Amin Maalouf — Scarile Levantului

E Mat 
Scările 


Levantului 


Amin Maalouf 


Scările Levantului 


Les échelles du Levant 


Traducerea: Daniel Nicolescu 


POLIROM 
2014 


Joi dimineața 
Joi seara 
Vineri dimineaţa 
Vineri seara 
Sâmbătă dimineaţa 
Sâmbătă seara 
Ultima noapte 
Duminică 


Scările Levantului 
Lui Odile Cail 


Această poveste nu-mi aparţine. Ea istoriseşte viaţa altcuiva. 
Cu propriile sale cuvinte, pe care eu doar le-am reorânduit 
atunci când mi s-a părut că erau lipsite de limpezime sau de 
coerenţă. Cu propriile sale adevăruri, care valorează cam cât 
valorează toate adevărurile. 

să mă fi minţit uneori? Nu am habar. Oricum, nu în ceea ceo 
priveşte pe ea, pe femeia pe care a iubit o, şi nu în ceea ce 
priveşte întâlnirile, rătăcirile, credinţele şi dezamăgirile lor; 
pentru toate acestea am dovezile cuvenite. În privinţa propriilor 
sale motivații din fiecare etapă a vieţii, în privinţa familiei sale 
atât de neobişnuite sau a ciudatei maree a raţiunii sale — adică 
acele fluxuri şi refluxuri neîncetate de la sminteală la 
înţelepciune şi de la înţelepciune la sminteală — e posibil să nu- 
mi fi spus chiar totul. Una peste alta, cred că era de bună- 
credinţă. Şovăielnic în memorie şi n judecată, poate că da. Dar 
mereu de buna-credinţă. 

L-am întâlnit la Paris, din pură întâmplare, pe o linie de 
metrou, în iunie 1976. Îmi amintesc ca am bâiguit: „E chiar el!”. 
L-am recunoscut în doar câteva clipe. 

Nu-l întâlnisem niciodată până atunci şi nici nu-i auzisem 
numele. Îi zărisem doar poza într o carte, cu ani în urmă. Nu era 
un om celebru. Mă rog, într-un anume sens era, câtă vreme 
fotografia lui apărea în manualul meu de istorie. Dar nu era 
vorba de portretul unui personaj cu faimă şi cu numele înscris 
dedesubt. 

Poza înfăţişa o mulţime adunată pe un chei; pe fundal, un 
pachebot umplea tot orizontul, lăsând liber doar un colţ de cer; 
explicaţia fotografiei spunea că în timpul celui de-al Doilea 
Război Mondial, câţiva oameni din Stravechiul Ţinut s-au dus în 
Europa să lupte în rândurile Rezistenței şi că, la întoarcere au 
fost întâmpinați ca nişte eroi. 

În plină mulţime, pe chei, se zărea într-adevăr chipul unui 
tânăr uluit. Avea părul deschis la culoare, trăsăturile netede, 


uşor copilăreşti, gâtul arcuit într-o parte, de parcă tocmai atunci 
primise ghirlanda ce-l încingea. 

Câte ceasuri n-am petrecut contemplând această imagine! 
La şcoală, am avut patru ani la rând acelaşi manual de istorie, 
fiindcă trebuia să studiem în fiecare clasă doar câte o perioadă: 
întâi glorioasa Antichitate, de la cetăţile feniciene la cuceririle lui 
Alexandru; apoi romanii, bizantinii, arabii, cruciații, mamelucii; 
pe urmă, cele patru secole de dominație otomană şi, în sfârşit, 
cele două războaie mondiale, mandatul francez, independenţa... 
Eu, cel puţin, eram prea nerăbdător ca să aştept desfăşurarea 
programei. Pasiunea mea era istoria. Aşa că, încă din primele 
săptămâni, străbătusem toată cartea; nu mă săturam să citesc 
şi să recitesc, iar paginile ajunseseră, una după alta, îndoite, 
mototolite, cu colţurile rupte, subliniate din belşug, umplute cu 
mâzgăleli, cu notițe sau cu interjecţii în chip de comentariu; la 
sfârşit, nu mai rămăsese decât o biată adunătură de hârtii 
destrămate. 

Cu alte cuvinte, avusesem tot timpul să privesc acea 
imagine şi să-i rețin fiece amănunt. Ce mă fascina oare? Se 
afla, probabil, în acel dreptunghi alb-negru, nu mai lat de-o 
palmă, tot ceea ce îmi stârnea, la acea vârstă, visele: călătoria 
pe mare, aventura, devotamentul dus până la capăt şi, poate 
mai mult decât orice, toate acele tinere cu chipurile întoarse 
spre zeul învingător... 

Acum, zeul era aici. Chiar în faţa mea, la Paris, stând în 
picioare în metrou, agăţat de un stâlp metalic, un necunoscut 
înconjurat de o mare de necunoscuţi. 

Având însă aceeaşi privire uimită, aceleaşi trăsături netede 
de copil bătrân, acelaşi păr deschis la culoare, astăzi alb, ieri 
poate bălai. Şi acelaşi gât arcuit într-o parte. Cum să nu-l 
recunosc? 

Când a coborât la staţia Volontaires, m-am luat după el. 
Trebuia să merg la o întâlnire, dar mă hotărâsem: persoanei pe 
care urma să o văd puteam oricum să-i dau telefon după-amiază 
sau a doua zi; pe el, dacă i-aş fi pierdut urma, eram convins că 
n-aveam să-l mai revăd niciodată. 

Inainte să iasă în stradă, s-a oprit în faţa planului cartierului. 
S-a apropiat, cât pe ce să intre cu nasul în hartă, apoi s-a dat 
înapoi, căutând distanţa potrivită. 


Ochii îl trădau. Norocul meu; m-am îndreptat spre el. 

— AŞ putea să v-ajut? 

Vorbisem cu accentul din Străvechiul Ţinut, pe care a dat 
semn că-l recunoaşte prin trei vorbe de întâmpinare şi un surâs 
binevoitor; căruia i-a urmat, totuşi, o puternică expresie de 
uimire. Am zărit atunci o urmă de neîncredere şi nu cred că m- 
am înşelat. Da, neîncredere şi chiar un soi de teamă ruşinată. 
Cea a unui om care bănuieşte că a fost urmărit, dar care nu e 
convins de asta şi căruia îi displace să pară ursuz sau nepoliticos 
de pomană. 

— Caut o stradă care ar trebui să se afle prin preajmă, a 
spus el. Se numeşte Hubert Hughes. 

Am găsit-o de îndată. 

— lat-o. Atât doar că au scris H. Hughes, cu caractere 
ilizibile. 

— Vă mulţumesc pentru amabilitate! Vă mulţumesc că aţi 
dat vina pe autorii planului, iar nu pe ochii mei îmbătrâniţi. 

Vorbea cu un soi de încetineală blândă, ca şi cum trebuia să 
scuture de praf fiecare vorbă înainte să-i dea drumul. Frazele îi 
erau însă mereu corecte, îngrijite, fără elipse sau contracţii, fără 
formulări familiare; uneori chiar bătrânicioase şi desuete, de 
parcă stătuse la taclale mai degrabă cu cărţile decât cu semenii 
săi. 

— Pe vremuri, m-aş fi orientat din instinct, fără să consult 
vreun plan sau vreo hartă... 

— Nu-i departe. Pot să vă conduc. Ştiu bine cartierul. Din 
pură politeţe, m-a rugat să nu mă deranjez. 

Am insistat şi, în trei minute, am ajuns. S-a oprit în colţul 
străzii şi a străbătut-o domol din priviri, înainte să spună, 
oarecum dispreţuitor: 

— E o stradă mică. Chiar foarte mică. Dar, până la urmă, eo 
stradă. Banalitatea extremă a constatării a sfârşit prin a căpăta 
în ochii mei un soi de originalitate. 

— Ce număr căutaţi? 

De fapt, i-am întins o mână de ajutor. N-a prins-o. 

— Nici un număr în mod special. Am venit doar să văd 
strada. Am s-o colind până la capăt şi apoi am să mă întorc pe 
trotuarul de alături. N-aş vrea însă să vă rețin, probabil că aveţi 
treabă. Mulţumesc că m-aţi însoţit până aici! 

Dacă tot ajunsesem până aici, n-aş fi avut chef să plec aşa, 


trebuia să pricep. Ciudăţenia aparentă a personajului mă făcuse 
şi mai curios. Am hotărât să nu-i bag în seamă ultimele vorbe, 
de parcă acestea n-ar fi fost decât un exces de politeţe. 

— Probabil că aveţi nişte amintiri legate de această stradă! 

— Nu. N-am fost niciodată aici. 

Mergeam din nou unul lângă celălalt. Eu, aruncându-i scurte 
ocheade cercetătoare, el cu nasul iţit în sus, admirând clădirile. 

— Cariatide. O artă robustă şi liniştitoare. O frumoasă stradă 
burgheză. Cam strâmtă... Probabil că etajele inferioare sunt cam 
întunecoase. Cu excepţia, poate, a celor care dau spre bulevard. 

— Sunteţi arhitect! 

Fraza mea a ţâşnit precum răspunsul la o ghicitoare. Având 
doar — ca să nu dea o impresie de prea mare familiaritate — o 
măruntă nuanţă interogativă. 

— Nicidecum. 

Când am ajuns la capătul străzii, s-a oprit brusc. A ridicat 
ochii ca să citească plăcuţa albastru cu alb. 

Apoi i-a plecat, în semn de reculegere; mâinile care-i 
spânzurau de-a lungul corpului s-au împreunat deodată în faţă, 
cu degetele împletite ciudat, de parcă ar fi ţinut o pălărie 
închipuită. 

M-am aşezat în spatele lui. 


Strada Hubert-Hughes 
Luptător în Rezistență 
1919-1944 


Am aşteptat să termine şi, odată întors spre mine, l-am 
întrebat cu o voce sfioasă, ca atunci când şuşoteşti în timpul 
unei înmormântări: 

— L-aţi cunoscut? 

A răspuns cu acelaşi ton tainic: 

— Numele lui nu-mi spune nimic. 

Fără să-mi ia în seamă nedumerirea, a scos un carneţel din 
buzunar şi a făcut câteva scurte notații. După care mi-a spus: 

— Am aflat că la Paris există treizeci şi nouă de străzi sau 
bulevarde sau pieţe care poartă numele unor luptători în 
Rezistență. Înainte de asta, am vizitat douăzeci şi una. Nu mi-au 
mai rămas decât şaptesprezece. Şaisprezece, dacă elimin piaţa 
Charles-de-Gaulle, pe care am străbătut-o pe vremuri, pe când 


se chema „l'Etoile”... 

— Aveţi de gând să le vizitaţi pe toate? 

— În patru zile, am timp suficient. 

De ce în patru zile? Nu găseam decât o explicaţie: 

— După aceea, vă întoarceţi în ţară? 

— Nu cred... 

Deodată, a părut că s-a rătăcit în propriile gânduri, departe 
de mine şi de numita stradă Hubert-Hughes. 

Făcusem oare o greşeală când am pomenit de ţară şi de 
întoarcere? Poate că tocmai evocarea acelor „patru zile” îl făcea 
să se cufunde în meditaţie. 

Nu se cuvenea să mă bag şi mai adânc în sufletul lui. Aşa că 
am preferat să schimb subiectul. 

— Deci nu l-aţi cunoscut pe Hubert Hughes. Cu toate astea, 
interesul dumneavoastră pentru Rezistență nu e, cu siguranţă, 
întâmplător. _ 

l-a luat ceva vreme să răspundă. Intârzia să revină pe 
pământ. 

— Ce-aţi spus? 

A trebuit să repet observaţia. 

— Într-adevăr, venisem să-mi fac studiile în Franţa, în timpul 
războiului. Atunci am cunoscut nişte luptători în Rezistență. 

A fost cât pe ce să vorbesc despre fotografie şi despre 
manualul meu de istorie... Am renunţat în grabă. Ar fi priceput 
că l-am urmărit intenţionat. Ar fi bănuit că l-am pândit, poate 
chiar zile la rând, şi că puneam la cale cine ştie ce tărăşenie. Nu, 
era mai bine să fac pe neştiutorul. 

— Probabil că v-aţi pierdut ceva prieteni în acei ani. 

— Câţiva. 

— Dar dumneavoastră n-aţi pus mâna pe arme? 

— Nu. 

— Aţi preferat să vă dedicați studiilor... 

— Nu tocmai... M-am trezit în clandestinitate. Şi eu, ca toată 
lumea. 

— Pe vremea aceea, nu toată lumea a luptat în Rezistență. 
Mi se pare că sunteţi prea modest. 

Am crezut că va protesta. N-a suflat o vorbă. Aşa că am 
repetat: „Chiar îmi păreţi prea modest!”, pe un ton hâtru, de 
parcă ar fi fost mai degrabă vorba despre o concluzie, decât 
despre o întrebare. O veche şmecherie de jurnalist care a 


funcţionat perfect, pentru că, iată, a devenit dintr-o dată 
vorbăreţ. Deşi frazele îi rămăseseră domoale, erau pline de 
ardoare. 

— Nu vă spun decât adevărul! Am intrat în clandestinitate, 
ca mii de alţi oameni. Nu eram nici cel mai tânăr, nici cel mai 
vârstnic, nici cel mai spăimos, dar nici cel mai viteaz. N-am făcut 
nici o ispravă însemnată. 

Mânuind cu eleganţă vorbele şi gesturile, izbutea să se arate 
indignat fără să manifeste nici cea mai mică ostilitate faţă de 
mine, insistentul său interlocutor. 

— Ce studii făceaţi? 

— Medicina. 

— Bănuiesc că le-aţi reluat, după război. 

— Nu. 

Un „nu” cam rece. Probabil că îl ofensasem. A căzut din nou 
pe gânduri. După care mi-a zis: 

— Aveţi nenumărate treburi de făcut. Nu vreau să vă rețin... 
Mă concediase cu politeţe. li atinsesem cu siguranţă un punct 
nevralgic. Dar n-am dat îndărăt. 

— De vreo trei ani, am căpătat o adevărată pasiune pentru 
epoca asta, pentru Război, pentru Rezistență... Am devorat zeci 
de cărţi pe acest subiect. Vă daţi seama cât de mult înseamnă 
pentru mine să vorbesc cu un om care a trăit asta! 

Nu minţeam. Mi-am dat seama după privirile lui că îşi 
potolise reticenţele. 

— Ştiţi, a spus el, sunt ca un fluviu care a fost zăgăzuit prea 
multă vreme. E îndeajuns să se facă o spărtură şi n-o să mai pot 
să tac. Mai ales că n-am nimic de făcut în zilele următoare... 

— Cu excepția inventarului celor şaisprezece sau 
şaptesprezece străzi care au mai rămas... A râs. 

— Nu fac asta decât ca să-mi umplu timpul, aşteptând. 

Am vrut să-l întreb ce aştepta, dar mi-a fost teamă să nu 
evadeze definitiv în gândurile sale. Mi s-a părut mai înțelept să-i 
sugerez să ne aşezăm într-o cafenea, pe bulevardul alăturat. 

Odată instalaţi, pe terasă, în faţa a două halbe aburite, am 
trecut din nou la atac. Pe tema studiilor sale întrerupte. 

— Imediat după Eliberare, am trăit într-un soi de beţie. Mi-a 
trebuit ceva timp ca să mă dezmeticesc. Foarte mult timp. După 
aceea, nu mi-a mai stat gândul la studii. 

— Dar părinţii dumneavoastră? N-au insistat? 


— Doar eu doream să ajung doctor. Tatăl meu a avut mereu 
alte gânduri cu mine, el ar fi vrut... 

A făcut o pauză. O ultimă ezitare, poate, pentru că m-a 
scrutat prelung, de parcă ar fi căutat să mă cunoască pe- 
ndelete înainte să se dea pe mâna mea. 

— Tatăl meu ar fi vrut să ajung mare comandant 
revoluţionar. Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet. 

— Da, ştiu, în familiile normale, tatăl insistă ca odrasla lui să 
facă medicina, în vreme ce odrasla visează să facă o revoluţie. 
Familia mea, însă, nu face parte dintre acelea care pot fi numite 
„normale”... 

— Dacă pricep bine, tatăl dumneavoastră a fost printre 
revoluționarii din linia întăi. 

— Fără doar şi poate, chiar aşa s-ar fi descris pe sine. Dar hai 
să zicem că a fost mai degrabă un spirit rebel. Băgaţi de seamă, 
nu un tip arţăgos. Ba chiar jovial şi iubitor de viaţă. Insă profund 
revoltat. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva a tot ce mişcă! Împotriva legilor, a religiei, a 
tradiţiilor, a banilor, a politicii, a şcolii... Lista e prea lungă. 
Împotriva a tot ce se schimba şi a tot ceea ce nu se schimba. 
„Împotriva neghiobiei şi a prostului gust, împotriva creierelor 
năclăite”, zicea el. Visa la o uriaşă primenire... 

— Cum a ajuns aşa? 

— Greu de spus. E drept că, în tinereţe, s-a izbit de nişte 
împrejurări care s-ar putea să-i fi alimentat pizma... 

— Presupun că venea dintr-un mediu defavorizat... 

— Vreţi să spuneţi sărac? Ei bine, tinere prieten, aici chiar n- 
aţi nimerit-o, dar chiar deloc. Familia noastră... 

Pronunţând aceste vorbe, a plecat ochii, de parcă i-ar fi fost 
ruşine. Cred însă că voia mai degrabă să-şi ascundă mândria. 

Da, când mă gândesc azi din nou, sunt convins că îi era 
ruşine de mândria lui, atunci când mi-a spus: 

— Provin dintr-o familie care a guvernat în Orient vreme 
îndelungată. 

În acea zi am vorbit şi am tot vorbit până târziu în noapte. La 
început, în cafenea; apoi în timpul unei plimbări prin oraşul 
iluminat; în sfârşit, seara, aşezaţi la masă, într-o braserie, în 
Place de la Bastille. 

Când anume mi-a venit oare ideea să-l fac să-mi 


povestească întreaga lui viaţă, de la un cap la altul? 

Mi se pare că, încă de la primele schimburi de replici, am 
fost sedus de felul în care evoca anumite episoade, pentru mine 
remarcabile, dând impresia că vrea să se scuze... Această 
modestie neprefăcută mi se părea cât se poate de simpatică. Ca 
şi fragilitatea care se lăsa citită în fiece surâs al său; şi în 
privirea lui, care îmi cerşea aprobarea şi devenea neliniştită în 
faţa gesturilor mele de sastiseală; şi în mâinile sale care se 
agitau fără încetare, care se roteau încontinuu, sau se propteau 
una în alta, nişte mâini lungi şi fine despre care ghiceai că n-au 
trudit niciodată şi pe care părea că nu ştie cum să le folosească. 

Ar fi plicticos să vă spun cum i-am obţinut acordul. Plicticos 
şi înşelător, pentru că astăzi îmi dau seama că, dacă a catadicsit 
să intre în joc, a făcut-o dintr-un motiv care nu are nici o 
legătură cu argumentele sau cu destoinicia mea. 

Ca să fiu mai clar: acel lucru faimos pe care trebuia să-l 
aştepte preţ de patru zile, şi în legătură cu care încă nu 
îndrăznisem să-l descos, acel lucru îl chinuia fără încetare; nu 
voia să se gândească la el şi, în acelaşi timp, era incapabil să se 
gândească la altceva. 

Frica de a se confrunta cu el însuşi, mai mult decât 
nostalgia, era cea care îl împinsese să facă turul străzilor 
consacrate eroilor Rezistenței. Întâlnirea cu mine îi oferea o 
supapă şi mai eficientă. Aveam să-l acaparez de-a lungul 
acestor zile de aşteptare, să-l zgâlţâi, să-l gâdil, să-l hărţuiesc, 
silindu-l să-şi retrăiască trecutul, ceas cu ceas, în loc să-şi 
rumege viitorul. 


Joi dimineaţa 


Potrivit notițelor mele, îl întâlnisem într-o miercuri. A doua zi 
dimineaţă, încă de la ora nouă, ne aflam în camera lui de hotel, 
strâmtă, dar înaltă şi având pe pereți o stofă de culoarea ierbii, 
presărată cu nişte margarete plate; un ciudat gazon vertical... 

M-a invitat să mă aşez pe singurul fotoliu din încăpere, el 
preferând să umble încolo şi-ncoace. 

— Despre ce ati vrea să vorbim în primul rând? m-a întrebat. 

— Cel mai simplu ar fi să începeti cu începutul. Naşterea 
dumneavoastră... 

S-a vânturat în linişte, vreo două minute bune. Apoi a 
răspuns printr-o întrebare. 

— Sunteţi sigur că viaţa unui om începe la naştere? 

Nu aştepta un răspuns. Era doar un fel de a pătrunde în 
subiect. l-am dat cuvântul, promițându-mi să intervin cât mai 


puțin. 


Viaţa mea a început cu o jumătate de secol înainte să mă 
nasc, într-o cameră pe care n-am vizitat-o niciodată, pe malurile 
Bosforului. S-a produs o dramă, a ţâşnit un strigăt şi s-a 
răspândit o undă de nebunie care nu avea să se mai oprească. 
Aşa încât, la venirea mea pe lume, viaţa îmi era începută din 
plin. 

Istanbulul trăise oarece evenimente. Grave, pentru 
contemporani, dar derizorii în ochii noştri. Un rege fusese dat jos 
de pe tron, iar nepotul său îl înlocuise. Tatăl meu mi-a povestit 
de vreo douăzeci de ori despre asta, pomenind nume şi date... 
Am uitat tot sau aproape tot. De altfel, nici nu contează. Pentru 
povestea mea, singurul lucru important este acel strigăt, acel 
urlet slobozit atunci de o tânără. 

Suveranul avea domiciliu forţat în preajma capitalei. leşirile 
şi vizitele îi erau permise doar cu o autorizaţie prealabilă. Era 
despărţit de toţi ai lui, cu excepţia a patru bătrâni slujitori. Omul 
era descumpănit. Melancolic, buimac, bătut în moalele capului. 
Terminat. Avusese vise mari legate de Imperiu, vise de 
propăşire şi de fală redeşteptată; se credea iubit de toţi şi nu 
pricepea de ce era acum înconjurat de linişte. Îşi rumega 
amărăciunile: nu ştiuse să-şi aleagă apropiații, toţi îl sfătuiseră 


anapoda şi profitaseră samavolnic de mărinimia lui; da, toţi îi 
trădaseră! Se zăvorâse în cameră. „Ştiu că nimeni nu mai vrea 
să mi se supună, dar dacă cineva va îndrăzni să pătrundă aici, o 
să-l sugrum cu mâinile mele!” A fost lăsat în pace toată noaptea 
şi apoi dimineaţa întreagă. Până la ora prânzului. Atunci i-au 
bătut la uşă. Nici măcar n-a răspuns. S-a iscat îngrijorare; dar 
cine ar fi îndrăznit să-i calce ordinele? 

Slujitorii s-au sfătuit. O singură persoană pe faţa pământului 
ar fi putut să nu-i dea ascultare, fără să aibă a-i îndura mânia. 
Fiica sa, copila lui prea iubită, lffett. Erau legaţi printr-o 
afecţiune profundă, iar el nu-i refuza nimic. Avea profesori de 
pian, de canto, de franceză şi germană. Îndrăznea chiar să se 
îmbrace, de faţă cu el, în straie europeneşti, în rochii pe care le 
aducea de la Viena sau de la Paris. Ea era singura care putea să 
treacă fără primejdie pragul suveranului decăzut. 

Au obţinut îngăduinţa noilor autorităţi şi au adus-o. 

Incearcă mai întâi să rotească uşor mânerul uşii. Dar uşa nu 
se deschide. Le cere celor care o însoțeau să se îndepărteze, şi 
spune: „Tată, sunt eu, Iffett. Nu mai e nimeni cu mine!” Nici un 
răspuns. Tremurând toată, le porunceşte gărzilor să forţeze uşa, 
jurându-le că-şi va asuma întreaga responsabilitate. Două 
rânduri de umeri zdraveni se pun pe treabă. Uşa cedează. Cei 
doi ipochimeni o iau la sănătoasa, fără să arunce o privire 
înăuntru. 

Fata intră. Îl tot strigă. „Tată!” Face doi paşi. În acea clipă, 
scapă urletul care va răsuna în cameră, pe coridor, în 
vestibuluri, care va răsuna pe străzile Istanbulului şi apoi în 
întreg Imperiul; şi chiar dincolo de fruntariile Imperiului, în 
cancelariile Marilor Puteri. 

Suveranul mazilit avea venele deschise şi grumazul înnegrit. 
Veşmintele îi sorbiseră deja sângele. 

Sinucidere? Poate. Dar, la fel de bine, un asasinat. Fiindcă 
ucigaşii ar fi putut să pătrundă prin grădini. 

Adevărul n-a fost nicicând aflat. Oricum, problema nu prea 
mai are importanţă. Poate doar pentru câţiva istorici... 

lffett rămăsese pe loc, ţintuită de groază; urletului i-a urmat 
un fel de gâfâială. După mulţi ani, încă i se mai putea citi în ochi 
acea spaimă. 

Cum, după primele săptămâni de doliu, încă mai rătăcea pe 
coridoare, cu aceeaşi privire şi aceeaşi gâfâială, a reieşit 


limpede: nu mai era vorba de tristeţea obişnuită a cuiva care 
jeleşte o fiinţă dragă; lIffett, fiica preferată, odrasla răzgâiată, 
atât de voioasă şi de cochetă, îşi pierduse minţile. Poate pentru 
totdeauna. 

Mama ei n-a avut de ales: a făcut apel la bătrânul doctor 
Ketabdar. Coborâtor dintr-o familie de cărturari originară din 
Persia, el era cel care îi îngrijea, în marile case ale Istambulului, 
pe cei care dădeau semne că o iau razna. Recursul la serviciile 
lui era deja o mărturisire a suferinţei. 

Medicul o cunoştea pe pacientă. O întâlnise cu şase luni mai 
devreme, sub o cu totul altă lumină. Venit să trateze o slujnică 
atinsă de isterie, o auzise pe prinţesă cântând la pian. Interpreta 
o melodie vieneză, iar el a rămas acolo s-o asculte stând în 
picioare, lângă uşă. 

Când s-a oprit, i-a adresat câteva vorbe însufleţitoare, în 
franceză. l-a răspuns, toată numai un surâs. Au schimbat câteva 
fraze, după care bătrânul a plecat copleşit. N-a uitat niciodată 
acea întâlnire, acea muzică, acele mâini catifelate, acel chip, 
acea voce. 

Când, în ziua aceea, a intrat din nou în încăperea unde se 
afla pianul şi a văzut-o pe tânără prinsă într-un du-te-vino 
zbuciumat şi a auzit-o mormăind ca o dementă, cu ochii rătăciţi 
şi degetele crispate, n-a putut să-şi stăpânească lacrimile. 
Mama lui Iffett i-a observat reacţia şi s-a pus pe plâns. Şi-a 
reproşat slăbiciunea şi a rugat-o să-l ierte; datoria lui era să 
aducă un sprijin familiilor pacienţilor, necum să le îngrijoreze 
mai tare. 

„Daca-aş duce-o departe de Istanbul? a întrebat mama. La 
Montreux, de pildă...” „Din păcate, nu, a răspuns mâhnit 
bătrânul, o călătorie n-ar rezolva nimic”. 

Cu siguranţă, era nevoie să-şi schimbe gândurile şi să fie 
ţinută departe de tot ceea ce ar fi putut să-i amintească drama, 
dar asta nu era îndeajuns, în starea în care se afla, trebuia să fie 
urmărită în permanenţă de nişte persoane calificate. Mama şi-a 
strâns pumnii la piept: 

„Să ştiu că mor şi n-o să îngădui ca fiica mea să fie închisă 
într-un azil!” Doctorul a promis că se va gândi la o soluţie mai 
bună. 

In acea seară, când se întorcea acasă cu trăsura pe 
străduţele gălăgioase din Galata, hurducănit, pe jumătate aţipit, 


doctorul Ketabdar a început să aibă un vis nesăbuit. Pe care, cu 
toate astea, l-a istorisit a doua zi mamei lui Iffett: dacă fiica ei 
urma să aibă nevoie de îngrijire permanentă ani la rând şi 
pentru că nu se punea problema să fie internată, el şi-a propus 
s-o ia cu el la Adana, în sudul Anatoliei, unde avea o casă; urma 
să i se dedice zi şi noapte, lună după lună, an după an. Va fi 
singurul lui pacient şi, puţin câte puţin, cu voia Celui de sus, o 
să-şi revină în simţiri. 

Să se ocupe de ea zi şi noapte, ani în şir? În propria lui casă? 
Dacă ar fi grăit astfel în alte împrejurări, mama l-ar fi socotit pe 
doctor sfruntat şi necuviincios. 

Asta pentru că, deşi nu fusese rostit ca atare, fiind totuşi 
limpede sugerat, doctorul - care era văduv - avea de gând s-o ia 
pe lffett de soţie. In alte împrejurări, ziceam, propunerea ar fi 
fost de neînchipuit. Acum, însă, nimănui nu-i mai trecea prin cap 
s-o mărite pe fata smintită a suveranului mazilit cu vreunul 
dintre acele personaje de vază care, pe vremuri, râvneau la 
această cinste. Prin urmare, mama s-a resemnat. Decât s-o lase 
pe fiica ei să rămână internată până la adânci bătrâneţi, mai 
bine o încredința acestui om respectabil care părea s-o 
iubească, care avea s-o îngrijească şi s-o ferească de ruşine şi 
de scandaluri. 

Ciudat cămin, nu-i aşa? Un soţ bătrân care, înainte de orice, 
era medic curant; o tânără soaţă scrântită, pe care el o copleşea 
cu grijă şi afecţiune, dar care, uneori, gemea sau zbiera zile 
întregi în urechile slujitorilor, unii exasperaţi, alţii înduioşaţi. 

Nimeni nu se îndoia că era vorba de o căsătorie fictivă, 
hărăzită doar să evite indecenţa convieţuirii sub acelaşi acoperiş 
a unui bărbat şi a unei femei, zi şi noapte feriţi de priviri. 
Căsătorie de convenienţă, prin urmare căsătorie aparentă, sau, 
mai degrabă, de complezenţă. De fapt, un act de devotament. 
Da, o faptă caritabilă din partea bătrânului medic. 

Atât doar că, într-o bună zi, Iffett a rămas însărcinată. 

să fi fost urmarea unui moment de rătăcire? Sau rodul unei 
terapii îndrăzneţe? Cum să putem şti? 

Dacă ar fi să mă iau după fiul celor doi, care nu e altul decât 
tatăl meu, explicaţia de luat în seamă e cea de-a doua: doctorul 
Ketabdar avea nişte teorii; spera să demonstreze că o nevastă 
ca a lui, care-şi pierduse minţile după un şoc, putea să şi le 
recapete în urma altuia. Sarcina, maternitatea... Dar mai ales 


naşterea. 

Şocul brutal al vieţii ar fi compensat şocul brutal al morţii. 
Sângele îndepărtând sângele. Teorii... Teorii... 

Pentru că la fel de bine te puteai duce cu gândul la situaţia 
inversă: soţul medic, clipă de clipă lângă soţia lui, îmbrăcând-o, 
dezbrăcând-o, îmbăind-o în fiecare seară; o femeie tânără şi 
frumoasă pe care o iubea profund, într-atât încât îi dedica fiece 
moment din viaţă... Cum ar fi putut s-o contemple fără să fie 
tulburat? Cum ar fi putut să străbată cu mâinile şi cu ochii 
suprafaţa corpului ei catifelat, fără să-l furnice dorinţa? 

Cu atât mai mult cu cât ea nu se afla tot timpul în stare de 
criză. Ba chiar, din când în când, părea să dea semne de 
luciditate. Sigur, nu luciditate în toată puterea cuvântului! Am 
cunoscut-o, spre sfârşitul vieţii ei, Şi am privit-o cu atenţie. N-a 
fost nicicând într-atât de lucidă încât să realizeze în ce stare era. 
Poate că era mai bine aşa, altfel ar fi suferit prea mult. Trecea 
însă prin nişte perioade liniştite, când nu urla, când nu gemea şi 
când dădea dovada unei mari afecţiuni faţă de cei care o 
înconjurau. 

Uneori se punea pe cântat, cu o voce răvăşită, dar 
melodioasă. Îmi mai răsună încă în urechi un cântec turcesc 
despre fetele din Istanbul aflate la plimbare pe plajele din 
Oskuder. Şi încă unul, cu un text obscur, în care se vorbea 
despre Trapezunt şi despre moarte. 

Când cânta bunica mea, se lăsa liniştea şi toţi din casă o 
ascultau. Era atât de înduioşătoare! A avut un chip senin şi o 
înfăţişare suavă până în ultima clipă. E lesne de închipuit că 
bărbatului ei îi venea chef s-o strângă în braţe. Şi că ea se 
cuibărea la pieptul lui, cu un râset micuţ, de copil ascultător. 
După care, ca să se justifice în propriii ochi, doctorul Ketabdar 
elabora teoriile potrivite. Cu bună-credinţă, de altfel... 

Care teorii s-au dovedit inoperante, s-ar putea obiecta, câtă 
vreme bunica mea nu se vindecase nici până la bătrâneţe! 
Lucrurile nu sunt chiar atât de simple. 

E drept că nu se vindecase, şi că şocul salvator nu avusese 
loc. A ştiut însă să fie o mamă iubitoare. lar atunci când, mai 
târziu, a stat cu noi în aceeaşi casă, nu i-am simţit niciodată 
prezenţa ca pe o povară. 

Crizele erau mai rare şi nu aveau urmări persistente. 

Chiar dacă maternitatea n-o lecuise, cu siguranţă că nu îi 


înrăutăţise situaţia, ba, dacă e după mine, o şi ameliorase. Puţini 
erau însă aceia dispuşi să vadă lucrurile sub acest unghi. 

Bătrânul doctor a fost criticat... Ce spun, criticat, a fost de-a 
dreptul târât în noroi! O adevărată furtună. 

Bodogăneli, ocări, sudalme, cleveteli. Desigur, era căsătorit 
cât se poate de legal, aşa încât nimeni nu-i putea reproşa că a 
făcut un copil cu soţia lui legitimă. 

Pe de altă parte, nu putea fi alungat gândul că, în situaţia 
dată, exista un anume contract moral şi că, lăsând-o însărcinată 
pe acea femeie care-şi pierduse minţile, doctorul Ketabdar a 
abuzat, într-un anume sens, de ea, şi s-a purtat josnic şi 
iresponsabil, în răspăr cu orice formă de etică medicală, călăuzit 
doar de netrebnicele lui pofte... 

Atunci când, spre a se apăra, încercase să-şi expună 
ciudatele lui teorii, a fost şi mai abitir disprețuit. 

Cum adică? spuneau defăimătorii lui. Să te foloseşti de 
propria nevastă ca de un cobai? 

Rănit de vrăjmăşia care-l asalta din toate părţile, acum, în 
amurgul unei vieţi exemplare, bătrânul medic s-a lăsat cotropit 
de sentimentul că a greşit, că şi-a trădat menirea şi că atins 
culmea josniciei. 

Niciunul dintre colegii săi, nici un membru al „augustei 
familii”, nici o persoană însemnată din Adana nu mai catadicsea 
să-i treacă pragul. 

Tatăl meu îmi spunea: „Ne tratau ca pe nişte ciumaţi!” Şi 
începea să râdă în hohote! 

N-am cunoscut casa noastră din Adana, nu, n-am văzut-o 
niciodată. Ea s-a aflat însă pe firul vieţii mele, undeva în 
amonte, şi cred că a însemnat pentru mine tot atât de mult cât 
acele case în care am locuit. 

Se ridica în centrul oraşului, fiind totuşi retrasă. 

Avea ziduri înalte şi o grădină cu arbori umbroşi. 

Construită din piatră nisipoasă, devenea roşcată pe timp de 
ploaie şi se acoperea, pe vreme uscată, cu un fin praf ocru. 
Oamenii treceau pe lângă ea prefăcându-se că n-o zăresc. 
Probabil că, pentru ei, locul comunica nişte spaime de 
nepătruns; spaime legate de orice locuinţă aparţinând familiei 
regale; spaime legate, de asemenea, de prezenţa nebuniei, dar 
şi de doctorul Ketabdar, despre care se zicea că ajunsese să fie 
adeptul unor practici oculte, condamnabile. 


Într-o asemenea casă, în braţele unui asemenea cuplu, 
copilul era un obiect nelalocul lui, care sporea ciudăţenia 
situaţiei. Se afla acolo cumva împotriva naturii şi era perceput 
nu ca un dar al Cerului, ci ca rod al unui negoţ cu întunericul. 

El, copilul, adică tatăl meu, ieşea arareori pe-afară. 

Nu s-a dus niciodată la şcoală. Acesta era şi lucrul pe care îl 
avea în comun cu ceilalţi ţânci otomani: venea şcoala la el. În 
cei dintâi ani, a avut un educator titular; apoi, pe măsură ce 
creştea, diverşi profesori, pentru diverse materii. Nu îi primea 
niciodată acasă pe puştii de vârsta lui, şi nu-l vizita pe niciunul, 
n-avea prieteni şi nici alţi musafiri în afara dascălilor săi. 

Aceştia din urmă nu erau nişte persoane obişnuite. 

Majoritatea celor care acceptau să vină zi de zi în casa 
„ciumată” trăiau ei înşişi la limita uzanțelor timpului. Profesorul 
de turcă era un imam răspopit, profesorul de arabă - un evreu 
din Alep alungat de familie, profesorul de franceză - un polonez 
nimerit Dumnezeu ştie cum în acest oraş din Anatolia şi care 
răspundea la numele de Wassa, diminutiv, probabil, al unui 
patronim de trei ori mai lung... 

Câtă vreme doctorul Ketabdar se afla încă în viaţă, profesorii 
se mulţumeau să predea. La ore fixe. Nu era îngăduită nici o 
întârziere. Nici o exuberanţă nu era bine primită. Îi ascultau 
indicaţiile, îi dădeau seamă de progresele elevului şi veneau în 
fiecare vineri, în vizită de curtoazie, să-şi ridice simbria. 

După moartea bătrânului medic, disciplina a mai slăbit. Tatăl 
meu trebuie să fi avut şaisprezece ani. 

Nimeni nu-l mai ţinea în hăţuri. Orele de instrucţie se 
prelungeau de-acum cu nesfârşite taclale, iar dascălii erau 
adesea poftiţi la prânz sau la cină, toţi odată. În jurul tânărului 
se înjghebase un mic serai. Vorbeau câte-n lună şi-n stele, dar 
cădea rău să susţii idei banale, să ridici în slavă Dinastia sau să 
lauzi vrednicia Credinței. 

Un focar de gândire liberă, aşa cum au existat în anii aceia în 
toate oraşele Imperiului. Nu trebuie însă să-şi imagineze cineva 
că în casa noastră din Adana se urzeau comploturi. Se rămânea, 
cu prudenţă, la distanţă de politică. Erau foarte mulţi străini în 
grup, minoritari cu deosebire - armeni, greci... — aşa că orice 
punere în cauză a autorităţilor musulmane ar fi creat încurcături. 
Se vorbea doar, uneori, despre sufragete, despre şcoala 
obligatorie, despre războiul ruso- japonez, sau despre nişte 


răzmeriţe îndepărtate, în Mexic, Persia, Spania sau China. Erau 
pasionaţi de cu totul altceva: descoperirile, noile tehnologii. La 
loc de cinste stătea fotografia. Aşa încât, într-o bună zi, când, în 
focul unei discuţii, le-a venit ideea să dea un nume cenaclului, 
acesta a fost, fără nici o ezitare, „Cercul Fotografic”. 

Fiind singurul care avea mijloacele financiare necesare 
pentru susţinerea unei asemenea pasiuni, tatăl meu a comandat 
- de la Leipzig, dacă nu mă înşel - cele mai noi materiale, 
precum şi nişte lucrări de iniţiere. 

Mai mulţi membri ai Cercului şi-au măsurat dibăcia în 
această artă, cel mai înzestrat dintre toţi fiind profesorul de 
ştiinţe, armeanul Nubar. Era şi cel mai tânăr dintre dascăli, cu 
doar şase sau şapte ani mai vârstnic decât elevul său. Între ei 
avea să se nască o prietenie trainică. 

Incă de pe vremea ceea, asemenea legături între un turc şi 
un armean păreau neobişnuite. Era cât pe ce să zic 
„anacronice”. Dar şi suspecte. Nişte relaţii de afaceri, schimburi 
de amabilităţi mondene, stimă reciprocă în anumite medii, da, 
mai treacă-meargă; dar o prietenie adevărată şi o complicitate 
profundă, în nici un caz. Raporturile între cele două comunităţi 
se deteriorau văzând cu ochii. La Adana, mai mult decât 
oriunde. 

Ceea ce se petrecea însă în afara zidurilor casei Ketabdar nu 
prea avea influenţă asupra a ceea ce se întâmpla înăuntru. Ba 
poate chiar producea efectul invers: fiindcă o prietenie 
adevărată, o legătură frăţească între un turc şi un armean era 
pe cale să ajungă o raritate, ea devenise şi mai prețioasă pentru 
cei doi tineri. In vreme ce alţii îşi proclamau sus şi tare 
diferenţa, ei îşi revendicau drept singură diferenţă prietenia. Îşi 
jurau, cu o solemnitate un pic juvenilă, că nimic nu-i va despărţi. 
Şi că nici o altă îndeletnicire nu-i va face să dea uitării patima lor 
comună, fotografia. 

Uneori, în timpul reuniunilor Cercului, bunica mea îşi părăsea 
camera şi venea să se aşeze printre ei. Îşi continuau discuţiile, 
privind-o fără să se întrerupă; ea îi privea la rându-i şi părea să-i 
asculte cu interes. 

Uneori i se mişcau buzele, după care, fără nici un motiv 
învederat, se ridica în mijlocul unei fraze şi pleca să se închidă în 
iatac. 

Alteori, era agitată şi scotea tot soiul de strigăte din camera 


ei. Atunci, feciorul ei se ridica şi se ducea s-o îngrijească, aşa 
cum îl povăţuise tatăl său. De îndată ce o liniştea, se întorcea la 
prietenii lui, care îşi reluau conversaţia din punctul în care o 
lăsaseră. 

În ciuda acestui necaz, casa noastră a cunoscut pe-atunci 
câţiva ani fericiţi. Aceasta este, cu siguranţă, impresia pe care o 
lasă fotografiile făcute la vremea respectivă. Tatăl meu păstrase 
câteva sute. Un cufăr întreg. Pe care scrisese, mândru, cu 
cerneală sepia: „Cercul Fotografic. Adana.” 

Le arăta uneori oamenilor pe care îi preţuia, explicându-le 
amănunţit împrejurările în care fuseseră făcute, tehnicile 
folosite, şiretlicurile de cadraj şi de aşezare a luminilor. Când 
vorbea pe aceste teme, era de neoprit, precum un negustor 
ambulant. Într-atât încât un musafir străin i-a răstălmăcit odată 
intenţiile; crezuse că gazda lui voia să-i vândă clişeele, aşa că i- 
a propus un preţ. Tatăl meu a fost pe punctul de a-l da afară, iar 
bietul om, stingherit, a început să plângă. 

Până la urmă, toate fotografiile au rămas acolo în cufăr, 
până la moartea lui. Cu excepţia a două sau trei, pe care le-a 
înrămat. Dintre care un admirabil portret al mamei sale. Şezând 
pe un fotoliu, oleacă prea înţepenită, cu o căutătură avidă 
îndreptată spre fereastră, ca o elevă neascultătoare. 

Poza o făcuse el, evident. Ţinând seamă de starea în care se 
afla, niciunul dintre prietenii fiului său n-ar fi îndrăznit s-o 
fotografieze. Ar fi fost un gest imprudent şi prea familiar. 

Acestea fiind zise, majoritatea instantaneelor aflate în cufăr 
nu-i aparţineau. Erau făcute de Nubar şi de alţi cinci sau şase 
membri ai Cercului. 

Cele mai vechi datau din 1901. Cea mai recentă, din 1909. 
Aprilie 1909. Câtă precizie, nu-i aşa? Aş putea fi însă şi mai 
precis: 6 aprilie. Tatăl meu mi-a vorbit îndeajuns de mult despre 
această dată, încât să n-o uit. Din ziua aceea, n-a mai vrut 
niciodată să pună mâna pe un aparat de fotografiat. 

Ce s-a-ntâmplat atunci? Într-un anume sens, un cataclism. 
Cataclismul în urma căruia m-am născut eu. 


În Adana avuseseră loc nişte răzmeriţe. Mulțimea devastase 
mahalaua armenească. O prefigurare a ceea ce avea să se 
întâmple, şase ani mai târziu, pe o scară mult mai largă. 
Grozăvenia începuse însă de pe-acum. 


Sute de morţi. Sau poate mii. Nenumărate case pârjolite, 
printre care şi cea a lui Nubar. El a avut însă timp să fugă, 
împreună cu nevasta — care avea prenumele, devenit atât de 
rar, de Arsinoe — cu fetiţa lor, în vârstă de zece ani şi cu fiul, de 
numai patru ani. 

Unde să-şi găsească adăpost, dacă nu la prietenul său, 
singurul său prieten turc? A doua zi, au stat pitiţi cu toţii în 
spaţioasa casă Ketabdar. După încă o zi, deci pe 6 aprilie, 
pentru că se zvonise că a revenit liniştea, Nubar s-a încumetat 
să se repeadă spre casa lui, ca să vadă dacă nu cumva poate 
salva niscai cărţi şi fotografii. S-a înzestrat cu un aparat portabil, 
iar tatăl meu s-a hotărât să-l însoţească, având un echipament 
asemănător. 

Străzile păreau, într-adevăr, paşnice. Distanţa care trebuia 
străbătută nu era decât de vreo câteva sute de metri, aşa că, pe 
drum, cei doi prieteni au avut prilejul să facă nişte fotografii. 

Când să ajungă la casa lui Nubar, sau, mai bine zis, la ruinele 
ei fumegânde, s-a auzit un vacarm. La câteva străzi mai încolo, 
pe dreapta, mulţimea înainta agitând nişte ciomege şi, cu toate 
că era miezul zilei, nişte făclii. Fotografii noştri fac cale-ntoarsă, 
Nubar cu picioarele la spinare, iar tatăl meu păstrându-şi 
demnitatea sultănească. De ce să se zorească? Gloata era încă 
departe. Aşa că se opreşte; măsoară cu grijă, potriveşte cadrele; 
apoi face o fotografie cu răzvrătiţii din primele rânduri. 

Ingrozit, Nubar începe să zbiere. Atunci tatăl meu se 
hotărăşte s-o ia la goană, strângându- şi aparatul la piept, ca pe 
un copil. lzbutesc să treacă vii şi nevătămaţi de grilajul grădinii. 

Mulțimea e însă pe urmele lor. O mie de apucaţi tropăie în 
praf, zgâlţâind gardul. In câteva clipe vor fi înăuntru, ca să 
omoare, să jefuiască şi să pârjolească. 

Poate că mai stau încă pe gânduri. Îndărătul grilajului se află 
o locuinţă somptuoasă care nu aparţine unui bogat neguţător 
armean, ci unui membru al familiei regale. 

Cât se va mai prelungi şovăiala? Grilajele, zguduite din ce în 
ce mai tare, n-aveau oare să cedeze într-un târziu, risipind 
ultimele reţineri în rândul răsculaților? 

Mulțimea, de altfel, îşi îndeseşte rândurile, iar răcnetele nu 
contenesc să sporească. 

Atunci apare un detaşament al armatei. Un ofiţer, doar unul, 
şi încă foarte tânăr, însoţit de o mână de oameni. Însă apariţia 


lor impresionează. 

Călare, ţanţoş, cu o mantie de lână neagră buclată şi 
vânturându-şi sabia, comandantul schimbă câteva vorbe cu 
capii răsculaților, iar apoi îi face semn grădinarului să-l lase să 
intre. 

Tatăl meu îl întâmpină ca pe un salvator, dar militarul n-are 
timp de amabilităţi. Cere, autoritar, să-i fie predat materialul 
fotografic care pricinuise debandada. Pentru că tatăl meu îl 
refuză, devine ameninţător: Dacă nu i se dă ascultare, îşi va 
retrage oamenii, declinându-şi orice răpundere. 

„Aveţi idee cine sunt, îi spuse tatăl meu, ştiţi al cui nepot 
sunt?” „Da, îi răspunde ofiţerul, ştiu. Bunicul vostru a fost un 
nobil suveran care a avut o moarte oribilă. Cerul să-l aibă-n 
pază!” 

În timp ce vorbea aşa, în ochii lui se citea însă mai multă 
înfumurare duşmănoasă decât milostenie. 

A trebuit să se supună. Să predea întrega panoplie importată 
cu bani grei pentru activităţile Cercului Fotografic. Nu mai puţin 
de o duzină de aparate dintre cele mai perfecţionate... De-abia a 
izbutit să-l dosească pe cel pe care tocmai îl folosise, 
împingându-l cu piciorul sub o mobilă. Înăuntru se găsea 
imaginea care fusese cât pe ce să-l coste viaţa. Restul a fost 
luat de soldaţi. De la fereastra etajului întâi, Nubar, împreună cu 
tatăl meu, i-au văzut dând cu acele giuvaeruri de pământ, în 
faţa răzvrătiţilor, călcându-le demonstrativ în picioare, isprăvind 
ce mai era de distrus cu patul puştilor şi aruncând cu amândouă 
mâinile rămăşiţele peste gratii... 

De-abia atunci, domolită, gloata s-a înduplecat să se 
risipească. Cei doi prieteni se uitau unul la altul, neîncrezători. 
Erau atât de trişti, încât de-abia simțeau uşurarea de a fi scăpat 
de moarte. 

Vremurile bune apuseseră. Vremea Cercului se isprăvise. Nu 
vor mai îmbrăţişa niciodată ca înainte fotografia, ibovnica lor 
comună, neprihănita lor amantă europeană, pentru care tocmai 
îşi riscaseră amândoi viaţa. Tatăl meu avea să devină exclusiv 
colecţionar, ultima poză pe care a făcut-o fiind cea a 
răzvrătiţilor; Dimpotrivă, Nubar avea să ajungă fotograf 
profesionist. Dar nu la Adana. Nici nu se punea problema să-şi 
refacă locuinţa. Nu putea nici măcar suporta ideea de a ieşi pe 
străzile nesigure ale cartierului armenesc. Deşi se născuse în 


acest oraş, viitorul nu putea sălăşlui între zidurile trecutului. 

Mai rămăsese doar să aleagă locul exilului. Mulţi armeni 
fugiseră din Adana şi din alte localităţi de provincie, adunându- 
se în capitală, la Istanbul. „Să scapi din ghearele tigrului ca apoi 
să te adăposteşti taman în gura lui? Nici gând!” a spus Nubar. 

El năzuia după America. Atât doar că, pentru o asemenea 
aventură, îi trebuiau mulţi bani, precum şi alte lucruri 
pregătitoare — stabilirea de legături, obţinerea actelor. Altfel 
spus, timp pierdut. Nubar era însă grăbit. Nu voia să rămână 
mai mult de câteva zile la prietenul său; era foarte hotărât să 
nu iasă din casă decât pentru a părăsi ţara. 

Soluţia avea să i-o şoptească nevasta lui, Arsinoe. Fiind 
vorba despre ea, „şoptească” este cuvântul cel mai potrivit. Era 
cea mai timidă şi mai ştearsă persoană din lume, stătea mereu 
cu picioarele apropiate, cu mâinile împreunate şi cu ochii în 
pământ. Imi închipui că şi-a cerut scuze şi că a făcut feţe-feţe, 
până să îndrăznească să se bage în ceea ce n-o privea deloc: 
viaţa ei. Avea un văr stabilit de câţiva ani în Muntele Liban. Din 
când în când, îi trimitea de-acolo scrisori de îmbărbătare. N-ar fi 
fost mai bine să se ducă acolo, pentru câtăva vreme, până la 
plecarea în America? 

E drept că şi acolo era tot ţinut otoman. De o jumătate de 
veac încoace, Muntele avea însă un statut autonom, garantat şi 
supravegheat îndeaproape de Marile Puteri. Chiar dacă nu era 
refugiul ideal pentru armeni, reprezenta destinaţia cea mai 
puţin riscantă. Şi, oricum, cea mai puţin inaccesibilă. Preţ de 
două zile, Nubar a răsucit ideea pe toate părţile. Când s-a 
hotărât, şi-a înştiinţat prietenul pe dată. 

„Prin urmare, i-ar fi zis tatăl meu, ai ales să mă părăseşti. 
Casa mea nu ţi se mai pare încăpătoare...” „Casa ta e 
încăpătoare, numai că ţara e prea strâmtă.” „Dacă ţara e prea 
strâmtă pentru cel mai bun prieten al meu, de ce ar fi altfel 
pentru mine?” 

Nubar n-avea dispoziţia cuvenită ca să-i explice cât de 
diferite puteau fi perspectivele pentru un dascăl armean şi 
pentru un prinţ turc. De altfel, tatăl meu nici nu aşteptase vreun 
răspuns. Plecase deja să se plimbe prin grădină, pe sub nuci, 
fumând cu nesaţ. Din când în când, Nubar se mai uita după el 
pe fereastră. După care a hotărât să i se alăture. Il simţea 
descumpănit. 


„Eşti cel mai drag prieten al meu, gazda cea mai 
mărinimoasă, cel pe care nu-l poţi părăsi fără strângere de 
inimă. Bagă-ţi în cap că nici tu, nici eu n-am dorit ca lucrurile să 
se întâmple aşa. Nici tu, nici eu nu le putem stăvili. Ar trebui...” 

Gazda şi prietenul nu asculta. De vreun ceas încoace, îşi 
urzea propria hotărâre. 

„Dacă aş veni cu tine?” „În Liban?” „Poate...” „Dacă ai veni... 
Dacă ai veni cu mine... Ţi-aş da...” „Ce mi-ai da?” 

Cei doi prieteni şi-au regăsit deodată veselia şi prospeţimea. 
Precum şi gustul comun pentru duelurile spirituale. Acesta din 
urmă avea însă să-i poarte departe... 

„Ce-aş putea să-ţi ofer?” s-a întrebat Nubar cu glas tare. „Ai 
pământuri, sate întregi, o reşedinţă princiară, în vreme ce din 
biata mea casă, atât de amărâtă, n-a mai rămas piatră pe 
piatră. Ţi-aş fi putut da cea mai prețioasă carte a mea, nu de 
alta, dar până şi celui care are totul, poţi să-i oferi o carte veche. 

Ţi-aş fi putut da cele mai frumoase fotografii ale mele, cele 
mai izbutite, cele de care eram cel mai mândru. 

Nu mai am însă nimic, totul a ars, cărţile, clişeele, mobilele, 
veşmintele, am pierdut totul. Nu mai am să-ţi ofer decât mâna 
fiicei mele!” 

„Ne-am înţeles. Vin cu tine!” 

Să fi fost oare serioşi în privinţa acestei promisiuni? Am mai 
degrabă impresia că, şi pentru unul şi pentru celălalt, lucrurile 
au purces ca un schimb de vorbe de duh. De care, apoi, niciunul 
n-a vrut să se dezică, de teamă să nu-l rănească pe celălalt. 

Fata lui Nubar avea zece ani. Destul de înaltă pentru vârsta 
ei, se pare, dar slăbănoagă şi tuciurie, cu haine posace; mai 
degrabă o copiliţă deşirată decât un crâmpei de femeie. Se 
numea Cécile. Avea să se mărite cu prietenul tatălui ei cinci ani 
mai târziu. În 1914. Cu puţin înainte să vină vara. Cu puţin 
înainte să înceapă războiul. A urmat un praznic strălucitor, poate 
cea de pe urmă sărbătoare din istorie în care armenii şi turcii au 
cântat şi au dansat împreună. A fost de faţă, între mii de alţi 
oaspeţi, şi guvernatorul Muntelui, care se brodise să fie tocmai 
un armean, Ohannes Paşa. Vechi slujbaş otoman, a improvizat 
cu acest prilej un discurs despre fraternitatea regăsită dintre 
comunităţile Imperiului - „turci, armeni, arabi, greci şi evrei, cele 
cinci degete ale slăvitei mâini a sultanului” - care a fost răsplătit 
cu ropote de aplauze. 


Deşi se afla în toiul petrecerii, Nubar nu izbutea să scape de 
frământări; însurăţelul era în schimb zglobiu ca un puşti lipsit de 
griji. „Hai, socrule mare, vino-ţi în fire şi treci lângă noi! Priveşte- 
i pe toţi oamenii ăştia din jurul tău care râd şi bat din palme... N- 
am întâlnit oare aici ce ne lipsea la Adana? Ce nevoie mai avem 
să emigrăm până în America aia a ta?” Într-adevăr, totul părea 
că merge cât se poate de bine. 

În vederea căsătoriei, tatăl meu îşi ridicase în preajma 
Beirutului, în locul numit Colina cu pini, o somptuoasă reşedinţă 
din piatră nisipie, aidoma celei pe care o părăsise. Işi cărase de 
la Adana mobilele de familie, bijuteriile mamei sale, vechile 
ustensile ale tatălui său, covoarele, cufere întregi cu titluri de 
proprietate şi firmane, precum şi, bineînţeles, toate fotografiile. 

Pe peretele cel mare al salonului din noua casă Ketabdar se 
înstăpânise deja cea mai surprinzătoare imagine: cea a 
răzvrătiţilor, cu scăfârliile înfăşurate în turbane, cu feţele 
asudate sub lumina duşmănoasă a făcliilor; tatăl meu avea să 
păstreze sub ochi, toată viaţa, acest neobişnuit tablou de 
vânătoare. Ani la rând, oaspeţii aveau să vină, val după val, să 
iscodească îndeaproape aceste personaje, căutând în zadar 
vreun chip familiar. lar tatăl meu avea să-i lase să bâjbâie o 
bună bucată de vreme, înainte să le spună: „Nu mai căutaţi, nu-i 
nici un chip cunoscut pe-acolo, e doar mulţimea, e destinul.” 

Se punea mereu cu faţa spre gloată, spre deosebire de 
Nubar, care îi întorcea spatele şi care, de fiece dată când 
pătrundea în acea încăpere, îşi pleca invariabil ochii, păzindu-se 
s-o revadă. 

Tatăl meu ar fi dorit ca, de-acum încolo, prietenul lui să 
locuiască la el. Nubar a preferat însă să-şi închirieze, în 
vecinătate, o casă mult mai modestă, care îi slujea şi de atelier. 

Guvernatorul îl alesese ca fotograf oficial, aşa că, în câteva 
luni, negoţul lui a ajuns înfloritor. Întocmai grâului din vârf de 
munte, care se grăbeşte să crească ştiind că primăvara va fi 
scurtă. 


În vara aceea a început războiul din nouă sute paisprezece. 
Pentru cei ce l-au trăit va rămâne mereu Marele Război. Cu 
toate astea, la noi nu erau nici tranşee, nici bălți de sânge, nici 


iperită!. Aveam să suferim mai puţin de pe urma luptelor decât 
de pe cea a foametei şi a molimelor. Sau a pribegiei, care va 
pustii satele. De-acum încolo, vreme îndelungată, vor exista pe 
Munte numeroase case fără dără de fum. 

In acest timp, la Adana, ca şi în întreaga Anatolie, începuseră 
masacrele. Ţinutul Levantului îşi trăia clipele cele mai 
mizerabile. Imperiul nostru agoniza batjocorit; printre ruinele 
sale creşteau sumedenie de ţări ca nişte stârpituri; fiecare îşi 
ruga Dumnezeul să pună capăt rugăciunilor celorlalte. Pe 
drumuri se scurgeau primele alaiuri de supraviețuitori. 

Sunase ceasul morţii. Cu toate acestea, maică-mea era 
însărcinată. Nu cu mine, nu încă. Eu m-am născut după război, 
în nouă sute nouăsprezece. 

Nu vorbesc adeseori despre mama mea. Asta pentru că am 
cunoscut-o foarte puţin. S-a prăpădit la naşterea fratelui meu 
mezin. Nu împlinisem încă patru ani. 

Nu i-am păstrat decât o singură amintire. Venisem la ea în 
cameră, desculţ. Stătea în faţa oglinzii, în cămaşă de noapte. Mi- 
a luat mâna şi a aşezat-o pe pântecul ei rotunjit. Poate că voia 
să simt cum se mişca pruncul. Am privit-o fără să pricep, avea 
obrajii în lacrimi. Am întrebat-o dacă se simte rău. Şi-a şters 
ochii cu o batistă boţită şi apoi m-a smuls de la pământ, m-a 
luat în braţe şi m-a strâns îndelung la piept. Cu ochii închişi, îi 
simţeam mirosul cald. Aş fi vrut să nu mă mai lase niciodată 
jos... 

De ce plângea? Să fi fost vreo durere? Vreo amărăciune 
femeiască? Vreo lungoare trecătoare? Până şi azi, îmi doresc să 
aflu! 

Imi mai stăruie în minte şi o altă imagine a ei, dar de aceasta 
sunt mai puţin sigur. Imi văd mama lângă uşă, purtând o rochie 
albă, strânsă pe corp şi evazată în jurul gleznelor, cu o pălărie 
cu voaletă pe cap. Ca şi cum ar fi mers la o serbare de caritate. 
In privinţa asta, cum am mai spus, sunt însă şovăielnic. Probabil 
că, mai târziu, am zărit fotografia şi mi-am închipuit că am văzut 
scena. Mama avea ceva inert. Poziţia înţepenită, zâmbetul 
searbăd şi nici o vorbă. Nu pe mine mă privea. 

Asta-i tot. Nici o altă amintire. Nici o imagine a suferințelor 
sau a morţii sale. Fusesem cruțat de toate astea. 


1 Din flamandul Yper, numele unui oraş belgian, denumeşte un gaz de luptă 
pe bază de sulfura de etil (n. trad.). 


Totuşi, mult mai târziu, m-am întrebat în câteva rânduri dacă 
acceptase fără tulburări ca mâna să-i fie dată în felul acela, ca 
viitorul să-i fie pecetluit de nişte vorbe de duh... La urma urmei, 
poate că da. Aşa se obişnuia la vremea aceea. Taţii promiteau, 
fetele se ţineau de cuvânt. În anumite împrejurări, îndrăzneau 
să se opună dacă soţul care le fusese ales le părea dezgustător 
sau dacă erau îndrăgostite de altul. Uneori cu preţul vieţii. Fiind 
vorba de mama, nu-mi închipui că a suferit de pe urma alegerii 
altora. Soţul ei era un om mărinimos. Nu foarte lesne de 
suportat, pentru că făcea nazuri de copil unic şi princiar. 

Dar nu era, în nici un caz, morocănos, brutal sau făţarnic. 
Suferea de fiecare dată când se vedea silit să duşmănească pe 
cineva. In plus, era un bărbat chipeş; mereu ferchezuit, un pic 
dandy - dacă nu chiar mai mult, aproape maniac atunci când era 
vorba de pălării, de gulerele lui tari, de tunsoarea mustăţii 
blonde, de cutele vestei sau de aromele parfumului său. Ca să 
ghicesc care au putut fi sentimentele mamei faţă de el, mă 
sprijin pe un indiciu de netăgăduit: propriii ei părinţi. Nubar şi 
bunicii din partea mamei au nutrit, de-a lungul întregii lor vieţi, o 
afecţiune constantă faţă de tatăl meu; era suficient să observi 
cu ce priviri îl mângâiau, cum se bucurau de toate bucuriile lui, 
cum îi nelinişteau toate neliniştile lui, cât erau de înduioşaţi de 
cusururile lui, ca să-ţi dai seama că nu fusese un soţ nepotrivit 
pentru fiica lor. 

Cu toate acestea, mama n-a prea avut parte de bucurii în 
scurta ei viaţă. A dus trei sarcini, toate trei nenorocite; prima, în 
1915. Nu ştiu dacă astăzi îşi poate închipui cineva ce însemna 
ca o armeancă să poarte în pântec, în acel an blestemat, 
odrasla unui turc otoman. 

De bună seamă, soţul ei nu era orice turc otoman, purtarea 
lui era ireproşabilă, aşa cum era şi prietenia lui de nezdruncinat 
faţă de Nubar. Cine avea însă răgazul, pe-atunci, să urmărească 
purtarea celorlalţi? Cine s-ar fi străduit să le afle adevăratele 
credinţe? 

In astfel de clipe, îţi erau atribuite cu uşurinţă opiniile 
seminţiei tale. 

Aşa s-a întâmplat cu bătrânul guvernator armean care, deşi 
era atât de devotat Dinastiei noastre, a fost destituit pe nepusă 
masă. Tot aşa, dintr-o singură trăsătură de condei a fost abolit 
statutul special al Muntelui. Toţi aceşti oameni, toţi aceşti 


armeni care se refugiaseră aici doar ca să scape de autorităţile 
otomane, se simțeau deodată prinşi în cursă. 

Nubar a început din nou să viseze la emigrarea în America. 
Acum, însă, fata lui era soţie şi mamă şi nu se mai punea 
problema să plece fără ea şi fără mica ei familie. Tatăl meu nici 
nu voia să audă. 

La început, ca să câştige timp, spunea că trebuia să aştepte 
ca nevasta lui să nască şi să iasă din lăuzie. 

Apoi a pretextat că propria lui mamă, dată fiind starea în 
care se afla, nu va căpăta niciodată drept de intrare în Satele 
Unite, iar s-o părăsească nici nu intra în discuţie... 

Nu acesta era motivul adevărat. În orice caz, nu singurul. 
Bunica mea n-ar fi fost prima zărghită care străbătea Atlanticul. 
Cred mai degrabă că tatăl meu, în ciuda relaţiilor reci pe care le 
întreținea cu ilustra sa familie şi în ciuda dispreţului pe care-l 
afişa uneori, nu era nepăsător faţă de propria genealogie. Câtă 
vreme rămânea pe pământul Orientului, continua să fie prinţ, 
nepot de suveran, coborâtor din marii cuceritori. Fără măcar să 
aibă nevoie să se bată cu pumnii în piept. În America, ar fi 
devenit un pieton anonim. lar asta n-ar fi putut să suporte în 
veci. 

Când am vorbit ieri despre el, am lăsat probabil impresia că 
era revoltat şi împotriva titlurilor de nobleţe şi a plecăciunilor 
făcute neamului sau rangului său. 

Intr-un anume sens, chiar era... Dar nu pe de-a-ntregul. Nu 
vreau să spun că era incoerent, ci doar că avea propria lui 
coerenţă. Tuna şi fulgera adesea împotriva familiei sale 
otomane, pentru că îi reproşa că se dusese singură la pierzanie. 

Prin urmare, ce prefera să scruteze? Trecutul sau viitorul? 
Greu de spus. La urma urmei, din ce este ţesut viitorul, dacă nu 
din nostalgiile noastre? 

Să fie oare acea epocă, în care oamenii din toate spiţele 
trăiau împreună în Scările Levantului şi-şi amestecau graiurile, o 
relicvă a trecutului? Sau o prefigurare a viitorului? Cei care 
rămân fideli acestui vis sunt paseişti sau vizionari? N-aş fi în 
stare să răspund. 

Dar tatăl meu în aşa ceva credea. Într-o lume de culoare 
sepia în care un turc şi un armean încă mai puteau să fie fraţi. 

Dacă i-ar fi fost dată o astfel de lume, s-ar fi pus să implore 
Cerul ca nimic să nu o mai schimbe; pentru că ştia că acest 


lucru e imposibil, s-a statornicit, întreaga viaţă, într-o nesfârşită 
frondă princiară. Dacă n-ar fi fost prinţ, n-ar fi ajuns 
revoluţionar. Se săturase de acea lume care mergea constant 
pe şinele ei, aşa că tot ceea ce deraia, dacă pot să mă exprim 
aşa, îl încânta — arta subversivă, revoltele corozive, invențiile 
stridente, capriciile, extravaganţele; şi chiar nebunia. Atât doar 
că, uneori, ideile cele mai revoluţionare păreau să-i sprijine cele 
mai răzbătătoare instincte aristocratice. 

Bunăoară, ca să nu dau decât un exemplu, a refuzat mereu 
să-şi dea copiii la şcoală. Dorea să urmăm acelaşi drum ca el: un 
preceptor şi dascăli la domiciliu. Când cineva îi atrăgea atenţia 
că asta nu se prea potrivea cu opiniile sale înaintate, se apăra 
cu vehemenţă, susţinând că oamenii se nasc revoltați şi că 
şcoala se străduie să facă din ei nişte fiinţe supuse, resemnate, 
lesne de domesticit. Viitorilor conducători revoluționari nu le era 
îngăduit să urmeze o asemenea cale! Nu aveau voie să se lase 
înghiţiţi de turma informă! Dorea să le pună copiilor săi profesori 
pe care nici o şcoală nu i-ar fi acceptat. Dascălii sadea, spunea 
el, sunt cei care vă învaţă adevăruri diferite. 

Cred că tatăl meu încerca, pe această cale, să repete tot ce 
fusese mai bun în tinereţile lui. Ar fi vrut să regăsească şi să ne 
transmită acea complicitate sufletească şi intelectuală pe care o 
trăise cu Nubar şi cu ceilalţi membri ai Cercului Fotografic. În 
parte, a şi reuşit; nu-mi era teamă de sosirea dascălilor în 
fiecare dimineaţă, îmi amintesc anumite discuţii şi chiar nişte 
mărturisiri; e posibil să se fi ivit, în relaţiile cu vreunul dintre ei, 
un strop de complicitate... 

Aici se opresc însă similitudinile între cele două case 
Ketabdar, cea din Adana şi cea din împrejurimile Beirutului. 
Prima vieţuise în afara lumii, cu gardurile ferecate, frecventată 
doar de o mână de neîmblânziţi, în vreme ce a doua era, exact 
pe dos, un stup în plin soare. Salon deschis, braţe deschise, 
masă deschisă atât oaspeţilor de o zi, cât şi celor de-ai casei - 
pictori neînţeleşi şi tinere poete, scriitori egipteni aflaţi în 
trecere, orientalişti de toate soiurile; un zumzet necontenit... 

Pentru copilul care eram, putea fi o sărbătoare continuă. Dar 
a fost mai degrabă o caznă, ba chiar, aş îndrăzni să spun, o 
pacoste fără leac! Eram tot timpul invadaţi, de dimineaţa până 
seara. De către nişte personaje uneori uimitoare, amuzante sau 
erudite, dar cel mai adesea de câtre nişte mărunți linge-blide, 


pisălogi sau chiar escroci pe care îi atrăgea averea tatălui meu, 
fuga lui necumpătată după noutate şi totala sa lipsă de 
discernământ... 

Bucuriile copilăriei mi le-am găsit altundeva. În rarele, prea 
rarele mele escapade departe de casa părintească. 

Cele mai frumoase amintiri din acea perioadă? În vacanţele 
de vară, am mers trei ani la rând, împreună cu bunicii din partea 
mamei, într-un sat din vârful muntelui, nu departe de acel loc de 
basm numit de localnici Canat-Bakich, ceea ce înseamnă 
Canalul lui Bachus. In fiecare zi, imediat după deşteptare, eu şi 
bunicul urcam pe jos către creste. Având la îndemână doar nişte 
bastoane pentru mers şi ceva merinde ca să ne astâmpărăm 
foamea — fructe şi sandviciuri. 

După două ore de urcuş, ajungeam la cabana unor păstori de 
capre, despre care se zicea că fusese construită pe timpul 
romanilor, dar care nu păstra nici o urmă a splendorii antice; 
avea o uşă atât de scundă încât până şi eu, la doar zece ani, 
trebuia să mă aplec ca să intru. Înăuntru, miros de căpriţe şi un 
scaun cu picioarele bălăbănindu-se şi fundul spart. 

Pentru mine era un palat, un întreg regat. Abia ajuns, mă 
instalam înăuntru, în vreme ce bunicul se aşeza afară pe o 
piatră mai răsărită, sprijinit cu amândouă mâinile în baston. Mă 
lăsa în voia viselor. Doamne, cât eram de fericit, pluteam în 
nori, eram stăpânul lumii şi simţeam în pântece toate desfătările 
dogorite ale universului. 

Când se încheia vara şi mă scoboram pe pământ, fericirea 
îmi rămânea acolo sus, cocoţată în acea cabană. 

Mă culcam apoi, noapte de noapte, în casa noastră 
spațioasă, sub pături brodate, înconjurat de tapiserii, de săbii 
şlefuite, de ibrice otomane, dar nu visam decât la acel adăpost 
de păstori. De altfel, până şi astăzi, aflat pe celălalt versant al 
vieţii, când se întâmplă să-mi întâlnesc în vis tărâmul copilăriei, 
ceea ce văd este acea cabană. 

M-am dus deci acolo trei veri la rând. Aveam zece ani, 
unsprezece ani, doisprezece ani. Apoi vraja s-a destrămat. 
Bunicul avusese nişte probleme de sănătate Şi urcuşurile prea 
lungi îi fuseseră interzise. Imi părea totuşi în putere, cu părul lui 
ca tăciunele şi mustaţa ţepoasă, şi mai neagră încă, fără nici cel 
mai mic fir coliliu. Că o voiam sau nu, era un unchiaş, iar 
copilăriile noastre nu i se mai potriveau. A trebuit să schimbăm 


locurile şederilor noastre văratice. Le-am înlocuit cu hoteluri 
frumoase, cu piscine, cu serate dansante, dar mi-am pierdut 
regatul copilăriei. 

Nu, tatăl nostru nu era niciodată cu noi în timpul vacantei. 
Vacanţă tocmai asta însemna: să nu fim lângă el... Plecam, cu 
inima din ce în ce mai zglobie, pe măsură ce ne îndepărtam de 
casă. El rămânea; dispreţuia această „transhumanţă” şi 
cohortele de orăşeni care, la dată fixă, fugeau de căldura 
zonelor litorale, ducându-se la munte. 

De fapt, poate că avea dreptate. Pe măsură ce înaintam în 
vârstă, începeam să-i dau din ce în ce mai multă dreptate tatălui 
meu şi asta, bănuiesc, ni se întâmplă tuturor. Propriile mele 
hachiţe prindeau să semene cu ale lui. Prin atavism sau din 
remuşcare. 

Intr-o singură privinţă o să-i port mereu pică — şi e exact 
ceea ce mă împingea să fug întotdeauna de el: dorinţa lui de a 
face din mine un mare revoluţionar. 

Nu era doar o ambiţie stupidă, cum atâţia alţi părinţi nutresc 
pentru odraslele lor. Era o obsesie. Care, astăzi, poate stârni 
zâmbete, dar care, în copilărie şi în adolescenţă a izbutit 
arareori să-mi smulgă vreun surâs. O obsesie care m-a urmărit 
şi mai târziu, la vârsta maturității, ca un blestem. 

Vedeţi dumneavoastră, tatăl meu era exemplul perfect a 
ceea ce îndeobşte se cheamă despot luminat. Luminat, pentru 
că voia să ne ofere o educaţie de oameni liberi. Luminat, pentru 
că îi acorda fiicei sale aceeaşi educaţie ca şi fiilor săi. Luminat, 
de asemenea, pentru că era pasionat de ştiinţele contemporane 
şi de arte. Cu toate astea, despot. Despot până şi în felul în 
care-şi exprima ideile, cu voce tare, hotărâtă, definitivă. Despot, 
mai ales, în privinţa exigenţelor faţă de noi şi de viitorul nostru; 
convins fiind că nutrea o ambiţie nobilă, nu se mai întreba dacă 
vlăstarele lui aveau dorinţa sau putinţa de a i se conforma. 

La început, presiunea se exercita asupra tuturor celor trei 
copii în mod egal, sau aproape. Incet-încet, însă, sora şi fratele 
meu au reuşit să scape, lăsându-mă să îndur singur, toată viaţa, 
povara istovitoare a grandioasei idei fixe paterne. 

Atunci când s-a prăpădit mama, în septembrie nouă sute 
douăzeci şi doi, ca urmare a celei de-a treia naşteri, sora mea n- 
avea mai mult de şapte ani. Devenise însă de îndată doamna 
casei, aşa că mi-a explicat, cu ochii zvântaţi, că mama plecase 


într-o lungă călătorie şi, ca nu cumva s-o mâhnesc, acolo în ţara 
îndepărtată în care se afla, va trebui să dorm liniştit. 

Cred că, după aceea, s-a repezit în pat şi şi-a vărsat toate 
lacrimile din suflet. 

Dintre noi trei, doar ea a izbutit, încă din pruncie, să-şi 
cucerească locul cuvenit. Ai fi zis că, pentru ea, tata reprezenta 
un acoperiş, în vreme ce pentru mine era un tavan. Aceleaşi 
vorbe, aceleaşi inflexiuni ale vocii paterne care aveau darul s-o 
liniştească şi să-i dea încredere, pe mine mă sufocau sau mă 
buimăceau. 

Mai am încă în faţa ochilor o scenă care probabil s-a repetat, 
aidoma, de mii de ori. 

Dimineaţa, când se trezea, tata nu apărea — nici măcar în 
faţa mea — înainte să se fi ras, pieptănat, îmbrăcat, parfumat, 
gata să iasă în lume. Incepea prin a-şi primi bărbierul; apoi, 
ferchezuit, crăpa uşa şi o chema pe soră-mea „să stea oglindă”. 
Adică se aşeza în faţa ei, ţeapăn şi tăcut, ca în dreptul oglinzii. 

lar ea îl inspecta. Refăcea un nod, alunga un fir de praf, 
cerceta îndeaproape întunecimea unei pete. De-a lungul întregii 
operaţii, afişa o expresie sceptică, iar atunci când, la sfârşit, îşi 
dădea avizul clătinând din cap, o făcea fără complezenţă. El 
însuşi părea să aştepte verdictul cu neîncredere. 

Odată împlinit ritualul, părăsea camera; cei dintâi paşi erau 
şovăielnici, apoi îşi recăpăta călcătura hotărâtă. Până în salon, 
unde îl aştepta cafeaua. 

Am zis adineaori „să iasă în lume”; nu era decât o vorbă. 
Expresia exactă trebuia să fie „să şadă”. Tata ieşea arareori. De 
obicei, după ce se trezea, doar se apleca pe o fereastră 
deschisă, undeva la etaj, trăgea în piept aerul dimineţii, îşi 
plimba privirea peste mare, peste oraş şi peste pini, în grabă, de 
parcă ar fi vrut să verifice dacă se mai aflau acolo. 

Cobora apoi treptele şi se ducea să ia loc în salon. Primii 
oaspeţi n-aveau să întârzie. Uneori îl aşteptau deja acolo. 

Cred că pe vremea când trăia, mama era cea care „stătea 
oglindă” dimineaţa. Pentru că o înlocuise în acest ritual, sora 
mea căpătase asupra tatălui meu un ascendent la care eu nici 
nu îndrăzneam să visez. Aşa încât el nu s-a mai străduit să-i 
impună ceva. 

Ca şi ea, mezinul avea să scape de sub autoritatea paternă. 
Dar într-un cu totul alt chip, mult mai viclean. 


Avea să recurgă la toate mijloacele ca să-l descurajeze pe 
tata şi să-l facă să renunţe la dorinţa de a-l propulsa în sus. Era 
convins că tata îl ura încă de la naştere, pentru că pricinuise 
moartea mamei noastre. Tata n-ar fi putut nutri cu bună ştiinţă 
o atitudine atât de mărginită. Atunci însă când un copil simte 
încă de la naştere că nu este iubit, nu se înşală niciodată pe de- 
a-ntregul. 

Între fratele meu şi noi — prin noi, înţeleg toată familia — a 
apărut încă de timpuriu o deosebire. Toţi eram subţiratici, 
mlădii, cu o tendinţă înnăscută spre prestanţă şi distincţie. Toţi; 
tata care era destul de zvelt, cu excepţia inevitabilului burdihan 
al bărbaţilor prosperi de o anumită vârstă; mama, pe vremuri; 
Nubar; cele două bunici; soră-mea şi cu mine; cu toţii cam pe 
acelaşi calapod. Aveam pur şi simplu un aer de familie. Cu 
excepţia mezinului. A fost obez încă de mic şi aşa a rămas. A 
băgat mereu în el ca un porc. 

Cred că nu i-am pomenit încă prenumele: Salem. 

Acesta era, de altfel, motivul principal al pizmei sale. În sine, 
un prenume ca oricare altul. Ba chiar era singurul frecvent 
întâlnit dintre cele trei prenume ale noastre. 

Pe-al meu nu-l poartă nimeni în lume. Nici măcar după 
cincizeci şi şapte de ani n-am izbutit să mă obişnuiesc cu el. 
Când mă recomand, am tendinţa să-l evit. 

leri, când ne-am întâlnit, am zis doar „Ketabdar”, nu-i aşa? 
N-o să ghiciţi niciodată cu ce prenume m-a... blagoslovit tata: 
Ossyan! Da, Ossyan! „Nesupunere”, „Revoltă”, „Zurbalâc”. A 
mai pomenit cineva ca un tată să-şi cheme fiul „Nesupunere”? 
Pe când mă aflam în Franţa, îl pronunţam în grabă mare, iar 
lumea, în replică, bălmăjea ceva despre un oarecare bard 
scoţian. Decât să trebuiască să le desluşesc capriciile tatălui 
meu, preferam să dau din cap, cu laşitate. 

Să trecem. Voiam doar să spun că prenumele meu era unul 
dintre cele mai împovărătoare cu putinţă; şi că acela al surorii 
mele — lIffett, precum al bunicii — era la fel de rar în Beirut; cei 
mai mulţi auzeau „Yvette”. 

E drept că, între cele două războaie, ţara se afla sub tutelă 
franceză... De fapt, tocmai fusese pusă sub administraţie 
franceză, după patru veacuri de stăpânire otomană. 

Deodată, nimeni nu mai voia să audă turceşte! 

In ultimă instanţă, pentru noi, care aparţineam, orice s-ar 


spune, neamului otoman, nu era poate cel mai prielnic moment 
să ne stabilim în Liban. Ce să mai vorbim, noi n-am avut de ales, 
Istoria a ales pentru noi. Nu vreau să par nedrept şi nici 
nerecunoscător. 

Chiar dacă oamenii din Beirut preferau să vorbească 
franţuzeşte şi să uite turca, nici măcar o singură dată nu ne-au 
dat sentimentul că suntem nedoriți. Dimpotrivă, păreau amuzaţi 
şi mândri, în acelaşi timp, că „stăpânitorul” de ieri se întorsese 
să locuiască printre ei în calitate de oaspete. Intotdeauna am 
fost tratat, de către toată lumea, de către apropiaţi şi străini, ca 
un soi de mic prinţ. N-am fost nicicând silit să-mi ascund 
originile, altfel decât din pudoare sau din teama de-a nu ieşi în 
evidenţă... 

Vorbeam însă despre altceva... Ah, da, despre prenumele 
fratelui meu, Salem. Ziceam că era mult mai întrebuințat decât 
al meu. Ba era chiar un prenume răspândit şi care suna bine. 
Atât doar că, după cum ştiţi, înseamnă „teafăr”, sau ceva în 
genul ăsta, ceea ce, unui băiat a cărui mamă a murit aducându-l 
pe lume, îi amintea o împrejurare dureroasă. 

Fratele meu credea că i s-a pus acest nume ca să ţină minte 
toată viaţa că îi supravieţuise mamei şi, poate, chiar ca să fie 
pedepsit pentru că o „ucisese”... 

Intenţia tatălui meu nu fusese asta. Nici gând! Voia doar să 
celebreze, prin acest prenume, singurul eveniment fericit din 
timpul unei naşteri tragice, adică faptul că măcar copilul reuşise 
să scape teafăr. Acestea fiind zise, e un obicei foarte prost să 
împopoţonezi copiii cu prenume care exprimă opiniile, 
entuziasmele sau îndeletnicirile de moment ale părinţilor; cred 
că sunteţi de acord că un prenume trebuie să fie o pagină dintre 
cele mai imaculate, astfel încât purtătorul lui să poată scrie pe 
ea, de-a lungul întregii vieţi, doar ceea ce va fi în stare să scrie. 
Să-i dai un asemenea nume fratelui meu era o idee cât se poate 
de nelalocul ei. Dar, cu siguranţă, nu conţinea vreo intenţie 
punitivă sau denigratoare. De altfel, tata nutrea iniţial aceleaşi 
ambiţii exagerate pentru Salem ca şi pentru mine... _ 

Fratele meu avea să facă tot posibilul ca să se sustragă. Işi 
nesocotea studiile, se purta ca o secătură cu profesorii — 
majoritatea nişte oameni minunaţi, de altfel. Şi, cum am mai 
spus, se răzbuna îndopându-se cu mâncare. Ba a făcut şi mai 
gogonate. 


La doisprezece ani, bunăoară, a şterpelit două superbe 
manuscrise împodobite cu miniaturi din secolul al XVII-lea, pe 
care le-a vândut unor neguţători de ocazie, făcând în aşa fel 
încât cel acuzat să fie băiatul grădinarului. 

Când a descoperit adevărul, tata s-a simţit înjosit; şi, pentru 
întâia oară în viaţă, şi-a bătut unul dintre copii, cu sălbăticie, 
rănindu-l până la sânge cu paftaua curelei. 

Şi-a jurat chiar să-l alunge din casă şi să-i cedeze camera sa 
fiului grădinarului, în chip de despăgubire. 

Băiatul dimpreună cu părinţii săi l-au refuzat însă cu 
prudenţă. În cele din urmă, decât să- | gonească din casă, tata a 
preferat să-l alunge pe mezin din visele de viitor pe care i le 
hărăzise. Credea că, astfel, avea să-l pedepsească. Nu a făcut 
altceva decât să-l elibereze. 

Din păcate, eu nu am avut aceeaşi soartă. De-acum înainte, 
visele tatei aveau să zăbovească doar pe umerii mei. Ce mai 
vise! Dacă ar fi să le schiţez cea mai potrivită caricatură, aş 
spune că descriau o lume populată doar de oameni curtenitori şi 
mărinimoşi, îmbrăcaţi la patru ace, care ar saluta doamnele cu 
adânci temenele, care nu ar da două parale pe diferenţele de 
rasă, de limbă şi de credinţă, şi care ar fi pasionaţi, precum 
nişte copii, de fotografie, aviaţie, radiofonie şi cinematograf. 

Vă rog să luaţi vorbele mele ca pe un soi de râs nervos. Sau 
ca pe un rânjet stingherit. Fiindcă la această lume la care a 
visat, la acest secol al XX-lea care ar fi continuat secolul al XIX- 
lea în ceea ce avea mai nobil, am visat şi eu. Dacă mi-aş fi 
păstrat şi azi curajul să visez, probabil că încă aş năzui la asta. 
Din punctul ăsta de vedere, semăânăm — scuzaţi-mi platitudinea 
— ca un tată cu fiul său. Incetam să fiu ca el atunci când 
începea să spună că, spre a se deştepta şi a fi călăuzită, lumea 
avea nevoie de câţiva oameni de excepţie, de nişte revoluționari 
care să fie cu picioarele proptite în Orient şi cu privirile aţintite 
spre Occident. 

El însă stătea cu privirea aţintită spre mine. Ar fi trebuit să 
pricep că omul providenţial, cel de la care se aşteptau miracole, 
eram eu. Uneori tăbărau pe mine amândoi, el şi Nubar. Doi 
bătrâni naivi, doi inocenți nevindecabili. Fiule, vei deveni un 
mare revoluţionar! Vei schimba lumea, fiule! 

Când mă priveau, îmi venea s-o iau la goană. Să-mi schimb 
numele, să schimb orizontul. Cum să le explic oare că tandreţea 


lor faţă de mine, încrederea lor ieşită din comun, veneraţia lor 
prematură mă speriau şi mă paralizau? Cum să le explic că s-ar 
fi putut să am alte proiecte de viitor? Care, vă asigur, nu erau cu 
nimic mai prejos decât ale lor. Şi eu voiam să schimb lumea, dar 
în felul meu. In vreme ce tata se încăpăţâna să mă pună să 
citesc vieţile marilor cuceritori şi revoluționari, de la Alexandru 
cel Mare şi Cezar la Napoleon, Sun Yat-sen şi Lenin, fără să-l 
uităm pe străbunul nostru, Soliman Magnificul, eroii mei 
personali se numeau Pasteur, Freud, Pavlov şi, mai ales, 
Charcot... 

Ceea ce, de altfel, continua preocupările bunicului meu pe 
linie paternă, care, nu-i aşa, era medic şi chiar neurolog, precum 
Charcot, pe care mi s-a spus că îl şi întâlnise cândva, în timpul 
unei şederi în Elveţia. 

De-a lungul întregii mele copilării, prezenţa în casă a unei 
bunici demente mi-a ascuţit, cu siguranţă, interesul pentru 
psihiatrie şi neurologie. Aş spune că mă hotărâsem încă de pe la 
vârsta de doisprezece ani. Era un soi de legământ cu mine 
însumi, pe care îl reînnoiam, noapte de noapte, în întunericul 
camerei mele: voi deveni medic! Şi de fiecare dată când tata îmi 
vorbea despre ambițiile lui legate de mine, tăceam mâlc, 
ascunzându-mi adevăratele sentimente, în vreme ce în sinea 
mea îmi repetam cu năduf: o să devin medic! N-o să ajung nici 
cuceritor, nici căpetenie revoluţionară, o să devin medic! 
Singura îndoială din sufletul meu privea țelul final al ştiinţei pe 
care aveam de gând să mi-o însuşesc. 

Uneori mă imaginam practician sau chiar filantrop plin de 
abnegaţie, în miezul junglei, precum doctorul Schweitzer, 
alteori, dimpotrivă, cercetător, făcând experienţe de laborator, 
aplecat deasupra microscopului. 

La început, n-am suflat nimănui o vorbă. N-aş putea preciza 
cât a rămas tăinuit în mine acest secret. Mi se pare, însă, că 
doar după vreo doi-trei ani am ajuns să-i destăinui câte ceva 
surorii mele. Puteam să am încredere că nu mă va trăda şi că 
mă va sprijini. „De-un lucru poţi să fii sigur, mi-a zis ea. Când va 
sosi clipa, n-o să faci nimic altceva decât ceea ce ai hotărât să 
faci. Nu te întreba cum o să-l convingi pe tata, întreabă-te mai 
degrabă ce vrei şi convinge-te că exact asta vrei. Când va fi 
cazul, o să am eu grijă de tata.” 

Şi chiar a avut. In primul rând, trebuia să-l convingă că era 


necesar să mă înscrie, pe spaţiul ultimilor doi ani de şcoală, la o 
instituţie capabilă să-mi elibereze diplome recunoscute. N-a 
reuşit de îndată, dar pentru că Nubar i-a sprijinit demersul, tata 
a sfârşit prin a ceda. De altfel, asta avea să-i prilejuiască o 
serioasă mângâiere: datorită cunoştinţelor pe care le 
dobândisem de la dascălii mei, încă din primele zile de şcoală 
aveam să zburd, mult deasupra nivelului colegilor mei de clasă; 
limbile străine, literatura, retorica, ştiinţele, istoria... Stăpâneam 
toate materiile cu o uşurinţă care părea să confirme temeinicia 
principiilor fistichii ale tatei. Datorită lui, căpătasem o educaţie 
excepţională; păcat că am folosit-o cu atâta stângăcie! 

Pentru prima şi cea de-a doua parte a bacalaureatului aveam 
să obţin, fără să fi fost nevoie să trudesc mai mult decât alţii, 
cea mai bună medie din ţară. Era în anii treizeci şi şase şi 
treizeci şi şapte. Numele meu se lăfăia pe prima pagină a 
ziarelor. Tata se simţea biruitor. Fiul său ţopăia „deja” în fruntea 
plutonului! 

În schimb, eu, chiar dacă aceste rezultate mă îmboldeau să- 
mi duc studiile la bun sfârşit, eram mai hotărât ca niciodată să 
le urmez departe de casă, departe de apăsătoarele pretenţii 
paterne. Mă gândeam din ce în ce mai mult la Montpellier, oraş 
a cărui facultate de medicină era dintre cele mai faimoase. 

Şi de data asta, sora mea „avea să aibă grijă” de tata. Avea 
s-o facă cu dibăcie. Argumentul ei: medicina este calea ideală 
pentru cel ce vrea să-i schimbe pe oameni; capeţi repede o 
imagine de savant, de înţelept, de binefăcător, ba chiar de 
salvator, iar oamenii sunt gata să se dea pe mâna ta în orice 
privinţă; când vine sorocul, te poţi preschimba, firesc, în 
conducător. 

Prin urmare, să fie oare studiul medicinei cea mai 
meşteşugită cale de a împlini viitorul ce mi-l hărăzea? Tatălui 
meu nu i-a displăcut ideea. Aşa încât, cu binecuvântarea sa, m- 
am îmbarcat la sfârşitul lui iulie pe pachebotul Champollion. Cu 
destinaţia Marsilia. 

Nici n-au apucat bine să dispară ultimele clădiri din portul 
Beirutului, că m-am şi tolănit într-un şezlong, stors de vlagă, 
uşurat, slobod. Tata putea să creadă mult şi bine că mă duc să- 
mi pregătesc cu viclenie destinul de căpetenie revoluţionară. Eu 
n-aveam decât un singur gând: să studiez şi iar să studiez. Dar 
şi să mă destind, desigur, din când în când. 


Numai să nu-mi mai vorbească nimeni de revoluţie, de luptă, 
de renaşterea Orientului şi nici de zorii luminoşi ai zilei de 
mâine! Mi-am jurat chiar să nu mai citesc ziarele. 


Joi seara 


N-am vrut să întrerup povestea lui Ossyan cu propriile mele 
amintiri. Cu toate acestea, pe măsură ce vorbea, anumite 
imagini nu-mi dădeau pace. 

Îi ştiam casa din piatră gălbuie ridicată pe Colina Pinilor. Nu 
pătrunsesem niciodată înăuntru, dar trecusem în fiecare zi cu 
maşina prin fața gardului ei împrejmuitor, în drum spre şcoală. O 
văd şi acum, nu semăna cu niciuna din vecinătate; nici 
modernă, nici muntenească, nici otomană - un ghiveci de stiluri. 
Cu toate acestea, ansamblul era mai degrabă armonios, după 
cât pot să apreciez azi. Mai văd şi grilajul, îndeobşte zăvorât, dar 
care se deschidea uneori ca să facă loc unui automobil DeSoto 
negru cu alb. Precum şi o grădină cu iarbă tunsă în care nu se 
juca nici un copil. 

Amintirile mele ajungeau până la jumătatea anilor cincizeci, 
epoca despre care Ossyan tocmai îmi vorbise fiind deja 
îndepărtată. Mi s-a întâmplat să citesc însă prin reviste uitate, 
prin vechi cataloage de artă, sau să aud în discuţiile celor din 
jurul meu numele casei Ketabdar. Dăinuise în amintiri ca un loc 
de seamă al vieții artistice a Levantului dintre cele două 
războaie. 

Acolo aveau loc vernisaje, concerte, seri de poezie; bănuiesc 
că şi expoziții de fotografie. Interlocutorul meu n-a prea pomenit 
despre asta. 

De bună seamă, toată această forfotă nu-i ocupa decât un 
spațiu redus din memorie. Zgomotele îl asurzeau, iar luminile îl 
orbeau. Se închidea în sine şi visa să călătorească. 

Prima noastră întâlnire s-a întins pe cinci ceasuri întregi. 
Uneori a sunat ca o conversație, ca un dialog în toată regula, 
deşi nu am prea consemnat propriile mele intervenții; cel mai 
adesea însă îmi dicta, iar eu nu făceam decât să transcriu un 
text pe care şi-l redactase deja în cap. Am luat apoi, la barul 
hotelului, un prânz uşor, după care a urcat în cameră să-şi facă 
siesta. 

Credeam că se va simți vlăguit şi că avea să-mi dea întâlnire 
de-abia a doua zi. Mi-a propus, dimpotrivă, să ne revedem în 
aceeaşi seară, începând cu ora şase. 

Pentru că, în Occident, îmi pierdusem obiceiul de a-mi face 


siesta, m-am dus într-o cafenea să-mi orânduiesc notițele. M-am 
întors apoi la ora convenită şi i-am bătut la uşă. 

Era îmbrăcat şi străbătea camera în lung şi-n lat aşteptându- 
mă. Îşi pregătise deja primele fraze. 


În Franţa puteam în sfârşit să-mi urmez propriile vise. Să 
mănânc la masa mea. Nu e doar o figură de stil. Imi amintesc 
când am luat prima oară loc pe terasa unui bistrou, sub o 
copertină. Se-ntâmpla la Marsilia, la scurtă vreme după sosirea 
vaporului, chiar înainte să iau trenul spre Montpellier. Era o 
masă mică, din lemn masiv, care păstra nişte scrijelituri de 
briceag. Ce fericire! Fericirea de a fi departe de casă! 

Fericirea de a nu mai şedea la masa părintească! 

Fără oaspeţi căutând să strălucească prin limbariţă sau prin 
cultură. Fără umbra tatei, fără privirea care îmi pătrundea în 
privire, în farfurie şi în gânduri. 

N-am avut o copilărie nefericită, cu siguranţă. Am fost 
răsfăţat şi ferit de nevoi. Dar aşezat mereu sub povara unei 
priviri. O privire plină de dragoste şi de speranţă. Dar şi de 
exigenţă. Apăsătoare. Istovitoare. 

Aveam în acea zi la Marsilia, în prima zi pe pământul Franţei, 
senzaţia că zbor. Au trecut atunci pe lângă mine, prin faţa 
terasei, trei fete. Purtau nişte rochii largi şi, pe cap, canotiere. 
De parcă ar fi fugit de la o serbare sau ar fi coborât dintr-un 
tablou. Râdeau. 

Deşi nu mi-au aruncat vreo privire, mi se părea că se 
deghizaseră şi că se dădeau în stambă pentru mine. 

Mi-am spus, plin de încredere, că aveam să cunosc în curând 
o femeie. Mai frumoasă decât cele trei, mai frumoasă decât 
oricare. O să ne iubim şi o să stăm înlănţuiţi ore în şir. O să ne 
plimbăm pe plajă ţinându-ne de mână. Apoi, când aveam să mă 
sui pe vapor, după încheierea studiilor, ea avea să stea strâns 
agăţată de braţul meu, iar eu, cu capul plecat spre ea, aveam 
să-i adulmec uşor decolteul. 

Cine ar fi bănuit că aveam să plec din Franţa peste opt ani, 
pe acelaşi vapor, fără diplomă de doctor, dar încins cu aureola 
unui sfânt răzvrătit... Acesta era visul tatei, nu al meu! 

La Montpellier, în compania studenţilor la medicină, aveam 
să capăt repede o reputaţie de „tocilar”. Nu munceam mai mult 
decât alţii, dar o făceam cu spor. Primii mei dascăli mă 


învăţaseră ce-nseamnă rigoarea. Mă învăţaseră să nu mă 
mulţumesc să pricep doar pe jumătate. 

Oricât timp mi-ar fi luat, numai să pricep şi să asimilez. 
Aveam, de altfel, o memorie fără cusur. Pe care, de asemenea, 
o datoram în bună parte dascălilor mei dintâi. 

Nu istorisesc toate astea ca să mă laud. La urma urmei, la ce 
mi-a slujit să fiu un student strălucit, câtă vreme nu am ajuns 
niciodată doctor? Amintesc aceste lucruri doar ca să explic cum 
mi-am câştigat, încă de la sosire, o oarecare stimă. Eram 
străinul minune, cel mai tânăr dintre învăţăcei şi cu cele mai 
bune note. 

Afabil, zâmbitor, timid cu măsură. Un bun tovarăş, ce să mai 
vorbim... Fericit nevoie mare în această lume nouă unde, la 
drept vorbind, nimic nu mă uluia, dar unde cunoşteam o 
mulţime de mărunte mirări. 

Despre ce discutam între noi? Cel mai adesea, despre 
cursuri, profesori, elevi, despre proiectele noastre de vacanţă. 
Vorbeam evident şi despre fete, mai ales că de obicei ne 
adunam între băieţi. Deveneam pe dată tăcut şi niţeluş surprins. 
Ce-aş fi avut de spus? Ceilalţi îşi povesteau aventurile, reale sau 
inventate; mie nu-mi rămăseseră decât visele şi obişnuitele 
pofte ale vârstei. Îi ascultam, râdeam împreună cu ei şi mă 
îmbujoram uneori, atunci când evocau stăruitor trupurile 
femeilor. 

Nu interveneam nici atunci când tovarăşii mei pomeneau de 
„situaţie”. Ţâşneau atunci tot soiul de nume, dintre care cea mai 
mare parte nu-mi erau necunoscute. Daladier, Chautemps, 
Blum, Maginot, Siegfried, Franco, Azana, Stalin, Chamberlain, 
Schuschnigg, Hitler, Horthy, Benes, Zogu, Mussolini... Auzisem 
câte ceva despre toţi aceştia, dar eram convins că ştiu mai puţin 
decât ceilalţi. Erau atât de siguri pe ei! Eu, străinul, nou-venitul, 
mă mulţumeam să trag cu urechea. Atent uneori, alteori purtat 
de vise, în funcţie de intensitatea evenimentelor şi de urzeala 
discursurilor. Tensiunea creştea, apoi se domolea, în ton cu 
conferințele internaţionale, cu declaraţiile înflăcărate şi, mai 
ales, cu mişcările de trupe. 

Evident că nu eram nepăsător, cum aş fi putut fi? 

Ştiam, de altfel, mai multe lucruri decât îi lăsam pe colegii 
mei să înţeleagă. Ei aveau însă un fel numai al lor de a discuta şi 
se mai aflau şi la ei acasă... In plus, căpătasem obişnuinţa să 


ascult în tăcere. La masa părintească, am fost mereu înconjurat 
de oameni mai în vârstă, mai bine informaţi sau mai stăpâni pe 
ei decât mine. Atunci când aveam o părere despre ceea ce 
spuneau, mi-o formulam în minte. Mi-era groază, de altfel, când 
tata mă întreba netam-nesam: „Tu ce crezi, Ossyan?” Atunci, ca 
prin blestem, nu mai credeam nimic, mi se întuneca mintea, 
cuvintele nu se mai legau şi bălmăjeam o platitudine. lar 
mesenii îşi reluau discuţia. 

La Montpellier aveam însă un domeniu al meu, unde colegii 
mă ascultau şi unde îmi cucerisem o oarecare consideraţie. 
Când vorbeam de studii, adică despre ceea ce constituia, la 
urma urmei, temelia preocupărilor noastre, opinia mea atârna 
cel mai greu. 

Chiar dacă erau mai în vârstă, ceilalţi o respectau. 

Când e vorba de biologie sau de chimie, diferenţele între 
străini şi localnici se şterg... 

Am avut oare de suferit pentru că eram străin? La drept 
vorbind, nu. Dacă v-am lăsat această impresie, înseamnă că m- 
am exprimat greşit. A fi străin a fost o realitate a existenţei mele 
de care nu puteam să nu ţin seama. După cum nu puteam să 
ignor faptul că eram bărbat, şi nu femeie, sau că aveam 
douăzeci de ani, iar nu zece sau şaizeci. Lucrul în sine nu era o 
pacoste. Însemna că sunt nevoit să fac şi să rostesc anumite 
lucruri, iar nu altele. Aveam rădăcinile mele, istoria mea, 
vorbeam anumite limbi, aveam secretele mele, numeroase 
motive de mândrie, poate chiar şi farmec personal... Nu, nu mă 
stânjenea faptul că eram străin şi eram chiar fericit că nu mă 
aflu acasă. 

Ținuturile de-acasă îmi lipseau uneori, cu siguranţă. Dar nu 
şi casa părintească. Nu eram zorit să mă întorc. În cea dintâi 
vară, stabilisem să vin acasă şi să petrec acolo o lună sau două. 
Atât doar că, în preajma vacanței, i-am scris tatei că preferam 
să vizitez Marocul şi Algeria. Aveam o dorinţă nestăvilită să 
vizitez aceste tărâmuri pe care le simţeam atât de aproape de 
suflet, dar pe care le cunoşteam doar din cărţi şi din poze... 
Până la urmă n-am ajuns nici acolo. 

Nişte probleme de sănătate m-au silit să rămân țintuit toată 
vara în cameră. 

Nişte probleme cu adevărat ciudate. Aveam accese de tuse, 
iar noaptea, uneori, respiram anevoie. Doctorii nu pricepeau de 


ce. Uneori ziceau că e astm, alteori tuberculoză. Nu le venea să 
creadă că niciuna dintre metehnele astea nu mă încercase 
înainte de sosirea în Franţa. Ba chiar s-au întrebat, o dată, dacă 
nu cumva mă prefăceam. 

Ei bine, nu mă prefăceam. Dar deloc, o să pricepeţi mai 
încolo pe-ndelete... Daţi-mi voie, mai întâi, să-mi rânduiesc în 
minte epoca. Pe scurt: Munchen, septembrie treizeci şi opt, 
războiul se îndepărtează. Praga, treizeci şi nouă, martie, 
războiul e lângă noi. Toată lumea e la curent şi majoritatea 
tinerilor de lângă mine se-ntrec în râvnă ca să-şi ridice în slăvi 
armata şi să-şi ia peste picior duşmanul. Cine nu făcea aşa pica 
mesa. Nu se cădea să spui altceva. 


Dar dacă mi s-ar fi năzărit să spun altceva? Ca s-o spun pe-a 
dreaptă, nu. Nu atunci. Mărturisesc că îi ascultam cu plăcere şi 
că eram fericit să le împărtăşesc convingerile. Ca şi ei, eram 
încrezător. Ca şi ei, în iunie patruzeci, în timpul invaziei 
germane, m-a bufnit plânsul. Eram dărâmat... Deodată, n-am 
mai fost un străin. Câtuşi de puţin. Mă aflam la o îngropăciune şi 
făceam parte din familia mortului. Plângeam şi căutam să-i alin 
pe ceilalţi, tot aşa cum ceilalţi se străduiau să mă liniştească. 

Când a vorbit Petain, am stat să-l ascultăm. Spunea că, de 
fapt, lucrurile n-au mers cum se cuvine, că trecem printr-un 
teribil impas şi că se va strădui să ne ferească de ce-i mai rău. 
Cel puţin aşa am priceput. 

Nici eu şi nici prietenii mei n-am plecat urechea, în acea 
faimoasă zi de iunie, la proclamația lui de Gaulle. 

Aveam însă să-i simţim înrâurirea cât se poate de repede, 
chiar a doua zi, cred. Nu ni s-a părut, atunci, că suntem nevoiţi 
să alegem. Trebuia, pe de-o parte, să salvăm ce se mai putea 
salva; şi, pentru asta, era mai bine să ne dăm cu învingătorul — 
adică ceea ce făcea Pétain. Pe de alta, trebuia să ne pregătim 
revanşa, cu sprijinul Aliaților, fără concesii şi nici compromisuri, 
adică exact ceea ce făcea de Gaulle la Londra. Indoliaţi cum 
eram, această perspectivă ne dădea siguranţă. 

Cât să fi durat? Pentru unii, patru ani; pentru alţii, doar 
câteva zile. 

Pentru mine, un anotimp, adică vara-ntreagă, până-n 
octombrie. Îmi amintesc încă de întâmplarea care mi-a răsturnat 
viaţa cu sus-n jos. Undeva, într-o braserie din Montpellier, „Au 


ballon d'Alsace”. O tacla stropită cu bere. Aş fi putut, şi de data 
asta, să particip ca un spectator lipsit de voce. Atunci mi-a fost 
însă cu neputinţă să tac. O vorbă de prisos, o privire în plus... 

Nebănuite-s căile sorții! 

Să fi fost cu toţii, în jurul mesei, şase sau şapte. La Vichy, 
tocmai se promulgase legea privind statutul evreilor, care 
stabilea, între altele, domeniile — precum învăţământul — din 
care urma să fie excluşi. Un student s-a apucat să-mi explice cât 
era de iscusit întocmită legea. Încă mi-l amintesc şi îi revăd 
chipul, era mai în vârstă decât noi, avea barbişon şi se plimba 
mereu cu un baston în mână. Nu făcea parte dintre prietenii pe 
care îi frecventam, dar ni se alătura uneori, după cursuri. In 
opinia lui, nemţii îi ceruseră lui Petain să-i lase să pătrundă în 
„zona liberă” ca să se poată „ocupa” de evreii care trăiau acolo; 
mareşalul, mirosind tertipul, i-a luat din scurt, promulgând el 
însuşi această lege. 

Încântat de propriul raţionament, tânărul şi-a dat peste cap 
halba de bere, a comandat alta cu un gest dintr-un deget, s-a 
întors spre mine şi s-a apucat să mă privească fix. De ce tocmai 
pe mine? Nici măcar nu eram aşezat în faţa lui; probabil că îi 
displăcuse ceva în privirea mea. „Tu ce crezi, Ketabdar? Taci tot 
timpul. Hai, zi şi tu o dată ceva, recunoaşte că a fost o manevră 
iscusită!” 

Ceilalţi se apucaseră să mă privească insistent. 

Chiar şi tovarăşii mei cei mai apropiaţi; voiau să afle ce 
anume se ascundea îndărătul tăcerilor mele. Şi-atunci, ca să-mi 
salvez imaginea, „în sfârşit” am vorbit. Cu o voce cât se poate 
de smerită, am zis cam aşa: „Dacă te-am priceput cum se 
cuvine, e ca şi cum un om ar pătrunde în clipa asta în braserie, 
strângând în mână un retevei ca să te doboare. 

Văzându-l că se apropie, pun mâna pe sticla asta şi-ţi crap 
capul. Constatând că i-am făcut treaba, omul ridică din umeri şi 
pleacă. Bună ispravă!” 

Vorbisem fără să schiţez vreun surâs, cu tonul supus şi 
nesigur al elevului care răspunde la lecţie, aşa încât 
interlocutorul meu n-a priceput de îndată că-l luasem peste 
picior. Ba chiar, a apucat să rostească: „Da, bravo, ceva de 
genul ăsta...”, când, deodată, cei din jurul nostru au izbucnit în 
hohote. De-abia atunci a început să roşească, iar mâinile i s-au 
încleştat pe masă. Dar n-a ieşit cu bătaie. A scăpat vreo două 


mojicii, apoi şi-a mutat zgomotos scaunul, ca să-mi întoarcă 
spatele. Imediat după aceea, am părăsit locul. 

Veţi spune că n-a fost decât o gâlceavă între puşti, nu-i aşa? 
Eu eram însă întors pe dos. Mi se părea că vorbisem într-o 
portavoce şi că mă auzise întreg oraşul. 

Altcineva în locul meu s-ar fi simţit uşurat că şi-a deşertat 
„tolba”, cum se zice... Nu şi eu! Eram furios, furios pe mine. Mi 
se-ntâmplă adesea. Stau fără glas cu anii, cât pe ce să uit rostul 
cuvintelor şi, dintr-o dată, opreliştea se rupe şi dau pe dinafară 
tot ce zăgăzuisem, un potop de vorbe pe care încep să le regret 
chiar înainte să mă cufund din nou în muţenie. 

În ziua aceea, pe străduţele din Montpellier, nu încetam să- 
mi fac mustrări. Ar fi trebuit să mă controlez! Ar fi trebuit să- 
nvăţ să-mi stăpânesc sentimentele! Mai ales în vreme de război, 
când lumea e buimăcită. Mergeam prin oraş şi nu vedeam pe 
nimeni şi nimic în jurul meu, într-atât eram de copleşit de 
remuşcări... 

Închiriasem o mansardă, într-un pod spaţios, dar sumar 
amenajat. La o anumită doamnă Berroy. Urcând scările 
nesfârşite şi răsucind în broască cheia voluminoasă, continuam, 
neostenit, să-mi fac mustrări. N-o să mai calc în veci în braseria 
aia! N-o să mă mai las vreodată ademenit în astfel de dispute! 
Nu-mi jurasem oare să-mi dedic tot timpul studiilor şi numai 
studiilor? Greşisem uitând că mă aflu într-o ţară străină. Care, în 
plus, era o ţară învinsă, pe jumătate ocupată. Impuţinată, 
debusolată. 

Tocmai îmi deschisesem cursul de citologie, hotărât să mă 
cufund în lectură, când am auzit bătăi în uşă. 

Era un individ pe care-l întrezărisem în ziua aia la Ballon 
d'Alsace, şezând la o masă învecinată, în compania fiului 
patronului. „V-am urmărit, încă de la braserie”, mi-a spus el. 
Măcar era sincer. „V-am ascultat discuţia. lertaţi-mă, dar eram 
chiar în preajmă şi vorbeaţi tare. Pe o temă care mă 
interesează... Aşa cum, presupun, îl interesează pe fiecare 
dintre noi.” 

N-am scos o vorbă. Stăteam încă la pândă. Avea faţa suptă, 
părul ca pana corbului, răvăşit şi cu un smoc pe mijloc ca o 
creastă. Se juca cu o ţigară încă neaprinsă, din hârtie galbenă, 
pe care când o frământa între degete, când o ronţăia. Pe 
vremea aceea, aveam douăzeci şi unu de ani, iar el se apropia 


de treizeci. 

„Dacă ar fi fost să intervin adineaori, aş fi spus exact acelaşi 
lucru ca dumneavoastră, cuvânt cu cuvânt.” 

Pe chip i-a apărut un surâs radios, dar trecător. „Atât doar că 
prefer să-mi ţin gura. Mai ales în public. Cei care vorbesc prea 
tare nu mai pot acţiona, în timpurile astea tulburi, trebuie să ştii 
să-ţi măsori cuvintele, să ştii cui le adresezi, să ştii clipă de clipă 
ce vrei şi încotro te îndrepţi. Totul este încă posibil, nimic nu-i 
pierdut. Cu condiţia să fim solidari şi vigilenţi.” 

Când mi-a întins mâna, m-am prezentat: „Numele meu e 
Ketabdar.” „Zi-mi Bertrand!” 

Mi-a păstrat mâna îndelung în a lui, de parcă ar fi vrut să 
pecetluiască un acord nerostit. Apoi a deschis uşa să iasă. 

„O să mai trec să te văd.” 

Nu-mi spusese mare lucru; cu toate astea, intrarea mea în 
Rezistență a coincis cu vizita lui. Ştiţi care au fost vorbele cele 
mai preţioase, cele care mi-au rămas până azi întipărite în 
minte, cu intonaţie cu tot? „Zi-mi Bertrand!” Mă recomandasem 
cu numele meu adevărat, în vreme ce el nu-mi dăduse decât un 
pseudonim. 

La o primă vedere, se ascundea. De fapt, era exact pe dos. 
Se destăinuia. Acel „Zi-mi...” voia să spună: acesta nu e decât 
un nume de luptă; faţă de ceilalţi, prefă-te că e numele meu 
adevărat; ţie, însă, care de-acum eşti de-ai noştri, nu mai are 
rost să-ţi înfăţişez minciuna drept adevăr. 

Nu mişcasem un deget, dar mă simţeam deja transformat. 
Mi se părea că merg altfel pe străzi, că privesc şi sunt privit 
altfel, că mă exprim altcumva. 

După cursuri, singura mea grabă era să mă întorc la 
mansardă să-l aştept pe Bertrand. Orice scârţâit de treaptă din 
casa scărilor mă făcea să mă îndrept spre uşă. 

N-am avut prea mult de aşteptat. S-a întors după două zile. 
S-a aşezat pe singurul scaun din cameră, în timp ce eu şedeam 
pe pat. „Veştile nu-s tocmai rele, m-a anunţat. Aviatorii englezi 
fac minuni.” Mi-a citat numărul aparatelor de zbor doborâte, 
lucru care ne-a binedispus şi pe unul şi pe celălalt. Mi-a dat de 
asemenea de ştire că englezii bombardaseră Cherbourgul, ceea 
ce nu îi plăcea decât pe jumătate. „Din punct de vedere militar, 
era, desigur, o necesitate. Ar fi însă păcat ca poporul nostru să 
nu mai ştie care-i adevăratul duşman...” Mi-a pus apoi câteva 


întrebări legate de obârşia mea şi de părerile mele. Cu discreţie. 
Ştiam prea bine că mă supunea unui fel de examen de 
admitere, dar a făcut-o în cadrul unei discuţii amicale, ca între 
prieteni care caută se cunoască mai bine. 

Unul dintre răspunsurile mele l-a făcut să tresară, poate 
pentru că întrebuinţasem o formulare stângace. 

Îi spusesem că veşnica dihonie dintre nemți şi francezi mă 
lăsa nepăsător sau că, oricum, nu era în stare să-mi dea 
insomnii. Prin tradiţie, la mine în casă se studiau simultan 
franceza şi germana, şi asta de când un stră-străbunic se 
căsătorise cu o vântură-lume bavareză. Aşa că preţuiam cele 
două culturi în egală măsură. 

Ba chiar mi se pare că am zis, lăsându-mă târât de cuvinte 
şi, oarecum, pe de lături de ceea ce gândeam, că vorbele 
„ocupaţie” şi „ocupant” nu-mi stârneau aceeaşi reacţie imediată 
de revoltă pe care l-ar fi putut-o trezi într-un francez. Veneam 
dintr-o zonă a lumii în care, de-a lungul istoriei, stăpânirile se 
succedaseră şi în care străbunii mei ocupaseră, secole de-a 
rândul, mai mult de jumătate din bazinul mediteraneean. Ceea 
ce nu puteam suferi, în schimb, era ura de rasă şi discriminarea. 
Asta-mi era moştenirea. 

Asta-mi era patria. 

Am urât nazismul nu din ziua în care s-a năpustit asupra 
Franţei, ci din aceea în care a invadat Germania. L-aş fi detestat 
tot atât de mult dacă s-ar fi născut în Franţa, în Rusia sau în 
propria mea ţară. 

Atunci Bertrand s-a ridicat şi mi-a strâns mâna pentru a doua 
oară. Rostind cu voce joasă un laconic „Am priceput!”, fără să 
mă privească, de parcă s-ar fi adresat nu ştiu cărei autorităţi 
nevăzute. Tot nu-mi spusese nimic despre activitatea lui, despre 
organizaţia lui — în cazul că va fi avut una — sau despre ceea 
ce aştepta de la mine. De data asta nu mi-a mai spus nici dacă 
avea de gând să mă mai viziteze. 

Aşa cum puteţi observa, primii mei paşi în Rezistență au fost 
cam lipsiţi de vlagă. 

A revenit după vreo lună. Când i-am reproşat delicat că nu- 
mi dăduse nici o veste, a surâs mulţumit, după care a scos din 
buzunar un pachet de hârtiuţe albăstrui, încă nu aflasem că li se 
zice fluturaşi. Mi-a dat unul să-l citesc. Pe el scria, simplu: „Pe 1 
noiembrie, un aviator francez liber a doborât un hidroavion 


german. Tu de care parte eşti?” În josul paginii, la dreapta, se 
găsea cuvântul „Libertate!”, între ghilimele şi cu semnul 
exclamării, ca să fie limpede că nu era vorba doar de un strigăt, 
ci şi de o semnătură. 

„Ce părere ai?” 

În timp ce îmi căutam cuvintele, a adăugat de îndată: „Şi 
ăsta nu-i decât începutul!” 

Apoi mi-a explicat cum trebuia să procedez. Să strecor pe 
şest hârtiuţele în cutiile de scrisori sau pe sub uşi, peste tot. 
Însă nu şi la facultate, nu încă, şi nici în cartierul meu, ca să nu 
atrag atenţia. Trebuia să privesc această primă misiune ca pe 
un antrenament. Cel mai important era să nu las urme. „Sunt o 
sută de fluturaşi, îi vâri în buzunar, îi răspândeşti până la ultimul 
Şi, cu precădere, nu aduci niciunul cu tine acasă. Ba da, poţi să 
păstrezi unul, unul singur, şi să-l murdăreşti, ca şi cum l-ai fi 
găsit pe stradă. Cei pe care nu izbuteşti să-i plasezi, aruncă-i.” 

l-am urmat întocmai instrucţiunile, iar lucrurile n-au mers 
prea rău. Bertrand avea să-mi aducă, în mai multe rânduri, 
fluturaşi sau fracturi, cu texte mai ample. Trebuia fie să le 
distribui, fie să le afişez pe ziduri. Ceea ce nu-mi convenea prea 
mult, pentru că era nevoie de lipici şi, oricât de îndemânatic ai fi 
fost, tot te mânjeai pe mâini şi pe haine, din cap până-n 
picioare. Aşa încât, dacă te prindeau, aveai probele delictului la 
purtător. Deşi nu prea-mi plăcea chestia asta, o duceam la- 
ndeplinire fără mofturi. În materie de propagandă, am făcut cam 
tot ceea ce se putea face, inclusiv scrisul cu cretă, pe furiş, pe 
zidurile oraşului. Dar şi asta lăsa urme, pe mâini şi în fundul 
buzunarelor. 

Când te gândeşti că, atunci când am sosit în Franţa, îmi 
jurasem nici măcar să nu citesc ziarele! Mă cam grăbisem. Prin 
naştere şi prin educaţie nu puteam să rămân nepăsător la ceea 
ce se întâmpla. A fost însă nevoie şi de anumite împrejurări 
prielnice. După cearta din braserie, cum am mai spus, eram 
hotărât să nu mă mai las niciodată târât în astfel de discuţii şi 
mă pregăteam să iau nişte decizii grave... In acea clipă a apărut 
Bertrand. Întâmplarea, nu-i aşa? Sau, dacă vreţi, Providența. Ar 
fi putut să nu apară, iar eu mi-aş fi petrecut lunile următoare 
cufundat în studiu. Uite însă că a trebuit să fie acolo, în bistrou, 
la masa vecină, a trebuit să ne-audă conversaţia, să mă 
urmărească şi să găsească cuvintele potrivite ca să mă 


„înregimenteze”. Cu menajamente. În caz că m-ar fi întrebat 
dacă vreau să mă înrolez, mi-aş fi luat un răgaz de gândire şi 
poate că aş fi sfârşit prin a spune nu. S-a purtat însă cu atâta 
dibăcie, încât nu mi-a dat prilejul să mă întreb, răspicat, vreo 
clipă: să intru sau nu în Rezistență? 

Cu el, lucrurile evoluau fără să prinzi de veste. 

Odată, pe vremea când îmi trecusem deja pe răboj o serie 
întreagă de mici operaţiuni, a trecut pe la mine, am sporovăit de 
una de alta, iar apoi, în prag de plecare, mi-a spus: „Ar fi bine 
ca, atunci când o să le vorbesc despre tine camarazilor, să nu-ţi 
pomenesc numele adevărat. Cum ai vrea să-ţi zicem?” Părea că 
scormoneşte după un nume. De fapt, aştepta o sugestie din 
partea mea. l-am spus: „Baku”. De-acum, aveam un nume de 
luptă. 

Da, Baku, precum oraşul. Dar fără nici o legătură cu el. Este, 
de fapt, un nume de alint pe care mi-l dădea bunicul Nubar. El şi 
nimeni altcineva. La început, îmi spunea „Abaka”, ceea ce, în 
armeană, înseamnă „viitor”. 

Un alt fel de a spune câte speranţe îşi sădea în mine. 

Şi el! Apoi, din dezmierdare în dezmierdare, numele s-a 
transformat în „Baku”. 

Pe-atunci, în reţeaua condusă de Bertrand, toată lumea avea 
un nume de luptă şi îndatoriri precise. Perioada de bâjbâială cu 
fluturaşi şi măzgăleli pe pereţi se încheiase, treceam la o etapă 
superioară, urma să avem în curând propriul nostru ziar, un ziar 
adevărat, tipărit şi difuzat lunar, sau poate chiar mai des, dacă 
evenimentele o cereau. 

Titlul lui era Libertate! Tot acesta era şi numele reţelei. În 
acele timpuri întunecate şi triste, aveam nevoie de o firmă cât 
mai luminoasă. 

La primul număr, a trebuit să preiau marfa de la Lyon, dintr- 
un apartament pricopsit din centrul oraşului. Eram însoţit de un 
camarad. De Bruno, fiul patronului braseriei, un flăcău zdravăn, 
atins de calviţie înainte de vreme, cu nasul pocit ca al unui 
boxer, lângă care aveam un absurd sentiment de siguranţă. 

Incepând cu al doilea număr, am găsit altă metodă de 
distribuţie. Un camion pentru bere avea să transporte teancurile 
de ziare până la crâşma Ballon d'Alsace. Era o găselniţă. 

Ajungeam la bistrou... Folosesc pluralul pentru că, în afară 
de mine, Bertrand mai recrutase la Montpellier încă trei 


studenţi. Un grup mic şi eficient, care însă avea să se destrame 
prea curând. Ajungeam deci la bistrou, Bruno ne făcea semn, 
coboram în pivniţă, luam fiecare câte treizeci sau cincizeci de 
exemplare, şi ieşeam cu aerul că nimic nu s-a-ntâmplat. 

Sistemul acesta meşteşugit avea să funcţioneze fără cusur 
preţ de mai bine de un an. La universitate şi aproape peste tot 
în oraş, auzeam vorbindu-se despre Libertate! Oamenii îi 
comentau articolele şi se întrebau unii pe alţii dacă primiseră 
ultimul număr în cutia de scrisori. Opinia publică fusese 
sensibilizată. 

Era limpede. Petain era încă respectat de majoritatea 
cetăţenilor, dar nu acelaşi lucru se putea spune despre regimul 
sau miniştrii săi. Cei care îi mai luau apărarea se vedeau siliţi să 
spună că nu avea libertate de Mişcare. Şi că vârsta lui înaintată, 
precum şi numeroasele funcţii pe care le-a avut îi scuzau 
anumite rătăciri... 

Eram convins că nimeni, în afara celor din grup, nu bănuia 
cu ce mă ocup. Atât doar că, într-o zi, sosind potrivit obiceiului 
la Ballon d'Alsace să iau în primire ultimul număr din jurnal, am 
zărit camionul de bere înconjurat de trei maşini ale 
jandarmeriei. Nişte agenţi în uniformă se vânzoleau, cărând 
teancuri de ziare. 

Braseria se afla în faţa unei piaţete cu platani sub care 
patronul aşeza uneori nişte mese, atunci când era linişte şi 
vreme bună. Se putea ajunge aici pe şase străzi diferite. Dintr-o 
elementară precauţie, evitam s-o apuc mereu pe aceeaşi cale. 

În ziua aceea alesesem un drum care dădea destul de 
departe de braserie, ceea ce mi-a îngăduit să observ la timp ce 
se petrecea şi să fac cale întoarsă fără să fiu zărit. Am ţinut 
drumul drept. La început cu paşi domoli, apoi din ce în ce mai 
grăbiţi. În scurt timp, am luat-o la goană. 

Eram pătruns, în afară de spaimă şi de mâhnirea înfrângerii, 
de un sentiment de vinovăţie. Se întâmplă mereu în astfel de 
situaţii, dar pentru mine, atunci, era mai mult decât un 
sentiment nedesluşit. Mă întrebam fără încetare dacă nu cumva 
jandarmii mă adulmecaseră şi mă filaseră chiar pe mine şi dacă 
nu cumva din pricina mea fusese descoperită ascunzătoarea din 
braserie. 

De ce tocmai pe mine? Pentru că, în urmă cu doar câteva 
săptămâni, avusese loc un incident care m-a neliniştit pentru o 


clipă, dar căruia mă hotărâsem să nu-i dau importanţă. 

Intr-o după-amiază, când ieşeam din casă, am dat nas în nas 
cu jandarm în uniformă care, după toate aparențele, stătea la 
pândă. Când m-a văzut, s-a zăpăcit şi a încercat să se ascundă 
sub scară. M-am simţit nedumerit, mi-am zis că trebuia să mă 
păzesc, dar am sfârşit prin a ridica din umeri, fără să-i 
pomenesc nici lui Bruno, nici lui Bertrand despre incident. Acum, 
mă năpădiseră remuşcările. Era un adevărat chin. 

In acea zi, deci, depărtându-mă de braserie, m-am îndreptat 
spontan spre cartierul unde se găsea camera mea cu chirie, 
lângă piaţa Comediei, loc numit în Montpellier „Oul”. 

Chiar să nu fi avut nimic mai bun de făcut? De fapt, aveam 
trei opţiuni. 

Decât să fiu arestat, era mai bine să dispar brusc, să dau 
fuga la gară, să iau primul tren şi să plec unde văd cu ochii. 

Aş fi putut, de asemenea, păstrându-mi cumpătul, să mă 
întorc la mine în cameră, să mă descotorosesc de hârtiile 
compromiţătoare şi să-mi reiau viaţa obişnuită, sperând că 
nimeni nu-mi va pomeni numele şi că nu voi avea motive de 
îngrijorare. 

Mai era şi soluţia de mijloc: să trec pe-acasă, să-mi pun 
ordine în lucruri, să-mi iau câteva bulendre de care s-ar fi putut 
să am nevoie, să-i spun proprietăresei, doamna Berroy, că 
fusesem poftit de nişte prieteni la ţară. Soluţia asta mi-ar fi 
îngăduit să plec şi să revin după câteva zile, fără să trezesc 
suspiciuni printr-o dispariţie precipitată. 

Până la urmă, am ales această ultimă atitudine — aflată la 
jumătatea drumului între panică şi nădejde exagerată. Ca să-i 
îngreunez misia celui care m-ar fi urmărit, am tot schimbat 
direcţia şi am ocolit Oul... 

La câţiva paşi de mine, văd că un jandarm în uniformă 
pătrunde în imobil. Abia de l-am recunoscut, din pricina unei 
tăieturi întunecate pe faţă, care urca de pe maxilar până în 
colţul ochiului. Era acelaşi jandarm ca data trecută! Fac stânga- 
mprejur şi-o tulesc spre gară. 

Unde să mă duc? Nu-mi venea în minte decât o singură 
adresă. Cea a apartamentului luxos din Lyon, unde fusesem cu 
câteva luni în urmă împreună cu Bruno să ridic ziarul. Era locuit 
de un cuplu de tineri, Daniele şi Edouard. Cu un strop de noroc, 
s-ar fi putut să mai fie acolo şi ar fi fost în măsură să mă pună în 


legătură cu Bertrand şi cu ceilalţi membri ai reţelei. 

Seara, când am ciocănit la uşa lor, să tot fi fost orele nouă. 
Cu un gest stânjenit, bărbatul mă pofteşte să intru. Îi amintesc 
de întâlnirea noastră anterioară şi îi povestesc ce mi s-a 
întâmplat. Mă aprobă dând din cap, politicos, dar cam încordat; 
grăbit să afle dacă nu cumva fusesem urmărit. Când i-am 
răspuns — „Am impresia că nu” — a făcut o figură care părea să 
spună: „Nu-i îndeajuns o impresie!” Mai amabilă, soţia lui, 
Daniele, intervine pe dată. „Să nu intrăm în panică. O să fie 
bine. Bănuiesc că nu aţi cinat încă...” La masă erau aşezate trei 
persoane. Gazdele mele şi o tânără. 

Aceasta se prezintă. Un prenume compus, pe care-l rosteşte 
împiedicat. După toate aparențele, numele ei de luptă. Mă 
recomand, la rândul meu: „Baku”. 

„Baku, ce nume frumos!”, spune amfitrioana. 

„Bunicul mi l-a ales. E diminutivul unui cuvânt care înseamnă 
„Viitor”. Era convins că, tot repetând acest nume, va amăgi 
Providența să-mi rânduiască un viitor fericit.” „Vreţi să spuneţi 
că e prenumele dumneavoastră adevărat?”, se miră invitata. 

„Nu, prenumele e fals, dar povestea mea e cât se poate de 
adevărată.” 

Preţ de câteva clipe, m-au privit fără să clipească, după care 
am izbucnit cu toţii în râs. Apoi, invitata a zis: „N-am mai râs aşa 
de câteva luni bune.” 

Şi, când spunea asta, continua să râdă. Ceilalţi se opriseră 
însă brusc. 

Până la sfârşitul cinei, conversaţia avea să se învârtă în jurul 
evenimentului central al momentului: bătălia de la Sevastopol şi 
anunţul Berlinului despre încetarea oricărei forme de rezistenţă 
rusească în oraş. 

Gazdele, în deplină înţelegere, afirmau că, în ciuda înaintării 
germane, deschiderea frontului oriental, îmbinată cu intrarea în 
război a Statelor Unite — ale cărei efecte aveau să se simtă 
grabnic —, ne îndrituiau toate speranţele. Mi s-a părut că citesc 
în câteva dintre vorbele lor nişte simpatii comuniste. Lucru care 
m-a nedumerit uşor; prietenul nostru comun, Bertrand, era 
gaullist, catolic, şi nu vorbea despre comunişti decât cu o urmă 
de suspiciune. 

De îndată ce s-a isprăvit cina, Edouard s-a retras în camera 
lui. Atunci, Daniele mi-a arătat încăperea unde aveam să dorm; 


pe pat se afla deja o pijama de-a soţului ei şi un prosop curat. 
După aceea, ne-a propus, mie şi invitatei, să bem un coniac în 
salon. 

Tânăra mă tulbura. Era mai degrabă mititică, cu păr de 
abanos, tuns scurt şi cu nişte ochi de un verde deschis, uşor 
migdalaţi, care se închideau de fiecare dată când zâmbea; un 
chip tânăr şi catifelat, dar având în jurul ochilor, atunci când se 
închideau, două pâlcuri de riduri mici, precum razele unui soare 
dublu. Mă străduiam să n-o privesc tot timpul, dar mi-era cu 
neputinţă să-mi îndrept privirile altundeva. Îmi plimbam fără 
încetare privirea de la ochi la păr şi de la păr la ochi. Răspândea 
un neasemuit amestec de siguranţă şi de gingăşie. 

Vorbea corect franţuzeşte, dar păstrând un accent mai 
apăsat decât al meu şi căruia nu-i puteam ghici obârşia. Imi 
venea s-o întreb cine este, de unde vine şi de ce se află în 
apartamentul acesta din Lyon. În situaţia în care ne aflam, nu se 
pun însă astfel de întrebări. Discutam despre mersul războiului, 
despre starea opiniei publice, despre spiritul Rezistenței, despre 
câteva acţiuni de răsunet, dar, când venea vorba despre noi, ne 
mulţumeam să ne pomenim numele de luptă. 

Şi să ghicim, îndărătul vorbelor şi al accentului, un loc de 
baştină. O ţară, o regiune, un mediu, o comunitate. 

Ajunsesem cu discuţia la bătălia pentru Africa de Nord şi la 
veştile proaspete potrivit cărora Mussolini era pe cale să intre 
triumfal în Egipt. Gazda noastră care, de câtăva vreme, 
începuse să caşte, s-a retras la rându-i. „Nu e musai să vă 
culcaţi imediat. Terminaţi-vă liniştiţi paharele.” 

lese, iar noi ne trezim fără grai. Cu neputinţă s-o luăm de la 
capăt. Şi-atunci, de parcă aş fi citit dintr-o carte, spun: „Când a 
plecat, Daniele a luat cu ea, din nebăgare de seamă, 
conversaţia.” 

Aud atunci acelaşi râs care pusese stăpânire pe vecina mea 
în timpul mesei. Vesel şi trist, deopotrivă, deschis şi rezervat. 
Ah, cea mai suavă melodie din întreg universul! Ca să nu mai 
vorbesc de ochii aceia care, din când în când, dispăreau! 

„La ce vă gândiţi?” m-a întrebat ea deodată. Mi-ar fi trebuit 
multă neobrăzare să-i răspund de-a dreptul: „La dumneata!” Era 
mai bine s-o iau pe ocolite: „Tocmai blestemam războiul. Dacă 
ne-am fi aflat în acest salon, sorbindu-ne coniacul şi sporovăind 
vrute şi nevrute, dar fără coşmarul de-afară, fără teamă, fără să 


fim hăituiţi...” „Ştiţi, dacă n-am fi fost hăituiţi, niciunul, nici 
celălalt n-am fi ajuns aici, în acest apartament, şi n-am fi băut 
împreună acest coniac...” 

Tăcere. Imi plec ochii, pentru că acum e rândul ei să mă 
privească. Mă uit în picătura cafenie de pe fundul paharului cu 
picior. 

Deodată, aceste cuvinte, cât se poate de simple: 
„Adevăratul meu nume e Clara. Clara Emden.” 

Cum să vă spun cât a însemnat pentru mine, în împrejurările 
date, această propoziţie? 

Nesocotind regulile prudenţei, intram, oarecum, într-o a 
doua clandestinitate, care ţinea de intimitate. Fiecare dintre noi 
era cufundat în fotoliu, dar, dacă ar fi fost să ne luăm după ce 
gândeam sau după priviri, stăteam ghemuiţi unul într-altul. 

Mi-am dezvăluit, la rândul meu, numele. Întregul nume. 
Precum şi o groază de chestii legate de familie, de origini, de 
studii, de aspirații. Lucruri pe care niciodată nu le spusesem în 
acest fel nimănui, nici măcar mie însumi... E drept, stăteau 
ascunse în mine şi le-am adus la suprafaţă vorbindu-i, în 
noaptea aceea, de ele. 

A vorbit şi ea. Despre sine. Despre copilărie. Despre Graz, 
oraşul austriac unde se născuse. Despre familie. 


La început, am râs împreună şi ne-am lăsat purtaţi de 
gânduri; toţi străbunii ăia cu apucături ciudate, cu îndeletniciri 
aiurite, toate acele nume care, văzute de departe, te-ndemnau 
la visare, Lublin, Odessa, Vitez, Pilsen sau Memel. Deodată, a 
schimbat subiectul. S-a apucat să vorbească despre altceva, 
despre alte locuri. 

Nu despre nişte locuri de rezidenţă sau de migraţie, ci 
despre nişte destinaţii ale întunericului. Drumurile nu mai 
mergeau de la sat la oraş, iar trenurile nu mai duceau de lao 
gară la alta. Geografia se înceţoşa, nu mai nimeream locurile şi 
nu mai percepeam chipurile, îmi închipuiam doar nişte oameni 
în uniformă şi alţi oameni în straie de deţinuţi, într-un decor de 
puşcării şi sârmă ghimpată. 

Clara nu mai ştia nimic de ai săi. 

Nu că n-am fi ştiut pe atunci de lagăre. Ziarul nostru, 
Libertate! denunta fără încetare raziile şi masacrele. Ştiam o 
grămadă de lucruri. Mai că-mi vine să spun că ştiam totul. Totul, 


dar nu esenţialul. 

Totul, cu excepţia acestei probleme nebuloase în care se 
topeau toate informaţiile, această situaţie pe care o refuzam, 
pentru că ni se părea prea monstruoasă, chiar şi pentru nazişti: 
voinţa de exterminare totală. 

Până şi Clara, care văzuse atâtea, nu vorbea despre asta. 
Pomenea despre o persecuție, cea mai sălbatică din istorie, dar 
nu amintea de „soluţia finală”. Pare-se că trebuia să ai ceva 
monstruos înlăuntrul tău ca să vorbeşti despre o asemenea 
posibilitate. 

Îşi pierduse toată familia. O pierdere în toate înțelesurile 
cuvântului; unii morţi, alţii rătăciţi prin ţinuturile groazei... Încă 
mai spera că unii dintre ei aveau să scape. 

Când i-a fost arestată familia, se afla la o prietenă catolică. A 
ascuns-o, şi apoi a izbutit s-o treacă graniţa, în Elveţia. Da, chiar 
în Elveţia. De-acolo, unde se afla în deplină siguranţă, a ales să 
vină la Lyon. N-a suportat ideea că oamenii se luptă, că rudele 
ei apropiate se prăpădesc, în timp ce ea stătea cuminte la 
adăpost. A luat legătura cu cineva din reţeaua noastră, care a 
ajutat-o să treacă graniţa. 

În noaptea când ne-am întâlnit, îşi aştepta actele de 
identitate. Unde să se ducă? Ce să facă? Ce operaţiune să ducă 
la bun sfârşit? Mărturisirile ei s-au împotmolit aici. Totul despre 
trecut, dar nimic despre viitor. Era limpede că venise din Elveţia 
liberă în Franţa ocupată, doar ca să se lupte. ; 

„Mâine, o să vină cineva să-mi dea actele. Inainte să vi le 
întocmească şi pe ale dumnevoastră, bănuiesc că o să vrea să 
vă pună câteva întrebări. Se pare că e supranumit „Jacques- 
acte-false”. 

Când ne-a bătut la uşă, la ora şapte dimineaţa, eu şi Clara 
încă stăteam de vorbă. Niciunul nu se clintise din fotoliu. 

Bărbatul voia să discute cu noi separat. Ea a plecat imediat 
după aceea. Ne-am despărţit cu două pupături colegiale pe 
obraz şi cu un tulbure „pe curând”, spânzurat de iţele 
hazardului. 


Jacques-acte-false voia să-mi facă o fotografie şi să afle 
câteva amănunte, astfel încât să-mi poată stabili noua 
identitate. Mai mult decât vârsta sau aspectul fizic, aveau 
importanţă accentul, bunăoară, sau studiile. Trebuiau luate 


serios în seamă. În plus, m-a întrebat dacă eram circumcis. 

Şi-a notat câte ceva pe un carneţel. După care a dispărut. S- 
a întors după trei zile cu actele gata. Şi cu nişte lămuriri exacte 
privind viaţa mea de împrumut. 

Eram,  pasă-mi-te, născut la Beirut, în nouă sute 
nouăsprezece, dintr-un tată ofiţer al armatei franceze şi dintr-o 
mamă musulmană. Ceea ce ar fi putut explica diferitele mele 
particularităţi. Nume: Picard; prenume: Pierre Emile. Alegerea cu 
adevărat genială a fost cea a profesiei: electrician, mai precis 
„depanator de instrumente medicale”. Îmi găsise şi un 
angajator. Un tip din Toulouse, atras în Rezistență, fabricant de 
aparate electronice pentru spitale şi cabinete medicale, care era 
gata să declare că locuiam la el şi că trebuia să mă deplasez 
mereu după clienţi, în tot sudul Franţei, ca să repar instrumente, 
să le asigur controlul şi întreţinerea. O acoperire ingenioasă pe 
care trebuia s-o fac cât mai credibilă: m-am dus să-mi văd 
patronul, care m-a iniţiat profesional în privinţa funcţionării 
aparatelor şi care m-a sfătuit să le-nvăţ pe de rost modul de 
folosire. 

Cel care avusese ideea acestei acoperiri era însuşi Bertrand. 
Impresionat, pare-se, de eficienţa acţiunii mele de la 
Montpellier, dar şi de felul cum reacţionasem în faţa pericolului, 
hotărâse că eram cât se poate de potrivit pentru rolul de agent 
de legătură. Adică de curier, ca s-o spun mai de-a dreptul. 

Ce sarcini aveam, de fapt? Trebuia asigurată comunicarea 
între conducătorii naţionali ai reţelei, responsabilii regionali şi 
diferitele grupuri izolate de luptători. 

Trebuia să fie transmise ordinele, directivele, cererile, 
informaţiile, documentele, actele false şi, uneori — deşi mai rar 
— câte-un pistol sau un încărcător; era nevoie, prin urmare, de 
nişte tineri de încredere, plini de râvnă şi descurcăreţi. Pentru 
mine, care păream să întrunesc aceste trăsături, Bertrand se 
gândise la acoperirea ideală. Puteam, astfel, să brăzdez ţara tot 
anul, cu o servietă plină de prospecte şi instrucţiuni de folosinţă. 
Ca să am cât mai mulţi sorţi de izbândă, la fiecare deplasare 
găseam câte un cabinet medical unde aş fi putut să fac o 
verificare a aparaturii. Mi se-ntâmpla chiar, destul de des, să fac 
nişte reparaţii de-adevăratelea. 

Mărturisesc că sistemul mergea ca uns. Când aveau o 
misiune importantă, mie mi-o încredinţau, lui Baku. 


Nu, nu lui Picard, lui Baku. Cel dintâi era numele meu oficial, 
iar în public aveau grijă să mă cheme doar aşa. Când se vorbea 
însă despre mine în sânul organizaţiei sau într-un document, 
Picard era strict interzis, pentru că nimănui nu-i era dat să ştie 
că Picard era de fapt Baku, legendarul Baku... 

Exagerez, oarecum. În grupul nostru restrâns, se crease însă 
o mică legendă: Baku era în stare să transmită orice plic oricărui 
destinatar, putea să străpungă orice filtru de control, cu o floare 
între dinţi. 

Cam ca Gavroche. 

Aşa stând lucrurile, să redăm pretinselor mele isprăvi 
dimensiunea cuvenită: n-am luat niciodată parte la o luptă 
adevărată. De altfel, nu eram niciodată înarmat, asta n-ar fi 
făcut decât să-mi pună în pericol deplasările. lată de ce, atunci 
când m-aţi întrebat, ieri, dacă am luat calea armelor, n-aveam 
cum să răspund, cu mâna pe inimă, „da”. N-am luat nici măcar 
drumul maquis-ului, nu asta e expresia potrivită. Am luat mai 
degrabă trenul! 

Uneori, mi se pare că am petrecut războiul în tren, cu geanta 
în mână... De fapt, eram un poştaş, un plicar, un curier din 
umbră. 

Cu toată modestia, cred însă că misiunea mea era utilă. Mi 
se potrivea. În pofida năzuinţelor tatălui meu, nu am ştiut 
niciodată s-o fac pe conducătorul sau pe eroul. N-am fost 
niciodată altceva decât un băiat silitor şi meticulos. Un truditor 
al Rezistenței. 

Ştiţi, e nevoie şi de-ăştia... 

Dacă v-ar cuprinde dezamăgirea, v-aş înţelege. Câte alte 
persoane nu v-ar putea înşira povestiri înălţătoare. Eu, unul, n- 
am fost implicat decât într-o singură acţiune cu adevărat 
impresionantă, una dintre cele mai eroice ale vremii. Nici aici n- 
am fost însă decât un beneficiar, pentru că n-am îndeplinit nici 
cel mai mărunt rol. ltă de ce v-aş ruga să nu mi-o treceţi pe lista 
de izbânzi. 

Se-ntâmpla în octombrie patruzeci şi trei. De mai bine de 
cincisprezece luni, îmi făceam fără greş munca de curierat. 
Bertrand, pe care-l întâlnisem la Marsilia, îmi încredinţase un 
plic care trebuia dus de urgenţă la Lyon, unui fost ofiţer de Stat 
Major, recent trecut în rândurile Rezistentei. Cred că mesajul 
venea din Alger, unde se afla pe atunci generalul de Gaulle. 


Sosind la adresa indicată, n-am observat nimic neliniştitor. 
Am apucat-o, deci, pe scări. Treptele erau acoperite cu un covor 
roşu-grena, pe care am descoperit urme de noroi. 

Nimic neobişnuit, câtă vreme în ziua aceea plouase. Cu toate 
acestea, aşa cum procedam adeseori, mi-am luat o măsură de 
prevedere de rutină. Ofiţerul locuia la etajul trei. M-am oprit la 
cel de-al doilea, am scos plicul din geantă şi l-am strecurat sub 
un preş; după ce aveam să verific dacă am cale liberă, îl puteam 
recupera în câteva clipe. 

De data aceasta, calea nu era liberă. Bărbatul care mi-a 
deschis purta uniforma Miliției. Şi avea un pistol în mână. 

„Doctorul e aici?” „Ce doctor?” „Doctorul Lefèvre. Am venit 
să repar cardiograful. Mă aşteaptă.” „Nu e nici un doctor Lefèvre 
aici.” „Da? Mi s-a spus că e la etajul trei, la numărul zece.” „Aici 
e numărul opt.” „lertaţi-mă, m-am înşelat...” 

Am crezut că o să scap basma curată. Chiar şi atunci când 
bărbatul mi-a cerut să deschid geanta. 

Ştiam că nu conţine nimic compromiţător. În timp ce arunca 
o privire somnoroasă peste prospecte, o voce dinăuntru a 
strigat: „Adu-l încoace!” 

Aş fi putut încerca s-o iau la fugă. Era mai înţelept însă s-o 
fac pe nevinovatul până la capăt. Am intrat. 

Ofiţerul, pe care tocmai îl zărisem, era aşezat într-un fotoliu, 
cu mâinile legate şi cu o ţeava de pistol lipită de ceafă. 

„Îl cunoaşteţi?” „Nu, nu l-am văzut niciodată.” 

Nu minţea. Probabil că nici măcar nu m-aştepta şi nu ştia 
decât foarte vag cine eram. Cum ciocănisem însă la uşă, 
milițienii n-aveau chef să creadă că fusese o simplă greşeală. 

Eu şi ofiţerul am fost duşi într-o temniţă unde se mai aflau 
vreo treizeci de deţinuţi. Câteva feţe mi se păreau cunoscute, 
dar m-am purtat de parcă toţi ar fi fost nişte străini, iar eu — cu 
desăvârşire nevinovat. 

Fuseserăm înhăţaţi de Gestapo. 

Mă aşteptam la un interogatoriu în toată regula şi îmi 
puneam neîncetat întrebarea pe care şi-o pun toţi cei aflaţi în 
această situaţie, şi care mă răscolise de mii de ori începând cu 
momentul când mă alăturasem mişcării clandestine: sunt oare 
în stare să-mi ţin gura sub tortură? Sunt capabil să nu dezvălui 
zecile de adrese pe care le cunoşteam, distrugând astfel toată 
reţeaua şi făcând să fie arestaţi sute de tovarăşi de-ai mei? 


Deodată, memoria mea, care mi s-a părut mereu un aliat de 
nădejde în viaţă, îmi devenea duşman. 

Cum să fac s-o înăbuş, s-o golesc, să fac tabula rasa? N- 
aveam decât o cale de apărare: să neg totul. 

Eram reparator de aparate medicale, şi cu asta, basta. 

Aparatele se defectau adesea din pricina întreruperilor de 
curent, aşa că aveam mult de lucru. Desigur, ar fi putut să-mi ia 
urma, să ajungă până la patronul meu din Toulouse şi să încerce 
să-l descoasă. Nu eram însă atât de important încât să fie 
nevoie să bată atâta cale. 

Am dormit o noapte în arest, iar a doua zi după-amiază vreo 
cincisprezece dintre noi au primit ordin să urce într-o dubă. 
Prespun că urma să fim duşi la interogatoriu. N-am ajuns 
niciodată. 

După doar câteva minute de la plecare, s-au auzit 
împuşcături. La Lyon, în plin oraş, duba era atacată de către 
nişte „rezistenţi”. Mai târziu, aveam să aflu şi alte detalii. De- 
atunci nu ţin minte însă decât împuşcăturile continue, 
deschiderea portierei şi vocea care striga: 

„Sunteţi liberi! Fugiţi! Luaţi-o care încotro!” 

Am ieşit, am fugit, aşteptându-mă la fiece pas să fiu secerat 
de o salvă. N-a fost nici o salvă. M-am adăpostit preţ de câteva 
secunde într-o biserică şi apoi m-am îndreptat spre o stradă 
circulată. Scăpasem basma curată. Pentru o vreme. Asta pentru 
că-mi fuseseră confiscate toate actele şi pentru că nu ştiam la 
ce adresă aş fi putut să mă duc fără să-mi pun în pericol 
corespondenţii. 

Fiindcă păstrasem, din fericire, nişte bani ascunşi în ciorap, 
am intrat într-un mic restaurant, hotărât să comand o masă pe 
cinste. Cu burta plină, îmi spuneam că viitorul o să-mi pară mai 
puţin întunecat. 

Eram singurul client, fiindcă nu se făcuse ora de masă. Era 
prea târziu pentru prânz şi uşor prea devreme pentru cină. Am 
luat, totuşi, unul dintre meniurile aşezate pe un bufet, în 
preajma intrării, şi am început să-l consult. Atunci când patronul 
s-a îndreptat spre mine, alesesem deja trei feluri cu nume 
promițătoare. 

„AŞ fi dorit să iau cina, am sosit cumva prea devreme?” „E 
deschis.” „Perfect. Aş vrea...” Am  înşirat cu delectare 
minunăţiile care mă ademeneau. Patronul m-a ascultat fără să 


mă întrerupă, dar şi fără să-şi ia vreo notă. Afişa un surâs 
mulţumit, de parcă s-ar fi simţit măgulit de simpla enumerare a 
acelor feluri. Când am isprăvit comanda, era tot acolo, cu 
acelaşi zâmbet pe chip. Ca să grăbesc lucrurile, mi-am dres 
vocea şi am spus: „Asta-i tot!” 

Bărbatul a tresărit şi s-a întins de spate, ca şi cum ar fi luat 
poziţia de drepţi ca să raporteze. 

„N-am mai primit marfă de patru zile. N-am decât supă de 
linte şi pâine veche.” 

Părea atât de abătut, încât m-am simţit dator să-l 
îmbărbătez: „Perfect, o supă e tot ce-mi doream.” 

Doar nu era să mă ridic şi să plec! i 

A sosit şi supa, aburindă. O adulmec. lau prima lingură. Intr- 
adevăr, era linte, dar nu orice fel de linte, ci din aceea cu 
chimen! Presărată din plin cu praf de chimen. Ciudat, mi-am 
spus. Să fie oare vreo rețetă lyoneză? Nu, gustul ăsta nu lasă 
nici o îndoială, ştiu exact de unde vine. Simt nevoia să-l descos 
pe patron. 

Mă pregătesc să-l chem, dar mă răzgândesc. Ce-aş fi putut 
să-i spun? Că am regăsit în supa lui aromele ţării mele? Care 
tară? Când am părăsit-o? De câtă vreme sunt la Lyon? Nu, nici 
vorbă. Dacă trebuie evitat ceva, pentru un fugar fără acte în 
situația mea, atunci asta e discuţia cu necunoscuţii! Mai ales pe 
tema identității mele. Îmi stăvilesc deci întrebările şi mă 
multumesc să-mi degust supa, muind înăuntru coltuce de pâine 
uscată. 

Patronul pleacă, dar apare nevastă-sa, un pic mai târziu, să- 
mi ia farfuria. O golisem şi o curățasem atât de temeinic, încât 
strălucea. Femeia o ia şi, apoi, fără să mă întrebe, o aduce din 
nou plină. 

„Mulţumesc, e delicioasă!” „E-o reţetă de la mine din sat”, 
spune ea. Doamne! Vorbeşte cu acelaşi accent ca şi mine! 

Accentul din Străvechiul inut. Tare îmi vine s-o întreb 
despre ce sat e vorba... Nu, nu se cuvine, trebuie să mai amân 
câtăva vreme. Aşa că repet, cu o voce cât se poate de 
nepăsătoare: „Mulţumesc, e delicioasă!” 

Şi mă pun de-ndată pe mâncat, cu privirea aţintită în fundul 
farfuriei, aşteptându-mă să se întoarcă la bucătărie. Nici nu se 
clinteşte. Stă acolo, privindu-mă insistent. Sunt convins că 
pricepuse totul. Adică de unde veneam şi de ce nu îndrăzneam 


să scot o vorbă. 

Deodată, ridic ochii. Mă mângâia cu privirea, plină de o 
duioşie fără seamân. Nimeni nu zbovise asupra mea cu o astfel 
de prelungă căutătură maternă. Imi venea să-i plâng pe umăr. 

Apoi, de parcă mi-ar fi auzit întrebările nerostite, a glăsuit. 
Pe vremuri, soţul ei fusese militar, în armata Levantului, sub 
generalul Gouraud. Tabăra lor se afla în preajma satului ei. El 
venea uneori să cumpere ouă de la ferma părinţilor ei. Din când 
în când îşi vorbeau Şi îşi făceau semne. S-au căsătorit imediat 
după război şi au trăit zece ani la Beirut, după care, în nouă sute 
douăzeci şi opt, s-au stabilit în Franţa şi au deschis acest 
restaurant... 

In timp ce vorbea, nu încetam să-mi repet: această femeie şi 
soţul ei ar fi putut fi părinţii lui „Picard”, părinţii mei pseudonimi, 
părinţii mei de împrumut! 

Aveam un nod în gât, de parcă eram un ţânc cuprins de-o 
vrajă. Continuam să nu spun nimic, să nu dezvălui nimic, dar 
ochii mei n-o mai ocoleau, lăsându-se prinşi în privirea acestei 
mame de-o zi. Dacă m-ar fi iscodit, i-aş fi povestit totul. N-a 
întrebat însă nimic, îngânând doar un tradiţional: „Domnul să te 
aibă în pază!” După care a dispărut. 

N-avea să mai apară. Până la încheierea mesei, m-a servit 
doar soţul ei. Avea şi el un surâs complice, dar n-a rostit nici un 
cuvânt. Femeia aceea, însă, apariţia aceea grăbită, mă 
transfigurase. Nu mai eram un fugar, nu mă mai simţeam 
hăituit, pluteam undeva deasupra spaimelor clipei, mult 
deasupra propriei mele fiinţe; din clipă în clipă, orizontul meu se 
lărgea. 

Ba chiar ajunsesem să-mi spun că lucrurile nu stăteau prea 
rău. Eram urmărit, fără îndoială, dar asta se-ntâmpla tocmai 
pentru că eram liber! Dis-de-dimineaţă mă aşteptam la tot felul 
de grozăvii, la tortură, umilinţă şi moarte, în vreme ce acum, 
seara, eram liber şi stăteam aşezat într-un restaurant, 
comandam, beam, mâncam şi savuram. Ca să nu mai vorbesc 
de faptul — mai important decât toate acestea, mult mai 
important — că eram, dacă aş putea să mă exprim aşa, pe cale 
să câştig războiul. Tocmai aflasem că fusese eliberată Corsica; 
în Italia, Mussolini fusese răsturnat şi întreaga ţară se alăturase 
taberei aliaţilor, declarând război Germaniei naziste; la Răsărit, 
ruşii reluaseră ofensiva, recuceriseră Caucazul şi înaintau spre 


Crimeea; cât despre americani, ei îşi desfăşurau pe toate 
fronturile formidabila maşină de război; iar pe țărmurile Angliei 
era pregătită debarcarea. În Franţa, opinia publică înclina 
majoritar în favoarea noastră; atât doar că lumea mai manifesta 
o oarecare indulgență faţă de bătrânul mareşal; încă îi mai aflau 
scuze, dar nimeni nu-l mai urma; iar Rezistenţa devenea din zi 
în zi mai puternică şi mai cutezătoare; dovadă şi această 
acţiune răsunătoare în urma căreia fusesem eliberat... 

La sfârşitul mesei, când am comandat cafeaua, eram alt om, 
un cuceritor demn de strămoşii săi, care fredona cu buzele 
strânse. Copleşit de bucuria libertăţii... 

Aş fi vrut să rămân pe veci în acel mic restaurant. 

Mi se părea că sunt în desăvârşită siguranţă. Ar trebui de 
asemenea spus că nu ştiam unde să mă duc sau la ce uşă să 
bat, fără să pun în pericol ansamblul reţelei. 

Nici măcar trenul nu mai puteam să-l iau; fără acte, n-aş fi 
putut să trec nici măcar de primul control. 

Credeţi în ursită? Sau în Providenţă? Noi avem mai multe 
proverbe care spun că moartea vine doar când uleiul din opaiţ s- 
a sfârşit, sau ceva de felul ăsta. 

E de presupus că în opaițul meu mai era ceva ulei. Pe cine 
credeţi că văd la ieşirea din restaurant? Pe Jacques! Jacques- 
acte-false! Ochii noştri se întâlnesc, apoi se ocolesc. În ai lui, un 
licăr de uimire, în ai mei — un fulger de bucurie. O iau pe 
urmele lui. Nu s-a dus prea departe. Işi avea „atelierul” la etajul 
doi al clădirii de lângă restaurant. Acolo, opt persoane lucrau în 
foc continuu. N-a fost nevoie să-i explic în ce situaţie mă aflam, 
ştia deja tot. Fusesem recunoscut Când am ieşit din dubă, dar, 
în plină acţiune, comandoul nu avusese timp de mine. Jacques 
bănuise că nu am ajuns departe. 


Ca să pot pleca din nou pe drumuri, aveam, bineînţeles, 
nevoie de alte acte, de o nouă identitate. Deodată însă, 
salvatorului meu i-a venit o idee mai bună: să mă angajeze. 
Avea mult mai mult de lucru decât putea să ducă la bun sfârşit. 
Incepuse de unul singur. Acum era ajutat de şapte ciraci, de 
toate vârstele. Unul în plus ar fi fost binevenit. „Cu condiţia să 
n-ai scris de medic.” M-a pus la încercare. Mi-am dat toată 
silinţa. 

Se pare că aveam nişte remarcabile calităţi de falsificator. 


„Dar şi, din păcate, nişte principii morale prea rigide ca să-ţi 
îngăduie să le fructifici pe timp de pace. Nimeni nu-i perfect.” 
Sunt chiar vorbele lui Jacques. 

M-a învăţat o sumedenie de lucruri, dar aş fi vrut să mă 
lipesc de şi mai multe, chiar şi de umorul lui sec. 

O să-mi amintesc mereu cu emoție de atelierul de falsificat 
acte. Părea un soi de furnicar tăcut, al cărui rol era de 
neînlocuit. Nu însemna doar falsificare de documente, ci şi 
inventarea unui întreg univers paralel, care trebuia gestionat şi 
făcut credibil în ochii unui duşman atotputernic. Fără sârguinţa 
chiţibuşară a lui Jacques şi a complicilor săi, nici o acţiune de 
rezistenţă nu ar fi fost posibilă, iar ideea unei organizaţii 
clandestine ar fi fost de neimaginat. Cu toate acestea, numele 
lor au rămas necunoscute. Cum puteţi explica faptul că nişte 
oameni se dedică pe de-a-ntregul unei sarcini atât de ingrate, 
pentru care îşi riscă viaţa în fiece clipă, fără să nutrească 
speranţa unui beneficiu material sau moral cât de mărunt? Unii 
dintre ei nici măcar nu credeau în Dumnezeu, ca să poţi zice că 
sperau într-o recompensă în viaţa de apoi. 

Dacă sunt mândru că am făcut parte din grupul lor? 

Da, chiar sunt mândru de asta, nu mă simt deloc stânjenit s- 
o spun! 

Atunci când, după război, mă întâlneam uneori cu cineva 
interesat de acest aspect discret al Rezistenței, petreceam ore 
în şir explicându-i în detaliu tot ceea ce făcusem. 

Dimpotrivă, eram iritat atunci când mi se cerea, pentru a 
suta douăzeci şi şasea oară, să-mi istorisesc „glorioasa” 
evadare. Ce mare lucru făcusem, la urma urmei? O goană de 
şaizeci de metri, o masă  îndestulătoare, o întâlnire 
providenţială, iată de ce devenisem erou! În schimb, miile de 
situaţii când mi-am riscat viaţa cu un condei de copist în mână 
sau ducând un mesaj... 


După cum puteţi băga de seamă, am rămas filosof. 

O mie de isprăvi bagatelizate, o singură ispravă umflată de o 
mie de ori; una peste alta, ăsta-s eu! 

Din păcate, n-am mai revăzut niciodată acel cuplu care ţinea 
restaurantul cu supă de chimen. La-nceput nu părăseam 
atelierul, mi se aducea de mâncare şi dormeam chiar acolo; 
după câteva luni, am reînceput să ies în oraş şi să mă aventurez 


timid pe străzi. 

Intotdeauna făceam însă un ocol ca să nu trec prin faţa 
restaurantului, în vremurile acelea şi fiind în situaţia în care mă 
băgasem, dacă nutream vreo afecţiune pentru cineva, era mai 
bine să-l evit, ca să nu-i pricinuiesc neplăceri. Am trecut pe- 
acolo de-abia după Eliberare. Restaurantul era închis, pare-se că 
de luni întregi. Un vecin mi-a spus că „locotenentul” se întorsese 
acasă, la Grenoble... 

Eu, în schimb, am rămas la atelierul de falsificat acte. Fără 
să mă clintesc, până la Eliberare. Pe care am sărbătorit-o 
desfăcând câteva sticle de şampanie; încrezător, Jacques le 
pusese la rece cu câteva săptămâni înainte. In toată fericirea 
noastră era şi o umbră de tristeţe. Odată cu sfârşitul 
clandestinităţii se încheia şi frumoasa noastră aventură. Nu ai 
prea des ocazia în viaţă să fii băiat rău pentru o cauză bună. 

După aceea, m-am dus la Montpellier. Dar nu de îndată; 
Bertrand m-a ţinut pe lângă el preţ de trei luni, la Lyon, pentru 
diferite misiuni. Când am ajuns, în cele din urmă, mi s-a părut că 
trăiam, oarecum, o primă întoarcere acasă. Eram nerăbdător să 
revin într-un loc unde vieţuisem înainte de război, pe vremea 
când nu eram încă Baku. 

Între timp, desigur, primisem nişte veşti. Ştiam că Bruno şi 
tatăl lui, arestaţi cu ocazia întâmplării cu camionul de bere, nu 
petrecuseră decât vreo două luni la închisoare. Au fost însă 
prinşi din nou, un an mai târziu, pentru fapte mai grave, şi 
deportaţi. Tatăl s-a întors, dar Bruno, nu. Piaţeta de lângă 
braserie îi poartă astăzi numele. 

Acesta a fost primul loc unde m-am dus. Văzându-mă, 
patronul m-a strâns îndelung la piept, de parcă aş fi fost un alt 
fiu regăsit. Până atunci, doar dădusem mâna de două sau de 
trei ori, nici nu mai ţineam minte să-i fi vorbit, poate doar ca să- 
mi comand berea sau ca să cer nota de plată. Soţia îi murise şi 
ea în timpul războiului. Poate că presimţise că feciorul nu avea 
să i se mai întoarcă. 

După ce am părăsit braseria, m-am dus la femeia care mă 
găzduise, doamna Berroy. La rândul ei, m-a strâns în braţe. Mi-a 
adus la cunoştinţă poveştile care circulau în oraş pe seama mea; 
lucru care avea să mi se confirme mai târziu, în aceeaşi zi, 
atunci când m-am dus la facultatea de medicină. Nu ştiu dacă se 
datora dispariţiei mele neaşteptate, originilor mele, sau poate 


vreunei potriviri de zvonuri şi de întâmplări, dar toată lumea 
părea convinsă că numitul Ketabdar ajunsese un erou al 
Rezistenței. Mi se atribuia un întreg palmares de glorioase fapte 
de arme, dintre care numai unele erau născocite, celelalte, 
majoritatea, fiind întemeiate pe fapte reale, dar în care rolul 
meu fusese sporit peste măsură. 

Revenind la doamna Berroy, odată isprăvite efuziunile, ea a 
mărturisit că era uimită că nu fusese niciodată întrebată despre 
mine, în ciuda a tot ce se povestea în oraş despre isprăvile 
mele. 

„Nreţi să spuneţi că nimeni n-a scotocit vreodată pe-aici 
după ce-am plecat?” „Nimeni.” „Nici Miliția, nici Jandarmeria, 
nici nemţii?” „Nimeni, precum ţi-am spus! Lucrurile dumitale 
sunt rânduite toate în pivniţă şi nimeni nu s-a atins de ele. A 
trebuit doar să le iau de-acolo, ca să pot închiria camera, sper 
că înţelegi...” 

Pentru mine, asta însemna că autorităţile, cel puţin, nu se 
înşelau în privinţa importanţei mele sau, ca să fiu mai exact, a 
lipsei mele de importanţă. Pentru gazda mea însă, dacă e să mă 
iau după tonul insinuărilor ei, tocmai aici se afla dovada cea mai 
sigură a legendarei iscusinţe cu care fusesem aureolat. Baku, 
cel cu neputinţă de prins. 

O să-mi spuneţi că, totuşi, a existat jandarmul acela care 
pătrunsese în clădire în ziua când am fugit. 

Exact, ajung şi aici. V-am povestit oare că doamna Berroy 
avea o fată, Germaine, o roşcată destul de atrăgătoare, dar care 
n-avea o reputaţie dintre cele mai bune? Nu, n-am pomenit-o. 
Sfiala mea de levantin... 

Tovarăşii mei îmi vorbeau adesea despre ea, mă tachinau 
întrebându-mă dacă... Adevărul e că am fost mereu foarte timid 
cu femeile, şi nu m-aş fi văzut în stare să iau vreo iniţiativă. 
Uneori, când o întâlneam pe Germaine, o salutam cu un zâmbet 
politicos, pe care ea mi-l întorcea. Şi continuam să urc scara, cu 
obrajii uşor îmbujoraţi. 

În ziua aceea, doamna Berroy mi-a zis: „Ştiai că, în absenţa 
dumitale, fata mea s-a căsătorit? O să ţi-l prezint pe ginerele 
meu, care o să fie fericit să strângă mâna unui bărbat ca 
dumneata.” 

Pătrund în cameră. Urmarea e lesne de bănuit... Soţul lui 
Germaine poartă o uniformă de jandarm. 


Are o rană pe obraz, care se întinde de la falcă până în colţul 
ochiului. Se ridică şi îmi întinde mâna, iar pe faţă i se lăţeşte un 
surâs. 

„Mi se pare că ne-am întâlnit o dată sau de două ori pe 
scară. Pe vremea când îi făceam curte lui Germaine. M-aţi 
speriat foarte tare...” 

Prin urmare o luasem la sănătoasa de pomană! 

Dacă n-aş fi zărit atunci un jandarm pătrunzând în imobil, 
viaţa mea ar fi urmat un alt curs. 

Mai bun sau mai rău? Câtă vreme te afli în viaţă ca să-ţi pui 
o asemenea întrebare, înseamnă că nu putea fi în nici un caz 
mai rău. 

Am avut parte însă şi de altă surpriză. Pe când urcam scara, 
însoţit de proprietăreasă, ca să arunc un ochi nostalgic prin 
vechea mea cameră, atunci când am ajuns la o anumită treaptă, 
am fost izbit de un puternic miros de mucegai. Abia mai puteam 
să respir. 

Şi-atunci mi-am dat seama, cu un fel de uluire, că nu mai 
avusesem nici o problemă respiratorie sau pulmonară din 
momentul în care am părăsit mansarda aia. 

Cu atât mai mult cu cât nici înainte nu mă încercaseră. 

Mirosul acela de mucegăit, amestecat, aş spune, cu cel de 
cenuşă, îl adulmecasem la sosire, însă apoi, cu timpul, am 
încetat să-l mai simt. Acum, mă sufoca din nou. 

Dintr-o suflare, care mi s-a părut a fi şi ultima, i-am spus 
acelei femei cumsecade: 

„Cobor.” 

A închis uşa cu cheia, privindu-mă cu îngrijorare. 

„Văd că încă te mai chinuie crizele alea de astm.” „Din când 
în când.” „Hai, că nu eşti singurul! Tânărul care a închiriat 
camera după dumneata avea şi el astm. În vreo două rânduri, a 
fost nevoie să chem doctorul în miez de noapte. În momentul de 
faţă, camera e liberă. Dacă pofteşti, poţi să dormi acolo noaptea 
asta, dar nu în calitate de chiriaş, ci de oaspete!” „Sunteţi foarte 
amabilă. Atât doar că trebuie să iau, chiar astă seară, trenul de 
Marsilia.” 

Minţeam, de bună seamă, fiindcă urma să plec de-abia a 
doua zi. Şi-aşa îi plătisem acestei mansarde un bir mai mare 
decât se cuvenea... 

Aveam să-mi petrec noaptea în camera unui coleg 


medicinist, o noapte albă, de altfel, în care m-am străduit să-l 
conving că nu înfăptuisem toate isprăvile pe care mi le atribuiau 
zvonurile. Zadarnică strădanie... 

Trebuie spus că a existat o întâmplare care m-a deservit — 
sau care m-a slujit, depinde de unde priveşti; o neînțelegere 
care a părut să îndreptăţească zvonurile cele mai fanteziste. 

A doua zi după Eliberare, au avut loc sute de întruniri, la 
toate nivelurile, între diferitele mişcări ale Rezistenței şi în 
prezenţa nou instalatelor autorităţi, care încercau să rezolve un 
întreg pomelnic de probleme: epurarea şi derapajele ei, soarta 
celor deportați, dezarmarea luptătorilor din Rezistență, 
aprovizionarea etc. 

Fiindcă niciunul dintre responsabilii reţelei „Libertate! nu 
era disponibil, Bertrand m-a rugat să fac act de prezenţă la una 
dintre aceste întâlniri şi să iau notă despre ce se vorbea. Contrar 
previziunilor sale, alte mişcări hotărâseră să trimită acolo 
conducători de prim rang; mai mult, de faţă se aflau fotografii 
presei din Lyon. Asta pentru că, în timpul nopţii, fusese prins un 
colaboraţionist notoriu, iar reuniunea, la origine una obişnuită, 
căpătase deodată importanţă sporită în ochii opiniei publice. Aşa 
că m-am trezit cu poza mea pe prima pagină a publicaţiei 
Progres, fiind prezentat ca unul dintre capii secreţi ai 
Rezistenței. 

La Montepellier, nimeni nu voia să creadă că a fost o 
neînțelegere. Dacă încerci să negi că eşti un erou, nu numai că 
îţi păstrezi intactă reputaţia, dar, în plus, vei trece drept plin de 
modestie. Care ar fi, se zice, virtutea supremă a eroilor. 


Vineri dimineaţa 


Sunt convins ca Ossyan era sincer atunci când căuta să-şi 
diminueze faptele vitejeşti. Încă din copilărie, nu suporta ideea 
că ar putea fi luat drept un „conducător”. 

De aceea, exagera în sens invers, astfel încât tăgăduielile 
sale, prea înflăcărate, îi făceau pe interlocutori bănuitori şi 
perplecşi. 

Oricum, aceasta a fost reactia mea. Recitindu-mi într-o bună 
zi notițele, la multă vreme după ce ne-am despărțit, am simţit 
nevoia să privesc lucrurile mai îndeaproape. Aşa că am plecat în 
sudul Franţei, în căutarea celor care trăiseră acea epocă tulbure, 
cu luptele din maquis, cu murmurele, raziile şi rețelele ei. 

După o lună de întâlniri surprinzătoare, de întrebări naive şi 
de verificări ale mărturiilor, am căpătat convingerea că, în 
anumite medii, existase o legendă legată de numele „Baku” şi 
că rolul acestuia în Rezistență nu fusese, în întregime, doar cel 
de simplu curier. 

Acesta să fie oare esentialul? La urma urmei, importanța 
rolului nu e decât o problemă de evaluare. Bărbatul îmi 
încredințase partea lui de adevăr. Adică faptele şi sentimentele 
care le însoțeau. Atunci când cineva îşi spune propria poveste, 
obiectivitatea nu este oare doar drumul marcat al minciunii? 

Mi-am propus să nu mai verific şi să nu mai scotocesc, ci să 
mă mulțumesc cu vorbele sale şi cu misiunea mea de mamoş. 
Mamoş de adevăruri, mamoş de scorneli, ce diferență! 

— Ajunsesem deci la momentul în care părăseați Franța şi vă 
întorceați acasă. Bănuiesc că vă aştepta cineva la Beirut... 


Nu spusesem nimănui pe ce vapor o să mă îmbarc, dar tatăl 
meu aflase, Dumnezeu ştie cum, şi răspândise vestea în tot 
oraşul. După cum se împrăştiaseră şi o mie de zvonuri legate de 
faptele mele din Rezistență. 

Se şoptea chiar numele meu de luptă, Baku. 

Baku, Jacques, Bertrand, actele false, războiul, Rezistenţa — 
nu împlinisem încă douăzeci şi şapte de ani şi încheiasem o 
viaţă. În faţa mea, alte vieţi. 

Poate. 


Sosirea în port. Mulțimea adunată pe cheiuri. Ochii mei 
înlăcrimaţi, când străbat pasarela. Fata aceea cu părul 
zburdalnic care se apropie să-mi anine o ghirlandă de gât. Mă 
aplec. 

Braţele ei goale care-mi ating ca o boare obrajii. Mă îndrept. 
În spatele meu se încâlcesc voci necunoscute. Un fotograf îmi 
face semn să stau nemişcat, să-mi păstrez surâsul şi să privesc 
în obiectiv. Toate lumea încremeneşte, ţinându-şi răsuflarea 
preţ de câteva secunde. Tăcere. Apoi, agale, gest cu gest, scena 
recapătă viaţă, iar strigătele se fac din nou auzite. Aplauze, 
urale. lată-l pe tatăl meu că se apropie. Pe cap poartă o pălărie 
de fetru roşu. O pălărie sărbătorească. Mulțimea se dă la o parte 
ca să-i facă loc. Privirile noastre se întâlnesc. Acea privire plină 
de aşteptări care, pe vremuri, atât mă împovăra, mi s-a părut 
atunci mai uşoară. Tata îşi scoate pălăria şi mă îmbrăţişează. Mă 
strânge cu putere. Din nou aplauze. Mă îndepărtează, mă ţine 
aşa, la distanţă, şi mă priveşte fix. Deodată, citesc în ochii lui 
altceva decât bucuria la care mă aşteptam, altceva decât 
mândria. Când mă trage din nou înspre el, îi bolborosesc o 
întrebare. Îmi răspunde: „Mai târziu, acasă, o să-ţi explic totul.” 

Eram neliniştit, aşa cum eşti atunci când te trezeşti deodată 
într-o vâlvătaie de bucurie, de care nu eşti întrutotul vrednic. 
Sentimentul că te pândeşte necazul la prima răscruce, precum 
un rival gelos. Adevărul e că, dincolo de presentimente, lipseau 
cam multe persoane din acea mulţime. 

Din întreaga mea familie, acolo nu se afla decât tata. Unde 
erau ceilalţi? În primul rând, bunicul, cel mai bun fotograf din 
ţară, piua-ntâi în orice ocazie, aliniindu-ne, ocărându-ne şi 
orbindu-ne cu flash-ul. 

Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să irosească o asemenea 
fotografie! 

Da, asta îmi strica în primul rând bucuria: din fotografie 
lipsea fotograful! 

Când am urcat în maşina care ne aştepta, încă îl mai căutam 
din ochi. „Unde e bunicul? Nu-l văd.” „Nubar a plecat.” 

Când se referă la un om de şaptezeci de ani, capătă un 
înţeles funest. Nu mai îndrăzneam să zic nimic, de frie să nu 
aud cuvintele de care mi-era teamă. 

Să mai întârzii cu câteva clipe adevărul şi lacrimile... 

Atunci, tata a adăugat: „A plecat în America, împreună cu 


bunica ta şi cu unchiul Aram.” 

Mă simţeam uşurat, aproape fericit, de parcă bunicul mi-ar fi 
fost înapoiat. Nu sperăm oare cu toţii, după moartea unei fiinţe 
dragi, să descoperim dintr-odată că tot ceea ce am văzut şi am 
auzit nu a fost decât un coşmar? Preţ de o clipă, am trăit 
această senzaţie miraculoasă. 

Fără să încetez să fiu nedumerit. Credeam că Nubar 
renunţase demult la proiectele sale de imigrare. 

Deodată, o nouă nelinişte. 

„Dar Iffet unde este, nici pe ea n-am văzut-o?” „Sora ta a 
plecat în Egipt. S-a căsătorit când a început războiul, aşa că n- 
am avut cum să te anunţăm.” „Cine e soţul ei?” „Nu-l cunoşti. 
Mahmud. Fiul unei familii din Haifa, din străvechiul neam 
Carmali. Lucra aici la o bancă englezească, dar a fost mutat la 
Cairo. Tatăl lui era angajat la banca otomană din Istanbul. 
Ginerele nostru e un băiat de treabă, amabil şi dintr-o bucată, 
dar cam... Aşa.” 

Rostind aceste ultime vorbe, tatăl meu a făcut un gest pe 
care i-l mai văzusem în câteva rânduri, întorcând palmele şi faţa 
către cer, apoi îndreptându-le spre pământ şi din nou spre cer, 
de două-trei ori la rând, cu grabă, de parcă ar fi mimat nişte 
temenele. Era felul lui de a spune „habotnic” sau „fanatic 
religios”... Nu trebuia însă să-l iei prea tare în serios, pentru că 
orice persoană pe care o vedea murmurând şi înşirând mătănii 
avea parte de acest caraghioslâc de liber-cugetător. 

„Dar soră-mea, cel puţin, e fericită?” „Da, ea l-a ales, şi cred 
că se înţeleg bine. Nu-ţi fie teamă pentru Iffet, ştie să se facă 
respectată. Nu din pricina ei îmi fac eu griji... Griji am zis? Ce-am 
îndurat în ultimii ani au fost mai mult decât griji. N-aş vrea să-ţi 
stric bucuria întoarcerii, dar trebuie să fii la curent: o mare 
năpastă s-a abătut pe capul nostru. De patru ani încoace, azi e 
prima dată când am trăit un moment de fericire. O să vezi, de- 
acum înainte, casa noastră va fi iar plină de lume...” 

Cum ştiam dintotdeauna acea casă, i-am luat, înlăuntrul 
meu, vorbele în zeflemea, cu un soi de enervare amuzată. Nu 
păstram o amintire prea veselă acelei forfote, acelui du-te vino 
neîntrerupt. 

Pentru tatăl meu, lucrurile stăteau exact pe dos, pentru că, 
deodată, ochii i s-au împânzit de lacrimi, iar mâinile, de furie, i s- 
au încleştat una de cealaltă. 


„De patru ani nimeni nu ne mai trece pragul. Ca în vremea 
copilăriei mele, la Adana. Ca nişte ciumaţi!” 

Mi-am aşezat mâinile peste mâinile lui, cu ochii umezi; eram 
mâhnit chiar înainte să aflu ce nenorocire ne lovise. 

„Fratele tău... Salem... Blestemată fie ziua când s-a născut!” 
„Nu spune asta!” „De ce să nu spun asta? Pentru că e sânge din 
sângele meu şi carne din carnea mea? Dar dacă aş fi avut o 
tumoare care să mă macine, ar fi trebuit oare s-o iubesc doar 
pentru e din carnea şi sângele meu?” 

Am renunţat să-l mai întrerup. De altfel, protestele mele 
erau de formă, câtă vreme eu însumi nu nutream cele mai bune 
sentimente faţă de fratele meu. 

Când am plecat, înainte de război, Salem nu era decât un 
adolescent molâu şi obez, refractar la învăţătură, un netrebnic 
arţăgos şi delăsător. Toţi erau convinşi că n-o să iasă nimic bun 
din el. Ce viitor să-i întrezăreşti? Ar fi început prin a-şi toca 
partea de moştenire, după care, cu siguranţă, ar fi trăit pe 
spezele fratelui sau surorii sale... 

L- am subestimat cu toţii. Vreau să spun că i-am subestimat 
capacitatea de a face rău. Războiul, se ştie, deşteaptă în 
anumite persoane isteţimea şi energiile. Îndreptându-le, uneori, 
pe făgaşul cel bun. De cele mai multe ori, însă, pe cel rău. 

În acei ani de restrişte, lipsurile şi raţionalizările făceau 
ravagii prin ţară, ca peste tot în lume. Precum şi contrabanda şi 
tot soiul de alte negoţuri obscure. 

Unii se-apucau de aşa ceva ca să supravieţuiască, alţii ca să 
se îmbogăţească. Fratele meu a purces şi el pe acest drum, dar 
nu ca să supravieţuiască, şi nici ca să se îmbogăţească. 

Lipsea adesea de-acasă. Putea să iasă la orice oră din zi şi 
din noapte, pe o uşă secretă, camera lui fiind aşezată într-un 
capăt al casei. Tata nu şi-a dat seama de nimic. Dacă sora mea 
ar mai fi stat cu ei, ar fi înţeles cu siguranţă că era ceva în 
neregulă. Poate că însuşi Salem n-ar fi dus lucrurile aşa departe. 
Odată plecată, nimic nu l-a mai împiedicat s-o ia la vale. 

Intr-o bună zi, s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat să se 
întâmple: nişte soldaţi din armata franceză au venit şi s-au 
aşezat pe poziţii împrejurul casei şi le-au cerut celor dinăuntru, 
cu ajutorul unei portavoce, să nu se opună şi să iasă cu mâinile 
sus. 

Era un asalt în toată regula, de parcă ar fi trebuit să 


nimicească un post duşman. Tatăl meu nu găsea nici cea mai 
vagă explicaţie. Striga de la fereastra camerei sale că era vorba 
de o neînțelegere. A văzut apoi cu groază că soldaţii scoteau din 
podul casei saci de iută, lăzi, bidoane metalice şi cutii de carton. 
Tot aşa şi din garajul dezafectat, dintr-un dulap în perete de sub 
scara interioară, şi chiar din camera fratelui meu, din dulapul 
său şi de sub pat. Individul ăsta făcuse din casa noastră un 
depozit pentru contrabandişti, iar tata nu bănuise nimic. Ba mai 
mult, Salem făcuse în aşa fel încât să stivuiască anumite mărfuri 
în atelierul fotografic al bunicului, care avea să fie asediat în 
aceaşi zi şi în acelaşi fel. 

Situaţia era agravată de faptul că, doar cu o zi în urmă, 
avusese loc o încăierare, în sudul capitalei, pe o micuță plajă 
folosită adesea de către contrabandişti. 


Murise un grănicer, iar doi dintre traficanţi fuseseră răniţi şi 
capturați. Autorităţile aflaseră numele fratelui meu în cursul 
interogatoriului din timpul nopţii. Era — ce patalama de glorie 
pentru nobila casă Ketabdar! — unul dintre capii bandei. În 
timpul schimbului de focuri se afla pe țărm, printre cei care 
aşteptau marfa. Chiar aceia care trăseseră în grăniceri, înainte 
s-o ia la sănătoasa. Apăsase oare chiar el pe trăgaci? A negat şi 
nimeni n-a fost în stare s-o dovedească. Acasă erau multe puşti, 
dar adăstau încă în lăzi şi niciuna nu fusese folosită. Arma crimei 
n-a fost niciodată descoperită. 

Toată lumea s-a trezit la puşcărie. Fratele meu, tata, bunicul, 
Aram, unchiul din partea mamei, un savant adevărat, aflat 
mereu cu capul în norii formulelor sale, şi care pricepea şi mai 
puţin decât tata ce i se întâmpla. Tot la puşcărie — grădinarul şi 
fiul său. 

„Fratelui tău nu i-a lipsit niciodată nimic! De ce ne-a făcut 
aşa ceva?” repeta tata. 

Cum să-i explic ce-i lipsise fratelui meu? N-avusesem şi eu 
uneori, în adolescenţă, sentimentul că sunt întemnițat în acea 
casă, fără sorţi de scăpare? Nu-mi venise să distrug totul, 
mobila, oaspeţii, pereţii? Ce m-a oprit? Ştiam că sunt iubit. 
Obiect al unei devoţiuni excesive, cu siguranţă, dar care mă 
îndemna să plec cât mai departe cu putinţă, doar ca să mă pot 
întoarce, odată ajuns un om întreg, sigur pe aspiraţiile sale şi 
capabil să le pună în lucrare. Dacă n-aş fi avut certitudinea că 


sunt iubit, amărăciunea din mine ar fi crescut fără măsură, aşa 
încât, odată şi odată, împins şi de război, aş fi făcut pasul. Ca 
pentru o crimă sau pentru o sinucidere, fiindcă faptele lui Salem 
semănau şi cu una şi cu alta. 

O crimă şi o sinucidere aproape reuşite. În acei ani de război, 
nu era de şagă cu contrabanda, mai ales când era însoţită de 
trafic de arme şi muniţie. Din fericire, ofiţerul francez care 
fusese însărcinat cu dosarul, colonelul d'Heloire, îl cunoştea bine 
pe tata. 

Venise nu doar o dată la noi, înainte de război, pentru nişte 
vernisaje sau pentru dezbateri. Fost elev al Şcolii de Limbi 
Orientale, era un om de cultură şi un colecţionar de fotografii 
vechi. Ştia ce fiinţe plăcute şi inofensive erau tatăl meu şi Nubar 
şi aflase ce pacoste fusese fratele meu pentru ei, încă din 
copilărie. S-a străduit deci să-i elibereze cât mai repede pe cei 
doi — dar aceştia apucaseră să petreacă deja treizeci şi cinci de 
zile la închisoare! Ceilalţi, printre care unchiul Aram, aveau să 
fie puşi în libertate câteva luni mai târziu. 

Ceilalţi, cu excepţia fratelui meu, bineînţeles; colonelul avea 
însă să-i salveze pielea, sub pretextul vârstei — la momentul 
acelor păţanii, nu împlinise încă douăzeci de ani. Printre 
contrabandişti aveau să fie făcute trei execuţii capitale. Salem 
avea să scape cu cincisprezece ani de temniţă, pe care 
amnistiile succesive aveau să-i diminueze cu două treimi. 

Pentru ai mei, această afacere a însemnat cea mai straşnică 
umilinţă. Toţi cei care ne frecventau casa aveau să trăiască luni 
întregi cu teama că vor fi arestaţi. La urma urmei, dacă în casa 
Ketabdar se instalase un cuib de traficanţi şi un depozit de 
mărfuri ilegale, nu deveneau suspecți toţi cei care o frecventau? 

Când tata a ieşit din închisoare, puţină lume, chiar foarte 
puţină, a îndrăznit să vină să-i ureze întoarcere plăcută. Acestor 
rare persoane, „care puteau fi numărate pe degetele unei 
singure mâini”, le purta o recunoştinţă de nezdruncinat. Pe 
ceilalţi, pe toţi oaspeţii aceia care, pe vremuri, stăteau ţintuiţi la 
masa lui, şi-a jurat că nu o să-i mai vadă niciodată. 

Aceasta era atmosfera în care bunicii mei din partea mamei 
se hotărâseră să plece în America. Fiul lor, traumatizat de 
întemnițarea petrecută sub semnul unei acuzaţii atât de 
înjositoare, nu mai avea nas să se arate în faţa studenţilor. 
Preşedintele Universităţii i-a făcut o recomandare atât de 


elogioasă, încât a putut obţine, în doar câteva zile, autorizaţia să 
emigreze împreună cu întreaga familie. Calitățile sale de chimist 
fără pereche atârnaseră, cu siguranţă, foarte greu în acele 
vremuri de război; încă de la sosirea în Statele Unite a fost 
recrutat de o fabrică de explozibil din Delaware. 

De-atunci încolo, tatăl meu a rămas singur. Fără sora mea, 
fără Nubar, fără mine, fără curtea obişnuită pe lângă el. Singur 
cu bătrâna sa mamă nebună, de care se ocupa chiar el, din când 
în când, deşi aceasta avea în permanenţă o infirmieră care îi 
slujea drept doamnă de companie. 

Nu cred că ar fi putut suporta o asemenea dezonoare dacă, 
după câteva luni, n-ar fi primit vizita colonelului d'Heloire, venit 
să-i aducă cea mai întremătoare veste cu putinţă: fiul său cel 
mare, Ossyan, devenise un mic erou al Rezistenței. 

Cum de aflase ofiţerul? Un concurs de împrejurări. 

D'Heloire făcea parte din forţele Franţei libere, cele care 
cuceriseră Levantul în nouă sute patruzeci şi unu, în pofida 
oamenilor lui Petain şi cu ajutorul englezilor. La scurtă vreme 
după ce isprăvise afacerea cu contrabandiştii, a îndeplinit o 
misiune clandestină în Provence, în cursul căreia l-a întâlnit pe 
Bertrand; au evocat Străvechiul Ţinut, istoria lui şi neamul 
otoman, iar numele meu s-a strecurat în conversaţie... 

Să revin la tatăl meu. În ochii lui, înrolarea mea în Rezistență 
căpăta, în acest context, o însemnătate pe care atunci când am 
sosit în port n-aş fi putut-o bănui. Mereu mi-am închipuit că va fi 
bucuros pentru ce am izbândit, datorită convingerilor sale, dar şi 
din cauza acelui vis aberant pe care îl nutrise dintotdeauna: să 
facă din mine „o căpetenie revoluţionară”. 

Visul nu i se stinsese, îl ducea încă înlăuntrul său, sub 
ascunzişul unor preocupări mai grabnice: acum, desluşea în 
mine pe artizanul reabilitării noastre. 

Nu-i întinase fratele meu numele şi casa? Înfăptuirile mele 
ne spălau de această pată. Dispreţul nu-i alungase pe oameni 
de la uşa noastră? Intoarcerea mea, cu această aureolă, avea 
să-i aducă la noi, din nou. Era pregătit să-i întâmpine, de 
această dată fără duşmănie, doar cu dorinţa să-şi răzbune 
soarta. 

A doua zi după sosirea mea a devenit prilejul unei mari 
petreceri. Casa noastră forfotea de oaspeţi, unii poftiţi, alţii 
veniţi de capul lor. Risipiţi prin salonul cel mare, prin vestibul şi 


pe scările interioare. Unii se plimbau prin grădină, prinşi în lungi 
discuţii presărate cu hohote. 

Tata se umfla în pene. Dată fiind situaţia, nici eu nu mai 
puteam să neg cu atâta hotărâre că fusesem eroul pe care toţi îl 
credeau. În ziua aceea, nu se mai punea problema să pun în 
faţă decenţa sau modestia, şi nici să-mi evaluez meritele cu o 
dreaptă măsură, trebuia să redau tatălui meu şi casei noastre 
onoarea călcată în picioare. Desigur, nu spuneam nimic 
neadevărat, nici măcar înzorzonat, lăudăroşenia nu s-a numărat 
niciodată printre multele mele cusururi. Nu, nu minţeam; dar 
nici nu dezminţeam. Îi lăsam să vorbească, îi lăsam să creadă. 
Eram fericit să aud râsul regăsit al tatei. 

Zece zile mai târziu şi-a pierdut mama. Nefericita Iffett avea 
optzeci şi şapte de ani şi, de câteva luni, nu îşi mai părăsea 
patul. 

„Dacă ar fi murit anul trecut, aş fi înmormântat-o singur” — 
asta a fost prima cugetare a tatălui meu. La început, e drept, un 
soi de uşurare, dar care nu contrazicea câtuşi de puţin pioşenia 
filială. Apoi a plâns. 

Stabilise cu această mamă, pe care o apucase dintotdeauna 
nebună, nişte complicităţi doar de el ştiute. Am fost adesea 
martorul unor scene descumpănitoare, în legătură cu care n-am 
îndrăznit niciodată să-l descos. 

Bunăocară, a consultat-o atunci când trebuia să hotărască 
dacă mă va lăsa sau nu să-mi urmez studiile în Franţa. Nu era 
prima oară. Îmi amintesc însă atât de limpede doar pentru că a 
ţinut s-o facă de faţă cu mine. 

l-a şoptit câteva vorbe la ureche. Bunica părea să asculte cu 
atenţie. Apoi a deschis gura. De parcă ar fi vrut să grăiască. 
Gura i-a rămas însă deschisă, o bucată de vreme, ca o umbră 
neagră şi rotundă, fără nici un cuvânt. Tata aştepta. Fără să se 
grăbească. 

Deodată a emis nişte sunete încâlcite care mi s-au părut 
înrudite cu nişte chiorăieli sau cu nişte gâfâituri. Tata a ascultat- 
o. Dând din cap cu seriozitate. Apoi a venit la mine să-mi spună 
că bunica nu vedea nici un neajuns. Să fi fost doar o farsă? Aşa 
părea, dar nu era, pot s-o spun cu mâna pe inimă. Tata n-ar fi 
fost în stare s-o pună pe Iffet într-o situaţie ridicolă. Nu, aşa o 
consulta el, era singura punte spre mama lui, prin urmare 
trebuie să admitem că aveau un limbaj comun şi că se 


înțelegeau. 

Nu a fost singurul care a plâns. Deodată, am simţit că-mi 
lipseşte şi mie. Nobila doamnă, cu minţile pierdute de şaptezeci 
de ani, era o prezenţă binecuvântată în acea casă. Curată, ca o 
nălucire,  îngânând cântecele,  copilăroasă. Datorită ei 
căpătasem o filosofie spontană a îndoielii şi ironiei faţă de viaţă, 
faţă de timp, de înţelepciune şi de rațiune. 

A trăit ascunsă; tata nu voia s-o îngroape în ocară. 

Ţinea ca funeraliile ei să-i adune pe cei mai înalţi dregători 
din ţară, din toate comunităţile. Lucrul devenea din nou posibil, 
graţie pretinselor mele isprăvi şi întoarcerii mele triumfale. 
Acesta e motivul pentru care am pomenit adineaori de 
„uşurarea” lui. De altfel, în omagiile funerare nu avea să fie 
ocolit faptul că se născuse ca fiică de suveran şi că murise ca 
bunică de erou. 

Aveam sentimentul că tata rămăsese împărţit între tristeţea 
de a-şi fi pierdut mama şi satisfacția de a vedea că îi oferise, în 
extremis, nişte funeralii demne de rangul ei. Îl priveam cu 
atenţie. Ba încerca să se reculeagă, cu umerii lăsaţi şi 
împiedicându-se cu greu să nu plângă; ba îşi plimba privirile 
peste mulţime, peste personalităţi, sumeţindu-se în postura 
venerabilului vrednic de compasiune. În vremuri normale, nu s- 
ar fi purtat aşa. Într-atât îi era de adâncă rana... 

A doua zi după înmormântare, stăteam de-a dreapta lui în 
salonul cel mare ca să primim condoleanţele, când cineva a 
venit să-mi spună la ureche că o „străină” dorea să mă vadă, 
dar că, dată fiind situaţia, nu îndrăznea să intre. 

Străina era Clara! 

Aş fi vrut s-o cuprind în braţe şi s-o strâng cu putere. 

Nimic însă nu-mi dădea acest drept. Nimic din relaţiile 
noastre trecute, adică acea singură noapte când am vorbit, 
aşezaţi fiecare în fotoliul său, înainte să apucăm fiecare pe 
drumul său; nici împrejurările prezente, doliul, casa înţesată cu 
vizitatori cerniţi. Nu puteam nici măcar să ne mărturisim prea 
vizibil bucuria regăsirii. A început scuzându-se că „a debarcat” 
în felul în care a făcut-o, în mijlocul unei zile atât de triste. l-am 
propus să facem câţiva paşi prin grădină. 

Era doar în trecere. Vaporul ei ancorase cu o zi înainte în 
portul din Beirut şi urma să plece chiar în aceeaşi seară pe 
drumul spre Haifa. Nu era foarte hotărâtă să rămână în 


Palestina, venise doar să-şi însoţească un unchi bătrân. 

De parcă ne-ar fi fost teamă să vorbim despre noi, discuţia s- 
a învârtit în jurul unchiului. 

„Părinţii mei îmi spuneau că avea, încă de pe la douăzeci de 
ani, manii de vechi celibatar. Băiat unic, născut târziu după alte 
şase fete, moştenise o avere care îl scutea pe vecie de muncă.” 
„Precum tata”, am murmurat eu, uitându-mă pieziş spre casă. 

„Atât doar că unchiul Stefan n-a dorit niciodată să se 
împovăreze cu o familie. În casa lui din Graz, viaţa îi era 
rânduită de un majordom cu ştaif, care ştia să-i aducă la ceasul 
potrivit cafeaua şi să-i dozeze cum se cuvine whisky-ul de seară. 
Tata, care a muncit pe brânci toată viaţa, nu vorbea despre 
unchiul meu decât schimonosindu-se de parcă ar fi vrut să-l 
strângă de gât; nici măcar mama nu se mai străduia să-şi apere 
fratele, care era o atât de rea pildă pentru copii. Toţi evreii din 
Graz aveau, de altfel, o părere foarte proastă despre Stefan 
Temerles, care le răspundea cu aceeaşi măsură, neavând nici 
un prieten evreu şi fălindu-se cu asta. 

Când am aflat că a fost deportat, m-am întrebat cum avea să 
supravieţuiască într-un lagăr. Logic, ar fi trebuit să fie primul 
răpus. Ei bine, toţi s-au prăpădit, toţi ai mei... Cu o singură 
excepţie, unchiul Stefan. Nu ştiu cum a supravieţuit. Nu 
vorbeşte niciodată despre asta. lar eu n-am nici un chef să-i 
deştept coşmarul. Nu îi vorbesc decât despre anii fericiţi, şi 
niciodată la timpul trecut. În preajma lui, am sentimentul că 
răsfoiesc fără încetare un album imaginar de familie. El, în 
schimb, îl priveşte fără să scoată o vorbă, nelăsând să răzbată 
nici o urmă de emoție. Nici bucurie, nici surpriză, nici suspine 
nostalgice, nimic. 

Îmi spun uneori că a supravieţuit datorită apatiei. Da, 
apatiei. Ceilalţi nutreau dorinţe, pofte, ambiţii, speranţe, care, 
odată întoarse împotriva lor, îi sfâşiau. El nu avea nimic din 
toate astea. Nu aştepta nimic, nimic altceva decât ceea ce i se 
oferea. Din fericire, nimeni nu i-a adus moartea. Astăzi, el e tot 
ceea ce mi-a mai rămas din familie. Nici nu ştiu dacă, pentru 
mine, e un tânăr strămoş sau un fiu bătrân. Câte puţin din 
fiecare. 

Când l-am regăsit, îmi spune ea, cu ajutorul unei asociaţii 
care se ocupă de deportaţi, l-am întrebat ce are de gând să facă 
de acum înainte. Nici nu-i trecea prin cap să se mai întoarcă la 


Graz. Voia să plece în Palestina. Aşa că îl însoțesc acolo. 

Adineaori, l-am lăsat pe terasa hotelului, cu un whisky dublu 
în faţă. S-a împrietenit cu barmanul. l-am surprins azi-dimineaţă 
într-o discuţie prelungă. 

Mie n-a avut niciodată mare lucru să-mi spună. Probabil că 
pălăvrăgesc despre pălăriile femeilor de dinainte de război şi 
despre whisky-ul care era mai bine distilat.” 

Clara fusese îndrumată fără probleme până la locuinţa mea. 
„Am impresia că te cunoaşte toată lumea în oraşul ăsta.” 

l-am povestit câte puţin despre întoarcere, despre primire, 
despre mica legendă din jurul meu. S-a arătat mult mai 
entuziasmată decât mine. „Straşnică aventură!” Am ridicat din 
umeri. Apoi, am depănat împreună amintirile noastre de „vechi 
luptători”. 

Plimbarea s-a prelungit preţ de mai bine de o oră. 

Aş fi putut să merg aşa zile şi nopţi la rând, fără nici un semn 
de lehamite. Fiecare vorbă pe care o rosteam, despre noi, 
despre ceilalţi, despre paginile de istorie care fuseseră întoarse 
deja şi despre cele care ar fi putut să fie deschise, despre 
mersul lumii — fiecare cuvânt ne apropia. Precum atunci la 
Lyon, cu patru ani în urmă, aveam impresia că, de la distanţă, 
ne ghemuiam unul în celălalt! Cu toate astea, mâinile noastre 
noastre bălăngănindu-se abia de se atingeau. 


În clipa aceea, nu-mi spuneam că „o iubesc”. Nici mie şi — 
cu atât mai mult — nici ei. Ceea ce am să vă mărturisesc ar 
putea să vi se pară ridicol, venind din partea unui domn în 
vârstă: manifestam toate simptomele unei iubiri nebune, dar 
cuvântul cu pricina nu-mi trecea prin cap. Mi se pare că, în 
asemenea momente, e nevoie de un fel de confident care, chiar 
luându-te peste picior, sau, mai abitir, din rea-voinţă, să 
rostească vorba „iubire”, doar cât să te pună pe gânduri; de- 
acum, răspunsul o să vină de la sine. 

Când şi-a privit ceasul, mi s-a părut că-mi smulge inima din 
piept. Simţeam, fizic, o durere pe partea inimii, l-am spus, cu o 
voce rugătoare: „Mai rămâi!” 

Şi-atunci a continuat să meargă şi să vorbească. 

După câteva minute, s-a uitat din nou la ceas, şi s-a oprit. 

„Nu pot să-l las prea mult timp singur pe unchiul meu. lar pe 
tine te-aşteaptă oamenii...” 


Ajunsesem în faţa intrării principale a casei, iar vizitatorii 
continuau să sosească. Expuşi privirilor, nu puteam nici măcar 
schimba un sărut, doar nu ne aflam în Franţa... l-am strâns 
mâna şi am privit-o îndepărtându-se. 

M-am întors în salon şi am luat loc lângă tata. Cei care 
sosiseră în lipsa mea şi se aşezaseră de jur împrejurul odăii, se 
apropiau acum de mine, rând pe rând, ca să mă îmbrăţişeze şi 
să-mi spună câteva vorbe de circumstanţă. Încercam să fiu 
amabil cu fiecare dintre ei, deşi nu-mi stătea mintea la asta. Mă 
gândeam încă la ea, bineînţeles, însă nu-mi era îndeajuns să 
retrăiesc clipele încântătoare pe care le petrecusem şi nici să-i 
deplâng plecarea. În mine creştea un fel de furie. Îmi spuneam: 
întâia oară plecaserăm, fiecare pe drumul lui, sperând ca 
întâmplarea să  ne-aducă iar împreună. Era război, 
clandestinitate, n-aveam încotro. Azi ne-am regăsit ca prin 
miracol şi iată că ne despărţiserăm lăsându-ne iar în voia 
norocului. Dar dacă norocul avea să ne părăsească? 

Dacă n-aveam s-o mai revăd vreodată? Nu mă purtasem 
oare ca un nerod lăsând-o să plece? 

O strângere de mână şi iată că viaţa şi fericirea mea se 
îndepărtaseră, poate pentru totdeauna. În timp ce eu priveam 
delăsător! 

Nici măcar nu puteam să-i scriu, nu ştia unde avea să se 
stabilească în Palestina şi nici pentru cât timp. Ar fi existat poate 
vreun mijloc de a-i trimite un mesaj, însă nu ne bătuserăm capul 
să-l punem la punct. Cât fuseserăm împreună, vorbiserăm 
despre tot soiul de lucruri — mai ales despre unchiul ei — de 
parcă aveam să ne plimbăm aşa până la sfârşitul veacurilor. 
Apoi ne-am despărţit în grabă, în câteva secunde, ca să nu 
facem despărţirea şi mai stânjenitoare. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă umpleam mai tare 
de furie. Străduindu-mă, în acelaşi timp, să nu las să se vadă 
ceva... 

Deodată, însă, m-am ridicat în mijlocul unei fraze. 

Am bolborosit câteva scuze faţă de interlocutorul meu din 
acel moment şi apoi faţă de tata. Am ieşit, aproape în fugă. Am 
luat o maşină. „La hotel Palmyra, lângă port!” 

Pe drum, în timp ce răspundeam mecanic conversaţiei 
şoferului, mă străduiam să-mi pregătesc în minte, pentru Clara, 
justificările acestei vizite pe nepusă masă. 


Până şi la hotel, în timp ce aşteptam la capătul scărilor ca 
băiatul în livrea să-i bată la uşă şi s-o roage să coboare, încă îmi 
mai pregăteam fraza. Voiam să par cât mai puţin neghiob cu 
putinţă. 

Când a coborât, uşor îngrijorată, n-am găsit nimic mai bun 
de spus decât: „Am uitat să te fac să-mi promiţi că-mi vei scrie!” 
Era o desăvârşită neghiobie, recunosc. Dar tot răul spre bine: cu 
cât te vădeşti mai neghiob, în asemenea împrejurări, cu atât eşti 
mai înduioşător. 

Clara m-a ascultat încruntând sprâncenele şi dând din cap, 
de parcă i-aş fi dat o ştire gravă. Apoi a privit în stânga şi-n 
dreapta. Nu ne vedea nimeni. Atunci m-a sărutat pe buze, fugar, 
precum ciugulitul unei păsări. 

Când mi-am revenit din uimire, urca deja scările în goană. 
Am plecat. Doamne, cât de albastru era cerul acelei zile! 


Mi-a scris două luni mai târziu. O scrisoare de vreo şapte-opt 
pagini, de care am fost oarecum dezamăgit. 

Nu, nu atât dezamăgit, cât neostoit. Ştiu şi de ce. Se 
prefăcea că sărutul acela nu existase. Mai rău: în timpul 
plimbării noastre prin grădină, începuserăm din senin să ne 
tutuim, în vreme ce în scrisoare mi se adresa cu „Sie sind” în loc 
de „du bist”. Un pas înapoi... 

Da, îmi scria în germană. De când cu întâlnirea noastră din 
Lyon, ne luaserăm obiceiul să vorbim în franceză; se exprima 
corect, cu doar câteva rare greşeli. Când era vorba de scris, se 
simţea mai în largul ei alături de Goethe decât de 
Chateaubriand. 

Imi spunea deci „dumneavoastră”, de parcă ar fi regretat 
sărutul acela... lar în epistolă, nici un cuvinţel despre noi doi. Îmi 
vorbea tot despre unchiul ei, despre cât de greu îi era să obţină 
o locuinţă care să-i convină; să fi sperat oare să găsească o casă 
asemănătoare celei din Graz? Nu i se propusese decât un 
apartament la parterul unui imobil construit de Doamne-ajută: 
două camere, o sufragerie-bucătărie şi o baie comună pentru 
încă două familii. Şi asta într-un cartier din Haifa, unde 
tensiunile dintre arabi şi evrei erau în creştere, şi unde nu 
trecea o zi fără lupte sau atentate. 

Clara nu se aşteptase la atâta violenţă, iar în scrisoare îmi 
pomenea în vreo două-trei rânduri despre „o tragică 


neînțelegere” care trebuia limpezită. Nu putea îndura ideea că, 
a doua zi chiar după înfrângerea nazismului, două popoare 
duşmănite de Hitler ajunseseră să se ridice unul împotriva altuia 
şi să se măcelărească reciproc, fiecare nutrind convingerea că 
are dreptate şi că este unica victimă a unei nedreptăţi. Evreii — 
pentru că înduraseră tot ce poate fi mai groaznic pentru un 
popor, adică o încercare de nimicire, şi care erau hotărâți să 
facă tot ce le stătea în putinţă ca acest lucru să nu se mai 
repete; iar arabii — pentru că dregerea răului, într-un anumit 
sens, se făcea pe spezele lor, deşi nu avuseseră nimic de-a face 
cu crima comisă în Europa. 

În scrisoare, Clara cântărea lucrurile cu calm şi chiar fără nici 
o prejudecată, într-o vreme când, atât la arabi, cât şi la evrei, 
resentimentele atinseseră cele mai înalte culmi. De altfel, nu se 
mulțumea să cerceteze. Acţiona. Făcea Rezistență, ca în timpul 
războiului. 

De data aceasta, însă, se opunea războiului. 

De fapt, când am vorbit despre o oarecare decepţie legată 
de scrisoare, am vrut mai ales să spun că mă aşteptam lao 
epistolă de dragoste ori, măcar, la una care să ţină seama de 
relaţia ce se înfiripase între noi; în loc de aşa ceva, primisem 
mesajul unui „camarad de luptă”. 

Clara părea profund zguduită de conflictul ce se desfăşura în 
jurul ei şi afirma că era hotărâtă să lupte din toate puterile ca 
„să-l biruie”. Mă înştiinţa, astfel, cu o oarecare solemnitate, că 
se alăturase unui grup de militanţi care se chema PAJUW 
Committee (inițialele Palestine Arab and Jewish United Workers). 

Imi vorbea îndelung despre obiectivele lor care erau, cu 
siguranţă, doldora de bune intenţii. În ciuda numărului lor 
restrâns — n-au fost niciodată altceva decât un pâlc plin de 
dârzenie — sperau să schimbe cursul Istoriei. 

Nu priveam eu însumi cu scepticism toate acestea? 

Nu într-atât de mult cât lasă vorbele mele de-acum să se 
înţeleagă! După treizeci de ani de conflicte, doar simpla idee că 
bravul comitet PAJUW a putut cândva exista stârneşte zâmbete. 
Un zâmbet dispreţuitor la unii; la mine, mai degrabă un surâs 
duios. Pe vremea aceea, reacţionam altfel. Dacă mă pun în 
starea mea de spirit de-atunci, ceea ce nu-mi e tocmai la 
îndemână, cred că am aplaudat proiectul Clarei şi al tovarăşilor 
ei. Nu de alta, dar se potrivea cu propriile mele idealuri. 


Nu doar pentru că venea de la ea. 

Aşa cum îi spunea şi numele, acest Comitet era în mod 
categoric de stânga. Ce să-i faci, pe-atunci toţi cei care voiau să 
se opună urii rasiale sau religioase nu ştiau să spună decât: 

„Muncitori, uniţi-vă!” Nu că ar fi însemnat mare lucru, dar 
părea singurul chip de a spune: „Nu vă ucideţi unii pe alţii!” 

Mai bine să ne întoarcem însă la Clara şi la scrisoarea ei. l- 
am răspuns neîntârziat. Pe loc sau a doua zi. In franceză. Dintr-o 
dată îi spuneam „tu”, sperând că va lua act şi că va face la 
rându-i la fel de-acum înainte. În rest, nici un semn de 
intimitate. Îi urmam exemplul, povestind, la rându-mi, ce 
făcusem de câteva săptămâni încoace. Adică, în primul rând, 
acele conferinţe în cursul cărora istoriseam despre „propriul 
meu război”. 

N-am amintit încă despre asta, dar conferințele respective 
erau, pe-atunci, principala mea activitate, dacă nu chiar singura, 
şi mă ajutaseră să mă fac ştiut în toată ţara. 

A început, ca să zic aşa, dintr-o întâmplare şi din cauza unei 
nepotriviri. Nu departe de casă, se afla o asociaţie sportivă şi 
culturală, ai cărei animatori, care-l cunoşteau bine pe tata, 
hotărâseră să dea o petrecere în cinstea „remarcabilului 
luptător” care eram. Închiriaseră o sală şi făcuseră ceva 
cheltuieli. Cu o săptămână înainte de data stabilită, a murit 
bunică-mea. Bineînţeles, petrecerea a ieşit din discuţie. La 
revedere, muzică şi figuri de dans! In loc să anuleze tot, mi s-a 
propus să vin pur şi simplu „să-mi povestesc războiul”, aşa cum 
îmi venea la gură, să relatez câteva întâmplări şi să răspund 
unor întrebări. Măcar asta aveam voie să fac în perioada de 
doliu! 

Pe ringul prevăzut iniţial pentru dans, fuseseră instalate 
nişte rânduri de scaune. lar pentru mine, o măsuţă şi un pahar 
cu apă. 

Nu pregătisem nimic. Am început prin a evoca nişte amintiri, 
tot ce-mi trecea prin cap, cu vorbe simple şi cu ton de 
destăinuire. Lumea, obişnuită cu discursurile care semănau cu 
nişte discursuri, amuţise. 

Luându-mă după tăcerea lor, după respiraţie, după oftaturi 
şi, uneori, după sunetele de aprobare sau de mirare care se 
ridicau, simţeam că se întâmplă ceva între mine şi mulţime. În 
seara aceea, am mai primit alte trei invitaţii să vorbesc, iar apoi, 


în săptămânile care au urmat, douăzeci, treizeci, şaizeci, în 
toate cartierele capitalei, în celelalte oraşe de pe Litoral şi în 
câteva sate de pe Munte. Oamenii mă ascultau, pretutindeni, 
preţ de două-trei ceasuri, fără ca atenţia să le slăbească. lar eu 
descopeream o bucurie până atunci neştiută. Ei erau seduşi, în 
timp ce eu eram încântat că am ştiut să-i seduc. Nu-mi 
drămuiam niciodată timpul. Ţinând seama de toate visele pe 
care le nutrea în ceea ce mă priveşte, e inutil să spun cu ce ochi 
mă privea tata de-a lungul acestor întâlniri. Noutatea consta în 
faptul că eu însumi ajunsesem să cred oarecum în menirea mea 
de „căpetenie”, de conducător de oameni. Venind în prelungirea 
aventurii mele în Rezistență, această experienţă nouă mă 
îndemna să cred, pentru întâia oară, dar tot cam fără tragere de 
inimă, că se găsea poate, la urma urmei, un strop de adevăr în 
presentimentul tatei faţă de mine, ca şi în acela al lui Nubar. 
Poate că, una peste alta, aveam un viitor predestinat. Zic bine 
„poate”, pentru că, deşi eram cucerit de idee, asta nu se 
întâmpla, repet, fără să mă împotrivesc. 

V-am spus ieri — sau o fi fost alaltăieri? — că după război nu- 
mi mai stătea gândul la studiu. Poate din cauza euforiei. Da, aşa 
au purces, fără îndoială, lucrurile. Aveam sentimentul că 
niciunul dintre drumurile din faţa mea nu avea să mai fie 
înfundat. Nu trebuia decât să merg, de parcă n-ar fi existat nici 
un obstacol. 

Uite-aşa se pune la cale prăbuşirea! 

M-a luat însă gura pe dinainte. Până la prăbuşire mai era 
ceva, deocamdată aveam aripi şi nu-mi istovisem toate 
bucuriile. 

Într-o bună zi, în timpul uneia dintre conferinţe, care se 
desfăşura într-un cinematograf de mahala, mi s-a părut că 
zăresc aşezată în spatele sălii o persoană care avea privirea 
Clarei. Nu mă anunţase că vine. 

Nu-mi mai găseam locul! Pentru îndrăgostitul care eram, 
câtă fericire! Pentru conferenţiar, un dezastru. A vorbi, aşa cum 
o făceam, însemna să mă cufund în mine însumi, să ating 
culmile concentrării şi să mă dăruiesc pe de-a-ntregul, ca un 
actor pe scenă. Atunci însă, de îndată ce am recunoscut-o, 
gândurile mi-au luat-o razna. 

Prea multe întrebări şi amintiri, prea multă nerăbdare... Am 
retezat discursul şi m-am năpustit spre concluzii. 


Apoi am cerut scuze asistenţei că nu pot răspunde la 
întrebări. „Obligaţii de familie”, a explicat moderatorul, silindu- 
mă să promit că aveam să revin. 

După o jumătate de oră, eram aşezaţi la mine acasă, în 
salon. Mai întâi, am prezentat-o pe Clara tatălui meu, care a 
schimbat câteva vorbe cu ea şi apoi s-a retras cu eleganţă. 

Sosise cu o propunere. Avea de gând să publice în jurnalul 
Comitetului, al cărui prim număr era în curs de apariţie, nişte 
relatări ale arabilor şi evreilor din Rezistență, care luptaseră prin 
diferite ţări ocupate. 

Scopul era limpede: să-i convingă şi pe unii şi pe ceilalţi că 
trebuia să se afle de aceeaşi parte şi să lupte împreună pentru 
un viitor comun... Aşa privind lucrurile, mărturia mea putea fi 
interesantă. 

Clara se aşezase în salon pe fotoliul cel mai ţeapăn. 

l-am propus un altul, dar găsea că acela era mai potrivit 
pentru scris. A scos apoi un caiet pe care şi l-a aşezat pe 
genunchi. Purta o fustă lungă, plisată, cu model scoţian verde cu 
negru, şi o cămaşă albă. 

Avea ceva de şcolăriţă. Voia să-i povestesc întreaga mea 
experienţă de război de-a fir a păr, de la sosirea în Franţa şi 
până la întoarcerea acasă... Pentru mine, care, de săptămâni în 
şir, nu făceam altceva decât să depăn această poveste în faţa 
unui public din ce în ce mai numeros, ar fi trebuit să fie cât se 
poate de simplu. 

Cu toate acestea, rămâneam tăcut, căutând în zadar de 
unde să încep. Pentru că tăcerea nu lua sfârşit, Clara a vrut să- 
mi înlesnească situaţia: „Inchipuieşte-ţi că te afli în faţa unei săli 
pline, în prezenţa unui public care nu ştie o iotă despre viaţa ta, 
şi dă-i drumul!” „Bine, o să încep. Nu e chiar aşa uşor, în doi, 
într-un salon, câtă vreme tu ştii atâtea lucruri despre acele 
vremuri. O să mă străduiesc. Lasă-mă o clipă să m-adun.” 

Din nou tăcere prelungă. 

„Clara, te-aş ruga să-mi promiţi ceva. Orice ţi-aş povesti, nu 
mă întrerupe, sub nici un motiv, până nu-ţi zic că am isprăvit; şi, 
mai ales, nu te uita la mine, stai cu ochii doar în caiet.” 
„Promit!” 

Copilărelile mele o făceau să surâdă. Uimită. Sau poate 
înduioşată. A mai urmat o tăcere. Apoi, aceste cuvinte, pe care 
încă nu le-am uitat: „De la ultima noastră întâlnire am tot 


chibzuit şi acum ştiu fără nici o urmă de îndoială că sunt 
îndrăgostit de tine. Eşti femeia vieţii mele, acum şi pentru 
totdeauna. Te iubesc cu tot sufletul când eşti aici şi te iubesc 
când nu eşti. Dacă nu simţi acelaşi lucru, n-am să stăruiesc, e 
vorba de un sentiment cât se poate de puternic şi de fulgerător, 
trebuie să te copleşească, nu-i doar o înclinaţie pe care s-o 
dobândeşti cu timpul. Prin urmare, dacă nu-l trăieşti, peste un 
minut o să schimbăm vorba şi n-am să te mai plictisesc în veci. 
Dar dacă, din întâmplare, simţi şi tu ceea ce simt eu, atunci voi 
fi cel mai fericit om din lume şi te voi întreba: Clara, vrei să fii 
soţia mea? Te voi iubi până la moarte...” 

Am rostit totul dintr-o răsuflare, de teamă să nu mă 
întrerupă, de teamă să nu mă poticnesc în cuvinte. N-o privisem 
nici măcar o singură dată. N-am căutat-o cu privirea nici măcar 
când am terminat de vorbit. Mi-era frică să nu citesc în ochii ei 
ceva ce putea să semene a nepăsare sau a milă. Sau chiar a 
uimire, pentru că ştiam cu siguranţă că această declaraţie o lua 
prin surprindere şi orice semn de surpriză mi-ar fi dat de bănuit 
că nu eram pe aceeaşi lungime de undă, aşa încât, orice ar fi 
spus ulterior, n-ar fi fost decât o formă de politeţe şi o încercare 
de mângâiere. 

N-o priveam deci, iar dacă aş fi fost în stare să-mi astup 
urechile aşa cum îmi întorsesem ochii, aş fi făcut-o. Pentru că nu 
doar de privirea ei mi-era teamă, ci şi de cuvintele şi de 
intonaţia ei în care aş fi putut desluşi nepăsarea sau mila... li 
auzeam doar respiraţia, caldă ca un suspin. 

„Da.” 

A spus „da”. 

Era cel mai frumos şi mai simplu răspuns, dar şi cel la care 
mă aşteptam cel mai puţin. 


Ar fi putut să se lanseze în formule chinuite ca să-mi explice 
că, date fiind împrejurările, nu i se părea cu putinţă... Aş fi 
întrerupt-o brutal, spunându-i: „S-o lăsăm baltă!” M-ar fi pus să-i 
promit că o să rămânem totuşi buni prieteni, i-aş fi răspuns 
„bineînţeles”, dar n-aş mai fi vrut s-o revăd şi nici să aud 
pronunţându-i-se numele vreodată. 

Dimpotrivă, ar fi putut să-mi explice că simţea acelaşi lucru, 
încă de la prima întâlnire... Atunci aş fi ştiut ce să spun şi cum 
să mă port. 


Însă acest „da” simplu, acest „da” sec m-a lăsat fără grai. 

Aproape că-mi venea s-o întreb: „Da, ce?” Nu de alta, dar 
poate voise să spună: „Da, am auzit”; „Da, am priceput”; „Da, o 
să mă gândesc”. 

Am privit-o năucit, temător. 

Era adevăratul „da”, cel mai curat „da”. Spus cu ochii în 
lacrimi şi cu un surâs de femeie iubită. 


Vineri seara 


L-am părăsit pe Ossyan chiar în acel moment. Invocând un 
pretext oarecare — o întâlnire pe care n-o puteam 
contramanda... Simţeam că trebuie să dispar. Să-l las singur cu 
acea imagine care răbufnise la suprafața ochilor săi. Să-l las să 
prelungească clipa, să-şi asculte din nou cuvintele, să mai vadă 
o dată şi încă o dată chipul femeii iubite. Continuarea avea să 
vină cât se poate de repede. 

Mi-a deschis, recunoscător, uşa şi m-a însoțit chiar câțiva 
paşi până la lift, pe strâmtul covor galben-prăfos de pe culoar. 

Când m-am întors, la sfârşitul după-amiezii, bucuria nu i se 
risipise încă. M-a întrebat: 

„Unde rămăsesem azi dimineață?”, nu pentru că pierduse 
şirul, ci doar, cred, ca să mă audă spunâna: 

— Tocmai zisese „da”! 

Am scos capacul stiloului şi am deschis un caiet nou, aşa 
cum procedasem la începutul fiecăreia dintre cele trei întâlniri 
anterioare. Înainte să dau prima pagină, am scris pe ea “Vineri 
seara”. 

Bărbatul părea însă că îşi mai caută încă vorbele. 

— Pot să vă rog să nu începeti deîndată? 

Am închis stiloul. Am aşteptat. Am aşteptat. Şi-atunci vocea 
i-a răzbit până la mine, venind parcă de departe. 

— Eu şi Clara ne-am sărutat. 

Pariez că, atunci când mi-a făcut mărturisirea, a roşit. Eu 
însumi îmi plecasem ochii. Nu-i era lesne să se dea pe mâna 
mea. De altfel, după atâta caznă, s-a apucat din nou să străbată 
încăperea, cu un pas sprinten, fără să scoată o vorbă. Apoi, de 
parcă tocmai şi-ar fi incheiat cine ştie ce încântătoare călătorie 
în sine însuşi şi mi-ar fi redescoperit dintr-odată prezența, mi-a 
spus, cu un gest din palmă: 

— Asta e! Am crezut că a isprăvit acest episod intim. Am 
netezit deci paginile caietului, cu o mişcare care-mi stătea în 
obişnuință, pregătindu-mă să reiau scrisul sub dictare. O ezitare 
îmi înțepenise însă mâna. O anume strălucire din ochii lui mă 
îndemna să cred că nu se întorsese pe de-a-ntregul din 
pelerinajul său mental. Mi-am închis prin urmare stiloul şi l-am 
vârât în mod fățiş în buzunarul interior al hainei. Am strâns, de 


asemenea, caietul şi mi-am încrucişat brațele. Interlocutorul mi- 
a surâs. Şi-a desfăcut gulerul. Ochii mi-au rămas pironiți pe 
nodul gâtului său. 

Mi se părea că evocarea acestei pagini de viată îl întinerise, 
ÎI înflăcărase şi, într-o oarecare măsură, îl făcuse mai îndrăzneț. 

Ce anume aş putea să relatez din mărturisirile lui fără să-l 
trădez? Oh, n-a spus nimic care să se îndepărteze de cea mai 
strictă pudoare levantină. Cu toate astea, mi-ar fi părut rău să-i 
pun în gură spuse pe care am omis să le consemnez în prezenţa 
lui. M-aş simţi însă uşurat descriind tabloul doar în linii mari. 

A însoțit-o pe Clara până la hotelul Palmyra, unde ea 
închiriase o cameră, ca şi în vizita precedentă. Au trecut prin 
locul unde îl sărutase pe buzele nedumerite. 

Nici acum nu era țipenie prin preajmă. Aşa că Ossyan i-a 
înapoiat sărutul. Acelaşi sărut, ca un ciugulit de pasăre. Apoi, 
ochi în ochi, au urcat treptele ţinându-se de vârful degetelor. 

Camera, aflată la etajul trei, avea o fereastră largă care 
dădea, în stânga, spre clădirile portului, iar în dreapta spre linia 
țărmului şi spre mare. A deschis-o. 

Odată cu rumoarea oraşului a pătruns şi un vânt călduț. 
Mâinile lor umede se imbărbătau una pe alta, iar ochii le stăteau 
închişi de atâta fericire şi sfială. 

Cum nu trebuia să scriu nimic, îl priveam în timp ce vorbea. 
Observasem deja că era slab şi înalt de statură, dar de astă dată 
mi s-a părut de-a dreptul lungan, da, era alungit cu totul, 
brațele, picioarele, bustul şi mai ales gâtul, care mi se părea 
dintr-odată amuzant de prelung în comparaţie cu căpşorul său 
alb de copil; poate de aceea avea tendinţa să-l plece mereu într- 
o parte. Aici, în fata mea, aşa cum făcea altădată în fotografia 
din cartea mea de istorie... 

Fără să-mi bage în seamă privirea, işi urma drumul, cu iubita 
la braț. 

— Seara am ieşit să ne plimbăm pe cornişă, către golful 
Saint-Georges, şi am vorbit despre căsătorie. 


Da, chiar în seara aceea, de ce să mai fi aşteptat? 

Fericirea ne trecea precum o frânghie aspră prin palme, nu 
aveam decât să închidem degetele şi să strângem tare ca să nu 
ne scape. Nici nu se mai punea problema să lăsăm în seama 
întâmplării grija de a ne rândui viitoarele întâlniri. 


Şi unul şi celălalt aveam dorinţa şi vrerea să trăim împreună 
în fiece clipă de-acum înainte. Pentru totdeauna. Dacă se vor ivi 
oprelişti, aveam să le depăşim. 

Ni se părea că nimic nu ne poate sta în cale. Trebuia doar să 
luăm câteva hotărâri şi să facem câteva alegeri. 

În primul rând — ce fel de căsătorie? La Beirut nu exista 
căsătorie civilă. Noi însă nu doream o ceremonie religioasă. N- 
aveam chef să ne unim destinele trecând printr-o minciună. Nici 
eu, nici ea n-aveam o părere exagerat de bună despre religiile 
locale, aşa că n-avea rost să ne prefacem. 

Şi, înainte de toate, ce religie ar fi trebuit să alegem pentru 
ceremonie? A ei? A mea? Fiecare soluţie isca mai multe 
probleme decât era în stare să rezolve! Nu, mi-a venit o idee 
mai bună: Jacques-acte-false. 

„Doar nu vrei un certificat fals de căsătorie?”, m-a întrebat 
Clara îngrozită. Am liniştit-o. În civil, Jacques era primarul unui 
orăşel din regiunea pariziană. Nu mi-a mărturisit asta decât la 
sfârşitul războiului, când se pregătea deja să-şi pună din nou 
eşarfa tricoloră. 

Cine ar fi fost mai potrivit să ne căsătorească decât el, cel 
care, fără să vrea, a făcut să ne întâlnim? Nu oare pe el îl 
aşteptam, şi unul şi celălalt, în noaptea aceea la Lyon? Ne-am 
hotărât iute: aveam să ne ducem singuri în Franţa, pentru o 
căsătorie dintre cele mai simple şi apoi aveam să ne întoarcem 
să sărbătorim evenimentul cu apropiații. 

Când l-am pus la curent cu proiectele noastre, tata n-a stat 
pe gânduri o clipă. „Deşteaptă, frumoasă, afectuoasă... Şi 
revoluţionară! Ce ţi-ai mai putea dori?” 

Era încântat. O adoptase încă din prima clipă; dar şi ea îl 
ridicase deja pe un soclu, de parcă şi-ar fi regăsit un părinte 
vesel, turbulent, fragil. 

Mai rămânea unchiul Stefan. Clara nu prea ştia cum o să 
reacționeze. Dorea să-i obţină încuviințarea, din pură politeţe, 
dar era hotărâtă să n-o ia în seamă dacă avea să spună nu. Am 
hotărât deci să ne despărţim, preţ de câteva săptămâni, astfel 
încât fiecare să se poată ocupa de inevitabilele pregătiri, să-şi 
înştiinţeze rudele, să strângă actele necesare; după care urma 
să ne întâlnim la Paris, în ziua, ora şi locul stabilite... 

Adică pe 20 iunie, la prânz, pe Quai de l'Horloge. 

De ce tocmai pe Quai de l'Horloge? Pentru că, pe vremea 


când lucram în „atelierul” din Lyon, un camarad îmi istorisise o 
poveste de dinainte de război despre doi îndrăgostiţi care se 
întâlniseră chiar pe Quai de l'Horloge, „între cele două 
turnulețe”. Deschisese o hartă ca să-mi arate locul, aflat chiar 
pe malul Senei. 

Gestul mi-a rămas în memorie, poate pentru că mi s-a părut 
că ascunde o prevestire. Aşa încât, atunci când a fost să aleg un 
loc de întâlnire, mi-a venit în minte locul cu pricina. 

La Paris, totul s-a desfăşurat cum plănuisem, ba chiar un pic 
mai bine. Şi eu şi Clara am ajuns lângă turnulețe în aceeaşi 
clipă, fiecare sosind din altă direcţie. 

Jacques-acte-false — nu mă pot împiedica să-l numesc aşa, 
cu toate că şi-a reluat respectabila slujbă şi statutul civil — îi 
contactase pe cei pe care-i desemnasem martori. Pentru mine, 
Bertrand, pentru Clara, Daniele, gazda primei noastre întâlniri 
de la Lyon. 

Era atât de întuneric în primărie şi atât de puţină lume, de-ai 
fi crezut că ne-am întors în clandestinitate. Lucru care nu le 
displăcea prietenilor mei; toţi aveau o strângere de inimă 
gândindu-se la vremea aceea, încă destul de apropiată, când 
fiecare gest avea un sens anume; mersul pe stradă, bunăoară, 
fără să fii recunoscut, era de fiecare dată o adevărată ispravă. 

Acum, mersul pe stradă fără să fii recunoscut nu însemna 
altceva decât o zilnică suferinţă. Cum să-ţi mai placă 
mâncărurile fade, după ce, vreme de patru ani, te-ai îndopat cu 
mirodenii? 

Pe-atunci, eu nu împărtăşeam însă aceeaşi descurajare. Nu 
fusesem o mare figură a Rezistenței, poate doar o măruntă 
figurină. Prin urmare, nu cunoscusem acea fulgerătoare 
prăbuşire a visului în realitate. Abia scăpat de clandestinitate, 
mă întorsesem la mine-n ţară, unde nimeni nu e anonim. 

Şi-apoi, mai presus de orice, era Clara. Chiar dacă fusese 
nevoie de un război ca să fim împreună, eu voiam să trăiesc cu 
ea în vreme de pace. Obolul pe care-l plăteam nostalgiei era 
doar o formă de amabilitate, pentru că eu veneram viitorul. 
Viitorul anilor noştri comuni, dar şi viitorul imediat. Primii paşi 
alături de cea care îmi purta deja numele. 

Toate acele lucruri pe care aveam să le săvârşim pentru 
întâia oară împreună. Spunându-ne că de fiecare dată va fi 
prima dată. Făgăduinţe de îndrăgostiţi, dar pe care nu le-am 


încălcat niciodată. Nu mi s-a întâmplat s-o sărut pe Clara, sau 
chiar să-i ţin mâna strânsă într-a mea, cu sentimentul unui lucru 
cunoscut, sau pe care l-am mai trăit. Sau pe care l-am mai iubit. 
Dragostea poate să rămână neştirbită, şi tot aşa şi emoția. Luni 
după luni şi ani după ani. Viaţa nu este atât de lungă încât să te 
poţi sastisi. 

Când ne-am întors din Franţa, tata a dat cea mai frumoasă 
petrecere pe care a cunoscut-o vreodată casa Ketabdar. Inainte 
de plecare, îl rugasem să nu se dea peste cap. Mi-a răspuns 
doar: „Lasă-mi bucuria asta!” 

l-am lăsat-o. A făcut toate nebuniile de care mi-era teamă. 
Două orchestre care făceau cu schimbul, una orientală, una 
după tipic occidental; câteva sute de invitaţi; un tort atât de 
uriaş încât, atunci când l-au adus, au trebuit să se plece până la 
pământ ca să încapă pe uşa, destul de înaltă, de altfel, a 
sufrageriei. 

Mi-e şi jenă să descriu iluminaţiile, sau desfrâul de 
mâncăruri. De astă dată, tata, care tunase şi fulgerase toată 
viaţa împotriva căpătuiţilor, s-a purtat ca un parvenit. Dar ce 
mai contează, el era fericit, Clara era fericită, ce mi-aş mai fi 
putut dori? 

Dar eu? Eu nu eram fericit? Nu vreau să par ursuz, dar 
hărmălaia muzicii mă lăsa nepăsător. Cu toate astea, eram 
fericit. Fericit pentru felul în care era serbat evenimentul, fericit 
s-o ţin din când în când pe Clara de mână, să schimb o privire cu 
ea, să o aud râzând îndărătul meu, fericit la gândul că, la 
sfârşitul serii, va veni, ostenită, să-şi aşeze capul pe umărul 
meu. 

Mă bucuram, de asemenea, să întâlnesc oameni pe care nu-i 
mai văzusem demult, începând cu sora mea, venită tocmai din 
Egipt pentru această sărbătoare, împreună cu soţul ei pe care 
încă nu-l cunoscusem... 

Mai era acolo, bineînţeles, şi unchiul Stefan. Tata îi scrisese 
şi apoi trimisese o maşină ca să-l aducă. De la Haifa la Beirut nu 
erau mai mult de o sută cincizeci de kilometri, ceea ce, cu opriri 
cu tot, nu însemna pe atunci decât patru ore de drum. Ajunsese 
destul de devreme, către prânz, aşa că am avut răgaz să facem 
cunoştinţă înainte ca lumea să se bulucească în casă. 

Să-mi fost oare teamă de această întâlnire? Nu chiar. Mai 
degrabă Clara nu era-n apele ei. Păstrase faţă de unchiul ei 


neîncrederea moştenită de la părinţi. 

Ce-i reproşau? Că era un burlac bătrân, pricopsit, maniac şi 
trândav? Eu eram convins că avea să se înţeleagă cu tata. ŞI 
unul şi celălalt erau bărbaţi sosiți din secolul al XIX-lea şi 
nepotriviţi cu secolul acesta, care aveau să-şi descopere 
nostalgii comune. 

Am trăit însă o mică spaimă, atunci când sora mea, care 
lipsise o bună bucată din zi, şi-a făcut intrarea în salon la braţul 
soţul ei. Închipuiţi-vă scena: de-o parte Mahmud, fiu al unei mari 
familii musulmane din Haifa, care se văzuse silit să-şi 
părăsească oraşul din pricina încordării care domnea între arabi 
şi evrei şi care mirosise deja că nu va mai fi chip să se întoarcă; 
de cealaltă parte Stefan, evreul din Europa centrală, venit 
tocmai ca să se stabilească în acel oraş; amândoi, rude 
apropiate ale proaspăt căsătoriţilor... 

Hotărâsem să mă mărginesc la nişte prezentări cât se poate 
de sumare. Mahmud Carmali, cumnatul meu. Stefan Temerles, 
unchiul Clarei. Şi-au strâns mâinile. 

Atunci, tata a rostit cu glas tare, în franceză: „Aveţi ceva în 
comun. Mahmud e din Haifa, iar unchiul norei noastre locuieşte 
tot acolo.” 

Am schimbat o privire cu Clara. Ne ţineam de mână, de 
parcă am fi vrut să înfruntăm cum se cuvine furtuna. 

„Luaţi loc aproape unul de celălalt, a continuat tata, aveţi, cu 
siguranţă, să vă spuneţi câte ceva.” 

Nu-i aşa că era insistent? Să nu vă închipuiţi că o făcea din 
neglijenţă sau din lipsă de tact. Ci mai degrabă ca o sfidare sau, 
într-un anume sens, din spirit de frondă. Nutrea un profund 
dispreţ pentru acea atitudine, larg răspândită în Levant, care 
pretinde că menajează susceptibilităţile şi aparențele. 

Acea atitudine ilustrată, de exemplu, de şoaptele către 
invitaţi: „Bagă de seamă, Cutare e evreu!”, „Cutare e creştin!”, 
„Cutare e musulman!” De aceea, şi unii şi alţii se străduiesc să- 
şi cenzureze discuţiile obişnuite, cele care au loc atunci când 
suntem „între noi”, şi recită banalităţi mieroase care ar trebui, 
pasă-mi-te, să oglindească respectul faţă de celălalt, dar care, 
de fapt, nu reflectă decât disprețul şi înstrăinarea. De parcă am 
face parte din specii diferite. 

Dar dacă cei doi pe care-i aşezase unul lângă celălalt aveau 
să-şi scoată ochii? Cu-atât mai rău, asta înseamnă că meritau 


să-şi scoată ochii, atât şi nimic mai mult. Datoria lui era să-i 
trateze ca pe nişte oameni, angajaţi, în ultimă instanţă, în 
aceeaşi uriaşă aventură. Dacă nu se dovedeau demni de asta, 
cu atât mai rău! Dar dacă, din această pricină, petrecerea avea 
să fie tulburată? Cu atât mai rău, înseamnă că nu meritam o 
asemenea sărbătoare! 

Prima noastră reacţie, a mea şi a Clarei, a fost teama de 
scandal. Eram cam timoraţi, dar încercaţi să vă puneţi în locul 
nostru! Nu voiam ca gâlcevile să dospească între familiile 
noastre. În timpurile acelea, însăşi căsătoria noastră nu era un 
lucru prea la îndemână. In primul rând, trebuia să ne punem la 
adăpost de vrajba din jur... 

N-a fost însă decât reacţia dintâi, pornită din instinct. 

In privirea pe care am schimbat-o cu ea, era deopotrivă haz 
şi nelinişte. Apoi ne-am retras, fără o vorbă, mergând de-a- 
ndăratelea, sau aproape... 

Ne-am întors după o oră. Şi i-am surprins pe cei doi bărbaţi, 
singuri în continuare, în acelaşi loc, prinşi într-un nestăvilit hohot 
de râs. Al cărui motiv ne scăpa, dar la care ne-am alăturat de la 
distanţă şi eu şi Clara, uşuraţi şi ruşinaţi de temerile noastre 
ieşite din comun. 

Remarcându-ne, după ceva vreme, prezenţa şi feţele 
nedumerite, Mahmud şi unchiul Stefan ne-au adresat, la unison, 
un gest discret cu paharele ridicate. 

Ai fi zis că sunt cei mai buni prieteni din lume. Cât de mult 
mi-aş fi dorit să fie aşa... Din păcate, nu a fost. Poate că era 
prea târziu. 

Atenţie, n-aveau însă nici să se certe. Nici vorbă! 

S-au dovedit mai mult decât curtenitori unul faţă de altul, 
până la capăt. Sporovăind liniştiţi în fotoliile lor îngemănate, 
povestindu-şi, după toate aparențele, istorii dintre cele mai 
năstruşnice, în engleză, precum toţi gentlemenii de la club... 
Cumnatul meu era, cu precădere, cel care înşiruia snoave, 
însoţite de gesturi largi şi expresii ale feţei, întretăiate de-o voce 
dogită, mereu îmboldit de reacţiile încântate ale interlocutorului. 

Deodată, fără nici un motiv vizibil, lucrurile au luat o 
întorsătură proastă. Li se alăturaseră şi alţi oaspeţi, se făcuseră 
prezentări şi plecăciuni. In acea clipă, Mahmud s-a retras, 
bodogănind o scuză. 

Puțin mai târziu, pentru că se pornise un vânticel cam rece, 


am urcat la etaj să iau un pulover. Acolo era cumnatul meu, 
aşezat în întuneric pe o sofa. Cu un aer deznădăjduit. Era cât pe 
ce să întreb ce-i cu el, însă m-am stăpânit, de teamă să nu-l 
stingheresc. M-am prefăcut că nu-l zăresc. Nu a mai apărut 
toată seara. 

Ce l-o fi adus în halul ăsta? După ce am coborât, m-am dus 
să-i cer socoteală surorii mele. S-a arătat preocupată, dar 
nicidecum surprinsă. In ultima vreme, soţul ei reacţiona adesea 
în acest chip. De fiecare când se vorbea despre Haifa de faţă cu 
el, începea să se înflăcăreze, se punea pe istorisit mii de poveşti 
din trecut, din trecutul îndepărtat, dar şi din propria lui copilărie. 
Ochii îi străluceau şi era o desfătare să-l auzi şi să-l priveşti. 

Totuşi, de îndată ce se ivea o clipă de tăcere, îşi încrunta 
brusc sprâncenele şi se cufunda în melancolie. 

Nu vorbea niciodată despre ce-i în sufletul lui; odată însă, 
când sora mea i-a sugerat să scrie o carte cu toate aceste 
amintiri pe care le evoca atât de minunat, a izgonit ideea cu 
ambele mâini: „Ce amintiri? Nu fac decât să ridic la lumină nişte 
bulgări de pământ, precum lopata groparului.” 

Cât îl priveşte pe unchiul Stefan, discuţia cu Mahmud 
avusese un cu totul alt efect asupra lui. Efectul invers, aş zice. El 
care, de obicei, era tăcut, de nu chiar morocănos, avea să se 
dezlănţuie în tot restul serii, glumind cu tinerii, sâcâind 
doamnele şi căutându-l din ochi cu osârdie pe tovarăşul său 
dispărut. 

La sfârşitul serii, zărind-o pe Clara, a fugit spre ea şi a luat-o 
de-o parte ca s-o întrebe, pe un ton de mărturisire gravă: „Nu 
crezi c-ar trebui găsită o cale de împăciuire... cu ei?” „Priveşte în 
jur, unchiule Stefan, suntem împăcaţi!” „Lasă că ai priceput tu 
bine, nu la asta mă refeream!” 

Sporovăind cu sora mea, în aceeaşi seară, pentru întâia oară 
după mulţi ani, am folosit prilejul ca s-o întreb dacă soţul ei 
chiar era atât de evlavios şi de etern prosternat pe covorul de 
rugăciune pe cât mi-l descrisese tata. A râs. Mi-a explicat că 
Mahmud doar se arătase ofensat o dată, când tata s-a dezlănţuit 
împotriva religiei, atât şi nimic mai mult. Cam asta era şi 
diferenţa între mine şi tata. Ni se-ntâmpla să gândim la fel, atât 
doar că eu mă feream să spun lucruri care ar fi putut să 
jignească persoanele prezente. El dădea buzna cu capul înainte, 
convins că are dreptate... 


Care să fi fost cea mai bună atitudine? Astăzi regret că nu m- 
am purtat ca el. Cu siguranţă că n-am fost în stare să ajung 
rebelul pe care-l visa, tocmai pentru că am trăit sub tutela unei 
voci tunătoare... 

După această primă petrecere, a mai avut loc una la Haifa. 
Mult mai puţin spectaculoasă, dar mişcătoare. 

Cită vreme unchiul Stefan izbutise să vină la Beirut, şi mie şi 
Clarei lucrul ni s-a părut de prisos. Însă membrii comitetului 
PAJUW au insistat. Lor li se părea important, aşa că n-am vrut 
să-i contrariem. 

Se strânseseră vreo douăzeci, evrei şi arabi, poate un pic 
mai mulţi evrei decât arabi. Naim, unul dintre animatori, a rostit 
o alocuţiune în care spunea că vede în căsătoria noastră un 
eveniment pilduitor, iar în dragostea noastră o dezminţire a 
vrajbei. 

Ciudat personaj printre ceilalţi, acest Naim, cu pipa pe care 
nu ostenea s-o tot aprindă şi mirosind a vişine de Alep, cu 
coama sa de păr suriu. Nici muncitor, nici intelectual pe de- a- 
ntregul — ci industriaş scăpătat. În mod logic, ceilalţi ar fi trebuit 
să nu aibă încredere în el, din pricina a tot ce se spunea în 
cărţile lor despre originea de clasă. Nimeni însă nu îi punea vreo 
clipă la îndoială temeiurile profunde şi nici devotamentul, ba 
chiar îi recunoşteau, cu prilejul reuniunilor, un anume 
vizionarism. Se zice că ai săi stăpâniseră pe vremuri jumătate 
din oraş, de fapt un fel levantin de a spune că fuseseră pur şi 
simplu bogaţi. Ca pe atâţia alţii, criza din anii treizeci îi ruinase. 
Tatăl lui Naim, mama şi unchii săi muriseră rând pe rând, de 
amărăciune şi de necaz, iar lui i-a revenit sarcina ingrată de a 
lichida averea strămoşilor, ca să-i satisfacă pe creditori. A 
vândut tot şi a pierdut tot, cu excepţia unei locuinţe pe malul 
mării, o clădire străveche de pe vremea otomanilor, vastă şi 
altădată somptuoasă, dar pe care nu mai avea mijloacele s-o 
întreţină şi care, atunci când am văzut-o, se afla într-o stare 
înaintată de şubrezenie. Ziduri roase, unele chiar prăbuşite, o 
grădină năpădită de buruieni, încăperi mobilate doar cu rogojini 
şi saltele, un acoperiş căscat... Cu toate astea, sălaşul rămăsese 
nobil, senin şi fermecător. 

În cursul serii, am auzit de vreo două ori bubuitul unor 
explozii îndepărtate. Doar eu am fost impresionat; ceilalţi, 
obişnuiţi cu aşa ceva, îşi dădeau cu presupusul despre posibila 


obârşie a zgomotelor. Dansurile s-au oprit doar pentru câteva 
clipe, apoi au continuat în acordurile unui fonograf închiriat. 

Câte petreceri n-au fost în vara aceea! Sorbiţi în acest vârtej, 
Clara şi cu mine evitam să ne punem în mod serios problema 
care ne stăruia însă mereu în gând: unde aveam să trăim? 
Singura certitudine era că trebuie să fim împreună. Desigur, dar 
unde? 

Dacă ar fi să iau astăzi această hotărâre, aş şti prea bine ce- 
aş avea de făcut. La sfârşitul verii am fi plecat la Montepellier, 
unde eu mi-aş fi reluat studiile de medicină, iar ea pe cele de 
istorie. Acum sunt convins că asta era singura soluţie. Dacă în 
ţeasta tânărului care eram ar fi adăstat spiritul bătrânului 
înţelept care sunt, spiritul ar fi zis: „Pleacă! la-ţi nevasta de 
mână, cu hotărâre, şi fugi, fugi şi salvaţi-vă!” Dar tânărul şi 
tânăra care eram nu se lăsau sfătuiţi decât de iluziile acelei 
clipe. Asupra Levantului avea să se năpustească o tornadă, iar 
noi voiam s-o stăvilim cu mâinile goale! Chiar aşa! Lumea 
întreagă se resemnase de tot văzându-i pe arabi şi pe evrei cum 
se măcelăresc unii pe alţii, de zeci de ani, dacă nu de secole, 
toată lumea se săturase, şi englezii, şi sovieticii, şi americanii, şi 
turcii... Toată lumea afară de noi doi, şi de alţi visători aidoma 
nouă. Voiam să zăgăzuim dihonia, doream ca dragostea noastră 
să devină simbolul unei alte căi de urmat? 

Credeţi că era o dovadă de curaj? Nicidecum, era doar 
nechibzuinţă. Poţi prea bine să năzuieşti spre pace, spre 
reconciliere, asta e cât se poate de lăudabil, de frumos şi de 
respectabil. Însă merita oare să ne punem în joc existenţa, 
fericirea, dragostea, căsătoria şi viitorul, fără să ne gândim o 
clipă că riscam să pierdem totul? Astăzi, aş califica totul drept 
„absurd”, „aberant”, „lipsit de sens”, „stupid”, „sinucigaş”! Pe- 
atunci, însă, spuneam altceva. Numi trecuse prin cap că am fi 
putut să ne petrecem trei sau patru ani în Franţa. Ne aflam în 
nouă sute patruzeci şi şase şi am fi lăsat să treacă urgia... 

Puneţi-mi frâu, vă rog, pentru că aş putea să continui la 
nesfârşit cu pomelnicul ăsta, într-atât mă obsedează! 

Ne-am hotărât prin urmare să rămânem în Levant. 

Când la Haifa, când la Beirut. Pe vremea când graniţa era 
deschisă, nici nu era mare distanţă pe drumul de coastă. Aveam 
la îndemână două porturi de rezidenţă, două „scări” cum se 
zicea odinioară, precum şi o salbă de case, dar niciuna numai a 


noastră. La Haifa, dormeam fie în apartamentul unchiului 
Stefan, fie la Naim. La Beirut, nici nu se punea problema să 
adăstăm altundeva decât în locuinţa părintească. Era uriaşă, iar 
tata stătea singur. Ne-am instalat, fireşte, acolo. 

Clara se simţea ca acasă şi era stăpâna locului. Eu eram 
îndrăgostit lulea, iar tata o diviniza. Preferam oare casa noastră 
libaneză? Poate... Nu mai ştiu... Nu de alta, dar, la începuturi, 
mergeam periodic şi la Haifa. Clara îi promisese unchiului său că 
avea să-l viziteze la două luni o dată. N-o lăsa inima nici să 
renunţe la reuniunile comitetului. De altfel, ne simţeam din ce în 
ce mai apropiaţi de Naim, care devenise, cred, cel mai bun 
prieten comun pe care-l aveam. Ca să nu mai vorbesc de casa 
lui, care era atât de primitoare. Grădina ei cu smocuri de 
mărăcini se întindea până la plajă. Ne duceam mereu acolo cu 
încântare. 

Dar trăiam, de fapt, la Beirut, unde ne-am şi reluat studiile. 

În ceea ce mă priveşte, ar trebui să spun mai degrabă că am 
încercat să le reiau. M-am înscris la Facultatea Franceză de 
Medicină, aflată sub oblăduirea călugărilor iezuiţi. 

Cursurile nu erau nicidecum sub nivelul celor de la 
Montepellier. Aş fi putut să-mi fac studiile aici, de la bun început. 
La optsprezece ani, însă, voisem, înainte de orice, să ies din 
umbra tatălui meu. Mai mult studiam ca să plec, decât plecam 
ca să studiez. 

Acum nu mai aveam aceeaşi atitudine, nu mai doream să 
mă îndepărtez de tata, rămas singur, şi cu care raporturile mele 
se schimbaseră radical de când devenisem un aşa-zis erou al 
Rezistenței şi mai ales de când mă căsătorisem. Imbătrânise, iar 
doamna casei era doamna mea. 

Clara se înscrisese şi ea la universitate, unde se dovedea, ca 
întotdeauna, plină de energie. Militantă şi pusă pe carte. Se 
apucase chiar să înveţe limba arabă. 

Revenind la mine, am subliniat că „am încercat” să studiez. 
Da, doar „am încercat”. 

De îndată ce m-am întors pe băncile facultăţii, am simţit că 
mi-e foarte greu să mă concentrez asupra a ceea ce citesc. Mi- 
era cu neputinţă, mai ales, să ţin minte ceva. La început, mi-am 
spus că era firesc după cinci sau şase ani de întrerupere, în 
decursul cărora am avut activităţi atât de străine de învăţătură. 
Problemele de concentrare persistau însă şi mă sâcâiau mai 


mult decât eram dispus să admit. Eu, care eram altădată atât de 
mândru de memoria mea şi de capacitatea mea de asimilare, 
aveam sentimentul că sunt atins de neputinţă. 

Mi-era ruşine. 

Desigur, ar fi trebuit să îndrept situaţia. Refuzam însă să 
admit că trăiam o anomalie care se cădea tratată. Preferam să- 
mi spun că lucrurile aveau să se dreagă cu timpul. Şi căutam 
subterfugii. 

Ce fel de subterfugii? În primul rând, conferințele; pe câteva, 
având în continuare drept temă amintirile mele de luptător în 
Rezistență, le-am reluat. Şi mai era fericirea... Cu toate că e 
necuviincios să vorbeşti de fericire ca despre un subterfugiu. 
Îndeplinea însă şi acest rol. Eram atât de fericit lângă Clara, 
încât încercam să nu mă las tulburat de evenimentele din afara 
vieţii mele afective. Ori de câte ori ne ţineam de mână, inimile 
ne băteau năvalnic şi nu mai aveam urechi nici pentru spaimele 
mele, nici pentru vacarmul lumii. Mă străduiam să-mi bag în cap 
că totul mergea cât se poate de bine. 

Într-un anume sens, totul încă mergea bine... 

Da fapt, nu, nu-i adevărat. Nimic nu mai mergea în jurul 
nostru. Însă faţă de ceea ce aveam să îndurăm în curând, ne 
aflam încă în Paradis. 

Era, dacă vă mai amintiţi, perioada când se tot vorbea de 
împărţirea Palestinei în două state, unul pentru evrei, celălalt 
pentru arabi. 1947. Resentimentele erau atât de profunde, încât 
nu mai puteai rosti în gura mare opinii împăciuitoare. Atentate 
peste tot, manifestații, lupte, strigăte războinice. Drumurile, 
pentru un dus-întors la Haifa, deveneau cu fiece călătorie mai 
periculoase. 

Clara şi cu mine eram deja condamnaţi cu suspendare. Apoi, 
scurmând cu ghearele, urâţenia lumii ne-a dibuit. 

Momentul de cotitură a fost, poate, ziua când fratele meu s-a 
întors din închisoare, graţie unei ultime amnistii. 

Era început de amiază, şi încă mai zăboveam la masă, stând 
tustrei de vorbă. Noi doi şi tata. De dimineaţă aflasem cea mai 
bună veste cu putinţă: Clara era însărcinată. Se întorsese de la 
doctor, pe care-l consultase în urma unor stări de greață. Eram 
voioşi nevoie mare, mai ales tata, care se şi vedea ducându-şi 
nepotul în braţe. Vorbea de parcă ne pregăteam să-i facem cel 
mai frumos cadou din lume. Deodată, un huruit de automobil; 


care se opreşte; şi apoi pleacă; o uşă trântită; paşi grăbiţi pe 
scară... Se întorsese fratele meu, Salem. 

Dacă l-am vizitat în puşcărie? Nu. Nici măcar o dată. Să nu 
vă iasă din minte felul în care s-a purtat această secătură! Tata? 
Chiar dacă s-a dus să-l vadă, nu mi-a pomenit nimic. 

Adevărul e că toţi aveam chef să dăm pagina. Ba chiar cred 
că izbutisem să-l dăm uitării... 

El însă s-a întors. În cel mai nepotrivit moment, când îl 
aşteptam cel mai puţin, iată că s-a întors când nimeni nu-l mai 
dorea. Din puşcărie direct acasă. In camera lui. Pe care a 
zăvorât-o deîndată. Astfel încât nimănui să nu-i dea prin cap să 
urce şi să-i vorbească. 

Deodată, în atmosferă a început să plutească un aer glacial. 
Casa nu mai era aceeaşi, adică nu mai era a noastră. Ca să 
vorbim, ne adresam în şoaptă. În doar câteva clipe, tata s-a 
schimbat cu totul. Veselia i s-a risipit, chipul îi era împovărat. Nu 
scotea o vorbă, nici ca să se plângă de purtarea lui Salem, nici 
ca să-l blesteme, nici ca să-i dea iertarea. Tăcea mâlc, închis în 
sine însuşi. 

lar eu şi Clara am plecat la Haifa, înainte să se încheie 
săptămâna. 

Nu, n-a avut loc nici un incident între mine şi fratele meu, nu 
ne-am înfruntat. Abia dacă am catadicsit să ne vorbim. Şi-atunci 
cum de-am plecat? Vă înţeleg mirarea. Poate c-ar fi cazul să fac 
o mărturisire. Nu mi-e uşor să vorbesc despre asta şi mi-a luat 
destul timp s-o recunosc, dar dacă aş încerca s-o trec cu 
vederea, o grămadă de lucruri şi-ar pierde înţelesul: mi-a fost 
întotdeauna teamă de Salem. Nu, nu teamă, cuvântul e 
exagerat. Să zicem mai degrabă că nu mă simţeam în apele 
mele atunci când era şi el de faţă. Evitam să-i întâlnesc privirea. 

De ce oare? Nu îndrăznesc să mă avânt în explicaţii 
stufoase... Am crescut în feluri diferite. Lui i-au apărut gheare şi 
colţi, mie nu. Eu, care am fost mereu răsfăţat, nu am fost nevoit 
niciodată să lupt. Totul mi-a ieşit atât uşor şi de firesc... Totul, 
până şi eroismul, până şi dragostea. Bertrand şi apoi Clara. Totul 
îmi izbutea ca-n vise, nu trebuia decât să zic da. Pretutindeni, 
chiar şi în sânul Rezistenței, am fost copilul adorat. N-am avut 
niciodată de purtat o luptă ca să-mi cuceresc locul cuvenit. De 
fiecare dată când mi se punea un obstacol în cale, apărea, ca 
prin miracol, un alt drum, care se dovedea mai larg şi mai neted 


decât cel care se înfundase. N-a fost, prin urmare, nevoie să mă 
călesc. lar asta se oglindeşte în ideile mele. Sunt în continuare 
pentru conciliere şi reconciliere, iar dacă mă revolt, o fac 
împotriva vrajbei. 

Fratele meu era exact pe dos. Mai că-mi vine să spun că a 
ucis ca să se nască. A trebuit mereu să se lupte, fie cu tata, fie 
cu mine, ori mai degrabă cu umbra mea. Totul era pentru el o 
încăierare plină de vrăjmăşie, iar asta se vedea până şi-n 
dumicaţii pe care-i băga în el. Mi s-a-ntâmplat uneori să-mi spun 
că Salem era un lup. Nu-i chiar aşa. Lupul se luptă doar ca să 
supravieţuiască sau ca să-şi apere libertatea. Dacă nu e 
ameninţat, îşi vede de drum, trufaş şi teatral. Pe Salem l-aş 
compara mai degrabă cu cotarlele întoarse în sălbăticie. Urăsc 
casa în care au crescut şi, deopotrivă, le pare rău după ea. 
Drumul lor în viaţă îşi poate afla mereu explicaţia într-o rană: un 
abandon, o trădare, o infidelitate. lar rana asta e a doua lor 
naştere, singura care contează. 

Lupta dintre mine şi Salem ar fi fost inegală. Am ales fuga. 
Da, fuga, nu găsesc alt cuvânt mai potrivit. 

Plănuisem demult asta, dar am renunţat în mai multe 
rânduri, pentru că drumurile din Galileea erau nesigure. 

Fiindcă atmosfera din casă era cea care era, ne-am hotărât 
totuşi să plecăm. Chiar dacă aveam de înfruntat nişte riscuri. Nu 
era cel mai înţelept lucru, cu atât mai mult cu cât soţia mea era 
însărcinată. N-am fost însă niciodată prevăzători din cale-afară; 
dacă am fi fost, nici nu ne-am fi înrolat în Rezistență şi nici nu 
ne-am fi întâlnit, nu-i aşa? De parcă fuseserăm amândoi hărăziţi 
să fim nechibzuiţi şi îndrăzneţi. 

În ziua aceea, drumurile erau neobişnuit de pustii, dar asta 
nu ne-a descurajat. Am tot condus, drept înainte, liniştit. Din 
când în când, ni se părea că auzim nişte zgomote îngrijorătoare. 
Parc-ar fi fost nişte explozii Dar, cum erau îndepărtate, ne-am 
prefăcut că nu le băgăm în seamă. 

Pe ultima parte a drumului, în Galileea, zgomotele s-au 
apropiat şi au prins contur. Focuri de armă, explozii şi miros de 
ars. Era însă prea târziu să facem cale întoarsă. 

Pe când ajunsesem deja la intrarea în Haifa, între strada 
Faical şi Kingsway, nu departe de calea ferată... Dacă nu 
cunoaşteţi Haifa, toate astea n-o să vă spună nimic... Pe scurt, 
la intrarea din nordul oraşului, două gloanţe rătăcite au izbit 


maşina. După care explozia ne-a aruncat afară. Amândoi 
strigam cele mai neghioabe chestii care îţi pot veni în minte în 
astfel de momente, „Atenţie!” şi pe urmă „A venit de-acolo!” De 
parcă ar mai fi slujit cuiva să fie atent sau să ştie de unde se 
trăgea. 

Cu mâinile strânse pe volan, m-am repezit drept înainte. Nu 
eram în stare să o cârmesc nici la dreapta, nici la stânga, aşa că 
am dat buzna în faţă, repetând cu un tremur de bărbie: „Nu-ţi 
fie teamă! Nu-ţi fie teamă! Nu-ţi fie teamă!” Mă izbeam fără 
încetare de pietre, de cauciucuri, de resturi de maşini, poate 
chiar de trupuri, nu mai ştiu, nu mai eram în stare să văd nimic, 
mă năpusteam înainte. Când, în cele din urmă, am ajuns 
Dumnezeu ştie cum în faţa casei lui Naim, la celălalt capăt al 
oraşului, spre Stella maris, mi-au trebuit câteva minute bune ca 
să-mi desprind degetele de pe volan... 

Mai rău decât spaima aceea n-am avut nimic de îndurat. 
Vreau să spun că nu fuseserăm răniţi. Dar nici spaima nu-i de 
colo. Ce poate fi mai greu de îndurat decât sentimentul de 
neputinţă pe care-l trăieşti atunci când te afli într-un autoturism, 
pe un drum plin de fum şi presărat cu dărâmături, şi unde 
focurile de Armă şi exploziile par a veni din toate părţile odată? 

In joc erau cele două vieţi ale noastre, ba chiar cele trei vieţi 
ale noastre, viitorul, dragostea şi fericirea noastră. Nu era oare o 
crimă să tratezi toate astea cu uşurinţă? 

Pe mine şi pe Clara incidentul ne zguduise. Căpătaserăm 
dintr-o dată nevoie de linişte, dacă nu chiar de nemişcare. 
Săptămâni la rând n-am mai avut chef să ieşim din casă, nici 
măcar pentru câţiva paşi timizi prin grădină, înspre plajă. 

Ne petreceam timpul stând ghemuiţi unul în altul. 

Gângurind ca porumbeii. Vorbeam fără încetare despre 
pruncul care avea să se nască. Şi despre lumea unde avea să 
trăiască. Ne plăcea să ne închipuim o lume diferită... lar 
speranţele noastre erau pe măsura propriei disperări. Cu cât 
ziua de mâine era mai întunecată, cu atât cea care avea să vină 
după ea era mai însorită. 

V-am lăsat poate impresia că, în ciuda tuturor tensiunilor şi 
animozităţilor din jur, între mine şi Clara nu aveau loc niciodată 
discuţii aprinse. Ba da, aveau loc, dar nu în sensul pe care l-aţi 
putea bănui. 

Aş spune chiar că întotdeauna lucrurile stăteau exact pe dos 


decât te-ai fi aşteptat. Atunci când Clara mă contrazicea, o 
făcea doar ca să ia şi mai mult apărarea arabilor, ca să-mi 
comunice că ar trebui să-i înţeleg mai temeinic; iar eu, unul, 
când intram în joc, îi spuneam că se arăta prea severă cu cei de 
aceeaşi religie cu ea. Discuţiile se desfăşurau invariabil la fel. Nu 
pentru că am fi ticluit asta, ori pentru că am fi făcut un pact de 
bună vecinătate, eram pur şi simplu sinceri şi spontani. Fiecare 
se punea, firesc, în locul celuilalt. 

Cu câteva zile în urmă, am avut prilejul să ascult aici, la 
Paris, o dezbatere la radio între un evreu şi un arab, şi vă 
mărturisesc că m-a şocat. Ideea de a aşeza faţă-n faţă nişte 
persoane care vorbesc, fiecare, în numele tribului său, şi care se 
întrec în rea-credinţă şi vorbe meşteşugite, dar neîntemeiate, 
da, asta mă şochează şi mă dezgustă. Găsesc că aceste dueluri 
sunt grosolane, barbare, de prost-gust; ba mai mult, aş spune — 
şi în asta constă toată diferenţa — lipsite de eleganţă. Eleganta 
morală, iertaţi-mă că mă laud şi eu o dată, da, eleganța morală 
o personificam Clara şi cu mine. Clara care se străduia să-i 
priceapă pe arabi, cu toate cusururile lor, şi să se arate lipsită 
de îngăduinţă faţă de evrei, iar eu, lipsit de îngăduinţă faţă de 
arabi şi păstrând vii în minte persecuțiile mai vechi sau mai noi, 
ca să-i pot absolvi pe evrei de excese. 

Da, ştiu, eram nişte naivi incurabili! Mai lucizi însă decât s-ar 
părea. Ne dăduserăm în sfârşit seama că viitorul acela pe care-l 
visam nu era făcut pentru noi. In cel mai bun caz, putea fi al 
copiilor noştri. 

Poate tocmai datorită acelui copil pe care-l aşteptam, mai 
păstram încă tăria de a scruta dincolo de zare. 

In fiecare dimineaţă îmi aşezam mâna pe pântecele rotunjit 
al Clarei şi închideam ochii. lar atunci când auzeam la radio că 
drumul de pe coastă continua să rămână impracticabil, mai că 
nu-mi păsa. Nu mai voiam să părăsesc vechea clădire otomană, 
ferită cum era de străzile însângerate. Am uitat de lumea de- 
afară, de studii şi de război, aici avea să se nască întâiul meu 
copil. 

In cele din urmă, am plecat. 


Sâmbătă dimineaţa 


N-am consemnat tot ce mi-a spus Ossyan despre şederea lui 
în Haifa, despre plimbările cu Clara, despre amănuntele vieții de 
Zi cu zi, despre credințele sau despre visele lor comune. Mi se 
părea că bate pasul pe loc. De fiecare dată când părea că e gata 
să treacă la etapa următoare, se întorcea brusc înapoi ca să 
facă recapitulări. II ascultam răbdător, dar fără să mai scriu. 

Preferam să-l privesc. Părea că se zbate, ca atunci când, în 
faptul dimineții, eşti prins într- un vis încântător şi te străduieşti 
să tii ochii închişi ca să te împotriveşti trezirii. 

Rostise ultima propoziţie ca pe o capitulare, de parcă ar fi 
aruncat prosopul. 

— In cele din urmă, am plecat... 

Işi curmase brusc mersul prin cameră şi se aşezase pe 
marginea patului. In seara aceea, n-am mai scos o vorbă, nici 
eu, nici el. 

Mi-am reluat interogatoriul, ca să-i zic aşa, de-abia a doua zi 
de dimineață: 

— Vreti să spuneți că ați plecat singur? 


Da, singur, fără Clara. Ce anume m-a luat de lângă ea? O 
telegramă care mă înştiinţa că tata se afla pe patul de moarte. 
Nu folosea chiar aceste cuvinte, dar eu asta am priceput. 

Incă din copilărie, trăiam cu groaza, firească de altfel, de a 
afla vestea că tata e pe moarte. Ani la rând, a fost lucrul de care 
m-am temut cel mai mult pe lume. Când s-a isprăvit copilăria, 
mi-a mai ieşit din minte, dar a continuat să sălăşluiască în mine, 
gata oricând să mă înhaţe. 

Telegrama spunea pur şi simplu: „Tata bolnav”. 

Sosise de la Cairo şi fusese trimisă de Mahmud, la cererea 
surorii mele, care se pregătea să ia avionul spre Beirut. Ea 
fusese înştiinţată de fratele meu şi bănuise, pe bună dreptate, 
că Salem nu procedase la fel şi în cazul meu. Acesta pretinsese 
că nu ştie cum să dea de mine. 

Nu era însă cel mai potrivit moment pentru reproşuri. Aveam 
să ne întâlnim la căpătâiul tatei. 

Suferise o hemiplegie, gura i se strâmbase, dar se străduia 
încă să articuleze. Dacă ne aşezam sau dacă îngenuncheam 


lângă el, plecându-ne mai bine urechea, izbuteam să înţelegem 
ce spune. 

În primul rând, m-a întrebat de ce-mi părăsisem soţia în 
asemenea împrejurări. Nu puteam să-i răspund: „Ca să vin la 
căpătâiul tatei”. Era mai bine s-o iau pe ocolite: „Nu-ţi fie teamă. 
Cartierul în care stă este dintre cele mai paşnice”. 

„E în luna a noua, nu-i aşa?” 

Se afla doar într-a şaptea, dar n-aveam să-l contrazic. Se 
vede treaba că, pentru el, numărătoarea avea alt înţeles decât 
pentru mine. În primul rând, el se întreba dacă avea vreo şansă 
să-şi vadă nepotul înainte de moarte. Avea. Când a născut 
Clara, tata era încă în viaţă, dar n-a apucat să vadă copilul... 

În afara acestei greşeli de calcul, atât de lesne de înţeles, 
avea mintea încă limpede. 

„Cum ai venit, cu tot ce se-ntâmplă în jur?” „Pe mare.” 

De la Haifa la Beirut, nu mai era chip să te aventurezi pe 
şosele. Nici măcar nu încercasem. Aş fi fost silit să fac cale- 
ntoarsă, chiar înainte de a ieşi din aglomeraţie. A trebuit să mă 
duc până în port şi să cumpăr, cu un car de bani, un locpe un 
cargou românesc ce pleca spre nord... 

În săptămânile următoare, sănătatea tatei avea să oscileze. 
Stătea întins ca un rege în patul său imens, cu părul coliliu 
zburlit, cu faţa strâmbă, dar având aerul că nu-i pasă. Ba chiar, 
uneori, părea amuzat de noul lui rol. 

Doctorul lui mi-a confirmat un lucru pe care-l învăţasem deja 
în legătură cu astfel de cazuri, şi anume că ştiinţa nu e în stare 
să facă vreo previziune: „S-ar putea să moară chiar la noapte, 
după cum ar putea să se ridice de la pat în câteva săptămâni, să 
meargă din nou, sprijinit în baston, şi să rămână lângă voi încă 
vreo zece ani. E musai însă să-l scutiţi de emoţii puternice şi să 
nu-l lăsaţi să vorbească prea mult sau să gesticuleze”. 

Cum să-i impui însă tăcerea fără să-l răneşti, fără să pară că- 
| tratezi ca pe un ţânc? Ne puneam cu toţii această întrebare, 
dar, într-o zi, surorii mele i s-a părut că a aflat răspunsul potrivit. 

Aveam în casă două radiouri identice, două aparate masive 
din lemn roşcat lustruit, cumpărate de tata cu puţină vreme 
înainte de război. Unul stătea în camera lui, celălalt în salon. 

De cel dintâi nu se atinsese niciunul dintre noi, niciodată. 
Când se retrăgea în camera lui, noaptea sau la ceasul siestei, 
obişnuia să chinuie butoanele, căutând pe unde scurte posturi 


îndepărtate din Karachi, Sofia, Varşovia, Bombay sau Hilversum 
şi notându-şi într-un caiet staţia de emisie, ora, limba şi 
calitatea recepţionării. 

Aparatul din salon nu prindea posturi aşa îndepărtate. Era 
potrivit, de obicei, pe Staţia Orientului Mijlociu - o antenă 
cipriotă a BBC-ului — sau, mai rar, pe unul dintre posturile 
regionale — Beirut, Damasc sau Cairo. 

Ascultarea era făcută după un fel de ritual. În timp ce se 
vorbea la radio, nimeni nu avea voie să deschidă gura. Puteai să 
auzi ştiri dintre cele mai grave, păreri dintre cele mai sfruntate, 
nimeni nu-şi manifesta aprobarea sau dezaprobarea, ba chiar 
părea necuviincios să-ţi exprimi surprinderea printr-un simplu 
„oh”. 

Uneori, când se-ntâmplau în salon nişte oaspeţi care nu 
cunoşteau regula, de îndată ce-şi descleştau buzele, tata 
izbucnea cu un „sst” sonor, însoţit de un gest grăitor din mână. 

Uneori, chiar, în caz de recidivă, urma un gest cam grosolan, 
cu cele cinci degete strânse în chip de „ciocu' mic!”, după care 
se aşternea liniştea. 

Dacă aveau loc discuţii, asta se-ntâmpla doar după, atunci 
când aparatul tăcuse. 

Imi mai amintesc încă de clipa când, cu tata stând în pat, 
încăpăţânându-se să vorbească şi agitându-şi prin aer mâna 
rămasă validă, Iffett s-a ridicat mânioasă, s-a îndreptat spre 
aparat şi l-a pornit. Bolnavul a amuţit, din reflex. l-am făcut 
surorii mele cu ochiul în semn de admiraţie, într-atât fusesem de 
încântat de efectul imediat pe care-l obținuse. Pe vremea aceea, 
aparatele de radio aveau nevoie de câteva secunde ca să se 
încălzească, înainte să scoată cel mai mic sunet. 

lar când sunetul venea, se auzea stins, de parcă ajungea de 
departe, printr-un tunel. 

Imi stăruie şi acum în minte cele dintâi cuvinte perceptibile 
din ziua aceea: „Războiul care a izbucnit...” 

Sora mea avea încă mâna pe buton, aşa încât s-a grăbit să-l 
învârtă în sens opus. Tata se ridicase deja în capul oaselor. 
„Soţia ta...”, mi-a spus. Faţa îi era prinsă de tremur. În strădania 
de a-l feri de palpitaţii, se pare că nu alesesem calea cea mai 
bună! 

Aceasta e scena care-mi revine în faţa ochilor de fiecare 
dată când rememorez declanşarea celui dintâi război israeliano- 


arab. Se petrecea în nouă sute patruzeci şi opt, la jumătatea lui 
mai. Evenimentele se precipitaseră: se încheiase mandatul 
britanic în Palestina; Consiliul poporului evreu, întrunit la muzeul 
din Tel-Aviv, proclamase naşterea statului Israel; iar în orele 
următoare, ţările arabe intraseră în război. 

Ca să fiu cinstit, aceste peripeții politice şi militare deja nu 
mă mai impresionau. Se ştia demult că regiunea se îndrepta 
spre o situaţie incendiară. Un singur lucru mă preocupa în acele 
zile, un singur lucru mă înnebunea: soarta Clarei şi a copilului ce 
avea să se nască, pentru că, acum, ne despărţea o graniţă, o 
graniţă devenită de netrecut, pentru vreme îndelungată. 

O să-mi spuneţi că, într-un fel, aşa era şi înainte; de câtva 
timp nu prea se mai putea circula... Nu era acelaşi lucru. Deloc 
acelaşi lucru. E drept, devenise deja periculos să conduci pe 
drumurile din Galileea. 

Dar până la urmă te descurcai, pe mare, pe calea aerului, pe 
drumuri lăturalnice. lată, bunăoară, cu câteva zile înainte de 
începerea războiului, un ziarist, membru al comitetului din 
Haifa, a venit în misiune la Beirut şi mi-a adus, cu acest prilej, o 
scrisoare de la Clara. Ea mă povăţuia să nu mă neliniştesc, îmi 
spunea că-i merge bine, că a găsit printre vecini o moaşă cu 
experienţă care-i promisese că, la momentul cuvenit, avea să se 
ocupe de naştere; mă întreba de sănătatea tatei şi-i adresa un 
mesaj de îmbărbătare, scris în numele copilului ce avea să vină 
pe lume... După cum vedeţi, se putea circula, se putea 
comunica. Când a început războiul, gata cu toate astea. 
Frontierele aveau să se închidă ermetic. Fără călătorii, scrisori, 
telegrame sau telefoane. Continuam să ne aflăm la aceeaşi 
distanţă, adică trei sau patru ceasuri de mers pe şosea, dar 
aceste ceasuri deveniseră doar ipotetice. 

Ne găseam la ani-lumină distanţă, încetaserăm să locuim pe 
aceeaşi planetă. Aflat de cealaltă parte a acestei graniţe de 
netrecut, eu părăsisem ce aveam mai scump pe lume. Stăteam 
în faţa destinului precum şoarecele în faţa pisicii, atunci când 
aceasta isprăveşte jocul şi se pregăteşte să ucidă. Nu se zice 
oare că, în acea clipă, şoarecele, căpiat de teamă, prinde să se- 
nvârtă-n loc, incapabil să fugă sau să se ascundă, incapabil să 
găsească o cale de scăpare? 

Ceilalţi urmăreau mersul războiului. Eu, unul, nu. 

Cine avea să câştige? Cine avea să piardă? Putin îmi păsa. 


Eu îmi pierdusem propriul război în clipa în care izbucnise 
războiul celorlalţi. Foarte curând, aveam să nu mai ascult 
comunicatele şi marşurile militare. Când se deschidea radioul în 
salon, urcam la mine în cameră ca să mă izolez. Deschideam 
acea parte a dulapului în care se aflau veşmintele Clarei şi-mi 
cufundam capul în ele, ca să-i adulmec mirosul. Mă puneam pe 
plâns, repetându-i numele de zece ori, de douăzeci de ori la 
rând, iar apoi îi vorbeam de parcă s-ar fi aflat lângă mine, 
adresându-i prelungi monologuri de iubire şi disperare. 

Din când în când, mă scuturam şi începeam să mă dojenesc. 
Atunci, îmi uscam lacrimile şi mă duceam la căpătâiul tatei. El 
se agăța încă de viaţă, iar eu încercam, deşi nu-mi era uşor, să- 
mi păstrez speranţa. 

Nici nu ştiu care dintre noi era mai îngrijorat de soarta 
celuilalt. 

| se-ntâmpla să mă-ntrebe: cine a înaintat? Cine a dat 
înapoi? Unde se dau luptele? Ce fac englezii? Ce spune Stalin? 
Dar americanii? Habar n-aveam. La început, şi-a închipuit 
probabil că luam parte la conspirația celorlalţi, care nu-l ţineau 
la curent cu nimic, de teamă să nu-l tulbure. A sfârşit prin a 
pricepe că nu-l minţeam, şi că amândoi împărtăşeam aceeaşi 
ignoranță. 

Eram, fără îndoială, la fel de şubrezi. 

Parcă fusesem hărăzit să mă prăbuşesc odată cu el. 

Tata s-a prăpădit în iulie, într-una din acele zile încinse care 
te fac să regreţi ţările nordice. Gâfâind, războiul îşi urma cursul. 
Pe drumul spre cimitir, un megafon patriotic vestea o victorie 
închipuită. Urmată de un imn, pe care s-au grăbit să-l reducă la 
tăcere, din consideraţie pentru convoiul care trecea. Pe 
marginea drumului, oamenii se descopereau, nu înainte de a-şi 
fi aşezat capetele sub o dungă de umbră. Capul îmi era şi mie 
înfierbântat. Ridicam doar mâna, din când în când, în dreptul 
frunţii; pavăză derizorie! 

Am pătruns în cimitir în fruntea cortegiului. Cu toate acestea, 
aleile erau atât de înţesate de lume încât nu se mai zărea nici o 
piatră funerară. Deşi stăteam în aer liber, mi se părea că mă 
sufoc. Soarele era neobişnuit de aproape, îmi apăsa pe ceafă, pe 
umeri, pe tâmple. 

Ochii îmi ardeau. Cineva m-a luat de braţ ca să mă ducă mai 
aproape de locul unde stătea întins tata. Nici n-apucaseră bine 


să înceapă rugăciunile, că am şi leşinat. Îmi amintesc doar că, 
văzând albeaţa giulgiului, am fost parcă siderat. Am închis ochii, 
care mă dureau, şi apoi nu i-am mai deschis. 

Aveam să stau țintuit la pat mai mult de o lună. 

Manifestam toate simptomele unei insolaţii. Febră, dureri de 
cap, delir, vărsături. Neputinţa de a mă ţine pe picioare. Soarele 
nu era însă singurul vinovat. Mă şubreziseră o sumedenie de 
evenimente: explozia de pe drumul spre Haifa care, multă 
vreme după ce se petrecuse, încă îmi mai apărea în vise; 
moartea tatei, bineînţeles, şi despărţirea de Clara; dar şi faptul 
că îmi spuneam, fără încetare, săptămână de săptămână, că 
poate născuse deja, iar eu nu ştiam cum se simte, dacă pruncul 
era în viaţă ori dacă eram tatăl unui băiat sau al unei fete. Chiar 
dacă ignoranţa mea în această ultimă privinţă ar putea părea 
derizorie, eu o resimţeam ca pe o umilinţă. 

Cu toate astea, soarele a fost, fără îndoială, elementul 
agravant care m-a dat peste cap. Când mi-a scăzut febra, lumea 
şi-a dat seama că nu mă vindecasem. 

S-ar putea spune că ajunsesem un dezaxat, un alienat, un 
dezechilibrat. Dar câte vorbe de zeflemea nu acoperă această 
unică realitate? Nici cuvântul „smintit”, bunăoară, nu mă 
deranjează prea tare. Hai să zicem doar că mă purtam într-un 
chip ciudat. Cred că mai tare decât orice mă frământa faptul — 
care, poate, până la urmă m-a şi salvat — că nu mi-am pierdut 
niciodată pe de-a-ntregul uzul raţiunii. Zic bine „pe de-a- 
ntregul”, fiindcă mi s-a întâmplat să-l pierd în proporţie de două 
treimi, până la trei sferturi sau nouă zecimi, presupunând că 
aceste cifre au vreun înţeles. Exista însă mereu, chiar şi în 
clipele cele mai neguroase, un mic eu însumi, un eu însumi 
mărunt de tot, care-mi stătea tupilat în ţeastă precum într-un 
maquis şi care rămânea la adăpost de furtunile care mă 
zbuciumau. Mai că-mi vine să-i spun eul meu medical. Chiar aşa: 
nu eram niciodată pacient pe de-a-ntregul, pentru că se afla 
mereu în mine cealaltă fiinţă care îl privea pe pacient ca pe un 
pacient, spunându-şi că, într-o bună zi, avea să-l tămăduiască. 

Căpătasem conştiinţa acestui fapt chiar de la început, de pe 
vremea când prinsesem să nu-mi mai controlez acţiunile. Nu 
ştiu dacă voi fi în stare să exprim astăzi ceea ce am simţit 
atunci, dar mă voi strădui. 

Intr-o noapte, m-am trezit brusc cu o idee stăruitoare: 


trebuia să-i trimit grabnic Clarei un mesaj. Cum ştiam prea bine 
că nu mai exista serviciu poştal între Beirut şi Haifa, am hotărât 
să scriu o misivă şi apoi să i-o trimit în Franţa lui Jacques care, la 
rândul său, ar fi putut s-o facă să-i parvină Clarei fără probleme. 
Ideea era cu adevărat bună; când mi-a răsărit în minte, m-am 
simţit în al nouălea cer. În acelaşi timp, ştiam că nu eram în 
stare să reflectez la conţinutul unei scrisori atât de importante, 
fiindcă aveam nişte cumplite dureri de cap şi trăiam cu impresia 
că mi se inflama fiecare neuron pe care-l puneam la treabă. Prin 
urmare, am hotărât să rețin ideea, aşteptând vindecarea ca să 
fiu în stare să scriu. Cum era noapte, m-am băgat împăcat în 
aşternut. După doar câteva minute, am sărit din pat, am aprins 
lampa de la căpătâi, am luat hârtie şi stilou şi m-am pus pe 
scris. Tot recitind, corectând, ştergând, tăind şi rescriind, mi se 
părea că nu pot să depăşesc prima frază. Am întrerupt şi m-am 
culcat la loc. M-am ridicat şi a doua oară. N-o să vă plictisesc cu 
istorisirea fiecărui gest, aşa că mă îndrept de îndată spre 
concluzie: încă din zori, stăteam în faţa uşii aşteptând poştaşul. 
l-am încredinţat scrisoarea, dimpreună cu nişte bani ca să îi 
pună timbre — nu, la Beirut nu se proceda aşa în mod curent, ci 
doar uneori, în caz de boală — şi m-am întors să mă culc. 

La prânz m-am trezit buimac, incapabil să-mi amintesc ce- 
am scris în acea scrisoare şi hotărât să-l găsesc pe poştaş ca s-o 
iau înapoi. 

Evident, n-am putut să mai dau de el. Ani la rând am fost ros 
de remuşcări din această pricină. Astăzi, îmi spun că nimic nu s- 
ar fi schimbat. Când mă bântuia vreo idee fistichie, nu înceta să 
mă sâcâie până în momentul în care nu cedam şi nu îi dădeam 
curs. Cât priveşte scrisoarea adresată Clarei, iată că aveam s-o 
dau în bară încă o dată. Nu-mi aminteam o iotă din ce-i 
scrisesem, cum nu-mi amintesc nici azi. În halul în care eram, aş 
fi putut prea bine să-i trimit otova toate ciornele mâzgălite în 
timpul nopţii! Nu ştiam decât că săvârşisem o mare tâmpenie... 
Şi eram convins că trebuia să-i scriu fără întârziere o nouă 
scrisoare, ca să mă fac limpede înţeles. Mai e oare nevoie să 
spun că a doua scrisoare a fost şi mai încâlcită decât prima? 

Nici n-am apucat bine s-o expediez, că m-au şi copleşit din 
nou nişte crâncene remuşcări. Şi-atunci am scris-o pe-a treia, 
mai rea probabil decât cele dinainte, şi-apoi pe-a patra... 

Doamne, când mă gândesc, îmi vine să urlu! 


Îmi dădeam seama că sunt pe cale să mă împotmolesc, dar 
mă împotmoleam şi mai tare... 

Apoi, frenezia s-a domolit, vreau să spun acea frenezie. 
Acum mă încerca altă manie: cât e ziua de lungă, dădeam 
târcoale prin grădină, o ocoleam de câte treizeci sau patruzeci 
de ori la rând, scriind în minte scrisori imaginire şi croind 
planuri... 

Şi, în vreme ce mergeam aşa, vorbeam singur şi gesticulam. 
Atunci când treceau oameni pe lângă mine, abia de-i zăream, ca 
prin ceaţă. Pe cei care îmi dădeau bineţe, nu-i auzeam. Cei care 
mă mai întâlniseră nici nu-şi mai dădeau silinţa să mă salute. Se 
mulţumeau să îngaime câte o formulă de compătimire, sau vreo 
rugăciune care să îndepărteze năpasta de ei şi de ai lor. Ce 
blestem pe tânărul ăsta chipeş pe care-l preţuia toată ţara! Unii 
dintre ei dădeau vina pe soare, alţii pe deochi, alţii pe învăţătura 
prea multă sau chiar pe ereditate. Ce-i drept, amintirea bunicii 
mele smintite încă nu le dădea pace. 

Singurul trecător de care-mi păsa era poştaşul. De cum îl 
zăream, mă năpusteam spre el şi-l luam la întrebări. Poate că, 
de fapt, rătăceam aşa prin grădină tocmai ca să-l pândesc... 
Poate. Nu mai ştiu precis. 

Nu-mi mai stăruie în minte decât nişte imagini pâcloase de 
pe vremea aceea. Măcar azi pot vorbi despre asta şi pot zâmbi, 
de parcă aş contempla pe altcineva sau de parcă ar fi vorba 
despre o viaţă anterioară. Nu-i oare o dovadă că m-am 
însănătoşit? 

De la poştaş, aşteptam răspunsul Clarei. Mi-a sosit după o 
lună. Pe-atunci, mi s-a părut atât de lung intervalul, încât mă 
părăsise orice speranţă. De fapt, era cât se poate de strâns, 
dacă iei în seamă traseul pe care trebuia să-l bată 
corespondenţa de la Beirut la Paris, de la Paris la Haifa, de la 
Haifa la Paris şi înapoi la Beirut. Cred că a răspuns cât se poate 
de repede. Şi mai cred că a şi plâns mult. Scrisoarea mea îi 
dezvăluise, probabil, încă de la primele rânduri, starea de 
agitaţie în care mă cufundasem. De fapt, chiar fără să fi citit o 
vorbă şi doar văzându-mi scrisul, a priceput, fără îndoială, totul. 

Răspunsul a fost tandru. Dar avea o tandreţe de sub care se 
itea mila. Nu era tandreţea unei femei faţă de bărbatul pe care-l 
iubea, ci duioşia unei mame faţă de o odraslă măcinată de 
boală. 


Îmi scria aşa: „Scumpul meu Baku” - astfel mă alinta când 
eram numai noi doi. „Avem o fetiţă. E sănătoasă şi îţi seamănă. 
Îţi trimit prima ei fotografie. 

l-am dat numele Nadia, aşa cum ai dorit. Am pus în ramă 
una dintre pozele noastre, cea pe care ne-a făcut-o Bertrand la 
ieşirea din primărie, şi am aşezat-o lângă leagăn. Uneori, te arăt 
cu degetul spunând „tata”, iar fetiţa noastră îţi surâde.” 

Aceste prime fraze nu puteau decât să mă umple de fericire, 
nu-i aşa? Ca să nu mai vorbesc de fotografia fetiţei mele! Am 
contemplat-o îndelung, i-am sărutat chipul de raster, şi am 
strecurat-o în buzunarul de la piept. De-atunci, am purtat-o 
mereu cu mine, lângă inimă. 

Am încetat să mai citesc, într-atât de tare plângeam. De 
fericire. 

Când am reluat lectura, totul s-a năruit. 

„Am străbătut nişte momente grele, scria Clara. Dispariţia 
tatălui tău, care s-a adăugat lungii noastre despărţiri şi 
întâmplărilor din jurul nostru, a fost, cu siguranţă, vlăguitoare. 
Trebuie să te odihneşti, trebuie te îngrijeşti. 

Vreau să-mi promiţi că, de îndată ce vei primi această 
scrisoare, te vei duce să consulţi un medic competent, ca să te 
ajute să-ţi revii. 

În privinţa mea şi a Nadiei, nu-ţi face griji! Suntem bine 
sănătoase, iar aici lucrurile s-au liniştit. 

Mă întrebi unde vom trăi împreună. Sunt convinsă că vom 
găsi o soluţie, pentru că ne iubim. Acum vreau să te îngrijeşti şi, 
de îndată ce te vei fi restabilit, o să mai vorbim despre asta, pe 
îndelete...” 

Ajuns în acest punct al scrisorii, plângeam cu sughiţuri, dar 
nu de fericire, ca la început, ci de furie. 

Mă doborâse fraza: „de îndată ce te vei fi restabilit, o să mai 
vorbim despre asta”... Eu mă cufundam în nebunie, ştiam că 
alunec necruţător şi aveam nevoie de Clara ca să mă oprească. 
Ca să-mi spună: hai să ne întâlnim în cutare loc, în Franţa de 
pildă, să fim din nou împreună şi, imediat, o să te simţi mai 
bine. 

Nu, ea proceda exact pe dos: „de îndată ce te vei fi 
restabilit, o să mai vorbim despre asta”! în cât timp aveam să 
mă restabilesc? Într-un an? În doi? În zece? 

Departe de ea, departe de fiica mea, trăiam convingerea că 


nu voi mai fi în stare să mă însănătoşesc vreodată. Lumea 
începea să se întunece. 

Mai sunt oare convins şi azi că n-am interpretat greşit acel 
capăt de frază? Da, sunt la fel de sigur. 

Acum, însă, pricep mai bine alegerea Clarei. Scrisorile mele o 
speriaseră. Înainte să-şi asume riscul reîntâlnirii şi al traiului 
împreună, alături de fiica noastră, dorea să aibă nişte certitudini 
în privinţa stării mele mentale. 

Da, acum o înţeleg; pe-atunci, însă, i-am purtat pică. Mă 
simţeam trădat. Aveam sentimentul că-mi dădea drumul la 
mână chiar în clipa în care eu mă zbăteam ca să-mi ţin capul 
deasupra apei. Lucru la care am reacţionat în cel mai rău fel cu 
putinţă: în loc să lunec agale spre hău, am dat buzna spre el. 

Pe-atunci, săream de la o obsesie la alta. Acesta era modul 
meu de a gândi sau, mai degrabă, modul meu de funcţionare. 
Noua mea obsesie spunea că era musai să plec s-o întâlnesc pe 
Clara, ca să ne lămurim prin viu grai. 

Eram de neclintit. În capul meu nu mai existau nici graniţe, 
nici război, toate obstacolele se topiseră. 

Mi-am făcut valiza şi am coborât din cameră. Pesemne că m- 
a văzut careva şi l-a avertizat pe fratele meu, fiindcă acesta, pe 
când eu mă aflam deja în pragul uşii, a sosit în grabă să mă- 
ntrebe: „Unde pleci?” „La Haifa. Trebuie să vorbesc cu soţia 
mea.” „Ai dreptate, e cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut. la 
loc, o să chem o maşină care să te ducă direct acolo!” 

M-am aşezat, plin de demnitate pe un scaun din vestibul. 
Ţeapăn, cu valiza între picioare, ca într-o sală de aşteptare. 
Deodată, s-a deschis uşa. Au sărit pe mine patru oameni 
îmbrăcaţi în alb, care m-au înghesuit, m-au legat şi mi-au 
desfăcut cureaua. O înţepătură în fund şi gata, mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

Ultima imagine pe care o mai păstrez în faţa ochilor este cea 
a bătrânului grădinar şi a soţiei lui care plângeau. Imi mai 
amintesc şi că am chemat-o în ajutor pe sora mea. Deşi nu mai 
era demult acolo, nu realizam asta. Plecase în Egipt la o 
săptămână după moartea tatei. N-avea cum să stea prea mult 
timp departe de soţul şi de copiii ei. Dacă ea s-ar fi aflat acolo, 
fratele meu n-ar fi îndrăznit să-mi facă aşa ceva. Cu toate că, 
pe-atunci, nu făcea decât ce-i trăsnea prin cap. In ochii tuturor, 
casa noastră părintească devenise acum casa lui. Presupun că 


vestea despre nebunia mea se lăţise în oraş şi în toată ţara. Mai 
iute decât, pe vremuri, povestirile despre isprăvile mele din 
timpul Rezistenței. Probabil că lui Salem nu i-a fost prea greu să- 
mi constate oficial incapacitatea şi să se pună tutorele meu, 
ceea ce îl îndrituia să deţină controlul asupra părţii mele de 
moştenire. 

Auzi colo! El, derbedeul familiei, să-mi ajungă tutore! El care, 
dacă n-ar fi fost şirul acela de amnistii, s-ar fi aflat încă la 
puşcărie pentru contrabandă şi asociere cu răufăcători, el să-mi 
fie tutore?! 

Poftim ce-ajunsesem! 

lată unde ajunsese nobila casă Ketabdar! 

Uite-aşa m-am trezit, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, în 
clinica aceea numită La Résidence du Chemin neuf. Un azil, 
desigur, dar nu unul oarecare, ci cu ştaif, un azil pentru alienaţi 
cu dare de mână. Când am făcut ochi, am văzut nişte pereţi 
curaţi, o uşă metalică albă, o fereastră. Imprejurul patului 
domnea un miros de camfor. Nu mă durea nimic. Ba chiar 
aveam o stare de bine, efect, desigur, al tranchilizantelor pe 
care mi le administraseră, însă atunci când am vrut să mă scol, 
mi-am dat seama că fusesem legat. Tocmai mă pregăteam să 
strig, când s-a deschis uşa. 

A intrat un bărbat cu halat alb, care a început de îndată să 
mă dezlege. Susţinea că mă zvârcoleam prea mult noaptea şi că 
s-au văzut siliţi să mă lege, de teamă să nu cad din pat. O 
minciună, dar cum nu eram pus pe hartă, l-am întrebat politicos 
dacă pot să ies. „Da, mi-a spus el, dar, mai întâi, beţi o cafea.” 

Apoi, s-a instalat rutina. La trezire, trebuia să înghit, sub 
privirea unui supraveghetor — bărbat sau femeie — o băutură 
căreia îi ziceau cafea, şi care avea un puternic gust de 
medicament. După aceea, preţ de-o zi şi-o noapte, eram la fel 
de potolit ca un cadavru. Nu mai aveam nici dorinţe şi nici 
nelinişti. Totul în mine amorţise, mergea cu încetinitorul. 

Vorbeam domol — deprindere ce mi-a rămas până azi, poate 
că v-aţi dat seama; acolo, la Résidence, vorbeam şi mai domol. 

Mergeam încet. Mâncam încet, lingură după lingură, nişte 
supe fără gust. Fără să crâcnesc. 

N-am aflat niciodată ce substanţe îmi băgau în cafea. Mai 
târziu, m-am întrebat dacă nu cumva experimentau pe mine şi 
pe ceilalţi pacienţi cine ştie ce procedeu iscusit care să-i facă pe 


oameni, după plac, supuşi şi ascultători, precum în visele 
oricărui tiran. 

Băgau, cu siguranţă, bromură din plin şi-un pumn de 
droguri... Poate că exagerez... Clinica doctorului Dawwab era, 
înainte de toate, o întreprindere lucrativă. Cu vreo douăzeci de 
bogătani săriţi de pe fix ale căror familii considerau că e 
respingător să-şi amestece mizeria cu cea a săracilor. 

Dawwab? Nu, nu era el omul în alb pe care-l văzusem când 
m-am trezit. Acela era un infirmier. Dawwab era directorul, 
stăpânul acestor locuri ale disperării. 

Nu m-a chemat în cabinetul său decât după zece zile de la 
sosire. Vă daţi seama, după zece zile? Sunt spitalizat de 
urgenţă, dar aşteaptă zece zile înainte să mă examineze! Asta 
era metoda lui. Işi petrecea timpul privindu-ne de la distanţă, şi 
nu se arăta decât cu zgârcenie. Îşi amenjase o încăpere micuță 
deasupra sălii uriaşe unde „ni se dădea drumul” în timpul zilei. 

Dosit după ochelarii săi rotunzi şi cu lentile groase, lua loc în 
penumbră ca-ntr-o lojă de teatru. 

Mai bine vă spun de pe-acum: după părerea mea, tipul nu 
era decât un pungaş. Nu cumva să credeţi că dau glas 
resentimentelor. Bineînţeles că nutresc resentimente, sunt în 
dreptul meu s-o fac, câtă vreme individul ăsta şi alţi câţiva mi- 
au schimbat cursul vieţii! 

Dar nu orbirea mă împinge să-l judec astfel, ci luciditatea 
regăsită. li spun pungaş pentru că, în aşa zisa lui clinică, n-am 
avut niciodată sentimentul că au încercat să mă vindece. Nici pe 
mine, nici pe ceilalţi bolnavi. 

El, medic? Residence du Chemin neuf, clinică? Mai degrabă 
un ţarc. Ingrijitorii — nişte dresori. lar noi, nişte animale 
întemniţate şi înlănţuite. Cu ghiulele, dar nu din fier şi nu legate 
de picior; nu, doar nişte minuscule hapuri cu frumoase nuanţe 
pastel, dar totuşi ghiulele, ghiulele prinse de creier, ghiulele 
pentru suflet, care te strâng şi te rod până la sânge. 

N-am ştiut niciodată cu siguranţă ce anume îl motiva pe 
acest personaj. Poate banii, dar nu numai ei. Poate nici doar 
spectacolul suferinţei. Şi puterea, poate, nevoia de autoritate. Îşi 
exercita influenţa asupra numeroase familii înstărite, care se 
dădeau pe mâna lui ca să le scape de o pacoste stânjenitoare. 

Acolo, la Residence, era ca un satrap pe fieful lui. 

Era îndeajuns să treacă pe culoare, pentru ca angajaţii şi 


pacienţii să înceteze să respire. N-avea nevoie să vorbească, 
pentru ca să-i împlinim dorinţele. 

Era convins că avea un stabiliment de avangardă, un model 
pentru restul lumii. Principiul îi era simplu: să-şi ferească 
bolnavii de orice tulburare. Orice ar fi putut produce emoţii, 
vreun clocot afectiv, era alungat. 

Nici o veste nu trebuia să pătrundă dinafară. Poate doar 
foarte târziu şi vătuită. Nu tu scrisori, nu tu apeluri telefonice, nu 
tu, mai ales, radio. Personalul n-avea voie să evoce nici cel mai 
mărunt eveniment recent. Nici ieşiri, nici vizite, poate doar 
arareori. 

Dacă pacientul avea nevoi afective, în loc să i le satisfacă, 
aveau grijă să i le anuleze. 

Dacă mă plictiseam? Câtuşi de puţin. Te plictiseşti doar când 
nu te poţi înfrupta din bucuriile la care tânjeşti. Dawwab trata 
răul de la rădăcină: ne uşura de aspirații! Cât era ziua de lungă, 
jucam cărţi sau table. Ascultând muzică de ambianţă. Fără 
încetare, muzică blândă, în toate încăperile, chiar şi noaptea. 

Puteam să şi citim. Niciodată însă cărţi sau ziare proaspete. 
Achiziţionase o bibliotecă veche, vreo câteva zeci de lucrări în 
arabă şi în franceză, precum şi nişte colecţii prăfuite de reviste 
legate. Am citit totul, fără nici o excepţie, iar anumite chestii de 
două, de trei sau chiar de patru ori... 

Ce altceva mai făceam? Nu mare lucru. Plimbări? 

Câţiva paşi prin grădină, din când în când, niciodată prea 
departe şi mereu sub supraveghere... Trebuie totuşi să 
mărturisesc că, ajutat şi de „cafeaua” de dimineaţă, m-am 
obişnuit destul de repede cu acest regim. 

Văd că vi s-au mărit ochii de groază. Liniştiţi-vă! 

Un asemenea trai e ispititor. Există ceva mai bun, cu 
siguranţă, dar există şi ceva mai rău. Pentru milioane de oameni 
ar putea fi aproape totuna cu paradisul. 

Desigur, dacă stai să te întrebi: ce-am ajuns să fac cu viaţa 
mea? te revolţi. Dar tocmai asta e, că acolo, la Résidence, nu-ţi 
puneai întrebarea asta. De altfel, câţi oameni din lumea asta şi- 
o pun, fie şi măcar o singură dată? 

Pe mine, în vremea aceea, în tulburarea cumplită în care 
rătăceam, această viaţă nouă nu m-a împins spontan spre 
răzvrătire. Mă eliberam de demonii mei, de obsesiile mele, de 
exaltările mele şi de privirile compătimitoare ale celorlalţi. Da, 


mă acomodam cu regimul de-acolo, mă lăsam cuprins de 
amorţeală, cu plăcerea pe care o resimt, se zice, cei care adorm 
în zăpadă şi nu se mai trezesc. Aş fi putut să nu mă mai trezesc. 

Lumea dinafară mă înspăimânta şi mă dezgusta. Lumea 
dinafară devenise acum tărâmul fratelui meu! A fost o vreme 
când credeam că toată lumea e-a mea. 

Lupta împotriva nazismului. Speranţele de după război. 
Mulţimile care veneau la conferințele mele. Lichelele la puşcărie. 
lar femeia la care visam — strânsă la pieptul meu neprihănit. 
Nimic nu mi se părea imposibil. Acum, timpurile acelea erau 
departe. Afară, fratele meu prospera. 

Am spus „afară”. Aşa era vocabularul clinicii. „Afară” era o 
entitate misterioasă, despre care vorbeam mai degrabă cu 
groază decât cu nostalgie. Până şi eu? Da, într-un anume sens, 
până şi eu; nu doar ceilalţi pacienţi se temeau să se piardă pe- 
afară. Spun „într-un anume sens”, pentru că ar fi bine de ştiut 
despre care „eu” este vorba! Al lui Ossyan? Al lui Baku? 
Persoana care luptase în Rezistență nu mai eram eu, ori poate 
doar parţial. Nu am luat niciodată, cu deplină luciditate, 
hotărârea de a mă resemna. 

Aşa că vă înţeleg uimirea. E adevărat că nu prea m-am opus. 
Odată cu scurgerea timpului, mi-am dat seama de ce. In viaţa 
mea, totul se complicase. Simţeam că n-am să-mi mai pot 
continua studiile. Le începusem strălucit, dar n-am mai regăsit 
niciodată aceeaşi capacitate de concentrare, nici acelaşi 
entuziasm. Aveam treizeci de ani şi încă tărăgănam, încă 
nedesprins de viaţa mea anterioară, aflarea unui viitor 
îndoielnic. Odată cu cele dintâi tulburări mintale, am priceput că 
nu voi mai fi niciodată în stare să devin medic. Mă feream să mă 
gândesc prea mult la asta, dar eşecul mă rodea. 

În ceea ce o priveşte pe Clara, ştiam că nu o voi putea 
recupera decât dacă îmi recăpătăm echilibrul spiritual, o 
anumită seninătate a cugetului şi a comportamentului. Poate că 
şi asta mă împiedica să fac valuri şi să mă zbat ca un turbat. 
Totul îmi mergea rău, dar eram convins că ar fi mers şi mai rău 
dacă mă încăpăţânam. 

Aş mai adăuga că, la urma urmei, chiar dacă aş fi oscilat 
între resemnare şi revoltă, medicamentele care-mi erau 
administrate ar fi fost îndeajuns ca să încline balanţa. 

M-am instalat deci într-o bătrâneţe prematură. In mine nu-şi 


mai avea loc nerăbdarea. Timpul mergea la pas. Cât avea să 
mai dureze toată asta? Nu-mi venea în minte nici un termen 
exact. Câteva luni? Câţiva ani? Nu se ştie. Presimţeam însă că 
nu mă aflam în acel loc pentru vecie. Aşteptam ceva. Un semn, 
bunăoară. Ca să nu zic un miracol. Era ceva nedesluşit, dar acea 
parte din mine care încă mai trăia credea în el. 

lar miracolul s-a produs. Sau, ca să fiu mai exact, s-a instalat 
domol. În mare parte, fără ştirea mea. 

Multă vreme, n-am băgat nimic de seamă. Poate şi pentru că 
salvarea nu mi-a sosit de unde mă aşteptam. 


Sâmbătă seara 


— De mâine nu o să ne mai putem vedea, m-a avertizat 
Ossyan când m-am întors sâmbătă la el la hotel, după ora 
siestei. 

— Și dacă povestea dumneavoastră nu se va fi isprăvit? 

— Vă voi povesti în seara asta tot ce-mi va îngădui timpul, o 
să stăm cât se va putea de târziu. Şi dacă vor rămâne încă 
lucruri de spus, ei bine, vor rămâne în suspensie... 

— Poate pe altădată? 

— Să nu mai pierdem timpul, spuse el, mă voi strădui să mă 
grăbesc... 


Într-o zi, fratele meu a venit să mă ia de la clinică. La 
sfârşitul dimineţii. Era prima mea ieşire în decursul a patru ani. 
Nu, din momentul internării nu mai călcasem niciodată pe-afară. 
Şi nici nu prea primisem vizite. Salem venea o dată pe an, ca să 
mă întrebe dacă lucrurile mergeau cum se cuvine. li spuneam 
că da, şi pleca deîndată. 

Un pic mai des o vedeam pe sora mea. Obişnuia să-şi 
petreacă vara pe Muntele Libanului, ca să scape de canicula din 
Egipt, aşa că venea să mă vadă de două, trei ori. Se pare că, în 
acele zile, dozele năucitoare îmi erau dublate. Pentru că 
rămâneam buimac, contemplând-o; degeaba îmi vorbea, îmi 
chema amintirile, Degeaba mă descosea, nu-i răspundeam 
decât monosilabic. Şi-atunci pleca, ştergându-şi ochii. 

Această primă ieşire ar fi trebuit să fie un eveniment. Nu 
eram însă nici vesel, nici trist. Cel mult intrigat, dar nici asta pe 
de-a-ntregul! Directorul mă înştiinţase în ultima clipă, aşa că nu 
mi-am schimbat deloc obiceiurile. Când m-au chemat, tocmai 
jucam cărţi. Mi-am cedat altcuiva locul şi-am plecat. 

Un şofer mi-a deschis portiera unui automobil voluminos, alb 
şi negru. Înăuntru se afla Salem. Mai prevenitor decât de obicei, 
m-a anunţat că dădea un dejun important acasă şi că ţinea să 
fiu părtaş la el. În această ultimă privinţă, minţea încă o dată. 
Chiar dacă avea loc un dejun important, nu-l văd spunându-şi 
într-un acces de mărinimie: „Ar trebui să-l scot pe frate-meu din 
azil...” 

Adevărul era altul. Salem ajunsese unul dintre cei mai 


marcanţi oameni de afaceri din ţară. N-o spun fără amărăciune, 
dar aşa era... Micul traficant de mai ieri fusese dat uitării. 
Schimbare de meserie? Schimbare de scară? În orice caz, 
învârtea milioanele cu lopata, era mereu între două avioane, îşi 
făcuse un nume şi devenise respectabil. 

De altfel, casa noastră purta urmele acestei schimbări. O 
nouă bunăstare îi luase locul celei vechi. Grădina, altădată 
sălbatică şi ţepoasă, era acoperită cu gazon tuns; cactuşii 
opuntia, care constituiau sufletul peisajului şi care păreau de-o 
vârstă cu pietrele, fuseseră tăiaţi; de-abia de mai supravieţuiau 
câţiva pini obosiţi. 

Inăuntru, vechile mobile aduse de la Adana dispăruseră. 
Fuseseră înlocuite de nişte fotolii bondoace, aurite. Nici 
covoarele, subţiate de paşi vreme de o sută cincizeci de ani, nu 
mai erau acolo. Doar camera mea rămăsese la fel. Nimeni nu 
pătrundea în ea, nici măcar ca să alunge praful. Ceea ce nu m-a 
împiedicat să mă întind pe pat şi să aţipesc. Cele câteva minute 
de deplasare mă istoviseră. 

Au venit să mă trezească la sosirea oaspeţilor. Nu ştiam cine 
vor fi. Nu pusesem nici o întrebare, iar fratele meu nu-mi 
spusese nimic, poate ca să-mi facă o surpriză. Nu erau mulţi, 
dar erau aleşi pe sprânceană. Intr-atât încât Salem angajase un 
şef de sală. 

Cea dintâi a sosit maşina ambasadorului Franţei. Acesta era 
însoţit de un membru al guvernului său. 

Da, era vorba chiar de Bertrand! Sau, mă rog, de cel care pe 
vremea Rezistenței fusese Bertrand. 

Se pare că se interesase de mine în numeroase rânduri. Îi 
scrisese Clarei, care îi comunicase puţinele lucruri pe care le 
ştia. Apoi ambasadorului. Acesta făcuse o anchetă; aflând unde 
fusesem internat şi ce ajunsesem, şi-a sfătuit ministrul să 
renunţe să mă vadă. 

Dar Bertrand ştia să insiste. Nedorind să-l contrarieze, 
diplomatul a conceput atunci ideea acestui dejun. 

Presupusese, pe bună dreptate, că fratele meu, ahtiat după 
onoruri şi recunoaştere, nu putea decât să fie ademenit de 
perspectiva de a-l avea la masa sa pe un ministru francez. Or, 
doar prezenţa mea o putea justifica pe cea a ministrului. Era de 
neimaginat ca un înalt responsabil, aflat în vizită oficială într-o 
ţară străină, să ia masa la o persoană particulară, mai ales când 


era vorba despre un om de afaceri cu un trecut îndoielnic. În 
schimb, fostul şef al unei reţele de luptători în Rezistență putea 
prea bine să stea la masă cu un tovarăş de arme. Preţ de un 
prânz, casa Ketabdar devenise din nou casa mea. 

O mascaradă. Un troc odios. Şi, mai ales, o zi umilitoare; 
care va sfârşi însă prin a-mi fi utilă. 

De ce umilitoare? Din pricina decalajului... O să pricepeţi 
deîndată. 

Când au venit să mă scoată în ziua aceea, aveam deja la 
activ, dacă pot spune aşa, patru ani de liniştire forţată. Chiar în 
dimineaţa aceea, îmi dăduseră să beau nelipsita licoare. Îmi 
petrecusem ultimele ceasuri împreună cu ceilalţi pacienţi, 
bătând cărţile cu gesturi zăbavnice. Trăiam cu toţii în acelaşi 
chip, vorbeam şi ne mişcăm în acelaşi ritm. Pentru un privitor 
dinafară, semăna probabil cu o scenă filmată cu încetinitorul. 
Induioşătoare sau comică. Pentru noi, nu era decât existenţa 
obişnuită. 

Or, la prânz mă trezisem la aceeaşi masă cu vreo zece 
persoane care trăiau în ritmul lumii reale. Erau oameni de la 
ambasadă, doi directori de ziare, un bancher. 

Vorbeau repede, prea repede pentru mine, pronunţând 
nume care nu-mi spuneau nimic: Panmunjom, McCarthy, RFA, 
Mossadegh; comentau evenimente de care nu auzisem 
niciodată; râdeau de lucruri care, pentru mine, nu însemnau 
nimic. Bertrand mă privea fără încetare. La început cu bucurie. 
Apoi cu uimire. Apoi cu tristeţe. Nu făceam altceva decât să 
mănânc, cu ochii în farfurie. 

Mi s-a adresat de vreo două sau trei ori; până mi-am dat 
seama, până am realizat ce voise să spună, până să-mi aşez 
furculita, până să-mi pregătesc în minte un răspuns... 

Chiar înainte de a începe să îngân ceva, ceilalţi, stânjeniţi de 
tăcere, schimbaseră conversaţia. Doamne, ce umilinţă! Mai bine 
muream! 

Apoi, spre sfârşitul mesei, am încercat să mă adun. 

Concentrându-mă cât am putut de tare, am alcătuit o frază 
şi mi-am făgăduit s-o rostesc cât mai grabnic. 

Aşteptam un interval de tăcere. N-a sosit. Sau n-am ştiut să 
profit când se cuvenea. Ambasadorul, privindu-şi ceasul, îl 
înştiinţa deja pe Bertrand despre următoarea întâlnire. 

Toată lumea se ridicase. Eu îmi urmam ritmul. Părăsiseră toţi 


sufrageria şi se îndreptau spre ieşire, în vreme ce eu de-abia mă 
ridicasem, sprijinit cu tot trupul de masă. Când te gândeşti că n- 
aveam decât treizeci şi trei de ani! 

Deodată, Bertrand face stânga-mprejur, cuprins parcă de 
remuşcări. Se îndreaptă spre mine, mă cuprinde în braţe şi mă 
strânge la piept. Câteva clipe bune. Vrând parcă să-mi dea 
răgazul să vorbesc. Aveam prilejul să-i spun tot ceea ce nu 
putusem să exprim la masă, tot ce fierbea în mine, acolo în 
piept, în gât, acolo în pragul buzelor, tot ce doream să-l fac să 
priceapă... 

N-am spus nimic. Nici o vorbă. Un pic din cauza emoţiei, un 
pic din cauza surprinderii de a-l vedea întorcându-se aşa spre 
mine; şi mai erau şi toţi ceilalţi pe care-i zăream peste umărul 
său, aşteptându-l. Ei bine, nici de data asta n-am fost în stare 
să-mi descleştez dinţii. Simţeam că era important, simţeam prea 
bine că putea fi singura mea şansă de a reveni în lumea celor 
vii. Poate însă pentru că miza era atât de vitală, paralizasem. 

Deşi incapabil să vorbesc, în ultima clipă izbutesc să-mi 
slăbesc oarecum frânghiile nevăzute, doar puţin, atât cât să 
schiţez un gest de fiinţă umană. În timp ce îi rețin mâna lui 
Bertrand ca să-l împiedic să plece, caut în buzunar o fotografie. 
O fotografie a fetei mele, pe care mi-o trimisese Clara. Da, 
fotografia aceea de nou-născută care seamănă cu toţi nou- 
născuţii din lume, i-o arăt şi apoi o întorc ca poată citi pe spate 
numele Nadia. Dă din cap, mă bate pe umăr, mormăie ceva şi 
apoi pleacă. În privirea lui — tristeţe, milă, şi nerăbdarea de a se 
îndepărta. 

Pricepuse oare că era un strigăt de ajutor? Nu, nu pricepuse 
nimic. Dacă aş fi vrut să-i spun ceva, aş fi avut suficient timp. Aş 
fi putut s-o fac mult mai discret decât scoțând o fotografie 
veche din buzunar ca să i-o arăt. Ceea ce am văzut în ochii săi 
atunci când s-a îndepărtat este tot ce era de văzut. Tristeţea şi 
mila. 

Acum ştiu că scrisoarea pe care i-a trimis-o Clarei, odată 
întors în Franţa, era aproape un ferpar. O înştiinţa că bietul Baku 
se împuţinase atât de tare că ajunsese de nerecunoscut, că 
tânărul pe care ea îl cunoscuse, pe care el îl cunoscuse, acel 
Gavroche din reţeaua Libertate! nu mai exista. Că trebuia să-l 
uite şi să-şi refacă viaţa. Nici n-a găsit de cuviinţă să amintească 
de gestul meu final. La ce bun, şi-o fi spus, era mai bine ca ea să 


păstreze imaginea acelui tânăr vioi şi iubitor, mai degrabă decât 
pe aceea a unui tip vrednic de milă, senil înainte de vreme Când 
m-am lăsat însoţit spre azil de către şoferul fratelui meu, eram 
complet descurajat. Scăpasem toate ocaziile printre degete. În 
schimb, Salem jubila probabil. 

Bănuia oare cineva că mă sechestrase? Dăduse dovada 
bunei sale credinţe, mă lăsase să vin nestingherit, să asist la 
dejun, ba chiar, dacă se poate spune aşa, să vorbesc cu 
mesenii, până şi în particular, aşa că oricine putuse constata că 
starea mea mintală era jalnică şi că prezenţa mea într-o 
instituţie specializată nu era lipsită de temei, cum nu era nici 
tutela legală exercitată asupra părţii mele de moştenire... 

Prin acest dejun, fratele meu reuşise, de asemenea, să se 
spele şi de un alt păcat, mult mai puţin prezumtiv: Fosta 
condamnare pentru contrabandă care îl trimisese îndărătul 
gratiilor. Işi cucerise deja, odată cu averea, şi o bună măsură de 
respectabilitate. Respectabilitatea, sper că sunteţi convins, este 
o cucoană venală. De astă dată, reabilitarea era totală: dacă 
francezii înşişi, care îl condamnaseră cu zece ani în urmă, 
acceptau acum ca ambasadorul şi ministrul lor să ia prânzul la 
el acasă, înseamnă că se convinseseră de nevinovăția lui, ar 
putea oare cineva să conteste asta? 

Această masă, care ar fi trebuit să-mi prefaţeze eliberarea, 
nu fusese deci decât încă o etapă în ascensiunea fratelui meu. 
Bănuiesc că mulţi s-au întrebat pe atunci cum de-au putut ieşi, 
din aceeaşi casă şi din acelaşi pântec, atât acest om remarcabil, 
cât şi celălalt, adică eu, ca o zdreanţă... Cei care-mi ştiau soarta 
se fereau probabil să pomenească ceva despre ea, din grijă faţă 
de înaltul personaj a cărui mândrie ar fi fost atinsă de prezenţa 
unei asemenea tare în familia lui; cei mai mulţi însă uitaseră 
până şi că exist. Fusesem înmormântat fără slujbă. 

Nu doar străinii! Ci şi cei apropiaţi! O singură persoană ar fi 
putut face ceva pentru mine, sora mea. Nimeni altcineva. 
Bunicul Nubar şi bunica muriseră la puţină vreme după sosirea 
lor din America; fiul lor, Aram, plecat din ţară în condiţii 
umilitoare, nu a mai vrut să păstreze legătura cu familia, sau cu 
ceea ce mai rămăsese din ea. 

Cine altcineva? Tovarăşii mei din Rezistență? Cei care mă 
cunoscuseră, aflaseră probabil de la Bertrand ce-am ajuns, 
fuseseră mâhniţi, cred, apoi mă dăduseră uitării. Cum să le porţi 


pică? La urma urmei, nu eram cel dintâi camarad doborât astfel, 
fără vreun motiv aparent, a doua zi după victorie... Războiul are 
uneori astfel de efecte întârziate. 

Cine altcineva? Clara? Aşa cum am aflat, la început mi-a 
scris câteva scrisori pe care nu le-am primit niciodată. A reuşit 
să-i expedieze un mesaj surorii mele, care i-a răspuns sfătuind-o 
să nu încerce să mă caute. 

De ce? Iffett nu voia ca soţia mea să mă vadă în starea în 
care mă vedea ea însăşi în timpul vizitelor sale estivale. 
Deplasarea între Haifa şi Beirut ţinea acum de domeniul 
imposibilului, era nevoie să obţii acte false, să-ţi pui la cale 
complicităţi; deveneai suspect atât în ochii arabilor, cât şi în cei 
ai Israelului... Sora mea îşi spunea că, în situaţia în care Clara ar 
fi înfruntat toate aceste obstacole, lăsându-şi fetiţa acasă sau, 
mai rău, luând-o cu ea în această aventură, şi s-ar fi trezit la 
sfârşitul călătoriei în faţa unei legume, în faţa unui om rătăcit, 
gâfâind, incapabil să vorbească, incapabil să reacționeze, ar fi 
fost descurajată pe veci. 

Nu era oare mai bine să aştepte un moment mai prielnic, 
când aveam să dau măcar nişte semne de dezmorţire? Poate că, 
atunci, şocul întâlnirii cu Clara şi cu Nadia s-ar fi putut dovedi 
salvator. 

In vremea aceea, Iffett încă mai spera că starea mea avea să 
se îmbunătăţească. Însă cu fiecare vizită pe care mi-o făcea, 
credinţa îi scădea puţin câte puţin. Până într-o bună zi, când a 
încetat să mai creadă. Asta — în cel mai nepotrivit moment, 
tocmai când începusem să găsesc calea spre ea. Nu-i port însă 
pică, nici ei, nici Clarei; cum ar fi putut să-şi dea seama că eram 
întemnițat în mine însumi, îngropat de viu, câtă vreme nu 
strigam după ajutor? 

Chiar în seara acelui jalnic dejun, dornic să-mi îndrept 
greşeala, dar nemaiavând nici un strop de încredere în 
capacitatea mea de a vorbi, am făcut efortul să scriu pe un petic 
de hârtie această frază simplă: „Vreau să ies de aici şi să 
reîncep o viaţă normală.” Un strigăt de ajutor pe care regretam 
că n-am fost în stare să i-l adresez lui Bertrand şi pe care mă 
pregăteam să i-l înmânez lui Iffett, atunci când avea să vină să 
mă vadă, la vară. Păstram mereu acel petic de hârtie în 
buzunar, împreună cu fotografia Nadiei. 

Mi-am impus să-l scriu, nu doar de teamă că vorbele nu 


aveau să mi se lege pe buze atunci când voi avea nevoie. Ci şi 
pentru că riscam să nu mai fiu în aceeaşi stare de spirit. 

Aveam nevoie să strâng laolaltă picăturile de furie care se 
condensaseră în mine, aşa cum fac acei oameni rătăciţi în 
deşert şi ameninţaţi de sete care strâng strop cu strop picăturile 
de rouă acumulate pe frunze şi pe petale ca să le bea. Furia, 
indignarea şi rarele sughiţuri de revoltă ajunseseră ca un soi de 
carburant prețios pentru supraviețuirea demnității mele 
amorţite. 

In vara aceea, sora mea nu a mai venit să-şi petreacă 
vacanţa pe Munte. Nici în vara următoare. Nu am mai revăzut-o 
vreodată. 

Salem mi-a spus într-o zi că Mahmud, cumnatul nostru, 
avusese necazuri cu autorităţile din Egipt, că fusese închis timp 
de opt luni, împreună cu alţi câţiva bancheri, şi că, îndurerat şi 
dezamăgit, hotărâse să se exileze cât mai departe cu putinţă de 
Orientul Apropiat. 

La Melbourne, în Australia. 

Am însă şi o altă bănuială. De nu ar fi fost aşa, sora mea ar fi 
venit măcar să-şi ia rămas-bun. Mi se pare că fratele meu, prin 
cine ştie ce tertipuri, i-a răpit lui Iffet partea ei de moştenire. Nu 
am nici o dovadă, în afară de semnele inimii. Şi de câteva indicii 
vagi pe care le-am mirosit ici şi colo. Să lăsăm însă deoparte 
lucrurile sordide! 

Poate că Iffet ar fi venit totuşi să mă vadă, dacă m-aş fi 
arătat în stare să-i apreciez vizitele; câtă vreme nu făcea 
altceva decât să-mi asculte monosilabele, pentru ca apoi să 
plece plângând, la ce bun să mai ia vaporul sau avionul tocmai 
din Australia! 

Fapt este că nu s-a mai întors niciodată. Cu toate astea, 
când vara era pe-aproape, continuam s-o aştept. 

Crezând, an după an, din ce în ce mai puţin. Ultima mea 
speranţă se ducea pe apa sâmbetei... 

Dacă am supravieţuit, totuşi, asta s-a-ntâmplat pentru că e 
nevoie de o anumită voinţă ca să nu supravieţuieşti. Nu mai 
aveam nici măcar această voinţă. Nici măcar voinţa sau puterea 
să-i întind morţii o mână de ajutor. Să sustrag un flacon de 
medicamente, să alerg până la scări, să mă urc pe acoperiş şi să 
sar în gol... Nu erau decât două etaje, dar, cu un pic de noroc, 
m-aş fi putut face chisăliţă... 


N-ar trebui să spun asta. Norocul meu a fost, dimpotrivă, că 
n-am avut puterea să pun capăt, când credeam că mi s-a 
spulberat şi ultima speranţă. Chiar dacă nu vezi lumina de la 
capătul tunelului, trebuie să crezi că există o lumină şi că nu va 
întârzia să apară. 

Unii au răbdare pentru că îşi păstrează credinţa în viitor. 
Alţii, pentru că le lipseşte curajul să isprăvească. Cu toate că 
laşitatea este, fără îndoială, demnă de dispreţ, ea face parte din 
viaţă. Este un instrument de supravieţuire, ca şi resemnarea. 

Nu am însă dreptate atunci când vorbesc aşa despre laşitate 
şi despre resemnare, de parcă doar ele m-ar fi ţinut în viaţă. A 
fost şi Lobo. Era unul dintre pacienţii de la Résidence, stăteam 
adesea la taifas, devenise prietenul nelipsit, singurul. O să mai 
vorbesc despre el deîndată. Timp de câţiva ani, a însemnat 
pentru mine mai mult decât oricine altcineva. Aş vrea însă, 
înainte de toate, să povestesc cum mi-a schimbat hotărârea de 
a muri. 

Nu îmi era tocmai simplu să-mi mărturisesc pornirile spre 
sinucidere. La Residence domnea o puternică atmosferă de 
turnătorie copilărească! Aveam impresia că, dacă aş fi fost 
bănuit că vreau să-mi pun capăt zilelor, m-ar fi legat de pat în 
fiecare noapte... Insă Lobo, pentru că simţea ceva şi pentru că 
voia să mă incite să-i vorbesc despre asta, mi-a mărturisit într-o 
zi că se gândise, în mai multe rânduri, să „pună punct”. 

Când l-am înştiinţat că lucrurile stăteau la fel şi cu mine, m-a 
mustrat de la înălţimea celor douăzeci de ani de viaţă - şi 
douăzeci de azil - care ne despărţeau: „Trebuie să priveşti 
moartea ca pe ultima ieşire de siguranţă. Să ştii că nimeni nu te 
poate împiedica să faci recurs la ea, dar tocmai de aceea, 
pentru că îţi e accesibilă, păstreaz-o în rezervă, la nesfârşit. Să 
presupunem că, noaptea, ai un coşmar. Dacă îţi dai seama că e 
un coşmar şi că ţi-ar fi de ajuns să scuturi puţin capul ca să 
scapi de el, totul devine mai simplu, mai uşor de îndurat, ba 
chiar o să ajungi să descoperi plăcere în ceea ce ţi se părea mai 
înspăimântător. Oricât te-ar îngrozi viaţa, oricât te-ar răni, oricât 
şi-ar acoperi fiinţele cele mai apropiate chipurile cu măşti 
hidoase... Spune-ţi că asta-i viaţa, spune-ţi că e un joc la care nu 
vei fi poftit a doua oară, un joc cu desfătări şi cazne, un joc de 
credinţe şi înşelăciuni, un joc cu măşti, joacă-l până la capăt, ca 
actor sau ca observator, de preferinţă ca observator, o să ai 


timp suficient să-l părăseşti. Pe mine, „ieşirea de siguranţă” mă 
ajută să trăiesc. Dar nu o s-o folosesc, tocmai pentru că se află 
la dispoziţia mea. Dacă n-aş avea în permanenţă mâna pe 
maneta lumii de dincolo, m-aş simţi prins în capcană şi aş avea 
chef s-o tulesc cât mai repede!” 

Lobo nu era mai bolnav decât ceilalţi oameni. Atât doar că 
avea nişte „năravuri speciale” - cum se zice - iar familia sa, fie 
din dorinţa de a-l „vindeca”, fie doar pentru a se feri de 
scandaluri, hotărâse să-l interneze. 

Îşi petrecuse cea mai mare a vieţii sale de adult prin diverse 
instituţii, acum era la a patra sau la a cincea, cred, şi fusese 
nevoit să treacă prin tot soiul de chinuri. 

Într-o bună zi, un doctor hotărâse chiar să-l lobotomizeze „ca 
să-i îndepărteze toate înclinațiile dăunătoare”. 

Din fericire, printr-o străfulgerare de înţelepciune sau de 
instinct, mama sa a intervenit ca să-l împiedice. l-a rămas, de pe 
urma acestei odioase întâmplări, porecla Lobo, cu care cred că 
s-a împopoţonat chiar el, în zeflemea. Privea tot ce-l înconjura, 
viaţa şi trecutul său, cu o nesfârşită detaşare. 

Acolo, la Résidence, avea un statut aparte. li instalaseră un 
pian în cameră; uneori stătea cât era ziua de lungă în papuci de 
casă, cu o eşarfă de mătase verde înnodată în jurul gâtului, 
cântând din memorie sau sporovăind cu mine, fără să se 
dezlipească de pe taburet. Sau, spre deosebire de noi, ceilalţi, 
putea să primească scrisori şi telefoane... E drept că nimeni nu 
şi-a închipuit vreodată că era nebun. 

El este cel care m-a anunţat într-o zi că, graţie unei 
remanieri, fratele meu fusese numit ministru. 

Chiar aşa, ministru! Lobo ştia că aveam să fiu scandalizat — 
găsisem deja prilejul să-i povestesc în amănunţime ce fel de 
individ era Salem. Prin urmare, înainte de a-mi trânti vestea, s-a 
asigurat că îmi sorbisem toată „cafeaua” de dimineaţă. 

Am rămas buimăcit, vreau să spun mai buimăcit decât de 
obicei, pentru că buimăceala era pe-atunci starea mea naturală. 
Aşa încât Lobo m-a consolat în felul lui: „N-ar trebui să te 
uimească ce s-a întâmplat, Ossyan. Bagă-ţi în cap că fratele tău 
va avea mereu asupra ta un avantaj de neîntrecut.” 

„Care anume?”, am întrebat. 

„El este fratele unui fost luptător în Rezistență, în vreme ce 
tu nu eşti decât fratele unui fost contrabandist.” 


Am râs. Şi amărăciunea s-a risipit. 

În timp ce fratele meu prospera, sporindu-şi averea şi 
notorietatea, eu mă afundam, păstrând pe buze un surâs 
nătâng. Anii treceau şi iată că demult, de mult prea demult, 
încetasem să mai sper. 

Când, deodată, lucrurile au prins să se mişte. Un slujbaş al 
Providenţei tocmai scosese dintr-un sertar prăfuit dosarul vieţii 
mele, ca să arunce peste el un ochi mai binevoitor... 

Instrumentul Providenţei, cum se spune, nu a fost altcineva 
decât fiica mea, Nadia. Proaspăt descinsă la Paris ca să se 
înscrie la universitate. 

Da, Nadia. Eu rămăsesem cu imaginea ei de bebeluş, dar ea 
avea acum aproape douăzeci de ani. lar în ea fierbea un noian 
de revolte. Se săturase de Levantul nostru unde războaiele 
veneau după războaie. Era grăbită să-l lase în urmă. 

Neizbutind s-o reţină lângă ea şi îngrijorată s-o vadă plecând 
singură, Clara o făcuse să-i promită că va intra în contact cu 
câţiva din vechii prieteni ai vremurilor eroice. Aşa a ajuns la 
Bertrand. Nu mai era ministru, cred, dar rămăsese un om 
influent şi mai ales, de bună seamă, o mare figură a Rezistenței. 

Intimidată de personaj, care o primise într-un salon luxuos, 
cu nişte fotolii unde ea se putea pierde, şi care o privea fix, cu 
un surâs subţire, fiica mea a găsit de cuviinţă să-şi justifice 
prezenţa. De fapt, Bertrand încerca să-i desluşească pe chip 
trăsăturile amestecate ale părinţilor săi. 

„Mama m-a îndemnat să vin să vă văd. Cred că aţi cunoscut- 
o în timpul războiului...” 

„Deci tu eşti Nadia. Nadia Ketabdar. Am cunoscut-o pe 
mama ta, bineînţeles, şi pe tatăl tău, au fost amândoi 
remarcabili în timpul Ocupaţiei. Doi camarazi minunaţi. Doi 
prieteni de neuitat.” În momentul în care rostea „tatăl tău”, 
Bertrand resimţise o tulburare. Ca un fulger, stins cu iuţeală. 

Atunci şi-a luat un răgaz să vorbească despre mine. 

Despre întâlnirea noastră de la Montpellier, despre discuţiile 
noastre, despre luptele şi despre spaimele noastre, despre 
isprăvile lui Baku, Baku cel ca argintul viu. Nadia îi sorbea 
cuvintele. Ştia oarece lucruri, de la mama ei, dar mai erau şi 
altele de care nu avea habar. Acum şi-l închipuia mai bine pe 
acest tânăr care avea să devină tatăl ei. 

După aceea, Bertrand mi-a evocat mai în grabă boala şi 


internarea. De-abia atunci i-a ţâşnit la suprafaţa gândului acea 
sticlă pe care o aruncasem în mare: i-a povestit fiicei mele, în 
detaliu, episodul cu fotografia pe care o scosesem din buzunar 
la încheierea acelui mârşav dejun. lar acel episod, care i se 
păruse până atunci jalnic şi neînsemnat, până într-atât încât nici 
nu i-l pomenise Clarei, până într-atât încât îl evacuase din 
memorie, rămânând cu o imagine atât de sumbră a prietenului 
său... Episodul acela, deci, căpăta deodată o altă semnificaţie, 
acum când tânăra aceea se afla acolo, în faţa lui, pregătindu-se 
să facă primii paşi în viaţa adultă, şi fiind deja orfană după un 
tată care nu murise. 

Nadia plângea. Până atunci, făcusem parte doar din 
genealogia ei; de-acum înainte făceam parte din sângele ei. 

Acel mesaj care îi era destinat şi care îi ajunsese atât de 
târziu, îi părea aidoma gestului de pe urmă al unui înecat. Se 
întreba ce se-ntâmplase cu mine de-atunci şi dacă se mai putea 
face ceva ca să fiu scos din apă. 

Când s-a despărţit de Bertrand, el a privit-o îndepărtându-se, 
plin de grijă. Nu mai avea acelaşi mers de adolescentă. 

În după-amiaza aceea, probabil că eu tocmai jucam cea de 
optsprezecea partidă de cărţi din ziua respectivă, cu un trio de 
pacienţi trişori. 

Cum ar fi putut Nadia să-şi scoată din cap imaginea acelui 
om bolnav care-i purta fotografia la inimă, ca pe un talisman? 
Acel alienat - da, da, de ce mi-arfi teamă de cuvinte? — acel 
alienat care arăta poza ei celui mai bun prieten al său, ca pe o 
imagine sfântă! O mutrişoară de nou-născută, veselia cea gravă 
a lumii! 

Tot ce adunase fiica mea, la vârsta ei, ca ideal, avânt, visare, 
totul se îndrepta acum către acel tânăr moşneag internat. „Dar 
e tatăl meu, îi repeta ea colegei de cameră de la Cite 
Universitaire. Nu e un străin, e tatăl meu, jumătate din celulele 
mele provin de la el, jumătate din sângele meu, culoarea 
ochilor, desenul bărbiei. Tatăl meu.” li plăcea savoarea acestui 
cuvânt. 

Dar dacă acest tată, în loc să fie o ditamai fiara protectoare, 
se întâmpla să fie o sălbăticiune plăpândă, hăituită, rănită, 
abandonată? Dar dacă fiica sa, în loc să fie ocrotită, îi devenea 
ocrotitoare maternă? 

Nadia se gândea la mine cu toată duioşia vârstei. 


lar visele nu i se opreau aici. Căuta un mijloc să ajungă până 
la mine, să-mi dea un semn. Ca un răspuns, întârziat cu 
cincisprezece sau şaisprezece ani, la semnul pe care i-l 
adresasem. 

Găsirea acestui tată, eliberarea lui, deveniseră o idee fixă. 

Chiar dacă fusese năruit de internare şi de medicamente, 
până într-atât încât să fi devenit irecuperabil? 

Nu-şi punea această întrebare. Era o formă salvatoare de 

orbire. 
__ Dacă îi pomenise mamei sale despre asta? Nici un cuvinţel. 
In această etapă a vieţii, raporturile lor nu erau tocmai 
excelente. Clara are o personalitate impunătoare, are un trecut; 
Nadia avea nevoie să-şi trăiască propria aventură, să-şi conducă 
propria rezistenţă. Incepând chiar din acel punct în care mama 
sa aruncase prosopul... 

Nici lui Bertrand nu i-a mai vorbit despre asta, oricum nu 
atunci. Voia să acţioneze singură. Era aventura ei, lupta ei. Era 
tatăl ei. 

De altfel, avusese dreptate să nu-şi dezvăluie proiectul. 

Era atât de rocambolesc, încât nici Clara şi nici Bertrand n-ar 
fi lăsat-o să-l ducă la bun sfârşit. 

Nu se destăinuise, aşa cum aveam să aflu mai târziu, decât 
acelei prietene cu care împărțea camera studenţească. 
Prenumele acesteia era Christine, iar numele său de familie era 
cel al unui mare bijutier parizian. 

Nadia i-ar fi propus să facă un schimb, o substituire. 

Cele două fete semănau una cu alta. Îndeajuns cât să fie 
confundate pe nişte fotografii de identitate. Printr-un procedeu 
demn de Jacques-acte-false, Christine s-a dus să-şi facă un nou 
paşaport înarmată cu fotografiile Nadiei, iar funcţionarul de la 
prefectură a-nghiţit găluşca. De-acum, fiica mea avea un 
paşaport pe numele Christinei, dar cu propria sa fotografie, şi 
putea să treacă graniţele fără ca nimeni să bage de seamă care 
îi erau adevăratele nume, naţionalitate sau oraş natal. 

Cât o priveşte pe prietena ei, aceasta, certată fiind cu 
familia, găsea că-i nostim să scape pentru o vreme de un 
patronim sufocant şi să-şi asume identitatea unei fete care era 
atât musulmană, cât şi evreică. 

Da, chiar aşa, musulmană şi evreică! Eu, tatăl ei, sunt 
musulman, cel puţin în acte; mama ei este evreică, măcar 


teoretic. La noi, religia se transmite pe linie paternă, la evrei — 
pe cea maternă. Prin urmare, în ochii musulmanilor, Nadia era 
musulmană, iar în cei ai evreilor — evreică; în propriii ei ochi, ar 
fi putut alege să fie una sau alta, ori niciuna; ea le-a dorit pe- 
amândouă deodată. Da, amândouă deodată, şi încă multe altele 
pe deasupra. Era mândră de toţi acei strămoşi care-şi croiseră 
drum până la ea, pe căile triumfale sau pe cele de bejenie 
venind din Asia centrală, din Anatolia, din Ucraina, din 
Basarabia, din Arabia, din Armenia, din Bavaria... N-avea nici un 
chef să-şi strecoare picăturile de sânge, sau să-şi cearnă 
părticelele de suflet! 

Ne aflam în nouă sute şaizeci şi opt. O primăvară exaltantă, 
mi s-a spus, pentru studenţii din Franţa. 

Dar Nadia nu era cu gândul decât la plecare. Către acel 
Levant pe care, totuşi, îl detesta. 

Şi-a procurat viză, bilet de avion şi rezervare pentru hotel, 
toate pe numele prietenei sale. 

Chiar a doua zi după sosirea la Beirut, se duce cu taxiul la 
Residence du Chemin neuf. N-avea deloc cum să ştie dacă mă 
mai aflam încă acolo, dar bănuise că nu m-am clintit. 

Primită în biroul directorului, îşi declină numele fals. 

Inevitabil, Dawwab o întreabă dacă aparţine ilustrei familii 
de bijutieri. Răspunde „da” cu o detaşare măsurată, nici prea- 
prea, nici foarte-foarte. Aşa cum făcea Christine, când i se 
punea aceeaşi întrebare. 

„Tocmai, adaugă fiica mea, e vorba oarecum despre familie. 
E o problemă delicată, dar prefer să n-o iau pe căi ocolite. Una 
dintre mătuşile mele a trăit în Liban, cu câţiva ani în urmă, şi a 
auzit multe vorbe elogioase despre instituţia dumneavoastră. Ea 
mi-a recomandat să vin să vă văd. Pentru tatăl meu. De mai 
mulţi ani, are... Nişte probleme mentale destul de grave, e 
supravegheat de specialişti...,, „Cum ar fi?” 

Nadia îşi pregătise temeinic întrevederea, aşa că pronunţă 
câteva nume prestigioase. Directorul aprobă din cap şi o 
pofteşte să continue. 

„Credem că o şedere în străinătate i-ar face bine tatălui 
meu. Ca şi întregii familii. Suntem nişte persoane cunoscute şi, 
vă daţi seama, reputaţia Casei noastre are de suferit. Până şi el 
e conştient de asta. Nu i-am vorbit încă de ideea de a-l îngriji 
aici, însă cred că, în cazul în care instituţia i-ar conveni, n-ar 


ridica nici o obiecţie. Am impresia că, aici la dumneavoastră, are 
tot ce şi-ar putea dori: soare, ambianţă liniştitoare, calitate a 
îngrijirilor. Eu vin, deci, în calitate de cercetaş, ca să văd în ce 
mediu ar urma să stea. Înainte să luăm hotărârea finală, ar 
trebui poate să veniţi chiar dumneavoastră la Paris, să-l 
consultaţi. Pe cheltuiala noastră, desigur...” 

Peştele înghiţise momeala! Numai lapte şi miere, doctorul 
Dawwab îi propune bogatei moştenitoare să viziteze instituţia sa 
model. 

Începe cu grădina, doar o raită ca să-şi facă o idee. 

Vedere spre munte şi spre marea aflată la o aruncătură de 
băț. Echipamentul medical, cu atât mai nou, cu cât îl folosea 
arareori. Apoi camerele. Cea a lui Lobo, care şedea la pian. 
După aceea, salonul cel mare decorat cu plante verzi, unde 
pacienţii, neînvăţaţi cu astfel de vizite, îşi lasă baltă veşnicele 
lor cărţi de joc şi se apropie de musafiră. 

„Nu vă temeti, îi spune Dawwab, n-o să vă facă nici un rău!” 

Nadia îl linişteşte. Se străduieşte să-şi păstreze aerul acela 
uşor înţepat de inspectoare meticuloasă. 

Privind în stânga, în dreapta, în sus şi-n jos, de parcă ar fi 
vrut să verifice dacă nu cumva se află vreun fir de praf prin sala 
aceea excesiv de curată. De fapt, e lesne de închipuit cam ce 
sentimente o frământau în vreme ce îşi căuta din priviri, în 
gloata aceea de alienaţi, tatăl pe care nu-l întâlnise încă 
vreodată. 

În acea zi, nu jucam nici cărţi, nici dame, nici table şi nici 
vreun alt joc. Câtva timp, sporovăisem apatic cu Lobo, apoi el s- 
a dus la pian, iar eu am pus mâna pe-o carte. Mă cufundasem în 
lectură, iar când a sosit vizitatoarea şi s-a iscat toată 
harababura, nu m-am alăturat celorlalţi. Am ridicat doar capul, 
după o clipă, fără să mă clintesc din loc. Ca s-o privesc pe 
necunoscută. 

Privirile ni s-au întâlnit. Cine era oare fata aceea? 

N-aveam nici cea mai mică idee. Ea, însă, mă recunoscuse. 
Arătam ca în vechile fotografii. Ochii i-au rămas nemişcaţi. Şi ai 
mei la fel, însă doar pentru că eram nedumerit. Şi chiar un pic 
sâcâit de prezenţa acestei străine care venea să ne contemple 
de parcă am fi fost nişte peşti într-un acvariu. 

Probabil că aveam o expresie grăitoare, pentru că Dawwab, 
cu un râs scurt, a spus ca pe o scuză: „L-am tulburat din 


lectură!” 

În acelaşi timp, mă fulgera cu privirile. 

Apoi a adăugat: „Domnul acesta nu face decât să citească 
de dimineaţa până seara. Asta-i pasiunea lui.” 

Nu era chiar adevărul-adevărat, înfrumuseţase puţin 
lucrurile, cât să ridice prestigiul intelectual al instituţiei. 

„Dacă-i pe-aşa, a spus atunci Nadia, o să-i ofer această 
carte. Tocmai am terminat-o.” Se îndreaptă spre mine, 
deschizându-şi poşeta. 

„N-are rost”, spune directorul... 

Ea a ajuns însă chiar lângă mine. O văd strecurând ceva în 
carte, înainte să mi-o întindă. 

Se întoarce apoi spre Dawwab, care scălâmbăie un surâs. 
Încă uimit, deschid maşinal cartea. Nici n-apuc să-i citesc titlul. 
Sus, în dreapta, deasupra numelui autorului, este scris, cu 
creionul, numele proprietarei. 

Nadia K. 

Chiar în acea clipă, mă ridic. O privesc cu un aer ciudat; 
tocmai am descoperit pe chipul ei nişte trăsături care îmi 
amintesc de Clara. Îmi dau seama, chiar atunci, fără nici o 
umbră de îndoială, că persoana de-acolo este fiica mea. Şi mai 
simt că Dawwab îi ignoră adevărata identitate. Mă îndrept deci 
spre ea, străduindu-mă să n-o trădez. Ea însă, văzându-mă 
înaintând ca un automat, se sperie. Pricepe că am recunoscut-o 
şi se teme să nu-i năruiesc tot eşafodajul. 

Ajung până la ea şi îi spun „Mulţumesc!”, arătând spre carte. 

Îi întind mâna, pe care o apucă în mâna ei, iar eu i-o scutur 
repetând „mulţumesc!”, „mulţumesc!”, „mulţumesc!”, fără să 
mă pot opri. 

„Cadoul dumneavoastră l-a mişcat”, traduce directorul, cu 
un râs nervos. Mă apropii şi mai mult de Nadia, ca s-o 
îmbrăţişez. 

„Gata, ajunge, depăşiţi orice limită!”, urlă individul. 

Dar Nadia, care se luptă să-şi păstreze sângele rece, îi 
spune: „Lăsaţi-l, nu-i nici o problemă!” 

Şi-atunci o strâng la piept. Pentru o clipă. Îi simt mirosul. 
Însă Dawwab deja ne desparte. 

lar ea, hotărâtă să nu-şi compromită misiunea din pricina 
unei rătăciri emoţionale, se îndepărtează de mine, spunând: 
„Domnul acesta e înduioşător.” 


Apoi adaugă — câtă îndrăzneală! — spre medic: „Şi tatăl 
meu e pasionat de lectură. O să-i istorisesc ce s-a-ntâmplat. 
Sunt sigură că o să se înţeleagă cu acest pacient!” 

De fapt, se teme mai ales ca individul să nu mă pedepsească 
pentru purtarea mea şi, bunăoară, să încerce să-mi confişte 
cartea. 

Aşa încât nu ezită să insiste, pretinzând — aşa cum aveam 
să aflu mai târziu — că această scenă mişcătoare i-a risipit 
ultimele îndoieli şi că, în prezent, era sigură că nici o altă 
instituţie nu i s-ar fi potrivit mai bine tatălui său. Tatăl său 
bijutierul, bineînţeles... 

Dawwab era încântat. lar eu eram salvat, dimpreună cu 
cartea. Şi cu scrisoarea pe care o strecurase înăuntru. 

M-am grăbit de altfel s-o ascund printre straie. De 
asemenea, m-am dus la toaletă şi am rupt prima pagină a cărţii. 
Prudenţă, prudenţă... Pe plic era scris numele meu, Nadia nu se 
gândise, cu siguranţă, că va avea prilejul să-mi înmâneze 
personal scrisoarea. În cel mai bun caz, ar fi încredinţat-o 
vreunui pacient cu aer mai liniştitor, în speranţa că avea să mi- 
o transmită. 

Ce spunea scrisoarea? Cele câteva vorbe de care aveam 
nevoie ca să redescopăr gustul vieţii. 


„Tată, 

eu sunt acea fiică născută în lipsa ta, acel copil căruia îi 
păstrai poza lipită de inimă, dar care, în cele din urmă, a crescut 
departe de tine. Departe? În fapt, ne despărțeau doar cei câțiva 
Kilometri ai unui superb drum de coastă, dar s-a ivit o 
blestemată frontieră, şi odată cu ea ura şi lipsa de înțelegere. 
Dar şi lipsa de imaginaţie. 

Inaintea naşterii mele, mama şi cu tine ați fost nevoiți să 
faceți față războiului şi vrajbei. Aceasta părea atotputernică, dar 
oamenii ca tine şi ca ea s-au răzvrătit şi au sfârşit prin a câştiga. 
Viata îşi află mereu făgaşul, întocmai unui fluviu care, scos din 
matca lui, îşi sapă o alta. 

V-aţi răzvrătit, tu şi mama, şi toți ceilalți, şi v-aţi luat nume 
de război ca să vă păcăliți soarta. Lupta mea nu-i atât de 
spectaculoasă, dar e a mea şi-o voi duce până la capăt. Mi-am 
luat şi eu un nume de război ca să pot înfrânge toate opreliştile. 
Ca să vin şi să-ți spun, simplu: „Află că afară se găseşte o fată, 


fiica ta, pentru care tu însemni mai mult decât orice pe lume şi 
care aşteaptă cu înfrigurare clipa când te va reîntâlni”. 


Aceste cuvinte fireşti m-au preschimbat chiar în momentul în 
care le citeam. Mi-au redat demnitatea de om şi de tată şi 
nevoia de a supravieţui. Nu mă mai mulţumeam să trag de orele 
care mă despărţeau de o zi de mâine lipsită de surprize. Aveam 
o dragoste în aşteptare. lar dacă persoana mea nu-mi era de 
nici un folos, de dragul Nadiei aveam s-o îngrijesc şi s-o 
înfrumuseţez. Îi purtam fiicei mele o dragoste de adolescent. 
Pentru ea, aveam să-l readuc la viaţă şi în libertate pe acel Baku 
care izbutise pe vremuri să fie iubit şi admirat. Voiam să 
redevin, pentru ea, un tată la braţul căruia să se simtă mândră 
că se plimbă. 

Acestea fiind zise, nu era îndeajuns să vreau să mă împac cu 
viaţa, pentru ca împăcarea să şi aibă loc. Nu era ca atunci când 
un om doreşte să-şi ia viaţa, iar fiica lui soseşte şi îl ia de mână 
spunându-i: „Tată, viaţa asta de care nu-ţi mai pasă, hai, ţine-te 
de ea, măcar de dragul meu!”, iar el îşi promite să renunţe la 
planurile sale sinucigaşe. Lucrurile erau mai complicate. 
Bineînţeles, pricepeam ce se întâmplă şi eram bucuros. Atât 
doar că vedeam totul ca prin ceaţă. Prin ceața minţii mele 
înnegurate. Înnegurate şi strivite de cei douăzeci de ani de 
internare, douăzeci de ani de alienare, forţată, fără îndoială, dar 
acceptată, cu resemnare. Douăzeci de ani de substanţe care m- 
au şubrezit, înghiţite cu toptanul în fiecare dimineaţă. Douăzeci 
de ani cu voinţa terfelită! Douăzeci de ani cu gândul şi vorba 
încetinite, cuprinse de amorţeală. 

Repet, nu era vorba doar să renunţ la moarte; adică, fiind pe 
marginea prăpastiei şi pe punctul de a sări, să fac un pas înapoi 
şi să strâng tremurător mâna caldă ce mi-a fost întinsă. Nu era 
chiar aşa de simplu. Dacă e să reiau aceeaşi imagine, aş spune 
că mă aflam pe marginea prăpastiei, dar nu pe pământ stabil, ci 
la capătul unui stei subţire de stâncă, după ce am băut o sticlă 
de whisky. Nu era deci suficientă hotărârea de a mă întoarce, 
pentru că, în halul în care mă găseam, aş fi putut prea bine să 
cad în gol crezând că mă îndrept spre izbăvire. Trebuia, înainte 
de toate, să mă dezmeticesc, să-mi recapăt o viziune clară şi 
nişte gânduri limpezi, astfel încât să ştiu unde-mi aşez fiece 
pas... 


În ceea mă priveşte, asta aveam de făcut. Dar nu eram 
numai eu la mijloc. Mai erau şi cei care mă internaseră. Fratele 
meu, care n-avea nici un chef să recapăt casa Ketabdar şi 
partea mea de moştenire; precum şi Dawwab, pentru care 
reprezentam o sursă de venituri şi, totodată, o pârghie de 
influenţă... Câtă vreme mă aflam în mâinile lor, trebuia să nu le 
trezesc vreo suspiciune. Trebuia să dau dovadă de o prudenţă 
extremă. 

lată un exemplu: medicamentele din cafeaua de dimineaţă 
— era important să scap de ele ca să-mi redobândesc 
luciditatea. Trebuia să umblu cu  şiretlicuri; noroc că 
supravegherea nu era întotdeauna foarte strictă. Cu un strop de 
voinţă şi de perseverenţă, puteam reuşi. Atât doar că, dacă 
încetam dintr-odată să le mai iau, m-aş fi îndreptat spre 
pierzanie. În doar patruzeci şi opt de ore, aş fi manifestat atâtea 
semne de nervozitate, încât m-aş fi dat de gol; medicul ar fi 
hotărât să-mi administreze exact aceleaşi neuroleptice, dar prin 
injectare. În plus, aş fi fost supravegheat şi mai straşnic. 

Cea mai rezonabilă atitudine era să diminuez, încet-încet, 
dozele. Băgasem de seamă că, în „cafeaua” de dimineaţă, 
gustul medicamentos era mai puternic la ultimele înghiţituri. 
Aşa că mi-am făurit o adevărată tehnică prin care să păstrez în 
gură fundul ceştii, pe care apoi îl scuipam în chiuvetă când îmi 
făceam toaleta. După câteva săptămâni, îmi era mai bine. 
Rămânând la fel de calm, îmi limpezisem în schimb mintea. 
Simţeam asta când citeam, sau când observam comportamentul 
celorlalţi. Aveam o impresie ciudată. Anume că îmi dădusem la 
schimb simţurile tocite, primindu-le pe acelea ale unei fiinţe cu 
totul noi. Sau că mă bucuram de un simţ suplimentar. 

Atunci când mi-am revenit în simţire, am descoperit faptul 
că, în prezenţa pacienţilor, personalul avea obiceiul să facă 
diverse comentarii, unele pur medicale, altele ce se doreau 
sarcastice, totul rostit foarte repede, cu elipse şi prescurtări. Ei 
bine, câtă vreme eram sub efectul băuturii aceleia infernale, 
totul trecea pe sub nasul meu fără să pricep o iotă. Acum, cu un 
mic efort, mă prindeam. Auzeam uneori nişte pseudonime 
aiurea, lipite de anumiţi pacienţi, sau nişte dezvăluiri 
neliniştitoare privind starea de sănătate a unuia sau a altuia, ba 
chiar şi nişte pariuri amuzate pe cât îi rămăsese vreunuia de 
trăit, dar mă feream să reacţionez. 


Nu, n-aveam nici un plan în minte, sau nu pe de-a-ntregul! 
Nici un proiect de evadare, nimic de felul ăsta! Încercam doar 
să-mi însănătoşesc mintea, să redevin cât de cât eu însumi, ca 
să-i pot răspunde cum se cuvine fiicei mele, atunci când avea să 
mă cheme. 

Ah, şi încă ceva. Făceam exerciţii de memorie. Într-o zi, 
citeam, aşa cum mi se întâmpla din ce în ce mai des. Era un 
vechi roman tradus din poloneză; povestea era bine strunită şi 
mă grăbeam să aflu urmarea. Am început să dau paginile din ce 
în ce mai repede. 

Deodată, ridicând capul, am surprins privirea intrigată a unei 
supraveghetoare. Părăsisem încetineala mea obişnuită, gesturile 
îmi deveniseră vioaie, nervoase, energice, iar femeia aceea 
remarcase. Continuase să mă privească ţintă, de parcă ar fi vrut 
să fie sigură pe deplin, înainte să-i pomenească ceva doctorului. 
Mi-am impus atunci să încetinesc ritmul şi, în acest scop, să 
citesc de câte două ori anumite paragrafe. Atunci mi-a venit 
ideea să învăţ pe dinafară fraze întregi. Nu ştiu dacă era de folos 
pentru „reeducarea mea mentală”, dar mă ajuta să-mi recapăt 
încrederea în capacităţile mele. 

Da, da, aţi priceput bine, persoana aceea m-arfi turnat lui 
Dawwab doar pentru că citeam într-un ritm normal! 

Acolo, la Residence, domnea ideea că toţi pacienţii erau 
nişte agitaţi potenţiali, în care crizele violente stăteau să 
izbucnească. Câtă vreme erau „încetiniţi”, nu exista nici un risc. 
Insă orice gest brusc, orice semn de agitaţie putea constitui 
preludiul unei crize. 

Aşteptând-o pe Nadia sau măcar un semn de la ea, trebuia 
deci să fiu prevăzător. 

Presupun că şi ea, fiica mea, nu nutrea dorinţă mai scumpă 
decât aceea de a mă elibera. Dar cum să reuşească? Una era să 
se strecoare înlăuntrul închisorii ca să mă vadă, şi alta era să 
mă ajute să evadez. 

Era atât de mândră că şi-a dus misiunea la bun sfârşit, că l-a 
dus tot timpul de nas pe directorul clinicii... 

Că a putut, printr-un miracol, să-mi încredinţeze personal 
scrisoarea. Şi să-mi vorbească şi să mă ţină de mână şi să mă 
sărute pe obraz. Mă sărutase aşa cum săruţi un străin, de nu 
chiar mai rău, aşa cum îi acorzi o îmbrăţişare unui nepoftit; 
pentru amândoi, însă, era cel dintâi sărut al nostru, iată că 


vorbesc de ea ca despre iubita mea! Prima oară când îmi 
sărutam fiica, singura dată în douăzeci de ani! Am fost zguduit 
câteva săptămâni la rând! Ba sunt chiar şi acum, când retrăiesc 
acele clipe... 

Scuzaţi-mă! Unde-am rămas? 

Ah, da, vorbeam despre proiectele fiicei mele... Spuneam că 
vizita ei se desfăşurase prea perfect. Intr-atât încât începuse să 
creadă că îi vor izbuti şi socotelile cele mai îndrăzneţe. Avea să- 
şi petreacă săptămânile următoare construind planuri. Planuri 
dintre cele mai cutezătoare... Planuri de răpire! Ajunsese la 
concluzia că viclenia nu mai era de ajuns, şi că trebuia să 
folosească alte mijloace. Da, răpirea! Biata mea copilă, la ce 
rătăciri te-mpinge inima! 

Se duce din nou la Bertrand, sperând că îi va obţine ajutorul. 
De la întoarcere, nu îl întâlnise încă, aşa că începe prin a-l 
înştiinţa de incursiunea ei la Résidence şi de întâlnirea cu mine. 
La început, o ascultă cu simpatie şi chiar cu încântare. Revede 
în gesturile fiicei mele şi în intonaţia ei propria lui tinereţe şi pe 
a mea şi pe cea a Clarei. Când însă, încurajată de reacţia lui, ea 
îi dezvăluie noile proiecte, faţa lui se adumbreşte. 

„Ce ai făcut până acum e spre onoarea ta, îi spune el. Poţi să 
fii mândră, aşa cum şi eu, ca vechi prieten al părinţilor tăi, nu 
mă pot împiedica să resimt o oarecare mândrie. Fii însă atentă! 
Ceea ce îmi spui despre tatăl tău îmi aminteşte într-un chip 
întristător de ultima mea întâlnire cu el. Nu aş fi un prieten 
adevărat, dacă ţi-aş tăinui impresiile mele exacte privind o 
problemă atât de gravă: tatăl tău e năruit; îşi manifestă emoţiile 
prin gesturi afectuoase, prin lacrimi, dar este incapabil să 
meargă dincolo de asta. Ţi-a spus ceva?” 

„Atât doar: mulţumesc! Dar nici n-ar fi putut să zică altceva, 
pentru că directorul era cu ochii pe noi. In primul rând, trebuia 
să nu ne dăm de gol!” „Asta-ţi spui tu, în mintea ta de tânără 
devotată şi nobilă. Adevărul este, din păcate, altul. Eu l-am 
văzut pe tatăl tău, am petrecut trei ceasuri în preajma lui, ştia 
că poate vorbi, nu risca nimic. Mi-arfi putut spune: „la-mă cu 
tine!”, şi ar fi plecat pe dată, însoţit de ambasador şi de mine 
însumi; tâlharul de frate-său n-ar fi avut încotro, şi ar fi rămas în 
banca lui. Ei bine, Ossyan n-a zis nimic, nici măcar o vorbă. lar 
atunci când, în disperare de cauză, la plecare, m-am întors spre 
el, ar fi avut timp să-mi spună tot ce ar fi vrut, fiindcă eram 


numai noi doi. Şi atunci a tăcut mâlc. A scos doar fotografia ta 
din buzunar. Un gest afectuos, emoţionant, dar, nu mai puţin, 
un gest de om cu minţile duse. 

Când ţi-am povestit această scenă, şi văzându-te cum stai în 
faţa mea, tu, o tânără de douăzeci de ani care nu-şi văzuse 
niciodată tatăl, aveam lacrimi în ochi. lar tu, bineînţeles, erai de 
o sută de ori mai emoţionată ca mine. Ai fost admirabilă. Te-ai 
dus să-l vezi, să-l săruţi şi să-i spui că nu l-ai uitat. Perfect. Te 
felicit. Eşti demna odraslă a doi prieteni minunaţi. A venit însă 
momentul să priveşti adevărul în faţă. 

Repet, omul acesta e dus. Situaţia e tristă, profund 
nedreaptă, dar asta-i realitatea. Când l-am văzut ultima oară, nu 
mai era el însuşi. Abia de-şi mai putea manifesta emoţiile prin 
nişte lacrimi sau printr-o îmbrăţişare, nimic mai mult. lar cei 
şaisprezece ani pe care i-a petrecut de-atunci în azil nu i-au 
ameliorat cu siguranţă starea. 

Nici nu vreau să mă gândesc la pericolele pe care le-ai avea 
de înfruntat, dacă ai pune în aplicare un astfel de plan. Primejdia 
nu te sperie, cum, te rog să mă crezi, nu mă sperie nici pe mine. 
Să presupunem însă că răpirea se va desfăşura conform 
previziunilor tale, să presupunem că vei izbuti să-l smulgi pe 
tatăl tău din clinica aceea, fără să fie prins din nou şi întemnițat 
cu două rânduri de lacăte. Merg chiar până la a-mi închipui că, 
într-o lună, va fi aici, împreună cu noi, în acest apartament, 
şezând în fotoliu... Ce se va întâmpla? O să-ţi dai seama în ce 
hal e şi vei fi obligată, tu însăţi, să-l închizi din nou într-o 
instituţie de sănătate. Există pe lumea asta probleme medicale, 
probleme mentale şi fiziologice pe care nici măcar devotamentul 
unei fiice şi al unui prieten nu le pot rezolva. L-ai smulge dintr-o 
instituţie unde are probabil obiceiurile şi prietenii lui, ca să-l 
închizi mâine într-o alta, unde va fi tratat poate cu mai puţină 
amabilitate, iar orizontul va fi şi mai întunecat...” 

Fiica mea a ieşit de la Bertrand tunând şi fulgerând. Jurând 
că va acţiona singură, şi de data asta. Dârzenia ei fusese însă 
ştirbită. Vorbele pe care le auzise aveau să-şi sape drum în 
sufletul ei. 

Chiar în momentul în care eu suiam povârnişul, agăţându-mă 
de promisiunea ei că nu mă va lăsa de izbelişte, ea — fără să şi- 
o mărturisească încă prea limpede, bănuiesc — tocmai 
renunţase. Din locul unde mă aflam, nu aveam însă cum să ştiu 


asta. Eram convins că avea să apară într-o bună zi şi doream să 
fiu pregătit. 

Am trăit aşteptând-o pe Nadia. Ani la rând, m-am întrebat 
noapte de noapte, înainte de culcare, dacă aveam s-o văd 
venind a doua zi, cum avea să fie deghizată şi care-i vor fi 
complicii. 

Viitorul pe care-l aşteptam deja trecuse. 

Nu, fiica mea nu s-a întors niciodată. Nu-i port pică. De ce să 
fi revenit? Să mă salveze? Mă salvase deja. Rostise vorbele 
tămăduitoare. Incepusem să urc povârnişul. Escaladam încet 
zidurile beciului meu interior. Mă luptam! Ca să risipesc ceața, 
să-mi regăsesc luciditatea, să-mi recompun memoria, să-mi las 
dorinţele să renască, chiar dacă aveam să sufăr din pricina 
neostoitelor lor exigenţe... De-acum înainte era lupta mea, doar 
a mea. 

Trebuia s-o port cu o înţelepciune sporită. Continuând să-i 
observ pe tovarăşii mei de nefericire, ca să le imit gesturile şi 
maniile. Pe zi ce trecea, îmi dădeam seama mai abitir că între 
starea de toropeală şi cea de veghe nu există nici o similitudine, 
dar absolut niciuna. Astfel, când mă exprimam, se schimba nu 
doar ritmul vorbirii, nu doar intonaţia, nu doar „ăăăă”-urile care 
dispăreau, acele nenumărate „ăăăă”-uri care lungeau frazele, 
cuvintele şi silabele, ci se modifica însuşi vocabularul - anumite 
cuvinte sunt date uitării atunci când dorinţele pe care le evocă 
sunt amorţite. 

Totul, vorbirea, privirile, felul în care te strâmbi sau în care 
nu te strâmbi când înghiţi mâncarea, o mie de detalii 
neînsemnate o deosebesc pe persoana care, dimineaţa, şi-a 
înghiţit doza de abrutizante, de cea care simulează. 

Cu toate astea, nu mă gândeam încă să fug, nu încă. Ceea 
ce recucerisem era mult prea preţios ca să fie compromis printr- 
un act de nerăbdare. Ce? Să mă ascund în lada unei camionete 
pentru livrări? Să sar zidul şi să alerg mai iute decât paznicii? 
Nu, nu asta era calea cea mai potrivită. 

In fiecare zi mă gândeam să plec. Să mă îndepărtez de azil, 
să fiu altundeva, da, tânjeam după asta. Dar gestul fizic de a 
sări un obstacol - nu. O aşteptam pe fiica mea... 

___O să mă-ntrebaţi ce s-a întâmplat atunci când n-a venit. 
Intrebarea dumneavoastră îşi poartă răspunsul în sine. Nu există 
un moment în care să nu vii. Atunci când aştepţi cu înflăcărare, 


cu cât trece mai mult timp, cu atât eşti mai convins că ziua mult 
aşteptată se apropie. A trecut un an? Asta e, îţi spui, avea 
nevoie de un an ca să se pregătească... Au trecut doi ani? E pe 
cale să sosească... 

Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Résidence, timpul nu se 
scurgea la fel ca în exterior. Nimeni nu bara zilele scurse ca pe 
zidurile puşcăriilor. Toţi ne aflam acolo pe viaţă. O viaţă de zile 
identice. La ce bun să mai numeri? 


Ultima noapte 


Se făcuse deja ora unsprezece seara, poate unsprezece şi 
jumătate, eram flămânzi şi aveam nevoie de o pauză, aşa că am 
coborât, eu şi cu Ossyan, să mâncăm o supă de ceapă la o 
braserie deschisă noaptea. 

În timpul mesei, după un moment de tăcere, a scos din 
buzunarul de la piept o agendă veche legată în piele roşie, 
alungită şi subțire, dintre acelea care se închid cu clapetă aurie. 

Mi-a întins-o s-o răsfoiesc. 

— Sunt tot soiul de lucruri care mi-au trecut prin cap. Le-am 
scris în ultima vreme, la Residence. 

Am parcurs paginile. Cele mai multe erau goale; pe altele nu 
se afla decât o cascadă de fraze zvârlite fără titlu, fără rimă sau 
punctuație. Cu îngăduinţa lui, am copiat aceste câteva rânduri: 


Îndărătul meu s-au trântit porțile paradisului nu m-am întors 

La picioarele mele umbra picioarelor mele se lungeşte pe tot 
drumul până la zid 

Calc pe umbra mea în pleoapele închise ca nişte vase de 
sânge pe drumurile Anatoliei 

Păstrez amintirea unei case mai frumoase cu pereţi de nisip 
şi geamuri de miraj 

În urechi zumzetul oraşului dulcele zumzet al Babelului 

Altădată altădată în avanposturile deşertului în oaza 
popoarelor înghiţite 

Altădată altădată scările cerului altădată vârsta nerăbdării 
altădată viitorul. 


Ne-am întors apoi în camera lui de hotel. Eram istoviți, şi 
unul şi celălalt, dar duceam lipsă de timp, aşa că această ultimă 
strădanie era necesară. 

— Nu mi-a mai rămas decât un crâmpei din poveste, a spus 
el, dorind să mă liniştească. Ajung la anii şaptezeci. 


Afară se petreceau acum anumite evenimente al căror 
zgomot ajungea până la noi. Şi când spun zgomot, mă refer şi la 
zgomotul armelor. Explozii, rafale şi sirenele ambulanţelor. 

Nu era încă război. Doar salvele care îl vesteau. 


Câteva valuri de violenţă, din ce în ce mai asurzitoare, din ce 
în ce mai dese. Poate că, afară, oamenii pricepeau ce se 
întâmplă; noi nu aveam la dispoziţie decât zgomotul de fond. 

Dar zgomotul acesta ne dădea peste cap. V-am povestit oare 
despre acel personaj supranumit „Sikkin”? 

Nu cred. Dintre toţi tovarăşii mei de suferinţă, mi se pare că 
nu l-am pomenit până acum decât pe Lobo... 

Sikkin era opusul lui Lobo. Acesta din urmă era cea mai 
delicată şi inofensivă fiinţă din lume, îmi lăsa uneori impresia că 
s-a lăsat internat pentru că ai lui insistaseră, iar el n-a vrut să-i 
contrarieze; considera că lumea nu-i făcută pentru el, sau că el 
nu-i făcut pentru lume, că a sosit prea devreme sau prea târziu, 
sau în locul necuvenit, sau de-a  curmezişul... pe scurt, s-a 
retras fără zarvă, fără să ceară nimic altceva de la viaţă decât 
să-i fie îngăduit, din când în când, să ia loc pe taburetul de la 
pian. 

Cu Sikkin, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ca să nimerească 
în această instituţie, el a urmat cu totul alte „studii”, dacă mă 
pot exprima aşa. Şi anume — crima. Într-o zi, în plin acces de 
nebunie, a început să alerge pe străzi cu un cuţit de măcelar în 
mână, şi, înainte să fie prins, a avut vreme să rănească vreo 
zece trecători, între care, mortal, o femeie. 

Avocatul său a pledat pentru iresponsabilitate, teorie care a 
avut câştig de cauză. A fost închis câteva luni într-o instituţie 
publică, după care familia sa a reuşit să-l transfere la clinica- 
model a doctorului Dawwab. Uneori, simţeai după tremurul 
buzelor sale că mai era încă străbătut de porniri ucigaşe. Insă, 
graţie tranchilizantelor — presupun că îi era administrată o doză 
mai mare decât nouă, celorlalţi — impulsurile îi rămâneau 
adormite. 

Dacă vorbesc acum de el, o fac pentru că începuse să aibă, 
în acea perioadă, un comportament neliniştitor. Nu violent — 
lucru pe care doctorul ar fi ştiut să-l remedieze — ci un soi de 
jubilaţie mută. De fiecare dată când răzbătea până la noi 
sunetul unor împuşcături, Sikkin arbora o expresie de desfătare, 
de parcă tocmai primise mesajul codificat al unui complice. Sau 
de parcă lumea dinafară, după ce îl persecutase vreme 
îndelungată, începea în sfârşit să-i recunoască meritele. Omul 
era înalt, cu păr roşcat şi des, cu un gât zdravăn şi o bărbie 
proeminentă. Avea şi nişte mâini puternice, pe care nu puteai să 


nu ţi le imaginezi, cu groază, strângând un cuţit. Nu ştiu dacă şi 
ceilalţi erau la fel de îngrijoraţi ca mine văzându-i surâsul; în 
orice caz, personalul medical îl supraveghea îndeaproape, 
Aşteptând primul semn de criză ca să-l lege fedeleş. 

El, însă, nu se mişca. Se mulțumea să surâdă. 

Atunci când luptele s-au întețit şi s-au apropiat de localitatea 
unde ne aflam, Sikkin a intrat într-o stare de extaz permanent. 
Ceilalţi, bolnavi şi îngrijitori laolaltă, trăiau cu groaza că, într-o 
zi, azilul avea să fie asediat. Era construit ca o citadelă, cu ziduri 
trainice şi înalte, iar pe acoperiş avea posturi de veghe. Fiecare 
dintre cele două miliții din vecinătate ar fi putut avea chef să-l 
transforme în bastion sau chiar în cartier general. Sau nişte 
derbedei înarmaţi ar fi putut, pur şi simplu, să fie ispitiţi să 
jefuiască localul; acest sălaş de bogătani nebuni nu ascundea 
oare nişte comori, ori măcar un sipet plin şi câteva obiecte de 
valoare? 

Ca să îndepărteze pericolul, Dawwab le plătea micilor caizi 
din împrejurimi o „taxă de protecţie”. 

Cred că am amintit deja că pacienţii de la Résidence nu 
aveau o părere prea bună despre „afară” şi nici despre oamenii 
„de afară”. Ceea ce se întâmpla acum nu putea decât să le 
întărească această impresie. În timp ce Sikkin părea să triumfe, 
mulţi dintre noi clătinau din cap, cu o mutră dezamăgită, 
spunând parcă: „Ştiam prea bine că se va ajunge aici!” 

Doar eu, dintre toţi aceşti pacienţi, eram îngrozit. 

Dintr-un motiv pe care nimeni nu-l putea bănui, cu excepţia 
lui Lobo, căruia mă spovedisem şi care se străduia să mă 
îmbărbăteze: mă temeam că Nadia, auzind ce se întâmpla şi 
fiind îngrijorată pentru viaţa mea, avea să se întoarcă şi să 
încerce să mă elibereze. 

Nu, nu mai voiam să se întoarcă. Nu voiam să-şi asume un 
asemenea risc. Nu înainte ca lucrurile să se fi potolit. 

Astăzi ştiu că nu mai era disponibilă pentru o asemenea 
aventură. Cunoscuse un tânăr şi tocmai se căsătorise. Apoi a 
plecat să trăiască împreună cu el în Brazilia. In momentul în 
care eu mă temeam cel mai tare să nu facă o nebunie, ea era 
însărcinată, de cealaltă parte a Atlanticului. Am aflat, abia acum 
câteva zile, că a promis să-şi numească odrasla Baku, fie că era 
băiat, fie că era fată. Aşa găsise ea de cuviinţă să-mi păstreze 
amintirea. Restul — cavalcadele, aventurile rocamboleşti — nici 


nu mai intra în discuţie... 

Slavă Cerului că era aşa, pentru că în jurul clinicii lucrurile se 
înrăutăţiseră. Milițiile fuseseră dotate cu arme şi mai 
zgomotoase, iar noi nu mai puteam nici să dormim, nici să 
mâncăm, nici să citim şi nici să jucăm cărţi ca înainte. Trăiam cu 
urechea ciulită spre ferestre şi fiecare explozie de obuz ne 
smulgea urlete şi ne surpa pe dinăuntru. _ 

Şi uite-aşa, într-o bună zi, Dawwab a dispărut. In răstimpul 
unei scurte acalmii, a fost văzut urcându-se în maşină şi pornind 
în viteză. Bănuiesc că şi-a anunţat colaboratorii, pentru că, în 
aceeaşi seară, tot personalul s-a volatilizat. Nouă, pacienţilor, 
hotărâseră să nu ne spună nimic. Nici o vorbuliţă. Ne-au 
considerat prea stânjenitori ca să ne transporte, şi prea 
imprevizibili ca să ne spună adevărul. Aşa că ne-au lăsat baltă. 

Când am realizat ce se-ntâmplă, era deja noapte şi se 
porniseră împuşcăturile. Clinica nu fusese încă asediată doar 
pentru că se afla pe un „no man's land”, între două miliții rivale. 
lar acestea se înfruntau cu atât mai multă înverşunare cu cât 
fiecare dintre ele spera să pună mâna pe azil înaintea celeilalte. 
Zilele ce aveau să vină se anunțau înspăimântătoare. Cum 
înspăimântătoare era şi perspectiva unei zile care avea să 
înceapă fără sinistra băutură. Sinistră, dar, vai, indispensabilă; 
nici nu îndrăzneam să-mi închipui ce se va întâmpla atunci când 
pacienţii, privaţi brusc de tranchilizante, aveau să intre în criză, 
unul după altul. 

Toată viaţa îmi voi aminti acea noapte. Ne aflam pe un soi 
de balcon cu pilaştri, la primul etaj. Îndeobşte, era rezervat 
personalului medical, dar eu venisem să mă aşez acolo, însoţit 
de Lobo, iar ceilalţi ne-au urmat, în alai, târându-şi scaunele. 

Eram cufundaţi în întuneric, iar pe deasupra treceau 
trasoarele pe care le urmăream din priviri — unul galben, apoi 
unul roşu, apoi din nou galben, apoi verde. Din când în când, 
lumini puternice, fulgere, urmate de explozii. Nu mai izbuteam 
să-mi întorc privirea de la figura încântată a lui Sikkin, 
întrebându-mă cu ce creatură fioroasă avea să semene mâine, 
în lipsa medicamentelor. 

Am stat aşezaţi pe scaune noaptea întreagă. De obicei, 
veneau să ne ducă la cină, apoi stăteam ceva vreme treji, după 
care, înainte să stingă lumina, ne însoțeau în camere. Cum nu 
era nimeni cu noi să ne spună ce să facem, nu făceam nimic. 


Stăteam acolo. Am fi stat la nesfârşit, fără mâncare, fără 
băutură, fără să ne mişcăm. 

Apoi soarele s-a întors îndărătul muntelui. Odată cu lumina, 
se domoleau nu numai fulgerările, ci şi zgomotele. Preţ de 
câteva scurte minute, calmul. Spectacolul era grandios! Puteai 
îmbrăţişa cu privirea dealurile, satele, cetăţile îndepărtate, 
litoralul şi marea, care, în zori, are un albastru palid, alburiu. 
Probabil că, peste tot, erau case distruse, cadavre pe străzi, 
steaguri murdare pe baricade... Dar nimic din toate astea nu se 
vedea cu ochiul liber. Doar imensitatea tăcută. 

Albastru, verde, şi chiar ciripit de păsărele. 

Din senin, o răpăială de gloanţe. Şi apoi alta. Şi încă una. 
Totul avea s-o ia din nou de la capăt. Am zis cu voce tare: „Eu 
mă duc”. Nimeni n-a reacţionat. 

Doar Sikkin a surâs un pic mai apăsat. M-am întors spre 
Lobo, cu o privire întrebătoare. Atunci s-a ridicat şi el. Insă doar 
ca să mă bată pe umăr şi să-mi spună: „Noroc!” Mi-a întors 
spatele şi a dispărut. După câteva clipe, pianul său cânta 
concertul din Varşovia. 

Bombardamentele reîncepuseră şi mai straşnic, dar nu 
izbuteau să acopere muzica, ci doar să o acompanieze. 

M-am dus în cameră şi am strâns câteva obiecte. Nu tu 
valiză, nu tu prosop, doar ce-mi încăpea în buzunare. Câteva 
hârtii, nişte bani, agenda, medicamentele, şi-atât. Am plecat. 

Desigur, pe jos. Am trecut de poarta principală şi am apucat- 
o pe marginea drumului, drept înainte, în direcţia capitalei. Vreo 
cincisprezece kilometri. În mod normal, nimeni nu se gândeşte 
să-i străbată pe jos. În dimineaţa aceea, nimic nu era însă 
normal. Nici eu, nici drumul, nici oamenii, nici împrejurările. Am 
tot mers. În ritmul meu. Fără să mă grăbesc, fără să mă opresc 
vreodată. Neascultând şi nevăzând nimic. Mergeam privindu-mi 
vârful pantofilor şi pietrele de pe drum. Singur. Nici pietoni şi 
nici, bineînțeles, vehicule. Chiar în locurile îndeobşte 
aglomerate, oamenii se ascundeau sau încă dormeau. 

Drumul trecea prin faţa casei mele părinteşti. Sau a ceea ce 
mai rămăsese din ea. Am intrat, am dat o raită, am luat-o din 
loc... 

O clipă! 

(M-am codlit îndelung înainte să deschid această paranteză. 
Îmi promisesem că îmi voi lăsa eroul singur pe scenă, 


dimpreună cu personajele pe care le evoca îmi pare însă că nu 
mi-aş împlini rolul, dacă aş păstra până la capăt tăcerea asupra 
următorului fapt: la începutul convorbirii noastre, joi, atunci 
când Ossyan a pronuntat pentru întâia oară numele fratelui său, 
am tresărit; tocmai îmi amintisem că am citit, cu puțină vreme 
înainte, într-un paragraf de ziar, că un om de afaceri numit 
Salem Ketabdar, care fusese pentru scurtă vreme ministru în 
anii cincizeci, a fost găsit mort printre rămăşiţele casei sale, 
situată pe o colină unde se duceau lupte, din preajma Beirutului. 
În mai multe rânduri, am fost la un pas să-i semnalez acest lucru 
interlocutorului meu, dar de fiecare dată m-am răzgândit, 
spunându-mi că era mai bine să-l las să abordeze singur acest 
eveniment, în decursul povestirii sale, decât să-l silesc să 
anticipeze. Eram curios să aflu în ce moment şi cu ce cuvinte 
avea să evoce soarta casei sale natale, precum şi pe cea 
detestatului său frate. Voiam să ştiu şi dacă dispariţia lor 
simultană avea vreo legătură cu plecarea lui din țară. In acest 
punct al istorisirii, nu avea cum să mai întârzie aceste dezvăluiri. 
Îl pândeam. N-a pomenit însă decât în grabă de trecerea lui pe- 
acasă. Prea în grabă. Se pregătea deja să-şi continue drumul. 
Trebuia să-l întrerup. 

— O clipă! 

Eram stânjenit, mult mai stânjenit decât în oricare alt 
moment din aceste trei sau patru zile petrecute alături de el. Nu 
voiam ca lucrurile să se precipite, nici să-i schimb firul poveștii, 
doream ca vorbele sale să curgă în matca lor firească. Cu toate 
astea, nu mă puteam obişnui la nesfârşit cu tăcerile sale, pentru 
că timpul ne zorea. 

Prin urmare, l-am întrebat: 

— Cum era casa dumneavoastră? 

— În ruină. Pereţii nu se prăbuşiseră, dar erau îÎnnegriți de 
foc şi ciuruiți de gloanțe... 

— N-aţi zăbovit prea mult... 

— Nu. Am dat un ocol, am luat cheile, am plecat... 

— Ce chei? 

— Toate cheile. lată-le! 

A scos din valiză un vechi ghiozdan şcolăresc, al cărui 
conținut l-a deşertat pe pat. Erau vreo cincizeci — ce spun 
cincizeci? Erau poate o sută sau două sute de chei pe care le-a 
răspândit pe pat, unele legate, altele singure; unele 


somptuoase, turnate, ca pe vremuri, şi arătând de parcă erau 
sculptate... Adunase cheile de prin dulapuri, din cufere, din 
sertare, de la uşile interioare, de la porti; le strânsese şi pe cele 
care rugineau de ani buni prin cutii metalice. Adevărul e că nu 
înțelegeam ce nevoie avea să le strângă laolaltă şi să le care în 
această călătorie; pentru el însă, utilitatea acestei operațiuni de 
„salvare” era dincolo de orice îndoială; am preferat să nu-l 
contrazic. 

În capul meu, însă, se înghionteau tot felul de întrebări: de 
ce oare nu-mi vorbeşte despre frate-său? L-a văzut oare mort, 
plin de sânge, sau în agonie — o imagine greu de îndurat pe 
care, în extrema lui delicateţe, se străduia s-o uite? Încă n-a 
aflat ce i se întâmplase? Sau poate că... Situaţia pare fără 
noimă, dar, din onestitate fată de istoria pe care o consemnez, 
trebuie s-o dezvălui, câtă vreme mi-a trecut prin minte: e oare 
posibil ca omul care stă în fața mea să fi comis, în timpul scurtei 
sale incursiuni în casa ruinată, un fratricid? 

Îl privesc mai îndeaproape, fără sfială. Îi contemplu ochii 
limpezi, mâinile de intelectual, capul de copil bătrân, buzele 
senine şi cizelate... Nu seamănă deloc cu un om care a fost 
torturat, şi încă şi mai puţin cu unul în stare să ucidă cu sânge 
rece. Degeaba-l studiez, nu descopăr decât puritate şi 
integritate. Nimic suspect, decât, poate, în cel mai rău caz, o 
uşoară  tremurare a  obrazului, nişte minuscule  zbateri 
subterane; şi, de asemenea, anumite absente în căutătură, pe 
care nu le-am semnalat întotdeauna; nimic care să nu poată fi 
explicat prin lungul său calvar... 

Doar n-aveam să-l bănuiesc pe Abel de moartea lui Cain! Mi- 
am alungat rapid din minte aceste idei sumbre. Totul mă 
îndemna să cred că nu aflase despre soarta, fratelui său; 
probabil că nimeni nu-l înştiințase şi că el, pur şi simplu, nu 
citise ziarele. 

Îmi spun: hai s-o lăsăm baltă! Sper că nu şi-a dat seama de 
tulburarea mea, fiindcă mi-arfi părut rău să ne despărțim sub 
semnul acestei nevrednice bănuieli... 

Ca să fiu, însă, cu conştiinţa impăcată, o ultimă întrebare: 

— Nu era nimeni În casă? 

— Nimeni. Mi-am continuat drumul.) 


În preajma capitalei era un pic mai multă animaţie. 


Ajunsesem într-un cartier mărginaş, zgomotos dar, măcar în 
ziua aceea, liniştit. Un taximetrist a acceptat să mă ducă până la 
ambasada Franţei. Unde am rostit numele lui Bertrand. 
Şperaclul meu. Porţile s-au deschis. Maşinăriile au ţăcănit. lar a 
doua zi eram la Paris. Am avut noroc. Prietenul meu se pregătea 
să plece pentru trei săptămâni în Japonia. Şi-a întârziat cu 
patruzeci şi opt de ore plecarea, doar ca să mă vadă. 

Ne-am întâlnit. Mărturisesc că avea un aer uşor încurcat. 
încurcat pentru că mă considerase ca şi pierdut, dar mai ales 
pentru că le scrisese despre asta unora şi altora, ba chiar şi 
Clarei... Nu puteam însă să-i reproşez nimic. Totul părea să 
indice că eram irecuperabil. De altfel, nu port pică nimănui... 

Am petrecut o zi întreagă cu Bertrand, stând la taclale, ca pe 
vremuri. Urma să ia un zbor de noapte, aşa că ne-am străduit să 
folosim cât mai bine cele câteva ore rămase. Mai erau atâtea 
lucruri de spus... 

Mi-a vorbit despre Nadia, despre proiectele ei, despre 
discuţiile cu ea, despre căsătoria şi despre copilul ei... 

Apoi a vrut să-mi vorbească despre Clara. L-am întrerupt. N- 
aveam nici un chef să aflu ce i s-a întâmplat în lipsa mea. 
Bănuiesc că, în douăzeci şi opt de ani, nu s-a mulţumit doar să 
aştepte şi să se plângă. Chiar nu-mi vine să ascult nişte 
explicaţii legate de împrejurări. 

Nume, date, prenume... Ne-am iubit cândva şi nimic din ce 
ne-a despărţit n-a fost din vina noastră. 

Nu mai am timp să privesc înapoi. 

L-am rugat pe Bertrand doar să-mi dea adresa soţiei mele. l- 
am scris. Mi-a luat o zi întreagă să-i scriu, l-am povestit prin ce- 
am trecut, cum am trăit. 

Cum m-am prăbuşit şi cum, datorită Nadiei, am ieşit la 
lumină. Apoi i-am dat o întâlnire. Nu, nu mi-a răspuns, nu 
lăsasem nici o adresă unde să-mi poată răspunde. 

E drept că aş fi putut s-o sun. Aş fi fost însă prea emoţionat, 
nu sunt obişnuit să vorbesc la telefon; după tot ce i s-o fi 
îndrugat despre starea mea mentală, ar fi putut să-mi 
interpreteze greşit emoția... 

Nu voiam însă să-mi răspundă dintr-odată. Nu ştiu dacă sunt 
capabil să-i ascult răspunsul prin viu grai, fie el pozitiv sau 
negativ. 

Aşa că i-am dat doar o întâlnire. Cât mai apropiată cu 


putinţă, lăsându-i răgazul să vină... Dacă se hotăra să vină. 

L-am întrebat ce zi să aleg, şi ce loc. Răspunsul mi-a venit 
din senin, ca o evidenţă. Să repetăm, pur şi simplu, vechea 
noastră întâlnire. Pe 20 iunie, la prânz, pe Quai de l'Horloge. 
Între cele două turnulețe. 

Da, 20 iunie e mâine. 

Dacă a venit la cealaltă întâlnire, de ce n-ar veni şi la asta? 
Nu-i aşa? 


Duminică 


Ne-am despărțit în zori. O strângere de mână călduroasă, 
recunoscătoare, şi de-o parte şi de cealaltă, dar fără intenția de 
a ne revedea. Şi scutită de întrebarea la care m- aş fi aşteptat: 
ce aveam de gând să fac cu notițele pe care le strânsesem, cu 
cele şase caiete scrise în grabă. Aş fi răspuns că încă nu ştiu — 
cum să fi bănuit că povestea lui avea să zacă douăzeci de ani 
într-o cămaşă? Nu m-a întrebat însă nimic. Prinsese obiceiul să- 
şi risipească viața pe drum, fără să se oprească vreodată s-o 
ridice de pe jos. 

Să fi băgat oare de seamă că ultima privire pe care i-am 
aruncat-o era plină de îngrijorare? Să fi bănuit ce ticluiam? Cred 
că era deja mult prea absorbit de întâlnirea cu Clara ca să-mi 
acorde cea mai măruntă atenţie suplimentară. Mă aflasem în 
calea sa, într-o zi când orele îi erau prea lungi. l-am umplut un 
gol şi, poate, i-am împlinit dorința secretă de a-şi vedea viața 
consemnată pe hârtie. Acum îşi dorea să plec. Am părăsit 
camera de hotel. 

Nu eram nici mândru, nici ruşinat de ceea ce mă pregăteam 
să fac. Era musai să fac asta, şi gata. M-am dus la locul lui de 
întâlnire, cu câteva minute înainte de ora prânzului. Nu pe Quai 
de l'Horloge, ci vis-à-vis, pe celălalt mal al Senei, unde m-am 
aşezat la primul etaj al unei cafenele. Cum să nu fi făcut asta? 
Era concluzia inevitabilă a zilelor precedente. 

Voiam să ştiu dacă acea femeie exista, cum arăta, dacă 
avea să sosească la întâlnire şi cum se va desfăşura revederea 
lor după douăzeci şi opt de ani. 

Spuneam mai devreme că nu mă simțeam nici mândru, nici 
ruşinat? Ei bine, de cel puţin un lucru eram uşor stânjenit: mă 
înarmasem cu un binoclu. 

Era necesar. Nu ştiu ce spun ghizii despre lărgimea din acel 
loc a fluviului, dar eu mă plimbasem destul de des pe-acolo ca 
să-mi dau seama că nu era lesne să vezi de pe un mal pe 
celălalt. Să recunoşti un om care se plimbă-n sus şi-n jos, ştiind 
că e acolo, să-i ghiceşti silueta, capul cel alburiu, gâtul întins 
într-o parte, mai treacă-meargă. Dar nu şi să-i observi chipul, 
ochii nerăbdători, încheietura mâinii care se întoarce neincetat 
şi nici să-i descoperi în mână ceea ce pare a fi un buchet de 


mărgăritare târzii... 

După ceasul meu, e ora douăsprezece şi mă incearcă o 
uşoară nelinişte. Numai să vină, şi viața va începe din nou. Au 
trecut mulţi ani, dar timpul e o iluzie. 

Trecutul — orele şi zilele şi săptămânile şi deceniile — are 
aceeaşi consistență de cenuşă; timpul care va să vină, fie el 
întins cât veşnicia, se trăieşte secundă după secundă. Numai să 
vină Clara şi povestea lor, frântă pentru o clipă, Îşi va relua 
drumul. 

Dar dacă n-avea să vină? Această posibilitate mă îngrijora. 
Ossyan, care nu mai trăia decât pentru această întâlnire, s-o fi 
întrebat el oare ce va face dacă, la ora indicată, ea nu avea să 
vină? 

Începeam să am îndoieli în privința adevăratelor motive 
care-l împinseseră să aleagă acest loc de întâlnire. 

Balustrada aceea, podul din preajmă, fluviul care a cules în 
apele lui, de veacuri, atâtea jurăminte disperate de dragoste... 

Potrivit ceasului meu, e douăsprezece şi trei minute. 

De fiecare dată când ridic binoclul ca să privesc pe geam, 
cuplul de tineri de la masa alăturată schimbă şoapte pline de 
dezgust. Nu ştiu ce-şi închipuie. Deşi nu-i treaba lor, cei doi mă 
fac să nu mă Simt în apele mele. Dincolo, omul meu se agită. În 
orice caz, asta-i impresia pe care mi-o dă de la distanță: s-a 
întors de două-trei ori în loc, s-a aplecat deasupra fluviului pe 
care trecea un şlep. Pe poa, turişii fac semne, care îi sunt poate 
adresate. Nu răspunde şi se întoarce. Umerii săi îmi par 
prăbuşiți. 

Las pe masă banii pentru cafea şi plec. Merg în grabă. Poate 
că nu va fi încântat să mă vadă venind, poate că va renunța la 
curtoazie şi-mi va spune să nu mă mai bag în viața lui. 

Nu contează. Până una-alta, sunt singurul său prieten din 
acest oraş sau, oricum, singura persoană căreia soarta lui nu-i e 
indiferentă. 

Intrând pe Pont au Change, arunc o privire spre el, care 
continuă să stea nemișcat, şi o privire spre ceasul meu de la 
mână. Douăsprezece şi nouă minute. Grăbesc pasul. 


Ajuns la mijlocul podului, mă opresc. Îmi tin răsuflarea, în 
fața lui se află o femeie. Micuţă, cu părul sur, cu o rochie sobră, 
dar cu fata zâmbitoare şi cu ochii deja închişi. El continuă să 


stea cu capul plecat şi cu spatele sprijinit de friza balustradei. 
Încă n-a zărit-o. 

Ea se apropie, îi murmură câteva vorbe, presupun. 

Pentru că Ossyan îşi ridică privirea. Işi ridică şi braţele, încet, 
precum aripile unei păsări care şi-a pierdut, demult, obişnuința 
să zboare. _ 

Acum, sunt lipiti unul de altul. Işi scutură capetele în acelaşi 
fel, la unison, de parcă i-ar bate obrazul destinului care i-a 
despărțit. 

Se strâng în brațe cu furie. Cred că nu şi-au spus încă nimic 
şi că plâng. Până şi eu îmi simt buzele tremurând. 

Apoi se îndepărtează puțin unul de altul, fără să-şi dea 
drumul la mâini. Patru mâini care se împletesc. 

Nu-şi mai surâd. Clara pare pornită într-o explicație 
prelungă. Aplecat în faţă, cu gura întredeschisă, Ossyan o 
ascultă. Despre ce-i vorbeşte? Poate-i spune cum a fost trecutul 
fără el. Sau poate-i vorbeşte despre viitor, despre viitorul lor 
împreună. Dar, la fel de bine, poate-i explică, cu o mie de 
menajamente, de ce dragostea lor continuă să fie imposibilă. 

Vor pleca oare ținându-se de mână, sau fiecare o va apuca 
pe drumul său? Sunt tentat să aştept, vreau să aflu totul. Nu, 
ajunge, trebuie să mă îndepărtez. 

Destule cupluri de trecători s-au oprit în loc să-i privească, 
nedumeriţi, înduioşați. Eu nu-i pot privi în acelaşi chip. Eu nu 
sunt un trecător. 


SFÂRŞIT