că e bine totul. Prima dată fusesem vijelioşi şi 
stângaci. Dar ne treziserăm la mijlocul nopţii şi ne 
regăsiserăm atât de firesc, de parcă trupurile noastre s-ar fi 
cunoscut de multă vreme. 

Şi tandreţea Barbarei era un noroc în care la început nici 
nu îndrăzneam să cred, dar de care m-am molipsit curând. 
Nu rezistam fără să ne atingem, nici în maşină, nici pe 
stradă, nici în magazine sau în restaurant. 

In clipele de pasiune era atât de dezlănţuită, încât mă 
lăsam dus de val şi-mi dispăreau inhibiţiile, rigiditatea, 
crisparea. Chiar vocea ei, când dorea să facem dragoste, 
îmi înfierbânta pântecul, iar minuscula picătură de sânge de 
nuanţă închisă, care se ivea uneori în cicatricea de pe buza 


76 


ei după ce ne sărutam, îmi ardea inima. Mă simţeam mai 
viu ca oricând. Insă mai miraculoasă decât pasiunea îmi 
apărea tandreţea ei, care-mi înfrumuseţa ziua întreagă şi 
fiecare clipă. Da, era altfel totul. 

Dar în acelaşi timp totul a rămas neschimbat. Spaţiul 
ocupat în vieţile noastre de noua relaţie nu s-a mărit. Ca şi 
înainte, plecam împreună la sfârşit de săptămână. Ca şi 
înainte, în timpul săptămânii ne vedeam cel mult o dată. Ori 
ea, ori eu ne invitam unul pe celălalt să mâncăm împreună, 
în casa unuia din noi, doar că nu ne mai luam rămas-bun 
seara târziu, ci petreceam noaptea împreună. Dar dacă-i 
telefonam în afara acestei rânduieli, când lucrasem până 
târziu la editură, întrebând-o dac-aş putea să vin la ea şi să 
rămân peste noapte, treaba nu ieşea niciodată. Ori nu era 
acasă, ori tocmai trebuia să plece la o întâlnire cu părinţii 
sau cu o colegă, ori îşi pregătea materia de predat sau 
corecta lucrările elevilor, ori era obosită, la ciclu, avea 
dureri de cap sau de spate. Mi-o spunea cu duioşie, râdea 
un pic la telefon, se bucura mult la gândul întâlnirii noastre 
viitoare. Imi părea rău, însă puteam foarte bine să dedic 
timpul petrecut fără ea trebuinţelor mele proprii şi nu-mi 
făceam griji. Nu eram dispus să-mi fac griji. 

Odată ce tot nu reuşeam să lărgesc spaţiul ocupat de 
relaţia noastră, doream măcar să obţin folosirea lui într-un 
mod mai divers. Să petrecem un weekend la mine sau la ea 
acasă, să ne întâlnim cu prietenii ei recenți sau cu amicii 
mei vechi, să târguim şi să mâncăm împreună, să mergem 
la cinema, la teatru sau la un concert. Să ne ducem în vizită 
la sora ei. 

Aici a intervenit prima ceartă. Am întrebat-o: 

- De ce atâta secret cu soră-ta? A trăit aici, deci a trebuit 
să-şi anunţe plecarea - mi-aş putea procura adresa ei 
actuală de la Oficiul pentru Evidenţa Populaţiei şi să fac un 
drum până la ea. 

- Ca să-i spui ce anume? 


77 


- Că apare într-un roman şi care-i treaba cu romanul ăsta, 
că aş vrea să descopăr dacă... Dar ce tot vorbesc, doar ştii 
toată povestea. 

- Cum ai de gând să-i explici că ai ajuns la ea? 

- Doar n-a fost aşa de complicat. Aş putea... 

- ... deci prin mine. Ai de gând să-i spui că ai stat de vorbă 
cu mine şi că ţi-am povestit de ea. Ce mai vrei să-i zici 
despre mine? 

Eram acasă la mine, stătuserăm la masă şi ne beam 
cafeaua espresso. Mizam în continuare pe faptul că ne vom 
muta împreună; nu discutaserăm vreodată proiectul, dar 
fiecare dintre noi nu mai achiziţionase decât mobile menite 
să se asambleze inspirat în decorul unei locuinţe comune: 
ea cumpărase canapeaua de piele, eu două scaune cu 
tapiţerie de piele şi o masă asortată, ea - o oglindă mare cu 
ramă aurită pentru vestibulul ei şi eu o lampă art deco 
pentru al meu; lampa urma însă, cum menţionase ea de 
mai multe ori, să-şi găsească locul în sufrageria ei, 
completând-o. Eu n-aveam sufragerie, aşa că mâncam în 
bucătărie. Şedeam faţă-n faţă, ea cu spatele la fereastra 
prin care vedeam cum se lasă întunericul - şi se uita la mine 
cu duşmănie. Exact deasupra arcadei stângi, unde se 
termina, înspre mijlocul frunţii, arcul sprâncenei, i se ivi o 
cută, o cută ca a Luciei, exprimând încăpățânare şi mânie. 
Constatarea m-a bucurat şi am zâmbit; fireşte, zâmbetul 
meu bucuros i-a accentuat iritarea. Şi-a întins bărbia, 
buzele i s-au crispat într-un rictus potrivnic, m-a fulgerat cu 
privirea şi pe chip i-a apărut o expresie străină şi rea. 

- Nu mi-am făcut nici un plan pentru conversaţia cu sora 
ta. Cred că s-ar cuveni să plecăm la ea împreună şi să stăm 
de vorbă cu ea amândoi. Dacă nu se poate, pentru că ai o 
problemă cu soră-ta, explică-mi-o şi, dacă vrei, dă-mi 
indicaţiile de regie cum să mă port cu ea. 

- Da, zise ea şi cu fiecare frază vocea îi devenea mai 
stridentă, da, am o problemă cu soră-mea. Nu pricep de ce 
e nevoie s-o spun răspicat, eu cred că ţi-ai fi putut da singur 


78 


seama că aşa stau lucrurile, dar pentru că s-ar părea că 
n-am încotro, afirm în mod ritos: am o problemă cu 
soră-mea. Ai fi putut, de asemenea, să-ţi dai seama că nu 
vreau să vorbesc despre asta. Dar pentru că, pare-se, iar 
n-am încotro: nu vreau să vorbesc despre problema dintre 
mine şi soră-mea. E clar? 

- Înseamnă că n-o să ne ducem la ea niciodată? 

- Niciodată, niciodată... Nu ştiu dacă ne ducem la ea sau 
nu. Vom vedea. 

- Ce-ar fi, dacă eu singur... 

- N-ai ceva mai bun de făcut? Am râs. 

- Vorbeşti ca maică-mea. De fapt, ce nu-i bun... Dar 
observaţia că vorbeşte ca maică-mea a scos-o cu totul din 
minţi. Nu înţelegeam de ce. Nu o întâlnise pe mama 
niciodată şi nu-i povestisem despre ea decât puţine lucruri 
şi nicicând ceva rău. Există oare o teamă ancestrală a 
femeilor că bărbaţii le identifică cu mamele lor? N-am 
apucat să-i pun întrebarea Barbarei. M-a ocărât, mi-a 
insultat atitudinea, caracterul, înfăţişarea, aspectul sexului, 
felul cum făceam dragoste şi cum îmi trăiam viaţa. Mi-am 
dat seama că explodase o tensiune a ei, care trecea dincolo 
de comparaţia cu maică-mea, de problema cu sora ei, de 
tot dialogul nostru şi chiar de relaţia noastră. Dar cum se 
explica această tensiune n-am descoperit nici mai târziu, 
când Barbara era din nou calmă, voioasă şi tandră. 

- Aşa am fost şi când eram copil. Nu înseamnă nimic. Pur 
şi simplu se întâmplă. Îmi pare rău. 

Era august când sunasem la uşa ei. Şcoala tocmai 
începuse. In vacanţă sosise din Kenya, cu valizele ei 
voluminoase. 

Toamna a fost caldă până-n noiembrie. Apoi vremea s-a 
răcit de pe o zi pe alta şi a început să plouă. Mă bucuram 
de foşnetul ploii din timpul nopţii şi de priveliştea ploii de la 
fereastra biroului meu, care datorită ei devenea mai 
prietenos. Acum, îmi spuneam, acum a venit vremea să ne 
mutăm împreună. 


79 


Miercuri Barbara m-a sunat la birou, ca să stabilim ce vom 
face în weekend. 

- Hai să mergem la Basel. Am fost acolo în copilărie cu 
părinţii, mi-a plăcut oraşul şi aş vrea să ţi-l arăt, mi-a spus. 

- Şi mie-mi place Basel-ul. Dar va ploua la sfârşit de 
săptămână şi când plouă toate oraşele par cenuşii. Sunt 
atâtea lucruri pe care încă nu le-am făcut vreodată aici, şi 
dacă n-ai chef de nici unul din ele, coacem nişte fursecuri. 
Mai sunt doar şase săptămâni până la Crăciun. 

- Ştii că nu vreau să rămân în oraş în weekend. 

- De când ne cunoaştem, am tot plecat la sfârşit de 
săptămână. 

- Pentru că amândoi am dorit să plecăm. Sau tu nu voiai? 

Am simţit din nou în vocea ei tensiunea aceea şi nu mai 
doream să asist încă o dată la o descărcare a ei. 

- Fireşte că am vrut. Au fost nişte sfârşituri de săptămână 
minunate, am răspuns. 

- Atunci totul e clar. Am plecat în doi, pentru că aşa am 
vrut să facem. Dacă acum tu vrei să rămâi aici şi eu vreau 
să plec, tu rămâi şi eu plec. Te sun luni. 

A închis. 

Eram furios şi dezamăgit. Dacă aşa stăteau lucrurile - cum 
puteau ele să evolueze spre ceea ce sperasem eu? Să ne 
mutăm împreună? N-avea rost să mai spun nici un cuvânt. 
Dar de ce a participat ea la jocul cu mobilele? Sau, de fapt, 
n-a făcut-o? Mi-am imaginat numai că jucăm acest joc de-a 
mobilatul în comun? Nu-mi venea să cred că a fost aşa. 

Întâi m-am prefăcut doar că-mi place sfârşitul meu de 
săptămână singuratic. Doream s-o demonstrez, atât ei, cât 
şi mie. Apoi am început să-mi gust weekend-ul cu adevărat. 
M-am dus la cinema cu Max, obicei la care nu renunţasem 
total în săptămânile trecute, dar nu mai prelungeam 
escapadele ca înainte. De astă dată, după pizza am mers şi 
la o îngheţată şi m-am străduit să dau atenţie problemelor 
lui Max cu noul prieten al Veronikăi, evitând să mă implic cu 
indignări sau sfaturi. Mi-am făcut ordine în locuinţă şi am 


80 


trăit sentimentul reconfortant că şi existenţa mea este, de 
fapt, bine orânduită şi sistematizată. Am sortat facturi, am 
completat foi de virament, am capsat un dosar cu hârtii 
rezolvate şi am aşezat într-un coşuleţ altele, pe care nu-mi 
propun să le rezolv imediat. Am parcurs nişte manuscrise 
venite la redacţie pentru primele numere ale revistei 
juridice şi am schiţat câteva scrisori destinate unor autori 
dificili. Pentru ambele îndeletniciri nu aveam în programul 
cotidian de la birou nici răgazul, nici liniştea necesare. 

Apoi m-am apucat de ceea ce îmi propusesem de mult să 
fac. Am pus ordine în materialul strâns în legătură cu 
povestea lui Karl. Nu aveam prea mult. Am căutat în 
Biblioteca Universităţii referinţe la romanele-caiete din anii 
'40 şi '50, dar n-am găsit nimic. In schimb, exista multă lite- 
ratură istorică şi sociologică despre prizonierii de război 
germani şi despre cei întorşi acasă din captivitate, din care 
am aflat destule date interesante, dar nimic care să-mi fie 
de folos. Comitetul Naţional „Germania liberă“1$, grupările 
germane antifasciste, procedurile juridice şi condamnările 
pripite, orientarea structurării sociale iniţial după rangurile 
militare germane, apoi după o apropiere cooperantă cu 
administraţia rusească a lagărelor, iar în cele din urmă, 
când ruşii nu au mai impus restricţii la primirea pachetelor, 
după nevoile pieţei, unde se făcea negoţ cu bunurile din 
pachete - aceasta nu era lumea lui Karl şi nici a autorului 
său. Fapt valabil şi privind destinele celor repatriați târziu, 
dificultăţile lor de reîncadrare şi adaptare, problemele lor în 
căsnicie şi în relaţiile cu copiii, alcoolismul şi incapacitatea 
lor de a-şi găsi cuvintele, aspecte de care scrierile despre 
cei reveniţi din prizonierat se ocupau cu precădere. 

Cele mai multe indicii le promitea literatura beletristică. 
Poate că autorul nu imaginase el însuşi finalul, pe care nu-l 


16 Nationalkomitee „Freies Deutschland" a fost o asociaţie constituită 
în Uniunea Sovietică (la Krasnogorsk, în 1943) de militari germani 
prizonieri de război, ca şi de emigranţi comunişti nemți, cu scopul 
declarat al combaterii nazismului 


81 


avea din Odiseea, ci-l preluase de altundeva. Poate că 
modelul, dacă l-aş găsi, m-ar apropia de autor. Poate că 
profesorul de greacă ar deveni unul care să predea, pe 
lângă greacă, şi germana, poate că directorul de teatru ar fi 
un director anume, care făcuse furori, prin 1950, cu 
adaptarea scenică a unei nuvele despre o întoarcere acasă 
din prizonierat. 

În plus, era necesar să mă duc la Oficiul pentru Evidenţa 
Populaţiei, nu numai în legătură cu sora Barbarei, ci şi 
pentru a descoperi cine mai locuise prin 1945 în 
Kleinmeyerstrasse nr. 38 şi în casele vecine. Trebuia să le 
scriu acelor persoane, să le vizitez, să le fac, pe cât de bine 
eram în stare, portretul autorului şi să ascult ce puteau 
să-mi spună. Către sora Barbarei am schiţat o scrisoare, pe 
care-mi propuneam să i-o trimit, arătându-i-o întâi prietenei 
mele. 

Am făcut o baie şi am citit povestirea lui Leonhard Frank"? 
despre Karl şi Anna. Femeia la care se întoarce nu bărbatul 
ei, ci prietenul lui - care a ascultat iar şi iar relatări despre 
Anna, şi-a imaginat-o şi s-a îndrăgostit de imaginea ei, aşa 
că n-a rezistat ispitei de a-şi asuma rolul prietenului rămas 
încă în captivitate şi s-a dat drept soţul Annei - dacă ea ştie 
de la bun început că nu e bărbatul ei, de ce se poartă ca şi 
cum l-ar crede? Dacă nu ştie, dar are o bănuială, de ce nu 
întreabă? Pentru a-şi lăsa deschisă posibilitatea să mimeze 
spaima, ba chiar groaza şi să se întoarcă la soţul ei 
adevărat? Dar ea se rupe de soţul ei, cu mult timp înainte 
de întoarcerea lui, când pleacă împreună cu prietenul 
soţului. Cunoaştem şi povestea lui Martin Guerre!$, al cărui 
dublu, fermecător şi energic, a preluat şi el femeia, 
gospodăria şi pământul, s-a lăcomit, intrând în conflict cu 
familia, judecându-se cu ea pentru mai mult pământ şi a 
fost demascat în faţa instanţei, prin apariţia neaşteptată a 


17 Frank, Leonhard (1882-1961) - prozator german, autor al unor 
romane şi povestiri realiste, preocupat 


82 


autenticului de problematica socială. Kar/ şi Anna, de fapt 
un microroman (1927), îşi situează acţiunea în timpul 
Primului Război Mondial şi în perioada celor dintâi ani 
postbelici. 

Martin Guerre, crezut mort. Aici am înţeles atitudinea 
femeii; adevăratul Martin Guerre nu o iubise, o tratase prost 
şi o părăsise fără motiv. Dar în proza lui Leonhard Frank - 
cât de mult trebuie să-şi iubească un bărbat nevasta, ca să 
vorbească despre ea în aşa fel încât un altul să se 
îndrăgostească de ea, doar ascultându-l! Sau de fapt o 
trădează, povestind? Este această trădare ceea ce-l 
înstrăinează de femeia lui, care tocmai asta nu-i poate 
ierta? 

Duminică eram din nou convins că viaţa mea îmi aparţine. 
A fost o convingere iniţialtristă, apoi încăpăţânată şi în cele 
din urmă împăcată. S-a întunecat. Afară era rece şi umed, 
iar casa mea era plină de căldură şi muzică şi mirosea a 
rozmarin. 

La cinci după-masă am auzit soneria, şi în faţa uşii era 
Barbara. Udă, cu părul lipit de cap; apa-i picura din palton. 

- Am... am venit pe jos. 

- De la Basel până... 

- Nu, prostule, de la pod, unde mi-a intrat maşina în grevă, 
până aici. N-am fost la Basel, am rămas acasă. Poţi să-mi 
dai nişte haine uscate? 

A făcut duş şi s-a îmbrăcat cu lenjerie de corp şi şosete, 
jeanşi şi pulover de la mine. Apoi a venit să se instaleze pe 


18 Povestea lui Martin Guerre, prelucrată în numeroase cărţi şi chiar în 
filme TV, se bazează pe cazul autentic al unui ţăran francez din sec. 
XVI, dispărut de acasă după lungi ani de căsnicie. li ia locul un 
aventurier, care reuşeşte să înşele - datorită fizicului asemănător şi 
a cunoaşterii unor detalii din biografia adevăratului M.G., aflate de la 
un complice - nu numai soţia părăsită, dar şi majoritatea 
consătenilor. Descoperindu-i-se, după o vreme, înşelăciunea, este 
judecat, condamnat şi spânzurat 


83 


celălalt scaun al meu şi a apucat ceaşca de ciocolată caldă 
cu ambele mâini, de parcă voia să şi le încălzească. 

- Mulţumesc că mi-ai făcut ciocolată. Ce muzică-i asta? E 
frumoasă. 

- Arvo Part. O muzică fără început şi fără sfârşit; de câteva 
ore o tot ascult. 

A luat o înghiţitură. 

- Am de vorbit cu tine. Am aşteptat. 

- Există un alt bărbat. Nu aici, ci în Kenya. Nu l-am mai 
văzut de când sunt aici, dar nici în Kenya nu-l mai văzusem 
luni de zile, până să plec; mai precis - ultima oară în martie. 
Totuşi el încă mai există pentru mine, aşa simt. Şi e posibil 
să vină să mă caute. 

- Ai vrea să vină? 

Mă privea cu un aer chinuit. 

- Este... suntem... suntem într-un fel căsătoriţi. 

- În ce fel? Nu ştiam că există mai multe feluri. 

Din nou s-a uitat la mine chinuită. 

- E jurnalist american, mereu pe drumuri, şi niciodată 
n-am trăit efectiv împreună. De fapt, nici n-am vrut să ne 
căsătorim. Ce sens avea, el azi aici şi mâine în altă parte, 
iar eu în Germania, unde nici limba n-o cunoaşte. Apoi 
ne-am zis că aşa ne e dat să trăim: lipsiţi de statornicie, 
nelegaţi de nici o casă, nesociabili, aşa că, oriunde ne-am 
afla, ar fi bine să ne avem măcar unul pe celălalt. 
Crede-mă, nestatornică am fost mereu, şi cât am trăit în 
Germania, până şi în copilărie. 

l-am zâmbit. 

- Plecând dintotdeauna în weekend? Mi-a zâmbit la rândul 
ei. 

- Dintotdeauna. 

A mai băut o înghiţitură. 

- In aprilie s-a dus în Sudan, în zona de sud, unde stăpâni 
în ţară sunt rebelii, fireşte şi ei hărţuiţi şi în plus dezbinaţi 
de certuri. De atunci nu am mai auzit nimic de la el. Doar 
despre el: că a fost luat prizonier de rebeli sau de trupele 


84 


guvernamentale, că este implicat în tratativele bilaterale 
sau că s-ar ocupa de acţiuni caritabile - toate astea ar fi 
posibile. Uneori mi-am făcut griji pentru el şi alteori nu; a 
mai lipsit o dată un an întreg, fără să-mi dea vreo veste şi a 
revenit apoi cu un reportaj înnebunitor. Poate chiar îi ştii 
numele, Augie Markovich; a luat de două ori premiul 
Pulitzer. De altfel, ne-am şi promis să nu ne facem nicicând 
griji unul pentru celălalt. Şi-a clătinat capul: s-a mai 
întâmplat să nu-mi dea nici o veste, deşi ar fi avut 
posibilitatea s-o facă, asta ca să învăţ să mă ţin de 
promisiunea noastră. 

Continuam să aştept, nevrând să-mi repet întrebarea pe 
care o pusesem deja o dată. Nu avea să-mi dea şi fără 
îndemnul meu răspunsul? Nu voiam să insist, dar până la 
urmă n-am mai răbdat şi am întrebat-o: 

- Ce-ţi doreşti? Să revină în viaţa ta? Să rămână în viaţa 
ta? 

Avea o expresie derutată: 

- Nu ştiu. Cu tine n-am vrut să... S-a întâmplat pur şi 
simplu şi e frumos, nici nu-mi vine să cred ce frumos este. 
Totodată însă... 

Din nou, a schiţat acel gest din cap, ca o negaţie: 

- Nu mai ştiu cine sunt, de fapt. Poate că nu sunt aşa cum 
am crezut mereu - nu acea persoană nestatornică, nelegată 
de casă, nesociabilă? Te pomeneşti că sunt ca toate 
celelalte? Dorindu-mi o casă, o grădină, un câine, prieteni, 
copii, bărbat şi visând să mă-ntorc zi de zi în acea casă, un 
acasă cald, plăcut? Nu, nu vreau asta. Nu, urăsc asta, am 
urât asta dintotdeauna. 

- Dar dacă ţi-ar fi dor întâi de un bărbat şi de copii, numai 
după aceea de prieteni şi câine, şi abia la urmă de casă şi 
grădină? 

Şi-a păstrat aerul grav. 

- Inţeleg ce vrei să spui. Voi lăsa să treacă totul prin inima 
mea, Ok? 

- OK. 


85 


Şi-a golit ceaşca. 

- Mă ajuţi să-mi duc maşina la reparat? Şi mergem 
astă-seară la cinema? Şi pot să rămân la noapte la tine, 
până mi se usucă hainele? _ 

De atunci ceva s-a schimbat între noi. In weekend-ul 
următor am mai plecat o dată; nu mai ploua şi Basel-ul s-a 
ivit în faţa noastră frumos ca o jucărie, sub cerul albastru, 
limpede şi rece. Apoi, apropiindu-se Crăciunul, ne-am 
petrecut sfârşitul de săptămână acasă, ne-am întâlnit mai 
des şi în cursul săptămânii şi am dus viaţa normală a unui 
cuplu normal. l-am făcut cunoştinţă cu prietenii şi colegii 
mei, ea mi i-a prezentat pe ai ei, am mers la operă, deşi eu 
preferam concertele, şi ne-am dus la concerte, deşi ei îi 
plăcea mai mult opera, am văzut orice film african care se 
dădea la televizor sau rula la cinema, am preparat steluțe 
cu scorţişoară, pricomigdale şi pâinişoare dulci, am 
frecventat împreună un curs de yoga. Nu voia s-o prezint 
maică-mii, încă nu, şi deocamdată nici să meargă cu mine 
la sora ei. Dar ca semn de bunăvoință mi-a comunicat 
adresa surorii. 

Şi-a păstrat umorul, acelaşi ca la început, dar nu mai arăta 
la fel de mulţumită, nici la fel de veselă. De parcă legătura 
noastră ar fi debutat ca o enclavă, din care Barbara îşi 
eliminase grijile; acum însă enclava devenise parte 
integrantă a vieţii ei, iar grijile aveau cale liberă să ne 
împovăreze relaţia. Barbara îşi făcea reproşuri că nu-şi 
vizitase mama şi nici, ceva mai demult, tatăl, înainte de 
moartea lor; în ambele cazuri ar fi fost posibil, de ambele 
daţi nu păruse imperios necesar: când tatăl a fost dus la 
spital, Barbara se afla într-un schimb profesional la 
Edinburgh, ştiind că el depăşise cu bine infarctele prece- 
dente; medicii nu bănuiseră sau nu-i spuseseră că mama 
avea să moară de cancer atât de repede înainte de 
întoarcerea ei, oricum apropiată. Am mai aflat că aici ea nu 
se împăca uşor cu clasele cuprinzând copii numeroşi, cu 
lipsa de chef a elevilor, cu colegii obosiţi, după experienţa 


86 


cu clasele cu elevi mai puţini din Kenya, că în Africa lecţiile 
ei de germană şi engleză fuseseră întâmpinate cu mai mult 
interes decât la noi, că suporta mai greu decât altădată 
toamna noastră rece, umedă, cenuşie, că intervenise o 
înstrăinare reciprocă între ea şi vechii ei prieteni. 

Vorbeam mult despre noi, despre Veronika şi Max, despre 
foloasele dreptății şi despre diferitele ipostaze ale 
întoarcerilor acasă. Era de părere că ar trebui să-i pun 
maică-mii mai multe întrebări despre tata, că eram dator să 
discut cu Veronika despre problemele care mă îngrijorau la 
Max, că ar fi cazul să-mi valorific într-un eseu documentaţia 
despre foloasele dreptăţii. Ştia să mă asculte, când îi 
povesteam despre vreun necaz de la editură şi aducea un 
plasture, când mă tăiam la un deget în timp ce găteam. 
Făcea tot ce putea, ca să arate că-mi este alături. 

Câteodată tresărea noaptea din somn cu un țipăt scurt sau 
mă trezea, fiindcă nu reuşea să adoarmă ore în şir, deşi 
seara când citea i se închideau ochii. Câteodată plângea 
noaptea. O luam în braţe şi, când avusese un vis urât, îmi 
povestea ce mai ţinea minte din el. Despre altceva nu-i 
plăcea să vorbească. Eu în schimb îi spuneam poveşti, 
poveşti despre soldaţi care se întorc acasă, poveşti despre 
bătălii, poveşti despre cum se face dreptate, povestea lui 
Winkelried cel vorbăreţ în timpul bătăliei de la Sempach şi 
povestea lui Mennon şi a lui Eugen. De obicei adormea 
înainte de a-mi termina eu povestea. Se întâmpla s-o doară 
spatele ori membrele şi atunci îi făceam un masaj. 

Fireşte, mi-a vorbit şi despre acel bărbat al ei. Dar n-am 
aflat despre el ce mă interesa efectiv. Nu voiam cu 
adevărat să ştiu prin ce primejdii probabil că trecea sau 
trecuse ori cum le va fi depăşit. Nici nu doream să discut 
despre speranţele, aşteptarea şi fidelitatea pe care le 
presupune înţelegerea stabilită între ei doi. Eram dornic să 
ştiu ce anume iubise la el. Dacă mai iubea şi acum ce iubise 
cândva. Ce-i drept, nu-i putea scrie că s-a terminat, fiindcă 


87 


n-avea cum s-o facă. Dar ce i-ar fi scris, dacă ar fi avut 
cum? 

Nu era palpabil, dar totuşi mereu prezent. Poate că era 
atât de prezent tocmai fiindcă-i lipsea concreteţea. De câte 
ori o vedeam pe Barbara tăcută, absentă, meditativă, tristă, 
bănuiam că se gândeşte la el. Când răsfoia ziarul, de parcă 
ar căuta ceva, gândeam că o veste despre el căuta. Când 
suna telefonul, acasă la ea, mă gândeam că speră s-o sune 
el. 

Câteodată-i dădeam ultimatumuri: 

- Nu mai suport, Barbara. Dacă nu te decizi să fii cu mine, 
trebuie să iau eu o decizie. 

- Dar mă decid să fiu cu tine în fiecare zi şi în fiecare ceas 
când suntem împreună. 

- Nu, te decizi pentru mine abia când te decizi împotriva 
lui. 

S-a uitat la mine cu tristeţe. 

- Cum vrei s-o fac? Să scriu o scrisoare de despărţire şi s-o 
pun la oglindă, aşteptând să i-o întind fără un cuvânt, dacă 
o să apară cândva? În sinea mea mă pot decide cât vreau - 
hotărârea mea nu devine reală decât atunci când i-o 
comunic lui. 

Uneori, când rămâneam să dorm la ea, mă trezeam în 
plină noapte. Auzisem ceva? Se trântise portiera unei 
maşini? Demarase o maşină? Sunase el la uşă? Aruncase o 
pietricică în geam? Stând întins, treaz, ascultam sunetele 
nopţii, ceasul Bisericii lui Hristos, înaintarea unui tren când 
vântul bătea dinspre vest, poate foşnetul ploii în castanul 
din faţa ferestrei - şi aşteptam: dacă ar fi fost el, avea să 
sune a doua oară, să strige, să arunce altă piatră în geam. 

- Ştie unde trăieşti acum? o întrebasem, prima oară când, 
trezindu-mă, pândisem sunetele nopţii. 

- Da. Când a plecat în Sudan, mama tocmai murise şi 
hotărâsem să mă instalez în locuinţa ei. 

Aşa ştiam măcar că nu era cu totul lipsit de sens să 
pândesc zgomotele nopţii. Când şi când îmi propuneam, 


88 


până să adorm din nou, să studiez orarul avioanelor, să aflu 
la ce oră aterizează la Frankfurt ultima cursă de seară şi 
prima cursă de dimineaţă din Africa şi să calculez când ar 
putea el suna, cel mai târziu sau cel mai devreme, la uşa 
Barbarei. Însă nu mi-am pus în practică planul niciodată. 

A venit cu adevărat în plină zi. Sâmbătă. Fuseserăm la 
târguieli şi ne goleam sacoşele. Cele patru navete de vin 
cumpărate urma să le livreze magazinul; când s-a auzit 
soneria, Barbara mi-as zis: 

- A şi sosit vinul, şi s-a dus la uşă. 

Dar n-a strigat: „Trebuie dus în pivniţă, vă arăt eu unde“ şi 
nici „Lăsaţi-le aici, le ducem noi în pivniţă“. N-a strigat 
nimic nimănui, cum totuşi îi era obiceiul - nici furnizorului 
de vinuri, nici curierului care aducea coletele poştale, nici 
încasatorului chiriei. Stătea tăcută în uşă şi-i asculta - aşa 
cred - paşii, urcând de la parter pe primele trepte. 

Până când m-am dus lângă ea, iar în acelaşi timp el a 
cotit-o în casa scării spre etajul nostru. Atunci a scos ea un 
țipăt scurt, a coborât treptele în fugă, s-a aruncat de gâtul 
lui şi a plâns, iar ela lăsat să-i scape gentile de voiaj care 
s-au rostogolit cu zgomot pe scări şi a luat-o în braţe. Am 
ezitat o clipă. Apoi mi-am pus paltonul, am luat-o pe scări şi 
am trecut pe lângă ei doi. El îşi ţinea ochii închişi. Ea mă 
privea cu lacrimi în ochi şi mi-a şoptit „nu“; m-am oprit o 
clipă, dar cum ea n-a mai spus nimic, am continuat să 
cobor. Am mai aşteptat un minut, înainte de a lăsa să se 
închidă uşa de la intrare. Dar ea n-a fugit după mine şi nici 
n-a strigat nimic în urma mea. 


89 


PARTEA A TREIA 


Mai târziu am învăţat să povestesc pe un ton ironic cum 
tocmai încercam să reconstitui finalul naraţiunii despre un 
bărbat care se întoarce acasă după o lungă absenţă, urcă 
treptele şi în uşa locuinţei sale îşi vede soţia stând lângă un 
altul, şi cum într-o bună zi m-am pomenit stând eu însumi 
în uşă lângă o femeie al cărei bărbat revenea după o lungă 
absenţă şi urca treptele. Urmau întrebări precum: „N-ai 
ştiut că există acest alt bărbat?“ Răspundeam spunând 
adevărul: „Am sperat că pe mine mă iubeşte mai mult 
decât pe celălalt. Dar a alergat spre el şi i s-a aruncat de 
gât.“ Făceam o pauză şi râdeam: „Măcar am obţinut finalul 
naraţiunii“. 

Povestea s-a bucurat de succes, în special la femei. Ele 
găsesc că păguboşii sensibili şi trişti, care ştiu să piardă 
râzând vitejeşte, sunt nişte tipi interesanţi. 

Asta se întâmpla, cum spuneam, mai târziu, în sâmbăta 
aceea, însă, m-am oprit cu maşina lângă pădure, 
zicându-mi că o să-mi fie mai bine dacă mă plimb, dar am 
băgat de seamă că mă simţeam tot mai deplorabil, cu 
fiecare pas, cu fiecare mişcare, chiar şi cu fiecare respiraţie, 
încât seara am rugat un prieten medic să-mi prescrie nişte 
somnifere şi am închis telefonul. Citisem cândva că doliul 
după o iubire pierdută durează atât cât a durat iubirea 
însăşi şi am sperat că o s-o duc mai bine la primăvară. Când 
a sosit o scrisoare de la Barbara - plicul nefiind gros, 
evaluam conţinutul la o pagină - am purtat-o un timp la 
mine, până când am rupt-o şi am aruncat-o, necitită. 

Era cât pe ce să arunc şi dosarul referitor la povestea lui 
Karl. Mă săturasem de poveştile celor ce se-ntorc acasă. 
Unii se-ntorc şi alţii nu, şi ce-i cu asta? Karl s-a întors sau a 
plecat mai departe, ce-mi pasă mie? Augie s-a întors ase- 


90 


meni lui Odiseu, Barbara l-a aşteptat asemeni Penelopei, o 
Penelopă modernă, care nu mai ţese ziua şi destramă 
noaptea ce a ţesut, ci se îndrăgosteşte, dar ştie când 
trebuie să destrame cu hotărâre țesătura noii iubiri. Doar 
asta conta. Până la urmă am păstrat totuşi dosarul. 

Mi-am cumpărat o masă de sufragerie, patru scaune şi o 
canapea de piele. Îl vedeam des pe Max, mă întâlneam 
când şi când cu prietenii, într-adevăr, primăvara am început 
s-o duc mai bine, iar în toamnă m-am culcat cu o ziaristă 
care m-a invitat acasă, după recepţia oferită de editura 
mea, în cadrul Târgului de Carte de la Frankfurt. După ce 
am făcut sex cu ea, m-a acuzat că am forţat-o, că ea n-a 
vrut nicidecum, că m-am băgat în casa ei, deşi s-a 
împotrivit, că am hărţuit-o şi agasat-o din timpul recepţiei. 
M-am apărat cu indignare, m-am scuzat pentru cazul că aş 
fi înţeles greşit ceva, dar nu se putea să fi înţeles greşit 
totul; de invitaţia să urc la ea ca să beau un pahar îmi 
aminteam cuvânt cu cuvânt. Discuţia a fost neplăcută şi 
suficient de neliniştitoare ca să-mi propun să întreb în 
dimineaţa următoare un coleg dacă băusem cumva prea 
mult în seara dinainte. Dar am uitat s-o fac, iar când ziarista 
m-a sunat peste câteva zile acasă şi iar m-a insultat, 
incidentul îmi devenise indiferent. 

În aceeaşi toamnă, o editură din alt oraş mi-a făcut oferta 
să mă angajeze. Putea fi un nou început; se ivea şansa dea 
nu mai trăi în acelaşi oraş cu Barbara, de a nu mai trece 
prin speranţa şi teama s-o întâlnesc. Sau poate că plecase? 
Cu Augie? Nu cedasem niciodată ispitei de a-i forma 
numărul, ca să aud dacă răspunde. 

Editura mea a făcut totul pentru a mă păstra, iar Max şi-a 
rostit constatarea „Atunci n-o să mai mergem la cinema“ cu 
o atât de adâncă resemnare, încât m-a durut. Am rămas pe 
loc. Nici nu năzuiam la un nou început care ar fi semănat cu 
o evadare. 


91 


Nu, n-a fost aşa. Aş fi vrut să fie aşa. Mi-ar fi plăcut să mă 
port aşa: ironic, detaşat, superior, în realitate m-am purtat 
infantil. 

Nu pe un ton ironic povesteam scena din casa scării, ci o 
ridiculizam; am început s-o fac când am ieşit din nou în 
lume. Îmi băteam joc de trecerea uşuratică a femeilor de la 
un bărbat la altul şi de încrederea bărbaţilor în dragostea 
feminină. Era penibil, ceilalţi râdeau doar din politeţe, iar 
femeile mă priveau mai degrabă contrariate şi cu milă 
decât cu interes. Dar eu simţeam nevoia să-mi tot zgândăr 
rana. La încheierea unei seri, după plecarea celorlalți, 
rămânând cu un prieten la un ultim pahar de vorbă, ela 
încercat să-mi explice cu delicateţe că mă făceam de râs. 
Mi-a vorbit despre renegaţi care vor să-şi demonstreze 
superioritatea batjocorind ceea ce fusese temeiul existenţei 


lor: ateul - credinţa, comunistul - casa părintească 
burgheză, parvenitul - condiţiile de trai precare. Nu l-am 
înţeles. 


Adevărată este treaba cu somniferele. Cu ajutorul lor şi al 
alcoolului mă scoteam din circulaţie zile în şir. Când 
telefonul n-a încetat să sune, am smuls cablul din priză. N- 
am deschis când Barbara a sunat la interfon şi n-am 
răspuns când - cineva lăsând-o să intre în casa scării - s-a 
postat la uşa locuinţei mele, bătând şi strigându-mă. Eram, 
ce-i drept, beat, dar am ţinut minte suficient de bine 
momentul, ca să mă văd obligat să rup şi scrisoarea sosită 
ulterior. 

Reacţia mea nu s-a oprit aici. N-ar fi trebuit Barbara, dacă 
avea intenţii serioase, să mai scrie o altă scrisoare şi încă 
una? După cum ar fi fost datoare să nu se limiteze, dacă ar 
fi avut gânduri serioase, la singura dată când a sunat, 
bătut, strigat? N-avea de unde şti dacă fusesem acasă şi 
dacă efectiv o auzisem sunând, bătând, strigând. Că a venit 
şi mi-a scris, dar n-a revenit şi n-a scris din nou nu-mi 
dovedea decât că nu mă iubea destul. Ce-i drept, nu m-ar fi 
mulţumit nici a doua venire, nici a doua scrisoare, pentru că 


92 


dragostea adevărată te îndeamnă să încerci a treia şi a 
patra oară, de nenumărate ori. 

Masă, scaune şi canapea, Max şi prietenii - fireşte că viaţa 
îşi urma cursul şi că mi-a fost mai uşor după câteva luni. 
Disconfortul după noaptea cu ziarista nu consta în teama că 
aş fi violat-o. Nu o violasem. Dar simţise că am fost jignitor 
de neimplicat. Nevoia de apropiere şi tandreţe, frica de 
singurătate sau de demonii trecutului - nimic din ce uneşte 
doi oameni pentru o noapte nu găsise la mine. Nu făcusem 
decât să-i trag un număr şi-i provocasem o revoltă ca-n faţa 
unui viol. 

Aş fi dorit să ştiu dacă nu o scrântisem cumva - chiar în 
timpul recepţiei. Pentru că aşa resimţeam eu noaptea cu 
ziarista: de parcă s-ar fi desprins de mine - cum ţi se 
desprinde o perucă sau o mască - acea capacitate dacă nu 
să simt, măcar să mimez un dram de participare. Aveam 
oare momente de absenţă şi eram obligat să mă 
supraveghez? Cum să-i fi pus unui coleg o astfel de 
întrebare! 

Adevărul mai este că nu am sunat-o vreodată pe Barbara, 
cu intenţia să aud dacă răspunde. Dar i-am format numărul 
iar şi iar şi am lăsat telefonul să sune de două sau trei ori, 
până să închid. N-am urmărit nici s-o trezesc, nici s-o irit, 
nici să las măcar o dată telefonul să sune mai lung, până o 
să ridice ea receptorul. Prin cele două sau trei apeluri nu 
urmăream decât să fiu, cât de puţin măcar, prezent în viaţa 
ei. 

Nu e nevoie de un psihiatru ca să afli că nu trebuie să-ţi 
refulezi o durere. Că nu-ţi e de nici un folos să munceşti ca 
un apucat, să te culci cu vreo ziaristă pentru care nu simţi 
nimic, să-ţi faci din prima venită noua prietenă. Că suferinţa 
se cere asumată, gândind asupra ei. Sunt elemente uzuale 
de psihoterapie. 

Dar cum trebuie să procedez? Să meditez - la ce? Cât timp 
se cădea să stau acasă, să ascult discuri şi să citesc cărţi? 
Cât de des puteam vorbi cu prietenii despre durerea, 


93 


despre pierderea mea? Mă ascultau stingheriţi, nevrând să 
mă rănească, dar sperând că vom reveni curând la vechea 
rutină a amiciţiei. Am înţeles că a te lupta cu o suferinţă din 
dragoste nu presupune să te arunci în braţele următorului 
amor. Oricum, nu aveam chef s-o fac. 

Insă nici n-am putut constata că prietenii ori colegii care, 
după eşecul în căsnicie ori într-o legătură, treceau rapid la o 
nouă relaţie cu o parteneră mai tânără ar fi fost neapărat 
ajunşi din urmă şi doborâţi de trecutul neasumat. Sau că 
alţii, închişi în sine după o pierdere, ar fi reintrat în viaţă 
întăriţi. Uneori, alternativele refulării şi asumării îmi 
apăreau ca poziţiile culcat pe burtă sau pe spate ale 
bebeluşilor, poziţii succesiv recomandate şi contestate de la 
generaţie la generaţie. Imi aminteam de dialogurile pe 
această temă cu pediatrul şi asistenta, după ce s-a născut 
Max. 

Ce-i drept, când am fost în stare să lucrez din nou, am 
lucrat mai mult decât oricând altă dată. Situaţia din editură 
mi-o şi impunea: fiind achiziţionate şi înglobate alte edituri 
cu profil ştiinţific, au urmat raţionalizări şi concedieri, până 
când am rămas singurul specialist în domeniul literaturii 
juridice, revenindu-mi o răspundere corespunzător sporită. 
Sectorul meu era mai restrâns decât cel medical şi al 
ştiinţelor naturii, mai mic şi decât cel al lucrărilor destinate 
pescarilor,  veliştilor, scafandrilor şi altor hobby-uri. 
Conducerea editurii, provenind în mare parte din aceste din 
urmă domenii, probabil că nici n-ar fi dat atenţie faptului că 
sectorul meu se menținea pe linia de plutire doar ca o 
măruntă nişă în ansamblul preocupărilor. Dar seria de 
manuale iniţiată de mine trebuia fie abandonată, fie 
completată grabnic, investindu-se în ea ca să se afirme pe 
piaţă. Lucru valabil şi pentru revistă: ori îi sistam apariţia, 
ori mă băteam pentru calitate, afirmare, succes. Dedicasem 
ambelor proiecte prea multă muncă şi gândire, ca să-mi 
permit să renunţ la ele. 


94 


Să caut o relaţie feminină, să mă întâlnesc măcar cu o 
femeie - nu-mi rămânea timp pentru aşa ceva, în primele 
luni ale reorganizării editoriale. Plecam devreme la reviste, 
mă întorceam acasă târziu, călătoream frecvent. Chiar şi 
maică-mea îmi spunea că lucrez mult, nu prea mult, 
noţiune inexistentă pentru ea, dar mult, oricum. Când au 
apărut primele reuşite, unele manuale din seria promovată 
de mine devenind bestselleruri şi tirajul revistei crescând 
de la lună la lună, m-a cuprins obsesia de a face faţă pro- 
gramului meu de lucru cu eficienţă şi succes. Volumul meu 
de muncă creştea rapid; odată ce revista şi noua serie de 
manuale s-au impus, manualele şi compendiile mai vechi se 
cereau modernizate în conţinut şi ca prezentare grafică; se 
cuvenea ca tinerii jurişti, care se obişnuiseră cu editura 
noastră din timpul studenţiei, să găsească la noi, şi când 
începeau să-şi practice profesia, textele comentate de care 
aveau nevoie. Conducerea editurii a fost de acord să 
angajeze doi studenţi. 

N-am angajat-o pe Bettina de dragul frumuseţii ei 
catifelate. Nu i-am remarcat această frumuseţe, care nu 
intimida, nu era provocatoare, ci liniştitoare, decât atunci 
când a început să lucreze în redacţie. N-aş şti să spun ce 
anume din apariţia ei era atât de binefăcător ochiului şi 
inimii. Părul şi ochii de culoare castanie, gura cu buzele 
abia perceptibil  întredeschise, ciudata cumpănire a 
mişcărilor ei - de ce oare mă emoţionau ca o promisiune: de 
bunătate, acceptare şi răsfăţ? 

Era într-adevăr un om bun. M-a acceptat şi răsfăţat cum 
nu mai fusesem vreodată. Câteodată aveam sentimentul că 
mă lăsa să fac ce voiam, pentru că-i era indiferent ce 
făceam. Nu m-ar fi deranjat. De ce nu o relaţie întemeiată 
pe o reciprocă indiferenţă binevoitoare? Dar am băgat de 
seamă că nu puteam să-i accept eu răsfăţul. Nu doream 
să-i fiu dator Bettinei. Intrevedeam preţul pe care avea să-l 
ceară sau măcar ar fi avut dreptul să-l ceară. Nu te răsfaţă 
nimeni gratuit. În ultimă instanţă eşti răsfăţat în numele 


95 


dragostei. Chiar dacă aş fi fost îndrăgostit de Bettina, n-aş fi 
avut sentimentul că pot plăti preţul pentru atâta răsfăţ. 

Aveam prea mult de lucru ca să mai apuc să citesc cărţi. 
Dar Odiseea se afla la îndemână, lângă pat. Când eram 
prea surescitat pentru a reuşi să adorm sau când mă 
trezeam în plină noapte, câteva rânduri din textul familiar 
erau exact ce-mi trebuia. 

În cânturile 9 şi 10, Odiseu istoriseşte prima parte a 
peregrinărilor sale. De la Troia el şi însoțitorii săi pleacă la 
Ciconi; distrug oraşul, ucid bărbaţii, violează femeile şi-şi 
împart comorile prădate. De la Ciconi ajung la Lotofagi, 
care-i răsfaţă în aşa măsură pe tovarăşii de drum ai lui 
Odiseu cu fructul de lotus, dulce ca mierea, încât ei uită să 
mai plece, uită şi de întoarcerea acasă. La Ciclopii cu un 
singur ochi, care urăsc oamenii şi-i mănâncă, lui Odiseu şi 
însoţitorilor săi le merge destul de rău, dar Eol, care face 
din fiecare zi o sărbătoare, bucurându-se alături de soţie, 
de cei şase feciori vânjoşi şi de cele şase fete drăgălaşe, îi 
găzduieşte şi-i ospătează o lună întreagă. Lestrigonii le 
aduc noi necazuri lui Odiseu şi însoţitorilor; sunt uriaşi 
asemeni Ciclopilor, au, ce-i drept, doi ochi, dar ca şi Ciclopii 
urăsc şi mănâncă oamenii. Rămas cu o singură corabie, 
Odiseu acostează pe insula vrăjitoarei Circe, care-i preface 
tovarăşii în porci şi l-ar preface şi pe el, dacă - avertizat de 
zei - nu i-ar ieşi în cale cu sabia în mână, câştigându-i 
dragostea şi determinând-o să le redea însoţitorilor săi 
chipul omenesc, în cânturile 11 şi 12, cuprinzând a doua 
parte a peregrinărilor sale, Odiseu întâlneşte în tărâmul 
morţilor umbrele mamei sale şi ale altor femei de seamă, 
apoi este întâmpinat de sirene, care vor să-l ducă la pieire, 
ispitindu-l cu tulburătoarele lor cântece; apar Scylla, 
monstrul cu şapte capete, dinţi fără număr şi douăsprezece 
picioare, şi Charybda, care înghite de trei ori pe zi apa 
întunecată a mării şi de trei ori pe zi o scuipă; abia după 
aceea îi este dat lui Odiseu să petreacă vremuri bune 
alături de Calipso, cea cu bucle frumoase şi veşminte 


96 


parfumate. Ultimele femei întâlnite înainte de a se întoarce 
acasă, la Penelopa, sunt Nausicaa şi Areta, virtuoasa fiică şi 
înţeleaptă soţie a regelui Feacilor. 

Dacă ziarista violată o întruchipase pentru mine pe Cicona, 
iar Bettina, cu răsfăţul ei - pe Lotofaga, firesc ar fi fost să 
apară o femeie-ciclop cu un unic ochi, dar îmi propuneam 
să renunţ atât la uriaşa cu un singur ochi în frunte, cât şi la 
Scylla, monstrul având capete, dinţi şi picioare prea multe 
la număr, precum şi la Charybada care sorbea şi scuipa apa 
mării. Nici şansa să întâlnesc măcar una din şase surori 
care să aibă şi şase fraţi n-o întrevedeam. O carte 
aparţinând literaturii de divertisment din anii '50, pe care o 
găsisem la mama, se numea La duzină e mai ieftin. Dar o 
familie cu şase fii şi şase fiice constituie de regulă un 
subiect intens mediatizat, aşa că aş fi fost la curent cu 
existenţa unui asemenea clan aici, unde trăiam. Era oare 
cazul să mă mulţumesc cu mai puţini fraţi? Ori să accept, în 
locul unei familii, un grup şi să pornesc în căutarea unei 
soliste dintr-un cor mixt, a unei muziciene dintr-o orchestră 
sau a unei jucătoare de tenis dintr-o echipă de dublu mixt? 
Uriaşa care urma în succesiune logică ştiam de unde s-o 
iau: era casieră într-un supermarket, nu atât de impu- 
nătoare ca regina Lestrigonilor, comparată de Homer cu un 
vârf de munte, totuşi înaltă cât fiica reginei, caracterizată 
de poet drept viguroasă. Trona la casă ca un adult printre 
jucării şi când s-a ridicat o dată de pe scaun, ca să des- 
prindă din raftul pentru ţigări un pachet mai înţepenit, 
feminitatea ei colosală mă depăşea cu o jumătate de cap. 

M-am decis pentru corul mixt. Cântasem cu plăcere în 
corul şcolii; îmi spuneam că intrarea într-un cor mi-ar oferi, 
dacă aş reuşi să mă ţin întru câtva de termenele perioadei 
de probă, o bună destindere după atâta muncă. Aveam în 
vedere corul Bisericii Păcii, afirmat nu numai prin 
participarea la slujbe, dar apărând şi în concerte. Dacă n-ar 
fi fost atât de lungă lista de aşteptare pentru a fi primit în 
corul Asociaţiei Bach - asociaţie laică - l-aş fi preferat pe 


97 


acesta. Era oare o blasfemie s-o caut pe fiica lui Eol într-un 
cor bisericesc? Nu prea mă simţeam în apele mele, 
urmărindu-mi proiectul. Pe de altă parte, planul meu 
conferea un pic de structură vechiului joc al căutării şi 
peţitului, al găsirii şi abandonării; iar membra unui cor 
bisericesc nu se compara cu o călugăriţă, clasica provocare 
pentru un seducător care-l huleşte pe Dumnezeu. 

Nu se compara deloc. Primit în cor, am constatat că 
atmosfera era cât se poate de lumească. Cele două 
frumoase mult curtate, cea blondă la soprane, cea brunetă 
la vocile de alto, tânărul tenor adulat de cucoanele mai 
coapte, clica vechilor membri, amintind mereu de tradiţiile 
începuturilor, domnii mai vârstnici de la başi, urmărind plini 
de curiozitate şi dezaprobare tot ce se petrecea - nimic nu 
se deosebea de alte asociaţii. Nu am făcut curte nici uneia 
din cele două frumoase, nici veselei anesteziste sau ironicei 
asistente de jurist şi notar, care - ambele la alto - chiar îmi 
plăceau. Imi imaginam că Odiseu, oaspete în casa lui Eol, 
se purta prietenos cu toate fiicele lui, aşteptând ca una din 
ele să-l vrea. 

Pe cea care mă voia n-aş fi vrut-o eu. Lucra ca profesoară 
la şcoala de şoferi a tatălui ei şi era mistuită de o pasiune 
pentru automobil cum nu mai cunoscusem - detestând-o - 
decât la bărbaţi. Dar eram atât de posedat de proiectul 
meu, încât, atunci când m-a invitat, m-am dus fără nici o 
şovăire acasă la ea şi în patul ei. 

Mai greu mi-a mers cu vânzătoarea. Avea o minte lucidă şi 
suspicioasă şi a băgat de seamă că nu eram tocmai sincer, 
curtând-o. A trebuit s-o cumpăr, nu cu bani, ci cu daruri, 
care-i plăceau atât de mult, încât i-a devenit indiferent ce 
motiv mai puţin onest îmi inspira dărnicia. Am continuat 
să-i fac cadouri şi după ce m-am culcat cu ea; când a 
început să-şi uite suspiciunea, ar fi trebuit s-o părăsesc. Dar 
nici femeile nu se poartă cum trebuie. Barbara nu se 
purtase cum ar fi trebuit. De ce s-o fac eu? 


98 


În plus, făcea amor atât de fără menajamente, covârşitor, 
consumându-mă, că mă simţeam eliberat de mine însumi. 
Da, era o uriaşă, care nu mă sfâşia, dar mă smulgea din tot 
ce mă ţinea sub apăsare; mă scutura puternic, făcând să 
cadă de pe mine şi ultimele resturi de povară. Până când, 
părându-i-se că am intenţii serioase, m-a luat ea însăşi în 
serios şi a devenit afectuoasă. 

Se cuvenea să vină la rând o vrăjitoare. Între timp mi se 
accentuase pasiunea de colecţionar, care nu mai este 
interesată de obiectul singular, ci numai de completarea 
seriei. Să caut o specialistă în chirurgie plastică, fireşte nu 
una care să prefacă deliberat un om într-un animal, ci 
dimpotrivă, aptă să transforme un obraz deteriorat într-un 
chip atrăgător? Ori o chiromantă sau ghicitoare într-un glob 
de sticlă, fără puteri vrăjitoreşti, dar posedând arta de a 
prezice viitorul? Poate o artistă, care distruge şi creează 
iluzii? 

M-am decis pentru o cosmeticiană. Arta cosmeticienelor 
nu constă în a preface oameni frumoşi în răţuşte urâte, ci în 
transformarea unor răţuşte urâte în oameni frumoşi. Dar, ca 
şi în cazul chirurgiei plastice, trebuia pornit şi în domeniul 
cosmeticii de la ipoteza că, dacă ar vrea, i-ar sta în puteri 
să şi urâţească oameni. Un cabinet de cosmetică se afla 
chiar lângă strada mea. Lucrau acolo două cosmeticiene, 
proprietara mai vârstnică şi o angajată mai tânără. M-am 
programat la cea vârstnică, dar când am ajuns n-am 
găsit-o, aşa că mi-a făcut tratamentul cea tânără. Era 
originară din Persia, avea un obraz ca o caisă, un glas ca de 
caval şi mi-a masat faţa cu o dăruire care m-a adus în 
pragul lacrimilor. 

Aşa a început starea mea de tulburare. N-am plâns - a fost 
doar cât pe ce. Dar nu mai plânsesem din copilăria timpurie 
şi senzaţia m-a iritat. Apoi au început visele, care m-au 
iritat şi mai tare. 

Mă trezeam şi ştiam că am visat-o pe Barbara. O ştiam 
chiar înainte de a-mi aminti conţinutul visului: o mică scenă 


99 


banală, mergem împreună cu maşina, gătim amândoi sau 
facem patul. Ştiam, fiindcă mă trezeam întâi cu sentimentul 
binefăcător al unei familiarităţi fireşti, cum îl trăisem în 
zilele bune alături de Barbara. Apoi, când eram ceva mai 
treaz, sentimentul se transforma în dor, un dor ce părea 
iniţial uşor de împlinit, ca şi cum n-ar trebui decât să-mi 
întorc capul după Barbara şi să întind mâna după ea. După 
care, şi mai treaz, înţelegeam imposibilitatea de a-mi 
împlini dorul, îl mai simţeam o clipă, până când se prefăcea 
în dezamăgire. În fine, mă trezeam cu totul şi încercam 
să-mi aduc aminte de întreg cuprinsul visului. 

Ziua nu-mi aminteam de Barbara. Dorul mai vechi din 
timpul zilei se convertise de mult în ironie şi luciditate. Cum 
de-şi îngăduia dorul din vis să nu ţină seama de această 
convertire? Cum de avea o viaţă proprie? 

Altminteri nu prea mai obişnuiam să visez, aşa cum visam 
în copilărie. Aventuri cu urmăriri, evadări şi prăbuşiri, 
examene la şcoală sau - mai târziu - la universitate, situaţii 
cotidiene cu maică-mea, o dată o călătorie cu trenul 
împreună cu bunicul, când desfăceam unul după altul pa- 
chetele cu provizii pentru drum, dar nu le mâncam. Acum 
însă am mai avut un cu totul alt vis. Mă întorc seara dintr-o 
călătorie, cobor din taxi şi mă aflu în faţa casei. Casa a ars. 
Incendiul trebuie să se fi petrecut chiar în acea zi; ruinele 
mai fumegă. Nu mă îngrozesc. Sunt mai întâi mirat şi apoi 
cuprins de un sentiment intens de libertate şi fericire. Uf, în 
sfârşit am scăpat de toate, de clădirea locuinţei în care am 
fost nevoit să mă adaptez, de mobilele care mă împresoară 
şi mă pândesc, de lucrurile mele, pe care trebuie să le ţin în 
ordine, să le curăţ, să le îngrijesc şi să le repar. In sfârşit am 
scăpat de viaţa mea şi sunt liber să trăiesc alta. 

De câte ori mă întorceam dintr-una din numeroasele 
călătorii întreprinse în interesul editurii, îmi venea în minte 
acel vis. Şedeam în taxi, mă gândeam la casa arsă şi mă 
simţeam plin de speranţă şi dezorientat totodată, fiindcă nu 
ştiam ce altă viaţă aş putea să duc. 


100 


Dar casa era intactă şi rămâneam cu viaţa mea. 

Într-o seară de vară, revenind dintr-o călătorie, l-am găsit 
pe Max în faţa casei mele. 

Cămaşa îi era băgată neîngrijit în pantalon, părul ciufulit, 
el însuşi avea un aer pierdut şi nefericit. 

- Ce faci aici? 

- Eu... Mama... 

Mi-a arătat valiza depusă lângă incinta de beton în care se 
aflau tomberoanele de gunoi. 

- Are un prieten nou? Am clătinat din cap. 

- Nu se poate, Max. Hai să te duc acasă. Nu mi-a spus 
nimic când l-am luat de mână, i-am apucat valiza, m-am 
îndepărtat cu el spre maşina mea, ne-am suit amândoi şi 
am pornit. 

- E nebună. Aş fi putut lipsi mai mult. 

- A sunat la editură şi i s-a zis că te întorci astă-seară. 

- N-avea cum să i se zică aşa ceva. Nu ştiau când mă 
întorc, doar că voi fi mâine dimineaţă la editură. 

Am luat-o pe autostradă. Soarele apusese de-acum, 
coborând în spatele munţilor Pfalz, dar cerul mai strălucea 
în lumina înserării. Eram obosit de drum, avusesem de 
gând să mai stau puţin pe balcon şi să mă culc devreme. 
Îmi părea rău de Max. Îmi părea rău şi de mine. 

- Mama nu-i acasă. 

- Cum? 

- A luat avionul spre Florida, cu noul ei prieten. Prietenul e 
de-acolo. Mama mi-a spus că, dacă nu vrei să mă opreşti la 
tine, poţi să mă duci duminică la Inge. Până duminică mai e 
în concediu. 

Era marţi. Miercuri şi joi aveam foarte multă treabă la 
editură, vineri trebuia să ajung la Munchen, de acolo 
plănuisem să plec pentru un weekend la Chiemsee”. 

- Dar cu şcoala ce-i? 


19 Chiemsee - întins lac din Bavaria, pe insulele căruia se află 
apreciate staţiuni de vilegiatură. Acolo a fost construit, între anii 
1878-1885, şi somptuosul castel al regelui bavarez Ludwig al II-lea 


101 


- Ce să fie cu ea? 

- Cum vrei să ajungi dimineaţa la şcoală şi să te întorci la 
prânz? 

- Mama nu mi-a spus. 

M-am îndreptat spre încrucişarea autostrăzilor, am descris 
cu maşina un cerc şi încă unul şi m-am aflat, pentru a doua 
oară în aceeaşi zi, în drum spre casă. Max şedea tăcut 
lângă mine. 

- Cât m-ai aşteptat în faţa casei? 

- M-au lăsat acolo la două. Aveau avionul la cinci. Am 
întâlnit nişte copii şi ne-am jucat. 

- Ai mâncat ceva? 

- Nu. Mama a spus... 

- Nu mai am chef să ascult ce a spus şi ce n-a spus mama. 

Max tăcea din nou. De obicei se agita şi în sala de cinema 
şi pălăvrăgea în localul italianului, până i se aducea pizza. 
Am trecut pe la McDonald's şi am cumpărat hamburgeri şi 
cartofi cu ketchup. Apoi ne-am aşezat, acasă, la masa din 
bucătărie, să mâncăm. Nici unul din noi nu ştia despre ce să 
vorbim. 

- Ne sculăm devreme mâine dimineaţă. La opt trebuie să 
fiu la editură şi înainte de asta să te duc la şcoală. 

Aprobă din cap. 

- Îţi fac patul. Ai tot ce-ţi trebuie? Periuţă de dinţi, pijama, 
schimburi proaspete pentru mâine, caietele şi cărţile de 
şcoală? 

- Mama a spus... 

Şi-a amintit că nu mai voiam să ascult ce a spus şi ce n-a 
spus Veronika. Am deschis valiza, i-am pregătit pijamaua şi 
lucrurile pentru a doua zi şi i-am dat o periuţă de dinţi 
neîntrebuinţată, fiindcă nu i se pusese una printre lucruri. In 
timp ce se spăla pe dinţi, mi-am făcut patul pe canapea; lui 
i-am lăsat patul meu. S-a grăbit; mi-am dat seama că nu 
voia să se bage în pat abia când, terminând cu aşezarea 
aşternutului, aveam să ies din cameră. S-a întins şi m-a în- 
trebat: 


102 


- Îmi spui o poveste? 

Cum să-i spui un basm unui băiat de zece ani? M-am 
gândit la o legendă; legenda lui Hildebrand, care se 
întorcea după mulţi, mulţi ani acasă şi întâlneşte un alt 
cavaler. Este Hadubrand, fiul lui Hildebrand, care nu-şi 
recunoaşte tatăl, cum nici tatăl nu-şi recunoaşte feciorul. 
Hadubrand domneşte acum în ţară şi este indignat că 
străinul nu-l salută cu smerenia pe care un domnitor are 
dreptul s-o pretindă. Cei doi se luptă până la epuizare. Apoi 
Hildebrand îi întreabă pe Hadubrand care-i este numele şi 
din ce neam se trage şi-i dezvăluie că este tatăl său. Dar 
Hadubrand nu-l crede; el îşi socoteşte tatăl mort, iar pe 
Hildebrand îl ia drept impostor. Aşa că reiau lupta. 

- ŞI? 

Străvechea legendă reuşise să-l captiveze pe Max cel 
obişnuit cu benzi desenate şi filme, dorea să ştie cum se 
termină. 

- Hildebrand nu putea să se apere de o lovitură mortală, 
decât lovindu-l de moarte pe Hadubrand. 

- Aoleu. 

- Ei da, aşa au gândit într-o bună zi şi cântăreții care ne-au 
transmis legenda. De atunci au spus în cântecul lor că cei 
doi s-au recunoscut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat. 

Aşa a început viaţa mea alături de Max. Mi-am 
contramandat călătoria la Munchen. Miercuri, joi şi vineri 
l-am dus cu maşina la şcoală şi l-am luat de acolo. La 
sfârşitul săptămânii am făcut exerciţii de învăţare a 
drumului - jumătate cu tramvaiul şi jumătate cu trenul - 
care lega între ele cele două oraşe, am exersat şi drumul de 
zece minute de la ultima staţie a trenului, peste pod, până 
la şcoală. Alt exerciţiu a fost dedicat drumului până la 
editura mea, unde Max se înfiinţa, începând de luni, după 
şcoală, mânca la cantină cu mine şi-şi făcea lecţiile lângă 
mine, în biroul meu. În prima noastră luni am găsit seara în 
cutia poştală o scrisoare de la Veronika, informându-mă că 
se întoarce peste şapte săptămâni. Speram că Max va 


103 


sesiza că rolul meu de părinte-locţiitor nu este un fapt de la 
sine înţeles şi merită recompensat cu o bună purtare, pe 
durata celor şapte săptămâni. 

Nu s-a întâmplat aşa. Din zi în zi Max a devenit mai vioi, 
mai încăpățânat şi mai solicitant. A găsit un birou care 
stătea gol, unde-i plăcea mai mult să-şi facă lecţiile decât 
lângă mine. Prefera să se joace cu copiii întâlniți pe când 
mă aşteptase în faţa casei, decât să-şi vadă de lecţii. Când 
îmi terminam programul de lucru, îmi cerea să-l duc la 
bazin sau la cinema sau într-un hotel; simţea o bucurie 
ciudată să stea în holurile de hotel şi să comande Cola. 

Dar pe când el devenea mai agitat, viaţa mea devenea 
mai liniştită. Îmi propuneam mai puţin. Munceam mai puţin 
şi treburile mergeau şi cu mai puţină muncă. Am abandonat 
odiseea femeilor şi nu mi-am reluat căutările: nu mai um- 
blam după umbrele unor femei de seamă, după ispitele 
aducătoare de moarte, după un păr frumos şi veşminte 
parfumate. Am ieşit mai rar şi am simţit că odăile şi 
bucătăria locuinţei mele încep să-mi aparţină cu adevărat. 
Seara la nouă Max era în pat, ascultase o poveste şi 
adormea. Nu stăteam în vreun restaurant, aşteptând 
mâncarea comandată sau nota de plată, ci îmi luasem cina, 
spălasem vasele şi mai dispuneam de două sau trei ore, 
putându-le folosi după plac. 

Aşa m-am întors la Karl. Am scris Oficiului pentru Evidenţa 
Populaţiei şi am aflat cine locuise, pe la sfârşitul anilor '30 şi 
în anii '40, în Kleinmeyerstrasse 38: la parter Karl şi Gerda 
Wolf, la etajul întâi familiile Lampe şi Bindinger, la etajul doi 
Rudolf Hagert. Karl Wolf murise în 1945; Gerda Wolf s-a 
mutat în 1952 la Wiesbaden. Rudolf Hagert s-a mutat în 
1955 într-un azil, unde a murit în 1957. Gerda Wolf figura în 
cartea de telefon a oraşului Wiesbaden, aşa că i-am adresat 
o scrisoare, am motivat interesul meu pentru locatarii de pe 
vremuri ai imobilului din KleinmeyerstraBe 38 şi-am rugat-o 
să-mi acorde o convorbire. După trei zile i-am primit 
răspunsul. Mă primea cu plăcere. 


104 


Duminică am plecat cu Max la Wiesbaden. Am vizitat 
oraşul; am luat telefericul, al cărui vagon superior îşi 
umplea rezervorul cu apă, coborând la vale datorită 
greutăţii apei şi trăgând în sus vagonul celălalt; ne-am 
plimbat prin podgorii. Cu puţin înainte de ora trei l-am 
postat pe Max, cu o carte în mână, pe o bancă de carea 
promis să nu se depărteze, iar la trei fix am fost la Gerda 
Wolf. Avea vreo şaptezeci şi cinci de ani - o apariţie 
îngrijită, cu părul alb, zveltă, cu mişcări iuți şi precise. 
Apartamentul era mic, plin de cărţi, tablouri şi decoraţii, 
atârnate şi ele pe pereţi în rame mărunte, ca nişte tablouri. 

- Ordinele tatălui meu, mi-a spus, arătându-mi fotografia 
unui bărbat cu uniforma plină de decoraţii. 

- Karl Wolf a fost tatăl dumneavoastră? 

- Da. Când s-a anunţat în ziare că Fuhrer-ul nu mai e în 
viaţă, s-a împuşcat. Nu era pe front, pentru că-şi pierduse 
un picior. 

Ne-am aşezat la masa pregătită pentru ceai, a turnat 
ceaiul în ceşti şi a adus un chec marmorat făcut în casă. Am 
mai povestit o dată ce trecusem şi în scrisoare: povestea lui 
Karl, întoarcerea lui în casa din Kleinmeyerstrasse 38, 
ipoteza mea că autorul locuise în acea casă în timpul 
războiului sau curând după, ori că era un familiar al casei. 

- Nu aveţi alte date? 

Am negat clătinând din cap. 

- Presupun că autorul absolvise liceul, că nu a fost 
niciodată în Siberia şi nici măcar pe front. Dar nu ştiu nimic 
efectiv. 

M-a privit întrebător. 

- Cred că întâmplările trăite personal ţii să le relatezi 
corect. Nu laşi râurile siberiene să curgă spre sud, în loc să 
curgă spre nord. Nu pui nişte soldaţi să vorbească într-un 
limbaj folosit de personaje din romane sau din filme, dar nu 
de soldaţii reali. Ori totuşi da? Îşi propune un autor să 
corespundă clişeelor cititorilor? 


105 


_- Rudolf Hagert era chimist şi lucra în cercetare la BASF”. 
In plus era nebun după automobile. Nu-mi pot închipui că 
măcar a citit un roman. N-a avut subchiriaşi, nici înainte şi 
nici după război. Nici noi n-am avut. Doamna Lampe şi 
fiică-sa au luat în chirie nişte studenţi; mama a vrut să 
găsească mereu soţ pentru fiică şi chiar l-a găsit. Fiica s-a 
măritat cu Bindinger, un subchiriaş student. Student - a 
spus ea dispreţuitor - cine studia pe vremea aceea, în loc să 
fie pe front, era ori infirm, ori aiurit. 

- l-aţi cunoscut pe subchiriaşi? 

- In toţi anii aceia doar unul a avut politeţea să sune la uşa 
noastră şi să se prezinte. Doar unul singur. 

- Un infirm? Un aiurit? 

- Un tânăr plăcut; era mâhnit că nu l-au luat pe front, din 
cauza unei afecţiuni cardiace. Pentru că totuşi nu dorea să 
rămână atât de departe de linia întâi, am vorbit eu cu 
Freda, iar ea cu Karl, şi Karl l-a luat în cele din urmă. 

- Freda? Karl? 

- Baroneasa von Fircks, vechea mea prietenă, şi soţul ei 
Hanke, Gauleiter? al Sileziei. 

- Aţi aflat ce-a devenit tânărul acela? l-aţi ştiut numele? 
Oare... 

- ... oare scria? Habar n-am. Era student şi-şi va fi scris 
lucrările pentru facultate. Dar asta au făcut-o şi ceilalţi 
subchiriaşi. Nu-i mai ţin minte numele. Doamna Bindinger 
ar trebui să-l cunoască. Erau prieteni. 

- A murit anul trecut. 

Doamna Wolf a dat din cap, ca şi cum această moarte îşi 
avea dureroasa justificare. 

- Freda von Fircks şi Hanke mai trăiesc? 


20 BASF - Badische Anilin & Soda-Fabrik (Fabrica de anilină şi sodă din 
Baden) 


21 Gauleiter - în al Treilea Reich, conducător politico-administrativ al 
unui teritoriu ocupat 


106 


- Freda s-a remăritat şi s-a mutat cu soţul ei, Rossler, la 
Bielefeld. Karl Hanke - oare tinerii de azi ştiu atât de puţin 
despre istoria Germaniei? Se zvonea că a fugit prin Spania 
în Argentina sau că a fost luat prizonier de americani sau că 
a fost spânzurat de nişte soldaţi germani, ori omorât în 
bătaie sau împuşcat de cehi - Freda l-a declarat mort în 
1950, dar eu cred că e în viaţă. A fost cel mai bun. 

S-a ridicat de pe scaun şi m-a privit cu exaltare. 

- Purtarea lui cavalerească faţă de Magda, înrolarea lui 
voluntară la tancuri, apărarea oraşului Breslau? - nu 
degeaba a fost iubit de Fuhrer. 

Avea dreptate. Hanke fusese iubit de Hitler, atât de iubit 
încât Fuhrer-ul îl numise, cu puţin timp înainte de a muri, 
Reichsfuhrer SS în locul lui Himmler. Cetăţenii din Breslau 
nu l-au iertat niciodată că, răspunzător pentru 
transformarea oraşului într-o fortăreață, pentru apărarea şi 
distrugerea urbei în care afirmase că va rezista până la 
ultimul om, o ştersese la 2 mai 1945; fugise de pe o pistă 
aviatică pe care locuitorii fuseseră siliţi s-o construiască cu 
enorme sacrificii şi unde nu aterizase nici un avion, de unde 
nu-şi luase zborul nici unul în afara acelui Fieseler Storch3, 
ascuns de Hanke şi folosit de el pentru a părăsi oraşul. 
Poate că nu evadase din laşitate, ci intenţiona să-l 
întâlnească pe Schorner, pe care Hitler, tot la scurt timp 
înainte de a muri, îl numise comandant suprem al armatei. 

Nimic nu dovedea că fusese laş. In 1939 ceruse să plece 
voluntar pe front, când ar fi putut duce o viaţă confortabilă 
la Berlin, ca secretar de stat al lui Goebbels; anterior se 


22 Breslau - denumirea germanizată a oraşului Wrodaw din sud-vestul 
Poloniei, port pe râul Oder, urbe cu numeroase monumente istorice 
din sec. XIII-XVI 


23 Fieseler Storch este un tip de avion cu elice elaborat şi construit în 
uzinele Gerhard Fieseler din Kassel; denumirea Storch (barză) se 
datorează trenului de aterizare înalt. Zburând întâia oară în 1936, 
excelent dotat, a fost utilizat de-a lungul celui de-al Doilea Război 
Mondial ca avion de legătură, de supraveghere şi sanitar 


107 


pusese rău cu Goebbels, care se purta prost cu soţia sa, 
Magda, fiindcă se îndrăgostise de actriţa Lida Baarova; şi 
mai înainte îşi riscase postul de dascăl, din pricina muncii 
sale pentru Partid, şi chiar îl pierduse. Era un organizator 
abil şi inspirat; descoperise, atunci când nimeni nu era 
dispus să-i închirieze Partidului spaţii pentru adunări, sălile 
berlineze de tenis ca locaţii pentru apariţiile lui Goebbels; 
organizase transmiterea corespondenţelor de pe front şi 
scria el însuşi. Totodată, se servea din fondurile Partidului 
pentru scopuri personale, îşi crease în fortăreaţa Breslau un 
imperiu al luxului, era obtuz, insolent şi intolerant până la 
cruzime. Ei bine, da, Gerda Wolf nu greşea. Karl Hanke 
întruchipa probabil tot ce putea oferi nazismul mai bun. 

Când i-am povestit lui Max despre cariera lui Hanke, a 
reacţionat plescăind interesat cu limba. Lungile mele 
convorbiri telefonice, duse cu un istoric prieten cu privire la 
Hanke, îi treziseră curiozitatea. 

- Să fii curajos e bine, nu? 

Ne luam cina în balcon. Îmi închipuisem mereu ce frumos 
e să fii tatăl unui copil căruia să-i explici lumea - poate că 
mi-aş fi dorit, copil fiind, să am un tată care să mi-o explice. 
Nu ştiam că unui copil i se par simple întrebările dificile pe 
care le pune şi că aşteaptă să i se răspundă simplu, 
simțindu-se dezamăgit când îi dăm adecvatele răspunsuri 
complicate. Între timp mă lămurisem. Am privit cerul de 
seară, am mai luat o înghiţitură de vin şi m-am pregătit 
pentru dezamăgirea lui Max. 

- Curajul e bun, când e vorba de o cauză bună. Dacă-i 
vorba de o cauză rea, curajul... 

Ezitam. „Nu-i bun“ mi se părea prea palid, „rău“ - prea 
dur. 

- ... e rău? 

- Cum e şi cu hărnicia. Dacă faci cu hărnicie un lucru bun, 
hărnicia ta e bună. Dacă sapi cu hărnicie o groapă în care 
să cadă vecinul şi să se rănească, ai făcut ceva rău. Odată 
ce-i rău să sapi groapa, nu e bună nici hărnicia la săpat. 


108 


Max reflecta atât de concentrat, încât i se ivi o cută între 
sprâncene. 

- Hanke ăsta ar fi fost mai bun, dacă era laş? 

- Curajos sau laş, harnic sau leneş - asta nu contează dacă 
slujeşte o cauză proastă. 

Era oare aşa? Laşitatea şi lenea care sabotau o cauză 
proastă nu deveneau cumva virtuţi? Întrebarea şi-o punea 
şi Max: 

- Dacă sunt leneş la săpat, groapa nu se face aşa de 
adâncă şi vecinul nu se loveşte atât de tare. 

Apoi se lăsă antrenat de subiect: 

- Cum e de fapt - nu cad chiar eu în groapa pe care o sap 
vecinului? 

- Asta-i altă poveste. 

În loc să profit bucuros de întorsătura conversaţiei, nu 
m-am putut abţine de la rostirea unei poveţe de încheiere: 

- Valoarea curajului şi a hărniciei, a spiritului de economie 
şi a simțului ordinii depinde în orice caz de scop. 

- Eu nu ştiu deocamdată în ce scop economisesc. 

O clipă am crezut că Max face haz. Dar pe frunte-i persista 
cuta între sprâncene şi mă privea cu o expresie foarte 
serioasă. 

- Când ai adunat destul, cheltuieşti banii pentru un scop 
bun. 

- Dar dacă i-aş cheltui pentru ceva rău? Mi-am dat seama 
că spusesem, ce-i drept, ce socoteam că am datoria să 
spun, dar că nu credeam în vorbele mele. Curajul va fi fiind 
o virtute mai puţin prețioasă decât simţul dreptăţii, iubirea 
de adevăr sau de aproapele tău - dar este indiscutabil o 
virtute, iar dacă Hanke exista oricum pe lume, îl preferam 
curajos şi nu laş. Nu-mi plăceau leneşii, nu-mi plăceau 
oamenii care nu-şi drămuiesc banii şi nici cei care-şi aruncă 
ei înşişi existenţa într-un haos. Eram fiul mamei mele. Nici 
cu Max nu-mi propuneam să discut dacă hărnicia pe care 
i-o ceream la învăţătură sau ordinea pe care i-o pretindeam 
în casa mea erau puse în slujba unor scopuri pozitive. Ar fi 


109 


fost corect să răspund la prima lui întrebare: „Da, e bine să 
fii curajos, dar curajul singur nu e totul“. Era prea târziu s-o 
fac acum. M-am mulţumit să spun: 

- Să-i cheltuieşti pentru ceva rău? Să nu te prind. 

Am cerut de la Informaţii numărul de telefon al Margaretei, 
sora Barbarei. Când am sunat-o, m-a întrerupt imediat după 
ce mi-am spus numele. 

- N-am crezut c-o să mai apăreţi. 

- N-aţi mai... 

- Am aşteptat telefonul dumneavoastră cu ceva timp în 
urmă. Când aţi fost în contact cu sora mea? 

- Cum spuneaţi, cu ceva timp în urmă. Ani. 

- Barbara mi-a povestit atunci că aţi vrea să ştiţi cine ar fi 
putut să scrie despre noi şi ce se găseşte în hârtiile mamei 
noastre pe această temă. Tot despre asta mai este vorba? 

- Da. 

- Puteţi veni sâmbătă la unsprezece. Dacă vreţi să faceţi 
nişte copii, aduceţi un copiator. 

Mi-am procurat un aparat şi m-am dus sâmbătă la ea, la 
ora fixată. Din dorinţa de a nu întârzia, am sosit prea 
devreme şi am aşteptat după colţ, în maşină. Intr-un cartier 
cu locuinţe-tip construit prin anii '50, Margarete Bindinger 
ocupa jumătatea unei case cu două apartamente şi cu 
grădină. În copilărie mi-ar fi plăcut să ne instalăm într-un 
asemenea cartier, uneori făceam cu mama o plimbare 
duminicală şi observam cu jind cât de practic şi de 
prietenos era totul: casele cu pivniţă şi pod, cu un balcon la 
etajul întâi şi un altul chiar lângă intrare, având în spate 
micul geam al unei toalete, grădinile cu terasă, leagăn, 
bară pentru bătut covoare, pomi fructiferi, arbori decorativi 
şi straturi de zarzavat; iar pe stradă copiii umblau pe patine 
cu rotile şi-şi marcaseră spaţii pentru fotbal ori alte jocuri 
cu mingea pe echipe; îşi desenaseră şi pătrate pentru 
şotron. Acum copiii şi copacii crescuseră mari, în grădini nu 
mai erau decât gazon, arbuşti şi flori, iar pe stradă parca 
maşină lângă maşină. 


110 


Poarta grădinii avea în exterior un buton rotund care nu se 
lăsa învârtit şi în interior o clanţă. M-am jenat să-mi trec 
mâna prin gard şi să apăs clanţa, aşa că am sunat. S-a 
deschis uşa casei şi Margarete Bindinger mi-a spus: 

- Doar nu-i nevoie să vin să vă ajut. 

A rămas în uşă, până am ajuns în faţa ei. Era scundă şi 
uscăţivă, avea o faţă cenuşie şi o expresie de parcă i-ar fi 
plăcut să scape numaidecât de mine. În loc să-mi răspundă 
la salut, a arătat spre copiator şi m-a întrebat: 

- Consumă mult curent? 

- Nu ştiu. Evident, voi... Mi-a făcut semn să mă opresc. 

- Nu vreau să vă iau bani pentru cât curent o să consumaţi 
cu copiile. Aparatul dumneavoastră pare uşor de mânuit şi 
mă întrebam dacă n-ar fi bun şi pentru mine. 

A eliberat uşa şi a trecut în casă. Abia acum am observat 
că avea piciorul drept mai scurt şi se sprijinea într-un 
baston. M-a dus în camera cu vedere spre stradă şi m-a pus 
să iau loc la o masă mare cu şase scaune. Pe masă era o 
mapă. S-a aşezat faţă-n faţă cu mine. „Eu...“ M-a oprit din 
nou. În loc să mă lase să vorbesc, mi-a pus întrebări scurte, 
aşteptând răspunsuri şi reacţionând cu lipsă de răbdare 
când unele replici ieşeau mai lungi. Când o informasem de- 
spre Karl şi despre căutările mele de până acum pentru a 
descoperi autorul, m-a întrebat: 

- De ce vă interesează acest autor? 

- Îi cunoştea pe bunicii mei şi-mi cunoaşte zona natală, şi 
a scris un roman al cărui sfârşit mi-ar plăcea să-l aflu - sunt 
pur şi simplu curios. 

M-a privit drept în faţă: 

- Nu, nu sunteţi numai pur şi simplu curios. Dar ce-mi pasă 
mie. Barbara mi-a spus să vă ajut, de ce n-aş face-o. Nu vă 
ofer prea mult. 

Şi-a pus mâna pe mapă. 

- Mama n-a ţinut un jurnal. A păstrat scrisori, scrisori de la 
părinţii ei, de la cea mai bună prietenă, de la tatăl meu şi 


111 


de la noi, copiii. Câteva scrisori vin de la un bărbat despre 
care nu ştiu cine este şi cum s-au cunoscut. 

S-a ridicat de la masă. 

- Vă las singur. Strigaţi-mă când aţi terminat. 

Am deschis mapa. 

Mult stimată domnişoară Beate, Totul e cum trebuie să fie. 
Că dumneavoastră sunteţi acolo unde lumea e nevătămată, 
iar eu - acolo unde lumea îşi iese din matcă: aşa trebuie să 
fie. Că ne-am întâlnit - aşa trebuie să fie. Că nu mă iubiţi - 
aşa trebuie să fie. 

Trei zile au trecut de când mi-ati spus-o. Cu atâta grație, 
bunătate şi căldură, încât eu, deşi n-am găsit fericirea 
căutată, sunt totuşi într-un fel fericit. Poţi iubi fără să fii 
iubit şi să resimti faptul ca nedrept. Dar există şi o dreptate 
a iubirii fără răspuns. 

leri-seară am sosit aici şi din zorii zilei s-a pornit bătălia. 
Un fapt măreț. 

Vă mulțumesc că mi-ati îngăduit să vă fac martora 
gândurilor mele, când v-am stat în preajmă. Îmi permiteti 
să vă scriu în continuare? 

Al dumneavoastră, Volker Vonlanden 17 ianuarie 1942 

Următoarele epistole, scrise la distanţă de câteva 
săptămâni, erau asemănătoare: câteva fraze despre lume, 
câteva despre război, alte câteva despre Beate cu aurora, 
cu luceafărul de seară şi cel de dimineaţă, cu o ploaie 
caldă, cu aerul răcoros după o furtună, cu un pahar de apă 
după o zi petrecută în arşiţa soarelui, cu căldura sobei după 
o noapte în zăpadă. Am apreciat pasajul despre auroră: 

Nu, Beate, nu semănați cu aurora ivindu-se lent şi 
scăldânad lumea, treptat, într-o tot mai strălucitoare lumină. 
Există şi o altfel de auroră, scurtă ca durată şi de mare 
forță, care alungă noaptea dintr-o clipă într-alta, înlătură 
aburul nopții şi întemeiază ziua. De acest gen de auroră îmi 
amintiți dumneavoastră. A fost odată o revoluţie, în care o 
navă de război a dat semnalul decisiv cu o singură salvă de 
tun, obținând şi victoria decisivă, iar nava de război se 


112 


numea „Aurora“. Ştiţi că-mi puteți revoluţiona viața cu un 
singur cuvânt, nu-i aşa? 

De la sfârşitul verii, nu mai apar, pentru un timp, scrisori. 
O scrisoare de Crăciun explică de ce. Mai înţelegeam din ea 
că misivele din primăvară şi vară au atins inima Beatei şi au 
înduplecat-o. 

Dragă Beate, în iarna din urmă îti scriam că mi-ai deschis 
ochii în privința justetii unei iubiri fără răspuns. Ce ai crezut 
că am vrut să spun, de fapt? 

O iubire fără răspuns nu se potoleşte decât atunci când 
poate să respingă iubirea care a respins-o. Astfel îşi face 
dreptate - ori nu merită dreptatea. 

Am petrecut împreună o vară frumoasă, dar ce-a trecut a 
trecut. Rămâi cu bine! În timpul călătoriei de întoarcere am 
întâlnit o fată care-mi place. Ştii şi tu cum e. 

Volker 

Crăciun 1942 

Următoarea scrisoare fusese expediată cu un an şi 
jumătate mai târziu. Îi era anexat un decupaj dintr-un ziar. 

Mult stimata şi draga mea Beate, Nu trebuie să-mi luati în 
nume de rău portretul. Ştiu că nu faceți mare caz de 
persoana dumneavoastră şi nici nu doriți ca alţii s-o facă. 
Dar nici n-am scris textul anexat în acest scop. Nu pentru 
dumneavoastră l-am scris, ci pentru bărbații aflați pe 
câmpul de luptă. Că pe dumneavoastră v-am avut în fata 
ochilor, scriindu-l, iar acum bărbații de pe front vă au în fața 
ochilor - nu vă inspiră asta măcar un pic de mândrie? 

Eu cred că aşa s-ar cuveni. 

Al dumneavoastră 

Volker 

12 iunie 1944 

Articolul, o jumătate de pagină de ziar, se intitula „Şi din 
acest motiv“ şi era semnat de Volker Vonlanden. 

Nu mă iubeşte. Mi-a spus-o când am fost în ultima 
permisie. Ţine la mine, dar nu sunt adevăratul ei ursit, iar 
ea ştie că adevăratul ursit va veni şi-l aşteaptă. Câteodată 


113 


mă întreb unde luptă el: în Italia, în Franța, în Rusia? Poate 
că luptă chiar aici, lângă mine? 

Este o fată blondă, cu ochi albaştri şi o gură plină de 
voioşie. Îi place să râdă şi are un râs sonor. Fruntea Înaltă 
dovedeşte că are gânduri bune, iar bărbia - că nu se lasă 
doborâtă, de nimic şi de nimeni. Atunci când cad bombe, 
râde cu îndârjire şi se apucă de treabă. Are braţe puternice 
şi ştie să pună umărul la muncă. E înaltă, o siluetă dreaptă 
şi dacă o vezi mergând, ţi-ai dori să dansezi cu ea. 

Nu mă iubeşte. Într-o zi va iubi un camarad, pe cel care-i 
este sortit. Intr-o zi mă va iubi fata care mi-e mie sortită. Şi 
ea râde cu îndârjire când cad bombe. Şi ea pune umărul la 
treabă - la debarasare, în fabrică, la strânsul recoltei. Şi ea 
mă aşteaptă, dar încă n-o ştie. Mulţi dintre noi luptă pentru 
soțiile şi copiii lor. Ei ştiu că fiecare glonț care ajunge la 
țintă, fiecare atac izbutit, fiecare apărare menținută îi apără 
pe cei dragi. N-ai nevastă şi copil? Nici prietenă nu ai? Ai 
avut una, dar iubeşte pe altul? lubeşti şi nu eşti iubit? Chiar 
dacă nu o cunoşti - undeva există o minunată fată 
germană, căreia-i eşti sortit. Care râde cu îndârjire, pune 
umărul la muncă şi te aşteaptă. O fată care merită şi ea să 
fie apărată, ca şi nevestele şi copiii celorlalți. 

Și din acest motiv luptăm - pentru fericirea despre care 
încă nu ştim când şi cum va veni, dar ştim că va veni. 

Următoarei scrisori, care era şi ultima, Volker Vonlanden îi 
anexase iarăşi un articol, pe care însă l-am căutat în zadar. 
Se pierduse, probabil. 

Dragă Beate, 

Poate că vă interesează ce am scris recent. Oriunde 
privim, se prăbuşesc multe, şi mulţi imită şi împărtăşesc 
prăbuşirea. Ca şi cum oamenii ar fi case. 

Ce ne pasă de molozul şi cenuşa caselor! Să celebrăm, 
dumneavoastră şi cu mine, ceea ce este indestructibil, ceea 
ce ne va însoți şi întări în toate drumurile noastre. 

Sper să vă revăd. 

Al dumneavoastră, 


114 


Volker 

16 martie 1945 

Dar după scrisoarea ultimă mapa încă nu se golise. Am dat 
de un text dactilografiat pe douăzeci de pagini, cu titlul 
„Regula de fier“, care-l indica pe Volker Vonlanden ca autor 
şi nu era datat. Să fi fost acestea gândurile lui Vonlanden, 
pe care Beate, ca martoră, îi îngăduie să i le 
împărtăşească? Dar pentru cine şi pentru ce fuseseră 
gândite? Numai pentru martora Beate, ori pentru 
consolidarea propriilor certitudini, pentru studiu? 

Era vorba, iniţial, despre cele trei ere ale omenirii, dintre 
care prima cunoscuse dreptul naturii, al forţei, al luptei, al 
biruinţei şi impusese nimicirea celui slab, a celui străin, a 
duşmanului, a doua stătuse sub semnul îndemnului 
iudeo-creştin la iubire, pe când a treia revenea la dreptul 
celei dintâi. Cea de-a treia eră tocmai începea, a doua 
începuse odată cu decăderea Imperiului Roman, în 
continuare, se puneau în discuţie atât interdicţia de a ucide, 
cât şi uciderea duşmanilor luaţi prizonieri de către azteci, a 
războinicilor răniţi din Sparta de către spartani, a copiilor 
bolnavi din Roma de către romani. În sfârşit, urmau 
pasajele cărora textul le datora titlul. 

Regula de aur interzice în varii formulări să-i faci altuia 
ceea ce tu însuți nu vrei să înduri. Uneori această regulă a 
interdicţiei este înlocuită de regula unui imperativ. ea îti 
cere să faci pentru celălalt ceea ce ai dori să se facă pentru 
tine. Aşa sau altminteri, regula de aur este una a 
îndatoririlor. Unde găsim aici principiul de drept? Nici măcar 
primul dintre toate drepturile, dreptul de a te apăra când 
eşti atacat, nu este inclus. Conform acestei reguli, dacă nu 
vrei să întâmpini rezistență atunci când eşti atacant, nici 
nu-ți este permis să opui rezistență unui atacator. 

Dreptul nu-şi are temeiul in această regulă de aur, ci într-o 
regulă de fier. Ceea ce eşti gata să suporţi ai dreptul să-i 
faci pe alţii să suporte. Și pentru regula de fier există 
formulări diverse. Ai dreptul să-i expui şi pe alții circum- 


115 


stanțelor cărora eşti gata să te expui tu însuţi; ceea ce 
pretinzi de la tine ai dreptul să le pretinzi şi altora ş.a.m.d. 
Este regula din care se nasc şi se dezvoltă autoritatea şi 
conducerea. Eforturile majore pe care Fuhrer-ul şi le cere lui 
însuşi îl îndreptățesc să le ceară şi celor pe care-i conduce, 
iar ei sunt gata să şi le asume; pentru că şi le cere lui însuşi 
şi le cere şi lor aceste eforturi, ceilalți recunosc în el 
conducătorul, pe Führer. 

În sprijinul teoriei se aduc numeroase exemple. După care 
textul revine la interdicţia de a ucide. Interdicţia de a ucide 
nu-i face dreptate principiului de drept. Şi când ucizi este 
valabilă regula de fier. 

Odată ce eu infrunt moartea, am şi dreptul să omor. 
Înfrunt moartea de câte ori mă implic într-o luptă pe viaţă şi 
pe moarte, indiferent dacă lupta este sau nu este declarată 
fățiş şi cine o declară. Evreii nu ne atacă? Nu vor decât să-şi 
vadă în linişte de afaceri, sa-şi continue specula şi 
cămătăria? Slavii nu vor decât să-şi coacă pâinea şi să-şi 
fiarbă rachiul? Acestea toate n-au cum să-i apere. Germania 
a pornit lupta pe viață şi pe moarte cu ei. 

De parcă m-ar fi ascultat citind, aşa cum tragi cu urechea 
la o conversaţie, pentru a te arăta imediat ce ea se încheie, 
Margarete Bindinger s-a ivit în uşă. 

- N-am nici un răspuns la nici una din întrebările 
dumneavoastră. Nu ştiu dacă omul a apărut la noi acasă, 
într-o bună zi, după război. N-am absolut nici o idee dacă 
mama mea era însărcinată când l-a cunoscut pe tata şi 
dacă din această cauză căsătoria nu trebuia întârziată cu 
nici o clipă. Să-mi fie tată Vonlanden? Ce-i drept, am venit 
pe lume la numai cinci luni după nuntă, dar se spune în 
familie că semăn cu tatăl meu legitim. Astea v-au fost 
întrebările, nu-i aşa? 

Am aprobat din cap. 

- Când s-au căsătorit părinţii dumneavoastră? 

- În octombrie 1942. 


116 


Aşadar, Beate îşi va fi spus curând după frumoasa vară 
petrecută împreună, şi nu doar de Crăciun, că n-o să iasă 
nimic cu Volker Vonlanden. 

- Mama dumneavoastră a vorbit vreodată despre el? 

- Nu. 

- Probabil nici nu-şi amintea cu plăcere de el. A fost... 

-... un om neplăcut? Ei bine, sigur că n-a fost un om 
plăcut. Dar mama ştia să repeadă destul de tare pe câte 
cineva, iar dacă aşa se va fi purtat şi cu el, aş înţelege că 
Vonlanden a vrut să i-o plătească. 

Privea în gol, încruntată, cu buzele strânse, ca şi cum şi-ar 
aminti de câte ori maică-sa o repezise, când era copil. 

- Nu mă refer la nevoia lui de a se răzbuna pe mama 
dumneavoastră, ci la vorbăria lui despre dreptate şi... 

A pufnit dispreţuitor. 

- Mie nu mi-a răspuns nimeni la o iubire şi mi-aş fi dorit să 
fie altfel. Dar ce e nedrept în treaba asta? 

M-a privit ca şi cum ar fi aşteptat o replică de la mine. Apoi 
păru să-şi fi pierdut interesul pentru propria întrebare. 

- Oricum - dacă ai asemenea sentimente, ar trebui să le ţii 
pentru tine şi să nu te dai mare, a mai zis. 

- De ce a păstrat mama dumneavoastră aceste texte? 

- Nici de data asta nu ştiu să vă lămuresc. Mama nu trăia 
înconjurată de amintiri. Înţelegeţi la ce mă gândesc: să 
umpli albume cu fotografii şi să te uiţi la ele, să colecţionezi 
amintiri, să păstrezi pozele copiilor, să povesteşti despre 
trecut - toate aceste comori cu „îţi mai aduci aminte“, pe 
care le deţin familiile şi le scot cu plăcere din sertare ca să 
le arate unuia şi altuia, la noi n-au existat. Scrisorile pe care 
le-a păstrat, mama le-a ţinut numai pentru ea. 

Am derulat cablul pe care-l înfăşurasem în jurul 
copiatorului, l-am pus în priză şi am întrebat-o: 

- AŞ prefera să copiez totul - sunteţi de acord? 

- Ştiţi cum se procedează într-o arhivă: din materialele 
examinate pe care îţi propui să le foloseşti trebuie să laşi 


117 


câte o copie la arhivă. Mă ţineţi la curent cu ce-o să mai 
găsiţi - ne-am înţeles? 

- Inţeles. 

A rămas în picioare în uşă, privindu-mă tăcută cum 
copiam, pagină cu pagină. Nu-mi dădeam seama dacă mă 
supraveghea, ca să nu deteriorez ori să nu-mi însuşesc 
vreuna din hârtii, sau dacă era pur şi simplu o variaţie 
pentru ea că cineva îşi făcea de lucru în casa ei. Era linişte, 
nu se auzea decât zumzetul potolit al copiatorului; ştiam că 
Margarete Bindinger nu are bărbat şi copii, dar liniştea asta 
îmi dădea senzaţia, dincolo de singurătatea ei, că nici ea 
însăşi nu trăieşte efectiv în casă. La un moment dat am 
terminat, am rulat cablul, am pus copiile pe copiator şi 
cablul pe copii. Am luat totul sub braţ şi mi-am îndreptat 
poziţia. 

- De ce nu mă întrebaţi? Nu îndrăzniţi? Nu înţelegeam. 

- Nu vreţi să aflaţi nimic despre Barbara? 

- Nu... nu ştiu. 

Am spus-o şi ştiam că nu era adevărat. Fireşte că voiam să 
ştiu ce se întâmplă cu Barbara. De aceea mă simţisem atât 
de plin de elan în timpul drumului, ba chiar în ziua dinainte, 
când împrumutasem copiatorul, examinasem harta şi-mi 
stabilisem ruta călătoriei. 

- Nu ştiţi dacă vreţi să aflaţi ceva despre Barbara? 

Şi-a clătinat capul şi a râs, ca şi cum şi-ar bate joc de 
mine. 

- Atunci nici n-o să auziţi nimic. 

- AŞ vrea... Aş vrea doar să vă mulţumesc. 

- Vreţi totuşi să aflaţi ceva? 

Nu reuşeam să rostesc nici o confirmare, nici un refuz, nici 
măcar mărturisirea că nu ştiam ce vreau. N-am spus nimic. 
Mă privea pândindu-mă, şi i-am citit în ochi nu doar 
batjocura, dar şi cruzimea. Juca voluptuoasă un mic joc crud 
cu mine. Acum mai degrabă mi-aş fi retezat limba, decât 
s-o întreb despre Barbara. A văzut încrâncenarea de pe faţa 
mea, n-a mai pasionat-o jocul şi mi-a spus: 


118 


- A stat câţiva ani cu bărbatul ei la New York şi s-a întors 
în ţară, după divorț. 

Am făcut un ocol şi am trecut cu maşina pe lângă casa 
Barbarei. În Friedrichsplatz programul pieţei se încheia, 
standurile se demontau. Am primit fără plată cele câteva 
mere şi cartofii pe care i-am luat; vânzătoarea n-avea chef 
să mai pună în funcţiune casa de marcat şi cântarul. Peste 
tot erau resturi pe jos, trebuia să fiu atent pe unde calc. 

Casa Barbarei arăta aşa cum o păstrasem în amintire. 
Câteva minute m-am prefăcut că nu aştept să se deschidă 
uşa şi să apară Barbara, după care mi-am văzut de drum. 

Incă două weekend-uri şi Veronika avea să se întoarcă şi 
să-l ia pe Max. Mă obişnuisem cu el. Nu ştiam în ce măsură 
nevoia de a convieţui cu o femeie poate fi satisfăcută şi de 
convieţuirea cu un copil: nevoia de comunicare zilnică, 
firească, nevoia de a schimba impresii despre ce ai făcut 
peste zi, de a primi şi oferi un interes participativ, nevoia de 
mici ritualuri. In loc să beau o ceaşcă de cafea instant în 
timp ce mă îmbrăcam şi să mănânc o banană în maşină, 
mă aşezam cu Max la un mic dejun adevărat. Când ne 
duceam seara la bazin sau la un hotel, băiatul mă întreba: 
„Ai avut mult de lucru azi?“ Sau zicea: „Ce bine o ducem. 
Ziua se încheie şi putem să facem ce vrem.“ Zilnic 
aşteptam cu bucurie momentul în care îi spuneam lui Max 
poveşti, înainte ca el să adoarmă. După prima poveste 
despre o întoarcere acasă îşi dorea să asculte mereu şi 
mereu alta. Povestea în care un bărbat întors acasă îşi pune 
la încercare soţia care nu-l recunoaşte, făcându-i curte, iar 
ea îl respinge, rămânând credincioasă amintirii soţului. Sau 
altă istorie, când bărbatul verifică sentimentele nevesti-sii, 
povestindu-i despre o imaginară viaţă de familie fericită a 
soţului ei, printre străini, iar ea îl ascultă cu tristeţe, dar 
fără invidie şi plină de dragoste. Povestea când cel întors îşi 
găseşte soţia cu altul şi pleacă fără să fie recunoscut, 
nevrând să distrugă noua dragoste de care femeia lui are 
parte, după o lungă perioadă de doliu, ea crezându-l mort. 


119 


Într-o poveste cel ce se întoarce se răzbună pe un individ 
mincinos care i-a anunţat moartea, ucigându-l; într-alta, 
noul partener a rostit el însuşi minciuna interesată, iar cel 
întors, dezvăluindu-şi identitatea, se luptă cu impostorul, îl 
învinge şi-şi salvează soţia de un fals nou noroc, oferindu-i 
fericirea adevărată. Lui Max îi plăcea cu deosebire varianta 
în care bărbatul se întoarce tocmai în ziua fixată pentru 
recăsătorirea soţiei, vede perechea îndreptându-se spre 
altar şi trebuie să hotărască pe loc ce are de făcut. O altă 
variantă agreată de băiat era şi aceea când cei doi bărbaţi 
ajung să se cunoască şi caută în comun o soluţie pentru 
situaţia aparent fără ieşire. Mai erau şi poveştile despre 
bărbatul care se întoarce însoţit de altă femeie: fie pentru 
că în străinătate i s-a dat vestea eronată despre moartea 
soţiei sale, fie fiindcă femeia cealaltă l-a ajutat să evadeze 
din captivitate sau l-a salvat din cine ştie ce primejdie. 
Existau poveşti despre întoarcerea unui fiu, având sau nu 
un frate rău, o mamă vitregă rea, un tată blând sau aspru. 
Poveşti despre bărbatul revenit după ani de absenţă, tată 
sau fiu, care se simte atât de străin în casa lui, se 
adaptează atât de prost, se poartă atât de distant ori 
nedrept sau chiar ca un ticălos, încât îi aduce pe-ai săi la 
disperare, făcându-i să plece de-acasă. Abia când Max îmi 
tot cerea poveşti despre întoarcerea acasă, mi-am dat 
seama cât de multe ştiam. Am continuat să caut şi am găsit 
şi citit încă multe altele. 

Oare fără Max urma din nou să muncesc şi să călătoresc 
mai mult? Sau aveam să încerc iar să găsesc partenere 
ocazionale corespunzând ultimelor personaje feminine din 
Odiseea? Să mă întâlnesc mai des cu prietenii? Să învăţ să 
joc tenis sau golf? În drum spre casă m-am lămurit că nimic 
din toate acestea nu mă ispitea. Atunci? 

lată-mă pesemne cuprins de cunoscuta mid/ife-crisis, 
mi-am spus şi pentru o clipă m-am simţit mai bine, pentru 
că-i găsisem problemei mele un nume. Dar clipa a trecut şi 
m-am văzut aşa cum eram: patruzeci şi ceva de ani, 


120 


angajatul unei edituri, succes mediu şi venit mediu, o 
maşină banală, o locuinţă ordonată, nici o prietenă stabilă, 
nici o schimbare în rău sau în bine la orizont. Când m-am 
trezit autocompătimindu-mă, mi-a venit în minte Ahile, care 
- mort - îl întâlneşte pe Odiseu în Hades şi-i spune că ar 
prefera să fie zilier în viaţă, decât domnitor în imperiul celor 
răposaţi. 

M-am adresat în scris Institutului de Cercetare a Istoriei 
Militare, întrebând de Volker Vonlanden. După două 
săptămâni mi s-a răspuns. Aveau trei articole apărute în 
presă sub semnătura lui. Dar despre persoana lui nu ştiau 
nimic. Poate că numele era un pseudonim; pseudonimele 
sau semnăturile prescurtate erau absolut uzuale la 
reporterii de război. 

Articolele erau anexate: copii - nu decupaje - după paginile 
de ziar complete, cu frontispiciu şi dată. „Şi din acest 
motiv“, articolul pe care-l cunoşteam, apăruse la 10 iulie 
1944 în Deutsche Allgemeine Zeitung, „Bătălia“ şi 
„Indestructibil“ în 16 august 1942, respectiv în 4 februarie 
1945 în Das Reich. Ambele jurnale, primul - un cotidian, al 
doilea - un săptămânal, erau editate la Berlin, însă nu erau 
ziare berlineze şi nu implicau o legătură a lui Vonlanden cu 
Berlinul. Ştiam însă că Das Reich a fost gazeta lui Goebbels 
şi corespunde unei anumite exigenţe intelectuale, 
programatice; odată ce publicase acolo, era evident că 
Vonlanden fusese în relaţii cu acest cerc. 

Am presupus că „Indestructibil“ era articolul anexat de 
Volker Vonlanden ultimei sale scrisori către Beate. Se 
potriveau data şi tema. 

Despre dificultățile situaţiei prezente nu e cazul să vorbim, 
le trăim. Nu este nevoie să vorbim nici despre faptul că unii 
devin slabi, se îndoiesc de credința lor sau îşi pierd cre- 
dinta. Aşa se întâmplă când situaţia devine dificilă. Câtă 
vreme cei slabi îşi fac datoria, să nu-i judecăm, ci să-i 
ajutăm să-şi revină. 


121 


Să le amintim de ceea ce este indestructibil. Ceea ce ne 
rămâne în ciuda tuturor dificultăților, traversând toate 
greutățile. Am fost un popor sfâşiat, sărăcia se opunea 
bogăției, muncitorul din fabrică - stăpânului fabricii, satul se 
opunea oraşului, burghezia - nobilimii, banul se opunea 
spiritului. În ultimii doisprezece ani ceea ce ne diviza a 
ajuns la o împăcare. Ne-am transformat într-o comunitate. 
Am fost un popor bolnav - cultura era degenerată, 
societatea - iudaizată, moştenirea - viciat. In ultimii 
doisprezece ani am respins şi nimicit ceea ce dăuna 
spiritului şi trupului nostru. Ne-am însănătoşit. Am fost un 
popor nehotărât, nehotărât în privința viitorului la care 
năzuim, a drumului pe care mergem; nu hotărâsem pe cine 
să ne bazăm ca prieten şi pe cine să combatem ca duşman. 
În ultimii doisprezece ani am dobândit certitudinea menirii 
noastre. În inimile noastre stăpânim de-acum Reich-ul 
milenar. În lume ne aflăm abia la începutul lui, la începutul 
unei lupte de o mie de ani. 

Există unii care ne părăsesc şi ne trădează; ei vor incerca 
să ne ia ceea ce este al nostru. Nu le vom îngădui să 
reuşească. 

Articolul „Bătălia“ se referea la blocada Leningradului, 
despre care eu ştiam doar că le pricinuise enorme suferinţe 
locuitorilor săi şi că a fost în cele din urmă abandonată fără 
succes. Documentându-mă, am aflat că Hitler proclamase 
la 8 iulie 1941 că Leningradul trebuie ras de pe faţa 
pământului, la 8 septembrie 1941 poruncise, în locul 
cuceririi oraşului, asedierea şi înfometarea lui, iar la 14 
septembrie 1942 ordonase din nou ca Leningradul să fie 
distrus. Dar era de-acum prea târziu. Wehrmacht-ul?+ avea 
alte sarcini mai urgente; la 18 ianuarie 1943 blocada a fost 
străpunsă, la 14 ianuarie 1944 asediatorii au fost izgoniți. 


24 Wehrmacht - denumire oficială dată pe cel de-al Treilea Reich 
(1933-1945) forţelor armate naziste 


122 


Articolul lui Vonlanden pune în discuţie cavalerismul 
războiului modern şi recurge la exemplul asedierii 
Leningradului, având ca ţel înfometarea, cucerirea şi 
distrugerea oraşului. Autorul admite că lansând problema, 
îşi asumă, poate, o sarcină prea grea. Cavalerism faţă de 
bolşevici? Dar atât de simplist nu este permis să fie privite 
lucrurile, cerinţele cavalerismului neputând să depindă de 
calitatea duşmanului. Ne purtăm cavalereşte în propriul 
nostru nume, nu de dragul sau spre răul altcuiva. 

Esenţa cavalerismului este dedusă din regula de fier. 
Cavalerism înseamnă să nu pretinzi altuia să-şi asume ceea 
ce nu eşti gata să-ţi asumi tu însuţi. Germania este 
implicată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, fiind gata să 
ceară bărbaţilor, femeilor şi copiilor ţării să-şi asume 
sacrificii extreme. In consecinţă, Germania nu se abate de 
la cavalerism, dacă-şi înfruntă duşmanul cu extremă 
duritate. 

Aici intervine în articol o cezură. Oare cavalerism în 
accepţia curentă nu înseamnă menajarea celor slabi, a 
femeilor, copiilor şi bătrânilor de către cel puternic? Cum se 
împacă această accepţie cu esenţa cavalerismului, expusă 
mai sus? 

Mă aşteptam ca în răspunsul la întrebare să reapară cea 
de-a treia eră a umanităţii, abandonarea îndemnului 
iudeo-creştin la iubire şi întoarcerea la dreptul naturii, al 
forţei, al luptei şi biruinţei. Dar abandonarea şi întoarcerea 
se convertiseră în progres, un progres orientat spre o 
sporită egalitate. Cavalerismul presupune să-i priveşti şi 
să-i tratezi pe cei slabi ca egali. Ceea ce înseamnă, în 
vremuri de pace, să le recunoşti capacitatea şi nevoia egală 
de a fi fericiţi. In acest sens, în vremuri de pace accepţia 
curentă a cavalerismului este corectă. În război, însă, ea se 
dovedeşte greşită. In război, egalitatea celor slabi se cuvine 
echivalată cu egala lor capacitate şi nevoie de a ucide. De a 
ucide? Ei bine, da, chiar insul cel mai slab este îndeajuns de 
viguros ca să ucidă. 


123 


Articolul relatează că, în rândurile partizanilor, femeile 
luptă cot la cot cu bărbaţii, că sunt ajutaţi de bătrâni şi 
copii, nicidecum prea în vârstă ori prea tineri ca să tragă cu 
puşca, sa arunce o grenadă, să pună o mină. Asediu, 
înfometare, cucerire, distrugere - sunt loviți în mod egal cei 
ce sunt egali în capacitatea şi nevoia lor de a-i ucide pe 
nemți. Urmează încheierea articolului. 

Astfel se desfăşoară sub ochii noştri o bătălie cum n-a mai 
cunoscut istoria, de la bătălia pentru cucerirea Troiei. Nu 
este o bătălie a înfruntărilor zilnice; lungă vreme poate să 
domnească liniştea în fața porților Leningradului, cum în cei 
zece ani ai Iliadei liniştea a domnit în cea mai mare parte a 
timpului în fața porților Troiei. Troienii n-au fost înfometați 
ca leningrădenii, dar au ajuns atât de epuizați, orbiti şi 
nătângi, încât ei înşişi şi-au adus duşmanul în urbe. Troienii 
n-au fost bombardati şi mitraliaţi ca leningrădenii, dar în 
luptele din fata porților oraşului n-a existat cruțare. Când a 
început cea din urmă bătălie, ea a fost de o forță cumplită 
şi măreaţă şi nu putea sfârşi decât făcând Troia una cu 
pământul. Şi cea din urmă bătălie pentru Leningrad va avea 
aceeaşi forță, cumplită şi măreață, şi va trebui să 
sfârșească făcând oraşul una cu pământul. Va fi încheierea 
cavalerească a unei bătălii cavalerești. 

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, m-a chemat la telefon 
prietenul meu, istoricul, care descoperise cum şi-a găsit 
moartea Hanke. 

Fie că nu-l mai contactase pe Schorner sau nu se 
înţelesese cu el sau era prea târziu ca ei să se mai 
înţeleagă în orice privinţă - la 4 mai era în plină fugă, 
împreună cu alţii. Au înnoptat la Komotau, la un ţăran 
neamt; au fost trădaţi de argatul său ceh, care a înştiinţat 
partizanii; aceştia i-au atacat, i-au luat prizonieri şi i-au dus 
la închisoarea din Gorkau. Acolo au rămas câteva 
săptămâni, ofiţeri şi civili, Hanke nefiind recunoscut de 
gărzi, cum nu-l recunoscuseră nici partizanii. Până la urmă 
au fost transportaţi, alături de alţi prizonieri, la Seestadtl. 


124 


Era o zi însorită de primăvară. Pe şosea circulaţia era 
intensă, aşa că gărzile i-au lăsat pe prizonieri să înainteze 
pe calea ferată, paralelă cu şoseaua. Întâi au mers pe şine, 
apoi, când s-a apropiat un tren, pe lângă ele. Cu puţin 
înainte ca trenul să ajungă în dreptul lor, Hanke a sărit 
peste şine, câţiva l-au urmat, şi au coborât în goană panta 
spre pârâu, tufişuri şi pădurici. Dar trenul era scurt şi a 
trecut prea repede, iar gărzile au tras dinspre calea ferată 
asupra fugarilor. Alţi prizonieri au luat-o la fugă în direcţia 
opusă şi alţi cehi înarmaţi le-au preluat urmărirea. Pe şine 
au sângerat până la moarte doi dintre evadați, prinşi de 
locomotivă când încercau să sară peste linii. Prizonierul 
care a relatat faptele a descris o goană nebună, cu 
împuşcături şi ţipete. Hanke şi încă doi fugari au fost atinşi 
de glonţ şi apoi răpuşi de gărzi. Ceilalţi au reuşit să scape. 

Va fi fost oare printre aceştia din urmă Volker Vonlanden? 
Evadase din Breslau cu avionul lui Hanke, fusese luat 
prizonier de partizani, sărise peste şine şi coborâse panta în 
goană? 

In orice caz îl descoperisem pe autorul acelei poveşti 
despre o întoarcere acasă care mă interesa, în 1940-1941 
fusese student în oraşul unde trăiam acum, locuise ca 
subchiriaş la familia Lampe în Kleinmeyerstrasse 38 şi o 
curtase fără succes pe Beate Lampe. În iarna 1941-1942 
intrase sub aripa ocrotitoare a lui Hanke, fiind angajat - sau 
măcar recomandat sau sprijinit de el - ca reporter de război. 
In 1942 o întâlnise din nou pe Beate şi de astă dată reuşise 
s-o cucerească. Totul pleda în favoarea ipotezei că fusese în 
preajma lui Hanke în ultimele săptămâni sau luni ale 
existenţei acestuia. Era de asemenea foarte probabil că mai 
apăruse o dată, după război, în Kleinmeyerstrasse 38. 
Romanul îl scrisese cândva între această vizită şi mijlocul 
anilor '50, când căpătasem şpalturile de la bunici. 

Iniţial îmi plăcuse. Pentru că-i plăcuse Odiseea şi o folosise 
în chip ludic. Pentru că lectura romanului său constituise 
prima mea întâlnire - şi una nu tocmai rea - cu literatura de 


125 


consum. Pentru că finalul deschis, care nu era, ce-i drept, 
finalul gândit de el, îmi îngăduise salturi de imaginaţie. 

Pentru că este cu neputinţă să te preocupi atât de lungă 
vreme de cineva, fără să-l placi. 

Sau să-l urăşti. Chiar dacă nu ajunsesem până acolo - 
elementul ludic, pe care-l apreciasem la romanul lui, nu-l 
mai puteam aprecia citindu-i scrisorile şi articolele. Cu 
uşurinţă prefăcuse Hadesul într-un vis, marea într-un deşert 
şi pe Calipso cea cu buclele frumoase în Kalinka, femeia cu 
sânii plini; dar cu egală uşurinţă convertise lipsa de 
scrupule într-un principiu etic, înfometarea Leningradului 
într-un act cavaleresc şi seducerea Beatei într-un tribut 
adus dreptăţii. 

Oare mai doream să mă ocup de el de-acum înainte? Tot 
mai voiam să ştiu cum se încheia romanul. Deşi citisem 
atâtea istorisiri ale unor întoarceri acasă, deşi-mi 
imaginasem atâtea eu însumi, deşi improvizasem de atâtea 
ori un deznodământ al întâlnirii din Kleinmeyerstrasse 38 - 
doream să aflu cum povestise autorul însuşi acest 
deznodământ. Poate că era o întoarcere acasă care nu mai 
fusese nicicând povestită, nicicând scrisă, nicicând 
închipuită. Poate că era însăşi esenţa întoarcerii acasă. 

Max nu credea că un om rău ar fi putut povesti cea mai 
adevărată dintre toate  întoarcerile acasă. Cea mai 
încăpăţânată dintre speranţele unui copil este convingerea 
că adevărat şi frumos nu poate fi decât ceea ce aparţine 
binelui, iar răul nu poate fi decât fals şi urât. Şi eu însumi 
mai purtam în inimă rămăşiţe ale acestei speranţe şi n-aş fi 
fost dezamăgit dacă deznodământul romanului s-ar fi 
dovedit banal. Dar simţeam nevoia să aflu cum era. 

Însă nu-mi mai rămăseseră prea multe de întreprins. Am 
inserat în marile cotidiene şi săptămânale un text 
caracterizându-l pe Volker Vonlanden, căruia-i rezumam 
etapele biografice şi scrierile cunoscute mie; mă 
recomandam ca istoric şi solicitam alte informaţii. Doi 
detectivi şi-au oferit serviciile, un genealogist era dispus 


126 


să-mi livreze arborele genealogic al lui Vonlanden, iar un 
pretins prieten de pe vremuri cerea pentru informaţiile sale 
importante un avans de 500 de mărci. 

l-am scris Fredei von Fircks, care mi-a răspuns că nu-şi 
aminteşte să-l fi întâlnit pe Volker Vonlanden. Prizonierul 
care fusese împreună cu Hanke, poate şi împreună cu 
Vonlanden, şi evocase cele întâmplate lângă calea ferată 
luase legătura, în 1949, cu Norddeutsche Zeitung numai 
prin intermediul gazetarului care-i publicase relatarea. Ar fi 
trebuit să găsesc gazetarul, pentru a-l găsi şi pe fostul 
prizonier, iar acela era de pe-atunci bătrân, slăbit şi bolnav 
şi refuza să spună mai mult decât ceea ce relatase. Am re- 
nunţat. 

Hanke mi-a mai ţinut companie o bucată de vreme. 
Prietenul meu, istoricul, a descoperit nişte articole publicate 
de Gauleiter în  Schlesische Tageszeitung şi câteva 
discursuri rostite de el şi mi le-a trimis. Aveau o anumită 
coeziune lăuntrică. Corespundeau şi unor exigenţe din 
afară. Oare Volker Vonlanden fusese autorul lor din umbră? 

Hanke lua în serios ameninţarea înfrângerii, nu pomenea 
nimic despre arme miraculoase sau  întorsături 
providenţiale şi scria nu despre o viitoare victorie, ci despre 
o fericire trecută. 

Încă acum doisprezece ani bolşevismul năzuia să 
înglobeze Reich-ul Asiei. Aşa cum încerca atunci să-şi 
atingă țelul, investindu-şi toată forța politică, el tinde şi azi, 
investindu-şi ultimele rezerve militare, să invadeze Reich-ul 
şi Europa. Suntem recunoscători destinului că ne-a dăruit 
aceşti doisprezece ani şi ne-a dat posibilitatea să înfruntăm 
duşmanul cu arma în mână. Dacă bolşevismul ar fi ieşit 
biruitor în Reich cu doisprezece ani în urmă, cei care ar fi 
supraviețuit ar privi situația şi posibilitățile de azi ca un 
semn de îndurare a cerului. 

Într-un articol în care lua atitudine faţă de nişte manifeste 
inamice aruncate din avion, pare-se în număr mare, îşi 
îngăduia răgazul unei mici digresiuni etimologice. 


127 


Numele  Fuhrer-ului nostru ne reprezintă programul. 
Arborele genealogic al lui Adolf Hitler atestă că bunicul său 
se mai chema Hittler?5. Originar dintr-o regiune de pe 
malurile Dunării, la fel de aspră ca zonele noastre montane, 
Fuhrer-ul însuşi a precizat în Mein Kampf?’ că tatăl său era 
fiul unui ţăran sărac - al unui Häusler: Hitler şi Huttler din 
Ostmark?! echivalează cu Häusler de la noi. Când ne 
adresăm reciproc salutul „Heil Hitler', ne salutăm pe noi 
înşine, cei născuți în colibele şi căsuțele satelor noastre de 
munteni şi de ţesători. Steagul lui Hitler este steagul celor 
din colibe şi căsuțe, iar când propaganda inamică afirmă că 
acest război este războiul lui Hitler, noi ştim că este, de 
fapt, un război dus în numele celor din colibe şi căsuțe - al 
Huttler-ilor şi Hăusler-ilor. 

În cea din urmă cuvântare a sa, radiodifuzată şi tipărită în 
Volkischer Beobachter, nu se mai străduia să confere o 
rațiune militară apărării fortăreței Breslau, ci îi dădea o 
motivaţie existenţialistă. 

Motivația este că ne-am lepădat de tot balastul pe care-l 
căram de-a lungul existenței noastre, numindu-l eronat 
cultură, când nu era, de fapt, decât ieftină civilizaţie. 
Adesea eram încredințaţi că, odată cu distrugerea acestei 


25 Huttler - derivat din Hutte, colibă, căsuţă umilă 


26 Mein Kampf („Lupta mea") - lucrarea autobiografic-programatică a 
lui Adolf Hitler (1889-1945) a fost concepută şi publicată înainte de 
accederea la putere (în ianuarie 1933) a viitorului Führer, căruia o 
detenţie de 9 luni în Fortăreaţa Landsberg (Bavaria) i-a oferit, în 
1924, răgazul scrierii primului volum, „O reglare de conturi". Volumul 
II, „Mişcarea naţional-socialistă", încheiat în 1925, cuprinde an- 
samblul obiectivelor NSDAP (Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc 
German). Cartea constituie o sumbră premoniţie a regimului totalitar 
şi a politicii externe expansioniste ale celui de-al Treilea Reich. In 
pagini violent rasiste este prevestită şi „Soluţia finală" a exterminării 
evreilor 


27 Ostmark (Marca de Est) - denumirea temporară a Austriei, după 
anexarea ei (aşa-numitul Anschluss) de către Germania nazistă, în 
1938 


128 


culise exterioare a existenței noastre burgheze, vom fi şi 
noi înşine distruşi. Neadevărat. Zeci de mii de bărbați şi 
femei din fortăreața Breslau au trăit experiența că, 
despărțindu-se în mod deliberat de tot ce considerau că 
face parte, nemijlocit, din viaţa lor personală - de locuințele, 
amintirile, colecțiile lor, de mii de lucruri mărunte dragi 
inimii lor - nu s-au prăbuşit psihic. 

Vorbeam cu un timp în urmă despre războiul total şi 
credeam că-l şi ducem total. Abia azi ştim ce înseamnă să 
duci cu adevărat un război total. 

In completarea acestui text, prietenul meu, istoricul, mi-a 
adăugat relatările a doi martori oculari, care descriau 
buncărul lui Hanke: o scară largă, acoperită cu covoare, 
cobora într-un culoar larg şi el, de asemeni cu covoare 
aşternute pe jos, în care dădeau birouri prietenoase, 
funcţionale; mici ganguri duceau spre o bucătărie modern 
utilată, spre camere de duş şi baie, spre dormitoare şi spre 
o altă bucătărie, mai modestă, pentru personal. La capătul 
culoarului se afla camera lui Hanke: spațioasă, perfect 
luminată de lămpi ascunse, înzestrată cu mobile grele, cu 
tablouri şi covoare de preţ. Aici celebra Hanke, înconjurat şi 
în timpul zilei de femei frumoase, „somptuoase festinuri de 
seară, la care participau iarăşi femei, apariţii superbe, 
îmbrăcate cu rafinament, femei fermecătoare şi atractive, 
cum se vedeau înainte de război în jurnalele de modă. De 
unde veneau, în acele vremuri de restrişte, şi unde s-au 
dus, în haosul acela? Nimeni nu mai ştie azi. Cei care ar 
avea un răspuns au pierit odată cu fortăreaţa Breslau“. 

In vara lui 1989 mama s-a pensionat, iar cu acest prilej 
i-am făcut cadou un voiaj de o săptămână prin cantonul 
elveţian Ticino. Când eram copil, îmi povestise despre o 
vacanţă petrecută acolo, despre trenuleţul de munte lent şi 
silențios, care urcă de la Locarno spre Biserica Pelerinilor, 
despre piaţeta din faţa Bisericii, de unde cuprinzi cu 


129 


privirea oraşul şi lacul albastru?5, despre mesele şi scaunele 
aşezate pe mal în Ascona, din direcţia hotelurilor răsunând 
acorduri de pian, despre o călătorie cu vaporul spre grădini 
de vrajă şi despre văi neumblate, unde urlă cei din urmă 
lupi. Când i-am oferit cadoul, nu m-ar fi mirat să mă refuze. 

Dar a acceptat. 

Totdeauna, relaţia dintre mamele singure şi fiii lor unici 
este întru câtva comparabilă cu relaţia dintre soţi. Nu 
înseamnă că este fericită; poate fi la fel de lipsită de 
dragoste, cicălitoare şi agresivă, o luptă pentru putere 
întocmai ca o căsnicie. Ca şi în acel caz şi deosebindu-se de 
obişnuita relaţie dintre mamă şi fiu, nu există un al treilea, 
un tată ori nişte fraţi, care să poată prelua o parte din 
tensiunea ivită inevitabil într-o convieţuire atât de intimă. 
Relaţia nu se destinde decât atunci când fiul pleacă de 
lângă mamă şi nu rareori destinderea echivalează cu o 
non-relaţie, ca între majoritatea soţilor după divorţ. Dar se 
poate dezvolta după separare şi o relaţie relaxată, 
încrezătoare, vie; după ani de zile în care nu ieşisem din 
normele obişnuite ale raporturilor cu mama şi mă dădusem 
mare doar când şi când, dar mă şi plictisisem mereu un pic, 
săptămâna comună din Ticino mi-a părut ca o promisiune 
pentru o posibilă evoluţie a relaţiei noastre. Nu era numai 
plăcerea celor întreprinse şi văzute împreună; mama se 
implica în acest voiaj cu atâta bucurie, încât aveam 
impresia, uneori, că expresia distantă şi dispreţuitoare 
dispăruse de pe chipul ei. Am vorbit despre planurile ei 
pentru anii de pensie şi despre visul meu de a avea o 
editură proprie - ea îmi urmărea plină de interes sugestiile, 
cum le ascultam şi eu pe ale ei. Mă uimea cu câtă claritate 
şi inteligenţă deducea, din experienţa acumulată în viaţa ei 
profesională, şansele şi problemele realizării visului meu. 

Pentru că totul mergea atât de bine, am întrebat-o într-o 
seară, când stăteam aşezaţi pe malul lacului, în Ascona: 


28 Este vorba de lacul Maggiore, situat la graniţa Italiei cu Elveţia 
130 


- Nu mi-ai povestit niciodată cum ai trecut prin război - 
cum ar fi dacă...? 

A reacţionat evaziv: 

- Ce mare lucru ar fi de povestit? 

- Ai venit din Silezia, ai cunoscut Breslau-ul şi pe 
Gauleiter-ul Karl Hanke, ai fost martora apărării oraşului 
împotriva ruşilor, a cuceririi lui şi a izgonirii germanilor - aş 
vrea să ştiu cum a fost. 

- De ce? 

l-am povestit despre continuarea cercetărilor mele legate 
de povestea lui Karl. 

- Căutările m-au dus în regiunea ta. 

- Regiunea mea? Eu vin din Silezia de Sus. Breslau şi Karl 
Hanke înseamnă Silezia de Jos. 

- Recunoşti că trebuie să-mi povesteşti mai mult? 
Deosebirea dintre Silezia de Sus şi Silezia de Jos. 

A râs. 

- Recunoşti că n-am de ce să-ţi povestesc mai mult? 
Deosebirea dintre Silezia de Sus şi cea de Jos este, aş 
spune, cel mai neimportant amănunt din câte există. 

S-a oprit, sperând poate că voi râde şi eu şi voi renunţa. 
Apoi a dat din umeri, ca şi cum era nevoită să accepte că 
trebuie să spună mai mult. 

- In toamna lui 1944 ne-am strămutat din Neurade la 
Breslau, unde taică-meu a fost chemat să preia o sarcină în 
uzinele oraşului, pe care o mai îndeplinise cândva, actualul 
deţinător al funcţiei devenind indisponibil - nu mă întreba 
despre ce sarcină era vorba. Tata a fost inginer, atunci era 
deja pensionat, dar reactivat pentru uzinele orăşeneşti. 
Când Breslau a fost declarat fortăreață, i-au permis totuşi 
să iasă din oraş, împreună cu mama. Pe drumul refugiului 
i-au nimerit gloanţele aviatorilor aflaţi în zbor razant. 

- Dar tu? 

- Eu? 

S-a uitat la mine ca şi cum nu mi-ar înţelege întrebarea. 


131 


- Am... am rămas la Breslau până la sfârşitul războiului şi 
apoi am venit imediat încoace. 

- Ai trăit toată perioada fortificaţiei, de la început până la 
sfârşit? Ai intrat în buncărul lui? Ai... 

A râs din nou şi m-a potolit. 

- Nu atâtea întrebări dintr-odată! 

Dar nu părea dispusă să-mi răspundă măcar la o singură 
întrebare. Din scaunele noastre priveam lacul. Nu mai erau 
pianişti în hoteluri. Dar într-o barcă nişte tineri cântau 
şlagăre italieneşti şi melodiile ajungeau până la noi, întâi în 
surdină, apoi auzindu-se mai tare, amestecate cu râsete şi 
strigăte, apoi din nou încet, depărtându-se. 

- Cel mai rău lucru era pista de rulare. Ridicare, târâre, 
împingere, comenzile care te trimiteau de colo-colo, 
urletele şi insultele pe care le înduram. N-am să uit 
niciodată zgomotele avioanelor şi mitralierelor, vâjâitul, 
scârţâitul ca de  ferăstrău,  pârâitul,  bâzâitul lor. 
Împuşcăturile loveau piatra cu un pocnet şi trebuia să o 
luăm la fugă, ca să ne adăpostim sub poarta unei case; dar 
casele erau aruncate în aer, pentru a da lărgimea necesară 
pistei de rulare, aşa că drumul spre porţile caselor devenea 
tot mai lung. În timp ce goneam, avioanele ne vânau,; 
pentru noi, tinerii, mai mergea, dar pentru bătrâni... Intr-o 
seară am sosit acasă şi jumătate din casă nu mai exista. De 
departe am văzut perdelele fluturând în vânt, trandafiri roşii 
pe fond galben, şi mă minunam şi-mi ziceam: cum de 
seamănă cu ale mele? În noaptea următoare a venit un 
atac cu bombe incendiare şi dimineaţa perdelele arseseră şi 
împreună cu ele tot ce fusese în locuinţă. Stăteam în faţa 
casei şi prin adânciturile ferestrelor se vedea cerul albastru. 

Mama s-a întors spre mine şi m-a fixat cu privirea. 

- Sau vrei să auzi cum soldaţii - ai noştri - ne spărgeau 
locuinţele şi scormoneau după obiecte de valoare? Cum 
petreceau în pivnițe cu târfele? Sau cum o bombă a lovit 
clădirea poştei şi a sfâşiat o femeie în aşa fel, încât într-un 
loc îi era capul, într-altul un picior, colo maţele, de puteai să 


132 


îngrămădeşti bucăţi din ea într-o ladă micuță? Sau cum o 
altă bombă a lovit o trăsură cu un singur cal, a omorât calul 
şi a proiectat soldatul care-l mâna peste stradă, în grădina 
unei case? Când, uimit că scăpase, s-a ridicat şi mi-a surâs, 
casa s-a prăbuşit şi l-a îngropat de viu. Sau poate vrei să-ţi 
povestesc despre muncitorii străini, cei mai sărmani dintre 
sărmani, absolut pierduţi dacă erau răniţi? 

Vorbise tot mai repede şi mai tare, şi la masa vecină 
vizitatorii şi-au rotit capetele spre noi. Şi-a luat ochii de la 
mine şi a privit din nou spre lac. 

- Totuşi a venit primăvara. Când m-am trezit din somn, de 
ziua mea, era linişte şi am auzit mierla cântând, iar în 
grădină înfloriseră ghioceii şi începea să înmugurească 
liliacul. Era o dimineaţă frumoasă, deşi vedeam peste tot 
ruine şi dărâmături. A fost frumoasă şi ploaia. In Săptămâna 
Mare a plouat pentru prima oară după o lungă vreme. A 
început să plouă noaptea, iar eu dormeam într-o pivniţă 
care dădea spre o grădină şi m-a trezit foşnetul ploii şi n-am 
vrut să mai adorm, pentru că era atât de frumos. O ploaie 
călduţă, blândă, de primăvară, care-mi aducea în nări 
mirosul prafului ud. 

După un timp a dat iar din umeri. 

- Aşa a fost. 

-Îți mulţumesc. Atât pentru azi, sau atât pentru 
totdeauna? 

M-a privit uşurată şi un pic cochetă. 

- Pentru totdeauna? Cum vrei să ştiu dacă-i pentru 
totdeauna? 

Am fi putut parcurge drumul de întoarcere într-o singură 
zi, cum făcuserăm şi la ducere. Dar voiam să fac o oprire în 
locul unde trăiseră bunicii. Doream să le revăd casa, brazii, 
mărul, gardul viu din arbuşti de cimişir, pajiştea şi grădina. 
Voiam să stau pe malul lacului, să privesc apa şi să hrănesc 
lebedele şi rațele. Voiam să aflu dacă gările - cele două gări 
- îşi mai anunțau una alteia plecarea unui tren printr-un 
sunet de clopot. Voiam să-i prezint mamei universul unde 


133 


crescuse tata. Poate că astfel intenţionam s-o şi iau prin 
surprindere, să-i înfrâng rezerva, s-o fac să se controleze 
mai puţin. Oricum, i-am precizat unde ne aflam abia după 
ce ne cazaserăm la hotelul Die Sonne şi ne desfăcuserăm 
bagajele; după duş, ne plimbam pe malul lacului, înainte de 
cină. 

- Ai crezut că nu sunt atentă la numele localităţilor prin 
care trecem? 

Mă privea cu o umbră de ironie şi sfidare. N-am răspuns. 
Ne-am oprit într-un mic parc, unde pârâul satului se vărsa 
în lac. 

- Aici obişnuiam să hrănim lebedele şi rațele, bunicul şi cu 
mine. 

M-am dus lângă apă şi am scos din buzunar punga cu 
pâine uscată, strânsă în timpul meselor, iar păsările s-au 
apropiat înotând, ca pe vremuri, înainte ca eu să le arunc 
primele  firimituri, înainte să apuc măcar să fărâmiţez 
pâinea. Ca pe vremuri, s-a iscat o îmbulzeală, păsările mai 
puternice şi mai rapide înhătând firimiturile chiar din faţa 
ciocurilor celor mai slabe şi mai încete, iar eu încercam, 
prin aruncări bine ţintite, să ajung la o mai dreaptă 
împărţeală. 

Observând ce fac, mama a izbucnit în râs. 

- Vrei să înveţi rațele ce-i dreptatea? 

- Şi bunicul făcea haz pe seama mea. Aşa e natura, n-ai 
ce-i face, mă lămurea el: cei puternici capătă mai mult 
decât cei slabi, cei iuți mai mult decât cei lenți. Dar eu nu 
sunt natura. 

Mama mi-a întins palma deschisă, i-am pus în ea o bucată 
de pâine uscată, a fărâmiţat-o şi a aruncat firimiturile 
departe, spre lebede, doi părinţi albi şi cinci pui cu pene de 
un cafeniu deschis. 

- Lebedele îmi plac mai mult decât rațele. 

- N-ai dorit niciodată să ştii unde a crescut tatăl meu? 

Mi-a întins din nou palma şi le-a aruncat lebedelor alte 
firimituri. 


134 


- Ştiu ce urmează. Cum a fost tata, de fapt? Cum a fost 
când v-aţi întâlnit, îndrăgostit, căsătorit? Cum a plecat, cum 
a murit? 

A clătinat din cap. 

- De ce crezi că nu ţi-am povestit nimic? Nu vreau să 
povestesc. Nu vreau. Detest să povestesc. 

A vorbit cu atâta pornire, că-mi venea să nu mai spun 
nimic. Cunoşteam ieşirile impulsive ale maică-mii; îmi 
dădeau senzaţia că mă pot aştepta la orice, la orice 
infamie, la orice strigăte, la orice violenţă, şi că numai 
structura ordonată a cuvintelor şi frazelor îi impunea 
oarecare disciplină şi împiedica o situaţie extremă. Când 
eram copil, ajungea uneori să mă bată, ceea ce nu mă 
durea, dar îmi lua pământul de sub picioare. Mama mă 
lovea de parcă ar dori să mă respingă, să mă îndepărteze, 
să scape de mine. De câte ori se pornea, mă apuca panica. 
Acum însă aveam impresia că poate să-şi pună şi să-şi 
scoată din priză violenţa, că joacă un joc cu mine. Nu 
aveam chef să intru în jocul ei. 

După cină m-a întrebat: 

- Ce ştii despre tatăl tău? 

- Ştiu că a crescut aici, că în copilărie a avut un cal de 
lemn şi un coif din hârtie, că, intrând la gimnaziu, a primit 
în dar o cravată, un costum şi o bicicletă, că mai târziu 
purta un costum sport dintr-o stofă cu desen în oase de 
peşte, colecţiona timbre, cânta în cor, juca handbal, 
desena, picta, citea mult, că-i plăceau poeziile, că era miop, 
că după bacalaureat a fost scutit de armată, a studiat 
Dreptul, a venit în Germania şi s-a prăpădit în război. 

A râs. 

- Atunci ştii mai multe decât mine! 

Din nou a părut să aştepte, sperând să râd şi eu şi tema să 
fie încheiată. Apoi a respirat adânc. 

- A fost un aventurier. Un elveţian care studiază Dreptul 
şi-şi spune într-o bună zi că trebuie să fii nebun să stai în 
amfiteatre, în biblioteci şi seminarii şi să cauţi sensul 


135 


Dreptului şi al existenţei, pe când afară lumea sare în aer 
şi, odată cu ea, şi Dreptul şi existenţa. Cum a ajuns în 
Silezia nu ştiu. 

Ne-am cunoscut în septembrie 1944 la Neurade. Era o zi 
însorită şi caldă, m-am dus seara într-o ospătărie cu 
grădină, şi acolo şedea el, singur la o masă. M-am aşezat şi 
eu, aşteptam o prietenă, şi nu mi-am putut lua ochii de la el 
- uitasem cât de bine poate arăta un bărbat tânăr, dacă în 
loc de uniformă poartă un costum, un costum din tweed 
bine croit, cu vestă, cămaşă albastră şi cravată roşie cu 
buline albastre. Dintr-odată s-a ridicat în picioare, a venit la 
masa mea, zâmbind, şi m-a întrebat dacă-i dau voie să se 
aşeze lângă mine sau să mă invite la o plimbare şi apoi la 
cină. Eu... 

S-a oprit. 

- ŞI? 

- Am petrecut împreună seara şi noaptea, am mai avut 
parte de încă două zile şi două nopţi şi în dimineaţa 
următoare ne-am căsătorit. Apoi el a trebuit să plece şi nu 
l-am revăzut decât în aprilie 1945 la Breslau. Intr-o 
dimineaţă a apărut în pivnita mea din ruină şi mi-a dat un 
paşaport elveţian. Vorbea cu accentul lui elveţian, datorită 
căruia tot ce spunea suna mai puţin grav. Ca şi cum ruinele 
şi mizeria şi moartea n-ar fi atât de rele. S-a uitat la burta 
mea şi mi-a zis: „Aveţi grijă de voi doi“. Cu câteva zile mai 
târziu a luat-o pe o stradă greşită şi a fost omorât. 

- Ai... 

- Am văzut. Şi-a luat rămas-bun de la mine şi a cotit pe o 
stradă şi l-au împuşcat. Aşa se întâmpla uneori: în minutul 
ăsta mai puteai să umbli pe o stradă şi în clipa următoare 
nemţii şi ruşii se băteau pentru ea. 

Când s-a oprit iar, mă pregăteam să-i mai pun nişte 
întrebări. Dar atunci m-a privit în ochi. În tot timpul 
povestirii nu se uitase decât la mâinile ei, pe care şi le ţinea 
în poală. 


136 


- Avea înălţimea ta şi i-ai moştenit ochii verzi, oblici şi 
forma mâinilor. 

Fusese un fel de bis. Chipul ei nu lăsa loc nici unei îndoieli: 
reprezentaţia se încheiase şi căzuse cortina. 


137 


PARTEA A PATRA 


Când a căzut Zidul Berlinului, aveam febră şi stăteam în 
pat. Am adormit devreme, fără televizor, fără ştiri, fără 
imaginile tinerilor - băieţi şi fete - căţăraţi pe Zid la Poarta 
Brandenburg, ale berlinezilor din Est şi Vest strigându-şi bu- 
curia lângă pasajele de trecere, ale poliţiştilor RDG-işti 
stingheriţi, uimiţi de capacitatea lor de a se arăta 
prietenoşi. A doua zi dimineaţa, fotografiile din ziar 
aparţineau de-acum istoriei. Dacă erau documentele unei 
erori urmând să fie grabnic reparată sau ale începutului 
unei ere noi - autorul articolului de fond nu ştia să spună. 
Îmi aduceam aminte de revolta din 17 iunie 19532, de 
ridicarea Zidului la 13 august 1961, de revoluţia din Ungaria 
în 1956, de criza din Cuba, de asasinarea lui Kennedy, de 
aselenizare, de fuga americanilor din Saigon, de puciul lui 
Pinochet, de Nixon părăsind Casa Albă, de accidentul 
reactorului de la Cernobil. Toate amintirile erau însoţite de 
câte o imagine: muncitori cu steagul german lângă Poarta 
Brandenburg, zidari stivuind sub ochii unor soldaţi blocurile 
de beton, fotografia luată din avion a amplasării unor 
rachete, John şi Jackie într-o limuzină deschisă, un om 
încotoşmănat lângă un steag american fluturând straniu 
într-un deşert de nisip şi piatră, un elicopter pe acoperişul 
ambasadei americane, spre care se îngrămădeşte o 
mulţime de oameni, Allende, cu o caschetă pe cap şi o 
mitralieră în mână, pregătit să apere palatul prezidenţial, în 


29 Revolta, pornită în 17 iunie 1953 (în timpul dictaturii lui Walter 
Ulbricht), cu precădere de muncitorii berlinezi de pe marile şantiere 
de construcţie, care au lansat revendicări în primul rând economice, 
a fost de scurtă durată. Un roman-document datorat scriitorului RDG- 
ist Ştefan Heym (autorul cunoscutei cărţi Relatare despre regele 
David) se intitulează 5 zile din iunie 


138 


timp ce cureaua atârnândă a căştii îi anunţă de pe acum 
înfrângerea, Nixon pe gazonul din faţa Casei Albe, reactorul 
fotografiat din elicopter, fără nici un element ucigaş la 
vedere şi având totuşi ceva mortal în aspect. Pentru 
revoluţia din Ungaria nu exista o imagine memorată, ci o 
rememorare sonoră: mama şi cu mine am prins din 
întâmplare Radio Budapesta, care implora cu disperare 
lumea, în engleză, franceză şi germană, în ultimele zile ale 
revoluţiei, să-i vină în ajutor. 

Pe lângă istoria din depărtări a existat în viaţa mea şi 
istoria de aproape. De la ea ar fi trebuit să-mi rămână nu 
numai imagini, aş fi putut s-o trăiesc. Dar am ratat această 
trăire. Când au ieşit studenţii în stradă eu câştigam bani, 
când aş fi putut întâlni în California ultimii tineri hippie cu 
cununile lor de flori, eu urmam cursuri de masaj. Nu am 
demonstrat nici la Bonn împotriva înarmării postbelice, nici 
la Brokdorf împotriva depozitării de explozibile, nici la 
Frankfurt împotriva construirii pistei de decolare Vest. 

De astă dată nu mai aveam de gând să ratez istoria. Mă 
însănătoşisem dormind mai mult, m-am dus la editură şi 
mi-am luat concediu, m-am urcat în aceeaşi zi în avionul 
spre Berlin şi mi-am închiriat o cameră pe o stradă laterală 
lângă Kurfurstendamm. Pensiunea ocupa etajul al doilea şi 
al treilea al unei case de raport cândva aspectuoase, acum 
părăginită, camera mea era ticsită cu pluş şi obiecte kitsch, 
avea o cabină de duş din plastic, iar în mohorâta sală 
pentru micul dejun se lăfăia o junglă de plante artificiale. O 
privire în curte te făcea să uiţi că afară mai domnea lumina 
zilei. 

Am luat trenul orăşenesc spre Berlinul de Est şi am umblat 
pe străzi. Era ora prânzului. Bufetele pline, pietonii grăbiţi, 
care foloseau pauza de prânz pentru târguieli, şuvoiul de 
maşini Trabant, Wartburg şi camioane cocoşate pe arterele 
largi, mirosul dur de lignit ars, pe alocuri o grămadă de 
brichete de cărbune pe trotuar, aşteptând să fie zvârnlită 
prin fereastra de la subsol în pivniţă, ici-colo un steag roşu, 


139 


omagiind a 40-a aniversare a RDG - era cotidianul socialist. 
Cotidianul era cenuşiu, prea puţin diferit de cel cunoscut în 
timpul vizitelor mele de altădată în Berlinul de Est, înainte 
de construirea Zidului, ca elev cu clasa mea, mai târziu ca 
student participant la un seminar de Teorie marxistă a 
Dreptului şi Statului. Ca şi pe vremuri, acest cotidian mă 
tulbura, încetineala şi trudnicia existenţei, nepotrivite cu 
ritmul timpului, stângăcia încercării de a demonstra, cu 
becuri inutile, reclame plicticoase şi un joc de oglinzi în 
ferestrele unor clădiri noi o anume modernitate îmi 
aminteau de zadarnica seriozitate a copiilor care-şi 
construiesc universuri adulte şi se joacă de-a oamenii mari. 
Mă tulbura acest cotidian, deşi ştiam că universul pe care 
copiii îl construiseră aici era chinuitor de meschin şi că 
jocurile lor puteau fi ticăloase şi crude. 

M-am dus la magazinul universal din Alexanderplatz, unde 
se vindeau de-acum îngeri de Crăciun, sub chipul unor 
figurine înaripate pentru sfârşitul de an. M-am lăsat purtat 
de valul aglomerației la diverse standuri unde aveam pu- 
ţine de văzut şi n-am găsit nimic de cumpărat. Voiam să-mi 
cheltuiesc banii pe care-i schimbasem şi am căutat articole 
de papetărie, blocuri şi seturi de corespondenţă, mape şi 
clasoare, de care era nevoie oricând. Dar blocurile şi 
seturile de corespondenţă erau liniate, iar mapele şi cla- 
soarele arătau de parcă s-ar desface-n bucăți după prima 
întrebuințare. Intr-o librărie de pe bulevardul Unter den 
Linden am cumpărat nişte cărţi despre deschideri în şah, 
ştiind că nu le voi citi. 

Universitatea nu mai era păzită, ca pe vremuri, în timpul 
vizitei mele berlineze cu seminarul studenţesc. Am intrat, 
am simţit un miros pătrunzător de detergent şi 
dezinfectant, şi am dat de nişte aviziere, unde erau 
anunţate orele unor manifestări, orarul deschiderii şi 
închiderii instituţiei, şi erau comunicate ori amânate 


140 


întruniri FDJ*. Printr-o uşă deschisă m-am strecurat 
neobservat într-un amfiteatru aproape neluminat, unde se 
ţinea o prelegere despre literatura modernă din RDG. Am 
rămas până la sfârşit, fermecat de atmosfera de stranie 
vrajă a sălii încăpătoare, unde nu se aflau decât puţini stu- 
denţi şi nu ardea decât o lampă mică pe catedra 
profesoarei. Apoi am ieşit din nou în stradă. Cerul apăsător, 
cenuşiu se întuneca şi s-au aprins felinarele. Ce aşteptasem 
de la întâlnirea mea cu istoria? Ca oamenii să iasă la o 
demonstraţie? Să stea în grupuri pe la colţuri şi să discute 
situaţia? Să fie ocupate ministerele şi Radiodifuziunea? 
Atacată şi dezarmată poliţia? Dărâmat întreg Zidul? 

Evident, istoria nu era grăbită. Ea ţinea seama de faptul că 
în viaţă trebuie să şi munceşti, să faci târguieli, să găteşti şi 
să mănânci, că nu poţi renunţa pur şi simplu la treburile 
administrative, la activităţile sportive şi la întâlnirile cu 
rudele şi prietenii. Probabil că se întâmplase la fel în 
Revoluţia Franceză. Dacă la 14 iulie ai cucerit Bastilia şi n-ai 
lucrat, la 15 iulie e obligatoriu să te apuci de treburile 
rămase neterminate în atelierele de cizmărie ori croitorie. 
După dimineaţa petrecută în Piaţa Ghilotinei, la prânz treci 
din nou la pingelit şi la cusut. Ce să faci toată ziua în 
Bastilia cucerită? Dar lângă Zidul deschis? 

Oricum, berlinezii din Est îşi petreceau o parte din timpul 
pe care i-l lăsau îndatoririle cotidiene nu în Berlinul 
răsăritean, ci în cel occidental. Mergeau la cumpărături. Să 
compari mărfuri, sorturi şi preţuri, să descoperi oferte 
speciale, să deosebeşti chilipiruri adevărate de cele false, 
să întrebi, să ceri şi să negociezi fără ruşine - şi asta se 
cuvine învăţat şi exersat. 

Am traversat Kurfurstendamm şi Tauentzien, am intrat în 
magazine universale, în prăvălii de haine şi pantofi, în 
marketuri cu articole de construcţie, electronice şi 


30 FDJ- Freie Deutsche Jugend (Tineretul Liber German), organizaţia 
(comunistă) de tineret din RDG 


141 


alimentare, şi i-am observat pe cei ce târguiau. Acesta era 
oare Vestul? Işi arăta el faţa adevărată prin atitudinea celor 
ce nu se obişnuiseră cu el treptat, ci fuseseră nevoiţi să se 
adapteze la el de azi pe mâine? O faţă a lăcomiei? Dar apoi 
am văzut o pereche tânără privind şi luând în mâini cu 
atâta tandreţe sutienele, chiloţaşii şi cămăşuţele expuse şi 
plecând la urmă atât de fericiţi cu piesa aleasă, încât 
pesimismul meu comercial şi de consum mi s-a părut 
arogant. În Piaţa Wittenberg un vânzător ambulant de 
banane abia dovedea să desfacă ambalajele de carton, să 
aşeze mănunchiurile, să înmâneze fructele, să încaseze 
banii şi să dea restul. Nu-mi putea vinde numai o banană, 
trebuia să iau zece, mi-a zis. Un cumpărător din Berlinul 
răsăritean mi-a dăruit una. 

Şi a doua zi am umblat ore în şir prin Berlinul de Est, nu 
prin centru, ci prin cartierele de locuinţe. Străzi cu 
denivelări, trotuare al căror pavaj din dale mari ori blocuri 
mărunte de piatră fusese iar şi iar reparat cu pietriş sau 
gudron, garduri din lemn cenuşiu, aproape putred, faţade a 
căror tencuială se desprindea pe mari suprafeţe, lăsând la 
vedere cărămizile - întâi m-a mirat că paragina mi se părea 
atât de familiară. Apoi am înţeles că păşeam prin străzile 
trecutului meu, străzi ale oraşului meu natal din anii '40 
târzii sau '50 timpurii, străzi ale copilăriei mele. Am încercat 
şi am reuşit: ca pe vremuri, când eram copil, am sfărâmat 
şi azi, doar cu o singură mână, o şipcă cenuşie, putredă 
dintr-un gard. 

S-a întunecat. Ca şi ieri, cerul rămăsese atârnat deasupra 
oraşului de-a lungul întregii zile, plumburiu, iar la coborârea 
întunericului părea că se lasă apăsător peste case, parcuri, 
pieţe şi străzi. Mă uitam cu un anume dor la ferestrele 
luminate şi la falsa lor promisiune de adăpost ocrotitor. Şi 
când şedeam în metrou şi priveam oamenii întorcându-se 
acasă m-a cuprins dorul, deşi nu invidiam efectiv pe nimeni 
pentru căminul, familia şi casa sa. 


142 


La pensiune am întâlnit un jurnalist american sosit recent. 
La o cină comună m-a copleșit cu întrebări. Cum aveau să 
evolueze lucrurile? Oare cetăţenii RDG-işti aspirau la un 
stat german propriu, liber? Sau doreau unificarea celor 
două state? Ce-şi doreau germanii din Republica Federală? 
Oare va avea loc o reglare de conturi cu comuniştii? Ruşii 
aveau să rămână în RDG sau să plece? Gorbaciov avea să 
se menţină la putere? Ori urma un puci militar? Nu-l deranja 
că nu aveam răspunsuri la întrebările lui. Dar ce aşteptam 
eu personal de la evenimente? 

l-am vorbit despre cele două jumătăţi ale Germaniei, 
jumătatea occidentală catolică, renană, bavareză, trăind în 
abundență, vitală, extravertită, şi jumătatea răsăriteană 
protestantă, prusacă, austeră, severă în principii, 
introvertită. Jumătatea estică era în aceeaşi măsură parte a 
universului meu spiritual ca şi jumătatea vestică; doream 
să mă mişc în jumătatea estică la fel ca în Vest; să pot 
munci, locui, iubi, trăi şi în Est. Poate ar fi de-ajuns ca o 
RDG liberă să-mi fie accesibilă întocmai ca Austria sau 
Elveţia. Dar nu era mai firesc ca ambele jumătăţi să se 
unească într-un întreg? 

M-a lăsat să vorbesc. Ceea ce i-am spus nu ştiusem eu 
însumi, înainte de a o spune. Mi se părea întru totul 
convingător. Ca şi cum aş fi reflectat îndelung şi temeinic la 
aceste idei. Sau ca şi cum în peregrinările mele pedestre 
prin Berlinul de Est aş fi întâlnit, în locul caselor părăginite, 
lumea lui Luther şi a lui Bach, a lui Frederic cel Mare şi a 
reformatorilor prusaci. 

l-am explicat de asemenea interlocutorului meu de ce nu 
va avea loc o reglare de conturi. 

- Odiseu nu şi-ar fi permis să ucidă, la întoarcerea sa, 
pretendenţii şi să spânzure slujnicele care se încurcaseră cu 
ei, decât ştiind că nu va rămâne. A plecat din nou. Dacă ai 
de gând să rămâi, trebuie să găseşti soluţii de convieţuire, 
nu să reglezi conturi. Se ştie doar că în America n-a avut loc 
o reglare de conturi după Războiul Civil, nu-i aşa? Pentru că 


143 


America, după ce fusese scindată, s-a întors la ea însăşi, 
năzuind să rămână aşa. Şi când Germania se va întoarce la 
ea însăşi, aşa va dori să rămână. 

Mi-a surâs sau a râs de mine? Nu-mi era prea clar. 
Goliserăm împreună două sticle de vin. Dar eu unul eram la 
fel de îmbătat de trăirile ultimelor două zile. Trecut şi 
prezent, abundență şi austeritate, bucurie şi severitate, a 
trăi extravertit sau interiorizat - totul se potrivea şi se 
îmbina, lumea devenea rotundă şi întreagă, iar eu stăteam 
în miezul acestei lumi la un pahar de vin. 

Inainte de a lua avionul spre casă, m-am mai dus o dată la 
Universitatea de pe bulevardul Unter den Linden. De data 
asta am urcat la etaj pe treptele largi, de marmură roşie, 
trecând de peretele cu teza lui Marx că filosofii 
interpretează lumea în mod diferit, dar important este s-o 
schimbe. Coridoarele spaţioase erau pustii şi nici pe scările 
spre următorul etaj şi pe culoarele de acolo n-am întâlnit pe 
nimeni. Din nou, mirosul pătrunzător de detergent şi 
dezinfectant plutea în aer. 

Lângă o uşă, un aviz semnala un curs şi un seminar 
despre Dreptul constituţional al statelor capitaliste. În timp 
ce citeam temele cursului, uşa s-a deschis şi un domn a 
venit spre mine cu mâna întinsă. 

- Dr. Romer? l-am luat mâna. 

- Dr. Debauer. 

- Profesorul Pfister ni l-a anunţat pe Dr. Romer. Veniţi în 
locul lui? 

- Poate mai vine şi el. 

- Oricum, vă rog să intraţi. 

A făcut un gest de invitaţie, s-a prezentat ca Dr. Fach, 
mi-a luat pardesiul şi m-a condus într-o încăpere cu 
dulapuri suspendate pe pereţi şi o masă lungă, în jurul 
căreia şedea un grup de bărbaţi şi femei, mai tineri şi mai 
vârstnici; dintre bărbaţi, unii purtau cravată şi costum, alţii 
erau în pulover. Dr. Fach m-a poftit să iau loc la capătul 


144 


îngust al mesei. În timp ce vorbea, au mai sosit noi 
participanţi la întrunire. 

Am aflat că profesorul Pfister din Hanovra avea de mulţi 
ani unul dintre puţinele contacte juridice german-germane 
cu profesorul Lummer de la Universitatea Humboldt şi că 
amândoi căzuseră de acord ca acum, după căderea Zidului, 
să aibă loc cât mai repede un schimb de docenţi între 
Hanovra şi Berlin, în sensul preluării bilaterale a unor 
cursuri la cele două Universităţi. Il aşteptaseră aici, la 
Humboldt, pe docentul particular*! dr. Romer, dar iată că 
sosisem eu. 

- Domnule dr. Debauer, sunteţi şi dumneavoastră docent 
particular? 

- Încă nu mi-am încheiat cu totul lucrarea de docenţă. Nu 
vin din Hanovra şi nu am fost solicitat personal de 
profesorul Pfister. Dar... (mi-am încercat pur şi simplu 
norocul)... dar s-a considerat că în domeniul Dreptului statal 
şi administrativ este în mod special nevoie de întăriri. 

Îmi scrisesem teza de doctorat pe tema drepturilor 
cetăţeneşti fundamentale. 

Nu am fost întrebat cine „a considerat“ că se cuvine să 
predau la Universitatea Humboldt Dreptul statal şi 
administrativ. Am fost chestionat cu privire la lucrarea de 
doctorat şi la cea de docenţă, la alte lucrări şi proiecte 
ştiinţifice, cu privire la experienţa mea didactică în faţa unui 
public larg sau a unor grupuri mici, referitor la activitatea 
mea practică şi la angajarea politică. N-aş fi vrut să mint. 
Dar până la urmă nu frecventasem cursuri de masaj în 
America, ci predasem eu însumi cursuri de Dreptul consti- 
tuţional comparat, publicasem în Statele Unite şi eseuri, 
condusesem cercetări în Germania şi mă aflam în pragul 
încheierii lucrării mele de docenţă, în încăpere era mult 
prea cald, în ciuda unui geam deschis; transpiram. 


31 Docentul particular (în germ. Privatdozent) este un cadru 
universitar cu drept de predare, fără a fi angajatul acelei instituţii de 
învăţământ superior 


145 


Dulapurile, masa cea lungă, asistenţa numeroasă - mă 
simţeam ca un elev obligat să dea socoteală, în cancelarie, 
Consiliului profesoral. Poate de aceea îmi venea tot mai 
uşor să mint. O afirmaţie neostentativă a mea, că în mai 
multe landuri guvernate de Partidul Social-Democrat 
German aş fi fost implicat, ca un fel de colaborator ştiinţific, 
în câteva proceduri dezbătute în faţa Tribunalului 
Constituţional Federal, a fost salutată cu apreciative 
aprobări din cap. Şi când m-am autoavansat, din funcţia de 
lector al editurii mele, la cea de consilier ştiinţific al ei, 
promițând să procur gratuit literatură de specialitate 
bibliotecii universitare, declaraţia mea a fost luată la 
cunoştinţă cu satisfacţie. La sfârşit, dr. Fach mi-a mulţumit 
în numele departamentului pentru convorbire. 

- Collega Debauer, ne va bucura să începeţi la noi în 
decembrie, cu un curs şi un seminar despre Dreptul 
constituţional al Republicii Federale Germania. 

Aşa a început, în decembrie, un nou program cotidian. 
Predam lunea şi marţea şi lucram la editură în restul 
săptămânii. Pentru una din cele două zile din Berlin-Est îmi 
luam concediu, pentru cealaltă editura îmi acorda o învoire 
- contribuţia ei la unitatea germană. La început mă 
pregăteam acasă şi luam avionul spre Berlin luni dimineaţa. 
Dar curând m-am deprins să iau avionul vineri seara şi să 
iau cu mine cărţile de care aveam nevoie pentru prelegeri. 
Locuiam în casa de oaspeţi a Universităţii, o clădire din 
cărămidă de la începutul secolului, şi curtea interioară spre 
care dădea fereastra camerei mele era la fel de liniştită 
ziua ca şi noaptea, de parcă oamenii care lucrau sau 
locuiau în spatele ferestrelor aparţinând celorlalte clădiri ar 
fi căzut pradă unei vrăji, cufundându-se într-un somn 
adânc. Câteodată mi-i imaginam: în laboratorul pe care 
părea să-l găzduiască etajul de vizavi mi-i închipuiam pe 
chimişti sforăind lângă şuieratul becurilor Bunsen, în biroul 
de deasupra pe referenţii de specialitate cu capul şi pieptul 
culcate pe masă, în locuinţa situată în stânga curţii pe tatăl 


146 


prăbuşit în scaun, căruia sticla de bere îi căzuse din mână şi 
pe mama prăvălită în faţa plitei. 

Luam micul dejun într-un hotel situat la distanţă de două 
străzi. Înaintam cu o farfurie în mână de-a lungul unui 
bufet, luam o baghetă, ici puţin salam, colo un pic de 
brânză, la urmă unt şi marmeladă; îi arătam farfuria plină 
unui chelner şi mi se calcula costul exact: 73 sau 97 de 
pfenigi, ori, când mă răsfăţăm, o marcă şi 36 de pfenigi. 

În prima dimineaţă de marţi m-a însoţit dr. Romer. În 
seara dinainte îmi bătuse la uşă, se prezentase şi începuse 
cu mine o conversaţie care-mi pricinuise o senzaţie de jenă 
după alta. Când m-am eschivat, pretextând că mai am de 
lucru la pregătirea prelegerii, mi-a propus să mergem 
împreună la micul dejun. 

Găsea înjositoare obligaţia de a arăta şi de a ţi se calcula 
fiecare îmbucătură. Ar fi, spunea, meschin, l-ar expune 
suspiciunii revoltătoare că şi-a luat prea mult de mâncare, 
era o culme a tutelei şi controlului. Pesemne chelnerul lucra 
pentru Stasi*?. Apoi a întrebat batjocoritor: 

- N-a promis Marx: fiecare după capacităţile sale, fiecăruia 
după nevoile sale? 

Când am luat apărarea bufetului de mic dejun, a 
considerat că apăr Siguranţa Statului. Alesese ca temă a 
lucrării sale de docenţă interpretarea naţional-socialistă a 
Codului Civil şi găsise asemănări cu interpretarea socialistă. 
Laşitatea judecătorilor şi profesorilor, care ocultasera 
justiţia în al Treilea Reich de dragul carierei lor, ar fi egală 
cu laşitatea judecătorilor şi profesorilor din RDG. Curajul şi 
forţa de a rezista s-ar impune la fel acum şi aici ca atunci, 
acolo. Mi-a pus o mână pe braţ: 

- Nu trebuie să repetăm greşeala făcută de părinţii noştri. 
A opune rezistenţă - dacă nu înţelegem acest mesaj al 


32 Stasi - prescurtare de la Staatssicherheit, cunoscută denumire a 
Siguranţei Statului din RDG 


147 


istoriei, istoria nu este decât un măcel lipsit de sens şi de 
Scop. 

Mi-a apăsat braţul: 

- Este misiunea noastră istorică. De aceea ne aflăm aici. 

L-am privit pentru prima oară foarte atent: obrazul rotund, 
amabil, mulţumit, mâinile cărnoase, silueta corpolentă. Nu 
ştiam exact ce anume şi cât de mult mă contrariase din 
spusele lui. Dar ştiam că nu-mi plăcea, nici cum arăta, nici 
cum şedea în faţa mea, nici cum îmi apucase braţul cu 
mâna. 

- Rezistență? Vreţi să opuneţi rezistenţă chelnerului? 

Nu am vorbit aşa cu intenţia să-l gonesc. Dar când s-a 
ridicat fără un cuvânt şi a ieşit, am achitat cu plăcere cei 60 
de pfenigi pentru cafeaua sa şi cei 82 de pfenigi pentru 
bagheta, brânza, untul şi marmelada lui. 

La cursul meu, au venit la început între treizeci şi 
patruzeci de studenţi, însă de la săptămână la săptămână 
numărul lor a sporit. Nu veneau pentru că aş fi fost un bun 
orator. Dar de la o săptămână la alta era mai lesne 
imaginabil că se va sfârşi existenţa RDG-ului şi se va ajunge 
la o unificare cu Republica Federală. Toţi studenţii mei 
aveau gradul de ofiţeri ai Armatei Naţionale a Poporului, 
toate studentele aveau atestatul de muncitoare calificate; 
erau tineri echilibraţi, deseori cu familie, ataşaţi de RDG şi 
nepierzând o clipă din ochi viitorul lor de judecători, 
procurori sau jurişti. Cu neplăcere, dar şi cu hotărâre, 
începeau să se reorienteze; învățau Dreptul cel nou ca pe o 
limbă străină, limba unei ţări unde nimereşti nu datorită 
unei înclinații afective, ci determinat de o necesitate 
profesională. Nici la curs şi nici la seminar nu puneau 
întrebări şi nu-şi expuneau opiniile, iar la întrebările mele 
reacţionau ca la nişte intervenţii supărătoare. Când le-am 
cerut, la un seminar, să se refere critic, în scris, la decizii 
sau tratate, s-au limitat la reproduceri ale materiei extrem 
de scurte şi de austere. O dată am auzit un student rostind 
încet, aparent către sine însuşi: „Asta doar n-o crede nici 


148 


dânsul“ şi am încercat să dialoghez cu el pe această idee. 
Mi-am dat seama că studentul nu era iritat de ipoteza că nu 
credeam ce spuneam, ci de străduinţa mea de a-i face pe ei 
să creadă că aş crede ce spun. 

Şi relaţia cu colegii din departament se modifica din 
săptămână în săptămână. Dacă atunci când m-am 
prezentat mă mai trataseră ca pe un solicitant care se 
poate socoti norocos dacă va fi acceptat, odată cu trecerea 
timpului vedeau în mine, în tot mai mare măsură, 
mesagerul unei lumi noi, care invada ireversibil lumea lor 
veche, urmând s-o prefacă sau s-o distrugă. Mă confruntam 
cu respingerea nedisimulată, politeţea rece, curiozitatea 
zeflemistă, dar şi cu interesul obiectiv faţă de schimbul 
între lumile noastre diferite, cu bucuria autentică a 
descoperirii unui viitor comun, cu teama şi curajul faţă de 
provocările ce aveau să vină. 

O colegă mi-a propus să asist la o adunare a membrilor de 
partid din departament. Gorbaciov ţinuse un discurs ce 
urma să fie discutat. Cel ce prezida adunarea, prezenţi fiind 
între douăzeci şi treizeci de inşi, a rostit un cuvânt 
introductiv de numai câteva fraze, referitoare la motivaţia 
şi obiectivul discursului, a solicitat comentarii şi s-a uitat la 
asistenţă. 

Era o cenuşie zi de iarnă berlineză, la patru după-amiază 
începea să se întunece, şi în sala adunării, de fapt biroul 
decanului, doar lampa de pe birou răspândea o lumină 
slabă. Asemeni tuturor încăperilor din Berlinul Răsăritean, şi 
aceasta era supraîncălzită; în timpul prelungitei tăceri care 
a urmat cuvântului de la prezidiu am observat cum 
pleoapele unor participanţi se îngreunau şi m-am luptat eu 
însumi cu somnolenţa. Atunci cineva - nu-l cunoşteam - a 
început să vorbească. L-am ascultat întâi deconcertat, apoi 
fascinat. Omul vorbea fără a spune ceva. Expunerea era 
corect structurată, frazele dispuneau de începuturi şi 
încheieri fireşti şi se îmbinau convenabil, citatele din Marx 
şi Lenin puteau să placă, şi ceea ce vorbitorul amintea ori 


149 


supunea atenţiei din textul în discuţie suna ca şi cum ar 
avea substanţă. Dar nu rezulta nici o teză, nici un gând, fie 
afirmativ, fie critic. Era eludarea oricărui punct de vedere 
ferm, a oricărei opinii care ar fi putut duce ulterior la 
suportarea unei critici sau la rostirea unei autocritici. Era un 
mod de vorbire care asculta de complicatele legi proprii, 
probabil deseori expediat jalnic, de mântuială, dar care aici 
devenise o artă. O artă absurdă. Dacă avea să piară odată 
cu lumea care o generase, n-aveam s-o plâng cu nici o 
lacrimă. Totuşi mă întrista că arta poate fi atât de 
perisabilă. 

Intr-o seară am găsit acasă o scrisoare expediată din 
Berlinul Răsăritean: oare mai eram interesat de Volker 
Vonlanden? Roşa Habe îmi văzuse abia acum anunţul din 
presă; respectiva filă de ziar,  mototolită, fusese 
îngrămădită împreună cu altele într-un pacheţel folosit 
drept pernă de o prietenă vest-germană. 

Am Sunat-o la telefon şi m-a invitat pentru duminică 
dimineaţa la ea acasă, în cartierul Pankow. l-am dus un 
buchet de flori, cel mai frumos pe care l-am putut găsi 
într-o florărie din Berlinul de Est; arăta lamentabil, ca 
penajul unui pui de găină bolnav. L-a primit ca pe un dar de 
preţ - nu mi-am dat seama dacă bucuria îi era adevărată 
sau ironică. Era o doamnă în vârstă, vioaie, care vorbea cu 
o voce scăzută, dar limpede şi se mişca cu graţie. M-a poftit 
la ceai în seră. 

- In anunţul dumneavoastră menţionaţi etape biografice şi 
scrieri ale lui Volker Vonlanden. Dar de ce ar fi el interesant 
din perspectivă istorică? 

- Nu ştiu. Uneori am o intuiţie, care se confirmă. Alteori nu 
se confirmă. 

M-a privit cu îndoială, dar prietenoasă. 

- Atâta osteneală din cauza unei intuiţii? Am râs şi i-am 
povestit despre bunicii mei, despre romanul întoarcerii 
acasă, despre casa din Kleinmullerstrasse, despre articolele 


150 


din timpul războiului şi apropierea de Hanke a personajului 
căutat. 

- Nu sunt istoric. M-am dat drept istoric, pentru ca anunţul 
meu să fie luat în serios. Dar până la scrisoarea 
dumneavoastră n-am primit nici un răspuns serios. 

- Răspunsul meu l-aţi fi primit oricum. A clătinat din cap: 

- Deci a fost totuşi ceva dubios cu el? Pentru noi era 
Walter Scholler; când cineva l-a abordat pe stradă, 
numindu-l Volker Vonlanden, l-a pus la punct cu atâta 
amabilitate, dar şi cu un aer atât de superior, încât noi, cei 
de faţă, nu ne-am îndoit o clipă de sinceritatea lui, iar cel 
care-l abordase şi-a pierdut la rândul său siguranţa, însă 
după aceea a dispărut, de pe o zi pe alta, fără să-şi ia 
rămas-bun. 

- Notabil că aţi ţinut minte confruntarea lui cu numele 
Vonlanden - aveaţi de pe-atunci o bănuială? 

- O bănuială? Nu, n-am avut nici o bănuială. Dar nici nu 
mi-a spus cărui alt motiv se datora memorarea episodului, 
iar eu n-am insistat. „Fără să-şi ia rămas-bun“ - ar fi putut 
să însemne că au fost apropiaţi. 

- Cu ce se ocupa Walter Scholler? 

- Până în toamna lui 1946, a răspuns de foiletonul 
jurnalului Nacht-Expres şi a scris şi el însuşi: cronici teatrale 
şi literare, eseuri, povestiri. Noi aveam impresia că se 
împrietenise cu un maior din administraţia militară 
sovietică, de fapt adevăratul redactor-şef al publicaţiei, 
omul din spatele culiselor, un evreu scund, rotunjor, abil din 
Leningrad. În faţa culiselor funcţiona fireşte un redactor-şef 
german, iar WachtExpres trecea drept o gazetă 
bulevardieră independentă politic. 

- O carieră deloc rea pentru cineva apărut din neant. 

- Nu a apărut din neant. Era evreu, originar din Viena, la 
începutul persecuțiilor rasiale s-a ascuns într-o casă a 
părinţilor săi din Munţii Alpi, până când l-a denunţat un 
vecin, în iarna 1944-1945. Ştia nume adevărate şi chipuri 


151 


reale, mă refer la numele şi chipurile tovarăşilor** de la 
Auschwitz, pe care naziştii au mai apucat să-i omoare în 
ultima clipă. lar pe antebraţ avea numărul. 

- Nu se poate! 

- Ştiam acel număr pe de rost până la... - a roşit -... până 
la atacul meu cerebral de-acum doi ani. Ştiţi, pe-atunci l-am 
luat puţin sub aripa mea ocrotitoare. Era cumva lipsit de 
patrie, ca toţi acei copii burghezi care s-au pierdut de 
lumea lor şi cu toată străduinţa, cu tot zelul dovedit n-au 
ajuns niciodată în lumea noastră. De aceea Becher** a ţinut 
la el. A simţit că erau înrudiţi prin destin. 

- Ce spunea că s-a întâmplat cu părinţii lui? 

- Au fost arestaţi imediat după anexarea Austriei - tatăl 
era un avocat activ pe plan politic, iar mama psihiatră. Nu 
i-a mai revăzut vreodată. 

- Ştiţi cumva dacă la Viena a existat în anii '30 un avocat 
cu numele Scholler? Sau poate un avocat Vonlanden? 

Şedea în faţa mea crispată, cu mâinile împreunate în 
poală, cu privirea lăsată în jos. 

- Nu l-am spionat. A plecat pur şi simplu. Pe-atunci mulţi 
erau azi aici şi mâine nicăieri. Aşa au fost vremurile. 

- Dar acum, când ştiţi... M-a privit cu duşmănie. 

- Nu ştiu nimic. Vreţi să mă faceţi să cred că Walter 
Scholler m-a înşelat, întocmai ca omul acela îngrozitor care 
l-a abordat atunci, numindu-l Volker Vonlanden. 

- Aveţi idee cine era omul acela îngrozitor? 

- Nu, n-am idee. Poate nici nu era un om îngrozitor, ci a 
greşit numai. Poate că-l căuta de multă vreme pe 
Vonlanden, şi când cauţi ceva sau pe cineva atât de lung 
timp, îl vezi peste tot sau în oricine. Doar cunoaşteţi 
senzaţia asta, aşa-i? 


33  „Tovarăşii de la Auschwitz" se referă la comuniştii ilegalişti din 
lagăr 


34 Johannes R. Becher (1891-1958) - poet şi autor dramatic german. 
Născut într-o familie burgheză, s-a apropiat de timpuriu de cercurile 
politice de stânga 


152 


După studii de medicină, filosofie şi literatură se dedică 
scrisului şi se afirmă ca poet expresionist. Expulzat după 
1933, primeşte din 1935 azil politic la Moscova, unde 
conduce vreme de zece ani revista /nternationale Literatur. 
Deutsche Blătter. Revenit (1945) în Germania, se stabileşte 
în Berlinul de Est, fiind omagiat ca reprezentant de frunte al 
realismului socialist. 

S-a uitat la mine, solicitând parcă s-o aprob. Am aprobat, 
dând din cap. 

- Da, cunosc senzaţia. S-a ridicat de la masă. 

- Ce amabil din partea dumneavoastră să mă vizitaţi. Fiul 
meu trăieşte la Rostock şi fiica la Dresda, şi de când la 
minister a trebuit să... 

S-a întrerupt şi s-a uitat din nou în jos. 

- Ce tot vorbesc. De ce v-ar interesa copiii mei şi munca 
mea din trecut. 

Continua să privească în jos. 

- Imi plăcea accentul lui. Doar o umbră de accent, atât, şi 
totuşi un salut dintr-o lume nevătămată, o lume a valsului, 
a balurilor, a cafenelelor, a treptelor de piatră care duc 
dintr-o stradă într-alta, ca la Paris... 

Şi-a întors ochii spre mine. 

- Cunoaşteţi Viena? 

Dar nu aştepta un răspuns; m-a însoţit la uşă şi şi-a luat 
rămas-bun. 

Peste câteva zile ştiam că în Viena anilor '30 nu figura în 
cartea de telefon nici un cuplu Scholler, el avocat şi ea 
psihiatru, şi nici un cuplu Vonlanden. 

Semestrul s-a încheiat. Nu puteam reveni în semestrul 
următor, deşi am fost invitat. Dr. Romer mă duşmănea şi, 
mai devreme sau mai târziu, avea să descopere cine eram 
cu adevărat. N-ar fi fost penibil numai pentru mine, ci şi 
pentru departamentul universitar, care tocmai era 
preocupat să se transforme într-o facultate de prestigiu, 
după model vest-german. In plus, găseam obositoare 
numeroasele minciuni mărunte fără de care, odată ce 


153 


începusem cu ele, nu mă mai puteam descurca; mai mult, 
le găseam nedemne. Mă gândeam la bărbaţii care au o 
amantă, despre existenţa căreia soţia nu ştie şi care la 
rândul ei nu ştie că există o soţie, la colaboratorii neoficiali 
ai Stasi, care-şi spionează pe ascuns colegii, la contabilii 
care de-a lungul unor ani fură sume mici, până acumulează 
o avere însemnată - nu ajungeam să-i judec pe plan moral, 
pentru că nu conteneam să mă mir că e cu putinţă să 
trăieşti aşa, mereu în primejdie, mereu nevoit să te fereşti, 
mereu altcineva decât cel care eşti de fapt. Poate reuşeşti, 
în numele unui mare ţel. Eu nu-l aveam. 

Astfel, sărbătorirea la care un coleg invitase majoritatea 
colaboratorilor departamentului, inclusiv pe mine, 
reprezenta pentru mine o festivitate de rămas-bun. Nu mai 
ştiu ce anume sărbătoreau: a şaizecea lui aniversare, un 
jubileu profesional, achiziționarea dificilă, în sfârşit 
încheiată cu succes, a unei case pe malul unui lac dincolo 
de porțile oraşului, transformarea departamentului nostru 
într-o facultate de sine stătătoare. Mă bucuram că dr. 
Romer nu fusese invitat. 

Abia ulterior am înţeles că şi colegul care ne invitase 
dăduse o petrecere de rămas-bun. N-am aflat niciodată ce 
era adevărat din zvonurile despre o colaborare a lui cu 
Siguranţa Statului, zvonuri care începuseră să circule şi 
despre alţi colegi. Imi puteam imagina că acest bărbat, 
specialist de reputație internațională în problema 
drepturilor de autor, cu un comportament de om de lume, 
se implicase în jocul cu Stasi, crezând că va fi în stare să-l 
joace după propriile sale reguli. Fie că se temea de 
cercetările care tocmai erau pe cale să pornească, fie că 
pur şi simplu nu voia să li se expună - în semestrul următor 
nu s-a reîntors la Universitate, şi-a deschis un cabinet de 
avocatură şi a devenit în scurt timp un profesionist căutat şi 
de succes. A fost primul care s-a retras. 

Eram invitaţi în apartamentul lui din Karl-Marx-Allee, fosta 
Stalinallee. Pe cât de puţin plăcută era Aleea, un bulevard 


154 


mult prea larg, expus curentului, pe cât de anost arăta şirul 
clădirilor cândva placate cu teracotă, dar azi, după ce multe 
plăci căzuseră, ciupite parcă de vărsat - pe-atât de 
generos-primitoare, tihnit-confortabilă se dovedi locuinţa 
gazdei noastre. Mi-a deschis soţia colegului. 

- Nu v-a lovit nici o cahlă? Bun! Noi, Esticii, ştim cum să ne 
ferim de pietre. Voi, Vesticii*5, abia trebuie să învăţaţi 
mişcarea asta. _ 

Mi-a spus-o cu un zâmbet radios. În săptămânile din urmă 
trăisem cu senzaţia că eram în tot mai mare măsură privit 
de colegi ca un ofiţer de ocupaţie prietenos. Aici însă o 
femeie frumoasă îşi întâmpina pur şi simplu un musafir mai 
tânăr, puţin cam stingherit. M-a condus în două încăperi 
legate printr-o uşă glisantă şi mi-a oferit un pahar de 
şampanie numită „Scufiţa Roşie“. 

- Nu e nevoie să vă prezint. Îi cunoaşteţi aproape pe toţi, 
iar cu ceilalţi faceţi cunoştinţă pe loc. 

Am făcut rondul printre oaspeţi. Era prezent dr. Fach, 
ca-ntotdeauna îmbrăcat neglijent, vorbind în jargon 
berlinez; se vedea şi se simţea că nu era la primul pahar şi 
nici la prima ţigară; când mă prezentasem în noiembrie, îl 
luasem drept un birocrat mărginit, dar între timp aflasem 
că de-a lungul anilor îi apărase pe  doctoranzii 
departamentului de meschinele controale ale Partidului şi 
mă lămurisem că prin cultura, modestia, melancolia sa era 
un minunat gentleman, proletar cu o inimă mare. lat-o şi pe 
colega dr. Feil, care mă poftise s-o însoțesc la adunarea 
membrilor de partid ai departamentului; despre ea ştiam 
între timp că publicase, cu puţine luni înainte de căderea 
Zidului, investind mult curaj şi multă forţă, un studiu în care 
reinventase cumva statul de drept şi-l revendicase pentru 
RDG: un demers eroic şi zadarnic, ca şi cum o incaşă ar fi 
inventat în sfârşit roata şi pentru incaşi, cu puţine luni 


35 în text Ossis şi Wessis, porecle hazliu-ironice inventate de limbajul 
tranziţiei pentru RDG-işti şi RFG-işti 
155 


înainte de invazia spaniolă, neputând împiedica roţile 
spaniole să treacă peste ei. Vorbitorul care în acea adunare 
izbutise să nu spună nimic în multe cuvinte era şi el aici; îl 
cunoscusem între timp - era un anume dr. Kunkel, pe deo 
parte amator şi cunoscător de artă, pe de alta un oportunist 
elegant. Dr. Blohmer, istoric al Dreptului, povestea într-un 
stil voit bădăran, dar cu haz, despre meciurile de box la 
care concurase pe vremuri şi le făcea ochi dulci cucoanelor. 
Dr. Flemm, specialist în filosofia Dreptului, a evocat o 
conferinţă din anii '50, unde a fost nimicit pentru „rătăciri 
burgheze“ şi transferat în chip de sancţiune la ţară, ca 
primar al unui sătuc; distanţa în timp transfigura în ochii lui 
dezagreabilul eveniment într-o păţanie amuzantă. 

Pe măsură ce înaintez în vârstă, mă văd nevoit să depun 
tot mai mult efort în societate, pentru a înţelege ce-mi 
spune interlocutorul din faţa mea. Un medic ORL-ist m-a 
consultat şi a dat un nume acestei hibe: surzire „mondenă“. 
Medical nu pot fi ajutat, aşa că mă ajut eu însumi, 
renunțând să-i mai ascult pe ceilalţi când ascultarea devine 
surmenantă; îmi construiesc o expresie amabilă, atentă, 
râd când râde toată lumea şi-mi văd de gândurile mele. 
Acum mă întorceam în gând la dimineaţa de după căderea 
Zidului; rememoram prima mea călătorie după eveniment 
la Frankfurt, de acolo plecând cu primul zbor la Berlin, 
multele voiaje şi zboruri de atunci încoace, zilele de la 
Universitate şi nopţile din casa de oaspeţi. Nu mă 
alăturasem mişcărilor civice, nici opoziţiei bisericeşti; nu mă 
interesasem de partidele nou create, nu căutasem să iau 
contact cu nişele sociale, nici cu victimele Stasi. Nu 
făcusem ceea ce aş fi putut să fac fără dificultate, pentru a 
dobândi o perspectivă asupra situaţiei istorice. În schimb 
acceptasem să mă mişc într-o lume academică ce avea în 
curând să nu mai existe, receptasem bucuros toate impre- 
siile, nu condamnasem pe nimeni şi nu achitasem pe 
nimeni; trăisem din plin atmosfera de alienare şi prăbuşire. 


156 


Gustam şi melancolia acestei seri. Şedeam în sala de 
aşteptare a istoriei; unul din trenuri tocmai era împins de 
locomotiva de manevră pe linie moartă; celălalt avea să 
sosească din clipă în clipă şi să-şi continue traseul, după o 
scurtă oprire. Nu toţi care coborâseră din primul tren aveau 
să-şi găsească un loc în celălalt; unii aveau să rămână în 
sala de aşteptare, asistând la închiderea bufetului, la 
sistarea căldurii şi la stingerea luminii. Deocamdată însă, 
vechiul tren îşi mai huruie roţile pe şine, noul tren încă n-a 
sosit, la bufet se mai poate bea un pahar şi e cald şi lumină. 

Avioanele erau pline oricând. Deseori apelam dimineaţa la 
primul zbor şi seara la ultimul şi mă nimeream între 
pasageri obosiţi, epuizați, puşi pe harţă. Un tip aşezat lângă 
mine, cum compartimentul pentru bagaje de deasupra 
scaunelor era arhiplin, a socotit că-şi poate înghesui gentile 
şi la picioarele mele, în afară de ale sale. Altul a încercat s-o 
împiedice pe stewardesă să-mi dea mie ultima sticlă cu vin; 
trebuia s-o împartă, zicea, între noi doi. larăşi altul m-a 
lămurit că într-un şir de patru scaune un pasager are 
dreptul la o parte şi un sfert din spaţiul rezemătoarelor 
pentru braţe, iar într-un şir de trei scaune - la o parte şi o 
treime, şi a ţinut să-mi arate cum trebuie folosită în mod 
corect partea de rezemătoare ce ţi se cuvine. Majoritatea 
pasagerilor erau bărbaţi. 

Într-unui din ultimele mele zboruri de la Berlin la Frankfurt 
am văzut-o pe Barbara. Când toţi erau de-acum aşezaţi, a 
intrat şi ea, a deschis şi a închis compartimentul pentru 
bagaje umplut până la refuz, şi-a dat bagajul stewardesei şi 
şi-a ocupat locul, la zece rânduri distanţă în faţa mea. 

Ambele noastre locuri erau lângă culoarul de trecere, aşa 
că i-am putut vedea o parte din braţ şi, când şi-a schimbat 
poziţia în scaun, i-am zărit câte un pic din cap, umăr şi 
spate. 

Nu priveam în direcţia ei. Am deschis romanul pe care mi-l 
cumpărasem recent, odată ce nu mai aveam nevoie de 
fiecare oră liberă pentru pregătirea cursurilor. Am început 


157 


să-l citesc, în timp ce avionul s-a pus în mişcare, a traversat 
pista şi s-a înălţat în văzduh. Dar nu reţineam nimic din text 
şi a trebuit să citesc iar şi iar aceleaşi fraze. 

M-am simţit dintr-odată teribil de obosit. De pe urma 
ultimelor luni, a multelor călătorii, a muncii duble, la editură 
şi la Universitate? Confruntat cu perspectiva de a mă limita 
strict la editură, unde munca îmi părea anostă, de când mă 
întâlnisem cu istoria, fie şi numai în sala ei de aşteptare? 
Ori încă şi acum din pricina bătăliei pe care o dusesem cu 
ani în urmă pentru Barbara? Brusc, speranţele şi suferinţa 
de-atunci erau din nou atât de prezente, de parcă nu tre- 
cuseră ani, ci doar câteva zile. 

Avionul luase altitudine şi stewardesele ne-au servit 
băuturi. Afară se aprindea şi se stingea lumina de poziţie, 
când şi când pâlpâiau printre nori luminile unui oraş. De ce 
trebuie doar să pâlpâie luminile la sol şi nu pot străluci 
neîntrerupt? De ce ne simţim oboseala, senzaţia asta 
sterilă, nefolositoare? Am închis ochii. Mi-am imaginat-o pe 
Barbara cum se face comodă în scaunul ei, la zece rânduri 
distanţă de mine, eventual schimbă câteva cuvinte cu 
vecinul de zbor, deschide o carte şi bea un pahar cu vin 
roşu. Îi vedeam aievea faţa: tenul palid, care poate să se 
aprindă după două pahare, ochii de un albastru pal, 
minuscula cicatrice pe buza superioară şi cuta deasupra 
capătului interior al sprâncenei stângi. Observasem că 
purta un pantalon negru şi un pulover roz, că nu se 
îngrăşase şi nici nu slăbise, şi fantezia mea o proiecta atât 
de vie în scaunul de lângă mine, încât mi se părea că n-am 
decât să întind mâna ca s-o ating. Fantasmă care mă făcea 
gelos pe vecinul ei; îl invidiam pentru apropierea de 
Barbara şi pentru fireasca posibilitate de a stabili un 
contact cu ea, fie el cât de superficial. 

Gelozia mi-a accentuat oboseala. Dar şi când mi-am gonit 
gelozia şi mi-am evocat uşurinţa începuturilor noastre, 
călătoriile de la sfârşit de săptămână şi achiziţionarea de 
mobile, intimitatea nopţilor noastre comune şi descoperirea 


158 


tandreţii şi a pasiunii, pe Barbara însăşi, stând udă de 
ploaie în pragul uşii mele şi apoi pe scaun, cu ceaşca de 
ciocolată fierbinte în mâini, îmbrăcată în jeanşii mei şi în 
puloverul meu - şi atunci a persistat oboseala. Da, era ca şi 
cum tocmai amintirea fericită m-ar fi obosit. M-am speriat; 
şi mi-am cotrobăit prin memorie, scoțând la iveală, una 
după alta, icoanele amintirilor: bunicul aşteptându-mă în 
gară, Lucia care-mi ţine capul în mâini şi mă sărută pe gură, 
reflectarea asupra principiului dreptăţii în primii ani de lucru 
la teza de docenţă, paradisul californian, reuşita în munca 
de la editură, Barbara care se aşează în capul oaselor în pat 
şi-şi scoate cămaşa de noapte, săptămânile cu Max, 
vacanţa în cantonul Ticino cu mama, seara de rămas-bun 
din Berlinul Răsăritean. Că amintirile mă făceau nostalgic, 
obiectul lor fiind irepetabil, că mă întristau, neoglindind 
decât partea frumoasă a unor etape de viaţă care 
avuseseră şi partea lor urâtă - asta mi se părea firesc. Aşa 
se întâmplă cu amintirile fericite. Dar nu era firesc ca, 
dincolo de nostalgie şi tristeţe, să-mi provoace şi oboseală. 
Efortul ultimelor luni, monotonia muncii la editură, 
extenuarea luptei pentru Barbara - nimic din toate astea nu 
putea fi ceea ce mă făcea să mă simt dintr-odată atât de 
obosit. Nu putea fi, măcar şi din cauză că pentru Barbara nu 
luptasem defel. Mă făcusem nevăzut, jignit şi plin de 
amărăciune. În faţa monotoniei viitoarei mele munci la 
editură  capitulasem, fără să dedic măcar un gând 
posibilităţii unei alte, înnoite, optimizate conceperi a ei. Nici 
la Universitate nu mă mai străduisem cu adevărat în 
ultimele luni, ca la început. Am păstrat distanţa, de la 
distanţă am observat abaterile celorlalţi de la rolurile lor, 
dar mi-am tăinuit propria abatere de la rol, iar când 
lucrurile riscau să devină dificile şi penibile, mi-am luat 
rămas-bun. M-am ferit de implicare - nici vorbă să mă mai 
străduiesc cu adevărat! 

Stewardesa îmi adusese două sticluţe cu vin şi mi-am 
turnat în pahar ultimul rest dintr-a doua. Nu-mi luam în 


159 


nume de rău că nu mă încurcasem cu Lucia, eram prea 
tânăr. Dar în relaţia cu bunicii am rămas un Parsifa136, deşi 
în timp ajunsesem la vârsta potrivită ca să le pun întrebări 
şi să le cer să se confrunte cu ele. Lucrând la teza de 
docenţă, fusesem prea îndrăgostit de frumosul joc cu 
gândurile, ca să mă decid să le supun rigorilor unei 
structuri. In paradisul californian, ca şi în viaţa lui Max mi-aş 
fi putut cuceri un loc mai ferm. Mama - în privinţa ei 
renunţasem devreme, nu mă implicasem, ci mă 
depărtasem de ea pe furiş. Nu-i făcusem o nedreptate; nici 
ea nu era mai bună. Dar cu mine însumi n-am fost bun. 

Să rezulte, aşadar, oboseala existenţială nu din prea 
multă, ci din prea puţina implicare? Ajungi să fii obosit nu 
făcându-ţi viaţa prea grea, ci făcându-ţi-o prea uşoară? Sau 
era o prostie să judeci aşa? Să nu fie decât ideologia muncii 
şi a efortului, promovată de mama, într-un alt veşmânt? 
Eram oare extrem de obosit, pur şi simplu pentru că se 
întâmplă uneori să te simţi extrem de obosit? 

După ce avionul a aterizat, şi-a stabilit poziţia de 
staţionare şi ni s-a permis să ne ridicăm de pe locuri, n-am 
respectat rândul, ci m-am împins în faţă, ceea ce de regulă 
consider necuviincios şi mi-e profund dezagreabil. La coada 
de la ghişeul de control al paşapoartelor am reuşit să mă 
postez, cu un aer decis, lângă Barbara şi s-o întreb: 

- Ţi-ai făcut vreun plan pentru weekend-ul următor? 

In următorul weekend am întrebat-o, pe drumul de 
întoarcere: 

- Te măriţi cu mine? 

Porniserăm vineri la ora două, ca pe vremuri. „Unde-ai 
vrea să mergem? „ replicase ea fără vreun semn de 
surpriză, la întrebarea pe care i-o pusesem la coada de la 
ghişeul de control al paşapoartelor. Când i-am sugerat: „Nu 


36 Conform legendei, în special a unei versiuni timpurii, din sec. al XII- 
lea, a lui Chretien de Troyes, tânărul cavaler Parsifal nu îndrăzneşte 
să rostească în faţa Sfântului Graal întrebările esenţiale care l-ar 
ajuta să-şi îndeplinească menirea existenţială 


160 


urma să mergem la Konstanz?“ a dat din cap, afirmativ. În 
timpul ultimei noastre călătorii de weekend, când am fost la 
Basel, ne propuseserăm ca obiectiv pentru data viitoare 
oraşul Konstanz. 

Am circulat întâi pe autostradă, apoi pe şoseaua montană 
Schwarzwald. 

Schwarzwald-ul - Pădurea Neagră - era acoperit de 
zăpadă, pe pantele libere se schia sau se cobora cu sania, 
iar brazii, altădată întunecaţi în verdele lor închis, îşi purtau 
povara albă ca pe o podoabă luminoasă. Cerul era albastru, 
iar când şi când privirea luneca, peste câmpia renană 
înceţoşată, până la Munţii Vosgi. 

Ne-am povestit ce treburi am avut fiecare la Berlin. 
Curând după căderea Zidului, şcoala Barbarei şi o şcoală 
din Berlinul de Est încheiaseră un parteneriat, incluzând şi 
un schimb de profesori şi elevi; Barbara predase două 
săptămâni la şcoala RDG-istă. Îi plăcuseră copiii mai 
cuminţi şi mai liniştiţi, îi plăcuseră în majoritatea lor şi 
profesorii, mai siguri de menirea lor decât erau Barbara şi 
colegii ei. Ce-i drept, împrejurările erau în schimbare; copiii 
au devenit mai obraznici, iar profesorii mai nesiguri şi, 
odată cu nesiguranța lor crescândă, mai autoritari. Vechiul 
director, un tovarăş maniac al controlului, suspectat de 
colaborare cu Stasi, tocmai fusese înlocuit, iar noul director 
îşi propunea o serie de reforme şi o întrebase pe Barbara 
dacă n-ar vrea să lucreze la ei, pe o perioadă mai lungă -a 
doua jumătate a anului şcolar în curs şi anul următor. - Şi? 

- Mi-ar plăcea să mă duc. Să vedem cum vor privi lucrurile 
şcoala mea şi Ministerul. 

- Nu-ţi cauţi acolo fericirea, cum şi-o caută aventurierii pe 
care cu siguranţă îi vei fi întâlnit şi tu, şi nici simţul datoriei 
nu te îndeamnă să te duci; ai face-o din plăcere. Plăcerea 
faţă de ce? 

- Faţă de îmbinarea dintre familiar şi străin. Şi în Africa 
sau America îmi pot imagina că aş fi altcineva decât sunt, 
dar trebuie să mă rup de patrie. Aici am posibilitatea să-mi 


161 


imaginez cam acelaşi lucru, dar rămân în ţara mea, cu 
oamenii mei, cu limba mea. 

- Mai precis, ce poţi să-ţi imaginezi aici? 

- O existenţă de profesoară la o şcoală din RDG. Supusă 
unor tutelări, dar profitând şi de mici libertăţi; contactele cu 
colegii, părinţii şi elevii; prudenţă faţă de 1.M.%7, vacanțe în 
Bulgaria, România sau propria casă de vacanţă de la ţară; 
goana după lucruri care se găsesc rar şi în cantitate mică; 
mult timp petrecut cu familia şi prietenii; bucuria unei cărţi 
sau a unui disc din Vest. 

- Nu e asta existenţa despre care spuneai cândva că o 
deteşti? 

- Ca existenţă în Est, o găsesc suficient de exotică pentru 
a-mi dori s-o încerc. 

- Peste câteva luni sau chiar săptămâni existenţa de-acolo 
n-o să mai aibă nimic exotic, ci o să semene cu cea de aici, 
doar că va fi mai urâtă. Vor apărea supermarketuri Aldi şi 
Penny3$, elevii tăi or să se îmbrace cu haine de la H&M şi or 
să se ducă la McDonald's. 

A dat din umeri. Fusese măcar pe jumătate atentă în 
timpul dialogului nostru? Era la fel de nesigură ca mine? li 
era teamă şi ei că întâlnirea noastră a fost o farsă a 
destinului şi călătoria comună e o greşeală? Aveam să 
simţim mai târziu, când vom dori să ne îmbrăţişăm şi să 
facem dragoste, cât de străini am devenit unul faţă de 
celălalt? Străini nu ca la început, când ne stăpânea 
curiozitatea reciprocă, străini ca la un sfârşit, când între 
parteneri nu mai există nimic? Ceea ce se potrivise odată 
se mai putea potrivi din nou? Era cu putinţă să mai fim unul 
pentru celălalt minunea pe care o întruchipaserăm cândva? 
Ne trădaserăm oare, făcând amor şi gustând plăcerea cu 
alţii? Impreunarea noastră de-acum va fi doar penibilă? 


A 


37 1.M. (inoftzielle Mitarbeiter) - colaboratori „neoficiali" ai Stasi 


38 Aldi şi Penny - reţele de supermarketuri cu marfă ieftină 
162 


La Konstanz am tras la hotelul Insei şi am luat o cameră cu 
balcon. Când stăteam lângă balustradă, Barbara mi-a pus 
braţele în jurul pântecului şi şi-a rezemat capul de spatele 
meu. După un timp a venit în braţele mele şi am stat aşa, 
ţinându-ne doar, fără să ne sărutăm, fără să ne vorbim; 
priveam lacul, ţărmul, cerul sau închideam ochii. Seara era 
călduţă, în aer se simţea de-acum venirea primăverii. Când 
a coborât întunericul, ne-am întors în cameră. Am aprins 
lumina, ne-am desfăcut bagajele, ne-am aşezat lucrurile în 
dulap şi ne-am schimbat pentru cină. Eram aferaţi şi senini. 
Oricâte clipe dificile aveau să se ivească între noi, trupurile 
noastre se regăsiseră. Atinsesem umerii, braţele, spatele şi 
şoldurile Barbarei, îi simţisem sânii şi pântecele, mirosul 
pielii şi al părului ei, o ascultasem respirând. 

Şi în noaptea de vineri spre sâmbătă, şi în cea de sâmbătă 
spre duminică ne-am ţinut doar în braţe. Duminica ne-am 
propus să înconjurăm lacul şi să pornim spre casă. Dar 
ploua în şiraguri de apă subţiri, cenuşii, ca într-un desen 
chinezesc în tuş, şi după micul dejun ne-am întors în 
cameră, am deschis larg uşa balconului, am ascultat 
foşnetul ploii şi am făcut dragoste. Am comandat şampanie 
şi mâncare în cameră şi am cerut să ne trezească luni în 
zori, la trei şi jumătate. La cinci eram pe autostradă, la şase 
şi jumătate am intrat, lângă Stuttgart, în traficul celor ce se 
îndreptau spre slujbă. Când staţionam în coloana de maşini, 
i-am pus întrebarea. 

N-a spus nimic. Am privit-o dintr-o parte, am aşteptat să 
se întoarcă spre mine şi să-mi răspundă, dar ea se uita la 
şosea şi la maşini. Nu mă auzise? Abia când eram gata 
să-mi repet întrebarea, s-a uitat la mine. 

- Contează pentru tine să fim căsătoriţi? Pentru mine nu ar 
fi diferit. 

- Pentru mine da. 

- Ţi-e teamă că ne-am putea pierde iar, ca pe vremuri? 

- Am învăţat atunci cât de strâns te leagă o căsnicie. Cred 
că m-ai iubit cu adevărat, şi totuşi ai rămas cu bărbatul tău. 


163 


- Nu pentru că era bărbatul meu. S-a luptat pentru mine, 
pe când tu ai făcut-o pe supăratul. 

Deasupra sprâncenei stângi a apărut cuta, şi vocea ei a 
devenit dură. 

- Ai uitat? Ai uitat că ţi-am telefonat, iar şi iar? Că am venit 
la poarta casei tale şi la uşa apartamentului tău şi am bătut 
şi te-am strigat? Că ţi-am scris? Ai vrut să fii victima, 
bărbatul oropsit căruia femeia cea rea îi face o figură urâtă? 

- Mă tem... 

- “Mă tem...“ a repetat, maimuţărindu-mă. De ce te temi? 

Era furioasă. 

- Ce ai de gând să scorneşti, ce vrei să-mi bagi în cap? 
Americanii îi spun unuia ca tine sweetta/ker, unul care 
înşiră vorbe dulci, un panglicar cu fraza frumoasă. Nu, nu 
vreau să aud nimic despre temerile tale şi nici ce băiat 
fricos şi sensibil eşti. Eu... 

- Încetează, Barbara, încetează. 

Am încercat s-o opresc, dar am înfuriat-o mai tare. A 
trebuit să strig la ea ca să mă asculte. 

- Ai dreptate. Am făcut-o pe supăratul. Am vrut să fii tu 
femeia rea şi eu bărbatul oropsit, îmi pare rău - că n-am 
luptat, că te-am rănit, că am pierdut nişte ani. 

M-a înfruntat cu un gest de negare al capului. 

- Nu te-ai lămurit decât azi, aşa-i? Şi numai pentru că 
m-am înfuriat. Dacă nu ne-am fi întâlnit întâmplător în 
avion, nu te-aş mai fi văzut niciodată. Ai aşteptat să fac eu 
primul pas şi să apar din nou la uşa ta şi să strig şi să bat? 

Nu mai vorbea tare, dar glasul ei obosit mă speria mai 
mult decât cel strident. 

- Nu, n-ai aşteptat nimic de la mine - şi nimic pentru noi 
doi. Nu înţeleg, Peter Debauer. Nu înţeleg de ce n-ai dat nici 
un semn de viaţă. Nu înţeleg de ce vrei să ne căsătorim 
acum. 

Maşinile din faţa mea au plecat, iar eu am pornit motorul, 
am ieşit încet de sub podul sub care staţionaserăm şi am 
urcat panta muntelui. 


164 


-Am priceput abia în timpul zborului de la Berlin la 
Frankfurt, când te-am văzut, că-mi trăiesc viaţa greşit. 
Pentru că nu mă implic, pentru că mă ţin la distanţă sau, 
dacă lucrurile se complică, o iau din loc. N-am priceput asta 
decât văzându-te pe tine. Te vreau. Dacă tu nu mă vrei, o 
să mă bat pentru tine. Incă nu ştiu cum, dar am să învăţ. 

Mi-a aruncat un zâmbet sceptic, şi-a întors iar privirea spre 
şosea şi a tăcut. Am ajuns tocmai la timp pentru şcoală şi 
editură. Când am oprit în faţa casei ei, a dat din cap: 

- Bun. Hai să ne căsătorim. 

Dar abia ajunsesem la redacţie, când m-a sunat. 

- Nu merge. Adică, vreau să spun că nu ar merge decât 
dacă nu cădem în greşeala curentă a celor din Est şi din 
Vest. 

- La ce anume te referi? 

- Greşeşti crezând că partenerul s-a schimbat tot atât pe 
cât te-ai schimbat tu însuţi, ori că a rămas cel ce era înainte 
de separare, ori că este aşa - şi numai aşa - cum l-a păstrat 
propria memorie, cum s-a fixat în propria închipuire, 
înţelegi la ce mă refer? 

Am stat un pic pe gânduri şi n-am răspuns imediat. 

- Mai eşti la aparat? 

- Da, mai sunt şi înţeleg la ce te referi. A oftat. 

- Dacă ne-am lămurit - vrei să vii diseară la mine la cină? 

Aşa a început a patra noastră normalitate. Fiecare din cele 
dinainte durase doar câteva săptămâni: săptămânile 
căutării de mobile, săptămânile când am descoperit 
tandreţea, săptămânile de îngrijorare, după ce mi-a 
povestit că se consideră măritată. Speram ca şi de astă 
dată să nu treacă mai mult de câteva săptămâni până la 
următoarea normalitate, cea definitivă, a locuinţei comune, 
a vieţii comune, a căsniciei, poate în Berlinul Răsăritean, 
dacă şcoala şi Ministerul aveau să aprobe transferul 
Barbarei şi eu aş găsi o editură. Aceasta era ideea mea 
recentă: să preiau una dintre editurile care erau privatizate 
şi puse la vânzare în RDG. 


165 


Ne-am dus la Oficiul Stării Civile pentru a începe 
formalităţile în vederea căsătoriei. Tânărul funcţionar studia 
livretul meu de familie cu o atenţie pe care o găseam 
exagerată. 

- Părinţii dumneavoastră s-au căsătorit aşadar la Neurade, 
iar dumneavoastră v-aţi născut la Breslau. 

Sucea livretul de familie pe o parte şi pe alta. 

- În septembrie 1961 mama dumneavoastră a cerut 
întocmirea livretului de familie. 

M-a privit scrutător. 

- Ştiţi cumva ce a determinat-o pe mama dumneavoastră 
să ceară întocmirea lui tocmai atunci? Nu putea să aleagă 
un moment mai prost. 

Am dat din umeri. 

- Dorea să se căsătorească pentru a doua oară? Sau s-a 
ivit o problemă de succesiune? 

- Habar n-am. 

Funcţionarul de la Starea Civilă a pus mâna pe telefon, a 
format un număr, a cerut o informaţie din dosarul 
maică-mii, a aşteptat cu răbdare şi a confirmat informaţia 
obţinută în cele din urmă mormăind şi dând din cap. Apoi 
s-a întors mândru spre noi: 

- Lucrurile stau aşa cum mi-am închipuit. Mama 
dumneavoastră şi-a pierdut actele în timpul refugiului. Când 
a solicitat întocmirea unui nou livret de familie, ne-am 
adresat în scris Oficiului Stării Civile | din Berlin-Est; acesta 
este competent pentru teritoriile revenite după război 
Poloniei şi Rusiei. Oficiul nu a reacţionat, fie pentru că nu 
poseda documentele necesare, fie pentru că, după 
construirea Zidului, cererile din Germania Occidentală erau 
pur şi simplu ignorate. Apoi mama dumneavoastră a 
înaintat copia unei scrisori a tatălui dumneavoastră către 
părinţii lui, menţionând încheierea căsătoriei, şi a adus ca 
martor o prietenă, care a confirmat sub jurământ că 
afirmaţiile mamei dumneavoastră sunt exacte. 

- Cine era această prietenă? 


166 


- N-are importanţă acum. Important este că la ora actuală 
avem contacte bune cu Polonia şi ne sunt accesibile 
documente de stare civilă la care altădată nici nu puteam 
visa. Vom scrie la Neurade şi la Breslau şi o să obţineţi în 
sfârşit un certificat de căsătorie al părinţilor şi un act de 
naştere în toată regula. Ne-a privit radios. 

- Nu vreau alt act de naştere, noi vrem să ne căsătorim. 

- Inţeleg. Dar trebuie să ne înţelegeţi şi pe noi. Am stabilit 
între timp contacte bune cu Polonia, îi preţuiesc pe colegii 
din parteneriatul nostru polonez şi se cuvine să cultivăm 
relaţiile normale pe plan administrativ, care după toţi anii 
Războiului Rece au devenit în sfârşit posibile. Câteva 
săptămâni - mai mult n-o să dureze. 

- Dacă nu există motive de îndoială faţă de exactitatea 
datelor, ajunge şi livretul de familie întocmit în 1961. 

Nu mă pricepeam deloc în probleme de stare civilă. Dar 
pesemne că nu se putea proceda decât aşa. 

S-a uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi spună: „Până 
acum am fost amabil, pot să mă port şi altfel.“ 

-Vă rămâne posibilitatea să apelaţi la justiţie, dacă 
socotiți că ar merge mai repede. 

Barbara îşi plimba privirea de la mine la el şi iar la mine. 

- Ce spune? 

- Spune că livretul de familie nu e suficient şi că vrea să 
ceară documentele din Polonia. Că nu putem face nimic 
împotriva demersului... 

- Nu. N-am spus asta. Am spus că... 

-... Că nu putem face nimic ca să ne căsătorim mai 
repede. Tribunalul ar avea nevoie de mai mult timp decât 
necesită corespondenţa cu Polonia şi răspunsul poştal către 
forul german. Barbara, care n-avea cum să sesizeze 
greşeala juridică a funcţionarului Stării Civile şi nici tupeul 
cu care persevera, l-a gratificat cu un zâmbet strălucitor. 

- Câteva săptămâni - aţi fi atât de amabil să grăbiţi un pic 
procedura? Şi să ne telefonati, vă rugăm, când sosesc 
documentele din Polonia? 


167 


Dar a durat cinci săptămâni, până când mi-a telefonat şi 
m-a convocat. Timpul a trecut mai greu pentru mine decât 
pentru Barbara, care mi-a declarat râzând: 

- Oricum nu e mare diferenţă între a nu fi ori a fi căsătorit. 
Crede-mă, ştiu ce spun. 

Ştiam şi eu că nu aş iubi-o mai mult pe Barbara şi nici n-aş 
fi mai sigur de ea dacă am fi căsătoriţi. Dar mi se întâmpla 
să tresar din somn noaptea, lângă ea, şi să simt din nou 
teama care mă ţinea treaz înainte de întoarcerea bărbatului 
ei. Voiam să scap de teama asta. 

Funcţionarul de la Starea Civilă m-a întâmpinat cu o 
amabilitate condescendentă. 

- Luaţi loc, luaţi loc. Aţi venit de astă dată fără logodnica 
dumneavoastră? Bine şi aşa, poate chiar mai bine. 

A întins mâna după un dosar. 

- N-aţi prea avut încredere în contactele noastre. Dar - îşi 
gusta triumful - colegii noştri polonezi au făcut treabă bună, 
foarte bună. Acum ştim că în septembrie 1944 nu a avut loc 
la Neurade nici o căsătorie Debauer şi că în aprilie 1945 nu 
s-a născut la Breslau nici un Peter Debauer, ci un Peter 
Graf, mama fiind Ella Graf. 

Nu este numele de fată al mamei dumneavoastră? 

N-a aşteptat răspunsul meu. 

- Totul pledează pentru concluzia că numele 
dumneavoastră nu este Peter Debauer, ci Peter Graf. Dacă 
vreţi să vă căsătoriţi, trebuie să folosiţi evident numele 
dumneavoastră real. 

- Numele meu real? La vârsta mea doar n-o să-mi schimb 
numele pe care l-am purtat toată viaţa. 

După clipa sa de triumf a dat din cap, din nou amabil la 
modul condescendent. 

- Nu cade în sarcina mea, dar permiteţi-mi să vă sugerez 
că puteţi eventual să preluaţi numele pe care l-aţi folosit 
până acum printr-un demers de schimbare a numelui. În 
privinţa şanselor demersului pot să... 

- Să-mi schimb numele în numele meu? 


168 


- Dacă vreţi s-o luaţi aşa... Este vorba de schimbarea 
numelui dumneavoastră adevărat în numele pe care l-aţi 
folosit până acum în chip ilicit. 

A închis dosarul şi a încheiat convorbirea. 

- Cum spuneam, n-a fost decât o sugestie. De altfel, 
majoritatea femeilor îşi schimbă numele pe care l-au purtat 
o bună perioadă a vieţii. 

Stăteam în faţa Oficiului Stării Civile şi încercam să-mi 
amintesc unde-mi parcasem maşina. Nu-mi aduceam 
aminte nici dacă avusesem de gând să mă întorc la editură 
sau să mă întâlnesc cu un autor sau să mă duc la cinema 
cu Max. Era ora trei. 

Mi-am găsit maşina şi m-am dus la maică-mea. Lucra în 
grădină. Când am apărut în faţa ei, şi-a îndreptat spatele şi 
şi-a ridicat cu dosul palmei părul căzut pe obraz. 

- Bună. 

Era în jeanşii şi puloverul galben pe care le purtase la 
curăţenie, mutări, tapiţat şi zugrăvit încă de pe vremea 
când eram un băieţandru. Arăta bine, odihnită şi relaxată, şi 
dacă nu mi-ar fi fost atât de bine cunoscută trăsătura 
amară de pe chipul ei, aş fi ignorat-o poate. Am citit în ochii 
ei că nu i-au scăpat supărarea, dezamăgirea, ofensa 
întipărite pe faţa mea. 

- Am fost la Starea Civilă. 

- Şi ce s-a întâmplat? Barbara s-a răzgândit? Le invitasem 
împreună pe cele două femei la cină şi se plăcuseră sau 
măcar mă asiguraseră că s-au plăcut. Amândouă fuseseră 
hotărâte să facă un succes din această întâlnire - cu acelaşi 
tip de duritate decisă pe care ştiam că mama o posedă cu 
prisosinţă şi care, am remarcat în seara aceea, nu-i lipsea 
nici Barbarei. 

- Oficiul Stării Civile a scris în Polonia. N-a existat o 
căsătorie Debauer-Graf în septembrie 1944 la Neurade şi 
nu s-a înregistrat un nou-născut Peter Debauer în aprilie 
1945 la Breslau, ci un Peter Graf. Pe viitor ar trebui să fiu 
Peter Graf. 


169 


Mama a strâns uneltele de grădinărit într-un coş de nuiele 
şi şi-a scos mănuşile. 

- Bei un ceai? 

- Toţi anii ăştia. Ce mi-ai povestit în toţi anii ăştia? 

A râs cu ironie. 

- Că ţi-aş fi povestit prea mult ar fi un reproş de ultimă 
oră. Acum câteva săptămâni ziceai că ţi-am povestit prea 
puţin. Bei un ceai? Sau vrei o ciocolată caldă? Sau nu ştii ce 
vrei? Atunci îţi prepar un Lapsang Souchong”. 

A luat cutia din dulap, a pus frunzele în sita largă din vasul 
de sticlă, a aşteptat să fluiere ceainicul şi a turnat apa în 
vas. Chibzuia, mi-am dat seama, ce se cuvenea să-mi 
spună. 

- Nu te mai gândi atât. Vorbeşte, pur şi simplu. Dar n-a 
scos un cuvânt până să scoată sita din vas, să pună pe 
masă vasul, paharele de ceai şi zahărul candel şi să se 
aşeze. A clătinat din cap. 

- Te porţi de parcă ţi-aş fi rămas datoare cu ceva. Dacă nu 
cu tatăl tău - măcar cu amintirea lui, cu imaginea lui, cu 
povestea lui. Dar nu-ţi datorez nimic. Nu ţi-am făcut o 
nedreptate, pretinzând că tatăl tău şi cu mine am fost 
căsătoriţi. Ne-am făcut amândurora viaţa mai uşoară, ţi-am 
oferit bunici care te-au putut socoti nepotul lor şi te-au 
putut iubi fără să-şi facă probleme. Ai fi preferat să creşti 
fără ei? Ai fi preferat să fii la şcoală copilul nelegitim, din 
flori, bastardul? Azi nu-i mai pasă nimănui de aşa ceva, dar 
pe-atunci ţi-ar fi amărât viaţa. Fii bucuros că faptul n-a ieşit 
la iveală decât azi şi nu pe vremuri. 

Mi-a aruncat o privire distantă, aproape dispreţuitoare. 

- Treaba cu numele e supărătoare. Dar nu cred că ăia de 
la Starea Civilă or s-o urmărească. Doar n-or să facă ei un 
demers ca să schimbi numele pe care-l porţi cu un altul. 
Dacă nu le ceri nimic, n-or să-ţi ceară nici ei nimic. Ocoliţi-l 


39 Ceai negru chinezesc, aromat cu fum de la arderea unor rădăcini de 
pin 
170 


pur şi simplu pe caraghiosul ăsta de funcţionar al tău, tu şi 
cu Barbara, şi căsătoriţi-vă altundeva, dincolo de Rin, pe 
malul mării, în Munţii Alpi, din partea mea duceţi-vă la Las 
Vegas. 

- Dacă voi, femeile, o să ajungeţi într-o zi să faceţi copii 
fără taţi, ai dreptate. Dar n-aţi ajuns acolo, iar eu nu vreau 
nimic mai mult decât să aflu despre tatăl meu ceea ce ştii 
tu. 

- Ţi-am mai spus o dată că ştii aproape mai mult decât 
mine. Scoate din ce ţi-am povestit căsătoria - şi ai totul. 

- De unde a apărut paşaportul elveţian cu falsul tău nume 
de căsătorie? 

- De unde vrei să-mi fi dat seama? Am fost bucuroasă că 
mi l-a dat. Doar nu era să fac cercetări cine l-a falsificat, şi 
unde, şi cum. La maternitate nu mi-a fost de folos, acolo 
mi-au cerut certificatul de căsătorie. Dar pe polonezi şi pe 
ruşi i-a impresionat. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără acest 
paşaport. Nu ştiu ce te-ai fi făcut tu fără el. Fără supărare, 
cu cât vorbesc mai mult, cu-atât mă enervez mai tare. Nu 
vreau să mă ierţi cu mărinimie, vreau să mă preţuieşti 
pentru tot ce am reuşit. Te-am scos din Breslau, ţi-am 
înlesnit o relaţie bună cu bunicii tăi, te-am crescut, am ţinut 
totdeauna pregătită o plasa în care să cazi, dacă te-ai fi 
prăbuşit. 

- Ce l-a adus pe elveţianul Johann Debauer la Neurade şi 
apoi la Breslau? 

- N-am idee. Nu m-a interesat. Mă simţeam singură, el 
arăta bine, avea farmec, umor, bani, m-am îndrăgostit - 
mi-a povestit el fără îndoială ceva, dar i-am uitat povestea. 
Pe-atunci te arunca soarta în toate locurile posibile şi 
imposibile. 

- Ai sperat că se va însura cu tine? 

Şi-a mijit ochii şi mi-a răspuns cu încrâncenare: 

- E ultima din întrebările tale prosteşti la care-ţi mai 
răspund. Am sperat totul şi n-am sperat nimic. Da, am visat 
la o viaţă lângă un elveţian bogat, care să mă poarte pe 


171 


braţe şi chiar să mă sprijine, poate, să studiez Medicina la 
Zurich. Nu, vinerea nu m-am aşteptat să mă trezesc lângă 
el sâmbătă dimineaţa, iar sâmbătă n-am sperat să fim 
împreună duminică. Aşa se petrec lucrurile într-o vreme 
nebună, când nu ştii ce va fi mâine şi adesea nu mai vrei să 
ştii ce-a fost ieri. 

Ne-a turnat alt ceai în ceşti, mie şi ei. Apoi a rămas un 
timp pe gânduri. 

- În acea joi înaintea zilei de vineri, când l-am întâlnit pe 
tatăl tău, am venit la Neurade ca să-i vizitez pe unchiul 
Wilhelm şi pe mătuşa Herta. Unchiul Wilhelm era naşul 
meu, prieten din copilărie şi tinereţe cu maică-mea, cam 
nazist, dar vesel şi haios, şi ţineam la el. El m-a învăţat 
jocul acela cu degetele, pe care-ţi plăcea să-l vezi iar şi iar. 
Mai ţii minte? 

Şi-a apropiat palmele, şi-a îndoit cele două degete mijlocii, 
şi-a rotit palmele în aşa fel încât vârfurile degetelor şi podul 
palmelor se atingeau şi a început să-şi mişte degetele 
mijlocii într-un sens şi într-altul. Mi-a venit să râd; era o 
mică minune că acele două degete, între palmele alăturate, 
se balansau ca un singur pendul. 

- Da, râdeam mult când mă duceam la ei. Copiii lor erau 
mai mari decât mine; fiul căzuse în Polonia, fiica era 
măritată în Prusia Orientală. Cu o zi înainte de a veni eu să-i 
vizitez, aflaseră că fiica lor, cu bărbatul şi copiii ei, fuseseră 
ucişi de ruşi, violaţi, mutilaţi, loviți până la moarte, arşi. Am 
intrat în locuinţa lor şi i-am găsit pe unchiul Wilhelm şi pe 
mătuşa Herta în dormitor; o împuşcase mai întâi pe ea, apoi 
se împuşcase pe sine. 

M-a privit ca şi cum ar fi fost nevoie de o hotărâre aparte 
ca să mai continue. 

- Întâi a fost cumplit să-i găsesc pe ei doi. Apoi mi s-a 
părut cumplit că trebuie să mă ocup eu de toate: poliţie, 
medic legist, vecini, înmormântare. Cumplită a fost şi 
noaptea. Deşi cei doi fuseseră scoşi din casă şi n-am dormit 
în camera lor, ci în cea de oaspeţi, aveam senzaţia ca stau 


172 


întinşi lângă mine. Dar în dimineaţa următoare - ce 
covârşitoare bucurie că eram în viaţă! M-am trezit, aveam 
ziua întreagă la dispoziţie şi voiam să gust fiecare clipă. 
Seara l-am întâlnit pe tatăl tău. 

Cu săptămâni în urmă găsisem la anticariat o carte despre 
acţiunile Crucii Roşii elveţiene în al Doilea Război Mondial. 
Iniţial, lectura nu mi s-a părut urgentă. Acum însă, când 
m-am întors acasă, am vrut să mă informez. Cartea nu mi-a 
oferit privirea de ansamblu la care mă aşteptam, ci 
cuprindea relatarea unui medic elveţian, care în 1940 
lucrase, alături de alţi elveţieni, sub egida Crucii Roşii, în 
lazarete germane din Rusia. În 1940, tatăl meu abia 
terminase şcoala. Medicul afirma că astfel de misiuni au 
fiinţat şi mai târziu. Să fi nimerit tatăl meu mai târziu, în 
cadrul Crucii Roşii, în războiul dintre nemți şi ruşi? Dar 
aproape toţi elveţienii menţionaţi de medic erau medici şi 
ei, ori infirmieri şi infirmiere, iar tata studiase Dreptul. Să fi 
fost tata unul dintre puţinii şoferi? Am scris Crucii Roşii şi 
am întrebat dacă în perioada 1940-1945 lucrase pentru ei 
un anume Johann Debauer. 

Medicul vorbea şi despre un tren de voluntari elveţieni SS 
care circula spre Răsărit; îl întâlnise în drumul său spre 
casă, în direcţia Vest. Dar dacă taică-meu nu fusese luat în 
armată în Elveţia, nu-l vor fi luat nici cei din SS. 

Se făcuse seară. Am lăsat cartea din mână, m-am ridicat 
de pe scaun, mi-am turnat un pahar cu vin, mi-am pus un 
disc cu muzică de Schumann şi m-am aşezat la loc. Mi-am 
adus aminte că am ratat o întâlnire proiectată cu un autor, 
la Mainz. Nici nu-i telefonasem secretarei. Nu-i telefonasem 
nici lui Max, cu care plănuisem o seară cu cinema şi pizza. 
Când am vrut să mă scuz, n-a ridicat nimeni receptorul. Cât 
despre Barbara, care se dusese din nou în Berlinul 
Răsăritean şi locuia acolo la o colegă, n-am reuşit măcar să 
obţin contactul cu linia ei telefonică. 

M-am mai liniştit. Peter Graf - de ce nu? De ce nu, ca soţ al 
Barbarei, Peter Bindinger? Nu - pentru că-mi plăcea numele 


173 


meu. Crea o legătură între mine şi bunici, care-mi era 
prețioasă. Legătura pe care o crea între mine şi taică-meu 
era mai fragilă şi mai puţin importantă. Dar dacă ea se 
rupea, cum putea rămâne intactă legătura cealaltă? Apoi 
mi-am dat seama că nu era adevărat ceea ce tocmai 
gândisem. Era mai fragilă legătura cu taică-meu, dar nu 
avea mai puţină însemnătate. Tatăl meu era un străin, dar 
fie sub chipul copilului cu coif de hârtie şi cal de lemn, al 
tânărului nerăbdător în costum sport, al aventurierului care 
n-a răbdat să rămână acasă şi s-a simţit ispitit să plece, al 
cuceritorului cu farmec care i-a sucit capul maică-mii - omul 
mă interesa şi-mi plăcea să mă consider fiul lui şi pe el să-l 
consider tată, nu în secret, ci pe faţă. Era o parte din mine. 
Ceea ce implica să purtăm acelaşi nume. 

Mi-am amintit de tatăl băiatului care, pentru scurtă vreme, 
fusese camaradul meu de joacă într-o vacanţă la bunici. Îmi 
spusese că am moştenit ochii lui taică-meu. Trebuia să 
încerc să aflu de la omul acesta cât mai multe despre tata. 
Dacă oricum nu mă ocupasem azi de editură, m-am hotărât 
să plec chiar mâine într-acolo. 

Am ajuns spre sfârşitul dimineţii. Nu mai ştiam numele, 
însă ştiam casa. Era locuită de altă familie. Dar vecinii 
mi-au fost de ajutor. La telefon, tatăl s-a arătat dispus, 
după oarecare ezitare, să mă primească. Preciza de la 
început că nu avea prea multe să-mi spună. 

După-amiaza târziu stăteam cu el pe terasa casei sale, cu 
perspectiva spre lac şi Alpi. Ajunsese un om înstărit. Era 
singur acasă, soţia avea treabă în oraş, fiul, care 
neîndoielnic s-ar fi bucurat să mă revadă, era în America. Și 
el urma să mai plece în oraş. Toate astea sunau verosimil. 
Totodată aveam sentimentul că îi convenea să stea de 
vorbă numai el singur cu mine. 

- In 1940, tatăl meu a fost obligat, din cauza războiului, să 
renunţe la serviciul lui în Franţa şi să se întoarcă cu noi în 
Elveţia. Aşa m-am pomenit, în ultimul an de şcoală, într-o 
clasă unde nu cunoşteam pe nimeni şi nici nu mi-am găsit 


174 


prieteni până la terminarea liceului. Anul şcolar începuse 
de-acum, era un an scurt, ceilalţi se cunoşteau între ei şi 
aveau găştile lor stabile - sigur că poţi să-ţi imaginezi cum a 
fost. Şi tatăl tău îşi avea gaşca lui şi nu-mi dădea atenţie. 
Dar aveam o bucată de drum comun spre casă şi chiar dacă 
plecam rar împreună aveam dialoguri interesante, când se 
ivea prilejul. În orice caz, eu le găseam interesante; îl 
ascultam pe taică-tău, fără să pot contribui la conversaţie 
cu mare lucru. 

Era mult mai avansat decât mine, dacă într-o direcţie bună 
sau greşită - asta-i altă problemă. Tatăl tău putea fi nespus 
de fermecător. Poate că „farmec“ nu e termenul potrivit 
pentru capacitatea lui de a-i da partenerului de dialog senti- 
mentul că este important, că este deosebit, că se bucură de 
privilegiul unei atenţii şi participări speciale. Se crea o 
atmosferă de încredere, de intimitate, nemaipomenit de 
seducătoare, dar din care la întâlnirea imediat următoare 
se întâmpla să nu mai fi rămas nimic, doar un salut amical, 
absent. Nu cred că juca teatru. Cred că era absolut prezent 
în situaţia dată, nu numai de faţadă, ci cu întreaga lui 
persoană. Îşi punea la încercare interlocutorul - o treabă 
serioasă, pe care alţii n-o vor fi luând în serios, dar în care 
el se investea deplin. lar dacă nu descoperea nimic, nu se 
alegea nimic din încercare. 

S-a întors spre mine cu un zâmbet prietenos şi trist, care 
mi se părea cunoscut. 

- Ţi-ai dat seama că tatăl tău m-a cucerit şi că apoi nu 
l-am mai interesat. Odată am fost prinşi, în drumul spre 
casă, de o furtună teribilă şi ne-am adăpostit sub acoperişul 
unei biserici, ţi-aş putea-o arăta, trec câteodată cu maşina 
pe lângă ea. Tatăl tău m-a interogat: cum am crescut în 
Franţa, care sunt zonele mele de interes, ce planuri de 
viaţă am. N-aş şti să-ţi precizez ce cuvânt rostit de mine a 
fost parola declanşatoare a ceea ce mi-a spus în 
continuare. Eram, zicea, o generaţie pierdută. In urmă cu 
zece ani, zicea, existase şi în Elveţia un spirit deschizător 


175 


de drumuri, o conştientizare a crizei, o luptă pentru 
comuniune şi năzuinţa de a trece din lumea raţională, 
mecanică a iluminismului în lumea organică, creatoare a 
entuziasmului, de a înfrânge egoismul nestăvilit şi 
individualismul prin munca în colectiv, de a depăşi 
contradicţiile sociale; în locul unei democraţii care nu vrea 
decât să posede, să fie instaurată o aristocrație a 
performanţei, să fie construit un imperiu nou, al spiritului, 
un imperiu al urmaşilor. Vorbea cu exaltare despre 
întrunirile  liber-cugetătoare, democratice ale unor 
intelectuali din anii 1928-1931, amintind de Julius 
Schmidhauser, Othmar Spann, Cari Schmitt şi de nu mai 
ştiu cine. Perora cu înflăcărată pasiune despre ce se 
petrecuse cu un deceniu în urmă, nu ştiu cât în realitate şi 
cât în imaginaţia lui, şi m-a contaminat şi pe mine. Şi eu - a 
râs - omul cel mai lucid, chibzuit, riguros pe care ţi-l poţi 
închipui, şi eu am fost cuprins de dorul angajării totale, al 
unei existenţe a implicării şi a riscului fără limite. Dar tatăl 
tău spunea că pentru noi era prea târziu. Cu un deceniu în 
urmă, cei dinaintea noastră şi-au avut şansa şi au ratat-o. 
Ceea ce începuse ca iniţiativă a unui nou front degenerase 
într-un meschin sistem de partide, în ceartă pentru 
organizaţii şi învârteală pentru posturi, în maimuţăreală a 
ceea ce făceau germanii şi italienii, într-o caricatură a 
mediocrităţii mecaniciste şi egoiste, împotriva căreia se 
pornise iniţial. 

S-a oprit din evocare. După un timp l-am întrebat: 

- Ce trebuia să urmeze? 

- Asta l-am întrebat şi eu. Să nu mai mizezi pe mişcări, 
partide, grupuri, mi-a replicat. Să cauţi şi să rişti angajarea 
totală doar investindu-ţi propria persoană. Sau să speri 
într-un miracol. A spus-o ca şi cum aşa ceva ar fi de la sine 
înţeles şi n-am îndrăznit să continui cu întrebările. Nici nu 
voiam să risipesc cu întrebările mele atmosfera de 
încredere care se crease, sau pe care o resimţeam eu. lar 
furtuna încetase. 


176 


- V-aţi urcat pur şi simplu pe biciclete şi aţi plecat acasă? 

- Da. Dar când am vrut să-l abordez a doua zi, după o 
noapte de veghe plină de gânduri, vorbindu-i despre 
entuziasmul meu şi despre îndoielile mele, mi-a făcut doar 
un semn prietenos din cap şi m-a lăsat baltă. De atunci 
n-am mai avut nici o discuţie serioasă cu tatăl tău. Şi-a 
început studiile aici, dar a plecat curând, în Germania, se 
spunea, şi mă gândeam uneori la acel angajament total de 
care-mi vorbise şi la războiul total al lui Goebbels şi mă 
încerca un sentiment apăsător. Însă nu era decât un sen- 
timent şi am învăţat chiar din întâlnirea cu tatăl tău că nu 
te poţi baza pe sentimente. 

A zâmbit iar - era acel zâmbet al său, familiar mie: 

- Nici nu mă bazez pe sentimente. 

- Ar fi posibil să se fi dus în Germania sau în Rusia, cu o 
echipă a Crucii Roşii? 

M-a privit. Un om de afaceri de succes, îngrijit, relaxat, 
sigur de sine, păr cărunt, ochi calmi, bărbia energică. Aşa îi 
ştiam pe bancheri şi antreprenori din fotografiile lor în 
gazete, la fel de îndepărtați de existenţa normală şi de 
oamenii normali ca preşedinţii sau cancelarii federali, 
cardinalii sau starurile de cinema. Dintr-odată am avut 
revelaţia că această conversaţie a noastră nu era deloc un 
fapt de la sine înţeles şi ce favoare şi atenţie îmi acorda 
omul din faţa mea stând de vorbă cu mine, şi în acelaşi 
timp mi-am dat seama cât îl va fi impresionat tatăl meu. 
Dintr-odată am şi văzut că nu doar surâsul îi era trist şi 
prietenos, dar că avea imprimată pe tot chipul o expresie 
profund prietenoasă. Ca şi cum tocmai ea l-ar stingheri, şi-a 
întors privirea într-o parte. 

- Crucea Roşie? Desigur, nu putem exclude o asemenea 
ipoteză. Tatăl tău n-a fost medic, dar poate era nevoie şi de 
alţii, mulţi au fost în serviciile de graniţă, iar el... N-avea el 
un defect cardiac, care l-a scutit de armată? 

S-a ridicat în picioare. 

- Toate cele bune. 


177 


Barbara nu lua în grav verdictul funcţionarului de la Starea 
Civilă. 

- Mai aşteaptă un pic. Poate ai să te împrieteneşti cu Peter 
Graf sau Peter Bindinger. Dacă nu, luăm avionul spre Las 
Vegas. Până atunci, te muţi la mine. 

- Aici? 

- Augie şi cu mine n-am locuit niciodată aici, dacă asta ar 
fi ce nu-ți convine. Putem transforma totul, nimic să nu 
rămână cum e acum. Şi mai putem lua camera de alături - 
cândva camera fetelor - de unde tocmai a plecat chiriaşa 
studentă. 

Nu eram prea convins. Un prieten care pleda pentru ideea 
că Germania, la reunificare, are datoria să-şi ofere o nouă 
Constituţie, mă câştigase de partea sa cu argumentul că 
doi îndrăgostiţi care doresc să se mute împreună trebuie 
să-şi caute o locuinţă nouă şi nu să se mute ea la el sau 
invers. 

- Îmi duc lucrurile în pivniţă, chem nişte meşteri, şi când 
au terminat, ne uităm la locuinţa renovată ca la una 
complet nouă şi ne decidem cum s-o mobilăm. 

Şi-a dat seama că tot mai ezitam. 

- Ţin la casa asta, e o casă bună. [in la odăile largi şi 
luminoase şi la balconul unde mai dorm după-masă, pe 
timp ploios, cum făceam şi-n copilărie, în copaci foşneşte 
ploaia şi cântă păsările, e răcoare, dar îţi tragi pătura 
călduroasă peste urechi şi eşti la adăpost. Incearcă şi tu! 

Mi-am adus aminte că mă obligau să dorm după-masă, în 
primii ani ai vacanţelor la bunici, dar că aveam voie să-mi 
fac somnul în loggia, când nu era prea frig. Dacă ploua, mă 
acopeream cu o pătură şi mă simţeam ca-n descrierea 
Barbarei. Cum de uitasem? 

A durat două luni până ce locuinţa a fost gata renovată. 
Când ne-am instalat, s-au adunat în sfârşit laolaltă mobilele 
pe care le alesesem cândva împreună, urmărind ca piesele 
să se potrivească între ele: sufrageria ei în Jugendstil şi 
dormitorul meu din lemn de cireş, sofaua ei de piele şi 


178 


scaunele mele de piele cu masa adecvată, oglinda din 
vestibulul ei şi lampa dintr-al meu. 

Şcoala şi Ministerul erau de acord s-o trimită pe Barbara în 
Turingia, dar nu la Berlin. Landul nostru federal răspundea 
pentru refacerea Turingiei, pentru refacerea Berlinului 
Răsăritean această competenţă îi revenea Berlinului 
Occidental. M-am interesat de edituri finanţând în Turingia 
şi, plin de speranţe, am dus tratative, de-a lungul câtorva 
săptămâni, atât cu Societatea Editorială din Berlin, cât şi cu 
o editură turingiană. Până când o mare editură din 
Hamburg mi-a suflat ambele afaceri. 

Aşa că a trebuit să-mi continui existenţa cotidiană cu 
manualele, compendiile şi comentariile juridice, şi cu 
revista de specialitate. Din timp în timp mi se ofereau spre 
tipar dizertaţii de doctorat şi teze de docenţă, studii din ţară 
şi din străinătate, şi mi-ar fi plăcut să alcătuiesc din cele 
mai bune lucrări o serie. Aş fi vrut să întemeiez şi o altă 
revistă, apărând nu lunar, ci trimestrial, tipărind contribuţii 
mai ample şi mai aprofundate. Dar conducerea editurii nu 
era de acord; considera că oferta existentă de literatură 
juridică de uz mediu, care se vindea fără probleme şi 
riscuri, ar fi periclitată de publicaţii juridice mai 
pretenţioase. Aşa că nu s-a ales nimic din conceperea 
diferită, inovatoare, optimizată a muncii, la care începusem 
să visez în timpul zborului de la Berlin la Frankfurt. 

Iniţial nu mi-a păsat. Eram prea fericit cu Barbara. Fericit 
că ne trezeam şi făceam duş împreună, ne spălam pe dinţi 
şi ne pieptănam unul lângă altul; că ea se farda în timp ce 
eu mă bărbieream, că la micul dejun stabileam în doi ce 
trebuia târguit, ce aveam de rezolvat peste zi şi făceam 
planuri pentru seară; eram fericit să vin acasă şi, dacă 
ajunsese prima, s-o văd sculându-se de la birou şi 
punându-mi braţele în jurul gâtului, sau să mă bucur 
aşteptând-o, ocupându-mă cu o treabă sau alta; gustam 
serile de-acasă sau cele petrecute în oraş, faptul că 
mergeam la culcare împreună, nopţile noastre laolaltă, 


179 


când o auzeam respirând dacă se întâmpla să mă trezesc, 
şi nu trebuia decât să-mi întind braţul, să mă întorc sau să 
lunec un pic mai aproape ca s-o ating, să mă cuibăresc 
lângă ea ori s-o scol şi pe ea din somn. Câteodată Barbara 
mă tachina: „Oare mă mărit cu un filistin? Ai fi mulţumit 
dacă am sta acasă în fiecare seară, am citi, am asculta 
muzică şi ne-am uita la televizor, am sta de vorbă şi cel 
mult am face o plimbare pe malul râului“. Râdea când îmi 
vorbea aşa, râdeam şi eu: „Am putea să ne plimbăm şi pe 
deal“. 

Dacă şi-ar fi dorit să ieşim, m-aş fi dus cu ea, seară de 
seară, la teatru sau la concert sau ne-am fi întâlnit cu nişte 
prieteni. Nu statul acasă îmi plăcea. Gustam rutina iubirii. 
Viaţa alături de maică-mea îşi avusese rutina ei, organizată 
fără cusur, funcţionând fără cusur, dar fusese o existenţă 
rece. Şi când trăiam singur mi-am respectat totdeauna 
rutina: la mine nu se arde nici un bec fără să am altul 
pregătit, proviziile se înnoiesc înainte de a se consuma cele 
vechi, obiectele casnice defectate sunt duse imediat la 
reparat, nu mi se întâmplă ca tocmai costumul pe care 
vreau să-l îmbrac să nu fi fost curăţat sau o cămaşă să nu fi 
fost spălată; muncesc atât de concentrat, încât, chiar 
dacă-mi propun multe pentru programul meu zilnic, realizez 
până seara tot ce mi-am pus în gând. Dar, deşi am nevoie 
de ordinea mea eficientă, deşi am dus-o atât de greu în anii 
trăiţi cu Veronika şi Max, pentru că erau ani de haos, n-am 
fost vreodată cu adevărat mulţumit în serile zilelor mele 
eficiente şi ordonate. Stăruia o senzaţie de răceală. Numai 
în săptămânile cât a stat Max la mine, ca şi pe vremuri în 
vacanţele la bunici, am reuşit să îmbin cele două - rutina şi 
căldura. lar acum descoperisem o rutină a dragostei - ce ar 
fi putut să mi se întâmple mai bun! 

Insă după un timp norocul rutinei cu Barbara m-a făcut să 
resimt extrem de intens nenorocul rutinei de la editură. 
Eram chiar nefericit. Trebuia să mă forţez să plec în fiecare 
dimineaţă la lucru, să mă aşez la birou, să citesc 


180 


corespondenţa sosită şi să răspund, să mă apuc de lectura 
manuscriselor. Mai rea decât curgerea zilelor era 
convingerea că nu se întrevedea nici o schimbare. 

Şi totuşi ea a intervenit. Altfel decât mi-am imaginat-o. Nu 
mi-a modificat munca, dar mi-a îngăduit să-mi iau 
rămas-bun de la ea. Mi-a schimbat viaţa. 

Schimbarea s-a declanşat prin cea mai obişnuită dintre 
întâmplările uzuale ţinând de munca unui lector: întrebarea 
dacă m-ar interesa publicarea unui text. Faptul că oferta nu 
era însoţită de un manuscris, ci de o carte tipărită nu lua 
întâmplării nimic din caracterul ei obişnuit; aşa se 
procedează când se propun spre publicare lucrări apărute 
în engleză, care ar urma să fie traduse. Deoarece ideea 
editării unei serii, unde astfel de lucrări şi-ar fi găsit poate 
locul, murise în faşă, nu mă mai ocupam cu seriozitate de 
acest gen de oferte. Secretara răspundea la ele printr-o 
scrisoare cu text-tip. Dar mi le arăta. 

lată de ce şi aceasta se afla pe biroul meu: o carte apărută 
la Cambridge University Press, legată, având coperţi 
cartonate şi  supracopertă. Pe un fond albastru, 
supracopertă înfăţişa imaginea estompată a unei nave 
antice cu pânzele umflate şi vâslele coborâte în apă. 
Autorul, titlul şi editura erau indicate cu litere de un 
albastru închis. Am citit titlul: The Odyssey of Law. Am citit 
numele autorului: John de Baur. 

Cărţii îi era anexată o recenzie apărută în New York Times, 
cuprinzând date despre autor. Era, conform recenziei, jurist. 
Prea revoluţionar ca să fi fost acceptat la una din celebrele 
Law Schools, dar suficient de important pentru a fi admis la 
Universitatea Columbia, nu la Law School de acolo, ci la 
Political Science Departament. Era discipolul lui Leo Strauss 
şi Paul de Man, care întemeiaseră Deconstructionist Legal 
Theory. Lungă vreme s-a afirmat mai mult prin manifestări 
orale decât prin publicaţii; seminariile sale de marţi 
deveniseră legendare. The Odyssey of Law - Odiseea 
Dreptului - era prima lui carte după With Rousseau at the 


181 


Opera, interpretarea sa inovatoare a creaţiei filosofice a lui 
Rousseau, pornind de la programul componistic al operelor 
sale timpurii. Nu aveam nici o idee despre 
Deconstructionist Legal Theory, nu-l cunoşteam nici pe 
Strauss, nici pe de Man şi nu ştiam că Rousseau compusese 
opere. Am deschis cartea. 

Introducerea nu se referea la Drept, ci la Odiseea. O 
caracteriza ca fiind versiunea primordială a tuturor 
istorisirilor despre întoarcerea acasă. In toate aventurile 
sale, rătăcirile şi erorile, în eşecurile şi reuşitele sale, 
Odiseu îşi rămâne credincios sieşi, până găseşte drumul 
spre casă. Acasă îl aşteaptă o împotrivire insolentă, dar şi 
dragostea credincioasă şi, pe deasupra, arma cu care 
frânge împotrivirea, pentru ca dragostea să se împlinească. 
Am răsfoit mai departe şi am găsit fragmentele unei istorii 
a Dreptului. Era vorba despre Dreptul mitic şi epic, magic şi 
raţional şi despre dreptatea ca pedeapsă ori răsplată, 
despre stăpânirea legitimă, folosul colectiv şi fericirea 
individuală ca obiective ale Dreptului. Intr-un capitol erau 
descrise circuitele Dreptului - cele mari, în cadrul cărora 
Dreptul slujeşte timp de secole un ţel după altul şi revine în 
cele din urmă la țelul dintâi, şi circuitele mici, în cursul 
cărora împletitura Dreptului este ţesută mereu, dar şi 
destrămată mereu, ca pânza Penelopei. Societăţile care nu 
destramă periodic împletitura Dreptului, ci continuă să o 
teasă tot mai strâns, ar fi sortite să se sufoce sub țesătură, 
se afirma. 

Am găsit capitole despre rolul adevărului şi al minciunii, al 
elucidării şi al ideologiei în Drept. Destul de des adevărurile 
sunt minciuni şi minciunile adevăruri, iar elucidarea, 
înlăturând o anume concepţie ideologică despre lume, 
creează doar spaţiul necesar altei ideologii. Ceea ce nu 
înseamnă că n-ar exista adevăr şi minciună. Inseamnă că 
noi determinăm adevărul şi minciuna şi răspundem 
personal pentru decizia între ceea ce este adevărat şi ce 
este eronat. Răspundem personal şi pentru a decide ce e 


182 


bine şi ce e rău, şi dacă răului i se îngăduie să vagabondeze 
liber sau i se impune să slujească binelui. Afirmaţie care 
implică mai mult, şi altceva decât onestitatea în luarea 
deciziei. De Baur privea cu dispreţ exigenţa onestităţii 
intelectuale. Pentru că onestitatea, în cazul unei decizii fără 
consecinţe, este de prisos, iar în cazul unei decizii având 
consecinţe, este insuficientă. Decizia de a pune răul în 
slujba binelui îţi cere să fii gata de a te expune răului pe 
tine însuţi. 

Erau multe pe care nu le înţelegeam - pentru că citeam 
prea repede, pentru că nu mă puteam concentra, pentru că 
nu cunoşteam teorii şi dezbateri la care se făcea referire. 
Dar înţelegeam că mă întâlnisem din nou cu regula de fier. 
Să fii gata să te expui răului, ca justificare pentru a impune 
răul - era acelaşi lucru. 

Intermitent am întâlnit în carte evocarea unei scene din 
cântul al 24-lea al //iadei. După ce Ahile l-a ucis pe Hector, 
bătrânul Priam, regele troienilor şi tatăl lui Hector, vine în 
tabăra grecilor şi-l roagă pe Ahile să-i dea trupul neînsufleţit 
al fiului său. Lui Ahile, de obicei necruţător şi lipsit de 
îndurare, i se face milă de bătrân, îi predă leşul şi încearcă 
să-i aline durerea. Zeus are aşezate în prag - îi spune - două 
butoaie, un butoi al binelui şi altul al răului, şi cui îi face 
parte numai din butoiul răului, pe acela îl distruge. Cel 
căruia-i dă însă un amestec din cele două va trece, fireşte, 
o dată printr-o soartă bună, alteori printr-una rea. De Baur 
regăseşte această imagine a celor două butoaie la Platon. 
În Republica, Socrate vorbeşte despre bine şi rău şi se 
întreabă dacă Zeus are într-adevăr în prag două butoaie 
sau numai unul singur: butoiul binelui. Socrate citează 
pasajul din //liada, dar în citat se strecoară o greşeală. 
Citează ca şi cum ar fi distrus nu cel căruia numai din 
butoiul răului i se face parte, ci acela căruia i se dă numai 
dintr-un singur butoi: pe cel căruia Zeus nu-i dăruieşte 
amestecul din cele două, ci-i dă doar dintr-unul, 
neamestecat, fie al răului, fie al binelui, îl va urmări jalea, 


183 


rozâridu-i inima pe pământul cel sfânt. Acesta este, pentru 
de Bauer, punctul de cotitură al filosofiei. Spre deosebire de 
religie, filosofia porneşte de la îndreptăţirea egală a binelui 
şi a răului. Binele fără rău este la fel de puţin pe potriva 
omului ca răul fără bine. 

Sunt un om lent. Nu jubilez când mi se întâmplă ceva 
nemaipomenit şi nu-mi pierd cumpătul când păţesc ceva 
rău. Nu-i vorba de stăpânire. Pur şi simplu durează până iau 
la cunoştinţă, emoţional, un eveniment nemaipomenit sau 
unul rău. Iniţial, nu sesizez decât un adevăr intelectual, 
care-mi permite să-mi continui munca, să mă duc 
ca-ntotdeauna acasă sau, dacă aşa am stabilit, la cinema. 

M-am ocupat de redactarea finală a revistei, am examinat 
titlurile, corecturile şi paginaţia şi am controlat cuprinsul. 
Dar de astă dată nu eram atent, nici când m-am dus, după 
program, cu Max la cinema şi la pizzerie. M-am grăbit să 
ajung acasă şi să continui să citesc - cu aceeaşi grabă şi 
aceeaşi lipsă de concentrare cu care citisem şi la editură. S- 
a făcut târziu, am obosit şi m-am luptat cu somnul. Dar 
trebuia să răzbat prin carte, pe care o receptam şi o 
înţelegeam doar pe jumătate, efectiv trebuia. Câteodată 
era şi foarte simplu. 

Dacă, în cazul omorului, facem abstracţie de toate 
adaosurile, de premeditare, motive ascunse şi cruzime, 
rămâne încheierea vieții unui om fără voința lui. Fără, nu 
împotriva - înşelarea vicleană sau frângerea voinţei este 
de-acum adaosul ascuns sau crud. In forma sa pură, omorul 
este încheierea vieții unui om în somn. Un om îşi pierde 
viața. Un om îşi sacrifică viața. Un om săvârşeşte o faptă 
nebunească, disperată sau curajoasă, care-l costă viața. Un 
ucigaş îi ia unui om viața. Vorbim despre toate acestea, ca 
şi cum omul ar sta după aceea locului, lipsit de viață - fără 
viața sa, dar stând locului. Ca şi cum s-ar freca la ochi 
nedumerit, pentru că nu mai e în posesia vieţii sale. Ca şi 
cum s-ar putea indigna de faptul i s-a răpit viaţa. Ca şi cum 
şi-ar putea jeli viața luată. 


184 


Dar omul nu mai este. Nu este nedumerit, nu se poate 
indigna, nu poate să jelească. Doar atât. nu mai suferă de 
ce a suferit în viață, de singurătate, boală, sărăcie şi 
prostie. Nu suferă nici de moartea sa. Un om nu suferă 
niciodată de moartea sa: nu înainte de moarte, pentru că 
mai trăieşte, nu după moarte, pentru că nu mai este. Tot 
aşa, omul nu suferă fiindcă este ucis: inainte de ucidere 
trăieşte, după ucidere nu mai există. Moartea şi omorul 
constituie trecerea dintr-o stare justă pentru om într-o altă 
stare, de asemenea justă pentru el. Ce ar putea fi nejust 
pentru el, odată ce el nu mai există? Fără subiect, 
predicatele nu-şi au locul şi rostul. 

Nu-l pedepsim pe ucigaş fiindcă a încheiat viaţa unui om 
fără voința lui. Ce ar putea fi pedepsit aici? Pedepsim 
disimularea şi cruzimea cu care a comis fapta, adică 
dezamăgirea şi durerile pricinuite victimei înainte de 
moartea acesteia. Dar de ce pedepsim omorul şi fără 
aceste adaosuri, adică omorul în forma sa pură? Nu din 
pricina victimei, ci din pricina celorlalți. Din pricina femeii 
care şi-a pierdut bărbatul, a copilului care şi-a pierdut tatăl, 
a prietenului care şi-a pierdut prietenul. Din pricina tuturor, 
care s-au bazat pe victimă şi cărora ea le-a fost luată. Din 
pricina ordinii lumii, de care avem nevoie şi pe care ne 
bazăm; face parte din această ordine că viața şi moartea îşi 
au timpul lor firesc. 

De aceea sinuciderea a putut fi declarată un păcat şi 
tentativa ei transformată într-un delict, ea le pricinuieşte 
celorlalti o pierdere aproape similară cu un omor. De aceea 
omorul era pedepsit în alte vremuri pe măsura valorii pe 
care viaţa victimei o avea pentru ceilalți: viața fiului şi a 
fiicei pentru părintele lor, viața sclavului pentru stăpânul 
său. De aceea albul care ucidea un negru primea o 
pedeapsă mai blândă decât negrul care ucidea un alb - nu 
pentru că făptaşul ar fi meritat mai multă cruțare, ci pentru 
că victima lui avea mai puțină valoare. De aceea genocidul 
s-a comis atât de des cu conştiinţa împăcată; nu lasă 


185 


supraviețuitori care să resimtă pierderea victimelor. 
Premisa în acest caz este ca poporul respectiv să fie izolat, 
să nu fie cuprins alături de alte popoare în ordinea lumii, iar 
uciderea lui să fie radicală. 

Câte popoare, câţi oameni include o lume? Cât de mari 
croim lumile în care viețuim şi cum le alcătuim ordinea e 
treaba noastră, nu treaba ucigaşului. Nu el comite crima, 
noi o comitem. 

M-am trezit, fiindcă Barbara m-a prins de braţ, 
scuturându-mă. Şedea lângă mine pe divan, avea cartea pe 
genunchi şi mă privea uimită. 

- E rău textul ăsta. 

M-am uitat la ceas. Era unu şi jumătate noaptea. 

- Unde ai fost? 

- Ne-am mai dus după probe la Sole d'Oro şi întâi am stat 
să mâncăm şi să bem, dar apoi am răsturnat punerea în 
scenă şi am conceput una nouă. 

M-a privit entuziasmată de seara petrecută cu prieteni şi 
colegi de-ai ei din trupa de teatru, iritată de ceea ce tocmai 
citise, şi atât de trează, vitală, pasionată, că nu-mi venea să 
cred că-mi aparţine. 

- N-ai mai citit niciodată atât de mult, încât să adormi 
asupra lecturii. Ce carte e asta? 

Se uita la paginile asupra cărora adormisem şi pe care 
tocmai le citise şi ea. M-am sculat de pe divan. 

- Vrei un ceai? Mentă, mentă verde, muşeţel? Ea m-a 
aprobat din cap şi m-am dus în bucătărie, am pus apă la 
fiert, am aşezat frunzele de ceai în sită şi am pus sita în 
recipientul de sticlă. 

Barbara a venit dusă mine, cu cartea în mână. 

- John de Baur? Îl cunoşti? 

- Cred că e tatăl meu. Şi-a schimbat numele, când a ajuns 
în America, din Debauer în de Baur. Sau şi-a procurat chiar 
de aici paşaportul respectiv. Era priceput la asemenea 
treburi; pentru mama a făcut rost la Breslau de un paşaport 
elveţian, nu ştiu dacă de la Gauleiter, de la Oficiul Central 


186 


de Siguranţă al Reichului sau pentru bani. O vreme s-a 
numit Vonlanden, o vreme Scholler. În timpul războiului a 
scris pentru nazişti, după război pentru comunişti. El este şi 
autorul romanului-caiet, fără de care nu ne-am fi cunoscut. 

- N-a spus mama ta că tatăl tău a fost omorât? N-a fost 
chiar de faţă? 

- Ori s-a înşelat, ori m-a minţit - n-ar fi prima dată. 

Barbara mi-a pus mâna pe spate. 

- O, Doamne. 

Când a fluierat ceainicul, am turnat apa în recipient. 
Barbara mă cerceta din priviri. 

- Eşti bucuros că a luat sfârşit căutarea? Curios să-ţi 
cunoşti tatăl? Furios pe mama ta? Când eram fetiţă, visam 
că aş fi un copil găsit şi că părinţii mei sunt o pereche 
regală, iar mai târziu i-aş fi vrut vedete de cinema, oameni 
de artă ori milionari. N-ai putea şi tu să priveşti totul în felul 
ăsta, ce zici? 

- N-am avut asemenea visuri de copil, Barbara. Dar o să 
încerc. 

Oare trebuia să văd în de Baur un falnic rege care mă va 
elibera dintr-un destin mizer? Destinul meu nu era mizer. 

Ea tot răsfoia filele cărţii. 

- Păcat că în carte nu-i şi o poză a lui. 

_- Citeşte recenzia pe care au pus-o la sfârşitul volumului. 
In America pare să fie cineva important şi cunoscut. 

Barbara citea cu voce tare pasaje pe care le parcursesem. 

- Nu mă pricep la nimic din textul ăsta. Dar altfel nu sună 
rău, nu crezi? 

- Abia spuneai că e rău ce scrie. 

Mi-era necaz că Barbara îşi schimbase opinia, mă irita 
interesul ei pentru John de Baur şi că citise textul cu voce 
tare. N-ar fi putut să-l citească pentru sine, în şoaptă? 

- Da, ce am citit e rău. 

A turnat ceaiul în ceşti, i-a pus miere, amestecând-o cu 
linguriţa. 


187 


- Luăm ceaiul cu noi? Ne băgăm în pat? Întins în pat, nu 
reuşeam să dorm. Barbara se lipise de mine, îmi aşezase 
capul pe umăr, sânul şi braţul ei drept pe pieptul meu, 
piciorul ei drept mi-l pusese pe burtă. Atâtea nopţi mă 
bucurasem de povara trupului ei pe al meu, ca şi cum da- 
torită ei aş prinde rădăcini ferme în pământ. Dar acum mă 
stingherea, mi se părea prea grea şi prea aproape. În plus, 
Barbara dormea prea bine. Nu-i păsa de ce se petrece cu 
mine? Nu s-ar fi cuvenit, odată ce nu puteam să dorm, să 
rămână trează şi ea? Îmi doream să stau în patul meu 
propriu, singur cu necazul meu. Nu mă simţeam jignit că 
tatăl meu o ştersese şi nu avusese grijă de mine, nu eram 
dezamăgit că minciunilor mamei i se mai adăuga poate 
una, mai gravă decât celelalte. Nu eram abătut, ci înciudat, 
o ciudă îndărătnică, crâncenă, pe care nici măcar nu mi-o 
puteam vărsa pe cei care o pricinuiseră. Să-mi iau câteva 
zile libere, să zbor la New York şi să-i arunc în faţă ciuda 
mea unui domn mai în vârstă, care se deprinsese probabil 
să-şi uite trecutul - era ridicol. S-o abordez pe mama şi să 
mai storc de la ea un pic de adevăr, exact cât se crede 
nevoită să dezvăluie, faţă de ceea ce oricum am aflat - 
inutil. Nu voiam s-o hărţuiesc cu necazul meu pe Barbara, 
sau să înveninez relaţia noastră, sau să mă las eu însuşi 
copleşit. Dar încotro era s-o iau cu încrâncenarea mea? 

Am dormit prost şi în nopţile următoare. Necazului din 
prima noapte i s-au adăugat sentimentul jignirii şi al 
dezamăgirii; simţeam o agresivitate opacă la argumentări, 
încercări de îmblânzire sau anesteziere. Nu credeam că aş 
fi fost un copil mai fericit dacă aş fi aflat că tatăl meu 
trăieşte, dar nu vrea să ştie de mine. Sau dacă aş fi fost mai 
fericit mai târziu, având posibilitatea să optez pentru a-l 
înfrunta sau nu. Sau dacă mi-aş fi orientat altfel existenţa, 
ştiindu-l în viaţă - exceptând faptul că nu l-aş mai fi căutat 
pe autorul poveştii lui Karl. Nu credeam că i-aş fi scris, că 
l-aş fi vizitat sau măcar că l-aş fi întrebat cum se sfârşeşte 


188 


povestea lui Karl. Dar aceste gânduri nu-mi potoleau 
agresivitatea. 

Am împrumutat de la biblioteca Universităţii scrieri despre 
deconstructivism şi în special despre Deconstructionist 
Legal Theory. Deconstructivism înseamnă desprinderea 
textului de intenţia autorului şi dizolvarea lui în ceea ce 
face din text cititorul; teoria merge chiar mai departe şi nu 
recunoaşte nici o realitate, ci doar textele pe care le scriem 
sau le citim despre ea. Aspect care nu se potriveşte cu 
cerința obligativităţii unor reguli justiţiare şi morale. Dacă 
totuşi am dori să impunem o îmbinare a celor două viziuni, 
trebuie să recurgem la o formulă existenţialistă - un autor 
vedea începutul unei renaşteri a existenţialismului prin de 
Baur şi Deconstructionist Legal Theory. Poate ar fi trebuit să 
mă documentez cu privire la existenţialism, dar nu mai 
aveam chef. Atât am înţeles: dacă pentru texte nu contează 
intenţia autorului, ci interpretarea cititorului, nu autorul 
este răspunzător pentru text, ci cititorul. Dacă realitatea nu 
este lumea din afara noastră, ci textul pe care-l scriem şi îl 
citim despre realitate, nu _ ucigaşii reali poartă vreo 
răspundere, şi nici victimele care nu mai sunt, în schimb 
răspunderea se transferă asupra contemporanilor, care 
deplâng crima şi o pedepsesc. Nu înţelegeam deocamdată 
cum se naşte de aici, printr-o formulă existenţialistă, 
pregătirea de a te expune pe tine însuţi încercărilor cărora 
îi expui pe alţii. Dar câtă vreme ceilalţi vor fi loviți cu un 
mare grad de probabilitate, iar tu însuţi poţi fi atins doar cu 
un grad de probabilitate mic - ce valoare mai are că te 
declari gata să te expui? 

Işi rămăsese credincios. Cu aceeaşi ludică uşurinţă care-mi 
plăcuse în romanul său şi mă speriase în scrisorile sale 
către Beate şi în textele din timpul războiului, jongla aici cu 
realitatea şi reprezentarea ei, cu rolul jucat alternativ de 
autor, cititor, făptaş, victimă şi contemporan, jongla şi cu 
răspunderea. Imi puteam imagina şi articolele pe care le 
scrisese pentru WachtExprex: pe linia indicată de maiorul 


189 


de la administraţia militară sovietică, dar în stilul său 
propriu, lăudând câteodată ce trebuia hulit, hulind uneori ce 
se cuvenea lăudat, şi transfigurând ocazional într-un 
principiu etic puterea căreia îi slujea. Ce rămânea? Ce 
rămânea la sfârşitul acestei vieţi şi la sfârşitul cărţii The 
Odyssey of Lam? 

Nu-mi plăcea tatăl meu şi nici teoria lui, care-l absolvea de 
orice răspundere: pentru ceea ce scrisese şi pentru ceea ce 
făcuse. În acelaşi timp, mă fascina cum trecuse prin viaţă, 
cum se lăsase antrenat constant în ce-i ieşea în cale, dar se 
şi dezimplicase mereu şi la urmă mai elaborase şi o teorie 
care justifica acest traseu existenţial. Mă fascina uşurinţa 
lui jucăuşă şi nici măcar s-o condamn nu-mi venea atât de 
uşor pe cât aş fi vrut. Şi mie-mi plăcuse să mă opresc - prea 
uşor şi prea jucăuş - în anticamera istoriei. 

Nu, nu-mi plăcea tatăl meu. Dar agresivitatea mea nu se 
lăsa diminuată de acest sentiment. Nu mi se părea 
consolator că nu pierdusem nimic, necontactând un tată 
care nu-mi plăcea. Dimpotrivă, poate că devenisem cu 
deosebire agresiv descoperind că tatăl căruia nu i-a păsat 
de mine se gândise şi în alte contexte numai la el însuşi. 

Dialogul cu mama a fost scurt. 

- Pentru mine e mort, a spus. 

- V-aţi mai văzut vreodată după Breslau? Ţi-a cerut să te 
stabileşti aici? Ţi-a promis că va veni aici şi el? A mai luat 
legătura cu părinţii săi după război? Ţi-a scris din America? 

- Pentru mine e mort. 

Barbara a aşteptat o săptămână şi jumătate. Duminica, la 
micul dejun, m-a întrebat: 

- Cum va fi de-acum înainte? 

- Ce să fie? 

- Nu ne mai culcăm împreună. 

- Şi altădată s-a mai întâmplat să nu... 

- Nu, niciodată nu s-a mai întâmplat să nu ne culcăm 
împreună mai mult de două sau trei nopţi. 


190 


A spus-o de parcă aş fi făcut-o nefericită din egocentrism 
şi nechibzuinţă. De parcă nu eram eu însumi nefericit. 

M-am înfuriat. 

- N-am dormit împreună ani de zile. 

- Eşti nebun. 

Mă privea stupefiată. 

- Eu... 

S-a ridicat de la masă. 

- Îmi reproşezi anii când n-am fost împreună? Să-mi cer 
scuze, ca să mă ierţi pentru ei? Chiar eşti nebun. 

Se pregătea să iasă din bucătărie, dar s-a mai întors o 
dată spre mine din uşă. Vedeam că se străduieşte să-şi 
păstreze cumpătul. Am zărit şi cuta deasupra sprâncenei 
stângi. 

- Nu te culci cu mine. Nu te alinţi. Nu vorbeşti. Seara stai 
întins ca un lemn. Când mă trezesc noaptea, eşti aşezat la 
birou şi când vin să te întreb ce-i cu tine, mă priveşti 
îndurerat. De două săptămâni aştept să vorbeşti - cât să 
mai aştept? 

- Nu e decât una şi jumătate... 

A mai vrut să spună ceva, dar a lăsat-o baltă, a făcut un 
semn de renunțare, a clătinat din cap şi a ieşit din bucătărie 
şi din apartament. N-a trântit uşile, ci le-a lăsat deschise, ca 
şi cum ar lăsa locuinţa pradă vântului, pentru ca suflul lui 
s-o străbată, cărând cu sine ploaie, zăpadă, praf şi frunze şi 
ducând la paragină comuniunea noastră casnică. 

l-am urmărit sunetul paşilor. Apoi m-am ridicat şi eu, am 
închis uşile şi am strâns masa. Ştiam că mă arătasem 
nedrept. Mai ştiam că o să mă mai arăt nedrept şi altădată. 
Nu reuşeam să scap de agresivitatea mea şi mi-o revărsam 
asupra celor care-mi erau la îndemână: asupra Barbarei şi a 
mea. Nu eram în stare de o izbucnire adevărată, ci doar de 
mici scârboşenii. Dar şi cu ele riscam să provoc în cele din 
urmă o vătămare, care nu se va mai putea repara. 

Nu ştiam ce să fac: cu Barbara, cu mine, cu duminica 
începută. Eram prins într-o capcană şi nu-mi dădeam 


191 


seama cum să mă eliberez. M-am aşezat pe balcon, am 
auzit clopotele sunând la începutul slujbei şi, după o oră, la 
încheierea ei. Am adormit, m-am trezit după câteva ceasuri 
cu membrele amorţite şi am început să pregătesc cina, deşi 
era mult prea devreme. Imi doream să vină ora cinei, să se 
întoarcă Barbara şi să mâncăm împreună. 

S-a întors târziu; purtarea ei era rezervată. Dar a ascultat 
ce i-am spus despre necazul meu, despre jignirea, 
dezamăgirea şi agresivitatea mea şi despre capcana în care 
eram prins, iar când am ajuns în pat şi am curtat-o, nu m-a 
respins. A fost o iubită rece, dar înainte să adormim m-a 
mai îmbrăţişat o dată. M-am simţit fericit. Ştiam totodată că 
nu scăpasem din capcană, dar trebuia să scap din ea 
neapărat, dacă voiam ca lucrurile să meargă între noi. 

Nu ne-am mai certat. Reacţionam agresiv la tot soiul de 
fleacuri: la şiretul care se rupea când îl legam, la 
ştergătorul care nu curăța cum trebuie parbrizul, la călătorii 
care blocau scara spre peronul gării, la secretara care 
uitase să scrie o scrisoare, la mâinile mele, prea 
neîndemânatice ca să fixeze o curea nouă la ceasul de 
mână. Câteodată aveam senzaţia că o să plesnesc, înfrun- 
tând enervantele, răutăcioasele mărunţişuri ale 
cotidianului. Dar nu eram agresiv cu Barbara. Făceam 
dragoste, ne alintam, vorbeam. 

Într-o zi m-a vizitat maică-mea la editură. Nu mai făcuse 
asta nicicând, şi m-a pus să-i arăt una şi se uimea admirativ 
de alta, doar ca să amâne dialogul pentru care venise. Am 
poftit-o la o cafea în biroul meu. 

- Da, mi-a spus să vin după război aici, că o să vină şi el. 
Altfel m-aş fi dus de la început la ţară, într-un sat nu prea 
mare sau mi-aş fi ales o fermă mai izolată. 

A făcut o pauză lungă, iar eu n-am zorit-o. Sosise în vizită 
pentru că socotise de datoria ei s-o facă, şi avea să-şi 
îndeplinească datoria. 

- In toamna lui 1946 a şi venit. Nu ştiu cum m-a găsit, dar 
mă găsise şi la Breslau - se descurca bine. Şi mi-a oferit un 


192 


târg: dacă voi confirma că a murit, îl moştenesc eu ca soţie 
legitimă şi tu ca fiu şi ne alegem cu socri şi, respectiv, 
bunici elveţieni. Am acceptat, de dragul tău, dar şi al meu; 
le-am scris părinţilor lui că am văzut cum a fost împuşcat şi 
că am găsit la el o scrisoare pe care o anexez. În scrisoare îi 
informa că ne-am căsătorit. 

M-a privit cu răceală, dar mi-am dat seama că nu voia 
doar să împiedice orice reacţie emoţională a mea, ci în şi 
mai mare măsură să păstreze distanţa faţă de propriile ei 
emoţii. Apoi şi-a îngăduit un zâmbet minuscul. 

- Inţelegi acum de ce n-am vrut să-i cunosc pe bunicii tăi? 

- De ce voia tata să plece? 

- Spunea că e în pericol, nu trebuie să fie prins, e obligat 
să se ascundă, vrea să plece din ţară. Nu l-am crezut; un 
bărbat care, în ultimele luni ale războiului, umblă în costum 
de tweed, cu cămaşă albastră şi cravată cu buline nu e 
ameninţat de nici un pericol. Ce-i drept, purta, când a 
apărut la mine, rămăşiţele unei uniforme. 

A dat din umeri. 

- A rămas două sau trei luni, mai precis zece săptămâni şi, 
când am venit acasă într-o seară, plecase. 

- M-a cunoscut? 

- Când eram la lucru, avea grijă de tine. Nu ieşea prea 
des. Aştepta acte false, o viză, un bilet de vapor - nu ştiu 
exact ce aştepta. Stătea acasă, se ocupa de tine şi scria 
romane. Ca să i le pot vinde şi să fac rost de ceva bani în 
plus. 

- Mă cunoaşte? 

Eram atât de furios, încât nu ştiam cum să-mi ţin firea. 

- L-ai fi iertat poate că şi-a părăsit prietena însărcinată, 
dar că şi-a abandonat fiul... 

Am sesizat ironia maică-mii şi ştiam că are dreptate. Dar 
asta nu schimba nimic; că mă văzuse, avusese grijă de 
mine, vorbise şi se jucase cu mine şi totuşi mă părăsise mă 
rănea mult mai tare decât să fi fost părăsit ca nenăscut. Nu 
am fost pentru el o abstracţiune, ci o persoană, neîndoielnic 


193 


nu mai puţin vrednică de afecţiune decât Max. Ceea ce eu 
nu m-am simţit în stare să-i fac nici fiului unei prietene, 
odată ce-l cunoscusem, el reuşise să-i facă propriului său 
fiu: să-i refuze un loc în viaţa şi în inima lui. 

N-am repetat greşeala să-mi exteriorizez furia de faţă cu 
Barbara. Mă stăpâneam. Numai înfruntând şireturi rupte, 
scrisori nerezolvate şi propriile-mi mâini neîndemânatice 
mi-am dat seama, vreme de luni de zile, câtă forţă 
investeam în a mă stăpâni. Dar nici nu ştiam ce-mi 
rămânea de făcut, dacă nu mă tineam în frâu. 

În vară s-a ivit din nou perspectiva achiziţionării unei 
edituri şi din nou proiectul a eşuat. Editura Trott, cu librărie 
proprie, al cărei nume cu vechime, program extins de la 
filosofie până la lirică şi sediu la Potsdam îmi plăcuseră, se 
re-afilia unei extinse reţele de librării; iar faptele s-au 
desfăşurat şi de astă dată la fel: tratativele, care iniţial au 
mers bine, s-au împotmolit, apoi partenerul meu de discuţie 
n-a mai fost abordabil şi la urmă o secretară s-a arătat 
mirată de telefonul meu, dat fiind că librăria editorială Trott 
îşi găsise deja de o săptămână un cumpărător. 

Nu înseamnă că vara n-a fost frumoasă. Barbara insista 
iar, ca pe vremuri, să plecăm în weekend şi ne-am dus până 
la Marea Baltică, la Wismar, Rostock şi Greifswald, la 
peninsula Darfi şi în regiunea Oderbruch, am fost la Gbrilitz 
pe râul NeiBe şi am călătorit de-a lungul fluviului Elba. Am 
dat de monotonie şi paragină, dar am întâlnit şi sate vrăjite 
şi, la oraş, suite de străzi şi de case care purtau cu mare 
demnitate cicatricele trecutului. Pe aleile pietruite care tra- 
versau ţinutul timpul se oprise; rareori ne ieşeau în cale un 
tractor, un Trabant, un camion şi, când opream şi ne 
dădeam jos din maşină, nu auzeam decât păsările şi vântul. 
Când maşinile de cosit treceau peste ogoare, în urma lor 
veneau în pas cumpănit nişte berze. 

Şi pentru mine şi Barbara timpul părea să se fi oprit cu ani 
în urmă. Întâi n-am făcut decât să încercăm vechile 
ritualuri, gata să le abandonăm imediat, dacă nu ne-ar mai 


194 


fi corespuns. Dar ne simţeam bine cu ele. Ne înghesuiam în 
joacă, folosind împreună baia, schiţam paşi de dans pe 
drumul de la dormitor la baie şi înapoi, recitam poeziile lui 
Gernhardt şi tăceam împreună - toate ni se potriveau, cum 
ni se potriviseră pe vremuri şi de parcă nu încetaseră 
nicicând să ni se potrivească. 

Într-o noapte am început să vorbesc. Nu plănuisem nimic, 
nu mă pregătisem. Poate se acumulaseră prea multe ca să 
le mai ţin în mine. 

- Când suntem în călătorie noi doi, mai merge. Dar şi 
atunci intervin momente când trebuie să mă stăpânesc cu 
toată forţa, ca să nu-mi ies din fire. iți aminteşti cum a 
trebuit să ne ţinem, azi după-masă, o jumătate de oră după 
un tractor care ne-ar fi putut lăsa să trecem, dar n-a vrut? 
Sau cum ieri nu ni s-a dat voie să ne aşezăm la una din 
mesele libere, fiindcă ospătarul nu servea decât la mesele 
ocupate? Sau cum dimineaţa ţi-ai deschis şi ţi-ai închis de 
trei ori geanta de voiaj, fiindcă ai uitat ceva? Sunt situaţii 
care mă înnebunesc şi, pentru că trebuie şi vreau să-mi 
refulez impulsurile nebuneşti, mă şi epuizează. 

l-am luat mâna. 

- Se întâmplă aşa numai de când am aflat despre tatăl 
meu. Ca şi cum furia mea, care nu-l poate atinge, îşi caută 
alte supape. Ştiu că deseori nu ţi-e uşor cu mine şi-mi pare 
rău. Şi nu e vorba numai de tatăl meu. De când ştiu că nu-i 
în regulă cu el, îmi vin în minte şi alte chestii care nu sunt 
în regulă. Am fost şi din cauza asta atât de abătut când 
n-am reuşit cu editura. Ar fi fost un nou început şi o ieşire 
din matcă. M-aş fi implicat în sfârşit în lume şi în riscurile 
vieţii. Mi se pare că am trăit totdeauna în retragere, sau 
oricum fiind gata să bat în retragere imediat ce dau de o 
împotrivire. 

M-am ridicat de pe pernă. Luna intra în cameră şi am 
văzut faţa Barbarei întoarsă spre mine. Luminată de lună. 

- Lucrul cel mai bun pe care l-am făcut în viaţă este că 
ţi-am vorbit, după ce ne-am întâlnit în avion. Şi poate că 


195 


lucrul cel mai prostesc pe care-l fac în viaţă este să te las 
aici şi să plec în America. Dar trebuie să mă duc. Trebuie 
să-mi dau la întâi septembrie demisia de la editură, să mă 
duc la New York şi să-l înfrunt pe taică-meu. Să-l înfrunt, nu 
doar să-i vorbesc o dată şi să mă las expediat. O să mă 
prezint ca fiind cercetător ştiinţific la Universitatea 
Humbolat, care face nu ştiu ce lucrare şi ar socoti o mare 
onoare şi un mare câştig să poate lua parte la prelegerile 
lui. O să văd ce o să fie mai departe. 

- Şi vrei să te aştept aici. 

- Vino cu mine, Barbara, dă-ţi şi tu demisia şi vino cu 
mine. 

- Ştii că n-am cum să procedez aşa. S-a ridicat şi ea în 
capul oaselor. 

- Şi ce mă fac cu dorul de a veni acasă zi de zi şi de a-mi fi 
bine în casa mea? Tu mi-ai trezit dorul ăsta. Tu ai vrut să-l 
împlineşti. N-a fost asta promisiunea ta, de la început? 

- Îmi pare rău, Barbara. Mă întorc. 

- Nu vreau să-mi mai aştept bărbatul. Am făcut-o destulă 
vreme. 

- Mă voi grăbi. 

A clătinat din cap. După un timp a început să plângă. 
Măcar m-a lăsat s-o iau în braţe. Dacă aş mai putea să 
plâng, aş fi plâns cu ea. 


196 


PARTEA A CINCEA 


La New York era burniţă. Ştergătoarele formau striaţii pe 
parbrizul taxiului galben, iar pe geamurile laterale stropii de 
ploaie se îndesau unul într-altul. Când şi când, în suflul iscat 
de viteza cursei, o picătură solitară pornea la drum, trasa o 
urmă, pierea în urma lăsată ori se contopea cu alte picături. 
Automobilele îşi aprindeau farurile devreme, lumina se 
reflecta în striaţii şi picături. Ploaia se înteţea. Nu vedeam 
mare lucru. Dar când am traversat un pod, oraşul se înălța 
scânteietor pe fundalul cerului, întunecat de ploaie şi 
înserare. 

Barbara îmi găsise, dând câteva telefoane, o cameră 
ieftină. Pe Riverside Drive - deşi ea îmi spusese că dădea 
spre o curte interioară, fantezia mea reţinuse ideea unei 
camere cu vederea spre râu, până când, din uşă, am văzut 
prin fereastră un zid, doar la câţiva metri distanţă. Mi-am 
desfăcut valiza şi mi-am plasat lucrurile. In Germania 
trecuse de miezul nopţii, iar eu mă simţeam obosit şi treaz 
totodată. Am mers pe jos până la Universitate. Nu mai 
ploua. Pe trotuare trecătorii se îmbulzeau, de parcă ar fi 
putut recupera timpul pierdut în aşteptarea opririi ploii. Şi la 
intrarea în Universitate era aglomeraţie, studenţi şi 
profesori tindeau să intre ori să iasă, se împărțeau foi 
volante şi se vindeau umbrele. În campus era linişte şi 
întuneric; clădirile înconjurătoare  opreau zgomotele 
străzilor, gazonul era pustiu, iar pe cărările şi apoi pe 
treptele largi şi joase, care duceau spre o construcție cu 
coloane şi cupolă, oamenii păreau mărunți. In lumina 
felinarelor mă uitam la oricine îmi ieşea în cale. Era oare el? 

Ştiam că Political Science Department îşi avea sediul într-o 
clădire modernă, înaltă. Am găsit-o şi am găsit şi etajul cu 
birourile profesorilor. John de Baur - de ce m-a tulburat să-i 


197 


citesc numele pe tăbliță? Nu venisem pentru că aveam să-i 
citesc aici numele, pentru că aveam să-l întâlnesc chiar pe 
el? Când am auzit o uşă deschizându-se, am şters-o. N-am 
aşteptat să sosească ascensorul şi să ajungă cel căruia-i 
auzeam paşii pe culoar. Am luat-o pe scări. 

În drum spre casă mi-am comandat o mâncare 
chinezească şi am târguit. Dintr-odată eram atât de obosit, 
încât totul a devenit ireal: multele culoare, rafturi şi mărfuri 
în supermarket, cumpărătorii vorbind tare între ei la coada 
din faţa casei, la ieşire aerul umed, cald, apăsător, 
învăluindu-mă ca o mantie, limba străină a reclamelor, 
indicatoarelor de circulaţie şi a plăcilor cu numele străzilor, 
marile camioane şi sirenele asurzitoare ale maşinilor de 
poliţie şi de salvare, în faţa intrării în clădirea unde urma să 
locuiesc am privit cerul. Era limpede, am văzut stelele şi 
avioanele care, licărind în roşu şi alb, se succedau atât de 
rapid, încât unul nu dispăruse încă atunci când se ivea 
celălalt. Şi avioanele atât de numeroase mi se păreau 
ireale. Încotro se îndreptau toţi aceşti oameni? Ce căutam 
eu aici? Ce fantomă urmăream? 

A doua zi se afla în faţa mea - nicidecum o fantomă, ci un 
bărbat purtând o cămaşă albastră cu guler răsfrânt şi un 
costum de pânză uşor şifonat, de nuanţă deschisă; înalt, 
zvelt, cu părul alb, ochi albaştri, nas mare, gură largă şi cu 
o expresie a feţei încăpăţânată, generoasă, relaxată. Şedea 
pe un scaun lângă masa de lucru, cu picioarele pe alt scaun 
şi cu o carte pe genunchi. Uşa biroului său era larg deschisă 
şi l-am putut privi o clipă, până să-şi ridice ochii de pe carte 
şi să-mi vorbească. 

Nu vedeam nici o asemănare. Nici cu băieţelul cu coif de 
hârtie şi cal de lemn, nici cu adolescentul pe bicicletă sau 
cu tânărul în costum sport, cu pantaloni de golf. Nici cu 
mine - ochii mei nu sunt albaştri, ci bat în maro-verde-gri, 
nasul şi gura nu-mi ies în evidenţă, şi nu sunt încăpățânat, 
deşi mi-ar plăcea să fiu. Mama şi-a dorit să recunoască 


198 


ochii lui oblici într-ai mei, dar ochii lui nu mi se păreau 
deosebit de oblici. 

Nu exista o asemănare care să mă impresioneze, dar 
eram copleşit de concreteţea lui. Fusese o idee, construită 
din poveşti pe care le auzisem despre el şi din gânduri ale 
lui pe care le citisem. Fusese covârşitor de puternic şi în 
acelaşi timp lipsit de putere; îmi marcase viaţa, fără să-mi 
pot forma o atitudine faţă de el; îmi făcusem despre 
persoana lui o imagine, pe care el nu avea cum s-o 
influenţeze. Acum avea un trup, era palpabil şi vulnerabil, 
vizibil mai bătrân şi probabil mai fragil decât mine. Însă 
corporalitatea îi conferea o prezenţă, o evidenţă, o 
dominantă în faţa căreia cu greu mă regăseam. 

- Intraţi! 

Şi-a luat picioarele de pe scaun, m-a poftit să iau loc şi s-a 
uitat la mine, în aşteptare. Mi-am impus să mă adun şi i-am 
povestit, cum îmi pusesem în gând, despre activitatea mea 
didactică de la Universitatea Humboldt, despre lucrarea 
mea de docenţă, pe care doream s-o închei, după zece ani, 
lucrând la editură; în lucrare îmi propuneam să mă ocup de 
teoria deconstructivistă a Dreptului. Apoi mi-am aruncat 
nada: 

- În plus, editura mea are în vedere să achiziţioneze cartea 
dumneavoastră şi m-a solicitat s-o traduc. Nu e vorba 
numai de lucrarea mea de docenţă - cred că m-aş 
familiariza mai bine cu traducerea, dacă aş participa timp 
de un semestru la cursurile şi seminariile dumneavoastră. 
Credeţi că e posibil? Ştiu că studiile de aici se plătesc, chiar 
cu o sumă mare, dar... 

M-a oprit cu un semn. Mi s-ar putea acorda statutul unui 
visiting scholar, fără birou şi masă de lucru proprii, dar cu 
acces la bibliotecă şi la activităţile lui de profesor. S-ar 
bucura dacă aş susţine o comunicare la seminarul lui şi s-ar 
socoti onorat dacă i-aş traduce volumul, păstrând contactul 
cu el. 


199 


- Vorbesc limba dumneavoastră şi copyright-ul traducerii 
îmi aparţine. Dar mă contrariază dacă interpretările 
eronate, practic inevitabile în cursul unei traduceri, sunt 
discutate abia la sfârşit. 

Vorbea cu vioiciune, cu gesturi largi, evident implicat în 
dialogul cu mine. Uşorul accent nu-i făcea limbajul rigid, 
cum observasem la alţi americani de origine germană şi la 
mine însumi, ci-i dădea un sunet catifelat, alintător, 
seducător. Mi-am amintit de Roşa Habe, care crezuse că 
aude în locul accentului elveţian un salut din Viena şi se 
lăsase sedusă. Mi-am amintit şi de tatăl camaradului meu 
de joacă din copilărie, care se lăsase cucerit de farmecul 
tatălui meu. Şi lui ochii mei îi amintiseră de ochii tatii. 

- Dacă-mi cunoaşteţi cartea, cursul meu n-o să vă ofere 
propriu-zis surprize, dar oricum aprofundări, lărgiri, ilustrări 
ale temei. În seminar citim texte ale unor clasici ai epocii 
moderne. Au multe de spus - lor înşile şi nouă. 

S-a ridicat în picioare, mi-a arătat drumul spre 
administraţia departamentului, a promis că o să-i sune 
imediat pentru a mă anunţa şi m-a lăsat să plec. 

La administraţie mi s-a făcut o fotografie, care, împreună 
cu un ecuson care mă legitima ca fiind doctor Furst, a fost 
prinsă în plastic. Sub acest nume mă prezentasem lui de 
Baur, care aşa mă şi anunţase la administraţie; acolo nu mi 
s-a cerut nici un act, ci doar să-mi pronunţ numele pe litere. 

Când am ieşit în stradă, m-a covârşit un sentiment de 
triumf, ca şi cum n-aş fi dobândit numai accesul la cursul şi 
la seminarul său, ci şi o anumită putere asupra lui însuşi. Ca 
şi cum eu care ştiam totul despre el, aş putea să fac tot ce 
voiam cu dânsul, care nu ştia nimic despre mine Ca şi cum 
aş putea să fac îndeobşte tot ce voiam ca şi cum s-ar fi 
trezit în mine nişte forte care-mi rămăseseră până acum 
ascunse şi p'e care le descopeream în sfârşit. 

Sentimentul de triumf persista şi atunci când noua mea 
existenţă intrase în cotidian. Uneori mă cuprindea o 
senzaţie de beţie, deşi nu băusem nici o picătură de alcool. 


200 


Mi se întâmpla să umblu cu atâta antren de parcă n-aş fi 
avut sub picioare asfalt şi beton, ci o pajişte. Mi-am 
cumpărat pantofi sport, făceam o alergare zilnică în parcul 
de pe malul râului şi după aceea nu mă simţeam obosit, ci 
plin de energie. Stabileam mai uşor contactul cu oamenii 
care-mi ieşeau în cale decât îmi fusese dat până atunci. 

O dată la câteva zile o sunam pe Barbara. Ne povesteam 
reciproc despre ocupațiile şi întâmplările noastre. Şcoală, 
departament, prieteni, cunoscuţi, filme, o vizită la medic, 
un necaz, un vis - un cvasicotidian telefonic al relatărilor de- 
spre cotidian. Câteodată mă temeam că-mi va lua în nume 
de rău perioada absenței mele şi-mi va păstra un 
resentiment, deşi nu mi-o arăta. Nu aveam nici o îndoială 
că eram meniţi să fim împreună, o iubeam şi mi-era dor de 
ea. Insă dorul de ea făcea parte dintr-un capitol al vieţii 
mele care avea să redevină al meu, dar în prezent nu-mi 
aparţinea. În prezent eram aici. Pentru prima oară îl 
credeam pe Odiseu: îi fusese dor de Penelopa, dar totodată 
îşi urmase senin peregrinările - îi fusese dor nu chiar de-a 
lungul tuturor celor zece ani, nu în anul petrecut la Circe şi 
nici în cei nouă trăiţi lângă Calipso, dar mai ales în 
răstimpul descoperirilor şi aventurilor. 

Cu Odiseea începea, ca şi cartea lui de Baur, şi cursul lui. 
Dar se discuta despre epopee nu ca formă primordială a 
tuturor poveştilor despre întoarcerea acasă, cum crezusem 
la prima mea lectură. Interpretarea Odiseei ca formă 
primordială a întoarcerii acasă tocmai urma să fie 
de-construită. El arăta că numai dorinţa cititorului vede 
Odiseea orientată în succesiune logică spre telul întoarcerii 
acasă. Fără această dorinţă apărea o altă imagine: Odiseu 
nu se îndreaptă spre casă, ci trăieşte în concubinaj întâi cu 
o primă, apoi cu o a doua femeie. Nu se întoarce acasă din 
proprie iniţiativă, ci la hotărârea zeilor, şi nu pentru că 
situaţia lui în ţări străine necesită o soluţie, ci situaţia soţiei 
sale de-acasă. Pretendenţii au înţeles jocul Penelopei de a 
destrăma noaptea veşmântul ţesut ziua; aşadar, insistă ca 


201 


pânza să fie terminată şi implicit promisiunea de a-l lua pe 
unul dintre ei de bărbat - respectată. Odiseu nici nu se 
întoarce cu adevărat acasă; foarte curând trebuie să 
pornească din nou la drum; şi chiar dacă la noua plecare i 
se prevesteşte că se va întoarce cu bine, întoarcerea nu 
este nicidecum sigură. 

Şi în alt plan dorurile şi speranţele proprii îi joacă feste 
cititorului. Îi place să creadă că Odiseu a parcurs în 
peregrinările sale întregul lumii - întregul, atât cât era 
cunoscut, ori intuit cu spaimă, în vremea aceea; iar această 
parcurgere a lumii în totalitatea ei dă un sens călătoriilor 
sale. Dar am putea înţelege, citind, şi că Odiseu a fost un 
mincinos. Nu ştim despre călătoriile lui decât ce le 
povesteşte el Feacilor, având toate motivele să li se facă 
plăcut, minţind. Ce-i drept, minciunile şi vicleniile au 
câteodată un rol raţionalist în aventurile sale. Cu ele 
înfrânge puterea magică a lui Polifem, a Circei şi a 
sirenelor. Însă mai târziu o va minţi pe zeiţa Atena, îşi va 
minţi soţia, fiul şi tatăl, numai pentru că poveştile 
mincinoase se lasă atât de bine povestite şi ascultate. Işi 
rămâne sieşi fidel? Mincinosul care-şi rămâne fidel în 
calitate de mincinos se implică pe sine şi ne implică pe noi 
în paradoxul mincinosului şi transformă fidelitatea în 
trădare. 

Cititorul nu poate fi sigur nici de sensul sfârşitului Odiseei. 
Se găseşte acest sens în uciderea pretendenţilor insolenti, 
cum credea Aristotel? În împlinirea dragostei între soţ şi 
soţie, conform opiniei unui comentator elenistic? Constă el - 
după cum era citită Odiseea în Evul Mediu - în restabilirea 
domniei legitime a monarhului asupra ţării sale? Sau - cum 
sună o interpretare apreciată după încheierea unor 
războaie lungi - pledează acest sens pentru acceptarea 
smerită a voinţei destinului? Ori nu este valabil nimic din 
toate acestea? 

Sfârşitul Odiseei - cu cât îl analizăm mai riguros, cu atât 
vom fi mai derutaţi. Uciderea pretendenţilor drept 


202 


pedeapsă pentru nelegiuirile lor? Chiar atât de nelegiuite nu 
sunt faptele pretendenţilor. Ei peţesc o aparentă văduvă, îşi 
fac parte, ce-i drept, din avutul ei, dar îl şi sporesc 
oferindu-i cadouri, iar intenţia lor de a-l omori pe Telemah 
nu ajunge nici măcar la o singură tentativă. Uciderea 
pretendenţilor - o impresionantă victorie a lui Odiseu, 
alături de Telemah, împotriva unor adversari de o zdro- 
bitoare superioritate? Lovitura de lance care urma să-l 
nimerească pe Odiseu nu este oprită nici de acesta, şi nici 
de Telemah, ci de zeiţa Atena. Cât priveşte zeii - o dată 
sunt drepţi şi altă dată nedrepţi, o dată răsplătesc şi altă 
dată pedepsesc, uneori iubesc şi urăsc, alteori dau cu zarul. 
Totul este în flux: țelul şi sensul Od/see;, adevăr şi 
minciună, fidelitate şi trădare. Unicul fapt peren este că 
Odiseea a preschimbat străvechiul mit al pornirii la drum, al 
aventurii şi întoarcerii acasă, dintr-o înlănţuire de întâmplări 
atemporale şi aspaţiale într-o epopee fixată într-un timp şi 
un loc anume. Odiseea a creat valorile abstracte ale 
spaţiului şi timpului, fără de care n-am avea nici istorie, şi 
nici istorii. 

De aici, de Baur a trasat un amplu arc de cerc; şi la 
odiseea Dreptului, spunea, ar fi totul în flux continuu: 
ţelurile, avânturile şi regresele Dreptului, binele şi răul, 
raţionalul şi iraţionalul său, adevărul şi minciuna sa. Perene 
în odiseea Dreptului nu erau, după el, decât valorile 
abstracte ale dreptăţii şi nedreptăţii - şi obligaţia de a 
decide permanent între ele. 

Cu împotrivire lăuntrică am constatat că era un dascăl 
strălucit. Aş fi preferat să-l găsesc prost: fie şi un bun 
orator, dar plat, fie şi profund, dar vanitos, fie şi capabil să 
stârnească entuziasmul, dar bazându-se pe un foc de paie. 
Dar el stârnea o pasiune reală în studenţii săi, îi determina 
să citească, pregătindu-se pentru curs, texte ample şi să le 
parcurgă, după cum dovedeau întrebările şi răspunsurile 
lor, înţelegându-le. Vorbea clar, sugestiv, convingător, fără 
să-şi dea aere şi fără aroganță. Era atât de vital implicat în 


203 


expunere, cu trupul şi cu mâinile, încât într-un seminar s-a 
răsturnat odată cu scaunul pe ale cărui picioare îi plăcea să 
se balanseze, în timp ce vorbea. S-a ridicat cu un râs 
răsunător. Altfel râdea rar, şi de glume, cum obişnuiesc să 
le facă profesorii americani, studenţii lui nu aveau parte. 

Cursurile aveau loc într-o sală care se înălța în pantă ca un 
amfiteatru, cuprindea vreo sută cincizeci de persoane şi era 
plină, oră de oră. În seminar eram în număr de optsprezece; 
stăteam în cerc, nu aveam în faţă pupitre, iar cine dorea să 
spună ceva lua cuvântul; fără să se înscrie pe o listă şi să 
fie strigaţi într-o anumită ordine, ajungeau să vorbească toţi 
doritorii. Două treimi dintre participanţi erau tineri: imediat 
după încheierea colegiului începuseră un studiu de ştiinţe 
politice, cu scopul obţinerii unui titlu academic; o treime 
consta în studenţi mai vârstnici: ei practicaseră deja o altă 
profesie, erau acum la Law School şi de participarea lor la 
seminar se ţinea cont în studiile lor juridice. Printre aceştia 
din urmă se numărau o doctoriţă, o psihanalistă, o 
profesoară de franceză şi un fost membru al Marinei. 
Intenţionau să-şi încheie studiul, dacă era posibil, în doi ani 
şi jumătate în loc de trei şi aveau mustrări de conştiinţă 
pentru că-şi urmaseră înclinația şi aleseseră, în locul unui 
seminar de Drept comercial şi social, unul de teorie politică. 
Au salutat propunerea mea ca noi, cei mai în vârstă, să ne 
întâlnim o dată la un drink, dar erau totdeauna prea ocupați 
ca ideea mea să se şi realizeze. Numai cu unul singur dintre 
colegii mai vârstnici am ajuns să stau de vorbă; participam 
amândoi atât la cursuri, cât şi la seminarii şi ne opream 
reciproc un loc în rândul întâi. Jonathan Marvin îşi vânduse 
firma, îşi administra averea şi se dedica preocupărilor sale. 
Participa de mai mulţi ani la activităţile lui de Baur şi-i 
plăcea să spună că-l cunoaşte mai bine decât toţi ceilalţi. 

- Ştiai că, de-a lungul mai multor ani, a condus, într-o 
fermă din Munţii Adirondack, o comunitate utopică? mi-a 
şoptit, când de Baur a comentat o dată Odiseea ca fiind 
căutarea unei utopii. 


204 


Când, după curs, am vrut să aflu ceva în plus, nu avea 
să-mi spună prea multe. Fusese prin anii şaptezeci, 
începuse bine şi se terminase prost; unul din cei douăzeci 
sau treizeci de participanţi care perseveraseră de la început 
până la sfârşit scrisese, pare-se, o relatare cu acest subiect, 
pe care Marvin o căuta de multă vreme. 

- Pesemne că a apărut într-o foaie obscură ţinând de New 
Age - din păcate nici o bibliotecă nu le-a colecţionat pe 
toate. 

După o şedinţă de seminar l-am urmărit în secret pe de 
Baur. Nu era un drum lung. Şi el locuia pe Riverside Drive, 
unde - cum aflasem între timp - Universităţii îi aparţineau 
case peste case, în care îşi instala confortabil profesorii. 
Drumul meu spre Universitate sau spre metrou nu trecea 
pe lângă locuinţa lui de Baur. De la un timp mi-am luat însă 
obiceiul să fac ocolul necesar. O dată l-am întâlnit cu un 
Rottweiler în lesă, iar altcândva venind în pantalon şi 
cămaşă albe, din parc, cu o rachetă de tenis în mână. Aşa 
că mi-am luat şi un alt obicei: să fac o curbă în jurul 
terenurilor de tenis, în timpul alergărilor mele prin parc. 
Intr-o zi l-am şi văzut jucând, cu paşi mari şi lovituri de 
rachetă ample şi pline de forţă, şi cu atâta siguranţă încât 
îşi putea permite să nu alerge după nişte mingi mai rapide. 

Incă mai aveam sentimentul că se află în puterea mea. Mă 
roteam în jurul lui, îl pândeam, îi adulmecam urmele; 
curând aveam să ştiu totul despre el şi n-avea să-i rămână 
nici un ungher unde să se poată ascunde de mine. 

Dar a venit ultima duminică din septembrie. Era o zi clară, 
cu primele frunze multicolore în copaci şi cu cea din urmă 
căldură a verii în văzduh. Împrumutasem o bicicletă, mă 
dusesem până în vârful Manhattan-ului şi privisem spre 
Statuia Libertăţii; la întoarcere am trecut pe lângă casa lui 
de Baur. Am văzut-o de departe. In faţa intrării stătea un 


40 New Age - numele mai multor mişcări religioase apărute în SUA în 
anii '70, unul din obiective fiind perfecţionarea spirituală a fiecărui 
individ 

205 


Mercedes argintiu; prin portiera din spate, deschisă, de 
Baur tocmai lăsa Rottweilerul să sară în maşină. A trântit 
portiera şi s-a uitat spre casă. Portarul ţinea uşa deschisă şi 
a ieşit o femeie tânără cu doi copii, un băiat de unsprezece 
sau doisprezece ani şi o fetiţă cu puţin mai mică. O anumită 
mişcare, un gest, o expresie pe chipurile lor m-au lămurit. 
Femeia era soţia lui. Ai lui erau şi copiii. 

Nu-mi dau seama de ce, din acea clipă, mi-a scăpat; nu-l 
mai aveam în stăpânire. Ca şi cum s-ar fi putut ascunde în 
spatele soţiei şi al copiilor săi. 

La începutul lui octombrie i-a invitat pe participanţii la 
seminar la cină la el acasă. 

- Întregul seminar - nu face asta prea des, mi-a explicat 
Marvin. De regulă nu invită la el acasă decât câţiva 
studenţi. Cred că aceste invitaţii echivalează cu nişte teste, 
şi cine le ia e admis în seminarul din ianuarie. 

- Un seminar în vacanţă? 

- Sunt ani buni de când organizează în ianuarie un 
seminar de o săptămână în Munţii Adirondack, la care nu 
participă decât cei pe care-i invită personal. Nu ştiu ce se 
întâmplă acolo. Studenţii care au fost acolo fac un secret 
din acest eveniment, la fel şi de Baur. l-aş finanța seminarul 
până la pensionare, dacă m-ar lua şi pe mine o dată. 

- Îşi finanţează singur seminarul ăsta? 

- Aşa cred. Nu este o manifestare a Universităţii Columbia, 
şi totuşi studenţii nu plătesc nimic. 

Nu voiam să vin prea devreme şi nici să întârzii la cină, 
aşa că, anunţat de portar şi transportat de lift la etajul 
unsprezece, m-am aflat punctual în faţa uşii locuinţei, cu un 
buchet de margarete. Mi-a deschis soţia, mi-a urat bun 
sosit, mi-a mulţumit pentru flori şi m-a condus într-o 
încăpere spațioasă, cu vederea spre râu şi spre celălalt mal; 
mi-a turnat un pahar de vin, a ieşit şi s-a întors cu 
margaretele puse într-o vază. 

- Dumneata eşti acel visiting scholar din Germania? 


206 


Era mama mea vitregă. Puțin mai tânără decât mine, 
blondă, înaltă, zveltă, cu un trup antrenat, cu o faţă 
deschisă, o gură ironică şi ochi plini de curiozitate. Ce ştia 
despre bărbatul ei? Ce-i povestise? Era a doua lui soţie? 
Fusese studenta lui? Îl cunoştea, îl admira, îl dispreţuia, îl 
iubea? 

- Da. Şi dumneavoastră lucraţi în domeniul soţului? 

A negat, clătinând din cap. 

- Nu. Sunt broker. 

Termenul nu-mi spunea mai nimic, mi-ar fi plăcut să cer 
amănunte, dar aveam lucruri mai importante de aflat. In 
orice clipă putea să sune musafirul următor. 

- Vă admir că reuşiţi - broker şi mamă a doi copii. V-am 
zărit deunăzi cu fiul şi fiica. 

Erau fraţii mei vitregi. Semănăm? Oare ne vom înţelege, 
ne vom accepta sau ne vom respinge? Probabil puteam să 
contest o parte a moştenirii lor. Presupuneam că, 
povestindu-le despre tatăl lor şi mama mea, i-aş putea 
tulbura un pic. 

A zâmbit. 

- Sunt doi copii minunaţi. Dar se duc la şapte jumătate la 
şcoală şi deseori se întorc abia la cinci jumătate acasă. 
Nu-mi stingheresc munca. 

- În Germania şcoala se termină la prânz. Din fericire, 
când eram de vârsta copiilor dumneavoastră, iar mama 
mea a fost obligată să lucreze, a avut grijă de mine sora 
mea vitregă din prima căsnicie a tatălui meu. Să ai fraţi 
vitregi poate fi un mare noroc - au şi copiii dumneavoastră 
unii? 

Părea contrariată. 

- Cum? Vreţi să ştiţi dacă au şi copiii noştri fraţi vitregi? 
Nu, noi am... 

A sunat. Era uşurată că mă poate abandona. A sunat din 
nou şi oaspeţii au apărut în rapidă succesiune. După ce au 
venit toţi, a apărut din bucătărie de Baur cu două castroane 
mari, unul cu macaroane şi altul cu salată. Purta un şorţ, 


207 


juca rolul unui şef de restaurant bonom din Italia, rostind şi 
câteva vorbe în italiană şi s-a lăsat aplaudat. Primul a 
aplaudat Jonathan, apoi l-au imitat toţi ceilalţi. Am observat 
că făceam notă discordantă, dar n-am vrut să particip. 

Fiecare se servea, îşi turna vin, se aşeza unde voia. Ni s-au 
alăturat copiii, au mâncat şi ei şi se purtau cu totul degajat. 
Când s-au aşezat întâmplător în preajma mea, i-am privit 
mult prea intens; vor fi simţit un disconfort sub privirea 
mea şi s-au depărtat, înainte de a-i putea antrena într-un 
dialog. 

Întâmpin dificultăţi într-o societate mai mare, nu numai 
din cauza surzeniei mele „mondene“. Nu mă pricep să fac 
conversaţie. Nu nimeresc tonul. Nu ştiu să vorbesc cu 
gravitate despre subiecte uşoare şi cu uşurinţă despre 
teme grave. Fie că iau prea în serios ce-mi spune 
interlocutorul şi mă implic cu prea mare seriozitate în 
dialog, fie că mi se pare că aruncă doar nişte vorbe fără 
temei şi reacţionez dispreţuitor. 

N-ar fi trebuit să mă amestec într-o discuţie despre o piesă 
de teatru pe care n-o văzusem. M-am lăsat antrenat, fiindcă 
nu Sspusesem nimic toată seara. Şi pentru că m-am 
indignat. 

Jane, fosta psihanalistă, şi Anne, fosta profesoară de 
franceză, văzuseră de curând Mosaic, o comedie neagră în 
patru scene, dintre care una le impresionase în mod 
deosebit. Era inspirată de un experiment al psihologului 
social Stanley Milgram, în care unui subiect i se indică să 
pună întrebări unei alte persoane, să sancţioneze 
răspunsurile eronate cu şocuri electrice şi să intensifice 
şocurile până când cealaltă persoană ţipă de durere, 
imploră să fie lăsată în viaţă şi în cele din urmă tace. 
Şocurile electrice nu sunt reale, cealaltă persoană îşi joacă 
doar rolul şi indicaţiile le dă un om de ştiinţă, care îi explică 
subiectului executant că experimentul serveşte cercetării şi 
îl îndeamnă, dacă ezită, să continue. Dacă subiecţii 
executanţi nu pot decât să le audă pe celelalte persoane, 


208 


şaizeci la sută din ei sunt dispuşi să meargă până la măsuri 
extreme, dacă pot să le şi vadă, procentul lor scade la 
patruzeci la sută, dacă trebuie chiar să le ţină cu forţa, nu 
rezistă decât treizeci la sută. 

Jane era şocată de comportamentul subiecţilor. 

- Se dovedeşte că Hannah Arendt are dreptate, nu? Că 
răul este banal, că oamenii normali sunt capabili de orice 
grozăvie, dacă cineva cu autoritate îi îndeamnă s-o 
exercite. 

Anne nu era de acord. 

- Treizeci până la şaizeci şi cinci la sută din oameni ar fi 
nişte Eichmanni obedienţi? Nu cred aşa ceva. Nici nu cred 
că Eichmann şi ceilalţi au fost numai obedienţi. Le-a plăcut 
ceea ce făceau, au fost zeloşi şi bucuroşi în înfăptuirea 
cruzimilor. N-ai văzut Sophie's Choice?*1 

- Nimeni nu este crud numai din obedienţă, a intervenit 
Katherine, fosta doctoriţă. Nu sunt crude doar şocurile 
electrice, ci şi întrebările care le precedă. N-ai băgat de 
seamă? Sunt întrebări la care nu există răspunsuri. Cine 
rosteşte asemenea întrebări torturează cu plăcere. 

- Aşa se întâmplă doar în piesă. La Milgram se puneau 
întrebări la obiect, pe care conducătorul experimentului le 
citea cu voce tare şi pe care subiecţii trebuiau să le 
memoreze. 

Această replică mi-a stârnit indignarea. Oare Jane, Anne, 
Katherine nu conştientizau că experimentul era o ticăloşie, 
indiferent cum erau formulate întrebările şi dacă erau 
menite să tortureze? Dar până să apuc să spun ceva, una 
dintre studentele tinere a izbucnit: 


41 Alegerea Sophiei - filmul regizat (1982) de Alan J. Pakula este 
ecranizarea romanului de răsunet al lui William Styron, tradus şi în 
româneşte. Sophie, o poloneză creştină, ajunsă la Auschwitz, este 
pusă să aleagă pe care din cei doi copii ai ei îl lasă să fie gazat. 
Emigrată în SUA, Sophie (interpretată de Meryl Streep, distinsă cu 
premiul Oscar) sfârşeşte prin a se sinucide 


209 


- Dar nu se poate... nu e permis să faci experimente pe 
oameni! 

- Nu e permis? 

De Baur ascultase disputa: 

- Subiecţii lui Milgram au exprimat alte opinii. Pentru ei 
experimentul a constituit o îmbogăţire, un prilej de a se 
cunoaşte şi - a făcut o mică pauză - de a învăţa ce e frica. 

Părea că prin replica lui socotea problema încheiată şi a 
pornit spre alt grup. 

- Dacă tot ce oferă prilejul cunoaşterii de sine ar fi pozitiv, 
n-ar exista decât factori pozitivi pe lume, am spus. 

Continuam să fiu indignat. 

De Baur s-a întors iar spre noi: 

- Şi nu e frumos? Ce ar putea fi eronat aici? Am auzit 
ironia din vocea lui. Au auzit-o şi ceilalţi şi au devenit 
curioşi. 

- Un rău nu devine bun prin faptul că tragi o învăţătură din 
el. 

- Nu e permis să devii mai înţelept? Nu există decât 
judecăţi-instant? 

Ceilalţi au râs. 

- Judecata nu schimbă nimic din eveniment. Putem 
dobândi judecăţi din orice: din bine, din rău, din 
evenimente care nu sunt nici bune, nici rele. 

- Ce este un eveniment decât interpretarea pe care i-o 
dăm? De ce să nu ajungem la judecata concluzivă: ceea ce 
părea iniţial rău este de fapt bun? 

- Dar experimentul n-a fost bun. A înşelat oamenii, s-a 
folosit de ei şi i-a împins să acţioneze cum de fapt n-ar fi 
vrut. Aţi dori să se procedeze aşa cu dumneavoastră? 

Şi-a ridicat braţele, le-a coborât din nou şi a râs. 

- Trebuie să doresc asta? Nu ajunge că sunt dispus să 
suport procedura - în slujba ştiinţei şi a progresului? 

- Ceea ce sunt gata să suport mi-e îngăduit să-i fac pe alţii 
să suporte? Regula de aur e prea blândă pentru 


210 


dumneavoastră? Optaţi pentru o regulă mai dură, regula de 
fier? 

N-aş fi spus-o, dacă n-aş fi fost atât de iritat. Dialogul 
nefinalizat cu soţia lui, contactul ratat cu copiii, eşecul meu 
în societate, imixtiunea nereuşită în discuţia cu Jane, Anne, 
Katherine, faptul că m-am lăsat încolţit de întrebările lui de 
Baur, şi ironia lui - eram atât de agitat, încât nu mă mai 
mulţumeam să-l pândesc; trebuia să-l înfrunt. 

De Baur a dat din cap. 

- O regulă de fier... 

Chibzuia dacă să mă întrebe cum de am ajuns la conceptul 
regulii de fier? Părea satisfăcut că mă ispitise să ies de sub 
acoperire şi totodată contrariat de ceea ce disimulam sub 
acoperirea mea. Ceilalţi se aşteptau ca bătălia noastră ver- 
bală să continue. Dar de Baur nu mi-a mai spus nimic, ci 
doar m-a mai privit o dată scrutător şi a exclamat: 

- Are toată lumea vin în pahare, sunteţi gata să ciocniţi? 
Azi e 3 octombrie 1990, ziua reunificării celor două părţi ale 
Germaniei. Să ne bucurăm alături de prietenul nostru din 
Germania! 

De atunci relaţia noastră s-a schimbat. După următoarea 
şedinţă de seminar, de Baur m-a întrebat dacă aş vrea să-l 
însoțesc, doar locuiesc şi eu pe Riverside Drive. Pe drum 
i-am aşteptat întrebarea despre regula de fier. Dar el m-a 
întrebat despre traducerea cărţii lui, cât de departe am 
ajuns, de ce dificultăţi mă lovesc, ce sugestii aş avea pentru 
o a doua ediţie. Era ca şi cum ar fi vrut să-mi demonstreze 
că nu simţea nevoia să mă întrebe. Şi când şi-a repetat 
invitaţia, iar drumul comun spre casă a creat o anumită 
apropiere între noi, de Baur a evitat să mă chestioneze de 
ce mă interesează o problemă anume, de ce optez pentru 
ceva anume, de unde vin. 

In timpul cursurilor şi al seminariilor sale mă aborda 
câteodată direct - cu o ironie amicală, însoţită de un clipit 
din ochi, de parcă mă socotea de o simpatică naivitate. 


211 


- Întreaga lume ca o comunitate a Dreptului - nu asta v-ar 
plăcea? 

Înainte de a putea să-i răspund, ne lămurea de ce ideea 
aceasta este frumoasă, dar eronată; comunitatea 
presupune omogenitate, nu în mod necesar una naţională, 
etnică sau religioasă, însă măcar o viziune omogenă, cum o 
împărtăşesc imigranții sosiți în America şi dornici să devină 
americani. 

- Națiunea - nu mai credeţi în ea? 

Ne-a explicat că globalizarea, în cazul că ar dezintegra 
statele naţionale, nu ar determina oamenii să fraternizeze 
cu toţii, ci i-ar îndrepta cu precădere spre familiile, spre 
comunităţile lor etnice şi religioase, spre clanurile lor. 
Compasiunea pentru obidiţi, umiliţi şi ucişi, dincolo de 
trăirea efectivă a căldurii şi apropierii, nu ar fi decât un 
ritual. 

- Binele din rău - prietenul nostru nici nu-şi poate imagina 
că ar exista un bine în cadrul răului. 

Mi-a zâmbit mai întâi mie, apoi celorlalţi. 

- Ce înseamnă binele în cadrul răului? Că ne trezeşte şi ne 
ascute simţul moral? Că ne îndeamnă să creăm instituţii 
datorită cărora răul este stăvilit şi fără de care nu poate 
fiinţa cultura? Că fundamentează adversitatea între bine şi 
rău şi implicit face posibilă adversitatea între oameni, fără 
de care omul este lipsit de identitate, iar viaţa lui - lipsită de 
tensiune? 

Am observat deruta de pe chipurile celorlalţi. De Baur a 
continuat: 

- Binele din rău constă în faptul că răul poate fi pus în 
slujba binelui. 

Pentru o clipă ceilalţi l-au privit uşuraţi. Dar de Baur se 
bucura de-acum că uşurarea va ceda din nou în faţa 
derutei. 

- Sărăcia şi mizeria croiesc drum progresului şi culturii, 
violenţa asigură pacea, sacrificiul unor nevinovaţi duce la 
succesul unei revoluţii drepte şi la victoria unui război 


212 


drept. Numai datorită ispitirii de către sirene, Odiseu s-a 
legat cu urechile neastupate de catarg, dăruindu-ne ideea 
constituţiei: a gusta din putere, dar a te ţine tu însuţi în aşa 
fel legat, încât să nu te laşi răpus de ea. Trebuie să 
decidem dacă răului i se îngăduie să biruie binele sau dacă 
îl obligăm să se pună în slujba binelui. Totodată suntem 
datori să decidem ce este binele şi ce este răul - dacă nu 
noi, cine s-o facă? 

Mi-a zâmbit din nou. 

- Prietenul nostru se întreabă ce rost are să vorbim despre 
rău. Oare nu sunt morţi marii răufăcători, oare nu sunt 
zdrobite sau destrămate imperiile răului? Nu se impun pe 
întreg pământul libertatea, democraţia şi economia de 
piaţă? Nu începe, după încheierea Războiului Rece, pacea 
eternă? Nu va fi înlocuit peste zece ani secolul răului de 
secolul binelui? 

Ora se terminase. Studenţii lăsaţi liberi după rostirea 
atâtor întrebări deschise s-au ridicat de pe scaune încet şi 
cu şovăială. De Baur a aşteptat până când primii au ajuns la 
uşă. Când s-a pornit să mai spună ceva, s-au oprit şi s-au 
întors spre el. - Fiţi neîncrezători! Nu vă încredeţi nici în 
deceniul, nici în secolul următor! Nu vă încredeţi nici în 
bine, nici în normalitate! Adevărul nu se dezvăluie decât în 
confruntarea cu răul şi în momentul de criză. 

De Baur şi-a strâns hârtiile şi cărţile şi era lângă uşă şi a 
plecat din sală înainte ca studenţii să-şi dea seama că 
acestea au fost cu adevărat cuvintele sale de încheiere. 
Fusese o ieşire din scenă impresionantă şi eram convins că 
o regizase atent şi o gustase. Nu se mulțumea să ofere un 
curs academic şi să-i înveţe pe studenţi să cerceteze şi să 
gândească. Voia să-i transforme. În ce? 

La începutul lui noiembrie, Barbara a început să facă 
presiuni. 

- Cât timp mai vrei să rămâi? L-ai cunoscut - ce mai vrei? 
Intenţionezi să-i spui cine eşti? Fă-o! Ce mai aştepţi? 


213 


Am răspuns evaziv. Aş vrea să-l cunosc mai bine. Aş vrea 
să încerc să stabilesc un contact cu soţia şi copiii lui. N-aş 
putea să nu-mi ţin expunerea promisă pentru seminar, 
programată peste două săptămâni. Trebuia să închei şi 
traducerea cărţii, odată ce eram destul de avansat cu ea. 
Oricum, Barbara nu s-a lăsat convinsă de obligaţia mea de 
a rămâne din pricina traducerii; iar peste două săptămâni 
îmi ţinusem expunerea şi chiar mă mai întâlnisem o dată cu 
soţia şi copiii lui. 

Intenţionând să-l provoc, am vorbit în expunerea mea 
despre Hannah Arendt şi definiţia dată de ea gândirii 
totalitare. Ştiam că nu o agrea pe Arendt. Gândeam că-l va 
contraria definiţia ei: gânditorii totalitari consideră că 
faptele pot fi fabricate şi manipulate în mod arbitrar şi de 
aceea le dispreţuiesc profund. Nu socotea şi el că faptele 
sunt interpretabile după bunul nostru plac? Definiţia Hannei 
Arendt nu-l izola oare într-un ungher unde trebuia să simtă 
un disconfort major? 

Nu s-a lăsat provocat. Hannah Arendt, a spus, are 
dreptate. Dar azi suntem cu toţii gânditori totalitari, însăşi 
gândirea e azi totalitară. Ceea ce ne apără de arbitrar nu 
sunt faptele, ci răspunderea pe care o purtăm pentru modul 
nostru de gândire. 

- Marile minciuni propagate de regimurile totalitare - au 
fost ele infirmate de fapte? Oare acele regimuri ar fi trebuit 
să distrugă şi mai multe dovezi, să ucidă şi mai mulţi 
martori, să falsifice şi mai multe documente? Nu - minciu- 
nile au fost infirmate de gândire. Refuzăm să gândim aşa 
cum s-ar dori să ni se impună, chiar şi cum înseşi faptele ar 
vrea să ne impună să gândim. 

Pe drumul comun spre casă mi-a lăudat expunerea şi m-a 
invitat: n-aş accepta să iau cina cu el, cu soţia şi copiii lui? 
Soţia lui m-a salutat cu prietenie, de parcă n-ar fi existat 
nicicând între noi o situaţie penibilă, copiii au exersat cu 
mine, voioşi, germana pe care o învățau la şcoală, câinele a 


214 


venit să-l mângâi. După masă copiii ne-au preparat câte un 
espresso şi ne-au lăsat singuri. 

- Ce fac fraţii dumitale? l-aţi pomenit deunăzi şi m-aţi 
făcut curioasă. 

O minciună a adus după sine o alta şi curând a trebuit să 
fiu atent să memorez corect ceea ce inventam despre 
părinţii mei şi despre fraţii mei vitregi. 

- Unde au crescut? 

De astă dată am spus adevărul, pentru ca să pot adăuga 
întrebarea dacă ei îmi cunosc oraşul. Nu, încă n-au fost 
împreună în Germania. 

- Dar dumneavoastră, cum arată şi o umbră de accent în 
vorbire, sunteţi originar din Germania, aşa-i? Sau din 
Austria? 

- Din Elveţia. Am primit în 1950 o bursă - şi un an 
programat în America a devenit o viaţă. 

- Vă e uneori dor de patrie? A râs: 

- După peste patruzeci de ani? 

- Odiseu, a cărui poveste vă e dragă, a fost cuprins şi 
după douăzeci de ani de dorul de patrie, suficient ca să 
înfrunte ultimele primejdii. 

- Dor de patrie? a întrebat soţia lui. Credeţi că i-a fost dor 
de patrie? Nu i-a fost dor de soţia şi de fiul lui? 

- În locul Penelopei o avea pe Calipso, şi pe Telemah îl 
uitase cu totul. Aşa văd eu lucrurile, dar soţul 
dumneavoastră cunoaşte mai bine povestea. 

Soţia lui l-a privit întrebător. De Baur a dat din umeri. 

- La Homer stă scris că lui Odiseu i-a fost dor de ţara lui 
natală Ithaca şi de Penelopa. Telemah - n-am idee dacă 
Odiseu a ştiut măcar că are un fiu. 

- Pentru că nu poţi uita pur şi simplu un fiu de a cărui 
existenţă ştii? 

Nu l-a cuprins nici o bănuială. 

- Adevărul este că Odiseu s-a interesat abia în Ithaca de 
Telemah. Altfel stau lucrurile în privinţa Penelopei; de ea îi 
e dor când se mai află încă la Calipso. Dar de ce îi e dor? 


215 


Dacă e să-l credem pe Homer, lui Odiseu i se face dor 
de-acasă, pentru că s-a săturat de Calipso. A făcut o scurtă 
pauză. 

- Cum s-ar fi comportat oare dacă Penelopa nu i-ar fi 
rămas credincioasă? Ar fi ucis-o, aşa cum i-a ucis pe 
pretendenți? l-a trecut prin minte că ea va încerca, poate, 
să-l omoare, aşa cum l-a omorât Clitemnestra pe 
Agamemnon? Domneau reguli aspre - cum spuneaţi 
deunăzi, reguli de fier? 

lată de ce n-a avut nici o bănuială. Cum voiam eu să-i 
întind o cursă în această conversaţie, voia şi el să-mi 
întindă o cursă. Voia să ştie de unde aflasem de regula de 
fier, regula lui, conceptul lui, şi problema îl preocupa atât 
de tare, încât nici nu înregistrase aluzia la fiul uitat. 

- Regula de fier? Nu-mi mai aduc aminte. In ce context... 

A făcut un semn de întrerupere. 

- N-are importanţă. 

Dacă într-adevăr nu-mi aduceam aminte, folosisem 
noţiunea în mod inofensiv, iar dacă pretindeam numai că 
nu-mi amintesc, nu aveam de gând să-i spun nimic şi-l 
provocam doar la un joc. Chestionarea privind regula de fier 
era pe moment încheiată pentru el. Dacă-l iritam şi voia să 
mă prindă, calea de atac era alta. 

Când m-a condus la uşă, m-a invitat la seminarul special. 
Era cealaltă cale de atac? 

- Prima săptămână din ianuarie - m-aş bucura dacă ai veni 
cu noi. 

- Cu plăcere. 

- Pentru coordonare ne întâlnim la începutul lui decembrie 
- vei fi înştiinţat. Te rog să ţii pentru dumneata faptul că 
te-am invitat - nu vreau să jignesc pe nimeni. 

Aşadar, i-am spus Barbarei că vin la începutul lui 
decembrie, imediat după întâlnirea de coordonare pentru 
seminarul special. 

A urmat o tăcere atât de lungă, încât am întrebat-o dacă 
mai e la aparat. 


216 


- Vrei să mai pleci o dată în ianuarie? 

- Doar pentru o săptămână. Nu începe şcoala pe 7 
ianuarie? Plec cu o zi înainte, adică, în ultima zi de vacanţă, 
când oricum eşti totdeauna ocupată până peste cap cu 
pregătirea lecţiilor. 

Tăcea din nou. 

- Barbara? 

- Cum vrei să descoperi într-o săptămână ce n-ai 
descoperit în trei luni? Şi dacă nu descoperi ce cauţi - mai 
urmează încă o săptămână şi încă o lună sau două? 

- Nu, după acea săptămână am terminat. 

- Cum poţi fi sigur? Dacă nu ştii ce anume vrei, nici n-ai să 
ştii dacă ai găsit ce voiai. 

- Te iubesc. 

- Peter? 

- Barbara? 

- Întoarce-te numai dacă te întorci cu adevărat. 

A rămas fermă. Pot veni, sigur că pot veni. S-ar bucura 
dacă aş veni. Dar dacă am de gând să plec iar, e mai bine 
să nu vin. 

- Doar nu e mai bine, dacă... 

- E mai bine pentru mine. Dacă nu te poţi decide, nu poţi 
şi punct. Dar nu vreau un bărbat care nu se poate decide, 
înţelegi? Vreau unul care să se decidă, să se decidă pentru 
mine, care să nu umble undeva departe după o idee despre 
care nu ştie măcar în ce constă, vreau pe cineva care să fie 
şi să rămână aici. 

Vorbea tot mai tare. 

- Şi încetează, te rog, să mă suni zi de zi şi să-mi tot spui 
acelaşi lucru. 

- Barbara, putem petrece împreună Crăciunul şi să 
începem împreună noul an, Barbara, n-aş lipsi decât o 
săptămână, ai mai lipsit şi tu o săptămână, Barbara, nu poţi 
să nu mă primeşti, locuinţa e şi a mea, cum e ata, 
Barbara... 

- Uf, rahat. A închis. 


217 


După câteva ore m-a rechemat. 

- Nu vreau ca „Uf, rahat“ să fie cuvintele mele finale, care 
să-ţi sune în ureche. Nu-ţi iau nimic în nume de rău, tu eşti 
cum eşti. Nici nu trebuie să-ţi fie frică - nu mă năpustesc să 
înhaţ primul bărbat care-mi iese în cale. Poate se drege 
totul, când te întorci, în ianuarie sau februarie sau oricând. 
Dar te rog să terminăm cu telefoanele, fiindcă mă dor. Şi nu 
veni decât atunci când rămâi, bine? 

Vorbeam la telefon înainte ca ea să se ducă la culcare. La 
ea era ora douăsprezece sau unu noaptea, la mine şase sau 
şapte după-amiaza, iar dacă vremea nu era prea proastă, 
alergam după convorbire prin parc. De la casa unde 
locuiam, traseul urca întâi în pantă, apoi, trecând de 
monumentul funerar al generalului Ulysses S. Grant, intram 
în Riverside Park, pe un drum împădurit ajungeam la strada 
96 şi mă întorceam pe o largă arteră de promenadă. La 
urmă îmi trăgeam sufletul pe o terasă spațioasă, sub care 
fusese cândva o gară. Mă uitam la râul Hudson, la nave, la 
casele, stâncile şi păduricile de pe celălalt mal, la soarele 
de un roşu aprins care apunea şi la luceafărul de seară 
ivindu-se pe cerul de un albastru intens. Era un loc al 
dorului. Plutirea navelor, când şi când huruitul unui tren 
care traversa gara dezafectată, succesiunea neîntreruptă a 
avioanelor deasupra mea, toate mă invitau - în ţară străină, 
în patrie, oriunde. 

Când am pornit să alerg, după acel dialog telefonic cu 
Barbara, eram hotărât să iau la începutul lui decembrie 
avionul spre casă. Hotărârea mea sporea cu fiecare pas, cu 
fiecare călcare apăsată pe sol, cu fiecare avântare a tălpilor 
de la sol. Se va aranja de la sine dacă voi rămâne acasă sau 
voi mai pleca totuşi la seminar. Totul avea să se aranjeze. 
Doar să ne regăsim, Barbara şi cu mine. Dar pe urmă am 
stat pe terasă şi mi-am dat seama că lucrurile nu erau atât 
de simple. Nu-mi propusesem să termin cu jumătăţile de 
măsură? Să mă duc acasă, lăsând deschisă întrebarea dacă 
rămân sau plec din nou, şi fără să ştiu exact ce voiam de la 


218 


de Baur, n-ar fi fost decât o altă jumătate de măsură. Da, 
trebuia să mă decid. Aveam să cumpănesc încă o dată 
totul, să dorm şi apoi să iau o decizie. Mâine. Am văzut 
soarele apunând, am căutat şi am găsit luceafărul de seară 
şi mi-a fost dor de Barbara. Mâine aveam să-mi pun ordine 
în probleme. 

Între timp, semestrul se apropia de sfârşit. Cele citite în 
cartea lui de Baur şi cele ascultate la cursul şi în seminarul 
lui se îmbinau într-o sinteză: ceea ce socotim realitate nu 
sunt decât texte şi ceea ce socotim a fi texte nu sunt decât 
interpretări. Din realitate şi din texte nu rămâne decât ce 
facem noi din ele. În istorie nu există un ţel, nu există un 
progres, nici o promisiune de urcuş după un coborâş, nici o 
garanţie a victoriei pentru cel puternic sau a dreptăţii 
pentru cel slab. Putem interpreta istoria ca şi cum ar avea 
un ţel. Nici n-ar fi nimic de obiectat contra acestei 
interpretări, odată ce trebuie să ne purtăm constant ca şi 
cum - ca şi cum realitatea ar însemna mai mult decât nişte 
texte, ca şi cum în text ne-ar vorbi autorul, ca şi cum ar 
exista binele şi răul, dreptatea şi nedreptatea, adevărul şi 
minciuna, ca şi cum instituţiile Dreptului ar putea funcţiona. 
În aceste condiţii putem opta, fie că repetăm fără 
discernământ ceea ce ni se propovăduieşte, fie că decidem 
noi înşine cum vedem lumea, cine vrem să fim în ea şi ce 
vrem să facem în ea. Adevărul nostru, care ne dictează 
decizia, ni se relevă în situaţia existenţială, în cea extremă, 
în situaţia-limită. Justeţea deciziei noastre se confirmă prin 
implicarea investită în înfăptuirea ei şi prin răspunderea pe 
care ne-o asumăm pentru această înfăptuire - răspundere 
în sensul regulii de fier, pe care de Baur însă nu o numea şi 
pentru care dădea exemple mai plăcute decât în textele 
sale din război. 

În ultima prelegere a semestrului de Baur a vorbit despre 
Augustin. Ama, et fac, quod vis - dacă iubim, putem cu 
adevărat să facem ce dorim. O inimă pasionată sfinţeşte 
implicarea pasionată. Ceea ce iubim ţine, fireşte, de 


219 


hotărârea noastră responsabilă. lubirea nu este o problemă 
a sentimentului, ci una a voinţei. 

- Nu eu se cade să vă spun ce să iubiţi. Dar nu-mi pot 
ascunde respectul pentru noua generaţie, care vede 
misiunea epocii noastre în a aduce lumii libertate, 
democraţie şi bunăstare. 

Studenţii au început să aplaude, s-au ridicat în picioare şi 
şi-au continuat aplauzele. Am rămas aşezat, până când, 
după de Baur, şi studenţii părăsiseră sala. Aşadar, astăzi 
libertate, democraţie şi bunăstare? Vremurile se schimbă şi 
odată cu ele misiunile. Asta mi-ar spune, dacă l-aş înfrunta - 
ce altceva? Şi ce replică i-aş putea da? Că vremurile şi 
misiunile lor nu se schimbă? M-am ridicat şi eu şi am privit 
în jur. Şiruri, de-acum pustii, de scaune şi măsuţe pliante, o 
tablă mare, verde, cu câteva cifre - ani marcând date 
biografice ale lui Augustin, catedra, în spatele căreia de 
Baur nu răbda vreodată să rămână, nici o fereastră. O 
lampă de neon pâlpâia, stingându-se mereu preţ de o 
secundă; mă deranjase şi în timpul prelegerii. 

Nu, nu mai aveam să mă întorc aici. Nu la cursul lui de 
Baur şi nici la seminarul său. Tot nu ştiam ce voiam de la el. 
In orice caz, ştiam că nu mai doream să-l ascult. La 
seminarul din ianuarie aveam să mai particip. Dacă, după 
aceea, n-o să stau de vorbă cu el, nu o să-l înfrunt, n-o să-i 
mărturisesc cine sunt, aveam să renunţ. Treptat ajunsesem 
să-mi imaginez că m-aş putea întoarce, pur şi simplu, la 
viaţa mea. Lung timp fusesem convins că între noi trebuia 
să se întâmple ceva, că trebuia cel puţin să aflu de la el 
sfârşitul poveştii. Nu mai eram sigur. 

Dar nu mi-a fost dat să-l las atât de uşor în urmă pe de 
Baur, care mă contrariase. La începutul lui decembrie am 
găsit în cutia mea poştală un plic gros şi l-am deschis 
nerăbdător, văzând că Barbara semnase ca expeditor; el 
conţinea de fapt scrisoarea altcuiva. Tatăl camaradului meu 
de joacă de odinioară era cel ce-mi scrisese. 


220 


Dragă Peter Debauer, în anii dinaintea morții sale, am 
reluat contactul cu profesorul meu de germană. Era un 
dascăl entuziast, un excelent cunoscător al lui Goethe, care 
în ultimul an de liceu a citit cu noi numai Faust. Clasa îl mai 
avusese profesor o dată, intr-a zece sau a unsprezecea, şi 
din acea vreme păstrase o compunere a tatălui tău. Mi-a 
arătat-o şi mi-am făcut o copie, pe care am pus-o într-un 
volum al meu din opera lui Gottfried Keller. Ţi-o trimit. 

Profesorul ţinea la tatăl tău şi i-a plăcut compunerea. 
Finalul, mi-a spus, i-a ieşit cam lung tatălui tău, atunci în 
vârstă de cincisprezece sau şaisprezece ani. Dar a socotit 
demnă de apreciere optica elevului despre Wenzel 
Strapinski?, croitorul în manta de culoare închisă, cules în 
ploaie, de pe un drum de țară, de vizitiul unui conte, lăsat 
în fața unui han şi, fiindcă a descins din caleaşca contelui, 
luat chiar drept conte; tatăl tău n-a văzut în el numai o 
jucărie a mediului ambiant şi a circumstanțelor, ci i-a 
acordat statutul unui om de acţiune. Profesorul a regretat 
doar absența din compunere a dragostei, care-l determină 
pe Wenzel Strapinski să acționeze. Şi mie-mi place 
compunerea. 

Cu salutări prieteneşti, Gotthold Rank 

Copia era nouă, o recopiere a copiei vechi. Scrisul nu era 
numai curat, dar - cu trăsăturile ascendente subţiri şi cu 
cele descendente groase - chiar frumos. Hârtia nu era 
liniată, iar tatăl meu nici nu folosise un transparent cu linii, 
ci scrisese liber, cu spaţii când un pic mai mici, când un pic 
mai mari între rânduri - o imagine caligrafică agreabilă, 
expresivă. Profesorul nu găsise greşeli de ortografie şi de 
punctuație şi notase la sfârşitul textului un „Bravo“, 
acordându-i un şase, după ştiinţa mea calificativul maxim în 
Elveţia. 

Wenzel Strapinski - escroc fără voie? 


42 Povestea lui Wenzel Strapinski, intitulată „Haina-l face pe om", 
aparţine bine-cunoscutei suite de nuvele (în 2 volume) Oamenii din 
Seldwyla a lui Gottfried Keller (1819-1890) 


221 


Un escroc fără voie este o contradicție în termeni. Căci un 
escroc vrea să fie mai mult decât este - nu poate s-o vrea şi 
totodată să n-o vrea. 

Wenzel Strapinski nu are cum să fi fost aşadar un escroc 
fără voie. A fost escroc sau n-a fost. Dacă admitem că a 
fost unul, rămâne desigur întrebarea ce fel de escroc era. 
Fiindcă există escroci simpatici şi antipatici, morali şi 
imorali, veseli şi trişti. 

Wenzel  Strapinski a făcut tot ce face un escroc. 
Comportamentul său este de-a dreptul un instructaj pentru 
a învăța arta escrocheriei. 

1. Investeşte ceea ce ai! Mantaua de culoare închisă, 
căptuşită cu catifea neagră, i-a dat lui Wenzel Strapinski o 
înfăţişare nobilă şi romantică şi a stârnit atenţie şi 
curiozitate - Wenzel Strapinski a purtat-o cu stil. 

2. Investeşte ceea ce ai învăţat! Wenzel Strapinski slujise 
înainte vreme pe o moşie şi la husari, se pricepea să umble 
cu caii şi cunoştea limbajul moşierilor şi al ofițerilor - a ştiut 
să facă uz de acel limbaj, iar când i s-au oferit nişte frâie şi 
un bici, a pus mâna pe ele. 

3. Nu-ţi ascunde slăbiciunile, ci foloseşte-te de ele! Wenzel 
Strapinski era stângaci şi timid - nu se servea decât cu 
sfioşenie din peşte şi vin, convingând astfel hangiul şi 
bucătăreasa de bunele sale maniere, îşi drămuia vorbele, 
ceea ce dădea greutate cuvintelor sale, şi roşea cu jenă în 
fața lui Nettchen, ceea ce ei i se părea încântător. 

4. Construieşte-ţi astfel rolul, încât să nu trebuiască să-ți 
ascunzi interesele, ci să le poți urmări! Wenzel Strapinski 
avea interesul să nu dezvăluie de unde venea şi unde se 
ducea - făcându-i pe ceilalți să creadă că este un fugar 
urmărit, se sustrăgea tuturor întrebărilor privindu-i sosirea 
şi plecarea. 

5. Nu uza inutil de identitatea ta falsă! l-a fost uşor lui 
Wenzel Strapinski să n-o facă, fiindcă, exceptând titlul 
nobiliar, se numea la fel precum contele drept care era luat. 
Dar a fost şi îndeajuns de înțelept să nu se dea niciodată 


222 


drept conte şi să se iscălească totdeauna doar cu Wenzel 
Strapinski. 

6. Nu-ţi prezenta tu însuţi falsa identitate, ci lasă-i pe 
ceilalţi să ti-o atribuie. Cei din Goldach au crezut cu atâta 
tărie în contele Wenzel Strapinski, pentru că l-au inventat ei 
înşişi, dând unor fapte simple o interpretare avidă de 
senzațional. 

7. Secretul succesului este să ai un secret - te face 
interesant şi le permite celorlalți să te vadă aşa cum vor ei! 

8. Asigură-ți simpatia celor suspicioşi, dar nu te încrede în 
ei! Suspicios printre cei din Goldach nu a fost decât 
Melchior Bohni, Wenzel Strapinski s-a bucurat iniţial de 
simpatia lui, dar a omis apoi să-l țină sub observație. Ce-i 
drept, i-ar fi pierdut oricum simpatia, pentru că amânaoi 
concurau pentru cucerirea lui Nettchen. 

9. Dacă lucrurile ies prost, nu-ţi acoperi înfrângerea, ci 
accept-o! 

Deşi Wenzel Strapinski a făcut tot ce face un escroc, el nu 
a intenţionat de la bun început să fie mai mult decăt era. 
Ce-i drept, nici nu a contrazis eroarea celorlalti, care-l 
credeau a fi mai mult. Ar fi fost oare obligat să-i contrazică? 

Cei din Goldach n-au făcut din el un conte de dragul lui, ci 
de dragul lor. Nu le-a luat nimic; nimic din ce a câştigat 
datorită ospitalităţii lor n-ar fi putut să ia cu sine. Nu, 
Wenzel Strapinski nu le datora nimic celor din Goldach. 

Ar fi fost obligat s-o lămurească pe Nettchen? Nici 
Nettchen nu-l socotise conte de dragul lui, ci de dragul ei. 
După cum nu l-a iubit şi nici nu s-a logodit cu el de dragul 
lui, ci de propriul ei drag. E drept că şi-a periclitat prin 
această logodnă renumele şi viitorul, ceea ce ea n-avea 
cum să ştie, dar nu-i scăpa lui Wenzel Strapinski. Ar fi fost 
aşadar dator s-o lămurească? Omisiunea lămuririi îl făcea în 
egală măsură escroc cum l-ar fi făcut inducerea ei 
conştientă în eroare? 

Întrebările nu-şi găsesc un răspuns ferm. Pentru că Wenzel 
Strapinski nu numai că n-a lămurit-o pe Nettchen. La urmă 


223 


chiar a dorit ca ea să-l socotească în mod eronat contele 
Wenzel Strapinski. l-a spus-o deschis: şi-a dorit să se 
bucure alături de ea de câteva scurte zile de fericire, apoi 
să-şi dea în vileag înşelăciunea şi să-şi ia viața. Că 
„neghiobia lumii l-a luat prin surprindere“ încă n-a făcut din 
el un escroc. Dar apoi neghiobia şi l-a făcut complice, ori - 
mai bine zis - el „s-a făcut complicele“ 

ei. Wenzel Strapinski n-a devenit escroc decât cu ezitare, 
dar în cele din urmă s-a trezit escroc. 

Însă numai pentru scurtă vreme. După ce a fost demascat, 
n-a părăsit acele locuri, ca să-şi încerce destinul de escroc 
şi norocul în altă parte. A rămas, a întemeiat cu Nettchen o 
familie, a avut succes în calitate de croitor şi negustor de 
postavuri şi a devenit un bărbat respectat. Astfel, cariera lui 
de escroc s-a incheiat cu o reuşită. l-a îngăduit să 
descopere ce era pe potriva lui şi ceea ce în alte condiții nu 
i-ar fi fost dat să descopere. A fost indeajuns de înțelept 
să-şi valorifice descoperirea. 

Wenzel Strapinski a fost un escroc simpatic - moral, 
modest, capabil să înveţe şi voios. EI întruchipează cea mai 
bună dovadă că a fi escroc nu e neapărat ceva rău. Poate 
să reprezinte o posibilitate de a obţine în viată ceea ce ţi se 
potriveşte. 

În aceeaşi seară m-am întâlnit cu John de Baur pe stradă. 

- Mai eşti aici? Presupuneam că ai plecat în Germania şi te 
întorci abia pentru seminar. 

Când i-am spus că rămân în oraş, m-a invitat la masă de 
Crăciun. 

- Gândeşte-te şi dă-ne un telefon - am fi bucuroşi să vii. 

Mi-a zâmbit; era un zâmbet ciudat de copilăros, jenat, şi 
deodată l-am văzut în faţa mea în chip de tânăr, însă nu în 
costum sport, ci într-o manta de culoare închisă, căptușită 
cu catifea neagră. 

După întâlnirea de coordonare pentru seminarul din 
ianuarie, unde noi, participanţii, ne-am prezentat reciproc, 
am preluat unele sarcini şi am stabilit condiţiile plecării, 


224 


viaţa mea a devenit calmă. Cartea pe care urma s-o prezint 
la seminar am terminat-o curând. Traducerea, la care 
lucrasem tot mai încet, am abandonat-o. Mă întâlneam 
când şi când cu Jonathan Marvin, pe care John de Baur îl 
invitase în sfârşit la seminar. 

Şi când s-a făcut mai frig şi se lăsa mai repede întunericul, 
alergam în fiecare după-masă târzie prin parc, mă opream 
după aceea pe terasă şi mi-era dor. Erau zile când nu mă 
scotea din casă decât alergatul, în restul timpului stăteam 
pe pat, citeam romane, beam sucuri de portocale ori de 
grepfrut cu votcă, moţăiam, citeam, beam şi moţăiam mai 
departe, până când adormeam la o oarecare oră de seară. 
In camera mea, lumina nu intra niciodată cu adevărat. Ziua 
puteam distinge şi număra cărămizile zidului din faţa mea, 
în amurg ele se estompau, iar noaptea zidul îşi schimba 
înfăţişarea, sub luminile proiectate asupra lui din diversele 
ferestre ce dădeau spre curtea interioară. 

Când stăteam întins pe pat, aveam în câmpul vizual o 
fereastră situată mai sus de a mea. În spatele ei vieţuia o 
femeie tânără, pe care o vedeam când deschidea ori 
închidea fereastra sau când îşi peria lângă fereastră părul. 
Se scula fie extrem de devreme sau foarte târziu; acest 
orar, ca şi ritmul în care pleca din locuinţă sau se întorcea 
în ea îmi sugerau că era medic sau infirmieră. Nu era 
atrăgătoare, dar făcea cu gesturi atât de ferme, bine 
drămuite şi eficiente ce avea de făcut, încât mi-era plăcut 
s-o observ. Refuzasem invitaţia lui de Baur şi aveam de 
gând, dacă se nimerea să fim singuri amândoi, s-o invit de 
Crăciun la masă pe vecina mea. Dar de Crăciun n-a fost 
acasă. Câteva zile mai târziu a revenit, însoţită de un 
bărbat, cu care lucrurile au ieşit prost. În plină noapte m-au 
trezit schimburi de cuvinte violente şi uşi trântite, iar a 
doua zi mi-am întâlnit vecina pentru prima şi singura dată 
în lift, cu părul lăsat să-i cadă în aşa fel pe obraz, încât am 
presupus că avea un ochi învineţit. 


225 


Am dedicat o săptămână din decembrie confecţionării unui 

calendar pentru Barbara. Priveliştea de pe terasa unde-mi 
era dor de ea, casa unde locuiam, casa unde stătuse cu 
Augie, şcoala unde fusese profesoară pe-atunci - mi-am 
cumpărat un aparat foto şi am făcut poze. Pentru alte luni 
din calendar am decupat pagini de titlu din ziarul The New 
Yorker, pentru decembrie viitor am tăiat un brăduţ de 
plastic de mărimea unei mâini, l-am lipit plat pe fila de 
calendar, am fixat pe crengile lui minuscule lumânări 
electrice, iar în spatele filei o baterie miniaturală; am găsit 
până şi un cip care cânta Jingle Bell. Mi-am dat multă 
osteneală, întâi din dragoste, apoi dintr-un perfecţionism 
care nu mai avea de-a face cu Barbara, ci doar cu lucrarea 
în sine şi, în ultimă instanţă, din încăpățânare; eu îi 
pregăteam un cadou de excepţie, indiferent dacă mă iubea 
sau nu. Pentru Max am cumpărat toate sortimentele şi 
mărcile de gumă de mestecat pe care le-am găsit, iar 
pentru maică-mea o şapcă de piele, gândindu-mă la 
călătoriile ei cu maşina, când ţinea capota ridicată. l-am 
pus în pachet şi o broşură editată de Political Science 
Department, cu o poză a lui John de Baur. 

Viaţa mea era liniştită, dar nu mă simţeam însingurat. Se 
întâmpla să văd două sau trei filme unul după altul şi mă 
lăsam copleşit de mărimea imaginilor pe ecranele foarte 
mari. Câteodată mă duceam la un restaurant unde soseau 
seara târziu elevi şi eleve de la o clasă de canto şi intonau 
arii de operă, acompaniaţi de o doamnă în vârstă care 
cânta cu stoicism orice partitură i se dădea. Când se 
termina spectacolul de la Operă, se mai rătăcea în local 
câte un tenor adevărat, care cânta împreună cu ceilalţi. 
Uneori împrumutam o bicicletă şi străbăteam bucată cu 
bucată Manhattan Waterfront, promenada ce înconjoară 
insula Manhattan. 

Când am expediat, cu zece zile înaintea Crăciunului, 
pacheţelele pentru Barbara, Max şi maică-mea, am avut 
senzaţia că anul se încheiase. Am încercat să recapitulez şi 


226 


să pun în ordine ce-mi adusese - cum îţi faci curat în locu- 
inţă, unde în cursul unui an s-au adunat tot soiul de lucruri. 
N-am ajuns prea departe. Dor de Barbara şi un sentiment 
de neajutorare, pentru că trebuia să fac ceea ce făceam, 
fără să ştiu de ce mă simţeam dator s-o fac, jale pentru 
maică-mea, ca şi cum nu s-ar fi depărtat numai de mine, 
din cauza minciunilor ei, ci chiar ar fi murit pentru mine, o 
persistentă agresivitate, ba chiar groază faţă de tatăl meu, 
deşi am regăsit în John de Baur ceea ce-mi plăcuse la 
Johann Debauer - nu era un bilanţ îmbucurător. 

In seara de Crăciun am cumpărat un brăduţ, ultimul pe 
care l-am găsit în standul de după colţ, un pomuleţ tare 
amărât. Aveam dintr-odată convingerea că Barbara va sosi 
în chip de surpriză şi doream s-o întâmpin în mod 
sărbătoresc. Ştiam că zbura totdeauna cu Lufthansa, că ul- 
timul zbor al agenţiei Lufthansa sosea la şapte jumătate 
seara şi că era nevoie de cel puţin două ore ca ea să treacă 
prin vamă şi să ajungă la mine - ceasurile între nouă 
jumătate până la unsprezece jumătate au constituit 
momentul cel mai depresiv al şederii mele la New York. 

De revelion am cutreierat cu Jonathan Marvin cârciumile 
din Greenwich Village şi am nimerit la urmă în patul unei 
femei care-mi spunea că se numeşte Callista - numele mi-a 
plăcut. 

Ne-am întâlnit în 7 ianuarie, ora nouă, în faţa intrării 
departamentului. Din seminarul nostru erau prezenţi cei 
mai vârstnici; Jane şi Katherine, fosta psihanalistă şi fosta 
doctoriţă, fosta profesoară de franceză Anne, ex-marinarul 
Mark şi Jonathan. Ceilalţi erau participanţi la cursuri 
anterioare, pe care-i întâlnisem pentru prima oară la 
întrunirea de coordonare. Meg şi Pamela erau juriste, 
angajate în mari cancelarii newyorkeze, Philip, Gregory şi 
Michael lucrau la Washington pentru deputaţi ori senatori, 
Ronald conducea într-un think-tank un grup de cercetare 
ocu-pându-se de delincventa juvenilă. 


227 


Era frig şi nimeni n-avea chef de vorbă. Când Mark şi 
Pamela au vrut să-şi aprindă nişte ţigări, Katherine s-a răstit 
la ei, poftindu-i să ţină distanţa; s-au depărtat, Jonathan şi 
Anne s-au dus cu ei, iar Katherine s-a pornit să explice 
amănunţit de ce a fost corect cum procedase. Noi ceilalţi 
am văzut şi ascultat stingheriţi toată scena. Până când 
Ronald a întrerupt-o pe un ton amabil pe Katherine, 
întrebând-o dacă-i permite să-i ia de la colţ o cafea. Cu 
lapte, fără lapte, cu lapte mult sau puţin, fără zahăr, aşa s-a 
gândit şi el, dar poate cu îndulcitor, eventual găseşte la ei 
Splenda, are gust de zahăr, e un soi de zahăr, dar fără 
calorii? 

Când a sosit la nouă şi un sfert microbuzul, cei patru 
fumători s-au aşezat în ultimul rând, Katherine lângă şofer 
în rândul întâi, iar în cele trei rânduri intermediare Ronald şi 
Meg, apoi Jane cu mine, apoi Philip, Gregory şi Michael. 
Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu Jane: despre seminarul în 
perspectivă şi cel încheiat, despre de Baur şi interesul ei 
pentru profesor, despre trecerea ei de la psihanaliză la 
Drept. Dar ea nu-şi terminase pregătirea pentru seminarul 
viitor şi dorea să citească. Aşa că m-am rezemat de 
speteaza scaunului şi am tras cu urechea la discuţia din 
spatele meu. Pentru Phil, Greg şi Mike participarea la 
seminarul special reprezenta un lucru de seamă. Cine 
participase la el avea dreptul să se numere printre discipolii 
autentici ai lui de Baur şi putea spera că va fi promovat prin 
reţeaua informală a acestora de la Washington. Ne-am oprit 
la un popas lângă Albany. Pentru a reuşi măcar la prânz să 
intru în vorbă cu vecina mea de călătorie, am mâncat cu ea 
sushi la un bufet japonez. Jane era fiica unui cuplu de 
psihanalişti, crescuse la New York, frecventase o excelentă 
şcoală particulară şi apoi colegiul de la Harvard; avusese 
succes ca psihanalistă, până simţise o nevoie imperioasă să 
evadeze din universul ei, limitat la a gândi şi a vorbi, şi să 
creeze, să schimbe, să facă efectiv ceva. 

- Ce anume? 


228 


S-a uitat la mine, de parcă i-aş fi pus o întrebare deosebit 
de prostească. 

- Doar  asişti şi tu la schimbarea lumii! Vreau ca 
schimbarea asta să fie un succes. 

În microbuz a continuat să citească, până i s-au închis 
ochii. Afară se perindau pe lângă noi dealuri cu ogoare 
arate, cu sălcii de un verde murdar şi păduri desfrunzite, 
câteodată o fermă cu silozuri mari şi alteori un mărunt şir 
de case. Cerul era cenușiu şi atârna atât de jos şi apăsător 
asupra noastră încât, atunci când a început să fulguiască, 
mi-am zis că s-ar putea să ningă peste noi zile în şir. Apoi 
am adormit la rândul meu. M-am trezit pentru scurtă 
vreme, când microbuzul a trecut de pe autostradă pe un 
drum cu două benzi. Continua să ningă şi zăpada se 
depunea. 

M-am trezit de-a binelea când microbuzul înainta 
zdruncinându-ne peste un teren cu denivelări, până a oprit. 
Lumea din jur era albă, fulgii de zăpadă dansau în văzduh, 
iar maşinile parcate în faţa singuraticului restaurant cu bar 
aveau scufii groase pe capotă şi pe radiator. Se lăsa 
amurgul. M-am uitat la ceas, era patru; dormisem două ore. 

Şoferul a coborât, iar Katherine, Jane şi Meg l-au urmat în 
restaurant. Katherine a revenit prima în maşină, s-a aşezat, 
s-a întors spre noi şi a spus: 

- Mă tem că şoferul s-a rătăcit. Se întunecă şi ninge. Poate 
s-ar cuveni să înnoptăm la cel mai apropiat motel şi să ne 
continuăm drumul abia mâine dimineaţă. Ce ziceţi? 

- Să-l întrebăm pe şofer! 

- Am încercat să-i vorbesc în timpul călătoriei. Trebuie să-i 
spunem noi ce să facă. Dacă-l întrebăm, face cum vrea el. 
Şi o să vrea să mergem mai departe astă-seară; încă o zi de 
drum nu i-o mai plăteşte nimeni. 

Afară s-a oprit un jeep. Au coborât patru bărbaţi, 
încotoşmănaţi în jachete verzi de tip militar şi pantaloni de 
camuflaj, cu căciuli de lână de culoare închisă pe cap şi cu 
cizme înalte până la pulpe, legate cu şireturi, în picioare. Au 


229 


văzut microbuzul luminat, au râs şi au păşit prin zăpadă 
până la restaurant. 

- Nu ne aşteaptă de Baur? N-a spus el că o să plece în 
munţi cu câteva zile înaintea noastră? 

- Ar fi cazul să-i telefonăm. 

La întâlnirea de coordonare ni se indicase un număr 
pentru situaţii de urgenţă; Ronald s-a dus în restaurant, dar 
s-a întors imediat. 

- E doar un robot şi n-are înregistrată vocea lui de Baur; la 
apel răspunde un serviciu pentru situaţii de urgenţă. 

- Are cineva un alt număr? 

Am constatat că nimeni dintre noi nu avea un număr al 
punctului-ţintă spre care ne îndreptam sau măcar numărul 
lui de Baur din New York. Ronald a mai intrat o dată în 
restaurant, a obţinut de la Informaţii numărul lui de Baur, a 
sunat, dar n-a aflat, din mesajul lăsat pe robot, decât că 
familia e plecată din oraş şi poate fi contactată abia după 
14 ianuarie. 

Katherine stăruia. 

- Dacă nu venim, de Baur o să-şi dea singur seama de ce. 
Doar vede şi el ce se întâmplă. 

Dar a sosit şoferul, cu Jane şi Meg, şi cele două femei şi-au 
ocupat locurile, ca şi cum totul ar fi în regulă; şoferul 
rânjea. 

- Ei, toată lumea e trează? Între şapte şi opt seara 
ajungem, mai târziu decât era prevăzut, dar mai devreme 
decât era aşteptat. Nu vă fie frică, nu veţi fi nevoiţi să 
împingeţi maşina. Motorul rezistă. 

Am demarat. 

- Cum e? Katherine credea că omul s-a rătăcit. Jane a dat 
din umeri. 

- La tejgheaua barului a vorbit despre trasee şi localităţi - 
despre ele auzisem şi eu. Dar evident ştie pe unde s-o ia. 

Un timp ne-au mai ieşit în cale diferite tipuri de maşini, 
unele personale, un autobuz şcolar, câteodată un camion 
de mari dimensiuni, cabina şoferului fiind înconjurată de o 


230 


ghirlandă de beculeţe. Apoi drumurile au devenit mai 
înguste, circulaţia a încetat, tot mai rar câte o fereastră îşi 
proiecta reflexul luminii pe câmpul liber sau printre copaci. 
În microbuz era întuneric, nimeni n-avea chef să-şi aprindă 
lâmpiţa fixată deasupra fiecărui scaun şi să citească. Cu 
toţii priveam, alături de şofer, şoseaua care şerpuia albă, 
fără urme de roţi, prin păduri ce păreau nesfârşite. Ne 
uitam la pinii acoperiţi de zăpadă, la fulgii căzând sub 
lumina farurilor. După două sau trei ore a încetat să mai 
ningă; şoferul a spus „În sfârşit!“ - dar fără vălul fulgilor 
universul alb din jur ne împresura şi mai puţin prietenos. 

Şi iată c-am ajuns. Lumina o văzusem de la o vreme, întâi 
dincolo de un întins teren alb, apoi iar şi iar, la câte o 
cotitură a şoselei. La urmă microbuzul a suit un drum în 
serpentină şi a oprit în faţa unui hotel vechi, scăldat în 
lumină. 

- Grăbiţi-vă, vă rog, ne-a spus şoferul, a sărit din 
microbuz, a deschis portiera şi ne-a descărcat bagajele. 

- Vedeţi cum stau lucrurile, a continuat. Trebuie să o iau 
din loc cât mai repede. 

Când de-abia coborâserăm, ne înfundam în zăpadă şi ne 
simţeam picioarele ude, el se şi urcase din nou la volan. A 
întors, ne-a făcut un semn de salut cu mâna şi a pornit. L- 
am urmărit cu privirea, l-am văzut coborând serpentinele, 
ivindu-se la câte o cotitură a şoselei şi, după un timp, 
rulând de-a lungul acelui întins spaţiu alb. De-acum nu-l 
mai auzeam. 

Hotelul era o construcţie din lemn de trei nivele, cu 
balcoane în faţa primului şi celui de-al doilea. Piaţeta în 
care ne aflam era luminată de felinare, ca şi treptele care 
duceau spre intrare. Şi din ferestrele de la parter şi de la 
etajul întâi se revărsa lumina. Am aşteptat, dar nu s-a ivit 
nimeni în uşă ca să ne ureze bun venit. 

- Ei, hai să intrăm. 

Ronald şi-a luat bagajele şi a urcat treptele. L-am urmat. 


231 


În hol am aşteptat din nou, şi iar n-a apărut nimeni, nici de 
Baur, nici un manager, nici vreun personal al hotelului. 
Ronald a strigat hello, dar n-a primit răspuns. Câţiva dintre 
noi ne-am aşezat pe scaunele împrăştiate prin hol; Ronald, 
Katherine şi cu mine am pornit într-o investigaţie de-a 
lungul parterului, Mark a zis „Eu mă duc să văd ce-i pe sus“, 
Jonathan l-a însoţit. Noi trei am ajuns, traversând o sală de 
mese, într-un salon cu cămin, în sala de mese am găsit, în 
spatele unei uşi, o scară care cobora la bucătăria din subsol 
şi un mic lift, menit să transporte la etaj mâncărurile; am 
trecut prin bucătărie şi printr-un şir de încăperi pustii din 
subsol până la celălalt capăt al clădirii, unde am urcat 
câteva trepte spre o săliţă din spatele unui bar; de aici, o 
uşă se deschidea spre o bibliotecă cu rafturile goale şi o 
alta spre holul unde ne-am regăsit colegii. Totul era în 
paragină, pereţii scămoşaţi şi pătaţi, tapiseria scaunelor 
jerpelită, lemnul zgâriat, iar în sala de mese erau rezemate 
de perete scaune care nu se puteau ţine în echilibru pe 
numai trei picioare. În bucătărie atârnau de cârlige doar 
puţine tigăi şi oale, iar frigiderele mari aveau uşile deschise 
şi erau goale şi ele. Totul era însă relativ curat. 

- La etajul întâi se află o suită de încăperi unde de Baur 
şi-a depozitat nişte lucruri; sunt şi camere pentru noi - mai 
multe decât ne trebuie. La etajul doi e întuneric; n-am putut 
vedea nimic. 

- Ce-i cu încălzirea? 

Pamela se cuibărise în scaun şi-şi strânsese braţele în jurul 
pieptului. Era frig. Katherine şi-a pus mâinile în şold. 

- Ce-i cu tonul ăsta de reproş? Nu eu am oprit căldura. Nici 
n-am văzut instalaţia. Probabil se ajunge la ea de-afară. 

- Vii cu mine? 

Jonathan a dat din cap, am ieşit amândoi şi am făcut 
ocolul casei. N-am găsit nici o instalaţie de încălzire la 
subsol sau anexată clădirii, ci o stivă mare de lemne, din 
care am luat câte am putut. Când am revenit în hol, Greg 
trântea înjurând receptorul telefonului cu monede. 


232 


- Ăsta nu funcţionează. 

- Ce-i cu lemnele? N-aţi dat drumul la căldură? 

Şi pe mine mă irita tonul Pamelei şi eram gata să-i replic, 
dar a intervenit Katherine. 

- Nu te mai văicări. Du-te afară şi adu lemne. 

- O clipă. 

Ronald ridică o mână: 

- Ar trebui să ne organizăm un pic. Cum ar fi dacă am căra 
întâi lemne în camera cu cămin, iar apoi am porni în 
explorare, patru la subsol, patru aici, patru la etajele de 
deasupra? Să căutăm alimente, pături, lumânări - tot ce 
ne-ar fi necesar, dacă noaptea va fi lungă şi friguroasă. 

- Ăsta o fi funcţionând? 

- Vom vedea. Hai să ne punem pe căutat, câtă vreme 
merge lumina. Aţi băgat de seamă că nu funcţionează nici 
comutatoarele? Undeva trebuie să fie un comutator 
principal, dar nu l-am găsit încă, şi dacă un ceas cu 
program opreşte lumina la opt, nouă sau zece, rămânem în 
beznă. Uitaţi-vă deci după comutatorul principal. 

De astă dată m-am asociat cu Greg, Phil şi Mike şi la etaj 
am umblat sistematic din cameră în cameră. Pe fiecare din 
cele optsprezece paturi se aflau împăturite un cearşaf şi un 
pled subţire de lână, dulapurile şi sertarele erau goale şi din 
robinete nu curgea apă. Cei trei însoțitori ai mei n-au luat 
constatările în tragic. Greg înjura cu umor şi dăruire, iar Phil 
şi Mike exersau de pe-acum maniera în care urmau să-şi 
povestească la Washington aventurile din Munții 
Adirondack. 

În pragul suitei de încăperi ale lui de Baur ne-am oprit întâi 
nehotărâţi, dar apoi le-am cercetat şi pe ele şi am găsit o 
cutie cu lumânări şi o jumătate de sticlă de whisky. 

- Oricum nu ajunge pentru toţi, a decis Greg, a luato 
înghiţitură zdravănă şi i-a trecut sticla lui Phil. Când Mike a 
golit-o, mi-a adresat un sorry, a deschis fereastra şi a 
azvârlit-o în bezna de-afară. 


233 


Nici căutările celorlalţi n-au fost de mare succes. În 
bucătărie - trei conserve de supă, roşii la cutie de la 
Campbell, două canistre de apă, în bar câteva sticle cu 
resturi de whisky şi de coniac, în camera-bibliotecă o ladă 
de trabucuri, nici o instalaţie de încălzire, nici un comutator 
principal, nici un robinet de apă central. Anne şi Jane s-au 
dus cu o lumânare la etajul ultim, dar n-au găsit decât 
camere goale. 

Totuşi ne-am păstrat buna dispoziţie. Greg s-a oferit să 
gătească, iar Katherine l-a însoţit, de parcă ar fi ştiut cum 
administrează el nişte provizii neîndestulătoare. Pe când 
Mark făcea focul în cămin, am cărat scaunele din hol în 
salon. Chiar şi Pamela, gonită din scaunul ei, a vrut să se 
arate utilă şi a stivuit lemnele într-un turn, două grămezi în 
lung, două de-a latul. 

Apoi ne-am aşezat în jurul căminului, am luat rând pe rând 
trei înghiţituri din oala cu supă, am golit sticlele din bar şi 
am privit flăcările. Când Katherine ne-a anunţat, puţin mai 
târziu, că vrea să se ducă la culcare, am tras la sorţi 
păturile şi cearşafurile, cine avea noroc, căpăta două pături 
şi un cearşaf, cine avea ghinion - două cearşafuri şi o 
pătură. Eu am fost ghinionist. 

Deşi era extrem de frig în camera mea, am adormit. M-am 
trezit la patru, cu membrele ţepene. Mi-am luat pătura şi 
am coborât în camera cu cămin, unde şedeau şi alţii, 
dormind. M-am uitat la focul ce ardea cu flăcări egale şi 
totuşi mereu un pic diferite, şi m-am gândit la dragostea 
bunicului pentru valurile ce ajungeau la țărm egale şi totuşi 
mereu un pic altele. M-am gândit la durerea pricinuită 
bunicilor de tatăl meu şi dintr-odată mi-a fost teamă că 
înlăuntrul meu  sălăşluieşte aceeaşi duritate, aceeaşi 
răceală. 

Când s-a luminat de ziuă, m-am înfăşurat în pătură şi am 
ieşit în faţa hotelului. Întinsul spaţiu alb era un lac îngheţat 
şi acoperit cu zăpadă. Dincolo de el se înşira un lanţ muntos 
după altul, până când cerul şi munţii se împreunau, 


234 


estompându-se în pâcla depărtării. În stânga răsărea 
soarele, anunţându-ne cu o lumină albă, înălțându-se 
galben pe coama muntelui şi oprindu-se în cele din urmă, 
roşiatic, pe cerul pâclos. 

Jonathan a venit lângă mine. 

- Probabil că de Baur şi-a avut comuna aici şi nu într-o 
fermă. O comună cu supraveghere strictă. Ai văzut 
aparatura? 

- Aparatura? 

- Hai cu mine. 

M-am întors cu el în hotel şi am trecut împreună dintr-o 
încăpere într-alta. In fiecare din ele erau instalate sub tavan 
unul sau două mici aparate video. 

-Am verificat şi sus. Sunt instalate şi în camerele 
de-acolo. 

- Existau aparate video şi în anii aceia? 

- Evident că da. A râs. 

- Poate că la voi în Europa încă nu erau. 

Ne spuneam cu toţii că în cursul dimineţii aventura va lua 
sfârşit şi va începe seminarul. Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Când foamea ne-a chinuit tot mai rău, am mai cercetat o 
dată hotelul de jos până sus. N-am găsit nimic. Nici în 
şopronul din spatele hotelului. Nu existau provizii, ci doar 
alte lemne de foc, nişte unelte agricole ruginite, un godin şi 
un automobil vechi, stricat. În spatele hotelului am dat de o 
scară, care ducea, la nivelul subsolului, spre o uşă de fier 
încuiată - probabil acolo era instalaţia de încălzire. 

A ieşit soarele şi la amiază s-a făcut atât de cald, că ne-am 
putut aşeza pe terasă. 

- De-aş avea acum un corn mare cu cremă de brânză şi 
somon şi un pahar de şampanie, visa Jonathan. 

Meg îşi dorea brânză de capră cu căpşuni proaspete, Phil o 
friptură cu cartofi prăjiţi, fiecare poftea la altceva, eu aş fi 
vrut două ouă la pahar cu arpagic, pâine integrală prăjită şi 
miere. Făcea parte din joc ca fiecare din noi să aibă o 


235 


dorinţă diferită de ceilalţi, şi Katherine ne-a impresionat cu 
visul ei despre o omletă din ouă de prepeliţă. 

Dar apoi jocul s-a terminat, foamea a rămas, soarele s-a 
ascuns în nori şi era frig. Când ne-am adunat din nou în 
salon, în jurul căminului, ne-a cuprins o dispoziţie agresivă. 
Ce-şi închipuie de Baur, de fapt, ce-a fost în capul şoferului, 
când a pornit la drum cu noi. De ce Jonathan, odată cea 
bănuit că de Baur şi-a condus aici, cu douăzeci de ani în 
urmă, acea comună, nu ne-a avertizat din start. De ce nu 
lua Mark o decizie - nu fusese el la Marină? 

- Dacă nici azi nu vine nimeni, noi trebuie s-o luăm din loc 
mâine dimineaţă. 

Mark râdea. 

- Nu-i nevoie să fi fost la Marină ca să-ţi vină ideea asta. 

- Noi? De ce nu merg numai câţiva în investigaţie şi apoi 
vin să-i ia pe ceilalţi cu o maşină? 

-lar celor care merg le dăm cele mai bune haine şi 
încălțări pe care le avem. 

- Dar dacă nu se întorc şi sunt nevoit să ies şi eu, mai 
târziu? 

Jane mi-a spus: 

- Nu mai suport. Dacă mă duc sus şi încerc să trag un pui 
de somn, pot să iau pătura ta? 

l-am făcut semn că da. Insă n-a plecat. Se uita pe 
fereastră şi părea atât de concentrată, încât ne-am părăsit 
şi noi scaunele şi ne-am uitat afară. Pe celălalt mal înainta o 
maşină. 

După câteva minute ajunsese - era un Jeep din care au 
coborât patru bărbaţi. 

- Nu-i cunoaştem? a şoptit Ronald. Nu i-am întâlnit ieri în 
faţa restaurantului? 

Cei patru au urcat scara, s-au proţăpit în faţa noastră şi 
ne-au întrebat: 

- Ce faceţi aici? 

Ronald le-a vorbit despre seminar şi despre situaţia critică 
în care ne-am trezit. 


236 


- Suntem bucuroşi că aţi apărut. Cum aţi venit aici? Cât de 
departe este prima aşezare? Când vreţi să vă continuaţi 
drumul? Pe câţi dintre noi aţi putea să-i luaţi cu 
dumneavoastră? Pun prea multe întrebări dintr-odată, 
scuze. 

Purtătorul lor de cuvânt, un bărbat viguros ceva mai în 
vârstă, cu o faţă colţuroasă, tuns scurt, care-l ascultase pe 
Ronald fără a clipi, mestecând ceva printre maxilare, nu s-a 
prea grăbit să răspundă: 

- Nu ştiu dacă aveţi idee unde vă aflaţi. Oricum, n-aţi 
pierdut nimic aici. Acum se întunecă, dar mâine dimineaţă o 
să vă căraţi. 

Pamela s-a prezentat, întru totul avocata eficientă, sigură 
de sine, şi le-a explicat cu amabilitate răbdătoare că aici 
trebuia să aibă loc seminarul nostru, că şi profesorul mai 
fusese instalat aici, dar acum nu se ştie ce anume îl 
împiedicase să apară, că nici noi nu dorim să mai rămânem, 
că-i primim cu plăcere în noaptea asta, dar şi contăm pe 
ajutorul lor. 

- Tăticu', i s-a adresat unul din ceilalţi trei purtătorului de 
cuvânt, ce-ar fi dacă fetele s-ar apuca de gătit? 

Purtătorul de cuvânt nu s-a întors spre fiul său, ci a 
continuat să-l fixeze pe Ronald. 

- Dacă vreţi să mâncaţi astă-seară, ar fi bine să vă faceţi 
utili. Femeile să gătească, bărbaţii să-i ajute pe băieţii mei. 

S-a uitat la Mark. 

- Tu cine eşti? Ce cauţi la ăştia? 

Mark ezita. Nu-l cunoşteam prea bine. De la soldatul de 
elită la studentul în Drept, interesat de teorie politică - o 
evoluţie care mă impresionase, iar observaţiile lui mi se 
păruseră totdeauna informate, chibzuite şi pline de 
francheţe. Ce-i trecea prin minte în secundele de ezitare? 
Că trebuie să opteze pentru noi sau pentru ceilalţi? Că 
alături de ceilalţi ar face figură bună? Că ar putea interveni 
la ei în favoarea noastră? Că, de fapt, de noi nu-l lega 
nimic? 


237 


- Mă cheamă Mark Felton. Am venit cu ei fiindcă suntem 
colegi de studii. Până acum doi ani am fost la Marină. 

Celălalt i-a întins mâna. 

- Steve Walton. De pe vasul portavion /ndependence. Îmi 
pare bine, Mark, îmi pare bine. Hai să bem o bere. 

Au trecut în salon. Fiul purtătorului de cuvânt şi, cum ne-a 
informat, verii lui îşi ofereau o plăcere zorindu-ne la căratul 
bagajelor şi al proviziilor şi dând ordine femeilor la 
bucătărie. Au ocupat apartamentul lui de Baur şi camerele 
învecinate. Erau gălăgioşi şi grosolani, şi cred că ceilalţi 
oscilau, ca şi mine, între sentimentul că situaţia noastră e 
umilitoare şi n-ar trebui s-o răbdăm şi dorinţa de a nu da de 
necaz şi de a lăsa repede în urmă totul. Nici unul din noi nu 
s-a revoltat. M-am luat după o amintire din copilărie - un 
coleg de clasă gălăgios şi grosolan îmi tot căuta pricină, dar 
înlăuntrul meu m-am desprins de el în aşa măsură, încât 
i-am stricat cheful să se mai lege de mine. 

Am mâncat împreună în salon - hamburgeri cu cartofi şi 
ketchup. Ni s-a precizat că n-avem dreptul la această 
mâncare. Până când lui Mike i-a fost de-ajuns. Ferchezuit 
cum era, îl socotisem un lăudăros înfumurat. Dar şi-a pus 
fără vorbe pe masă farfuria de carton cu hamburgerul pe 
jumătate consumat, s-a sculat şi a dat să plece. 

Când făcuse trei paşi, fiul lui Steve Walton i-a întins un 
picior, iar Mike s-a împiedicat şi a căzut. A căzut la 
picioarele unuia din veri, iar acela s-a aplecat, l-a luat pe 
Mike de păr cu mâna dreaptă şi l-a trântit cu faţa în farfuria 
pe care o ţinea în stânga. În timpul ăsta râdea, râdeau şi 
ortacii săi, arătând cu degetele spre scena în curs, se 
băteau cu palmele pe pulpe, râdeau mai tare. Apoi Steve 
Walton a spus: „Ajunge“, şi vărul s-a oprit; Mike s-a ridicat, 
cu faţa plină de ketchup, şi a ieşit. 

- Puțin cam violenţi, băieţii, i-a spus Steve Walton lui Mark 
care stătea lângă el, ridicându-şi paharul în semn de 
„Noroc“ - aşa am fost şi noi pe vremuri. Mark i-a răspuns la 
închinare. 


238 


Am rămas înmărmuriţi. Jane şi cu mine ne-am uitat unul la 
altul şi ne-am citit pe chipuri aceeaşi consternare. N-am 
trăit vreodată experienţa violenţei fizice. Nici acum nu 
m-am temut că voi fi atacat fiziceşte şi doborât. Dar m-am 
simţit la cheremul lor, lipsit de apărare, neajutorat. Nu 
voiam decât să plec. După un minut s-a sculat de pe scaun 
Katherine, chipul şi atitudinea ei exprimau aceeaşi 
cumsecădenie ofensată cu care-i admonestase pe Mark şi 
Pamela din cauza fumatului, şi s-a îndreptat spre uşă. 

- Stai jos! Steve Walton a repezit-o cu asemenea furie, 
încât în prima clipă n-a mai îndrăznit nici să se mişte, nici 
să se aşeze. S-a aşezat numai atunci când el şi-a sprijinit 
braţele pe rezemătoarele scaunului său, ca şi cum ar vrea 
să se ridice în picioare. 

- Mâncarea noastră nu se lasă în farfurie, s-a înţeles? 

Ar fi trebuit să ne ridicăm şi să ieşim. Ar fi trebuit să ne 
rămână dumicatul în gât. Dar am mâncat. Ne era ruşine, nu 
ne priveam în ochi, dar ne-am golit, flămânzi, farfuriile. 

După ce-am terminat de mâncat, ne-au gonit din salon. 
Ronald a încercat să lămurească poziţia noastră şi să 
negocieze un compromis, dar cei doi veri l-au înşfăcat şi 
l-au dat pe uşă afară. Un timp am stat înfriguraţi pe hol. 

- Mâine dimineață pornim la drum, îndată ce se 
luminează. 

- Reuşim fără Mark? Nu cred că vrea să vină cu noi. 

Mark rămăsese cu Steve Walton şi cu băieţii în salon. 

- Eu nu vin. Mai bine gătesc câte ceva şi aştept până vine 
cineva. Sau mă iau ăştia cu ei şi mă lasă undeva. Să umblu 
treizeci de mile prin zăpadă - nu-i pentru mine. 

- Nici pentru mine. Aşa cum suntem îmbrăcaţi - ne-am 
căuta moartea. 

Ronald a privit în jur. 

- Eu unul pornesc mâine dimineaţă. Cine vine cu mine? 

- Eu. 

Jonathan a dat din cap. 


239 


- Să nu facem o dramă din toată treaba. O să discut cu ei 
în termeni băneşti. 

Mike îşi ştersese ketchupul de pe faţă. Evita să ne 
privească. 

- Vin şi eu cu voi. 

Greg şi Phil au dat din cap, în semn că da, vin şi ei. 

Când a dat din cap şi Pamela, Katherine i-a zâmbit: 

- Dar să nu fumezi. 

- Nici nu mai am ţigări. 

- Mi-ar plăcea să vin şi eu. Dar am o problemă cu şoldul şi 
abia dacă pot să merg o milă pe jos. 

- Deci vom fi şapte. 

Ronald ne-a surâs cu toată gura şi ne-a întins mâna: 

- Unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Am bătut palma. 

Când mă întinsesem în pat, îngheţat, a bătut cineva la 
uşă. Era Jane, cu păturile şi un cearşaf. 

- Căldura corpului uman... Ar fi pur şi simplu mai raţional... 

Aşa că ne-am băgat împreună sub păturile noastre. Patul 
era îngust, ea s-a lipit de spatele meu şi am fost mulţumit: 
mai bine să-mi încălzească spatele decât pântecele. Am 
auzit amândoi cum Jonathan a fost dat afară din salon, 
ţipându-se la el. 

- Nu vrem banii tăi de rahat. Vrem să ne distrăm. 

A urmat o bubuitură - s-a trântit uşa salonului -, şi după 
câteva clipe am auzit paşi grei urcând scara şi trecând de 
uşa noastră. 

Jane a spus: 

- Poate că ar trebui să vin şi eu cu voi. Dar ştii că-i o 
nebunie. Nu reuşim să parcurgem treizeci de mile într-o 
singură zi, iar o noapte petrecută sub cerul liber ne-ar 
ucide. 

l-am povestit despre punii staționând în Alpi, despre 
francezii ajunşi pe malul râului Berezina şi despre nemţii 
opriţi în faţa Moscovei - toate învăţate de la bunicul meu - 
până când a adormit. 


240 


M-am trezit brusc şi nu ştiam ce anume mi-a întrerupt 
somnul. Era întuneric, mă încălzisem cât de cât, iar Jane 
respira liniştită. Apoi am auzit cum cineva încerca să 
pornească un motor. Pesemne că era a doua încercare, 
prima probabil că mă trezise. A eşuat şi aceasta. M-am dat 
jos din pat şi m-am dus la fereastră. Ningea uşor. A treia 
încercare a reuşit. Jeep-ul s-a pus în mişcare, după câţiva 
metri s-au aprins farurile şi maşina a ajuns pe şosea. Dar se 
balansa, n-a trecut decât cu greu de prima serpentină, la a 
doua a nimerit în şanţ şi n-a mai putut ieşi. La parter s-au 
deschis cu zgomot nişte uşi, băieţii au ieşit în fugă pe 
terasă şi au ajuns lângă Jeep, tocmai când şoferul şi 
însoţitorul său se dădeau jos din el. 

- Uite-i pe Greg, Mike şi Phil, a spus Jane, venită lângă 
mine. 

Băieţii îi fugăreau înspre hotel şi până în hol, au răcnit să 
coborâm, şi unul din veri a urcat în goană la primul etaj şi a 
tras cu violenţă de uşile camerelor. Jos cuvânta fiul lui 
Steve Walton. Avea o lanternă de buzunar în mână şi arăta 
cu ea spre Greg, Mike şi Phil. Râdea. 

- Unul pentru toţi şi toţi pentru unul? Astor trei prieteni ai 
voştri nu le pasă de toţi, ci doar de ei înşişi. Suficient de 
isteţi să pornească maşina, dar nu i-a dus mintea să 
descopere maneta de tracţiune totală. Care din voi a fost 
eroul? Unde a crescut de n-a învăţat nimic? 

A continuat să râdă. 

- Acum vă puneţi ghetele, veniţi cu noi şi scoateţi maşina 
din rahat, s-a-nţeles? 

- Vorbiţi aiurea. Katherine era indignată: 

- Să scoată un Jeep din zăpadă? Care poate porni singur, 
cu maneta de tracţiune? 

Pentru a doua oară ne-a fost dat să nu pricepem ce se 
petrece şi să rămânem înmărmuriţi, după ce faptul s-a 
întâmplat. Fiul lui Walton a prins-o pe Katherine, o femeie 
micuță, fragilă, de gulerul puloverului, a deschis uşa şi a 
trântit-o în zăpadă. 


241 


- Preferi să ieşi desculţă? Apoi a răcnit la noi: 

- În trei minute să fiţi gata. 

Am ajutat-o pe Katherine să se ridice. Tremura şi plângea; 
am fost deosebit de precaut, crezând că s-a lovit. Dar ea a 
negat din cap. Era doar umilinţa neputinței. 

Ninsoarea s-a întețit. Dacă urma să ningă aşa în 
continuare, n-aveam să mai găsim nici un drum, a doua zi. 
Am întâlnit privirea lui Ronald şi mi-am dat seama că 
gândeşte la fel. Am tras şi împins Jeepul din şanţ, peste 
şosea, până-n piaţa din faţa hotelului. A fost o muncă dură 
şi s-a iscat o ceartă: Ronald s-a indignat că Greg, Phil şi 
Mike se fac numai că pun mâna şi ei, dar îi lasă să 
muncească pe ceilalţi. Când Jeep-ul ajunsese din nou la 
locul său, eram extenuaţi, uzi de zăpadă şi de transpiraţie. 
Ne-am întors în hol. Katherine ne-a povăţuit să ne 
frecţionăm până ne uscam şi apoi să ne suim în pat, cu 
toate hainele pe care le avem. 

- O clipă. 

Necaptându-ne imediat atenţia, Steve Walton a scos un 
pistol, l-a ridicat şi a tras în aer. Când ne-am întors spre el, 
l-a băgat în taşca atârnată de umăr şi ne-a măsurat cu o 
privire fixă. 

- Suntem dezamăgiţi. V-am permis să rămâneţi, deşi 
n-aveţi ce căuta aici. Împărţim cu voi mâncarea noastră. lar 
voi ce faceţi? Ăsta - a arătat spre Jonathan - ne tratează de 
parcă am fi şoferi de taxi, care sunt obligaţi să-l ducă pe 
bani unde vrea el. Aştia trei ne-au furat. Tu - s-a întors spre 
Ronald - ne calci pe nervi cu zicerile tale despre înţelegere 
şi compromis. Noi cerem recunoştinţă şi amabilitate. 

Şi-a ridicat vocea. 

- Recunoştinţă şi amabilitate şi scuze pentru purtarea 
voastră de până acum. S-a înţeles ce doresc să aud mâine? 

S-a postat în faţa mea: 

- S-a-nţeles? 

Cum n-am răspuns pe loc, m-a îmbrâncit de-am simţit 
peretele în spatele meu. S-a apropiat de mine atât de tare, 


242 


încât faţa lui aproape c-a atins-o pe a mea şi i-am mirosit 
respiraţia. 

- S-a-nţeles? 

- Da. 

Ne-a trecut în revistă pe toţi, şi toţi au spus „da“. Apoi a 
plecat cu băieţii în salon. Noi am urcat în camerele noastre, 
fără să mai scoatem un cuvânt. Jane şi cu mine ne-am 
dezbrăcat şi ne-am frecţionat ca să ne uscam, stingheriţi că 
nuditatea noastră nu ne-a trezit nici o dorinţă, în pat, ea 
mi-a zis: 

- Nu suntem aici decât de două nopţi şi totuşi de o 
veşnicie. 

Întâi am vrut să răspund „da“, dar nu suportam să mă mai 
aud spunând „da“ încă o dată. Tot mă mai stăpânea frica, 
nu de ceva anume ce s-ar putea întâmpla, dar ca o senzaţie 
în tot trupul. 

- Ce-o să fie mâine? 

- Ninge tot mai tare şi mă tem că n-o să putem pleca. N-or 
să ne permită să intrăm în salon şi va trebui să încercăm să 
ducem soba din şopron în bibliotecă. 

- Şi va trebui să le cerem scuze. 

- Suntem nevoiţi să-i facem să-şi împartă din nou 
mâncarea cu noi. 

După un timp, Jane a spus: 

- Nici nu ne-au explicat ce caută ei aici, în fond. 

Ne-au lămurit a doua zi. Veniseră să vâneze. La zece, când 
s-a oprit ninsoarea, şi-au pus provizii în rucsacuri şi şi-au 
încercat puştile pe terasă, iar la zece jumătate, când a ieşit 
soarele dintre nori, au pornit. Mark s-a dus cu ei. 

- Acum, a zis Pamela. 

- Acum, ce? La Jeep e blocat volanul. 

- Atunci le pregătim o capcană. Tăiem o gaură în podeaua 
holului. Sau poate că are cineva nişte somnifere? Le 
strecurăm în mâncarea lor. Ori ne baricadăm cu proviziile, 
şi-atunci vor fi nevoiţi să negocieze cu noi. 


243 


Dar proviziile nu mai erau în bucătărie. Intrarea la 
încăperile lui de Baur era încuiată şi n-am reuşit nici să 
spargem uşa, nici să intrăm prin balcon. 

- De unde au ăştia cheile? 

- Haideţi cu mine, a spus Greg, şi am mers cu el până la 
Jeep. Volanul era blocat cu o bară de fier, dar portierele nu 
erau încuiate. Greg a deschis portiera din dreapta şi ne-a 
semnalat o servietă de piele, aflată la picioarele locului de 
lângă şofer. 

- Parcă ar fi... Nu m-am uitat bine la ea astă-noapte şi nici 
n-am deschis-o, dar nu vă aminteşte şi vouă de... 

Pamela a deschis servieta. Două cărţi, un teanc de hârtii, 
un calendar. A răsfoit calendarul. 

- Da, sunt lucruri ale lui de Baur. 

- Ce să însemne asta? 

- Nu ştiu. 

Pamela a pus servieta la loc. 

- Dar nu-mi place. 

Ronald nu şi-a încheiat fraza, şi nici altcineva dintre noi nu 
a exprimat clar de ce anume ne temeam. Am mutat soba, 
i-am trecut burlanul printr-o lucarnă, am cărat lemne în 
bibliotecă şi ne-am făcut focul. Când şi când auzeam împuş- 
cături. Dacă avea să fie cât de cât posibil, aveam să plecăm 
mâine. Azi eram obligaţi să ne scuzăm. Cine? Am tras la 
sorţi, eu umblam de la unul la altul cu găleata pentru 
şampanie de la bar şi la sorţi a ieşit Katherine. 

- Eu o fac. Dar nu cred că ăştia se mulţumesc cu scuzele 
unei femei. 

Pamela s-a uitat la mine. 

- Tu ar trebui s-o faci. 

- Am tras la sorţi şi sorții au nimerit-o pe Katherine. Măcar 
să încerce. Dacă nu va fi în regulă, vedem mai departe. 

- De ce să înfruntăm un risc pe care-l putem evita? Să se 
scuze el, sau - şi mai bine - amândoi. 

- Eu n-am s-o fac. De ce am mai tras la sorţi, dacă... 


244 


- Ai mai spus-o. Am tras la sorţi fiindcă n-am găsit ceva 
mai bun. Pentru că n-am stat să chibzuim. Acum am 
chibzuit şi am ajuns la o concluzie mai bună. 

Pamela avea dreptate, ştiam. Dar nu voiam. Nu voiam să 
mă scuz pentru ceva de care nu mă socoteam vinovat. 
Când a început tragerea la sorţi, mi-am adus aminte cum o 
vecină i s-a plâns maică-mii că i-aş fi strigat „pişăcioaso“, 
iar mama s-a ţinut de mine până m-am scuzat. Eram copil 
şi nu rostisem niciodată ocara, nici măcar nu auzisem de 
ea. După ce mi-am cerut scuze, m-a copleşit o asemenea 
stare de rău, încât nu pricepeam ce mi se întâmplă. Că de 
dragul păcii cu mama îmi sacrificasem demnitatea, că toate 
ritualurile autocriticii, cu false învinovăţiri şi false scuze, 
ţinteau spre acea sacrificare, că sacrificiul ducea la 
frângerea respectului de sine - toate acestea nu le-am 
înţeles decât mai târziu. Nu, nu aveam să comit o trădare 
faţă de mine însumi. Nu aveam să mă scuz. Să încerce 
Katherine, şi dacă nu va fi în regulă, vom vedea atunci. 

Au sosit cty un căprior împuşcat. Katherine a fost 
desemnată să-l tranşeze, pentru că era medic, iar eu m-am 
oferit s-o ajut, fiindcă aveam mustrări de conştiinţă faţă de 
ea. Nu ştiu ce sarcini au primit ceilalţi: să care lemne 
pentru căminul din salon, să aprindă focul, să pună berea la 
rece, să instaleze aparatul şi difuzoarele din care au 
răsunat deodată şlagăre prin hotel, până la bucătărie. 
Probabil că Steve Walton şi băieţii au avut prilejul, în timpul 
celor trei ore în care Katherine şi cu mine am preparat 
friptura, să stea de vorbă între patru ochi cu fiecare din noi, 
şi cu Katherine, pe care am lăsat-o de câteva ori singură, 
cei patru  urmărindu-i în repetate rânduri, curioşi, 
priceperea în arta culinară. La masă n-au scos imediat pe 
tapet ce aflaseră. La începutul mesei Katherine îşi rostise 
scuzele şi credeam că au fost bine primite; ea se referise la 
diferenţa dintre aşteptările lor şi ale noastre, care 
ajunseseră din nefericire să se ciocnească, vorbise despre 
deosebiri temperamentale şi de stil, îşi exprimase regretul 


245 


că-i ofensam pe ei, care ne ajutaseră la nevoie şi, în final, 
speranţa că masa comună va aduce împăcarea şi că frip- 
tura de căprior va fi pe gustul tuturor. 

Dar, după ce am rămas un timp tăcuţi, fiul lui Walton i s-a 
adresat lui taică-său: 

- Oare aia a vrut să spună că nu vorbim la un nivel 
potrivit? Ne ia drept ţărănoi, ne crede proştii satului? 

- Nu ştiu dacă asta a vrut să spună. Dar ştiu că ne 
socoteşte idioţi. Nişte idioţi la care te scuzi pentru 
mărunţişuri şi omiţi să menţionezi lucrurile importante. Să 
pui o capcană, să tai găuri în podea, să otrăveşti mâncarea 
- Walton vorbea tot mai tare - n-ar fi cazul să vă scuzaţi 
pentru ideile astea? Şi de astă dată nu vreau să aud o fată, 
ci un băiat. S-a-nţeles? Tu, ăsta de aici - a arătat spre mine 
- ai înţeles? 

Am dat din cap, dar n-a fost de-ajuns, aşa că am spus „da“ 
şi după masă, când cei patru şedeau în salon, iar noi în 
bibliotecă am spus iarăşi „da“ la propunerea să ne 
exprimăm scuzele în dimineaţa următoare. Doream să mai 
tragem o dată la sorţi şi aveam de gând să trişez, cum 
trişasem şi prima oară. Dar ceilalţi au refuzat chiar şi să 
vorbească despre asemenea proiect. Nici despre altele nu 
voia nimeni să vorbească. Cine le povestise celor patru 
despre propunerile Pamelei? În cine te mai puteai încrede? 

Jane i-a spus lui Meg: 

- Cred că ar trebui să fiu sinceră cu tine. N-am încredere în 
tine. N-am dovezi împotriva ta, dar intuiţia îmi spune... 

Meg şi-a clătinat capul cu tristeţe. Când, la nouă seara, ni 
s-a stins lumina, a sosit unul din veri şi a arătat spre 
Pamela: 

- Hei, scârbă mică, sus de pe scaun şi vino cu mine. 

Avea o voce băută. Pamela s-a uitat în jur şi măcar 
Katherine, Jane, Ronald, Jonathan şi cu mine ne-am sculat 
în picioare. Dar ca şi cum atât ar fi aşteptat, fiul lui Steve şi 
celălalt văr s-au ivit în uşă. Fiul lui Steve purta un pistol 
într-o taşcă atârnată numai de umăr, nu prinsă în catarame. 


246 


Pamela şi-a rotit privirea de la ei spre noi, de la noi spre ei, 
s-a ridicat de pe scaun şi i-a urmat. 

Am aşteptat, am auzit râsete, schimburi de cuvinte, vocea 
puternică a lui Steve Walton şi cea înceată a Pamelei. Nu 
distingeam ce se vorbea în salon, dar nu ne încumetam să 
ascultăm la uşă. Un timp s-a lăsat liniştea, apoi am auzit un 
țipăt şi imediat încă unul. Jane a alergat spre uşa salonului, 
a încercat s-o deschidă, a găsit-o încuiată şi a bătut în ea cu 
pumnii. Pamela a deschis, palidă, cu pete roşii în obraji şi cu 
ochi speriaţi. 

- Lasă, Jane, lasă. 

De ce n-am devenit clarvăzător decât în momentul 
înfrângerii mele? Pentru că după înfrângere nu mai e nimic 
de câştigat, nimic de pierdut? Pentru că înfrângerea 
distruge, odată cu iluziile despre propria persoană, şi falsele 
reprezentări despre ceilalţi? Pentru că interogaţia în- 
frângerii: „Cum s-a putut ajunge aici?“ te obligă să priveşti 
lucrurile mai îndeaproape şi cu mai mare precizie? 

Când am ajuns seara în camera mea, Jane îşi luase 
păturile şi cearşaful. O acuzase pe Meg, dar nu mai suporta 
nici vecinătatea mea. Şedeam pe pat şi-mi dădeam seama 
că simţeam şi eu la fel, nu-i mai suportam pe ceilalţi, nu le 
mai suportam feţele, vorbele, mişcările, frica. Tot ce trăiam 
nu ne suda, ci ne depărta pe unii de ceilalţi. Noaptea fără 
trupul şi păturile lui Jane avea să fie prea rece. Ar fi trebuit 
să-mi iau aşternutul, să mă duc în bibliotecă şi să mă culc 
lângă sobă. Dar ideea să aud respiraţia celorlalţi şi să le 
simt mirosul mi-a fost insuportabilă, aşa că m-am întins în 
patul meu. 

Până când m-am trezit la patru şi frigul s-a dovedit mai 
insuportabil decât respiraţia şi mirosul celorlalţi. M-am 
culcat în bibliotecă. La opt am fost duşi în hol; Pamela a 
ieşit ultima din salon, a venit lângă noi, dar nu ne-a privit. 
Ce aveam să le spunem? am întrebat. Am ieşit în faţă, şi ei 
şi-au făcut jocul. Ce doream? Să mă scuz? Pentru grupul 


247 


nostru? Nu şi pentru mine? N-ar fi mai potrivit să încep cu 
mine? 

In cele din urmă îmi rostisem scuzele. M-am dus în camera 
mea şi mi-am tras pe mine toate hainele, am revenit în 
bibliotecă, mi-am luat pătura, m-am învelit cu ea şi am ieşit 
afară. Zăpada tot mai era prea înaltă pentru a găsi drumul, 
dar nu-mi păsa; nu voiam decât să evadez din hotel şi să 
plec de lângă ceilalţi. Am păşit anevoie de-a lungul lacului, 
până am văzut hotelul tronând pe colină, dincolo de marea 
întindere albă. 

Ce va fi făcut aici Comuna? Oriunde priveam, era doar 
pădure. Oamenii nu avuseseră cum să cultive în solul de 
aici nici cele de strictă trebuinţă. Ce ar fi putut să producă? 
Cum ar fi putut aduce materialele şi livra produse? 

Nimic nu se potrivea. Comuna nu avea cum să fi fost 
experimentul unei vieţi noi, diferite, mai bune într-o 
colectivitate, pe care-l constituie de regulă Comunele. 
Fusese experimentul lui de Baur, efectuat asupra oamenilor 
care i se asociaseră. După cum această săptămână era un 
experiment efectuat asupra noastră, în cadrul căruia 
provocările, amenințările şi primejdiile erau la fel de 
inautentice precum fusese promisiunea unei vieţi mai bune 
în cadrul Comunei. 

Cum se comportă nişte studenţi, viitori politicieni, 
judecători, oameni de afaceri şi alţi inşi purtători de 
răspunderi, supuşi unor condiţii extreme? Cât se dovedesc 
de solidari, cât de egoişti? Cât de fermi în principiile lor, cât 
de dispuşi să colaboreze? De ce anume este nevoie, ca să 
se trădeze reciproc, ca să se întoarcă unii împotriva 
celorlalţi? Cât frig, câtă foame, tensiune, frică sunt 
trebuincioase, ca să cadă de pe ei lustrul civilizaţiei? 

Totodată, nici un participant la experiment nu e lăsat să 
moară de frig, de foame sau să sufere o vătămare gravă. 
Trebuie să existe strictul necesar de pături, strictul necesar 
de hrană pentru prima seară, ocupanţii trebuie să aducă 
strictul necesar pentru toţi, iar dacă ei iau în stăpânire 


248 


camera cu cămin, trebuie să se poată transporta o sobă în 
altă încăpere. Dacă apare violenţa, ea trebuie să arate rău, 
dar nu să provoace o durere adevărată; Mike a căzut pe 
podea, Katherine în zăpadă, şi eram sigur că Pamela nu 
fusese violată, ci doar profund speriată şi umilită. 

Un experiment? De fapt, ce trebuia să demonstreze 
săptămâna aceasta, ce concluzie pe care de Baur să n-o fi 
aflat încă, după toate seminariile precedente, organizate 
aici? Nu, el nu dorea să ne cerceteze. Nici măcar nu se 
ţinea deoparte, cum cer dispoziţiile unei experimentări 
corecte. El se implica în joc. Aparatele video nu datau din 
vremea Comunei şi nu erau scoase din funcţiune. Prin ele 
urmărea cum ne comportăm şi le dădea indicaţii 
colaboratorilor săi cum să se comporte cu noi. Nimeni n-o 
trădase pe Pamela; de Baur o văzuse şi o auzise prin 
camera video. 

Când fiul lui Steve Walton îşi bătuse joc de Greg, Mike şi 
Phil, zicând că nici unuia nu-i păsa de toţi şi tuturor numai 
de ei înşişi, îl luase gura pe dinainte şi scăparea lui ar fi 
trebuit să ne atragă atenţia. Cum de ştia despre legământul 
nostru din seara dinainte? 

De Baur nu voia să ne supună unei cercetări, ci să ne 
formeze. Mi-au venit în minte pasaje din cartea şi din cursul 
lui, al căror sens nu izbutisem să-l sesizez pe deplin, 
citindu-le sau ascultându-le. Bucuria răului, plăcerea de a 
uri, de a lupta şi a ucide, voluptatea întunecatelor ritualuri 
ale fascismului şi comunismului - pe toate le refulaserăm 
doar. Refuzam să privim în ochi răul - ni se spunea -, ne 
întorceam privirea de la el, de aceea toate, chiar toate 
reveneau. „Credeţi că a fost o problemă numai a acelor 
oameni? Numai a acelor vremuri?“ - auzisem întrebările nu 
doar o singură dată, când prelegerea aducea în discuţie 
cumplitele întâmplări ale trecutului. 

Seminarul special,avea menirea să ne înveţe să privim în 
ochi răul, răul din ceilalţi şi din noi înşine. Tuturor le venea 
rândul în timpul acestei singure săptămâni, toţi aveau să 


249 


afle că sunt în stare să-şi renege, să-şi trădeze, să-şi vândă 
principiile binelui şi să acţioneze cu hotărâre sub semnul 
răului. Cine nu căzuse încă urma să cadă, poate cu ajutorul 
unui ghiont pe care de Baur îl va desemna drept cel 
adecvat, dat fiind că instalaţia video îi dezvăluise 
slăbiciunea de care se putea lega. 

li înşelasem pe ceilalţi, când se trăsese la sorţi, şi 
rostindu-mi scuzele mă trădasem pe mine însumi. Ce se 
cuvenea să învăţ de aici? Că eram capabil să săvârşesc 
răul? Că puteam să-mi folosesc această capacitate? Ţelul 
urmărit era de a făuri din participanţii la seminarii o 
comunitate a celor ce priviseră răul în ochi şi acum erau 
gata să se slujească de el cu hotărâre? 

Nu voiam să aparţin acestei comunităţi, nu voiam să am 
nimic de-a face cu ea. Nici nu voiam să aştept să le fi venit 
tuturor rândul şi să apară de Baur, să ofere interpretări şi 
explicaţii, împăcare şi seducţie şi la urmă să-i lase pe toţi să 
plece, dându-le sentimentul că după o asemenea 
experienţă deosebită au devenit oameni deosebiți. Am 
traversat lacul până la hotel. La mijlocul marii întinderi albe, 
pustii, m-a mai cuprins o dată frica - frica ultimelor zile, 
frica de a mă prăbuşi şi de a mă îneca, frica pură, care 
n-are nevoie de o motivaţie. Pe malul celălalt, frica mi-a 
pierit. In camera mea de hotel m-am aşezat în faţa camerei 
video şi i-am spus lui de Baur că e timpul să vină şi să 
încheie toată treaba. 

Cei patru m-au luat cu ei în Jeep până la New York. l-am 
pândit când se pregăteau să plece şi le-am spus în faţă, cu 
fermitate, că nu părăseau hotelul pentru scurt timp, cum ne 
ziseseră nouă, ci că-şi îndepliniseră misiunea şi de Baur 
avea să vină curând. Au dat din umeri şi m-au lăsat să urc. 

Erau actori. Cel pe care-l cunoscusem ca Steve Walton 
fusese cu an în urmă membru al Comunei şi îndruma, de 
când seminariile de iarnă luaseră locul Comunei, alţi actori; 
cu ei înscena o dată o partidă de vânătoare, întruchipa altă 


250 


dată un cerc de cheflii beţivi şi pocherişti, ori un grup de 
prieteni veterani dintr-un război. 

- Într-un rând am jucat o bandă de hoţi care se ascund de 
poliţie. Ne-am amuzat, dar unul din noi a întrecut măsura şi 
nu mai părea autentic, ci se purta ca-n filme. Nu totdeauna 
vremea de afară a colaborat cu noi atât de bine ca acum. 

- Unde-i de Baur? 

- De mult la hotel. Stă într-un cottage dincolo de munte şi 
n-are drum lung de făcut. 

- Stă în faţa unui perete cu monitoare. 

- Când încă nu erau instalate camerele video, improvizam 
mai mult. Visul lui John este nu numai să-l sunăm din când 
în când la telefon, ci ca fiecare din noi să poarte în ureche 
un mic receptor, prin care să ne poată dirija cu toată 
precizia. Fără mine - sunt actor, nu robot. 

Conducea maşina în mod prudent şi echilibrat. După ce 
am lăsat în urmă Munţii Adirondack, călătoria pe şosea, prin 
întuneric, a devenit monotonă. Mi-a trebuit un timp până să 
mă obişnuiesc cu ambianța fără zăpadă, cu fluxul 
automobilelor şi până să-mi iasă din cap imaginile ultimelor 
zile. 

- Cum era Comuna? 

- Cum a fost Comuna? A stat să se gândească. 

- N-aş fi vrut să fiu unul din membrii ei obişnuiţi. Făceam 
parte din conducere, şi chiar pentru noi lucrurile erau 
uneori greu de suportat. Că nu exista o sferă privată, că - 
exceptând momentele când erai eliminat drept pedeapsă - 
erai mereu împreună cu alţii, când mâneai, când dormeai, 
când făceai amor, când stăteai pe closet, mai mergea. Dar 
John schimba în permanenţă regulile, şi nu spunea că le 
schimbă şi nici cum, ci într-o zi pur şi simplu te trezeai că 
nu mai e valabil ce fusese valabil în ziua dinainte, ci alt- 
ceva. Noi, cei din conducere, cunoşteam, fireşte, noile 
reguli; cum am fi reuşit să le impunem, dacă nu le-am fi 
cunoscut. Dar ceilalţi erau nevoiţi să bage de seamă că 
vechile reguli nu se mai potriveau. Nimic nu se potrivea, 


251 


nimic nu avea durată, pe nimic nu te puteai baza. Nici pe 
de Baur - azi era într-un fel, mâine într-altul. 

- Ce reguli se practicau? 

- La ce oră trebuie să te scoli, în ce ordine se distribuie 
micul dejun, cine-l prepară, cine spală apoi vasele şi 
tacâmurile şi le şterge, cine e repartizat la cutare muncă şi 
cine e liber, cine cu cine are voie să facă dragoste - existau 
reguli pentru orice. 

- Ce rost avea schimbarea lor continuă? A râs. 

- Oare mai ştiu să sintetizez un răspuns? Era în legătură 
cu adevărul situaţiilor-limită. Dacă totul se petrece normal, 
nu aflăm cine suntem. Ne lăsăm înşelaţi, ne înşelăm noi 
înşine, şi numai în situaţia-limită ni se întâmplă... 

Ezita. 

- Nu mai ştiu ce se întâmplă cu noi în situaţia-limită. 
Membrilor Comunei li s-a întâmplat în orice caz să-şi piardă 
orientarea. Lor nici nu le-a spus nimic despre situaţia-limită 
şi adevărul ei. Trebuiau să trăiască ei înşişi această 
experienţă. 

- De ce au rămas? 

- N-au rămas decât jumătate. Ceilalţi, cei mai puternici, au 
plecat. Dintre cei rămaşi unul şi-a pierdut până la urmă 
minţile. A fost sfârşitul Comunei. 

- După câţi ani? 

- Ani? Comuna a durat nouă luni, din primăvară până-n 
iarnă. 

- De ce aţi colaborat? 

- Ne cunoaştem din studenţie, John era student la Drept, 
eu la Actorie. Avea nevoie de cineva, iar eu tocmai eram 
liber. 

- Cine a dat bani pentru Comună? Cine plăteşte pentru 
ceea ce are loc acum? 

- O fundaţie, nu ştiu care anume. Nici nu ştiu dacă azi mai 
e cea care plătea atunci. 

Făceam un efort să-mi mai ţin ochii deschişi şi totuşi 
doream să capăt răspunsuri la atâtea întrebări. Cum fusese 


252 


de Baur în tinereţe, cum era ca şef al Comunei? Cum se 
purta cu femeile? Dar cu prietenii? Avea, de fapt, prieteni? 
Dar nu am depăşit întrebarea dacă membrii Comunei au 
ajuns să-l urască în final. 

- Să-l urască? Nu, cei care au rămas îl venerau. 

M-au lăsat în Times Square. Trecuse de miezul nopţii, dar 
pe străzi se înghesuiau maşinile şi pe trotuare pietonii, iar 
reclamele luminoase îşi schimbau, zvâcnind, culorile şi 
imaginile. Nu era frig şi, în loc să iau metroul, am mers pe 
jos. 

Când şi când, o fată goală proiectată pe un cadru de neon 
invita la un show. Când şi când întâlneam un magazin 
deschis, unde se vindeau sendvişuri, bere şir reviste. Când 
şi când un individ zăcea dormind în intrarea unei case sau 
pe treptele din faţa storurilor de fier, coborâte, ale unei 
prăvălii. Înaintând spre nord, străzile şi trotuarele deveneau 
treptat mai liniştite. Ajuns la Strada 72, am trecut pe 
Riverside Drive şi m-am pomenit singur. La stânga licăreau 
luminile de pe celălalt mal printre copacii golaşi ai parcului, 
la dreapta se înălţau blocurile întunecate pe fundalul norilor 
în care se reflectau luminile oraşului. 

Oare se topea zăpada în Munţii Adirondack? Pocnea 
gheaţa pe lac? Nu se va fi făcut atât de cald încât cei din 
seminar să nu mai trebuiască să aprindă focul în cămin. Vor 
fi stând în salon, lăsându-l pe de Baur să le explice 
întâmplările pe care le trăiseră? Şi ce se cuvenea să înveţe 
din ele? 

În gând aveam o dispută cu de Baur. Nimic nu era de 
învăţat din acele trăiri. Ei da, eram în stare să fim egoişti şi 
necruţători, să comitem trădări şi înşelăciuni şi altele, mult 
mai rele încă. Dar ştiam asta, oricum. Desigur, răul nu se 
sfârşise odată cu crimele şi războaiele din secolul XX, ci 
continua să sălăşluiască în lume. Dar nici acest fapt nu era 
necunoscut. Ceea ce demonstra mărunta situaţie-limită, 
artificial construită de el, nu era interesant. Interesant este 
numai şi numai modul cum ne orânduim normalitatea, cum 


253 


să ne tratăm reciproc tot mai bine, cu mai mult respect, cu 
mai multă solicitudine. 

De Baur râdea. Tot mai bine? Dacă eu cred că lucrurile 
evoluează, nu am înţeles nimic. Nimic despre prezenţa 
răului în lume şi nimic despre prezenţa răului în mine. Dacă 
ştim de câtă răutate suntem în stare - de ce judecăm cu 
atâta aroganță răutatea altora? Dacă ştim că răul continuă 
să fiinţeze în lume - de ce ne ducem viaţa ca şi cum n-am fi 
datori să ne confruntăm cu el? Ca şi cum n-am fi obligaţi să 
decidem ce este rău şi n-am răspunde pentru decizia 
noastră? 

Mă ironiza. Nici n-ai curajul să înfrunţi făţiş disputa cu 
mine. Eşti în drum spre camera şi spre patul tău, în loc să 
te afli aici, la hotel. Nici nu te-ar indigna ceea ce conţin 
prelegerile mele, dacă nu te-ar revolta faptul că n-am ales 
să-ţi fiu tată. Că nu te-am socotit destul de drăgălaş ca să 
mă convingi să rămân lângă tine. Nu te revoltă nimic 
altceva. Umbli prin lume, te preocupă un pic dreptatea, ca 
şi cum ar fi un exerciţiu de sport al gândirii, îţi priveşti 
prezentul politic ca şi cum ar fi o carte cu poze ale istoriei. 
Dacă n-aş fi tatăl tău, aş reprezenta pentru tine o desco- 
perire la fel de interesantă - ba nu, râdea el, cu mult mai 
interesantă decât descoperirile tale la Berlin, după căderea 
Zidului. L-am ironizat la rândul meu: Să răspundem pentru 
deciziile noastre? Când ai fi fost obligat să răspunzi pentru 
deciziile tale, ai dat bir cu fugiţii. Nu-mi vorbi despre 
răspunderea în faţa ta însuţi - nu doare şi nu valorează 
nimic. E o glumă. 

Un bărbat îmi ieşea în cale, cu paltonul peste pijama şi 
ducându-şi câinele în lesă; se uita la mine mirat şi mi-am 
dat seama că vorbeam singur, cu glas tare. Am încetat să 
vorbesc cu mine şi am încetat să vorbesc şi cu de Baur. 
Oare se cădea să-l înfrunt în realitate şi nu doar în gând? 
Nu s-ar sustrage? Dimpotrivă, ar gusta confruntarea. Dacă 
aş trata problemele cu uşurinţă, în chip sportiv, 
confruntarea dintre fiu şi tată s-ar putea transforma într-o 


254 


întâlnire a tatălui cu fiul. L-ar amuza drumul care mă 
dusese de la romanul pentru bucurie şi divertisment până 
la el şi mi-ar povesti, dacă şi-ar mai aminti-o, întoarcerea 
acasă a lui Karl. Apoi am sta împreună la un pahar de vin 
roşu şi am vorbi despre diferite întoarceri acasă: a lui 
Odiseu, a lui Karl, a lui, a mea. 

Poate aş fi fost dispus să mă implic în conversaţia cu el, 
dacă ar fi fost cu adevărat aventurierul, jucătorul drept 
care-l luasem lungă vreme. Dar uşurinţa jucăuşă, 
aventuroasă fusese doar faţada, în spatele căreia stăteau la 
pândă demonii lui de Baur. 

La două noaptea am ajuns acasă. Camera era 
supraîncălzită, am deschis fereastra şi am auzit o muzică 
dată încet. Am băgat de seamă că n-o să pot dormi şi aş fi 
vrut să aflu care biet suflet păţea la fel. Dar toate ferestrele 
celelalte erau întunecate. Aşezat la masă, ascultam 
sunetele de jazz, un pian fără alt acompaniament, calm, 
ezitant, ironic. Incălzirea, pe care nu o puteam închide sau 
reduce, crea, împreună cu fereastra deschisă, o 
temperatură agreabilă. Am luat unul din blocnotes-urile cu 
hârtie galbenă, descoperite aici şi pe care, plăcându-mi, le 
cumpărasem în număr mare şi am început să scriu. 

Despre un flăcău pornit în lume, să înveţe ce e frica“ 

Cum au procedat mii de alții înainte şi după el, şi-a lăsat în 
Europa nevastă şi copil, trecutul său întunecat şi vechiul 
său nume, a sosit în America, luându-şi un nume nou şi 
asumându-şi un viitor luminos, şi a făcut carieră. 

Cariera l-a dus pe John de Baur la Universitatea Columbia 
din New York, unde a devenit profesor de teorie politică. În 
trecutul său... 

Am făcut o relatare despre originea sa elveţiană, despre 
studiile din Germania, apropierea sa de Gav/eiterul Hanke, 
evadarea sa alături de el, despre perioada sa berlineză, 
despre pseudonimele sale. l-am trecut în revistă scrierile: 


43 Este titlul unui cunoscut basm al fraţilor Grimm 
255 


compunerea din liceu, articolele din timpul războiului, 
apărute în Deutsche Allgemeine Zeitung şi Das Reich, 
articolele postbelice din WachtExprex, romanele. Nu am 
scris despre interpretarea pe care o dădeam teoriei lui 
despre odiseea Dreptului. Că de Baur încerca să-şi justifice 
prin ea trecutul - nu era evident, îndată ce-i cunoşteai acest 
trecut? Am menţionat însă ce se petrecuse în Comuna 
condusă de el şi ce se petrecea în seminariile sale speciale 
din ianuarie. 

Dimineaţa devreme eram gata. M-am culcat, am dormit 
puţin şi prost, la zece m-am dus cu manuscrisul la 
Universitate, l-am cules la computer şi am semnat cu 
numele meu. Apoi l-am chemat la telefon pe juristul pe 
care-l cunoscusem cu prilejul unei conferinţe ţinute la Law 
School, m-am dus la el şi ne-am înţeles să ofere 
manuscrisul meu ziarului New York Times şi să se asigure 
că textul ori va fi publicat integral, ori deloc. Pentru ziua în 
curs nu am mai găsit bilet de avion, dar am căpătat unul 
pentru primul zbor din ziua următoare. 

Avionul a decolat cu întârziere. In timp ce zbura de-a 
lungul coastei, spre nord, soarele a apus. In lumina înserării 
lucea o apă şi se ivea incandescentă o întindere de zăpadă 
- nu credeam cu adevărat că erau Hudsonul şi Munţii 
Adirondack, dar mi-am luat rămas-bun, ca şi cum ar fi fost 
acel râu şi acei munţi. Apoi am văzut luminile Hallifax-ului. 
După aceea s-a lăsat întunericul. 

Mi-a fost teamă s-o sun pe Barbara şi să-mi anunţ sosirea, 
aşa că am renunţat. Dacă mi-ar spune la telefon că s-au 
întâmplat multe? C-ar fi bine să mă instalez pentru început 
la un prieten sau la maică-mea? Că, până una-alta, să 
vedem ce-o să fie cu noi doi, de-acum înainte? Că n-avea 
pe nimeni, în tot cazul nu o relaţie stabilă, dar cunoscuse 
pe cineva? Cum să nu, mă iubea, mă iubea mult, dar nu se 
lămurise cu ea însăşi. Da, vrea să mă vadă, dar să stăm 
împreună în aceeaşi locuinţă - n-ar fi prea mare apropierea, 
sau prea strâmt? 


256 


Evitasem să aud toate acestea la telefon. Dar nu 
câştigasem nimic. Dacă-mi va fi dat să aud aceleaşi cuvinte 
în casa scării, la intrarea în locuinţă? Sau în vestibul? Sau în 
camera de zi? Din care mobilele mele fuseseră evacuate 
de-acum, ca şi din celelalte camere, şi duse într-un depozit? 

Barbara îmi trimisese de Crăciun ursuleţul de stofă pe 
care-l primisem când eram copil şi de-atunci mi-l aşezasem 
mereu într-un raft de bibliotecă, în diferitele mele locuinţe. 
„Cu dragi salutări de-acasă“, scrisese ea pe un bilet şi mă 
bucurasem. Dar de unde puteam şti, de fapt, că-mi 
expediase ursuleţul ca mesager al iubirii, menit să menţină 
apropierea dintre noi? Poate că se sfiise numai să-l 
ambaleze într-una din cutiile cu lucrurile mele, depozitate 
alături de mobilele care-mi aparţineau? 

Nu, mi-ar fi scris dacă s-ar fi întâmplat aşa. Bărbaţii din 
poveştile mele se întorceau acasă fără nici o bănuială, 
fiindcă nu îi precedase nici o corespondenţă, nici un telefon, 
nici un contact. Nu era cu totul exact, Agamemnon se 
întorsese acasă fără să bănuiască nimic, deşi comunicase 
cu Clitemnestra printr-un sol. Dar ea se prefăcuse, fiindcă 
voia să-l ucidă şi chiar l-a ucis. Eram nebun? Ce gânduri 
prosteşti! Mobilele şi lucrurile mele mai erau în locuinţă - de 
aici se cuvenea să pornesc. Barbara mi-ar fi scris, dacă 
treburile ar fi stat altfel. Dar numai atât mi-ar fi scris. Cu tot 
restul ar aştepta. Ar aştepta să-mi spună ce avea de spus 
când ne vom afla faţă-n faţă. 

Am fost bucuros că masa şi filmul mi-au întrerupt întru 
câtva gândurile; vecina mea de zbor mi-a povestit despre 
cei patru copii şi cei doisprezece nepoți ai ei. Dar când s-a 
stins lumina din plafon şi vecina şi-a lăsat capul pe umărul 
meu, sforăind, roata temerilor mele şi-a reluat învârtirea. 
Am încercat s-o opresc şi să-mi cercetez opţiunile. Dacă ea 
nu mai dorea să stăm împreună - trebuia să rămân totuşi? 
Iniţial nu mă vedeam procedând aşa, dar apoi am devenit 
nesigur: dacă hotărâm să nu rămân, o făceam de dragul ei 
sau al meu? Nu voiam s-o oblig să-mi suporte prezenţa sau 


257 


nu voiam să mă expun? Nu, nu aveam să repet greşeala pe 
care o făcusem cândva. Aveam să rămân. Să fiu prezent, să 
nu revendic nimic, ci să fiu curtenitor, să nu mă impun, ci 
să mă ofer, să nu-mi refulez sentimentele, dar să arăt 
înţelegere pentru ale ei, neuitând să mă dovedesc în stare 
de un pic de autoironie - cu cât perseveram în elaborarea 
opţiunilor mele, cu-atât mai limpede-mi era că nu puteam 
să le pun în practică. Nu puteam. 

Ce ar urma să fac, dacă aş găsi-o în uşă şi având lângă ea, 
ţinând-o de umeri, un alt bărbat? Să mă bat? Dintr-odată mi 
s-a părut convingătoare ideea duelului. Dacă doi bărbaţi 
iubesc aceeaşi femeie, pe lume nu mai e loc pentru 
amândoi - mi se părea logic. Dacă o iubesc cu adevărat şi 
nu o pot obţine, cei doi nici nu-şi mai doresc un loc pe lume; 
fiecare preferă să moară în duel, decât să trăiască fără ea. 
Păcat că femeile nu se implică mai mult; uneori alegerea lor 
e greşită, l-ar vrea tocmai pe cel care moare, sau i-ar vrea 
chiar pe amândoi. Dacă m-aş bate cu celălalt, nu puteam 
conta pe o lumină aprobativă în ochii Barbarei. Dacă mi-ar 
întoarce lovitura şi aş cădea pe spate, rostogolindu-mă pe 
scări până să rămân lungit pe palier, poate-ar cobori în fugă 
şi mi-ar lua capul însângerat în poală. Dar dacă s-ar prăbuşi 
celălalt? Dacă ar vedea în el victima cea vitează şi în mine 
o brută? 

Mi-am dat seama că trebuie să termin cu teama. Se 
întindea ca o pată, care nu mai lasă loc pentru nimic 
altceva pe pagină. Curând nu voi mai găsi pe pagină spaţiul 
necesar pentru a scrie „Te iubesc“. 

Când avionul a aterizat la Frankfurt, mai era întuneric, şi 
tot întuneric era când am coborât din tren în vechiul meu 
oraş natal. Trebuia să schimb trenul, dar pe traseu se 
defectaseră conductele, ori şinele, sau se sinucisese cineva, 
aşa că următorul tren nu urma să pornească decât cel mai 
devreme peste două ore. Am luat un taxi. Maşina înainta 
înspre munţi: deasupra lor răsărea soarele - mi s-a părut un 


258 


semn prevestitor de bine. Era şi o prevestire rea: asemeni 
lui Karl, soseam pe autostradă. _ 

Apoi mă aflam în faţa casei. Imprejmuită de grădina 
iernatică, de copacii ei goi, arăta mai masivă şi mai sumbră, 
şi mi-am simţit inima grea. Am deschis poarta grădinii, am 
păşit spre intrarea casei sj am sunat. După un timp am 
auzit zumzăitul interfonului, am deschis uşa de la intrare şi 
am început să urc scara. Uşa locuinţei mai era închisă. M- 
am oprit pe scări. 

Am auzit cum, la uşă, s-a scos lanţul din zăvor; l-am auzit 
căzând. Uşa s-a deschis. In pragul ei stătea Barbara, în 
halatul ei matinal; avea părul strâns la spate, ca la prima 
noastră întâlnire, şi ochelarii pe nas. Şi-a scos ochelarii, m-a 
recunoscut şi i s-a luminat faţa. S-a sprijinit de tocul uşii, 
şi-a strâns braţele la piept şi m-a urmărit din priviri cum 
urcam ultimele trepte, cu geamantanele în mâini. A zâmbit, 
cu zâmbetul ei întrebător, obraznic, plin de căldură. 

- Uite c-ai venit! 

Era ca şi cum n-aş fi fost plecat. Barbara trebuia să se 
ducă la şcoală şi în timp ce a făcut duş, s-a fardat şi s-a 
îmbrăcat, eu am pregătit micul dejun. Când s-a întors de la 
şcoală, îmi desfăcusem valizele, îmi strânsesem lucrurile 
şi-mi citisem corespondenţa. 

Cei de la editură mi-au oferit din nou postul pe care-l 
ocupasem; nu doriseră să-l păstreze pe succesorul meu, 
după încheierea perioadei de probă. Dacă le acceptam 
oferta, acceptau şi ei să-mi lansez noua serie şi noua 
revistă. La masă am putut s-o anunţ pe Barbara că în 
următoarea dimineaţă aveam să pornim iar împreună la 
lucru, ca înainte. Chiar în dimineaţa următoare - dacă mai 
amânam, avea să se îngrămădească pe biroul meu mai 
multă treabă de rezolvat. 

Nimic din tot ce-mi inspirase teamă nu se întâmplase. Nu 
apăruse alt bărbat în viaţa Barbarei, ea nu-mi reproşa că 
am lipsit, se bucura pur şi simplu că m-am întors. Dar 
teama nu mi-a trecut de tot. Nu avea să se plictisească 


259 


Barbara într-o bună zi de rutina dragostei, atât de 
importantă şi benefică pentru mine? Câteodată îi făceam 
propuneri trăsnite, pe care ea le accepta râzând, doar ca să 
nu-şi dea seama ce se petrece în capul meu. Şi dacă, odată 
şi odată, îmi va ghici gândurile? Sau mi le-a ghicit de-acum? 

Eseul meu despre John de Baur nu a fost publicat. New 
York Times a dorit ca un reporter să reia cu mine toate 
faptele, să mă pună să vorbesc despre ele şi să aduc 
dovezi, iar eu nu doream asta. Nu voiam să mai răscolesc 
cele petrecute între mine şi John de Baur. 

După trecerea unor ani, povestea lui a apărut totuşi în 
mass-media, în cea americană, ca şi în cea europeană. 
Presupun că jurnalistul pe biroul căruia va fi ajuns eseul 
meu şi-a făcut singur cercetările. Nu mi-a deconspirat 
numele, ca sursă de informare, ceea ce-mi convenea. Altfel 
m-aş fi trezit prins în agitația mediatizării. 

Majoritatea publicaţiilor se referau la biografia lui de Baur, 
la diversele lui nume şi roluri, relatau în ce s-a implicat sau 
în ce s-a lăsat atras, vorbeau despre egoismul sau 
oportunismul său, despre aroganţa lui ori despre ce altceva 
vor mai fi descoperit autorii textelor, ca fiind cheia 
existenţei sale. Televiziunea nu l-a invitat pe el, ci pe 
jurnalistul care a scris iniţial despre el, dar lui i s-a rezervat 
o emisiune la radio şi de Baur s-a arătat superior, dar plin 
de farmec, deconcertat, dar şi amuzat de setea lui juvenilă 
de aventură, care-l expusese unor anumite seducţii, s-a 
declarat înţelegător faţă de campania mediatică, mândru 
de ce realizase în America, mândru de America însăşi, 
care-i crease condiţiile realizărilor sale, şi s-a arătat atât de 
modest, de sincer şi de prietenos, încât cu greu ar mai fi 
izbutit cineva să-l distrugă. Am ascultat fragmente ale 
emisiunii sale într-un program de reluări, iar el mi s-a părut 
cu adevărat impresionant. 

Dezbaterea ştiinţifică s-a axat pe chestiunea onestităţii 
sale intelectuale şi a lansat întrebarea dacă a vrut, cu a sa 
Deconstructionist Legal Theory, să scape de răspundere ori 


260 


a dorit să creeze o teorie autentică, sau a urmărit ambele 
intenţii. Prietenii lui de Baur au organizat o conferinţă care 
a pus în discuţie aceste probleme; după ce colegii 
americani şi-au ţinut expunerile despre textele sale din 
timpul războiului, numindu-le dificile sau cumplite sau 
lipsite de luciditate sau demente sau polemice, iar un coleg 
francez a văzut în ele, ca-ntr-un foc, jarul ascuns sub 
pâlpâirea flăcărilor, a intrat în scenă de Baur însuşi: şi-a 
deconstruit textele din timpul războiului în aşa fel, încât nu-i 
puteau fi reproşate şi nici nu i se putea reproşa că refuză 
să-şi asume răspunderea pentru ele. Şi aceasta a fost o per- 
formanţă de maestru. 

O contribuţie la conferinţă a declanşat o scurtă dezbatere 
proprie. Autorul ei a susţinut că tentativa lui de Baur de a 
justifica trecutul şi a-l integra în prezent nu ar fi doar mai 
inteligentă decât celelalte încercări ale teoreticienilor şi 
practicienilor Dreptului de a se dezvinovăţi: Dreptul e 
Drept, ordinul e ordin, supunerea e supunere. Tentativa lui 
ar înlesni şi imaginarea a ceea ce lungă vreme părea de 
neimaginat: un fascism intelectual modern. Dar de Baur a 
ştiut să depăşească şi această dezbatere. 

Socotesc posibil că nu a depăşit numai toată agitația, ci a 
şi gustat-o. După aceea s-a făcut linişte în jurul lui, în orice 
caz în Europa, şi nu i-am reîntâlnit numele decât la 
răscrucea dintre milenii, dată la care a scris un eseu care 
s-a bucurat de atenţie, premonitoriu, rău prevestitor. După 
11 septembrie a formulat o teorie asupra terorismului - am 
văzut cartea anunţată şi apoi comentată, dar n-am vrut s-o 
citesc. Când a împlinit optzeci de ani, televiziunea a 
transmis, seara târziu, un interviu cu el. Am privit şi am 
ascultat un pic. Apoi am închis sonorul, curând am întrerupt 
şi imaginea. 

Ceva mai târziu m-a sunat maică-mea. 

- L-ai văzut la televizor? 

- Da. 

- Mai vrei să ştii sfârşitul romanului său? 


261 


- Mi l-ai povestit cu ani în urmă. A râs. 

- Măcar te-ai priceput să faci legătura. 

A aşteptat o reacţie la replica ei maliţioasă, dar n-am spus 
nimic. 

- Înainte de a veni în Silezia, a trăit aici, a fost student şi a 
avut o prietenă. După război a căutat-o, era căsătorită şi 
avea doi copii. 

- Unul din ei era al lui? 

- Mi-ar fi spus-o. Nu m-a cruțat niciodată. Din ultima 
întâlnire cu ea şi din convenţia cu mine a compus sfârşitul 
romanului. 

- De ce-mi povesteşti asta? 

- Poate te limpezeşti finalmente, odată ce ţi-am spus totul. 
Nici acum nu ştii dacă vrei să rămâi Peter Debauer sau să 
devii Peter Graf sau Peter Bindinger. Nici acum nu te-ai 
căsătorit. E prea târziu pentru voi doi să mai aveţi copii pro- 
prii, dar ai mai putea să... 

- Ai vrea să fii bunică? 

- Nu vreau nimic. A închis telefonul. 

Aşa e. Nu vrea nimic de la mine, ceea ce-mi simplifică 
existenţa şi mă întristează. Mă bucur că am rămas 
important pentru Max, dincolo de cinema şi pizza, de şcoală 
şi studii. Mi-ar plăcea să vreau mai mult de la el decât îi cer 
azi. Va trebui să învăţ cum s-o fac. 

Câteodată mi-e dor de acel Odiseu, care a învăţat de la 
Wenzel Strapinski vicleniile şi minciunile escrocului, a pornit 
nerăbdător în viaţă, a căutat şi a trăit aventuri, a cucerit-o 
pe mama cu farmecul lui, a scris cu plăcere romane pentru 
bucurie şi divertisment şi a inventat cu uşurinţă ludică 
teorii. Dar ştiu că nu e dorul de Johann Debauer sau de John 
de Baur. Nu e decât dorul de o imagine pe care mi-am 
făcut-o despre tatăl meu şi de care mi-am legat inima. 


262