Radu Tudoran — 04 Victoria Neinaripata

RADU TUDORAN 


-SFÂRŞIT DE MILENIU - 4 


RADU TUDORAN 


Victoria Neinaripată 
(roman, 1985) 


SFÂRŞIT DE MILENIU - 4 


Kindle eBook: martie 2014 

- versiunea 3.0 (definitivă) - 
Ilustraţia copertei: Monumentul 
Aviatorilor, Bucureşti 


Versiunea electronică este realizată 
după ediţia apărută la editura 
Eminescu, 1985 

Notă: evident, am păstrat întocmai ca în 
original ortografierile greşite de tipul „Rols- 
Royce, Creysler, Lilian Harrwey, alegro, wiking 
etc.” şi în general toate particularităţile 
lingvistice ale autorului (de exemplu „noi 
fusesem” în loc de „noi fuseserăm”, „fuselaj” 
ş.a.m.d.). 


CUPRINS: 
RADU TUDORAN 


RRRR 
O RPDBBOOAIDUPUNR 


14 


RECAPITULARE 


Ciclul „Sfârşit de mileniu” cuprinde romanele: 


Vol. I. Casa domnului Alcibiade, 1978 
Vol. II. Retragerea fără torţe, 1982 

Vol. III. Ieşirea la mare, 1984 

Vol. IV. Victoria Neînaripată, 1985 

Vol. V. Privighetoarea de ziuă, 1986 
Vol. VI. O sută una lovituri de tun, 1989 
Vol. VII. Sub zero grade, 1992 


1 

Abia acum bag de seamă că au trecut nouă ani de când am 
început să scriu cronica sfârşitului acesta de mileniu, şi n-am 
izbutit să străbat decât două decenii, ale lumii şi ale mele. Am 
înfăţişat peste o sută de personaje, care toate au avut să-şi 
spună cuvântul, şi ele au evoluat în sute de peisaje, însufleţind 
mii de situaţii, încât mă mir că eu însumi nu mă rătăcesc între 
ele. Dar urmaţi-mă cu încredere, mai am de spus istoria multor 
decenii, fără a-mi fi teamă că nu vom ajunge la ieşirea 
labirintului; am cu mine firul Ariadnei. Nu că mi l-ar fi dat 
Ariadna însăşi, ca lui Tezeu, ingratul, pe care îl numesc aşa 
fiindcă în locul lui eu n-aş fi abandonat-o niciodată; primul 
simţământ care mi s-a născut puternic în suflet şi nu a slăbit cu 
anii a fost recunoştinţa, dublată de o tandreţe durabilă, când o 
datoram unei femei milostive cu mine. 

Firul Ariadnei lipsindu-mi în forma lui din mitologie, este 
înlocuit în povestire prin însuşirea de a ţine minte locurile, 
oricâte, pe unde am trecut odată sau m-am dus numai cu 
gândul. În memoria mea intră nu doar amintirile personale, ci 
ale tuturor celor întâlniți în drum, fie că n-am schimbat cu ei 
nicio vorbă în afară de bună-ziua. 

Începeam deceniul al treilea de viaţă, al patrulea în secolul 
nostru; terminam colegiul domnului Pretoreanu şi mă 
pregăteam să dau examen la şcoala de aviaţie; alt scop nu-mi 
găseam, nu-mi închipuiam că aş putea să trăiesc fără aripi, fără 
să zbor aievea printre norii unde fusesem de-atâtea ori cu 
gândul în copilărie. La acea vârstă a mea, lumea îşi începea un 
deceniu care avea să aducă războiul, neimaginat atunci nici de 
cea mai pesimistă dintre Casandre, ci numai de un om care 
întrupa pe Mefisto, domnul Marin Pretoreanu. Ca fapte istorice 
demne de ţinut minte, prinţul Carol se întorsese din exil, 
avionul cu care trecuse peste Carpaţi zburase pe deasupra mea 
la începutul lui iunie, dar nu ştiam pe cine duce, şi de-aş fi 
ştiut, nu dădeam importanţă; cât priveşte politica, mintea mea 
nu o socotea demnă ce luat în seamă, mai mult mă interesa 
cum creşte iarba. 

Puțin mai târziu, pasagerul avionului era rege, l-am văzut 
fotografiat în culori, pe pagina întâi din Realitatea ilustrată, în 
landou, pe Calea Victoriei, cu Nicolae Iorga în stânga. Nu ţin 
minte deloc cum era îmbrăcat regele, poate nu-i ţin minte nici 


chipul decât din suprapuneri ulterioare; ochii mi-au rămas la 
Iorga, cu capul gol şi cu un colan mai lung decât barba. 

Cu un an mai înainte, în viaţa mea fusese Rita şi Ibi, acum 
venise fata cofetarului. Cofetar e prea puţin spus, avea o 
fabrică de ciocolată renumită în toată ţara. Nu ştiu cum îşi 
dăduse Palatul Regal învoirea ca tabletele lui de ciocolată să se 
numească „Regina Maria”. Erau unele cât o inimioară, în 
staniol roşu, le vindeau ţigănuşii publicului care ieşea de la 
cinematografe, răsuna bulevardul de strigătele lor răguşite: 
„doi lei Regina Maria cu lapte!”... Pe deasupra, fabricantul 
avea vreo patruzeci de cofetării numai în Bucureşti, în cartiere 
diferite, dar nu la periferie, un lanţ, cum se spune astăzi. Una 
din ele se afla în Cotroceni, exact în faţa străzii Carol Davila, al 
cărei nume a rămas neschimbat şi în zilele noastre. Pe-acolo 
urcam în deal, la şcoala de aviaţie, în aşteptarea zilei când 
începea examenul. Era o cofetărie micuță, dar foarte cochetă, 
numai cu un galantar şi cu şase măsuţe, nu de marmoră, după 
obişnuinţă, ci de lemn lăcuit galben. Serveau două fete, în 
halate vernil, cu emblema fabricii sub sânul stâng, un Z roşu 
ornamentat cu o ghirlandă de fir argintiu, care apărea şi pe 
firmele cofetăriilor, de la numele patronului, numit Zaharescu. 
Pachetele de ciocolată mai mari, în hârtie lucioasă, roşie ca 
focul, purtau iscălitura lui, în relief, cu litere de aur, cursive, 
terminate cu o buclă care apoi continua printr-o linie întoarsă 
pe dedesubt, ca o subliniere, şi se unea cu inițiala, alcătuind un 
desen uşor să rămână fixat pe retină, dovadă că îl mai ţin minte 
şi astăzi. Prăjiturile veneau cu camioneta, de la un laborator al 
fabricii, cofetăria nu avea decât un mic oficiu în spatele 
galantarului, unde o femeie în halat cenuşiu spăla farfuriile, 
linguriţele şi paharele şi, din când în când, dădea cu mătura 
prin prăvălie. In sfârşit, lângă uşă era casa, un birouaş cu 
picioare subţiri, cu o maşină de înregistrat manuală, al cărei 
sertar se deschidea automat, în sunetul unui clopoțel, de 
fiecare dată când se învârtea manivela. Am mai intrat în câteva 
cofetării ale lanţului Zaharescu, erau decorate cu aceleaşi 
culori şi cu aceeaşi cochetărie, dar birouaşul casieriţei nu avea 
cele patru picioare subţirele, nepotrivite cu o asemenea mobilă, 
ci reprezenta un ţarc cu tăblii galbene, unde se pătrundea pe o 
uşiţă laterală; casieriţa părea închisă ca într-o cetate. 

Pe casieriţa din Cotroceni o chema Zorina, nume inexistent 


între onomastici; îl sugerase moaşa, fiindcă fata se născuse în 
zorii zilei. Când am aflat că era fiica patronului, mi-am explicat 
şi arhitectura biroului; fusese dorinţa fetei, ca să i se vadă 
picioarele. Fără a se gândi la intenţie, tatăl ei, un om sobru dar 
cu firea labilă, nu socotise cu cale să o refuze. La orice masă te- 
ai fi aşezat, picioarele se vedeau de la genunchi în jos, de sub 
marginea halatului, bine fuselate şi drepte, ca picioarele 
biroului, dar bineînţeles cu viaţă feminină în ele, şi fata ştia 
cum să le ţină ca niciodată să nu aibă o poziţie inestetică. 

Examenul se tot amâna, din motive necunoscute, ceea ce îmi 
mărea emoția de la o zi la alta. În drumul spre şcoală, intram în 
cofetărie să beau un ceai cu fursecuri, deşi mi-ar fi prins mai 
bine o bucată de pâine cu unt şi brânză. Iar la prânz, când 
coboram, mă opream şi luam o prăjitură, la nimereală, până ce 
am înţeles că de fapt mă interesa fata, în toată alcătuirea ei, nu 
doar a picioarelor. 

Sigur că după câteva zile, a ajuns să mă remarce, aveam o 
figură înfrigurată şi îmi mişcăm degetele pe tăblia mesei, cum 
aş fi scos acorduri nervoase dintr-o claviatură, ceea ce nu-i 
departe de adevăr, fiindcă în urechea mea se năştea un fel de 
muzică, mai degrabă iritantă decât melodioasă. Mă stăpâneam 
însă, nu izbeam ca în clape, ca să nu tulbur pe ceilalţi şi să nu 
zgârii lacul măsuţei. 

Fetei îi vedeam numai capul şi braţele, restul îl acoperea 
maşina de înregistrat, iar mai jos prezenţa ei fizică reînvia cu 
picioarele, frumos lipite unul de altul şi lipsite de orice apărare. 
Nu pot spune că era frumoasă, dar avea ceva mai mult decât 
atâta, o drăgălăşenie care ar fi înmuiat orice inimă: un obraz 
rotund, de păpuşă, cu două palete de roz pe pomeţii obrajilor, 
cu păr şaten, tuns prea scurt după mine, cu ochi banali, căprui, 
puţin decoloraţi, cu nasul mic, drept ca de pasăre, fragil şi plin 
de freamăt, şi o gură aproape prea mare, justificată poate de 
dinţii albi şi transparenţi, ca porţelanul; prin ei se iriza 
culoarea roză din cerul gurii. Poate aş fi văzut mai de mult că 
îmi arunca din când în când o privire, dacă ochii ei ar fi avut 
mai multă expresie. Desigur, o intriga apariţia mea la ore 
regulate, şi purtarea atât de reţinută, căci niciodată nu o 
privisem în faţă; n-avea de unde şti ce se petrecea cu sufletul 
meu în zilele acelea. 

Mai remarcasem un client care venea zilnic, cam odată cu 


mine; aproape de regulă dădeam de el acolo sau îl întâlneam în 
uşă. Era un om de vârstă mai mult decât mijlocie, poate ofiţer 
scos la pensie, judecând după mersul lui soldăţesc şi gesturile 
cam rigide. Deşi în plin miez al verii, umbla cu un pardesiu de 
gabardină verzuie, care, nu ştiu cum, împreună cu întreaga lui 
înfăţişare, îl făcea să semene cu un viezure. De fiecare dată 
când l-am văzut, a luat, în pacheţel, o prăjiturică de un leu, nu 
mai mare decât fursecurile. Fiindcă nu se aşeza la masă, plătea 
direct casieriţei, cu care schimba câteva vorbe amabile. 

— Grozavă târguială! spunea ea, de fiecare dată, învârtind 
manivela aparatului şi făcând să apară cifra unu pe ferestruica 
din faţă. 

Era probabil o bună negustoreasă, căci nu strâmba din nas, 
ştiind că adunând leu cu leu se face averea; la început, tatăl ei 
nu avusese decât o cofetărie, pe Şoseaua Ştefan cel Mare, cam 
în dreptul halelor de astăzi. 

— Îmi pare rău, domnişoară Zorina, răspunse el într-o zi, dar 
prăjitura pe care mi-aş da toţi banii nu-i de vânzare! 

Ea îl privi cu o stăruinţă nevinovată. M-am întrebat: „Face pe 
proasta, sau e proastă de-a binelea?” 

— Şi care-i acea prăjitură? 

— Nu ghiceşti?... Dumneata! Ce poate să fie mai dulce! 

Întregul ei obraz se făcu roz, ca pomeţii. Apoi, lăsându-şi în 
jos ochii parcă fără viaţă, bâigui, timidă, fără să arate cât era 
de măgulită: 

— Mersi, domnule! 

„E proastă!” am conchis, evitând să-i mai privesc picioarele. 

În altă zi, clientul ca viezurele duse cu ea o convorbire mai 
lungă, sfârşind prin a o întreba de vârstă: 

— Să ai douăzeci, douăzeci şi unu? 

— Nouăsprezece! răspunse ea, neofensată, fiind la anii când 
fetelor le-ar plăcea să pară puţin mai mature. 

— Nouăsprezece? Dar bine te ţii, domnişoară! 

— Mersi! răspunse fata, cu obrazul roz ca o bomboană. 

Lăsând la o parte neghiobia în sine a unor asemenea 
observaţii, remarca viezurelui ar fi avut o justificare, fiindcă 
fata putea fi luată drept o copilă, să nu fi avut pe faţă o 
oboseală prematură, cearcăne sub ochi, obrazul puţin tras, 
fruntea cam veştejită. Am înţeles şi de ce, aflând că stătea în 
cofetărie, numărând şi socotind banii, supraveghindu-le pe 


vânzătoare, ducând conversații amabile cu clienţii cartierului, 
de la zece dimineaţa până la zece seara, când închidea prăvălia 
şi venea s-o ia duba care dimineaţa aducea prăjiturile, o maşină 
cam hârbuită, pe ale cărei flancuri răpănoase scria, cu litere 
aurite: „Consumaţi ciocolata Zaharescu!”. Poate nu s-ar fi 
bucurat nici măcar de această înlesnire, taică-su ar fi lăsat-o să 
vină cu tramvaiul, să nu fi avut asupra ei, într-o geantă mare, 
de piele, încasările zilei; acestea ajungeau uneori la treizeci de 
mii de lei, sâmbăta mai mult, uneori până la dublu. Ziarele erau 
pline de reclame, ca şi afişierele de pe stradă, geamurile 
tramvaielor şi chiar gardurile de la periferie: „Consumaţi 
ciocolata Zaharescu!”. 

În câteva seri, am pândit-o numai fiindcă locuiam în 
apropiere, la un prieten, unde dormeam vreo patru colegi de 
şcoală, pe câte o saltea pusă de-a dreptul pe duşumele. 
Altminteri, fata nu mă ispitea, aveam în suflet amintirea Ritei şi 
a Ibiei, şi nici Tania nu se topise cu totul; imaginea ei, reînviată, 
îmi trezea uneori suspine în inimă. Zorina n-ar fi putut să 
rivalizeze cu niciuna din ele. 

Într-o seară, m-a zărit, deşi mergeam prin umbră, pe 
trotuarul de peste stradă, şi mi-a aruncat o privire surprinsă; 
m-am simţit atât de ruşinat, să nu creadă că îi ţineam calea, 
încât a doua zi dimineaţa n-am mai intrat în cofetărie. De altfel, 
ar fi fost şi prea târziu, tocmai atunci începea, în sfârşit, 
examenul, trebuia să fiu la şcoală înainte de ora opt, când se 
făcea apelul. 


XXX 


Nu aveam emoţii prea mari, eram sigur pe mine, învăţasem 
peste vară tot ce se cerea la examen şi ce neglijasem în şcoală, 
fiind în război cu profesorul de matematici. Era în primul an de 
algebră, până atunci îmi mersese bine, şi chiar algebra mă 
captivase la început, când aflasem principiile ei elementare. 
Dar s-a întâmplat ca la un extemporal, profesorul să mă prindă 
cu o formulă scrisă în palmă. Nici nu ştiu de ce o scrisesem, 
poate ca să mă supun obiceiului, să nu par eu mai înger ca alţii. 
Ca să nu dau exemple proaste, n-am să spun cum se copia la 
teze, ce metode ingenioase şi infailibile îşi imaginau unii: 
apăsau cu genunchiul o pârghiuţă, fără să ia mâinile de pe 
bancă, pupitrul se deschidea ca de la sine, lăsând să apară 


duzini şi duzini de fiţuici puse în ordine, că nu era greu să 
mergi cu ochiul de-a dreptul la cea potrivită. Profesorul 
supraveghea mâinile, nu privirea, pe care de altminteri cei 
exersaţi puteau s-o disimuleze cu uşurinţă, ca şi cum s-ar fi 
uitat în gol, să mediteze. 

Formula mea nici măcar n-avea vreo legătură cu 
extemporalul, ceea ce ar fi fost o circumstanţă atenuantă, dar 
profesorul, cum a văzut-o, fiindcă nici nu mă gândeam s-o ţin 
ascunsă, mi-a scăpat în obraz o palmă atât de puternică, mi s-a 
strâmbat gâtul şi a vuit clasa. Iar de atunci înainte, nu mi-a mai 
dat decât note între doi şi patru, încât greu puteam să iau un 
şapte spre sfârşitul anului, ca să trec clasa. 

E adevărat că profesorul nu-mi plăcuse din prima clipă, când 
intrase pe uşă, un om din cale-afară de înalt, o namilă, cu ochii 
ieşiţi din cap, ca de broască, şi roşii, plini de vinişoare plesnite. 
Ar fi trebuit să înţeleg de pe atunci că n-avea de trăit mulţi ani 
fericiţi, cum se spune, şi nici măcar nefericiţi, fiindcă s-a 
prăpădit repede, cu amândouă picioarele cangrenate de o 
proastă circulaţie a sângelui; nu era de mirare, fuma o sută de 
tigarete pe zi, „Intim club”, avea totdeauna în buzunarul hainei, 
unde nu încăpea decât pe trei sferturi, încât putea s-o vadă 
oricine, o cutie cu cincizeci de bucăţi - iar până seara îi mai 
trebuia una. Când trecea pe lângă mine mirosea a locomotivă, 
iar ochii lui roşii semănau cu zgura încinsă. 

Peste doi ani, cât am mers târâş-grăpiş cu învăţătura la 
matematici, ne-a venit un alt profesor, şi după el încă unul, 
amândoi pâinea lui Dumnezeu, că niciodată n-am să mă pot 
gândi la ei fără duioşie şi recunoştinţă. Ei ştiau una şi bună, că 
matematicile le învaţă cine poate, iar ceilalţi să-şi vadă de alte 
treburi. Poate n-o fi un bun sistem pedagogic, eu cred însă că 
nimeni n-a păgubit de pe urma lui, cei chemaţi au strălucit, 
ceilalţi au stat mai în umbră, dar niciunul n-a murit de prostie. 
Apoi, amândoi cântau la vioară şi scriau în orele lor libere, unul 
poezii, celălalt povestiri şi nuvele. Când mă scoteau la lecţie, 
vorbeam despre muzică şi literatură, pledam pentru poezia 
suprarealistă, despre care aveam unele cunoştinţe. Poate 
părerile mele nu le erau pe plac, totuşi zâmbeau cu îngăduinţă 
şi niciodată nu mi-au dat mai puţin decât nota şase, care, chiar 
de va părea mică, oricum era de pomană. lar când i-am spus 
unuia din ei ce ştiam despre Urmuz, care se împuşcase într-un 


boschet de la Şosea, iar el m-a întrebat de ce cred că îşi luase 
viaţa, i-am răspuns fără să judec, ceea ce aş răspunde şi astăzi, 
după ce am judecat jumătate de secol, adăugând poate cel mult 
o nuanţă: „Fiindcă era de prisos în lumea noastră!” Datorită 
acestui răspuns, am luat nota zece la matematici; la limba 
română aş fi luat zero tăiat, care nici măcar nu există în 
aritmetică. 

Prin cele ce vor duce, mai jos, în încheierea ideii, nu vreau să 
spun că m-aş fi bucurat de daruri ascunse; sigur că din ceea ce 
auzeam la lecţiile de matematici îmi rămânea ceva în minte, 
poate îmi rămânea totul, dar refuzam a crede, fiindcă aveam 
repulsie pentru această ştiinţă. Repulsiile mele, fie doar 
aparente, sunt atât de nesăbuite şi inconciliabile, până şi astăzi, 
încât numai prin noroc nu m-au dus la o catastrofă. Aşadar, 
scăpat de grija şcolii, scăpat şi de banii dăruiţi de Traian şi 
cheltuiţi repede, fără socotinţă, nemaifiind pe lângă mine în 
vara aceea nicio Rită şi nicio Ibi, m-am apucat de treabă, 
singur, cu cartea şi cu caietul în faţă, cu creionul în mână, şi- 
am văzut că toată învăţătura o aveam în cap, trebuia doar s-o 
scot la lumină şi să leg ideile între ele, ceea ce nu era greu, se 
legau singure. 

Aşa am trecut prin algebră, cea elementară, desigur, şi prin 
trigonometrie, având în faţă tot timpul chipul celor doi 
profesori cu care discutam muzică şi literatură. Barem 
geometria în spaţiu, pe care nu putusem s-o văd în 
desfăşurarea ei atât de simplă şi de firească, de parcă aş fi avut 
scoşi amândoi ochii, mi s-a relevat dintr-odată şi m-a dus până 
la ultima ei formă, unde nimic nu mai poate să urmeze, decât 
poate printr-o idee absurdă. Atunci mi se părea mult mai grea 
geometria plană, şi nu-i de mirare, ea fiind nefirească în viaţa 
oamenilor care, chiar dacă ar merge târâş, tot nu ar putea să-şi 
ignore a treia dimensiune. 

Examenul începea însă nu cu vreuna din aceste ştiinţe, ci cu 
vizita medicală; o vizită medicală simplă şi puţin ridicolă, însă 
pentru mine nefastă. Şeful comisiei era chiar medicul şcolii, 
care înainte de toate se îngrijea ca niciun candidat să nu aibă 
bătături la degetele picioarelor şi carii dentare. Pe când un 
infirmier îmi întorcea pleoapele pe dos să vadă dacă nu aveam 
conjunctivită, am simţit în spate un vâjâit ciudat, sfârşit cu o 
bubuitură, care a făcut să vibreze duşumeaua. Am rămas 


neclintit, fără nicio tresărire, eram de mic obişnuit cu natura, şi 
niciuna din manifestările ei nu-mi trezea frica, nici trăsnetul, 
nici tunetul. 

— E surd! a exclamat în spatele meu medicul. M-am întors 
brusc, roşu de indignare: 

— Nu sunt surd, domnule! 

— Atunci cum de n-ai auzit bubuitura? 

Trântise în spatele meu un capac de alamă; am privit cu 
mirare obiectul inexplicabil şi am răspuns fără să-mi pierd 
firea: 

— De auzit l-am auzit, dar nu mă sperii cu una, cu două. 

— Aşa?! a făcut medicul, neîncrezător. Ia vino încoace! 

M-a întors cu spatele şi mi-a şoptit la ureche: 

— Ridică mâna stângă! 

Am ridicat-o. Apoi pe dreapta. Pe urmă m-a întrebat, scăzând 
şi mai mult glasul: 

— Cât fac trei ori trei? 

Era cât pe ce să răspund zece, în batjocură, fiindcă nu eram 
la examenul de aritmetică; mi-am stăpânit firea, de obicei 
nesupusă şi am răspuns cum se cuvine. 

Cu dinţii terminasem, de asemeni cu picioarele, mi-au 
controlat acuitatea vizuală, vedeam bine, până la ultimul rând 
de litere, nu puteau să se mai lege de nimic, urma să-mi ia 
tensiunea arterială, partea cea mai grea şi mai decisivă a 
examenului. Ştiam dinainte, se vorbea cu îngrijorare, tensiunea 
cea mai bună era treisprezece şi jumătate, paisprezece se 
admitea cu indulgență, iar cu cincisprezece plecai să-ţi cauţi 
altă meserie. Toţi erau îngrijoraţi, eram şi eu, şi regretam că 
mai înainte nu-mi măsurasem măcar o dată tensiunea arterială, 
ca să ştiu pe ce să mă bizui. Astfel că, aşezându-mă pe 
marginea patului, îmi bătea inima de emoție. 

Spre a se înţelege mai clar cele ce urmează, şi mai ales spre 
a fi crezute, e bine să povestesc o întâmplare mult mai târzie, 
una din multe câte aş putea să aleg, socotind că este pe deplin 
concludentă. După două decenii şi mai bine, când îmi făcusem 
de mult un rost în viaţă, veneam cu automobilul de la Sinaia, 
unde fusesem în vizită la prieteni; n-am uitat de câte ori am 
spus că nu-mi prieşte viaţa la munte şi nu merg acolo decât ca 
să fac plăcere altcuiva. Era o dimineaţă de iunie, posomorâtă şi 
rece, cu şoseaua udă, cădea o ploaie măruntă, semn că nu avea 


să se termine repede. Mergeam atent, deşi cu gândul în altă 
parte; ar fi însemnat să mor de urât dacă nu treceam, cu 
închipuirea, pe sub perdeaua de ploaie, spre o lume mai 
luminată. Un camion cu soldaţi a trecut pe lângă mine, şi în 
clipa următoare sub maşină s-a auzit o detunătură, zgâlţâindu- 
mă şi făcând să mi se smucească volanul în mână. Am strâns 
din dinţi şi am ţinut capul drept înainte, până ce, punând frâna 
cu precauţie, ca să nu derapez pe şoseaua udă, am oprit pe 
dreapta, fără nicio urmare proastă. Abia atunci am întors capul 
şi am văzut camionul, nu departe de mine, fiindcă pe vremea 
aceea se mergea cu viteză mult mai mică decât astăzi. Soldaţii 
se prăpădeau de râs, deşi farsa lor nesăbuită nu reuşise dacă 
nu intrasem în şanţul şoselei. 

Am întors, nu cu gândul să le cer socoteală, căci n-aş fi avut 
niciun martor; voiam doar să mă lămuresc ce se întâmplase. 
Am văzut asfaltul pârlit de flacără şi am găsit urmele unei 
petarde explodate; dacă aş fi fost mai slab de înger, putea să 
ducă la o nenorocire. Important rămâne că în clipa detunăturii 
şi-n ce-a urmat, până am oprit maşina, n-am avut nicio 
tresărire, doar am strâns din fălci şi mi-am încleştat mâinile pe 
volan, să nu devieze. Singurele mele simţăminte după aceea, 
când mi-am reluat drumul, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, 
au fost revolta şi scârba. 

Dacă ştiu să-mi stăpânesc simţurile, printr-o  însuşire 
dobândită fără nicio sforţare personală, deci fără merit, în 
schimb nu pot să-mi domin simţămintele, am fost prada lor de 
multe ori în viaţă; un exemplu rămâne tensiunea arterială. 

Nu mai văzusem niciodată aparatul care o măsoară, nu-i 
altceva decât un manometru, cu unele accesorii. Când mi l-au 
prins pe braţ cu chinga, aveam o anumită emoție, dar nu mi-era 
frică, nu-mi simţeam nicio hibă la inimă, la douăzeci de ani nici 
nu-i admisibilă, decât poate prin moşteniri nefericite. Astfel am 
urmărit acul urcând pe cadran, în timp ce medicul manevra 
pompa de aer, o pară de cauciuc, inofensivă. Neliniştea s-a 
născut în sufletul meu când acul, urcând întruna, a trecut de 
treisprezece, apoi de paisprezece şi nu s-a oprit nici măcar la 
cincisprezece, ceea ce oricum ar fi fost o catastrofă; soarta mea 
era hotărâtă. 

Am început să tremur, din ce în ce mai nestăpânit, pe măsură 
ce acul continua să urce, la optsprezece, la douăzeci, la 


douăzeci şi doi. Când a ajuns aproape de treizeci mă întrebam 
cum mai sunt încă în viaţă, şi tremurul se transformase în 
spasmuri. A urmat ceea ce se cunoaşte, acul a început să 
coboare, dar eu nu ştiam ce se întâmplă, nu înţelegeam nimic, 
vedeam doar că tensiunea făcea salturi nebune, şi aşa a 
continuat, chiar după ce m-au lăsat să mă liniştesc câteva 
minute. Medicul n-ar fi vrut să mă respingă, nu-mi găsise 
bătături, nici carii dentare, dar nu avea încotro, pe foaia mea a 
scris: „trepidaţii cardiace”, şi m-a trimis acasă. 

Aveam cu mine, împachetată, o şapcă de aviator cu 
însemnele zborului în frunte, o pereche de aripi întinse, 
brodate cu fir, imitând aurul, la care mă uitam seara ca la 
icoana Maicii Precista. O comandasem din vreme şi nu lăsam 
pachetul din mână, aşteptând clipa când s-o pun în cap şi s-o 
port în văzul lumii. Am ocolit mult înainte de-a mă întoarce 
acasă, am ajuns pe stăvilarul de la Ciurel şi-am aruncat şapca 
în Dâmboviţa. Pe urmă am mers în Cotroceni, fără să ştiu cum 
şi de ce, aşa m-au dus paşii. Am intrat în cofetărie, nu era 
nimeni la ora aceea dinaintea amiezii, o fată s-a apropiat de 
mine, m-a întrebat ce doresc, nu i-am răspuns nimic, am rămas 
cu ochii în gol, iar ea s-a retras, după ce mi-a aruncat o privire 
mirată. 

În schimb, Zorina, pe care nici măcar nu o salutasem, când 
trecusem pe lângă ea, nu o văzusem, se uita la mine 
nedumerită şi poate miloasă. Fără să mă uit în oglindă, 
simţeam că eram palid; toată lumea mi se părea goală. Deşi nu 
vorbisem niciodată cu ea, ci doar o salutam cu o înclinare a 
capului, Zorina s-a ridicat de la casă şi s-a aşezat la masa mea, 
ceea ce nu se îngăduie unei casieriţe. Atunci am văzut că în 
ochii ei căprui, fără nicio sclipire, se citea o compasiune atât de 
sinceră, încât mi s-a făcut mai multă milă de mine. Ce cuvinte i- 
am spus nu-mi aduc aminte; ştiu doar că ea a pus pe mâna mea 
o mână fierbinte, care m-a încălzit până în fundul sufletului, 
fiind pornită dintr-o simţire pe deplin sinceră, se vedea în ochii 
ei, cu privirea din ce în ce mai dăruită, de unde altfel n-avea 
Nicio expresie. 

— Le las pe fete singure, mi-a spus. Vino să ne plimbăm puţin 
în Grădina Botanică! 

O, Grădina Botanică, mare păcat ar fi să piară vreodată, cu 
ce s-a întâmplat în ziua aceea, şi mai ales seara. Spun aşa, dar 


ce s-a întâmplat la început nu ştiu bine, decât că ne-am plimbat 
pe aleile prunduite şi i-am spus Zorinei cum am rămas fără 
niciun ideal în viaţă, şi mai bine ar fi fost dacă nu mă năşteam 
niciodată. 

Nu pot să sufăr oamenii care aşteaptă să le mărturiseşti o 
durere, ca îndată să-ţi vorbească de durerea lor, de două ori 
mai amară. Avea şi Zorina o durere, şi poate că într-adevăr era 
mult mai amară decât a mea, dacă mă gândesc la felul uneori 
fericit cum mi-a decurs pe urmă viaţa. Decât că nu s-a plâns, ci, 
oprindu-se pe un podeţ, puţin arcuit în sus, ca şi cum ar fi vrut 
să pornească de pe o culme, mi-a spus simplu, privindu-mă în 
faţă: 

— Vrei să fugi cu mine în lume? 

Seara a închis cofetăria cu o jumătate de ceas mai devreme, 
le-a dat drumul fetelor înainte de a veni duba, a pus banii în 
geantă, vreo douăzeci şi cinci de mii, mi se pare, a umplut un 
săculeţ cu pachete de ciocolată „Zaharescu”, printre ele şi doi 
pumni din cele ca o inimioară în staniol roşu, „Regina Maria cu 
lapte”. Nu i-a mai rămas decât să-şi pună pe umeri un pardesiu 
negru, pe care de obicei îl lăsa la prăvălie, fiind vară, pe urmă 
să încuie uşa şi să vină la gardul Grădinii Botanice, unde o 
aşteptam în umbră. N-a mai fost nevoie de nicio vorbă, nu 
puteam să plecăm la drum atunci, noaptea, nici să ne apropiem 
de gară, fiind primul loc unde ne-ar fi căutat poliţia, odată cei 
se dădea de veste, şi nu trebuia mult timp pentru aceasta, duba 
venise, plecase şi alarma era gata. N-aveam nici unde să 
înnoptăm, aşa că am sărit gardul Grădinii Botanice, în locul 
unde atunci, ca şi astăzi, erau colecţiile de trandafiri din toată 
lumea. Ne-am culcat într-o căpiţă de fân, făcută alături, tocmai 
se cosise iarba. 

Cine n-a dormit niciodată într-o căpiţă de fân cosit proaspăt 
şi nu-i cunoaşte mirosul, făcut parcă din mii de flori 
amestecate, mai bine să nu citească rândurile acestea, ca să nu 
rămână cu prea multe regrete. Dar era frig şi umezeală, nu-mi 
păsa de mine, Zorina în schimb a început să tremure, pardesiul 
îl întinsese pe jos şi n-avea pe ea decât halatul galben, cu 
emblema cofetăriei, apoi puţinele lucruri care se pun pe 
dedesubt vara. Am luat-o în braţe, frăţeşte, să-i dau puţină 
căldură; mirosea a vanilie, a coajă de portocală, nepotrivite în 
asemenea clipe, dar mai puternic era mirosul fânului, iar din 


spate, adierea nopţii aducea miresmele trandafirilor, dintre 
care cel mai puternic, dominându-le pe toate, era unul, 
Chrisossantos, cu petalele ca de catifea roşie, poate cel mai 
modest, dar cel mai neuitat dintre toate. 

Ce-a urmat a fost cu totul pe negândite, în fiinţa mea 
descurajată nu ar fi avut loc nicio dorinţă, o ţineam în braţe şi 
doar ne dădeam căldură unul altuia. Până ce am simţit că, deşi 
pe jumătate goală, ea era mai fierbinte decât mine şi mi s-a 
părut nedrept să mă feresc de căldura ei, ar fi fost păcat să se 
irosească. Aşa că m-am lipit mai bine de ea, am strâns-o mai 
tare în braţe, fără să-mi dau seama că halatul i se ridicase de 
mult peste şolduri şi era lipsită de orice apărare, decât o 
cârpşoară subţire. 

— Ai să mă ierţi? mi-a şoptit la ureche. 

Azi nu se mai duc asemenea dialoguri, faptele fiind de mult 
subînţelese. 

— Pentru ce să te iert? am întrebat-o. 

— Fiindcă nu sunt neprihănită. 

Chiar aşa a spus, e cuvântul ei, eu nu l-am folosit niciodată. 

Mi-am adus aminte, printr-o asociere lucidă, de gelozia lui 
Victor Hugo, de interogatoriile penibile la care o supunea pe o 
iubită de-a lui, Julieta, fostă model la un pictor de unde nu 
plecase la fel cum venise. Tocmai citisem amintirile unei 
rubedenii a eroului, căruia îi dezvăluia, fără menajamente, 
slăbiciunile, cum o chinuia pe fată cu întrebările: „Povesteşte- 
mi tot ce-a fost!... Şi de ce trebuia să fie? Ţi-a fost bine? Nu ai 
măcar regrete?” 

Nu simţeam nicio gelozie, dimpotrivă, mi se lua o piatră de 
pe inimă, fiindcă nu eram în stare să mă încarc cu vreo 
răspundere. Şi-apoi, e mult mai simplu pentru amândouă 
părţile. Am întrebat-o, numai din politeţe, simţeam că vrea să 
se destăinuie: 

— Cine a fost? 

— Un nemernic. 

Glasul ei spunea cu totul altceva decât cuvântul, şi-apoi nu 
lipsea mult s-o podidească plânsul. 

— Dar l-ai iubit! 

— Nebuneşte! N-am să-l uit niciodată. 

Am crezut-o, azi n-aş mai crede, am întâlnit prea multe inimi 
frânte şi consolate pe urmă cu uşurinţă. 


— La mine nu-i nevoie să ţii, am liniştit-o; te scutesc de 
iubire. Dacă poţi să te bucuri cât mă bucur eu, merită să te 
zgârii. 

Prin fânul răvăşit, dădusem într-o tufă de trandafiri şi se 
zgâriase, avea braţul plin de sânge; putea să ţină locul altui 
simbol, la urma urmelor. A trecut timp până să-mi vin în fire şi 
s-o leg cu batista. În lumina lunii, încrucişată cu a felinarului 
din stradă, ochii ei, atât de inexpresivi ziua, aveau o strălucire 
de fiinţă astrală. Am uitat ziua mea nefericită, nu m-am mai 
gândit la şapca de aviator aruncată în Dâmboviţa. 

— Da, mi-a răspuns ea, luminându-mi faţa cu privirea ei 
incandescentă, îmi este bine! Nu credeam că o să se mai poată; 
să-ţi dea Dumnezeu sănătate! 

Zorina a fost o întâmplare scurtă şi uitată repede; mi-o 
readuc aminte abia astăzi. Dar ar fi trebuit să simt că ea mi-a 
rămas tot timpul în subconştient, chiar dacă nu-mi dădeam 
seama cu ce forţă reînvia, anonimă numai în aparenţă, la 
mirosul trandafirului Chrisossantos. De aceea sunt mulţumit că 
am adus-o la lumină şi am pus-o între cele mai frumoase 
amintiri ale mele. 

În zori, înainte de a se trezi paznicii şi a deschide poarta, am 
sărit peste gard, lângă felinarul care ardea încă; luna apusese 
peste clădirea înaltă la al cărei parter era cofetăria. N-am 
întrebat-o pe Zorina ce făcuse cu cheia. În stradă ne-am 
scuturat de paie, apoi am plecat la drum, umăr la umăr. In 
lumina dimineţii, ea părea fericită; desigur că era inconştientă. 
Inconştient eram eu însumi, fiindcă, după o zi de disperare, nu 
simţeam o fericire mai mică. 


2 

Planul ni-l făcusem repede: să mergem la Braşov, dar să nu 
luăm trenul decât dincolo de Ploieşti, într-o gară mică, unde să 
nu ne vadă nimeni; numai că până acolo aveam de mers trei 
zile. N-am fi murit de foame, aveam ciocolată, iar apă găseam 
la orice fântână. Am pornit pe potecă, de-a lungul căii ferate. În 
unele locuri, departe, în dreapta, se vedea şoseaua naţională, 
cu puzderie de lume, cu camioane şi compresoare; societăţi 
concurente făceau din loc în loc probe de asfaltat şoseaua 
veche. Spun societăţi concurente, fiindcă aşa se obişnuieşte, se 
licitează, fiind în joc miliarde. Ştiu că până la sfârşit au câştigat 
suedezii, dar se prea poate să nu fi fost nicio concurenţă, 
afacerea fiind încheiată dinainte, pe tăcute; şi aşa se 
obişnuieşte. Un kilometru costa cam jumătate de milion, şi erau 
aproape o mie, de la Giurgiu până la Oradea, cât urma să ţină 
şoseaua. Credeam că n-o să se facă niciodată, o să rămână doar 
începutul; s-a făcut, numai că a durat ani de zile. 

Mergeam exact pe acelaşi drum pe unde venise Odor cu 
cincisprezece ani înainte, când plecase de acasă fără bani şi 
fără merinde, certat de moarte cu domnul Alcibiade. Acum 
Odor, după peregrinări numeroase, stătea retras în peştera de 
la munte. Iar eu, fiindcă mergeam pe drumul lui, mi se părea că 
îi reeditez destinul, fără să ţin seama cât de diferite erau 
cauzele noastre, şi ce prăpastie se afla între unul şi altul. 
Înainte de toate, nu mă hrăneam cu boabe de grâu culese de pe 
câmp, ci cu ciocolată, cum dorisem din copilărie; şi nu 
mergeam singur, ci aveam drept sprijin o fată, cu care 
dormeam noaptea prin porumbişti şi prin crânguri, de-o 
simţeam caldă ca pe o plapumă. 

— Pentru început suntem bogaţi, îmi spunea ea, asociindu- 
mă generoasă la averea ei, asupra căreia nu aveam nici cel mai 
mic dintre drepturi. Eu am să fac kurtoskolaş; la Bucureşti nu 
se obişnuieşte, ştii ce sunt? Un fel de suluri rumenite la cuptor, 
cu cocă de cozonac şi cu glanţ de zahăr ars. Tu ai să-i vinzi, o 
să găsim un chioşc, la un colţ de stradă; acum, vara, e de-ajuns 
şi-o umbrelă. 

— La Braşov nu-i potrivit, i-am răspuns, căci îmi schimbasem 
părerea; vine prea multă lume de la Bucureşti, cineva s-ar 
putea să te recunoască. 

Putea să mă recunoască şi pe mine cineva, un coleg de 


şcoală, dar puţin îmi păsa, nu aveam nicio pată pe conştiinţă. 

— Atunci, la Sighişoara! hotărî Zorina. Oraşul e mai mic, o să 
fie clientelă mai puţină, dar sunt sigură că peste patruzeci de 
ani o să avem o sută de prăvălii în toată ţara. 

Vorbea în spiritul întreprinzător al tatălui ei, uitând că după 
patruzeci de ani nu putea să fie decât o babă, dacă nu murea 
mai devreme. 

Am apucat-o de braţ, am întors-o cu faţa în soare şi m-am 
uitat în ochii ei, era tocmai una din clipele când căpăta acea 
expresie extraordinară, descoperită în Grădina Botanică. De-aş 
fi putut spune, ca Faust: „Opreşte-te, clipă!” - fiindcă mai 
departe ne aşteptau numai necazuri. 

În triajul de la Ploieşti am greşit calea ferată şi în loc s-o 
luăm de-a dreptul către Câmpina, am nimerit în gara de sud, o 
întâmplare nenorocoasă. Pe-atunci nu exista gara de vest, 
trenurile care mergeau spre Braşov intrau în gara de sud, se 
schimba locomotiva şi plecau înapoi, cu coada înainte. Calea 
ferată de centură, astăzi în folosinţă curentă, fusese făcută 
pentru regele Carol întâiul, care de când cu revoluţia din 
Ploieşti nu mai voia să treacă prin gara oraşului, ci mergea de-a 
dreptul la Sinaia, unde avea palatul de vară. 

După două zile de mers şi două nopţi dormite sub cerul liber, 
eram ponosiţi, cu hainele pline de praf şi de scaieţi, cu părul 
vraişte, cu ochii încercănaţi şi duşi în fundul capului. Zorina îşi 
pusese pe ea pardesiul negru, cu totul nepotrivit la amiază 
când dogorea soarele, dar nu putea să rămână în halatul 
galben, cu emblema cofetăriei, cunoscută în toată ţara. Un 
sergent de stradă a şi pus ochii pe noi şi ne-a ţinut calea. 

— Cine sunteţi? Actele! 

N-aveam niciun act, le lăsasem pe toate la cancelaria şcolii, 
nu-mi mai ardea de ele. Zorina de asemeni n-avea nimic, decât 
geanta cu banii, atât de plină că abia putea s-o închidă. 
Sergentul a înhăţat-o şi, cum a deschis-o, pe faţa lui a apărut 
un zâmbet de satisfacţie. 

— Vasăzică, m-am lămurit! Veniţi cu mine! 

Îndată ne-am pomenit în biroul comisarului, cu feluriţi 
delincvenţi înşiraţi pe lângă ziduri. Descoperind banii din 
geantă, comisarul ne-a luat primii, se vedea cât de colo că erau 
mii şi mii, în nepotrivire cu înfăţişarea noastră. l-am spus cine 
eram, de unde veneam, dar ce folos, dacă nu puteam dovedi cu 


acte? 

— Dă-ţi pardesiul jos! i-a poruncit comisarul Zorinei. Ţi-e frig 
când crapă lumea de căldură? Şi ce-i halatul ăsta pe tine? 

Apoi a rămas zgâit cu ochii la emblema cofetăriei. 

— Am înţeles, e simplu! Lucrezi la fabrica „Zaharescu”!... 
Banii i-ai moştenit de la mătuşă-ta? 

În clipa următoare, învârtea manivela telefonului. Iar două 
ore mai târziu, domnul Zaharescu, venit cu Packardul lui negru, 
plin de praf ca o haraba de ţară, intra în biroul comisarului. 

Faptele au decurs mult mai simplu şi mai repede decât şi-ar 
închipui cineva, dar nimeni n-ar crede. Precedându-l pe tatăl 
Zorinei, primul a intrat un ofiţer în tunică albă, cu petliţe 
albastre, cu burta împinsă trufaş înainte. Sunt unii oameni 
mândri de surplusurile lor corporale, care îi fac să pară mai 
impozanţi şi le aduc mai multă consideraţie în societate. Era un 
bărbat trecut de vârsta mijlocie, cărnos la faţă, roşu în obraz, 
cu părul castaniu albit la tâmple, cu o mustață răsucită în scurt 
la capete. l-am recunoscut gradul, era colonel plin, şi chiar să 
nu fi ştiut, m-ar fi lămurit comisarul, care s-a ridicat în picioare, 
în poziţie de drepţi, soldăţească, salutând cu glasul tremurat de 
emoție: 

— Să trăiţi, domnule colonel! La ordinele dumneavoastră! 

Colonelul era comandantul regimentului de infanterie, care 
la Mărăşeşti dusese o luptă proverbială cu nemţii, apărându-se 
într-o încăierare corp la corp, numai în cămăşi şi izmene, 
fiindcă atacul îi surprinsese la gârlă, unde se despăducheau şi 
îşi spălau rufele. De aceea, haina lor de ceremonie era acum o 
tunică albă, simbolizând cămaşa, iar la defilare mergeau în pas 
alergător, cu arma în mână şi cu baioneta pusă, ca în lupta lor 
istorică. 

În spatele colonelului, venea un domn în haine civile, şi după 
tresărirea de pe faţa Zorinei am înţeles că era taică-su, domnul 
Zaharescu. Noii veniţi semănau atât de bine, încât nu puteau fi 
decât fraţi, din acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Am mai înţeles că 
domnul Zaharescu îl luase pe colonel ca să simplifice 
formalităţile şi să împiedice scandalul. Ceea ce s-a şi întâmplat, 
comisarul n-a avut nicio pretenţie, i-a înmânat păgubaşului 
geanta cu banii. 

— Sunt douăzeci şi trei de mii cinci sute. Vă rog să-i 
numărați şi să semnaţi de primire. 


Apoi, arătând spre mine şi spre Zorina, adăugă, adresându-se 
mai mult colonelului: 

— Pe ei vi-i dau în primire, dacă n-aveţi nicio plângere. 

Amândoi fraţii mă vedeau prima oară, nu ştiu ce impresie le 
făceam, desigur nu una bună, dar eram încă prea tânăr, 
aproape un copilandru şi nici a borfaş nu puteam să semăn, 
ceea ce îi mira cel mai tare. 

La patru kilometri de acolo, începeau locurile copilăriei mele, 
unde locuise mama, până anii trecuţi, şi până mai de curând 
locuise Alexandrina Alcibiade. leşind pe peron, aş fi vrut s-o iau 
la fugă, să-mi caut propriile mele urme, dar ştiam că n-aş fi 
avut nicio scăpare, trebuia să dau socoteală. 

Cu o vară mai înainte fuseseră Rita şi Ibi; acum câteva luni, 
mergând în casa AMarisei nu mă mai recunoscuse nimeni, după 
cum nu mă recunoscuse nici Panainte, nici Rozalia, ci numai 
câinele Arhimede. Domnul Neagoe termina mănăstirea Tincăi, 
care s-a numit a Neprihănirii, cuvânt folosit, spre uimirea mea, 
de Zorina, abia de câteva zile. De o lună, Trandafil intrase 
ajutor de arhivar la Tribunal şi la Prefectura judeţului, arhivele 
fiind comune; trăia din banii lui şi nu avea altă ambiţie. Oare 
mie ce îmi pregătea soarta? Mi-era frică? Nu, deloc, eram atât 
de obosit, încât ajunsesem la inconştienţă; aproape uitasem ce 
mi se întâmplase la examen, uitasem de şapcă, până şi de 
întâmplarea cu Zorina; numai mirosul de Chrisossantos nu-mi 
ieşea din minte. 

Nimeni nu mi-a adresat un cuvânt, m-au aşezat lângă şofer, 
colonelul cu frate-su s-au aşezat la spate, iar pe Zorina au pus-o 
în faţa lor, pe o strapontină. 

Întâi am mers să-l lăsăm pe colonel acasă; locuia pe strada I. 
Gr. Cantacuzino, într-o vilă cu etaj, un fel de palat 
brâncovenesc, nepotrivit nici cu cartierul, nici cu oraşul, cu 
nimic din ce putea să existe pe lume; dar cel mai nepotrivit 
acolo îmi păream cu însumi. 

— Intraţi la o ţuică? întrebă colonelul. 

Eram oare prizonier? Dacă mă dădeam jos din maşină şi o 
luam la fugă, cum mă gândisem pe peronul gării, ar fi alergat 
după mine? Sau ar fi trimis poliţia? N-am avut timp să mă 
gândesc ce-ar fi urmat, am simţit dintr-odată că nu eram 
prizonierul nimănui, decât al Zorinei, stătea în spatele meu şi-i 
simţeam parfumul imaginar, împrumutat de la fânul cosit 


proaspăt şi de la trandafirul Chrisossantos. Atunci, cu toată 
situaţia penibilă în care ne aflam, amândoi, şi cu situaţia 
caraghioasă a celorlalţi, a renăscut în mine, prin toate 
simţurile, atingerea ei corporală care mi se impregnase în 
piele. Aş fi coborât şi aş fi luat-o în braţe, să ne ridicăm 
împreună peste ce era ridicol la ceilalţi. 

Domnul Zaharescu refuzând să intre la o ţuică, fără să ţină 
seama că în oraşul acela asemenea gest, neuzitat, era o jignire, 
colonelul a găsit cu cale să schimbe câteva vorbe cu mine. M-a 
întrebat cum mă cheamă, al cui sunt, ce-am învăţat şi ce rang 
vreau să am în viaţă. Aşa se spunea acolo, între oamenii cu o 
anumită situaţie. Comandant de regiment era un rang mare, 
egal cu prefectul. (Nouă ani mai târziu, din ordinul regelui, toţi 
prefecţii au fost înlocuiţi cu comandanţi de regimente.) Aflând 
că voisem să intru în şcoala de aviaţie, dar căzusem la vizita 
medicală, colonelul a hotărât, cu satisfacţie: 

— Ai să intri la infanterie! Când termini şcoala, te iau în 
regimentul meu şi fac eu om din tine! 

M-a bătut pe umăr şi mi-a zâmbit cu simpatie. Nu ştiam ce să 
cred; curând am înţeles că soarta mea se şi judecase. 

A doua zi, m-am aflat în faţa consiliului de familie. 

Până atunci, am cunoscut familia, mama Zorinei, bunica, o 
mătuşă, un frate şi şapte surori, şapte, un pension întreg, 
niciuna măritată, cu toată zestrea lor mare, şi toate intrigate la 
culme de aventura Zorinei, deşi nu era prima aventură. Nu 
înţelegeam de ce făceau caz tocmai acum, de ce trebuia să 
plătesc eu oalele sparte? Însă Zorina nu avea nicio vină şi 
amintindu-mi întâmplarea noastră, îmi devenea tot mai dragă. 

Doamna Zaharescu, o femeie pe jumătate trecută, înaltă, 
slabă şi negricioasă, a apărut cu ruj pe buze şi pe obraz, într-un 
capot negru cu papagali roz şi albaştri şi a venit la mine cu 
mâna ridicată mai sus decât umărul, încât sărutându-i-o, a 
trebuit să mă salt pe vârfuri; avea o mână osoasă, cât pe ce să- 
mi rup dinţii în ea, şi n-a tras-o repede în jos, a primit cu o 
voluptate prelungă omagiul, iar pe urmă mi-a spus „mersi”, 
ceea ce n-a mirat pe nimeni din casă, în afară de Zorina, care 
deşi era cea mai neinstruită dintre toate fetele, mi s-a părut cu 
mult mai rafinată decât ele. Ce-i drept, când o lua gura pe 
dinainte, şi mai ales faţă cu o anumită lume, folosea şi ea 
aceeaşi formulă. Mie nu-mi adresase niciodată o asemenea 


vorbă de mulţumire, ca Viezurelui, bunăoară, nici când poate ar 
fi avut motive, când o apăram de frig noaptea. 

Îndată ne-am aşezat la masă, aveau bucătăreasă şi 
jupâneasă, casa era îngrijită, însă când am dat să tai friptura, 
piept de rață cu varză călită, am găsit dedesubt un gândac de 
bucătărie. Fiind înfometat, l-am dat într-o parte, l-am acoperit 
cu varză, şi-am mâncat ascunzându-mi greaţa. Mă uitam la 
farfuriile celorlalţi, toţi lăsaseră pe margine o grămăjoară de 
varză şi mă întrebam dacă nu cumva sub fiecare din ele era un 
gândac de bucătărie. 

La sfârşit, am mâncat îngheţată de zahăr ars, cred că de 
ciocolată erau acriţi cu toţii. Pe drum de la laborator, îngheţata 
se cam topise în frapieră, doamna Zaharescu s-a fâstâcit puţin: 
„Scuzaţi, dar pe căldura asta!...” Era într-adevăr foarte cald şi 
nu-mi explicam de ce se făcea atât de frig noaptea. Cu fiecare 
amintire reînviată, simţeam tot mai puternică dorinţa s-o iau pe 
Zorina în braţe; după ce se vedea în ochii ei, cred că nici ea nu 
dorea altceva. 

După masă, am mers la cinematograf, cu Zorina şi cu trei din 
surori, care însă ne-au separat, s-au aşezat la mijloc. Am văzut 
filmul vorbit „Sunny Boy”, mai degrabă cântat, că de dialog nici 
n-aş aduce vorba, nu se înţelegea nimic şi îmi râcâia urechile. 

Tot nu aflasem ce aveau de gând cu mine, era limpede doar 
că într-un fel mă socoteau ca făcând parte din familie; seara m- 
au găzduit acolo, mi-au dat o odaie la etaj, cea mai îndepărtată 
de odaia Zorinei. Totuşi, peste noapte ea s-a strecurat la mine, 
poate cineva a simtit-o, dar s-a făcut că nu bagă de seamă, cum 
se făceau că nu văd gândacii de bucătărie şi-i ascundeau sub 
varză călită. 

Deşi avea un an mai puţin decât mine, deşi nici eu nu eram 
cu totul fără experienţă, Zorina se pricepea mai mult la iubire. 
Una fusese în căpiţa de fân din Grădina Botanică, şi-apoi pe 
drum, în crângurile umede şi porumbiştile gloduroase, şi alta 
acum, într-o casă de oameni, cu uşa încuiată, care parcă anula 
lumea de afară. Până acum n-o văzusem pe Zorina pe deplin 
goală, ci numai în halatul descheiat şi cu cămăşuţa care se 
ridica, dintr-o mişcare pripită, până la şolduri sau nici măcar 
atâta. Toate se schimbă între patru ziduri, deşi nu vreau să neg 
farmecul naturii libere, o noapte cu lună, o pajişte cu iarba încă 
neumezită de rouă, păstrând în ea căldura de peste ziuă, cu 


mirosul pământului şi al florilor pline de soare. Aşa ar fi cu 
adevărat bine numai pe o insulă nelocuită, sau pe un pământ cu 
omenirea pierdută, cu condiţia ca odată cu ea să fi dispărut şi 
gâzele. 

Zorina avea mai degrabă talent decât rutină, care aduce şi o 
plictiseală cu timpul, ca tot ce e învăţat prea temeinic şi se face 
fără şovăire. Dintre toate gesturile ei am să mă opresc doar la 
unul, cel mai puţin impudic, dar mult mai concludent decât 
altele, descheiatul cămăşii. Niciodată nu mă lăsa s-o deschei 
singur, şi oricine ştie ce greu este să deschei cămaşa altuia, 
când trebuie să faci gesturile de-a-ndoaselea. Astfel, degetele ei 
nu aveau destulă îndemânare, adesea aduceau nasturele 
perpendicular pe butonieră, împiedicându-l să treacă. Oricine, 
într-o asemenea situaţie, mai ales când există motive de grabă 
îşi pierde firea, trage, smuceşte şi rupe sau nasturele, sau 
butoniera. Nimeni nu s-a gândit să facă o anchetă, să estimeze 
numărul unor asemenea cazuri şi să calculeze cât se pierde 
astfel din economia familiei şi din cea mondială. 

Zorina nu-şi pierdea niciodată stăpânirea de sine, deşi îi 
simţeam sângele fierbând sub piele; relua gestul cu un calm 
care ascundea nerăbdarea, şi dacă nu izbutea nici a doua oară, 
atunci descheia nasturele cu gura, ceea ce nu cred să-i fi trecut 
prin minte altcuiva, pentru cel mai simplu dintre motive, fiindcă 
aşa dificultatea creşte, dacă nu cumva devine chiar o 
imposibilitate. Dar aceasta era o parte din talentul ei, se 
folosea de buze, de dinţi şi de limbă, şi, oricât ar fi întârziat 
prin această metodă o manevră în definitiv simplă, în gestul ei 
se ascundea, odată cu căldura respirației, o dăruire anticipată. 

Nu am îndrăzneala să-i analizez şi să-i dezvălui gesturile 
următoare, mi se pare de ajuns să spun că toate se bizuiau pe 
aceeaşi imaginaţie, care era un produs al inteligenţei ei 
carnale, înmulțită cu participarea fierbinte a creierului. Dacă 
omul nu poate supravieţui la o temperatură corporală de 
patruzeci şi două de grade Celsius, sunt sigur că în creierul 
Zorinei temperatura era mult mai înaltă. 

— Să nu te sperii! mi-a spus ea din prima seară. Vor să te 
însoare cu mine, ca să-mi spele onoarea. 

Ce mă mira în familia cofetarului, om cu vază, candidat la 
deputăţie, era lipsa de discreţie faţă de-o asemenea situaţie, 
care s-ar fi cuvenit să rămână cât de cât secretă, de vreme ce în 


casă mai existau şapte fete, două mai mari decât Zorina. 
Fetele, chiar cea mai mică, ştiau şi ce se întâmplase şi ce-avea 
să urmeze, dar nu păreau ruşinate, ci se uitau la Zorina cu o 
mirare invidioasă. 

Cât despre sentimentele mele, nici vorbă nu putea să fie de 
frică, aveam în schimb un regret, pe lângă şapca de aviaţie 
aruncată în Dâmboviţa: că Zorinei, cu însuşirile ei uimitoare, i 
s-ar fi cuvenit un partener mai răsărit decât mine. 

Ce-am învăţat de la ea, în scurtul timp cât am fost împreună, 
mi-a folosit mult în alte ocazii. Doar ceva n-am putut să-mi 
însuşesc din îndemânarea ei, să-mi deschei cămaşa fără să-mi 
rup nasturii sau butonierele. 

— Şi fii fără grijă! mi-a repetat Zorina la urmă. Fă cum ţi-o 
cere, şi până la Crăciun te scap eu de ei, să n-ai nicio îndoială. 


Astăzi, la Grădina Botanică se plăteşte taxă de intrare. Să fi 
fost şi atunci tot aşa, am fi săvârşit o dublă infracţiune, 
escaladarea gardului şi sustragerea de la plata cuvenită 
administraţiei. 


3 

A doua zi după-amiază, la ora patru, s-a întrunit consiliul de 
familie, în salonul de sărbătoare. S-au scos husele de pe fotolii 
şi canapele, s-au pus pretutindeni măsuţe cu prăjituri, fursecuri 
şi bomboane. În stânga şemineului de marmoră vânătă, pe o 
masă stil Ludovic al cincisprezecelea, aurită proaspăt, erau 
băuturi răcoritoare, oranjadă şi citronadă, pe alta, în dreapta, 
sticle cu şampanie, lichioruri, Cointreau, vermut Cinzano şi 
altele; lipsea numai whisky, după care nu se dădea nimeni în 
vânt la vremea aceea. Locurile de cinste, în rândul din faţă al 
fotoliilor, îl ocupau colonelul, care abia sosise, şi fratele său, 
stăpânul casei, amândoi leiţi la chip, ca fraţii gemeni, amândoi 
cu mustăţile răsucite la vârfuri. Lângă ei şedea un personaj 
pirpiriu, dar impozant, fiindcă purta monoclu, legat cu şnur de 
reverul hainei; nu haină, ci redingotă cenuşie. Omul ţinea în 
braţe o servietă amenințătoare, aşa mi s-a părut şi nu m-am 
înşelat, era o presimţire, înăuntru avea, cum am văzut mai pe 
urmă, felurite legi şi coduri: cel Penal printre ele, care 
cuprindea toate învinuirile posibil să fie aduse faptei mele. De 
unde să ştiu, confuz şi intimidat cum eram, că nu mi se putea 
găsi nicio vină decât în familie şi nu în faţa justiţiei? Mai erau 
acolo şi alţi ofiţeri, grade mai mici decât colonelul, erau 
bineînţeles şi cucoane, în primul rând doamna Zaharescu, dar 
mi-e lehamite să amintesc toată lumea aceea, care nu a jucat în 
viaţa mea decât un rol de jumătate de oră. O ultimă persoană, 
în ultimul rând, un bărbat cu destulă distincţie, am aflat la 
urma că era patronul unui atelier de încălţăminte ofiţerească, 
furnizorul mai tuturor regimentelor, dar ce căuta acolo n-am 
înţeles, era prea devreme să-mi ia măsură de cizme. 

Fetele lipseau, atât ar mai fi trebuit să fie prezente şi ele. Eu 
stăteam pe un scaun, cu faţa la asistenţă, iar lângă mine stătea 
Zorina, nesfiindu-se să-mi facă semne cu cotul. Noi doi eram 
inculpaţii, dar n-a fost o judecată, sau mai exact, judecata se 
făcuse dinainte. Sentința a dat-o colonelul, iar domnul 
Zaharescu a ascultat-o cu satisfacţie. Colonelul a vorbit numai 
câteva minute, avocatul degeaba şi-a scos codurile, n-a fost nici 
acuzaţie, nici audiere de martori, nici apărare. 

— Băiatul n-are nicio situaţie, deşi, după cum am aflat, se 
trage din părinţi onorabili, a început vorbitorul. E puţin 
stânjenitor pentru noi că a făcut şcoala ca bursier, pe baza unui 


certificat de paupertate. 

Aici domnul Zaharescu a avut o intervenţie admirabilă, deşi l- 
a cam vexat pe frate-su: 

— Eu când am deschis prima prăvălie nu aveam alt capital 
decât o băncuţă. 

— Dar te-a ajutat Banca! a exclamat râzând avocatul. Fusese 
un calambur, râdea toată lumea, râdea şi colonelul, dar cam 
mânzeşte. 

— Spre norocul lui, continuă acesta, băiatul n-a putut să intre 
la aviaţie. Aşa că va merge la infanterie, regina bătăliilor. 
Comandantul Şcolii de la Sibiu îmi este camarad de promoţie, e 
renumit prin severitate; dacă n-o scoate om din băiatul nostru, 
să-mi rupeţi epoleţii. Aşa că facem logodna astăzi, ca totul să 
fie în bună regulă, şi peste doi ani, când o ieşi sublocotenent, 
facem şi nunta. _ 

Zorina mi-a dat cu cotul, să mă încurajeze. Îndată dopurile de 
şampanie au pocnit şi s-au ridicat cupele. Toată lumea a venit 
să ciocnească, întâi cu Zorina, apoi cu mine; eram palid şi atât 
de încleştat, încât n-am putut deschide dinţii să sorb o 
înghiţitură de şampanie. Când l-am auzit pe colonel pomenind 
de Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, vestita „Kadeten Schule”, 
moştenire habsburgică, a cărei severitate legendară umplea de 
spaimă sufletele celor repartizaţi acolo din oficiu, fără drept de 
alegere, mi-a îngheţat sângele în vine. Ştiam totul de la Teofil, 
unul din fraţii lui Trandafil, mai mare cu cinci ani decât mine. 
După doi ani de tatonări pe la facultatea de Drept şi la cea de 
Litere, fusese nevoit să renunţe, neavând cine să-l întreţină, şi 
intrase la Şcoala militară. Motivul cred că era şi altul în afară 
de sărăcie; puţin superficial, altminteri conştiincios şi cinstit, 
avea o vădită înclinare spre fast, moştenire greşit luată de la 
domnul Alcibiade. Cum fastul nu şi-l putea permite într-o 
modestă carieră civilă, l-a ales pe cel gratuit, al gărzii Palatului 
Regal, unde însă nu putea ajunge oricine. Fiind prezentabil, 
una din primele condiţii, mai trebuia să iasă şef de promoţie, 
ceea ce a izbutit, după ani de viaţă draconică. Hotărâtor totuşi 
în cariera lui a fost cuvântul domnului Pretoreanu. Dar 
începută strălucitor, sub uniforma cu eghileţi şi broderii aurite, 
această carieră s-a sfârşit la închisoare, prin anii 1947 sau '48, 
de unde a fost eliberat şi reabilitat după un deceniu, când i s-a 
dat şi o decorație, care nu înlocuia fastul pierdut pentru 


totdeauna. 

Eram nesupus din fire, incapabil de o faptă care mi s-ar fi 
cerut cu sila, şi acum ştiam ce pedepse se dădeau acolo: ca pe 
Insula Dracului. Atunci, cu inelul de logodnă pe deget, care 
făcea să-mi plesnească obrazul de ruşine, m-am gândit la 
mama, la nimeni altcineva, cât ar fi suferit, sfârşind prin a-şi da 
duhul dacă săvârşeam o nesăbuinţă, şi am făcut în gând o 
rugăciune adresată nu ştiu cărui Dumnezeu, dacă cel Unul şi 
Atotputernic îmi hărăzise un destin atât de funebru: „Doamne, 
mă jur să fiu umil şi cu fruntea plecată, dar ajută-mă să nu 
strâng de gât pe nimeni care va încerca să mă calce în 
picioare!”. 

Seara a fost banchet, cu toţi invitaţii, am stat la mijloc, cu 
Zorina, între colonel şi fratele acestuia. Când musafirii au 
plecat, nu păreau miraţi că am rămas în casă. Nimeni din 
familie n-a urmărit-o pe Zorina, când a venit în camera mea, cu 
lumânarea în mână. Pe urmă a încuiat uşa şi, apropiindu-se de 
mine, care stăteam înţepenit cu spatele la fereastră, a început 
să-mi descheie nasturii cămăşii, cu degetele şi cu gura. 


XXX 


Planul Zorinei, privind ultima mea săptămână de vacanţă, era 
să cerem bani domnului Zaharescu, „bani mulţi, spunea ea, că 
are de unde”, să mergem la Nisa şi la Monte Carlo. Mi se părea 
un vis pentru alţii şi nici nu îndrăzneam să cer bani fără să am 
vreun drept, de vreme ce însăşi Zorina îmi spunea că logodna 
noastră o să rămână o farsă. A cerut ea, cu aroganță, şi poate 
domnul Zaharescu i-ar fi dat, fiind o fire slabă şi naivă, dacă nu 
se opunea nevastă-sa, mai circumspectă: 

— Nimic, până la nuntă! După ce-a cheltuit banii, zvăpăiata 
asta o să-i dea un picior în spate băiatului! 

Poate că se mai întâmplase o dată... Aşa că săptămâna de 
vacanţă mi-am petrecut-o cu Zorina, stând cu ea mai mult în 
odaia mea, cu uşa încuiată, când nu mergeam la cinematograf, 
sau nu ne plimbam pe Calea Victoriei. Cu ai casei nu ne 
vedeam decât la masă, unde câteodată găseam un gândac de 
bucătărie sub friptură. Poate era o pedeapsă a soartei, să nu 
mă bucur din plin de o viaţă trândavă, nemeritată. Până şi 
Zorina începea să-mi stea pe suflet, şi când se apuca să-mi 
descheie cămaşa, cu gesturile ei inimitabile, simţeam o iritare, 


aş fi vrut să greşească şi ea o dată, să se încurce la un nasture 
şi să rupă butoniera. 

Cu toate că ştiam ce mă aşteaptă şi am plecat la şcoală ca la 
tăiere, într-un fel m-am bucurat să fiu singur nopţile următoare. 
Am plecat cu un tren de după miezul nopţii, am lăsat-o pe 
Zorina dormind, la gară m-am dus pe jos, nu aveam în buzunar 
decât un leu, îl păstram pentru cine ştie ce altă nevoie; nu m-a 
condus nimeni. 

În ultimul timp, domnul Zaharescu se plângea de criză, se 
făcuseră nişte curbe de sacrificiu, adică reduceri de salariu, 
ceea ce afecta nu doar pe salariaţi, ci şi negustorimea, dar din 
toate acestea eu, unul, nu înţelegeam mare lucru. Un guvern 
înjghebat de Nicolae Iorga, favoritul regelui, nu izbutise să 
îndrepte lucrurile, iar guvernul următor le încurcase şi mai 
tare. Auzeam că învățătorii şi preoţii nu-şi primeau leafa cu 
lunile; pe cei din urmă nu-i plângeam, le pica binişor în taler de 
la nunţi, înmormântări şi botezuri, şi chiar să fi sărăcit toată 
lumea, ei n-ar fi murit de foame, fiindcă rămâneau măcar 
prescurile şi coliva. Mai rău o duceau pensionarii, care nu-şi 
primeau drepturile până ce nu ungeau osia nu ştiu căreia din 
căruțele statului. Doi ani şi mai bine treaba a mers din rău în 
mai rău, parcă spre prăbuşire. După ce a concediat o parte din 
lucrători, domnul Zaharescu a fost nevoit să facă şi el un 
sacrificiu, vestitele lui prăjituri ieftine, de un leu, le-a redus la 
nouăzeci şi cinci de bani, dar probabil le-a scăzut şi din 
greutate, că nu stătea nimeni să le cântărească. 

Era unu noaptea când a plecat trenul, aveam bilet de clasa 
treia, noroc că am găsit un compartiment gol, criza, cu toate 
urmările ei, îi silea pe oameni să se adune de pe drumuri şi 
astfel păgubea şi calea ferată, care de altfel concediase nu mai 
puţin de douăsprezece mii de lucrători, făcându-mă să mă 
întreb cine avea azi în grijă treaba lor, căci doar până acum nu 
primiseră leafă degeaba. Treaba nu putea să meargă decât 
anapoda. 

În compartiment mirosea a funingine, şi ca semn de sărăcie, 
nu ardea nicio lumină. M-am întins pe banca de lemn şi, fiind 
obosit, am adormit repede. Nu ştiu când a trecut trenul prin 
Braşov, unde fusese vorba să ne începem negoţul cu 
kurtoskolaş. N-ar fi fost un viitor potrivit cu dorinţele mele, mai 
ales că n-aveam niciun talent pentru afaceri; poate 


întreprinderea noastră s-ar fi dus de râpă, înainte să se înfiripe. 
Dar şi prin somn simţeam în noaptea aceea că bucuros m-aş fi 
dat jos din tren şi aş fi rămas acolo, să vând kurtoskolaş la 
colţul străzii, decât să merg înainte. Deşi am auzit hărmălaie pe 
peron, strigăte, alergătură, deşi s-au trântit uşile vagonului, în 
compartimentul meu nu s-a urcat nimeni până la ziuă. 

În anii aceia, trenul continua să aibă în viaţa mea un rol de 
primă însemnătate; am spus de mult ce reprezenta pentru mine 
sala de aşteptare din gară, plină de lume necăjită, aşezată pe 
lângă ziduri, pe desagi şi pe boarfe; am spus şi cât de neuitat 
mi-a rămas în amintire mirosul fumului de locomotivă şi al 
uleiului de rapiţă folosit la iluminarea mizeră a vagoanelor 
neîncălzite. Cât despre fluierele de plecare, împreună cu 
pufăitul aburilor în cilindri şi toate celelalte zgomote ale 
trenului, ele nu mi se vor şterge niciodată din minte. Dar cel 
mai memorabil din drumurile mele pe calea ferată va rămâne 
acela făcut cu trenul mixt, când m-am dus prima oară să văd 
marea; acum întreg peisajul se schimbase, cum mă schimbasem 
eu însumi. 

Răsărea soarele din spate când am deschis ochii şi m-am 
aplecat pe fereastră; în faţă se vedea un oraş împrăştiat pe 
coline, între păduri, cu turnuri şi cu case în culori vii, galben, 
verde, albastru, violet, ocru. Când trenul a intrat în gară şi am 
văzut firma din capul peronului, am ştiut că ajunsesem la 
Sighişoara, a doua ţintă în planul meu şi al Zorinei. De aici nu 
mai vedeam oraşul, se ascunsese, îl aveam însă în ochi, în 
culori cum nu mai întâlnisem în alte locuri. Azi, când mai trec 
pe acolo, mi se par schimbate, s-au decolorat, şi-au pierdut 
strălucirea; îmbătrânesc şi oraşele, dar credeam că mai încet 
decât oamenii. Atunci oraşul era atât de vesel, încât am 
regretat mai mult decât la Braşov că nu puteam deveni 
cetăţeanul lui, să vând kurtoskolaş cu glanţ, la colţul străzii. 
Tocmai în clipa aceea, uitându-mă în spate şi văzând 
compartimentul gol, cu bancheta îngustă pe care dormisem, mi- 
am dat seama că rămăsesem cum nu se poate să fie un om mai 
singur; Zorina nu mai era cu mine, poate toropea încă, în patul 
de unde plecasem fără să presimt toate regretele. I-am simţit 
lipsa cu o durere în suflet şi în tot trupul, aşa am ştiut că o 
iubeam, fără să-mi fi dat seama mai înainte, o iubeam, cum s-ar 
fi putut altfel? Din noaptea când dormisem în căpiţa de fân din 


Grădina Botanică şi din nopţile următoare, petrecute sub cerul 
liber, când ne încălzeam unul pe altul. Şi-am mai ştiut că fără 
ea eram mort, n-aş fi putut să trăiesc până la vacanţa de 
Crăciun, trei luni încheiate. 

Starea aceasta chinuitoare avea partea ei bună, făcea să-mi 
fugă gândul de la nenorocirea cealaltă, unde trenul mă ducea 
din gară în gară, smucindu-mă la macazuri. După-amiază, când 
am intrat, cu soarele în ochi, pe poarta şcolii, nu-mi mai păsa 
de altceva decât s-o revăd pe Zorina, drept care trebuia, înainte 
de toate, să nu strâng pe cineva de gât într-un moment de furie. 

Drumul a fost lung şi cotit, am schimbat trenul într-o gară, de 
unde am plecat cu o impresie proastă, fără nicio pricină. Dar 
nimic nu putea să fie bun de aici înainte, toate mi se păreau 
pocite şi strâmbe. 

Am ajuns abia după-amiază, şcoala era în partea cealaltă a 
oraşului, a trebuit să iau tramvaiul, am cumpărat bilet, poate 
de douăzeci şi cinci de bani, din singurul leu pe care îl aveam 
asupra mea, pe când tatăl Zorinei, în afara averilor lui imobile, 
ţinea la bancă opt milioane, câte unul pentru fiecare din fete; 
avea şi un băiat, Costică, nu l-am văzut, făcea armata; pe el, 
tatăl nu-l punea la socoteală cu milioanele, lui avea să-i rămână 
fabrica de ciocolată şi bomboane, laboratoarele de prăjituri şi 
cele patruzeci de cofetării aşezate în părţile mai alese ale 
oraşului. 

Nimic ce-am văzut plecând din gară nu semăna cu ceva ştiut 
dinainte. Şi casele, şi oamenii parcă erau altfel, casele cu 
acoperişurile mai înalte şi povârnite, oamenii mai rumeni la 
faţă. La prima prăvălie scria pe geamul de lângă uşă: „Aici se 
vând băuturi spirtoase în cantităţi nelimitate”. Era o regulă de 
comerţ, pe care mai târziu am înţeles-o, prima dată însă mi-a 
stârnit teama că nimerisem într-un oraş de beţivi, unde oricine 
era poftit să bea după pofta inimii, numai ce deschidea uşa 
prăvăliei; deşi se pomenea cuvântul „vânzare”, mi se părea că 
băutura în cantităţi nelimitate se dădea gratis, altfel de unde să 
scoată oamenii atâtea parale? Puțin mai departe, am văzut o 
faţă bisericească, poate un episcop, cu un brâu roşu pe 
pântece, lat de vreo trei şchioape, cum nu mai întâlnisem şi 
până să mă gândesc că aşa se obişnuia prin partea locului, sau 
că avea un rang mare între preoţi, am făcut o legătură 
nelegiuită între ce se ascundea sub brâul lui roşu şi prăvălia cu 


băuturi spirtoase nelimitate. 

Oraşul mi-a rămas printre amintirile frumoase, ori de câte ori 
pot, mă duc pe acolo să rămân măcar câteva ceasuri, dar la 
început mă înlemnise. Când tramvaiul a trecut prin piaţa din 
centru, plină de porumbei ca vestitele oraşe, Veneţia şi Milano, 
ca să nu mă duc mai departe cu gândul, m-au surprins şi mi-au 
tulburat judecata casele vechi, dar semeţe, cu ziduri groase de 
un metru, cum se vedea la ferestre, cu ganguri lungi şi 
întunecate, care răspundeau în alte străzi sau în scuaruri, cu 
acoperişurile de ţiglă, atât de înalte că sub ele încăpeau trei 
rânduri de mansarde sau poduri, judecând după lucarnele 
etajate. 

Într-un turn din marginea pieţii, în apropiere de catedrală, 
un ceasornic cu cadranul mai mare de un metru anunţa cu 
bătăi muzicale ora trei după-amiază. De acolo înainte, 
tramvaiul a mers câteva sute de metri pe o stradă mai îngustă, 
dar plină de strălucire, cu vitrinele prăvăliilor una lângă alta, 
parcă de cristal, nu de sticlă, şi atât de lucii, încât totul în 
spatele lor părea marfă de prima mână pentru o lume bogată şi 
fericită, haine, stofe, mătăsuri, încălţăminte, pălării, bastoane şi 
umbrele, cărţi şi albume cu ilustraţii, pe hârtie de cretă, ca de 
mătase apretată şi lustruită. Sigur că erau şi la Bucureşti 
vitrine luxoase, dar mai rare, se pierdeau printre altele, nu la 
fel de împodobite. M-am simţit ca în altă parte a lumii, unde am 
râvnit tot timpul să ajung odată, fie că locurile s-ar fi numit 
Paris, Londra sau Viena; dar în acelaşi timp, fiindcă nu 
recunoşteam nimic în jurul meu, toate erau noi şi misterioase, 
mi-am dat seama cu mai multă amărăciune, după ce mă 
amăgisem câteva clipe, cât rămăsesem de singur. 

Deasupra prăvăliilor erau locuinţe, un cat sau cel mult două; 
clădirile mai înalte nu s-ar fi potrivit cu strada. Toate aveau 
obloane verzi, date în lături, şi perdele de tul alb, brodate cu 
trandafiri roşii. Deodată, mi s-a trezit în nări mirosul de 
Chrisossantos şi am simţit în inimă o bucurie amară; bucurie, 
fiindcă exista o Zorină, şi amar că era departe de mine. Tocmai 
atunci s-a dat la o parte o perdea şi-n geam a apărut o fată cu 
părul blond, cu obrazul rumen de sănătate şi cu ochi negri ca 
de tăciune, într-o atât de frapantă nepotrivire, încât m-am 
gândit că, dacă poate tatăl ei fusese un niebelung sau un 
wiking, mama nu putuse să fie decât ţigancă. Atunci Zorina, cu 


părul şaten şi ochii căprui, care nu se aprindeau decât în unele 
clipe, mi s-a părut ştearsă, şi m-am temut că fata blondă cu 
ochi negri mi-ar fi scos-o din suflet, dacă o vedeam încă o dată. 

Seara, refăcând în gând imaginea ei înregistrată în fugă, mi- 
am amintit că avea părul strâns într-o cordeluţă neagră, pusă în 
creştet şi înnodată la ceafă. Trandafirii roşii de pe perdeaua 
care îi căzuse pe spate n-au trezit în memoria mea olfactivă 
nicio mireasmă, dovadă că rămâneam credincios Zorinei şi 
nopţii noastre din Grădina Botanică. 

Îndată, strada a răzbit într-un parc cu alei încrucişate, tăind 
în romburi prelungi o peluză care cobora, în stânga, până în 
zidurile de cărămidă roşie ale unei cazărmi imperiale, de pe 
vremea Mariei Tereza; i se vedea limpede vechimea, de parcă 
ar fi fost scrisă pe faţada cu două etaje, cu ferestre mici, rare şi 
zăbrelite. Nu mai puţin imperială era şi clădirea din dreapta, 
dar în alt stil decât al cazărmii, amintind mai degrabă palatul 
împărătesei, un hotel întins pe toată lungimea pieţii, având la 
parter restaurante, braserii şi cafenele, cu vitrine în loc de 
ferestre obişnuite, pornite din buza trotuarului, aşa încât cei 
dinăuntru trebuiau să ţină seama cum stau pe scaun, că li se 
vedeau până şi ghetele, atât de caraghioase când omul nu are 
ţinută. Pe o vitrină de la mijloc, cu fereastra glisantă dată în 
lături, o orchestră de cafe-concert cânta un vals vienez, am 
auzit ultimele acorduri cât tramvaiul stătea în staţie, 
aşteptându-l pe cel din direcţia opusă, căci nu era linie dublă 
decât la locurile de încrucişare, ca la calea ferată; apoi 
muzicanţii au început să-şi strângă instrumentele, concertul de 
prânz se terminase şi până la cinci după-amiază era linişte. 
Atunci, la ora ceaiului, pe trotuarul lat din faţa hotelului 
orăşenii ieşeau la plimbare, îmbrăcaţi cu multă îngrijire, domnii 
cu mănuşi, baston şi pălărie, doamnele cu umbrele şi voalete, 
iar unele, sub rochiile lungi, cu volane, poate încă purtau 
corsete. Eu, unul, nu ştiu de existenţa lor decât din auzite şi din 
ce-am descoperit câteodată prin vreun fund de sertar, parcă 
ascuns de ruşine. Dar uit că am văzut corsete la cinematograf, 
când camerista, totdeauna o negresă (în filmele americane), îşi 
proptea genunchiul între şalele doamnei şi-apoi trăgea de 
şireturi, strângându-i atât de tare mijlocul că nu înţelegeam 
unde mai încăpeau bietele ei viscere. Sigur că stăpâna suferea 
cel mai mult, eu însă totdeauna am compătimit-o pe cameristă, 


deşi în ceea ce o priveşte avea mijlocul liber, şi între ele două 
ar fi fost prima ca ispită. 

Mă gândesc astăzi, după o viaţă atât de lungă, ce-aş fi făcut 
dacă fetele pentru care mi-a bătut inima odată, Ibi, bunăoară, 
sau Rita şi chiar Tania, nu la fel de subţire ca primele două, ar 
fi avut pe dedesubt asemenea armură; probabil aş fi ajuns să 
am o fire mai misogină. 

De la capătul locului de plimbare căruia i se spunea Corso, 
cu un fel de trufie, se deschidea, în continuarea liniei drepte pe 
unde venisem, o arteră largă şi lungă de peste doi kilometri, un 
bulevard croit aristocratic, la capătul căruia se vedea un grup 
statuar de bronz, o femeie ca o Victorie Neînaripată, 
simbolizând poate Patria, pregătindu-se să pună o cunună de 
lauri pe fruntea unui ostaş întors de la luptă. Nu dau alte 
amănunte, statuia însă trebuie ţinută minte, fiindcă va avea 
multă însemnătate în viaţa mea de aici înainte, va fi un ţel, un 
far, o speranţă la sfârşitul marşurilor istovitoare, când, după ce 
străbăteam oraşul cu raniţa în spate şi cu mitraliera pe umăr, 
de-mi înmuia oasele, o vedeam acolo, încă foarte departe, însă 
într-o realitate neîndoioasă, unde ştiam sigur că voi ajunge 
după jumătate de oră, dacă făceam un ultim efort de a nu cădea 
pe pavaj cu poverile peste mine. În imaginea acelei Victorii îmi 
găseam atestată salvarea; atunci îmi umflam pieptul, îmi 
încordam trupul şi băteam pasul cu forţele renăscute, ca şi 
când aş fi ştiut că, odată cu ostaşul întors victorios de la luptă, 
voi primi şi eu o cunună de lauri. 

Grupul statuar era chiar la intrarea principală a şcolii. De- 
acolo înainte, tramvaiul cotea la stânga şi se pierdea într-o 
pădure stufoasă, verde ca vara, încă neatinsă de toamnă. M-am 
minunat, o clipă am uitat ce mă aşteaptă, surpriza era prea 
mare, nu mai văzusem niciodată un tramvai în pădure. Peste 
vârfurile copacilor se vedeau munţii, cu versanţii atât de 
verticali, că păreau gata să se prăvale, cu coamele acoperite de 
o zăpadă timpurie, strălucitoare. Deşi curând după-amiază, pe 
cerul de deasupra, de un albastru ca de cerneală, licărea o 
jumătate de lună; odată cu înserarea, avea să coboare până 
deasupra zăpezii, făcând-o să capete dungi alungite de aur, 
aurindu-se ea însăşi. 

Această privelişte ca de feerie este o amintire din trecutul 
îndepărtat al tinereţii, unde a stat înmormântată până astăzi. 


Căci atunci n-aveam suflet să mă bucur de ea, ci o priveam cu 
răceală, gândul fiindu-mi în altă parte, la poarta elevilor, pe 
care o căutam, ca să intru în şcoală, unde începea partea a 
treia a vieţii mele, cu toatele fiind vreo şapte, dacă le număr 
până la ultima. 


4 

De la Teofil primisem două sfaturi esenţiale, le judecase bine 
înainte de a mi le propune, reprezentau totul în viaţa care 
începea de aici înainte: să spui totdeauna „Da, domnule!” şi 
niciodată „Nu pot!” mai ales dacă într-adevăr ceva nu se 
poate... Când mi le aminteam, mă simţeam strangulat de 
revoltă şi indignare. Mă socoteam un om pierdut, înţelegeam că 
nu voi putea supravieţui fără aceste sfaturi, dar mi se părea 
nedemn să le urmez şi nici nu credeam că aş fi în stare. În mine 
creşteau, ca într-o seră cu bălării ghimpoase, un „nu” categoric 
şi un „imposibil”, şi credeam că nu m-am născut decât ca să-mi 
dau viaţa pentru ele. 

În poartă am zăbovit puţin, n-aveam în mână decât o 
valijoară cu câteva lucruri, printre ele verigheta, pe care o 
scosesem de pe deget încă de peste noapte, când plecase trenul 
din gară. Mai aveam acolo plicul cu actele, printre ele, 
bineînţeles, şi certificatul Colegiului Pretoreanu, cu note 
paradoxale, între cinci şi zece, şi cu o caracterizare bună 
pentru şcoala de corecție. În acele clipe, m-am gândit nu la 
Zorina, deşi are locul ei, n-o să-mi iasă cu uşurinţă din suflet, ci 
mi-a apărut în ochi fata blondă de la fereastră, făcându-mă să 
înţeleg fuga, în timpul cât ţine lumina unui fulger, că viaţa, 
dacă începe cu cel care vine primul, nu poate să continue decât 
cu un al doilea, ca, la fel de elementar spus, să se termine cu 
ultimul. Apoi, trecând peste revolta din mine, am revenit la 
sfaturile lui Teofil şi am repetat vechea mea rugăciune, hotărât 
să n-o uit cât mi-o rămâne un dram de minte: „...Doamne, mă 
jur să fiu umil şi cu fruntea plecată, dar ajută-mă să nu strâng 
de gât pe nimeni!...” 

De la poartă, m-am dus la cancelarie, unde un secretar civil 
mi-a luat actele. 

— Vasăzică, a spus, cu o ironie vădită, vii de la colegiul 
domnului Pretoreanu! Să ştii că la noi n-o să ai zile bune! 

Seara, când m-am întâlnit cu câţiva din foştii mei colegi de 
clasă, obligaţi şi ei să vină la această Kadeten-Schule amarnică, 
am aflat că eram puşi cu toţii într-o categorie de şcolari rău 
famată, cu prea multă carte, în schimb fără disciplină, nesupuşi 
şi răi de gură. Eu însă îmi cunoşteam hotărârea, să spun tot 
timpul „Da, domnule!”, chiar de-ar fi să se rupă catapeteasma 
în două. Începusem cu secretarul, răspunzându-i, deşi nu ştiam 


dacă aveam aceeaşi obligaţie şi cu civilii: 

— Da, domnule! 

Nici aşa nu-i câştigasem bunăvoința, dovadă că a adăugat, cu 
asprime şi răutate: 

— Ai sosit în ultima zi, cu ultimul tren. Ține seama că dacă 
mai întârziai zece minute, luai o săptămână de închisoare! 

Mi-a venit să-i bag mâna în beregată, dar am strâns pumnii, 
m-am abținut din toate puterile şi am răspuns cu smerenie: 

— Da, domnule! 

Convorbirea cu secretarul, prima umilinţă îndurată în noua 
mea viaţă, m-a făcut să le îndur mai uşor pe cele următoare. Un 
elev sergent din anul al doilea, având ca semn distinctiv al 
gradului nu doar galonul de pe epolet, ci şi câte o ţintă de 
alamă cu capul bombat pe cele două petliţe de la guler, m-a 
luat în primire, să mă ducă la magazie, ca să-mi capăt hainele 
militare. Am pornit cu el, pe un coridor, dar nu făcusem doi 
paşi, când s-a oprit şi m-a străpuns cu privirea. 

— Mergi în urma mea, la doi metri! 

— Da, domnule! 

— Nu se răspunde aşa, ci „Prea bine!” Şi nu „domnule,” că 
nu suntem civili, ci „domnule elev sergent!” 

— Am înţeles. Prea bine, domnule elev sergent! 

Mergând în urma lui, am văzut că avea umărul drept mai jos, 
n-ar fi băgat de seamă oricine, mi-am închipuit că din cauza 
armei, purtată zilnic cinci-şase ore. Mi-am pus în gând să mă 
feresc, să-mi încordez muşchii umărului, ca să nu cadă; era 
prima mea măsură de apărare, n-am mărturisit-o nimănui, de 
teamă că putea fi luată ca o indisciplină: de ce să fiu eu altfel 
decât toată lumea?! Sforţarea hotărâtă am făcut-o, până ce, 
după câteva luni de zile am observat că umărul drept stătea 
mai sus şi mai ţeapăn decât stângul; de atunci l-am lăsat mai 
moale, având grijă să mă uit mereu în oglindă. 

Sergentul meu instructor era un tânăr mijlociu de statură, 
slăbuţ, dar vânjos, cu o faţă prelungă, cu ochi galbeni, ca de 
găină, pândind tot timpul, părând că vede şi în lături, nu doar 
în faţă. În afară de învăţătura militară nu ştia nimic, avea 
mintea atât de goală, că nu putea să fie nici măcar viclean, 
stilul lui de viaţă era luat din regulamente, pe care, ce-i drept, 
putea să le spună pe dinafară, din scoarță în scoarță şi dintr-o 
singură răsuflare. Fiind de prin părţile locului, avea o vorbire 


curată, dar prea neaoşe, de aceea părea cam bolovănoasă. 
Acestea toate nu le-am văzut dintr-odată; în prima zi, când m-a 
purtat de colo până colo, aveam mintea cam ameţită, nu-mi mai 
aminteam nici măcar trecutul cel mai apropiat, cum o lăsasem 
pe Zorina dormind într-un aşternut unde nu aveam să mă mai 
întorc niciodată. Dar ceva am observat de la început, prima 
oară când l-am privit în faţă, că avea o bărbie lată, al cărei colţ 
din dreapta trăgea în jos, întocmai ca umărul; fiind în aceeaşi 
parte, am făcut o legătură, poate umărul nu îl deformase arma, 
ci era aşa din naştere, ca şi bărbia. 

Inainte de a spune tot ce-i mai greu, numele lui, pe care nici 
nu ştiu cum aş putea să-l scriu pe hârtie, trebuie să recunosc că 
nu era un om rău, dimpotrivă, avea e inimă moale şi bună, pe 
care şcoala, cu severitatea ei neiertătoare, îl învățase să şi-o 
ascundă, ceea ce făcea din el un satrap artificial şi mai mult 
comic. lar numele, în satul lui şi-n cele vecine, avea alt înţeles 
decât se cunoaşte, dovadă că nu-i dăduse prin minte să şi-l 
schimbe, ci, dimpotrivă, îl purta cu mândrie. În fiecare 
dimineaţă, înainte de a începe instrucţia, sergentul făcea cu 
grupa lui exerciţii de alfabetizare militară. Cu unii, de prin alte 
grupe, poate că era nevoie, se găseau printre noi câţiva mai 
înceţi la minte, că nici nu ştiu cum de-i primise în şcoală. Unul 
mi s-a părut chiar idiot, în adevăratul înţeles al cuvântului; voi 
pomeni doar una din vorbele lui neghioabe, nici nu cred că-i 
nevoie de o a doua şi nici n-am timp de glumă. Învăţam că la 
luptă, sub focul duşmanului, nu-i bine să te adăposteşti după un 
rambleu de cale ferată, fiindcă glonţul, chiar dacă nu te atinge, 
spulberă piatra colţuroasă care poate să te orbească. Admit că, 
dacă nu te învaţă nimeni, e mai greu să-ţi închipui, când n-ai 
destulă imaginaţie. Dar, cu toată învăţătura, repetată în multe 
rânduri, gogomanul nostru, când era întrebat, continua să 
spună că un asemenea adăpost nu-i bun „fiindcă vine trenul şi 
taie capul!” 

Aşezat în faţa grupei pusă în linie, treisprezece luptători, 
cum cere regulamentul de infanterie, sergentul ne lua pe rând, 
când de la stânga, când de la dreapta, punându-ne întrebările 
lui de alfabetizare, mult timp aceleaşi: 

— Cum se numeşte ţara noastră? 

— Regatul România Mare. 

— Cine e regele ţării? 


— Maiestatea Sa regele Carol al doilea. 

Se împlineau abia patru luni de când Carol al doilea era rege. 
Urmau întrebări privitoare la ierarhia armatei şi a şcolii, în 
descreştere: ministrul de război, şeful statului major, 
inspectorul infanteriei şi toţi ceilalţi, până la comandantul 
şcolii, la comandantul batalionului de elevi, al companiei a 
patra, din care făceam parte cei din anul întâi, comandantul 
plutonului şi, în sfârşit, şeful grupei noastre. Fiind printre cei 
înalţi, eram primul din dreapta, şi dacă întrebările începeau din 
partea aceasta scăpam uşor, cu Regatul România Mare. Dar 
când se nimerea să-mi vină rândul la urmă şi să spun numele 
sergentului, totdeauna mă poticneam după prima silabă: 

— Şeful grupei a doua este domnul elev sergent instructor 
Pre... 

— Eşti bâlbâit sau ce ai? mă admonesta sergentul. 

Mult timp n-am putut să-i spun numele până la capăt decât 
după o ezitare penibilă; pe sergent îl chema Prepuţ şi nu altfel. 
În satul lui, cuvântul nu ruşina pe nimeni, căci nu definea decât 
vecinătatea omului cu puţul comunal, de unde venea tot 
poporul să ia apă. 

Trebuie să recunosc că n-avea alte păcate decât numele, ca 
să nu mă leg de umărul lăsat şi bărbia strâmbă. Niciodată nu 
mi-a făcut o nedreptate, şi dacă am văzut aşa, nimic nu mi-a 
fost mai uşor decât să-i spun din toată inima, cu orice ocazie, 
„da, domnule elev  sergent!”, „prea bine, cum vreţi 
dumneavoastră!” Cuvântul „imposibil" îl şi uitasem, fiindcă îşi 
pierduse utilitatea. În afară de alfabetizarea ridicolă, de la el 
am învăţat temeinic, căci ştia şi să explice, şi să dea exemplu, 
regulile elementare ale milităriei, mânuitul puştii, întoarcerile, 
fuga, îngenunchiatul, culcatul, exerciţiile de ochire, iar mai 
târziu tragerea la poligon, cu gloanţe adevărate, ceea ce, când 
am ajuns la mitralieră, a devenit o experienţă pasionantă. Dar 
sergentul mă câştigase mai dinainte, din ziua când ne-a arătat 
cum se trânteşte luptătorul la pământ, sub ploaia de gloanţe, 
fără să lase arma din mână. Era după o ploaie de toamnă care 
prefăcuse câmpul de instrucţie într-o mocirlă. După ce ne-a 
explicat mişcarea, instructorul, cu arma la piept şi fără să 
pregete, s-a aruncat într-o băltoacă, stropind până departe. 
Când s-a ridicat, era plin de noroi până în albul ochilor, şi de pe 
hainele lui, totdeauna meticulos îngrijite, curgeau şiroaie de 


apă murdară. N-am mai ţinut seama de disciplină, şi l-am 
aplaudat, fără să-mi pot înfrâna admiraţia. 

— Vezi că aici nu suntem la teatru! m-a admonestat el cu 
asprime. 

Din clipa aceea mi-a devenit drag şi drag mi-a rămas până 
astăzi, deşi a murit în război, ca atâţi alţii; a murit pe frontul de 
la Țiganca, în drum spre Odesa, pe unde am trecut şi eu, dar 
mult mai târziu, în vreme de pace, având pe mine haine civile, 
fără nicio armă în mână. Dacă locotenentul Prepuţ o fi avut 
vreo cruce la căpătâi, de mult este putrezită, şi astfel i s-a 
pierdut şi numele. 


x x * 


În după-amiaza când sosisem acolo şi toată şcoala era sau la 
cursuri, sau la instrucţie, încât n-am întâlnit pe nimeni în 
drumul spre magazie, am primit două rânduri de haine, unul de 
campanie, de toată ziua, s-ar spune mai bine, şi altul de 
ceremonie, cu chipiu şi cu egretă, o podoabă care azi mi se 
pare caraghioasă, dar atunci mă umplea de mândrie, parcă îmi 
punea în creştet un snop din razele soarelui. Magazionerul nu 
mi-a dat hainele în batjocură, ci mi le-a ales după talie, apoi m- 
a pus să le probez în faţa oglinzii. Dacă rămânea ceva de 
ajustat, croitorul acolo era, într-o odaie de alături; încercarea 
de care mă temusem a fost mult mai uşoară, nu semănam cu un 
pui de bogdaproste. 

Greu a fost momentul următor, pe care însă nu-l trăiam 
prima oară, când am ajuns la frizerie şi m-au tuns numărul unu. 
Totdeauna după ce mă tundeau, la întoarcerea din vacanțe, 
mergeam cu capul între umeri, ruşinat, de parcă aş fi fost în 
pielea goală. Niciodată nu mă întrebam cum o să mă simt când 
mi-o cădea părul şi frizerul n-o să mai aibă ce tunde. 

De-aici, am urcat la etaj, unde erau dormitoarele. În capul 
scării largi, monumentale, am văzut un maldăr de târlici, ca la 
moscheie, care nu se potriveau cu decorul; sergentul şi-a scos 
bocancii, m-a pus şi pe mine să mă descalţ şi-am înţeles îndată 
de ce, fiindcă pe coridoare era parchet ceruit, lucios ca oglinda. 
Am mers în vârful picioarelor, atâta curăţenie îmi făcea frică, 
mi se părea că subînţelesul ei era o capcană, podeaua aceea 
lucioasă ascundea o caracatiţă care nu aştepta decât să-i cazi 
în tentacule. 


La fel de lustruit era parchetul şi în dormitorul unde m-a dus 
sergentul, dar nu putea să se vadă decât fâşiuţe de jumătate de 
metru, cât rămânea între un şir de paturi şi altul. Atâta 
înghesuială mi-a făcut mai mare frică decât caracatiţa, pe 
coridor scăpai cu fuga la o nevoie, aici nu puteau trece doi 
oameni unul pe lângă altul decât frecându-se de paturi, sau 
sărind pe deasupra. 

— Iată patul tău! mi-a spus sergentul. 

Sigur că era patul cel mai rău aşezat, dacă sosisem ultimul, 
drept în mijlocul dormitorului, unde se încrucişau toate 
drumurile. M-am gândit câţi au să se foiască pe lângă mine, 
niciodată nu mi-a plăcut să stau în mijlocul odăii, m-am tras 
spre perete şi cu precădere în colţuri, unde mă simţeam mai 
apărat decât oriunde. Îmi făceam griji de pomană, seara am 
căzut frânt de oboseală şi-am dormit neîntors până dimineaţa, 
după o noapte de drum cu trenul şi după atâtea emoţii. Cu 
ceilalţi, care făcuseră instrucţie toată ziua, s-a întâmplat la fel, 
la fel în seara următoare şi în toate serile, adormeau cum 
puneau capul pe pernă şi dormeau fără vise, nici măcar din cele 
cu femei despuiate, cum se întâmplă cu tinerii ţinuţi mai rău ca 
la mănăstire, unde poate că dracul nu-i totdeauna atât de negru 
pe cât se crede. 

La început, mai rău a fost cu lipsa de aer la atâta 
înghesuială, chiar şi pe vreme destul de caldă, când rămânea o 
fereastră deschisă. Şi de-ar fi rămas deschise toate, şi de-ar fi 
lipsit un perete întreg, poate tot n-ar fi fost destul pentru atâtea 
respiraţii amestecate. Când, rar, se întâmpla să ies o clipă 
peste noapte şi mă întorceam, deşi pe jumătate continuam să 
dorm în picioare, mergând orbeşte printre paturi, mi se părea 
că intru într-o apă vâscoasă, cu miros rău de baltă. Nu treceam 
prima oară prin această încercare, ştiam de prin gări, unde 
aşteptam ceasuri înghesuit între oameni cu mirosuri de toate 
felurile; la fel se întâmpla şi aici, de când era şcoala, la fel se 
întâmplă în cazărmi şi în internate, ca să nu mai pomenesc 
închisorile. Dar fiindcă atâta lume supravieţuieşte, înseamnă că 
până la urmă te obişnuieşti cu toate mizeriile. Iarna barem, 
când era atât de frig pe coridoarele neîncălzite, nu ştiam cum 
să ajung mai repede în căldura vâscoasă şi să mă bag sub 
pătură cu tot cu capul, fără să mai simt lipsa de aer. E drept 
însă că ziua, la instrucţie, în plămâni intra atât oxigen, că după 


ani întregi de asemenea existenţă omul ar fi putut ajunge să 
doarmă cu nările astupate, să nu mai respire nici măcar cât 
animalele care hibernează. 

Paturile erau de fier negru, şi în locul somierelor de 
împletitură elastică, de la colegiul domnului Pretoreanu, 
salteaua stătea pe baloturi de tablă, încrucişate, la o şchioapă 
unul de altul. Nu spun că nu le simţeam în şolduri, în umeri sau 
în coaste, dar mă adaptam, îmi căutam poziţiile cele mai 
convenabile. Noroc că salteaua era groasă şi de lână adevărată. 
Mă întreb câte oi intrau într-un dormitor cu patruzeci şi cinci 
de paturi, şi în zece, câte erau toate? Pe atunci, populaţia 
pământului nu ajungea la două miliarde de suflete. Ce s-ar 
întâmpla astăzi cu saltelele, dacă nu se născoceau înlocuitorii 
de toate felurile, căci de unde să iei oi pentru patru miliarde şi 
jumătate de oameni, cinci miliarde probabil până la sfârşitul 
mileniului?! Aş fi înclinat să cred că în aceste materiale noi, 
neconforme cu natura, se ascunde cauza înmulţirii unor boli în 
societatea modernă, cancerul şi slăbiciunile inimii, dar mă 
abtin să-mi dau părerea, de teamă să nu mă ia cineva în serios 
şi să ne trimită înapoi, la rogojină. 

Salteaua groasă şi îndesată era atât de grea, că îmi rupea 
şalele când, o dată pe săptămână, sâmbăta după-amiază, zi de 
gospodărie, trebuia s-o car în spinare afară, la fel ca toată 
lumea, s-o pun pe iarbă şi s-o bat cu parul până ieşea tot praful. 
Sergentul Prepuţ inspecta saltelele grupei lui, le încerca el 
însuşi cu parul şi nu ne dădea drumul în dormitor până ce aerul 
deasupra nu rămânea limpede ca sub un clopot de sticlă. 

Hainele le ţineam în dulapuri aşezate pe lângă perete, aveam 
fiecare despărţitura noastră, unde ne puneam şi lucruşoarele 
personale. Acolo aveam pitite, în cel mai ascuns dintre colţuri, 
verigheta şi fotografia Zorinei. E timpul să spun că îmi rămânea 
timp să mă gândesc la ea cât voiam numai duminica; în 
celelalte zile mi-o aminteam doar în unele ore ale după-amiezii, 
spre seară, când ne făceam lecţiile pe a doua zi. Aveam norocul 
să pricep totul limpede, de la prima explicaţie, era şi ceva nou, 
şi ceva simplu; sau mi se părea, fiindcă privea domenii 
nebănuite care îmi trezeau pasiunea. Aşa că, nemaiavând nimic 
de învăţat, orele de meditaţie le petreceam gândindu-mă la 
Zorina; sau îi scriam zeci de pagini, caiete după caiete, din 
care, dacă le-aş avea astăzi, aş scoate cu uşurinţă mai mult 


decât o carte. Pe fereastră se vedeau munţii cu crestele 
acoperite de zăpadă, luna răspândea pe cerul sticlos o lumină 
strălucitoare, de gheaţă, că mi se umpleau ochii de lacrimi. 
Mereu am crezut că lăcrimau din cauza lunii, până ce, târziu, 
am băgat de seamă că la fel mi se întâmpla în nopţile 
întunecoase şi atunci am înţeles că mă durea sufletul de dorul 
Zorinei. 

Pe urmă mergeam la masă: sala de mese era la subsol, un 
rând de ferestre dădea în curtea şcolii, altul în stradă, şi cine 
avea locul în partea aceea vedea picioarele femeilor şi fetelor 
care treceau prin faţă. Nu trecea niciun bărbat, parcă era o 
înţelegere, ori stăteau acasă, ori mergeau pe trotuarul celălalt. 

Bucate mai bune decât acolo n-am mâncat niciodată, nici la 
restaurantele cele mai renumite, din cele mai mari oraşe. Aşa 
mi se păruse atunci, desigur; dar impresia, deşi depăşită, 
rămâne neînvinsă. De pildă, ciorbă de bivoliţă, cu carnea roşie, 
cum nu mai văzusem şi mă cam speriase prima dată, şi cu 
încrustaţii de seu galben, moale ca untul. Prin partea locului, se 
vedeau mai multe turme de bivoliţe decât de vaci şi, neţinând 
seama cât erau de urâte şi cum le plăcea să se tăvălească prin 
băltoace, laptele lor îl întrecea cu mult pe oricare altul, la fel şi 
carnea, mai grasă şi mai gustoasă. N-am să pomenesc toate 
felurile de mâncare, îmi vine în gând un ghiveci călugăresc 
scăldat în untdelemn cu boia de ardei dulce; sau vestita friptură 
de porc la tavă, cu varză călită, cum la Colegiul domnului 
Pretoreanu se dădea doar la serbările şcolii, şi nu la fel de 
bună. După o zi grea de muncă, ne-am fi prăpădit cu toţii dacă 
nu puneam la loc caloriile pierdute, iar caloriile eu nu le 
socotesc după cantitatea produselor băgate în oală, ci după 
felul cum sunt gătite. Dacă o mâncare fără gust s-o duce în 
stomac, de voie, de nevoie, caloriile ies pe nas, odată cu aerul. 

Un rău nu lipsea nici în sala de mese, era ofiţerul de serviciu, 
pus să ne supravegheze fără astâmpăr; abia trecea şi răsuflai 
uşurat, că deodată îi simţeai privirea în ceafă; pe urmă nu mai 
lipsea decât să-ţi pună mâna pe umăr. 

— Dumneata ai părul cam mare! 

Observaţia echivala cu ordinul de a merge la frizer îndată ce 
se sfârşea masa. 

Unii se plângeau de migrene, alţii de urechi, aveau chiar 
certificat de la medic, cu recomandarea să poarte părul mai 


mare. Din cei douăzeci de locotenenţi care făceau de serviciu 
pe şcoală, nu erau toţi haini la inimă, unii închideau ochii şi se 
duceau mai departe. Dar câţiva din ei nu se lăsau înduplecaţi 
nici de rugăminţi, nici de certificate, umblau cu frizerul după ei 
şi pe recalcitranţi punea să-i tundă pe loc, în mijlocul sălii de 
mese. 

În clasă, profesorilor civili nu le păsa de părul nostru, cei 
militari se gândeau cum să-şi facă lecţia mai bine. În dormitor, 
sergentul instructor Prepuţ avea prea multe de inspectat, 
bocancii în primul rând, umbla mai mult cu capul pe jos, nu ne 
vedea părul, sau poate se prefăcea că nu-l vede, am spus că 
avea o inimă bună. La inspecţie, la parăzi nimeni nu putea să 
ne vadă părul sub chipiul de ceremonie sau sub capela de 
instrucţie. Primejdia adevărată rămânea sala de mese. 

— Dumneata ai părul cam mare! spunea la spatele meu 
ofiţerul de serviciu, punându-mi mâna pe umăr. 

— Da, domnule locotenent. 

— Să te tunzi! 

— Am înţeles, domnule locotenent. 

Până să-i vină rândul a doua oară, treceau douăzeci de zile, 
uita de mine, o lua de la început: 

— Dumneata ai părul cam mare! 

Niciodată nu am spus „nu”, sau „nu pot”, sau „am scutire”. 
Aşa am dus-o din douăzeci în douăzeci de zile, ca să nu mai 
spun că uneori mai venea şi-o boală, o răceală sau o gripă, fie la 
el, fie la mine, şi termenul se lungea patruzeci de zile. La 
sfârşitul anului, aveam părul mare, frizură adevărată. 


x x * 


Cel mai greu de curățat erau bocancii, mai ales atunci, 
toamna, când începuseră ploile şi mergeam prin băltoace, 
neschimbând linia dreaptă, de ne înnoroiam până la glezne, ca 
să nu spun cât se murdăreau moletierele, pantalonii şi 
mantăile. Moletierele le moştenisem de la armata franceză, 
care ne înzestrase în timpul războiului, după cum moştenisem 
şi altele, de pildă chipiul şi casca. Armele, în schimb, erau de 
fabricaţie germană, Manliker, ca şi mitraliera, Schwartzlose. 
Aveam şi câteva mitraliere franţuzeşti St. Etienne, fiindcă 
trebuia să le cunoaştem pe toate, acelea însă, lasă că erau 
înalte ca nişte capre de tăiat lemne, dar nici nu mergeau bine, 


se înţepeneau de la primele gloanţe, aşa că le foloseam mai 
mult să facem teorie pe ele. 

Nu am să mă iau la ceartă după trei sferturi de secol cu 
inventatorul moletierelor, ceea ce nu mă împiedică să spun că 
se datorau unei inspiraţii nefericite; oricine a făcut armata pe 
vremea mea o să-mi dea dreptate. Erau fâşii de stofă, la fel ca 
pantalonul, lungi de doi metri, cu o anumită croială, mai late la 
jumătate, cam de un dos de palmă şi mai înguste la terminaţii, 
ca să se înfăşoare mai bine, urmând forma piciorului, de la 
gleznă până sub genunchi, unde se prindeau cu şireturi. Cât 
timp lua această manevră poate să-şi închipuie oricine. Dacă 
regimentul surprins de atacul nemţesc tocmai când se 
despăduchea la gârlă fusese nevoit să lupte numai în cămaşă, 
cauza adevărată nu putea să fie decât moletierele; cine are 
timp să şi le pună sub năvala inamicului? Pantalonii ca 
pantalonii, îi mai tragi şi din fugă şi pe urmă îi ţii cu stânga, să 
nu cadă, în timp ce cu dreapta loveşti cu baioneta la armă. Nu 
mai spun cât timp cereau să le cureţi de noroi, centimetru cu 
centimetru, apoi să le faci sul, că altfel cine ar putea să le 
pună? Şi ce meşteşug se cerea să le înfăşori bine, să urmeze 
forma piciorului, care nu-i otova ca bulumacii. Unii nu izbuteau 
niciodată să le pună ca lumea, un picior ieşea mai gros decât 
celălalt. Cine nu avea pulpele destul de formate le mai îngroşa 
cu fâşii de hârtie prinse sub moletiere. Nu uit să spun de câte 
ori se desfăceau acestea din mers, atârnau pe jos şi cei din 
spate le călcau cu bocancii. 

Bocancii, aşa plini de noroi cum erau când veneam de la 
instrucţie, îi duceam în mână, s-a înţeles că n-aveam voie să 
atingem parchetul cu ei, şi îi curăţam la spălător, în capătul 
coridoarelor, unde erau vreo şaizeci de chiuvete puse pe patru 
rânduri, numai cu apă rece. Dar n-aveam voie să-i spălăm, ceea 
ce ar fi uşurat treaba, ci trebuiau curăţaţi, întâi cu un beţişor, 
apoi cu peria aspră. Când nu mai rămânea nici urmă de noroi îi 
dădeam cu cremă şi apoi îi lustruiam cu peria moale, până 
luceau ca oglinda. 

— Să-mi răsucesc mustaţa în ei! pretindea sergentul. 

N-avea mustață, era doar aşa, o vorbă a lui, un spirit. 

Lustragiul face treaba mult mai uşor, putând să lucreze cu 
amândouă mâinile, nu-i rămâne decât să bată cu lemnul periei 
în cutie, şi clientul schimbă singur piciorul. 


La inspecția care se făcea înainte de culcare, stăteam drepţi, 
aliniaţi pe coridoarele înguste dintre paturi, tremurând de frig 
şi de frică, în cămăşi de noapte de pânză grosolană, dar nu 
groasă şi călduroasă. O clădire atât de mândră cum era şcoala 
noastră, cu ziduri masive şi sănătoase, cu ferestrele încheiate 
bine şi cu uşile bine ajustate, se încălzea cu lemne, în sobe de 
teracotă, deşi avea dimensiunile palatului de la Schonbrun. 
Mult timp le-a trebuit oamenilor până să înţeleagă avantajele 
caloriferului, care economiseşte trei sferturi din combustibil. 
Iar când au înţeles, în sfârşit, şi l-au pus pretutindeni în locul 
sobelor, chiar în clădiri mai micuţe, s-a văzut că păcura era pe 
sfârşite. Oamenii s-ar întoarce cu drag astăzi la mijloacele de 
încălzire de altădată, dacă ar mai avea sobe şi lemne. In 
copilăria mea, lemnele de foc se aduceau cu căruțele, de la 
munte, convoaie, şi se făceau stive în magazie, stânjeni peste 
stânjeni. Cel mai bun lemn era cel de cer, înrudit cu stejarul; 
dacă i se curăța coaja, dădea şi mai multe calorii, frigea soba, 
nu puteai să te apropii la jumătate de metru. 

Pentru inspecţie stăteam cu hainele chitite şi aliniate pe pat, 
şi cu bocancii în mână. Greu ar fi putut să rămână ascunsă o 
pată de noroi, la îmbinarea tălpii cu căputa! Pe urmă sergentul 
inspecta cât de bine erau chitite şi aliniate hainele pe pat, 
pantalonii dedesubt, vestonul deasupra, iar peste ele capela şi 
moletierele. Cu o liniuţă în mână, se asigura mai întâi că nimic 
nu trăgea în afară sau nu era băgat mai înăuntru, nici măcar cu 
o jumătate de centimetru. În clipa următoare, toate se făceau 
vraişte, în căutarea cusururilor. Cea mai crudă probă o îndurau 
nasturii, se prindea între degete câte unul, la nimereală, n-ar fi 
fost timp pentru fiecare şi apoi se învârtea haina, ca o morişcă. 
Nasturele trebuia să fie cusut temeinic, dar oricât ar fi fost aţa 
de tare, nu rezista la o probă mai prelungită. Cine cădea 
victimă trebuia să coase nasturele la loc, învineţit de frig pe 
coridor, căci între timp venea ora de culcare, când în dormitor 
se stingea lumina. Unii încercau să se folosească de sârmă, 
socotind că este fără moarte, dar îşi dădeau seama repede că 
nu rezistă la răsucire, ci se rupe mai repede decât aţa. 

Singura mângâiere în faţa acestei încercări nemiloase era că 
odată cu ea se încheia şi ziua şi venea timpul somnului, 
trecerea în altă lume, „unde nu era nici durere, nici suspin”, ci 
o noapte numai a noastră, ca o viaţă veşnică. 


5 

Duminica, elevii din anul al doilea aveau voie să iasă în oraş, 
dacă nu trebuiau să ispăşească vreo pedeapsă. Pentru aceasta 
se îmbrăcau în uniforma de ceremonie, cu pantaloni lungi şi 
ghete cu gumilastic, cu chipiu şi cu egretă portocalie. Ghetele 
cu gumilastic nu puteam să le sufăr, mi se părea că nu se 
potrivesc decât cu popii şi seminariştii; civilii care ştiau 
nemţeşte le spuneau „ghete cu zug” poate fiindcă se încălţau 
repede, „zugul”, adică trenul, ilustrând ideea de viteză. Inainte 
de a le da drumul pe poartă celor învoiţi, ofiţerul de serviciu îi 
inspecta din cap până în picioare, dacă au ghetele lustruite, 
pantalonii călcaţi pe dungă, nasturii tunicii frecaţi cu „Amor”, o 
pastă în cutii ovale, care făcea alama să strălucească mai tare 
ca aurul. 

Duminicile mele, până am căpătat şi eu învoire în oraş, nu au 
fost atât de triste pe cât s-ar crede, mai degrabă eram 
melancolic, o stare de suflet într-un fel fructuoasă, fiindcă îmi 
şlefuia sufletul, îl făcea mai sensibil şi-i dădea chiar o adâncime 
necunoscută înainte, adică sentimente mai numeroase şi mai 
puternice. Nu văzusem oraşul decât o dată, în trecerea lineară 
cu tramvaiul, pe diametru, care ducea la reprezentarea lui cea 
mai bună; nu doream deloc să-l explorez şi-n părţile celelalte, le 
lăsam pe ele să-mi treacă pe dinaintea ochilor. Parcul din faţa 
şcolii se termina într-un gard cu drugi de fier forjat, dincolo de 
care era pădurea, cu o alee de promenadă, paralelă cu linia 
tramvaiului. Tramvaiul trecea des, spre un loc de distracţie 
unde erau şi-o apă cu bărci de închiriat, şi o menajerie. 

Priveam lumea din afară printre două gratii, de care mă 
tineam cu mâinile; cineva ar fi putut să facă o asemuire între 
mine şi animalele de la menajerie, închise în cuşcă. 

Treceau mai puţini băieţi, nu ştiu de ce, şi mai ales fete, 
eleve de şcoală, în uniformă, cu număr pe mânecă, poate şi ele 
închise în vreun internat de unde le dădeau voie să se plimbe 
duminica. In fiecare din ele transpuneam o Zorina, căreia 
seara, în orele de meditaţie, iarăşi îi scriam zeci de pagini; 
atunci era pentru mine timpul cel mai bun al zilei, mă uitam la 
creasta înzăpezită a munţilor, în direcţia Bucureştilor. In 
nopţile întunecoase parcă vedeam într-acolo o pâlpâire, ca o 
auroră boreală, nu putea să fie decât lumina oraşului, zecile lui 
de mii de becuri de pe stradă, răsfrânte în bolta cerească. Prin 


aceste lumini, fie ele doar închipuite, simţeam o comunicaţie 
directă cu Zorina, ca şi când ea ar fi fost aproape şi s-ar fi uitat 
la mine de dincolo de fereastră. Imi scria puţin, n-avea 
îndemânare, frazele ei erau sărace şi cam înapoiate, nu ştiam 
prin ce şcoală trecuse, nu o văzusem niciodată cu o carte în 
mână. În schimb, cel puţin la două săptămâni îmi trimitea un 
pachet cu kilograme de ciocolată de care se bucura întreaga 
mea grupă. 

Odată, am avut o mare emoție, când pe pachetele de 
ciocolată, de un format nou, în hârtie ca aurul, am văzut 
numele Zorinei şi fotografia ei, râzând să i se vadă dinţii, ca în 
reclamele de pastă dentifrice. Privind-o, cu tot mai multă 
duioşie, mi-am amintit drumul nostru de şaizeci de kilometri 
făcuţi cu piciorul, nopţile dormite prin porumbişti sau prin 
crânguri şi m-am gândit că asemenea amintiri nu se pot uita 
niciodată. 

De uitat nu le-am uitat, dar au devenit simplă naraţiune; de 
Zorina nu mai ştiu nimic, poate e moartă, şi emoția pe care o 
mai simt uneori când mă gândesc la ea nu-i decât o trimitere în 
urmă. În câteva rânduri am văzut ambalajul cu numele şi 
fotografia ei aruncat pe vreo alee din parc, în picioarele 
oamenilor, şi l-am luat de jos, dar nu ştiu sigur ce voiam să 
feresc de profanare, chipul ei sau aleea de obicei atât de 
curată? 

Din când în când, în acele scrisori scurte şi stângace, Zorina 
avea grijă să-mi repete o veche asigurare: „Să ştii că nu ai nicio 
datorie faţă de mine: dacă vrei să vii în vacanţa de Crăciun, 
vino, dacă nu, du-te în altă parte, de ei te scap eu, să nu-ți fie 
frică.” Nu ştiu ce avea ea în gând, cum voia să mă scape; n-a 
fost nevoie să facă nimic, nici să mişte un deget, m-a scăpat 
soarta. 


XXX 


A fost o viaţă grea, niciodată n-am să spun altfel, însă n-am s- 
o evoc decât pe departe. Dacă voi povesti prin ce întâmplări am 
trecut, trebuie să se ştie că ele se repetau des, uneori zilnic, iar 
eu voi spune o singură dată. Atât am să adaug, că viaţa aceea, 
aşa cum a fost ea de dură, mi s-a părut normală din prima zi 
când am ajuns acolo, hotărât să nu spun niciodată „nu” sau 
„imposibil”. Dar ce este de neînțeles şi de necrezut, curând a şi 


început să-mi placă, mi se părea că am pornit la o întrecere cu 
mine însumi, şi în clipele de suferinţă îmi trăiam satisfacția 
unei viitoare victorii. M-am gândit la marii mei eroi, Nansen, 
Amundsen, Scott şi amiralul Byrd, care au explorat ţinuturile 
îngheţate de la polii pământului; ei mi s-au părut demni de pus 
înaintea altora, privindu-i ca pe tot atâtea zeități întrupate în 
oameni, fiindcă în primul rând înfruntaseră frigul, cea mai grea 
din încercările cunoscute de mine. 

Abia apucasem să învăţăm mişcările reglementare, mânuirea 
armei, ochirea şi abia începusem marşurile lungi, din zorii zilei 
şi până seara, cu toate poverile pe umeri, când venise iarna şi 
tot pământul era sau alb, sau vânăt, acoperit sau de zăpadă, 
sau de gheaţă. Dulci şi dragi mi-au fost de aceea orele de 
cursuri, în clasă, unde învăţam ştiinţe noi, pe care lumea civilă 
nici nu le bănuieşte, chiar dacă a făcut armata. Napoleon nu 
fusese o improvizație, victoriile lui se datorau unei ştiinţe 
însuşite în ani de studii şi perfecţionate de el însuşi, ceea ce îmi 
însuşeam şi eu acum, într-o învăţătură plină de fascinaţie. Puțin 
îmi păsa că unii se uitau pe fereastră, cu gândul în altă parte, 
sau jucau ţintar cu vecinul de bancă; eu ascultam lecţia ca 
habotnicii cititul din Evanghelie. 

Era o ştiinţă complexă, începea cu tehnica elementară, 
ajungea la tactică, apoi la strategie, care depăşeşte în 
ingeniozitate cele mai palpitante din romanele polițiste. Cei 
care judecă mersul războiului fără să aibă vreo competenţă, 
materializând fronturile cu chibrituri înşirate pe masa de 
marmoră a cafenelei, nu pot să fie decât ridicoli: dar ei nu ştiu 
aceasta, la fel ca unii din cei care îşi dau părerea asupra 
cărţilor noastre, fără să-şi închipuie că scrisul presupune 
cunoaşterea a numeroase ştiinţe, chiar şi strategia 
napoleoniană la urma urmelor, toate dobândite în numeroşi ani 
de studiu, şi nelimitaţi ani de meditaţie, cu zile de chin şi nopţi 
nedormite. 

Oricine e deprins astăzi să se uite pe o hartă şi să caute 
drumul de la o localitate la alta. Oricine ştie semnele 
topografice, cum se înfăţişează un sat, un puț, o cârciumă, un 
monument, un câmp istoric. Dar dacă laşi în urmă această 
învăţătură elementară şi ajungi la capătul ştiinţei, atunci harta 
nu mai este o simplă foaie de hârtie, cu nişte semne 
convenţionale, ci devine însuşi pământul pe care îl reprezintă, 


cu văile şi văioagele, cu râpele, cu dealurile şi cu munţii, ale 
căror curbe de nivel, privite printre pleoape, sau, mai bine 
spus, privite stereoscopic, dau naştere la reliefuri reale, 
arătând locurile cele mai potrivite pe unde să se mişte armata 
când atacă şi unde să se aşeze când trece în defensivă. 

Astăzi, asemenea ştiinţe vor fi mers mult mai departe, de 
aceea n-am să-mi dau niciodată părerea la cafenea despre 
manevra unui general sau a altuia. Ce scriu aici nu-i decât 
evocarea unor timpuri trecute, încărcate de forţă şi nostalgie. 

Oare câte întâmplări din viaţă mi-au trezit atâta interes cât 
săpatul unei tranşee, de unde apoi am aruncat cu grenada într- 
o ţintă aflată în faţă, şi am auzit schijele, răspândite în toate 
părţile, trecându-mi pe deasupra capului? Săpatul unei tranşee 
este o muncă fizică, în schimb alegerea locului ei, judecând 
după forma terenului, după locurile pe unde ar putea să 
înainteze atacatorul, cere nu doar o ştiinţă, ci şi o judecată 
subtilă, altfel lucrurile pot să iasă anapoda şi aşa se pierde o 
luptă. Nu mai vorbesc de lucrările mari, fortificațiile, ar 
însemna să-mi dau aere în faţa acelor oameni care îşi amintesc 
de linia Maginot, de linia Siegfried şi mai ales de vestitul zid al 
Atlanticului. Dar nu cred că este cineva în stare să le înţeleagă 
cu adevărat raţiunea fără să fi învăţat istoria tuturor 
războaielor, de la Cezar şi Scipio Africanul, până în zilele 
noastre, atât a celor câştigate, cât şi a celor pierdute. Mă 
opresc deci, ca să nu-mi etalez o învăţătură rămasă fără 
folosinţă. Am să adaug doar că n-am enumerat decât o parte 
din acele ştiinţe, atât de necunoscute chiar celor mai culţi 
semeni ai noştri. Apoi, nu mă pot înfrâna să nu spun cât ar 
folosi în relaţiile dintre oameni; fără ele, nicio cultură nu e 
completă, şi nicio filozofie nu poate fi urmărită până la capăt. 
Acest adevăr Tolstoi îl cunoştea foarte bine, şi totuşi, cu toată 
experienţa militară pe care o avea, n-a înţeles strategia lui 
Napoleon şi n-a putut s-o prefacă în literatură, după cum nu și- 
a înţeles nici eroul şi l-a redat sub o înfăţişare greşită. 


x x * 


Începuseră ploile de toamnă, străzile oraşului erau ude, iar 
şoselele desfundate. Atunci am făcut primul marş lung, de 
peste doisprezece kilometri, douăzeci şi patru cu înapoierea, 
împovăraţi cu raniţa, cu lopata Lieneman agăţată la şold, de 


centiron, alături de baionetă, cu puşca sau puşca-mitralieră, 
câte una de fiecare grupă. Mitralierei nu-i venise încă rândul s- 
o cărăm în spinare. Făceam un marş lung, „în depărtare de 
inamic”, ceea ce nu însemna deloc că fugeam de el, ci 
dimpotrivă, ne apropiam, dar el era încă departe şi nu ne 
pândea nicio primejdie, nu trebuia să fim gata de luptă în orice 
clipă, ci doar să ne ferim de avioanele venite în recunoaştere. 
Ca să nu fie confuzie, aş spune mai bine „marşul departe de 
inamic”, dar acum e prea târziu. Avioane nu aveau de unde să 
vină în realitate, fiindcă nu exista nici inamicul, decât pe hârtie; 
se simula apropierea lor, se dădea alarma şi atunci rupeam 
rândurile, ne risipeam pe câmp şi trântindu-ne jos ne făceam 
una cu pământul înmuiat de ploaie; ca să-l curăţăm de pe 
haine, cu peria aspră, ne trebuia o seară întreagă. 

Mergeau toţi posomorâţi, biciuiţi de ploaie în faţă, clipind 
des ca să se scuture apa de pe gene. Când am ieşit la marginea 
oraşului şi în lumina plumburie am văzut câmpul în faţă, cu văi 
şi coline, am simţit o bucurie stranie, născută din ceea ce era 
nou în această întâmplare, ploaia, şoseaua cu băltoace, peisajul 
pe care îl vedeam prima dată, orizontul unde ştiam că vom 
ajunge în câteva ceasuri. Nu-mi era bine, ploaia pătrunsese 
prin manta, ajunsese la haine, în curând avea să-mi ajungă la 
cămaşă, apoi la piele, de unde nu putea să meargă mai departe. 
Aveam o satisfacţie puţin diabolică, la gândul că intemperiile 
au şi ele o limită, astfel eu voi rămâne mai presus de ele. Până 
şi poverile de pe umeri îmi dădeau satisfacţie, le duceam greu 
şi simţeam cum mă încovoaie, dar ştiam că nu am să mă trag pe 
marginea drumului, ci voi merge până la capăt. Se năştea în 
mine un sentiment nou, de bărbăţie, pe care l-au simţit şi 
cruciații porniţi să elibereze Ierusalimul, l-au simţit toţi 
luptătorii la gândul că mergând să întâmpine o armată 
duşmană îşi apără nu doar glia, cum se spune în baladă, ci şi 
femeia rămasă în căldura aşternutului, unde se va întoarce şi el 
la sfârşitul luptei, spre a o găsi aşa cum o lăsase. 

E de la sine înţeles că mă gândeam la Zorina, cu mai multă 
bărbăţie decât în nopţile când era lângă mine, şi atunci, în 
ploaia rece, ajunsă aproape la piele, simţeam mai multă căldură 
decât la amintirea atingerii ei corporale. Aş fi vrut să mă vadă, 
şi la acest gând, faţa mi se lumina ca de soare, sfidam ploaia, 
parcă nu avea nicio putere, mergeam spre o victorie sigură, 


necunoscută de alţi oameni. Mai târziu, când n-am mai ştiut 
nimic de Zorina şi n-am făcut nimic ca s-o caut, sentimentele 
trăite de mine în timpul marşului m-au îndreptăţit să nu-mi 
aduc nicio învinuire; prin chiar cuvintele spuse puţin mai 
înainte este dovedit că ea ocupa atunci primul şi cel mai 
important loc în gândurile mele, adăugându-se cu o putere 
mărită şi ca o verificare supremă la gândurile din toate zilele. 
Când ea a încetat să existe, am avut regrete, dar nu remuşcări, 
fiindcă nu făcusem nimic s-o alung din suflet. Ea n-a ocupat 
acolo mai mult loc decât a avut nevoie şi de cât a putut să 
îmbrăţişeze. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să se extindă, sufletul 
meu era o preerie încă neexplorată. Dar un drum pornit la 
întâmplare, dintr-o Grădină Botanică, nu poate duce departe. 

În ziua aceea, am mai făcut o descoperire, că un câmp gol, 
care se desfăşoară în faţa ochilor, întretăindu-şi liniile văilor cu 
ale colinelor, poate să devină o povestire, chiar când nu se vede 
un singur om de la o zare la alta şi nu survine nicio întâmplare, 
rămânând numai ritmul continuu al pasului. De-atunci, pentru 
mine mersul spre depărtări a devenit un fapt epic, de aceea ori 
de câte ori străbat un drum mi se pare că mă afund în lectura 
unei cărţi pline de întâmplări neprevăzute. 

La prânz am ajuns într-un sat, am intrat în şcoală, la adăpost 
de ploaie, dar din parte-mi, ud până la piele cum eram, mi-ar fi 
fost totuna dacă rămâneam afară. Aveam în raniţă câte o 
farfurie adâncă, de aluminiu, ne-au pus în ea de mâncare, cu 
polonicul, de la bucătăria pe roate, fasole cu hălci mari de 
slănină prăjită. La urmă am şters cu miez de pâine farfuria, 
deşi aş fi putut s-o spăl cu apa care curgea de pe mine. Fumatul 
fiind îngăduit, am aprins şi eu ţigara, bucurându-mă de un 
drept recunoscut numai maturilor. In fumul de tutun, 
plumburiu ca ploaia de afară, am văzut din nou chipul Zorinei, 
cu ochii ei căprui, fără expresie, care se transfigurau până la 
vrajă în unele clipe. Pe o foaie din carnetul de companie, unde 
trebuia să fac darea de seamă asupra marşului, şi unde tineam 
fotografia ei de pe pachetul de ciocolată, i-am scris cu creionul 
chimic, făcând pe hârtie insule violete în locurile unde cădea o 
picătură de ploaie de pe cozorocul capelei: „sunt singur, 
departe de casă, ud de ploaie până la piele, după un marş de 
patru ore şi mă aşteaptă alte patru, la întoarcere. Dormeai când 
am plecat de dimineaţă, şi poate vei fi gata să adormi din nou 


deseară, când mă voi întoarce. E greu, dar nu mă plâng, fiindcă 
în frig şi în ploaie voi dobândi dreptul la căldura ta viitoare.” 

La întoarcere, câţiva n-au mai putut să-şi mişte picioarele şi 
i-au urcat în furgoanele bucătăriei de campanie; toţi au făcut 
pneumonie. Să fi fost război adevărat şi să nu ne fi aflat departe 
de inamic, poate ar fi murit de gloanţe. 

La marginea oraşului, felinarele aprinse se răsfrângeau în 
băltoace şi abia arunci am simţit cu adevărat mizeria clipelor 
care se târau şi ele odată cu paşii noştri rămaşi fără vlagă. 
Când am ajuns în centru, după ce am trecut pe sub turnul cu 
ceasornic de lângă catedrală, comandantul batalionului, aflat în 
fruntea coloanei, călare, cu manta de ploaie cauciucată şi cu 
glugă, a poruncit să cântăm, ca întoarcerea să fie triumfală. 
Cineva a dat tonul şi cântecul, început la plutoanele din faţă, s- 
a întins până în coadă, făcând să se deschidă ferestrele şi 
lumea să se oprească pe trotuare. Era un cântec de vitejie, care 
mi se părea jalnic: „Ce veseli suntem noi, că mergem la 
război...” Mi-era ruşine şi mi-era ciudă că oamenii nu cunosc 
sau nu simt măsura adevărată a faptelor. Nu spun că ar fi fost 
mai potrivit un marş funebru, dar după un drum din zori până 
noaptea, sub o ploaie continuă, nimeni nu putea să fie vesel 
chiar dacă nu se gândea la război, inamicul fiind mult prea 
departe, conform însăşi temei executate în ziua aceea. 

M-am uitat stăruitor la ferestre, dar n-am recunoscut-o pe 
aceea unde în ziua venirii văzusem o fată blondă cu obrajii ca 
trandafirii şi ochii ca antracitul. 

După ce am trecut şi de Corso, unde nu se plimba nimeni, ci 
treceau oameni grăbiţi, cu umbrele, şi am luat-o pe ultima linie 
dreaptă, am zărit statuia de la intrarea în şcoală. Ştiam că până 
acolo erau peste doi kilometri şi deodată am simţit că n-o să-i 
mai pot face, au să mă lase picioarele. Cântarea se auzea tot 
mai jalnică şi mai stinsă: „Ce veseli suntem noi...” 

M-aş fi lăsat, moale, pe marginea trotuarului, dacă nu-mi 
venea încă o dată în minte Zorina. Pentru ea şi din nicio altă 
ambiţie mi-am învins slăbiciunea, am renăscut, deşi continuam 
să-mi simt întreaga mizerie, umerii prăbuşiţi, picioarele 
zdrobite, pielea udă din tălpi până în creştet. Când am ajuns 
dincolo de statuie şi am trecut prin faţa comandantului care se 
oprise cu calul pe dreapta spre a primi defilarea, am ridicat 
pasul până la centură, concentrând în mine forţe de sute de 


kilograme şi l-am bătut de pământ cu atâta convingere, că mi 
se zgâlţâiau creierii. 

Cine vrea, nu are decât să-şi închipuie cum ne-am curăţat 
bocancii şi hainele, eu nu mai am putere nici să-mi aduc 
aminte. Ştiu că dimineaţa ne mişcam toţi ca ologii, bolnavi de 
febră musculară, o stare ciudată, când răul din mădulare e 
depăşit de o satisfacţie sufletească, aceea de a fi trecut un 
examen mai greu decât puterile trupului. După mai bine de o 
lună, cât dormisem neîntors şi fără nicio fărâmă de conştienţă, 
mort în toată puterea cuvântului, în noaptea aceea, când eram 
mai obosit ca niciodată, am visat-o pe Zorina, îndelung şi luând 
mereu visul de la capăt. Dimineaţa se învârtea pământul cu 
mine. 


x x * 


Era luna noiembrie, a doua zi s-a ivit soarele, având încă 
destulă căldură ca să uit frigul şi ploaia necontenită din timpul 
marşului. Atunci am recunoscut un adevăr pe care ar fi trebuit 
să-l ştiu de multă vreme, şi pe care şi astăzi trebuie să-l 
recunosc din nou de fiecare dată după o descurajare, că niciun 
rău nu ţine o veşnicie; zilelor rele le urmează cele bune. Nu mi- 
am cimentat credinţa în acest adevăr, de aceea îl uit repede, 
fiindcă măcar de tot atâtea ori să întâmplă de-a-ndoaselea, 
după o vreme bună vine cea urâtă. În această privinţă, semăn 
la suflet cu Til Buhoglindă, care, când urca o costişă, se gândea 
cu bucurie că de la creastă înainte va începe să coboare, şi 
când cobora îl cuprindea grija că pe urmă va trebui să urce. 

Vremea frumoasă a ţinut toată luna, lunca şi pădurile erau 
îmbrăcate în culori de toamnă. M-aş fi lăsat amăgit de aparente 
şi nu m-aş mai fi gândit la iarnă, dacă prin pâlcurile de salcâmi, 
desfrunziţi timpuriu, nu s-ar fi văzut stolurile de ciori stând la 
pândă, aşteptând zăpada, nu fiindcă le-ar fi adus o viaţă mai 
bună, ci doar aşa, ca să cobească. 

Într-una din acele zile frumoase, am făcut trageri cu cartuşe 
reduse, într-o văioagă. Cartuşele reduse erau o treaptă 
premergătoare, în locul proiectilului aveau o bilă de plumb, ca 
o alică, şi nu băteau precis dincolo de zece metri. Păcatul lor 
cel mai mare era că scoteau un fum negru, pulberea fiind de o 
calitate mai proastă. Fumul, ce-i drept, îl lua vântul repede, dar 
ce rămânea pe ţeava armei nu doresc să fie nici în inima 


duşmanilor, ceva ca o funingine groasă care, numai privind-o, 
făcea viaţa să pară mai neagră. 

Intâmplarea, fără însemnătate, a avut urmări importante şi 
imediate, astfel devine foarte semnificativă pentru mine, ceea 
ce explică de ce n-am uitat-o, deşi altfel n-ar fi meritat s-o ţin 
minte; câte gloanţe adevărate am tras pe urmă, cu sutele şi cu 
miile, ar lăsa cu totul în umbră acea primă experienţă, învelită 
în fumul înecăcios al pulberii negre. 

Comandantul plutonului meu, despre care n-am căutat până 
acum prilejul să spun o vorbă, avea un rol de seamă în viaţa 
noastră, deci nu l-aş fi trecut cu vederea, să nu fi fost o fiinţă 
ştearsă şi puţin caraghioasă, singura lui caracteristică 
evidentă. Îl chema Ion, numele de familie i l-am uitat, îi 
spuneam lonică Temerarul, una din acele porecle neinspirate, 
găsite la nimereală; sau poate se datora contrastului cu firea lui 
adevărată, fiindcă avea ochi de iepure, uitându-se temători în 
toate părţile şi fiind gata s-o ia la fugă dacă se ivea o primejdie. 
In afară de gerul care avea să vină, nu ne pândea nicio 
primejdie, dar, să fi fost la război, ne-am fi dorit un comandant 
mai temerar, în adevăratul înţeles al cuvântului. După 
sergentul Prepuţ, de Ionică Temerarul depindea viaţa mea în 
şcoală, şi într-un fel chiar viaţa viitoare, deci nu pot să-l las 
deoparte. Deoarece nu mi-a făcut niciun rău, nu-i voi pomeni 
prea des numele. Deocamdată nu-l pot scăpa din vedere, 
fiindcă în ziua când am tras cu cartuşe reduse, a venit în prim 
plan şi ne-am privit ochi în ochi, de la jumătate de metru. 

Sfârşind tragerea, toţi ne-am luat ţinta de hârtie, cu cercuri 
concentrice, ca s-o comparăm cu tragerea următoare, pe urmă 
am căpătat repaus un sfert de oră. Atunci m-a cuprins o 
plictiseală de moarte, nu mă lăsam înşelat de vremea frumoasă; 
în pâlcul de salcâmi, ascuns privirii mele dincolo de văioagă, 
auzeam ciorile, croncănind antipatic. Dar mai ales, mă sfâşia 
cerul albastru, fără nicio pată, o împărăție visată şi pierdută 
înainte de a-i fi văzut marginile. În loc să-mi aştept rândul la 
zbor pe un câmp de aviaţie, stăteam prostit în fundul unei 
văioage, legat de pământ prin cea mai pedestră dintre 
perspective, în mirosul de pulbere neagră care mai ieşea încă 
pe ţeava armei. Din tot ce-ar fi putut să-mi treacă prin minte, s- 
o iau la fugă, să urlu, să mă agăţ de un tren de marfă care 
trecea pe de vale şi să mă duc în lume, m-am apucat să curăţ 


țeava armei pe dinăuntru, am deşurubat vergeaua, am scos 
câlţii din cartuşieră... Comandantul nostru trăgea şi el dintr-o 
țigară, oferită de cineva, şi se plimba pe fundul văii, zece paşi 
înainte, zece înapoi, i-aş fi dat una în cap, să termine. Mă 
înnebunea monotonia mişcării care, odată începută, părea că n- 
o să se mai oprească. Dar s-a oprit, după ultimul fum tras din 
ţigară, Ionică Temerarul ne-a adunat în linie şi a început să ne 
inspecteze armele. Nimeni n-o curăţase pe a sa, treaba se făcea 
de obicei seara, şi apoi fiecare voise să se bucure în tihnă de 
repaus, în mângâierea călduţă a soarelui. 

Ajungând în dreptul meu şi uitându-se pe ţeava armei, Ionică 
Temerarul s-a înroşit până în albul ochilor, m-a privit ţintă, de 
la jumătate de metru, dar n-a spus nimic, a mers până la capul 
rândului, apoi s-a întors la mine, s-a mai uitat o dată pe ţeava 
armei, şi m-a întrebat, ţintindu-mă cu privirea lui speriată, de 
iepure: 

— De ce-ai curăţat-o? 

Până să apuc a-i răspunde că din parapon, a adăugat într-o 
şoaptă confidențială, pe care însă a auzit-o întreg plutonul, 
inclusiv sergentul Prepuţ, din capul grupei: 

— Asta n-am s-o uit niciodată! 

Iar în încheiere, cu glas tare: 

— Prepuţ, notează: scutit de planton până la sfârşitul anului! 
Învoit în oraş duminică! 

Pe ceilalţi toţi, cu dreptate sau fără dreptate, i-a pedepsit cu 
câte două ore de carceră. 

Ce departe în urmă mi se părea ziua când mă jurasem să nu 
strâng pe cineva de gât, orice mi-ar face! 

Învoirea în oraş însă era nereglementară, s-a amânat cu o 
săptămână, sergentul Prepuţ a avut grijă să intervină, trebuia 
mai întâi să depunem jurământul. 


Apropierea jurământului semăna cu o ameninţare. Umbla o 
vorbă că, după jurământ, „coboară milităria din pod”, adică 
începea o viaţă mai severă, cu o disciplină necruțătoare, deşi 
nu înţelegeam unde ar mai fi avut loc să crească; dar creştea, 
pedeapsa era mai mare chiar pentru o greşeală mai mică; se 
vesteau zile grele, toţi în jurul meu aveau figura îngrijorată. 

Pentru mine acum milităria devenise o joacă, trebuia să spun 
doar „da, domnule” şi să nu mă opun niciunui ordin, chiar dacă 


n-ar fi putut să-l execute nimeni. Cuvântul imposibil nu încăpea 
în vocabularul nostru, în schimb, de ordinul neexecutat nu se 
ținea seama, se uita repede, dacă apucai să încuviinţezi fără 
ezitare: „Am înţeles, prea bine, domnule!” Nu-i o zeflemisire, 
aşa se întâmplă cu oamenii, fiindcă e omeneşte. 

Îl rugasem pe sergentul Prepuţ să mă pună totuşi de planton, 
scutirea nedreptăţea pe alţii. S-a înroşit, de parcă aş fi rostit o 
blasfemie şi mi-a răspuns atât de intransigent că m-a cuprins 
frigul: 

— Ordinul se execută, nu se discută! 

lată o vorbă des auzită în vremea aceea, şi de care îmi aduc 
aminte abia astăzi. 

De planton se făcea în trei schimburi noaptea, şi cel mai uşor 
era primul, de la ora stingerii înainte, apoi al treilea, înainte de 
deşteptare, iar cel mai rău, desigur, nu putea să fie decât cel de 
la mijloc, fiindcă împărțea somnul în două. Dar răul rămânea 
teoretic, n-am auzit de nimeni printre noi să sufere de 
insomnie; indiferent în ce parte a nopţii, era de ajuns să punem 
capul pe pernă ca să cădem în somn cum ne-am fi dus pe lumea 
cealaltă. 

Datoria plantonului era să stea îmbrăcat şi să se plimbe pe 
coridor trăgând cu urechea, să intre prin dormitoare, veghind 
la somnul celorlalţi, să preîntâmpine o nenorocire, să nu ia foc 
parchetul, de la vreo sobă, să îndrepte păturile căzute şi să 
trezească pe cei care gemeau sau strigau prin somn, având vise 
urâte. Tot el trebuia să-i ducă la carceră pe cei pedepsiţi, să-i 
ţină acolo o oră, două sau cât scria pe listă, sau să-i dea în 
primire schimbului următor, când aveau de ispăşit o vină mai 
mare. 

Carcerele semănau cu nişte dulapuri pe jumătate cât 
cabinele telefonice de astăzi, cu o ferestruică pe unde să intre 
aerul, dar mai degrabă intra frigul, iarna, căci se aflau sub 
scara monumentală de la intrare, în holul încălzit cât să nu 
îngheţe plantele ornamentale. Scara mi se părea foarte 
frumoasă, ca la palate, de marmoră albă, cu balustrade de 
bronz roşu, frecat totdeauna că lucea chiar şi pe întuneric. În 
carceră, pedepsitul nu putea să stea decât în picioare, n-avea 
nici centiron, nici şireturi la bocanci, nu care cumva să se 
spânzure, deşi cred că nimănui nu i-ar fi dat prin minte, nu 
merita să mori pentru o cauză atât de neserioasă. 


Situaţia mea privilegiată îmi atrăsese şi simpatii, din partea 
unora, dar mai ales sentimente contrare din partea altora, 
măcar invidie, dacă nu chiar ură. Dar şi unii, şi alţii mă 
întâmpinau cu zâmbete, ca şi când aş fi avut puterea să le fac 
viaţa mai bună. Aşa sunt oamenii, dacă semenii lor dobândesc 
un privilegiu, încearcă să le intre pe sub piele, fie că n-au ce să 
câştige. Am avut mai multă încredere în cei care rămâneau la 
distanţă. Singura mea satisfacţie adevărată rămânea gândul că 
de-aici încolo eram ferit să ajung la vreo omucidere. Sergentul 
Prepuţ, prima primejdie la început, avea faţă de mine o 
atitudine nu doar binevoitoare, ci chiar servilă. Dacă n-ar fi 
murit pe front şi l-aş întâlni astăzi pe stradă, m-ar saluta de la 
mare distanţă. 

Am depus jurământul pe grupe, cu mâna pe drapel, în umbra 
Victoriei Neînaripate. De acum înainte întârzierea din vacanţă, 
dacă ar fi putut cineva să ajungă la o asemenea nesocotinţă, se 
numea dezertare; în timp de război, s-ar fi pedepsit cu moartea. 
Atunci mi-am spus că singura scăpare era să nu întârzii nicio 
secundă. Aplicat în alte ocazii, acest principiu atât de drastic a 
fost în viaţa mea unul din câştigurile importante. 


6 

În prima duminică, s-a nimerit ca ofiţer de serviciu pe şcoală 
să fie protectorul meu, Ionică Temeraru, aşa că nimic nu mi-a 
periclitat ieşirea pe poartă, eram învoit şi pace bună, nici 
măcar nu s-a uitat dacă aveam ghetele lustruite şi egreta 
dreaptă, în timp ce pe alţii îi întorcea pe toate părţile, îi freca, 
de la mergea untul. In loc s-o iau spre oraş, ca toată lumea, m- 
am dus în pădure, pe linia tramvaiului, şi după vreo trei 
kilometri am ajuns în poiana cu lacul strălucind în soare, căci 
vremea continua să fie senină şi caldă, deşi intrasem în 
noiembrie; lumea se plimba cu barca sau intra alături, la 
grădina zoologică, o biată menajerie cu câteva animale exotice, 
mai ales maimuțe hazoase, încolo de ale noastre, ursul de 
Carpaţi, cerbi, căprioare, o capră neagră şi cam atâta, în afară 
de câteva păsări, cocoşi de munte şi vulturi. Am văzut şi o 
pereche de lupi, şi ei mi-au prilejuit impresia cea mai puternică. 
Probabil erau lupi tineri, aduşi de curând în captivitate, pe care 
n-o înțelegeau şi n-o suportau, dovadă că alergau dintr-o parte 
în alta a cuştii cu gratii, unul în spatele altuia, într-o mişcare 
continuă, exasperată şi exasperantă, parcă înnebunită. Aveau 
ochii roşii, cu privirea însângerată, şi din gură li se prelingeau 
bale otrăvite, că ar fi ars pielea omului, s-o fi atins, dacă până 
atunci nu-l sfârtecau cu colții. l-am urmărit mult timp, cu o 
nedumerire dureroasă. Prin spatele meu trecea lume 
indiferentă, care nu se oprea să-i compătimească, nu le dădea 
nicio atenţie. Nu, nu-mi plac lupii şi îmi fac frică, dar aş fi vrut 
să văd o dată acea lume nepăsătoare, stând faţă în faţă cu ei, 
fără gratii, într-o margine de pădure întroienită. Erau şi fete de 
şcoală, în uniformă, cu număr pe mânecă, poate aceleaşi pe 
care le priveam cu o lună în urmă din curtea şcolii, de după 
gratiile parcului, tot o cuşcă, dar mai largă, dacă are vreo 
importanţă dimensiunea. 

După un timp, când nu mai trecea nimeni şi poate îşi 
pierduseră vlaga după atâta mişcare neostoită, lupii s-au oprit 
în faţa mea, cum mă vedeau singur, s-au ridicat pe picioarele 
dinapoi sprijinindu-se cu cele din faţă în gratii şi m-au străpuns 
cu privirea lor roşie. l-am asemuit şi mai mult cu mine însumi, 
cum stăteam duminica agăţat cu mâinile de drugii gardului şi 
priveam fetele de şcoală, care se plimbau pe alee, fără să-şi dea 
seama că eram şi eu un lup închis în cuşcă. Dar din comparaţie 


trebuie luată numai o parte, că, fără să fiu lup, sufeream şi eu 
de pierderea libertăţii, şi numai speranţa omenească în viitor 
făcea să nu am ochii roşii. 

Am lăsat lupii şi am plecat spre oraş cu tramvaiul de astă 
dată, să mă bucur de libertatea pe care o dobândisem printr-un 
instinct natural, mai vechi probabil ca istoria lui Ulyse. 

Trecând pe lângă şcoală, de-a lungul gardului dinspre 
pădure, m-am uitat la cei care se plimbau prin curte, cu capul 
în pământ, cei opriţi de la învoire. Unul era exact în locul unde 
stătusem şi eu duminicile trecute, ţinându-mă de drugii 
gardului, uitându-mă la fetele de pe alee. Acum eram liber şi 
dacă aş fi vrut, puteam să intru în vorbă cu ele, dar ce să le 
spun? Ceva despre Eminescu, despre „Luceafărul”? Sau despre 
lupii pe care abia îi văzusem închişi, cu ochii roşii şi gura plină 
de bale? 

În centru, am coborât, am mers pe strada îngustă cu prăvălii 
luxoase, am identificat fereastra unde o văzusem pe fata 
blondă, cu faţa îmbujorată. Curând am şi cunoscut-o, atunci 
însă perdeaua nu s-a dat la o parte. Era încă lumină, se făcuse 
abia cinci după-amiază, mai aveam trei ceasuri până să mă 
întorc la şcoală, aşa că am pornit în căutarea unei străzi din 
oraşul vechi, am coborât pe sub turnul cu ceasornic când 
tocmai bătea sfertul de oră şi, ajuns jos, căci mergeam la vale, 
am întrebat un trecător, un om în vârstă, cu ţăcălie, unde este 
strada Daravelei. N-a vrut să-mi răspundă, mi-a aruncat doar o 
privire indignată. Nimeni n-a vrut să-mi răspundă, n-am avut 
noroc să găsesc un om cumsecade, toţi păreau jigniţi când le 
puneam întrebarea, de parcă aş fi spus un cuvânt de ruşine. 

De ruşine nu era cuvântul, ci strada: acolo aflasem că erau 
case cu fete, dar nu mă gândisem că, datorită lor, nu se cădea 
să pronunţi numele străzii decât cu fereală. Am găsit-o până la 
urmă, după ce am colindat cartierul, citind firmuliţele de la 
colţuri. Casele nu aveau însă semne distinctive, felinare roşii la 
poartă, am încercat undeva unde mai văzusem că intrau şi alţii 
şi am nimerit bine. 

Nu-mi lipseau bani; dacă venisem la şcoală cu un leu în 
buzunar, acum eram bogat, Zorina îmi trimisese cinci sute, 
nimeni nu primea asemenea mandate, o sumă enormă pentru 
mine, din care cheltuisem numai un sfert de sută, dar dintr- 
odată, luând cinci cremşnituri de la cantina şcolii. E adevărat 


că nu mâncasem niciodată cremşnituri atât de bune, nu se 
comparau nici măcar cu cele făcute de sora mea, socotită drept 
meşteră în creme şi aluaturi de toate felurile. De aceea nu mă 
mulţumisem cu una, ci mâncasem cinci, fără pauză. Ar fi trebuit 
să mă mire preţul lor, cinci lei bucata, când prăjiturile cele mici 
ale domnului Zaharescu se vindeau cu nouăzeci şi cinci de bani, 
iar cele mari cu un leu jumate. Desigur, fiindcă erau făcute de 
fabrică, zeci de mii dintr-odată, pe când cremşniturile le făcea 
în casă, cu mâinile ei, domnişoara Marioara, fata cantinierului. 

Cum am deschis poarta, am dat într-o curte cu leandri în 
hârdaie vopsite verde, care nu fuseseră duse încă la adăpost, 
pentru iarnă, deşi aveau florile ofilite, pe cale să se scuture. Pe 
trei laturi ale curţii era o casă gospodărească în formă de U, cu 
un parter înalt deasupra subsolului, cu un cerdac pe toată 
lungimea, de unde se intra de-a dreptul în camere, una lângă 
alta, dar nu înghesuite. Cei pe care îi văzusem intrând 
dispăruseră, putea să fie o casă de oameni chivernisiţi şi 
cumsecade, şi n-aş fi ştiut ce să răspund dacă îmi cerea cineva 
socoteală. Dar cum am deschis poarta, am dat cu ochii de o fată 
îmbrăcată subţire, care tocmai ieşea dintr-o cameră. Ne-am 
privit, nu ştiam ce să-i spun, ea însă m-a întrebat de-a dreptul, 
aplecându-se peste balustrada cerdacului: 

— Mergi cu mine? 

Am încuviinţat cu o mişcare din cap, ceea ce a făcut ca 
egreta să se clatine, am urcat scările de lemn, pe lângă o 
bucătărie de unde venea miros de sarmale. Fata m-a tras 
repede în cameră, începea să fie răcoare, n-avea nimic pe ea 
decât rochia, ca o foaie de ceapă, şi în picioare târlici roşii, fără 
ciorapi sau şosete. Cum a intrat, şi-a tras rochia în sus, până la 
şolduri şi s-a aşezat pe marginea patului. 

O chema Ghizela, fetele celelalte îi spuneau Ghizi, eu nu-i 
spuneam în niciun fel, n-aveam nevoie, cred că nu i-am 
pronunţat niciodată numele. Era micuță, dar dolofană, cu 
picioare de nădejde, ar fi mers în front cu infanteriştii şi n-ar fi 
obosit prima. Fiindcă avea un mic crucifix deasupra patului, cu 
un Crist bătut în cuie, mi-am închipuit că era catolică, săsoaică 
sau unguroaică. Blondă, cârnă şi pistruiată, cu ochi albaştri, 
atât de limpezi că aş fi luat-o drept o copilă, mai ales că şi 
mişcările, şi privirea ei erau mult prea sfioase pentru o 
asemenea casă. 


Acolo erau alte obiceiuri decât pe strada Căruţei Stricate şi 
pe unde mă mai dusesem, la Bucureşti, de pildă, în Crucea de 
Piatră. Stăpâna casei nu dijmuia banii fetelor, aveau, fiecare, 
camera lor, plăteau chirie, îşi plăteau mâncarea, în schimb se 
bucurau de protecţie, poliţia nu le făcea şicane, şi ele duceau 
viaţa care cum voia, nimeni nu le ţinea socoteala cine le 
vizitează şi când pleacă, fie c-ar fi întârziat toată noaptea. 

Pe când îmi îmbrăcam mantaua, Ghizela s-a aşezat în 
genunchi, în mijlocul patului şi, cu ochii la crucifixul care 
fusese martor, şi-a făcut cruce, în felul catolic, cu trei degete 
unite nu în triunghi, ci în linie, şi-a luat banii şi i-a aruncat într- 
un sertar, fără să-i numere, nu era mare lucru, doi poli, cât 
patru cremşnituri. 

— Dacă ai învoire duminica viitoare, mi-a spus cu prietenie, 
vino mai devreme, cum vă dă drumul, şi dacă vrei, stai până 
seara. 

Avea o figură habotnică, mi s-a părut frumuşică şi cred că era 
curată la suflet, cu toate că se găsea într-o casă pe unde 
oamenii ruşinoşi treceau cu capul întors în partea cealaltă. 
Duminica următoare am venit devreme, cum îmi spusese: 
aveam simţământul că mă duc la întâlnire cu o fată cuminte, o 
şcolăriţă, aflată la părinţii ei, mă aşteptam s-o găsesc între cărţi 
şi caiete, sfârşindu-şi lecţiile, pătată de cerneală pe degete. li 
adusesem zece cremşnituri, cheltuială nesăbuită, fără să am 
vreo mustrare de cuget, căci Zorina îmi scrisese, cu inima ei 
generoasă: „Poate ai terminat banii, îţi trimit cinci sute de lei, 
să ai pentru fete”. Nu ştia că venisem la şcoală cu un leu în 
buzunar, credea că aveam portofelul doldora, tot datorită firii ei 
generoase, care o făcea să vadă în toţi cerşetorii de pe stradă 
bogătaşi deghizați, ca să se distreze. 

Însă în săptămâna dintre prima duminică şi a doua, ninsese, 
începuse încă de luni dimineaţa, iar marţi se lăsase un ger atât 
de năprasnic, că se făcuse sloi, sub mantia ei groasă de bronz, 
până şi inima Victoriei Neînaripate de la poarta principală; aşa 
o vedeam eu, insonoră şi moartă, deşi stătea în picioare, ţinând 
în mână cununa de lauri prefăcută în gheaţă. 


XXX 


Luni ne trezisem ca de obicei la cinci dimineaţa, şi în chip 
uimitor, în loc să fie încă scufundată în beznă, noaptea, dincolo 


de ferestre, părea albă, semăna cu un cearşaf proaspăt spălat şi 
mare cât cerul. Cădea o ninsoare atât de liniştită şi densă, că 
nu se mai vedeau fulgii, erau dizolvaţi unii în alţii, sau puşi la 
presă, dând naştere unui element nou al naturii. Nicio pasăre 
n-ar mai fi putut să zboare, admițând că ar fi ştiut încotro să 
meargă, s-ar fi zdrobit în masa de zăpadă ca transatlanticele de 
aisberguri. În dimineaţa aceea, aveam cursuri în clasă, dar 
nimeni nu mai putea să-l asculte pe profesor, eram la ora de 
topografie, toţi ne uitam la ferestre, întrebându-ne dacă până în 
prânz zăpada căzută nu va ajunge la înălţimea etajului, sau a 
acoperişului, dacă nu cumva fenomenul era o vestire a 
apocalipsului. După un timp, a încetat şi profesorul să mai 
vorbească, a rămas amuţit cu ochii afară. Era o linişte ca de pe 
lumea cealaltă, nu se auzea tramvaiul în stradă, nici vreo 
căruţă, sau faetoanele lăptarilor, iar trecătorii pedeştri, 
admițând că ar fi fost vreunul, nu puteau să se vadă de la atâta 
distanţă. 

În această linişte, cineva a pus profesorului o întrebare 
neaşteptată, poate naivă, poate neghioabă: 

— Domnule, cum se înseamnă zăpada pe hartă? 

Profesorul a tresărit ca smuls din visare, a îndreptat spre cel 
ce vorbise o privire aiurită şi n-a răspuns, poate nu auzise, nu 
înţelesese sau nu-i dădea prin minte ce să spună. 

Am aflat de curând, dacă o fi adevărat, că de la optsprezece 
grade la jos facultăţile mintale la om încep să scadă, până ce, la 
douăsprezece grade, sunt abolite cu totul; presupun că e vorba 
de facultăţile creatoare, nu de cele curente, rutina de toate 
zilele. Sunt înclinat să cred că adevărul e pe aproape, deoarece, 
de multe ori, în odăi îngheţate, cum am avut nenorocul să 
trăiesc uneori, n-am fost capabil să scriu o frază de care să fiu 
mulţumit a doua zi, dacă între timp pornea caloriferul şi mintea 
începea să-mi funcţioneze cu facultăţile ei depline, sau măcar 
cu o parte din ele, spre a fi capabil să judec. 

Dar atunci, în clasă, nu era atât de frig ca să amorţească 
mintea unui om, altminteri ageră, cum îl ştiam pe profesor de la 
prima lecţie. Poate îl stupefia densitatea ninsorii, care acoperea 
întreagă priveliştea, chiar detaliile ei din primul plan, cum ar fi 
fost statuia Victoriei Neînaripate, aflată sub ferestrele noastre. 

— Zăpada, fiind un fenomen trecător, nu poate să fie trecută 
pe hartă, căci harta rămâne aceeaşi în toate anotimpurile, 


răspunse, în locul profesorului, unul din colegii noştri, 
Buzdugan Petre, aflat în prima bancă, unde stătea mereu cu 
mâna ridicată, gata să răspundă la orice întrebare, înainte 
chiar de a fi pusă. i 

— Cum te cheamă? îl întrebă profesorul. Imi place 
raționamentul dumitale! 

Şi îi puse în catalog nota zece. M-a apucat o ciudă, 
amestecată şi cu ruşine, fiindcă raţionamentul mi se părea prea 
simplu ca o minte omenească să se socotească demnă de el, fie 
şi la o temperatură mai joasă de douăsprezece grade. Am spus 
de mult că nu-mi place să bat la o uşă deschisă, adică să mă 
recunosc mai prejos de mintea cocoşului, de aceea n-am ridicat 
niciodată mâna să dau răspunsuri gata ştiute. Dacă pe câmp, la 
instrucție, stabileam cu busola, sau cu alte mijloace de 
orientare, direcția nordului, am refuzat să spun cum pot fi 
găsite celelalte puncte cardinale, sudul în spate, estul în 
dreapta şi vestul în stânga şi am tăcut din gură, ceea ce l-a 
făcut pe sergentul Prepuţ să noteze în carnetul lui, la pagina cu 
caracterizările mele: „Disciplinat, ordonat, bun executant, dar 
cu raționamentul nu la aceeaşi înălţime". Dacă aş fi cunoscut 
din timp această însemnare, nu m-aş mai fi ruşinat să-mi dau 
părerea cu privire la zăpadă şi topografie. „Bine! mi-am spus în 
gând, văzând cum se poate lua nota zece. De-aici înainte n-am 
să iau nicio notă mai mică!” Aşa că m-am grăbit să ridic primul 
mâna, în orice ocazie, n-am mai lăsat locul altuia, chiar dacă 
îmi ardea obrazul, ca şi cum m-aş fi pălmuit singur. Toată 
lumea s-a mirat ce pas mare făceam înainte, când în cugetul 
meu ştiam că dădeam înapoi, despărţindu-mă de mine însumi; 
îmi rămânea satisfacția ironică şi tristă că îmi cunoşteam 
limitele, şi la notele din catalog scădeam în secret două-trei 
puncte, sau chiar mai multe. 

Dacă ninsoarea deasă fusese un fenomen atât de neobişnuit, 
dus atât de departe, că putea să ne sperie, fenomenul următor 
mi-a oprit mintea în loc de groază, ca pe urmă să-mi dea câteva 
clipe de încântare divină. Deodată, în perdeaua grea de zăpadă, 
a explodat o bombă în flăcări, de s-a luminat cerul, părând că 
arde, trăsnit din înalturi. A rămas o poartă incandescentă, şi 
prin ea se vedea soarele, trimiţându-şi razele pe pământul 
acoperit de zăpadă scânteietoare ca diamantele, o feerie 
nevăzută niciodată de oameni. Nimeni nu mi-a povestit despre 


vreo asemenea minune, şi nici eu, într-o viaţă lungă, n-am mai 
văzut alta. 

Şeful clasei avea datoria să-l anunţe pe profesor când 
rămâneau cinci minute până la sfârşitul orei, ca să-şi încheie 
lecţia; îndată ce suna clopoţelul, de-ar fi fost el chiar cel mai 
mare general din armată, profesorul trebuia să-şi ia catalogul şi 
să iasă pe uşă, fie că şi-ar fi lăsat neterminată ultima frază. 
Asemenea disciplină, care unora ar fi putut să li se parcă 
excesivă şi absurdă, pe mine m-a câştigat dintr-odată, şi am 
înţeles să-i dau preţul cuvenit, revenind totdeauna în clasă, 
după recreaţii, înainte de a se opri clopoţelul soneriei. Unii, 
care întârziau măcar zece secunde şi luau pedepse grave, de-ar 
fi putut şi ele să pară excesive şi absurde, socoteau că o 
asemenea disciplină ar fi stupidă. „Cu siguranţă că este! le 
spuneam, părând că le dau dreptate. Dar şi mai stupid mi se 
pare să nu ţii seama de consecinţe.” „Măsură pentru măsură!” 
a spus cineva, cu mult înaintea noastră, fără ca măcar să fi 
făcut armata. 

De data aceasta, şeful clasei, fascinat şi el de privelişte, 
uitase să anunţe că se apropia sfârşitul orei, fascinaţi eram toţi, 
priveam afară cu ochii orbiţi de soarele care răzbea întreg prin 
zăpadă, topind-o, deşi continua să ningă ca mai înainte. În 
această stare fiind cu toţii, s-a auzit clopoţelul, apoi alergătură 
pe sală, erau cei care ieşeau de la lecţie din sălile celelalte, 
unde nu bătea soarele. 

De câteva minute, colegul nostru Buzdugan Petre, Periuţă, 
după poreclă, stătea cu mâna ridicată, se tot sălta în bancă, 
vrând să atragă atenţia. El singur abandonase fenomenul de 
afară. Într-un târziu, profesorul l-a simţit şi s-a întors, clipind, 
orbit de soare; pe faţa lui a apărut o grimasă. 

Era un om distins, un cartograf cunoscut, făcuse şcoala în 
Franţa şi venise de acolo cu maniere curtenitoare. De data 
aceasta a întrebat aspru, lovind cu pumnul în catedră: 

— Ce vrei? 

— A sunat clopoţelul, domnule profesor. 

— Te cheamă Buzdugan? Ciomag ţi s-ar fi potrivit mai bine! 
Ţi-am pus un zece. lată şi un doi alături! 

— Da’ de ce, domnule profesor? 

— Dacă nu înţelegi, rămâi numai cu doi, ţi-l şterg pe zece. 

Deşi nu câştigam nimic, dintre toţi cred că am avut 


satisfacția cea mai mare. 


x x * 

Niciodată nu mi-a plăcut iarna, decât în copilărie, când 
aveam stânjeni de lemne în magazie şi duduiau sobele. În ziua 
aceea de iarnă adevărată şi veche, venită parcă din secole, m- 
am bucurat până în fundul sufletului. La masa de prânz, ofițerul 
de serviciu ne-a anunțat că din ordinul comandantului 
instrucția de după-amiază se suspendă ca să facem un om de 
zăpadă în curtea şcolii. Aşa erau oamenii pe atunci, de-aceea 
poate erau şi iernile mai frumoase. 

Am ieşit cu toții, patru sute, în curtea din faţă şi am făcut, pe 
plutoane, suluri de zăpadă, rostogolindu-le să se îngroaşe. Până 
la apus, soarele a continuat să strălucească prin ninsoare, 
deschizându-şi poarta luminoasă, şi cred că a şi apus mai târziu 
decât prevedeau efemeridele. După ce toate sulurile au fost 
gata, le-am adunat, erau şaisprezece, le-am îndesat unele în 
altele, buşindu-le cu spinarea, cu pumnii, până s-a făcut unul 
singur. Atunci, înghesuindu-ne unii peste alţii, ne-am opintit în 
el, toţi patru sute, ducându-l înainte şi înapoi prin zăpada 
împrospătată, până ce s-a îngroşat atâta că n-ar fi putut să sară 
peste el nici calul cel mai bun la obstacole. Şi oricât era de 
greu, şi oricât eram noi de nedeprinşi la construcţii, şi fără 
macarale, punând numai umerii, am izbutit să-l ridicăm în 
picioare în mijlocul curţii, mai înalt poate decât statuia Victoriei 
Neînaripate de la poartă. Cineva a adus o scară şi în vârf, 
urcând bulgăr după bulgăr, i-am făcut şi capul. Apoi i-am pus 
un chipiu de stofă neagră, turtit la ceafă, cu tigheluri roşii, 
copiindu-l pe cel atât de cunoscut al lui Moş-Teacă. Mai tare 
decât toţi râdea moş Teacă al nostru, căci aveam şi noi unul, un 
căpitan bătrân de administraţie. l-am pus şi o sabie de lemn, 
încovoiată, după modelul de la '77, apoi până la masa de seară 
ne-am învârtit în jurul lui, făcând haz de el, dar mai ales 
bucurându-ne de ninsoare, căci vremea era negeroasă. 

A doua zi după-amiază, când am ieşit la instrucţie, continua 
să ningă, cum ninsese şi peste noapte; troienele ne ajungeau 
până la mijloc. N-am putut să mergem decât în şir câte unul, 
schimbându-l mereu pe cel din faţă, ca să deschidă drumul. Dar 
n-aveau mai puţin de furcă nici următorii, zăpada nu se lăsa 
bătută, piciorul se înfunda până deasupra genunchiului şi când 


îl ridicai, anevoie, smucindu-l, venea alta în loc de pe lături. 
Abia în coada şirului rămânea o pârtie îngustă, ca o tranşee 
neterminată. Dar nu era ger, şi lupta cu zăpada, sub ninsoarea 
care continua să cadă, ni se părea o joacă, ne prăvăleam în 
nămeţi, ne ridicam albi ca nişte fantome, cu sprâncenele ca ale 
lui Moş Crăciun, parcă de vată pufoasă. Când am luat-o peste 
câmp n-a fost mai greu, lupta şi joaca rămâneau aceleaşi: cu ce 
ne-ar fi ajutat o şosea ascunsă sub un metru de zăpadă, care în 
unele locuri ajungea până la doi metri, de o treceam târându-ne 
pe burtă? Nici n-am fi recunoscut locurile, dacă n-ar fi fost 
copacii răzleţi, ştiuţi dinainte, fiecare cu altă formă; altminteri 
tot pământul era otova. 

Când am ajuns în buza dealului, râul nu se mai ghicea sub 
zăpadă, iar calea ferată pe unde înainte trecea trenul care îmi 
trezea doruri, fiindcă mergea spre casă, oricât ar fi fost ea de 
departe, acum părea demontată, se mai vedeau numai stâlpii 
de telegraf, negri, pe jumătate îngropaţi în zăpadă; firele ar fi 
rămas invizibile, dacă nu le-ar fi punctat ciorile negre, aşezate 
ca notele pe portative. Ce aşteptau ele acolo nu ştiu, că din cer 
nu putea să le pice nimic, iar jos nu era decât zăpadă, niciun 
petic de pământ pe care să-l scurme. 

Pe malul de dincolo, aflat după o luncă desfrunzită, satele, la 
kilometri unul de altul, abia dacă se ghiceau, după fuioarele de 
fum ieşit pe hornuri şi care mi se păreau închipuiri ale mele. 

Lunca aceea întinsă, pustie şi schimbată la faţă, era o 
descoperire nebănuită, nimeni nu o văzuse mai înainte, ne 
aflam ca într-o explorare arctică şi poate polul îngheţat nici nu 
era departe; ajunsesem la el pe negândite, când zeci şi sute de 
oameni, cu mii de câini îşi lăsaseră oasele în drum, fără să-l 
atingă. 

Acolo, în buza dealului, trebuia să facem o linie defensivă, 
provizorie, căci după tema exerciţiului nostru eram în 
avanposturi, aşa se cheamă locul de unde pândeam apropierea 
inamicului, urmând ca, după ce îl întâmpinam cu focuri de 
puşcă, să ne retragem şi să ne unim cu cei aflaţi la un kilometru 
în spate, în tranşee, linia adevărată de rezistenţă, din cele 
despre care se spune că „pe-aici nu se trece!” Ne-am risipit 
deci, alcătuind o linie rarefiată, la cinci metri unul de altul, şi 
am început să ne facem gropi individuale, un şănţuleţ, cât să ne 
apere trupul de gloanţe, cu un parapet de pământ în faţă. La 


această treabă ne servea lopata Lieneman, de la şold, cu coada 
scurtă, ca să poată fi mânuită din genunchi şi chiar pe burtă. 
Învăţând istoria acestei unelte indispensabile a infanteristului, 
aflasem că multe vieţi salvase ea de la moarte, cum se spune 
astăzi despre centura de siguranţă a automobilelor moderne. 
Numai că, pentru a ajunge la pământul tare, fratele nostru, am 
avut de furcă din greu cu zăpada, s-o dăm la o parte, şi apoi să 
deschidem un câmp liber în faţă, ca să se vadă tot ce mişcă 
devale; deocamdată se vedeau numai ciorile, nemişcate, şi câte 
un fuior de fum cenuşiu în locul îndepărtat unde puteau fi 
satele. 

M-am luptat îndelung cu zăpada pufoasă, s-o dau în lături; un 
sfert din câtă îndepărtam venea înapoi, de deasupra, căci 
continua să ningă cum nu se mai văzuse de pe la 1890, spuneau 
mai târziu bătrânii. Până la urmă, când am dat cu lopata în 
pământ şi am început să-mi sap adăpostul, aveam în jur nămeţi 
de două ori mai înalţi decât mine. Câmpul de observaţie din 
faţă trebuia să-l curăţ din jumătate în jumătate de oră, şi când 
mă ridicam în genunchi, să arunc zăpada în lături, eram eu 
însumi învelit în troiene, păream născut din ninsoare. Nu-mi 
era frig, dimpotrivă, mă simţeam bine, ca într-o casă încălzită, 
cu soba încinsă, atât că mă dureau ochii de albul zăpezii, 
pândeam tot timpul, să văd inamicul; nu pe motivul că Ionică 
Temerarul făgăduise un pachet de ţigări „Naţionale” cui dădea 
primul alarma. Era doar o ambiţie; de când primisem banii de 
la Zorina fumam numai „Regale”, nu mă interesa premiul. 

Inamicul venea pe schiuri, nu s-ar fi putut altfel; erau numai 
trei inşi, din anul al doilea, plecaseră de cu noapte, luând în 
lung şoseaua întroienită, iar acum se întorceau pe câmp, cu un 
ceas întârziere faţă de ora hotărâtă, şi nu mă mira, puteau să 
întârzie toată ziua, sau să nu mai vină niciodată. Fiecare avea 
un panou galben în mână, lat de un metru, ceea ce în mod 
convenţional reprezenta o grupă de recunoaştere; ceilalţi 
înaintau de o parte şi de alta a lui, la două-trei sute de metri, pe 
unde ar fi mers la război celelalte grupe. Întâi am văzut panoul 
din mijloc, dar n-am dat alarma până ce nu le-am descoperit şi 
pe celelalte, de teamă să nu fie o iluzie datorată privirii obosite 
de atâta zăpadă. Atunci am suflat în fluier şi am strigat, cum 
era regula: „Trei grupe drept în faţă, la cinci sute de metri!” 
Mă miram că putusem să desluşesc panoul atât de departe, 


prin perdeaua grea de ninsoare; să fi fost alb, nu l-aş fi văzut 
nici la o aruncătură de piatră, cum nu vedeam oamenii care 
înaintau cu ele, îmbrăcaţi în zăpadă. 

Restul nu mai povestesc, ar fi caraghios când de atunci până 
astăzi au fost atâtea războaie adevărate. De fapt, în toată 
această întâmplare m-a interesat numai ninsoarea. La sfârşit, 
când am vrut să mă ridic de jos, întâi într-un genunchi, altfel nu 
puteam să înving greutatea raniţei, am văzut că nu eram în 
stare să mă urnesc, ceva mă ţinea legat de pământ, prinsesem 
rădăcini şi nu le puteam smulge. În afară de raniţă, aveam în 
spinare o căpiţă de zăpadă, care de când nu mă mai mişcasem 
se tasase întruna. A trebuit să mă întorc pe o parte, pe alta, să 
mă zbat, să mă scutur, până ce m-am ridicat, îndoit de mijloc, 
de parcă aveam pe mine sute de kilograme. 

La marginea pădurii, unde ne-am adunat la urmă, s-a văzut 
că doi dintr-ai noştri lipseau, rămăseseră pe câmpul de luptă, 
ca şi când ar fi fost război de-a binelea. N-a fost uşor să-i găsim, 
în zăpada care cădea întruna, crescând peste gropile de 
apărare, de mult acoperite. Am dat de ei mai degrabă la 
nimereală, altfel nu se vedea nicio urmă. Dormeau, se spune că 
aşa pier oamenii îngropaţi în zăpadă; i-am dus pe foi de cort 
prefăcute în brancarde, le tineam câte patru de colţuri, dar mai 
mult le târam, ca pe sănii; nu mai rămăsese nici urmă din 
pârtia făcută la venire. Cei doi au scăpat teferi, însă au 
continuat să doarmă ore în şir şi s-au ales cu două zile de 
repaus la infirmerie. 

A nins toată săptămâna. Moş Teacă, omul de zăpadă din 
curte era îngropat în nămeţi până la mijloc, de nu i se mai 
vedea sabia; chipiul de la '77 semăna cu o cuşmă şi ar fi ajuns 
cât o căpiţă de paie dacă din când în când n-o mai scutura 
vântul. 


7 

Abia sâmbătă s-a făcut pârtie pe străzile principale, s-au pus 
pluguri, ca să poată merge tramvaiele. Duminică era cât pe ce 
să ne consemneze pe toţi în şcoală, socotind că n-aveam ce să 
facem într-un oraş acoperit de troiene. Pe urmă, ne-a dat 
drumul unora din noi, dacă luasem măcar o dată nota zece în 
cursul săptămânii, şi nu de alta, ci ca să mergem la 
cinematograf, unde rula un film de război, cu bătălia de pe 
Marna. Să nu fi fost atâta zăpadă, poate ne-ar fi dus cu frontul, 
toată şcoala, am fi ocupat sala întreagă. Spre norocul meu, am 
mers fiecare cum am putut, cu tramvaiul, unde nu încăpeam 
mai mult de o grupă, căci erau şi civili înăuntru, şi, nefiind 
vreme de război, nu puteam să-i dăm jos în staţie. M-am uitat 
din nou la fereastra unde văzusem fata cu părul ca aurul, dar 
nu mişca nimic, perdeaua părea de gheaţă; mă întrebam dacă 
fiinţa aceea exista cu adevărat sau fusese numai o nălucire. 

Mai greu am făcut drumul de la tramvai înainte, m-am târât 
greu pe pârtii înguste; unde întâlneam oameni trebuia să le fac 
loc, eram mai tânăr, mă trânteam în troiene, având grijă să nu 
ud şi să nu turtesc pachetul cu cremşnituri. 

Când am ajuns, aproape n-aş fi recunoscut curtea, leandrii nu 
mai erau acolo. Îi băgaseră în pivniţă, cu coroanele învelite în 
saci, să nu degere. Fără ei casa părea mai mare, dar mai urâtă, 
aproape mi-a făcut silă, mai ales că ştiam ce-i înăuntru. Era 
puţină lume de astă dată, explicabil pe o asemenea iarnă. Cum 
am urcat scările cerdacului, s-a deschis prima uşă, sau a doua, 
şi s-a ivit capul unei fete cu broboadă albă. 

— O cauţi pe Ghizi? Intră puţin la mine, vine îndată, are pe 
cineva, dar scapă repede. 

În cameră şi-a scos broboada, şedeam pe un scaun, în faţa ei, 
cu pachetul de prăjituri pe genunchi şi nu îndrăzneam s-o 
privesc decât pe furiş, destul să observ că ar fi putut să-mi 
placă, mai ales dacă ar fi vrut să zâmbească; stătea cam 
stânjenită, nici ea nu îndrăznea să mă privească direct, deşi 
eram un tinerel pe care o fată ca ea ar fi putut să-l joace pe 
degete. După primele clipe de confuzie, aşteptarea acolo 
începea să-mi pară ridicolă, cine era Ghizela şi ce aveam eu cu 
ea? O văzusem o singură dată, nici nu mai ştiam cum este, mai 
uşor îmi aminteam crucifixul de deasupra patului. Era cât pe ce 
să-i dau fetei pachetul cu prăjituri, când s-au auzit paşi pe 


cerdac, o umbră a trecut prin faţa ferestrei, pe urmă s-a 
deschis uşa şi Ghizela a năvălit înăuntru, strângându-şi capotul 
în faţă. 

— Hai, vino! mi-a spus, apucându-mă repede de mână. Ce-i 
aici? E pentru mine? 

N-a avut răbdare, a desfăcut pachetul la un colţ şi văzând 
cremşniturile numai că nu le-a scăpat din mână, a pălit de 
uimire, pe urmă i s-a aprins obrazul şi ochii i s-au umezit de 
lacrimi. 

— Nu se poate! a bâiguit, extaziată. Mi le-ai adus mie?... Nu 
mi-a adus nimeni, nimic, niciodată. O, Jesus Maria! 

Am mers la ea în cameră, s-a urcat în pat, a îngenuncheat în 
faţa crucifixului, cu pachetul de prăjituri în mâini, ca o ofrandă, 
bâiguind tot timpul: „O, Jesus Maria!” 

Capotul, neîncheiat, se desfăcuse şi Isus Christos de pe cruce 
îi vedea goliciunea. M-am apropiat, atras eu însumi. 

— Te rog, nu aşa; nu se poate! Intoarce-te cu spatele! 

N-o înţelegeam, dar am ascultat-o, m-am dus la fereastră, îmi 
părea rău după leandri şi după ceva din mine. Am auzit 
scârţâind uşa dulapului, pe urmă foşnet de veşminte. Când m- 
am întors, era îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră, şi 
avea pantofi cu tocuri înalte. Nu mai părea dolofană, ci subţire 
şi înaltă; deasupra sânilor i se vedeau claviculele fragile, sub 
pielea albă, netedă, ca de fetiţă. Surpriza din ochii mei a făcut-o 
să se bucure. 

— Îţi place? Atunci aşteaptă-mă! 

Şi-a pus pe umeri un mantou de lutru, probabil o imitație, 
cam ros pe la revere, care însă îi dădea o eleganţă, făcând-o să 
se simtă mândră. A mers pe la uşile de pe cerdac, probabil nu 
la toate, erau multe, ci la prietenele mai bune, şi le-a invitat, 
aferată: 

— La ora cinci fă-te liberă şi să vii la mine! 

Am mâncat împreună un cremşnit, mi-a dat cu linguriţa ei în 
gură, de parcă şi-ar fi hrănit puiul. Celelalte prăjituri le-a 
păstrat pentru fete, le-a pus la fereastră, să fie mai rece. 

— Acum nu trebuie să te grăbeşti, mi-a spus pe urmă, azi nu 
mai primesc pe nimeni. 

Primise pe unul abia puţin mai înainte, dar părea că uitase de 
el; ce e mai ciudat uitasem eu însumi. Şi nu mă întrebam de ce 
mă aflu acolo, în loc să fiu la cinematograf, să văd bătălia de pe 


Marna. 

Era cald de la sobă şi Ghizela îmi zâmbea, cu partea ei de 
căldură. Nu făcea nimic, şi eu nu ştiam ce să fac, rândul trecut 
fusese atât de simplu, se aşezase pe marginea somierei, cu 
rochia ridicată. Dacă s-ar fi întins în pat şi veneam lângă ea, ar 
fi trebuit să-mi scot măcar ghetele; însemna timp pierdut şi 
complicaţie. 

— Poartă-te cum te-ai purta cu o doamnă! 

Între timp îşi pusese o diademă în păr şi îşi dăduse pe după 
urechi cu dopul unui flaconaş de parfum ieftin. Şedea într-un 
fotoliu de modă veche. 

— Nu ştiu cum să mă port cu doamnele! 

— Mai mare ruşinea! a exclamat ca, dar nu supărată, ci 
parcă bucurându-se de ignoranţa mea şi de inocenţă. Ei, haide 
să te învăţ! Pune patefonul şi invită-mă la dans. Alege ce placă 
îţi place. 

Cu patefonul m-am descurcat, văzusem destule, dar discurile 
ei nu le cunoşteam, gustul meu rămăsese la „Pacific” şi la 
„Uvertura solemnă”, oricare ar fi fost distanţa dintre ele. Am 
pus ce mi-a căzut sub mână, un tangou argentinian, cu ritmul 
pronunţat, ca o comandă militară nemţească. 

— Ah! Comparcita! a exclamat Ghizela, întinzându-mi braţul. 
Mă umple de fiori! Vino! 

— Nu ştiu să dansez! 

— E minunat, minunat! Încearcă! 

Am încercat, dar mai întâi am nimerit copcile rochiei, la 
umăr, pe urmă în talie; nu avea nimic pe dedesubt, am dat de 
piele, abia acum o simţeam ca lumea, rândul trecut nu 
înţelesesem nimic, stătea cu rochia pe ea, să nu piardă timpul. 
Avea o piele dulce, nu cunosc alt cuvânt s-o definească la fel de 
bine; de dulce poate să ţi se aplece, pe când pielea ei rămânea 
proaspătă, chiar dacă începea să frigă. S-a mulţumit cu 
începutul, cred că orice doamnă s-ar mulţumi şi cu atâta, pe 
urmă a stat să-i ridic rochia peste umeri, şi ce găsisem dulce în 
pielea ei, cu o mână, am găsit cu amândouă. Nicio clipă nu m- 
am gândit că la fel putea s-o găsească oricine ciocănea la uşă. 
Dar nu, sunt sigur că n-ar fi găsit-o, dacă nu îi prilejuia o 
emoție. 

La sfârşit mi-a spus, fără să se ruşineze: 

— Mi-am luat răsplata pentru bădăranul care a fost înainte! 


Nu m-am ruşinat nici eu, şi nici nu m-am simţit jignit că 
putuse să spună asemenea vorbă. Viaţa noastră este făcută din 
bucățele de toate felurile; trebuie să le alegi pe cele bune, 
celelalte să rămână altora. 

La cinci, când au început să vină fetele, cred că la 
cinematograf tocmai se termina bătălia de pe Marna. Eram 
îmbrăcat, dar fără ghete în picioare, stând cu perne la spate în 
fundul patului, sub Christ bătut în cuie pe cruce. Fetele s-au 
aşezat de jur-împrejur. Ghizela, acum cu o rochie tot de 
mătase, dar roz palid, le-a împărţit prăjiturile, în farfurioare 
ajurate, pe urmă le-a turnat câte un păhărel de vişinată. Mie 
mi-a dat un pahar mai mare, nu ca să mă protejeze, ci fiindcă 
nu avea încă unul din acelaşi servici. 

Peste câteva minute, a mai venit o fată, era roşie la faţă şi 
părea nervoasă: 

— Am întârziat, a fost un boşorog la mine, abia am scăpat de 
el, lua-l-ar dracu! Poate până acasă alunecă pe gheaţă şi îşi 
rupe picioarele. 

Fetele ar merita o descriere, măcar cum aveau părul şi ochii, 
dar nu-i timp, şi-apoi au să mai fie atâtea descrieri! Aşa am 
petrecut restul după-amiezii, ca în familie. 


x x * 


Marna rămâne una din cele mai mari victorii din istoria 
războaielor, cu consecințele cele mai zguduitoare în istoria 
Europei, poate a omenirii. După şapte decenii de când este 
consumată, amintirea ei Încă mă mai cutremură. 


x x * 


Două vorbe ştiam despre gerul iernii, până unde poate să 
ajungă, să crape pietrele şi ouăle corbului, dar nu crezusem în 
ele, mi le închipuiam drept metafore populare. Şi pe amândouă 
mi-a fost dat să le văd cu ochii şi să le aud cu urechile. 
Suferinţa îndurată atunci era desigur cea mai grea din câte 
cunoscusem, şi oricât de multă viaţă aveam înainte, nu-mi 
închipuiam că vreodată îmi va fi dat să îndur una mai mare. 

Nu sunt cu totul sigur, nu-mi aduc aminte toate încercările 
suferite pe urmă, sau le-am uitat intensitatea şi nu pot face o 
comparaţie fără greşeală. Am văzut pietrele crăpând de ger, şi- 


am auzit, în cuiburile părăsite, prin sălciile înalte din luncă, 
pocnind ouăle ciorilor, care nu mai puteau să le apere, ci se 
ascundeau prin scorburi, de unde nu mai ieşeau niciodată; 
scăpau doar acelea care aveau curajul să intre în sate, să se 
aciuieze pe sub căpiţele de paie, prin pătule sau chiar în 
coteţele păsărilor, unde se luau la luptă cu cocoşii. 

Era luni, după duminica de la Ghizela, când intrase atâta 
căldură în mine, încât credeam că aş fi putut să îndur multă 
vreme chiar gerurile polare. La cinci dimineaţa, termometrul, 
care tot cobora de la miezul nopţii, arăta minus douăzeci de 
grade. O asemenea temperatură nu descuraja pe comandanții 
noştri, mai ales pe cei din birouri, aşa că am rămas la 
programul hotărât de săptămâna trecută, să mergem la 
poligonul de tragere toată şcoala, ca şi cum ar fi fost o 
manifestare de forţă. 

La cinci şi un sfert ieşeam pe poartă, sub un cer mai îngheţat 
decât pământul; părea făcut din zăpadă albastră, bătută, 
împodobită de stele mai numeroase şi mai strălucitoare decât 
văzusem vreodată. Le vedeam doar sticlirea, nu puteam să le 
aud de la miliarde de ani lumină, dar sunt sigur că şi ele crăpau 
de ger, ca ouăle corbului, fiindcă din loc în loc câte una făcea 
explozie, răspândind în jur scântei incandescente. Un cer atât 
de înstelat şi de limpede nu mai întâlnisem, îmi lăcrimau ochii 
de frumuseţe şi mă miram că nu îngheaţă, acoperindu-mi 
vederea cu o pânză lăptoasă, cum îmi îngheţau lacrimile pe 
faţă. 

În afară de armele noastre, fiecare grupă ducea şi câte o 
mitralieră, desfăcută în două, cu afetul deoparte, căci întreagă 
n-ar fi fost în stare s-o ţină decât halterofilii, şi chiar ei poate de 
la o staţie de tramvai până la alta. Iar noi, după ce traversam 
oraşul, pe la gară, mai aveam de mers pe câmp, apoi pe dealuri 
peste cinci kilometri. Bineînţeles, tramvaiele nu ieşiseră încă la 
ora aceea, oraşul dormea, abia se vedea câte o lumină la 
ferestre, ici, colo. Fereastra fetei blonde zăcea în întuneric, nici 
nu mi-aş fi închipuit altfel, aşa că nu m-am gândit la ea, am 
lăsat-o să doarmă; speram să n-o trezească din somn glasurile 
noastre unite, căci cântam iarăşi în cor, ca totdeauna când 
străbăteam oraşul, acelaşi marş eroic: „Ce veseli suntem noi, că 
mergem la război...” 

Mergeam pe linia tramvaiului, curățată de zăpadă şi băteam 


pasul pe pavajul de piatră cubică. Dacă piatra crăpa de ger nu 
putea să se audă, călcătura noastră cadenţată era mai 
puternică. Deocamdată eram vesel, cel puţin eu, gerul nu-mi 
ajunsese la oase, mă uitam pe cer cu ochii îngheţaţi şi mă 
lăsam fascinat de strălucirea stelelor. Altceva nu mai vedeam 
din alcătuirea oraşului, turnul cu ceasornic, casele medievale 
cu acoperişul povârnit, catedrala ca o navă arctică, prinsă într- 
o banchiză polară. Eram îmbrăcat bine, Zorina îmi trimisese un 
pachet cu lucruri de iarnă, aveam pe piele tricou şi pantaloni de 
lână, plus un pulover gros peste cămaşă, iar deasupra vestonul, 
pe urmă mantaua vătuită până în talie. lar mănuşile îmi ţineau 
atât de cald, că nici nu simţeam fierul îngheţat al mitralierei; 
rândul meu era s-o duc până la gară. Tot timpul m-am gândit la 
Zorina, cu emoție şi cu multă mândrie, fiind sigur că m-ar fi 
admirat şi-ar fi tremurat de emoție ea însăşi, dacă ar fi ştiut ce 
drum greu aveam înainte. Eram eroul ei, fără ca ea să-şi 
închipuie, iar dacă eu i-aş fi povestit vreodată, mi-e tare teamă 
că n-aş fi găsit destule cuvinte ca să mă înţeleagă în întregime. 
Dar mă bucuram să ştiu eu singur, şi mă gândeam că voi deveni 
mai puternic decât îmi închipuisem vreodată, ceea ce ar fi fost 
imposibil ca ea să nu vadă. N-o iubeam, era numai o amintire şi 
o păstram în inimă, fiindcă nu aveam alta mai apropiată; dar ea 
dormea la această oră. Ibi şi Rita erau de mult acoperite de 
ceaţă; şi ele dormeau asemeni. 

Nu ştiam că în acele zile în casa Zorinei se pregătea o dramă, 
tatăl ei avea să se împuşte. Deşi ea mă asigurase că aventura 
noastră va rămâne fără urmare, nu eram câtuşi de puţin lipsit 
de grijă, purtam pe suflet o povară mai grea decât mitraliera. 
Moartea domnului Zaharescu a răvăşit întreaga familie, 
legământul meu a rămas fără însemnătate; pe Zorina n-am mai 
văzut-o, am primit de la ea doar anunţul mortuar, în chenar 
negru, cu un înger argintiu îngenuncheat la mijloc; iar în josul 
cartonului scria caligrafic: „Acum eşti liber! Nu fi prost şi 
bucură-te de viaţă!” 

La gară, când am dat mitraliera următorului, am simţit că 
aveam mâinile îngheţate. Am mai pus o pereche de mânuşi pe 
deasupra, apoi încă una; Zorina îmi trimisese o duzină, era firea 
ei să ducă lucrurile până la capăt, dar chiar dacă aş fi întins 
tare de ele, toate n-ar fi putut să-mi intre pe mână. În ziua 
aceea îngrozitoare, n-am ajuns decât la a cincea pereche, mi- 


am spus că ar fi inutil să merg mai departe; oricât mi-aş fi 
apărat mâinile, înaintea lor puteau să-mi îngheţe creierul şi 
inima. 

Ca prin vis am văzut lângă gară prăvălia unde mă mirasem să 
descopăr, în ziua sosirii, că se vindeau băuturi alcoolice în 
cantităţi nelimitate. Un asemenea anunţ nu putea să-mi 
schimbe cu nimic viaţa, nu mă interesa alcoolul, rămânea doar 
o ciudăţenie pentru mine, dar atunci am simţit un fel de frică, 
mă temeam că era abia începutul, că urmau fel de fel de 
dezmăţuri, ca într-o Sodomă sau o Gomoră. M-a liniştit preotul 
cu brâu roşu, socoteam că nu putea fi singurul în tot oraşul, 
altfel de mult i-ar fi făcut cineva de petrecanie; şi dacă existau 
asemenea slujitori ai credinţei creştine, ei vegheau şi asupra 
moravurilor, deci oraşul nu era sortit pieirii. 

Până aici mersesem în cadență, cu cântec, se ridicau valuri 
de aburi deasupra coloanei, de la respiraţia noastră, căci nu 
poţi să cânţi din gât, ci din fundul plămânilor, unde aerul 
rămâne fierbinte, cât timp omul nu-şi dă duhul. Simţeam gerul 
pătrunzându-mă tot mai adânc, dar încă îl înduram cu voie 
bună şi fără frică, uitând că încetul cu încetul căldura din mine 
se duce. 

Indată ce-am trecut de magaziile gării, am văzut cerul 
începând să se lumineze pe culmile dealului din faţă, unde îşi 
avusese postul de comandă generalul Falkenheyn, comandantul 
armatei germane în 1916. Acolo era un fel de monument, ca un 
obelisc de piatră şi nu ştiam nici cine îl ridicase, nici ce voia să 
simbolizeze, fiindcă generalul, învingătorul nostru vremelnic, 
îşi sfârşise viaţa fără glorie, în haine civile, ca şi înaltul lui şef, 
împăratul Germaniei, Wilhelm al doilea. 

Gândindu-mă la întreaga istorie petrecută nu de multă vreme 
şi căreia, deşi copil, îi fusesem martor, am simţit un fior 
coborându-mi pe şira spinării şi apoi răspândindu-se în tot 
trupul. Generalul Falkenheyn, care la timpul lui mă 
înspăimântase, era acum oale şi ulcele, sau, dacă mai trăia, 
ducându-şi undeva viaţa modestă şi tristă a unui comandant 
fără comandă, era inofensiv până şi în amintirile mele, deci nu 
mai putea să mă înfioare. Fiorul de pe şira spinării se datora 
frigului, nu fricii; aici, în afara oraşului, gerul coborâse brusc, 
venea din luncă, rostogolindu-se peste noi parcă în formă 
materială, căci îi simţeam greutatea; ne-am băgat capul în 


piept şi ne-am gheboşat toţi deodată. Ionică Temerarul, care 
mergea în fruntea plutonului, pe pârtia îngustă făcută de 
săniile ţăranilor, îşi pierduse parcă jumătate din înălţime. Sunt 
sigur că dacă ar fi fost după el, am fi făcut repede calea- 
întoarsă. Nu mă îndoiam că la fel gândeau toţi comandanții de 
plutoane şi de companii. Presupun că nici comandantul 
batalionului nu gândea altfel, nici calul lui, care tot micşora 
pasul. Toţi, până la unul, am fi vrut să ne întoarcem, dar noi, 
cei din front, nu aveam cuvânt, iar celor din fruntea noastră nu 
le era îngăduit să şi-l spună; toată acea mulţime de suflete 
mergea ca vitele la tăiere, fără ca măcar s-o mâne văcarii. 

Atunci n-am putut să cuget ce înseamnă supunerea, ce resort 
uman ne-o impune. Dar seara, când m-am întors şi am dat de 
căldură, am simţit, în inima mea tăbăcită de frig şi istovită de 
oboseală, o satisfacţie nemăsurată, pe care o simt şi mai 
puternic astăzi, că m-am depăşit pe mine însumi, că spiritul, 
oricât ar fi fost de torturat el însuşi, a învins suferinţa trupului. 
Atunci mi-am spus că voi avea dreptul la orice răsplată viitoare, 
fiind  meritată dinainte, cu prisosinţă. Azi, deşi vechea 
satisfacţie rămâne, nu mă mai gândesc la nicio răsplată, toate 
cele posibile fiind consumate. 

Drumul cobora spre lunca râului, îngheţat şi acoperit de 
zăpadă. Gerul creştea, în loc să scadă odată cu venirea zilei. 
Seara am aflat că la amiază, cu tot soarele de pe cer, 
termometrul arăta minus treizeci de grade, iar când ne-am 
întors, pe jumătate prefăcuţi în duhuri, coborâse la treizeci şi 
şase. Cântam iarăşi, prin mijlocul oraşului, dar din patru sute 
de glasuri se auzeau numai câteva, răzlețe, în capul coloanei, la 
mijloc, în coadă, răguşite şi neritmate. 

Deşi venea ziua, încă nu se luminaseră decât culmile 
dealului, cu monumentul lui Falkenheyn; când am ajuns la 
perdeaua de sălcii care mărgineau râul, rare şi desfrunzite, am 
văzut că erau încărcate de cuiburi de ciori, lăsate în părăsire, 
altfel s-ar fi simţit o mişcare, s-ar fi auzit o croncănitură, fie ea 
şi de moarte. Atunci am desluşit un şir de pocnituri, un sunet 
sinistru, de oase lovite şi am înţeles că pocneau ouăle ciorilor, 
în cuiburi. 

Mulţi dintre noi nu auzeau, mergeau cu capul în piept, cu 
clapele capelei lăsate peste urechi, cu simţurile amorţite şi cu 
gândurile în altă parte. lar când am coborât râpa spre apa 


râului, un pietroi aflat în drum s-a mişcat fără să-l atingă 
nimeni, apoi s-a rupt în două, am văzut cu ochii mei, în timp ce 
urechile auzeau scrâşnetul pietrei crăpate. Eram în fruntea 
plutonului nostru, ultimul din coloană, urmându-l la cinci paşi 
pe Ionică Temerarul. Jumătate din pietroi i s-a rostogolit peste 
cizmă, făcându-l să se împiedice, gata să cadă. Ne-am repezit la 
el şi l-am apucat de coate, redându-i echilibrul. 

— Ce-a fost asta? m-a întrebat, atât de rebegit că nu putea 
nici să se mire. 

Plutonul se oprise, în spate, nimeni nu ştia ce se întâmplase. 

— Crapă pietrele de ger, domnule locotenent! 

A ridicat din umeri, era o vorbă din bătrâni, nu putea să 
creadă. Nici eu nu puteam să cred, poate fusese o închipuire, 
deşi se înţelege prea uşor cum se întâmplă, apa dintr-o 
crăpătură a pietrei îngheaţă, îşi măreşte volumul, forţa ei 
devine enormă, nici granitul nu poate să reziste. 

Spre a se adeveri impresia de care mă îndoiam eu însumi, 
îndată s-a pornit un şir de explozii înăbuşite, sub zăpadă, în 
susul şi în josul râului, pe amândouă malurile. Cineva a spus: 

— Trosneşte gheaţa! 

Trosnea şi gheaţa, e adevărat, dar la jumătatea apei, nu pe 
maluri, unde nu puteau trosni decât pietrele. Acele zgomote 
incredibile, ţinând mai degrabă de legendă decât de fapte, mi- 
au rămas întipărite în ureche atât de obsedant, încât toată ziua, 
la tragere, când pocneau puştile lângă mine, mi se părea că 
trosnesc pietrele, iar pe dealurile din fund, unde erau ţintele, 
când glonţul răscolea zăpada, aveam impresia că piatra crăpată 
sărea în aer. 

Mersesem repede pe ger, cu toate că zăpada, oricât de 
bătută, era o piedică. Am ajuns la opt, când soarele sau mai 
degrabă fantoma lui îngheţată întindea pe zăpadă umbre 
neclare, şi am plecat înapoi aproape de ora cinci după-amiază; 
peste opt ceasuri am stat, mai mult nemişcaţi, în gerul care 
cobora sub minus treizeci de grade. Să priveşti termometrul, 
din casă, când în spate se simte soba, e o plăcere de care m-am 
bucurat şi eu câteodată, deşi oamenii de pe stradă, ducându-se 
nu la plimbare, îmi făceau milă, la fel ca vrăbiile ieşite 
disperate din ascunzişuri, să-şi caute hrana zilei redusă la 
jumătate, la un sfert, la o zecime sau la nimica, până ce mureau 
îngheţate în zăpada de lângă ziduri. Guguştiucii erau foarte rari 


în vremea aceea, s-au înmulţit abia după războiul al doilea, să 
înlocuiască, poate, cine ştie ce lipsă. Oricum, sunt cele mai 
răbdătoare dintre păsări, nici nu-şi fac cuiburi, înfruntă viscolul 
pe o ramură, parcă nu vor nimic de la natura care se îngrijeşte 
de toate vieţuitoarele. 

Stăteam ca guguştiucii pe ramură, aşteptând să ne vină 
rândul la tragere. Noroc că nu ningea şi nu bătea vântul, 
atmosfera nu putea să se mişte, era prefăcută într-un uriaş bloc 
de gheaţă, care scânteia cu o flacără inversă, fiindcă o făcea să 
îngheţe şi mai tare. Singurul adăpost era cantina, o cabană 
unde încăpeam câte treizeci, cu schimbul, n-aveam voie să stăm 
mai mult decât cinci minute, cât să bem o ţuică fiartă; făcea 
bine sau făcea rău, era singura mângâiere. Ţinând seama de 
numărul nostru, ne venea rândul cam la o oră o dată, şi în cele 
cinci minute nu apucau să ni se dezgheţe nici lacrimile din ochi, 
ca să vedem ţinta. 

Când trăgeam cu puşca, trebuia să-mi scot trei din cele cinci 
mănuşi din mâna dreaptă, altfel degetul nu putea să intre în 
garda trăgaciului; mănuşile, aruncate alături, pe zăpadă, se 
făceau scoarță, şi cu greu le mai puteam pune peste celelalte. 

Atunci am tras prima oară cu mitraliera, draga noastră 
Schwartzlose, care funcţiona atât de sigur şi era construită atât 
de simplu că o demontam şi o montam la loc în cincizeci de 
secunde. Acum, însă, uleiul de ungere îngheţa, era vâscos ca 
piftia, suflam în el să se încălzească, şi după ce ne consumam 
caloriile atât de împuţinate, abia izbuteam să tragem o rafală, 
că închizătorul se bloca înainte ca noi să fi simţit vreo 
satisfacţie. Dar mi-am închipuit cu convingere, nu era doar o 
iluzie falsă, că să fi mers mitraliera şi să fi putut trage o bandă 
întreagă, luând la rând ţintele înşirate pe dealul din faţă, n-aş 
mai fi simţit gerul, mi-ar fi luat foc întreg trupul, mâinile şi 
picioarele. 

Numai grupa noastră şi-a făcut tot programul de tragere, 
datorită iscusinţei sergentului Prepuţ, care a umplut o găleată 
de ulei din butoiul armurierului, şi a pus-o la încălzit pe un foc 
de găteje. Erau multe focuri, fiecare se lupta cu gerul cum 
credea mai bine, folosul însă nici nu putea să fie luat în seamă. 
Greu izbutea cineva să întindă o mână la flacără, în atâta 
înghesuială, şi până să se dezmorţească, mâna cealaltă îi 
îngheţa bocnă. 


Sergentul Prepuţ lua uleiul fierbinte cu o cană şi-l picura 
încontinuu deasupra închizătorului, care îl spulbera într-o clipă, 
aruncându-l în ochii noştri. În schimb, mitraliera mergea fără 
să se mai poticnească, înghiţea bandă după bandă, iar pe deal, 
zăpada răscolită de gloanţe părea luată de viscol. Acum aveam 
toate cinci mănuşile pe mână, trăgaciul mitralierei era la 
vedere, drept, în faţă, puteam să apăs pe el şi cu pumnul. După 
un timp mi-am simţit degetele unsuroase, uleiul care curgea 
din chiulasă trecea prin împletitura de lână şi ajungea până la 
piele; să fi scos mănuşile, îmi degera mâna şi apoi uleiul poate 
ţinea şi el un pic de căldură. 

La prânz, când au venit bucătăriile pe roate şi ne-au adus 
mâncarea, acelaşi fel de campanie, fasole cu slănină prăjită, ne- 
am scos farfuriile din raniţă şi am mâncat sub cerul liber. 
Pâinea o rupeam cu mâna înmănuşată, şi-o băgăm în gură unsă, 
cu ulei de mitralieră. 

În repausul de după prânz, când nimeni nu putea să se 
odihnească, toţi tropăiau pe zăpadă să nu le îngheţe picioarele, 
m-am urcat pe deal, mergând de-a latul pe zăpada întărită şi 
alunecoasă ca gheaţa, până la postul de comandă al lui 
Falkenheyn. Nu mă interesa nici obeliscul, nici locul istoric, 
prea dureros în istoria războiului pentru Transilvania, ci voiam 
să privesc peisajul, câmpia întinsă până la poalele Făgăraşilor, 
de unde se deschidea valea Oltului. La jumătatea distanţei se 
vedea, ca prin pâclă din cauza gerului tot mai aspru, satul 
Şelimber, unde se luptase Mihai Viteazul. 

Privind aşa câmpia şi închipuindu-mi cum se mişcaseră şi 
cum se înfruntaseră armatele, mă întrebam, cu gustul uleiului 
în gură, cu mirosul prafului de puşcă în nări şi cu pârâitul 
mitralierei în urechi, în ce război am să lupt odată, pentru ce 
mă pregăteam astăzi să îndur gerul, să fiu supus şi destoinic? 
Războaie au fost multe de atunci până astăzi; n-am luat parte la 
niciunul din ele, n-am tras niciun glonţ de mitralieră, deşi mă 
exersasem, am fost în schimb spectator, aşa că la o judecată de 
apoi aş putea să depun mărturii preţioase. În afară de sergentul 
Prepuţ şi de mulţi alţii, toţi trei servanţii mitralierei, aflaţi de-a 
stânga mea şi de-a dreapta, au murit la război, în primele lupte. 

Drumul la înapoiere a fost mai greu, a fost insuportabil, sunt 
în drept să pronunt aceste cuvinte, deşi l-am suportat împreună 
cu ceilalţi; căci nu fac altceva decât să dovedesc relativitatea 


cuvintelor, într-un univers unde toate sunt relative. Prin oraş 
am trecut amorţiţi, cu mintea paralizată. Se aprindeau 
felinarele pe străzi, când am zărit statuia Victoriei Neînaripate, 
de la poarta şcolii, la doi kilometri şi jumătate. Bronzul se 
făcuse alb de ger, am crezut că era o impresie datorată 
luminilor îngheţate, dar m-am convins când am ajuns aproape; 
era alb, ca de marmoră. 

De astă-dată, crezusem că n-am să pot termina drumul, 
aveam iarăşi mitraliera în spate şi singurul gând care îmi mai 
licărea în creier, ca un opaiţ, era să mai rezist câteva sute de 
metri şi să nu cad până în dreptul spitalului, ca să mă ducă de-a 
dreptul, într-un salon, sau la morgă. Dar am ajuns până la 
capăt, ba chiar la sfârşit am bătut pasul. 

Printr-o simplă întâmplare, omul de zăpadă ocupa tocmai 
locul unde comandantul batalionului îşi oprea calul şi primea 
defilarea. Deşi contrariat, n-a avut încotro, s-a aşezat în umbra 
lui Moş 'Teacă. 

Departe să semene acestei caricaturi, altminteri simpatice, 
era un om în puterea vârstei, maior de Stat Major, voinic, 
rumen la faţă, drept la suflet şi cu mintea atât de luminată, că îl 
priveam plin de mândrie şi admiraţie. Dar gloria omenească 
trece la fel ca gloria lumilor. Am presimţit atunci, văzându-i 
alături, că într-o zi o să rămână în urma altora, sfârşind şi el ca 
un Moş Teacă. 

Iarna a ţinut luni de zile, nu venise nici măcar Crăciunul. De 
multe ori am stat îngropat în zăpadă, aşteptând să se apropie 
inamicul, de multe ori am traversat oraşul, cântând „Ce veseli 
suntem noi...” şi am mers la poligon, unde, deşi gerul slăbise, 
am rupt pâinea tot cu mănuşile în mână, îmbibate cu ulei de 
mitralieră. 


8 

Când zăpada s-a mai bătut şi s-a făcut pârtie pe dealuri, am 
ieşit cu schiurile zi de zi, după-amiaza. În program scria 
„antrenament”, dar mai înainte era o desfătare; am prelungit-o 
în orele libere, n-am mai avut repaus nici duminica, în afară de 
timpul când mergeam la Ghizela. 

Tinerii de astăzi ar râde dacă ar şti cum se schia pe vremea 
aceea, cu genunchii îndoiţi, cea mai caraghioasă poziţie, 
moştenire de la vânătorii alpini, care n-aveau o tehnică 
evoluată şi nici o tradiţie prea veche; mai degrabă îi admir, 
fiindcă au inventat schiul pe apă, într-o vreme când nu se 
cunoştea bine nici cel pe zăpadă, şi în orice caz nu avea 
răspândirea din zilele noastre. Dar nu doar stilul, ci chiar 
schiurile noastre erau primitive, o moştenire din timpul 
războiului, un fel de doage îndoite la vârf şi curbate puţin la 
mijloc, cu legături bune pentru bocancul soldatului, care se 
lega cu nişte curele pe o tălpică de oţel, elastică. 

Oricâte senzaţii mi-ar fi dat coborârea pe pârtie şi orice 
exaltare ar fi trezit în mine, bucuria cea mai deplină am 
descoperit-o în schiul de şes, pe mari întinderi, căruia, ca şi 
lungilor plimbări cu piciorul până la perimetrul oraşului, i-am 
atribuit un caracter epic, fiindcă amândouă au un subiect şi o 
acţiune. Primele incursiuni în spaţiul iernii, cu totul alb de 
zăpadă, le-am făcut în lungul râului, adesea pe albia lui 
îngheţată şi plană. Am descoperit atunci cât de armonios se 
contopeşte marşul spre o ţintă terestră, un sat, o pădure, un 
plop singuratic pierdut în depărtarea câmpiei, cu ritmul în trei 
timpi al valsului, care deşi nu are în el nimic organic, ci vine 
dintr-o zonă a visului, dă mersului pe şes cu schiurile o forţă de 
epopee, înaintarea încetează de a fi o deplasare între două 
puncte şi devine o cucerire. 

Descoperirea aceasta n-aş fi făcut-o singur, a fost nevoie de 
cineva să mă inspire, să meargă umăr la umăr cu mine, la fel ca 
la înotul până departe în largul mării. Acea făptură căreia îi 
datorez una din bucuriile nesperate ale iernii şi una din cele 
mai brave izbânzi din prima mea tinereţe, generatoarea 
izbânzilor următoare, a fost fata blondă de la fereastră, rămasă 
în ochii mei în ziua sosirii, şi dispărută după aceea. Aş face o 
crimă faţă de sufletul meu dacă n-aş scrie despre ea, dar cum 
voi izbuti, cum voi începe şi cum voi sfârşi, nu ştiu încă; fata 


aceea nu era una, erau două, surori gemene, semănând întru 
totul una cu alta. 

Cu gemenii am fost mereu nedumerit, mi-a trebuit timp până 
să descopăr o particularitate a unuia, uneori infimă, o aluniţă 
invizibilă în faţa urechii, o inflexiune aproape insesizabilă a 
glasului, sau o lungime de undă diferită a efluviilor pornite din 
inima fiecăruia, deşi pulsul era acelaşi. 

Ştiu că era o sâmbătă, la începutul lui decembrie, poate chiar 
în ziua când domnul Zaharescu îşi trăsese un glonţ de revolver 
în tâmplă, dar eu încă nu aflasem. Programul se terminase la 
cinci după-amiază şi aveam voie să rămânem cu schiurile până 
înaintea mesei de seară, aproape două ore, o sută douăzeci de 
minute. Minutele nu treceau mai încet decât astăzi, dar ora mi 
se părea mai lungă; astăzi o oră abia îmi ajunge să mă gândesc 
şi să hotărăsc ce voi face în ora următoare; atunci nu mă 
gândeam atât sau mă gândeam abia după ce fapta era 
împlinită. 

Coborâsem de douăzeci de ori pârtia, pe care o urcam înapoi 
cu efortul picioarelor, căci nu aveam în ajutor teleschiul, nici 
măcar nu auzisem de el, poate nu auzise nimeni, nu exista încă; 
gâfâiam, transpirasem, aveam spinarea udă şi fierbinte, iar 
pieptul rece ca gheaţa, cum luam în faţă curentul la coborâre. 
Aşa că, după un timp, n-am mai stat să judec, ci m-am oprit 
drept în uşa cabanei, unde am intrat să beau un ceai fierbinte; 
alţii beau vin fiert sau rom cu apă dată în clocot. Odată aflat la 
căldură, m-am gândit că bine făcusem, renunțând la o coborâre 
sau două, decât să mi se aprindă plămânii. 

Mi-am luat ceaşca de ceai de la tejghea, apoi am căutat cu 
ochii prin fumul de tutun un loc liber la o masă; toate erau 
ocupate. Abia atunci am văzut-o, la o măsuţă de colţ, pentru 
două persoane, în fundul cabanei. Trecuseră trei luni de când 
era dispărută, am înaintat spre ea hipnotic, fără să uit buna- 
cuviinţă şi prudenţa, disimulându-mă, clipind des, ca şi cum m- 
ar fi supărat fumul de ţigară, în realitate spre a-mi ascunde 
privirea făţişă. Dacă n-am scăpat ceaşca din mână în prima 
clipă, puteam s-o scap în clipa următoare, când am descoperit 
că nu era singură, ci în faţa ei şedea o altă fată blondă, copia ei 
identică, de parcă aş fi văzut-o într-o oglindă. Chiar şi 
îmbrăcămintea era identică, acelaşi costum de schi, de stofă 
bleumarin, căci moda nu accepta culorile fanteziste de astăzi. 


Fantezia celor două fete, identică de altfel, consta în fularele 
scoase de la gât cât stăteau la căldură, şi puse pe măsuţă, o 
alcătuire de culori puternice, roşu, negru, albastru şi verde, 
care, cum am văzut mai târziu, în mijlocul zăpezii nu erau deloc 
strigătoare, ci căpătau o armonie aproape sonoră. Nu mi-aş fi 
dat părerea cu atâta siguranţă, dacă n-aş fi văzut, şi nu într-o 
singură zi, că fularele lor atrăgeau toate privirile. 

Văzându-mă în încurcătură, s-au aplecat amândouă deodată, 
au tras de sub măsuţă un taburet de brad ars la flacără, ca tot 
mobilierul cabanei, şi mi-au făcut semn să stau între ele. Le-am 
mulţumit din cap, fără o vorbă, m-am aşezat, dar nu mi-am spus 
numele, prilej sau pretext de a începe o convorbire, nici ele nu 
mi-au spus cum le cheamă, fumau amândouă cu aceleaşi 
gesturi, sincronizate, şi iarăşi mi s-a părut că era una singură, 
răsfrântă într-o oglindă. Aveau părul buclat, strâns în câte o 
cordeluţă de metal galben, încheiată la spate cu o pafta mică de 
strasuri. Aşa cum stăteam faţă de ele, îi vedeam obrazul drept 
celei din stânga mea, obrazul stâng celei din dreapta. Mă 
străduiam, fără ca privirea să-mi devină stăruitoare, să 
descopăr pe faţa uneia semnul care să le deosebească. L-am 
găsit dintr-odată, la cea din dreapta, o aluniţă cât un bob de 
mei pe nara stângă. Aceste imperfecţiuni ale pielei, departe de 
a supăra ochiul, au darul să adauge un farmec indefinit 
obrazului de femeie, pe care eu însă îl definesc în felul meu, ca 
o chemare secretă. Ştiu că multe femei şi le fac singure, ceea 
ce întăreşte cam brutal impresia mea, căci chemarea în acest 
caz nu mai este secretă, ci ostentativă, devine provocatoare. In 
anul când scriu această carte, aflu, din cronicile de modă, că 
orice femeie, astăzi, dacă se îmbracă la croitori vestiți şi vrea 
să fie cu adevărat elegantă, trebuie să aibă neapărat pe obraz o 
aluniţă, „grain de beauté” cum se şi numeşte de altfel. 

Nu mă grăbeam să intru în vorbă, mi se părea nepotrivit, 
altul mai îndrăzneţ ar fi judecat altfel, dar dacă aşa îmi era 
firea nu putea să se schimbe într-o seară de iarnă, cum nu s-a 
schimbat toată viaţa. Acum însă puteam să le deosebesc între 
ele, mai rămânea să le aflu numele, ca în loc de una să fie două. 
Şi poate aveam să descopăr alte deosebiri, la ochi, pe care nu-i 
privisem în faţă, la glas, pe care nu-l auzisem, căci nu-şi 
vorbeau, ci comunicau cu zâmbete, vorbirea lor convenţională. 

Îmi beam ceaiul cât mai încet cu putinţă, odată terminat nu 


mai aveam de ce rămâne la măsuţa lor, când, cu multă părere 
de rău le-am văzut pregătindu-se de plecare. Şi-au stins ţigările 
în scrumieră, amândouă deodată, şi-au luat fularele în aceeaşi 
clipă, şi le-au înnodat la gât cu aceleaşi gesturi. Apoi s-au 
ridicat şi m-au salutat, cu un semn din cap şi cu un zâmbet. 
Atunci am văzut la cea pe care o privisem din dreapta că avea 
şi ea o aluniţă, semănând întocmai cu cealaltă, şi tot pe nara 
stângă, până atunci invizibilă. 


XXX 


Am plecat curând după ele, cu simţământul că mi se făcuse 
un gol în suflet, ceva parcă dispăruse, căci nu ştiam la care să 
mă gândesc spre a o suprapune peste chipul fetei de la 
fereastră, descoperită în ziua sosirii; de atunci mă gândeam la 
ea adesea, şi iată că, pe negândite, în locul uneia găseam două. 

Afară se întunecase, nu mai puteam să cobor decât o dată, 
altfel întârziam la masă şi nu-mi era de mâncare, ci de celelalte 
consecinţe. Dacă din această cauză mi-ar fi tăiat învoirea de a 
doua zi, în trista mea stare de spirit din acea sâmbătă pierdeam 
până şi consolarea de-a petrece o după-amiază la căldură, cu 
Ghizela. 

Pârtia era goală, urcam la deal cu mişcări liniştite, în 
contrast cu neliniştea din suflet, când am văzut o umbră 
coborând drept spre mine. Nu era datoria mea să mă dau lao 
parte, şi nici n-ar fi fost vreme, cel care coboară trebuie să-i 
ocolească pe ceilalţi. Abia când a fost la mai puţin de zece 
metri am văzut că se uita în urmă, fără să ştie ce avea în faţă. 
Cum stătea cu capul întors, am recunoscut părul blond, cu 
cordeluţa de metal galben încheiată cu strasuri, care sclipeau 
în câte o rază a stelelor. N-am apucat să strig ca să-i atrag 
atenţia, ci m-am pomenit cu ea peste mine şi ne-am rostogolit 
împreună până la picioarele pantei, unde ne-am oprit, albi de 
zăpadă. N-aveam nicio vină, aş fi fost în drept să-i cer 
socoteală, dar nici prin minte nu-mi trecea să fac una ca asta, 
eram atât de intimidat, încât mă temeam să nu mă certe ea pe 
mine. Ea însă râdea în hohote, înveselită de-o întâmplare mai 
degrabă amuzantă decât neplăcută, căci nu păţisem nimic, nici 
unul, nici altul, decât că schiurile ei erau încurcate cu ale mele 
şi nu izbuteam să ne ridicăm în picioare. 


Atunci s-a auzit un glas de sus, strigând puţin iritat, ceea ce 
nu-i ascundea îngrijorarea: 

— Uhuu!... Santa! Unde eşti? 

Un glas de fată, puţin asprit de ger şi de nervozitate; nu m- 
am îndoit că era sora celei de lângă mine. La început, crezusem 
că o chema Sanda, nume cunoscut pretutindeni, aşa mi se 
păruse, nu Santa, nume fără nicio răspândire. 

— Uhu!... Barbara! sunt aici, jos, vino! 

Distanţa şi diferenţa de altitudine, şi mai ales starea de spirit 
a fiecăreia dintre ele, atât de diferită, de la hohotul de râs la 
strigătul autoritar şi nu lipsit de mânie, făceau ca glasurile să 
difere atât de mult, încât parcă anula asemănarea lor fizică, 
atât de deplină. 

Santa şi Barbara! Erau numele lor, nu le-am ales eu, doar le- 
am păstrat, deşi aş fi putut să le schimb, ca să nu le mai caut 
explicaţia, mai ales că împreunarea unuia cu a celuilalt ducea 
la o presupunere bizară. Deşi desemnau două fiinţe, numele lor, 
luate împreună, deveneau Santa-Barbara, o făptură unică şi 
singură. In viitor, aceste nume au făcut şi mai imposibilă 
identificarea lor separată, ele au existat numai unite, într-o 
trăire comună, chiar atunci când se întâmpla să mă văd numai 
cu una. Şi cu toate sentimentele care m-au legat de ele, o 
dragoste în adevăratul înţeles al cuvântului, dar imposibilă 
fiindcă avea simultan două obiecte, mult timp nu am ştiut cine 
era Santa şi cine Barbara. 

Prima fază a prieteniei noastre a reprezentat-o timpul 
schiului, când ne întâlneam după-amiaza pe pârtie şi schimbam 
două cuvinte. În aşteptarea acestor clipe, şi după aceea, cât 
eram cu ele, îmi puneam o întrebare tot mai obsedantă: „Dar 
pentru care, Barbara sau Santa, mă aflu aici, pentru care îmi 
bate inima”?”. 

Întreruptă în timpul Crăciunului, prietenia aceea tot mai 
puternică şi mai bizară am reluat-o după ce m-am întors din 
vacanţă. Atunci am început deplasările lungi, schi de câmpie, 
câte douăzeci de kilometri, şi chiar mai mult, plus încă pe atâţia 
la întoarcere. În ce mă priveşte, nu aveam destul timp decât 
duminicile, când plecam pe la ora zece, ajungeam într-un sat, 
ne încălzeam şi găseam de mâncare într-o casă de oameni şi ne 
întorceam spre seară. În două rânduri, una din ele a lipsit, o 
dată Santa, altă dată Barbara, am mers numai cu cealaltă. 


Atunci ar fi fost prilejul să-mi dau gândul pe faţă, să-mi declar 
bucuria de a fi împreună, dar dilema tot nu era rezolvată, nu 
ştiam căreia îi aparţineau de fapt sentimentele mele. Aş fi putut 
s-o întreb dacă la 14 septembrie, pe la ora trei după-amiază, ea 
fusese cea de la fereastră; era ziua când venisem la şcoală şi 
ora când trecusem cu tramvaiul. Intrebarea ar fi fost stupidă, 
cum putea să ţină minte o întâmplare fără însemnătate şi 
rămasă atât de departe în urmă?! 

Acea primă fază a prieteniei noastre s-a terminat odată cu 
topirea zăpezii. lar a doua, după scurte întâlniri pe stradă sau 
la cofetărie, a început vara, când am plecat toţi trei într-o 
călătorie tocmai în Egipt, unde voiam să văd piramidele 
faraonilor, nu din curiozitate istorică, nu fiindcă erau socotite 
una din cele şapte măreţii ale lumii din vechime; pentru mine 
reprezentau un reper primordial, mi se părea că numai din 
umbra lor putea să pornească măsurătoarea pământului şi să 
înceapă istoria omenirii, fără să mă intereseze că exista un 
trecut şi mai îndepărtat, dinaintea civilizaţiei egiptene. Le 
împărtăşisem planul încă din primăvară, cu vreo două 
săptămâni înaintea vacanței de Paşte. Oricât de mult mă 
obsedau piramidele, şi oricât de mare era dorinţa să ajung 
acolo, speram ca au să mă oprească, bucuros aş fi rămas cu ele 
pe timpul verii, dacă şi-ar fi exprimat această dorinţă; aş fi 
putut să închiriez undeva o cămăruţă, iar bani de mâncare n- 
aveam decât să-mi calc pe suflet şi să iau din cei destinaţi 
pentru călătorie, pe care tocmai atunci mi-i trimisese Zorina. 

Eram pe o bancă, în parcul de lângă teatru, plin de lume 
ieşită să se plimbe pe aleile cu trandafirii neînfloriţi încă; acolo, 
nu departe de poalele munţilor, clima era mai rece, chiar dacă 
ardea soarele. Vorbeam stânjenit, cu ochii în pământ, 
frământându-mi degetele pe scândura băncii. Nu terminasem 
bine ce aveam de spus, că au început să bată din palme: 

— Mergem toţi trei! E o idee grozavă! 

Mă bucuram, fără să-mi fac iluzia că putea să le 
entuziasmeze ceva mai mult decât curiozitatea şi plăcerea 
călătoriei. 


9 

Pe măsură ce se apropia Crăciunul, eram tot mai posomorât 
şi mai îngrijorat, nu ştiam ce voi face în vacanţă, deşi Zorina 
continua să mă asigure că mă va scăpa de orice răspundere. li 
scriam din ce în ce mai rar şi ea asemeni, dar nu mă gândeam 
că ar putea s-o apese vreun sentiment de vinovăţie, ca pe mine, 
căzut sub vraja Barbarei şi Santei, fără să mai amintesc de 
Ghizela, unde continuam să mă duc printre picături şi cu inima 
tot mai strânsă. Reacţia acestei făpturi, care era în primul rând 
o bigotă şi abia pe urmă ceea ce ştiam prea bine că este, a fost 
demnă şi discretă, niciodată nu mi-a făcut reproşuri, iar dacă 
mă duceam acolo, socotea că este datoare să-mi răspundă, 
răsplătindu-mă cu mijloacele sale şi apoi închinându-se în faţa 
crucifixului. 

Trandafil nemaifiind cu mine, şi neavând ziare, interzise în 
şcoală, nu ştiam mai nimic din ceea ce se întâmpla cu lumea, pe 
unde erau războaie, unde secetă, unde inundaţii, belşug sau 
sărăcie. Când am primit anunţul mortuar trimis de Zorina, 
fapta era consumată de o săptămână, şi nu ştiusem, iar cauza 
am aflat-o abia în vacanţa Crăciunului. O ultimă scrisoare a ei, 
sosită la şcoală în ajunul zilei când începea vacanţa, cuprindea 
numai câteva rânduri: „Când ai să ştii unde vei fi de Crăciun, 
telegrafiază-mi la  Post-restant, Bucureşti, Poşta centrală. 
Rămân camaradul tău, am să vin, oricât de departe, să fim 
împreună când se aprind lumânările în pom, în noaptea 
Ajunului. Caută un brad, restul aduc eu. Rămâi camaradul meu 
şi să nu uiţi trandafirii din Grădina Botanică!”. 

Şi astăzi mă doare inima că nu i-am răspuns, nu voiam 
pentru nimic în lume să vadă în ce sărăcie îmi petreceam 
Crăciunul. Din puţinii oameni la care m-aş fi putut duce, l-am 
ales pe Trandafil: mă invitase, prevenindu-mă că stă într-o casă 
modestă. „Dar seara facem foc în sobă”, spunea, în încheierea 
scrisorii. Aceste cuvinte au fost determinante, am găsit în ele 
toată căldura prieteniei noastre, care tot timpul păruse atât de 
rece. 


XXX 


Nu-l mai văzusem de când plecasem împreună de la colegiul 
domnului Pretoreanu, zguduiţi de moartea tragică a Horei, fata 


pe care o iubise. Aveam amândoi în buzunar câte cincisprezece 
mii de lei, darul lui Traian. Fiind bogat, m-am dus la mare, cu 
vagonul de dormit, nu cu trenul mixt, ca prima oară. De-atunci 
trecuseră aproape şase luni de zile, o jumătate de an din 
tinereţea noastră. 

În şase luni, se schimbase atât că nu-l puteam recunoaşte, 
slăbise, se îndoise puţin de umeri, era şi mai palid la faţă, dar 
nu paloarea nobilă, de alabastru, din timpul şcolii, care îi făcea 
pielea străvezie, lăsând să se vadă cum îi pulsa sângele. 

Locuia într-o căsuţă de paiantă, într-un fund de curte, pe 
strada Primăverii. Frumos acolo era numai numele străzii; 
poate primăvara, când înfloreau pomii, era frumoasă şi curtea. 
În casele mai mari, dar neîngrijite din faţă locuiau proprietarii 
cu familiile lor, doi fraţi, unul croitor, celălalt slujbaş la 
Prefectură; el îl ajutase pe Trandafil să intre la arhivă. 

Când am ajuns, venise un scurt val de căldură şi se topea 
zăpada; curtea părea o mocirlă. Cum aş fi putut s-o chem acolo 
pe Zorina? Casa avea două odăi, cu o tindă la mijloc, unde era 
şi bucătăria de iarnă. Pretutindeni, în cartiere întregi, cam aşa 
se înfăţişau casele. 

Am sosit într-o duminică, pe la ora prânzului. Când am 
ciocănit la uşă, a venit să-mi deschidă o femeie pe care o 
văzusem prin perdeaua de la geam, aplecată peste maşina de 
gătit din fundul tindei. Pesemne ştia că am să vin, apariţia mea 
nu a mirat-o, dimpotrivă, m-a primit cu un zâmbet de bucurie. 
Mi-am închipuit că era menajera lui Trandafil, o femeie de 
condiţie modestă, îmbrăcată cu o rochie cenuşie, puţin 
gârbovită, cu părul legat într-o basma neagră, de sub care 
ieşeau fire cărunte şi atârnau pe obraz, prin faţa urechii. Tot 
zâmbindu-mi şi venind spre uşă, îşi ştergea mâinile pe un şorţ 
de bucătărie pus peste rochie. 

— Bine-ai venit! îmi spuse, întinzându-mi o mână încă jilavă. 

Înainte de-a apuca să mă mir de felul călduros cum mă 
întâmpinase, dar şi de familiaritatea ei, care pe alt om ar fi 
putut să-l indispună, Trandafil a apărut în uşa camerei din 
stânga, cu un ziar în mână. Avea pantaloni negri, de stofă 
groasă, şi un pulover de lână nevopsită, lucrat de mână, sub 
care nu mai recunoşteam silueta lui suplă. Dar, mai mult decât 
această îmbrăcăminte modestă, m-au mirat ochelarii pe care îi 
ridicase pe frunte. Ştiusem că avea privirea bună; în afară de 


barbarul tratament contra conjunctivitei, pe care cu ani în 
urmă îl suferisem aproape toată şcoala, nu avusese niciodată 
vreun necaz cu ochii. Slăbirea vederii, venită atât de repede, în 
câteva luni de zile, putea să fie consecinţa lecturilor lui lungi şi 
neîntrerupte. La fel de surprinzător era că îşi lăsase mustață, 
un smoc de ţepi galbeni, deasupra buzei, care făcea din el un 
fel de caricatură, sluţindu-i masculinitatea, în loc s-o 
accentueze. 

Văzându-mă, lăsă ziarul pe o măsuţă, se apropie şi în timp ce 
îmi strângea mâna, căci nu ne îmbrăţişam niciodată, reţinere 
adusă din casa domnului Alcibiade, puse braţul celălalt pe 
umărul femeii, cu un gest de afecţiune. Dacă am fost stupefiat 
nu mai ţin minte, poate că da, era explicabil, dar n-a ţinut decât 
o clipă, pe urmă totul mi s-a părut natural, în mintea mea s-a 
desfăşurat fulgerător întreaga lui viaţă, şi tot ce era excepţional 
sau sublim în faptele sale a făcut să piară ideea de aberaţie. 
Trandafil trăia sub imperiul unor legi proprii, nu dispreţuind, ci 
ignorând legile comune tuturor oamenilor, astfel că la el până 
şi decăderea putea să însemne o ascensiune. 

Acea făptură cu înfăţişare de  bucătăreasă, având 
cincisprezece ani mai mult decât el, dar părând că are de două 
ori pe atâta, o femeie îmbătrânită, fără vreo urmă de 
frumuseţe, fie ea oricât de ofilită, era soţia lui Trandafil, 
căsătorită cu acte şi cu slujbă la biserică, în nedumerirea 
întregii parohii şi a oricui prinsese de veste. Pe Alexandrina o 
anunţase abia după căsătorie, dar refuzase să-i prezinte 
nevasta. „Nu trebuie s-o vezi, îi scria, fiindcă n-ai înţelege ce m- 
a îndemnat la această faptă.” 

Cum credeam că eu, unul, înţelesesem, într-o zi mi-a venit 
ideea neinspirată să mă declar solidar cu el, spunându-i cu 
ochii în pământ şi cu jumătate de voce: „Deşi n-aş fi capabil să- 
ti urmez exemplul în nicio împrejurare, te admir pentru forţa ta 
supraomenească de a te fi supus unei asemenea penitenţe!” 

Reacţia lui mi-a amintit cum se repezise odată Odor asupra 
mea, fiind cât pe ce să mă stranguleze, fiindcă omorâsem o 
viespe care mă înţepase în obraz de mi se umflase tot capul. 

— Cum ai putut să gândeşti o asemenea ticăloşie? a izbucnit 
scrâşnind din dinţi (tot ca Odor) şi strângând pumnii. Dacă ar 
trebui să mă pedepsesc pentru faptele rele săvârşite cu sau 
fără voie, nu există pe pământ o penitenţă destul de mare; 


poate în altă viaţă, şi dacă-i aşa, n-am să mă dau în lături când 
va veni vremea. Până atunci, am acceptat să-mi fac o bucurie. 
Luând-o sub oblăduire pe această femeie sortită nefericirii, şi 
lăsându-mă sub oblăduirea ei, am omorât pe nevolnicul din 
mine, aplicând, dar numai asupra mea şi la hotărârea 
propriului meu arbitru, doctrina criminală pe care ştii că am 
respins-o tot timpul. 

După această izbucnire, care se tempera de la o frază la alta, 
Trandafil mi-a zâmbit calm şi mi-a pus o mână prietenoasă pe 
umăr. 

— Ca să nu rămâi cu nicio îndoială, te rog dăcţi silinţa să 
observi cât suntem de fericiţi împreună. Două săptămâni sunt 
destul ca să ajungi la o concluzie. 

Puțin mai înainte crezusem că va trebui să plec fără 
întârziere şi fără explicaţii. Cuvintele lui, atât de oportun 
pronunţate, ascunzând în simplitatea lor atâta nobleţe, m-au 
făcut să rămân şi să trăiesc fericirea lor, împreună cu a mea, 
care n-a fost mai mică. În casa aceea modestă, fără altă 
podoabă decât un pom de Crăciun, poate cel mai sărac din tot 
oraşul, mi-am uitat şi dorurile, şi dorinţele. Iar în ziua plecării, 
când Trandafil era la slujbă, i-am lăsat pe masa de lucru, plină 
de dosare anodine, un bilet, care mă punea la adăpost de orice 
replică: „Dacă vreodată am să ajung pe o treaptă înaltă a vieţii, 
dacă mă voi însura cu o ducesă sau o contesă, voi locui într-un 
castel cu renume, mă voi scălda în bogăţie, iar tu vei purta mai 
departe mânecuţele negre de arhivar, ca să nu-ţi toceşti coatele 
hainei, să ştii că tot timpul ai să fii mai presus de mine. De 
înţeles sunt sigur că m-ai înţeles; dacă mă vei şi crede, atunci 
voi şti că nu mi-am trăit viaţa fără niciun merit.” 


XXX 


În chiar ziarul cu care Trandafil venise în mână, am găsit 
cauza morţii domnului Zaharescu. Era o urmare, de o lună vuia 
ţara şi eu nu ştiam nimic; în atmosfera de panică financiară, 
care dusese la curbele de sacrificiu, la concedieri în masă, la 
falimente sau la incendii provocate ca să mascheze falimentele, 
la drame adeseori sângeroase, una din băncile mari îşi 
închisese porţile masive de bronz, nemaiputând face faţă 
plăţilor, şi ceruse un moratoriu de mai mulţi ani de zile. Cine nu 


înţelege să nu aştepte explicaţii de la mine, întâi fiindcă nu 
vreau să greşesc, al doilea fiindcă nu le găsesc necesare decât 
pentru oamenii de meserie, şi aceia cunosc desigur toată 
istoria, chiar dacă s-au născut după ce eu şi alţii ca mine o 
uitaseră. S-ar putea să fi fost Banca Marmorosch Blank, luându- 
mă după ce am văzut eu însumi cu ochii în anii aceia, când 
dădeam examen la şcoala de aviaţie. Mă feresc să fac aprecieri 
fără competenţă, mai ales că unul din proprietarii băncii aflată 
atunci în dificultate a fundat o casă de editură unde s-au tipărit 
cărţi valoroase. Băgaţi în orice altă afacere, banii ar fi adus 
venituri mai mari şi mai sigure. Cunosc şi editori care s-au 
îmbogăţit dar pe aceştia n-am motive să-i laud, nici pentru 
cărţile tipărite, nici pentru felul cum şi-au înşelat autorii. 

În anul 1925, Banca Marmorosch Blank, care cu două decenii 
mai înainte devenise societate anonimă, avea un capital de o 
sută douăzeci şi cinci de milioane. Cifra nu spune mare lucru; 
era un capital mic, mijlociu sau mare, nu ştiu; demn de luat în 
seamă rămâne beneficiul, care în acelaşi an se ridica la şaizeci 
şi două de milioane, jumătate cât capitalul. Cu ce dobânzi, cu 
ce speculaţii? Mintea mea nu vrea să priceapă. Poate jucase la 
Loteria de Stat, mizând milioane, şi câştigase lozul cel mare! 
lar cinci ani mai târziu, banca închidea porţile în faţa 
depunătorilor, declarând că nu le mai poate plăti nicio leţcaie. 
Atunci am trecut într-o zi pe acolo, pe strada Lipscani, peste 
drum, şi puţin mai într-o parte de Banca Naţională. Era spre 
toamnă, înainte de a pleca la şcoală. Cât se vedea cu ochii din 
tramvai, care încă mai circula prin zona aceea, tramvaiul 15 mi 
se pare, erau înghesuiți mii de oameni, până peste Calea 
Victoriei, până peste strada Smârdan şi până peste strada 
Doamnei. Oameni de toate felurile, unii aveau depuşi milioane, 
ca domnul Zaharescu, alţii o mie sau două, bani care ar fi stat 
mai bine în puşculiţă. Toţi vociferau şi amenințau cu pumnii, 
unii îşi învârteau bastoanele în aer, alţii înjurau sau blestemau 
şi ar fi aruncat cu pietre în ferestre, dacă n-ar fi fost prea 
departe. Erau printre ei bătrâni, pe care poate i-a lăsat inima şi 
n-au mai ajuns acasă. Erau şi femei, unele elegante, cu nurci la 
gât şi cu juvaiere, altele sărmane, plângând cu mâna la gură, 
erau şi văduve în rochii de doliu. 

Domnul Zaharescu a pierdut opt milioane, zestrea fetelor, 
întreprinderea lui însă nu a dat faliment şi el putea să 


supravieţuiască multă vreme, chiar să câştige alte milioane. 
Dacă ar fi avut mai mult sânge rece şi ar fi aşteptat şapte-opt 
ani, cât ceruse Banca moratoriu, şi-ar fi luat înapoi toţi banii, 
sau măcar trei sferturi, sau jumătate, căci societatea anonimă 
Marmorosch Blank, cu ajutorul sucursalelor ei din străinătate, 
a reuşit să se refacă, în întregime, sau măcar să se pună pe 
linie de plutire. Dar poate domnul Zaharescu stătea prost cu 
nervii, fel de fel de cauze ar fi fost posibile, poate era 
îndrăgostit, ceea ce la anii lui este pe cât de nefast, pe atât de 
ridicol, poate suferea după vreo dansatoare de la teatrul 
Cărăbuş, sau după vreo actriţă vulgară, din cele capabile să 
cânte pe scenă, într-o grădină cu o mie de spectatori vulgari ei 
înşişi: „...Dă încet cu vaselină, unde este pielea fină...” Nu 
fusese un gest premeditat, dovadă faptul că nu avea asupra lui 
nicio armă. În decembrie, după un ultim demers la Bancă, 
rămas inutil, ca şi altele dinainte, s-a dus direct la un armurier 
de pe strada Academiei, a cerut un revolver Browning, calibrul 
6, şi fără să şovăie şi-a tras un glonţ în tâmplă, chiar acolo, în 
prăvălie, de faţă cu negustorul; nici măcar nu plătise, dar 
negustorul n-a fost în pagubă decât cu un glonţ, căci revolverul 
l-a luat înapoi după ancheta poliţiei. 


x x k 


Trandafil o cunoscuse pe viitoarea lui nevastă la tribunalul 
vechi, într-o magazie mizerabilă, unde era instalată arhiva. Un 
tribunal nou se afla în constructie, dar aveau să treacă ani până 
să fie gata. Rafturile cu zeci de mii de dosare, puse rânduri- 
rânduri dintr-un perete în altul, erau făcute din scândură 
negeluită, pe care etichetele cu numerele de ordine nu puteau 
fi presate fără să se perforeze, de aceea se descifrau greu în 
lumina venită pe ferestrele mai mult astupate, sau de la 
singurul bec, atârnat în mijlocul tavanului. După peste 
cincisprezece ani de lecturi întrerupte doar noaptea, trebuise 
să se adauge această ultimă cauză ca Trandafil să-şi dea seama 
cât îi slăbise vederea. Şi miop, şi prezbit, purta ochelari de 
două feluri, cu dioptriile în creştere, motiv pentru care, anul 
următor, la vârsta recrutării, fu scutit de armată. 

Când am vorbit, mândru de mine despre gerurile năprasnice 
pe care le înduram la instrucţie, nu ştiam în ce condițiuni îşi 
ducea Trandafil viaţa în hăul acelei arhive burduşite cu dosare, 


unde nu se făcea foc toată iarna, nici nu exista sobă, de teama 
incendiului. Pompierii veneau zilnic să inspecteze, şi dacă li se 
părea că înăuntru era uneori cât de cât mai cald decât afară, se 
uitau prin toate ungherele, se aplecau pe sub birouri să vadă 
dacă nu era ascuns vreun lighean cu jăratic. Abia când am aflat 
acestea, mi-am dat seama că fraza din scrisoarea lui Trandafil, 
care mă înduioşase, fiindcă îi dădeam o interpretare 
sentimentală, ideea de cămin, de biruinţă asupra vicisitudinilor 
hibernale era în realitate o obsesie: „Dar seara facem foc în 
sobă.” 

Făceau foc cu economie, aveau o sobiţă de tablă cu burlane 
lungi, ca să nu se piardă căldura pe horn, ci să rămână în casă. 
Fiindcă Trandafil nu intra niciodată în camera din dreapta, a 
Corneliei, cum o chema pe femeie, nu ştia că ea aprindea focul 
numai pe ger mare, şi numai de două-trei ori pe săptămână, iar 
atunci ardea numai câteva lemnişoare. 

Am spus femeie, în loc de nevastă, fiindcă mi-a fost greu să 
mă obişnuiesc cu un cuvânt pe care mintea mea nu-l înţelegea, 
chiar dacă trebuia să-l accepte. Până la sfârşitul vacanței, 
mintea mi se limpezise şi interpretam altfel, cu o indulgență 
împăcată şi tristă, situaţie căreia îi descoperisem justificarea, 
deşi continuam să o socotesc imposibilă şi amară. 

Poate Trandafil o văzuse pe această femeie de câteva ori, în 
timpul unui proces lung de uzurpare, dar nu o descoperise 
decât în ziua când venise la arhivă să afle sentinţa, dată cu 
întârziere. Nu avea avocat, îl repudiase în şedinţă, fiindcă se 
vânduse părţii adverse, iar justiţia, fiind legată la ochi, nu 
văzuse ceea ce ar fi văzut şi orbii. Asemenea cazuri se 
întâmplau cu sutele, triumfa nu dreptatea, ci avocatul cu 
vicleşuguri şi cu aliaţi inatacabili. Am păţit-o eu însumi, când 
proprietarul m-a evacuat din casă, împotriva unei legi atât de 
limpezi, încât am socotit că nici nu am nevoie de apărare. Dar 
grefierul judecății era însuşi fiul reclamantului, care a câştigat 
procesul  „stante-pede”, cum se spune, adică fără nicio 
deliberare. Iar la recursul pe care l-am făcut, luându-mi şi 
apărător de astă dată, m-am pomenit în faţa aceluiaşi complet 
de judecată care dăduse prima sentinţă, ceea ce era interzis 
printr-o lege cunoscută până şi măturătorilor de stradă, mai 
ales dacă lucrau în preajma tribunalului. Degeaba a protestat 
avocatul meu, nimeni nu i-a ascultat cuvântul, poate o fi fost şi 


el un papă-lapte, faptele însă rămâneau fapte şi nici măcar nu 
trebuiau dovedite. Dacă s-o găsi cineva să nu creadă, sau să-şi 
închipuie că n-am înţeles eu bine, n-are decât să caute la 
arhivă, şi să citească dosarul. Dar poate dosarele din 1941 nu 
se mai păstrează. 

Acea femeie, rămasă văduvă încă de tânără, în timpul 
războiului, nu se măritase a doua oară, fiindcă îşi socotea viaţa 
sfârşită. O moştenire „in extremis”, lăsată prin testament de un 
rănit pe patul de moarte şi neatacată de nimeni, o adusese în 
oraşul nostru: moştenirea era o casă de cartier sănătoasă şi mai 
mare decât ar fi avut nevoie. Lucra ca îngrijitoare la spitalul 
comunal, ceea ce mai făcuse într-un spital de campanie şi nu 
părăsi slujba aceasta nu doar modestă, ci uneori chiar 
umilitoare, decât după ce se mărită cu Trandafil. Leafa era 
mică şi viaţa mai grea decât puterile sale; ca să se poată ajunge 
închiriase două camere unei perechi doar cu puţin mai tinere 
decât ea, oameni de omenie, alături de care se simţea bine, şi 
aşa o dusese câţiva ani de zile. Deci cazul nu era acela al femeii 
bătrâne şi neputincioase, care îşi donează averea cuiva mai 
tânăr, cu condiţia să-i poarte de grijă până la urmă. Poate în 
Cornelia exista o morbiditate, datorată suferințelor prin care 
trecuse; aveam să le aflu cu timpul. Puţini oameni îşi pregătesc 
din vreme mormântul, nu e firesc, nici dacă nu ar fi nimeni să 
te îngroape; un asemenea act îl dictează numai obsesia morţii. 
Cornelia îşi cumpărase loc de veci, îi pusese şi crucea, de 
marmoră vânătă, cu inscripţiile cunoscute, rămânând să se 
adauge numai data morţii. 

Oricât de mare ar fi distanţa între ele, şi oricât mă străduiesc 
să alung din cap asemenea gânduri, uneori mi-e imposibil să nu 
fac o legătură între ea şi Hora, care şi-a trăit puţinii ei ani sub 
ameninţarea sfârşitului. Şi atunci, împotriva voinţei mele, sunt 
înclinat să cred, în unele clipe, când poate se naşte şi-n mine un 
început de morbiditate, că pendularea lui Trandafil între prima 
şi a doua se datora unei chemări din afara vieţii. De foarte 
tânără, când îşi pierduse întreaga şi numeroasa familie, 
Cornelia era încredinţată că nu va trăi multă vreme. Poate 
chiar aşa ar fi fost, dacă Trandafil nu-i insufla o altă viaţă. 

Presimţirea morţii, de care, după toate semnele, nu avea 
teamă, o făcuse să-şi doneze averea, casa, cu grădina, cu 
magaziile şi tot ce înseamnă o gospodărie, perechei tinere. 


Aceştia îi intraseră pe sub piele, fără să lase impresia că ar 
avea gânduri hrăpăreţe. Linguşirea nu-i o ştiinţă, ci o 
predispoziţie; cuvinte frumoase şi gesturi care să înmoaie 
sufletul se găsesc destule, mai multe decât în dicţionar, căci 
orice om care a linguşit vreodată pe cineva a născocit măcar 
două, necunoscute, dacă nu nouă sau unsprezece. 

Deoarece voi termina repede cu acea pereche, şi nici nu 
trebuie s-o ţină cineva minte, n-am să le caut câte un nume, 
căci numele lor adevărat nu l-am ştiut niciodată. El spunea, cu 
ochii plini de lacrimi: „Ah, de ce nu suntem noi Grahii, ca să fii 
tu mama noastră!” Cornelia lăcrima la rândul ei, fiindcă 
singurul copil îi murise şi nu mai putea să aibă altul; uneori se 
gândea că poate Dumnezeu o apărase, ca să nu aducă pe lume 
victime, cum era ea însăşi. Tânăra chiriaşă, deşi numai cu doi 
sau trei ani mai mică, îi spunea: „Mămico scumpă!” şi îi săruta 
mâna. Nu am născocit eu pe aceşti oameni, şi nici nu a trebuit 
să-i caut mult ca să-i iau drept modele. Din pudoare, şi fiindcă 
nu pot fi mizantrop decât în cazuri extreme, n-am ales pe cei 
mai ticăloşi din toţi câţi există, căci dacă ar fi fost aşa treceam 
dincolo de Dostoievski. 

Inceputul fu invitaţia la masă, într-o duminică. 

— Mămico, stai şi dumneata şi te mai odihneşte, nu găti 
astăzi, vino să mănânci cu noi, am pus o găină în oală! 

Ca pe vremea lui Henric al patrulea, ăla! 

— Şi avem o sticlă de vin roşu, de Valea Călugărească. 
Sângele Domnului! adăugă bărbatul, la cele de mai sus, ale 
nevestei. 

Urmară toate duminicile. Apoi joile, sâmbetele, marţile - 
toate zilele săptămânii. Când fu nevoie să se repare acoperişul 
casei, bărbatul îşi luă grija asupra lui: aduse materiale, meşteri, 
le dădu şi de mâncare, şi ţuică. La urmă, când Cornelia vru să 
plătească, îşi puse mâna pe inimă. 

— Adică eu n-am voie să fac pentru dumneata atâta lucru? 

Cornelia le dădu casa nu ca să scape de orice grijă până la 
bătrâneţe, ci din dragoste. Căci îi iubea, cu inima ei care 
rămăsese curată, deşi avusese să sufere atâtea. l-ar fi înfiat, 
dacă nu erau aproape de-o vârstă. lar ei se jurau pe sfânta 
icoană a Fecioarei Maria că o vor ţine în puf toată viaţa, şi-n 
fiecare duminică vor pune pentru ea o găină în oală, să-i facă 
supă cu găluşti şi rasol cu usturoi, iar la urmă îi vor da cozonac 


cu nuci şi stafide. 

Dacă aş scrie totul, până la capăt, nu ştiu cine s-ar osteni să 
citească, iar de-ar citi, nu ştiu ce folos ar putea să aibă. Un an 
mai târziu, Cornelia era evacuată, cu sentinţă judecătorească. 
Actul de vânzare-cumpărare, pe care îl semnase fără să-l 
citească, netrecându-i prin minte că perechea ar urmări s-o 
înşele, nu cuprindea nicio clauză privind soarta ei viitoare. 

— Şi acum eu ce mă fac? întrebă, la arhivă, cu ochii în 
dosarul care avea puterea s-o arunce pe drumuri. 

Avocatul părţii celeilalte tocmai intra pe uşă, să ceară o copie 
de pe sentinţă; auzind-o, spuse, cu un cinism plin de voie bună: 

— Du-te de te aruncă înaintea trenului, cucoană! 

Să nu fi avut un dispreţ înnăscut pentru exercitarea forţei 
fizice în dauna cuvântului, Trandafil, palid ca morţii, ar fi 
deschis uşa grilajului şi s-ar fi încleştat în grumazul lui, până i- 
ar fi luat ultima răsuflare. Alese altă soluţie, pe cât de 
spontană, pe atât de incredibilă. Într-o oră, fapta era cunoscută 
în tot tribunalul. Unii îl socoteau nebun, alţii credeau că fusese 
o glumă. Chiar şi cei care l-ar fi admirat pentru o asemenea 
hotărâre, femeile mai ales, firi romantice, nu făceau decât să 
chicotească prin colţuri. 

— Nu, domnule! replică Trandafil, adresându-se avocatului. 
Pe această femeie o iau sub protecţia mea şi o cer în căsătorie! 

Poate o mai văzuse o dată pe la arhivă, dar acum o privea 
prima oară. Vârsta şi înfăţişarea ei fizică apăreau pentru el ca o 
abstracţiune; îl interesa numai apartenenţa acestei fiinţe la o 
specie comună cu a lui, care, într-o clipă deznădăjduită pentru 
ea, justifica pe deplin o uniune umană, în afara ideii că erau un 
bărbat şi o femeie. 

Orice alt gând peste acesta devenea o prejudecată, pe care o 
înlătura, cu hotărârea de a ignora părerile străine, chiar dacă s- 
ar fi coalizat împotriva lui toată societatea. 

Apoi Trandafil se apropie de femeie, îi luă dosarul din mână 
şi o întrebă, rezumând în cuvintele lui orice altă discuţie: 

— Cu patru mii de lei pe lună, dacă scad cinci sute chiria, o 
să putem trăi împreună? 

Ca arhitectură, casa lor îmi amintea pe a Medeei, fata de la 
morgă, decât că avea două camere în loc de una. Dacă 
dragostea acelei fete pentru Odor rămăsese fără altă urmare 
decât că ea îşi pierduse un picior, alergând sub 


bombardamentul  zepelinului să-i salveze manuscrisele, 
temându-se că ar putea fi în primejdie, cauza era numai în el, şi 
provenea nu dintr-o malformaţie sufletească, nici dintr-un 
blestem, cum am judecat atunci cu naivitate, ci din credinţa că 
se născuse cu un alt destin decât restul oamenilor. Adevărul 
acesta, în care cred din instinct, se va cunoaşte când cineva, 
după ani de muncă, va izbuti să-i descifreze manuscrisele. Sau 
nu se va cunoaşte niciodată. Sunt profund convins că în lunga 
istorie a omenirii, mii şi mii de adevăruri vor rămâne pentru 
totdeauna necunoscute, şi lumea va merge înainte, fără să ştie 
că în noianul de realizări etajate a pierdut pe aceea esenţială, 
aflată la bază, care poate ar fi transformat frigul în căldură şi 
întunericul în lumină. Savanţi sau tăietori de lemne, vom muri 
în aceeaşi ignoranță. 

Aşa gândeam într-o seară, stând la masă în tindă, cu gazdele 
mele, cu uşa cuptorului deschisă, ca să dea mai multă căldură. 
Teorema lui Fermat, în miezul căreia Trandafil stătuse adâncit 
luni de zile, ca să iau numai un exemplu, mi se părea acum un 
infim şi inutil pas înainte, făcut de gândirea unui om înzestrat 
cu mintea a zeci de generaţii viitoare. Dar fiindcă el nu şi-a 
dezvăluit demonstraţia, acele zeci de generaţii se mai 
străduiesc şi astăzi, după cum se vor strădui alte generaţii 
viitoare, să afle ceea ce Trandafil descoperise de multă vreme, 
că teorema lui Fermat nu putea fi demonstrată. Şi totuşi, 
realizarea lui esenţială nu era aceasta, nici altele de aceeaşi 
valoare, ci faptul că se căsătorise cu o femeie căreia îi dăruia 
întreaga credinţă, renăscută pentru ea, când nu mai credea în 
nimica. 

O ultimă zvârcolire a minţii lui nu merită să fie pusă la 
socoteală, mai ales că a fost zădărnicită. În munca la arhiva 
tribunalului, Trandafil a urmărit timp de douăzeci şi cinci de ani 
sentinţele greşite din miile de dosare înghesuite în rafturi. Nu 
urmărea să facă o lucrare de erudiție, ci voia ca în locul frigului 
să aducă puţină căldură întârziată, şi în locul întunericului 
puţină lumină. Într-o noapte, târziu, după ce Cornelia murise, 
arhiva a luat foc, din cauze nedescoperite, şi odată cu dosarele 
au ars şi miile lui de fişe; a fost şi căldură, şi lumină. 

N-am acceptat ca din cauza mea ei să-şi schimbe locul la 
masă, i-am lăsat să stea ca mai înainte, faţă în faţă, iar eu m-am 
aşezat pe a treia latură, de unde am putut să-i privesc la fel de 


bine şi pe unul, şi pe altul. 

M-am gândit în acele zile la copiii domnului Alcibiade, cum 
mă gândisem de atâtea ori. Dar nu am spus bine, mă gândisem 
tot timpul, chiar când aveam altă preocupare. Nu mi-a dispărut 
niciodată din amintire imaginea sub care îmi apăruseră ei, toţi 
nouă, într-un vis din copilărie, aşezaţi în rând, la distanţă unul 
de altul, cu braţele întinse de li se atingeau vârful degetelor. 
Siluetele lor semănau cu un rând de cruci, acelea pe care toţi le 
duceau în spate. 

Lăsându-i la o parte pe Tom şi Teofana, firi opuse, dar morţi 
amândoi la fel de tragic, lăsându-i şi pe unii din cei vii 
deocamdată, m-am gândit la Odor, la Traian şi la Trandafil. 
Odor îşi petrecea a treia iarnă în peştera de sub munte, unde 
peste câteva zile viaţa lui avea să fie în primejdie. Era el un 
claustrat? Desigur, aşa fusese toată viaţa, într-un fel sau în 
altul, de aceea se născuse! 

Traian, despărţit trupeşte de Tinca, în plină vâlvătaie a 
dragostei lor nestinse, se afla retras la mănăstirea Cernica, 
desprins de orice preocupare lumească. Era un claustrat, în cel 
mai adânc înţeles al cuvântului, dar starea lui nu-i aducea nicio 
suferinţă, ci numai satisfacţii divine. 

Şi totuşi, cel mai claustrat dintre toţi mi s-a părut că era 
Trandafil, în pofida vieţii lui de mirean, cu nevastă şi 
gospodărie, nesupus niciunei rigori mistice. M-am convins, cum 
stătea faţă în faţă cu Cornelia, de care nu-l lega nici măcar 
amintirea unei atingeri carnale, ca în cazul lui Traian şi al 
Tincăi, ca în propriul lui caz cu Hora, că, scutit mai mult decât 
Odor şi decât Traian de vreo suferinţă, satisfacția lui era cel 
puţin la fel de mare, fără să fie câtuşi de puţin de natură divină. 
(Nu spunea nicio rugăciune înainte de masă şi nu făcea semnul 
crucii asupra bucatelor.) Era satisfacția martirilor laici, care se 
sacrifică pentru a păstra măcar în propria lui conştiinţă ideea 
că binele se transformă în rău, dacă nu îl împarţi cu aproapele. 

Ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles, căci nu cred să se fi 
sfătuit dinainte, seara Cornelia mi-a făcut patul în camera lui 
Trandafil, pe o dormeză fără folosinţă. Aprinsese mai din timp 
focul în sobiţa de tablă cu burlanele înşirate pe toţi patru 
pereţii. Apoi s-a dus la culcare, iar noi am stins lumina. Cât 
timp flăcările din sobă i-au mai luminat obrazul, l-am văzut pe 
Trandafil, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap, privind tavanul, 


cum îl vedeam adesea la şcoală, când mă trezeam peste noapte. 
În afară de „noapte bună", nu mai schimbasem o vorbă, deşi am 
fi avut ce ne spune; părea să existe între noi o înţelegere a 
tăcerii, dăinuind de la moartea Horei, când el îşi dezvăluise 
poate ultimele gânduri. Dacă doi oameni încetează să mai 
comunice prin cuvintele obişnuite, înseamnă sau că şi-au 
contopit conştiinţele, sau că îi desparte o prăpastie. Aşa am 
înţeles că prietenia mea pentru Trandafil, în aparenţă atât de 
rece, nu se bizuia pe fapte şi pe cuvinte, ci pe gesturi 
subînţelese şi pe gânduri nespuse. 

Privindu-i chipul tot mai şters în lumina flăcărilor pe cale să 
se stingă, mă întrebam, oare ce rămâne în capul unui om cu 
creierul atât de evoluat şi înzestrat cu atâta învăţătură, dacă el 
încetează să-şi dezvăluie gândurile? Este posibil ca o asemenea 
zestre să ardă şi să rămână numai cenuşa? 

Am adormit în întunericul deplin al odăii, după ce se topise 
jăraticul, cu gândul că Trandafil, optând pentru cel mai modest 
drum în viaţă, se răzvrătise împotriva propriei lui învățături şi 
inteligente, care nu-i fusese de niciun folos când ar fi avut cel 
mai mult nevoie de ele, ca să salveze de la moarte o fiinţă 
primejduită. Şi pentru a răscumpăra păcatul acesta abominabil, 
îşi consacrase viaţa unei fapte sublime, prilejuindu-i să trăiască 
unei alte fiinţe fără scăpare. Schimbul nu era egal, şi pentru a 
nu se arăta frustrat, trebuia să uite, lemnul să ardă şi să 
rămână cenuşa pe care o ia vântul. 

Când m-am trezit, se lumina de ziuă la fereastră, dar în 
cameră era încă întuneric; să fi fost ora şase dimineaţa. 
Îngenuncheată în faţa sobiţei, Cornelia scotea cenuşa, cu 
făraşul. După aceea aprinse focul şi, în câteva minute, se simţi 
căldura răspândindu-se în odaie. La lumina flăcărilor, care le 
repeta pe cele de seară, Trandafil stătea în vechea poziţie, cu 
faţa în sus, cu mâinile sub cap şi cu ochii în tavanul traversat 
de pâlpâiri roşii. 

Dar poate dormise câteva ore în timpul nopții. 


10 

După observaţii îndelungate, am ajuns să cred că, fără a 
nega posibila fericire în uniunea bărbatului cu femeia, rar se 
întâmplă ca între asemenea doi oameni să existe o armonie 
deplină, sau, şi mai sincer spus, nu există niciodată în forma ei 
ideală. Nu mă gândesc la bărbaţii brutali, beţivi şi destrăbălaţi, 
care, întorcându-se de la vreo ibovnică sau de la cârciumă, îşi 
insultă nevasta, o îngenunche sau o bat până o umplu de sânge. 
Nu mă gândesc la femeile necredincioase, care îşi nesocotesc 
bărbatul dăruindu-se altora, din sentimente nelegitime, din 
interes sau din viciu. Nici la nimicnicia celor care deşi simt 
necredinţa, deşi cunosc faptele, închid ochii şi continuă să ducă 
mai departe o viaţă nedemnă, urându-se în loc să se iubească, 
şi fără să ajungă la gesturi hotărâtoare, fie şi-o crimă. 

Mă gândesc la uniunile onorabile şi chiar fericite, care 
durează până la moarte, când cel rămas în viaţă îşi smulge 
părul din cap, vărsând lacrimi deznădăjduite, şi sfârşeşte prin a 
face monument de marmoră deasupra mormântului. Dar nici 
aceştia, am cunoscut cazuri nenumărate, nu sunt feriţi de 
neînţelegeri, fie ele fără durată. Nu cunosc bărbat care, într-un 
moment de furie, după o dispută, să nu fi ieşit trântind uşa; 
dacă după un ceas, sau după o noapte s-a întors spăsit şi a 
urmat o reapropiere scăldată în lacrimi de remuşcare şi 
fericire, o rană mică a rămas în sufletul fiecăruia, chiar dacă nu 
a generat un cancer. 

Nu cunosc femeie care să nu bufnească, zădărându-şi 
bărbatul, că nu s-a făcut demn de o avansare, că nu a luat 
decoraţii, ca prietenul sau vecinul, şi nu a fost poftit în tribuna 
oficială. Proasta dispoziţie a femeii, pentru o neizbândă a 
croitoresei sau o greşeală a cizmarului, o suportă bărbatul, nu 
vinovatii, care locuiesc în altă parte. Un ruj de buze de la 
Consignaţie, sau o sticluţă de parfum franțuzesc, luate cu banii 
puşi bine pentru nevoi mai importante, umplu de amărăciune, 
uneori de mânie sufletul bărbatului. Asemenea neînţelegeri pot 
fi fără număr, şi vina poate fi împărţită egal între amândouă 
părţile. In clipele de fericire care urmează, până la carul 
mortuar de clasa întâia şi până la monumentul de marmoră, 
sufletele uită neînţelegerea, rămâne doar un pic de cenuşă, şi 
ea poate fi cauza cutelor de pe faţă şi privirilor obosite, fără ca 
nimeni să ştie. 


N-am stat cu Trandafil şi Cornelia decât două săptămâni de 
vacanţă, şi am mai fost în casa lor numai la intervale, dar mi-e 
de ajuns spre a putea spune astăzi că între ei, oricât de 
nepotriviţi ar fi fost unul cu altul, n-a existat niciodată nici cea 
mai mică neînțelegere. El n-a plecat de acasă trântind uşa, ea 
n-a suferit pentru funcţia lui de subarhivar, n-a visat la una mai 
importantă, i-a cusut cu mâna ei mânecuţa de satin negru, ca 
să ferească de lustru coatele hainei. Iar când într-un târziu s-a 
aflat pe patul de moarte, cu un cancer răspândit în tot trupul, s- 
a stins cu zâmbetul pe buze. Nu mai putea să deschidă ochii 
decât pe jumătate, nu mai putea să respire decât cu un colţişor 
al plămânului, dar, luând mâna lui Trandafil şi ducând-o la 
gură, a avut glas să-i spună: „M-am născut fără noroc şi am 
avut o viaţă chinuită: tu ai făcut din mine femeia cea mai 
norocoasă din lume”. 

La mormântul ei, Trandafil nu a făcut un monument de 
marmoră, ci o criptă de beton, pentru două sicrie, socotind să- 
şi aibă locul lângă ea când va veni vremea. Iar dacă aş crede 
într-o viaţă de dincolo, sunt sigur că, oricât putea ea să ţină, 
milenii, între ei avea să dăinuiască înţelegerea cea mai deplină. 

O singură întrebare mă chinuieşte când îmi aduc aminte, căci 
gândurile mele nu se pot opri numai acolo, ci rătăcesc în toate 
direcţiile: dacă Trandafil ar fi fost în viaţă ceea ce trebuia să 
fie, pentru ceea ce se născuse, un savant al omenirii, dacă ar fi 
făcut o bombă atomică miraculoasă, care să distrugă nu pe 
oameni, ci mizeria omenirii, dacă azi ar avea în patru colţuri ale 
pământului câte un monument mai înalt decât Statuia 
Libertăţii, ar fi fost el mai fericit decât în funcţia modestă de 
arhivar la tribunal şi la prefectura judeţului? Cu riscul de a-mi 
ridica în cap toată lumea, înclin să cred că nu, fiindcă el 
deliberase cu disperare în faţa morţii, şi nerecunoscându-şi 
dreptul să se sinucidă, optase pentru lepădarea de orice 
ambiţie. Şi astfel, fără să fi sperat, fără să se fi gândit, viaţa lui 
devenise sublimă. 


Numele ei nu-mi plăcea, tocmai fiindcă îmi amintea de mama 
Grahilor care, oricât de mult ar stima-o istoria, mi se pare o 
fiinţă aspră. Or, Cornelia lui Trandafil era copia ei inversă, 
întruchiparea blândeţii. Acasă, când era mică, deşi fată de la 
ţară, îi spuneau Neli; nu putea să-mi placă. Aş fi vrut să-i dau 


un nume cu totul altfel, şi i l-aş fi dat, dacă nu l-aş fi auzit 
pronunţat de Trandafil. Când am intrat în casa lor şi am găsit-o 
aplecată asupra maşinii de gătit din tindă, Trandafil, care mă 
simţise, a ieşit din odaia de alături. 

— Cornelia! Îţi prezint pe cel mai vechi şi mai drag prieten. 

Am fost uimit, fiindcă până acum nu calificase în niciun fel 
prietenia noastră, mi se părea că are faţă de mine sentimente 
neutre, ne unea întâmplarea că eram vecini, acasă, iar pe urmă 
fusesem colegi de şcoală; tot timpul simţisem între noi o 
răceală, care poate pornea din prea marea mea admiraţie 
pentru el, din sentimentul că nu-i puteam fi pe măsură. 

O căldură intensă mi-a năpădit inima, dar a trebuit să treacă 
mai multe clipe până să-mi dau seama că se datora nu vorbelor 
spuse despre mine, ci felului cum pronunţase numele Corneliei. 
Trandafil, în care am văzut tot timpul întruchiparea 
perfecțiunii, nu putea fi mai prejos de însuşirile sale nici când 
pronunţa un nume. În Cornelia, spus de el, recunoşteam 
întreaga ei viaţă tristă, deşi nu o aflasem încă, după cum 
recunoşteam fericirea prezentă; dar în acelaşi timp, simţeam 
forţa de dăruire a lui Trandafil. Cornelia nu mai era numele 
mort al unui personaj istoric, era ceva nou, nerostit de nimeni, 
plăsmuit de un om capabil să pătrundă nu doar în depozitele 
cele mai greu de atins ale cunoştinţelor umane, chiar ale celor 
abia presupuse, chiar ale celor nevisate încă; putea pătrunde în 
locuri mult mai greu de atins, în suflete. Cornelia nu mai era 
fetiţa numită Neli acasă, nici femeia pe care o nedreptăţise 
soarta, ci o fiinţă nou-născută, din spiritul şi din sentimentele 
lui Trandafil. Ar fi fost de neînțeles ca el să nu aibă o asemenea 
însuşire, fiindcă le avea pe toate, fără să-şi fi vândut sufletul lui 
Mefisto, ca Faust şi Odor. 

Într-o seară, când tocmai ninsese şi ne plimbam amândoi prin 
curtea cu gunoaiele şi mizeriile acoperite de zăpada pură, 
fiindcă venea din locul unde nu mai există decât aerul rarefiat, 
în cea mai deplină imaculare, am înţeles că pe Trandafil îl lega 
de Cornelia eternitatea, şi că eternitatea erau ei înşişi. 

— Tu ştii care-i steaua ta? m-a întrebat, uitându-se pe cerul 
cu străvezimea cea mai înaltă. 

Erau puzderie de stele deasupra noastră, mi se 
împăienjeneau ochii privindu-le. 

— N-o ştiu, am răspuns, dar dacă e adevărat că fiecare din 


noi avem o stea a noastră, trebuie să fie şi a mea acolo. 

— A mea nu, şi nici nu va putea să fie, cât timp într-o stea nu 
vor încăpea doi oameni, ca să fie şi Cornelia cu mine! 

O coincidenţă bizară dintre multe câte am cunoscut până 
astăzi a făcut să aflu tocmai acum o oră, când mă gândeam cum 
să pun pe hârtie gândurile de mai înainte, că într-un viitor 
apropiat - au şi început pregătirile, s-au şi făcut înscrieri - 
cenuşa mortuară mult comprimată, pusă în capsule argintii, ca 
să se vadă printre stele, va putea să fie lansată în Cosmos, unde 
se va roti în jurul pământului peste şaizeci de milioane de ani, 
până când s-ar putea ca planeta noastră nici să nu mai existe. 
Numai trei mii de dolari ar costa această eternizare, căci s-ar 
lansa puzderie de capsule deodată. Trandafil ar avea cel dintâi 
dreptul la o asemenea existenţă celestă, fiindcă el a imaginat-o 
pe când nici nu se bănuia că un corp lansat de pe Pământ ar 
putea să ajungă şi să rămână în spaţiul fără gravitație. Poate, 
cu timpul, preţul o să mai scadă, aşa cum a scăzut la 
calculatoarele electronice, care la început erau mari cât un 
pian şi costau un milion şi jumătate de dolari, iar acum sunt 
atât de mici, că încap în buzunar, sau într-un ceas de mână, şi 
costă numai doi dolari deocamdată. Dacă voi trăi până ce suma 
să devină accesibilă şi pentru mine, iar ei vor muri înaintea 
mea, mă voi grăbi să trimit în spaţiu o capsulă cu cenuşa 
Corneliei şi a lui Trandafil, şi poate lângă ei voi pune şi cenuşa 
speranţelor mele neîmplinite. Şi chiar dacă nu aş putea să o 
recunosc în zborul ei etern printre aştri şi stele, îmi va fi destul 
să o ştiu acolo. E sigur însă că ei, cât timp le-aş supravieţui, m- 
ar recunoaşte în spaţiul meu terestru. 


x x * 


E de prea mică importanţă să amintesc că în arhiva 
prefecturii, comună cu a tribunalului, Trandafil dăduse peste 
un dosar care cuprindea denunţurile împotriva domnului 
Alcibiade, învinuit că urmărea să scoată aur din apa râului. 
Trandafil copiase toate aceste hârtii, aşa că le-am putut citi de 
la un cap la altul. Deşi auzisem de acele denunţuri şi am 
povestit la vreme, nu îmi închipuisem că puteau să fie atât de 
multe şi încărcate de atâta duşmănie, pe lângă reaua-credinţă. 
În afară de Popa Scovergă, capul răutăţilor, pe lângă primar, 


învăţător şi de ridicolul Maţe-Fripte, mai erau între denunţători 
zeci de oameni de care nu ştiam, nici nu îi bănuisem, instigaţi 
de primii, dar nu le atribui o vină mult mai mică. Mi-am amărât 
iarăşi sufletul şi mi-am amintit încă o dată viziunea mea cu cele 
nouă cruci pe care domnul Alcibiade le lăsase moştenire 
copiilor; a cui oare să fi fost mai grea dintre toate? Nu pot încă 
răspunde, fiindcă istoria lor este departe de a fi terminată, spre 
a le compara destinele şi a trage o concluzie. Şi-apoi, nu cred 
că este atât de important cum judecam eu faptele, ci cum le 
judecau ei înşişi. Sigur că fiecare din ei avusese sau mai avea 
încă să-şi ducă propria cruce. Dar oare, această povară nu 
însemna şi o satisfacţie? Oare moartea Teofanei, înjunghiată de 
chiar mama arhanghelului căruia ea se dăruise fără ezitare cu 
trup şi cu suflet, nu era răsplătită prin dumnezeieştile zile de 
dragoste de mai înainte? Şi chiar diabolicul Tom care, cu un 
gest necugetat, datorat poate unui blestem şi nu unei răutăţi 
niciodată capabilă de atâta ură dezlănţuită, provocase un 
dezastru soldat cu moartea şi cu schilodirea a sute de oameni, 
printre ei el însuşi, nu se bucurase, în felul lui sinistru, auzind 
urletele victimelor? Crucea lui Trandafil, care îl încovoiase cu 
capul până la pământ sub fereastra Horei, în ziua când ea 
murise şi cine ştie câte zile după aceea, nu era acum 
transformată într-o aripă uşoară, îngăduindu-i să se ridice peste 
mizeria omenească şi peste propria lui mizerie? Traian, care 
urma să moară cu spada şi crucea în mână, n-avusese, oare, în 
ultima lui clipă conştientă, când se prăbuşea retezat de gloanţe, 
mulţumirea că i se împlinea destinul? 

Pe ceilalţi nu pot să-i judec deocamdată, n-au făcut încă 
gestul hotărâtor în viaţă. Dar fiindcă viziunea celor nouă cruci o 
să mă urmărească şi de aici înainte, trebuie să le stabilesc 
originea. Ideea mi-a venit abia acum, cu o întârziere neiertată, 
că toate cele nouă cruci proveneau din una singură, uriaşă, şi 
pe aceea o purtase domnul Alcibiade. Eram prea mic ca să pot 
înţelege; azi încep s-o văd limpede. Numai că ea nu va schimba 
cu nimic destinul personajelor mele, el fiind scris dinainte într-o 
mare carte, de unde am copiat câte o pagină, şi voi mai copia 
câte una, când va veni timpul. 

lată o pagină nebănuită, despre fapte petrecute la două sute 
de metri de casa lui Trandafil, chiar atunci când venisem la el 
în vacanţa Crăciunului. La două sute de metri, era spitalul 


comunal, pe acolo treceam zi de zi în anii copilăriei, când mă 
duceam la şcoală. Întorceam capul, spitalul îmi făcea frică, deşi 
nu auzeam gemete înăuntru, ca de la chestura poliţiei, unde îi 
băteau pe borfaşi până ce cădeau leşinaţi pe duşumele. Ştiu, 
fiindcă mi-a povestit unul din ei, în sala de aşteptare din gară. 
Era hoţ de buzunare şi, când puneau mâna pe el, îl bătea 
chestorul în persoană, cu vâna de bou, pe care o lua din mâna 
vardistului. Între două lovituri, borfaşul râdea, ştergându-şi 
sângele de pe faţă: 

— Domnule chestor, ia vedeţi, unde vă e ceasul? 

Ceasul era în buzunarul borfaşului. După altă lovitură îi fura 
portofelul, apoi cheile de acasă, stiloul, până şi batista, îl lăsa 
cu buzunarele goale. Mă duc cu câţiva ani înainte, când vestea 
despre el se dusese până la Bucureşti, unde generalul Gavrilă 
Marinescu, prefectul poliţiei şi paznic devotat al regelui, dorise 
să-l vadă. Avea în vizită, tocmai atunci, pe colegul său în rang 
al poliţiei pariziene, care râdea ironic de neputinţa poliţiei 
noastre. 

— Ia vino încoa, pramatie! îi porunci franţuzul borfaşului, 
prin tălmăcirea prefectului. 

li cercetă mâinile, îl privi în ochi de aproape, îl întoarse pe o 
parte şi pe alta. 

— Baliverne! spuse la urmă, răsucindu-şi mustaţa cu o 
îngâmfare galică. Ăsta nu-i în stare să buzunărească nici măcar 
o zarzavagioaică. 

Era un om chipeş, rumen la faţă, cu părul aspru, tuns de trei 
degete, ca o perie, cu o mustață blondă, bogată, răsucită în sus 
la capete. Să-l fi văzut eu însumi, mi l-ar fi amintit întru totul pe 
colonelul, fratele domnului Zaharescu. 

Atunci, omul care sfida poliţia, cu toate vinele de bou luate în 
spinare, deschise mâna şi arătă un medalion, în formă de inimă 
şi nu mai mare decât un ludovic de aur, din prelucrarea căruia 
provenea, de altfel. Până ce Gavrilă să înţeleagă despre ce 
putea fi vorba, franţuzul, roşu la faţă, cu ochii bulbucaţi în 
orbite, se repezi şi înhăţă mica bijuterie. O purta nu în vreun 
buzunar, unde nevasta ar fi putut să-l găsească din întâmplare 
sau din indiscreţie, ci într-o despărţitură secretă a portofelului; 
cum ajunsese borfaşul la el, cum luase mai întâi portofelul, cum 
dibuise bijuteria, cum îl pusese la loc rămânea o taină, căreia 
Gavrilă Marinescu nici nu se osteni să-i caute dezlegarea. 


Întors la Paris, colegul său se sfătui cu cei mai pricepuţi în 
materie dintre colaboratorii lui, şi niciunul nu dădu crezare 
unei asemenea istorii. Polițistul le-ar fi arătat buzunarul secret 
şi bijuteria buclucaşă, dar se temea că lucrurile s-ar fi 
complicat, oamenii ar fi vrut s-o examineze, să caute amprente 
sau alte semne. Or, pe interiorul celor două capace ale 
medalionului, erau prinse două fotografii minuscule, reducţii, 
cu autografe tandre imposibil de a fi arătate; una o reprezenta 
pe Josefine Baker, goală, iar cealaltă pe Mistinquette, femeia cu 
cele mai frumoase picioare din lume. 

Pe când nici nu visam la colegiul domnului Pretoreanu, unde 
am intrat numai datorită lui Trandafil, mi-am pierdut multe ore 
prin faţa Şcolii Normale, de unde ies învățătorii de ţară, 
socotind că acolo aş fi putut să-mi fac şi eu un rost, dat fiind că 
nu era nevoie de multe parale. Mă uitam printre şipcile 
gardului în curtea prăfuită, pe unde şcolarii se plimbau în 
recreaţii, cu vioara la subţioară, până găseau un colţ potrivit, 
unde o puneau la gât şi începeau s-o scârţâie cu arcuşul. În 
acelaşi timp, se auzeau scârţâituri pretutindeni, ieşeau din 
sălile de clasă cu ferestrele deschise, se întretăiau, se 
răsfrângeau în ziduri, dând naştere unei cacofonii de sunete, 
acoperită de urletele care se ridicau de peste drum, unde era 
chestura poliţiei. Continuam să mă duc pe acolo când ieşeam 
de la şcoală, doar aşa, ca lupul pe unde are de gând să 
mănânce oaia. De multe ori am văzut câte un sergent de stradă 
sau doi, ducând de coate, sau de cătuşe, câte un delincvent 
prins asupra cine ştie cărei fapte şi făcându-i vânt înăuntru, pe 
poarta de fier a poliţiei. Nu trecea mult timp, când la etaj 
începeau să plesnească vinele de bou sau curelele, şi ieşeau 
urlete ca de moarte. Mi se strângea inima şi mi se făcea pielea 
ca de găină; dar nici astăzi nu ştiu bine ce mă înfiora mai tare, 
bătaia şi urletele sau scârţâitul viorilor? 

Toate acestea nu le-am spus decât pentru a face o legătură 
între poliţie şi spital, unde nu o singură dată mi-a fost dat să 
văd oprindu-se un furgon sau o dubă, din care doi sergenţi de 
stradă descheiaţi la gât, năpădiţi de sudoare şi cu centiroanele 
scoase trăgeau afară o targă cu un nenorocit în zdrenţe, cu 
obrazul umflat de palme, cu maxilarele mutate din loc, cu 
pielea probabil însângerată şi învineţită sub haine, abia mai 
având puterea să geamă. 


În spital, am fost şi eu o dată, cu mama, la o moaşă care ne 
era puţin rudă, locuia acolo, avea camera ei cu fotografii pe 
scoarţele de deasupra patului, îmi dădea în farfurioară dulceaţă 
sau miere de albine. Ştiam că în jur era lume cu boli felurite, 
unii se vindecau, alţii zăceau până ce îşi dădeau duhul şi îi 
duceau la morga spitalului. Dar deşi ştiam toate acestea, cum 
ştia toată lumea, pentru mine spitalul rămânea o sucursală a 
poliţiei, unde veneau să se vindece sau să moară cei stâlciţi în 
bătaie, ale căror urlete îmi reînvie în ureche şi astăzi, dacă aud 
scârţâind o vioară. 

Intr-o după-amiază, când Trandafil abia se întorsese de la 
slujbă, o infirmieră sub al cărei palton se vedea halatul 
spitalului, a ciocănit la poartă. Il cunoştea pe Trandafil, cine în 
oraş nu are nevoie să caute un act la arhiva prefecturii sau a 
tribunalului? 

— Sărbători fericite! i-a urat, pe când el se apropia cu 
paltonul pe umeri. Aveţi un frate pe care îl cheamă Teodor? 

— Da, dar de ce mă întrebi? 

— M-am mirat, fiindcă poartă numele dumneavoastră de 
familie, nu prea obişnuit prin părţile noastre. 

— Poftim înăuntru! a îmbiat-o Trandafil, ascunzându-şi 
curiozitatea, sau neavând-o. 

— Nu pot, mă aşteaptă al meu cu masa. Am venit, fiindcă e 
internat la noi; l-au adus de-o săptămână, dar n-am ştiut cum îl 
cheamă, nu s-au găsit la el niciun fel de acte şi până azi n-a 
putut să vorbească. 

Eram în casă, dacă m-aş fi găsit la poartă să aud conversaţia, 
dădeam fuga la spital fără să spun o vorbă; pentru mine, Odor, 
cu ciudăţeniile lui neînţelese de nimeni, rămânea o întrupare 
divină fără nicio ciudăţenie, ci cu o forţă supraomenească. 
Ştiind nişte antecedente, nu m-ar fi mirat calmul lui Trandafil. 

— Ce are? întrebă el, cu indiferenţă. 

— E foarte grav; mergeţi să-l vedeţi. Până ieri, nu mai era 
nicio speranţă. E degerat, un ceas de mai rămânea în zăpadă, 
acolo îi îngheţa inima. Dar i-au tăiat braţul drept; stângul şi 
picioarele poate au să scape. Nu se ştie cum o să fie cu ochii; 
dacă o să mai vadă. 

Nedumerită de nepăsarea lui Trandafil, infirmiera făcu o 
pauză, apoi continuă, aproape în şoaptă, parcă înfricoşată: 

— Şi nu se ştie ce e în creier; poate a avut îngheţată vreo 


vână. E încă în mare primejdie. 

Cum am aflat, m-am dus fuga la spital şi Cornelia a mers cu 
mine, deşi nu-l cunoştea pe Odor; poate Trandafil nici nu-i 
vorbise de el, poate nu-i vorbise de nimeni. Cunoşteam 
neînțelegerile dintre primul şi ultimul fiu al domnului Alcibiade, 
totuşi mi se părea că într-o împrejurare nefericită se trece 
peste ele; dar poate forţa lui Trandafil, cea din trecut, şi cea de 
astăzi, cu sens invers, se datora însugşirii, bune sau rele, cu care 
se născuse, de a nu face concesii, nimănui şi în primul rând lui 
însuşi. În schimb, nu a dezaprobat-o şi nu a împiedicat-o pe 
Cornelia să meargă, nici nu i-a recomandat să nu întârzie, i-a 
spus numai să se îmbrace gros, fiindcă se lăsase gerul de seară, 
şi să meargă cu grijă, ca să nu alunece. Ea cunoştea drumul, la 
acel spital lucrase ca îngrijitoare, înainte de a se mărita cu 
Trandafil. 

Am avut un simţământ ciudat, văzându-mă cu Cornelia în 
oraş, parcă nu mai ştiam cine este, o cunoscusem abia atunci şi 
nu îndrăzneam să mă uit la ea, ca s-o ţin minte. De la Zorina nu 
mai mersesem niciodată cu o femeie pe stradă; cu Santa şi 
Barbara era altceva, făceam schi împreună, ceea ce schimbă cu 
totul relaţiile dintre doi oameni. Fiind de statură mai puţin 
decât mijlocie, mi-am închipuit că era o fetiţă, poate propria 
mea soră, sau o prietenă a ei, care mă luase la plimbare. M-am 
întrebat dacă era în mine tendinţa de a transforma imaginaţia 
în realitate, deşi răspunsul îl ştiam dinainte; sigur că aveam 
această înclinare, şi n-am pierdut-o nici până astăzi. Dar tot 
atât de sigur este că în seara aceea fluidul pornea de la 
Cornelia; în tăcerea îngheţată şi tristă a serii de iarnă şi a 
împrejurării nefericite datorită căreia eram împreună, ea 
emana căldura tinereţii ei care trecuse fără să i se consume în 
suflet, ci doar în vârstă. 

Atunci, când aproape mi-a venit s-o iau de braţ ca pe o fiinţă 
apropiată, am înţeles că, lăsând la o parte anii ei de fiinţă 
matură, natura nu s-ar fi împotrivit deloc ca între ea şi 
Trandafil să se nască o dragoste deplină, deşi multora li s-ar fi 
părut ridicolă, cum desigur păruse din capul locului. Cu alt om 
şi-n felul cum convieţuiau ei astăzi, sub acelaşi acoperiş, între 
aceleaşi ziduri, nici nu s-ar fi putut altfel. Aveam aceeaşi vârstă 
cu Trandafil şi-mi plăceau fetele de vârsta mea, nu mă uitam la 
altele. Atunci însă, lăsând-o la o parte pe Cornelia, pentru mine 


o sfântă, m-am gândit că una care să-i semene întru totul ar fi 
putut să aibă în ea destulă chemare ca s-o iau de braţ, şi nu 
doar ca să nu alunece pe zăpada îngheţată. 

Şi tot atunci cred că am înţeles ceva din care n-aş face o 
declaraţie publică de teamă să nu săvârşesc o greşeală, poate 
abominabilă; şi anume că Trandafil n-ar fi ajuns niciodată să 
simtă ca mine, fiindcă avea o vână îngheţată în creier, cum 
infirmiera se temea să nu aibă Odor. 

Mai târziu, am înţeles că Odor avusese totdeauna o vână 
îngheţată în creier, iar alături una mult prea fierbinte. Gândirea 
lui şi faptele care decurgeau din ea se datorau acestui contrast 
neremarcat de nimeni; fiindcă oamenii nu pot să vadă sub faţa 
lucrurilor, dacă nu-şi taie o bucăţică din suflet, să facă din el o 
lentilă. 

L-am găsit în mijlocul unui salon cu patruzeci de paturi, cum 
se făceau spitalele înainte vreme, din inerție şi din lipsă de 
imaginaţie. Poate medicina credea atunci că spitalul este o 
uzină, iar bolnavii o turmă. Ştiu cât ar fi suferit să se vadă aşa, 
aruncat la grămadă, după ce ani de zile trăise într-o peşteră, ca 
să fie singur. Dar nu putea să vadă nimic, având capul 
bandajat, cu ochi cu tot. Bandajate erau şi picioarele, până 
deasupra genunchiului, semăna puţin cu reclama cauciucurilor 
de automobil Michelin. Braţele nu se vedeau, sub pătură, dar 
ştiam că pe cel drept îl pierduse; simţeam şi disperare, şi 
groază. Nu ne-a simţit, n-a mişcat, poate îl ţineau sub 
narcotice, de văzut în niciun caz nu putea să ne vadă, n-ar fi 
putut nici să vorbească, să spună măcar o şoaptă. 

Îl aduseseră în comă cu două zile înainte, trenul făcuse şase 
ore din cauza zăpezii; nimeni nu credea că o să 
supravieţuiască. Şi fusese o minune că un paznic de pădure îl 
găsise îngheţat în zăpadă, în faţa peşterii. Cu o seară înainte 
coborâse în sat, se întorcea cu garniţa de lapte şi cu târna de 
ouă, obişnuite, alunecase pe când urca povârnişul, punând paşii 
de-a latul, în trepte, căzuse cu faţa în jos şi nu mai putuse să se 
ridice. Laptele vărsat nu se vedea pe zăpada albă decât ca o 
dâră îngheţată. Câte ouă nu se spărseseră erau întregi, nefiind 
ger mare, altfel ar fi crăpat ca ouăle corbului. 

Restul vacanței, am mers să-l văd zilnic, împreună cu 
Cornelia; Trandafil n-a vrut să vină niciodată. Nu avea inima de 
piatră, ştiam bine, era destul să mă gândesc cât îl zdruncinase 


moartea Horei, făcând din el un mort în picioare. Dar tot atât 
de bine ştiam că hotărârile lui rămâneau nezdruncinate, ştia şi 
Hora, de aceea îşi luase zilele; nu mă înşelam, după părerea 
mea, chiar dacă ar fi socotită doar o metaforă, avea o vână 
îngheţată în creier. 

Când am plecat la şcoală, doctorii încă se temeau ca Odor să 
nu piardă şi braţul stâng, şi picioarele, cu începuturi de 
necrozare. Dar şi mai mult se temeau să nu-şi piardă vederea. 
Oricât mi s-ar fi sfâşiat inima şi oricât de aspru m-ar judeca 
alţii, eu, unul, mă gândeam că poate mai bine ar fi fost să 
moară. 

În lipsa mea, Cornelia s-a dus să-l vadă în toate zilele. 
Primăvara am venit din nou la Trandafil, în vacanţa Paştelui; 
acum aveam o datorie triplă, faţă de el, de Odor şi de Cornelia, 
aş fi venit chiar dacă puteam să mă duc în altă parte. Odor se 
făcuse bine, se plimba prin curtea spitalului, dar Cornelia 
trebuia să-l ducă de mână, avea ochii albi, părea că îşi pierduse 
vederea sau zărea numai umbre. Faţa îi era încă tumefiată, 
buzele cu răni adânci, urechile pe jumătate căzute; ar fi părut 
un monstru, dacă fiinţa lui n-ar fi emanat o lumină şi o blândeţe 
de mag sau de apostol. M-a recunoscut doar după glas şi mi-a 
zâmbit cu o tristeţe împăcată. 

Într-o clipă, cât Cornelia ne-a lăsat singuri, pe o bancă, mi-a 
spus, cu privirea lui albă îndreptată asupra infinitului: 

— Dumnezeu m-a pedepsit pentru marea mea trufie! 

— Dar care a fost trufia ta? l-am întrebat, fără să judec, 
fiindcă altfel ar fi trebuit s-o ştiu, îl cunoşteam destul ca 
năzuinţele lui să mă sperie. 

— Trufia mea? M-am crezut propriul meu Dumnezeu, mai 
puternic decât al celorlalţi! 

Şi dacă într-adevăr crezuse aşa, continua să creadă chiar în 
acele clipe; aşa a crezut până la moarte. 

A încheiat cu o vorbă care mi s-a părut o glumă, dar nu era: 

— Dacă domnul Pretoreanu a aflat ce se întâmplă cu mine, 
spune-i, prin Sobieski, că pactul nostru rămâne. Ce-am pierdut 
îi aparţine, este o primă arvună. 

Acasă i-am spus lui Trandafil: 

— Fără braţul drept, cum o să mai scrie? 

— O să scrie cu stânga. Dacă mai are ceva de spus, o să 
înveţe. 


— Dar ar fi posibil să nu-şi mai recapete vederea! 

— N-are decât să înveţe alfabetul Braille. 

— Ştii că nu-i posibil cu o singură mână! 

— Atunci să renunţe; a scris destul până astăzi! 

De ce nu se gândea că ar putea să dicteze? Dacă Trandafil, 
cu judecata lui rece, avea o vână îngheţată în creier, nu cumva 
avea şi una în suflet? Ca unul care renunţase fără regrete la tot 
ce ar fi putut să creeze, credea că la fel putea să facă şi Odor? 

Dar Odor şi-a recăpătat vederea şi a învăţat să scrie cu mâna 
stângă. Că şi-a recăpătat vederea nu-i bine spus, ci i s-a născut 
o vedere nouă. Primele semne le ştiu de la Cornelia. Venise 
primăvara de-a binelea, deşi nu se topise toată zăpada. 
Tumefacţiile de pe chipul lui începeau să se vindece, poate 
aveau să rămână doar nişte cicatrice. Se plimbau ca de obicei 
prin curtea spitalului, când deodată Odor se opri, ridică ochii 
spre cer şi spuse, cu o uimire extaziată: 

— Văd aurora boreală! 

N-avea cum să şi-o închipuie, fiindcă nu citise nicio descriere, 
nu-l interesau manifestările naturii, ci numai cele lăuntrice. 

Pe cer se ivise un curcubeu văratic, dintr-o zare în alta. Odor 
îl privea uluit şi fascinat, fiindcă până atunci nu văzuse un 
curcubeu, nu ştia ce reprezintă. 

Aşa îşi recapătă el vederea, cu o particularitate ciudată, în 
care medicii nu credeau, ca s-o cerceteze şi să-i afle cauza: în 
ochii lui Odor se instalaseră toate culorile spectrului; o 
fotografie alb-negru, el o vedea colorată. În natura pe care 
până atunci o privise cu indiferenţă, se iveau culori noi, 
nevăzute de alţii; pe cele două pagini ale unei cărţi deschise, 
apărea curcubeul, boltindu-se dintr-o margine în alta; pe 
caietele lui de lucru, apăreau culori fabuloase. În loc să devină 
difuză, datorită acestui element nou, care ar fi putut să-l 
distragă, căci culorile sunt totdeauna o capcană pentru spiritul 
omului, gândirea lui se concentra şi mai puternic şi căpăta feţe 
noi, nebănuite. În schimb ochii îi oboseau tot mai mult, de la o 
zi la alta. 

Îmi lipseşte competenţa pentru a alege un exemplu din cele 
mai concludente, şi nici nu aveam acces la scrisul lui, ca la 
caietul lui Alex; în primul rând că nu-l abandona niciodată, 
scria tot timpul, iar noaptea îl punea sub pernă. Nu mă îndoiesc 
că prin scris el ţinea legătura cu lumea exterioară, fără să-i 


pese că ea nu l-ar putea înţelege, cum nu-l înţelegeam nici eu, 
decât în lungile lui dizertaţii nocturne, de altădată. Dar un 
paragraf citit cu coada ochiului sau poate fotografiat cu tehnica 
lui Tom, necercetată de nimeni, mi-a rămas în minte sau în 
privire şi încerc să-l reproduc după decenii. 

Mult timp am crezut că acele rânduri schiţau o intenţie epică 
şi am simţit o dezamăgire; Odor nu era făcut spre a scrie fapte, 
mişcare fizică, povestirea unor întâmplări omeneşti, care 
înfăţişează viaţa, cu mai multă sau mai puţină măiestrie, 
termen luat în derâdere astăzi, bineînţeles de cei care n-o pot 
atinge niciodată, căci măiestria, dacă ei n-au aflat încă, nu 
înseamnă altceva decât mijlocul cel mai convingător de a spune 
adevărul, ceea ce altfel este imposibil să transmiţi altora. Fraza 
lui Odor ar putea să dezamăgească pe mulţi din cei care mi-au 
arătat credit. Ea ar putea să pară potrivită cu un Decameron nu 
mai evoluat decât propriul său renume, căci iată ce era scris, ca 
un motto, în fruntea unui capitol: „Nu pot să vin la tine decât 
pe scara principală. Nu pot să fug decât pe scara de incendiu, 
în niciun caz pe cea de serviciu”. Scara principală, în cazul lui, 
nu ducea la uşa unei femei, cum s-ar crede, ci la o idee 
primordială, pe care o şi aborda de altfel în paragrafele 
următoare, citite în fugă şi pe sărite; nu am înţeles din acele 
paragrafe dacă şi-a ajuns scopul, mai ales că nu erau terminate 
şi probabil cereau o elaborare îndelungată, caracteristica lui de 
la începuturi. Iar din restul enunţului, am înţeles ceea ce ar 
trebui să înţeleagă oricine care i-ar acorda lui Odor creditul 
apărat de mine tot timpul: scara de incendiu, pusă la vederea 
oricui, pe faţadă, ar reprezenta o abandonare eroică a 
subiectului aflat mai presus de puterile sale; pe când scara de 
serviciu, ascunsă în spate, plină de guzgani şi de gunoaie, ar fi 
o tristă manevră de-a scăpa dintr-o încercare hazardată, dar 
imposibilă, prin câteva fraze iscusite, capabile să înşele chiar 
pe cei cu o gândire subtilă. Dacă aş mai avea timp să recitesc 
unele cărţi, şi să le adaug altele, necitite încă, şi mai ales dacă 
aş avea răbdare să subliniez ideile cu creioane multicolore, 
codificate, ca la urmă să le sistematizez fără greşeală, multor 
înţelepţi aş putea să le iau de pe umeri toga, şi atunci mulţi din 
admiratorii lor i-ar vedea în pielea goală. 


x x * 


Vacanţa a trecut fără să primesc o veste de la Zorina, ceea ce 
m-a amărât în unele clipe, făcându-mă să mă simt lăsat în 
părăsire; nu tineam seama că nici nu-i dădusem adresa. De 
atunci, nu mi-a mai scris niciodată, eu asemeni, deşi nu o 
uitasem; ar fi fost imposibil, mai ales cu purtarea ei 
mărinimoasă. Continuam să mă gândesc la ea în orele de 
meditaţie, când vedeam pe ferestre munţii Făgăraşului, 
încununaţi de zăpadă, sclipind în lumina lunii. Ştiu că eram 
prea tineri amândoi şi prea fără minte ca să ne facem o viaţă 
împreună. Ea judecase mai limpede decât mine; ceea ce era 
firesc să se întâmple se întâmplase, dar prea se terminase 
repede. Anii trecuţi, am aflat că murise, înainte de-a ajunge la 
bătrâneţe; îmi era imposibil să mi-o închipui îngropată şi 
putrezită, numai oase, în care n-aş fi recunoscut-o. Nu puteam 
să mi-o închipui nici în raclă la cimitir, şi nici în multe din 
ipostazele ei din timpul vieţii, ci o revedeam numai în cele două 
nopţi, cât fugisem, fără socotinţă, ea în halatul galben, cu 
pardesiul pe umeri, începându-ne aventura în fânul din Grădina 
Botanică, peste trandafirii care o zgâriaseră umplându-i braţul 
de sânge. 

Ultimul ei gest de mărinimie a fost să-mi trimită, tocmai la 
timp, cinci mii de lei, nu pentru fete, cum îmi trimisese odată, 
ci ca să pot merge la piramide; nu ştiu de unde îmi aflase 
intenţia, poate o simţise de când eram împreună, poate 
vorbisem odată în somn; mi se întâmplă. Cineva mi-a destăinuit 
că într-o noapte am spus o poveste întreagă, în fraze cursive, 
având grijă chiar să-mi aleg cuvintele, de parcă mă gândeam să 
le scriu într-o carte. N-am putut să-i trimit un cuvânt de 
mulţumire, fiindcă se mutase şi nu-mi dăduse adresa; poate era 
măritată. 

Acum, după vacanţa Crăciunului, aveam o sută de lei, mi-i 
dăduse Cornelia. Să-i fi trecut prin minte, Trandafil, din puţinul 
lui, mi-ar fi dat încă o sută; trăiau modest, dar nu duceau nicio 
lipsă; poate de aceea nu se gândise că un ban mi-ar fi prins 
bine. Am plecat cu grija lui Odor; nu mai era nicio primejdie, 
deşi nu mergea decât foarte încet spre însănătoşirea deplină. 
Cornelia, care nu ştiuse nimic despre el, cum nu ştiuse despre 
mine, se ducea să-l vadă în toate după-amiezile, ca mai înainte, 
îi dădea de mâncare şi tot ea l-a scos prima să se plimbe pe 


aleile spitalului, pe când peluzele erau încă înzăpezite. Dacă la 
moartea ei n-aş fi avut suferinţele mele, mi-ar fi lăsat în suflet 
un gol mult mai mare; mi-a lăsat, oricum, alt gol decât după 
Zorina şi alte făpturi pierdute, un gol cu alte dimensiuni, dar cu 
aceeaşi intensitate. Nimeni nu e muritor, atât timp cât îl ţinem 
minte. 


11 

Ar fi trebuit să ajung la şcoală până seara, la ora apelului; de 
teamă să nu întârzii, să nu se înzăpezească trenul, am plecat 
mai devreme şi am ajuns dimineaţa, când şcoala era pustie şi 
vânătă, cu sobele neîncălzite. Mai bine aşa, mi-am spus, decât 
să lipsesc la apel, căci un singur minut de întârziere se 
pedepsea ca o crimă. Recunosc că era un exces, şi chiar o 
cruzime, dar şi astăzi, dacă ar fi să-mi încep viaţa de la capăt, 
aş opta pentru acest stil, care îl face pe om să fie demn de el 
însuşi. Sunt sigur că în prezent lumea s-ar afla mult mai 
departe, ar fi mai puţină ceartă, mai puţine divorţuri şi chiar 
mai puţine războaie, sau poate ar fi dispărute cu totul, dacă 
oamenii ar fi înţeles să nu întârzie, adică să-şi respecte 
cuvântul, respectând conştiinţele altora, odată cu propria lor 
conştiinţă. 

Pe atunci, nu existau decât foarte rar telefoane în casele 
oamenilor şi, în orice caz, chiar dacă Barbara şi Santa aveau, 
tatăl lor fiind medic, nu le ştiam numărul. Trecând cu tramvaiul 
pe sub fereastra lor, nu văzusem nicio mişcare şi, oricum, n- 
aveam de unde şti că sosisem mai devreme, nu le trimisesem 
decât felicitări, una de Crăciun, una de Anul Nou, fără să le 
spun pe nume, fiindcă n-aş fi ştiut pe care să-l pun întâi, 
dovedind astfel o preferinţă, ceea ce ar fi fost inexact, spre 
propria mea derută. Pe care din ele mi-aş fi dorit-o? 

În dormitorul cu zidurile îngheţate, cu cristale de gheaţă la 
geamuri şi cu soba în care abia se făcea focul, mi-am pus 
costumul de schi, fără să judec şi fără să simt frigul, şi m-am 
dus pe pârtia goală. Era într-o zi de lucru, dimineaţa la zece, şi 
nu venea nimeni, oamenii fiind la treburi. În lumina lăptoasă a 
văzduhului cu nori de zăpadă, de unde se scutura numai câte 
un fulg, la intervale, am văzut două siluete identice, pe buza 
dealului şi, chiar dacă nu le-aş fi recunoscut de la distanţă, le- 
am simţit cu un instinct care stătea la pândă, poate de peste 
noapte, poate din timpul zilei trecute, când mă hotărâsem să 
plec cu alt tren, opt ore mai devreme. Credeam că mi-era 
teamă de întârziere, şi acum vedeam că nu urmărisem decât să 
le întâlnesc pe ele, să nu aştept până a doua zi după-amiază. 

Intr-o clipă, am fost acolo, am ridicat beţele în sus, 
salutându-le cu o exuberanţă nestăpânită, iar ele, nu mai puţin 
exuberante, mi-au răspuns cu un chiot, şi fără să spunem o 


vorbă, ne-am dat drumul la vale. Alunecam şerpuind, 
încrucişându-ne drumul, uneori atât de strâns, că aproape ne 
atingeam unul de altul şi le simţeam parfumul, în aerul rece 
plin de vârtejuri stârnite de trecerea noastră. Coborârea nu a 
tinut mai mult de cinci minute, în care timp ne-am încrucişat 
cel puţin o dată la zece secunde; uneori alunecam peste 
schiurile lor, când ale uneia, când ale alteia, de am fi putut să 
cădem cu toţii grămadă. 

Când am ajuns jos, era ora zece, şi până la apel mai aveam 
opt ceasuri. Nu tineam seama că trebuiau să meargă la masă, 
de masa mea nici nu putea fi vorba; dacă ne lega o prietenie 
adevărată se cuvenea să renunţe şi ele la orice şi să rămânem 
împreună toată ziua; nici nu mă gândeam altfel, era un 
imperativ, în numele lui venisem. 

— Acum ne recunoşti? m-a întrebat una din ele. Am răspuns 
nu, aveam mai mult curaj decât astăzi, când recurg la 
subterfugii rareori reuşite, ca să ajung la un adevăr, pe care aş 
putea să-l aflu cu o singură vorbă, o întrebare directă. 

— Eu sunt Santa, a răspuns ea, zâmbind, socotind de la sine 
înţeles că nu avea de ce să se supere. 

— Iar eu Barbara! a adăugat cealaltă. 

Acest schimb de vorbe era cu totul superfluu, fiindcă în 
primele clipe după aceea, când am schimbat locul, iarăşi nu le- 
am mai recunoscut şi iarăşi m-am întrebat pentru care din ele 
venisem cu atâta grabă, cu care din ele aş fi vrut să fiu singur. 
De multe ori în zilele următoare, m-am gândit că îmi era bine 
cu amândouă, şi dacă s-ar fi separat, poate aş fi simţit o lipsă. 

Să judece altcineva în locul meu; eu nu sunt capabil. Dacă 
eram prins de Santa, nu eram prins în aceeaşi măsură de 
Barbara? Când stăteam între ele, îmi fugeau ochii de la una la 
alta, ca după o minge de ping-pong (încă necunoscută). 

Mai târziu, sacrificând o mie de lei din banii de călătorie, am 
comandat la bijutier două medalioane modeste, câte un 
cerculeţ de argint, cu un lănţug, cu inițialele fiecăreia; aşa nu 
le mai confundam cât le aveau la gât, şi dacă unul din ele se 
nimerea să intre în despicătura bluzei, rămânea celălalt. A fost 
un joc de care n-am mai avut parte în restul vieţii şi pe care îl 
regret mult astăzi - dar câte nu regret, şi câte regrete pot să 
încapă într-un suflet?! 

— Nu mai am chef să urc dealul, spuse una din ele. 


— Hai pe câmp! continuă a doua. 

Aşa au început cursele noastre de schi la câmpie, care mi-au 
adus bucurii nebănuite, neegalate decât, într-un fel, de înotul 
prelung în largul mării, până apărea toată coasta, de la capul 
Midia la capul Caliacra, când atmosfera era limpede şi soarele 
nu trecea de zenit, de unde ar fi început să mă orbească. 

Două sate se vedeau înainte, îngropate în zăpadă. Primul pe 
dreapta râului şi a căii ferate; acolo am fi putut să ne oprim 
dacă ne cuprindeau oboseala şi frigul; am trecut de el, pe la 
câţiva kilometri şi nici nu l-aş fi văzut în zăpadă, să nu fi fost 
turla bisericii. 

Mergeam în şir unul după altul, eu ultimul, în faţă una din 
ele, cea care luase iniţiativa. Zăpada era nebătută, nu trecuse 
pe-acolo nici om, nici sanie şi n-am văzut alte urme decât poate 
de iepure. Schiurile nu se afundau decât un centimetru, atât ca 
să păstreze direcţia, alunecau uşor, şi zarea mă atrăgea nu 
magnetic, cum era să spun în prima clipă, mă atrăgea cu forţe 
neadresate făpturii mele fizice, nici celei sufleteşti, n-aş putea 
să cad într-o asemenea naivitate, ci nefiinţei din mine, 
materializată prin dorinţa incontrolabilă, ca o beţie lucidă şi 
rece, de a cuceri spaţiul. Şi iarăşi spun că asemenea trăiri n-am 
mai cunoscut decât pe mare. 

Să nu fi fost în valea largă a râului, cu munţii în stânga şi 
dealurile în dreapta, dincolo de calea ferată, m-aş fi simţit într- 
adevăr ca pe mare, şi dacă vizual eram împiedicat de la această 
senzaţie, sufleteşte o trăiam în deplinătate. 

Un ceas după ce plecasem, norii de zăpadă s-au topit, s-a 
curăţat cerul şi soarele a apărut într-o lumină ca flacăra; îl 
simţeam arzându-mă în obrazul stâng, în timp ce dreptul 
rămânea rece ca gheaţa. Valea, în faţa noastră, care se termina 
sub o coastă de munte, împădurită, părea o cale lactee terestră 
alcătuită din mii de stele. Ce beatitudine mi-a dat acea 
alunecare pe zăpada îngheţată, fără făgaşe, fără dâmburi, ca 
unul din autodromurile de sare din centrul Americii, unde 
automobilele au depăşit viteza de o mie de kilometri pe oră! 
Viteza noastră nu mi se părea mai puţin ameţitoare; era o 
viteză neraportată la o distanţă, viteză pur şi simplu, putând să 
fie, prin legea relativităţii generale a lucrurilor, ridicată la 
puterea a zecea, a suta, a mia, dându-mi senzaţia că nu 
mergeam mai încet decât automobilele cu cinci, cu zece mii de 


cai, pe pista de sare de la Salt Lake City. Pista aceea am văzut- 
o mai târziu, prea târziu, şi mi s-a părut modestă, o copie 
simplificată şi aridă a pistei noastre de zăpadă, unde alunecam 
unul în spatele altuia, ca trei umbre simetrice, legate printr-o 
lege comună, aceea pe care s-au sprijinit descoperitorii părţilor 
îngheţate ale planetei noastre. Pe celelalte le-au descoperit 
navigatorii, mergând pe alt fel de schiuri, numite corăbii. 

Nepunând la socoteală alcoolul, pe de o parte, şi pe de alta 
acele gaze toxice insesizabile de organismul nostru, monoxidul 
de carbon bunăoară, şi eliminând halucinogenele, pe care nu 
pot să le descriu fiindcă nu le-am încercat, cred că niciuna din 
senzațiile omeneşti nu ne apropie mai mult de beţie decât 
alunecarea cu schiurile pe un câmp de zăpadă, cu hotare prea 
îndepărtate ca să pară reale, o viziune a infinitului, raportată şi 
la timp, şi la spaţiu. Nu mă uitam la ceas, ci doar în faţă, şi 
muntele împădurit de la capătul văii parcă dispăruse. Acea 
mişcare de vals, nesupusă orchestrei, ci numai inimii şi 
plămânului, un timp prelung, de cinci metri, urmat de doi paşi 
scurţi şi repezi, singurul efort cerut trupului, pentru alunecarea 
viitoare, când totul intră în repaus, mi-a lăsat vie numai 
bucuria. Dar numai cine nu a încercat nu ştie că la sfârşitul 
unei asemenea bucurii necontrolate rămâne o oboseală ca după 
escaladarea Everestului sau după traversarea Saharei. 

După un cot al râului prins sub gheaţă, am zărit turla altei 
biserici, strălucind atât de puternic în soare, că depăşea 
strălucirea zăpezii. Ştiind că nu putea să fie decât un sat locuit 
de oameni, deşi nu mişca nimic pe afară, şi înțelegând că era şi 
un loc de odihnă, atunci abia m-am simţit doborât de oboseală. 
Ultimii paşi i-am făcut aproape târându-mă, am intrat într-o 
cârciumă fără să-mi scot schiurile din picioare şi am căzut 
istovit pe o bancă. 

Atunci, în timp ce obrazul stâng, bătut de soare, ardea încă, 
am simţit că dreptul îmi îngheţase, iar urechea se zbătea, 
trimiţându-mi în trup, prin grumaz şi prin umăr, împunsături de 
lance, până sub încheietura genunchiului. Noroc că în cârciumă 
nu era cald, altfel urechea îmi cădea îngheţată. Fetele mi-au 
frecat-o cu zăpadă, şi jur, sub ameninţarea pedepsei cu iadul, 
că deşi arsura creştea la fiecare atingere, simţeam o bucurie 
nebună. Pe urmă, m-au oblojit cu unul din fularele lor 
triunghiulare, în carouri de toate culorile, cunoscute din prima 


seară când le văzusem. Mult aş fi vrut să ştiu căreia din ele îi 
aparţinea, căci şi-l scosese şi a doua, îl lăsase pe masă; poate 
din solidaritate, poate ca să nu se nască o deosebire între ele. 
Mai târziu, medalioanele cu inițialele lor le-au primit cu multă 
codeală, şi nu fiindcă erau sărăcuţe, de argint, în loc de aur; 
dar prea uşor le dezvăluiau identitatea! 

— Mă duc la Veturia, zise una din ele. Să vedem ce facem cu 
masa. 

Cârciumarul nu avea decât covrigi uscați, salam, usturoi şi 
brânză sărată. 

Veturia, după cum am aflat de la cealaltă, un fel de vară a 
lor, era învăţătoare în sat, fată tânără, care în anii următori s-a 
făcut paraşutistă, pe urmă aviatoare, şi a zburat până în 
mijlocul Africii. Atunci fusesem de mult la piramide, zborul ei 
nu mi se mai părea o minune. 

Nu voiam să întreb: „Tu cine eşti?”, aşa că am stat acolo fără 
să ştiu care din ele era cu mine. Din când în când se interesa 
dacă mă mai ustură urechea. Făceam semn din cap că da, 
luându-mi o figură prelungă, deşi îmi trecuse orice durere. 
Atunci, se ducea afară, venea cu un pumn de zăpadă şi mă 
freca de mă ustura sufletul. Apoi, fularul fiind ud, mă oblojea cu 
celălalt. Iar eu n-am ştiut nicio clipă cui aparţinea unul şi cui 
celălalt. Curând a venit şi soră-sa. 

— Barbara, a spus ea din uşă, mergem să mâncăm la Veturia. 
Proprietăreasa ei ţine o pensiune. 

Am simţit un regret, aş fi preferat ca lângă mine să fi fost 
Santa; poate numele ei îmi plăcea mai mult, poate îmi plăcea 
mai mult ea însăşi, printr-o chemare nedefinită, fiindcă 
altminteri n-o puteam deosebi de cealaltă. Confuzia nu putea să 
dispară atâta timp cât nu mă corectau, când le încurcam 
numele; aveau, poate, ca unică reacţie, un abia schiţat zâmbet 
enigmatic. Dacă o dată, aflat cu Barbara pe stradă, sau într-o 
cofetărie, încercam să reiau un dialog început cu o zi înainte, 
îmi dădeam seama după privirea ei mirată, că nu ea, ci sora ei 
participase la convorbire. Dar niciodată până acum nu se 
gândise, nici prima, nici a doua, să înlăture neînţelegerea, şi 
aşa evoluaseră sentimentele noastre, prin împletirea a trei fire, 
unul, reprezentarea mea, unindu-le pe celelalte două, identice. 
Încercasem să descopăr în atitudinea lor o maşinaţie, menită să 
facă din mine un arlechin de cârpă, dar nu reuşisem, aveau o 


inocenţă vădită. Chiar dacă mai târziu au ajuns la o dezbinare, 
ele reprezentau deocamdată deplina reuşită a naturii, dusă 
până la ultima consecinţă posibilă, despărţirea unei conştiinţe 
umane în două părţi identice, şi plantarea lor în două trupuri 
gemene. Un pas să fi mers mai departe, poate natura, uneori 
perversă sau iresponsabilă, ar fi dat naştere unui monstru, 
două surori siameze; dar se oprise pe o culme, punând în 
trupurile lor separate o singură perfecţiune. 

Am mers la o casă gospodărească, într-o sufragerie unde 
erau vreo zece oameni, doi învăţători, doctorul de la dispensar, 
restul ingineri de la mină. Nu începuseră să mănânce, aşteptau 
să vină preotul, care făcea parte dintre abonaţii pensiunii. Aşa 
ceva nu mai văzusem, nu mai auzisem, nici la protestanți, nici 
la catolici, cu atât mai puţin la ortodocşi, care evită să se 
îndestuleze în ochii lumii, mai ales în zile de post, când mai 
calcă peste canoane, îndeosebi iarna; pe ger, corpul omenesc 
are nevoie de mai multă grăsime, măcar o bucăţică de costiţă, 
dacă nu chiar un cotlet fript în tigaie, cu cartofi prăjiţi în 
untură. Am pomenit aceste bucate, fiind întocmai cele care ni s- 
au dat nouă, la friptură adăugându-se compot de prune, dulce, 
în loc de salată. Se obişnuia prin partea locului, dar nu ştiam şi 
nici nu putea să-mi placă, neavând obişnuinţă, aşa că l-am lăsat 
deoparte şi l-am mâncat la urmă. 

Veturia, a patra la masa noastră, era o fată brună, cu faţa 
prelungă, cu părul strâns ca Merle Oberon, actriţă de 
cinematograf frumoasă şi admirată; o văzusem şi eu în multe 
filme, nu scăpam niciunul, dacă se ivea ocazia le vedeam şi-a 
doua şi chiar a treia oară. Veturia avea în urechi pandantive de 
sticlă mov, care făceau ape-ape în lumina de la fereastră şi, ce 
mi s-a părut mai uimitor, purta pe umeri un şal ca fularele 
fetelor, de aceeaşi formă, aceleaşi culori, doar că era puţin mai 
mare. Şalul părea să întărească înrudirea lor, altminteri cam 
vagă. 

Nu m-am socotit niciodată nestatornic în sentimentele mele, 
dimpotrivă, mi-am făcut o voluptate din a le păstra şi le apăra 
cât mai bine de tot ce putea să le lovească, aşa cum se întâmplă 
adesea, dintr-un nenoroc sau o neînțelegere. Mulţi m-au socotit 
însă altfel, fără a gândi că poate nu eu eram vinovat de o 
nestatornicie întâmplătoare; uneori aveam suflul prea slab, 
alteori prea puternic pentru ceea ce dă naştere la durată. Atâta 


ştiu sigur, că prelungindu-ne sentimentele, ne prelungim şi 
viaţa. 

Atunci însă, cum stăteam cu cele trei fete la masă, într-o casă 
străină care nu ştiu de ce mi se părea că este a noastră, cu 
focul din sobă, cu lumina albă de afară, m-am gândit că dacă 
primele două ar dispare, nu mi-ar fi rău să rămân cu a treia şi 
să mă uit cum îi strălucesc pandantivele la mişcările capului; îl 
mişca mereu, fie ca să se uite la noi, într-o parte şi-n alta, fie ca 
să-şi arate podoaba. Gândul meu avea însă o scuză, ea era una 
şi singură, n-aş fi confundat-o cu nimeni decât poate cu actriţa 
de cinematograf, concurenta ei absentă şi imposibilă. N-am mai 
întâlnit-o niciodată. Câţiva ani mai târziu, fotografia ei a 
început să apară în ziare, sărea cu paraşuta de la înălţimi tot 
mai mari, până depăşise opt mii de metri; îşi găsise o vocaţie 
nebănuită. Mi-am amintit cu emoție că stătusem cu ea la masă 
şi nu o privisem cu indiferenţă. Mergeam pe la mitinguri de 
aviaţie, unde ştiam că apare, dar ce puteam să văd decât 
paraşuta, cu o siluetă omenească în combinezon alb cu 
albastru? Odată ce atingea pământul, o urcau într-o maşină 
deschisă şi o plimbau prin faţa tribunelor, prea departe s-o pot 
recunoaşte. O singură dată mi s-a părut că zăresc o lucire mov 
în urechea ei, de peste care îşi ridicase casca. 

După alţi câţiva ani, când făcuse un raid aerian până în 
centrul Africii, am văzut-o din nou, într-o fotografie în culori, pe 
pagina întâi a revistei Realitatea ilustrată. Fotografia o arăta în 
faţa avionului, lângă elice, în combinezon alb cu albastru, ca 
totdeauna. Era un avion de turism, de serie, din cele mai 
modeste, fabricat la uzina de automobile Renault. Ştiu, fiindcă 
îl urmărisem prin ziare şi reviste, ba cerusem chiar şi 
prospecte, de la reprezentanţă. lar ei, luându-mă în serios, 
neştiind că n-aveam bani nici pentru o motocicletă, îmi 
trimiseseră un teanc de reclame, cu ilustraţii şi date tehnice. 
Avionul nici nu costa mult, nu ajungea la preţul unui automobil 
Buick, ca să dau un exemplu. Trimiţându-mi atâta hârtie de lux, 
tipărită în culori, uzina n-a pierdut mare lucru, iar eu am visat 
atât de mult cu ochii la ele, încât aveam sentimentul că avionul 
îmi aparţinea de-a binelea; mai târziu, l-am uitat, între timp îmi 
crescuseră pretenţiile, aş fi vrut un „Messerschmitt”, cu două 
motoare, dar cel de turism, nu de luptă, Doamne fereşte! 

Cât priveşte fotografia Veturiei, după ce m-am bucurat, în 


prima clipă, am fost dezamăgit să văd, în partea cealaltă a 
elicei, pe coechipierul ei, pilot cunoscut şi el la vremea lui, un 
tânăr în combinezon albastru, înalt, blond, cu ochi în culoarea 
cerului şi a combinezonului. Nu se ţineau de mână, fiindcă îi 
împiedica elicea şi convenienţele, pentru mine însă nu încăpea 
îndoială că nu se aflau împreună numai de dragul unei 
performanţe. Poate că s-a şi bârfit puţin în societate şi în unele 
ziare mai neserioase; mulţi se întrebau căruia din ei doi se 
datora raidul; pentru mine însă era fără importanţă. Nu mai 
avea în urechi pandantivele de sticlă colorată; la renumele ei ar 
fi fost prea modeste. 

Trecuseră mulţi ani de când Barbara se măritase, iar Santa 
murise în chip tragic. Un timp lung însă mă bucurasem de 
prietenia lor indivizibilă. Să fi fost dragoste? În ceea ce mă 
priveşte, n-am nicio îndoială, a existat şi dovada. Dragoste şi 
derută. 


x x * 


Un profesor de matematici, care mai târziu a devenit şeful 
Serviciului de statistică, pentru care avea o vocație vădită, 
făcuse o socoteală de mare importanţă, aparent o glumă frivolă. 
În oraş era multă armată, regimente şi şcoli militare: după- 
amiezile şi duminica, înaintea amiezii, la orele obişnuite de 
promenadă pe Corso şi pe străzile vecine, apoi la restaurant, la 
cofetărie, la cinematograf şi la teatru, civilii se pierdeau printre 
uniforme. Ținând seama de numărul femeilor din oraş, chiar şi 
al celor recunoscute drept caste, rămânând deci la un rezultat 
teoretic, niciunuia din bărbaţii în uniformă n-ar fi putut să-i 
revină una, mai mult de zece minute pe săptămână. 

În ceea ce mă priveşte, gluma încetează când mă gândesc că 
într-o duminică de iarnă am stat aproape două ceasuri la masă 
cu trei fete, frustrând pe zeci alţii din ceea ce li s-ar fi cuvenit 
ipotetic. lar cu două din ele am stat neîntrerupt, de la zece 
dimineaţa până la şase seara. Alte ocazii n-au mai fost decât tot 
duminicile, până în martie, când s-a înmuiat zăpada. Atunci am 
renunţat toţi trei la schiuri, cu regrete. 

Mâncam cotletul cu pure de cartofi şi compot de prune, când 
s-au auzit clopotele la biserică. _ 

— S-a sfârşit liturghia, ne vesti stăpâna casei. Îndată trebuie 


să pice şi părintele. 

Insă preotul a întârziat şi nu l-am văzut la faţă. Ştiam că, 
odată intrat în sufragerie, se închina la icoană, pe urmă stropea 
cu aghiasmă şi binecuvânta masa. Toţi comesenii aşteptau cu 
evlavie, nu le păsa de întârziere. Cred că s-au şi mirat când ne- 
au văzut ridicându-ne, ne-or fi numit în sinea lor anticrişti şi 
păgâni fără lege. Mai mirat am fost că odată cu noi a ieşit şi 
Veturia, ea ar fi fost datoare să rămână, făcând parte din 
comunitatea locală. Afară, am aflat că toate trei fetele erau 
catolice, deci nu se cuvenea să primească binecuvântarea 
bisericii ortodoxe şi poate chiar preotul, informat din vreme, le- 
ar fi refuzat-o. De mine nu merită să vorbim, şi-aşa nu ţineam la 
religie. Odată am spus că m-am născut ateu, dar cred că 
făceam o greşeală, din pripă sau din necugetare. Spus cât mai 
pe scurt cu putinţă, dar după meditaţie serioasă, nu resping 
credinţa, ci religiile, care au făcut de multe ori rău omenirii, 
când n-ar fi trebuit să facă decât bine. Istoria e împânzită de 
exemple care continuă sub ochii noştri, în plină epocă a 
Cosmosului, când oamenii s-au apropiat de Împărăţia Cerului 
mult mai mult decât cei din Evul Mediu. 

Drumul înapoi a fost mai greu decât la venire. Vântul bătea 
din faţă, venea seara, se lăsa gerul. Oricât mi-ar fi de ruşine să 
mărturisesc, fetele au mers mai frumos decât mine şi nu s-au 
văietat niciodată, pe când eu m-aş fi văietat tot timpul. 

Nu le-am condus până acasă, mai aveam cinci minute până la 
apelul de seară. Ne-am despărţit la tramvai, şi-au scos 
schiurile, le-au legat, apoi şi-au tras mănuşa cu dinţii ca să-mi 
dea mâna. Abia când am simţit cât aveau mâinile de îngheţate, 
m-am gândit că ar fi fost îndreptăţite să se vaiete. 

Ne mai vedeam după-amiaza pe pârtie, când aveam o oră 
liberă, coboram de două trei ori, nu mă lepăd nici astăzi de 
plăcerea vitezei, de încrucişările noastre atât de scurte, că 
schiurile treceau unele peste altele, dar acum mă atrăgea mai 
mult depărtarea, rămasă în amintire din ziua sosirii. Nu mai 
puteam să mergem atât de departe decât duminicile, dar n-am 
pierdut niciuna din ele, nici chiar când a fost viscol şi ne-am 
rătăcit în vârtejurile de zăpadă. Acolo am fi rămas pierduţi, 
dacă nu dădea peste noi un şir de sănii cu vânători, care se 
întorceau de sub munte. Nu mi-au plăcut niciodată nici 
vânătorii, nici vânătoarea, numai că nu fac eu legile. Alt loc n- 


aveau unde să ne urce decât într-o sanie cu un urs mare la 
mijloc, împuşcat drept în frunte. Nu era de ales, m-am urcat şi 
eu, după fete, care se şi ghemuiseră în burta ursului. Mi-au 
făcut loc între ele, şi atunci, timp de peste o oră cât a durat 
drumul prin viscol, cu lătratul câinilor, cu strigătele vizitiilor, 
am trăit un amestec bizar de senzaţii. Atingerea de blana 
ursului, care parcă mai era caldă, trezea în mine oroarea; mă 
gândeam că în aceeaşi după-amiază animalul de lângă mine, fie 
şi fiară, cum i se spune, fusese viu şi liber în pădure, iar acum 
nu mai folosea deocamdată decât să ne adăpostească de viscol 
şi, prin moartea lui, să ne salveze. lar odată cu senzaţia aceasta 
oribilă o aveam pe aceea divină de a simţi căldura adevărată a 
celor două făpturi, care, scăpate de spaima morţii, parcă nu 
mai doreau altceva decât să se dăruiască, amândouă deodată, 
ca o datorie sfântă faţă de viaţa primejduită mai înainte. 


12 

În afară de simpatia lui Ionică Temerarul, o mai câştigasem 
şi pe a altora. Tăcut fusesem totdeauna, acum devenisem şi 
supus, la început de frică, să nu strâng pe cineva de gât, după 
jurământul din ziua sosirii. Cu timpul, supuşenia devenise o 
obişnuinţă, nu se întâmpla altfel cu mine decât cu popoarele 
care suportă mult timp jugul. Aveam o ironie ascunsă în suflet, 
care m-a ajutat să nu ajung robul altora. Cred că pe lângă 
revolta care izbucneşte la răstimpuri, adesea fără alt câştig 
decât vărsarea de sânge, pe popoarele subjugate le ajută să 
supravieţuiască, şi într-un târziu să triumfe, ironia secretă 
exercitată asupra tiranilor. Dacă s-ar găsi cineva să adune 
măcar o parte din asemenea izbucniri, numite modest anecdote 
sau glume, câte au circulat din gură în gură, din hotar în hotar, 
şi peste hotare în vremea lui Hitler, ca să iau doar un exemplu, 
părerea mea şi-ar găsi în ele justificarea cea mai deplină. Aşa a 
fost de la începutul istoriei, decât că nu ni s-au transmis şi nouă 
glumele din timpul lui Caligula sau Nero; cred că erau întocmai 
cu cele adaptate la situaţiile trăite de noi, după cum se vor 
adapta şi la situaţiile viitoare. 

În cazul meu, nu am mers prea departe, ironia m-a însoţit 
numai până ce mi-am dat seama că asupritorii încep să mă 
respecte şi să mă iubească. De atunci înainte, am trăit în 
armonie, cu atât mai uşor de înţeles cu cât termenul eliberării 
nu era prea departe şi se apropia săptămână de săptămână; 
nimeni nu putea să-l prelungească la bunul său plac, aşa cum 
se întâmplă azi în ţările unde domneşte tirania şi nelegiuirea 
este legiferată, în înţelesul că dacă un delincvent e condamnat 
la zece ani, comandantul închisorii îi mai poate da încă zece, 
sau de zece ori pe atâta, dacă există o viaţă atât de lungă. 

Dintre oamenii de care a depins viaţa mea, mă mai opresc 
doar la unul, fiindcă mi s-a lipit de suflet, iar când a fost să se 
dezlipească, mi-a lăsat o zgârietură nevindecată nici astăzi; am 
însuşirea să ţin minte. Pe ceilalţi îi las deoparte, nu m-au 
preocupat decât în mică măsură; unii mi-au dat învăţătură, alţii 
plictiseală; odihnească-i Domnul în pace! 

Omul meu, pentru care am avut o admiraţie aproape 
fanatică, era cel ce mergea pe cal în fruntea batalionului, şi 
după marşuri istovitoare primea defilarea, lângă statuia 
Victoriei Neînaripate. Acest ultim efort mi se părea neuman, 


storcea din trupurile şi sufletele noastre o energie de fapt 
pierdută, care trebuia reconstruită din resurse nedefinite. 
Încercarea, de atâtea ori repetată, mi-a folosit mai târziu, ori de 
câte ori am avut de trecut un obstacol imposibil. De obicei, un 
asemenea efort trebuie să ni-l ceară cineva, cu biciul în mână; 
ori eu m-am deprins încă de atunci să mi-l cer singur, peste 
exigenţa comandantului şi fără să ascult ritmul trompeţilor. 

Cu el am învăţat tactică; nu ştiusem că aşa ceva se învaţă, 
crezusem că generalii se nasc cu ea în minte, şi dacă natura 
uita să-i înzestreze, atunci nu le rămâne decât să ducă la 
moarte regimente după regimente. Multe milioane de oameni 
au murit în războaie, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, 
din cauza unor comandanţi fără pricepere. Cum aş putea să uit 
o anumită carte, intitulată în cea mai tristă batjocură Potecile 
gloriei, cu un general iresponsabil care îşi macină armata 
numai din ambiţie, ca să cucerească o înălţime inabordabilă şi 
pe deasupra absolut inutilă?! Urmarea este atât de sinistră, că 
n-o pot spune, şi m-aş linişti să aflu că au uitat-o şi cei care au 
citit-o, şi autorul. 

Era maior ieşit din Şcoala de Război, o academie a soldaţilor, 
şi se numea Ion Ion, fără ifose; putea să-l cheme oricum, 
numele lui nu mă interesează. A intrat în clasă cu catalogul în 
mână, odată cu ultimul sunet al clopoţelului. Totdeauna a făcut 
la fel; dacă sosea cu o clipă mai înainte, îmi închipui că aştepta 
la uşă. M-am gândit că poate aşa se câştigă războaiele; nu eram 
departe de unul din cele patru principii ale lui Napoleon: 
pentru a câştiga o bătălie, trebuie să te afli în locul dorit, la 
timpul potrivit, într-o conjugare perfectă. 

Locul era unul şi singur în cazul nostru, dar timpul trebuia 
raportat la ceasornic, şi profesorul nu greşea niciodată. Lecţiile 
şi stilul lui m-au făcut să văd în el pe cel mai mare comandant 
al oricăreia din armate, lăsându-i la o parte pe cei morţi, cu 
gloria cimentată în monumente sau în mausoleuri. 

De statură mijlocie, robust, cu faţa rotundă, plină de viaţă, cu 
un zâmbet cordial, care uneori devenea rece spre a ne avertiza 
că urmează o idee esenţială, omul acesta m-a cucerit din prima 
secundă. Inainte de a mă impresiona judecata lui lucidă şi 
limpede, expusă cu atâta îndemânare că l-ar fi înţeles până şi 
papuaşii dacă ar fi avut în limba lor destule cuvinte, m-a frapat 
un detaliu exterior, care, oricui îl avea, îi dădea prestanţă: un 


ecuson, ca jumătatea unei grenade, dar din alte metale, argint 
şi aur, prins în piept, puţin mai jos de inimă. I se spunea „cuc", 
poate fiindcă în lucrătura lui avea o pasăre, nu ştiu de ce cucul 
şi nu bufnița. Dar poate era numai o vorbă, pe care eu n-am 
folosit-o niciodată, din respect pentru ceea ce reprezenta, suma 
învăţăturii despre război şi despre armată. 

Nu voi pretinde că toţi posesorii unei asemenea podoabe 
erau genii militare; am cunoscut printre ei câte unul rătăcit ca 
oile între capre, şi am socotit că nu e altfel decât totul pe lume. 
Şi apoi, ca să fiu drept, nu ştiu dacă Napoleon sau rivalul şi 
învingătorul lui de la Waterloo, aveau diplomă de la o şcoală 
superioară, în afară de cele dobândite pe câmpurile de luptă. 

Judecându-l după vârstă, nu cred că făcuse războiul; poate 
cel mult ca sublocotenent, caz în care nu prea avea cum să 
înveţe strategie, căci nu putea să privească ansamblul ciocnirii 
de trupe, ci stătea mai mult lipit cu pământul, în tranşee, sau 
făcând salturi înainte prin ploaia de gloanţe; virtutea cerută 
unui asemenea mic comandant este în primul rând vitejia. Cu 
experienţă sau fără experienţă, maiorul cunoştea arta 
războiului şi se pricepea s-o transmită neiniţiaţilor. 

Se pomeneşte adesea, atât în cazărmi cât şi în cafenele, 
despre câmpul de luptă, adică de locurile unde se dau bătăliile. 
Câmpul în acest caz nu-i sinonim cu câmpia, el cuprinde toate 
elementele geografiei, râpe şi dâmburi, văi, coline, dealuri, 
munţi, râuri şi fluvii. Cu ele începe tactica şi cu ele se termină 
bătălia; e inutil a face măcar o primă mişcare, înainte de a le 
cunoaşte pe toate. 

De curând am citit o carte, parcurgând-o cu trudă şi 
nedumerire, a unui italian din vremea noastră, privind viaţa 
eclesiastică de pe la anii 1300. Aş fi vrut să mă uit într-un curs 
de istorie, sau măcar într-o enciclopedie, să-mi amintesc ce se 
întâmpla prin părţile noastre în vremea aceea. Pe urmă am 
socotit că ar fi inutil, nefiind nicio legătură între una şi alta. 
Erudiţii nu-mi vor da dreptate, vor spune că nimic din istoria 
vremurilor nu rămâne fără legătură, de la un pol al pământului 
până la celălalt. Rămân la părerea mea şi dacă am citit cartea 
cu aventurile petrecute la o mănăstire din nordul Italiei, din 
care nu am învăţat că unu şi cu unu ar face trei în loc de doi, 
dar care a interesat atât de multă lume că mă cuprinde 
nedumerirea cu privire la puterea de discernământ a oamenilor 


de astăzi, mi-am zis că nu fac o greşeală prăpădind şi eu câteva 
pagini cu o ştiinţă inutilă civililor, că se va găsi şi în acest caz 
cine să le citească şi poate nu de pomană; e bine să ştim de 
toate, chiar ceva ce nu ne va folosi niciodată, dar care oricum 
va da de lucru, măcar puţin, circumvoluţiunilor din creier. 

Odată ce aveam în faţă câmpul de bătălie, trăgeam cu creion 
roşu linia inamicului, imaginată de profesorul nostru. Sigur că 
acesteia i se adăugau informaţii culese pe toate căile cunoscute 
din cărţile de spionaj, atât de citite: numărul diviziilor, al 
regimentelor, al tunurilor, uneori chiar şi numele 
comandanților, care, dacă erau cunoscuţi din alte bătălii, li se 
ştiau şi calităţile, de mult folos în judecarea situaţiei. 

Pentru mine acest joc, care, cum am spus mai înainte privitor 
la altceva, făcea să mişte circumvoluţiunile din creier, a fost un 
exerciţiu de imaginaţie, şi mi-a ajutat şi el într-un fel să-mi 
scriu cărţile. Cine s-ar fi gândit că o şcoală de tactică militară 
poate fi totodată o şcoală de literatură? Deci, iată ce-i datorez 
maiorului, pe care îl admiram tot mai mult, arătându-i tot mai 
multă recunoştinţă. 

După ce terminam cu poziţia inamicului, trăgeam pe hartă, 
cu creion albastru, poziţiile noastre. Numai cu atât, harta 
devenea epică. Apoi judecam situaţia, pe unde şi când să 
atacăm, pe unde o să atace inamicul. Era o situaţie, au fost cu 
sutele şi toate rămâneau scrise în caietele noastre de lucru. 

Alteori, inamicul venea de departe, îi cunoşteam drumul de la 
iscoade şi din recunoaşterile aviaţiei. Trebuia să decidem unde 
să ne aşezăm linia de apărare, determinant în această hotărâre 
era terenul, adică harta, pe care vedeam totul, la fel de clar 
cum vedeam câmpia Şelimberului de la postul de comandă al 
lui Falkenheyn. Cu multă pasiune studiam înaintarea posibilă a 
atacantului, ocolind un sat, o pădure, luând-o de-a lungul 
râului, apoi pe un câmp după seceră, până se apropia de 
poziţiile noastre, despre care, fireşte, avea şi el informaţii. 
Chemându-mă la catedră şi punându-mă în faţa hărţii prinsă pe 
tablă, profesorul de tactică îmi cerea să arăt drumul probabil al 
inamicului. Nimic nu mi se părea mai simplu, şi soluţia mea a 
fost totdeauna acceptată fără discuţie, fiindcă nu exista alta 
mai bună, atâta timp cât inamicul n-avea un comandant lovit cu 
leuca în frunte. 

Iar poziţia noastră de apărare unde putea să fie, dacă nu pe 


două boturi de deal, puse faţă în faţă, pe unde atacatorul era 
obligat să treacă? Ştefan cel Mare nu făcea altfel! 

Dacă am câştigat toate bătăliile de pe hartă, n-am avut parte 
şi de una adevărată; ceva mă face să cred că aş fi pierdut-o. N- 
am putut să constat în ce măsură toate se aplică întocmai în 
practică, n-am dovezi complete, dar sunt înclinat să cred că toţi 
marii strategi au pierdut prima lor bătălie; excepţia lui 
Napoleon e mai degrabă tristă, căci dacă a câştigat prima 
bătălie, în schimb a pierdut-o pe ultima. 


13 

Asigurat că Santa şi Barbara voiau într-adevăr să mergem la 
piramide, în vacanţa de Paşte m-am dus la Serviciul Maritim, să 
mă interesez de plecarea vapoarelor şi de preţul călătoriei. 
Vapoarele noastre de pasageri continuau să meargă, din 
obligaţie, căci altminteri rămâneau mai mult goale. Fiindcă la 
şcoală mâncam bine, eu, unul, şi mulţi ca mine, nu ne dădeam 
seama de criză. Guvernele se schimbau la câteva luni o dată, 
rar împlineau anul. La data când se întâmplau cele ce urmează, 
era la putere Nicolae lorga; şi-a păstrat funcţia până în 
primăvara anului următor, poate fiindcă îl susţinea regele Carol 
al doilea, căruia îi era devotat şi îi îndeplinea dorinţele, cred că 
nu din slugărnicie, ci din slăbiciune sentimentală sau din 
eroare. 

În anul următor a luat puterea şi a ţinut-o numai cinci luni un 
guvern țărănist, prezidat de Vaida Voievod, om politic din 
Transilvania; comunicatele şi ziarele, de cele mai multe ori, îl 
deposedau de al doilea nume, rămânea numai domnul Vaida, ca 
să nu se confunde cu moştenitorul tronului, denumit de curând 
Mare Voievod de Alba Iulia, care făcea clasele primare acasă, 
în palatul de pe Calea Victoriei. Intre noi fie vorba, cred că 
Marelui Voievod puţin îi păsa de titulatură, i se atribuise fără 
să-l întrebe cineva, nici n-ar fi putut să-şi dea părerea, aflându- 
se atunci abia la începutul învăţăturii despre istoria României. 

Că era prim-ministru Iorga, că era Vaida, treburile n-au mers 
mai bine. Ne mai mândream şi noi ce ne mai mândream cu 
Nicolae Titulescu, ales a doua oară Preşedinte al Ligii 
Naţiunilor, de la Geneva, când avusese de înfruntat la vot, 
bunăoară, pe Aristide Briand, ca să dau doar un exemplu. Dar 
cum ar fi putut el să îndrepte politica din ţară, mai ales că nu-l 
întreba nimeni?! 

Funcţionarul cu care am stat de vorbă la Serviciul Maritim, 
un om distins, blond, cu cărare pe dreapta, cu mâini fine şi 
îngrijite, m-a poftit să stau pe scaun, m-a ascultat cu atenţie, 
deşi eram abia un tinerel fără nume, şi după ce m-a iscodit în 
toate chipurile despre dorinţele şi idealurile mele, şi mai ales 
despre scopul acelei călătorii în locuri prea puţin căutate de 
oameni, mult mai ispititor fiind Parisul, mi-a spus cu simpatie, 
dar nu fără o amărăciune: 

— Îmi pare rău că fiul meu nu are aceeaşi dorinţă. I-ar fi fost 


mult mai uşor s-o realizeze. 

S-a mirat puţin de tovărăşia celor două fete, dar n-a făcut 
opoziţie, cum cred că s-ar fi întâmplat dacă era numai una; ar fi 
semănat a idilă de dragoste şi nu se cuvenea s-o încurajeze. 

— O să călătoriţi în compartimente de clasă turistică; au câte 
patruzeci de paturi, dar să nu vă speriaţi, au să fie probabil 
goale; până astăzi nu s-a anunţat nicio excursie. 

Am bănuit că abţinerea de la călătorie se datora crizei, deşi 
la Paris plecau trenuri după trenuri. Când mi-a spus preţul nu 
mi-a venit a crede, şi cu atât mai puţin au să creadă cei care 
află astăzi: o mie trei sute de lei de persoană, de la Constanţa 
la Alexandria, în Egipt, dus şi întors, cu tot cu mâncare, două 
săptămâni de navigaţie. Sigur că era cel mai mic preţ cu 
putinţă, o favoare, dar ce pierdea Serviciul Maritim dacă 
oricum compartimentele turistice rămâneau goale? Am luat 
mersul vapoarelor, era unul pe săptămână şi a rămas ca data 
plecării s-o anunţ prin carte poştală. 

Când am ieşit în stradă, în lumina şi căldura blândă de 
primăvară, îmi venea să le strig oamenilor: „Lăsaţi cârciumile şi 
berăriile şi mai bine haideţi cu mine la piramide!” Uitam că 
dacă aş fi convins măcar patruzeci de bărbaţi şi patruzeci de 
femei, eu n-aş mai fi avut loc în compartimentul bărbaţilor, iar 
fetele în compartimentul femeilor. Aşa că mi-am ţinut gura, 
deşi, când îi vedeam pe oameni cum dădeau halbele pe gât, în 
sfârâitul fleicilor pe grătar, în mirosul mititeilor şi patricienilor, 
ştiam că n-aş fi convins pe nimeni. 

Imi petreceam vacanţa tot la Trandafil, unda m-am bucurat 
de aceeaşi căldură din partea Corneliei. La Bucureşti venisem 
de dimineaţă cu trenul; până să plec înapoi, la trei după- 
amiază, am stat pe o bancă în Cişmigiu şi am judecat situaţia, 
cu mintea mai limpede. În afară de costul vaporului, oricât ar fi 
fost el de neînsemnat la o dată când leafa unui profesor 
proaspăt ieşit din facultate era de şapte mii de lei pe lună, cu 
toate curbele de sacrificiu, mai trebuia pus la socoteală trenul, 
de la Alexandria la Cairo, şi câteva zile la un hotel din cele mai 
modeste. Apoi drumul până la Ghiseh, unde se putea merge 
călare pe cămilă, dar costa de zece ori mai mult decât cu 
autobuzul. De mâncat, ne-am fi putut mulţumi cu pâine şi roşii. 
Una peste alta, toate acestea se ridicau la vreo douăzeci şi cinci 
de dolari pentru fiecare, după socoteala domnului Săileanu, 


cum se numea funcţionarul de la Serviciul Maritim. (Abia vara, 
când am venit să iau biletele, am aflat că era director, aşa 
putuse să ne facă o reducere importantă.) Dolarul atunci se 
schimba la Bancă sau la zaraf cu o sută şaizeci de lei, ar fi fost 
nevoie deci de patru mii. Cu o mie trei sute vaporul, cu trenul 
până la Constanţa, cu o mică rezervă pentru bacşişuri şi nevoi 
neprevăzute, trebuia să avem fiecare câte şase mii de lei. Nu- 
mi făceam prea multe griji în privinţa sumei, Cornelia şi 
Trandafil îmi făgăduiseră să mă împrumute cu ce îmi lipsea, 
căci banii trimişi de Zorina îi prăpădisem pe jumătate. E drept 
că le vorbisem de vreo trei mii de lei, diferenţa până la cinci 
mii, cât bănuiam că ar putea să coste vaporul; la celelalte nici 
nu mă gândisem, de parcă aş fi făcut parte dintre păsările 
cerului. Mi-era de pe acum ruşine să le spun de câţi bani mai 
aveam nevoie, dar m-am gândit că, după vorba cunoscută, unde 
mergea mia, merge şi suta, deşi în cazul meu proporţia era 
alta, unde mergea suta, trebuia să meargă mia, sau măcar 
jumătate. A mers, într-adevăr, fără discuţie, şi Trandafil şi 
Cornelia aveau câte ceva pus bine, în secret unul faţă de altul; 
aşa cum se întâmplă cu oamenii săraci şi mărinimoşi 
totdeodată, trăiau cumpătat, şi fiecare aduna câte un ban, nu 
ca să-i fie lui bine, ci spre a-şi ajuta la o nevoie, la o boală sau 
altă nenorocire, tovarăşul de viaţă. 

Trenul mergea mai încet pe vremea aceea, era un personal 
care oprea în toate gările, doar că nu uita să mai pornească, 
aşa cum se întâmpla cu trenul mixt de altădată. Pe atunci, de la 
Bucureşti până la Ploieşti, oraşul nostru, făcea o oră şi 
jumătate; astăzi acceleratelor nu le trebuie decât patruzeci de 
minute; nu m-ar mira ca la sfârşitul mileniului, care nu mai este 
departe, să se reducă timpul la jumătate. Oamenii din mileniul 
următor, când fiecare din ei sau măcar fiecare familie va 
dispune de un computer în sarcina căruia vor cădea multe 
treburi, n-au să mai aibă ce face cu timpul. 

În tren, reluându-mi gândurile de peste ziuă, socotelile 
băneşti urmate de greutăţi probabil nebănuite, m-a cuprins 
descurajarea; poate nu s-ar fi întâmplat la fel dacă mergeam cu 
acceleratul, viteza trenului, care mă înaripa ca toate vitezele, 
până şi a bicicletei, mi-ar fi alungat gândurile negre, mi-ar fi 
făcut sufletul să galopeze. De plictiseală, l-am rugat pe un 
călător din faţă să-mi împrumute ziarul; tocmai îl pusese 


deoparte. Văzusem pe prima pagină o fotografie care mă 
intrigase, o sferă metalică, de vreo doi metri în diametru, cu 
ferestre etanşe, strânse în şuruburi semănând cu o cască de 
scafandru, dar la altă scară, destul să-mi atragă atenţia. In 
paginile celelalte am dat de alte fotografii, una înfăţişa un 
balon gata să-şi ia zborul, şi de el era atârnată cu o împletitură 
de cabluri sfera de adineauri. Am citit titlul, apoi subtitlurile şi, 
din ce în ce mai curios am parcurs şi textul, pe sărite. Aşa am 
aflat că un om, primul pe pământ, ajunsese cu balonul în 
stratosferă, la aproape şaisprezece mii de metri înălţime, unde 
nu zbura nicio pasăre, ci numai zmeul din basme. N-am mai 
simţit mersul leneş al trenului, am uitat gândurile îndoite şi mi- 
am băgat ochii în ziar, citind rând cu rând tot ce scria acolo. 
Titlul era: „Primii oameni în stratosferă”. Ştiam şi eu ca toţi 
care învățau carte ce însemna stratosfera, o noţiune abstractă, 
o trecere între atmosfera pământului şi vidul cosmic, unde se 
putea merge numai cu gândul. 

Astăzi, când de mult Cosmosul a devenit un domeniu de 
explorare, când în cuprinsul lui nemăsurat zboară sateliți, 
rachete şi tot felul de nave spaţiale, când oamenii au ajuns pe 
Lună şi poate vor ajunge pe Marte, apoi pe alte planete şi chiar 
în alte galaxii dacă se poate duce cineva cu închipuirea până 
acolo, zborul în stratosferă pare o glumă. Atunci însă a produs 
multă emoție, ziarele au scris şi au dat amănunte luni de-a 
rândul, iar ecoul faptelor nu s-a stins până la sfârşitul 
deceniului, deşi ele se petrecuseră la începutul lui, în 
primăvara anului 1931, când plănuisem să merg la piramide. 
Astăzi zborul în stratosferă a rămas o curiozitate a trecutului, 
aproape uitată. Ce-i drept, ceva nu s-a stins în memoria noastră 
şi nu cred că se va stinge nici după alte decenii, numele lui 
Piccard, un fizician elveţian, Auguste pe celălalt nume, primul 
om de pe pământ ajuns la o asemenea înălţime. Pe însoţitorul 
lui, care nu va fi stat nici el cu mâinile în buzunar când se 
pregătea şi se desfăşura aventura, cred că l-a uitat toată lumea; 
poate voi fi ultimul, sau între ultimii care îi pomenesc numele, 
inginerul Kiper, ca să am conştiinţa împăcată. Mărturisesc că 
nu mai ţin minte nici câţi ani avea, nici cum arăta la faţă, deşi i- 
am văzut fotografia în ziare. Despre Piccard îmi amintesc că 
era un om înalt şi cam uscăţiv, nimic altceva. Toamna a venit şi 
în România, dar nu puteam să plec de la şcoală să-l văd şi eu 


printre atâţi alţii. Balonul avea treizeci de metri în diametru; nu 
ştiu ce gaz uşor folosea, ca să atingă o înălţime atât de mare. 

Până ce-am ajuns în gara de Sud, de care continua să mă 
lege amintirea Zorinei, deşi ea încetase să mai existe pentru 
mine, n-am lăsat ziarul din mână. Aveam naivitatea să cred că 
puteam să-i fac o surpriză lui Trandafil, ducându-i ştirea, dar el 
o aflase încă de dimineaţă, fiind probabil primul om în tot 
oraşul care citea ziarul. Ştia mult mai multe decât mine, de cât 
timp se pregătea expediţia, din ce materiale era construită 
nacela, şi cu ce gaz se înălța balonul. Cât despre principiul lui 
Arhimede, care îmi stârnise atât de mult interesul când îl 
aflasem şi era aplicat chiar şi în cazul aerostatului, n-ar fi fost 
posibil să-l uit, cum nu-l voi uita niciodată. Decât că am numit 
incorect balonul, el devenea stratostat, de vreme ce depăşea 
atmosfera; n-am făcut asemenea remarcă din pedanterie, ci 
pentru a respecta amintirea lui Trandafil, aşa cum el avea 
respect pentru termenii ştiinţifici şi era revoltat că lumea îi 
ignoră. 

Asupra mea ascensiunea lui Piccard a avut o influenţă 
hotărâtoare, altfel poate i-aş fi închinat doar două rânduri. 
Eram descurajat când m-am suit în tren la Bucureşti, mi se 
părea penibil să duc o discuţie bănească pentru o cauză 
neesenţială nici măcar pentru mine, căci n-aş fi murit dacă nu 
ajungeam la piramide. Până şi acum când scriu, după atâta 
timp, mi se pare că am făcut prea mult caz chiar şi în propria 
mea conştiinţă, cu o poveste care multora le-o rămâne 
neînţeleasă, iar alţii n-o vor socoti decât o toană de tinereţe. O, 
dacă ar înţelege oamenii într-o zi că toanele tinereţii nu trebuie 
înfrânate niciodată! 

Cu alte cuvinte, mă clătinam în hotărârea mea, dacă nu chiar 
renunţasem. Atunci mi-au picat ochii pe ziarul vecinului din 
faţă, şi am aflat despre ascensiunea lui Piccard. Poate şi el se 
descurajase, şi nu o singură dată, în timp ce-şi făcea planul, 
poate şi el se gândise să renunţe, cine ştie de câte ori, când îşi 
făcea pregătirile; şi poate în ascensiunea din ce în ce mai 
anevoioasă, uneori îşi pierduse nădejdea că o să reuşească. Dar 
mersese înainte, mai puţin pentru gloria lui şi mai mult pentru 
a lumii. Şi în primul rând pentru mine, ca să-mi recapăt curajul. 

Când am ajuns la Trandafil, nu mai aveam nicio îndoială, 
trebuia să înving o piedică atunci, pe loc, luându-mi 


îndrăzneala să le cer o mie de lei peste ce vorbisem. Pe urmă, 
rămânea o ultimă dificultate, să văd dacă fetele puteau să facă 
rost, la rândul lor, de-o sumă atât de mare, dublă faţa de ce le 
spusesem, fără să fi chibzuit bine. De ce nu mă născusem şi eu 
bogat, ca Mircea lIgnaţiu, fecior de bani gata, sau ca 
Mănătărcea, prostănacul clasei, al cărui tată avea o mie de 
hectare în Romanați şi un munte întreg în Vrancea, unde 
creştea zece mii de oi, în cinci turme? 

Stăteam cu ochii pe faţa de masă, făcându-mi curaj să 
deschid vorba, când Trandafil şi Cornelia, parcă la un semn, 
începură amândoi deodată: 

— Noi ne-am gândit că... 

Tăcură, surprins fiecare de glasul celuilalt. După o pauză, 
Cornelia reluă, adresându-se lui Trandafil, cu o timiditate mai 
mare decât ar fi fost a mea însumi, dacă deschideam vorba: 

— Spune-i tul... 

Iar Trandafil îmi spuse, privind ca şi mine faţa de masă: 

— Noi ne-am gândit că n-are să-ţi ajungă trei mii, cinci în 
total, cu cele două mii ale tale. Mai bine să-ţi dăm mai mult, ca 
să ai opt sau nouă! 

M-ar fi podidit lacrimile, dacă nu m-aş fi gândit la Piccard şi 
la bietul Kiper, de care nu mai ştie nimeni astăzi. 

— Da, am răspuns cu sânge rece, cinci mii ar fi fost prea 
puţin: nu ştiusem să fac socoteala. Dar nu-i nevoie să am opt 
sau nouă, şase mii de lei îmi ajung cu prisosinţă. 


XXX 


Sunt emoţii care nu pot fi comparate între ele, aşa că nu se 
ştie cu cât e mai puternică una decât alta. Emoţia de a mă fi 
văzut în vârful piramidei lui Keops, de-a fi făcut drumul până 
acolo, călătoria pe Mediterană şi apoi pe malul Nilului a fost 
atunci atât de copleşitoare, că multă vreme în sufletul meu n-a 
mai încăput o bucurie egală, nu m-a tulburat atât de mult nici 
măcar un sărut fugar al Santei, pornit din propria ei voinţă şi 
atunci neînțeles de mine. Dar poate, într-un fel, mult mai mult 
m-a tulburat ziua când am intrat prima oară în casa fetelor. 

Când ne-am reîntâlnit, după vacanţa de Paşte, le-am întrebat 
cu inima strânsă de îndoială, dacă nu-şi schimbaseră gândul cu 
drumul la piramide. Au bătut amândouă din palme, cu un gest 
identic şi cu aceeaşi intensitate, şi mi-au răspuns cu glasurile 


care păreau unul singur: 

— Dar bineînţeles, am vorbit şi cu tatăl nostru! Duminică să 
vii la noi, vrea să te cunoască. 

Trebuia să mă cunoască, dacă plecam cu fetele lui la capătul 
lumii, mi se părea abia acum că îmi luam o răspundere uriaşă; 
mai înainte, parcă nici nu mă gândisem că aveau o familie, le 
vedeam tot singure. Nu puteam nici să refuz, nici să amân 
invitaţia, încât duminică la ora cinci după-amiază, sunam la uşa 
lor, cu un bucheţel de violete în mână. Până atunci, de la ora 
două când începea învoirea, am dat o fugă la Ghizela, mă 
aştepta şi nici eu nu puteam să mă lipsesc de ea după două 
săptămâni de vacanţă. l-am dus un pachet cu cremşnituri, ca o 
consolare că nu puteam rămâne mai mult decât două ceasuri. 

— Păcat! mi-a spus, mâhnită. La ora cinci le invitasem pe 
fete. Stai că le chem acum, măcar să-ţi vadă halatul. Să ştii că l- 
am luat cu banii tăi, n-am dat nimic de la mine. 

De câte ori mă duceam la ea, îi lăsam banii pe marginea 
mesei; vedea şi se făcea roşie, dar nu putea să protesteze, ar fi 
însemnat să-mi atribuie un rol care nu cinsteşte pe nimeni. 
Acum găsise o soluţie, un gest făcut cu atâta gingăşie, că nu 
mai putea să mă jignească, îmi cumpărase un halat de mătase 
albastră, ştia că este culoarea care îmi place; dar, oricât mi-ar 
fi plăcut, socotesc că nu se potrivea cu o haină de casă. L-a scos 
din dulap, cu gesturi aproape cucernice, m-a pus să-l îmbrac, 
apoi m-a aşezat în vârful patului, cu perne la spate; deasupra 
era micul crucifix din lemn de măslin, Crist bătut în cuie pe 
cruce. 

Fetele, vreo patru, câte a putut găsi libere la altă oră decât 
cea anunţată, au remarcat numaidecât halatul şi s-au luat la 
întrecere să-l laude. Ghizela era foarte satisfăcută, iar mie, 
trecând peste orice alte sentimente, îmi părea rău să plec mai 
repede decât în alte rânduri. 

— Hai, acum duceţi-vă! le-a spus fetelor, după ce îşi 
mâncaseră prăjitura şi băuseră câte un păhărel de vişinată. 

Pe urmă s-a aşezat în genunchi, la picioarele mele, şi s-a 
închinat cu ochii în sus, la Cristos de pe cruce, îngânând: „O, 
Jesus Maria, Jesus Maria!...” M-am simţit cuprins de o duioşie 
caldă şi puţin amară, aveam în inimă o bucurie dureroasă, îmi 
venea să-mi fac cruce la rândul meu cu ochii în ochii ei, nu ai 
lui Cristos din spate, care putea să cadă cu tot cu cruce peste 


mine, să-mi spargă capul. „Doamne, mă întrebam, cu un 
sentiment între duioşie şi stupefacţie, e admisibil să iubesc cu 
adevărat, fie şi o clipă, pe o asemenea fiinţă, care poate să 
aparţină oricui bate la uşă?!” Da, o iubeam cu adevărat, măcar 
în acea clipă, nu mi-e ruşine să spun şi nici n-am să-mi iau 
vorba înapoi, fiindcă am iubit-o şi-n alte clipe. Şi nu regret 
decât că, aşa cum erau, acele clipe n-au să mai fie niciodată. 


x x * 


Era o casă veche, aproape medievală, cu ferestre mici şi 
ziduri groase de un metru. Pe afară, încadrată de case 
asemănătoare, părea o locuință modestă, puțin confortabilă. 
Intrarea era prin gang, pe o scară de stejar atât de vechi, că l-ai 
fi crezut gata să se năruiască; nimic nu mă îmbia deocamdată, 
dimpotrivă, totul făcea să mi se strângă inima. 

Când am sunat, s-a auzit un clopoțel înăuntru, deasupra uşii, 
ca pe la unele prăvălii, numai că avea alt sunet, mai muzical, 
puţin vibrat, cu un timbru cum nu mai auzisem, părea un glas 
de privighetoare; farmecul lui, care mi-a schimbat pe loc starea 
de spirit, ducându-mă către vrajă se datora aliajului, formula 
secretă a unui meşter argintar de la Viena. Până atunci nu mă 
gândisem, şi vreau să dau şi altora prilej de a medita în această 
privinţă, ce însemnătate are în viaţa unei case clopoţelul de la 
uşă. 

Nu mi-au deschis fetele, nici vreo subretă sau vreun lacheu, 
ca în lumea pretențioasă, care mi-ar fi redat strângerea de 
inimă de mai înainte, ci un bărbat falnic, înalt, în puterea 
vârstei, deşi avea părul alb, ca de platină; am recunoscut în el 
pe stăpânul casei, iar în felul cum mi-a zâmbit le-am recunoscut 
pe fete. 

A doua surpriză după sunetul clopoţelului, a fost lumina din 
casă, neprevăzută şi inexplicabilă cu ferestrele care mi se 
păreau atât de mici privite de afară; dinăuntru, dimensiunea lor 
devenea dublă, printr-un artificiu mai greu de explicat decât 
sunetul clopoţelului. Zidul gros dădea naştere unor firide 
evazate spre interior, ca o cameră fotografică, având darul să 
capteze lumina de afară şi s-o difuzeze în interior, mărită şi mai 
strălucitoare. Nu eram deloc aflat sub o vrajă, datorită fetelor, 
fiindcă ele, întârziind să apară, în clipa aceea le şi uitasem, mă 


fascina odaia, întinsă până în stradă, cu tavanul mai scund 
decât se obişnuieşte, părând astfel imensă. Cred că şi tavanul, 
alb ca hârtia cretată, micşorând volumul camerei, făcea să pară 
mai mari dimensiunile celelalte, şi lumina să devină mai densă. 
Dar însuşi omul care îmi întindea mâna, cu părul lui ca de 
platină şi cu zâmbetul plin de seninătate, răspândea în jur o 
lumină. M-a poftit să stau într-o berjeră Biedermayer, aflată 
între ferestre, şi s-a aşezat în faţa mea, pe un fotoliu mai scund, 
în stil cu berjera. În afară de candelabrul vienez, de cristal cu 
armături de argint foarte fine, restul mobilei mi se părea rece, 
oricât ar fi fost de frumoasă şi de preţuită, piesă cu piesă. 

Toate obiectele din casă, mese, scaune, scrinuri, comode, 
dulăpioare, etajere erau în acelaşi stil Biedermayer, atât de 
răspândit în Transilvania de pe vremea habsburgilor, când 
marea şi chiar mica burghezie îşi aducea mobila de la Viena 
sau o copia prin mâna meşterilor localnici. Astăzi, această 
mobilă s-a dispersat în mai toată ţara, rarefiindu-se, şi aşa mi 
se pare mai puţin antipatică. Ştiu mulţi oameni care au dorit s-o 
aibă, au colindat oraşele transilvane şi au cumpărat-o de la 
familii obosite sau scăpătate. Părerile mele au să-i supere; n-am 
ce face, le urez s-o stăpânească sănătoşi, iar eu rămân într-ale 
mele. De câte ori văd undeva, printre mobile obişnuite, un 
dulap, o masă, un scaun sau un scrin Biedermayer, îmi feresc 
ochii şi trec mai departe. 

Lumina intrând pe ferestre şi căzând pe podeaua nu de 
parchet, ci de scândură ceruită, mă încadra ca între două 
preşuri de aur. Când se auzea tramvaiul în stradă, îmi 
aminteam cum trecusem prima oară pe acolo şi văzusem la 
geam fata blondă. lar acum nu-mi venea a crede că mă aflam în 
casă. 

Cât am stat de vorbă aşteptând să apară fetele, domnul 
Georgy, care mă primise, acesta fiind numele lui de familie, nu 
ştiu de ce origine, poate cehă, poate austriacă, mi-a vorbit 
despre multe, dar nimic să-l privească de-a dreptul. A început 
cu Freud, a cărui Psihanaliză tocmai apăruse şi dădea naştere 
la multe discuţii. O citisem, la îndemnul profesorului nostru de 
psihologie, medic la sanatoriul de boli mintale; el de altfel o şi 
tradusese în româneşte. Doctrina lui Freud mi se părea simplă, 
fiindcă acceptam uşor inovatiile, în orice domeniu, cu gândul că 
de greşesc n-am ce pierde; mai târziu am avut şi eu îndoieli, ca 


propriii lui discipoli, iar azi nu mai ştiu ce să cred, îi admit şi pe 
unii, şi pe alţii şi mă uit cum viaţa merge înainte. Dacă ar trebui 
să-mi dau o părere mai fermă, aş spune, bunăoară, că fără 
Freud dragostea lui Hamlet pentru mama lui nu mi s-ar fi părut 
niciodată incestuoasă. Cât despre refulare, resping ideea 
categoric, măcar în una din formele ei, privind înclinarea 
scriitorului de-a pune în carte ce şi-a dorit în viaţă şi n-a putut 
să aibă. Deşi n-am avut tot ce mi-am dorit, în cărţi n-am pus 
nimic inspirat de lipsuri, ci dimpotrivă, de prisosinţe. 

După Freud, am vorbit despre Beethoven, despre Schubert, 
iar pe urmă despre Mozart; la acesta din urmă părerile noastre 
au rămas împărţite, dar nu spun cum, ca să nu-mi atrag vreun 
oprobriu. Pe urmă, domnul Georgy a trecut la politică, partea 
pe care mi-o recunosc slabă. Despre viaţa mea nu m-a întrebat 
nimic, iar despre viaţa lui n-a suflat o vorbă; am aflat-o pe 
urmă. Îmi amintesc că a vrut să ştie ce credeam despre Hitler, 
atunci încă la închisoare sau poate eliberat proaspăt; putea el 
să vină la putere în Germania, nescăpată încă de toate urmările 
războiului? N-am pregetat să-i spun ceea ce ştiam şi eu de la 
domnul Pretoreanu, repetându-l papagaliceşte. Da, Hitler avea 
să vină la putere, mai curând decât se aştepta lumea, şi pe 
urmă, nu-i mai trebuiau decât şase ani ca să înceapă războiul. 

Domnul Georgy şi-a stăpânit un fior şi a clătinat din cap 
sceptic. Sceptică era toată lumea. In sfârşit, la ultima întrebare, 
s-au deschis două uşi, aflate faţă în faţă, de o parte şi de alta a 
camerei, şi au apărut fetele, amândouă deodată, de parcă erau 
sincronizate. „Dar Anschlusul cu Austria, crezi că este posibil?” 
mă întrebase tatăl lor, cu o clipă mai înainte. N-am apucat să 
răspund: „Este nu doar posibil, ci sigur!” Fetele au venit la 
mine cu paşi simetrici, mi-au întins mâna, apoi s-au aşezat pe 
câte un scaun Biedermayer, una în stânga mea, cealaltă în 
dreapta, în mijlocul preşurilor de aur. Convorbirea cu domnul 
Georgy s-a terminat astfel înainte de a-i da răspunsul care l-ar 
fi contrariat, după semnele dinainte, şi poate ar fi făcut să-i 
devin antipatic. Ne-am dus numaidecât cu milenii în urmă şi am 
început să vorbim despre piramide. 

Amândouă fetele erau îmbrăcate la fel, în rochii de olandă 
albastră; gândul mi-a fugit la halatul cumpărat de Ghizela şi m- 
am făcut roşu la faţă, dar n-am renegat gândurile spuse despre 
ea mai înainte, oricât de aristocratic ar fi fost acest imens salon 


Biedermayer, oricât de nobil stăpânul casei, şi oricât de 
fermecătoare cele două făpturi blonde. Aveau la gât 
medalioanele mele modeste, m-a emoţionat că le purtau într-o 
ambianţă atât de bogată, şi datorită lor am ştiut că în stânga 
mea şedea Santa, iar în dreapta Barbara. 

O slujnică ne-a adus ceai cu fursecuri; iar mi-a fugit gândul la 
Ghizela, căreia îi dusesem cremşnituri. Mai mult ca sigur la ora 
aceea, în zi de duminică, avea pe cineva în cameră, şi poate în 
salon aşteptau alţii. Cine eram eu cu adevărat; cel de aici sau 
cel de acolo? 


x x * 


Domnul Georgy, al cărui nume de botez nu s-a pronunţat 
niciodată, poate îl chema Mihael, sau Martin, sau altfel, 
judecând după inițiala M. de la uşă, era doctor în chimie şi 
medicină; ani în şir nu profesase niciuna din aceste meserii, 
dintr-o pasiune tot atât de ciudată ca amplificarea luminii 
venite de la ferestre, dar şi mai puţin explicabilă, dacă 
pasiunile trebuie explicate. Ca şi fetele, vorbea româneşte fără 
o urmă de accent străin sau regional, limba literară a oamenilor 
cu carte. Şi totuşi, bănuiesc că limba lui maternă era alta, 
judecând măcar după nume, adus aici din alt loc al Europei. 

N-am aflat în ce oraş se afla la douăzeci şi cinci de ani, cu 
studiile terminate, când se îndrăgostise de o actriţă de circ, 
Erika, acrobată pe cal, se însurase cu ea şi o urmase în lume. 
Am văzut-o în fotografii, avea atunci un an mai puţin decât 
aveau fetele astăzi şi semăna atât de bine cu ele, încât ai fi 
crezut-o a treia geamănă. Pasiunea tânărului pentru ea era 
dublată de iubirea comună pe care o purtau amândoi calului. El 
regreta că nu studiase medicina veterinară, nu găsise o şcoală 
bună şi nici nu se credea capabil să fundeze una cu puterea lui 
proprie. În orice caz, nu renunţase niciodată la un vis din 
adolescenţă, când călărea pe deşelate la conacul unor prieteni, 
să aibă într-o zi o herghelie, unde să crească numai cai de cel 
mai pur sânge. Chiar şi astăzi, când revenise la medicină, după 
peregrinări şi drame, ţinea trei cai de călărie într-un grajd de la 
marginea oraşului. 

Din iubirea lui pentru tânăra nevastă şi pentru cel mai nobil 
dintre animale se născuse în el un talent, care era de fapt o 


vocaţie, dresura de cai, transformată în profesiune. Judecând 
după afişele şi tăieturile din ziare păstrate de fete într-un 
album de familie, reieşea că într-o vreme, în primul deceniu al 
secolului, se bucurase de un renume mondial, fiindcă era 
cunoscut nu doar în Europa, ci în amândouă Americile, la fel în 
Australia, pretutindeni unde ajunsese atunci faimosul circ 
Georgy, căruia îi împrumutase numele. 

Ce căuta acum doctorul M. Georgy în acest oraş transilvan, 
unde îngrijea bolnavii de inimă, specialitate încă nedesprinsă 
de medicina internă? În cimitirul catolic, pe unde treceam ades 
cu tramvaiul când mă duceam la Grădina Zoologică să văd 
lupii, cu furia lor neobosită care nu înceta să-mi dea fiori, într-o 
firidă din marea criptă zăcea Erika, moartă în anul 1912, într- 
un accident oribil, petrecut în arena circului, sub ochii 
spectatorilor. lar oraşul unde îşi avea mormântul fusese ales 
fiindcă aici se născuse. 

Fusese vina ei, a calului sau a dresorului? La una din cele 
mai uşoare figuri, calul galopa pe marginea arenei, iar ea, 
prinsă cu picioarele în legături fixate în şa, era aplecată 
orizontal spre public, părând că zboară, ajutată de braţele 
întinse, ca de-o pereche de aripi. Iar dresorul, în frac negru, în 
centrul arenei, pocnea din bici să mărească galopul, până ce şi 
calul părea că zboară; atunci scena devenea palpitantă, 
publicul se ridica, încordat, în picioare. 

Nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplase; oare îndemnul 
dresorului mersese prea departe, calul îşi ieşise din fire, 
alunecase o jumătate de metru de-a latul, sau acrobata se 
aplecase prea mult în afară? Unii, aflaţi mai aproape, spuneau 
că fusese o mişcare intenţionată; o sinucidere, într-o clipă de 
beţie a zborului? Galopul calului atinsese limita, când ea fu 
proiectată cu capul într-unul din stâlpii de pe bordura arenei, 
care susţinea acoperişul de pânză. Calul mai făcu un cerc până 
să se oprească, târând-o pe nisipul răscolit de copite. Rămase o 
dâră de sânge. 

Ani mai târziu m-am întors o dată în oraşul lor şi m-am dus la 
cimitir, singur, cu un bucheţel de violete în mână, ca în ziua 
când sunam prima oară la uşa fetelor. Cu greu am găsit firida, 
era pe un rând de sus, marcată de o placă neagră, pe care scria 
cu alb numele ei, Erika Georgy şi anul morţii. Nu puteam pune 
florile atât de sus, am desfăcut bucheţelul în două şi jumătate 


le-am risipit pe jos, la picioarele zidului. 

Nu mersesem la întâmplare, mă uitasem în registrul de la 
administraţie. De-acolo, am plecat pe o galerie laterală, luată 
tot din registru, şi restul florilor le-am risipit sub o firidă zidită 
mai de curând, cu tencuiala încă nepatinată. Pe placa neagră 
scria Santa Georgy, iar data morţii, pe care o ştiam ca şi când 
ar fi fost a morţii unei părţi din mine, era 1932, luna martie. 

De Barbara nu mai ştiam decât că se măritase în anul când 
fusesem la piramide, umplând-o pe Santa de consternare. Unde 
locuia acum nu aflasem. Doctorul Georgy părăsise oraşul; poate 
murise în altă parte. Mormintele, fiind doar nişte firide cu 
intrarea zidită pe vecie, nu aveau nevoie de nicio îngrijire. 


14 

Jumătatea lui iulie nu era timpul cel mai potrivit pentru a 
intra puţin în inima Africii, dar altfel nu se putuse. 

Am plecat seara la ora nouă din Constanţa, aşa plecau 
vapoarele, ca să ajungă la Bosfor pe lumină. Trenul ne-a dus 
direct pe chei şi vagonul nostru a oprit exact la scara vaporului, 
de parcă am fi fost capete încoronate; mai lipsea covorul roşu. 
În afară de echipaj şi de câţiva pasageri străini, nemți, englezi, 
un italian, o familie de greci, nu mai era nimeni pe tot vaporul. 
Avea marfă în magazii, dar nu încăpea multă, fiind un 
pachebot, vapor pentru călători, aşa că în niciun caz nu putea 
să-şi scoată costul călătoriei. Această socoteală am făcut-o mai 
târziu, atunci nu mă preocupa decât drumul nostru, chiar dacă 
după noi ar fi dat faliment toată flota comercială. 

Deşi făcusem o experienţă bunişoară pe mare, trecusem 
chiar prin furtună, când mai toţi în jurul meu credeau că ne 
pierdem, acum simţeam o emoție mult mai mare decât la prima 
mea călătorie, cu „Arhimede”. Fiindcă plecam mult mai 
departe, în locuri pe care le visam de un deceniu; apoi nu 
depindeam de nimeni şi aveam sub protecţia mea două fete, a 
căror apropiere făcea din viaţa mea o serbare continuă. 
Singura suferinţă, dacă un asemenea cuvânt nu spune altceva 
decât simţămintele mele, era că aveam inima tăiată în două; o 
simţeam fizic alcătuită din părţi separate, şi locul despărțitor 
fiind o tăietură, sigur îmi provoca durere, pe lângă bucuria pe 
care o simţeam ştiind că aşa, chinuită, continua să bată pentru 
fetele mele. 

Erau puţin speriate, să plece noaptea pe mare s-ar speria 
orişicine, lipsit de experienţă. Un marinar ne-a condus pe scări 
înguste spre o punte inferioară, şi la capătul unui coridor larg, 
unde se punea masa călătorilor de la clasa turistică, ne-a arătat 
cele două compartimente, ca nişte magazii, cu câte patruzeci 
de paturi suprapuse, două câte două. Aşa cum prevăzuse 
directorul, domnul Săileanu, la clasa noastră nu mai era 
nimeni. Pe hublouri se vedea într-un bord cheiul, ca un zid de 
piatră, o puşcărie, în bordul celălalt apa portului, întunecată, şi 
parcă amenințătoare, doar puţin mai jos de înălţimea ochilor; 
ne aflam chiar pe linia de plutire, sub noi erau magaziile, nu 
prea mari şi mai mult goale, cum am văzut prin porturi, unde 
am descărcat nimica toată, nişte saci, nişte lăzi şi baloturi. 


Ca bagaj luasem fiecare un rucsac şi nimic altceva, aşa ne 
vorbisem, ca să nu cheltuim bani cu hamalii, nu mai puţin 
pretenţioşi cu călătorii de la clasa turistică decât cu ceilalţi. 

Fetele s-au asigurat că pot încuia uşa compartimentului pe 
dinăuntru, ca să nu dea cineva peste ele, şi-au ales paturile, şi- 
au lăsat bagajul şi am ieşit pe punte tocmai când vaporul 
fluiera de plecare. Le convinsesem să nu-şi ia lucruri luxoase, 
numai câte două bluziţe şi două fuste, pe care le puteau spăla 
seara. Cu tatăl lor ar fi călătorit în alte condițiuni, măcar la 
clasa a doua, unde sunt cabine cu două paturi; chiar şi aici, cu 
toate cele patruzeci de paturi, erau tot singure. S-au împăcat 
repede cu situaţia şi niciodată în tot drumul n-au arătat vreo 
nemulţumire; simţeam ce fel de fiinţe erau, le cunoscusem în 
lungile noastre drumuri cu schiurile, altfel nu m-aş fi încumetat 
să le iau cu mine. 

Scriind aceste gânduri, mi-am amintit ce sentimente mi-au 
trezit ele atunci, la plecare. Mai înainte, când făceam planuri, 
apoi în timpul pregătirilor nu-mi dădusem seama ce răspundere 
avea să apese pe umerii mei, ce greutate aveau acele cuvinte 
scrise adineauri, le luam cu mine! - adică îmi asumam toată 
răspunderea. Putea să se înece vaporul, puteau să ne prade 
hoţii în porturi, să rămânem fără o leţcaie, putea să ne taie 
cineva drumul, noaptea, pe o stradă, în oraşe necunoscute, 
puteau să le răpească şi să le închidă în seraiuri, după ce mie 
îmi băgau un cuţit între umeri. lată ce însemna că le luam cu 
mine! Ele nu ştiau, râdeau vesele. 

De teamă să nu aibă rău de mare, luasem o lămâie, să muşte 
din ea dacă li se făcea greață. 

Ne-am dus la prova, pe puntea ancorelor; nu-i loc mai bun pe 
un vapor ca să vezi şi să simţi marea. Stăteam la mijloc, 
rezemat de parapet, iar ele în stânga şi în dreapta mea, lipite 
de mine, poate de frică, deşi continuau să râdă voioase. 
Incepuse tangajul, deocamdată uşor, aflându-ne încă în apele 
portului; pentru cine n-a fost niciodată pe mare, mişcarea 
aceasta e ca o desprindere de natura stabilă unde ne ducem 
viaţa, iar pentru cei care îşi înţeleg mai adânc senzațiile, e ca o 
a doua naştere. 

Când am trecut de capul digului erau amuţite de uimire, nu 
mai râdeau, ci doar se uitau împietrite în întunericul nopţii, 
sfâşiat de câte un fulger, din cinci în cinci secunde, reflectorul 


farului, după care cădea peste apă o beznă adâncă. În 
străfulgerările de lumină le vedeam ochii, fascinaţi şi terifiaţi 
totodată, ca şi cum am fi avut în faţă şi cerul, şi iadul. 
Numaidecât din larg s-a simţit briza rece a nopţii, şi cum nu 
aveau pe ele decât o bluziţă subţire, le-am cuprins de umeri, să 
le apăr. Fusese o mişcare firească şi spontană, altfel n-aş fi 
îndrăznit s-o fac, sfiala m-a cuprins abia când ele s-au lăsat cu 
totul în braţele mele, absorbindu-mi căldura. 

În altă sclipire a farului am văzut medalionul celei din 
stânga, era Santa, aşa am ştiut că în dreapta o aveam pe 
Barbara. Nicio clipă nu am simţit-o pe una altfel decât pe 
cealaltă, şi iarăşi m-a durut inima, chinuită de tăietură, de 
gândul continuu, început din ziua când le cunoscusem, că nu 
ştiam şi nici nu puteam să ştiu vreodată pentru care din ele mă 
aflam acolo. 

Mai târziu, când traversam Mediterana, rămăsesem singur 
cu Santa, la prova, locul nostru, aşezaţi pe colaci de parâme; 
Barbara era jos, nu se simţea bine, dar şi-a revenit până la 
masa de seară. 

In afară de început, rostogolirea noastră împreună, cu 
schiurile, când ne cunoscusem şi fusesem singuri câteva 
minute, eram prima oară amândoi, fără Barbara. M-am gândit 
că poate aşa hotărâse soarta, alesese în locul meu, care nu 
puteam alege, şi mi s-a părut că trăiesc un moment hotărâtor, 
înfrumusețat de Marea Mediterană, prilejul multor visări ale 
mele. 

Soarele, pe la jumătatea cerului dinspre apus, o lumina dintr- 
o parte, făcându-i obrazul ca aurul, dar să fi fost de aur 
adevărat nu mi s-ar fi părut atât de prețioasă. N-a trebuit să 
pornesc de la acest cuvânt ca să spun cât îmi era de scumpă; şi 
n-am mai avut nicio îndoială că ea era cea aleasă. Atunci, în 
timpul, nu prea lung din nefericire, cât am fost singuri, mi-am 
simţit inima întreagă, fără tăietura de la mijloc, fără durere, ci 
numai cu bucurie. 

Probabil simţirea aceasta mi se vedea pe faţă, fiindcă după 
ce câteva clipe s-a uitat la mine cu o privire fierbinte, Santa şi-a 
lăsat capul în jos, şi atunci soarele i-a fugit de pe faţă, lăsând-o 
în umbră. Şi vorbele ei erau tot umbrite. 

— Ştiu tot ce-ai vrea să-mi spui, dacă s-ar putea spune. Ştiu 
de mult, e ceva care se vede şi se aude, fără cuvinte. Numai că 


eu şi Barbara ne-am hotărât să nu ne despărţim toată viaţa, n-o 
să ne mărităm niciodată. Cu un singur bărbat n-ar fi nici 
îngăduit, nici posibil. Dar nu putem nici să trăim despărțite. 
Dacă vrei şi ai cum scoate-mi inima din piept şi ţine-o sub 
pernă, s-o simţi cum bate. Mai mult decât atât să nu aştepţi de 
la mine; mai bine uită-mă! 

S-a aplecat, alunecând în genunchi de pe colacul ei de 
parâme şi m-a sărutat în colţul gurii, o singură dată, repede, 
puţin uimită, părând că înţelege şi simte, fără să ştie ce face. 

— N-am să te uit, i-am spus, acolo, în mijlocul Mediteranei, 
până ce n-o muri partea cea mai bună din mine! 

Fără să se fi schimbat ceva în prietenia noastră, de atunci am 
ştiut că o iubeam pe Santa. Şi deodată, am văzut că o puteam 
recunoaşte dintr-o privire, fără să mă mai uit la medalioane. Iar 
Barbara, deşi ne purtam unul cu altul ca mai înainte, îmi 
devenise străină. 


XXX 


leşirea pe mare înseamnă pentru unii oameni mai mult decât 
orice altceva li se întâmplă prima oară într-o zi din viaţă. Dacă 
în seara plecării ar fi fost lună plină, ar fi răsărit curând, drept 
în faţă; luna, în ultimul pătrar, răsărea aproape de ziuă. Mai 
bine, altfel poate ne-ar fi apucat miezul nopţii privind dâra ei 
argintie, care mie îmi evocă atâtea trăiri şi simţăminte, 
reînviindu-le cu forţa lor veche. Cred însă că nu-i om căruia 
feeria aceasta să nu-i îmbolnăvească inima de frumuseţe şi 
doruri necunoscute. 

A venit o clipă când trebuia negreşit să coborâm în cabină; 
aşa cum eram îmbrăcaţi nu mai puteam să îndurăm umezeala şi 
frigul nopţii, transformate în fantasme. Oricât ne chinuisem 
întârziind acolo, fără să vedem decât uneori o sclipire 
fosforescentă a mării, trăiam sentimentul unei victorii, o 
cucerire prelungă, un triumf asupra a tot ce e static în lume. 
Nu ştiu dacă le mai dădeam vreun pic din căldura mea Santei şi 
Barbarei, ţinându-le încercuite cu braţele şi lipite de mine; 
căldura lor n-o mai simţeam de o vreme, până ce mi-am dat 
seama că toţi trei îngheţasem. Dar n-au scâncit, nu ele au cerut 
să coboare, deşi nu erau deprinse cu frigul, ca mine, care 
trecusem prin gerurile arctice de la poligonul de tragere; 


atunci abia m-am descătuşat de toate temerile adunate în mine, 
începând din ziua când se hotărâseră să meargă la piramide. N- 
am spus, fiindcă n-am vrut să necăjesc pe nimeni, ce teamă am 
avut la gândul că nu vor suporta greutatea drumului şi va 
trebui să le duc în spinare. Acum, după acest prim examen, 
care durase mai bine de două ore, am înţeles că n-au să mă 
încurce deloc, ci au să fie cel puţin egale cu mine. 

M-am învelit cu două pături, îndată mi-am recăpătat căldura, 
mi-am închipuit că la fel se întâmpla şi cu ele. Am adormit 
îndată ce am pus capul pe pernă, somn adânc, de om tânăr, dar 
n-am încetat să aud maşinile rotindu-se în cală, să simt 
mişcarea vaporului şi să am sentimentul călătoriei. 

Când m-am trezit, pe hublouri intra o lumină lăptoasă, 
maşinile nu se mai auzeau, domnea o linişte ciudată, de lume 
moartă. Doar din când în când se auzea fluierul vaporului, 
sunând lugubru; n-am înţeles ce se întâmpla, încă nu mă 
dezmeticisem. M-am uitat la ceas, era unsprezece, dormisem 
aproape douăsprezece ore. M-am îmbrăcat fuga şi m-am repezit 
la uşă. În capul mesei, lungi cât tot coridorul, erau puse trei 
tacâmuri, ceşti de ceai, pâine prăjită, unt, salam de Sibiu, 
pastramă afumată, vreo trei feluri de brânză şi fursecuri 
multicolore.  Simţindu-mă, un chelner, băiat tânăr, cu 
mustăcioară, a ieşit pe uşa oficiului. 

— Bună dimineaţa! mi-a spus, poate cu puţin parapon, fiindcă 
ne aşteptase atâta vreme. Domnişoarele nu vin la masă? Ce 
doriţi, ceai, cafea sau cafea cu lapte? 

Mi-aduc aminte că anii trecuţi, în bucătăria unei doamne 
tinere, din America, am văzut o inscripţie pe pânză verde, cu 
litere colorate: „Tea, coffee, or me?” Citind cum se cuvine, 
invitaţia se reduce la trei rime şi un semn de întrebare: „Ti, 
cofi, or mi?” Mi-ar plăcea s-o văd odată agăţată pe un perete, 
într-o bucătărie cochetă: „Spune-mi, ce vrei mai bine?... Ceai, 
cafea, sau pe mine?” 

Am ciocănit la uşa fetelor. Dormeau duse. Sigur că erau 
obosite dar oricum, să dormi douăsprezece ore şi să nu-ți 
ajungă, nu se întâmpla oricui şi nu la orice vârstă. Somnul de 
om tânăr, neîncovoiat încă de griji, sau nepăsător cu ele! Azi, 
mulţi din cunoscuţii mei nu dorm fără somnifere şi se trezesc 
cu minţile rătăcite... Am luat primul somnifer, „Qvadronox” - 
ţin minte, la douăzeci şi unu de ani, mult prea devreme, când 


murise Santa. O săptămână n-am putut să adorm altfel, şi tot 
aveam coşmare, o vedeam cu capul zdrobit, proiectată într-o 
salcie din luncă; la picioarele ei zăpada era pătată de sânge. lar 
dacă eu sunt viu şi astăzi, cine a pus pe umărul meu mâna lui 
protectoare, aşa de grea şi de rece? 

Am ciocănit mult în uşă, până ce în sfârşit am auzit un glas, 
al cuiva care parcă dormea încă, întrebând ce vreau. 

— E târziu! Veniţi fuga la masă! 

După un timp, glasul, mai limpede, a exclamat cu uimire: 

— La masă? E abia unsprezece şi jumătate! 

— Nu masa de prânz, ci de dimineaţă! 

Până să vină ele, n-am avut răbdare, am dat o fugă afară. Se 
simţea soarele undeva deasupra noastră, fără să se vadă; 
văzduhul şi marea erau acoperite de ceaţă. Aşteptam de patru 
ceasuri în faţa Bosforului, nu puteam să intrăm în strâmtoare 
pe bâjbâite; pe atunci nu exista radar, nici alte instrumente de 
navigaţie decât busola, rar un radiogoniometru fără precizie. 
Astăzi, s-ar putea naviga pe orice vreme, dar nu oriunde; mulţi 
comandanţi nu se încumetă să meargă fără să vadă cu ochii. N- 
aveam alt necaz cu întârzierea, decât că ajungeam mai târziu la 
Constantinopole şi ne rămânea prea puţin timp să vedem ceva 
din oraş, măcar Sfânta Sofia. 

Abia pe la trei după-amiază, după ce terminasem şi masa de 
prânz, - trec peste ea cu pudoare - , s-a ridicat ceața şi am 
putut să ne continuăm drumul. Bosforul l-am văzut pe lumină, 
m-am uitat avid şi pe un mal, şi pe altul, despre el am scris altă 
dată, destul de ruşinat încă de atunci că înaintea mea 
scriseseră alţii, cu toate amănuntele, printre ei un franţuz 
turcit, pe care nu îl admir, dar nu fiindcă e îngropat lângă 
Constantinopole; mormântul se vedea de pe vapor şi dacă nu s- 
ar fi văzut, n-aş fi sacrificat timpul să mă duc până acolo. 

Pierzând nişte ore cu inspecția sanitară şi cu vama de la 
Buiuk Dere, am ajuns la Constantinopole abia seara, şi până să 
ancorăm în faţa Galatei s-a făcut noapte. Numai cine 
călătoreşte fără bagaje ştie ce superioritate faţă de semenii săi 
şi de el însuşi îi dă gândul că n-are nimic de declarat la 
întrebarea vameşului. Drogurile aveau mai puţină circulaţie pe 
vremea aceea, şi nu se cunoşteau atâtea ca astăzi. Nu 
înseamnă că am scăpat cu rucsacurile nerăvăşite, poate pe 
bună dreptate; într-un rucsac încap fişicuri cu monede de aur, 


şi pungi cu pietre preţioase; la un asemenea volum, haşişul nu 
merită nicidecum osteneala. Pentru mine, nimic n-ar fi fost mai 
preţios decât Santa şi Barbara, care încă nu erau despărțite în 
inima mea, deşi o simţeam tăiată în două, şi aşa aveau să 
rămână, egale, până în mijlocul Mediteranei. 

Cunosc scriitori care au făcut mult caz pentru un drum la 
Constantinopole; datorită lor, mă socotesc scutit să fac şi eu 
asemeni. Nu voi pierde vremea nici cu Marmaraua, nici cu 
Egeea, cu nimic ce urmează până la piramide, unde nu-mi voi 
ascunde emoția. Dar emoția mea iniţială, în numele căreia 
făceam călătoria aceasta, socotită de mine tot timpul ca 
imposibilă, era acum acoperită de prezenţa celor două fete, 
cărora le datoram totul, nu doar bătăile mele de inimă; fără 
entuziasmul lor, aş fi rămas acasă, să joc tintar cu Cornelia, în 
curtea cu flori ofilite. 

E uşor de înţeles că pe vapor erau ţinta tuturor privirilor; 
prima dovadă mi-o dăduse chelnerul, un biet om de serviciu de 
la clasa turistică, în bluză albă, nu în haine negre, ca la clasa 
doua, sau în dinner mov, frac fără coadă, ca la clasa întâia. 
Proasta lui umoare se schimbase îndată ce apăruseră ele. Eu ce 
eram? Un tânăr fără nicio situaţie, într-un pantalon gri şi o 
bluză albastră, să fi fost albă se murdărea într-o oră, de la 
fumul vaporului. Şi încă, vapoarele noastre mergeau cu păcură, 
nu cu cărbune ca mai toate celelalte, ale căror punți erau negre 
de zgură; la Constantinopole şi la Pireu, s-a urcat multă lume, 
atrasă de curăţenia recunoscută a vaporului, oamenii bogaţi, 
care nu mergeau la clasa turistică, aşa că pe noi nu ne-a 
deranjat nimeni. Toţi erau însă cu ochii pe Santa şi pe Barbara. 

Seara, la Constantinopole, am vrut să coborâm pe uscat, 
măcar să aruncăm o privire. Tocmai ne tocmeam cu un 
barcagiu care vorbea în toate limbile, chiar româneşte, la fel de 
bine ca la Constanţa. Erau puzderie de barcagii în jurul scării, 
şi niciun muşteriu, decât eu cu fetele. Atunci a apărut 
comandantul, îl văzusem încă de la plecare şi îl urmărisem tot 
timpul când fusese cu putinţă; pentru mine el nu reprezenta 
mai puţin decât Isus Cristos pentru lumea creştină. Era 
îmbrăcat civil, în haine de culoare închisă, poate un smoking, n- 
am văzut bine, cu cămaşă albă şi papion negru, un bărbat 
prezentabil, în floarea vârstei, cu o barbă neagră, scurtă, bine 
potrivită din foarfecă; se înţelege ce impresie făcea asupra 


femeilor. Secundul rămânea pe vapor, îl însoțeau ofiţerul al 
doilea şi al treilea, doi tineri îmbrăcaţi elegant, nu mai puţin 
prezentabili decât comandantul, numai că nu aveau barbă, care 
poate nici nu le-ar fi stat bine. 

Văzându-le pe Santa şi pe Barbara, comandantul le salută 
curtenitor, scoţându-şi pălăria de fetru, neagră, ceea ce odată 
cu el făcură şi ofiţerii. Părea mirat că nu le văzuse mai înainte, 
şi li se adresă, fără să ţină seama de mine: 

— Doamnelor, nu e prudent să debarcaţi la o oră atât de 
târzie, şi fără protecţie. Dar dacă vă face plăcere, am fi onoraţi 
să mergeţi cu noi la o plimbare în Pera, şi-apoi la un dineu într- 
un restaurant, la alegerea dumneavoastră. 

Era dreptul lor să hotărască, iar eu cred că mă făcusem alb 
la faţă şi strângeam neputincios pumnii. Prima răspunse Santa: 

— Vă mulţumim, dar vă vom urma sfatul şi nu vom cobori pe 
uscat, astă-seară. 

Aş fi căzut în genunchi în faţa ei, şi i-aş fi sărutat mâinile; să 
nu fi fost necuviincios, i-aş fi sărutat picioarele. 

Barbara adăugă cu o amabilitate care m-am străduit să-mi 
pară rece: 

— Poate cu altă ocazie. 

Mai târziu, le-am auzit certându-se în compartimentul lor; 
prin peretele de scândură subţire se auzea limpede: 

— Ce nevoie aveai să vorbeşti? Nu-ţi dai seama că i-ai făcut o 
promisiune? Şi nici măcar n-a avut politeţea să se prezinte! 
spunea Santa. 

— E comandantul vaporului! Se presupune că îl cunoaşte 
toată lumea, răspunse Barbara. 

De când le ştiam, era prima lor ciorovăială, şi poate eu 
purtam vina. Nu ştiu ce-ar fi făcut, să nu fi fost eu acolo. 
Barbara continuă, fără să cedeze: 

— Oricum, recunoaşte că e un bărbat prezentabil! 

Avea dreptate, acelaşi cuvânt l-am folosit şi eu. 

— Prezentabil e şi grecul de la clasa a doua! replică Santa. 

Era, într-adevăr, avea şi el o bărbuţă neagră şi ochi ca de 
diavol; semăna cu Ulyse. 

N-am vrut să ascult mai departe, parcă aveam otravă în gură, 
m-am trântit în pat, mi-am pus perna în cap şi am invocat cerul 
să-mi limpezească mintea. M-am liniştit pe loc, cum aş fi 
învârtit un întrerupător, făcând să mi se aprindă o lumină în 


creier. Scopul meu, dacă judecam bine, nu erau cele două fete, 
atât de intangibile, ci să merg la piramide. Ideea că plecasem 
încurajat de ele era falsă; ele se asociaseră poate dintr-un 
capriciu, acceptasem înflăcărat, fără să judec, şi între noi 
rămăsese o neînțelegere. Nu puteam s-o înlătur, decât 
socotindu-mă singur. Am adormit odată cu acest gând, cu 
simţământul unui triumf, mai mare decât al lui Ulyse asupra 
sirenelor. 

Dimineaţa, m-am sculat devreme, am mâncat repede şi am 
ieşit pe punte, fără să le ciocănesc la uşă. N-aveam de gând să 
debarc fără ele, ar fi fost o grosolănie dacă nu le anunţasem; m- 
am mulţumit să privesc oraşul, în toate direcţiile, spre Galata şi 
mai sus, spre Pera, unde le invitase comandantul, spre Cornul 
de Aur, spre insulele Prinkipo şi spre vechiul Stambul, de peste 
strâmtoare. La ora nouă, când au apărut fetele, eram edificat, 
ştiam totul, am fi putut să plecăm numaidecât mai departe, dar 
vaporul ridica ancora abia spre seară, nu fiindcă ar fi avut de 
încărcat şi descărcat multă marfă, ci ca să ajungă la Dardanele 
în zorii zilei, să le străbată pe lumină, cum străbătuse Bosforul. 

Le-am întâmpinat cu o voioşie prefăcută, mi-am dat seama că 
nu puteam s-o înşel decât pe Barbara. Deşi nu avea nicio vină 
faţă de mine, Santa îmi arunca din când în când câte o privire 
obidită. Probabil seara se mai certaseră o vreme, pe seama 
grecului sau a comandantului; era încă un motiv să mă simt 
străin între ele. Dar am mers pretutindeni, am fost ghidul lor, 
un ghid de profesie nu ne dădea mâna să plătim, şi-apoi, în 
afară de faptul că era un localnic, nu cred că ştia despre 
Constantinopole mai mult decât mine, care citisem cărţi peste 
cărţi în anii dinaintea plecării, în speranţa că odată visul meu 
avea să se realizeze. 

În Bazar, n-am putut să le cumpăr nimic, nu mai aveam 
niciun ban al meu, ne făcusem un buget comun, de economie. 
Să fi fost singure, ar fi luat mai mulţi bani de acasă, domnul 
Georgy le-ar fi dat fără zgârcenie, dar sigur că nu voiseră să 
pară mai bogate ca mine. Într-un fel, trebuia să le port 
recunoştinţă, şi gândind aşa, mi-am simţit inima mai senină. 
Erau oricum tovarăşele mele şi lăsând la o parte cearta lor, 
pentru o vorbă nesăbuită a Barbarei, rămăseseră solidare cu 
mine. Dar îmi dădeam seama că ele simțeau o vinovăţie, 
Barbara mergea cu ochii în pământ, mai puţin voioasă decât o 


ştiusem. De câteva ori am simţit mâna Santei pe mâna mea, 
atingându-mă ca din întâmplare. Aşa am şi crezut, că era fără 
voie, până în mijlocul Mediteranei, când şi-a dezvăluit 
simţămintele, deşi îi erau interzise. 

Cum mergeam prin faţa prăvăliilor şi tarabelor cu giuvaieruri 
bogate, m-am gândit că altcineva în locul meu, comandantul 
sau grecul de la clasa a doua, ar fi putut să le îmbrace 
grumazul şi braţele în aur. Mă despărţeau peste douăzeci de 
ani de unul şi de altul şi mă consolam cu gândul că, până să 
ajung la vârsta lor, o să agonisesc şi eu destulă avere ca să pot 
împodobi o femeie cu aur. 

Seara au stat iarăşi de-a dreapta şi de-a stânga mea, la 
prova, până ce s-a văzut farul de la St. Stefano. Tremurau 
iarăşi, lipite de mine, dar chiar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic 
în răstimpul de la plecare, tot le-aş fi trimis să se culce. După 
ce ele au coborât, mi-am pus o pătură în spinare şi am rămas 
pe punte până am străbătut Marmaraua, când se făcea ziuă. 
Abia după ce am trecut Dardanelele, pe la ora zece, m-am dus 
la culcare şi am dormit până după-amiază, sărind peste masa 
de prânz; îi spusesem chelnerului, ca să afle şi fetele. 

Pe la ora patru, eram pe puntea ancorelor; au venit şi ele, 
îndată, s-au aşezat în locul obişnuit, pe câte un colac de 
parâme. În spate se vedea puntea de comandă. Un sfert de oră 
mai târziu, a apărut un steward, în dinner mov, cu mănuşi albe 
în mână şi s-a înclinat în faţa lor, fără să se uite la mine. 

— Domnul comandant vă pofteşte la ceai, în salonul de clasa 
întâia. 

A răspuns Santa: 

— Spune-i domnului comandant că îi mulţumim, dar nu 
putem veni. 

— Poate altă dată! a adăugat Barbara. 

Eu însumi am înţeles că era o formulă de politeţe, 
obligatorie. Totuşi, armonia dintre ele avea acum o notă falsă. 

Invitaţii de toate felurile au continuat restul drumului, de 
asemenea la întoarcere. Eram scârbit şi exasperat, îmi venea să 
strig la ele: „Dar duceţi-vă odată, să se termine!” Încercarea 
cea mai grea a fost la serata de adio, pe o mare de Marmara 
liniştită, ca un lac cu lebede. 

Până atunci s-au întâmplat multe, şi n-am să le las deoparte. 
La Pireu am intrat în zorii zilei, am acostat cu pupa la mal, nu 


era loc de-a lungul cheiului, am coborât primii, pe o schelă 
îngustă. Un marinar, pe chei, întindea mâna, să ne ajute; 
singura mea victorie din ultimele zile a fost să trec schela fără 
ajutorul lui şi fără să mă clatin. Când se află la aman, ca să 
folosesc vorba atât de des auzită la Constantinopole, omul se 
agaţă şi de un fir de pai, ca să-şi salveze mândria. 

Ne aflam toţi trei în staţia autobuzului, ca să mergem la 
Atena, la Pireu nu aveam ce să vedem, decât magazii şi 
vapoare; un taximetru a oprit lângă noi, scrâşnind din frâne. S- 
au deschis amândouă uşile din dreapta; în faţă era 
comandantul, în haine civile. 

— Pofiiţi şi urcaţi-vă; vă ducem la Atena! 

În spate era secundul, nu mai rămâneau decât două locuri 
libere. 

— Nu se poate, domnule! protestă şoferul. Nu pot să iau încă 
trei persoane, mă amendează poliţia. 

— Urcaţi-vă dumneavoastră, domnişoarelor! stărui 
comandantul. Tânărul o să vină cu autobuzul. 

In sfârşit, mă vedea şi pe mine, n-avea încotro! 

— Vă mulţumim, dar nu-l putem lăsa singur, răspunse Santa. 

Sigur că nu se putea, îmi ieşisem din fire, m-aş fi trântit în 
faţa automobilului, barându-i drumul. 

După ce rămăsesem singuri, Santa întrebă, maliţioasă: 

— De ce n-ai spus: „poate altă dată!”? 

— Eşti o tâmpită! răspunse Barbara. 

Am înlemnit, un dezacord împins până la insultă mi se părea 
abominabil. Ce se întâmplase cu ele, în numai câteva zile? 
Parcă un ciocan de fierar, un baros de cinci kilograme, de o 
tonă! - lovise în maşinăria fină a unui ceasornic ca o bijuterie. 
Şi mi-e ruşine să spun cuvântul pronunţat în realitate de 
Barbara, pe care îl auzisem adesea la Constantinopol, insultă 
tipic turcească, înspăimântătoare pentru urechile mele. 

Două zile, cât a durat traversarea Mediteranei, Barbara n-a 
mai ieşit pe punte la ora ceaiului, în locul nostru de la prova, 
unde puteam fi văzuţi atât de bine de la puntea de comandă. În 
prima din cele două zile s-a destăinuit Santa, şi a părut că nu-i 
păsa cine o vede când m-a sărutat în colţul gurii. Restul 
timpului, până seara, a stat tăcută, dar a rămas, a rămas şi a 
doua zi. A treia zi dimineaţă, când am debarcat la Alexandria, 
cu rucsacul în spinare, i-am întâlnit pe comandant şi pe doi din 


ofiţerii lui lângă un taximetru, în faţa scării. 

— Dacă mergeţi la gară, veniţi cu noi; trebuie să mai 
sosească un taximetru. 

Sosise, de altfel, exact în clipa aceea. Chiar să nu fi fost eu, 
trei câţi erau ei, cu şoferul şi cu fetele n-ar fi încăput într-unul 
singur. 

— Putem să mergem împreună până la Cairo, continuă 
comandantul. Am reţinut un compartiment de clasa întâia. 

— Noi mergem cu clasa a treia! răspunse Santa, fără sfială. 

Barbara se făcu roşie. 

Până la gară am mers cu autobuzul, am aşteptat la coadă, să 
avem locuri pe scaune, poliţia nu îngăduia pasageri în picioare. 
A trebuit să aşteptăm mai mult de o oră, până să ne vină 
rândul. Era atât de cald, că puţin lipsea să-mi dau sufletul; iar 
în gară vagoanele ardeau ca scoase din flăcări. 

Se făcuse ora zece când am pornit şi s-a mai răcorit aerul, la 
curentul care se făcea între ferestre. Fetele stăteau alături una 
de alta, pe o bancă de lemn fierbinte. Aşezat în faţa lor, lângă 
un felah nebărbierit şi probabil nespălat de o lună, le vedeam 
că îşi dau duhul. Sunt sigur că amândouă se lepădau de mine în 
clipa aceea, eu le pusesem pe drumuri, în condițiuni mizerabile, 
pe care, ce-i drept, nu le prevăzusem, deşi ar fi trebuit să ştiu 
măcar ce călduri toride ne aşteaptă în iulie. Să fi fost fără mine, 
ar fi mers la gară cu taximetrul, şi acum s-ar fi aflat într-un 
compartiment de clasa întâia, măcar cu ventilatoare, dacă nu 
exista aer condiţionat pe vremea aceea. 

Nilul, aşa cum l-am privit pe fereastră, parcă era o Dunăre 
dată în clocot. De ce visasem de atâta timp să vin prin aceste 
locuri? Aveam sufletul torturat, istoria nu-mi trezea nicio 
emoție; să fi apărut Keops în locul felahului de lângă mine, l-aş 
fi privit cu indiferenţă. La fel aş fi privit-o pe Cleopatra, dacă 
apărea în faţa mea sub înfăţişarea Barbarei, aşa cum se 
chinuia, desfigurată de căldură. Acum nu mai semăna defel cu 
Santa, nu înţelegeam cum le confundasem atâta vreme. Santa 
rezista cu bravură, suferea, dar nu înceta să-mi zâmbească, ori 
de câte ori îmi întâlnea privirea. Datorită ei, drumul la piramide 
n-a fost o înfrângere, ea a înlocuit toate pierderile... 

După întoarcere, am avut un timp de linişte, restul vacanței, 
cât am stat iarăşi la Trandafil. El, pe care aş fi spus că nu-l mai 
interesează nimic de pe lume, deşi continua să citească ziarele 


şi în primul rând Pasul Istoriei, a vrut să-i povestesc călătoria şi 
i-am povestit-o, în amănunte, trecând peste zbuciumul meu, 
care mă privea numai pe mine. Deşi nu uitasem aplecarea lui 
spre învăţătura de toate felurile, chiar pentru muzică şi filozofia 
muzicii, am fost uimit că ştia mult mai multe decât mine despre 
locurile pe unde trecusem. De pildă, la Constantinopole nu 
văzusem Turnul Fetei, din mijlocul strâmtorii, pe câtă vreme el 
îi cunoştea toată legenda; desigur că nu pierdusem mare lucru, 
am dat acest exemplu nu spre a-mi micşora valoarea mea de 
contemporan în faţa istoriei, ci numai ca să arăt că în mintea lui 
Trandafil nu era nicio lipsă. Acropola de la Atena, bătută de 
mine cu piciorul, el o bătuse cu gândul şi cred că ştia valoarea 
tuturor templelor rămase, şi chiar a pietrelor risipite între ele, 
în măsura în care le ştiau arheologii, căci numai din tomurile 
lor putuse să înveţe. Era uşor să-şi dea seama că explorarea 
mea nu putuse să fie decât superficială, totuşi nu subestima 
ceea ce făcusem; el, sclavul cărţilor, socotea că în cultura 
oamenilor partea cea mai importantă rezidă în ceea ce vezi cu 
ochii şi poţi înţelege, nu în ceea ce afli de la alţii, care, oricât ar 
fi fost de învăţaţi, la vremea lor, mai nouă sau mai veche, nu ştii 
dacă nu pornesc de la impresii false; lumea, socotea Trandafil, 
nu este ceea ce s-a acumulat în biblioteci uriaşe, chiar şi în 
aceea vestită de la Alexandria, ci în ceea ce înţelegem fiecare 
din noi, cu puterile noastre. 

Nu ştiu dacă este aşa, dar, din marea admiraţie pe care am 
avut-o pentru el, sunt dator să-i dau dreptate. Ceva în sensul 
celor spuse de el am simţit în vârful marii piramide a lui Keops. 
Căci am urcat-o, cu Santa, ajutându-ne unul pe altul. Barbara n- 
a vrut să meargă, a rămas pe terasa unei cofetării, cu o 
oranjadă în faţă. 

Stăteam la un hotel onest din Cairo, toţi trei într-o cameră, 
poate din economie, poate fiindcă le era frică singure; pe 
coridoare forfotea fel de fel de lume, europeni şi localnici, şi 
ades unii deschideau uşa, fără să ciocănească. Sau, în sfârşit, 
poate nu se mai simțeau bine împreună, aveau nevoie de un 
paravan, să le despartă şi să împiedice o dispută. Cred că le 
irita clima, insuportabilă, căci până la miezul nopţii camera 
părea un cuptor din care abia se scosese jeraticul. Mie îmi 
puseseră un pat pliant la mijloc, pe care seara îl împingeam în 
uşă, pentru mai multă siguranţă, deşi era încuiată cu cheia. Am 


stat la Cairo numai trei seri, şi în singura zi întreagă petrecută 
acolo am fost la piramide. Eram eu însumi sufocat de căldură, 
incapabil să simt cea mai mică emoție la gândul că mă aflu în 
aceeaşi cameră cu cele două fete. Ne dezbrăcam pe întuneric, 
nu le vedeam, aş fi uitat şi locul unde se afla fiecare, dacă nu le- 
aş fi auzit respiraţia. 

La Ghizeh am plecat în zorii zilei, cu un autobuz gol, şi când 
după o oră am ajuns, primii, nu se vedea nimeni decât ghizii 
localnici, înveninaţi de lipsa clienţilor. Nu ştiu dacă până seara 
au venit mai mult de zece străini, între ei o englezoaică 
bătrână, călare pe cămilă, într-o poziţie necontrolată, pe sub 
fustă i se vedeau picioarele slăbănoage şi chiloţii. Nimeni nu se 
mira, fiindcă nimeni nu se uita; moravurile păreau în 
schimbare. Mă gândeam că în aceste locuri odată fusese o altă 
civilizaţie, astăzi pierdută; poate se apropia timpul când să 
apară o a treia şi mi se părea că am să-i fiu martor. 

Văzând că vrem să urcăm, ghizii au tăbărât pe noi cu vorba, 
că n-o să putem singuri. M-am înţeles din ochi cu Santa, şi am 
pornit, lăsându-i să se prăjească la soare, cum se prăjeau de 
milenii. 

Într-adevăr, greu se putea merge fără ajutoare, nu era un 
urcuş, ci o ascensiune anevoioasă; pietrele de aproape un 
metru înălţime trebuiau escaladate una câte una, şi până sus 
aveam mai mult de o sută. În unele locuri îngenuncheam, Santa 
se urca pe umerii mei, pe urmă o împingeam sus şi după ce-şi 
găsea sprijin pentru călcâie, îmi întindea mâinile, ajutându-mă 
să mă caţăr la rândul meu, câştigând metru cu metru în 
înălţime. Soarele ardea tot mai tare, nu ne cumpărasem căşti 
coloniale, ca toţi turiştii, ci ne apăram capul cu prosoape, 
înfăşurate ca nişte turbane. 

Atunci nu aveam cugetul liber, mai târziu m-am gândit de 
câte ori îngenuncheasem în faţa Santei, cât niciun bărbat din 
lume în faţa unei regine, şi socoteam că, pe lângă biruinţa de-a 
fi ajuns în vârful piramidei, fără să ne împingă nimeni, aveam 
să las Santei amintirea gesturilor mele, ca nişte declaraţii de 
supunere. De multe ori, în eforturile noastre, fusta ei subţire se 
ridica dezgolindu-i coapsele, şi amintindu-mi de englezoaica 
bătrână cu picioarele descărnate, m-am gândit ce triumfătoare 
rămâne tinereţea în faţa timpului neiertător cu nimeni. Santa 
nu avea nevoie de nicio iertare, fără s-o privesc cu intenţie îmi 


dădeam seama de splendida ei alcătuire, nu năzuiam la ea, o 
socoteam intangibilă şi-n faţa mea, şi a timpului. Căci, dacă nu 
era nici ea altceva decât o muritoare, în clipele acelea o 
vedeam ca pe o eternitate. Nu mă înşelam, având norocul să 
moară tânără, a rămas eternă; după moarte nimic nu mai 
evoluează, şi după nimicirea corporală, nimic nu se mai poate 
pierde, ci rămâne numai amintirea nepieritoare a unei zile din 
viaţă, cea mai frumoasă. 

Eram istoviţi, cu faţa desfigurată de căldură şi de oboseală 
când am urcat ultimul rând de pietre. Cu privirea şi cu mintea 
confuză nu mi-am dat seama din primele clipe ce se întâmplase, 
simţeam o nedumerire care s-a transformat repede în ceva mult 
mai greu de îndurat decât dezamăgirea; ajunsesem dar nu ne 
aflam în vârful piramidei, dintr-un motiv îngrozitor pentru 
mine, fiindcă vârful nu exista, cum mi-l închipuisem, ca într-o 
formă geometrică neciuntită; de jos lipsa nu putea să se vadă, 
şi nici în timpul urcuşului. Abia acolo, sus, m-am dumerit, după 
cele câteva clipe de confuzie, că în locul vârfului care 
înfăţişează o terminaţie, piramida avea o terasă cu latura de 
vreo zece metri, destul să deformeze imaginea mea veche şi să 
spulbere un mit vechi de milenii; o piramidă boantă nu mai 
putea să fie un punct de plecare în măsurătoarea pământului şi- 
n stabilirea istoriei. 

Nu mai era nimeni acolo în afară de noi, decât un cafegiu 
bătrân, adormit lângă cuptorul cu focul stins, căci n-avea 
pentru cine fierbe cafeaua, şi nici nu-i stătea bine în locul acela, 
l-aş fi alungat cu biciul, ca pe neguţătorii din templu. Bătea 
vântul, o briză răcoroasă dinspre Mediterană, mi se părea însă 
că vine din toate patru punctele cardinale. Santa se clătina, am 
tinut-o în braţe să nu cadă, cum făcusem de atâtea ori în timpul 
urcuşului. Era fierbinte şi nici n-ar fi putut să-şi ascundă 
clocotul trupului, nefiind conştientă de el, dar ea nu reprezenta 
atunci o femeie, ci o zeitate din vechime, care după cinci 
milenii îşi păstra tinereţea. Felul cum o tineam în braţe nu 
dovedea nici dorinţă, nici speranţă, ci numai un sentiment 
puternic de adoraţie. Nu fiindcă se născuse şi era vie, nu 
pentru coborârile noastre cu schiurile, nu pentru lungile 
marşuri pe câmpul alb de zăpadă, nu pentru ispitele care 
existaseră deşi le ţineam înfrânate, nu pentru o viitoare 
răsplată atât de firească şi de care totuşi îmi era frică, aşa cum 


i-o fi fost şi perechii edenice fie şi o singură clipă; ci fiindcă 
urcase cu mine pe cea mai înaltă din piramide, cea mai veche 
din obsesiile mele, şi învingând dezamăgirea dinainte devenea 
o consolare deplină. Santa era vârful piramidei. 

Ce se întâmplase cu ultimele rânduri de piatră nu se ştie 
bine; fusese folosită la alte construcţii, ca Forumul de la Roma 
din care s-au făcut case civile? Istoricii timpului dau explicaţii 
controversate. După mine, ca să coboare de la o sută patruzeci 
de metri blocuri de cinci mii de kilograme, fără să le 
prăpădească pe celelalte în cădere, n-ar fi fost mai uşor decât 
să le urce. 

Mai târziu, când mi s-a răcorit mintea şi Santa nu mai era 
lângă mine să mi-o înfierbânte m-am gândit că platforma din 
vârful piramidei şi-ar găsi justificarea numai dacă un miliardar 
extravagant, un Keops al zilelor noastre şi-ar face acolo o casă 
şi dacă m-ar găzdui sub acoperişul lui o noapte, să vad apusul 
soarelui în deşert şi răsăritul de peste Marea Roşie. 

La origine, piramida lui Keops, ca şi cele vecine, cu treptele 
lor neregulate de astăzi, erau placate cu lespezi de piatră albă, 
netede ca oglinda şi atât de bine păsuite, că între ele n-ar fi 
putut să intre nici lama de cuţit cea mai subţire. Le-am privit pe 
toate de sus şi nu mi-a fost greu să-mi închipui cum scânteiau 
în lumina soarelui, ca nişte diamante gigantice. Niciun istoric 
nu s-a gândit că poate placajul prea luciu îl dăduseră jos chiar 
faraonii, ca să nu orbească supușii. M-a uimit ce mulţime de 
aborigeni, după milenii, purtau ochelari şi aveau pleoapele 
roşii, umflate de blefarită. 

Venise tocmai ora amiezii, soarele ne bătea aproape în 
creştet, dar oricât de puţin ar fi fost înclinat, atunci, în miezul 
verii, ne arăta sudul, de unde izvora Nilul. Santa avea încă 
nevoie de sprijin; cu ea în braţe m-am întors spre Nord, unde 
Nilul se vărsa în mare, apoi spre Apus, deşertul Libiei, cu 
drumul arabilor spre vestul Africii, spre Spania şi Sicilia. Iar la 
urmă, m-am oprit cu ochii spre Răsărit, pe unde trecuse Moise 
cu poporul în pribegie, scoțând apă din stâncă şi secând Marea 
Roşie. Mi se părea că toate acestea le vedeam aievea, de parcă 
aş fi trăit în toate locurile deodată şi în prezentul tuturor 
clipelor. lar prezentul prezentului, care nu se va muta 
niciodată, ci va rămâne prezent totdeauna, chiar în faţa criptei 
cu numele ei, va rămâne Santa. 


Când mi-am venit o clipă în fire, ca să trec în altă stare de 
ameţeală, am văzut că platforma dispăruse, cafegiul zbura în 
văzduh, dus de vânt, cu toate uneltele sale, cuptorul cu nisip, 
ibricele, filigenele, ca un vrăjitor, un geniu malefic care 
desfigurase piramida, cu scopuri oculte, negoţul de cafea fiind 
doar un mijloc de a-i prosti pe istorici. Piramida îşi recăpătase 
forma geometrică şi îşi regăsise simbolul atât de obsedant 
pentru mine; iar Santa, în braţele mele, se afla acum pe ultima 
piatră şi devenise cu adevărat vârful piramidei, nu mai era doar 
închipuire, ca în clipele dinainte. Nu mă temeam că am putea 
să ne pierdem echilibrul, abisul nu avea nicio putere asupra 
noastră, înălţimea reprezenta pentru noi un nivel firesc, 
câştigam aşa o biruinţă permanentă asupra viitorului. Prin 
Santa piramida îşi depăşea simbolul presupus de mine, devenea 
mai mult decât ceea ce visasem. 

Aceste gânduri nu i le-am spus lui Trandafil; pentru el ar fi 
fost o jignire, dar nu fiindcă luase de nevastă o femeie cu 
cincisprezece ani peste vârsta lui, în vreme ce Santa, oricât 
părea de emancipată, abia împlinise nouăsprezece. S-ar fi 
simţit jignit în numele istoriei, crezând că o ignorasem pentru o 
frivolitate. Sentimentele mele adevărate nu puteau fi înţelese 
de nimeni, nici chiar de el, prin judecata lui matematică. 

În ceea ce priveşte anii Corneliei, în raport cu Santa, punctul 
meu de vedere nu este că o femeie, de la o anumită vârstă în 
sus, are mai puţine drepturi la iubire decât una tânără. Nu-i 
deloc adevărat; cei treizeci de ani analizaţi de Balzac, cu 
complexele lor care pe vremea lui reprezentau o dispoziţie 
normală în viaţa femeii, eu i-am împins pe rând la patruzeci, 
apoi la cincizeci; nu ştiu ce concepţii voi avea mai târziu, mi se 
pare cuviincios să mă opresc aici deocamdată. Am ocolit 
femeile de o anumită vârstă, întâi fiindcă sunt ocupate, iar de 
nu, înseamnă că nimeni n-a avut pentru ce să se lipească de 
ele; de ce m-aş sacrifica tocmai eu, care nu accept sacrificiul 
nimănuia? Apoi, acele femei, fie ele mai atrăgătoare decât orice 
fată, oricât de tânără, sunt pline de ticuri şi n-am puterea să le 
înving, şi n-am nici dreptul; ticurile înseamnă de fapt amintiri 
despre iubiri pierdute. Şi în sfârşit, femeile cu un trecut de 
durată, oricât ar fi pielea lor de netedă, au prea multe suspine 
în suflet; mi-ajung suspinele mele! 

După un timp de gândire, Trandafil a ridicat ochii: 


— Poate nu-ţi dai seama că ai făcut o faptă măreaţă!... Am 
citit o bibliotecă întreagă, în timp ce tu umblai pe dealuri. 
Acum, cu un singur gest, te-ai ridicat peste lecturile mele, 
fiindcă ai trăit, şi ai simţit ceea ce eu învăţasem, dar nu trăisem 
şi nu simţisem. 

Nu-i puteam spune cât îi datoram Santei. 


15 

Întoarcerea a fost tristă, fiindcă le vedeam dezbinate pe 
Santa şi pe Barbara, şi aşa nu mai aveam loc între ele. In 
Marmara, au avut un schimb de mesaje cu comandantul, prin 
intermediul stewardului cu dinner mov şi mănuşi albe. 

— Domnul comandant vă pofteşte deseară la serata de 
despărţire. Este o serată de gală, vă roagă să vă îmbrăcaţi în 
consecinţă. 

— Spune-i domnului comandant că nu putem lua parte, 
deoarece nu avem decât fuste şi bluze şifonate. 

Stewardul reveni după un sfert de oră. 

— Domnul comandant va ruga pe câteva doamne de pe vapor 
să vină în bluze şi fuste. 

— Şifonate! accentuă Santa. lar în plus, avem un prieten cu 
care am făcut drumul, şi nu-l putem lăsa singur. 

Al treilea mesaj al comandantului: 

— Cum se poate îmbrăca prietenul dumneavoastră? 

Convorbirea se ducea la locul nostru obişnuit, pe puntea 
ancorelor. Am răspuns, în speranţa că nu mă vor admite: 

— Sandale, un pantalon de doc şi o bluză cu mâneci scurte. 

Al patrulea mesaj: 

— Domnul comandant îl pofteşte şi pe prietenul 
dumneavoastră, deşi nu-i cunoaşte numele. 

— Putea să-l ia din registru, cum le-a luat pe ale noastre, 
interveni încă o dată Santa. 

Simţeam reînviind vechea ei solidaritate cu mine. Stewardul 
îşi continuă mesajul: 

— Domnii de pe vapor vor veni în frac sau în smoking, dar 
domnul comandant îşi va pune pantaloni de doc şi o cămaşă cu 
mâneci scurte. 

După plecarea stewardului, Barbara murmură, transportată: 

— E un om admirabil! 

Santa se posomori; nu înţelegeam nimic, mai aveam să învăţ 
multe despre oameni. Acum aş înţelege, aş fi înţeles de când 
Barbara spusese prima dată: „Poate cu altă ocazie!” Ocazia se 
apropia repede şi urma să ducă departe; dintre toţi înţelegea 
numai Santa sau avea măcar o presimţire. 

Când am intrat seara în salonul de clasa întâi, mesele erau 
strânse, covoarele ridicate şi scaunele puse pe lângă pereţii 
placați cu nuc galben. Cum ardeau toate plafonierele de cristal, 


cu desene şlefuite, ale căror planuri înclinate dădeau luminii 
sclipiri de spectru, cum scoteau scântei diademele şi colierele, 
cum străluceau plastroanele şi cămăşile sub stofele negre, 
decorul ar fi putut să mă captiveze, dacă n-ar fi avut de 
concurat cu cerul albastru plin de stele, care jucau pe apa 
liniştită a mării. 

Prima a intrat Santa, fără să se uite în stânga şi-n dreapta, 
nepăsătoare sau curajoasă, a mers drept la barul din fundul 
salonului, s-a urcat pe un taburet înalt şi a început să-şi 
balanseze picioarele, fără să-i pese de întreaga societate. Ea ne 
făcuse să întârziem şi să venim ultimii, poate ca să-şi învingă 
complexul de inferioritate pe care i-l dădea îmbrăcămintea ei şi 
a noastră, nepotrivite cu cadrul. Nu voia să sfideze, am înţeles 
că urmărea să-şi ascundă timiditatea. M-am aşezat lângă ea, şi 
când a cerut un cockteil, băutură încă nedegradată, am făcut la 
fel, fiindcă nu ştiam să comand alta. Din seara când o 
cunoscusem şi mi-o aminteam bând grog la cabană, împreună 
cu Barbara, nu o mai văzusem niciodată cu un pahar de alcool 
în mână. Şi-a băut cockteilul dintr-odată, cu capul dat pe spate, 
fără o grimasă, deşi o simţeam crispată. Din mişcare, 
medalionul i-a ieşit din bluză, singura ei podoabă, atât de 
sărăcăcioasă. Am văzut litera S, acum inutilă, şi mă întrebam 
de ce îl mai poartă. 

Barbara nu ne urmase, şedea stingheră pe un scaun de lângă 
perete, cu mâinile în poală, într-un gest atât de neîndemânatic, 
încât mi s-a părut penibil. Mult mai bine îi stătea Santei, care 
continua să-şi balanseze picioarele, cu paharul în mână; îl 
golise dintr-odată şi acum parcă voia să-l vadă toată lumea şi s- 
o aplaude. Barbara, în locul medalionului, îşi pusese un colier 
de aramă, cu pietre albastre şi roşii, cumpărat ca amintire în 
Bazar, la Cairo; nu-mi închipuisem că îl va purta ca podoabă, 
dar nici nu mi se părea de un gust dubios, date fiind 
condiţiunile în care se afla acolo, cu îmbrăcămintea la fel de 
nepotrivită ca a noastră. E adevărat că am mai văzut câteva 
doamne în fustă şi bluză, făgăduiala comandantului, dar de 
materiale scumpe şi croite fantezist, probabil de croitori cu 
renume, de la Paris sau Milano. 

N-am simţit nicio părere de rău că Barbara abandonase 
medalionul meu, simţeam chiar o uşurare, şi acum, când le 
deosebeam dintr-o privire, cu toată asemănarea lor atât de 


deplină, socoteam că scopul lui era consumat şi simbolul nu 
mai avea nicio însemnătate. A patra zi, când ne apropiam de 
Constanţa, le-am rugat pe amândouă să arunce medalioanele în 
mare; ar fi fost sfârşitul cel mai potrivit cu ele. Barbara n-a 
ezitat o clipă, a coborât în cabină, fiindcă nu-l avea la gât şi l-a 
aruncat în valuri, prin dreptul Capului Caliacra; ştiu, fiindcă se 
vedea farul. Marea fiind liniştită şi limpede, o secundă sau două 
l-am putut urmări cum se ducea la fund, cu lănţucul ondulând 
în urmă. 

Santa l-a scos, după o ezitare. 

— Aruncă-l tu! mi-a spus, fără să mă privească. 

I-am dat drumul în apă, dar cu un gest stângaci, neconvins, şi 
cu inima strânsă. Lănţucul s-a agăţat într-o bară a parapetului. 
La fel s-a întâmplat de alte două ori, la rând; în mintea mea 
începea să se nască o superstiție, iar în suflet un regret şi o 
amărăciune. Aş fi renunţat, dacă medalionul Barbarei n-ar fi 
fost acum pe fundul mării. De aceea mi-am dus intenţia până la 
cap, nu i-am mai dat drumul să cadă, de teamă că ar putea să 
se agaţe încă o dată, aşa că l-am aruncat departe, şi n-am mai 
văzut cum se scufundă. Ne apropiam de Mangalia. 

Decenii mai târziu, când mergeam prin acele locuri şi înotam 
până departe, mă întrebam dacă nu treceam pe deasupra 
medalionului. Dar poate îl înghiţise un peşte nătâng şi lacom, 
iar de nu, de mult era îngropat în nisip, unde nu-l mai putea 
găsi nimeni. 

Deşi îmi băusem paharul cu înghiţituri mici, cumpătate, 
simţeam alcoolul, a cărui deprindere n-o aveam, ducându-mi-se 
în picioare; dacă aş fi coborât de pe scaun probabil aş fi mers 
împleticit, deşi vaporul mergea lin, fără niciun balans, pe o 
mare ca de promenadă. Insă n-ar fi trebuit să-mi fac griji, alţii 
începeau de pe acum să se balanseze, râzând şi scoțând 
exclamaţii vesele. Chelnerii, toţi în dinner mov, cu mănuşi albe 
în mână, treceau de la unul la altul, cu tăvile încărcate de 
pahare şi le ofereau băuturi de multe feluri, în afară de bere. 

În această atmosferă, s-a auzit muzică, pian şi banju, dintr-o 
nişă vecină cu barul. Tot atunci a intrat comandantul, pe uşa 
dinspre puntea de comandă, urmat de doi ofiţeri, toţi costumaţi 
aproape identic. Cuvântul nu-i spus la întâmplare, era într- 
adevăr o costumaţie, neprevăzută. Spusese că va veni în 
pantaloni (omiţând să adauge „de doc”, ca ai mei) şi în bluză cu 


mâneci scurte. Avea într-adevăr o bluză cu mâneci scurte, dar 
croită pe talie, ca un sacou de vară şi cu broderii negre, pe 
piepţi şi pe mâneci. Pantalonii, de asemeni, de stofă neagră, 
strâmţi până la genunchi se evazau mai departe, aminteau ceva 
din portul toreadorilor. În orice caz era o costumaţie spaniolă, 
puteau să-şi dea seama chiar necunoscătorii. Trebuie să spun 
că îi stătea bine, femeile îi aruncau priviri aprinse, dar i-ar fi 
stat mai bine într-o arenă de tauri, decât în calitatea lui de 
comandant al vaporului.  Locotenenţii aveau aceeaşi 
îmbrăcăminte, probabil lucruri cumpărate în vreo prăvălioară 
cu solduri, la Valencia sau Barcelona. Deşi eram foarte tânăr şi 
fără experienţă, apariţia lor mi s-a părut penibilă, s-ar fi potrivit 
la un teatru de operetă; privindu-mi îmbrăcămintea modestă şi 
simplă, am adoptat-o pentru totdeauna, nu doar ca stil 
vestimentar, ci ca expresie a felului meu de viaţă. 

Comandantul nu-mi închipui că o deosebea pe Santa de 
Barbara, cum mi se întâmplase şi mie multă vreme. 

— Domnişoară! spuse el, oprindu-se cu o înclinare în faţa 
Santei, fiindcă pe ea o văzuse prima, fiind expusă pe scaunul 
înalt şi putând astfel să atragă toate privirile, mai ales că îşi 
balansa mai departe picioarele. Vă rog, faceţi-mi onoarea de a- 
mi îngădui să vă arăt, prin preferinţă, cum răsare luna din 
mare... Mai sunt cinci minute! Vă rog, veniţi cu mine pe puntea 
de comandă! 

Fără să arate nici cea mai mică uimire, fără nicio expresie de 
altfel, Santa alunecă de pe scaun; mişcarea făcu să i se ridice 
fusta până la jumătatea coapselor; i-aş fi tras-o în jos, dacă nu 
cădea singură. Cu toată mimica ei neexpresivă, cred că 
invitaţia o uimise până la ameţeală, de aceea îl urmă fără să 
protesteze, sprijinindu-se de braţul lui, cu o delăsare după mine 
prea intimă, poate puţin indecentă; dar trebuia să pun la 
socoteală şi cockteilul băut dintr-o răsuflare. M-am uitat după 
ei, le stătea bine, iar ea, cu mersul puţin legănat, mi s-ar fi 
părut o creatură irezistibilă, cu condiţia să fie o târfă de pe 
vapoarele de lux, sau de prin barurile scumpe. Puțin mai târziu, 
am regretat aceste gânduri; până atunci am mai cerut un 
cockteil şi l-am dat pe gât dintr-odată, ca Santa; mi s-a părut că 
beau sodă caustică, totuşi am cerut al treilea pahar; e drept că 
mi-a lipsit curajul să-l duc la gură, am rămas cu el în mână, 
privindu-l cu o mutră stupidă. 


Odată cu muzica, lumea începuse să danseze, grupurile 
strânse prin colţuri se destrămaseră, şi acum salonul era plin 
de perechi înlănţuite, că abia te strecurai printre ele. Am văzut 
cu coada ochiului cum cineva, un bărbat prezentabil, cu vorba 
ei preferată, o invita pe Barbara la dans. Ea refuză, cu un 
zâmbet confuz, cu ochii la uşa pe unde ieşise sora ei geamănă. 
Ce le despărţise? 

Se dansa vechiul tangou, cu mişcări languroase, astăzi 
ridicole, apoi foxtrot, boston, şi chiar valsul vienez, când 
jumătate din podeaua de dans rămânea goală. Încă un bărbat 
veni s-o invite la dans pe Barbara, şi ea refuză iarăşi, rămânând 
pe scaunul de la perete, ca o fată bătrână. 

Nu ştiu când m-am pomenit cu Santa alături; mă gândeam la 
ea şi parcă o uitasem. 

— Vreau să beau! îmi spuse, luându-mi paharul din mână. 

Poate era un gest oarecare, sau un gest necontrolat, mie însă 
mi s-a părut că văd în el un semn de intimitate. După ce dădu 
paharul pe gât, mă privi ameţită, dar acum cauza nu era 
băutura, cred că nimic n-ar fi putut s-o îmbete, fiindcă era 
ajunsă la stupefacţie, dincolo de orice beţie. 

— Dumnezeule! bâigui, tocmai când voiam s-o întreb, ironic, 
cum fusese răsăritul lunii. Ştii ce mi s-a întâmplat? M-a cerut 
de nevastă! 

Apoi căzu cu fruntea pe bara de alamă a barului şi începu să 
râdă. Râdea de i se zgâlţâia tot trupul şi mi-era teamă să nu 
alunece. Aş fi întins mâna, s-o cuprind de umeri, ca pe puntea 
ancorelor, sau ca la piramida lui Keops. Nimeni nu se mira, 
lumea era obişnuită cu asemenea scene. Barmanul îmi mai 
aduse un cockteil; nu ştiam ce să fac, să-l arunc, sau să-l 
păstrez pentru Santa? 

Se liniştise, după câteva clipe se ridică şi se uită la mine, 
întrebătoare, ca şi când era de la sine înţeles că ştiam ce o 
frământa şi aştepta răspunsul. Insă obrazul ei era ud şi ochii 
plini de lacrimi; plângea, când credeam că râde. 

— Dar tu ştii, îmi spuse, că eu şi Barbara n-o să ne mărităm 
toată viaţa. E o hotărâre luată de amândouă; am jurat în 
biserică! 

În clipa aceea, am observat că scaunul Barbarei rămăsese 
gol; mai înainte alţi câţiva bărbaţi o invitaseră să danseze, şi 
refuzase. Am căutat-o cu ochii, până ce am descoperit-o în 


mijlocul salonului, dansând cu comandantul. Intrigată de 
privirea mea uluită, Santa a întors şi ea capul, şi a văzut-o. Într- 
o clipă, faţa ei s-a făcut palidă, şi lacrimile, încă neuscate, 
parcă s-au prefăcut în bobiţe de gheaţă. 

— Dumnezeule! a şoptit, cu mâna la gură, repetând, abia 
auzită, exclamaţia de mai înainte. 


XXX 


Le-am condus cu trenul până acasă, deşi ocoleam trei sute de 
kilometri, şi n-am plecat până n-a venit domnul Georgy. 
Stăteam în berjera dintre ferestre, în camera atât de 
luminoasă, iar ele erau retrase în camerele lor, unde nu se 
auzea nicio mişcare. „Ce le despărţise?” mă întrebam în gând, a 
suta oară. Şi dacă între ele era o neînțelegere, şi n-aveam cum 
s-o cunosc, pe Santa ce-o îndepărtase de mine? Imi reînvia în 
minte gândul superstiţios de pe mare, când o clipă mă temusem 
că fac o greşeală aruncând medalioanele, că gestul îmi va 
aduce nefericire; mai ales că, de două ori la rând, medalionul 
Santei nu voise să cadă în valuri. 

M-am întors la Trandafil, unde am rămas până toamna la 
sfârşitul vacanței. Preocupat de drumul meu la piramide el nu- 
mi vedea tristeţea de pe faţă, pe care nu puteam s-o ascund tot 
timpul. Doar Cornelia, după privirea ei, îşi dădea seama că am 
o durere. 

I-am scris Santei de trei ori, fără să primesc niciun răspuns, 
deşi îmi pusesem adresa pe dosul plicului. Abia când mai 
aveam trei zile până să plec la şcoală, în oraşul unde o 
cunoscusem, am primit un carton, o tipăritură de lux, făcută la 
Viena, cu litere în relief, pe care scria că domnişoara Barbara 
Georgy se măritase, la 5 septembrie, cu domnul comandor 
Victor Bratu, căpitan de cursă lungă, din Marina Comercială. 


16 

Am plecat la şcoală exact zece zile după ce Barbara se 
măritase; am luat iarăşi un tren de noapte, ca să ajung ziua, pe 
lumină. Cum s-au petrecut faptele, cum a fost nunta n-am putut 
să aflu, nici unde se stabilise tânăra pereche, cum se spune, 
bărbatul însă nu mai era chiar tânăr, avea patruzeci de ani, 
părul începea să-i încărunţească la tâmple. 

Deşi în mintea mea nu aprobam înţelegerea dintre cele două 
fete, şi mă aşteptam ca într-o zi să fie călcată, de una din părţi, 
de cealaltă sau de amândouă, întâmplarea mi-a îndurerat 
sufletul, ştiind că Santa rămânea singură şi nu-şi pregătise 
nicio consolare, nu se gândise, probabil suferea o durere 
adâncă şi neînţeleasă: poate numai eu îmi dădeam seama, 
fiindcă fusesem împreună cu ele atâta vreme; nu-mi închipuiam 
însă că Santa va rămâne rănită şi nu va supravieţui multă 
vreme. 

Aveam amândoi aproape aceeaşi vârstă, eram prea tânăr s-o 
iau de nevastă anul următor, când terminam şcoala; îi trebuia 
un bărbat în toată puterea cuvântului, să fi avut treizeci de ani, 
sau chiar mai mult, cum cred acum, deşi alţii n-ar fi de aceeaşi 
părere. Cunosc oameni în zilele noastre care duc o viaţă 
modernă, cu automobil, cu telefon, radio, televizor, frigider şi 
congelator în casă şi nu concep să-şi mărite fetele decât cu 
tineri de aceeaşi vârstă, de obicei colegi de şcoală. Iar la ţigani, 
dacă mirele nu are cel puţin un an mai puţin decât mireasa, nici 
nu se face nunta. Dar, Doamne! - ce-o mai visam pe Santa în 
casa mea viitoare, s-o culc seara ca pe o păpuşă, să-i resfir 
părul pe pernă îmbrăcând-o în aur! Mai mult nici nu voiam să- 
mi treacă prin minte, mă şi ruşinam de gândul că toate ar fi 
venit de la sine, nu doream de la ea decât lumina de pe faţă şi 
gingăşia inimii, aşa cum o cunoscusem când mi se destăinuise 
pe puntea ancorelor, şi pe urmă, alunecând în genunchi lângă 
mine, mă sărutase în colţul gurii; acest gest putea să mă 
încălzească toată viaţa. 

A doua zi după plecarea mea, Cornelia începu să caute o 
cameră de închiriat prin vecini, şi cum o găsi, la trei case de ei, 
îl scoase pe Odor din spital, fiindcă se făcuse bine, şi îl mută 
acolo. Să-l aducă la ei nu se putea, ar fi însemnat să-l pună în 
cameră cu Trandafil, în locul meu, şi nu s-ar fi înţeles unul cu 
altul. 


Nu ştiu ce leafă mai avea atunci un ajutor de arhivar, poate 
scăzuse sub patru mii de lei, urmare a curbelor de sacrificiu. 
Cu aceşti bani, plus micul ei câştig din vânzarea borşului 
proaspăt, Cornelia izbutea să ţină acum două case şi să 
hrănească trei guri, parcă printr-o minune biblică. Odor nu 
avea niciun fel de venit, pentru un an, cât fusese profesor la 
Colegiul domnului Pretoreanu, de unde plecase scuturându-şi 
papucii, nu putea să primească pensie. Mai târziu, alt 
dezmoştenit al familiei, Tiberiu, însurat cu o fată scoasă de pe 
strada Calomfirescu, după ce se despărţise de prima lui 
ţiitoare, Aurica, provenită din aceeaşi casă, avea să-şi găsească 
ocrotire la Cornelia, care îi îngriji şi îi hrăni pe toţi ca o 
samariteană. 

Trăise la ţară şi păstrase un simţ rural, cum s-ar cuveni să-l 
aibă încă toţi orăşenii, transplantaţi dintr-un mediu în altul în 
mai puţin de un secol. 

Vara, Cornelia umbla în picioarele goale, nu-şi punea papuci 
decât în casă, iar pantofi numai când ieşea pe stradă, şi nu 
fiindcă i-ar fi păsat de lume, dar nu putea să-l lipsească pe 
Trandafil de consideraţia cuvenită unui funcţionar al statului, 
oricât ar fi fost slujba lui de măruntă. 

Prin învoire cu proprietarii, împărţise curtea prăfuită în 
două, şi în partea ei, pe care o săpase singură cu cazmaua, o 
văzusem la treabă în vacanţa de Paşte, făcuse grădină de 
zarzavat, pusese de toate, mărar, pătrunjel, leuştean, roşii, 
ardei, vinete, cartofi, ceapă, morcovi, ţelină, ridichi, varză şi 
multe altele; să nu lipsească nimic în bucătărie, să nu mai 
cumpere de la piaţă. Numai cine a făcut o asemenea experienţă 
poate să spună la ce economii se ajunge, pe puţin jumătate din 
cheltuiala de coşniţă a unei familii, ca să nu adaug varza 
murată, pe toată iarna, castraveţii acri şi gogonelele. Deşi prin 
învoială jumătate din ce dădea grădina luau proprietarii, 
gospodăria Corneliei nu dusese niciodată lipsă de legume şi 
zarzavaturi, nici când la cele trei guri dinainte se adăugaseră 
încă două. 

Unul din proprietari, de meserie croitor, cu prăvălie la 
stradă, merită şi el două cuvinte pentru o faptă neobişnuită, de 
care avea să afle tot oraşul. Venise vara, roşiile târzii erau 
pârguite, când croitorul, Constantinescu Ilie, cum scria pe 
firmă, citise în ziar că un tovarăş de breaslă, meşter de ţară, 


din judeţul Teleorman, avusese ambiția şi răbdarea să numere 
câte împunsături de ac sunt necesare la coaserea unui costum 
de haine de talie obişnuită; timpul folosit pentru această 
manoperă număra patruzeci de ore, iar împunsăturile, parte de 
mână, parte de maşină, se ridicau la şaizeci de mii şi aproape 
trei sute. Am citit şi eu această ştire şi m-a cuprins tristeţea, la 
gândul că mintea oamenilor se afla în descreştere. 

Întâmplarea a trezit în Ilie Constantinescu o ambiţie furioasă; 
el, croitor de oraş, nu voia să fie în urma unui croitor de ţară, 
încât s-a luat la întrecere, începând prin a anunţa în ziarul local 
această intenţie. Apoi s-a pus pe lucru, neglijând însă, din 
ignoranță sau din prea multă bună credinţă, să-şi ia martori, ca 
fapta să poată fi dovedită. Deşi împunsăturile lui de maşină se 
ridicau la patruzeci de mii, cu aproape un sfert mai multe decât 
primul, iar cele de mână la treizeci de mii faţă de douăzeci şi 
trei de mii, ceea ce dovedea o cusătură mai solidă, timpul se 
reducea cu două ore şi jumătate. Recordul era bătut cu multă 
prisosinţă, însă nu putea să fie omologat, din lipsa martorilor. 
Aşa răspunse la scrisoarea sa Pasul Istoriei, singurul ziar unde 
apăruseră câteva rânduri despre caraghioasa afacere, în 
Pagina Curiozităţilor, de duminică, unde am citit despre multe 
fapte neobişnuite ale unor oameni, de pildă acela care, închis 
într-un butoi de cauciuc, îşi dăduse drumul în cascada 
Niagarei; în cazul lui însă fuseseră mii de martori. Celelalte 
ziare, cărora Ilie Constantinescu le scrisese de asemenea, nici 
nu-l luară în seamă, şi astfel, rivalul lui din Brânceni, 
Teleorman, dacă n-a murit, mai deţine recordul şi astăzi. 

Cum citi ştirea, curând după ce plecasem la şcoală, croitorul 
dădu foc atelierului care, până să vină pompierii, arse 
împreună cu jumătate din casă. Fratele lui, funcţionar la 
Prefectură, cel ce îl ajutase pe Trandafil să intre la arhivă, 
locuia în aripa din fund a casei, şi fiind duminică nu era la 
slujbă. Deşi în pragul pensiei şi bolnav de inimă, omul sări să 
stingă focul, fără să ţină seama că nu-i stătea în putere; când 
dădu să intre în atelier, prin curte, cu mâinile goale, căci nu 
luase cu el nici măcar o găleată cu apă, fumul îl înăbuși, 
făcându-l să se tragă înapoi cu amândouă mâinile încleştate în 
stânga pieptului şi căzu mort pe pragul uşii cuprinse de flăcări. 
Cineva izbuti să-l tragă de picioare, altfel ar fi ars împreună cu 
casa. Dogoarea făcea să fumege verzele în grădina Corneliei. 


După primul interogatoriu al procurorului, pe făptaş îl 
trimiseră la casa de nebuni, unde rămase tot restul vieţii, 
scurte de altfel, numai vreo patru ani de zile, timp cât ar fi 
putut să coase sute de haine. Încă din vremea când se chinuia 
să bată recordul şi număra împunsăturile de ac una câte una, 
mişcând din buze, nevasta îi spunea, cu mâna la gură, ca 
ţărăncile: „Ai să ajungi la balamuc, Ilie!” Impunsăturile de 
maşină le socotea cu centimetrul, care nu putea să greşească. 
Biata femeie nu cobise, şi omul nu-şi pierduse minţile 
numărând împunsăturile, ci fiindcă avea o boală în sânge. 

De pe urma nenorocirii rămaseră două femei singure. 
Strâmtorate cum erau, se adunară amândouă în partea din fund 
a casei, scăpată pe jumătate. Nu aveau niciun venit decât chiria 
plătită de Trandafil, altfel poate că l-ar fi evacuat, să se mute 
ele în locul lui, să nu locuiască într-o ruină; ca urmare, Cornelia 
şi-ar fi pierdut grădina, iar planurile ei de viitor, dacă nu s-ar fi 
spulberat cu totul, ar fi fost în orice caz amânate pentru multă 
vreme. 


XXX 


Am ajuns, ca şi prima dată, la ora trei după-amiază. Prăvălia 
unde se vindeau băuturi alcoolice în cantităţi nelimitate mai 
exista, împreună cu înscrisul de pe uşă, dar nu mai putea să mă 
nedumerească; dacă aş fi întâlnit un episcop cu brâu roşu, nu 
mi-ar fi făcut nicio impresie; la fel acoperişurile caselor, atât de 
povârnite că aveau trei rânduri de lucarne. M-au făcut să tresar 
clopotele ceasornicului din turnul de lângă catedrală, fiindcă de 
acolo tramvaiul intra pe strada îngustă, cu prăvălii luxoase. 
Prima dată eram cu gândul la Zorina şi cu el am rămas până ce 
am văzut fata blondă, la o fereastră cu obloanele verzi date în 
lături. Era Santa? Era Barbara? Niciodată n-am ştiut, şi ele n-au 
putut să-mi spună. Acum mi-era şi frică să mă uit, aveam inima 
strânsă şi simţirile zăvorâte; am zărit însă, numai cu coada 
ochiului şi parcă fără voia mea, că obloanele erau închise, ca 
niciodată, la întreg etajul; mi s-a făcut întuneric în suflet, 
lipseau cu toţii, nu doar Barbara, nu ştiam de ce, nu ştiam 
pentru cât timp. 

Am rămas cu inima la fel de strânsă până am ajuns la Corso 
şi în capătul străzii drepte, din faţă, la doi kilometri şi jumătate, 
am văzut statuia. Atunci m-am dezmeticit, peste amărăciune a 


venit grija şcolii, nu apăsătoare ca prima oară, ci numai gravă, 
cu un sentiment profund de răspundere în faţa vieţii; datoria 
mea acum era acolo, în umbra Victoriei Neînaripate. 

Dacă nu mi-ar fi fost dat să trăiesc întâmplări triste şi 
tragice, al doilea an de şcoală ar fi rămas în memoria mea ca un 
timp de satisfacţii şi desfătare. Învățătura mi se părea uşoară, 
mi se formase mintea pe calapoadele noi ale ştiinţei militare; 
instrucţia, mult redusă de altfel, era un suport pe care îl 
practicam cu plăcere, singura suferinţă rămânea gerul din 
unele zile, şi gândul că, oricât mi-ar fi mers de bine, nu aveam 
ce să caut acolo; de la început ştiusem, mă împinsese numai 
nevoia. Mă asemuiam cu lupii de după gratii, cu deosebirea că 
gratiile mele nu le vedea nimeni. 

Am învăţat războaiele lui Napoleon, care mi-au prilejuit clipe 
de admiraţie, dar şi de revoltă, şi în primul rând mi-au 
îmbogăţit fantezia. Am înţeles că un strateg nu-i totdeauna o 
fantoşă în uniformă împodobită, ci de multe ori un geniu, de 
altă factură decât geniile civile, ale căror greşeli el este chemat 
să le repare, desfăşurând pe câmpuri de luptă o ştiinţă 
transformată în forţă şi îndârjire. Nu l-am admirat mai puţin 
nici pe Joffre, învingătorul de pe Marna, nici pe apărătorul 
Verdunului, cu o viaţă încheiată trist, din nefericire, mareşalul 
Pétain, preşedintele Franţei învinse. lar vorba memorabilă a 
celui ce până la urmă câştigase primul război, mareşalul Foch, 
că învinge cine rezistă un sfert de oră mai mult decât inamicul, 
mi-am însuşit-o şi am păstrat-o ca îndrumar în viaţă, aplicându-i 
doar o modificare, reducând sfertul de oră la un minut; e destul 
ca să se poată schimba întregul nostru destin. 

Iar între admiraţiile cele mai apropiate, pentru mine fusese 
maiorul Ion Ion, profesorul de tactică. Am scris despre el, aici, 
pagini întregi de elogii, însă ajuns la capăt le-am rupt, capătul 
era ultima zi de şcoală, când m-a despărţit de el o prăpastie. Nu 
socoteam că elogiile ar fi fost nemeritate, ci aveau ceva fals în 
ele, îmi strepezeau inima. 

Dacă omul acesta, admițând că trăieşte, îşi mai aduce aminte 
de mine, poate se întreabă de ce nu i-am dat niciodată un semn 
de viaţă, nu i-am trimis nici măcar o felicitare la o zi festivă, 
după ce îmi arătase atâta dragoste. Dar poate că a murit, poate 
chiar în timpul războiului, şi atunci explicaţia care urmează o 
ofer numai cititorului. Maiorul Ion Ion nu mai este altceva 


decât un personaj din carte. 

Era obiceiul ca la sfârşitul anului, profesorii să-şi scoată 
cursurile în broşuri sau volumaşe, tipărite ieftin în tipografia 
şcolii, care lucra pe nimica toată, şi să ni le vândă nouă, chiar 
dacă nu aveam nevoie de ele; cine ar fi putut să refuze? E 
adevărat că nu toţi profesorii făceau aşa, ci numai cei mai 
strâmtoraţi, sau cu firi mercantile; i-am judecat, dar n-am dat 
sentinţe, fiindcă ar fi trebuit să le ascult întâi apărarea, după 
un principiu recunoscut de orice legislaţie civilizată. 

Pe maiorul Ion Ion însă nu l-am absolvit, oricare ar fi fost 
explicaţiile sale, fiindcă şi-a tipărit cursul fără nicio osteneală, 
luându-l de-a gata din caietul meu de notițe, făcut cu multă 
îngrijire şi cu toate detaliile. Iar tot ce-a însemnat colaborarea 
cu tipografia mi-a căzut în sarcină: eu am ales litera pentru 
text, pentru titluri şi subtitluri, ceea ce am făcut cu pasiune, 
fiindcă reprezenta o experienţă nouă şi fiindcă găseam prilejul 
să visez la cărţile mele viitoare, deşi nu aveam speranţa că am 
să public vreuna. Apoi tot eu am făcut corecturile tipografice şi 
am colaborat cu zeţarul la compunerea paginilor; pe atunci, 
nici chiar editurile mari nu aveau tehnoredactor, cuvântul, 
greşit de altfel era cu totul necunoscut în lumea tiparului. 

Până aici, nu ama mă plânge de nimic, mi-a plăcut să văd 
cum ieşeau coalele din maşinile plane, cum fetele de la 
legătorie le chiteau în opt ca să scoată broşurile de şaisprezece 
pagini, apăsând pe îndoitură cu un cuţit de os cum cred că se 
mai obişnuieşte şi astăzi în tipografii mici şi demodate. În 
sfârşit, m-am bucurat să văd cărţulia terminată, cu o copertă 
amărâtă de hârtie vânătă; n-ar fi interesat pe nimeni, în afară 
de mine, să fie mai frumoasă; important era ca autorul să-şi 
scoată banii, şi mi-a revenit rolul să-i strâng, pol cu pol, de la 
două sute cincizeci de inşi, ceea ce însemna o îndeletnicire 
penibilă, de parcă i-aş fi cerşit pentru mine. 

Abia primisem prima noastră leafă, pe luna de concediu de la 
sfârşitul şcolii, după care urma să mergem la cazarmă, cu o 
tresă galbenă pe epoletul tunicii. Toţi ai noştri îşi făceau 
bagajele, se pregăteau de plecare, iar eu mergeam de la unul la 
altul, cu mâna întinsă. Unii nici nu voiau să audă şi am pus de 
la mine, de-am rămas fără o leţcaie. Dar, în sfârşit, după 
alergătură şi opinteală, am făcut suma şi m-am dus peste drum, 
s-o predau autorului. Tot ce încasasem atârna greu într-un 


săculeţ de pânză, fiind numai monede de câte douăzeci de lei, 
bătute în metal galben, poate fiindcă vistieria era sleită; toată 
leafa ni se plătise numai în asemenea monedă, fişicuri, care ne- 
ar fi rupt buzunarele dacă nu se terminau repede. 

Era o după-amiază frumoasă de vară, auzeam tramvaiul la 
cotitură, ducând lumea să se plimbe în pădure, pe stradă 
treceau oameni veseli, ar fi trebuit să fiu vesel şi eu, că a doua 
zi plecam teafăr, ba chiar victorios, dintr-un loc unde venisem 
cu groaza că am să strâng pe cineva de gât şi am să ajung la 
ocnă. Dar în locul bucuriei simţeam îngrijorare şi ciudă, mă 
mânca spinarea, fiindcă trebuia să număr trei mii de monede, 
eu care nu fusesem niciodată îndemânatic cu banii. Şedeam la 
masa din sufragerie, iar maiorul se plimba nervos prin cameră, 
supărat prima oară pe mine, după privirea suspicioasă pe care 
i-o întâlneam câteodată; poate se temea că făcusem o 
încurcătură, sau că pierdusem din bani, dacă - Doamne fereşte! 
- nu dosisem o parte. E greu să numeri trei mii de monezi, cu 
spinarea leoarcă de transpiraţie, cu ochii roşii, cu mâinile 
tremurânde. Poate că la bănci, sumele mari, în monedă 
metalică, nici nu se numără, ci se cântăresc cu instrumente de 
precizie; azi nu încape vorbă că există în acest scop cântare 
electronice, sau unele şi mai înaintate. În cazul meu, chiar un 
cântar de bucătărie ar fi dat o eroare de cel mult câteva 
monede. Cum nu îndrăzneam să fac o asemenea propunere, 
nici măcar unui om a cărui inteligenţă şi instrucţiune le-am 
preaslăvit tot timpul, mi-a venit o idee mai simplă şi mai sigură, 
am făcut grămăjoare de câte douăzeci de monede, le-am aliniat, 
şi cum aveau înălţimea vizibil egală, rămânea doar să le număr, 
trei sute, în loc de trei mii câte erau toate. 

Maiorul n-a avut încredere în metoda mea, deşi văzuse că 
mai înainte numărasem monezile şi băbeşte una câte una, şi nu 
o singură dată, de teamă să nu fac o greşeală. Şi fiindcă trebuia 
la rândul lui să verifice, cum se obişnuieşte chiar între oameni 
de cea mai mare încredere, voisem să-l scutesc de o migală 
mizerabilă. Dar nu! S-a aşezat în faţa mea, de partea cealaltă a 
mesei, şi a început să numere. A greşit o dată, a luat-o de la 
capăt! Se însera, a aprins luminile, monezile nou-nouţe sclipeau 
în mijlocul mesei, iar mie îmi întorceau sufletul pe dos şi îmi 
făceau greață. A numărat şi-a renumărat, în vreme ce mă 
gândeam cu groază că ar fi putut să greşească de zeci de ori, să 


nu termine până la ziuă, sau să nu termine niciodată şi să 
rămână cu teama că îl înşelasem. 

Într-un târziu, dar atât de târziu că pierdusem cu totul 
noţiunea timpului, nu mai ştiam data zilei, nici luna şi poate 
nici anul, a spus, cu o satisfacţie obosită şi dezgustătoare: 

— E bine! 

Aşa îmi spunea când rezolvam o temă. Aşa mi-a spus 
totdeauna, niciodată nu mi-a găsit o greşeală. Acum mi-a spus 
ultima oară, iar eu, fără să uit nimic din ce-i datoram, l-am scos 
din suflet. Să-i fie ţărâna uşoară! 

Când am ieşit din casă şi am traversat drumul, se făcuse de 
mult noapte. În faţa mea se proiecta pe cer statuia de bronz, cu 
Victoria Neînaripată. 


17 

Până în luna decembrie, obloanele au fost închise; n-am 
îndrăznit să sun la uşă, în speranţa că ar putea să-mi răspundă 
vreo servitoare rămasă de pază; n-am întrebat vecinii, ci doar 
m-am uitat la ferestrele oarbe, când mă duceam la Ghizela, 
duminica, totdeauna cu un pachet de cremşnituri în mână; cu 
flori ar fi fost necuviincios să mergi într-o asemenea casă. 

Despre Ghizela nu am ce adăuga în afară de cele spuse, 
decât că devenea tot mai blândă, mai supusă şi mai duioasă, 
până ce, într-o zi am găsit-o cu ochii în lacrimi. 

— De azi înainte nu trebuie să te mai apropii de mine; stai 
cât mai departe! 

Şi deodată, a izbucnit în hohote de plâns, doborâtă, uitându-l 
pe Isus Cristos de pe cruce, rămasă fără credinţă, şi fără 
speranţă. 

— Am tuberculoză, mi-a spus doctorul, m-a pus la raze. 

Băgasem de seamă mai demult că tuşea înfundat la 
răstimpuri, făcând aşa ca să nu am vreo îngrijorare, şi nici nu 
aveam, credeam că e o răceală, multă lume răcea toamna, deşi 
acum era încă vreme frumoasă, soarele dădea o căldură caldă 
şi dulce. Poate o prinsese ploaia fără umbrelă şi îmbrăcată 
subţire. Abia acum am observat că slăbise şi era palidă, iar 
ochii, înfundaţi în orbite, aveau o sclipire stranie. Atunci m-am 
apropiat de ea, cum stătea pe marginea patului, am încercuit-o 
cu braţul şi am tras-o spre mine, până ce obrazul i s-a sprijinit 
de umărul meu, unde a rămas speriată, fără să mişte. Şi dacă 
lunga despărţire de peste vară, când mă legasem puternic de 
Santa, făcuse din Ghizela numai o amintire, uneori nostalgică, 
m-am gândit deodată că într-un timp o iubisem, prin trupul ei, e 
adevărat, dar simţindu-i în acelaşi timp inima. Şi chiar dacă 
fusese o singură zi, iar pe celelalte le uitasem, asemenea zi nu 
rămâne niciodată fără o legătură ascunsă cu zilele următoare; 
ea existase în sufletul meu mai mult decât crezusem. Nu 
puteam să mă lepăd de ea, nici dacă ar fi cântat cocoşul afară. 
I-am întors capul cu mâinile, i-am şters lacrimile de pe obraz cu 
buzele, până ce i-am atins gura şi am sărutat-o. A avut o 
tresărire, s-a îndepărtat şi m-a privit speriată, cu ochii ei duşi 
parcă pe altă lume. 

— Dar nu ţi-e frică? a murmurat, trăgându-se mai departe. 

Drept răspuns am cuprins-o în braţe, am adus-o din nou 


lângă mine şi am copleşit-o de mângâieri tandre, absorbindu-i 
respiraţia, iresponsabil sau dornic de sacrificiu. 

Încet-încet, trupul ei a început să ardă, până ce n-a mai putut 
să îndure, şi-a tras rochia peste cap şi a rămas goală. 

— Tu mă vrei cu adevărat, mă vrei ca altădată? 

Trupul ei, atât de robust când o cunoscusem, scăzuse la 
jumătate, i se vedeau claviculele şi vinele de deasupra, parcă 
desenate cu cerneală albastră: sânii, micşoraţi, păreau de 
fetiţă. Mă simţeam cast în faţa ei, nu din cauza bolii, ci fiindcă 
semăna cu o mică madonă şi mi se părea că, punând mâna pe 
ea, aş pângări-o. 

— Da, te vreau ca altădată! i-am răspuns, în luptă cu mine 
însumi. Dar trebuie să te cruţi, ca să te faci bine! 

— Nu pot să mă cruţ, până nu adun destui bani ca să merg la 
sanatoriu, mi-a răspuns, simulând o indiferenţă cinică. Trebuie 
să primesc pe oricine, oricâţi, ziua şi noaptea, chiar de-aş vărsa 
sânge. 

Crucifixul parcă nu mai exista deasupra patului, nu i-a 
aruncat o privire. Se uita la mine cu o încordare bolnavă, până 
ce deodată a devenit agresivă: 

— Spune-mi limpede: mă vrei sau nu mă vrei? Nu ţi-am 
ascuns că am oftică! 

Şi-a pus mâinile pe sânii firavi şi a început să tuşească. 
Atunci m-am dus lângă ea şi, lăsând la o parte patima pe care 
şi-a arătat-o şi pe care am simţit-o cu toate fibrele mele, poate 
ca niciodată, cred că întâmplarea aceea, atât de nebunească, a 
fost fapta mea cea mai frumoasă, din primele trei părţi ale 
vieţii. 

Abia prin februarie, când ajunsese o umbră, dar încă se ţinea 
pe picioare, îndârjită, s-a dus la un sanatoriu de pe lângă 
Braşov, la Sân Petru; rezistase chiar după ce începuse să 
scuipe sânge. Era prea târziu; a murit în aprilie. 

Dacă trăia, aş fi uitat-o. 

La fel s-ar fi întâmplat cu Santa, a cărei amintire mă 
urmăreşte şi astăzi, cu numele ei ca de sfântă. Când îl pronunt, 
în şoaptă şi numai în singurătatea cea mai deplină, mă simt atât 
de cucernic, încât aş fi gata să trec la o credinţă, dacă ar exista 
una să mi se potrivească. 


XXX 


Oamenii din jurul meu au murit, cum le-a fost soarta, unii 
prea bătrâni, alţii prea tineri, uneori mai mulţi deodată, sau 
unul după altul, repede; alteori la intervale, dacă se întâmpla 
să-i uite moartea. Nu-i vina mea că din şaizeci de personaje 
câte va cuprinde cartea, mai mult de zece au murit înainte de 
cele ce vor fi descrise în ultima pagină. Apoi va veni războiul, 
iar înaintea lui prigoanele, când oamenii au fost măcelăriți cu 
sutele, cu miile şi cu milioanele; gândul morţii nu mă mai 
sperie. Dar acum, fiindcă n-am ajuns acolo şi sentimentele mele 
nu s-au tocit încă, nu pot povesti, una după alta, moartea a 
două fiinţe care mi-au fost foarte apropiate; mai bine trec la 
alţii. 

La 7 ianuarie, când venisem din vacanţa de Crăciun şi 
Ghizela aduna bani să meargă la sanatoriu, vânzându-şi fără 
preget trupul istovit de boală, la Paris murea un om necunoscut 
de mine şi probabil de multă lume, deşi despre el se vorbea 
pretutindeni, pentru cei mai mulţi numele lui fiind luat drept un 
substantiv comun, prin care se definea sistemul de fortificaţii 
franceze, linia Maginot, de la graniţa cu Germania; mai era un 
an până ce Hitler să vină la putere, şi nu mai mult decât şapte 
până când fortificațiile ar fi trebuit să-şi dovedească utilitatea. 

Omul se numea Andre Maginot şi din 1922, când Poincaré îl 
numise ministru de război, îşi păstrase funcţia până în 1924, 
apoi din 1929 până în 1932, când a murit, în acelaşi an cu 
Santa. Trei săptămâni după aceea, au murit doi mari bogătaşi 
ai vremii, Eastman, proprietarul firmei Kodak, existentă şi 
astăzi, şi Ivan Kreuger, regele chibriturilor, socotit pe primul 
loc între marii financiari ai lumii. Afacerile amândurora erau în 
plină prosperitate, departe de a le fi zdruncinat faimoasa criză, 
şi dacă s-au omorât cu câte un foc de revolver, la două zile unul 
după altul, cauza nu putea fi sărăcia. Au murit fiindcă nu mai 
aveau zile. Ghizela i-a urmat după o lună. 

N-am aflat ce boală îl răpusese pe Andre Maginot; la 
cincizeci şi cinci de ani, nimeni nu moare de moarte bună; era 
mult prea devreme pentru el, să spun că nu mai avea zile, ca 
Eastman, de pildă, aflat în al optulea deceniu de viaţă. Cu atât 
mai greu mi-ar fi să spun de ce murise Santa, la douăzeci şi unu 
de ani, şi Ghizela la douăzeci şi şase. 

Despre linia Maginot voi povesti totul, când va începe 
războiul, deşi n-a avut decât un prea mic amestec în această 


întâmplare sângeroasă; din fortificațiile ei nu s-a tras niciun 
obuz şi niciun foc de puşcă; armata germană le-a ocolit pe la un 
capăt, invadând Belgia şi le-a cucerit aproape fără o luptă. 
Atunci, Andre Maginot, care le făcuse, ce era: un naiv, un 
fricos, un încurcă-lume? Era un om prevăzător, dovadă că 
pacea n-a ţinut o veşnicie, cum îşi închipuiau Wilson, 
preşedintele Statelor Unite, şi capii altor state, împreună cu 
oamenii lor politici. Păcatul lui a fost buna-credinţă, nu şi-a 
închipuit că nemţii vor ataca pe unde nu aveau dreptul, deşi la 
fel făcuseră cu abia cincisprezece ani mai înainte. Il am într-o 
fotografie, un bărbat clădit bine, cu o figură energică, poartă 
melon, palton de stofă fină, cu guler de lutru, şi are un baston 
în mâna dreaptă; poate nu-l purta de fantezie, ci să se ajute la 
mers, având la picior urmările unei răni grave, din timpul 
războiului mondial, primul, se înţelege. Nu l-a apucat pe al 
doilea, când ar fi suferit o dublă dezamăgire, să-şi vadă linia 
defensivă fără utilitate şi Franţa învinsă, mult prea repede, ca 
fulgerul. 

N-am aflat ce învățase, cu ce se ocupase până să facă 
politică. În 1914, era subsecretar de stat la Ministerul de 
Război, şi n-avea niciun grad în armată; nu mă miră, au mai 
fost şi alţii. De mirare este că şi-a lăsat funcţia şi a mers la 
război, ca simplu soldat, fără nicio tresă. Recunoască oricine, 
un astfel de om avea în el o virtute care niciodată nu va putea fi 
admirată atâta cât trebuie. Rănit grav în luptele de la Verdun, a 
fost înaintat caporal, gradul cel mai mic, şi a terminat războiul 
cu gradul următor, sergent, în timp ce armata avea generali cu 
duiumul. Multora dintre aceştia le-a fost ministru de război, şi 
poate i s-au ploconit în faţă, făcându-se că nu-i cunosc gradul. 
Datorită stăruinţelor lui, s-au votat creditele pentru construcţia 
fortificațiilor, care îi poartă numele şi astăzi. El personal a fost 
mai cunoscut ca sergentul-erou Maginot, de la Verdunul 
acoperit de moarte şi glorie. 

Între morţii din epocă, ar trebui să-l reamintesc pe domnul 
Zaharescu, tatăl Zorinei, dar este prea mic pe lângă ceilalţi. 
Peste câţiva ani am aflat că Zorina se făcuse stewardesă, poate 
prima în ţara noastră, pe avioanele LARES, ale societăţii 
române de navigaţie aeriană, în parte particulară, în parte a 
statului. Am fost de câteva ori la Băneasa, la orele de sosire şi 
de plecare a avioanelor, destul de puţine, dar n-am văzut-o; 


cred însă că uniforma îi stătea bine şi poate era fericită; 
spunând aşa, mă bizui pe darul ei de a nu complica lucrurile, 
dacă şi-l mai păstrase. 

Cu totul altfel priveşte lumea moartea miliardarilor, mai ales 
când e vorba de sinucidere; gândindu-se la ei, cu averile lor 
uriaşe, oamenii se întreabă, ce putea să le lipsească... Dar chiar 
a nu-ţi lipsi nimic, poate fi un motiv să ţi se acrească de viaţă. 
În martie, acelaşi an când murise sergentul-erou Maginot, spre 
sfârşitul crizei, la Rochester, în America, s-a împuşcat cu 
revolverul multimilionarul George Eastman, al cărui nume este 
cunoscut astăzi în toată lumea cinematografului, fiindcă îl 
poartă o peliculă, renumită prin calitatea culorii. Avea 
şaptezeci şi opt de ani şi lăsa o avere de trei miliarde, în franci 
francezi din altă vreme. 

După mai multe fluctuații, care nu m-au interesat, neavând 
nicio legătură financiară cu Franţa, nici să vând, nici să 
cumpăr, mai acum douăzeci de ani, fiind inflaţie, francul a 
suferit o reformă, i s-a şters un zero de la coadă, nimic altceva, 
nimeni n-a avut de pierdut sau de câştigat, decât că s-a 
simplificat contabilitatea. Un deceniu mai târziu, când am 
trecut pe acolo, lumea îşi făcea socotelile în franci vechi, deşi 
vindea şi cumpăra totul în franci noi, cum îşi primea şi leafa. 
Sunt unii care continuă să facă la fel şi astăzi. Am încercat în 
fel şi chip să înţeleg de ce; am mare admiraţie pentru Franţa, 
de aceea nu pot spune că ar fi o stupiditate, durabilă şi cu 
caracter de masă; dar nu găsesc nici altă explicaţie. 

Cea mai mare parte a banilor, Eastman îi avea investiţi în 
opere de binefacere; se obişnuieşte în America, aşa se obţin 
reduceri la taxe şi impozite. Unii mi-au spus că un om iscusit în 
finanţe poate să obţină beneficii mai mari chiar decât a fost 
donația. Înainte de a-şi pune capăt zilelor, personajul a lăsat o 
scrisoare, pentru prieteni: „Opera mea e încheiată; ce să mai 
aştept?” Ideea de a încheia socotelile cu viaţa când ai devenit 
de prisos nu-mi displace. Dar de ce operă era vorba? El făcea 
numai pelicula, nu şi filmele, să spui că între ele s-ar fi nimerit 
şi o capodoperă. Opera de binefacere e cu totul altceva. 

Ivan Kreuger şi-a luat viaţa tot cu revolverul, la Paris, cam 
odată cu Eastman, de parcă se simțeau fraţi de cruce. E foarte 
caraghios să devii miliardar, cel mai mare din lume, din atât de 
mic lucru! Avea atâtea fabrici, risipite în atâtea ţări, că 


produceau trei sferturi din consumul omenirii. Am fost şi eu 
unul din clienţii lui, am prăpădit puzderie de chibrituri; cu ce- 
am plătit pe ele puteam să-mi cumpăr o căsuţă pe malul mării. 

Din toate lucrurile trebuitoare omului, chibriturile au avut 
evoluţia cea mai înceată. De fapt, n-au evoluat deloc, aşa cum 
sunt astăzi au fost totdeauna, nu li s-a adus nicio îmbunătăţire; 
nu le pun la socoteală pe cele de ceară, pe cele ornamentale 
sau fanteziste, cu prea puţină răspândire. Mă refer la chibritul 
comun, de aprins ţigara sau focul; din când în când, gămălia lor 
mai foloseşte şi la sinucideri. In preistorie, se frecau două 
lemnişoare uscate, până ieşea flacără; unele popoare 
necivilizate mai fac la fel şi în zilele noastre. Treapta următoare 
a fost amnarul. Chibritul ar reprezenta abia treapta a treia. Dar 
de ce am rămas la ea atât timp şi nu s-au inventat alte trepte? 

La sfârşitul secolului trecut, omul se căznea să zboare; 
primul aeroplan care s-a ridicat de la pământ avea viteza de 
şaisprezece kilometri pe oră; ca bicicleta. În numai nouăzeci de 
ani, s-a depăşit viteza sunetului, şi procesul nu-i gata. Într-un 
timp mult mai scurt, diligenţa a devenit autocar, cu aer 
condiţionat, sau vagon Pulman, trăsura s-a transformat în 
automobil, care azi nu mai seamănă deloc cu el însuşi, cum era 
la început. Toate evoluează în jurul nostru, atât de repede, că 
ne dă ameţeală; din tot ce înşir aici, nimic nu se cunoştea la 
începutul secolului, unele nici acum un deceniu: radio, 
televizorul, circuitele imprimate, apoi integrate, 
microprocesoarele, calculatoarele, computerele, ordinatoarele; 
ceva încă mai uimitor, necunoscut astăzi va apărea negreşit 
mâine, sunt sigur şi chiar dacă o să mă ameţească, n-o să mă 
mire. Chibritul mi se pare un bătrân car cu boi, scârţâind pe un 
autodrom, unde automobilul a depăşit mia de kilometri pe oră. 
E cel mai primitiv dintre lucrurile folosite astăzi de oameni; 
probabil aşa va rămâne până la o nouă civilizaţie. Dacă pe 
Kreuger îl înfurie părerea mea, n-are decât să se răsucească în 
groapă. 


x x * 


Abia după vacanța de Crăciun am văzut obloanele deschise; 
mi s-a oprit inima, m-am temut să nu cad retezat acolo, în 
stradă, pe zăpada murdară. M-am stăpânit şi am mers mai 
departe, n-am îndrăznit să urc scările şi să sun la uşă, nu ştiam 


cine ar putea să-mi deschidă, poate o persoană necunoscută; 
mă temeam de veşti proaste. Până ce într-o zi am văzut-o. 
Treceam des prin faţa casei, nu mişca nimic înăuntru, seara se 
aprindeau luminile, dar nu descopeream alt semn de viaţă. Am 
văzut-o într-o duminică, pe înnoptate, când veneam de la 
Ghizela. Stătea la geam şi se uita în stradă, cu o privire care se 
ducea mult mai departe, trecând prin zidurile caselor. 

Zilele următoare a rămas iar ascunsă, de-aş fi crezut-o 
plecată, dacă dincolo de ferestre n-aş fi simţit o viaţă, cum o 
simţi când pui mâna în locul unde bate o inimă. Mă duceam în 
fiecare după-amiază la schi, coboram pârtia, intram în cabană; 
lipsa ei, care până atunci îmi dădea o durere molcomă, acum se 
ascuţise, îmi sfredelea sufletul, şi tot nu îndrăzneam să sun la 
uşă. Nu ştiu de ce gândul întâlnirii cu ea îmi făcea teamă, poate 
aveam să găsesc o străină, să nu-şi amintească nimic de mine. 
Dar şi mai mult mă temeam să nu duc în casa ei microbii luaţi 
de la Ghizela, deşi nu-i simţeam încă şi aşteptam semnele bolii, 
convins cu inconştienţă că aş învinge-o; mă simţeam prea viu şi 
puternic. Doctorii spuneau că microbii îi are orice om, dar că 
de îmbolnăvit se îmbolnăvesc numai naturile slabe; Santa, fără 
să fie o natură slabă, mi se părea plăpândă şi incapabilă să se 
apere. Gânduri de prisos, soarta ei era pecetluită şi n-ar fi 
bănuit nimeni. 

Intr-o duminică dimineaţa, devreme, încă nu venise nimeni 
cu schiurile, stăteam în buza dealului, sprijinit în bețe, şi mă 
uitam melancolic la lunca înzăpezită, care se ducea departe, 
până la poalele munţilor, punctată de sălciile desfrunzite şi 
îngheţate, parcă oprite să mai înfrunzească vreodată. Cerul era 
senin şi soarele îngheţat mă bătea drept în faţă, aşa că abia 
târziu am văzut o nălucă venind din zare, apropiindu-se cu o 
viteză nepământească, lăsând în urmă un nor de zăpadă 
spulberată, în care se năşteau culorile curcubeului. Abia la o 
sută de metri am desluşit că era un cal alb ca zăpada, venind în 
galopul cel mai sălbatic, înnebunit parcă de atâta întindere 
sclipitoare. A trecut pe lângă mine, gata să mă răstoarne, 
urcând dealul fără să-l simtă; trăgea după el o fantomă, albă şi 
ea de la norul de zăpadă care plutea deasupra. N-am 
recunoscut-o când a fost în dreptul meu, ci abia după aceea, 
văzând-o din spate, cu părul blond fluturând în urmă, ca o trenă 
făcută din şuviţe de aur. S-a oprit după o sută de metri, mă 


văzuse, şi calul se liniştise; după goana prin luncă, urcuşul 
dealului fusese o frână, altfel ar fi galopat mai departe. S-a 
întors la pas şi când a ajuns lângă mine m-a privit cu 
inteligenţă omenească, de parcă ar fi vrut să ne cunoaştem. M- 
am dus spre ea, lăsase hăţurile, venea în urma calului. O 
priveam împietrit, m-a cuprins în braţe şi m-a sărutat în colţul 
gurii. 

— Bine ai venit, Santa! i-am spus pe urmă. 

Atunci am văzut că îşi ascundea tristeţea sub un zâmbet 
firav. Nu, dacă se îmbolnăvea n-ar fi putut să reziste. 


A lăsat calul în uşa cabanei. 

— Nu-l legi? Să nu plece! 

— Niciodată n-o să plece cât o şti că sunt înăuntru. 

Ne-am aşezat la aceeaşi măsuţă unde stătuse cu sora ei, în 
seara când le cunoscusem. Nu mai avea fularul de atunci, nu 
mai avea nimic care să semene cu lucrurile Barbarei. Am stat 
de vorbă două ore, cu paharele de grog în mâini, să-i simţim 
căldura. Cabanierul pusese o pătură groasă în spinarea calului. 
Am vorbit despre multe, dar niciun cuvânt despre sora ei; nu 
ştiam unde este, n-aş fi îndrăznit să iscodesc şi mai ales să 
întreb dacă era fericită. Ceva mă făcea să cred că nu, prea se 
pripise, plutea parcă în aer o presimţire rea, o aripă a morţii; 
dar era o aripă pentru Santa. 

Pe Barbara am mai văzut-o o dată, după ani de zile; nu m-a 
recunoscut şi nici eu n-aş fi recunoscut-o, dacă n-ar fi fost cu 
bărbatul ei, care nu se schimbase. Despre el am aflat, în timpul 
războiului, că vaporul lui se scufundase în Marea Egee, lovindu- 
se de o mină. Era cu mult după ce se scufundase „Arhimede” în 
Mediterana, dincolo de insula Creta. Liniile vieților erau acum 
tot mai frânte. 

De la nuntă şi până după Crăciun, domnul Georgy şi Santa 
stătuseră la Viena. N-am întrebat de ce; simţeam cum paharul 
mi se răcea în mână. Un tânăr norvegian, cu părul ca paiul, o 
învățase schiul cu calul. Îmi spusese odată că nu-i plac blonzii, 
oricâţi ani ar avea, îi vine să-i trimeată la şcoală, cu ghiozdanul 
în spinare. 

— Am fost la Operă, la teatre, la baluri, am petrecut, am fost 
fericită. Zeci şi zeci de bărbaţi şi de tineri s-au ţinut după 
mine... Dar să ştii că nu mi-a rămas gândul la nimeni. Nici n-am 


ştiut că mai am inimă, până azi dimineaţă, când am galopat cu 
calul, în luncă. E ceva ce nu poţi să-ţi închipui. Cai avem, o să 
te învăţ şi pe tine; se cheamă schicioring. 

Apoi mi-a apucat mâinile, peste masă, după ce dăduse 
paharele deoparte. 

— Şi acum, să-ţi spun de ce sunt aici, când aş fi putut să 
rămân acolo şi să petrec până la primăvară. Fiindcă eşti 
singurul meu prieten. N-ai destui ani pentru mine, n-ai bani, n- 
ai haine frumoase, porţi o uniformă care nu-mi place. Din câţi 
bărbaţi cunosc, pe tine orice femeie te-ar lăsa ultimul. Dar, în 
locul a tot ce-ţi lipseşte, ai o inimă devotată. Nu spun o inimă 
iubitoare, poate nu se potriveşte, ci o inimă de nădejde; i-am 
simţit nevoia, să mă apere; nu mai am nicio pavăză, cine trage 
în mine mă omoară. 


18 

Schicioring, scriu cum se pronunţă; ortografia scandinavă a 
cuvântului este ski-kjoering, poate cineva vrea să ştie. La noi, 
acest sport n-a avut răspândire, iar acum a dispărut cu totul. În 
ţările nordice nu puteam să-l văd practicându-se; am fost acolo 
în plină vară. Intre cunoscuţii mei, nimeni nu ştie sau nu-şi mai 
aminteşte; am întrebat zadarnic. Deşi am trăit eu însumi 
experienţa, uneori mă întreb dacă n-a fost doar o închipuire. 
Dar nu se poate, ţin minte şi cel mai mic dintre amănunte, e 
destul să mă gândesc în urmă şi retrăiesc toate senzațiile, 
revăd priveliştea transfigurată de viteză, îmi reînvie în suflet 
sentimente pe care nimeni nu poate să le viseze, dacă nu le-a 
trăit cu adevărat odată. 

Dacă Santa a existat, dovadă mormântul ei din cimitirul 
catolic, dacă au existat şi caii, ceea ce ştiu sigur, fiindcă i-am 
dus cu mâna mea de căpăstru, dacă a existat şi echipamentul, 
altfel nu l-aş putea descrie, înseamnă că au existat şi celelalte. 

Erau cei trei cai ai domnului Georgy, cu care el ieşea la 
călărie, împreună cu fetele. In vara trecută, ieşise singur, 
fiindcă fetele erau la piramide, cu mine; pe urmă Barbara se 
măritase, şi el plecase la Viena, cu Santa. Grăjdarul avea grijă 
să-i scoată din când în când, să facă o oră de trap cu ei, altfel ar 
fi înnebunit de urât şi le-ar fi înţepenit picioarele. 

Când ne-am dus prima oară la grajd, a doua zi după ce o 
reîntâlnisem pe Santa, ne-au simţit de departe şi au început să 
necheze de bucurie; erau dornici de oameni, fiindcă m-au 
adulmecat şi pe mine, la fel ca pe stăpâna lor, care avea 
buzunarele pline de zahăr cubic. Mi-a dat un pumn din el, ca să 
le câştig prietenia, dar nu era nevoie, sunt sigur. E drept că mi- 
au luat zahărul din palmă şi l-au ronţăit cu plăcere, dar după 
cum se uitau la uşă şi după cum băteau cu copita, am înţeles că 
mai mult se bucurau să iasă din grajd şi să gonească prin 
zăpadă. 

I-am scos pe toţi trei, Santa ducea pe unu, eu pe ceilalţi doi, 
stând între ei, cu o mână pe căpăstrul celui din stânga, cu mâna 
dreaptă trebuind să-mi ţin schiurile pe umăr; calul rămas liber 
mergea alături, în pas cu mine, şi din când în când întorcea 
capul, să mă vadă, privindu-mă cu ochii plini de prietenie. Îl 
chema Iacob, pe celălalt Iosif, nu ştiu de ce, ca în Biblie. Primul 
era roib, al doilea de un negru ca de cărbune, care pe zăpadă 


semăna cu un pui de diavol, îi lipseau numai corniţele. Pe al 
treilea, de o talie puţin mai mică decât primii, calul alb din 
ajun, în mod vădit favoritul Santei, era o iepşoară pursânge 
englez şi purta numele Fedrei, iarăşi fără să înţeleg prin ce 
asociaţie, căci nu puteam să atribui unui animal, oricât de 
evoluat, caractere umane şi mai ales pe ale unei eroine 
neînduplecate şi poate năprasnice. 

Până în marginea câmpului liber, am avut de mers numai 
vreo două sute de metri. Era luni, curând după-amiază, o zi la 
fel de însorită ca duminica dinainte. Santa a lăsat-o liberă pe 
Fedra, care n-avea decât un căpăstru, fără hamuri, şi l-a luat pe 
Iosif, cel negru ca diavolul. Şi el, şi Iacob făceau prima oară 
această experienţă, dar nu le-a trebuit timp să înveţe, au pornit 
dintr-odată, fără greşeală, cum în ajun pornise şi Fedra; pentru 
cai era mult mai simplu decât pentru oameni, nimic nu-i 
îndepărta de propria lor natură, îşi urmau numai instinctul, să 
tragă şi să gonească. Aveau frâuri obişnuite, dar lungi de cinci 
metri, şi şleauri subţiri, de frânghie roşie, care se prindeau la 
centură cu o carabină solidă, făcută să se poată desface repede 
la nevoie, doar dintr-o smucitură. Dacă Santa adusese de la 
Viena două echipamente, se gândise la mine? Mă emoţiona şi-i 
purtam recunoştinţă. Între şleaurile roşii, pe ultima lor parte, 
se întindea o plasă cu împletitura măruntă, ca să oprească 
zăpada aruncată de sub copitele cailor, altfel nu s-ar mai fi 
văzut nimic înainte. Culoarea plasei, un albastru puternic, 
părea aleasă anume ca să contrasteze cu roşul şleaurilor şi cu 
albul zăpezii; era ceva secundar, dar mi se părea uimitor ce 
efect avea asupra privirii; mai ales în viteză, devenea un 
caleidoscop magic. 

Spre deosebire de cal, pentru om condiţia lui naturală, de a 
merge între două puncte ale pământului, la pas sau în goană, o 
schimbau schiurile; dar fiind obişnuit cu ele, uitam uşor că erau 
un adaus, deveneau o a doua natură. Am ţinut calul la trap 
până am început să simt această natură, modificată de 
tracţiunea necunoscută mai înainte; sigur că am şovăit un timp, 
nimic nu începe fără teamă şi îndoială. Santa mergea alături şi 
mi se părea că îmi aparţine, fiindcă voia să-mi aparţină şi mi-o 
dovedise cu echipamentul adus pentru mine; dacă aş mai fi 
avut vreo îndoială, eram sigur că măcar culorile nu le alesese 
pentru altcineva, mă fermecau cum n-ar fi fermecat pe nimeni. 


Şi mai fermecător era că peste aceste culori caii întorceau din 
când în când capul, să ne vadă, iar Iacob mă întreba din ochi, 
citeam limpede în ei, dacă nu-i dau voie să mărească pasul. Şi 
dacă de aici se mai poate urca încă o treaptă, farmecul cel mai 
mare îl avea Fedra, cum se ţinea la un pas lângă stăpâna ei, 
adulmecând-o tot timpul, zburdând fericită, cu o mimică 
omenească. Aş fi zburdat şi eu, să nu fi fost atent la tot ce mi se 
întâmpla atunci prima dată, ca încercare fizică şi ca vrajă, 
ţinându-mă încordat, fără a mă lipsi de voluptate. Cu toate că 
folosesc rar cuvântul, când mă priveşte, examinându-l cu 
circumspecţie, sunt îndreptăţit să spun că ziua aceea a fost 
fericită pentru mine, cum a fost pentru cai şi pentru Santa. 

Ce-a urmat de atunci înainte m-a dus la o stare 
incontrolabilă, ca o desprindere din materie, când m-am simţit 
destul de sigur pe mine ca să dau drumul frâului. N-am întâlnit 
în rândul oamenilor pe cineva să izbucnească atât de decisiv în 
vreo manifestare a forţei sale, cum au făcut atunci amândoi 
caii, luându-se unul după altul, aruncându-se liberi în luncă, 
peste dâmburi şi praguri, în nori de zăpadă, la fel de 
necontrolaţi ca mine; Fedra galopa în frunte. În acele clipe, 
dispărea noţiunea de spaţiu şi depărtare, pământul înceta să 
mai fie teluric, devenea aerian ca viteza. Era o dezlănţuire în 
sufletul nostru, oamenii, şi una încă mai puternică în trupul 
cailor, o întrecere pe care ei o câştigau clipă de clipă, fiindcă îi 
lăsam în voia lor deplină, iar ei îşi foloseau forţa şi libertatea cu 
o fantezie împrospătată tot timpul, chiar dacă nu li s-ar 
recunoaşte o asemenea însuşire. Adesea îşi încrucişau 
drumurile, şicanându-se în joacă şi atunci, trebuia să alunecăm 
lateral, noi oamenii, ca să nu ne ciocnim unul cu altul. Uneori 
Santa trecea atât de aproape, că îi simţeam respiraţia, îi 
simţeam parfumul, îi simţeam chiar căldura, dacă nu era doar o 
închipuire, pornită dintr-o dorinţă pe care n-aş fi exprimat-o 
niciodată. 

Era peste un an de când ne cunoscusem, ne văzusem adesea 
şi uneori fusesem destul de aproape de ea, dar totdeauna ne 
despărţise Barbara, prin faptul fundamental că nu le 
deosebeam pe una de alta, şi sentimentele mele nu-şi găseau 
obiectul cu limpezime. Şi chiar mai târziu, când o identificasem 
pe Santa, cu un simţ fără explicaţie, chiar după ce le 
aruncasem în mare medalioanele devenite inutile, ele erau tot 


împreună. lar în cele câteva rânduri când rămăsesem singur cu 
Santa şi ea nu-şi ascunsese tandreţea, în mintea sau în sufletul 
meu nu apucase să se nască intenţia de a o cuceri bărbăteşte. 
De aceea aveam inima împăcată, nu mă zbuciumam noaptea, 
dormeam cu zâmbetul pe buze, ştiind că am s-o văd dimineaţa. 
Aşa, îmi construisem o bucurie temeinică şi calmă, fundată 
numai pe ideea că ea există. 

Ştiam prea bine ce ne apropia pe unul de altul, dar fiind 
sigur că ea nu era conştientă de propriile ei instincte, le tineam 
ascunse pe ale mele, într-atât, că le puteam socoti uitate. Ele 
nu se treziseră nici măcar când urcasem în vârful piramidei lui 
Keops, unde, deşi o ţinusem în braţe, emoția de-a fi acolo mă 
făcea să nu dau înţelesul firesc atingerii noastre corporale. M- 
am întrebat dacă toate acestea puteau fi numite un joc între 
două suflete; nu, un joc are reguli şi se conduce după o tactică, 
fiecare dorind să se arate mai îndemânatic şi să câştige, ca într- 
o întrecere. Era între simţămintele noastre ceva atât de egal şi 
de neted, că semăna mai degrabă cu o plutire în aer, pe care nu 
o asemuiesc nici măcar cu un zbor de fluture, fiindcă nu vreau 
să-i atribui o formă materială oricât de uşoară, aceea a unei 
perechi de aripi fără greutate. 

O dată, după ce străbătusem lunca până la picioarele 
muntelui, în goana cailor şi ne întorsesem, fără oprire, cu 
viteză mai mare decât la ducere, stăteam toţi cinci în marginea 
câmpului, de unde ne luam schiurile la spinare să mergem la 
grajduri; dar am fi vrut să mai rămânem, şi noi, şi caii. Santa se 
întoarse şi îşi puse schiurile cruciş, peste ale mele, în faţa 
legăturilor; era un gest ciudat, nu-l înţelegeam şi nu puteam să 
citesc nimic în ochii ei, fiindcă se uita în jos, la zăpadă. 

— Dacă te-aş împinge, ai cădea pe spate, îmi spuse. Eşti 
prizonierul meu, şi nu-ţi dai seama. 

Se trase puţin în lături, eliberându-mă, ridică ochii şi mă 
privi în faţă. 

— Pune schiurile peste ale mele! Vreau să mă predau, a fost 
o luptă prea lungă şi n-ar mai avea rost să continue, după ce 
Barbara mi-a desfăcut legământul. 

Erau luni de zile de când nu-i mai pronunţase numele. 

— Nu e fericită, mai spuse. Nu poţi fi fericită cu un om, dacă 
n-ai crescut împreună cu el; măcar jumătate din tinereţe. Eu nu 
am cu cine să mai cresc şi e prea târziu; nu mă pot mărita 


niciodată. 

Mă privi adânc, în clipa când un nor trecea peste soare, 
întunecându-i ochii, apoi spuse, simplu: 

— Ai să faci ce vrei cu mine! 

Nu puteam înţelege, nu puteam crede, îmi ardea obrazul, şi 
ea mă privea în faţă. În vreme ce eu o apăram până şi de 
gândurile mele, ea deliberase. 

— Dar nu acum! La primăvară, când s-o topi zăpada şi s-o 
usca iarba. 

Era în ziua de 4 februarie şi începea să ningă încă o dată. 

N-am făcut un gest, nu i-am atins nici măcar mâna, îngerul 
meu m-a păzit, ca de atâtea ori. Mi-am luat schiurile de peste 
ale ei, eliberând-o, dar am ştiut că ea niciodată nu se va socoti 
eliberată; era un caracter pe care nu putea să-l învingă decât 
moartea. 

De atunci, n-am mai schimbat o vorbă despre înţelegerea 
care, deşi se făcuse, mi se părea lunatică; am dus viaţa 
dinainte, fără alte gesturi. Ningea, zburam după cai prin 
ninsoare, vedeam pădurea întroienindu-se, poate zăpada avea 
să ajungă până deasupra copacilor, ca într-o eră glaciară, şi 
poate aveau să-i trebuiască milenii până să se topească. Nu mi 
se părea mult, aşteptam cu voluptate; fiindcă sub nămeţi mă 
aştepta Santa, iar într-o zi aveam s-o găsesc pe iarba uscată. 


x x * 


Restul lunii februarie şi jumătate din martie a fost iarnă cu 
zăpadă nejilăvită, uscată, cum rar se întâmpla la sfârşitul iernii, 
zăpadă asemănătoare cu praful de zahăr; schiurile pluteau în 
vâltoarea de curcubeie ridicată în aer de galopul cailor. Uneori, 
nu puteam să lipsesc decât două ore de la şcoală, după-amiază; 
era destul să străbatem lunca până la capăt şi să ne întoarcem 
prin zăpada răscolită de noi la venire şi care parcă rămânea 
încă în aer, atât de uşoară, că îi trebuia timp până să se aşeze. 

Mergeam totdeauna cu Iacob, mă deprinsesem cu el şi el se 
deprinsese cu mine; poate n-ar mai fi vrut-o pe Santa, stăpâna 
lui adevărată, uitând că libertatea de-a galopa fără frâu în 
lunca înzăpezită şi-o datora ei, nu mie. Între toţi trei caii, el era 
cel mai puternic, mi se potrivea, după cum Iosif se potrivea 
Santei. Câteodată, ea îl schimba cu Fedra, făcând-o să necheze 


de bucurie, iar pe Iosif îl lăsa liber, să gonească printre noi, 
ceea ce pentru el nu era o bucurie mai mică. Am văzut la aceste 
animale că pentru ele bucuria nu însemna doar goana, ci şi 
devotamentul, mulţumirea de a şti că ne satisfac prin forţa lor o 
nevoie peste puterile noastre, dându-ne o viteză de zeci de ori 
mai mare decât a altor oameni. Aşa citeam în ochii lor când 
întorceau capul şi vedeau încântarea de pe faţa noastră; nici 
pintenul, nici cravaşa n-ar fi fost pentru ei un îndemn mai mare. 
Simţeam atunci în muşchii mijlocului, sub centura de care 
trăgeau şleaurile, cum zvâcneau aplecaţi înainte, făcuţi una cu 
zăpada şi, cât ştiam că este pământul de mare, în clipele acelea 
mi se părea prea mic pentru ce-ar fi vrut ei să ne-arate. 

Fără voia mea, mergeam mai totdeauna în frunte; Santa mi-o 
lua înainte şi îşi încrucişa drumul cu mine, numai când Iosif sau 
Fedra îşi ieşeau din fire, întrecându-se pe ei înşişi; atunci goana 
devenea o întrecere războinică, vărsau pe nări aburi parcă 
împletiţi cu flăcări, cum ar fi fost hrăniţi cu jeratic, şi la capătul 
unei sforţări aproape nebune, se abăteau prin faţa lui Iacob, 
silindu-l să rămână în urmă. 

La întoarcere, ne rămânea un sfert de oră, uneori ceva mai 
mult, să ne tragem sufletul în marginea câmpului, înainte de a 
merge la grajduri. Nu schimbam o vorbă cu Santa, nu ne uitam 
unul la altul, cred că în sufletul nostru erau dialoguri filtrate 
îndelung, în timp ce ne priveam de aproape, de la distanţa care 
estompează imaginea. Singura atingere pe care mi-o 
îngăduiam, şi-mi dădea o bucurie cred că necunoscută 
oamenilor, era să-mi lipesc uşor schiul de al ei, cum aş fi 
mângâiat-o; schiul era între noi un intermediar magic. 

Într-o duminică dimineaţa, când aveam de gând să mergem 
dincolo de munţi, prin trecătoarea întroienită, pe unde de un 
timp nu mai treceau nici automobile, nici căruţe, ci numai sănii, 
Santa îmi spuse: 

— Nu-i neloial, dar este nedrept să ne laşi totdeauna în urmă. 
Îngăduie-mi să iau ajutoare! 

Aşa a început a doua parte a cavalcadei noastre, care la urmă 
i-a fost fatală. I-a unit pe Iacob cu Fedra, ca pe un diavol cu o 
lebădă, le-a legat şleaurile între ele, le-a prins la centură şi a 
luat amândouă perechile de frâuri în mână. Surpriza mea a fost 
mult mai mică decât a cailor. După ce s-au uitat câteva clipe 
unul la altul, fără să înţeleagă, Fedra s-a dezmeticit prima şi s-a 


smucit în ham, dând semnalul de plecare; Iacob a nechezat 
într-un fel cum nu-l mai auzisem, şi nici alt cal nu nechezase 
vreodată ca un hohot de râs omenesc, retezat la jumătate şi 
sfârşit cu un icnet, care l-a proiectat înainte, aproape balistic, 
fiindcă l-am văzut în mai multe imagini deodată, una în faţa 
celeilalte, până ce a devenit doar o nălucă neagră, amestecată 
cu o altă nălucă, albă; Fedra părea un nor de zăpadă. 

Stupoarea l-a făcut pe Iosif să stea locului câteva clipe; am 
prevăzut că o să se smucească, mi-am încordat picioarele în 
schiuri şi m-am lăsat pe spate, cu muşchii abdomenului ca de 
piatră; nu ştiu cum de n-am căzut, cum nu mi s-a rupt şira 
spinării. Calul era furios de-a binelea, se temea că n-o să-i 
poată ajunge; şi eu credeam asemenea, dar fără furie, voiam ca 
Santa să ajungă înainte, acum şi totdeauna, să fie ea prima în 
orice întrecere, fiindcă îmi era dăruită, şi orice victorie a ei, 
orice triumf, avea să-mi aparţină şi mie. 

Şi totuşi i-am ajuns, într-un kilometru, şi i-am depăşit, şi de- 
atunci Iacob nu i-a mai lăsat niciodată să treacă înainte, doar să 
meargă alături, alcătuind o troică. Nici doi cai uniţi n-aveau 
cum să-l învingă; forţa lui era mult mai mare decât diferenţa de 
greutate dintre Santa şi mine. Am ajuns dincolo de munţi; ne- 
am întors seara. 

Săptămâni la rând, zăpada şi-a păstrat structura. Pe la 
jumătatea lui martie însă, am simţit că se apropie primăvara, 
prin semne ascunse, sau prin dorinţe, fiindcă altminteri zăpada 
nu se înmuia, ci rămânea prăfuită, ca mai înainte. Pentru mine 
socoteam a fi un noroc, fără să mă gândesc că altă lume suferă 
după o iarnă atât de lungă, oamenii săraci, fără lemne; 
organismul se ofileşte, nu-i făcut să intre în repaus în unele 
perioade, ca animalele care hibernează. Şi chiar dacă îl ţii la 
căldură şi mădularele nu-şi pierd funcțiunile, spiritul, în 
schimb, rămâne fără hrana lui, care nu se măsoară şi nu se 
cântăreşte, nu i se numără caloriile: cerul albastru, zefirul, 
mişcarea gâzelor în iarbă, mirosul mugurilor plesniţi, apoi 
floarea pomilor, toate  încununându-se cu soarele, 
binecuvântatul stăpân al nostru. 

Era un geruleţ care păstra zăpada, dar într-o zi, privind în 
zare, am văzut o pâclă verzuie plutind peste sălciile din luncă. 
Impotriva temperaturii din aer, seva lor începea să pulseze, o 
căldură venea din adâncuri, făcând să se umfle rădăcinile, şi cu 


toată zăpada care acoperea câmpul, primele ramuri înverzeau, 
răzvrătite. Era o luptă, mugurii puteau să degere, dar nu le era 
îngăduit să mai întârzie, urmau soarta soldaţilor ieşiţi din 
tranşee. Această privelişte, care făcuse să-mi tresalte inima 
primăverile, acum m-a umplut de mâhnire. Dacă zăpada 
începea să se topească, după cum spuneau sălciile din luncă, 
nu mai puteam să mergem cu schiurile. Şi trebuia timp până să 
se topească toată, şi alt timp până să se usuce iarba în pădure. 
Dar nu după acel timp mă durea inima, căci nu se putea să nu 
vină, ci mă gândeam că de aici înainte am s-o văd pe Santa mai 
rar, pe stradă sau la cofetărie, iar caii n-am să-i mai văd 
niciodată. 

l-am vorbit, pe când potrivea echipamentul pe caii ei, 
pregătindu-se de plecare. Eu eram gata. 

— S-ar putea să fie ultima oară! i-am spus, cu ochii la sălciile 
din luncă. 

A tresărit, surprinsă. 

— Ultima oară? 

Nu-i ceea ce îmi închipui acum, e ce am simţit atunci: în 
vocea ei era o mirare copilărească, dar cu un timbru tragic. 

— De ce ultima oară? 

— Fiindcă vine primăvara; mâine o să fie moină, se simte în 
aer. 

A încercat zăpada cu schiul. 

— Dar azi e dumnezeiască! 

Inainte de a porni, s-a mai întors o dată spre mine. 

— Şi dacă vine primăvara, o să mergem călare! Cât ai să vrei 
de departe! 

Tot timpul, de când ne încrucişasem schiurile, voia să-mi fie 
pe voie, să fie mai mult decât îmi era voia. 

Au fost ultimele ei cuvinte. 

Ne-am dat drumul peste câmp, sărea peste şanţuri şi 
dâmburi, urmând mişcarea cailor care treceau primii. Se 
întâmpla uneori, la o denivelare prea bruscă, sau într-o clipă de 
neatenţie, să ne rostogolim în zăpadă. Lăsam frâurile, cu o 
apăsare desfăceam carabina care ne lega şleaurile de centură; 
caii se opreau după o sută de metri, apoi se întorceau singuri, 
mergând în buiestru şi privindu-ne cu mustrare. Drumul nostru 
preferat era cel din luncă, fiind pustiu, în afară de ciori 
întâlneam doar câte un câine fără stăpân, care mergea prăpădit 


de la un sat la altul, căutând un adăpost şi ceva de mâncare; pe 
câmpul îngheţat nu găsea nici măcar stârvuri. li recunoşteam 
starea de restrişte după mersul descurajat, cu capul în zăpadă 
şi cu coada între picioare. Dacă se întâmpla ca vreunul să 
prindă un iepure, îl vedeam gonind cu el în gură şi îmi 
închipuiam că nu fugea de frică, n-ar fi avut cine să-l ajungă, ci 
se grăbea spre un loc care nici n-aş fi crezut că există, o vizuină 
unde îşi ducea iarna viaţa sălbăticită şi unde căţeaua cu puii 
aşteptau morţi de foame. 

Coborâsem pârtia, lăsasem cabana în urmă şi acum 
alunecam prin luncă, în lungul şirului de sălcii golaşe; privite 
de aproape, păreau moarte, dar în depărtări, unde se 
suprapuneau unele peste altele, acea boare verzuie pe care o 
ridicau în aer mugurii plesniţi, prima iradiaţie a clorofilei, 
vesteau tot mai limpede că se apropia primăvara. Pe malul 
râpos de peste râu, se şi vedeau fâşii de pământ, încă negru de 
umezeală, ieşind la lumină. Curând, în acele locuri aveau să 
apară şi primele gâze. „Dar poate o să mai ţină o zi-două!” mă 
gândeam, îmbătat de viteză. 

Cât a ţinut nu ştiu, o săptămână, o lună, tot anul; timpul s-a 
prăbuşit peste mine şi m-a pironit acolo, în luncă, unde ceva al 
meu a rămas înmormântat pentru totdeauna. S-a întâmplat în 
clipa când bucuria mi se părea mai mare ca niciodată. Santa 
mă ajunsese din urmă şi acum era lângă mine, în dreapta; dacă 
aş fi întins mâna aş fi putut s-o ating, soarele o bătea din 
stânga, îmbrăcându-i obrazul în raze de aur, ca pe icoana 
Fecioarei Maria, pe care, în copilărie, o vedeam între ferestre, 
când deschideam ochii de dimineaţă. Caii mergeau singuri, mă 
uitam la Santa cum nu îndrăznisem mai înainte, şi sub 
îmbrăcămintea groasă îi citeam fără sfială desenul trupului, 
cum i-l ghicisem din primele zile, iar la piramide, când o ajutam 
să se caţere pe blocurile înalte de piatră, îl văzusem aproape pe 
jumătate gol, şi îl ţinusem în braţe. Dar amintirea aceea era 
mai degrabă o abstracţiune, pe când acum făptura de lângă 
mine devenise o realitate apropiată. Şi deodată, nu mi-a mai 
părut rău că venea primăvara, am dorit să se topească zăpada, 
repede, să curgă şuvoaie, să umple râurile, să inunde satele şi 
oraşele, apoi să se usuce iarba în pădure. Am scuturat hăţurile 
lungi, cu nerăbdare, nu mă uitam înainte, ci doar la Santa; am 
simţit cum Iacob iuţea pasul şi lungea salturile, peste ceea ce 


aş fi crezut că nu se mai poate; aveam viteza când avioanele pot 
să decoleze şi mi se părea că decolez eu însumi, zburând pe 
schiuri ca pe aripi. 

Câteva clipe, Santa a rămas în urmă, pe urmă am văzut-o 
apropiindu-se iarăşi, cu faţa luminată de soare, până ce a fost 
din nou lângă mine, iar caii ei galopau frunte la frunte cu Iacob. 
Atunci, prima oară, am simţit nevoia s-o iau în braţe, pe deplin 
şi pentru totdeauna, acolo, pe zăpadă, în locul unde s-ar fi 
terminat zborul. 

Acest gând, care nu mi se părea o nebunie, a ţinut câteva 
clipe, cât ea să simtă şi să-şi întoarcă privirea spre mine. Aşa 
am apucat să-i mai văd o dată ochii ca antracitul, lucind în 
razele soarelui. Pe urmă, a întors brusc capul în faţă, şi a scos 
un țipăt de moarte: în calea ei era un trunchi gros de salcie. 
Printr-o fatalitate de neiertat soartei, printr-un blestem, care 
poate aştepta de mult să cadă din ceruri, asupra unei fiinţe fără 
prihană, poate spre a pedepsi păcatele mele, timpul petrecut cu 
Ghizela în umbra crucifixului, spurcându-l astfel ca anticriştii, 
caii o luaseră unul prin dreapta, altul prin stânga, şi trunchiul 
rămânea la mijloc. 

Timp nu era decât o secundă; Santa a lăsat hăţurile şi a 
întins mâinile în faţă, să se apere; chiar să-şi fi păstrat sângele 
rece, nu avea când să-şi desprindă carabina. Şleaurile s-au rupt 
din smucitură, şi ea a rămas ţintuită pe trunchiul de salcie, cu 
mijlocul fracturat de centură, cu pieptul zdrobit, odată cu 
braţele care nu putuseră să o apere. 

N-am putut să mă eliberez decât în cincizeci de metri, mi-am 
scos schiurile şi m-am întors fuga, împiedicându-mă, 
alunecând, căzând în brânci, julindu-mi obrazul. 

Capul ei, întors spre stânga, părea întreg, poate o clipă mă 
căutase cu ochii, aşteptând ajutor de la mine; dar pe nas îi 
curgea o şuviţă de sânge, şi partea cealaltă a capului nu mai 
avea formă, era zdrobită şi presată în salcia căreia îi plesneau 
mugurii; tot trupul era presat, sub miile de kilograme ale 
impactului, de aceea rămânea în picioare. 


19 

Nu vreau să chinuiesc pe nimeni, destăinuind cum am 
îndurat această pedeapsă; era pedeapsa mea, Santa de mult se 
afla în ceruri, absolvită. 

Nu le-am destăinuit nici lui Trandafil, nici Corneliei, unde mă 
aflam în ultima vacanţă, la Paşte. Lui mai ales nu i-aş fi spus o 
vorbă, după ce, abia cu doi ani în urmă, trăise o dramă la fel de 
zguduitoare. Dar nu se putea ca ei să nu simtă, gemeam prin 
somn şi dacă mă trezeam îmi pierea somnul, de care nici nu 
voiam să mă bucur, rămâneam cu ochii în tavan până 
dimineaţa. Ca suferinţa să fie mai mare, uneori mă străbătea un 
gând, şi atunci simţeam că îmi stă inima: „Dar dacă ea însăşi a 
tras hăţurile, abătând-o pe Fedra?” Nu! Era o aberaţie; dacă 
regreta legământul şi vedea că se apropia timpul, nu s-ar fi 
uitat în ochii mei cu atâta bucurie, ca în ultimele clipe; toată 
fiinţa ei era bucurie, şi nu putea să pornească decât din dorinţa 
de a se dărui, fiindcă nu mai aştepta altceva de la viaţă; se 
mulțumea cu un suflet loial, cum îmi spusese odată. 

Dar eram eu un suflet loial? mă întrebam în nopţile când îmi 
pierea somnul. Acum nu mai puteam să dovedesc, fiindcă nu 
mai aveam pentru cine. Apoi venea îndoiala, ca o altă 
pedeapsă: ce-i drept sufeream fiindcă murise, dar nu era o 
dovadă că, rămânând în viaţă ar fi fost fericită. Ce puteam eu 
să-i dau? Poate soarta făcuse un act de dreptate. Aşa gândeam, 
apoi mă scuturam cu oroare; nu, în numele lui Dumnezeu şi al 
Necuratului, nu-i admisibil! Fericită sau nefericită, ea era o 
splendoare a vieţii. Cu dreptate sau fără dreptate, cum să 
piară? 

Îmi puneam perna pe faţă, o strângeam cu pumnii, să nu se 
audă un geamăt, dacă nu izbuteam să-l înăbuş; dimineaţa, 
Cornelia găsea perna udă de lacrimi, o punea la soare, să se 
usuce, dar cât am stat acolo nu m-a iscodit, nu mi-a aruncat o 
privire mirată. 

Îl căinasem pe Trandafil că îşi luase o nevastă bătrână şi îl 
căinam încă. Dar de ce? Exista pe pământ o femeie mai bună? 
Şi de ce i-ar fi trebuit alta unui om lipsit de orice aspirație? 
Fiindcă adevărul era acesta, şi aceasta era rana, Trandafil nu 
mai aştepta nimic de la viaţă. Iar Cornelia ştia şi acceptase; ea 
nu dorea altceva decât ca el să supravieţuiască. 

Singurul act de voinţă al acestui om cu sufletul mutilat 


pentru totdeauna fu să iasă din letargie şi să dea meditatii, 
patru ore în fiecare după-amiază, când venea de la slujbă. 
Medita pe oricine, la orice materie, cu rigoare, dar fără 
pasiune, neatent la altceva decât la învăţătura pe care trebuia 
s-o bage în capul celuilalt; de multe ori nici nu ştia pe cine are 
în faţă. Ar fi putut să ducă o viaţă pe deplin înlesnită, cu prisos 
chiar, fiindcă avea zeci de elevi zilnic, însă lua sume modeste, 
parcă ruşinându-se că le primeşte. 

O singură dată mi-a vorbit despre starea lui, când am 
observat ce obosit era seara, şi l-am sfătuit să se mai 
odihnească. 

— Nu uita că sunt în purgatoriu! 

Atât mi-a spus, şi cu aceste cuvinte am înţeles ceea ce ştiam 
dinainte, dar speram să se schimbe, că îşi socotea viaţa 
pecetluită. Niciodată nu am reluat discuţia. 

Până să vin eu, Cornelia ridicase la poartă, ea singură, cu 
mâinile ei, cu materiale rămase de la incendiu, când arsese 
casa proprietarilor, o gheretă nu mai mare de doi metri, ca să 
nu mai vândă borşul în curte. „Nu se poate!...” mi-am spus. 
Orice s-ar fi întâmplat în viaţa lui Trandafil, el nu putea să 
decadă până într-atât, ca nevasta lui să se ocupe cu un negoţ 
mizerabil. Uitam că o împingea o nevoie fără altă ieşire, decât 
dacă s-ar fi apucat să cerşească; în afară de casa lor, unde 
veneam şi eu în vacanțe, Cornelia îl întreținea şi pe Odor, îi 
plătea chiria, în odaia din vecini unde îl instalase, îi spăla 
rufele, îi călca hainele, îi dădea ghetele la reparat şi îi ducea de 
mâncare. Pe lângă mâna dreaptă, pierdută, Odor avea un ochi 
vătămat de ger, care se opaciza treptat; se folosea de al doilea. 
După un an şi jumătate, nu mai vedea decât cu lupa. 

M-am dus la el a doua zi după ce venisem; l-am găsit într-un 
chioşc din fundul curţii; se chinuia să scrie cu stânga, pe unul 
din caietele lui obişnuite; nu mai ştiam al câtelea putea să fie, 
poate trecuse de două mii, de patru. Nu m-a recunoscut decât 
după ce am ajuns aproape; pe masă, între hârtii, era garoafa 
albă, stropită cu roşu, pe care i-o lăsase Tania, între rufe; se 
uscase fără să-şi piardă culorile. Odor nu se apuca niciodată de 
lucru, până ce n-o punea în faţă. Unii ar fi socotit că era un 
fetişism, sau o manie; mă feream să judec, ştiu doar că mi se 
strângea inima; floarea aceea mică, uscată era tot ce rămânea 
de la Tania. lar pentru Odor, deşi încă o dată mă feresc să 


judec, poate era tot ce rămânea dintr-un el însuşi, proiectat 
într-o ipostază a lui, şi imposibilă, şi interzisă. 

Nu mi-a întins mâna, fiindcă n-o avea, m-a salutat numai cu 
capul. M-am aşezat în faţa lui, pe un scaun, şi l-am urmărit 
multă vreme cum scria, împiedicat, ţinând între degetele 
nedeprinse creioanele lui scurte dintotdeauna. Deci, împotriva 
a două îngrozitoare vicisitudini, mâna dreaptă şi vederea în 
parte pierdută, capul lui continua să gândească şi voia ca 
gândirea să rămână, indiferent pentru cine, fie şi pentru 
nimeni, ci numai pentru ea însăşi. Aşa a stat până s-a făcut 
seară; de când lumina după-amiezii începuse să scadă, nu mai 
scria, stătea cu ochii în gol, desigur clasificând ideile 
următoare şi compunând frazele care să le exprime. N-aveam 
nicio dovadă, aş fi putut crede că în mintea lui nu mai era nicio 
idee sau rămăsese una singură, şi o frământa în chip steril, fără 
să ajungă la o a doua. Dar mă născusem spre a crede în el, era 
între spiritele noastre o comunicaţie sigură, oricât ar fi fost 
mintea mea de necoaptă. Astfel că nu mă puteam îndoi de el 
astăzi, cum nu mă îndoisem nici mai înainte. N-am niciun mijloc 
să-mi demonstrez credinţa, decât pe acela de a nu o trăda 
niciodată. 

— E timpul să mergem în casă, spuse Odor, ridicându-se şi 
adunându-şi hârtiile cu o singură mână. 

Am vrut să-l ajut, dar m-am abținut la vreme, el însă m-a 
simţit, dovadă vorbele lui următoare: 

— N-am ţinut la nimic din ce-mi aparţine, decât la putinţa să 
înţeleg într-o zi rostul venirii mele pe lume. Aşa voi putea să-mi 
explic rostul venirii pe lume a tuturor oamenilor. Dar eu ştiu că 
oamenii nu aşteaptă o asemenea explicaţie, de aceea o voi 
păstra pentru mine. lar rostul tău nu este în niciun caz să 
strângi hârtiile mele de pe masă. 

Că se lepăda cu uşurinţă de orice bunuri ştiam din copilărie 
şi nimic din ceea ce urmase nu fusese o dezminţire. Atitudinea 
lui faţă de viaţă era însă paradoxală, cel puţin câteodată; 
acceptase ajutorul lui Osman, birjarul, al Medeei, fata de la 
Morgă şi acum pe al Corneliei, ca să nu mai amintesc de 
Alexandrina, deoarece socotesc că datoria de mamă nu trebuie 
pusă alături de alte gesturi, ale oricui altcineva. 

— Nu intri? mă întrebă Obor. 

— Nu, lasă-mă să stau la fereastră. 


Fereastra era locul de unde în copilărie ascultam lungile lui 
discursuri şi le înregistram, dovadă că le ţin minte. Creierul 
meu, abia în dezvoltare, acumula ideile fără să le înţeleagă, aşa 
cum butelia de Leyda acumulează electricitate fără să ştie ce 
este electricitatea şi de unde vine. Rămâne însă o deosebire 
esenţială: eu, fiind altceva decât o maşinărie, presimţeam 
evoluţia mea în timp, şi ascultam cu o aviditate plină de 
bucurie. 

În lumina care mai venea de afară îi vedeam odaia, o 
încăpere cum îşi făceau bogătaşii, un salonaş de pe vremuri, cu 
stucaturi pe tavan, cu pereţii acoperiţi de tapet auriu, ca 
plicurile domnului Pretoreanu. Întreagă casa era la fel, cu mari 
pretenţii, un fel de palat rătăcit pe o stradă sărăcăcioasă. 
Proprietarul, om bogat şi în vârstă, murise, şi toate bunurile lui 
aparţineau acum unei văduve tinere. Nu ştiu ce nevoie avusese 
aceasta să închirieze o cameră, scosese însă mobila potrivită cu 
plafonul şi cu pereţii, iar în loc pusese vechituri de prin pod şi 
din magazie. In locul covorului persan, acum erau preşuri 
tesute din cârpe în toate culorile, înnădite la întâmplare. Pe 
unul din pereţi atârna un fel de goblin ieftin, pe ceilalţi 
fotografii de familie; sigur că Odor nu le vedea, cum nu vedea 
mobila desperecheată, un dulap cu oglindă ovală, o masă lungă 
sub goblinul din perete, plină de caiete şi hârtii puse în ordine, 
iar alături un pat de bronz, mândria casei, adus din dormitorul 
proprietarului, singurul obiect mai de valoare, clar cu totul ieşit 
din modă; proprietăreasa vorbea de el cu orgoliu, nu exista 
altul la fel pe toată strada, pe multe străzi, doar în casele 
bogătaşilor. În afară de un scaun, în odaie nu mai era nimic, 
decât patru cufere, puse unul peste altul, două câte două. Le 
ştiam pe trei dintre ele; al patrulea cuprindea probabil ultimele 
manuscrise ale lui Odor, adunate de când ne văzusem ultima 
oară, cu doi ani în urmă. 

Odor îşi scoase haina, o puse pe spătarul scaunului şi se 
aşeză pe pat, la margine. Aveam noroc că stătea în profil, cu 
partea stângă la mine; mi-ar fi făcut rău să-i văd mâneca goală, 
o zdreanţă de cârpă, acoperind ciotul braţului. Nici nu ştiam, 
nu voisem să întreb de unde era tăiat, de sub cot sau de 
deasupra; nici în primul caz durerea mea n-ar fi fost mai mică, 
fiindcă lipsea mâna, care scrisese patruzeci de ani fără 
întrerupere. Odor se aplecă, îşi descheie o gheată, o scoase şi 


rămase cu ea în mână. Îi ştiam de mult gesturile, putea să stea 
aşa până la miezul nopţii sau până la ziuă, absorbit de o 
meditaţie. 

Ca şi cum mi-ar fi simţit gândurile de mai înainte, spuse: 

— Nu, n-am ţinut la nimic din ce-mi aparţine, în afară de 
creier, ca fiind singurul sediu al gândirii noastre. Un braţ nu 
contează, n-ar conta nici al doilea. Aş putea să pierd şi 
picioarele. Ochii oricum am să-i pierd. Pot să pierd totul, să 
rămână numai creierul. Ştiu că te întrebi ce mai poate să facă 
un creier rămas singur. 

Mă gândeam, într-adevăr, şi se năştea în mine o nelinişte, 
teama că de aici înainte n-ar mai fi înţeles nimeni. 

— Va continua să gândească! se auzi glasul lui Odor, cu o 
convingere înfricoşătoare. Te întrebi, continuă el, fără să-şi 
schimbe poziţia, ce se întâmplă cu gândirea, dacă nu o poţi 
scrie, s-o laşi altora. Ei bine, gândurile se conservă în chiar 
creierul care le debitează. Iar după ce murim, şi pumnul de 
materie cenuşie a noastră se descompune, acelea din gânduri 
care au destulă forţă şi destul adevăr potrivit cu timpurile de 
peste milenii au să rămână imprimate în craniul de os, în ţeasta 
nepieritoare. Cineva, atunci, va izbuti să le descifreze şi să le 
transcrie în alfabetul epocii. 

În copilărie, când îi puneam o întrebare neghioabă, arunca 
furios cu gheata în mine. Chiar dacă ar fi făcut la fel şi acum, 
nu mă puteam abţine: 

— Într-o bucată de os, de doi sau trei decimetri pătraţi 
suprafaţă şi trei milimetri grosime, poate să încapă tot ce-a 
gândit un om o viaţă întreagă? 

N-a aruncat cu gheata în mine, ci mi-a răspuns obosit, stins, 
ca din altă lume: 

— Pot, şi chiar mai multe; gândirea unei generaţii, a unei 
epoci sau a tuturor civilizaţiilor; fiindcă în trei milimetri 
grosime se vor suprapune milioane de gânduri, şi într-un 
centimetru pătrat vor încape miliarde. 

Mi-am amintit caietul în care scrisese mii de rânduri 
suprapuse şi rotite în toate direcţiile. Iar acum, când povestesc 
acestea, şi de când s-au întâmplat ele n-au trecut milenii, ci 
puţin peste o jumătate de secol, îmi vin în minte computerele şi 
toate celelalte maşini electronice, de calcul sau de gândire, cu 
circuite integrate, care într-o piesă de un centimetru pătrat şi 


de trei milimetri grosime cuprind mii de firişoare; mâine vor 
cuprinde milioane. În felul lui, vecin cu realitatea de astăzi, 
Odor le-a prevăzut, dar n-a apucat să le vadă. Sper că nimeni n- 
are să-i profaneze mormântul, şi dacă peste el nu va cădea o 
bombă atomică, într-o zi un savant va descifra toate gândurile 
lăsate de el în craniu. 

Îşi descheia a doua gheată, când i-am pus o întrebare: 

— Odor, dacă pierzi un om şi fără el toate rămân inutile, ce 
poţi face? 

Parcă avea răspunsul pregătit, parcă medita la el de multă 
vreme: 

— Să cauţi altul! 


XXX 


Ne aflam în primăvara anului 1932; în oraşul nostru, pe 
strada unde locuia Trandafil, pe străzile vecine, pe toate 
celelalte, pe bulevarde, prin pieţe, pretutindeni, se lipeau afişe 
electorale, pentru alegeri. Oricare ar fi fost rezultatul, niciun 
partid nu rezista prea mult la putere; guvernele păreau tocmite 
cu luna, ca jupânesele. 

Umblam pe străzi lunatic, cu ochii în gol, fără să văd pe 
nimeni, stăpânit de un singur gând, că nu pot să urmez sfatul 
lui Odor, ci trebuie să găsesc altă scăpare. Fugeam de acasă, 
ca să-mi ascund tristeţea; nu spun că n-aş fi suportat o 
compătimire; dimpotrivă, o vorbă bună nu putea să-mi facă 
decât bine, dar Trandafil şi Cornelia sufereau poate mai mult 
decât mine şi aveau tăria să nu arate. 

Aşa s-a întâmplat să fiu martor la întreagă năzdrăvănie care, 
cu toată rătăcirea mea, nu putea să rămână neobservată. Într-o 
zi, oprindu-mă în faţa unei foi de ziar lipită pe un perete, la 
Prefectură, m-am pomenit, fără voie, cu un zâmbet pe fată. 
Amuzamentul a ţinut numai câteva clipe, însă imaginea care 
mi-l stârnise o ţin minte şi astăzi. 

Desigur că amănuntele le-aş fi uitat de mult, dacă Trandafil 
nu-mi dădea ziarul, socotind că aveam de ce râde; am scos din 
el o tăietură de două şchioape, pe care o am acum în faţa 
ochilor, într-un mic dosar, nu mai mare de cinci pagini, cu 
evenimentele anului. Dacă mă opresc la o idee comică şi nu 
aleg altceva dintre acele evenimente, bunăoară primirea lui 
George Enescu la Academia Română, motivul este că el oricum 


ar fi scris „Oedip”, şi eu nu l-aş fi iubit mai puţin decât în cazul 
că-l respingeau, cum s-a întâmplat cu alţii. La fel primirea 
doctorului Gheorghe Marinescu la Academia de Medicină din 
Paris; cine nu cunoaşte meritele lui, să se informeze; a trecut 
vremea când un redactor de editură îmi cerea să dau în 
subsolul paginii explicaţia cuvântului „pensetă”, când ar fi 
trebuit să-l cunoască măcar de la propria lui nevastă, care 
odată îşi va fi pensat şi ea sprâncenele, sau îi va fi smuls chiar 
lui un fir de păr din vârful nasului. 

Tăietura de ziar, pusă după fotografiile celor doi miliardari 
sinucişi în prima parte a anului, Eastman şi Kreuger, reproduce 
semnele electorale ale partidelor şi facţiunilor politice înscrise 
la alegerile din 1932, luna iulie. Inainte de război se cunoşteau 
două partide, liberalii şi conservatorii, care veneau la putere 
prin rotaţie, faimoasa formulă numită „rotativa”. Şi deodată, în 
loc de două, mă pomenesc cu şaptezeci şi cinci de partide 
înscrise pe lista din 1932, ca opt ani mai târziu să rămână unul 
singur, al regelui Carol al doilea, dacă s-a mai auzit una ca 
asta, cap încoronat şef de organizaţie politică! Pentru 
contemporanii acelei vremi, şi pentru cei interesaţi de istorie, 
mă grăbesc să spun, ca să nu fiu bănuit de eroare sau de 
confuzie, că nu mă refer la Frontul Renaşterii Naţionale, nu i-a 
venit rândul, ci la „Partidul Unic”, uitat de toată lumea; am 
prieteni sau cunoscuţi, de-o vârstă cu mine, care, când aud, 
cred că-i o glumă sau o născocire a mea, dacă nu cumva o 
halucinație. Dar partidul a existat, două sau trei luni de zile, în 
vara anului 1940, avându-l de preşedinte pe Maiestatea Sa 
regele, şi secretar general pe Urdarianu, omul de casă. 

Întorcându-mă la anul alegerilor caraghioase, cred că 
dificultatea comisiilor electorale era să nu înscrie şaptezeci şi 
cinci de partide, ci să găsească tot atâtea semne, câte unul 
pentru fiecare, de pus pe buletinele de vot, ca alegătorii să nu 
se încurce, mai ales neştiutorii de carte. 

Am ajuns, într-o meserie exersată peste şase decenii, să 
descriu fără dificultate şi sper că destul de clar spre a înţelege 
toată lumea, înfăţişarea oricărui obiect am în faţă, ca să nu 
vorbesc de tipuri umane şi de peisaje, treabă mult mai 
laborioasă. Iar azi, dacă ar trebui să pun în cuvinte toate cele 
şaptezeci şi cinci de semne, mă declar incapabil, fiindcă o bună 
parte sunt, cum s-ar spune, indescriptibile. Le las la o parte pe 


cele mai simple: un cerc, două cercuri concentrice, un cerc 
tăiat de diametru, un triunghi, o linie culcată, două linii 
paralele, un pătrat, o spirală. Las la o parte şi pe altele, 
pentagon, romb, cerc cu doi ochi, cerc cu patru ochi, un I, un V, 
şi un U mare; acestea, cu puţină atenţie, pot fi şi descifrate, şi 
descrise, şi memorate, dar sunt numai cincisprezece, mai va 
până la şaptezeci şi cinci, puzderia de partide. Aflată la 
ananghie, comisia electorală acceptă un triunghi cu bisectrice 
pentru un partid, pentru altul aceeaşi figură, cu cele trei linii 
unite la bază, ceea ce le transformă într-o piramidă, greu să n-o 
confunzi cu cea dinainte. Două triunghiuri echilaterale, puse în 
vârf pe orizontală, seamănă cu un papion folosit în loc de 
cravată. Cum se va exprima agentul electoral în discursuri, mai 
cu seamă la ţară: „bade, să votezi două triunghiuri puse vârf în 
vârf”; badea nu va înţelege. Să-i spui: „bade, votează 
papionul!”; badea va întreba: „Ce-i aia?” Trei linii verticale, 
zigzagate; în explicaţie scrie: trei poteci cotite. Na-ţi-o bună! 
Credeam că sunt trei fulgere! Patru liniuţe orizontale; cu ochii 
împăienjeniţi de atâtea semne, mi s-a părut că sunt cinci, am 
crezut că-i un portativ muzical, să pui pe el o cheie, de fa, de 
do, de sol, cu o semnificaţie subtilă. Două jumătăţi de cerc, 
unul deschis în sus, altul în jos şi tangentate la mijloc; cum îl 
descrii alegătorului? Două copăi puse cu fundul una peste alta! 
Un partid are drept semn de recunoaştere „o scară cu patru 
trepte” - aşa scrie; între desene nu există nimic să semene cu o 
scară. 

Alegerile le-au câştigat ţărăniştii, prim ministru era Vaida; 
Maniu se abţinea, neputând să se înţeleagă cu regele. Oare 
câştigătorii ce semn or fi avut, copăile, papionul?... Şi câţi i-or fi 
votat, confundând desenele? Pierde oaia şi câştigă capra! 

Aceste comicării s-au întâmplat într-un an trist pentru mine; 
pentru mulţi a fost vesel; dar ultimul! Odată cu anul următor, 
1933, au început tragediile, care aveau să premeargă începutul 
catastrofei de la sfârşitul deceniului. 

Cu privire la semnele de recunoaştere, mai am de făcut un 
adaos, altfel aş rămâne ceva dator epocii mele, ar fi o 
infidelitate care mi-ar sta pe suflet, chiar dacă mulţi mi-ar ierta- 
o cu uşurinţă. În acei ani, dacă mai există cineva să ţină minte, 
tramvaiele, cele electrice, desigur, căci existau încă şi cu cai pe 
câteva linii, aveau două felinare sus, în stânga şi-n dreapta; pe 


cel din dreapta scria numărul liniei, în stânga era un semn 
caracteristic pentru fiecare linie. Tramvaiul 14, de pildă, care 
venea pe Bulevardul Elisabeta, pe la liceul Lazăr şi mergea 
până în Cotroceni, unul din drumurile mele obişnuite, se 
distingea printr-un punct violet, de mărimea unei portocale, pe 
un fond alb, dacă nu mă înşală memoria. De altele sunt şi mai 
puţin sigur, parcă tramvaiul 20 avea un X roşu; mai erau apoi 
linii, oblice pe stânga, pe dreapta, puncte în culori felurite, 
restul se pierde, nimeni n-a mai pomenit de ele şi îmi închipui 
că sunt ultimul care pomeneşte. Acea epocă nu este prea 
îndepărtată de vremea noastră, când liniile de tramvai se 
numără cu zecile, deşi li s-au adăugat autobuzele, troleibuzele 
şi metroul; atunci ajungeau la două duzini doar teoretic, unele 
cifre intermediare fiind lipsă. Când unu spunea că ia tramvaiul 
unsprezece, care nu exista, însemna că merge pe jos, din 
economie sau ca să-şi mişte picioarele; era o vorbă spirituală. 
Nu mai demult decât acum o jumătate de secol, semnele 
misterioase ale tramvaielor erau puse pentru folosul 
necunoscătorilor de cifre, adică al analfabeţilor. 


Într-o după-amiază, când m-am întors din oraş, pe unde 
umblasem doar ca să treacă timpul, am găsit-o pe Cornelia 
săpând gradina, de primăvară. Mai luase încă un sfert din 
curtea ca şi părăsită după incendiu; avea de gând să facă 
legume mai multe, pentru vânzare. Ţinea portiţa deschisă şi era 
cu un ochi în stradă, să dea fuga, dacă venea cineva să 
cumpere borş, care devenise renumit şi în alte cartiere, de la 
barieră până în piaţă. Acest negoţ continua să mi se pară 
degradant, deşi, aşa cum aducea el câştigul, picătură cu 
picătură, făcea să se adune o sumă bunişoară până la sfârşitul 
săptămânii, destul ca, adăugându-se la leafa lui Trandafil, să 
ajungă pentru cheltuielile casei, să rămână câte ceva şi pentru 
zile negre; Cornelia, cu firea ei întreprinzătoare şi optimistă, nu 
prevedea asemenea zile, dar aşa este vorba. 

Rezemată de zid, stătea o fată în uniformă de şcoală; după 
cum arăta, ar fi fost în ultima clasă. Luase două sticle de borş, 
le avea puse jos, alături, într-un săculeţ împletit din sfoară de 
Manila şi acum întârzia, să mai schimbe o vorbă cu Cornelia. 

— Lasă-mă să dau şi eu vreo două cazmale, mai odihneşte-te! 
spunea când intram pe portiţă şi încă nu mă văzuse. 


Apoi amuţi şi se făcu roşie. 

— Hai, o îndemnă Cornelia, spune-i pentru ce-ai venit! 

Fata nu era timidă, cum mi se păruse, sau ştia să se 
stăpânească, dovadă că îmi vorbi fără sfială, privindu-mă în 
faţă: 

— Nu vrei să vii la noi, să jucăm gajuri? Stau la capul străzii, 
suntem mai multe fete şi băieţi, dar băieţii, ne lipseşte unul. 

— Nu sunt de vârsta voastră! i-am răspuns, cu un regret 
sincer, mi se părea că îmbătrânisem. 

Cornelia împinse cazmaua mai adânc, făcând să-i sară 
papucul. 

— Du-te! mă îndemnă. O să-ţi prindă bine. 

M-am dus, după zece minute, aşa mi-a spus fata, să se 
schimbe şi să se pieptene. Nu ştiu cum izbutise să se 
dichisească într-un timp atât de scurt, mi se părea alta, parcă 
n-o văzusem bine. Îşi pusese o fustă bleumarin, plisată, şi o 
bluză albă; fetele de vârsta ei nu ştiu mai mult despre 
îmbrăcăminte, n-au avut când să înveţe, sau n-au fantezie, sau 
nu pot să-şi cumpere ce le-ar place. După cum arăta casa, cu 
grădiniţa din faţă şi curtea mărginită de calcanul vecinului, 
părinţii nu păreau oameni bogaţi, ci de stare cel mult mijlocie; 
oameni care nu-şi pot răsfăţa copiii. Bluza mi s-a părut cam 
largă, poate era a unei surori mai mari, însă prisosul de pânză 
nu împiedica să se vadă că avea sânii liberi, formaţi de-a 
binelea, de aceea poate îşi ţinea umerii puţin aduşi în faţă, ca 
să-i disimuleze sau să-i apere. Ştiam că într-o zi, nu prea târziu, 
mişcarea avea să fie inversă şi atunci, cel din faţa ei trebuia sau 
să se dea în lături, sau să întindă mâna. Mi-am amintit ce 
naturală era Santa în mişcările ei; nu-şi ascundea şi nu-şi etala 
nimic din alcătuirea ei feminină, de aceea nici nu mă dădeam la 
o parte, nici nu întindeam mâna. Apelul ei pornea din date mult 
mai puţin vizibile. 

În curtea bine bătătorită şi măturată proaspăt, şedeau în 
cerc, pe scaune desperecheate, băieţi şi fete de şcoală, vreo 
zece, cam de aceeaşi vârstă, paisprezece-şaptesprezece ani, 
sau nici atâta şi îşi dădeau silinţa să pară mai vârstnici. Cea 
mai răsărită dintre fete era fiica gazdelor. Strigând-o, de la 
bucătărie, să ia tablaua cu farfurioare de dulceaţă, maică-sa îi 
spuse Oiţa. Aşa îi spuneau şi colegii ei, de altfel. Asemenea 
nume nu mai auzisem, în altă stare de spirit mi-ar fi stârnit 


râsul; cum se poate s-o cheme pe o fată ca pe o oaie?! Abia pe 
urmă, când am privit-o mai bine şi am descoperit blândeţea de 
pe chipul ei şi mai ales din privirea copilăroasă, în contrast cu 
alcătuirea trupească, mult prea bine definită, numele nu mi s-a 
mai părut comic, am luat din el numai muzicalitatea lui blajină 
şi dulce, uitând cu totul oaia de la origine. După catalog o 
chema loana, dar pe atunci un asemenea nume, de ţară, la oraş 
nu-l purtau decât servitoarele; n-a trecut mult până să vină la 
modă. Îl priveam şi eu cu reţinere sau nu-l priveam deloc, 
punându-l alături de Marița, care nu-mi place, deşi de un secol 
e numele unei contese de operetă. Cred că Ioana a fost impus, 
pe nebăgate de seamă, el a dat tonul, de Ionel Teodoreanu, 
atribuind acest nume unei boieroaice frumoase şi puţin 
extravagante. Erau patru sau cinci ani de când citisem 
romanul, nu în volum, ci în Viaţa Românească de la Iaşi şi dacă 
personajul mă câştigase, poate chiar visam la el câteodată, 
aşteptând să întâlnesc în viaţă unul asemeni, numele îl ţineam 
deoparte, gustul meu nu putea să-l asimileze. Prima loană pe 
care am întâlnit-o, nu târziu după aceea, îşi spunea lonella; aşa 
îl acceptam, avea muzicalitate şi farmec, cu rezonanţă urbană; 
dar mereu îmi aminteam de Ioana Pală, frumoasa boieroaică a 
lui Ionel Teodoreanu. Şi într-o zi, am simţit că lonellei, al cărei 
nume de familie aparținuse unui cronicar din secolele trecute, 
i-ar sta mult mai bine, i-ar sta solemn şi splendid să-şi spună 
Ioana, ca la origine. 

Oiţa a venit cu dulceaţa, a trecut pe la fiecare din oaspeţi, 
urmată de slujnică, o fată bondoacă, greoaie, cu călcătura 
bolovănoasă, şi cu faţa plină de pistrui până în vârful nasului; 
aducea, pe o tavă pirogravată, pahare cu apă. Când am aflat că 
o chema Ioana, m-am gândit că poate de aceea părinţii îi 
spuneau fetei lor Oiţa, ca să nu semene la nume cu slujnica. 

Am stat numai la primul din gajuri, auzisem, dar nu văzusem 
niciodată, sunt multe, nu m-a interesat să le aflu, experienţa 
mea cu fetele a diferit de a altora. Era gajul „cu aţa”: pe două 
scaune puse în mijlocul cercului, se aşezau faţă în faţă şi destul 
de aproape unul de altul un băiat şi o fată; perechile se formau 
pe simpatii, dar uneori asistenţa impunea altă regulă, ca să 
facă haz, sau dintr-o mică perversitate, să dea naştere la 
gelozii, să încurce iţele. Pentru nişte tineri puberi nu de multă 
vreme, putea să fie un joc tulburător, uneori nelipsit de 


consecinţe, căci deschidea drumul spre alte experienţe. Băiatul 
şi fata apucau în gură cele două capete ale unui fir de aţă, lung 
de două sau trei palme, apoi trăgeau de el cu dinţii, centimetru 
cu centimetru, băgându-l sub limbă şi apropiindu-se unul de 
altul, până ce li se atingeau buzele. Nu era o sărutare, ci doar 
începutul, care pe unii putea să-i câştige, făcându-i să aştepte 
urmarea, într-o ocazie potrivită, pe alţii putea să-i sperie şi 
chiar să-i dezguste. Când am început să simt rolul acestui gest 
în dragoste, am socotit ca el este cel mai concludent, dacă nu-i 
vorba doar de o joacă; este preludiul în faţa căruia nu se pun 
oprelişti severe, deşi el înseamnă mai mult decât urmarea cea 
mai gravă; fiindcă o anunţă şi o impune, chiar când una din 
părţi ar vrea să refuze; este sigiliul care se aplică pe un 
contract de iubire. 

Unele fete întrerupeau jocul înainte de-a ajunge la capăt, 
dădeau drumul aţei când mai era puţin ca buzele să se atingă şi 
fugeau ruşinate; băiatul rămânea caraghios, cu aţa în gură. 

Oiţa a venit după mine până la portiţă. 

— De ce pleci? Nu ţi-a plăcut nicio fată? 

Îi simţeam bunătatea, probabil Cornelia îi vorbise de mine, 
că aveam o durere ascunsă, şi ar fi vrut să găsesc o alinare, de 
aceea chemase fetele, ceea ce nici nu-mi trecuse prin minte. Aş 
fi vrut să-i mulţumesc, şi fiindcă nu găseam cuvinte, mi-aş fi 
lăsat ochii pe umărul ei, să-mi curgă o lacrimă, să treacă prin 
bluză şi să-i transmită că fata care îmi plăcuse, pe care o 
iubisem acum era moartă. Ştiam însă că i-aş fi simţit fără voia 
mea sânii, cum mă ferisem să-i simt pe ai Santei, chiar când o 
tineam în braţe, în vârful piramidei lui Keops. Era o distanţă de 
netrecut între o clipă şi alta. 

Cornelia continua săpatul grădinii. A lăsat cazmaua şi s-a 
uitat la mine, nedumerită. 

— Nu-ţi place Oiţa? 

Trandafil avea elevi în casă, printre ei şi fete, le auzeam 
glasurile. Ce de fete puteau să existe! Era plină strada, plin 
oraşul, plină lumea! 

— Să ştii că ea te place! a adăugat Cornelia. 

Nici în intenţia ei nu era altceva decât bunătate; aveam mai 
de mult şi destule alte motive să cred că nu făcea nimic pentru 
ea, ci trăia pentru alţii. 

M-am dus la Odor, intrase în casă, stătea pe întuneric. M-am 


oprit la fereastră şi am rămas aşa mult timp, fără să scoatem o 
vorbă. Dar gândeam, şi unul şi altul, pot spune aşa despre 
mine, iar de el nu m-aş fi îndoit niciodată; în afară de orele 
somnului, mintea lui lucra încontinuu şi gândurile se integrau 
în osul craniului. Mi-am amintit sfatul lui, un om pierdut trebuie 
înlocuit cu altul. Nu venisem să mi-l repete, aş fi vrut să afle că 
sunt pierderi pe care nimeni nu poate să le înlocuiască. Doar la 
plecare i-am spus „Noapte bună!” 

Am avut un vis ciudat, eram cu Oiţa la portiţă, cum ne 
despărţisem, numai că jucam gajul cu aţa. Eu tineam aţa în 
dinţi, ţeapăn, rezemat de un stâlp al gardului, ea înainta 
repede, îndemânatică, dar aţa se lungea întruna. A durat mult, 
cât poate dura visul, până ce fata s-a înverşunat şi distanţa a 
început să se micşoreze. Am ştiut că în clipele următoare am s- 
o simt lipită de mine şi atunci în locul ei a venit nu Santa, ci 
Zorina, care i-a terminat jocul cu aţa. Am simţit o voluptate 
dureroasă, aşa, în timpul visului, şi oricât mi-ar fi fost de 
ruşine, nu puteam să scap de ea, decât prelungind-o. Dar m-am 
dezmeticit, am dat drumul din dinţi capătului de aţă, într-un 
gest de apărare. Acum în faţa mea era din nou Oiţa, privindu- 
mă consternată, cu aţa în gură. 

Nu mai puteam să dorm, stăteam cu mâinile sub cap, cu ochii 
în tavan, gândindu-mă: „Ce a putut să-i placă la mine? Şi eu ce 
pot face?” 


20 

Probabil am adormit din nou, înspre ziuă, fiindcă tineam 
minte lumina zorilor trecând prin transperantul de la fereastră. 
Acum pe fereastră intra soarele, urcat mai sus de coroana 
copacilor; Trandafil plecase, fără să-l simt. 

Curând a venit Cornelia, aducându-mi cafeaua cu lapte, cu 
două felii de cozonac, groase. Era una din puţinele mele 
slăbiciuni, să-mi beau cafeaua cu lapte în pat, mi se părea o 
trecere mai domoală de la somn la viaţă. 

— Haide, bărbiereşte-te şi îmbracă-te, că vine Oiţa să te ia la 
plimbare! 

Da, îmi creştea barba, chiar deasă şi aspră, mă bărbieream 
de trei ori pe săptămână, câteodată chiar zilnic; deşi socoteam 
că era o corvoadă, o îndeplineam cu îngâmfare, îmi plăcea să 
aud hârşâitul lamei, semn şi semnal de bărbăţie. 

— De ce vine Oiţa? 

— Eu am chemat-o. Nu faci bine să umbli singur toată ziua. 

Fără să ştie ce pierdusem, Cornelia voia să pună ceva în loc, 
deşi nu auzise sfatul lui Odor. 

Stătea la poartă, nu îndrăznea să intre, aştepta lângă o 
femeie care venise să ia borş, cu sticla într-o tăgârţă. Işi făcuse 
puţin ochii, erau verzi, pusese pe pleoape o boare de culoare 
bej, cu totul neobişnuită pe atunci, care îi dădea un aer de 
naivitate şi stângăcie; seara păruse mai îndrăzneață şi mai 
îndemânatică. Am privit-o mai atent, de astă dată nu mi-a 
trebuit decât o clipă, ca s-o văd din cap până în picioare. Aş fi 
mers cu ea oriunde, s-o vadă oricine; avea o frumuseţe 
inteligentă, dar nu rece. Am încercat să descopăr întâi ce n-ar fi 
putut să-mi placă, aşa e mai bine, ca să nu ai deziluzii pe urmă. 
N-am descoperit nimic şi îmi era ciudă, şi pe ea, şi pe mine. Dar 
plecasem şi nu puteam să mă întorc, lăsând-o singură în stradă. 
Până la prima răspântie, am mers fără să scoatem o vorbă. 
Acolo a trebuit să mă întrebe: 

— Încotro vrei să mergem? 

— Oriunde, dar nu spre centru; lasă-mă să te conduc eu; 
cunosc oraşul. 

Nu ştia că aici începusem să învăţ carte, nu ştia nimic despre 
mine, şi totuşi nu găsea nefiresc să ne plimbăm împreună. Azi 
îmi explic uşor, toţi oamenii pe care i-am cunoscut în viaţă mi- 
au acordat încredere din prima clipă. Dacă pe unii i-am 


dezamăgit, a fost vina lor, nu şi-au dat seama ce puteau şi ce nu 
puteau să aibă de la mine; de făgăduit n-am făgăduit niciodată 
nimic, dar dacă am fost hotărât să dau ceva din al meu, nu m- 
am oprit niciodată la jumătate. 

Am mers întâi pe la şcoală; în faţă era un mic parc cu pini 
palmaţi, care întunecau ferestrele, şi nu aveam lumină 
electrică. Nici nu mai ştiu cum învăţam iarna, când se 
luminează târziu şi se întunecă repede; să fi fost lămpi cu gaz, 
agăţate de tavan sau în perete? Cred că mulţi din noi şi-au 
stricat ochii. Lumină electrică s-a instalat când eram în ultima 
clasă, mai mult prin obolul părinţilor; am adus şi eu cinci lei, 
dar n-a fost cu uşurinţă. S-a mai făcut un bal cu tombolă. De ce- 
mi aduceam acum aminte?... Fiindcă nu voiam să mă gândesc 
la Oiţa, de lângă mine, fiindcă îmi plăcea şi mă temeam că ar 
putea să se vadă, iar ea nu trebuia să-şi facă nicio iluzie, aveam 
datoria s-o apăr, să nu o trag după mine, într-o râpă plină de 
bălării, de boziu şi de cucută. 

Tot acest drum nu-i mai aruncasem o privire, dar o ştiam, 
cum o visasem la portiţă, nu-mi dispărea din minte. Am intrat 
pe poarta şcolii, era vacanţă, nu se vedea nimeni, am mers în 
curtea din spate, fără un pic de iarbă, fiindcă generaţii după 
generaţii de şcolari o băteau cu piciorul; aici jucam „hoţii şi 
vardiştii”, sau reproduceam scene din filmele cu cowboy, 
călăream în galop o coadă de mătură şi roteam pe deasupra 
capului lasouri imaginare. 

Oiţa mă urma, supusă, fără să-mi pună o întrebare; tăcerea ei 
începea să mă intrige. 

— Vrei să mergem la cimitir? am întrebat-o, în sfârşit, când 
ieşeam pe poartă. 

Mi-a răspuns repede, înviorată, parcă scăpa de o vrajă, ca 
prinţesele amorţite, cărora nu le este îngăduit să vorbească. 

— Da, vreau, îmi plac foarte mult cimitirele! 

Mi-a fost imposibil să nu-i arunc o privire; părea cu adevărat 
bucuroasă. li plăceau într-adevăr cimitirele? Crezusem că o să 
se sperie; eram mai prejos decât ea oare? 

— Cum pot să-ţi placă? am întrebat-o, cu neîncredere. 

— Dar ce-i cimitirul, decât o grădină? 

_ Spunând aşa, cu zâmbetul pe faţă, părea o grădină ea însăşi. 
Incepea să mă câştige şi poate îşi dădea seama. 
— Haide să te înveseleşti puţin! mi-a spus, apucându-mă de 


mână, când intram pe poarta cimitirului. 

Avea o mână molatică şi caldă, atunci am simţit prima oară, 
sau abia am presimţit ceea ce cu timpul avea să se 
adeverească, devenind o regulă nedezminţită, că mâna unei 
femei poate dezvălui, de la prima atingere, toată istoria ei 
intimă, a trupului şi a sufletului. Am rămas în loc, cu un semn 
de mirare şi nedumerire pe faţă; dar cum era mâna Santei? 
Dacă nu ştiam, înseamnă că n-o simţisem, nu ştiusem să-i 
descifrez efluviile, şi nu puteam nici să mi-o aduc aminte. 

— Haide! mă îndemnă Oiţa, luându-mă iarăşi de mână. Am 
avut încă o dată, întocmai, senzaţia dinainte. Dacă nu era încă, 
avea să fie repede o ispită. M-am lăsat dus pe alee, cu o 
lascivitate în tot trupul, deşi sufletul nu voia să se supună. Mai 
târziu, am avut adesea controverse între trup şi suflet, dar le- 
am privit cu îngăduinţă şi dacă trupul a fost mai puternic nu i- 
am pus piedică; între pacea de pe pământ şi cea din ceruri, 
sfătuiesc pe oricine s-o aleagă pe prima; aşa, s-ar putea s-o aibă 
şi pe a doua. 

Ne-am oprit la un monument de marmoră cenuşie, un 
sarcofag cât pentru patru morţi, înalt că nu puteai să vezi pe 
deasupra, cu ornamente de bronz, ghirlande şi coroane. Sus 
era o statuie umană, în picioare; la început mi s-a părut 
meschină pe lângă dimensiunile celelalte, care îmi luaseră 
ochii, până ce, dezmeticindu-mă şi concentrându-mi privirea 
asupra ei, am văzut că reprezenta, în mărime naturală, o fetiţă 
firavă, căreia nu s-ar fi cuvenit să i se schimbe dimensiunile, ca 
să n-o maturizeze; căci altminteri monumentul cu inscripţia 
urmăreau să-i sublinieze vârsta fragedă. Pe soclu scria: „Aici 
zace GENIALA Letiţia, elevă în clasa patra primară”. 
Monumentul era loc de pelerinaj, toate şcolile veneau să-l vadă. 

Nu m-am înveselit, cum gândise Oiţa, mă întristau părinţii 
care concepuseră inscripţia şi cheltuiseră trei sute cincizeci de 
mii de lei cu monumentul; nu pot să-i uit. Azi sunt probabil de 
mult pe lumea cealaltă; dacă aş crede că într-adevăr o 
asemenea lume există, n-aş vrea altceva decât să-i întâlnesc 
într-o zi, mergând pe alee cu fetiţa la mijloc, să-i salut cu 
pălăria ridicată jumătate de metru, acceptând ca tatăl să-mi 
răspundă distant, ducând un deget la cozorocul şepcii, mama 
înclinând numai puţin capul, cu o mutră acră, iar fetiţa 
strâmbându-se la mine şi scoțând limba. Dacă m-a luat gura pe 


dinainte şi am pomenit de şapcă, apoi sunt dator să merg până 
la capăt, dezvăluind ce-am aflat de la Ioana, că la data când se 
făcea monumentul, tatăl era general în activitate, comandant 
de brigadă, şeful colonelului Zaharescu, frate cu tatăl Zorinei. 
lată cât e lumea noastră de mică! 

Mai departe, am mers cu capul în pământ, gândindu-mă la 
aventura din Grădina Botanică şi la tot ce urmase. Nu trădam 
deloc iubirea mea moartă, fiindcă Zorina fusese înainte, când 
încă nu o cunoscusem pe Santa. Am simţit deodată o asprime în 
suflet; trebuia să mă feresc de Oiţa. Numele ei, de care nu 
eram răspunzător şi nu-l pronunţasem niciodată cu glas tare, în 
loc să-mi fie indiferent, ca aseară, începea să mă supere. Era un 
semn rău, dovedea că aş fi vrut să-l modelez după dorinţele 
mele; trebuia să mă apăr! 

Am mers până la capătul aleii şi ne-am aşezat pe o bancă, în 
umbra gardului; mai departe era câmpul. Aş fi pornit spre 
zarea din faţă, unde copilărisem, nu m-aş mai fi întors pe la 
poartă, însă Oiţa n-ar fi putut trece peste gard, decât dacă o 
ridicam în braţe. În sufletul meu, Santa se opunea din 
răsputeri, ar fi fost gestul cu care o ajutasem să urce pe 
piramida lui Keops sute de lespezi, şi sute de gesturi repetate, 
care îi aparţineau dincolo de viaţă. Trebuia să-mi limpezesc 
cugetul. Am privit-o pe Oiţa, fără sfială, fiindcă nu voiam să fac 
altceva decât o comparaţie, din care eram hotărât ca ea să iasă 
învinsă. Mai înainte trebuia să termin cu numele, dându-i şi ei o 
şansă, cât de mică. Am privit-o în ochi şi i-am spus: 

— Ioana! 

N-am bănuit ce-o să se întâmple, a făcut ochii mari, enormi şi 
creşteau întruna, în timp ce un roz palid îi acoperea obrazul, 
înainte mai rumen, ars puţin de soarele primăverii. 

— Mie mi-ai spus loana? E prima oară când îmi pronunţă 
cineva numele! 

Şi-a luat obrazul în palme şi a stat mult timp aşa, părând că 
se reculege. Pe urmă a îngânat: 

— Nu se poate! E o iluzie! 

Şi-a scuturat capul, făcând să-i fluture părul, mişcarea 
unduită şi puţin sălbatică de care voi fi tulburat totdeauna, şi s- 
a uitat la mine cu o privire strălucind de inteligenţă. Oamenii 
sunt reticenţi, greu atribuie unei fete o asemenea însuşire; din 
orgoliu sau din prostie; ca să-şi apere o poziţie pe care o deţin 


prin tradiţie, de după epoca matriarhatului. 

— Nu ştiu de ce mi-au spus Oiţa, când eram mică; m-au 
îmblânzit, potcovindu-mă cu un nume, care nu mi se potriveşte, 
nu mi s-a potrivit de când m-au scos din scutece; îmi venea să 
dau din picioare şi să zgârii, mai târziu m-aş fi suit pe 
acoperişul casei, aş fi fugit pe stradă după căruţa hingherilor, 
aş fi aruncat cu pietre... Îţi închipui că atunci nu puteam să 
judec, m-am supus inconştientă, am crezut că numele ales de 
părinţi e de esenţă divină. Dar să ştii că nu sunt o oiţă 
adormită; m-aş lua în coarne cu toată lumea. 

O priveam şi o comparam cu Santa, într-un efort de 
luciditate, fără să accept adevărul: că dincolo de ceea ce mă 
ţinea legat cu funii însângerate de trecut, această oiţă mi se 
părea mai frumoasă, mai vie, mai caldă; în schimb, îi lipseau 
circumstanţele frapante: n-avea părul blond, ca o claie de aur, 
nu locuia după o fereastră misterioasă şi nu era interzisă. Se 
adăuga drumul la piramide, călătoria pe mare, orele petrecute 
împreună pe puntea ancorelor, serata de adio, în Marmara, 
când dusese solidaritatea cu mine până la răzmeriţă; apoi 
schiul cu caii, nebunele cavalcade în lunca înzăpezită, când 
soarele punea în părul ei luminile curcubeului, iar mie îmi arăta 
lumea sub o înfăţişare nebănuită, ridicându-mă neimaginabil de 
sus deasupra propriei mele fiinţe. Era vremea ascensiunii lui 
Piccard în stratosferă, şi la recordul lui eu parcă adăugam mii 
de metri. Avalanşa aceasta de fapte pe care nu le-aş fi trăit fără 
Santa, şi care răscolise adânc primul an al tinereţii mele, naive 
şi speriate, nu avea să se mai repete niciodată, până la sfârşitul 
vieţii, marcându-mi destinul ca un blestem şi o binecuvântare. 

Santa rămânea astfel inegalabilă, şi moartea nu făcuse decât 
să o fixeze şi mai puternic, să o proiecteze şi mai obsedant în 
faţa privirilor mele, împiedicându-mă să văd altceva în afara 
drumului care, oriunde m-ar fi dus, o urma pe ea către 
eternitate. 

Gândind aşa, acolo, pe banca din marginea cimitirului, mi-am 
adus aminte de bătrânul Zoba, care păstrase toată viaţa, în 
patul lor de nuntă, pe Calipso, într-o plăsmuire de ceară, atât 
de fidel modelată şi colorată, că mi se părea vie până la 
indecenţă. Eu nu aveam nici măcar o fotografie a Santei; cui s-o 
fi cerut? De Barbara nu mai ştiam nimic, pe domnul Georgy nu-l 
mai văzusem, refuzase să mă primească odată, după 


înmormântare, când sunasem la uşa lui, după ce urcasem 
scările cu o cruce grea pe umeri; ştia că nu aveam nicio vină, 
Santa era victima propriilor ei impulsuri, nimeni n-ar fi putut să 
i le schimbe; murise fiindcă aşa îi fusese destinul sau fiindcă 
aşa voise; dar acum eu nu mai existam pentru domnul Georgy, 
cum nu existasem înainte, eram o construcţie a fiicei sale, 
căreia nu puteam să-i supraviețuiesc cu datele mele vechi, mai 
străine pentru el decât ale unui câine vagabond, sortit să cadă 
în laţul hingherilor. Deci nu găseam în raza privirilor mele nicio 
imagine materializată într-un fel sau altul, care să mi-o 
amintească pe Santa. Şi totuşi, ea rămânea în amintirea mea 
mai vie decât frumoasa Calipso, reprodusă în ceară cu forme şi 
culori senzuale, pe care o puteai atinge cu mâna, şi o puteai lua 
în braţe. Santa era iubita sfântă şi neatinsă, având faţă de viaţă 
independenţa nebunilor. Oare nu toate sfintele au fost nebune? 

Cele ce urmează le va înţelege uşor numai cine a văzut cum 
se developează un clişeu fotografic, când, pe un fond cenuşiu 
fără umbre, subtili compuşi chimici fac să apară imagini întâi 
nebuloase, ca apoi să se definească de pildă surâsul Giocondei, 
cu întreg chipul ei enigmatic, cum îl ştim de pe pânză. La fel 
poate să apară chipul lui Hitler, sau stivele de copii din Biafra, 
cu burţile umflate de foame. 

Aşa căpăta chip fata de lângă mine, făcând bineînţeles să 
dispară aceste ultime reprezentări macabre, şi înviind-o pe 
prima: fiindcă avea surâsul Giocondei. Mie Gioconda nu-mi 
place, judecând-o ca frumuseţe feminină, şi nimeni nu va putea 
să-mi schimbe părerea. O revistă franţuzească a reprodus-o pe 
prima pagină, păstrându-i surâsul, dar aplicându-i mustaţa şi 
ochii lui Stalin; aşa îi stătea mult mai bine, sunt sigur că 
Leonardo însuşi ar fi admis-o. 

Surâsul fetei de lângă mine însă nu era enigmatic, ci iradia o 
inteligenţă care putea parcă să ardă, ca razele laser, țesuturile 
sclerozate ale unei lumi rămasă cu mintea în urmă. 

— Peste două luni termin şcoala, îmi iau bacalaureatul şi am 
să vin la Bucureşti, să dau examen la medicină. Dacă ai să-mi 
laşi adresa, am să te caut; atunci am să-ţi spun de ce am ales 
medicina; ideea generală este că vreau să-mi cunosc trupul, 
ştiinţific. N-am să refuz nicio experienţă. Sunt încă o fată 
cuminte, cum se spune în lumea cuviincioasă, dar am vârsta 
când aş putea să nu mai fiu. Atunci când n-am să mai fiu, din 


iubire sau din curiozitate şi am să mă întorc seara acasă, n-o să 
am sentimentul că am păcătuit, decât minţindu-mi părinţii; şi 
poate pe unele prietene, mai proaste. Acum m-am recules, dar 
emoția că mi-ai spus primul pe adevăratul meu nume nu mi-a 
trecut. Eu sunt o loană, nu o Oiţă. Când mă gândesc cum o să 
mă cheme mama deseară, mi se face greață. Dar voi păstra în 
cugetul meu, ca pe o taină, numele pe care mi l-ai recunoscut 
tu. lar ceea ce se va întâmpla mai târziu, nu va avea o 
importanţă mai mare. De ce râzi? 

Poate râdeam, dar fără să ştiu. Altminteri mă stupefiau 
cuvintele ei, care depăşeau puterea mea de înţelegere, oricât 
ar fi fost de fireşti în esenţă; dar eram mult prea tânăr, prea 
timid şi prea naiv ca să mă scutur dintr-odată de toate 
prejudecățile aflate la baza educaţiei mele. Astfel, mă situam 
mai prejos decât ea, şi singura mea consolare rămânea gândul 
că îmi dădeam seama. Dar, cum o ascultam cu atenţia 
încordată, privirea mea, trecând peste umărul ei, căci mă 
temeam să-i întâlnesc ochii, se oprise pe un rând de cuvinte, 
proiectate parcă din spaţiu, le citeam limpede aşa cum pluteau 
în aer, fără un suport terestru; până ce cristalinul, adaptându- 
se la distanţă, am desluşit că erau pe o cruce de mozaic alb cu 
roşu, lucrarea unui pietrar fără vreun simţ artistic, pentru un 
client periferic, „...mort de sifon la nuntă...” atât apucasem să 
citesc, nu vedeam restul, deşi era scris mai mare, inițialele 
obişnuite, INRI, apoi numele mortului, data naşterii şi a 
sfârşitului, plus o fotografie colorată, un mahalagiu gras şi 
rumen la faţă, cu o cămaşă descheiată la gât, cu un mintean pe 
umeri, privind în obiectiv mândru de sine. 

Ioana se întoarse, cunoştea mormântul şi, cu toate vorbele 
grave de mai înainte, râse, imitând râsul meu involuntar de mai 
înainte. Cunoştea chiar şi mortul, era dulgher, le reparase 
gardul şi făcuse altă portiţă. M-a luat iar de mână, cu un gest 
de prietenie deplină şi m-a dus să privesc de aproape. Mâna ei 
continua să fie la fel de caldă şi tandră. „Aici zace Ion 
Cristache, mort de sifon la nuntă...” Aşa hazliu cum mi se 
păruse la prima vedere, în realitate putea să fie un epitaf 
enigmatic, de-o absurditate impenetrabilă. Mai târziu, l-am 
întâlnit, prezentat altfel, în artă şi în literatură, şi am dat 
drumul la pas, cu capul între umeri, cum aş fi străbătut un 
codru cu renume rău, aşteptând un atac din toate direcţiile. 


Deşi o iubesc în forme ale îndoielii şi ale neliniştii, absurditatea 
e unul din duşmanii mei, când devine agresivă, adică peste 
putinţă de a fi descifrată, ceea ce înseamnă o jignire adusă 
inteligenţei încă nesclerozate. Dar până unde mi se ducea 
mintea, pe urma acelei morţi de sifon la nuntă!? În mediul unui 
Ion Cristache, nuntă fără sifon nu se poate! 

În realitate, tragica întâmplare era simplă şi comică; la nunta 
fiicei sale, sifonul făcuse explozie în mâna lui Ion Cristache, îi 
tăiase carotida, şi până să vină o trăsură, să-l ducă la spital, 
nefericitul murise. Să mă fi aflat acolo, le-aş fi spus să nu se 
mai ostenească, o carotidă tăiată înseamnă moarte în cinci 
minute. 

Întrebarea rămasă în gând, când ieşeam vesel pe poarta 
cimitirului, era, cine făcuse epitaful? Cine face epitafele 
comice? 

Am avut, într-o vreme, vecini o familie de oameni simpli şi 
cumsecade, soţ şi soţie, el funcţionar, ea soră de spital, făcea 
injecții şi masaje la domiciliu. Intr-o zi s-au dus cu şareta 
tocmai la lepureşti, pe drumul Focşanilor, să ia vin de la cramă. 
Au mers două zile şi două nopţi, lăsând timp calului să se 
odihnească, iar a treia dimineaţă, când au ajuns, bărbatul şi-a 
pus capul în piept şi a murit pe capră. Nevasta m-a rugat să fac 
un epitaf mortului, dar aşa, să le întreacă pe toate. N-am 
pricepere la epitafe, cum nu am la epigrame; când văd pe unii 
cum le scot în serie, rămân cu gura căscată. Dar mi-am dat 
osteneala şi am scris rândurile cerute, punând în ele, cu 
demnitate, cât mai multă durere. „A, nu! mi-a spus nevasta. 
Trebuie să se vadă cum am plecat la drum, cum am ajuns, şi 
cum a murit pe capră, sărmanul.” Cum nu uitasem epitaful lui 
Ion Cristache, nu-l uit fiindcă îl repet din când în când 
prietenilor, aş fi putut scrie: „Aici zace cutare, mort de dambla 
la cramă.” Ar fi fost o batjocură, aşa că mi-am dat osteneala să 
scriu epopeea dorită, comprimând-o în vreo treizeci de cuvinte. 
Femeia a strâmbat din nas, şi dacă nu era de ajuns să văd câto 
nemulţumise textul meu, a înghesuit hârtia în buzunar, 
mototolind-o, dovadă că nu-i făcea trebuinţă. Ani mai târziu, 
ducându-mă la cimitir într-o zi, cum am obiceiul când sunt 
binedispus, căci nu mă duc niciodată să plâng, am descoperit 
mormântul. Pe cruce scria: „Aici zace cutare, mort de apoplexie 
la cramă, când am fost cu şareta, să luăm vin de Paşte.” 


Să fi avut mai multă îndrăzneală, şi încă un pic de inspiraţie, 
aş fi brodit-o, rămânând să schimb cuvântul dambla, cu altul 
mai ştiinţific. 

Pe când ne mai aflam încă în fundul cimitirului, faţă în faţă 
cu Ioana, lângă banca pe care şezusem, m-a străfulgerat gândul 
s-o trec peste gard, ridicând-o în braţe. M-am abținut cu o 
paloare pe faţă. Aşa mi-a venit ideea, în drum spre casă, de-a 
pune în balanţă remuşcarea cu regretul, folosită apoi în mai 
multe ocazii. Remuşcarea de a fi săvârşit o faptă neîngăduită, şi 
regretul de-a nu fi săvârşit-o. De-atunci, oricui îmi cere sfatul, îi 
recomand prima soluţie. 

După ce am plecat la şcoală, trei zile mai târziu, am regretat 
că nu ştiu dacă mijlocul Ioanei era la fel de cald şi tandru, ca 
mâna. Aveam să regret multe, căci sfatul lui Odor nu putea fi 
aplicat încă. Un om pierdut nu se înlocuieşte cu altul decât în 
clipa când stelele de pe cer ajung într-o anumită poziţie faţă de 
cel care le priveşte. 


XXX 


Veneam la şcoală ultima oară, din ultima vacanţă; mai erau 
trei luni, şi terminam al doilea an, odată cu el se încheia un 
capitol din viaţă, începeam altul, care nu mai putea să fie la fel 
de aspru. Într-adevăr, n-a fost, căpătasem o anumită 
independenţă, dar cu limite riguroase, mai degrabă o iluzie, şi 
nu mai eram înarmat ca prima dată, să îndur totul, numai ca să 
nu strâng de gât pe cineva, dacă m-ar fi scos din sărite. 
Eliberarea a fost o dezamăgire, şi a crescut lună de lună. 

Am ajuns la ora trei după-amiază, cu acelaşi tren de noapte 
care mă adusese şi prima oară. Temerile de atunci trecuseră, 
veneam ca la mine acasă, în schimb, oraşul devenise un loc de 
doliu şi n-aveam nici măcar dreptul să-mi pun o cârpă neagră 
pe mâneca hainei. M-am întrebat adesea, când am avut morţii 
mei şi nimeni nu m-a împiedicat să-i urmez la groapă, ce-i 
aduce unui om banderola de doliu? Să fie ea un semn ca lumea 
să ştie? Ce-i pasă lumii de morţii altuia? Să fie un avertisment, 
ca trecătorii să-şi potolească veselia, din respect pentru 
tristeţea noastră? Nu pot crede; de ce să-şi amărască ei sufletul 
pentru un orfan sau pentru o văduvă? Să fie pentru aducere- 
aminte? Nu, dacă ar fi nevoie de-o asemenea condiţie, mai bine 


să uităm mortul după ce-au căzut bulgării deasupra sicriului. 
Atunci, să fie oare o mângâiere pentru noi înşine?... Dacă am 
încercat atâtea răspunsuri, înseamnă că niciunul nu se 
potriveşte. Rămâne să cred că ne îndoliem viitoarea noastră 
moarte. 

Tramvaiul era gol; după două staţii s-a oprit în spatele unui 
cortegiu mortuar, care ieşise de pe o stradă laterală şi îi tăia 
drumul. Strada o cunoşteam bine, dar nu vreau să-i spun 
numele, într-o împrejurare atât de tristă. N-am apucat să văd 
decât dricul alb, cu îngeri la colţuri şi cu ornamente poleite; în 
faţa lui mergea fanfara, cântând jalnicul marş funebru. Îndată 
tramvaiul s-a umplut de femei tinere, toate în doliu, cu voaluri 
negre pe faţă, fără niciun bărbat printre ele. La staţiile 
următoare nu s-a mai urcat nimeni, n-ar fi avut unde şi pe 
deasupra ar fi pierdut timpul, fiindcă tramvaiul mergea la pas, 
în urma cortegiului. 

Stăteam pe bancă, în colţul vagonului, mă aşezasem în 
dreapta, ca să nu văd casa cu obloane verzi unde apăruse 
prima oară în ochii mei Santa. Era sfâşietor să trec pe sub 
ferestrele ei în urma cortegiului mortuar, în sunetele marşului 
funebru. Când am intrat pe strada îngustă, mi s-a părut că 
zidurile tremură, vibrând şi ele ca instrumentele de alamă, care 
scoteau gemete şi ţipete, parcă spre a scula morţii din 
morminte, să vină la ultima judecată. N-am întors capul, n-am 
văzut casa, stăteam cu ochii închişi, dar am simţit-o când am 
trecut prin faţă; spiritul Santei nu plecase încă de acolo, 
aştepta poate să se ducă de-a dreptul la învierea morţilor. 

Când am deschis ochii, am văzut că una din femeile în doliu, 
care nu avea loc pe bancă şi stătea înghesuită într-un colţ al 
vagonului, se uita la mine, îi simţeam privirea trecând prin 
voalul negru de pe faţă. Mi-am dat seama că ar fi trebuit să-i 
cedez locul, şi m-am ridicat în picioare; pe atunci era ruşinos să 
nu ţii seama de această regulă, una din datoriile oamenilor cu 
bună creştere. Ea însă a refuzat, cu un gest al capului, în 
schimb s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe umăr şi s-a 
aplecat să-mi spună o vorbă, cu glasul înecat de lacrimi: 

— Şi era atât de tânără, biata Ghizi! Tânără şi voioasă! 
Dumnezeu s-o ierte! 

Mă recunoscuse, am recunoscut-o şi eu, era una din fetele 
care veneau să mănânce un cremşnit la Ghizela, să bea un 


păhărel de vişinată şi să admire halatul meu de mătase. Da, era 
tânără, n-avea decât douăzeci şi cinci de ani; Santa împlinea 
douăzeci când murise, în martie. Numai două luni despărţeau o 
moarte de alta! Şi ce straniu era destinul meu, să exist între 
amândouă, să trec atât de aproape pe lângă ele! 

Lumea care aştepta în staţie pornea pe jos, fără să 
protesteze, era un obicei, tramvaiele, cu zgomotul lor de 
fierărie, să nu treacă pe lângă convoaiele mortuare. Am coborât 
din mers şi am mărit pasul, până ce am ajuns dricul. O femeie 
corpolentă, îmbrăcată într-o rochie scumpă de doliu, cu voal de 
crep, greu ca o draperie, mergea prima, în mijloc, mişcându-se 
anevoie, avea picioare scurte, strâmbe şi noduroase. Cred că 
mersul pe jos era pentru ea o caznă, mă întrebam cum putea să 
îndure şi nu înţelegeam de ce nu se urcase într-o trăsură; se 
îngăduie chiar celor mai apropiate rude. Am bănuit, şi nu mă 
înşelam, că era patroana, despre care fetele spuneau că e mai 
bună decât o mamă. Ca s-o judec, pentru mine era de ajuns s-o 
văd ce chinuit mergea în urma dricului; sunt sigur că dacă îi 
înţepeneau picioarele, sau se rupeau în două, ar fi mers înainte, 
până la groapă. Nu-mi păsa cum ar fi judecat-o alţii, nu-mi păsa 
de nimeni care ar fi putut să mă vadă; m-aş fi dus să merg 
lângă ea, măcar zece paşi, căci drumul celui viu în urma celui 
mort nu se măsoară. M-a oprit numai teama că ar putea să mă 
alunge, socotindu-se datoare să mă apere de ochii lumii. 

O altă femeie în doliu, plângând cu faţa în mâini, mergea în 
stânga ei; poate era mama adevărată. În afară de vizitiu, nu se 
vedea niciun bărbat în tot cortegiul. Şi ce de mulţi trecuseră 
prin casa de unde fusese scos sicriul, purtat pe umeri de fete! 

Am mai făcut câţiva paşi înainte, şi am văzut-o. Era 
îmbrăcată în alb, ca miresele, cu o diademă de lăcrămioare pe 
frunte, cu mâinile pe piept, împreunate peste crucifixul de 
deasupra patului, tot ce luase din cameră. În inelarul mâinii 
drepte lucea o verighetă de aur. Mi-am amintit că fusese 
dorinţa ei: „Când oi muri, vreau să mă înmormânteze cu 
verighetă!” 

M-am întrebat cu tristeţe: „Oare pe tot acest pământ nu s-ar 
fi găsit un bărbat care s-o ia de nevastă? Să aibă în el atâta 
putere şi dragoste, încât ea să nu mai dorească pe altul?” 

Eram la picioarele statuii cu Victoria Neînaripată. Cortegiul a 
cotit la stânga, prin pădure, iar eu am intrat pe poarta şcolii, în 


ultimul minut cât nu eram în întârziere, la fel cum mi se 
întâmplase şi prima dată. 

Ce câştigasem, respectându-mi jurământul şi nestrângând de 
gât pe nimeni? 

A doua zi după-amiază, în orele când poate aş fi fost călare 
pe dealuri, cu Santa, m-am dus pe jos la cimitirul catolic. Pe 
Ghizela n-o îngropaseră în criptă, ci într-un mormânt în lotul 
cumpărat de patroană, pentru fete. Erau zeci de locuri 
neocupate; de obicei fetele plecau acasă când îşi presimţeau 
moartea. 

Printre flori se vedea crucifixul. 

În criptă, unde ştiam că odihnea Santa, n-am îndrăznit să 
intru; într-o clipă de rătăcire, la moartea ei, crezusem că n-am 
să mai pot ieşi de acolo. Au trebuit să treacă ani până am 
îndrăznit să cobor prima oară şi să risipesc un bucheţel de 
violete la picioarele firidei unde era zidită. 


21 

Când am revenit în Cotroceni, după o lipsă de doi ani, 
cofetăria „Zaharescu" mai exista şi îşi păstra firma, deşi 
patronul se împuşcase. Zorina însă nu mai era la casă şi nici nu 
i-am simţit lipsa; sufletul meu trecuse între timp prin 
zbuciumări care şterg amintirile, în primul rând pe cele 
frumoase. 

Dacă din uşa cofetăriei întindeai o linie drept înainte, pe 
strada Carol Davila şi măsurai două sute de metri, ajungeai la 
casa unde am locuit un an, până ce m-am mutat în altă parte a 
oraşului. Venisem acolo cu un taximetru răpănos, cu coviltir, 
primul care îmi ieşise în cale, printr-un nenoroc greu explicabil, 
fiindcă altminteri era piaţa plină de limuzine luxoase; poate 
taximetrul acela îşi făcea ultima cursă şi eu eram ultimul 
pasager, înainte de a merge la fiare vechi, făcut bucățele. Casa 
am găsit-o la Mica publicitate şi am luat-o fără prea multă 
alegere, mă atrăgea cartierul. Aveam vecini de familie bună, 
care m-au invitat la masă şi la petreceri, am stat ţeapăn pe 
scaune demodate, într-o lume mai demodată decât ele; e de 
prisos să mai spun alte cuvinte despre viaţa pe care am dus-o 
acolo, până ce a apărut loana. 

Aveam toată averea în două geamantane, pe care le-am urcat 
singur pe scară; odată ajuns în cameră, înainte de a-mi scoate 
hainele, am luat fotografia Santei, pusă deasupra, şi am aşezat- 
o pe noptieră, sprijinită de o sticlă cu apă de colonia. O 
primisem prin poştă, la şcoală, înainte de plecare, în plic 
recomandat, cu numele şi adresa expeditorului indescifrabile, 
aşa că nu ştiam cine mi-o trimisese, domnul Georgy, Barbara 
sau o persoana binevoitoare, necunoscută de mine? Nu ştiam 
când fusese făcută, o copie mărită după un instantaneu 
probabil luat înainte de-a fi cunoscut-o pe Santa, fiindcă deşi o 
înfăţişa în peisajul străbătut de noi cu schiurile şi caii, 
circumstanţele erau altele, în primul rând anotimpul, fără 
zăpadă. Se vedeau lunca şi sălciile înverzite pierzându-se în 
fund, spre munte, iar în primul plan ea, în costum de călărie, la 
un popas, ţinând-o de frâu pe Fedra. Amândouă fixau 
obiectivul, cu o privire intensă, aprinsă de neastâmpăr; era atât 
freamăt în ele, încât păreau în mişcare, amândouă veneau spre 
mine. 

Am lăsat geamantanele nedesfăcute şi m-am dus numaidecât 


în centru, să caut o ramă pentru fotografie; am umblat mult pe 
Calea Victoriei, pe Lipscani, pe Academiei, până am găsit una 
să-mi placă. Noaptea am aprins de mai multe ori lumina şi 
văzând fotografia la capul meu, mi se părea că nu sunt singur; 
dar pe de altă parte mă cuprindea tristeţea, că din tot ce fusese 
şi din tot ce ar mai fi putut să fie rămăsesem numai cu o 
imagine. 

A doua zi, am umblat mult după o altă ramă, şi am găsit una 
care mi s-a părut mai frumoasă, dar mă înşelasem, nu se 
potrivea cu fotografia. Mă opresc la aceste întâmplări fiindcă 
nu am de povestit altele; eram liber o săptămână înainte de a 
mă duce la cazarmă, unde mă aştepta altă viaţă, şi până atunci 
nu m-am ocupat decât de fotografie, schimbând ramă după 
ramă, căutându-i poziţia cea mai bună, în lumina cea mai 
potrivită. Uneori poţi găsi satisfacţii chiar şi în durere, 
ajungând până la bucurie, o bucurie puţin amară, dar 
însemnând ceva mult mai mult decât o consolare; înconjurând 
de atenţii fotografia, mi se părea că Santa reînvie sub privirile 
mele şi iese din ramă. Gândul că ar putea să fie în viaţă, să 
umble prin cameră, să se apropie de mine, să-mi pună mâinile 
pe umeri şi să mă sărute în colţul gurii, devenea în gândul meu 
o realitate pe cale de împlinire şi trăiam clipe de extaz, cu totul 
străin de realitatea adevărată. 

A fost timpul când nu-mi închipuiam că pe lume ar putea să 
fie o a doua Santă, de aceea nici nu-mi trecea prin minte s-o 
caut. E adevărat că mai târziu am căutat-o, şi uneori mi s-a 
părut că o şi găsisem, ca să-mi dau seama, după o zi sau după o 
noapte, că era alta. 

Despre ce-a urmat nu am de spus multe, am meditat ani de 
zile cum le-aş putea reduce şi cred că am găsit ce trebuie să 
rămână; după aceea, mult timp viaţa mea va fi monotonă şi 
searbădă. În schimb, lumea va intra în convulsiune, se va 
zvârcoli lovită şi însângerată. Bucuriile şi suferinţele unui om îl 
privesc pe el însuşi; despre ele va trebui să vorbesc cu decenţă. 
Suferinţa va fi a omenirii, şi bucuria a nimănuia, decât a celor 
slabi de minte, a inconştienţilor şi drogaţilor. Căci a plouat cu 
droguri asupra noastră, a tuturora, prin radio şi literă tipărită, 
cărora le-au căzut victimă chiar unii oameni de bună credinţă, 
şi chiar cei cu frica lui Dumnezeu, deşi mai înfricoşat decât ei 
părea Dumnezeu însuşi. 


XXX 


Azi n-a rămas mai nimic din ce-a fost înainte. Cazarma există, 
cu alte destinaţii, înconjurată de fabrici şi blocuri de locuinţe. 
Peste aerodrom, care era şi câmpul nostru de instrucţie, peste 
câmpul de defilare şi peste poligonul de tragere a crescut un 
cartier nou, cât un mare oraş de provincie. Dacă aş vrea să văd 
hangarul unde şi-a construit avioanele Aurel Vlaicu, n-aş putea 
trece; acolo e acum o fabrică de maşini electrice, înconjurată 
de gard cu poartă păzită. Neavând nici planurile vechi, nici cele 
noi ale oraşului, n-am cum să identific străzile sau bulevardele 
trasate pe locul de unde decolau şi aterizau avioanele, în 
vremea mea, şi înaintea vremii mele, când se încercau primele 
zboruri. Pe Vlaicu nu l-a învăţat nimeni să piloteze, s-a exersat 
singur, fără sfatul nimănuia, pe un avion cu comenzile ciudate, 
care ar pune în încurcătură un pilot din zilele noastre. Pe 
atunci, toţi piloţii învățau să zboare singuri, nimeni nu putea să- 
i corijeze şi să-i salveze, dacă îşi pierdeau capul şi făceau o 
greşeală. Şi totuşi, după ştiinţa mea, au fost foarte puţine 
victime, până n-a început războiul din 1916; de atunci înainte 
nu mai vorbim - ă la guerre, comme ă la guerre. În româneşte 
se spune: nu poţi să faci omletă fără să spargi ouă! 

Acolo a aterizat, în 1930, iunie, avionul care îl aducea, de la 
Cluj, pe prinţul Carol, prima parte a drumului, de la Paris, o 
făcuse cu un taximetru aerian, care după ce şi-a luat plata, s-a 
întors în Franţa. Odată debarcat la Cotroceni, prinţul a 
traversat câmpul de instrucţie şi s-a dus la cazarma vecină, 
unde a rămas până seara. Am povestit mai din vreme, cum la 
căderea întunericului a plecat cu piciorul la Palatul Cotroceni, 
mergând pe mijlocul străzii, încadrat de cele două regimente 
aflate în cazarmă, cu numărul de soldaţi redus, din vreme de 
pace, vreo câteva sute de oameni. N-aş pomeni încă o dată 
întâmplarea, dacă nu mi-aş fi petrecut acolo câţiva ani din 
viaţă. Dar ceea ce mă atrăsese şi mă câştigase în şcoală, cu 
atmosfera ei sportivă şi bărbătească, severă şi dreaptă, acum 
se terminase, pierdeam vremea fără să fac mai nimic din ce 
învăţasem şi, în loc să merg înainte, dădeam înapoi, mult mai 
jalnic decât racul. Despre o asemenea viaţă, a scris cineva cu 
mai multă înclinaţie decât mine, aşa că n-am să repet fără 
tragere de inimă, ceva ce-a fost spus mai înainte, cu tot duhul 


şi cu deplină chemare. Voi povesti numai prima mea 
dezamăgire, care a atras altele, până ce mi s-a făcut silă. 

Felul cum mă despărţisem de protectorul meu, maiorul Ion 
Ion, profesorul de tactică, nu făcuse să-i uit învăţătura, care în 
ultima parte a şcolii mă ameţise până la a crede că aş fi fost în 
stare să duc la luptă cel puţin un regiment, dacă nu o divizie, şi 
să câştig victoria. Câştigasem destule, pe hartă, ca să cred că 
niciodată n-aş putea să greşesc o soluţie, alegând-o pe cea 
proastă în locul celei bune, când era o atât de vădită diferenţă 
între ele. Sigur că nu mă aşteptam să capăt o asemenea 
comandă, mi se cuvenea un pluton de treizeci şi nouă de 
soldaţi, plus omul meu de ajutor, sergentul instructor sau 
plutonierul, şi înţelegeam să-mi reiau cu răbdare ucenicia, 
pornind de pe această treaptă. Nu socoteam că era o 
retrogradare, în schimb îmi dădeam seama că îmi făcusem 
iluzii nesăbuite. Dar deziluzia a fost şi mai amară, văzând că 
din întreg regimentul abia se puteau înjgheba vreo două 
companii; restul oamenilor se chemau când suna mobilizarea şi 
era gata să înceapă războiul. Astfel, plutonul meu se reducea la 
o grupă, nu totdeauna întreagă; câte un om era în spital, altul 
la infirmerie, în afară de cei luaţi la corvoadă. Privindu-i, mă 
întrebam de ce mă mai încărcasem cu atâta învăţătură, când 
lor nu le trebuia decât o fărâmă. În zilele următoare, am mai 
avut de coborât o treaptă, agravată de o fire nestăpânită şi 
excesivă. 

Eram pe câmpul de instrucţie, nu departe de cazarmă, şi-i 
învăţam pe soldaţi cum să se mişte, la stânga, la dreapta, la 
stânga-mprejur, cum să mânuiască arma. Nu era datoria mea, 
ci a sergentului instructor, stăteam deoparte supraveghindu-l, 
dar la fel de bine aş fi putut să plec la plimbare. Nici prin minte 
nu-mi trecea să îndrept eu pedagogia obişnuită a regimentului, 
mi-aş fi aprins paie în cap, toată lumea mi-ar fi întors spatele. 
Pedagogia consta în a-l pune pe soldat să facă o anumită 
mişcare, şi a-l corecta, lovindu-l cu latul baionetei peste mână, 
urlând la el de-l apuca tremuriciul: „Fă bine, mă, fă bine!...” 
Nedându-şi seama unde greşea, şi instructorul neostenindu-se 
să-i explice, omul se pierdea cu firea, nu mai era bun nici de 
două parale, privirea lui devenea pierdută şi idioată, primea 
loviturile şi înjurăturile fără să le înţeleagă, cu o mutră de 
martir, faţă în faţă cu leul căruia îi era pradă. 


În spatele lor decolau avioanele sau veneau la aterizare... 

Într-o zi, instructorul le explica oamenilor cum să se arunce 
la pământ cu arma în mână, pe câmpul de luptă. Mi-am adus 
aminte, cuprins de tristeţe de sergentul nostru Prepuţ, care 
odată se trântise în noroi cu trup şi suflet, fără să aleagă locul, 
aşa cum nu-l alegi sub ploaia de gloanţe, îşi batjocorise hainele 
şi se murdărise până în albul ochilor. 

Acum, pământul era uscat, nu mai plouase de multă vreme, 
avioanele decolau fără nicio stânjenire. Sfârşind explicaţia, 
instructorul îi puse pe oameni să execute. Atunci, n-am mai 
putut să îndur, m-am răzvrătit împotriva pedagogiei şi i-am 
strigat, cu un glas pe care nu mi l-ar fi recunoscut nimeni, dacă 
mă auzise vreodată: 

— Arată-le! 

Sergentul s-a uitat la mine surprins, cu privirea soldatului 
lovit cu latul baionetei peste mână. l-am repetat, alb la faţă de 
mânie: 

— Ia o armă şi arată-le cum să facă! 

S-a supus, strâmbându-se mai rău ca după sare amară, dar 
mişcarea lui era atât de scâlciată şi neconvinsă, încât cu greu 
m-am stăpânit să nu pun mâna pe o baionetă să-i fac ce le făcea 
el soldaţilor. M-am mulţumit să-i iau arma din mână şi să-l dau 
la o parte. Apoi, cu chipul sergentului Prepuţ în faţa ochilor, cu 
inima lui în piept, m-am trântit la pământ nu doar cu 
convingere, ci atât de furios, încât mă mir că n-am făcut 
groapă; în schimb, pantalonul, pe piciorul stâng, primul supus 
impactului, s-a sfâşiat de deasupra cizmei până în betelie, 
lăsând să se vadă pielea însângerată. 

Comandantul de companie, care probabil pândea din vreun 
ascunziş, de după şirul de vagoane cu lemne pentru cazarmă, 
văzuse, şi m-am pomenit cu el alături, când îmi scuturam praful 
de pe haine. 

— Bravo! îmi spuse, strângându-mi mâna, ca şi cum aş fi 
câştigat vreuna din bătăliile visate pe când învăţam tactică şi 
strategie. 

Ochii lui, ca de rață, păreau înlăcrimaţi de emoție. Ca 
ruşinea să fie întreagă, la prânz mi-a adus elogii în faţa celor 
patru plutoane ale companiei, care nu erau decât patru grupe. 
Însă n-am câştigat simpatia nimănui, nici măcar pe a celui care 
mă lăudase, fiindcă de fapt atentasem la regulile pedagogice 


prestabilite. 

Mergând spre casă, unde ca singură consolare mă aştepta 
fotografia Santei, în altă ramă, a patra sau a cincea, mă 
gândeam, cu o revoltă amară, care-i cea mai greu suportabilă 
decădere: „Pentru ce m-am născut eu? Ca să mă trântesc la 
pământ cu arma în mână? Şi să merg în cadență? Să fac totul 
bătând pasul?” 

În aceeaşi zi, fiindcă tocmai luasem prima leafă de la 
cazarmă, mi-am comandat haine civile. Imi dădeam seama că, 
după doi ani de militărie, cu toată pasiunea pe care o arătasem 
vieţii brave din şcoală, inima mea rămăsese neconvertită. Dar 
trebuia să mă resemnez şi să-mi ţin gândurile ascunse, trebuia 
să bat pasul în cadență, după trompetă şi tobă, până la un 
termen aflat încă departe, fiindcă aşa mă legasem. 


x x k 


Cu privire la viața mea personală pe câmpul de instrucție, 
mai am de povestit o ultimă întâmplare, şi ea se va lega, în chip 
fatidic, cu alta, când am stat pe un dig bătut de furtuna 
dezlănţuită pe mare, fiind cât pe ce să mă arunc în valuri, ceea 
ce mai târziu mi-am dat seama că ar fi fost moarte sigură. 

Era ca în toate zilele, soldaţii făceau instrucţie sub 
îndrumarea sergentului, iar în spate decolau avioanele. 

Nu trecuse decât o lună de când duceam această viaţă, dar 
urmărisem sute de avioane decolând sau venind la aterizare. La 
capătul pistei era şcoala de aviaţie, unde încercasem să dau 
examen; fiecare avion din câte îmi treceau prin faţă era o 
durere. Dacă auzeam un zgomot de motor, departe, întorceam 
capul şi-l urmăream fără să pierd cadenţa, fie ea numai 
presupusă, în timpul când stăteam locului; fiindcă aşa era 
legământul. 

În ziua aceea, uitându-mă după un avion care ieşise din 
hangar şi se pregătea să decoleze, mi-a venit un gând, ca o 
obsesie, n-a mai vrut să-mi iasă din minte, am avut sentimentul 
că era avionul meu, cel ce mi s-ar fi cuvenit, mă aflam în 
carlingă, în combinezon de piele, cu casca în cap, cu ochelari 
de zbor, ca de scafandru, cu picioarele în palonier, cu mâna 
dreaptă pe manşă, cu stânga pe maneta de gaze. Niciodată nu 
urmărisem atât de încordat un avion, fiindcă nu mă gândisem 


că-mi aparţine. Dar acesta era al meu, credeam cu convingere, 
trăiam cu tot trupul senzațiile pornirii, salturile trenului de 
aterizaj prin iarba prăfuită, trepidaţia motorului în călcâie, 
presiunea accelerației, mirosul uleiului de ricin, smuciturile 
manşei. Apoi, din clipa când roţile se desprindeau de pământ, 
după o ultimă buşitură, urma plutirea; simţurile puse la 
încercare mai înainte erau acum înlocuite de simţăminte, mai 
puternic decât toate fiind cel al triumfului. 

Ajuns la vreo cinci sute metri înălţime, avionul a virat larg 
înapoi, continuând să urce; poate era un zbor de încercare, un 
tur de pistă. Ajuns deasupra noastră, la vreo mie de metri 
înălţime, nu ştiu ce s-a întâmplat, îl scăpasem din vedere o 
clipă, enervat de sergentul instructor care lovea cu latul 
baionetei în mâna unui nefericit de soldat, prostul grupei, care 
nu izbutea să facă nicio mişcare corectă. Atunci, odată cu 
strigătul lui: „Fă bine, mă, fă bine!...” am auzit o modulație 
bruscă în zgomotul motorului şi, când am ridicat ochii, avionul 
cădea cu botul în jos, intrat în vrilă. Înşurubându-se în aer cu o 
mişcare lentă, dar înspăimântătoare, fiindcă înălţimea scăzând 
repede rămâneau puţine şanse ca pilotul să-l redreseze. Acesta 
probabil făcea eforturi să-l scoată din vrilă, se auzeau icniturile 
motorului supus la acceleraţii bruşte, se simțeau izbiturile de 
palonier şi de manşă, dar avionul îşi continua căderea verticală, 
continuând să se răsucească, înfricoşând de moarte pe cei care 
ştiau ce se întâmplă. Mă întrebam de ce pilotul nu se salvează 
cu paraşuta, strângeam dinţii şi pumnii, îmi venea să-i urlu: 
„Sări odată, nu te sinucide!” Şi dacă m-ar fi auzit? Niciun om 
curajos nu-şi părăseşte avionul aflat în primejdie, cât mai există 
o speranţă oricât de mică. Abia la vreo sută de metri l-am văzut 
ridicându-se din carlingă, dar până să iasă pe aripă şi să se 
arunce, mai rămăsese abia o treime din această ultimă 
înălţime. 

Un paraşutist, cu îmbrăcămintea lui voluminoasă, care opune 
rezistenţă în frecarea cu aerul, indiferent de la ce înălţime ar 
cădea, nu depăşeşte o sută optzeci de kilometri pe oră. Nu ştiu 
ce viteză atinge în treizeci de metri, destulă ca să se facă 
fărâme; am văzut cu ochii după ce s-a risipit praful. O clipă 
înaintea lui a căzut avionul, a ridicat praful, un nor dens, care a 
acoperit cerul şi a întunecat soarele. Motorul era îngropat în 
pământ, aripile în care se oprise căderea nu mai aveau formă, 


păreau un morman de pânză mototolită, de unde ieşea un 
lonjeron de lemn, galben, ca un ciot rămas din fractură cu 
carnea de deasupra jupuită; fuselajul, frânt în zig-zaguri, părea 
un fulger închegat, cu flacăra stinsă. 

Abia după un timp mi-am dat seama că avionul prăpădit îmi 
aparținuse, fiindcă mi-l menisem pe când ieşea din hangar; şi 
dacă omul căzut alături nu eram eu, însemna că îmi înşelasem 
încă o dată destinul, ca pe dig, când renunţasem să mă arunc în 
marea dezlănţuită. 


x x * 


Chiar dacă la cazarmă veneam în uniformă, pe care aş fi 
putut s-o port cu ifos, fiindcă era frumoasă, cu broderii de fir la 
guler şi pe manşetele hainei, cu eghileţii regimentului de gardă 
regală, se vedea cât de colo civilul din mine. Soldaţilor le 
spuneam „domnule”, spre scârba cui se întâmplă să m-audă. 
Am fost aspru numai cu cei care credeau că nu urmăream decât 
să mă bucur de simpatie. Dar nu-mi arătau simpatie nici măcar 
toţi soldaţii; cei cu sânge de rob, cu triste moşteniri ancestrale, 
mi-a fost dat să aflu că mă socoteau prea mândru, fiindcă nu-i 
înjuram şi nu-i loveam ca pe vite, ceea ce ei credeau că la 
armată este o mângâiere şi o dovadă de dragoste. 

lar unii din camarazii mei mai în vârstă îmi arătau o 
neîncredere amestecată cu ironie. Poate aş fi ştiut ce înseamnă 
dragostea tovarăşului de oaste, cel mai brav şi bărbătesc dintre 
sentimentele oamenilor, dacă făceam războiul şi nu muream în 
primele lupte, ca mulţi alţii; dacă mă străpungea un glonte şi 
vecinul meu se târa cu mine în spinare până la o brancardă, 
trecând de două ori printr-o zonă primejdioasă; sau mă 
dezgropa de sub pământul aruncat peste mine de un obuz de 
mare calibru, care face pâlnii de zece metri, şi de unde n-aş fi 
putut să ies singur, ci aş fi murit în chinuri mai mari decât aş fi 
avut de îndurat de pe urma unei răni grele. 

Aşa cum eram, despărţit de toate speranţele, m-am temut că 
tot ce fusese temerar în gândurile mele, începând cu ideea 
zborului, se pierduse şi mă aştepta o viaţă mediocră, dacă nu 
făceam un gest hotărât, să mă depăşesc încă o dată, după ce 
mă depăşisem de atâtea ori, de pildă mâncând în geruri polare 
fiertura pe cale de a deveni gheaţă, cu cinci mănuşi groase în 


mână, îmbibate cu ulei de mitralieră; sau bătând pasul vitejeşte 
în umbra Victoriei Neînaripate, când nu mai aveam pic de 
vlagă. 

Gestul hotărât nu putea să fie decât o carte, scrisă de mine, 
numai din gândul meu şi numai cu mijloacele mele. 


XXX 


Pe acel câmp dispărut ca un decor de teatru la sfârşitul 
actului şi de nerecunoscut astăzi, poate prin locul unde acum o 
fi cinematograful „Favorit şi piaţa învecinată, se făcea 
defilarea de 10 Mai şi serbările regalității de la 8 iunie. Regele, 
prinţ în exil trăind la Paris ca persoană particulară, pe banii 
domnului Pretoreanu, s-a întors la Bucureşti într-o zi de 6 iunie; 
avionul care îl aducea a trecut pe deasupra Colegiului unde îmi 
dădeam ultimele examene de absolvire; asupra acestui fapt nu 
am nicio îndoială, nu admit să mă contrazică nimeni, coincidea 
şi direcţia, şi ora sosirii, confirmată apoi istoric. Două zile mai 
târziu, la 8 iunie, spun martorii, regele, în uniforma 
regimentului de escortă regală, cu coif împodobit cu penaje ca 
spuma laptelui, pe un cal la fel de alb ca penajele, a urcat 
dealul mitropoliei unde probabil a primit binecuvântarea 
bisericii, prin patriarhul ţării, Miron Cristea. De atunci 8 iunie 
s-a numit Ziua Restaurării şi a prilejuit, în toţi anii următori ai 
domniei, serbări populare, materializate printr-o paradă pe 
câmpul Cotrocenilor, unde-i acum Drumul Taberei. Defilau 
străjerii şi premilitarii, poate şi ceva armată, dar mai puţină, 
căci ziua ei era la 10 mai, cu o lună mai devreme. 

Nu aş aminti faptele acestea, poate nici nu le-aş fi ţinut 
minte, dacă nu ar fi marcate de o întâmplare tragică, petrecută 
la a cincea aniversare a reînscăunării regale. Era o zi frumoasă 
de vară, mă aflam pe un vaporaş, în deltă, într-o permisie de 
două zile, căci aşa aveam obiceiul, să fac pe dracu-n patru ca să 
pot lipsi şi de la serbări, şi de la defilare, recurgeam la fel de fel 
de tertipuri, sau îmi scrânteam glezna, sau mă lovea o tuse 
convulsivă, pe care ştiam s-o simulez fără greşeală, şi nu de 
alta, dar nu-mi plăceau marile desfăşurări de oameni, în muzică 
de fanfară, cu ritmul marcat de tobe, care îmi măcinau nervii, 
ca o canonadă de-o dimineaţă întreagă. 

Ştirea s-a auzit după un ceas, la radio, dar amănuntele le-am 


aflat după două zile, de la un prieten din copilărie, directorul 
unei gazete independente, care se afla în tribuna oficială, cu 
aparatul fotografic în mână. Tribuna din faţă era înţesată de 
tineri premilitari, aflaţi în primele rânduri, şi de străjeri, în 
rândurile de deasupra. Parada decursese cum era programul, 
până când, la un semnal, premilitarii s-au ridicat în picioare şi 
au luat-o la fugă să se grupeze pentru defilare. Câteva clipe mai 
târziu, tribuna pe jumătate golită a dispărut din ochii 
privitorilor, parcă a înghiţit-o pământul, în urmă a rămas un 
nor de praf, ridicat parcă de un suflu vulcanic, care a acoperit 
cerul şi soarele, ca în locul unde, nu departe de acolo, căzuse 
avionul, cu patru ani înainte. La început au izbucnit râsete; nu 
mă miră, mi-a fost dat să văd în multe ocazii, cineva care cade 
stârneşte ilaritate, şi abia pe urmă se naşte sentimentul de 
milă, dacă omul şi-a rupt piciorul, sau consternarea, dacă e 
mort, dintr-un atac de inimă. 

Îndată însă, în norul de praf s-au auzit vaiete de copii, ţipete 
de moarte, iar în tribunele unde se aflau părinţii sau rudele, a 
început o agitaţie disperată, chemări, bocete, fiindcă nimeni nu 
ştia proporţiile catastrofei. N-au fost mulţi morţi şi schilozi, 
destui însă ca să îndolieze serbarea; aceasta a continuat, cu tot 
zăbranicul negru care flutura deasupra. Nu înţeleg cum a putut 
regele să mai privească. 

Nu cred în semne, dar acesta putea să prevestească o 
nenorocire, care s-a şi întâmplat, de altfel, trei ani mai târziu, 
în 1940, septembrie. Degeaba or fi dat şambelanii acatiste, 
degeaba or fi stropit preoţii cu aghiasmă. 

De ce se prăbuşise tribuna a fost uşor să se afle, fiindcă era 
şubredă, făcută cu economie; când premilitarii s-au ridicat, 
uşurând partea ei din faţă, partea de sus şi din spate, neavând 
întăririle cuvenite, a curs la vale, înfundându-se în ea însăşi. 
Desigur că s-a deschis anchetă şi s-au găsit vinovaţii, 
antreprenorii care făcuseră economie la materiale. Ca şi în 
afacerea cu comenzile de armament la uzinele Skoda, un 
matrapazlâc de miliarde, a cărei instrucţie intra în al patrulea 
an şi avea să mai dureze fără să se facă lumină, nici în cazul 
tribunei prăbuşite nu-mi amintesc să fi fost comunicată 
publicului o concluzie, şi vinovaţii să-şi fi luat pedeapsa. 
Aceştia, umbla vorba, cum umbla ori de câte ori nu se spune 
lucrurilor pe nume, s-ar fi aflat sub protecţia unei persoane din 


apropierea imediată a Curţii Regale, care de altfel mijlocise să 
li se dea comanda. Mă mir că într-o istorie atât de apropiată, ai 
căror martori în parte trăiesc şi astăzi, atâtea întâmplări rămân 
încurcate. 

Contribuţia mea la această întâmplare va consta în 
prezentarea unui personaj, participant pasiv, pe care l-am 
cunoscut îndeaproape, cum am cunoscut şi faptele povestite. 
Era şi el gazetar, colabora la diferite fiţuici efemere, semnând 
Zoil, un pseudonim, desigur, dar aşa îi spunea toată lumea, 
neştiindu-i-se alt nume. Cunosc despre el mai multe întâmplări 
care îi definesc firea, socotesc însă că una e suficientă spre a-l 
convinge de spusele mele chiar pe Toma Necredinciosul. Nu 
ştiu ce s-ar fi ales de mine, dacă aş fi avut o fire asemeni, tot ce 
pot spune este că în multe ocazii, când m-am dat de ceasul 
morţii pentru necazuri trecătoare sau numai închipuite, l-am 
invidiat din toată inima. 

În ziua frumoasă de vară, când s-a anunţat nenorocirea la 
radio, Zoil, în pijama, stătea la soare pe glaful ferestrei şi îşi 
făcea unghiile. Îndată, în casă au izbucnit ţipete, bocete, uşa s- 
a izbit de perete şi nevasta a dat buzna în cameră, frângându-şi 
mâinile, cu obrazul scăldat în lacrimi. 

— Zoil, fetiţa! Nenorocire! 

Pe urmă au venit, speriaţi, şi soacra, şi socrul, şi o mătuşă; 
Zoil îşi făcea unghiile. 

— Ei, ce-i cu fetiţa? 

— Nu ştii că-i acolo? Tu îţi pileşti unghiile şi ea poate moare! 

Fetiţa lor, îmbrăcată în uniformă de străjeriţă, plecase de 
dimineaţă la defilare, însoţită de altă mătuşă, mai tânără. 

— Şi eu ce pot face? întrebă Zoil, continuând să mânuiască 
netulburat pila de unghii. 

— Să te duci după ea! Imbracă-te repede! 

— Nici prin minte nu-mi trece! 

La blestemele şi invectivele familiei, Zoil nu găsi altceva de 
spus decât ce urmează, simplu şi categoric, şi recunosc că nu 
fără dreptate. De altfel, trebuie să adaug că îşi iubea fetiţa ca 
orice bun părinte. 

— Voi nu înţelegeţi că degeaba m-aş duce s-o caut?! Dacă-i 
moartă, acum e în drum spre morgă: dacă-i rănită, e în drum 
spre spital. Şi dacă n-a păţit nimic, e în drum spre casă! 

— Zoil, eşti un monstru! Nu ştiu cum de te rabdă pământul! 


spuse în concluzie nevasta. 

Iar el răspunse, cu o replică luată parcă din Caragiale: 

— Ce vorbeşti, soro?! 

Toată familia se năpusti pe uşă, nemaiputând să rabde. 

O jumătate de oră mai târziu, pe când ei ajungeau la 
Cotroceni cu un taximetru, fetiţa apărea la colţul străzii, 
ţinându-se de mâna mătuşii. Zoil încă îşi mai făcea unghiile. 

Deşi totul se terminase cu bine, casa fu plină de bocete toată 
ziua. Înţelegeam, oricine ar fi înţeles, în afară de Zoil, care 
ridica din umeri. Nedumerirea lui nu era oare pe deplin 
legitimă? Cine va spune da va trăi zece ani mai mult decât alţii. 


x x k 


Bătaia în cazarmă legal era interzisă. Loviturile cu latul 
baionetei peste mână şi scatoalcele pe care le înghițeau soldaţii 
se socoteau mizilicuri, nu puteau să fie puse la socoteală. Mai 
târziu, s-a legalizat pedeapsa cu biciul, pe baza unei sentințe, şi 
se aplica sub supravegherea medicului, de față cu tot 
regimentul, adunat să ia exemplu. 

Eram civil pe vremea aceea, n-am văzut, dar se strânge 
pielea pe mine, numai când îmi închipui; parcă înduri mai uşor 
o bătaie neprogramată. 

În schimb, aş fi putut să fiu martor, dacă mi-ar fi dat cineva 
de veste, la o bătaie inversă, pe care a încasat-o de la soldaţi un 
plutonier major, zbirul regimentului. O asemenea faptă, dacă se 
află, se numeşte răzmeriţă şi se pedepseşte cu ani grei de ocnă. 
Dar nu s-a aflat, nimeni n-a suflat o vorbă, nici măcar victima, 
deşi a umblat cu spinarea bandajată o lună întreagă. 

O comisie medicală de recrutare îşi luase un păcat greu pe 
suflet, dând drept bun să facă armata pe un nenorocit cu 
mintea atât de întunecată, încât nu putea să numere decât până 
la trei; la patru nu ajunsese, şi-i era imposibil să răspundă la o 
întrebare, oricât de simplă. Cu chiu, cu vai izbutise instructorul 
să-i formeze câteva reflexe, cu ajutorul vecinilor lui de grupă. 
Astfel, la acele lecţii de alfabetizare militară, pe care le făcuse 
şi cu noi sergentul instructor Prepuţ, prima întrebare, 
combinată cu a doua era: „Cum se numeşte ţara noastră şi cine 
este regele ţării?”. Vecinul îi dădea un pumn între umeri, pe 
furiş, ca să nu se vadă la inspecții, şi el răspundea mecanic: 


„România. Majestatea Sa regele Carol al doilea.” „Cine este 
comandantul regimentului?” Cu doi pumni, venea îndată 
răspunsul: „Domnul colonel Antoniu.” „Cine este comandantul 
batalionului de recruți?” „Domnul maior Nicolae Ionescu!” 
răspundea nenorocitul, când simţea trei pumni în spinare. Mai 
departe nu putuse nimeni să-l ducă, să spună măcar cum îl 
chema pe comandantul companiei, căci ar fi fost nevoie de 
patru pumni, pe care el nu putea să-i numere. 

Pe zbir, plutonierul major, îl chema Mocanu, am uitat celălalt 
nume. N-avea niciun amestec în instrucţia recruţilor, ocupaţia 
lui fiind aprovizionarea, funcţie administrativă, care, aducându- 
i multe foloase, ar fi putut face din el un om bun la inimă. Toţi 
şefii lui ierarhici, până la comandantul regimentului, îi arătau o 
simpatie aproape slugarnică, fiindcă se bucurau de plocoane 
aduse direct la domiciliu; nu-i nevoie să le enumăr, oricine ştie 
ce înseamnă aprovizionare şi ce arie largă cuprinde, cam la fel 
cât o piaţă, cu legume, peşte, carne şi tot ce mai încape în 
coşniţe. Acestor şefi, scutiţi de cheltuielile zilei, Mocanu le 
arăta respectul cuvenit gradului, dar cu o anumită familiaritate, 
de parcă ar fi fost rudă cu fiecare. El uitase de mult ce 
înseamnă milităria, dacă ar fi mers la război n-ar fi putut să 
comande decât bucătăriile pe roate. Cu atât mai de mirare este 
că îl preocupa instrucţia, se amesteca în toate, de parcă ar fi 
avut funcţia de inspector, făcea observaţii gradaţilor, şi nu de 
puţine ori îşi îngăduia să dea sfaturi chiar ofiţerilor mai tineri, 
pe care îi trata părinteşte. Aflând că soldatul slab de minte, pe 
nume Alboiu, urma să fie propus pentru reformă, ca iremediabil 
inapt să facă armata, ceea ce însemna o palmă pentru comisia 
medicală care îl admisese, plutonierul se socoti dator să 
intervină. Nu doar fiindcă îi plăcea să se amestece în toate; din 
comisie făcuse parte şi medicul regimentului, faţă de care avea 
obligaţii secrete, şi voia să-l apere de o ruşine. N-am de ce să-l 
menajez şi voi destăinui că obligaţiile secrete însemnau 
injecţiile cu „neosalvarsan”, sau „606”, împotriva sifilisului. 
Astfel se duse la comandantul companiei de recruți şi îi spuse: 

— Dom’ căpitan, sunt mai bătrân decât dumneavoastră, am 
văzut sute ca ăsta. Daţi-mi-l mie pe mână şi fac din el om 
întreg, cât ai spune peşte! 

Voi trece cât mai repede peste scena de barbarie care 
urmează, voi fi mai bucuros să povestesc ce-a păţit plutonierul 


major Mocanu, decât Alboiu. Pe acesta plutonierul, cu 
ajutoarele sale, doi soldaţi scutiţi de instrucţie, l-au dus în 
magazia de alimente, seara, după ce gornistul sunase 
stingerea, l-au dezbrăcat până la izmene şi l-au legat cu braţele 
în cruce, între doi stâlpi care susțineau tavanul, răstignindu-l 
ca pe Mântuitorul. Apoi plutonierul, punând mâna pe o frânghie 
împletită în trei şi înmuiată în găleata cu apă, a început să-l 
croiască pe spinare. 

— Numără! strigă, la prima lovitură. 

— Unu! răcni soldatul. 

— Numără! 

— Două... Trei... Trei... Trei.. 

Plesniturile frânghiei, înmuiată în apă de fiecare dată, şi 
urletele victimei se auzeau până în dormitoare; nimeni nu 
putea să închidă ochii. 

La a cincisprezecea lovitură, zbirul, scos din minţi de ceea ce 
socotea a fi o încăpățânare, răcni de îşi rupse ceva în fundul 
gâtului: 

— Mă, tu mai departe de trei nu poţi să numeri? 

Şi lovi a şaisprezecea oară, mai cu sete decât înainte. 

Atunci, cu spinarea plină de sânge, cu ochii ieşiţi din orbite, 
cu vinele de pe tâmple umflate, nenorocitul făcu un efort 
deznădăjduit şi bâigui, înainte de a-şi pierde cunoştinţa: 

— Milionu’! 


O lună mai târziu, în vinerea Paştelui, pe o ploaie cu tunete, 
după ce mai bine de un ceas fulgerase de pârâia cerul, cinci 
oameni ieşiră de la dormitoare, înveliți în cearşafuri albe, ca 
irozii, cu măşti negre pe faţă. Plantonul care era de pază pe 
coridor le şopti: 

— Fiţi cu grijă! 

Afară, costumat la fel, aştepta un al şaselea, înmuiat de 
ploaie: 

— Haideţi, le spuse, e singur! 

În magazia de alimente, Mocanu făcea pungi de zahăr, de 
câte cinci kilograme. Alături, pe masă, erau gata făcute pungi 
de orez şi de făină albă, luată din sacii pentru cozonacul 
soldaţilor, să simtă şi ei Paştele. Mai avea de făcut alte pungi, 
treabă de ceasuri, trebuia să umple şapte zimbile, pregătite 
alături; a doua zi urma să le trimită, la destinațiile cunoscute, 


cusute la gură, ca să nu se vadă ce este înăuntru, printre altele 
câte o ciosvârtă de miel, de un sfert, pulpa din faţă sau din 
spate, iar pentru zimbilul principal, o jumătate neciopârţită, de 
opt kilograme. Era o muncă grea şi trebuia s-o facă singur, ca 
să nu vadă şi alţii. 

Uşa se deschise brusc şi când plutonierul se ridică de 
deasupra cântarului, rămase ţeapăn de groază; cinci stafii ude 
de ploaie înaintau spre el, în timp ce a şasea punea zăvorul la 
uşă. Intr-o clipă îl înşfăcară, şi până ce el să se dezmeticească, 
îi smulseră vestonul şi cămaşa, lăsându-l în pielea goală până la 
brâu, unde burta i se revărsa peste betelia pantalonilor. 

— Să ştii, vorbi unul din cei şase, care părea şeful echipei, n- 
o să-ţi facem nimic fără judecată. 

Plutonierul îl recunoscu după glas, stătuse o dată de vorbă 
cu el, îi ceruse sfatul cum s-o divorţeze pe soră-sa, fiindcă, 
spunea el, o bătea bărbatul. 

— Te ştiu, tu eşti domnul Măescu, avocatul! Dacă vă atingeţi 
de mine, ocna o să vă mănânce pe toţi patru. 

— Vezi că suntem şase, ai uitat să numeri! 

Cel care vorbise îşi scoase masca de pe faţă; era un om de 
douăzeci şi şase, douăzeci şi opt de ani, îşi făcea armata cu 
termen redus, cu întârziere, fiindcă fusese la studii în Franţa; 
acum practica într-adevăr avocatura cum spunea plutonierul. 

În timp ce însoțitorii săi îl legau pe acesta cu braţele în cruce 
de cei doi stâlpi unde îl martirizase pe soldatul slab de minte, 
avocatul îşi începu judecata: 

— Recunoşti că ai bătut un soldat până şi-a pierdut minţile? 

— Că multă minte mai avea! ricană plutonierul. Peste trei nu 
putea să numere. 

— E adevărat, dar acum nu mai poate să numere nici până la 
unu. 

Alboiu fusese reformat, pe tăcute, şi fusese trimis acasă fără 
gălăgie. Într-adevăr, uitase şi acele trei numere, uitase cum îl 
cheamă, privea lumea cu ochii ca de apă. Cel mai bine pentru 
el ar fi fost să moară, trăia degeaba, căci doar nu-l puteau pune 
la jug, singura treabă care nu cere să ai minte. 

— Dacă ştiai că nu poate să numere decât până la trei, 
continuă soldatul cu termen redus, Măescu, cum credeai că o 
să înveţe din bătaie? 

Plutonierul îşi lăsă capul în piept şi îngăimă: 


— lertaţi-mă! 

Camioneta aprovizionării trase cu spatele la fereastră, să nu 
se vadă înăuntru, şi rămase cu motorul în mers, să acopere 
zgomotele. 

— N-o să-ţi tragem decât o lovitură în plus peste cele 
şaisprezece, vorbi avocatul. De fapt, va fi singura lovitură de 
pedeapsă, primele nu sunt decât răsplată. Ştii să numeri până 
la şaptesprezece? 

Frânghia udă plesni în spinarea plutonierului, cuprinzându-l 
de la rinichi până la umăr. 

— Numără! 

La primul urlet, motorul camionetei se ambală puternic. Nu 
tinu mult, în cinci minute treaba era sfârşită, plutonierul atârna 
în legături, fără cunoştinţă. Cineva îi ciocăni şoferului în geam, 
să oprească motorul. _ 

Când îl dezlegară, căzu în genunchi, cu voie sau fără voie. li 
aruncară o găleată cu apă în cap, să se dezmeticească. 

— Puteţi să vă scoateţi măştile! le vorbi avocatul celorlalţi. N- 
o să vă recunoască nici pe lumea cealaltă. Şi chiar dacă v-ar 
recunoaşte... Iar tu, jigodie, ascultă şi bagă-ţi în tigvă vorbele 
mele. Dacă taci din gură, îţi salvezi situaţia. Darurile de Paşte, 
ai să le pui la loc chiar în noaptea asta, dacă te lasă spinarea, 
dacă nu, mâine dimineaţă, după ce te-o obloji nevasta, că la 
infirmerie nu ai ce să cauţi. Nu te gândi să ne denunţi; poate să 
ne judece, dar au să ne apere o sută de avocaţi şi n-ar fi exclus 
să scăpăm fără nicio pedeapsă; pe tine, în schimb, au să te dea 
afară din armată. Şi acum, cere-ţi iertare! 

— lertaţi-mă! 

— Şi jură că n-ai să mai faci altă dată! 

N-ar fi trebuit să povestesc întâmplarea, mi-am călcat 
cuvântul dat celor care mi-au destăinuit-o, printre ei şi şoferul 
camionetei. Am greşit, îmi iau păcatul pe suflet, dar nu puteam 
face altfel. 


22 

Îmi alesesem regimentul în Bucureşti nu fiindcă era capitala 
țării şi sediul regelui, ci pentru teatre, pentru Operă şi pentru 
sala de concert a Ateneului; cinematografele nu le pun la 
socoteală, fiindcă erau şi în provincie, şi nu mi-ar fi păsat să 
văd filme cu două săptămâni sau o lună întârziere. Mi-am dus 
viaţa între prostănaci, cărora totul li se părea că merge cum 
trebuie, şi între profitori, cărora într-adevăr le mergea bine. Cei 
fără păcate stăteau deoparte şi comunicau între ei muteşte, cu 
priviri ironice. Dacă se făceau petreceri costisitoare pe 
spinarea lor, cu invitaţi ai celor din categoria favorizată şi 
cineva încerca să protesteze, i se închidea gura cu o 
ameninţare: „N-ai ştiut că în Bucureşti viaţa e scumpă? N-ai 
decât să pleci în provincie, unde îţi convine, la Viscăuţii din 
Deal sau la Viscăuţii din Vale!” 

La Viscăuţii din Deal, unde îşi ducea traiul departe de lume 
un batalion de vânători alpini, nu era tren, trebuia să mergi cu 
harabaua, de la Viscăuţii din Vale, cale de zece kilometri. 
Cineva mi-a povestit cum a ajuns acolo şi dacă îi reiau 
povestirea, regret că nu-i pot lua şi hazul, căci m-a făcut să râd 
până mi-a înţepenit ceafa. Ajungând el la Viscăuţii din Vale, 
hangiul unde a rămas peste noapte l-a îndemnat să se ducă 
numaidecât la jupânul Isidor şi să reţină loc în haraba, pentru a 
doua zi dimineaţă. 

— Domnule, l-a sfătuit stăpânul harabalei, dacă vrei să mergi 
bine, ia negreşit bilet de clasa întâia! 

— Dar cum, ai şi de clasa a doua? 

— Ba chiar de a treia! 

Cu toată mirarea, călătorul i-a urmat sfatul, şi a doua zi şi-a 
căpătat locul în fund, pe perna moale a harabalei. Alţi doi 
muşterii de clasa întâi s-au aşezat alături, cei de a doua pe 
scăunelul din faţă, iar unul pe capră; cei de clasa treia, pe unde 
a apucat fiecare, pe scări, pe aripi şi chiar în codârla de la 
spate, cu fân pentru hrana cailor. 

Harabaua a pornit şi cale de un kilometru a mers la trap, 
până ce drumul începând să urce şi-a încetinit mersul. Peisajul 
era frumos, cu vii de o parte, cu lanuri de floarea-soarelui pe 
partea cealaltă, cu linii de plopi în zare, totul sub un cer 
albastru ca lapis-lazuli. Din loc în loc se mai vedea o troiță, o 
cumpănă de fântână şi chiar un măr cu fructele pârguite. 


Se înţelege că de la Viscăuţii din Vale până la cel din Deal, 
drumul nu poate decât să urce. În locurile unde urcuşul era mai 
greu, stăpânul harabalei şi vizitiu totodată, înainte de a-şi 
îndemna caii, îmboldindu-i cu biciul, le poruncea călătorilor. 

— Clasa treia, jos! 

Oamenii cunoşteau regula, coborau fără să cârtească şi 
mergeau pe margine. Pe urmă urcuşul se aspri, caii gâfâiau albi 
de sudoare. 

— Clasa doua, jos! porunci harabagiul. 

„Acum ce-o să mai urmeze?” se întreba povestitorul meu, 
văzând un dâmb în faţă. „O să dea jos şi clasa întâi?” 

În dâmb, trăsura grea se opri, caii nu mai puteau trage. 

— Hei, strigă harabagiul, către cei de pe margine. Clasa 
treia, treci şi împinge la roată! 

Când bagi mâna în coş, să iei un pumn de cireşe, nu le 
nimereşti pe cele mai frumoase; aşa se întâmplă şi cu amintirile 
noastre. Erau doi, cu grad mărişor în armată; despre ei nu ştiu 
nimic demn de ţinut minte, i-aş fi uitat de multă vreme, dacă n- 
ar fi existat împrejurarea picantă că se iubeau cu aceeaşi 
femeie, fără să ştie unul de altul. Pe cât de picantă, situaţia era 
pe atât de banală; cunosc cel puţin o duzină de cazuri. De 
asemenea nu este surprinzător că într-o bună zi le-a fost dat să 
afle, prin indiscreţia unuia din ei, care s-a lăudat de faţă cu 
martori; celălalt, aflat şi el acolo, a văzut roşu înainte şi numai 
că n-a scos sabia; de altfel, duelul era interzis de peste un 
secol, în schimb, n-a izbutit să-şi înfrâneze insultele: 

— Mintį, eşti un lăudăros, un laş şi un nemernic! 

Celălalt, deşi dezamăgit el însuşi, şi-a păstrat calmul; era un 
cinic, apoi avea mai mult umor şi chiar mai multă inteligenţă. 

— Bine! a spus, cu un zâmbet mai degrabă şugubăţ decât 
ironic. Mâine, când o veni, întoarce-o cu faţa în jos şi aprinde 
lumina. 

A doua zi, pe partea cea mai cărnoasă şi cea mai tumultuoasă 
în dragoste a amantei necredincioase se vedea, imprimată cu 
tuş violet, dovada indubitabilă, ştampila rotundă a 
regimentului. Niciunul din cei doi rivali nu s-au gândit câte 
ştampile s-ar fi adunat pe frumoasele fese, dacă tuşul nu se 
spăla cu săpun şi apă. 

Faptele se petreceau în timpul războiului dus de italieni în 
Abisinia, şi rivalul cel cinic îl simpatiza pe negus, pe când 


celălalt era partizanul lui Mussolini. Liga Naţiunilor votase 
împotriva Italiei nişte sancţiuni economice la care aderase şi 
România. Oricât de nepăsător aş fi fost cu politica, invazia 
Etiopiei mi se părea o batjocură, şi oricât de barbar ar fi fost 
procedeul, făceam haz că victimele, slab înarmate, îşi 
pedepseau agresorii, când le cădeau în mână, tăindu-le 
însemnele bărbăţiei. 

Împotriva sancţiunilor făceau propagandă adepţii lui 
Mussolini, care, deşi nelipsit de păcate, ar fi trăit în linişte până 
la adânci bătrâneţe, cum s-a întâmplat cu Franco, dacă îi lăsa 
în pace pe alţii şi se ocupa de treburile sale, fără să aspire, în 
trena lui Hitler, la fericirea omenirii. 

Printre simpatizanţii Italiei se afla, prin legături de gintă, nu 
prea cumpănite, şi savantul nostru, Nicolae Iorga, admirat la 
Sorbona şi nu doar acolo, după ale cărui cărţi, mult prea 
bogate, ne era foarte greu să învăţăm istoria în şcoală. Nu ştiu 
dacă a lui a fost ideea cu verighetele, dar de susţinut nu încape 
îndoială că a susţinut-o, cu patima lui cunoscută. Lumea era 
îndemnată să-şi doneze superfluele verighete, în folosul 
războiului din Abisinia. 

Deşi văduv prin moartea nevestei, acel dintre rivalii amintiţi 
mai înainte, care ţinea cu Mussolini, purta încă verigheta, în 
amintirea fericirii pierdute. A doua zi după ce avusese dovada 
că înlocuitoarea nevestei îi era infidelă, n-a găsit mijloc mai bun 
de răzbunare pe complicele acesteia, decât scoţându-şi 
verigheta de pe deget, şi vârându-i-o în ochi, cu satisfacţie: 

— Mă duc s-o donez! Dracu’ o să-l ia pe negus! 

Cam la fel face încornoratul din poveste, când dă foc 
canapelei. 


x x * 


Într-o toamnă am mers la manevrele regale, tocmai în 
Bucovina. Drumul cu trenul, care s-a târât trei sferturi din 
lungimea ţării, mi-a plăcut, a fost o desfătare necunoscută 
înainte şi nici repetată pe urmă, fiindcă mi-am ales locul în 
ultimul vagon, o platformă, într-o căruță de rechiziţie, cu 
coviltir, unde am stat tolănit în paie, cu capul mai sus, ca să pot 
privi afară. Vedeam peisajul încadrat de arcul coviltirului, ca o 
ramă curbată, ceea ce Îl făcea să semene cu un tablou în 


mişcare, derulat de-a-ndoaselea. Aşa ar fi frumos să călătoreşti 
dacă ai avea destui bani să comanzi un vagon-platformă, pe 
urmă să cumperi o căruţă cu coviltir şi o căpiţă de fân 
proaspăt. 

La manevre e aproape ca la război, numai că lipsesc 
gloanţele, şi singurele răni ale soldaţilor le fac bocancii. 
Cizmarul nu ştie ce suferinţe poate să producă o neîndemânare 
a lui sau o neglijenţă. La ea se adaugă o pietricică intrată pe la 
gleznă şi ajunsă sub călcâi sau în talpă. 

O dată, în timpul unui marş greu, la şcoală, când ne 
odihneam zece minute pe marginea drumului, a venit vorba 
despre durerile îndurate de om, care din ele este mai greu 
suportabilă. Unul a spus durerea de cap, altul durerea de 
urechi, fiindcă avusese otită, altul durerea de măsele; eram de 
acord, o păţisem eu însumi. Cred că erau de acord cu toţii, nu 
există durere mai groaznică. Nu ştiu dacă a fost folosită ca 
mijloc de tortură; n-aş vrea să le dau tocmai eu ideea celor care 
au asemenea meserie, să chinuiască pe oameni ca să 
mărturisească o vină reală sau una închipuită. Dar cred că 
nimeni nu ar rezista, dacă li s-ar găuri dinţii şi măselele cu 
freza şi pe canalele deschise s-ar înfige ace cu gămălie. 

Unul care se descălţase şi îşi scutura bocancul spuse, cu faţa 
chinuită: 

— Piatra-n talpă! Nu există durere mai mare! 

Era în dezacord cu noi, ceilalţi, dar poate că în felul lui avea 
dreptate; nimeni nu ştie unde este mai sensibil aproapele 
nostru. 

Trenul plecase după-amiază şi la Burdujeni, după Suceava, 
capătul drumului, am ajuns abia a doua zi seara; liniile erau 
aglomerate, trenuri după trenuri, mergeau în aceeaşi direcţie. 
Pentru mine întârzierea fusese o bucurie; pe urmă am regretat 
căruţa cu fân şi n-am mai văzut-o. 

Am debarcat pe întuneric, în hărmălaie şi dezordine, mai 
lipsea un bombardament de artilerie sau să vină aviația 
inamică. Am mers prin noapte, spre un sat numit Pătrăuți, pe 
care îl ştiam numai din auzite, fiindcă exista acolo o biserică de 
pe timpul lui Ştefan cel Mare. Era o noapte fără stele, se 
pregătea de ploaie, dar deocamdată colbul ne ajungea până la 
glezne. Din când în când, zăream o umbră pe marginea 
drumului, un om, ducând un cal de căpăstru, plecat de cu 


noapte ca să fie în târg la Suceava înainte de zorii zilei. Îl 
întrebam, se făcuse că nimeni nu avea lanternă, să ne uităm pe 
hartă: 

— Mai e mult până la Pătrăuți, bade? 

— Nu, uite colo, după culme. 

Treceam culmea, nu se vedea nicio lumină, întâlneam alt om: 

— Unde s-o fi ascuns Pătrăuții, măi omule? 

— Oho, mai aveţi două poşte până acolo! 

Să fi fost război adevărat, aş fi spus că erau oamenii 
inamicului şi voiau să ne încurce. Nu ştiu când am ajuns, cum 
am ajuns; am intrat într-o casă unde dormea toată lumea, am 
pus capul pe pernă şi m-a trezit după două ceasuri goarna care 
suna alarma; trebuia să ne retragem. Biserica lui Ştefan cel 
Mare n-am văzut-o, mi-am continuat somnul în mers, tresărind 
la răstimpuri, când dădeam într-o groapă. În zorii zilei, soseam 
la Burdujeni, de unde plecasem. De ce făcusem drumul, de ce 
ne întorsesem n-am înţeles; tactica şi strategia erau amintiri 
pierdute. Aşa se întâmplă uneori şi la război, ca să sufere de 
pietre în bocanci soldaţii. Apoi ne-am desfăşurat peste 
câmpurile abia semănate cu grâu de toamnă, prin lanurile de 
porumb strâns în glugi ţuguiate. A început ploaia, a ţinut trei 
zile. Trei zile ne-am târât prin glod, fără să ştim ce facem. Trei 
nopţi am dormit în capul oaselor, îndesat în cocenii de porumb 
făcuţi snop şi puşi în picioare. 

A patra zi am ajuns la Rădăuţi, pare-se victorioşi, altfel nu 
căpătam o zi de repaus. Era o sărbătoare evreiască, stătuse 
ploaia, dar aerul rămânea jilav şi îngheţat ca iarna. Pe tarabe 
se înşirau colaci rumeni şi dulci, care înlocuiau căldura şi 
lumina soarelui. Am mâncat un colac dulce, cu scrumbie sărată; 
limba şi cerul gurii mele păreau foarte mirate. 

A doua zi într-o lumină plumburie, sub un cer gata tot timpul 
să plouă, am ieşit la câmp şi am defilat în faţa regelui, care 
stătea posomorât pe calul alb de paradă. În stânga lui, tot 
călare, primea şi el defilarea, zâmbitor şi trufaş, primul 
ministru, Gheorghe Tătărăscu, zis Guţă, care avea grad de 
maior în armată şi nu pierdea ocazia să apară în uniformă, cu 
cască de război, franţuzească, desenată altfel decât a nemților. 
Cred că din toată omenirea aflată acolo, el singur îşi lua rolul în 
serios, dar tocmai când am trecut eu prin faţă, i-am văzut calul 
bălegându-se. Calul regelui a început să-şi lase udul, scoțând 


aburi galbeni. Aveam mâinile atât de îngheţate, încât îmi 
stăteau chircite, şi ca să pot saluta, cu mâna la cască a trebuit 
încă de dimineaţă să cos unul de altul degetele mănuşilor, altfel 
ar fi părut că le arăt pumnul regelui şi lui Guţă. 


x x * 


Că prăbuşirea tribunei la 8 iunie a fost de prost augur avea 
să se vadă câțiva ani mai târziu, când regele a trebuit să abdice 
şi a scăpat din țară aproape cu fuga. Spun aşa, fiindcă deşi 
plecase în libertate, luându-şi toate bunurile, la Timişoara, 
discipolii crescuţi în credința Arhanghelului, au tras cu puştile 
în vagoane, urmărind să-i facă de petrecanie. A fost una din 
primele lor neînțelegeri cu guvernul care, de voie, de nevoie, îi 
luase sub oblăduire. 

Dar oare, un rău augur poate să acţioneze şi în sens invers 
asupra trecutului? Fiindcă unu sau doi ani mai înainte, regele 
era s-o păţească în noaptea de Înviere, când mergea în trăsură 
deschisă, un landou „Victoria”, întocmai ca al domnului 
Pretoreanu, să asculte slujba de la Mitropolie, şi de la o 
fereastră a hotelului „Bulevard”, a fost cât pe ce să-i cadă o 
bombă la picioare. 

Complotul a eşuat fiindcă unul din participanţi, cooptat într- 
un ceas rău, s-a dus şi a spus totul la Siguranţă. 

Mă aflam şi eu pe Calea Victoriei în acea noapte, nu ştiam 
nimic, mă miram însă ce de armată se înşira pe trotuare, 
soldaţi cot la cot, cu arma în mână. Prin faţa lor se plimbau 
civili în pardesie negre, cu mâna în buzunarul din dreapta şi cu 
ochii pe la ferestre. La hotelul „Bulevard” nu se vedea nicio 
lumină, parcă murise toată lumea. Doar într-un loc şi numai 
într-o clipă am văzut licărind o ţigară şi mai târziu am înţeles, 
nu putea să fie altfel, că în fiecare cameră stăteau la pândă 
agenţi ai siguranţei şi inspectori de poliţie. 

Inaintea landoului regal a trecut o trăsură cu un singur cal, 
vânjos, hrănit şi ţesălat bine. Un domn robust, rumen la faţă, cu 
mustață neagră, răsucită la capete, cu joben care lucea sub 
becurile de pe stradă, stătea în genunchi pe canapeaua trăsurii, 
cu faţa înapoi, fără să scape din ochi nici landoul regelui, nici 
lumea de pe trotuare. În mâna dreaptă avea un revolver, nu se 
ostenea să-l ascundă. De la trecătorii care vorbeau cu voce 


scăzută, am aflat că era generalul Gabriel Marinescu, cunoscut 
mai degrabă sub numele de Gavrilă, prefectul Poliţiei. Sediul 
acestei instituţii, aflat ceva mai jos, pe Calea Victoriei, fusese 
renovat şi mărit de puţină vreme, cu banii luaţi de la patronii 
bordelelor, aşa spunea lumea. 

Apoi a apărut şi landoul, cu regele, singur pe canapeaua din 
spate, cum mergea şi domnul Pretoreanu, care însă nu se 
temea c-o să-i arunce cineva o bombă la picioare. Ajunsesem 
chiar la colţul Bulevardului Elisabeta cu Calea Victoriei; 
vedeam hotelul în diagonală şi nu înţelegeam de ce niciuna din 
ferestre nu era luminată. Mai târziu am dedus cum trebuie că 
ticăia inima regelui, căci, desigur, i se adusese la cunoştinţă ce 
primejdie îl pândise; scăpase ca prin urechile acului. Am văzut 
cum, poate fără voia lui, şi-a aruncat ochii la ferestrele 
întunecate ale hotelului, unde ştia că sunt oameni de pază; şi 
totuşi nu cred să mă fi înşelat, deşi repet că nu aveam nicio 
bănuială, în clipa aceea şi-a lăsat capul în jos, cu o mişcare 
scurtă, instinctivă, ca şi cum ar fi vrut să se ferească; aşa face 
tot omul, dacă i-a intrat frica în suflet. 

N-am fost în pielea lui, dar gândesc că multe i-or fi trecut 
prin cap în clipele acelea. Oricare din soldaţii aflaţi pe margine 
ar fi putut să îndrepte arma spre el; la fel detectivii cu mâna 
dreaptă în buzunarul pardesiului. Şi, de ce nu, chiar prefectul 
Poliţiei, care avea revolverul în mână, lucind în lumina 
felinarului, cum îi lucea şi jobenul. 

Complotiştii se aflau închişi după gratii. 

Capul lor era un colonel, Precup, despre care auzeam atunci 
prima dată. Probabil se mai găseau şi alţi nemulţumiţi, ca el, 
într-o armată cu fireturi şi penaje, care nu ţineau de cald decât 
celor doritori să se fudulească. Şi mai ales furnizorilor de 
zorzoane; aceştia au făcut bune afaceri când regele, după 
restaurare, ca să câştige armata şi să mărească fastul 
parăzilor, a reintrodus uniformele de ceremonie de la '77, cu 
pene la pălărie, cu epoleţi grei de ciucuri ca aurul, cu ledunci 
de fir, ca pe timpul lui Napoleon, cu eghileţi şi alte podoabe. 
Cum stătea treaba cu armamentul şi cu pregătirea de război a 
acestei armate strălucitoare, o să se vadă. Nemulţumiţii îşi 
ţineau gura; colonelul Precup a fost singurul care a apucat să 
vorbească. El şi-a adunat oamenii după criterii necunoscute de 
mine, putea să găsească şi mai buni, dacă ar fi avut experienţa 


complotului, care în zilele noastre a ajuns la măiestrie şi încă 
mai progresează. Greşeala a fost că între ai lui s-a strecurat şi 
trădătorul. Dar faptele nu sunt atât de simple, şi poate eu fac o 
greşeală şi mai mare, judecându-l fără să-i ascult apărarea. 
Căci pe trădător nu l-a adus el, ci altcineva, dintr-o slăbiciune 
de suflet. 

Aici, nevoile povestirii mă obligă să schimb identitatea unui 
personaj, să-i schimb şi destinul, fără să impietez cu nimic 
asupra celorlalte personaje, şi fără să denaturez câtuşi de puţin 
întâmplarea. În pielea trădătorului, care poate mai trăieşte şi 
care trădător va rămâne şi după moarte, l-am băgat, pentru 
satisfacția mea personală, pe plutonierul major Mocanu, zbirul 
pedepsit cu şaptesprezece lovituri de frânghie pe spinare, când 
orice om, oricât de rezistent şi de vajnic îşi pierde cunoştinţa, 
iar pe urmă se jură să nu mai greşească. S-ar putea apoi ca 
trădătorul adevărat să aibă urmaşi, dornici ca întâmplarea să 
se uite, şi nu vreau să-i mâhnesc, reactualizând-o. Deci, 
personajul nu are nicio legătură cu o persoană reală, vie sau 
moartă, ci este produsul unei necesităţi literare. 

Acest om, mult mai dezgustător decât am fost capabil să-l 
zugrăvesc în cuvinte, avea o fată fermecătoare, cu o istorie 
fabuloasă. Am folosit două cuvinte, pe care le cântăresc bine 
oricând le scriu, de aceea sunt dator să dau explicaţii. Ar fi 
prea puţin să spun că m-a fermecat şi pe mine când am văzut-o; 
ar fi fermecat pe oricine. De o statură puţin mai înaltă decât 
mijlocie, era cu siguranţă modelul cel mai desăvârşit pentru o 
Venus modernă, mai subţire, cu picioarele mai alungite, cu 
umerii mai largi, de sportivă, dar prea mlădii ca să-i ia ceva din 
feminitatea molatică. La braţe mă opresc, neputând face 
comparaţie, cred însă că de era cu putinţă, orice artist s-ar fi 
grăbit să le ia pentru Venus din Milo. lar sânii, deşi iradiau 
fierbinţeala umană, păreau într-adevăr sculptați în marmoră 
roză, ca ai statuii. Nu mai puţin fermecător era chipul ei, dar 
aici am o îndoială, mi se părea de-o frumuseţe cam stridentă, 
puţin vulgară şi prea provocatoare, la o vârstă încă fragedă, 
şaptesprezece ani fără o lună. 

Am spus o cifră precisă în ceea ce priveşte vârsta, fiindcă de 
atunci începe istoria. Mai avea o lună până la a şaptesprezecea 
aniversare, când într-o seară de iarnă, întorcându-se târziu 
acasă, pe străzi neumblate, un tânăr din cartier, cu apucături 


nestăpânite, care îi purta sâmbetele de multă vreme, recidivist 
cu cazier la poliţie, îi tinu calea, o izbi cu genunchiul în burtă şi 
cu pumnul în ceafă, ameţind-o, apoi o târî în casă, unde era 
singur. 

Deşi elevă de liceu, în ultima clasă, fata, plină de vânătăi şi 
cu rochia sfâşiată, nu se sfii să meargă chiar atunci la poliţie, 
apoi la institutul medico-legal, de unde scoase certificat, după 
cum, peste o lună, nu se sfii să meargă la tribunal unde se 
judeca vinovatul, şi să depună mărturie, cu amănunte, de faţă 
cu publicul. 

După ce i se vindecară rănile şi îi trecură vânătăile de pe tot 
corpul, singurul semn care mai rămăsese era glasul, îngroşat 
deodată şi asprit, ca al fumătoarelor înrăite. Trupul ei devenise 
mai suplu, în schimb faţa, nu mai puţin fermecătoare decât 
înainte, îşi accentuase vulgaritatea, ceea ce nu putea să vadă 
oricine. Curând după aceea, exmatriculată din şcoală, se dădu 
unui desfrâu fără oprire, nemotivat de vreo dorinţă adevărată, 
căci nicio atingere bărbătească nu o făcea să tresară, nu îi 
trezea nici măcar curiozitatea, se supunea cu o indiferenţă 
dusă atât de departe, încât de multe ori, fiind obosită, o 
cuprindea somnul şi dormea dusă, fără să ştie ce i se întâmplă. 

Vara, când împlinise şaptesprezece ani de cinci luni şi 
jumătate şi îşi schimbase de treizeci şi trei de ori partenerii, o 
cunoscu vecinul meu de regiment, locotenentul Mieru, numit 
aşa nu ştiu dacă de la mie sau de la miere; îl cunoşteam bine, 
eram şi puţin prieteni, deşi ne despărţeau un grad şi cinci ani 
de viaţă. Oare ce învățase el în cinci ani, câţi avea mai mult 
decât mine, dacă nu-şi dădu deloc seama cu cine avea de-a 
face? 

Fără să fie o frumuseţe de om, locotenentul Mieru era plăcut 
la vedere, un moldovean blajin şi cu glasul domol, cam plin la 
trup, cu picioarele scurte şi groase, cu ochi de un gri-albastru, 
cu părul blond, pieptănat într-o parte şi cu un canin îmbrăcat în 
aur. Cum intrase în complot un asemenea om îmi este imposibil 
să-mi explic, decât poate prin aceea că, sub înfăţişarea lui 
blajină, se ascundea o fire nemulțumită şi dârză. Sau fiindcă 
voise să crească în ochii fetei, cu o faptă eroică: el urma să 
ducă bomba la hotel, într-o valiză, şi recunosc că alegerea era 
bună, nimeni nu ar fi putut să-l suspecteze, nimeni nu s-ar fi 
ostenit să-l urmărească. 


Aceste fapte se petreceau un an după ce o cunoscuse pe fată 
şi o ceruse de nevastă plutonierului major Mocanu. Fata nu 
părea decisă, îl amâna lună de lună, şi între timp îşi mărea 
palmaresul, încă o serie de bărbaţi se înfruptară din trupul ei, 
în afară de viitorul logodnic, care n-ar fi îndrăznit s-o atingă; ei 
îi era totuna. 

Mai târziu, cu o săptămână înaintea atentatului, într-un elan 
de iubire, locotenentul îi mărturisi fetei ce faptă bravă şi 
vitejească avea să îndeplinească şi ce viaţă îi aştepta apoi pe ei 
toţi, familia plutonierului şi întreaga ţară. Indiferentă la această 
mărturisire, fata o transmise tatălui, cu aceeaşi indiferenţă, 
indiferența din toate faptele sale, iar el se duse cu pâra. 

Nu ştiu cât de vinovat s-o fi socotit locotenentul, nu ştiu unde 
s-a ascuns, şi ce viaţă a dus după ce a ieşit de la închisoare, 
unde a avut de ispăşit o pedeapsă destul de mică. Toate 
pedepsele au fost mici, complotul nu reuşise, se judeca numai 
intenţia, cu destulă clemenţă, fiindcă aşa se întâmplă, totul e 
bine când se termină cu bine. Regele nu s-a plâns nimănui prin 
ce frică trecuse. Numai colonelul Precup a luat vreo 
cincisprezece ani de închisoare, fiindcă la proces nu şi-a arătat 
nicio clipă regretul, ci tot timpul a proferat invective. Inainte de 
a-şi începe pedeapsa, toţi au fost duşi în curtea cazărmii 
Malmezon, de pe calea Plevnei, şi în faţa trupelor adunate, să 
vadă, li s-au smuls epoleţii. 

Acum vreo douăzeci şi cinci de ani am avut o prietenă, care 
nici nu ştiu dacă mai trăieşte, franţuzoaică măritată în 
România. O dată, după războiul al doilea, a fost arestată şi 
închisă la Arsenalul Armatei, unde au anchetat-o, fiindcă 
găzduise un compatriot care se ascundea din nu ştiu ce motive 
şi l-a ajutat să plece în Franţa. Probabil vina ei nu era gravă, 
dovadă că după un timp i-au dat drumul. Dar până atunci, în 
fiecare noapte când veneau s-o ia la anchetă şi auzea paşi pe 
sală, credea că este plutonul de execuţie. „Nu-mi era frică, îmi 
povestea cu seninătate. Mă chinuia doar gândul că nu ştiam ce 
să strig când or trage: „Trăiască Franţa!” sau „Trăiască 
România!”? 

Colonelul Precup, când i-au smuls epoleţii, a strigat: „Jos 
Lupeasca!” 


XXX 


Puțin mai târziu, plutonierul major Mocanu a fost înaintat la 
gradul de locotenent, prin Decret Regal, fără să fi trecut prin 
vreo şcoală. Această răsplată regească a fost pentru el mai 
degrabă o pacoste, gradul nu se mai potrivea cu 
aprovizionarea, care i-a fost luată, lipsindu-l de toate 
avantajele. Nevasta s-a mândrit ce s-a mândrit, până ce a văzut 
că încep să tragă mâţa de coadă, de unde mai înainte 
huzuriseră. Fetei nu-i păsa de nimic, poate nici nu băgase de 
seamă că taică-su purta uniformă ofiţerească. 

Plutonierul cu atât se alese, cu gradul, la care nu avea 
dreptul şi îi apăsa umerii. Neavând pregătire, nu i se dădea 
nicio comandă, stătea degeaba, umbla teleleu prin curtea 
regimentului, ca o curcă plouată. Nimeni nu-i vorbea, nici cei 
din rândurile cărora venise; de fapt, nu făcea parte din niciun 
fel de rânduri, era un om de prisos, bun doar să ţină umbră 
pământului. Ce avea în suflet nu se vedea pe faţă, părea un om 
fără gânduri şi fără simţire. Presupun că regreta viaţa lui 
dinainte, chiar părţile ei neplăcute, poate până şi noaptea când 
îl încolţiseră în magazie şi îi însângeraseră spinarea cu frânghia 
udă. O lună de zile umblase atunci cu pomezi şi cu pansamente, 
nu putea să se răsucească, să se îndoaie, fără să i se redeschidă 
rănile, de-l ustura până în suflet. Dar atunci era cineva, pe când 
acum ajunsese un nimeni. Uneori mergea cu gândul până acolo, 
că ar fi îndurat din nou o bătaie, numai să-i spună cineva două 
cuvinte, fie şi o ameninţare sau o ofensă. 

Intr-o zi, când traversa calea ferată care mărginea curtea 
regimentului, l-a călcat trenul, o garnitură de vagoane cu lemne 
care venea la pas, cu locomotivă la spate. Era cu gândurile tare 
aiurea, dacă nu putuse să se ferească. Nu am crezut, ca alţii, că 
fusese o sinucidere. Ca să se fi sinucis, în cazul lui, ar fi trebuit 
să-şi pună ştreangul de gât, pentru cele două trese, cum şi-l 
pusese, pentru treizeci de arginti, Iuda Iscariotul. 


23 

Aşa mi se întâmplă chiar şi în convorbirile cu prietenii, 
pornesc de la una şi ajung la alta, gândul mă duce mereu 
înainte. Dacă aş avea timp şi pregătire şi m-aş apuca să scriu 
istoria omenirii, cred că nu aş merge pe o linie continuă, de la 
faraoni, de pildă, până în zilele noastre; n-aş avea răbdare să 
vorbesc de Sfinx sau de piramida lui Keops, unde am avut 
fericirea să urc cu Santa când eram foarte tânăr, fără să-mi 
fugă gândul până la Napoleon, aşa că aş amesteca epopeea 
Franţei cu a Egiptului, ceea ce ar contraria pe toţi oamenii cu 
spirit metodic. Îmi recunosc acest păcat, de care nu încerc să 
mă lepăd, că nu pot respecta cronologia faptelor, fără să mă 
simt legat de mâini şi de picioare, devenind un fel de balot care 
se rostogoleşte întruna la vale. Aşa păcatul are o explicaţie, şi 
dacă alţii nu mă absolvă, mă absolv singur, cu speranţa că se va 
găsi şi cineva să mă urmeze. Fiindcă, în istoria scrisă de mine, 
în linii sinuoase şi întretăiate, ajung totdeauna unde trebuie, ca 
şi în convorbirile cu prietenii, când, indiferent de ocoluri, nu-mi 
uit şirul ideilor şi, la momentul potrivit, le reiau fără pierderi. 
Firul meu director nu este însă un capriciu, nu-i lipseşte o 
metodă, el se fundează pe similitudini şi afecte, pe legătura 
ascunsă pe care o simt între fapte despărțite de ani, de secole 
sau de milenii. Dacă de la Keops trec la Napoleon, în chipul cel 
mai firesc, printr-o necesitate imperioasă, la fel pot ca de la 
corabia Mayflower, cu care au ajuns primii emigranţi irlandezi 
în America, să mă duc, înapoi, la Arca lui Noe. Căci, în spiritul 
meu, există o legătură între una şi alta. 

Astfel, acum mă întorc la ultima zi a anului 1932, şi la ce 
urmează după aceea. În viaţa mea, nu exista nicio pasiune şi 
nicio dorinţă, trăiam cu amintirea Santei, a cărei fotografie îmi 
umplea toată casa. Îi schimbam mereu rama, căutând una tot 
mai frumoasă; acesta era dialogul meu cu ea, şi nu voiam să-l 
întrerup, nici dacă, negăsind ceea ce doream, luam o ramă mai 
urâtă decât cea dinainte. După un timp, m-am gândit că 
prezenţa Fedrei alături înjumătăţea afecțiunea Santei pentru 
mine; atunci le-am separat, tăind fotografia printre ele. Acum 
braţul fetei era ciuntit, în schimb, surâsul ei se adresa numai 
mie. A fost nevoie de altă ramă, de o formă neobişnuită, mult 
mai îngustă, nu se găsea de gata, am comandat-o. Rămarul s-a 
uitat la mine cu o privire mirată când i-am dat dimensiunile, a 


spus, ciudat! - şi a ridicat din umeri. 

Fotografia Fedrei n-aş fi aruncat-o, aveam pentru ea altă 
dragoste decât pentru Santa, dar nu de o intensitate mai mică. 
I-am făcut şi ei o ramă, şi am pus-o pe altă masă. După un timp, 
am început să am remuşcări, simţeam că îşi lipseau una alteia, 
şi atunci le apropiam, cum fuseseră înainte, numai că le 
despărţeau ramele. 

Într-o noapte, după un vis care mă tulburase până la tremur, 
am aprins lumina şi am văzut-o pe Santa, care o clipă mi s-a 
părut vie, cu privirea încărcată de reproşuri. Pe ea o visasem, 
goneam pe schiuri cu caii, şi Fedra îşi întorcea din când în când 
capul spre mine, cu ochii trişti, parcă mustrându-mă. Chiar 
atunci, noaptea, fiindcă altfel n-aş fi putut să mai dorm, am scos 
fotografiile din rame şi le-am lipit pe un carton, una lângă alta, 
cum fuseseră înainte. Deşi tăietura se vedea, ca o mustrare 
continuă, amândouă păreau fericite. 

În timpul războiului, fotografia a ars, la bombardamente. Din 
tot ce aveam în casă, a fost cea mai grea pierdere, fiindcă n-a 
putut să fie înlocuită, ca lucrurile celelalte. 

În ultima zi a anului 1932, Teofil m-a invitat să sărbătorim 
revelionul într-o familie, îşi putea îngădui să mă ia cu el, fiind 
logodit cu fiica gazdelor. Acestui al şaselea din fiii domnului 
Alcibiade îi datoram sfaturile esenţiale care mă ajutaseră să 
trec cu uşurinţă printr-o şcoală atât de severă. Teofil făcuse 
ceea ce oamenii spun o carieră strălucită; după primul an de 
şcoală îşi continuase învăţătura la Saint-Cyr, unde se ducea un 
singur elev, primul, dintr-o promoţie, cu atât mai preferat dacă 
vorbea bine limba franceză. Acum era ofiţer în batalionul de 
gardă al Palatului regal, ceea ce se socotea a fi un mare 
privilegiu; era, poate, dar se plătea cu servituţi grele, o viaţă 
controlată tot timpul, într-un ţarc cu gratii aurite, de unde 
nimeni nu ieşea în timpul liber decât cu învoire, dator să 
anunţe unde se duce, pe ore şi pe minute, ca să poată fi găsit în 
orice clipă. Poate unora să le placă, altora li s-o părea că e mai 
rău decât la închisoare; pentru trup nu, dar pentru spirit se 
poate ca aşa să şi fie. 

Iluzoriile privilegii Teofil le-a plătit cu ani grei de închisoare, 
la un timp după 23 august 1944, deşi luase parte la arestarea şi 
dezarmarea mareşalului Antonescu. Privilegiul real a fost al 
meu, fiindcă după ce l-au eliberat, am aflat de la el, relatat 


direct şi în amănunte, cum s-au petrecut faptele. 

Casa unde am mers cu Teofil era în apropierea Gării de 
Nord, pe una din străzile care leagă, perpendicular, Calea 
Griviței de Bulevardul Cuza. Mai târziu am descoperit pe acolo 
şi o stradă numită Fagotului. Fagotul rămâne un instrument 
eminamente de orchestră, chiar dacă s-o fi scris pentru el 
vreun concert, vreo sonată; recital de fagot nu dă nimeni. De 
aceea am căutat pe străzile din jur să găsesc şi alte 
instrumente muzicale, după aceeaşi logică din Cotroceni, unde 
sunt grupate nume de medici. Nu există niciunul, fagotul e 
singur, absurd şi dezmoştenit, neavând cu cine să cânte. 

Teofil, trebuind să îndeplinească formalităţi la plecarea din 
cazarma palatului, am ajuns târziu, câteva minute înainte de 
miezul nopţii, aşa că abia intraţi pe uşă, s-au stins luminile, au 
rămas aprinse numai lampioanele de foiţă multicoloră, 
atârnând de plafoane. Era o casă mare, cu portal în faţa 
intrării, dar demodată, odăile dădeau dintr-una în alta, înşirate 
până în fundul curţii, la dependinţe. Inconfortabilă ca locuinţă, 
era în schimb bună pentru petrecere, unde oamenii se 
amestecă unii cu alţii, neavând nevoie de separaţii. Casa gemea 
de lume, şi judecând după glasuri, dominau fetele; într-adevăr, 
când m-am uitat mai bine, am văzut că erau puzderie, toate 
vesele şi toate frumoase, fiecare în alt fel, că nu ştiai unde să-ţi 
opreşti ochii. 

Logodnica lui Teofil ne-a întâmpinat, cu reproşuri caline 
pentru întârziere, şi când şi-a aruncat braţele pe după 
grumazul lui, strivindu-şi sânii în tunica împodobită cu eghileţi 
de fir şi felurite insigne, am văzut că avea o aluniţă pe nara 
stângă. N-am apucat să-mi simt vijelia din inimă, că o fată s-a 
apropiat, cu două pahare de şampanie în mână, am ciocnit şi 
am băut împreună, pe urmă s-a lipit de mine şi m-a sărutat în 
colţul gurii, fără să mă cunoască; nu cunoşteam pe nimeni. 
Gestul ei mi-a sfâşiat sufletul. 

Poate şampania mă ameţise, mă ameţea muzica patefonului, 
mişcarea din jur, glasul şi râsul fetelor, foşnetul rochiilor de 
mătase, parfumul, respiraţiile care îmi atingeau obrazul. 
Persoanele mai în vârstă stăteau retrase în sufragerie, în jurul 
mesei, cu un purcel de lapte pe un platou, la mijloc, rumenit ca 
la soare, cu un măr roşu în gură. Am văzut fel de fel de oameni, 
în fugă, domni şi doamne, şi mulţi tineri, dar toţi păreau umbre 


închipuite; vii şi adevărate erau numai fetele. Pleca una, venea 
alta, într-o defilare necontenită, ca soldaţii la teatru, care trec 
şi nu se mai termină, ies prin stânga, dau fuga prin spate şi 
intră prin dreapta. Lumina nu se mai aprinsese decât în 
sufragerie, în celelalte odăi rămăseseră numai lampioanele, cu 
licărirea lor colorată şi vătuită. Şi ce mă ameţea cel mai mult, 
fără să mă clatin dar clătinându-mi-se mintea, toate fetele 
acelea care defilau prin faţa mea semănau prin ceva cu Santa; 
prin mers, prin glas, prin râs, prin privire, până ce a apărut una 
cu părul ca de aur şi mi s-a părut Santa însăşi. Era în costum de 
schi, venea de-a dreptul de la Sinaia şi atunci am avut o 
halucinație, mi s-a părut că alături era Fedra, cum le văzusem 
de atâtea ori şi cum îmi mărturisea necontenit fotografia. 

N-am mai putut îndura, am plecat fără să-mi iau rămas-bun 
nici măcar de la Teofil. Era o noapte rece şi umedă, dar nu 
geroasă, am mers pe străzi în neştire, fără să mă cuprindă 
frigul, până ce s-a apropiat ziua; o vedeam ridicându-se pe cer 
şi stingând stelele. M-am gândit că luând câte ceva de la fetele 
acelea, partea cu o asemănare, natura ar fi putut să facă o altă 
Santa, întocmai ca prima. Dar, mă gândeam cu mâhnire, dacă o 
asemenea minune era posibilă, şi întorcându-mă aş fi găsit-o, 
întocmai cum o aveam în minte, n-ar fi fost Santa cea 
adevărată, şi nici în vecii vecilor n-ar fi putut să fie. Fiindcă i-ar 
fi lipsit ceva numai al ei şi netransmisibil, poate spiritul, care, 
chiar dacă nu este decât o emanaţie a materiei, rămâne unul şi 
singur pentru orice fiinţă, oricât ar semăna între ele, chiar dacă 
una ar fi copia celeilalte. Atunci, în acea dimineaţă de Anul nou, 
posomorâtă şi umedă, am înţeles că Santa nu putea să dispară 
niciodată, oricâte ca ea aş fi întâlnit în viaţă, şi nu puteam să 
mor decât cu întreagă fiinţa ei în suflet. 


x x k 


Anul a fost urât, ca ziua când începuse. A fost un an tragic, 
plin de brutalitate şi de sânge, dar multe întâmplări care mă 
îndreptăţesc să-l numesc aşa le-am aflat mai târziu, chiar după 
decenii, iar pe unele poate nu le ştiu pe de-a-ntregul nici astăzi, 
şi nu sunt singurul în aceeaşi ignoranță. Când domnul 
Pretoreanu, în conferinţa lui anuală ne-a vorbit despre viitorul 
Germaniei, despre înarmare, violenţă şi silnicie, până la 
declanşarea războiului, prevăzut de el cu ani înainte, nimeni 


dintre noi, şcolarii, nu auzisem de Hitler, şi ce-i mai greu de 
înţeles, nu auziseră sau nu-l luaseră în seamă o bună parte din 
oamenii politici. În ceea ce mă priveşte, fără să-mi găsesc astfel 
o scuză, gândul meu era în altă parte, aveam altfel de 
frământări, aşa cum le-am simţit în mijlocul unei lumi vesele, în 
noaptea revelionului, şi apoi m-au urmărit tot anul. 

La 30 ianuarie, Hitler a devenit cancelar al Germaniei; 
evenimentul, atunci, a trecut neobservat pentru o bună parte a 
lumii, ca şi pentru mine, şi neobservat ar fi rămas de-a pururi, 
dacă, după un an, doi sau patru, cădea de la putere, ca atâţi din 
cei care îl precedaseră, excepţie făcând Bismarck, deşi în alt 
ton şi cu altă măsură. 

Dacă aş clasifica întâmplările după impresia pe care mi-au 
făcut-o mie personal, venirea lui Hitler la putere ar rămâne fără 
semnificaţie, mai ales că în acel prim an nu şi-a dat arama pe 
faţă atât ca să înspăimânte pe cei fără simţ politic sau fără 
darul prevederii, cum îl avea domnul Pretoreanu. Hitler 
ameninţa să fie o primejdie, dar oamenii sperau că o să cadă, 
cum s-a sperat totdeauna, cum se speră şi astăzi să cadă o 
tiranie, măcar prin moartea tiranului. Dar, deşi nu puneam 
niciun preţ pe el, sunt dator să ţin seama de importanţa nefastă 
pe care a avut-o în următorii doisprezece ani din istoria 
omenirii, astfel că îi dau primul loc în istoria vremii. 

Pentru cine a uitat sau n-a ştiut niciodată, dictatorul Marii 
Germanii era de origine austriacă, deci i s-ar fi putut spune, din 
capul locului, să stea la el acasă. Aceste două ţări, atât de 
vecine, nu au comun decât limba; în numai cinci ani, Hitler le-a 
unit, printr-un act samavolnic. Am folosit traducerea cuvântului 
oficial, Anschluss, care înseamnă unire; de fapt a fost o hrăpire, 
care, lăsând la o parte pe partizani, a adus poporului austriac 
multe suferinţe şi umilinţă. Cred că atunci ultimii naivi din 
conducătorii Europei s-au dezmeticit, şi n-ar fi fost prea târziu 
să-i pună agresorului pumnul în piept, dar neavând vlagă şi-au 
băgat capul în nisip; în cele ce-au urmat, şi l-au băgat tot mai 
adânc, până ce au ajuns să-şi îngroape tot trupul, de le-a rămas 
afară numai târtiţa. Toţi aceştia sunt morţi astăzi. 

Hitler, botezat cu un nume dulce, Adolf, s-a născut cu 
unsprezece ani înainte de sfârşitul secolului, într-un orăşel din 
Austria; tatăl lui, mort curând, era vameş, meserie pe care cred 
că nimeni nu poate să o facă fără o anumită vocaţie, aceea de a 


cotrobăi prin geamantane, dar nu pot s-o condamn, e legală, 
numai că unora le ajută să se chivernisească. Vocaţia a 
moştenit-o şi fiul, deşi la început a încercat o altă meserie; el 
avea simţul vămuirii în sânge, de aceea, când a înhăţat puterea, 
a devenit şef la vămile văzduhului, coborâte pe pământul 
Germaniei şi apoi extinse în toate ţările cucerite. 

La şaisprezece ani, orfan cum era, tânărul s-a dus la Viena, 
biografii lui spun, fără amănunte, să facă studii artistice; faptul 
că mai târziu a devenit zugrav nu-i o dovadă că încercase să 
înveţe pictura, nefiind nicio înrudire între una şi alta, decât cea 
dintre bidinea şi pensulă. Anul 1912 l-a găsit la Munchen, unde 
şoma, nefiind case de zugrăvit pe numărul meseriaşilor. Având 
astfel mult timp liber, se ocupa cu lecturile, printre ele aflându- 
se Nietzsche. Bănuiesc că a găsit şi el la acesta ideea 
bărbătească, din care mi-am făcut sprijin în momente de 
suferinţă: „...ceea ce nu ne ucide ne face mai puternici!” 

În anul când a început primul război mondial, s-a angajat în 
armata bavareză, a mers pe front, a fost rănit, gazat, şi a primit 
Crucea de Război drept răsplată. Frontul a trezit în el o 
exaltare, devenită mai târziu maladivă. În anii 1919-1920, a 
slujit ca ofiţer cu propaganda în armata nou formată după 
înfrângere, a luptat pentru idealul naţional, şi împotriva 
comunismului, în umbra unuia, Drexler, de la extrema dreaptă 
a politicii; ziarul lor era vestitul Volkische Beobachter, devenit 
şi rămas până la sfârşit, oficiosul naţional-socialismului. In 
1921, Hitler l-a eliminat pe Drexler, fire slabă, mai bine nu se 
băga în politică, a schimbat, numele partidului, făcându-l 
„muncitoresc-naţional socialist” şi devenindu-i preşedinte. Mai 
mult naţionalist decât socialist, Hitler a ţinut legături strânse 
cu armata şi cu patronii, mai ales ai marilor întreprinderi. Şi la 
noi, marii patroni au susţinut oastea Arhanghelului, care îl 
venera pe Hitler. Acesta s-a proclamat numaidecât comandant 
peste Kampfbund, asociaţia foştilor combatanți; în ţările 
învinse, foştii combatanți devin o forţă, cu atât mai mare, cu cât 
a fost mai dezastruoasă înfrângerea. În ţările victorioase, pun 
flori la mormântul Soldatului Necunoscut, de Ziua Eroilor, iar 
în restul timpului joacă popice. 

În acel timp, bântuia în Germania inflaţia, crescând 
încontinuu, când, aşa cum am spus altă dată şi-mi va face 
plăcere să repet ori de câte ori se va ivi ocazia, te duceai la 


piaţă cu o roabă de bani şi te întorceai cu o varză. Tot atunci, 
Franţa, cu învoirea aliaţilor, sau poate forţându-le mâna, a 
ocupat Ruhr-ul, zonă industrială germană, controversată în 
ceea ce priveşte dreptul de-a stăpâni-o. Scopul francezilor era 
să prevină dezordinea; sau poate le lăsa gura apă. Dar abia la 
un an după ce luase puterea şi avea numai un pic de armată, 
Hitler i-a gonit fără nicio dificultate; aliaţii i-au sfătuit pe 
francezi, sau le-au cerut, să nu riposteze. Eu ştiu de ce, dar las 
pe alţii să spună, şi dacă nu sunt în stare, apoi facă bine să-şi 
bată capul; adevărul iese uşor la lumină, când judeci politica 
mondială a vremii. Dacă francezii ar fi tras atunci numai un foc 
de puşcă şi aliaţii numai un foc de tun, de la Londra, faţa lumii 
ar fi fost astăzi alta. Struţii au rămas cu capul sus, clipind din 
ochii lor mici cu pleoapele inflamate; nu li se părea nimic atât 
de grav ca să şi-l bage în nisip, cum nu mult mai târziu au făcut 
sistematic, până la 3 şi la 5 septembrie 1939, când în sfârşit au 
apăsat pe trăgace. 

Oricum, inflaţia şi pierderea Ruhr-ului l-au determinat pe 
Hitler să dea lovitura, crezând că venise momentul să-l imite pe 
Mussolini, care abia făcuse marşul asupra Romei şi luase 
puterea. Încercarea s-a numit „putch-ul de la München”, când 
de fapt nu a fost decât o demonstraţie contra guvernului 
bavarez al domnului Kahr, despre care nu auzisem până atunci 
şi nici n-am mai auzit după aceea. Flancat de bătrânul mareşal 
Ludendorff (azi, la anii lui de atunci l-aş socoti în floarea 
vârstei), urmat de partizani şi de foştii combatanți, Hitler a 
defilat pe străzile oraşului. Nu ştiu cine a tras în ei, poliţia sau 
trupele loiale; demonstranţii au fost risipiţi, Hitler rănit şi 
băgat pe cinci ani la închisoare. Acolo i-a dictat lui Rudolf Hess, 
unul din cei mai apropiaţi acoliţi, elementele cărţii care mai 
târziu avea să devină Biblia Germaniei. Ce mult a regretat şi va 
avea de regretat omenirea că oamenii politicii din epocă n-au 
citit-o sau n-au luat-o în serios; fiindcă aveau în mână, gata 
scrisă, istoria care pe urmă s-a scris din nou, cu sânge, a cărui 
scurgere puteau atunci s-o oprească. 

Eliberat din închisoare în 1925, înainte de termen, nu ştiu 
din a cui clemenţă sau slăbiciune, Hitler a hotărât să numească 
singur gauleiterii, conducătorii de partid adică, până atunci 
desemnaţi prin alegeri. Aşa a intrat în conflict cu unii din 
partizanii săi, printre ei celebrii Gregor şi Otto Strasser. l-am 


numit celebri, fără să le cunosc celebritatea, dar mi-e de-ajuns 
să ştiu că pe primul l-a omorât preşedintele partidului, iar al 
doilea, evadat din Germania, a scris o carte, „Eu şi Hitler”, pe 
care am citit-o chiar la apariţie, şi din ea am aflat multe din 
cele ce spun astăzi; multe le-am uitat, în schimb le-au 
mărturisit alţii, unii de bună voie, alţii în procesul de la 
Nürnberg, fie ca inculpaţi, fie ca martori. 

Soarta condamnaților o cunoaşte azi toată lumea, dar 
probabil nu şi detaliile: principalii vinovaţi puşi în ştreang, doi 
câte doi, pe rând, fiindcă nu erau spânzurători mai multe şi nici 
călăi pentru toţi; pe urmă arşi la crematoriu şi cenuşa aruncată 
într-un râuşor de lângă închisoare, să i se piardă urma. 

N-am înţeles ce s-a întâmplat cu Hess, n-am avut ocazia să 
citesc în întregime procesul, ca să-mi dau seama de ce a fost 
condamnat la închisoare pe viaţă. Este adevărat că Hitler îl 
numise succesor, ceea ce apasă greu în balanţa justiţiei; dar tot 
atât de adevărat este că în primele luni ale războiului a fugit cu 
un avion de vânătoare peste canalul Mânecii şi s-a predat 
englezilor. Avea un mandat, venea cu propuneri de pace? Sau 
era un protest personal, pur şi simplu? inut prizonier până la 
sfârşitul războiului, a apărut ca inculpat în procesul de la 
Nurnberg, de unde credeam că o să fie doar martor. Mi se pare 
că e singurul condamnat la închisoare, negraţiat până astăzi. 
Cel puţin deunăzi ştiu că era încă în viaţă, la o vârstă când 
oamenii mor, chiar dacă au motive de fericire; el ar fi trebuit să 
moară de multă vreme. Aud că după moartea lui închisoarea 
unde acum este singurul deţinut se va dărâma, ca să nu rămână 
niciun vestigiu. 

O altă măsură a lui Hitler, după ce scăpase de puşcărie, a 
fost să înfiinţeze Batalioanele de Asalt, sinistrele SS, alcătuite 
din buldogii cei mai feroce şi mai devotați stăpânului. Ei au 
umplut Germania de sânge încă înainte de venirea lor la 
putere; de altfel, fără sânge nici n-ar fi putut să vină. 

Deocamdată, între 1924 şi '29, până la marea criză mondială, 
Germania se bucura de o prosperitate în industrie, nefavorabilă 
extremiştilor, pescuitori în ape tulburi. Criza i-a ajutat pe 
naţional-socialişti să se urce din nou în şa, şi să dea pinten 
cailor. Şeful partidului şi-a asigurat un sprijinitor, pe 
industriaşul Hugenberg, care urmărea să fundeze o armată 
spre a lupta împotriva comuniştilor. Cam atunci l-a înlăturat 


Hitler pe Otto Strasser, şi în locul lui l-a pus şef peste S.A. pe 
căpitanul Rohm, ca să-l asasineze peste câţiva ani, într-o noapte 
de răfuieli în sânul partidului, „noaptea cuţitelor lungi”, cum i 
s-a spus, fără să înţeleg de ce, dacă nu cumva este o greşeală 
de traducere; sunt cuvinte al căror tâlc e greu de transpus în 
altă limbă. 

E de prisos să urmăresc pas cu pas luptele confuze care s-au 
dus în politică, în anii următori, până în 1933, când a început 
altă epocă. Trei sute de pagini, scrise până acum, nu m-au 
obosit cât ultimele două; vreau să ajung mai repede la un 
capăt, nu ca să scap de o caznă, ci măcar să trec la altele. 

Câteva nume s-au tot vânturat în anii aceia de trecere: 
Hindenburg care, rămas fără armată şi fără un război în 
perspectivă, unde să-şi arate virtuțile, voia să-şi continue gloria 
în politică; Brüning - cine-l mai ştie?; von Papen, viitor 
diplomat al Germaniei naţional-socialiste; generalul Schleicher, 
decis să lupte contra lui Hitler. În haosul creat de aceste lupte 
politice nedecise şi în turbulenţa însângerată pe care o 
provocau Batalioanele SS şi SA, ciomăgindu-se şi între ele 
adesea, la 30 ianuarie, Hindenburg, atunci Preşedintele 
Republicii, l-a numit cancelar pe Adolf Hitler, însărcinându-l să 
formeze un guvern, împreună cu conservatorii, în speranţa că 
se va face linişte. 

Măsura imediată a noului cancelar a fost să desființeze 
parlamentul. Campania lui politică se sprijinea pe banii 
magnaţilor din Ruhr, cum la noi, cam în aceeaşi vreme şi în anii 
următori, oastea Arhanghelului a primit stipendii de la magnații 
noştri, Malaxa şi Auschnit, şi pare-se chiar de la unele guverne, 
mai degrabă de frică decât din simpatie. Într-o noapte, a luat 
foc Reichstagul, parlamentul Germaniei, a cărui istorie, nu prea 
lungă, fusese destul de zbuciumată. Incendiul, o înscenare, s-a 
spus că era un act de sabotaj din partea comuniştilor, cărora li 
s-au făcut procese gălăgioase. Tuturor acestora adăugându-se 
violențele SA, pe care le cunosc din literatură, dar atât de 
convingător şi de bine redate, încât mi se pare că am fost acolo, 
a făcut ca la alegerile din anul următor, luna martie, Hitler să 
ia patruzeci şi patru la sută din voturi; cifra, dat fiind sistemul 
electoral al Germaniei, însemna o victorie. Comuniştii au fost 
numaidecât scoşi din lege, iar noii deputaţi, în afară de social- 
democrați, i-au acordat lui Hitler puteri depline pe timp de 


patru ani, ceea ce s-ar putea asemui cu o fabulă: să dai lupului 
mielul în gură, cu condiţia să nu-l mănânce, ci la termenul 
stabilit dinainte să-l aducă înapoi la stână. Conservatorii, 
colaboratori la guvernare, şi-au părăsit pe rând ministerele, 
până ce naţional-socialiştii au rămas stăpânii Germaniei. 

Unii oameni prevăzători, bănuind ce-o să urmeze, şi-au făcut 
geamantanul şi au plecat repede. Mulţi s-au salvat astfel, dar 
au fost şi unii pe care nenorocul i-a ajuns din urmă. Povestea 
lor o cunosc printr-o ficţiune pentru mine mai puternică decât 
realitatea căreia îi rămâne fidelă de altfel, cazul unui refugiat la 
Viena, de unde a fugit odată cu Anschlusul, ca să se oprească la 
Praga. Dar şi Cehoslovacia a căzut repede în mâna lui Hitler, 
datorită slăbiciunii lui Daladier şi Chamberlain. Sunt întâmplări 
petrecute sub ochii mei, când aveam destulă maturitate să 
judec; astăzi, dacă mă duc cu gândul în urmă, mi se pare că n- 
au fost realităţi, ci contra-basme, în care Zmeul câştigă tot 
timpul, iar Sfintei Vineri i se bagă pumnul în gură. De la Praga, 
omul a ajuns pe furiş la Paris, unde mai târziu i s-a înfundat, 
când germanii au cotropit Franţa prost apărată. Intenţia lui era 
să se salveze tocmai în Australia sau în Noua Zeelandă, dar n-a 
mai apucat s-o înfăptuiască. Aflându-i planul, un prieten l-a 
întrebat pe gânduri: „Nu-i prea departe?” Replica n-am uitat-o 
şi ori de câte ori îmi vine în minte îmi arde inima: „Departe de 
ce?” Ea rezumă, într-o propoziţiune scurtă, disperarea din 
sufletul oamenilor care în vremea aceea lăsau totul ars în urma 
lor şi nu mai aveau unde se întoarce. După aproape jumătate de 
secol, această boală a sufletului nu s-a vindecat încă; mulţi 
oameni vântură lumea, departe de ceva care nu mai poate 
niciodată să le aparţină, nici măcar doi metri de pământ, unde 
să-şi facă mormântul. 


x x k 


Atunci am cunoscut îndeaproape un om, pe care Îl socotesc 
cel mai prevăzător din câți au existat vreodată. M-am dus la el, 
luându-mă după o reclamă văzută la cinematograful „Lia” de pe 
Calea Griviței, în colţ cu bulevardul Basarab, azi numit 
Titulescu. (În paranteză voi spune că lui Titulescu, strălucitorul 
om politic căruia, din prea multă inteligenţă, i-a lipsit şiretenia, 
i se cuvenea un bulevard, fie el periferic, i se cuvenea şi o 


statuie, fie ea cât de mică. Despre statuie nu-mi dau părerea, ca 
să nu-mi atrag duşmănia sculptorului, cred însă că am dreptul 
să spun cât mi se pare de urâtă, şi nu fiindcă ar fi fost urât 
chiar modelul; sunt oameni care prin spiritul lor îl întrec în 
frumuseţe chiar pe Apollo.) 

Reclama mă trimitea la un dentist, domnul Leopold, de 
curând instalat într-un blocuşor de pe bulevardul Basarab, 
destul de învecinat cu cinematograful. În locul blocuşorului, la 
un colţ de stradă, se înalţă azi un bloc cu zece etaje; în locul 
cinematografului, un bloc şi mai înalt, cu cât nu ştiu, n-am 
măsurat, dar sare în ochi de la distanţă. 

Această imprecizie mă obligă să mărturisesc că nu sunt sigur 
nici de celălalt bloc, am spus zece etaje, dar s-ar putea să fie 
nouă sau unsprezece. lată venit momentul să-mi destăinuiesc 
părerea cu privire la poziţia scriitorului între realitate şi 
ficţiune. De ce nu mă opresc să număr etajele, de vreme ce trec 
adesea pe acolo? 

Unul din clasicii literaturii germane, contemporan cu noi 
totdeodată, pentru care continui să am nespus de multă 
admiraţie, face într-un adaos la ultima sa carte cunoscută de 
mine o declaraţie stupefiantă. In acel adaos, el arată cum a 
scris cartea, ba o şi explică, procedeu după mine inadmisibil; 
cartea trebuie să fie ceea ce înţelege fiecare, după cum îl duce 
mintea; iar dacă prea mulţi cititori o interpretează anapoda, 
vina este a scriitorului, Dumnezeu să mă ierte! Intr-un tramvai 
plin de lume ieşită de la concert, o femeie trage cu revolverul 
într-un bărbat, fiindcă a dezamăgit-o, şi îl ucide. Drama se 
petrece în tramvaiul numărul zece, dar s-ar putea să fie opt, nu 
sunt sigur. Între explicaţiile lui, autorul declară: „Ce noroc că 
în timp ce scriam cartea (sau după ce o scrisesem) întâmplarea 
a făcut să ajung în oraşul cutare (unde se petrecuse 
dandanaua) şi să aflu că tramvaiul cu pricina nu era numărul 
opt, ci zece (sau invers). Altfel, în carte ar fi rămas o eroare.” 
Am reprodus acestea din memorie, şi cu vorbele mele, cred că 
nu prea îndepărtate de ale autorului. Nu-mi rămâne decât să 
exclam: Dumnezeule! Un scriitor de renume mondial, la o 
vârstă venerabilă, poate să cultive o asemenea naivitate? Care 
din noi şi-a pierdut busola? Odată un foc de revolver tras şi un 
om mort, în ce măsură mai contează numărul tramvaiului? Şi 
dacă ar fi fost numărul şase? Sau şase sute douăzeci şi şase? 


Domnul Leopold la care m-am dus fuga să-mi îngrijească o 
măsea vătămată de un confrate al său fără pricepere, era 
proaspăt refugiat de la Viena, în anul când Hitler abia luase 
puterea şi făcea declaraţii împăciuitoare; nu voia răul nimănui, 
nu urmărea revizuirea tratatelor, nici să anexeze teritorii 
străine, ci se gândea numai la fericirea Germaniei, a Europei şi 
a omenirii. 

Că domnul Leopold venea de la Viena o dovedea nu doar 
limba, ci mai ales cabinetul, cu aparate cum nu mai văzusem pe 
la dentiştii noştri. El mi-a povestit tot ce aflase că se petrecea 
în Germania, drapele roşii cu zvastică pe faţade, defilări 
grandioase,  schingiuiri, ameninţări, moartea umblând în 
libertate pe stradă, intrând pe uşă fără să ciocănească. 

— Dar Viena nu-i în primejdie! i-am spus, cu deplină 
convingere. 

A clătinat din cap: 

— O să se facă Anschlusul! 

Prevedea, cu patru ani înainte. E adevărat că prevăzuse şi 
domnul Pretoreanu, încă mai din vreme, dar ascultătorilor le 
intrase pe o ureche şi le ieşise pe alta. 

Domnul Leopold avea o asistentă foarte frumoasă, cu părul 
blond ca paiul de grâu, de fapt nevasta, o femeie trupeşă, ca o 
Junonă, dar fină şi plină de graţie. Când îmi lega şerveţelul la 
gât şi îi simţeam degetele pe piele, mi se năştea o durere în 
suflet. Iar parfumul ei cald îmi rămânea în nări până a doua zi 
dimineaţa; doar soarele îl făcea să se evaporeze, nu fără să lase 
o amintire. 

În anul când s-a făcut Anschlusul, a dispărut şi firma 
dentistului. Desigur că domnul Leopold n-a avut naivitatea să 
se refugieze la Praga, şi pe urmă la Paris, ci s-a dus de-a 
dreptul în Australia sau în Noua Zeelandă. N-am prins de veste 
când a plecat, şi nici nu apăruse cartea amintită mai înainte, ca 
să-l întreb: „Nu-i prea departe?” 


24 

În săptămânile dinaintea venirii lui Hitler la putere, la noi au 
fost grevele de la Griviţa. Sunt oameni care ştiu mai bine decât 
mine cum au decurs ele, şi nu m-am apucat să scriu fără să le 
cer informaţii. Unde greşesc nu-i vina mea, după cum n-o fi nici 
a lor; am spus de mult că istoria nu-i o ştiinţă exactă, căci chiar 
contemporanii unor fapte se poate întâmpla să le vadă cu ochi 
diferiţi, şi din puncte diferite. 

Un guvern luliu Maniu căzuse la 14 ianuarie, sastisit de 
putere în numai trei luni de zile. După câte se vorbea în jurul 
meu, am înţeles că omul acesta, cu spinarea rigidă, nu se putea 
înţelege cu regele, care căuta oameni flexibili, ca să-şi poată 
face mendrele; şi le-a făcut, când mai încet, când mai repede, 
până ce-a ajuns la dictatura sa personală; dar, nefiind de 
meserie, nu s-a folosit de ea multă vreme. 

La 14 ianuarie a urmat un guvern Vaida, care nici el, oricât 
de ascultător, n-a rezistat decât până la începutul iernii, zece 
luni încheiate. Nu se instalase la cârmă decât de trei zile, când, 
la 17 ianuarie, a decretat o nouă curbă de sacrificiu, a treia: 
reducerea salariilor cu cincisprezece la sută, însoţită de 
concedieri în masă. 

Poate că într-adevăr situaţia era fără altă ieşire, şi nu stau să 
mă întreb prin ale cui greşeli se ajunsese acolo. Ci socotesc 
doar că ieşirea aceea era o nouă greşeală. Uşor de spus, după 
jumătate de secol! Dar atunci, pe loc, ce putea face primul 
ministru? Apoi eu spun că ori să se sinucidă, ori să-şi dea 
demisia, să lase beleaua pe capul altuia. N-a făcut nici una, nici 
alta. 

La 28 ianuarie, muncitorii din Bucureşti s-au întrunit, câţi au 
încăput în sala cinematografului „Marna”, de pe Calea Griviței, 
ca să protesteze. Ei au cerut guvernului să renunţe la 
reducerea salariilor, şi aşa micşorate. 

La 29 ianuarie s-a făcut prima grevă la atelierele căilor 
ferate. O delegaţie de muncitori a mers la Ministerul 
Comunicaţiilor, unde au insistat să li se dea răspuns la cererea 
din ajun; s-au ales numai cu promisiuni, guvernul a tărăgănat 
treburile două săptămâni încheiate. Putea să spună „nu!”, dar 
să fi spus din prima zi. Nu am alt element ca să judec faptele, 
mi-e de ajuns aşteptarea. Să stai două săptămâni pe jeratic şi 
cu sabia deasupra capului este destul ca omul cel mai stăpânit 


să-şi piardă răbdarea. 

La 12 februarie a început la Atelierele Griviţa greva totală; 
sirena a sunat la ora 9 dimineaţa. Din tot ce s-a întâmplat acolo 
n-am văzut nimic, am auzit numai sirena, şi când a tăcut, am 
auzit-o mai departe; e o amintire jalnică şi nepieritoare. 
Vremea era la fel ca de Anul nou, o zi posomorâtă şi umedă, şi 
n-aveam niciun motiv de fericire. Parcă mă aflam şi eu în grevă, 
dacă un asemenea gând nu-i o blasfemie; căci nu ceream pâine, 
ci voiam să capăt dreptul de a crede în ceva, ca să-mi justific 
venirea pe lume. 

După două zile, muncitorilor li s-a dat satisfacţie. Peste 
noapte însă guvernul a ordonat să se aresteze treizeci dintre ei, 
bănuiţi că ar fi fost instigatorii. Aşa s-a întâmplat totdeauna de 
când există istoria: cine are puterea nu vrea să piardă; tremură 
de frică, promite, bate în retragere, cuprins de căinţă şi, când îi 
vine la îndemână, împuşcă. 

La 15 februarie, cinci mii de muncitori declarau o nouă grevă 
la Atelierele Griviţa, greva cea mare, rămasă de pomină şi care 
a înspăimântat multă lume în oraşul nostru şi-n oraşele cele 
mai îndepărtate, în toată ţara. Cred că au tremurat de frică 
nenumărați oameni puternici, nu doar Malaxa şi Auschnit, 
Vaida şi regele. Până şi domnul Pretoreanu, care luptase singur 
contra unei companii a lui Mackensen, învingând-o, şi-a 
inspectat carabina; dar dacă greviştii ar fi defilat atunci pe 
Calea Victoriei şi de ar fi vrut să doboare unu, sunt sigur că i-ar 
fi tremurat mâna; fiindcă, spre deosebire de lupta cu 
Mackensen, acum lipsea raţiunea gestului. Un singur om dintre 
cei care aveau ce pierde cred că şi-a păstrat zâmbetul senin, 
cum îl văzusem totdeauna, domnul Neagoe. Din toţi ai lui 
rămăsese cu Tinca, aflată acum la mănăstire. Alexandrina, 
căreia îi trimitea scrisori cuviincioase o dată pe lună, nu putea 
să fie o năzuinţă, şi acesta era norocul lui necunoscut de 
oameni, să-şi facă fericirea dintr-o abstracţiune. 

Era iarăşi o zi posomorâtă şi umedă, iarăşi am auzit sirena, 
care îmi sfâşia inima, fără să am dreptul la vreo durere. Pe 
urmă au început împuşcăturile. Trei regimente au înconjurat 
atelierele, le-au păzit toată ziua şi toată noaptea. Ziua 
următoare, când s-a făcut lumină, comisarul regal a cerut 
muncitorilor să se predea fără discuţie. Nu s-au predat, şi 
atunci s-a pornit răpăitul mitralierelor. La sfârşit, armata a 


spart porţile. 

Am văzut zeci de dube rechiziţionate de la fabrica de pâine 
Gagel, gonind pe străzile Bucureştilor. Am crezut că duceau 
morţii la morgă. Acum ştiu că duceau pe cei arestaţi la 
Prefectura Poliţiei. Morți ar fi fost numai şase. Dacă-i adevărat, 
înseamnă că armata a ochit pe deasupra. 

Muncitorii nearestaţi au fost scoşi în stradă între baionete, în 
rânduri de câte patru, cu mâinile ridicate. 

Aşa a început anul, cu focuri de puşcă, trist pentru lume, trist 
pentru mine, aşa avea să se termine, la 29 decembrie, cu cinci 
gloanţe de revolver trase în pieptul unui om, pe care ucigaşul îl 
privea în ochi, de la jumătate de metru, fără să-i tremure mâna; 
el a rămas înregistrat pe retina victimei, primul ministru I. Gh. 
Duca. 


x x * 

Nu putea să mă sperie o împuşcătură, după ce auzisem 
atâtea la poligonul de tragere; sunt însă împrejurări, când o 
simţi în inimă, ca o lovitură directă, o arsură transmisă scurt în 
tot trupul, din călcâie până în creier. Am citit de curând că 
durerea provocată de un glonţ nu se simte decât după cincizeci 
de secunde; este posibil, şi cred că nici prea dificil să se 
constate, dacă nu-i vorba de o împuşcătură mortală. Ştiu din 
mărturisirile multor oameni care au suferit accidente, şi eu 
însumi, fără să fi stat cu cronometrul în mână, mi-am dat seama 
cu propriile mele simţuri, cât de mult întârzie senzaţia de 
durere, după o agresiune brutală şi neaşteptată săvârşită 
asupra corpului nostru. Dar cele două împuşcături pe care le- 
am auzit într-o noapte de vară, când nimic în natura liniştită nu 
putea să le anunţe, le-am simţit direct şi brusc în inimă, fără să 
le fi fost ţinta. 

Mă plimbam pe o stradă numită şi astăzi Aurel Vlaicu, 
terminată în Şoseaua Ştefan cel Mare, unde atunci începea 
periferia oraşului. Într-un timp nu prea îndepărtat, dincolo de 
locurile acelea nu era decât câmpul gol, cărămidăriile şi gropile 
de gunoaie; oraşul se termina în Şoseaua Ştefan cel Mare şi în 
prelungirile ei, dovadă că până deunăzi existau pe acolo puncte 
cărora li se spunea bariere, cum li se spunea porţi intrărilor în 
cetate; bariera Moşilor, bunăoară, sau a Vergului, pe unde se 


ieşea spre Călăraşi, schelă la Dunăre. 

Casa de unde au răsunat împuşcăturile era la numărul 
optzeci şi unu, am aflat a doua zi din ziare; atunci nu mi-a fost 
mintea să mă uit la tăbliță. Astăzi, când trec pe acolo, nu mai 
recunosc casa; poate s-a dărâmat, şi în locul ei s-a făcut alta, 
deşi de atunci n-au trecut decât cinci decenii. Nu era prea 
târziu noaptea, poate abia zece, dar toată lumea părea 
adormită, într-o linişte şi o pace de străduţă provincială; 
mirosea a micsandre, miros care s-a asociat numaidecât cu cel 
înecăcios şi aspru al prafului de puşcă; numai prin sugestie ar fi 
putut să răzbească din casă, eu însă şi azi am impresia că îl 
simţisem aievea. Au fost două detunături, la câteva secunde 
una de alta, au răsunat atât de aproape şi atât de neaşteptat în 
liniştea nopţii, încât le-am simţit în inimă, care o clipă s-a 
zbătut împuşcată. Nu mi-au atins însă şi raţiunea, mi-am 
regăsit numaidecât sângele rece, am restabilit raportul meu de 
independenţă cu faptele; n-aveam nicio vătămătură, dar 
rămâneam cu sentimentul că asupra mea se săvârşise o 
agresiune, ceea ce era adevărat, într-un înţeles al cuvântului; o 
agresiune cu atât mai gravă, cu cât nu aveam niciun mijloc de 
apărare sau de ripostă; era o agresiune abstractă. 

După aceea, locul şi-a recăpătat liniştea, doar doi vecini au 
ieşit la poartă, de o parte şi de alta a străzii, amândoi în cămaşă 
de noapte, că păreau nişte stafii. 

— Iar s-a întors comisarul beat! a spus unul. 

— Nu ştiu, a răspuns celălalt. Mi-e să nu fie altceva, că n-a 
tras în curte, ci în casă. 

N-aveam niciun amestec în întâmplare, puteam să-mi 
continui plimbarea, însă nu-mi regăseam pacea în suflet. 

Şi faptele nu erau sfârşite, nici strada nu-şi regăsea liniştea. 
Câteva clipe mai târziu, din casă au răzbit ţipete, s-au auzit uşi 
trântite, un copil, apoi altul au ieşit îngroziţi în curte, 
rostogolindu-se pe trepte, chemând ajutor, speriaţi mai rău ca 
de moarte. Îndată tot ce era suflare în vecini se înghesuia în 
faţa casei, se trezeau şi celelalte străzi, întreg cartierul dădea 
năvală. 

Comisarul se întorsese acasă mai devreme ca de obicei, şi nu 
era beat, de aceea nici nu trăsese cu revolverul în curte, venea 
de la o femeie, avea ruj pe gulerul cămăşii. Sunt femei care pun 
aceste ştampile cu bună ştiinţă, ca să bage zâzanie, sperând 


într-un divorţ, şi uneori se aleg cu o dramă. Nevasta, pe care 
apucăturile bărbatului, cunoscute de toată circumscripţia, o 
chinuiau de multă vreme, îşi ieşi din fire tocmai atunci, când se 
nimerise să trec eu pe acolo; nu aşteptă să-l vadă că doarme, 
cum au scris ziarele, care n-ar fi avut cum să ştie, dacă nu 
fusese niciun martor, ci îi smulse revolverul din toc, era unealta 
lui profesională, în afară de vâna de bou pe care o lăsa la 
secţie, îi trase un glonţ în cap, pe urmă îşi trase şi ea unu. 

Au murit amândoi, n-a durat nici un minut de când bărbatul 
intrase în casă, şi cel mult două de când împinsese poarta de la 
stradă. Eram cu mintea în altă parte, visam în liniştea nopţii, 
dar îl văzusem. Când am aflat ce se întâmplase, am înţeles că 
umbra care îmi apăruse vag în faţă nu putea să fie decât 
comisarul; nu mai trecuse alt timp decât ca să descuie uşa de la 
intrare şi urmaseră împuşcăturile, pe loc, fără discuţie. 

În acel timp, răsunau multe împuşcături în lume, pe întuneric 
sau la lumina zilei, pe străzi sau în camere de tortură, în pivnițe 
sau în garaje, unde se ambalau motoarele camioanelor, ca să 
nu se audă detunăturile. Crezusem că toate acestea, 
petrecându-se departe de mine, îmi erau indiferente, până în 
noaptea când două focuri de revolver, pe strada Aurel Vlaicu, 
m-au adus direct şi violent la realitate, făcându-mă să înţeleg 
că o împuşcătură însemna crimă. Erau milioane de Împuşcături, 
şi tot atâtea crime. Trăisem fără să le dau importanţă; un fapt 
divers îmi dezvăluia sensul lor şi mă aducea la realitate; liniştea 
mea a fost zdruncinată, am rămas până astăzi cu urme. Am 
încercat să uit sau măcar să mă amăgesc cu partea idilică a 
vieţii, cu bucuriile posibile, nu le-am ocolit şi nu le ascund nici 
în mărturisirile de astăzi, dar poate că ele au lăsat alte urme, 
ca de stupefiante; nu aveam de ales altă cale. 

Acum, după cele două împuşcături revelatoare, sunt însetat 
să povestesc şi o întâmplare duioasă, fără să ţin seama că nu 
are nicio legătură cu drama dinainte, decât că se petrece cam 
în aceeaşi vreme şi ar putea fi o dovadă că lumea mai avea de 
ce să trăiască şi să spere. 

Trăia atunci pe străzile Bucureştilor un copil orfan de 
amândoi părinţii, fără niciun sprijin, dormind pe sub podurile 
de pe Dâmboviţa sau în alte locuri, la întâmplare, şi mâncând 
din pomana inimilor miloase. Îi spun şi numele, spre a dovedi 
că nu este o născocire: îl chema Pandele 'Ţăpârdea. Judecând 


după vârsta lui de atunci, s-ar putea ca astăzi să mai trăiască, 
ba chiar în plină putere; şi cine ştie ce funcţie importantă 
îndeplineşte! Un grup de studenţi l-au văzut la Pâinea zilnică, 
bolnav şi flămând, aşteptând să capete un blid de mâncare. O 
asemenea făptură se sălbăticeşte, se teme de oameni, se sperie 
chiar şi de o vorbă bună. Studenţii au trebuit să-l ducă mai mult 
cu sila, să-i dea adăpost şi să-l pună la masa lor nu prea 
încărcată, la un cămin de pe strada Fontăriei. Nu ştiu dacă 
strada mai există astăzi. Aş fi bucuros să nu povestesc de 
pomană o întâmplare banală, când atâtea întâmplări 
zguduitoare rămân nepovestite. Bine ar fi pentru mine dacă 
măcar unul din sufletele acelea miloase s-ar recunoaşte, spre a- 
şi aminti ceva din tinereţe; amintirile din tinereţe ne 
prelungesc viaţa şi ne redau încrederea în noi înşine, când nu 
mai avem nici mari speranţe. 

Pe orfanul scăpat de la o moarte apropiată, tinerii l-au pus să 
înveţe carte, cititul şi scrisul, matematica, geografia şi chiar 
două limbi străine, franceza şi engleza, iar pe deasupra arta 
cântului. Cu această încheiere, chiar dacă nu îi ştiu urmarea, 
totul mi se pare o poveste minunată. 

Îi adaug alta, minunată în alt fel, ca să amân măcar cu o 
pagină întoarcerea la întâmplările grave. Şi sunt cu atât mai 
dornic s-o spun, şi îmi va aduce cu atât mai multă mângâiere, 
cu cât priveşte nişte fiinţe necuvântătoare, care dau, chiar în 
zilele noastre, un uimitor exemplu de inteligenţă şi de iubire, în 
vreme ce milioane de oameni aflaţi pe treapta cea mai de sus a 
evoluţiei biologice se războiesc fără oprire în cel puţin cinci 
locuri de pe suprafaţa pământului. Faptele fiind relatate în 
ziare, le repet pentru cei care n-au avut timp să le citească sau 
le-au uitat, deşi toţi ar fi trebuit să le ţină minte. La spitalul 
veterinar, un om iubitor de animale a adus într-o zi un câine 
vagabond, cu laba fracturată. Cine nu iubeşte câinii nu sunt 
sigur că îşi poate iubi semenii; spun aşa, fiindcă aşa cred, chiar 
de ar fi să supăr multă lume. După ce a fost îngrijit cum se 
cuvine, primul dar al medicinii veterinare fiind să iubească 
animalele, câinele a plecat cu laba în scândurele. Frumoasa 
întâmplare a devenit minunată peste câteva zile, şi o povestesc 
mişcat că mi-a fost dat s-o aflu; peste câteva zile, pacientul a 
venit la uşa spitalului, urmat de o făptură pe chipul şi 
asemănarea lui, un câine vagabond, cu laba fracturată. Aşa fac 


şi oamenii, sporind astfel clientela medicinii; decât că ei nu vin 
cu mâna goală. 


XXX 


În locul unde se înalţă hotelul „Intercontinental”, pe strada 
Batişte la numărul 6, exista înainte de război o casă boierească, 
pe care o ţin minte ca şi când aş fi văzut-o astăzi; am uitat doar 
când anume a fost dărâmată. Oricât ar fi de înalt şi de impozant 
hotelul, ori de câte ori trec pe acolo văd proiectată pe zidurile 
parterului, cu uşile lui turnante, silueta casei de altădată. N-o 
descriu, fiindcă modelul ei, cu mici deosebiri, poate fi găsit în 
multe case boiereşti rămase între strada Batiştei şi piaţa 
Rosetti, şi chiar mai departe. Nu mai ştiu dacă avea o firmă, pe 
acoperiş sau pe ziduri, cred că da, altfel n-aş fi aflat niciodată 
ce era înăuntru. Pe firmă scria SKODA, cu litere nu atât de 
mari cât s-ar crede, fiindcă nu trebuia neapărat să se vadă, nu 
aveau menirea să atragă vreo clientelă, clientul asigurat fiind 
statul; în afară de automobile, puţin răspândite, neputând să se 
ia la întrecere cu cele americane, firma fabrica armament, de la 
revolvere şi puşti, până la tunuri. 

Pe când eram la armată şi făceam exerciţii de mânuire şi 
tragere nu doar cu simpatica mitralieră Schwartzlose, ci şi cu 
una franţuzească, St. Etienne, pusă pe un afet înalt că părea o 
capră, sau cu o puşcă-mitralieră care se împiedica după două 
gloanţe, mă gândeam, fiind încrezător în înţelepciunea 
autorităţii: „Ştie Statul-major ce face, n-o să mergem la război 
cu vechiturile astea!” In anul când Hitler luase puterea, 
războiul putea să înceapă în orice zi, dintr-o parte sau din alta, 
de aceea se făceau diferite antante, iar la Geneva se ţineau 
conferinţe de dezarmare. 

Într-adevăr, conducerea armatei nu stătea cu mâinile în sân, 
statul comandase încă de trei ani, la uzinele Skoda, puşti- 
mitraliere de peste un miliard, şi tunuri de cinci miliarde şi 
jumătate. N-aveam cum să aflu câte or fi fost toate, cât costa un 
tun şi cât o puşcă-mitralieră, dar iarăşi îmi spuneam: „Ce mă 
priveşte?” In schimb, mă ameţeau miliardele, pe mine, care mă 
gândeam bine înainte de a da treizeci de lei la un cinematograf 
de pe Bulevardul Elisabeta, sau pe o îngheţată la „Nestor”, ci 
mai degrabă luam două prăjiturele de un leu, de la una din 
cofetăriile răposatului Zaharescu; prăjiturelele se micşorau 


întruna, dar deocamdată îşi mențineau preţul. 

Împlinisem de două zile douăzeci şi trei de ani, când la 
birourile Skoda s-a făcut o descindere, s-au deschis casele de 
bani, asemeni la locuința domnului Bruno  Seletzky, 
reprezentantul firmei. Suspiciunea pornea de la o bagatelă, 
şaptezeci de milioane de lei, sustrase din impozitele care se 
cuveneau statului. Ministrul Justiţiei a intervenit spre a se opri 
cercetările, explozia însă pornise. A fost o explozie în lanţ, 
expresie atunci necunoscută. Un general era şi el amestecat în 
treabă, dar nu-i spun numele, cum nu l-am spus pe al 
ministrului de Justiţie, fiindcă nu am personal nicio dovadă, şi 
dovezile celelalte au fost ascunse. Descendenții nenumiţilor să 
fie mulţumiţi că mi-am ţinut gura. Afacerea nu se mărginea la 
neplata impozitelor, ci cuprindea fraudă, mituire, şi spionaj pe 
deasupra. În lei, statul era păgubit cu un miliard şi jumătate, 
plătiţi peste preţul cinstit al comenzii. Cum s-au împărţit banii 
între făptaşi nu ştiu, nu s-a dat în vileag, poate nu au aflat nici 
anchetatorii. 

Două săptămâni de la descindere, după ce s-a luat avizul lui 
Titulescu, cred că ministru de Externe, aflat atunci la Geneva, 
Bruno Seletzky a fost arestat şi dus la judecată pentru 
sustragere de documente privind apărarea naţională a ţării. 
Atunci n-am dat importanţă, dar azi tare aş vrea să ştiu pentru 
cine făcea el spionaj, căci doar nu era să facă pentru 
Cehoslovacia blajinului şi loialului nostru prieten, domnul 
Eduard Beneş! După un proces care a durat o sută treizeci de 
zile, acuzatul a fost condamnat la cinci ani închisoare. Cei din 
guvern, cu vină mai mică sau mai mare, nu au păţit nimic, au 
ieşit basma curată. 

Cineva însă, un om sau un număr de oameni nu s-au 
mulţumit cu atâta, n-au avut astâmpăr, nu s-au dat bătuţi, au 
tulburat apele, slujindu-se de ziarele necorupte şi în primăvara 
anului următor, a început o nouă anchetă, de astă dată 
încredinţată parlamentului, socotit că avea mai multă 
răspundere. Şi nu pot spune că n-a avut-o, de vreme ce, în 
sfârşit, s-au descoperit şi s-au dat în vileag vinovaţii, cărora 
încă o dată nu le voi spune numele, deşi au fost pronunţate de 
toată lumea şi scrise în ziare cu litere groase. În fruntea lor era 
însuşi ministrul de Război, mai mare ruşinea! Şi ce indiferente 
îmi erau atunci aceste întâmplări, care mi-ar fi stârnit 


indignarea mai târziu, dacă până atunci nu erau uitate! Prim- 
ministru venise între timp Guţă Tătărăscu, mai abil şi mai 
flexibil decât alţii, dovadă că a guvernat ţara trei ani fără cinci 
zile, recordul deceniului. El s-a declarat dispus să reîncheie 
contractul cu uzinele Skoda, cu o reducere oarecare. Între 
negustori, o asemenea operaţie se numeşte „la mica tocmeală”. 
Bănuiesc că uzinele nu aveau nicio vină, iar nouă ne trebuiau 
puşti-mitraliere şi tunuri. Dar n-am să înţeleg niciodată de ce 
peste dosarele anchetei, unde se spuneau clar numele hoţilor, 
s-a întins o muşama fără pete; muşamaua este un material care 
nu putrezeşte cu uşurinţă, totuşi, nu putea să ţină până astăzi; 
numai că, odată cu ea, au putrezit şi dosarele, a putrezit şi 
lumea cuprinsă în ele. Doar casa de pe strada Batiştei a rămas 
în amintirea mea neschimbată, deşi deasupra se ridică un hotel 
cu douăzeci şi patru de etaje. (Dacă greşesc numărul, Thomas 
Mann, pe lumea asta sau pe cealaltă, n-o să mă ierte!) 


x x * 


Nu am înclinarea să mă interesez de escrocheriile oamenilor; 
mai mult mă interesează un câine cu laba fracturată. Astfel 
despre Alexandru Staviski scriu în silă, din datoria de a nu lăsa 
un asemenea gol în cronică; mai târziu istoria vremii nu o va 
pomeni, fiind o afacere personală, puțin importantă pe lângă 
escrocheriile cu armamente. Dar iată că în plus aici sunt 
amestecate şi două dintre personajele mele, într-un mod 
nebănuit de nimeni, domnul Pretoreanu şi Garibaldi. Lăsând la 
o parte ce nu s-a aflat niciodată, în joc nu erau, în franci 
francezi, decât şase sute de milioane, ceea ce în banii noştri ar 
fi făcut vreo două miliarde şi jumătate. Raportată la un singur 
om, care a beneficiat de ea în exclusivitate, lăsând la o parte 
comisioanele şi cadourile, suma depăşea atunci puterea mea de 
înţelegere; cum s-o cheltuiască, în câte vieţi, ce să-şi cumpere? 
Judecam ca omul sărac, şi mai ales fără experienţă. Astăzi ştiu 
mai multe, am depăşit stadiul când îmi doream cel mult o 
motocicletă; nu mi-aş cumpăra castele, ci vreo cinci 
automobile, să le schimb de la o zi la alta, vreo trei avioane, de 
curse scurte, de curse mijlocii şi de traversări oceanice şi, în 
sfârşit, două iahturi, unul cu motoare, altul cu vele. Iar odată în 
posesia tuturor acestora, probabil mi-ar veni alte gusturi. Aşa 


că nu mă mai întreb de ce i-a trebuit lui Alexandru Staviski o 
sumă atât de mare. 

Deşi nu se suprapune întocmai unul pe altul, numele lui are o 
ciudată asemuire cu reprezentantul Skodei, Bruno Seletzky. Iar 
cele două matrapazlâcuri s-au petrecut exact în aceeaşi vreme, 
printr-o coincidenţă care mă face să cred în influenţa stelelor. 
Deosebirea între ele este că în cazul Staviski faptele s-au 
desfăşurat mult mai repede şi s-au terminat concludent, cu un 
glonţ tras în tâmplă; în schimb, scandalul a răsunat în toată 
lumea, pe când în cazul celălalt s-a înăbuşit cu muşamaua. 

Alexandru Staviski, francez probabil de altă origine, era 
administrator-delegat al băncii „Creditul Municipal” din 
Bayonne, un oraş mijlociu din nord-vestul Franţei, pe care nu l- 
aş putea descrie, fiindcă l-am traversat în fugă; dar mi-a plăcut, 
şi îl ţin minte, de acolo am văzut prima oară Pirineii. În 1933 nu 
visam că am să-i văd vreodată, mă mulţumeam să ştiu că 
dincolo de ei începea Spania. Administrator-delegat era ceva la 
fel de mare şi de puternic ca Pedegheul de astăzi, Preşedinte 
Director General al unei societăţi anonime. În toamna anului, 
Alexandru Staviski a lansat pe piaţa financiară a Franţei bonuri 
false emise sub numele băncii. În fotografia pe care o am în 
faţă, făptaşul pare mai degrabă un cârnăţar decât un om de 
finanţe, o persoană la vreo patruzeci şi cinci de ani, cu faţa 
prelungă, cu o claie de păr dat pe spate, cu o mustață tunsă 
scurt şi zbârlită. Ar părea o fotografie făcută la poliţie, care 
dezavantajează, dar poliţia l-a găsit fără viaţă, deci nu putea să- 
l fotografieze cu ochii vii şi ameninţători, a căror privire pare a- 
mi spune să nu mă bag unde nu-mi fierbe oala. Ziarele, 
contrazicând imaginea, îl descriu ca pe un om de societate, 
distins, elegant, capabil să inspire încredere şi simpatie. Pe 
deasupra, este ştiut că se bucura de prietenia unuia din cei mai 
iluştri miniştri în funcţiune, probabil şi-a altora; nu-i prima oară 
când un ministru se înşală, poate se lasă corupt, contractând 
prietenii dubioase. Date fiind toate aceste circumstanţe, 
bonurile s-au vândut ca pâinea caldă; folosesc din obişnuinţă o 
vorbă învechită; azi, de când cu războaiele şi cu foametea, 
pâinea se vinde şi rece tot atât de repede, se face coadă. 

Falsul s-a descoperit înainte de sfârşitul anului. Vinovatul s-a 
ascuns repede într-o vilă de la Chamonix, o staţiune de munte 
spre frontiera elveţiană. Dacă fugea în America, ar fi avut şanse 


să scape, cu condiţia să nu fi existat domnul Pretoreanu. Poliţia 
l-a descoperit mort, nerăcit încă, şi s-a întrebat dacă era o 
crimă sau o sinucidere. Alte amănunte nu s-au dat la iveală, le 
dau primul, şi altcineva după mine n-o să mai aibă ce spune, 
decât poate să nu recunoască afirmaţiile mele. Fiind de atunci 
aproape cincizeci de ani şi toţi eroii întâmplării fiind morţi, 
nimic nu mă împiedică să dezvălui adevărul. 

Nu de foarte mult timp, s-a făcut un film în care se acredita 
ideea crimei şi se insinua, foarte pe ocolite, că asasinul ar fi 
fost chiar comisarul de poliţie, care intrase primul în refugiul 
lui Staviski şi, înainte de orice vorbă, trăsese cu revolverul. 
Filmul se ferea de o afirmaţie clară, acţiunea se termina în 
coadă de peşte, destul să semene dubiul. Ceea ce ştiu sigur, din 
chiar mărturisirea făptaşului, cu revolverul s-a tras într-adevăr, 
de la o fereastră, cu o clipă înainte de a intra comisarul; lângă 
mort era un revolver, care fumega încă, dar pe el nu s-a găsit 
niciun fel de amprentă. Explicaţia care s-a dat faptului a făcut 
plauzibilă ideea de sinucidere: Staviski avea mănuşile în mână, 
abia venise sau se pregătea să plece; nimeni nu s-a gândit sau 
şi-a ascuns gândul, că măcar în al doilea caz omul îşi pune mai 
întâi paltonul şi pe urmă mănuşile. 

Cum de mi-a vorbit autorul crimei am să povestesc la urmă, 
în ultima zi din viaţa lui, la bombardamentul îndurat de oraşul 
Ploieşti, în ziua de 5 aprilie 1944, când a murit în stradă, 
păzind limuzina domnului Pretoreanu. El nu era altcineva decât 
şoferul Garibaldi, care tot timpul păzise câte ceva în jurul lui 
stăpână-su. De când acesta îl scăpase din procesul Mafiei, de la 
Neapole, contractase pentru el un devotament atât de fanatic, 
că depăşea şi raţiunea, şi morala, devenind iresponsabil. Cred 
că pe conştiinţa lui apăsau păcate mult mai grele decât crima 
de la Chamonix, însă n-a avut timp să mi le mărturisească, 
fiindcă începuseră să cadă bombe; noroc că am fugit la 
adăpost, altfel aş fi murit cu el în stradă. 

Din toată întâmplarea m-au interesat mai puţin faptele sale: 
cum a plecat grabnic la Paris, chiar în ziua când izbucnise 
scandalul, cum l-a urmărit pe Staviski pas cu pas, fără să se 
poată apropia atât ca să tragă, cum a mers după el în drumul 
spre frontiera elveţiană, fără a găsi un moment prielnic să-şi 
îndeplinească misiunea, totdeauna se ivea un martor, şeful de 
tren, supraveghetorul vagonului, sau călători fără astâmpăr 


care forfoteau pe coridoare chiar noaptea. La Chamonix, şase 
ore aşteptase neclintit într-un boschet, de unde se vedea 
înăuntru, pe fereastră, înţepenise, avea mâinile amorţite când 
venise momentul să tragă, dar nu-şi greşise ţinta. 

Aş fi vrut să aflu cu totul altceva, şi n-am izbutit, amestecul 
domnului Pretoreanu în scandalul Staviski. Probabil nimic în 
legătură cu bonurile de credit, o afacere mult prea mică; şase 
sute de milioane erau mai degrabă o găinărie. La Paris, 
mulţimea înşelată a ridicat baricade pe stradă; tulburările au 
fost atât de mari, că guvernul a trebuit să-şi dea demisia. Dar 
ce s-ar fi întâmplat dacă Staviski apuca să vorbească şi se afla 
rolul domnului Pretoreanu, în afaceri rămase, cum se vede, 
necunoscute? Câte ministere ar fi căzut, câţi oameni nu şi-ar fi 
tras un glonţ în tâmplă? Nu m-ar fi mirat dacă se clătinau şi 
tronurile regale! Domnul Pretoreanu a rămas tot timpul 
imperturbabil. Când omul lui de încredere s-a întors cu 
misiunea îndeplinită, despre care nu ştia nici măcar Sobieski, 
păstrătorul secretelor, i-a dăruit o sticlă de vin, vechi de la 
venirea prinţului Carol de Hohenzolern în ţară, primul rege al 
României. Sticla impunea respect, aşa cum era opacizată de 
nisip şi de păianjeni; Garibaldi n-ar fi dorit o răsplată mai mare. 
Dar când a scos dopul, doborât de evlavie, ca să bea pentru 
stăpână-su, a găsit vinul prefăcut în poşircă. 


x x * 


Era timpul concursurilor de frumusețe, se alegea o Miss 
Românie, o Miss în fiecare ţară, apoi toate se aşezau în linie, în 
costum de baie, în faţa unui juriu, care se chiora la ele, 
fiecăruia lăsându-i gura apă. Cea mai bine apreciată devenea 
Miss Universum, timp de un an era regina lumii. 

Prima noastră Miss România, trecuseră numai vreo trei ani 
de atunci, făcuse multă vâlvă, ca tot ce este o întâmplare 
nemaivăzută, se îmbogăţise dând autografe pentru felurite 
produse, parfumuri, stofe, mătăsuri, băuturi fine, şampania 
Mott printre ele, şi tot ce-ţi trece prin minte. Curtezani cu 
monoclu şi cu buzunarele pline făceau coadă să-i sărute mâna, 
a fost mare petrecere, s-a bucurat, pare-se, şi regele, cu 
prioritate probabil. În anii următori, fierberea a scăzut treptat, 
pe măsură ce se apropia războiul, până nu i-a mai ars nimănui 
să aleagă o Miss Românie. 


A dispărut astfel şi o nedreptate, căci nu cred să fi fost aleasă 
niciodată cea mai frumoasă dintre fete; aceea stătea modestă şi 
timidă în casă, ca toate Cenuşăresele din poveste; reuşeau cele 
mai îndrăzneţe, mai ales dacă făceau cu ochiul. 

La un bal de ţară, unde am fost odată în adolescenţă, fratele 
meu şi-a pus în gând s-o scoată regină pe fata cea mai urâtă. 
Votul se făcea prin cărţi poştale, cumpărate la uşă; cine primea 
mai multe, era aleasa. L-am ajutat şi eu, am scris împreună de 
cinci sute de ori numele urâtei, cam atâtea cărţi poştale 
trebuiau pentru un succes sigur. Şi, într-adevăr, urâta a ieşit 
biruitoare cu mult înaintea frumoaselor. Îmi era puţin ruşine 
când auzeam strigându-i-se numele, credeam că nu va putea să 
îndure batjocura şi o va podidi plânsul. Da de unde! Înflorea cu 
fiecare carte poştală, iar la sfârşit, când s-a urcat pe estradă, s- 
o încoroneze, exulta de fericire. Atunci, am clipit repede, ca 
izbit de-o lumină puternică, m-am clătinat câteva clipe şi am 
rămas cu o întrebare în minte, nedezlegată: Oare nu era cu 
adevărat cea mai frumoasă? De aceea, mai târziu, când vedeam 
în Realitatea ilustrată fotografiile misselor, se năştea în mine 
îndoiala; nu cumva ele erau primele dintre cele urâte? 

Moda, pe care o credeam nouă, era mult mai veche şi venea 
de departe. În pădurile din vestul Ecuadorului, unde trăiesc 
băştinaşii în triburi răzlețe, era obiceiul ca în fiecare primăvară 
să se aleagă reginele junglei; căci nu se căuta una singură, nu 
interesa întâietatea, ci anumite condiţii, prin care alesele să 
poată deveni mame bune. 

În 1970, obiceiul dăinuia încă, poate mai dăinuieşte şi astăzi, 
tradiţiile sunt mult mai puternice în locurile unde nu a biruit 
civilizaţia, ca să schimbe moravurile. 

Juriul îl alcătuiau bătrânii tribului, cu lunga lor experienţă de 
familie. Fetele, care înainte de orice trebuiau să fie caste, ceea 
ce atesta vraciul, apăreau cu pieptul dezgolit, spre a se vedea 
dacă au sânii buni să alăpteze. Admit ca întemeiată această 
condiţie, în schimb n-o înţeleg pe prima; castitatea nu asigură o 
procreere mai bună. Şi mai bizar mi se pare că fetele nu aveau 
voie să candideze şi în anul următor, chiar dacă rămâneau 
fecioare. Însemna că le trecuse vremea? E un motiv sigur, 
printre altele, discutabile, pentru care deplâng lipsa civilizaţiei. 
Fetele noastre sunt mai norocoase; treaba lor dacă umblă fără 
sutien şi poartă blugi, în loc de fustă! 


x x * 


În anul unde am ajuns cu povestirea nu apăruseră blugii, se 
găseau numai în America, ţara lor de origine, dar nu-i purtau 
decât cowboii. 

Ultima întâmplare a anului se datorează desființării 
partidului pe care şi-l făcuse Arhanghelul, cu aderenţi tot mai 
agresivi şi mai fanatici sau mai iresponsabili; nu-i vedeam, nici 
nu-mi era gândul la ei, dar auzeam vorbindu-se de isprăvile lor, 
cu indignare şi cu teamă. Erau şi unii care spuneau că numai 
partidul Arhanghelului ar fi putut să facă ordine în ţară şi să 
împiedice gheşefturile de felul afacerii Skoda, care ce-i drept 
indigna pe toată lumea, cu atât mai mult cu cât vinovaţii nu-şi 
luau pedeapsa. 

Insă nu încape îndoială că tulburările provocate de discipolii 
Arhanghelului aveau drept cauză principală şi motiv de 
încurajare venirea lui Hitler la putere în Germania. lar 
activitatea sângeroasă a batalioanelor lui de asalt, care 
nimiceau opoziţia, împuşcând oamenii pe stradă, uneori ziua 
nămiaza mare, sau zdrobindu-i cu patul puştii, era un model, 
discipolii râvneau să şi-l însuşească. Astfel că, fără a pierde 
vremea, I.G. Duca scoase în afara legii pe Arhanghel şi pe 
discipoli, la trei săptămâni după ce luase puterea, în ziua de 14 
noiembrie, urmând nefastului guvern al lui Vaida. 

Astăzi, orice om informat şi de bună-credinţă va recunoaşte 
că şeful noului guvern era un bărbat de ispravă. Greşeala lui, 
nescuzabilă, ca şi cea de mai târziu a lui Armand Călinescu, 
este că n-a socotit necesar să se apere, le-a făcut adversarilor 
cinstea de a le atribui darul raţiunii şi sentimentul onoarei. Şi 
nu din naivitate, gândesc astăzi, ci fiindcă i-a judecat pe toţi 
după sine; lui nu i-a lipsit sentimentul onoarei, nici darul 
raţiunii. 

După o încercare de atentat asupra sa, de Gaulle a interzis să 
se ia măsuri speciale de pază; desigur că avea şi el îngeri de 
veghe, ca toţi oamenii expuşi la comploturi, numai că se simţea 
nu protejatul lor, ci victimă. Un nou atentat fiind iminent, 
existând dovezi că el se va produce, un întreg stat-major, cu 
numeroase ramificații, s-a pus pe lucru, spre a dejuca planurile 
asasinilor; şi dacă o asemenea activitate trebuia să fie secretă, 
secretul cel mai mare s-a păstrat faţă de de Gaulle însuşi. 


Asupra lui I.G. Duca nu a vegheat nimeni, nici pe ascuns, nici 
pe faţă. Asasinul i-a pus revolverul în piept şi a tras cinci 
gloanţe, fără să-l împiedice nimeni. 


25 

Mă întreb uneori dacă în vremea aceea de frământări, care 
aveau să ducă la adeverirea prorocirilor făcute de domnul 
Pretoreanu, nu duceam o viaţă frivolă. Treceam zilnic prin faţa 
cofetăriei unde o cunoscusem pe Zorina şi pe lângă Grădina 
Botanică; dacă mă uitam peste gard, vedeam trandafirii unde 
începuse dragostea noastră, când îşi zgâriase braţul în ghimpi 
şi se umpluse de sânge. Ar fi fost o frivolitate, dacă nu o 
plăteam cu trei zile de marş în lungul drumului de fier şi cu trei 
nopţi dormite sub cerul liber, fără aşternut şi fără învelitoare. 
Nici Ghizela, cu crucifixul de deasupra patului, nu fusese o 
frivolitate, cu atât mai puţin o destrăbălare, cum ar crede 
cineva judecând faptele fără pătrundere; ea era nu o fată cu 
prea multă dorinţă de dragoste, ci mai degrabă un înger izgonit 
din cer, spre care îşi întorcea neostenit ochii, când se ruga la 
picioarele crucifixului; pentru mine ea devenea o abstracţiune, 
nu o fiinţă însufleţită şi în ascuns vicioasă, ci o duminică, 
sfârşitul de săptămână, când şi bunul Dumnezeu a găsit cu cale 
să se odihnească după ce şase zile muncise la facerea lumii. 
Şase zile băteam pasul pe drumuri cu noroiul sau cu praful 
până la glezne, împovărat de raniţă, de puşcă şi alte unelte, 
şase zile înduram ploi, arşiţe şi mai istovitor decât toate, 
gerurile iernii, când crăpau ouăle corbului şi îmi îngheţau 
mâinile în cinci perechi de mănuşi îmbibate cu ulei de 
mitralieră; fără duminica spre care mergeam orbeşte, de multe 
ori mi-aş fi dat duhul. 

lar Santa, reprezentată acum numai de o fotografie pusă la 
capul patului, fusese un vârtej de sentimente, mai pure decât 
vârtejurile de zăpadă pe care le lăsam în urmă, când goneam 
împreună cu schiurile. Singura noastră atingere corporală 
fusese în vârful piramidei lui Keops, şi nu îmi trezise dorinţe, ci 
sentimentul că noi doi eram atunci stăpânii lumii. Rămânea 
sărutul în colţul gurii, prin care poate voia să-şi dovedească, iar 
mie să-mi spună că şi în ea există o femeie. Dovada deplină, 
făgăduită din propria ei voinţă, n-a apucat s-o facă, fiindcă a 
murit înainte de a se topi zăpada şi a se usca iarba în pădure. 
Dar nici aceea n-ar fi fost o frivolitate, ci o datorie faţă de noi 
înşine, şi o răsplată pentru o puritate atât de prelungită, încât 
orice ar fi fost să se întâmple, devenea şi mai pură. 

Îmi recunosc un singur gând frivol, acela când am vrut s-o 


trec pe Ioana peste gardul cimitirului, ca s-o pot ţine în braţe şi 
să văd cum se mlădie. Dar gestul nu l-am făcut, şi nici nu i-am 
trimis adresa, ca să-l fac altă dată. 

Ningea prima oară, mergeam spre casă, pe strada Carol 
Davila, când am văzut-o venind dinspre Facultatea de 
Medicină, îmbrăcată în fulgi de zăpadă. Când m-a recunoscut, a 
venit fuga spre mine, după ce surpriza o făcuse să ezite o clipă. 
Era atât de îmbujorată, că zăpada se topea îndată ce-i atingea 
faţa. Fiindcă venea cu încredere şi bucurie, am întins braţele, 
am cuprins-o şi am lipit-o de mine, cu gestul pe care îl 
socotisem o frivolitate, iar acum se transformase într-o nevoie 
irezistibilă. Dar după ce am simtit-o, cum bănuisem, mlădioasă, 
cu mijlocul subţire şi atât de elastic, că ar fi putut să-l îndoaie şi 
o suflare a vântului, i-am dat drumul, şi săptămâni de-a rândul 
după aceea nu m-am apropiat de ea mai mult de jumătate de 
metru, cât să-i întind o cană de ceai sau să-i aprind ţigara. 

Fiindcă ningea şi era udă, şi fiindcă locuiam la cincizeci de 
metri, am poftit-o acasă. Pe atunci, fetele se speriau de-o 
asemenea invitaţie, exista prejudecata că pe urmă trebuie să se 
şi dezbrace; părerea aceasta, pe care n-o mai pot numi 
prejudecată, dăinuie şi astăzi, numai că fetele nu se mai sperie, 
iar unele se dezbracă singure, de la uşă. Dacă vreuna încearcă 
să se apere, sau se apără de-a binelea, partenerul le mustră, 
contrariat cu sinceritate: „Atunci de ce-ai mai venit? Nu ştiai 
dinainte?” Nu admit, aşa că n-am adoptat acest punct de 
vedere, socotesc că orice femeie are dreptul să delibereze, îi 
recunosc liberul arbitru. 

Până acum n-am avut nevoie să-mi descriu locuinţa, fiindcă 
îmi era indiferentă. Ea exista pentru mine numai prin fotografia 
Santei, mai scumpă ca o icoană. 

Aveam o odaie mică, mobilată modest, cu un divan, un dulap, 
o măsuţă, un fotoliu desfundat, un scaun şi o sobă de tablă, cu 
nisip deasupra, nici măcar un godin căptuşit cu cărămidă 
subţire, care mai ţine puţin căldura după ce se stinge focul. În 
schimb, dogorea din primele clipe şi camera devenea repede 
primitoare. 


După ce i-am ajutat să-şi scoată paltonul şi l-am scuturat de 
zăpadă, în uşă, am poftit-o pe Ioana să stea în fotoliu, dar a 
refuzat: 


— Bănuiesc că-i locul tău; nu vreau să ţi-l iau. Socoteşte că n- 
aş fi aici. 

Cu aceste cuvinte, şi-a scos cizmuliţele de cauciuc, s-a urcat 
în fundul divanului, cu picioarele adunate sub ea, ca 
turcoaicele, şi s-a învelit pe genunchi cu un pled de alături; 
totul în gesturile ei dovedea francheţe. În câteva clipe, am făcut 
focul, soba a început să duduie, coşul să trosnească, un 
amestec de sunete vesele. Nu l-am uitat până astăzi, deşi de 
mult nu m-am mai încălzit cu sobe de tablă. 

Era ora patru după-amiază, afară începuse să se întunece. 

— Să nu aprinzi lumina, spuse Ioana, lasă uşa sobei deschisă. 
Şi dă-mi, te rog, o scrumieră. 

Nu fumam, nu aveam scrumieră, i-am dat o farfurioară. O 
odăiţă luminată de flăcările din sobă devine ca un decor din 
închipuire, pereţii se umplu cu semne de întrebare, jucate - 
unde suntem, cine sunteţi, ce se întâmplă? Nu erau întrebările 
mele, nici ale ei, ci ale unei fiinţe închipuite, care poate ne 
reprezenta pe noi, într-o proiecţiune cuplată, deşi stăteam 
departe unul de altul. Am pus ibricul de ceai să fiarbă, în gura 
sobei, am tăiat pâine, felii, le-am înfipt într-o frigare metalică şi 
le-am perpelit la flacără. Mirosul pâinii prăjite se împletea cu 
mirosul ţigării. 

— De când fumezi? am întrebat-o. 

— Nu de mult; de vreo lună. 

Dar trăgea fumul în piept, cu patimă; în colţul gurii avea o 
grimasă. 

— Mi-ar fi ruşine, i-am spus, să condamn pe cineva pentru o 
faptă care nu priveşte pe nimeni. Am fumat şi eu, trei ani, şi mi- 
a fost de-ajuns. Dar ca să mă las, am făcut eforturi chinuitoare. 

— Bănuiesc! Intr-o zi, am să mă las şi eu; deocamdată 
tutunul îmi prinde bine. 

N-am întrebat-o nimic; vorbea cu pauze, între două fumuri de 
ţigară. Întindeam unt pe pâine, nu prea vedeam, ar fi trebuit să 
aprind lumina, dar atunci s-ar fi aşezat între noi o perdea rece. 
Simţeam că sufletul ei palpită, odată cu flăcările din sobă, şi nu 
voiam să îngheţe. 

— Am avut un logodnic; un coleg. L-am cunoscut când 
dădeam examen la facultate... Nu mi-ai trimis adresa; n-am 
îndrăznit s-o cer Corneliei... Te-am căutat... Aşa, mergând la 
întâmplare, pe stradă... Ai fost bun la matematici?... Eu da! Am 


făcut un calcul al probabilității, pornind de la ideea că nu poţi 
locui decât în Cotroceni... Fiindcă şcoala de aviaţie e aproape. 

— Nu am nicio legătură cu şcoala de aviaţie. 

— Ba da, mi-a spus Cornelia. Ai avut o legătură! 

Avusesem, dar nu eram un fanatic, să rămân legat de un 
ideal imposibil. Am tăcut, ca să n-o contrazic; sau fiindcă îmi 
încolţise în minte, brusc, ideea că poate avea dreptate. 

— Sunt patruzeci şi cinci de străzi în cartier; le-am numărat 
şi le-am scris în caietul de notițe. Nu puteam să te caut din casă 
în casă, sunt câteva sute... Am pus în formulă orele probabile 
când ai pleca şi când te-ai întoarce, şi orele când aş putea să 
umblu pe stradă, procedând sistematic, luând una câte una, 
revenind la prima după ce le terminam pe toate... Cu puţină 
aproximaţie, în nouăzeci şi cinci de zile trebuia să te întâlnesc o 
dată... Adică, spre Paşti... Dar instinctul a fost mai bun decât 
calculul... Azi mai aveam o oră de curs, când am ieşit pe uşă în 
fugă, era un impuls irezistibil, mi-am pus paltonul abia în 
stradă. Nu ştiam, nu-mi închipuiam că am să te întâlnesc, dar 
trebuia să trec pe strada asta, azi, înainte de ora patru. Te-am 
întâlnit la patru fără zece. 

— Te-ai uitat la ceas? 

— Nu. Ştiu că era patru fără zece!... Să nu-mi pui prea mult 
zahăr! 

I-am dus ceaşca de ceai şi o farfurioară cu pâinea prăjită; ca 
să ajung, mi-am rezemat o clipă genunchiul de marginea 
divanului; s-a mişcat puţin într-o parte, nu mi-am dat seama 
dacă să-mi facă loc lângă ea sau să se ferească. Am mai aruncat 
un lemn pe foc, odaia s-a întunecat, apoi a izbucnit o lumină 
puternică. M-am aşezat în fotoliu. 

— Ce s-a întâmplat cu logodnicul? 

— Ne-am despărţit... De scârbă. 

Astăzi nu, dar ducând o asemenea convorbire în 1933, ar 
părea neverosimilă, ca şi vorbele Zorinei, în noaptea din 
Grădina Botanică. 

— La medicină învăţăm împreună, băieţi şi fete, aplecaţi 
peste aceeaşi masă de disecţie. In faţa unui cadavru gol, parcă 
ne simţim dezgolit propriul nostru trup, hainele nu ne mai 
acoperă secretele. Apoi, când repetăm acasă lecţiile de 
anatomie, ne palpăm unul pe altul, fără nicio intenţie ascunsă... 
Uneori însă ajungi prea departe, fără să-ţi dai seama... Ai 


sentimentul că nu-i decât o explorare ginecologică... Am făcut 
greşeala să cred, să doresc, să sper că e mai mult decât atâta. 
N-a fost şi mi s-a făcut scârbă... De mine, de el, de fapta în sine. 
Mi-a fost imposibil să încerc încă o dată. De aceea ne-am 
despărţit... De atunci fumez, ca să-mi treacă scârba... Crezi că 
o să-mi treacă vreodată? 

Ce ştiam eu atunci despre aceste taine, care uneori rămân 
nedezlegate până la bătrâneţe? Am ridicat din umeri. Şi-a 
aruncat ochii la fotografia Santei, al cărei obraz părea viu în 
lumina flăcărilor. Nu m-a întrebat nimic, a aprins altă ţigară; 
după ce a fumat-o, s-a dat jos de pe divan, şi-a pus cizmuliţele 
şi s-a pregătit să plece. 

— Să nu mă conduci, stau pe lângă Gara de Nord, la căminul 
judeţului; pe jos nu fac nici douăzeci de minute. 

Am aprins lumina şi, cum mă aşteptasem, în suflet mi s-a 
făcut întuneric. Stătea în uşă, cu paltonul pe mână; am 
observat în alte rânduri, dar după ce trecuse multă vreme până 
s-o întâlnesc iarăşi, că niciodată nu-şi îmbrăca paltonul în casă, 
ci după ce ajungea afară, oricât ar fi fost vremea de aspră şi pe 
orice intemperii. 

Era abia ora cinci şi jumătate, şi deodată, deşi ea încă nu 
plecase, camera mi s-a părut rece, iar seara goală. Mi-aş fi lăsat 
capul pe umărul ei, cum voisem să mi-l las odată, în zilele când 
ne cunoscusem; dacă mi-ar fi curs o lacrimă, nu i-ar fi ajuns la 
piele prin rochia de stofă şi prin jacheta de lână pusă deasupra. 
M-am abținut... Aş fi vrut să-i cer o ţigară. 


XXX 


De Crăciun aveam opt zile concediu, mi-am luat schiurile şi 
am plecat la Sinaia, dar după ce trenul a oprit la Ploieşti, prima 
gară, m-a cuprins o îndoială, am stat pe gânduri, până ce am 
auzit fluierul locomotivei; atunci am luat-o repede spre uşă, 
deşi nu-mi învinsesem îndoiala, am îmbrâncit lumea de pe 
coridor şi am coborât tocmai când pornea trenul, încă 
neconvins că făceam bine. Nici astăzi nu ştiu dacă voiam să-l 
văd pe Trandafil şi pe ai lui, sau s-o caut pe Ioana. Trecuseră 
aproape trei săptămâni de când ne întâlnisem şi de atunci nu 
mă mai căutase. E adevărat că la plecare nu-i spusesem o 
vorbă, dar nu era un motiv să dispară, după ce îmi mărturisise 
ce calcule făcuse să mă găsească. Şi nu ştiu nici de ce aş fi 


căutat-o; se născuse un dor în mine sau eram intrigat de 
tăcerea ei atât de îndelungată? Poate nici una, nici alta; mă 
gândeam la ea, ar fi fost imposibil altfel, însă cu o reţinere 
câteodată ostilă; accidentul cu acel logodnic mi se părea 
degradant şi mă revolta că după o astfel de întâmplare, gravă 
pentru o fată, ea putea să se consoleze cu o ţigară. 

Şi totuşi, de multe ori trecusem pe la căminul judeţului, era 
un bloc urât, pe strada Buzeşti, într-un fund de curte. Nu mă 
gândeam de câte ori şi la ce ore ar fi trebuit să trec pe acolo, ca 
s-o întâlnesc o dată. Dar nu voiam s-o întâlnesc, mă duceam 
dintr-o datorie amară faţă de mine însumi, în amintirea zilei 
când simţisem ispita s-o trec peste gardul cimitirului. Şi dacă o 
întâlneam, aş fi luat-o la fugă? 

Ca să ajung la Trandafil, am trecut prin faţa casei ei, fără să 
mă uit, dar nu fără să simt o bătaie a inimii; mi-am amintit cum 
o visasem odată, scena de la portiţă, trăită parcă aievea, când 
rămăsese cu firul de aţă în gură. 

Era abia ora zece dimineaţa; oare dormea încă? Sau îşi tocea 
cursurile? „...când repetăm acasă lecţiile de anatomie, ne 
palpăm unul pe altul.” Dacă în clipa aceea ar fi apărut la geam, 
aş fi mărit pasul. Dar mi-a părut rău că nu apăruse. 

Ghereta de la poarta lui Trandafil avea acum, deasupra 
acoperişului, un coş de tablă, pe care ieşea o boare de fum; 
fereastra de la stradă, ca o vitrină, era îngheţată la partea de 
jos; deasupra atârnau câteva şiraguri de covrigi şi de roşcove. 
Pe pervaz se zăreau, prin pojghiţa subţire de gheaţă, mai multe 
sticle de limonadă, roşie şi galbenă, iar deasupra scria, cu 
vopsea de ulei, albă: „Borş proaspăt”, cum ştiam de peste vară. 
Acum era adăugat un rând, cu literă mai mare: „Băcănie şi 
mărunţişuri”. Intrigat, am deschis uşa; un fel de tejghea, 
îngustă ca o scândură de călcat rufe, despărţea ghereta în 
două; dincolo de ea o băbuţă, cu o bundă ţărănească, 
îmbrobodită cu un şal gros, care îi apăra şi spatele, mi se 
adresă cu o voce blajină, dar alarmată: 

— Închide repede uşa că intră frigul! 

Aşa am recunoscut-o, după vorbă, şi nu mi-a venit să cred că 
era Cornelia, prea îmbătrânise în trei luni de când o văzusem 
ultima oară. La prânz, când a închis prăvălia, a venit în casă, şi- 
a scos broboada şi bunda, şi atunci mi-am dat seama că nu se 
schimbase, îşi purta la fel ca înainte maturitatea puţin ofilită, 


dar calmă şi dulce. Am cuprins-o în braţe şi am legănat-o, 
fericit că există pe lume, că o cunoscusem şi îi simţeam 
prietenia deplină şi definitivă. Ce inspiraţie norocoasă mă 
făcuse să cobor din tren şi să vin la ei, pe negândite? Trandafil 
îmi era cel mai vechi prieten, dar niciodată nu-mi arătase atâta 
căldură cât Cornelia. Ea suplinea inima lui, care, deşi bătea şi 
era sănătoasă, poate murise şi îngheţase. Îl aşteptam să vină de 
la slujbă, şi parcă îmi era frică. 

— Voi nu faceţi pom de Crăciun? am întrebat-o pe Cornelia. 

Mi-a aruncat o privire mirată şi tristă. 

— Pentru cine? 

Dar nici n-ar fi avut când, stătea tot timpul la prăvălie, în 
ajunul sărbătorilor era multă vânzare, lucruri mărunte, vecinii 
de pe stradă şi de pe străzile apropiate nu se mai duceau la 
băcăniile mari, din centru, pentru un pacheţel de piper, unul de 
scorţişoară, cuişoare şi alte mirodenii. Pornise de la borşul pe 
care îl făcea singură şi avea tot mai multă căutare, şi încetul cu 
încetul ajunsese să aibă prăvălia plină, zahăr candel, acadele, 
alune americane, halva, şi în fiecare zi mai adăuga un articol. 
Din păcate, nu găsea loc unde să le pună pe toate câte ar fi 
mers la vânzare. Dar era bine că îşi făcuse vad, prima condiţie 
ca negoţul să reuşească. Acum punea bani deoparte, se gândea 
ca la primăvară să-şi mărească prăvălia, îşi făcuse socotelile, 
ştia de unde să înceapă şi până unde să meargă. Stăteam lângă 
sobă, în aşteptarea lui Trandafil şi ea îmi dezvăluia planurile. 
Din când în când, se auzea o ciocănitură în poartă; Cornelia îşi 
punea bunda, broboada şi dădea fuga; iată de ce avea căutare 
prăvălioara ei, fiindcă oamenii puteau să vină la orice oră, şi ea 
nu pregeta să-i servească, fie că nu voiau decât un covrig şi o 
sticlă de limonadă. Când se întorcea, îmbrobodită şi adusă de 
umeri, iar semăna cu o băbuţă, ca o Sfântă Vineri, plină de 
bunătate. 

— Ce-ai vândut? 

— Un mosorel de aţă; un franc şi douăzeci de parale. Spunea 
banilor pe numele lor de altădată, şi nu avea dispreţ nici pentru 
cea mai mică monedă. Aş fi ispitit să arăt acum ce s-a întâmplat 
mai departe, cum de la o dugheană de doi metri a ajuns în 
numai doi ani să-şi facă o prăvălie mare, cu patru raioane, pe 
rând, desigur, ca la urmă să le adauge un birt popular, 
transformat pe urmă în restaurant, cu grătar, cu vinuri şi 


băuturi spirtoase. Şi n-ar fi totul. Dar nu-i acum timpul pentru 
această poveste, şi apoi ştiu altele, mult mai surprinzătoare. 

Un bogătaş, arhitect constructor, pe care l-am cunoscut la 
vreo cincisprezece ani după război, când bineînţeles pierduse 
totul în afară de două odăi cu mobila cuvenită, şi lucra, în 
aşteptarea unei pensii, ca proiectant la un institut de 
construcţii, îmi povestea că venise în ţară, din Macedonia, în 
primii ani ai secolului, făcând drumul pe jos, şi când ajunsese la 
Bucureşti n-avea în buzunar mai mult decât o băncuţă, adică 
jumătate de leu din vremea aceea. Numeroşi cunoscuţi mi-au 
confirmat că povestea lui era adevărată întru totul. Iar la 23 
august 1944, stăpânea patru imobile de închiriat, cu câte şase 
etaje, pentru birouri şi locuinţe, toate în centru, plus un hotel 
uriaş, pe bulevardul Take Ionescu. Arhitectura hotelului şi a 
celorlalte imobile nu-mi plăcea nici de frică, dar erau 
sănătoase, au rezistat la două cutremure şi îi aduceau chirii 
fabuloase, dacă le raportam la băncuţa cu care venise în pungă. 

— Dar cum? întrebam neîncrezător, pe bună dreptate, ca 
unul nepriceput la afaceri. 

Pe credit, iată tot secretul. De la un punct înainte, puteam 
înţelege cu uşurinţă. 

— Terminam un etaj, chemam banca să vadă, îl ipotecam, cu 
banii făceam etajul al doilea şi aşa mai departe. Când ultimul 
era gata, vindeam jumătate din ele, ca să-mi plătesc datoriile, 
iar restul le dădeam cu chirie; atunci chiria se plătea pe un an 
înainte. Încasam destul ca să încep altă construcţie. 

Mai greu era să înţeleg începutul: costul terenului, 
săpăturile, fundaţiile... Proprietarul terenului primea în schimb 
unul, două sau mai multe din viitoarele apartamente. Era de 
crezut, cunoşteam şi alte exemple, totul se făcea pe credit. 
Fiind vremuri sigure, oricând se găsea un compatriot solvabil, 
care să gireze poliţele. 

La moartea lui, omul nu avea mai mult decât contravaloarea 
băncuţei de la începutul secolului; mi-am spus însă că tot ce 
făcuse nu era o zădărnicie, ci un duel palpitant cu viaţa. 

Nu o pot pune alături de el pe Cornelia; dar, lăsând la o parte 
proporţiile, ea făcuse totul numai cu munca şi cu agoniseala ei, 
cu chibzuinţă, fără ipotecă şi fără credit. 

— Până să vină Trandafil, am spus, mă duc să iau un brad din 
piaţă. 


Nu m-a împiedicat, dimpotrivă, am surprins pe faţa ei o 
tresărire de bucurie. Am trecut iar pe la casa Ioanei, 
transperantele erau trase, nu ieşea fum pe hornuri; păreau 
plecaţi cu toţii, poate sărbătoreau Crăciunul în altă parte. In 
piaţă, brazii zăceau maldăre, m-a cuprins mila de ei, nu mai 
avea cine să-i ia şi să-i ducă sub un acoperiş de familie; fiind 
ziua de ajun toţi pomii erau la locul lor, în odaia cea mai 
frumoasă, cu podoabele puse, mai rămânea să se aprindă 
lumânările şi artificiile. 

Când m-am întors, Trandafil venise, veniseră şi vreo patru 
elevi, la meditaţie. Cornelia era la prăvălie, mă simţeam mai 
singur decât îmi închipuisem că am să fiu; la început aveam 
mai multă siguranţă în mine. Poate golul din suflet se datora 
Ioanei, deşi nu venisem s-o caut. 

Nu-mi păsa că se lăsase ger, am ieşit să mă plimb pe străzi 
şi, fără voia mea, chemat poate de un instinct nostalgic, am luat 
un drum de altădată, am intrat pe poarta cimitirului, am ajuns 
până la gardul din fund, înotând prin zăpadă pe aleea nebătută. 
Câmpul alb era plin de ciori negre, care croncăneau sinistru, 
amintindu-mi de moarte, mai mult decât îmi aminteau 
mormintele, cu dovada lor sigură. 

Trandafil m-a primit prieteneşte, cred că în răceala lui 
maladivă se bucura sincer, dar n-am schimbat un cuvânt toată 
seara. Singura noastră comunicaţie a fost că am ciocnit 
paharele, la masă. Pomul l-am pus în odaia lui, între ferestre. 
Era un brad sănătos, tăiat proaspăt, cu crengile dese şi 
simetrice, mirosind puternic a ozon de pădure. l-am pus doar 
un glob roşu, cam la jumătate, şi alături o lumânare. După 
masă am stins lumina, ne-am aşezat pe câte o pernă, lângă 
sobă. Globul scotea pâlpâiri roşii, sticloase, la lumina lumânării. 

— E cel mai frumos pom pe care l-am văzut vreodată! a spus 
Trandafil. 

Au fost singurele lui cuvinte. Nici eu nu văzusem unul mai 
frumos; fiindcă era gol, natural şi sincer. L-am privit toţi, fără o 
vorbă, până s-a stins lumânarea. Atunci am deschis uşa sobei, 
un buştean care termina să ardă a făcut să sclipească iarăşi 
globul, în timp ce ultimele flăcări jucau pe perete. Mi-a venit să 
bocesc, aşa, dintr-odată, dar m-am stăpânit, fiindcă răul din 
mine mi-l făcusem singur. Ar fi trebuit să-i spun Ioanei măcar o 
vorbă, atunci când mi s-a părut că sfidează, şi poate că era doar 


foarte nefericită. 

Jeraticul mă bătea în obraz după ce se stinsese ultima 
flacără; Cornelia mă vedea, probabil, şi îmi citea ceva pe faţă, 
fiindcă mi-a mângâiat mâna, cum se oblojeşte o rană. 

— Nu te mai gândi! a şoptit în gol, parcă nu pentru mine. 

Ce moarte simţea în mine, ea care odată simţise moartea 
Santei, fără s-o ştie, şi încercase să-mi abată gândul în altă 
parte? Acum era moartă şi loana? 

Crăciunul a fost duminică, am stat la ei până joi, 29 
decembrie, când am plecat la Sinaia, cum fusese gândul meu la 
început; mai aveam două zile libere, voiam să pun măcar o dată 
schiurile în picioare. În gară, aşteptând trenul, la linia întâi, pe 
linia a doua a venit un tren de la munte, plin cu schiori, cu 
vagoanele tărcate de zăpadă. Drept în faţa mea, am văzut-o pe 
Ioana tocmai când trăgea fereastra în jos, poate era prea cald 
înăuntru, simţea nevoia de aer; era în costum de schi 
bleumarin, pe atunci nu se purtau culori mai vii, ca astăzi; 
puţină culoare dădeau mănuşile şi fularele. Mi s-a părut că 
slobozea abur pe gură, dar era fum de ţigară. O încadrau doi 
tineri, şi ei în costume de schi, ţinând-o fiecare cu braţul pe 
după umeri şi toţi trei râdeau în hohote, poate de-o glumă, 
poate numai de bucurie. Aveau obrazul bronzat. li arsese vântul 
şi soarele de la munte. M-am tras după un stup de fontă, să nu 
mă vadă. Aici era oraşul ei, nu înţelegeam de ce întârzia să 
coboare. N-a coborât, am văzut-o alunecând, după o smucitură, 
se ducea mai departe, spre Bucureşti; de ce, dacă nu se sfârşise 
vacanţa? Căminele nu erau închise? 

Atunci a intrat trenul meu în gară. Ce se întâmpla cu Ioana, 
şi ce ştia Cornelia? Ce trebuia să înţeleg din vorbele ei fără 
explicaţie? 


XXX 


Nu cunoşteam pârtiile de schi din Sinaia, am nimerit pe una 
proastă, într-o poieniţă de două pogoane, între liziere de brazi, 
ca nişte ziduri de închisoare; ar fi fost bună pentru începători la 
primele lecţii. Mi-am dat osteneala să mă acomodez, să alunec 
măcar puţin pe zăpadă, am coborât de cinci, de şapte, de zece 
ori, fără nicio satisfacţie, schiurile nu alunecau bine, parcă 
aveau glaspapir pe talpă. Mă apăram de amintiri cu toată 


puterea, până ce imaginea Santei m-a învins şi s-a ivit lângă 
mine, dându-mi o fracțiune de clipă senzaţia vechilor noastre 
cavalcade, în goana cailor, îngropaţi în nori de zăpadă. Când m- 
am oprit împiedicat la picioarele pantei mărginite de pădure, n- 
am mai putut să îndur, mi se părea o decădere, mi-am luat 
schiurile la spinare şi m-am dus la gară, să plec cu primul tren, 
indiferent de oră. 

Aici începe partea confuză a acelei zile, fiindcă nu mai ştiu 
dacă era curând după-amiază sau înspre seară; nu mai ştiu 
dacă în gară ardeau luminile pe peroane, mai degrabă nu, era o 
atmosferă posomorâtă. Şi nu ştiu, mai ales, dacă plecam 
răscolit de imaginea Santei sau atras de Ioana, deşi nu aveam 
unde s-o caut, iar dacă aş fi întâlnit-o, prin miracol, nu ştiam 
cum m-ar privi, iar eu ce i-aş putea spune. Un singur detaliu mi- 
a rămas clar în minte, că trenul venea peste un sfert de oră. 
Până să-mi iau bilet, au mai trecut cinci minute, apoi am ieşit 
pe peron, în atmosfera posomorâtă. Ce-a urmat, am văzut 
limpede, fiindcă pot reproduce întâmplarea gest cu gest, clipă 
cu clipă, deşi atunci n-am înţeles-o; abia în tren am auzit de la 
alţii că victima era Ion Duca, primul ministru; lumea părea 
îngrozită. 

L-am văzut cum a ieşit pe uşa sălii de aşteptare şi a făcut 
primii paşi, exact spre locul unde aşteptam cu schiurile pe 
umăr. Era un om de statură ceva mai mult decât mijlocie, într- 
un palton negru, cu blană, aşa presupun, datorită anotimpului, 
dar putea să fie doar un pardesiu, strâns pe talie, cu guler de 
catifea cum era obiceiul, după mine inacceptabil; gulerul de 
catifea lucioasă nu se potriveşte cu stofa mată, dă o stridenţă, 
nu l-am purtat niciodată. Iarăşi nu-mi amintesc dacă bărbatul 
acela, de-o vârstă înaintată, judecând după mustaţa căruntă, 
avea căciulă, sau o pălărie de fetru, cu marginile întoarse, 
modelul numit Eden, după omul politic al Angliei. Cred că în 
mâna stângă ţinea o servietă, plată, care îi dădea o distincţie 
certă, nu semăna cu servietele mahalagiilor, încărcate cu de-ale 
gurii, cârnaţi, chiftele şi ouă răscoapte, sau ale voiajorilor 
comerciali, burduşite cu mostre de marfă. Undeva ardea un bec 
electric, sau lumina venea pe o fereastră, fiindcă o rază a făcut 
să-i sticlească lentilele ochelarilor, un pince-nez, fără ramă, 
care îi dădea aceeaşi distincţie ca servieta. N-a fost nevoie de 
martori, faptele s-au petrecut limpede, dar, de m-ar fi întrebat 


judecătorul de instrucţie, aş fi putut să spun, oricât eram de 
confuz, că în preajma omului nu se afla nimeni, să-l apere, un 
agent, un comisar, pe o rază de cel puţin doi metri; câţiva 
oameni răzleţi, care aşteptau şi ei trenul, erau ceva mai 
departe. Nu ştiu, între altele, şi nici nu mi se pare necesar să 
aflu, dacă omul avea un vagon special în gară, care se ataşa la 
coada trenului, sau urma să se urce într-un compartiment 
reţinut pentru el, desigur la clasa întâia. 

Cred că trenul tocmai sosea la peron, poate se şi oprise, 
fiindcă publicul începuse să se mişte, când s-a auzit o explozie, 
fără să-mi dau seama în ce parte; pe urmă am aflat că nu fusese 
decât o petardă, care n-a făcut nicio victimă, n-a spart nici 
măcar un geam din gară, a provocat doar panică în mulţime. Ce 
nu-mi explic, în loc să-mi întorc ochii spre locul unde se auzise 
detunătura, am rămas cu ei pironiţi pe omul cu pince-nez şi cu 
servieta plată; exercita el asupra mea o atracţie deosebită sau 
era o presimţire? Urmarea s-a petrecut în două secunde după 
ce explodase petarda, şi atât de aproape de locul unde mă 
aflam, încât am văzut totul cu claritate. Trei oameni tineri, 
poate în capul gol, de ei nu sunt sigur fiindcă atenţia mea era 
concentrată spre celălalt, au răsărit nu ştiu de unde, în spaţiul 
gol de lângă omul cu servietă. Asupra acestui moment insist, 
fiindcă mi s-a întipărit în chip de neşters în minte, îl revăd 
desluşit ori de câte ori trec prin locul atentatului, din gara 
Sinaia, marcat de o placă prinsă în zidul de piatră. Din cei trei 
oameni n-am mai urmărit decât pe unul, care şi-a înfipt mâna 
stângă în umărul victimei, întorcându-l cu faţa spre sine, i-a pus 
revolverul în piept şi a tras cinci gloanţe, unul după altul, 
privindu-l fix în ochi, de la jumătate de metru. Această privire 
n-am să mi-o pot explica în vecii vecilor. 

Annei Boleyn, una din nevestele lui Barbă-Albastră, sinistrul 
rege al Angliei, nu i-au tăiat capul pe butuc, după obişnuinţă, ci 
i l-au zburat din aer, cu paloşul. Pentru aceasta se cerea multă 
măiestrie din partea călăului; a fost nevoie să se aducă unul din 
Franţa. Anna Boleyn a aşteptat lovitura, privindu-l în ochi, fără 
frică, aş putea spune chiar curioasă. Oricât de obişnuit era să 
zboare capete, gâdele n-a putut să-i înfrunte privirea, a rămas 
paralizat şi până ce, printr-un şiretlic, n-a făcut-o să se uite o 
clipă în altă parte, a fost incapabil să dea cu paloşul. 

Asasinul era cu spatele spre mine, nu ştiu cum arăta la faţă; 


fotografia lui apărută a doua zi în ziare şi reapărută în mai 
multe rânduri cu prilejul procesului, în martie, n-o mai ţin 
minte. În schimb n-am să-i uit ochii, însângeraţi şi sălbatici, 
răsfrânţi în ochii victimei, ca într-o oglindă. În ochii victimei n- 
am văzut groază, ci numai uimire. 


x x * 


În Germania, asemenea asasinate se întâmplau zilnic cu 
zecile şi cu sutele, până ce-au depăşit miile, în aşteptarea altor 
cifre, în creştere. Deoarece pentru noi, supraviețuitorii de 
astăzi, lumea aceea a devenit o scenă unică, uriaşă cât 
mapamondul, nu mi se mai pare necesar să amintesc procesul 
celor trei asasini ai noştri, nici măcar ca pe unul din faptele 
diverse petrecute la o margine de culisă. Am de spus doar că 
făceau parte din discipolii Arhanghelului, ceea ce cred că a 
înţeles cel mai neavizat din contemporanii acestui sfârşit de 
mileniu; iar fapta lor era actul de răzbunare împotriva primului 
ministru, fiindcă le  desfiinţase partidul, numai cu trei 
săptămâni mai înainte. 

Hotărârea o luase Arhanghelul însuşi, într-o consfătuire cu 
oamenii săi de încredere; expresia aparţine ziarelor din acea 
vreme; eu le voi spune oameni de taină. Atunci se auzise din 
gura Arhanghelului că biruinţa discipolilor urma să se bizuie pe 
două sute de morminte. Au fost mult mai multe - şi nicio 
biruinţă! 


26 

Nici cel mai îndepărtat trecut al istoriei n-a fost lipsit de 
cruzime; nu-i nevoie să mă duc până la oamenii din caverne, 
nici la canibalii care n-au dispărut cu totul până astăzi; ei însă 
nu aveau nici cultură, nici educaţie, îi mâna o tristă lege a firii, 
care n-a fost amendată decât în milenii; într-un fel, nu erau mai 
responsabili decât animalele de pradă, tigrii, leii şi celelalte, 
chiar şi pisica noastră casnică, atât de blândă cu oamenii şi atât 
de feroce cu vrăbiile. 

În schimb, împărații, când puneau pe gladiatori să se omoare 
în arenă, nu mai aveau nicio scuză, exista în ei, ca şi în 
mulţimea spectatorilor, o sete de sânge care nu trebuie iertată. 
La fel nu trebuie iertată răstignirea pe cruce, tragerea 
oamenilor în ţeapă, zdrobirea oaselor cu roata, centimetru cu 
centimetru, ca suferinţa să fie mai mare. Numai că atrocitățile 
acestea se petreceau la o scară prea mică spre a fi numite 
fenomene de masă. 

Cu totul altfel au fost cruzimile vremii noastre, când 
victimele s-au numărat cu milioanele, fără a pune la socoteală 
zecile de milioane morţi sau schilodiţi în războaie; deocamdată 
e vorba doar de victimele civile, dintr-o vreme de pace. 
Numărul lor atât de mare nu mi-l explic doar prin cruzimea 
călăilor; aceştia n-ar fi răzbit atât de departe, să nu fi avut la 
îndemână tehnica modernă. Pun la socoteală chiar litera 
tipărită, mesaje răspândite în tiraj fără număr, trenuri întregi 
de hârtie înveninată. Mă doare inima să blestem cartea, căreia 
i-am consacrat întreaga mea viaţă, şi fără care existenţa 
multora n-ar avea rațiune. Bietul Gutenberg, zeul culturii 
moderne, n-avea de unde să ştie că Mein Kampf va fi tot o 
carte. 

Las la o parte televiziunea, încă în faşă în acei ani tragici, şi 
mă opresc pentru o clipă la emisiunile de radio. Cine ascultă 
astăzi în difuzoare mult mai perfecţionate pe Bach şi 
Beethoven, sau romanțe sentimentale, sau rock and roll şi 
diferite ritmuri isterice, dar inofensive cât rămân simple 
supape pe unde scapă surplusul de energie umană, să-şi aducă 
aminte, sau să afle acum dacă n-au trăit vremea aceea, că 
radioul transmitea atunci discursuri demente, ameninţări şi 
îndemnuri la crimă, ascultate pe tot pământul. Radio Londra, 
atât de greu să se prindă, cu ferestrele închise şi cu uşa 


încuiată, era o compensație şi o consolare, dar prea mică; nu 
putea acoperi glasul lui Hitler. 

Răul omenirii atunci a fost propaganda; mai înainte cuvântul 
nici nu avea circulaţie, era o curiozitate a dicționarului. 
Doctorul Goebbels, apostolul lui Hitler, l-a transformat în armă 
ofensivă, care şi-a dat roadele: mai înainte, nu existase nicăieri 
pe lume un Minister al Propagandei; scopul lui era să mintă, să 
mistifice şi să aţâţe. 

lată unde am ajuns cu consideraţiile, pornind de la oamenii 
cavernelor, care poate nu aveau în limba lor nici zece cuvinte. 
La câte am spus, nu totul, desigur, căci nu fac monografia 
atrocităților, mai am să adaug, ca o încununare, tehnica 
suprimării în masă, gazarea, mitralierea, inexistente pe vremea 
gladiatorilor. 


x x * 


Arhanghelul dispăruse, a stat ascuns, dar la procesul 
discipolilor a apărut în sutana lui albă şi cu spada stropită cu 
vopsea roşie, căci sângele se înnegrise, apoi se ştersese. 

Primul ministru fusese în audienţă la rege; nu se gândise 
nimeni că ar fi avut nevoie de pază? lar dacă fusese vreuna, 
cum i se poate explica neputinţa, lipsa celui mai mic gest de 
apărare? S-au spus multe, bunăoară că pe rege asasinatul nu l- 
a impresionat nici de două parale; poate în sinea lui a spus 
„bogdaproste”, I. Gh. Duca se opusese ca el să revină în ţară. 
La câteva zile după asasinat, puterea a fost încredinţată lui 
Guţă Tătărăscu, prea plecat şi supus servitor al regelui. (Nu-i o 
ironie, aceasta era formula oficială folosită de demnitari când 
se adresau suveranului, decât că unii o spuneau cum ar fi luat 
sare amară; Guţă se lingea pe buze, de parcă mânca miere de 
albine, cu lăptişor de matcă, pe atunci nescos în evidenţă.) 
Unul din oamenii politici ai vremii a scris în memorii, cu privire 
la decedatul prim-ministru: „...nici nu se ştie cât de urât s-a 
purtat regele faţă de mort şi de familia lui îndurerată”. Aş fi 
vrut şi ceva amănunte, nu pentru mine, ci pentru posteritate, 
căci eu, unul, am părerea formată. 


x x * 
Din tot ce-a fost confuz în starea mea din ziua aceea, s-a 


limpezit cum am ajuns în gara de nord gândul că nu mă 
alungase de la Sinaia amintirea Santei, ci mă întorsesem 
pentru loana. Coborât din tren, m-am dus de-a dreptul pe 
strada Buzeşti, aşa cum eram îmbrăcat, în costum de schi şi cu 
schiurile la spinare. Se înnoptase de mult, căminul judeţului 
zăcea în întuneric, cu poarta ferecată; nu se vedea nici măcar 
un paznic, ci doar un câine vagabond, făcut colac lângă gard, 
pe pământul cu zăpada topită. Am plecat nedecis înspre casă, 
gândindu-mă că nici un câine vagabond nu se simţea la fel de 
părăsit ca mine. Zăpada se topise, trotuarele erau uscate, ca 
primăvara, şi costumul meu, şi schiurile atrăgeau priviri 
nedumerite, poate ironice. La podul Cotroceni, ţigănuşi 
îmbrăcaţi în zdrenţe vindeau ciocolată şi mandarine: „Un leu 
mandala, doi lei Regina Maria cu lapte!” Deodată mi s-a făcut 
dor de Zorina, dor, nu dorinţă, eram în cartierul meu şi al ei, aş 
fi vrut să apară din umbră şi să mergem toată noaptea umăr la 
umăr; schiurile le-aş fi aruncat în Dâmboviţa. Nu doream nimic, 
nimic, decât să nu fiu singur. 

În capul scărilor, servitoarea vecinilor, care îmi făcea 
curăţenie în cameră, mi-a ieşit înainte, mă recunoscuse după 
călcătura grea a bocancilor. 

— Vă caută o persoană; i-am dat drumul să intre. 

— Bărbat sau femeie? 

Întrebarea era inutilă şi stupidă, fiindcă într-o clipă puteam 
să văd eu însumi. Dar în mintea mea se stârnise un vârtej de 
gânduri, iar picioarele nu mă duceau mai departe. Femeia m-a 
privit nedumerită şi mi-a răspuns, parcă puţin indignată, 
accentuând femininul: 

— Doar v-am spus că o persoană! 

Atunci mi s-a impus cel mai absurd dintre gânduri, că nu 
putea să fie decât Zorina, fiindcă mă gândisem la ea cu prea 
multă intensitate. Nu ţineam seama că erau doi ani de când nu 
mai ştiam nimic unul de altul, că ar fi fost imposibil să mă 
găsească. Am lăsat schiurile să-mi cadă din spinare, m-am rupt 
de pe podeaua coridorului şi, dintr-un salt, mă izbeam în uşă, 
fără să nimeresc clanţa, puteam s-o scot din ţâţâni sau s-o fac 
ţăndări. Nu ştiu cum am deschis-o. Îlnăuntru era cald, duduia 
soba, fumul de tutun plutea în straturi, şi prin vălul lui cenuşiu 
am văzut-o pe loana, cu trăsăturile estompate, aşezată în 
fundul divanului, rezemată de perete, cu pledul pe genunchi, 


cum fusese rândul trecut, acum aproape o lună. Am rămas 
nemişcat, fără să pot scoate o vorbă, privind-o întrebător, uimit, 
puţin beat, scăldat într-o fericire dureroasă, fiindcă n-o 
înţelegeam şi mi se părea nesigură. Ea, în schimb, nu arăta prin 
nimic că ar fi tulburată, ştia ce face şi ce va avea să facă. 

— Ţi-am umplut odaia de fum! Acum e destul de cald, poţi să 
deschizi fereastra. 

Altceva nu găsise cu cale să-mi spună, iar eu la rândul meu 
nu ştiam ce să-i răspund, fiindcă nu puteam să-mi adun 
gândurile. Vorbi tot ea, la fel de calm ca înainte: 

— Începe prin a-mi spune „bună seara!” Şi dacă vrei: „Bine ai 
venit!” 

— Bine te-am găsit! 

— Ai dreptate! Asta-i formula cea bună! Acum stai jos, şi 
ascultă-mă! 

M-am aşezat în fotoliu. 

— Răspunde-mi repede şi cinstit: te încurc? 

— Nu! 

— Te bucuri? 

Mi-era imposibil să mai scot un cuvânt. 

— De ce taci? 

— Fiindcă aveam nevoie de tine! 

— Te cred, nu-i nevoie să juri; se vede! Eşti un suflet prostuţ 
şi cinstit. Mai lasă fereastra deschisă; afară nu-i frig. Până când 
eşti liber? 

— Până luni! 

— Bine! Trei zile şi patru nopţi! Lemne sunt destule; i-am 
spus femeii să aducă. 

De-a lungul peretelui dinspre baie, lemnele erau aşezate în 
aşa fel, încât păreau cărţi într-o bibliotecă. 

— Am făcut un duş, fiindcă eram murdară; vin de la munte. 

Abia acum am observat că în locul hainei de schi avea o bluză 
de-a mea; sub pled poate era goală. 

— Trebuie să faci focul la baie, nu mai e apă caldă. 

În loc să mi se limpezească mintea, cădeam într-o beţie tot 
mai adâncă; să nu fi stat jos, m-aş fi clătinat. Ioana îmi arătă un 
rucsac, aşezat lângă fotoliu; ar fi trebuit să-l văd de când 
intrasem. 

— Deasupra e o ramură de brad, scoate-o şi pune-o undeva; 
am adus-o de la munte. 


Am simţit îndemnul să-i spun că o văzusem în tren, şi s-o 
întreb cine erau băieţii, cei cu care învăţa lecţiile la anatomie? 
Şi unde îi lăsase? Ea continuă: 

— Am câştigat trei mii de lei la ruletă! Trei mii de lei n-am 
avut niciodată. Cine câştigă n-are noroc în dragoste. Şi n-am 
avut... Dă-mi o mână de ajutor să uit. Nu ştiu de ce mi-am pus 
speranţa în tine. Da, poate fiindcă eşti un suflet naiv. Am adus 
de mâncare pentru o săptămână; şi vin, şi şampanie. Rucsacul e 
plin... Încuie uşa!... Dă-mi cheia! 

I-am dat-o, a aruncat-o pe fereastră, fără nicio ezitare. 

— Credeam că ai să te sperii! 

— Nu m-am speriat. Am mai văzut aşa ceva într-un film. Şi 
apoi am încă o cheie. 

A făcut o grimasă înciudată, apoi a întins mâna. 

— Dă-mi-o! 

Era într-un sertar, i-am dat-o şi-a aruncat-o după prima. 

— Cred că în film nu era şi asta! 

— Nu, dar dacă strig, ne deschide femeia! 

Nu mă aşteptam la reacţia ei, a sărit în mijlocul odăii, 
aruncând pledul într-o parte; într-adevăr, era goală, în afară de 
bluza mea nu mai avea decât chiloţii. Hainele erau după dulap, 
puse în dezordine, pe un scaun. 

— Cheamă femeia să deschidă! 

Incepuse să se îmbrace. M-am rezemat cu spatele de uşă, nu 
ca să-i ţin drumul, ci să am un reazem. Mă simţeam alb la faţă 
şi sub torace nici inima nu putea să fie decât tot albă, 
pierdusem tot sângele. 

Nu o aşteptasem, nici nu mi-ar fi trecut prin minte, acum 
însă simţeam că n-aş putea să rămân singur. Şi ceea ce i-am 
spus nu erau vorbe, ci o izbucnire de spaimă, în faţa unei 
bucurii nesperate, în primejdie să dispară. 

— Nu pleca!... Eşti ca o corabie care te-ai întors în port 
încărcată de mirodenii! 

Lăsă să-i scape hainele din mână, dar nu făcu nicio mişcare, 
ochii îi sticleau, mari, scăldaţi parcă în beladonă. Era iarăşi fata 
timidă şi speriată, cum o visasem, la portiţă, unde rămăsese cu 
căpeţelul de aţă între dinţi, într-un joc pe care nu avusesem 
curajul să-l duc până la capăt, nici măcar în irealitate. Dar îşi 
reveni, făcuse multe lecţii de lucidizare de când o visasem atât 
de sfioasă. 


— Eşti naiv, dar nu prost, adică prostuţ, cum am spus 
adineauri. Şi ai darul de a convinge; aşa cum vorbeşti, orice 
femeie o să te creadă. Învață să nu scapi nicio ocazie! 

Deşi atât de tânăr, mai puteam să fiu naiv, mă întreb astăzi, 
după toate întâmplările prin care trecusem, cu Zorina, cu 
Ghizela, cu Santa, ca să le iau numai pe ultimele? Da, puteam, 
fiindcă nu îmi pierdusem nici candoarea, nici credinţa în 
gesturile frumoase; de aceea, n-am putut să urmez sfatul 
Ioanei, şi am scăpat multe din ceea ce ea numea ocazii; am 
aşteptat ca o femeie dorită să devină icoană, fie şi a unei religii 
păgâne, şi unele n-au atins acest stadiu: au existat, dar nu le 
mai ţin minte. 

— Hai mai întâi să ne lămurim ce putem avea unul de la altul, 
spuse Ioana. Vino! 

Mă luă de mână şi mă trase după ea, nestânjenită că era mai 
mult goală. De data asta nu se mai cuibări în fundul divanului, 
ci se întinse, cu mâinile sub ceafă, cu capul pe pernă, locul 
meu, unde dormeam noaptea; cred că acolo persistau efluviile 
gândurilor şi viselor mele, ca o transpiraţie a sufletului. M-am 
aşezat pe marginea divanului, la destulă distanţă ca s-o pot 
cuprinde în câmpul meu vizual, din cap până în picioare. Corpul 
ei nu era o surpriză, îl intuisem, şi scurta îmbrăţişare din 
stradă, când o întâlnisem prima oară, pe ninsoare, mi-l 
confirmase. Trebuia să-i scot bluza, pentru o ultimă confirmare, 
a umerilor şi sânilor. Dar mi se părea un gest brutal, prea 
direct şi prea categoric. M-am aplecat asupra ei şi am încercat 
să-i deschei nasturii cu gura; uitasem, şi nu mă interesa că era 
gestul inedit al Zorinei, pe care cred că nu l-a mai făcut nicio 
femeie, în tot lungul istoriei; dar odată cu lecţia nu trebuie să 
înmagazinăm şi numele profesorului, creierul ar fi solicitat 
dublu şi, dată fiind capacitatea lui limitată, ştiinţa s-ar reduce 
la jumătate. Respirația mea caldă o făcea să se înfioare, era mai 
degrabă o prevestire, aşa cum apare pe suprafaţa unei ape 
întinse şi liniştite uşoara vălurire a unei brize încă îndepărtate. 
În mişcările mele neîndemânatice îi simţeam sânii, când pe un 
obraz, când pe altul, elastici, cum îi bănuisem, şi trebuia să mă 
lupt greu cu pornirea de a-i cuprinde cu mâinile; de multe ori 
făcusem aşa, fără să ştiu că, grăbindu-mă, pierdeam clipele 
cele mai bune. 

Mă chinuiam cu primul nasture, îl prindeam între dinţi şi 


izbuteam să-l întorc în lungul butonierei, atât, mai departe nu 
puteam merge, încercam să-l împing cu limba, dar, odată 
eliberat dintre dinţi, se răsucea, revenind la locul lui dinainte. 
Zorina nu putea fi imitată. 

— Stai puţin! mă opri loana. Ridică-te şi ascultă!... Toţi mă 
socotesc foarte inteligentă şi sunt, îmi dau seama. Nu pot face 
un gest, fără să-l analizez mai înainte; până ajung să-mi fie silă 
de mine. Pe deasupra, învăţ medicina; eu am vrut, nu-mi plăcea 
altceva, dar e o pedeapsă, fiindcă o învăţ pe propria mea piele; 
îmi cunosc mult prea bine anatomia, şi funcţiile ei, le ştiu 
dinainte, de aceea nu mă pot pierde, de aceea mi-a fost scârbă. 
Am mai încercat, tot degeaba; dar trebuie să mă vindec, fiindcă 
sunt normală, fiindcă ştiu cum trebuie să fie. Acum ai înţeles ce 
aştept de la tine, e o încercare, mă încredinţez ţie, fiindcă 
odată, când ne-am cunoscut, mi-a bătut inima; foarte puternic! 
Să ştii, atunci, când am jucat gajuri, ardeam de dorinţă să-ţi 
simt gura, în cimitir am vrut, şi te-am implorat în gând să mă 
iei în braţe. Adineauri, când stăteai aplecat peste mine, am 
simţit că îmi trece scârba. Dar m-am îngrozit că ar putea să 
revină; la un gest, la o vorbă, ca valurile mării care se retrag, 
apoi se întorc şi se revarsă pe plajă. Ah, foşnetul lor mă 
îngrozeşte, e parcă foşnetul scârbei mele! Te rog, fii deştept şi 
aşteaptă o clipă de acalmie; însă atunci să fii gata, să nu stai pe 
gânduri! 

— Ai vorbit prea mult. Ai să oboseşti şi ai să mă arunci în 
colţul odăii... Nu ţi-e foame? 

— Doamne, Dumnezeule, să nu mai întrebi niciodată pe o 
femeie goală dacă îi e foame! Când mi-o fi foame şi n-am să mai 
pot răbda am să strig: „Ajutor! Daţi-mi de mâncare!” Sau am să 
te mănânc pe tine. 

Deveni brusc palidă: 

— Ştii ce-am simţit? Că am instincte canibalice! Cum o fi 
carnea de om? Probabil bună, dacă atâţi o mănâncă! Hai, 
scoate-mi bluza! Ce-ai vrea să mănânci din mine? 

Mă îndârjisem, voiam să-i deschei nasturii cu gura, dar îmi 
era imposibil; i-am smuls cu dinţii. Intreg bustul ei, împreună 
cu braţele, erau construite nu armonios, ci armonic, decurgeau 
muzical unele din altele, centimetru cu centimetru, ducând la 
un acord care le cuprindea pe toate. 

Rămăsese sub impresia propriului ei discurs dinainte, se 


privea cu o ironie cinică. 

— Sunt cea mai bine făcută din facultate, mi-au spus fetele, 
care se bucură să-ţi găsească defecte; bineînţeles că mi-au spus 
şi băieţii, numai că ei nici nu ştiu să facă o comparaţie; cel mai 
mult mă bizui pe propria mea constatare. Dar în câţiva ani, tot 
ce vezi o să se îngreuieze, o să-şi piardă forma, o să se 
lăbărţeze. Ştiu de la surorile mele, care când s-au măritat erau 
ca nişte naiade, iar acum au devenit mase de gelatină. 
Bineînţeles că bărbaţii lor nu le poartă credinţă, şi le dau 
dreptate. Ştii care-i norocul tău? Nu că mă găseşti nou-nouţă, 
în forma mea cea mai bună, şi cea mai la modă. Ci că nici n-ai 
să mă vezi altfel; am să dispar repede, asta-i regula, dacă îţi 
convine. Când mi-o apărea prima cută sub sâni, am să-ţi spun 
adio; desigur, s-ar putea să plec şi mai înainte; depinde de tine. 
Nu-i nevoie să-mi spui, nimic nu se vede mai bine pe faţa unui 
bărbat, decât plictiseala. Am observat la bărbaţii surorilor 
mele, şi la mulţi alţii. Sutienul nu păcăleşte decât pe cei care 
nu au prilej să pună mâna. Dacă un bărbat se scarpină la ceafă 
când se ridică de la masa de seară, să meargă în dormitor, ştiu 
că sânii nevestei au început să cadă; când cască, înseamnă că 
au apărut suluri de grăsime pe burtă. Uită-te la burta mea, 
pune mâna. Simţi muşchii? Dacă mă ridic în picioare, abia se 
bombează: exact cât trebuie. O femeie cu burta suptă, ca 
atleţii, e o scândură găurită. 

Se ridicase în genunchi şi se etala fără emfază; ca la lecţiile 
de anatomie. Începeam să sufăr de pe acum pentru lipsa ei 
viitoare. Dar în acelaşi timp, atâta francheţe mi se părea un 
privilegiu unic pe care mi-l acorda o femeie, şi într-adevăr, n- 
am mai întâlnit alta asemeni. Toate şi-au disimulat defectele; 
cât erau scăderi incipiente, le-am spus: „arată-te cum eşti, nu- 
mi displace şi ai să te simţi mult mai bine!” N-am greşit 
niciodată, şi acele femei mi-au fost recunoscătoare. Când 
deveneau dezagreabile, mă făceam că nu văd, dar mai uşor mă 
păcăleam pe mine decât pe ele. Apoi, de la un punct înainte, 
trebuia să socotesc bătălia sfârşită. 

Demult, un prieten mai în vârstă decât mine, un om cu 
calităţi remarcabile, dar numai cu puţin mai frumos decât 
dracul, se însurase, din dragoste, cu o femeie atât de urâtă 
chiar pe lângă el, că n-o puteam privi fără să mă ia groaza. lar 
pe deasupra, se şi zbătuse până să facă nunta, fiindcă trebuise 


s-o divorţeze, cu eforturi, de un bărbat care nu voia s-o lase. 
Împotriva presupunerilor mele, căsătoria a durat până la 
moarte; fiindcă o iubea, deplin, sincer, iremediabil, şi în plus, 
inexplicabil pentru mine. Acel om inteligent şi cult avea o 
extraordinară putere de pătrundere a fizionomiei umane. Într-o 
zi, îmi aşteptam rândul la frizer, aşezat în spatele lui, şi mă 
vedea în oglindă, fără să-mi dau seama. După ce a terminat, a 
rămas să mă aştepte, deşi diferenţa de vârstă dintre noi ne 
împiedica să fim prieteni; nu ne puteam spune intimităţile. M-a 
luat de braţ şi mi-a făcut o mărturisire, care m-a surprins de 
două ori, că îşi dăduse seama ce mă frământă şi că nu ezita să 
se destăinuie. 

— Ştiu că este urâtă, şi nu era mai frumoasă când am luat-o. 
Dar o iubeam, şi o iubesc, după o lege neînţeleasă. Dacă vrei să 
ştii mai mult despre ceea ce se întâmplă cu mine, îţi dau un 
sfat, pentru ziua când ţi s-ar întâmpla ceva asemeni: învaţă să 
n-o vezi. Mă uit în ochii ei, şi n-o văd. 

Nu cred că aş fi avut această putere, dar nici n-a fost nevoie, 
am găsit alte mijloace să mă apăr. Poate el vedea în locul ei o 
fată frumoasă, iubită în tinereţe. 

Ca să fiu conform cu mine însumi, i-am spus Ioanei: 

— Îmi place totul la tine, şi ai fi perfectă, dacă ţi-ai depila 
părul de pe picioare. 

Era mai degrabă un puf blond, numai pe gambe, şi abia se 
ghicea pe pielea ei brună, colorată intens, parcă arsă de soare, 
dar se simţea sub mână. Se întinsese din nou pe spate şi îi 
examinam picioarele, mângâindu-le în lung, de la şold până la 
gleznă. 

— Faci bine că-mi spui, răspunse, neofensată. Nu i-am dat 
prea multă importanţă. Dar te înţeleg, contrastul trebuie dus 
până la ultima consecinţă. Voi aveţi o anatomie, noi alta. Un 
bărbat cu barbă ar putea să-mi placă. O femeie cu barbă ar fi 
inutilizabilă, chiar dacă s-ar rade; destinul ei rămâne baraca de 
la Moşi, cu tot felul de monştri. Fiindcă mi-ai spus, vreau să fiu 
perfectă; e dreptul tău să ai această pretenţie. Dar unde m-aş 
putea duce să mă depilez la ora asta? 

— E închis peste tot! Şi apoi, am adăugat zâmbind, 
servitoarea s-a culcat, n-are cine descuia uşa. Am să te depilez 
eu, cu maşina de bărbierit. 

A avut o singură ezitare, şi-a dus mâna la gură: 


— O! Aşa părul se aspreşte, mai târziu o să semăn cu atleţii! 

— În niciun caz! Dar renunţă, îţi dau dreptate. 

— Nu! O singură dată nu contează. Vreau să fiu perfectă. 
Chiar dacă n-ar fi fost dorinţa ta, vreau să fiu perfectă pentru 
mine; trei zile. Pe urmă o să văd ce se mai întâmplă. 

Exagerasem, puful de pe gambe, doar puţin udat cu apă 
călduţă, cădea sub maşina de ras, ca şi cum l-ar fi luat vântul. 
Porneam de sus, de sub genunchi, într-o singură mişcare 
prelungă, până la gleznă. Ea stătea cu ochii închişi, cu un 
zâmbet puţin curios în colţul gurii. 

— Mă gâdilă puţin, îmi spuse, cu vocea schimbată, dar se 
întâmplă ceva îmbucurător, începe să-mi placă. După ce termini 
cu maşina, mângâie-mă tot aşa, e calea cea bună. 

Puțin mai târziu mă opri. 

— Stai puţin, spuse în şoaptă, cu altă voce decât o auzisem 
vreodată. Cred că e bine să scoţi tot de pe mine, să nu fie o 
piedică. Şi acum mângâie-mă mai departe. 

Erau multe părţi care trebuiau mângâiate, ar fi fost bine să 
am altă construcţie, să le pot cuprinde pe toate, în aceeaşi 
clipă. Ea însă părea mulţumită chiar dacă le parcurgeam cu 
rândul, şi în acelaşi timp era tot mai încordată, cum ar fi stat la 
pândă. Pe urmă răsuflă prelung, în mici spasmuri; altminteri 
părea foarte atentă şi stăpână pe sine. 


x x * 


M-am îmbrăcat pe jumătate, sunt pudic, şi apoi nu vreau să 
confund o clipă cu alta, le separ măcar cu o bucată de pânză, ca 
o cortină care desparte scena, unde a fost spectacolul, de sala 
cu asistența pasivă. Am tras masa în dreptul divanului, am pus 
rucsacul la îndemâna Ioanei, fiindcă, deşi în casa mea, ea era 
gazda, ca una care adusese mâncarea. N-aveam decât două 
farfurii, un cuţit şi o furculiţă. Ioana s-a ridicat, şi-a învelit o 
parte a trupului cu poalele feţei de masă, în rest a rămas goală, 
în chip atât de natural, că părea îmbrăcată; probabil era 
rezultatul lecţiilor de anatomie, care acum, fiindcă era aici, în 
faţa mea, numai cu mine, nu-mi făceau nicio impresie 
neplăcută, păreau cu totul abstracte; poate că nici nu credeam 
în ele, le socoteam numai vorbe. Cu totul altfel aveam să judec 
după câteva zile. 


M-am aşezat pe scaun, în faţa ei, de partea cealaltă a mesei. 
Nici nu vreau să-mi aduc aminte ce era de mâncare, mă fascina 
ea, cum muşca înfometată dintr-o bucată de şuncă, sau dintr-un 
hartan de pasăre, fără să folosească furculita şi cuțitul, 
senzuală şi primitivă, unsă de grăsime pe faţă, dar nu 
dizgraţioasă, ci naturală, vie şi puţin animalică, în schimb cu 
ochii omeneşti, plini de o mulţumire inteligentă. 

— Să nu mă judeci, îmi spuse, nu mănânc urât, ci cu foame. 
Nefericit cine nu înţelege! 

Sânii i se rezemau pe masă, la fel de pudici sau la fel de 
lubrici ca mâncarea scoasă din pachete şi parcă înviată. Că ar fi 
putut să se confunde; de un asemenea festin nu puteau să se 
bucure nici marii stăpânitori ai lumii, care nu mai existau 
pentru mine în clipa aceea, cum nu exista lumea. Peste umărul 
ei, vedeam fotografia Santei, de pe noptieră. Nimic nu era 
profanat, nici de o parte, nici de alta; întâlnirea dintre aceste 
două fiinţe nu crea un antagonism între ele, dimpotrivă, o 
înrudire. Ioana, fără să ştie, datora foarte mult Santei, pe 
sufletul ei erau exersate sentimentele mele, cum se manifestau 
acum, iar gesturile de astăzi erau răsfrângerea unor gesturi de 
altădată, neîmplinite, dar analizate cu gândul, în aşteptarea 
realizării. Insuşi fumul de tutun, impregnat în ziduri, o aducea 
în cameră pe Santa, fiindcă îmi trezea în nări mirosul ierbii 
uscate din pădure, care nu putea fi decât aromată. 

Ceasul de pe noptieră, neîntors de când plecasem, se oprise; 
întâmplător arăta ora şase şi jumătate, depăşită probabil cu 
vreo trei sferturi din noapte. Să fi fost vară, fereastra ar fi 
început să se lumineze. 

— Sper că n-ai să-l întorci! spuse Ioana. 

— Dar să numărăm măcar zilele; trebuie să ştiu când o fi luni 
dimineaţa. 

Se întinse la loc în pat, fără să-şi şteargă grăsimea de pe 
faţă; nici acum nu era dizgraţioasă, ci crea o sălbăticie 
nealterată, un primitivism lubric, în înţelesul pur al cuvântului, 
căci unele gesturi civilizate duc la uscăciunea pielei şi a 
sufletului. M-am aşezat lângă ea, şi grăsimea de pe faţă i-am 
întins-o pe grumaz, pe sâni şi pe umeri. 

— Am să miros ca o bucătăreasă! 

Nu se ferea, simţea probabil cele gândite de mine mai 
înainte. 


— Nu, i-am replicat, mirosul pielei tale e mai puternic; 
mirosul bucătăreselor provine din naştere; chiar dacă mama lor 
a fost infantă! 

Întinse mâna, luă pachetul de ţigări de pe noptieră şi rămase 
cu gestul la jumătate. 

— De cât timp n-am mai fumat? mă întrebă, mirată. 

— De câteva ceasuri. 

— Ştii ceva? Nici nu mai simt nevoia... 

Când puse pachetul la loc, rămase cu ochii la fotografie. Până 
atunci n-o privise niciodată de-a dreptul; îmi închipuiam însă că 
în lipsa mea o studiase îndeaproape. Pe urmă, mi-a spus că nu 
îndrăznise, şi am crezut-o; simţeam că nu mă minţise niciodată, 
şi nici n-avea să mă mintă; nici dacă ar fi vrut să-mi pună otravă 
în băutură. 

— Cine-s aceste făpturi minunate? mă întrebă, uitându-se la 
mine cu o privire deschisă. 

— Un cal şi o fată. 

Îmi luă mâna şi o duse la gură. 

— Ce frumos ai spus! Şi ce limpede! 

— Dacă te supără, am să iau fotografia de acolo. 

Nu era o trădare; voiam s-o apăr pe Santa, să nu fie martoră; 
greşisem că nu o luasem mai dinainte. 

— Nu! protestă Ioana. N-ai altă icoană în casă. 

Mi-am simţit sufletul retezat; am căzut cu capul pe pieptul ei, 
mângâindu-i umerii spasmodic. 

— Ce noroc te-a adus în viaţa mea, fiinţă miraculoasă?! 

Fără să vreau, pronunţasem aproape cuvintele ei, privitoare 
la Santa şi Fedra. Era miraculoasă, într-adevăr, m-am ridicat şi 
am privit-o din cap până în picioare, cum mai făcusem o dată, 
dar neconvins că aveam dreptul, şi neconvins mai ales că 
vedeam imaginea ei adevărată; atunci era doar o enigmă, şi 
dacă o dezlegam putea să mă dezamăgească. Dezlegată sau 
nedezlegată, acum mă înrobise şi voiam, cu toată bucuria din 
mine şi cu toată puterea mea de dăruire, să-i port jugul. 

— Bine! răspunse, cu un ton stăpânit, parcă indiferentă la 
vorbele mele. Acum hai să discutăm ceva tehnic. 

Stăteam pe marginea divanului, îmi luă mâna, încă o dată, 
dar în loc s-o ducă la gură mi-o aşeză cu palma în jos pe 
pântece, şi o împinse la vale, până pe pubis. Era calmă şi 
descleştată. 


— Important este că nu mi-a fost scârbă. Deloc, şi de nimic. 
Într-atât, că aş vrea iarăşi, oricât şi oricând. Scârbă mi-ar face 
doar un prosop, aş socoti că-i oribil. Nu trebuie să înjosim nimic 
din ce-i al nostru. Însă mai mult nu ştiu, n-ai găsit punctele 
mele bune, fiindcă nu le cunosc nici eu, n-am putut să ţi le arăt, 
trebuie să le căutăm împreună. Tu ştii cum sunt făcută eu pe 
dinăuntru? 

Ştiam cât se învaţă la anatomie, pe o planşă sumară, pe care 
nu o puteam suprapune peste realitate, fiindcă îmi fugea din 
minte. Realitatea era o rătăcire într-o lume misterioasă, 
indescifrabilă, o pădure tropicală, fierbinte şi umedă, cu liane 
închipuite şi intangibile, cu convulsii confuze, pe care memoria 
nu le poate reproduce şi inteligenţa nu ajunge niciodată să le 
traducă. O suită de cunoaşteri incomplete, uneori eronate, care 
nu se cumulează, fiindcă se uită într-o clipă de rătăcire. Ştiam 
ce spunea Balzac, că un bărbat nu va afla niciodată ce 
înseamnă o femeie, dacă nu va diseca măcar una. Unii cred că 
se referea la o disecţie figurativă, alţii la una reală, îmi trăisem 
o bună parte din viaţă, când am avut prilejul să văd aievea 
asemenea disecţii, nu una singură, şi nu pe un cadavru, ci pe 
femei vii, cărora li se extirpau părţi ale aparatului lor de 
reproducere sau aparatul în întregime. Am privit de la jumătate 
de metru, totul, o bucăţică după alta, pe îndelete, am văzut 
uterul scos la lumină, desfiinţat, cu funcţiile anulate, 
nemaiputând să vibreze vreodată, cu colul redus la o 
proeminenţă moartă, perforată la mijloc de o portiţă, cu 
tulburătorul ei sens de circulaţie dublu. 

Dar nimic din toate acestea nu mi-a spus ceva peste ceea ce 
ştiam dinainte, prin intuiţie sau prin cercetări migăloase, nu 
totdeauna concludente. Fiindcă pentru a şti, e nevoie de o 
colaborare, o comunicaţie lucidă, între două conştiinţe, 
amândouă înzestrate cu o inteligenţă capabilă să învingă orice 
prejudecată. O femeie care înţelege să conlucreze la o 
cunoaştere reciprocă trebuie să admită că pudoarea este un 
produs al îmbrăcăminţii, că odată aceasta îndepărtată, va fi 
spre folosul ei să-şi dezvăluie cele mai ascunse şi mai 
neînţelese secrete. 

Ideile mele coincideau cu ale Ioanei, şi aşa am început să ne 
cunoaştem. Trei zile şi patru nopţi am rămas împreună. 
Adormea lipită cu faţa de perete, făcută una cu scoarţa groasă 


de lână, care o apăra de răceala zidului. 

— Nu-mi place să dorm altfel, te rog, nu mă lua în braţe! 

Mă trăgeam la marginea patului, să-i las cât mai mult spaţiu, 
dar peste noapte mă trezeam cu ea înghesuită în mine, cu capul 
băgat la subţioara mea, căutându-mi protecţia şi în cel mai 
profund somn, căci n-aş fi putut s-o trezesc nici dacă o 
zgâlţâăiam cu amândouă mâinile, îmi şoptea numele, cu o 
duioşie  inconştientă, pe care, dimineaţa, n-a vrut s-o 
recunoască niciodată. 

— Nu-i adevărat! îmi replica, aproape cu ciudă. Nu m-am 
dezlipit de perete. Şi nu vorbesc prin somn, mi-ar fi spus măcar 
mama! 

Sticla ei de şampanie am băut-o în seara revelionului. 
Discursul regelui, la miezul nopţii, ne-a găsit făcând dragoste, 
şi am continuat, parcă punctându-i frazele. Pe urmă Ioana s-a 
lipit de perete. 

A patra dimineaţă, la ora 6, când a sunat ceasul, pe întuneric, 
era cuibărită lângă mine. Am ţinut-o cu braţul, fiindcă, 
instinctiv, voia să fugă. Când s-a dezmeticit, am simţit-o că 
tremura de ciudă. Nemaiputând să dezmintă, a convenit că 
poate era somnambulă. 

Trebuia să plece, dar nu ştiam unde; înţelesesem că în niciun 
caz nu se ducea acasă, în oraşul nostru, pe strada Primăverii; n- 
am întrebat-o motivul. Mult mai târziu am aflat că unul din 
cumnaţii ei, care căsca şi se scărpina la ceafă când era timpul 
să meargă la culcare, venise la ea în cameră, noaptea, când 
dormea toată casa, şi voise s-o siluiască. 

Femeia îmi descuia uşa, pe dinafară, când Ioana îmi spuse: 

— Pot să mai dorm câteva ceasuri? 

La patru, când m-am întors, ardea focul în sobă; se 
întunecase, şi în cameră nu era altă lumină decât a flăcărilor, 
într-un pahar, pe masă, se vedea o pată albă; era o rămurică de 
liliac, am recunoscut-o datorită mirosului. Abia pe urmă am 
descoperit-o pe Ioana, stătea ghemuită în fundul divanului, cu o 
bluză a mea, învelită pe picioare cu pledul. Căldura sobei şi 
căldura ei, din trup şi din suflet, pe care le simţeam de departe, 
se amestecau cu parfumul liliacului. N-am mai lăsat-o să plece, 
a rămas la mine până la 7 ianuarie, când s-a deschis căminul. 
De atunci înainte, venea sâmbăta, cu servieta plină de cursuri, 
o lăsam să înveţe, fiindcă se apropia sesiunea de examene; 


rămânea până luni dimineaţa, când pleca de-a dreptul la 
facultate. Aceste întâlniri, rare, mă făceau să-i simt lipsa şi s-o 
doresc tot timpul. Uneori, când dorinţa era mai puternică, 
parcă simţind-o, mă pomeneam cu ea la uşă, în mijlocul 
săptămânii, uneori târziu, la ora nouă sau zece. Nu-mi spunea 
decât o vorbă scurtă şi categorică: 

— Vreau! 

Până să ajungă în pat, era dezbrăcată. Iar la sfârşit, încheia 
şi mai simplu: 

— OK! 

Astăzi, vorba aceasta are răspândire în toată lumea, e 
adoptată oficial în multe relaţii dintre oameni. Atunci n-o 
folosea mai nimeni, era auzită numai în filmele americane. 

Apoi se lipea de perete şi adormea obosită. lar peste noapte, 
o găseam strânsă în mine, cu o putere de a se dărui care se 
simţea şi în timpul somnului. 

Dar până să ajungem aici, a fost o lecţie lungă, al cărei sens 
l-ar admite numai virtuozii instrumentelor de concert, chiar 
dacă n-ar înţelege-o şi n-ar practica-o. 


27 

Început aşa cum am spus mai înainte, cu o sticlă de şampanie 
şi cu o frivolitate, pe care alţii ar fi socotit-o neruşinată, fiindcă 
profana cuvântarea solemnă a regelui, anul 1934 n-a adus 
nimic în viaţa mea, decât dragostea Ioanei, care a ţinut până 
toamna, când trecuse în anul al doilea de medicină. Invăţa cu 
înverşunare şi pasiune, înţelegea totul uşor şi repede, depăşind 
cu mult cerinţele şcolii. Cred că dacă ar fi fost admisibil şi dacă 
îşi lăsa ambiția liberă, în doi ani putea să-şi dea doctoratul, şi 
nu i-ar fi trebuit nici atâta, dacă n-ar fi fost nevoie să facă şi 
practică de spital, în sala de operaţie şi la patul bolnavilor. 

În acest interval, cât am fost împreună, intră şi o lună 
petrecută pe malul mării, unde am avut prima neînțelegere, din 
vina ei, pe care eu însă am exagerat-o, şi astfel ne-am înveninat 
câteva zile. Ne-am împăcat deplin şi repede, fiecare ne-am 
grăbit să ne cerem iertare şi ne-am iertat cu lacrimi pătimaşe, 
am rămas în schimb cu impresia ascunsă că de aici încolo orice 
altă neînțelegere era posibilă. 

Dar cauza despărțirii a fost cu totul alta; Ioana mă prevenise, 
când abia începusem să ne cunoaştem, dar nu mi se părea 
posibil ca vreodată sub sânii ei să apară o cută. Crescuseră şi 
aveau o densitate elastică, era de neconceput ca într-o zi să 
atârne, socoteam că ar fi fost un atentat la armonia naturii. 
Găsisem în ea perfecțiunea, era conştientă ea însăşi şi se 
supraveghea, hotărâtă să nu admită nicio scădere, iar eu 
păream a fi uitat ce face timpul cu tot ce este viu pe lume, 
începând cu florile şi copacii, care-şi scutură toamna frunzele şi 
petalele şi terminând cu omul, pe care îl vedeam mergând de-a 
buşilea după ce-l scoatem din scutece, ridicându-se în picioare, 
crescând, începând să alerge, până ce bate recorduri olimpice, 
în plina lui glorie trupească, spre a sfârşi în cârje sau în 
cărucioare, cu ochii stinşi, cu faţa plină de riduri şi cu mintea 
întunecată. 

Ioana mi se părea mai presus de uzură, armonia ei trupească 
se bizuia pe o înflorire continuă, fiindcă până şi puful de pe 
picioare, luat cu maşina de ras în seara când voise să fie 
perfectă, nu mai crescuse; împotriva legilor naturale, pielea ei 
rămânea netedă şi pură, ca de marmoră însufleţită. O lună 
întreagă pe malul mării, într-un loc unde nu venea nimeni, uşor 
de găsit în vremea aceea, o văzusem pe deplin nudă, în lumina 


necruțătoare a soarelui, şi nimic al ei, şi în nicio clipă, nu mă 
făcuse să întorc ochii, după sfatul înţeleptului însurat cu femeia 
urâtă, cu care convieţuia fericit, fiindcă se ferea s-o vadă. 

Şi deodată, într-o luni dimineaţă a toamnei care urmase, pe 
când se pieptăna să plece la facultate, iar eu o urmăream prin 
oglindă, am văzut, sub sânii ei plini de sevă şi de vigoare, o 
linie umbrită, care nu era încă o cută, dar marca locul unde 
avea să se formeze. Departe de a fi o imagine dezagreabilă, ea 
îi accentua feminitatea, făcând-o mai caldă şi mai umană; poate 
perfecțiunea ei adevărată începea abia de aici înainte, până 
acum fusese doar o statuie, cu viaţa în devenire. Avertizat de 
temerile ei declarate, deşi nu credeam în ele, mi-am ferit ochii, 
cu o mişcare instinctivă. Când am privit-o din nou, mi-am dat 
seama că îmi surprinsese gestul; încetase să se mai pieptene, 
stătea cu braţele ridicate. Într-o mişcare încremenită şi, cu 
sânii aproape lipiţi de oglindă, se examina consternată. 

Acesta a fost sfârşitul. A plecat fără o vorbă, m-a salutat cu o 
mişcare a braţului. În cursul săptămânii nu a venit, nu a venit 
nici sâmbătă seara, nici duminică. Luni după-amiază am 
aşteptat-o să iasă de la facultate, am stat ferit după un castan, 
să n-o incomodez dacă n-ar fi fost singură. 

Am aşteptat mult. A ieşit ultima, mergea abătută, 
neconvinsă, ţinând servieta de un colţ, cu două degete, dispusă 
s-o piardă. Era o zi de toamnă, rece, şi era îmbrăcată nepotrivit, 
cu un jerseu de lână subţire, sub care sânii i se desenau în 
deplina lor splendoare. În toată făptura ei nimic nu mi s-a părut 
mai scump şi mai dorit, era o comoară, şi o scăpasem din mână. 
Incepea să plouă şi n-avea umbrelă, n-avea nimic să-şi apere 
părul. Până la mine acasă erau numai o sută de metri, dar n-a 
vrut să vină. Am condus-o spre căminul judeţului; pe drum, a 
scăpat de două ori servieta din mână, şi când m-am aplecat s-o 
ridic, m-a dat la o parte. Ştiam ce-o îndepărtase, dar mi se 
părea de o exigenţă stupidă, într-atât, că n-o mai puteam crede, 
era un pretext, o minciună fără abilitate. Am întrebat-o: 

— Ai pus ochii pe altcineva? 

— Nu, dar a venit timpul să cobor o treaptă, şi nu vreau să 
cobori cu mine. Dacă aş avea o soră mai mică, ţi-aş da-o ţie. Am 
să mă mărit cu un bărbat, care să nu vadă că îmi cad sânii. Şi 
pe urmă cu altul, când oi face grăsime pe burtă. 

Nimic n-a putut să-i schimbe hotărârea. Ploua şi mă 


întorceam singur spre casă, început cu o bucurie pe care abia 
acum vedeam că n-o preţuisem cât s-ar fi cuvenit, o bucurie de 
aur şi diamante, acum, după ce trecuse timp, anul se apropia 
de sfârşit, aducându-mi o deznădejde nebănuită. Dar o 
meritam, nu-mi era îngăduit să învinuiesc pe altcineva, afară de 
mine. Amintirea acelui zbucium despre care n-a ştiut nimeni va 
fi răsplătită când voi retrăi, povestind, bucuria unui an aproape 
întreg de fericire. Alţii l-au numit anul tragic. 


x x * 


Pentru odihna mea sufletească am să las fărădelegile şi 
crimele mai la urmă, punând întâi întâmplările care nu 
întristează pe nimeni. Ţin minte ca astăzi ce vâlvă a stârnit în 
toată lumea naşterea celor cinci gemene Dionne, într-un sat din 
Canada. Era un record cred că nedepăşit nici până astăzi în 
speța umană. De patru gemeni se mai ştia, fraţii Periicone, 
născuţi în oraşul Beaumont, din Texas, patru surori în alt loc 
din America, doi băieţi şi două fete în Anglia. Am avut şi noi un 
record, la Pătârlagele din judeţul Buzăului, unde o femeie a 
născut, câţiva ani mai târziu, un băiat şi trei fete. La trei luni 
după naştere, luați împreună, cântăreau paisprezece 
kilograme; cum încăpuseră? 

Despre surorile Dionne, neegalate, s-a vorbit tot anul, poate 
tot deceniul, şi după ce nu s-a mai vorbit, au rămas tot celebre. 
Nu mai ştiu nimic despre ele, decât că astăzi ar avea cincizeci 
şi doi de ani fiecare. Am o fotografie a lor de pe la pubertate, 
cântând împreună, probabil pe scenă, fiindcă lumea ar fi venit 
oricum să le vadă, chiar dacă nu aveau voce. Dar poate că 
aveau, altfel n-ar fi atât de vesele, şi mai ales n-ar fi atât de 
grase, apanajul cântăreţelor. Fotografia le arată până mai sus 
de mijloc, destul să se vadă cât sunt făcute de otova, ca nişte 
saci îndesaţi cu ovăz, puşi în picioare. Umerii şi braţele, oricât 
le-ar ascunde rochia, inspiră teamă, cred că niciun bărbat n-ar 
îndrăzni să se apropie. Şi fiindcă fiinţele acestea au existat, 
cum sper să existe încă, şi fiindcă par atât de fericite, gândul 
mi se duce la Ioana, cu admiraţie, şi, uitând pentru o clipă o 
tristeţe atât de veche, mă simt mândru că m-am bucurat de 
frumuseţea ei, a cărei perfecţiune a apărat-o cu atâta orgoliu, 
neadmiţând nici comparaţie cu lumea obişnuită, nici cruţare. 


XXX 


Cu trei veri înainte, întorcându-mă din Egipt, unde fusesem 
cu Santa la piramide, am picat pe o fierbere care cuprindea 
toată ţara, pornită şi întreţinută de ziare, unele cu convingere 
ştiinţifică, altele doar în derâdere. Scena nu am văzut-o decât 
în fotografie, putea la fel de bine să te înfioare sau să te 
înveselească. Pe acoperişul unei clădiri nu înalte, de pe Calea 
Victoriei, o femeie, într-un halat alb, cu faţa severă, cu părul 
alb pe la tâmple, se uita la cer şi făcea cu braţele mişcări 
cabalistice; fotografia n-o mai am la îndemână, era tăiată din 
Universul şi nu cred să fi fost prea clară, aşa că păstrez toată 
rezerva cu privire la amănunte; s-ar fi putut ca femeia să aibă 
în mână vreun instrument de laborator, care la fel de bine 
putea să fie numai o coadă de mătură. Cum veneam dintr-o ţară 
dominată de mistere încă nedezlegate, ca de pildă ciudata 
orientare a piramidei lui Keops, ale cărei diagonale prelungite 
încadrează riguros Delta Nilului, puteam prea bine s-o confund 
pe femeia din fotografie cu o vrăjitoare, cum chiar insinuau 
unii. În realitate, era un om de ştiinţă, colaboratoare a doamnei 
Curie, care îi recunoştea meritul de a fi realizat, prima în lume, 
fenomenul radioactivităţii artificiale. Acum, pe acoperiş, urma 
să provoace ploaia, la voinţă, nu ştiu cu ce mijloace. Poate că s- 
a format un norişor, la Cotroceni sau spre Băneasa, lumea a 
tresărit tulburată, a dat fuga să vadă, dar degeaba, strada a 
rămas uscată ca şi acoperişul. Nesusţinută de nimeni, doamna 
Mărăcineanu, acesta îi era numele, şi-a luat coada de mătură şi 
s-a întors în Franţa. Cu tot insuccesul, numele ei a rămas 
celebru multă vreme, dar era citat mai mult în derâdere. 

Şi iată că în anul acela trist pentru mine, datorită Ioanei, 
tragic pentru omenire, datorită prea multor întâmplări 
sângeroase, doamna Mărăcineanu, finanțată de guvernul 
francez, ceea ce guvernul român nici nu se gândise să facă, a 
izbutit să provoace de-a binelea prima ploaie artificială din 
istoria omenirii, la Touggourt, în Sahara. Faptul este 
incontestabil, şi meritul doamnei Mărăcineanu recunoscut, 
retrag ideea că s-ar fi folosit de o coadă de mătură. Mă miră 
însă că fenomenul, atât de evident cum fusese, a rămas fără 
urmare. lar astăzi, milioane de oameni în Africa sunt în 
primejdie să moară de foame, din cauza secetei. 


x x k 


Nu ştiu dacă statuia lui Eminescu de la Constanța este cea 
mai frumoasă între cele treizeci şi cinci de statui şi busturi 
aflate în ţară. M-a impresionat profund să aflu că prima s-a 
ridicat nu la Bucureşti, unde poetul murise, nici la laşi, ale 
cărui străzi le bătuse melancolic şi în cârciumile căruia îşi 
îndulcea visările triste, ci la Botoşani, ca fiind centrul 
pământurilor lui de naştere. Nu ştiu a câta ar trebui pusă în 
clasificaţie acea statuie, ea însă fiind ridicată prima, cu zece ani 
înainte de-a fi început secolul nostru, ar putea face ca alte 
oraşe să se ruşineze. 

Eminescu ar fi vrut să aibă mormântul pe malul mării; dacă 
informaţia mea nu va fi dezminţită, când îşi exprima dorinţa 
aceasta el nu văzuse marea niciodată. Mi se pare rizibil că unii 
poeţi americani au evocat în versuri privighetoarea, o pasăre 
destinată poeziei, dar care cel puţin atunci nu trăia în America, 
dovadă că inspiraţia lor în această privinţă era numai livrescă; 
nu la fel pot spune despre cine visează la mare, deşi îi este 
necunoscută. Marea, ocupând două treimi din suprafaţa 
planetei, ocupă măcar tot atât din sufletul oamenilor, chiar 
dacă trăiesc în mijlocul continentelor. Această părere pot s-o 
combată geografii, dar nu poeţii; iar dintre geografi, sper că 
numai o parte, belferii. N-am pus piciorul pe lună, acest 
privilegiu l-au avut câţiva oameni, numărați pe degete; şi totuşi, 
mult mi-ar place să am mormântul în locul unde au debarcat ei 
prima oară, deşi aş prefera să fie la antipod, pe faţa nevăzută a 
lunii, ca să nu-l ştie nimeni. 

Cu un an înainte, când fusesem cu Ioana la mare şi în zilele 
noroase bătusem cu piciorul aproape tot ţărmul, de la Capul 
Caliacra la Capul Midia, desigur, în mai multe etape, am stat o 
jumătate de zi, pe o bancă, în locul unde, anul următor, cel 
tragic, avea să se ridice statuia lui Eminescu. Acel loc este în 
apropierea Cazinoului din Constanţa, vestigiu al unor vremuri 
de linişte şi de opulenţă, în cotul pe care îl face esplanada, 
dând naştere unui promontoriu, ca prova unei corăbii. Am stat, 
fiindcă l-am socotit locul cel mai frumos de pe tot ţărmul, cu 
cea mai largă perspectivă a mării. Am socotit, şi azi nu socotesc 
altfel, că mormântul lui Eminescu ar fi trebuit să fie acolo. Nu 


înţeleg de ce nu s-a îndeplinit această pe cât de patetică, pe 
atât de modestă dorinţă testamentară, şi l-au lăsat înghesuit 
într-o parcelă a cimitirului Belu. 

De câte ori ajung la statuie, mă opresc cu faţa la mare, şi 
atunci simt că în spatele meu ochii lui Eminescu n-au fost morţi 
niciodată, ei privesc cu tristeţe orizontul, pe unde odată au 
trecut argonauţii şi de unde s-a ivit corabia de la Roma, cu 
Exilatul, care şi el a dovedit că tristeţile sunt un dar al 
sufletelor alese. 

lar în plăsmuirea femeiască proiectată pe soclul statuii, eu 
nu văd ceea ce vrea ea să simbolizeze, ci întorcându-mă la 
micimea mea pământească, întrezăresc pe acea fată orgolioasă 
care mi-a dat anul ei cel mai bun din viaţă, îmbogăţindu-mă şi 
făcându-mă să înţeleg, ca dintr-o Artă a Iubirii mai nouă, că 
adesea patima trupească nu-i dezlegată nici de suflet, nici de 
rațiune, şi când toate se unesc, nu duc la desfrâu, ci la poezie. 


x x k 


Eram prea deprimat în februarie, ca să povestesc ceea ce se 
cuvenea cronologic şi deschidea seria crimelor din anul tragic. 
Ioana plecase din viaţa mea abia de o lună şi jumătate şi inima 
îmi sângera, înjunghiată parcă în toate patru despărțiturile. Am 
căutat-o la căminul judeţean, n-am găsit-o; am aşteptat-o la 
facultate, m-a văzut şi s-a întors din drum, deşi dacă ar fi trecut 
pe lângă mine şi mi-ar fi spus sau nu mi-ar fi spus bună ziua, 
ştia că n-aş fi apucat-o de mână. De atunci, am învăţat să nu mă 
duc niciodată pe urma cuiva care pleacă. La scurt timp, am 
văzut-o trecând prin faţa casei, cu servieta ţinută de un colţ, cu 
două degete; până să ajungă la cămin putea s-o scape, nu o 
singură dată, şi pe jos era zăpadă amestecată cu mâzgă. S-a 
uitat la geam, dar nu m-a văzut, o împiedica perdeaua. Pe 
această fiinţă o voi putea numi oricând minunată, fiindcă, aşa 
cum se dăruise înainte, şi n-am povestit încă totul, descoperise 
un fel al ei de a se dărui mai departe, fără să-şi calce cuvântul: 
zi de zi, la ora patru fără zece, trecea prin faţa casei şi se uita 
la fereastră. Gestul trebuie scris în Arta Iubirii; după cum 
trebuie scris că n-am coborât niciodată să-i ţin calea, şi nici n- 
am dat perdeaua la o parte. 

Cred că mă mutasem de acolo, când ea continua să treacă 


prin faţa casei. Chiar dacă se căuta numai pe sine, era tot un 
act de iubire. 

Împresurat de amintirea ei minunată, cum aş putea să 
povestesc crima petrecută într-un loc din apropiere, şi abia în a 
şaptea săptămână după ce ea plecase, când trei adolescenţi au 
forţat uşa unei case şi au ucis ca să jefuiască? Mai bine mă duc 
cu câteva luni mai departe, spre a mă întâlni cu un om pe care 
l-am iubit mult, fără să-l fi văzut vreodată, şi nu-l iubesc mai 
puţin astăzi, îl chema într-un fel care putea să sune puţin 
caraghios, pentru cine nu cunoştea bine limba lui, adică o bună 
parte din omenire, căci, nefăcând deosebire între un cuvânt 
scris cu i şi unul cu y, numele în traducere însemna Pasăre. Nu- 
i un nume căruia să-i poţi asocia gloria, şi cu atât mai mult 
nemurirea. Dar marea vedetă a vremii, frumosul Robert Taylor, 
idolul atâtor femei de pe faţa pământului? Ce-ar fi simţit ele, 
cât de mare le-ar fi fost dezamăgirea, aflând că erau vrăjite de 
unu numit Robert Croitorul? Croitor este un meseriaş util şi 
chiar onorabil, dar nu poate să fie idol decât cel mult pentru 
clientela lui, admițând că lucrează cu artă. lar o pasăre, model 
al zborului visat de omenire cel puţin din vremea lui Icar, nu 
poate deveni numele unui amiral din marina americană, eroul 
unei fapte mai mult decât glorioase; lămuririle le-am dat pentru 
cei aflaţi în primejdie să confunde pe i cu y. Căci dacă bird 
înseamnă pasăre, Byrd e pur şi simplu numele amiralului, 
intraductibil. Lui îi închin imnul aflat printre rândurile care 
urmează. 

Cartea scrisă de el am citit-o mai târziu, faptele s-au petrecut 
în vara anului tragic, şi reprezintă un model de grandoare 
umană. Amiralul Byrd, comandantul unei expediţii la Polul Sud, 
în Antarctica, prea puţin cunoscută, a săvârşit atunci o faptă 
care mi-a provocat un entuziasm fără margini, unit cu o groază 
nu mai mică, în timp ce altora le stârnea oprobriul. 

La Polul Sud ajunsese mai de mult Amundsen, profitând de 
vara antarctică, urmat curând de Scott, care însă la întoarcere 
îşi lăsase oasele printre gheţuri. Nimeni nu se încumetase să 
rămână iarna acolo, ca să vadă ce se întâmplă cu vremea şi cu 
el însuşi, la temperaturi mai scăzute decât optzeci de grade sub 
zero, cărora nu le poate rezista nicio vieţuitoare, şi nu se ştie ce 
se întâmplă chiar cu materia neînsufleţită. 

În lunile când la noi lumea se topea de căldură, când eu 


priveam marea din faţa statuii lui Eminescu, însoţit de 
amintirea loanei, mai credincioasă decât propria-mi umbră, 
amiralul Byrd, singur, număra zilele iernii polare, într-un 
adăpost săpat la şase metri sub gheaţă. Afară, se zbăteau 
viforniţe sub care plămânul omului ar fi plesnit ca o sticlă 
lovită, şi poate la fel i-ar fi plesnit şi sufletul. Cea mai apropiată 
bază unde trăiau oameni, coechipierii lui, care îi aşteptau 
îngrijoraţi mesajele radiotelegrafice, temându-se că într-o zi ele 
ar putea să înceteze, se afla la o sută optzeci de kilometri. 
Nimeni în acel anotimp n-ar fi putut să-i vină în ajutor, dacă i se 
întâmplă o nenorocire, începând cu cea mai simplă, o mână 
scrântită, şi sfârşind cu pierderea minţilor, pe lângă care 
moartea e mult mai uşoară. Au fost şi zile când, într-adevăr, 
mesajele n-au venit la ora convenită; slăbit de suferinţe, pe 
care le înfruntase cu vitejie, Byrd nu mai avea putere să 
învârtească manivela dinamului care furniza energie electrică 
pentru emițătorul de radio. Momente primejdioase au fost 
multe, el le povesteşte senin şi cu modestie. Dar, dintre cei 
rămaşi la căldură în casa lor din America, şi care înţeleg că au 
urmărit cu groază ştirile nesigure, unii l-au învinuit, la 
întoarcere, că fapta lui era o nesăbuinţă echivalând cu o crimă, 
că pentru niciun preţ de pe lume n-ar fi trebuit să rămână 
singur. 

Singur se intitulează şi cartea. N-am s-o povestesc, fiindcă 
am spus aproape totul într-o jumătate de pagină; restul poate 
să-şi imagineze oricine, iar de nu, să joace o partidă de bridge, 
sau să citească o carte de dragoste. Măsura lui adevărată 
amiralul Byrd şi-o arată în prefaţă, unde explică de ce a trebuit 
să fie singur; acele pagini le-am avut multă vreme la căpătâiul 
patului, şi dacă azi nu le mai am, fiindcă s-au adunat prea multe 
care merită respectul acesta, ideile cuprinse în ele le ţin minte 
şi n-am să le uit toată viaţa. În scurta vară antarctică şi cu 
puţinele mijloace de transport adaptate locului, pe care le avea 
la dispoziţie expediţia, nu se puteau duce de la bază la Polul 
Sud mijloace de trai, hrană şi combustibil, lăsând la o parte 
instrumentele, decât cel mult pentru doi oameni. Byrd spune că 
ar fi fost nevoie de un al treilea; de aici rezultă ideea pe care 
oamenii ar trebui s-o judece şi s-o adopte, chiar pentru alte 
ocazii decât o iarnă la pol, într-un mormânt de gheaţă. 

Doi oameni, care trăiesc singuri într-un spaţiu redus, o sută 


şi nouă zile încheiate, ajung să se urască. Adaug, pe 
răspundere proprie, că anumite firi pot merge până la a se 
omori unul pe altul. Fiindcă fiecare ştie, cât e ziulica sau 
noaptea de lungă, ce va face celălalt în a doua clipă, în toate 
clipele, în toate zilele: cum răsuflă, cum geme, cum se 
răsuceşte în pat, cum coboară, cum se îmbracă (e 
înspăimântător!), cum îşi trage cizmele în picioare, cum îşi dă 
cu apă pe faţă. Şi, mai rău decât toate, cum îl priveşte pe 
celălalt, cum se spionează unul pe altul, încercând să-i 
bănuiască gândurile. lată motivele pentru care, neputând 
merge trei oameni, ci numai doi, amiralul Byrd a fost obligat să 
rămână singur. 

Nici în trei viaţa nu putea să fie o fericire, condiţiunile fiind 
ştiute, dar, oricum, elimina măcar în parte nefastele urmări ale 
ciocnirii zilnice între două fiinţe umane, fatal deosebite una de 
alta în gesturi, gânduri şi sentimente; al treilea ar fi putut 
măcar să-i despartă dacă se luau la bătaie. 

Mai am de reflectat cum s-ar petrece faptele cu doi oameni, 
dacă ei ar fi bărbat şi femeie, uniţi printr-o dragoste încercată. 
Aici părerile semenilor mei pot fi împărţite, nu însă şi ale mele. 
Din câte iubiri îmi sunt cunoscute, începând cu cele legendare, 
ele nu s-au derulat în vid, ci într-o lume populată, o societate, 
care poate să joace rolul de catalizator sau de paratrăsnet; şi 
nu trebuie să uităm că multe din iubirile petrecute sub ochii 
noştri, sau scrise în cărţi nemuritoare, au fost curmate, înainte 
de-a ajunge la uzură şi neînțelegere, de însăşi societatea 
martoră. Ce-ar fi făcut Romeo şi Julieta dacă ar fi fost închişi o 
sută şi nouă zile într-un mic adăpost de gheaţă, săpat şase 
metri în adâncime, departe de conflictul Montaguilor cu 
Capuleţii, unde nu s-ar fi auzit nici cântecul privighetorii, nici al 
ciocârliei, şi nici alte glasuri, decât ale lor, putând să devină 
enervante chiar în pronunţarea celor mai fierbinţi declaraţii de 
dragoste? 

Cu acest adaos, disculparea amiralului Byrd nu mai are 
nevoie de nicio pledoarie. 


XXX 


Două întâmplări nevinovate mai am de povestit, înainte de-a 
ajunge la dramele anului. Vor fi fost mai multe, mă opresc la 


cele pe care, cu totul întâmplător, le-am văzut cu ochii. Poate în 
spatele meu se petreceau altele, cu sutele. Aveam, în sfârşit, o 
bicicletă greoaie, dar robustă, căreia îi pusesem ghidon de 
curse, ca să-mi dau ifose; căci nu-l foloseam în scopul pentru 
care era creat, cu mânerele arcuite în jos, până aproape în 
dreptul genunchilor, ca să stai într-o poziţie aproape orizontală, 
spre a micşora rezistenţa aerului la înaintare; acest avantaj 
devenea real numai la viteze importante, ceea ce nu era cazul 
în ceea ce mă priveşte, căci pe mine mă interesa peisajul, nu 
recordurile. Aşa că, ţinând ghidonul de partea lui superioară, 
mergeam în poziţie omenească, doar puţin arcuit de mijloc, în 
viteză de promenadă, pe potecile din marginea şoselei, captivat 
de distanţă, şi neîndurându-mă să mă întorc decât după ce 
cădea întunericul. 

Era într-o după-amiază din a doua jumătate a lunii august, 
când mergeam aşa pe şoseaua Piteştilor, şi făcusem mai bine 
de treizeci de kilometri în afara oraşului, când am văzut 
ridicându-se un nor de praf din faţă. Şoseaua nu era asfaltată, 
ci doar pietruită, de aceea nu treceau multe automobile; mai 
degrabă căruţe. Mergeam pe partea dincotro bătea vântul, ca 
să nu vină praful peste mine, aşa făceam totdeauna, fără să mă 
fi învăţat nimeni; e ceva care nu se învaţă, ci doar se judecă, de 
aceea, când îi vedeam pe alţii mergând pe partea cealaltă a 
şoselei, de piereau în nori de praf când treceau automobilele, 
îmi venea să strig la ei, să-mi fac pomană cu plămânii lor şi cu 
ochii, arătându-le pe unde e bine să meargă. Dar mă abţineam, 
socotind că aveau creier nu de om, ci de găină, căci altminteri 
ar fi ştiut şi singuri cum e mai bine; din partea unora ca ei te 
poţi alege cu o înjurătură. 

Norul de praf din faţă creştea întruna, până s-a desluşit că 
erau câteva camionete care ocupau toată lăţimea şoselei. Iar în 
faţă, la vreo cincizeci de metri, mergeau, pe stânga şi pe 
dreapta, două motociclete cu ataş, care opreau căruțele şi 
automobilele, silindu-le să tragă în marginea şanţului. 

Erau exact opt zile de când se terminase iarna antarctică, şi 
amiralul Byrd, simțind gheaţa vibrând la apropierea 
tractoarelor cu şenile, ieşise din adăpost, să le întâmpine; nu 
era atât de prăpădit cum fusese cu un timp în urmă, când puţin 
lipsise să-şi piardă viaţa. Nu-i crescuse o barbă prea mare, 
fiindcă se bărbierea o dată pe săptămână, ceea ce cred că 


reprezenta triumful civilizaţiei asupra sălbăticiei. În schimb, 
părul, netuns probabil niciodată, îl purta în cozi împletite, ca 
femeile. 

În spatele prafului ridicat de camionete, venea un grup 
strâns de biciclişti, şi când au trecut prin faţa mea, am numărat 
nouăsprezece. Fuseseră şaptezeci la început, când plecaseră de 
la Bucureşti, dar aproape trei sferturi din ei rămăseseră pe 
marginea drumului. Era, după cum am aflat pe urmă, primul 
tur ciclist din România, de aceea socotesc că sunt dator să-l 
trec în cronica vremii, ca pe o faptă eroică. Fiindcă drumul, pe 
la Brăila, Bacău, Braşov, Sibiu, Piteşti şi Bucureşti măsura ceva 
peste o mie de kilometri, şi şoselele nu erau asfaltate. I-am 
văzut trecând prin faţa mea, zburând peste hârtoape, de mă 
mir cum nu se îndoiau roţile, derapând în valuri de praf, de nu 
ştiu prin ce minune nu se puneau de-a latul. Bicicletele 
semănau cu cele de astăzi, decât că probabil erau mai grele cu 
câteva kilograme, ca să reziste pe drumuri proaste; pedalele nu 
aveau sistem liber, se învârteau solidare cu roata din spate şi e 
uşor de înţeles la ce încercare erau puse picioarele bicicliştilor, 
în lungile coborâri de la munte, când bicicleta putea să 
depăşească viteza automobilului; picioarele atunci cred că nici 
nu se mai vedeau, făceau doar aerul să palpite, ca elicea 
avionului. Şi drumul de o mie de kilometri trecuse de două ori 
peste munţi, o dată pe valea Oituzului, a doua oară pe valea 
Oltului. Iar cauciucurile, nu erau altfel decât cele de astăzi, 
bayeuri, fragile, cu diametrul de-un deget. Toţi duceau cu ei 
câte două sau patru, de rezervă, încrucişate peste piept, ca 
benzile de mitralieră. Iar în faţă, pe ghidonul la fel cu al meu, 
dar cu deplină utilitate, aveau câte două bidonaşe de apă. Intre 
ei, au fost câteva glorii; niciunul nu mai există astăzi, s-au dus, 
cum se duc toate gloriile. 


XXX 


Cam în acelaşi timp, fără să ţin minte data exactă, la Podul 
Mihai Vodă din Bucureşti, sub care dormise şi Odor într-o 
noapte, printre derbedeii şi dezmoşteniţii oraşului, se adunase 
o dată multă lume, care privea la vale pe Dâmboviţa. M-am 
oprit şi eu, socotind să nu mă cred altfel decât atâţi oameni; 
dacă ei aveau un motiv să se adune acolo, motivul devenea şi al 


meu, fiind şi eu un cetăţean al oraşului. 

Fapta care urmează mi se pare copilăroasă, dar nu la fel li s- 
a părut altora, dovadă că au bătut din palme. Un caporal de 
artilerie, de la Timişoara, lipovean după nume, ceea ce explică 
faptele, şi-a făcut o barcă, un fel de caiac, dintr-un butoi vechi 
de tablă, i-a împlântat şi un mic catarg în faţă, ca să-i pună o 
flamură, şi un baston la pupa, pentru pavilionul ţării. Echipat, 
în uniforma lui de artilerist, cu o padelă în mâini, caporalul a 
coborât pe canalul Bega, apoi pe Dunăre, până la vărsarea 
Argeşului, de unde a luat-o în sus, şi a intrat pe Dâmboviţa. 
Sigur că drumul pe apă, zile de-a rândul, n-a fost uşor, mai ales 
cel împotriva curentului. Omul merită laude, şi artileriştii din 
Bucureşti, care au venit să-l întâmpine, merită de asemeni, 
după cum se cuvine să fie lăudaţi toţi bucureştenii adunaţi la 
podul Mihai Vodă. Insă întâmplarea nu lasă nicio urmă în 
istoria anului, de aceea am socotit-o copilăroasă; iar de 
povestit, am povestit-o fiind ultima care n-a făcut rău nimănuia. 
De-aici, a început să curgă sânge, şi nu cred să fi fost mai puţin 
de câtă apă a curs pe Dâmboviţa. 


XXX 


La o casă de petrecere bărbătească, din multele care erau în 
Bucureştii de altădată, îşi ducea viaţa o fată, încă minoră, ca şi 
altele, pe nume Pia şi, probabil, frumoasă. Poate am şi văzut-o 
cu vreo ocazie dar, cum n-o ştiam după nume, nu o ţin minte. 

Subiectul fiind lăsat departe, în urmă, nu merită să-mi pun 
acum întrebarea, cum mi-am pus-o adesea, la fel ca atâţi alţii, 
ce le aducea aici pe aceste fete abia împlinite. Atât vreau să 
spun, spre a consola sufletele duioase, şi compătimitoare, că pe 
lângă nenorociri de tot felul, pe lângă ademeniri ticăloase, 
unele veneau de bună voie; din uşurinţă, din curiozitate şi nu 
rareori împinse de viciu. Nu ştiu în ce categorie s-o pun pe Pia, 
şi nu ştiu nici dacă dragostea care o săgetase în inimă era 
sinceră. Fapt este că un tânăr cam de vârsta ei, elev de liceu, 
dintr-o familie onorabilă, cum se spune, mai ales după ce a fost 
dezonorată, s-a îndrăgostit de ea şi sentimentele fiind 
reciproce, s-a hotărât s-o salveze. De-aici înainte, rolul Piei 
devine fără însemnătate, o pot socoti chiar absentă, mai ales că 
după deznodământ a dispărut cu totul din scenă; atât am aflat 
că n-a supărat-o nimeni de la poliţie, ca şi când existenţa ei ar fi 


neavenită, neavenit rolul în dramă. 

Spre a o scoate din casa aceea, fie răscumpărând-o, fie 
răpind-o, era nevoie de bani, şi tânărul neputând să-i ceară de 
acasă, fiind vorba de o sumă prea mare chiar pentru o familie 
înlesnită, s-a asociat cu doi colegi de şcoală, ca să jefuiască pe 
un bogătaş, al cărui nume nu mă interesează. Era în februarie 
şi sufeream de lipsa Ioanei, deşi o vedeam trecând prin faţa 
casei şi uitându-se la fereastră, ceea ce ar fi fost o dovadă că nu 
se înstrăinase; dar tineam la principiul însuşit atunci, care mi-a 
folosit totdeauna, să nu mă duc după o femeie care pleacă. 

În noaptea de 26 februarie, cei trei tineri au pătruns într-o 
casă de pe strada numită atunci General Anghelescu, mai 
înainte Francmasonă, iar astăzi Ştefan Furtună. Cu măşti pe 
faţă şi cu revolverul în mână, s-au năpustit peste stăpânul 
casei, avocat cu avere, l-au împuşcat şi au luat câţi bani au 
putut să găsească. Pe Pia au izbutit s-o salveze, dacă n-a salvat- 
o altcineva. Asasinii au fost arestaţi după două luni de 
investigaţii şi condamnați cu prea multă clemenţă, la 
doisprezece, zece şi trei ani închisoare. În schimb, indignarea 
oamenilor a avut proporţii mult mai mari, iar cele trei familii 
onorabile şi-au văzut onoarea terfelită. 

Casa unde s-a petrecut asasinatul o cunosc foarte bine, 
fiindcă în curând a cumpărat-o Jordie, director al ziarului Pasul 
Istoriei, la care m-am dus de câteva ori cu treburi profesionale. 
Era o vilă solidă, dar cam posomorâtă, pe stânga străzii când 
veneai dinspre Popa Tatu. De obicei, în descrierile mele nu dau 
prea multe detalii topografice, uneori le ignor cu totul, socotind 
că nu au nicio însemnătate în desfăşurarea faptelor, ci doar un 
interes istoric. Căci oricum, într-o zi străzile au să capete alt 
nume, dacă nu cumva au să dispară cu totul, iar casele au să se 
dărâme. Cu vila lui Jordie nu e cazul, cel puţin deocamdată, se 
prezintă destul de bine ca să mai reziste un secol. Dacă aş fi 
avut bani şi aş fi vrut să-mi cumpăr o casă pretențioasă, n-aş fi 
ales-o în niciun caz pe aceea, fiindcă semăna mai degrabă cu o 
fortificaţie; şi apoi, cum traversam vestibulul, dădeam cu ochii 
de scara care ducea la etaj, şi atunci era imposibil să nu-mi 
vină în minte crima. Acolo i-am văzut pe asasini, într-o 
fotografie făcută la reconstituire, urcând treptele cu măşti pe 
faţă şi cu revolverul în mână. Oare Jordie, când mergea seara la 
culcare, nu-şi aducea aminte? Căci doar şi ziarul lui publicase 


fotografia! Nu-i fusese teamă că o asemenea casă putea să fie 
de rău augur, ca toate locurile unde s-au spânzurat oameni, sau 
altora li s-a făcut de petrecanie? O asemenea teamă nu 
înseamnă superstiție, ci legitimă apărare a spiritului. Chiar 
dacă Jordie a murit la două mii de kilometri distanţă de strada 
General Anghelescu sau Francmasonă, eu sunt înclinat să cred 
că sfârşitul lui s-a aflat sub influenţa nefastă a casei. 


28 

Nu mi-aş pierde vremea să povestesc faptele care urmează, 
incomparabil mai sângeroase decât asasinarea unei persoane în 
scopul meschin al jafului, dacă n-aş avea de spus şi altceva 
decât s-a putut citi în ziare; în ceea ce mă priveşte, nici nu 
citeam ziarele decât arareori şi atunci eram atras îndeosebi de 
faptele diverse şi de întâmplările senzaţionale, care nu se 
întâlneau toată ziua. Mai mult mă interesa gâlceava dintre două 
mahalagioaice, care se certau peste stradă, de la fereastră, 
acoperindu-se cu vorbe spurcate, sau încăierarea cuţitarilor de 
pe calea Griviței, decât neînţelegerea mocnită dintre Dollfuss, 
cancelarul Austriei, cu cancelarul Germaniei, Adolf Hitler. 
Faptele acestea le aflam, puţin altfel redate decât în ziare, de la 
domnul Leopold, dentistul refugiat de la Viena. 

Începuse luna februarie, când în capitala austriacă poliţia de 
stat, din ordinul cancelarului Dollfuss, a împuşcat trei sute 
treizeci de social-democrati, ieşiţi la o demonstraţie turbulentă. 
Domnul Leopold, care primea informaţii mai complete de la 
faţa locului, prin prieteni, ştia că numărul morţilor era de şase 
ori mai mare, două mii, ceea ce în vreme de pace înseamnă un 
masacru, de aceea anul s-a şi numit tragic; dar n-au lipsit şi 
alte motive, căci masacrele au continuat în diferite părţi ale 
lumii. Domnul Leopold însă nu era revoltat, dimpotrivă, purta 
stimă cancelarului, fiindcă în rândul social-democraţilor 
austrieci se strecurau şi naţional-socialiştii, partizanii lui Hitler; 
şi oricum, şi unii, şi alţii îi deschideau drumul acestuia spre 
Anschlus. 

Între timp, Hitler era absorbit de o gravă daravelă internă, 
aceea amintită mai înainte, care s-a numit „noaptea cuţitelor 
lungi”, când şapte din generalii lui, comandanţi ai batalioanelor 
de asalt, colaboratori de încredere şi pare-se chiar intimi, au 
fost împuşcaţi pe întuneric şi fără nicio urmă de judecată. 

Era vară şi deşi nu aveam nicio legătură cu toate aceste 
întâmplări sângeroase, parcă mi-era frică să mai plec la mare, 
mi se părea că omenirea este ameninţată de o catastrofă. Acea 
noapte a „cuţitelor lungi” băgase groaza în mine, poate fiindcă 
denumirea sinistră rămânea neînţeleasă. Nici domnul Leopold 
nu mi-a putut spune ce înseamnă. Şapte generali lichidaţi la 
Berlin parcă făcuseră să curgă mai mult sânge decât cei două 
mii de civili de la Viena. Primul dintre ei fusese vestitul Roehm, 


mâna dreaptă a lui Hitler. Până să apară comunicatul care 
aducea la cunoştinţa lumii împuşcarea a şapte generali acuzaţi 
de trădare, crezusem că fuseseră măcelăriți cu cuţitele, de 
unde venea şi numele nopţii. Domnul Leopold ştia că, după 
informaţii pornite chiar din anturajul lui Hitler, circula o altă 
versiune, că victimele, departe de-a avea gânduri de răzvrătire, 
practicau între ele anumite vicii destul de răspândite de altfel 
în Germania, şi fuseseră prinse asupra faptului. Iar Hitler, care 
după domnul Leopold şi după alţii, nu era nici el străin de 
asemenea perversiune, l-ar fi avut partener pe Roehm; astfel, 
trădarea acestuia era de natură sentimentală, nu politică. 

Nu ştiam ce să cred, partenerul avea o figură sinistră, cel 
preferat se cuvenea să fi fost Hess, bărbat arătos, deşi avea 
fălcile cam late; în urma putchului de la München, Hitler fusese 
închis cu el în aceeaşi celulă. Se poate ca tot ce-mi spunea 
domnul Leopold să fi fost doar calomnie, o răzbunare 
justificată, din păcate inofensivă, dovadă că Germania l-a urmat 
pe Hitler, de nevoie, dar şi de voie, când mă gândesc la 
fanaticii care au crezut în el până în ultima clipă. 

Sfârşind răfuiala internă, Hitler n-a întârziat să i-o plătească 
lui Dollfuss, care, după masacrul din februarie, se pornise rău 
împotriva naţional-socialiştilor din Austria. Spre sfârşitul lui 
iulie, o echipă de asalt hitleristă l-a împuşcat pe cancelar chiar 
în clădirea de unde îşi exercita puterea. Drumul spre Anschluss 
era deschis, dar Austria a mai rezistat patru ani de zile; la urma 
urmelor, Hitler n-avea nicio grabă; între timp, îşi întărea 
armata. Numai domnul Leopold se grăbise să fugă de la Viena, 
totuşi nu greşise, fiindcă, decât prea târziu, mai bine să fie prea 
devreme. 


x x k 


Cu o lună mai înainte, Louis Barthou, ministrul de externe al 
Franţei, fusese în România, nu m-a interesat pentru ce discuţii, 
dar nu mă îndoiesc că subiectul principal al convorbirilor a fost 
Hitler. Nu l-am văzut decât în fotografii, dintre care una o am 
acum în faţă. El este înfăţişat în dreapta lui Titulescu, într-un 
automobil decapotabil, amândoi cu capul gol, probabil fără 
nicio armură, cum poartă astăzi până şi papa de la Roma, pe 
sub sutană. În jur nu se vede niciun fel de pază, cei doi oameni 


cu înfăţişarea lor paşnică par că merg la promenadă, străini de 
orice grijă politică. Vizita s-a încheiat cu bine, părţile şi-au luat 
rămas-bun mulţumite şi în afară de orice primejdie. Poate e 
ultima fotografie idilică din acele timpuri. 

Când, în luna octombrie, Louis Barthou s-a dus la Marsilia, 
să-l întâmpine pe regele Alexandru întâi al Iugoslaviei, 
cancelarul Dollfuss căzuse sub gloanţe la Viena, şi Europa ar fi 
trebuit să fie mai cu luare-aminte la ceea ce putea să devină 
oricând o urmare firească. Fiindcă regele Alexandru venea în 
Franţa spre a discuta un plan de securitate europeană, 
împotriva pornirilor agresive ale Germaniei, discursurile lui 
Hitler erau tot mai amenințătoare. Şi când colo, ce văd într-o 
altă fotografie, făcută la Marsilia? Automobilul este tot 
decapotabil, tot fără pază; n-ar fi fost cuminte, după ce se 
întâmplase la Viena, să-l flancheze măcar patru motociclete, 
dacă nu douăsprezece sau douăzeci şi patru? Acum, în partea 
dreaptă a automobilului, şade regele Alexandru, cap încoronat 
şi oaspete, iar în stânga lui Louis Barthou, gazda. 

Pentru ucigaş, dovedit pe urmă a fi agent al serviciilor 
secrete germane, a fost o joacă să se arunce din mers pe scara 
automobilului şi să tragă cu puşca-mitralieră. Cum poate să 
treacă neobservat pe stradă un om înarmat cu o puşcă- 
mitralieră, care nu încape sub haină? Serviciile secrete rămân 
secrete până la sfârşitul istoriei; cine şi pe ce bază ar fi putut 
să-l acuze pe Hitler? Regele Alexandru a murit pe loc, Louis 
Barthou după câteva ore. Astfel, atentatul a reuşit sută la sută; 
un singur jandarm de pază, aflat la locul potrivit şi cu privirea 
atentă, ar fi putut să-l zădărnicească. 

Mult mai folosiţi astăzi sunt ucigaşii de profesie, înarmaţi cu 
carabine de cea mai înaltă precizie, executate la comandă, cu 
lunetă şi amortizor de zgomot. Rămâne să se înlăture fumul de 
pulbere, care ar mai putea să fie de folos la o investigaţie 
făcută cum trebuie; mă şi mir că o asemenea îmbunătăţire nu s- 
a realizat încă. În faţa acestor perfecţionări, orice escortă 
rămâne nefolositoare, ucigaşul trage de departe, ochind capul 
neprotejat de armură, pe urmă se topeşte, şi nimeni nu-i dă de 
urmă; vezi numitul caz, despre care nu se mai vorbeşte, deşi nu 
l-a uitat nimeni. 

Aşez cele două fotografii una lângă alta şi nu-mi vine a crede 
că între momentele pe care le reprezintă s-au scurs numai o 


sută şi nouă zile; exact timpul cât amiralul Byrd a stat îngropat 
în gheaţă. 

Barthou pare un moşneguţ cumsecade, cu pince-nez, 
barbişon cărunt şi mustață. Titulescu, prin nu ştiu ce efect de 
lumini şi umbre, are o faţă visătoare, şi în acelaşi timp puţin 
cam poznaşă. 


XXX 


Ultima întâmplare pe care am ales-o spre a ilustra, împreună 
cu cele de mai înainte, mersul luat de politică pe la jumătatea 
celui de al patrulea deceniu şi a justifica denumirea de tragic 
dată anului cu atâtea asasinate, s-a petrecut mai târziu, însă îşi 
are originea cam în acelaşi timp cu moartea cancelarului 
Dollfuss şi a regelui Alexandru. Ion Duca fusese împuşcat la 
Sinaia abia cu şase luni înainte, în pragul revelionului. Vara 
următoare, când erau judecaţi asasinii, Arhanghelul cu armata 
lui de discipoli în creştere devenise o primejdie, de care prea 
puţini oameni îşi dădeau seama, chiar printre cei cu pricepere 
politică, ba chiar printre cei răspunzători de treburile ţării. 
Aceasta era situaţia în vara anului tragic, când unul din 
discipoli s-a răzvrătit împotriva Arhanghelului, din motive pe 
care le numesc clasice, spre a nu mai pierde multă vreme cu 
lămuririle; motivele clasice erau, ca totdeauna, orgoliul şi setea 
de putere, chiar dacă se invocau contradicţiile politice. 

Multe partide s-au scindat în cursul istoriei, la fel cum s-au 
scindat şi bisericile, deşi toate propovăduiesc înţelegerea şi 
iubirea între oameni. Admonestat de Arhanghel pentru 
iniţiative personale, dovadă a unei dorinţe de independenţă, 
acel disident, cum s-ar numi el astăzi, căci pe atunci cuvântul 
nu îşi primise consacrarea, s-a separat de partidul discipolilor 
şi, luându-i cu el pe câţi au vrut să-l urmeze, a înfiinţat o 
mişcare proprie. Numele nu i-l amintesc, o să se uite cu timpul, 
deci nu mă interesează el, ci faptele. Când mă voi referi la el, îi 
voi spune „acela”. În curând, el a scos şi un ziar, de asemeni 
anonim pentru mine, unde a început să dezvăluie crimele 
ascunse ale Arhanghelului, între altele chiar ordinul de 
asasinare a lui Ion Duca, scris cu a sa mână. 

Ca urmare, am avut şi noi o noapte a „cuţitelor lungi”, cu 
deosebirea că s-a petrecut ziua şi, mai ales, a întrecut în 
cruzime toate asasinatele tuturor anilor scurşi în trei decenii şi 


jumătate, cât trecuseră din secolul nostru; cu ce-a urmat în 
deceniile următoare nu se mai poate face vreo comparaţie. 

Arhanghelul, care începuse prin a omori cu propria-i spadă 
pe un judecător aflat în slujba justiţiei şi scăpase fără 
pedeapsă, prin cea mai incredibilă din slăbiciunile tribunalului, 
nu avea să se oprească la jumătate, de vreme ce avea asigurată 
impunitatea. Astfel, el dete ordin discipolilor să pedepsească 
nesupunerea şi trădarea. Omul acela se afla bolnav la un spital 
care azi nu mai există. Ar fi fost o ingratitudine să-l pomenesc 
cu indiferenţă, fiindcă în clinica ilustrului profesor Ernest 
Juvara, aflată în acel spital, la etajul al doilea, am fost operat de 
apendicită, când aveam şaptesprezece ani, şi acolo am citit 
Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. In patul de alături, era un 
adolescent de-o vârstă cu mine, care până atunci suferise şase 
operaţii, şi poate pe urmă a mai suferit altele; probabil azi nu 
mai trăieşte, iar de-ar trăi, desigur că nu mă ţine minte. Eu n- 
am uitat nimic, ca şi când aş fi ştiut de pe atunci că într-o zi voi 
scrie tot ce-mi văd ochii. 

După ce m-am dat jos din pat, am început să umblu prin 
saloane, m-am împrietenit cu surorile şi cu bolnavii, am văzut 
câţiva cu grefe osoase, nu-mi închipuiam că era posibil; un 
femur, o tibie sau un humerus cu zece centimetri pierduţi în 
accidente se reparau cu o şuviţă de os, nu mai groasă de câţiva 
milimetri, luată din altă parte a corpului, şi natura adăuga 
restul. În preajma Crăciunului, un principe Brâncoveanu a venit 
în vizită şi le-a adus bolnavilor portocale. Când acasă e 
sărbătoare, te simţi foarte trist, în spital singur; de aceea, 
fiindcă mi-am căpătat şi eu portocala, nu l-am uitat pe cel ce 
mi-a dat-o, cum n-am să uit nici spitalul, nici pe vecinul meu de 
pat, cu şase operaţii suferite înainte de a-şi sfârşi adolescenţa, 
nici pe cei cu grefe osoase, între ei un şofer de camion căruia 
manivela motorului îi zdrobise antebraţul. Şi, bineînţeles, n-am 
să uit mai ales Crimă şi pedeapsă. 

Poate drama de la 16 iulie 1936 s-a petrecut chiar în patul 
meu de odinioară, sau în al şoferului cu o grefă osoasă a 
antebraţului. Zece discipoli s-au năpustit pe uşă şi au tras în 
omul acela treizeci de gloanţe. Pe urmă l-au hăcuit cu toporul. 
Aşa erau anunţate crimele viitoare. 


x x * 


Anul asasinatelor, între care, deşi săvârşit mai târziu, l-am 
înglobat şi pe cel mai monstruos dintre ele, victimă fiind un om 
aflat în îngrijirea spitalului, incapabil să se apere sau să se 
ascundă, ar fi putut să fie la fel de tragic şi pentru mine, ca 
pentru atâta suflare omenească, dacă plecarea Ioanei nu mi-ar 
fi lăsat în suflet, pe lângă suferinţă, şi o împăcare pe deplin 
consimţită; cum dragostea noastră fusese perfectă de la un 
punct înainte, plecarea ei era dictată de asemeni de o lege a 
perfecțiunii; astfel, în loc să rămână un motiv de suferinţă, sau 
poate de ură, devenise o amintire. 

Nu mă gândeam la ea cu durere, ci cu admiraţie, care poate 
era un alt fel de dragoste. Oricum, nu puteam să-mi aduc 
aminte de ea fără să-mi bată inima, cu o emoție binefăcătoare, 
doar puţin melancolică. 

La începutul concediului de vară, am evitat să mă duc la 
Trandafil, de teamă să n-o întâlnesc pe stradă; nu voiam s-o 
inoportunez, şi pe de altă parte, eram convins că despărţirea 
noastră trebuia să rămână definitivă, prin decretul acelor cute 
care începeau să i se formeze sub sâni, fără ca ea să-şi dea 
seama cât mi se păreau de calde. 

Făcând această mărturisire îndelung cântărită în minte şi 
verificată adesea până la anii când ochiul devine mai puţin 
critic, sper ca fetele care ar putea să se privească fără 
indulgență, ca Ioana, să găsească în părerile mele nu consolare, 
ci îndemn la o judecată mai dreaptă. 

Am intrat pe strada ei abia la sfârşitul lui august, când nu 
mai aveam decât o zi de concediu, şi n-am întâlnit-o. Mi-a bătut 
inima mai puternic, o manifestare firească, după cum firesc mi 
s-ar părea să-mi bată şi astăzi, dacă m-aş mai duce vreodată pe 
acolo. 

O surpriză a fost ceea ce făcuse Cornelia în patru luni cât 
lipsisem, de la Paşti până la sfârşitul ultimei luni de vară. 
Ruinele vechii case a proprietarilor, a cărei parte din faţă 
arsese, nu mai existau, pe temeliile ei se afla în lucru altă 
construcţie. Prima fiinţă pe care am întâlnit-o a fost chiar 
Cornelia, dar la început n-am recunoscut-o, ca şi atunci când o 
văzusem în mica ei prăvălioară, cu o bundă de oaie şi 
îmbrobodită ca băbuţele. Acum purta o salopetă albastră, 
murdară de mortar şi decolorată, iar în cap avea un coif de 
hârtie, făcut dintr-o foaie de ziar, ca zidarii. 


Era la etajul binalei, şi lucra la zidul din faţă, punând mortar 
cu canciocul şi înşirând cărămizile, după o sfoară întinsă, ca să 
iasă o linie dreaptă. Acum impresia mea a fost inversă decât 
fusese iarna; cu toată salopeta, cu tot coiful de hârtie, parcă 
întinerise, mai rămânea să-şi pună o garoafă în păr, ca fetele 
care aduceau cărămizi cu spinarea. 

În afară de Cornelia, mai lucra un singur zidar, la zidul din 
spate, şi în afară de cele două fete, mai erau numai doi oameni, 
salahori, care făceau mortarul, în curte, amestecând var, 
ciment, nisip, apoi îl puneau în găleți şi-l duceau sus, pe o 
schelă de scândură. Prăvălioara nu era închisă, nici nu i se 
micşorase clientela, dimpotrivă, creştea săptămână de 
săptămână. Cei mai mulţi, ştiind obiceiurile, îşi luau singuri 
marfa din rafturi, iar banii îi lăsau pe o poliţă, având grijă să 
pună deasupra o greutate de un kil, ca să nu-i zboare vântul. 
Când nu găseau ce le trebuia, sau era ceva de cântărit, o 
strigau pe Cornelia, care se ştergea pe mâini cu o cârpă, 
cobora schela în fugă şi venea în două minute. 

Seara, în casă, am aflat ce se întâmplase şi nu mi-a venit a 
crede. Atunci nu cunoscusem pe arhitectul care venise din 
Macedonia având în buzunar doar jumătate de leu, o băncuţă, 
şi în câţiva ani construise un hotel şi patru imobile cu 
apartamente de închiriat, din care îi aparţineau mai bine de 
jumătate, vânduse doar restul. Fără să-i cunoască exemplul, şi 
nici nedorind să meargă atât de departe, Cornelia pornise la 
treabă cu planuri mult mai modeste, dar la fel de îndrăzneţe. 

Cine n-a fost negustor nu va înţelege uşor cum din vânzări 
mărunte, de zece bani, de douăzeci, de un leu şi un leu-jumate 
se poate face avere; desigur, nu averea lui Rotschild Vanderbilt 
sau a domnului Pretoreanu. Condiţia reuşitei este să nu vinzi 
marfa în pierdere, să nu cheltuieşti tot câştigul, să pui 
totdeauna bine o parte şi, mai ales, să nu cumperi nimic ce nu- 
ţi trebuie. Cornelia nu făcuse niciodată negustorie, şi nici nu o 
învățase cineva cum se face; o conducea numai inteligenţa, 
bunul-simţ şi instinctul. La principiile elementare spuse mai 
înainte, adăugase unul, al rabatului, de-o importanţă cum nu s- 
ar crede. 

În această privinţă am un exemplu povestea unei prietene azi 
în vârstă. Incă de mică simţise o surpriză plăcută când 
droghistul, de unde o trimetea maică-sa să cumpere pastă de 


dinţi, îi luase cinci bani mai puţin decât era preţul. 

— Aţi greşit! observă ea, după ce numără restul. 

Droghistul nu greşise, era obiceiul lui să facă rabat 
cumpărătorilor care veneau a doua sau a treia oară în prăvălie; 
îi ţinea minte pe toţi, printr-o însuşire importantă în relaţiile cu 
clientela; pe urmă, nimeni nu mai cumpăra din altă parte. Când 
familia ei se mută în partea cealaltă a oraşului, fetiţa, rămasă 
credincioasă droghistului, venea să cumpere tot de la el pastă 
de dinţi, făcea trei sferturi de ceas cu piciorul, şi poate 
pingelele şi tocurile sandalelor se toceau mai mult decât 
valoarea rabatului; nu pun la socoteală timpul pierdut cu 
drumul, căci îi plăcea să umble şi să privească afişele lipite pe 
garduri; era o distracţie. 

În afară de ce scădea la socoteală, Cornelia nu înşela 
niciodată la cântar, nici nu-şi păcălea clienţii, vânzându-le 
marfă învechită sau de calitate mai proastă decât cea pusă la 
vedere. lar copiii care veneau să cumpere o litră de orez sau de 
zahăr pentru casă căpătau gratis o roşcovă şi o bomboană. Şi, 
în sfârşit, fără să fie o zgripţuroaică, avea talentul să adune, 
care derivă din respectul pentru cea mai mică monedă. 

Câţiva ani mai târziu, am întâlnit, la nişte prieteni, pe un 
negustor care avea, pe strada Lipscani, un magazin de stofe şi 
mătăsuri, din cele mai cunoscute. Era un om cu dare de mână, 
însă mă miram că încă nu scăpătase, fiindcă mi se părea lipsit 
de cumpătare; în cele câteva rânduri când îl văzusem în casa 
prietenilor, unde urmărea pare-se s-o ceară în căsătorie pe fiica 
lor, femeie de vreo treizeci de ani, văduvă, venise de fiecare 
dată cu un taximetru încărcat cu prăjituri şi şampanie şi alte 
daruri. Într-o seară de iarnă, cu viscol, am plecat împreună şi, 
spre mirarea mea, am mers la tramvai, lăsând să treacă pe 
lângă noi taximetre libere, ai căror şoferi micşorau viteza, 
deschideau portiera şi numai că nu ne trăgeau de mânecă. Nu 
înduram uşor frigul, m-aş fi urcat în primul, fără să ţin seama 
că nu aveam în buzunar mai mulţi bani decât să plătesc cursa 
până acasă. Nu aşteptam să mi-o plătească el, dar nici nu 
îndrăzneam să iau eu iniţiativa, când îl ştiam plin de parale. Aşa 
încât, dacă s-a oprit în staţia tramvaiului, am înţeles să-i ţin 
tovărăşie. Era însă târziu, viscolul îmi băga zăpada pe sub 
guler, tropăiam să nu-mi îngheţe picioarele şi nu se vedea 
niciun tramvai în lungul liniei. 


— Domnule, l-am întrebat atunci, privindu-i şuba de stofă 
scumpă, cu guler de bizam albit de zăpadă, după cum mi-am 
dat seama, dumneata ai cheltuit în seara asta pe puţin o mie de 
lei, dacă nu două... 

Nu m-a lăsat să termin, ci mi-a răspuns cu o înţelepciune pe 
care, deşi am aprobat-o, n-am fost capabil să mi-o însuşesc, şi 
recunosc că rău am făcut. 

— Uite ce este, tinere; am venit cu taximetrul, fiindcă eram 
încărcat de pachete; acum sunt cu mâinile goale şi ştiu ce 
înseamnă economia, altfel n-aş putea să cheltuiesc o mie de lei 
când îmi face plăcere; dacă vrei să ştii exact, o mie două sute 
patruzeci şi trei, nu două mii, cum te-ai gândit adineauri. Cred 
că ai înţeles ce vreau să spun, că banii cheltuiţi nu se socotesc 
cu aproximaţie... Permite-mi să-ţi plătesc eu tramvaiul! 

Astfel am economisit şi eu douăzeci şi cinci de bani, căci ne- 
am urcat la clasa a doua; dacă ne urcam la întâia, aş fi 
economisit încă cinci bani, am înţeles lecţia, dar fără să-mi 
folosească. 

Nu după mult timp, o bandă de spărgători a intrat noaptea în 
prăvălie, au deschis casa de bani şi i-au furat negustorului cinci 
sute de mii de lei, vânzarea pe o săptămână. Chiar a doua zi 
seara, după spargere, l-am întâlnit în casa prietenilor; venise 
iarăşi cu daruri, şi cu verighetele, ca s-o ceară în căsătorie pe 
văduvă. Toată lumea îl privea consternată, dar lui părea că nu-i 
pasă de pagubă; n-avea decât să aducă marfă pe credit, şi în 
cinci luni nenorocirea era lăsată în urmă. Am uitat să spun că 
prăvălia se numea „La sticletele”, şi făcea concurenţă uneia 
mai mari, „La papagalul”. 

După logodnă, am plecat iar împreună cu negustorul, era 
primăvara, cald, şi strada părea înecată de parfumul teiului. Aş 
fi mers pe jos, nici măcar cu tramvaiul, dar însoţitorul meu a 
oprit un taximetru de clasa întâia, o limuzină nouă, şi m-a 
condus până acasă. 

— Unde a mers mia, merge şi suta! mi-a spus, înţelept, 
lăfăindu-se în pernele limuzinei. 

Dar merseseră cinci sute de mii, nu doar una! 

Cornelia ştia lecţia negustorului meu, cu privire la economie, 
deşi cred că n-o învățase nimeni. Când proprietăresele scoaseră 
în vânzare casa ruinată, ieftin, mai mult merita terenul, avea 
economisiţi tocmai câţi bani trebuia ca s-o cumpere. Pe urmă, 


se împrumută la o bancă populară din cartier, ipotecând nimic 
altceva decât mica prăvălioară; dat fiind vadul acesteia, 
cunoscut tuturora, banca îi acordă zece mii de lei, cu tocmeală. 
Mai mult nici nu trebuia pentru materiale, şi aşa porni Cornelia 
treaba, cu un singur meşter, cu doi salahori şi două salahoare, 
cărora li se adăuga ea însăşi, plină de sârg şi de pricepere. 

De Crăciun n-am venit la ei, dar ştiam că toamna etajul era 
terminat, acoperişul pus, uşile şi ferestrele montate, casa fiind 
gata „de roşu”, cum se spunea până deunăzi; acum nu se mai 
spune, fiindcă se fac blocuri, de beton sau alte materiale, prea 
rar de cărămidă, care cere o muncă mai migăloasă. 

Era prea târziu să înceapă tencuielile şi se mai respecta 
obiceiul, de fapt o prejudecată, să nu mergi mai departe până 
zidăria nu se usucă bine. Primăvara, ipotecă binaua, care acum 
inspira încredere băncii, şi până toamna casa era gata, cu toate 
instalaţiile. Jos, la stradă, avea două prăvălii spaţioase, unite 
între ele; în prima îşi mută băcănia, cu rafturi noi, cu mărfuri 
mai multe. În anul următor, mărunţişurile le mută în prăvălia a 
doua, adăugându-le articole de menaj, fierărie, vopsele şi 
chimicale, papetărie şi chiar cărţi de şcoală, caiete şi rechizite, 
un adevărat magazin universal, cel mai bine aprovizionat, cu 
cele mai numeroase mărfuri din tot oraşul, chiar dacă nu era 
cel mai mare. Mai târziu, în odăile din fund avea să deschidă 
bodegă şi birt ieftin, cu grădină de vară. Scepticii au văzut 
curând, împotriva prezicerilor proaste, că un asemenea negoţ 
nu trebuie să fie neapărat la stradă; totul este să se facă vadul, 
pe urmă lumea vine şi pe întuneric. Vadului îi dădu naştere 
grătarul cu cotlon şi cu burlan înalt, până deasupra 
acoperişului, instalat în fundul curţii. Un grataragiu bun, 
mangal, fleici şi mititei, şi nu mai trebuie altceva, nici măcar 
firmă, mirosul fripturilor, dus de vânt până departe, face mai 
mult decât orice reclamă, fie ea sonoră şi luminoasă. 

La etaj erau două apartamente de locuit, nepretenţioase, cu 
duşumea în loc de parchet, cu câte două camere, cu bucătărie 
şi cu o baie simplă, fără faianţă. Cornelia cunoştea neajunsurile 
unei asemenea poziţii, peste prăvăliile zgomotoase, în unele 
ore, cu birtul şi cu grătarul afară, cu burlanul printre ferestre; 
de aceea, nici nu se gândi să se mute acolo, să-l aducă şi pe 
Odor; avea alte planuri şi toate îi reuşiră. Apartamentele le 
închirie ieftin, oricum, nu era în pierdere, ca proprietarii care 


ţineau la preţ şi degeaba puneau bilete „De închiriat”, la 
Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru, când se muta lumea, 
căutând mereu ceva mai convenabil; casele rămâneau 
neînchiriate semestre în şir, fără ca măcar să fie scutite de 
impozit. 

În doi ani, datoriile Corneliei erau plătite, şi banca îi acorda 
orice credit. Atunci întreprinse ea ultimul act de chivernisire, 
mai mult nu-i trebuia, nu urmărea să se îmbogăţească, voia să 
adune sub acelaşi acoperiş pe câţi se putea din fraţii lui 
Trandafil, şi pe mama lor, Alexandrina. 

Casa unde-l aşezase pe Odor era de vânzare, cea mai 
frumoasă de pe toată strada, cu şase odăi şi sufragerie la 
mijloc, cu plafoanele în stucatură, cu ferestre boltite, cu 
grădină de flori în faţă, cu pomi fructiferi în fund şi pe lături, 
printre ei cu tufe de zmeură, şi cu straturi de căpşuni în 
locurile unde soarele bătea toată ziua. Numai oamenii cu inimă 
acră n-ar fi recunoscut că o asemenea casă era imaginea unui 
colţ al Paradisului. 

Cornelia agonisise destul ca s-o cumpere, se împrumută la 
bancă numai ca s-o repare, s-o zugrăvească şi s-o amenajeze. 
Veneam din ce în ce mai rar la ei, şi în loc s-o găsesc 
îmbătrânită, mi se părea că întinereşte. Cu ea se întâmpla un 
miracol, cum miraculos mi se părea tot ce făcuse. 

N-am pomenit nimic de Trandafil, fiindcă nu avea niciun 
amestec în toate acestea, decât că iscălise şi el poliţele la 
bancă. Încolo, îşi ducea viaţa între slujbă şi meditații, restul 
timpului şi-l petrecea încercând să citească o carte polițistă şi 
adormind cu ea în mână. Mă întrebam cu o nedumerire 
îndurerată, cum de stătea înăbuşită splendoarea minţii lui, căci 
de pierdut nu putea să se piardă. 


29 

Erau trei ani de când n-o mai văzusem pe loana, mă mutasem 
de pe strada Carol Davila, care mărginea Facultatea de 
medicină, nu ştiam dacă mai trecea prin faţa casei mele, cu 
servieta între două degete gata s-o scape, şi dacă se mai uita la 
fereastră. Ar fi fost imposibil să nu mă gândesc că în acest timp 
se perindase prin viaţa ei când un bărbat, când altul, colegi, 
băieţi tineri, de care o apropiau împrejurările, ca o consecinţă 
firească a colaborării lor la învăţătură, cum se întâmplase cu 
primul. Se înţelegea de la sine că se palpau între ei, repetând 
lecţiile de anatomie, împrejurările şi mediul creau situaţii 
prielnice, şi chiar obligatorii. Niciodată în cei trei ani asemenea 
gânduri nu mă tulburaseră, ştiam că o parte din viaţa ei îmi 
aparținuse şi îmi aparţinea în continuare, prin forţa amintirilor, 
iar în rest, era pentru mine, nu o străină, nu pot să spun aşa, ci 
o necunoscută. 

Nu mai ştiam nimic de ea, Cornelia păstra o muţenie deplină, 
parcă era între noi o înţelegere, că Ioana nu existase. Şi nici n-o 
întâlnisem, deşi treceam pe sub ferestrele ei de două ori, la 
venire şi la plecare, evitam să fac alte drumuri. Doar la cimitir 
mă duceam uneori, la banca pe care stătusem împreună. Din 
toate câte erau legate de ea pe strada ei, îmi mai rămăsese în 
minte, ca o fixaţie, portiţa unde visasem că mă condusese odată 
şi încercasem să jucăm gajul, care ducea la atingerea buzelor, 
dar mă intimidasem, iar ea rămăsese cu căpeţelul de aţă în 
gură. 

În al treilea an, venit în concediu câteva zile şi intrând în 
camera lui Trandafil, mi-au căzut ochii pe o fotografie, pusă în 
colţul oglinzii, unde nu o mai văzusem. M-am apropiat cu o 
presimţire, care îmi strângea inima, şi ajuns aproape am 
recunoscut-o pe Ioana, în rochie de mireasă, lângă un bărbat 
tânăr, în smoking, fotografie de nuntă clasică şi atât de banală, 
că totdeauna îmi face ruşine; mult mai mult decât dacă 
perechea s-ar fotografia goală, în patul nupţial, unde ştii că 
măcar nu sunt alţi martori decât fotograful. 

M-a frapat că peste vălul alb mireasa nu avea diadema de 
lămâiţă, care simbolizează castitatea, şi care se pune chiar 
dacă nu este cazul, din ipocrizie şi din prudenţă, spre a salva 
nişte aparenţe, azi neglijate, spre cinstea tuturor părţilor, 
inclusiv mirele. Pe atunci, se practica uneori mica operaţie 


chirurgicală care reda miresei virginitatea, pentru câteva 
ceasuri, destul ca să pună pe cearşaf o pată de sânge. Alteori, 
aşa am auzit, se lua sânge de porumbel, care după câte se 
spune nu se coagulează repede, se pune într-o sticluţă şi 
mireasa trebuia s-o deşarte în clipa potrivită. Erau femei 
pricepute să dea sfaturi şi asistenţă, moaşe sau babe maştere, 
căci mamele de obicei îşi credeau fata nevinovată, la fel cum 
avea s-o socotească şi mirele, în faţa unei dovezi evidente, dacă 
i se adăuga şi un țipăt. Exista, după spusele unora, o metodă 
mult mai rafinată, sângele de porumbel se punea într-o vezică 
de peşte strânsă apoi la gură cu aţă fină, şi moaşa, sau 
confidenta cu experienţă o plasa unde trebuie, cu grijă să nu se 
spargă. În acest caz, dovada devenea mai abundentă decât într- 
o feciorie adevărată, şi la fel de convingătoare, chiar dacă 
mirele ar fi fost sceptic. Exista însă primejdia, aşa îmi închipui, 
ca vezica să nu reziste la temperatura corporală a omului, sau 
la o mişcare neprevăzută şi să păteze rochia de mireasă în 
trăsură sau, Doamne fereşte! - chiar în biserică. Dacă se va 
găsi cineva dintr-o generaţie incredulă să obiecteze că ar fi fost 
greu să găseşti la momentul dorit un peşte proaspăt, ca să-i iei 
vezica, am să-i răspund că subiectul nu merită discuţie, peştele 
îl aducea olteanul cu cobiliţa, la uşă. Şi dificultatea, chiar dacă 
ar fi existat, nu se poate compara cu aceea de a găsi o inimă 
omenească aptă să fie transplantată, operaţie făcută de mai 
multe ori în zilele noastre. 

Lipsa diademei de lămâiţă la Ioana nu mi se părea o sfidare, 
ci un act de orgoliu; o clipă, am fost orgolios eu însumi, pentru 
acel orgoliu, care era un semn de nobleţe. Lăsând la o parte 
trăirile ei necunoscute de mine, mi s-a părut că gestul mă 
privea în exclusivitate, fiind recunoaşterea rolului meu 
fundamental prin care ea se formase, într-o colaborare şi 
pasională, şi lucidă, şi greu ca un om s-o poată repeta într-o 
viaţă oricât de lungă. Şi deodată, în sufletul meu s-a născut un 
sentiment necunoscut înainte, sau ascuns în adâncuri 
insondabile; omul de alături, necunoscut şi neremarcabil, mi-a 
trezit o gelozie paralizantă, nu ştiu cum mai respiram şi 
continuam să cuget, când era insuportabilă şi îmi lua puterea 
de judecată; cred că mă conduceau numai instinctele, 
transformate într-o rațiune poate nedreaptă sau maladivă. 

Căci omul acela reprezenta, cel puţin în intenţie, o 


statornicie, la care numai eu aveam dreptul, chiar dacă n-o 
revendicasem. Cu o vorbă folosită în silă, el intra în stăpânirea 
unui lan gata de seceră, fără să-l fi arat, fără să-l fi semănat şi 
fără a se ruga cerului să plouă. 

Dacă de la starea inertă, mărturisită de ea însăşi, Ioana 
ajunsese la ceea ce am dreptul să spun desăvârşire, meritul e al 
ei înainte de toate, dar tot atât de adevărat este că am 
secundat-o cu sârguinţă, şi nu mi-am înfrânat strădania de-a 
ajunge la cunoaştere, ceea ce căutam împreună, chiar şi în 
zilele când îmi pierdeam încrederea. 

A început atunci când îmi spusese că era vindecată de silă, 
că nu mai simţea scârbă, ci doar o indiferenţă uşor suportabilă, 
pe care curiozitatea o făcea, într-o măsură, plăcută. Această 
stare n-a fost depăşită cu uşurinţă. M-a făcut colaboratorul ei şi 
m-a dirijat ştiinţific. 

— Ştiu că există nişte puncte sensibile, îmi spunea, dar mai 
întâi trebuie căutate, şi pe urmă trezite. 

Despre acest subiect, în faţa căruia mă împiedic în 
nenumărate obstacole, nu se scrie, cel mult se vorbeşte, în 
şoaptă şi, din păcate, fără destulă pricepere. Cei mai numeroşi 
oameni îl ignoră, şi dacă totuşi viaţa merge înainte, putând să 
fie adesea chiar fericită, aceasta se datorează naturii, care a 
avut norocul să nu fie alterată de numeroasele vicisitudini 
înşirate pe drumul dintre bărbat şi femeie. 

— Nu pot să dau vina pe nimeni, îmi mărturisea loana. Am 
vrut şi n-am vrut, dar nu a fost o siluire, m-am supus unei 
obişnuinţe, gândului că amânările sunt stupide, că trebuie să 
acceptăm consecinţele felului cum ne-a construit natura. Însă 
nu eram deloc pregătită, nici în cuget, nici în suflet, şi acea 
atingere, nu atât brutală, cât ultragiantă, mi-a produs o revoltă, 
urmată de scârbă. Mai târziu, am înţeles de ce, fiindcă, în loc să 
pornim de la dragoste, am pornit de la o lecţie de anatomie, ne- 
am examinat şi am vrut să ne expertizăm unul pe altul... M-ai 
primit cu bucurie, mă priveşti cu căldură, îmi dau seama. În 
afară că mă doreşti, mai ales că sunt dezbrăcată, crezi că ai 
pentru mine chiar un sentiment de iubire? 

— Nu sunt sigur; poate că se naşte. 

— Abţine-te, până ce-o să ajungem la o înţelegere anatomică. 
Sper să reuşesc într-o zi ce n-am reuşit la prima încercare. În 
altă cale nu mai am încredere, e prea târziu pentru plimbări 


sub clar de lună, pentru suspine; fiindcă ştiu unde trebuie să 
ajungem. Să pornim de acolo, să ne exersăm cu luciditate. 

Era în ziua când îi depilam puful de pe picioare, din dorinţa 
ei de a fi perfectă. Maşina de ras, care la început o speriase, 
crezând că va face să-i crească părul aspru, ceea ce nu s-a 
întâmplat, datorită pielii ei norocoase, îi dăduse o clipă de 
înfiorare, prin coapse îi trecuse un tremur. 

— E rece! spuse, cum ar fi vrut să se scuze. 

Dar glasul nu semăna cu cel dinainte, avea un timbru 
nedumerit, amestecat poate cu o mică înspăimântare. Pe urmă 
îşi reveni, şi adăugă, cu luciditatea dinainte, accentuând-o în 
mod vădit cu voinţă: 

— Scoate ce mai am pe mine; să nu fie o piedică. 

Pe ea mai avea acel nimica toată, cu rolul la fel de esenţial ca 
terenul de aterizare pentru aeroplane, şi totodată derizoriu, ca 
terenul de decolare pentru elicoptere: o cârpşoară bleu-pal, 
întinsă bine pe şolduri, deşi nu la fel de rafinată ca bikinii de 
astăzi. Pe lizieră, aproape de pubis, scria „marţi”, se potrivea 
cu realitatea. 

— Respecţi totdeauna zilele săptămânii? 

— Nu, îi pun cum se întâmplă. 

— Dar azi i-ai ales anume! Ştiai că ai să te dezbraci la mine? 

— Nu ştiam, i-am schimbat adineauri, la baie; ţin în poşetă 
tot setul. Dar intenţia o aveam încă de dimineaţă, când am 
plecat din Sinaia. 

Trec peste mica înveninare, de ce avea cu ea tot setul: pentru 
lecţiile de anatomie? 

Dacă mi-e îngăduit să dau un sfat femeilor, admițând că nu 
ştiu încă, să nu-şi scoată niciodată singure acest ultim obiect de 
pe ele, oricât ar fi de grăbite. Să-l lase în seama bărbatului; 
pentru el, chiar dacă ştie numai aproximativ să joace pocher, e 
cum ar fila cărţile. 

Până să termin gestul, alunecând încet de-a lungul 
picioarelor, Ioana îşi aprinse o ţigară. Nu mă simţeam vexat, 
putea să facă orice, nu mă împiedica să-i mângâi pielea aurie, 
netedă, plastică şi parcă plină de fluizi magnetici, fiindcă îmi 
simţeam mâna condusă nu de voinţa mea, ci de o chemare a ei, 
nativă, de care nu era conştientă. Dacă n-ar fi preocupat-o 
ţigara, n-aş fi putut să-mi păstrez eu însumi luciditatea, mi s-ar 
fi tulburat spiritul şi vederea. Era un experiment, într-adevăr, şi 


l-am continuat până la capăt, păstrându-mi aceeaşi stare lucidă, 
paralelă cu voluptatea, fără să se anuleze una pe alta; nu 
crezusem că ar fi posibil, făceam o descoperire care mai târziu, 
judecând-o cu sânge rece şi pe îndelete, am socotit că era 
capitală. E bine ca omul să nu-şi piardă cu uşurinţă darul de a 
se cunoaşte, de a-şi analiza toate gesturile, chiar cele mai 
ameţitoare. 

Un timp, loana fumase cu ochii închişi, cu o cută între 
sprâncene, concentrată, dar nu ştiam dacă asupra ţigării sau a 
altor senzaţii. În orice caz, nu o puteam socoti cu totul 
nepăsătoare, fiindcă în concentrarea ei se simţea o curiozitate 
atentă. Pe urmă, deschise ochii şi mă privi cu bunăvoință. 

— Pentru început e absolut suportabil, îmi spuse. Nu sunt 
obosită şi nu mă plictiseşte; poţi să continui. 

Cu toată luciditatea, aşa cum mi-o reconstitui astăzi în 
amintire, capacitatea mea de recepţie era totuşi confuză într-o 
anumită măsură; fiindcă, reanalizându-mi impresiile acum, 
bunăvoința ei cuprindea o vădită tandreţe, desigur involuntară, 
dar cu atât mai bine. 

Am făcut adesea comparații între ea şi Ghizela care, deşi 
foarte tânără, era atât de versată, de parcă s-ar fi exersat în 
mai multe vieţi anterioare. Organismul ei funcţiona de la sine, 
avea o deplină capacitate de adaptare, o receptivitate 
universală, astfel reacţiona uşor la orice gesturi, în afară de 
cele cu totul incompetente. Ea nu se ostenea să-şi instruiască 
partenerii, dacă le lipseau calităţile dorite de ea, îi lăsa în plata 
Domnului, trecea la alţii, şi la cinci din zece găsea măcar o 
parte din ce avea nevoie. Ghizela, cu tot halatul de mătase pe 
care mi-l dăruise şi pe care de altfel nu l-am luat acasă, nu mi-a 
destăinuit niciunul din secretele ei corporale. Dacă ştiam cum 
este construită o femeie, după desenul din cartea de anatomie, 
în prezenţa ei, ca şi a femeilor dinainte, puţine câte putuseră să 
fie, uitam intimitatea lor, fiind acoperită de întuneric. Şi nu-mi 
trecuse niciodată prin minte să ştiu mai mult decât mi se 
dezvăluia prin simţuri, puternice, dar oarbe. Era ca un zbor 
fără vizibilitate, care străbate distanţele, lăsând în schimb 
peisajul în întuneric, ceea ce înseamnă a pierde o lume şi 
totodată o parte din tine. 

Scrumiera se umplea de ţigări arse; ele dovedeau 
colaborarea Ioanei cu mine, căutarea de-a ne descoperi unul pe 


altul. Ea m-a învăţat s-o disec, după dezideratul lui Balzac, pe 
care am înţeles că nu trebuie să-l iau drept altceva decât o 
metaforă; fiindcă o disecţie reală, deşi am privit-o cu întreagă 
atenţia, nu mi-a dezvăluit la fel de bine ceea ce mă învățase 
Ioana. lar ea n-ar fi putut să mă înveţe, dacă nu-şi cunoştea 
anatomia în chip ştiinţific. De aceea, mă socotesc îndreptăţit să 
contrazic preceptul, după care un bărbat este dator să disece 
măcar o femeie. Nu, disecţia trebuie s-o facă femeia însăşi; să 
se cunoască şi apoi să se explice. 

Ani de zile m-am întrebat dacă, într-o zi, voi avea dreptul să 
spun în ce a constat cea mai hazardată şi cea mai concludentă 
dintre experiențe. Am tăcut, socotind că o asemenea 
comunicare ar fi datoria medicilor. Medicii însă o fac numai în 
cercul restrâns al studenţilor, şi se mărginesc doar la anatomie, 
nu analizează senzațiile pe care ea poate să le producă. Imi iau 
astfel curajul de a spune, dar voi ascunde ceea ce ar răni chiar 
şi pudoarea mea, înainte de a răni pe a altora, şi voi dezvălui 
numai principiul lecţiei, ca pe un punct de pornire, şi un prilej 
de meditaţie pentru cine vrea să înțeleagă mai multe. 

Intr-o zi, loana îmi puse pe mână o mănuşă medicinală, îşi 
aprinse ţigara şi-mi spuse: 

— Niciodată n-ai să fii om întreg cu mine, dacă n-ai să-ţi dai 
seama cum sunt făcută pe dinăuntru; nu teoretic, să lăsăm 
deoparte planşele şi desenele... Ai fi simţit mai bine fără 
mănuşă, dar mi-e teamă să nu mă zgârii... Împreunează 
arătătorul cu inelarul... 

Ceea ce până atunci mi se păruse o alcătuire simplă, o cale 
cilindrică, suplă şi plastică, se dezvăluia într-o complexitate 
infinită de pliuri şi ascunzişuri, o junglă miraculoasă şi puţin 
înfricoşătoare, fiindcă părea o capcană. Dar nu erau decât 
ţesuturi docile, se adaptau tuturor atingerilor, retrăgându-se 
sau înfruntându-le, conduse de spasmuri necontrolate de nicio 
voinţă, având parcă fiecare o viaţă independentă. Numai 
degetele, inapte să înregistreze voluptatea directă, rămânând 
lucide, pot să le descopere, deşi nu pe toate, ci atâtea câte este 
capabil un om să citească, după cât este el de chemat spre 
această ştiinţă. Dincolo de existenţa elementelor principale, 
uşor să fie descoperite într-un desen anatomic, ceea ce mă 
scuteşte să le enumăr, rămâne principiul pe care am făgăduit 
să-l dezvălui fără să rănesc nicio pudoare, şi anume că, după o 


căutare oricât de lungă, totdeauna vor rămâne locuri 
necunoscute. De aceea, cred că femeile numite pe nedrept 
infidele îşi dau seama de posibilităţile lor nepuse în valoare, sau 
măcar le intuiesc, şi aşteaptă să fie descoperite de un om mai 
înzestrat, mai norocos sau mai îndemânatic. 

Ioana fumase tot timpul, având însă grijă să mă urmărească 
şi să se expună mai bine. Era prima dată când nu rămânea cu 
totul pasivă. 

— Acum vino să-ţi iei răsplata, îmi spuse la urmă, cu glasul 
schimbat încă o dată. 

Apoi se stăpâni şi aprinse o nouă ţigară. 

— Cred că am întrezărit câteva locuri sensibile. Dar să nu ne 
pierdem capul, şi să le căutăm în linişte. 

Nu le-am găsit repede, au trecut câteva zile, care îmi dădeau 
o stare de umilinţă. Ea însă fuma în linişte, aşteptând 
răbdătoare, până ce o dată prin trup îi trecu o tresărire, făcu 
ochii mari şi deveni foarte atentă. Apoi, fără să-şi mişte 
privirea, stinse ţigara în scrumieră; fumul îi îngheţase pe gură. 

— Stai, să nu pleci! 

Mi-am pierdut firea, n-am putut s-o aştept, a rămas 
nedumerită, dar după o clipă m-a strâns în braţe, prima dată pe 
deplin tandră. 

— Nu fi necăjit! îmi spuse. Drumul este deschis, sunt sigură! 

Când stingea ţigara, ştiam ce se întâmplă. Într-o zi însă n-am 
mai ştiut nimic, decât că i-am simţit tremurul în tot trupul. 
Când mi s-a limpezit privirea, se uita la mine, uimită. Pe urmă 
şi-a dus mâna la gură, vedeam în ochii ei că i se întâmpla ceva 
ce nu putea înţelege; părea puţin speriată. M-am apropiat, avea 
respiraţia rece şi, când am atins-o, deşi buzele îi ardeau, dinţii 
din faţă erau ca de gheaţă. Aşa a fost totdeauna, i se răcea 
respiraţia, şi-n timp ce buzele rămâneau fierbinţi, îi îngheţau 
dinţii. Atunci mă trăgea spre ea, sau se ridica spre mine şi îşi 
oferea, ca pe un trofeu, gura cu temperaturile ei bizare; 
întreagă fiinţa ei jubila de mândrie. 

— Vreau! spunea repede, începând să se dezbrace, încă de la 
uşă. Hai să căutăm puncte! 

Fuma, iar eu le căutam, sigur că am să găsesc unu, fiindcă 
erau multe. Când stingea ţigara în scrumieră ştiam că îl 
găsisem. 

— OK! exclama la urmă. 


Şi îmi întindea gura fierbinte, cu dinţii din faţă ca gheaţa. 
Semăna cu acele cuburi de ciocolată, care la căldura din gură 
deveneau reci ca îngheţata. E atât timp de când au dispărut, 
încât mă întreb dacă într-adevăr au existat vreodată. 

După ce Ioana plecase şi încă nu mă mutasem în altă casă, 
amintirea cea mai palpabilă, pe care o aveam de la ea, era 
noptiera, cu marginea tăbliei muşcată de dinţii ei, în momente 
de patimă. Nu-mi pare rău că n-am luat-o, când m-am mutat, 
fiindcă o ţin minte prea bine, şi cu prea multă durere, ca şi 
când ar fi muşcături în propria mea inimă. 


30 

Casa pe care o cumpărase Cornelia, semănând cu un palat, 
pe modesta stradă a Primăverii, aparținuse cu opt ani înainte 
unui avocat fără diplomă, ultimul dintr-o generaţie admisă de 
legea veche. Aceşti oameni, cu ştiinţe juridice însuşite prin 
practică, mai bine sau mai rău, după talentul fiecăruia, se 
numeau apărători şi aveau, până la stingerea lor din viaţă, 
aproape aceleaşi drepturi ca avocaţii cu carte. Unii din ei s-au 
bucurat de renume, cunoşteau procedura şi toate şiretlicurile 
judecătoreşti, mai bine decât avocaţii adevăraţi, mai ales decât 
cei tineri, care nu aveau destulă experienţă. Omul de care va fi 
vorba în cele ce urmează, proprietarul casei frumoase, pe nume 
Ion State, devenit mai târziu Jean Stătescu, era socotit cel mai 
priceput apărător în afaceri civile, rivalizând în acest domeniu 
cu cei mai versaţi din avocaţii baroului. Mulţi din aceştia evitau 
să-l înfrunte, ştiind că au prea puţine şanse să-l învingă. Marii 
negustori, marii proprietari şi chiar marile întreprinderi, 
societăţi anonime sau în comandită, apelau la el, admițând să 
plătească onorarii cel puţin duble decât adversarii. Aşa s-a 
întâmplat că, pe la şaizeci de ani, când se gândea că ar fi fost 
timpul să se retragă, fiindcă nu stătea bine cu sănătatea, 
suferea şi de rinichi, şi de inimă, Jean Stătescu era socotit unul 
din oamenii bogaţi în lumea de mijloc a oraşului. Nevasta îi 
murise de mult, copii nu avea, nu se ştia de vreo rudă, trăia 
singur şi-l îngrijea o femeie tânără, care la şaisprezece ani, 
când o adusese în casă, era o fată de la ţară, orfană, 
neinstruită, timidă şi supusă. lar la douăzeci de ani, curând 
după ce muri stăpâna casei, devenise un fel de cuconiţă, purta 
pălărie, rochii scurte şi pantofi cu tocuri înalte. Curând, boierul 
îi tocmi servitoare, apoi argat în curte, şi peste un an o luă de 
nevastă. 

Asemenea întâmplări nu erau rare, nimeni nu se mira prea 
mult, oamenii la bătrâneţe îşi pierd minţile. Curând, apăru şi o 
trăsură, nouă, neagră şi lucioasă, cu tapiserie albastră, cu 
covoraş la picioare, cu doi cai albi ca zăpada. Vizitiu era 
argatul, un flăcău abia ieşit din armată, venit de prin 
Transilvania, poate sas, poate ungur, înalt, blond, chipeş, cu 
mustață de fante. Când mâna caii, îşi punea uniformă, veston 
vişiniu cu găitane negre, şapca pe o sprânceană, şi cizme 
scurte, încreţite la gleznă; n-ai fi zis că tot el rânea bălegarul 


din grajd, mătura curtea şi-o ajuta pe servitoare la spălatul 
vaselor sau la dereticatul prin casă. Servitoarea, o unguroaică 
dolofană, cu obrajii rumeni, cu pielea ca piersica, gata să 
mustească de coaptă, îi cam făcea ochi dulci, dar el n-o băga în 
seamă, avea alte gânduri, şi nu degeaba. 

Jean Stătescu, în redingotă şi pălărie tare, cu un fular de 
mătase albă în jurul gâtului, nu apucă să se plimbe cu trăsura, 
aşezat la locul de cinste, în dreapta nevestei, decât de vreo 
două ori, luând în lung bulevardul, până la gară, ca să se 
întoarcă palid, doborât de oboseală. În schimb, nevasta, cu un 
zbenghi în coada sprâncenei din dreapta, cu ruj în obraji şi pe 
gură, plesnea de sănătate, se vedea cât de colo, şi ea nu 
încerca să ascundă, să fie ceva mai smerită. 

De mult bărbatul nu mai ieşea la plimbare, căzuse la pat şi 
zăcea cu transperantele trase. Şase luni zăcu aşa, fără să dea 
semne că moare. Nevasta, Nataliţa pe nume, era tot mai 
nervoasă, se apucase să fumeze şi să bea Cointreau dulce, o 
brusca adesea pe servitoare, îl brusca şi pe argat, ocărându-l 
de pe treptele casei, ca să audă vecinii, dar pe urmă îi făcea cu 
ochiul. 

Mai multe nu am de spus, oricine va înţelege încotro mergea 
treaba. Surprize nu mai puteau să vină, după cum nu surprinse 
pe nimeni moartea lui Jean Stătescu. Doctorul se miră puţin, 
fiindcă în ultima vreme starea bolnavului era mulţumitoare, dar 
oricum, angina lui pectorală rămânea incurabilă, mai bine că se 
sfârşise fără chinuri, înainte de a i se bloca şi rinichii. Familia, 
adică Nataliţa, nu ceru să se facă autopsia, era prea îndurerată 
ca să suporte o asemenea brutalitate şi neexistând niciun motiv 
de suspiciune, primi certificatul de înmormântare. 

Surprizele începură să vină de aici înainte, dar nu fură prea 
multe. Prima, Jean Stătescu nu fu înmormântat în cavoul de 
marmoră, pe care singur îl făcuse şi abia era gata; acolo avea 
de gând să aducă osemintele fostei neveste, ca după moartea 
lui să odihnească împreună. Nataliţa îl înmormântă în fundul 
cimitirului, aproape de banca unde stătusem cu Ioana, într-o zi 
neuitată, şi nici măcar într-un loc de veci, care ar fi costat o mie 
opt sute de lei, ci într-unul de şapte ani, ca săracii. Făcu o 
slujbă simplă, cu un singur preot, cu o singură tavă de colivă. 
În schimb, era în doliu mare, cu rochie neagră şi voaletă pe 
faţă, şi îşi frângea mâinile de durere. Când primii bulgări de 


pământ buşiră în sicriu, scoase un țipăt şi căzu leşinată. 
Argatul, pe care îl chema cu totul neobişnuit, dar sunând bine, 
Adalbert, o ţinu să nu se rostogolească în groapă. 

Era îmbrăcat şi el în negru, ca şi când ar fi făcut parte din 
familie. 

A doua surpriză, după o săptămână de pauză, Nataliţa ieşi la 
plimbare cu trăsura; spun plimbare, fiindcă ştiu adevărul şi 
urmările, altminteri s-ar fi putut prea bine să judec părtinitor, 
biata femeie să meargă după treburi, căci desigur după 
moartea unui om multe rămân încurcate. Dar mai surprinzător, 
Adalbert, vizitiul, mâna caii nu de pe capră, ci de pe perna din 
spate, aşezat în stânga stăpânei, şi nu în vechea lui uniformă, ci 
în haine civile, gri-perle, cu canotieră de pai, fiindcă era vară, 
pusă pe o sprânceană, cum mai înainte îşi purta şapca. 

Pe servitoare o concediară, nu putea fi o surpriză, aşa se 
întâmplă cu servitoarele, după cum nu fu o surpriză că 
angajară alta, care nu cunoştea istoria casei. 

Trecuseră cinci ani, când Trandafil, înainte de a se căsători 
cu Cornelia, îşi găsi casa lui modestă, în apropiere de micul 
palat al boierului, unde locuia Nataliţa; nimeni nu se întreba 
din ce-o fi trăind aceasta, desigur decedatul lăsase multe 
parale, şi cine voise să afle mai ştia că avea acţiuni ale multor 
societăţi anonime; văduva se ostenea doar să taie cupoanele, 
ajutată de Adalbert, care apoi se ducea să scoată banii pe ele, 
de la Banca Românească, a doua după Banca Naţională. 

După alţi doi ani, când fusesem şi eu pe acolo, când o 
cunoscusem pe loana, iar Cornelia, căsătorită acum cu 
Trandafil, îşi săpa grădina de zarzavat şi vindea borş proaspăt 
în dugheana de la poartă, fiind timpul prevăzut de 
regulamentele cimitirului, dezgropară mortul, şi osemintele le 
puseră într-un osuar de lângă capelă, un fel de pivniţă umedă şi 
sinistră. Le puseră nu-i bine spus, ci le aruncară pline de 
pământ într-o ladă lungă şi putredă, unde se amestecau toţi 
morţii, fără să le mai ştii numele. Doar craniul îl aşezară într-un 
raft, în rând cu alte cranii, sub care, pe o etichetă lipită de 
scândură, scria numele mortului şi anul când se sfârşise. 

Nataliţa nici măcar nu luă parte la deshumare, nu puse să se 
facă o slujbă, fiindcă uitase. 

De-aici începe drama, care avea să zguduie oraşul, vai! - 
pentru prea puţină vreme; dar la început fu mare emotie. Era, 


cred, în vremea când fusesem în cimitir cu loana, poate puţin 
mai înainte, fiindcă altminteri ar fi vorbit lumea, şi ar fi fost 
imposibil să nu ajungă ceva şi la urechea noastră, chiar dacă 
aveam gândurile în altă parte; loana îmi plăcea, deşi abia o 
cunoscusem, dar nu bănuiam ce bucurie avea să fie ea pentru 
mine. 

La câteva zile după deshumare, groparul intră în osuar, puţin 
orbit de lumina puternică a soarelui, aşa că nu-şi dădu seama 
ce se întâmplă; abia după câteva clipe văzu cum craniul abia 
dezgropat se mişca pe raft, între celelalte cranii, ca şi cum ar fi 
avut încă viaţă în el şi ar fi vrut să plece; nu putea să fie decât o 
vrajă, şi atunci omul, cuprins de groază, urcă scările în fugă, 
strigând după ajutor, cu un glas care înspăimânta lumea aflată 
pe la morminte. Administratorul cimitirului, un om cu sânge 
rece, cobori în osuar, sigur pe sine, dar chiar şi el văzu craniul 
mişcându-se. Pe urmă se stăpâni, îl luă cu mâinile şi îl întoarse 
spre lumină. Dedesubt rămase o broască speriată, care intrase 
pe orbita goală, şi de atunci se zbătea să scape. 

— Uite ce-a fost! zise liniştit administratorul. 

Dar rămase cu ochii zgâiţi la craniul pe care îl ţinea în mână; 
abia acum îl cuprinse frica, şi stăpânindu-şi greu tremuriciul, 
merse la birou, de unde telefonă procurorului, poliţiei, 
medicului legist, telefonă fără să ştie cine era cel mai indicat să 
vină la faţa locului. Veniră cu toţii, nu lipsea nici directorul 
ziarului local, care în două ore scoase o ediţie specială, cu un 
titlu pe toată pagina: O crimă misterioasă. 

Misterul însă se lămuri într-o jumătate de oră, cât fu nevoie 
ca Nataliţa să fie adusă la Parchet, în biroul procurorului. N- 
avea nicio bănuială, trecuseră mai bine de şapte ani, cât trăia 
în linişte şi huzurise în tovărăşia lui Adalbert, pe care îl purta 
după ea, pretutindeni, la teatru, la cinematograf, la berării, ba 
făcuseră împreună o călătorie la Paris şi una în Italia. Dar când 
văzu craniul pe masă, nu mai fu nevoie nici măcar de o 
întrebare şi căzu leşinată. 

În osul occiputului stătea ţeapănă o caia ruginită, care, 
neîndoios, fusese bătută cu ciocanul şi perforase creierul. Când 
îşi reveni, cuprinsă de remuşcări, aşa scria ziarul, de fapt 
cuprinsă de deznădejde, fiindcă ştia ce-o aşteaptă, era inutil să 
nege, nenorocita mărturisi totul, cum împreună cu Adalbert îl 
omorâseră pe Jean Stătescu, în timpul somnului. Dar înainte ca 


fierul să pătrundă în creier, victima se trezise, şi o singură clipă 
îi fulgerase cu privirea încărcată nu doar de groază, ci şi de 
blesteme. 

La proces, Nataliţa recunoscu totul, fără să facă nici cea mai 
mică obstrucţie, convinsă că blestemul se împlinise. Adalbert 
încercă să se apere, dar nu izbuti; amândoi luară câte zece ani 
de ocnă. Socotesc că era prea puţin, dar se ţinea seama că 
trecuseră şapte ani de la faptă. Aşa privită, legea mi se pare 
strâmbă; n-am făcut-o eu. Dacă ar fi trecut încă trei ani, scăpau 
de orice pedeapsă. 


x x * 


Încheierea e atât de neobişnuită, încât mi se pare de 
necrezut şi devine chiar comică. Era timpul moştenirilor 
neaşteptate venite din America, oameni oarecari se pomeneau 
bogaţi peste noapte. li căutau avocaţi şi bănci din partea 
cealaltă a oceanului. O rudă îndepărtată, pe care adesea nici nu 
o cunoşteau, le lăsa prin testament averi de mii şi zeci de mii 
de dolari, de milioane n-am auzit, dar nu ar fi fost de mirare. 
Partea comică a întâmplării este că un nepot bun, a cărui 
familie emigrase în Statele Unite, fiu de soră a lui Jean 
Stătescu, să se găsească pentru un timp în România, venit cu o 
afacere de ghete americane. Aşa află el de moartea tragică a 
unui unchi, pe care şi-l amintea vag, din vremea când abia 
începea să umble de-a buşilea, şi când mama lui, femeie 
modestă, măritată cu un muncitor de la Copşa Mică, emigrase 
peste Atlantic. După un proces scurt, casa rămasă fără alţi 
moştenitori îi fu atribuită, şi el, grăbit să plece, i-o vându 
Corneliei, pe o sumă modestă, dornic nu să se îmbogăţească, ci 
să plece repede, fiindcă în America îl aşteptau treburi mai 
importante. 

Probabil s-ar fi găsit şi alţi pretendenți, rude necunoscute ale 
mortului, care de obicei ies ca din pământ în asemenea ocazii; 
peste oraş plutea însă teama că moştenirea era blestemată. 
Vecinii chemară preoţi să facă sfeştanie şi stropiră gardurile cu 
aghiasmă. Eu însumi, deşi nu credeam nici în blesteme, nici în 
aghiasmă, discreditată de când eram mic şi nu mergeam încă la 
şcoală, m-am mirat de îndrăzneala Corneliei şi am întrebat 
dacă nu îi este frică. 


— De unde ştii, mi-a răspuns ea, câte case de pe strada 
noastră nu sunt blestemate? Câte crime nu s-or fi petrecut sub 
acoperişul lor, pruncucideri, sau măcar sperjururi, sau 
incesturi neştiute de nimeni?! 

Gândul mi s-a dus la casa Ioanei. Ar fi fost posibil să apese şi 
asupra ei un blestem, cum spunea Cornelia? Ioana era atunci în 
ultimul an la Medicină. 


x x * 


Când scriu această cronică a vremii mele, mai avem numai 
un deceniu şi jumătate până la sfârşitul mileniului, iar eu am 
ajuns cu lunga istorisire abia în anul 1935, când eram încă 
foarte tânăr şi nu înţelegeam prea bine ce se întâmpla cu 
lumea, nici ce se întâmpla cu mine; de aceea, s-ar putea să fi 
interpretat faptele în alt chip decât alţii, şi greu va fi să se 
spună care din viziuni cuprinde greşeli mai puţine. 

Anul 1935, următor celui tragic când a curs atât sânge în 
lume, n-a fost nici el lipsit de brutalităţi, război şi crimă, şi le 
voi povesti cu inima strânsă, căci nu fac parte dintr-o istorie 
veche, ci se leagă de propria mea viaţă, fiind determinante 
pentru sentimentele mele. Cred că înaintea de-a ne uza 
biologic, prin îmbătrânirea celulelor anatomice, ni se uzează 
sufletul, de prea multe întâmplări triste. 

Dar anul începuse mai frumos decât cel dinainte, prin câteva 
întâmplări care nu puteau să-mi fie indiferente. Abia trecuse pe 
deasupra Africii, încercând să ajungă la Capetown, Veturia, 
fata cu pandantive mov de sticlă, pe care o cunoscusem cu 
patru ierni înainte la capătul unui drum cu schiurile, în 
tovărăşia Santei şi Barbarei, când nu le deosebeam pe una de 
alta. Zborul ei nu reuşise, ajunsese numai până la lacul 
Victoria, ţinta păsărilor migratoare, când pleacă din nord, 
toamna, ca în primăvară să se întoarcă. Ea s-a întors în martie, 
odată cu cocorii; poate uneori au zburat alături. 

Făcusem şi eu o parte din drumul lor, al ei şi al cocorilor, dar 
pe mare. Mai târziu, am zburat în fel şi chipuri, pe avioane de 
toate felurile, de la cele cu fuselajul şi aripile împânzite, care 
făceau o sută patruzeci de kilometri pe oră, până la giganticile 
turboreactoare, cu cinci sute de locuri şi cu jumătate din viteza 
sunetului; dar rămâneam doar un martor. 

Sunt numai câteva luni de când am fost, tot ca martor, să văd 


avioanele de vânătoare, supersonice. Mai demult îmi fusese 
uşor să-mi imaginez vitezele succesive ale viitorului; am mers 
până la gândul că odată vor depăşi imposibilul, şi nemaiavând 
unde creşte, timpul va începe să se deruleze invers; în 
consecinţă, morţii vor învia, apoi vor fi tineri, copii, şi într-o zi li 
se va anula naşterea, ca între timp să reînvie morţii din alte 
generaţii, continuând aşa până la geneză. Dar când am văzut în 
realitate avioanele care zburau cu două mii de kilometri pe oră, 
nu cu zeci de mii, cum îmi imaginasem, mi s-a făcut frică de 
ilimitarea forţei omeneşti, deşi am crezut şi mai puternic în 
ceea ce fusese numai o speculație teoretică, pe care credeam 
că nimeni n-o va admite decât în glumă. Am socotit că era chiar 
începutul visării mele, şi cândva ea, oricât ar fi fost de 
imposibilă, urma să devină realitate. Atunci însă, omul va fi 
altfel, şi în spirit, şi în structura lui anatomică; în ziua când de 
la Bucureşti la Capetown va zbura în cincisprezece minute, sau 
în zece secunde, nu va mai fi timp ca el să înţeleagă ce face; 
mai bine să gândesc astăzi. Şi deodată, pe când avioanele 
treceau a doua oară pe deasupra aerodromului, mi s-a făcut dor 
de cele cu aripile împânzite, care zburau cu o sută patruzeci de 
kilometri pe oră şi aterizau cu viteza automobilului în oraşe. 


XXX 


Capetown fusese a doua mea chemare geografică, după 
piramide; acolo se întâlneau două oceane, locul se numea 
Capul Bunei Speranţe şi în marginea apei erau munţi de trei 
mii de metri. Să vezi două oceane deodată, de la o asemenea 
înălţime, mi se părea că ţi-ar da dreptul de a te socoti măcar în 
parte creatorul lumii. 

Printr-o coincidenţă, care n-ar avea de ce să mă mire dacă n- 
ar fi urmată de alta, mai zgomotoasă, tot în acelaşi an şi numai 
cu o lună după întoarcerea fetei, o escadrilă de trei avioane 
româneşti, cu echipaje de câte doi oameni, a zburat de la 
Bucureşti la Capetown, în o sută cinci zeci de ore, recordul 
vremii. Oare câte mii de ani vor trece până ce timpul să se 
reducă la zece secunde? 

La o lună şi jumătate după întoarcerea lor se inaugura, la 
Bucureşti, în plin miez de vară, monumentul aviatorilor, pe 
şoseaua numită atunci Jianu. Monumentul se află şi azi tot 


acolo, fără nicio urmă de îmbătrânire şi face parte din peisajul 
oraşului. Nu-i om să nu-l cunoască, nu-i unul să nu treacă prin 
umbra lui măcar o dată pe an, în luna mai, când înfloresc 
trandafirii roşii. Eram dator să-l amintesc, deşi îmi aruncasem 
şapca de aviator în Dâmboviţa, sau poate tocmai de aceea. Nu 
toţi trecătorii ştiu că monumentul, înalt ca o decolare, 
comemorează o sută optzeci şi unu de aviatori morţi, de la 
primul zbor până în ziua inaugurării. Câţiva au căzut sub ochii 
mei, zguduindu-mă atât de puternic, încât am rămas cu 
impresia amplificată că numărul lor era mult mai mare. Prima 
victimă a fost Gheorghe Caranda, în 1912, şi al doilea, în anul 
următor, Aurel Vlaicu. 


XXX 


Dacă trag pe hartă traiectoria celor două zboruri pe 
deasupra Africii, obţin două linii aproximativ paralele, între 
două meridiane. Peste ele se suprapune o brutalitate. 

La începutul lui octombrie, acelaşi an, unsprezece escadrile 
de bombardament, italieneşti, zburau spre Abisinia cum i se 
mai spunea Etiopiei, unde domnea negusul Haile Selasie. 
Oricât ar fi de distanţate unele de altele, zborul bombardierelor 
se leagă de cele două zboruri paşnice şi idilice de la începutul 
anului, fiindcă într-un punct le intersectează itinerariul. Doar 
atât, încolo rămâne între ele o prăpastie, care a despărţit pe 
oameni în două: unii ţineau cu Italia, alţii cu Abisinia. 

Eram tot prea tânăr ca să cunosc sau să presimt 
dedesubturile istoriei. Când le-am aflat, se născuse altă lume, 
şi-mi trebuia alt timp ca s-o pot înţelege. N-am să povestesc 
războiul lui Mussolini în Abisinia, socotind că oamenii interesaţi 
de el îl ştiu mult mai amănunţit decât mine, iar cei care nu-l 
ştiu, nici n-au nevoie să-l afle. Am să dezvălui numai amintirile 
mele personale, impresia pe care a făcut-o asupra mea şi-a 
cunoscuţilor mei acel război comic, izbucnit pe neaşteptate în 
plină vreme de pace. 

Mulţi vor socoti reprobabil că iau în derâdere ceva ce 
înseamnă în primul rând vărsare de sânge; căci bineînţeles s-a 
tras cu puşca şi cu tunul şi s-au aruncat bombe din avioane. 
Dar nu-i caraghios că marea desfăşurare de forţe italiene, zece 
divizii motorizate, înaintând pe două fronturi, dinspre 
Mediterană şi dinspre Marea Roşie, aveau de înfruntat o 


armată de numai patru mii de oameni, singurii luptători 
organizaţi ai negusului? Şi cum ar fi rezistat ei şase luni de zile, 
se întreba lumea, dacă atacul n-ar fi fost comic? 

Pe atunci, la teatrul de revistă, se cânta un cuplet atât de 
popular, că îl ştia toată lumea, chiar dacă nu mergea la 
spectacol: „Vine ploaia, las' să vie, La ce-i bună ploaia ştie, 
Haile Selasie”... Cu alte cuvinte, pe abisinieni îi ajuta vremea 
urâtă, căci pe şoselele desfundate şi pe câmpiile pline de apă 
armata motorizată înainta anevoie. Apoi se ştia, din primul 
război mondial, că italienilor nu prea le plăcea să lupte, n- 
aveau vocaţia nemților. S-a văzut şi mai târziu, în Grecia, se 
văzuse şi mai înainte. Oare nu tot în Abisinia, asupra căreia 
avea pretenţii de protectorat, a suferit Italia o înfrângere 
ruşinoasă, spre sfârşitul celuilalt secol? Spun înfrângere 
ruşinoasă, fiindcă Menelik, pe atunci împăratul Abisiniei, avea 
o armată mult mai slabă decât Haile Selasie. Înfrângerea 
decisivă s-a întâmplat în 1896, la Adua, un oraş din nordul ţării, 
de unde italienii au plecat cu coada între picioare. 

De data aceasta, cum a ajuns la Adua marea lor armată, sub 
comanda generalului De Bono, s-a ridicat un obelisc al victoriei, 
pe locul vechii înfrângeri. Un obelisc nu se face în câteva 
ceasuri, lumea spunea, şi n-aveam de ce să cred altfel, că era 
pregătit din vreme; pentru asemenea lucrare italienii au într- 
adevăr vocaţie, dovadă nu doar Michelangelo, ci şi numărul 
mare de monumente risipite pe toată întinderea peninsulei, şi 
dincolo de ea, în Sicilia, la Agrigento şi mai ales la Selinunte; 
am pomenit aceste două locuri, acolo fiind cea mai multă piatră 
cioplită. 

Dar să ai pregătit monumentul victoriei înainte de-a începe 
războiul, mi se pare nu atât prezumţios, cât teatral şi ridicol - 
să mă ierte scumpa mea Italie, pe care am iubit-o dinainte de a 
mă naşte şi voi iubi-o chiar după moarte, împreună cu fiii ei, 
rudele mele apropiate, chiar dacă unul din regii lor n-a vrut să 
mă recunoască, numindu-mă ţigan de la gurile Dunării. Drept 
răsplată, îmi iau încă o dată satisfacția de a spune ce caraghios 
e monumentul tatălui său, de la Roma, ca o imensă prăjitură, 
împodobită cu felurite cofeturi de marmoră. 

Mussolini a atacat Abisinia la începutul lui octombrie 1935, 
fără declaraţie de război, sub pretextul unui conflict de 
frontieră. În realitate, era furios de colaborarea economică a 


negusului cu Japonia şi cu America. El invoca necesitatea 
spaţiului vital, împrumutată din discursurile lui Hitler, care 
însă nu trecuse deocamdată la fapte. Intenţia lui de a face 
Anschlusul cu Austria mai timpuriu, după asasinarea lui 
Dollfuss, se izbise de opoziţia cui n-ai crede, a lui Mussolini 
care mobilizase armata la Brenero, amenințând să intervină la 
primul pas al trupelor naziste. Patru ani mai târziu, cei doi 
tartori aveau să cadă la învoială, punând astfel piatra de 
temelie a Infernului. 

Cu toată opoziţia Franţei şi Marei Britanii, cu toate 
sancţiunile votate de Societatea Naţiunilor de la Geneva, 
armata lui De Bono, după ce ridicase obeliscul la Adua, înainta 
târâş-grăpiş spre Addis-Abeba, şi mai avea multă cale până 
acolo. Tot spre aceeaşi ţintă şi nu mai repede înainta dinspre 
est o altă armată, a generalului Graziani. Nu socotesc de prisos 
să repet ce se auzise, că puţinii soldaţi ai negusului se luptau 
cu atrocitate, pe prizonierii italieni nu-i băgau în lagăr, ci îi 
desfiinţau omeneşte, retezându-le cu baioneta sau cu briceagul 
acea parte socotită a fi mândria bărbatului. E firesc ca un 
asemenea tratament să taie oricui cheful de luptă, dar cheful 
de luptă le lipsea italienilor dinainte, cum am spus din capul 
locului, şi repet că nu-i ţin de rău pentru atâta lucru, căci 
atunci când a fost să-şi facă o ţară s-au războit cu bravură; 
Garibaldi şi cei o mie ai lui sunt o dovadă. In schimb, mai 
târziu, la invazia Greciei, unde nu aveau ce să caute, au cam 
stat cu mâinile în buzunare, şi dacă nu trimitea Hitler armata 
germană, ei singuri n-ar fi învins niciodată. Ca în toate 
împrejurările tragice, abundau glumele, unele cu atât spirit, că 
mă umpleau de invidie, eu, unul, nefiind în stare să concep 
niciuna. Cine le făcea nu se ştie, aşa că n-aş risca nimic dacă le- 
aş reproduce pe toate, şi aş umple cartea cu ele, scăpând de-o 
grea osteneală. Se spunea, de pildă, că în clipa atacului, când 
ofiţerul comanda, cu sabia ridicată: „Pentru Duce şi pentru 
Italia, înainte!...” soldaţii înfundaţi în tranşee puneau arma 
deoparte şi aplaudau din toate puterile, strigând: „Che bella 
voce!”... 

Aderase şi România la sancţiuni, dar nu prea se ţinea seama 
de ele. Italia se bucura de atâta simpatie în ţara noastră, încât 
mulţi uitau că se deda la o agresiune nedreaptă, în timp ce 
guvernul decreta nişte interdicții la exportul produselor de care 


avea nevoie Mussolini, alţii organizau colecte şi le trimiteau pe 
cale particulară. În fruntea acestora se afla bineînţeles 
Arhanghelul, cu armata lui de discipoli. Dar, deşi nu în aceeaşi 
tabără, şi nu din aceleaşi motive, partizan al Italiei era şi 
Nicolae Iorga. Nu am să-i neg niciodată marile merite de 
istoric, şi am deplâns cu durere şi cu revoltă uciderea lui 
bestială de către discipolii Arhanghelului. Dar, ca să repet un 
adevăr, învăţam foarte greu istoria după cărţile scrise de el 
pentru minţi mai savante decât ale unor şcolari aflaţi la vârsta 
adolescenţei. Cât despre interminabilele piese de teatru, mai 
bine s-ar fi lăsat păgubaş de ele; în afară de publicul care venea 
din felurite interese, sau de cel adus cu anasâna, lungile drame 
şi tragedii în versuri nu aveau mai mulţi spectatori de câţi 
iepuri sunt în biserică. Nu mai vorbesc de critica lui literară, 
nedreaptă şi arţăgoasă, nici de teroarea morală exercitată 
asupra scrierilor neconformiste. Politica am lăsat-o la urmă; pe 
cât era de patriotică, pe atât mi se părea de naivă. De mult mi- 
am arătat părerea că oamenii ar face bine să rămână la meseria 
pe care o cunosc fără greşeală. Dar tot eu am spus că Nicolae 
Iorga se numără printre cele trei frunţi mai înalte ale neamului 
nostru. 

Atunci de ce aduna în folosul lui Mussolini verighetele 
oamenilor? Mai ales că verigheta simbolizează căsătoria, 
pentru el o instituţie sfântă?! Ignora un asemenea om existenţa 
Abisiniei, îl nega pe Haile Selasie, nu-l durea sufletul pentru un 
popor zdrobit sub şenilele tancurilor? 

În luna mai 1936, armata lui De Bono, înlocuit de Badoglio, 
venind dinspre nord, şi armata lui Graziani, dinspre est, intrau 
în Addis-Abeba. Cu câteva zile mai înainte, Haile Selasie se 
refugiase în Anglia; între prietenii şi cunoscuţii mei înfrângerea 
Abisiniei era privită cu consternare, iar viaţa lui Haile Selasie 
în exil a fost urmărită cu simpatie. Curând avea să înceapă 
războiul civil în Spania. Îmi pare rău, de aici înainte vor fi 
numai războaie. 

Regele Victor Emanuel al doilea era numit împărat al Italiei, 
devenită împărăție prin anexarea teritoriilor nou cucerite. Cred 
că bietul împărat ar fi fost mai mulţumit să fie măcar rege la el 
acasă, unde nu avea decât un rol de paradă. Generalul Graziani 
devenea vicerege al Abisiniei. 

În anul 1937, vexat cu întârziere de sancţiunile aproape 


inoperante, Mussolini îşi retrăgea Italia din Societatea 
Naţiunilor. Badoglio, avansat mareşal, avea să semneze în 1943 
armistițiul cu Aliaţii. Fostul lui stăpân se afla închis pe muntele 
Sasso, de unde mai târziu l-a scăpat Skorzeny, într-o stare 
jalnică. Îl am fotografiat, împreună cu salvatorul său, pe a cărui 
faţă este schiţat un zâmbet ironic. N-am văzut niciodată un om 
mai prăbuşit decât Mussolini. Din ultimele zile ale lui Hitler n-a 
rămas nicio fotografie. 

Ce mai pot spune decât să repet vechiul adagiu, că aşa trec 
gloriile lumii! 


31 

Este în limba noastră o vorbă, pe care o ştiu din copilărie, 
gogeamite, şi înseamnă ceva ieşit din dimensiunea normală; se 
folosea mai ales în legătură cu statura omului, rar în altă 
relaţie, fiind întru câtva sinonim cu namilă, dar în mod sensibil 
deasupra. Astfel m-am mirat şi mirarea nu mi-a trecut până 
astăzi, că în anul războiului din Abisinia apăruse într-o baracă 
din târgul Moşilor un tânăr de doi metri şi douăzeci şi doi de 
centimetri înălţime, cântărind o sută patruzeci de kilograme. 
Nu dimensiunile lui îmi stârneau mirarea, ci numele, căci nu-l 
chema altfel decât Gogea Mitu. De câte ori am avut ocazia până 
astăzi, am tot întrebat, fără să obţin un răspuns sigur, dacă era 
numele lui adevărat şi nu cumva o poreclă derivată din 
gogeamite, care ce-i drept i s-ar fi potrivit ca miezul nucii în 
coajă. 

În cele ce urmează, nu vreau să fac nicio asociaţie cu acest 
tânăr gigantic, am de remarcat numai că oamenii sunt atraşi de 
anomaliile naturii, stau la coadă şi plătesc bilet de intrare, să le 
vadă. Doi ani mai târziu, când Gogea Mitu murise de ftizie, 
(nimeni n-o să creadă când va afla ce mânca zilnic), la 
Bucureşti, într-un cort de pe locul rămas viran până astăzi în 
flancul Ministerului de Domenii, era expus un porc de şapte 
sute de kilograme. Am fost şi eu să-l văd şi nu socotesc că am 
pierdut timpul, aşa ceva apare la câteva vieţi o dată. Unii îşi 
făceau cruce, alţii asemănau porcul cu vacile grase din Biblie, 
după care veniseră vacile slabe. E adevărat că în curând viaţa a 
început să se scumpească şi un an mai târziu avea să înceapă 
războiul, când slăbesc şi animalele, şi oamenii. Era gogeamite 
porcul, mai mare decât o vacă, un munte de grăsime, atât de 
greu, că nu putea să se ţină pe picioare, ci stătea prăvălit pe 
paie, alb, cu pielea curată, cu râtul roz, cu ochii mici şi 
simpatici, uitându-se la oameni cu multă mirare. 

Bietul Constantinescu, supranumit Porcul, fost mult timp 
ministru în Departamentul de alături, murise cu ani înainte, şi 
cu tot comentariul sinistru scris de Jordie la moartea lui, în 
Pasul Istoriei, lăsase o amintire onestă. N-am auzit pe nimeni 
să facă vreo glumă, care n-ar fi fost decât proastă, pe seama 
vecinătăţii porcului de şapte sute de kilograme, cu Ministerul 
de Domenii, unde slujise un om cu o poreclă atât de urâtă şi de 
nedreaptă. Curând l-am cunoscut şi eu pe Jordie, am intrat să 


lucrez la el în redacţie, am aflat farsa scabroasă pe care i-o 
făcuse fostul ministru, stârnindu-i o ură neiertătoare; doar ceva 
n-a putut nimeni să spună, dacă Jordie se dusese să vadă porcul 
de şapte sute de kilograme; pentru el ar fi fost o învăţătură 
interesantă, căci, simbolic vorbind, nu lipsea mult să-i semene. 

Pe Gogea Mitu îl descoperise în Târgul Moşilor un boxeur 
celebru şi, impresionat de dimensiunile lui, îl luase sub 
oblăduire, cu gândul să-l antreneze şi să facă din el campionul 
lumii. La ce dracu' categorie, hipopotam, taur, gorilă? Admite 
oare regulamentul un gogeamite boxeurul, de doi metri şi un 
sfert şi de-o sută patruzeci de kilograme? Cu cine să lupte? 

Am socotit totdeauna că boxul, sportul nobil, cum i se spune 
parcă în derâdere, este o brutalitate incompatibilă cu lumea 
civilizată. Mulţi mi-or sări în cap pentru această vorbă, şi poate 
mi-aş fi păstrat părerea pentru mine, dacă n-aş şti că de curând 
medicina a pornit o campanie, să-i limiteze nocivitatea, dacă nu 
să-l desființeze; să se interzică loviturile în cap, înainte de 
toate. Nu trebuie să fii medic ca să-ţi închipui ce se întâmpla cu 
creierul omenesc, această materie sensibilă şi prețioasă, dacă îl 
burduşeşti cu lovituri de zeci de kilograme, poate de sute, când 
este una mai reuşită. Chiar dacă tigva îl apără de comprimări 
ucigătoare, căci altfel victima ar cădea pe podele fără viaţă, o 
vibraţie tot îi transmite, şi de zdruncinat tot îl zdruncină. Mai 
rău este că urmările se văd mai târziu, poate după ce 
campionul s-a retras din viaţa sportivă. A făcut cineva o 
anchetă şi o statistică, până la ce vârstă trăiesc boxerii? Şi mai 
ales, care-i starea lor mintală de la un timp înainte?... 
Interogând un om cu pricepere la organizarea sportului, mi-a 
răspuns că nu-i nicio nădejde să se interzică boxul undeva, în 
lume; nu de dragul lui, ci fiindcă în joc sunt antrenate enorme 
interese financiare. Atunci, să-i dăm cu burduşeala mai 
departe, şi va veni vremea când vom asista şi la crime cu 
public. 

Pus la antrenament, Gogea Mitu a fost îndopat cu mâncare în 
consecinţă; el trebuia să înghită opt ardei umpluţi, opt sute de 
grame de şniţel, o pâine şi un kilogram de compot la fiecare 
masă. Nu ştiu cum umblase încălţat mai înainte, s-a consemnat 
că antrenorul i-a comandat pantofi pe măsură, numărul 
patruzeci şi şase. Înseamnă că avea picioare de pitic, dacă eu, 
care nu sunt o namilă, port numărul patruzeci şi patru, dar 


bucuros urc la patruzeci şi cinci, aş merge chiar la patruzeci şi 
şase iarna, ca să pot pune mai mulţi ciorapi groşi de lână. 

Bietul Gogea Mitu n-a devenit boxer, cu toată supra- 
alimentarea; în 1937, când Mussolini se retrăgea din Societatea 
Naţiunilor, a murit de boala subnutriţilor. 


XXX 


Am povestit înainte de vreme, ca să fac o anumită asociaţie, 
întâmplarea negustorului de pe strada Lipscani, unde avea o 
prăvălie de stofe şi mătăsuri, cu emblema „La sticletele”, lipită 
de un magazin mai mare, „La papagalul”; n-am aflat care firmă 
era mai veche, cine voia să-l concureze pe celălalt. In orice caz, 
mai nou sau mai vechi, sticletele nu putea să se lupte cu 
papagalul. In schimb, acesta din urmă a căzut primul victimă 
spărgătorilor. Era o bandă care trebuie amintită, fiindcă face 
parte din istoria Bucureştilor şi-a vremii dintre cele două 
războaie. Şi-apoi, e bine să se ştie că am avut şi noi gangsterii 
noştri, ceea ce e altceva decât gluma cu faliţii din piesa de 
teatru a lui Caragiale. Banda se intitula „Lupii de oţel”; e poate 
încă un motiv între cele care m-au îndemnat să le cunosc 
istoria. Erau cinci, cu doi şefi, Leţ şi Blându; dacă nu cădeau în 
mâna poliţiei, şefii ar fi ajuns la rivalitate, ca în toate poveştile 
cu gangsteri; Leţ i-ar fi venit de hac lui Blându, cel puţin aşa mi 
se pare logic. 

După ce-au prădat magazinul „La papagalul”, au trecut 
alături, la Sticletele. Metoda lor era să se ascundă prin poduri, 
unde intrau pe lucarne, sau se tupilau prin prăvălie, ziua 
nămiaza mare. Noaptea spărgeau plafonul, mai toate 
magazinele de pe Lipscani erau nişte şandramale, n-aveau 
decât să smulgă câteva şipci pe care stătea tencuiala. Nu-i 
interesa marfa, ci casa de bani, negustorii nu-şi depuneau 
încasările la bancă, seara, cum se face astăzi în magazinele 
statului. Casele de bani le descuiau cu chei potrivite; dacă nu 
izbuteau, le tăiau balamalele, sau pereţii, cu aparate de sudură 
portative; singura grijă era să nu se vadă lumina de afară, dacă 
se întâmpla să treacă vardistul; dar ei alegeau ora când de 
obicei vardistul era pe la vreo ibovnică. 

In total, Lupii de oţel au spart zece magazine, agonisind 
peste cinci milioane. Cu asemenea beneficii, era imposibil ca 


după un timp unul din şefi să nu-l suprime pe celălalt; aşa îşi 
asigura nu doar un câştig mai mare, ci şi mai multă admiraţie 
din partea bandei; e legea gangsterilor de tot felul, inclusiv a 
celor din politică; cine nu suprimă, se clatină, apoi cade. 


x x * 


Anul început atât de frumos cu zborul unei fete spre 
Capetown, unde n-a apucat să ajungă, ceea ce nu face să am 
pentru ea o simpatie mai mică, se încheie sinistru cu asasinarea 
unei femei tinere şi renumit de frumoase. Dar nu sfârşitul ei e 
partea sinistră a nenorocirii, cuvântul nu se potriveşte, moartea 
poate să fie tristă, dramatică, sfâşietoare, zguduitoare, 
inconsolabilă şi în multe feluri pe lângă acestea. Sinistru este 
procesul. Doi oameni erau bănuiţi de crimă, amantul victimei, 
cel cu banii, om cunoscut în societate, cu familie onorabilă, 
întreprinzător constructor de tancuri, industrie desigur secretă; 
el înzestrase boiereşte nu o singură femeie frumoasă. Al doilea 
bănuit era amantul de inimă, un om în floarea vârstei, 
prezentabil, cu o carieră frumoasă, dar prea puţin productivă, 
un coate-goale ar fi socotit celălalt. 

Femeia a fost găsită fără viaţă, la ea acasă, în ajunul 
Crăciunului. Cauza morţii, otrava; în baie s-a descoperit 
flaconul. Instrucţia a durat mult, luni de zile, fiindcă procesul, 
după câte ţin minte, a început vara. Ştiu întâmplarea numai din 
ziare, cu unele precizări făcute mai târziu de un prieten, 
gazetar de meserie, care urmărise şi cercetările, şi dezbaterile 
şi ajunsese la concluzii indubitabile: asasinul, cum dovedise 
judecătorul de instrucţie, era amantul cu banii; motivul crimei, 
femeia voia să-l părăsească, sau îl părăsise, pentru celălalt. 
Curtea cu juri însă l-a socotit nevinovat, şi a dat un verdict de 
achitare. Alte cercetări nu s-au mai făcut, crima a rămas deci 
nelămurită şi  nepedepsită. Prietenul meu a vrut să-l 
fotografieze pe cel bănuit, aflat în prevenţie, când cobora din 
dubă, în spatele Tribunalului, să meargă la judecătorul de 
instrucţie; omul însă şi-a acoperit faţa cu gambeta. Totuşi, o 
fotografie a apărut în ziare, şi nimeni n-a contestat-o. Era un 
fals, săvârşit de însuşi cel care mi l-a povestit, mai târziu, 
ziaristul. Fiindcă gestul cu pălăria îl derutase pe reporterul 
fotograf, aflat alături cu aparatul în mână, fotografia era 


pierdută, însemna să plece amândoi cu mâna goală; atunci 
ziaristul, cu prezenţă de spirit şi cu o lipsă de scrupul pe care 
am s-o scuz îndată, a luat locul prevenitului, în uşa dubei, şi 
cum purta el însuşi gambetă, şi-a acoperit obrazul cu ea, iar 
reporterul fotograf a apăsat declanşatorul. În rest, toate se 
potriveau, şi statura, şi paltonul negru, cum purta pe atunci 
lumea civilizată, aşa că nimeni nu s-a îndoit de autenticitatea 
fotografiei. Dacă procedeul o fi fost incorect, în schimb nu 
păgubea pe nimeni. 

Nu pot să spun la fel despre felul cum relatau ziarele mersul 
procesului. Era vorba de fapte incontestabile, de declaraţii 
făcute în faţa instanţei, de către acuzat şi martori, consemnate 
în procese-verbale, apoi de rechizitoriul procurorului, de 
pledoariile avocaţilor, care în unele ziare apăreau într-un fel, 
iar în altele de-a-ndoaselea. Oamenilor mai naivi, sau de prea 
bună credinţă, li se clătina capul. Alţii îşi dădeau seama că la 
mijloc era o părtinire vădită, care dovedea simpatii sau 
antipatii, sentimente omeneşti incontrolabile, ceea ce nu se 
manifesta prima oară într-o dispută, exemplul cel mai frecvent 
oferindu-l publicul de la meciurile de fotbal, când unii fluieră o 
echipă, în vreme ce alţii strigă hip-hip-ura! 

Din multe nepotriviri care mă derutau, mă opresc la portretul 
acuzatului, înfăţişat într-un ziar drept un gentleman de cea mai 
mare distincţie, generos, filantrop, ctitor de azile şi de biserici, 
om cu frica lui Dumnezeu, nelipsit duminica de la liturghie; iar 
după alt ziar, din cele mai serioase, nu o fiţuică de scandal, 
care de obicei apărea la ora prânzului, când strada este plină 
de lume dornică să afle ce s-a mai întâmplat pe mapamond şi în 
Capitală în cursul dimineţii, omul era un gangster, corupător de 
guverne, cu mâinile băgate până la cot în banii statului prin 
contracte oneroase, un tanc al lui costa dublu cât unul la fel, 
făcut în Cehoslovacia, în sfârşit, prin nenumărate alte 
matrapazlâcuri; pe deasupra, imoral până în măduva oaselor, 
capabil bineînţeles şi de crimă, mânuitor de otravă ca un 
descendent al familiei Borgia. 

Spre a înlătura ideea de gelozie, singura explicaţie plauzibilă 
a crimei, un ziar făcea portretul rivalului, o căzătură umană, 
fără dinţi, cu părul plin de mătreaţă, cu şireturile izmenelor 
atârnând peste ghete. Ar fi putut o femeie frumoasă şi tânără 
să-i arunce măcar o privire, necum să i se arunce în braţe? 


Mobilul otrăvirii cădea de la sine, am convenit eu însumi, luând 
descrierea ca de bună credinţă, deşi nu făceam parte din 
rândul naivilor. Mătreaţa, ca mătreaţa, se scapă de ea cu 
puţină îngrijire; dezgustătoare mi se părea lipsa dinţilor. Dar 
mai jalnică decât orice era imaginea şireturilor de la izmene, 
atârnând peste ghete; ea făcea să uit că tânărul, martor la 
proces, după ce fusese şi el bănuit o vreme, era actor de 
cinematograf cunoscut în străinătate prin mai multe filme, 
făcute de UFA; într-unul jucase chiar cu Lilian Harrwey, iar în 
altul cu Anni Ondra. Cum s-ar fi putut, când n-avea dinţi în 
gură? 

O idee, sau o ştire, odată tipărită, capătă autoritate, chiar 
dacă nu se bizuie pe nimic sigur, ba chiar, dimpotrivă, nu-i 
decât o minciună. De-atunci nu m-am mai mirat că oamenii 
credeau orbeşte în cele scrise de ziare. Mulţi nu s-au lecuit nici 
măcar mai târziu, când comunicatele de pe front vorbeau de 
înaintare în loc de retragere; şi nici după aceea, când eşecurile 
vizibile erau date drept victorii, mizeria drept bunăstare. 

De lămurit nu m-am lămurit repede asupra procedeului, în 
schimb mi s-a părut strigător la cer că unele ziare îşi schimbau 
punctul de vedere de la o zi la alta, gentlemanul devenea 
gangster peste noapte, sau invers, pledoariile avocaţilor se 
socoteau când magistrale, când bâlbâite şi neghioabe, procesul 
evolua când hăis, când cea, hurduca prin fel de fel de hârtoape. 

Nu pot explica mai bine şi mai temeinic aceste modificări de 
opinie decât făcând un salt de câţiva ani înainte, ca să 
povestesc ce-am văzut cu ochii şi ce-am auzit cu urechile, la un 
proces care a interesat marea industrie şi finanța, şi unde mă 
aflam spre a face darea de seamă. 

Acum pot spune lucrurilor pe nume, ceea ce nu mi-ar fi fost 
îngăduit în anul 1939, când se petreceau faptele. Cred că era 
curând după invadarea Poloniei, memoria nu mă poate înşela 
decât cu o săptămână sau două; în orice caz, venise toamna, 
dar cu zile încă frumoase. Inculpat era Auschnit, proprietarul 
uzinelor Titan-Nădrag-Călan, poate şi-al altora. Că nu-şi spunea 
proprietar, ci administrator delegat, sau preşedinte al 
Consiliului de administraţie, pentru mine nu schimbă situaţia 
reală, nu-mi pasă cum au să mă judece oamenii de finanţe. 
Cred că i se aduceau mai multe acuzaţii, mă opresc la una din 
ele, de care s-a vorbit mai mult în pledoariile avocaţilor, în 


singura zi când m-am aflat în sala tribunalului. Era vorba de 
manevrarea nelegală a unor fonduri, în paguba statului. Însă 
statul, ca reclamant, nu făcea decât să-l acopere pe Malaxa, 
proprietar, între altele, al uzinelor Reşiţa; iar în spatele lui, se 
afla nu altcineva decât regele în persoană, care avea interes ca 
protejatul său să pună mâna pe uzinele lui Auschnit, industrie 
rivală. Bineînţeles, numele acestora nu s-au pomenit la proces, 
am auzit vorbindu-se numai de Urdărianu, mareşalul palatului, 
dar nu sunt sigur dacă în şedinţe, sau pe culoare, într-o pauză. 
Cât despre domnul Pretoreanu, care conducea de fapt procesul, 
din umbră, parcă nici n-ar fi existat pe lume! 

Intrasem de curând în redacţia lui Jordie, la Pasul Istoriei, 
unde m-am bucurat de o primire bună, ca să respect adevărul. 
Procesul dura de mai multe zile, Jordie îşi trimitea la tribunal 
oamenii lui de încredere, ziarişti încercaţi şi de prima mână, 
dar nu era mulţumit cu ce veneau ei de acolo; tuna şi fulgera 
când le citea reportajele şi comentariile, îi acuza că erau 
vânduți, dar nu ştiu cui, şi îi schimba unul după altul, până n-a 
mai avut pe cine trimite. Aşa s-a făcut că în ultima zi a 
procesului, care a continuat în şedinţă de noapte, până la zece 
seara, când s-a dat şi sentinţa, să mă trimită pe mine, deşi eram 
nou venit în redacţie, sau poate tocmai de aceea, socotindu-mă 
mireasă nevinovată, sau mai degrabă un Till Buhoglindă, ceea 
ce era chiar adevărat, îmi îngădui să spun, nefiind o vorbă de 
laudă. 

Am fost numai ochi şi urechi, până atunci nu mai asistasem 
la o judecată, şi încă la una cu dedesubturi atât de sus-puse, 
dacă se admite să alătur două cuvinte cu sensuri contrarii. Dar 
nu-i niciun paradox în ele, se ştia că pe Auschnit urmărea să-l 
înfunde regele, persoana cea mai sus-pusă, numai că rămânea 
invizibilă, dedesubt adică. 

Au pledat avocaţi cu renume, mă uitam la ei şi-mi făceau 
milă, ştiind şi eu, ca toată lumea, că se osteneau de pomană, 
sfârşitul procesului se ştia dinainte. Auschnit, din boxă, îi 
urmărea cu o privire ironică; oricare din aceşti maeştri ar fi 
pledat la fel de însufleţit cauza cealaltă, şi nu pentru un 
onorariu mai mare. A vorbit printre alţii un avocat de la Iaşi, o, 
nu bietul Ionel Teodoreanu! - şi-a dat multă osteneală, avea 
chiar lacrimi în ochi la un moment dat, de parcă pleda la 
Curtea cu Juri, unde emoția e arma cea mai bună a 


apărătorului. Dacă ar fi fost să trag o concluzie, despre unul şi 
despre altul şi despre toţi împreună, n-aş fi putut spune decât 
că băteau apa în piuă. În reportajul meu, n-am folosit asemenea 
cuvinte, căci, cu toată lipsa folosului, strădania lor mi s-a părut 
onorabilă, şi apoi era curajoasă, fiindcă de fapt îl înfruntau pe 
rege, încercând să-i ia de sub nas ditamai osul cu măduvă, 
acţiunile Titan-Nădrag-Călan şi altele. 

Dar cea mai bună apărare, cumpănită, concisă, precisă, 
lovind drept la ţintă, a fost a lui Auschnit însuşi, care a vorbit 
ultimul. Îl vedeam prima oară, şi nu l-am mai văzut altă dată; 
nu mi-a fost simpatic, fiindcă semăna cu un campion de box, 
renumit în epocă, roşcat, pătrat - şi boxerii, de orice categorie, 
nu pot să-mi placă. Era îmbrăcat bine, într-un costum de 
culoare închisă, croit cu artă, nu făcea impresia că vine de la 
puşcărie, unde, cum s-a plâns tribunalului, hoţii l-au maltratat, 
l-au supus la silnicii şi umilinţe. Gândindu-mă atunci la câte 
îndurase şi la ce mai avea să îndure, m-am întrebat de ce nu 
dăduse dracului acţiunile, că tot avea să le piardă? Dar nu e 
dreptul meu să judec oamenii, atâta timp cât nu ştiu tot ce au 
în minte şi în suflet. Era în boxă, a deschis un dosar, şi a scos 
pe rând hârtiile care dovedeau lipsa de temei a învinuirilor; nu 
vorbe, ci acte legale, pe care nimeni nu putea să le respingă. 
Un singur punct rămânea nelămurit, ce se făcuse cu o anumită 
sumă de bani, zece mii de lire sterline, dispărute fără 
acoperire. 

— Noi am dat multe zeci de mii de lire sterline, s-au construit 
cu ele ziare şi... 

Mai departe nu ştiu ce-a spus, am rămas şocat de ultimele 
cuvinte, gândul mi s-a dus la palatul unde apărea Pasul Istoriei, 
fiecare din cele zece etaje era fructul unui şantaj, aşa spusese 
Nicolae Iorga, atrăgându-şi ura lui Jordie, neîmpăcată, dar 
făcea o greşeală enormă, în ceea ce priveşte numărul 
şantajelor. Dacă unul din ele ar fi echivalat cu un etaj al 
palatului, apoi Pasul Istoriei ar fi avut un zgârie-nori, ca la New 
York. 

Ignorând lirele dăruite în stânga şi-n dreapta, judecata voia 
să ştie ce era cu cele zece mii din dosarul procesului. 

— Vă pot spune, dacă declaraţi şedinţă secretă. 

Acestea au fost cuvintele acuzatului, pe care nu le-am uitat 
până astăzi. Oricine putea să vadă în ele cheia procesului. Dacă 


ar mai fi rămas vreo îndoială, ea s-a spulberat când cererea a 
fost respinsă. Este cineva atât de naiv încât să nu înţeleagă? 
Îmi pare rău, oricine ar fi el, n-am decât să-i dau mură în gură, 
dezvăluindu-i că în şedinţa secretă s-ar fi pomenit numele 
regelui. 

După o deliberare destul de scurtă, tribunalul l-a condamnat 
pe Auschnit la şase ani închisoare. M-am întors la redacţie, să- 
mi scriu reportajul, şi uşierul m-a poftit în biroul directorului, 
unde l-am găsit pe Jordie, înconjurat de statul lui major, în 
frunte cu Jak Musiu, întruniţi şi în şedinţă de noapte, cu bere şi 
crenvurşti. Dacă aşteptaseră să mă întorc, aproape de ora 
unsprezece, am înţeles ce importanţă dădea ziarul nostru 
procesului. 

— Ei, cum a fost, cum a fost? m-a întrebat febril Jordie, 
încadrându-mă în privirea lui divergentă. 

— Domnule director, i-am răspuns, nu cunosc viaţa lui 
Auschnit, faptele lui reprobabile; s-ar putea să merite zeci de 
ani de închisoare. Pentru ce-a fost judecat acum, a primit şase; 
vă asigur că fără să-i merite. 

Jordie a rămas impasibil, poate nu punea mare preţ pe 
părerea unui tânăr ca mine; ceilalţi însă făceau feţe-feţe. Iar eu, 
fără să ţin seama de mimica lor speriată, am adăugat, dând cu 
oiştea în gard, ca Ieremia: 

— Cred că a făcut o aluzie şi la ziarul dumneavoastră... 

Jak Musiu s-a tras puţin înapoi şi mi-a aruncat o privire 
alarmată, ca să-mi ţin gura. 

— Da, am continuat cu nevinovăție, a pomenit de nişte zeci 
de mii de lire sterline băgate în palatele ziarelor. 

N-am ştiut niciodată care a fost contribuţia lui Auschnit la 
construcţia palatului. Sigur este, mi-au spus unii, că tot fierul- 
beton provenea de la uzinele 'Titan-Nădrag-Călan, şi desigur nu 
doar atâta. 

Spre deosebire de toţi ceilalţi, care mă priveau consternaţi, 
Jordie şi-a păstrat calmul, şi nici nu mi-a purtat vreo ranchiună; 
era prea puternic. Deci mi-a spus în linişte: 

— Acum du-te şi scrie reportajul, dar repede, până nu se 
închide ediţia de provincie! 

Ediţia de provincie se închidea la trei noaptea; dacă nu 
terminam mai înainte, ştirea ajungea în ţară cu douăzeci şi 
patru de ore întârziere. Aşa că, ştiind ce mare ar fi fost paguba, 


m-am pus pe brânci şi am scris o pagină întreagă de ziar, fără 
să-mi trag răsuflarea. Uşierul stătea alături, îmi lua foile una 
câte una, cum era gata, şi le ducea secretarului de redacţie. La 
ora două terminasem, rămânea timp să se culeagă textul scris 
în viteză, să se pagineze, să se bage la calandru şi să meargă la 
rotativă. 

A doua zi am venit la redacţie mai târziu, abia după-amiază şi 
am fost curios să văd reportajul, deşi de obicei nu mă interesa 
ce scriam din obligaţie profesională, preferam să-mi exprim 
ideile personale, sau să comentez în felul meu o întâmplare, să- 
i descopăr un miez, oricât ar fi fost ea de banală. Expunerea 
nudă a unor fapte, care nu puteau fi exprimate în două feluri, 
mi se părea o treabă mecanică, pe care bucuros aş fi lăsat-o pe 
seama unui creier artificial, cum ar fi computerele de astăzi, pe 
atunci socotite utopice. Început pe patru coloane în subsolul 
paginii întâia, loc de mare însemnătate, cu titlul în trei culori, 
negru, albastru şi roşu, ceea ce făcea să atragă de la început 
privirea, reportajul continua în pagina a treia, ocupând-o în 
întregime. 

L-am citit pe sărite, şi după câteva rânduri s-a trezit în mine 
o nedumerire, apoi am fost contrariat de-a dreptul, fiindcă 
întâlneam fraze necunoscute; oricât de obosit fusesem noaptea, 
ştiam ce scrisesem. Atunci m-am aşezat pe scaun şi am citit 
textul în întregime, până ce am ajuns la stupefacţie, căci multe 
din ideile mele erau întoarse de-a-ndoaselea. Astfel, despre 
pledoaria unuia din avocaţi, pe care o socotisem prea blajină şi 
prea sentimentală, dar plină de emoție sinceră, ceea ce nu era 
o critică destructivă, se spunea, în batjocură: „domnul Vasiliu- 
Iaşi a vorbit despre cozonacii moldoveneşti şi alte aluaturi, fără 
nicio legătură cu procesul”. Despre apărarea precisă, 
documentată şi clară a acuzatului, am aflat că fusese o 
bâlbâială penibilă. Şi, în sfârşit, despre şedinţa secretă pe care 
tribunalul o refuzase şi ar fi fost concludentă, cum spuneam eu 
cu o naivă bună-credinţă, nu apărea nicio vorbă. M-am dus 
enervat, cu ziarul în mână, la secretarul de redacţie, care îmi 
arăta destulă prietenie, îmi zâmbea, era în mod neîndoios un 
om cu inima generoasă. La obiecțiile mele, mi-a răspuns cu 
zâmbetul dintotdeauna: 

— Nu uita că eu sunt gazetar, înainte de toate. Tu n-ai să fii 
niciodată! 


În glasul lui, care părea jovial, nu era cinism, cum putea să 
se creadă, ci o resemnare ascunsă. A murit tânăr, iar locul i l-a 
luat o inimă acră. Relaţiile mele cu acesta, retezate repede prin 
voia soartei, am să le povestesc altă dată, când va veni timpul. 


x x k 


Frumoasa otrăvită, care murise la 29 decembrie, trebuia ca 
trei zile mai târziu, de Anul nou, să plece la Salonic şi să se 
mărite cu vreun Onasis din vremea aceea. Avea douăzeci şi opt 
de ani, luase nişte premii de frumusețe, jucase pe la teatrul 
„Regina Maria”, fără să rupă inima târgului, făcuse probe de 
film la Berlin, fără să facă şi filmul; acolo, în schimb, îl 
cunoscuse pe partenerul posibil, devenit amantul de inimă; 
totul în cariera ei era tipic. 

Într-o vreme când oamenii nu bănuiau ce nenorociri se vor 
abate asupra lumii, deşi băteau la uşă destul de puternic, 
moartea misterioasă a unei femei frumoase dăduse naştere 
unei rumori publice prelungită mult timp după ce se terminase 
procesul. Unii oameni n-au uitat-o nici până astăzi pe acea 
făptură, se fac referiri la viaţa ei şi a celui ce o acoperise cu 
aur, apoi o omorâse. Faptele nu pot fi reconstituite după ziarele 
vremii, decât în chip contradictoriu. Secretarul de redacţie mi-a 
întins o hârtie, era un bon de cinci mii de lei, şi m-a trimis să 
iau banii de la casierie. 

— E preţul corupţiei? l-am întrebat, încercând să fiu cinic. 

— A, nu, pentru corupţie s-ar plăti cel puţin de zece ori pe 
atâta! Dar pe tine nu te-a corupt nimeni; cel corupt sunt eu, 
fiindcă ţi-am schimbat textul. 

— Şi tu, cât ai luat? 

— Nimic! Mă crezi? Eu nu-mi fac decât meseria. Ia-ți liniştit 
banii; nu sunt din partea patronului, ci a redacţiei. 

— Nu-i totuna? 

— Nu; am un fond pentru cheltuieli ocazionale, pentru prime 
sau pentru premii de consolare. Ţi-ai pierdut o noapte, trebuie 
plătită. 

— Ce înseamnă premii de consolare? 

— Un fel de despăgubire, când un articol nu poate să apară, 
dar nu din cauza cenzurii, ci fiindcă nu i-ar plăcea patronului. 

Cu acest prilej, fiindcă eram încă novice, mi-a dat o listă de 


persoane, oameni politici, oameni de cultură şi de afaceri, al 
căror nume nu putea să apară în Pasul Istoriei. Lista se 
schimba periodic, erau şterşi unii, îi înlocuiau alţii. Trebuie să 
recunosc că altă oprelişte nu mai exista, puteai să scrii despre 
orice îţi trecea prin minte. 

— Şi spune-mi, am continuat, Jordie cu cât s-a ales din 
pagina asta? 

— Nu-i vorba de o pagină, ci de tot procesul, aşa se 
procedează. 'Ţi-aş spune, dar crede-mă că nu ştiu. 

— Nu poţi nici să-ţi închipui? 

— Nu; mi-ar fi frică. 

Mi-am reamintit acest dialog, ca să-l refer la procesul de 
otrăvire, să deduc câţi bani s-au cheltuit atunci cu ziarele, ca să 
influenţeze opinia publicului şi pe-a juraţilor, dar, după cum se 
vede, n-am aflat nimic, şi nici nu cred că are să se afle 
vreodată. 

La început s-a spus, între altele, că ar putea să fie o eroare 
farmaceutică, în locul unui anumit medicament, victima a luat 
otravă. Otrava însă era cianură de potasiu, care n-avea ce să 
caute în casă, şi nici nu ştiu cum poate să se procure, de unde, 
în ce condițiuni? Probabil cu mulţi bani sau cu multă influenţă. 
A fost bănuită până şi femeia de serviciu, interogată, zăpăcită, 
înnebunită, şi la urmă au trebuit s-o lase în pace. 

S-a vorbit şi de sinucidere. Cineva a cheltuit probabil multe 
parale ca să pună în circulaţie o asemenea presupunere. O 
femeie frumoasă, adulată, răsplătită, iubită n-ar putea să se 
omoare înainte de nuntă decât în urma unui proces grav de 
conştiinţă. Cu toată osteneala pe care şi-au dat-o unii şi alţii, 
primele două ipoteze n-au putut sta în picioare, evidentă 
rămânea crima. 

Fratele victimei bănuia pe o rivală; nu mă îndoiesc de 
existenţa unei rivale şi chiar a mai multora; un om bogat, 
sensibil la chemarea feminină, are batalioane de pretendente. 
Admit de asemeni că o rivală poate să nutrească gândul crimei; 
dar ca să-l pună în aplicare trebuie să aibă însuşiri de 
criminală. Nu oricine este capabil să ia viaţa cuiva şi să 
trăiască liniştit mai departe; mai curând sau mai târziu, trebuie 
să se destăinuie, întâi duhovnicului, pe urmă judecătorului. 

După ce rivala se dovedise nevinovată, rămâneau în cauză 
cei doi amanti, constructorul de tancuri şi actorul. La sfârşit, a 


fost exclus şi acesta din urmă; nu ştiu cum, dar dacă mobilul 
crimei era acela că femeia îi părăsea pe amândoi, ca să se 
mărite cu un al treilea, eu cred că amantul de inimă, cu 
meseria lui de renume, tânăr şi plăcut la înfăţişare, nu prăpădit 
şi şleampăt cum îl arătau unele ziare, avea atât de multe şanse 
să se consoleze repede, încât ar fi fost o prostie să recurgă la 
fapta disperată a crimei; acest singur temei îmi ajunge ca să-l 
scot de sub orice bănuială. 

Acum, când ştiu cum se mistifică adevărul, nu mă mai iau 
după ce scriau ziarele vremii. Apoi, împotriva a ceea ce am 
spus cu însumi câteva pagini mai înainte, chiar oamenii care 
credeau cu sfinţenie în litera tipărită începuseră să se 
îndoiască, întreagă lucrătura fiind cusută cu aţă albă. In 
schimb, pe cât de luminaţi erau în ceea ce priveşte numele 
vinovatului, pe atât de sceptici rămâneau în privinţa pedepsei. 
„Va plăti şi va scăpa!” spunea publicul. Pe cine să plătească? Pe 
toată lumea; avea de unde. Dacă vreunul din juraţii acelui 
proces mai trăieşte şi ar vrea să protesteze, simțindu-se 
ultragiat, îl sfătuiesc să stea cuminte, nu era nevoie să fie 
cumpărat decât jumătate din juriu, plus unul. Verdictul fiind 
anonim, nimeni nu va şti niciodată cine a spus acel „da” inutil, 
şi cine acel „nu”, care a adus achitarea. 

Absolvit de vinovăţie, acuzatul care coborâse din dubă cu 
gambeta pe faţă a ieşit triumfător pe uşa principală a 
tribunalului, şi-a pus gambeta în cap şi s-a fotografiat pe scările 
de piatră, între prieteni, cu flori în braţe, ca la nuntă. 


32 

A trebuit să treacă timp, să-i cunosc faptele, să-i descopăr 
firea, până să mă întreb cine era Cornelia, de unde venea şi 
unde voia să ajungă. Prima ei trăsătură de caracter, la care am 
ajuns la început intuitiv, şi pe care apoi mi-am întărit-o prin 
observaţii îndelungate, era bunătatea, în deplinul înţeles al 
cuvântului, bunătate pentru oricine, spontană, fără condiţii, şi 
rezistentă la orice zguduire; nu o dezarma nici lipsa de 
recunoştinţă, nici răutatea, nici inamiciţia declarată. Astăzi, la 
mult timp după ce şi-a dat sufletul, gândindu-mă la viaţa ei, pe 
care ajunsesem s-o cunosc bine, pot spune că fiinţa aceasta 
cum nu am cunoscut alta, şi cum nu mi-aş fi închipuit că poate 
să existe într-o lume plină de suferinţe şi de păcate, nu avea 
nicio pată pe conştiinţă, nu făcuse ceva rău nici măcar cu 
gândul. lar dacă am spus că la moarte şi-a dat sufletul, folosind 
o vorbă obişnuită, dar pe care până acum am evitat-o, părându- 
mi-se convenţională, acum am ales-o fără ezitare, fiindcă alta 
nu se potrivea mai bine, şi cred că în înţelesul ei deplin nici nu 
s-ar fi potrivit altcuiva. Ea nu venise pe lume ca să mântuiască 
pe cineva, dar sunt sigur că era înzestrată pentru o asemenea 
misiune, bineînţeles în lumea ei mică, a familiei. Am limitat-o la 
atât, fiindcă deşi avea simţul armoniei între oameni, îi lipsea 
puterea şi posibilitatea s-o extindă într-o lume mai mare, 
necunoscând-o. În schimb, lumea ei apropiată, oricât ar fi fost 
de mică, se alcătuia din un mare număr de suflete, paisprezece 
copii, cu părinţii şi cu bunicii, atât din partea tatălui, cât şi a 
mamei. Acestora li se adăugau rudele, pe puţin în acelaşi 
număr, punându-le la socoteală numai pe cele de sânge, din 
prima spiţă. 

Capul comunităţii, pe care, după ştiinţa mea, n-o întrecea la 
număr decât familia AMarisei, prea ieşită din comun ca s-o 
folosesc drept comparaţie, era oier din strămoşi, poate de pe 
vremea lui Ştefan cel Mare, într-un sat de deal din Moldova de 
mijloc. Îndată după Paşte, strămoşul pleca la munte cu oile, cu 
nevasta şi cu toţi din feciorii care aveau împliniţi zece ani şi 
învăţaseră abecedarul cu dascălul bisericii, ca pe vremea nu 
îndepărtată a lui Ion Creangă, născut şi el cam prin aceleaşi 
locuri. Grija casei, unde rămâneau şase fete şi doi băieţi prea 
mici să meargă la stână, o aveau bunicii, oameni încă în putere. 
Acestea se întâmplau în primul deceniu al secolului nostru, 


când, după răscoala din 1907, peste sate se aşezase o linişte 
înlăcrimată, dar nu lipsită de speranţă; oamenii începeau să 
prospere, strângeau ban pe ban, lipsindu-se de mâncare, ca să 
cumpere pământ, un pogon după altul. 

Cornelia, prima născută, îndată ce fusese în stare să fie de un 
folos în casă, îşi crescuse fraţii şi surorile mai mici, nu doar 
fiindcă aşa era obişnuinţa, ci mai ales din vocaţie; în ea se 
născuse o mamă, cu toate darurile cerute ca să-şi poată iubi 
copiii până la uitarea de sine. Nu împlinise şaisprezece ani 
când, în 1910, se mărită cu un flăcău dintr-un sat aflat aproape, 
de partea cealaltă a dealului, şi el fecior de oier, cu o familie la 
fel de numeroasă ca a Corneliei. Din viaţa ei m-a interesat în 
primul rând faptul că trăise înconjurată de atâtea suflete, încât 
ar fi putut ele singure să umple un sat de oameni. E ceea ce 
socotesc că i-a determinat firea, făcând-o să creadă, 
copilăreşte, că pe tot pământul dintre Siret şi munte trăia o 
singură familie. E adevărat că ea nu colindase acel pământ şi 
nu cunoştea decât satul ei şi cel unde se măritase, la oraş nu 
fusese niciodată, dar îşi închipuia că oriunde s-ar fi dus, peste 
un deal sau peste zece, n-ar fi întâlnit alţi oameni decât oieri, 
toţi din neamul ei, despărțiți numai de lungimea pământului. 

După ce se măritase, se statornicise obiceiul ca Paştele şi 
Crăciunul să-l petreacă o dată în casa părinţilor ei, unde venea 
şi ea cu bărbatul şi cu toţi ai lui, o dată în casa cealaltă, şi acolo 
se punea masă la fel de mare. 

Despre frumuseţea acestor ospeţe mi se pare necuviincios a 
mai spune; din tot ce fusese bucurie, în câţiva ani s-a ales 
praful şi pulberea, rămânând numai jalea. O nenorocire de 
asemenea proporţii nu cred să se fi petrecut vreodată decât în 
dramele antice, închipuite, iar pe pământul cu oameni numai la 
calamităţi uriaşe, ca erupția Vezuviului sau cutremurele din 
Japonia. 

Până atunci, Cornelia avusese numai o suferinţă, că nu-i 
fusese dat să aducă un prunc pe lume, ea cea născută înainte 
de toate spre a fi mamă. Se mângâia iubindu-şi nepoţii, şi 
continuând să spere într-o minune. Ceea ce se şi întâmplă în al 
şaselea an de la căsătorie, când ştiu că are să nască, nu-şi 
punea întrebarea ce voise soarta să arate cu această întârziere, 
multumind cerului cu mătănii smerite. Şi tocmai atunci începu 
războiul; bărbatul plecă pe front, trecu munţii în Transilvania şi 


muri în faţa Sibiului. Din cele două case plecaseră 
şaptesprezece oameni, bărbaţi şi tineri. Corneliei îi veni 
înştiinţarea că bărbatul murise abia după o lună. Se zvârcoli 
toată ziua şi toată noaptea, dându-se cu capul de tocul uşii, 
trântindu-se pe jos de duduia casa; nimeni nu putea să-i vină în 
ajutor, încuiase uşa cu cheia şi cu zăvorul. În dimineaţa zilei 
următoare, plecă nebună peste deal, la casa părinţilor, acum 
goală pe jumătate, nu ştia ce să caute, căci alinare nu se mai 
găsea pe tot pământul. Abia acum, când bărbatul se prăpădise, 
îşi dădea seama ce-o lega de el, nu prin clipele lor de dragoste, 
pe care nici nu apucase să le înţeleagă dacă rămâneau sterpe, 
ci prin ceea ce trăia în pântecele ei, o viaţă, din care jumătate 
era a lui şi a lui avea să rămână, chiar dacă murise. În vârful 
dealului, căzu în brânci, zvârcolindu-se, muşcând ţărâna de 
durere, şi născu o fetiţă moartă, un boţ de carne învineţită. 

În iarna care veni repede, toţi din casă muriră de tifos 
exantematic. Din tot satul scăpară numai câţiva, nişte umbre, 
printre ei şi Cornelia, deşi ar fi vrut să moară prima. Îi îngriji pe 
ai săi, până la ultimul, fără ca molima s-o atingă. La fel pieriră 
şi cei de dincolo, din casa şi din satul bărbatului. Oile, câte nu 
le sfâşiaseră lupii peste iarnă, în primăvară o parte se risipiră, 
altă parte o luară trimişii, pentru hrana soldaţilor. Când la 
sfârşitul războiului puţinii supraviețuitori, doi din fraţii 
Corneliei, se întoarseră, găsiră casa pustie. 

Rătăcind în josul Moldovei, fără să ştie ce caută, Cornelia 
ajunse în locul de unde se auzeau tunurile. Acolo intră ca 
îngrijitoare la un spital de campanie. Nu avea niciun gând 
despre viaţa ei viitoare, ce va face la sfârşitul războiului. Mă 
doare sufletul să mi-o închipui, atât de singură şi de pustiită, 
mă grăbesc s-o scot la un liman, ca să am şi eu linişte. 

Un meseriaş din oraşul copilăriei noastre, care se chinui şase 
luni până să-şi dea sufletul, cu pieptul rupt în două de schije, şi 
căruia îi alină suferinţele cu un devotament de soră sau de 
nevastă, îi lăsă cu limbă de moarte, fiindcă nici el nu mai avea 
pe nimeni, o casă, pe strada Dâmbului. După război, Cornelia 
se retrase acolo, şi fiindcă învățase să aline bolnavii, intră 
îngrijitoare la spitalul comunal, aflat nu departe de casă, şi 
unde mai târziu avea să zacă Odor. Casa îi fu hrăpită, cum se 
ştie, de o pereche ticăloasă. Salvarea fu Trandafil. 

Altceva n-am mai avut nevoie să aflu despre viaţa ei, pe care 


mi-a povestit-o ea însăşi, în crâmpeie, mult mai bogată în 
simţăminte şi în fapte, decât am avut puterea să pot spune. 
Ceva însă mi-a rămas întipărit în minte, fără să-şi fi pierdut 
intensitatea nici până astăzi, amintirea ei despre ospeţele de 
sărbători, din familie, când uşile odăilor se dădeau în lături şi 
se întindea o masă lungă cât casa. Era nevastă tânără, se 
înţelegea cu bărbatul, nu-i lipsea nimic să fie fericită, decât 
copiii, care întârziau să vină. În lipsa lor, fericirea ei era să 
vadă casa plină, când intra pe uşa scundă de la bucătărie; ea 
spunea cuhnie, cuvânt pe care îl auzisem din gura 
demobilizaţilor, întorşi din Moldova. Eram copil şi îmi venea să 
râd că la plapumă se spunea crivat, la varză curechi... Cornelia 
intra în casă, în şir cu alte cinci-şase femei sau fete, ducând 
fiecare pe câte un taler de lemn, cu cioplituri pe margine, 
purcei de lapte rumeniţi la cuptor, dacă era iarnă, şi miei 
primăvara. Ea nu se bucura însă atât de acest belşug care se 
înşira pe masă, ci de numărul oaspeţilor, patruzeci-cincizeci, 
neam din neamul ei, alcătuind o lume nepieritoare. Fericirea 
Corneliei era familia. 

Oricât mi-ar fi fost de greu să înţeleg şi să admit gestul lui, 
ştiam ce îl determinase pe Trandafil să se însoare cu o fiinţă 
sărmană şi oropsită, căreia îi lipseau numai cinci ani ca să aibă 
de două ori vârsta lui şi nu mai putea să aştepte nimic de la 
viaţă, decât o moarte liniştită. Dar mult mai greu aş fi înţeles ce 
o determinase pe Cornelia să accepte o atât de nefirească 
asociere. Dacă mintea mea ar fi avut capacitatea să pătrundă 
mai în adâncul faptelor, ar fi trebuit să-i presimt intenţiile din 
timpul când începuse să vândă borş proaspăt, la poartă. Şi să le 
înţeleg, din ziua când îl luase sub oblăduirea ei pe Odor. Tot ce 
urmase, cu migală, cu răbdare, cu trudă, ţintea acelaşi scop: 
Cornelia voia să-şi facă o familie, în locul celei pierdute. Dar n- 
am înţeles pe deplin decât alţi ani mai târziu, spre sfârşitul 
războiului, în ziua când, în casa bogătaşului, renovată şi 
populată cu ce putuse ea să adune din familia lui Trandafil, am 
văzut o masă mare în mijlocul sufrageriei, unde urmau să se 
întrunească toţi, vreo douăzeci şi patru, nu cincizeci, ca 
altădată, la un ospăț dat în cinstea Alexandrinei. Era în timpul 
unui bombardament, au scăpat toţi, fiind refugiaţi în adăpostul 
din curtea apropiată cu prăvăliile, o bombă însă a spulberat 
casa zădărnicind ospăţul de sărbătoare. Dar fiindcă puţin mai 


înainte văzusem masa pusă, încărcată ca în vreme de pace, mi- 
o amintesc şi astăzi, aievea, şi fără voia mea o văd pe Cornelia 
cum ar fi venit de la bucătărie, ducând ea însăşi platoul cu 
mielul făcut la cuptor, ca în casa părinţilor. Pe faţa ei de om cu 
inima caldă şi dulce ca pâinea de grâu din prima seceră, ar fi 
înflorit un zâmbet de fericire, cum nu-l poate avea decât cineva 
care, după o muncă îndelungată, îşi vede visul cu ochii. 


XXX 


Fericit este omul dacă poate să-şi facă o viaţă nouă, când 
prima a fost distrusă. Pribeagă rămasă fără nimeni pe lume, 
odată ce-şi pierduse şi bărbatul, şi copilul, pentru care ar fi 
putut să trăiască, deşi mai toţi din marea lor casă, părinţi, fraţi, 
surori, cumnaţi şi cumnate, muriseră de glonţ sau de tifos, avea 
acum o nouă familie. Şi nu i-o dăduse Dumnezeu, ci o făcuse ea 
însăşi, muncind în tăcere, fără să-şi dezvăluiască intenţiile. 

Cel mai uşor de găsit dintre fraţii lui Trandafil era Tiberiu, 
care trăia în oraş, într-o casă de mahala, cu o ţiitoare luată tot 
de la bordel, după ce prin viaţa lui mai trecuseră încă vreo 
patru, aduse tot de acolo, după ce Aurica îl părăsise. Pe aceasta 
o ştiam şi nu neg că îmi fusese simpatică deşi i se citea 
stricăciunea pe faţă; dar tocmai de aceea, fiindcă nu era 
făţarnică şi nu făcea pe mironosiţa o judecam cu îngăduinţă. 
Restul îl privea pe Tiberiu, era treaba lui dacă îi plăceau 
femeile trecute prin ciur şi prin dârmon şi înfrăţite cu dracu. 
Acestea locuiau cu el, însă din când în când se mai duceau şi pe 
dincolo, unde îşi păstrau vadul. Ar fi fost imposibil ca Tiberiu să 
nu ştie, dar nu cred că avea o înţelegere cu ele, ci doar se făcea 
că nu vede. Nu le întreba din ce-i dă să mănânce, fiindcă el nu 
câştiga niciun ban, voise în câteva rânduri să se îmbogăţească 
pe seama proştilor, şi dacă nu izbutise, nu-şi pierduse 
nădejdea, spera ca într-o zi să dea lovitura, de aceea nu se 
mulțumea cu vreo slujbă; ar fi putut să intre undeva, contabil, 
sau măcar să ţină registrele negustorilor de prin apropiere, 
căci făcuse şcoala comercială. 

Mă nedumereşte, poate mă sperie, ce deosebire era între el 
şi Odor, între el şi Traian, teolog şi călugăr aflat atunci la 
mănăstirea Cernica, unde ţinea predici de se cutremurau 
credincioşii. Nu pot să-l asemuiesc nici măcar cu Tom, care 


fusese un monstru şi murise din propria lui monstruozitate. 
Sigur că el rămâne cel mai inexplicabil din numeroasa şi 
eterogena progenitură a domnului Alcibiade. Dar, cu toate 
faptele lui scelerate, n-ar fi coborât niciodată pe treapta 
bicisnică unde se complăcea Tiberiu să trăiască; mai potrivit cu 
Tom era să se ducă de-a dreptul în iad, ceea ce şi făcuse. Dacă 
de faptele lui îmi era groază, cele ale lui Tiberiu îmi stârneau 
repulsia. 

Totuşi, aşa cum era el, cu toate păcatele, într-o zi Cornelia îl 
aduse în casă, cu ultima lui ţiitoare, după ce îl convinse s-o ia 
de nevastă. Ea însăşi merse cu ei la primărie şi fu martoră. 

A doua zi, Tiberiu sosi în strada Primăverii, aducându-şi 
mobila în două căruţe; n-avea mare lucru, pat cu somieră şi 
saltea de lână, două noptiere, un şifonier cu trei uşi, masă de 
sufragerie cu şase scaune, bufet, dulap de veselă, maşină de 
gătit, cu lemne, pe care o transformă pentru gaze. Nu era gaz 
metan, acela s-a adus din Transilvania, pe conductă, abia în 
timpul războiului, ci gaz de sondă, aflat mai aproape, în 
schelele de petrol din nordul oraşului. A fost o binefacere 
pentru oraş, ca şi pentru satele pe unde trecea conducta, deşi 
unii strâmbau din nas, spunând că nu se compară cu lemnele. 
Aşa s-a întâmplat cu oamenii de când lumea, greu s-au obişnuit 
cu maşina de cusut, greu cu trenul şi mai greu decât toate cu 
automobilul. Ce-o să se întâmple cu acesta din urmă nu-mi 
închipui şi nu ştiu ce gândesc alţii. Acum douăzeci şi cinci de 
ani, pe strada mea erau numai două, iar azi umplu amândouă 
trotuarele; în curând n-au să mai încapă decât unul peste altul. 

Pe nevasta lui Tiberiu o chema Afrodita, probabil cine o 
botezase nu ştia că era numele unei zeițe a frumuseţii. Pe 
strada Calomfirescu n-avea ce să caute o Afrodită; patroana o 
boteză Dita. Numele întreg avea să i-l redea Odor, odată, 
convins că în ea întâlnise o zeitate. 

Datorită numelui ei din acte, lui Tiberiu Dita i se părea o 
cucoană, deşi nu era decât o femeie de la ţară, servitoare la 
oraş, o vreme, până ce ajunsese în strada Calomfirescu, în 
căutarea unei munci mai uşoare. N-avea în ea nici urmă de 
viciu, nici vreo înclinare spre noua ei meserie, atât că nu i se 
părea o corvoadă; era o femeie robustă, aproape că nu simţea 
ce i se întâmpla, se uita pe tavan, după muşte, ceea ce n-o 
împiedica să se mişte, conştiincioasă, nici plictisită, nici 


obosită, zâmbind tot timpul. Pe lângă firea optimistă, avea 
probabil şi o construcţie lăuntrică deosebit de ispititoare, 
fiindcă bărbaţii o căutau cu precădere, lăsând la o parte pe 
altele mai frumoase. 

Când am văzut-o prima dată, m-a dezgustat zâmbetul ei, cu 
gura mare şi răzbuzată, care lăsa să i se vadă dinţii îngălbeniţi, 
alternând cu unii de viplă lucioasă, lucraţi prost, neegali şi 
neajustaţi bine, făcând tot timpul gingia să sângereze. Am 
regretat-o pe Aurica, oricât ar fi fost ea de stricată, fiindcă era 
bine făcută, o găsisem şi eu o dată, ca Pantelimon Dumitrescu, 
lăindu-se în copaie, cu uşa descuiată; apoi avea dinţii frumoşi şi 
o aluniţă în colţul gurii. Într-o zi, n-am rezistat ispitei şi am 
căutat-o în strada Calomfirescu. 

Dita se dovedi a fi o femeie aşezată, deşi venea dintr-un loc 
de pierzanie. Cornelia le dădu unul din apartamentele de la 
etaj, deasupra birtului nedeschis încă. Aveau tot ce le trebuie, 
două odăi, dormitor şi sufragerie, cu bucătărie şi chiar cu baie, 
ce-i drept, cam primitivă, cu ciment pe jos şi cadă de zinc, iar 
pereţii fără faianţă. Pe Dita o luă să-i ajute la prăvăliile din faţă, 
pe care le conducea singură; vânzătoarele, nu mai mult decât 
două, nu-i inspirau încredere, când pleca după alte treburi era 
sigură că o fură, degeaba le controla când plecau seara; 
amândouă locuiau pe aproape, greşise angajându-le; în lipsa ei, 
cineva din familie dădea fuga, ori bărbatul, ori copiii, şi 
vânzătoarele le umpleau traista, le mai băgau şi câte un pol în 
mână. Cornelia avea experienţa negoţului de pe când ţinuse 
prăvălioara de la poartă, nu-i fu greu să-şi dea seama că un 
sfert din câştig îl luau alţii. 

Când o aduse pe Dita şi o puse pe capul lor, vânzătoarele nu 
ştiau că erau cumnate, încercară s-o tragă spre ele, încă din 
prima zi, fără nicio prevedere, făcându-i cu ochiul şi spunându-i 
„O să ne înţelegem”. Curând veni bărbatul uneia, se uită la Dita, 
dar nu-i dădu importanţă, credea că-i o clientă. Vânzătoarea 
umplu trei pungi, una cu zahăr, alta cu orez, a treia cu 
bomboane în poleială şi le puse în traista bărbatului. 

— Nu le cântăreşti? întrebă Dita. 

Femeia ridică din umeri, pe jumătate îmbufnată, pe jumătate 
complice; tocmai voia să adauge două portocale şi un pumn de 
roşcove. Într-o clipă, Dita se gândi că nu trebuia să şi-o facă 
duşman, nu cunoştea strada, nu ştia cu cine are de-a face, 


femeia putea să ridice împotriva ei tot cartierul. l-ar fi spus pe 
loc să plece acasă, dar se abţinu, în aşteptarea Corneliei. Se 
mulţumi să ia sacul din mâna bărbatului, scoase pungile de 
zahăr şi de orez, o lăsă pe cea cu bomboane, deşi costa mai 
mult decât primele două. 

— Uite, vecine, îi spuse, să nu pleci cu mâna goală. Bărbatul 
se făcu roşu, îi aruncă punga cu bomboane în faţă. 

— N-am nevoie de pomana dumitale! 

Reacţia vânzătoarei fu neaşteptată, se repezi la el şi numai 
că nu-i scoase ochii. 

— Du-te acasă, beţivule! Aşa se vorbeşte cu o cucoană?! 

Vânzătoarea cealaltă venise din prăvălia de alături şi aduna 
bomboanele de pe duşumele. In loc să-şi atragă duşmănia lor, 
Dita simţea că amândouă erau acum solidare cu ea, printr-o 
ciudată reacţie femeiască. Un copil care voise să intre, văzuse 
scena, din uşă şi, fără un cuvânt, se duse pe ici-încolo. 

La prânz, când prăvălia se închidea două ceasuri, Dita se 
sfătui cu Cornelia, după ce-i povesti tot ce se întâmplase. 
Mâncau împreună, ele două cu Tiberiu, la o masă aşezată afară, 
la casa modestă de peste curte, unde Trandafil şi Cornelia mai 
locuiau şi astăzi; palatul boierului se pregătea pentru oaspeţi. 
Lui Odor îi trimitea mâncarea acolo, unde înainte stătuse cu 
chirie; Trandafil venea mai târziu de la slujbă. Acum Cornelia 
avea bucătăreasă, n-ar fi răzbit singură cu toate treburile. 
Grădina de zarzavat i-o îngrijea un om din vecini, dar nu era 
mulţumită de el, fiind şi nepriceput, şi leneş. Acolo o văzusem 
prima oară pe Ioana, aşteptându-mă, ca să mă invite la jocul de 
gajuri. 

— M-am gândit să nu ti-i fac duşmani! spuse Dita, la sfârşit, 
justificându-şi gestul cu punga de bomboane. 

— Te-ai gândit bine! încuviinţă Cornelia, mirându-se că o 
femeie deprinsă cu alte treburi se descurcase cu atâta 
înţelepciune, într-o împrejurare când ea însăşi n-ar fi ştiut ce să 
facă. 

— Dar n-au să fie mulţumite, acum, dacă le-a înţărcat bălaia, 
continuă Dita. 

— Ba au să fie! 

După-amiază, la ora deschiderii, femeile aşteptau spăsite, la 
prăvălie, în uşă. Erau împăcate, sau pregăteau o răzbunare? 

— Să văd cum ies cu socotelile la sfârşitul lunii, şi pe urmă 


cred că am să vă măresc leafa, le înştiinţă Cornelia, ca şi când 
n-ar fi ştiut nimic din ce se întâmplase de dimineaţă. 

Pe urmă, se adresă vânzătoarei din băcănie: 

— Săftico, fata voastră cea mare ce face? 

— Nimic, nu mai merge la şcoală; aşteaptă să se mărite. 

— Până se mărită, ad-o aici, să te ajute; o să avem mai multă 
marfă. Poate să rămână şi după ce s-o mărita, dacă i-o da voie 
bărbatul. 

— Adică, să vină cu leafă? 

— Se înţelege, dar leafa am să i-o fixez după o lună. Dacă şi-o 
vedea de treabă, o să fie mulţumită. 

Ziua următoare, în uşa largă dintre cele două prăvălii, apăru 
o masă cu o maşină de înregistrat încasările. Când învârteai 
manivela, pe cadranul din faţă apărea cifra, suna un clopoțel şi 
se deschidea sertarul cu banii. Intocmai ca maşina de 
înregistrat din cofetăria unde era casieriţă Zorina; orice-ai face, 
pe oriunde te-ai învârti, totdeauna găseşti ceva care învie 
amintirile. Nu mai ştiam nimic, dar absolut nimic despre 
Zorina; poate se măritase în alt oraş, poate murise. Nu mai 
trecusem niciodată prin faţa casei lor, şi dacă aş fi trecut, pe 
cine să întreb? Deşi erau câţiva ani de când domnul Zaharescu 
se împuşcase în prăvălia armurierului, fără să plătească 
revolverul, lanţul lui de cofetării exista încă, deci şi laboratorul, 
şi fabrica de ciocolată, numai că o prăjitură costa doi lei în loc 
de unu. 

Dita îşi luă în primire locul la casă, şi la sfârşitul lunii deverul 
crescuse cu cinci mii de lei. Cornelia nu putea să le dea 
vânzătoarelor o compensație atât de mare, căci plusul se datora 
şi altor cauze, nu doar că se oprise risipa; le adăugă câte cinci 
sute la leafă şi ele fură mulţumite, căci nici nu ştiau de câţi bani 
furau înainte, nu făceau socoteala. 

Din primele zile, Dita devenise un membru devotat al 
familiei. 

Pe Tiberiu, Cornelia îl trimisese în Bucovina, cu o misiune 
socotită de ea importantă, şi era, avea să se vadă. 


33 

Trecuse un an de când Pantelimon Dumitrescu, fratele 
nebănuit al domnului Alcibiade, se însurase cu Miercana, 
femeia supusă şi credincioasă, pe care şi-o luase în casă îndată 
ce ajunsese în ţară după lungi peregrinări prin lume. Nu-mi 
place să povestesc de două ori aceeaşi întâmplare, presupun 
însă că mulţi au uitat istoria lui, fiind secundară, astfel voi 
reaminti-o, în două cuvinte. Marinar pe un cargobot torpilat de 
nemți în nordul Finlandei, spre sfârşitul primului război 
mondial, se salvase, ajunsese la țărm şi pe urmă, în plină 
revoluţie, străbătuse tot pământul rusesc, până la Odesa, prins 
când în tabăra albilor, când într-a roşilor şi pus să lupte. Dat 
mort, banca de la Londra, unde societatea de navigaţie îi făcuse 
o asigurare, importantă pe vremea aceea, plăti banii, o mie de 
lire sterline, lui Tiberiu, care se duse în Anglia să-i ridice, 
fiindcă Pantelimon Dumitrescu îl declarase moştenitor pe 
domnul Alcibiade; nimeni din familia acestuia nu ştia cine era 
cel care îi blagoslovise cu o sumă atât de mare. Tiberiu însă, ca 
urmaş al moştenitorului, nu-şi făcu scrupule, încasă banii şi-i 
cheltui cu nesăbuinţă, fără să-i dea în casă, cum ar fi fost cu 
dreptate. 

Cinci ani munci pe rupte Pantelimon Dumitrescu, împreună 
cu femeia, până ce putu să strângă zece mii de lei, pe care îi 
trimise băncii de la Londra, explicând că, nefiind mort, era 
dator să restituie asigurarea, deşi n-o încasase el, ci o rudă 
iresponsabilă. Ştia că zece mii de lei nu făceau nici pe departe 
o mie de lire, dar îşi cerea iertare, mai mult nu putuse să 
strângă. După două luni, primi banii înapoi, plus încă pe atâţia, 
din partea băncii, drept dar pentru cinstea lui neobişnuită, fără 
să-i spună însă, în scrisoare, cât o socotea de naivă. 

Cu întreaga sumă, picată ca un semn al cerului, Pantelimon 
făcu nuntă, tocmai la Putna, până atunci trăise fără cununie, se 
întoarse acasă cu buzunarele goale şi dormi o noapte şi o zi, 
beat, ca în letargie, încât nevasta, speriată, îi aprinse 
lumânarea şi chemă preotul. 

În ce priveşte vârsta lor, la vremea nunţii, am spus o cifră 
greşită, şi nu din vina mea, ci a lui Pantelimon Dumitrescu, el 
se înşelase, sau voise să se laude, declarând că avea nouăzeci şi 
şase de ani, când în realitate nu împlinise decât nouăzeci şi 
unu. Vârsta Miercanei, nevasta, şaizeci şi cinci de ani, era 


corectă. 

Pentru a reaminti ce firi aveau şi unul, şi altul, şi spre a se 
înţelege mai uşor cele ce au să urmeze, nimic nu mi se pare 
mai potrivit decât să mă gândesc cum se trezise el din beţia de 
după nuntă. „Pantelimoane, se jelea femeia, îngenuncheată la 
capul patului, nu mă chinui, ai milă de mine, ori mori, ori 
trezeşte-te!” S-a trezit şi a certat-o: „Ce te boceşti aşa? Mai 
bine dezbracă-te şi vino de mă încălzeşte!” 

Pe urmă, femeia - îmi vine atât de greu să-i spun Miercana, 
căci nu-i un nume care se dă oamenilor! - a scos de sub 
salteaua de paie un teanc de bani, hârtii de câte o sută, şi le-a 
pus lângă pernă. 

— Ce-s astea? a întrebat bărbatul. 

— Cinci mii de lei; le-am pus deoparte. 

La început, Pantelimon s-a înfuriat, dar s-a stăpânit şi s-a 
mulţumit s-o mustre, cu mâhnire: 

— Nu-i păcat de ei?! Am fi putut să lungim nunta până 
duminică, să fie o săptămână. 

Ţinuse trei zile, după datină, mai mult nu se obişnuieşte. 
Trecându-i mâhnirea, Pantelimon se dădu jos din pat, sprinten 
ca tinerii. 

— Acu, dacă n-ai avut de lucru, apucă-te să văruieşti odaia 
din faţă. 

Casa avea două odăi, luminoase, cu o tindă la mijloc. Odaia 
din faţă putea fi golită cu uşurinţă, toamna puneau acolo 
porumbul, făina, legumele şi roadele din grădină; acum erau pe 
sfârşite. 

— Eu mă duc la oraş, cu o socoteală, mai spuse Pantelimon. 
Dacă trec pe la soră-ta, crezi că o să-mi dea maşina de cusut, o 
să se încreadă? 

— Ţi-o dă, că-i a mea, şi ei nu-i mai trebuie, a orbit de tot, 
cum să mai coase?! Dar la ce-ţi trebuie? 

— Ai să vezi, când m-oi întoarce! 

Miercana fusese puţin şi croitoreasă, nu cu renume, bună 
pentru vecinele fără pretenţii. 

Până la Suceava nu erau decât opt kilometri, Pantelimon 
împrumută căruţa vecinului, cu doi cai bunişori; drept răsplată, 
îi aduse omului o damigenuţă cu rachiu şi un bidon cu gaz de 
lampă. Omul spuse „bogdaproste”; drumul nu fusese lung, 
căruţa era încărcată cu lucruri uşoare, o somieră, cu arcuri şi 


lână, o plapumă nouă, o masă şi două scaune, plus maşina de 
cusut a Miercanei şi un pachet cu pânză albă, pentru 
cearşafuri. Încă nu venise seara când sosi acasă cu toate 
acestea. Miercana văruise odaia, ba şi tinda, care era puţin 
afumată de peste iarnă, când puneau acolo soba de bucătărie. 
Oricum, ar fi văruit-o, fiindcă se apropia Paştele; în grădină 
plesneau mugurii pomilor, în curând înfloreau zambilele. 

În trei zile, odaia din faţă era gata de oaspeţi, cu perdele la 
ferestre, făcute din ştergare subţiri, cu înflorituri negre şi roşii, 
cu preşuri pe jos, din perete în perete, cum se pune mocheta 
astăzi; nimeni n-ar fi crezut că dedesubt era pământ lipit cu 
argilă. Pentru ce ştia Pantelimon, şi pentru ce avea în gând, o 
casă de la oraş n-ar fi fost mai bună, nici acolo nu găseai băi 
pretutindeni, oamenii se spălau în ligheane şi se lăiau în copaie, 
sau în cadă de zinc, înghesuindu-se cu genunchii la gură. În 
timp ce Miercana cosea cearşafuri şi feţe de pernă, el îi scria 
Alexandrinei, cu marea lui bunăcuviinţă, care nu scăzuse şi nici 
n-avea să scadă vreodată: „Preacinstită doamnă, curată la 
suflet...” 

Alexandrina locuia acum la Teofil, pe strada Miron Costin, 
între Calea Griviței şi Bulevardul Cuza, în casa de zestre lipită 
de a părinţilor fetei. Pe aceasta o văzusem o singură dată, la 
primul revelion după moartea Santei, când totul pe lume mi se 
părea în doliu. Plecasem curând, fiindcă după miezul nopţii 
apăruse o fată în costum de schi, abia sosise cu trenul de la 
Sinaia, şi în lumina scăzută a lampioanelor semăna cu Santa; 
câteva clipe, n-am ştiut ce se întâmplă cu mine, mi se părea că 
reînviase şi venise cu caii, să ne reluăm schicioringul întrerupt 
tragic în trunchiul de salcie, să ieşim pe câmp, în afara 
oraşului. Am plecat fără să-mi iau rămas-bun de la nimeni, am 
umblat pe străzi, singur, până la ziuă. Cine mi-a judecat mai 
târziu viaţa şi firea, n-a putut să mă cunoască, fiindcă n-a ştiut 
de acea noapte şi n-a pus-o la socoteală, cum n-a ştiut multe din 
ce a însemnat zbucium şi deznădejde. 

Pe Teofil l-am mai văzut din când în când, dar pe nevasta lui 
niciodată, n-am fost la nuntă, le-am trimis flori şi o felicitare 
neconvinsă. N-aveam nimic împotriva ei, decât că nu-mi plăcea 
cum o cheamă, Despina; numele ei îmi sugera spinul, care 
înţeapă. Dar recunosc că era de-o frumuseţe ameţitoare, 
văzusem încă din noaptea revelionului. După ce Alexandrina o 


cunoscuse pe când era numai logodnică, Teofil a întrebat-o cum 
i se pare, iar ea a răspuns, surprinsă şi puţin speriată: „E mult 
prea frumoasă!”... 

Mamele înţeleg şi presimt multe. A acceptat să se mute la ei 
după nuntă, fiindcă n-avea o locuinţă statornică, o găzduiau 
când Titus, când Tadeu, al cincilea şi al şaselea dintre fiii ei, 
despre care n-am povestit nimic până astăzi, şi nici nu le-a 
venit rândul. Căci, aşa cum am hotărât de la început, nu voi 
pomeni nimic despre urmaşii domnului Alcibiade, decât pe 
măsură ce-mi vor atrage atenţia prin vreo faptă, rea sau bună. 
Despre Titus şi Tadeu nu am ce să spun deocamdată. 

În casa lui Teofil, Alexandrina ducea o viaţă retrasă, nu făcea 
şi nu primea vizite, citea, mergea la cinematograful din cartier, 
când se schimba filmul şi se plimba singură pe străzi 
neumblate. 

Renunţase la harpă şi nu-i simţea lipsa, prin marea ei forţă 
de resemnare, la fel cum după moartea domnului Alcibiade 
renunţase să mai ilumineze toată casa, pentru ea o bucurie nu 
mai mică decât muzica. De la domnul Pretoreanu, care îi 
dăduse de urmă, dar care, după întâmplarea din casa domnului 
Neagoe, nu mai îndrăznea s-o viziteze fără s-o anunţe, soseau 
cel puţin o dată pe săptămână coşuri de flori şi cutii enorme cu 
bomboane de la Capşa, comenzi speciale. Tot ce avea domnul 
Pretoreanu provenea din comenzi speciale, de la mănuşi până 
la automobile. Alexandrina primea de asemeni scrisori, în 
acelaşi ritm cu florile, în plicuri pe care le cunoşteam, 
avusesem unul în mână, şi care nu puteau să se epuizeze, 
Sobieski îngrijindu-se să comande cu miile, unei tipografii de la 
Londra. Plicuri de două ori mai mari decât cele obişnuite, dintr- 
o hârtie de mătase, ca aurul, cu numele lui scris în relief, cu 
litere negre, iar dedesubt cu multiple adrese internaţionale, 
care mărturisesc că mă făcuseră să pălesc, de-o emoție 
derivată din frică. 

Alexandrina nu-i răspundea niciodată, şi nici măcar nu 
deschidea plicurile. Acest gest va fi socotit o impoliteţe 
nescuzabilă, dar eu îi ţin partea ei, fiindcă a continua asemenea 
asiduităţi rămase fără nicio încurajare nu-i o nepoliteţe mai 
mică, ba dimpotrivă. 

Despina nu-şi putu învinge curiozitatea, şi săvârşi cea mai 
mare impoliteţe, deschizând unul din plicuri, când îl aduse 


poştaşul. Nu cuprindea decât repetarea omagiilor cunoscute de 
mine, urmate de neobosita cerere în căsătorie. Fireşte, ştia ce 
reprezenta domnul Pretoreanu, un om cu puteri mai mari decât 
regele, a cărui pază o făcea Teofil, în uniforma elegantă a 
batalionului de gardă. Nici nu aveau în casă telefon legat de 
reţeaua oraşului, ci unul direct cu palatul, cum văzusem la Bob, 
fostul logodnic al Ritei. Despina nu îndrăzni să-i destăinuiască 
lui Teofil indiscreţia săvârşită. In schimb, a doua zi, în lipsa lui 
de acasă, ciocăni la uşa Alexandrinei şi intră, fâstâcită, cu plicul 
în mână. 

— Mamă, să mă ierţi, am deschis scrisoarea din greşeală. 

— Un asemenea plic nu poate să se confunde cu altul, 
răspunse Alexandrina, rece. Şi de ce-mi spui mamă? 

Despina stătea în picioare, nu îndrăznea să se aşeze, iar 
ultima vorbă fu ca o lovitură în moalele capului. Vorbi, 
bâlbâindu-se: 

— Dar... nu sunteţi mama lui Teofil? 

— A lui Teofil, da; nu a dumitale! 

Această ostilitate m-a surprins, nu se potrivea cu firea 
Alexandrinei. Mai târziu, am înţeles rezervele ei faţă de această 
noră, mult prea frumoasă. A 

— De ce te-ai măritat cu fiul meu? Il iubeşti? 

Iarăşi nu păreau vorbele Alexandrinei, nu mi le-aş fi închipuit 
niciodată. | 

— Sigur... Il iubesc! 

— Nu! Îi iubeşti uniforma! 

Cu aceste cuvinte, Alexandrina socoti războiul încheiat, 
zâmbi, o pofti pe Despina să se aşeze şi îi întinse mâna, cu o 
mişcare fermă, aproape bărbăteşte. 

— Să trăim fiecare după firea noastră! Nu-ţi sunt duşmancă. 

Apoi arătă spre scrisoare. 

— Ce spune? 

Nora se însufleţi, răspunse, gâfâind de emoție: 

— Vă cere în căsătorie! Dar este extraordinar, doamnă! O 
persoană ca domnul Pretoreanu! De ce nu acceptaţi? Aţi avea o 
situaţie de regină. 

— Fiindcă nu-l iubesc! răspunse Alexandrina. Dumneata l-ai 
lua? 

— Eu... Oh! Dar eu sunt măritată! 

— Iar eu, am fost măritată! 


XXX 


Puterea de a trăi a Alexandrinei era credința. Crezuse în 
ceva tot timpul, în uniunea ei cu domnul Alcibiade, în copii, 
chiar când unii din ei o dezamăgiseră, crezuse în muzică şi în 
lumina din casă. Deşi nu mai avea nimic din toate acestea, 
continua să creadă în ele, ca într-o permanenţă a existenţei 
sale, nu ca într-o bucurie trecută, rămasă doar amintire. 
Trecutul era pentru ea un prezent continuu, chiar dacă ducea o 
viaţă cu totul schimbată. Dar cea mai puternică legătură cu 
timpul de altădată o reprezenta Pantelimon Dumitrescu, un om 
în ale cărui deprinderi modeste şi simple, nu însă umile, îl 
recunoştea pe domnul Alcibiade, fiindcă în străfundurile 
sufletului nu se deosebeau cu nimic unul de altul. Dorinţa de 
fast a unuia şi traiul aproape primitiv al celuilalt nu se 
respingeau între ele, chiar dacă o asemenea afirmaţie ar părea 
o absurditate. Războiul burilor e o dovadă, câmpul de luptă, 
spitalele de campanie nu înseamnă fast, ci suferinţă. 

Aşa se explică de ce Alexandrina acceptase pe loc invitaţia 
lui Pantelimon Dumitrescu, fără să ţină seama că o aştepta o 
casă primitivă, de ţară, fără înlesnirile citadine, de care îi era 
greu să se despartă; o chema, în schimb, ceva mult mai 
puternic. 

„Acum, doamnă, toate au să fie în floare, şi grădina noastră o 
înlocui Cişmigiul, iar colinele noastre dulci, cu poteci cum nu 
are nici Paradisul, or înlocui bulevardele... Nu spun să rămâi la 
noi şi iarna, care nu este uşoară, dar dacă te va ţine ceva în 
casa noastră, o să punem sobă în cameră şi o să umplem curtea 
cu stânjeni de lemne. Şi îţi făgăduiesc, eu, Pantelimon, care n- 
am minţit niciodată, că o să te plimb în sanie cu trei cai, ca în 
Rusia, peste dealurile înzăpezite, căci poate nu cunoşti cântecul 
clopoţeilor, dumneata care ştii atâtea cântece măiestre. Ai să te 
simţi ca o împărăteasă. Apoi au să vină colindătorii la uşă, şi în 
mugetele buhaiului, în pocnetele bicelor, ca de puşcă, au să-ţi 
spună şi dumitale povestea pe care soţul dumitale şi cu mine o 
ştiam din copilărie, iar astăzi n-o mai ştie nimeni: «Şade 
Dumnezeu la masă, Cu ocaua plină-rasă, Şi îl ceartă pe Adam, 
Măi Adame, pehlivane... »” 

Două zile se chinuise Pantelimon cu scrisoarea, până să 
ajungă la această încheiere, o colindă burlescă, socotind s-o 


înveselească puţin pe Alexandrina. Nu o înveseli, ci o înduioşă 
până la lacrimi, îşi duse batista la gură şi se stăpâni să nu 
plângă. Fiindcă ştia colinda, de la domnul Alcibiade, dar o 
uitase. Când Odor şi Toma erau mici, tatăl lor, atât de tânăr pe 
atunci, şi atât de enigmatic, le-o spunea de trei ori la rând în 
seara de ajun, iar ei, prăpădindu-se de râs, îl rugau s-o mai 
spună o dată. Pe urmă, plecase să lupte de partea burilor, fără 
să-l fi silit nimeni, şi când revenise, la fel de misterios cum 
plecase, era altul, maturizat, poate dezamăgit, cădea adesea pe 
gânduri până ce îi venea în gând o idee, şi atunci începea să 
facă febril, întinerit, planuri măreţe pentru viitorul familiei. Dar 
colindul burlesc nu-l mai spusese niciodată, copiii care se 
născuseră pe urmă nu-l cunoşteau, Odor şi Toma îl uitaseră, 
cum uitase şi Alexandrina. lar acum, deodată, scrisoarea lui 
Pantelimon, neaşteptată, scrisă migălos, caligrafic, pe foi 
liniate, îi reînvia în minte şi în suflet acel trecut rămas în umbră 
pentru mine, căci n-am putut să aflu niciodată de ce plecase 
domnul Alcibiade în Africa, şi ce făcuse Alexandrina în lipsa lui, 
unde locuise, cum îşi crescuse copiii. Mai mult nu pot spune, 
decât că plecarea lui fusese pentru ea la fel de misterioasă ca şi 
pentru mine. 

Simţi o uşurare să plece de lângă nora ei, mult prea 
frumoasă, iar de Teofil se despărţi cu aceeaşi împietrire cum se 
despărţise de ceilalţi copii, când de unul, când de altul. 
Trandafil nu-i scrise cum îşi aranjase viaţa, nu-i pomeni de 
Cornelia decât la un an după căsătorie. 

Sosi în gară la Burdujeni în Joia mare. Pantelimon o aştepta, 
îi scrisese să nu se ostenească pe la poştă, cu vreo telegramă, o 
va aştepta toată săptămâna, la toate trenurile, o ruga doar să 
nu întârzie chiar până sâmbătă, ca să poată merge măcar la 
Înviere, dacă nu şi la denii. 

Împrumută iar căruţa vecinului, îi puse leagăn, ca să poţi sta 
bine, luă un sac de ovăz şi îndesă fân în codârlă. Iar luni 
dimineaţa, era la Burdujeni, trase la un han ieftin, de lângă 
gară, n-avea nevoie de odaie, dormea în căruţă, învelit cu 
sumanul, şi nu-i rămase de făcut altă treabă decât să aştepte 
trenurile. 

Era în timpul când Tiberiu şi Dita se mutau în casa Corneliei. 
Câteva zile după aceea, Tiberiu se duse la Bucureşti s-o caute 
pe Alexandrina, ştia că stătea în casă cu Teofil, ştia şi adresa. 


Alexandrina însă plecase în Bucovina, la Pantelimon 
Dumitrescu. 

E greu să se înţeleagă cum, intrând în camera văruită 
proaspăt, Alexandrina se simţi ca la ea acasă, în ciuda felului 
modest cum era mobilată, fără pricepere, la întâmplare, nici ca 
la oraş, nici ca la ţară. În aer însă plutea un suflu cald, care îi 
învăluia inima, şi în faţa ei, în locul lui Pantelimon, rămas în uşă 
cu şapca în mână, apăru imaginea domnului Alcibiade. Aici, şi 
nicăieri în altă parte nu simţi atât de puternic aerul de familie, 
care îi cuprindea întreagă fiinţa. 

În faţa ferestrei, pomii erau înfloriţi, de afară venea miros de 
zambile. Într-o săptămână, înflorea teiul, apoi salcâmul. Iar 
potecile de pe coline, aşa cum se vedeau din casă, printre 
lanurile de grâu verde, legănate de vânt ca marea de briză, 
aveau în ele farmecul nestricat al naturii, care lipsea 
bulevardelor, erau o melodie care nu se termina niciodată, căci 
după o creastă de deal, se duceau mai departe. Tot ce venea de 
afară era melodie. 

Numai Pantelimon stătea posomorât în uşă; pe drum nu 
îndrăznise să vorbească. 

— Dacă n-ai adus harpa, zise el, cu amărăciune, înseamnă că 
n-ai să stai multă vreme! 

Se întoarse şi o scoase în faţă pe Miercana, care abia 
îndrăznise să vină în tindă; la sosirea Alexandrinei se 
ascunsese. 

— lată, zise el, ea e nevasta mea, cu cununie. 

— Săru mâna! zise femeia, înaintând sfioasă şi aplecând-se să 
pună vorba în faptă. 

Alexandrina o opri, dar altceva nu ştia ce să facă, apoi îi veni 
un gând, îi luă mâna bătătorită, şi-o duse la frunte, la mijloc, la 
umărul drept, la stângul, închinându-se astfel amândouă printr- 
o singură cruce. Miercana căzu în genunchi la picioarele ei, nu 
de smerenie, ci fiindcă inima înmuiată îi învinsese şi trupul. 

— Fii binevenită şi binecuvântată în casa noastră! spuse, cu 
toată credinţa. 

Alexandrina îngenunche în faţa ei, îşi simţea şi ea inima 
înmuiată, un astfel de moment nu mai trăise, nu şi-l închipuise. 
Apoi îl redescoperi pe Pantelimon, în uşă. 

— Harpa am vândut-o! 

Am văzut odată, după război, la jurnalul de actualități 


cinematografice, execuţia unui general german condamnat la 
moarte, fiindcă împuşcase pe aviatorii americani căzuţi cu 
paraşuta în Italia. Era un om scund şi robust, mergea sigur şi 
repede, cu mâinile legate la spate. L-au întors cu spatele la zid, 
i-au pus pe cap o cagulă şi cineva i-a prins deasupra inimii o 
bucată de pânză albă. În momentul detunăturilor teleobiectivul 
l-a adus brusc în prim plan, la jumătate de metru, şi într-o 
fracțiune de secundă am văzut cum apăreau găuri în pânză. În 
a doua fracțiune de secundă, prin trupul lovit a trecut o 
cutremurătură scurtă şi violentă. N-am putut să închid ochii şi 
fără voia mea am scos un țipăt de groază. Poate nu l-a auzit 
nimeni, poate tipa toată lumea. Eu care, copil fiind, voisem să 
văd cum îl împuşcă pe Firi şi mă uitasem cu binoclul, acum, la 
maturitate, moartea, văzută atât de limpede, mă înspăimântase. 

Am povestit o scenă macabră, ca să arăt mai bine ce s-a 
întâmplat cu Pantelimon, auzind că Alexandrina vânduse harpa. 
Prin trup i-a trecut o cutremurătură scurtă şi violentă, s-a 
clătinat, şi parcă pe pieptul lui am văzut o pânză albă 
străbătută de gloanţe. 

— Nu se poate! bâigui, făcându-se palid. 

Seara au mers la denie, a doua zi au trecut pe sub masa 
încărcată de icoane şi zambile. Duminică, spre dimineaţă, au 
mers la slujba de Inviere. La ţară, slujba nu se făcea la miezul 
nopţii, căci oamenii erau trudiţi de peste ziuă, n-ar fi putut să 
se scoale, sau ar fi adormit de-a-n picioarele, în biserică. La 
masa de Paşte au mâncat ciorbă de miel şi găină fiartă, cu 
mujdei de usturoi, iar la urmă cozonac şi pască. Restul zilelor 
de sărbătoare Pantelimon a tot umblat prin sat, pe la oameni, ai 
casei nu bănuiau ce pune la cale, dar ştiu că a vândut un pogon 
de pământ, din patru, câte avea cu toatele şi miercuri a plecat 
la oraş, cu căruţa, de unde s-a întors după două zile. În căruţă 
avea o harpă cam ponosită, cu poleiala căzută, dar nu-i lipsea 
nicio coardă şi nu era dezacordată foarte tare: lui Pantelimon îi 
era de-ajuns să-i audă sunetul. O găsise la un telal din Suceava, 
care se cruci auzind că vrea s-o cumpere, şi i-o vându ieftin, o 
luase pe nimica toată de la o familie scăpătată; în cinci ani nu 
venise niciun cumpărător, şi nici nu mai credea că într-o zi o să 
vină vreunul. 

Alexandrina era prea emoţionată ca să-i mulţumească, stătea 
împietrită. 


— Eu ştiu ce cânţi dumneata, doamnă; acum te-aş ruga de o 
sârbă pentru nevastă, că ea nu le înţelege pe celelalte. 

Alexandrina nu ştia nicio sârbă, dar auzise destule, când 
veneau lăutarii să cânte, la uşă, sau la mesele cu oaspeţi, sub 
nucul din livadă şi în destule alte ocazii, aşa că le avea în 
ureche, şi putea să le reconstituie, sau să improvizeze ceva în 
stilul lor simplu. Harpa, dezacordată, scotea sunete false, 
Pantelimon le simţea, urechea lui era mai formată, înţelegea şi 
cauza şi, crezând-o iremediabilă, stătea posomorât în uşă, căci 
niciodată nu îşi îngăduia să facă un pas înainte; se gândea 
mâhnit că vânduse pogonul şi se ostenise degeaba. Miercana, 
în schimb, care înregistra muzica mai mult în picioarele 
deprinse să joace la horă, în tinereţe, se bucura, cu un zâmbet 
neîncrezător pe faţă, parcă nu-i venea să creadă că aude 
aievea; pentru ea, spre deosebire de Pantelimon, sunetele era o 
vrajă, prin ritmul lor, nici n-o interesa restul; ritmul, săltat, 
parcă o ducea cu zeci de ani în urmă. 

— E stricată! oftă Pantelimon, la sfârşitul cântecului. N-am 
ştiut, sunt un prost, n-am pricepere. Păcat de mâinile dumitale 
fermecate! 

— Ba e bună, răspunse Alexandrina. Trebuie doar acordată, 
unele coarde sunt slăbite. 

— Şi cine poate să facă treaba asta? Avem fierar în sat; s-o 
pricepe? 

— Am s-o acordez eu; fierarul doar să-mi facă o cheie; 
cheamă-l să-i arăt cum să fie. 

De bine, de rău, fierarul făcu cheia, cam butucănoasă, harpa 
însă era prea veche, se dezacorda repede, cuiele care întindeau 
coardele se slăbeau, lăcaşele lor în lemn, prea tocite, nu le mai 
ţineau fixe. Pantelimon avu o idee, culcă harpa pe o parte şi la 
rădăcina fiecărui cui udă lemnul cu o picătură de apă; repetă 
lucrul câteva zile, până ce lemnul se umflă şi cuiele nu se mai 
clintiră. De-atunci înainte, avu grijă să facă la fel cam o dată pe 
lună, sau când auzea o notă falsă. 

Pentru Alexandrina, harpa se adăuga la celelalte bucurii pe 
care le găsea în acest refugiu, unde, deşi departe de copii, îşi 
putea reface în linişte amintirea vremii ei fericite, când o 
cunoscusem, în lumină şi muzică. Nu avea niciun fel de note 
muzicale cu ea, cânta câte ceva din memorie, dar mai ales 
improviza, melodii cursive, cu acorduri simple, care îi dădeau 


liniştea melancolică a susurului de izvoare, sau a foşnetului 
pădurii, când cad frunzele toamna. Captivată de aceste 
improvizații, din ce în ce mai expresive îi veni ideea să le 
noteze. Nu avea hârtie cu portative, le linie singură pe coli 
albe, şi aceasta fu originea acelor caiete cu cântece de leagăn 
şi de joacă, despre care voi vorbi altă dată. 

Între timp, chiar înainte de a-şi fi acordat harpa, se pomenise 
cu Tiberiu, care venea cu o misiune neaşteptată. În afară de 
câteva rânduri convenţionale scrise de Trandafil, având mai jos 
şi semnătura lui Odor, schimbată de când scria cu mâna 
stângă, Tiberiu aducea un mesaj din partea Corneliei. 

Înainte de a-l reproduce, trebuie să spun că răceala lui 
Trandafil faţă de Alexandrina se datora transformărilor 
profunde suferite de el după moartea Horei, care îi pusese pe 
tot restul vieţii o pecete neagră, adăugându-se probabil la alte 
zdruncinări ale sufletului şi poate chiar ale raţiunii. Altminteri, 
avea o fire afectuoasă, numai că o ţinea ascunsă, datorită 
războiului inconciliabil cu el însuşi. 

Cornelia scria: „Stimată şi venerată doamnă, mă veţi ierta că 
am devenit soţia fiului dumneavoastră, la o vârstă când n-aş 
mai fi avut dreptul la nicio bucurie lumească. N-am urmărit un 
interes, nici o bucurie sau satisfacţie personală, de mică am 
trăit pentru binele altora, eu n-am avut parte decât de iubirea 
bărbatului meu, Dumnezeu să-l ierte! Incolo numai de 
osteneală şi suferinţă. M-am mutat sub acelaşi acoperiş cu fiul 
dumneavoastră doar ca să-l ocrotesc, n-am năzuit să-i fiu 
altceva decât servitoare. Ştiu de mult cât de destrămată este 
familia dumneavoastră, şi eu, care mi-am pierdut pe toţi ai mei 
în timpul războiului, mi-am pus în gând ca țelul vieţii mele să 
fie acela de-a vă aduce în casa noastră, împreună cu toţi pe 
care îi mai aveţi şi vor vrea să vină, ca să faceţi la loc măcar 
ceva din ce-a fost odată şi a însemnat fericire. În al cincilea an 
al căsătoriei noastre, am izbutit să avem o casă, care să nu fie 
mai prejos decât aceea unde v-aţi crescut copiii. Eu sunt o 
femeie de la ţară, fără carte, dar am învăţat de la fiul 
dumneavoastră şi cum se vorbeşte, cum se scrie, fiindcă a făcut 
şcoală cu mine. Nu ţineţi seama că n-am ajuns decât o 
negustoreasă; nu m-am priceput, am luat-o încet, şi azi avem de 
toate, în afară de ce n-ai nevoie, ci înseamnă numai fudulie. De 
la tatăl meu, care nu era decât oier, dar câştiga parale bune, 


am învăţat să nu înşel la cântar, să nu iau un leu peste ce-i 
drept, mai bine unul în minus, să nu trag la câştig mai mare 
decât îmi trebuie şi mai ales să mă feresc de nevoi născocite, 
fiindcă aşa nu mai termini niciodată. Veniţi, doamnă! A 
dumneavoastră, preadevotată...” 

Când auzi despre ce era vorba, Pantelimon se mânie şi se 
întristă totdeodată. 

— Faceţi cum vă e voia, doamnă, faceţi ce credeţi că e spre 
binele dumneavoastră, dar pe mine mă doare sufletul! De ce 
adică se amestecă oamenii în viaţa altora? 

— În orice caz, n-aş pleca până la toamnă! răspunse 
Alexandrina. 

— Aşa e mai bine! Până la toamnă, se pot întâmpla multe. Şi, 
oricum, aveţi timp de gândire. 

Tiberiu între timp inspectase gospodăria, casa, grădina de 
legume, livada. Îndată îi veni o idee: 

— Bre, Pantelimoane, vino şi dumneata cu noi; de ce să stai 
aici, într-un fund de ţară? 

— Cum adică să vin şi eu? Să-mi las nevasta la bătrâneţe? Şi 
ce să caut acolo? 

— Acolo? Oho, ai avea de făcut multe! Şi de ce să-ţi laşi 
nevasta? Ar fi şi pentru ea treabă. Ştie să gătească? Veniti, 
aveţi casă, două odăi, bucătărie şi baie. 

Pantelimon începu să râdă: 

— Baie? Copaia nu-i bună? 

Făcu cu ochiul, desigur se gândea la Aurica, pe care o găsise 
lăindu-se cu uşa neîncuiată. 

— Şi cu gospodăria asta ce fac? Am muncit zece ani s-o pun 
pe picioare, am reparat casa, ca nouă. 

— Ți-o vând eu, de azi până mâine! 

— Las că ştiu eu cum vinzi tu! spuse Pantelimon, aluzie la 
băcanul care voise să cumpere casa Alexandrinei. Ce-ai făcut, i- 
ai dat arvuna înapoi negustorului! 

— Ce-are de-a face una cu alta? Eu ţi-aduc cumpărător 
pentru casă. 

Se gândea tot la Tănase Voinescu, s-o îmbrobodească pe 
Frusinela. Ceea ce avea să şi facă, dar abia în primăvara 
următoare. 

Pantelimon îşi muncea creierul, cu privirea încruntată. Nu-i 
trebui mult să gândească: 


— Am să fac ce-o face şi doamna! Dacă o să se mute acolo, 
am să vin după dânsa; cât oi mai trăi, n-o las singură. 

— Nu te gândi cât mai ai de trăit, dumneata ai să ne îngropi 
pe toţi! spuse Tiberiu, ca să-l măgulească. 

— Pe toţi nu, dar pe tine se prea poate! 

Miercana, care până atunci ascultase cu mâna la gură, se 
închină repede. 

— Nu cobi, omule! 

Deşi o glumă, vorba lui Pantelimon avea să se împlinească. 
Poate nu fusese glumă, ci presimţire, poate Tiberiu avea în 
frunte semnul morţii. 

— Mama are să vină, dar la toamnă, îi raportă Corneliei. 

Aceasta se bucură: 

— Tot e bine! 

— Pe deasupra, continuă Tiberiu, ţi-am găsit şi bucătăreasă, 
şi om pentru grădină. 

Văzând un semn de nedumerire şi de neîncredere pe faţa 
Corneliei, continuă repede: 

— Să n-ai nicio grijă! sunt din familie. El e cumnatul mamei, 
frate bun cu tata! 

Acum Cornelia se lumină la faţă, şi numai că nu bătu din 
palme, ca fetiţele. Ştia de Pantelimon Dumitrescu, la care 
locuia acum Alexandrina. 

— Uite că mă bucur! Adică e unchiul vostru; ne creşte 
numărul! Dar cum o să-l pun la muncă? 

— N-avea grijă, asta face şi acasă. Ai să te miri ce vrednic e 
şi cât se pricepe. Unde pune el mâna, înfloreşte pământul! 

Toamna, cum s-au cules roadele, au venit cu toţii. 


34 

În iulie, m-am dus la mare; pe atunci, prea puţină lume venea 
atât de devreme, iar în mai nu venea nimeni, se temeau că-i frig 
pe plajă şi apa mării e rece; nu ştiau că sunt zile în miezul verii, 
când apa e şi mai rece, de îţi îngheaţă picioarele, pe când în 
iunie poate să fie caldă. M-am dus într-o localitate mai 
modestă, Carmen-Sylva, care la început se numise Movilă, iar 
mai târziu a căpătat alte nume. Oraşul l-am ocolit, parcă îmi 
era frică să întâlnesc pe cineva din familia AMarisei. Dar m-am 
dat jos în gară şi între două trenuri m-am dus la cimitir, să văd 
mormântul pe al cărui soclu scrie numai numele: Irmingarde. 
Pe lespede, am pus o floare mov, de ciuline, culeasă de pe 
câmp, pe care lumea o dispreţuieşte fiindcă nu se uită la ea cu 
atenţie, şi-apoi este socotită hrana măgarului. Am trecut şi pe 
lângă cele şase morminte unde erau îngropaţi bărbaţii Adelei, 
dar nu mi-a trezit o amintire decât cel al lui Remus Gregorian, 
fiindcă m-a făcut să mă duc cu gândul la Egipt şi la piramide. Şi 
deodată, mi s-a făcut dor de Santa, mi se părea că abia ne 
văzusem, deşi se împlineau patru ani de când era moartă. 
Restul drumului am rămas pe gânduri. Parcă fusese o 
presimţire, fiindcă numai câteva zile mai târziu am văzut-o pe 
sora ei geamănă, Barbara, despre care nu mai ştiam nimic, se 
măritase şi dispăruse curând după ce ne întorsesem de la 
piramide. 

Prin una din întâmplările nu mai ciudate decât însăşi viaţa 
noastră, chiar atunci, când mă apăsau amintirile triste, ea era 
acolo, pe malul mării, nu departe de mine. Poate îi simţeam 
emanaţia şi numai hazardul făcuse să treacă mai multe zile 
până să o descopăr, după cum tot un hazard ar fi putut face să 
n-o întâlnesc niciodată. 

Un hamal din gară, poate ţigan, el spunea că e turc, mi-a luat 
geamantanul şi m-a dus la o casă modestă, unde am găsit o 
cameră ieftină, dar departe, tocmai la marginea dinspre sud a 
satului, căci nu-i pot spune altfel, cel puţin acelei părţi de unde 
începea câmpul şi se vedea farul de la Tuzla, parcă la o 
aruncătură de piatră. Era o casă cu patru odăi care dădeau pe 
un cerdac, unde mâncau vecinii, nişte familii. Pe aceştia nici 
nu-i ţin minte, fiindcă îi vedeam rar şi în fugă, plecam 
dimineaţa, şi mă culcam seara devreme, când ei erau la 
plimbare, pe faleză, altfel nu puteau spune că se află în 


vilegiatură. A patra cameră, care rămăsese liberă, tocmai la 
capătul celălalt al cerdacului, spre bucătăria de vară unde 
locuiau gazdele, claie peste grămadă, a închiriat-o a doua zi o 
fată singură; când plecam, o găseam pe cerdac, stând în 
şezlong, cu o carte în mână; n-o priveam, dar îi spuneam bună 
dimineaţa. Desigur că mergea la plajă, fiindcă era bronzată, e 
tot ce băgasem de seamă; poate aştepta să se ridice soarele 
mai sus, sau avea de învăţat, citea cu creionul în mână şi făcea 
însemnări pe marginea cărţii. Se întorcea înaintea mea, ca 
toată lumea, cei mai mulţi veneau la prânz şi după aceea nu se 
mai duceau la plajă. O găseam în acelaşi loc, citind cu creionul 
în mână şi îi spuneam bună seara. Îmi răspundea fără să ridice 
capul din carte, avea o voce plăcută, caldă, dar se silea să pară 
rece, temându-se poate că astfel aş încerca să intru în vorbă. O 
dată însă, când ieşisem pe poartă şi m-am înălţat să pun 
cârligul pe partea dinăuntru, i-am surprins privirea, o clipă, am 
văzut doar lumina ochilor, nu şi culoarea, pe urmă s-a aplecat 
peste carte. Nu m-a mirat că mă urmărise, era firesc să ştie 
cine mai stătea în casă. De atunci înainte, m-am ferit să mă mai 
uit peste gard când puneam cârligul la poartă. Mă mira că nu 
avea prieteni, nu venea nimeni s-o vadă, nu se ducea la dans, 
nu se plimba pe faleză. 

Într-o dimineaţă, când întârziasem, abătându-mă pe la poştă 
să pun o scrisoare recomandată, şi nu mai era timp să mă duc 
departe, spre farul de la Tuzla, unde nu venea nimeni, m-am 
mulţumit să cobor la plaja comună, cu lume înghesuită. M-am 
aşezat cu totul la întâmplare, la câţiva paşi de vecina mea, fără 
să ştiu că era acolo. N-am recunoscut-o decât după glas, când 
se îmbrăcase să plece şi, trecând pe lângă mine, mi-a spus 
bună ziua. Am urmărit-o cu ochii, n-am putut să văd cât era de 
bine făcută, dar gândindu-mă la glasul ei, mi-am spus că ar fi 
imposibil să nu se nască o prietenie între noi, trebuia să-i 
vorbesc odată; doar nu era să vorbească ea prima. Şi totuşi, nu 
m-aş fi încumetat, ceva mă ţinea la distanţă, dacă într-o seară 
n-aş fi văzut-o pe Barbara pe terasa unui restaurant de pe malul 
mării; ea nici n-a băgat de seamă că eram la o masă alături; m- 
am ridicat şi am plecat pe furiş, dar a fost destul prezenţa ei 
spre a-mi simţi sufletul întors pe dos, ca o haină uzată; o haină 
întoarsă pe dos e o cârpeală, buzunarul de la piept, luat de pe 
inimă şi mutat în dreapta, o trădează. 


Era în amurg, rămăsesem pe plajă până ce apusese soarele 
şi, în drum spre casă, m-am oprit să mănânc de seară. Stăteam 
cu ochii în farfurie, să curăţ de oase un chefal fript la grătar, cu 
sos de lămâie; nu mă uitam în jur, nu mă uitam nici la mare, am 
văzut drept în faţă, la două mese de mine, un bărbat cu barba 
neagră, uşor înspicată, a cărui figură mi se părea cunoscută; nu 
tineam neapărat să-mi amintesc cine era, şi unde îl întâlnisem, 
n-aş fi vrut să mă recunoască la rându-i, să-mi facă semne şi pe 
urmă să intrăm în vorbă. 

Îmi aplecasem din nou ochii în farfurie, nici nu mă mai 
gândeam la omul acela, când în memoria mea s-a aprins o 
lumină, şi mi-am dat seama că era Victor Bratu, comandantul 
vaporului cu care fusesem în Egipt, la Alexandria. A mai trecut 
un timp, cât m-am gândit că se schimbase, începea să 
îmbătrânească, inexplicabil de repede, fiindcă nu trecuseră 
prea mulţi ani de când, deşi matur, părea în plină tinereţe. Abia 
după câteva secunde mi-a trecut un fior prin inimă, mi-am 
amintit tot ce se întâmplase în călătoria noastră şi am ştiut că 
femeia de lângă el era Barbara, deşi dacă o întâlneam singură 
n-aş fi recunoscut-o. 

Dar era ea, în lumina stinsă a amurgului i-am descoperit 
aluniţa de pe nara stângă, care fusese o obsesie la început, 
când o cunoscusem. Avea acelaşi păr blond, nu mă înşelam, 
deşi îl scurtase de i se vedea ceafa, trezindu-mi prima 
nedumerire. Când fusesem la piramide şi era prea cald, îşi 
strângea părul în creştet, aşa că puteam să-i văd în voie 
grumazul, fragil şi elastic, ceafa prelungă, uşor arcuită, fiindcă 
era mereu încordată, fără să fie rigidă. Iar acum, imaginea 
aceea, nepieritoare pentru mine, era înlocuită de un but roz, de 
grăsime, cu o adâncitură de-a lungul vertebrelor, un uluc pe 
unde îmi închipuiam cum curge sudoarea când stă la soare, şi 
cu două gropiţe de o parte şi de alta, cărora nu li se potriveşte 
diminutivul; îl folosesc în lipsa altui cuvânt, şi cu atât sper să se 
înţeleagă ce-am vrut să spun; era o ceafă de matroană 
îmbuibată şi lăbărţată, şi imaginea se agrava pe măsură ce îmi 
coboram ochii pe umeri, pe braţele decoltate, pe sânii turtiţi în 
marginea mesei; restul se ascundea sub o pânză înflorată, atât 
de întinsă, că desenul îşi pierdea forma, florile dilatate păreau 
plante aduse din altă lume. Şedea faţă în faţă cu Victor Bratu, îi 


vedeam din profil, cred că şi el se îngrăşase, dar nu în aceeaşi 
măsură, şi-apoi, dacă făcuse guşă, o acoperea barba. Profilul 
Barbarei însă era liber, lăsând să se vadă sub bărbie nu o guşă, 
ci trei, într-un fel delicate; fiindcă era încă tânără, avea pielea 
întinsă şi roză. Să fi fost o necunoscută, poate nu o priveam 
atât de necruţător; înfăţişarea ei însă îmi ofensa amintirea unei 
vremi când mi se forma şi ochiul, şi sufletul, şi nu puteam s-o 
elimin din viaţa mea, fără să rămân cu o infirmitate. 

Până să plătesc chelnerului, făcându-mă mic deasupra mesei, 
pe terasă au năvălit doi copii, poate băieţi, dar îmbrăcaţi ca 
fetiţele, alcătuiți din balonaşe de mărimi diferite, pentru cap, 
gât, trunchi, mâini şi picioare, sugrumate unde se împreunau 
între ele. Amândouă aceste făpturi au trântit pe jos găleţica, 
lopăţica, grebla şi celelalte jucării de plajă şi au sărit de gâtul 
Barbarei. Era tot ce mai lipsise ca dezamăgirea mea să fie 
deplină. 

În seara aceea am întârziat pe faleză, în marginea satului, 
stăteam pe un dâmb de pământ, cu iarba uscată de arşiţa zilei 
şi mă uitam pe mare, la orizontul înroşit, unde trebuia să răsară 
luna. Un câine ciobănesc s-a apropiat, mi-a dat târcoale, apoi s- 
a aşezat la picioarele mele. M-am aplecat spre el şi l-am 
mângâiat pe cap, răscolind mirosul de praf uscat strâns în 
blană. S-a răsucit şi a ridicat privirea spre mine; în lumina 
amurgului, care persista încă în spate, i-am văzut ochii, 
încărcaţi de atâta căldură şi recunoştinţă, încât mi s-a înmuiat 
sufletul. De ce nu se întâmplă asemenea înfrăţiri şi cu oamenii? 
Eram un necunoscut, rătăcit pe câmp şi, văzându-mă singur, 
câinele venise să-mi dăruiască prietenia. 

Pe urmă, i-am culcat capul pe genunchi, a scheunat fericit, 
iar eu am privit luna, ieşind din mare în flăcări, urcându-se pe 
cer şi continuând să ardă până ce treptat focul s-a stins şi a 
rămas curată, ca aurul, trimiţându-şi dâra de lumină până sub 
faleză. De-atâtea ori am privit cum răsărea luna din apa mării, 
şi mereu am simţit altceva, niciodată n-a fost o repetare. Nu m- 
am gândit deloc la fata imaginată, în rochie albă, atât de scurtă 
că părea mai mult goală, cum venea spre mine, plutind pe 
valuri cu mâna întinsă. În mintea mea nu s-a format nicio altă 
imagine din multele câte construisem, aveam o stare de suflet 
confuză. Barbara, sub înfăţişarea ei nouă, ofensa tot ce fusese 
frumos în viaţă. 


Câinele întoarse capul spre mine, cu o privire nedumerită, 
poate speriată; abia pe urmă mi-am dat seama că prin trupul 
meu trecuse o tresărire, o simţise, credea poate că vreau să-l 
alung, era obişnuit să-l gonească lumea, să arunce cu pietre. I- 
am pus capul la loc, cu un gest distrat, fiindcă mintea mea era 
tot mai confuză; tresărisem la gândul că Santa nu existase 
niciodată, ci numai Barbara, căreia îi născocisem o pereche 
care să-i ţină locul când ea se va pierde. Ştiam că se va pierde, 
ochii ei nu-mi inspirau încredere, dar o iubeam şi nu voiam să- 
mi închipui că, după ce mă va părăsi pe mine, vor trece anii şi 
peste ea, ca peste toată lumea; iar eu nu voiam să 
îmbătrânească, voiam să rămână eternă, nimic al ei să nu se 
schimbe. În clipele când Barbara înceta să existe, când îşi 
arunca ochii în altă parte, o puneam în locul ei pe Santa. 

Nu mai ştiam bine ce se întâmpla, mă vrăjea luna, 
amestecam realitatea cu închipuirea. Oare într-adevăr Santa nu 
existase? Dar cripta unde era înmormântată? O visasem? 
Deodată, tot ce-am spus despre ea, din clipa când ne-am ciocnit 
pe panta de schi şi ne-am rostogolit împreună, până când a 
murit zdrobită în trunchiul de salcie, mi s-a părut că era 
născocire. Apariţia Barbarei, sub înfăţişarea ei nouă, m-a adus 
la realitate. 

Era posibil? Fusese ea odată întocmai ca Santa, că nu le 
puteam deosebi pe una de alta? Fusese, desigur, altfel de unde 
aş fi luat portretul ei, cu Fedra alături? 

Dormeam cu ochii la lună, visam sau îmi pierdusem minţile? 
Dar oare portretul exista aievea, aşa cum tineam minte că îl 
înrămasem sau era încă o închipuire? 

Nu înţelegeam nimic, mă durea inima de neputinţă şi n- 
aveam drept consolare decât un câine aşezat cu capul pe 
picioarele mele. Atunci, mi-a fost dat să retrăiesc o întâmplare 
din viaţa mea, sub altă formă. 

Ce am povestit despre călătoria cu vaporul se petrecea 
întocmai, dar se făcea, prin nu ştiu ce lacună a minţii în 
noaptea cu lună, că eram numai cu Barbara, atât de îndrăgostit 
de ea, că n-aş fi îndrăznit să deschid uşa cabinei cu patruzeci 
de paturi, unde stătea singură, nici ca să-i spun noapte bună. A 
venit ea în cabină la mine, a treia noapte, după ce trecusem de 
Dardanele. Dormeam într-un pat de sus, mi se părea că aşa 
sunt mai aproape de cer; rămăsesem cu aspiraţia zborului. S-a 


aşezat pe patul de sub mine, a aşteptat ce-a aşteptat să fac o 
mişcare, pe urmă mi-a şoptit, puţin înciudată: „Vino jos!” Iar eu 
i-am răspuns: „Vino sus!” 

La piramide, se făcea, la fel, că eram numai noi doi şi am 
vrut să ajungem până în vârf, aveam instinctul ascensiunii. N- 
am izbutit s-o urc decât cinci rânduri de blocuri, de-acolo 
înainte n-a mai vrut să meargă, mi-a spus că îi este lene, să mă 
duc singur. Atunci iar a apărut Santa şi-am ajuns amândoi până 
în vârful piramidei; altfel o mare aspirație rămânea pierdută. 
Acolo sus a fost un moment de glorie, trebuia să-l împart cu un 
suflet de om; l-am împărţit cu Santa. Am stat în picioare, piept 
în piept cu ea, şi ne-am rotit, oprindu-ne îndelung la cele patru 
puncte cardinale. Astfel, Santa a învins-o pe Barbara. 

lar când, pe drum, la întoarcere, Barbara mi-a spus că se 
mărită cu comandantul, n-aveam de ce să sufăr, Santa era 
lângă mine. Au urmat minunatele noastre cavalcade, prin lunca 
înzăpezită, cu caii şi schiurile, până ce Santa s-a zdrobit în 
trunchiul de salcie. Făptura ei mi-a rămas în minte, presată în 
scoarţa copacului, cu trupul frânt la mijloc de centura pe care 
nu mai putuse s-o desprindă, cu capul zdrobit, doar cu partea 
dinspre mine întreagă, lăsând să se vadă aluniţa de pe nara 
stângă, din care curgea o şuviţă de sânge. 

Nenorocul meu a fost ca sacrificiul să rămână zadarnic. 
Fiindcă am văzut-o pe Barbara. Şi n-am mai putut crede că 
Santa ar fi rămas neschimbată, în eternitate, cum îmi 
închipuisem. 

Această revelaţie, nu îndestul de clară, nu a ţinut decât o 
noapte, pe urmă am căzut iar într-o stare confuză, şi astăzi, 
după atâta vreme, când memoria scade, nu mai sunt sigur de 
nimic. Uneori nu mă îndoiesc deloc că Santa a existat: într-un 
asemenea moment i-am scris povestea. Alteori o socotesc 
simplă imaginaţie; să iau, de pildă, numai numele: cine pe 
lumea noastră s-a numit Santa? 


x x * 


Luna se ridicase sus, era puţin ştirbită, nu-mi mai amintesc 
dacă în stânga sau în dreapta mai avea să crească sau începuse 
să scadă? Voiam să plec, se făcuse frig şi eram obişnuit să mă 
culc devreme, dar nu-mi venea să mă ridic dintr-o cauză care 


va părea stranie, ridicolă sau copilăroasă, după cum va judeca 
fiecare; cum câinele stătea pe picioarele mele, cu capul pe 
genunchi şi cu pieptul pe gambă, îi simţeam, de la un timp, sau 
îi auzeam bătăile inimii, ceea ce atesta existenţa lui vie, printr-o 
funcţiune a corpului atât de comună cu a mea, încât o clipă am 
avut impresia că era o fiinţă umană, ceva ce îmi lipsea, 
probabil, fără să-mi dau seama. Treceam printr-o stare confuză, 
prelungirea celei de mai înainte, prilejuită de întâlnirea cu 
Barbara, şi de imaginea Santei, reînviată dintr-un vis care un 
timp mi se părea că fusese realitate. 

M-am ridicat brusc, fără să menajez câinele, ceea ce l-a făcut 
să se tragă în lături, parcă ferindu-se de o lovitură; n-am avut 
puterea să-l mai mângâi o dată, mă simţeam lovit eu însumi, 
pierdusem ceva şi abia acum începeam să simt durerea în 
suflet; prietenia unui câine nu mai putea fi o consolare. Am 
plecat spre casă, câinele n-a venit după mine, s-a dus în partea 
opusă. Luna îmbrăca pământul într-o lumină albă, care părea o 
pătură de zăpadă, şi iarăşi am halucinat, gonind cu schiurile 
trase de cai prin lunca mărginită de sălcii. 

Acasă vecinii se culcaseră, nu ardea nicio lumină în camere. 
M-am dus să iau o carafă cu apă proaspătă de la cişmeaua din 
curte. La capătul cerdacului, în partea bătută de lună, am văzut 
o umbră omenească, sprijinită de parmalâc, şi nu m-am îndoit 
că era vecina, fiindcă uşa de la camera ei era deschisă; probabil 
nu putea să doarmă, o tulbura luna, care prea adesea nu le dă 
pace femeilor. M-am oprit în faţa ei, trecând peste orice 
reţinere, se trezise în mine nevoia chinuitoare să fiu lângă o 
inimă omenească, după ce simţisem inima câinelui. l-am spus 
bună seara cu alt glas decât alteori, când nu-mi făceam decât o 
datorie şi treceam mai departe; doream arzător să-mi răspundă 
şi ea cu alt glas, care să nu mă îndepărteze, căci trebuia să-i 
pot spune măcar încă o vorbă. Îmi păruse o umbră, fiindcă avea 
pe umeri un pardesiu închis la culoare, bleumarin sau negru, 
care mi-a adus aminte de Ibi, de nopţile când mergeam în 
pădure; ştiam că am s-o ţin minte multă vreme, poate întreagă 
viaţa, acum însă amintirea ei îmi era indiferentă; mă uitam nu 
fascinat, ci împietrit la fiinţa din faţa mea, luminată de lună; pe 
sub pardesiu avea o bluză albă, iar în jos desigur o fustă, pe 
care o acoperea parmalâcul. 

N-a fost mirată că mă oprisem, mi-a răspuns cu glasul 


dintotdeauna, însă am văzut coborând pe faţa ei un val de 
asprime. Aş fi plecat, la starea mea dinainte adăugându-se 
ruşinea că făcusem o nesăbuinţă; ea nu putea şti şi nici n-ar fi 
înţeles de ce mă oprisem. Probabil, deşi eram cu spatele la 
lună, a izbutit să-mi vadă tulburarea de pe faţă, poate aveam în 
ochi o sclipire dureroasă, fiindcă s-a aplecat să mă vadă mai 
bine. 

— Ce ţi se întâmplă? 

În glasul ei se amesteca îngrijorarea cu compasiunea. 
Răspunsul meu nu putea să pornească din îndrăzneală, ci din 
inconştienţă, sau dintr-o durere prea mare a sufletului. 

— Am nevoie să aud cum îţi bate inima! 

S-a crispat, sau a zâmbit, nu mai puteam să-mi dau seama. 

— Câţi ani ai? m-a întrebat pe urmă, cu un ton de 
superioritate. 

— Douăzeci şi şase. 

— Eşti prea tânăr ca să fii atât de nevrozat! Poftim, ia-mi 
pulsul! 

Mi-a întins mâna peste uşa parmalâcului, am scăpat carafa 
de emoție, s-a spart şi m-a udat pe picioare. I-am cuprins mâna 
de încheietură, dar nu-i căutam pulsul, nu aşa puteam să-i aud 
inima. Cum altfel nici nu mă gândisem, dar mâna ei îmi făcea 
bine. Nu ştiu dacă am tras-o sau a venit singură, uşa 
parmalâcului se deschidea în afară, am tras-o probabil, nu eram 
sigur, fiindcă n-am simţit nicio împotrivire, gesturile au venit de 
la sine, a coborât cele două trepte de scândură şi, când am fost 
faţă în faţă, şi-a retras mâna. Dar nu voia să plece, mă privea 
de aproape, şi am fost sigur că voia să-mi citească în suflet. Aş 
fi fost bucuros să izbutească, nimic din sufletul meu, atunci, nu 
putea s-o îndepărteze. 

— Eşti studentă? am întrebat-o. 

Trebuia să spun ceva, tensiunea dinainte se consumase pe 
când cobora scările cerdacului şi nu ştiam ce are să urmeze. 
Nefirească nu era întrebarea, ci momentul. Dar poate că aşa 
încetam să fim fantome, deveneam oameni şi unul, şi altul. 

— Nu, mi-a răspuns, cu o indulgență poate ironică, sunt 
profesoară; de istorie. 

— Dar câţi ani ai? 

Avea treizeci şi şase, zece ani mai mult decât mine, o 
crezusem o fetişcană, şi nici acum nu părea altfel. 


— Nu se poate! am exclamat. Ştii ce înălţime are piramida 
Keops? 

— Vrei să mă pui la examen? Are o sută treizeci şi şapte de 
metri, astăzi, o sută patruzeci şi doi la origine. S-ar fi putut să 
nu ştiu; nu-i nevoie să memorezi toate datele. Mi-ai fi dat notă 
proastă? 

Şi iată ce-a urmat, nu ştiu din voia cui, a ei sau a mea. Nu 
mai puteam să stăm de vorbă acolo, se trezeau vecinii. Am ieşit 
amândoi pe poartă, ne atrăgea luna, am mers pe malul mării şi 
ne-am aşezat pe tăpşanul cu iarbă uscată, unde stătusem mai 
înainte. O chema Dana, numele îmi plăcea, în tinereţea mea nu 
avea răspândirea de astăzi. O Dană întâlneam rar şi mi se 
părea ireală, nu credeam că voi merge vreodată cu una lângă 
mine, necum că vom sta împreună pe malul mării, noaptea, sub 
lună. Mai târziu, când eram prieteni, am îndrăznit să-i 
comentez numele, cu o glumă, deşi mă temeam că ar putea să 
se supere: 

— E un nume primejdios, i-am spus, conţine şi-o încuviinţare, 
şi o ofertă: Da şi Na! 

Nu s-a simţit câtuşi de puţin jignită, s-a apropiat cu un 
zâmbet şi m-a cuprins în braţe. 

— Ai dreptate... Da! Şi na-mă! 

După ce ne-am aşezat pe iarbă, ne-am pomenit cu câinele 
alături, ne simţise. Nu mai aveam sentimente pentru el, l-am 
mângâiat cu o mână distrată. Era o ingratitudine, să nu fi fost 
el n-aş fi îndrăznit să-i vorbesc fiinţei de lângă mine. Nu puteam 
să-i spun pe nume nici în gând, deşi eram atât de aproape unul 
de altul; stăteam umăr la umăr şi îi simţeam căldura: eram în 
stânga ei, puţin să-mi fi aplecat capul poate i-aş fi auzit inima. 
Dar credeam că trebuie să-i vorbesc, şi am continuat dialogul 
banal, început acasă: 

— Nu eşti măritată? 

— Am fost... 

— Ce era? 

— Profesor, coleg de cancelarie; fatalitate! 

Deşi mi se părea necuviincios, am întrebat-o de ce se 
despărţise. 

— Fiindcă avea o minte obtuză. 

M-am speriat, nu mă judeca şi pe mine? Câteva minute n-am 
mai putut spune o vorbă. 


— De ce taci? m-a întrebat ea, intrigată. 

— De teamă să nu mă judeci. Eşti exigentă, probabil, şi nu 
ştiu dacă eu am o minte destul de luminată. 

— Nu ştiu ce minte ai, dar nu eşti obtuz, sunt sigură, altfel n- 
ai fi aici, cu o femeie bătrână. 

Am tăcut, fiindcă nu îndrăzneam s-o contrazic, mi-era teamă 
că m-ar bănui de făţărnicie. 

— Haide, spune, cât mă vezi de bătrână, cu ochii tăi de băiat 
tânăr? 

Uitasem cu totul de câine, m-am ridicat într-un cot, şi am 
privit-o. Stătea cu ochii închişi, cu buzele uşor răsfrânte, pline 
şi sănătoase; i se vedeau dinţii, egali şi fără pată. Avea un 
singur rid, pe frunte, poate dintr-o încordare lăuntrică, şi două 
cute între sprâncene. Pe faţa ei nu se vedea niciun semn de 
oboseală, dar nu puteam să-i spun, mă obseda gândul că este 
prea exigentă şi orice vorbă a mea i s-ar fi părut obtuză. l-am 
apucat mâna, ca să-i răspund fără cuvinte; şi-a retras-o, deşi ea 
cu voia ei mi-o întinsese, de la început, să-i iau pulsul. Poate 
însă că gestul meu acum, oricât de scurt, îi transmisese ce 
aveam în minte. 

— Îţi mulţumesc că ai venit cu mine aici! îmi spuse. Singură 
mi-ar fi lipsit curajul, şi mult am vrut să stau o dată, noaptea, o 
oră pe malul mării. 

Câinele îmi ţinea cald la picioare, dar încolo, frigul îmi 
cuprindea întreg trupul, strângeam din dinţi să nu tremur, mi- 
era teamă să nu simtă, ca să mai rămânem. Poate am stat aşa, 
în tăcere, încă o oră; luna ajunsese în înaltul cerului. Mă 
chinuiam, şi nu voiam să se termine. Într-un târziu, i-am auzit 
glasul, în şoaptă: 

— Dacă vrei ca seara asta să rămână neuitată, să nu pui 
mâna pe mine! 

Atunci, nu m-am gândit nicio clipă, cum s-ar gândi alţii, că 
era un fel de-a mă aduce în ispită. Astăzi mi-am schimbat 
părerea, dar nu sunt niciodată sigur. M-aş fi lipit de ea, numai 
ca să-mi dea puţină căldură. 

Cântau cocoşii după miezul nopţii, când ne-am întors acasă. 
În faţa scărilor mi-a întins mâna. 

— Dar ce ai? Eşti rece ca gheaţa! 

După ce mă înfrânasem atâta timp, ajunsesem la capătul 
puterilor, am început să tremur. Nu mai ştiu dacă tremuram de 


frig sau de emoție. Ea m-a tras de mână. 

— Vino puţin înăuntru, să te încălzeşti! 

În casă era cald, un perete îl bătea soarele toată ziua. Mi-am 
adus aminte de noaptea când, îngheţat de frig până în măduva 
oaselor, ciocănisem în geamul Stancăi, fosta noastră slujnică, şi 
ea, după ce mă frecase cu spirt pe spinare, mă culcase în patul 
ei şi mă învelise, dar acum era altceva. 

— Bea asta, o să te încălzească, mi-a spus, întinzându-mi o 
sticlă, îmbrăcată în papură fină. 

Bâjbâise în dulap, fără să aprindă lumina, luna bătea în 
fereastră, prin perdeaua albă de pânză. Perdeaua mi-a adus 
aminte de Ibi, dar fără nostalgie, fiindcă nostalgia clipei 
prezente, în viitorul ei de peste o zi, sau de peste o oră, era 
prea puternică. Stăteam pe pat, lângă tăblie, scaunele fiind 
ocupate cu valize şi lucruri de îmbrăcăminte, în dulap nu aveau 
loc toate, şi odaia era mică. Ea se aşeză lângă tăblia cealaltă; 
mă durea că se fereşte de mine, când înţelesesem atât de 
limpede dorinţa ei, de-a nu o atinge. 

— Încă tremuri, îmi spuse. 

— Nu tremur de frig, ci de frică. 

— De ce ţi-e frică? 

— De clipa când am să ies pe uşă. 

A venit mai aproape, să mă vadă la faţă. 

— Hai să vorbim deschis. Ce-ai vrut de la mine în seara asta? 

— Ţi-am spus de la început, dar n-ai înţeles, ai crezut că sunt 
vorbe. Sau n-ai putut crede. Am vrut să-ţi aud inima. Îţi jur că 
am nevoie. 

A dat să-mi întindă mâna, pe urmă şi-a retras-o; ce-i 
spusesem era limpede, voiam să-i aud inima, nu să-i simt 
pulsul. Ar fi fost greu de înţeles o asemenea dorinţă, vorbele 
mele însă, aşa cum le pronunţasem, erau convingătoare. 

— Bine! încuviinţă, cu un ton neutru, între da şi nu. Dacă eşti 
în stare, ascult-o! 

S-a întins pe pat, îmbrăcată, iar eu m-am întins alături şi, 
ferindu-mă să mă ating de ea, ca şi când ar fi fost de sticlă, m- 
am întors uşor pe o parte, apoi mi-am lipit urechea de pieptul 
ei, sub sânul stâng, atât de jos ca să nu-l simt, să nu-l apăs cu 
obrazul; bătăile inimii veneau din sus, străbătând pieziş printre 
coaste, dar eram mulţumit să le aud, puţin grăbite, clare şi bine 
ritmate. 


Am ascultat îndelung, fără să fac o mişcare, respirând cu 
teamă şi grijă, ca ea să nu simtă niciunul din ritmurile mele. 
Fiinţa aceasta îmi era străină, dar încrederea pe care mi-o 
arăta îmi dădea o mulţumire pe cât de calmă, pe atât de 
fierbinte, şi aşa am retrăit în gând toate durerile şi bucuriile 
mele trecute, până s-au topit unele în altele, transformându-se 
într-o stare de beatitudine. N-a fost dorinţa mea, am răspuns 
unei chemări transmisă de bătăile inimii, care îmi vorbea în 
codul ei, atât de uşor traductibil, deşi nu în cuvinte. Am 
ascultat ce-mi spunea inima, mi-am împins obrazul spre ea şi 
atunci am simţit sânul sub bluză, reproducând prin piele pulsul 
pe care îl auzeam în ureche. Era un sân îngreuiat de 
maturitate, atârna puţin într-o parte, dar avea consistenţă, i se 
simţea şi conturul, şi relieful. L-am înconjurat cu obrazul, fără 
să-mi dezlipesc urechea de piele, continuând să aud inima din 
toate unghiurile; poate niciun cardiolog n-a făcut vreodată o 
explorare atât de amănunţită. Apoi, fără să port răspunderea 
gestului, căci nu făcea decât să se supună şi el la o chemare a 
inimii, mi-am apăsat gura deschisă la baza sânului, acolo unde 
se simţea cuta de care se temuse atâta Ioana, şi am revărsat 
asupra pielei tot aerul fierbinte din plămâni, până ce mi-am 
pierdut respiraţia, cu un amestec de durere şi voluptate. 

— Aşa nu se mai poate! scânci ea, smulgându-se de lângă 
mine. 

Am privit-o buimac, în lumina lunii şi am văzut cum îşi 
descheia nasturii bluzei, cu mişcări smucite. 


x x * 


Când oare, dacă nu la douăzeci şi şase de ani, unii tineri 
puțin mai devreme, alţii mai târziu, poţi trăi asemenea 
întâmplări, convins că e vârsta când ți se cuvin şi niciun 
confesor nu e în drept să le condamne, cu atât mai puţin să le 
interzică? Admit însă că vine o vârstă când ele devin o 
necuviinţă, dar din motive estetice, nu morale, şi atunci asupra 
lor trebuie păstrată cea mai mare taină. În schimb, nimeni şi 
niciodată nu poate fi oprit să-şi aducă aminte. Povestitorul 
acestor întâmplări, care, cum am spus şi în alte rânduri, nu-i 
autorul însuşi, ci un erou din carte, personaj între celelalte, pus 
să vorbească la persoana întâi ca în atâtea cărţi de mult 


apărute şi unele neuitate; el asistă la dramele vremii, care îi vor 
lăsa multe semne în suflet, chiar dacă pe unele nu le înţelege 
cum trebuie, iar pe altele nu le vede. Sunt pe deplin îndreptăţit 
să nu-l lipsesc de preocupările vârstei sale, chiar dacă unora le- 
ar părea superflue într-o lume căreia i se pregătesc dezastre; 
aceste preocupări ale tinereţii, eu, unul, le socotesc esenţiale. 
Odată cu simţămintele, care ne îngăduie să cunoaştem oamenii 
altfel decât la şcoală, unde de altminteri doar îi învăţăm, fără să 
le pătrundem şi tainele, cred că trebuie să ştim ce rol joacă în 
viaţa noastră simţurile, nestudiate în manuale. 

Oamenii primitivi şi-au pus pe ei veşminte, ca să se apere de 
frig. Oamenii civilizaţi poartă pe ei haine, chiar când se topesc 
de căldură. Ce-i împiedică să umble în pielea goală? Din acest 
punct de vedere, morala este o prejudecată, dovadă că 
pinacotecile şi muzeele de artă sunt pline de nuduri, pictură, 
sau cioplitură în piatră, care se arată vizitatorilor fără sfială, iar 
aceştia nu se sfiesc să le privească; mai mult decât atâta, le 
reproduc şi le pun în casă, unde îşi petrec viaţa de toate zilele, 
unde radioul aduce ştiri dezastruoase din lume, calamităţi şi 
genocide. Dar ce-a îndemnat pe artiştii care au făcut nudurile 
să reprezinte omul în ipostaza lui naturală, luând de pe el 
adaosurile de circumstanţă? Eu cred că n-au urmărit altceva 
decât adevărul. 

Desigur, la vârsta lui, eroul meu n-ar fi putut să facă 
reflecţiile acestea. Ele îmi revin mie şi poate aşa îmi plătesc 
vechi datorii faţă de viaţă. Eroul meu e la vârsta erotică, pe 
care o conduc în mod egal şi simţurile, şi simţămintele; să fi 
trecut peste ele ar fi însemnat să las o lacună în evoluţia lui şi a 
unei întregi generaţii, la fel de gravă, de pildă, ca trecerea cu 
vederea la vremea ei, a primei explozii atomice. 

În seara când asculta bătând inima unei femei, dominat de 
simţăminte, triste aduceri-aminte, în vreme ce simţurile stăteau 
ascunse, el descoperea că voluptatea e posibilă şi în 
imperfecţiune. Mai târziu, când experienţa lui va fi mult mai 
mare, va putea spune: 

Amintirea loanei şi a felului cum a plecat din viaţa mea m-a 
urmărit multă vreme şi într-un fel n-am uitat-o nici astăzi. Am 
exclus ideea că inventase un pretext ca să plece, acea vagă 
cută de sub sâni, abia apărută, care pentru ea însemna sfârşitul 
etapei reprezentate de mine. Era un exces, dar nu singurul, 


firea ei fiind excesivă în toate privinţele. Cât timp trecea zilnic 
prin faţa casei mele şi se uita la fereastră, trebuia să înţeleg că 
sentimentele ei existau încă, neschimbate. Dar dacă se 
hotărâse să plece, neschimbată avea să-i rămână şi hotărârea. 
Dacă aş fi deschis fereastra şi aş fi strigat-o, sunt sigur că nu se 
oprea, ci mărea pasul; nu din încăpățânare, nici din mândrie, ci 
din respect faţă de ea însăşi. 

Nu ştiu cât timp a continuat să treacă prin faţa casei mele, 
după ce mă mutasem, nu ştiu când a intervenit ceva nou în 
viaţa ei; niciodată n-am mai văzut-o, nici măcar când mergeam 
la Trandafil, unde îmi petreceam o parte din concedii. La 
început, mă feream să mă uit la fereastra dincolo de care poate 
stătea aplecată deasupra cărţilor; uneori poate mă vedea, de 
după perdele, eu însă nu aveam de unde să ştiu. Cornelia nu-mi 
spunea nicio vorbă, credea că sufăr şi voia să mi-o scoată din 
suflet. Îmi era dor de ea, dar fără suferinţă, fiindcă nu mă 
rănise, fusese loială tot timpul, chiar şi în hotărârea atât de 
bruscă şi definitivă a despărțirii; în dorul meu era mai degrabă 
bucurie, fiindcă nu puteam să uit amintirile frumoase. 

Singurul regret adevărat l-am avut când am pus mâna pe 
sânii Danei; abia după ce şi-a scos bluza am făcut legătura între 
ea şi acest nume, care până atunci nu avusese nicio funcţiune, 
nu-l puteam atribui unei fiinţe, nu cunoscusem pe nimeni să-l 
poarte, îl întâlneam prima oară. Acum numele devenise o 
femeie. Iar regretul încercat când Dana şi-a scos bluza a fost că 
nu era şi loana acolo, ca să-i vadă sânii; ce cute făceau, sub 
propria lor greutate, şi să înţeleagă că nu micşorau deloc 
voluptatea pe care o simţeam atingându-i. Fiindcă, fără să fie 
prea mari, aveau un volum secret, care îmi umplea mâinile; 
afluxul de sânge îi făcea să crească, mărindu-le consistenţa 
până la duritate. 

Acest fenomen nu l-am întâlnit o singură dată, am văzut sâni 
obosiţi renăscând din ei înşişi, şi de fiecare dată am regretat că 
nu puteam să-i dau drept exemplu Ioanei, care se socotise 
obligată să încheie o etapă de dragoste, când îşi descoperise 
prima imperfecţiune. „Nu înseamnă că mi-am încheiat viaţa, 
mi-a spus senină şi hotărâtă. Cine va veni după tine va trebui să 
mă ia aşa cum am să fiu în ziua aceea. Dacă odată ai să afli câţi 
bărbaţi au fost în viaţa mea, să ştii că la fiecare din ei am 
coborât o treaptă. lar când voi rămâne cu unul şi voi purta 


sutiene, va însemna că viaţa mi-a devenit indiferentă.” 

loana socotea că sutienul nu îndreaptă nimic şi este o 
abdicare şi îi dau dreptate, căci nu stă frumos decât pe sâni de 
ispravă; celorlalţi mai mult le strică, adesea îi fac să semene cu 
o tocătură băgată în pungă, nu poate păcăli decât pe neştiutorii 
de carte; desigur, nu am nimic împotriva lui, când este impus 
de moravuri sau legi puritane, care socotesc că sânii liberi sub 
bluză sunt o ispită. 

În vara când am cunoscut-o pe Dana, Ioana ar fi trebuit să 
treacă în ultimul an la Facultatea de medicină, dacă nu 
renunţase. Prima veste pe care am avut-o despre ea, indirect, a 
fost când se măritase, şi am văzut fotografia de la nuntă. Iar 
prima oară am reîntâlnit-o în 1943, la bombardamentul de 
peste vară, când îşi pierduse întreaga familie şi rămăsese 
singură. 


x x k 


La mare, am stat încă zece zile şi m-am văzut cu Dana noapte 
de noapte, dar legătura noastră a rămas secretă, îi spuneam 
bună dimineaţa, când plecam la plajă, şi când mă întorceam îi 
spuneam bună seara, privind-o în treacăt. Uneori, îşi lega părul 
cu o panglică albă, şi atunci părea o copilă, nu-i recunoşteam 
vârsta, credeam că mă minte. Avea faţa prelungă, nasul drept, 
cu nări delicate, fruntea puţin prea înaltă pentru o femeie, şi nu 
voia să-şi aducă părul în faţă. Despre ochi cred că n-am spus 
nimic, erau negri, ca părul. Niciodată n-a vrut să ne plimbăm 
împreună, măcar pe străzi dacă nu pe faleză. 

— Nu vreau să mă fac de râs, îmi spunea. Eşti prea tânăr 
pentru mine. 

Nu-i vedeam vârsta, dar n-aveam cum s-o conving; mult mai 
târziu, după reflecţii îndelungate, am găsit argumente, care 
însă erau tardive în ceea ce o priveşte. Intr-o zi, am înţeles că 
asupra unei femei, dacă nu-i o delăsătoare, nu impietează anii, 
am mai spus, ci ticurile dobândite cu timpul, şi amintirile 
amoroase, o povară pe suflet cu atât mai grea, cu cât au fost 
cele mai fericite. Prin naturaleţea ei înnăscută, Dana nu avea 
ticuri, şi se lepădase de amintirile care ar fi îmbătrânit-o, de 
aceea uneori părea o copilă, iar eu eram mâhnit că mă socotea 
prea tânăr. 


Ar fi trebuit să plec mai devreme, dar nu m-a lăsat inima, am 
rămas cât a fost ea acolo. M-a rugat să iau alt tren, să nu 
plecăm împreună. N-a vrut să-mi dea adresa, i-aş fi scris, aş fi 
mers s-o văd câteodată. 

— Locuiesc într-un orăşel de provincie; fetele de la poştă ar 
deschide plicul, n-ar răbda să nu ştie de la cine este scrisoarea, 
iar dacă ai veni acolo, fostul meu bărbat, deşi suntem 
despărțiți, ar fi capabil să te împuşte. 

Nu credeam, dar oricum era o primejdie, care o făcea mult 
mai ispititoare; a fost imposibil s-o înduplec. 

Seara, după ce se culca toată lumea, ieşeau amândoi pe 
poartă şi ne duceam în locul unde fusesem prima oară. Câinele 
se apropia de noi şi se aşeza la picioarele noastre; îi aduceam 
de mâncare într-o pungă, dar nu se atingea de ea decât după ce 
plecam de acolo. 

Odată, mult mai târziu, mă împrietenisem cu un câine din 
Cotroceni, închis într-o curte cu gard de fier pe un soclu de 
piatră. De multe ori treceam pe acolo numai ca să-l văd cum se 
bucură. Într-o zi, am avut ideea neinspirată să-i duc ceva de 
mâncare, carne şi oase de vacă; firesc ar fi fost să fi făcut aşa 
mai dinainte, era o scăpare din vedere, sau poate un instinct 
defensiv, şi regret că l-am încălcat, fiindcă mi-a prilejuit o 
dezamăgire; când a văzut mâncarea, câinele, al cărui nume era 
Bobi, o corcitură cu blana albă, murdară, şi-a scos capul printre 
gratii, mi-a înşfăcat-o din mână şi dus a fost, în fundul curţii, 
unde a rămas, fără să mai ştie de mine. Bineînţeles că nu am 
repetat gestul, suferisem o ofensă, şi Bobi, dacă mă vedea cu 
mâinile goale, îmi întorcea spatele; sunt şi câini fără caracter, 
nu doar oameni. 

Deşi acum îmi puneam un pulovăr gros, tot mă cuprindea 
frigul. Priveam luna în descreştere. 

— Când o ajunge în al treilea pătrar, n-am să mai fiu aici, 
spunea Dana. 

Nu m-am ridicat niciodată primul; puţini oameni am văzut să 
privească luna atât de fascinaţi ca ea; aş fi îndurat orice chin, 
numai să nu-i stric vraja. 

Abia acasă vedea că aveam mâinile îngheţate şi mă chema să 
mă încălzesc în camera ei bătută mai bine de soare. Se aşeza 
pe pat, iar eu îi puneam urechea pe piept şi-i ascultam inima: 
dacă i-aş fi numărat bătăile, cred că erau zeci de mii, într-o 


singură seară. Ascultam în linişte, în timp ce căldura ei trecea 
în mine. După un timp, simţeam cum i se întăresc sânii. Dacă se 
va găsi cineva să-mi spună că nu putea să fie decât o impresie, 
n-am cum să-i aduc o dovadă contrarie; dar îl voi deplânge că 
n-a avut niciodată aceeaşi impresie. Aşa era, se întăreau şi 
începeau să palpite. Atunci ea îşi scotea bluza. 

Am cunoscut şi cazul invers, e drept că o singură dată, sâni 
parcă tăiaţi în marmoră, ca ai statuilor. Mă dureau ochii de 
atâta frumuseţe şi preamăream natura, care cimentase cel mai 
fin praf de marmoră roză în forme divine. Dar când îi atingeam, 
mâna se afunda în ei ca într-o materie fără consistenţă, până 
dădeam de coaste. 

Cât mă legasem de Dana am simţit după ce a plecat trenul şi 
am rămas singur în gară. 


35 

Ajunsesem la mijlocul anului 1936. În afară de întâmplările 
mele personale, nu-mi amintesc din acel an decât fapte 
mărunte, faţă de cele ce aveau să vină până la sfârşitul 
deceniului. Mi-au rămas în memorie, fiindcă, oricât de 
neînsemnate ar fi fost în faţa istoriei, toate aveau ceva straniu, 
şi denaturau impresia mea despre logica faptelor noastre. Cele 
mai bizare întâmplări povestite până acum îşi găseau o 
explicaţie, fie ea chiar absurdă, în unele cazuri. Mi-e peste 
putinţă să înţeleg ce-l determinase pe Varak să fugă de acasă. 
Era un tânăr, fiul unor oameni înstăriți din Marsilia, în casa 
cărora găsise totul ca să aibă o viaţă frumoasă. El nu 
reprezenta cazul acelor tineri de după al doilea război mondial, 
numiţi hippy, care îşi părăseau familia pentru motive neclare, 
se spunea că ar fi un protest împotriva bunăstării, şi duceau o 
viaţă nomadă, trăind în promiscuitate şi murdărie. Cred că era 
vorba mai degrabă de un dereglaj psihic, datorit războiului, de 
aceea, fără să-i înţeleg bine, le-am purtat simpatie. 

Varak nu avea nicio hibă psihică, altfel n-ar fi putut să 
termine cinci facultăţi şi să-şi ia licenţele; pe deasupra, vorbea 
curent douăsprezece limbi, printre ele chiar româna. In luna 
mai, când Tiberiu se ducea la Burdujeni, cu mesajul Corneliei 
către Alexandrina, în gara Suceava trenul a făcut cruce cu un 
expres internaţional, care venea din Germania. Întâmplarea a 
făcut ca în vagonul care oprise drept în faţa lui să vadă un 
tânăr cu înfăţişarea atât de ciudată, încât l-a ţinut minte, şi mai 
târziu, când i-a văzut fotografia în ziare, a recunoscut în el pe 
Varak, arestat de poliţia română; venea a treia oară în ţara 
noastră. 

În fotografie păstra aceeaşi înfăţişare ciudată, un amestec de 
lord şi de gangster, cu privirea plină de îndrăzneală şi simultan 
disperată. Acest tânăr nu avea nicio tară psihică, niciun defect 
fizic, care să explice într-un fel faptele lui nesăbuite. Era, 
dimpotrivă, bine clădit, frumos ca vedetele de cinematograf, cu 
faţa expresivă, capabil să câştige simpatia unei societăţi oricât 
de pretenţioase. Ce îl determinase să fugă de acasă, unde nu 
ducea nicio lipsă? 

Până să-l aresteze poliţia din Galaţi, pe când încerca să se 
îmbarce clandestin pe un vapor gata de plecare, colindase mai 
toate ţările Europei, dedându-se la jafuri, tâlhării, spargeri, la 


acestea adăugându-se până şi furtul de buzunare. La Marsilia, 
a cărei poliţie a venit să-l ridice, îl aşteptau douăzeci de ani de 
puşcărie. Regret că nu ştiu mai multe, de pildă dacă la proces a 
încercat cineva să afle cauza rătăcirii lui inexplicabile; socotesc 
că, în dorinţa mea de a înţelege faptele oamenilor, aş fi făcut un 
pas înainte, pe când aşa, am rămas cu unul în urmă. 

M-a mirat ce mult îl preocupa pe Tiberiu viaţa aventurierului. 
În afară de Arsene Lupin, ale cărui întâmplări îndrăzneţe, 
povestite în cărţi ieftine, le ştia pe dinafară, nu mai băgasem de 
seamă să-l intereseze alt personaj, din închipuire sau din 
realitate; poate Jean Valjean într-o vreme, altă dată Napoleon şi 
mai de curând Al Capone. Interesul lui pentru Varak a avut o 
durată mai lungă, îi tăiase fotografia din ziar, o purta în 
portofel şi se uita la ea adesea, într-un chip care mi-a atras 
atenţia. Am vrut să văd ce găsise el în fotografie, am privit-o cu 
cea mai mare atenţie, mă socoteam destul de priceput să 
descifrez fizionomia oamenilor; chipul lui Varak nu-mi spunea 
nimic deosebit, mi se părea doar că îl mai văzusem undeva, 
parcă îl ştiam bine. Într-adevăr, îl ştiam atât de bine, că nu-i 
găseam locul în memorie, era acoperit de o imposibilitate, 
semăna aidoma cu Tiberiu. Acesta însă, poate din aceeaşi cauză 
ca a mea, nu remarca asemănarea, îl fascinau faptele lui Varak, 
nu fotografia, la care se uita numai din admiraţie. Poate, 
conştient sau inconştient, i-ar fi călcat pe urme, sau, poate mai 
mult decât atâta, se socotea dedublarea lui şi ardea de 
nerăbdare ca destinele să li se suprapună. Coincidenţa că 
trenurile lor se opriseră faţă în faţă în gara Suceava, şi se 
văzuseră la fereastră, ceea ce nu se poate întâmpla cu doi 
oameni înrudiţi în secret decât la mii de ani o dată, dovedea că 
exista între ei un fluid, care îi chemase pe unul spre altul. 
Tiberiu aştepta să i se împlinească o dorinţă nebănuită, dar 
meritată. 

Următoarea întâmplare a anului, de altă natură decât cazul 
lui Varak, care a trezit revolta, dezgustul şi spaima, priveşte tot 
un om tânăr, de astă dată din Bucureşti, unde l-am şi văzut, 
întâmplător, pe o stradă mărginaşă, când îl aduceau cu duba la 
reconstituirea crimei. Era o crimă neobişnuită, atunci mi s-a 
părut că uşor s-ar face din ea o carte de senzaţie, aşa m-am 
gândit şi mai târziu, până astăzi, când i-a venit rândul s-o pun 
pe hârtie; ca şi în alte cazuri de acelaşi fel, văd că mă 


înşelasem, o crimă nu mă va inspira niciodată, o amintesc în 
silă, doar ca să nu pară uitată. Un fiu şi-a omorât amândoi 
părinţii... Mi-e mult mai uşor să povestesc cum o rândunică îşi 
învaţă puii să zboare, şi am să povestesc odată, fiindcă merită. 
Sau cum palpită pământul ars de secetă, când începe să tune şi 
simte apropiindu-se ploaia. 

Numele acelui tânăr cred că nu mai interesează pe nimeni 
astăzi, dar atunci îl ştia toată ţara. Mult timp ziarele nu s-au 
mai ocupat de altceva; până şi înarmarea Germaniei, cu 
amenințările lui Hitler, au trecut pe planul al doilea. Deci şi-a 
omorât părinţii, aş putea spune sub ochii noştri, sau măcar ai 
vecinilor, apoi i-a ciopârţit cu satârul şi bucăţile le-a pus în 
cazan, să le fiarbă şi să le topească, spre a li se pierde urma. 

De data aceasta nu regret că n-am aflat mai multe, e greu să 
ajung la ziarele vremii şi nici nu sunt sigur că aş găsi în ele 
vreo lămurire, ca să merite osteneala. Făptaşul nu-i un asasin 
oarecare, trebuie să ai o inimă bolnavă ca să-ţi omori părinţii. I- 
o fi examinat cineva inima, măcar pe o radiografie, dacă 
disecţia nu era posibilă? A negat crima, susţinând că îşi găsise 
părinţii omorâţi de altcineva şi voise să-i topească numai ca să 
nu cadă bănuiala pe el, ceea ce e un fel de apărare sau puerilă, 
sau dementă. În Anglia, într-o vreme, pedeapsa cu moartea nu 
putea fi aplicată dacă acuzatul nu era prins asupra faptului, sau 
dacă, în ciuda dovezilor, nu-şi recunoştea vina; îl băgau la 
închisoare pe viaţă. Poate că există o rațiune. Nu cunosc 
raţiunea pentru care paricidului i-au dat numai cincisprezece 
ani de închisoare; chiar acceptând apărarea lui, ciopârţitul 
părinţilor tot paricid rămâne. Aş vrea să scot din istorie această 
faptă, dar n-am dreptul, şi tot n-aş uita-o. 


x x * 


Despre abdicarea lui Eduard al optulea, de curând rege al 
Angliei, ca să se poată însura cu aleasa inimii sale, doamna 
Simson, am scris mai demult, anticipând-o, fiindcă aşa îmi 
impunea construcţia povestirii. Rândul i-ar veni abia acum, 
când nu mai am ce face decât s-o pun între întâmplările bizare 
ale anului. În prima versiune, m-am lăsat dus prin nori de 
romantismul întâmplării, fără să-i judec şi cauza. Ca regele 
unui mare imperiu în plină înflorire să abdice pentru o femeie, 


înseamnă ca făptura demnă de un atât de grandios omagiu să 
n-aibă asemuire pe lume. Au trecut ani, şi acum judec mai rece, 
privindu-i fotografia. Orice daruri ar fi avut în minte şi în suflet, 
îi lipsea esentialul, adică frumuseţea. Nu-mi pasă că nu mai era 
tânără, abia adineauri am spus cum judec vârsta femeilor; dar 
fusese şi măritată, deci ducea pe umeri măcar o amintire din 
cele care îmbătrânesc sufletul; iar un divorţ nu poate fi fără 
cauză, nici fără consecinţe; din vechea ei căsnicie, mireasa nu 
putea să vină decât plină de ticuri. Pe deasupra fiind şi urâtă, 
nu-mi rămâne decât să pun întâmplarea între cele de neînțeles 
oamenilor. 


XXX 


Despre înclinarea lui Odor spre sihăstrie am amintit în mai 
multe rânduri şi o socotesc explicabilă, prin năzuinţa lui de a-şi 
crea o filozofie proprie, chiar dacă ar fi rămas impenetrabilă 
pentru alţii. Când am descris viaţa lui în peştera de sub munte, 
de unde l-a scos o nenorocire, ducându-l până în pragul morţii, 
nu ştiam nimic despre un alt sihastru, retras pe muntele 
Cireşoaia. Nu spun că dacă ştiam i-aş fi creat alt destin lui 
Odor, de teamă să nu repet o întâmplare identică, luând-o drept 
sursă de inspiraţie. Faptele însă nu seamănă câtuşi de puţin 
între ele şi, spre deosebire de prima, celei de-a doua nu i-am 
găsit explicaţia, astfel că o pun între faptele ciudate ale anului. 

În acel an, când mă aflam pe malul mării cu Dana, un prieten 
care scria reportaje în ziare l-a găsit pe sihastru într-o pădure 
de pe muntele Cireşoaia, unde de peste un deceniu trăia 
departe de lume. Inexplicabil omul, inexplicabile împrejurările. 
Nu era unul de pe-acolo, ci venea tocmai de la Viena; de ce îşi 
căutase refugiul atât de departe? Avea cincizeci şi doi de ani, 
se născuse în Elveţia, îşi luase cinci licenţe, întocmai ca Varak, 
dar şi trei doctorate pe deasupra. La douăzeci şi opt de ani, era 
profesor universitar la Viena şi la Budapesta, şi avea tipărite 
mai multe volume de studii sociale. Un om cu asemenea 
situaţie nu putea fi un răzvrătit, ca Odor. Ce lovitură primise, 
ca să fugă de oameni? 

N-a vrut să se destăinuie, şi prietenul meu n-a putut să-mi 
spună mai multe în această privinţă. Nu locuia într-o peşteră de 
sihastru, ci îşi făcuse o cabană, destul de confortabilă, în 


mijlocul pădurii. Era înconjurat de cărţi şi poate de duhuri. E 
mult prea târziu să-i caut urma, cred că n-aş găsi pe nimeni 
care să ştie ce s-a întâmplat cu el mai departe. Azi ar avea 
peste o sută de ani, dar cred că nu mai trăieşte. Se chema Antal 
Radwan. Şi ca să închei, mă întreb care a fost menirea lui, de 
ce venise pe lume? Şi apoi de ce îşi alesese ca loc de refugiu 
tocmai muntele Cireşoaia, din câţi munţi sunt fie numai în ţara 
lui natală? 


XXX 


Când am ajuns în Bucureşti, cu primul tren după Dana, care 
între timp, după cum ştiam, plecase mai departe, într-un orăşel 
de provincie, necunoscut pentru mine fiindcă nu-mi dăduse 
adresa, am văzut o masă de oameni în piaţa din faţa gării. Erau 
oameni de toate felurile, publicul obişnuit al oraşului, care 
umple străzile de dimineaţa până seara, dar mai ales la ora 
când se termină munca în ateliere şi slujba de după-amiază în 
birouri. Atâta lume nu mai văzusem de la venirea lui 
Rabindranath Tagore. Din mijlocul mulţimii se ridica un val de 
fum cenuşiu, cu miros de hârtie arsă şi din când în când se 
zărea o flacără răzbind peste capetele oamenilor. Mi-am 
închipuit că se întâmplase un accident, luase foc un camion şi 
ardea marfa, spectacol care atrage lumea, fiind gratis; în 
asemenea împrejurări oamenii, dacă nu sunt personal în 
primejdie, nu se gândesc la paguba altora. M-a mirat că din loc 
în loc, în jurul mulţimii stătea ca de strajă un discipol din 
armata Arhanghelului, în sutană şi cu spada în mână. Am 
crezut că se aflau acolo spre a păstra ordinea, căci de la o 
vreme aveau obiceiul să se amestece în treburile publice, 
suplinind sau înlocuind poliţia, insuficientă sau nepăsătoare. 
Mulţi cetăţeni ai oraşului socoteau că era o treabă binevenită, 
de aceea îi priveau cu simpatie, iar unii mergeau până acolo că 
îi salutau când îi întâlneau pe stradă, imitând mişcarea lor 
caracteristică, mâna pusă pe inimă şi apoi întinsă energic în 
faţă; semăna în parte cu salutul adoptat de partizanii lui Hitler, 
poate fără să ştie că două milenii mai înainte îl foloseau 
romanii, strămoşii noştri, însă cu o mişcare mai nobilă. 

De obicei, discipolii nu mergeau de capul lor, ci organizaţi în 
patrule şi nu puteau fi văzuţi nici pretutindeni, nici toată ziua. 
Era abia pregătirea unui marş, pe care nu-l prevedeau decât 


oamenii informaţi de mersul politicii, şi mai ales cei temători de 
agresiune. 

Când am coborât din tramvai, la liceul Lazăr, pe la ora şase 
şi jumătate, vântul ducea în lungul bulevardului câte o trâmbă 
de fum, răzleaţă şi destrămată; în aer plutea acelaşi miros de 
hârtie arsă, ca la gară. De când mă mutasem din Cotroceni 
locuiam în apropiere, într-o casă de raport cu intrarea 
grandioasă, un bloc vechi, cu pretenţii de eleganţă, cu stucaturi 
şi scări de marmoră, cu balustrada aurită, dar fără calorifer, cu 
sobe şi cu cazane de baie inconfortabile. Traversând bulevardul 
ca să ajung acasă, am văzut în stânga, spre centru, grupuri de 
oameni, pe amândouă trotuarele, mai puţini ca la gară, căci 
trebuiau să lase loc la mijloc pentru tramvaie. Spaţiul liber mi-a 
îngăduit de data aceasta să văd că fumul pornea de la un foc, 
aprins în stradă, acum pe cale să se stingă, lăsând în urmă un 
morman de jeratic, de unde vântul slab lua şi ducea la vale foi 
de cărţi, pe jumătate arse, fumegând încă, şi scrum de hârtie. 
Chiar din faţa liceului Lazăr pornea o stradă secundară, care 
ajungea, cu ocoluri, în cheiul Dâmboviţei. Toată lăţimea ei, la 
intersecţia cu bulevardul, era sub un morman de cenuşă, încă 
fumegând. Nu vedeam decât capul străzii, din spate se auzea 
un cor, intonând un cântec războinic, un marş, pe care îl mai 
auzisem, cu acorduri sumbre, cu un refren plin de ameninţare, 
îl cunoşteam de pe când nu era pus pe muzică: „...Să-i ucidem 
pe cei nevolnici!” Dacă nu dădusem prea multă importanţă 
acestor cuvinte, socotindu-le neserioase, corul, în schimb, grav, 
dramatic, făcea să se înfioare pielea pe mine. 

În uşa monumentală a blocului, l-am întâlnit pe proprietar, 
domnul Lazăr, care, prin coincidenţă, purta acelaşi nume cu 
liceul din faţă. Era un om trecut de jumătatea vieţii, încă în 
plină putere, distins, bărbierit totdeauna cu îngrijire, îmbrăcat 
după modă; atunci purta un sacou gri-perle şi pantaloni de 
stofă albă, cu dungile ca tăişul cuţitului, iar la gât avea un 
papion albastru; nu-i numărasem costumele de haine, dar, după 
cum le schimba, socotesc că erau pe puţin două duzini, toate de 
stofă scumpă şi bine croită. Cu toată vârsta înaintată, era în 
capul gol, cum umbla toată vară, ceea ce nu-şi prea îngăduiau 
nici oamenii tineri; eu, de pildă, chiar dacă nu-mi puneam 
pălăria în cap, o aveam totdeauna în mână. 

Domnul Lazăr era un om modern, dovadă, între altele, că se 


gândea să pună calorifer şi instalaţie de apă caldă în acel 
imobil, o moştenire demodată. O altă dovadă, umbla de obicei 
într-un automobil decapotabil, pe care îl conducea singur; 
curentul îi flutura părul blond, fără fire albe, şi în postura 
aceasta părea mult mai tânăr. Era un om bogat, eu îl socoteam 
multimilionar, avea numeroase întreprinderi, printre altele, tot 
ca o trăsătură modernă, reprezentanța unui tip de automobil 
englezesc, dintre cele prestigioase. 

— Ce se întâmplă, domnule Lazăr? l-am întrebat, văzându-i 
faţa îngrijorată. 

— Ard cărţile, domnule! Ca pe vremea Inchiziției! Ne 
întoarcem în Evul Mediu! 

Nu înţelegeam. 

— Ce cărţi? 

— Literatura decadentă, cum spune Arhanghelul. 

— Îmi veţi ierta ignoranţa dacă vă întreb ce înseamnă 
literatură decadentă? 

În clipa aceea, corul de pe strada vecină se auzi mai 
puternic, cu refrenul care făcea să mă treacă fiorii. 

— lartă-mă, nu mai pot să ascult! spuse domnul Lazăr, 
astupându-şi urechile, şi ducându-se spre ascensor, să se 
închidă în casă. 

Şi ascensorul era o instalaţie nouă, cu doi ani înainte nu 
exista, se urca pe scări, şi blocul avea patru etaje; eu, unul, nu 
mă plângeam prea mult, deşi locuiam la etajul al patrulea; mai 
mult m-ar fi interesat caloriferul şi apa caldă la baie. 

Rămas singur, m-am gândit la literatura decadentă, de care 
se tot vorbea în ultima vreme; auzisem felurite definiţii, dar 
erau controversate, fiindcă oamenii interpretau cuvântul după 
înclinațiile lor politice. Eu, nefăcând niciun fel de politică, 
aveam nevoie de o interpretare proprie şi dat fiind cele 
întâmplate afară, socoteam că trebuie să ajung la ea repede, 
înainte de a se risipi cenuşa cărţilor arse. 

Nimic în natură şi în faptele omeneşti nu are o evoluţie 
constantă şi continuă, mă gândeam, intrând în casă. Fără voia 
mea, îmi veneau în minte valurile mării; un val care, ajuns la 
înălţimea lui maximă, se prăbuşeşte în faţă, dând naştere la o 
vale, reprezintă o decadenţă? Cum să admit această idee, dacă 
după o clipă va urca iarăşi? O carte poate să fie rea, în 
comparaţie cu una bună. Dar cu ce s-o compar, ca s-o socotesc 


decadentă? Decadentă faţă de ce? Desigur, faţă de o idee a 
altcuiva decât cel care a scris-o. 

Nu mai aveam mult să ajung la o concluzie, când a sunat 
cineva la uşă; era secretarul domnului Lazăr, un tânăr înalt, cu 
pete pe faţă, cu părul tuns scurt, ca la armată, ceea ce îi dădea 
o expresie aspră. Il chema Țiparu, nume pe care nu l-am mai 
întâlnit altă dată. Îl cunoşteam, venea să încaseze chiria, uneori 
îmi aducea o scrisoare, în locul poştaşului, ca să-mi arate cât 
este de serviabil. De data aceasta m-a surprins, am reculat fără 
voie, fiindcă era îmbrăcat în sutană, ca a discipolilor, nu avea 
însă şi spadă; spada, probabil, se purta numai în anumite 
ocazii. A remarcat surpriza mea neplăcută, căci în timp ce intra 
pe uşă a avut un zâmbet ironic. Fără să-l fi poftit, s-a aşezat pe 
braţul unui fotoliu, ceea ce este un gest de intimitate, apoi şi-a 
descheiat sutana, sub care avea o centură cu diagonală, iar de 
ea atârna un revolver, în toc de piele neagră. Deşi eram de 
vârste apropiate, îmi vorbea cu deferenţă exagerată, iar dacă îl 
întâlneam pe scări, sau în holul blocului şi eram în uniformă 
ofiţerească, lua poziţie de drepţi şi mă saluta milităreşte. 

— Nu faceţi bine! îmi spuse acum, fără nicio introducere şi 
cu un ton rece. 

Işi legăna piciorul, degajat, făcând să se mişte revolverul 
prins de centură. 

— Ce nu fac bine? 

— Nu faceţi bine că vorbiţi cu Lazăr. Noi avem toată stima şi 
toată dragostea pentru armată, dar... 

— În armată nu mai am de stat decât un an fără o lună. 

— Păcat! E o carieră frumoasă; mă şi întreb de ce umblaţi în 
haine civile? 

— Lazăr, de care vorbeşti, nu-i domnul Lazăr, patronul 
dumitale? 

— N-o să mai fie multă vreme; e pus pe lista neagră. Noi nu 
tolerăm asemenea oameni. 

— Noi, adică cine? 

— Lasă că ştiţi dumneavoastră! 

Domnul Lazăr refuzase să facă, aşa cum i se ceruse în scris, 
o donaţie importantă în favoarea Arhanghelului şi a discipolilor; 
ar fi fost de fapt o confiscare. 

La câteva zile după ce vorbisem cu el, în uşă, găsi pe birou o 
hârtie, cu antetul cunoscut, două spade orizontale, puse una 


peste alta, devenind astfel un simbol şi mai redutabil. Mai jos 
scria: „Să-i ucidem pe cei nevolnici!” 


x x * 


Aici e imposibil să-mi duc povestirea mai departe, fată să 
dezvălui paradoxala reacţie a domnului Pretoreanu, faţă de 
arderea cărţilor. În chiar noaptea care urmase, la ora două, 
conform obiceiului, îl convocă pe Jordie în palatul de pe calea 
Victoriei; străzile erau goale. După ce află despre ce era vorba, 
Jordie se făcu galben la faţă şi încercă să riposteze, bâlbâindu- 
se: 

— Dar, stăpâne, înseamnă să-mi semnez sentinţa de moarte! 

— Am să te apăr! Şi, oricum, dispoziţia mea nu se discută. 
Du-te şi scrie repede, până nu se închide ediţia! 

A doua zi, în Pasul Istoriei, la locul rezervat directorului, 
apăru, cu literă groasă, aldină, şi sub semnătura lui Jordie, o 
ditirambă scurtă, dar virulentă şi categorică, împotriva celor 
care voiau să distrugă cultura. Nu se pomenea niciun nume, 
dar atacul ar fi fost fără echivoc, chiar dacă nu începea cu 
lozinca ştiută: „Bine, am căzut de acord să fie ucişi cei 
nevolnici, cum se curăţă uscăturile din pădure; sperând că va fi 
spre binele ţării. Dar cărţile, care sunt contrariul nevolniciei, 
fiindcă dovedesc forţa creatoare a naţiei, de ce să fie ucise? Ce 
înseamnă literatura decadentă?...” 

Am citit cu surprindere, analiza lui începea aproape cu 
aceleaşi argumente ca ale mele, dar mergea mai departe şi 
devenea cu totul convingătoare. Am însă mândria să n-o 
reproduc aici, e destul că mi-am mărturisit insuficienţa, altfel 
ar însemna să mă declar singur nevolnic, punându-mă într-o 
situaţie primejdioasă faţă de mine însumi, căci de alţii nu mai 
am a mă teme, le-a trecut timpul. 

Dar şi mai mult m-a emoţionat urmarea; cu toată antipatia pe 
care mi-o inspira Jordie, ceea ce am dovedit în mai multe 
rânduri şi mai am de dovedit în viitor, dezvăluind alte mizerii, a 
trebuit să-i recunosc şi talentul, şi forţa. Despre curaj, n-am ce 
spune, a lovit puternic, şi s-a pus la adăpost repede. „Dacă am 
pornit aşa, unde vom ajunge? scria el, în încheiere. Să golim 
toate vitrinele, toate rafturile librăriilor, şi, în loc, să expunem o 
singură carte, a unui singur om, tradusă în toate limbile!” 


Oricine îşi dădea seama că se referea la Arhanghel, care 
tocmai tipărise o carte: Sfaturi pentru discipoli. 

In seara zilei când apăruse articolul, în holul de unde se intra 
în biroul lui Jordie, fură văzuţi doi oameni, aşezaţi în fotolii, de 
o parte şi de alta a uşii. Erau doi atleți, li se desenau muşchii 
prin stofa hainelor, nu trebuia să se ridice în picioare ca să se 
vadă că atingeau doi metri înălţime. Amândoi îşi ţineau braţul 
stâng lipit de trup, şi cine avea cât de cât pricepere îşi dădea 
seama că ţineau la subţioară un pistol de calibru mare, sau 
chiar o puşcă-mitralieră cu ţeava scurtă, căci rolul ei nu era să 
tragă departe. 

Pe amândoi îi trimisese Sobieski, după instrucţiunile 
domnului Pretoreanu. 

Când Jordie ieşea să plece acasă, fiindcă altminteri nu mai 
umbla prin redacţie, ca altădată, cei doi oameni se ridicau, îşi 
puneau pălăria pe ochi şi îl însoțeau, încadrându-l atât de 
strâns, că nimeni n-ar fi avut cum să-l atingă. 

Liftul aştepta, cu uşa deschisă; la fel limuzina trasă în faţă. 
Era o limuzină blindată, trimisă de asemenea de domnul 
Pretoreanu, care avea în garaj automobile de toate felurile. 
Jordie se aşeza repede pe bancheta largă din spate, iar cei doi 
oameni nu întârziau nicio secundă ca să-şi ia locul lângă el, în 
stânga şi-n dreapta. Prea puţini din redacţie observau că în faţă 
mai mergea o maşină şi în spate alta. 

Primul ministru, în acea vreme Guţă Tătărăscu, umbla într- 
un automobil ca oricare altul, şi avea un singur om de pază, în 
dreapta şoferului. 


x x k 


Şi mai paradoxal, după întâmplările descrise mai înainte, 
domnul Pretoreanu îi făcu o vizită Arhanghelului, care avea un 
comandament în inima Bucureştilor; cuvântul exact este 
„audienţă”. Când Sobieski ceru la telefon legătura cu 
Arhanghelul, spre a vorbi din partea domnului Pretoreanu, 
persoana care răspunse, un bărbat, secretar sau adjutant, 
întrebă, cu răceală: 

— Cine-i domnul Pretoreanu? 

Bietul Sobieski simţi o zvâcnitură în creier şi o înţepătură în 
inimă; era prima oară când i se punea o asemenea întrebare, 


nu-şi închipuia că poate să existe atâta ignoranță. Câteva clipe 
fu incapabil să scoată o vorbă; pe urmă, spuse şi cu orgoliu, şi 
cu indignare: 

— Este persoana cea mai importantă din ţară; şi de peste 
multe hotare. 

— Zexe! ricană interlocutorul. 

I se părea o provocare să fie socotit cineva mai important 
decât Arhanghelul. Dar Sobieski îşi cunoştea prea bine 
îndatoririle, avea o lungă experienţă în relaţiile cu oamenii, 
încât îşi călcă pe suflet şi continuă dialogul, mai explicit, fără 
să-şi piardă calmul. Astfel, izbuti să obţină nu o întâlnire, nu o 
întrevedere, ci o „audienţă” a domnului Pretoreanu, la 
Arhanghel, şi nu imediat, ci pentru a doua zi după-amiază. 
Aflând răspunsul, domnul Pretoreanu se uită instinctiv la 
draperia după care avea ascunsă carabina. 

A doua zi, cumpăni în gând cu ce automobil să se ducă, să 
afecteze modestia, sau dimpotrivă? Optă pentru Rols-Royce, pe 
a cărui aripă se vedea pavilionul său de familie, acelaşi care 
flutura şi pe acoperişul palatului din Calea Victoriei. La ora 
patru după-amiază, când limuzina prestigioasă opri la sediul 
Arhanghelului, cei doi discipoli în sutană care făceau de gardă 
de o parte şi de alta a intrării, cu spada în mână, nu se arătară 
impresionați, probabil nu mai văzuseră niciodată un Rols- 
Royce, nu ştiau ce înseamnă; niciunul nu se apropie să 
deschidă portiera. O deschise Garibaldi, după câteva clipe de 
nedumerire, în care timp domnul Pretoreanu, în aparenţă 
impasibil, spumega de mânie în pernele limuzinei. 

Sediul Arhanghelului era o construcţie nouă, un bloc care 
avea două etaje mai mult decât sfidătorul palat al ziarului Pasul 
Istoriei, aflat nu departe, parcă spre a se înfrunta unul cu altul. 
Dar între Jordie şi Arhanghel nu fusese nicio ostilitate până 
deunăzi, când apăruse articolul care condamna arderea 
cărţilor. 

Domnul Pretoreanu intră pe uşa încadrată cu marmoră roşie; 
restul blocului era placat cu piatră albă. Garibaldi venea în 
urmă, cu o valiză de piele, luxoasă, cu încuietori de argint şi cu 
o monogramă de aur. Alţi doi discipoli aşteptau înăuntru; unul 
din ei luă valiza, Garibaldi fu poftit să se ducă la maşină şi s-o 
mute în altă parte. 

În dreapta intrării, era o uşă de fier, cam sinistră, păzită de 


alţi doi discipoli. Unul din ei deschise uşa, domnul Pretoreanu 
se pomeni într-o cameră nu mai spațioasă decât o celulă de 
puşcărie, fără ferestre, luminată puternic de patru reflectoare, 
aflate în colţurile tavanului. Ca mobilier nu exista decât o masă 
de fier în mijloc, două dulapuri cu baza pătrată, la unul din 
pereţi, altul mai scund, la peretele de alături, toate trei 
metalice. În afară de discipoli, mai erau doi oameni înăuntru, 
îmbrăcaţi în halate albe. Unul din ei se apropie de domnul 
Pretoreanu, îl examină din cap până în picioare, cu o privire 
expertă, îi pipăi buzunarele, apoi îl rugă să-şi scoată monoclul 
negru, se uită cu lupa la ochiul de sticlă, lovi în el, uşor, cuo 
baghetă nichelată, ascultând sunetul. Urechii de cauciuc, 
prinsă cu cleme, nu-i dădu nicio importanţă; coada de diavol, se 
înţelege că de astă dată domnul Pretoreanu o lăsase acasă. 

Intre timp, celălalt om luase valiza, o deschisese pe masă, nu 
păruse mirat s-o vadă plină cu hârtii noi de bancă, albastre, de 
câte o mie de lei. Aşa cum era, deschisă, o puse jos, în dulapul 
mai scund, închise uşa, ermetic, apoi învârti un buton, fixat în 
perete. Se auzi un fâşâit înăuntrul dulapului şi, oricât de bine 
ar fi fost închis, răzbi afară un miros usturător de formol, poate 
şi alte chimicale. Aerul devenea greu respirabil, atunci porni, 
automat, un aspirator puternic pus în centrul tavanului, între 
reflectoare. 

Nu m-am oprit nicio clipă la reacţiile lăuntrice ale domnului 
Pretoreanu în faţa acestor manevre, mi s-a părut inutil, oricine 
poate să-şi închipuie. M-a mirat însă răbdarea şi sângele rece 
manifestate de el, fiindcă nu puteam să-i uit clipele de mânie, 
când, ca să-şi descarce nervii, ochea cu carabina în trecătorii 
de pe Calea Victoriei; deşi nu apăsa pe trăgaci şi nu omora pe 
nimeni, în sinea lui trăia o scenă de măcel, care îi făcea bine. 

Operaţiile nu erau gata; după ce terminară cu valiza şi o 
închiseră, ridicară placa de sus a primului din dulapurile înalte; 
în loc, rămase o pânză groasă, impermeabilă, cu o despicătură 
la mijloc. Domnul Pretoreanu trebui să mai îndure încă două 
încercări. Il băgară înăuntru, îi scoaseră capul prin despicătură, 
pe care o strânseră cu şireturi şi bandaje în jurul gâtului; pe 
urmă se auzi şuierând vaporii de formol, îi simţi cum îi 
învăluiau trupul. Gazul scăpat pe la gât îi înţepa nările, începea 
să-l înăbuşe. In sfârşit, îl duseră la al doilea dulap, poate un 
detector de obiecte primejdioase; percheziţia corporală se 


socotea insuficientă. Sfârşind şi această probă, toţi cei aflaţi în 
cameră luară poziţia de drepţi şi îl salutară ca pe unul de-al 
casei. 

O scară largă de marmoră roşie, ca încadratura intrării, 
ducea la etaj unde, în fundul unui hol de zece metri, era uşa de 
la biroul Arhanghelului. Pe scară, din două în două trepte, 
stătea de gardă câte un discipol în sutană, care, după ce 
domnul Pretoreanu trecuse examenul de securitate, îl salutau 
cu spada, ca pe un prieten. Discipoli de gardă erau înşiraţi şi 
de-a lungul covorului care împodobea holul, cu candelabre, dar 
fără nicio mobilă. Ultimul din ei salută, cum făcuseră şi ceilalţi, 
şi deschise larg uşa, o lucrare grea, de bronz aurit, având ca 
podoabă, la mijloc, două spade orizontale şi paralele, care 
parcă aveau rolul să bareze drumul. 

În contrast cu holul, biroul Arhanghelului părea o chilie. În 
realitate era o odaie obişnuită, de vreo patru metri pe patru; 
dacă avea vreo fereastră, spre curte sau spre stradă, era 
astupată; înăuntru ardea lumina electrică, o lampă cu abajur 
verde, pusă pe masa de lucru a Arhanghelului. Figura acestuia, 
luminată indirect, nu se distingea limpede, dar domnul 
Pretoreanu o cunoştea bine, din fotografii şi portrete. Masa, 
lungă, dintr-un perete într-altul, încât ca să treci dincolo de ea 
trebuia să te bagi pe dedesubt sau să faci un salt pe deasupra, 
despărţea încăperea în două. În spatele ei era un jilţ, ocupat de 
Arhanghel, iar în faţă un scaun de bucătărie, pentru oaspeţi; 
după intrarea monumentală, scaunul restabilea austeritatea 
atribuită idolului lor, de către discipoli. Pe idol îl ştiam şi eu, nu 
doar din fotografii, ci şi din descrierea lui Costică Păltineanu, 
portar la colegiul unde învățase carte, împreună cu Trandafil, 
prietenul meu din copilărie. Era un bărbat tânăr, cu faţa 
prelungă, palidă, meditativă şi în acelaşi timp aspră, lăsând 
parcă să se vadă pe ea numărul crimelor săvârşite de discipoli, 
la ordinul său, şi al celor datorate lui însuşi. Purta părul dat pe 
spate, lung până pe umeri, semăna sau cu un poet, sau cu un 
călugăr. 

Nu se ridică în picioare, se mulţumi să-i întindă vizitatorului 
doar două degete, nu mai puţin pătate de sânge decât celelalte; 
mâna, mică şi molatică, nu părea în stare să ucidă. 

Dacă până acum domnul Pretoreanu îndurase o umilinţă 
continuă, scena prezentă depăşea totul, depăşea chiar 


închipuirea. În clipa aceea el luase hotărârea să se răzbune cu 
sânge. Arhanghelul parcă avea braţul chircit din cot, nu putea 
să întindă mâna: nevoit să se aplece adânc deasupra biroului, 
domnul Pretoreanu auzi tocmai atunci un declic metalic, un 
fulger orbitor străbătu camera, şi înţelese că umilitoarea lui 
poziţie de supuşenie era înregistrată fotografic. 

Un discipol puse pe birou valiza cu banii, apoi rămase de 
pază. Mai târziu, am aflat că avea urechile astupate cu dopuri 
de ipsos. Era un chin să le înmoaie cu apă şi să le scoată, seara. 

— Cât e aici? întrebă Arhanghelul, arătând valiza. 

— Două milioane. 

— Ca taxă de înscriere e prea puţin! 

— N-am venit să mă înscriu. Veţi mai primi câte un milion în 
fiecare lună. 

— În ce scop? 

— Ca să-ţi câştig bunăvoința. S-ar putea ca, într-o zi, să avem 
nevoie unul de altul. 

Aceste cuvinte nu mai reprezentau intenţia reală a domnului 
Pretoreanu. Gândise aşa, dar acum renunţase, avea alte 
planuri. Deocamdată trebuia să mintă, ca să poată pleca teafăr. 

După o tăcere, Arhanghelul îşi îndreptă ochii asupra lui, 
străpungându-l. 

— Dar dumneata eşti mason, se ştie! Ce grad ai şi de ce lojă 
ţii? 

Cu toată diferenţa de vârstă dintre ei, Arhanghelul nu folosea 
pluralul de politeţe; nu-l folosea niciodată, la fel îi vorbise şi 
Patriarhului, deşi avea nevoie de alianţa bisericii. 

Domnul Pretoreanu se ridică în picioare; nu mai suporta să 
stea pe un scaun de bucătărie; se aşezase fără să-şi dea seama. 

— Ştii bine că, dacă sunt mason, nu pot spune. Dar cred că 
masoneria ar putea să vă ajute mişcarea, dacă v-aţi schimba 
câteva principii. 

— De pildă? 

— Mai întâi, ar trebui modificat cel privitor la nevolnici. 

— Şi cum să sune? 

— De pildă: să-i ucidem pe cei cu ochi albaştri. 

Arhanghelul sări în picioare şi ridică braţul, cum ar fi ţinut 
spada întinsă, gata să lovească. 

— Dar tu, ce fel de ochi ai sub monoclu? 

Discipolul de pază se repezi şi-l apucă pe domnul Pretoreanu 


de coate, deşi acesta nici nu mişcase. 

— Lasă-l! îi porunci Arhanghelul. 

Fără să se observe, apăsă pe un buton, aflat sub tăblia mesei. 
Se deschise uşa, intrară doi discipoli. 

— Domnul acesta doreşte să plece! Conduceţi-l! 

Inainte de a ieşi, domnul Pretoreanu se întoarse şi spuse: 

— Exact peste o lună, vei primi milionul făgăduit. O să ai 
nevoie de mine! 

După plecarea lui, soneria disimulată făcu să intre alt 
discipol, cu trei galoane de aur de-a latul pieptului, semn că 
avea un grad mare. Arhanghelul schimbă glasul, îi vorbi ca unui 
prieten: 

— Mă Buşilă, mergem bine! Toţi vin să se ploconească. 
Trece-l pe lista neagră! 

— Când îl lichidăm? 

— Nu încă. O să-ţi spun la vreme. 

Buşilă era cumnatul Arhanghelului, locuiau în aceeaşi casă. 
Aşa îşi îngădui să riposteze: 

— Nu faci bine! Eu pe omul ăsta îl cunosc, ar putea să-ți 
cauzeze. 

Pe atunci, asemenea vorbă, periferică şi rurală, nu era 
cunoscută; poate Buşilă o pronunţa primul. Arhanghelul sări 
peste masă, se repezi la el şi-i smulse galoanele. 

— Tu îndrăzneşti să-mi dai sfaturi mie? Te-am degradat! leşi 
afară, nenorocitule, şi o lună să ţii post negru! 


XXX 


Sunt ispitit să urmăresc faptele următoare ale domnului 
Pretoreanu, legate de întâmplări fatale din istoria ţării, la acel 
sfârşit al deceniului, ultimii patru ani după 1936, când fusese în 
audienţă la Arhanghel. Deşi nu va apărea decât rar în primul 
plan, el rămâne personajul principal al multor evenimente din 
epocă. Insă nu pot să-l las în părăsire nici pe Arhanghel, al 
cărui rol, deşi mai scurt, va fi jucat pe faţă, spectaculos, brutal 
şi tragic, fără să se ştie că din umbră îl mişca domnul 
Pretoreanu, care îi jurase moartea. 

În anul acela, războiul din Etiopia se terminase, negusul se 
afla în exil la Londra; în schimb, era în toi războiul civil din 
Spania, cu un răsunet care depăşea Oceanul, Mediterana şi 
Pirineii. Încă o dată, marile puteri, Franţa şi Anglia, priveau 


nehotărâte, căci ar fi greşit să spun neputincioase, cum ideea 
de libertate şi liberă gândire era învinsă de forţe potrivnice, 
ajutate pe faţă de Hitler şi Mussolini. Arhanghelul, acolitul 
acestora, îşi trimisese şi el discipolii să lupte acolo. În această 
privinţă, nu voi relua ceea ce ştie toată lumea, ci voi spune doar 
ce am văzut eu însumi. 

E una să citeşti ziarele sau să asculţi ştirile la radio, şi alta să 
vezi cu ochii. Cum au luptat discipolii Arhanghelului pe 
fronturile din Spania n-am avut cum să văd; în schimb, am fost 
de faţă când a trecut pe bulevarde lungul cortegiu de 
înmormântare a doi dintre aceştia, puşi în sicrie şi aduşi cu 
trenul de la trei mii cinci sute de kilometri. Aveau grade mari în 
rândul discipolilor, purtau câte patru galoane de aur pe pieptul 
sutanei; însă nimeni nu i-a văzut la faţă, sicriele fiind închise. 
Unii spuneau, deşi nu ştiu pe ce puteau să se bizuie, că sub 
capacele prinse în şuruburi erau nişte morţi fără identitate, 
luaţi din grămadă, numai ca parada să fie posibilă. 

Era o zi înnorată, cu un cer greu, primăvara, poate prin 
martie. Veneam pe strada Batişte şi n-am putut să traversez 
bulevardul, spre strada Regală, fiindcă trecerea era oprită de 
discipoli în sutană, amestecați cu poliţia statului. Mă aflam pe 
trotuar, în dreptul locului unde astăzi se înalţă hotelul 
„Intercontinental”, iar atunci era reprezentanța uzinelor Skoda. 
Curând, a apărut capul cortegiului, dinspre piaţa Romană, 
venind de la gară. În frunte, mergea o coloană de preoţi, aşa 
îmi închipui, ar fi fost firesc, altminteri mărturisesc că nu ţin 
minte sigur. Nu sunt sigur nici cât a durat defilarea, atunci mi 
s-a părut cel puţin două ceasuri, fiindcă eram nerăbdător să 
ajung acasă, şi într-o asemenea stare poţi să pierzi noţiunea 
timpului. Ca să nu fac o greşeală prea mare, am să spun că 
preoţii puteau să fie în număr de o sută sau două; însă nu m-au 
frapat prin mulţimea lor, mai mică sau mai mare, de aceea nici 
nu mi-o amintesc bine, ci am fost uimit că mergeau în front, ca 
soldaţii, având în mână crucea, în loc de puşcă. De asemeni, nu 
sunt sigur că imediat după ei venea carul mortuar, cred că da, 
însă la mare distanţă, cel puţin o sută de metri. Toate 
personajele din cortegiu erau distanţate, creând între ele spaţii 
solemne. Carul mortuar nu era un afet de tun, ministrul de 
război nu aprobase, fapt pentru care mai târziu avea să fie 
ciuruit de gloanţe, ci un camion cu obloanele scoase, o 


platformă îmbrăcată în drapele negre şi albe, aceasta din urmă 
fiind culoarea sutanelor; alţii or fi văzut altă culoare, nu-i 
contrazic, greşesc adesea în ceea ce priveşte impresiile oculare 
sau altele, sunt victima imaginaţiei, ceea ce nu socotesc a fi un 
păcat din cele mai grele. Cabina şoferului nu mi-o amintesc 
deloc, ca şi când n-ar fi existat, dar cum platforma nu putea 
merge singură, înseamnă că n-am văzut-o, atenţia îmi era 
îndreptată asupra catafalcului. Sicriele nu erau puse de-a 
dreptul pe platformă, ci mai sus, să se vadă, pe un eşafodaj 
înalt, îmbrăcat în culoarea sutanelor. Erau discipoli de gardă în 
jurul catafalcului? Probabil, dar nu-i ţin minte, îi acopereau 
sicriele, aflate mai sus de capetele lor, punându-i în umbră. Îmi 
amintesc vag să fi văzut câteva figuri îndoliate, femei cu voaluri 
pe faţă, în spatele camionului, mamele morţilor sau văduvele. 
Iar după ele, iarăşi la mare distanţă, venea Arhanghelul, singur, 
mergând pe mijlocul bulevardului, între şinele de tramvai, care 
luceau de păreau lustruite, ca pentru paradă. Tramvaiele 
stăteau ţepene, pe la Sfântu Gheorghe, pe la Piaţa Victoriei, şi 
au stat aşa până a trecut întreg cortegiul. După o aşteptare de 
două ceasuri, îmi închipui ce de lume blestema sau strângea 
din măsele. 

Toate îndoielile mărturisite mai înainte dispar, când e vorba 
de Arhanghel. Pe el l-am văzut bine, l-am văzut ca sub lupă, n- 
am mai avut ochi pentru altceva, de aceea poate în unele 
privinţe atenţia mea a fost mai difuză. L-am văzut de departe, 
cum mergea singur prin mijlocul bulevardului, puteau să-l vadă 
şi cei cu privirea slabă, poate l-ar fi văzut şi orbii, printr-o 
străluminare miraculoasă. Dar nu avea nimb în jurul capului, şi 
nu emana lumină cerească, era un om ca toţi oamenii, decât că 
solemnitatea cortegiului, spaţiul nemăsurat care-l despărţea de 
lumea înconjurătoare îl făceau să pară mai altfel. Auzisem de 
parăzile lui Mussolini, apoi de ale lui Hitler, cu mari desfăşurări 
de oameni, cu aplauze şi urale, dar abia acum înţelegeam, prin 
experienţă directă, ce influenţă aveau ele asupra mulţimii, cum 
îi electrizau pe partizani, făcându-i să-şi piardă minţile. Am 
luat-o la pas, făcându-mi loc printre oamenii îmbulziţi pe 
trotuar, m-am ţinut în dreptul Arhanghelului până la 
Universitate, când cortegiul a cotit la dreapta, pe bulevardul 
Academiei, apoi pe bulevardul Elisabeta. Astfel, omul mi s-a 
întipărit pe retină într-o lungă expunere, fără să se piardă 


niciun detaliu, şi fără primejdia de a se pierde cu timpul. 

Toate descrierile dinainte, toate portretele au devenit inutile, 
am în ochi imaginea lui captată cu mijloace proprii şi fără 
greşeală. Trebuie să recunosc că sutana făcea din el un bărbat 
falnic, dar nu-i mai puţin adevărat că şi fără ea avea o statură 
înaltă, un mers mândru şi o ţinută semeaţă a capului. Sutana, 
pătrunsă de umezeala aerului, era puţin cenuşie şi îi lua o parte 
din strălucire. 

Cel mai mult m-a impresionat, punându-mă pe gânduri, 
izolarea lui de propriii discipoli, căci deşi îl urmau cu miile în 
coloană, părea un om fără înrudiri pământene; singurătatea 
însă, dacă se potriveşte filozofilor şi sihaştrilor, devine 
inexplicabilă când cineva ţine o spadă în mână şi are sub 
conducerea sa venerată batalioane, regimente, divizii de 
discipoli, gata să-şi dea viaţa la prima poruncă. Astfel, dacă 
înfăţişarea lui fizică îmi este fixată clar şi definitiv în memorie, 
nu pot afirma că i-am înţeles şi firea. Unii spuneau că n-avea o 
minte strălucită, ci doar încăpăţânată: cărţulia lui ar fi fost 
scrisă de alţii, la fel cuvântările. Alţii socoteau că ar fi un 
iluminat cu daruri divine. Ceea ce se vedea limpede era un 
tiran fanatic, mai bun sau mai slab de minte, care voia să 
impună spada împotriva cuvântului. Arderea cărţilor, privită 
prin comentariul lui Jordie, pe care îl subscriu fără ezitare şi în 
întregime, trebuia luat ca un avertisment capabil să 
înspăimânte pe cei devotați ideii de libertate a gândirii şi a 
cuvântului. Când vorbeşte un singur om, iar celorlalţi li se pune 
lacăt la gură, nu-i departe sfârşitul pământului; acest adevăr l- 
au dovedit toate tiraniile, numai că, printr-un noroc al omenirii, 
acestea s-au prăbuşit înainte de a-şi desăvârşi opera; ceea ce 
nu înseamnă că n-a fost umilinţă, suferinţă, ruşine şi vărsare de 
sânge. 


XXX 


În acel an, 1936, prim-ministru era Gheorghe Tătărăscu; el a 
rezistat la putere trei ani fără câteva zile, fiind, ce-i drept, un 
om energic, nelipsindu-i nici abilitatea şi mai ales ferindu-se să 
iasă din voia regelui. Celelalte guverne, dinainte şi după el, se 
schimbau după un an, unele mult mai repede. 

Interpretând simplu şi direct istoria, lui Tătărăscu i se 
datorează demiterea lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe, 


fără să fie prevenit, şi pe când nici nu era în ţară. Mulţi au 
socotit că măsura aceasta, neuzitată în asemenea formă şi în 
orice caz nemeritată, era ceea ce în box se numeşte o lovitură 
sub centură, adică un act neloial, care se sancţionează. Dar 
bietul Guţă, cum i se spunea primului ministru, ceea ce este o 
minimalizare, cu sau fără intenţie, n-a făcut decât să execute 
un ordin. De unde venea el, dacă nu de la rege? Dacă istoricii 
ar spune altfel, nu-mi schimb părerea. Ceea ce nu ştie nimeni 
însă, inspiratorul întregii afaceri, ca al multora petrecute în 
acea perioadă precară, care a dus la momentul când dictatura 
personală a regelui s-a dat pe faţă, n-a fost altul decât domnul 
Pretoreanu. Pentru cele ce ştia că au să urmeze, fiindcă le-a 
dirijat el însuşi din umbră, Titulescu înfăţişa o piedică 
importantă. El se bucura de un mare prestigiu în lumea 
europeană, cuvântul lui avea greutate, şi cu această armă s-ar 
fi opus dictaturii. Şi iarăşi spun că nu voi îngădui nimănui să 
mă contrazică, fie unuia mai bine informat decât mine; părerea 
mea este, ce-i drept, numai intuitivă, totuşi nimic nu va putea 
să mi-o schimbe. Cât priveşte amestecul domnului Pretoreanu, 
n-am cum să-l dovedesc, de vreme ce acest personaj satanic a 
rămas tot timpul în umbră; dar tot atât de adevărat este că 
nimeni nu poate dovedi contrariul. 

S-a vorbit atunci de multe eminenţe cenuşii, şi poate au 
existat unele; de intervenţiile domnului Pretoreanu n-a ştiut 
nimeni, nici măcar cineva din apropierea imediată a regelui, 
fiindcă el era o supereminenţă, şi nu cenuşie, ci o 
supereminenţă fantomă. Unii, care nu-l cunoşteau decât din 
legende, l-au confundat cu Octavian Goga, din cauza 
neprevăzutei veniri la putere a acestuia, ceea ce părea un fapt 
diabolic; s-au dezmeticit, când Goga a căzut, după patruzeci şi 
patru de zile; domnul Pretoreanu nu s-ar fi expus la asemenea 
ruşine; şi, oricum, presupunerea rămâne o enormitate. 

Alţii, care nu ştiau nici ei mai multe despre domnul 
Pretoreanu, nu-l văzuseră niciodată, dar auziseră de legăturile 
lui cu palatul, au mers până la bănuiala că el nu era altcineva 
decât patriarhul Miron Cristea, pe motivul că sub guvernarea 
acestuia, începută la 11 februarie, a doua zi după căderea lui 
Goga, se instaurase dictatura regală, cu binecuvântarea 
marelui cap al bisericii. Mă gândesc ce s-ar mai fi crucit şi ce s- 
ar mai fi scăldat în aghiasmă cei care făcuseră asemenea 


presupunere, dacă ar fi ştiut că în casă domnul Pretoreanu 
purta adesea coadă şi coarne de diavol; coada o purta uneori şi 
afară din casă, fiindcă putea s-o ascundă. 

În sfârşit, cea mai prelungită confuzie s-a datorat celor care 
ştiau că domnul Pretoreanu avea un ochi de sticlă, mascat cu 
mefistofelicul lui monoclu negru. Bănuiala cădea cu uşurinţă 
asupra lui Armand Călinescu, prim-ministru începând din 
martie 1939, căci şi el purta un monoclu negru, caracteristic, 
peste un ochi de sticlă. Confuzia a continuat chiar după ce 
omuleţul acesta, căci era mic de statură, a fost omorât de 
discipolii Arhanghelului, după şapte luni de guvernare, fiindcă 
dusese faţă de ei o politică atât de dură, încât lumea socotea că 
îi desfiinţase. O revistă ilustrată franţuzească publica o pagină 
întreagă cu fotografiile lui, capul luat în prim plan, cu felurite 
expresii şi cu nelipsitul monoclu. Deasupra scria: „Acest omuleţ 
chior a zdrobit partidul Arhanghelului”. („Chior” în româneşte 
are şi un sens peiorativ, ceea ce nu era cazul cu „borgne” din 
franţuzeşte.) Cu o seară înaintea atentatului. Armand 
Călinescu, aflat la o masă în grădina restaurantului 
„Continental”, cu câţiva membri ai guvernului, le spunea 
acestora, sfidând viitorul fără teamă, că de aici înainte nu mai 
vedea nicio primejdie: „Este timpul să ne arătăm mai mult în 
public. Vă sfătuiesc să ieşiţi la plimbare prin oraş, ca toţi 
cetăţenii.” 

A doua zi, când venea de la slujbă şi mergea în Cotroceni, 
unde avea locuinţa, cinci discipoli, aflaţi la pândă, au împins un 
căruţ în faţa maşinii, blocând-o, apoi au tras cu pistoalele. In 
maşină era un singur agent de pază, lângă şofer, unde n-a 
scăpat de gloanţe. 

Spre deosebire de Armand Călinescu, Jordie avea grijă să se 
apere, fiind prea scelerat ca să-şi facă iluzii cu privire la 
năravurile lupului. De altfel, era avertizat, căci, după ce 
apăruse articolul privitor la arderea cărţilor, primea zilnic o 
scrisoare cu antetul alcătuit din două spade orizontale şi cu un 
cap de mort în mijlocul paginii. Vrând să repare cât de cât 
lucrurile, angajase în redacţie trei discipoli şi unu la 
contabilitate. Aceştia nu veneau în sutană, ci îmbrăcaţi civil, 
dar sub haină purtau revolver, ceea ce nu era greu să se vadă. 
Nu aveau nicio treabă, ci doar umblau prin redacţie, intrau în 
birouri, trăgeau cu ochiul în toate părţile. Jordie nu şi-a făcut 


mult timp iluzii cu privire la atitudinea lor viitoare, de aceea a 
fost totdeauna gata să-şi apere pielea, aşa a supravieţuit 
ultimului din discipolii însărcinaţi să-i facă de petrecanie. 

Cât îl priveşte pe domnul Pretoreanu, deşi mulţi l-au crezut 
mort în pielea lui Armand Călinescu, a trăit până în 1946, când 
i-a plesnit o vână în creier. 


36 

Pantelimon nu voia să vândă casa de la Suceava; avea de 
gând ca, într-o zi, când i-o veni vremea, să se retragă şi să 
moară acolo. 

— Nu-ţi mai face planuri! îi riposta Tiberiu. Până să mori 
dumneata o să vină războiul şi-o să murim cu toţii! 

Războiul a venit, într-adevăr, cum prevăzuse domnul 
Pretoreanu, dar au scăpat cu viaţă şi Pantelimon, şi Tiberiu, 
împreună cu restul familiei, care îşi plătise tributul cu mult mai 
devreme. După venirea Alexandrinei în casa lui Trandafil, căci 
aşa o socotea Cornelia, deşi ea se străduise s-o cumpere, s-o 
refacă, să ridice în jur o gospodărie prosperă, au mai fost 
numai trei ani de linişte, când viaţa părea încă idilică, deşi 
plutea peste lume multă îngrijorare, cu ameninţări din multe 
direcţii. 

În aceşti ani, Tiberiu, ca să-l iau pe el primul, cu toate 
prezicerile lui pesimiste, îşi făcea planuri de îmbogăţire. El 
proiecta, deocamdată numai în gând, o societate de ajutor 
reciproc, care ar fi putut să ducă la câştiguri enorme, aşa îi 
spunea lui Pantelimon, în speranţa că el îi va da capitalul; 
bineînţeles, dacă vindea casa, altfel n-avea de unde. În acea 
afacere miraculoasă, au înţeles că se bizuia pe un fel de 
perpetuum mobile aplicat în finanţe, chiar dacă în fizică nu 
reuşise, fapt de care nu-i convinsă toată lumea, dovadă că şi 
astăzi unii oameni, şi nu puţini, speră să-l realizeze, scutind 
lumea de a mai trăi cu sudoarea frunţii. 

Cred că până acum n-am spus nicio vorbă proastă despre 
Pantelimon, acest om ciolănos şi aspru în aparenţă, dar a cărui 
cinste nu mă îndoiesc de a o fi scos în evidenţă fie măcar cu 
strădania lui de a restitui băncii de la Londra o sumă de bani 
plătiţi pe nedrept în numele său şi încasată de altcineva, care o 
prăpădise fără niciun fel de scrupule. De asemeni, am descris 
curăţenia lui sufletească, manifestată în respectul şi 
devotamentul arătat Alexandrinei. Mă opresc aici, nu vreau să-i 
fac încă o dată portretul. Insă trebuie să adaug că, deşi nu 
dăduse niciodată vreun semn de prostie, nu am apucat să 
observ sau să deduc cât avea mintea de luminată; atât pot 
spune, că era un om ca toţi oamenii. 

Surprinzător a fost că, deşi o păţise o dată cu Tiberiu, şi îi 
cunoştea prea bine firea, i-a căzut din nou în plasă, cu o 


uşurinţă care dovedea cel puţin naivitate. Explicaţia însă e alta, 
şi mi se pare stupefiantă, la un om a cărui dârzenie se vedea în 
toate faptele sale; el n-a fost victima naivităţii, ci a unei patimi 
nebănuite şi inadmisibile, pe care deşi i-a dat curs, a izbutit s-o 
țină ascunsă. La mult peste optzeci de ani, lui Pantelimon i s-au 
aprins călcâiele după Dita, soţie acum legitimă a lui Tiberiu. E 
adevărat, ceea ce nu socotesc a fi o scuză, că ea îi ţinuse calea, 
ademenindu-l cu toate mijloacele, care deşi nu făceau multe 
parale, fuseseră suficiente spre a-l atrage în cursă. Am văzut şi 
alţi oameni de vârsta lui păţind-o la fel, sensibili la o ocheadă 
şireată sau la un oftat cu subînţelesuri, urmat de o atingere 
parcă întâmplătoare: „Vai! iartă-mă, era să alunec!” 

Această fiinţă cu figura vulgară îşi corectase numai dinţii, 
înlocuindu-i pe cei de viplă cu porțelan potrivit la culoare cu 
restul danturii; aşa, încetase să mai fie hidoasă, şi cum nu avea 
o gură urâtă, putea să atragă atenţia unui om cu pretenţii 
modeste sau fără nicio pretenţie, cum era bietul Pantelimon, de 
mult convins că îi trecuse vremea. Deşi vânjos şi încă în putere, 
spre nemulţumirea Miercanei care, dată fiindu-i vârsta, îşi 
socotea pudoarea lezată la insistenţele lui masculine, ce era el 
decât o uscătură osoasă, cu pielea zbârcită, bun să-l atârni de 
un arac în grădină, ca să sperie ciorile? 

Intr-o zi, când urca scara îngustă a etajului unde îşi avea 
camerele, uşă în uşă cu Tiberiu, se întâlni cu Dita, care cobora 
să meargă la prăvălie. Nu ştiu cum îşi suci ea piciorul pe trepte, 
că pantoful îi sări cât colo, făcând-o să-şi piardă echilibrul; să 
nu fi fost Pantelimon în cale, s-ar fi rostogolit până jos, praf şi- 
ar fi făcut oasele. Pantelimon o prinse în braţe, o ţinu să nu 
cadă, iar ea se lăsă moale, gata să leşine de spaimă. Trecu un 
timp până să-şi revină, să spun un minut ar fi prea mult, câteva 
secunde erau de ajuns ca omul să-i simtă trupul fierbinte, 
încolăcit pe el, şi să se fâstâcească. 

— Îţi mulţumesc, nene! şopti Dita, întârziind încă o clipă în 
braţele lui, înţepenite de emotie. 

Apoi oftă, şăgalnic: 

— Nu-mi dai drumul”?! 

Nu era un reproş, dar bietul Pantelimon se fâstâci şi mai 
tare, căci nici prin gând nu-i trecea s-o ţină. În sfârşit, Dita se 
desprinse, şi abia atunci înţelese el cu adevărat că o ţinuse în 
braţe, fiindcă îi simţea lipsa; fără fierbinţeala ei, tot trupul i se 


răcise. Ea îi aruncă o privire languroasă, pe sub gene, îşi luă 
pantoful de jos şi cobori mai departe. 

Nimeni din casă nu a ştiut de această întâmplare şi de 
urmările ei neîntârziate. Dita câştigase simpatia tuturor, în 
primul rând pe a Corneliei şi a vânzătoarelor din prăvălie, 
fiindcă era cuviincioasă, modestă şi vrednică. O câştigase chiar 
şi pe Alexandrina, care stătea mai tot timpul retrasă în casa 
mare, numai cu Odor, unde restul familiei nu venea decât la 
mesele de duminică, şi în celelalte sărbători ale anului. Dar 
Alexandrina era o fiinţă sociabilă, nu fusese greu să-i câştige 
inima, destul că măcar o dată pe zi se înfiinţa sub fereastra ei, 
şi-o întreba, privind-o cu adoraţie, ca pe o madonă: 

— Vă trebuie ceva, doamnă? 

Dacă n-ar fi avut treabă, Dita ar fi stat cu ceasurile acolo, şi- 
ar fi adus un scaun, să asculte harpa, pentru care poate avea o 
emoție sinceră, deşi altminteri nu se pricepea la muzică. Este 
ciudat că instrumentul acesta, necunoscut de mulţime, nu-l 
emoţiona mai puţin pe Pantelimon, deşi nici el nu avea vreo 
pricepere. M-am întrebat ce-i vrăjea pe ei, oameni simpli: harpa 
în sine sau vraja emanată de Alexandrina, care se adăuga 
sunetelor? 

De la început, Alexandrina îşi alesese o odaie din spatele 
casei, cu ferestrele spre grădină, ca să poată cânta fără să se 
audă în stradă; în afară de rare ocazii, ea cânta doar pentru 
sine, mai mult în surdină. Din acel timp şi încă mai dinainte, de 
la Suceava, datează micile ei compoziţii pentru harpă, adunate 
în câteva caiete, ale căror portative le desena singură, neavând 
la îndemână hârtie de muzică; niciodată nu se gândise că va fi 
altceva decât un divertisment trecător şi fără urmare. După 
titluri, se înţelege că ea încerca să-şi povestească viaţa, într-o 
confesiune transfigurată. Primul caiet cuprindea nouă cântece 
de leagăn şi nouă cântece de joacă. Nu am avut prilejul să 
observ ce impresie făceau asupra altora, mie mi-au tulburat 
adânc sufletul, fiindcă reînviau atmosfera din casa domnului 
Alcibiade şi totdeodată propria mea copilărie. Nu aveam nevoie 
de acea cifră, nouă, ca să înţeleg simbolul muzicii; fiecare 
cântec zugrăvea, cu o subtilitate necăutată, naturală ca 
respiraţia, firea copiilor ei, de la Odor până la Trandafil. 

Mai izbitoare decât puterea de exprimare prin mijloace atât 
de dificile şi uneori echivoce, cum este muzica, mi s-a părut 


curajul Alexandrinei de a fi nepărtinitoare cu privire la 
caracterul copiilor. Lăsând la o parte pe Tadeu şi Titus, pe care 
nu-i cunoşteam bine, şi pe Teofil, definit abia în parte, restul 
copiilor îmi apăreau vii în faţă, numai prin sunetele harpei; 
desigur, un străin nu avea ce recunoaşte, rămânea numai 
muzica. 

Cea mai subtilă împletire de sunete era în portretul lui Odor; 
nu-l analizez, ar fi o încercare prețioasă, fiindcă n-am pricepere 
şi, ca să nu mint pe nimeni, nici nu ştiu pe câţi ar putea să 
intereseze. E uşor să spun ce tragic era evocat Toma şi cum un 
singur acord disonant, revenind la intervale, îi ilustra 
brutalitatea care avea să ducă la moartea lui monstruoasă; însă 
compoziţia nu poate fi explicată atât de simplu, prin aceste 
câteva cuvinte. La fel voi spune despre cântecul Teofanei, care 
îmi sfâşia inima; se simţea în el o ardere nesfârşită şi o 
aspirație neatinsă, drama ei, cum o cunoscusem. Temele 
acestor două cântece le-am regăsit mai târziu, schiţate pe foi 
răzlețe, în cuprinsul unei compoziţii părăsite, cu spaţii goale, 
care ar fi trebuit completate şi purta titlul provizoriu 
Mormintele. Cu toată seninătatea ei din timpul cât a locuit în 
casa lui Trandafil, înconjurată de dragoste, probabil în sufletul 
Alexandrinei era un zbucium, căci între aceleaşi foi răzlețe am 
găsit proiectele unui ciclu nou intitulat Cântece fără speranță. 

În timpul războiului, domnul Pretoreanu care, prin 
complicitatea lui Tiberiu, nu dezinteresată, izbutise să fie din 
când în când poftit în familie, impresionat, poate sincer, de 
cântecele cuprinse în primele două caiete, definitivate, o 
rugase pe Alexandrina să i le încredinţeze, ca să le tipărească. 
Ea refuzase, dar cum domnul Pretoreanu folosea orice mijloace 
spre a-şi realiza planurile, îl determinase pe Tiberiu să le 
sustragă, şi le trimisese unei edituri muzicale de la Leipzig. În 
1944, cântecele pentru harpă se imprimau pe hârtie de lux, 
celuloză şi mătase, ca plicurile domnului Pretoreanu, când 
tipografia fu distrusă de bombe, ca aproape întreg oraşul. Acea 
muzică pierdută pentru totdeauna, nu o capodoperă, capabilă 
însă de a trezi sentimente, emoţii gingaşe, uneori idilice, alteori 
dureroase, era urmărită de un destin implacabil: chiar dacă 
Tiberiu n-ar fi sustras caietele, ele tot s-ar fi pierdut, nu mult 
timp după tipografia de la Leipzig, când o bombă a căzut pe 
casa mare, unde Cornelia o adusese pe Alexandrina, de au 


rămas în picioare numai frânturi de ziduri; noroc că înăuntru 
nu era nimeni. 


x x * 


Dacă Dita Îi sucise capul lui Pantelimon, ceea ce se va vedea 
fără întârziere, nu după mult timp avea să facă altă victimă, 
mai greu de închipuit, despre care aş prefera să nu scriu un 
cuvânt, dacă n-aş avea datoria să dezvălui întreg adevărul. 
Datoria faţă de cine? Faţă de mine însumi şi faţă de tot ce mă 
înconjoară, personajele care au populat aria existenţei mele. 
Omisiunile, probabile, sunt involuntare, înseamnă că anumite 
fapte mi s-au şters din memorie, şi atunci nu-mi găsesc altă 
vină decât că m-am apucat de scris cu întârziere; astfel lumea, 
aşa cum am putut s-o fac, va fi mai goală, ceea ce pentru mine 
este o pedeapsă destul de usturătoare. 

Victima greu de închipuit, victimă imposibilă n-avea să fie 
altcineva decât Odor. Ceea ce nu putuse să trezească în el 
gingaşa Medee şi fierbintea Tanie, îi era dat să facă unei femei 
vulgare, cu un trecut dezmăţat, a cărui amintire o purta încă în 
sânge. Dar greşesc într-o privinţă, păstrez pe nedrept prima 
impresie pe care mi-o făcuse Dita, cu gura rânjită, având 
intercalaţi simetric între dinţii ei galbeni dinţi îmbrăcaţi în 
viplă, ceea ce îi dădea o înfăţişare hidoasă. 

A trebuit să treacă timp după ce îşi reparase dantura, până 
să observ că aveam în faţa mea altă fiinţă: cu ochi mari, negri, 
cu părul bogat, strălucind de viaţă, strâns de obicei într-un coc 
greu, care îi acoperea ceafa, coafură copiată desigur după 
Alexandrina; oricum, era măcar un semn că ştia să aprecieze 
distincţia, ceea ce, dacă persevera, putea s-o ducă şi mai 
departe. Alexandrina rămânea modelul ei, în toate privinţele, 
de la ea învăţa, cu încetul şi pe tăcute, cum să se îmbrace, cum 
să vorbească şi cum să se poarte. Abia când am văzut-o într-o 
rochie mov, tricotată, strânsă pe trup, cu ciorapi de mătase, în 
pantofi cu tocuri înalte, am observat că era destul de bine 
făcută ca să placă măcar bărbaţilor cu gusturile mai puţin 
rafinate. Printre ei îl pun pe Pantelimon, primul la îndemână. 
Despre gusturile lui Odor n-am ce spune, cred că erau cu totul 
neexersate, ochii lui se deschiseră dintr-odată pe Dita, prima 
femeie care îi atrase atenţia şi-i trezi din letargie simţurile 
masculine. La el procesul fu mult mai îndelungat decât în cazul 


lui Pantelimon, care se aprinsese de la prima atingere. 

Dacă în ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă Dita urmărea 
un scop de realizat repede, faţă de Odor nu avea nicio intenţie, 
decât să-i câştige simpatia, cum o câştigase pe a tuturor din 
casă. Astfel, când se ducea să o salute pe Alexandrina şi s-o 
întrebe ce nevoi are, se oprea şi la fereastra lui Odor, care scria 
cu mâna stângă, aplecat peste caietul din faţă: 

— Ce mai faceţi, domnule profesor? 

În primele rânduri, Odor răspunse „mulţumesc, bine”, fără să 
ridice ochii şi să îşi întrerupă scrisul; pe Dita o cunoştea numai 
după voce, altminteri cred că nu o văzuse nici când se întâlnea 
cu ea prin curte şi poate chiar îi arunca o privire. Revelația se 
produse pe neaşteptate, într-o bună zi, când glasul ei la 
fereastră îl făcu să tresară; abia acum îşi dădea seama că era 
un glas melodios şi plin de căldură; el nu observase căldura 
melancolică din glasul Medeei, şi timiditatea mişcătoare din al 
Taniei. Ştia ce deosebiri erau între un bărbat şi o femeie, dar 
nu-i trezeau interesul şi, oricât ar părea de incredibil, în 
urechea lui un glas de soprană avea acelaşi sunet cu unul de 
bariton, dădeau o singură imagine, cu desăvârşire neutră. 

Glasul de la fereastră, mai degrabă de contraltă decât de 
soprană, pornit parcă din viscere, cu un timbru senzual, 
dovedind o excitație abia stăpânită şi inspirând aceeaşi stare 
cui îl asculta, îl făcu să ridice ochii şi atunci o descoperi pe 
Dita, o văzu cu adevărat prima oară. Ea îi zâmbea cu timiditate, 
dar gura ei, cu dantura albă, nu era mai puţin senzuală decât 
glasul. Instinctiv, Odor îşi ascunse sub masă braţul amputat din 
faţa cotului, cu mâneca îndoită şi prinsă într-un ac de 
siguranţă; până acum, infirmitatea îi fusese cu totul indiferentă, 
nu-l afectase nici măcar în timpul când învăţa să scrie cu mâna 
stângă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? o întrebă, aiurit, pe făptura 
de la fereastră. 

— Vai, domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi pe nume! Eu 
sunt soţia lui Tiberiu. 

Până seara, Odor nu mai fu în stare să scrie nici măcar două 
rânduri; în sistemul lui de gândire intervenea ceva nou, care îi 
punea în primejdie ideile atât de mult adâncite, încât de mult 
nu mai credea în existenţa altora. Inainte de a se culca, 
ducându-se la baie, unde îşi freca dinţii cu periuţa până la 


jumătate de oră, îşi examină prima oară obrazul. O îngrijire 
atât de prelungită a danturii ar fi plictisit pe oricine, era o 
exagerare, desigur inutilă. Dar, ca şi atunci când se dezbrăca şi 
uita de el pe marginea patului, cu o gheată în mână, Odor nu-şi 
dădea seama de scurgerea timpului; mintea lui era în altă 
parte, frământa o idee. Acum, privindu-se în oglindă, descoperi 
că îi crescuse barba, ţepoasă şi cenuşie, încărunţită înainte de 
vreme, ca şi părul, fiindcă n-avea decât patruzeci şi doi de ani 
la data aceea. Un frizer venea o dată pe săptămână, să-l 
bărbierească. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, ieşi din casă, aproape pe furiş, şi 
merse la frizer, să-i radă barba. La prânz, când Dita apăru 
afară, după ce închisese prăvălia, Odor o aştepta, cu ochii în 
gol, incapabil să adauge un cuvânt la cele scrise în ajun, când 
se oprise. Împinse scaunul, se ridică şi se apropie de fereastră, 
fixând-o pe Dita cu o privire halucinată. 

— Bună ziua, domnule profesor! îl salută ea, timidă, 
îmbujorându-se. 

Spun încă o dată, ar fi aberant să-mi închipui că urmărea să-l 
prindă în mreje; pe lângă compasiunea datorată infirmităţii, 
avea pentru el o admiraţie respectuoasă, ştiindu-l că scria toată 
ziua, şi nu de o lună, de un an, ci de-o viaţă. 

— Dumneata mi-ai inspirat o idee nouă, i se adresă Odor, 
încercând să aterizeze din zborul lui cu vizibilitatea confuză, ca 
să se poată exprima în limbajul obişnuit al oamenilor. O idee de 
răscruce, o răsturnare de sensuri, îmi va cere ani de meditaţie 
şi de muncă s-o integrez în ceea ce am gândit până astăzi, dar 
nu mă sperii, nici nu regret, fiindcă nu m-am născut pentru altă 
misiune. 

Deşi nu înţelegea nimic, Dita se bucura că el îi vorbise. Drept 
singur răspuns, repetă invitaţia din ajun: 

— Dar vă rog să-mi spuneţi pe nume, domnule profesor. Mă 
cheamă Afrodita. 

— O! se extazie Odor, fără ca numele, în împrejurările date, 
să i se pară ridicol. Te cheamă ca pe zeiţa frumuseţii şi tinereţii 
divine. Afrodita, soră cu Venus, amândouă născute din spuma 
mării! 

Îmi vine să mă crucesc, când îi reproduc cuvintele; i-am 
urmărit întreaga viaţă, nimic din alcătuirea lui omenească nu le 
făcea posibile. Era, într-adevăr, o răsturnare de sensuri, cum 


spunea el însuşi, puţin mai înainte. 


XXX 


Cu Pantelimon însă Dita urmărea altceva, şi Tiberiu nu era 
străin de planul ei, dimpotrivă, el însuşi i-l sugerase. Poate mai 
mult decât atât, îi poruncise. 

Într-o seară, după ce numărase împreună cu Cornelia banii 
încasaţi peste ziuă în prăvălii, Dita îşi aruncă ochii prin 
grădină, după Pantelimon, dar nu-l văzu, îşi terminase 
treburile, straturile de legume şi florile erau udate, săpate, 
spaţiile dintre ele greblate, se cunoştea mâna omului harnic. 
Nu era nici la bucătărie, unde Miercana pregătea grătarul 
pentru muşteriii de seară. La birtul din fundul curţii, venea 
lume fără pretenţii, mai ales salahori pe la binalele din cartier, 
să mănânce de prânz o ciorbă şi o tocană. IÎndemnată de 
Pantelimon, care n-avea astâmpăr, Cornelia obținuse de la 
Primărie aprobarea să pună pe trotuar câteva mese, în faţa 
prăvăliilor. Acolo venea seara o lume mai spălată, dar nu din 
marea societate a oraşului, ci vecinii de pe stradă sau de pe 
străzile alăturate, atraşi de mititei, de fleici, de antricoate şi de 
bateriile îndopate cu gheaţă, toate bune şi cu preţuri modeste. 
Îi servea însăşi Miercana, în halat alb şi cu bonetă, ca bucătarii; 
ea lua comenzile, ea punea fripturile pe grătar, iar când erau 
gata le aducea la masă. Avea un băiat de ajutor, care mătura 
trotuarul, pregătea mesele şi bateriile cu băutura. Clienţii îşi 
turnau singuri în pahare, vin cu sifon, apoi ciocneau, beau şi 
plescăiau cu limba în semn de satisfacţie. Vinul era într-adevăr 
bun, adus de Pantelimon, cu butoiul, de la podgoriile din judeţ, 
renumite. Câteodată, se aciuia pe la mese un ţigan cu vioara, le 
cânta oamenilor la ureche, în mirosul grătarului care venea din 
fundul curţii. Şi nici muşteriii, din mahala, mulţi din ei burtă- 
verde, nici ţiganul cu vioara, nu ştiau că, doar trei case mai 
departe, o femeie distinsă cânta la harpă, fără să se audă în 
stradă, iar alături, un om care ar fi părut fratele ei, sau chiar 
tatăl şi nicidecum fiul, se chinuia de săptămâni întregi să-şi 
regrupeze gândurile răvăşite, să le ia de la început într-o 
viziune nouă, când nu mai avusese mult ca să le ducă la capăt. 

Dita urcă scările, în lumina slabă a amurgului, cu gândul să 
se întindă puţin în pat, să aţipească până venea Tiberiu la 


masă. Nu gătea ea mâncare, o lua de jos, cu sufertaşul. Nu ştia 
ce treburi învârtea bărbată-su prin oraş, pleca fără să-i spună 
unde, şi când se întoarce. 

Ajunsă sus, în holişorul dintre cele două apartamente, o 
umbră omenească îi tăie calea, o prinse în braţe, o strânse 
zdravăn şi-o înghesui în uşă. Nu se sperie prea tare, îl 
recunoscuse pe Pantelimon şi îmbrăţişarea lui chiar îi făcea 
plăcere. Dar când el dădu s-o împingă înăuntru, i se făcu frică 
de-a binelea. 

— Eşti nebun? Dacă ne prinde? 

Ca un făcut, Tiberiu tocmai se întorcea acasă, Pantelimon îl 
întâlni în uşa de jos, coborâse scările împleticit şi roşu la faţă. 

— Ce-i, nene? îl întrebă Tiberiu. Parcă nu ţi-s boii acasă! 

— Nu-mi sunt, lua-i-ar naiba! 

Trecu aşa mai bine de-o săptămână, seară de seară 
Pantelimon o pândea pe Dita, dar lui însuşi îi era frică; dacă ea 
l-ar fi lăsat înăuntru poate nici n-ar fi avut îndrăzneala să intre. 
În schimb, o dorea tot mai fierbinte, îl ardeau măruntaiele, îşi 
pierdea minţile. Dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei, n-aş putea 
crede. Cum să se înmoaie aşa un om care naufragiase în 
Oceanul Îngheţat şi se salvase, ajunsese la ţărmul Norvegiei, pe 
urmă luase în lung toată Laponia, Finlanda şi întreaga Rusie în 
revoluţie, strecurându-se printre fronturi, şi după multe ocoluri 
ajunsese teafăr în România? Dintre toţi, numai Cornelia 
observase că se schimba de la o zi la alta; treburile şi le făcea, 
destoinic, însă nu era în apele lui; sau îl chinuia o meteahnă 
ascunsă, sau avea ceva pe suflet. 

— Ce-i cu dumneata, cumnate? îl întrebă până la urmă, deşi 
nu-i plăcea să se amestece în treburile cuiva, cât timp el nu-şi 
deschidea inima. 

— Mi-e de casă, uite, vine toamna şi stă aşa, singură din 
primăvară... Mă bate gândul s-o scot în vânzare. Dar dacă o 
trebui să plec de-aici, unde să mă duc? 

— De-aici n-ai să pleci niciodată. Fără dumneata ce ne-am 
face? 

Pantelimon nu mai ezită nicio clipă; chiar atunci se duse la 
Tiberiu, care îşi făcea somnul de după-amiază, intră în camera 
unde de-atâtea ori se visa cu Dita, îl trezi şi se aşeză pe 
marginea patului. 

— Nepoate, uite ce m-am gândit eu, vreau să vând 


gospodăria de la Suceava. 

Lui Tiberiu îi pieri somnul într-o clipită, sări din pat, îşi dădu 
cu apă pe faţă. 

— Ţi-o vând eu, nene, nici n-ai nevoie să mergi acolo, într-o 
săptămână, nu, mai puţin, în patru zile vin cu banii. Numai să- 
mi dai procură! 

Cuvântul procură, care ştia ce înseamnă, îl cam sperie pe 
Pantelimon: adică să te dai pe mâna altcuiva, cu tot al tău, să-ţi 
vinzi şi sufletul, că altfel la ce-ţi mai trebuie, dacă ţi-ai pierdut 
avutul? Asemenea frământări, numite probleme de conştiinţă, 
care au preocupat pe marii creatori ai lumii, romancieri, 
dramaturgi, filozofi, pot să existe şi în inima unui om simplu, 
chinuindu-l nu mai puţin decât pe un marchiz sau un conte. 
Pantelimon îşi pierduse curajul, stătea la îndoială pe marginea 
patului, când se deschise uşa şi intră Dita, zâmbitoare şi mirată 
de vizită. Dar mirarea ei era prefăcută, ştia dinainte ce-o să 
urmeze. 

— Plec la Suceava! o vesti Tiberiu, fără nicio introducere. 

Dita văzu pe chipul lui Pantelimon o încruntare, putea să se 
răzgândească, trebuia să-l încurajeze. De aceea îi aruncă pe 
furiş o privire semnificativă, în timp ce-l întreba pe bărbată-su: 

— Şi cât o să mă laşi singură? Sau vrei să merg cu tine? 

La aceste din urmă cuvinte, Pantelimon tresări, apoi se făcu 
palid. Dar el nu era un prostănac, putea să se răzgândească, 
atâta timp cât nu dăduse procura. Spaima îi trecu repede, când 
Dita îi făcu cu ochiul după ce se auzi răspunsul lui Tiberiu: 

— De ce să mergi cu mine? Aici cine să-ţi ţină locul? Şi eu mă 
duc la treabă, nu la plimbare. 

A doua zi, Pantelimon merse cu nepotul la judecătorie şi îi 
dădu procura. Pe urmă se despărţiră. Tiberiu se duse la 
Frusinela, stătură ce stătură de vorbă şi hotărâră să meargă la 
prăvălie. Prăvălia lui Tănase Voinescu, „La căpăţâna de zahăr 
în poleială de aur” nu era departe, totuşi Frusinela, în trecutul 
ei o biată fată de la ţară, sedusă în porumbişte de un fante în 
haine nemţeşti, cu cravată, nu admitea să meargă pe jos, în 
mulţimea de pe trotuare, aşa că îl chemă pe şofer şi îi porunci 
să scoată automobilul. 

Nu mai aveau Creyslerul Imperial, se învechise, ci un 
Lincoln-Zephir nou, printre primele venite în ţară. Prăvălia, 
numită aşa impropriu, era un mare magazin de coloniale, din 


centru, faţă în faţă cu primăria. În cei şase ani scurşi de când 
voise să cumpere casa Alexandrinei, Tănase Voinescu se cam 
trecuse, n-avea decât cincizeci şi cinci de ani, dar i-ai fi dat 
cincisprezece, pe deasupra, îi slăbise vederea, în registre se 
uita cu lupa, noroc că avea un contabil de încredere. Nici cu 
auzul nu stătea bine, când cineva nu-i vorbea destul de tare, 
trebuia să-şi bage cornetul în ureche. De mers, mergea 
târşindu-şi picioarele, dar se încăpăţâna să facă drumul între 
prăvălie şi casă numai pe jos, încurajându-se singur că aşa îşi 
păstrează sănătatea, fără să ţină seama că unde unui om tânăr 
i-ar fi fost de ajuns zece minute, lui îi trebuia jumătate de oră. 
În sfârşit, fără să-şi fi pierdut judecata, acum avea mintea mai 
înceată, se gândea mult până să înţeleagă o întrebare şi tot atât 
de mult ca să dea răspunsul. În schimb, se bucura de o bună 
tinere de minte, dovadă că, îndată ce dădu cu ochii de Tiberiu, 
îl şi luă în primire: 

— Ai venit cu banii? 

Când fusese hotărât să cumpere casa Alexandrinei, îi dăduse 
cincizeci de mii de lei arvună. Vânzarea nu se făcuse, dar 
negustorul nu-şi mai văzuse arvuna înapoi, Tiberiu o cheltuise. 

— Chiar pentru asta am venit, nene Tănase! răspunse 
Tiberiu, volubil. 

N-avea de pledat mare lucru, o convinsese pe Frusinela, 
acasă: „Un asemenea chilipir n-ai să mai găseşti toată viaţa! 
Ce-ţi trebuia un palat, la ţară? (Se referea la casa domnului 
Alcibiade, după care Frusinela plânsese cu lacrimi cât pumnul.) 
Pe când aşa, ia gândeşte-te, vilă în Bucovina, cu livadă şi vie; şi 
aproape pe gratis, trei sute de mii, unde mai găseşti una ca 
asta!?” „Dar e departe! Faci o zi până acolo!” „Păi tocmai asta 
îţi trebuie ţie! Credeam că ai să înţelegi singură! Bărbată-tu n-o 
să se ţină după tine; când vrei, pleci, poate ai chef să te duci şi 
tu de capul tău, viaţa e scurtă!” Frusinelei îi sclipeau ochii, nu-i 
trecuse prin minte, şi era atât de simplu să înţeleagă! Cu cât 
mai departe, cu atât mai bine! Nimeni nu te vede, şi dacă te 
vede, nu te cunoaşte. Putea să se ducă fără grijă, cu oricine îi 
poftea inima! 

Vânzarea se făcu astfel, pe nevăzute. Tănase Voinescu avu 
obiecţii numai asupra preţului: 

— Trei sute de mii? E o sumă! 

— Două sute cincizeci, îl corectă Tiberiu. Restul îl opreşti în 


locul arvunei! 

Ideea devenea o ispită; păgubaşul nu mai spera de mult că o 
să-şi vadă banii înapoi, erau aruncaţi pe gârlă. Dar n-ar fi fost 
negustor, dacă se lăsa dintr-odată. 

— Şi cum, adică? Arvuna nu-i tot a mea? 

— Hai să nu ne ascundem după deget, nene Tănase! ripostă 
Tiberiu, cinic. E a dumitale, dar ştii că altfel n-ai s-o mai vezi 
niciodată! 

— Orişicum! Un sfert de milion, nu-l găseşti pe stradă! 

— Ba curând o să-i găseşti şi-n lăzile de gunoaie! Dumneata 
nu vezi cum se scumpesc toate?! Şi e doar începutul, o să vină 
inflaţia! Nu-i mai bine să bagi banii în ceva sigur? 

Chiar dacă Tănase Voinescu ar mai fi stat la îndoială, nu-i 
îngădui Frusinela. 

— Haide! Nu te mai moşmondi, şi bate palma! 

Culmea îndrăznelii, Tiberiu pretinse o nouă arvună, alți 
cincizeci de mii, nu putea să plece la Suceava cu mâinile goale. 
Acum negustorul se opuse, cum să dea bani pe ceva care poate 
nu exista decât în închipuire?! Târgul s-ar fi stricat, dacă 
Frusinela nu intervenea încă o dată: 

— Iau eu banii şi nu-i dau decât dacă îmi place vila! Când 
plecăm? 

— Mâine dimineaţă, nu pot să aştept, am şi alte treburi. 

Spre regretul Frusinelei, trebuiau să meargă cu trenul, nu 
era şosea asfaltată decât până la Buzău, restul, praf şi 
hârtoape, cinci sute de kilometri. Dar cei zece kilometri câţi 
mai rămâneau de la gară, Frusinela nu se mulțumea să-i facă 
oricum, cu trăsura sau cu poştalionul, aşa că trimise Lincolnul 
înainte, cu trenul de coletărie rapidă; Tiberiu se duse la gară, 
obţinu un vagon-platformă, bineînţeles cu plocoane. Peste două 
ceasuri, maşina era îmbarcată, iar a doua zi spre seară, când 
ajunseră la Suceava, îi aştepta în gară. 

Casa lui Pantelimon n-avea instalaţie electrică, abia găsiră o 
lampă cu gaz la vecinul care se îngrijea de gospodăria părăsită; 
el săpase via, o stropise, el curăţase pomii, îi apărase de omizi, 
el semănase sau sădise legumele; în schimb, roadele erau ale 
lui, aşa fusese învoiala, avu grijă să spună din capul locului 
cumpărătorilor. Se făcuse întuneric, Frusinela nu putea să vadă 
nimic pe afară, dar nici n-o interesau roadele pierdute; o 
dezamăgise vila, care nu era decât o casă de ţară, ce-i drept 


bine ţinută, cu pereţii necoşcoviţi, curaţi, parcă văruiţi 
proaspăt; nici prin minte nu-i trecea că sub preşuri nu erau 
duşumele, ci lipitură. 

— În tindă se poate pune o baie, opină Tiberiu, ca s-o 
îmbuneze. 

Ea pufni, îi spuse în gând, „du-te dracului!”, pe urmă se duse 
cu gândul la zilele plăcute pe care putea să le petreacă aici, 
departe de ochii lumii, căci, în definitiv, pentru acest scop lua 
casa. 

Se culcară fiecare într-o odaie, lampa o puse Tiberiu în tindă, 
ca să dea un pic de lumină în amândouă părţile. Şoferul dormea 
în maşină. Frusinela se spălă în lighean, vecinul adusese o 
găleată cu apă, pe urmă se trânti în pat, răpusă de oboseală. 
Aţipise, când îl simţi pe Tiberiu alături. Încercă să-l alunge: 

— Fugi de-aici, sunt zdrobită! 

Mersese douăsprezece ore cu trenul, şi nici noaptea dinainte 
nu prea dormise, de emoție. Tiberiu însă nu-i dădu pace, îi 
ridică poalele cămăşii de noapte, iar ea nu se împotrivi multă 
vreme. Câteva clipe mai târziu, îi trecuse şi somnul, şi 
oboseala. Lampa se stinsese singură, în tindă. În lumina zorilor, 
Frusinela luă poşeta de jos, fusese pusă bine sub pernă, dar 
perna cine mai ştia unde este? - şi scoase plicul cu banii. 

— Uite arvuna, ticălosule! îngână tandră. 

Mai mult nu putu spune, căzu în somn, doborâtă. Tiberiu 
număra banii pe marginea patului. 


XXX 


Cele petrecute după ce Pantelimon se întâlnise cu Dita pe 
scară şi o ţinuse să nu cadă, înfierbântarea lui atât de smintită, 
hotărârea de a vinde casa numai ca Tiberiu să plece la Suceava 
nu reprezintă nimic nou, asemenea fapte s-au petrecut în multe 
rânduri şi în multe locuri, cu oamenii din toate straturile 
societăţii. Neobişnuit este ce s-a întâmplat mai departe cu 
Pantelimon şi Dita, deşi oricine poate să-şi închipuie; dar nu 
până la capăt, şi nu cu amănunte. 

În chiar prima seară, când Tiberiu se afla cu Frusinela în 
patul răvăşit ca după cutremur, Pantelimon aşteptă să vină 
Miercana de jos, aducând cu ea mirosul de mititei şi de fleică, 
să adoarmă, pe urmă ieşi tiptil din cameră şi se duse la Dita, 
chinuit de gândul că uşa ar putea să fie încuiată; nu era, se 


deschise lin, de parcă balamalele şi clanţa ar fi fost unse 
proaspăt. M-am întrebat dacă rămânea de obicei descuiată, sau 
Dita o lăsase dinadins aşa, poate o şi unsese, să nu scârţâie. 
Adevărul era chiar acesta, ceea ce avea să se vadă îndată. Când 
Pantelimon se aşeză pe pat, ea nu dormea, stătea cu faţa în sus, 
cu mâinile sub cap, şi nu făcu nazuri, ca Frusinela, ci dădu 
plapuma la perete: n-avea nimic pe ea, decât pielea, părul din 
cap şi din celelalte locuri. 

— Hai, vino! zise, apucându-l de mână. 

În clipa următoare se smuci, speriată. 

— Aoleu, ce-i asta? Stai mai încet, că mă rupi în două! 

Nu se aşteptase, surpriza o buimăci, dar se obişnui repede şi 
începu să se bucure, deşi cu un pic de teamă, gata să se tragă 
înapoi la o mişcare mai înfocată. 

Am întrebat odată pe o femeie cu multă experienţă, care 
cunoscuse bărbaţi de toate felurile, ce se întâmplă cu ea dacă 
dă de unul înzestrat peste măsură. „Mă adaptez!” mi-a răspuns 
simplu. Nu m-am îndoit că ştia ce spune. Dar tot atât de 
adevărat este că sunt şi organisme mai puţin elastice, atunci e 
un chin pentru amândouă părţile. Nu era cazul cu Dita, totuşi 
ezitarea ei iniţială mă face să cred că se afla cam la limită; în 
schimb, o favoriza antrenamentul. Cunoscându-i biografia, şi 
punând la socoteală numai bărbaţii de pe strada Calomfirescu, 
douăzeci şi cinci pe zi, ca să iau o medie modestă, într-un an 
fac peste nouă mii, să zic opt mii, ca să scad din numărul zilelor 
pauzele obligatorii. Dacă înmulţesc cu şapte, anii câţi 
funcţionase acolo, fără întrerupere, mă apucă groaza: cincizeci 
şi şase de mii - un corp de armată! Şi încă o asemenea cifră nu 
reprezintă recordul, nu ştiu dacă este cineva capabil să şi-l 
închipuie. Cu toate cele spuse mai înainte, Dita nu mai întâlnise 
pe unul ca Pantelimon, era şi el un record, ceea ce la urmă o 
făcu să exclame: 

— Ptiu! Să nu te deochi! Eşti numai ciolane, încolo ai pe 
dracu în tine, mi-ai făcut praf măruntaiele! 

Dar nu era îngrozită, dimpotrivă, când Pantelimon vru să se 
dea jos din pat, îl ţinu cu amândouă mâinile: 

— Mai haide o dată! 

— Ce, crezi că eu sunt puşcă-mitralieră?! 

— Hai, încearcă! 

Dita avea meşteşugurile ei să-l pună pe picioare, aşa ceva 


Pantelimon nu mai văzuse, îl cuprinseră fiorii din tălpi până în 
creştet. La sfârşit, când se depăşise pe sine, zise cu admiraţie: 

— Dacă nu ţi-ai uitat vorba, că aş avea pe dracu în mine, să 
ştii că tu ai pe puţin o duzină! 

— Acum, du-te! zise ea, cu totul năucă. Şi să nu mai vii mâine 
noapte; îmi ajunge! 

Pantelimon acceptă cu bunăcuviinţă: 

— Că n-am să mai vin, se înţelege de la sine; ai văzut cum stă 
treaba, şi gata! N-o să-mi închipui că ţi-am căzut cu tronc la 
inimă. Dar, ca să fie sigur, mai bine încuie uşa! 

Sfatul îl dăduse numai aşa, ca să se grozăvească, altminteri 
dracul din el murise. De atunci înainte, nu mai făcu nicio 
încercare, nici nu se mai gândi, dorinţa îi trecuse parcă pe 
vecie, printr-un act de bravură, care putea fi o apoteoză. 

Când Tiberiu veni cu banii, Pantelimon se duse în oraş şi 
cheltui zece mii de lei pe o brățară de aur, frumos cizelată, de 
la Viena. Fiindcă voia ca Dita s-o poarte pe faţă, nu i-o dădu ei 
de-a dreptul, ci lui Tiberiu: „Uite, asta-i pentru nevastă-ta! Dar 
dacă te duci s-o vinzi, îţi rup oasele!” 

Tiberiu îşi luase partea; cincizeci de mii îi păstrase pentru 
sine. Cu totul, o sută de mii, dacă se punea la socoteală şi 
vechea arvună, pe care o cheltuise tot el, şi i-o restituise lui 
Tănase Voinescu din banii lui Pantelimon, Acestuia îi părea rău 
după casă, cât despre bani nu-i păsa de ei, nu se socotea în 
pagubă, noaptea cu Dita făcea mai mult decât o sută de mii şi o 
brățară de aur; făcea totul! 

Acel tot, o sută nouăzeci de mii, avea să-i prăpădească 
nimeni altul decât Tiberiu, investindu-i într-o afacere 
dezastruoasă care nu era prima, dar le întrecea pe celelalte. 


37 

Că domnul Pretoreanu îmbătrânise putea să-şi dea seama 
oricine îl cunoscuse cu câtva timp înainte. E adevărat că nu 
părea să aibă mai mult decât vârsta lui biologică, şaptezeci şi 
trei de ani sau şaptezeci şi patru, nu se ştia sigur, dar în niciun 
caz optzeci, cum scria în Enciclopedia britanică; totuşi, aerul 
lui juvenil şi energic, pe care şi-l păstrase multă vreme, crease 
impresia că un asemenea om nu va îmbătrâni niciodată şi nu va 
putea să moară decât în picioare. Ultima oară îl văzusem cu 
şase ani în urmă, când venise în vizită la domnul Neagoe, 
pentru Alexandrina, neanunţat şi atât de inoportun, că el însuşi 
îşi dăduse seama şi plecase în zece minute. 

L-am privit de la fereastra etajului, când ieşea pe poartă, cam 
adus de umeri, şi mi s-a părut că avea un aer de câine bătut, 
inimaginabil la un om care până atunci fusese, nu doar pentru 
mine, întruparea lui Mefisto, neînvins de nimeni. Pălăria şi-o 
lăsase în maşină, ca să-şi ia un aer mai tineresc, un gest 
instinctiv de apărare împotriva scăderilor, aşa cum le simţea în 
sine, înainte de a le remarca alţii. Privindu-l de sus, am 
observat că pleşuvise în creştet, şi atunci mi-am dat seama că 
îmbătrânise, şi parcă brusc, în cele zece minute. Pe urmă, nu l- 
am mai văzut multă vreme, nu era de mirare, nu aveam nicio 
legătură cu cercul lui de oameni, dacă exista unul; după câte 
ştiam, ducea o viaţă izolată, se arăta din ce în ce mai rar în 
public, uneori dispărea multă vreme, astfel încât existenţa lui 
devenea tot mai misterioasă. 

În acel an, când domnul Pretoreanu a venit în vizită la 
Alexandrina, pe care Tiberiu a convins-o, sau mai degrabă a 
obligat-o să-l primească, puţin timp după ce Pantelimon 
vânduse casa de la Suceava, războiul civil din Spania începuse 
de două luni şi câteva zile. De o lună, douăzeci şi şapte de ţări 
europene semnaseră la Londra un acord, prin care se obligau 
să nu intervină în niciun fel, pentru niciuna din părţile aflate în 
luptă. S-a vorbit mult în această privinţă, s-au ţinut mitinguri şi 
discursuri, s-a constituit un „comitet de neintervenţie”, s-a 
înnegrit multă hârtie de ziar, dar de intervenit s-a intervenit 
încontinuu, adesea pe faţă, şi de o parte, şi de alta, 
prelungindu-se astfel războiul. 

Ştiam încă din copilărie ce amestec avusese domnul 
Pretoreanu în războiul burilor, din Transvaal, pe când eu nici 


nu mă născusem. Deşi nu aveam destulă minte să judec 
asemenea fapte, purtarea lui mi s-a părut de pe atunci 
paradoxală, cuvânt necunoscut încă de mine, căci furnizase 
arme ambelor tabere; ştiam de la domnul Alcibiade, din 
conversațiile lui cu persoane mature; trăgeam cu urechea. 
Asemenea faptă nu-mi intra în minte, era imposibil s-o înţeleg şi 
să-i găsesc explicaţia, era în contrazicere cu natura creată de 
Dumnezeu şi cu logica omenească, dobândită în milenii de 
experienţă şi cugetare. Atunci cred că mi s-a format prima cută 
pe frunte. 

Am dezvăluit numele domnului Alcibiade, fiindcă e mort de 
multă vreme, iar războiul burilor interesează prea puţini 
oameni. În schimb, nu-mi este îngăduit să spun de unde ştiu 
cele ce urmează, fiindcă am promis să păstrez secretul, cât 
timp informatorul meu va fi în viaţă, şi este. Unii se vor gândi 
probabil că e vorba de Sobieski, secretarul domnului 
Pretoreanu; nu-i pot împiedica să creadă orice, eu însă n-am 
spus. 

Tot timpul războiului civil din Spania, până în 1939, domnul 
Pretoreanu a mijlocit furnizarea de arme, de tancuri şi avioane, 
plus felurite echipamente, apoi îmbrăcăminte şi hrană, pe toate 
fronturile de luptă, şi paralel cu acestea a susţinut încontinuu 
comitetul de  neintervenţie. Deşi faptele rămân şi ele 
paradoxale, nu mă mai surprind, după cum nu m-a surprins 
vizita lui la Arhanghel. Ultima oară mă mirasem de mult, încă 
pe la sfârşitul copilăriei, aflând că era principalul acţionar al 
uzinelor chimice din Germania, unde în primul război mondial 
se fabrica iperita, care a făcut multe victime în rândurile 
armatei franceze, aliata noastră. 

Poate că detaliile tuturor acestor afaceri se vor afla mai 
târziu, când vor fi descoperite cine ştie ce dosare secrete, aflate 
cine ştie unde. Până atunci, mă mulţumesc să povestesc numai 
faptele care nu-mi lasă nicio îndoială, deşi nu există dovezi 
concrete, decât poate contrarii, furnizate de partea interesată 
în păstrarea secretului, ca să deruteze partea adversă; adesea, 
dovezile negative îşi schimbă sensul, prin însuşi faptul că pot fi 
găsite cu uşurinţă; cineva ni le pune la dispoziţie. 

O anumită audienţă a domnului Pretoreanu la rege, după ce 
făcuse o vizită secretă lui Hitler, mi-a confirmat-o Bob 
Ianculescu, fostul logodnic al Ritei, care nu am aflat niciodată 


sigur ce hram ţinea la palat, în afară de acela că recruta şi 
instruia amantele regale. El pretinde că a putut să asculte chiar 
conversaţia, dintr-un birou de alături, prin uşa întredeschisă 
sub draperie. Socotesc că nu-i decât o minciună; cum ar fi 
putut să umble pe-acolo ca la el acasă, deşi, ce-i drept, tatăl lui 
vitreg era şambelan al palatului?! E adevărat că relatarea lui 
corespunde cu cele aflate de mine, nu ştiu cum a aflat şi el, dar 
n-am nevoie de nicio confirmare, sursa mea e prea sigură. 
Domnul Pretoreanu i-a spus regelui: „Majestate, în patru ani va 
începe războiul în Europa. (Ceea ce ne spusese şi nouă, la 
şcoală, cu mult înainte şi ceea ce s-a adeverit cu precizie.) 
Războiul va fi lung, cu faze schimbătoare, mult mai extins decât 
primul; bineînţeles, vor intra în luptă şi Japonia, şi America, dar 
de învins până la urmă nu va putea învinge decât sau 
Germania, sau Rusia; altă alternativă nu există, oricât am dori-o 
cu toţii, şi iată pentru ce motive...” 

Expunerea lui, lungă, n-aş putea s-o reproduc în întregime, 
fiindcă nu mi-a fost îngăduit să iau notițe. Ţin minte 
argumentele principale, însă mi se pare de prisos să le 
reproduc, azi le cunoaşte toată lumea preocupată de viitorul 
omenirii. Domnul Pretoreanu a încheiat astfel: „In consecinţă, 
Majestate, vă sfătuiesc să mergeţi urgent în vizită şi la Hitler, şi 
la Stalin; voi mai cugeta şi vă voi spune la timp care să fie 
primul. Pe urmă, când va începe războiul, veţi păstra o 
neutralitate binevoitoare faţă de amândouă părţile, până ce se 
va desemna învingătorul; atunci veţi trece în tabăra lui, fără 
întârziere...” „Eu mă bizui pe Anglia şi America!” i-a răspuns 
regele. 

Toate previziunile domnului Pretoreanu, din conferințele pe 
care ni le ţinea la sfârşitul anului de şcoală, s-au adeverit 
întocmai. Ce se întâmplase cu raţiunea lui în şase ani, de când 
terminasem şcoala? Sfatul de-a rămâne în neutralitate faţă de 
doi beligeranţi ca Rusia şi Germania, când ne aflam la mijloc, 
între unul şi altul, mi se pare o naivitate sau o şiretenie 
ţărănească. Nu cumva în acest Marin Pretoreanu, magnat al 
finanţelor mondiale, se trezea o origine rurală, făcându-l să 
coboare, de la războiul între două puteri ale lumii moderne, la o 
gâlceavă sătească pentru o brazdă de plug trasă în pământul de 
alături? Sau era încă un paradox, pur şi simplu, un conflict de 
gândire al lui, cu el însuşi?... Rolul din umbră nu şi l-a părăsit, 


n-a fost o abdicare, şi din câte am mai putut să aflu, n-a avut 
altă lacună, din contră, şi-a continuat ascensiunea, şi-a 
exercitat influenţa în domeniile importante ale vieţii noastre 
publice, până în noaptea de 23 spre 24 august 1944, când a 
suferit primul spasm cerebral, rămânând paralitic. 

În doi ani care au urmat după audienta la rege, l-am văzut în 
câteva rânduri, în casa lui Trandafil. Despre viaţa lui secretă în 
această perioadă n-am putut să aflu nimic, poate nici n-au fost 
fapte notabile. In iarna anului 1938, spre '39, nesocotindu-i 
sfatul, regele a plecat în Anglia, într-o vizită oficială. Cei din 
jurul domnului Pretoreanu spun că, aflând vestea, acesta a 
pălit, de teamă, sau de mânie. Apoi, fără să piardă decât o 
noapte, căci pe atunci avioanele de pasageri nu decolau pe 
întuneric, şi-a luat geamantanul, a mers la aeroport şi, cu prima 
cursă aeriană, de dimineaţă, un „Air France”, a plecat la Paris, 
cu transbordare imediată pentru Londra. 

În acel timp, lucram în redacţia lui Tit Vanica. N-am ascuns 
că nu era o meserie pe placul meu, dar speram să mă apropie 
de un ţel principal, să public o carte. Cineva a spus despre 
gazetărie că te poate duce oriunde, cu condiţia s-o părăseşti la 
vreme şi fără regrete; am părăsit-o, şi n-am regretat-o; dar 
recunosc că până atunci mi-a dat prilejul să învăţ multe, şi într- 
adevăr mi-a ajutat să-mi împlinesc dorinţa. Poate folosul meu 
cel mai mare este că am tras cu urechea la ce spuneau alţii, 
versaţi în treburile publice şi politice; n-am dorit câtuşi de 
puţin să-i ajung din urmă, cu atât mai puţin să le-o iau înainte; 
aveam alte ambiţii. Insă datorită lor m-am aflat şi eu în centrul 
evenimentelor, astfel acea perioadă reprezintă în viaţa mea o 
şcoală de primă însemnătate. Sigur că astăzi, evenimentele de 
atunci, rămase în urmă, au fost acoperite de altele, făcându-le 
să-şi piardă importanţa, până ce unele au să fie uitate cu totul; 
am privilegiul că n-am să le uit niciodată. Singurul neajuns este 
că dacă le-aş povesti pe toate, aşa cum le-am văzut de aproape, 
mai nimeni n-ar vrea să mă creadă; de-atâtea ori am spus că 
istoria n-o scriu contemporanii, nu li se îngăduie, sunt 
împiedicaţi cu felurite tertipuri, puternicii zilei având interesul 
să nu se arate posterităţii în adevărata lor lumină; iar mai 
târziu, lumea uită. 

Pe când regele se afla la Londra, în vizită oficială, şi punea 
ţara la cale cu regele Angliei, Arhanghelul, care se întrecuse cu 


gluma, făcea închisoare, împreună cu un număr de discipoli, 
acuzaţi de turbulenţă în politică. S-a spus că judecarea lor, în 
1938, s-a datorat unui protest al lui Nicolae Iorga, ceea ce este 
adevărat, în sensul că a existat protestul, cauza principală a 
asasinării lui viitoare, însă factorul determinant şi necunoscut 
al sentinţei, zece ani de închisoare, era domnul Pretoreanu, 
care  jurase moartea Arhanghelului; neexistând această 
pedeapsă în legile noastre, el s-a mulţumit cu ceea ce a hotărât 
judecata, dar s-a jurat încă o dată ca Arhanghelul să nu iasă viu 
din temniţă. 

Publicul n-a putut să afle ce făcea domnul Pretoreanu la 
Londra, vizita lui acolo era secretă, şi cenzura, introdusă de 
dictatura regală care se instituise în a doua zi a lumii martie, 
anul 1938, când se întâmplau toate acestea, nu admitea să fie 
adusă la cunoştinţa mulţimii. Povestesc faptele cu puţină 
anticipație, nu din nerăbdare, fiindcă ele nu aveau de ce să ne 
bucure, ci spre a termina un episod din viaţa domnului 
Pretoreanu; după aceea, el va trece din nou în umbră, şi atunci 
mă voi întoarce la locul unde am lăsat povestirea. 

În redacţia lui Tit Vanica, nici colaboratorii mei mai pricepuţi 
în politică internaţională nu ştiau mai mult decât marele public 
ce urmărea domnul Pretoreanu la Londra. Erau, în schimb, 
satisfăcuţi de vizita regelui acolo, interpretând-o, pe bună 
dreptate, drept o adeziune la punctul de vedere al Marii 
Britanii şi al puterilor aliate, sau simpatizante, cu privire la 
agresivitatea lui Hitler, care chiar în acel an anexase Austria şi 
nu părea că se va mărgini la atâta. 

Mare a fost stupefacţia şi dezamăgirea redacţiei când, două 
zile mai târziu, a venit ştirea că regele, în drum spre ţară, se 
oprise la Berchesgaden, să-l viziteze pe Hitler. Pe unii, această 
ştire i-a nedumerit, ceea ce însemna că nu se pricepeau deloc 
la politică; pe cei avizaţi, i-a împietrit de uimire, pentru ca pe 
urmă să spumege de revoltă. A fost şi o altă categorie de 
oameni, pe care i-a cuprins frica; printre ei era domnul 
Leopold, dentistul meu, refugiat de la Viena, din prevedere, cu 
mult înaintea Anschlusului. „Acum nu mai e mult până să vină 
şi aici!” mi-a spus, încercând să-mi pilească un dinte cu freza. li 
tremurau atât de tare mâinile, încât l-am rugat să amâne pe 
altă dată. 

Ziarele care aveau „belinograf”, un aparat nou, de transmis 


imaginile la distanţă, au publicat chiar atunci o fotografie luată 
la Berchesgaden, regele nostru aplecat adânc, rupt în două de 
la mijloc, în faţa lui Hitler. Mi-a fost ruşine pentru el, altminteri 
n-am avut alte sentimente. De la Tit Vanica am învăţat că 
trebuia să privesc faptele altfel: „Nu-ţi dai seama că asemenea 
gest nu-i o umilire personală? Dacă ar fi aşa, aş spune dă-l 
dracului! (Cum spuneam eu, cu nepăsare.) Dar ne-a 
îngenuncheat pe noi toţi, fără să întrebe pe nimeni!” Era roşu 
de indignare, şi atunci abia am înţeles ce ruşine reprezenta 
fotografia. Îl ştiam pe rege din portretele oficiale, din jurnalele 
cinematografice, la parăzi, cu un coif acoperit de penaje, pe un 
cal alb ca spuma laptelui; fotografiile din revista ilustrată, care 
îl arătau în exil, la Paris, între altele una luată în bucătărie, 
spălând vasele, le uitasem. E adevărat că îl văzusem o dată în 
carne şi oase, de Bobotează, când mergea să arunce crucea în 
Dâmboviţa; era buhăit la faţă de nesomn şi de băutură, mergea 
prin mijlocul Căii Victoriei, călcând ca din pod, gata să se 
poticnească. Poate de atunci ar fi trebuit să prevăd că într-o zi 
o să-şi îndoaie spinarea în faţa lui Hitler. 

Nimeni nu mai vorbea acum de domnul Pretoreanu, dar toţi 
din redacţie, în afara câtorva din cei care se ocupau cu sportul 
şi cu faptele diverse, erau convinşi că neprevăzuta vizită a 
regelui se datora lui, de aceea fugise după el la Londra, să-l 
convingă. Este adevărat că nu s-a comunicat nimic oficial 
privitor la ce înţelegere se ajunsese cu Hitler, însă era uşor să 
se deducă, astfel că discipolii şi simpatizanţii Arhanghelului 
aşteptau eliberarea acestuia şi implicarea lui în treburile 
statului. 

— Vezi c-am avut dreptate?! spunea după două zile domnul 
Leopold, ale cărui mâini tremurau încă pe bormaşină. De-aici 
încolo, n-o să treacă mai mult de o lună, şi Hitler, cu 
Arhanghelul în stânga, o să primească la Bucureşti defilarea 
discipolilor. 

L-am socotit un om fricos, pe urmă mi-am schimbat părerea; 
mulţi oameni aveau aceleaşi temeri, care puteau să se şi 
adeverească. S-a văzut curând că nimeni nu l-ar fi oprit pe 
Hitler să se grăbească, iar dacă el a făcut pauze între o lovitură 
şi alta, nu l-a îndemnat prudenţa, ci nevoia de a-şi digera 
prăzile; fără să fii medic, puteai să vezi pe faţa lui încruntată şi 
acră că stătea prost cu stomacul. 


Încă din februarie, când începuse dictatura regală, funcţiona 
un guvern al patriarhului Miron Cristea. La închisoare, 
Arhanghelul aştepta să fie eliberat de la o zi la alta, şi să-l 
aducă în fruntea bisericii pe Traian, aflat atunci la mănăstirea 
Cernica. N-a mai apucat să-şi îndeplinească intenţia, care era 
numai un punct dintr-un plan plin de ambiţii, de nerealizat fără 
vărsare de sânge. Trecuseră numai câteva zile de la întoarcerea 
regelui, când, spre surpriza tuturora, un comunicat al 
Ministerului de Interne anunţa că Arhanghelul şi acei discipoli 
cu grade mai mari aflaţi împreună cu el la închisoare, în loc să 
fie eliberaţi şi aduşi în triumf la Bucureşti, au fost împuşcaţi, pe 
când încercau să evadeze. Presupun că singurul om care nu s-a 
mirat a fost domnul Pretoreanu. lar surpriza cea mai mare a 
avut-o cu siguranţă Hitler, care a spumegat de furie, şi să-i fi 
lipsit medicii cu pricepere, se îmbolnăvea de icter. 


x x * 


Fusese în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, anul 1938 se 
ştie. Un brec al poliției mergea de la Ploieşti spre Bucureşti şi 
ajunsese la o margine de pădure, rămasă din vechiul codru al 
Vlăsiei. Cunoşteam acest fel de brec, prefectura poliției avea 
mai multe, ducea mai ales jandarmi şi sergenți de stradă la 
manifestații sau unde era nevoie de forță publică; pe 
răufăcători îi transportau mai degrabă cu duba închisă. Brecul 
era un autobuz fără pereţi şi fără coridor la mijloc, doar cu 
acoperiş, cu bănci lungi, dintr-o margine în alta, ca să încapă 
cât mai mulţi oameni şi să poată cobori repede, pe amândouă 
părţile. 

În brecul care mergea spre Bucureşti atunci, noaptea, se 
aflau Arhanghelul cu şefii discipoli, vreo cincisprezece. In 
spatele fiecăruia stătea de pază un subofițer de jandarmi, ceea 
ce pe prizonieri îi mira, la fel cum îi mirau cătuşele de la mână, 
când într-un ceas aveau să fie eliberaţi cu onoruri. Nu am cum 
să ştiu dacă măcar în mintea unuia din ei era vreo bănuială; n- 
ar fi fost firesc, ştiau că regele fusese la Hitler şi se înclinase 
peste patruzeci şi cinci de grade; nu putea să existe garanţie 
mai bună. 

Ajunseseră pe la jumătatea pădurii, când lumina unei 
lanterne sclipi de lângă cabina şoferului. Toţi, într-o clipă, 


subofiţerii de pază săriră în picioare, şi în clipa următoare, cu 
mişcări sigure, energice, sincronizate de la sine, prinseră 
grumazul prizonierilor cu câte un laţ scurt, pe care îl aveau în 
mână şi-i gâtuiră. Odată morţi, îi duseră în pădure, iar acolo îi 
împuşcară în spate. O formalitate inutilă; cine ar fi îndrăznit să 
ancheteze? Nu încăpea îndoială că ordinul pleca de la rege. 

Tit Vanica era adversarul jurat al Arhanghelului şi al 
discipolilor, le denunţase intenţiile în articole, care mă făceau 
să tremur pentru viaţa lui, căci oricând se putea pomeni cu o 
spadă în piept sau cu o rafală de puşcă-mitralieră. In niciun caz 
n-ar fi avut scăpare, dacă armata discipolilor punea mâna pe 
putere. De aceea, în dimineaţa când apăruse comunicatul, mă 
aşteptam să aibă pe faţă un semn de satisfacţie, cum se vedea 
pe multe feţe. Am fost surprins când l-am văzut intrând în 
redacţie cu o figură îngrijorată. Aveam motive să nu-i port o 
simpatie deplină, unele din gesturile lui mi se păreau 
reprobabile. 

— S-ar părea că regreţi! îi spuse cineva, un om mai în vârstă, 
gazetar de decenii, care îşi îngăduia să-l judece. 

— Da, regret! răspunse cu vehemenţă Tit Vanica. 

lar după o pauză, în tăcerea consternată care se lăsase în 
redacţie, îşi explică atitudinea. Era atât de simplu, atât de 
adevărat şi de limpede, dar nimeni dintre noi nu ne gândisem. 

— Nu regret moartea lor, erau cu toţii pătaţi de sânge; regret 
fărădelegea. Vă daţi seama că, de aici înainte, pe fiecare dintre 
noi, pe fiecare cetăţean aflat în conflict cu puterea necontrolată 
de nimeni ne poate aştepta moartea? Suntem toţi cu mâinile 
legate. 

Vorbele lui au circulat în public, mulţi nu le-au înţeles, sau le- 
au răstălmăcit, şi l-au crezut simpatizant al Arhanghelului. Mai 
târziu, a avut de dat socoteală, şi nu i-a fost uşor să se apere; 
articolele, deşi clare şi vehemente, erau privite cu îndoială, 
parcă plutea asupra lor un „de, ştiu eu!” sau un: „Şi în afară de 
asta ce-ai mai făcut?” Poate să te apuce scârba, e îngrozitor că 
într-o lume civilizată şi cultă, care cunoaşte şi istoria, şi Biblia, 
minciuna răzbate mai uşor decât adevărul. Fenomenul mi se 
pare în creştere, de aceea lumea devine tot mai sceptică şi mai 
bănuitoare. 


38 

Cu doi ani înaintea acestor evenimente, au rămas de povestit 
o potlogărie a lui Tiberiu şi o nesăbuinţă a lui Odor, atât de 
înjositoare, că aş trece peste ele dacă n-aş avea datoria să-i 
arăt pe oameni nu cum aş fi vrut eu să fie, ci cum au fost ei în 
realitate. Cazul lui Tiberiu nu mă surprinde, e în concordanţă 
cu toate faptele sale, începând cu însuşirea miei de lire sterline, 
care aparţinea întregii familii. Pe urmă pusese la cale felurite 
afaceri nereuşite, nu de prea mari proporţii, găinării mai 
degrabă, cu capital adunat de pe la prieteni. Prietenii nu-i 
lipseau, avea darul să-i câştige cu uşurinţă, prin firea lui veselă 
şi optimistă, care de fapt era nepăsare, ca să nu spun 
nesimţire, prin vorbe meşteşugite şi chefuri de pomină, unde 
plătea băutura cu vadra, ştiind că n-o să fie în pagubă. La 
sfârşit, paguba era a celorlalţi, cărora le prăpădea banii 
investiţi în combinaţii copilăroase, sortite eşecului. Cineva ar fi 
putut spune că era o moştenire de la domnul Alcibiade, cu 
faimoasa lui Întreprindere Auriferă, care urmărea să scoată aur 
din apa unui râu de câmpie. Într-adevăr, întreprinderea aceea 
era copilăroasă, nu ascundea însă o escrocherie, nici o 
naivitate, ci o visare poetică, pe care domnul Pretoreanu o 
înţelesese în chip practic, altfel n-ar fi dat capitalul. 

Poate Tiberiu nu avea un sentiment de vinovăţie în faţa 
faptelor lui reprobabile; escrocheria, înşelăciunea, minciuna i 
se păreau la fel de omeneşti ca binefacerea şi poate chiar ca 
sacrificiul de sine. Mi-am făcut datoria să emit şi această 
părere, dar nu cred în ea. Cu toate că ar fi existat numeroase 
motive, până acum nu avusese de-a face cu Codul penal; cei 
spoliati fiindu-i prieteni nu îl dăduseră în judecată, mai ales că 
el le făgăduia reparaţii depline, la termene mereu amânate, şi 
avea darul să-i convingă de fiecare dată. 

Acum însă afacerea luase proporţii publice, era firesc ca într- 
o zi Tiberiu să ajungă în faţa judecătorului de instrucţie şi a 
procurorului, poate chiar cu mâinile în cătuşe. Asociaţii lui de 
astă dată erau mai numeroşi, zece, figuri pitoreşti, frizerul din 
colţ, unde se bărbierea Odor, un negustor de peşte din piaţă, 
un preot fără parohie, dar hirotonisit în toată regula, un avocat, 
un contabil; pe ceilalţi nu-i ştiu şi nici n-am nevoie de ei, mi-ar 
fi fost de-ajuns ultimii doi, socotind că măcar ei cunoşteau 
legile şi treburile financiare. 


Toţi aceştia au alcătuit o asociaţie de ajutor reciproc, 
„Viitorul fericit”, înscrisă la tribunal ca persoană civilă. Pentru 
o astfel de formalitate era nevoie în primul rând de statute, şi 
deoarece ele s-au întocmit, s-au depus şi au fost cercetate, mă 
întreb cum nimeni n-a observat că dedesubt se ascundea o 
escrocherie? Recunosc că eu, unul, n-aş fi observat-o, fiindcă nu 
mă pricep la afaceri. Dar tribunalul? În sfârşit, ca să nu 
defăimez o asemenea instituţie, admit că oricine e expus să 
greşească. Şi se prea poate ca nimeni să nu fi citit statutele 
decât în fugă; zece asociaţi, printre care un preot, un avocat şi 
un contabil nu pot să inspire decât încredere. Aş fi fost curios 
să ştiu câţi din aceşti oameni erau de bună-credinţă, 
îmbrobodiţi de Tiberiu? Dacă mai târziu procesul s-ar fi judecat, 
înainte de a-l înăbuşi domnul Pretoreanu, şi li s-ar fi dovedit 
nevinovăția, eu personal i-aş fi condamnat pentru prostie, cum 
aş fi făcut şi cu depunătorii, care şi-au pierdut banii. Iar ceilalţi, 
complicii conştienţi ai lui Tiberiu, cum de nu s-au gândit la 
consecinţe? E o altă prostie, şi ea trebuia pedepsită dublu decât 
escrocheria. 

Tiberiu încercase să-l atragă în asociaţie şi pe Pantelimon, 
asigurându-l că în zece ani poate să se îmbogăţească, să-şi 
cumpere moşie. 

— În zece ani, eu o să fiu de mult pe lumea cealaltă. La ce mi- 
ar trebui moşia? Apoi, n-ai spus tu că o să vină războiul şi o să 
muriţi cu toţii? 

Pe Pantelimon nu pot să-l pun în categoria proştilor, pe care 
i-am condamnat adineauri. Dacă văzu că nu-l putea atrage în 
asociaţie, Tiberiu îl sfătui ca măcar să depună banii luaţi pe 
casă şi într-un an au să se dubleze. 

— Nu-ţi ajunge cât m-ai tras de gâlci până astăzi? Uite, mă 
nepoate, îţi dau nouăzeci de mii, să-ţi faci treaba cu ei: o sută 
de mii îi păstrez pentru înmormântare, vreau să fie praznic cu 
tot oraşul. Cine să-l facă o să am eu grijă, chiar de-aş muri 
odată cu Miercana, ştiu pe cine să las, mi-am scris testamentul. 
Iar banii pe care ţi-i dau, să nu-i scrii în tabel, cu numele meu, 
n-am nevoie de ei, ia-ţi-i! 

Pantelimon avea o remuşcare, şi timpul în loc s-o înmoaie, o 
făcea să crească. De Dita se plătise cu brăţara de aur; trebuia 
să se plătească şi de Tiberiu, că el era păgubaşul, chiar dacă nu 
aflase. 


Cei zece asociaţi se numeau membri fondatori, depunerea lor 
iniţială era simbolică, un leu de om, ca să li se poată deschide o 
partidă în registru; dacă voiau să depună mai mult, nu-i oprea 
nimeni, dar baza afacerii avea să fie mulţimea, atrasă de 
reclame. Şi într-adevăr, au fost puzderie de oameni, dornici să 
se îmbogăţească repede, care şi-au depus economiile, luându- 
se la întrecere unii cu alţii. 

Cei nouăzeci de mii de lei ai lui Pantelimon îi fură de ajuns 
lui Tiberiu să închirieze două camere pentru birou, în centrul 
oraşului, să cumpere două mese, scaune şi o casă de bani, cât 
un garderob, demodată şi ieftină, care se vedea pe fereastră şi 
stârnea curiozitatea trecătorilor. Pe geamurile biroului, ca şi pe 
uşa de la intrare, scria cu litere aurite „Viitorul fericit, societate 
de ajutor reciproc”. Din aceiaşi bani, Tiberiu publică anunţuri 
în ziarul local şi tipări mii de afişe, care se lipiră pe ziduri, mii 
de broşurele şi foi volante, care se împărțeau oamenilor de pe 
stradă. Unii le aruncau în coşurile de gunoi, mulţi însă le luau 
acasă şi le citeau cu atenţie, până ce începeau să le sclipească 
ochii şi cădeau în plasă. 

Era o întreagă literatură, întinsă pe zeci de pagini, nu ştiu 
cine din asociaţi o compusese. De pildă: „Azi fetița 
dumneavoastră a împlinit un an şi i-aţi tăiat moţul. li urăm să 
fie fericită! Dacă începând de mâine veţi depune pe numele ei 
numai o sută de lei pe lună, aceşti bani vor creşte şi se vor 
înmulţi între ei, încât la douăzeci de ani domnişoara va avea o 
zestre de trei sute de mii de lei, valoarea unei case, cu trusou şi 
cu mobilă.” Sau: „Peste cinci ani fiul dumneavoastră va recruta 
la armată. Nu-i târziu dacă, începând de astăzi, veţi depune pe 
numele lui numai cincizeci de lei pe lună; la vârsta recrutării, 
veţi avea cu ce să-i cumpăraţi uniformă şi cal de călărie, cu tot 
harnaşamentul; aşa va putea face armata la călăraşi cu 
schimbul, ceea ce aduce mari avantaje.” 

Într-adevăr, la călăraşi cu schimbul nu puteau merge decât 
feciorii chiaburilor, căci calul şi celelalte costau mulţi bani. În 
schimb, armata era mai uşoară, se făcea în rate, câte o lună sau 
două pe an, la intervale, restul timpului călăraşul fiind liber. 

Nu am să înşir mai multe, destul să spun că autorul 
reclamelor avea fantezie, şi muncise pe năduşite; nevoile şi 
dorinţele oamenilor erau exploatate cu dibăcie, tentaţia 
învingea bunul-simţ şi chiar scepticismul, tot ce-ar fi fost numai 


vis devenea realitate, nimeni nu se întreba de unde ieşeau 
atâtea câştiguri. Ştiu că au fost şi unii nedumeriţi, dacă nu 
chiar increduli, m-am numărat printre ei, l-am întrebat nu pe 
Tiberiu, scepticismul meu l-ar fi supărat, ci pe frizer: „Cum e 
posibil ca o sumă de bani să se înzecească doar într-un an?” 

Auzisem de cămătari şi de dobânzile scandaloase pe care le 
luau când prindeau pe cineva la ananghie; dar nici chiar ei, 
oricât ar fi fost de hapsâni, nu mergeau atât de departe, şi 
oricum legea îi pedepsea, operaţiile lor se făceau noaptea. 
Dobânzile pe care le dădeau băncile la banii depuşi puteau să 
fie de cinci-şase la sută, cam aşa ceva, şi un capital băgat în 
afaceri producea în mod normal cel mult de două ori pe atâta. 
Speculaţiile la bursă, ce-i drept, duceau uneori la câştiguri 
spectaculoase, în schimb erau supuse hazardului; aşa cum 
câştigai, puteai să şi pierzi, pe această cale se nenoroceau 
mulţi oameni. 

Nu pretind că argumentaţia mea era completă, şi fără 
greşeală, altfel ar vorbi un om de finanţe, totuşi, frizerul ar fi 
găsit în ea măcar un motiv să cadă pe gânduri. li vorbisem aşa, 
pe când îmi săpunea obrazul, fără să mă gândesc că ar putea să 
se supere şi să-mi bage pămătuful în gură sau, mai rău, să-mi 
taie grumazul, cu briciul. Când colo, pe măsură ce-mi spuneam 
punctul de vedere, îi creştea buna dispoziţie, stârnită de 
ignoranţa mea, pe care o asculta numai ca să mă poată înfunda 
la urmă: „Dar nu înţelegi că totul se bizuie pe reciproc?! Iată 
secretul!” 

Cuvântul reciproc circula pretutindeni, mai cu seamă la 
mahala, şi fără ca nimeni să se gândească, reînvia spiritul lui 
Caragiale, care hălăduise prin aceste locuri. Pentru cei mai 
neîncrezători, puţin numeroşi, de altfel, Tiberiu avea o 
argumentaţie suplimentară: „Aici e vorba de un «perpetuum 
mobile» aplicat în asigurare!” 

Nu era prost, să creadă, mă miră însă că nu se gândise la 
consecinţe. Cât spera că o să dureze potlogăria? Uneori, m-am 
întrebat dacă nu avea o eclipsă mintală, dacă raţiunea lui nu 
intrase într-un con de umbră, cum mă gândeam că se 
întâmplase cu Trandafil, într-un moment tragic. 

„Viitorul fericit” a avut o istorie pe cât de zgomotoasă, pe 
atât de scurtă. Încă din primele săptămâni, depunerile curgeau 
gârlă, dar după o lună şi jumătate, când se traseră primele 


câştiguri şi oameni nevoiaşi, care nici nu visau asemenea sume, 
se pomeniră cu zece, douăzeci, cincizeci, şi chiar o sută de mii 
de lei picate din cer, se dezlănţui frenezia. Cine avea o 
economie oricât de mică se ducea fuga s-o depună; unii se 
împrumutau, ca să nu dea cu piciorul norocului. În marea lor 
parte, aceşti oameni erau de condiţie modestă şi depunerile lor 
se mărgineau la câteva mii de lei, rar zece, aşa că totalul, la 
urmă, nu depăşise două milioane; pe lângă afacerea Skoda, 
unde era vorba de miliarde, sau de cazul Staviski, cu milioane 
de franci, părea o bagatelă, de aceea vâlva stârnită, oricât i-ar 
fi zgâlţâit pe păgubaşi, nu depăşi marginile judeţului. Ziarele 
din Bucureşti nu pomeniră mai nimic, doar o informaţie de 
câteva rânduri, pierdută pe o pagină secundară. 

Nu eram acolo când s-a produs deznodământul, nu ştiu cum 
şi de unde a pornit, mai târziu n-am vrut să cer amănunte, toată 
lumea din casă era consternată, nu puteam săvârşi o asemenea 
nedelicateţe. Se pare că un depunător, care pierduse la cărţi 
peste noapte şi avea de plătit o datorie de onoare, dimineaţa se 
duse să-şi retragă banii de la „Viitorul fericit”, treisprezece mii 
de lei, cifră nenorocoasă. În monumentala casă de bani a 
asociaţiei, nu erau decât vreo cinci sute de lei, în monedă 
măruntă. Casierul, singur la ora aceea, îl rugă pe solicitant să 
vină peste câteva ceasuri. „Trebuie să-i scoatem de la bancă. 
Nu ţinem banii în casă!” „La care bancă?” Omul se fâstâci, 
spuse, bâlbâindu-se: „La Banca Românească!” Lucrurile ar fi 
putut să se termine în linişte şi crahul să se amâne, dacă 
solicitantul matinal, mahmur după o noapte de pocher şi furios 
că pierduse prosteşte o sumă destul de însemnată pentru el, ar 
fi avut puţină răbdare. Şi-apoi, felul cum se bâlbâise casierul îi 
trezise neîncrederea. 

„Banca Românească” era aproape, de partea cealaltă a 
parcului. Intr-o fugă fu acolo şi, arătând carnetul de depunător, 
care îi dădea dreptul să ceară informaţii, întrebă dacă „Viitorul 
fericit” avea acolo un cont valabil. N-avea. Se întoarse cu o 
falcă în cer şi cu una în pământ, tocmai când primii depunători 
intrau la sediul asociaţiei, puţini deocamdată, fiind luni 
dimineaţă. lată de ce spun eu că furia nu-i este bun sfetnic 
omului. Dacă solicitantul ar fi judecat cu răceală, apoi atunci n- 
avea decât să aştepte liniştit deoparte, până ce s-ar fi strâns 
destui bani pe masa casierului, numai pe urmă să se apropie, să 


pună bastonul deasupra lor şi să rânjească: „Haide, acum 
plăteşte-mi!” Dar el nu era decât un geambaş de pe strada 
Coloniei, unde de altfel îşi pierduse şi banii, într-un local 
nenorocit, pe jumătate tripou, pe jumătate tavernă. Geambaşii 
nu poartă baston, ci bâtă, şi cunosc mai bine caii decât pe 
oameni. Aşa că nu stătu să judece, se repezi, sparse geamul 
ghişeului cu bâta şi-i strigă  casierului: „Pungaşule!” 
Depunătorii se uitară speriaţi unul la altul... Geambaşul ieşi în 
stradă, sparse geamul de la uşă, pe care scria cu litere de aur 
„Viitorul fericit, societate de ajutor reciproc”, strigând de 
răsuna strada: „Pungaşilor! Vă bateţi joc de oameni!” 

Mai departe e uşor să se înţeleagă ce urmase. Şi încă s-ar 
mai fi putut îndrepta treaba, dacă Tiberiu ar fi fost acolo, să-i 
liniştească pe oameni cu vorba lui meşteşugită. Sau dacă s-ar fi 
dus fuga cu o trăsură, să-l aducă pe preot; aşa ar fi avut şanse 
şi mai bune. Dar el veni abia spre ora prânzului, până atunci 
dormise, şi cum dădu colţul, văzu strada plină de oameni, 
vociferând şi  agitându-şi  bastoanele deasupra capului, 
manifestaţie ca în faţa Băncii Marmorosch Blank, în ziua când 
îşi încetase plăţile. 


x x k 


O anchetă totuşi s-a făcut, înainte de a interveni domnul 
Pretoreanu. Ciudat, şi comic totdeodată, este că beneficiul lui 
Tiberiu şi al asociaților lui în această escrocherie fusese egal cu 
zero, ba, mai mult decât atâta, unii pierdură chiar banii scoşi 
din buzunar şi depuşi, ca să poată lua parte la câştiguri. Totalul 
depunerilor, după cum dovedeau actele, nu depăşeau două 
milioane. lar câştigurile plătite prin tragere la sorţi, în două 
rânduri, se ridicau prima oară la şapte sute de mii de lei, a 
doua oară la un milion şi un sfert; diferenţa dispărută era 
minimă, câteva zeci de mii de lei, mult mai puţin decât investise 
Tiberiu în organizarea asociaţiei. Nu ştiu cum se poate încadra 
în Codul penal o asemenea manevră; este ea escrocherie, dacă 
făptaşii nu sustrag depunerile unei categorii de oameni în 
folosul lor personal, ci îl împart, prin tragere la sorţi, unei alte 
categorii, mai norocoase? E limpede ce urmărea Tiberiu: să 
câştige încrederea publicului, şi abia pe urmă să dea lovitura 
adevărată. Dar ar fi fost ea posibilă, nu era doar o iluzie, sau 


mai simplu, o prostie? Şi iarăşi mă întreb, dacă acest fiu al 
domnului Alcibiade, înrudit în rele cu fratele său mai mare, 
Toma, nu-şi pierdea uneori minţile, înrudindu-se astfel şi cu 
fratele mai mic, Trandafil, care, cu toate însuşirile lui 
supraomeneşti, dăduse semne de nebunie, controlate, ce-i 
drept, de o a doua luciditate, continuă. Nimic nu poate fi 
dovedit nici în cazul unuia, nici al celuilalt, ca să nu mai 
pomenesc de Odor, a cărui întreagă viaţă este ascunsă sub un 
enorm semn de întrebare. 

Asociaţii lui Tiberiu nu mă interesează, deşi fiecare din ei ar 
putea să fie un caz de luat în discuţie; am însă de urmărit prea 
multe cazuri, şi nu vreau să-mi pun mintea cu toate, altfel poate 
aş ajunge să-mi pierd şi eu judecata. Nu ascund că dandanaua 
asta, abordată împotriva voinţei mele, fiindcă nici nu mă 
atrăgea, nici nu aveam pricepere, m-a obosit peste puterile 
mele şi m-a făcut să pierd alte pagini; dar nu puteam să las o 
pată albă pe un colţ al tabloului. 

Tiberiu se întoarse într-o fugă acasă şi se prăbuşi la 
picioarele Alexandrinei. 

— Mamă, scapă-mă! 

Nu-i spunea niciodată mamă, ca toţi copiii, de altfel, i se 
adresau pe nume, şi fără căldură. Acum, Tiberiu avea faţa plină 
de lacrimi şi în glasul lui se simţea disperarea. Sigur că îi era 
frică, dar numai pe jumătate, restul fiind teatru. 

— Eu fug, mă ascund, continuă el. Apelează la domnul 
Pretoreanu; dacă nu mă scapă, nu-mi rămâne decât să mă 
spânzur. 

Ajunse la gară pe străzi ocolite, cu ochii în toate părţile, se 
furişă într-un vagon de marfă, de pe o linie moartă, şi rămase 
acolo până seara, când se urcă în trenul de Suceava. Nu ştia 
dacă Frusinela era acolo, mergea la noroc, nu rămânea altă 
scăpare. Bilet luă de la şeful de tren, după ce plăti amendă, nu-i 
păsa de bani, avea vreo mie de lei, nu putea să se ducă la 
ghişeu, în gară, poate poliţia pândea, ce să facă un om ca el 
dacă nu să fugă? 

Trecu de Suceava, se dădu jos la Burdujeni, aşa scurta 
drumul cu câţiva kilometri. Merse cu piciorul cam două ore, 
când ajunse, era ziuă de-a binelea. Îi veni inima la loc, când 
văzu automobilul în fundul curţii, sub un şopron făcut anume, 
ca să-l apere de soare. Alături, într-un colţ de grajd amenajat 


omeneşte, era camera şoferului. Acesta tocmai ieşea, numai în 
izmene, să se spele la fântână. Tiberiu se duse la el, cu mâna 
întinsă. 

— Ce mai faci, Virgile? 

El îşi spunea Vergiliu. 

— Ce să fac? răspunse, căscând, cu ochii la soare. De-ale 
nefăcute. Dar pe dumneata, ce vânt te-a adus încoace? 

Părea mirat, deşi n-ar fi fost nimic de mirare. Tiberiu îl privi 
cu coada ochiului. 

— Doamna nu s-a sculat? 

— Nu, doarme cu băiatul. 

Frusinela avea un băiat, făcut în porumbişte, dar îl luase 
taică-su pe lângă el, să-l ajute la bodegă. Tiberiu nu-l mai 
văzuse de când era mic, nu putea să-l ţină minte. Uşa casei se 
deschise şi apăru un tânăr, ciufulit, în cămaşă de noapte şi fără 
papuci în picioare. Glasul Frusinelei se auzi dinăuntru: 

— Darling, nu umbla în picioarele goale, ca ţăranii. 

Glasul ei, sclifosit, era plin de tandreţe. Tiberiu se apropie de 
cerdac, privindu-l cu mirare pe tânăr. 

— Tu eşti Mitiţă? 

Cel întrebat căscă ochii, fără să înţeleagă despre ce era 
vorba. Frusinela se ivi şi ea în uşă, cu un capot roz peste 
cămaşa de noapte, albă. Când îl văzu pe Tiberiu, făcu ochii 
mari, dar nu-şi pierdu cumpătul. 

— Cum o să fie Mitiţă? zise, cuprinzându-l pe tânăr cu braţul 
şi trăgându-l spre sine. E drăguţul meu, nu-ţi place? 

Era un flăcău frumuşel şi timid, căci se înroşi foarte tare. Nu 
mai puţin se înroşi Tiberiu, deşi avea o inimă tăbăcită; dar pe el 
nu-l stăpânea timiditatea, ci o furie greu ascunsă. 

— Putem să schimbăm două vorbe între patru ochi? o întrebă 
pe Frusinela. 

Ea se învoi, cu o bunăvoință răutăcioasă, cu un zâmbet de 
triumf, care nu mai avea mult să se transforme în rânjet. 

— Sigur că da, răspunse, aşezându-se la masa de pe cerdac. 
Darling, tu du-te în casă de te îmbracă. Virgile, pune cafeaua să 
fiarbă. 

— Cine-i darlingul ăsta al tău? Alt nume nu are? 

Îl chema Pietru, era dintr-un sat mai de departe, Frusinela îl 
ajunsese din urmă pe drum, când venea cu automobilul, de la 
Suceava. Fusese soldat şi se eliberase, se întorcea acasă cu o 


lădiţă în mână. Îl oprise la ea peste noapte, şi noaptea 
următoare; abia a treia zi merse cu el la casa lui, cu 
automobilul, douăzeci de kilometri, pe care bietul soldat i-ar fi 
făcut cu piciorul, dacă nu-l lua Frusinela. 

— Te las cu ai tăi până mâine; spune-le că te-ai băgat să 
slujeşti la mine. Ai o drăguță? 

— Am! răspunse flăcăul, cu ochii în covorul de pe podeaua 
automobilului. 

— Spune-i să te aştepte... Sau mai bine să-şi caute pe altul! 

Acestea se întâmplau cu o lună înainte, prin august. De 
atunci dormeau împreună. 

— Sunt în mare încurcătură, spuse Tiberiu. Poţi să mă 
găzduieşti până mai încolo, la iarnă? 

— Dar eu nu mai stau decât până culeg via. Frusinela vorbea 
cu o mândrie şi o voluptate de podgoreană. 

— Nu-i nimic, răspunse Tiberiu. Îmi laşi cheile. 

— Bine; până atunci, o să-ţi dau camera mea; pe el o să-l culc 
în faţă. 

— Şi tu, unde o să dormi? 

— După cum mi-o veni, când la unul, când la altul. Să ştii că 
mi s-a făcut dor de tine; abia aştept seara. 

Frusinela se îngrăşase, începuse să se treacă la faţă, dar 
Tiberiu avea nevoie de ea, şi de-aici se năştea în el o dorinţă 
adevărată. Grasă, negrasă, trecută sau netrecută, femeii nu-i 
lipsea patima, i se citea în ochii aprinşi ca de flacără. 

— O fi puiul bun, mărturisi ea peste noapte, dar cocoşul îl 
bate! Ah, darling! 

Tiberiu se ridică într-un cot şi-i arse o palmă de-i înfundă 
capul în pernă. Uitase primejdia, spumega de indignare. 

— Eu nu sunt maimuţoiul tău, să nu-mi spui darling, că îţi 
înmoi oasele! 

— Ah! gemu Frusinela. Ce mână ai, ticălosule! Hai, bate-mă, 
bate-mă, pisează-mă, fă-mă bucățele! Darling! 

Scos din fire la auzul cuvântului, Tiberiu se ridică în 
genunchi, îi strânse mijlocul între coapse, ca în menghină, şi 
începu s-o lovească în obraz cu dosul mâinii, când cu stânga, 
când cu dreapta. 

— Ah, darling, darling! 

La fiecare cuvânt, repetat cu perversitate, loviturile 
deveneau tot mai violente, până ce Frusinela scoase un țipăt, 


dar nu de groază, i se zvârcoli întreg trupul, pe urmă îşi pierdu 
cunoştinţa şi rămase inertă, răpusă de nebunie şi voluptate. 

Uşa se deschise cu o buşitură, o siluetă albă năvăli în odaie. 
În lumina lunii, Tiberiu îl recunoscu pe Pietru; în mâna lui lucea 
un cuţit lung, de bucătărie. Se zbuciumase de cu seară în tindă, 
ascultând ca nebun vorbele şi zgomotele care veneau de 
dincolo. 

— Pleacă! Pleacă de-aici, scrâşni, că de nu, bag cuțitul în 
tine! 

Dintr-o mişcare, Tiberiu sări în faţa lui, îi cuprinse mâna 
înarmată şi i-o răsuci la spate; cuțitul căzu pe podele. Frusinela 
părea moartă. Când îşi reveni, Pietru fugise, ieşise pe poartă şi 
o luase la goană pe uliţă. 

— Cum de n-am ştiut până acum ce-ţi poate osul?! murmură 
Frusinela, revenindu-şi din leşin, însă stăpânită de voluptate. 
Tu eşti Dumnezeul meu, osândeşte-mă, omoară-mă, dar mai 
întâi iubeşte-mă! 

În acest timp, Pietru, numai în cămaşa de noapte, fugea 
nebun afară din sat, pe şoseaua albită de lună. Se auzea un 
tren, îi veni gândul să treacă peste şanţ şi să se arunce pe linie, 
dar i se făcu frică. Ar fi vrut să moară fără ştirea lui, să pice din 
cer un fulger. Când trecu podul peste un iaz verde, argintiu în 
lumina lunii, se uită hipnotizat la apă, cu ochii cât cepele; i se 
făcu iar frică şi o luă la fugă. Se opri sub un tei de pe marginea 
drumului. „Mai departe de-aici nu trec!” îşi spuse. N-avea cu ce 
să se spânzure, îşi scoase cămaşa, o rupse în fâşii, le înnodă, 
făcu laţ la un capăt şi căută cu ochii craca de care să-l lege. 
Rămase ţeapăn, se auzea o căruţă, apropiindu-se în trapul 
cailor. Nu avu puterea să facă o mişcare, să se ascundă, rămase 
aşa, gol şi nemişcat, cu fâşiile de cârpă în mână. Căruţa se opri 
alături, un om sări de pe leagăn şi se apropie de el, ca deo 
arătare. 

— Gherghina! strigă el înapoi, spre căruţă. Vino fuga, ăsta-i 
Pietru! 

Băiatului nu-i spuse o vorbă, nu-l întrebă ce se întâmplase, 
nu credea că ar putea să răspundă, şi de răspundea, cine să-l 
înţeleagă? 

Fata veni şi ea, îl recunoscu, scoase un țipăt şi, fără să ţină 
seama că n-avea nimic pe el, îl luă în braţe, ca pe un copil, să-l 
sprijine, să-l încălzească. 


— Of, Doamne, de o săptămână te căutăm! Am mers din sat 
în sat, dar nu ţi-am găsit urma. _ 

Plângea pe umărul lui, speriată şi fericită. li gemea inima de 
durere şi ardea de bucurie. Spunea întruna, strângându-l în 
braţe, fără să se ruşineze de pielea lui goală: „Of, Doamne, of, 
Doamne!” 

Îl urcară în căruţă, pe paie, îl înveliră cu cerga, fata se lipi iar 
de el, tremurau amândoi, ca de friguri. Încetul cu încetul, pe el 
îl cuprinse o fericire nemaiîntâlnită, trupul tânăr pe care îl 
ţinea în braţe îl readucea la viaţă, era un trup de fată cuminte, 
topită de dragoste, nu înţelegea cum se rătăcise, şi în loc să 
rămână lângă ea, luase drumul Gomorei. 

— Gherghină, îi şopti la ureche, hai să fugim în lume, până 
nu se face ziuă. Doar să mă strecor în casă şi să pun ceva pe 
mine. Aici n-o să putem trăi, locurile sunt blestemate! 


39 

Un gest cu totul neinspirat al domnului Pretoreanu fusese să- 
şi lase mustață la bătrâneţe, şi barem să fi fost o mustață 
stufoasă şi impozantă, ca a lui Clemenceau, de pildă, sau ca a 
lui Bismarck, căruia îi semăna de altfel, şi la gesturi, şi la 
înfăţişare. Era o mustață albă, ţepoasă, cam năpârlită, ascuţită 
la vârfuri, care îl făcea ridicol. Iar mie, pe deasupra, îmi inspira 
gândul că podoaba aceasta neizbutită marca scăderea puterii 
lui mefistofelice; nu puteam să-mi închipui că o coadă de diavol 
se potrivea cu o mustață senilă, parcă mâncată de molii, care 
reprezenta decăderea biologică şi nicidecum forţa virilă. Pe 
lângă el, Pantelimon, deşi cu aproape zece ani mai în vârstă, 
părea un om în plină putere. 

Dar, în ceea ce priveşte activitatea lui, domnul Pretoreanu nu 
era deloc în scădere, îşi conducea cu o energie nescăzută, de 
multe ori secretă, numeroasele afaceri, cunoscute sau mascate, 
cu ramificații în cinci metropole mondiale, pe lângă cele unde 
numele lui apărea numai cu iniţiale cifrate. Nu mic era 
amestecul lui şi în politică; aici se orienta după un principiu 
enunțat de mai multă vreme, la întrebarea lui Jordie: „Cu cine 
mergem, cu ăia sau cu ăştialalţi?” Răspunsul fusese: „După 
cum o fi cazul!” Cazul, în prezent, nu era limpede, domnul 
Pretoreanu ştia că o mare primejdie ameninţa coroana regală, 
dar rămânea pentru încă un timp partizanul regelui Carol al 
doilea, dovadă că doi ani mai târziu, când după el prăbuşirea 
era iminentă, îl sfătuise să meargă în vizită şi la Hitler, şi la 
Stalin, apoi să aştepte momentul când să opteze pentru unul 
din ei, cel capabil să-l salveze. În acelaşi timp însă, stipendia 
mişcarea discipolilor, adversari ai regelui, fără să se 
formalizeze că ziarul lor, mascat sub o firmă nouă, îl acoperea 
de ameninţări şi insulte. Spre deosebire de alţii, el nu era deloc 
încredinţat că odată cu scoaterea Arhanghelului şi a discipolilor 
din lege primejdia de agresiune dispăruse; dimpotrivă, se 
aştepta la acte de teroare, şi nu se înşela, ele se pregăteau în 
umbră şi în curând aveau să se dezlănţuie. 

Deşi părea unul din primii vizaţi, domnul Pretoreanu umbla 
fără nicio pază, în timp ce Jordie, slujitorul său, în afara celor 
două gorile care îl flancau strâns în orice ocazie, se bucura de 
scuturile unei limuzine blindate şi nu circula decât cu escortă. 
Într-un timp, aş fi crezut că domnul Pretoreanu avea drept 


protecţie coada de diavol, care îşi arătase puterea. Acum eram 
înclinat să cred, sau credeam cu certitudine, că apărarea lui o 
asigurau chiar discipolii, deşi se ştia că vizita făcută de el 
Arhanghelului nu se sfârşise cu un pact amical, ci cu o 
neînțelegere. Dar Arhanghelul probabil aplica în relaţiile lui 
politice acelaşi principiu ca domnul Pretoreanu, „după cum o fi 
cazul”, care nu-i decât răstălmăcirea puţin mai cultă a zicalei 
populare: „fă-te frate cu dracu’ până treci lacu'!” 

Aceasta era deci poziţia domnului Pretoreanu faţă de situaţia 
politică a momentului, în 1936, doi ani înainte ca Germania, 
numită al treilea Reich, să anexeze Austria şi să anunţe alte 
pretenţii, doi ani înainte ca regele să meargă la Hitler dar nu şi 
la Stalin, doi ani înainte de moartea Arhanghelului, doi ani 
înainte de a începe precipitarea evenimentelor. Doi ani, lumea 
obişnuită sperase că va fi linişte, speram chiar şi eu, deşi 
domnul Leopold, dentistul, care se străduia de mult timp să-mi 
trateze o măsea cariată fără să izbutească, fiindcă îi tremurau 
mâinile, ne prevestea un viitor negru şi se gândea încotro să 
mai emigreze. 

Oricât de disperată ar fi fost situaţia lui Tiberiu, Alexandrina 
nu putea să se adreseze domnului Pretoreanu; apelă la 
Trandafil, dar el refuză, deşi pe mine mă ajutase, mergând să 
ceară în favoarea mea sprijinul acestui personaj puternic; cu 
atât mai puţin ar fi acceptat Odor. 

Buna Cornelia, întreprinzătoare, tăcută şi discretă, care se 
ataşase cu o dragoste sublimă de familia lui Trandafil, chiar şi 
de acei fraţi pe care încă nu-i cunoscuse, simţea reținerea 
Alexandrinei faţă de domnul Pretoreanu. Fără s-o înţeleagă, 
căci mai întâi ar fi trebuit să-i ştie cauza, o aproba, socotind că 
nici Alexandrina, nici fiii ei nu puteau să greşească. Ea, în 
schimb, se afla în afara cauzei, nu trebuia să-şi calce pe suflet 
ca să se adreseze domnului Pretoreanu, şi era obligată la acest 
gest, ca să-i salveze pe ceilalţi de o umilinţă. 

Adresa o ştia, de pe plicurile imperiale care continuau să 
vină regulat o dată pe săptămână şi pe care Alexandrina le lăsa 
nedeschise. Cine avea tăria de suflet să nu deschidă asemenea 
plicuri dovedea că ştie să se preţuiască pe sine; altceva 
Cornelia nu putea să deducă, dar nici nu era nevoie. Ea îi scrise 
domnului Pretoreanu în termeni umili, pentru care niciodată n- 
aş putea s-o judec; umilinţa ei nu însemna înjosire, ci sacrificiu; 


aşa salva demnitatea Alexandrinei: „Niciodată doamna, pe care 
nu îndrăznesc s-o numesc rudă, căci nici nu-i sunt, decât prin 
alianţă, ceea ce a fost un noroc pentru mine, iar pentru ea 
poate era o umilinţă, deşi nu mi-a arătat, căci mi-a vorbit 
totdeauna cu dragoste; niciodată doamna, care este o sfântă tot 
atât de curată la suflet ca Maica Precistă, n-ar cere ajutorul 
cuiva la o nevoie, nici măcar pe al lui Dumnezeu, în biserică. Pe 
când eu, fiindcă sunt o femeie modestă şi simplă, pot 
îngenunchea în faţa dumneavoastră, rugându-vă să-i salvaţi de 
la dezonoare un fiu, care ar fi dezonoarea ei, nedreaptă. 
Aduceţi toată înţelepciunea de care vă bucuraţi şi care cred că 
e mai presus de a tuturor oamenilor, şi faceţi aşa fel ca ea să nu 
se simtă jignită, şi nici să ştie de această scrisoare. Spuneţi-i că 
Dumnezeu v-a îndrumat paşii.” 

Lăsând la o parte mustaţa lui ridicolă, apariţia domnului 
Pretoreanu, pe care nu-l mai puteam recunoaşte, a făcut să uit 
tot ce gândisem rău despre el câteodată, şi să mă ruşinez că 
într-un timp de inconştienţă tinerească îi profanasem landoul. 

— Doamnă, se adresă el Alexandrinei, din uşă, neîndrăznind 
să se apropie, un înger mi-a apărut în vis astă-noapte şi mi-a 
spus că sunteţi în primejdie. 

Venise de astă dată fără vechea şi impunătoarea lui emfază; 
în locul prestigioasei limuzine Bentley, prima din lume odată cu 
Rols-Royce, care ar fi uimit întreaga stradă şi întreg cartierul, 
luase un modest Opel-Captain, pe care nu s-ar fi ostenit să-l 
cumpere, ci reprezenta un cadou al legaţiei germane. La volan 
era tot bietul Garibaldi, care îmbătrânise odată cu stăpânu-su. 
Am spus bietul, fiindcă părea însoţit de o continuă suferinţă, pe 
chipul lui descărnat se vedea o amărăciune imobilă, fixată în 
ridurile adânci ale obrazului, căci în mod ciudat fruntea îi 
rămânea necutată, netedă şi inflexibilă, ca o mască de ceară. 
Numai vederea îi rămăsese bună, nu purta ochelari decât ca să 
citească ziarul, Populo d'Italia, singurul pe care îl accepta, deşi 
nu se îndoia că trei sferturi sau poate mai mult din cuprinsul lui 
era minciună. Încolo, se cocârjase, slăbea constant, ca şi când 
ar fi avut un cancer, hainele atârnau pe el jalnic, îşi târa 
picioarele anevoie, numai maşina o conducea în stilul din 
tinereţe, caracteristic italienilor, cu braţele întinse, ceea ce îi 
dădea un aer de trufie sportivă. Ultimul membru al familiei lui 
murise, la Neapole, o mătuşă bătrână, trecută peste o sută de 


ani, dar cu cât, nu mai ştia nimeni; alţii, mai tineri, nepoți sau 
strănepoţi, pieriseră în războiul din Abisinia, un văr era victima 
naufragiului suferit la Polul nord de dirijabilul generalului 
Nobile, rămăsese îngheţat pe banchiză, lângă faimosul cort 
roşu, unde îl găsi echipa de salvare. In sfârşit, un ultim 
supravieţuitor din familie căzuse ciuruit de gloanţe într-o 
încăierare a Mafiei cu poliţia. 

Garibaldi socotea că de mult ar fi fost timpul să moară, 
suferinţa lui nu era bătrâneţea, ci gândul că îl ţinea în viaţă 
forţa demonică a domnului Pretoreanu, în care credea mai mult 
decât oricine. El îşi închipuia că nu va putea închide ochii atâta 
timp cât stăpânu-su rămânea în viaţă - şi, după semne, acesta 
era un om fără moarte. 

Când maşina, mergând la pas în căutarea casei cu numărul 
17, opri în faţa porţii, domnul Pretoreanu puse mâna pe umărul 
lui Garibaldi, oprindu-l să coboare, ca de obicei, spre a-i 
deschide portiera cu şapca în mână; era o ceremonie la care 
bătrânul şofer nu putea să renunţe, fără să sufere; aşa începea 
decăderea, şi a stăpânului, şi a slujitorului. 

Domnul Pretoreanu nu mai avea cu el, ca de obicei, vestita 
lui carabină, pe care acum o uita adesea sub draperia de la 
fereastră; rar mai ochea în trecătorii de pe Calea Victoriei. Dar 
atunci, când îşi punea ochii pe unul şi îl prindea în colimatorul 
lunetei, mâinile lui, tremurătoare, ca ale tuturor bătrânilor, 
înţepeneau într-o poziţie sigură, de parcă ar fi fost susţinute de 
suporturi metalice. 

Pentru Alexandrina, venirea lui era penibilă, i se părea că 
avea de trecut cea mai grea încercare din viaţă, mai grea decât 
moartea copiilor şi a bărbatului; ca şi bătrânul Garibaldi, în 
clipa aceea ar fi vrut să fie şi ea moartă. Aştepta înlemnită 
insuportabilele lui omagii, care îi dădeau alergii pulmonare, 
crize de astm, făcând-o să respire în spasmuri, pe lângă 
alergiile pielei. Ştia că îmbătrânise, deşi alţii n-ar fi observat 
încă, nu-şi închipuia că e făcută altfel decât restul lumii şi o 
îngrozea gândul că domnul Pretoreanu va începe acum să-şi 
exprime obişnuita lui admiraţie. Dar, în mod ciudat, el nu 
spunea nimic, aproape se ferea s-o privească, şi era cu mâinile 
goale, nu venea să-i ofere nici flori, nici bomboane în cutii 
aurite ca Evanghelia. Ceva mai liniştită, Alexandrina se apropie 
de el şi îi întinse mâna, iar când el se aplecă să-şi exteriorizeze 


obişnuitul omagiu datorat femeilor, şi-o retrase bărbăteşte. 

— Doamnă, vorbi domnul Pretoreanu, înainte ca ea să-i ofere 
un scaun, conform firii şi obiceiurilor mele, nu am venit aici ca 
să aflu din gura dumneavoastră ce aveţi pe suflet; cunosc 
întâmplarea, nu-i decât un semn de iresponsabilitate, ceea ce 
poate vă va face să suferiţi mai mult decât dacă era o 
escrocherie adevărată. 

Cu toată groaza din suflet, Alexandrina îl examină involuntar, 
cu atenţia ascuţită. Cu toată limpezimea minţii, omul din faţa ei 
nu mai avea mult până să ajungă o epavă. Mustaţa ţepoasă şi 
rară, care stârnea sau râsul, sau mila, nu urmărea decât să 
ascundă ridurile de deasupra buzei superioare; această haşură 
deasă şi profundă, ca nişte crestături cicatrizate, apare rar la 
bărbaţi şi mai mult la femeile trecute, care au râs prea mult în 
viaţă; ele, dacă sunt cochete, şi le nivelează cu o pastă plastică 
în culoarea pielii, dar nu înşală pe nimeni cât timp nu pot să 
retuşeze şi ridurile sufletului. 

Abia când domnul Pretoreanu făcu o pauză, Alexandrina îşi 
reveni şi îl pofti să şadă, pe un mic fotoliu, lângă un gheridon 
din mijlocul camerei. Îndată, se temu că fotoliul era prea mic 
pentru el, dar când îl văzu aşezându-se, îşi dădu seama cât i se 
împuţinase trupul. Pe gheridon, el văzu unul din plicurile sale, 
nedeschis, cum îl adusese slujnica de dimineaţă. Nu păru nici 
surprins, nici mâhnit, ci spuse cu o seninătate pornită dintr-o 
profunzime a sufletului necunoscută de nimeni, mărturisesc că 
nici măcar de mine. 

— Aşa am şi nădăjduit, că nu veţi deschide niciunul din 
plicurile mele. Indiferent ce-ar fi cuprins, nu putea să fie decât 
ridicol; toate sunt ridicole, de la o vârstă înainte. Hârtia era 
goală, plicurile trebuiau doar să vă confirme că sunt în viaţă. 
Cum bănuiesc că nu citiţi ziarele, nici nu ascultați ştirile la 
radio, am vrut să înţelegeţi că în săptămâna când nu mai venea 
un plic de la mine, murisem. Mi se părea brutal să vi se 
trimeată un faire-part de doliu. 

Momentul devenea melodramatic, domnul Pretoreanu trecu 
repede peste el şi se întoarse la adevăratul scop al vizitei. 
Alexandrina uitase de Tiberiu, mintea ei părea împietrită. 

— Unde este acum fiul dumneavoastră? 

— Nu ştiu, a fugit; se ascunde. 

— Dacă aflaţi ceva de el, sfătuiţi-l să stea ascuns cât mai 


multă vreme; până ce îi veţi da de ştire. Fuga nu-i unul din 
principiile mele, dar îi recunosc foloasele. Încurcătura o să se 
aranjeze, şi o să se uite; nicio minune nu ţine mai mult de trei 
zile. Dacă era aici, poate l-ar fi omorât cu pietre; mai târziu, s- 
ar putea să-l întâmpine cu ramuri înverzite de salcie, pentru o 
faptă nebănuită astăzi. 

Deocamdată, domnul Pretoreanu aranjase ca întâmplarea să 
nu aibă o urmare imediată, să fie înăbuşită. Dar ca publicul să 
nu se revolte, trebuia să li se ofere păgubaşilor o reparaţie, 
măcar parţială; oamenii se resemnează cu uşurinţă, decât 
nimic, mai bine o parte, partea aceea li se pare ca un câştig la 
loterie, ca o pomană cerească. Asociaţii, nouă, câţi rămăseseră, 
erau arestaţi, inclusiv preotul, care fu caterisit fără întârziere, 
devenind simplu laic. La unii, se găsiră bani, de provenienţă 
nejustificată, la alţii obiecte de valoare. Nu bănuisem; după 
informaţiile mele, toate depunerile se oferiseră drept câştiguri, 
prin tragere la sorţi, ca să ademenească pe alţii. 

Informaţia era şi corectă, şi greşită; o mare parte din 
câştiguri intrase în buzunarul asociaţilor, pe baza unor 
depuneri făcute în numele rudelor sau oamenilor de încredere; 
nu rămăsese decât să se trucheze tragerea. Nu se găsi nicio 
dovadă că Tiberiu avusese şi el un asemenea beneficiu; se 
abţinuse, dar nu înţeleg motivul, poate în aşteptarea unei 
lovituri finale, care să le întreacă pe toate celelalte; sau, cum 
am bănuit mai înainte, trecuse printr-o eclipsă a raţiunii. 

Cu banii confiscaţi se acoperea unul din cele două milioane 
depuse. Chiar câştigătorilor adevăraţi ar fi putut să li se ceară 
restituirea banilor, dat fiind că asociaţia „Viitorul fericit” făcuse 
plăţi ilegale; fiecare câştigător putea fi un complice, şi cred că 
erau cu adevărat, în bună parte. Dar ar fi fost nevoie de 
numeroase procese, câteva sute, care se puteau prelungi cu 
deceniile. Domnul Pretoreanu găsi altă soluţie, ultimul păgubaş 
îşi primi depunerea întreagă, iar celor despăgubiţi parţial li se 
dădu diferenţa, aşa că spre sfârşitul anului istoria era 
încheiată, acuzaţii scoşi de sub urmărire. 

Tiberiu ar fi putut să vină acasă, dar între timp încropise o 
altă afacere, la Suceava, şi nu se întoarse decât la începutul 
războiului. Cât despre soluţia găsită de domnul Pretoreanu, am 
motiv să cred că milionul lipsă i-l furnizase Jordie, exercitând 
unul din numeroasele lui şantaje. Însă nu m-ar mira să aflu 


odată că domnul Pretoreanu îl scosese din fondurile lui proprii; 
era în stare, din moment ce Arhanghelului îi dădea un milion pe 
lună, şi nu îşi încetă dania către discipolii lui, nici după ce el 
murise. lar moartea nu era numai datorată domnului 
Pretoreanu, ci şi uneltită de el. 

lau faptele ca pe o realitate, aşa cum şi sunt, fără doar şi 
poate, însă ceva rămâne imposibil, să reconciliez cu el însuşi un 
asemenea personaj, mai paradoxal decât oricare altul ar fi 
existat vreodată, lăsând la o parte celebrele exemple istorice, 
de a căror întâietate, totuşi, nu sunt cu totul sigur. 

În prima lui vizită la Alexandrina, domnul Pretoreanu rămase 
numai o oră, timpul cât îi explică intenţiile cu privire la 
salvarea lui Tiberiu. Vorbea calm, lucid, cu deplină competenţă 
şi cu spiritul întreprinzător al unui om care îşi conducea singur, 
fără alt ajutor decât al bătrânului Sobieski, afacerile lui, pentru 
mine nelimitate. De unde într-un timp acest om ajunsese cu 
asiduităţile până la indiscreţie, spre a nu spune necuviinţă, 
acum era reţinut, fără nici urmă de resentimente, ca unul 
împăcat pe deplin cu el însuşi. Şi totuşi, chiar dacă părea încă 
puternic, ei îi făcea milă. Din recunoştinţă? Poate că da, dar 
mila era sinceră, iar purtarea ei rece dinainte i se părea 
nedreaptă. Ar fi trebuit să găsească mai de mult fibra onestă 
din sufletul lui, şi să ajungă la o înţelegere bizuită pe 
demnitatea fiecăruia. 

— Domnule Pretoreanu, îi spuse, ascunzându-şi emoția, eu 
nu sunt singură; am cu mine nu doar amintirile, neasemuit de 
bogate, nu doar harpa, mijlocul meu de a-mi manifesta 
sentimentele; am în jurul meu o parte din fiii mei, care, după 
moartea tatălui lor, au rămas singura justificare a existenţei 
mele. lar pe deasupra, şi lăsând la o parte pe fratele soţului 
meu, azi marele meu om de nădejde, mai am un înger păzitor, 
temelia acestei case, soţia lui Trandafil, care, deşi mult mai în 
vârstă decât el, a izbutit să-şi facă o căsnicie atât de fericită, că 
are de unde să ne dea şi nouă câtă fericire ne trebuie. 

Alexandrina se uită la plicul nedeschis de pe masă şi acolo, 
fără ca vreunul din doi să observe, privirea ei se întâlni cu a 
domnului Pretoreanu. 

— Dumneavoastră, în schimb, continuă ea, îmi dau seama cu 
o întârziere vinovată, sunteţi foarte singur. Vă rog, dacă este 
posibil, veniţi la noi o dată pe săptămână, în locul plicului; veţi 


fi propriul mesager al vieţii dumneavoastră, fie ea cât mai 
senină şi, dacă doriţi, cât mai îndelungată! 

Sunt întocmai vorbele ei, ar fi fost necinstit să schimb măcar 
una, fiindcă în ele rezidă aceeaşi putere de a răspândi lumină în 
jurul ei, ca harpa şi ca lămpile cu sticle de cristal, pe care le 
ştergea singură, după-amiezile, cu o ceremonie domnească. 


XXX 


Abia se închise uşa după domnul Pretoreanu, automobilul nu 
plecase încă de la poartă, când Odor năvăli furios în odaia 
Alexandrinei, făcând semne de ameninţare cu mâna ciuntită. 

— Ce-a căutat aici acest duşman al omenirii? 

Se opintea atât de puternic să răcnească, încât coardele 
vocale, suprasolicitate, scoteau sunete în falset, înalte şi 
gâtuite, ca de om cu virilitatea scopită. 

Izbucnirea lui şterse melancolia de pe chipul Alexandrinei, 
tristeţea, care urmase după plecarea atât de mişcătoare a 
domnului Pretoreanu, şi o aduse la prima realitate, cea căreia 
se datora vizita lui neaşteptată. 

— El are să-l scape pe Tiberiu de puşcărie şi pe noi toţi de 
dezonoare. 

Explicaţia era inutilă, Odor nu ştia nimic despre Tiberiu, nici 
măcar că locuia la trei case de acolo şi avea de soţie pe Dita, 
deşi ea îi spusese, atunci când i se prezentase. Acum era între 
ei o prietenie, ea venea zilnic să-l viziteze, în repausul de la 
prânz, când se închideau prăvăliile, dar lui i se părea că n-are o 
apartenenţă terestră, ci coboară din înaltul cerului. Şi de altfel, 
explicaţia Alexandrinei nici nu-l interesa, n-o ascultase, venise 
numai să-şi verse furia pe un om căruia îi vânduse sufletul din 
proprie iniţiativă, ca Faust lui Mefisto, adăugând şi trupul, gata 
să şi-l jertfească după ce îşi termina scrisul. Bizarul angajament 
era confirmat prin act scris de Odor cu propria lui mână, şi nu 
pentru vreo tinereţe perpetuă, ci numai ca să obţină mijloacele 
de a merge la Paris, cinci mii de franci, la valoarea lor din 
deceniul al doilea. 

— Poate să-mi ia trupul după moarte, şi sufletul, dacă va mai 
fi să existe, dar cât sunt viu, să nu-mi apară în faţă! 

Continua să ţipe, strangulat, în timp ce îşi agita, ameninţător, 
mâna ciuntită. Alexandrina îşi apăsă palmele pe urechi şi se 


întoarse cu spatele. 

La prânz, când Dita veni cu mâncarea, în sufertaş, gata 
încălzită, îl găsi plimbându-se încruntat prin odaie. Nu-l 
despărţea decât o uşă de odaia Alexandrinei, şi lui i se părea că 
de dincolo veneau efluvii diavoleşti, rămase în urma domnului 
Pretoreanu. Văzând-o pe Dita, se însenină dintr-odată. 

— Eşti  binefăcătoarea mea, fiinţă divină! îi spuse, 
îngenunchind în faţa ei şi sărutându-i poalele rochiei. 

Ea se înroşi ca de flacără, puse sufertaşul jos, îl cuprinse de 
subţiori şi-l ridică în picioare; cu voie sau fără voie, trupul ei 
rămase o clipă lipit de al lui. El îi simţi numai căldura, în 
schimb prin ea trecu o străfulgerare. 

— Vai, domnule profesor! se apără tulburată. Să nu mai 
faceţi aşa, nu merit, sunt o biată femeie... 

— Eşti binefăcătoarea mea, mai mult ca o sfântă! 

Nu mai avea seninătatea s-o privească în faţă, era prima 
femeie căreia îi simţise căldura trupească, dar nu ştia s-o 
interpreteze, i se părea de esenţă divină. De la cerşetoarea 
bătrână şi deşucheată care îi deschisese prohabul pantalonilor 
sub podul Mihai Vodă, se socotea pângărit pe viaţă, fără 
dreptul de a se mai gândi ce era el, şi prin ce se deosebea de o 
femeie. Femeia nu putea să-i fie decât soră, cum fusese 
Medeea, apoi Tania, şi după ele niciuna. În Dita vedea prima 
oară altceva, întruparea pământească a unei idei mistice, era o 
sfântă coborâtă din cer, să vegheze asupra lui până la sfârşitul 
vieţii. 

— Poftiţi la masă, până nu se răceşte mâncarea! 

Dita luase mai de mult obiceiul să-i aducă mâncarea, în locul 
Corneliei, dar acum nu se mai mărginea să lase sufertaşul şi să 
plece; îi plăcea să-i pună masa, şi să-l servească, îşi închipuia 
cum se chinuia singur, numai cu o mână. 

Spre deosebire de toate femeile pe care le-am iscodit în 
această privinţă, ciotul mâinii drepte, ascuns în mâneca hainei, 
nu-i stârnea sila; dacă lui un asemenea gest i-ar fi făcut bine, ar 
fi vrut să-l mângâie. Am citit într-o carte de senzaţie, fără 
valoare literară, cum o femeie, subjugată de un om cu piciorul 
tăiat de deasupra genunchiului, îşi trezea voluptatea, şi uneori 
mergea până la capăt, desfăcând curelele complicate ale 
protezei, întârziind asupra fiecăreia, cuprinsă de spasmuri, apoi 
strângea bontul între coapse şi îl mângâia ritmic; arunc în cea 


mai murdară ladă de gunoi această idee, fiindcă profanează 
natura. 

Şi în Dita am socotit că era o morbiditate, până ce am aflat 
un amănunt din copilăria ei, pe care îl socotesc esenţial în felul 
cum trebuie s-o înţeleg astăzi. Când era mică, tatăl ei, ciung 
dintr-un accident de muncă, batoza de treierat grâul îi apucase 
mâna şi i-o smulsese de la încheietură, o ţinuse în braţe, o 
legănase, iar ea, deşi vedea cum erau făcuţi oamenii ceilalţi, nu 
găsea nimic respingător în acea mutilare, dimpotrivă, o socotea 
naturală. Ba chiar, ciotul i se părea mai frumos decât mâna 
întreagă, cu cele cinci degete ale ei, ca nişte gheare, sau mai 
rău, ca picioarele de păianjen. Spun acestea pentru a-i justifica 
mentalitatea şi a nu o socoti chiar o denaturată, altminteri îmi 
păstrez întreaga oroare pentru orice schingiuire a anatomiei 
umane; chiar şi unei statui accidentate, Venus din Millo, de 
pildă, spre a-i recunoaşte graţia feminină, totdeauna îi 
întregesc braţele în minte, altfel ar trezi în mine dezgustul şi 
groaza. Mai târziu, când ajunsese în strada Calomfirescu, 
ciungii care veneau şi ei pe acolo, mai mulţi decât s-ar putea 
crede, o căutau cu precădere, fiind singura în faţa căreia 
puteau să-şi scoată cămaşa, fără s-o dezguste, pe când celelalte 
fete, dacă nu izbuteau să se eschiveze, strângeau din dinţi şi 
închideau ochii. 

În ziua când venise domnul Pretoreanu, Odor se mută în 
podul de fân, de deasupra grajdului. N-a uitat nimeni, cred, că 
fostul proprietar al casei, Jean Stătescu, căruia nevasta în 
complicitate cu amantul îi bătuse o caia în creier, avusese 
trăsură cu cai, ca toţi oamenii care voiau să se bucure de 
respectul oraşului. Grajdul cu remiza trăsurii alături alcătuiau 
un pavilion, în fundul curţii, în stil cu casa, destul de pretenţios 
la vedere. Podul, unde se ajungea pe o scară de lemn, acum era 
gol, fără cai nu mai trebuia fân, rămăsese praful pe jos şi nişte 
hamuri vechi atârnate de grindă. Partea din faţă era închisă cu 
şipci încrucişate, ca să poată circula aerul, altfel fânul ar fi 
prins umezeală. În faţa uşii, care rămase deschisă toată ziua, 
până veni iarna, lăsând să intre toată lumina de-afară, Odor îşi 
puse masa de lucru; pe lângă pereţi puse cuferele cu 
manuscrise, iar peste ele o saltea, şi acolo dormi până fu gata 
odăiţa lipită cu podul, unde mai înainte locuia vizitiul. 

Mutarea o făcură Dita cu Pantelimon, fără să-l întrebe pe 


Odor de ce pleca din casa mare. Nimeni nu-l întrebă nimic, era 
o ciudăţenie mult mai mică decât retragerea în peştera de la 
munte. Singura care putea să-şi închipuie ceva, după 
izbucnirea lui provocată de vizita domnului Pretoreanu, era 
Alexandrina, dar ea ştia că orice cuvânt ar fi spus rămânea 
zadarnic; Odor trebuia să-şi continue drumul început în 
adolescenţă, când plecase de acasă, certat ireconciliabil cu 
domnul Alcibiade. 

După ce vărui odăiţa, Dita îi aduse acolo patul, lavoarul şi 
restul de mobilă, puţină şi de fapt inutilă. Pantelimon vru să 
tragă electricitate, dar Odor se opuse; îşi păstrase obiceiul să 
scrie numai la lumina zilei, câteodată la lună; odată ce nu mai 
vedea, se întindea în pat, pe întuneric, şi până să adoarmă îşi 
preciza ideile următoare, adesea  memorând frazele, 
nerămânându-i decât ca a doua zi să le treacă pe hârtie. 

Spre norocul lui, fereastra camerei dădea în spate, spre 
grădina vecinilor, plină de pomi cărora acum le cădeau 
frunzele, şi aşa, chiar să fi vrut, nu vedea casa mare, unde 
locuia Alexandrina. Ar fi văzut-o din pod, când scria la masă cu 
uşa deschisă, dar atunci, afundat în gânduri, cu ochii în hârtia 
albă, pentru el nu mai exista nicio lume. 

În afară de Pantelimon, care dăduse ajutor la pregătirea 
odăii şi căratul mobilei sus, nu mai venise nimeni decât 
Cornelia, o dată, cu un covor ieftin de iută, ca să acopere cu el 
duşumeaua uzată; un alt covor nu s-ar fi potrivit acolo, era 
econoamă, dar nu zgârcită, n-ar fi pregetat să dea mai mult pe 
el, dacă ar fi fost nevoie. A doua oară aduse perdele, de pus la 
fereastră şi felurite şerveţele, cârpe brodate, de pus pe câte o 
mobilă, ceea ce intră în priceperea femeilor. De atunci înainte, 
venea numai Dita, cu mâncarea, la urmă strângea masa, apoi, 
dacă el nu-i spunea să plece, rămânea acolo, pe un scaun, până 
la ora două, când se ducea să deschidă prăvălia. 

Pe timpul peşterii, poate fiindcă umbla cu barbă şi începuse 
să-şi târşească picioarele de prea lungă nemişcare, Odor 
îmbătrânise; eu, unul, îi uitasem vârsta, mi se părea un 
moşneag, un Faust înainte de pactul cu Mefisto. Abia acum îmi 
dădeam seama că era un bărbat încă tânăr, ştiam de altfel că 
împlinise de curând patruzeci şi doi de ani, vârsta când, de la 
un timp, se spune că abia începe viaţa; în multe feluri chiar aşa 
şi este. În toamna când se mutase deasupra grajdului, cu el se 


petrecea o schimbare miraculoasă, întinerise, şi mai ciudat este 
că îşi simţea tinereţea, se privea în oglindă, îşi peria părul câte 
o oră, bineînţeles fără a-şi înceta meditaţia; nu era timp pierdut 
în nicio privinţă, căci, pe lângă gândurile care i se năşteau în 
minte, însuşi părul îşi recăpăta vechea lui viaţă, aşa cum îl 
ştiusem, bogat, mătăsos, căzând în plete până aproape de 
umeri. Nu putea să se bărbierească singur şi ca să cheme 
bărbierul în fiecare zi, i s-ar fi părut o indecenţă; convenise să-l 
cheme din două în două zile, însă în ziua de la mijloc, când îşi 
simţea barba crescută, se simţea stânjenit, ar fi vrut să se 
ascundă de Dita, deşi o aştepta nerăbdător să vină cu 
sufertaşul. 

Cu amândoi se întâmpla ceva asemănător, dar dacă Odor nu- 
şi dădea seama, Dita, versată până la dezgust în relaţiile ei cu 
bărbaţii, simţea că este îndrăgostită. Tiberiu lipsea de o lună, 
avea să lipsească probabil multă vreme; nu-i simţea lipsa, 
dimpotrivă, mulțumea soartei că era liberă şi putea să se 
gândească la Odor cu un zâmbet pe buze. Uneori, se visa lipită 
de el, cum îl simţise o singură dată; atunci, îi trecea un junghi 
prin inimă şi prin tot trupul, i se aprindea obrazul. Însă când 
ajungea la el, cu sufertaşul în mână, făptura aceasta, care am 
socotit cu aproximaţie că în cariera ei trecuse prin mâinile a 
cincizeci de mii de bărbaţi cel puţin, se înroşea ca o fetiţă, 
transformându-se parcă într-o fecioară neatinsă de nimeni; prin 
darul femeilor de a redeveni pure, când o dragoste le aprinde 
inima; atunci ele, măcar în unele clipe, uită tot ce a fost mai 
înainte. Spun aşa, şi aşa cred, dar nu fac o regulă, căci dacă o 
singură mie de femei ar râde de această părere, ar avea de ce 
să-mi fie ruşine. Cele de la baza credinţei mele se cunosc de 
departe, şi sunt multe. 

Cum stătea pe scaunul ei, după masă, iar Odor îşi relua 
scrisul, semăna puţin cu Tania, ca atitudine, numai că, deşi la 
fel de timidă, gândurile n-o paralizau într-atâta, încât să nu 
poată spune o vorbă. Totuşi, ezită multe zile până ce odată 
îndrăzni să-l întrebe: 

— Spuneţi-mi şi mie ce scrieţi acolo! 

Mi-am amintit de lungile lui dizertaţii nocturne, când uita să 
se dezbrace, iar eu îl ascultam de la fereastră. Orice om care 
gândeşte în singurătate are nevoie de un auditor, fără o alegere 
riguroasă, poate numai ca să-şi audă glasul şi să-şi găsească un 


martor, chiar dacă el l-ar înţelege numai pe jumătate sau nici 
atâta. 

Odor lăsă capătul de creion pe hârtie, ridică ochii şi îşi pipăi 
obrazul; era ziua când nu se bărbierise. Instinctiv împinse 
scaunul înapoi, trăgându-se mai în umbră. Dita înţelese, sau 
simţi stânjenirea lui, de aceea îi spuse: 

— Daţi-mi voie să vă bărbieresc eu de aici înainte; oricând 
doriţi. Am fost ucenică la frizerie. 

Odor nu încuviinţă, nu refuză, o auzise numai cu o conştiinţă 
secundară. Prima conştiinţă se încălzea, ca să răspundă la 
întrebarea de mai înainte. 

— Ce scriu?... Am de dezbătut douăzeci şi patru de întrebări, 
ordonate în mintea mea, în ani de zile. Cifra nu-i întâmplătoare, 
douăzeci şi patru este numărul gamelor din muzică, cărora 
Bach le-a închinat câte un preludiu şi o fugă, fiecare în altă 
tonalitate, şi le-a reluat încă o dată, întărindu-şi demonstraţia, 
într-o lucrare monumentală, care nu urmăreşte numai ceea ce 
s-ar crede, să desfăşoare de la un cap la altul posibilităţile 
clavecinului. 

În loc să se intimideze mai tare, Dita prinse curaj, el îi vorbea 
ca unei egale, de aceea îl întrerupse: 

— Spuneţi-mi altfel, vă rog; nu înţeleg! Cine-i Bach? Ce sunt 
fugile? Şi clavecinul? 

Odor o privi confuz; i-ar fi trebuit un an să-i explice. 

— Atunci, mulţumeşte-te să înţelegi că între cele douăzeci şi 
patru de întrebări ale mele şi fugile lui Bach, indiferent cine ar 
fi el, indiferent ce-ar fi clavecinul, există o corelaţie, ele 
acoperă un tot, o filozofie universală. Iată una din întrebări, cea 
mai simplă, care ar corespunde fugii în do major, temelia 
întregului edificiu: întrebarea mea cu privire la religie. De 
treizeci de ani mă ostenesc să arăt în aşa fel, ca să fiu crezut, 
că religiile, toate, fără excepţie, au fost şi sunt un flagel pentru 
omenire. Admit ca omul să creadă într-o forţă supranaturală, 
dar forţa aceea există numai în noi, nu poate fi nici condusă, 
nici scindată de altcineva; de schismele ei suntem vinovaţi 
singuri, şi când ajungem la ele, personalitatea noastră se 
anulează, fiindcă îşi pierde coeziunea. Această stare se 
numeşte nebunie şi nu are leac decât în regăsirea credinţei 
unice, iarăşi prin forţele noastre proprii. Casa de sănătate este 
doar un azil pământesc, la fel ca biserica; nici una, nici alta nu 


au mijloace să ne aducă vindecarea, ele ne oferă doar o 
amăgire. Amândouă ar trebui să fie desfiinţate; preoţilor, 
călugărilor şi nebunilor ar trebui să li se redea libertatea. Căci 
Dumnezeu, oricum s-ar numi el, suntem noi înşine. 

Credeam şi eu aproape la fel, fără să-i fi suferit influenţa. 

— Până aici ai înţeles? întrebă Odor. 

— Nu! Dar îmi place să vă ascult, v-aş asculta ziua şi 
noaptea; simt că vorbele pătrund în mine şi au să rodească, 
într-o zi, poate am să înţeleg totul, poate pe altă cale, nu prin 
vorbe... Pe altă cale. 

Era transfigurată, în sufletul ei exista o credinţă, pe care încă 
nu putea s-o exprime. Pe urmă se ridică, hotărâtă: 

— Mă duc să iau briciul. 

Reveni într-o fugă, îi puse un şervet la gât, îi săpuni obrazul 
cu pămătuful, apoi cu mâna, ca să i se înmoaie barba mai bine. 
El stătea cu capul dat puţin pe spate, cu ochii închişi, aşa că ea 
putea să-l privească în voie, înregistrând cu delicii necunoscute 
apropierea lui fizică; i-ar fi mângâiat părul cu mâna cealaltă, nu 
îndrăznea, simţea în schimb că între cele două mâini ale ei s-ar 
fi născut un arc voltaic, care, în loc să le prefacă în cenuşă, le- 
ar fi dat o altă viaţă. 

De atunci înainte, Dita îl bărbierea în fiecare zi, cum sfârşea 
masa de prânz; nu putea veni dimineaţa, trebuia să deschidă 
prăvăliile. O dată, Odor o întrebă: 

— Ce-ai dori tu cel mai mult pe lume? 

— Să fiu servitoarea dumneavoastră. Nu merit mai mult şi nu 
vreau altceva. 

La această vorbă umilă, Odor nu răspunse, era paralizat de 
uimire şi se simţea mai umilit decât voia ea să se umilească. 
Primul lui gest, când putu să-l facă, fu să-i ia mâna şi i-o sărută, 
ca unei stăpâne. 

Din puţinele ei lecturi, Dita îşi aducea aminte de o carte 
groasă, cu ilustraţii; faptele se petreceau la Roma antică, o 
sclavă era îndrăgostită de stăpânul ei, un patrician frumos şi 
rece ca piatra. Nu ţinea minte numele acelei fete, dar o vedea, 
de parcă ar fi avut-o acum în faţă, într-una din ilustraţii 
contemplând statuia celui adorat de ea în taină, ridicându-se pe 
vârfuri şi sărutând, cu gura ei fierbinte, gura rece de marmoră. 
Dita ar fi dorit ca Odor să fie o clipă statuie. Odată nu se putu 
abţine şi, după ce îl bărbierise, cât el mai stătea cu ochii 


închişi, îşi apropie buzele de obrazul lui, fără să-l atingă. El însă 
o simţi şi deschise ochii, clipind ca sub o lumină prea puternică. 
Era ameţit? Visase? 

— Ce-a fost asta? întrebă, temându-se că nu mai percepea 
lumea exterioară. 

— Sărutul sclavei! răspunse Dita, enigmatic, cu o inspiraţie 
greu de explicat la un om simplu. 

De fapt, nici nu ştiuse ce spune, prin gura ei vorbea o 
reminiscență subconştientă. 

Deprins cu singurătatea, Odor nu simţise niciodată lipsa unei 
fiinţe omeneşti, îşi ajungea el însuşi, într-un alter ego, ba nici 
nu era destul timpul, al zilei, al anului, ca să poată comunica 
până la capăt unul cu altul. Acum, prima oară, simţea că Dita îi 
lipseşte, uneori îl bătea gândul să coboare până la prăvălie, 
numai ca s-o vadă o clipă. E de înţeles că nu-i mărturisi 
niciodată aceste gânduri, ar fi însemnat să renunţe la prima din 
doctrinele sale, interzicerea atingerii între două spirite. Ea însă 
îl simţea, cum el n-ar fi crezut, numai că îi lipsea curajul să-i 
arate ce fericire ar fi fost să ştie puţin mai mult unul despre 
altul; nu totul, aşa cum îi trecea ei prin minte, căci ar fi 
însemnat sfârşitul lumii. 

Intr-o noapte, deşi dormea nemişcat, cu faţa în sus, spiritul 
lui Odor se zbuciuma prin somn, şi a doua lui conştiinţă îl 
simţea, în formă materială, cum încerca să-i spargă pieptul, să 
evadeze şi să alerge într-un loc, spre o fiinţă, al cărei nume ar fi 
vrut să-l strige, dacă nu l-ar fi împiedicat prima lui conştiinţă; 
aceasta, fiind adormită, nu putea să-l elibereze. Despre cele ce 
aveau să urmeze, el nu putu să-şi dea seama decât la ziuă, când 
văzu soarele în fereastră, care din cele două conştiinţe îl 
condusese. Până atunci, realitatea şi visul se confundau între 
ele. 

Prezenţa unui spirit străin, un fluid, îl făcu să deschidă ochii; 
înaintea altei senzaţii, simţi durerea din piept, ca o dovadă că 
fusese acolo o zbatere şi continua încă, parcă inima i se lovea 
în coaste, bubuind ca o tobă. Apoi brusc, în toată fiinţa lui se 
făcu linişte. O făptură omenească, înveşmântată în alb, stătea 
îngenuncheată alături, cu capul pe marginea patului; părul, 
despletit, acoperea cearşaful, ca un văl negru, cu o scânteiere 
albastră. Prima lui conştiinţă vru să se apere, dar a doua îl făcu 
să vorbească, stins, ca şi cum şi-ar fi dat ultima răsuflare: 


— De ce-ai venit? 

— Fiindcă m-aţi chemat dumneavoastră, v-am auzit glasul. 

A doua conştiinţă recunoscu; o strigase. Trecuse miezul 
nopţii şi erau numai ei doi, într-o odaie. Niciodată Odor nu 
fusese singur cu o femeie. Se pregătea o fatalitate; dacă ar fi 
fost treaz pe deplin, l-ar fi cuprins frica. Aşa cum stătea, 
îngenuncheată ca la icoană, ea părea că se roagă; şi glasul ei, 
deşi o şoaptă, parcă făcea să vibreze aerul deasupra, în cupola 
bisericii, unde îngerii, cu trompeta la gură, aşteptau să sune 
vestea în ceruri. 

— Dacă eu mai pot să fiu ceva pe lume, primiţi-mă lângă 
dumneavoastră. Ca pe o servitoare. 

Odor nu răspunse, dar nu putea s-o alunge. Ea îşi trecu peste 
cap veşmântul alb, cămaşa de noapte, şi se strecură lângă el, 
sub cuvertură. 

— Acum faceţi ce vreţi cu mine; puteţi să mă omorâţi, şi tot 
aş fi fericită. 

Odor îşi dădea seama că fatalitatea trebuia îndeplinită. 

— Dar eu nu ştiu, spuse, după o ezitare. 

Nu era ruşinat; se ruşină Dita, fără să fie surprinsă, înţelese 
într-o clipită că el întrupa un sfânt din biserică, ar fi trebuit să- 
şi închipuie. Nici nu dorea mai mult decât să-l adore, nu se 
gândea că sfinţii fuseseră la început oameni, cu o viaţă 
lumească. Se ridică în genunchi şi începu să-i sărute picioarele, 
cu evlavie, începând cu vârfurile degetelor, unul câte unul, apoi 
îi sărută locul unde fuseseră bătute cuiele pe cruce, şi parcă 
simţi gustul sângelui, aşa cum Mântuitorul şi-l dăruise 
oamenilor; de-o asemenea cuminecătură nu mai avusese nimeni 
parte până la ea, se simţea sfântă, şi cu acest simţământ merse 
mai departe, peste glezne, de-a lungul gambelor, împingând 
încet giulgiul în sus, peste genunchi şi peste coapse. 

Dar cu mult înainte de-a ajunge la locul unde ostaşul îşi 
înfipsese sulița, încremeni de uimire, câtva timp rămase 
paralizată, nu putea face un gest, era incapabilă să gândească. 
Până ce simţi cum îi ia foc trupul şi atunci instinctul, biruind 
raţiunea şi evlavia, o făcu să se târască alături, pe spate şi să-l 
tragă deasupra, îndrumându-l cu mâinile ei, fără sentimentul că 
redeveneau păcătoase, că îndrumaseră pe puţin cincizeci de 
mii de bărbaţi mai înainte. Întreaga ei făptură, trupul şi sufletul 
erau ca la prima atingere, aşa simţea, aşa credea, restul 


pierise. 

Odor nu ştia ce se întâmplă, o blagoslovenie îi învăluia fiinţa 
crescând întruna, până ce un fulger îi străbătu şira spinării, 
ducându-se în sus, până la creier, şi în jos până la picioare; 
atunci auzi trosnind catapeteasma, o lumină puternică inundă 
odaia o clipă: pornea din părul negru revărsat peste pernă, Dita 
avea un nimb în jurul capului. 

— Eşti o sfântă! îi spuse Odor. Nu merit să stau lângă tine. 

Cobori din pat şi îngenunche în locul unde fusese ea mai 
înainte. 


x x * 


Frământările lui Odor, din zilele următoare, cât nu făcu 
altceva decât să se adâncească în sine, întrebându-se unde 
greşise în judecarea vieţii, se materializează în primele rânduri 
pe care le scrise după aceea, o jumătate de pagină, rămasă şi 
ultima. Părea o continuare şi o concluzie a dizertaţiei ţinute 
într-o zi, pentru Dita: „După treizeci de ani trăiţi în eroare, am 
înţeles că Dumnezeu şi diavolul nu pot sălăşlui împreună, ci 
fiecare în alt trup, ca să se împreuneze când vine vremea. 
Diavolul se află în bărbat, capul tuturor relelor, iar Dumnezeu 
în femeie; ca semn pământesc al acestui adevăr, ea se naşte 
fecioară, privilegiu pe care şi-l sacrifică spre a putea naşte pe 
fiii omului. Aşa stând faptele şi pentru ca tot ce-am scris până 
astăzi să nu rămână zadarnic, am de inversat între ele, pe toată 
întinderea a cincisprezece mii de pagini, doar două cuvinte, pe 
da în locul lui nu, spre a restabili un adevăr devenit acum 
imuabil. Fiind o treabă de rutină şi nu creatoare, deşi îmi va lua 
multă vreme, va trebui să-mi caut o ocupaţie practică, spre a nu 
suferi că trăiesc de pomană.” 

Am reprodus ultimele rânduri scrise de el, convins că nu se 
îndoia de ceea ce spune, dar fără să cred că un asemenea 
adevăr ar putea fi admis şi de alţii, în cazul că ar fi posibil să-l 
înţeleagă. 

La cererea lui stăruitoare, Cornelia se gândi să-i găsească o 
ocupaţie, ceea ce era greu dacă îi lipsea mâna dreaptă. Până la 
urmă, femeia aceasta bună şi înţeleaptă îi deschise un debit de 
tutun, în prăvălioara de la poartă, unde îşi începuse negoţul, 
vânzând borş proaspăt. 


Odor stătea la o măsuţă din faţa ghişeului, cu primele lui 
caiete scoase din cufăr, şi le descifra cu migală, ca să poată 
înlocui prin negaţii afirmaţiile de altădată. Lua cunoştinţă de 
venirea unui cumpărător după umbra care cădea pe foaia 
caietului, dar de multe ori o ignora, până ce omul îşi vedea de 
drum, ridicând din umeri. 

Cornelia observa, dar nu-i făcea reproşuri, se socotea prea 
mică pe lângă el, întocmai ca Dita, care şi astăzi se purta umilă, 
de parcă i-ar fi fost servitoare; dar niciodată nu fusese mai 
fericită şi mai mândră de sine. Nu se ducea la el noaptea decât 
atunci când simţea că o cheamă; era clipa ei divină. lar el o 
chema numai după lupte grele cu diavolul din sine, acceptând 
voluptatea spre compensarea înfrângerii. Faptele se petreceau 
în aşa fel, că nimeni nu avea vreo bănuială. Un scandal şi o 
dramă ar fi putut să izbucnească numai la întoarcerea lui 
Tiberiu. Dita nu l-ar fi lăsat s-o atingă chiar dacă ar fi supus-o la 
chinuri. 

Spre norocul ei şi spre liniştea tuturor, el se întoarse abia 
primăvara, şi atunci era gata încurcat cu o fată foarte tânără, 
tot de pe strada Calomfirescu, la care stătuse ascuns câteva 
zile, după ce revenise în oraş, noaptea; nu-i trebui mult timp să 
afle că scandalul se liniştise, toată lumea era despăgubită. 

Tiberiu veni într-o seară, pe întuneric. Dita era încă în 
prăvălie, făcea socoteala banilor. Dacă n-ar fi fost hotărâtă de 
mult şi cu străşnicie să-l înfrunte, putea să leşine. Se înroşi, dar 
altfel rămase calmă. 

— Mai întâi dă-mi câteva sute! spuse el, întinzând mâna. Şi 
acum, spune-mi, când te muţi din casă? 

— De ce să mă mut? 

— Fiindcă vin cu alta; o cunoşti: Vichi. De mâine vreau să 
începem divorţul. 

Dacă ar fi intrat pe uşă doi porumbei de aur şi i s-ar fi aşezat 
pe câte un umăr, Dita n-ar fi simţit o linişte şi o bucurie atât de 
mare. Dar în acelaşi timp, era buimacă, nu-i venea să creadă în 
vorbele lui Tiberiu, la fel cum nu putea crede că există 
porumbei de aur. Înţelegea că trebuie să-şi ascundă bucuria, 
astfel că răspunse în batjocură: 

— Şi tu crezi că ai să poţi aduce o curvă în casa Corneliei? 

— Dar tu ce-ai fost? Am să mă însor cu ea, cum m-am însurat 
şi cu tine. 


Dita zâmbi enigmatic. Fiindcă se simţea curată ca o fecioară. 
Fiindcă nu fusese niciodată ce spunea Tiberiu, ţinuse locul 
alteia, care acum era moartă. 


40 

În copilărie am citit o carte care m-a emoţionat puternic şi 
pentru multă vreme; mă emoţionează şi astăzi, când i-am uitat 
detaliile. E vorba de o familie nenorocoasă, de pe pământul 
Franţei, pe care moartea tatălui urmată de sărăcie, precum şi 
alte adversităţi o destramă, risipind-o în toate patru vânturile. 
Cel mai mic din fii, abia un copilandru, se pune pe treabă, 
citeşte, învaţă, munceşte, obsedat de o idee creatoare şi plină 
de nobleţe, să-şi readune sub acelaşi acoperiş întreaga familie, 
pentru el noţiune sfântă. Nu spun numele cărţii, nici al 
autorului; cine a citit-o să-i recunoască, cine nu, nici să nu-i 
afle, căci ar fi degeaba. 

Acel spirit fanatic al băiatului l-am regăsit în Cornelia, având 
în plus un dezinteres personal care o făcea şi mai nobilă, 
fiindcă ea nu se gândea la propria ei familie, pierdută în 
întregime şi pentru totdeauna, în condițiuni dramatice. Ea se 
străduia să adune la un loc familia lui Trandafil, fără să o 
cunoască, alerga, chibzuind, inventa, nu-şi mai găsea liniştea, 
aşteptând ca pe o apoteoză ziua când toţi cei vii vor fi împreună 
în jurul unei mese de sărbătoare. Ea nu se gândea să schimbe 
destinul unor oameni, să-i adune cu sila, când aveau alte 
rosturi. Teofil nu-şi putea părăsi postul, era locotenent în garda 
palatului, avea propria lui familie. Dar Cornelia, deşi nu spera 
că ea va trăi până atunci, se gândea că în treizeci de ani Teofil 
va ieşi la pensie, şi atunci poate va fi bucuros să se adune la un 
loc cu toţi fraţii. 

Ceilalţi doi, Tadeu şi Titus, pe care doar i-am amintit, urmând 
să intre mai târziu în povestire, însuraţi la rândul lor, erau 
amândoi profesori de matematici, asistenţi la Universitate, unul 
la Iaşi, altul la Cluj, şi Cornelia nu-i cunoştea decât din auzite; 
nu veniseră niciodată s-o vadă pe Alexandrina, în vreo vacanţă, 
nici nu trecuse prea mult timp de când Cornelia o adusese în 
casă. Poate nu erau bucuroşi să dea ochii cu Tiberiu; pe Odor îl 
socoteau doar o victimă a exaltării lui din adolescenţă, îl 
priveau mai degrabă cu milă. Şi, în sfârşit, niciunul din fraţi nu 
avea cu adevărat simţul familiei, ceea ce nu mă miră la nişte 
firi atât de eterogene, că i-ai fi putut lua drept străini unul de 
altul. Cornelia spera că odată adunaţi la un loc, înconjurați de 
grija şi dragostea ei, se va face şi uniunea dorită de ea cu atâta 
ardoare. 


Primul veni Titus, de la Cluj, în toamna tristă a anului 1940, 
când se pierduse o bună parte din Transilvania. Nu avea alt loc 
de refugiu, dar se gândea că va fi doar provizoriu, trebuia să se 
mute la Bucureşti, unde fusese repartizat cu postul de asistent 
la catedra de matematici. Ca să rămână aici, profesor de liceu, 
ar fi însemnat să coboare o treaptă, când se aştepta să devină 
şef de lucrări, adică să urce. Dar curând după aceea, înainte de 
a-şi găsi casă la Bucureşti, fu mobilizat, şi familia, doi copii şi 
soţia, rămase sub oblăduirea Corneliei, visul ei care începea să 
se împlinească. 

Titus era sublocotenent de rezervă şi merse pe zonă. Acest 
cuvânt avea multă întrebuințare în vremea aceea, zona fiind 
locul unde se aduna armată, în multe locuri din ţară, de obicei 
pe lângă sate, dar cei de acasă nu ştiau mai mult decât atâta, 
se păstra secretul, pe scrisori nu se punea adresa, ci un număr 
de cod, pe care spionii, chiar dacă l-ar fi descifrat, trebuiau să- 
şi bată capul multă vreme. Secretele militare se află cu timpul, 
dar nu-i un motiv să le dai mură în gură inamicului. Cine era 
inamicul în acel caz, nu se ştia încă, Ungaria îşi luase partea, 
deşi ar fi vrut să fie mai mare, Rusia de asemeni, ca şi Bulgaria; 
nimeni nu mai avea motiv vădit să ceară. 

Atunci, unde era primejdia? De nemți nu se putea vorbi, erau 
de pe acum în ţară, ne instruiau armata, mai lipsea numai un 
tratat de alianţă. Dar contra cui, dacă ei aveau semnat un pact 
de neagresiune cu Uniunea Sovietică, vecina noastră din partea 
dreaptă a hărţii? Parcă eram legaţi cu o cârpă la ochi, ca în 
jocul de-a Baba-oarba. Sigur că se făceau presupuneri, şi ele s- 
au adeverit în vara următoare, dar ţin minte că au fost 
dezminţite până în ultima clipă. Stalin n-a vrut să creadă într- 
un atac din partea lui Hitler, deşi Inteligence Service-ul Marii 
Britanii îl prevenise; s-a convins abia după ce războiul 
izbucnise de-a binelea. 

N-am fost la război, eram mobilizat pe loc, la ziarul lui Jordie, 
aşa că n-am să pot spune, când va veni timpul, cum s-au 
petrecut faptele pe front, decât luând de la alţii, ceea ce nu-i o 
treabă cinstită. Voi povesti ceea ce am văzut cu ochii, în spatele 
frontului, în sate şi în oraşe, în bordeie şi în palate - şi am văzut 
multe. Căci, la urma urmelor, războiul s-a întins peste toate 
acestea şi toţi am fost martori, n-a scăpat nimeni de groaza 
morţii, mai ales după ce au început bombardamentele de 


aviaţie. În 1944, deveniseră aproape o rutină, ceea ce nu 
micşora spaima oamenilor; avioanele veneau pe lumină sau pe 
întuneric, aruncau bombele, apoi lumea răsufla uşurată, cu toţi 
morţii şi răniții, cu toate ruinele, şi aşteptau ziua următoare. 
Sinistrele urlete de sirenă nu mai erau o surpriză, mai ales că 
la radio se anunţa cu o oră înainte un atac posibil. Restul 
timpului se spunea, la intervale: „în spaţiul aerian al României 
domneşte linişte; nu se semnalează nicio incursiune inamică!” 
Până la emisiunea următoare, parcă era vreme de pace. 

Cu un an înainte însă, în 1943, vara, în timpul amiezii, a fost 
un atac aerian prin surpriză, s-au bombardat rafinăriile de la 
Ploieşti şi Câmpina, dar, fireşte, au căzut bombe şi peste casele 
oamenilor. Amintesc de el, fiindcă se leagă în chip direct şi 
dramatic cu o fiinţă care a jucat un rol neuitat în viaţa mea, 
deşi n-am mai pomenit-o de multă vreme; fiindcă n-o mai 
văzusem, deşi locuia aproape de Cornelia, la capătul străzii. E 
adevărat că evitam să trec prin faţa casei, iar dacă n-aveam 
încotro, întorceam capul, ca nu cumva să fie la fereastră, sau în 
portita unde odată o visasem, că jucam gajul cu aţa, numai în 
doi, şi fără martori. Eram la fel de timizi şi unul, şi altul, dar nu 
încape îndoială că aştepta s-o sărut, căci acesta era sfârşitul 
jocului; eu însă nu mersesem până la capăt, când îi simţisem 
respiraţia şi căldura obrazului mă speriasem, mă trăsesem 
înapoi şi o lăsasem cu aţa în gură, stupefiată. Deşi era numai 
un vis, ar fi putut să nu mă ierte. Mai târziu, ne-am iubit, am 
rămas cu o amintire; însă dacă într-o zi socotise că era timpul 
să plece, nu m-am dus după ea, n-ar mai fi fost ca înainte, şi 
nici nu ştiam dacă s-ar fi întors; când o femeie pleacă, trebuie 
lăsată în libertate. De aceea mă ferisem ani de-a rândul s-o 
întâlnesc, deşi, când veneam la Trandafil şi Cornelia, o ştiam la 
capătul străzii. Nu voisem să aflu nimic, nu întrebasem pe 
nimeni, acum era medic, dacă nu renunţase la facultate. 
Luându-mă după o fotografie de nuntă, ştiam că se măritase, 
poate locuia în alt oraş, poate avea copii, dar nu voiam să mi-o 
închipui greoaie şi îngroşată, când o ştiam cu mijlocul atât de 
subţire, cu sânii făcuţi pentru voluptate, nu ca să alăpteze. 
Acestea sunt gânduri de la vârsta erotică, să-mi fie îngăduite. 
Nu ne ascunsesem nimic unul altuia, nu ocolisem nicio 
frivolitate, şi acum, asupra noastră cădeau bombele. 

Frontul din răsărit era încă departe, în schimb, aliaţii 


debarcaseră în Sicilia, şi înaintau spre nordul Italiei. Important 
pentru ce-a urmat un an mai târziu este că oraşul Foggia, la 
sud de Bari şi aproape de Adriatică, era în mâinile lor, cu 
aerodromul vestit de unde puteau să decoleze fortărețele 
zburătoare, încărcate cu tone de bombe şi cu destulă benzină 
ca să ajungă până deasupra României şi să se întoarcă. 

Până atunci, cu o vară înainte, a venit cu totul pe neaşteptate 
o gigantică escadră americană, vreo sută optzeci de fortărețe 
zburătoare şi alte tipuri de bombardiere, dar cu toată surpriza, 
în miezul zilei şi la mică înălţime - însemna un hazard atât de 
mare, încât au fost doborâte mai mult de jumătate din ele. O 
armată fără imensele resurse ale Americii şi fără spiritul 
western al luptătorilor, pe care i-am preamărit de câte ori am 
avut ocazia, deşi unii nu-i socoteau, mai ales pe aviatori, decât 
nişte mercenari dornici de aventură şi de parale, ar fi putut să- 
şi piardă cumpătul în faţa unei încercări atât de grele, să se 
tragă înapoi, cu prudenţă. Nu spun că n-a plâns nimeni în 
America, în Anglia şi în întreagă tabăra aliaţilor, dar 
comandanții şi-au păstrat sângele rece, armata nu şi-a luat 
gândul de la victorie, şi a mers înainte, în sunetul fatidicului 
semnal emis de radio Londra, ritmul dat de timpani al primelor 
patru note din Simfonia Destinului. 

Se spunea că, în vederea bombardamentului neaşteptat de 
nimeni, în nordul Africii, de unde avea să decoleze escadra, s-a 
construit macheta rafinăriilor de la Ploieşti, plasarea lor în 
topografia oraşului, şi echipajele s-au exersat pe viu, zile 
îndelungate, cum să-şi execute misiunea. Fiecare pilot îşi ştia 
ţinta atât de bine, încât putea s-o recunoască şi printre salvele 
artileriei antiaeriene, şi sub focul de mitralieră al avioanelor de 
vânătoare. Fiecare bombardier ştia unde să-şi lase bombele, 
fiecare mitralior îşi cunoştea câmpul, pe care trebuia să-l apere 
şi, în sfârşit, toţi ştiau când şi pe ce itinerarii să se întoarcă. 

Dar pentru germani, rafinăriile de la Ploieşti şi Câmpina erau 
un gaj prea mare, vital pentru continuarea războiului, astfel că 
în zona celor două oraşe concentraseră mari forţe de apărare; 
la sfârşitul bombardamentului, m-am dus pe câmp şi am văzut 
bateriile lor antiaeriene, cu ţevile tunurilor fumegând încă. Am 
crezut că toţi servanţii muriseră, erau întinşi pe spate în iarbă 
sau în ţărână, fără să mişte, fără să respire; m-am apropiat, şi 
atunci unul a deschis ochii, albaştri ca bolta cerului pe care o 


ciuruise, dar n-a avut putere să mă întrebe ce căutam acolo; 
dormea răpus şi a căzut iarăşi în somn, ca în letargie. Toţi 
dormeau, nimic nu putea să-i trezească. Atunci am avut cea mai 
vie imagine a ceea ce numim istovire; folosisem adesea 
cuvântul, fără să-i simt adevărata şi întreaga lui cuprindere; 
acum o vedeam cu ochii, istovirea e vecină cu moartea, când 
trupul omului şi-a pierdut ultima forţă, şi renunţă să mai 
trăiască. Să nu se creadă că e o greşeală; deşi uniforma 
artileriei era de un verde cenuşiu, ca de câmpie, eu am văzut-o 
neagră, ca a batalioanelor SS, şi nu m-a înşelat ochiul, ţin minte 
că mi s-a părut sinistră. Cred că apărarea antiaeriană de la 
Ploieşti, cel mai important punct de apărare, era întărită cu 
trupe de siguranţă, speranţa lui Hitler. 

Un an mai târziu, am cunoscut şi ceața artificială. Alarma mă 
surprinsese mergând spre centrul oraşului; atunci am zărit, ca 
pe nişte fantome uriaşe, în mantăi de protecţie, soldaţi 
germani, deschizând robinetele butoaielor cu substanţa care se 
transforma în ceaţă. Erau multe, aşezate pretutindeni; ei 
semănau cu nişte furnici gigantice, fugind în toate direcţiile, 
într-un cuib aflat în primejdie; acel moment va fi sfârşitul cărţii. 

Un supravieţuitor ar putea să-mi spună dacă în 1943 s-a 
folosit ceața artificială; în locul unde mă aflam, pe strada 
Corneliei, n-am văzut-o, poate n-a fost timp să se deschidă 
robinetele, poate butoaiele nici nu erau instalate, atacul a picat 
din senin, într-o frumoasă zi de vară, când mâncasem, prima 
dată de la începutul războiului, pâine albă. Titus fusese rănit, 
venise într-un concediu medical de o lună; de aceea mă şi aflam 
acolo, ca să-l văd şi să-mi povestească prin ce trecuse. Tadeu 
era pe front, tocmai în cotul Donului; printr-un noroc sau 
printr-un disperat act de voinţă, n-a căzut prizonier, a izbutit să 
se retragă, în condițiuni vecine cu moartea. Tiberiu făcuse ce 
făcuse, la el mi se părea firesc, şi rămăsese acasă. Nici nu 
trebuise să facă mare lucru, nu-şi căutase cine ştie ce protecţie. 
Protecţia cea mai sigură ar fi fost domnul Pretoreanu, care 
venea în vizită o dată pe săptămână. Dar omul acesta, în primul 
război, ţinuse în loc, el singur, cu carabina, o întreagă 
companie inamică; s-ar fi dus şi astăzi să lupte, dacă nu l-ar fi 
lăsat puterile. Cum ar fi ajutat el pe cineva, fie şi pe fiul 
Alexandrinei, să se eschiveze de la o datorie străveche a 
omului? Până şi partizanii păcii, când ţara lor e în primejdie, se 


duc s-o apere. Soluţia lui Tiberiu era mai simplă, plătea leafă 
lunară, cinci mii de lei, unui plutonier de la Cercul de 
recrutare, şi restul nu-l privea, era treaba celuilalt, destul că 
nu-l supăra nimeni. 

După abdicarea regelui Carol, domnul Pretoreanu, care îşi 
lichidase aproape toate afacerile şi ducea o viaţă şi mai retrasă 
ca înainte, ştia că războiul este pierdut, că lui Hitler nu-i va 
rămâne altceva decât să se sinucidă, dacă nu izbutea cineva să- 
l lichideze mai înainte; căci nici vorbă nu putea fi de un gest 
disperat şi eroic, să iasă la atac în fruntea unui pluton de 
infanterie şi să moară în luptă; doar nu era să fie el mai brav 
decât Kaizerul, care refuzase să-şi salveze onoarea într-un fel 
asemănător, şi preferase să se retragă în Olanda. Hitler n-avea 
unde să se retragă. 

Domnului Pretoreanu, care cunoştea viitorul, nu-i rămânea 
decât să regrete că regele nu-i urmase sfatul, să meargă în 
vizită şi la Stalin, să lase deschis drumul spre o viitoare 
înţelegere. Se vorbea de felurite păci separate, emisari ai 
beligeranţilor băteau drumurile între Cairo şi Stockholm şi câte 
altele locuri secrete, dar domnul Pretoreanu nu-şi făcea nicio 
iluzie că războiul va avea alt sfârşit decât prevăzuse şi îi 
spusese regelui; sau Germania, sau Rusia. 

Deocamdată, americanii bombardau prima oară rafinăriile de 
la Ploieşti şi Câmpina. 

Eram cu Titus la o masă de pe trotuar, în faţa prăvăliilor, cu 
o sticlă de vin pusă bine de Cornelia, pentru oaspeţii cărora 
voia să le arate o simpatie deosebită; nu mă pot plânge de felul 
cum se purta ea cu mine, aproape mă socotea de-al familiei, dar 
acum simpatia deosebită îl privea pe Titus, fiindcă avea pe 
mâneci triunghiul auriu al răniților; un glonţ îi străbătuse 
plămânul stâng, pe lângă inimă; cum lipsise puţin să moară, 
Cornelia se uita la el ca la Mântuitorul care înviase şi dăduse 
lespedea la o parte. 

Deşi era duminică, prăvăliile rămâneau deschise dimineaţa, 
ca oamenii ocupați în timpul săptămânii să-şi poată face 
cumpărăturile. Mai înainte, duminica se respecta cu sfinţenie; 
acum, în toiul războiului, oamenii nu se mai gândeau decât să 
supravieţuiască. Prin uşa deschisă, o vedeam pe Dita la casă, 
nu-mi explicam cum se schimbase, nu cunoşteam dragostea ei 
pentru Odor, vedeam numai că devenea altă fiinţă, de la o zi la 


alta. Se mutase în casa mare, în fosta odaie a lui Odor; chiar 
dacă divorțase, Cornelia nu se putea lipsi de ea, nu se gândea 
s-o alunge. Vichi, noua nevastă a lui Tiberiu, stătea tot timpul în 
casă, nu era bună la nicio treabă, nici măcar să se plimbe, să-şi 
mişte picioarele. 

Cred că întâi s-a auzit trăgând artileria antiaeriană, şi pe 
urmă a sunat alarma; câteva minute mai înainte se auzise un 
tunet prelung şi înăbuşit, venind de la sud, din înaltul 
văzduhului. Chiar am crezut că tună cu adevărat, deşi pe cer nu 
se vedea niciun nor, dar câteodată se întâmplă să tune şi pe 
vreme senină. În anul următor, învăţasem, mi se deprinsese 
urechea, auzeam huruitul motoarelor când avioanele abia 
treceau Dunărea. Însă niciodată n-am putut deosebi explozia 
bombelor de bubuitul tunurilor antiaeriene; şi astăzi cred că 
zgomotele erau cam aceleaşi. 

Acum, lumea ieşea speriată din case, se uita pe cer, apoi o 
lua la fugă spre pivnițe; adăposturi mai bune nu existau. Atunci 
am văzut-o prima oară pe Vichi, a coborât din casă sărind pe 
scară din două în două trepte, ţinându-şi cu mâna capotul 
descheiat la toţi nasturii. Nu mi-aş mai îngreuia mintea cu încă 
un personaj, n-am nevoie de el, dar nu pot să uit că, trecând pe 
lângă noi, în fugă, marginile capotului îi scăpau din mână, 
lăsând să se vadă că n-avea nimic pe dedesubt decât pielea. O 
clipă am asemuit-o cu Aurica, fosta ţiitoare a lui Tiberiu, şi nu 
greşeam prea mult, era între ele o înrudire; cam aşa se 
întâmplă, bărbaţii sunt atraşi de un gen al lor în ceea ce 
priveşte femeile, şi dacă au de unde alege, îl caută până îl 
descoperă. 

Nu ştiu ce-o dusese pe fata asta în casa de pe strada 
Calomfirescu, nu părea să aibă douăzeci de ani, poate doar 
optsprezece, nu era nici urâtă şi nici măcar vulgară. Cunosc 
mai multe cauze pentru care femeile îşi aleg o asemenea viaţă. 
Cauza, la Vichi, era indolenţa; nu-i plăcea să înveţe carte, nu-i 
plăcea să muncească, nu ştia nicio meserie, şi-o luase pe aceea 
pentru care nu se cerea nici măcar carnet de ucenic, necum 
diplomă. O comparam acum nu cu Aurica, deşi mi-o amintea 
destul de bine, ci cu Dita, care ieşise din prăvălie şi tocmai 
trăgea oblonul. Dacă ar fi fost să aleg dintr-odată pe una din 
ele, m-aş fi oprit la Vichi, fără să zăbovesc nicio clipă. Dar dacă 
aş fi avut timp de gândire, o zi, o lună, Dita ar fi ieşit biruitoare; 


deşi era mai puţin frumoasă, se cunoştea că, aşa simplă şi 
neinstruită cum avusese nenorocul să fie, în sufletul ei 
strălucea o lumină, o transfigura, făcând-o seducătoare, sub o 
statornică haină de modestie. 

Nu găsesc o explicaţie mai bună cu privire la miraculoasa ei 
metamorfoză, decât că avea darul devenirii; prin acest dar 
făcuse efortul de a merge un an de zile la dentist, să-i repare 
dantura. Nu era un simplu detaliu, ci un principal act de 
tranziţie. Odată cu dinţii, ea îşi schimbase nu doar fizionomia, 
atât de respingătoare mai înainte, ci întreg eul. Dacă l-aş fi 
cunoscut pe acel dentist, pentru mine un creator de artă, m-aş 
fi dus să-i exprim admiraţia. 

Vichi se oprise în poartă, neştiind încotro s-o apuce. 

— Haide fuga în pivniţă, la casa mare! o îndemnă Dita. 

O comisie de la Apărarea pasivă decretase pivniţa ca 
adăpostul cel mai bun de pe stradă, împotriva 
bombardamentelor aeriene, în primul rând pe motivul că avea 
două ieşiri, şi oamenii puteau să se salveze, dacă pe una din ele 
cădea o bombă. Ce se întâmpla dacă bomba cădea la mijloc nu 
mai intra în socoteală, un acoperiş şi două planşee de cărămidă 
boltită, între grinzi metalice, n-ar fi apărat pe nimeni. Pivniţele 
erau bune numai contra schijelor şi suflului puternic al 
bombelor explodate în apropiere. Prin ce groază treceau 
oamenii în acele clipe, când pământul se zvârcolea ca la 
cutremur, nu vreau să mai aduc aminte nimănuia. 

Huruitul avioanelor se auzea tot mai aproape, venind din mai 
multe direcţii; artileria antiaeriană trăgea de jur-împrejurul 
oraşului. 

Dita fugea mai repede decât Vichi, voia să-l coboare pe Odor 
din odaie, fiindcă lipsea de la debitul de tutun, din faţă; era 
sigură că el nu ţinea seama de cele ce se întâmplau afară, 
stătea cufundat cu ochii şi cu mintea în caietele de pe masă. 
Vichi, în papuci, îşi mişca greu picioarele, se împiedica la tot 
pasul, îşi regăsea echilibrul bătând aerul cu braţele, capotul 
flutura liber, dar căruia din oamenii în goană spre adăposturi îi 
ardea să se uite la pielea ei goală? 

— Haide şi noi la adăpost, spuse Titus, ridicându-se fără 
grabă. Nu de alta, dar nu vreau ca ai mei să-mi poarte grija. 

Era calm şi puţin ironic, desigur, în doi ani de război trecuse 
prin sute de bombardamente, nu mai puteau să-l impresioneze. 


În ce mă priveşte, nu ascund că îmi era frică, în afară de 
antiaeriană acum parcă se auzeau explodând şi bombe, apoi se 
auzea sigur răpăit de mitraliere. Tocmai când plecam spre casa 
mare, nevoit să merg la pas alături de Titus, în loc s-o iau la 
goană, la câteva zeci de metri mai încolo Vichi se împiedică şi 
căzu cu faţa în jos, pe trotuar, ca retezată. Până să-i venim în 
ajutor, se ridicase şi se uita la noi năucă; avea genunchii juliţi, 
sângele se prelingea pe gambe, până la glezne. Oare nu-şi 
dădea seama că stătea în ochii noştri goală tocmai cu partea 
care se acoperă prima? Halatul se mai ţinea doar pe umeri. 

— Să-ţi fi pus măcar nişte izmene! Hai cu noi! spuse Titus, 
apucând-o de mână. 

Mă trimise cu ea în pivniţă, iar el se duse în casă, de unde 
veni cu dezinfectante şi pansamente. Se auzeau detunături, 
ţăcănit de mitraliere, odată cu mugetul continuu al motoarelor, 
dar pe cer, atât cât îl vedeam între acoperişuri, nu treceau 
avioane, lupta se ducea la periferii, unde erau rafinăriile. 

În pivniţa întunecoasă era înghesuială, veniseră şi vecinii, şi 
alţi oameni de pe stradă. Nu puteam recunoaşte pe nimeni, 
auzeam ţipete de spaimă când explodau bombele, căci oricât ar 
fi căzut de departe făceau pământul să tremure, împreună cu 
văzduhul, trecea spaima prin aer. Am zărit umbre omeneşti, 
femei, poate şi bărbaţi, închinându-se şi făcând mătănii; într-un 
fel era mai bine afară. 

Titus o aşeză pe Vichi pe un butuc, în faţa unei răsuflături pe 
unde venea o rază de lumină, şi începu să-i şteargă rănile, cu 
tinctură de iod, care îi dădea usturimi, făcând-o să ţipe şi să se 
zvârcolească. 

— Dacă nu stai liniştită, îţi ard două palme! o ameninţă Titus. 
Bărbată-tu unde este? 

— La Bucureşti! se smiorcăi ea. Putea să mă ia şi pe mine. 

— De unde ştii tu ce-a mai rămas din Bucureşti în clipa asta? 

Într-adevăr, nimeni nu putea să ştie ce ţinte avea 
bombardamentul. Nu ştiam nimic, aşteptam prostiţi să auzim 
şuierul unei bombe. 

Un om, care se vedea că ştie ce spune, îşi lămurea vecinii: 

— Nu vă temeţi dacă auziţi şuierul bombei. Bomba care cade 
peste noi nu se aude. 

Lămurirea lui nu făcu decât să mărească spaima oamenilor. 
Dacă bomba destinată lor nu se vestea în niciun fel, atunci 


putea să cadă în orice clipă. 

Titus termină să panseze genunchii fetei; era îndemânatic, pe 
front făcuse sute de pansamente, e datoria soldatului să-şi ajute 
vecinii loviți, până ce vin sanitarii. Oare Vichi, aşa cum stătea, 
goală, în faţa lui, la mai puţin de un metru, nu trezea în el nicio 
ispită? Când legă ultima faşă, îi spuse: 

— Acum cel puţin încheie-ţi capotul, şi când ieşi de aici, vezi 
să nu ţi-l ia vântul! 

Poate era singurul care credea că o să mai ieşim din pivniţă. 
Lupta se înteţise, avioanele se apropiau de centrul oraşului, 
cădeau bombe, tremura pământul, pivniţa părea că se leagănă, 
tipetele îmi făceau urechile să ţiuie şi nu ştiam cât am să le mai 
suport, trăiam un coşmar şi mă temeam că n-o să se termine 
niciodată. 

Spaima poate să dea halucinaţii, să vezi chipuri şi să auzi 
glasuri; nu mi s-a întâmplat niciodată, deşi spaima am trăit-o în 
multe rânduri; ceva în conştiinţa mea a rămas treaz tot timpul, 
fără să se tulbure. Acum însă, când, peste două planşee de 
cărămidă şi un acoperiş de ţiglă, văzduhul părea că se rupe şi-o 
să ne acopere cu toată greutatea schijelor şi obuzelor 
antiaerienei agăţate în faldurile lui zdrenţuite, am auzit un glas, 
venit de departe, la început nelimpede, până ce s-a apropiat şi 
s-a transformat într-un țipăt. Atunci, am recunoscut glasul 
Ioanei, care mă striga cu disperare, îl auzeam aievea, să fi fost 
halucinație aş fi văzut-o şi pe ea alături. Era un strigăt 
telepatic, ajuns la urechile mele pe o cale misterioasă, 
recunoscută, dar încă neexplicată. 

Am simţit un apel, o putere irezistibilă m-a făcut să mă reped 
printre oameni, lovindu-i, călcându-i în picioare, am ieşit pe 
poartă şi am luat-o la fugă spre casa ei de la capătul străzii. 
Atunci abia mi s-a părut că era o halucinație, când am văzut 
deasupra mea un monstru aerian, târându-se pe deasupra 
caselor. Ajunsesem în dreptul grădinii de zarzavat a Corneliei, 
unde am rămas pironit locului, nu atât de groază, cât de 
nedumerire. Era un bombardier lovit, cu trei din cele patru 
motoare în flăcări, lăsând în urmă trâmbe de fum roşu, ca nişte 
comete. Probabil echipajul apucase să se salveze, cerul în urmă 
era plin de paraşute deschise, de la multe alte avioane scoase 
din luptă. În această epavă zburătoare, mai rămăsese un om, 
pilotul, între motoarele care ardeau, asumându-şi o misiune de 


sacrificiu, să se târască până în câmp, cu un singur motor, 
planând cu ultimele lui forţe, ca să nu cadă şi să explodeze 
peste case, distrugându-le pe zeci de metri, incendiindu-le şi 
omorând oamenii din pivnițe; dacă nu apucase să arunce toate 
bombele, ar fi fost un dezastru. Deşi mi se părea o faptă 
supraomenească, înţelegeam limpede că de aceea pilotul nu se 
aruncase cu paraşuta, ca avionul să nu cadă în mijlocul 
oraşului. Mi-l închipuiam, ţinând cu disperare comenzile, 
încercând să piardă cât mai încet înălţimea, privind halucinat 
câmpul, la cinci-şase sute de metri în faţă. 

Trecu exact pe deasupra prăvăliei, poate la mai puţin de 
cincizeci de metri deasupra, şi atunci am văzut, fără să pot 
înţelege ce se întâmplă, cum Pantelimon, urcat pe acoperişul 
bucătăriei, trăgea cu praştia în maşina aceea a Satanei, 
urmărind s-o doboare, nedându-şi seama, în furia lui, că era 
scoasă din luptă, cu soarta pecetluită. Avea părul răvăşit, ochii 
roşii, trăgea piatră după piatră cu praştia lui de alungat ciorile, 
care acasă, în Bucovina, îi prădau nucii. Atunci mi-am amintit 
cum trăgea domnul Alcibiade în zepelin, cu puşca de vânătoare; 
în amândoi era acelaşi cavalerism războinic şi aceeaşi naivitate, 
doi fii minunaţi ai speţei umane. 

Când după mai puţin de o secundă avionul trecu pe deasupra 
mea, un detaliu nevizibil mai înainte m-a umplut încă o dată de 
groază, într-un grad care depăşea tot ce mă îngrozise vreodată. 
Pe trapa deschisă atârna o bombă, care se agăţase de ceva, în 
clipa lansării, nu ştiu cum, nimeni n-ar putea să-mi explice, 
decât invocând hazardul. În smuciturile avionului, pe care 
pilotul abia mai putea să-l stăpânească (poate acum ardea şi 
carlinga, fumul îl înăbuşea şi-i lua vederea), bomba se legăna 
într-o pendulare brutală, putea din clipă în clipă să rupă piedica 
în care se agăţase. 

Ar fi trebuit să mă arunc la pământ, deşi trecuse de mine, 
însă o forţă diabolică îmi ţinea ochii înţepeniţi asupra acelei 
bombe, să sufăr pedeapsa de-a o vedea cum cade. Şi am văzut- 
o, într-adevăr, căzând în secunda următoare, a căzut lin, de 
parcă nu avea greutate şi a nimerit pe acoperişul unei case. N- 
am auzit zgomotul izbiturii, căci în clipa aceea avionul s-a lăsat 
brusc pe aripa stângă, unde ultimul motor în funcţiune făcuse 
explozie. Apoi a virat, poate fără voie, în direcţia cimitirului, 
sau poate fusese ultimul gând al pilotului: dacă nu putea să 


planeze până în câmp, încă două sute de metri, să cadă mai 
bine între morminte, unde n-ar fi fost alte victime decât morţii. 

Întâi am auzit impactul cu pământul, un trosnet surd, ca de 
arbore care se prăbuşeşte. În aceeaşi secundă, s-a ridicat un 
nor de fum, dincolo de ultimele case, şi abia după alte secunde 
mi-au ajuns la ureche exploziile, mai multe, explodau 
rezervoarele de benzină şi bombele nearuncate. Între aceste 
zgomote, n-am desluşit explozia întârziată a bombei care 
căzuse peste o casă, i-am simţit numai suflul. 

O şi luasem la fugă spre cimitir, când am observat că se 
făcuse linişte, lupta se terminase, nu se mai auzeau nici 
avioanele, nici artileria antiaeriană; oraşul parcă murise, nu se 
vedea nimeni pe stradă. Numai când am ajuns la poarta 
cimitirului, au apărut primii vecini care veneau să vadă avionul 
în flăcări; geamurile de la birourile administraţiei erau sparte, 
nu se vedea altă pagubă. Dar monumentul fetiţei cu ghiozdanul 
în mână încetase să mai existe, avionul căzuse exact deasupra 
şi îl spulberase. 

În cădere, fuselajul avionului, încă necuprins de flăcări, se 
rupsese cam din spatele aripilor, şi izbitura îl proiectase 
departe, dincolo de gard, unde căzuse pe burtă, lângă o baterie 
antiaeriană. Servanţii în uniforme negre dormeau trântiţi pe 
spate, poate nici nu-l simţiseră, sau nu aveau puterea să 
deschidă ochii. Voiam să ştiu dacă oamenii din echipaj săriseră 
într-adevăr cu paraşuta sau erau zdrobiţi înăuntru. In spatele 
meu, rămăşiţele avionului continuau să ardă şi mulţime de 
oameni, ieşiţi din adăposturi, după trei ceasuri terorizante, se 
îmbulzeau pe poartă, să vadă. 

Ce să mai vadă decât flăcări şi fiare înroşite, poate un trup 
omenesc, chircit, calcinându-se? După ce suferiseră spaima, 
oamenii voiau să-şi ia satisfacția, să privească de aproape 
monstrul care îi făcuse să tremure prin pivnițe. 

Am sărit gardul, am trecut pe lângă bateria antiaeriană ai 
cărei servanţi păreau morţi, aşa cum dormeau cu faţa în sus, 
fără să mişte. Unul a deschis ochii albaştri, dar numai o clipă, 
m-a văzut, sau nu m-a văzut, nu ştiu; n-a scos o vorbă şi a căzut 
iarăşi în somn, ca în moarte. 

Fuselajul zăcea la vreo cincizeci de metri, chiar dacă ar fi 
căzut mai aproape, servanţii bateriei şi-ar fi continuat somnul. 
Nu se vedea venind nimeni, nu se prinsese de veste, dar curând 


curioşii urmau să dea năvală. Aveam oare ceva împotriva lor, le 
dezaprobam curiozitatea? La unii poate nu era numai 
curiozitate, s-ar fi găsit şi ceva bun de dus acasă, o raniţă 
burduşită cu ciocolată şi cutii de conserve, saltele pneumatice, 
saci de dormit, pături sau chiar o paraşută, de mătase naturală, 
bună pentru cămăşi de duminică sau rochie de mireasă. Oare 
pe mine de ce nu mă judecam, ce nevoie mă aducea acolo? Era 
şi la mine o curiozitate, dar de altă natură, mai chinuitoare, o 
obsesie, născută în clipa când am văzut avionul târându-se 
peste case şi am ştiut că o să se prăbuşească: voiam nu să văd 
o maşină distrusă, ci să înţeleg gestul pilotului, de ce nu se 
salvase cu paraşuta. 

După război, am văzut un film de aviaţie, inspirat de fapte 
trăite. O escadrilă de vânătoare trebuia să evacueze un 
aerodrom şi să se mute pe altul. Mecanicul unuia din avioane l- 
a rugat pe pilot să-l ia cu dânsul, altfel avea de făcut un drum 
lung cu camionul, împreună cu tot personalul nenavigant al 
escadrilei, eşalonul rulant, aşa se cheamă. Asemenea avioane 
sunt făcute pentru un singur om, se ştie. Pilotul a convenit să-l 
ia pe mecanic, fiindcă îl simpatiza, l-a înghesuit într-un cheson 
lateral de pe fuselaj, unde omul abia încăpea, cu genunchii la 
gură. Pe drum, avionul, atacat de aviația inamică, a suferit 
avarii care nu mai lăsau nicio speranţă, pilotul trebuia să se 
salveze, dar în spatele lui el ştia că există un om viu, care nu 
avea paraşută. 

Sunt multe nopţi când mă trezesc cu această dramă în minte; 
ea este nespus mai zguduitoare decât cea mai puternică din 
dramele de teatru care mi-au format sufletul în şcoală, 
dezbătând lupta între slăbiciune sau laşitate şi datoria de 
conştiinţă. Oricum, omul fără paraşută era condamnat la 
moarte; pilotul în schimb putea să scape, şi prin acest gest el 
nu modifica deloc soarta celuilalt. Oricine, judecând din afară, 
va spune că e mai bine să fie un singur mort, mai ales că al 
doilea, trăind, rămâne bun pentru luptă, ceea ce la război mi se 
pare a fi singurul considerent de luat în seamă. La fel gândea şi 
pilotul în acele momente dramatice, şi avea un motiv mai 
puternic decât cel spus înainte, motivul imperativ să se salveze 
cu paraşuta: orice om viu vrea să trăiască. Lupta din sufletul lui 
socotesc a fi fost înspăimântătoare, dar până la urmă, împotriva 
tuturor instinctelor omeneşti, viscerale, la el a învins simţul 


onoarei, de a rămâne solidar cu tovarăşul lui, sortit morţii; 
avionul a făcut explozie la atingerea cu pământul. 

Nu mai văzusem niciodată de aproape o fortăreață 
zburătoare; pe cer, la înălţime, mi se părea de o şchioapă. Aici 
zăcea numai jumătatea ei din spate; din catapultarea prin aer 
căzuse pe burtă, ca la o aterizare forţată sfârşită cu bine. Părea 
intactă, şi era în structura ei de bază. In schimb, în tablă se 
vedeau găuri de schije, sau de gloanţe, în unele locuri dense ca 
nişte snopuri. O uşă laterală fusese smulsă din balamale, mi-am 
băgat capul înăuntru şi am descoperit un hangar unde ar fi 
încăput zece automobile, şi încă pe atâtea puse pe acoperişurile 
primelor. Era gol, luminat prin partea din faţă, ruptă din 
cealaltă; se vedeau lonjeroane de aluminiu, traverse, o reţea de 
piese metalice, în lungul căreia erau fixate cabluri şi tuburi, 
colorate în toate felurile, ca jucăriile. Turela mitraliorului, de 
deasupra, era goală, asemeni cea de sub coadă, numai că 
plexiglasul mulat pe carcasa de aluminiu se spărsese în cădere; 
toată lumea sărise cu paraşuta, era limpede, aveam dovadă că 
pilotul nu făcuse altceva decât să-şi sacrifice viaţa, ca avionul 
să nu cadă peste case; ar fi distrus poate o stradă întreagă. 

Abia când să plec am zărit o umbră, o siluetă omenească 
neclară, într-un ungher al fuselajului, mai spre coadă, unde 
cădea mai puţină lumină. Apoi am desluşit că era un aviator, un 
negru, băiat tânăr, în combinezon de zbor, cu casca în cap, şi în 
cască, drept în mijlocul frunţii, se vedea o gaură înnegrită, o 
urmă de glonţ; pe obraz abia cursese o şuviţă de sânge, care se 
închegase şi se învineţise. 

Stătea în picioare, rezemat într-un unghi al peretelui, de 
neînțeles cum rămăsese țintuit acolo; părea gata să meargă. M- 
am mirat că era în picioarele goale, numai cu ciorapii; sosisem 
primul, n-ar fi avut cine să-l jefuiască. Pe urmă, i-am descoperit 
cizmele, aruncate la vreo doi metri, cizme negre, cu blană, 
scurte până la gleznă. 

Nu pot face o regulă din această întâmplare, plus încă două, 
pe care le-am văzut eu însumi, cu ochii; păstrez doar pentru 
mine ideea că oamenilor morţi de moarte violentă, când 
probabil un spasm puternic le străbate corpul, încălţămintea le 
iese din picioare. Am văzut pe şoseaua Constanţei un om 
omorât de o maşină. Venise poliţia şi salvarea; aceasta din 
urmă nu mai avea ce să facă, decât să ducă mortul la morgă. 


Mortul zăcea pe asfalt, n-am putut să-l văd la faţă, fiindcă era 
acoperit cu jurnale, unul din ele Universul şi exact pagina cu 
decesele. I-am văzut picioarele goale, numai în ciorapi, pantofii 
săriseră mai încolo. 

De curând, într-o seară, am fost martorul accidentului, când 
un automobil coborând în goană pe Schitu Măgureanu, dinspre 
Ştirbei Vodă, a luat în bot un pieton care traversa strada cu 
imprudenţă. Am auzit limpede buşitura, l-am văzut pe bietul om 
zburând prin aer şi căzând pe caldarâm, la câţiva metri; 
pantofii, în schimb, i-au sărit din picioare şi au zburat până în 
gardul Cişmigiului. 

Aviatorul negru avea ochii deschişi, mari, căprui, pe care, 
acum, de când am fost în America, îi cunosc atât de bine, 
fiindcă seamănă unii cu alţii, mai ales la expresie. Aş fi aruncat 
la picioarele lui o floare de câmp, dar m-am ruşinat, fiindcă n-ar 
fi fost un gest pentru el, ci pentru mine. „Imi pare rău pentru ai 
tăi! i-am spus în gând, cu un glas care însă îmi suna limpede în 
ureche, de parcă aş fi vorbit tare. Tu, în schimb, n-ai a te 
plânge; ai scăpat de orice grijă, eşti mai liniştit decât mine!” 
Nu mă simţeam morbidizat de tot ce se întâmplase, ci cu 
adevărat mă împresurau grijile şi creşteau încontinuu. 

Când am sărit gardul înapoi, în cimitir, am dat cu ochii de 
banca unde stătusem cu loana, lângă crucea omului mort de 
sifon la nuntă. Acolo începuse idila noastră. Şi deodată m-am 
dezmeticit, mi-am adus aminte că ieşisem din pivniţă chemat de 
glasul ei, şi o uitasem, înspăimântat de avionul care zbura jos, 
peste acoperişuri. O presimţire grea a renăscut în mine, 
făcându-mă s-o iau la fugă spre casă. La capătul celălalt al 
străzii noastre, am văzut o maşină de pompieri, roşie, şi două 
ambulante albe; în jurul lor forfoteau oameni, se auzeau ţipete 
şi bocete. Prin porţile pe unde treceam, câte o femeie bătrână 
plângea cu mâna la gură. 

M-am apropiat şi am rămas împietrit, în mijlocul străzii, 
nevrând să cred, neputând înţelege: casa Ioanei nu mai exista, 
în locul ei era un crater plin de ruine. Fusese o bombă de sute 
de kilograme, dacă, deşi căzuse de la câteva zeci de metri, 
trecuse prin acoperiş, prin tavan, prin pardoseală şi explodase 
în pivniţă. Pompierii scoteau morţi de sub ruine, unii stâlciţi şi 
făcuţi bucățele. 

Lângă portiţa rămasă în picioare, când restul în jur era făcut 


vraişte, chiar şi pe la casele vecine, cu geamurile sparte, cu 
uşile smulse din balamale, cu parte din acoperişuri zburate, 
stătea în picioare, rezemată de un stâlp, o apariţie stranie, o 
femeie în zdrenţe, palidă, plină de moloz, privind în jur rătăcită. 
O şuviţă de sânge i se închegase pe braţul stâng, ca pe obrazul 
aviatorului negru. Un sanitar se străduia s-o ducă spre 
ambulanţă, dar ea se împotrivea, ţinându-se de stâlp, fără să 
vorbească, fără să înţeleagă. 

Scăpase singură, din toată familia, toţi erau morţi, unii nici 
nu puteau fi recunoscuţi decât după vreun inel, vreun lucru de 
îmbrăcăminte. leşise să fumeze, nu mai suporta aerul din 
pivniţă şi nici nu şi-ar fi putut aprinde ţigara între oamenii atât 
de înghesuiți că abia mai respirau, în spasmuri. Stătea pe o 
bancă în fundul grădinii; nu-şi dădea seama ce se întâmplase, 
suflul exploziei o aruncase în nucul de lângă portiţă, de unde o 
coborâră pompierii, cu scara, nevătămată, în afara unei 
zgârieturi, deasupra cotului; ramurile elastice şi frunzişul des 
amortizaseră şocul fizic; mintea însă o avea rătăcită în parte, 
ştia doar că trăia şi restul familiei murise, tatăl, mama, o 
bunică, o mătuşă, două surori, bărbatul uneia din ele. Celălalt 
era plecat, lucra la rafinăria „Vega”, dar scăpase de bombe şi 
curând se întoarse; în afară de nevastă, îi muriseră şi copiii, 
trei, sub cinci ani cel mai mare, cel mai mic încă în scutece. 

Am recunoscut-o mai mult prin instincte, m-am apropiat şi 
am chemat-o pe nume: 

— Ioana! 

O parte din rochia ei sfâşiată atârna printre frunzele nucului. 

M-a privit fără să mă recunoască, dar şi în ea instinctele 
trezeau o reminiscență a prieteniei noastre de altădată. Exact 
în locul unde ne aflam acum o visasem, jucând gajul cu aţa 
ţinută în gură; era visul meu, dar parcă începea şi ea să şi-l 
însuşească. 

— Vino cu mine! i-am spus, luând-o de mână. Aici nu ai ce 
face. O să se îngrijească altcineva... 

Nu puteam să spun de cine să se îngrijească, n-aveam curaj 
să pronunt îngrozitorul plural al morţii. 

M-a urmat supusă, am dus-o la Cornelia, care mă văzuse 
trecând în sus şi acum aştepta în poartă, plângând şi ea cu 
mâna la gură, ca bătrânele. A luat-o în braţe, cu obrazul scăldat 
în lacrimi, apoi sprijinind-o uşor a dus-o în odaia ei, a întins-o în 


pat şi a scos de pe ea ultimele zdrenţe. 

— Stai aici, mi-a spus, să mă ajuţi, adu-mi ligheanul şi o 
găleată cu apă! Nu trebuie să închizi ochii, ştiu că ai văzut-o 
goală. 

O văzusem, aveam douăzeci şi doi de ani atunci, ea abia 
nouăsprezece, acum împlinisem treizeci şi trei, ea treizeci, dar 
nu se schimbase, nici cuta de sub sâni nu era mai pronunţată 
ca în ziua când ne despărţisem. Poate doar dinţii îşi pierduseră 
din strălucire, ştia, şi totuşi nu putea să renunţe la ţigare. Mai 
târziu, când îşi venise în fire şi a vrut să fumeze, am certat-o: 

— De ce vrei să te urâţeşti înainte de vreme? 

— Nu m-am urâţit încă? 

Am tăcut, dar mă simţeam fericit că reînviase. 

— Vezi, spuse ea în continuare, când a trebuit să mă despart 
de tine am avut atâta voinţă; totdeauna am avut voinţă, când a 
trebuit să mă despart de cineva. De tutun nu pot să mă despart, 
e amantul meu pe vecie! 

Cornelia nu se încumeta s-o ducă în baie, era încă rătăcită, 
ne privea somnambulic. A spălat-o de moloz şi de funingine pe 
tot trupul, cu buretele, a şters-o, şi după ce a învelit-o cu un 
cearşaf, s-a dus în colţul odăii, unde era un cufăr mare, de 
Braşov, cu înflorituri colorate, cufărul de zestre al fetelor de pe 
vremuri; nu înţelegeam cum ajunsese în casă, ea nu avea niciun 
căpeţel de aţă. 

— Haide să-i alegem o rochie, mi-a spus, ridicând capacul. 

Am rămas surprins, în cufăr erau numai rochii negre, de 
doliu. 

— Le-am făcut, ca să fie, nu ştii niciodată când e nevoie de 
ele. Asta este pentru Alexandrina, da-i-ar Dumnezeu o viaţă 
lungă şi fericită. Asta-i a mea, facă Dumnezeu ce crede mai 
bine; cât oi fi de folos cuiva, să mă ţină, când n-o mai avea 
nimeni nevoie de mine, să mă cheme. 

Erau acolo rochii pentru Miercana, pentru Dita şi pentru 
toate femeile din familie, soţia lui Titus, a lui Teofil şi a lui 
Tadeu, deşi afară de prima, aflată aici în refugiu, celelalte 
lipseau din casă. În sfârşit, o rochie era pentru Vichi, care nu 
făcea nicio treabă s-o merite. 

— Eh, până să moară ea, putrezeşte mătasea; eu mi-am făcut 
datoria. Dar e frumoasă putorişca, şi frumuseţea totdeauna 
învinge, m-a înmuiat şi pe mine; dacă aş fi mai bogată, i-aş 


cumpăra trăsură, să nu umble pe stradă ca toată lumea. 

Era mult prea indulgentă, mult prea bună, sau mult prea 
înţeleaptă? Oricum, nu credeam că odată ar putea să 
greşească. 

Fiindcă le ştiam pe amândouă cum erau clădite, căci de 
dimineaţa Vichi îmi stătuse în faţă mai mult despuiată, am 
socotit că rochia ei i s-ar potrivi loanei. Ceea ce s-a dovedit 
întocmai. Cornelia a mai trebuit doar să-i facă două pense în 
talie. Rămăsese Ioana atât de subţire? M-am uitat la ea cu 
invidie, care în împrejurări nu atât de tragice poate s-ar fi 
transformat în dorinţă, dacă dorinţa nu se trezise mai dinainte 
şi stătea ascunsă. 

Pe urmă, am ieşit amândoi în curte şi ne-am aşezat în 
şezlonguri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nicio nenorocire. 
Pantelimon săpa grădina. O rochie neagră poate să fie 
frumoasă, poate să fie seducătoare; o rochie de doliu, pe o 
femeie tânără, ascunde în ea o provocare perfidă, cum i-ar râde 
morţii în faţă, arătându-i câtă viaţă fierbinte acoperă. O clipă de 
zbucium a fost când a intrat pe poartă Anton Petrescu, 
cumnatul Ioanei, singurul în afară de ea care scăpase viu din 
toată familia. Ioana îi ieşi în întâmpinare. Într-adevăr, aşa cum 
o vedeam de la spate, talia ei, după atâţia ani, era uimitor de 
subţire. 

Seara am stat mult de vorbă, singuri, în aceleaşi şezlonguri; 
puţină lumină venea din casă, pe ferestre şi pe uşa deschisă. 
Trandafil avea elevi la meditaţie; toată ziua nu schimbasem o 
vorbă cu el, părea că bombardamentul nu-i făcuse nicio 
impresie. Cornelia a pus o măsuţă între noi, şi ne-a dat de 
mâncare. Atât de pierdută câteva ceasuri mai înainte, acum 
loana mânca fără nicio reţinere, muşcând din friptură, din 
coltucul de pâine, cu o poftă animalică; avea o gură de fiară 
flămândă. Simţeam că ar fi făcut orice, cu aceeaşi poftă. 

Dita a trecut pe lângă noi, ducând mâncare cu sufertaşul lui 
Odor. S-a oprit, a mângâiat obrazul Ioanei, i-a spus că îi face 
patul la ea, în odaie, apoi s-a dus mai departe. 

— Ce s-a ales de tine? am întrebat-o pe Ioana. 

— Sunt medic pediatru, la laşi, dar eu nu am copii; nu pot să- 
i am şi nici nu mi-ar plăcea. Destul că îngrijesc copiii altora; mi 
se pare o treabă mult mai frumoasă. 

— Ştiam că te măritaseşi! 


— Am fost, un an, şi-mi ajunge; n-am să mă mărit a doua 
oară. Când n-ai copii, ce poate să te lege de un bărbat? Te 
plictiseşti repede. Am încercat cu mulţi, îţi vorbesc din 
experienţă; unii mi-au făcut greață din prima seară. 

— Cu mine ai fost mai milostivă! 

O clipă s-a încruntat şi m-a privit aspru. 

— De ce vrei să-mi aduci aminte? 

— Uitaseşi cu totul? 

S-a îmblânzit, s-a uitat la mine cu tristeţe: 

— Iartă-mă, nu uitasem! 

— Acum ce-ai să faci? am întrebat-o. 

— După înmormântare? Nu ştiu. La laşi nu mă mai întorc; se 
apropie frontul, multă lume se gândeşte de pe acum la refugiu. 
Am să-mi caut un post aici, sau la Bucureşti. Sau la dracu’. 

Pe urmă, a rămas mută, până ce a venit Dita şi a chemat-o la 
culcare. Se făcuse târziu şi fusese o zi groaznică pentru toată 
lumea. La starea Ioanei nu puteam să mă gândesc, fără să-mi 
simt inima sugrumată. Mi-era ruşine că remarcasem cât avea 
talia de subţire. 

Când să se ridice din şezlong, am simţit că ezită, parcă îşi 
pierdea puterile. Se lăsă la loc, pe spate, închise ochii şi-mi 
spuse în şoaptă: 

— Ila-mă cu tine! 

Fiindcă tăceam, a adăugat, cu glasul mai ferm, părea că-i un 
avertisment, o notificare: 

— Pentru o vreme! 

Înţelegeam ce voia să spună, că la ea nimic nu durează şi la 
rându-i înţelegea că înţelesesem. Pe urmă, glasul ei deveni 
blând, poate se gândea că nu-i bine să pui condiţii din capul 
locului. 

— la-mă cu tine! spuse încă o dată. 

Rămăsesem nemişcat în şezlong, doborât de aduceri-aminte, 
speriat de câte urmau să se întâmple de aici încolo, cu mine, cu 
ea, cu lumea. În uşă, Ioana se întoarse şi repetă, în şoaptă: 

— Ila-mă cu tine! 

Părea o implorare; niciun om n-ar înţelege la fel, dacă nu i s- 
a întâmplat o dată ca, în mijlocul unei lumi vii, să se vadă fără 
de nimeni. 


41 

Fiindcă mă aflu aproape de sfârşitul cărţii, mi se pare 
nepotrivit şi chiar indecent să amintesc tocmai acum fapte a 
căror evocare nu s-ar justifica decât cronologic, fie că ar fi 
vorba de frivolităţi, fie de marile întâmplări istorice; aşa cum 
am spus în mai multe rânduri, ele îşi vor găsi locul în altă parte; 
povestirea nu e punctată de calendar, ceea ce ar fi fost mult 
mai simplu pentru mine, ci de sentimentele povestitorului. Ştiu 
şi din literatură, care este mai puţin teoretizată, şi din muzică, 
ale cărei reguli se cade să fie bine cunoscute celui ce se 
încumetă să compună o simfonie, sau măcar o mică suită, ştiu, 
în sfârşit, din observaţii directe asupra vieţii că un şir de idei, 
sau de întâmplări, spre a fi înţelese mai bine şi a nu deveni 
monotone, trebuie să se alterneze între ele; până şi un exerciţiu 
fizic, un program de gimnastică, se supune aceloraşi reguli, aşa 
se învaţă în şcoală; nu se fac de două ori la rând mişcări pentru 
braţe, şi de două ori mişcări pentru picioare; unui alegro sau 
altei părţi repezi îi urmează un adagio sau altă parte lentă; 
între două scene tragice, la teatru sau în carte, e bine să fie un 
interludiu, nu o scenă comică, fiindcă ar putea să devină 
grotescă, altceva, un prilej de destindere pentru spectator sau 
pentru cititorul cărţii. Condiţia, fireşte, rămâne ca asemenea 
alternanţe să nu slăbească tensiunea ideii mai importante. 

Între ziua reîntâlnirii mele cu Ioana, ca să nu spun pe numele 
ei adevărat acelei zile tragice, şi ziua încă mai tragică a 
sfârşitului, s-au scurs opt luni încheiate. În acest timp, s-au 
petrecut mari fapte istorice, şi mari drame în viaţa oamenilor. 
Sentimentele care îmi ordonează acţiunea cer acum să trec 
peste ele, fără să le dau uitării, ci punându-le bine, şi să trec la 
ziua deznodământului, asemănătoare cu cea povestită mai 
înainte, fără să le despart printr-un interludiu. Fiindcă nici n-ar 
putea fi despărțite, fiindcă judecând chiar istoric una este 
urmarea celeilalte iar luându-mă după sentimentele mele ele 
alcătuiesc o singură întâmplare. 

În acea zi, nu cu mult timp înainte de Paştele anului 1944, 
Cornelia sărbătorea întrunirea întregii familii. Se aflau toţi 
acolo, cum visase minunata femeie; Titus, rănit a doua oară, 
venise din nou în concediu, Tadeu, care luptase la nord de Iaşi, 
se afla cu regimentul în refacere într-o tabără de la marginea 
oraşului şi seara venea acasă, unde se aflau şi ai lui, nevasta şi 


copiii, pe care îi adusese cu el, ca să nu-i lase în faţa frontului. 
Pentru ziua festivă îşi luase învoire, cum făcuse şi Teofil, cu 
multă stăruinţă, fiindcă, deşi regele era la Sinaia, batalionul de 
gardă se afla consemnat în incinta palatului, într-o alarmă 
continuă, ceea ce lumea de pe stradă n-ar fi putut să ştie, nu 
ştiau nici ziariştii, nici guvernul, şi nici măcar Siguranţa. Eu, la 
rândul meu, ştiam mai puţin decât oricine, fiindcă pe Teofil nu-l 
vedeam, şi dacă l-aş fi văzut, nu era să-şi dea drumul la gură; 
iar singurul meu informator, Bob, cu slujba lui ciudată la palat, 
plecase odată cu regele Carol al doilea. 

Pe lângă acestea, eram din nou preocupat de Ioana, care 
acoperea acum tot orizontul vieţii mele. Lucra la spitalul de 
răniţi din Cotroceni, fostele grajduri regale, şi îşi luase o 
cameră în apropiere. Prin una din cele mai ciudate coincidente, 
era chiar camera modestă de pe strada Carol Davila, unde 
locuiam în timpul iubirii noastre şi unde amintirea ei stăruia şi 
astăzi. Chiar aşa mi-a spus, după ce se mutase: „E imposibil să 
mă contopesc cu cea de atunci; rămânem două fiinţe diferite. 
Când intru, o găsesc pe ea în vârful patului, privindu-mă ca pe 
o străină. Care din noi două o fi cea adevărată?” 

Ne vedeam rar, sâmbăta şi duminica, dacă nu era de gardă; 
deşi aveam o casă confortabilă şi plăcută, de obicei mă duceam 
eu la ea, ca s-o scutesc de un drum cu tramvaiul, ştiind că era 
mult mai obosită decât mine. Şi întocmai ca ea, când intram în 
camera mea de odinioară şi o găseam în vârful patului, locul ei 
de predilecție, azi ca şi odinioară, mă întrebam care din ele mă 
aşteaptă. 

Nu ascund că mă întrebam mai mult decât adesea, mă 
întrebam tot timpul ce făcea ea în serile când era singură. Nu 
m-am dus niciodată pe neaşteptate, aşa ceva n-am făcut 
niciodată, cu nimeni, dar de pândit am pândit-o. Am spus de 
mult că nu mă pricep să urmăresc pe cineva, pot să mă trădez 
cu uşurinţă, în schimb, ştiu să stau la pândă şi chiar îmi place; 
de altfel, nici nu pierd timpul, aşa am prilejul să mă gândesc la 
viaţa mea trecută şi viitoare, la oamenii cunoscuţi şi la 
întâmplările lor, corelându-se cu ale mele, socotind care din noi 
am făcut mai rău sau mai bine în anumite împrejurări, ceea ce 
este o bună şcoală pentru suflet şi pentru minte. 

Fereastra Ioanei dădea într-o curte interioară, dar fiind mai 
sus decât casa vecină, se vedea bine din stradă. Pândeam lipit 


de zidul Facultăţii de medicină, în umbra dintre două felinare. 
Dacă sus era lumină, aşteptam să văd o umbră trecând prin 
faţa ferestrei; să fi fost un bărbat, a doua zi n-aş mai fi stat la 
pândă. Mă gândeam la răniții ei de la spital, tinerii ofiţeri 
bandajaţi la tâmplă; poate unul, înainte de a pleca în permisie, 
venea să-i facă o vizită. 

Când fereastra era întunecată, o aşteptam să se întoarcă, 
deşi se putea prea bine să fi stins lumina devreme. Dar nu s-a 
întâmplat aşa niciodată: totdeauna am văzut-o venind, mai 
curând sau mai târziu, pe urmă am plecat acasă; nu aveam 
nicio dovadă că în urma ei nu venea altcineva, însă nu simţeam 
nicio gelozie. Datoria mea era doar să stau la pândă; am înţeles 
mai târziu pentru ce rațiune, încolo, după drama pe care o 
suferise şi nu putuse s-o uite, deşi nu mai purta doliu, socoteam 
că avea dreptul la orice viaţă; judecând după zguduirea căreia 
îi supravieţuise, morala curentă devenea imoralitate; ticăloşia 
destinului trebuia pedepsită, măcar scuipând-o. 

Intr-o seară, întârziase mult, pândeam de la opt, când de 
mult era întuneric, şi trecuse de zece. Deşi îngheţasem, căci se 
apropia luna noiembrie, aveam de gând să aştept până la 
miezul nopţii; dacă nu venea nici atunci, nu putea să mai vină, 
se dusese în altă parte, ştiam că nu era de gardă, ştiam de 
asemeni că până seara nu sosise niciun tren cu răniţi, care 
pentru spital ar fi însemnat o noapte agitată. Trecusem pe 
acolo la opt, când venisem, şi era linişte. 

Se făcuse ora unsprezece când m-am pomenit cu ea, ieşind 
de pe o străduţă laterală, aproape de locul unde stăteam la 
pândă. M-a surprins că nu era mirată, a venit fuga la mine, m-a 
luat de mână, nu mă lua niciodată de braţ şi m-a tras grăbită 
spre casă. 

— Nu mă întreba nimic, mi-a spus, sunt îngheţată, haide sus 
şi fă focul, repede! 

A stat cu mâinile şi cu picioarele în faţa sobei de tablă, cu 
uşiţa deschisă, fără să scoată o vorbă; parcă avea limba 
îngheţată. Camera s-a încălzit repede, atunci şi-a scos toate de 
pe ea, după obiceiul ei dintotdeauna, s-a urcat la locul obişnuit, 
în fundul patului, s-a învelit cu un pled, apoi şi-a despletit părul; 
era cel mai feminin din gesturile ei, aproape un semnal, căci de 
obicei premergea dăruirea. 

— Acum pune de ceai, şi ascultă-mă. 


— De unde veneai? am întrebat-o. 

— De după colţ; am stat la pândă. Voiam să văd până când 
eşti în stare să aştepţi acolo, dar n-am mai putut, am îngheţat, 
m-am dat învinsă. Trei ceasuri de pândă! Merit o răsplată! 

— Şi eu nu? 

— O, ba da, o răsplată mai mare. Fiindcă ai stat de multe ori 
la pândă. 

— De unde ştii? 

— Fiindcă te vedeam, am ochi de pisică, văd bine noaptea. 

— De ce nu te-ai apropiat? 

— Tu de ce n-ai venit după mine? 

Eram chit, am râs şi am luat-o în braţe. 

— Să nu te grăbeşti, răsplăteşte-te! 

Apa de ceai se evaporase, am umplut iar ibricul şi l-am pus 
să fiarbă. 

— De ce mă pândeşti? mă întrebă Ioana. Când o să vină alt 
bărbat în viaţa mea, n-am să-ţi ascund. 

— Ştiu! Pândesc pentru că e un fel de a-mi prelungi şederea 
cu tine, fără să ne uzăm nici unul, nici altul. 

— Ideea îmi place, dar n-am să spun că e ingenioasă; e mai 
degrabă pesimistă. Crezi că ne uzăm, într-adevăr? 

— Tu ştii mai bine! 

— Ai dreptate! Câte femei te-au uzat, până astăzi? 

— Nu prea multe... 

Cu toate că sunt emotiv, ceea ce ştiu din adolescenţă, cu 
toate că uneori am avut slăbiciuni umilitoare, mă bucur de un 
suflet puternic, am aflat după multă trecere de vreme. 

— Emoţii şi slăbiciuni nu-şi pot îngădui decât oamenii cu 
sufletul tare! spuse Ioana. 

Nu uitasem întrebarea ei de mai înainte; avea nevoie de o 
replică: 

— Şi pe tine? Câţi bărbaţi te-au uzat? 

— Nu prea puţini... Dar eu caut în ei cu totul altceva decât îşi 
închipuie oamenii. Bineînţeles că preţuiesc în primul rând 
virilitatea şi voluptatea, numai că n-aş da pe ele doi bani dacă 
n-ar crea în sufletul meu o stare de poezie. lată ce caut şi ce 
aştept. Şi dacă ai şti cu ce sete, cu ce dăruire! 

Ştiu, cred, îi plâng pe ignoranţii sau pe făţarnicii care nu pot 
înţelege! 


x x * 


Era dimineața, spre prânz, la 4 aprilie, ajunul zilei când 
trebuia să merg la masa festivă a Corneliei. Mă gândeam, atât 
de absorbit de viața mea viitoare, cu totul imprevizibilă, încât, 
deşi am auzit alarma aeriană, o sirenă suna chiar pe acoperişul 
casei mele, nu i-am perceput înțelesul şi mi-am continuat 
gândurile, din ce în ce mai întunecate, până ce n-am mai putut 
să judec, ci m-am pierdut într-un haos fără speranțe. De acolo 
înainte, dacă voiam să mă apăr de nebunie, trebuia să revin la 
realitate, şi am revenit, odată cu prima bubuitură. 

Se aşteptau bombardamente aeriene, după Sofia venea 
rândul Bucureştilor. Acel prim bombardament din seria 
decisivă, care ţintea gara de nord şi triajul, fără să lase nelovite 
nici alte cartiere, a fost cel mai dezastruos dintre toate, au 
murit oameni cu miile. M-am dus să văd îndată după 
terminarea alarmei, când ultimul val de bombardiere abia se 
îndepărtase. Fiindcă strada lui Teofil se afla în zona cea mai 
lovită, am vrut să ştiu ce se întâmplase la el acasă. Nu se 
întâmplase nimic, casa era în picioare, numai cu geamurile 
sparte; până acolo, am mers printre craterele făcute de bombe, 
am trecut peste ruine, poate peste cadavre acoperite de moloz 
sau îngropate în pivnițe. Casa de alături, a părinţilor Despinei, 
soţia lui mult prea frumoasă, era de asemeni neatinsă, lăsând la 
o parte geamurile fărâmiţate. Mi-am amintit de trista noapte a 
revelionului, când fusesem acolo, fără să pot participa la 
petrecere şi văzusem o fată care semăna cu Santa, de la a cărei 
moarte atunci nu se împlinise anul. N-am mai putut să suport 
muzica şi veselia, sufletul mă ardea încă de durere, am plecat 
şi, până în zorii zilei, m-am plimbat pe străzile din jurul gării. 
Acum cartierul era vraişte, şi cu toate că nu pierdusem pe 
nimeni, mi se părea că tot ce iubisem în viaţă murise. 

Nu puteam rămâne singur în seara şi în noaptea aceea; aş fi 
vrut s-o întâlnesc pe Ioana şi să-i spun: „la-mă cu tine!” cum 
îmi spusese ea în ziua când îşi pierduse întreaga familie. Am 
aşteptat-o în faţa casei, n-am mai stat ascuns, nu m-ar fi văzut 
nimeni, nici chiar ea cu ochii ei de pisică, fiindcă strada, ca 
întreg oraşul, zăcea în beznă şi alimentarea cu electricitate şi 
cu apă erau distruse. 

A venit abia pe la două noaptea, ştiam că n-o să scape curând 
de la spital, cu răniții pe care îi aduceau necontenit 


ambulanţele. Dacă nu văzuse casele bombardate, văzuse în 
schimb mult sânge. Am aşteptat, fiindcă aveam nevoie de ea şi 
nu mă puteam duce în altă parte. 

— la-mă cu tine! i-am spus, când s-a oprit în faţa mea, 
privindu-mă speriată. 

— Dar ce ţi s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun sus!... la-mă cu tine! 

Aveam în suflet o jale neînţeleasă, am plâns cu ochii pe 
umărul ei, cum voisem să plâng odată, am plâns până ce am 
scăldat-o în lacrimi. l-am spus gândul de mai înainte, parcă în 
ziua aceea murise tot ce iubisem, începând cu Santa, care 
murea a doua oară, prin suflul morţii, stăpân peste lume. Poate 
am pomenit şi alte nume, nu mai ştiu, aveam minţile rătăcite. 

Câteva zile mai târziu am văzut pe masa ei o hârtie, cu 
câteva rânduri mâzgălite; întâi a vrut s-o ascundă, pe urmă a 
ridicat din umeri. 

— Atunci, noaptea, după ce ai plecat (nici nu ştiam că 
plecasem), aveam inima atât de amară, încât am vrut să fac o 
poezie. De simţit am simţit-o, dar n-am putut s-o scriu, n-am 
găsit cuvintele. 

Era o încercare banală şi nereuşită, pentru un om din afară; 
pe mine m-a tulburat prin subînţelesurile ei, prin intenţii, şi 
fiindcă eram subiectul: „Iubitul meu. Peste toate casele unde-ai 
iubit o fată, A căzut în plin o bombă de-a năruit zidurile”... Mai 
erau alte pagini sub prima, cu rânduri muncite, cu tăieturi, cu 
goluri şi în toate revenea, ca un refren, acel „iubitul meu”, pe 
care nu mi-l spusese niciodată. Nu mi-l spusese nimeni, şi de mi 
l-ar fi spus mi s-ar fi părut o exclamaţie inutilă şi seacă. Nici eu 
n-am spus vreunei femei „iubita mea”, cred că asemenea 
cuvinte, dacă se simt, nu trebuie să se pronunţe. Dar acum mi-a 
mişcat sufletul, nu că mi-ar fi fost adresat mie, ci unei întregi 
lumi nefericite. Avea în el o vibraţie mult prea tragică şi nu 
putea să fie confundat cu o banală vorbă de dragoste. 

A doua zi, după ce probabil o bună parte din noapte fusesem 
la Ioana, fiindcă aveam nevoia continuă să fiu lângă un prieten 
de nădejde, după ce văzusem atâţi morţi şi atâta tristeţe, am 
plecat la Ploieşti, la masa de sărbătoare a Corneliei. M-aş fi dus 
oricum, dacă mă invitase; acum aveam un îndemn în plus, acela 
de-a mă îndepărta măcar o zi de locurile acoperite de jale şi de 
ruine. 


Era o zi frumoasă de primăvară, cu cerul strălucitor şi cu 
aerul înmiresmat de pomii în floare. Oamenii îşi dezgropau 
morţii din pivnițe, îi puneau în sicrie, se făceau cimitire noi pe 
locurile virane. Cu toată groaza din ajun, nimeni nu se gândea 
că avioanele ar fi putut veni din nou, nu se mai întâmpla decât 
pe front să se bombardeze tranşeele două zile de-a rândul. Am 
plecat singur, fără grabă, pe la ora zece, să ajung înainte de 
masă. Acum eram independent, plecasem de la Pasul Istoriei, 
fără să-mi iau rămas-bun de la Jordie. Viaţa mea în redacţie nu-i 
povestită în întregime, voi relua-o, împletind-o cu întâmplările 
paralele. 

Îmi cumpărasem, în sfârşit, fără eforturi, o motocicletă, 
visată din adolescenţă sau chiar din copilărie; aş fi putut să-mi 
iau la fel de uşor un automobil fără pretenţii, un DKV sau un 
Topolino, singurele care se găseau de vânzare, dar nu mi-ar fi 
dat mobilitatea visată, fiindcă spre deosebire de modesta 
motocicletă, care consuma doar un picuşor de benzină, nu 
aveau voie să circule în afara oraşului, decât cu aprobare 
specială; apoi, duminica şi în celelalte sărbători ale anului, nu 
era îngăduit nici să le scoţi din garaj, căci pe atunci, găsesc 
prilejul să spun cui nu cunoaşte vremurile acelea, nu era 
îngăduit să parchezi automobilul pe stradă. Iar eu, după ce îmi 
terminam lucrul, aveam nevoie de apă şi soare, şi nu le găseam 
mai aproape de treizeci şi cinci de kilometri, la ştrandul 
Snagovului, unde în afară de mine nu mai venea nimeni. 

Lacurile din jurul Bucureştilor, unde mă puteam duce pe jos 
sau cu tramvaiul, erau secate, ca să nu fie un reper pentru 
avioanele inamice. Se găsise la Statul major un om care gândea 
cu mintea lui Moş Teacă din alte vremuri, că luciul apei putea 
să indice poziţia Bucureştilor, mai uşor decât însuşi oraşul, ca 
şi când aviatorii s-ar fi orientat cu ochii liberi, ca în 1914. O 
minte asemănătoare dăduse ordin, în primele zile ale 
războiului, ca tramvaiele să fie vopsite în culori de camuflaj, 
spre a semăna cu natura, verde, galben, gri, în diferite nuanţe, 
şi aruncate la întâmplare, cum se făcea cu camioanele armatei 
şi cu alte vehicule, şi uneori chiar cu uniformele soldaţilor. Azi 
asemenea culori tind să devină o modă în vestimentația 
tinerilor, inspirată de croitori fără imaginaţie, care, în loc să 
meargă înainte, se întorc în urmă; dacă vor face tot aşa, poate 
generaţiile viitoare vor ajunge la blănurile neargăsite ale 


oamenilor preistorici. 

După câteva zile, cineva şi-o fi dat seama că nu tramvaiele 
trebuiau camuflate, căci nu umblau pe câmp, şi înainte de a se 
vedea ele, se vedea oraşul. Aşa că o minte mai isteaţă a 
poruncit repede să li se redea vechile culori vesele, galben cu 
roşu; dar bineînţeles că vopseaua n-a plătit-o Moş Teacă. 
Întâmplarea mi se pare atât de stupidă şi incompatibilă cu 
inteligenţa omenească, încât nu m-ar mira ca oamenii de astăzi, 
care n-au cunoscut-o, şi cei de altădată, care au uitat-o, mai 
ales că a avut o durată scurtă, să creadă că este o născocire a 
mea, ca şi când n-aş avea de povestit fapte mai importante. 

Spre deosebire de zilele celelalte, când rar întâlneam pe 
drum alt vehicul în afară de câte unele motociclete răzlețe, 
acum şoseaua era plină de automobile, camioane şi camionete; 
nu mai ţinea nimeni seama de dispoziţii, şi nici nu fusese timp 
să se dea o dezlegare. Înspăimântaţi de bombardament, 
oamenii se refugiau din oraşul rămas fără apă şi fără lumină 
electrică, se duceau la neamuri, în locuri mai liniştite, sau 
închiriau case la ţară. Dar nicăieri nu se bucurau de o siguranţă 
deplină, avioanele zburau pretutindeni, spre obiectivele lor 
adevărate, şi o bombă putea să cadă oriunde, din greşeală, în 
plină câmpie; aşa a murit o biată femeie bătrână, pe când 
venea de la pădure cu o crosnie de lemne în spate; am avut 
nenorocul să trec pe acolo, când încă n-o ridicase nimeni, zăcea 
în şanţul drumului, neatinsă, dar fără viaţă, din care nu mai 
avusese multă; poate suflul exploziei îi tăiase respiraţia, sau 
murise de frică; bomba căzuse la vreo treizeci de metri; nicio 
schijă n-o atinsese. 

Am fost în vizită pe la prietenii refugiaţi, se spunea 
„dispersaţi”, prin satele din jurul Bucureştilor, şi când se 
bombarda oraşul, aflat la douăzeci sau treizeci de kilometri, 
erau toţi cu sufletul la gură. Bombardamentele de noapte, 
precedate de escadrile care lansau paraşute luminoase, de se 
vedea totul ca ziua, erau feerice cu puzderia de stele ale 
proiectilelor antiaeriene, care explodau pe întreg cerul şi pe 
care reflectoarele ai fi zis că le mătură, ca nişte târnuri 
cosmice. Numai că feeria băga spaima în oameni, chiar dacă se 
aflau departe; bătrânii se închinau şi băteau mătănii, copiii 
plângeau la pieptul mamelor; oricând un avion lovit putea să 
cadă peste ei şi să facă explozie. 


Am văzut oameni refugiaţi chiar în munţi, la peştera 
Ialomicioarei; stăteau prin corturi, sau la călugării care aveau 
un schit acolo. Pe la ora unsprezece dimineaţa, când veneau de 
obicei avioanele americane, toţi trăgeau cu urechea şi dacă se 
auzea vuietul, atât de cunoscut al sutelor de motoare, se 
ascundeau în peşteră. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă un avion 
cădea tocmai acolo, şi astupa intrarea? Dar rezervoarele 
suplimentare de benzină, montate sub aripi la avioanele de 
vânătoare, apărătoarele bombardierelor? Fără acele rezervoare 
n-ar fi putut să facă drumul dus-întors, de la Foggia; iar cu ele 
n-ar fi avut destulă supleţe să lupte, aşa că odată golite le 
dădeau drumul să cadă şi îşi continuau zborul, cu benzina din 
aripi. Am văzut sute de asemenea rezervoare căzute pe câmp; 
oricare din ele ar fi putut să omoare un om, aşa că niciun loc nu 
era cu adevărat sigur, dispersarea nu scutea pe nimeni de 
spaimă. 

Nu ştiu cum căzuseră aliaţii la asemenea înţelegere: dacă 
americanii veneau de obicei ziua, englezii veneau numai 
noaptea, când primejdia era mai mică. Să fi fost o mărinimie a 
lui Roosevelt faţă de Churchil, care suferise lovituri numeroase 
şi avusese mai multe pierderi? Sau era vorba de specializare? 
Sau de temperamente diferite? 

La jumătatea drumului, unde o ramificaţie a şoselei ducea pe 
malul lacului, am avut o ezitare, am pus frâna şi am oprit, mă 
bătea gândul să mă duc la ştrand şi să renunţ la invitaţia 
Corneliei; poate era o presimţire. Atunci a trecut pe lângă 
mine,  strecurându-se printre numeroasele vehicule care 
mergeau în dezordine, o limuzină neagră, de ceremonie; era 
Bentley-ul domnului Pretoreanu, am apucat să-l văd la volan pe 
Garibaldi, cu şapcă galonată şi în livrea cu broderii aurite. L-am 
văzut şi pe stăpână-su, prin geamul din spate, stând singur şi 
ţeapăn în mijlocul canapelei, era obiceiul lui, aşa stătea şi în 
landou, trecuseră patrusprezece ani de atunci şi tot nu uitasem. 
Pe Garibaldi îl incomoda, îi lua vederea din oglinda 
retrovizoare, dar se obişnuise, şi nici n-ar fi putut să protesteze; 
pentru el, domnul Pretoreanu, chiar dacă pierduse şi din 
putere, şi din ambiţii, rămânea o zeitate. 

În vizitele lui săptămânale pe care le făcea Alexandrinei, 
domnul Pretoreanu venea, ca în prima zi, în semn de modestie, 
cu Opelul-Capitain, care nu atrăgea atenţia vecinilor, fiind o 


maşină obişnuită. Cu orice maşină ar fi venit, oricât de mare, 
cu orice consum de benzină, pentru el circulaţia era permisă, 
prin dispoziţia Ministerului de Interne, oriunde şi în orice zi a 
săptămânii, chiar şi duminica. Acum mergea la o masă căreia 
Cornelia îi dădea multă însemnătate, şi în cinstea ei domnul 
Pretoreanu luase Bentley-ul; vecinii n-aveau decât să se 
minuneze de-o asemenea limuzină, să-şi dea seama că în casă 
era într-adevăr sărbătoare. 

N-am apucat să văd masa aceea decât în fugă, destul ca să 
ştiu cum era aranjată, ocupa întreg holul şi sufrageria, 
glasvandul dintre ele fiind dat la o parte. O masă de douăzeci şi 
patru de persoane, la care aveau să se aşeze numai douăzeci şi 
trei, un scaun rămânând liber, fiindcă Odor nu voia să participe 
în prezenţa domnului Pretoreanu, deşi acesta făcuse faţă de el 
un gest de mărinimie. 

Era un gest mai mult teoretic, nu lipsit însă de semnificaţie. 
Îi trimisese prin Cornelia un plic sigilat, unul din plicurile 
acelea care mie îmi făceau frică, părându-mi-se mefistofelice. 
În plic se afla actul semnat de Odor cu douăzeci şi cinci de ani 
în urmă, prin care îşi vindea sufletul, şi trupul după moarte; iar 
dacă depăşea vârsta de treizeci şi trei de ani, fixată de el însuşi, 
cumpărătorul îi putea cere să se sinucidă. Când văzu hârtia, pe 
care domnul Pretoreanu o anulase barând-o cu o linie roşie, 
lată de doi centimetri, Odor sări de pe scaun şi se făcu palid. 

— Cum îşi permite? izbuti să bâiguie, cu glasul strangulat de 
indignare. 

Era în podul de fân, în faţa mesei de lucru. Gâfâia ca 
animalele fugărite, şi nu se linişti decât peste mai multe 
minute, care Corneliei, speriată de starea lui, i se părură 
interminabile. Abia pe urmă Odor se aşeză la masă, strângând 
din fălci, de parcă ar fi frământat oase, şi scrise în josul paginii, 
cu creionul, căci nu folosea toc şi cerneală: „Domnule, gestul 
dumneavoastră este pentru mine o umilinţă. Fiindcă aţi 
intenţionat să anulaţi actul, îl semnez din nou, reînnoindu-mi 
angajamentul. Dacă după moartea mea această hârtie va fi 
obiectul unei expertize şi grafologii vor remarca deosebirea 
dintre o semnătură şi alta, să ţină seama că semnez cu mâna 
stângă, dar sunt tot eu, vândut de bună voie; de aici înainte, nu- 
mi mai trebuie nici trupul, nici sufletul”. 

Avea să trăiască până la nouăzeci şi nouă de ani, 


supravieţuindu-i cu patru decenii domnului Pretoreanu. 

Lada limuzinei era plină de daruri, lucruri greu de găsit în 
timpul războiului, uneori imposibil: casete cu şampanie 
franţuzească, „Veuve Clicquot”, pachete de ciocolată de un 
kilogram unul, bidoane de măsline de mult dispărute, coşuri de 
banane, lămâi, mandarine şi portocale; copiii nici nu-şi 
aminteau de ele, erau prea mici când se găseau în orice 
băcănie. lar mai presus de toate, doi homari proaspeţi, puşi 
într-o lădiţă termică, pe straturi de gheaţă. 

În afară de acestea, domnul Pretoreanu avea daruri scumpe 
pentru fiecare din cei douăzeci şi patru de participanţi la masa 
de sărbătoare: ceasornice de aur, bătute cu rubine şi diamante, 
comenzi speciale făcute din vreme, brățări, pandantive, coliere, 
mătăsuri, stofe englezeşti aduse prin contrabandă; pentru 
copii, după vârsta fiecăruia, cărţi cu ilustraţii, atlase, 
enciclopedii şcolare tipărite minuţios în Franţa dinaintea 
războiului, jucării mecanice, trenuri electrice cu garnituri de 
vagoane, cu gări, cu macazuri şi semafoare, automobile de 
toate felurile, care mergeau cu arc sau cu baterie, şi chiar un 
avion de luptă, în miniatură, putând să zboare, antrenat de un 
motoraş cu benzină. 

Nimeni nu privea nepăsător asemenea daruri, obrajii se 
înroşeau de surpriză şi de plăcere. Festivitatea, în schimb, 
celor mai mulţi le era indiferentă, ei nu aveau cultul familiei, 
atât de fanatic manifestat de Cornelia. Ea jubila că izbutise, 
acum prima oară, să întrunească în casa anume pregătită 
pentru ei pe toţi descendenţii domnului Alcibiade strânşi în 
jurul Alexandrinei. În afară de Odor, pe care însă Cornelia nu-l 
socotea lipsă, erau adunaţi acolo, în haine de sărbătoare, toţi 
fiii acesteia, aflaţi în viaţă, cu toţi ai lor, soțiile şi nepoţii, iar pe 
deasupra, ca un stâlp de beton al familiei, uimitorul Pantelimon 
Dumitrescu, frate din aceeaşi mamă cu domnul Alcibiade, 
fondatorul tribului. Din afară, nelegaţi prin nicio înrudire cu 
ceilalţi, eram numai eu şi domnul Pretoreanu, dar aveam 
amândoi o rațiune să fim acolo. Numai că masa pregătită de doi 
bucătari aduşi de la restaurantul Europa, încărcată din belşug 
şi împodobită cu flori de seră, a rămas neatinsă. Cornelia nu 
era norocoasă. 

Am sosit cu o oră după domnul Pretoreanu, care apucase să- 
şi împartă darurile şi să ciocnească în salon un pahar de 


şampanie, cu toată lumea, înainte de a trece în sufragerie. 
Cornelia a avut parte să trăiască măcar începutul sărbătorii. 

Intrasem în oraş, trecusem podul sucit de peste liniile de cale 
ferată, ajunsesem în dreptul gării de sud, mândria mea din 
copilărie, când a sunat alarma aeriană. În zgomotul motorului, 
aş fi auzit sirenele cu întârziere, cum mi s-a întâmplat şi alteori 
după aceea; însă mi-am dat seama de la început ce survenise, 
când am văzut oamenii din jurul gării luând-o la fugă spre 
adăposturi. Am cotit la dreapta, pe bulevard, şi am accelerat 
puternic, aveam de făcut un drum de cincisprezece minute şi 
speram să ajung înainte de a începe bombardamentul. 

Îndată, dintre castanii care mărgineau bulevardul, a început 
să se reverse în toate direcţiile un abur cenuşiu, rece, care 
ţâşnea şuierând dintr-un fel de stropitori montate pe butoaie 
metalice, de vreo două sute de litri, înşirate de-a lungul 
trotuarelor. Era ceața artificială de care se auzise, de altfel 
butoaiele le ştiam de multă vreme acolo şi le cunoşteam scopul. 
Se nimerise să nu bată vântul şi ceața nu se risipea, ci devenea 
tot mai densă, acoperea tot bulevardul şi probabil tot oraşul; de 
pe acum nu se mai vedeau coroanele castanilor şi încet se 
estompau şi trunchiurile, aşa că nu le mai desluşeam decât vag 
şi mă temeam că în curând au să dispară cu totul, iar eu n-o să 
mai am după ce recunoaşte drumul, o să merg mai degrabă 
orbeşte. 

Butoaiele nu erau încă toate deschise, nişte umbre 
mişcătoare alergau de la unul la altul; deşi ar fi fost greu să-mi 
dau seama ce reprezentau, oameni sau duhuri, mi-am închipuit 
că erau soldaţi ai armatei germane, însărcinaţi să declanşeze 
ceața artificială când suna alarma. Nu ascund că îmi era frică, 
nu ştiam dacă vaporii cenușii care continuau să se îndesească 
şi îi simţeam pe obraz ca pe o burniţă caustică, fiindcă mă 
ustura pielea, nu erau cumva o substanţă otrăvitoare. În 
tensiunea aceea, nu-i de mirare că îmi trecuse prin cap o 
asemenea idee; dacă ar fi fost un gaz otrăvitor, ar fi însemnat 
să moară întreaga populaţie a oraşului, ceea ce era aberant, 
căci atunci ar fi pierit şi armata de apărare, împreună cu 
artileria antiaeriană. Dar caustic era în orice caz, fie şi într-o 
mică măsură, căci, deşi m-am spălat cu apă şi cu săpun, cum 
am ajuns acasă, obrazul m-a usturat câteva zile. Pe deasupra, 
îmi era frică să nu mă prindă bombardamentul pe stradă, 


fiindcă deşi pornisem cu toată acceleraţia, acum eram nevoit să 
merg cu viteză scăzută, la o palmă de bordura trotuarului, care, 
chiar dacă se vedea neclar în locurile cu ceaţă mai densă, 
reprezenta un reper sigur, în afară de locurile unde cotea la 
dreapta, la intersecţii; acolo, cât traversam strada laterală, 
mergeam într-adevăr orbeşte, căutând să ţin ghidonul 
nemişcat, spre a nu pierde direcţia; de multe ori, ajuns dincolo 
de intersecţie, nu descopeream dintr-odată trotuarul, trebuia să 
pipăi cu piciorul, şi până să-l găsesc treceau prin mine fiori de 
ciudă. 

Mi-era necaz că ajunsesem odată cu alarma aeriană, într-o zi 
când îmi închipuiam, ca mulţi oameni, că aviația americană era 
în repaus, după ce în ajun bombardase Bucureştii cu forţe atât 
de masive. Şi mă înspăimânta gândul că în ceața care acoperea 
oraşul, eu, un biet trecător pe motocicletă, aşa cum eram făcut, 
din carne şi oase, fără nimic ofensiv în structura mea 
anatomică, deveneam un obiectiv militar, la fel de expus 
primejdiei, ca rafinăriile de la marginea oraşului. Şi nu se 
întâmpla aşa numai cu mine; ceața artificială transforma în 
obiectiv militar prefectura şi primăria, Palatul Justiţiei, şcolile, 
spitalele, băcănia lui Tănase Voinescu „La căpăţâna de zahăr în 
poleială de aur”, şi orice cocioabă unde trăiau oameni fără nicio 
legătură cu războiul, bătrâni, surzi, orbi sau alţi infirmi, şi copii 
în scutece, şi femei însărcinate, niciunii din toţi aceştia capabil 
să ţină în mână fie şi o armă de vânătoare, ca domnul Alcibiade, 
sau o praştie, ca Pantelimon Dumitrescu. 

Deodată, o umbră mi-a apărut în faţă, deşi mergeam încet, aş 
fi putut să dau peste ea fără să ştiu ce este; nu mai puteam să 
frânez, roata din faţă o şi atinsese, m-am trântit pe o coastă, 
ferindu-mă să nu vină motocicleta peste mine. În clipa căderii, 
umbra s-a desluşit mai bine, mi s-a părut o apariţie 
apocaliptică, o făptură extraterestră, fără nas, fără gură, numai 
cu un imens ochi în frunte, în marginea căruia se oprea o cască 
de fier, de formă nemţească, atât de caracteristică. Trupul 
arătării, de dimensiuni uriaşe, era făcut otova, dintr-o materie 
care se confunda cu ceața, de aceea nici nu o văzusem înainte 
de-a o atinge cu roata din faţă. Avea mâini, dar nu şi picioare, 
mergea ca pe o pernă de aer; dacă nu mă trânteam la pământ, 
poate avea darul să treacă prin mine, dizolvându-mă. S-a dus 
mai departe, alunecând cum venise, făcându-se una cu ceata, 


de unde mi-a ajuns la ureche o vorbă urâtă şi furioasă: 
Verfluchtes! După înţelesul vorbei, o înjurătură nemţească, şi 
după glasul furios, mi-am dat seama că era unul din soldaţii 
care manevrau robinetele butoaielor, împrospătând ceața şi 
îndesind-o. Pe faţă avea o mască de gaze, de aceea l-am luat 
drept o apariţie extraterestră, iar mantaua de protecţie, lungă 
până mai jos de glezne, îi acoperea picioarele, făcându-l să pară 
că merge pe o pernă de aer. Era o explicaţie logică, şi mi-am 
acceptat-o; impresia mea însă, rămasă la fel de puternică până 
astăzi, după aproape patru decenii, încât apariţia îmi revine în 
faţă când mi se duce gândul acolo, este că fusese o fiinţă de pe 
altă planetă. Pământească rămâne numai înjurătura. 

Cum am făcut drumul mai departe mai bine nu mi-aş aduce 
aminte, dar e imposibil, fiindcă a rămas o obsesie, un coşmar 
trăit în  semiluciditate, torturându-mă şi neînţelegându-l. 
Traversarea pieţii, fără niciun reper, a fost ca o plutire în haos, 
un zbor fără vizibilitate, fără instrumente de navigaţie. Ca să 
găsesc strada Primăverii, când în sfârşit ajunsesem la marginea 
pieţii, am mers pe trotuar, cu motocicleta de mână, pipăind 
gardurile, cotind la stânga, apoi la dreapta, şi încă o dată la 
stânga, cum ştiam drumul. Aşa am ajuns la casa Corneliei, pe 
care am recunoscut-o după limuzina domnului Pretoreanu, 
oprită în faţă. Ca de obicei, Garibaldi stătea lângă portieră, nu 
ştiu dacă din ordin sau din iniţiativă proprie. E adevărat că o 
asemenea maşină atrăgea curioşi, care se înghesuiau şi se 
înghionteau s-o vadă de aproape, şi unii din ei ar fi putut s-o 
zgârie sau să-i înţepe cauciucurile, din răutate şi invidie. Acum 
însă strada era pustie, toată lumea se afla în pivnițe sau în 
adăposturile făcute în curte. 

În cartier, ceața părea mai străvezie, adia puţin vântul, se 
vedeau casele, până la zece metri, dar nu şi acoperişurile. O 
pată vag luminoasă pe cer arăta locul soarelui; nu putea fi un 
mijloc de orientare, ci dovedea numai cât era ceața de groasă, 
căci cu toată forţa lui din mijlocul zilei nu izbutea s-o destrame, 
măcar atât ca să i se vadă conturul. 

Canonada antiaerienei începuse încă pe când traversam 
piaţa; parcă nici n-o auzisem sau nu mai ştiam ce este, toate 
simţurile fiindu-mi concentrate să păstrez direcţia, deşi 
niciunul din ele nu putea să mă ajute. În clipa când am oprit 
motorul şi am urcat motocicleta pe trotuar, pornind pe jos în 


lungul gardurilor, am auzit şi vuietul avioanelor, puţin înăbuşit 
de ceaţă. Din când în când, printre bubuituri, se auzeau rafale 
de mitralieră; avioanele de vânătoare atacau bombardierele. 
Eram atât de confuz, încât m-am întrebat cum puteau să-şi 
vadă ţinta prin ceaţă; până ce mi-am dat seama că lupta se 
ducea la mii de metri înălţime, în lumina vie a soarelui. 

Casa era goală, cu uşile descuiate. Întâi m-am dus la baie şi 
m-am spălat pe faţă cu apă caldă şi săpun, fără să-mi liniştesc 
usturimea care crescuse întruna; mă usturau puţin şi plămânii, 
dar nu-mi venea să tuşesc, în schimb mi-era teamă să respir 
mai profund, ca şi când tesuturile lor, vătămate, ar fi putut să 
se rupă. Senzaţia aceasta s-a repetat decenii mai târziu, când 
urcând povârnişul vulcanului Etna, din Sicilia, am inhalat 
aproape o oră vaporii de sulf care ieşeau pe crater şi veneau la 
vale; câteva zile plămânii mi s-au părut fragili, ca de sticlă. 

În lumina lăptoasă care venea pe ferestre, am văzut masa 
pregătită, numai să se aşeze oaspeţii; m-au frapat două pete 
roşii, puse la mijloc, şi apropiindu-mă din curiozitate, am văzut 
că erau homarii, fierţi proaspăt, aburind încă; scaunele cu 
spătare de paie împletite erau aliniate şi goale. Am coborât în 
pivniţă; nu era nimeni. M-am întors la poartă şi l-am întrebat pe 
Garibaldi. Mi-a arătat cu mâna spre casa veche, cu grădina de 
zarzavat a Corneliei. 

— Sunt la adăpost acolo! 

Ar fi putut să-mi spună de la început, dar pe Garibaldi nu-l 
interesa nimic din ce se întâmpla în jur, cu oamenii şi cu 
pământul, atâta timp cât nu avea o legătură directă şi imediată 
cu stăpânul lui, în slujba căruia se afla din tinereţe. Dacă nu 
refuzase să-mi răspundă la întrebare, cauza era că în adăpostul 
pe care mi-l arătase se afla însuşi domnul Pretoreanu. 

— Hai şi dumneata! l-am îndemnat. E primejdios să rămâi 
afară. 

— Nu pot, şi nu mi-e frică. De mult mă caută moartea, eu nu 
mă ascund, dar e proastă, nu m-a găsit până astăzi. 
Testamentul mi l-am făcut din 1934; am şi unul mai vechi, din 
1914. Le ţin pe amândouă la mine, că n-are cine să le caute 
acasă, dacă o fi să mor pe stradă. Iar de n-oi muri, o să mai fac 
unul, în 1954. 

Am fugit, se auzeau bombele explodând tot mai aproape. 


42 

În lunile dinaintea bombardamentelor se făcuseră adăposturi 
prin pieţe şi prin curţile oamenilor, socotindu-se mai bune 
decât pivnițele. Erau bune împotriva schijelor sau când o 
bombă nu cădea prea aproape, sau când se bloca o ieşire, 
fiindcă mai exista una în partea opusă. Dacă însă o bombă 
cădea deasupra sau alături, nu mai scăpa nimeni, căci şanţul 
unde se adăpostea lumea nu avea deasupra decât bârne şi 
scânduri, acoperite cu pământul scos din săpătură. Pe front, 
unde primejdia este continuă şi soldatul poate oricând să 
moară, asemenea adăposturi sunt o binecuvântare, căci, dacă 
nu înlătură cu totul primejdia, cel puţin o reduce cu o câtime. 

Lumea civilă, în schimb, neinstruită să lupte, şi nici neavând 
cu cine, fiind pe deasupra alcătuită şi din femei, şi din copii, şi 
din bătrâni ajunşi la neputinţă, nu se simte liniştită cu o 
apărare atât de relativă. Adăposturile acestea, făcute cu multă 
muncă şi cheltuială, au fost folosite numai la primele 
bombardamente. In ele canonada se auzea mai puternic, 
pământul se zgâlţâia chiar dacă o bombă cădea mai departe. 
Când s-a întâmplat ca unul sau două să fie lovite în plin, chiar 
dacă proporţia era infimă faţă de numărul celorlalte, oamenii 
şi-au pierdut încrederea şi s-au întors la pivnițele lor, unde se 
simțeau mai în siguranţă, fără să ţină seama că puteau să 
moară înăbuşiţi de ruine, chiar dacă scăpau de suflul şi de 
schijele bombelor. 

În mijlocul curţii, între prăvălii şi grădina de zarzavat, 
Pantelimon, cu doi oameni de ajutor, făcuse un adăpost după 
modelul dat de primărie, doar că pusese bănci de lemn în 
lungul pereţilor, şi avea pregătite doniţe, să le umple cu apă şi 
să le ducă jos, ca lumea să aibă ce bea, dacă i se făcea sete, 
căci alarma ţinea cu orele, avioanele veneau în valuri, când 
trecea unul şi credeai că s-a terminat, apărea altul. 

Mi-am tras motocicleta în curte şi am coborât treptele 
adăpostului. Lumina zilei, şi aşa înăbuşită de ceaţă, pătrundea 
jos numai prin cele două intrări, de la capete, încât la început 
n-am desluşit decât umbre, înşirate de-a lungul pereţilor de 
pământ rece, fără să pot identifica o fizionomie. Am spus bună 
ziua, cu timiditatea pe care am simţit-o totdeauna când m-am 
pomenit într-o adunare de oameni unde nu cunoşteam pe 
nimeni. 


— Ai întârziat, am auzit un glas, din penumbră. De o 
jumătate de oră ar fi trebuit să fim la masă! 

Am recunoscut glasul lui Trandafil, fără să-mi dau seama 
dacă era mustrător, sau făcea doar o remarcă, în spiritul lui, 
matematic. Faţă de cele ce se întâmplau afară, observaţia mi s- 
a părut mai mult stupidă decât inutilă; Trandafil mă dezamăgea 
prima dată, spun astăzi, atunci nu era timp să-l judec. I-am 
răspuns puţin sarcastic, dar fără intenţie, era o reacţie firească, 
ţinând seama de situaţie: 

— Numai avioanele au venit la vreme! 

Odată cu aceste cuvinte, câteva trăsnete, trei sau patru, unul 
după altul, au despicat pământul undeva în apropiere, poate pe 
strada vecină; adăpostul s-a zgâlţâit, ca la cutremur, l-am simţit 
în trup, balansându-se, în timp ce de sus curgea o ploaie de 
ţărână. N-am auzit ţipete, gâtlejurile tuturor erau sugrumate de 
spaimă; cu toată liniştea aparentă se simţea că teroarea plutea 
peste întreg adăpostul. Afară se făcuse linişte, nu se mai auzea 
nici antiaeriana, nici vuietul avioanelor. Un glas necunoscut 
spuse: 

— S-a terminat! O să sune încetarea alarmei! 

Afară de ai casei, care acum ar fi trebuit să fie la masa cu 
homarii roşii, mai erau în adăpost şi cele două vânzătoare din 
prăvălie şi câţiva vecini sau trecători prinşi de bombardament 
pe stradă. Fiindcă în ajun îmi trăisem experienţa, le-am spus, 
să nu se amăgească: 

— Nu s-a terminat! Au să vină alte valuri! 

Cineva strigă la mine: 

— Taci, cobe! 

Am recunoscut glasul lui Tiberiu şi, căutându-l cu ochii, am 
văzut, cât putea să se vadă, că era înghesuit la pământ, sub 
banca din lungul peretelui. Comportarea lui în părţile 
următoare ale bombardamentului a fost mizerabilă; la fiecare 
bubuitură, fie numai a artileriei antiaeriene, se chircea mai 
tare, acolo sub bancă, îşi băga degetele în urechi şi începea să 
se bâţâie, ca într-o criză de epilepsie. Pantelimon, aşezat în faţa 
lui, calm, neclintit, ca de piatră, îi spuse, cu silă: 

— M-ai făcut de râs, nepoate! Stăpâneşte-te, că sperii copiii! 

Ce era în sufletul copiilor nu ştiu, poate nu înțelegeau ce se 
întâmplă, nu ţipau, stăteau ţepeni în braţele mamelor sau lipiţi 
de ele, ţinându-se de mijlocul lor cu braţele crispate şi cu 


degetele înfipte, ca nişte gheare, în stofa fustei sau rochiei; însă 
când am izbutit să văd ochii unuia din ei, îndreptaţi spre mine, 
ştiind sau neştiind că eu eram cel ce cobise, în ei am citit 
groaza şi am înţeles că nu se agitau, fiindcă nu aveau puterea 
să tipe şi să se zbată, fiinţa lor era îngheţată şi ţeapănă. 

Miercana stătea placidă în dreapta lui Pantelimon, uitându-se 
cu ochii indiferenți la Tiberiu. În stânga lui, şedea Vichi; ceva 
mă făcea să cred că într-o noapte, când bărbată-su lipsea, 
Pantelimon se dusese în odaia ei, prin bună înţelegere; 
impresia s-a întărit când am văzut că Vichi purta pe mâna 
stângă o brățară de aur, pe care n-o avusese înainte. 

Pantelimon se întoarse spre ea şi o întrebă, mirat că stătea 
atât de liniştită: 

— Nu ţi-e frică? 

— Nu, răspunse Vichi. Ce-ar putea să-mi facă, decât să mă 
omoare? 

Vocea ei, de la început plăcută, acum parcă se îndulcise, şi la 
faţă semăna cu un înger. Pe Dita o transformase dragostea ei 
pentru Odor; cu Vichi ce se întâmplase? Cred că se afla sub 
influenţa Corneliei. Nu mă înşelam, bunătatea şi răbdarea 
acesteia, felul cum îi zâmbea, cum îi vorbea îşi dăduseră 
roadele. Dar mai era o cauză, descoperită după multă vreme, 
când războiul se terminase: Vichi era îndrăgostită de Trandafil, 
devenind astfel, în suflet, de-o simetrie deplină cu Dita. 

Se îndrăgostise de el când aflase drama lui din prima 
tinereţe, moartea Horei; în casă nu vorbea nimeni, dar toate se 
află; vorbeau vecinii, pe şoptite. Până atunci, Vichi nici nu-l 
privise pe Trandafil şi deodată, avu o revelaţie, văzu în el un 
mântuitor şi îi jură credinţă. Însă nimeni nu-i află secretul, 
niciodată nu s-ar fi dus să îngenunche la picioarele lui, ca o 
Marie Magdalenă; el rămase nemuritor şi intangibil în sufletul 
ei, ca Mântuitorul creştinătăţii. De atunci înainte, nu-şi mai 
spuse Vichi, cum era cunoscută în casa din strada 
Calomfirescu, ci Victoria, dar nu în semn de izbândă, ci pentru 
a se purifica printr-un nume sever, care o despărţea de viaţa ei 
trecută. După moartea lui Tiberiu, rămase în casă; Cornelia avu 
în ea, până la sfârşitul vieţii, o prietenă supusă şi devotată. 

După un sfert de oră de linişte, reîncepu brusc şi cu furie 
canonada artileriei antiaeriene. 

— Ai avut dreptate, lua-te-ar dracu! strigă Tiberiu la mine. 


Ce cauţi aici? Nu-i adăpostul tău, ieşi afară! 

Atunci, am auzit glasul Alexandrinei şi am putut s-o identific 
în mulţime. O tineam minte de când aveam patru sau cinci ani 
şi acum descopeream prima oară în ea o altă fiinţă, cum nu mi- 
aş fi închipuit-o, dispreţuitoare şi aspră, strigând la Tiberiu, 
având în glas amestecate disprețul cu furia: 

— Adăpostul e pentru toată lumea, nenorocitule! Cum poţi să 
vorbeşti aşa, când peste noi toţi pluteşte moartea? Stăpâneşte- 
te, şi dacă e să mori, mori cu demnitate; nu ţine decât o clipă! 

Era desfigurată, şi totuşi frumuseţea ei atât de mult 
prelungită nu se pierduse, ci devenise sălbatică. De ce voise 
soarta să-i pedepsească pe toţi aceşti oameni, dintre care doar 
unii aveau păcate pe suflet? De ce-i alungase de la masa 
festivă, în acest adăpost mizerabil, care în orice clipă putea să 
devină o groapă comună? Se auzeau explozii de bombe încă 
departe, dar se apropiau repede. Până şi adăpostul, primitiv şi 
derizoriu, echivala în ceaţă cu o rafinărie. 

Alt şir de trăsnete izbi pământul, nu în aceeaşi direcţie ca 
prima oară, ci în partea opusă, dar tot atât de aproape, făcând 
să se zgâlţâie pereţii adăpostului, iar de sus să se cearnă 
ţărână. Bombele, căzute prima oară pe strada din dreapta, 
păreau acum să fi căzut pe cea din stânga. Omul necunoscut, 
care după primul val de bombardiere credea că primejdia 
trecuse, îşi dădu părerea cu un curaj artificial, fiindcă 
altminteri îi clănţăneau dinţii în gură: 

— Ne încadrează! 

Pantelimon îi răspunse, cu o batjocură calmă: 

— Nu vorbi prostii, că nu-i bombardament de artilerie, să-şi 
regleze tirul; bombele cad la nimereală. 

După Tiberiu, care gemea şi se zvârcolea sub banca de la 
perete, panica pusese stăpânire şi pe alţii, mulţi căzuseră în 
genunchi şi se închinau repede. Acum, băncile erau mai mult 
goale, şi puteam să-i văd bine pe ceilalţi. Lângă Alexandrina 
şedea Cornelia, cu capul pe umărul ei, ţinând-o cu braţul de 
talie. În acest gest se simţea atâta afecţiune, că nu mai părea 
omenească, semăna cu o sfântă, proteguitoarea nefericiţilor. 
Căci sigur Alexandrina era nefericită; ziua când se întrunea 
prima oară întreaga ei familie, după moartea domnului 
Alcibiade, se transformase din sărbătoare în agonie, căci nu 
mai spera să rămână nimeni în viaţă, cum nu speram nici eu; 


întreg oraşul era sortit să dispară. Prin ceața artificială se 
săvârşea un genocid, dându-se morţii putere deplină asupra 
vieţii, îngăduindu-i să secere orice îi cădea în cale, până la 
nimicirea deplină a oamenilor şi a generaţiilor următoare. 

Se spune, dar nu cred, că în clipa morţii omul îşi revede, ca 
într-o lumină scurtă de fulger, întreaga viaţă. Mie mi-a venit în 
minte doar gândul aviaţiei, pe care o iubisem atât şi o iubeam 
încă; îmi făceam planul ca după război să-mi cumpăr un avion 
de turism şi să-mi reiau călătoriile printre nori, începute în 
copilărie. Întâmplări potrivnice m-au făcut să renunţ şi să mă 
întorc la altă intenţie, veche, o corabie; dacă nu puteam să zbor 
pe sus, marea ar fi fost o consolare, un zbor peste valuri. 

Să nu fi avut nenorocul de a trebui să-mi arunc şapca de 
aviator în Dâmboviţa, acum poate aş fi fost pe unul din 
avioanele de vânătoare, în luptă cu bombardierele. Şi, mai mult 
decât sigur, aş fi murit în aer, nu printr-o neînțelegere între 
oameni, ci printr-o fatalitate oarbă. Pe când aşa, printr-o 
fatalitate stupidă, aveam să mor într-un mormânt făcut 
dinainte, într-o imobilizare dezonorantă. 

În faţa Alexandrinei şedea domnul Pretoreanu, la fel de 
netulburat ca Pantelimon Dumitrescu; monoclul negru care nu-i 
căzuse de la ochi când se zgâlţâise pământul, aruncându-ne 
unii peste alţii, îi dădea din nou şi parcă mai viu aerul lui 
mefistofelic. De unde putea să reînvie atâta forţă în el, când 
credeam că se înclină, dacă nu de la întunecatul? 

Ştiam toţi că Odor n-ar fi coborât în adăpost cât timp domnul 
Pretoreanu era acolo, ştia şi Alexandrina, dar nu putea să-şi 
alunge oaspetele. Pantelimon o vedea frământându-se tot mai 
neliniştită. După o acalmie scurtă, reîncepu canonada 
antiaerianei, mai îndârjită; lupta se vestea lungă şi 
necruțătoare, aşa cum mă gândisem; nimeni nu putea să scape. 

Alexandrina se desprinse de sub braţul Corneliei şi se ridică 
hotărâtă; nu mai putea să îndure. 

— Mă duc după el! Trebuie să coboare. 

Pantelimon îi sări în faţă: 

— Stai jos, doamnă, îl aduc eu, cu forţa! 

— Doamnă, interveni domnul Pretoreanu, cu hotărârea din 
zilele lui cele mai bune, îngăduiţi-mă pe mine. Ştiu ce 
sentimente îmi poartă, dar sunt sigur că îl voi aduce. Numai să- 
mi spuneţi unde-l găsesc. 


Atunci izbucni un glas de femeie, ca un țipăt: 

— Nu! Mă duc eu, lăsaţi-mă! 

Era Dita, nici nu o văzusem, stătea în partea cea mai 
întunecoasă a adăpostului. Până să-i ţină cineva calea, ajunsese 
la scară şi urca treptele în fugă, tocmai când alt val de 
bombardiere zbura pe deasupra, şi vuietul motoarelor devenise 
un urlet. În secundele următoare am desluşit, între detunături 
şi răpăit de mitraliere, şuierul bombelor. „Astea nu cad peste 
noi, m-am gândit, cum aflasem la primele bombardamente. Dar 
cade şi a noastră, numai că nu se aude.” Am mai avut timp să 
mă gândesc cum fugea Dita spre casa cealaltă, şi atunci mi-am 
adus aminte de Medeea, care se ducea la Morgă să salveze 
caietele lui Odor, şi schijele unei bombe de zepelin îi retezaseră 
piciorul. 

Aici îmi ajunsese gândul, când am auzit şi am simţit 
trăsnetele lovind pământul, numai în două locuri, într-o parte şi 
alta a adăpostului, unul atât de aproape, încât am crezut că ne 
sfredeleşte. Toți câţi mai eram pe bănci ne-am pomenit la 
pământ, izbiţi în spinare de peretele adăpostului. Fusese clipa 
morţii noastre, dar trecuse, lăsându-ne în viaţă. Nu înţelegeam, 
nu puteam crede, îmi pipăiam trupul, eram întreg, dar nu mă 
recunoşteam, în locul meu venise altcineva; nu mai ştiam nimic 
despre mine, mi se confirma credinţa că spiritul dispare odată 
cu trupul, altfel ar fi trebuit să simt că zburam la cer, spre noua 
mea viaţă, de animal sau de zeitate, deasupra escadrelor de 
bombardiere care se întorceau în Italia. 

M-am dezmeticit, nu pe deplin, când am auzit sunând 
încetarea alarmei; ceva în mintea mea a rămas confuz zile de-a 
rândul, până ce, venindu-mi cu totul în fire, m-a cuprins o 
tristeţe de moarte. 

Ne ridicam de la pământ, unul după altul, cu privirile 
rătăcite; Tiberiu îşi pierduse cunoştinţa, dar trupul lui continua 
să se zgâlţâie, stăpânit parcă de duhuri. Peste câteva ceasuri, 
când a putut să se elibereze o ambulanţă, l-au dus la spital, 
unde a zăcut zece zile, în stare de inconştienţă. Pe urmă, şi-a 
revenit, dar nu-şi mai amintea nimic din ce se întâmplase, nu 
mai recunoştea pe nimeni, l-au trimis într-un sanatoriu de boli 
mintale, unde abia peste doi ani a început să-i revină memoria. 

Am ieşit primul din adăpost şi am rămas împietrit pe ultima 
treaptă; venisem dintr-o lume, şi acum nimeream în alta; casa, 


cu prăvăliile şi cu apartamentele de la etaj, era pulverizată, în 
locul ei rămăsese o groapă. În partea cealaltă a curţii, casa 
unde locuia Cornelia cu Trandafil avea numai geamurile sparte 
şi tencuiala ciuruită de schije. 

Am ieşit fuga în stradă, să merg la casa mare, unde văzusem 
masa întinsă. Mi-a trebuit timp până să-mi dau seama că 
dispăruse. Întâi am văzut limuzina domnului Pretoreanu 
zdrobită. Garibaldi, fără şapcă, stătea în picioare unde îl 
lăsasem, puţin aplecat pe o parte, ţinându-se de portiera 
strâmbată şi nu înţelegeam de ce înţepenise acolo, până ce 
privirea mi s-a oprit îngrozită pe livreaua lui cu galoane de aur, 
care avea la piept o gaură cât să bagi pumnul; sângele curgea 
în jos, pe cale să se termine. Prin stofa ruptă, se vedea un colţ 
de hârtie, ieşea din buzunarul de la piept, de dinăuntrul livrelei. 
Aveam oroare să mă apropii, m-a condus o forţă demonică, 
îngerul meu, care îşi schimbă chipul de la o zi la alta, luându-l 
chiar şi pe acela de diavol şi conducându-mă peste inferne, ca 
să găsesc dincolo un juvaer plin de sânge. De astă dată, nu m- 
am opus voinţei lui, am vrut să iau hârtia, dar putea să se rupă, 
a trebuit să deschei livreaua însângerată, să smucesc şi să rup 
aţa, care cosea buzunarul la gură. N-avea nimeni ochi pentru 
mine, în jur alerga lume înnebunită de spaimă. 

Era un teanc de hârtii, legate cu sfoară, le-am înghesuit în 
sân, între haina de vânt şi cămaşă. Mi-am închipuit că nu 
puteau fi altceva decât testamentele lui Garibaldi, dar nu 
simţeam deloc curiozitatea să văd ce lăsa el cu limbă de 
moarte; mi le-am însuşit, ştiind că nimeni nu va avea nevoie de 
ele. În vâltoarea care a urmat, au trecut mai multe zile până să 
mi le reamintesc, şi atunci le-am citit pe sărite; nici astăzi nu le 
cunosc cuprinsul în întregime, probabil nu mai e timp să-l 
cunosc vreodată, decât poate dacă aş termina de scris tot ce 
am în minte. 

Testamentele lui Garibaldi ar putea să fie o carte, cred însă 
că nimeni n-ar avea nevoie s-o citească. Am luat din ele numai 
destăinuirile lui cu privire la sfârşitul lui Staviski, ferindu-mă 
să-i dau caracterul senzaţional pe care îl are; de pildă, 
urmărirea în tren, ca în filme, când, la un moment dat, ţinându- 
se de o frânghie stătea aplecat, cu capul în jos, de pe acoperişul 
vagonului, ca să tragă pe fereastră, intenţie zădărnicită de 
apariţia, chiar atunci, a unei femei care intra pe uşa 


compartimentului, în cârje, cu faţa hidoasă de părea însăşi 
moartea; lăsând la o parte situaţia lui primejdioasă, lui 
Garibaldi femeia schiloadă şi pocită i-a băgat groaza în oase, 
făcându-l să tremure atât de rău, că n-ar mai fi putut să 
ochească. 

Dacă apariţia aceea era într-adevăr moartea, Garibaldi nu se 
îndoia că îl căuta pe el, nu pe victima lui, aflată de faţă. In cele 
şase ore cât pândise în boschetul din grădina vilei, la 
Chamonix, femeia stătuse în spatele lui, fără să-i spună o vorbă. 
Abia la sfârşit, parcă o auzise, şoptindu-i „Trage!” 

În afară de ce mi-a spus mie, în stradă, când începuse 
bombardamentul, moartea la el era o obsesie, dovedită în toate 
paginile testamentului. 


Deşi înseamnă totuna, un sfârşit de viaţă, morţile nu sunt 
egale. Dacă moartea lui Garibaldi, atât de vechi erou în cărţile 
mele, mă îngrozise, ceea ce a urmat nu poate fi spus cu 
adjective; fiecare să-şi închipuie cum poate ce-am simţit când, 
la doi paşi, înăuntrul curţii, am descoperit-o pe Dita, abătută 
pe-o coastă, privindu-mă cu ochi ca de sticlă. Am dat s-o ridic, 
mai era caldă, dar murise; nu se vedea nicio rană, ci numai o 
baltă de sânge, unită cu boschetul de trandafiri roşii de lângă 
alee. 

Până să vină ceilalţi, să înceapă jalea şi bocetele, am apucat 
să văd că din casă rămăsese în picioare numai peretele din 
spate, unde fusese camera Alexandrinei; dincolo era grajdul şi 
podul lui Odor. L-au găsit, adunându-şi caietele răvăşite de 
suflul exploziei. Despre Dita i-au spus abia peste două zile. A 
rămas împietrit, pe scaun, şi aşa a stat toată noaptea, toată 
dimineaţa următoare, până după-amiază, când au venit s-o ducă 
la groapă. A mers în urma carului funebru, cu ochii în pământ, 
fără să spună o vorbă. La cimitir, înainte de a se pune capacul 
sicriului, s-a apropiat, a privit-o îndelung, apoi a mângâiat-o pe 
frunte, cu mâna stângă, ca pe o copilă adormită. Mai înainte, n- 
am vorbit cu toată încrederea despre frumuseţea ei, fiindcă mă 
urmărea prima impresie; acum însă devenise convingătoare, 
senină şi definitivă, rămânea doar s-o sanctific. 

În curte, aproape de locul unde zăcea Dita, am găsit o bucată 
de lemn aurit, din harpa Alexandrinei; am luat-o cu mine. In 
sârma ghimpată de deasupra gardului, era agăţat unul din cei 


doi homari roşii. Pantelimon l-a dat jos cu coada cazmalei, i-a 
decorticat coada cu degetele lui, ca oţelul, a rupt o bucată de 
carne fibroasă şi i-a întins-o Miercanei. 

— Ai mâncat vreodată dintr-o dihanie ca asta? Ia gustă! 

— Fugi de-aici, mă nebunule! 

Pantelimon s-a dus la cei adunaţi lângă moartă şi a împărţit 
fiecăruia, ca pe colivă, câte o bucată din coada homarului. 

Cornelia, a cărei masă de sărbătoare se spulberase, nu-şi 
pierduse capul. Într-o clipă hotărî cum să-i culce pe oaspeţii 
care nu puteau pleca deocamdată, sau nu puteau pleca deloc, 
fiindcă nu aveau unde. Îi înghesui pe toţi, pe saltele puse pe 
jos, pe pături şi preşuri, în cele două camere, a ei şi a lui 
Trandafil. 

— Mâine o să vedem ce facem, spuse liniştită. Acum am să vă 
pregătesc ceva de mâncare. 

Pantelimon cu Miercana îşi făcură patul, cu paie, în grajdul 
de sub odaia lui Odor. Teofil, care a doua zi trebuia să fie înapoi 
la palat, se duse la gară, dar trenurile nu mergeau, linia era 
bombardată. leşi în şosea, să caute un automobil, un camion, 
orice, numai să plece. 

Domnul Pretoreanu se apropie de mine; n-avea cum să mă 
ţină minte. Tocmai îmi pregăteam motocicleta. 

— Mergi la Bucureşti, tinere? Te rog, ia-mă şi pe mine, la 
spate! 


XXX 


După întâmplările dramatice din ziua aceea, acum venea 
partea comică, aşa o socoteam, deşi era mai degrabă stranie. 
Domnul Pretoreanu, magnat al finanţelor mondiale, prieten al 
lui Vanderbilt şi-al altor oameni mari, morţi sau încă în viaţă, 
care ne vizita şcoala făcută de el din mărinimie, venind într-un 
landou fabricat la Viena, care sosise la masa festivă a Corneliei 
într-o limuzină Bentley, cum nu ştiu dacă exista a doua în ţară, 
acum mergea la spatele meu, ţinându-şi pălăria cu mâna, să nu 
i-o ia vântul, pe o motocicletă modestă NSU, de două sute de 
centimetri capacitate cilindrică, mi se pare de vreo cinci sau 
şase cai putere. Nu era o ironie a soartei, cum poate s-ar grăbi 
cineva să spună, nu era nici stupid, nici comic, cum am spus eu 
însumi din greşeală, era o încheiere pe măsura a tot ce fusese 
dramatic în ziua aceea. 


Mai rămâneau câteva ore până seara, ceața se ridicase, cerul 
era senin şi albastru, candid, ca şi când n-ar fi văzut nimic din 
cele întâmplate mai înainte. Prin piaţă am trecut repede, se 
vedeau puţini oameni şi niciun vehicul; plutea încă teama în 
aer. Primăria, prefectura, tribunalul mi s-au părut neatinse; de 
asemeni casele din lungul bulevardului; în unele locuri, 
departe, se ridica fum, dar nu se vedea focul. Niciun castan nu 
pălise. În schimb, gara de sud, drept în axul bulevardului, era o 
ruină, deasupra căreia praful nu se liniştise. 

Deşi am povestit multor oameni această întâmplare, 
amintesc de ea încă o dată, nu pentru fapta în sine, ci pentru 
semnificaţia ei ciudată. E adevărat că de locul acela mă legau 
amintiri din copilărie, un timp socotisem gara un bun propriu, 
era firesc să mă doară inima dacă o vedeam bombardată. Peste 
o săptămână, când m-am întors, să văd ce se mai întâmplase în 
strada Primăverii, am găsit gara în picioare, doar cu o aripă 
atinsă uşor de schijele unei bombe; şi doar nu fusese timp s-o 
refacă, şi nici nu-i ardea cuiva de-o asemenea treabă. Cum să- 
mi explic prima mea impresie? E adevărat că în jur căzuseră 
bombe, că în aer plutea praf şi spaimă, şi că pe fundalul lor 
gara mi se păruse distrusă. Dar nu-i numai atâta, cine poate să- 
şi închipuie ce se zbuciuma în sufletul meu atunci, va înţelege 
mai bine; distrusă nu era gara, ci amintirea mea din copilărie. 

Trecerea peste pod era oprită, o bombă, dincolo de calea 
ferată, distrusese şoseaua. A trebuit s-o luăm la dreapta, să 
ocolim pe departe, până la marginea oraşului, şi să revenim la 
drumul nostru pe o şosea de centură. Din loc în loc treceam pe 
lângă baterii antiaeriene; ţevile tunurilor dogoreau încă. 
Servanţii dormeau trântiţi pe spate, alături, cum mai văzusem 
şi altă dată. Dar poate printre ei erau şi unii fără viaţă, n-aveai 
cum să-i deosebeşti de ceilalţi. 

Cu toată ceața artificială, unele rafinării erau atinse, 
rezervoarele ardeau încă, ridicând pe cer fum negru; nu 
scăpaseră nici casele mărginaşe, se vedeau ziduri căzute sau 
afumate şi ciuruite de schije, se auzeau bocete. În câteva 
locuri, în mijlocul şoselei, ardeau băltoace de păcură; pe unele 
le-am ocolit, băgând motocicleta în şanţ şi rugându-l pe domnul 
Pretoreanu să coboare, ca să mă ajute. Într-un loc această 
manevră nu era cu putinţă, focul acoperea toată şoseaua, şi 
şanţurile, între două ziduri, o mică rafinărie şi un depozit de 


cabluri; amândouă erau lovite. Rafinăria ardea, colaci de 
cabluri zăceau de-a lungul şoselei. Nu ne rămânea decât să ne 
întoarcem şi să căutăm altă ieşire, fără să ştim dacă era vreuna 
liberă. 

— Cred că putem trece! spuse domnul Pretoreanu. 

Şi eu credeam că se poate, focul scăzuse, cu viteză mare am 
fi scăpat fără să ia foc motocicleta; să fi fost singur nu stăteam 
la îndoială, pasagerul meu însă era o persoană prea importantă 
ca s-o expun la primejdie. Vorba lui îmi lua o piatră de pe 
inimă. 

Ne-am dat înapoi, vreo cincizeci de metri, am luat viteză şi 
am trecut prin flăcările nu mai înalte de jumătate de metru, cu 
şaizeci de kilometri pe oră, mai mult nu se putea pe un drum 
plin de hârtoape. Am simţit dogoarea şi, imediat după ea, la 
mai puţin de o secundă, ne-a învăluit aerul rece, datorat 
curentului. Domnul Pretoreanu nu păţise nimic, mie îmi ardeau 
manşetele pantalonilor. Am oprit şi le-am stins cu mănuşile. 
Printr-un noroc, carburatorul nu se aprinsese. Cauciucurile 
erau scorojite, am mers cu prudenţă, de teamă să nu explodeze, 
dar am ajuns cu bine la Bucureşti, când cădea întunericul. A 
doua zi, le-am schimbat, nu mai puteau fi folosite. 

Se făcea frig. Odată cu înserarea, bătea vântul din faţă; deşi 
se afla la adăpostul meu, domnul Pretoreanu îmi spunea din 
când în când: 

— Te rog, mai încet, tinere! 

Ce-ar fi gândit, dacă ar fi ştiut că aveam în sân testamentele 
lui Garibaldi? M-ar fi strâns de gât cu riscul de a se răsturna 
motocicleta? Multe din destăinuirile devotatului slujitor îl 
priveau, am dat de ele, dar nu le-am reţinut, fiindcă biografia 
domnului Pretoreanu o făcusem mai dinainte şi nu voiam nici s- 
o schimb, nici să-i adaug noi amănunte; el trebuie să rămână 
aşa cum mi s-a format în imaginaţie. 

Intâlneam puţine vehicule, mai mult căruţe, pe lângă sate. N- 
am stat de vorbă cu nimeni; simţeam, ca prin nişte unde care 
pluteau în aer, ieşeau pe ferestrele caselor, prin acoperişuri, că 
lumea era speriată. De-aici înainte avioanele puteau să vină 
oricând, şi bombele să cadă oriunde. Nimeni nu mai era sigur 
pe viaţa lui, de azi până mâine. 

Domnul Pretoreanu mă întrebă deodată: 

— Dumneata nu lucrezi la Pasul Istoriei? 


Câteva clipe, am rămas amuţit de uimire; de unde ştia, dacă 
nu venise niciodată la redacţie? De iscălit iscăleam cu alt nume. 
Şi de ce nu-mi vorbise mai devreme? Pe urmă i-am răspuns, cu 
glas tare, ca să mă audă peste huruitul motorului: 

— Am lucrat o vreme, dar mi-am dat demisia. 

— Nu aveai un jurământ? 

— Ba da, avea toată redacţia. Dar Jordie a săvârşit o 
mârşăvie atât de mare, încât m-am simţit dezlegat de orice 
legăminte. 

— Mârşăvii a făcut multe. Poţi să-mi spui despre ce-i vorba? 

— Scuzaţi-mă, n-a venit vremea. Dar voi spune, să ştie toată 
lumea, mai ales cei care îl admiră. 

După o tăcere, domnul Pretoreanu mai spuse: 

— Pentru anumite treburi, Jordie e o mare capacitate. Dar şi 
o canalie! 

Pe urmă, mi-a cerut adresa; m-am temut că ar putea să pună 
pe cineva să mă ciomăgească, sau să dea foc casei. 

— V-o spun când ajungem, ca s-o scrieţi în agendă. 

Ce să caute numele meu în agenda lui, unde figurau oameni 
de vază din toată lumea, şi pe care o ţinea în buzunarul de la 
spate al pantalonilor, protejat de o plasă metalică? 

— Nu; spune acum, o ţin minte! 

Aşa a şi fost, avea o memorie de diavol. Şi deodată, m-a 
cuprins râsul, râdeam mai mult în mine, ca el să nu simtă. De 
aceea am spus că drumul nostru cu motocicleta a fost o 
întâmplare comică; pe urmă am retractat, totul în jurul nostru 
fiind tragedie. Dar acele câteva clipe cât am râs pe înfundate 
au fost într-adevăr comice. M-am gândit că dacă domnul 
Pretoreanu avea ataşată coada lui Mefistofel, simbolul şi 
totemul izbânzilor sale, apoi stătea foarte incomod pe şaua 
motocicletei. Şi sigur că o avea, altfel nu m-ar fi îndemnat să 
trec cu motocicleta prin flăcări. Imi închipuiam că era 
disimulată într-unul din cracii pantalonului, stângul sau 
dreptul, cum îi venea mai bine, doar nu putea s-o ţină pe 
spinare, şi nici făcută colac, sub noadă. Mi-am amintit cum se 
strangulase Isadora Duncan cu eşarfa ei lungă, înfăşurată în 
jurul gâtului, pe care o luase vântul şi se prinsese în spiţele 
roții din spate a automobilului. Ce-ar fi, m-am gândit drăceşte, 
dacă la un moment dat coada domnului Pretoreanu s-ar lungi 
printr-o farsă a lui Mefistofel însuşi, ar atârna din cracul 


pantalonului şi s-ar prinde între spiţe? Că ne-am fi dat peste 
cap nu puneam la socoteală, hazul ar fi fost să văd coada 
smulsă de la locul ei şi înfăşurată pe roata motocicletei. 

A doua zi, domnul Pretoreanu l-a trimis pe Sobieski să-l 
aducă pe Garibaldi, într-o dubă luxoasă de pompe funebre, cu 
ornamente aurite şi cu îngeri la colţuri. Sicriul de zinc l-a 
îngropat în cimitirul catolic, cu gândul ca după război să-l 
scoată de acolo şi să-l înmormânteze definitiv la Neapole; n-a 
mai fost posibil. 

A treia zi o camionetă a oprit în faţa casei mele. Acelaşi 
Sobieski, pe care moartea îl uitase de cel puţin un deceniu, a 
sunat la uşă, în vreme ce doi oameni coborau de pe platforma 
camionetei o motocicletă BMW, nouă, de un albastru metalic, 
lucioasă de-ţi orbea ochii. Avea doi cilindri orizontali, opuşi, cu 
două carburatoare, cu ţevile de eşapament nichelate. Dacă n-aş 
fi bănuit ce este în stare şi n-aş fi pornit cu prudenţă, când am 
încercat-o, ori mi-ar fi rămas pe ghidon mâinile smulse din 
încheietură, ori aş fi zburat pe spate. 

— E a dumitale! mi-a spus Sobieski, după ce făcusem un tur 
până la capătul străzii. 


43 

Pe geamul nou pus al prăvălioarei de la stradă, unde în 
ultimul timp fusese debitul de tutun al lui Odor, absolut 
nerentabil, apăruse vechiul înscris, pe mucava vânătă: „Vindem 
BORŞ PROASPĂT”. Nu după mult timp, dugheana devenea iar 
„Băcănie şi mărunţişuri”. Familiile lui Titus şi Tadeu erau 
refugiate în satul copilăriei noastre, la mai puţin de patru 
kilometri, nu prea departe de primejdie; dar primejdia exista 
pretutindeni, chiar şi la peştera Ialomicioarei. Locuiau în casa 
Stancăi, fosta noastră slujnică. Părinţii ei muriseră, le dădu 
amândouă camerele, iar ea îşi făcu patul în fundul tindei, după 
o rogojină. Copilul crescuse mare, mergea la şcoală; ea nu se 
măritase, trăia tot cu poştaşul, aştepta cu răbdare, fără să 
cârtească; poştaşul era un om cinstit, când îi muri nevasta, 
bolnavă de multă vreme, se cunună cu Stanca. 

De la cimitir, după ce-o înmormântară pe Dita, Pantelimon se 
duse la Frusinela acasă; Tănase Voinescu murise, lăsându-i 
toată averea; pe fiul ei, făcut în porumbişte, îl înfiase de mai 
multă vreme. 

— Dumneata nu te dispersezi nicăieri? o întrebă, privind-o cu 
o mirare. 

Deşi destul de trecută, Frusinela înflorea a doua oară, ca 
salcâmul în toamnele lungi şi călduroase. 

— Nu! răspunse veselă. Am un drăguţ, şi el nu poate să 
plece. Un neamţ de la aviaţie, oberleutenant, băiat tânăr şi 
dulce ca zahărul. Mi-a pus telefon în casă şi, când vin 
avioanele, mă anunţă cu două ceasuri înainte, le aude când 
pleacă de la Foggia. 

La radio se anunţa numai cu o oră înainte, dar atunci era 
ceva sigur, avioanele nu mai aveau unde să se ducă în altă 
parte, dacă treceau de Viena. Deşi alarmele neamţului, 
premature, fuseseră uneori false, Frusinela tot se mândrea să 
afle prima. 

— Atunci, uite ce te rog eu, cucoană, zise Pantelimon 
Dumitrescu, dă-ne nouă cu chirie casa de la Suceava, cât nu-ți 
trebuie. Dacă ţi-o trebui, ne-om găsi noi alta. Ştii ce nenorocire 
a căzut pe capul nostru, ne-au bombardat amândouă casele. Nu 
mi-e de mine şi de nevastă, noi putem să dormim în grajd, pe 
paie, până o veni iarna. Dar biata doamnă tare se chinuieşte, 
stau opt inşi într-o cameră. 


Frusinela schimbă tonul: 

— Care doamnă? Boieroaica aia? 

— Nu-i boieroaică, e şi ea o biată femeie, care a adus nouă 
copii pe lume. 

— Eu am adus numai unul, dar să fi vrut, puteam să ajung la 
o duzină, că aveam de unde le da lapte: ia uite colea! Haide, 
pune mâna! 

— Dacă pun mâna, eu n-o mai iau de acolo! 

Lui Pantelimon îi scânteiau ochii; Frusinelei i se încleie 
glasul, deşi nu putea să creadă. 

— Ia să te văd! Încearcă! 

Aproape nonagenar, rămas numai piele şi os, încolo ţeapăn 
ca fierul, Pantelimon avea, rar, ce-i drept, din an în Paşte şi în 
împrejurări speciale, izbucniri năprasnice, de-ar fi lăsat în urmă 
mulţi bărbaţi tineri, dar cu mai puţin respect pentru o 
asemenea muncă. 

— Ptiu! să nu te deochi, bată-te să te bată! exclamă Frusinela 
pe urmă. 

Iar după un timp de gândire, adăugă, binedispusă: 

— Ştii ceva? Îţi dau casa de tot, mie n-o să-mi mai trebuie, şi 
n-o să mă calicesc la banii dumitale. Cum oi putea, vin să facem 
actele. 

Nu fu cu putinţă să se ducă, ar fi însemnat să treacă linia 
frontului. Nici Pantelimon nu ştia unde ajunsese frontul, se 
urcă în tren cu Miercana şi cu Alexandrina; află abia pe la 
Buzău, când veni controlul biletelor. Biletele erau bune, şeful 
de tren n-avea ce să spună, se miră că se găsise o casieriţă în 
gară să le vândă, cu gândul aiurea. 

— Mai sus de Focşani n-o să puteţi merge! 

Coborâră, fără a şti încotro să apuce. Şi numai cu o jumătate 
de ceas mai înainte, Pantelimon îi spunea Alexandrinei: 

— Să ne vedem noi acasă, pe urmă toate o să fie bune. Am 
să-ţi găsesc eu şi o harpă, iar de nu, o comand la Budapesta sau 
la Viena. 

Deşi cu totul întreg la minte, se mai credea pe vremea 
Habsburgilor. 

Hotărâră să se întoarcă în casa Corneliei. 

— Vedem noi ce facem acolo, mai spuse Pantelimon, când 
trenul din Moldova intra în gară. 


XXX 


În fiecare zi am vrut să mă întorc, dar s-au ivit piedici şi n-am 
putut să plec decât după o săptămână. M-am dus cu 
motocicleta veche, mi se părea că ar fi fost o sfidare să apar 
acolo cu BMW-ul, între oameni loviți de atâta nenorocire. 
Dinspre cimitir vântul aducea miros de tei înflorit; în oraş 
salcâmul se terminase, doar pe câmp, unde era aer mai mult şi 
mai rece, floarea lui dăinuia încă. 

Întors de două zile, Pantelimon săpa grădina de zarzavat, 
grăbit să termine până seara. 

— Mare prostie era să fac, doamnă! îi spusese Corneliei. 
Cum să te fi lăsat singură? Dumnezeu m-a întors din cale. 

Pe Alexandrina o dusese în satul nostru, îi găsise o odaie 
curată în casa vecină cu a Stancăi, aşa că nu rămânea acolo ca 
o străină. 

— Unde-i Cornelia? l-am întrebat pe Pantelimon, mirat că nu 
o vedeam nicăieri, iar uşa prăvălioarei era deschisă. 

— Dincolo, la casa mare. 

— Şi în prăvălie, cine vinde? 

— Vichi, dar n-are tragere de inimă, s-a dus să se culce; m-a 
lăsat pe mine să am grijă. 

Era ora prânzului, Trandafil venea de la slujbă abia pe la trei 
şi jumătate. M-am dus s-o văd pe Cornelia. Am găsit-o în curtea 
casei mari, îmbrăcată în salopetă, legată la cap ca salahoarele, 
cu un ciocan de zidărie în mână. Împreună cu doi oameni de 
ajutor, cu toţii plini de moloz până în creştet, alegeau 
cărămizile întregi din zidurile năruite, le curăţau de mortar, cu 
ciocanul, şi le stivuiau de-a lungul gardului. 

— Ce faci aici? am întrebat-o. 

— Pregătim cărămizile pentru casă. 

— Care casă? 

— Asta! Cum am s-o las aşa? La toamnă încep zidăria, 
temelia e bună, până să vină iarna, o să fie gata de roşu. 

— Şi bani, de unde? Te-ai gândit cât costă? 

— O să-mi dea Asigurarea; şi ce n-o ajunge, o să iau de la 
primărie, suntem sinistraţi, trebuie să ne ajute. La anul, am să 
încep lucrul dincolo, să fac la loc prăvăliile. 

În sufletul meu, încremenit de uimire, se năştea o admiraţie 
pe care nu puteam s-o exprim, fiindcă uitasem toate cuvintele. 


În schimb, mi-am amintit cum începuse prima dată, vânzând 
borş proaspăt la poartă. Şi acum vindea borş proaspăt, şi 
mărunţişuri, de a doua zi după nenorocire, când Dita, prima ei 
ajutoare de nădejde, nu era încă înmormântată. În plus, de astă 
dată avea şi cărămidă, ca să înceapă. Un asemenea om nu mai 
întâlnisem. I-aş fi sărutat mâna plină de moloz, dar ştiam că nu 
mi-ar fi dat voie. Şi eram trist, fiindcă eu nu avusesem niciodată 
atâta putere. 

L-am aşteptat pe Trandafil, n-am putut să schimbăm decât 
două vorbe, fiindcă îndată au venit elevii, la meditaţie. Şi totuşi, 
el îmi era cel mai vechi prieten, nu puteam să plec, m-am 
aşezat ca altădată într-un şezlong, în faţa uşii. Aşa am stat, 
până s-a făcut seară. Pantelimon tot mai săpa grădina, Cornelia 
tot mai stivuia cărămizile. 

La poartă, am întâlnit-o pe Vichi. 

— Pleci la Bucureşti? la-mă şi pe mine! 

Abia după ce pornisem mi-am amintit că nu avea nimic în 
mână. 

— Dar ce cauţi la Bucureşti? am întrebat-o. A 

Eram pe bulevard, în faţă se vedea gara de sud. Întreagă, o 
distingeam limpede în lumina roşiatică a amurgului. 

— Nimic, doar să văd oraşul, răspunse Vichi. N-am fost 
niciodată acolo. Dar să n-ai nicio grijă, o să găsesc unde să 
dorm o noapte sau două. 

Stătea lipită de mine, cum se stă pe motocicletă, îi simţeam 
căldura. Poate era o secătură, nu spusese nimănui că pleacă, 
dar ce-mi păsa mie? Atingerea ei era plăcută. Îmi aminteam 
cum ieşise din casă la alarmă, cu capotul descheiat în faţă, 
lăsând-o mai mult goală. Ajunsesem în şosea, farul de camuflaj 
dădea o lumină slabă, albăstruie, n-aveam nevoie de el, luna 
plină bătea din faţă, făcând şoseaua să strălucească. La drum, 
soarele e bun când bate din urmă; luna, când bate din faţă. 
Drumul îmi plăcea, parcă n-aveam nicio grijă; regretam că nu 
eram cu motocicleta nouă, să-i încerc puterea. 

— O noapte sau două poţi să dormi şi la mine, am spus, 
întorcând capul în spate. 

Vichi bătu din palme, o clipă îşi pierdu echilibrul, se salvă 
cuprinzându-mă cu braţele şi nu-mi mai dădu drumul. 

— Da? Mare pomană ţi-ai face! Să ştii că nu mă dau în lături 
de la ce trebuie; sunt obişnuită. 


Sigur că era o secătură, dar putea să umple golul unei nopţi 
de război, cu luna plină. 

— Nu ţii la bărbatul tău? 

— Nu merită... Ţin la altul. Şi chiar dacă ţin, ce dacă? 

Şi-a pus capul pe umărul meu, cu tandreţe. Ştiu să cântăresc 
asemenea gesturi: era o tandreţe sinceră, dar adresată 
altcuiva, căruia eu îi ţineam locul. Aş fi vrut să-i răspund cu 
aceeaşi măsură, fiindcă şi secăturile pot să aibă suflet. Ea mai 
spuse, alungând tristeţea pe care i-o simţisem în clipele 
dinainte: 

— Îmi plac bărbaţii care nu fug de dragoste. 

— Sunt şi bărbaţi de alt fel? am întrebat-o. 

— O! Câtă iarbă pe câmp şi frunză-n pădure! Vai de mama 
lor, împiedicaţii! 

— Se spune altfel cu frunza şi iarba; ai adăugat de la tine! 
Cum ţi-a venit în minte? 

— Nu ştiu; îmi vine dintr-o căldură. 

loana încercase să facă o poezie, şi cuvintele potrivite le 
găsise într-o tristeţe. 

Eram la jumătatea drumului, mergeam fără grabă, îmi plăcea 
tot mai mult să simt căldura fetei, braţele ei îmi făceau bine, 
încetul cu încetul, gura i se apropia de urechea mea, îi simţeam 
respiraţia, poate motorul motocicletei trezea în ea o trepidaţie, 
părea gata dăruită şi nu într-un singur exemplar, cred că avea 
mai multe, din ea însăşi, le păstra de rezervă. Luna se ridica 
spre înaltul cerului, albind noaptea, ca ziua. Am spus: 

— Acum e o oră bună pentru bombardamente! 

Vichi avu o tresărire, se strânse mai tare în mine. 

— Se aud tunuri! 

— Ți se pare; e motorul motocicletei. 

— Nu, opreşte puţin şi ascultă! 

Tocmai atunci, în faţă, unde era oraşul, pe cer, sub lună, se 
răspândi o ploaie de stele roşii, aprinse; am recunoscut dintr- 
odată proiectilele artileriei antiaeriene, făcând explozie. 
Oprisem motorul, se auzea şi vuietul modulat al avioanelor. 
Printre stelele roşii se aprinseră pe rând stele albe, care 
coborau încet, luminând sub ele mai puternic decât luna. 
Turnurile oraşului se vedeau acum limpede, dar nu le puteam 
recunoaşte. 

Un minut, fu linişte, avioanele care aruncaseră paraşutele 


luminoase erau acum departe, le urmăreau numai câteva 
avioane de vânătoare, căci masa acestora întâmpina primul val 
de bombardiere; nu le vedeam, se auzea în schimb răpăitul 
mitralierelor. Apoi se duseră mai departe, spre valul al doilea, 
şi îndată începu să tragă artileria antiaeriană, care de un timp 
tăcuse. De jos, ţâşniră jerbe de foc, bombe care făceau 
explozie. Paraşutele luminoase coborau cu o încetineală 
exasperantă, părea că aşa au să plutească până la ziuă; aş fi 
vrut să se stingă, să apună luna, să fie noapte adevărată, să 
doarmă toată lumea. 

Eram în dreptul unui crâng de salcâmi, încărcaţi de flori albe 
care se vedeau ca ziua; mireasma lor senzuală se simţea de 
departe, îmbălsăma aerul, mie însă mi se părea că alt miros nu 
mai există pe lume decât cel de benzină arsă şi explozibil. 
Băgasem motocicleta în şanţ şi stăteam aşezaţi în iarbă, 
deasupra taluzului. Vichi n-avea pe ea decât rochia, am vrut să- 
i pun pe umeri haina mea de vânt, a scuturat din cap, 
refuzându-mă. 

— N-am nevoie, nu mi-e frig, ard ca o sobă; nu simţi? Pune 
mâna! 

I-am pus dosul mâinii pe grumaz, prea îmi era la îndemână 
ca s-o fi pus în altă parte, pe coapsele dezgolite. Ardea, într- 
adevăr, m-am temut că răcise. 

— Ai temperatură! 

— Ştiu, am treizeci şi şapte şi jumătate, dar e temperatura 
mea obişnuită, de când eram mică. E o plăcere să dormi iarna 
cu mine! 

— Cred că şi primăvara! 

Am apucat-o de umeri şi am lipit-o de mine; dogorea, îmi 
amintea de Zorina, la fel de fierbinte; cu ea înnoptasem tocmai 
prin aceste locuri, era o coincidenţă care mă punea pe gânduri; 
nu cumva se închidea un ciclu, ca o vestire a morţii? De ce n-ar 
fi fost posibil, când moartea se apropia din toate părţile? 

O detunătură mai puternică, deşi îndepărtată, mi-a mărit 
neliniştea: un avion explodase deasupra oraşului şi acum cădea 
în flăcări; ce casă urma să distrugă, ce vieţi să ridice? Un altul 
explodă, mai aproape; cădeau multe, nu puteam să le urmăresc 
pe toate, prin perdeaua roşie de proiectile antiaeriene. Pe acest 
fundal se încrucişau proiectilele trasoare ale mitralierelor, care 
oscilau larg, căutându-şi ţinta. Un avion, al cărui şuierat 


sinistru nu-l auzisem între atâtea explozii, căzu în spatele 
nostru, după crângul de salcâmi, la câteva sute de metri. Am 
simţit pământul tremurând sub mine. 

— Ți-e frică? am întrebat-o pe Vichi. 

A scuturat din cap, cu trufie, şi atunci mi-am amintit ce-i 
răspunsese lui Pantelimon, în adăpost, când cădeau bombe în 
apropiere: „Ce-ar putea să-mi facă decât să mă omoare?” 

Abia la un minut după ce căzuse, avionul din spate se 
aprinse, cu o detunătură prelungă şi multiplicată. Flăcările 
colorau în roşu floarea salcâmului; avea să se ofilească, 
rămânea vie în părul fetei, care îmi flutura pe faţă. O fată, într- 
o noapte de război, cu lună plină, e o salvare. O chema Vichi, 
de la Victoria. Ce Victorie? 

Intensitatea bombardamentului părea să scadă, paraşutele 
luminoase se stingeau pe rând, proiectilele antiaeriene 
explodau răzlețe, la intervale, pe cer rămânea numai luna, 
brutalizată. O clipă am închis ochii, obosiţi de câtă lumină 
fusese, şi când i-am redeschis, în faţa mea tabloul se 
schimbase, era ca într-o noapte de pace; din crângul pârjolit, 
care reînverzise, trimiţându-şi mai viu şi mai puternic mirosul 
florii de salcâm, venea plutind prin aer un grup de iele, zeități 
ale nopţii, îmbrăcate în văluri. 

Când au ajuns aproape, s-au aşezat în iarbă, în jurul meu; 
Vichi dispăruse, dar nu-i simţeam lipsa, fiindcă în făpturile 
acelea ca nişte duhuri descopeream pe rând fiinţe adevărate, 
de altădată: Zorina, având sub vălurile albe neuitatul ei halat 
galben, cu litera Z brodată într-un cerc, deasupra inimii; apoi 
Ghizela, îngenuncheată în faţa crucifixului, şi Santa, într-un nor 
de zăpadă; erau şi alte umbre; în ultima, cea mai apropiată, am 
recunoscut-o pe Ioana, cum arăta când o întâlnisem prima oară, 
abia înflorită. Plecase încă o dată, cu o hotărâre bruscă, într-un 
moment de descurajare, când se privea cu ochiul necruţător în 
oglindă; nu-i doream o nouă nenorocire, un alt bombardament, 
o altă casă distrusă, o altă familie nimicită, ca să se învingă pe 
sine şi să se întoarcă. 

Nu vorbea niciuna, dar păreau să se cunoască, se priveau cu 
prietenie, şi atunci am înţeles că erau legate printr-o 
solidaritate mai veche decât ele. De unde luată, m-am întrebat? 
Oare muriseră toate şi se întâlneau acum, în altă viaţă, născute 
din aceeaşi mamă? 


Mi-am scos motocicleta din şanţ, bombardamentul se 
terminase, dar de pe pământ se ridicau flăcări. Victoria s-a 
urcat la spatele meu, m-a cuprins cu braţele; o clipă mi s-a 
părut că erau două aripi. Ce binecuvântare să nu rămâi singur 
într-o asemenea noapte!... Apoi, brusc, mi-a venit alt gând, l-am 
simţit rece, în inimă: „Ce mă fac cu ea, dacă îmi găsesc casa 
bombardată?” Ciudat, nu mă gândeam defel ce am să fac cu 
mine, în infernul din faţă. Oare îmi pierdusem orice speranţă? 


SFÂRŞIT 


RECAPITULARE 
Capitolul 1 
Ciocolata „Regina Maria cu lapte”. Zorina. Simţuri şi 
simţăminte. Trepidaţii cardiace. Grădina Botanică. Fânul cosit 
proaspăt. Trandafirul Chrisossantos. 


Capitolul 2 

Planul Zorinei, negoţul cu kurtoskolas, colaci cu glanţ de 
zahăr ars. Drumul pe jos în lungul căii ferate; nopţile în 
porumbişti şi în crânguri. Căderea în captivitate. Hotărâri în 
ceea ce priveşte soarta povestitorului. Familia Zorinei. 
Descheiatul cămăşii cu dinţii. 


Capitolul 3 

Consiliul de familie, logodna inoportună. O şcoală cu regim 
drastic. Sfaturile lui Teofil, al şaselea dintre copiii domnului 
Alcibiade; cariera lui strălucită, încheiată la închisoare. 
Legământul de supunere al povestitorului. Nisa şi Monte Carlo, 
visuri ratate. Criza, curbele de sacrificiu. Compartimentul de 
clasa treia. Case medievale, magazine luxoase. Fata de la 
fereastră, blondă cu ochii ca antracitul. Statuia Victoriei 
Neînaripate. 


Capitolul 4 

Primele  umilinţe; stoicismul.  Alfabetizarea militară. 
Uniforma, tunsoarea. Paturi înghesuite, lipsa de aer. Saltele 
grele de lână; câte oi trebuie tunse? Orele de meditaţie, 
evocarea Zorinei. Sala de mese, ciorba de bivoliţă. Bocancii, 
puşca şi mitraliera. Teoria moletierelor. Inspecţia hainelor, 
stingerea şi somnul. 


Capitolul 5 

Duminicile povestitorului; populaţia oraşului privită de după 
gratii. Învățătura militară, ştiinţe folositoare chiar şi în viaţa 
civilă. Marş lung prin ploaie. Epica drumului. Reflecţii prilejuite 
de amintirea Zorinei. Întoarcerea istovitoare. „Ce veseli suntem 
noi, Că mergem la război!”. Exasperarea. Renaşterea. Optica 
lui Til Buhoglindă. Tragerea cu gloanţe reduse. Plantonul de 
noapte. Carcera. 


Capitolul 6 

Parcul,  menajeria, captivitatea lupilor, comparată cu 
captivitatea povestitorului. Strada Daravelei, casa cu leandri în 
curte. Ghizela. Venirea iernii, ninsoare feerică. Omul de 
zăpadă, Moş-Teacă. Războiul cu nămeţii. 


Capitolul 7 

După-amiază la Ghizela. Rochia de mătase neagră, parfumul, 
năzuinţe de doamnă. Vizita fetelor. Bătălia de pe Marna. Cum 
crapă de ger pietrele şi ouăle corbului. Poligonul de tragere la 
treizeci de grade sub zero. Pâine cu ulei de mitralieră. O privire 
neînfrânată spre primăvară. 


Capitolul 8 

Schiurile. Santa şi Barbara, gemene ca prin oglindă. 
Sentimente difuze. Ideea de a merge împreună cu ele la 
piramide. 


Capitolul 9 

Vacanţa de Crăciun. Mişcătorul mesaj al Zorinei. Ciudata 
viaţă a lui Trandafil; portretul lui fizic, ofilirea prematură. 
Cornelia, dezmoştenită a vieţii; uimitoarea ei uniune cu 
Trandafil, echilibrată şi demnă; portretul moral al acestuia, o 
nobleţe greu atinsă de oameni. Falimentul băncilor; tatăl 
Zorinei pierde opt milioane, zestrea fetelor şi se sinucide. Viaţa 
lui Trandafil ca arhivar; puzderia de dosare, teama de incendiu, 
pompierii nu îngăduie să se facă focul în sobă. Soba de acasă. 
Cornelia. Început de biografie. O noapte de gânduri. 


Capitolul 10 

Despre înţelesul uniunii bărbatului cu femeia. Cornelia, 
continuarea biografiei. Forţa lui Trandafil de a-i reda viaţa. 
Stelele de pe cer; eternitatea. Cenuşa oamenilor aruncată în 
Cosmos. Pătimirile lui Odor; o idee primordială. Ultima 
mărinimie a Zorinei. 


Capitolul 11 

Schiul de câmpie. Permanenta confuzie între Santa şi 
Barbara. Un sat, departe. O fată cu pandantive de sticlă mov. 
Întoarcerea pe viscol, drumul cu sania vânătorilor, la adăpostul 


ursului împuşcat în frunte; căldura fiarei şi căldura fetelor. 


Capitolul 12 

Despre comandanţi; un personaj ideal. Bătălii duse pe hartă, 
şcoală a imaginaţiei. Literatura beneficiază de toate cuceririle 
omului. 


Capitolul 13 

Guverne instabile. Pregătirea călătoriei în Egipt; bilete de 
vapor cu preţ redus; planuri financiare. Ascensiunea lui Picard 
în stratosferă. Contribuţia lui Trandafil şi a Corneliei la nevoile 
povestitorului. Vizită la casa Barbarei şi Santei, cu un ocol pe la 
Ghizela; halatul de mătase albastră. Domnul Georgy, tatăl 
fetelor. Salonul cu mobilă Biedermayer. Discuţie despre Freud 
şi despre Hitler. Două morminte în cimitirul catolic. 


Capitolul 14 

Plecarea la piramide. Puntea ancorelor, anticiparea scenei 
când Santa îşi dezvăluie identitatea şi sufletul. Belşug de 
mâncare şi belşug de sentimente, Comandantul vaporului, 
insistența lui pe lângă fete. Debarcare la Constantinopole, 
Pireu şi Alexandria. Ascensiunea în vârful piramidei lui Keops; 
sanctificarea Santei, în văzul cerului. 


Capitolul 15 

Întoarcerea. Aruncarea medalioanelor în mare. Serata de 
adio. Purtarea neprevăzută a Barbarei; dezamăgirea şi 
amărăciunea Santei. Dispariţia lor; un legământ călcat fără 
scrupule. 


Capitolul 16 

Al doilea an de şcoală. Golul lăsat de Santa. Grija Corneliei 
pentru Odor, apoi pentru Tiberiu. Gospodăria. Proprietarii. 
Ambiţia  croitorului; competiţie pierdută, incendierea 
atelierului. 


Capitolul 17 

Boala de piept a Ghizelei. Moartea, ca eveniment istoric; 
Andre Maginot, autorul fortificațiilor; Eastman, fabricant de 
material fotografic; Ivan Kreuger, regele chibriturilor. Moartea, 


între fapte diverse. Reîntâlnirea cu Santa; profesia ei de 
credinţă. 


Capitolul 18 
Schicioring, schi cu caii. Dăruirea virtuală a Santei. Ultima ei 
cavalcadă. Trunchiul de salcie. 


Capitolul 19 

Gânduri funeste. Lipsit de mâna dreaptă, Odor scrie cu 
stânga; viaţa lui sub oblăduirea Corneliei. Gândirea integrată în 
osul craniului. O soluţie radicală pentru a înlocui fiinţele 
dispărute. Alegeri parlamentare, partide, semne de 
recunoaştere imposibil de a fi recunoscute. Tramvaiele şi 
analfabeţii. Apariţia unei Ioane, căreia i se spune Oiţa. Gajurile, 
joc de adolescenţă. Oiţa pare a deveni personaj în carte. 


Capitolul 20 

Oiţa devine personaj în carte, revendicându-şi numele 
adevărat,  loana. Amintirea copilăriei, faţă în faţă cu 
răspunderile prezentului. Omul mort de sifon la nuntă. Cum se 
developează un clişeu fotografic, cum se revelează o făptură 
omenească. Proiectele de viaţă ale Ioanei. Epitafe comice. 
Inceputul ispitelor. Cortegiul mortuar al Ghizelei. 


Capitolul 21 

O odăiţă în Cotroceni. Fotografia Santei cu Fedra, calul ei 
mai alb ca zăpada. Suferințele omenirii. Câmpul de instrucţie, 
aerodromul. Dezamăgirile. Pedagogie cazonă. Avionul presupus 
al povestitorului se prăbuşeşte. Eludarea destinului. Prăbuşirea 
tribunei la serbările regalității. Zoil, un personaj imperturbabil. 
Recrutul slab de minte; martirizarea lui de către zbirul 
regimentului. Faptă şi răsplată; răzbunarea, un act de dreptate. 


Capitolul 22 

Călătoria cu harabaua, o poveste hazoasă. Doi rivali, 
ştampila regimentului, rolul ei în demascarea infidelei; lacunele 
Decameronului. Manevre de toamnă. Căruţa cu coviltir şi 
trenul. Marşuri fără ţintă, ploaia, glugile de coceni, somn în 
picioare. Colaci dulci cu scrumbie sărată. Defilarea. Atentat 
zădărnicit. Noapte de denie pe Calea Victoriei. Pedepse şi 


recompense. Lecţia lui Iuda Iscariotul. 


Capitolul 23 

Când istorie, când poveste. Amintirea continuă a Santei; 
fotografia ei, ramele schimbate în căutarea celei mai frumoase. 
Noapte de revelion; mulţimea de fete, fiecare în felul ei o evocă 
pe Santa. După o noapte tristă, un an tragic pentru omenire. 
Hitler, cancelar al Germaniei. Mică biografie, mică istorie: 
Franţa ocupă Ruhrul, Hitler o alungă, foştii aliaţi asistă cu 
braţele încrucişate. Gregor şi Otto Strasser. O privire înainte, 
procesul de la Nürnberg, aneantizarea condamnaților la 
moarte. Ciudatul caz al lui Hess, secundul lui Hitler. Răfuieli 
interne. „Noaptea cuţitelor lungi”. Desființarea Parlamentului, 
incendierea Reichstagului. Emigranţii. Domnul Leopold, dentist 
de la Viena; spirit de prevedere. „Departe de ce?” 


Capitolul 24 

Calea Griviței; obsedantul semnal al sirenei. Dubele „Gagel”: 
„La masă bună, pâine bună!” Impuşcături civile. Două 
întâmplări duioase, cu un copil şi cu doi câini prieteni. 
Scandalul „Skoda”, miliarde de lei. Scandalul Staviski, milioane 
de franci. Concursuri de frumuseţe, Miss Universum, Miss 
Jungla. Raportul Hitler-Arhanghel. Concurs de asasinate. 


Capitolul 25 N 

O suferință anulează o frivolitate. Altă ninsoare. Intâlnirea cu 
Ioana. Sobiţa de tablă; destăinuiri la lumina flăcărilor. Iarna, în 
casa lui Trandafil. Duioşia Corneliei, dublată de simţul ei 
practic. Căutând în ger amintirea Ioanei. Pomul de Crăciun, cu 
un singur glob şi o singură lumânare. Un tren o aduce pe Ioana 
şi o duce. Asasinatul din gara Sinaia; vocaţia crimei. 


Capitolul 26 

Cruzimea în antichitate şi în zilele noastre; tehnica modernă 
aplicată în schingiuirea oamenilor. O armă nouă, ministerele 
propagandei; doctorul Goebbels. Sobiţa de tablă, urmare. 
Ioana, o lecţie de iubire; căutarea perfecțiunii. Rolul 
subconştientului în manifestările de dragoste. Simplificarea, o 
treaptă. 


Capitolul 27 

Teama loanei de coborâre; plecarea intransigentă. Surorile 
Dionne şi alte multigemene. Aducătoarea de ploaie. Statuile lui 
Eminescu. Evocarea exilatului de la Tomis, autorul Tristelor. 
Ioana în Arta Iubirii. Singurătatea omenească, explicată de 
amiralul Byrd, explorator în Antartica. Demitizarea legendei 
Romeo şi Julieta; la ce duce prelungirea duratei. Primul tur al 
României pe bicicletă. Mică performanţă nautică, navigaţie de 
la Timişoara la Bucureşti, cu un butoi transformat în barcă. 
Asasini de vârsta adolescenţei: teatrul crimei, viitoarea locuinţă 
a lui Jordie. 


Capitolul 28 

Anul tragic, urmare. Masacrul de la Viena, apoi asasinarea 
cancelarului Dollfuss. Asasinate în serie: Louis Barthou, 
ministrul de externe al Franţei, şi Alexandru întâi, regele 
Iugoslaviei. Anul tragic,  încununare: un adversar al 
Arhanghelului masacrat de discipoli. Realizările Corneliei; 
teoria negoţului, a economiei şi agoniselii. 


Capitolul 29 

Fotografia de mireasă a Ioanei. Simulacre în noaptea nunţii. 
Explorări anatomice, pe muche de cuţit între ştiinţă şi 
făţărnicie. Ce înseamnă a diseca o femeie, dezideratul lui 
Balzac, neînțeles bine. Desăvârşirea în dragoste: un trup 
educat cu inteligenţă şi luciditate. 


Capitolul 30 

O crimă nebănuită; craniul deshumat se mişcă, intriga 
polițistă. Un american, moştenitor în România. Vitezele 
supersonice. Monumentul aviatorilor. Războiul lui Mussolini în 
Abisinia. Ploaia, aliatul negusului. Obeliscul prefabricat de la 
Adua. Victoria Italiei, proclamarea Imperiului. Cum trec gloriile 
lumii. 


Capitolul 31 

Gogea Mitu, gogeamite omul. Un porc de şapte sute de 
kilograme, ultimul gras, înaintea celor care au să vină, ca vacile 
slabe din Biblie. „Lupii de oţel”, gangsterii noştri. Frumoasa 
otrăvită. 


Capitolul 32 

Trecutul Corneliei, viaţă pastorală, sănătoasă şi fericită. 
Familii numeroase. Războiul, moartea de glonţ şi de tifos; 
dezastrul ţării şi al Corneliei; năzuinţa ei de a-şi face altă 
familie. Tiberiu şi Dita (Afrodita). Vânzătoarele din prăvălie, 
raporturile Ditei cu ele, domesticirea; cum se schimbă faţa 
lucrurilor. 


Capitolul 33 

Pantelimon Dumitrescu, fratele domnului Alcibiade; scurtă 
rememorare a ultimei lui fapte, nunta cu Miercana, mireasa 
sexagenară. Un sat de lângă Suceava. Pregătirea casei pentru 
un oaspete de seamă. Alexandrina în casa lui Teofil; o noră mult 
prea frumoasă.  Asiduităţile neîncetate ale domnului 
Pretoreanu. Alexandrina, între invitația lui Pantelimon şi a 
Corneliei. Reconstituirea harpei. 


Capitolul 34 

Vara povestitorului pe malul mării. Vecina singuratică şi 
tăcută. Barbara, transformarea ei în matroană obeză; 
impietarea amintirii lăsată de Santa; abstractizarea ei, venirea 
Barbarei în prim plan, printr-un bolnav proces de imaginație. 
Noapte pe malul mării cu vecina singuratică. Reconsiderarea 
ideii de vârstă; limite depăşite. Orice femeie are dreptul să 
rămână femeie. 


Capitolul 35 

Un an de linişte aparentă, 1936, care anunță catastrofalul 
sfârşit de deceniu.  Vagabondaj fără cauză, sihăstrie 
neexplicată, o privire în urmă spre doamna Simson care a 
zgâlţâit tronul Angliei. Cărţi arse pe stradă; reacția domnului 
Pretoreanu; Jordie, executantul, expus primejdiei de moarte; 
măsuri de apărare. Domnul Pretoreanu faţă în faţă cu 
Arhanghelul. Discipolii morţi în Spania; înfricoşătorul cortegiu. 
O supraeminenţă fantomă. 


Capitolul 36 
Exprimarea Alexandrinei prin harpă. Scurtcircuit între Dita şi 
Odor. Ademenirea lui Pantelimon Dumitrescu, descătuşarea lui 


furtunoasă. Tiberiu cu Frusinela, dezmăţ şi afaceri. 


Capitolul 37 

Domnul Pretoreanu propune regelui o politică duplicitară, cu 
Hitler şi Stalin. Regele la Londra. Regele la Berchesgaden. 
Urmare  neaşteptată: suprimarea Arhanghelului.  Brecul 
jandarmeriei, noaptea, pădurea, zbilţul. 


Capitolul 38 

„Viitorul fericit”, potlogăria lui Tiberiu, repede descoperită. 
Panica, fuga, intervenţia domnului Pretoreanu. Tiberiu în 
Bucovina. Neruşinata idilă a Frusinei cu un flăcău de la ţară. 
Neruşinatul amestec al lui Tiberiu. 


Capitolul 39 

Cornelia conciliază cu înţelepciune între Alexandrina şi 
domnul Pretoreanu. Umanizarea acestuia, reținerea, modestia, 
premergătoare declinului. Violenta izbucnire a lui Odor; 
refugiul lui în podul de fân. Dita îndrăgostită pământeşte, de o 
zeitate. La patruzeci şi doi de ani numărați biologic, optzeci în 
spirit, Odor descoperă în Dita prima femeie. Reapariţia lui 
Tiberiu, divorţul, purificarea Ditei. 


Capitolul 40 

Politica în Europa după anexarea Austriei. Tristul pact de la 
Munchen. Daladier şi Chamberlain. Abandonarea 
Cehoslovaciei. Capitulare. Consecventa strădanie a Corneliei 
de a reface familia Alexandrinei; proiectarea faptelor în viitor. 
Bombardarea rafinăriilor printr-o surpriză nereuşită. Vichi, 
noua nevastă a lui Tiberiu; impudoarea ei naturală. Un avion 
avariat se târăşte pe deasupra caselor; Pantelimon Dumitrescu 
trage în el cu praştia, cum domnul Alcibiade trăgea în zepelin 
cu puşca de vânătoare. Ioana între ruine. Epava fortăreței 
zburătoare. Deznădejdea Ioanei transformată în tandrete. 


Capitolul 41 

O nouă loană, în opt luni de iubire. Bombardamente de 
primăvară; amintiri devastate. Masa de sărbătoare a Corneliei, 
estompată de ceața artificială. 


Capitolul 42 

Adăpostul. Teroarea bombardamentului. Comportarea 
bicisnică a lui Tiberiu. Moartea Ditei şi a lui Garibaldi, şoferul. 
Distrugerile. Testamentele lui Garibaldi. Odor la 
înmormântarea Ditei. Bravura Corneliei. Domnul Pretoreanu pe 
motocicletă; saltul prin flăcări. Reflecţii diabolice. 


Capitolul 43 N 

Cornelia reconstruieşte totul peste ruine. Încercarea lui 
Pantelimon Dumitrescu de a se întoarce la locul lui, în 
Bucovina; oricine vrea să se întoarcă la locul lui, când e în 
restrişte. Vichi, o consolare neaşteptată în noaptea de după 
bombardamente. Inscripţia de la poarta infernului.