Louis-Ferdinand Celine — Calatorie la capatul noptii

LOUIS -FERDINAND CELINE 

PÂL AND ur 

p= N aa T 
Va PATIL 

L NOPU 


o 


qp 
+ 


CARTEA ROMÂNEASCĂ 


Călatorie la capâtul nopţii 
Louis-Ferdinand Celine 


Traducere de Maria Ivănescu 


Louis Ferdinand Celine 
Voyage au bout de la nuit 


© Editions Gallimard, 1962 


Editura Cartea Romanească 
Apărut 1978 


Elisabethei Craig 


Notre vie est un voyage 

Dans l'hiver et dans la Nuit, 

Nous cherchons notre passage 

Dans le Ciel ou rien ne luit 

(Chanson des Gardes Suisses, 1793) 


E tare folositor să  călătoreşti, asta îţi 
stârneşte imaginaţia. Restul e numai oboseală 
și deceptie. Călătoria aceasta a noastră e în 
întregime imaginară. lată forța sa. 

Ea tine de la naştere până la 
moarte. Oameni, animale, oraşe şi lucruri, totul 
e imaginat. E un roman, nimic altceva decât o 
istorie închipuită. Littre o zice, şi el doar nu se 
înşeală niciodată. 

Și apoi oricine e în stare să facă atâta lucru. 
E destul să inchizi Ochii. 

Călătorie dincolo de viaţă. 


Asta a-nceput aşa. Eu, o vorbă, măcar, nu 
spusesem vreodată. Nimic. Arthur Ganate m-a 
făcut să vorbesc. Arthur, un student, medicinist 
şi el, un camarad. Ne întâlnim deci în piaţa 
Clichy. Era după prânz. Vrea să-mi vorbească. 
Il ascult. „Să nu stăm afară! mă îndeamnă. Să 
intrăm!” Îl urmez. Poftim. „Afară, pe terasă, 
începe el vorba, e prea cald. Vino pe aici!” Mai 
observăm atunci că nu era nimeni pe străzi din 
cauza căldurii, nici o trăsură, nimic. Când e 
foarte frig, la fel, nu e nimeni pe străzi; mi-aduc 
chiar aminte că tot el îmi zisese în privinţa 
asta:  „Parizienii au mereu aerul că sunt 
ocupați, dar de fapt se plimbă de dimineaţa 
până seara; dovada, când nu e vreme bună de 
plimbare, prea cald ori prea frig, nu-i mai vezi; 
se adună cu toţii la o cafea cu lapte ori la un 
tap de bere. Asta-i! Secolul vitezei! cică. Da' de 
unde? Mari schimbări! ne îndrugă ei. Mie-mi 
spui? Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Se 
admiră între ei fără încetare şi atât. Şi nici asta 
nu-i o noutate. Vorbele, ce s-au mai schimbat, şi 
nici ele prea mult! Două, trei, pe ici, pe colo, 
câteva vorbuliţe...” Tare mândri că făcuserăm 
să se audă aceste adevăruri utile, am rămas 
locului fermecaţi să privim femeile din cafenea. 

A venit apoi vorba despre preşedintele 
Poincare, care inaugurase, tocmai în dimineaţa 
aceea, o expoziţie de căţei; şi apoi din una în 


alta, despre ziarul Timpul unde apăruse ştirea. 
„Poftim, ăsta zic şi eu jurnal, Timpul” mă 
sâcâie Arthur Ganate. „Nu-i găseşti pereche 
când e să apere rasa franceză! - Şi are mare 
nevoie, având în vedere că nici nu există!” i-am 
răspuns eu ca să-i arăt că sunt documentat şi 
ca să-i întorc vorba. 

- Ba da! Există! Şi încă ce frumuseţe de rasă! 
stăruia el, poate chiar cea mai frumoasă din 
lume, încornorat să fie care minte! Şi iată-l 
pornit să mă spurce. M-am ţinut tare, 
bineînţeles. 

- Nu-i adevărat! Rasa, cum îi zici tu, e numai 
această imensă adunătură de nenorociţi în 
genul meu, urduroşi, păduchioşi, rebegiţi care 
au eşuat aici terorizaţi de foame, de ciumă, de 
bube şi de frig, veniţi învinşi din cele patru 
colţuri ale lumii. N-au putut merge mai departe 
din cauza mării. Asta-i Franţa şi ăştia-s 
francezii. 

- Bardamu, grăi el atunci, grav şi cu o anume 
tristeţe, părinţii noştri erau demni de noi, nu-i 
vorbi de rău!... 

- Ai dreptate, Arthur, în privinţa asta ai 
dreptate!  Duşmănoşi şi docili, batjocoriţi, 
jefuiţi, măcelăriți, şi mereu imbecili, erau 
demni de noi. Poţi s-o mai zici o dată! Nu ne 
schimbăm! Nici ciorapii, nici stăpânii, nici 
părerile, ori o facem atât de târziu, că nu mai 
merită osteneala. Ne-am născut fideli, de asta 


crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, eroi 
pentru toată lumea şi maimuțe vorbăreţe, 
cuvintele îndură, suntem supuşii Regelui Mi- 
zerie. El ne stăpâneşte! Când nu suntem prea 
cuminţi, strânge... Îţi pune unghia în gât, 
mereu, nu prea poţi vorbi, trebuie să bagi de 
seamă dacă ţii cu tot dinadinsul să mănânci... 
Pentru un fleac, te gâtuie... Asta nu-i viaţă... 

- Mai e şi iubirea, Bardamu! 

- Arthur, iubirea e infinitul pus la îndemâna 
căţeilor, şi am şi eu demnitatea mea! Îi 
răspund. 

- Uită-te la tine! Un anarhist! Ce să mai 
vorbim! Un şmecheraş în orice caz, tot ce e mai 
la modă în opiniuni, se vede de la o poştă. 

- Mie-mi spui, sigur că sunt anarhist! Şi cea 
mai bună dovadă e că am compus un soi de 
rugăciune răzbunâtoare şi socială, după care 
om mai sta de vorbă: Aripile de aur! Asta-i 
titlul!... Şi-i recit: 


Un Dumnezeu care numără minutele şi banii, 

un Dumnezeu disperat, senzual şi grohăitor 

ca un porc. Un porc cu aripile de aur 

care se tăvăleşte peste tot cu gaiderele-n 
Sus, 

libov la scărpinături, el e stăpânul nostru. 

Să-l pupăm! 


- 'Textuleţul ăsta al tău nu rezistă în faţa 
vieţii, iar eu, în ceea ce mă priveşte, sunt 
pentru ordinea stabilită şi nu-mi place politica. 
Dealtfel ziua în care patria îmi va cere să-mi 
dau sângele pentru ea, mă va găsi desigur, fără 
zăbavă, gata să i-l dau. lată ce mi-a răspuns. 

Războiul tocmai se apropia de noi fără să ne 
dăm seama şi în capul meu nimic nu era prea 
limpede. Această scurtă dar aprinsă discuţie 
mă obosise. Şi apoi mai eram şi furios pentru 
că chelnerul mă luase ca pe un milog, din cauza 
bacşişului. În cele din urmă, ca să terminăm, ne 
împăcarăm de tot, eu şi cu Arthur. Eram de 
acord aproape în toate. 

- E adevărat, ai dreptate în fond, am 
convenit eu, împăciuitor, la urma urmei ne 
aflăm cu toţii pe o mare galeră, vâslim cu toţii 
din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i 
aşa!... De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi 
tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! 
Numai cu lovituri de  ciomag, mizerii, 
tromboane, şi alte mârşăvii. La muncă! pretind 
ei. lar mai infectă decât orice e munca asta a 
lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, 
puţind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, 
uite-i, stăpânii, fără griji, pe genunchi cu 
frumoase femei trandafirii şi trăznind de 
parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap 
pălăriile lor ţilindru şi ne zic pe gură cam aşa: 
„Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept 


pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le 
zburaţi creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă 
trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă ţine 
gura, să se cutremure: «Trăiască Patria nr. 1!» 
Să se audă de departe! Ăla care va urla cel mai 
tare va primi medalia şi mirul domnului Isus 
între ochi! Dumnezeii mamii voastre! Şi apoi 
ăia care nu vor să crape pe mare pot oricând 
merge s-o mierlească pe uscat, chiar mult mai 
repede decât aici!” 

- Chiar aşa! mă aprobă Arthur, dispus să se 
lase mai uşor convins. 

Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin faţa 
cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un 
regiment în frunte cu colonelul călare pe calul 
lui, şi ce plăcut şi plin de viaţă părea colonelul! 
Am ţâşnit într-un salt de entuziasm. 

- Mă duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, 
şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas 
alergător. 

- Dobitoc mai eşti, Ferdinand! mi-o întoarse 
Arthur vexat, fără îndoială, de efectul 
eroismului meu asupra celor care ne priveau. 

M-a supărat puţin că lua lucrurile astfel, dar 
asta nu m-a oprit. Eram în pas. „Aici sunt, aici 
rămân!” mi-am zis. 

- Să ne vedem cu bine, găgăuţă! am mai avut 
timp să-i strig înainte de-a face colţul împreună 
cu regimentul urmându-şi colonelul şi fanfara. 
Exact aşa s-a întâmplat. 


Apoi am mers mult timp. Străzi nenumărate, 
mereu mai multe decât străbătusem, iar de prin 
case civilii şi nevestele lor ne încurajau şi ne 
azvârleau flori, de pe terasele cafenelelor, 
gărilor, din bisericile pline. Patrioţi erau! Şi 
apoi au început să fie tot mai puţini, patrioţii... 
Ploaia trecuse şi au fost din ce în ce mai puţine 
şi apoi deloc, nici o încurajare, nici una singură, 
măcar, pe drum. 

Rămăseserăm aşadar numai între noi? Unii 
în spatele celorlalţi? Muzica s-a oprit. „Pe 
scurt, mi-am zis atunci, când am văzut ce 
întorsătură luau lucrurile, nu-i de glumit! 
Trebuie s-o iau de la capăt!” M-aş fi tot dus. 
Dar era prea târziu. Închiseseră binişor poarta 
în urma noastră, civilii. Eram prinşi ca şoarecii. 


Odată ajuns aici, eşti bun rămas. Ne urcară 
pe cai, apoi după două luni de mers călare, din 
nou pe jos. Probabil costa prea scump. În 
sfârşit, într-o dimineaţă, colonelul îşi căuta 
calul cu care ordonanța sa plecase, nu se ştie 
unde, în vreun locşor, fără îndoială, unde 
gloanţele nu treceau chiar ca prin mijlocul 
drumului. Căci tocmai acolo ne instalarăm în 
cele din urmă, colonelul şi cu mine, exact în 
mijlocul drumului, eu ţinându-i registrul în care 
el consemna ordinele. 

Departe, pe şosea, cât de departe se putea 
vedea, se zăreau două puncte negre, în mijloc 


ca şi noi, dar aceştia erau doi nemți foarte 
ocupați să tragă în noi de mai bine de un sfert 
de oră. 

El, colonelul nostru, ştia poate pentru ce 
trăgeau acei oameni, nemţii probabil că ştiau şi 
ei, dar eu, cu adevărat habar n-aveam. Oricât 
mi-aş fi scormonit memoria, nu tineam minte să 
le fi făcut ceva nemților. Fusesem întotdeauna 
foarte amabil şi politicos cu ei. li cunoşteam 
într-un fel pe nemți, umblasem la şcoală cu ei, 
copil fiind, în împrejurimile Hanovrei. Vorbisem 
limba lor. Erau pe atunci o adunătură de cretini 
guralivi cu ochii spălăciţi şi vicleni ca ai lupilor; 
mergeam împreună să ne întâlnim cu fetele, 
după ore, în pădurile de prin împrejurimi, 
trăgeam cu arbaleta sau cu pistolul pe care-l 
puteam chiar cumpăra cu patru mărci. Beam 
bere dulce. Dar de aici şi până a ne lua acum 
drept ţinte, fără ca să stăm de vorbă mai întâi 
şi chiar aşa în mijlocul drumului, era o distanţă, 
ba chiar o prăpastie. Prea mare diferenţa. 

Pe scurt, războiul mi se părea tot ce putea fi 
mai de neînțeles. Nu putea să mai dureze. Să se 
fi petrecut cu oamenii ăştia ceva atât de 
neobişnuit? Şi eu să fi rămas acelaşi. Poate că 
nu băgasem de seamă... 

Sentimentele mele în ceea ce-i privea 
rămăseseră aceleaşi. Aveam cu toate acestea 
dorinţa să încerc să le înţeleg brutalitatea, dar 
şi mai mult aş fi dorit să plec, enorm, absolut, 


într-atât îmi apărea totul ca efectul unei 
formidabile erori. 

„Într-o poveste ca asta nu mai ai nimic de 
făcut decât s-o ştergi”, îmi ziceam, oricum... 

Deasupra capetelor noastre, la doi milimetri, 
la un milimetru poate de tâmple, vibrau una 
după alta acele fire de oţel ademenitoare, pe 
care le trasează gloanţele ce vor să te ucidă, în 
aerul cald de vară. 

Niciodată nu m-am simţit atât de inutil, 
printre toate aceste gloanţe şi raze de soare. O 
imensă, universală batjocură. 

Eu nu aveam decât douăzeci de ani pe 
atunci. 

Ferme pustii în depărtare, biserici goale şi 
deschise, ca şi cum ţăranii plecaseră din aceste 
cătune pentru o zi, toţi, la o sărbătoare în 
celălalt capăt al ținutului şi ne încredinţaseră 
tot ce aveau, satul, căruțele cu hulubele în aer, 
câmpurile, curţile, drumul, copacii şi chiar 
vacile, un câine cu lanţul lui, tot, ce mai. Pentru 
a face după voie orice ai vrea în absenţa lor. 
Frumos din partea lor! „Totuşi dacă nu erau 
plecaţi aiurea! - îmi ziceam - dacă ar mai fi fost 
vreunul pe aici, nu ne-am fi purtat desigur atât 
de neruşinat! Atât de urât! N-am fi îndrăznit în 
faţa lor!” Dar nu era nimeni să ne 
supravegheze! Numai noi, ca nişte însurăţei 
care fac prostii când toată lumea e plecată. 


Şi mă mai gândeam (în spatele unui copac) c- 
aş fi dat mult să-l văd cu ochii mei pe 
Deroulede! de care mi se vorbise atâta, să-mi 
explice el cum făcea când primea un glonţ în 
vintre. 

Nemţii ghemuiţi în drum, căpăţânoşi şi 
sâcâitori, trăgeau prost, dar se pare că aveau 
gloanţe destule, hambare pline fără îndoială. 
Hotărât, războiul nu era pe sfârşite! Colonelul, 
ce să vă spun, dădea dovada unui curaj nebun! 
Se plimba drept prin mijlocul drumului şi apoi 
de-a lungul şi de-a latul, printre traiectorii, atât 
de firesc, de parcă ar fi aşteptat un prieten pe 
peronul gării, doar ceva mai nerâbdător. 

Trebuie să vă spun de la început că eu n-am 
putut suferi satul niciodată, l-am găsit 
întotdeauna trist, cu noroaiele lui care nu se 
mai sfârşesc, cu casele din care oamenii lipsesc 
mereu şi cu drumurile-i care nu duc nicăieri. Şi 
dacă mai adăugăm şi războiul, chiar că nu mai 
era de stat. Vântul se pornise violent şi, de pe 
amândouă părţile taluzului, plopii îşi amestecau 
rafalele frunzelor cu zgomotele seci care 
veneau de dincolo spre noi. Aceşti soldaţi 
necunoscuţi nu ne nimereau niciodată, dar tot 
înconjurându-ne cu mii de morţi, parcă ne-ar fi 
îmbrăcat cu ei. Nu îndrăzneam să mă mişc. 


1 Deroulede (Paul), scriitor şi om politic francez, născut la 
Paris (1846-1914), preşedinte al Ligii patrioţilor, autor al 
volumului de versuri "Cântecele soldatului" (n. tr.). 


Şi colonelul era un monstru! Eram acum 
sigur, mai rău decât un câine, nu-şi putea 
imagina nici chiar propria-i moarte! Mă 
gândeam în acelaşi timp că trebuie să fie mulţi 
ca el în armata noastră, curajoşi, şi apoi tot 
atâţia în armata potrivnică, fără îndoială. Cine 
ştie câţi? Unu, doi, mai multe milioane poate cu 
totul? Aici frica mea devenea panică. Cu 
asemenea ființe imbecilitatea asta infernală 
putea să continue la nesfârşit... De ce să se fi 
oprit? Niciodată n-am simţit mai implacabilă 
sentinţa oamenilor şi a lucrurilor. 

Oi fi deci singurul laş de pe pământ? mă 
gândeam. Şi cu ce groază!... Pierdut printre 
două milioane de nebuni eroici, dezlânţuiţi şi 
înarmaţi până în dinţi? Cu căşti, fără căşti, fără 
cai, pe motociclete, urlând, în maşini, şuierând, 
tiraliori,  complotişti zburând, în genunchi, 
săpând,  pitindu-se,  ţopăind pe cărări, 
detunând, izolaţi pe pământ ca într-o celulă, 
pentru a distruge totul, Germania, Franţa, 
Continentele, tot ce respiră, să distrugă, mai 
turbaţi decât câinii, adorându-şi turbarea (ceea 
ce câinii nu fac niciodată), de o sută, de o mie 
de ori mai turbaţi decât o mie de câini şi de tot 
atâtea ori mai vicioşi. Ne stătea de minune! 
Hotărât, mă gândeam, mă înrolasem într-o 
cruciadă apocaliptică. 

Nu cunoşti Oroarea cum nu cunoşti 
voluptatea înainte de a o gusta. Cum aş fi putut 


bănui această oroare când părăsisem piaţa 
Clichy? Cine ar fi putut prevedea înainte de a 
intra cu adevărat în război, tot ce ascunde 
eroicul suflet murdar şi lânced al oamenilor? 
Acum eram prins în această goană în masă, 
spre crima colectivă, spre foc... Totul venea din 
adâncuri spre noi şi acum ne ajunsese. 

Colonelul nu se clintise din loc, îl priveam 
primind, pe taluz, scrisorelele generalului pe 
care le rupea apoi în bucățele, după ce le citea 
fără grabă, între gloanţe. Nici una nu conţinea 
ordinul de a opri această grozăvie? Nu i se 
spunea deci de sus că era o confuzie? O oribilă 
eroare? O neînțelegere? Că se înşelaseră? Că 
ceea ce voiseră să facă erau numai nişte simple 
manevre de amuzament şi nu asasinate! Dar 
nu! „Continuă, colonele! Eşti pe calea cea 
bună!” lată, fără îndoială, ce-i scria generalul 
des Entrayes, de la divizie, şeful nostru al 
tuturor, de la care primea un plic la fiecare 
cinci minute, printr-un agent de legătură pe 
care frica îl făcea de fiecare dată mai verde şi 
mai cufurit. Aş fi putut să-mi fac un frate într- 
ale fricii din băiatul acesta! Dar numai timp de 
fraternizat nu era atunci. 

Deci nici o eroare? Să tragem aşa unii în alţii 
chiar fără să ne vedem, nu ne era prin urmare 
interzis! O puteam face fără teama de a fi 
pedepsiţi. Dimpotrivă, era un lucru aprobat 
chiar, încurajat fără îndoială de oamenii serioşi, 


ca tragerea la sorţi, logodna, vânătoarea cu 
câini!... Nimic de zis. Descoperisem dintr-o dată 
războiul în întregime. Eram  dezvirginat. 
Trebuie să fii singur în faţa lui, fir-ar el al 
dracului, cum eram eu în momentul acela 
pentru a-ţi privi bine marfa pe toate feţele. Se 
aprinsese războiul între noi şi cei din faţă, şi 
acum ardea! Ca un curent între doi cărbuni ai 
unui arc voltaic. Şi cărbunele nu era pe 
terminate! Toţi vom trece pe aici, colonelul şi 
ceilalţi, oricât de şmecher părea el să fie, şi 
hoitul lui nu va face mai multe parale decât al 
meu când curentul din faţă îi va trece printre 
umeri. 

Există multe feluri de a fi condamnat la 
moarte. Ah! cât n-aş fi dat în acel moment să fiu 
în închisoare şi nu aici, tâmpitul de mine! Să fi 
furat, de exemplu, când era încă atât de uşor, 
prevăzător, ceva, undeva, cât mai era timp. Nu 
te gândeşti înainte la nimic! Numai din închi- 
soare poţi ieşi viu, nu şi din război. Restul, 
vorbe. 

Dacă aş mai fi avut timp, dar nu mai aveam! 
Nu mai era nimic de furat! Cât ar fi fost de bine 
într-o tihnită închisoare, îmi ziceam, pe unde nu 
vâjâie gloanţele! Nu vâjâie niciodată! Ştiam una 
gata pregătită, caldă, la soare! O văd ca-n vis, 
cea de la Saint-Germain, atât de aproape de 
pădure, o cunoşteam bine, treceam adesea pe 
acolo, altădată. Cum te mai schimbi! Eram un 


copil pe atunci, mi-era frică de închisoare. Asta 
pentru că nu-i cunoşteam bine pe oameni. N-o 
să mai cred niciodată în ceea ce spun oamenii, 
în ceea ce gândesc. Numai de ei trebuie să-ţi fie 
frică, mereu. 

Cât timp ar trebui să dureze delirul pentru 
ca să se oprească epuizați, în sfârşit, aceşti 
monştri? Cât timp poate să dureze o asemenea 
criză? Luni? Ani? Cât? Poate până la moartea 
lumii întregi, a tuturor nebunilor? Până la 
ultimul? Şi pentru că evenimentele luau 
această întorsătură disperată, m-am hotărât să 
joc totul pe o carte, să încerc ultimul demers, 
supremul, să încerc eu, de unul singur, să 
opresc războiul! Măcar în colţişorul unde mă 
aflam. 

Colonelul se plimba la doi paşi. Vrui să-i 
vorbesc imediat. N-o făcusem niciodată. Era 
momentul să îndrăznesc. Acolo unde mă aflam 
nu puteam pierde nimic. „Ce doreşti?” m-ar fi 
întrebat el, îmi închipuiam, foarte surprins 
bineînţeles, de curajoasa mea intervenţie. l-aş 
explica atunci lucrurile aşa cum le înţelegeam 
eu. S-ar vedea ce crede el însuşi despre asta. 
Totul în viaţă e să te lămureşti. În doi poţi mai 
bine decât de unul singur. 

Eram gata să fac acest demers decisiv când 
exact în acelaşi moment, se îndreptă spre noi în 
pas alergător, sfârşit, deşelat, un dragon (cum 
li se zicea pe atunci) cu casca în mână, ca 


Belizarie, şi tremurând şi plin de noroi, cu faţa 
şi mai verde decât a celuilalt agent de legătură. 
Bâiguia şi părea cuprins de un rău ciudat, acest 
dragon, parcă ieşit din mormânt şi căruia îi 
venea mereu să verse. Nu-i plăceau nici lui 
gloanţele, acestui strigoi? Le presimţea ca şi 
mine? 

- Ce-i? îl opri net colonelul, brutal, deranjat, 
aruncându-i strigoiului o privire de oţel. 

Să-l vadă aşa pe neisprăvitul ăsta de dragon 
într-o ţinută atât de puţin reglementară şi 
cufurindu-se tot de frică, îl înfuria pe colonelul 
nostru peste măsură. Lui nu-i plăcea deloc 
frica. Era evident. Şi apoi cu casca aceea în 
mână, mai ales, ca o pălărie melon, putea face 
mult rău regimentului nostru de atac, un 
regiment care se avânta în război. Părea că-şi 
face intrarea, salutând, el, dragonul fără cal, 
războiul. 

Sub această privire reprobatoare, mesagerul 
clătinându-se îşi luă poziţia reglementară, cu 
degetele mici pe cusutura pantalonilor, cum se 
cade în acest caz. Şovăia astfel ţeapăn pe taluz. 
Transpiraţia îi curgea de-a lungul gâtului şi 
maxilarele îi tremurau atât de tare că scotea 
din pricina asta scurte schelălăieturi ca un 
căţel care visează. Nu puteai să-ţi dai seama 
dacă vroia să ne vorbească sau chiar plângea. 

Nemţii noştri ghemuiţi la capătul drumului 
îşi schimbau în acel moment instrumentele. Îşi 


continuau acum prostiile la mitralieră; scuipau 
din ea un fel de pachete mari de chibrite şi în 
jurul nostru zburau imediat roiuri de gloanţe 
turbate, înţepătoare ca viespile. 

Omul putu în cele din urmă să scoată pe gură 
ceva articulat. 

- Sergentul de cavalerie Barousse a fost ucis 
o clipă mai înainte, domnule colonel, zise dintr- 
o suflare. 

- Ei şi? 

- A fost ucis în timp ce căuta furgonul cu 
pâine pe drumul spre Etrapes, domnule 
colonel! 

- Ei şi? 

- A fost făcut ţândaări de un obuz! 

- Ei şi, Dumnezeule! 

- Asta-i, domnule colonel! 

- Asta-i tot? 

- Da, asta-i tot, domnule colonel! 

- Şi pâinea? întrebă colonelul. 

Acesta fu sfârşitul dialogului pentru că mi- 
aduc aminte că abia a avut timp să zică: „Şi 
pâinea?” Şi asta fu tot. Apoi, nimic altceva 
decât foc amestecat cu vuiet. Dar un vuiet cum 
nu cred că ar mai putea exista. Îmi fură atât de 
pline urechile, ochii, nasul, gura, imediat, de 
vuiet că am crezut că ăsta-i sfârşitul, că am 
devenit eu însumi foc şi vuiet. 

Dar nu, focul se îndepărtă, vuietul îmj 
rămase mult timp în cap, iar braţele şi 


picioarele-mi tremurau ca şi cum cineva mă 
zgâlţâia din umeri. Mădularele mele păreau că 
mă părăsesc deşi rămăsei cu ele până la urmă. 
În fumul care-mi înţepă ochii mult timp după 
aceea, mirosul violent de praf de puşcă şi de 
sulf persistă vrând parcă să ucidă ploşniţele şi 
păduchii întregului pământ. 

Mă gândii imediat la sergentul de cavalerie 
Barousse care se făcuse ţândări cum ne 
informase cestălalt. Era o veste bună. Cu atât 
mai bine! Mă gândii imediat: „Un hoit mai puţin 
în regiment!” Vrusese să mă dea în Consiliul de 
război pentru o cutie de conserve. „Fiecare cu 
războiul lui!” îmi zisei. În această privinţă sunt 
de acord, tot mai serveşte la ceva războiul din 
când în când. Mai ştiam eu vreo trei sau patru 
din ăştia în regiment, scârbe blestemate, pe 
care i-aş fi ajutat cu mare plăcere să găsească 
un obuz ca Barousse. 

Cât despre colonel, nu-i doream răul. Dar era 
şi el oricum mort. La început nu-l văzui. Şi asta 
pentru că fusese zvârlit pe taluz, culcat pe o 
coastă de explozie şi proiectat până în braţele 
dragonului, mesagerul, terminat şi el. Se 
îmbrăţişau pentru moment şi pentru totdeauna, 
dar dragonul nu mai avea cap, nimic decât o 
deschizătură deasupra gâtului, plină cu sânge 
care bolborosea gâlgâind ca dulceaţa în cratiţă. 
Colonelul avea burta deschisă, şi se strâmba 
urât din pricina asta. Trebuie să-l fi durut tare 


lovitura în momentul când s-a produs. Cu atât 
mai rău pentru el! Dacă ar fi plecat de la 
primele gloanţe, nu i s-ar fi întâmplat. 

Toate aceste  cărnuri  sângerau enorm 
adunate la un loc. 

Am părăsit fără zăbavă locul, fericit peste 
măsură de pretextul ce se ivise, ca să mă 
cărăbănesc. Fredonam chiar un crâmpei de 
melodie, clătinându-mă ca la sfârşitul unei 
partide prelungite de canotaj când îţi simţi 
picioarele puţin străine. „Un singur obuz! 
Repede se mai aranjează lucrurile cu un singur 
obuz”, îmi ziceam. „la te uită! îmi repetam tot 
timpul. Ia te uită!...” 

Nu mai era nimeni la capătul drumului. 
Nemţii plecaseră. Totuşi învăţasem foarte 
repede acel fel de a nu mai merge niciodată de 
acum încolo decât în umbra copacilor. Mă 
grăbeam să ajung în cantonament ca să aflu 
dacă mai fusese cineva din regiment ucis în 
recunoaştere. Trebuie să mai existe şi nişte 
trucuri ca să te laşi făcut prizonier!... îmi 
ziceam. Ici, colo, urme de fum se agăţau de 
muşuroaie. „Sunt oare de-acum cu toţii morţi? 
mă întrebam. Fiindcă nu vor să înţeleagă 
absolut nimic, iată de ce ar fi avantajos şi 
practic să fie ucişi cu toţii cât mai repede... 
Cum s-ar mai termina, imediat... Ne-am 
întoarce acasă... Am trece poate prin piaţa 
Clichy în triumf... Unu sau doi, care ar mai fi 


supravieţuit... Dacă ar fi fost după mine... Nişte 
băieţi plăcuţi şi bine făcuţi, înapoia generalului, 
toţi ceilalţi vor fi murit ca acest colonel... ca 
Barousse... Ca Vanaille... (alt porc)... etc. Ne-ar 
acoperi de decoraţii, de flori, am trece pe sub 
Arcul de Triumf. Am intra în restaurant, ne-ar 
servi fără să plătim, n-am mai plăti nimic, 
niciodată în viaţa noastră. Ei sunt eroii! s-ar 
zice când ar veni nota. Apărătorii Patriei! Şi 
asta ar fi de ajuns!... Am plăti cu mici drapele 
franceze... Casieriţa ar refuza banii eroilor şi 
ne-ar mai da de la ea ceva parale sărutându-ne 
când am trece prin faţa ghişeului ei. Pentru 
asta ar merita să trăieşti.” 

Observai alergând că braţul îmi sângera, dar 
foarte puţin, nu era o rană destul de adâncă, o 
zgărietură. Trebuia s-o iau de la capăt. 

Incepu să plouă, câmpiile Flandrei sorbeau 
apa murdară. Multă vreme nu mai întâlnii pe 
nimeni, nimic decât vântul şi un pic mai târziu 
soarele. Din când în când, nu ştiu de unde, aşa, 
un glonţ prin soare şi aer mă căuta, bine 
dispus, îndârjit să mă ucidă, în această sin- 
gurătate, pe mine. De ce? Niciodată, de-ar fi să 
mai trăiesc o sută de ani, n-o să mai merg în 
plimbare la ţară. Jurasem. 

Mergând aşa, încotro vedeam cu ochii, îmi 
aminteam de ceremonia din ajun. Avusese loc 
această ceremonie pe o pajişte în spatele unei 
coline; colonelul cu vocea lui puternică ţinuse o 


predică regimentului: „Sus inimile! zisese... Sus 
inimile! Şi trăiască Franţa!” Când nu ai ima- 
ginaţie, să mori nu înseamnă nimic, dar dacă ai, 
să mori înseamnă prea mult. lată părerea mea. 
Niciodată nu  înţelesesem atâtea lucruri 
deodată. 

Colonelul nu avusese niciodată imaginaţie. 
De aici venise toată nefericirea acestui om, dar 
mai ales a noastră. Eram deci singurul care-mi 
imaginam moartea în acest regiment? O 
preferam pe a mea, moartea, târzie... Peste 
douăzeci... Treizeci de ani... Poate şi mai mult, 
în locul celei pe care mi-o doreau unii imediat, 
halind noroiul Flandrei cu gura plină, ba mai 
mult, cu gura crăpată până la urechi de o 
schijă. Doar ai dreptul să opinezi asupra 
propriei tale morţi. Dar încotro s-apuc? Drept 
înainte? Cu spatele la duşman. Dacă jandarmii 
m-ar fi prins astfel, hoinărind, cred că socotelile 
mele ar fi fost încheiate. M-ar fi judecat chiar în 
aceeaşi seară, foarte repede, fără mofturi, într- 
o clasă goală de şcoală. Erau multe clase goale 
peste tot pe unde treceam. S-ar fi jucat cu mine 
de-a justiţia cum te joci când învățătorul e 
plecat. Gradaţii pe estradă, aşezaţi, eu în 
picioare, cu cătuşele la mâini, în faţa micilor 
pupitre. Dimineața m-ar fi împuşcat: 
douăsprezece gloanţe şi încă unul. Şi atunci? 

Si mă gândeam din nou la colonel, curajos 
cum era acest om, cu platoşa lui, casca şi 


mustăţile, dacă l-ai fi arătat plimbându-se cum 
l-am văzut eu, sub gloanţe şi obuze, într-un 
music-hall, ar fi fost un spectacol de umplut 
Alhambra de atunci, l-ar fi eclipsat şi pe 
Fragson, în epoca despre care vă vorbesc o 
formidabilă vedetă, totuşi. lată la ce mă 
gândeam eu. La dracu cu inimile! mă gândeam. 

După ore nesfârşite de mers furişat şi 
prudent zării în sfârşit pe soldaţii noştri în faţa 
unui cătun de ferme. Era un avanpost de al 
nostru. Al unui escadron cantonat acolo. Nici 
un mort la ei, m-au anunţat. Toţi în viaţă! Şi eu 
care aduceam marea veste: „Colonelul a 
murit!” le strigai de îndată ce fui destul de 
aproape de post. „Nu coloneii ne lipsesc!” îmi 
răspunse caporalul Pistil, care era tocmai de 
gardă şi de corvoadă, tăindu-mi vorba. 

- Şi până o să fie înlocuit colonelul, cară-te, 
pungaşule, deocamdată, la distribuirea cărnii 
ăleia împuţite, cu Empouille şi Kerdoncuff şi 
luaţi şi câte doi saci de fiecare; distribuirea se 
face în spatele bisericii... Se vede, acolo... Şi 
apoi aveţi grijă de-mi aduceţi numai oasele, ca 
ieri, şi mai străduiţi-vă să vă şi deşertaţi ca să 
fiţi înapoi la grupă înaintea nopții, 
puşlamalelor! 

Pornirăm toţi trei. 

„Pe viitor n-am să le mai povestesc nimic!” 
îmi ziceam ofuscat. Vedeam eu bine că nu 
merită să le povesteşti ăstora nimic, că o dramă 


ca aceea pe care o văzusem. Se pierduse 
prosteşte pentru nişte nemernici ca ei! Că era 
prea târziu ca să-i mai intereseze. Şi când ştiam 
că numai cu opt zile mai înainte s-ar fi scris 
patru coloane, sigur, de ziar şi mi s-ar fi dat şi 
fotografia cu ocazia morţii colonelului, aşa cum 
se întâmplase. Nişte brute. 

Într-o pajişte de august umbrită de cireşi şi 
arsă de sfârşitul verii se distribuia toată carnea 
regimentului. Pe saci şi pânze de cort întinse 
cât erau de mari şi chiar direct pe iarbă se 
lăfăiau kilograme şi kilograme de maţe întinse, 
grăsime în smocuri galbene şi decolorate, oi 
spintecate cu organele  vraişte,  şiroind 
ingenioase în verdeaţa dimprejur, un bou întreg 
tăiat în două, spânzurat de un copac şi asupra 
căruia se îndârjeau înjurând patru măcelari ai 
regimentului ca să-i scoată măruntaiele. Se 
certau tare între ele grupele pentru grăsime şi 
pentru rinichi mai ales, în mijlocul unor muşte 
cum nu ţi-e dat să vezi decât în asemenea 
momente, importante şi muzicale ca nişte 
păsărele. 

Şi apoi iarăşi sânge peste tot, prin iarbă, în 
bălți moi şi confluente care-şi câutau un loc de 
scurgere. Se ucidea ultimul porc, ceva mai 
departe. Patru bărbaţi şi un măcelar îşi 
disputau deja nişte măruntaie invizibile. 

- Ei, borfaşule, mi se pare că tu ai dosit ieri 
muşchiul ăla de vacă!... 


Mai avui timp să arunc două trei priviri 
asupra acestui diferend alimentar sprijinindu- 
mă de un copac şi a trebuit să cedez imensei 
dorinţe de a voma, şi nu puţin, până la leşin. 

M-au dus până la cantonament pe o 
brancardă, dar nu fără a profita de ocazie ca 
să-mi şterpelească cei doi saci de pânză. 

M-am trezit tot în ocările caporalului. 
Războiul continua. 


Orice i se poate întâmpla unui om şi iată că- 
mi veni şi mie rândul pe la sfârşitul lui august 
să devin caporal. Mă trimiteau adesea cu cinci 
oameni de legătură, la ordinele generalului des 
Entrayes. Acest şef era mic de stat, liniştit şi nu 
se arăta la prima vedere nici crud, nici eroic. 
Dar nu trebuie să ai încredere... Părea că pune 
mai presus de orice tabieturile sale. Se gândea 
la ele fără încetare şi, măcar că noi eram 
ocupați cu retragerea continuă de mai bine de 
o lună, el înjura oricum pe toată lumea dacă 
ordonanța nu-i găsea chiar de la sosire, în noua 
etapă, în fiecare cantonament, un pat foarte 
curat şi o bucătărie amenajată modern. 

Şefului de stat-major, cu cele patru galoane 
ale sale, această grijă de confort îi dădea multă 
bătaie de cap. Exigenţele menajere ale 
generalului des Entrayes îl agasau. Mai ales că 
el, galben, bolnav de gastrită în ultimul hal şi 
constipat, nu era niciodată interesat de 


mâncare. Trebuia să-şi mănânce totuşi ouăle 
moi la masa generalului şi să-i asculte cu 
această ocazie doleanţele. Eşti soldat ori nu 
eşti. Oricum nu-l plângeam, pentru că era o 
mare bestie ca ofiţer. Staţi şi judecaţi. După ce 
ne târam până seara, la întâmplare pe dealuri 
şi arături, ne opream în cele din urmă pentru 
ca generalul nostru să se poată culca undeva. I 
se căuta şi i se găsea un sat liniştit, bine 
apărat, unde trupele nu cantonaseră încă, sau 
dacă erau deja trupe în sat, ele erau evacuate 
grabnic şi puse pur şi simplu pe drumuri, sub 
cerul liber chiar dacă apucaseră să se grupeze. 

Satul nu era rezervat decât statului-major, 
bucâătăriilor sale, cailor, valizelor şi de 
asemenea acestui mârlan de comandant. Se 
numea Pinçon, mârlanul, comandantul Pinçon. 
Sper că a crăpat până acum şi nu de moarte 
bună. Dar în momentul acela, despre care vă 
vorbesc, era neruşinat de viu. Ne aduna în 
fiecare seară pe noi, oamenii lui de legătură, ne 
înjura o bună bucată de vreme, pentru a ne 
aduce la ordine şi a ne trezi înflăcărarea. Ne 
trimitea la dracu-n praznic pe noi, cei care ne 
târâserăm toată ziua în urma generalului. Pe 
jos! Pe cal! Şi iar pe jos! Tot aşa, să-i duci 
ordinele de aici, dincolo. Când terminam toate 
acestea, mai bine ne-ar fi înecat. Ar fi fost mai 
practic pentru toată lumea. 


- Căraţi-vă! Căraţi-vă la regimentele voastre! 
Şi repede! tuna el. 

- Unde-i regimentul, domnule comandant? 
întrebam noi... 

- La Barbagny. 

- Unde vine Barbagny, ăsta? 

- E pe acolo! 

Acolo unde arăta el nu era nimic decât 
noapte, ca peste tot dealtfel, o noapte enormă 
care înghiţea drumul de la doi paşi înaintea 
noastră, iar din întuneric nu ieşea decât un 
firişor de drum nu mai mare decât un vârf de 
limbă. 

Du-te deci să-i cauţi Barbagny-ul lui 
la capătul lumii! Ar fi trebuit să sacrifici ca să-i 
găseşti Barbagny-ul pe puţin un 
escadron întreg. Şi încă unul de curajoşi! Dar 
eu care nu eram curajos şi nici măcar nu 
vedeam de ce aş fi fost curajos, eu doream 
evident, mai puţin decât toţi, să-i găsesc 
Barbagny-ul, despre care dealtfel el însuşi 
vorbea absolut la întâmplare. Era ca şi cum ar 
fi încercat înjurându-mă atât de urât să-mi 
trezească dorinţa de sinucidere. Ei, nu, nici 
chiar aşa, sunt lucruri pe care le ai sau nu le ai, 
ai sau n-ai chef să te sinucizi. 

Despre tot acest întuneric atât de compact 
de ţi se părea că n-ai să-ţi poţi vedea braţul 
dacă-l întinzi un pic mai departe de umăr, nu 


ştiam decât un singur lucru, dar pe ăsta absolut 
sigur, că era plin de nesfârşite pofte ucigaşe. 

Această mutră spurcată de stat-major nu 
înceta de cum venea noaptea să ne trimită la 
moarte şi asta-l apuca mai ales pe la apusul 
soarelui. I te împotriveai în virtutea inerţiei, te 
încăpăţânai să nu-l înţelegi, întârziai cât puteai 
pe lângă cantonamentul cât de cât comod, dar 
când în sfârşit copacii nu se mai zăreau trebuia 
să consimţi totuşi să te duci într-un fel spre 
moarte; cina generalului era gata. 

Totul se petrecea începând din acest moment 
la voia întâmplării. Uneori găseai, alteori nu 
găseai regimentul şi Barbagny-ul lui. Cel mai 
adesea îl găseam din greşeală, pentru că 
santinelele escadronului de gardă trăgeau în 
noi când ne apropiam. Ne recunoşteam astfel, 
vrând-nevrând, şi sfârşeam noaptea aproape 
întotdeauna în corvezi de tot felul, cărând 
multele baloturi de ovăz şi găleți cu apă, alături 
de ceilalţi, mereu înjuraţi, ceea ce ne năucea 
mai mult decât nesomnul. 

Dimineaţa plecam, noi grupa de legătură, 
toţi cinci spre cartierul generalului des 
Entrayes pentru a continua războiul. 

Dar de cele mai multe ori nu găseam 
regimentul şi nu făceam altceva decât să 
aşteptăm să vină ziua învârtindu-ne în jurul 
satelor pe drumuri necunoscute, pe marginile 
cătunelor evacuate şi ale desişurilor mohorâte 


pe care le evitam cât puteam din cauza 
patrulelor nemţeşti. Dar oricum tot trebuia să 
stăm undeva în noapte. De toate nu te puteai 
feri! Din vremurile acelea ştiu ce trebuie să 
simtă iepurii  încolţiţi pe terenurile de 
vânătoare. 

Nu scăpăm noi cu mila. Dacă i-ai fi spus 
comandantului Pinçon că e un asasin laş şi 
murdar, i-ar fi făcut o plăcere enormă să 
ordone să fim împuşcaţi pe loc, căpitanului de 
jandarmi, care nu-l părăsea niciodată, şi care 
cu precizie se gândea numai şi numai la asta. 
Nu nemților le dorea el moartea, căpitanul de 
jandarmerie. 

Trebuirăm deci să ocolim ambuscadele, nopţi 
şi nopţi imbecile la rând, numai şi numai cu 
speranţa din ce în ce mai puţin rezonabilă de a 
ne întoarce cândva şi de asemenea, dacă ne 
vom întoarce de a nu uita niciodată că 
descoperiserăm pe pământ un om la fel ca tine 
şi ca mine, dar mai avid mâncător de hoituri 
decât crocodilii şi rechinii care adulmecă, la 
suprafaţa apei, cu botul căscat, în jurul 
ambarcaţiilor încărcate cu gunoaie şi 
mortăciuni ce se descarcă în larg, la Havana. 

Marea înfrângere, în toate, este să uiţi şi mai 
ales să-i uiţi pe cei care te-au făcut să crapi, şi 
încă să crapi fără să înţelegi cât de porci pot fi 
oamenii. Când om fi pe marginea gropii, va 
trebui să nu mai facem pe fanfaronii, dar nici să 


nu uităm, ci, să povestim totul fāră să 
schimbăm o iotă despre ce am văzut mai vicios 
la oameni, să dăm ortul popii apoi şi să 
coborâm în mormânt. Asta ţi-ajunge ca povară 
pentru viaţa întreagă. 

l-aş fi dat chiar eu însumi rechinilor să-i 
halească pe acest comandant Pinçon şi pe 
jandarmul lui lângă el pentru a-i învăţa minte; i- 
aş fi dat cu calul meu cu tot, ca să nu mai 
sufere, căci nu mai avea spinare săracul, atât 
de rău ajunsese, nu mai avea nimic în loc decât 
două hălci de carne pe care le purta sub şa, 
late cât cele două palme ale mele, şiroind, pe 
viu, cu mari dâre de puroi care se prelingeau 
pe marginile husei până la încheietura 
genunchiului. Trebuia să galopăm pe el totuşi, 
câte unul sau doi... Se săturase şi el de galopat. 
Dar caii sunt mult mai răbdători decât oamenii. 
Se îndoia galopând. Nu-l puteam lăsa decât în 
aer liber. In grajduri, din cauza mirosului exalat 
de răni, puţea atât de tare că s-ar fi sufocat. 
Când îl încălecam îl durea atât de rău că se 
curba ca-ntr-o reverență, şi burta îi ajungea 
atunci la genunchi. Ai fi zis că încălecai un 
măgar. Mărturisesc, era mai comod aşa. Obosiţi 
şi noi cu tot oţelul pe care îl căram pe cap şi pe 
umeri. 

Generalul des Entrayes, în casa rezervată, îşi 
aştepta cina. Masa era pusă, lampa la locul ei. 


- Cărăbăniţi-vă, dumnezeii mamii voastre, ne 
soma încă o dată Pinçon, legănându-ne 
felinarul în dreptul nasului. Ne aşezăm la masă! 
Să nu vă mai spun încă o dată! Să-şi ia 
tălpăşiţa, hoiturile astea împuţite! mai urla. Şi 
se îmbujora la faţă de turbare, acest diafan, 
trimiţându-ne aşa s-o mierlim. 

Câteodată bucătarul generalului ne strecura 
înainte de plecare câte o bucăţică, era prea 
mult de halit pentru general, care primea după 
regulament patruzeci de raţii numai pentru el 
singur! Nu mai era tânăr acest om. Trebuie să 
fi fost foarte aproape de pensionare. I se 
îndoiau genunchii când mergea. Probabil îşi 
cănea mustăţile. 

Vinele, la tâmple, se vedea bine în lumina 
lămpii, desenau meandre, ca Sena la ieşirea din 
Paris. Avea fete mari, se zicea, nemăritate, şi 
tot ca el, nu bogate. Poate că din pricină că-şi 
amintea mereu de ele, avea aerul acesta atât de 
arţăgos şi sâcâitor ca un câine bătrân deranjat 
în obiceiurile lui şi care încerca să-şi găsească 
coşul lui cu periniţă oriunde cineva vroia să-i 
deschidă uşa. 

li plăceau grădinile şi trandafirii, nu-i scăpa 
nici o grădină de trandafiri, pe oriunde trecea. 
Nimeni nu iubeşte ca generalii trandafirii. E 
ştiut. 

Ne aşterneam oricum la drum. Greutatea era 
să porneşti mârţoagele la trap. Le era teamă să 


se mişte din cauza rănilor mai întâi şi apoi le 
era teamă de noi şi de noapte, le era teamă de 
tot, ce mai! Şi nouă la fel! De zece ori ne 
întorceam să-l întrebăm pe comandant care-i 
drumul. Şi de zece ori ne făcea chiulăi împuţiţi. 
Cu lovituri de pinteni treceam de ultimul post 
de gardă, dădeam parola plantoanelor şi ne 
aruncam dintr-o dată în această aventură 
blestemată, în întunericul acestor ţinuturi ale 
nimănui. 

Hoinărind mereu de pe un mal de întuneric 
pe altul, ajungeam să recunoaştem în cele din 
urmă câte ceva, aşa credeam cel puţin... Când 
un nor părea mai luminos decât altul ziceam că 
am zărit ceva... Dar înaintea noastră, nu era 
nimic sigur decât ecoul într-un du-te vino 
continuu, ecoul zgomotului pe care-l făceau caii 
galopând, un zgomot enorm, atât de 
insuportabil că te  înăbuşea. Păreau că 
galopează până la cer, chemând toţi caii 
pământului, să ne masacreze. Asta s-ar fi putut 
face doar cu o mână şi o carabină; era destul s- 
o sprijini, aşteptându-ne, în dosul unui copac. 
Îmi ziceam că prima lumină care se va vedea va 
fi cel din urmă foc de armă. 

De patru săptămâni de când dura războiul 
ajunseserăm atât de obosiţi, atât de nefericiti, 
că eu îmi pierdusem din cauza oboselii un pic 
din frica mea, pe drum. Chinul de a fi hărţuiţi zi 
şi noapte de aceşti oameni, gradaţii, cei mici 


mai ales, mai abrutizaţi, mai meschini încă şi 
mai duşmănoşi decât de obicei, îi face să şovăie 
în cele din urmă chiar şi pe cei mai îndârjiți în 
dorinţa de a trăi. 

Ah! Pofta s-o şterg! Să dorm! Mai întâi! Şi 
dacă într-adevăr nu este nici un mijloc s-o 
ştergi ca să poţi dormi, atunci orice dorinţă de 
viaţă dispare de la sine. Cât rămâneai în viaţă 
trebuia să te faci mereu a căuta regimentul. 

Pentru ca în capul unui nătărău să se ivească 
vreun gând trebuie să i se întâmple multe şi 
năpraznice lucruri. Cel care m-a făcut să 
gândesc pentru prima oară în viaţa mea, cu 
adevărat, să gândesc, idei practice şi numai ale 
mele, era desigur comandantul Pinçon, bestia. 
Mă gândeam deci la el cât puteam eu de tare, 
clătinându-mă, sătul, zdrobit sub greutatea 
armelor, accesoriu figurant în această 
incredibilă aventură internaţională în care mă 
azvârlisem din entuziasm... O mărturisesc. 

Fiecare metru de întuneric din faţa noastră 
era o nouă promisiune de a crăpa şi de a 
termina, dar în ce fel? Nu era nimic neprevăzut 
în această poveste, decât uniforma 
executantului. Va fi unul de-ai noştri? Sau unul 
din faţa noastră? 

Nu-i făcusem niciodată nimic, eu, acestui 
Pinçon! Nici lui ca dealtfel nici nemţilor!... Cu 
capul lui de peşte împuţit, cu cele patru 
galoane care-i străluceau peste tot de la cap la 


buric, cu mustăţile aspre şi genunchii ascuţiţi, 
cu binoclul care-i spânzura la gât, ca un clopot 
de vacă, şi cu harta lui de 1/1000 cu tot! Mă 
întrebam ce turbare de a trimite la moarte pe 
ceilalţi îl stăpânea? Pe ceilalţi care nu aveau 
hartă. 

Noi cei câţiva cavalerişti făceam pe drum tot 
atâta zgomot cât o jumătate de regiment. 
Probabil că ne auzeam la o distanţă de patru 
ore împrejur sau poate că nu vroiau să ne audă. 
Tot ce se poate... Le era oare frică nemților de 
noi? Cine ştie? 

O lună de nesomn pe fiecare pleoapă, iată ce 
duceam cu noi şi tot atât pe ceafă, pe lângă 
kilogramele de fierărie. Se exprimau greu 
cavaleriştii mei din escortă. Într-un cuvânt, de 
abia vorbeau. Erau băieţi veniţi din fundul 
Bretaniei pentru stagiu şi tot ce ştiau se datora 
nu şcolii, ci regimentului. În seara aceea 
încercasem să schimb două vorbe despre satul 
Barbagny cu cel care era alături de mine şi 
care se numea Kersuzon. 

- Ia te uită, Kersuzon, îi spusei, suntem în 
Ardeni aici, ştii. ...Tu vezi ceva în faţa noastră? 
Că eu nu văd nimic... 

- E întuneric ca-n cur, mi-a răspuns 
Kersuzon. Mi-era de-ajuns... 

- Şi zi aşa, n-ai auzit vorbindu-se de 
Barbagny în timpul zilei? Pe unde-o fi? l-am 
întrebat. 


- Nu. Şi-atăât. 

N-am mai găsit Barbagny-ul niciodată. Ne- 
am învârtit în jurul nostru până dimineaţa, 
până în alt sat, unde ne aştepta omul cu 
binoclul. Domnul general îşi lua cafeaua sub 
umbrar în faţa casei primarului când sosirăm. 

Ah! Cât e de frumoasă tinereţea, Pinçon! îi 
atrase atenţia cu voce tare şefului de Stat- 
major, văzându-ne trecând, bătrânul. Zicând 
asta, se sculă şi plecă să facă pipi şi un tur cu 
mâinile la spate, încovoiat. Era foarte obosit în 
dimineaţa aceea, îmi strecură ordonanța, 
dormise prost generalul, îl necăjea vezica, se 
spunea. 

Kersuzon îmi răspundea mereu la fel când îl 
întrebam noaptea, ajunsese să mă distreze în 
cele din urmă ca un tic. Mi-a mai repetat de 
vreo două, trei ori vorba cu întunericul, cu 
curul şi apoi a murit, ucis cum a fost, câtva 
timp mai târziu, la ieşirea dintr-un sat, îmi aduc 
bine aminte, un sat pe care îl luasem drept 
altul, ucis de nişte francezi care ne luaseră 
drept alţii. 

La numai câteva zile după moartea lui 
Kersuzon ne-am gândit şi am găsit un mijloc, de 
care eram foarte mulţumiţi, ca să nu ne rătăcim 
în întuneric. 

Ne dădeau afară din cantonament. Bun. Nu 
ziceam nimic. Nu mai bombăâneam. „Căraţi-vă!” 
făcea ăla, ca de obicei cu mutra lui de ceară. 


- Bine, domnule comandant! 

Şi iată-ne plecaţi, fără să ne lăsăm prea mult 
rugaţi, în direcţia în care trăgea artileria, toţi 
cinci. Ai fi zis că mergeam la furat cireşe. Erau 
multe văi prin părţile acelea. Ne aflam pe 
Meusa cu colinele ei, acoperite cu vii, cu 
strugurii încă necopţi şi toamna, când satele 
din lemn bine uscate de cele trei luni de vară se 
puteau aprinde cu uşurinţă. 

Observasem asta noi înşine, într-o noapte 
când nu ştiam încotro s-o apucăm. Ardea mereu 
câte un sat aflat în bătaia tunului. Nu ne 
apropiam prea mult, priveam numai de departe 
satul, ca spectatori, ai fi spus, de la zece, 
doisprezece kilometri. Şi seară de seară, în 
perioada aceea, o mulţime de sate începuseră 
să se aprindă la orizont, mereu, ca şi cum am fi 
fost înconjurați de cercul imens al unei 
sărbători ciudate a acestor sate care ardeau în 
faţa noastră, în dreapta şi în stânga cu flăcări 
care urcau şi lingeau norii. 

Vedeam trecând prin flăcări totul: bisericile, 
hambarele, unele după altele, clâile care 
dădeau o flacără mai vie, mai înaltă decât 
celelalte şi apoi grinzile care se ridicau drept în 
noapte cu bărbi de scântei înainte de a cădea în 
flăcări. 

Se vede bine când arde un sat, chiar de la 
douăzeci de kilometri. Era plăcut. Un câtunel 
de nimic pe care de-abia dacă-l puteai zări în 


timpul zilei în fundul unui ţinut prăpădit, ei, 
bine, n-aveţi idee noaptea când arde, ce efecte 
scoate! Ai fi zis că-i NOtre-Dame. Un sat poate 
arde o noapte întreagă, chiar unul mic, la 
sfârşit ai zice că-i o floare uriaşă, care se face 
apoi cât un mugure, şi apoi dispare. 

Scoate fum şi atunci ştii că e dimineaţă. 

Caii pe care-i lăsam înşeuaţi în câmp alături 
de noi nu se mişcau. Noi dormitam toţi în iarbă, 
afară de unul, care făcea de gardă, la rând, 
obligatoriu. Dar când te uiţi la foc, noaptea 
trece mai uşor, nu mai înduri nimic, nu mai eşti 
singur. 

Din nefericire, satele n-au durat... După o 
lună, în acel ţinut n-au mai existat sate. Se 
trăgea cu tunul şi asupra pădurilor. N-au durat 
nici astea mai mult de opt zile. Ard frumos 
pădurile, dar ţin puţin. 

Apoi convoaiele de artilerie o apucară pe 
toate drumurile, ele într-un sens şi civilii care 
se refugiau în alt sens. 

Pe scurt, noi nu mai puteam merge nici 
înainte, nici înapoi; trebuia să rămânem unde 
eram. 

Făceam coadă la moarte. Generalul însuşi nu 
mai găsea cantonament fără soldaţi. Ne culcam 
în cele din urmă în plin câmp, general sau nu. 
Cei care mai avuseseră un pic de inimă şi-o 
pierdură. Începând cam din aceste luni soldaţii 
erau împuşcaţi în grup pentru a fi ridicat 


moralul şi jandarmul începu să fie citat pe 
ordinul de zi pentru modul în care-şi ducea 
micul lui război, adânc, adevărat. 


După o perioadă de odihnă ne-au suit din nou 
pe cai, câteva săptămâni mai târziu, şi am 
plecat mai departe spre nord. Frigul veni şi el 
după noi. Artileria nu ne mai părăsea. Nu mai 
întâlneam totuşi nemți, decât din întâmplare, 
câte un husar, sau un grup de tiraliori, ici, colo, 
în galben şi verde, o frumuseţe de culori. Se 
părea că ne căutam, dar ne îndepărtam de 
îndată ce ne zăream. La fiecare întâlnire doi 
sau trei cavalerişti rămâneau pe loc, când de la 
ei, când de la noi. Şi caii lor, liberi, cu scările 
nebune şi zăngănitoare, veneau galop spre noi, 
cu şeile zbătându-se în arcuiri bizare şi pielea 
strălucitoare ca cea a portofelelor cadou, de 
Anul Nou. Veneau să se alăture cailor noştri, 
prieteni de îndată. Ce noroc! Noi n-am fi putut 
face la fel! 

Intr-o dimineaţă, întorcându-se din 
recunoaştere, locotenentul de Saint-Engence îi 
invita pe ceilalţi ofiţeri să constate că nu le 
vindea gogoşi. „Am spintecat doi!” asigura el 
pe fiecare în parte, şi-şi arăta în acelaşi timp 
sabia, unde, era adevărat, sângele închegat 
umplea micul şănţuleţ, făcut într-adins pentru 
asta. 


- A fost uluitor! Bravo, Saint-Engence!... 
Dacă l-aţi fi văzut domnilor! Ce asalt! îl 
sprijinea căpitanul Ortolan. 

Se întâmplase chiar în  escadronullui 
Ortolan. 

- N-am pierdut nimic din ceea ce s-a 
petrecut! Nu eram departe! O lovitură cu 
vârful la gât înainte şi la dreapta!... Poc! Primul 
cade... O altă înţepătură drept în piept!... La 
stânga! Străpungeţi! O adevărată manevră de 
gală, domnilor!... Incă o dată, bravo, Saint- 
Engence! Doi lăncieri! La un kilometru de aici! 
Ăia doi sunt şi acum acolo! În mijlocul arăturii! 
Războiul s-a sfârşit pentru ei, nu-i aşa, Saint- 
Engence?... Ce lovitură dublă! S-au golit 
probabil ca nişte iepuri! 

Locotenentul de Saint-Engence, al cărui cal 
galopase îndelung, primea omagiile şi 
complimentele colegilor cu modestie. Acum, că 
Ortolan se dăduse drept garant al bravurii lui, 
liniştit şi-n largul său, îşi ducea iapa la nutreţ 
învârtind-o în cerc în jurul escadronului adunat 
ca şi cum ar fi fost alaiul unei curse cu 
obstacole. 

- Trebuie să trimitem acolo imediat un alt 
grup de recunoaştere, exact în aceeaşi parte! 
Imediat! - se  înfierbânta foarte tulburat 
căpitanul Ortolan. Indivizii ăia doi s-au rătăcit 
probabil pe aici, dar trebuie să mai fie şi alţii în 
spate... Uite, dumneata, domnule caporal 


Bardamu, du-te cu cei patru oameni ai 
dumitale! 

Mie mi se adresa căpitanul. 

- Şi dacă vor trage în voi, ei bine, străduiţi-vă 
să-i reperaţi şi veniţi de-mi spuneţi imediat 
unde sunt! Probabil sunt brandeburghezi!... 

Cei de la activ povesteau că la cartier, în 
timp de pace, căpitanul Ortolan nu apărea 
aproape niciodată. În schimb acum în război îşi 
scotea straşnic pârleala. Cu adevărat, era 
neobosit. Zelul lui, chiar printre atâţia nebuni, 
se făcea din zi în zi mai remarcat. Priza 
cocaină, mi se povestea. Palid şi încercănat, 
mereu în mişcare pe membrele lui fragile, de 
îndată ce punea piciorul pe pământ, se clătina 
mai întâi, îşi revenea şi măsura arătura în lung 
şi-n lat în căutarea unei fapte de vitejie. Ne-ar fi 
trimis drept în bătaia tunului să luăm foc cu 
gura. Colabora cu moartea. Ai fi putut jura că 
ea avea un contract cu căpitanulOrtolan. 

Prima parte a vieţii (m-am informat) şi-o 
petrecuse în concursuri hipice, zdrobindu-şi 
coastele de câteva ori pe an. Picioarele lui, 
mereu frânte aşa şi nemaiîntrebuinţate la mers, 
îşi pierduseră pulpele. PăşeaOrtolan nervos şi 
numai pe vârfuri, de parcă era pe catalige. Pe 
jos, în blana lui imensă, încovoiat sub ploaie, l- 
ai fi luat drept dosul unei fantome de cal de 
curse. 


Să reținem că la începutul acestei 
monstruoase întreprinderi, adică în luna august 
şi până în septembrie chiar, tot se mai găseau, 
de bine de rău, câteva ore, câteva zile întregi 
uneori, un capăt de drum, un colţ de pădure 
ocrotitoare pentru condamnaţii care eram... 
Puteai atunci să te laşi dus de iluzia că eşti 
aproape liniştit şi să haleşti o cutie de conserve 
cu pâine, până la capăt, fără să te tulbure prea 
mult presentimentul că ar fi ultima. Dar 
începând din octombrie se termină şi cu aceste 
mici clipe de acalmie, grindina deveni din ce în 
ce mai deasă, mai compactă, mai bine 
împănată, gâlgâind de obuze şi de gloanţe. 
Curând ne vom afla în mijlocul furtunii şi ceea 
ce încercasem până atunci să nu vedem, vom 
avea drept în faţa ochilor şi nu o vom putea 
vedea decât pe ea: propria noastră moarte. 

Noaptea, de care ne temeam atât de mult la 
început, deveni prin comparaţie destul de 
blândă. În cele din urmă o aşteptam chiar, 
doream să vină noaptea. Se trăgea în noi cu 
mai puţină uşurinţă decât ziua. Era singura 
diferenţăm care conta. E greu să atingi 
esenţialul, chiar în ceea ce priveşte războiul, o 
bună bucată de vreme fantezia nu vrea să 
cedeze. Tot aşa, pisicile sub ameninţarea 
focului se aruncă în cele din urmă în apă! 
Dibuiam în noapte, ici, colo, sferturi de oră care 
mai semănau adorabilului timp de pace, acelor 


timpuri de necrezut când totul era 
binecuvântat, când nimic grav nu se putea 
întâmpla în fond, când făceai o mulţime de lu- 
cruri, toate devenite dintr-odată extraordinar, 
dumnezeiesc de plăcute. Minunatele timpuri de 
pace! 

Dar curând nopţile, şi ele, la rândul lor, fură 
hărţuite fără milă. Aproape întotdeauna 
noaptea trebuia să-ţi mai chinuieşti oboseala, 
să-i adaugi încă un supliment, fie şi numai 
pentru a mânca şi a trage un pui de somn în 
întuneric... Hrana sosea în primele linii ruşinos 
de tăvălită şi greţoasă, în lungi cortegii 
şchioape de căruţe improvizate, pline vârf de 
carne, prizonieri, răniţi, orez, jandarmi şi vin, în 
canistre vinul, care ne aduceau aminte de 
straşnicele chefuri de odinioară, canistre 
burduhoase şi hurducăite. 

Pe jos, cei ce se târau în spatele fierăraielor 
şi a pâinii, prizonieri de-ai noştri şi de-ai lor, în 
cătuşe, condamnaţi la una sau la alta, 
amestecați, legaţi de încheietura mâinii la 
scările jandarmilor, câţiva de împuşcat mâine, 
nu mai trişti decât ceilalţi. Mâncau şi ei raţia 
lor de thon atât de greu de digerat (nici nu mai 
aveau timp) aşteptând să plece convoiul, pe 
marginea drumului, şi aceeaşi ultimă bucăţică 
de pâine, alături de un civil înlănţuit cu ei, 
despre care se zicea că ar fi spion şi care nu 
ştia nimic despre asta. Nici noi, dealtfel. 


Tortura regimentului continua atunci sub 
formă nocturnă, bâjbâind pe străduţele cotite 
ale satului fără lumină şi fără înfăţişare, 
încovoiaţi sub sacii mai grei decât oamenii, 
dintr-un grajd necunoscut în altul, înjuraţi, 
ameninţaţi, de la unul la altul, buimăciţi, fără 
nici o speranţă de a sfârşi altfel decât în 
spaimă, în bălegar, sătui de a fi torturati, 
batjocoriţi până la sânge de o hoardă de nebuni 
vicioşi deveniți incapabili deodată, toţi câţi 
erau, de altceva decât să căsăpească şi să fie 
căsăpiţi fără să ştie de ce. 

Tăvăliţi pe jos între două baligi, în înjurături 
şi în lovituri de cizme, te descopereau curând 
grăduleţii şi te azvârleau încă o dată spre alte 
încărcături ale convoiului, şi tot aşa. 

Satul mustea de mâncare şi căprarii în 
noaptea burduşită de grăsime, de mere, de 
ovăz, de zahăr, totul trebuia cărat în spinare şi 
plasat de urgenţă în drum, pe bâjbâite. Aducea 
orice convoiul numai salvarea nu. 

Sătul, cel de corvoadă se prăbuşea pe lângă 
căruţă, dar apărea atunci furierul luminând cu 
felinarul lărvăria. Maimuţa aia cu bărbie dublă 
pentru care trebuia să descoperi în orice haos 
adăpători pentru cai. Dar am văzut eu însumi 
câţiva oameni, cu curul în apă, leşinaţi de 
somn, până la gât. 

După adăpare trebuia să mai găseşti şi ferma 
şi străduţa pe unde ai venit şi pe unde îţi 


închipuiai că ţi-ai lăsat grupa. Dar nu găseai 
nimic, scăpai numai prăbuşindu-te încă o dată 
lângă un zid, o oră măcar dacă-ţi mai rămânea 
vreuna să aţipeşti. În această meserie de a fi 
ucis, nu trebuie să faci mofturi, ci să te porţi ca 
şi cum viaţa ar continua, asta e cel mai greu de 
îndurat, această minciună. 

Şi furgoanele plecau înapoi, în spatele 
frontului. Evitând zorile, convoiul îşi relua 
drumul, scârţâind din toate roţile lui strâmbe, 
însoţit de urarea mea să fie surprins, făcut 
bucăţi, ars în sfârşit chiar în cursul zilei, cum 
se vede în acele stampe militare, să fie prădat 
convoiul, pentru totdeauna cu tot echipajul lui 
de gorile jandarmi, de potcoave de cai şi de 
reangajaţi cu felinare cu tot ce era corvoadă, 
linte şi alte soiuri de făină pe care nu le poţi 
coace niciodată, şi să nu-l mai văd în viaţa mea. 
Căci dacă e să osteneşti peste puteri ca să 
crapi de oboseală sau de altceva, felul cel mai 
dureros prin care se ajunge aici este să cari 
saci ca să umpli noaptea cu ei. 

În ziua în care vor fi raşi până la osii aceşti 
mârlani, ne vor lăsa în pace, mă gândeam, 
chiar dacă n-ar fi decât pentru o noapte, am 
putea dormi măcar o dată cu trup şi cu suflet 
cu tot. 

Aprovizionarea asta, un coşmar în plus, mic 
monstru  hărţuitor pe deasupra războiului. 
Brute în faţă, alături şi în spate. Dădeai de ele 


peste tot. Condamnaţi la moarte cu amânare, 
nu mai doream decât să aţipim şi în afara 
acestei dorinţe totul era suferinţă, chiar timpul 
şi efortul de a înfuleca. O lucire de râu, o 
bucată de zid pe care credeam a le 
recunoaşte... Ne luam după mirosuri ca să 
regăsim ferma grupei, redeveniţi câinii satelor 
părăsite în noaptea războiului. Ceea ce ne 
călăuzea cel mai bine era mirosul de rahat. 

Adjutantul aprovizionării, paznicul urilor 
regimentului, pentru moment stăpânul lumii. 
Cel care vorbeşte despre viitor e un netrebnic, 
prezentul contează. A-ţi invoca posteritatea 
înseamnă a ţine un discurs viermilor. În întu- 
nericul satului de război adjutantul păzea 
animalele omeneşti pentru marile abatoare pe 
care tocmai le deschiseseră. El este regele, 
adjutantul! Regele Morţii! Adjutantul Cretelle! 
Perfect! Nimeni nu e mai puternic decât el. 
Nimeni nu e la fel de puternic, decât adjutantul 
celorlalţi, din faţă. 

Nimic nu rămâne viu dintr-un sat decât 
pisicile înnebunite de groază. Mobilierul bine 
hăcuit mai întâi, treceau la făcut focul în 
bucătărie, scaune, fotolii, bufete, de la cel mai 
uşor până la cel mai greu. Şi tot ce puteau căra 
în spate duceau cu ei, camarazii mei. Piepteni, 
lâmpiţe, ceşti, lucruşoare de nimica, chiar şi 
coroniţele însurăţeilor totul era bun. Ca şi cum 
am mai fi avut de trăit mulţi ani. Furau ca să se 


distreze şi ca să aibă aerul c-or să le fie de folos 
mult timp. Dorinţi dintotdeauna. 

Artileria nu era pentru ei decât zgomot. Din 
pricina asta războiul poate dura atât. Chiar cei 
care-l fac, chiar în clipa în care-l fac, nu şi-l 
imaginează. Cu glonţul în vintre ar fi continuat 
să adune de pe drum sandale vechi care „ar 
mai putea servi la ceva”. Tot aşa oaia pe o 
coastă în luncă, agonizează şi tot mai paşte. 
Majoritatea oamenilor nu mor decât în ultima 
clipă; ceilalţi încep a se deprinde cu moartea cu 
douăzeci de ani mai înainte, câteodată chiar 
mai mult. Aceştia sunt nefericiţii pământului. 

Cât despre mine, eu nu eram prea înţelept, 
dar devenisem destul de practic totuşi pentru a 
fi laş până la capăt. Fără îndoială că din cauza 
acestei hotărâri lăsam impresia unui mare 
calm. Aşa se făcea că inspiram o mare încre- 
dere căpitanului Ortolan, lui însuşi, care hotări 
pentru noaptea aceea să-mi încredinţeze o 
misiune delicată. Era vorba, îmi explică el, între 
patru ochi, să mă duc trap înaintea zorilor până 
la Noirceur-sur-la-Lys, oraş de ţesători, situat la 
paisprezece kilometri de satul unde eram 
cantonaţi. Trebuia să mă asigur la faţa locului 
chiar de prezenţa duşmanului. În această 
privinţă încă de dimineaţă, cercetaşii nu 
reuşeau decât să se contrazică. Generalul des 
Entrayes era nerâbdâtor. Cu ocazia acestei re- 
cunoaşteri, mi se dădu permisiunea să-mi aleg 


un cal dintre cei mai puţin purulenţi ai 
plutonului. De mult timp nu mai fusesem 
singur. Mi se păru deodată că plec în călătorie. 
Dar eliberarea era părelnică. De îndată ce 
plecai la drum, din cauza oboselii, nu-mi 
puteam decât cu greu imagina, orice aş fi făcut, 
uciderea mea, cu destulă precizie şi în 
amănunt. Înaintam din copac în copac, cu zgo- 
motul meu de fierărie. Numai frumoasa mea 
sabie, ea singură cu zgomotul ei făcea cât un 
pian. Eram poate de plâns, dar grotesc, în orice 
caz, sigur. 

La ce se gândise, oare, generalul des 
Entrayes, expediindu-mă aşa în liniştea asta, 
acoperit de ţimbale? Desigur că nu la mine. 

Aztecii spintecau curent, se povesteşte, în 
templele soarelui de la ei, optzeci de mii de 
credincioşi pe săptămână, oferindu-i astfel 
dumnezeului norilor, ca să le trimită ploaie. 
Sunt lucruri pe care cu greu le crezi înainte de 
a merge la război. Dar când eşti aici, totul 
devine limpede, şi aztecii şi disprețul lor pentru 
corpul altuia, acelaşi pe care trebuia să-l aibă 
pentru umilele mele maţe domnul general 
Celadon des Entrayes, mai sus-numitul, devenit 
şi el ca urmare a avansărilor un fel de zeu 
categoric, un fel de mic soare cumplit de 
exigent. 

Nu-mi rămânea decât o foarte slabă 
speranță, să fiu fācut prizonier. O zare de 


speranţă cât un crâmpei. Un crâmpei în noapte, 
căci împrejurările nu se pretau deloc la 
politeţuri preliminare. Un foc de armă te 
ajunge mai repede decât o fluturare de pălărie 
în aceste momente. Dealtfel ce i-aş spune 
acestui militar ostil din principiu, şi venit într- 
adins să mă ucidă de la celălalt capăt al 
Europei?... Dacă ar şovâi o secundă (mi-ar 
ajunge) ce i-aş spune? Ce ar fi el mai întâi în 
realitate? În civilie? Vânzător într-un magazin? 
Un reangajat de profesie? Un gropar poate? Un 
bucătar?... Caii au mult mai mult noroc, căci 
îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu li se 
cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în 
el. Nefericiţi, dar liberi cai! Târfa asta de 
entuziasm, vai, nu-i decât pentru noi! 

Vedeam foarte clar drumul acum şi, aşezate 
pe laturi, pe lutul pământului, marile pătrate şi 
volume ale caselor, cu pereţii albiţi de lună, ca 
nişte bucăți mari de gheaţă inegale, 
încremenite, în blocuri palide. Aici se vor sfârşi 
toate? Cât am să mai zac în această linişte după 
ce-mi vor fi făcut de petrecanie? Înainte de-a o 
sfârşi de tot? În ce şanţ oare? La picioarele 
căruia dintre aceste ziduri? Mă vor termina 
poate? Cu o lovitură de cuţit? Îţi smulgeau 
câteodată mâinile, ochii şi restul... Se 
povesteau multe în privința asta şi nu glume! 
Cine ştie?... Un pas al calului... Şi încă unul... ar 
fi de ajuns? Animalele astea tropăie fiecare cât 


doi oameni la un loc în saboţi de fier, lipiţi unul 
de altul, într-un caraghios pas gimnastic 
dezacordat. 

Imi bătea inima tare, ca unui iepure, după 
grilajul de coaste, agitată, ghemuită, stupidă. 

Când te arunci cu capul în jos din înaltul 
turnului Eiffel tot aşa trebuie să te simţi. Ai 
vrea să te prinzi din urmă în spaţiu. Păstra 
pentru mine primejdia ca pe o taină, satul, dar 
oricum nu în întregime. În mijlocul pieţei o 
fântână arteziană minusculă gâlgâia numai 
pentru mine singur. 

Aveam totul numai şi numai pentru mine în 
seara aceea. Eram stăpânul, în sfârşit, al lunii, 
al satului, al unei nemăsurate spaime. Îmi 
reluai drumul la trap.  Noirceur-sur-la-Lys 
trebuia să fie încă la o oră de drum cel puţin, 
când zării o lumină bine ferită deasupra unei 
porţi. Mă îndreptai direct spre această lumină 
şi-mi descoperii astfel un soi de curaj, dezertor, 
e adevărat, dar de nebănuit. Lumina dispăru 
repede, dar eu o văzusem bine. Ciocănii. 
Stăruii, ciocănii încă o dată, chemându-i cu 
voce tare, jumătate  nemţeşte, jumătate 
franţuzeşte rând pe rând, pentru orice 
eventualitate, pe aceşti necunoscuţi ghemuiţi în 
întuneric. 

Poarta se întredeschise în cele din urmă, un 
canat. 

- Care eşti acolo? făcu o voce. Eram salvat. 


- Un dragon... 

- Francez? - puteam s-o văd acum pe femeia 
care vorbea. 

- Da, francez... 

- Au mai trecut pe aici adineauri nişte 
dragoni nemti... Vorbeau şi ei franceza... 

- Da, dar eu sunt francez sadea... 

- Aha!... 

Avea aerul că se îndoieşte. 

- Pe unde sunt acum? întrebai. 

- Au plecat spre Noirceur pe la opt. Şi-mi 
arătă nordul cu degetul. 

O fată, o broboadă, un şorţ alb mai ieşeau 
acum din întuneric, în pragul porţii. 

- Ce v-au făcut, am întrebat-o, nemţii? 

- Au dat foc la o casă pe lângă primărie şi mi- 
au ucis frăţiorul cu o lovitură de lance în 
burtă... Se juca pe Pont Rouge privindu-i cum 
treceau... Uite!... Imi arătă... E acolo... 

Nu plângea. Aprinse din nou luminarea a 
cărei pâlpâire o surprinsesem. Şi zării - era 
adevărat - în fund, micul cadavru culcat pe o 
saltea, îmbrăcat în costum de marinar; şi gâtul 
şi capul, livide ca flacăra luminării, ieşeau 
dintr-un guler mare pătrat, albastru. Se 
ghemuise cu braţele, picioarele şi spatele 
îndoite, copilul. Lovitura de lance îi trecuse un 
fel de axă a morţii prin mijlocul burţii. Mama 
lui, ea, plângea tare, alături, în genunchi, tatăl 


la fel. Şi începură să geamă cu toţii în cor. Dar 
mie mi-era tare sete. 

- N-aveţi vreo sticlă de vin să-mi vindeţi? 
întrebai. 

- Întreab-o pe mama... Poate că ştie ea dacă 
mai este... Ne-au luat mult din el, adineauri, 
nemţii... 

Şi începură, în urma întrebării mele, să 
vorbească foarte încet. 

- Nu mai este! se întoarse să mă anunţe fata, 
nemţii au luat tot. Deşi le-am dat şi noi mult, de 
bună voie. 

- Aoleu, şi cât au mai băut! remarcă mama 
care se oprise din plâns, brusc. Le plăcea să 
bea... 

- Mai mult de o suta de sticle, sigur, adăugă 
tatăl, mereu în genunchi... 

- Nu mai e nici una, atunci? stăruii, mai 
sperând, atât mi-era de sete, şi mai ales de vin 
alb, foarte amar, de cel care te trezeşte puţin. 
Vi-l plătesc... 

- Nu mai e decât din cel foarte bun. Face 
cinci franci sticla... căzu la învoială mama. 

- S-a făcut! Şi scosei cei cinci franci ai mei 
din buzunar, o monedă mare. 

- Du-te de-i caută una! porunci mama în 
şoaptă surorii. 

Sora luă lumânarea şi se întoarse într-o clipă 
cu o sticlă de un litru. 

Eram servit, n-aveam decât să plec. 


- S-or mai întoarce? întrebai, din nou 
neliniştit. 

- Poate, făcură ei toţi deodată, dar atunci or 
să dea foc la tot... Aşa ne-au ameninţat când au 
plecat. 

- Aş vrea s-o văd şi pe asta... 

- Eşti tare curajos... Pe acolo! îmi arătă tatăl 
cu mâna, în direcţia oraşului Noirceur-sur-la- 
Lys... A ieşit chiar în şosea după mine să mă 
vadă plecând. Fata şi mama rămăseseră 
temătoare lângă micul cadavru, de veghe. 

- Hai, înapoi, îi strigau ele dinăuntru. Intră-n 
casă, Joseph, n-ai ce căuta pe drum, tu... 

- Eşti tare curajos, îmi mai zise tatăl o dată 
şi-mi strânse mâna. 

Reluai, la trap, drumul spre nord. 

- Măcar nu le spune că mai suntem pe aici! 
ieşi fata să strige după mine. 

- Or să vadă ei şi singuri, mâine, răspunsei 
eu, dacă mai sunteţi pe aici. 

Eram nemulţumit că le dădusem cei cinci 
franci ai mei. Între noi stăteau cei cinci franci. 
Sunt de ajuns, ca să urâşti, cinci franci, şi să 
doreşti să crape cu toţii. Nici o dragoste să-ţi 
pierzi firea în lumea asta, cât timp vor exista 
cei cinci franci. 

- Mâine, repetară ei nesiguri... 

Mâine, şi pentru ei, era departe, n-avea nici 
un sens un mâine ca ăsta. Era vorba, în fond, 
pentru noi toţi să trăim o oră în plus, iar o 


singură oră într-o lume în care totul s-a redus 
la crimă, este de-acum o adevărată minune. 

Nu mai ţinu mult. Galopam de la un copac la 
altul şi aşteptam să fiu somat sau împuşcat 
dintr-un moment în altul. Şi nimic. 

Trebuia să fi fost cam ora două după miezul 
nopţii, nu mai mult, când ajunsei pe coama unui 
deal, la pas. Zării de acolo brusc în vale 
rânduri, rânduri de becuri de gaz aprinse, şi 
apoi în prim plan, o gară luminată toată cu 
vagoanele ei, cu bufetul, de unde nu se auzea 
totuşi nici un zgomot... Nimic. Străzi, 
bulevarde, felinare, şi alte şi alte linii paralele 
de lumini, cartiere întregi, iar tot restul 
împrejur mai mult decât întuneric, vid lacom în 
jurul oraşului, al oraşului care se întindea 
întreg, etalat în faţa mea ca şi cum cineva l-ar fi 
pierdut aprins şi risipit în mijlocul nopţii. Am 
descălecat şi m-am aşezat pe o moviliţă ca să-l 
privesc mai pe îndelete. 

Nu puteam afla de aici dacă nemţii intraseră 
în Noirceur, dar cum ştiam că în asemenea 
cazuri dădeau foc de obicei, dacă intraseră şi 
nu incendiaseră oraşul imediat, fără îndoială că 
aveau proiecte şi gânduri neobişnuite. 

Nici o bubuitură de tun, asta era suspect. 

Calul meu vroia şi el să se culce. Trăgea de 
căpăstru şi mă făcu să mă întorc. Când privii 
din nou înspre oraş ceva schimbase în faţa mea 
aspectul colinei, nu mare lucru desigur, dar 


oricum destul ca să mă facă să strig. „Hei! 
Cine-i  acolo?”... Această schimbare în 
dispunerea umbrei avusese loc la câţiva paşi... 
Trebuia să fie cineva... 

- Gura mai mică! răspunse o voce gravă şi 
răguşită, o voce care părea foarte franceză. 

- Ai rămas şi tu de căruţă? mă mai întrebă. 

Acum puteam să-l văd. Un infanterist cu 
cozorocul foarte vechi de deşcă bătrână. După 
ani şi ani, mi-aduc bine aminte încă de 
momentul acela, silueta lui ieşind din iarbă, 
cum se iveau din ţintele de tir altădată în bâlci 
soldaţii. 

Ne apropiarăm. |ineam mâna pe revolver. 
Un gest numai şi aş fi tras fără să ştiu de ce. 

- Ascultă, mă întrebă, tu i-ai văzut? 

- Nu, dar de asta sunt pe aici, ca să-i văd. 

- Eşti de la 145 dragoni? 

- Da, dar tu? 

- Eu sunt rezervist... 

- Aha! făcui. Eram uimit, un rezervist. Primul 
rezervist pe care-l întâlneam în război. 
Fusesem întotdeauna cu cei de la activ. Nu-i 
vedeam figura, dar vocea lui era altfel decât a 
noastră, parcă mai tristă, deci mai autentică 
decât a noastră. Din pricina asta nu mă putui 
abtine să nu-i acord un pic de încredere. Era 
ceva, oricum. 

- M-am săturat, zicea într-una, am să mă 
predau nemților... Nu ascundea nimic. 


- Cum ai să faci? 

Asta mă interesa imediat, mai mult decât 
orice, proiectul lui, cum va face ca să se lase 
prins? 

- Încă nu ştiu... 

- Cum de ţi s-a făcut până una alta poftă s-o 
ştergi?... Nu-i uşor să te laşi prins! 

- Mă doare-n cot, am să mă predau şi gata. 

- Ţi-e frică? 

- Mi-e frică întâi, şi apoi văd că-i o dobitocie, 
dacă vrei să ştii, nu mă sinchisesc de nemti, nu 
mi-au făcut nimic... 

- Taci, îi zic, să nu fie pe aproape, să ne 
audă... 

Parcă aş fi vrut să fiu politicos cu nemţii. 
Doream tare mult să-mi explice el, cât mai 
eram acolo, acest rezervist, de ce nici eu nu 
mai aveam curajul să mai fac războiul, ca toţi 
ceilalţi... Dar el nu explica nimic, zicea numai 
că s-a săturat. 

Îmi povesti atunci debandada regimentului 
său, în ajun, în zori, din cauza vânătorilor de 
infanterie de la noi, care din greşeală 
deschiseseră focul asupra companiei sale de-a 
lungul câmpului. Nu-i aşteptaseră atunci. 
Sosiseră cu trei ore mai devreme decât era 
prevăzut. Atunci vânătorii obosiţi, surprinşi, îi 
ciuruiseră. Cunoşteam cântecul, mi se mai 
cântase. 


- Atât mi-a trebuit! a adăugat. Robinson, mi- 
am zis! Aşa mă cheamă!... Robinson Leon! - 
Acum sau niciodată trebuie să-ţi iei tălpăşiţa, 
mi-am zis!... Nu-i aşa? Am luat-o deci de-a 
lungul unei pădurici şi acolo, ce crezi, mi-am 
întâlnit căpitanul... Era sprijinit de un copac, 
bine pocit, căpitănaşul!... Gata s-o mierlească... 
Îşi ţinea izmenele cu mâinile, să verşi... 
Sângera de peste tot rostogolindu-şi ochii în 
cap... Nu era nimeni cu el. Găsise ce căutase... 
„Mamă! Mamă!” scâncea dându-şi sufletul şi 
mai pişându-se sânge... 

„Termină odată! îi zisei. Mama! O doare-n 
cot de tine!”... Aşa i-am zis drept în faţă... 
Inchipuie-ţi ce s-o mai fi bucurat, porcul!... Hei, 
bătrâne!... Nu prea poţi zice des căpitanului 
ceea ce crezi. Nu-i de scăpat o ocazie ca asta. 
Se întâmplă rar!... Şi ca s-o pot întinde mai 
repede, mi-am azvârlit efectele şi armele într-o 
baltă... O baltă de rațe de alături... Crede-mă, 
aşa cum mă vezi, n-am poftă să ucid pe 
nimeni... Nu mă pricep... Nici odinioară în 
timpuri de pace nu-mi plăceau scandalurile... 
Plecam... Îţi dai seama atunci?... În civilie am 
încercat zilnic să merg la uzină... Mă ocupam 
un pic chiar şi cu gravura, dar nu-mi plăcea din 
cauza certurilor, îmi plăcea mai mult să vând 
ziare de seară şi într-un cartier liniştit unde 
eram cunoscut, în jurul Băncii Franţei... 
Place des Victoires, dacă vrei să ştii... Rue des 


Petits-Champs... Era sectorul meu... Nu 
treceam niciodată dincolo de rue du 
Louvre şi Palais-Royal de o parte, îţi dai seama, 
nu... Făceam dimineaţa comisioane pentru 
negustori... Câte o livrare după amiază din 
când în când, făceam de toate ce mai... 
Munceam aşa cu ziua... Dar arme nu vreau!... 
Dacă te văd nemţii cu arme, ai? Eşti curăţat! Pe 
când aşa, în voie, ca mine acum... Nimic în 
mâini... Nimic în buzunare... Simt ei că te pot 
face mai uşor prizonier, înţelegi? Ştiu cu cine 
au de a face... Dacă ai putea, să ajungi la nemți 
în pielea goală ar fi încă şi mai bine... Ca un 
cal! N-ar şti atunci din ce armată eşti... 

- E adevărat! 

Mi-am dat seama că vârsta înseamnă ceva 
pentru minte. Te face practic. 

- Sunt acolo, ai? Precizam şi cântăream 
împreună şansele şi ne căutam viitorul ca-n 
cărţi în marele plan luminos pe care ni-l oferea 
oraşul tăcut. 

- Mergem? 

Era vorba să trecem mai întâi linia de cale 
ferată. Dacă erau santinele ne-ar fi reperat. 
Poate că nu. Trebuia văzut. Trecerea era pe 
deasupra, sau pe dedesubt, prin tunel. 

- Trebuie să ne grăbim, a adăugat acest 
Robinson... N-o putem face decât noaptea, ziua 
sunt prea mulţi amici, toată lumea lucrează la 
galerie, ziua, vezi tu, chiar în timp de război se 


ţine târg... Nu iei mârţoaga cu tine? Apucai 
mârţoaga. Din prudenţă, ca s-o ştergem mai 
uşor, dacă am fi fost prost primiţi. Ajunserăm la 
pasajul de nivel, cu braţele lui albe şi roşii 
ridicate. Nu mai văzusem bariere de forma 
asta. Nu erau aşa în împrejurimile Parisului. 

- Crezi oare că au intrat în oraş? 

- Sigur, a zis... Dă-i drumul înainte!... 

Eram acum obligaţi să fim la fel de curajoşi 
ca cei curajoşi, din cauza calului care venea 
liniştit în urma noastră, ca şi cum ne-ar fi 
împins cu zgomotul, nu se mai auzea decât el. 
Toc! şi toc! cu potcoavele lui. Izbea ecoul în 
plin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Acest Robinson se baza pe întuneric ca să 
scăpăm de aici?... Mergeam la pas amândoi 
prin mijlocul străzii goale fără să ne ascundem 
şi încă în pas cadenţat, ca la exerciţiu. 

Avea dreptate Robinson, ziua era nemiloasă 
din cer până-n pământ. Aşa cum mergeam pe 
şosea, probabil că aveam aerul unor oameni 
paşnici până una alta amândoi, foarte naturali, 
ca şi cum ne-am fi întors din permisie. „Ai auzit 
că batalionul 1 de husari a fost capturat în 
întregime?... La Lille?... Au intrat, aşa se spune, 
fără să ştie, vai de capul lor, cu colonelul 
înainte... Pe o stradă principală, frate! Care s-a 
închis!... Înainte!... Îndărăt!... Nemţi peste 
tot!... La ferestre!... Peste tot!... Atât le-a fost!... 


Prinşi ca şoarecii!... Ca şoarecii!... Ce baftă pe 
ei... 
- Ah! idioţii!... 

- la te uită! Ia te uită!... Nu ne mai reveneam 
tot admirând această captură atât de netă, atât 
de definitivă... Eram muţi de uimire. 

Prăvăliile aveau toate obloanele trase, casele 
şi ele, cu grădiniţa lor de flori în faţă, totul 
foarte curat. Dar imediat după poştă am văzut 
că una din aceste case, un pic mai albă decât 
celelalte, strălucea cu toate luminile aprinse, la 
toate ferestrele, la primul etaj ca şi la mezanin. 
Am sunat la poartă. Cu calul tot în spatele 
nostru. Un om îndesat şi bărbos ne deschise. 
„Sunt primarul din Noirceur, ne-a anunţat 
imediat, fără ca noi să-l întrebăm ceva, şi-i 
aştept pe nemți!” Şi a ieşit la lumina lunii ca să 
ne vadă mai bine, primarul. Când băgă de 
seamă că nu eram nemți, ci francezi sadea, nu 
mai fu atât de solemn, rămase doar cordial. Şi 
un pic încurcat. Evident el nu ne mai aştepta, 
veneam cumva împotriva dispoziţiilor pe care le 
va fi primit, împotriva hotărârilor luate. Nemţii 
trebuiau să intre în Noirceur în noaptea aceea, 
fusese prevenit, aranjase totul cu prefectura, 
colonelul lor aici, ambulanţa dincolo etc.. Şi 
dacă intrau chiar acum? Cu noi acolo? S-ar fi 
iscat sigur neplăceri! S-ar fi creat complicaţii... 
Nu ne-a zis-o de-a dreptul, dar se vedea bine că 
la asta se gândeşte. 


Şi începu să vorbească despre interesul 
general, acolo în întuneric, în liniştea în care 
eram pierduţi. Nimic altceva decât despre 
interesul general... Despre bunurile materiale 
ale comunităţii... Despre patrimoniul artistic 
din Noirceur, lăsat în paza lui, sarcină sfântă, 
mai sfântă decât oricare alta... Despre biserica 
din secolul al XV-lea mai ales... Dacă ei ar da 
foc bisericii din secolul al XV-lea? Cum au dat 
celei dinConde-sur-Yser de alături?... Ai?... Aşa 
numai dintr-o proastă dispoziţie?... De ciudă că 
ne-au găsit acolo... Ne făcu să simţim toată 
responsabilitatea ce cădea pe umerii noştri... 
Inconştienţi soldăţei ce eram!... Nemţilor nu le 
plăceau oraşele suspecte în care mai hoinăreau 
încă militari duşmani. Era bine ştiut... 

În timp ce ne vorbea aşa cu voce scăzută, 
nevastă-sa şi cele două fiice, nişte blonde mari, 
apetisante, îl aprobau cu voce tare, cu câte un 
cuvânt pe ici, pe colo... Pe scurt, ne dădeau 
afară. Între noi pluteau valorile sentimentale şi 
arheologice, pe neaşteptate foarte vii, pentru 
că nu mai era nimeni la Noirceur în noapte să 
le conteste... Patriotice, morale, umflate de 
vorbe, fantome pe care încerca să le prindă 
primarul, dar care se mistuiau imediat învinse 
de frica noastră, şi de egoismul nostru, şi apoi 
de adevărul pur şi simplu. 

Se  străduia cu eforturi  înduioşătoare, 
primarul din  Noirceur, înflăcărat să ne 


convingă că datoria noastră era să ne luăm 
imediat tălpăşiţa la dracu-n praznic, în felul lui 
mai puţin brutal, desigur, dar tot atât de 
hotărât ca domnul comandant Pinçon. 

De bună seamă, nu aveai ce să opui tuturor 
acestor puternici decât dorinţa noastră, a 
amândurora, de-a nu muri şi de-a nu arde. Era 
puţin, mai ales că aceste lucruri nu se puteau 
declara în timpul războiului. Ne-am întors pe 
alte străzi tot goale. Hotărât, toţi oamenii pe 
care-i  întâlnisem în noaptea aceea îmi 
arătaseră sufletul lor. 

- Asta-i norocul meu! oftă Robinson pe când 
plecam. Vezi, dacă ai fi fost tu vreun neamt, 
cum eşti băiat bun şi tu, m-ai fi făcut prizonier 
şi era un lucru bun făcut... E aşa de greu să 
scapi de tine însuţi în război! 

- Şi tu, l-am întrebat, dacă ai fi fost neamţ, 
m-ai fi făcut prizonier? Ai fi primit atunci 
medalia aia a lor militară! Trebuie să aibă un 
nume caraghios în nemţeşte medalia lor 
militară, ai? 

Cum nu găseam până una alta pe nimeni în 
drumul nostru să ne vrea de prizonieri, ne-am 
aşezat în cele din urmă pe o bancă într-un 
părculeţ şi am mâncat cutia de thon pe care 
Robinson Leon o tot plimba şi încălzea de 
dimineaţă în buzunar. Foarte departe, se auzea 
acum artileria, dar cu adevărat foarte departe. 


Dacă ar fi putut rămâne fiecare de partea lor, 
duşmanii, şi să ne lase în pace! 

După asta am luat-o de-a lungul unui chei; 
lângă şlepurile pe jumătate descărcate, în apă, 
cu ţâşnituri lungi, am urinat. Duceam mereu 
calul de căpăstru, în spatele nostru, ca pe un 
câine foarte mare, dar aproape de pod, în 
căsuţa podarului, cu o singură cameră, tot pe o 
saltea mai era întins un mort, singur, un 
francez, comandant de vânători de munte care 
dealtfel semăna un pic la mutră cu acest 
Robinson. 

- Ce urât e! mă făcu să bag de seamă 
Robinson. Mie nu-mi plac morţii... 

- Curios e că-ţi seamănă puţin. Are un nas 
lung ca tine, şi nici nu eşti mult mai bătrân ca 
el... 

- Ce vezi tu e din cauza oboselii, evident că 
semănăm un pic cu toţii, dar dacă m-ai fi văzut 
mai înainte... Când mergeam pe bicicletă în 
fiecare duminicâ!... Eram un băiat frumos! 
Aveam nişte pulpe, bătrâne! Ştii, de la sport! Şi 
asta dezvoltă şi coapsele... 

Am ieşit, chibritul pe care-l aprinsesem ca 
să-l vedem se stinsese. 

- Vezi, e prea târziu, uită-te!... 

O lungă dungă cenuşie şi verde sublinia de- 
acum în depărtare creasta colinei, la marginea 
oraşului, în noapte: ziua! Una mai mult! Una 
mai puţin! Trebuia să încercăm să trecem şi 


prin asta cum am trecut şi prin celelalte, 
devenite un fel de inele din ce în ce mai 
înguste, zilele, şi toate străbătute de gloanţe şi 
fulgerări de mitralieră. 

- Mai vii pe aici la noapte? mă întrebă la 
despărţire. 

- Nu există la noapte, bătrâne!... Te crezi 
general! 

- Nu mă mai gândesc la nimic, a zis în cele 
din urmă... La nimic, înţelegi!... Nu mă mai 
gândesc decât cum să nu crap... Ajunge... Mă 
gândesc că o zi câştigată e oricum o zi în plus... 

- Ai dreptate... La revedere, bătrâne, şi 
noroc!... 

- Noroc şi ție! Poate ca o să ne mai vedem! 

Ne-am întors fiecare la război. Şi apoi s-au 
petrecut o mulţime de lucruri, pe care nu-i uşor 
să le povesteşti acum, pentru că cei de azi nu 
le-ar mai înțelege. 


Ca să fiu bine văzut şi luat în consideraţie, a 
trebuit să mă grăbesc, zor-nevoie, să mă 
împrietenesc cu civilii, pentru că ei, în spatele 
frontului, deveneau, pe măsură ce înainta 
războiul, din ce în ce mai vicioşi. Am înţeles 
asta imediat ce am ajuns la Paris şi am mai 
priceput că femeile lor aveau foc la cur şi 
bătrânii gura hulpavă şi mâinile peste tot, la 
spate, în buzunare. 


Combatanţii erau  moşteniţi în spatele 
frontului, cei de acolo se învăţaseră repede cu 
gloria şi cu bunele maniere de-a o suporta 
curajos şi fără durere. 

Mamele, unele infirmiere, altele martire, nu- 
şi mai părăseau lungile lor voaluri întunecate şi 
nici mica diplomă pe care Ministerul le-o 
înmâna la timp prin funcţionarul Primăriei. Pe 
scurt, lucrurile se aranjau. 

În timpul dichisitelor funeralii eşti şi foarte 
trist, dar te gândeşti oricum la moştenire, la 
vacanţa apropiată, la văduva frumuşică, care 
are temperament, se zice, şi speri să mai 
trăieşti tu însuţi, spre deosebire de ăsta, mult 
timp, şi să nu crapi poate niciodată... Cine ştie? 

Când petreci aşa convoiul, vezi oameni 
descoperindu-şi cu gesturi largi capetele. Iți 
face plăcere. E momentul să te ţii bine, să ai un 
aer cuviincios, să nu glumeşti cu voce tare, să 
te bucuri numai în sinea ta. E permis. În tine 
însuţi totul e permis. 

În timpul războiului, în loc să se danseze la 
mezanin se dansa în pivniţă. Combatanţii nu 
numai că tolerau asta, dar chiar le plăcea. Se 
interesau de dans imediat ce soseau şi nimeni 
nu găsea că ar fi suspect. Numai curajul e în 
fond suspect. Să fii curajos cu propriul tău 
corp? Cereţi-i atunci viermelui să fie curajos, e 
roz şi palid şi moale, exact ca noi. 


În ceea ce mă privea, nu aveam de ce mă 
plânge. Eram pe punctul de-a scăpa datorită 
medaliei militare pe care o căpătasem, rănii şi 
tot restului. În  convalescenţă fiind, îmi 
aduseseră medalia chiar la spital. Şi în aceeaşi 
zi m-am dus la teatru, ca s-o arăt civililor în 
timpul pauzei. Mare efect. Erau primele medalii 
care se vedeau la Paris. Bună treabă! 

Şi tot cu această ocazie, în foaierul Operei 
Comice, am întâlnit-o pe micuța Lola din 
America şi ea a fost pricina că m-am înviorat de 
tot. 

Există uneori, aşa, anumite zile care 
contează din şirul lunilor peste care ai fi putut 
foarte bine să treci fără să le trăieşti. Ziua 
aceea a medaliei de la Opera Comică fu pentru 
viaţa mea decisivă. 

Din cauza ei, a Lolei, am devenit foarte 
curios în privinţa Statelor Unite, din cauza 
întrebărilor pe care i le-am pus imediat şi la 
care ea abia mi-a răspuns. Când eşti împins în 
felul acesta să călătoreşti, te mai întorci când 
poţi şi cum poţi... 

În momentul acela despre care vă vorbesc, 
toată lumea la Paris vroia să-şi aibă mica sa 
uniformă. Numai neutrii şi spionii n-o aveau şi 
aceştia erau cam aceiaşi. Lola îşi avea uniforma 
ei oficială, cu adevărat foarte frumoasă, pusă în 
evidenţă prin mici cruci roşii peste tot, pe man- 
şete, pe  îngusta ei bonetă de poliţie, 


şmechereşte aşezată de-a curmezişul peste 
părul ei ondulat. Venise să ne ajute să salvâăm 
Franţa, mărturisea ea directorului hotelului, pe 
măsura slabelor ei forţe, dar din toată inima! 
Ne-am înţeles imediat, dar nu în întregime 
totuşi, pentru că elanurile inimii îmi deveniseră 
de nesuferit. Le preferam pe cele ale corpului 
pur şi simplu. Trebuie să fii extrem de rezervat 
cu cele ale inimii, mă învățase - şi încă cum! - 
războiul. Şi nu eram gata să uit. 

Inima Lolei era tandră, slabă şi entuziastă. 
Corpul darnic, demn de-a fi iubit, n-aveam 
decât s-o iau aşa cum era. O fată totuşi bună, 
Lola, numai că între noi se afla războiul, 
această blestemată, nemăsurată turbare care 
împinge jumătate din omenire, cu sau fără 
plăcere, să trimită cealaltă jumătate spre 
abator. Inevitabil, o piedică în relaţiile cu 
ceilalţi, o asemenea manie. Mie care trăgeam 
de convalescenţa mea cât puteam şi care nu 
tineam defel să-mi iau în primire locul în 
cimitirul înflăcărat al bătăliilor, ridicolul 
masacrului nostru îmi apărea zornăitor, la 
fiecare pas pe care-l făceam în oraş. O imensă 
şarlatanie se etala peste tot. 

Erau totuşi puţine şanse să scap, n-aveam 
nici una din relaţiile necesare ca să ies din 
încurcătură. Nu cunoşteam decât săraci, adică 
oameni a căror moarte nu interesează pe 
nimeni. Cât despre Lola, nu trebuia să mă bizui 


pe ea ca să scap. Infirmieră cum era, nu ţi-ai fi 
putut închipui, în afară de Ortolan poate, o 
fiinţă mai combativă decât această 
fermecătoare copilă. Înainte de-a fi trecut prin 
măcelul mocirlos al eroismelor, alintatul ei aer 
de Jeanne d'Arc m-ar fi înflăcărat poate, m-ar fi 
convertit, dar acum, de la înrolarea mea din 
piaţa Clichy, devenisem în faţa oricărui eroism, 
verbal sau real, bolnăvicios de retractil. Eram 
vindecat, foarte vindecat. 

Pentru comoditatea doamnelor din Corpul 
Expediţionar American, grupul de infirmiere 
din care făcea parte şi Lola locuia la hotelul 
Paritz şi pentru ca să-i facă, ei cu deosebire, 
situaţia şi mai plăcută, i se încredinţase (avea 
relaţii) chiar în incinta hotelului, direcţia unui 
serviciu special, cel al clătitelor cu mere pentru 
spitalele din Paris. Se distribuiau în fiecare 
dimineaţă mii de porţii. Lola îndeplinea această 
funcţie domestică cu un zel care avea să ia 
dealtfel mai târziu o întorsătură proastă. 

Lola, trebuie să vă spun, nu făcuse clătite 
niciodată în viaţa ei. Angaja prin urmare un 
număr de bucătărese plătite, şi clătitele fură, 
după câteva încercări, gata de livrat la timp, 
zemoase, rumenite, şi de minune îndulcite. Lola 
n-avea, pe scurt, decât să le guste înainte de a 
le expedia în diverse servicii spitaliceşti. În 
fiecare dimineaţă Lola se scula la ora zece şi 
cobora, după ce se îmbăia, spre bucătăriile 


aşezate jos lângă pivnițe. Şi asta în fiecare 
dimineaţă, vă spun, şi îmbrăcată numai într-un 
kimono japonez negru cu galben, pe care i-l 
făcuse cadou un prieten din San-Francisco 
înainte de plecare. 

Pe scurt, totul mergea perfect şi noi eram 
gata să câştigăm războiul, când într-o bună zi, 
la ora prânzului, o găsii tulburată, refuzând să 
se atingă de orice fel de mâncare. Teama unei 
nenorociri care i se putuse întâmpla, a unei boli 
neaşteptate mă cuprinse. O rugai să se 
încreadă în grijulia mea afecţiune. 

Pentru că gustase neîncetat clătitele de-a 
lungul unei luni întregi, Lola se îngrăşase cu 
vreo două livre bune! Micuța ei centură 
mărturisea dealtfel dezastrul printr-o nouă 
gaură. Veniră lacrimile. Încercând s-o consolez, 
pe cât mă pricepeam, am luat un taxi, 
cercetând rând pe rând, sub impulsul emoţiei, 
mai mulţi farmacişti, din diverse colţuri ale 
Parisului. Din întâmplare, implacabil, toate 
cântarele confirmară că cele două livre erau 
temeinic câştigate, de netăgăduit. li sugerai 
atunci să-şi predea serviciul unei colege care, 
ea, ar căuta „avantaje”. Lola nici nu vru s-audă 
de acest compromis pe care-l considera ca pe o 
ruşine şi ca pe o adevărată dezertare în felul ei. 
Tot cu această ocazie mă informă că 
străbunicul ei făcuse parte din echipajul în veci 
glorios al vasului „Mayflower” debarcat la 


Boston în 1677, şi că, având în vedere respectul 
datorat unei asemenea amintiri, nici nu se 
putea gândi să se abată de la datoria clătitelor, 
modestă, dar sfântă oricum. 

Fapt este că din ziua aceea ea nu mai gusta 
clătitele decât cu vârful dinţilor, pe care-i avea 
dealtfel foarte ordonaţi şi frumoşi. Spaima de 
îngrăşare ajunse să-i strice toată plăcerea. 
Tânjea. li fu un timp frică de clătite ca mie de 
obuze. Cel mai adesea acum făceam amândoi 
plimbări igienice în lung şi-n lat, din cauza 
clătitelor, pe chei, pe bulevarde, dar nu mai 
intram la Napolitain, din cauza îngheţatei care 
îngraşă doamnele. 

Nu visasem niciodată un loc mai confortabil 
decât camera ei, toată azurie, cu o sală de baie 
alături. Fotografiile prietenilor ei peste tot, cu 
dedicaţii, puţine femei, mulţi bărbaţi, băieţi 
frumoşi, bruni cu părul creţ, genul ei, îmi 
vorbea despre culoarea ochilor lor şi apoi des- 
pre aceste dedicaţii tandre, solemne şi toate 
definitive. La început, din politeţe, mă jenam în 
mijlocul atâtor efigii, pe urmă m-am obişnuit. 

Cum încetam s-o mai sărut, aducea vorba, n- 
o întrerupeam, fie despre război, fie despre 
clătite. Franţa ocupa un loc însemnat în 
discuţiile noastre. Pentru Lola, Franţa rămânea 
un fel de entitate cavalerească, cu contururi 
foarte vagi în spaţiu şi timp, însă grav rănită, în 
acest moment, şi din cauza asta chiar foarte 


aţâţătoare. Eu, când îmi vorbeai de Franţa, mă 
gândeam irezistibil la maţele mele şi atunci, 
fireşte, eram mult mai rezervat în ceea ce 
privea entuziasmul. Fiecare cu spaima lui. 
Totuşi, pentru că-mi plăcea, o ascultam fără s-o 
contrazic. Dar în problema sufletului n-o 
mulţumeam deloc. M-ar fi vrut vibrând tot, 
strălucind, şi eu, bietul de mine, nu înţelegeam 
deloc pentru ce ar fi trebuit să fiu în această 
stare, sublimă, când aveam, dimpotrivă, o mie 
de motive, toate de neînlăturat, să rămân într-o 
dispoziţie exact contrară. 

Lola, oricum, nu făcea decât să bată câmpii 
despre fericire şi optimism ca toţi oamenii 
dealtfel care se află de partea cea bună a vieţii, 
de partea  privilegiaţilor, a sănătăţii, a 
securităţii, şi care mai au încă mult timp de 
trăit. 

Mă hărţuia cu de-ale sufletului, era mereu cu 
el în gură. Sufletul reprezintă vanitatea şi 
plăcerea corpului cât timp corpul e sănătos, dar 
înseamnă şi dorinţa de a-l părăsi de îndată ce 
acesta e bolnav sau îi merge prost. Iei din cele 
două poze pe cea care-ţi face cea mai mare 
plăcere la un moment dat, şi gata! Cât mai poţi 
alege între ele două, e bine. Dar eu nu mai 
puteam alege, zarurile fuseseră aruncate 
pentru mine! Cunoşteam adevărul până la os şi 
numai moartea mea mă urma, ca să zic aşa, pas 
cu pas. Îmi era greu să mă gândesc la altceva 


decât la destinul meu de asasinat cu amânare, 
pe care dealtfel toată lumea îl găsea pentru 
mine foarte normal. 

Acest fel de agonie prelungită, lucidă, 
sănătoasă, în timpul căreia îţi e imposibil să 
înţelegi altceva decât nişte adevăruri absolute, 
trebuie s-o înduri ca să ştii pentru totdeauna ce 
vorbeşti. 

Concluzia mea era că nemţii puteau să vină 
aici, să omoare, să pustiiască, să incendieze 
totul, hotelul, clăâtitele, pe Lola, Tuileries-ul, 
miniştrii, pe amicii lor, Cupola, Louvre-ul, 
Marile Magazine, să se năpustească asupra 
oraşului, să abată asupra lui mânia lui 
Dumnezeu, focul Infernului, asupra acestui 
bâlci fetid căruia nu-i mai puteai adăuga nimic 
mai sordid, şi că nu aveam, totuşi, nimic de 
pierdut, cu adevărat, ci totul de câştigat. 

Nu pierzi mare lucru când arde casa 
proprietarului. Va veni întotdeauna altul, chiar 
dacă nu acelaşi, neamţ sau francez, englez sau 
chinez, ca să-ţi prezinte, nu-i aşa, chitanţa la 
momentul oportun... În mărci sau în franci? 
Dacă tot trebuie să plăteşti... 

Pe scurt, stăteam extrem de prost cu 
moralul. Dacă i-aş fi spus ce gândesc despre 
război Lolei, m-ar fi luat simplu, drept un 
monstru, şi m-ar fi alungat şi mi-ar fi refuzat 
ultimele plăceri ale intimităţii ei. Mă feream 
deci cu grijă să-i fac asemenea mărturisiri. 


Mai eram pe de altă parte ameninţat de 
câteva dificultăţi şi rivalități. Anumiți ofiţeri 
încercau să mi-o sufle pe Lola. Concurența lor 
era de temut, înarmaţi cum erau cu seducţiile 
Legiunii de Onoare. Or, începuse să se vor- 
bească mult de această faimoasă Legiune de 
Onoare în jurnalele americane. Cred că în vreo 
două sau trei rânduri când mă înşelă, relaţiile 
noastre ar fi fost primejduite, dacă în acel 
moment uşuratica asta nu mi-ar fi descoperit 
brusc o utilitate superioară, să gust clătitele în 
fiecare dimineaţă în locul ei. 

Specializarea asta de ultimă oră mă salvă. Eu 
puteam să-i ţin locul. Nu eram şi eu oare un 
valoros combatant, deci demn de această 
funcţie de încredere? De atunci nu furăm 
numai amanți, ci şi asociaţi. Aşa au început 
timpurile moderne. 

Corpul ei era pentru mine o încântare 
continuă. Nu mă mai săturam sorbind din ochi 
acest trup american. Eram, pe drept cuvânt, un 
porc neruşinat. Nu mă mai săturam de el. 

Ajunsesem chiar la convingerea foarte 
plăcută şi fortifiantă că o ţară aptă să producă 
asemenea corpuri atât de îndrăzneţe în graţia 
lor şi de un avânt spiritual atât de ispititor, 
trebuia să mai ofere încă multe alte revelații 
capitale, în sens biologic, bineînţeles. 

Mă hotărâi tot mângâind-o pe Lola, să fac o 
călătorie mai devreme sau mai târziu în Statele 


Unite, ca un adevărat pelerinaj, şi asta de 
îndată ce va fi posibil. N-avui într-adevăr linişte 
şi pace (într-o viaţă totuşi implacabil de 
potrivnică şi de hărţuită) înainte de-a fi dus la 
bun sfârşit această aventură, mistic-anatomică. 

Aşa am primit, stând la dosul Lolei, mesajul 
unei lumi noi. Nu avea numai un trup, Lola, să 
ne înţelegem bine, mai era înzestrată şi cu un 
cap micuţ, frumuşel şi puţin crud din cauza 
ochilor albaştri-cenuşii care unduiau uşor spre 
colţuri, ca cei ai pisicilor sălbatice. 

Numai privindu-i faţa îmi lăsa gura apă, ca 
gustul vinului sec, de silex. Ochi duri, pe scurt, 
şi deloc animați de acea amabilă vioiciune 
comercială, orientalo-scâioasă, pe care o au toţi 
ochii de pe aici. 

Ne  întâlneam adesea într-o cafenea din 
apropiere. Răniţii din ce în ce mai numeroşi 
şontăcăiau de-a lungul străzilor, adesea în 
zdrenţe. În beneficiul lor se organizau chete, 
„Zile”, pentru unii, pentru alţii, dar mai ales 
pentru organizatorii „Zilelor”. Să minţi, să 
iubeşti, să mori. Era interzis să faci altceva. Se 
minţea cu turbare dincolo de orice imaginaţie, 
dincolo de ridicol şi de absurd, în jurnale, pe 
afişe, pe jos, pe cal, în maşină. Toată lumea 
învățase să mintă. Câştiga cel care minţea cu 
mai multă neruşinare. Curând nu mai fu nici 
urmă de adevăr în oraş. 


De putinul adevăr pe care-l mai găseai prin 
1914, îţi era acum ruşine. Tot ce atingeai era 
măsluit, zahărul, avioanele, sandalele, dulceaţa, 
fotografiile; tot ce citeai, înghiţeai, sugeai, 
admirai, proclamai, respingeai, apărai, toate 
acestea nu erau decât nişte fantome ostile, 
trucaje, mascaradă. Trădătorii, ei înşişi erau 
falşi. Delirul de a minţi şi de a crede se întinde 
ca râia. Micuța Lola nu ştia în franceză decât 
câteva fraze, dar acestea erau patriotice: “On 
les aura!”..., „Madelon, viens!”... Îţi venea să 
plângi. 

Aşa se apleca ea asupra morţii noastre cu 
încăpățânare, cu impudoare, ca toate femeile 
dealtfel, de îndată ce vine moda de a fi curajos 
pe socoteala celorlalţi. 

Şi eu care-mi descoperisem atâta poftă 
pentru toate lucrurile care mă îndepărtau de 
război. Îi cerui în mai multe rânduri informaţii 
asupra Americii, dar ea nu-mi răspundea decât 
prin comentarii foarte vagi, pretenţioase şi voit 
nesigure, încercând să facă asupra mea o 
strălucită impresie. 

Numai că eu nu mai credeam acum în 
impresii. Mă lăsasem o dată minţit de impresii, 
a doua oară nu mă mai lăsam tras pe sfoară. De 
nimeni. 

Credeam în corpul ei, nu credeam în spiritul 
ei. O consideram ca pe o fermecătoare 


învârtită, pe Lola, în spatele războiului, în 
spatele vieţii. 

Trecea peste neliniştea mea cu o mentalitate 
de „Petit Journal”: Pompon, Fanfară, Lorena 
mea şi mănuşi albe... Între timp făceam amor 
din ce în ce mai des, pentru că o asigurasem că 
asta o slăbea. Dar ea se bizuia mai mult pe 
lungile noastre plimbări. Eu nu puteam să sufăr 
plimbările lungi. Dar ea stăruia. 

Vizitam astfel foarte sportiv Bois de 
Boulogne, câteva ore în fiecare după amiază, 
făceam „Turul lacurilor”. 

Natura este ceva înspăimântător şi chiar aşa, 
foarte domesticită ca-n Bois, tot îi nelinişteşte 
într-un fel pe adevărații citadini. Aceştia se lasă 
aici uşor în voia mărturisirilor. Nu există loc 
mai bun ca Bois de Boulogne, umed tot, 
împrejmuit, uns şi răzuit cum e, în care să-i 
îmbulzească amintirile, de nestăpânit, pe 
orăşenii în plimbare printre copaci. Lola nu 
scăpă nici ea de această melancolică şi intimă 
nelinişte. Îmi povestea o mie de lucruri aproape 
sincere, plimbându-ne aşa, despre viaţa ei de la 
New-York, despre prietenele dragi de acolo. 

Nu ajungeam să descurc în întregime 
adevărul din această țesătură complicată de 
dolari, logodne, divorţuri, cumpărări de rochii 
şi de bijuterii de care existenţa ei îmi părea atât 
de plină. 


Mergeam în ziua aceea spre hipodrom. Mai 
întâlneam încă printre paragini numeroase 
trăsuri, copii călare pe măgari, şi alţii stârnind 
praful şi maşini ticsite de cei veniţi în permisie 
care, fără încetare, în viteză, căutau femei 
libere pe micile alei, între două trenuri, 
stârnind şi mai mult praf, grăbiţi să cineze şi să 
facă dragoste, neliniştiţi, băloşi, la pândă, 
hăituiţi de ora implacabilă şi de dorinţa de-a 
trăi. Transpirau de pasiune şi de căldură. 

Parcul era mai puţin îngrijit, ca de obicei, 
părăsit într-un suspense administrativ. 

- Trebuie să fi fost tare frumos pe aici înainte 
de război!... observă Lola.  Elegant?... 
Povesteşte-mi, Ferdinand!... Cursele de aici?... 
Erau ca la noi la New-York? 

La drept vorbind, nu fusesem niciodată la 
curse înainte de război, dar inventam pe loc ca 
s-o distrez o sută de detalii colorate pe acest 
subiect, ajutându-mă de ceea ce mi se povestise 
şi mie, în stânga şi în dreapta. Rochiile... 
Flegantele... Cupeurile strălucitoare... 
Plecarea... Trompetele vioaie şi hotărâte... 
Saltul peste râu... Preşedintele Republicii... 
Febra unduitoare a pariurilor... 

li plăcu atât de tare descrierea mea ideală că 
povestirea ne apropie. Incepând din acest 
moment Lola crezu că descoperise cel puţin un 
gust comun amândurora, cel al serbărilor 
mondene. Mă sărută chiar spontan de emoție, 


ceea ce i se întâmpla rar, trebuie să recunosc. 
Şi apoi melancolia modelor de altădată o 
învălui. Fiecare plânge în felul lui timpul care 
trece. Lola prin modele ce muriseră zărea fuga 
anilor. 

- Crezi oare, Ferdinand, întreba ea, că vor 
mai fi curse pe acest câmp? 

- Când se va termina războiul, fără îndoială, 
Lola... 

- Dar nu-i sigur, nu-i aşa?... 

- Nu, nu-i sigur... 

Posibilitatea de-a nu mai exista niciodată 
curse la Longchamps o dezamăgea. Tristeţea 
lumii îi cuprinde pe oameni cum poate, dar 
până la urmă se pare că reuşeşte aproape 
întotdeauna. 

- Gândeşte-te că ar mai putea dura mult 
războiul, Ferdinand, ani întregi, de exemplu... 
Atunci va fi prea târziu pentru mine... să mă 
mai întorc aici... Mă înţelegi, Ferdinand?... Îmi 
plac atât de mult locurile frumoase ca astea de 
pe aici... foarte mondene... foarte elegante... Va 
fi prea târziu... Pentru totdeauna prea târziu... 
poate... O să fiu bătrână atunci, Ferdinand... 
când se vor relua serbările... Voi fi bătrână... ai 
să vezi, Ferdinand, va fi prea târziu... Simt că 
va fi prea târziu... 

Şi iat-o din nou la fel de dezolată, ca şi 
pentru cele două livre în plus. Îi dădui, ca s-o 
liniştesc, toate speranţele la care mă puteam 


gândi... Că nu avea în fond decât douăzeci şi 
trei de ani... Că războiul va trece foarte 
repede... Că frumoasele zile de altădată se vor 
întoarce... Ca înainte, mai frumoase decât mai 
înainte... Pentru ea, cel puţin... Frumuşică cum 
era... Timpul pierdut îl va recupera fără 
pagubă!... Omagiile... Admiraţiile nu-i vor lipsi 
atât de curând... Se prefăcu a-şi uita necazul ca 
să-mi facă plăcere. 

- Mai mergem? întreba ea. 

- Nu trebuie să slâbeşti? 

- A, da, e adevărat, uitasem... 

Părăseam Longchamps-ul, copiii plecaseră 
de prin împrejurimi. Nimic, decât praful. 
Fermisionarii îşi mai urmăreau Fericirea, dar 
acum în afara pădurii, hăituită cum era, 
Fericirea, între terasele de la Port Maillot. 

Mergeam de-a lungul malurilor spre Saint- 
Cloud învăluiţi de haloul dansant al brumelor 
de toamnă. Aproape de pod câteva şlepuri 
atingeau cu vârfurile copacii, adânc înfundate 
în apă sub greutatea cărbunelui încărcat până 
la bordură. 

Imensul evantai de verdeață al parcului se 
desfăcea deasupra grilelor. Copacii aceştia au 
dulcea amploare şi forţa marilor vise. Numai că 
eu nu mai credeam în copaci de când trecusem 
prin capcanele lor. Un mort în spatele fiecărui 
copac. Aleea centrală urca între două rânduri 
de trandafiri spre fântâni. Lângă chioşc, 


bătrână doamnă care vindea sifon părea să 
adune încet toate umbrele serii în jurul fustei 
ei. Mai departe, pe drumurile învecinate, 
fluturau marile cuburi şi dreptunghiuri din 
pânze întunecate ale barăcilor unui bâlci pe 
care războiul îl surprinsese în toi şi peste care- 
şi prâbuşise brusc liniştea. 

- Uite, e un an de când s-au dus! ne aminti 
bătrâna  vânzătoare. Acum nu mai trece 
aproape nimeni pe aici... Eu ce mai vin, din 
obişnuinţă... Ce de lume mai era pe aici! 

Nu înţelesese în rest nimic bătrâna din ceea 
ce se petrecuse, decât atât, Lola vru să trecem 
pe lângă aceste corturi goale, ciudată, tristă 
dorinţă mai avea şi ea. 

Numărarâăm vreo douăzeci, cele lungi, 
împodobite cu oglinzi, cele mici, mult mai 
numeroase, plăcintării de bâlci, loterii, chiar un 
mic teatru, totul bătut de vânt; între copaci, 
răspândite peste tot, barăci, una din ele, spre 
aleea centrală, nu mai avea nici draperiile 
obişnuite, descoperită ca un vechi mister 
răsuflat. 

Se încovoiau deja spre frunze şi noroi, 
corturile. Ne-am oprit lângă ultimul, mai 
aplecat decât altele, care se legăna pe ţăruşi în 
bătaia vântului, ca un vas cu pânzele 
înnebunite, gata să-şi rupă ultima parâmă. Se 
clătina pânza din mijloc, se smucea în vântul 
întețit, se  vânzolea spre cer, deasupra 


acoperişului. Pe frontonul barăcii se putea citi 
vechiul ei nume în verde şi roşu; era baraca 
unui tir: Standul Naţiunilor se numea. 

Nimeni pe acolo s-o păzească. Trăgea poate 
acum lângă ceilalţi, proprietarul, lângă clienţi. 

Câte gloanţe primiseră micile ţinte din 
dugheană! Ciuruite de punctuleţe albe! O nuntă 
de bâlci era ţinta: în primul rând, din zinc, 
mireasa cu florile, vărul, militarul, mirele cu un 
bot mare roşu, şi apoi, în rândul al doilea, alţi 
invitaţi, pe care probabil că-i omorâseră de mai 
multe ori când bâlciul era în toi. 

- Sunt sigură că trebuie să tragi foarte bine, 
Ferdinand! Dacă ar mai fi bâlci m-aş lua la 
întrecere cu tine!... Nu-i aşa că tragi bine, 
Ferdinand? 

- Nu, nu prea trag bine... 

Pe ultimul rând, în spatele nunţii, grosolan 
zugrăvită, Primăria cu drapelul ei. Probabil că 
se trăgea şi în Primărie pe când mai funcţiona, 
în ferestre, care se deschideau atunci cu un 
zgomot sec de sonerie, se trăsese chiar şi în 
micul drapel de tablă şi apoi în regimentul care 
defila în pantă, alături, întocmai ca al meu, cel 
din piaţa Clichy, numai că acesta de aici stătea 
furişat printre pipe şi balonaşe, în toate au tras 
cât au putut, astăzi trăgeau în mine, ieri, 
mâine. 

- Şi în mine se trage, Lola! nu m-am putut 
stăpâni să nu-i strig. 


- Hai, să mergem! îmi zise atunci... Spui 
prostii, Ferdinand, şi o să mai şi răcim. 

Coborârăm spre Saint-Cloud pe aleea 
centrală, Regala, ferindu-ne de noroi, ea mă 
ținea de mână, mâna ei era mică de tot, dar nu 
mai puteam acum să mă gândesc la altceva 
decât la nunta de zinc de la standul de acolo, 
pe care-l părăsisem în întunericul aleei. 
Uitasem chiar s-o mai sărut pe Lola, era peste 
puterile mele. Aveam un sentiment ciudat. 
Chiar din acel moment, cred, capul meu a 
devenit atât de greu de potolit cu toate 
gândurile lui. 

Când ajunserăm la podul de la Saint-Cloud se 
întunecase de-a binelea. 

- Ferdinand, vrei să cinăm la Duval? Ştiu că 
tție-ți place mult acolo... O să-ţi mai schimbe 
gândurile... Întâlneşti întotdeauna acolo multă 
lume... Numai dacă nu vrei să cinezi la mine în 
cameră? - Era pe scurt, tare grijulie în seara 
aceea. 

Ne hotărârăm în cele din urmă pentru Duval. 
Dar abia ne-am aşezat la masā, cā locul mi se 
păru smintit. Toţi aceşti oameni aşezaţi roată- 
mprejurul nostru îmi dădură impresia că nu 
aşteaptă nici ei, la fel ca mine, decât să-i 
asalteze gloanţele din toate părţile în timp ce 
mâncau. 


- Plecaţi cu toţii! i-am prevenit. Cărăbăniţi- 
vă! Or să vă împuşte! Or să vă omoare! Or să 
ne omoare pe toţi!... 

M-au dus la hotelul Lolei în cea mai mare 
grabă. Vedeam peste tot acelaşi lucru. Toţi 
oamenii care se perindau pe culoarele hotelului 
Paritz mi se părea că vor fi împuşcaţi, şi 
funcţionarii din spatele ghişeului celui mare, şi 
ei tocmai pentru asta făcuţi, şi tipul de jos de la 
hotelul Paritz, cu uniforma lui albastră ca cerul 
şi aurită ca soarele, portar îl numeau, şi apoi 
militarii şi ofiţerii plimbăreţi, generalii, mai 
puţin frumoşi decât el, desigur, dar tot în 
uniformă oricum, pretutindeni un tir imens, din 
care nu vom mai scăpa nici unii, nici alţii. Nu 
mai era de glumă. 

- Or să tragă! strigam cât mă ţinea gura în 
mijlocul marelui salon. Or să tragă! Fugiţi cu 
toţii!... 

Am strigat apoi pe fereastră acelaşi lucru. 
Apucat rău. Un scandal în toată regula. „Bietul 
soldat!” se zicea. Portarul m-a dus la bar 
uşurel, din amabilitate. Mi-a dat să beau şi am 
băut mult, şi apoi în sfârşit au venit şi jandarmii 
să mă ia, ei ceva mai brutali. La Standul 
Natiunilor erau şi jandarmi, îi văzusem. Lola 
mă sărută şi-i ajută să mă ducă cu câtuşele lor. 

Şi m-am îmbolnăvit atunci, agitat, înnebunit, 
au explicat ei la spital, de frică. Era posibil. Cel 


mai bun lucru de făcut, nu-i aşa, cât eşti pe 
lume, e să scapi. Bun, nebun, de frică sau nu. 


S-au iscat vorbe. Unii au spus: „Băiatul ăsta 
e un anarhist, să-l împuşcăm deci şi imediat, 
acum e momentul, nu-i de şovâit, nu trebuie 
tărăgănat, pentru că e război!”... Dar erau alţii 
mai răbdători, care vroiau numai să fiu sifilitic 
şi sincer nebun şi să mă închidă prin urmare 
până la venirea păcii, sau cel puţin câteva luni, 
pentru ca ei, înţelepţii, cu mintea întreagă, cum 
ziceau, să mă îngrijească în timp ce războiul l- 
ar face ei singuri. Dovada că nimic nu-ţi 
trebuie, în afara unui neruşinat tupeu, ca să fii 
crezut rezonabil. Când ai un asemenea tupeu, e 
de ajuns, totul îţi este permis, absolut totul, 
majoritatea e de partea ta şi doar majoritatea 
decretează cine e nebun şi cine nu. 

Totuşi diagnosticul meu rămânea foarte 
suspect. Autorităţile hotărâră deci să fiu pus 
sub observaţie un timp. Scumpa mea prietenă 
Lola primi permisiunea de a-mi face câteva 
vizite, şi la fel mama. Asta era tot. 

Eram  găzduiţi noi, răniții, cu tulburări 
mintale, într-un liceu din Issy-les-Moulineaux, 
organizat tocmai cu scopul de-a primi şi forţa la 
mărturisiri mai lin sau mai brutal, după caz, pe 
soldaţii de felul meu, al căror ideal patriotic era 
ori numai compromis, ori foarte bolnav. Nu ne 


tratau deloc rău, dar te simţeai totuşi mereu 
spionat de un personal de infirmieri tăcuţi şi 
dotați cu nişte urechi enorme. 

După ce te supuneau un oarecare timp 
acestei supravegheri, plecai de acolo discret ca 
să te duci fie spre azilul de alienati, fie pe front, 
fie, destul de des, în faţa plutonului de 
execuţie. 

Mă întrebam mereu care dintre amicii 
adunaţi în aceste localuri dubioase, vorbind în 
şoaptă în sala de mese, erau gata să devină 
nişte fantome. 

Lângă grilaj, la intrare, într-un mic pavilion, 
locuia  portăreasa, cea care ne vindea 
zaharicale, portocale şi ce-ţi mai trebuia ca să- 
ţi coşi nasturii la loc. Ne mai vindea pe 
deasupra plăceri. Pentru subofiţeri era zece 
franci partida de amor, oricine putea cumpăra. 
Numai să nu te fi lăsat pradă confidenţelor care 
se fac cu multă uşurinţă în acele momente. Te 
puteau costa scump asemenea expansiuni. 
Ceea ce mărturiseai, ea repeta, cuvânt cu 
cuvânt, medicului şef şi totul trecea în dosarul 
pentru Consiliul de război. Părea dovedit că 
făcuse să fie împuşcaţi, datorită mărturisirilor, 
un caporal de spahii ce nu avea nici douăzeci 
de ani şi un rezervist de la geniu care înghiţea 
cuie pentru a-şi provoca dureri de stomac şi 
încă un alt isteric care-i povestise cum îşi pre- 
gătea crizele de paralizie pe front... Mie, ca să 


mă încerce, îmi propuse într-o seară livretul 
unui tată de familie, cu şase copii, care murise, 
zicea ea, şi care mi-ar fi putut servi, din cauza 
mobilizărilor din spatele frontului. Era pe scurt, 
o vicioasă. În pat, de exemplu, o bogăţie de fe- 
meie, şi ori de câte ori te întâmplai la ea, ştia să 
te mulţumească. O târfă adevărată, şi aşa şi 
trebuia să fie ca să te poată bucura. In această 
harababură din spatele frontului, curvăsăria 
era, oricum, ca piperul într-un sos bun, e 
indispensabil şi leagă. 

Clădirile liceului dădeau înspre o terasă 
largă, aurită vara în mijlocul copacilor, de unde 
puteai descoperi magnific Parisul, într-o 
luminoasā perspectivă. Acolo ne aşteptau, joia, 
vizitatorii noştri şi Lola printre ei, neuitând să- 
mi aducă regulat prăjituri, sfaturi şi ţigări. 

Pe doctorii noştri îi vedeam în fiecare 
dimineaţă. Ne interogau cu bunăvoință, dar nu 
ştiai niciodată ce gândesc în realitate. Plimbau 
în jurul nostru, pe feţele lor întotdeauna 
prietenoase, condamnarea noastră la moarte. 

Mulţi dintre bolnavii care se aflau acolo sub 
observaţie ajungeau, mai emotivi decât alţii, în 
această ambianţă dulceagă, la o asemenea 
stare de disperare, că se sculau noaptea şi, în 
loc să doarmă, măsurau dormitorul în lung şi-n 
lat, protestau cu voce tare împotriva propriei 
lor nelinişti, crispaţi între speranţă şi disperare 
ca pe o poală şubredă de munte. Se chinuiau 


aşa zile în şir şi-ntr-o seară îşi dădeau drumul 
la vale şi mergeau să mărturisească necazul lor 
medicului şef. Pe aceştia nu-i mai vedeai 
niciodată. Nici eu nu eram mai liniştit. Dar 
când eşti slab te întăreşti, despuind pe oamenii 
de care te temi cel mai mult de ultimul rest de 
prestigiu pe care mai eşti încă tentat să li-l 
acorzi. Trebuie să înveţi să-i vezi aşa cum sunt, 
adică mai răi decât sunt din toate punctele de 
vedere. Asta te uşurează, te eliberează şi te 
apără cum nici nu-ţi poţi închipui. lţi dă o 
personalitate în plus. Şi atunci sunteţi doi. 

Incepând din acest moment faptele lor nu 
mai au pentru tine acea murdară atracţie 
mistică care te slăbeşte şi te face să-ţi pierzi 
timpul, iar comedia lor nu este deloc mai 
plăcută şi mai necesară progresului tău intim 
decât cea a unui porc. 

Lângă mine, vecin de pat, dormea un 
caporal, angajat şi el voluntar. Profesor înainte 
de luna august într-un liceu din Touraine, unde 
preda, mă informă, istoria şi geografia. După 
câteva luni de război, se dovedise a fi un hoţ 
fără pereche, profesorul. Nu-l puteai împiedica 
să fure din convoiul regimentului său conserve, 
din  furgoanele  Intendenţei, din rezervele 
Companiei, şi de peste tot de unde mai găsea. 

Eşuase cu noi acolo, vag destinat Consiliului 
de război. Totuşi, cum familia se încăpăţâna să 
dovedească precum că obuzele îl năuciseră, 


instrucţia îi amâna judecata de la o lună la alta. 
Nu prea vorbea cu mine. Petrecea ore-n şir 
pieptănându-şi barba, iar când îmi vorbea, 
vorbea mereu despre acelaşi lucru, despre 
mijlocul pe care-l descoperise ca sā nu-i mai 
facă nevesti-sii copii. Era nebun cu adevărat? 
Când lumea se întoarce cu susu-n jos şi când 
devii nebun, numai întrebând de ce vor să te 
omoare e evident că poţi trece drept nebun cu 
foarte multă uşurinţă. Şi totuşi cât trebuie să te 
străduieşti, şi ce magnifice eforturi de 
imaginaţie se produc în anumite creiere când e 
vorba să treci drept nebun spre-a evita marele 
măcel. 

Hotărât, tot ce e mai interesant se petrece-n 
umbră. Nu ştii nimic din adevărata istorie a 
omenirii. 

Princhard se numea acest profesor. Ce putea 
oare inventa el pentru a-şi salva carotidele, 
plămânii şi nervii lui optici? lată întrebarea 
esenţială, cea pe care ar fi trebuit să ne-o 
punem între noi, oamenii, pentru a rămâne 
strict umani şi practici. Dar eram departe de 
asta, bâjbâind într-un ideal de absurdităţi, 
îngrădiţi de pornirile eroice şi smintite, şoareci 
pârjoliţi, deja, încercam înnebuniţi să ne salvăm 
de pe vasul de foc, dar nu aveam nici un plan 
comun de ansamblu, nici o încredere unii în 
alţii. Năâuciţi de război, noi eram nebuni. Intr- 
un fel nou: de frică. Faţa şi reversul războiului. 


Nutrea totuşi pentru mine, trăind alături 
acest delir comun, o oarecare simpatie, acest 
Princhard, suspectându-mă, desigur. 

Acolo unde ne aflam, sub firma care ne 
găzduia, nu putea exista nici prietenie, nici 
încredere. Fiecare lăsa să se-nţeleagă numai 
ceea ce credea că-i este favorabil pentru a-şi 
salva propria-i piele, pentru că totul sau 
aproape totul era repetat de denunţătorii la 
pândă. 

Din când în când, unul dintre noi dispărea, 
asta însemna că dosarul lui fusese constituit, că 
afacerea avea să se termine la Consiliul de 
război, la Batalionul disciplinar, sau pe front şi 
pentru cei mai favorizați de soartă la Azilul de 
la Clamart. 

Alţi războinici dubioşi soseau, mereu, din 
toate armele, foarte tineri sau aproape bătrâni, 
înspăimântați sau fanfaroni peste măsură, 
nevestele sau mamele îi vizitau, cu copiii lor 
mici, cu ochii beliţi, joia. 

Toată această lume plângea din abundență, 
în vorbitor, mai ales seara. Neputinţa lumii 
venea să plângă acolo, când femeile şi copiii 
plecau, pe culoarul livid sub lumina gazului, la 
sfârşitul vizitei, târându-şi picioarele. Nu erau 
decât o turmă de plângăreţi dezgustători, 
numai atât. 


Pentru Lola, să vină să mă vadă în acest soi 
de închisoare era tot o aventură. Noi doi nu 
plângeam. Secase izvorul lacrimilor noastre. 

- E adevărat, eşti chiar nebun, Ferdinand? 
mă întrebă ea într-o joi. 

- Sunt! mărturisii eu. 

- Te vor trata aici? 

- Nu se tratează frica, Lola. 

- 'Ţi-e chiar aşa de frică? 

- Mai mult chiar, Lola, atât de frică, că dacă 
aş muri de moartea mea cea bună, mai târziu, 
nu vreau în nici un fel să mă ardă! Aş vrea să 
fiu îngropat în pământ, să putrezesc în cimitir, 
liniştit, acolo, gata să reînviu poate... Nu se ştie 
niciodată! In timp ce dacă m-ar face cenuşă, 
Lola, înţelegi tu, totul s-ar termina, absolut 
totul. Un schelet, oricum ar fi, mai seamănă 
puţin a om... E oricând mai pregătit să reînvie 
decât cenuşa... Cenuşa, s-a terminat! Ce 
crezi?... Atunci, nu-i aşa, războiul... 

- O! Atunci eşti laş din cap până-n 
picioare, Ferdinand! Respingător ca un 
şobolan... 

- Da, foarte laş, Lola, refuz războiul cu toate 
ale lui... Nu-l bagatelizez... Nu mă resemnez... 
Nu mă plâng pe mine... Il refuz categoric, cu 
toţi oamenii lui, nu vreau să am de-a face nici 
cu el, nici cu ei. Fie ei nouă sute nouăzeci şi 
cinci de milioane şi eu unul singur, tot nu vor 
avea dreptate, dreptatea e de partea mea, 


pentru că eu sunt singurul care ştie ce vrea: nu 
mai vreau să mor. 

- Dar e imposibil să refuzi 
războiul, Ferdinand! Numai nebunii şi laşii 
refuză războiul când Patria e în pericol!... 

Când descoperi până la ce punct puteam să 
mă laud cu ruşinoasa mea stare, încetă să mai 
creadă că aş fi câtuşi de puţin de plâns. Mă 
înfieră cu disprețul ei, definitiv. 

Hotări să mă părăsească pe loc. Era prea 
mult. Conducând-o până la portiţa sanatoriului 
în acea seară, nu mă mai sărută... 

Desigur îi era imposibil să admită că un 
condamnat la moarte nu primise în acelaşi timp 
şi vocaţia pentru asta. Când îi cerui noutăţi 
despre clătitele noastre, tot la fel, nu-mi 
răspunse. 

Întorcându-mă în cameră îl găsii pe 
Princhard în faţa ferestrei  încercându-şi 
ochelarii împotriva luminii de gaz, în mijlocul 
unui cerc de soldaţi. Era o idee care-i venise, 
ne explica el, pe malul mării, în vacanţă şi 
pentru că era vară acum, vroia să-i poarte în 
timpul zilei, în parc. Acest parc era imens şi 
foarte bine supravegheat dealtfel de grupele de 
infirmieri vigilenţi. A doua zi deci Princhard 
insistă să-l însoțesc până la terasă ca să-şi 
încerce frumoşii ochelari. Lumina după-amiezii 
îl învăluia splendid pe Princhard, apărat de 
ochelarii lui opaci; observai că are nasul 


aproape transparent în jurul nărilor şi că res- 
piră precipitat. 

- Prietene, îmi mărturisi el, timpul trece şi nu 
lucrează pentru mine... Conştiinţa mea este 
inaccesibilă remuşcărilor, sunt liber, 
mulţumesc lui Dumnezeu! de asemenea 
sfiiciuni... Nu crimele se pedepsesc în această 
lume... S-a renunţat de mult...  Gafele 
contează... Şi cred că eu am comis una... De 
neiertat... 

- Furând conserve? 

- Da, închipuie-ţi, am crezut că-i deosebit de 
inteligent! Ca să mă sustrag războiului şi în 
acest fel, ruşinos, dar trăind încă, să mă întorc 
într-un timp de pace aşa cum te întorci, 
extenuat la suprafaţa mării, după un lung plon- 
jon în adâncuri... Eram cât pe-aci să reuşesc... 
Numai că războiul durează, evident, prea 
mult... Nu se mai nasc pe măsură ce el se 
lungeşte, indivizi suficient de  dezgustători 
pentru a dezgusta Patria... Ea a început să 
accepte toate sacrificiile, de oriunde ar veni 
ele, toate hoiturile, Patria... A devenit infinit de 
indulgentă în alegerea martirilor săi, Patria! În 
prezent, nu mai există soldat nedemn să poarte 
armele şi nici, mai ales, să moară sub arme şi 
prin arme... Vor face, ultima noutate, din mine 
un erou. Probabil că nebunia masacrelor este 
peste măsură de imperioasă, ca să te apuci să 
ierţi furtul unei cutii de conserve! Ce zic eu? 


Să-l uiţi! Desigur, avem obiceiul să admirăm 
zilnic mari bandiți, a căror opulenţă lumea în- 
treagă o venerează împreună cu noi şi a căror 
existenţă se dovedeşte de îndată ce o cercetezi 
mai îndeaproape, a fi o perpetuă crimă 
reînnoită în fiecare zi, dar aceşti oameni se 
bucură de glorie, de onoruri şi de putere, 
hoţiile lor sunt consacrate de legi, în timp ce 
oricât de departe ai căuta în istorie - şi ştii că o 
cunosc foarte bine - totul demonstrează că un 
biet găinar şi mai ales un hoţ de alimente 
neînsemnate cum ar fi o bucată de pâine, de 
slănină, sau un boţ de brânză, atrage asupra sa, 
fără putinţă de scăpare, oprobriul indiscutabil, 
renegarea categorică a societăţii, pedepsele 
majore, dezonoarea automată, ruşinea de 
neispăşit, şi asta din două motive, mai întâi 
pentru că autorul unor asemenea hoţii e în 
general un sărac şi pentru că starea lui implică 
în ea însăşi o ruşine esenţială şi apoi pentru că 
actul său comportă un soi de tăcut reproş făcut 
comunităţii. Furtul  săracului devine o 
maliţioasă reluare în posesie individuală a ceea 
ce-i aparţine, mă înţelegi? Unde am ajunge? 
Aşa că represiunea miilor de pungaşi se 
execută sub toate climatele, bagă de seamă, cu 
o rigoare extremă, nu numai ca un mijloc de 
apărare socială, dar mai ales ca o recomandare 
servită tuturor nefericiţilor să stea la locul lor 
şi în casta lor, nevoiaşi, bucuroşi resemnaţi să 


crape la nesfârşit de-a lungul secolelor de 
mizerie şi de foame... Până acum totuşi le 
rămânea micilor pungaşi un avantaj în 
Republică, acela de-a fi privaţi de onoarea de-a 
purta arme patriotice. Dar începând de mâine, 
această stare de lucruri se va schimba, îmi voi 
relua locul începând de mâine, eu, hoţul... locul 
meu în armată... Aşa sunt ordinele... Acolo sus 
s-a hotărât să se şteargă cu buretele, ceea ce 
numesc ei „momentul meu de rătăcire” şi asta, 
bagă bine de seamă, pe considerentul a ceea ce 
mai numesc ei „onoarea familiei” mele. Ce 
bunătate! Te întreb, prietene, oare familia mea 
o să servească de ţintă şi strecurătoare 
gloanţelor franceze şi nemţeşti, amestecate?... 
Numai eu singur, nu-i aşa? Şi când voi fi mort, 
onoarea familiei mele o să mă reînvie? Uite, 
parcă-mi văd familia, odată războiul trecut... 
Cum trec toate. Vesel ţopăindu-mi familia pe 
gazonul verii ce s-a întors, parcă o văd, în 
duminicile frumoase... Totuşi numai la trei 
picioare dedesubt, eu, tăticul, foşgăind de 
viermi şi mai infect decât un kilogram de rahat 
de 14 iulie, voi putrezi cu toate cărnurile mele 
dezolate... Să îngraşe brazdele agricultorului 
anonim, acesta este adevăratul viitor al 
soldatului! Ah! Prietene! Lumea asta nu-i decât 
o enormă antrepriză ca să te zvârle dincolo! 
Eşti încă tânăr. Fie ca aceste minute 
pătrunzătoare să conteze cât ani întregi! 


Ascultă-mă bine, prietene, şi nu mai lăsa să 
treacă acest semn capital cu care sunt împo- 
dobite toate ipocriziile ucigaşe ale Societăţii 
noastre, fără să te pâtrunzi bine de 
însemnătatea lui: „înduioşarea asupra sorții, 
asupra condiţiei celui nenorocit”... V-o spun 
vouă, oameni buni, celor batjocoriţi de viaţă, 
celor bătuţi, jefuiţi, năduşiţilor din totdeauna, 
vă previn, când mai marii lumii încep să vă 
iubească, înseamnă că vor să facă din voi carne 
de tun. Acesta e semnul... E infailibil. Începe cu 
dragoste. Ludovic al XIV-lea cel puţin, aduceți- 
vă aminte, nu se sinchisea absolut deloc de 
bunul popor, cât despre Ludovic al XV-lea la fel. 
Se ştergea la cur cu el. Nu se trăia bine, în 
timpurile acelea, desigur, săracii n-au trăit bine 
niciodată, dar nu se puneau să-i măcelărească 
cu încăpăţânarea şi îndârjirea pe care o găseşti 
la tiranii noştri de astăzi. Nu există hodină 
pentru cei mici, ţi-o spun, decât atunci când 
sunt dispreţuiţi de cei mari care nu se pot 
gândi la popor decât din interes şi din sadism... 
Filozofii sunt aceia, bagă bine de seamă cât mai 
stăm pe aici, care au început să spună 
poporului tot soiul de poveşti... Lui, care nu 
cunoştea decât  catehismul... Au început, 
proclamară ei, să-l educe... Ah! Aveau o 
mulţime de adevăruri să-i descopere! Cât de 
frumoase şi noi! Cum mai luceau! Rămâneai 
uluit! Asta e! A început să zică bunul meu 


popor, asta aşa e! Întocmai! Să murim cu toţii 
pentru asta! El nu cere niciodată decât să 
moară, poporul! Aşa e el! „Trăiască Diderot” au 
răcnit şi apoi „Bravo Voltaire”! Iată cel puţin 
nişte filozofi adevăraţi! Să mai trăiască şi 
Carnot?, cel care organizează atât de bine 
victoriile! Trăiască lumea întreagă! lată cel 
puţin nişte băieţi buni care nu-l lasă pe acest 
bun popor să moară în ignoranță şi fetişism. li 
arată drumul Libertăţii! îl emancipează! Fără 
întârziere! Mai întâi toată lumea să ştie să 
citească jurnalele! Asta e salvarea! Dumnezeii 
lor! Şi repede! Nici un analfabet! Nu ne mai 
trebuie! Numai soldaţi-cetăţeni! Să voteze! Să 
citească! Să se bată! Să mărşăluiască! Să 
trimită bezele! Cu acest regim, curând bunul 
meu popor fu gata copt! Atunci, nu-i aşa, 
entuziasmul de a fi liber trebui să servească la 
ceva, nu-i aşa! Danton nu era elocvent de florile 
părului. Prin câteva discursuri foarte bine 
simţite, din cele care se mai aud şi astăzi, ţi-a 
mobilizat bunul lui popor cât ai zice peşte! Şi fu 
prima plecare a primelor batalioane de 
emancipaţi frenetici! Primii alegători prostiţi şi 
2 Carnot (Lazare), membru al Convenţiei şi matematician 
francez, născut la Nolay (1753-1823). Este unul dintre 
creatorii geometriei moderne. Membru al Comitetului 
salvării publice, a creat cele paisprezece armate ale 
Republicii şi a conceput toate planurile campaniei; a fost 


supranumit Organizatorul victoriei. A fost exilat în timpul 
Restauraţiei ca regicid. (n. tr.) 


drăpăluiţi pe care Dumouriez’ i-a dus să fie 
găuriţi în Flandra! Pentru el însuşi, Dumouriez, 
venit prea târziu la acest joc idealist cu totul 
nou, a preferat în cele din urmă banii şi a 
dezertat; fu ultimul nostru mercenar... Soldatul 
gratuit era ceva nou... Atât de nou că Goethe, 
cât era el de Goethe, sosind la Valmy a rămas 
cu ochii beliti. În faţa acestor cohorte 
zdrenţăroase şi entuziaste care veniseră de 
bună voie să se lase măcelărite de regele 
Prusiei, întru apărarea ineditei ficțiuni 
patriotice, Goethe trāi sentimentul că mai avea 
încă multe de învățat. Din ziua aceasta, strigă 
el, după obiceiul geniului său magnific, începea 
o epocă nouă! Mie-mi spui? După aceea, cum 
sistemul era excelent, începură să fabrice eroi 
în serie, care costară din ce în ce mai puţin, din 
cauza perfecționării sistemului. Toată lumea îl 
găsea excelent, Bismarck, cei doi Napoleoni, 
Barrés, şi el, ca şi cavalerista Fisa! Religia 
drapelardă o înlocui prompt pe cea celestă, nor 
bătrân dezumflat de reformă şi condensat în 
puşculiţele episcopale. Altădată moda fanatică 


3 Dumouriez (Charles François du Périer), general francez 
născut la Cambrai (1739-1823), ministru al Afacerilor 
străine în 1792. A câştigat bătăliile de la Valmy, 
Jemmapes şi a cucerit Belgia. Bătut la Neerwinden 
(1793) a fost demis de Convenţie şi a trecut la duşmani 
(n. tr.). 

4 Cavalerista Eisa - eroină franceză care a luptat în 
primul război mondial, (n. tr.) 


era: „Trăiască Isus! La rug cu ereticii!”, cam 
rari şi de bună voie, ereticii, oricum. In timp ce 
acum, aici unde am ajuns, tipetele hoardelor: 
„La spânzurătoare cu laşii! Cu neputincioşii! 
Alfabetizaţi  prostovani! Cu milioanele, la 
dreapta!” produc vocaţii. Cât despre cei ce nu 
vor să sfâşie, nici să asasineze pe nimeni, 
pacifiştii împuţiţi, năvăliţi peste ei şi măcelăriți- 
i! Omorâţi-i în diverse feluri şi pe săturate! 
Smulgeţi-le, ca să-i învăţaţi minte, maţele din 
ei, ochii din orbite şi anii vieţii lor scârboase! 
Omorâţi-i, legiuni,  terciuiţi-i, însângeraţi-i, 
pârjoliţi-i cu acizi şi toate astea pentru ca 
Patria să devină mai iubită, mai plăcută, mai 
blândă. Şi dacă mai sunt printre voi cumva 
nespălaţi care refuză să înţeleagă aceste 
lucruri divine, n-au decât să meargă să se- 
ngroape cu ceilalţi, dar nu în acelaşi loc, ci la 
capătul cimitirului sub epitaful infam de laşi 
fără ideal, căci vor fi pierdut nenorociţii dreptul 
magnific la un fir de umbră al monumentului 
adjudecatar şi comunal ridicat pentru morţii 
cuviincioşi pe aleea centrală şi vor fi pierdut de 
asemenea dreptul de-a culege ecoul ministrului 
care va veni într-o duminică să urineze la 
Prefect şi să dea din gură după prânz, deasupra 
mormintelor... 

Dar din fundul grădinii cineva îl strigă pe 
Princhard. Îl căuta de urgenţă medicul şef prin 
infirmierul de servici. 


- Mă duc, a spus Princhard, şi nu-i mai 
rămase timp decât să-mi strecoare ciorna 
discursului pe care-l încercase asupra mea o 
clipă mai înainte. Un truc de cabotin. 

Pe el, pe Princhard, nu l-am mai văzut 
niciodată. Avea viciul intelectualilor, era 
neserios. Ştia prea multe şi asta îl zăpăcea. 
Avea nevoie de o mie şi unu de trucuri ca să se- 
nvioreze, ca să se hotărască. 

E deja departe de noi seara în care ela 
plecat, dacă stau şi mă gândesc. Mi-aduc bine- 
aminte totuşi. Casele  mahalalelor care 
mărgineau parcul se mai zăriră o clipă, foarte 
clar, cum se întâmplă cu toate lucrurile,înainte 
de-a le cuprinde înserarea. Copacii creşteau în 
umbră şi urcau spre cer să-ntâlnească noaptea. 

N-am făcut nimic niciodată ca să aflu veşti de 
la el, să ştiu cu adevărat dacă a dispărut acest 
Princhard, cum mi se spusese! Dar e mai bine 
să fi dispărut! 


Veninoasa noastră pace îşi arăta arama încă 
din timpul războiului. 

Puteai să ghiceşti ce va fi această isterică de 
pace numai văzând-o agitându-se de pe acum în 
taverna de la Olympia. Jos, în lunga pivniţă 
dancing, sclipind dintr-o sută de oglinzi, tropăia 
în praf şi la marea disperare în muzica negro- 
iudeo-saxonă. Britanici şi negri, amestecați. 
Levantini şi ruşi găseai peste tot, fumând, 


zbierând, melancolici şi cazoni, întinşi pe 
sofalele vişinii. Aceşti soldaţi de care astăzi 
abia dacă ne mai aducem aminte au prăsit 
viitorul, lucrul acesta ce creşte încă şi care nu 
va deveni un biet gunoi decât ceva mai târziu, 
cu timpul. 

Stârniţi de cele câteva ore petrecute la 
Olympia în fiecare săptămână, mergeam în 
grup să-i facem o vizită lenjeresei-mânuşăresei- 
librăresei noastre, madama  Herote din 
l'Impasse des Beresinas, în spatele cafenelei 
Folies-Bergères, acum dispărută, unde veneau, 
însoţiţi de fetiţe, cățeluşi în lesă, să facă pipi. 

Noi veneam să ne căutăm fericirea, pe 
bâjbâite, fericire pe care toată lumea o 
ameninţa cu turbare. [i-era ruşine de această 
poftă, dar trebuia să ţi-o îndeplineşti. E mai 
greu să renunţi la dragoste decât la viaţă. Ii 
petreci timpul omorând sau adorând în această 
viaţă, şi totul în acelaşi timp. „Te urăsc! Te 
ador!” Te aperi, te conservi; cu orice preţ, îţi 
treci viaţa bipedului din secolul următor, cu 
frenezie, ca şi cum ar fi peste măsură de plăcut 
să te continui, ca şi cum asta ne-ar face la urma 
urmei eterni. Dorinţa de-a face dragoste cu 
orice preţ, aşa cum te scarpini. 

Mintal mi-era mai bine, dar situaţia mea 
militară rămânea destul de incertă. Mi se dădea 
voie să ies în oraş din când în când. Lenjereasa 
noastră se numea deci madama Herote. Avea 


fruntea atât de joasă şi de îngustă că la început 
nu-ţi era la îndemână în preajma ei, în schimb 
buzele îi erau atât de surâzătoare şi de 
cărnoase că nu mai ştiai ce să faci ca să-i scapi. 
La adăpostul unei volubilităţi fără pereche, al 
unui temperament de neuitat, ea ascundea o 
serie de intenţii simple, rapace, pios 
comerciale. 

Avere se pornise să facă în câteva luni, 
datorită aliaţilor şi mai ales pântecului ei. 
Scăpase de ovare, trebuie să vă spun, operată 
fiind de salpingită anul trecut. Fācu avere 
datorită acestei castraţii eliberatoare. Există 
asemenea infirmităţi feminine care se dovedesc 
providenţiale. O femeie care-şi petrece timpul 
păzindu-se mereu de sarcină nu-i decât un fel 
de impotentă şi nu va avea prea mult succes. 

Bătrânii şi tinerii mai cred, bănuiesc, că se 
poate face mai uşor amor şi nu prea scump în 
cămăruţele din fundul  dughenelor unor 
lenjerese. Asta aşa era, acum vreo douăzeci de 
ani, dar de atunci multe lucruri nu se mai fac, 
mai ales dintre cele plăcute. Puritanismul 
anglo-saxon ne seacă în fiecare zi tot mai mult, 
el a redus aproape la nimic inepuizabila plăcere 
din cămăruţele din fundul dughenelor. Totul 
tinde spre căsătorie şi corectitudine. 

Madama Herote ştiu să obţină un profit bun 
de pe urma ultimelor libertăţi pe care le mai 
apucă de-a face amor în picioare şi nu prea 


scump. Un expert-evaluator de obiecte scoase 
la licitaţie, fără ocupaţie, trecu prin faţa 
magazinului într-o duminică, intră şi-i tot acolo 
şi acum. Ramolit fusese el şi aşa şi rămase, nici 
vorbă. Fericirea lor se consuma în tăcere. În 
umbra ziarelor chemând în delir la ultimele 
sacrificii patriotice, viaţa, strict măsurată, plină 
de prevedere, continua, chiar mai ingenioasă ca 
niciodată. Aşa sunt faţa şi reversul, ca lumina şi 
umbra, ale aceleiaşi medalii. 

Expertul madamei Herote plasa în Olanda 
fonduri pentru amicii lui, cei mai bine 
informaţi, şi apoi şi pentru madama Herote, de 
îndată ce deveniră intimi. Cravatele, sutienele, 
şi cămăşile pe care le vindea reţineau clienţii şi 
clientele şi mai ales îi ispiteau să revină. 

Un mare număr de întâlniri naţionale şi 
străine avură loc la lumina trandafirie a brise- 
bisurilor printre frazele fără sfârşit ale 
patroanei a cărei prezenţă voluminoasă, 
vorbăreaţă şi parfumată până la leşin ar fi 
putut deşuchia pe cel mai rânced dintre 
hepatici. Din această amestecătură, departe de 
a-şi pierde capul, îşi trăgea beneficiile ei, 
madama Herote, în bani mai întâi, pentru că-şi 
punea deoparte dijma cuvenită din vânzările de 
sentimente, apoi ca urmare a faptului că se 
făcea atâta dragoste în juru-i. Unind cuplurile, 
dar şi despărţindu-le, cu o bucurie cel puţin 
egală, prin bârfe, insinuări, trădări, imagina 


fericiri şi dureri fără să se descumpănească. 
Întreţinea viaţa pasiunilor. Din asta comerţul ei 
nu avea decât de câştigat. 

Proust, un strigoi aproape el însuşi, s-a 
pierdut cu o extraordinară tenacitate în infinita, 
diluanta neseriozitate a ritualurilor şi 
demersurilor care se încolăcesc în jurul 
oamenilor de lume, oameni ai golului, fantome 
de dorinţi, partuzarzi nehotărâţi aşteptându-şi 
mereu un Watteau al lor, căutători fără chef ai 
unor improbabile Cytere. 

Dar madama Herote, populară şi substanţială 
din fire, era bine înfiptă cu picioarele în pământ 
prin pofte aspre, stupide şi precise. 

Dacă oamenii sunt atât de răi, e poate numai 
pentru că suferă, dar e lung timpul care separă 
momentul în care au încetat să mai sufere de 
cel în care devin ceva mai buni. Frumoasa 
reuşită materială şi pasională a madamei 
Herote nu avusese încă timp să îndulcească 
predispoziţiile ei cuceritoare, rapace. 

Nu era mai rea decât majoritatea 
comercianților de prin împrejurimi, dar îşi 
dădea multă  osteneală să-ți demonstreze 
contrariul şi atunci ştiai cu cine ai de-a face. 
Prăvălia nu era doar un loc de întâlnire, ci şi un 
soi de intrare secretă într-o lume de bogăţie şi 
de lux în care până atunci, cu toată dorinţa 
mea, nu pătrunsesem şi din care fui dealtfel 


prompt şi penibil eliminat în urma unei 
incursiuni furişe, prima şi ultima. 

Parizienii bogaţi locuiau împreună, cartierele 
lor, în bloc, formând o felie de tort urban al 
cărui vârf atingea Louvre-ul, în timp ce fundul 
rotunjit se oprea sub copacii dintre Pont 
d'Auteuil şi Porte des Ternes. Poftim. Felia cea 
bună a oraşului. Restul nu-i decât mizerie şi 
bălegar. 

Când treci prin faţa caselor celor bogaţi nu 
remarci mai întâi prea mari diferenţe faţă de 
alte cartiere, doar străzile sunt pe aici un pic 
mai curate şi atât. Ca să pătrunzi în interiorul 
caselor acestor oameni, al acestor lucruri, 
trebuie să te încredinţezi hazardului sau inti- 
mităţii. 

Prin prăvălia madamei Herote puteai să 
pătrunzi ceva mai mult în această rezervaţie, 
datorită  argentinienilor care coborau din 
cartierele privilegiate pentru a-şi procura de la 
ea izmene şi câmăşi şi pentru a glumi cu 
frumoasa alesătură de prietene ambiţioase, 
teatrale şi muzicale, bine făcute, pe care 
madama Herote le atrăgea în acest scop. 

La una din ele, eu, care n-aveam nimic de 
oferit decât tinereţea mea cum se zice, începui 
să ţin mult mai mult decât s-ar fi cuvenit. 
Micuța Musyne, o numeau între ei. 

In pasajul Beresinas, toată lumea se 
cunoştea de la o prăvălie la alta, ca-ntr-o 


adevărată mică provincie, de ani de zile 
înghesuiți între două străzi ale Parisului, adică 
bârfindu-se şi spionându-se omeneşte până la 
delir. 

În ceea ce priveşte subzistenţa, înainte de 
război, se disputa între comercianţi o viaţă 
cârpăcită şi disperant de economă. Intre atâtea 
alte sārmane nevoi se afla şi necazul cronic al 
acestor prăvăliaşi de a fi obligaţi, în penumbra 
vitrinelor prin care nu putea pătrunde lumina, 
să aprindă gazul de la ora patru seara. Dar îşi 
rezervau astfel, în schimb, retrasă, o ambianţă 
propice propunerilor delicate. 

Multe dintre prăvălii erau cu toate acestea 
periclitate din cauza războiului în timp ce 
dugheana madamei Herote, sprijinită de tinerii 
argentinieni, de ofiţerii cu soldă, şi de sfaturile 
prietenului expert, era de o prosperitate pe 
care toată lumea în împrejurimi o comenta, vă 
puteţi închipui, în termeni oribili. 

Să băgăm de seamă de exemplu că în 
această epocă celebrul cofetar de la numărul 
112 îşi pierdu brusc frumoasele cliente datorită 
mobilizării. 

Obişnuitele degustătoare, cu mânuşi lungi, 
obligate, pentru că li se rechiziţionaseră caii, să 
meargă pe jos, nu mai veniră şi nici n-aveau să 
mai vie vreodată. Cât despre Sambanet, 
legătorul de note muzicale, îşi stăpânea din ce 
în ce mai greu dorinţa pe care o avusese 


dintotdeauna de a sodomiza un soldat. Un 
asemenea curaj într-o seară, picat prost, îl puse 
rău cu câţiva patrioţi care-l acuzară din capul 
locului de spionaj. Trebui să-şi închidă 
dugheana. 

Dimpotrivă domnişoara Hermance de la 
numărul 26 a cărei specialitate fusese până în 
acea zi un anumit articol de cauciuc, avuabil 
sau nu, s-ar fi descurcat foarte bine datorită 
împrejurărilor, dacă n-ar fi trecut, evident prin 
toate dificultăţile din lume în aprovizionarea cu 
„prezervative” pe care le primea din Germania. 

Pe scurt, singură madama Herote, cu prilejul 
noii epoci a lenjeriei fine şi democratice, 
prospera cu uşurinţă. 

Se expediau sumedenie de scrisori anonime 
între prăvălii şi toate foarte pipărate. Madama 
Herote prefera, în ceea ce o privea şi pentru 
distracţia ei, să le adreseze personajelor sus- 
puse; chiar şi aici îşi manifesta puternica 
ambiţie care constituia însuşi fondul 
temperamentului ei. De exemplu, îi trimitea 
câte una Preşedintelui Consiliului, numai 
pentru a-l asigura că e încornorat, iar 
Mareşalului Pétain, în englezeşte, cu ajutorul 
dicționarului, ca să-l facă sā turbeze. 
Scrisoarea anonimă? Apă de ploaie! Madama 
Herote primea în fiecare zi un pacheţel pe 
socoteala ei, cu acele scrisori nesemnate şi 
care nu miroseau deloc bine, vă asigur. 


Rămânea gânditoare, năucită zece minute, dar 
îşi restabilea repede echilibrul, nu ştiu cum, nu 
ştiu cu ce, dar întotdeauna şi foarte hotărât. 
neavând în viaţa ei interioară nici un loc pentru 
îndoială şi cu atât mai puţin pentru adevăr. 

Printre clientele şi protejatele sale, o 
sumedenie de artiste îi soseau mai mult cu 
datorii decât cu rochii. Pe toate madama 
Herote le sfătuia şi ele erau mulţumite, între 
altele şi pe Musyne care mie mi se părea cea 
mai frumuşică dintre toate. Un adevărat înger 
muzical, o podoabă de violonistă, o podoabă 
foarte dezgheţată totuşi, cum dealtfel mi-o şi 
dovedi mai târziu. Implacabilă în dorinţa ei de-a 
reuşi pe pământ şi nu în cer, se descurca în 
momentul când a cunoscut într-un actuleţ tot 
ce putea fi mai şic şi mai parizian, azi de mult 
uitat, la Variétés. 

Apărea cu vioara într-un fel de prolog 
improvizat,  versificat, melodios. Un gen 
adorabil şi subtil. 

Cu iubirea pe care i-o închinai, timpul meu 
deveni frenetic şi se scurgea în salturi de la 
spital până la ieşirea teatrului. Nu eram 
niciodată singurul care o aşteptam, dealtfel. 
Militari tereştri se întreceau să mi-o răpească, 
aviatori de asemenea, ba mult mai uşor încă, 
dar întâietatea în seducţie le revenea fără 
îndoială argentinienilor. Comerţul lor cu carne 
îngheţată lua, datorită înmulţirii 


contingentelor, proporţiile unei forţe a naturii. 
Micuța Musyne a profitat cât a putut de aceste 
zile mercantile. Bine a făcut, argentinienii nu 
mai există astăzi. 

Nu înţelegeam. Eram înşelat în toate şi de 
toată lumea, de femei, de bani, de idei. Inşelat 
şi nemulţumit. Mi se întâmplă şi acum s-o mai 
întâlnesc pe Musyne cam la doi ani o dată, sau 
aproape, ca pe majoritatea fiinţelor pe care le- 
am cunoscut foarte bine altădată. E răgazul 
care ne trebuie, doi ani, ca să ne dăm seama 
dintr-o ochire sigură ca instinctul, de urâţenia 
care a împovărat un obraz chiar delicios la 
vremea lui. 

Rămâi şovăind în faţa lui o clipă, şi apoi în 
cele din urmă îl accepţi aşa cum e acum, cu 
această  dizarmonie crescândă, ignobilă a 
întregii figuri. Trebuie chiar să-i surâzi acestei 
meticuloase şi lente caricaturi la care cei doi 
ani au trudit din greu. Să acceptăm timpul, 
oglinda noastră. Şi când ne-am regăsit pe de-a- 
ntregul, aşa cum suntem, (ca pe o scrisoare 
străină pe care eziţi s-o primeşti la prima 
vedere), putem zice că n-am greşit calea, că am 
mers pe drumul cel adevărat, fiecare pe al lui, 
inevitabilul drum al celor doi ani în plus, 
drumul spre hoit. Asta-i totul. 

Musyne, când o întâlneam astfel, din 
întâmplare, părea că vrea să fugă de mine cu 
tot dinadinsul, să mă evite, să se-ntoarcă din 


drum, orice, atât o înspăimântam cu capul meu 
urât... Miroseam urât, evident, a tot trecutul, 
dar de mine care-i ştiu vârsta de atâta amar de 
ani, orice ar face tot nu poate scăpa în nici un 
fel. Rămâne aşa nemişcată în faţa existenţei 
mele ca-n faţa unui monstru. Ea, atât de 
delicată, se crede obligată să-mi pună întrebări 
grosolane, imbecile, cum ar pune o servitoare 
prinsă cu ocaua mică. Femeile au fire de 
servitoare. Dar ea poate mai mult joacă aceasta 
repulsie decât o simte: e şi asta un fel de 
consolare care-mi rămâne. Îi dau eu însumi 
impresia că sunt murdar. Artist şi eu în felul 
meu. La urma urmei de ce n-ar fi tot atâta artă 
posibilă în urâţenie ca şi în frumuseţe. Rămâne 
un gen de cultivat, asta-i tot. 

Am crezut mult timp că e proastă micuța 
Musyne, dar asta nu era decât părerea unui 
vanitos dat pe uşă afară. Ştiţi, înainte de război 
eram cu toţii mult mai neştiutori şi mai 
neghiobi decât astăzi. Nu cunoşteam despre 
lume mai nimic în general, în sfârşit, nişte 
inconştienţi... Bieţii indivizi ca mine puteau fi 
cu mult mai uşor traşi pe sfoară. lubirea pentru 
Musyne cea atât de frumoasă, credeam eu ca 
trebuia să-mi acorde puteri nelimitate şi mai 
întâi şi mai ales curajul care-mi lipsea, şi toate 
numai pentru că era atât de frumoasă şi atât de 
bună muziciană, puicuţa mea! Dragostea e ca 
alcoolul, cu cât eşti mai neputincios şi mai beat, 


cu atât te crezi mai puternic şi mai deştept şi 
mai sigur de drepturile tale. 

Madama Herote, verişoară a numeroşi eroi 
decedați, nu mai ieşea din fundătura ei decât în 
ţinută de mare doliu; dar nu prea mergea în 
oraş, decât rar, expertul se arăta a fi destul de 
gelos. Ne adunam în sufrageria din spatele 
prăvăliei care, odată cu prosperitatea, luă 
definitiv înfăţişarea unui salon. Veneam aici ca 
să stăm de vorbă, să ne distrăm, plăcut, 
convenabil, la lumina gazului. Micuța Musyne, 
la pian, ne fermeca cu clasici, numai cu clasici 
conform acelor timpuri dureroase. Stăteam aşa 
după-amieze întregi, unul lângă altul cu ex- 
pertul între noi, legănându-ne secretele, 
temerile şi speranţele. 

Servitoarea madamei Herote, recent 
angajată, ţinea mult să ştie când se vor hotărî 
în sfârşit să se căsătorească unii cu alţii. In 
satul ei nu se concepeau uniunile libere. Toţi 
aceşti argentinieni, ofiţeri, clienţi curioşi îi 
produceau o frică aproape animală. 

Musyne era din ce în ce mai mult acaparată 
de clienții sud-americani. In felul acesta, 
cunoscui până la urmă în întregime toate 
bucătăriile şi pe toţi servitorii acestor domni, 
tot mergând să-mi aştept iubita în camera de 
oficiu. Valeţii acestor domni mă luau dealtfel 
drept codoş. Şi apoi toată lumea mă luă în cele 
din urmă drept codoş, inclusiv Musyne şi toţi 


obişnuiţii  prăvăliei  madamei  Herote. Nu 
puteam face nimic. Dealtfel asta trebuia să se 
întâmple mai devreme sau mai târziu, să fiu 
etichetat. 

Obţinui de la autorităţile militare un alt 
concediu de convalescenţă pe o durată de două 
luni şi se vorbea chiar să fiu reformat. Ne 
hotărârăm eu şi cu Musyne să locuim 
împreună la Billancourt. Era doar un pretext ca 
să scape de mine, pentru că profita că stăm 
departe ca să dea cât mai rar pe acasă. Găsea 
mereu alte motive ca să rămână la Paris. 

Nopțile la Billancourt erau blânde, însufleţite 
uneori de acele copilăreşti alarme de avioane şi 
zepelinuri, datorită cărora orăşenii aflau 
prilejul de-a încerca emoţii justificate. 
Aşteptându-mi iubita, mă plimbam la căderea 
serii până la podul Grenelle, acolo unde 
întunericul urca din fluviu până la tăblia 
metroului, cu  lampadarele lui  înşirate, 
suspendate în mijlocul nopţii, şi cu fierăria lui 
enormă care se înfunda bubuind scurt în coasta 
marilor imobile ale cheiului Passy. 

Există anumite locuri ca acestea în oraşe, de 
o urâţenie atât de stupidă că eşti aproape 
întotdeauna singur acolo. 

În cele din urmă Musyne nu se mai întorcea 
în aşa zisa noastră locuinţă decât o dată pe 
săptămână. Însoţea din ce în ce mai des 
cântăreţele pe la casele argentinienilor. Ar fi 


putut cânta şi şi-ar fi putut câştiga existenţa 
prin cinematografe, ar fi fost mult mai uşor 
pentru mine să mă duc s-o iau, dar 
argentinienii erau veseli şi plăteau bine, în timp 
ce cinematografele erau triste şi plăteau prost. 
Viaţa toată e făcută din asemenea preferinţe. 
Colac peste pupăză se mai ivi, spre 
nenorocul meu, şi Teatrul Armatelor. Musyne 
îşi făcu pe loc o sută de relaţii militare la 
Minister plecând din ce în ce mai des pe front 
pentru a-i distra pe bieţii noştri ostaşi şi asta 
săptămâni în şir. Cânta minuţios armatelor 
sonata şi adagio-ul în faţa stalurilor Statului- 
major, bine plasat ca să-i vadă picioarele. 
Soldaţii înţărcuiţi în trepte în spatele şefilor nu 
se bucurau decât de ecourile muzicale... 
Petrecea astfel vrând-nevrând nopţi foarte 
complicate în hotelurile din zona armatelor. 
Într-o zi mi se întoarse foarte veselă de pe front 
înarmată cu un brevet de eroism, semnat de 
unul din marii noştri generali, dacă vă place. 
Diploma asta a stat la baza deplinei ei reuşite. 
În colonia argentiniană a ştiut să se facă 
dintr-o dată foarte populară. O sărbătoriră. Se 
înnebuneau după Musyna mea, violonistă de 
război atât de delicată! Atât de proaspătă şi 
cârlionţată, şi eroină pe deasupra. Aceşti 
argentinieni având recunoştinţa  pântecelui 
închinau marilor noştri şefi una din acele 
admiraţii care nu se găsesc pe toate drumurile, 


şi când Musyne li se întoarse cu documentul 
autentic, cu botişorul ei frumos, cu degetele ei 
agile şi glorioase, începură s-o iubească care 
mai de care, pe întrecute, ca să zic aşa. Poezia 
eroică pune stăpânire fără putinţă de 
impotrivire pe cei ce nu merg la război şi mai 
ales pe cei pe care războiul e gata să-i 
îmbogăţească peste măsură. E firesc. 

Ah! Eroismul zurbagiu, să leşini nu alta, zău! 
Armatorii din Rio îşi ofereau numele şi acţiunile 
drăgălaşei care feminiza atât de dulce, atât de 
la îndemână, curajul francez şi războinic. 
Musyne ştiu să-şi creeze, trebuie s-o 
mărturisesc, un mic repertoriu foarte cochet de 
incidente de război şi care, întocmai ca o 
pălărie hoaţă, îi veneau de minune. Mă uimea 
pe mine însumi cu tactul ei şi, trebuie să vă 
spun, ascultând-o, nu eram în materie de 
minciuni pe lângă ea decât un vulgar simulator. 
Avea darul de a-şi prezenta găselniţele într-un 
fel de distanţă dramatică unde totul devenea şi 
rămânea preţios şi emoţionant. Noi 
combatanții, în chestiuni de vorbe goale, eram 
vulgar de temporali şi precişi, îmi dădui seama 
brusc. Ea lucra în eternitate, frumoasa mea! 
Trebuie să-l crezi pe Claude Lorrain, prim 
planurile unui tablou sunt întotdeauna 
respingătoare şi arta cere să situezi interesul 
operei în depărtări, în inefabil, acolo unde se 
refugiază minciuna, vis prins asupra faptului, şi 


singura dragoste a oamenilor. Femeia care ştie 
să ţină seama de mizerabila noastră fire ne 
câştigă uşor dragostea, devine repede 
indispensabila şi suprema noastră speranţă. 
Aşteptăm de la ea să ne conserve iluzoria 
noastră rațiune de a fi, dar tot aşteptând ea 
poate, în exerciţiul acestei magice funcțiuni, să- 
şi câştige cu uşurinţă existenţa. Musyne nu 
scăpă ocazia, din instinct. 

Pe argentinienii ei îi găseai pe lângă Ternes, 
dar mai ales în marginea cartierului du Bois, în 
mici hotele particulare, bine închise, 
strălucitoare, unde în acele vremuri de iarnă 
domnea o căldură atât de plăcută că, venind de 
afară, cursul gândurilor îţi devenea brusc 
optimist, fără voia ta. 

Disperat şi tremurând de teamă, mă 
angajasem, ca să fie gafa deplină, să merg cât 
mai des posibil, v-am mai spus, să-mi aştept 
femeia în camera de oficiu. Aşteptam cu 
răbdare, uneori până dimineaţa, mi-era somn, 
dar gelozia mă ţinea treaz, şi vinul alb de 
asemenea, vin pe care servitorii mi-l ofereau la 
discreţie. Pe stăpânii lor argentinieni îi vedeam 
foarte rar, le auzeam cântecele şi spaniola lor 
bubuitoare şi pianul care nu se mai oprea, dar 
la care cântau cel mai adesea alte mâini decât 
cele ale Musynei. Ce-mi făcea oare, în timpul 
ăsta, puicuţa cu mâinile? 


Când mă întâlnea dimineaţa în faţa uşii, se 
strâmba văzându-mă. Eram natural în vremea 
aceea ca un animal, nu vroiam să-mi las 
frumoasa şi gata, ca pe un os. 

[ţi pierzi cea mai mare parte a tinereţii din 
cauza gafelor. Era evident că iubita mea mă va 
părăsi curând şi pentru totdeauna. Încă nu 
învăţasem că existau două lumi foarte diferite, 
cea a bogaţilor şi cea a săracilor. Mi-au trebuit 
ca atâtor altora douăzeci de ani şi războiul, ca 
să învăţ să stau la locul meu, să întreb de preţul 
lucrurilor şi al fiinţelor înainte de a le atinge, şi 
mai ales înainte de a le iubi. 

Incălzindu-mă aşadar în oficiu cu tovarăşii 
mei servitorii, nu înțelegeam că deasupra 
capului meu dansau zeii argentinieni, ar fi 
putut fi şi nemți, francezi, chinezi, nu asta avea 
importanţă, dar zei, bogaţi, iată ce trebuia să 
înţeleg. Ei deasupra cu Musyne, eu dedesubt cu 
nimic. Musyne se gândea serios la viitorul ei; 
prefera atunci să şi-l facă alături de un zeu. Şi 
eu bineînţeles mă gândeam la viitorul meu, dar 
într-un fel de delir, pentru că tot timpul, în 
surdină, mi-era frică că voi fi ucis în război şi 
frică să nu crap de foame în timp de pace. 
Moartea mă amânase şi eram îndrăgostit. Un 
coşmar. Nu prea departe de noi, la mai puţin de 
o sută de kilometri, milioane de oameni 
curajoşi, bine înarmaţi, bine instruiți, mă 
aşteptau să-mi facă de petrecanie şi francezii 


mă aşteptau şi ei să-mi pună pielea pe băț, dacă 
nu vroiam să mi-o las găurită de cei din faţă. 

Există pentru cel sărac în lumea asta două 
feluri mari şi late de a o mierli, fie prin 
indiferența absolută a semenilor lui în timp de 
pace, fie prin pasiunea criminală a aceloraşi în 
timp de război. Dacă încep să se gândească la 
tine, numai şi numai la torturarea ta se gândesc 
ceilalţi, la nimic altceva. Nu-i interesezi decât 
sângerând, bestiile! Princhard avusese dreptate 
în această privinţă. În iminenţa abatorului nu 
speculezi prea mult asupra a ceea ce va fi 
viitorul tău, nu te gândeşti decât să iubeşti de-a 
lungul celor câteva zile care ţi-au mai rămas, 
acesta fiind singurul mijloc de a-ţi uita un pic 
trupul, pe care-l vor beli de sus în jos. 

Pe când Musyne îmi scăpa, eu mă credeam 
un idealist, aşa se numesc bietele instincte 
proprii învăluite în vorbe mari. Permisia mi se 
apropia de sfârşit. Jurnalele chemau pe front pe 
toţi cei în stare să se bată, şi bineînţeles înainte 
de toate, pe cei care nu aveau relaţii. Devenise 
oficială ideea că nu mai aveai voie să gândeşti 
decât la câştigarea războiului. 

Musyne ca şi Lola dorea foarte tare să mă- 
ntorc zor-nevoie pe front şi să rămân acolo, şi 
cum nu prea păream grăbit, se hotărî să 
bruscheze lucrurile, ceea ce nu era totuşi în 
obiceiul ei. 


Într-o seară când, printr-o excepţie, ne 
întorceam împreună la Billancourt, iată că se 
dă alarma şi toţi oamenii din clădirea noastră 
se precipită spre pivniţă în onoarea nu ştiu 
cărui zepelin. 

Aceste mărunte panici în timpul cărora un 
cartier întreg în pijama îndărătul unei lumânări 
dispărea cotcodăcind în adâncuri pentru a 
scăpa de un pericol aproape în întregime 
imaginar, dădeau măsura  îngrijorătoarei 
neseriozităţi a acestor fiinţe, când găini 
speriate, când oi neghioabe şi supuse. 
Asemenea monstruoase  inconsistenţe sunt 
capabile să dezguste pentru totdeauna pe cel 
mai răbdător, pe cel mai tenace dintre sociofili. 

De la primul ţignal de alarmă, Musyne uita 
că tocmai i se descoperise atâta eroism la 
Teatrul Armatelor. Mă zorea să mă azvârlu cu 
ea în fundul subteranelor, în metrou, în canale, 
oriunde, dar la adăpost şi cât mai adânc şi mai 
ales imediat. Văzându-i pe toţi rostogolindu-se 
astfel, locatari mari şi mici, veseli sau gravi, 
patru câte patru, spre gaura salvatoare, mă 
cuprindea chiar şi pe mine până la urmă un soi 
de indiferenţă. Laş sau curajos, asta nu 
înseamnă mare lucru. lepure aici, erou dincolo, 
e acelaşi om, nu gândeşte aici mai mult ca 
dincolo. Tot ce nu-i câştig de bani îl depăşeşte 
evident peste măsură. Tot ce-i viaţă sau moarte 
îi scapă. Chiar propria lui moarte o speculează 


prost şi de-a-ndoaselea. Nu se pricepe decât la 
bani şi la teatru. 

Musyne scâncea în faţa rezistenţei mele. Alţi 
locatari ne îndemnau să-i însoţim şi mă lăsai în 
cele din urmă convins. Se făcuseră în ceea ce 
priveşte alegerea pivniţei o serie de propuneri 
contradictorii. Pivniţa măcelarului câştigă în 
cele din urmă toate adeziunile, se pretindea că 
este cea mai adâncă dintre toate pivnițele din 
imobil. Încă din prag te ajungeau adierile unui 
miros înţepător şi bine cunoscut mie, care-mi 
deveni pe loc absolut insuportabil. 

- Ai să cobori acolo, Musyne, printre toate 
hălcile alea spânzurate în cârlige? o întrebai. 

- De ce nu? îmi răspunse foarte uimită. 

- Ei bine, mie, îi zic, asta mi-aduce aminte de 
ceva, şi prefer să urc sus... 

- Pleci? 

- Ne întâlnim după ce se termină! 

- Dar s-ar putea să dureze... 

- Prefer să te aştept sus, îi zic. Nu-mi place 
carnea şi apoi o să se termine repede. 

În timpul alarmei, protejaţi în ungherele lor, 
locatarii schimbau  amabilităţi deocheate. 
Câteva dame-n capot, ultimele venite, se 
grăbeau cu eleganţă şi măsură spre această 
boltă duhnitoare căreia măcelarul şi măcelăriţa 
îi făceau onorurile, scuzându-se mereu, de 
frigul artificial, indispensabil bunei conservări a 
mărfii. 


Musyne dispăru cu ceilalţi. Am aşteptat-o 
sus, în casă, o noapte, o zi întreagă, un an... Nu 
s-a mai întors să mă caute niciodată. 

Cam de prin această epocă am devenit, în 
ceea ce mă privea, din ce în ce mai greu de 
mulţumit, şi-n cap nu mai aveam decât două 
idei: să-mi scap pielea şi să plec în America. 
Dar să scap de război era cel dintâi lucru care 
m-a ţinut cu sufletul la gură luni şi luni în şir. 

„Tunuri! Oameni! Muniţii!” cereau fără să 
pară că obosesc patrioţii. Aveau aerul că nu 
mai puteau dormi atât timp cât biata Belgie şi 
nevinovata Alsacie nu vor fi smulse jugului 
german. Era o obsesie care-i împiedica, ni se 
afirma, pe cei mai buni dintre noi să respire, să 
mănânce, să facă dragoste. Dar nu aveau totuşi 
aerul că asta i-ar împiedica să facă afaceri pe 
supraviețuitori. Moralul era bun în spatele 
frontului, nimic de zis. 

Trebuia să ne întoarcem în viteză la 
regimentele noastre. Dar pe mine, de la prima 
vizită, mă găsiră sub media admisă, şi bun să 
fiu trimis spre un alt spital, de boli de oase şi de 
nervi. Într-o dimineaţă ieşirăm şase din 
Prefectura Parisului, trei artilerişti şi trei 
dragoni, răniţi şi bolnavi în căutarea acelui loc 
unde se reparau curajul pierdut, reflexele lipsă 
şi braţele rupte. Trecurăm mai întâi ca toţi 
răniții din acea epocă, pentru control, pe la Val- 
de-Grâce, citadelă burduhoasă, atât de nobilă şi 


îmbărboşată de copaci şi ale cărei coridoare 
miroseau a omnibus, miros dispărut astăzi fără 
îndoială, amestec de picioare, paie şi lămpi de 
petrol. Nu făcurăm mulţi purici la Val, de cum 
ne-au zărit ne-au înjurat cum scrie la carte doi 
ofiţeri administrativi, mătreţoşi şi obosiţi din 
cale-afară, ne-au ameninţat cu Consiliul de 
război şi ne-au azvârlit în stradă spre alţi 
administratori. Nu aveau loc pentru noi, ziceau, 
indicându-ne o destinaţie vagă: un bastion, 
undeva în zonele din jurul oraşului. 

Colindând cârciumile şi bastioanele, mai 
luând ici un păhăruţ, dincolo o cafea, plecarăm 
toţi şase la întâmplare pe drumuri greşite, în 
căutarea acestui nou adăpost care părea 
specializat în vindecarea unor eroi incapabili ca 
noi. 

Unul singur dintre noi avea o rămăşiţă de 
avere, care încăpea toată, trebuie să spun, într- 
o cutiuţă de zinc de biscuiţi Pernot, marcă 
celebră atunci şi de care n-am mai auzit 
niciodată vorbindu-se. Înăuntru  camaradul 
nostru ascundea ţigări şi o periuţă de dinţi, cu 
toate că-l luam cu toţii în râs pentru grija, puţin 
obişnuită pe atunci, pe care o avea pentru dinţii 
lui; îl tratam, din cauza acestui rafinament 
insolit, de „homosexual”. 

In sfârşit, ajunserăm după multe ezitări, cam 
pe la miezul nopţii, lângă rambleurile înghiţite 


de întuneric ale acelui bastion de la Bicetre, 
„43” cum se numea. Era cel căutat. 

Il renovaseră pentru a găzdui infirmii şi 
bătrânii. Grădina nu era încă pusă la punct. 

Când  sosirăm, acolo nu locuia decât 
portăreasa, în partea destinată militarilor. 
Ploua cu găleata. Îi fu frică de noi portăresii 
auzindu-ne, dar o făcurăm să râdă punându-i 
imediat mâna unde trebuie. „Credeam că-s 
nemţii! făcu ea. - Sunt departe! i se răspunse. - 
Pe unde sunteţi bolnavi? se nelinişti ea. - Peste 
tot, dar nu la păsărică!” i-o întoarse un 
artilerist drept răspuns. Asta da, bună glumă, o 
aprecie cel mai mult portăreasa. În acelaşi 
bastion cu noi stăteau prin urmare şi bătrânii 
de la Asistenţa publică. Se construiseră pentru 
ei de urgenţă noi clădiri garnisite cu kilometri 
de geamuri, îi ţineau acolo până la sfârşitul 
ostilităţilor, ca pe nişte insecte. Pe colinele din 
jur o erupție de parcele înguste îşi disputau 
noroaiele mocirloase imposibil de ţărmurit între 
seriile de bordeie precare. Creşteau în umbra 
lor din când în când câte o salată şi trei ridichi 
ai căror melci dezgustători consimt, nu se ştie 
niciodată de ce, să-şi prezinte omagiile 
proprietarului. 

Spitalul nostru era curat, trebuia să te 
grăbeşti să vezi toate acele lucruri în cele 
câteva săptămâni de la început, cât mai erau 
noi, căci pentru curăţenie la noi nu există nici 


un fel de gust, suntem în privinţa asta de-a 
dreptul nişte scârbe. Ne-am culcat cum vă 
spusei, la voia întâmplării în paturile metalice 
şi la lumina lunii, atât erau de noi aceste clădiri 
că nici lumină electrică nu aveau. 

La sculare, noul nostru medic şef veni să ne 
cunoască, părând foarte mulţumit că ne vede, 
tot numai cordialitate. Avea motive în ceea ce-l 
privea să fie fericit, primise al patrulea galon. 
Şi mai avea omul pe deasupra cei mai frumoşi 
ochi din lume, catifelaţi şi supranaturali, se 
servea din plin de ei pentru a emoţiona pe cele 
patru fermecătoare infirmiere voluntare care-l 
mâncau din ochi şi-l înconjurau cu atenţii şi 
maimuţăreli. De la primul contact, îşi dădu 
seama de starea moralului nostru, cum ne şi 
preveni dealtfel. Fără mofturi, apucând familiar 
de umăr pe unul dintre noi, zgâlţâindu-l patern, 
cu o voce reconfortantă, ne indică regulile şi 
cel mai scurt drum să ajungem voioşi şi cât mai 
degrabă în stare să ne rupem din nou gâtul. 

De acolo de unde provenea, evident, ăia nu 
se gândeau decât la asta. Ai fi zis că le făcea 
bine. Era un viciu nou. „Franţa, dragii mei, are 
încredere în voi, ea e o femeie, cea mai 
frumoasă dintre femei, Franţa! intona el. Se 
bazează pe eroismul vostru, Franţa! Victimă a 
celei mai laşe, a celei mai neruşinate agresiuni. 
Are dreptul să ceară de la voi să fie răzbunată, 
Franţa! Să fie restabilită în integritatea 


teritoriului ei, chiar cu preţul celui mai înalt 
sacrificiu, Franţa! Noi ne vom face aici, în ceea 
ce ne priveşte, datoria noastră, prieteni, 
îndepliniţi-o şi voi pe a voastră! Ştiinţa noastră 
vă aparţine! E a voastră! Toate resursele ei 
sunt în serviciul vindecării voastre! Ajutaţi-ne 
la rândul vostru pe măsura bunăvoinţei 
voastre! Ştiu că am dobândit deja bunăvoința 
voastră! Şi că în curând vă veţi putea relua 
locurile alături de camarazii voştri scumpi din 
tranşee! Locul vostru sfânt! Pentru apărarea 
pământului nostru scump. Trăiască Franţa! 
Inainte!”. Ştia să le vorbească soldaţilor. 

Stăteam fiecare lângă piciorul patului, în 
poziţia de drepţi, ascultându-l. În spatele lui, o 
brunetă din grupul frumoaselor infirmiere îşi 
stăpânea cu greu emoția sufocantă, pe care 
câteva lacrimi o făcură vizibilă. Celelalte 
infirmiere, tovarăşele ei, se precipitară imediat: 
„Dragă! dragă! Te asigur... Se va întoarce, ai să 
vezi!...” 

Era una din verişoarele ei, o blondă cam 
plinuţă, care o consola, cum putea. Trecând pe 
lângă noi, susţinând-o cu braţele, plinuţa îmi 
mărturisi că se pierdea cu firea frumoasa ei 
verişoară din cauza recentei plecări a unui 
logodnic mobilizat la marină. Maestrul 
înflăcărat,  descumpănit, se  străduia să 
atenueze frumoasa şi tragica emoție produsă 
de scurta dar vibranta lui alocuţiune. Rămase 


încurcat şi îngrijorat în faţa ei. Trezise o prea 
dureroasă nelinişte într-o inimă nobilă, evident 
patetică, toată numai sensibilitate şi tandreţe. 
„Dacă am fi ştiut, maestre! şuşotea verişoară 
cea blondă, v-am fi prevenit... Se iubeau cu 
atâta duioşie, dacă aţi şti...!” Grupul de 
infirmiere şi Maestrul însuşi  dispărură 
pălăvrăgind întruna şi fremătând de-a lungul 
culoarelor. Nu se mai ocupau de noi. 

Incercai să-mi aduc aminte şi să înțeleg 
sensul acestei alocuţiuni pe care tocmai o 
rostise omul cu ochii splendizi, dar departe de a 
mă  întrista, îmi părură, gândindu-mă bine, 
aceste vorbe peste măsură de bine alcătuite 
pentru a mă dezgusta de moarte. Aceasta era şi 
părerea amicilor mei, dar ei nu găseau în 
aceste vorbe, ca mine, şi un anume fel de 
dispreţ şi de insultă. Nu căutau deloc să 
înţeleagă ce se petrecea în jurul lor în viaţă, 
băgau numai de seamă, şi cu destulă greutate, 
că obişnuitul delir al lumii crescuse de câtva 
timp încoace, în aşa măsură, că nu mai puteai 
evident să-ţi sprijini existenţa pe nimic stabil. 

Aici la spital, exact ca şi în nopţile Flandrei, 
moartea ne hâituia. Numai că aici ne ameninţa 
mai de departe moartea, tot atât de irevocabilă 
ca şi dincolo, e adevărat, odată asmuţită prin 
grija administrației asupra  hoitului nostru 
înfricoşat. 


Aici nu ne mai înjurau, desigur, ne vorbeau 
chiar cu blândeţe, ne vorbeau tot timpul despre 
altceva decât despre moarte, dar condamnarea 
noastră era prezentă de fiecare dată foarte clar 
în colţul fiecărei hârtii pe care ni se cerea s-o 
semnăm, în fiecare precauţie care se lua în 
privinţa noastră: Medalii... trese... cea mai mică 
permisie... orice sfat... Erai pus la socoteală, 
pândit, numerotat în marea rezervă care pleca 
mâine. Atunci, vrând-nevrând, toată această 
lume civilă şi sanitară care ne înconjura se 
simţea mult mai la îndemână decât noi, prin 
comparaţie. Infirmierele, puicuţele, nu 
împărțeau cu noi destinul nostru, nu se 
gândeau spre deosebire de noi decât să 
trăiască cât mai mult şi mai mult şi să iubească, 
era clar, să se plimbe, şi, de o mie de ori, de 
zece mii de ori să facă şi iar să facă dragoste. 
Fiecare din aceste inocente îşi ţinea micul ei 
plan în curişor, ca ocnaşii banii, pentru mai 
târziu, micul plan de amor, când noi vom fi 
crăpat în cine ştie ce mlaştină, Dumnezeu ştie 
cum! 

Vor scoate atunci câteva suspine de aducere 
aminte, speciale, de tandrete, care le vor face şi 
mai atrăgătoare, vor evoca într-o linişte 
emoţionantă tragicele timpuri ale războiului, 
strigoii... „Vā mai aduceţi aminte de bietul 
Bardamu, vor zice la o oră de seară, gândindu- 
se la mine, cel care se stăpânea atât de greu să 


nu tuşească? Avea moralul tare scăzut, bietul 
de el... Ce s-o mai fi întâmplat cu el?” 

Câteva regrete poetice plasate la locul 
potrivit stau atât de bine unei femei ca buclele 
vaporoase sub lumina lunii. 

In spatele fiecărei vorbe şi a solicitudinii lor, 
trebuia de acum să înţelegem: „Vei crăpa 
curând, drăguţule soldat... Vei crăpa... Aşa e 
războiul... Fiecare cu viaţa lui... Fiecare cu 
rolul lui... Fiecare cu moartea lui... Ne facem 
că-ţi împărtăşim disperarea. Dar nu se împarte 
moartea cu nimeni... Totul trebuie să aparţină 
sufletelor şi corpurilor sănătoase... ne distrăm 
şi noi... nimic mai mult, doar suntem nişte fete 
puternice, frumoase, stimate, sănătoase şi bine 
crescute... Pentru noi totul devine biologie au- 
tomată, strălucit spectacol, şi se converteşte în 
bucurie! Aşa cere sănătatea noastră! Nu 
suportăm urâtele necuviinţe ale suferinţei... 
Avem nevoie numai şi numai de excitante... Veţi 
fi repede uitaţi, soldăţeilor... Fiţi drăguţi, 
crăpaţi cât mai repede... Să se termine războiul 
şi să ne putem mărita cu unul din plăcuţii voştri 
ofiţeri... Un brunet mai ales!... Trăiască Patria 
de care vorbeşte mereu tata!... Cât de bună 
trebuie să fie dragostea când te întorci din 
război!... Va fi decorat bărbâţelul nostru!... Va 
fi distins... Vei putea să-i văcsuieşti frumoasele 
cizme în fericita zi a căsătoriei noastre dacă ai 
să mai trăieşti până atunci, soldăţelule... Nu vei 


fi şi tu atunci fericit de fericirea noastră, 
soldăţelule?... 

In fiecare dimineaţă îl vedeam şi revedeam 
pe medicul nostru şef, urmat de infirmierele lui. 
Era un savant, am aflat. În jurul saloanelor 
noastre rezervate tropăiau bătrânii ospiciului 
de alături în ţopăieli inutile şi dezacordate... 
Veneau să-şi scuipe cancanurile cu cariile lor, 
de la o sală la alta, purtători ai unor resturi de 
bârfe şi clevetiri scâlciate. Închişi aici în 
mizeria lor oficială ca-ntr-un ţarc bălos, bătrânii 
lucrători îşi păşteau tot găinaţul ce se depusese 
pe sufletele lor ca urmare a lungilor ani de 
servitute. Uri neputincioase, râncezite în 
puturoşenia pişărcoasă a saloanelor comune. 
Nu se mai foloseau de ultimele şi behâitele lor 
energii decât ca să-şi mai facă puţin rău şi să-şi 
distrugă restul de plăcere şi suflu ce le mai 
rămăsese. 

Supremă plăcere! În hoitul lor învârtoşat nu 
mai trăia nici un atom neîmbolnăvit de răutate. 

De când se auzi că vom împărţi, noi, soldaţii, 
comodităţile relative ale acestui bastion cu 
aceşti bătrâni, începură să ne deteste la unison, 
nu fără a veni în acelaşi timp totuşi să ne 
cerşească fără încetare resturile de tutun 
risipite pe pervazurile ferestrelor şi cojile de 
pâine căzute pe sub bănci. Feţele lor 
pergamentoase se turteau la orele mesei de 
ferestrele sufrageriei noastre. Aruncau printre 


zbârciturile urduroase ale nasului priviri de bă- 
trâni şobolani pofticioşi. Unul dintre aceşti 
infirmi, care părea mai viclean şi mai ticălos 
decât alţii, venea să ne cânte cântece din 
vremea lui ca să ne distreze, moş Birouette îl 
chema. Făcea orice ai fi cerut de la el numai să- 
i dai tutun, orice ai fi cerut numai să nu-l fi pus 
să treacă prin faţa morgii bastionului care nu 
era dealtfel pustie niciodată. Una dintre glume 
era să-l duci până acolo, într-o aşa zisă 
plimbare. „Vrei să intri?” îl întrebam când ne 
aflam exact în faţa uşii. O lua la fugă horcăind, 
dar atât de repede şi atât de departe că nu-l 
mai vedeai pe moş Birouette cel puţin două 
zile. Zărise pentru o clipă moartea. 

Medicul nostru şef cu ochi frumoşi, 
profesorul Bestombe, instalase, ca să ne dea 
curaj, un întreg aparataj foarte complicat de 
instrumente electrice sclipitoare ale căror 
descărcări periodice le suportam, efluvii pe 
care el le pretindea tonice şi pe care trebuia să 
le acceptăm sub pedeapsa cu expulzarea. Era 
foarte bogat, se părea, Bestombes, trebuia să 
fie pentru ca să poată cumpăra tot acest 
costisitor bazar electrocutor. Socrul lui, mare 
om politic,  speculând puternic cursul 
cumpărărilor guvernamentale de terenuri, îi 
permitea această risipă. 

Trebuia să profite. Totul se aranjează. 
Climele şi pedepsele. Aşa cum era, nu-l 


detestam. Examina sistemul nostru nervos cu o 
atenţie extraordinară şi ne interoga pe tonul 
unei curtenitoare familiarităţi. Această 
bonomie, cu grijă pusă la punct, le distra 
delicios pe infirmierele, toate distinse, din 
serviciul său. Aşteptau în fiecare dimineaţă, 
drăguţele de ele, momentul să se bucure de 
manifestările înaltei lui amabilităţi, îl mâncau 
din ochi. Noi jucam cu toţi în fond într-o piesă 
în care el, Bestombes, îşi alesese rolul 
savantului binefăcător şi profund, agreabil 
omenos, totul era să cazi la învoială. 

În acest nou spital, stăteam în aceeaşi 
cameră cu sergentul Branledore, un reangajat; 
vechi client al spitalelor, Branledore. Îşi târâse 
intestinul perforat de luni şi luni, prin patru 
secţii diferite. 

Învăţase în timpul acestor şederi să atragă şi 
să reţină simpatia activă a infirmierelor. Vărsa, 
urina şi se cufurea sânge destul de des, respira 
cu greutate, dar asta n-ar fi fost de ajuns ca să-i 
atragă grațiile foarte speciale ale personalului 
îngrijitor care văzuse altele mult mai rele. 
Atunci, între două sufocări, dacă un doctor sau 
o  infirmieră treceau pe acolo: „Victorie! 
Victorie! Victoria e a noastră!” striga 
Branledore, sau murmura numai dintr-un 
plămân sau din toţi plămânii, după caz. Devenit 
astfel conform unei  înflăcărate literaturi 
agresive printr-un efect de oportună punere în 


scenă, se bucura de cea mai înaltă cotă morală. 
Cunoştea el bine trucul. 

Cum peste tot nu era decât un Teatru, 
trebuia să joci şi avea dreptate Branledore; 
nimic nu-i mai idiot şi nu irită mai mult, e 
adevărat, ca un spectator inert urcat din 
întâmplare pe scenă. Când eşti acolo sus, nu-i 
aşa, trebuie să joci, să te decizi să iei tonul, să 
te însufleţeşti sau să dispari de tot. Femeile, ele 
mai ales, cereau spectacol şi erau nemiloase, 
afurisitele, cu amatorii dezorientaţi. Războiul, 
fără îndoială, prieşte ovarelor, ele cer eroi şi 
cei care nu erau trebuiau să se prefacă măcar 
sau, dacă nu, să se pregătească să suporte cel 
mai infam dintre destine. 

După opt zile petrecute în această nouă 
secţie, am înţeles urgenţa cu care trebuia să ne 
schimbăm aliura şi, datorită lui Branledore (în 
civilie comis voiajor de dantele), noi, oamenii 
înfricoşaţi şi căutând un loc de fereală, 
stăpâniţi de amintirile  ruşinoase ale 
abatoarelor care eram la sosire, devenirăm o 
ceată deşucheată de băieţi veseli, toţi hotărâți 
să câştige victoria şi, v-o garantez, plini de elan 
şi de formidabile țeluri. Limba ne devenise 
stufoasă şi atât de pipărată că doamnele roşeau 
uneori, dar nu se plângeau niciodată totuşi, 
pentru că e de la sine înţeles că un soldat pe 
cât e de brav pe atât e de nepăsător şi mojic 


mai des decât se cuvine, şi cu cât e mai mojic 
cu atât e mai curajos. 

La început, tot imitându-l pe Branledore din 
toate puterile, bietele noastre compoziţii de 
aliură patriotică nu erau încă bine puse la 
punct, nici prea convingătoare. Ne-a trebuit 
cam o săptămână bună, aproape două de 
repetiţii intense pentru a găsi exact tonul cel 
bun. 

De îndată ce doctorul nostru, profesor 
agregat Bestombes, băgă de seamă, acest 
savant,  strălucita ameliorare a calităților 
noastre morale, hotări, cu titlu de încurajare, să 
ne permită câteva vizite, începând cu cele ale 
rudelor noastre. 

Unii soldați bine înzestrați, auzisem 
povestindu-se, când se avântau în bătălie 
simțeau un fel de beție şi chiar o voluptate vie. 
În ceea ce mă priveşte, de îndată ce încercam 
să-mi imaginez o voluptate de genul acesta 
foarte special, mă îmbolnăveam pentru opt zile 
cel puţin. Mă simţeam atât de incapabil să ucid 
pe cineva, că era evident mult mai bine să 
renunţ şi s-o sfârşesc imediat... Nu că 
experienţa mi-ar fi lipsit, se făcuse totul pentru 
a-mi  deştepta gustul, dar îmi lipsea cu 
desăvârşire talentul. Mi-ar fi trebuit poate o 
iniţiere mai lentă. 

Hotărâi într-o zi să-i împărtăşesc 
profesorului Bestombes greutăţile prin care 


treceam trup şi suflet în a fi atât de curajos pe 
cât aş fi dorit şi pe cât împrejurările, sublime 
desigur, o cereau. Mă temeam puţin să nu mă 
ia drept un obraznic neruşinat, un palavragiu. 
Dar deloc. Dimpotrivă! Maestrul se declară 
foarte fericit că în acest acces de sinceritate 
veneam la el să-i mărturisesc tulburarea 
sufletească care mă cuprinsese. 

- Te simţi mai bine, Bardamu, prietene! Te 
simţi mai bine, pur şi simplu! - Asta era 
concluzia. - Mărturisirea pe care vii să mi-o 
faci, absolut spontan, o consider, Bardamu, ca 
indiciul foarte  încurajator al ameliorării 
importante a stării dumitale 
mintale. „.„„Vaudesquin, dealtfel, acest 
observator modest, dar cât de pătrunzător, al 
slăbiciunilor morale ale soldaţilor Imperiului, 
rezumase, începând de prin 1802, observaţiile 
de acest gen într-un memoriu, acum clasic, cu 
toate că pe nedrept neglijat de studenţii noştri 
de astăzi, în care nota, zic cu multă dreptate şi 
precizie crizele aşa zise de „mărturisiri”, care 
survin, semn între toate excelent, la 
convalescentul moral... Marele nostru Dupre, 
aproape un secol mai târziu, a ştiut să 
stabilească în privinţa aceluiaşi simptom no- 
menclatura sa de acum celebră, în care această 
criză identică figurează cu titlul de criză de 
„grupare a amintirilor”, criză care trebuie, 
după părerea aceluiaşi autor, să preceadă cu 


puţin, când tratamentul este bine condus, 
prăbuşirea masivă a ideaţiilor anxioase şi 
eliberarea definitivă a câmpului conştiinţei, al 
doilea eveniment important în fond în cursul 
restabilirii psihice. Dupre, de pe altă parte, în 
terminologia sa atât de imagistică, al cărei 
apanaj îl deţinea, dă numele de „diaree cogitivă 
de eliberare” acestei crize, însoţită la subiect 
cu o senzaţie foarte activă de euforie, cu o 
reluare foarte evidentă a activităţii de 
relaţionare, cu reluarea între altele foarte 
importantă a somnului, care se prelungeşte 
uneori zile întregi, în sfârşit, un alt stadiu: 
supraactivitatea foarte accentuată a funcţiilor 
genitale, în aşa măsură că nu rar se observă la 
aceiaşi bolnavi înainte foarte frigizi o veritabilă 
„foame erotică”. De unde această formulă: 
„Bolnavul nu intră în  convalescenţă, se 
nâpusteşte”. Acesta este termenul magnific 
descriptiv, nu-i aşa, al acestor triumfuri 
recuperative, prin care un alt mare psihiatru al 
nostru din ultimul secol, Philibert Margeton, 
caracteriza reluarea cu adevărat triumfală a 
tuturor activităţilor normale la un subiect 
convalescent de boala fricii... În ceea ce te 
priveşte, Bardamu, te consider, şi începând 
chiar de acum, ca pe un veritabil 
convalescent... Poate te interesează Bardamu, 
pentru că tot am ajuns la această mulţumitoare 
concluzie, să ştii că mâine, exact, prezint la 


Societatea de psihologie militară un memoriu 
asupra calităţilor fundamentale ale spiritului 
uman?.. E un memoriu solid, cred. 

- Desigur, Maestre, aceste chestiuni mă 
pasionează... 

- Ei bine, află pe scurt, Bardamu, ce susţin 
eu în această teză: că înainte de război, omul 
era pentru psihiatrie un necunoscut de 
neabordat şi resursele spiritului său o enigmă... 

- Asta e şi foarte modesta mea părere, 
Maestre... 

- Războiul, vezi dumneata, Bardamu, prin 
mijloacele incomparabile pe care ni le pune la 
dispoziţie pentru a încerca sistemul nervos, 
acţionează ca un formidabil revelator al 
Spiritului uman! Ne trebuiesc de acum încolo 
secole să ne aplecăm, meditativi, asupra 
acestor revelații patologice recente, secole de 
studii pasionante... S-o mărturisim cinstit... Nu 
făcusem decât să bănuim până acum bogăţiile 
emotive şi spirituale ale omului! Dar acum, 
datorită războiului, s-a terminat!... Pătrundem 
în urma unei efracţii, dureroasă desigur, dar 
pentru ştiinţă decisivă şi providenţială, în 
intimitatea lor! De la primele descoperiri 
datoria psihologului şi a moralistului modern fu 
pentru mine,  Bestombes, neîndoielnică. O 
reformă totală a concepţiilor noastre 
psihologice se impunea. 

De aceeaşi părere eram şi eu, Bardamu. 


- Cred că-ntr-adevăr ar fi bine... Maestre... 

- Ah, şi dumneata crezi la fel, Bardamu, ce 
să-ţi mai spun eu! La om, vezi dumneata, binele 
şi răul se echilibrează, egoismul pe de o parte, 
altruismul pe de alta. La subiectele de elită mai 
mult altruism decât egoism. O fi aşa? Chiar 
aşa? 

- Este exact aşa, Maestre, chiar aşa.-i.... 

- Şi la subiectele de elită care poate să fie, te 
întreb, Bardamu, cea mai înaltă entitate 
cunoscută care poate să le excite altruismul şi 
să oblige acest altruism să se manifeste? 

- Patriotismul, Maestre! 

- Ah! Vezi şi dumneata, nu trebuie să ţi-o mai 
spun! Mă înţelegi foarte bine... Bardamu! 
Patriotismul şi corolarul său, gloria, dovada sa 
pur şi simplu... 

- Adevărat! 

- Ah! Dragii noştri soldaţi, bagă de seamă, 
chiar de la primul botez al focului au ştiut să se 
elibereze spontan de toate  sofismele şi 
conceptele  neimportante şi îndeosebi de 
sofismul conservării. S-au confundat din 
instinct şi fără greutate cu veritabila noastră 
rațiune de a fi, Patria noastră. Pentru a ajunge 
la acest adevăr, inteligenţa nu e numai inutilă, 
ci de-a dreptul jenantă! E un adevăr al inimii, 
Patria, ca toate adevărurile esenţiale, aici 
poporul nu se înşeală niciodată! Acolo unde 
savantul nepriceput o ia razna... 


- Frumos, Maestre! Foarte frumos! Antic! 

Îmi strânse mâinile amândouă aproape 
afectuos, Bestombes. 

Cu o voce devenită paternă, tinu să mai 
adauge spre bucuria mea: „Aşa înţeleg eu să-mi 
tratez bolnavii,  Bardamu, corpul prin 
electricitate, iar spiritul prin viguroase doze de 
etică patriotică, prin adevărate injectări de 
morală tămăduitoare.” 

- Vă înţeleg, Maestre! 

Înţelegeam într-adevăr din ce în ce mai bine. 

Părăsindu-l mă dusei fără întârziere la 
liturghie cu camarazii mei restabiliţi, în capela 
nou-nouţă, şi acolo îl zării pe Branledore care 
îşi manifesta înaltul său moral în spatele uşii 
celei mari dându-i lecţii de antren nepoatei 
portăresei. Cum mă poftise, pornii ţintă către 
el. 

După-amiază ne veniră de la Paris rudele 
pentru prima oară de când eram acolo şi apoi 
de atunci în fiecare săptămână. 

Îi scrisesem mamei în sfârşit. Era fericită că 
mă revedea şi scâncea ca o căţea căreia i se 
înapoiază în sfârşit puiul. Credea fără îndoială 
că mă ajută mult strângându-mă la pieptul ei, 
dar rămânea inferioară căţelei pentru că ea 
credea în vorbele cu care o amăgiseră când mă 
luaseră de lângă ea. Căţeaua cel puţin nu crede 
decât ceea ce simte. Împreună cu mama făcui o 
plimbare lungă într-o după amiază pe străzile 


învecinate spitalului, mergând alene pe aşa- 
zisele străzi de pe acolo, străzi cu stâlpii 
nevopsiţi, între lungi faţade asudând de igrasie, 
cu ferestre împestriţate de sute de zdrenţe 
atârnând, cămăşile săracilor, în zgomotul de 
prăjeală care  sfârâie la ora prânzului, 
adevărată năvală de grăsimi puturoase. Prin 
paragina fleşcăită care înconjura oraşul, acolo 
unde se prelinge şi mucezeşte în cele din urmă 
iluzia luxului său, oraşul arată cui vrea să-l 
vadă dosul lui mare din lăzi de gunoaie, uzine 
pe care le eviţi plimbându-te, trăznind de toate 
duhorile posibile, unele de necrezut, şi unde 
aerul din jur n-ar putea puţi mai mult. Foarte 
aproape mucezeşte un mic bâlci, între două 
hornuri înalte şi inegale, caii lui de lemn pictaţi 
sunt prea scumpi pentru cei care-i poftesc, 
adesea săptămâni întregi, nişte bieţi mucoşi 
rahitici, atraşi, respinşi, şi ţintuiţi pe loc în ace- 
laşi timp, cu toate degetele în nas, de 
neputinţă, sărăcie şi muzică. 

Totul e o zbatere continuă pentru a uita 
adevărul acestor locuri care se întoarce 
plângând mereu fără odihnă asupra tuturor; în 
zadar s-au ostenit, au băut în zadar, şi încă de 
cel negru, gros ca cerneala: cerul rămâne aşa 
cum e acolo, bine zăvorit deasupra lor ca o 
mlaştină uriaşă pentru fumul mahalalelor. 

Jos noroiul te istoveşte, existenţa e închisă la 
fel din toate părţile, bine îngrădită de hoteluri 


şi iar de uzine. Prin părţile acestea zidurile 
seamănă a sicrie. Lola plecată pentru 
totdeauna, Musyne şi ea, nu mai aveam pe 
nimeni. De asta îi scrisesem în cele din urmă 
mamei, aşa numai ca să văd pe cineva. La 
douăzeci de ani nu mai aveam decât trecut. 
Străbăâteam cu mama străzi după străzi cu aer 
duminical. Ea-mi povestea micile necazuri ale 
prăvăliei ei, ce se spune pe la ei despre război, 
în oraş, că era trist războiul, „groaznic” chiar, 
dar având mult curaj, vom scăpa cu toţii până 
la urmă, morţii nu erau pentru ea decât nişte 
accidente, ca la curse, n-aveai decât să te ţii 
bine în şa şi nu cădeai. În ceea ce o privea ea 
nu descoperise în război decât un nou mare 
necaz pe care încerca să nu-l răscolească prea 
mult; parcă îi era frică de el; era plin de lucruri 
de temut pe care ea nu le înţelegea. Credea în 
fond că nişte oameni de felul ei erau făcuţi să 
sufere de toate, acesta era rolul lor pe pământ, 
şi dacă lucrurile mergeau acum atât de prost, 
se mai datora în mare parte şi faptului că ei 
comiseseră o mulţime de greşeli care se tot 
adunaseră, bieţii oameni... Făcuseră rele, fără 
să-şi dea seama, desigur, dar erau totuşi 
vinovaţi şi foarte bine că li se dădea astfel 
suferind ocazia să-şi ispăşească netrebniciile... 
Mama mea era o „invulnerabilă”. 

Acest optimism resemnat şi tragic îi servea 
drept crez şi forma fondul firii ei. 


Umblam amândoi pe străzile încă 
nedepartajate, prin ploaie; în unele locuri 
trotuarele se înfundă şi dispar, frasinii subţiri 
de pe margine păstrează iarna încă mult timp 
picăturile pe crengi, tremurând în vânt, o mică 
feerie. Drumul spre spital trecea prin faţa a 
numeroase hoteluri noi, unele deja botezate, 
altele  scâpate de această boală. „Cu 
săptămâna” cum erau pur şi simplu. Războiul le 
golise brutal de mulţimea de antreprenori şi 
muncitori. Nici măcar locatarii nu se mai 
întorceau aici ca să moară. Era şi asta o treabă, 
să mori, dar se achitau de ea altundeva. 

Mama mă conduse până la spital, 
smiorcăindu-se, accepta accidentul morţii mele, 
nu numai că era de acord, dar se întreba dacă 
şi eu eram la fel de resemnat ca şi ea. Credea 
în fatalitate tot atât de mult ca în frumosul 
metru de la „Arte şi Meserii”, despre care-mi 
vorbise întotdeauna cu respect, pentru că 
învățase în tinereţea ei că acel de care se 
servea în comerţul ei de mărunţişuri era copia 
exactă a acestui superb etalon oficial. 

Între parcelele acestui sat ruinat mai existau 
pe ici pe colo câteva câmpuri şi culturi, şi chiar 
câţiva ţărani bătrâni, înghesuiți între noile 
case, agăţaţi de aceste rămăşiţe. Când ne mai 
rămânea timp până la căderea serii, mergeam 
împreună cu mama să-i privim pe aceşti cara- 
ghioşi de ţărani încăpăţânându-se să 


răscolească pământul cu fierul, lucrul acela 
moale şi bulgăros care era pământul, în care se 
puneau morţii la putrezit şi de unde ne venea 
totuşi pâinea. „Trebuie să fie tare pământul!” 
remarca de fiecare dată mama privindu-i 
perplexă. Nu cunoştea decât mizeriile care se 
asemănau cu ale ei, mizeriile oraşului, încerca 
doar să-şi imagineze cum puteau fi cele de la 
țară. Era singura curiozitate pe care i-am 
descoperit-o vreodată mamei mele, şi-i ajungea 
ca distracţie pentru o duminică. Cu asta se 
întorcea în oraş. 

Nu mai primisem deloc veşti de la Lola şi nici 
de la Musyne. Rămăseseră de bună seamă, 
putorile, de partea cea bună a vieţii, acolo unde 
domnea consemnul surăzător, dar implacabil de 
a ne elimina pe noi, hoiturile destinate 
sacrificiului. În două rânduri fusesem trimis 
spre locurile în care se ţineau ostaticii. 
Chestiune de timp şi de aşteptare numai. 
Zarurile erau aruncate. 


Branledore, vecinul meu de spital, sergentul, 
cel care se bucura, v-am povestit, de-o trainică 
popularitate printre infirmiere, era acoperit tot 
de pansamente şi şiroia de optimism. Toată 
lumea la spital îl invidia şi-i imita purtările. 
Deveniţi prezentabili şi deloc dezgustători 
moraliceşte, începurăm şi noi la rândul nostru 
să primim vizitele  potentaţilor, înalți 


funcţionari ai administraţiei pariziene. Se 
zvonea prin saloane că centrul neuro-medical al 
profesorului Bestombes devenise adevăratul loc 
al intensei ardori patriotice, vatra, ca să zic 
aşa. Primirăm în zilele noastre de vizită nu 
numai episcopi, ci şi o ducesă italiană, un mare 
producător de muniții, şi curând chiar Opera 
însăşi şi pe societarele Teatrului Francez. 
Veneau să ne admire la faţa locului. O frumoasă 
subvenţionată a Comediei, fără pereche în 
recitarea versurilor, veni chiar de mai multe ori 
la căpătâiul meu să-mi declame cu deosebire 
din cele eroice. Roşcata şi perversa ei coamă 
(pielea se armoniza cu ea) era înfiorată în acest 
timp de unde uimitoare ale căror vibrații îmi 
ajungeau până la perineu. Cum divina mă tot 
întreba despre faptele mele războinice, îi dădui 
atâtea amănunte, atât de înflăcărate şi de 
emoţionante, că nu-şi mai lua ochii de la mine. 
Profund tulburată, ceru permisiunea de a cizela 
în versuri, cu ajutorul unui poet ce făcea parte 
dintre admiratorii ei, pasagiile cele mai 
patetice ale povestirii mele. Consimţii din capul 
locului. Profesorul Bestombes, pus la curent cu 
acest proiect, se arătă deosebit de binevoitor. 
Dădu chiar un interviu cu această ocazie şi 
chiar în aceeaşi zi trimişilor unui mare „Illustré 
National” care ne fotografie pe toţi pe peronul 
spitalului alături de frumoasa societară. „E cea 
mai înaltă datorie a poeţilor, în orele tragice 


prin care trecem, declara profesorul 
Bestombes, care nu pierdea nici o ocazie de-a 
sădi în noi gustul epopeii! S-au dus vremurile 
micilor interese meschine! Jos cu literaturile 
înţepenite! Un suflet nou ne-a înflorit în 
mijlocul marelui şi nobilului bubuit al 
războiului. Avântul marii renaşteri patriotice ni- 
| cere de acum înainte! înaltele creste promise 
Gloriei noastre!... Cerem suflul grandios al 
poemului epic!... În ceea ce mă priveşte mă 
declar satisfăcut că în spitalul pe care-l conduc 
se formează sub ochii noştri, de neuitat, una 
din acele sublime colaborări creatoare între 
Poet şi unul dintre eroii noştri!” 

Branledore, tovarăşul meu de cameră, a 
cărui imaginaţie nu putea ţine pasul cu a mea 
în această împrejurare şi care nu figura nici 
măcar în fotografie, fu cuprins de o vie şi 
îndârjită gelozie. Începu din ziua aceea să-mi 
dispute cu sălbăticie laurii eroismului, inventa 
noi întâmplări, se depăşea pe sine însuşi, nu-l 
mai puteai opri, faptele lui ţineau de delir. 

Mi-era greu să găsesc ceva mai vibrant, să 
mai adaug ceva la aceste enormităţi şi totuşi 
nimeni la spital nu se resemna, câştiga cel care, 
cuprins de elanul întrecerii scornea cât mai 
„frumoase pagini războinice” în care el să 
figureze sublim. Trăiam un mare roman de 
vitejie, în pielea unor personaje fantastice, în 
spatele cărora, derizorii, tremuram din toate 


cărnurile noastre şi cu tot sufletul. Ai fi rămas 
mut de uimire dacă ne-ai fi surprins adevărata 
faţă. Războiul era în toi. 

Marele nostru Bestombes mai primea şi 
vizitele a numeroase notabilităţi străine, domni 
ştiinţifici, neutri, sceptici şi curioşi. Inspectorii 
generali ai Ministerului treceau însăbiaţi şi 
împintenaţi prin sălile noastre, viaţa lor mili- 
tară prelungindu-se prin cei de acolo, 
reîntineriţi  va-să-zică, şi umflaţi cu noi 
indemnizaţii. Aşa că nu erau deloc zgârciţi cu 
distincţiile şi cu elogiile, Inspectorii. Totul 
mergea de minune. Bestombes şi superbii lui 
bolnavi deveniră onoarea serviciului Sănătăţii. 

Frumoasa mea protectoare de la Teatrul 
Francez veni curând să-mi facă o nouă vizită în 
particular, în timp ce poetul ei de casă termina, 
rimată, povestirea vitejiilor mele. Pe tânărul 
acesta îl întâlnii în cele din urmă, palid, sperios, 
undeva la un colţ de culoar. Fragilitatea 
fibrelor inimii sale, mi se mărturisi el, după 
chiar părerea doctorilor, era un miracol. Aşa 
că-l ţineau medicii lui, grijulii cu ființele 
delicate, departe de armată. Drept răsplată, se 
apucă, bărduleţul, chiar cu riscul sănătăţii lui, 
şi cu toate forţele lui spirituale, să făurească 
pentru noi, „Tunul moral al Victoriei noastre”. 
Frumoasă sculă prin urmare, în versuri de 
neuitat, bineînţeles ca şi tot restul dealtfel. 


N-aveam de ce mă plânge, pentru că mă 
alesese dintre atâţia eroi de netăgăduit să fiu 
eroul ei! Fui dealtfel, mărturisesc, regeşte 
servit. Magnific, pe drept cuvânt. Evenimentul 
recitalului avu loc chiar la Comedia Franceză, 
într-o după amiază, zisă poetică. Fu invitat tot 
spitalul. Când apăru pe scenă roşcovana mea, 
fremătătoarea recitatoare, cu gesturi 
grandioase, şi talia amplu înfăşurată în cutele 
devenite în sfârşit voluptuoase ale tricolorului, 
fu ca un semnal pentru întreaga sală, în 
picioare, pofticioasă, al uneia din acele ovaţii 
care nu se mai sfârşesc. Eram pregătit desigur, 
şi totuşi uimirea mea fu atât de mare că nu-mi 
putui ascunde vecinilor mei stupefacţia auzind- 
o vibrând, implorând în felul acesta, pe superba 
mea amică, gemând chiar, pentru a face mai 
sensibilă drama inclusă în episodul pe care-l 
inventasem pentru ea. Poetul ei desigur putea 
să-mi dea lecţii de imaginaţie, îmi exagerase 
monstruos povestea, ajutat de rimele lui 
scânteietoare, de adjectivele formidabile care 
se  rostogoleau solemn în profunda şi 
admirativa linişte. Ajunsă în elanul unei 
perioade la partea cea mai patetică, adresându- 
se lojii în care ne aflam, Branledore cu mine şi 
cu alţi câţiva răniţi, artista, cu cele două braţe 
splendide întinse, păru că se oferă celui mai 
viteaz dintre noi. Poetul ilustra cu pioşenie în 
acel moment o fantastică faptă de bravură pe 


care mi-o atribuisem. Nu-mi dădeam prea bine 
seama ce se întâmpla, dar scena nu era de ici 
de colo. Din fericire nimic nu este incredibil în 
materie de eroism. Publicul ghici sensul 
ofrandei artistice şi sala întreagă întoarsă spre 
noi,  urlând de bucurie, transportată, 
tropăitoare, îl ceru pe erou. 

Branledore acoperise toată faţada lojei şi noi 
nu ne mai vedeam deloc pentru că el ne putea 
ascunde în întregime aproape în spatele 
pansamentelor lui. O făcea  într-a-dins, 
nemernicul. 

Doar doi dintre camarazii noştri, urcați pe 
scaune în spatele lui, se lăsară oricum admiraţi 
de mulţime, peste capul şi umerii lui. Fură 
aplaudaţi pe ruptele. 

„Dar despre mine e vorba! eram gata să ţip 
în acel moment. Numai despre mine!” Îl 
cunoşteam însă pe Branledore al meu, ne-am fi 
certat în faţa lumii şi poate ne-am fi şi bătut. 
Câştigă partida în cele din urmă. Se impuse. 
Triumfând, rămase singur, cum şi dorea 
dealtfel, ca să culeagă enormul omagiu... 
Invinşi, nu ne mai rămânea decât să dăm buzna 
spre culise, ceea ce şi făcurăm, unde ne 
sărbătoriră din fericire, din nou. Consolare. Dar 
actriţa noastră inspiratoare nu mai era singură 
în cabina ei. Lângă ea se aţinea poetul, poetul 
ei, poetul nostru. lubeau amândoi cu multă 
delicateţe soldații. Mă făcură s-o înţeleg 


artistic. O afacere. Insistară, dar nu ţinui cont 
de amabilele lor indicaţii. Cu atât mai rău 
pentru mine, s-ar fi putut aranja foarte bine 
lucrurile. Aveau multă influenţă, îmi luai rămas 
bun, brusc şi prosteşte supărat. Eram tânăr. 

Să recapitulăm: aviatorii mi-o răpiseră pe 
Lola, argentinienii mi-o luară pe Musyne, iar 
acest armonios invertit mi-o sufla acum pe 
superba mea comediană. Dezamăgit părăsii 
Comedia în timp ce se stingeau ultimele lumini 
ale culoarelor şi ajunsei singur, noaptea, pe jos, 
la spitalul nostru, capcană în fundul noroaielor 
veşnice şi al mahalalelor rebele. 


Fără mofturi, trebuie să recunosc că 
niciodată n-am avut capul prea limpede. Acum 
însă, pentru un fleac, mă luau nişte amețeli de 
intram sub roţile trăsurilor. Bâjbâiam în război. 
Cât priveşte banii de buzunar, nu puteam să mă 
bizui în timpul şederii mele la spital decât pe 
cei câţiva franci pe care mi-i dădea mama în 
fiecare săptămână cu destulă greutate. Aşa că 
de îndată ce fu posibil, o pornii să-mi caut mici 
suplimente pe ici pe colo, pe unde mai credeam 
să pot găsi. Unul din foştii mei patroni, mai 
întâi, îmi păru nimerit în această privinţă şi 
primi curând vizita mea. 

Mi-am adus aminte exact la momentul 
potrivit de-a fi trudit în nişte vremuri 
întunecate la acest Roger Puta, bijutierul de pe 


bulevardul Madeleine, în calitate de angajat 
temporar, un pic înainte de declararea 
războiului. Munca mea la acest scârbos de 
bijutier era, ca angajat „temporar”, să frec 
argintăria magazinului, numeroasă, variată şi, 
în timpul sărbătorilor cu cadouri, din cauza 
traficului continuu, greu de întreţinut. 

După terminarea cursurilor, căci urmam 
riguroase şi interminabile studii (din cauza 
examenelor ratate), ajungeam în goană în 
odăiţa din fundul prăvăliei domnului Puta unde 
mă  trudeam două, trei ceasuri să frec 
şocolatierele lui cu „blanc d'Espagne”, până la 
cină. 

În schimbul muncii mele eram hrănit la 
bucătărie, din abundență dealtfel. Mai aveam 
însă şi o altă misiune, să scot câinii de pază ai 
magazinului afară, să facă pipi. Totul pentru 
patruzeci de franci pe lună. Giuvaergeria 
domnului Puta scânteia cu miile-i de diamante 
în colţul străzii Vignon, şi fiecare din aceste 
diamante costa de mai multe zeci de ori salariul 
meu. Mai scânteiază şi acum acolo dealtfel 
bijuteriile lui. Vărsat la auxiliar în timpul 
mobilizării, acest patron Puta se puse mai ales 
în serviciul unui ministru, a cărui maşină o 
conducea din când în când. Dar pe de altă 
parte, şi de data asta într-un mod foarte oficial, 
Puta se dovedea a fi şi unul dintre cei mai utili, 
comercializând bijuteriile Ministerului. Înalţii 


funcţionari speculau avantajos asupra 
tranzacţiilor încheiate sau de încheiat. Cu cât 
înaintam în război cu atât aveam mai multă 
nevoie de bijuterii. Domnul Puta făcea uneori 
cu greu faţă comenzilor, atât de multe primea. 

Când era foarte obosit, domnul Puta avea cât 
de cât un aer mai inteligent, din cauza oboselii 
care-l năucea, dar numai în aceste momente. 
Odihnită, faţa lui, cu toată fineţea 
incontestabilă a trăsăturilor, prezenta o 
armonie de o placiditate atât de stupidă, că era 
greu să nu-i păstrezi pentru totdeauna o 
amintire dezolantă. 

Nevasta lui, doamna Puta, făcea una cu casa 
magazinului, pe care n-o părăsea, ca să zic aşa, 
niciodată. O crescuseră ca să devie soţie de 
bijutier. Ambiţia părinţilor, îşi cunoştea datoria, 
absolut întreaga datorie. Menajul era fericit şi 
casa prosperă. Nu că ar fi fost urâtă doamna 
Puta, nu, ar fi putut fi chiar destul de drăguță, 
ca atâtea altele, numai că era atât de prudentă, 
atât de neîncrezătoare, că se oprea la marginea 
frumuseţii ca la marginea vieţii, cu părul ei 
puţin prea pieptănat, cu gesturile puţin prea 
repezi sau prea furişe, cu surâsul ei prea făcut 
şi brusc. Te necăjeai să dezlegi ce era prea 
aranjat în această fiinţă, precum şi motivele 
jenei pe care o simţeai permanent în preajma 
ei. Această repulsie instinctivă, pe care o 
inspiră negustorii celor de care se apropie şi 


care-şi dau seama de ea, este una din rarele 
consolări pe care o încearcă cei care nu vând 
nimic nimănui, de a fi atât de săraci cum sunt. 

Grijile mărunte ale comerţului o stăpâneau 
pe doamna Puta ca şi pe madama Herote, deşi 
în alt gen şi cam tot aşa cum Dumnezeu le 
stăpâneşte pe călugăriţe, trup şi suflet. 

Din când în când, totuşi, o încerca şi pe 
patroana noastră un fel de grijă de 
circumstanţă. I se întâmpla astfel să 
zăbovească cu gândul la părinţii celor plecaţi în 
război. „Ce nenorocire, totuşi, acest război 
pentru cei cu copii mari!” 

- Gândeşte-te înainte de a vorbi! o repezea 
soţul, pe care aceste sensiblerii îl găseau 
pregătit şi decis. Franţa nu trebuie apărată? 

Aşa că inimi bune, dar şi buni patrioţi înainte 
de orice, stoici în fond, adormeau în fiecare 
seară de război deasupra milioanelor prăvăliei 
lor, avere franceză. 

În bordelurile pe care le frecventa din când 
în când, domnul Puta se arăta deosebit de 
exigent şi doritor de a nu fi luat drept un 
risipitor. „Eu nu sunt vreun englez, frumuşico, 
o prevenea el din capul locului. Ştiu ce-i 
munca! Sunt un mic soldat francez deloc 
grăbit!” Asta-i era declaraţia introductivă. 
Femeile stimau mult acest fel înţelept de a-şi 
adăvăsi plăcerea. Petrecăreţ, dar nu prost, 
bărbat. Profita de faptul că ştia cu cine are de-a 


face pentru a efectua câteva tranzacţii de 
bijuterii cu patroana bordelului care nu credea 
în plasamentul de la Bursă. Domnul Puta 
progresa într-un mod surprinzător din punct de 
vedere militar, din reforme temporare în 
amânări definitive. Curând fu liber de tot după 
nu ştiu câte oportune vizite medicale. Socotea 
ca pe una din cele mai mari bucurii ale 
existenţei sale contemplarea şi, dacă era 
posibil, pipăirea pulpelor frumoase. Era măcar 
o placere prin care-şi depăşea nevasta, 
destinată numai şi numai comerţului. La calităţi 
egale, găseşti întotdeauna, se pare, un pic mai 
multă nelinişte la bărbat decât la femeie, oricât 
de mărginit, de clocit ar fi el. Avea ceva de 
artist la urma urmei acest domn Puta. Mulţi 
oameni, în materie de artă, rămân ca el pentru 
totdeauna la mania pulpelor frumoase. Doamna 
Puta era foarte fericită că nu avea copii. Îşi 
manifesta atât de des satisfacția de a fi sterilă 
că soţul comunică la rândul lui mulţumirea lor 
patroanei bordelului. „Trebuie să se ducă şi la 
război copiii cuiva, răspundea şi ea la rândul ei, 
pentru că este o datorie!” Era adevărat că 
războiul comporta datorii. 

Ministrul pe care-l servea Puta cu 
automobilul n-avea nici el copii, miniştrii nu fac 
copii. 

Un alt angajat accesoriu trudea în acelaşi 
timp cu mine la micile nevoi ale magazinului 


cam prin 1913; era Jean Voireuse, un pic 
„figurant” seara în teatre mici şi după-amiaza 
comisionar la Puta. Se mulțumea şi el cu o 
plată minimă. Dar se descurca datorită 
metroului. Mergea aproape tot atât de repede 
pe jos ca şi cu metroul, când îşi făcea cursele, 
şi atunci băga banii de bilet în buzunar. Tot ca 
supliment. Îi miroseau oleacă picioarele şi chiar 
mai mult, e drept, dar el ştia şi-mi cerea să-l 
avertizez când nu erau clienţi în magazin 
pentru ca să poată intra fără grijă şi să-şi facă 
socotelile în linişte cu doamna Puta. Odată 
banii încasaţi, îl trimiteau imediat să mă 
întâlnească în odăiţa din fundul prăvăliei. 
Picioarele îi serviră încă şi mai mult în timpul 
războiului. Trecea drept cel mai rapid agent de 
legătură din regimentul lui. În timpul 
convalescenţei veni să mă vadă la fortul meu 
din Bicâtre şi chiar cu ocazia acestei vizite 
hotărârăm să mergem împreună să-l tapăm pe 
fostul nostru patron. Zis şi făcut. Când 
ajunserăm în bulevardul Madeleine, tocmai 
terminau de aranjat vitrina... 

- Ia te uită, voi eraţi! se miră puţin, văzându- 
ne domnul Puta. Oricum, sunt bucuros că vă 
văd! Intraţi! Dumneata, Voireuse, arâţi bine! 
Merge! Dar dumneata pari bolnav, Bardamu 
băiete! În sfârşit! Eşti tânăr! O să-ţi revii! Voi 
aveţi, oricum, noroc, voi ăştia! Orice ai zice, 
trăiţi ore magnifice, nu-i aşa, pe acolo? Şi în aer 


liber! Asta e Istoria, prieteni, ori eu nu mă 
pricep! Şi ce Istorie! 

Nu-i răspundeam nimic domnului Pută, îl 
lăsam să zică tot ce vrea înainte de a-l tapa... 
Atunci el continuă: 

- Ah! E greu, sunt de acord, tranşeele!... E 
adevărat! Dar şi aici e foarte greu, să ştiţi!... Aţi 
fost răniţi şi voi? Eu sunt deşelat! Fac serviciul 
de noapte în oraş de doi ani! Vă închipuiţi? 
Gândiţi-vă! Absolut deşelat! Mort! Ah! Străzile 
Parisului noaptea! Fără lumină, prieteni... Şi să 
mai şi conduci o maşină adesea cu ministrul în 
ea! Şi-ncă-n viteză! Vă puteţi închipui!... Poţi 
muri de zece ori pe noapte!... 

- Da, punctă doamna Puta, şi câteodată o 
conduce şi pe soţia ministrului... 

- Aşa-i! Şi nu se mai termină... 

- E îngrozitor! reluarăm noi, în cor. 

- Şi câinii? întrebă Voireuse ca să fie 
politicos. Ce-aţi făcut cu ei? îi mai plimbaţi pe 
la Tuileries? 

- l-am împuşcat! îmi aduceau numai 
necazuri! Nu făceau figură bună în magazin!... 
Ciobăneşti de rasă germană! 

- Ce păcat! regreta nevastă-sa. Câinii cei noi 
pe care-i avem acum sunt foarte drăguţi, nişte 
scoțieni... Cam miros... Pe când ciobăneştii ăia 
germani, îţi aduci aminte, Voireuse?... Nu 
miroseau niciodată, ca să zic aşa. Puteai să-i ţii 
închişi în magazin chiar şi după ploaie... 


- Aşa-i, adăugă domnul Puta. Nu ca afurisitul 
ăsta de Voireuse cu picioarele lui! Iţi mai miros 
şi acum picioarele, Jean? Afurisitule! 

- Cred că da, puţin, a răspuns Voireuse. 

In acest moment intrară nişte clienţi. 

- Nu vă mai rețin, prieteni, ne zise domnul 
Puta grijuliu să-l scoată pe Jean cât mai 
degrabă din magazin. Şi sănătate mai ales! Nu 
vă mai întreb de unde veniţi! Nu! Apărarea 
Naţională înainte de toate, asta e părerea mea! 

La aceste vorbe despre Apărarea Naţională, 
domnul Puta deveni deodată foarte serios, de 
parcă ar fi dat restul... Ne concedia în felul 
acesta. Doamna Puta ne dădu la plecare câte 
douăzeci de franci la fiecare. Magazinul lustruit 
şi lucind ca un yacht, nu mai îndrăzneam să-l 
traversăm înapoi din cauza  scroambelor 
noastre care păreau monstruoase pe covorul 
fin. 

- O! Ia te uită la ei, Roger, la amândoi! Ce 
caraghioşi sunt!... S-au dezobişnuit! Ai zice că 
au călcat în ceva! se minuna doamna Puta. 

- O să-şi revină! făcu domnul Puta, cordial şi 
bonom, şi foarte mulţumit de a se fi scuturat de 
noi cu atât de puţină cheltuială. 

Ajunşi în stradă, ne gândirăm că nu puteam 
face mare lucru cu cei douăzeci de franci de 
fiecare, dar Voireuse mai avu o idee. 

- Să mergem, îmi zise, la mama unui 
camarad care a murit în timp ce eram pe 


Meusa, mă duc la fiecare opt zile, la părinţii lui, 
să le povestesc cum le-a murit fiul... Sunt 
oameni bogaţi... Imi dau până-ntr-o sută de 
franci de fiecare dată, mai ales maică-sa... Le 
face plăcere, zic ei... Inţelegi? 

- Eu ce să fac la ei? Ce să-i spun maică-sii? 

- Ei bine, ai să zici că l-ai văzut şi tu... Si-o 
să-ţi dea şi ţie o sută de franci... Sunt oameni 
bogaţi într-adevăr! Zău! Nu ca mârlanul ăsta de 
Pută... Nu se uită ei la atâta... 

- De acord, dar eşti sigur că n-o să-mi ceară 
amănunte?... Doar nu l-am cunoscut pe fiu- 
său... O să mă bâlbâi dacă mă-ntreabă... 

- Nu, nu, nu face nimic, zici şi tu ca mine... 
Ai să faci da, da... Nu-ţi bate capul! E necâjită 
rău, înţelegi tu, femeia asta, numai să-i vorbeşti 
de fiul ei şi e mulţumită... Nu vrea altceva... 
Orice... Nu-i greu... 

Mă codeam, dar îmi doream foarte mult şi 
cei o sută de franci care-mi păreau foarte uşor 
de obţinut, ca picaţi din cer. 

- Bine, mă hotărâi, în cele din urmă... Dar nu 
trebuie să născocesc nimic, te anunţ! Îmi 
promiţi? Am să zic ca tine, şi gata... Spune-mi şi 
mie cum a murit băiatul? 

- A luat un obuz în scăfârlie, bătrâne, şi nu 
unul de cel mic, la Garence, aşa se numea 
locul, în ţinutul Meusei pe malul unui râu... 
Atâtica măcar nu s-a mai găsit din băiat, 
bătrâne! Parcă nici n-ar fi fost vreodată... Şi era 


totuşi mare şi bine făcut băiatul, puternic, 
sportiv, dar te pui cu un obuz? Nu rezişti! 

- Aşa-i! 

- Curăţat, zău... Maică-sa nu vrea să creadă 
nici astăzi! Degeaba i-am spus şi tot răs-spus... 
Ar vrea să fie numai dispărut... Cam neghioabă 
ideea... Dispărut! Nu-i vina ei, ea n-a văzut 
niciodată obuze, nu poate să-nţeleagă că te- 
mprăştii în aer ca un pârţ... şi cu asta gata, mai 
ales că era fiul ei... 

- Evident! 

- N-am mai fost de vreo cincisprezece zile pe 
la ei... Dar ai să vezi când ajungem acolo, mă 
primeşte imediat, maică-sa, în salon şi ştii e 
frumos la ei, parcă-ai fi într-un teatru, atâtea 
perdele, covoare, oglinzi peste tot... O sută de 
franci, înţelegi, nu se cunoaşte la ei... Ca cinci 
franci pentru mine, aş putea spune... Astăzi o 
să fie bună chiar şi pentru două sute... De 
cincisprezece zile de când nu m-a mai văzut... 
Ai să vezi servitori cu nasturi de aur, frate... 

Pe bulevardul Henri-Martin, am luat-o la 
stânga, am mai mers drept înainte puţin, în 
sfârşit, am ajuns în faţa unei porţi cu zăbrele în 
mijlocul copacilor unei alei particulare. 

- Vezi! îmi atrase atenţia Voireuse, când 
furăm în faţa porţii, parcă-i un castel... Ce-ţi 
ziceam eu... Tatăl e un mare grangur pe la căile 
ferate, aşa mi s-a spus... E un barosan... 


- Nu-i cumva vreun şef de gară! întrebai eu 
ca să fac o glumă. 

- Nu râde... Uite-l colo, cel care coboară. 
Vine spre noi... Dar omul bătrân pe care mi-l 
arăta el nu se grăbea spre noi, mergea 
încovoiat înconjurând peluza, vorbind cu un 
soldat. Ne apropiarăm. Recunoscui soldatul, 
era acelaşi rezervist pe care-l întâlnisem 
noaptea la Noirceur-sur-la-Lys, pe când eram în 
recunoaştere. Mi-amintii pe loc şi numele pe 
care mi-l spusese: Robinson. 

- Îl cunoşti pe pifanul ăsta? mă întrebă 
Voireuse. 

- Da, îl cunosc. 

- Probabil că-i un prieten de-al lor... Or fi 
vorbind despre bătrână; n-aş vrea să ne 
împiedice s-o vedem... Pentru că mai ales ea dă 
biştarii... 

Domnul cel bătrân se apropie de noi. 
Tremura. 

- Dragul meu prieten, îi zise el lui Voireuse, 
cu mare durere te anunţ că de la ultima 
dumitale vizită, biata mea soţie s-a prăpădit, s-a 
prăbuşit sub povara imensei noastre dureri... 
Joi am lăsat-o singură un moment, aşa ne-a 
cerut... Plângea... 

Nu putu să-şi termine fraza. Se întoarse 
brusc şi ne părăsi. 


- Te-am recunoscut imediat, mi se adresă 
atunci Robinson, de îndată ce bătrânul domn fu 
destul de departe de noi. 

- Şi eu te-am recunoscut... 

- Ce i s-a întâmplat bătrânei? l-am întrebat 
atunci. 

- Ei bine, s-a spânzurat alaltăieri asta-i tot! a 
răspuns. Ce neroadă, spune şi tu! a mai 
adăugat... Imi era ca o a doua mamă!... Asta-i 
bafta mea! De asta am parte! Prima oară când 
vin şi eu în permisie!... De şase luni aştept ziua 
asta!... 

Nu ne-am putut stăpâni, eu şi cu Voireuse, să 
nu râdem de ghinionul care i se întâmplase lui 
Robinson. De împuţită era cu adevărat împuţită 
surpriza, nu numai pentru că murise, dar nu 
mai pupam nici noi cele două sute de franci, noi 
care scorniserâăm o nouă minciună pentru 
această împrejurare. Din capul locului nu eram 
mulţumiţi nici unii nici alţii. 

- De asta făceai moaca aia aşa pocăită, 
parşivule? îl împungeam noi pe Robinson ca să- 
l aţâţăm şi să-l luăm în râs. Credeai că ai să-ţi 
ungi şi tu gâtlejul cu ceva? Un chefuleţ colo pe 
cinste cu bătrânii? Credeai c-ai s-o păcăleşti pe 
maica?... Poftim! Ai ce-ai câutat!... 

Cum nu puteam rămâne acolo totuşi privind 
peluza şi hârjonindu-ne, am plecat toţi trei 
înspre Grenelle. Ne-am socotit banii, nu erau 
prea mulţi. Cum trebuia să ne întoarcem în 


aceeaşi seară la spitalele şi garnizoanele noas- 
tre, aveam exact cât să cinăm la o cârciumă în 
trei, şi ne mai rămânea poate ceva, dar nu 
destul „pentru a face un salt” până la bordel. 
Totuşi aveam cât să luăm jos un pahar, dar 
numai unul. 

- Mă bucur că te văd din nou, m-a anunţat 
Robinson, dar ce pui de lele şi mama asta a 
băiatului!... Când mă gândesc, să se spânzure 
ea tocmai în ziua în care soseam eu!... N-am să 
uit asta!... Ce, eu mă spânzur, ia spune?... De 
supărare?... Mă distrez spânzurându-mă? Sau 
tu? 

- Oamenii bogaţi, făcu Voireuse, sunt mai 
sensibili decât ceilalţi... 

Avea inima bună Voireuse. Mai adăugă: 
„Dacă aş avea şase franci aş urca cu bruneţica 
pe care o vezi acolo lângă automat.” 

- Du-te, i-am spus, ai să ne povesteşti dacă 
pupă bine... 

Numai că-n zadar ne-am scuturat 
buzunarele, nu aveam destul cu bacşiş cu tot ca 
s-o poată căpăta. Mai aveam exact încă pentru 
o cafea de fiecare şi două lichioruri. Odată 
lefteri, ne-am dus la plimbare! 

In piaţa Vendôme ne-am despărţit în cele din 
urmă. O lua fiecare pe drumul lui. La despărţire 
nu mai vedeam bine şi vorbeam în şoaptă, atât 
de tare răsuna ecoul. Nici o lumină, era 
interzis. Pe el, pe Jean Voireuse, nu l-am mai 


văzut niciodată. Pe Robinson l-am mai întâlnit 
adesea după aceea. Pe Jean Voireuse gazele l- 
au dat gata, la Somme. S-a dus să moară la 
marginea mării, în Bretania, doi ani mai târziu, 
într-un sanatoriu marin. Mi-a scris de vreo două 
ori la început şi apoi deloc. Nu mai fusese la 
mare niciodată. „Nu-ţi închipui cât e de frumos, 
îmi scria, fac băi, pentru picioare, dar cred că 
vocea mea s-a dus pe copcă.” Il durea, pentru 
că ambiția lui în fond era să poată intra într-o zi 
în corul teatrului. 

Sunt mai artistice corurile şi mai bine plătite 
decât simpla figuraţie. 


Grangurii m-au lăsat în cele din urmă în pace 
şi am putut să-mi salvez maţele, dar capul mi- 
era rău zdruncinat şi pentru totdeauna. Nimic 
de zis. „Pleacă!... s-au răstit la mine. Nu mai 
faci nici trei parale!...” 

„În Africa! mi-am zis eu. Cu cât mai departe, 
cu atât mai bine!” Era un vas ca oricare altul 
al Companiei Corsarilor hReuniţi, cel pe care 
mă-mbarcasem. Mergea spre tropice, cu 
încărcătura lui de bumbac, ofiţeri şi funcţionari. 

Era atât de vechi acest vas că i se luase până 
şi placa de aramă, de pe puntea superioară, pe 
care se afla altădată înscris anul naşterii sale; 
era atât de îndepărtată această naştere că ar fi 
incitat temerile pasagerilor şi batjocurile lor. 


M-am îmbarcat deci pe acest vas, să-ncerc să 
mă refac în Colonii. Țineau cei care-mi vroiau 
binele să fac avere. De asta-mi ardea mie acum, 
să plec, dar cum trebuie întotdeauna să pari 
util când nu eşti bogat, şi cum pe de altă parte 
nu mai terminam cu studiile, situaţia nu putea 
să mai dureze. N-aveam destui bani ca să plec 
în America. „Du-te-n Africa!” mi-am zis atunci 
şi m-am lăsat împins spre tropice, unde, mă 
asigurau, sunt de ajuns un pic de răbdare şi o 
bună purtare ca să-ţi faci imediat o situaţie. 

Aceste pronosticuri mă făceau visător. Nu 
aveam prea multe calităţi, dar aveam desigur 
ţinută, nimic de zis, o fire modestă, o politeţe la 
îndemână şi teama mereu de a nu întârzia şi 
mai ales grija de a nu trece niciodată în viaţă 
înaintea altei persoane, delicateţe, ce mai... 

Faptul că am putut să scap viu dintr-un 
abator internaţional cuprins de demenţă, este 
oricum o referinţă de tact şi de discreţie. Dar 
să ne întoarcem la această călătorie. Cât timp 
am navigat în apele Europei, nu se anunţa a fi 
prea rău. Pasagerii zăceau risipiţi în umbra 
spaţiilor dintre punți, în W.C-uri, în fumoar în 
grupuleţe bănuitoare şi fonfăite. Totul bine 
îmbâcsit de alcool şi de cancanuri, de 
dimineaţă până seara. Râgâiau, moţăiau şi 
vociferau rând pe rând, păreau a nu regreta 
nimic din Europa. 


Vasul nostru avea un nume: Amiralul 
Bragueton. Nu se ţinea pe apă decât datorită 
zugrăvelilor. Atâtea straturi acumulate ca nişte 
învelişuri i-au constituit în cele din urmă un fel 
de a doua carcasă Amiralului Bragueton, ca 
nişte foi de ceapă. Navigam spre Africa, cea 
adevărată, cea mare; cea a pădurilor nesfârşite, 
a  miasmelor otrăvitoare, a  singurătăţilor 
inviolabile, spre semeţii tirani negri lâncezind 
pe la răspântiile fluviilor nesfârşite. Pe un 
pachet de lame „Pillet” voi schimba cu ei 
fildeşuri foarte lungi, păsări strălucitoare, 
sclave minore, mi se promisese. Viaţă, ce mai! 
Nimic comun cu această Africă jupuită de 
agenţii şi monumente, de drumuri de fier şi 
câştiguri uşoare. O, nu! Mergeam s-o vedem în 
mustul ei, adevărata Africă! Noi pasagerii 
beţivi de pe Amiralul Bragueton! 

Dar după ce  trecurâăm de coastele 
Portugaliei, lucrurile începură să se strice. 
Irezistibil, în fiecare dimineaţă la trezire, eram 
striviţi de o atmosferă de etuvă nesfârşit de 
uncropită, neliniştitoare. Apa în pahare, marea, 
cearceafurile, sudoarea noastră, totul era 
leşios, cald. Imposibil de acum încolo, ziua, 
noaptea, să simţi ceva răcoros în mână, sub 
fund, în gât, în afară de gheaţa cu whisky a 
barului. Atunci o abjectă disperare s-a abătut 
asupra pasagerilor de pe Amiralul 
Bragueton, condamnaţi să nu se îndepărteze de 


bar, subjugaţi, ţinuţi de ventilatoare, lipiţi de 
bucâţelele de gheaţă, mereu gata să schimbe 
ameninţări şi regrete în cadenţe incoerente. 

N-a durat mult. În această stabilitate 
disperată a căldurii, tot conţinutul uman al 
vasului s-a coagulat într-o masivă beţivănie. Se 
mişcau fără vlagă între punti ca nişte caracatiţe 
pe fundul unei băi cu apă stătută. Incepând din 
acest moment, văzurăm ţâşnind la suprafaţă 
neliniştitoarea natură a albilor, provocată, 
eliberată, deşucheată, în sfârşit, adevărata lor 
natură, exact ca şi în război. Etuva tropicală 
scotea la iveală instinctele tot aşa cum 
broaşiele şi viperele se lăţeau în luna lui 
august, pe zidurile crăpate ale închisorilor. În 
frigul Europei, sub ceţurile pudice ale nordului, 
nu poţi, înafară de perioada masacrelor, decât 
să bănuieşti colcăitoarea cruzime a fraţilor 
noştri, dar  putregaiul din ei invadează 
suprafaţa de îndată ce-i munceşte febra 
ignobilă a tropicelor. Atunci îşi dau drumul fără 
ruşine şi mârşăvia triumfă şi ne acoperă în 
întregime. Aceasta este mărturisirea biologică. 
De îndată ce munca şi frigul nu ne mai 
constrâng, slăbesc menghina, poţi vedea la albi, 
ceea ce descoperi pe o plajă veselă, după ce 
marea s-a retras: adevărul, bălți puţind greu, 
crabi, hoit şi balegă. 

Astfel, odată trecuţi de Portugalia, toată 
lumea de pe vas începu să-şi elibereze 


instinctele cu turbare, ajutându-se de alcool, şi 
cu acel sentiment de plăcere intimă pe care îl 
procură o gratuitate absolută a călătoriei, mai 
ales militarilor şi funcţionarilor în activitate. Să 
te simţi hrănit, culcat, adăpat pe nimic patru 
săptămâni consecutiv, ce credeţi, e destul, nu-i 
aşa, ca-n sinea ta să delirezi de economie? Eu, 
singurul plătitor al călătoriei, fui socotit prin 
urmare, de îndată ce această particularitate fu 
descoperită, de o neruşinare sfruntată, clar de 
nesuportat. 

Dacă aş fi avut cât de cât experienţa mediilor 
coloniale, la plecarea din Marsilia, m-aş fi târât, 
tovarăş de călătorie nedemn, în genunchi, 
cerând iertarea, mila acestui ofiţer de 
infanterie colonială, pe care-l întâlneam peste 
tot, cel mai înalt în grad, şi m-aş fi umilit pe 
deasupra pentru mai multă siguranţă şi la 
picioarele funcţionarului celui mai bătrân. 
Poate atunci, aceşti pasageri fantastici m-ar fi 
tolerat în mijlocul lor fără greutate? Dar 
ignoranta, inconştienta mea pretenţie de a 
respira alături de ei era cât pe-aci să mă coste 
viaţa. 

Nu eşti niciodată destul de circumspect. 
Datorită unei oarecare abilităţi, n-am pierdut 
atunci decât restul de amor-propriu ce-mi mai 
rămăsese. Şi iată cum se petrecură lucrurile. 
La câtva timp după ce trecurăm de insulele 
Canare, aflai de la un chelner de cabină că toţi 


căzuseră de acord că sunt pozeur, adică 
insolent?... Că mă bănuiau de codoşlăc şi în 
acelaşi timp de pederastie... C-aş fi şi 
cocainoman... Dar asta, aşa, în treacăt... Apoi 
îşi făcu loc ideea că probabil am fugit din 
Franţa ca să scap de urmările unor pungăşii 
dintre cele mai grave. Dar asta nu era decât 
începutul încercărilor mele. De abia atunci aflai 
despre obiceiul impus pe această rută de a nu fi 
acceptaţi decât cu extremă circumspecţie, 
însoţită de altfel de tracasări, pasagerii 
plătitori; adică cei care nu se bucurau nici de 
gratuitatea militară, nici de aranjamentele 
birocratice, coloniile franceze aparţinând, se 
ştie, de fapt nobilimii „Anuarelor”. 

Nu există la urma urmei decât foarte puţine 
motive pentru un civil necunoscut să se 
aventureze prin părţile acelea... Spion, suspect, 
găsiră o mie de motive să mă privească chiorâş, 
ofiţerii drept în ochi, femeile surâzând cu 
subînţelesuri. Curând servitorii ei înşişi, 
încurajați, începură să schimbe în spatele meu 
remarci grosolan de caustice. Nu se mai îndoia 
nimeni că eu eram cel mai insuportabil mârlan 
de la bord, şi ca să zic aşa singurul. lată ceva 
care promitea. 

Stăteam la masă cu patru funcţionari de 
poştă din Gabon, hepatici, ştirbi. Familiari şi 
prietenoşi la începutul traversării, nu-mi 
adresară mai apoi nici o vorbă. Adică de îndată 


ce fui pus, printr-un acord tăcut, sub regimul 
unei supravegheri colective. Nu mai ieşeam din 
cabina mea decât cu infinite precauţii. Aerul 
atât de încins îmi apăsa epiderma ca o 
greutate. In pielea goală, cu zăvorul tras, nu 
mă mai mişcam şi încercam să-mi imaginez ce 
plan diabolicii pasageri putuseră concepe ca să 
mă piardă. Nu cunoşteam pe nimeni la bord şi 
totuşi fiecare părea să mă cunoască, 
semnalmentele mele trebuie să se fi precizat 
brusc în mintea lor, ca cele ale criminalului 
celebru pe care le publică jurnalele. 

Deţineam fără să vreau rolul 
indispensabilului infam şi abject şi nemernic, 
ruşinea speciei umane, semnalat pretutindeni 
de-a lungul secolelor, de care lumea întreagă 
auzise vorbindu-se ca despre dracul sau bunul 
Dumnezeu, dar care rămânea atât de divers, de 
ceţos, pe pământ şi în viaţă, pe scurt 
insesizabil. Le trebuiau, pentru a-l izola, 
nemernicul, a-l identifica, a pune mâna pe el, 
împrejurările excepţionale care nu se puteau 
întâlni decât pe bordul acesta strâmt. 

O adevărată bucurie generală şi morală se 
anunţa la bordul Amiralului 
Bragueton. Păcătosul nu va mai scăpa de soarta 
lui. Acela eram eu. 

Numai acest eveniment şi merita toată 
călătoria. Izolat printre aceşti duşmani 
neaşteptaţi, mă străduiam cât puteam să-i 


identific fără ca ei să mă observe. Ca să reuşesc 
îi spionam fără ruşine, dimineaţa mai ales prin 
hubloul cabinei mele, înainte de micul dejun, 
luând aer, păroşi de la pubis până la sprâncene 
şi de la rect până la tălpi, în pijama, tansparenţi 
în soare; trântiţi de-a lungul bastingajului cu 
paharul în mână, se adunau acolo să râgâie, 
duşmanii mei, amenințând să borască totul în 
jurul lor, mai ales căpitanul cu ochii bulbucaţi 
şi injectaţi pe care ficatul îl muncea temeinic 
încă din zori. Cu regularitate la trezire, cerea 
noutăţi despre mine celorlalţi cheflii, dacă „nu 
mi l-aţi făcut vânt peste bord” întreba. „Ca pe 
un scuipat”, şi, ca să le dea şi imaginea în 
acelaşi timp, scuipa în marea spumoasă. Ce 
glumă! 

Amiralul nu înainta deloc, se târa mai 
degrabă, fornâind de la un ruliu la altul. Nu era 
o călătorie, era un fel de boală. Membrii acestui 
conciliu matinal, când îi examinam din colţul 
meu, îmi păreau cu toţii destul de bolnavi, 
malarici, alcoolici, sifilitici fără îndoială, decă- 
derea lor, vizibilă de la zece metri, mă consola 
un pic de propria mea hăituiala. La urma urmei 
erau şi ei nişte înfrânți ca şi mine, aceşti 
Matamori!... Mai făceau doar pe fanfaronii! 
Singura diferenţă! Ţânţarii se însărcinaseră să-i 
stoarcă de ultimele puteri, şi să le distileze în 
vene acele otrăvuri fără leac... Treponema la 
ora aceea le pilea arterele... Alcoolul le umfla 


ficaţii... soarele le despica rinichii... Păduchii li 
se lipeau de păr şi eczema de pielea burii... 
Lumina sfârâind le va prăji în cele din urmă re- 
tina!... În scurt timp ce le va mai rămâne? Un 
boţ de creier... Ce să facă cu el, oare?... Acolo 
unde mergeau? Să se sinucidă? Numai la asta 
le mai putea servi creierul acolo unde 
mergeau... Orice s-ar fi spus, nu-i deloc plăcut 
să îmbătrâneşti într-o ţară fără distracţii... 
Unde eşti obligat să te priveşti în oglinda cu 
argintul mucezit cum devii din ce în ce mai 
putregăios, din ce în ce mai urât... Putrezeşti 
repede între verdeţuri, mai ales când e o 
căldură atroce. 

Nordul cel puţin îţi conservă cărnurile; sunt 
întotdeauna palizi oamenii din nord. Între un 
suedez mort şi un tânăr nedormit, puţină 
diferenţă. Dar colonialul este deja plin de 
viermi o zi după debarcare. Numai pe ei îi 
aşteaptă aceşti infinit de laborioşi viermuşi şi 
nu-i vor părăsi decât hăt bine dincolo de viaţă; 
saci de larve. 

Mai aveam încă opt zile de mare înainte de a 
face escală în faţa Bragamansului, primul 
pământ promis. Aveam senzaţia că stau pe o 
cutie de exploziv. Nu mai mâncam aproape 
nimic pentru a evita să mă duc la masa lor şi să 
traversez punţile în plină zi. Nu scoteam nici o 
vorbă. Nu mă vedeau niciodată plimbându-mă. 


Era greu să fii atât de puţin pe vas ca mine, 
locuind totuşi acolo. 

Chelnerul meu de la cabină, tată de familie, 
îmi mărturisi că străluciţii ofiţeri coloniali 
juraseră, cu paharul în mână, să mă pălmuiască 
la prima ocazie şi să mă arunce peste bord. 
Când îl întrebam de ce, nici el nu ştia nimic şi 
chiar se întreba la rândul lui ce putusem să fac 
ca să ajung aici. Rămâneam cu îndoiala. Şi o 
puteam duce mult timp aşa. Eram un nespălat 
şi cu asta basta. 

N-o să mă mai las înşelat să călătoresc cu 
oameni atât de greu de mulţumit. Mai erau şi 
atât de lipsiţi de ocupaţie, închişi cu ei înşişi 
treizeci de zile, că-ţi trebuia foarte puţin să-i 
scoţi din fire. Dealtfel, în viaţa de toate zilele, 
să ne gândim că cel puţin o sută de indivizi de-a 
lungul unei singure zile foarte obişnuite ne 
doresc biata noastră moarte, de exemplu toţi 
cei pe care îi încurcăm, grăbiţi la coadă în urma 
noastră la metrou, toţi cei care trec prin faţa 
apartamentului nostru şi nu au şi ei unul, toţi 
cei care doresc să terminăm de făcut pipi ca să 
facă şi ei, în sfârşit copiii noştri şi mulţi alţii. 
Mereu. Te obişnuieşti. Pe un vas se observă 
mai bine această grabă, şi e mai supărător. 

In această etuvă mocnită, sudoarea acestor 
fiinţe opărite se concentrează, presentimentele 
absolutei singurătăţi coloniale care-i va învălui 
curând pe ei şi destinul lor îi fac să geamă de 


pe acum ca nişte muribunzi. Se agaţă, muşcă, 
se sfâşie, se bârfesc. Importanţa mea la bord 
creştea prodigios de la o zi la alta. Rarele mele 
apariţii la masă, oricât de furişate şi 
neobservate mă străduiam să le fac, luau 
amploarea unor adevărate evenimente. De 
îndată ce intram în sala de mese, cei o sută 
douăzeci de pasageri tresăreau, şuşoteau... 

Ofițerii coloniali, bând copios aperitiv după 
aperitiv, adunaţi în jurul mesei căpitanului, 
administratorii-tutungii, institutoarele 
congoleze mai ales, din care Amiralul 
Bragueton transporta o întreagă alesătură, toţi 
din supoziţii  răuvoitoare în deducţii 
calomnioase, ajunseseră să-mi acorde în cele 
din urmă o importanţă infernală. 

La îmbarcarea din Marsilia nu eram decât un 
neînsemnat visător, dar acum, sub efectul 
acestei concentraţii iritante de alcoolici şi 
vaginuri nerăbdătoare, mă văzui înzestrat, de 
nerecunoscut, cu un tulburător prestigiu. 

Comandantul vasului, mare pişicher traficant 
şi plin de negi care-mi strângea mâna cu 
plăcere la începutul traversării, de fiecare dată 
când ne întâlneam, acum nu părea să mă mai 
recunoască, aşa cum eviţi pe un om căutat 
pentru o afacere dubioasă, vinovat... De ce? 
Când ura oamenilor nu comportă nici un risc, 
prostia lor se lasă repede convinsă, motivele 
vin singure. 


După cele ce credeam a observa, în reaua 
credinţă compactă în care mă zbăteam, una din 
domnişoare anima elementul feminin al cabalei. 
Se întorcea în Congo să dea ortul popii, cel 
puţin aşa speram, târfa. Aproape nu-i mai 
părăsea pe ofiţerii coloniali cu torsurile mulate 
în cârpele lor glorioase şi împodobiţi pe 
deasupra şi cu jurământul pe care-l făcuseră să 
mă strivească nici mai mult nici mai puţin decât 
ca pe o infectă lipitoare, mult înainte de 
viitoarea escală. Se întrebau pe rând dacă voi fi 
tot atât de respingător, strivit, cum eram în 
forma mea obişnuită. Pe scurt, se amuzau. 
Această domnişoară le aţâţa verva, chema 
furtuna pe puntea Amiralului Bragueton, şi n- 
avea să se astâmpere până ce nu mă vor fi 
adunat carne vie, dezbărat pentru totdeauna de 
imaginara mea obrăznicie, pedepsit de a fi 
îndrăznit să exist în fond, bătut cu turbare, 
însângerat, stâlcit, implorând mila sub cizma şi 
pumnul unuia dintre aceşti flăcăi, a cărui activi- 
tate musculară, splendidă mânie, ardea de 
dorinţa de a o admira. Scenă de nobil măcel 
care i-ar fi înviorat ovarele ofilite. Tot atât de 
preţios cât violul unei gorile. Timpul trecea şi e 
periculos să laşi prea mult aşteptate coridele. 
Animalul eram eu. Vasul întreg o cerea, fre- 
măta până-n buncăre. 

Marea ne închidea în acest circ țintuit în 
şuruburi. Maşiniştii erau şi ei la curent. Şi cum 


nu mai aveam decât trei zile până la escală, zile 
decisive, mai mulţi toreros se oferiră. Cu cât îl 
ocoleam mai mult, cu atât scandalul devenea 
mai agresiv, mai iminent în privinţa mea. 
Sacrificatorii îşi exersau mâna. Mă încolţiseră 
între două cabine în spatele unei curtine. Am 
scăpat ca prin urechile acului, dar era foarte 
periculos să mă mai duc la closet. Când nu mai 
avurăm decât aceste trei zile de mare în faţa 
noastră, am profitat ca să renunţ la toate 
nevoile mele naturale definitiv. Hublourile îmi 
ajungeau. In jurul meu totul era copleşit de ură 
şi plictiseală. Şi trebuie să vă mărturisesc că 
este absolut incredibilă plictiseala la bord, 
cosmică, ce mai vorbă. Acoperă marea, vasul şi 
cerurile. Oamenii înţelepţi şi tot devin bizari, 
darămite aceste brute himerice. 

Un sacrificiu! Trebuia să trec şi prin asta. 
Lucrurile se precizară într-o seară după cina la 
care luasem parte hărțuit de foame. Am ţinut 
nasul în farfurie tot timpul, neîndrăznind nici 
măcar să-mi scot batista să mă şterg. Nimeni, 
niciodată n-a mâncat mai discret decât mine. 
Din sala maşinilor simţeai urcând sub fund o 
măruntă şi neîncetată vibraţie. Vecinii mei de 
masă erau probabil la curent cu ceea ce se 
hotărâse în privinţa mea, căci începură, spre 
uimirea mea, să-mi vorbească liber şi amabil, 
despre dueluri şi spade şi să-mi pună 
întrebări... Exact în acest moment 


institutoarea, cea căreia îi mirosea gura atât de 
tare, se îndreptă spre salon. De abia avui timp 
să observ că purta o rochie din dantele de mare 
ţinută, că se şi aşeză la pian cu o grabă 
crispată, să cânte, dacă se poate spune aşa 
ceva, câteva arii pe care nu le termina 
niciodată. Ambianţa devenise foarte tensionată 
şi suspectă. 

Nu făcui decât un salt ca să mă refugiez în 
cabina mea. Eram ca şi ajuns când unul din 
căpitanii colonişti, cel mai fudul, cel mai 
musculos dintre toţi, îmi bară net drumul, fără 
violenţă, dar ferm. „Să urcăm pe punte”, mă 
invită el. Ajunserăm din câţiva paşi. Pentru 
această ocazie, îşi pusese chipiul lui cel mai 
aurit, se încheiase de la brăcinar până la gât, 
ceea ce nu mai făcuse de la plecarea noastră. 
Eram deci în plină ceremonie dramatică. Nu-mi 
era la îndemână, inima îmi bătea la înălţimea 
buricului. 

Acest preambul, această  impecabilitate 
anormală mă făcu să presimt o execuţie lentă şi 
dureroasă. Omul acesta îmi făcea impresia unei 
bucăţi de război zvârlită brusc în calea mea, 
îndărătnică, asasină, de neclintit. 

In spatele lui, blocându-mi uşa interpunţii, se 
iviră în acelaşi timp patru ofiţeri subalterni, 
extrem de atenţi, escorta Fatalităţii. 

Deci nici o posibilitate de scăpare. Această 
interpelare fusese minuţios pusă la punct. 


„Domnule, aveţi în faţa dumneavoastră pe 
căpitanul Fremizon din trupele coloniale! În 
numele camarazilor mei şi al pasagerilor 
acestui vas pe drept cuvânt indignaţi de 
incalificabila dumneavoastră conduită, am 
onoarea să vă cer explicaţii!... Anumite vorbe 
pe care le-aţi spus la adresa noastră de la ple- 
carea dumneavoastră din Marsilia sunt 
inacceptabile!... lată momentul, domnule, de a 
vă da pe faţă nemulţumirile!... De-a susține cu 
voce tare ceea ce colportaţi cu neruşinare pe 
furiş de douazeci şi una de zile! Să ne spuneţi 
în sfârşit ce gândiţi!...” 

Simţii, auzind aceste vorbe, o imensă 
uşurare. Mă temeam de vreo condamnare la 
moarte imparabilă, dar îmi ofereau, pentru că 
îmi vorbise căpitanul, o portiţă de scăpare. Mă 
năpustii spre această zare de noroc. Orice 
posibilitate de  laşitate devine o magnifică 
speranţă pentru cel care se pricepe s-o 
folosească. Asta e părerea mea. Nu trebuie să 
te arăţi niciodată mofturos în ceea ce priveşte 
mijlocul de a scăpa de un măcel şi nici să-ţi 
pierzi timpul căutând motivele unei persecuții 
al cărei obiect eşti. Să scape îi este de ajuns 
unui înţelept. 

- Domnule căpitan! îi răspunsei cu vocea atât 
de convingătoare cât puteam s-o am în acel 
moment, ce eroare extraordinară sunteţi gata 
să comiteţi! Dumneavoastră! Eu! Cum să-mi 


atribuiţi mie sentimente de o asemenea 
perfidie? E mult prea nedrept! Aş putea muri 
de supărare! Cum? Eu, ieri încă apărătorul 
scumpei noastre patrii! Eu, al cărui sânge s-a 
amestecat cu al dumneavoastră ani şi ani de-a 
lungul unor nenumărate bătălii! Mă copleşiţi cu 
atâta nedreptate, domnule căpitan! 

Apoi adresându-mă grupului întreg: 

- Căror abominabile bârfeli aţi fost victime, 
domnii mei? Să ajungeţi să credeţi că eu, 
fratele dumneavoastră, la urma urmei, m-aş fi 
încăpățânat să răspândesc imunde calomnii pe 
socoteala eroicilor ofiţeri! Asta e prea mult! 
Mult prea mult! Şi tocmai în momentul în care 
ei se pregătesc, aceşti eroi, aceşti 
incomparabili eroi, să reia, şi cu ce curaj, paza 
sfântă a nemuritorului nostru imperiu colonial! 
urmai eu. Acolo unde neprețuiții soldați ai rasei 
noastre s-au acoperit de glorie eternă! Mangin! 
Faidherbe, Gallieni!... Ah! Domnule căpitan! 
Eu? Aşa ceva? 

Aşteptam. Speram să fi fost emoţionant. Din 
fericire fui pentru o secundă. Fără întârziere 
atunci, profitând de acest armistițiu de 
bâlbâieli, mersei drept spre el şi-i apucai cele 
două mâini, strângându-le cu emotie. 

Eram mai liniştit avându-i mâinile intre ale 
mele, prizoniere. Şi tot ţinându-le aşa, 
continuai să-i explic cu volubilitate şi tot dându- 
i dreptate de mii de ori, îl asiguram că totul 


între noi trebuie luat de la capăt şi altfel de 
data asta! Că naturala şi stupida mea timiditate 
singură era izvorul acestei fantastice 
neînţelegeri! Că desigur conduita mea ar fi 
putut fi interpretată ca un dispreţ de 
neconceput pentru acest grup de pasageri şi 
pasagere, „eroi şi persoane încântătoare 
totodată... Providenţială reuniune de mari 
caractere şi talente... Fără să uitām pe doamne, 
incomparabile muziciene, podoabe ale 
bordului!...” Şi tot cerându-i într-una iertare, 
solicitai în încheiere să fiu admis fără amânare 
şi fără nici o restricţie în sânul veselului lor 
grup patriotic şi fratern... şi-n care ţineam din 
acest moment şi pentru totdeauna să figurez... 
Fără să-i las mâinile, îmi dublai elocvenţa. j 

Atât timp cât nu ucide, militarul e un copil. Il 
câştigi uşor. Neavând obiceiul să gândească, de 
îndată ce-i vorbeşti este obligat să se hotărască 
la eforturi copleşitoare ca să înțeleagă. 
Căpitanul Frémizon nu mă ucidea, nici nu era 
gata să bea, nu făcea nimic cu mâinile, nici cu 
picioarele, încerca numai să gândească. Era 
mult prea mult pentru el. De fapt îl ţineam de 
cap. 

Treptat cât timp dură această probă de 
umilinţă, simţeam amorul meu propriu, şi aşa 
gata să mă părăsească, estompându-se şi mai 
mult, şi apoi părăsindu-mă, abandonându-mă 
de tot, ca să zic aşa oficial. Orice s-ar spune 


este un moment agreabil. De la acest incident 
am devenit pentru totdeauna foarte liber şi 
suplu, moralmente se înţelege. Poate de frică ai 
mai ales nevoie ca să te descurci în viaţă. In 
ceea ce mă priveşte n-am mai dorit alte arme 
din ziua aceea, sau alte virtuţi. 

Camarazii militarului şovăielnic, veniţi şi ei 
acum dinadins ca să şteargă sângele şi să joace 
arşice cu dinţii mei risipiţi, trebuiră să se 
mulţumească, în loc de triumf, să-mi prindă 
vorbele din aer. Civilii alergând fremătători la 
anunţul unei execuţii capitale arborau acum 
nişte mutre dezolate. Cum nu ştiam prea bine 
ce îndrugam, în afară de faptul că trebuia să 
rămân cu orice preţ în nota lirică, tot ţinând 
mâinile căpitanului, fixam un punct nevăzut în 
ceata, vâscoasă prin care Amiralul 
Bragueton înainta suflând şi scuipând de la o 
învârtitură de elice la alta. În sfârşit, ca să 
termin, am riscat, învârtind un braţ deasupra 
capului, lăsând una din mâinile căpitanului, una 
singură, şi m-am lansat în următoarea 
peroraţie: „Între noi vitejii, oare nu trebuie să 
ne înţelegem până la urmă, domnilor ofiţeri? 
Trăiască Franţa atunci, Dumnezeii mă-sii! 
Trăiască Franța!” Era trucul sergentului 
Branledore. Reuşi şi în cazul acesta. Singurul 
caz în care Franţa îmi salvă viaţa. Până atunci 
se întâmplase mai degrabă contrariul. Observai 
printre auditori un mic moment de ezitare, dar 


oricum îi este foarte greu unui ofiţer, oricât de 
prost dispus ar fi, să pălmuiască un civil, în 
public, tocmai când acesta strigă atât de tare 
cât strigasem eu: „Trăiască Franţa!” Ezitarea 
asta mă salvă. 

Prinsei două braţe la întâmplare din grupul 
de ofiţeri şi invitai pe toată lumea să se 
cinstească la bar în sănătatea mea şi pentru 
împăcarea noastră. Aceşti viteji nu rezistară 
decât un minut şi apoi băurăm două ore. Numai 
femelele de la bord ne urmăreau din ochi, 
tacute şi treptat decepţionate. Prin hublourile 
barului, o zăream printre altele pe îndârjita 
pianistă institutoare într-un du-te-vino 
continuu, în mijlocul unui grup de pasagere, 
hiena. Bănuiau ele exact, putorile, că scăpasem 
din cursă datorită unei viclenii şi-şi promiteau 
să mă prindă la cotitură. In acest timp, noi 
bărbaţii beam fără oprire sub inutilul dar 
năucitorul ventilator, care-şi dădea duhul 
măcinând fără încetare încă de pe lângă 
Insulele Canare bumbacul leşios al atmosferei. 
Şi tot mai aveam nevoie de vervă, de o limbuţie 
pe placul noilor mei prieteni, neserioasă. Nu 
mai conteneam ca să nu mă dau de gol, 
admirându-le patriotismul, şi tot ceream şi-i tot 
rugam pe aceşti eroi să-mi spună întâmplări şi 
poveşti despre vitejia colonială. Faptele de 
vitejie, ca şi porcăriile, plac întotdeauna tuturor 
militarilor de oriunde. Ceea ce trebuie în fond 


ca să obţii un fel de pace cu oamenii, ofiţeri sau 
nu, armistițiu fragil, ce-i drept, dar preţios 
oricum, este să le permiţi în toate împrejurările 
să se etaleze, să se tăvălească în lăudăroşenii 
imbecile. Nu există vanitate inteligentă. 
Vanitatea e un instinct. Şi nu există om care să 
nu fie înainte de toate vanitos. Rolul de periuţă 
admirativă este aproape singurul în care omul 
îşi tolerează semenul cu o oarecare plăcere. Cu 
aceşti soldaţi nu aveam nevoie să cheltuiesc 
prea multă imaginaţie. Era destul să mă 
minunez continuu. E uşor să ceri mereu şi 
mereu întâmplări din război. Aceşti tovarăşi 
erau înzăuaţi în ele. Eram parcă din nou în 
vremea frumoaselor zile de spital. După fiecare 
din povestirile lor, nu uitam să punctez 
aprecierea mea, cum mă învățase Branledore, 
printr-o frază măreaţă: „Ei bine, iată o ade- 
vărată pagină de Istorie”! Nimic mai bun decât 
această formulă. Incepui să devin din ce în ce 
mai interesant pentru acest cerc, căruia mă 
raliasem pe furiş. Oamenii aceştia se puseră să 
povestească despre război atâtea baliverne 
câte auzisem eu altădată şi câte mai târziu 
povestisem eu însumi, pe când eram în 
concurenţă imaginativă cu amicii de la spital. 
Numai cadrul acestora era diferit şi minciunile 
lor se agitau de-a lungul pădurilor congoleze în 
loc de Vosges sau Flandra. 


Domnul căpitan Fremizon, cel care cu o clipă 
mai înainte numai se oferise să purifice bordul 
de infecta mea prezenţă, de când văzuse felul 
meu de a asculta mai atent ca oricine, începu 
să-mi descopere mii de plăcute calităţi. Fluxul 
arterelor lui era parcă uşurat de efectul 
originalelor mele elogii, viziunea i se lumina, 
ochii striaţi şi însângeraţi de alcoolic înveterat 
îi scânteiară în cele din urmă străpungând 
abrutizarea, iar cele câteva îndoieli din adâncul 
lui pe care le putuse concepe asupra propriei 
lui valori şi care-l mai cuprindeau încă în 
momentele lui de depresiune, se estompară 
pentru un timp, adorabil, prin minunatul efect 
al  inteligentelor şi  pertinentelor mele 
comentarii. _ 

Evident, eram un creator de euforie! Işi 
plezneau coapsele de plăcere! Numai eu ştiam 
să le fac viaţa agreabilă cu toată această 
jilăveală muribundă! Nu ascultam eu dealtfel 
fermecat? 

Amiralul Bragueton în timp ce noi divagam în 
felul acesta, îşi micşoră şi mai mult viteza, 
domolindu-se în propriu-i must; nici un atom de 
aer mobil în jurul nostru, mergeam probabil de- 
a lungul coastei, dar atât de greu, că mi se 
părea că înaintam într-o melasă. 

Melasă şi cerul deasupra bordajului, nimic 
decât un plasture negru şi topit după care mi se 
scurgeau ochii. Să mă întorc în noapte era 


marea mea dorinţă, chiar asudat şi gemând, în 
orice fel şi oricum la urma urmei! Fremizon nu 
mai contenea povestind despre el. Pământul îmi 
părea foarte aproape, dar planul escapadei 
mele îmi trezea mii de motive de nelinişti... 
Puțin câte puţin, conversaţia noastră încetă să 
mai fie cazonă pentru a deveni deocheată şi 
apoi de-a dreptul porcoasă, în sfârşit, atât de 
dezlânată, că nu mai ştiai de unde s-o apuci ca 
s-o continui; unul după altul convivii mei 
renunţară şi adormiră şi sforăitul îi copleşi, 
dezgustător somn care le râcâia profunzimile 
nasului. Acum sau niciodată era momentul să 
dispar. Nu trebuie să laşi să-ţi scape aceste 
pauze de cruzime pe care le impune oricum 
natura chiar organismelor celor mai vicioase şi 
mai agresive din lume. 

Ancorasem acum la o distanţă mică de 
coastă. Nu se zăreau decât câteva felinare 
oscilând de-a lungul malului. 

Pe lângă vas se înghesuiră foarte repede 
vreo sută de pirogi tremurătoare încărcate de 
negri care răcneau. Aceşti negri asaltară 
punţile pentru a-şi oferi serviciile. În câteva 
secunde, îmi dusei la scara de coborâre cele 
câteva bagaje pregătite pe furiş şi mă cărăbănii 
pe urmele unuia din acei barcagii ale cărui 
trăsături şi umblet erau aproape în întregime 
ascunse de întuneric. La baza pasarelei, şi la 


suprafaţa apei clipocind mă interesai de 
destinaţia noastră. 

- Unde suntem? întrebai. 

- La  Bambola-Fort-Gono! îmi răspunse 
această umbră. 

Incepurăm să plutim în voie cu mari lovituri 
de vâsle. Îi ajutai şi eu ca să înaintăm mai 
repede. 

Mai avui timp să-i zăresc încă o dată, în timp 
ce fugeam, pe primejdioşii mei tovarăşi de 
bord. La lumina felinarelor interpunţilor, 
zdrobiţi de năuceală şi de gastrită continuau să 
fermenteze  grohâind prin somn. Ghiftuiţi, 
tăvăliţi, semănau acum între ei, ofiţeri, 
funcţionari, ingineri şi perceptori, buboşi, 
burduhoşi, verzui, claie peste grămadă, ca două 
picături de apă. Câinii seamănă cu lupii când 
dorm. 

Câteva clipe mai târziu atingeam pământul şi 
noaptea mai compactă încă sub copaci, iar în 
spatele nopţii toate complicităţile tăcerii. 


În această colonie Bambola- 
Bragamance, deasupra tuturor stăpânea 
Guvernatorul. Militarii şi funcţionarii lui abia 
dacă îndrăzneau să respire când el catadicsea 
să-şi coboare privirile până la persoanele lor. 

Mult sub aceşti notabili, comercianții aşezaţi 
aici păreau să fure şi să prospere mai uşor 
decât în Europa. Nici o nucă de cocos, nici o 


arahidă a întregului teritoriu nu scăpa de jaful 
lor. Funcţionarii înțelegeau bine, pe măsură ce 
deveneau mai obosiţi şi mai bolnavi, că-şi 
bătuseră joc de ei făcându-i să vină aici ca să 
nu le dea în cele din urmă decât galoane şi 
formulare de completat şi aproape deloc bani. 
Aşa că se uitau chiorâş la comercianţi. 
Elementul militar, mai abrutizat decât celelalte 
două, înghiţea glorie colonială şi ca să nu-i 
rămână în gât, kilograme de chinină şi 
kilometri de regulamente. 

Toată lumea devenea, se înţelege de la sine, 
tot aşteptând să coboare termometrul, din ce în 
ce mai nemiloasă. Ostilitățile particulare şi 
colective erau interminabile şi de neînțeles, 
între militari şi administraţie, şi apoi între 
aceştia din urmă şi comercianţi, şi apoi între 
aceştia aliaţi temporar contra celorlalţi, şi apoi 
toţi împotriva negrilor, şi în sfârşit negrii între 
ei. Astfel rarele energii care  scăpau 
paludismului, setei, soarelui, se consumau în 
uri atât de muşcătoare, atât de stăruitoare, că 
mulţi dintre colonişti crăpau în cele din urmă 
pe loc otrăviţi de ei înşişi ca scorpionii. 

Totuşi această anarhie foarte virulentă se 
afla bine îngrădită de o poliţie ermetică, 
precum crabii în panierul lor. Înjurau în zadar 
funcţionarii, şi apoi Guvernatorul găsea dealtfel 
de recrutat, ca să-şi menţină colonia sub 
ascultare, toţi poliţaii milogi de care avea 


nevoie, tot pe atâţia negri îndatoraţi pe care 
mizeria îi alunga cu miile spre coastă, învinşi 
de comerţ, veniţi în căutarea unei bucăţi de 
pâine. Îi învățau pe aceşti recruți dreptul şi 
modalitatea de a-l admira pe Guvernator. Avea 
aerul că plimbă, Guvernatorul, pe uniforma lui 
tot aurul finanţelor sale şi în plin soarele 
nămiezii, nu-ţi venea a crede ochilor, fără să 
mai punem la socoteală penele. 

Mergea la Vichy în fiecare an, Guvernatorul, 
şi nu citea decât „Journal officiel”. O mulţime 
de funcţionari trăia cu speranţa că într-o zi se 
va culca cu nevasta lor, dar Guvernatorului nu-i 
plăceau femeile. Nu-i plăcea nimic. Scăpând de 
fiecare nouă epidemie de febră galbenă, 
Guvernatorul supravieţuia ca-ntr-o vrajă, în 
timp ce atâţia dintre cei care vroiau să-l 
îngroape crăpau ca muştele la prima molimă. 

Lumea îşi aducea aminte că la un oarecare 
„14 iulie”, pe când trecea prin faţa frontului de 
trupe al Reşedinţei, jucându-şi calul înconjurat 
de spahiii din garda sa, singur înaintea unui 
ditamai drapelul, un sergent exaltat de febră 
fără îndoială se aruncase în faţa calului 
strigându-i: „Piei, drace!” Păruse foarte afectat 
Guvernatorul de acest fel de atentat, care 
rămase dealtfel fără explicaţie. 

E greu să priveşti drept în faţă oamenii şi 
lucrurile de la tropice, din cauza culorilor pe 
care le emană. Sunt mereu în efervescenţă 


culorile şi obiectele. O cutiuţă de sardele 
deschisă în plină amiază pe drum răspândeşte 
atâtea reflexe diferite că te poate orbi. Trebuie 
să fii foarte atent. Nu se află acolo decât 
oameni isterici şi lucrurile se străduiesc şi ele 
să devină. Viaţa nu-i de suportat decât la 
căderea nopţii, dar şi întunericul este imediat 
acaparat de roiurile de țânțari. Nu unul, nu doi 
sau o sută, ci bilioane. A scăpa în aceste 
condiţii devine o operă autentică de apărare. 
Carnaval ziua, ciur noaptea, război pe tăcute. 

Când adăpostul în care te retragi, şi care 
pare chiar primitor, s-a liniştit în sfârşit, 
termitele vin să-ţi ia în stăpânire construcţia, 
etern ocupate cum sunt neruşinatele, să-ţi 
halească stâlpii colibei. Vină atunci uraganul 
peste această şubredă dantelărie şi străzi 
întregi vor fi evaporate. 

Oraşul Fort-Gono unde eşuasem se iţea 
astfel, precară capitală a Bragamance-ului, 
între mare şi pădure, echipată însă, împodobită 
cu tot ce-i trebuia în materie de bănci, spelunci, 
cafenele, terase, ba chiar şi un birou de recru- 
tare, pentru a fi o mică metropolă, fără să 
uităm parcul Faidherbe şi bulevardul Bugeaud, 
destinate plimbării, ansamblu de construcţii de 
un roşu aprins în mijlocul zgrunţuroaselor 
faleze, pline de larve şi bătucite de generaţii de 
garnizonari şi administratori besmetici. 


Elementul militar bombănea pe la ora cinci 
în jurul aperitivelor, a lichiorurilor ale căror 
preţuri, în momentul când soseam eu, tocmai 
se majoraseră. O delegaţie de clienţi ar fi 
solicitat Guvernatorului să adopte o hotărâre 
care să interzică cârciumarilor să stabilească 
de capul lor preţurile curente la absint şi la 
cassis. Dacă stăteai să-i asculţi pe unii clienţi, 
colonizarea devenea din ce în ce mai penibilă 
din cauza gheții. Introducerea gheții în colonii, 
era adevărat, fusese semnalul devirilizării 
colonizatorului. De acum încolo, lipit din 
obişnuinţă de aperitivul lui cu gheaţă, va trebui 
să renunţe colonizatorul să domine clima numai 
prin stoicismul său. Alde Faidherbe, Stanley, 
Marchand, să observăm în treacăt, nu bârfeau 
berea, vinul, şi apa caldă şi mocirloasă pe care 
au băut-o ani şi ani fără să se plângă. Aici e 
totul. lată cum se pierd coloniile. 

Am mai aflat multe altele la umbra 
palmierilor care creşteau, în schimb, plini de o 
sevă provocatoare de-a lungul acestor străzi cu 
locuinţe fragile. Numai această violenţă de 
verdeață neobişnuită împiedica locul să semene 
foarte tare cu Garenne-Bezons. 

Noaptea, prostituţia indigenă era în toi 
printre nouraşii de țânțari harnici şi mustind de 
febră galbenă. O prospâtură de elemente 
sudaneze venea să ofere celui în plimbare tot 
ce era mai atrăgător sub paniole. La preţuri 


foarte rezonabile puteai să ai o familie întreagă 
timp de o oră sau două. Mi-ar fi plăcut să 
hoinăresc din sex în sex, dar fui obligat să-mi 
caut un loc de muncă. 

Directorul Companiei Porduriere din Micul 
Congo căuta, mă asiguraseră, un funcţionar 
începător pentru a ţine una din factoriile sale 
din junglă. M-am prezentat fără întârziere să-i 
ofer incompetentele dar grăbitele mele servicii. 
Nu-mi rezervă o primire prea încântătoare di- 
rectorul. Acest maniac - trebuie să-i zic pe 
nume - locuia nu departe de reşedinţa 
Guvernatorului, într-un pavilion spaţios, 
construit din lemn şi rogojini. Înainte chiar de a 
mă privi, îmi puse câteva întrebări foarte 
brutale despre trecutul meu şi apoi, un pic mai 
calmat de răspunsurile mele toate naive, 
disprețul lui în ceea ce mă privea luă o 
întorsătură mai indulgentă. Totuşi nu găsi deloc 
de cuviinţă să mă poftească să stau. 

- După hârtiile dumitale văd că ştii un pic de 
medicină? remarcă el. 

l-am răspuns că-ntr-adevăr făcusem ceva 
studii în acest domeniu. 

- O să-ţi folosească atunci! făcu el. Doreşti 
puţin whisky? 

Eu nu beam. „Vrei să fumezi?” Şi iar refuzai. 
Această abstinenţă îl surprinse. Chiar se 
strâmbă. 


- Nu-mi plac deloc funcţionarii care nu beau, 
nici nu fumează... Eşti cumva pederast?... Nu? 
Cu atât mai rău!... Oamenii de soiul ăsta ne 
fură mai puţin decât alţii... Am observat din 
experienţă... Se ataşează... În sfârşit, dădu el 
înapoi, în general mi s-a părut a remarca 
această calitate a pederaştilor, acest avantaj... 
Poate o să dovedeşti contrariul!... Şi apoi fără 
pauză: [i-e cald? O să te obişnuieşti! Va trebui 
să te obişnuieşti dealtfel! Cum ai călătorit? 

- Dezagreabil! i-am răspuns. 

- Ei bine, prietene, încă n-ai văzut nimic, o să 
mai stăm de vorbă noi despre ţara asta după ce 
ai să petreci un an la Bikomimbo, acolo unde te 
trimit ca să înlocuieşti un alt farsor... 

Negresa lui, ghemuită în apropierea mesei 
sale, îşi masa picioarele şi le curăța cu o 
surcea. 

- Pleacă, putoare! îi zvârli stăpânul. Du-te şi- 
mi caută boy-ul! Şi gheaţă! 

Boy-ul cerut sosi foarte încet. Directorul se 
sculă atunci, agasat, şi printr-o destindere, îl 
primi pe boy cu o pereche formidabilă de palme 
şi două lovituri de picioare răsunătoare în 
burtă. 

- Oamenii ăştia or să mă omoare, asta e! 
prezise directorul suspinând. Se prăbuşi în 
fotoliul său  garnisit cu o pânză galbenă 
murdară şi destrămată. 


- Te rog, bătrâne, făcu el deodată foarte 
familiar şi parcă eliberat pentru un timp de 
brutalitatea pe care o comisese, dă-mi cravaşa 
şi chinina... sunt pe masă... N-ar trebui să mă- 
nfurii aşa... E tâmpit să cedezi temperamen- 
tului... 

Din casa lui aveam sub ochi portul fluvial 
care sclipea jos printr-o perdea de praf atât de 
densă, atât de compactă, că mai mult i se 
auzeau sunetele activităţii haotice decât i se 
distingeau detaliile. Şiruri de negri pe mal, 
muncind sub ameninţarea bâtei, descărcând, 
cală după cală, vapoarele niciodată goale, 
căţărându-se de-a lungul pasarelelor tre- 
murătoare şi înguste, cu coşul lor mare plin pe 
cap, în echilibru, printre înjurături, un fel de 
furnici verticale. 

Era un du-te-vino în şiruri sacadate, învăluite 
într-un abur stacojiu. Printre aceste umbre 
muncind, unele purtau un mic punct negru pe 
spate, erau mamele care veneau să care şi ele 
sacii cu fructe de palmier, cu copiii lor cu tot ca 
pe o greutate suplimentară. Mă întreb dacă 
furnicile ar putea face la fel. 

- Nu-i aşa, ai zice că aici e o veşnică 
duminică?... reluă glumind directorul. E vesel! 
E multă lumină! Femeile mereu în pielea goală! 
Ai observat? Şi ce femei, nu-i aşa? [i se pare 
ciudat când vii de la Paris, nu-i aşa? Şi uită-te şi 
la noi! Mereu în dril alb! Ca pe malul mării, 


vezi! Nimic mai frumos, nu? Nişte comunianţi, 
ce mai! Aici e mereu sărbătoare, ţi-o spun eu! 
Un adevărat 15 august! Şi aşa-i până-n Sahara! 
Închipuie-ţi! 

Tăcea, apoi suspina, bombănea, mai repeta 
de două trei ori „rahat”, se ştergea şi relua 
conversaţia. 

- Acolo unde te duci pentru Companie, e în 
plină pădure, umezeală... La zece zile de aici... 
Mai întâi marea... Şi apoi fluviul... Un fluviu tot 
roşu, ai să vezi... De cealaltă parte spaniolii... 
Cel pe care-l vei înlocui în această factorie e un 
nemernic, bagă de seamă... Între noi... ţi-o 
spun... Nu-l pot face cu nici un chip să ne 
trimită socotelile, golanul! Cu nici un chip! 
Degeaba i-am trimis somaţii peste somaţii!... 
Omul nu-i prea mult timp cinstit când e singur, 
asta-i! Ai să vezi!... Ai să vezi şi dumneata!... E 
bolnav, ne scrie! Auzi vorbă! Bolnav! Şi eu sunt 
bolnav! Şi ce-i cu asta! Toţi suntem bolnavi! 
Dumneata însuţi ai să fii bolnav şi nu peste 
multă vreme! Nu-i un motiv! Mă doare pe mine- 
n cot că e el bolnav!... Compania mai întâi!... 
Ajuns acolo fă-i inventarul mai întâi!... Sunt 
provizii pentru cel puţin trei luni în această 
factorie şi mărfuri pentru un an... N-o să duci 
lipsă!... Nu pleca noaptea mai ales... Nu te 
încrede... Negrii lui pe care o să-i trimită să te 
ia de pe mare te vor arunca probabil în apă. I-a- 
nvăţat el! Sunt tot atât de parşivi ca şi el! De 


asta sunt sigur! Le-a strecurat el două vorbe, 
negrilor, în privinţa dumitale!... Aşa se face pe 
aici! Ia-ți şi chinina, a dumitale, şi numai pentru 
dumneata, înainte de-a pleca... E capabil să 
pună ceva într-a lui! 

Directorul se săturase să-mi dea sfaturi, se 
sculă ca să mă concedieze. Acoperişul de tablă 
ondulată, de deasupra capului, părea să 
cântărească două mii de tone cel puţin, atât de 
mult adunase deasupra noastră tabla, toată 
căldura. Ne schimonoseam amândoi de atâta 
căldură. Să crăpām, nu alta. Mai adăugă: 

- Nu cred că merită osteneala să ne mai 
vedem înainte de plecarea dumitale, Bardamu! 
Aici totul te oboseşte! În sfârşit, am să merg 
poate la hangare să te supraveghez înainte de 
plecare!... Să scrii când ai să ajungi acolo... 
Există un curier pe lună... De aici pleacă 
curierul... Noroc bun, atunci!... 

Şi dispăru învăluit de propria-i umbră între 
cască şi veston. I se vedeau foarte bine aţele 
tendoanelor gâtului, la ceafă, arcuite ca două 
degete pe care se sprijinea capul. Se mai 
întoarse o dată: 

- Spune-i ăluia să coboare-n viteză aici!... Că 
am două vorbe să-i spun!... Să nu-şi piardă 
timpul pe drum!... Ah! Hoitul! Mai ales să nu 
crape pe drum!... Ar fi păcat! Chiar păcat! 
Nemernicul! 


Un negru din serviciul său mergea înaintea 
mea cu un felinar mare pentru a mă conduce 
spre locul unde trebuia să stau, în aşteptarea 
plecării înspre acest plăcut Bikomimbo promis. 

Mergeam de-a lungul aleelor unde toată 
lumea părea să fi ieşit după asfintit. Întunericul 
ciocănit de gonguri acoperea totul, întretăiat de 
cântece scurte şi incoerente ca un sughiţ, 
marele întuneric negru al ținuturilor calde, cu 
inima lui brutală de tam-tamuri care bat mereu 
prea repede. 

Tânărul meu ghid luneca suplu pe picioarele 
goale. Probabil că prin tufişuri se aflau 
europeni în hoinăreală amoroasă, îi auzeai cu 
vocile lor de albi, pe care le recunoşteai 
repede, agresive, false. Liliecii zburau fără 
încetare de colo până colo, brăzdând roiurile de 
insecte pe care lumina le atrăgea în drumul 
nostru. În fiecare frunză de copac se ascundea 
cel puţin un greier, judecând după zarva 
asurzitoare pe care o făceau cu toţii la un loc. 

Furăm opriţi la răspântia a două drumuri, la 
jumătatea unei coline de un grup de tiraliori 
indigeni, care discutau lângă un sicriu aşezat 
jos, acoperit de un drapel tricolor larg 
desfăşurat. 

Era un mort de la spital, pe care nu ştiau 
prea bine unde să-l îngroape. Ordinele erau 
vagi. Unii doreau să-l îngroape într-unul din 
câmpurile din vale, alţii insistau pentru un loc 


în susul coastei. Trebuiau să cadă de acord. Ne- 
au cerut mie şi boy-ului meu părerea în această 
chestiune. 

În sfârşit purtătorii se hotărâră pentru 
cimitirul din vale mai degrabă decât pentru cel 
din deal, din cauza pantei. Mai întâlnirăm în 
drumul nostru trei tineri albi din rasa celor 
care frecventează duminica meciurile de rugby 
în Europa, spectatori pasionaţi, agresivi şi 
gălbejiţi. Aparţineau aici ca şi mine Societăţii 
Porduriere şi-mi arătară drumul spre acea casă 
în care se găsea, temporar, patul meu 
demontabil şi portativ. 

Plecarăm. Locuinţa era goală în afară de 
câteva ustensile de bucătărie şi aşa-zisul meu 
pat. De îndată ce mă lungii pe acest obiect 
şubred şi filiform, douăzeci de lilieci ţâşniră din 
toate colţurile şi se lansară într-un du-te-vino 
foşnitor ca tot atâtea fâşâituri de evantai, 
deasupra înfricoşatului meu pat de odihnă. 

Micuţul negru, călăuza mea, se întoarse să- 
mi ofere serviciile sale intime şi cum nu aveam 
chef în seara aceea, se oferi pe dată, 
decepţionat, să mi-o prezinte pe soră-sa. Eram 
curios să ştiu cum o va putea găsi pe soră-sa 
într-un asemenea întuneric. 

Tam-tamul satului din apropiere tocând 
mărunt îţi făcea răbdarea aşchii. Mii de țânțari 
îndemânatici îmi luară în stăpânire coapsele şi 
nu mai îndrăzneam să pun piciorul jos de frica 


scorpionilor şi a şerpilor veninoşi a căror 
vânătoare neruşinată bănuiam că începuse. 
Aveau şoareci la alegere, şerpii, îi auzeam 
ronţăind, temători în perete, în podea, în 
plafon, tot ce se putea ronţăi. 

În sfârşit se ridică luna, şi fu un pic mai mult 
calm în culcuş. Pe scurt nu prea era plăcut în 
colonii. 

Veni şi cea de-a doua zi, un cazan. O dorinţă 
formidabilă de a mă întoarce în Europa îmi 
copleşea trupul şi sufletul. Nu-mi lipseau decât 
banii ca s-o iau la sânătoasa. Era destul. Nu-mi 
mai rămânea pe de altă parte decât o 
săptămână de petrecut la Fort-Gono înainte de- 
a merge să-mi iau în primire postul de la 
Bikomimbo, cel atât de plăcut descris. 

Cea mai mare clădire din Fort-Gono, după 
palatul Guvernatorului, era spitalul. Dădeam de 
el peste tot în drumul meu; nu făceam o sută de 
metri în oraş fără să dau de unul din 
pavilioanele sale care puţeau de departe a acid 
fenic. Mă aventuram din când în când până la 
cheiurile de îmbarcare pentru a-i vedea la 
muncă la faţa locului pe bieţii mei colegi 
anemici pe care Compania Porduriere şi-i 
procura în Franţa prin societăţi întregi de 
patronaj. O grabă agresivă îi stăpânea 
încărcând şi descărcând cargo-urile unul după 
altul. „Costă atât de scump un cargou ancorat 


în radă!” repetau ei sincer dezolaţi, ca şi cum 
ar fi fost vorba de banii lor. 

li sâcâiau cu frenezie pe descărcătorii negri. 
Erau zeloşi, fără îndoială, şi tot atât de laşi şi 
de răi pe cât de zeloşi. Funcţionari de aur, pe 
scurt, bine aleşi, de un entuziasm inconştient, 
să nu-ţi vină a crede. Fii, cum mama mea visa 
să aibă unul şi pentru ea, unul de care să fie 
mândră în faţa lumii, un fiu cu adevărat legitim. 

Veniseră în Africa tropicală aceste biete 
stârpituri să-şi ofere cărnurile lor patronilor, 
sângele lor, vieţile lor, tinereţea lor, martiri 
pentru douăzeci de franci pe zi (minus 
reţinerile), mulțumiți, cu toate acestea 
mulţumiţi, pândiţi până la ultima lor picătură 
de sânge de zecile de milioane de țânțari. 

Colonia îi umflă sau îi slăbeşte pe bieţii 
amploiaţi, dar îi ţine în gheare; nu există decât 
două căi ca să crapi sub căldura soarelui, calea 
grasă sau calea slabă. Alta nu există. Ai putea 
alege între ele, dar depinde de fire dacă te 
îngraşi sau dacă îţi crapă pielea pe os. 

Nici directorul de sus de pe faleza roşie, care 
se agita diabolic cu negresa lui, sub acoperişul 
de tablă cu douăzeci de mii de kilograme de 
soare, nu va scăpa nici el de scadenţă. Era 
genul slab. Se zbâtea numai. Părea că 
stăpâneşte clima. Iluzie! [In realitate se 
descompunea chiar mai repede decât alţii. 


Se zvonea că poseda un plan de escrocherie 
magnifică ca să facă avere în doi ani. Dar nu-şi 
va îndeplini planul chiar dacă s-ar strădui să 
fure compania zi şi noapte. Douăzeci şi doi de 
directori încercaseră înaintea lui să facă avere, 
fiecare cu planul lui, ca la ruletă. Toate acestea 
erau bine cunoscute de acţionarii care-l 
spionau de dincolo, de mult mai sus, din strada 
Moncey din Paris, pe director, şi-i făcea să 
râdă. O copilărie. Ştiau ei bine acţionarii, mai 
mari bandiți decât oricine, că era sifilitic 
directorul lor şi foarte agitat sub căldura 
tropicelor, şi că înghiţea chinină şi bismut 
până-i ţiuiau urechile şi arsenic până aveau să-i 
cadă toate gingiile. 

În contabilitatea generală a Companiei, 
lunile îi erau socotite şi răsocotite directorului, 
ca lunile porcului. 

Bieţii mei colegi nu schimbau nici o idee 
între ei, nimic decât formule fixe gata coapte şi 
răscoapte ca nişte coji de gândire. „Nu trebuie 
să-ţi baţi capul!” ziceau ei. „Îi vom învinge!”... 
„Agentul general e un nemernic!... Pe negri să-i 
tăbăceşti până-i faci pungi de tutun!” etc. 

Seara ne întâlneam la aperitiv, după ce se 
executau ultimele corvezi, cu un agent auxiliar 
al Administraţiei, domnul Tandernot, aşa se 
numea, originar din La Rochelle. Dacă se 
amesteca printre negustori era numai ca să-i 
plătească aperitivul. Avea nevoie. Scadenţa. Nu 


mai avea bani deloc. Locul lui era cel mai jos în 
ierarhia colonială. Funcţia lui consta în a 
conduce lucrările rutiere în inima pădurilor. 
Indigenii lucrau sub bâta poliţailor lui, fireşte. 
Dar cum nici un alt alb nu trecea vreodată pe 
noile drumuri create de Tandernot şi cum, pe 
de altă parte, negrii preferau drumurilor 
cărările lor de pădure, pentru a fi cât mai puţin 
reperaţi din cauza impozitelor şi cum în fond 
ele nu duceau nicăieri, drumurile Adminis- 
traţiei lui Tandernot dispăreau sub vegetaţia 
care creştea rapid, într-adevăr de la o lună la 
alta, într-un cuvânt. 

- Am pierdut anul trecut cam 122 de 
kilometri! ne amintea mereu cu plăcere acest 
pionier fantastic despre drumurile lui. Dacă 
vreţi să mă credeţi!... 

Nu i-am cunoscut cât am stat acolo decât o 
singură  fanfaronadă, umilă vanitate, lui 
Tandernot, aceea de a fi singurul european 
care putea să răcească în Bragamance la 44 de 
grade la umbră... Această originalitate îl 
consola de multe lucruri... „lar am răcit ca un 
idiot!” anunţa el destul de mândru la aperitiv. 
„Numai mie mi se poate întâmpla aşa ceva!” - 
„Ce mai tip şi Tandernot ăsta!” exclamau atunci 
membrii bandei noastre de cretini. Era oricum 
mult mai bine decât nimic, o asemenea 
satisfacţie. Orice pentru vanitate e mai bun 
decât nimic. 


Una dintre distracţiile bieţilor salariaţi ai 
Companiei Porduriere consta în a organiza 
concursuri de febră. Nu era greu, dar se 
provocau cât era ziua de lungă şi atunci timpul 
trecea mai uşor. Când venea seara şi cu ea şi 
febra, zilnică aproape, şi-o măsurau. „la te uită, 
am treizeci şi nouă!... Ce vorbeşti, nu te mai 
osteni, am patruzeci când vreau!” 

Aceste rezultate erau dealtfel foarte exacte şi 
constante. La lumina lămpilor electrice îşi 
puneau termometrele, învingătorul tremura 
triumfând. „Nu mai pot face pipi, atât de mult 
transpir!” remarca de fiecare dată cel mai 
descăârnat dintre toţi, un coleg subţirel, unul 
din Ariège, un campion al febricitaţii venit aici 
ca să scape de seminar, îmi mărturisea el, unde 
„nu avea destulă libertate.” Dar timpul trecea 
şi nici unii nici alţii dintre aceşti camarazi nu 
puteau să-mi spună cărui gen de original 
aparţinea exact individul pe care trebuia să-l 
înlocuiesc la Bikomimbo. 

„Un tip ciudat” mă avertizau ei, şi atât. 

- La început în colonie, mă sfătuia micul 
seminarist din Ariege, cel cu febra mare, 
trebuie să-ţi pui în evidenţă calităţile! Ori eşti 
una, ori eşti alta! Vei fi pentru director ori tot 
numai aur, ori tot numai gunoi! Şi te judecă 
imediat, bagă de seamă! 


De asta mi-era frică mie cel mai tare, să nu 
fiu judecat, în ceea ce mă privea, „numai 
gunoi” sau şi mai rău. 

Aceşti tineri neguţători de sclavi, prietenii 
mei, mă duseră să fac o vizită unui coleg din 
Compania Porduriere care merită să fie evocat 
special în această povestire. Patron al unei 
dughene din centrul cartierului european 
mucegăâit de oboseală, prăbuşit, unsuros, se 
ferea de lumină din cauza ochilor pe care doi 
ani de răscoacere neîntreruptă sub tabla 
acoperişului îi uscaseră fără milă. li trebuia, 
spunea el, o bună jumătate de oră dimineaţa ca 
să-i deschidă şi apoi încă o jumătate de oră ca 
să vadă cât de cât ceva cu ei. Orice rază de 
lumină îi rănea. O enormă cârtiţă râioasă. 

A se înăbuşi de căldură şi a suferi era pentru 
el ca o a doua natură, să fure la fel. L-ai fi 
descumpănit dacă l-ai fi făcut dintr-odată 
sănătos şi cinstit. Ura lui pentru Agentul 
general Director mi se pare astăzi încă, după 
atâta vreme, una din pasiunile cele mai 
puternice pe care mi-a fost dat să le observ 
vreodată la oameni. O furie extraordinară îl 
răvăşea în privinţa acestuia, trecând peste 
durerea lui şi la cea mai mică ocazie turba 
îngrozitor tot scărpinându-se de sus în jos. 

Se scărpina dealtfel fără încetare învârtindu- 
se în jurul lui însuşi ca-ntr-o mişcare giratorie 
ca să zic aşa de la extremitatea coloanei 


vertebrale la baza gâtului. Îşi brăzda epiderma 
şi chiar derma cu dâre de unghii însângerate 
fără ca asta să-l împiedice să-şi servească 
clienţii, numeroşi, negri aproape întotdeauna, 
mai mult sau mai puţin goi. 

Îşi afunda atunci mâna liberă, preocupat, în 
tot felul de tainiţe dintr-o parte sau alta a 
întunecoasei lui prăvălii. Scotea fără să se 
înşele niciodată, necrezut de abil şi de prompt, 
exact ceea ce-i trebuia clientului: tutun în foi 
puturoase, chibrituri ude, cutii de sardele şi 
melasă cu polonicul, bere supraalcoolizată în 
căni măsluite pe care le lăsa să cadă brusc 
dacă-l apuca  frenezia  scărpinatului, de 
exemplu, tocmai în adâncurile fără fund ale 
pantalonilor lui. Îşi vâra atunci tot braţul care 
ieşea curând prin  prohabul totdeauna 
întredeschis din precauţie. 

Această boală care-i rodea pielea, el o numea 
cu numele local „Corocoro”. „Această împuţită 
de corocoro”!... Când mă gândesc că afurisita 
de „corocoro” nu s-a prins încă de porcul ăsta 
de Director, se înfuria el, simt că mă- 
mbolnăvesc şi mai răâu...! Nu se prinde de el 
COrocoro!... E mult prea putred. Asta nu e om, 
codoşul ăsta, e o infecţie!... Un rahat sadea!...” 

Dintr-o dată toată adunarea izbucnea în râs, 
chiar şi negrii-clienţi stârniţi şi ei. Ne cam 
îngrozea acest amic. Avea totuşi un prieten, o 
biată fiinţă respirând greu, încărunţită care 


conducea un camion pentru Compania 
Porduriere. Ne aducea întotdeauna gheaţă, 
furată de ici de colo, evident, de pe vasele 
acostate la chei. 

Ciocnirăm în sănătatea lui la tejghea în 
mijlocul clienţilor negri cărora le curgeau 
balele de poftă. 

Clienţii erau indigeni destul de dezgheţaţi 
pentru a îndrăzni să se apropie de noi, albii, o 
elită în fond. Ceilalţi negri, mai puţin curajoşi, 
preferau să rămână la distanţă. Instinctul. Dar 
cei mai şlefuiţi şi mai corupți deveneau 
comisionarii magazinului. În  dugheană îi 
recunoşteai pe comisionarii negri după faptul 
că-i înjurau cu pasiune pe ceilalţi negri. Colegul 
cu „corocoro” se ocupa de traficul cu cauciuc 
brut, care i se aducea din junglă în saci, în 
bulgări umezi. 

Pe când eram acolo, niciodată sătui să-l 
ascultăm, o familie de recoltatori, timidă, se 
postă pe pragul uşii, Tatăl înaintea celorlalţi: 
zbârcit, încins cu o mică paniolă portocalie şi 
cu sabia topor spânzurându-i de braţ. 

Nu îndrăznea să intre sălbaticul. Unul dintre 
comisionarii indigeni îl pofti totuşi: „Vino, 
negrişorule! Hai de te uită! Nu mâncăm carne 
de sălbatic!” Acest limbaj îl hotărî în cele din 
urmă. Intrară în coliba încinsă în fundul căreia 
tuna şi fulgera omul nostru cu „corocoro”. 


Acest negru părea a nu fi văzut niciodată o 
dugheană şi nici albi. Una dintre femeile lui îl 
urma, cu ochii plecaţi, purtând pe creştet, în 
echilibru, un coş mare plin cu cauciuc brut. 

Cu hotărâre comisionarii recrutori îi apucară 
coşul să-l cântărească la balanţă. Negrul nu 
înţelegea mai mult trucul cu balanţa decât tot 
restul. Femeia nu îndrăznea să ridice capul. 
Ceilalţi negri ai familiei îi aşteptau afară, cu 
ochii beliţi. Îi băgară înăuntru cu copii cu tot ca 
să nu piardă nimic din spectacol. 

Era pentru prima oară că veneau cu toţii aşa 
din pădure, spre albii din oraş. Se munceau 
probabil de foarte mult timp şi unii şi alţii să 
recolteze acest cauciuc. Atunci, evident, 
rezultatul îi interesa pe toţi. Îi trebuie mult 
timp cauciucului să se prelingă în păhăruţele 
agățate de trunchiurile copacilor. Adesea un 
păhăruţ nu se umple nici în două luni. 

Odată cântărirea terminată, scărpinătorul 
nostru îl trase pe tatăl năucit, în spatele 
tejghelei, şi cu un creion îi făcu socoteala şi-i 
închise în podul palmei câteva monede. Şi apoi: 
„Pleacă! i-a zis. Asta ţi-e plata!...” 

Toţi albineţii se prăpădeau de râs, atât de 
bine-şi rezolvase afacerea. Negrul rămase 
nemişcat, ruşinat în faţa tejghelei cu mica lui 
izmana portocalie în jurul sexului. 

- N-ai mai văzut bani, sălbaticule? - îl 
interpelează ca să-l dezmeticească unul dintre 


comisionarii dezgheţaţi, obişnuit şi bine instruit 
fără îndoială în acest fel de tranzacţii 
peremptorii. Nu prea ştii „france”, ai? Gorilă?... 
Vorbeşte şi tu ceva! Kus-kus?  Mabilia? 
Tâmpitule! Boşimanule! Idiot de-a dreptul! 

Dar el rămase în faţa noastră, sălbaticul, 
strângând monedele. Ar fi fugit dac-ar fi 
îndrăznit, dar nu îndrăznea. 

- Vrei să cumperi ceva cu banii tăi? interveni 
„scărpinătorul” la timp. N-am mai văzut un 
imbecil ca ăsta de foarte multă vreme, remarcă 
el. Probabil că vine de departe! Ce vrei? Dă-mi 
banii! 

Îi luă banii cu forţa şi în locul monedelor îi 
boţi în căuşul palmei o batistă mare foarte 
verde pe care o culesese neobservat dintr-o 
tainiţă a tejghelei. 

Tatăl negru şovăia încă să plece cu această 
batistă. Scărpinătorul făcu atunci altceva mai 
bun.  Cunoştea desigur toate trucurile 
comerţului colonial. Fluturând în faţa unui 
negru dintre cei mititei, bucata verde de 
etamină: „Nu-ţi place, spune, păduche? Ai mai 
văzut aşa ceva, frumuşelule, spune, hoit mic, 
spune, pui de năpârcă, batiste!”, i-o înnodă în 
jurul gâtului cu de-a sila, vrând să-l acopere. 

Familia sălbaticului contempla acum pe cel 
mic împodobit cu obiectul acela mare de 
stambă verde... Nu mai era nimic de făcut 


pentru că batista intrase în familie. N-aveau 
decât s-o accepte, s-o ia şi să plece. 

Începură deci cu toţii să dea înapoi încet, să 
treacă pragul, şi în momentul în care tatăl se 
întorcea, fiind ultimul, ca să zică ceva, 
comisionarul cel mai vioi şi care era şi încălţat, 
îl stimula pe acest tată, printr-o lovitură de 
cizmă între fese. 

Micul trib, regrupat, tăcut, pe cealaltă parte 
a bulevardului Faidherbe, sub o magnolie, ne 
urmărea cum terminam aperitivul. Ai fi zis că 
încercau să înţeleagă ce li se întâmplase. 

Omul cu „corocoro” făcu cinste. Ne puse 
chiar fonograful să cânte. Se găseau de toate în 
prăvălia lui. Asta-mi aducea aminte de 
convoaiele de război. 


În serviciul Companiei Porduri€re din Micul 
Togo trudeau deci în acelaşi timp cu mine, v-am 
spus, în hangare şi pe plantaţii, un mare număr 
de negri şi de bieţi albi ca mine. Indigenii, ei, 
nu muncesc deloc în fond decât mânaţi de bâtă, 
îşi păstrează această demnitate, în timp ce 
albii, perfecţionaţi de învăţământul public, 
muncesc singuri. 

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o 
mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni 
puternic şi bogat cu care sunt îndopaţi albii nu 
costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai lăudaţi 
Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti 


demodaţi diletanţi decât nişte negustoraşi în- 
fumuraţi în arta supremă de-a scoate sufletul 
din bestia verticală, punând-o la munci. Nu 
ştiau aceşti primitivi să-i spună sclavului 
„domnule”, nici nu-l puneau să voteze din când 
în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales 
nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă 
cheful de viaţă. Un creştin de douăzeci de 
secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului când 
prin faţa lui trece un regiment. Îi trăznesc prea 
multe idei prin cap. 

Aşa că mă hotărâi în ceea ce mă privea să mă 
supraveghez de aici încolo de foarte de 
aproape, şi să învăţ să tac cu scrupulozitate, să- 
mi ascund dorinţa de-a o întinde, să prosper în 
sfârşit cât se poate şi cu orice preţ, în serviciul 
Companiei  Porduriere. Nici un minut de 
pierdut. 

De-a lungul hangarelor, pe malurile râurilor 
mlăştinoase se tolăneau, sumbre şi de neclintit, 
bandele de crocodili la pândă. Ei, specie 
metalică, se bucurau de această căldură 
delirantă, şi negrii la fel, se pare. 

Te întrebai dacă era posibilă în plină amiază 
toată această agitaţie a mulțimilor trudind din 
greu de-a lungul cheiurilor, această viermuială 
de negri surescitaţi şi croncănitori. 

Ca să învăţ cum se numără sacii, înainte de-a 
lua jungla în piept, a trebuit să mă asfixiez cu 
încetul în hangarul central al Companiei alături 


de ceilalţi comisionari, între două mari cântare, 
strivit în mijlocul mulţimii de negri în zdrenţe 
mirosind a amoniac, spuziţi şi lărmuitori. 
Fiecare trăgea după el micul lui nor de praf, 
agitat, ritmic. Loviturile surde ale 
supraveghetorilor de transport se abăteau pe 
aceste spinări magnifice fără să trezească nici 
proteste, nici vaiete. O pasivitate de năuci. 
Durere suportată tot atât de firesc ca aerul 
torid al acestui cuptor prăfos. 

Directorul trecea din când în când, mereu 
agresiv, ca să se asigure că făceam progrese 
reale în tehnica număratului şi a cântăririi 
trucate. 

Îşi făcea drum până la cântare, prin agitația 
indigenă, cu lovituri de bâtă. „Bardamu, îmi 
zise într-o dimineaţă, în vervă fiind, îi vezi tu pe 
negrii ăştia din jurul nostru, nu-i aşa?... 

Ei bine, când am sosit eu în Micul Togo, sunt 
vreo treizeci de ani în curând de atunci, nu 
trăiau decât din vânat, din pescuit şi din 
masacrele între triburi, nemernicii!... Mic 
dughengiu pe la începuturile mele, i-am văzut 
aşa cum îţi spun, întorcându-se victorioşi în 
satul lor, încărcaţi cu mai mult de o sută de 
panere de carne de om însângerată ca să aibă 


cu ce-şi umple  maţele!... Mă auzi, 
Bardamu?  ...loată  sângerândă!... Carnea 
duşmanilor lor!... Ce mai petrecere!.... Astăzi, 


nici o victorie!... Aa venit noi! Nici tu trib! Nici 


tu fasoane! Nici tu surle şi trâmbiţe! Mână de 
lucru şi arahide! La muncă! Nici tu vânătoare! 
Nici tu puşti! Arahide şi iar arahide!... Ca să 
plătească impozitul! Impozitul ca să vină spre 
noi cauciucul şi iar arahidele! Asta-i viaţa, 
Bardamu! Arahide! Arahide şi cauciuc!... Uite-l 
şi pe generalul Tombat, vine spre noi”. 

Acesta venea într-adevăr spre noi, bătrân, 
prăbuşit sub povara soarelui. 

Nu mai era chiar militar, generalul, dar nici 
civil totuşi. Credincios al 
Companiei Porduriere, servea de legătură între 
administraţie şi comerţ. Legătură indispen- 
sabilă cu toate că aceste două elemente au fost 
întotdeauna în concurenţă şi în stare de 
ostilitate permanentă. Dar generalul Tombat 
manevra admirabil. Scăpase, între altele, dintr- 
o recentă afacere dubioasă de vânzare de 
bunuri duşmane, care era socotită insolubilă, în 
locurile sus-puse. 

La începutul războiului, îi pleznise un pic 
urechea generalului Tombat, exact ceea ce 
trebuia pentru o demobilizare onorabilă după 
lupta de la Charleroi. Îşi plasase 
disponibilitatea imediat în serviciul „celei mai 
mari Franţe”. Şi totuşi, Verdunul terminat de 
multă vreme îl mai tracasa încă. Mototolea 
ştirile în podul palmei. „[in ei, soldaţii noştri! 
Ţin!...” Era atât de cald în hangar şi totul se 
petrecea atât de departe de noi, că-l puteam 


scuti pe generalul Tombat de a pronostica în 
continuare. Repetarăm în cele din urmă din 
curtoazie amândoi deodată şi Directorul cu noi: 
„Sunt admirabili!” şi Tombat ne părăsi cu 
aceste cuvinte. 

Directorul, câteva minute mai târziu, îşi 
deschise un alt drum violent printre torsurile 
înghesuite şi dispăru şi el în praful înţepător. 

Cu ochii lui, cărbuni aprinşi - intensitatea 
dorinţei de a stăpâni compania îl consuma pe 
acest om - mă cam îngrozea. Mi-era greu să mă 
obişnuiesc fie numai şi cu prezenţa lui. N-aş fi 
crezut că există pe lume un hoit de om capabil 
de atâta tensiune a poftei. Nu vorbea aproape 
niciodată cu voce tare, numai în cuvinte furi- 
şate, ai fi crezut că nu trăia, că nu gândea 
decât să conspire, să spioneze, să trădeze cu 
patimă. Se ştia că fura, falsifica, şterpelea 
numai el singur mai mult decât toţi funcţionarii 
la un loc, nici ei dintre cei delăsători totuşi, vă 
asigur. Nu-mi era greu să cred. 

Cât timp dură stagiul meu la Fort-Gono, am 
mai avut un pic de răgaz ca să mă plimb prin 
acest aşa-zis oraş unde nu găsii decât un singur 
loc absolut agreabil: Spitalul. 

De îndată ce soseşti undeva se trezeşte în 
tine ambiția. Eu nu aveam decât o singură 
vocaţie, vocaţia de a fi bolnav. Fiecare cu genul 
lui. Mă plimbam în jurul acestor pavilioane 
primitoare şi promițătoare, tânguitoare, re- 


trase, îngrijite, şi nu le părăseam decât cu mare 
regret, pe ele şi domeniul lor de antiseptice. 
Peluze încadrau această reşedinţă, peluze 
înveselite de păsările ascunse-n iarbă şi de 
şopârlele sperioase şi multicolore. Un gen de 
„Paradis Terestru”. 

Cât despre negri, te obişnuieşti repede cu ei, 
cu încetineala lor hilară, cu gesturile lor prea 
ample, cu burţile revărsate ale femeilor lor. 
Negrăria puţea de mizerie, de  vanităţi 
interminabile şi dezgustătoare resemnări; ca 
toţi săracii de pe la noi în fond, dar cu mai 
mulţi copii şi cu mai puţine rufe murdare şi mai 
puţin vin negru în preajma lor. După ce 
terminam în sfârşit de mirosit, de adulmecat 
spitalul, ca să zic aşa, pe de-a-ntregul, urmând 
mulţimea indigenă, încremeneam o clipă în faţa 
unui soi de pagodă ridicată în împrejurimile 
oraşului Fort-Gono, de un negustor, pentru 
amuzamentul petrecăreţilor erotici ai coloniei. 

Albii bogaţi din Fort-Gono se arătau aici 
noaptea, se îndârjeau la joc, înfulecând din 
abundență, căscând şi mai mult şi râgâind pe 
îndelete. Pentru două sute de franci o aveai pe 
frumoasa patroană. Pantalonii le dădeau che- 
fliilor mult de furcă când trebuiau să se 
scarpine şi de aceea bretelele nu se aflau 
niciodată la locul lor. 

Noaptea o mulţime de popor ieşea din 
colibele oraşului indigen şi se înghesuia în faţa 


pagodei, niciodată sătulă să-i vadă şi să-i audă 
pe albii fâţâindu-se în jurul pianului mecanic, 
cu corzile mucegăite, suportând falsurile sale 
false. Ascultând muzica patroana se prefăcea 
că ar avea mare poftă de dans, transportată de 
plăcere. 

După multe zile de încercări putui schimba în 
sfârşit cu ea câteva vorbe, pe furiş. Regula, îmi 
mărturisea ea, n-o ţinea mai puţin de trei 
săptămâni. Efectul tropicelor. Consumatorii pe 
deasupra o oboseau. Nu pentru că ar fi făcut 
dragoste prea des, dar cum aperitivele la 
pagodă erau mai degrabă scumpe, încercau să 
obţină cât mai mult pentru banii lor, în acelaşi 
timp, şi o pişcau enorm de fund, înainte de a 
pleca. Asta o obosea mai ales. 

Această negustoreasă cunoştea toate 
poveştile coloniei, dragostele care se înnodau 
disperate între ofiţerii hărţuiţi de febră şi rarele 
soţii de funcţionari, topite şi ele în hemoragii 
interminabile, năuce în umbra verandelor, 
tolănite în străfundurile fotoliilor înclinate la 
maximum. 

Aleile, birourile, dughenele din Fort-Gono 
sângerau de dorinţi mutilate. Să facă tot ce se 
face în Europa părea o obsesie majoră, 
plăcerea, fandoseala cu orice preţ a acestor 
ocnaşi, în ciuda abominabilei călduri şi a de- 
crepitudinii crescânde, de neînvins. 


Vegetaţia puhavă a grădinilor era cu greu 
ţinută-n frâu, agresivă, sălbatică, între uluci, 
violentele frunzişuri formând un fel de lăptuci 
delirante în jurul fiecărei case, albuş zbârcit de 
ou răscopt în care sfârşea descompus în 
întregime câte un european gălbejit. Astfel că 
găseai tot atâtea lăptucării complete câţi 
funcţionari de-a lungul bulevardului Fachoda, 
cel mai animat, cel mai frecventat din Fort- 
Gono. 

Mă întorceam în fiecare seară la locuinţa 
mea, fără îndoială neisprăvită, în care scheletul 
patului mi-era montat de boy-ul pervers. Imi 
întindea curse boy-ul, era lasciv ca o pisică, 
vroia să-mi intre în familie. Dar eu eram bătut 
de alte gânduri şi mai ales mă obseda proiectul 
de-a mă refugia câtva timp măcar la spital, 
singurul armistițiu la îndemâna mea în acest 
carnaval torid. 

În timp de pace ca şi în timp de război, nu 
eram dispus la fleacuri. Chiar alte oferte, care- 
mi parveniseră dealtfel printr-un bucătar al 
patronului, foarte sincer şi modern obscene, 
îmi părură fără interes. 

I-am mai luat o dată la rând pe toţi amicii de 
la Porduriere încercând să mă informez asupra 
acelui funcţionar neloial pe care trebuia să-l 
înlocuiesc, orice s-ar fi întâmplat, conform 
ordinelor, în pădure. Pălăvrăgeală zadarnică. 


Cafeneaua Faidherbe, la capătul 
bulevardului Fachoda,  bâzâind la ora 
crepusculului de sute de bârfeli, trăncăneli şi 
calomnii, nu-mi furniza nimic substanţial. 
Numai impresii. Crăpau de pline haznalele de 
gunoi ale impresiilor în această penumbră 
încrustată de lampioane multicolore. Agitând 
dantela palmierilor uriaşi, vântul abătea roiuri 
de țânțari în farfurii. Guvernatorul, în 
pălăvrăgeala din jur, încasa porţia cea mai 
mare datorită gradului său înalt. Mitocănia lui 
de neiertat forma fondul întregii conversații, 
aperitiv, când ficatul colonial, îngreţoşat, se 
uşurează înaintea cinei. 

Toate automobilele din Fort-Gono, vreo zece 
în total, treceau şi retreceau în acest moment 
prin faţa terasei. Nu păreau a merge niciodată 
prea departe automobilele. Piaţa Faidherbe îşi 
avea atmosfera ei de puternic antren, decorul 
ei aţâţător, năvala ei vegetală şi verbală de sub- 
prefectură din sud cuprinsă de delir. Cele zece 
automobile nu părăseau piaţa Faidherbe decât 
ca să revină tot aici, câteva minute mai târziu, 
efectuând încă o dată acelaşi periplu cu 
încărcătura lor de anemii europene, decolorate, 
învelite în ţoalele lor cafenii, fiinţe fragile şi 
sfărâmicioase ca şerbeturile zaharisite. 

Petreceau aşa săptămâni şi ani în şir unii în 
faţa altora, coloniştii, până în momentul când 
nu se mai priveau, obosiţi să se tot urască. 


Câţiva ofiţeri îşi plimbau familiile, atenţi la 
saluturile militare şi civile, nevasta blindată în 
bandaje igienice speciale, copiii, soi penibil de 
melci europeni, se dizolvau lângă ei de căldură 
într-o diaree continuă. 

Nu-i destul să ai un chipiu ca să comanzi, 
trebuie să ai şi trupe. Sub clima de la Fort- 
Gono, cadrele europene se topeau mai rău 
decât untul. Un batalion devenea ca o bucăţică 
de zahăr pusă în cafea, cu cât o priveai mai 
mult cu atât o vedeai mai puţin. Majoritatea 
contingentului se afla mereu la spital, clocindu- 
şi frigurile, foşgăind de păduchi, câte unul 
pentru fiecare fir de păr şi pentru fiecare cută, 
căprarii întregi dospind între ţigări şi muşte, 
masturbându-se pe  cearceafurile umede, 
simulând cu neruşinare, în accese de febră 
provocate şi răsfăţate cu migală. Se osteneau 
mult în privinţa asta bieţii netrebnici, pleiadă 
ruşinoasă, în blânda penumbră a obloanelor 
verzi,  reangajaţi repede ieşiţi din uz, 
amestecați - spitalul era mixt - cu mici 
funcţionari de prăvălie, fugind şi unii şi alţii de 
junglă şi patroni, hăituiţi. 

In năuceala lungilor sieste paludice, e atât de 
cald că şi muştele se odihnesc. De mâinile 
păroase şi lipsite de sânge spânzură romane 
jegoase pe ambele laturi ale paturilor, 
desperecheate, romanele, cu jumătate din foi 
lipsă din cauza bolnavilor de dezinterie cărora 


nu le ajunge niciodată hârtia şi a Surorilor 
arţăgoase care cenzurau în felul lor operele în 
care bunul Dumnezeu nu e respectat. Păduchii 
trupei le hărţuiesc şi pe ele ca pe toată lumea, 
pe aceste Surori. Ca să se scarpine mai bine 
merg să-şi ridice fustele în spatele paravanelor 
unde cei morţi în acea dimineaţă nu ajungeau 
să se răcească, atât le era şi lor de cald încă. 

Aşa lugubru cum era spitalul, era singurul 
loc totuşi unde puteai să te simţi mai uitat, ferit 
de oamenii de afară şi de şefi. Vacanţă de 
sclavi, esenţială la urma urmei, şi singura la 
îndemâna mea. 

Mă interesai de condiţiile de intrare, de 
obiceiurile doctorilor, de maniile lor. Plecarea 
mea în pădure n-o priveam decât cu disperare 
şi revoltă şi-mi făgăduiam de pe acum să 
contractez cât mai degrabă toate febrele care- 
mi erau la îndemâna ca să revin la Fort-Gono 
bolnav şi descărnat, atât de dezgustător, că vor 
trebui nu numai să mă primească, dar să mă şi 
repatrieze. Ştiam multe trucuri ca să mă 
îmbolnăvesc, mai învăţasem şi altele noi, 
speciale pentru colonie. 

Mă pregăteam să înving mii de greutăţi, căci 
nici directorii Companiei Porduriere, nici şefii 
de batalioane nu ostenesc uşor să-şi hăituiască 
prăzile lor slabe rebegite, jucând belota între 
paturile pişărcoase. 


M-ar fi găsit hotărât să putrezesc de tot ce 
era nevoie. Pe deasupra nu te ţineau decât 
puţin timp la spital, în caz că nu-ţi terminai aici 
cariera colonială odată pentru totdeauna. Cei 
mai subtili, cei mai şmecheri, cei cu mai multă 
voinţă dintre febrili ajungeau câteodată să se 
strecoare într-un transport pentru metropolă. 
Era dulcele miracol. Majoritatea bolnavilor 
spitalizaţi însă se declarau, la capătul tuturor 
şiretlicurilor, învinşi de regulamente şi se 
întorceau în junglă, să-şi lepede acolo ultimele 
kilograme. Dacă chinina îi lăsa pradă viermilor 
până la urmă, cel puţin cât erau sub regim 
spitalicesc un preot le închidea simplu ochii în 
jurul orei şase şi patru senegalezi de serviciu 
porneau cu aceste rămăşiţe livide spre 
îngrăditura de humă roşie din apropierea 
bisericii din Fort-Gono, atât de încinsă sub 
tabla acoperişului că nu mai intrai acolo a doua 
oară, mai tropicală decât tropicele. Ca să te 
poţi ţine pe picioare în biserică trebuie să scoţi 
limba de un cot precum câinii. 

Aşa mor oamenii cărora evident li-e foarte 
greu să facă în viaţă tot ce li se cere: fluture în 
tinereţe, larvă când e să crape. 

Mai încercai să obţin de ici de colo câteva 
informaţii ca să-mi fac o idee. Bikomimbo aşa 
cum mi-l zugrăvise directorul îmi părea totuşi 
ceva de necrezut. Pe scurt era vorba de o 
factorie de încercare izolată în mijlocul 


indigenilor şi a pădurilor pe care mi-o 
prezentară ca pe o imensă rezervaţie mişunând 
de fiare şi boli, de o tentativă de pătrundere 
departe de coastă, la o distanţă de cel puţin 
zece zile. 

Mă întrebam dacă nu erau pur şi simplu 
geloşi pe soarta mea, ceilalţi, amicii de la 
Porduriere, care treceau alternativ de la 
indolenţă la agresivitate. Prostia lor (n-o aveau 
decât pe ea) depindea de calitatea alcoolului 
înghiţit, de scrisorile pe care le primeau, de 
cantitatea mai mare sau mai mică de speranţă 
pe care o pierduseră în timpul zilei. Regulă 
simplă, cu cât se prăpădeau cu atât deveneau 
mai fanfaroni. Fantome, (ca şi Ortolan în 
război) erau în stare de orice. 

Aperitivul dura trei ore bune. Se vorbea 
mereu despre Guvernator, pivotul tuturor 
conversaţiilor, şi apoi despre furturi de obiecte 
posibile şi imposibile şi în sfârşit despre 
sexualitate: cele trei culori ale drapelului 
colonial. Funcţionarii de faţă acuzau pe militari 
că se lăfăiesc în delapidări şi abuzuri de 
autoritate, dar nici militarii nu se lăsau mai 
prejos. Comercianţii îi considerau din punctul 
lor de vedere pe toţi aceşti stipendiaţi, ca pe tot 
atâţia ipocriţi, impostori şi hoţi. Cât despre 
Guvernator, zvonul rechemării lui circula de 
vreo zece ani buni în fiecare dimineaţă şi totuşi 
telegrama atât de interesantă a acestei 


dizgraţii nu sosea niciodată în ciuda celor două 
scrisori anonime cel puţin, expediate 
dintotdeauna în fiecare săptămână pe adresa 
Ministrului, ducând cu ele pe socoteala acestui 
tiran local mii de salve de orori foarte bine 
ţintite. 

Negrii au noroc cu pielea lor în foi de ceapă, 
albul, el se otrăveşte prins cum e între propriul 
său must acid şi cămaşa de pânză. Vai de cel ce 
se apropie de el. Mă învăţasem minte de 
pe Amiralul Bragueton. 

Câte năstruşnicii n-am aflat numai în câteva 
zile pe seama directorului meu! Despre trecutul 
lui plin de mai multe ticăloşii decât o închisoare 
de port în timpul războiului. Descoperiseră de 
toate în trecutul lui şi chiar, bănuiesc, 
magnifice erori judiciare. E adevărat că fără să 
vrea capul lui reprezenta, fără îndoială, o figură 
înfricoşătoare de asasin, sau mai degrabă ca să 
nu nedreptăţesc pe nimeni, de om imprudent, 
peste măsură de grăbit să se realizeze, ceea ce 
e unul şi acelaşi lucru. 

La ora siestei, trecând, puteai zări, prăbuşite 
în umbra pavilioanelor lor din bulevardul 
Faidherbe câteva albe, pe ici pe colo, soţii de 
ofiţeri, de colonişti, pe care clima le topea mult 
mai repede decât pe bărbaţi, cu câte un fir de 
voce grațios şovăitoare, surâsuri peste măsură 
de indulgente, fardate, peste crâncena lor 
paloare ca nişte muribunde împăcate. Vădeau 


mai puţin curaj şi ţinută, aceste burgheze 
transplantate decât patroana Pagodei care nu 
se putea bizui decât pe ea însăşi. Compania 
Porduriere înghiţea pe de altă parte mulţi 
funcţionăraşi albi în genul meu, pierzând cu 
zecile din aceste stârpituri în fiecare sezon în 
factoriile sale din vecinătatea bălților. Erau 
pionierii. 

In fiecare dimineaţă Armata şi Comerţul 
veneau să-şi reclame soldaţii chiar în Biroul 
spitalului. Nu trecea nici o zi fără ca un căpitan 
să nu amenințe şi să nu coboare pe capul 
Administraţiei spitalului toate  trăznetele 
cerului pentru ca să-i fie trimişi în cea mai 
mare grabă cei trei sergenţi paludici belotişti şi 
cei doi caporali sifilitici, exact cadrele de care 
avea nevoie ca să-şi organizeze o companie. 
Dacă i se răspundea că sunt morţi chiulăii lui, 
atunci îi lăsa pe administratori în plata domnu- 
lui şi se întorcea la Pagodă să mai bea ceva. 

Abia aveai timp să vezi cum dispar oamenii, 
zilele şi obiectele în această verdeață, climă, 
căldură şi muşte. Borhot dezgustător în care 
dispăreau topindu-se bucată cu bucată fraze, 
mădulare, regrete, globule totul se pierdea în 
soare, se îneca în torentul de lumină şi culori, 
odată cu pofta şi timpul. În aer numai spaima 
strălucea orbitoare. 

In sfârşit, aşa-zisul cargou care trebuia să 
mă ducă de-a lungul coastei până în apropierea 


postului meu ancoră la Fort-Gono. Se 
numea Papaoutah. O cochilie foarte mică, 
foarte plată, construită pentru 
estuare... Papaoutah era încălzită cu lemne. 
Fiind singurul alb de la bord, un colţişor îmi fu 
destinat între bucătărie şi closete. Mergeam 
atât de încet pe valuri, încât am crezut mai 
întâi că e vorba de o precauţie până ieşim din 
rada portului. Dar n-am mers mai repede 
niciodată, ţinând coasta, o nesfârşită bandă 
cenuşie şi plină de tufişurile unor copaci 
copleşiţi de valuri de căldură unduitoare. Ce 
plimbare! Papaoutahdespica apa ca pe propria-i 
sudoare, dureros. Desfăcea cu grijă vâlureţ 
după vălureţ, ca pe nişte pansamente. Pilotul 
mi se păru de la distanţă a fi mulatru; spun mi 
se păru, căci n-am găsit niciodată elanul 
necesar să urc pe pasarelă şi să-mi dau eu 
însumi seama. Rămâneam lângă negri, singurii 
pasageri, în umbra palierului, atât timp cât 
soarele stăpânea puntea, până la ora cinci. Ca 
soarele să nu-ţi aprindă creierii prin ochi, 
trebuia să clipeşti ca un şobolan. După ora cinci 
puteai să-ţi acorzi plăcerea unui tur de orizont, 
altă viaţă. Acest franjure cenuşiu, ţinut stufos 
plutind pe ape, în depărtare, un fel de 
subsuoară turtită, nu-mi spunea mare lucru. 
Era dezgustător să respiri aerul acesta care 
Chiar şi noaptea rămânea atât de leşios, de 
muced. Toată cloceala asta la care se mai 


adăugau şi mirosul maşinilor şi ziua valurile 
obositoare prea roşietice aici şi prea albastre 
dincolo, îţi apăsa inima. Mai rău decât 
pe Amiralul Bragueton, minus militarii ucigaşi, 
evident. 

In sfârşit, ne  apropiarăm de portul 
destinaţiei mele. Mi se aminti numele: „Topo”. 
Tuşind, scuipând, tremurând, în de trei ori 
timpul a patru mese cu 
conserve, Papaoutah ajunse în cele din urmă să 
acosteze pe aceste ape ca lăturile. 

Pe malul prăfos se zăreau trei colibe enorme 
acoperite cu paie. De departe te îmbiau la 
prima vedere cu un aer destul de plăcut. Gura 
unui fluviu nisipos, al meu, îmi explicară, cel pe 
care trebuia să urc pentru a ajunge, în barcă, 
până-n inima pădurii mele. La Topo, un post la 
marginea mării, nu trebuia să rămân decât 
câteva zile, aşa se convenise, timp în care să-mi 
iau supremele hotărâri coloniale. 

Ancorarâm la un  debarcader fragil 
şi Papaoutah cu burta lui cea mare, înainte de 
a-l atinge, îi şterse bara. De bambus era 
debarcaderul, mi-aduc bine aminte. Işi avea şi 
el istoria lui, îl refăceau în fiecare lună, aflai, 
din cauza moluştelor agile şi prompte care 
veneau cu miile să-l halească pe măsură ce-l 
construiau. Această construcţie era una din 
ocupațiile disperate de care suferea 
locotenentul Grappa, comandantul postului 


Topo şi al regiunilor învecinate. Papaoutah nu 
trecea decât o dată pe lună, dar moluştelor nu 
le trebuia mai mult de o lună ca să-i halească 
debarcaderul. 

La sosire, locotenentul Grappa se interesă de 
hârtiile mele, le verifică autenticitatea, le copie 
într-un registru neînceput, şi-mi oferi un 
aperitiv. Eram primul călător, mă încredința el, 
care venise la Topo de vreo doi ani încoace. Nu 
venea nimeni la Topo. Nu exista nici un motiv 
să vii la Topo. Sub ordinele locotenentului 
Grappa servea sergentul Alcide. In izolarea lor 
nu se iubeau deloc. „Nu trebuie să mă-ncred 
niciodată în subalternul meu, mă informă 
Grappa de la primul contact, există în el o 
tendinţă spre familiaritate!” 

Cum în această pustietate, dacă ai fi inventat 
evenimente nu te-ar fi crezut nimeni, locul nu 
se preta, sergentul Alcide pregătea dinainte 
mai multe dări de seamă „Nimic” pe care 
Grappa le semna fără întârziere şi pe 
care Papaoutah le ducea punctual 
Guvernatorului General. 

Între lagunele din jur şi în străfundurile 
păduroase zăceau câteva triburi mucegăite, 
decimate, abrutizate de tripanozoma şi mizerie 
cronică; furnizau totuşi şi ele, aceste triburi, un 
mic impozit, dar numai cu lovituri de bâtă 
bineînţeles. Se recrutau chiar dintre tinerii lor 
cei câţiva poliţişti care să mânuiască prin 


împuternicire bâta cu pricina. Efectivele poliţiei 
se ridicau la doisprezece oameni. 

Pot vorbi despre ei, i-am cunoscut bine. 
Locotenentul Grappa îi echipa în felul lui pe 
aceşti norocoşi şi-i hrănea regulat cu orez. O 
puşcă la doisprezece, asta era porţia! Şi un mic 
drapel pentru toată lumea. Fără încălțări. Dar 
cum totul e relativ în această lume şi se judecă 
prin comparaţie, primitivii recruți ai ținutului 
găseau că Grappa aranja foarte bine lucrurile. 
Chiar refuza în fiecare zi Grappa alţi şi alţi 
voluntari şi entuziaşti, fii dezmoşteniţi ai 
junglei. 

Vânătoarea nu aducea nimic în jurul satului 
şi nu haleau mai puţin de o bunică pe 
săptămână, în lipsa gazelelor. De la ora şapte în 
fiecare dimineaţă, poliţiştii lui Alcide se duceau 
la exerciţiu. Cum locuiam într-un colţ al colibei 
lui, pe care mi-l cedase, eram foarte bine insta- 
lat pentru a asista la această năstruşnicie. Nici 
o armată din lume n-a avut vreodată soldaţi mai 
binevoitori. La apelul lui Alcide, tropăâind prin 
nisip, câte patru, câte opt, şi apoi câte 
doisprezece, aceşti primitivi se  străduiau 
enorm imaginându-şi rucsacurile, încălţările, 
baionetele şi mai mult chiar având aerul că se 
servesc de ele. Ileşiţi direct din natura atât de 
apropiată şi atât de viguroasă, nu erau 
îmbrăcaţi decât cu nişte părelnici chiloţi kaki. 
Tot restul trebuia să fie imaginat de ei şi chiar 


era. La comanda lui Alcide, peremptorie, aceşti 
ingenioşi războinici, aşezându-şi jos ruksacurile 
lor fictive, alergau în gol zvârlind spre duşmanii 
iluzorii iluzorii săbii. După ce se prefăceau că 
se descheie la nasturi, formau invizibile grupe 
şi la un alt semn se pasionau în abstracții de 
muschetărie. Văzându-i cum se străduiau din 
toate puterile, gesticulând aşa minuţios şi 
pierzându-se în dantelării de mişcări sacadate 
şi dement de inutile, rămâneai descurajat până 
la marasm. Mai ales că la Topo căldura 
deşănţată şi înăbuşeala, perfect concentrate de 
nisip între oglinzile mării şi ale fluviului, 
şlefuite şi acordate, te-ar fi făcut să juri pe 
fundul tău că te ţinea cineva aşezat cu forţa pe 
o bucată recent căzută din soare. 

Dar aceste condiții implacabile nu-l 
împiedicau pe Alcide să-njure, dimpotrivă. 
Urletele lui se abăteau asupra fantasticului 
exercițiu şi ajungeau foarte departe până la 
vârfurile cedrilor împărăteşti de la liziera tropi- 
cală. Şi chiar mai departe răsuna al său 
„drepți”. 

În acest timp, locotenentul Grappa îşi 
pregātea justiția. Vom reveni asupra ei. 
Supraveghea de asemenea de departe şi din 
umbra colibei sale fugoasa construcție a 
debarcaderului lui blestemat. La fiecare sosire 
a vasului Papaoutah aştepta optimist şi sceptic 
echipamentele complete pentru efectivul lui. 


Cerea de doi ani de zile aceste echipamente 
complete. Fiind corsican, Grappa se simţea mai 
umilit poate decât oricare altul văzând că aceşti 
trupeţi rămân tot goi. 

În coliba noastră, a lui Alcide şi a mea, se 
practica abia clandestin, un, hai să-i zicem, 
comerţ de obiecte mici şi diverse resturi de 
mâncare. Dealtfel, tot traficul din Topo trecea 
pe la Alcide, pentru că el deţinea un mic stoc, 
unicul, de tutun în frunze şi în pachete, câţiva 
litri de alcool şi câteva metraje de bumbac. 

Cei doisprezece trupeţi din Topo simțeau 
pentru Alcide, era vizibil, o veritabilă simpatie 
şi asta cu toate că el îi înjura la nesfârşit şi-i 
lovea cu picioarele în fund destul de pe 
nedrept. Dar băgaseră de seamă la el, aceşti 
trupeţi nudişti, elementele evidente ale marii 
rudeni, acelea ale mizeriei incurabile, 
înnăscute. Tutunul îi apropia prin forța 
lucrurilor. Adusesem cu mine câteva jurnale din 
Europa. Alcide le parcurse cu dorința de a afla 
ştiri, dar cu toate că o luă de trei ori de la cap 
pentru a-şi fixa atenția pe aceste coloane 
disparate nu ajunse să le termine de citit. „Eu, 
acuma, îmi mărturisi el după această zadarnică 
încercare, nu prea mă mai sinchisesc de ştiri! 
Sunt de trei ani aici!” Asta nu înseamnă deloc 
că Alcide ar fi vrut să mă uimească făcând pe 
ermitul, nu, dar brutalitatea, indiferența lumii 
din greu resimtite îl obligau la rându-i, în 


calitatea lui de sergent reangajat, să considere 
lumea întreagă în afară de Topo ca pe un fel de 
Lună. 

Era dealtfel bun din fire Alcide, serviabil, 
generos şi toate celelalte. Îl înţelesei mai 
târziu, un pic prea târziu. Formidabila lui 
resemnare îl copleşea, această calitate de bază 
care-i face pe săraci fie din armată, fie de 
oriunde, la fel de uşor de ucis ca şi de lăsat în 
viaţă. Niciodată, sau aproape niciodată nu cer 
socoteală, sărmanii de ei, pentru tot ce îndură. 
Se urăsc unii pe alţii şi asta le ajunge. 

În jurul colibei noastre creşteau risipite în 
plină lagună de nisip torid, nemilos, nişte 
curioase floricele proaspete, cu codiţa scurtă, 
verzi, trandafirii sau purpurii, cum nu le vezi în 
Europa decât pictate pe porţelanuri, un fel de 
zorele ancestrale şi neizmenite. Suportau lunga 
zi infernală, închise pe tulpiniţa lor şi se 
deschideau seara tremurând  gingaş sub 
primele adieri calde. 

Într-o zi, când Alcide mă văzu culegând un 
bucheţel, mă preveni: „Culege dacă vrei, dar să 
nu le stropeşti, drăguţele de ele, asta le-ar 
ucide... Sunt foarte fragile, nu seamănă cu 
acele floarea-soarelui pe care le cultivam 
pentru copiii de trupă, la Rambouillet! Puteai 
să faci pipi pe ele cât vroiai!... Sorbeau totul!... 
Dealtfel florile sunt ca oamenii... cu cât mai 
mari cu atât mai imbecili!” Asta pe seama 


locotenentului Grappa, evident, al cărui trup 
era mare şi mătăhălos, cu mâinile scurte, teribil 
de roşii. Mâini care nu înțelegeau nimic. Nici 
nu încerca dealtfel Grappa să-nţeleagă ceva. 

Stătui la Topo două săptămâni, timp în care 
împărţii nu numai existenţa şi popota cu Alcide, 
purecii de pat şi de nisip (două feluri), dar şi 
chinina şi apa puţului din apropiere, neiertător 
de caldă şi diareică. 

Într-o zi, locotenentul Grappa, într-un 
surplus de amabilitate, mă invită, printr-o 
excepţie, să iau cafeaua cu el. Era gelos Grappa 
şi nu-şi arăta niciodată concubina indigenă 
nimănui. Ca să mă invite, alesese deci o zi când 
negresa lui era plecată în vizită la părinţii ei în 
sat. Era şi zi de audienţă la tribunalul lui. Voia 
să mă uimească. 

În jurul colibei sale, sosiți de dimineaţă, se- 
nghesuiau jălbarii. Mulţime risipită colorată de 
paniole şi împestriţată de martori văicăreţi. 
Pârâţii şi simplul public în picioare, amestecați 
în acelaşi cerc, toţi mirosind puternic a usturoi, 
a santal, a unt topit, a sudoare şofranie. Ca şi 
poliţaii lui Alcide, toate aceste fiinţe păreau că 
ţin înainte de orice să se agite frenetic în plină 
ficţiune; rostogoleau în jurul lor un idiom de 
castaniete, învârtind deasupra capetelor mâini 
crispate într-un val de argumente. 

Locotenentul Grappa, adâncit în fotoliul său 
din ramuri de palmier, scârţâietor şi plângăreţ, 


zâmbea în faţa acestei incoerente adunături. Se 
baza pentru a cârmui pe interpretul postului 
care-i transmitea bâlbâindu-se, pe înţelesul lui 
şi cu voce tare, incredibile jalbe. 

Era vorba mi se pare de o oaie chioară pe 
care nişte părinţi refuzau s-o dea înapoi, în 
timp ce fiica lor, legal vândută, nu fusese 
niciodată livrată soţului, pe motivul unui omor 
pe care un frate al ei găsise mijlocul să-l comită 
între timp asupra surorii celui care păstra oaia. 
Şi multe alte reclamaţii şi mai complicate încă. 

În faţa noastră o sută de feţe pasionate de 
aceste probleme de interese şi obiceiuri, îşi 
descopereau dinţii cu mici clănţănituri seci sau 
cu mari gâlgâituri de vorbe africane. 

Căldura era în toi. Cercetam cerul din ochi 
printr-un colţ al acoperişului să vedem dacă nu 
se pregăteşte vreo catastrofă. Nici măcar o 
furtună. 

- Am să-i împac imediat! hotărî în cele din 
urmă Grappa pe care palavrele şi căldura îl 
împingeau să ia hotărâri. Unde-i tatăl 
miresei?.... Aduceţi-l! 

- E aici! răspunseră douăzeci de cumetri, 
împingând în faţă un negru bătrân destul de 
vlăguit, înfăşurat într-o paniolă galbenă care-l 
drapa foarte demn, ca pe un roman. Scanda 
bătrânul tot ce se spunea în jurul lui, cu 
pumnul strâns. Nu avea aerul că venise acolo 
să se plângă, ci mai degrabă să-şi ofere puţină 


distracţie cu ocazia unui proces de la care el nu 
mai aştepta de-acum de foarte mult timp un 
rezultat pozitiv. 

- Haide! comandă Grappa. Douăzeci de 
lovituri! Să se termine odată! Douăzeci de 
ciomege pentru codoşul ăsta bătrân!... Să se 
înveţe minte să mai vină pe aici să mă 
plictisească în toate joile cu imbecila lui 
poveste cu oaia! 

Bătrânul văzu repezindu-se asupra lui patru 
poliţişti musculoşi. Nu înţelese mai întâi ce vor 
de la el şi apoi începu să rostogolească nişte 
ochi injectaţi ca aceia ai unui animal bătrân 
înspăimântat care nu fusese niciodată până 
atunci bătut. În realitate nici nu încerca să 
reziste, dar nici nu ştia cum să se aşeze, ca să 
primească cu mai puţină durere această ploaie 
de lovituri ale justiţiei. 

Poliţiştii dădeau să-i smulgă stofa de pe el. 
Doi dintre ei vroiau cu orice preţ ca el să 
îngenunche, ceilalţi dimpotrivă îi comandau să 
se aşeze pe burtă. În sfârşit se-nţeleseră să-l 
întindă aşa cum era la pământ simplu, cu 
paniola ridicată şi primi pe dată o ciomăgeală 
pe spinare şi pe fesele fleşcăite care ar fi făcut 
o vită să mugească opt zile în şir. Zvârcolindu- 
se, nisipul fin ţâşnea în jurul burţii amestecat 
cu sânge, scuipa nisip urlând, ai fi zis că-i o 
căţea basset, borţoasă, enormă, pe care o 
torturau de plăcere. 


Asistenţii tăcură cât timp dură bătaia. Nu se 
mai auzeau decât zgomotele loviturilor. Odată 
totul terminat, bătrânul bine ciomăgit încercă 
să se ridice şi să-şi adune în jurul lui paniola 
romană. Sângera vârtos pe gură, pe nas, şi mai 
ales de-a lungul spinării. Mulțimea se îndepărtă 
ducându-l cu ea, zumzăind de mii de comentarii 
şi cancanuri pe un ton de înmormântare. 

Locotenentul Grappa îşi aprinse din nou 
ţigara. In faţa mea ţinea să păstreze distanţa 
faţă de aceste lucruri. Nu pentru că, mă 
gândesc, ar fi fost mai neronian decât altul, dar 
mai simplu, nu-i plăcea să-l forţezi să 
gândească. Il enerva. Ceea ce-l irita în funcţia 
lui judecătorească erau întrebările care i se 
puneau. 

Mai asistarăm în ziua aceea la alte două 
corecţii memorabile, urmări ale altor poveşti 
deconcertante, de dote luate înapoi, de peşte 
promis... de logodne îndoielnice... de copii 
nesiguri... 

- Ah! dacă ar şti toţi cât mă doare-n cot de 
toate neînțelegerile lor nu şi-ar mai părăsi 
pădurea ca să vie să-mi povestească 
imbecilităţile lor şi să mă năucească!... Ii ţin eu 
la curent cu necazurile mele? conchise Grappa. 
Totuşi, se întoarse el, am ajuns să cred că au 
prins gust pentru justiţia mea, lepădăturile!... 
De doi ani de zile încerc să-i dezgust, şi ei vin 
totuşi în fiecare joi... Şi crede-mă dacă vrei, 


tinere, că vin mereu tot ăia!... Nişte vicioşi, ce 
mai!... 

Şi apoi am adus vorba despre Toulouse, 
unde-şi petrecea regulat concediile şi unde ar fi 
vrut să se retragă Grappa peste şase ani cu 
pensia lui. Aşa hotărâse. Vorbeam cu plăcere 
despre Calvados, când furăm din nou deranjaţi 
de un negru pasibil de nu ştiu ce pedeapsă şi 
care întârziase să şi-o primească. Venise de 
bună voie două ore după ceilalţi ca să se 
supună ciomăgelii. Umblase două zile şi două 
nopţi venind tocmai din satul lui, traversând 
pădurea în acest scop şi nu-nţelegea să se- 
ntoarcă mofluz. Dar era în întârziere, iar 
Grappa intransigent în privinţa punctualităţii 
penale. „Cu atât mai rău pentru el! N-avea 
decât să nu plece ultima oară!... Joia trecută l- 
am condamnat la cincizeci de ciomege pe 
nemernicul ăsta!...” 

Clientul protesta totuşi pentru că avea o 
scuză reală: trebuise să se-ntoarcă în cea mai 
mare grabă în satul lui ca să-şi îngroape mama. 
Se-ngrijea singur de vreo trei sau patru 
mame... 

- Rămâne pentru audiența următoare! 

Dar de abia avea timp acest client să se ducă 
până-n satul lui şi să se-ntoarcă până joia 
viitoare. Protesta. Se-mpotrivea. Trebuiră să-l 
scoată afară pe masochist cu picioare-n fund. li 
făcu plăcere, dar nu destulă. În sfârşit se aciui 


la Alcide care profită să-i vândă un întreg 
sortiment de tutun masochistului în foi în 
pachete şi praf de prizat. 

Bine distrat de aceste multiple incidente, îmi 
luai rămas bun de la Grappa care se retrăgea 
pentru siestă, evident în fundul colibei sale, 
unde se odihnea menajera lui indigenă întoarsă 
din satul ei. Avea o pereche de coapse 
splendide această negresă, bine educată de Su- 
rorile din Gabon. Nu numai că vorbea 
franțuzeşte, peltic, dar se mai pricepea şi să-ţi 
ofere chinina în dulceaţă şi să-ţi scoată purecii 
înfipţi în adâncul tălpii piciorului. Ştia să se 
facă plăcută într-o sută de feluri colonialistului, 
fără să-l obosească sau obosindu-l, la alegere. 

Alcide mă aştepta. Era un pic supărat. 
Această invitație cu care mă  onorase 
locotenentul Grappa îl hotări fără îndoială la 
mărturisiri. Pipărate, mărturisirile. Îi făcu un 
portret lui Grappa, clar, albie de porci. l-am 
răspuns că şi eu sunt de aceeaşi părere în 
toate. Punctul slab al lui Alcide era că făcea 
comerţ în ciuda interdicţiilor regulamentului 
militar cu negrii din pădurea învecinată şi cu 
cei doisprezece  tiraliori ai trupei sale. 
Aproviziona această trupă cu tutun, fără milă. 
Primindu-şi porţia lor de tutun, nu le mai 
rămânea poliţiştilor din soldă nimic de luat, 
totul era fumat. Fumau chiar pe datorie. Acest 
modest comerţ, dat fiind raritatea numerarului 


în regiune, stânjenea, pretindea Grappa, plata 
impozitelor. 

Locotenentul Grappa nu vroia, prudent, să 
provoace sub guvernarea sa un scandal la 
Topo, dar, gelos poate, dădea din cap 
mustrător. Ar fi dorit ca toate minusculele 
disponibilităţi indigene să rămână, se înţelege, 
pentru impozit. Fiecare cu genul lui şi cu micile 
sale ambiţii. 

La început practica creditului asupra soldei îi 
uimise şi li se păruse chiar nefirească 
tiraliorilor care munceau numai pentru a fuma 
tabacul lui Alcide, dar se obişnuiseră cu 
ajutorul picioarelor în fund. Acum nici nu mai 
încercau măcar să-şi ia solda, o fumau dinainte, 
liniştiţi, pe pragul colibei lui Alcide, printre 
floricelele vioaie, între două exerciţii de 
imaginaţie. 

La Topo în fond, oricât de minuscul era 
ţinutul, se găsea loc pentru două sisteme de 
civilizaţie, aceea a locotenentului Grappa mai 
aproape de cea romană, care biciuia simplu 
supusul pentru a scoate de la el impozitul, din 
care el reţinea, după spusele lui Alcide, o parte 
neruşinat de mare, şi numai pentru el, şi apoi 
sistemul lui Alcide propriu-zis, mai complicat, 
în care se puteau zări de pe acum semnele unui 
stadiu secund de civilizaţie, naşterea în fiecare 
tiralior a unui client, combinaţie comercialo- 


militară, pe scurt, mult mai modernă, mai 
ipocrită, a noastră. 

In ceea ce priveşte geografia, locotenentul 
Grappa nu putea decât bănui cu ajutorul 
câtorva hărţi foarte aproximative pe care le 
avea la Post, vastele teritorii încredințate pazei 
sale. Nici n-avea poftă să ştie mai mult pe 
seama acestor teritorii. Copacii, pădurea, la 
urma urmei, ştii ce sunt, le vezi foarte bine şi 
de departe. 

Ascunse în frunzişurile dese şi în 
străfundurile acestei imense opărituri, câteva 
triburi extrem de risipite, zăceau ici colo, între 
pureci şi muşte, abrutizate de totemuri, 
îndopându-se invariabil cu manioc putred... 
Triburi perfect naive şi candid canibale, năucite 
de mizerie, pustiite de mii de boli. Nimic care 
să merite să te apropii de ele. Nimic nu justifica 
o expediţie dureroasă şi fără ecou. Când înceta 
să-şi mai aplice legea, Grappa se întorcea mai 
degrabă câtre mare şi contempla acel orizont 
de unde apăruse într-o zi şi pe unde avea să 
plece cândva, dacă totul va merge bine. 

Oricât de familiare şi  agreabile îmi 
deveniseră aceste locuri, în cele din urmă 
trebui totuşi să mă gândesc să părăsesc Topo 
pentru dugheana ce-mi fusese promisă la 
capătul a câteva zile de navigaţie fluvială şi de 
peregrinări forestiere. 


Cu Alcide ajunsesem să mâă-nţeleg foarte 
bine. Incercam împreună să pescuim peştele- 
ferăstrău, acest soi de rechini care mişunau în 
faţa colibei. Era tot atât de stângaci în acest joc 
ca şi mine. Nu prindeam nimic. 

Coliba lui nu era mobilată decât de patul lui 
demontabil, de al meu şi de câteva cutii goale 
sau pline. Pusese deoparte ceva bani, probabil, 
datorită comerţului său. 

- Unde-i ţii?... îl întrebai de mai multe ori. 
Unde-ţi ascunzi banii tăi scârboşi? - Ca să-l fac 
să turbeze. - Ai să faci un chef straşnic la 
întoarcere? îl tachinam. De douăzeci de ori cel 
puţin în timp ce atacam nelipsitele noastre 
„conserve de tomate” imaginam, pentru 
plăcerea lui,  peripeţiile unei plimbări 
fenomenale după întoarcerea sa la Bordeaux, 
din bordel în bordel. Nu-mi răspundea nimic. 
Râdea numai, ca şi cum ceea ce-i spuneam îl 
amuza. 

In afara exerciţiului şi a sesiunilor de justiţie, 
nu se petrecea cu adevărat nimic la Topo, 
atunci, vrând, nevrând, reluam cât mai des 
aceeaşi glumă, în lipsa altor subiecte. 

În una din ultimele zile îmi veni ideea să-i 
scriu domnului Puta, ca să-l tapez de nişte bani. 
Alcide se însărcina să-mi pună la poştă 
scrisoarea cu primul Papaoutah. Materialul de 
scris al lui Alcide se afla într-o cutiuţă de 
biscuiţi, exact la fel cu cea pe care o văzusem la 


Branledore. Toți sergenţii reangajaţi aveau deci 
aceleaşi obiceiuri. Dar când vrui să deschid 
cutia, Alcide făcu un gest, care mă surprinse, 
vrând să mă împiedice. Eram jenat. Nu ştiam 
de ce nu mă lăsase s-o deschid, şi o pusei 
înapoi pe masă. „Ei, hai, deschide-o! zise în 
sfârşit. Hai, nu-i nimic!” Cum o deschideai, 
chiar pe dosul capacului, era lipită fotografia 
unei fetiţe. Numai capul, o figură mititică, 
foarte drăgălaşă dealtfel, cu bucle lungi, cum 
se purtau pe vremea aceea. Luai hârtie, toc, şi 
închisei repede cutia la loc. Eram vădit 
emoţionat de indiscreţia mea, dar mă şi 
întrebam de ce se tulburase atât de tare. 

Imi închipuii imediat că e vorba de un copil 
al lui de care se ferise să-mi vorbească până 
atunci. N-am întrebat nimic, dar îl auzeam în 
spatele meu cum încerca să-mi povestească 
ceva cu privire la fotografie, cu o voce ciudată 
pe care nu i-o cunoscusem până atunci. Se 
bâlbâia. Nu mai ştiam ce să fac. Trebuia să-l 
ajut să-şi facă confidenţele. Nu ştiam cum să 
procedez ca să sar peste acest moment. Va fi o 
mărturisire penibilă, eram sigur. Nu tineam 
deloc s-o ascult. 

- Nu-i nimic, îl auzii în sfârşit. E fata fratelui 
meu. Au murit amândoi... 

- Părinţii ei?... 

- Da, părinţii ei... 


- Cine o creşte atunci? Mama ta? îl întrebai 
eu aşa, ca să mă arăt interesat. 

- Nu mai am nici mamă... 

- Cine atunci? 

- Ei bine, eu! 

Rânjea împurpurat Alcide, ca şi cum ar fi 
făcut ceva nepermis. Reluă grăbit: 

- Adică vreau să-ţi explic... O ţin la Surori la 
Bordeaux... Dar nu la Surori pentru săraci, să 
fim înţeleşi!... La Surorile „bine”... Mă ocup eu, 
fii liniştit. Nu vreau sā-i lipsească 
nimic! Ginette se numeşte... E o fetiță tare 
drăgălaşă... Ca maică-sa dealtfel... Imi scrie, 
face progrese, numai că ştii pensioanele de 
acest fel sunt scumpe... Mai ales că are de 
acum zece ani... Vreau să-nveţe şi pianul în 
acelaşi timp... Ce zici de pian?... E frumos pen- 
tru fete să ştie să cânte la pian?... Nu crezi?... 
Şi engleza? Foloseşte la ceva engleza?... 

Incepui să-l privesc mai atent pe Alcide, pe 
măsură ce-şi mărturisea păcatul de a nu fi 
destul de generos, cu  mustăcioara lui 
cosmetică, sprâncenele de excentric, pielea lui 
calcinată. Pudicul Alcide! Cât a trebuit să 
economisească din solda lui săracă... din 
primele famelice... şi din minusculul lui comerţ 
clandestin... luni, ani, în acest Topo infernal!... 
Nu ştiam ce să-i răspund, nu eram foarte 
competent, dar mă depăşea atât de mult cu 
inima lui, că mă-nroşisem tot... Lângă Alcide nu 


eram decât un netrebnic neputincios, opac şi 
nefolositor. Nu mai aveam de ce face nazuri. 
Era clar. 

Nu mai îndrăznii brusc să vorbesc cu el, mă 
simţeam dintr-odată peste măsură de nedemn 
ca să-i vorbesc. Eu, care până mai ieri nu-l 
băgăm în seamă şi chiar îl dispreţuiam într-un 
fel, pe Alcide. 

- N-am noroc, continuă el, fără să-şi dea 
seama că mă tulbură cu confidenţele lui. 
Gândeşte-te că acum doi ani a făcut o paralizie 
infantilă... Închipuie-ţi... Ştii ce-i o paralizie 
infantilă? 

Îmi explică apoi că piciorul stâng al copilului 
rămăsese atrofiat şi că urma un tratament 
electric la Bordeaux, la un specialist. 

- Crezi că o să se facă bine?... mă-ntreba 
neliniştit, îl asigurai că se va restabili foarte 
bine, complet, cu timpul şi electricitatea. 
Vorbea de  maică-sa care murise şi de 
infirmitatea fetiţei cu multă precauţie. li era 
frică chiar de departe să nu-i facă vreun rău. 

- Ai mai văzut-o de când s-a îmbolnăvit? 

- Nu... eram aici. 

- Vei pleca curând? 

- Cred că nu înainte de trei ani... Înţelegi, 
aici eu fac ceva comerţ... Cu asta o ajut mult... 
Dacă aş pleca în concediu, la întoarcere aş găsi 
locul ocupat... mai ales cu porcul de colo... 


Aşa că Alcide ceruse să i se dubleze şederea, 
să facă şase ani în loc de trei, pentru nepoţica 
de la care nu avea decât câteva scrisori şi acest 
mic portret. „Ceea ce mă necâjeşte e că nu are 
pe nimeni acolo pentru vacanţă. E greu pentru 
un Copil...” 

Evident, Alcide plutea în sublim la largul lui 
şi aş zice chiar familiar, tutuind îngerii, flăcăul 
ăsta! având aerul că nimic nu s-a întâmplat. 
Oferise aproape fără să stea la îndoială unei 
fetiţe vag înrudite anii de tortură, anihilarea 
propriei lui vieţi în această monotonie toridă, 
fără condiţii, fără tocmeală, fără nici un interes, 
decât acela al inimii lui bune. Oferise acestei 
fetiţe îndepărtate destulă tandreţe pentru a 
reface o lume întreagă şi asta nu se vedea. 

Adormi brusc, învăluit de razele lumânării. 
Mă sculai ca să-i văd mai bine trăsăturile la 
lumină. Dormea ca toată lumea. Avea un aer 
chiar foarte obişnuit. N-ar fi chiar atât de lipsit 
de logică dacă ar exista pe lumea asta ceva 
care să-i deosebească pe cei buni de cei răi. 


Două sunt căile prin care poţi pătrunde în 
pădure, fie  tăindu-ţi un tunel, asemeni 
şoarecilor în căpiţele de fân - dar e sufocant: 
am strâmbat din nas, - fie suportând urcarea 
fluviului, îngrămădit pe fundul unei bărci 
scobite într-un trunchi de copac, îmbrâncită de 
vâsle dintr-o cotitură într-un stufăriş, aşteptând 


cu nerăbdare sfârşitul zilelor nenumărate, 
oferindu-te pe de-a-ntregul soarelui în toi, fără 
putinţă de scăpare. Şi apoi năucit de aceşti 
negri croncănitori, să ajungi acolo unde trebuie 
în starea în care poţi. 

De fiecare dată la plecare, pentru a se pune 
de acord, le trebuia un timp îndelungat 
vâslaşilor. Ceartă. Un capăt de vâslă în apă mai 
întâi şi apoi două sau trei urlete ritmate la care 
răspundea pădurea, câteva vârtejuri, de apă, 
lunecăm, două rame, apoi trei, mai bâjbâim 
încă, valuri, ocări, o privire înapoi te duce spre 
marea care se turteşte la orizont, se 
îndepărtează, iar în faţa ta, întinderea lucie, 
împotriva căreia mergem  ostenindu-ne, şi 
Alcide lângă debarcaderul lui pe care-l zăresc 
de departe, învăluit parcă de aburii râului şi 
sub casca lui enormă, în formă de clopot, nimic 
decât o tărtăcuţă, un boţ de figură, şi restul din 
Alcide unduind dedesubt în tunica lui parcă 
spânzurat de pe acum într-o năstruşnică amin- 
tire cu pantaloni albi. 

Este tot ce-mi rămâne din acel loc, din acel 
Topo. Au mai putut oare să apere mult timp 
acest cătun încins împotriva coasei mohorâte a 
fluviului cu ape cafenii? Şi cele trei colibe 
păduchioase mai stau oare şi acum în picioare? 
Şi alţi Grappa şi alţi necunoscuţi Alcide mai 
antrenează ei oare alţi primitivi tiraliori în 
bătălii fantomatice? Îşi mai aplică şi acum oare 


dreptatea lor sumară? Apa pe care o beau este 
oare la fel de râncedă? De leşioasă? Să te 
dezguste de propria-ţi gură opt zile după 
fiecare înghiţitură... Mereu fără un pic de 
gheaţă? Şi chinina umplându-ţi urechile de 
zumzet ca de bărzăuni... Şi acele lupte pe care 
neobosiţii bărzăuni ai chininei le dau cu 
ţânţarii?... Sulfat? Clorhidrat? Dar mai întâi de 
toate or mai fi existând negrii de copt şi răscopt 
în această etuvă? Poate că nu... 

Poate că nimic din toate acestea nu mai 
există, poate că micul Congo a lins Topo cu 
limba lui noroioasă într-o seară de uragan şi că 
totul s-a terminat, terminat de-a binelea, că 
până şi numele i-a dispărut de pe hartă, că 
numai eu mai sunt, pe scurt, să-mi amintesc de 
Alcide... Că până şi nepoată-sa l-a uitat... Că 
locotenentul Grappa n-a mai revăzut Toulouse- 
ul niciodată... Că pădurea care pândea 
dintotdeauna duna la cotitura sezonului ploios 
a înghiţit totul, a strivit totul sub umbra 
mahonilor imenşi, totul, până şi neaşteptatele 
floricele ale nisipului pe care Alcide mă ruga să 
nu le „stropesc”... Că nu mai există absolut 
nimic. 

Ce-au fost cele zece zile cât am urcat fluviul 
îmi voi aminti multă vreme... Ferindu-ne de 
trâmbele noroioase în fundul pirogii, căutând 
ascunsele locuri de trecere printre stufărişurile 


enorme în derivă, dibaci ocolite. Muncă de 
ocnaşi, pe brânci. 

După fiecare asfinţit făceam haltă pe un 
promontoriu stâncos. Într-o dimineaţă 
părăsirăm această infernală barcă primitivă ca 
să intrăm în pădure pe o cărare ascunsă care se 
insinua în penumbra verde şi umedă, luminată 
numai din loc în loc de câte o rază de soare 
scufundată din înălţimea cerului în această 
infinită catedrală de frunze. 

Copaci monstruoşi doborâţi obligau grupul 
nostru la mii de ocolişuri. Prin scorbura lor un 
metrou întreg s-ar fi plimbat în voie. 

La un moment dat ieşirăm în plină lumină, ne 
aflam în faţa unui spaţiu defrişat, dar trebui să 
mai urcăm o bucată de drum, să mai facem un 
efort. Înălţimea pe care am ajuns în cele din 
urmă domina pădurea nesfârşită, presărată de 
vârfuri galbene, roşii şi verzi, acoperind, 
înconjurând munţi şi văi, monstruos de 
abundentă ca apa şi ca cerul. Omul a cărui 
locuinţă o căutam stătea mai deparie, îmi 
făcură semn, un pic mai departe, încă... În altă 
văiugă. Ne aştepta acolo omul. 

Între două stânci mari îşi construise o colibă, 
un fel de adăpost, ferit, mă făcu el să bag de 
seamă, de furtunile estice, cele mai rele, mai 
turbate. Eram de acord că prezenta un avantaj, 
dar în ceea ce priveşte coliba, ea aparţinea 
evident ultimei trepte de mizerie, locuinţă 


aproape teoretică, destrămându-se din toate 
părţile. Mă aşteptam desigur la ceva de genul 
acesta, dar oricum realitatea  depăşea 
previziunile mele. 

Probabil că i-am părut năucit amicului meu, 
căci mă interpelă brusc, ca să mă facă să-mi 
părăsesc gândurile: „Haide, o să-ţi fie mai bine 
decât în război! Te descurci! Se mănâncă rău, e 
adevărat, şi drept băutură, noroi sadea, dar 
poţi să dormi cât vrei... Nici o bubuitură de tun, 
amice! Nici gloanţe! Pe scurt, o afacere!” 
Vorbea într-un fel ca Agentul general, dar ochii 
îi avea decoloraţi ca ai lui Alcide. Bătea înspre 
treizeci de ani, băârbos... Nu-l privisem bine la 
sosire, atât fusesem de deconcertat de sărăcia 
aşezării lui, cea pe care trebuia să mi-o lase 
moştenire şi care trebuia să mă adăpostească 
poate ani  îndelungați... Dar îi  găsii, 
observându-l, mai pe urmă, o figură evident 
aventuroasă, o figură în unghiuri foarte bine 
desenate, unul din acele capete de revoltă care 
taie prea adânc în carnea vie a existenţei în loc 
să se vânture la suprafaţa ei, cu un nas mare şi 
gros şi cu nişte obraji plini ca nişte şalupe, care 
clipocesc împotriva destinului într-un zgomot 
de vorbărie. Era un nefericit. 

- E adevărat, reluai eu, nu-i mai rău decât în 
război! Pentru moment atâta mărturisire 
ajungea, nu vroiam să spun mai mult. Dar el 
continuă pe acelaşi subiect. 


- Mai ales acum când războaiele ţin atât de 
mult... adăugă el. În sfârşit, ai să vezi, numai că 
e cam plictisitor pe aici, asta e! N-ai nimic de 
făcut... Parcă ai fi în vacanţă... Poftim, numai 
de vezi şi dumneata ce fel de vacanţă! Nu?... In 
fine, depinde şi de fire, ce să mai zic... 

- Şi apa? întrebai. Cea pe care o vedeam în 
paharul meu, turnată de mine, mă neliniştea, 
gălbuie, băui din ea, greţoasă şi caldă, exact ca 
şi cea de la Topo. O mână de noroi de trei zile. 

- Asta-i apa? 

Chinul apei reîncepea. 

- Da nu-i decât asta pe aici, şi ploaia... Numai 
că dacă va ploua coliba n-o să reziste prea 
mult. O vezi doar în ce stare e? 

Vedeam. 

- Drept hrană, continuă, nimic, decât 
conserve, halesc la ele de vreun an... Şi n-am 
murit!... Într-un sens e mai comod, dar nu te 
poţi ţine numai cu asta; indigenii, ei, se îndoapă 
cu manioc putred, e treaba lor, le place... De 
trei luni trece prin mine tot... Diaree. Poate că 
e de vină şi febra; le am pe amândouă... Şi apoi, 
cam în jurul orei cinci, nu mai văd prea bine... 
Aşa îmi dau seama că am febră, pentru că în 
privinţa temperaturii, zău, e greu să-ţi fie mai 
cald aici, la temperatura ţinutului!... Pe scurt, 
numai după frisoane îţi dai seama că ai febră. 
Şi parcă eşti şi mai puţin amărât... Dar şi asta 
depinde tot de fire... Ai putea să bei alcool să-ţi 


mai vină sufletul la loc, dar mie nu-mi place 
alcoolul... nu-l suport... 

Părea că are mare respect pentru ceea ce el 
numea „firi”. 

Şi apoi, cât mai stătu pe acolo, îmi dădu şi 
alte câteva informaţii atrăgătoare: „Ziua, 
căldura, noaptea, zgomotul e cel mai greu de 
suportat... De necrezut... Fiarele acestor 
ţinuturi care se fugăresc să se iubească sau să 
se mănânce între ele, nu ştiu, aşa mi s-a spus... 
Vorba e că fac un adevărat vacarm... Şi dintre 
toate cele mai zgomotoase sunt hienele!... Vin 
foarte aproape de colibă... Le auzi... Nu te poţi 
înşela... Nu seamănă cu zgomotele chininei... 
Păsările, bărzăunii, ţiuitul chininei în urechi, 
mai pot fi confundate... Se întâmplă... În timp 
ce hienele hohotesc... Îţi adulmecă carnea... Şi 
le vine să râdă... Grăbite, cum sunt, să te vadă 
crăpând, fiarele!... Le poţi chiar vedea ochii 
sticlind, se zice... Le place hoitul... Dar eu nu 
le-am privit niciodată în ochi... Într-un fel îmi 
pare râu...” 

- Plăcut mai e pe aici! îi răspund. 

Dar cu asta nu se terminau amuzamentele 
nopții. 

- Mai e şi satul pe deasupra, adăugă el... Nu- 
s nici o sută... dar fac un zgomot cât zece mii, 
poponarii dracului!... O să mai stâm noi de 
vorbă! Ah! Dacă ai venit pentru tam-tam, nu te- 
ai înşelat în privinţa coloniei!... Ăştia joacă 


pentru că e lună şi apoi pentru că nu maie 
lună... Şi pentru că aşteaptă luna... În sfârşit, 
mereu pentru ceva! Ai zice că se-nţeleg cu 
fiarele ca să te năucească! Să crăpi, nu alta! Aş 
mântui cu toţii deodată dacă n-aş fi prea 
obosit... Prefer să-mi pun nişte bumbac în 
urechi... Înainte cât mai aveam ceva vaselină în 
farmacia mea. ungeam bumbacul cu ea, acum 
folosesc untură de banană în loc. E bună şi 
untura de banană... Se pot distra şi cu 
trăznetele lui Dumnezeu dacă le place, puii de 
căţea! Nu mă mai sinchisesc cu bumbacul meu 
uns cu untura dintr-asta! Nu mai aud nimic! 
Negrii, o să-ţi dai seama imediat, sunt toţi 
vlăguiţi şi putregăioşi!... Ziua stau pe vine, ai 
zice că nu se pot duce măcar să urineze după 
un copac, dar imediat ce vine noaptea, ţin'te 
nene! Numai desfrâu! Nervi! Isterie! Aşchii de 
întuneric prefăcute în isterie! Ăştia-s negrii, ţi-o 
spun eu! Nişte nemernici!... Nişte degeneraţi, 
ce mai! 

- Vin adesea să cumpere de la dumneata? 

- Să cumpere? Glumeşti! Trebuie să-i furi 
înainte de a te fura ei pe dumneata, ăsta-i 
comerţul! De mine, dealtfel, nu se ruşinau, în 
timpul nopţii, evident, cu bumbacul meu în 
urechi bine uns! Nici nu era cazul să facă pe 
manieraţii, nu?... Şi apoi după cum vezi n-am 
uşă la colibă, şi atunci poţi spune că se serveau 
singuri... E plăcută viaţa pentru ei pe aici... 


- Dar inventarul? întrebai, absolut năucit de 
aceste precizări. Directorul general mi-a 
recomandat să stabilesc inventarul de îndată ce 
sosesc, şi încă minuţios! 

- În ceea ce mă priveşte, îmi răspunse atunci 
foarte calm, mă doare-n cot de Directorul 
general... Cum am onoarea să vă zic... 

- Dar n-ai să te duci la Fort-Gono să-l vezi la 
întoarcere? 

- Nu, nu voi mai vedea niciodată nici Fort- 
Gono, nici pe Directorul general... E mare 
pădurea, frate... 

- Unde ai să te duci, atunci? 

- Dacă or să te-ntrebe să le spui că nu ştii 
nimic! Dar pentru că eşti curios, dă-mi voie, cât 
mai sunt pe aici, să-ţi dau un sfat bun şi sfânt! 
Nu te  sinchisi de afacerile Companiei 
Porduriere, cum nici ea nu se sinchiseşte de ale 
dumitale, şi dacă ai s-o iei la sănătoasa tot atât 
de repede pe cât de repede se leapădă 
Compania de dumneata, poţi spune de pe acum 
că ai să câştigi cu siguranţă „Marele Premiu”!... 
Fii deci fericit de-ţi las un pic de numerar şi nu- 
ntreba mai mult!... În ceea ce priveşte marfa 
dacă e adevărat că ţi-a recomandat s-o iei în 
stăpânire... răspunde-i Directorului că nu mai 
era nimic şi gata!... Dacă n-o să vrea să te 
creadă, tot n-are nici o importanţă!... Şi aşa ne 
consideră neclintit nişte hoţi, orice ai face!... 
Nu se va schimba cu nimic opinia publică şi 


măcar o dată ne vom alege şi noi cu ceva... 
Directorul se pricepe, dealtfel, fii fără grijă, la 
şarlatanii mai bine ca oricine şi nu merită 
osteneala să-l contrazici! Asta-i părerea mea! 
Nu crezi tot aşa? Se ştie că pentru a veni aici, 
nu-i aşa, trebuie să fii gata să omori şi pe mama 
şi pe tata! Atunci! 

Nu eram prea sigur că tot ce-mi îndruga el 
acolo era adevărat, fapt e că pe moment acest 
predecesor al meu îmi lăsă impresia unui şacal 
fără pereche. 

Nu eram deloc liniştit. „Încă o poveste 
scârboasă în care am intrat”, îmi mărturisii mie 
însumi, şi asta din ce în ce mai convins. Încetai 
să mai vorbesc cu acest bandit, într-un colţ, 
grămadă, descoperii într-un  talmeş-balmeş 
mărfurile pe care vroia să mi le lase, nişte 
stămburi fără importanţă... Alături, paniole, 
încălțări cu duzinele, piper în cutii, felinare, o 
seringă pentru injecții, şi mai ales o cantitate 
dezarmantă de conserve de fasole „a la 
Bordelaise” şi în sfârşit o carte poştală în culori 
reprezentând Piaţa Clichy. 

- Lângă stâlp ai să găseşti cauciucul şi 
fildeşul pe care le-am cumpărat de la negri... La 
început, m-am străduit, pe urmă... poftim trei 
sute de franci... socoteala dumitale... 

Nu ştiam despre ce socoteală e vorba, dar 
renunţai să-l mai întreb. 


- Ai să mai faci poate şi câteva schimburi în 
natură, mă preveni el, pentru că ştii, banii, aici, 
nu prea ai ce face cu ei, nu-ţi pot folosi decât ca 
să ştergi putina. 

Şi începu să râdă. Nevrând să-l contrariez 
pentru moment, făcui la fel, izbucnii în râs 
odată cu el, ca şi cum aş fi fost foarte mulţumit. 

In ciuda acestei sărăcii lucii în care lâncezea 
de luni întregi, se-nconjurase de o servitorime 
foarte complicată, compusă din băieţi mai ales, 
foarte grăbiţi să-i aducă fie unica lingură de 
bucătărie, fie paharul desperecheat, fie să-i 
scoată din talpa piciorului, fin, numeroșii şi cla- 
sicii pureci tropicali înfigăreţi... În schimb, el le 
trecea, binevoitor, mâna printre coapse la 
fiecare moment. Singura muncă pe care l-am 
văzut prestând-o singur era să se scarpine, dar 
atunci, ca dughengiul de la Fort-Gono, o făcea 
cu o uimitoare agilitate, cum hotărât nu se 
poate vedea decât în colonii. 

Mobilierul pe care mi-l lăsa moştenire îmi 
relevă tot ce ingeniozitatea poate obţine, din 
cutii de săpun sfârtecate, în materie de scaune, 
măsuţe şi fotolii... Mă mai învăţă acest tenebros 
cum se pot azvârli dintr-o lovitură, scurtă, 
departe, ca să te distrezi, din vârful piciorului 
agil, scârboasele omizi cu valtrapi, care veneau 
fără încetare, mereu altele, fremătătoare şi 
băloase, să ia cu asalt coliba noastră de pădure. 
Să te ferească sfântul să le  striveşti 


neîndemânatec! Eşti pedepsit opt zile-n şir cu o 
putoare insuportabilă care se degajă lent din 
terciul lor de neuitat. Citise în cărţi că aceste 
scârboase orori reprezentau în materie de viaţă 
tot ce era mai vechi în lume... Datau, pretindea 
el, din era secundară! „Când noi vom fi ajuns 
tot atât de departe ca şi ele, prietene, nu vom 
puţi şi noi la fel?” Întocmai. 

Asfinţiturile în acest infern se dovediră a fi 
fără pereche. De necrezut... Tragice de fiecare 
dată ca nişte enorme asasinate ale soarelui... O 
imensă paradă. Numai că era prea mult de 
admirat pentru un singur om. Timp de o oră, 
cerul se fudulea împroşcat tot de la un capăt la 
altul de un roşu delirant. După aceea verdele 
izbucnea în mijlocul copacilor şi urca de la 
pământ în dâre tumultuoase până la stele. Şi 
apoi cenuşiul acoperea tot orizontul şi iar se 
făcea roşu, dar de data aceasta un roşu stins 
care nu ţinea mult. Aşa se termina. Toate 
culorile cădeau pleoştite în zdrenţe peste 
pădure ca nişte paiete roase de purtare. Şi asta 
în fiecare zi, exact în jurul orei şase. 

Şi noaptea cu toţi monştrii ei intra în dans 
acompaniată de miile de  orăcăituri ale 
neamului broscar. 

Pădurea nu aştepta decât ţignalul lor ca să- 
nceapă să tremure, să şuiere, să mugească din 
toate măruntaiele. O enormă gară amoroasă, 
neluminată, gata să plesnească. Copaci întregi 


încărcaţi de  cheflii entuziaşti, de  doruri 
neîmplinite, de oroare. În cele din urmă, am 
ajuns să nu ne mai auzim unul pe altul, în 
colibă... Trebuia să urlu la rândul meu pe 
deasupra mesei ca o cucuvaie pentru ca 
tovarăşul meu să mă poată înţelege. Găsisem 
ce căutasem, mie care nu-mi plăcea la ţară. 

- Cum te cheamă? Parcă Robinson mi-ai 
spus? îl întrebai. 

Dar el tocmai atunci îmi repetă că indigenii 
sufereau pâna la marasm de toate bolile 
posibile şi că nu erau capabili aceşti nenorociţi 
să se ocupe de vreun comerţ, oricare ar fi el. În 
timp ce noi vorbeam despre negri, ţânţarii şi 
insectele, atât de mari, atât de numeroase, se 
abătură în jurul lămpii în rafale aşa de dense că 
trebui să stingem lumina. 

Figura acestui Robinson îmi mai apăru o 
dată, înainte de a stinge, voalată de reţeaua de 
insecte. Poate tocmai de aceea trăsăturile sale 
se impuseră mai adânc memoriei mele, în timp 
ce până atunci nu-mi spuseseră nimic precis. În 
întuneric el continuă să vorbească, în timp ce 
eu mă întorceam căutând în trecutul meu 
însoţit de sunetul vocii lui ca de o chemare în 
faţa porţilor anilor, lunilor şi zilelor mele, 
pentru a mă întreba unde mai putusem întâlni 
această fiinţă. Dar nu descoperii nimic. Nu mi 
se răspundea. Te poţi pierde mergând pe 
bâjbâite printre formele revolute. E înfricoşător 


să ai în trecutul tău oameni şi lucruri care nu 
se mai mişcă. 

Fiinţele vii pe care le-ai pierdut prin criptele 
timpului dorm atât de bine la un loc cu morţii 
că aceeaşi umbră îi învăluie de pe acum. 

Şi aşa, nu mai ştii îmbătrânind pe cine 
trezeşti, pe morţi sau pe vii. 

Incercam să-l identific pe acest Robinson, 
când un sălbatic hohot de râs, nu departe în 
noapte, mă făcu să tresar. Şi tăcu. Mă 
avertizase, hienele fără îndoială. 

Şi apoi nimic altceva decât negrii satului şi 
tam-tam-urile lor, această percuție 
trăncănitoare în lemn găunos, termite ale 
vântului. 

Numele de Robinson mă tracasa evident din 
ce în ce mai mult. Începuserăm să vorbim 
despre Europa în întunericul în care ne 
gāseam, de mesele pe care le poți lua acolo 
când ai bani şi de băuturi desigur! Atât de 
răcoritoare! Nu vorbeam deloc însă despre ziua 
de mâine când trebuia să rămân acolo singur, 
pentru ani întregi poate, acolo cu toate aceste 
cutii de fasole... Era mai bine să fi rămas în 
război? Era mai râu, desigur!... Mult mai rău!... 
Era şi el de aceeaşi părere... Fusese şi el în 
război... Şi totuşi pleca de aici... Se săturase de 
pădure, cu toate acestea... Încercai să aduc 
iarăşi vorba despre război. Dar el era cel care 
ocolea acum subiectul. 


În sfârşit, când ne culcarăm fiecare într-un 
colţ al acestei ruini de frunze şi pereţi 
despărțitori, îmi mărturisi fără menajamente 
că, totul fiind foarte bine cântărit, prefera 
riscul de-a fi înhăţat de un tribunal civil pentru 
furt decât să mai îndure mult timp viaţa asta cu 
cutii de fasole pe care o ducea de mai bine de 
un an. Eram lămurit. 

- N-ai bumbac pentru urechi? mă mai 
întrebă... Dacă nu ai, fă-ţi din câteva fire de 
cuvertură şi untură de banană. Or să-ţi iasă 
nişte tampoane foarte bune... Nu vreau să-i mai 
aud păcânind pe porcii ăştia! 

Existau de toate în această nebunie, în afară 
de porci, dar ţinea la acest termen impropriu şi 
generic. 

Şmecheria cu bumbacul mă tulbură, ca şi 
cum ar fi trebuit să ascundă vreo josnică 
viclenie din partea lui. Nu-mi puteam stăpâni 
frica imensă că mă va asasina acolo, pe 
„demontabilul” meu, înainte de a pleca, ducând 
cu el ce mai rămăsese din caserie... Ideea asta 
mă năucea. Dar ce să fac? Să strig? Pe cine? Pe 
antropofagii din sat? Dispărut? Aproape că 
eram  de-adevăratelea! Chiar la Paris, fără 
avere, fără datorii, fără moştenire, abia dacă 
exişti, cu mare greutate nu eşti un dispărut... Şi 
atunci, aici? Cine şi-ar bate capul să vie până la 
Bikomimbo, măcar să scuipe în apă, nu mai 
mult, în amintirea mea? Nimeni, evident. 


Orele trecură una după alta alternând 
răgazul cu neliniştea. El nu sforâia. Toate 
zgomotele, toate fluierăturile care se auzeau 
din pădure mă împiedicau să-i aud respiraţia. 
Nu era nevoie de nici un bumbac. Numele de 
Robinson îmi relevă în cele din urmă, tot 
stăruind, un corp, o înfăţişare, o voce chiar, pe 
care o cunoscusem... Şi apoi în momentul în 
care cedam de-a binelea somnului, individul 
întreg răsări în faţa patului meu, îi fixai 
amintirea, nu a lui desigur, dar precis 
amintirea acelui Robinson, omul de la Noirceur- 
sur-la-Lys, de acolo, din Flandra, pe care-l 
însoţisem pe țărmurile acelei nopţi în care 
căutam împreună o gaură ca să scăpăm de 
război şi apoi mai târziu la Paris... Îmi amintii 
totul. Anii mi se perindau acum brusc prin faţa 
ochilor... Fusesem bolnav de cap, mi-era greu... 
Acum că ştiam, că-l descoperisem şi tot mi-era 
frică. Mă recunoscuse şi el? In orice caz, se 
putea bizui pe tăcerea şi complicitatea mea. 

- Robinson! Robinson! îl strigai vesel ca 
pentru a-i da o veste bună. Hei, bătrâne! Hei, 
Robinson!... Nici un răspuns. 

Cu inima bătând nebuneşte, mă ridicai şi mă 
pregătii să primesc tâlhăreasca lovitură în 
țeastă... Nimic. Atunci destul de curajos, mă 
aventurai până la celălalt capăt al colibei, 
orbecăind, acolo unde îl văzusem culcându-se. 
Plecase. 


Aşteptai ziua aprinzând din când în când câte 
un chibrit. Ziua sosi într-o trâmbă de lumină şi 
apoi negrii servitori răsăriră să-mi ofere, hilari, 
enorma lor inutilitate, în afară totuşi de faptul 
că erau veseli. Încercau să mă-nveţe ce-i 
nepăsarea. Mă străduii printr-o serie de gesturi 
foarte bine gândite să-i fac să înţeleagă cât de 
mult mă neliniştea dispariţia lui Robinson, dar 
nu păreau că s-ar sinchisi câtuşi de puţin. Era o 
nebunie, asta aşa-i, să te ocupi de altceva decât 
de ceea ce se vedea. În sfârşit în aceasta istorie 
cel mai mult regretam banii. Dar foarte rar se 
întâmplă să vezi şi a doua oară pe oamenii care 
au fugit cu banii... Această împrejurare mă făcu 
să bănuiesc că Robinson va renunţa să se 
întoarcă aşa numai ca să mă asasineze. Era 
până una alta un bun câştigat. 

Deci numai pentru mine tot peisajul! Aveam 
de acum încolo tot timpul să mă-ntorc spre el, 
mă gândeam eu, la suprafaţa sau în adâncimea 
acestei imensităţi de frunze, a acestui ocean de 
roşu, dungat cu galben, vine de foc, magnifice 
fără îndoială pentru cel ce iubeşte natura. 
Hotărât, n-o iubeam deloc. Poezia tropicelor mă 
dezgusta. Privirea, gândul numai la aceste 
ţinuturi îmi venea pe gât ca thonul. Orice s-ar 
spune, va fi întotdeauna un ţinut pentru țânțari 
şi pantere... Fiecare cu locul lui. 

Preferam să mă-ntorc în coliba mea şi s-o 
pun pe picioare în aşteptarea furtunii care nu 


mai putea să întârzie mult. Dar şi acolo trebui 
să renunţ repede la încercarea mea de 
consolidare. Firesc pentru ea ar fi fost să se 
prăbuşească încă, nici într-un caz să fie 
refăcută... Bordeiul invadat de insecte se 
destrăma din toate părţile, hotărât n-ai fi putut 
face din locuinţa mea nici măcar o privată mai 
de doamne-ajută. 

După ce am descris vlăguit vreo câteva 
cercuri prin junglă, a trebuit să mă-ntorc şi să 
mă prăbuşesc tăcând, din cauza soarelui. 
Mereu el. Totul tace, totul, de frica de a nu 
arde sub soarele amiezii, ar fi fost de ajuns o 
scânteie pentru aceste ierburi, animale şi 
oameni, totul încins peste măsură. Apoplexia de 
amiază. 

Puiul meu de găină, singurul, care se temea 
şi el de această oră, intra cu mine în colibă, el 
unicul bun moştenit de la Robinson. A trăit cu 
mine aşa vreo trei săptămâni, plimbându-se, 
urmându-mă ca un câine, piuind la tot pasul, 
zărind şerpi peste tot. Într-o zi de mare 
plictiseală l-am mâncat. N-avea nici un gust 
carnea lui decolorată de soare ca o stambă. 
Poate că din cauza lui m-am îmbolnăvit atât de 
rău. În sfârşit, fapt e că a doua zi după acest 
prânz nu m-am mai putut scula. Spre amiază, 
vlăguit, m-am târât până la cutiuţa de 
medicamente. Nu era nimic înăuntru decât 
tinctură de iod şi un plan al nord-sudului. Cli- 


enţi nu mai văzusem deloc să vie pe la factorie, 
numai nişte gură-cască negri gesticulând 
interminabil şi mestecând Kola, erotici şi plini 
de friguri. Acum se adunaseră în cerc în jurul 
meu, negrii, aveau aerul că vorbesc despre 
figura mea foarte nelalocul ei. Bolnav, eram pe 
de-a-ntregul, în aşa hal încât aveam senzaţia că 
picioarele nu-mi mai trebuiesc, spânzurând pe 
marginea patului ca nişte obiecte fără rost şi 
într-un fel comice. 

De la Fort-Gono, de la Director, nu-mi 
ajungeau prin curier decât scrisori murdare de 
ocări şi de prostii, şi tot atât de amenințătoare. 
Comercianţii care se dau drept mai mici sau 
mai mari şmecheri de profesie se dovedesc cel 
mai adesea în practică nişte gafeuri neîntrecuţi. 
Mama mea, din Franţa, mă încuraja să veghez 
asupra sănătăţii mele, ca şi-n război. Sub 
ghilotină, mama m-ar fi certat că mi-am uitat 
fularul. Nu pierdea nici un prilej, mama, să 
încerce să mă facă să cred că lumea era bună şi 
că făcuse mare bine că mă adusese pe lume. 
Era marele  şiretlic al nepăsării materne 
această presupusă Providenţă. Mi-era dealtfel 
foarte uşor să nu răspund tuturor acestor 
palavre ale patronului şi ale mamei şi nici nu 
răspundeam vreodată. Totuşi această atitudine 
nu îmbunătăţea situaţia. 

Robinson furase aproape tot conţinutul 
acestei instituţii comerciale fragile şi cine m-ar 


fi crezut dacă aş fi spus-o? Să scriu? La ce bun? 
Cui? Patronului? In fiecare seară pe la ora cinci 
dârdâiam de febră şi eu la rândul meu, şi încă 
de o febră atât de puternică încât patul mi se 
clătina scârţâind ca un hamac... Negrii satului 
îmi luaseră locul în serviciu şi în coliba mea; nu 
le cerusem, dar să-i dau afară de acum era 
pentru mine un efort prea mare. Se certau pe 
ce mai rămăsese din factorie, şterpelind tutunul 
din  butoiaşe, încercând ultimele paniole, 
apreciindu-le, luându-le cu ei, mai adăugând 
dacă se mai putea adăuga ceva la debandada 
generală a întreprinderii mele. Cauciucul 
zvârlit pe jos şi risipit îşi amesteca sucul cu al 
pepenilor de junglă, cu acele papaie dulcege cu 
gust de pere mălăieţe a căror amintire, 
cincisprezece ani mai târziu, mă îngreţoşa încă, 
atât de multe mâncasem în loc de fasole. 
Incercam să-mi dau seama la ce nivel de 
neputinţă ajunsesem, dar nu reuşeam. „Iloată 
lumea fură”, îmi repetase de trei ori Robinson 
înainte de-a dispărea. Era şi părerea Agentului 
general. În timpul febrei aceste vorbe îmi 
dădeau fiori. „Trebuie să te descurci” îmi mai 
spusese, încercam să mă scol. Nici asta nu 
puteam. In ceea ce priveşte apa pe care trebuia 
s-o beau, avusese dreptate, noroi era, mai rău, 
mâl  băltit. Negroimea îmi aducea multe 
banane, mari, mici, portocalii, roşii şi mai ales 


papaie, dar mă durea atât de tare burta de ele 
şi de toate! Aş fi vomat întreg pământul. 

De îndată ce mă simţeam mai în putere, mai 
puţin năucit, oribila frică mă cuprindea din nou 
din cap până-n picioare, frica de-a trebui să dau 
socoteală Societăţii Porduriere. Ce le voi spune 
acestor diabolici? Mă vor crede oare? Mă vor 
aresta fără doar şi poate! Cine mă va judeca? 
Tipi speciali înarmaţi cu legi teribile pe care le 
deţin nu se ştie de unde, asemeni Consiliului de 
război, dar ale căror intenţii adevărate nu ţi le 
descoperă niciodată şi care se distrează 
făcându-te să urci cu ele, sângerând, pe 
cărarea spre Infern, drumul care-i duce pe 
săraci la moarte. Legea este marele Luna Park 
al durerii. Când nenorocitul se lasă prins de ea, 
îl auzi ţipând secole de-a rândul după aceea. 

Preferam să rămân acolo năuc, tremurând 
dezgustător la 40 de grade decât să fiu obligat, 
lucid, să-mi imaginez ce mă aşteaptă la Fort- 
Gono. Ajunsesem să nu mai iau chinină ca să 
las febra să-mi ascundă realitatea. Te îmbeţi cu 
ce ai la îndemână. In timp ce eu mocneam aşa 
zile şi săptămâni, mi se terminară chibritele. 
Nu mai aveam. Robinson nu-mi lăsase cu 
adevărat în urma lui decât fasole”ă la 
Bordelaise”.Din astea chiar că puteam zice că- 
mi lăsase. Vomam cutii întregi. Şi ca să ajungi 
la acest rezultat trebuia să le mai şi încălzeşti. 


Această penurie de chibrite îmi prilejui o 
mică distracţie, aceea de a privi pe bucătarul 
meu aprinzându-şi focul între două pietre în 
formă de amnar cu nişte ierburi uscate. 
Privindu-i îndeletnicirea îmi veni o idee. Cu 
febra pe care o aveam, ideea prinse o ciudată 
consistenţă. Cu toate că din fire 
neîndemânatec, după o săptămână de exerciţiu, 
ştiam şi eu tot ca şi negrul meu să-mi fac focul 
între două pietre ascuţite. Pe scurt începeam să 
mă descurc în starea mea primitivă. Focul e 
principalul, rămâne vânătoarea, dar nu aveam 
nici o ambiţie, focul pietrei de silex îmi ajungea. 
Mă exersam foarte conştiincios. Nu aveam 
decât asta de făcut zi de zi. Şmecheria cu 
omorâtul omizilor din „era secundară” o 
deprinsesem mult mai puţin. Nu dobândisem 
încă dibăcia necesară. Pe cele mai multe le 
storcoşeam. Nu mă interesa. Le lăsam să intre 
libere în coşmelia mea, ca prietene. Surveniră 
două furtuni succesive, a doua dură trei zile şi 
mai ales trei nopţi. Băui în sfârşit apa de ploaie 
din bidon, caldă adevărat, dar oricum... Stocul 
de pânzeturi începu să se topească sub averse, 
fără împotrivire, amestecându-se unele cu 
altele, marfă împuţită. 

Negrii foarte săritori îmi căutară în pădure 
tufe de liane ca să-mi ancorez coliba de 
pământ, dar în zadar, frunzişul pereţilor la cel 
mai mic vânt începea să bată nebuneşte 


deasupra acoperişului ca nişte aripi rănite... 
Nimic nu ajuta. Numai aşa de amuzament. 

Negrii mari şi mici se hotărâră să trăiască, în 
deruta mea, într-o completă familiaritate cu 
mine. Erau veseli. Mare distracţie. Intrau şi 
ieşeau de la mine, dacă se poate spune aşa 
ceva, când vroiau. Libertate. Ne făceam semne 
de mare înţelegere. Fără febră m-aş fi apucat 
să le-nvăţ limba. Timpul îmi lipsi. Cât despre 
focul de piatră, cu toate progresele mele, nu 
învăţasem încă cea mai bună metodă pentru a-l 
aprinde, cea expeditivă. Multe scântei îmi 
săreau încă în ochi şi asta-i făcea pe negri să 
râdă cu poftă. 

Când nu zăceam de febră pe „demontabilul” 
meu sau nu-mi scâăpăram amnarul primitiv, nu 
mă mai gândeam decât la conturile de la 
„Porduriere”. E curios cât de greu te eliberezi 
de teroarea socotelilor în neregulă. Desigur 
moştenisem această teroare de la mama care 
mă contaminase cu tradiţia ei: „Furi azi un ou... 
mâine un bou... şi apoi îţi omori mama până la 
urmă”. Ne trebuie multă osteneală ca să 
scăpăm de toate acestea. Le înveţi când eşti 
mic şi apoi te-nspăimântă fără încetare, mai 
târziu, în momentele importante. Ce slăbiciuni! 
Şi nu te poţi bizui ca să scapi decât pe forţa 
împrejurărilor. Din fericire, această forţă a 
împrejurărilor este enormă. Aşteptând, noi, eu 
şi factoria, ne scufundam. Dispăream în noroi 


după fiecare  aversă, mai cleioasă, mai 
compactă. Sezonul ploilor. Ceea ce ieri părea a 
fi încă o stâncă, astăzi nu mai era decât o 
melasă flască. Crengile atârnau ude, apa caldă 
te urmărea în cascade, se răspândea prin colibă 
şi peste tot în împrejurimi ca în vadul unui 
vechi fluviu părăsit. Totul se topea într-un terci 
de mărfuri proaste, de speranţe, de socoteli, de 
febră tot jilavă şi ea. O ploaie atât de densă că- 
ţi închidea gura ca un căluş cald când se abătea 
asupra ta. Acest potop nu împiedica animalele 
să se-ntâlnească, privighetorile începură să 
facă tot atâta zarvă cât şacalii. Anarhie peste 
tot, şi în arcă eu, Noe, vlăguit. Mi se năzări că 
venise momentul să le pun capăt la toate. 

Mama mea nu avea numai dictoane pentru 
cinste, mai zicea, îmi amintii la timp, când 
ardea acasă  pansamentele vechi: „Focul 
purifică totul”. La mama găseşti de toate 
pentru toate întâmplările sorții. E de ajuns să 
ştii să alegi. 

Momentul se ivi. Silexurile mele nu erau 
prea bine alese, nici prea ascuţite, scânteile îmi 
rămâneau în pumni... În sfârşit, totuşi, primele 
mărfuri luară foc, în ciuda umezelii. Era un stoc 
de şosete foarte ude. Totul se întâmpla după 
apusul soarelui. Flăcările se ridicară repede, 
năvalnice. Îndigenii satului se adunară în jurul 
focului, croncănind furioşi. Cauciucul natural 
pe care-l cumpărase Robinson sfârâia la mijloc 


şi mirosul lui îmi aminti fără putere de 
împotrivire incendiul celebru al Societăţii de 
Telefoane de pe cheiul Grenelle pe care-l 
privisem cu unchiul meu Charles, cel ce ştia să 
cânte atât de bine romanțe. Se petrecea în anul 
dinaintea Expoziţiei, celei mari, când eu eram 
încă foarte mic. Nimic nu obligă amintirile să 
apară ca mirosurile şi flăcările. La fel mirosea 
şi coşmelia mea. Cu toate că foarte udă, a ars 
în întregime fără nazuri, cu marfă cu tot. 
Socotelile erau făcute. Pădurea tăcu pentru un 
moment. Linişte deplină. Văzuseră multe la 
viaţa lor bufniţele, leoparzii, broaştele şi papa- 
galii. Nu era uşor să-i epatezi. Ca pe noi 
războiul. Pădurea se putea întoarce acum să 
apuce ce mai rămăsese sub potopul ei de 
frunze. Nu-mi salvasem decât băgăjelul meu, 
patul pliant, cei trei sute de franci şi bineînţeles 
câteva cutii de fasole, vai! pentru drum. 

După o oră de incendiu, nu mai rămăsese 
mai nimic din bordeiul meu. Câteva smocuri de 
scântei sub ploaie şi câţiva negri năuci care 
scociorau cenuşa cu capătul lăncii, învăluiţi de 
adierile acestui miros credincios tuturor 
dezastrelor, exalat de toate derutele lumii, 
mirosul de praf de puşcă fumegând. 

Nu mai aveam decât atâta timp cât s-o iau la 
sănătoasa. Să mă-ntorc la Fort-Gono pe 
propriile-mi urme? Să încerc să ajung acolo şi 
să le explic conduita mea şi împrejurările 


acestei aventuri? Şovâiam... Dar nu mult timp. 
Nimic nu se poate explica. Lumea nu ştie decât 
să te ucidă când se năpusteşte peste tine, 
asemeni unui om dormind care-şi omoară 
purecii când se-ntoarce pe o coastă. lată ce-ar 
însemna să mor prosteşte, îmi zisei, ca toată 
lumea adică. A te încrede în oameni înseamnă 
într-un anumit fel a te lăsa ucis. 

Hotărâi, cu toată starea în care mă aflam, să 
iau pădurea în piept în direcţia în care o luase 
şi acel Robinson al tuturor nefericirilor. 


Pe drum, am mai auzit adesea fiarele pădurii, 
cu văicărelile, tremolo-urile şi fluierăturile lor, 
dar de văzut nu le-am vazut niciodată, dacă nu 
pun la socoteală acel porculeţ sălbatic pe care 
odată era gata să calc în apropierea colibei 
mele. Auzind aceste ţipete, chemări, urlete, ai fi 
putut crede că erau, acolo, foarte aproape, 
animalele, cu sutele, cu miile, colcăâind. Totuşi 
de îndată ce te apropiai de locul vacarmului lor, 
mai nimeni, doar nişte bibilici mari albastre 
împopoţonate în penajul lor ca pentru o nuntă, 
şi atât de stângace când săreau tuşind de pe o 
creangă pe alta, c-ai fi zis că li s-a întâmplat o 
nenorocire. 

Mai jos pe mucegaiul tufişurilor fluturi grei şi 
mari,  bordaţi ca nişte  „faire-part-uri, 
tremurând de efortul de a se deschide, iar ceva 
mai jos, noi, înotând în mâlul galben, înaintam 


cu mare greutate, mai ales că mă purtau pe o 
brancardă negrii, confecţionată din saci cusuţi 
cap la cap. Ar fi putut foarte bine să mă zvârle- 
n mâl în timp ce treceam peste o mlaştină. De 
ce n-au făcut-o? N-aveam s-o ştiu decât mai 
târziu. Sau şi mai bine ar fi putut să mă 
halească, le stătea doar în obicei, nu? 

Din când în când îi întrebam câte ceva cu 
limba cleioasă pe aceşti însoțitori şi mereu îmi 
răspundeau: Da, da. Pe scurt, nu mă 
contraziceau. De treabă oameni. Când diareea 
îmi lăsa un pic de răgaz, febra mă lua în 
primire imediat. De necrezut cum mă putusem 
îmbolnăvi în halul ăsta. Începusem chiar să nu 
mai văd foarte limpede, sau mai degrabă 
vedeam totul în verde. Noaptea când toate 
fiarele pământului ne împresurau tabăra, 
aprindeam focul. Şi de ici, de colo, un țipăt 
străbătea până la noi în ciuda enormului cort 
negru al pădurii care ne înăbuşea. O fiară 
sugrumată, cu toată oroarea de oameni şi de 
foc, ajungea totuşi să ni se plângă nouă celor 
care ne aflam acolo, foarte aproape de ea. 

Începând din a patra zi nu mai încercai nici 
măcar să deosebesc realitatea de lucrurile 
absurde pe care febra mi le băga în cap, unele 
peste altele, amestecate cu bucăţi de oameni, 
resturi de hotărâri şi disperări care nu se mai 
terminau. 


Dar oricum oare să fi existat, îmi spun astăzi, 
când stau şi mă gândesc, acel alb bărbos pe 
care-l  întâlnirăm într-o dimineaţă pe un 
promontoriu de pietricele la joncţiunea a două 
fluvii? Chiar auzeam foarte aproape de mine 
bubuitul unei cataracte. Era un tip în genul lui 
Alcide, dar sergent spaniol. Tot rătăcind pe 
cărări, trecusem în colonia Rio del Rio, antic 
domeniu al Coroanei Castiliei. Acest spaniol, 
biet militar, avea şi el o coşmelie. A făcut mare 
haz, mi se pare, când i-am povestit toate 
nenorocirile şi ce făcusem eu cu a mea! A lui, e 
adevărat, se prezenta ceva mai bine, dar nu 
cine ştie ce. Necazul lui special era cu furnicile 
roşii. Îşi găsiseră să treacă, în migraţia lor 
anuală, exact prin mijlocul cocioabei lui, 
afurisitele, şi tot treceau de mai bine de două 
luni. 

Ocupau aproape tot locul; nici nu te puteai 
întoarce pentru că, deranjate, pişcau foarte 
tare. 

Fu foarte fericit când îi dădui din fasolele 
mele, pentru că el mânca numai tomate de trei 
ani. Ce era să mai zic. Consumase deja, mă 
informă, mai mult de trei mii de cutii numai el 
singur. Obosit să le mai prepare în vreun fel, le 
golea acum la modul cel mai simplu din lume ca 
pe ouă prin două mici orificii pe care le făcea în 
capac. 


Furnicile roşii, de îndată ce aflară că avea 
noi conserve, schimbară garda în jurul cutiilor 
lui. Nu puteai să laşi nici măcar o singură cutie 
aruncată la întâmplare, începută, pentru că 
atunci toată rasa de furnici roşii intra în colibă. 
L.ar fi înghiţit şi pe spaniol. 

Aflai de la această gazdă că oraşul-capitală a 
coloniei Rio del Rio se numea San Tapeta, oraş 
şi port celebru pe toată coasta şi chiar mai 
departe, pentru armarea galerelor de cursă 
lungă. 

Pista pe care o urmam ducea exact acolo, 
acesta era drumul, era de-ajuns s-o mai ţinem 
aşa trei zile şi trei nopţi. Ca să-mi vindec delirul 
îl întrebai pe acest spaniol dacă nu cunoştea 
vreo bună doftoroaie indigenă care m-ar fi pus 
pe picioare. Capul mă chinuia îngrozitor. Dar 
nici nu vru s-audă de aşa ceva. Chiar pentru un 
colonizator spaniol era în aşa hal de 
africanofob, că refuza când mergea la privată 
să se servească de frunzele de bananieri şi-şi 
ținea la dispoziţie un vraf de “Boletin de 
Asturias” pedant decupate în acest scop. Nici el 
nu citea jurnalele, ca şi Alcide. 

De trei ani de când trăia acolo, singur cu 
furnicile, cu micile lui manii şi jurnale vechi, cu 
acest teribil accent spaniol care e atât de 
puternic că pare un fel de a doua persoană, era 
foarte greu să-i mai trezeşti interesul pentru 
ceva. 


Când îşi înjura negrii era ca o furtună. Alcide 
nici nu conta pe lângă el în materie de 
înjurături. Îi dădui în cele din urmă toate 
fasolele mele acestui spaniol, atât de mult îmi 
plăcuse. Drept recunoştinţă îmi întocmi un 
frumos paşaport pe hârtie granulată cu 
însemnele Castiliei şi cu una din acele 
semnături atât de minuţios lucrată că-i răpi 
migăloasa execuţie zece minute bune. 

În ceea ce priveşte San Tapeta, nu se putea 
să nu-l nimeresc, spusese adevărul, era drept 
înaintea noastră. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar 
de un lucru sunt sigur, că mă dădură pe mâinile 
unui preot care-mi păru şi el atât de vlăguit că 
numai avându-l lângă mine prindeam curaj, 
prin comparaţie. Nu pentru multă vreme. 

Oraşul San Tapeta era aşezat pe o coastă 
stâncoasă drept în faţa mării şi verde de nu-ți 
credeai ochilor. Un spectacol magnific fără 
îndoială, văzut din rada portului, somptuos de 
departe, dar de aproape nimic, decât hoituri 
istovite ca şi la Fort-Gono, coapte şi răscoapte 
la nesfârşit. Cât despre negrii micii mele 
caravane, într-un moment de luciditate, i-am 
trimis înapoi. Traversaseră o mare parte de 
pădure şi se temeau la întoarcere pentru viaţa 
lor, ziceau. Au plâns înainte de a mă părăsi, dar 
mie-mi lipsea forţa necesară ca să mai şi plâng. 
Suferisem şi transpirasem prea mult. Nu se mai 
termina. 


Pe cât mi-aduc aminte multe ființe 
croncănitoare de care această aglomeraţie era 
plină veniră din acest moment să se-nvârtă în 
jurul patului meu, pe care-l mutaseră special în 
presbiteriu, distracţiile erau rare la San Tapeta. 
Preotul mă îndopa cu ceaiuri, o cruce mare de 
aur i se legăna pe burtă şi din adâncurile 
sutanei când se apropia de căpătâiul meu se 
auzea zgomot puternic de mărunţiş, dar nici 
poveste să fi putut sta de vorbă cu cineva, căci 
numai delirul mă obosea peste măsură. 

Credeam că se terminase cu mine de-a 
binelea, încercam să privesc la ceea ce se mai 
putea zări din această lume pe fereastra 
preotului. N-aş îndrăzni să afirm că aş putea 
astăzi descrie acele grădini fără să comit groso- 
lane şi fantastice erori. Soarele, cu siguranţă, 
era tot acelaşi, ca şi cum te-ai fi găsit mereu cu 
faţa într-un cazan încins şi apoi dedesubt tot 
soare şi aceşti arbori năstruşnici şi iarăşi alei, 
şi soiurile de salate crescute cât stejarii şi 
păpădiile din care ar fi fost de ajuns trei sau 
patru la un loc ca să alcătuieşti un frumos şi 
banal castan de pe la noi. Adăugaţi peste toate 
o broască râioasă sau chiar două, grele cât 
prepelicarii şi care, strâmtorate, mărşăluiesc 
căutându-şi adăpost de la o tufă de flori la alta. 

Prin mirosuri se sfârşesc fiinţele, ţările şi 
obiectele. Toate aventurile pier pe nas. Am 
închis ochii pentru că-ntr-adevăr nu-i mai 


puteam ţine deschişi. Atunci mirosul acru al 
Africii s-a estompat, noapte după noapte. Şi-mi 
fu din ce în ce mai greu să regăsesc greţosul ei 
amestec de pământ mort, de floci încinşi şi 
şofran pisat. 

Un timp a trecut şi iarăşi un timp şi veni un 
moment în care am simţit noi şocuri şi revulsii 
şi zguduituri, de data asta mai ritmice, mai 
legânate. 

Eram încă desigur culcat, dar de astă dată pe 
ceva mişcător. Mă lasam dus, vomam, mă 
trezeam şi iar adormeam. Eram pe mare. Mă 
simţeam atât de istovit că abia putui să-mi dau 
seama de noul miros de cordaj şi de gudron. 
Era răcoare în colţişorul zdruncinat în care 
fusesem zvârlit, exact sub un hublou larg 
deschis. Mă  lăsaseră singur. Călătoria 
continua, era evident... Dar care? Auzeam paşi 
pe punte, o punte de lemn, exact deasupra 
nasului meu, şi vocile şi valurile care clipoceau 
şi se destrămau lovindu-se de bordaj. 

Se întâmplă rar ca viaţa să se întoarcă la 
căpătâiul tău, oriunde ai fi, altfel decât sub 
forma unei blestemate farse porceşti. Căci 
numai aşa poate fi socotită farsa pe care mi-o 
jucaseră oamenii din San-Tapeta. Nu profita- 
seră ei de slăbiciunea mea ca să mă vândă, 
istovit cum eram, echipajului unei galere? 
Frumoasă galeră, pe onoarea mea, mărturisesc, 
cu bordurile înalte, bine legată, încoronată de 


frumoase pânze purpurii, o teugă toată aurită, 
un vas cu toate locurile pentru ofiţeri 
capitonate şi în chip de proră un superb tablou 
în ulei de ficat de morun reprezentând 
pe Infanta Combitta în costum de polo. Ea, mi 
se explică mai târziu, această alteţă, patrona cu 
numele ei, cu coapsele şi onoarea ei regală 
vasul care ne purta. Măgulitor. 

La urma urmei, în privinţa aventurii mele, să 
fi rămas la San-Tapeta, bolnav ca un câine cum 
eram şi istovit, aş fi crăpat sigur la acel preot 
unde mă plasaseră negrii... Să mă fi întors la 
Fort-Gono? N-aş fi scăpat de cei „cincisprezece 
ani” în privinţa conturilor mele... Aici cel puţin 
eram în mişcare şi asta însemna de-acum o spe- 
ranţă... Dacă mă gândesc bine, acest căpitan 
al Infantei  Combittaa avut ceva curaj 
cumpărându-mă chiar la un preţ de nimic de la 
preotul meu în momentul când ridica ancora. 
Işi riscase toţi banii în această afacere 
căpitanul. Ar fi putut pierde tot... Se bizuise pe 
acţiunea binefăcătoare a aerului mării ca să mă 
pună pe picioare. Merita o răsplată. Deliram 
încă enorm, dar cu o oarecare logică. Câştigase 
pentru că mă simţeam de-acum mai bine şi era 
foarte mulțumit. Din momentul în care 
deschisei ochii veni adesea să mă viziteze în 
colţişorul meu retras, împodobit cu pălăria lui 
cu pene, căpitanul. Aşa îmi apărea. 


Se distra văzând cum mă căzneam să mă scol 
de pe rogojina mea, în ciuda febrei care mă- 
ncleşta. Vomam... „Hai, căcăciosule, curând ai 
să poţi trage la rame cu ceilalţi!” îmi prezicea... 
Frumos din partea lui, şi râdea în hohote, 
altoindu-mi câteva bastoane, dar pe atunci încă 
foarte amicale, şi pe ceafă, nu la dos. Vroia să 
mă amuz şi eu, să mă bucur cu el de afacerea 
bună pe care o făcuse achiziţionându-mă. 

Hrana la bord îmi păru chiar accceptabilă. 
Deliram însă mereu. În scurt timp, aşa cum îmi 
prezise căpitanul, mă înzdrăvenii destul ca să 
pot trage din când în când la rame alături de 
camarazii mei. Dar unde erau zece eu vedeam o 
sută: delirul. 

Ne osteneam destul de puţin în timpul 
acestei traversări pentru că navigam în 
majoritatea timpului cu pânze. Condiţia noastră 
pe vas nu era deloc mai nenorocită decât aceea 
a unor călători obişnuiţi din clasele de jos într- 
un vagon duminical şi mai puţin periculoasă 
decât aceea pe care o îndurasem pe Amiralul 
Bragueton la venire. Furăm dealtfel din plin 
purtaţi de vânt în timpul acestei treceri de la 
estul la vestul Oceanului Atlantic. Temperatura 
scădea. Pe vas nu se plângea nimeni. Numai că 
drumul era prea lung. În ceea ce mă privea mă 
săturasem de spectacolul mărilor şi al pădurilor 
pentru vecie. 


l-aş fi cerut căpitanului amănunte despre 
scopul şi mijloacele călătoriei noastre, dar de 
când îmi mergea evident mai bine, încetase să 
se mai intereseze de soarta mea. Şi apoi 
băteam totuşi prea mult câmpii pentru o 
conversaţie. Nu-l mai vedeam decât de departe, 
ca pe un adevărat patron. 

La bord printre galerieni, începui să-l caut pe 
Robinson şi de mai multe ori noaptea în plină 
linişte îl strigai cu voce tare, nu-mi răspundeau 
decât înjurăturile şi amenințările. Ocnaşii. 

Totuşi cu cât mă gândeam mai mult la 
amănuntele şi împrejurările aventurii mele, cu 
atât mai probabil mi se părea să i se fi jucat şi 
lui aceeaşi festă la San-lapeta. Numai că 
Robinson trebuia să tragă la vâsle pe altă 
galeră acum. Negrii pădurii trebuie să fi fost cu 
toţii înţeleşi în afaceri. Fiecare la rândul lui, 
asta era regula. Trebuie să trăieşti şi să scoţi în 
vânzare lucrurile şi oamenii pe care nu-i 
mănânci imediat. Relativa gentileţe a negrilor 
în privinţa mea se explica la modul cel mai 
infam. 

Infanta Combitta se rostogoli încă săptămâni 
şi săptămâni străbătând hula atlantică a 
crizelor de rău de mare până când într-o seară 
totul s-a calmat în jurul nostru. Nu mai deliram. 
Foiam în jurul ancorei. A doua zi la trezire am 
înţeles deschizând hublourile că ajunsesem la 
destinaţie. Era un spectacol magnific! 


Ce surpriză, fu cu adevărat o surpriză. Ceea 
ce ni se dezvălui brusc prin ceaţă ni se păru 
atât de bizar, că mai întâi nu ne-a venit să 
credem, dar când am ajuns în dreptul lui, tot 
galerianul ce era acolo începu să facă haz 
văzând cum se ridica aşa oblu-n faţa noastră... 

Inchipuiţi-vă că oraşul lor stătea-n picioare, 
absolut drept. New-York-ul este un oraş 
construit pe verticală. Mai văzuserăm şi noi 
oraşe, desigur, şi încă din cele frumoase, şi 
porturi, şi încă din cele faimoase. Dar la noi, 
nu-i aşa, oraşele stau culcate pe malul mării 
sau pe fluvii, se-ntind de-a lungul peisajului, îşi 
aşteaptă călătorul, în timp ce acesta, american, 
nu se sinchisea, nu, se ţinea drept, foarte 
ţeapăn, acolo, fără strop de tandreţe, ţeapăn de 
te apuca frica. 

Am făcut deci haz ca nişte netoţi. Evident era 
caraghios un oraş atât de ţeapăn. Dar nu 
puteam face haz de spectacol decât din gât, din 
cauza frigului care venea din larg în tot acest 
timp, străbătând ceața posomorâtă şi roşietică, 
agilă şi  pişcătoare,  luându-ne cu asalt 
pantalonii ca şi crăpăturile acestei zidării, 
străzile oraşului, spre care se mai năpusteau şi 
norii călare pe spinarea vântului. Galera 
noastră îşi ţinea brazda ei îngustă exact la 
nivelul digurilor, acolo unde se termina o apă 


căcănie, toată bălăcită de un şir de bărcuţe şi 
remorchere nesăţioase şi încornorate. 

Pentru un neisprăvit nu e niciodată uşor să 
debarce undeva, dar pentru un galerian e şi 
mai rău, mai ales că americanilor nu le plac 
deloc galerienii care vin din Europa. „Sunt toţi 
nişte anarhişti”, zic ei. Nu vor să-i primească 
decât pe curioşii care le aduc bani, pentru că 
toţi banii Europei sunt fii ai Dolarului. 

Aş fi putut încerca, cum mai încercaseră şi 
alţii, să traversez portul înot şi, odată ajuns la 
chei, să încep să strig: „Trăiască Dolarul! 
Trăiască Dolarul!” O şmecherie. O mulţime de 
oameni au debarcat aşa şi apoi au făcut avere. 
Nu-i sigur, se povesteşte numai. Se întâmplă să 
vezi în vis lucruri şi mai rele. Eu aveam în cap 
cu febra la un loc o altă combinaţie. 

La bordul galerei învăţasem să socotesc 
purecii (nu numai să-i prind, dar să-i adun şi să- 
i scad, într-un cuvânt statistici), meserie 
delicată care nu prea pare cine ştie ce, dar care 
presupune o întreagă tehnică, şi eu vroiam să 
mă folosesc de ea. Americanii, orice aţi zice, 
sunt pricepuţi în materie de tehnică. Le-ar fi 
plăcut la nebunie maniera mea de-a socoti 
purecii, eram sigur dinainte. După părerea mea 
nu trebuia să scap ocazia. 

Eram gata să le ofer serviciile mele, când 
dintr-o dată se dădu ordin galerei noastre să 
intre în carantină într-un golfuleţ de-alături: la 


adăpost, la o azvârlitură de băț de un sătuleţ 
discret, în fundul unui golf liniştit, la două mile 
est de New-York. 

Săptămâni întregi am fost ţinuţi acolo sub 
observaţie, încât ne înjghebarăm obiceiurile 
noastre. Astfel în fiecare seară după cină se 
desprindea de la bord ca să meargă-n sat 
echipa cu aprovizionarea cu apă... Trebuia să 
fac şi eu parte din ea pentru ca să-mi ating 
scopurile. 

Camarazii ştiau bine unde vroiam să ajung, 
dar pe ei nu-i tenta aventura. „E zăltat, ziceau 
ei, dar nu-i periculos”. Pe Infanta Combitta nu 
mâncau prost, îi cam ciomăgea pe băieţi, dar 
nu prea, pe scurt se putea trăi. Munca nu era 
din cale-afară de grea. Şi apoi, sublim avantaj, 
nu-i dădea nimeni afară de pe galeră niciodată, 
mai mult chiar regele le promisese pentru când 
vor avea 62 de ani un fel de pensioară. Această 
perspectivă îi făcea fericiţi, aveau la ce visa şi 
duminica, pentru a se simţi liberi, pe deasupra, 
se jucau de-a votul. 

Săptămâni de-a rândul cât ţinu carantina, 
răcneau pe punte, se băteau, se iubeau rând pe 
rând. Şi apoi ceea ce-n sfârşit îi împiedica s-o 
şteargă cu mine era mai ales faptul că nu 
vroiau să ştie nimic despre această Americă 
după care eu eram nebun. Fiecare cu monştrii 
lui, şi pentru ei America era dracul. Incercau 
Chiar să mă dezguste de ea. In zadar le 


spuneam că aveam cunoştinţe în această ţară, 
pe micuța Lola mai ales, care trebuia să fie 
foarte bogată acum şi apoi fără îndoială pe 
Robinson care trebuie să-şi fi făcut o situaţie în 
afaceri, nu vroiau să renunţe deloc la 
aversiunea lor pentru  Statele-Unite, la 
dezgustul şi la ura lor: „Zărghit ai fost de când 
te ştim!” îmi ziceau, într-o zi m-am prefăcut că 
mă duc până la caneaua din sat şi apoi le-am 
spus că nu mă mai întorc pe galeră. Salut! 

Ocnaşii erau băieţi de treabă-n fond şi, 
măcar că mi-au spus de atâtea ori că nu fac 
bine, mi-au urat drum bun şi noroc şi numai 
bucurie să dea Dumnezeu, dar în felul lor: „Du- 
te! mi-au zis. Du-te! Dar nu faci bine! Gusturile 
tale nu-s pentru un păduchios ca tine! Febra te 
înnebuneşte! Ai să te-ntorci din America ta mai 
nenorocit decât noi! Gusturile tale or să te 
piardă! Vrei să-nveţi? Dar ştii şi aşa prea mult 
pentru ceea ce eşti!” 

În zadar le spuneam că aveam prieteni prin 
partea locului, care mă aşteptau. Deliram. 

- Prieteni? se strâmbau ei, prieteni! Ce se 
mai sinchisesc ei de mutra ta, prietenii? Te-au 


- Dar vreau să-i văd pe americani! îi dam eu 
zor în van. Şi apoi mai sunt pe-aici şi nişte 
femei fără pereche!... 

- Ai face bine să te-ntorci cu noi, găgăuţă! 
îmi răspundeau. [i-am spus doar că nu merită 


osteneala să te duci la ei! Ai să te-mbolnăveşti 
mai rău decât acum! Te-nvățăm noi ce-s 
americanii, imediat! Genul milionar sau genul 
hoit! Nu-i cale de mijloc! Sigur că pe milionari 
n-ai să-i vezi tu în halul în care eşti! Dar hoituri, 
bizuie-te pe ei, ai să te saturi! Fii liniştit! Şi nu 
mai târziu decât imediat! 

Poftim cum m-au luat camarazii. M-au scos 
din sărite toţi în cele din urmă, milogii, 
poponarii, stârpiturile. „Hai, căraţi-vă! le-am 
răspuns; vă curg balele de ciudă! Dacă or să 
mă pună americanii cu botul pe labe, rămâne 
de văzut! Dar voi n-aveţi între picioare decât o 
plăcintă şi aia foarte moale!” 

Bine le-am mai zis-o! Eram mulţumit! 

Cum se apropia noaptea îi chemară pe 
galeră. Începură să tragă cu toţii la vâsle în 
cadență fără unul, acela eram eu. Am aşteptat 
până nu s-au mai auzit deloc, am numărat apoi 
până la o sută, şi am luat-o la goană cât am 
putut de repede spre sat. Satul era un locşor 
îngrijit, bine luminat, cu case de lemn, care 
aşteptau să fie folosite, dispuse la stânga şi la 
dreapta unei capele, şi ea foarte tăcută, numai 
că eu aveam frisoane, malarie, şi-mi era frică. 
Pe ici, pe colo se mai vedeau câte un marinar al 
acestei garnizoane care nu părea să-şi bată 
prea mult capul şi chiar copii şi o fată foarte 
bine făcută: America! Sosisem. E o plăcere să 
priveşti, după atâtea aventuri nefericite! Iți dă 


putere ca un fruct! Nimerisem în singurul sat 
care nu servea la nimic. O mică garnizoana de 
familii de marinari îl menținea într-o stare bună 
cu toate instalaţiile lui pentru eventuala zi în 
care o ciumă turbată ar sosi pe un vas ca al 
nostru şi ar ameninţa marele port. 

Atunci în aceste instalaţii vor crăpa cât mai 
mulţi străini posibili pentru ca ceilalţi să nu ia 
vreo boală. Aveau chiar şi un cimitir foarte 
aproape în împrejurimi plantat cu flori peste 
tot. Aşteptau. De şaizeci de ani aşteptau fără să 
facă nimic decât să aştepte. 

Găsind un mic adăpost gol, m-am strecurat 
înăuntru şi am adormit pe loc, iar de dimineaţă 
străduţele erau pline de marinari îmbrăcaţi în 
pantaloni scurţi, armonioşi şi bine făcuţi, de 
mai mare dragul, jucându-se cu mătura şi 
împroşcând căldări de apă în jurul adăpostului 
meu şi pe la toate răspântiile acestui sat 
teoretic. În zadar m-am străduit să-mi păstrez 
un aer nepăsător, mi-era atât de foame că mă 
apropiai fără să vreau de un loc care mirosea a 
bucătărie. 

Acolo fui descoperit şi înghesuit între doi 
soldaţi hotărâți să afle cine sunt şi care se 
întrebară dacă nu era mai bine să mă-arunce 
imediat în mare. Dus pe căi rapide în faţa 
Directorului Carantinei, nu prea eram la largul 
meu şi cu toate că-mi încropisem eu ceva curaj 
într-o viaţă mereu potrivnică, mă simţeam încă 


prea plin de febră pentru a mă azvârli în câteva 
improvizații strălucitoare. Băteam mai degrabă 
câmpii şi n-aveam inimă pentru asta. 

Era mai bine să-mi pierd cunoştinţa. Ceea ce 
se şi întâmplă. În biroul lui, unde mă deşteptai 
mai târziu, câteva doamne îmbrăcate în culori 
deschise înlocuiseră bărbaţii din jurul meu, şi 
suportai din partea lor un chestionar vag şi 
binevoitor cu care m-aş fi foarte mulţumit. Dar 
nici o îngăduinţă nu durează pe lumea asta şi 
de-a doua zi bărbaţii începură să-mi vorbească 
de închisoare. Mă folosii de acest moment 
pentru a le vorbi despre pureci, aşa fără să 
pară că insist... Că ştiam să-i prind... Să-i 
număr... Că era meseria mea să grupez aceşti 
paraziți în veritabile statistici. Vedeam eu bine 
că erau interesaţi de vorbele mele, clătinau din 
cap, paznicii mei. Mă ascultau. Dar de crezut 
asta era altă brânză în ceea traistă. 

În sfârşit, apăru comandantul staţiunii în 
persoană. Îi ziceau "Surgeon general”, ceea ce 
era un nume prea frumos pentru un peşte. Se 
arătă grosolan, dar mai hotărât decât ceilalţi. 
„Ce tot îndrugi, băiete? îmi zise, ştii să numeri 
pureci? Aha, aha!...” Se bucura dinainte de o 
şarlatanie ca asta, ca să mă-nfunde. Dar 
întorcându-i vorba îi recitai mica pledoarie pe 
care o  pregătisem. „Am încredere în 
recensământul purecilor! E un factor de 
civilizaţie pentru că recensământul se află la 


baza unui material statistic dintre cele mai 
preţioase!... O ţară progresistă trebuie să-şi 
cunoască numărul purecilor, divizați pe sexe, 
grupaţi pe vârstă, ani, anotimpuri...” 

- Haide, haide! Destulă vorbă, tinere! mi-o 
tāie el, Surgeon-ul general. Au mai venit pe aici 
mulţi flăcăi înaintea ta din Europa care ne-au 
îndrugat verzi şi uscate şi nu erau până la urmă 
decât nişte anarhişti ca şi ceilalţi, mai răi chiar 
decât alţii... Nu mai credeau nici măcar în 
anarhie! Vorbărie de fanfaroni!... Mâine o să te 
punem la încercare pe lângă emigranții de 
peste drum la Ellis Island în serviciul duşurilor! 
Aghiotantul meu Mr. Mischief îmi cere de două 
luni un agent socotitor de pureci, o să ne spună 
el dacă ai minţit. Vei merge la el spre 
încercare! Fuga marş! Şi dacă cumva ne-ai 
înşelat, în apă cu tine! Fuga marş! Şi păzea! 

Am rupt-o de fugă din faţa acestei autorităţi 
americane cum o mai rupsesem de fugă din 
faţa altor autorităţi, prezentându-i mai întâi 
faţa şi apoi dosul printr-o semiîntoarcere agilă, 
totul însoţit de salutul militar. 

Mă gândeam că această cale a statisticilor 
trebuie să fie tot aşa de bună ca oricare alta ca 
să mă apropii de New-York. De a doua zi 
Mischief, maiorul în chestiune, mă puse scurt la 
curent cu serviciul meu, gras şi galben cum era 
acest om şi miop fără pereche, purtător de 
enormi ochelari fumurii. Probabil că mă 


recunoştea în felul în care fiarele sălbatice îşi 
recunosc vânatul, după aliura generală, pentru 
că în privinţa detaliilor era imposibil cu 
ochelarii pe care-i purta. 

Ne înţelesesem în ceea ce priveşte misiunea 
mea fără greutate şi chiar cred că spre sfârşitul 
stagiului meu îmi nutrea multă simpatie 
Mischief. A nu te vedea unul cu altul e un motiv 
temeinic să te simpatizezi, dar mai ales felul 
meu remarcabil de a prinde purecii îl fermeca. 
N-aveam pereche-n staţiune când era vorba să-i 
pun la cutie pe cei mai îndărătnici, mai solzoşi, 
mai nerăbdători, ba chiar eram capabil să-i 
selecţionez după sexul emigrantului. O muncă 
formidabilă, nici vorbă... Mischief se bizui în 
cele din urmă în întregime pe mine. 

Spre seară aveam, tot ucigând pureci, 
unghiile degetului mare şi ale indexului 
învineţite şi tot nu-mi terminasem treaba 
pentru că-mi rămânea lucrul cel mai important 
de făcut, să întocmesc coloanele situaţiei 
caracteristice a zilei: purecii de Polonia, de 
Iugoslavia... de Spania...  Morpionii din 
Crimeea... Râioşii din Peru... Tot ce purta 
umanitatea în derută ascuns şi pişcător îmi 
trecea mie printre unghii. Era o operă după 
cum se vede monumentală şi meticuloasă. 
Statisticile noastre se calculau la New-York, 
într-un serviciu special înzestrat cu maşini 
electrice de socotit purecii. În fiecare zi, micul 


remorcher al Carantinei traversa rada în toată 
lungimea ei pentru a duce acolo statisticile 
noastre de calculat sau de verificat. 

Aşa  trecură zile şi zile, mă mai 
înzdrăvenisem cât de cât, dar pe măsură ce-mi 
treceau delirul şi febra în acest confort, gustul 
aventurii şi al altor imprudenţe îmi reveni fără 
scăpare. La 37 de grade totul era banal. 

Aş fi putut rămâne acolo liniştit, bine hrănit 
la popota staţiunii cu atât mai mult cu cât, 
remarcasem, fata maiorului Mischief, 
strălucitoare la cei cincisprezece ani ai ei, 
venea după ora cinci să joace tenis, într-o fustă 
extrem de scurtă în faţa biroului nostru. În 
privinţa picioarelor rar mi-a fost dat să văd 
ceva mai frumos, puţin masculine încă, şi totuşi 
de pe acum mai delicate, frumuseţe a cărnii ce 
sta să-nflorească. O adevărată invitaţie la 
fericire, să chiui de bucuria ce ţi se făgăduia. 
Tinerii subofiţeri ai detaşamentului n-o mai 
părăseau. 

Nu aveau ca mine răspunderea unei munci 
utile, parşivii! Nu pierdeam nici un amănunt 
din manejul lor în jurul micului meu idol. Mă 
albăstream de furie de mai multe ori pe zi. Îmi 
zisei în cele din urmă că noaptea aş fi putut 
trece şi eu drept marinar. Mângâiam aceste 
speranţe când într-o sâmbătă din săptămâna a 
douăzeci şi treia evenimentele se precipitară. 
Colegul însărcinat cu transportul statisticilor, 


un armean, fu pe neaşteptate promovat agent 
socotitor de pureci în Alaska pentru câinii 
prospectorilor. 

De frumoasă era frumoasă avansarea şi el se 
arăta dealtfel încântat. Câinii din Alaska sunt 
foarte prețioşi într-adevăr. E întotdeaua nevoie 
de ei. Îi îngrijesc bine. În timp ce de emigranţi 
îi doare-n cot. Sunt şi aşa prea mulţi. 

Cum de aici înainte nu mai aveam pe nimeni 
să ne ducă statisticile la New-York, nu făcură 
multe mofturi la birou ca să mă trimită pe 
mine. Mischief, patronul meu, îmi strânse mâna 
la plecare, recomandându-mi să fiu cuminte în 
oraş şi cuviincios. Fu ultimul sfat pe care mi-l 
dădu acest om cumsecade şi cât nu mă văzuse 
el până atunci de acum încolo nici atât n-avea 
să mă mai vadă. De îndată ce ajunsei la chei 
începu să toarne cu găleata, făcându-mi leoarcă 
vestonul meu cel subţirel şi statisticile care mi 
se topiră încetul cu încetul în mână. Am păstrat 
câteva într-un teanc destul de gros, ieşindu-mi 
din buzunar, ca să am cât de cât aerul unui om 
de afaceri în oraş, şi mă aruncai plin de teamă 
şi de emoţii spre alte aventuri. 

Ridicând nasul spre toată această zidărie, mă 
apucă un fel de ameţeală pe dos din cauza 
ferestrelor cu adevărat prea numeroase şi atât 
de asemănătoare că ţi se făcea greață. 

Subţirel îmbrăcat mă grăbii rebegit spre 
crăpătura cea mai întunecată pe care o putui 


descoperi în această faţadă imensă, sperând că 
trecătorii nu mă vor băga-n seamă atât de uşor 
printre ei. Ruşine inutilă. N-aveam de ce mă 
teme. Pe strada pe care o alesesem, cu 
adevărat cea mai îngustă dintre toate, nu mai 
lată decât un pârâu de pe la noi, şi foarte 
murdară, foarte umedă, plină de umbre, 
forfoteau deja atâţia oameni mici şi mari că mă 
duseră cu ei ca pe o umbră. Mergeau şi ei ca şi 
mine în oraş, la muncă, fără-ndoială, cu capul 
în pământ. Erau săracii de pretutindeni. 


Ca şi cum aş fi ştiut unde merg, m-am 
prefăcut că stau o clipă la îndoială şi 
schimbându-mi drumul, o luai la dreapta pe o 
altă stradă mai bine luminată, „Broadway” se 
numea. Numele l-am citit pe o placă. Lumina 
zilei cu pescăruşi şi fâşii de cer rămânea sus, 
mult deasupra ultimelor etaje. Noi înaintam în 
lumina licărită de jos, bolnavă ca a pădurii şi 
atât de cenuşie că strada se umpluse de ea ca 
de un amestec vâscos de bumbac murdar. 

Era ca o plagă tristă fără sfârşit, strada 
mişunând cu noi pe fundul ei, de la un trotuar 
la altul, de la un chin la altul, spre un capăt 
niciodată întrezărit, capătul tuturor străzilor 
lumii. 

Maşini nu treceau, numai oameni şi iar 
oameni. 


Era cartierul preţios, mi s-a explicat mai 
târziu, cartierul aurului: Manhattan. Nu se 
intra acolo decât pe jos, ca-n biserică. E chiar 
inima bâncii lumii de astăzi. Dar tot mai erau şi 
din cei care trecând scuipau pe jos. Trebuie să 
fii îndrăzneţ. 

Un cartier îndopat cu aur, o adevărată 
minune, minune ce poate fi percepută de 
dincolo de uşi cu foşnetul ei de dolari 
mototoliţi, el, totdeauna prea gingaş, Dolarul, 
un adevărat Duh Sfânt, mai preţios decât 
sângele. 

Am avut timp să-i văd, şi chiar să intru să le 
vorbesc acestor funcționari care  păzeau 
grămezile de bani. Sunt trişti şi prost plătiţi. 

Când credincioşii intră în Banca lor, să nu 
credeţi că se pot servi după pofta lor. Nu, 
deloc. Vorbesc dolarului, îi şoptesc o mulţime 
de lucruri printr-un fel de grilaj, se 
mărturisesc, ce mai! Fără mult zgomot, lămpi 
odihnitoare, un ghişeu minuscul de tot între 
două arcade înalte, asta-i tot. Nu-şi înghit 
anafura, şi-o pun pe inimă. Nu puteam sta prea 
mult să-i admir. Trebuia să-i urmez pe oamenii 
de pe stradă între pereţii de umbră lucie. 

Deodată strada noastră s-a lărgit ca o 
crăpătură ce-ar da într-un lac de lumină verde- 
albăstruie, înghesuită între monştrii fără sfârşit 
ai caselor. Chiar în mijlocul acestui luminiş se 


afla o clădire cu o înfăţişare campestră şi 
mărginită de nişte peluze nefericite. 

Intrebai pe câţiva trecători din mulţimea 
care mă-nconjura ce reprezenta clădirea care 
se vedea acolo, dar se prefăcură a nu mă auzi. 
N-aveau timp de pierdut. Un tânăr doar ce se 
afla tocmai atunci în preajma mea avu 
bunăvoința să mă informeze că era primăria, 
vechi monument din epoca colonială, completă 
el, tot ce mai rămăsese din istorie... ce mai 
lăsaseră să rămână pe acolo... Împrejurimile 
acestei oaze dădeau într-un scuar cu bănci şi de 
aici puteai să priveşti destul de bine primăria, 
stând. Nu era nimic altceva de văzut în 
momentul în care sosisem. 

Aşteptai o oră bună în acelaşi loc şi apoi din 
această penumbră, din această mulţime în 
mişcare, discontinuă, ursuză, se ivi, cam pe la 
prânz, de necontestat, o bruscă avalanşă de 
femei, perfecţiuni de frumuseţe. 

Ce descoperire! Ce Americă! Ce încântare! 
Amintirea Lolei! Exemplul ei nu mă înşelase! 
Era adevărat! 

Atinsesem punctul cel mai înalt al călătoriei 
mele. Şi dacă foamea nu m-ar fi ghiontit 
neîncetat, m-aş fi crezut ajuns în unul din acele 
momente de supranaturală revelaţie estetică. 
Frumuseţile pe care le descoperisem, fără 
număr, m-ar fi smuls cu puţină încredere şi 
puţină bunăstare  trivialei mele condiții 


omeneşti. Nu-mi lipsea decât un sandviş, ce 
mai vorbă, ca să mă cred în plin miracol. Şi cât 
de mult îmi lipsea acest sandviş. 

Dar ce graţioasă mlădiere! Ce delicateţe de 
necrezut! Ce modele de armonie! Periculoase 
nuanţe! Strălucind de toate primejdiile! De 
toate promisiunile posibile ale capului şi ale 
corpului printre atâtea blonde! Şi brune! Şi 
aceste tiziene! Şi cât de multe erau! Poate, mă 
gândeam, a reînviat Grecia! Sosisem la timp! 
Îmi părură cu atât mai divine aceste apariţii cu 
cât ele nu mă băgau în seamă deloc, nu se 
gândeau măcar că exist şi eu, alături pe o 
bancă, istovit, mort de admiraţie erotico- 
mistică, de chinină şi de foame, trebuie să 
mărturisesc. 

Dacă ar fi fost posibil să-mi ies din piele aş fi 
ieşit exact în acel moment, odată pentru 
totdeauna. Nimic nu m-ar mai fi oprit. 

Ar fi putut să mă ia, să mă prefacă în abur, 
aceste ireale midinete, nu aveau decât un gest 
de făcut, un cuvânt de zis şi aş fi trecut pe loc 
şi în întregime în lumea Visului, dar fără 
îndoială că aveau altceva mai bun de făcut. 

O oră sau două trecură astfel în deplină 
stupefacţie. Nu mai speram nimic. 

Maţele îmi chiorăiau. Aţi văzut vreodată pe 
la noi pe la ţară cum se păcăleşte un cerşetor? 
Îi umpli un portofel vechi cu maţe putrede de 
pui. Ei bine, un om, vă spun eu, e cam tot aşa, 


doar mai mare şi mai mobil, şi lacom, iar 
înăuntru o iluzie. 

Trebuia să mă gândesc serios să nu atac 
mica mea rezervă de bani. Nu prea aveam cine 
ştie ce. Nu îndrăzneam să-i număr. Dealtfel nici 
n-aş fi putut, vedeam dublu. Simţeam numai 
prin stofă biletele subţiri, fragile, foarte 
aproape în buzunar, la un loc cu statisticile 
mele desperecheate. 

Treceau şi bărbaţi pe acolo, mai ales tineri 
cu capetele parcă tăiate în lemn trandafiriu, cu 
priviri seci şi monotone, fălci cum nu întâlneşti 
prea des, atât de late şi grosolane... În sfârşit, 
poate că aşa le plăceau femeilor lor fălcile. 
Sexele păreau că merg fiecare pe partea sa de 
stradă. Femeile nu priveau nimic decât vitrinele 
magazinelor pe  de-a-ntregul copleşite de 
farmecul poşetelor, al eşarfelor, al nimicurilor 
de mătase expuse câte puţin în fiecare vitrină, 
dar într-un fel precis, categoric. Nu prea găseai 
bătrâni în această mulţime. Şi la fel de puţine 
cupluri. Nimeni nu găsea ciudat faptul că eu 
stăteam acolo, singur de ore în şir, nemişcat pe 
banca aceea, privind la lumea care trecea. 
Totuşi la un moment dat, polițistul din mijlocul 
drumului, aşezat ca o călimară, începu să mă 
suspecteze de planuri dubioase. Era vizibil. 

Oriunde te-ai afla, de îndată ce atragi asupra 
ta atenţia autorităţilor, cel mai bine e să dispari 


şi încă în cea mai mare grabă. Fără explicaţii. 
În abis! mi-am zis. 

În dreapta băncii mele se deschidea într- 
adevăr o gaură mare, chiar în trotuar, în genul 
gurii de metrou de pe la noi. Această gaură îmi 
păru propice, vastă cum era cu o scară 
interioară din marmoră trandafirie. Văzusem 
deja o mulţime de oameni de pe stradă 
dispărând în ea şi apoi apărând. In această 
subterană îşi făceau nevoile. Mă lămurii 
imediat. Şi sala unde se petrecea totul era tot 
de marmoră. Un fel de piscină, dar golită de 
ultima picătură de apă. O piscină infectă, plină 
numai de o lumină filtrată, muribundă care-şi 
dădea duhul acolo peste oameni dezbumbaţi în 
mijlocul mirosurilor lor, stacojii de efortul de a- 
şi da afară puturoşeniile în faţa tuturor, cu 
zgomote barbare. 

Ca-ntre bărbaţi, aşa fără mofturi, în râsetele 
tuturor celor din jur, însoţite de încurajări ca la 
fotbal. Sosind, îşi scoteau vestonul mai întâi, ca 
şi cum ar fi executat un exerciţiu de forţă. Pe 
scurt se puneau la ţinută, aşa era obiceiul. 

Şi apoi aşa  dezbrăcinaţi, râgâind şi 
gesticulând mai rău ca-ntr-o casă de nebuni se 
instalau în cavernele fecale. Noii sosiți trebuiau 
să răspundă la mii de glume murdare în timp ce 
coborau treptele dinspre stradă, dar păreau cu 
toate acestea foarte încântați. 


Cu cât se ţineau pe trotuare mai sobri, trişti 
chiar, cu atât perspectiva de a-şi goli maţele 
într-o companie gălăgioasă părea a-i elibera şi 
a-i bucura intim. 

Uşile cabinetelor foarte murdare spânzurau 
smulse din ţâţâni. Se trecea de la o celulă la 
alta schimbând o vorbă, cei care aşteptau să se 
elibereze un scaun fumau ţigări puturoase 
bătându-l pe umăr pe ocupantul în munci, 
îndârjit, crispat, cu capul între mâini. Mulţi 
gemeau tare ca răniții şi lehuzele. Constipaţii 
erau ameninţaţi cu torturi ingenioase. 

Când zgomotul apei trase anunţa un loc 
vacant, strigătele se dublau în jurul alveolei 
libere pe care o jucau adesea cu banul. Ziarele 
citite de curând, groase cât o periniţă, erau 
sfâşiate pe loc de haita de truditori rectali. Nu 
se vedeau bine figurile din cauza fumului. Nu 
îndrăzneam să mă apropii de ei din cauza 
mirosurilor. 

Acest contrast era făcut într-adins ca să 
deconcerteze un străin. Tot acest dezmăţ intim, 
această formidabilă familiaritate intestinală, iar 
pe stradă o perfectă restricţie! Eram năucit. 

Urcai la lumina zilei pe aceleaşi scări ca să 
mă odihnesc pe aceeaşi bancă. Neaşteptată 
destrăbălare de digestie şi vulgaritate. Am lăsat 
în plata Domnului aspectele atât de 
deconcertante ale aceleiaşi aventuri. N-aveam 
putere sā le analizez, nici să le fac sinteza. Să 


dorm vroiam cu orice preţ. Delicioasă şi rară 
frenezie! 

Reintrai deci în şirul trecătorilor care apucau 
pe una din străzile laterale şi avansarăm în 
salturi din cauza prăvăliilor ale căror vitrine 
fragmentau mulțimea. Uşa unui hotel se 
deschidea mai încolo provocând o mare 
agitaţie. Oamenii erau împroşcaţi pe trotuar 
printr-o vastă uşă-tambur, eu fui înghiţit în sens 
invers exact în mijlocul vestibulului din interior. 

Uimire... Trebuie să ghiceşti totul, să-ţi 
imaginezi numai splendoarea edificiului, 
amploarea proporţiilor sale pentru că totul se 
petrecea în jurul unor becuri atât de voalate că 
nu-ţi era la îndemână decât după un anumit 
timp. 

Multe femei tinere în această penumbră, 
cufundate în fotolii adânci ca-n tot atâtea 
scrinuri. În jur bărbaţi atenţi, tăcuţi, venind şi 
plecând, treceau la o oarecare distanţă de ele, 
curioşi şi temători, ocolind şirul de picioare 
ridicate cruciş până la magnificele înălţimi de 
mătase. Aceste minuni îmi păreau că aşteaptă 
evenimente foarte grave şi foarte importante. 
Evident nu la mine se gândeau ele. 

Aşa că trecui şi eu la rândul meu prin faţa 
acestei nesfârşite tentaţii palpabile, cât putui 
mai furişat. 

Cum erau cel puţin o sută aceste somităţi cu 
fustele suflecate, aşezate pe un singur rând de 


fotolii, ajunsei la Biroul de recepţie atât de 
visător, absorbind o raţie de frumuseţe atât de 
tare pentru temperamentul meu, că mă 
clătinam. 

La pupitru, un funcţionar lustruit îmi oferi 
brutal o cameră. Mă hotărâi pentru cea mai 
mică din hotel. Nu aveam probabil la momentul 
acela mai mult de vreo 50 de dolari, aproape 
nici o idee şi deloc curaj. 

Speram că va fi realmente cea mai mică 
odaie din America cea pe care mi-o oferise 
funcţionarul, hotelul lui, Laugh Calvin, era 
anunţat pe afişe ca fiind cel mai bine amenajat 
dintre toate hotelurile somptuoase de pe 
continent. 

Deasupra mea câte nesfârşite camere 
mobilate! Şi foarte aproape de mine, în aceste 
fotolii, ce tentative de viol în serie! Ce abisuri! 
Ce pericole! Supliciul estetic al săracului este 
deci interminabil? Mai îndârjit decât foamea? 
Dar n-avui timp sā mă las copleşit, agili, 
oamenii biroului îmi înmânară o cheie grea cât 
mâna... Nu îndrăzneam să mă mişc. 

Un flăcăiaş dezgheţat, îmbrăcat ca un tânăr 
general de brigadă, se ivi din umbră în faţa 
ochilor mei: comandant imperativ. 

Funcţionarul lustruit de la birou izbi de trei 
ori în soneria metalică şi flăcăuaşul meu începu 
să fluiere. Mă expediau. Era semnalul. O 
luarām unul după altul. 


Mai întâi pe un culoar, plăcut la vedere, 
mergeam întunecaţi şi hotărâți ca un metrou. 
El conducea, băiatul. Un colţ, un ocol, şi încă 
unul. Repede. Ne încrucişăm uneori cu propria 
noastră urmă. Trece şi asta. Ascensorul. 
Obosesc brusc. Am ajuns? Nu. Incă un culoar. 
Şi mai întunecat. Ziduri de abanos peste tot mi 
se pare. N-am timp să examinez. Tânărul 
fluieră, îmi duce valiza mea uşoară. Nu 
îndrăznesc să-i cer nimic. Numai să merg asta 
trebuie, îmi dau bine seama. În trecerea 
noastră pe ici, pe colo, un bec roşu sau verde 
zvârle câte o poruncă. Dungi aurite marchează 
uşile. Am trecut de mult de numărul 1 800 apoi 
de 3 000 şi tot mai mergem duşi de destinul 
nostru de neînvins. Urma necunoscutul învăluit 
în umbră ca pe propriul său instinct, micul 
comisionar galonat. Nimic nu părea a-l 
descumpăni în această peşteră. Fluierul lui 
modula un sunet plângăreţ când treceam pe 
lângă un negru, o cameristă, neagră şi ea. Asta 
era tot. 

În efortul general de a mă grăbi, îmi pierdui 
de-a lungul acestor coridoare uniforme puţinul 
curaj care-mi mai rămăsese scăpând din 
carantină. Mă destrămam cum am văzut 
destrămându-se coşmelia mea în vântul Africii, 
sub şuvoaiele de apă caldă. În ceea ce mă 
privea, aici eram în luptă cu un potop de 
senzaţii necunoscute. Vine o clipă când, între 


două genuri de umanitate, ajungi să te zbaţi în 
gol. 

Brusc, fără să anunţe, flăcăuaşul se întoarse 
în loc. Ajunsesem. Mă ciocnii de o uşă, era 
camera mea, o cutie mare cu pereţii de abanos. 
Numai pe masă un pic de lumină, în jurul 
lămpii sfioase Şi verzui. „Directorul 
hotelului Laugh Calvin aducea la cunoştinţă 
clientului că-i devenise un prieten devotat şi că 
va avea el, Directorul, grijă personal să 
întreţină bună dispoziţia clientului pe tot timpul 
şederii lui la New-York”. Lectura acestui anunţ 
pus bine la vedere mă descurajă de tot. 

Rămas singur fu şi mai rău. Toată această 
Americă mă hărţuia, îmi punea probleme peste 
măsură de grele, şi-mi trezea sumbre 
previziuni, chiar acolo în acea cameră. 

Pentru început, întins pe pat, neliniştit, 
încercam să mă familiarizez cu întunericul 
acestui loc. De un bubuit puternic se zguduiau 
pereţii lângă fereastra mea... Trecea metroul 
aerian. Se zvârlea în faţă între două străzi, ca 
un obuz, plin de cărnuri tremurăâtoare şi 
stâlcite, sălta de-a lungul oraşului lunatic, din 
cartier în cartier. Îl vedeam cutremurându-şi 
carcasa deasupra unui torent de şasiuri şi ecoul 
lui bubuia încă departe în urmă de la un zid la 
altul, după ce le părăsise cu o sută pe oră. Veni 
ora cinei găsindu-mă în aceeaşi stare de 
prostraţie şi apoi şi cea a culcării. 


Mai ales metroul furios mă zăpăcise. De 
cealaltă parte a acestui puț de curte, peretele 
se lumină cu o cameră, apoi cu două camere şi 
apoi cu zecile. În câteva dintre ele puteam zări 
ce se petrece. Erau cupluri care se culcau. 
Păreau la fel de obosiţi americanii ca şi cei de 
pe la noi după atâtea ore de stat în picioare. 
Femeile aveau coapsele mari şi bălane, cele pe 
care am putut să le văd eu, cel puţin. 
Majoritatea bărbaţilor se rădeau înainte de 
culcare fumând o ţigară... 

In pat îşi scoteau mai întâi ochelarii şi apoi 
proteza pe care o aşezau cu grijă într-un pahar 
cu apă punând totul la vedere. Nu păreau a-şi 
vorbi între ei, între sexe, ca şi pe stradă. Ai fi 
zis că sunt nişte animale mari, foarte docile, 
îndelung obişnuite să se plictisească. Cu totul, 
n-am văzut decât două cupluri făcând la lumină 
ceea ce mă aşteptam eu să facă şi fără violenţă. 
Celelalte femei mâncau  bomboane-n pat 
aşteptând ca soţul să-şi termine toaleta... Şi 
apoi au stins cu toţii. 

E trist să vezi oameni care se culcă, se vede 
bine că nu le pasă că lucrurile merg cum vor 
ele, se vede că nu încearcă să-nţeleagă motivul 
pentru care se găsesc acolo. Le era indiferent. 
Dormeau oricum, bogaţi, săraci, nesusceptibili, 
americani sau nu. Aveau conştiinţa liniştită. 

Văzusem prea multe lucruri tulburi ca să fiu 
mulţumit. Ştiam prea mult şi nu ştiam destul. 


Trebuie să ies, să mai ies, îmi ziceam. Poate c- 
am să-l întâlnesc pe Robinson. Era o idee 
tâmpită, evident, dar pe care mi-o cultivam ca 
să am un pretext să ies din nou, cu atât mai 
mult cu cât în van mă suceam şi mă răsuceam 
când pe o parte când pe alta în patul meu, că 
nu dam geană prin geană. Chiar masturbaţia 
nu-ţi aduce în acest caz nici o mângâiere, nici o 
distracţie. Şi atunci vine adevărata disperare. 

Mai rău e că te întrebi mereu cum vei găsi a 
doua zi forţa necesară să continui să faci ceea 
ce ai făcut şi în ajun şi faci de atâta timp, unde 
vei găsi forţa pentru acele demersuri imbecile, 
mii de proiecte care nu duc nicăieri, ca să scapi 
de copleşitoarea nevoie, tentative mereu eşuate 
şi toate pentru a te convinge că destinul e de 
neînvins, că trebuie să te prăbuşeşti în spatele 
zidului în fiecare seară, zdrobit de frica zilei de 
mâine, mereu mai precară, mai sordidă. 

Mai vine şi vârsta poate, trădătoare, şi ne 
ameninţă cu ce-i mai rău. N-ai destulă muzică 
în tine să faci viaţa să danseze, asta e. Toată 
tinereţea ţi s-a dus să moară de acum la capătul 
lumii, în linişte, în adevăr. Şi unde să te mai 
duci oare, dacă nu mai ai în tine suficient delir 
adevărat? Adevărul, iată o agonie fără sfârşit. 
Adevărul acestei lumi e moartea. Trebuie să 
alegi, să mori sau să minţi. Eu n-am putut 
niciodată să mă sinucid. 


Era mai bine deci să ies în stradă, un alt fel 
de sinucidere. Fiecare îşi are micile lui talente, 
metodele să-şi găsească somnul şi să halească. 
Trebuia şi eu s-ajung să dorm pentru a dobândi 
destulă forţă ca să-mi pot câştiga pâinea a doua 
zi. Să-mi recapăt elanul, exact ceea ce-mi 
trebuia pentru a-mi găsi mâine o slujbă şi, până 
atunci să trec pragul spre tainiţele somnului. 
Să nu credeţi că e uşor s-adormi, odată ce ai 
început să te-ndoieşti de toate, şi mai ales când 
ai îndurat atâta spaimă. 

Mă îmbrăcai şi anevoie ajunsei la ascensor, 
dar destul de năuc. Mai trebuia să trec şi prin 
vestibul prin fața altor şiruri, altor 
fermecătoare enigme cu picioarele atât de 
ispititoare, cu figurile delicate şi severe. Pe 
scurt, nişte zeițe, zeițe codoaşe. Aş fi putut 
încerca să mă-nţeleg cu ele. Dar mi-era frică să 
nu fiu arestat. Complicaţii. Aproape toate 
dorinţele  săracului sunt pedepsite cu în- 
chisoarea. Şi strada mă luă-n primire din nou. 
Nu mai era aceeaşi mulţime ca adineaori. Asta 
de acum manifesta un pic mai mult curaj, 
vălurindu-se de-a lungul trotuarelor, ca şi cum 
ar fi ajuns, această mulţime, într-o ţară mai 
puţin aridă, ţara distracţiei, ţara serii. 

Inaintau oamenii spre luminile suspendate în 
noapte departe, şerpi agitaţi şi multicolori. 
Năvăleau din toate străzile învecinate. Făcea 
mulţi dolari o mulţime ca asta, mă gândeam eu, 


socotind numai batistele, de exemplu, sau 
ciorapii de mătase! Sau numai ţigările! Dar tu 
poţi să te preumbli mult şi bine printre atâta 
bănet, că nu vei căpăta un sfanţ, nici cât să 
mergi să mănânci ceva! E disperant când te 
gândeşti cât de străini îşi sunt oamenii unii 
altora, ca şi casele. 

Şi m-am târât şi eu spre lumini, un 
cinematograf, şi lângă el altul şi tot aşa de-a 
lungul întregii străzi. Pierdeam bucăţi mari din 
mulţime în faţa fiecăruia. Am ales şi eu un 
cinematograf unde erau afişate fotografii cu 
femei numai în furouri şi ce coapse! Domnilor! 
Grele! Ample! Precise! Şi împodobite cu nişte 
capete micuţe desenate parcă prin contrast, 
delicate, fragile, parcă scrise, fără retuş de 
făcut, perfecte, fără neglijenţe, fără pată vă 
spun, micuţe dar puternice şi concise în acelaşi 
timp. Tot ce viaţa poate înflori mai periculos, 
adevărate imprudenţe de frumuseţe, aceste 
dezvăluiri ale divinelor şi profundelor armonii 
posibile. 

Era bine în acest cinematograf, plăcut şi 
cald. Voluminoase orgi foarte tandre ca-ntr-o 
biserică, dar care ar fi încălzită, orgi calde şi 
tandre ca nişte coapse. Nici un moment de 
pierdut. Te cufunzi adânc în această călduţă 
îngăduinţă. 


N-ai fi avut decât să te laşi dus de gândul că 
poate lumea în sfârşit se  convertise la 
indulgență. Aici în sinea ei aproape că aşa era. 

Atunci visele vin din întuneric să se- 
ncălzească la mirajul luminii care pâlpâie. Nu e 
întotdeauna aidoma vieţii tot ce se petrece pe 
ecrane, rămâne acolo un mare loc ceţos pentru 
săraci, pentru vise şi pentru morţi. Trebuie să 
te grăbeşti să te-ndopi cu himere pentru a 
înfrunta viaţa de afară care te aşteaptă, odată 
ieşit de la cinematograf, pentru ca să mai poţi 
rezista în această atrocitate a obiectelor şi a 
oamenilor. Alegi dintre visuri pe cele care-ţi 
încălzesc cel mai tare sufletul. Pentru mine 
acestea erau, vă spun cinstit, porcăriile. Nu 
trebuie să fii mofturos, dintr-un miracol rămâi 
cu ce apuci. O blondă, cu o pereche de coapse 
şi o ceafă de neuitat, crezu de cuviinţă să rupă 
liniştea ecranului printr-un cântec în care era 
vorba despre singurătatea ei. Ai fi plâns cu ea. 

Asta e exact ce-ţi trebuie! Ce elan îţi dă! 
Aveam, o simţeam de pe acum, cel puţin pentru 
două zile hoitul plin de curaj. Nu aşteptai să se 
aprindă lumina-n sală. Eram hotărât să dorm, 
acum că înghiţisem ceva din acest admirabil 
delir al sufletului. 

Când m-am întors la Laugh Calvin, cu toate 
că l-am salutat, portarul nu catadicsi să-mi dea 
bună seara, tot ca cei de pe la noi, dar oricum 
nu-mi păsa de disprețul portarului. O viaţă 


interioară puternică îşi ajunge sieşi şi ar putea 
chiar să topească douăzeci de ani de gheaţă. 
Asta-i. 

În camera mea, cum închisei ochii, blonda de 
la cinema veni să-mi cânte iar şi imediat, numai 
pentru mine singur, melodia disperării ei. O 
ajutai, ca să zic aşa, să m-adoarmă şi reuşii 
destul de bine... Nu mai eram singur... E cu ne- 
putinţă să dormi singur... 


Ca să te hrăneşti ieftin în America poţi să-ţi 
cumperi un corn cald cu un cârnat în el, e mai 
comod, nu-i scump deloc, se vinde la colţul 
străduţelor. Să mănânc în cartierul săracilor nu 
mă ruşinam deloc, desigur, dar să nu mai 
întâlnesc niciodată creaturile acelea frumoase 
destinate bogaţilor, iată ce-mi venea foarte 
greu. Nu mai merită atunci nici măcar 
osteneala să haleşti. 

La Laugh Calvin pe covoarele lui groase mai 
puteam să mă prefac a căuta pe cineva printre 
frumoasele femei de la intrare şi să mai prind 
niţel curaj în ambianța lor echivocă. Gândindu- 
mă la asta, îmi mărturisii că avuseseră dreptate 
ceilalţi, cei de pe Infanta Combitta, îmi dădeam 
seama, din experienţă, nu aveam gusturi potri- 
vite pentru un nenorocit ca mine. Făcuseră 
bine că mă ocărâseră colegii de pe galeră. 
Totuşi curaj nu prinsei deloc. Înghiţeam doze 
peste doze de cinematograf, de ici de colo, dar 


nu mă-nsufleţeam decât atât cât aveam nevoie 
pentru o plimbare sau două. Nimic mai mult. În 
Africa cunoscusem un gen de solitudine destul 
de brutală, dar izolarea în acest furnicar 
american lua o întorsătură şi mai copleşitoare. 

M-am temut mereu să nu ajung să mă golesc 
de tot, să nu mai am nici un motiv serios să mai 
trăiesc. Acum mă găseam în faţa faptelor, 
foarte sigur de neantul meu individual. În acest 
mediu prea diferit de cel în care-mi făcusem 
mâăruntele obiceiuri, eram acum ca şi dizolvat. 
Mă simţeam pur şi simplu mult prea aproape 
de inexistenţa. Astfel am descoperit că de 
îndată ce nu mi se mai vorbea despre lucrurile 
familiare nimic nu mă mai putea împiedica să 
nu cad într-o irezistibilă plictiseală, într-un fel 
de dulceagă, îngrozitoare catastrofă 
sufletească. Dezgustat. Cu o zi înainte de a-mi 
cheltui ultimul dolar în această aventură, mai 
eram încă plictisit. Şi atât de profund că refuzai 
chiar să mă ocup de cele mai urgente nevoi. 
Suntem prin natura noastră atât de neserioşi, 
că numai distracţiile ne împiedică să nu murim. 
In ceea ce mă priveşte mă agăţăm de 
cinematograf cu o fervoare disperată. 

leşind din tenebrele delirante ale hotelului 
meu, mă avântam pe străzile cu case înalte de 
prin jur, carnaval insipid de faţade ameţitoare, 
monotonie plină de pavaje, cărămizi şi traverse 
nesfârşite şi comerţ şi iar comerţ, acest şancru 


al lumii, izbucnind într-o spuzeală de reclame 
promițătoare, care-mi agravau oboseala. Tot 
atâtea minciuni goale. 

De-a lungul râului, am bătut alte şi alte străzi 
ale căror dimensiuni deveneau destul de 
obişnuite, adică aş fi putut, de pildă, de pe 
trotuarul pe care mă aflam să sparg toate 
ferestrele imobilului de pe partea opusă. 

Duhorile unor prăjeli interminabile 
stăpâneau aceste cartiere, magazinele nu mai 
aveau vitrine de frica furturilor. Totul îmi 
amintea împrejurimile spitalului meu de la 
Villejuif, chiar şi copiii cu picioarele în X risipiţi 
pe trotuare şi flaşnetele de bâlci. Aş fi rămas 
acolo, dar nici ei, săracii, nu m-ar fi putut hrăni 
şi i-aş fi tot văzut pe toţi mereu, şi prea multa 
lor mizerie mă-nfricoşa. Aşa că-n cele din urmă 
m-am întors în partea bogată a oraşului. 
„Nemernicule! mi-am zis atunci. N-ai într- 
adevăr nici un fel de virtute-n tine”! Trebuie să 
accepţi să te cunoşti în fiecare zi mai bine din 
moment ce curajul îţi lipseşte să termini odată 
pentru totdeauna cu vâăicărelile. 

Un tramvai mergea de-a lungul fluviului 
Hudson îndreptându-se spre centrul oraşului, 
un vehicul bătrân care tremura din toate roţile 
şi din toată şubreda lui carcasă. Îi trebuia o oră 
bună ca să-şi facă traseul. Călătorii lui se 
supuneau fără grabă unui ritual complicat de 
plată printr-un fel de râşniţă de cafea plasată 


exact la intrarea vagonului. Controlorul îi 
privea executându-se îmbrăcat, ca şi unul de-ai 
noştri, în uniformă de „soldat balcanic 
prizonier”. 

În sfârşit soseam istovit, treceam la 
întoarcerea din aceste plimbări populiste prin 
faţa  inepuizabilului şi  dublului rând de 
frumuseți din vestibulul meu tantalian, treceam 
şi retreceam mereu visător şi doritor. 

Sărăcia mea era atât de mare că nu 
îndrăzneam să-mi scotocesc buzunarele ca să- 
mi dau seama ce mai am. Numai Lola de n-ar 
lipsi tocmai acum! mă gândeam... Şi apoi o vrea 
să mă primească? Am s-o pot tapa de vreo 
cincizeci, o sută de dolari pentru început?... 
Şovăiam, simţeam că nu voi avea curaj decât 
dacă voi dormi şi voi mânca o dată bine. Şi apoi 
dacă aş reuşi s-o tapez aş începe pe loc să-l 
caut pe Robinson, adică după ce îmi voi fi 
recăpătat forţele. Robinson nu era ca mine! Era 
un om hotărât! Curajos! Ştia el multe şpiluri şi 
şmecherii despre America! Avea el poate un 
mijloc de-a dobândi acea certitudine, acea 
linişte care-mi lipsea atât de mult mie... 

Dacă şi el debarcase tot de pe o galeră cum 
îmi închipuiam, desigur că la ora asta îşi 
aranjase situația lui americană! Imposibila 
agitaţie a acestor loviți de streche probabil că 
pe el nu-l supăra. Eu însumi dacă mă gândesc 
bine aş fi putut căuta un servici într-unul din 


aceste birouri ale căror pancarte strălucitoare 
le citeam pe afară... Dar numai gândul de a 
pătrunde într-una din aceste case mă îngrozea 
şi mă topea de sfială. Hotelul îmi ajungea. 
Mormânt gigantic şi odios de însufleţit. 

Poate că celor obişnuiţi nu le făceau aceeaşi 
impresie ca mie aceste mormane de marfă şi 
alveole comerciale? Aceste ansambluri de 
şasiuri nesfârşite? Poate că pentru ei asta 
însemna siguranța, tot acest potop în 
suspensie, în timp ce pentru mine nu era decât 
un infernal sistem de constrângere, de 
cărămidă, de culori, zăvoare, ghişee, o tortură 
arhitecturală gigantesca, neiertătoare. 

A filozofa nu-i decât un alt fel de a-ţi fi frică 
şi nu duce decât la nişte laşe simulacre. 

Neavând decât trei dolari în buzunar, 
mergeam să mă uit la ei în podul palmei la 
lumina reclamelor din Times Square, această 
piaţetă uimitoare unde publicitatea împroşca 
mulţimea ocupată să-şi aleagă un cinematograf. 
Căutai un restaurant foarte ieftin şi intrai într- 
una din acele cantine raţionalizate în care 
serviciul era redus la minimum şi ritualul, 
alimentar simplificat pe măsura exactă a nevoii 
naturale. 

De la intrare ţi se-nmânează o tavă şi te aşezi 
în rând la coadă. Aştepţi. Vecinele, agreabile 
candidate la cină, nu-mi adresau nici o vorbă. 


Ce impresie ai face asupra lor, dacă ţi-ai 
putea permite s-o abordezi pe una din aceste 
domnişoare cu nasul bine desenat şi cochet: 
„Domnişoară, sunt bogat, să-i zici, sunt foarte 
bogat... Spuneţi-mi ce v-ar face plăcere să 
serviţi...” 

Atunci totul devine simplu imediat, divin fără 
îndoială, tot ce era atât de complicat numai cu 
o secundă mai înainte... Totul se schimbă într-o 
secundă şi lumea peste măsură de ostilă până 
atunci se rostogoleşte la picioarele tale ca un 
bulgăre viclean, docil şi catifelat. Pierzi atunci 
poate dintr-o dată obiceiul istovitor de a visa 
fără încetare la fiinţele ajunse, la destinele 
fericite poate pentru că poţi atinge totul cu 
mâna. Viaţa oamenilor săraci nu e decât o 
continuă renunțare într-un nesfârşit delir şi nu 
cunoşti cu adevărat bine, nu te eliberezi decât 
de ceea ce ai. In ceea ce mă priveşte, tot 
făcându-mi iluziii şi tot pierzându-le, ajunsesem 
cu conştiinţa în vânt, pleznită-n mii de locuri şi 
respingător de viciată. 

Aşteptând nu îndrăzneam să încep cu aceste 
tinere din restaurant nici cea mai banală 
discuţie. Imi ţineam tava mea foarte cuminte, 
tăcut. Când îmi veni rândul să trec prin faţa 
adânciturilor de faianţă, pline de caltaboşi şi 
fasole, luai tot ce mi se dădu. Cantina era atât 
de curată, atât de luminoasă că te simţeai 
purtat pe mozaicul ei ca o muscă-n lapte. 


Chelneriţele gen infirmiere se ţineau drepte 
în spatele tăiţeilor, orezului şi compotului. 
Fiecare cu specialitatea ei. Mă servii de la cele 
mai drăguţe. Spre regretul meu ele nu 
surâdeau clienţilor. De îndată ce erai servit tre- 
buia să te aşezi şi să laşi locul altuia. Păşeai 
uşor, cu tava-n echilibru ca-ntr-o sală de 
operaţie. Asta mă făcea să uit de Laugh Calvin- 
ul meu şi de cămăruţa de abanos mărginită cu 
dungi aurii. 

Dar dacă clienţii erau îmbiaţi cu atâta lumină 
îmbelşugată, dacă erau scoşi pentru moment 
din întunericul obişnuit al condiţiei noastre, 
asta făcea parte dintr-un plan. Proprietarul îşi 
avea socotelile lui. Eram bănuitor. Ce impresie 
ciudată făcea asupra mea după atâtea zile de 
întuneric să fiu scăldat dintr-odată într-un 
torent de lumini. Îmi crea un fel de delir 
suplimentar. Nici nu-mi trebuia mult, e 
adevărat. 

Sub măsuţa la care nimerisem, imaculată, nu 
reuşeam să-mi ascund picioarele; se vedeau din 
toate părţile. Aş fi vrut măcar o secundă să nu 
le mai am, pentru că de cealaltă parte a 
vitrinei, eram studiaţi de şirul de oameni pe 
care-i lăsasem în stradă. Aşteptau să terminăm 
de halit ca să se aşeze şi ei. Cu acest scop şi 
pentru a le întreţine pofta de mâncare eram noi 
atât de bine luminaţi şi puşi în valoare, cu titlul 
de publicitate vie. 


Căpşunile de pe prăjitura mea erau copleşite 
de atâtea reflexe strălucitoare că nu mă puteam 
hotări să le înghit. 

Nu scapi cu una cu două de comerţul 
american. 

Cu toată năuceala luminilor aprinse şi a 
stânjenelii, zăream acel neîncetat du-te-vino din 
preajma mesei noastre al unei chelneriţe foarte 
drăguţe şi mă hotărâi să nu pierd nici unul din 
frumoasele ei gesturi. 

Când îmi veni rândul să-mi schimbe tacâmul 
am băgat de seamă cu plăcere forma 
neprevăzută a ochilor al căror unghi extern era 
mult mai ascuţit, mai ascendent decât cel al 
femeilor de pe la noi. Pleoapele se ondulau uşor 
spre coada sprâncenelor. Arătau cruzime-n 
fond, dar aşa trebuia, o cruzime pe care o poţi 
săruta, insidioasă amărăciune ca aceea a 
vinurilor de Rhin, plăcute cu toate acestea. 

Când fu aproape de mine mă apucai să-i fac 
semne de înţelegere dacă le pot numi aşa, 
chelneriţei, ca şi cum aş fi recunoscut-o. Ea mă 
examina fără bunăvoință ca pe un animal dar 
cu curiozitate totuşi. „lată, îmi ziceam, prima 
femeie americană obligată să mă privească.” 

Odată terminată tarta mea luminoasă, 
trebuia să las locul altuia. Atunci, bâjbâind, în 
loc să-mi urmez drumul clar care ducea spre 
ieşire, drept înainte, prinsei curaj şi lăsând 
deoparte pe omul cu casa care ne aştepta pe 


toţi cu părăluţele, mă îndreptai spre ea, spre 
blondă,  detaşându-mă foarte obraznic în 
valurile de lumină disciplinată. 

Douăzeci şi cinci de chelneriţe postate în 
spatele fierbăturilor îmi făcură semn toate în 
acelaşi timp că greşisem drumul, că mă 
rătăcisem. Zării o mare agitaţie de forme 
dincolo de vitrină unde oamenii aşteptau, iar 
cei care trebuiau să înceapă a hali în urma mea 
şovăiră un moment să se aşeze. Stricasem 
ordinea lucrurilor. Toată lumea-n jur se mira cu 
voce tare: „Poftim încă unul picat din lună”! 
ziceau. 

Dar eu o singură idee aveam, fie ce-o fi, nu 
mai vroiam să-i dau drumul frumoasei mele 
care mă servise. Mă privise, cu atât mai rău 
pentru ea. Mă săturasem să fiu singur! Nu mai 
vroiam iluzii! Dragoste! Înţelegere! 
„Domnişoară, mă cunoaşteţi foarte puţin, dar 
eu vă iubesc, vreţi să ne căsătorim?...” Aşa am 
abordat-o, cel mai cinstit. 

Răspunsul ei nu mai ajunse până la mine 
vreodată, pentru că un paznic uriaş, îmbrăcat şi 
el în alb, apăru exact în acel moment şi mă 
împinse afară, corect, simplu, fără să-njure, 
fără violenţă, ca pe un câine necuviincios. 

Totul se desfăşurase conform 
regulamentului, nimic de zis. 

M-am întors la Laugh Calvin. 


În camera mea aceleaşi bubuituri izbeau 
ecoul, în trombe, mai întâi trăznetele metroului 
care părea a se arunca spre noi din zarea 
depărtată, la fiecare trecere luând cu el toate 
apeductele ca să zdrobească oraşul cu ele şi 
între timp apelurile incoerente ale maşinilor de 
jos care urcau strada şi la care se mai adăuga 
pe deasupra flasca rumoare a mulţimii, 
şovăitoare, plicticoasă, gata mereu s-o ia din 
loc şi apoi ezitând şi întorcându-se. Marele 
terci al oamenilor de la oraşe. 

De sus, de unde eram, puteam să le strig tot 
ce vroiam. Am încercat. Toţi mă dezgustau. N- 
aveam curaj să le zic ziua, când eram în faţa 
lor, dar de acolo de unde eram nu riscam nimic, 
le-am strigat „Ajutor! Ajutor!” numai ca să vâd 
dacă avea vreun efect asupra lor. Numai de 
asta nu le ardea! Oamenii împing viaţa înainte 
zi şi noapte. lar ea, viaţa, le ascunde totul 
oamenilor. Asurziţi de propriul lor zgomot nu 
aud nimic. Îi doare-n cot. Şi cu cât un oraşe 
mai mare cu atât se sinchisesc mai puţin. V-o 
spun eu. Am încercat. Nu merită osteneala. 


Numai şi numai împins de nevoia banilor, dar 
cât de urgentă şi imperioasa nevoie, am început 
s-o caut pe Lola! Să nu fi fost această jalnică 
nevoie, cum aş fi lăsat-o să îmbătrânească şi să 
dispară fără s-o mai revăd vreodată, ţoapa! Mai 
la urma urmei, faţă de mine, dacă mă gândeam 


bine, nu mai părea să existe vreo îndoială, se 
purtase cu o dezgustătoare uşurinţă. 

Egoismul fiinţelor care au fost amestecate în 
viaţa noastră, când te gândeşti la ele, bătrân, 
se dovedeşte incontestabil, aşa cum a fost 
dealtfel, de oţel, de platină, şi mult mai trainic 
decât timpul chiar. 

Când eşti tânăr, celor mai aride indiferenţe, 
celor mai cinice bădărănii, ajungi să le găseşti 
întotdeauna scuza unor ciudăţenii pasionale 
sau nu ştiu căror semne ale unui inexpert 
romantism. Dar mai târziu, când viaţa ţi-a 
arătat de câtă şiretenie, de câtă cruzime şi 
răutate are nevoie numai ca să se menţină de 
bine de rău la 37 de grade, îţi dai seama, eşti 
pe deplin lămurit şi bine plasat pentru a 
înţelege toate murdăriile de care e plin un 
trecut. E de ajuns în toate şi pentru toate să te 
contempli scrupulos pe tine însuţi şi starea de 
ticăloşie în care ai ajuns. Nici mister, nici 
candoare, ţi-ai halit toată poezia pentru că ai 
trăit prea mult. Mare neghiobie, viaţa asta. 

Pe putoarea de amică am descoperit-o în cele 
din urmă cu chiu cu vai, la al douăzeci şi treilea 
etaj al unei străzi cu numărul 77. Ciudat cât te 
pot dezgusta oamenii cărora eşti gata să le ceri 
un serviciu. Casa-i era bogată şi exact cum mi-o 
imaginasem. 

Îndopat cum eram dinainte cu mari porţii de 
cinema mă simţeam aproape bine dispus, 


eliberat de marasmul în care mă zbăteam de 
când debarcasem la New-York şi primul contact 
fu mai puţin dezagreabil decât mă aşteptasem. 
Nu păru mirată Lola văzându-mă, ci doar 
neplăcut surprinsă. 

Încercai într-un fel de preambul să schiţez un 
soi de conversaţie anonimă în jurul subiectului 
trecutului nostru comun şi asta bineînţeles în 
termeni pe cât posibil de prudenţi, aducând 
vorba între altele, dar aşa fără să insist, de 
război ca de un episod al acestui trecut. 

Aici am comis o gafă de neiertat. Nu mai 
vroia să audă vorbindu-se de război, absolut 
deloc. O îmbătrânea. Furioasă, ca să-mi închidă 
gura, îmi mărturisi că întâlnindu-mă pe stradă 
nu m-ar fi recunoscut deloc, atât de tare mă 
ridase şi mă buhăise vârsta, făcând din mine o 
caricatură. Schimb de vorbe curtenitoare. Işi 
închipuia puşlamaua că mă ating asemenea 
mofturi! Mă făceam că nici nu bag de seamă 
neruşinata ei obrăznicie. 

Mobilierul nu se fălea cu nu ştiu ce graţie 
neprevăzută dar era plăcut totuşi, suportabil, 
aşa mi se păru cel puţin, comparat cu cel de 
la Laugh Calvin. 

Metoda, detaliile unei rapide îmbogăţiri îţi 
dau întotdeauna o impresie de magie. De la 
ascensiunea Musynei şi a madamei Herote 
ştiam ce mină de aur e fundul săracului. Aceste 
bruşte schimbări la faţă feminine mă distrau şi 


aş fi dat de pildă ultimul dolar portăresei Lolei 
numai ca s-o fac să vorbească. 

Dar nu exista portăreasă în casa ei. Oraşul 
întreg era lipsit de portărese. Un oraş fără 
portărese e un oraş fără istorie, fără gust, 
insipid ca o supă fără piper şi sare, o 
bălmăjeală. Oh! Delicioase lături! Firimituri şi 
resturi prelingându-se din alcov, din bucătării, 
din mansarde, revărsându-se în cascade prin 
odăiţa portăresei, în mijlocul vieţii, ce infern 
savuros! Unele portărese de pe la noi mor la 
datorie, le vezi laconice, tuşind, amuzante, 
aiurite şi asta pentru că le-a abrutizat adevărul, 
le-a consumat, bietele martire. 

Impotriva ticăloasei sărăcii, mărturisesc, e o 
datorie să-ncerci totul, să te-mbeţi cu orice, cu 
vin de cel ieftin, masturbare sau cinematograf. 
Numai să nu fii năzuros, „particulier”, cum se 
zice în America. Portăresele de pe la noi, asta 
aşa e, furnizează celor care ştiu s-o primească 
şi s-o încălzească lângă inima lor acea ură bună 
la toate şi la nimic, destulă pentru a dinamita o 
lume. La New-York eşti îngrozitor de lipsit de 
acest condiment vital plebeu şi dătător de 
viaţă, irefutabil, fără care spiritul se înăbuşă, se 
condamnă a nu mai bârfi decât la întâmplare şi 
a nu mai bâlbâi decât nişte nesărate calomnii. 
Nimeni care să muşte, să taie, să lovească, să 
hăituiască, să obsedeze, fără portăreasă, şi să 
mai adauge cu siguranţă ceva la ura universală, 


s-o aprindă cu ale sale mii de amănunte de 
netăgăduit. 

Decepţie cu atât mai mare cu cât Lola 
surprinsă în mediul ei îmi provoca pe drept 
cuvânt un nou dezgust, pofteam să vărs pe 
toată vulgaritatea succesului ei, a orgoliului 
fără pereche de trivial şi respingător, dar cu 
ce? Prin efectul unei contagiuni bruște, 
amintirea Musynei îmi deveni pe loc tot atât de 
ostilă şi nesuferită. O ură puternică se născu în 
mine pentru aceste două femei, mă ţine şi 
acum, s-a încorporat în raţiunea mea de a fi. Ar 
fi trebuit să ştiu totul pentru a mă elibera la 
timp şi pentru totdeauna de orice indulgență 
prezentă şi viitoare faţă de Lola. Viaţa n-o 
trăieşti decât o dată. 

Curajul nu înseamnă să ierţi, iertăm şi aşa 
prea mult. Şi nu foloseşte la nimic, s-a dovedit. 
Au fost aşezaţi cei buni pe ultima treaptă, în 
urma tuturor fiinţelor omeneşti. Nu-i un fleac. 
Să nu uităm niciodată! Va trebui să-i adormim 
într-o zi de-a binelea pe cei fericiţi şi în timp ce 
dorm, vă spun, să terminăm cu ei şi cu fericirea 
lor pentru totdeauna. A doua zi nu se va mai 
vorbi despre fericirea lor şi vom fi liberi să fim 
nefericiţi şi buni în acelaşi timp. Bat câmpii: 
Lola măsura camera în lung şi în lat, sumar 
îmbrăcată, şi corpul ei îmi putea stârni pofte. 
Un corp luxos îţi oferă întotdeauna ispita unui 
viol, o descindere prețioasă, directă, intimă în 


inima bogăției, a luxului dar şi o neostoită 
teamă. 

Poate că nu aştepta decât gestul meu ca să 
mă dea afară. Dar până la urmă tot afurisita de 
foame îmi inspiră prudenţă. Să mănânc mai 
întâi. Şi ea nu mai termina tot povestindu-mi 
nimicurile existenţei ei. Ar trebui poate să 
opreşti lumea în loc timp de cel puţin două sau 
trei generaţii dacă n-ar mai fi minciuni de 
povestit. Oamenii n-ar mai avea nimic sau 
aproape nimic ce să-şi spună unii altora. Mă 
întrebă ce credeam despre America, îi 
mărturisii că ajunsesem în aşa hal de slăbiciune 
şi de frică încât orice sau aproape orice mă 
putea îngrozi, iar în ceea ce priveşte ţara ei, 
mai mult decât toate amenințările directe, 
oculte sau imprevizibile luate la un loc, pe care 
le întâlneam mă înfricoşa pur şi simplu mai ales 
prin enorma ei indiferenţă faţă de mine, şi care 
era chiar esenţa acestei ţări după părerea mea. 

Trebuia să-mi câştig pâinea, îi mărturisii şi ar 
trebui în cel mai scurt timp să depăşesc toate 
aceste sensiblerii. În această privinţă eram 
chiar în mare întârziere, şi o asiguram de via 
mea recunoştinţă dacă ar fi vrut să mă re- 
comande unui patron eventual... printre 
relaţiile ei... Dar asta cât mai degrabă posibil... 
Un foarte modest salariu m-ar mulţumi 
întrutotul... Si i-am mai debitat multe alte 
dulcegării şi stupidităţi. Primi destul de prost 


propunerea mea modestă dar oricum 
indiscretă. Mă descurajă din capul locului. Nu 
cunoştea absolut pe nimeni care ar putea să-mi 
dea ceva de lucru sau să mă ajute, îmi răs- 
punse. De voie de nevoie am adus iar vorba 
despre viaţă în general şi apoi în special despre 
viaţa ei. 

Ne spionam aşa fizic şi moral când cineva 
sună la uşă. Şi aproape năvălind, patru femei 
pătrunseră în cameră, fardate, coapte, 
cărnoase, musculoase şi pline de bijuterii, cât 
se poate de familiare. Prezentat foarte sumar, 
Lola foarte încurcată (se vedea bine) încerca să 
le atragă atenţia în altă parte, dar ele începură, 
dimpotrivă, profitând cu toatele de amabilitatea 
mea, să-mi povestească tot ce ştiau despre 
Europa, acest bătrân ţinut plin de nebuni 
desueţi, erotici şi hrăpăreţi. Ştiau pe dinafară 
Chabanais şi Invalides. 

In ceea ce mă priveşte nu vizitasem niciodată 
aceste două locuri. Primul era prea scump 
pentru mine, al doilea prea departe. Drept 
replică fui invadat de un val de patriotism 
automat şi trenţăros, mult mai neghiob decât îţi 
este dat să auzi în asemenea împrejurări. Le-o 
întorsei răspicat că oraşul lor mă dezgusta. Un 
soi de târg ratat, le-am spus, scârbos, pe care 
se încăpăţânează să-l facă strălucitor cu orice 


preţ. 


Tot perorând astfel nesincer şi convenţional 
nu m-am putut stăpâni să nu observ încă o dată 
mai clar că, în afara paludismului, mai existau 
multe alte motive ale depresiunii morale şi 
fizice care mă copleşea. Era vorba, între altele, 
de o schimbare de obiceiuri, trebuia încă o dată 
să mă deprind cu feţe noi într-un nou mediu, cu 
alte feluri de a vorbi şi de a minţi. Lenea este 
tot atât de tare ca şi viaţa aproape. Banalitatea 
noii farse pe care trebuie s-o joci te zdrobeşte 
şi ai nevoie în consecinţă de mai multă laşitate 
decât de curaj pentru a o lua de la capăt. 
Acesta e exilul şi aceasta străinătatea, inexora- 
bilă percepţie a existenţei adevărate în timpul 
acelor lungi ore lucide, excepţionale în țesătura 
vieţii unui om, când obiceiurile ţării precedente 
te părăsesc, fără ca celelalte, cele noi, să te fi 
abrutizat suficient. 

Totul în aceste momente vine să-ţi crească 
ticăloasa ta disperare obligându-te, slab cum 
eşti, să discerni lucrurile, oamenii şi viitorul aşa 
cum sunt, adică nişte schelete, nimic decât 
nimicuri pe care va trebui totuşi să le iubeşti, 
să le îndrăgeşti, să le aperi, să le dai viaţă ca şi 
cum ar exista. Altă ţară, alţi oameni în jurul 
tău, agitându-se într-un fel bizar, lipsa câtorva 
mici vanităţi, risipite de acum, puţinul orgoliu 
care nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi, iluzia, 
ecoul lui familiar, şi nu-ţi trebuie mai mult, 
capul îţi vâjâie, îndoiala te stăpâneşte, infinitul 


se deschide numai pentru tine, un mic şi ridicol 
infinit care te prinde în capcana lui. 

Călătoria este această căutare a neantului, a 
acestei mici amețeli pentru imbecili... 

Făceau mult haz cele patru vizitatoare ale 
Lolei auzindu-mă cum mă confesez aşa în gura 
mare şi cum fac pe imbecilul în faţa lor. Mă 
tratară cu o grămadă de nume pe care le 
înţelegeam greu din cauza deformărilor ameri- 
cane, a felului lor de a vorbi unsuros şi 
indecent. Nişte pisici în călduri. 

Când servitorul negru intră să servească 
ceaiul, tăcurăm. 

Una dintre aceste vizitatoare avea probabil 
ceva mai mult discernământ decât celelalte, 
pentru că am auzit-o spunând cu voce tare că 
aveam febră şi că probabil sufeream de o sete 
neobişnuită. Cu tot tremuriciul meu ceea ce se 
servi ca gustări îmi plăcu. Aceste sandvişuri mi- 
au salvat viaţa, vă spun drept. 

O conversaţie despre meritele comparative 
ale bordelurilor pariziene urmă apoi fără ca eu 
să mă mai ostenesc să particip. Frumoasele mai 
gustară încă multe lichioruri complicate şi apoi 
deodată intime sub influența lor se 
înfierbântară pe chestiunea „căsătoriilor”. Cu 
toate că foarte ocupat cu crăpelniţa, am 
observat în trecere că era vorbă de căsătorii 
foarte speciale, probabil despre cupluri foarte 


tinere, între copii, pentru care  încasau 
comisioane. 

Lola băgă de seamă că aceste vorbe mă 
făcuseră foarte atent şi curios. Mă cerceta 
destul de dur. Nu mai bea. Bărbaţii pe care-i 
cunoştea Lola, americani, nu păcătuiau prin 
curiozitate ca mine, niciodată. Cu greu m-am 
putut sustrage supravegherii ei. Aş fi vrut să 
pun acestor femei mii de întrebări. 

În sfârşit vizitatoarele ne părăsiră, cu mişcări 
grele, exaltate de alcool şi sexual revigorate. Se 
amuzau perorând despre un erotism curios de 
elegant şi cinic. Presimţeam eu ceva de epocă 
elisabethană, ale cărei vibrații, desigur foarte 
preţioase şi concentrate, aş fi vrut şi eu să le 
încerc... Dar această comuniune biologică, 
decisivă în timpul unei călătorii, acest mesaj 
vital l-am ghicit numai cu mari regrete şi cu o şi 
mai adâncă tristeţe. Incurabilă melancolie. Lola 
se arătă, de îndată ce ele, prietenele, trecură 
pragul, de-a dreptul  exasperată. Acest 
divertisment îi displăcuse foarte tare. Nu sufla 
o vorbă. 

- Ce vrăjitoare! înjură ea câteva momente 
mai târziu. 

- De unde le cunoşti? o întrebai. 

- Sunt nişte prietene vechi... 

Nu era pentru moment dispusă la mai multe 
confidente. 


După felul lor arogant de a se purta cu ea mi 
se păru că aceste femei o cam întrecuseră pe 
Lola într-un anumit mediu şi exercitau chiar 
asupra ei o influenţă destul de mare, 
incontestabilă. Niciodată nu voi şti mai mult. 

Lola vorbea de ieşit în oraş, dar mă invită să 
rămân la ea s-o aştept, acasă, mai mâncând 
dacă mi-era foame. Părăsind Laugh Calvin- 
ul fără să-mi achit nota şi fără intenţia de a mä- 
ntoarce, din motive serioase, fui mulţumit de 
permisiunea pe care mi-o acorda, câteva 
momente de căldură înainte de a înfrunta 
strada, şi ce stradă, Dumnezeule! 

De îndată ce fui singur, mă îndreptai spre 
locul de unde-l văzusem ieşind pe servitorul ei 
negru. La jumătatea drumului spre oficiu ne 
întâlnirăm şi-i strânsei mâna. Încrezător mă 
conduse în bucătăria lui, loc frumos şi curat, 
mult mai logic, mai grațios decât salonul. 

Imediat începu să scuipe în faţa mea pe 
magnifica pardoseală şi să scuipe cum numai 
negrii ştiu să scuipe, departe, copios, perfect. 
Scuipai şi eu cum putui, din curtoazie. Brusc 
începurăm confidenţele. Lola, aflai de la el, 
poseda un vas-salon pe fluviu, două maşini pe 
piaţă, o pivniţă cu lichioruri din toate ţările 
lumii. Primea cataloagele marilor magazine din 
Paris. Şi poftim. Se porni să-mi repete la 
nesfârşit aceste sumare informaţii. Nu-l mai 
ascultam. 


Somnolând lângă el, timpurile trecute îmi 
reveniră în minte, acele timpuri când Lola mă 
părăsise în Parisul copleşit de război. 
Vânătoare, goană, pândă vorbăreaţă, 
mincinoasă,  şireată, Musyne, argentinienii, 
vapoarele lor pline de cărnuri, Topo, cohortele 
de măcelăriți din piaţa Clichy, Robinson, 
valurile, marea, mizeria, bucătăria atât de albă 
a Lolei, negrul ei şi neantul, iar eu înăuntru 
străin. Totul putea să continue. Războiul îi 
arsese pe unii, îi încălzise pe alţii, aşa cum 
focul torturează sau mângâie după cum eşti 
aşezat în faţa lui sau chiar în el. Trebuie să te 
descurci, asta-i tot. 

E adevărat ce spunea, că mă schimbasem 
mult. Existenţa te stoarce şi-ţi strâmbă faţa. Şi 
ei i-o strâmbase, dar mai puţin, mult mai puţin. 
Săracii sunt mulţi. Sărăcia e uriaşă şi ea se 
foloseşte de faţa ta ca de un spălător pentru a 
şterge zoaiele lumii. lar urmele rămân. 

Şi totuşi am băgat de seamă la Lola ceva 
nou, momente de depresiune, de melancolie, 
goluri în optimismul ei stupid, momente în care 
fiinţa trebuie să-şi adune forţele pentru a purta 
mai departe povara vieţii, a anilor, fără voia ei 
de-acum prea grei pentru elanul de care mai 
dispunea încă murdara ei poezie. : 

Negrul începu deodată să se fâţâie. Işi venea 
în fire. Nou prieten, înţelegea să mă-ndoape cu 
prăjituri, să mă-nfunde de ţigări. Dintr-un 


sertar scoase la sfârşit cu infinite precauţii ceva 
rotund şi plumbuit. 

- Bomba! mă anunţă el furios. 

Am dat înapoi. ”Liberte! Libertà!” vocifera el 
jovial. 

Puse totul la loc şi scuipă din nou măreț. Ce 
emoție! Exulta. Râsul lui mă-nfioră, o cufureală 
de senzaţii. Un gest în plus sau în minus, îmi 
ziceam, ce mai conta. Când Lola se-ntoarse din 
oraş ne găsi pe amândoi în salon, fumând şi 
făcând haz. Se făcu a nu observa nimic. 

Negrul o şterse pe dată, pe mine mă duse în 
camera ei. O regăsii tristă, palidă, tremurând. 
De unde putea să vină? Incepea să fie foarte 
târziu. Era ora la care americanii se simt 
dezorientaţi, fiindcă viaţa nu mai vibrează în 
jurul lor decât cu încetinitorul. În garaj, o 
maşină din două. Momentul confidenţelor spuse 
pe jumătate. Trebuie să te grăbeşti să profiţi. 
Lola mă pregăti pentru acest moment punându- 
mi tot felul de întrebări, dar tonul pe care şi-l 
alesese ca să-mi pună aceste întrebări despre 
existenţa mea în Europa mă agasa enorm. 

Nu ascundea deloc că mă credea în stare de 
toate mârşăviile. Această ipoteză nu mă înfuria, 
ci doar mă-ncurca într-un fel. Simţea ea bine că 
venisem s-o văd ca să-i cer bani şi numai acest 
fapt şi era de ajuns să creeze între noi o 
animozitate foarte firească. Sentimente la un 
pas de crimă. Ne mărgineam la banalităţi şi 


făceam tot ce-mi stătea în putinţă pentru ca o 
ceartă definitivă să nu izbucnească între noi. Se 
interesă între altele de şotiile mele genitale, 
dacă nu cumva abandonasem vreun copil în 
hoinărelile mele şi pe care ea ar fi putut să-l 
adopte. Ce idee caraghioasă-i mai venise! 
Marota ei, adopţiunea unui copil. Gândea 
destul de simplu că un ratat de felul meu 
trebuie să-şi fi lăsat sămânţa clandestină pe sub 
toate cerurile. Era bogată, îmi mărturisi, dar 
tânjea că nu se putea dedica unui copil. Citise 
toate lucrările de puericultură şi mai ales cele 
care liricizau până la leşin maternitatea, acele 
cărţi care dacă le citeşti te izbăvesc pentru 
totdeauna de dorinţa de a mai face amor. 
Pentru fiecare virtute, literatura ei infectă. 
Pentru că ea dorea să se dedice exclusiv unei 
fiinţe „mititele”, eu nu mai aveam nici o şansă. 
Nu-i puteam oferi decât trupul meu cel mare, 
pe care ea îl găsea absolut dezgustător. La 
urma urmei numai mizeriile frumos prezentate 
fac reţetă, bine puse la punct de fantezia 
noastră. Conversaţia lâncezea: „Uite, 
Ferdinand, îmi propuse în cele din urmă, am 
pălăvrăgit destul, am să te iau cu mine de 
cealaltă parte a New-York-ului, ca să-i faci o 
vizită micuţului meu protejat, mă ocup de el cu 
destulă plăcere, dar maică-sa mă plictiseşte...” 
Nu era deloc o oră potrivită. Pe drum, în 
maşină, vorbirăm de negrul ei catastrofic. 


- Ţi-a arătat bombele? mă întrebă. 

Îi mărturisii că fusesem supus la această 
probă. 

- Nu-i periculos, să ştii, Ferdinand, maniacul 
ăsta. Îşi încarcă bombele cu facturi de-ale mele 
vechi... De mult, la Chicago, a fost şi el cineva... 
Făcea parte pe atunci dintr-o societate secretă 
foarte puternică pentru emanciparea negrilor. 
Erau, după câte mi s-au povestit, nişte oameni 
îngrozitori... Banda a fost dizolvată de 
autorităţi, dar el a rămas cu gustul bombelor, 
negrul meu... Nu pune niciodată exploziv în 
ea.... Gluma îi ajunge... Un artist în fond... 
Toată viaţa va face revoluţie. Dar îl păstrez 
pentru că este o slugă excelentă! Şi la urma 
urmei, e mai cinstit decât alţii care nu fac 
revoluţii... 

Revenii la mania ei de adopţiune. 

- Păcat totuşi că nu ai o fetiţă pe undeva, 
Ferdinand, în genul visător ca tine, i-ar sta 
foarte bine unei femei, în timp ce unui bărbat 
nu i se potriveşte deloc... 

Ploaia biciuindu-ne abātea noaptea peste 
maşina noastră care aluneca pe lunga bandă de 
ciment luciu. Totul îmi era ostil şi rece, chiar 
mâna ei pe care o ţineam totuşi strâns într-a 
mea. Totul ne despărţea. Sosirăm în faţa unei 
case foarte diferite de cea pe care o părăsi- 
serăm, într-un apartament de la primul etaj, un 
băieţel de vreo zece ani aproape ne aştepta 


împreună cu maică-sa. Mobilierul acestor 
încăperi, fals stil Louis XV, mirosea a prăjeala 
unui prânz recent. Băieţelul se aşeză pe ge- 
nunchii Lolei sărutând-o foarte tandru. Maică- 
sa mi se păru la fel de duioasă cu Lola şi făcui 
în aşa fel ca, în timp ce Lola vorbea cu cel mic, 
eu s-o trec pe maică-sa în cealaltă cameră. 

Când ne-am întors, băieţelul repeta în faţa 
Lolei un pas de dans pe care tocmai îl învățase 
la cursul de la Conservator. „Trebuie totuşi să-i 
mai dăm câteva ore de lecţii particulare, 
conchise Lola, apoi aş putea să-l prezint la 
teatrul Globe prietenei mele Vera. S-ar putea să 
aibă viitor, copilul!” Mama după aceste 
încurajări se pierdu în mulţumiri şi văicăreli. 
Primi în acelaşi timp un fişic de dolari verzi pe 
care-l băgă în corsaj ca pe un bilet de amor. 

- Mi-ar place băieţelul destul de mult, 
conchise Lola când furăm din nou afară, dar 
trebuie s-o suport şi pe maică-sa şi nu-mi plac 
mamele prea şmechere... Şi apoi băieţelul e 
totuşi prea vicios... Nu-i genul de ataşament pe 
care l-aş dori... Aş vrea să încerc un sentiment 
absolut matern... Mă înţelegi, Ferdinand?... 

Ca să pot mânca aş fi fost în stare să înţeleg 
orice, dar asta nu mai e inteligenţă, e 
gumilastic. 

N-o mai urneai din dorinţa ei de puritate. 
După câteva străzi mă întrebă unde am să mă 
culc în seara aceea şi făcu cu mine câţiva paşi 


pe trotuar. l-am răspuns că dacă nu găseam 
câţiva dolari pe loc, nu mă voi culca nicăieri. 

- Bine, îmi răspunse, hai cu mine până acasă 
să-ţi dau acolo ceva bani şi ai să te duci unde 
vrei. 

Ţinea să mă semene în noapte cât mai 
degrabă posibil. Era firesc. Tot aşa, împins în 
noapte mereu, trebuie să ajung undeva în cele 
din urmă, îmi ziceam. Asta era consolarea. 
„Curaj, Ferdinand, îmi repetam mie însumi, ca 
să mă îmbărbătez, alungat mereu de peste tot 
vei descoperi în cele din urmă trucul care să 
înfricoşeze de moarte toate bestiile câte sunt 
pe lumea astea, truc care trebuie să existe cu 
siguranţă în străfundurile beznei, la capătul 
nopţii. De frica lui nu merg ei până la capătul 
nopţii!” 

Apoi între noi doi în maşină se lăsă frigul. 
Străzile pe care treceam ne amenințau cu toată 
liniştea lor înarmată până-n dinţi cu piatră, 
înălţată în infinit, ca un fel de potop în 
suspensie. Un oraş la pândă, monstru 
incredibil, cleios de bitum şi de ploaie. In 
sfârşit încetinim. Lola mi-o luă înainte spre 
poartă. 

- Urcă, mă invită, vino după mine! 

Din nou în salonul ei. Mă-ntrebam cât îmi va 
da ca să termine cu mine şi să scape. Căuta 
banii într-o poşetuţă lăsată pe o mobilă. 
Auzeam  foşnetul biletelor  mototolite. Ce 


secunde! În oraş nu mai exista decât acest 
foşnet! Eram atât de încurcat că o întrebai, nu 
ştiu de ce, aproape fără legătură, despre maică- 
sa pe care o uitasem. 

- E bolnavă, mama, făcu ea întorcându-se să 
mă privească drept în ochi. 

- Unde-i acum? 

- La Chicago. 

- Ce are? 

- Cancer la ficat... Am dat-o în grija celor mai 
mari specialişti din oraş... Mă costă foarte 
scump tratamentul, dar o vor salva. Mi-au 
promis. 

Precipitată îmi dădu o mulţime de detalii 
privind starea mamei ei la Chicago. Devenită 
deodată foarte tandră şi familiară, nu se putu 
stăpâni să nu-mi ceară un pic de intimă 
speranţă. Îmi căzuse-n mână. 

- Crezi, nu-i aşa Ferdinand, că o vor vindeca? 

- Nu, îi răspunsei, răspicat, foarte categoric, 
cancerul ficatului este absolut nevindecabil. 

Păli deodată până-n albul ochilor. Era pentru 
prima oară când o vedeam, javra, deconcertată 
de ceva. 

- Totuşi, Ferdinand, specialiştii m-au 
asigurat că o vor vindeca! Mi-au certificat... Mi- 
au scris... Sunt doctori foarte buni... 

- Pentru bani, Lola, din fericire vor exista 
întotdeauna doctori foarte buni... Şi eu aş face 
la fel dacă-aş fi în locul lor... Şi tu, Lola... 


Ceea ce-i spuneam i se păru dintr-o dată atât 
de netăgăduit, atât de evident, că nu mai 
îndrăzni să mă contrazică. 

O dată în viaţa ei, poate pentru prima oară, 
nu mai avea curaj. 

- Ascultă, Ferdinand, îţi dai seama ce rău îmi 
faci?... O iubesc mult pe mama, ştii şi tu cât de 
mult o iubesc, nu-i aşa?... 

Ca nuca-n perete! Dumnezeii mă-sii! Parcă ar 
avea vreo importanţă pe lumea asta că-ţi 
iubeşti mama sau nu? Suspina în neantul ei, 
Lola. 

- Ferdinand, eşti un ratat oribil, reluă ea 
furioasă, şi al dracului de rău!... Te răzbuni cât 
poţi, ca un ticălos, pentru situaţia ta de mizerie 
spunându-mi lucruri îngrozitoare... Sunt sigură 
că-i faci mamei mult rău numai vorbind aşa 
cum vorbeşti!... 

O ajungeau în disperarea ei duhorile 
metodei Coué. 

Enervarea ei nu mă-nfricoşa la fel de tare ca 
aceea a ofiţerilor de pe Amiralul Bragueton, cei 
care ar fi vrut să mă omoare ca să învioreze 
doamnele lenevite. 

O priveam atent pe Lola în timp ce mă făcea 
albie de porci, mândru parcă să constat prin 
contrast că indiferența mea, ce spun, bucuria 
mea, creştea cu cât mă-njura mai tare. Mă 
simţeam bine-n sinea mea. 


„Ca să scape de mine va trebui, calculam eu, 
să-mi dea acum cel puţin douăzeci de dolari... 
Poate chiar mai mult...” 

Reluai ofensiva: „Lola, împrumută-mi banii 
pe care mi i-ai promis că dacă nu, am să mă 
culc aici şi ai să mă auzi repetând tot ceea ce 
ştiu despre cancer, complicațiile, ereditatea, 
pentru că e ereditar, să ştii, Lola, cancerul. Să 
nu uităm!” 

Pe măsură ce etalam detaliile cazului mamei 
sale, le şlefuiam, o vedeam în faţa mea pe Lola 
albăstrindu-se, slăbind, muindu-se. Ah! javra, 
ţin-te bine, Ferdinand! Eşti şi tu o dată pe 
drumul cel bun!... Nu slăbi coarda... Nu vei mai 
prinde ocazia multă vreme de acum încolo!... 

- Ţine! Poftim! făcu ea exasperată, na-ţi o 
sută de dolari şi şterge-o de aici şi să nu mai vii 
niciodată, mă auzi, niciodată!... Afară! Afară! 
Afară! Porcule!... 

- Sărută-mă totuşi, Lola, hai!... Sa ne- 
mpăcăm! i-am propus ca să văd până unde 
merge dezgustul ei faţă de mine. Scoase atunci 
un revolver din sertar şi nu-n glumă. Mi-a ajuns 
scara, n-am mai chemat ascensorul. Mi-a dat 
totuşi poftă de muncă şi mult curaj această 
formidabilă ceartă. De a doua zi am luat trenul 
spre Detroit unde mă asiguraseră că angajarea 
era mai uşoară în mii de slujbuliţe nu prea 
obositoare şi bine plătite. 


Ei, trecătorii, mi-au vorbit cum îmi vorbise 
sergentul în pădure. „Uite! mi-au spus. Nu te 
poţi rătăci, e drept în faţa dumitale.” 

Şi-am văzut într-adevăr nişte clădiri întinse, 
bondoace  şi-nsticlate, nesfârşite  colivii de 
muşte în care se zăreau oameni mişcându-se, 
dar abia mişcându-se de parcă s-ar fi zbătut 
fără vlagă împotriva nu ştiu cărui lucru impo- 
sibil. Asta era Ford? Şi apoi roată-mprejur şi 
deasupra până la cer un zgomot greu şi 
multiplu al torentelor de aparate, copleşitor, 
îndârjirea maşinilor de a se învârti, de a geme, 
mereu gata să sară-n ţăndări şi nesărind 
niciodată. 

„Aici e deci, mi-am zis... Nu-i prea 
îmbietor...” Era chiar mai rău decât celelalte. 
Mă dădui mai aproape până lângă poartă unde 
era scris pe o tăbliță că se angajează oameni. 

Nu eram singurul care aşteptam. Unul din 
cei care stăruiau răbdători în faţa porţii mă 
informă că se-nvârtea pe acolo de vreo două 
zile. Venise din Iugoslavia, oaia, să se angajeze. 
Un alt nenorocit mi se adresă, pretinzând că 
venise să muncească aşa numai de plăcerea lui, 
un maniac, un mincinos. 

Din această mulţime nimeni aproape nu 
vorbea engleza. Se spionau între ei ca fiarele 
neîncrezătoare, bătute adesea. Din mijlocul lor 
urca un miros de rufărie pişărcoasă întocmai ca 
la spital. Când îţi vorbeau le ocoleai gura din 


cauză că dinlăuntrul săracului duhneşte a 
moarte. 

Ploua peste mica noastră adunătură. Fetele 
se  strânseseră una-n alta sub streaşină. 
Oamenii care caută de lucru pot fi înghesuiți 
oricât. Era bine la Ford, îmi explica rusul cel 
bătrân în şoaptă, pentru că angajau pe oricine 
şi orice. „Numai bagă de seamă, a adăugat 
întru ştiinţa conduitei mele, nu trebuie să faci 
pe deşteptul, pentru că dacă faci pe deşteptul 
te vor da afară cât ai zice peşte şi tot cât ai zice 
peşte te vor înlocui cu acele maşini mecanice 
pe care le au întotdeauna pregătite şi poţi să 
zici adio că-n veci nu te mai primesc.” Vorbea 
bine limba de la Paris acest rus pentru că 
fusese „taxi” mulţi ani acolo, dar rămăsese 
lefter după o afacere cu cocaină la Bezons 
pentru ca în cele din urmă să-şi joace maşina la 
zaruri cu un client la Biarritz şi s-o piardă. 

Era adevărat ce-mi spusese că angajau pe 
oricine la Ford. Nu minţise. Mă-ndoisem totuşi 
pentru că nenorociţii delirează uşor. Există un 
moment în mizerie când raţiunea nu mai face 
una cu corpul. Pentru că-i vine foarte greu. 
Numai sufletul rămas din el îţi mai vorbeşte. 
Dar sufletul nu-i responsabil. 

Bineînţeles că pentru început ne-au 
dezbrăcat la piele. Vizita medicală se desfăşura 
într-un laborator. Treceam încet prin faţa lor. 


„Eşti numai piele şi os, a constatat infirmierul 
privindu-mă, dar nu-i nimic”. 

Şi eu care credeam că mă vor respinge de la 
muncă din cauza febrei africane, şi ce uşor ar fi 
putut băga de seamă dacă numai din 
întâmplare mi-ar fi pipăit ficatul! Dimpotrivă, 
păreau foarte mulţumiţi să găsească pociţi şi 
infirmi în lotul nostru. 

- Pentru ceea ce veţi face aici n-are 
importanţă cum arătaţi! mă asigură doctorul 
examinator imediat. 

- Cu atât mai bine, am răspuns eu, dar ştiţi, 
domnule doctor, eu am ceva învăţătură şi chiar 
am făcut mai de mult ceva studii medicale... 

Brusc mă privi cu ochi rāi. Am simţit că 
făcusem o gafă pe lângă multe altele şi nu spre 
binele meu. 

- Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, 
băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să 
faci gesturile care ţi se comandă... N-avem 
nevoie de imaginativi în uzina noastră. De 
cimpanzei avem nevoie... Şi încă un sfat. Nu 
mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! 
Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi 
fie de învăţătură! 

Avusese dreptate să mă prevină. Era mai 
bine să ştiu la ce să mă aştept dinspre 
obiceiurile casei. Prostii aveam la activul meu 
pentru cel puţin zece ani. [ineam de acum să 
trec drept un biet nevoiaş. Odată îmbrăcaţi, 


furăm repartizaţi în şiruri târşite, în grupe 
şovăielnice, drept întărire spre acele locuri de 
unde ne ajungeau bubuiturile enorme ale 
maşinilor. Totul se zgâlţâia în imensul edificiu 
şi tu însuţi erai zgâlţâit din cap până-n picioare, 
zguduiturile venind din ferestre, din plafon, din 
fierărie, vibrații transmise de sus în jos. 
Deveneai tu însuţi maşină, fără să vrei şi cu 
toate cărnurile zdrumicate în acest vuiet de 
enormă turbare care-ţi prindea capul ca într-un 
cerc de fier, şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi 
mai jos îţi scutura maţele ca să urce apoi din 
nou spre ochi în mici salturi precipitate, 
nesfârşite, neobosite. Pe măsură ce înaintam 
mai pierdeam din tovarăşi. Le surâdeam la 
despărţire de parcă tot ce s-ar fi petrecut era 
nespus de plăcut. Nu se mai putea vorbi nici 
auzi nimic. Rămâneau de fiecare dată câte trei, 
patru în jurul unei maşini. 

Şi totuşi se rezistă! Cu greu te dezguşti de 
propria-ţi substanţă, ai vrea numai să opreşti 
totul în loc ca să poţi gândi, şi să-ţi auzi inima 
bătându-ţi uşor, dar asta nu se poate. Nu se 
mai poate opri. Se prăvale această nesfârşită 
cutie cu oţele învârtindu-ne şi pe noi în 
pântecul ei odată cu maşinile şi cu pământul. 
Toţi deodată! Şi miile de rotiţe şi de ciocane 
care nu cad niciodată în acelaşi timp, cu 
zgomote care se izbesc unul de altul, unele atât 
de violente că declanşează în jurul lor un fel de 


linişte care-ţi face parcă bine. Vagonetul local 
plin de fierărie se chinuia să treacă printre 
maşini! Faceţi loc! Feriţi pentru ca el să poată 
sălta încă o dată, istericul! Şi hop, pleacă 
fremătând mai departe nebunul, zornăind 
printre curele şi volante, ducând oamenilor 
raţia lor de trudă. 

Muncitorii aplecaţi cu grijă să le facă pe plac 
maşinilor te scârbesc când îi vezi trecând 
mereu aceleaşi şi aceleaşi buloane prin calibru, 
în loc s-o sfârşească odată pentru totdeauna cu 
acest miros de ulei şi cu vaporii care-ţi ard 
timpanele şi interiorul urechii prin gât. Şi nu 
ruşinea le îndoaie capetele. Cedezi zgomotului 
cum cedezi războiului. Te laşi stăpânit de 
maşină cu cele trei idei care ţi-au mai rămas în 
dosul frunţii. S-a terminat. Tot ce priveşti, ce 
atingi cu mâna e acum dur. Şi tot ce se 
nimereşte să-ţi mai aminteşti e țeapăn ca fierul 
şi n-are nici un gust în mintea ta. 

Ai devenit dintr-odată scârbos de bătrân. 

Trebuie să renunţi la viaţa de afară, să faci 
din ea oţel, de folos cuiva. Şi asta pentru că n-o 
iubeai destul aşa cum era. Trebuie să faci din 
ea un obiect solid, asta-i Regula. 

Încercai să-i vorbesc maistrului la ureche, a 
grohăit ca un porc drept răspuns şi numai prin 
gesturi mi-a arătat foarte răbdător cea mai 
simplă manevră pe care trebuia s-o îndeplinesc 
de acum încolo pentru totdeauna. Minutele 


mele, orele mele, restul meu de timp, ca şi al 
celorlalţi de aici, se va petrece trecând 
şuruburi orbului de alături care măsura de ani 
întregi aceste şuruburi, mereu aceleaşi. Dar mă 
executai de la început foarte prost. Nu mă 
certă deloc, dar după trei zile de la această 
muncă iniţială fui transferat, ratat, la 
trambalarea unui cărucior plin de şaibe care 
naviga de la o maşină la alta. Acolo lăsam trei, 
aici douăsprezece, dincolo numai cinci. Nimeni 
nu-mi vorbea. Nu mai existai decât printr-un fel 
de ezitare între năuceală şi delir. Nimic nu 
interesa decât continuitatea bubuitoare a mii şi 
mii de instrumente care-l comandau pe om. 

Când la ora şase totul se opreşte, plecând de 
aici iei cu tine în ţeastă zgomotul pentru 
noaptea întreagă, zgomot şi miros de ulei, de 
parcă ţi-ai fi schimbat pentru totdeauna şi nasul 
şi creierul. 

Şi atunci, tot renunțând, am devenit parcă 
altul... Un nou Ferdinand. Numai în câteva 
săptămâni. Mă apucă totuşi dorul de oamenii 
de afară. Nu de cei din atelier, desigur, aceştia 
nu erau decât ecouri şi mirosuri de maşini ca şi 
mine,  cărnuri fără încetare cutremurate, 
tovarăşii mei. Vroiam să ating un corp 
adevărat, un corp trandafiriu de adevarată 
viaţă liniştită şi domoală. 

Nu cunoşteam pe nimeni în acest oraş şi mai 
ales nu cunoşteam femei. Cu multă greutate am 


reuşit să culeg în cele din urmă adresa 
nesigură a unei „Case”, a unei spelunci 
clandestine în cartierul de nord al oraşului. Mă 
dusei în recunoaştere prin acele locuri câteva 
seri la rând, după slujba de la uzină. Strada 
semăna cu oricare alta, dar mai bine întreţinută 
poate decât cea pe care stăteam eu. 

Descoperisem căsuţa unde se întâmpla totul, 
înconjurată de grădini. Dacă vroiam să intru 
trebuia să procedez rapid, pentru ca polițistul 
care făcea de gardă în apropierea porţii să nu 
bage de seamă nimic. Fu primul loc din Ame- 
rica unde mă primiră fără brutalitate, amabil 
chiar pentru cei cinci dolari ai mei. 

Şi erau o mulţime de tinere femei frumoase, 
cărnoase, pline de sănătate şi de graţie tot ca 
cele de la Laugh Calvin la urma urmei. 

Şi apoi pe acestea le puteai cel puţin atinge 
fără mofturi. Nu m-am putut stăpâni să nu 
devin un obişnuit al acestui loc. Toţi banii mei 
se topeau aici. Îmi trebuiau odată cu venirea 
serii  promiscuităţile erotice ale acestor 
splendide gazde, ca să mai prind un pic de 
suflet. Cinematograful nu-mi mai ajungea, 
antidot prea blând, fără efect real contra 
atrocităţii materiale a uzinei. Trebuia să 
recurg, ca să rezist încă, la marile tonice ale 
dezmăţului, la puternicele purgative vitale. Nu 
mi se cerea decât o cotă foarte mică în această 
casă, aranjamente între prieteni, pentru că le 


adusesem din Franţa acestor doamne o mie şi 
unu de şpiluri şi minciuni. Numai sâmbătă 
seara, gata cu poveştile, afacerea era în toi şi 
lăsam locul echipelor de base-ball în chef, pline 
de energie, nişte zdrahoni cărora fericirea le 
venea tot atât de uşor ca respiraţia. 

In timp ce ele bucurau echipele, eu, în vervă, 
redactam mici nuvele pentru mine singur în 
bucătărie. Entuziasmul acestor sportivi pentru 
creaturile locului nu se ridica desigur până la 
fervoarea mea un pic neputincioasă. Aceşti 
atleți siguri pe forţa lor erau blazaţi în ceea ce 
priveşte perfecțiunea fizică. Frumuseţea e ca 
bunăstarea sau alcoolul, te obişnuieşti, nu-i mai 
dai atenţie. 

Ei veneau la bordel mai ales ca să se 
distreze. Adesea se băteau groaznic la sfârşit. 
Poliţia sosea atunci în trombă şi căra totul în 
micile ei camioane. 

Curând faţă de una din tinerele femei ale 
acelui loc, Molly, încercai un excepţional 
sentiment de încredere, care la fiinţele 
înfricoşate ţine loc de dragoste. Mi-aduc 
aminte, parcă ar fi fost ieri, de drăgălăşeniile 
ei, de picioarele ei lungi şi  bălane, 
nemaipomenit de zvelte şi musculoase, picioare 
nobile. Adevărata aristocrație umană, orice s-ar 
spune, picioarele o conferă, fără nici o îndoială. 

Devenirăm intimi trup şi suflet şi mergeam 
să ne plimbăm în oraş câteva ore în fiecare 


săptămână. Era plină de bani această prietenă 
pentru că ea câştiga până la o sută de dolari pe 
zi în spelunca ei, în timp ce eu la Ford de-abia 
câştigam şase. Amorul pe care-l executa pentru 
ca să trăiască n-o obosea deloc. Americanii fac 
asta ca păsările. 

Inspre seară, după ce îmi terminam de târât 
căruciorul purtător, mă străduiam să fiu bine 
dispus pentru întâlnirea de după cină. Trebuie 
să fii vesel cu femeile, măcar la început. O mare 
şi nedesluşită dorinţă mă împingea să-i propun 
unele lucruri, dar nu aveam forţa necesară. 
Inţelegea bine Molly ramolismentul industrial, 
era obişnuită cu muncitorii. 

Intr-o seară aşa pe nepusă masă, mi-a oferit 
cincizeci de dolari. M-am uitat la ea mai întâi. 
Nu îndrăzneam. Mă gândeam ce-ar fi zis mama 
într-un asemenea caz. Apoi m-am gândit că 
maică-mea, biata, nu mi-ar fi putut oferi 
niciodată atât. Ca să-i fac plăcere lui Molly, 
imediat mi-am cumpărat cu dolarii ei un frumos 
costum bej pastel (four piece 
suit?../. .IMarius/AppData/Local/Iemp/Templ_ Calatorie la 
capatul noptii - Louis-Ferdinand 
Celine.zip/OEBPS/Text/Note.xhtml - f5) după moda din 
primăvara acelui an. Niciodată nu mă văzuseră 
sosind la bordel atât de fercheş. Patroana puse 
să cânte fonograful ei cel mare, numai ca să 
mă-nveţe să dansez. 


5 Costum din patru piese (în engl. n.tr.) 


După asta m-am dus la cinematograf cu 
Molly ca să sărbătorim costumul meu cel nou. 
Mă-ntrebă pe drum dacă nu eram gelos, pentru 
că acel costum îmi dădea un aer foarte trist, şi 
dorinţa de a nu mă mai întoarce la uzină. Un 
costum nou îţi cam tulbură minţile. Ea, când 
oamenii nu se uitau la noi, îmi acoperea noul 
costum cu sărutări pasionale. Încercam să mă 
gândesc la altceva. 

Molly asta, ce femeie! Ce generoasă! Ce 
carnaţie! Ce revărsare de tinereţe! Un ospăț de 
dorinţe! Şi iarăşi eram neliniştit. Peşte?... mă 
gândeam. 

- Nu te mai duce la Ford! mă mai descuraja 
şi ea pe deasupra, Molly. Caută-ţi mai bine o 
slujbuliţă undeva într-un birou... Ca traducător 
de pildă, e genul tău... Îţi plac cărţile... 

Mă sfătuia destul de binevoitoare, vroia să 
fiu fericit. Pentru prima oară o fiinţă umană se 
interesa de mine, din interior aş putea zice, de 
egoismul meu, se punea în locul meu şi nu mă 
judeca numai din punctul ei de vedere, cum 
făcuseră toţi ceilalţi. 

Ah! Dac-aş fi întâlnit-o mai devreme pe 
Molly, când mai aveam vreme s-o apuc pe alt 
drum! Înainte de a-mi pierde entuziasmul cu 
putoarea de Musyne şi cu scârba de Lola! Dar 
era prea târziu ca să-mi mai refac tinereţea. Nu 
mai credeam în ea! Îmbătrâneşti repede şi 
iremediabil! S-a băgat de seamă felul în care 


oamenii ajung să-şi iubească nefericirea chiar 
fără voia lor. Natura e mai tare decât tine şi 
gata! Te-ncearcă într-un gen şi nu mai scapi de 
el. Eu apucasem drumul neliniştii. lţi iei uşor 
rolul şi destinul în serios fără să-ţi dai seama, şi 
când să te-ntorci e mult prea târziu ca să mai 
poţi schimba ceva. Eşti tot numai o spaimă şi 
asta pentru totdeauna. 

Ea încerca foarte amabil să mă oprească pe 
lângă ea, Molly, să mă convingă... „Trece şi aici 
viaţa la fel de bine ca şi în Europa, să ştii, 
Ferdinand! Nu vom fi nefericiţi împreună.” 
Avea dreptate într-un sens. „Ne vom plasa 
economiile... Ne vom cumpăra un magazin... 
Vom fi ca toată lumea...” O spunea ca să-mi 
calmeze  scrupulele. Proiecte. li dădeam 
dreptate. Mi-era chiar ruşine de osteneala ce şi- 
o da ca să mă ţină pe lângă ea. O iubeam 
desigur, dar mai mult îmi iubeam viciul meu, 
dorinţa mea de-a fugi de peste tot, în căutarea 
a nu ştiu ce, dintr-un tâmpit orgoliu fără 
îndoială, din convingerea unui anumit fel de 
superioritate. 

Nu vroiam s-o jignesc, ea înţelegea şi o lua 
înaintea grijii mele. Era atât de bună că în cele 
din urmă îi mărturisii mania care mă hărţuia, 
să fug de peste tot. M-a ascultat zile şi zile la 
rând, etalându-mă şi dezvăluindu-mă 
dezgustător, zbătându-mă printre fantome şi 
orgolii şi n-a dat semne de nerăbdare, 


dimpotrivă. Încerca numai să mă ajute să 
înving această zadarnică şi neghioabă nelinişte. 
Nu înţelegea prea bine unde vroiam să ajung cu 
sporovăielile mele, dar îmi dădea dreptate 
împotriva fantomelor sau alături de fantome, 
după voia mea. Din cauza acestei blândeţi 
persuasive, bunătatea ei îmi deveni familiară şi 
aproape personală. Dar mi se părea atunci că 
începeam să-mi trişez faimosul destin, raţiunea 
mea de-a fi, cum o numeam, şi încetai de atunci 
brusc să-i mai povestesc tot ce gândeam. 

Mă-ntorsei singur în mine însumi, foarte 
mulţumit de a fi şi mai nefericit decât altădată, 
pentru că adăugam la singurătatea mea un nou 
fel de disperare, ceva care semăna cu un 
sentiment adevărat. 

Toate acestea sunt banale. Dar Molly era 
dotată cu o râbdare angelică, credea tare ca 
fierul în vocaţii. Pe sora ei mai mică, de pildă, 
la Universitatea din Arizona, o apucase mania 
fotografiatului păsărilor în cuiburile lor şi a 
fiarelor în vizuini. Şi pentru ca ea să poată 
continua bizarele cursuri ale acestei tehnici 
speciale, Molly îi trimitea regulat surorii ei 
fotograf cincizeci de dolari pe lună. 

O inimă nesfârşit de bună, cu ceva adevărat 
sublim în ea, care se putea transforma oricând 
în bani nu în mofturi ca a mea sau a atâtor 
altora. În ceea ce mă priveşte. Molly nu cerea 
mai mult decât s-o las să se intereseze pecuniar 


de nămoloasa mea aventură. Cu toate că în 
unele momente îi apăream ca un băiat destul 
de aiurit, convingerea mea îi părea reală şi cu 
adevărat demnă de a nu fi descurajată. Mă ruga 
numai să-i fac un fel de bilanţ al cheltuielilor, 
pentru o pensie bugetară pe care vroia să mi-o 
constituie. Nu m-am putut hotări să-i primesc 
darul. O ultimă adiere de delicateţe mă 
împiedică să mă bazez în continuare, să mai 
speculez această fire cu adevărat prea 
spiritualizată şi prea bună. Şi aşa de bună voie 
m-am pus rău cu Providența. 

Făcui chiar ruşinat câteva încercări de a mă- 
ntoarce la Ford. Mici eroisme dealtfel fără 
urmări. Ajungeam exact până-n faţa porţii 
uzinei, dar rămâneam înţepenit în locul acela 
de hotar şi perspectiva tuturor acelor maşini 
care mă aşteptau învârtindu-se aneantiza în 
mine fără drept de apel orice veleităţi 
truditoare. 

Mă postam în faţa geamului cel mare al 
cazanului cu aburi central, acest uriaş 
multiform care mugea pompând şi absorbind 
nu ştiu de unde, nu ştiu ce, prin miile de ţevi 
lucitoare, întretăiate şi diforme ca nişte liane. 
Intr-o dimineaţă pe când stăteam aşa într-o 
mută contemplaţie, tocmai trecea rusul meu cel 
cu taxiul. „Şi aşa deci, te-au azvârlit afară, 
amice!... De trei săptămâni n-ai mai venit... Te- 
au înlocuit cu o maşină... [i-am spus doar...” 


„Aşa, mi-am zis atunci, cel puţin s-a 
terminat... Nu mai am de ce să viu...” Şi m-am 
întors în oraş. Ajungând acolo am trecut din 
nou pe la Consulat, să-ntreb dacă nu auziseră 
din întâmplare vorbindu-se de un francez cu 
numele de Robinson. 

- Sigur! Bineînţeles! mi-au răspuns consulii. 
A venit chiar de două ori pe la noi. Mai avea 
încă hârtii false... Dealtfel îl caută şi poliţia... Il 
ştiţi cumva?... 

N-am mai insistat... 

De atunci mă aşteptam să-l întâlnesc pe 
Robinson în fiecare moment. Simţeam că se va 
întâmpla curând. Molly continua să fie tandră şi 
binevoitoare. Era chiar mai drăguță decât 
înainte, de când se convinsese că vroiam să 
plec definitiv. Nu folosea la nimic să fii bun cu 
mine. Adesea  străbăteam împrejurimile 
oraşului amândoi, în după-amiezile ei libere. 

Mici coline pleşuve, boschete de mesteacăn 
în jurul unor lacuri minuscule, oameni citind 
ici, colo, magazine cenuşii sub cerul greu de 
norii plumburii. Evitam amândoi confidenţele 
prea complicate. Şi apoi ea se lămurise. Era 
prea sinceră ca să aibă multe de spus despre o 
amărăciune. Ceea ce se petrecea înăuntrul ei, 
în inima ei, îi ajungea. Ne îmbrăţişam. Dar n-o 
îmbrăţişam cum ar fi trebuit într-adevăr, în 
genunchi. Mă gândeam mereu şi la altceva în 
acelaşi timp, temâător să nu-mi risipesc timpul şi 


tandreţea, de parcă aş fi vrut să păstrez totul 
pentru nu ştiu ce lucru măreț, sublim ce avea 
să vină mai târziu, dar nu pentru Molly şi nu 
pentru asta. Ca şi cum viaţa mi-ar lua sau mi-ar 
ascunde ceea ce vroiam să ştiu despre ea, viaţa 
din străfundurile Întunericului, în timp ce eu 
mi-aş fi cheltuit ardoarea îmbrăţişând-o pe 
Molly, şi atunci n-aş mai avea destulă ardoare 
şi aş fi pierdut totul, în cele din urmă, din lipsă 
de forţă, iar ea viaţa, m-ar înşela ca pe toţi 
ceilalţi, Viaţa, adevărata metresă a bărbaţilor 
autentici. 

Ne amestecam apoi în mulţime şi o lăsam în 
faţa „casei”, pentru că noaptea era ocupată cu 
clientela până-n zori. În timp ce ea-şi vedea de 
clienţi, eu mă chinuiam totuşi, şi acest chin îmi 
vorbea despre ea atât de bine că o simţeam 
alături de mine mai mult decât în realitate. 
Intram într-un cinematograf ca să-mi treacă 
timpul. Când ieşeam de la cinematograf mă 
urcam într-un tramvai, luat de ici, de colo şi mă 
plimbam în noapte. După ora două urcau 
călători timizi de un anumit fel, pe care nu-i 
întâlneşti niciodată înainte sau după această 
oră, atât de palizi şi somnoroşi, în convoaie 
docile, până-n foburguri. 

Cu ei mergeai departe. Dincolo de uzine spre 
parcelele imprecise, spre străduţele cu case 
înghesuite una-n alta. Tovarăşii mei de drum 
dispăreau odată cu umbrele lor. Inchideau 


ochii-n zori. Cu greu îi puteai face să vorbească 
pe aceşti oameni ai umbrei. Prea obosiţi. Nu se 
plângeau, nu, spălau noapte de noapte 
magazinele şi birourile nenumărate ale 
întregului oraş, după închidere. Păreau mai 
puțin speriați decât oamenii trăind la lumina 
zilei. Poate pentru că ei ajunseseră pe ultima 
treaptă a oamenilor şi a lucrurilor. 

Într-una din aceste nopţi, cum mai luasem un 
tramvai şi acum coboram preocupat la ultima 
staţie, mi se păru că cineva mă strigă pe 
nume: "Ferdinand! Ei, Ferdinand!” Fireşte că-n 
penumbra din jur, strigătul aduce prea mult a 
tarăboi. Nu-mi plăcea. Deasupra acoperişurilor 
cerul se lumina în fâşii reci întretăiate de 
streşini. Sigur, pe mine mă striga. Întorcându- 
mă îl recunoscui pe Leon. Şuşotind mă ajunse 
din urmă şi stăturăm de vorbă. 

Se întorcea şi el cu ceilalţi de la serviciul de 
curăţenie a unui birou. Era tot ce găsise de 
făcut. Păşea cumpătat, cu un anumit fel de 
autentică măreție, de parcă numai cu o clipă 
înainte ar fi săvârşit în oraş lucruri 
primejdioase şi sacre, ca să zic aşa. Era genul 
pe care îl abordau dealtfel toţi aceşti 
măturători de noapte, remarcasem mai demult. 
În oboseală şi singurătate divinul transpare din 
om. De acest divin îi erau şi lui plini ochii când 
îi deschidea mai mari decât ochii obişnuiţi în 
penumbra albastră în care ne aflam. Curăţise şi 


el întinderi nesfârşite de lavabo-uri şi lustruise 
munţi de etaje tăcute. 

A adăugat: „le-am recunoscut 
imediat, Ferdinand! După felul cum te-ai urcat 
în tramvai... Închipuie-ţi, numai după cum te-ai 
întristat când ai văzut că nu era nici o femeie. 
Nu-i aşa? Nu-i genul tău?” Era genul meu, 
adevărat. Evident aveam sufletul dezbumbat ca 
un prohab. Nu mă miră această justă 
observaţie. Ceea ce mă surprinse mai mult era 
că nici el nu reuşise în America. Era singurul 
lucru pe care nu-l prevăzusem. 

Îi vorbii imediat de galera de la San-Tapeta. 
Dar nu înţelegea ce vroiam să spun. „Ai febră, 
mi-a zis, simplu”! El sosise cu un cargou. Ar fi 
încercat şi el să intre la Ford, dar hârtiile lui cu 
adevărat prea false îl împiedicau. „Sunt bune 
numai să le ai în buzunar!” remarcă el. La 
echipele de măturători nu-ţi făceau greutăţi în 
privinţa stării civile. Nu prea plătesc cine ştie 
ce, dar te lasă-n pace. Era un fel de legiune 
străină de noapte. 

- Şi tu ce faci? mă-ntrebă. Nu te-ai săturat de 
trucuri şi tertipuri! Mai vrei călătorii? 

- Vreau să mă-ntorc în Franţa, i-am zis, am 
văzut destule, ai dreptate, aşa e... 

- Ai face mai bine, mi-a răspuns, pentru că 
noi ne-am cam trăit traiul. Am îmbătrânit fără 
să ne dăm seama, ştiu eu ce spun... Aş vrea şi 
eu să mă-ntorc, dar tot cu hârtiile astea 


mereu... Mai aştept, să-mi procur de cele 
bune... Nu s-ar putea spune că e prea grea 
munca pe care o fac. Sunt altele şi mai rele. 
Dar nu pot să-nvâţ englezeşte... Sunt unii de 
treizeci de ani la măturat în aceeaşi situaţie, n- 
au învăţat decât „Exit” din cauză că scrie pe 
uşile pe care le lustruiesc şi „Lavatory”. 
Înţelegi? 

Înţelegeam. Dacă vreodată Molly m-ar fi 
părăsit, aş fi fost şi eu obligat să mă angajez 
într-o muncă de noapte. 

O asemenea muncă nu se termina niciodată. 

Pe scurt, cât eşti în război zici c-ar fi mai 
bine să fie pace şi apoi îţi haleşti şi această 
speranţă ca pe o bomboană şi ceea ce-ţi 
rămâne nu mai are nici o valoare. Nu 
îndrăzneşti s-o spui ca să nu dezguşti pe 
cineva. Eşti, într-un cuvânt, delicat. Şi apoi într- 
o bună zi îţi dai drumul gurii în faţa lumii 
întregi. Te saturi să te tot tăvăleşti în gunoi. 
Dar toată lumea găseşte deodată că eşti prost 
crescut. Asta-i. 

M-am mai întâlnit cu Robinson după aceea în 
vreo două sau trei rânduri. Arăta rău. Un 
dezertor francez care fabrica băuturi ilegale 
pentru amicii din Detroit îi ceda o mică parte 
din „bussiness”-ul lui. Îl cam ispitea pe Ro- 
binson. „Aş face şi eu ceva «țuiculițā» pentru 
javrele astea, îmi mărturisi, dar mi-am cam 
pierdut curajul... Simt că primului poliţist care 


m-ar lua la întrebări i-aş spune tot... Am văzut 
prea multe. Şi apoi mi-e şi somn tot timpul... Ca 
să dormi numai ziua, ăsta nu-i somn. Fără să 
mai pun la socoteală praful «birourilor» care-ţi 
îneacă plămânii... Îţi dai seama... O poţi mierli 
Uşor...” 

Ne-am dat întâlnire pentru altă noapte. M- 
am întors la Molly şi i-am povestit tot. Se 
ostenea foarte mult să-mi ascundă cât o 
Chinuiam, dar nu era greu de văzut cât se 
chinuia. O îmbrăţişam mai des acum, dar chinul 
ei era adânc, mai adevărat decât al nostru, al 
europenilor, poate pentru că noi prea avem 
obiceiul să vorbim mult despre el, exagerându- 
l. La americani, dimpotrivă. Nu îndrăznesc să- 
nţeleagă, să-l admită. Un pic umilitor, dar 
oricum, chin adevărat nu orgoliu, nu gelozie, 
nici scene, nimic decât chinul adevărat al inimii 
şi trebuie spus că nouă toate acestea ne 
lipsesc, precum lipsiţi suntem de plăcerea 
suferinţii. Ţi se face ruşine că nu eşti mai bogat 
la suflet şi-n toate cele judecând omenirea mai 
josnică în fond decât este ea cu adevărat. 

Din când în când pe Molly o trăgea aţa să-mi 
facă câte un reproş, dar întotdeauna în termeni 
foarte măsuraţi, foarte amabili. 

- Tu eşti bun, Ferdinand, şi ştiu că faci 
eforturi să nu devii la fel de rău ca toţi ceilalţi, 
numai că eu nu-mi dau seama dacă tu însuti ştii 
în fond ce vrei... Gândeşte-te bine! O bucată de 


pâine va trebui să-ţi găseşti la întoarcere, 
Ferdinand... Şi acolo n-ai să te mai poţi plimba, 
ca pe aici, nopţi în şir, visător... cum îţi place 
ţie... în timp ce eu muncesc... Te-ai gândit la 
asta, Ferdinand? 

Într-un sens avea dreptate, dar fiecare cu 
firea lui. Mi-era teamă să n-o jignesc, mai ales 
c-o puteai face atât de uşor. 

- Fii sigură că te iubesc mult, Molly, şi te voi 
iubi mereu... aşa cum pot eu... În felul meu... 

Felul meu nu prea era cine ştie ce. Molly era 
frumoasă, ispititoare chiar. Dar eu aveam 
această ticăloasă înclinaţie pentru fantome. 
Poate că nu era numai vina mea. Viaţa te obligă 
să rămâi mult prea des cu fantomele. 

- Tu eşti prea bun, Ferdinand, mă liniştea ea, 
nu-ţi bate capul cu mine... Dar parcă-ai fi 
bolnav de dorinţa de a şti mereu mai mult... 
Asta e... În sfârşit poate ăsta e drumul tău... 
aşa, singur... Numai cel care merge singur 
ajunge departe... Vei pleca curând, Ferdinand? 

- Da, vreau să-mi termin studiile în Franţa şi 
apoi am să mă-ntorc, o asiguram cu curaj. 

- Nu, Ferdinand, n-ai să te mai întorci... Şi 
apoi nici eu nu voi mai fi pe aici... 

Nu se lăsa păcălită. 

Momentul plecării sosi. O luarăm într-o seară 
spre gară un pic înaintea orei în care ea trebuia 
să fie în „casă”. În timpul zilei îmi luasem 
rămas bun de la Robinson. Nici el nu era prea 


mândru că-l părăseam. Nu mai terminam odată 
de părăsit pe toată lumea. Pe peronul gării, 
cum aşteptam trenul împreună cu Molly, 
treceau bărbaţi care se prefăceau că n-o 
cunosc, dar şuşoteau tot felul de lucruri. 

- lată-te deja departe, Ferdinand. Ai să faci, 
nu-i aşa, exact ceea ce ai dorit să faci? Asta e 
important... Numai asta contează... 

Trenul a intrat în gară. Nu mai eram chiar 
atât de sigur pe mine când am văzut 
locomotiva. O îmbrăţişai pe Molly cu tot curajul 
de care mai era capabil hoitul meu. O dată-n 
viaţa mea eram şi eu plin de un chin adevărat, 
pentru lumea întreagă, pentru mine, pentru ea, 
pentru toţi oamenii. 

Poate că asta şi cauţi de-a lungul vieţii, şi 
numai asta, chinul cel mare, pentru ca să poţi 
deveni tu însuţi înainte de-a muri. 

Ani după ani au trecut de la această plecare 
a mea... Am scris adesea la Detroit şi la toate 
adresele pe care mi le mai aminteam şi pe unde 
i-aş fi putut da de urmă lui Molly. N-am primit 
răspuns niciodată. 

„Casa” s-a închis acum. Asta-i tot ce am 
putut afla. Buna, admirabila Molly, vreau, dacă 
ea mă mai poate citi, într-un loc pe care nu-l 
cunosc, să ştie că nu m-am schimbat pentru ea, 
că o mai iubesc şi tot aşa în felul meu, că poate 
veni oricând aici să-mpartă cu mine pâinea şi 
obscurul meu destin. Şi dacă nu mai e 


frumoasă, nu-i nimic! Ne vom împăca! Am 
păstrat în mine atâta din frumuseţea ei, atât de 
vie, atât de caldă, încât am pentru amândoi şi 
pentru cel puţin douăzeci de ani de acum 
încolo, timp ca să ajungem la capăt. 

Mi-a trebuit multă nebunie, de un soi josnic 
şi rece, ca s-o părăsesc. Totuşi mi-am apărat 
sufletul până acum şi dacă mâine moartea va 
veni să mă ia, nu voi fi, sunt sigur, la fel de 
rece, de urât şi de greu ca toţi ceilalţi, atâta 
bunătate şi vis mi-a dăruit Molly în cele câteva 
luni petrecute în America. 


Nu-i mare lucru să te întorci de pe Lumea 
Cealaltă! Regăseşti firul zilelor cum l-ai lăsat 
târându-se năclăios, precar. Te aşteaptă. 

M-am învârtit săptămâni şi luni în jurul pieţii 
Clichy, de unde plecasem, şi prin împrejurimi, 
făcând tot felul de meserii ca să trăiesc, prin 
cartierul Batignolles. Greu de povestit! Pe 
ploaie sau în căldura autobuzelor de îndată ce 
sosea luna iunie, cea care-ţi arde gâtul şi te 
sufocă aproape ca la Ford, priveam, ca să mă 
distrez, oamenii trecând şi întorcându-se, 
fofilându-se seara spre teatru sau spre Bois. 

Mereu mai mult sau mai puţin singur în 
timpul orelor libere, mocneam cu cărţile şi 
ziarele alături şi la fel cu toate lucrurile pe care 
le văzusem. Studiile mele odată reluate, 
examenele le-am trecut cum a dat Dumnezeu, 


câştigându-mi în acelaşi timp pâinea. Ea, 
Ştiinţa, e foarte bine apărată, v-o spun eu, 
Facultatea e un dulap bine pecetluit. Multe 
oale, toate goale. Când terminai totuşi cei cinci 
sau şase ani de tribulaţii academice, îmi avui şi 
eu titlul meu sforâitor. Atunci mă agâţai de-o 
mahala, genul meu, la Garenne-Rancy, la 
ieşirea din Paris, imediat după Porte Brancion. 

N-aveam nici o pretenţie, nici o ambiţie, 
numai dorinţa de-a respira un pic şi de-a mânca 
ceva mai bine. După ce mi-am pus plăcuţa la 
poartă am aşteptat... 

Oamenii din cartier veniră să privească 
plăcuţa,  bănuitori. Chiar au întrebat la 
Comisariatul de Poliţie dacă eram un doctor 
adevărat. Da, li s-a răspuns. Şi-a depus 
diploma, e deci unul adevărat. Atunci se zvoni 
în tot Rancy-ul că se mai instalase încă un 
doctor adevărat pe lângă ceilalţi... „N-o să-şi 
umple el traista pe aici! a prezis imediat portă- 
reasa mea. Sunt şi aşa prea mulţi!” Era o 
observaţie exactă. 

Dimineaţa, la marginea oraşului viața 
năvăleşte mai ales odată cu tramvaiul. De cum 
apăreau zorile pe bulevardul Minotaure treceau 
cutii bucşite cu artilerii întregi de aiuriţi care 
se duceau la muncă, clătinându-se pe picioare. 

Cei tineri păreau chiar mulţumiţi că se duc la 
muncă. Grăbeau traficul, se agăţau de scări, 
gagiii, făcând haz. Făcea să-i vezi. Dar când 


cunoşti de douăzeci de ani cabina telefonică de 
la cârciumă, de pildă, atât de murdară că o iei 
întotdeauna drept o privată, îţi trece pofta să 
mai glumeşti cu lucrurile serioase şi cu Rancy- 
ul mai ales. Iți dai atunci seama unde ai fost 
plasat. Casele te domină, aşa slinoase cum 
sunt, cu fațadele lor turtite, străine, inima lor 
aparţine proprietarului. Pe el nu-l vezi 
niciodată. Nu îndrăzneşte să se arate. Îți 
trimite numai girantul, porcul. Se spune în 
cartier că e foarte amabil proprietarul când îl 
întâlneşti. Nu-l costă nimic. 

Lumina cerului la Rancy este la fel ca cea de 
la Detroit, zoaie de fum care scaldă câmpia cam 
de pe la Levallois. Resturi de case ţinute în 
picioare de nămol. Hornurile cele mici şi cele 
mari ţi se par de departe nişte ţăruşi la malul 
mării înfipţi în nămol. Înăuntru noi. 

Trebuie să ai şi curajul crabilor la Rancy, mai 
ales când îmbătrâneşti şi când eşti foarte sigur 
că n-ai să mai ieşi de aici niciodată. La capătul 
tramvaiului, iată podul năclăit aruncat peste 
Sena, acest mare canal plin cu de toate. De-a 
lungul malurilor, duminica şi noaptea oamenii 
se urcă pe grămezile de pietriş să facă pipi. 
Văzând apa curgând în faţa lor, bărbaţii devin 
meditativi. Urinează cu un sentiment de 
eternitate ca marinarii. Femeile, ele, nu 
meditează niciodată. Cu sau fără Sena. 
Dimineaţa deci tramvaiul cară mulţimea lui de 


oameni ca s-o înghesuie în metrou. Ai zice 
văzându-i pe toţi cum o iau la goană într-acolo 
că s-a întâmplat o catastrofă în partea dinspre 
Argenteuil, că le arde ţinutul. De fiecare dată, îi 
apucă în zori, se agaţă ciorchine de uşi, de 
balustrade. Mare derută. Şi totuşi nu se duc 
decât să-şi caute un patron la Paris, unul care 
să nu-i lase să moară de foame, şi pe care se 
tem să nu-l piardă, laşii. Şi cât te face să asuzi 
pentru bucata de pâine pe care ţi-o dă. Puţi 
zece, douăzeci de ani şi uneori chiar mai mult. 
Nu-i de pomană. 

Se ceartă îndelung în tramvai ca să-şi 
dezmorţească gura. Femeile sunt încă şi mai 
certăreţe decât mucoşii. Ar fi fost în stare să 
blocheze toată linia numai să nu-şi scoată bilet. 
E adevărat că multe dintre pasagere sunt deja 
bete, mai ales cele care coboară în piaţa de pe 
lângă Saint-Ouen, mahalagioaicele. „Cât fac 
morcovii?” întrebau mult înainte de a ajunge, 
ca să se ştie că au cu ce. 

Inghesuiţi ca nişte gunoaie, cum sunt în 
aceste cutii de fier, traversează tot Rancy-ul 
puţind îngrozitor, mai ales vara. Când ajung la 
fortificaţii se mai ameninţă pentru ultima oară 
şi apoi îi pierzi din vedere, metroul îi înghite pe 
toţi şi pe toate, costumele decolorate, rochiile 
purtate, ciorapii de mătase, metritele şi 
picioarele murdare ca şi şosetele, gulerele false 
şi ţepene ca datele fixe ale chiriilor, avorturi în 


curs, veterani de război, totul se revarsă pe 
scară în mirosul de gudron şi fenice până la 
capătul cel întunecat cu un bilet dus-întors care 
el singur costă cât două cornuri. 

Teama lentă a concedierii fără menajamente 
(printr-un simplu certificat), mereu gata să 
îngroşi rândurile retardatarilor când patronul 
va vrea să-şi reducă cheltuielile generale. 
Amintirile „Crizei” simţite pe pielea ta, ultima 
perioadă de şomaj, toate acele Intransigeant pe 
care a trebuit să le citeşti, 25 de centime, 25 de 
centime... cozile în aşteptarea unei slujbe... 
Toate acestea pot să omoare un om, oricât de 
bine protejat ar fi el în pardesiul lui „bun 
pentru toate anotimpurile”. 

Oraşul ascunde cât poate această mulţime de 
picioare murdare în lungile sale canale 
electrificate. Nu se mai întorc la suprafaţă 
decât duminica. Şi când sunt ei pe afară nu 
trebuie să te arăţi. O singură duminică numai 
să-i vezi distrându-se şi-ţi trece pofta de 
distracţie pentru totdeauna. În jurul metroului 
pe aproape de bastioane, piperat, specific, 
mirosul urmelor lăsate de război, duhorile 
satelor pe jumătate arse, numai pârjolite, ale 
revoluțiilor eşuate, ale comerţului falimentar. 
Peticarii din împrejurimi ard de luni de zile 
aceleaşi grămejoare umede în gropile ferite de 
vânt. Nişte barbari buni la nimic, aceşti trenţari 
plini de vin şi de oboseală. Or să tuşească în 


curând la dispensarul de alături, în loc să mai 
călărească tramvaiele pe povârnişuri şi să 
urineze-ndelung la vamă. Palizi, fără sânge în 
ei. Gata cu chefurile. Când războiul va reveni, 
următorul, vor face încă o dată avere vânzând 
pielea şobolanilor, cocaină, şi măşti de tablă 
ondulată. 

Îmi găsisem, ca să-mi fac meseria, un mic 
apartament în marginea ținutului de unde se 
zăreau bine  povârnişurile fortificațiilor şi 
nelipsitul muncitor mereu cocoţat acolo privind 
în gol cu braţul înfăşurat într-o pânză albă 
groasă, accident de muncă, care nu ştie ce să 
mai facă şi la ce să se mai gândească neavând 
nici destul ca să bea şi ca să-şi umple burta. 

Molly avusese dreptate, începeam s-o 
înţeleg. Studiile te schimbă, ele fac orgoliul 
unui bărbat. Trebuie neapărat să treci şi prin 
asta ca să intri adânc în viaţă. Mai înainte nu 
făceai decât să te învârţi în jurul ei. Te 
considerai lipsit de prejudecăți, dar te 
împiedicai în fleacuri. Visai prea mult. Lunecai 
pe vorbe. Nu-i asta. Nimic decât intenţii, 
aparenţe. Cel hotărât are nevoie de altceva. Eu, 
cu medicina, deşi nu prea înzestrat, m-am 
apropiat totuşi de oameni, de animale, de tot. 
De acum nu aveam decât să merg înainte, cu 
mulţimea. Moartea aleargă după tine, trebuie 
să te grăbeşti şi mai trebuie să şi mănânci în 
timp ce ea te caută şi apoi mai trebuie să 


ocoleşti şi războiul pe deasupra. Şi multe altele 
de făcut. Nu-i uşor. 

Cât priveşte bolnavii, îi aşteptam, dar nici 
urmă de ei. E greu până te porneşti, îmi 
spuneau ca să mă liniştească. Bolnavul pentru 
moment eram mai ales eu. 

Nimic mai jalnic ca Garenne-Rancy când n-ai 
clienţi, mă gândeam eu. Aşa-i. Pe aici nu 
trebuie să gândeşti, şi eu care venisem tocmai 
de la celălalt capăt al lumii exact ca să mă 
gândesc în linişte. Picasem la ţanc! Biet 
orgolios! Şi gândul venea peste mine negru şi 
greu... Nu era glumă, şi n-am mai scăpat. 
Creierul, un tiran fără pereche. 

Sub mine locuia Bezin, un biet telal care-mi 
zicea de câte ori mă opream în faţa uşii lui: 
„Irebui să alegi, domnule doctor! Să joci la 
curse ori să-ţi bei aperitivul, ori una, ori alta!... 
Nu le poţi face pe toate!... Eu prefer aperitivul! 
Nu-mi plac cursele...” 

Ca aperitiv prefera lichiorul de coacăze. Nu 
era rău de obicei, Bezin, dar nici prea bun după 
chef... Când mergea după aprovizionare în 
„Foire aux puces”, hoinărea pe acolo vreo trei 
zile, în „expediţie”, cum zicea el. Îl aduceau pe 
sus. Atunci profetiza: 

- Viitorul, eu îl văd cum va fi... O partuză fără 
sfârşit... Şi cu cinema între... Nu vedeţi c-a şi- 
nceput... 


Vedea chiar mai departe: „Prevăd că nu se va 
mai bea... Eu sunt ultimul care bea în viitor... 
Trebuie să mă grăbesc... Îmi cunosc viciul...” 

Pe strada mea toată lumea tuşea. Era o 
ocupaţie. Din cauza fumului, ca să vezi soarele 
trebuia să urci până la Sacre-Coeur. 

Dar de acolo se vede bine; îți dai seama că-n 
fundul câmpiei eram noi şi casele în care 
locuiam. Dacă le cauţi însă cu tot dinadinsul nu 
le găseşti, n-o găseşti nici măcar pe a ta, atât 
sunt de urâte toate şi la fel de urât tot ce vezi. 
Şi mai departe Sena curgând în zigzag ca un 
albuş de ou de la un pod la altul. 

Când locuieşti la Rancy nu-ţi dai seama cum 
ai devenit trist. Atât doar că nu-ţi vine să mai 
faci mare lucru. Pentru că trebuie să tot 
economiseşti la toate şi pentru toate, dorinţele 
te părăsesc. 

Luni în şir am tot împrumutat bani când de 
ici, când de colo. Erau atât de săraci şi 
neîncrezători oamenii din cartier că trebuia să 
se facă noapte ca să se hotărască să facă apel 
la mine, un doctor nu prea scump totuşi. Am 
străbătut astfel nopţi şi nopţi la rând curticelele 
întunecoase în căutarea celor zece, 
cincisprezece franci. 

Dimineaţa strada devenea ca o tobă mare de 
atâtea covoare bătute. 

In dimineața aceea l-am întâlnit pe Bébert pe 
trotuar, păzea odāița mātuşi-sii plecată după 


cumpărături. Ridica şi el norul lui de praf pe 
trotuar cu o mătură, Bébert. 

Cine nu-şi ridică praful lui propriu prin 
aceste locuri, în jurul orei şapte, trece drept un 
faimos porc murdar pe strada lui. Carpete 
scuturate, semn de curăţenie, menaj bine ţinut. 
E de ajuns. Iți poate mirosi şi gura după aia, 
eşti mulţumit. Bébert înghiţea tot praful pe 
care-l ridica, inclusiv pe cel trimis de la etaje. 
Pe pavaj mai ajungeau totuşi câteva pete de 
soare, dar ca-ntr-o biserică, palide şi blânde, 
mistice. 

Bebert mă văzuse venind. Eram doctorul din 
colţ, acolo unde opreşte autobuzul. Obraz prea 
verzui, măr care nu se va coace niciodată, 
Bebert. Se scărpina şi văzându-l îmi venea şi 
mie să mă scarpin. Ce-i drept, e drept, pureci 
aveam şi eu, luaţi noaptea când stăteam 
aplecat deasupra bolnavului. Săreau cu plăcere 
în pardesiul meu pentru că era cel mai cald şi 
mai umed loc la îndemâna lor. Înveţi la 
Facultate despre asta. 

Bebert lepădă covorul ca să-mi spună bună 
ziua. De la toate ferestrele se uitau la noi cum 
stăteam de vorbă. 

Dacă tot trebuie să iubeşti ceva, rişti mai 
puţin cu copiii decât cu oamenii mari, ai cel 
puţin scuza speranţei că vor fi mai puţin infecţi 
decât noi mai târziu. Cine ştie. 


Pe faţa lui lividă juca acel zâmbet de pură 
afecţiune pe care nu l-am uitat niciodată. O 
bucurie pentru un univers. 

Puţini mai păstrează după vârsta de douăzeci 
de ani ceva din această afecţiune spontană, 
asemănătoare cu cea a animalelor. Lumea nu e 
cum o crezuseră ei! Asta-i! Atunci se schimbă la 
faţă! Şi-ncă cum! Pentru că s-au înşelat! Devin 
porci cât ai zice peşte! Asta ne rămâne pe 
obraz după trecerea celor douăzeci de ani! O 
eroare! Obrazul nostru nu-i decât o eroare. 

- Ei! mi se adresă Bebert, domnule doctor! 
Au adunat pe unul astă noapte din Place de 
Fêtes, nu-i aşa? Avea gâtul tăiat cu briciul? 
Dumneavoastră aţi fost de servici? Nu? 

- Nu, n-am fost eu de servici, Bebert, a fost 
doctorul Frolichon... 

- Păcat, pentru că mătuşa mea a zis că ar fi 
fost bine să fiţi dumneavoastră... Că i-aţi fi 
povestit tot... 

- Altădată, Bébert. 

- Se ucid aşa de des pe aici oamenii? a mai 
adăugat Bebert. 

Şi când să scap de praful stârnit de el, 
maşina-măturătoare municipală trecu tocmai în 
momentul acela băzâind şi un uragan de praf se 
ridică din şanţuri acoperind toată strada cu alţi 
nori de praf, mai denşi, mai pipăraţi. Nu ne mai 
vedeam. Bebert sărea la dreapta şi la stânga, 
strâmbându-se şi urlând, bucuros. Capul ce- 


nuşiu, părul năclâit, picioarele de maimuţă 
costelivă, totul dansa convulsiv la capătul 
măturii. 

Mătuşa lui Bébert se întorcea de la 
cumpărături, îşi dăduse deja pe gât păhăruţul, 
şi trebuie să vă mai spun că mai trăgea şi ceva 
eter, obicei contractat pe când slujea la un 
doctor şi-o duruseră foarte tare măselele de 
minte. Nu-i mai rămăseseră decât doi dinţi în 
faţă, dar nu uita niciodată să şi-i spele. „Când 
eşti ca mine, care am slujit la un doctor ştii ce-i 
aia igienă”. Dădea consultaţii medicale prin 
împrejurimi şi chiar mai departe până la 
Bezons. 

M-ar fi interesat să ştiu dacă se gândea 
vreodată la ceva mătuşa lui Bebert. Nu, nu se 
gândea la nimic. Vorbea enorm fără să se 
gândească niciodată. Când eram singuri fără 
indiscreţi prin jur, mă tapa la rândul ei de o 
consultaţie. Intr-un anumit sens era măgulitor. 

- Bebert, domnule doctor, trebuie să vă spun, 
pentru că sunteţi doctor, e o puşlama!... Se 
„freacă”! Am observat de vreo două luni şi mā- 
ntreb cine ar fi putut să-l înveţe asemenea 
murdării!... Eu l-am crescut bine totuşi! Ili 
interzic... Dar el iar începe... 

- Spune-i c-o să-nnebunească, o sfătuii eu, 
clasic. 

Bebert care ne auzea nu era mulţumit. 


- Nu mă „frec”, nu-i adevărat, ăla mic al lui 
Gagat mi-a propus... 

- Vedeţi, bănuiam eu, făcu mătuşa, în familia 
Gagat, ştiţi, ăia de la cinci?... Sunt toţi nişte 
vicioşi. Bunicul se pare că aleargă după 
călăreţe... Ei, ce ziceţi, călăreţe, ai?... Spuneți- 
mi, domnule doctor, pentru că tot sunteţi aici, 
puteţi să-i daţi un sirop ca să nu se mai frece?... 

Intrai după ea în odăiţă ca să-i prescriu un 
sirop anti-viciu pentru ţâncul de Bébert. Eram 
prea binevoitor cu toată lumea, ştiam eu bine. 
Nimeni nu mă plătea. Consultam pe datorie mai 
ales din curiozitate. Era o greşeală. Oamenii se 
răzbună pentru binele pe care li-l faci. Mătuşa 
lui Bebert a profitat ca toţi ceilalţi de 
orgolioasa mea dezinteresare. A abuzat chiar 
fără ruşine. Mă lăsam înşelat, minţit. Îi 
urmăream cu atenţie. Mă ţineau în gheare, se 
văicăreau din ce în ce mai mult, făceau din 
mine ce vroiau. Şi de la o mizerie la alta, îmi 
arătau tot ce ascundea dugheana sufletului lor, 
şi nu arătau nimănui decât mie. Aceste 
hidoşenii nu sunt plătite niciodată prea scump. 
Numai că-ţi scapă printre degete ca nişte şerpi 
băloşi. 

Voi spune totul într-o zi, dacă voi trăi destul 
ca să povestesc tot. 

„Atenţie, javrelor! Lăsaţi-mă să mai fiu bun 
măcar vreo câţiva ani. Nu mă ucideţi încă! Cu 
un aer servil şi dezarmant voi spune tot. Vă jur, 


şi vă veţi zgârci dintr-o lovitură precum omizile 
acelea băloase care veneau în Africa să-mi 
cufurească coliba şi am să vă descriu mai 
profund laşi şi mai infecţi decât sunteţi, în aşa 
fel încât poate o să crăpaţi şi voi, în sfârşit”. 

- E dulce? întrebă Bebert în privinţa 
siropului. 

- Să nu i-l faceţi dulce, cerea mătuşa, 
puşlamaua... Nu-l merită dulce, îmi fură şi aşa 
destul zahăr în fiecare zi. Are toate viciile, toate 
obrăzniciile! O să-şi omoare mama! 

- N-am mamă, i-o întoarse scurt Bebert, fără 
să-şi piardă busola. 

- Rahat! făcu mătuşa atunci. Am să-ţi 
altoiesc nişte bice pe spinare dacă-mi mai 
răspunzi obraznic. Şi întinse pe loc mâna după 
biciul din cui, dar el şi ajunsese în stradă. 
„Păcătoaso”! îi strigă de pe hol. Mătuşa roşi şi 
se întoarse spre mine. 

Linişte. Schimbarăm vorba. 

- Ar trebui poate, domnule doctor, să vă 
duceţi s-o vedeţi pe doamna de la mezanin din 
strada Mineurs nr.4... El e un fost funcţionar de 
notariat, i-am vorbit despre dumneavoastră... I- 
am spus că sunteţi un doctor cum nu se poate 
mai amabil cu bolnavii. 

Ştiui pe loc că-mi trânteşte o minciună, 
mătuşa. Doctorul ei preferat era Frolichon. Pe 
el îl recomandă de câte ori poate... iar pe mine 
mă bârfeşte de fiecare dată. Umanitarismul 


meu stârneşte în ea o ură animalică. O tâmpită, 
nu uitaţi. Numai că Frolichon pe care ea-l 
admiră atât o pune să plătească pe loc, şi 
atunci ea mă consultă pe mine aşa la botul 
calului. Dacă mă recomanda acum trebuie să 
fie vorba de ceva gratuit sau de vreo afacere 
dubioasă la mijloc. Plecând mă gândesc din nou 
la Bebert. 

- “Trebuie să-l mai scoateţi la aer! Nu-l 
scoateţi destul!... 

- Unde aţi vrea să mergem amândoi? Cu 
slujba asta a mea nu prea pot pleca departe... 

- Duceţi-vă cu el măcar duminica în parc... 

- Dar în parc duminica e şi mai multă lume şi 
mai mult praf decât aici. Stau grămadă unul 
peste altul... 

Remarca ei era adevărată. Căutai alt loc s-o 
îndrum. 

Timid propun cimitirul. 

Cimitirul de la Garenne-Rancy era singurul 
loc mai împădurit şi mai spaţios din ţinut. 

- Ia te uită, ai dreptate, nu m-am gândit, am 
putea merge foarte bine acolo. 

Bebert tocmai se întorcea. 

- Ei, Bébert, ţi-ar place să mergi să te plimbi 
prin cimitir? Trebuie să-l intreb, domnule 
doctor, că şi în privinţa plimbărilor e un căpos 
fără pereche, să ştiţi!... 

Bebert n-are, pe drept cuvânt, nici o părere. 
Dar ideea place mătuşii, şi asta-i de ajuns. Avea 


o slăbiciune pentru cimitire mătuşa, ca toţi 
parizienii. Ai fi zis în această privinţă că parcă 
ar începe să gândească. Examina avantajele şi 
dezavantajele. In fortificații, prea multă 
golănime. În parc prea mult praf... În timp ce în 
cimitir, e adevărat, nu-i râu... Şi mai ales 
oamenii care vin duminica acolo sunt nişte 
oameni convenabili, bine crescuţi... Şi apoi, 
ceea ce e comod, la întoarcere pe bulevardul 
Liberte şi-ar putea face cumpărăturile, mai sunt 
deschise duminica nişte prăvălii. 

Şi conchise: „Bebert, du-te cu domnul doctor 
până la doamna Henrouille, în strada des 
Mineurs... Ştii unde stă, Bebert, Doamna 
Henrouille?” 

Bébert ştia orice, numai ca să mai poată 
hoinări puţin. 


Între strada Ventru şi piaţa Lenin nu mai 
erau decât imobile de închiriat. Antreprenorii 
cumpăraseră tot ce mai ţinea de satul numit 
Garenne. Câteva terenuri virane în margine, 
dincolo de ultimul bec de gaz, era tot ce mai 
rămăsese. 

Inghesuite între aceste clădiri se mai 
sumeţeau, mucegăind, câteva case, cu patru 
camere şi o sobă mare pe culoarul de jos; de- 
abia dacă se face câte un pic de foc, e adevărat, 
din pricina economiilor. Soba fumegă în aerul 
umed. Casele acestea, câte au mai rămas, 


aparţin rentierilor. Cum intri la ei tuşeşti din 
cauza fumului. Nu erau bogaţi rentierii pripăşiţi 
pe acolo, şi mai ales familia Henrouille unde mă 
trimiseseră... Dar oricum tot mai aveau câte 
ceva. 

Când intrai la familia Henrouille mirosea nu 
numai a fum, ci şi a closet şi a prăjeală. Tocmai 
terminaseră de plătit casa. Asta însemna 
cincizeci de ani buni de economii. De îndată ce 
intrai la ei şi-i vedeai te-ntrebai ce au amândoi. 
Ei bine, nefiresc la cei doi Henrouille era că nu 
cheltuiseră în cei cincizeci de ani un ban fără 
să-l fi regretat. Cu carnea şi cu sufletul lor 
dobândiseră casa, ca melcul. Dar melcul o face 
fără să aibă habar. 

Familia Henrouille nu-şi mai venea în fire de 
pe urma faptului că-şi trecuseră toată viaţa 
numai a-şi face o casă şi, ca oamenii pe care-i 
dezgropi, erau năuciţi. Tot aşa năuci sunt 
probabil şi oamenii pe care-i scoţi din temniţele 
în care i-ai închis pe viaţă. Cei doi Henrouille, 
încă înainte de a se căsători, se gândeau să-şi 
cumpere o casă. Separat mai întâi şi după 
aceea împreună. Au refuzat să se gândească la 
altceva o jumătate de secol, şi când viaţa i-a 
obligat să se gândească la altceva, la război de 
pildă, şi mai ales la fiul lor, asta i-a îmbolnăvit. 

Când s-au mutat în casa lor, tineri căsătoriţi, 
fiecare cu cei zece ani de economii, casa nu era 
în întregime gata. Se afla încă în plin câmp. Ca 


să ajungi până acolo iarna trebuia să-ţi iei 
saboţii, pe care-i lăsai la fructarul din colţul 
străzii la Revolte plecând dimineaţa la lucru la 
ora şase din staţia tramvaiului cu cai spre 
Paris, la trei kilometri, pentru două centime. 

Îţi trebuie o sănătate de fier ca să rezişti o 
viaţă întreagă la un asemenea regim. Portretul 
lor făcut în ziua nunţii era agăţat deasupra 
patului la primul etaj. Şi dormitorul era plătit, 
mobilele, de multă vreme. Toate facturile 
achitate de zece, de douăzeci, de patruzeci de 
ani se aflau dealtfel prinse cu un bold laolaltă 
în sertarul de sus al comodei, în timp ce 
registrul de socoteli adus la zi se afla în 
sufrageria unde ei nu mâncau niciodată. 
Henrouille îţi arată dacă vrei tot. Sâmbăta el 
este cel care face socotelile în sufragerie. Că de 
mâncat ei mănâncă întotdeauna în bucătărie. 

Am aflat toate acestea una câte una de la ei, 
de la alţii şi de la mătuşa lui Bebert. Când i-am 
cunoscut mai bine, mi-au povestit ei înşişi 
despre frica lor cea mare, frica vieţii lor, că fiul 
lor, unicul, lansat în comerţ, să nu dea faliment. 
De treizeci de ani, mai mult sau mai puţin acest 
gând parşiv i-a trezit în fiecare noapte. Băiatul, 
stabilit în comerţul cu pene! Să ne gândim dacă 
au fost crize în comerţul cu pene timp de 
treizeci de ani! Nu-i nici o meserie mai rea şi 
mai nesigură decât penele astea. 


Sunt unele afaceri atât de proaste că nici nu- 
ţi trece prin minte să împrumuţi bani ca să le 
descurci, dar sunt altele care au mereu mai 
mult sau mai puţin nevoie de împrumuturi. 
Când se gândeau la un asemenea împrumut, cu 
casa plătită şi cu tot, se ridicau de pe scaune 
cei doi Henrouille şi se priveau roşind. Ce-ar 
face într-un asemenea caz? Ar refuza. 

Hotărâseră de multă vreme să refuze orice 
fel de împrumut... Din principiu, ca să-i 
păstreze o sumă de bani, o moştenire şi o casă 
fiului lor, Patrimoniul. Cam aşa gândeau. Un 
băiat serios, desigur, fiul lor, dar în afaceri te 
poţi lăsa antrenat... 

Intrebat, eram absolut de aceeaşi părere cu 
ei. 

Şi mama mea făcea comerţ; numai mizerii ne 
adusese comerţul ei, o coajă de pâine şi multe 
necazuri. Nici mie deci nu-mi plăceau afacerile. 
Pericolul în care se găsea acest fiu, primejdia 
unui împrumut la care ar fi putut să se 
gândească la nevoie în cazul unei scadenţe 
amenințătoare, le înţelegeam din capul locului. 
Nu era nevoie să mi se explice. El, bătrânul 
Henrouille, fusese cincizeci de ani mic 
funcţionar la un notar din bulevardul 
Sevastopol. Aşa că ştia şi el o mulţime de 
poveşti cu delapidări de averi! Îmi povesti 
câteva faimoase. Cea a tatălui său mai întâi, 
pentru că tocmai din cauza falimentului 


propriului său tată n-a mai putut deveni 
profesor, Henrouille, după bacalaureat, şi a 
trebuit să rămână la scripte. Sunt lucruri pe 
care nu le uiţi. 

În sfârşit, odată plătită casa, intraţi în 
posesia ei cu toate, nici o centimă datorie, nu 
mai trebuiau să-şi mai bată capul cu ziua de 
mâine. Erau în al şaizeci şi şaselea an al vieţii 
lor. 

Şi iată că exact acum, pe el începu să-l 
încerce un pustiu de boală sau mai degrabă 
acest fel de boală îi încercase mai demult, dar 
mai înainte nu se gândise la ea din cauza casei 
care trebuia plătită. Dar când totul fu achitat, 
stabilit şi parafat, începu să se gândească la 
curioasa lui boală. Îl apucau nişte amețeli şi 
nişte şuierături de vapor în fiecare ureche. 

Începând cam de prin această vreme se 
apucă să-şi cumpere jurnalele, de acum încolo 
şi-o putea permite! În jurnal era scris şi descris 
tot ce simţea el în urechi. Cumpără 
medicamentul indicat în anunţ, dar nu se 
schimbă nimic în boala lui, dimpotrivă; părea 
că îi şuieră acum şi mai tare. Oare numai 
pentru că se gândea la asta? Totuşi s-au dus 
împreună să consulte pe medicul Dispensarului. 
„Presiune arterială”, li s-a spus. 

Cuvântul îl şocase. Dar în fond, obsesia îi 
sosise la timp. Îşi făcuse sânge rău atâta amar 
de ani pentru casă şi scadenţele fiului, că se 


crease brusc un gol în urzeala de nelinişti care- 
i ţinuseră carnea pe el timp de patruzeci de ani 
de la un termen de plată la altul, în aceeaşi 
constantă fervoare  temătoare. Acum că 
doctorul îi vorbise despre presiunea lui 
arterială, îşi asculta tensiunea pulsând pe faţa 
perinii şi în fundul urechilor. Se trezea special 
ca să-şi controleze pulsul şi rămânea aşa, 
nemișcat, la marginea patului, în întuneric, 
mult timp, ca să-şi simtă trupul zgâlțâit de 
acele mici şi blânde cutremurături, de câte ori 
îi bătea inima. Era moartea, îşi zicea, îi fusese 
mereu frică de viaţă, acum frica lui se lega de 
ceva, de moarte, de tensiunea lui cum o legase 
patruzeci de ani de riscul de-a nu putea 
termina de plătit casa. 

Era mereu la fel de nefericit, dar trebuia să 
se grăbească să-şi găsească un motiv nou, 
adevărat pentru a fi nefericit. Nu e atât de uşor 
pe cât pare. Nu-i totul să spui: „Sunt nefericit”. 
Trebuie s-o dovedeşti, să te convingi fără drept 
de apel. Nici nu cerea mai mult: să poată da 
fricii un motiv solid, autentic. Avea 22 
tensiunea după spusele medicului. E ceva 22. 
Medicul îl învățase să-şi găsească drumul 
propriei lui morţi. 

Pe faimosul fiu pânar nu-l vedea aproape 
niciodată. O dată sau de două ori pe an, cam pe 
la Anul Nou. Asta era tot. Dealtfel ar fi putut să 
tot vină pănarul! Nu mai era nimic de 


împrumutat de la mama şi de la tata. Aşa că 
aproape nu mai dădea pe acolo. 

Pe doamna Henrouille mi-a trebuit mai mult 
timp s-o cunosc; nu suferea de nici o angoasă, 
nu ştia nici măcar ce-i frica de moarte, pe care 
nu şi-o imagina. Se plângea numai de vârstă, 
dar fără să se gândească cu adevărat, aşa cum 
face toată lumea, şi de scumpirea vieţii. Marea 
lor muncă se terminase. Casa plătită. Ca să 
achite mai repede poliţele, ultimele, se apucase 
să coasă butoni pe jiletci pentru un mare 
magazin. „E de necrezut cât trebuie să coşi 
pentru cinci franci!” Şi ca să-şi ducă marfa în 
autobuz, se iscau întotdeauna discuţii pentru 
obţinerea unui loc la clasa a doua; într-o seară 
erau gata să se-ncaiere cu o străină, prima şi 
singura străină cu care a vorbit în viaţa ei, 
batjocorind-o. 

Pereţii casei se păstrau uscați altădată, când 
aerul circula roată-mprejur, dar acum când 
înaltele case de raport o împresurau, totul 
transpira de umezeală, chiar şi perdelele care 
se pâătau de mucegai. 

Odată casa dobândită, doamna Henrouille se 
arătase timp de o lună de zile surâzătoare, 
impecabilă, încântată ca o călugăriţă după 
comuniune. Chiar ea-i propusese lui Henrouille: 
„Jules, ştii, de azi înainte o să ne cumpărăm 
jurnalul în fiecare zi, ne putem permite...” Aşa. 
Se gândise la el, îşi privise soţul, apoi privise în 


jurul ei şi se gândi şi la mama lui, soacra 
Henrouille. Şi redeveni serioasă dintr-o dată, ca 
înainte de a fi terminat de plătit. Şi odată cu 
acest gând totul reîncepu, pentru că mai erau 
economii de făcut în legătură cu mama soţului 
ei, cu această bătrână despre care nu se vorbea 
prea des în casa lor şi nimănui în afară. 

Stătea în fundul grădinii, în curticica unde se 
adunau măturile vechi, vechile coteţe de găini 
şi toate umbrele clădirilor vecine. Locuia într-o 
căsuţă joasă de unde nu ieşea aproape 
niciodată. Era o poveste întreagă până reuşeai 
să-i strecori mâncarea. Nu lăsa pe nimeni să 
intre în cocioaba ei, nici măcar pe fiul ei. Ii era 
frică să nu fie asasinată, zicea ea. 

Când îi veni nurorii ideea să întreprindă noi 
economii, aruncă mai întâi câteva vorbe soţului 
ei, să-l încerce, să vadă dacă nu cumva s-ar 
putea face ceva, de pildă ca bătrâna să intre la 
Surorile de la Saint-Vincent, călugăriţe care se 
ocupau de aceste bătrâne ramolite în ospiciul 
lor. El, fiul, nu răspunse nici da, nici nu. Era 
preocupat de altceva în acele momente, de 
zgomotele lui din urechi care nu mai încetau. 
Tot gândindu-se, tot  ascultându-le, se 
convinsese că aceste îngrozitoare zgomote îl 
vor împiedica să doarmă. Şi le asculta într- 
adevăr în loc să doarmă, şuierături, tobe, 
zumzete... Era un nou supliciu. Se ocupa de ele 


toată ziua si toată noaptea. Avea în el toate 
zgomotele. 

Puțin câte puţin totuşi spaima lui se-nvechi şi 
nu-i mai rămăsese destulă ca să se ocupe 
numai de ea. Se duse atunci iar cu nevastă-sa 
în piaţa Saint-Ouen. Era, după cum se spunea, 
cea mai ieftină de prin împrejurimi, piaţa Saint- 
Ouen. Plecau de dimineaţă pentru toată ziua, 
din cauza socotelilor şi observaţiilor pe care le 
schimbau în legătură cu preţul lucrurilor şi cu 
economiile pe care le-ar fi putut face 
cumpărând asta în loc de cealaltă... Pe la ora 
unsprezece, noaptea, în casă îi cuprindea frica 
să nu fie asasinați. Frica îi apuca regulat. Mai 
puţin pe el decât pe nevastă-sa. El, în jurul 
acestei ore, când strada era liniştită, se agăța 
mai degrabă cu disperare de ţiuiturile lui din 
urechi. „Cu astea-n urechi n-am să mai pot 
dormi!” repeta cu voce tare ca să-şi înteţească 
frica. „Nu-ţi poţi închipui!” 

Dar ea nu încercase niciodată să înţeleagă ce 
vroia să spună, nici să-şi închipuie ce erau 
aceste tulburări din urechi care-l sâcâiau. „Mă 
auzi bine, totuşi?” îl întreba. 

- Da, îi răspundea. 

- Ei, atunci nu-i nimic!... Ai face mai bine să 
te gândeşti la maică-ta care ne costă atât de 
mult şi că viaţa se scumpeşte în fiecare zi... Şi 
că locuinţa ei a devenit o adevărată cocină!... 


Femeia de serviciu venea pe la ei de trei ori 
pe săptămână ca să spele, era singura vizită pe 
care o primeau de ani de zile. O mai ajuta pe 
doamna Henrouille să-şi scuture patul şi pentru 
ca femeia de serviciu să aibă chef s-o tot repete 
în împrejurimi, de câte ori întorceau salteaua 
împreună, de zece ani, doamna Henrouille 
anunţa pe tonul cel mai ridicat posibil: „Noi nu 
ţinem bani niciodată-n casă!”. Aşa, ca indicație 
şi precauţie, pentru a descuraja pe eventualii 
hoţi şi asasini. 

Înainte de-a urca-n camera lor, împreună 
închideau cu cea mai mare grijă toate ieşirile, 
unul controlându-l pe celălalt. Apoi mergeau să 
arunce o privire spre casa soacrei, în fundul 
grădinii ca să vadă dacă mai era aprinsă lampa. 
Semn că mai trăia. Ce de gaz mai ardea! Nu 
stingea lampa niciodată. Îi era şi ei frică de 
asasini, şi frică de copiii ei în acelaşi timp. De 
douăzeci de ani de când trăia acolo nu 
deschisese niciodată fereastra, nici vară nici 
iarnă, şi nu stinsese niciodată lampa. 

Fiul păstra banii maică-sii, mici rente. Avea 
grijă de ea. Îi puneau mâncarea dinaintea uşii. 
Îi păstrau banii. Era bine aşa. Dar ea se 
plângea de aceste diverse aranjamente şi nu 
numai de acestea, ea se plângea de toate. De 
dincolo de uşă, îi înjura pe toţi cei care se 
apropiau de odăiţa ei. „Nu-i vina mea, dacă 


îmbătrâneşti, mamaie, încerca să parlamenteze 
nora. Te doare ca pe toate femeile bătrâne... 

- Bătrână eşti tu, netrebnico! Golanco! Tu ai 
să mă bagi în pământ cu minciunile tale 
puturoase!...” 

Îşi nega vârsta cu furie maica Henrouille... 
Se zbătea neîmpăcată dincolo de uşă împotriva 
tuturor flagelurilor lumii. Respingea ca pe o 
impostură murdară contactul cu fatalităţile şi 
resemnările vieţii exterioare. Nu vroia să audă 
de nimic. „Minciuni! urla. Voi le-aţi născocit!” 

Împotriva a tot ce se întâmpla în afara 
magherniţei ei se apăra sălbatic, ca şi-mpotriva 
oricărei tentative de apropiere şi de împăcare. 
Era încredinţată că, dacă ar fi deschis uşa, 
forţele ostile ar fi năvălit asupra ei, ar fi luat-o 
de gât şi s-ar fi terminat cu ea pentru 
totdeauna. 

- Sunt răi cei de azi, striga. Au ochi peste tot 
de jur împrejurul capului şi guri până la gaura 
curului, şi prin alte părţi, numai ca să mintă cu 
ele... Aşa sunt... 

Vorbea stufos cum învățase să vorbească la 
Paris, în piaţa du Temple, ca telăliţă cu maică- 
sa, în copilărie... Venea dintr-un timp când 
poporul de jos nu învățase încă să se asculte 
îmbătrânind. 

- Vreau să muncesc, dacă nu vrei să-mi dai 
banii mei! îi striga nurorii. Mă auzi, 
pungăşoaico! Vreau să muncesc! 


- Dar nu mai poţi, mamaie! 

- Aha! Nu mai pot! încearcă numai să intri în 
gaura mea! Am să-ţi arăt dacă mai pot! 

Şi o lăsau în plata Domnului în cocioaba ei în 
care se apăra. Totuşi vroiau cu orice preţ să mi- 
o arate, venisem pentru asta, şi ca să ne 
primească fu necesară o drăcească manevră. Şi 
apoi, să vă spun drept, nu înţelegeam prea bine 
ce vroiau de la mine. Portăreasa, mătuşa lui 
Bebert. stăruise pe lângă ei că eram un doctor 
foarte blând, foarte amabil, foarte binevoitor... 
Vroiau să ştie dacă aş putea s-o liniştesc pe 
bătrână numai cu medicamente... Dar ceea ce 
doreau în fond (mai ales nora) era s-o internez 
pe bătrână odată pentru totdeauna... După ce 
băturăm o jumătate de oră la uşa ei, ne-a 
deschis brusc şi o văzui acolo în faţa mea, cu 
ochii mărginiţi de serozităţi roşietice. Dar 
privirea îi juca veselă peste obrajii uscați şi 
pământii, o privire care-ţi reţinea atenţia şi te 
făcea să uiţi restul, din cauza acelei uşoare 
bucurii pe care ţi-o dădea fără să vrei tinereţea 
ei şi pe care încercai s-o reţii din instinct. 

Această privire vioaie anima totul în jur, din 
umbră, cu o bucurie tinerească, fără prea mult 
elan, dar curată cum nu întâlnim prea des; 
vocea ei, spartă când vocifera, relua voios 
cuvintele când vroia să vorbească ca toată 
lumea, le sălta, frazele şi sentinţele, le făcea să 
joace şi să ţâşnească vioaie, foarte nostim, cum 


puteau face oamenii cu vocea şi lucrurile din 
jurul lor în acele vremuri când dacă nu ştiai să 
te descurci povestind şi cântând, rând pe rând, 
cu îndemânare, treceai drept nerod, timid, 
bolnăvicios. 

Vârsta o acoperise ca pe un copac bătrân 
ramurile tinere. 

Era veselă maica Henrouille, nemulțumită, 
răpănoasă, dar veselă. Sărăcia lucie în care 
trăia de mai bine de douăzeci de ani nu-i 
atinsese sufletul. Era pornită numai împotriva 
lumii de afară, de parcă frigul, groaza şi moar- 
tea nu puteau să-i vină decât de acolo, nu 
dinlăuntru. Dinlăuntru nu se temea de nimic, se 
arăta a fi sigură de capul ei ca de un lucru de 
netăgăduit şi bine stabilit, odată pentru 
totdeauna. 

Şi eu care alergasem atât după al meu şi încă 
roatâ-mprejurul lumii. 

„Nebună” îi ziceau bătrânei, e uşor de zis 
„nebună”. Nu ieşise din cocioaba ei mai mult de 
trei ori în doisprezece ani, asta e! Avea poate 
motivele ei... Nu vroia să piardă nimic... N-avea 
să ni le spună nouă, care nu de viaţă eram 
inspirati. 

Noră-sa reveni la proiectul de internare. 

„Nu-i aşa, domnule doctor, că e nebună?... N- 
o putem scoate de aici şi pace!... l-ar face bine 
din când în când!... Zău, maică, ţi-ar face 
bine!... Nu-mi spune mie!... Ţi-ar face bine!... 


Sunt sigură!...” Bătrâna clătina din cap, mută, 
încăpăţânată, sălbatică, când o îmbiai aşa... 

- Nu vrea să se ocupe nimeni de ea. Preferă 
să stea aşa într-un ungher... E frig la ea, nu-i 
foc... vedeţi că doar nu se poate să stea aşa... 
Nu-i aşa, domnule doctor, că nu se poate?... 

Mă făceam că nu pricep. Henrouille, el, 
rămăsese pe lângă sobă, prefera să nu ştie 
precis ce se pune la cale între nevastă-sa, 
maică-sa şi mine... 

Bătrâna se-nfurie atunci din nou. 

- Dă-mi tot ce-ai al meu şi am să plec de aici! 
Am cu ce să trăiesc!... Şi n-o să mai auzi de 
mine!... În vecii vecilor! 

- Din ce să trăieşti! Că doar n-o să trăieşti cu 
cei trei mii de franci pe an, maică? Viaţa s-a 
scumpit de când n-ai mai ieşit dumneata... Nu-i 
aşa, domnule doctor, că e mai bine să meargă 
la Surori, cum i-am spus... Se vor ocupa de ea... 
Sunt tare bune Surorile... 

Dar perspectiva Surorilor o îngrozea. 

- La Surori?... izbucni ea pe loc. N-am fost 
niciodată la Surori!... De ce nu m-aş duce până 
la preot, dacă tot mai staţi pe aici!... Ei? Dacă 
n-am destui bani, cum ziceţi, o să muncesc!... 

- Să munceşti? Maică! Unde? Ah! Domnule 
doctor! Auziţi la ea: să muncească! La vârsta 
ei! În curând optzeci de ani! Nebunie curată, 
domnule doctor! Ce mai vreţi de la ea! Eşti 
nebună, maică!... 


- Nebună! Nimeni! Nicăieri!... Nebună eşti 
tul... 

-  Auziţi-o acum, domnule doctor, cum 
delirează şi mă insultă, cum s-o mai ţinem aici! 

Atunci bătrâna se întoarse spre mine, noul ei 
pericol. 

- De unde să ştie el că sunt nebună? E în 
capul meu? Sau într-al tău? Ar trebui să fie ca 
să ştie!... Afară amândoi!... Plecaţi din casa 
mea!... Când e vorba să mă hăituiţi sunteţi mai 
răi decât şase luni de iarnă!... Mai bine uitaţi-vă 
la fiul meu, decât să vorbiţi în bobote! El are 
nevoie de doctor, nu eu!... Ăla care nu mai are 
dinţi în gură, şi care îi avea atât de frumoşi 
când mă ocupam eu de el!... Hai, n-auziţi, afară, 
amândoi! 

Şi-a trântit uşa în urma noastră. 

Ne-a mai pândit încă pe după lampă, să vadă 
cum ne îndepărtăm prin curte. După ce o 
străbăturăm, când furăm destul de departe, 
începu să râdă. Se apărase bine. 

La întoarcerea din această  amărâtă 
incursiune, l-am găsit pe Henrouille tot lângă 
sobă cu spatele la noi. Nevastă-sa continua să 
mă hărţuiască cu întrebări şi mereu în acelaşi 
sens... Ce faţă mică, tuciurie şi veştejită mai 
avea, nora. Coatele nu i se deslipeau de corp 
când vorbea. Nu mima nimic. Ar fi dorit cu tot 
dinadinsul ca această vizită medicală să nu fie 
zadarnică, să folosească la ceva... Viaţa se 


scumpea din ce în ce... Pensia soacrei nu mai 
ajungea... Şi apoi îmbătrâneau şi ei... Nu mai 
puteau să stea mereu cu grijă că moare bătrâna 
fără lumânare... Sau că dă foc, de pildă... Cu 
purecii şi murdăria ei... În loc să se ducă într- 
un azil convenabil unde s-ar ocupa de ea... 

Cum mă arâtam a fi de părerea lor, deveniră 
amândoi şi mai amabili... Îmi promiteau să 
răspândească multe vorbe bune pe seama mea 
în cartier, dacă aş vrea să-i ajut... Să-mi fie milă 
de ei. Să-i scap de bătrână... Nefericită şi ea în 
condiţiile în care se încăpăţâna să stea... 

- Şi chiar am putea închiria odaia ei, sugeră 
soţul trezit deodată... 

Comisese o gafă vorbind despre asta în faţa 
mea. Nevastă-sa îl calcă pe picior pe sub masă. 
El nu înţelegea de ce. 

În timp ce se dondăneau, eu mă gândeam la 
biletul de o mie de franci pe care aş fi putut să-l 
încasez numai dresându-i un certificat de 
internare. Pāreau că-l doresc enorm... Mătuşa 
lui Bébert îi încredinţase fără îndoială în 
privinţa mea şi le povestise că nu mai era în tot 
Rancy-ul un doctor atât de sărăntoc ca mine... 
Că poţi face cu mine tot ce vrei... Nu i-ar fi 
oferit lui Frolichon o asemenea afacere! Acela 
era un virtuos. 

Eram  copleşit de aceste gânduri, când 
bătrâna năvăli în camera unde complotam. Ai fi 
zis că bănuia. Ce surpriză! Îşi adunase cârpele 


pe lângă burtă şi iat-o înjurându-ne de zor, 
suflecată, mai ales pe mine. Nu venise decât 
pentru asta din fundul curţii ei. 

- Golanule! mă insulta direct. Carăcte, 
pleacă, auzi!... N-ai de ce să mai stai!... Nu mă 
duc la nebuni!... Şi nici la Surori!... Orice ai 
face, orice ai minţi!... N-o să mă dai gata, 
pungaşule!... Ei or să se ducă înaintea mea 


javrele, jefuitori de femei bătrâne!... Şi tu, 
canalie, în închisoare ai să intri în cel mai scurt 
timp! 


Hotărât, n-aveam noroc. Când puteam şi eu 
să câştig o mie de franci dintr-odată! N-am mai 
aşteptat. 

Ajuns în stradă, ea tot mai era aplecată 
deasupra pridvorului ca să mă-njure de 
departe, în întunericul în care mă refugiasem. 
„Canalie!... Canalie!” urla. Răsuna. Ce ploaie! 
Am alergat de la un felinar la altul până la 
vespasiana din Place de Fêtes. Primul adăpost. 


În pavilion, ghemuit îl găsii pe Bebert în 
persoană. Intrase să se adăpostească şi el. Mă 
văzuse ieşind în fugă de la familia Henrouille. 
„Veniţi de la ei? m-a întrebat. Trebuie să urcați 
la ăia de la cinci din casa noastră, pentru fata 
lor...”  Clienta pe care mi-o indicase o 
cunoşteam bine, cu bazinul ei mare... Cu 
frumoasele ei coapse lungi şi catifelate... Cu 
acea tandră autoritate şi graţie sigură în 


mişcări, care caracterizează femeile bine făcute 
sexual. Venise să mă consulte de mai multe ori 
de când o apucase acea durere de burtă. La 
douăzeci şi cinci de ani, după al treilea 
chiuretaj, suferea de complicaţii şi familia ei 
numea asta anemie. 

Trebuia s-o vezi cât de solidă şi de bine 
făcută era, cu un gust pentru dragoste cum 
puţine femele îl au. Discretă-n viaţă, înfăţişare 
şi expresie rezonabile. Nimic isteric în ea. Dar 
bine înzestrată, bine hrănită, echilibrată, o 
adevărată campioană a genului, nici vorbă. O 
frumoasă atletă a plăcerii. Nimic rău în asta. 
Nu frecventa decât bărbaţi însuraţi. Şi numai 
cunoscători. Bărbaţi care ştiau să recunoască şi 
să aprecieze frumoasele reuşite naturale şi care 
n-o luau drept o vicioasă oarecare, bună numai 
pentru o aventură. Nu, pielea ei mată, surâsul 
ei binevoitor şi amploarea nobil mişcătoare a 
coapselor ei stârneau entuziasmul profund, 
meritat al celor câţiva şefi de birou care-şi 
cunoşteau marfa. 

Dar, oricum, ei nu puteau divorța pentru 
asta, şefii de birou. Dimpotrivă, era un motiv în 
plus să rămână fericiţi în căsnicie. Atunci de 
fiecare dată, la trei luni când era însărcinată, şi 
nu scăpa, se ducea la moaşă. Când ai un 
asemenea temperament, şi când nu ai la 
îndemână un încornorat nu te distrezi în fiecare 
Zi. 


Maică-sa îmi întredeschise uşa cu precauţii 
de asasinat. Şoptea numai, mama, dar atât de 
tare, atât de intens că era mai rău decât dacă 
ar fi înjurat. 

- Cu ce am greşit lui Dumnezeu, domnule 
doctor, ca să am o asemenea fată? Măcar să nu 
spuneţi nimănui în cartier, domnule doctor... 
Mă bazez pe dumneavoastră! Nu înceta să-şi 
agite temerile şi să se gargarisească cu ce-ar 
putea să gândească vecinii şi vecinele. Era într- 
o transă de prostie neliniştită. Şi ţin mult 
aceste stări. 

Mă lăsă să mă obişnuiesc cu penumbra 
culoarului, cu mirosul prazului pentru supă, cu 
tapetul, cu imprimeul lui idiot, cu vocea ei de 
ştrangulată. În sfârşit, bâlbâindu-ne, exclamând 
am ajuns lângă patul fetei apatică, bolnavă, în 
derivă. Vrui s-o examinez, dar ea pierdea atâta 
sânge, era un asemenea terci în vaginul ei, că 
nu se putea vedea nimic. Numai cheaguri. 
Făceau glu-glu între picioarele ei, ca în război 
gâtul tăiat al colonelului. Pusei la loc şomoiogul 
de vată şi-o învelii simplu cu cuvertura. 

Mama nu vedea nimic, nu se auzea decât pe 
ea. „Am să mor, domnule doctor, striga. Am să 
mor de ruşine!” Nu încercam s-o scot dintr-ale 
ei. Nu ştiam ce să fac. În sufrageria mică de 
lângă noi se zărea tatăl măsurând odaia. Nu-şi 
avea poate gata pregătită atitudinea pentru 
împrejurarea de faţă. Poate că aştepta ca 


evenimentele să se precizeze înainte de a-şi 
alege o ţinută. Rămânea aşa ca-ntr-o zonă 
mărginaşă. Oamenii trec de la o comedie la 
alta. Între timp piesa încă nu s-a montat, nu-i 
discern contururile, rolul lor cel mai adecvat, şi 
atunci rămân aşa, cu braţele spânzurate, în faţa 
evenimentelor, cu instinctele repliate ca o 
umbrelă, clătinându-se de atâta incoerenţă, 
reduşi la ei înşişi, adică la nimic. Dobitoace. 

Dar mama, ea deţinea rolul capital, între fiică 
şi mine. Teatrul putea să se prăbuşească, nu-i 
păsa, o ţinea una şi bună. 

Nu mă puteam bizui decât pe mine ca să mă 
rup din această vrajă căcăcioasă. 

Riscai sfatul să fie transportată imediat la 
spital pentru ca să fie operată în cea mai mare 
grabă. 

Oh! Nefericitul de mine! Îi furnizai dintr-o 
dată prilejul celei mai bune replici, cea pe care 
o aştepta. 

- Ce ruşine! Spitalul! Ce ruşine! Domnule 
doctor! Numai asta ne mai lipsea! Culmea! 

Nu mai aveam nimic de zis. Mă aşezai deci şi 
o ascultai pe mamă zbătându-se şi mai vijelios, 
vârâtă până-n gât în palavrele ei tragice. Prea 
multă umilinţă, prea multă sfială duc la o 
inerție definitivă. Lumea devine prea 
împovărătoare pentru tine. Păcat. În timp ce ea 
invoca şi provoca Cerul şi Infernul, tunând de 
nefericire, eu lăsai nasul în jos şi lăsându-l 


descumpănit vedeam formându-se sub patul 
fetei o baltă de sânge, un şănţuleţ îngust, şi- 
roind uşor de-a lungul peretelui spre uşă. O 
picătură cădea regulat din saltea. Tac! Tac! 
Prosoapele între picioarele ei musteau de roşu. 
Intrebai totuşi cu glas timid dacă placenta a 
fost expulzată în întregime. Mâinile fetei, palide 
şi albăstrii la vârf, atârnau de fiecare parte a 
patului, fără vlagă. La întrebarea mea tot mama 
a răspuns printr-un val de  văicăreli 
dezgustătoare. Dar să reacţionez era deja 
pentru mine prea mult. 

Eram eu însumi de atâta timp obsedat de 
nenoroc, dormeam atât de prost, că în această 
derivă nu mă mai interesa deloc de ce se 
întâmplă aşa şi nu altfel. Mă gândeam numai că 
era mai bine s-o ascult pe această mamă 
urlătoare aşezat decât în picioare. Un nimic te 
poate mulţumi când eşti atât de resemnat. Şi 
apoi ce forţă mi-ar fi trebuit ca s-o întrerup pe 
această sălbatică, exact în momentul în care 
„nu mai ştia cum să salveze onoarea familiei 
sale”. Ce rol! Şi ce mai urla! După fiecare 
avort, o cunoşteam bine, se desfăşura în acelaşi 
fel, antrenată bineînţeles de fiecare dată din ce 
în ce mai bine! '[inea cât vroia ea! Astăzi îmi 
părea gata să-şi înzecească efectele. Şi ea, mă 
gândeam privind-o, trebuie să fi fost o frumoasă 
creatură, cărnoasă la vremea ei, dar mai vor- 
băreaţă totuşi, risipitoare de energie, mai 


demonstrativă decât fata a cărei intimitate 
concentrată fusese cu adevărat foarte bine 
reuşită de natură. Aceste lucruri n-au fost atât 
de bine studiate pe cât meritau. Mama ghicea 
superioritatea animalică a fiicei în acel fel al ei 
de a se lăsa iubită până la adâncimi de neuitat 
şi de a se bucura ca un continent, şi geloasă 
reproba totul din instinct. 

Partea teatrală a dezastrului în orice caz o 
entuziasma. Acoperea cu tremolo-uri dureroase 
mica noastră lume restrânsă în care eram gata 
s-o feştelim cu toţii din pricina ei. Nici s-o 
îndepărtezi nu te puteai gândi. Aş fi încercat să 
fac ceva. Era de datoria mea, cum se zice. Dar 
mi-era atât de rău în picioare şi atât de bine pe 
scaun. 

La ei era un pic mai vesel decât la 
Henrouille, la fel de urât, dar mai confortabil. 
Plăcut. Nu sinistru ca dincolo, numai urât, 
liniştit.  Strivit de oboseală privirile mele 
rătăceau pe obiectele din cameră. Mici 
lucruşoare de nimica pe care le are întotdeauna 
o familie, aşezate mai ales deasupra şemineului 
cu ţarţamuri trandafirii din catifea cum nu mai 
găseşti prin magazine, cu acel napolitan din 
porțelan şi măsuţa de lucru cu o oglindă cu 
marginile tăiate oblic pe care o mâtuşă din 
provincie o avusese probabil în dublu exemplar. 
Nu-i arătai mamii balta de sânge pe care o 
vedeam formându-se sub pat, nici picăturile 


care continuau să cadă cu regularitate, ar fi 
strigat prea tare şi nu m-ar mai fi ascultat. Nu 
mai înceta să se plângă şi să se indigneze. 

Mai bine să taci şi să te uiţi afară, pe 
fereastră, catifeaua cenuşie a serii învăluia deja 
strada din faţă, casă cu casă, întâi pe cele mici 
şi apoi pe celelalte, pe cele mari, care la urmă 
se întunecau şi ele, cu oameni care se agită în 
jurul lor, din ce în ce mai şterşi oamenii, mai 
nedesluşiţi, mai tulburi, şovâind de la un 
trotuar la altul înainte de a fi înghiţiţi de 
noapte. 

Mai departe, mult mai departe, dincolo de 
fortificaţii, şiruri şi rânduri de opaițe 
împrăştiate pe toată întinderea nopţii ca nişte 
cuie pentru a întinde uitarea peste oraş, şi alte 
luminiţe mai mici care scânteiau printre cele 
verzi, clipeau, roşii, nave, zeci de nave, o 
escadră răsărită de neunde ca să aştepte, 
tremurătoare, să se deschidă în spatele 
Turnului marile porţi ale Nopţii. 

Dacă această mamă şi-ar fi îngăduit să 
răsufle o secundă, dacă şi-ar fi îngăduit un lung 
moment de linişte, s-ar fi putut lăsa în voia 
renunţării la toate, a încercării de a uita că 
trebuie să trăieşti. Dar ea mă hărţuia. 

- Dacă i-aş face o spălătură, domnule doctor? 
Ce credeţi? Nu spusei nici da, nici nu, dar 
pentru că aveam cuvântul, o sfătui încă o dată 
să o ducă imediat la spital. Alte chelălăituri, 


mai ascuţite, mai stridente drept răspuns. 
Nimic de făcut. 

Mă îndreptai uşor spre uşă, fără zgomot. 

Intunericul mă despărţea acum de pat. 

Nu mai desluşeam aproape deloc mâinile 
fetei, probabil din pricina palorii care le făcea 
una cu cearceaful. 

M-am întors să-i iau pulsul, mai redus, mai 
ascuns, decât adineaori. Respira întretăiat. 
Auzeam mereu sângele căzând pe parchet ca 
tic-tacul unui ceas din ce în ce mai lent, din ce 
în ce mai slab. Nimic de făcut. Mama mă 
conduse până la uşă. 

- Mai ales, domnule doctor, îmi ceru ea 
rebegită, promiteţi-mi că n-o să spuneţi nimic 
nimănui! Mă implora. - Juraţi? 

Am promis tot ce a vrut. Am întins mâna. 
Căpătai douăzeci de franci. Închise uşor uşa în 
spatele meu puţin câte puţin. 

Jos, mătuşa lui Bebert mă aştepta cu o figură 
adaptată împrejurărilor. „Nu merge”? se 
nelinişti ea. Am înţeles că mă aştepta acolo de 
o jumătate de oră ca să-şi ia comisionul 
obişnuit: doi franci. Să nu mă scape. „Şi la 
Henrouille cum a mers?” vroia să ştie. Spera 
săâ-ncaseze un bacşiş şi pentru ăia. „Ei nu m-au 
plătit!” i-am răspuns. Era adevărat. Surâsul ei 
gata pregătit se schimbă într-o strâmbătură. 
Mă suspecta. 


- Nu eşti chiar atât de nenorocit, domnule 
doctor, dacă nu ştii să te faci plătit! Cum vrei 
să te respecte oamenii?... În ziua de azi se 
plăteşte pe loc sau niciodată! Asta aşa era! Am 
şters-o! Pusesem nişte fasole la foc înainte de a 
pleca. Era şi momentul, la căderea serii să mă 
duc după lapte. Ziua oamenii surâdeau când 
mă-ntâlneau cu sticla în mână. Obligat. N- 
aveam femeie de serviciu. 

Şi apoi iarna s-a mai lungit încă luni şi luni. 
Nu mai scăpăm de brumă şi de ploaie, nu mai 
scăpăm în fond de nimic. 

Bolnavii nu lipseau, dar nu erau mulţi cei 
care puteau sau care vroiau să plătească. 
Ingrată medicină! Când te plătesc cei bogaţi 
pari slugă, când te plătesc cei săraci pari hoţ. 
„Onorarii?” Ce mai vorbă! Nu le ajunge să 
mănânce şi să meargă la cinema bolnavilor, 
trebuie să le mai iei şi tu bănuţii ca să-ţi 
încropeşti „onorariul”? Mai ales în momentul 
când dau ortul popii. Nu-i uşor. Laşi de la tine. 
Eşti bun. Şi trece. 

Pentru chiria din ianuarie am vândut bufetul, 
ca să fac loc, am explicat în cartier şi să 
transform sufrageria în studio de educaţie 
fizică. Cine m-a crezut? În februarie ca să-mi 
lichidez angaralele, mi-am vândut bicicleta şi 
gramofonul pe care mi-l dăduse Molly la ple- 
care. Cânta „No More Worries”! Mai am şi 
acum melodia în cap. E tot ce mi-a rămas. 


Discurile mele, Bezin le-a ţinut mult timp în 
prăvălie şi până la urmă le-a vândut totuşi. 

Ca să fac pe bogatul, am mai povestit în 
cartier că o să-mi cumpăr o maşină odată cu 
primele zile ale primăverii, şi că din cauza asta 
adun ceva bani în numerar. Numai că-mi lipsea 
curajul ca să mă ocup serios de medicină. Când 
mă conduceau spre uşă, după ce dădeam 
familiei sfaturile şi-i înmânam reţeta, mă 
lansam într-o mulţime de comentarii numai să 
mai amân momentul plăţii cu câteva secunde. 
Nu ştiam să fac pe târfa. Aveau un aer atât de 
mizerabil, de împuţit, majoritatea clienţilor 
mei, se uitau atât de chiorâş, că mă-ntrebam 
unde vor găsi cei douăzeci de franci să mi-i dea 
sau dacă nu mă vor ucide în schimb. Şi câtă 
nevoie aveam şi eu de cei douăzeci de franci... 
Ce ruşine! Niciodată n-am să mai termin de 
roşit. 

„Onorarii!”... continuau confrații să le 
numească. Nu se dezgustau! Ca şi cum 
cuvântul era de la sine înţeles şi nu mai avea 
nevoie de explicaţii... Ruşine! nu mă puteam 
stăpâni să nu-mi zic, dar nici nu exista vreo 
ieşire. Totul se poate explica, ştiu bine, dar asta 
nu împiedică pe cel ce a primit cei cinci franci 
ai săracului şi ai răului să fie tot o javră! Din 
acele timpuri am certitudinea că şi eu sunt la 
fel de javră ca şi ceilalţi. Şi nu pentru că aş fi 
făcut orgii şi nebunii cu cei cinci sau zece 


franci ai lor. Nu! Pentru că proprietarul îmi lua 
cea mai mare parte din ei, şi totuşi nici asta nu- 
i o scuză. Aş vrea să fie, dar nu e. Proprietarul 
e mai rău decât un rahat. Asta-i. 

Tot făcându-mi sânge rău şi tot umblând aşa, 
bătut de ploile îngheţate ale anotimpului, arătai 
şi eu în curând ca un tuberculos. Fatal. Aşa ţi 
se întâmplă când trebuie să renunţi la toate 
plăcerile. Din când în când mai cumpăram câte 
un ou de ici de colo, dar regimul esenţial era 
compus în fond din legume uscate. Le trebuia 
mult timp până să fiarbă. Petreceam ore întregi 
în bucătăria mea păzindu-mi fierturile după 
orele de consultaţie, şi cum stăteam la primul 
etaj, aveam în faţa ochilor frumoasa panoramă 
a curților din dos. Curțile din dos sunt 
gropniţele caselor în serie. Aveam destul timp 
să privesc în curtea mea din dos şi s-o ascult. 

Acolo huiau, trozneau, ţâşneau, făcând ocolul 
celor douăzeci de case, ţipetele, chemările, 
ajungând până la păsărelele cuprinse de 
disperare ale portăreselor, care mucegăiau 
piuind de dorul primăverii pe care n-o vor mai 
vedea niciodată în cuştile lor, aşezate pe lingă 
closete, toate la un loc closetele, acolo în fundul 
întunecos al curţii, cu uşile lor spânzurând 
mereu scoase din ţâţâni. O sută de beţivi, 
bărbaţi şi femei populează aceste zidării şi 
încarcă ecoul cu certurile lor zgomotoase, cu 
înjurăturile lor neînţelese şi debordante, mai 


ales după prânzurile de sâmbătă. Cel mai 
tensionat moment din viaţa familiilor. Se 
întărâtă cu vorbe şi beţi turtă tatăl mânuieşte 
scaunul, nu-ţi vine a crede, ca pe un topor, iar 
mama vătraiul ca pe o sabie! Vai atunci de cei 
slabi! Cel mic o încasează. Sunt lipiţi cu pumnii 
de perete toţi cei ce nu pot să se apere şi să 
riposteze: copiii, câinii sau pisicile. De la al 
treilea pahar de vin, negru, foarte prost, 
câinele e cel care începe să sufere, i se 
zdrobeşte laba cu o lovitură de călcâi. Să se- 
nveţe minte să-i mai fie foame odată cu 
oamenii. Fac un haz nebun privindu-l cum 
dispare scheunând sub pat ca un spintecat. 
Acesta e semnalul. Nimic nu stimulează mai 
bine femeile bete ca durerea animalelor, 
neavând întotdeauna tauri la îndemână. 
Discuţia pe un ton de ceartă, imperioasă ca un 
delir, o conduce nevasta, lansând bărbatului o 
serie de chemări ascuţite la luptă. Şi atunci 
începe vârtejul, obiectele sparte se fac ţăndări. 
Curtea culege vacarmul. Ecoul se-nvârte în 
jurul umbrei. Copiii îngroziţi răcnesc şi 
descoperă tot ce zace în Tata şi în Mama. 
Urlând atrag asupra lor trăznetul. 

Petreceam multe zile aşteptând să se- 
ntâmple ceea ce se-ntâmpla din când în când 
după reuniunile casnice la etajul al treilea, în 
faţa ferestrei mele, în casa de peste drum. 

Nu puteam să văd nimic, dar auzeam bine. 


Totul are un capăt. Nu era întotdeauna 
moartea, ci altceva adesea şi destul de râu, mai 
ales cu copiii. 

Aceşti chiriaşi locuiau acolo exact deasupra 
curţii unde umbra începe să pălească. Când 
erau singuri tata şi cu mama, în zilele în care se 
întâmpla, discutau mai întâi îndelung, după 
care se făcea un timp linişte. Se pregăteau. 
Trimiteau după fetiţă mai întâi, o aduceau 
acasă. Ştia. Scâncea imediat. Ştia ce o 
aşteaptă. După voce s-ar fi putut să aibă vreo 
zece ani. S-a întâmplat de mai multe ori până 
am ajuns sâ-nţeleg ce-i făceau. 

O legau mai întâi, dura mult legatul, ca o 
operaţie. Asta îi excita. „Mortăciune”', o înjura 
el. „Ah! Puşlama mică ce eşti!” făcea maică-sa. 
„O să te-nvăţăm noi minte!” strigau amândoi 
deodată şi alte şi alte lucruri pe care i le 
reproşau în acelaşi timp, lucruri pe care 
probabil că şi le imaginau. Cred că o legau de 
tăblia patului. În acest timp, copilul se văicărea 
ca un şoarece prins în cursă. „le căzneşti 
degeaba, scrofiţo, n-ai să scapi! Haide! Tot nu 
scapi!” reîncepea maică-sa, însoţind totul cu 
salve de insulte ca pentru un cal. Foarte 
excitată. „Taci, mamă, răspundea slab cea 
mică. Taci, mamă! Bate-mă, dar taci”! Nu scăpa 
şi încasa o chelfăneală. Ascultam până la capăt 
ca să fiu sigur că nu mă înşelam şi că lucrurile 
se petreceau întocmai. N-aş fi putut să-mi 


mănânc fasolea în acest timp. Nu puteam nici 
sâ-nchid fereastra. Nu eram bun de nimic. Nu 
puteam face nimic. Stăteam numai şi ascultam, 
ca-ntotdeauna, ca peste tot. Şi totuşi parcă 
prindeam putere ascultând aceste lucruri, 
puterea de a merge mai departe, ciudată 
putere, pentru ca data viitoare să pot cobori şi 
mai adânc şi să pot asculta alte vaiete pe care 
nu le auzisem încă, sau pe care nu le 
înţelegeam mai înainte, pentru că s-ar zice că 
atunci când se termină unele vin mereu alte 
vaiete, pe care nu le-ai auzit încă şi nu le-ai 
înţeles. 

Cum o băteau atât de tare că nu mai putea 
urla, fata lor mai ţipa doar câte puţin de fiecare 
dată când respira, ca un sughiţ. 

Auzeam pe bărbat zicând atunci: „Tu, aia 
mare, vino-n-coa! Repede! Vino pe aici!” 
Fericit. 

Mamei îi vorbea aşa, şi apoi o uşă se trântea 
în spatele lor. 

Aşa făceau amor amândoi, mi-a explicat 
portăreasa lor, în bucătărie rezemaţi de 
chiuvetă. Altfel nu reuşeau. 

Toate aceste lucruri le-am aflat de pe stradă 
şi puţin câte puţin. Când îi întâlneam pe toţi 
trei împreună, treceau neobservaţi. Se plimbau 
ca o adevărată familie. Pe el, pe tată, îl mai 
zăream din când în când dacă aveam drum prin 
faţa magazinului din colţul bulevardului 


Poincaré, aparţinând unei întreprinderi de 
„Incălţăminte pentru picioare sensibile”, unde 
era prim-vânzător. 

În majoritatea timpului curtea noastră nu 
oferea decât hidoşenii fără importanţă, mai ales 
vara, bubuind de ameninţări, vâlvă, lovituri, 
căderi şi înjurături  nedesluşite. Niciodată 
soarele nu ajungea până jos. Era parcă pictată 
cu umbre albastre, curtea, compacte, mai ales 
prin colțuri. Portarii îşi aveau micile lor closete 
ca nişte stupi. Noaptea când se duceau să facă 
pipi, se loveau de lăzile de gunoi şi în curte se 
declanşau nişte zgomote de tunet. 

Rufe întinse de la o fereastră la alta încercau 
sã Se usuce. 

După cină se încingeau mai ales discuții 
despre curse, asta când nu se încăierau. Dar 
aceste polemici sportive sfârşeau şi ele adesea 
destul de rău, cu diverse păruieli, şi mereu în 
spatele cel puţin a uneia dintre ferestre până la 
urmă se stâlceau dintr-un motiv sau altul. 

Şi vara mirosea foarte tare. In curte nu era 
aer, nu erau decât duhori. Cea a conopidei le 
întrecea cu uşurinţă pe celelalte. O conopidă 
miroase cât zece closete revărsate. Garantat. 
Cele de la etajul doi se revărsau adesea. Por- 
tăreasa de la 8, mătuşa Cezanne sosea atunci 
cu un şomoiog de desfundat. Mă uitam la ea 
cum se ostenea. Aşa am ajuns să stâm de 
vorbă. „Eu, mă sfătuia ea, dacă aş fi în locul 


dumneavoastră fără zarvă, aş scăpa femeile în- 
sărcinate... Sunt la femei care-şi trăiesc viaţa în 
acest cartier... Nu-ţi vine a crede!... Şi nu vor 
decât să treceţi la treabă!... V-o spun eu! 
Oricum mai bine decât să te ocupi de varicele 
acestor funcţionăraşe... Mai ales că plătesc cu 
bani peşin”. 

Mătuşa Cezanne avea un mare dispreţ de 
aristocrată, nu ştiu de unde-i venea, pentru toţi 
oamenii care muncesc... 

- Locatarii nu sunt mulţumiţi niciodată, 
parcă ar fi nişte prizonieri, fac mizerie 
tuturor!... Că li se-nfundă closetele... Că le 
scapă gazul... Că li se deschid scrisorile... 
Mereu gata cu o şicană.... Te pisează tot 
timpul, ce mai!... E unul care mi-a scuipat în 
plicul cu banii de chirie.... Ai mai văzut aşa 
ceva?.... 

Trebuia adesea să renunţe la desfundatul 
closetelor, mătuşa Cezanne, atât era de greu. 
„Nu ştiu ce bagă-n ei, n-ar trebui lăsat să se 
usuce!... Ştiu eu ce fac!... Te previn întotdeauna 
prea târziu!... O fac dinadins!... Unde am fost 
mai înainte au trebuit chiar să spargă o 
conductă, aşa se întărise... Nu ştiu ce dracu 
toarnă-n ei!... „Ăştia fac dublu!...” 


Greu o să-mi iasă din cap că dacă m-a 
apucat, n-a fost mai ales din pricina lui 
Robinson. La început n-am ţinut seama de 


dureri. Continuam să mă târâi când mai bine 
când mai rău, de la un bolnav la altul, dar eram 
mai neliniştit decât înainte, din ce în ce mai 
neliniştit, ca la New-York, şi începu şi somnul 
să nu mă mai prindă, mai rău decât de obicei. 

Reîntâlnirea cu Robinson mă zdruncinase şi 
mă nămolise parcă într-un fel de nouă boală. 

Cu figura lui toată năpădită de chin, îmi 
trezea parcă un vechi coşmar de care nu mai 
ajungeam să scap de mulţi, de prea mulţi ani. 
Deliram. 

Picase acolo, drept în faţa mea. Nu mai 
scăpăm. Sigur că el mă căutase. Că doar eu mă 
feream să-l întâlnesc, bineînţeles... Ca să nu-mi 
cadă pe cap şi să mă oblige să mă gândesc din 
nou la necazurile lui... Dar dealtfel oricum totul 
mă ducea cu gândul la firea lui nenorocită. 
Chiar acei oameni pe care-i priveam pe 
fereastră cu aerul lor nepăsător, mergând aşa 
pe stradă, îmi aminteau de el, vorbind în faţa 
porţii, frecându-se unii de alţii. Eu ştiam ce 
caută, ce ascund cu aerul lor indiferent aceşti 
oameni. Să ucidă şi să se sinucidă vroiau, dar 
nu dintr-o dată desigur, ci încetul cu încetul, ca 
Robinson, cu tot ce aveau la îndemână, 
necazuri vechi, noi mizerii, uri fără nume, dacă 
nu vine războiul de-a dreptul, când se petrece 
totul mai repede decât de obicei. 

Nu îndrăzneam să ies de frica de a nu-l 
întâlni. 


Trebuiau să vină după mine de două sau trei 
ori ca să mă hotărăsc să răspund la chemaările 
bolnavilor. Şi de cele mai multe ori până 
soseam eu găseau un altul. În mintea mea era 
vraişte, ca şi în viaţă. În strada Saint-Vincent, 
unde nu mai fusesem decât o dată, mă chemară 
locatarii de la etajul trei, la numarul 12. Veniră 
chiar să mă ia cu maşina. Îl recunoscui imediat 
pe bunic, şoptea, îşi ştergea picioarele îndelung 
pe  rogojina mea. O fiinţă care umbla 
strecurându-se, cenuşie, adusă de spate, venise 
să mă cheme grăbit pentru nepoţelul lui. 

Mi-o aminteam bine pe fiică-sa, altă 
deşucheată, ofilită deja, dar solidă şi tăcută, 
care venise de mai multe ori să avorteze acasă 
la părinţi. Acesteia nu i se reproşa nimic. Ar fi 
vrut numai să se mărite în sfârşit, mai ales că 
avea de acum un băiețel de doi ani care locuia 
la bunici. 

Copilul se îmbolnăvea din te miri ce, şi când 
era bolnav, bunicul, bunica, mama plângeau cu 
toţii, enorm, şi mai ales pentru că nu avea tată 
legitim. În aceste momente oamenii sunt mai 
profund afectaţi de situaţiile neclare din 
familie. Bunicii credeau fără s-o mărturisească 
că aceşti copii din flori sunt mai fragili şi se- 
mbolnăvesc mai des decât ceilalţi.. 

In sfârşit, tatăl, sau cel puţin cel pe care-l 
bănuiau a fi fost, plecase hāt şi bine pentru 
totdeauna. Atât i se vorbise despre căsătorie 


acestui om, că-n cele din urmă se plictisise. 
Dacă mai alerga, trebuie să fi ajuns departe 
acum. Nimeni nu înţelesese acest abandon, şi 
mai ales fata, pentru că-i plăcuse mult să facă 
dragoste cu ea. 

Deci, de când plecase nestatornicul, ei 
contemplau toţi trei copilul scâncind. Şi când te 
gândeşti că ea se dăduse acestui bărbat după 
cum zicea „trup şi suflet”. Aşa trebuia să se- 
ntâmple, şi, după părerea ei asta ajungea să 
explice totul. Micuţul ieşise din ea şi-i ridicase 
toată carnea în jurul şoldurilor. Sufletul se 
mulţumeşte cu vorbe, corpul nu-i la fel, cu ele 
mai greu, îi trebuie muşchi. Un corp este 
întotdeauna o realitate, iată de ce e trist şi 
dezgustător să-l priveşti. Am văzut, şi asta-i 
adevărat, foarte puţine sarcini care să-ţi 
mănânce tinereţea dintr-o dată, în felul acesta. 
Ca să zic aşa, nu-i mai rămăseseră acestei 
mame decât sentimentele şi un suflet. Nimeni 
n-avea nevoie de el. 

Înainte de această naştere clandestină, 
familia  locuise foarte mulţi ani în 
cartierul ”Filles du Calvaire”. Dacă se exilaseră 
cu toţii la Rancy, n-o făcuseră din plăcere, ci ca 
să se ascundă, să se facă uitaţi, sa dispară-n 
mulţime. 

De când devenise imposibil să ascundă 
sarcina în ochii vecinilor, se hotărâră să 


părăsească cartierul lor din Paris pentru a evita 
orice comentarii. Mutare de onoare. 

La Rancy consideraţia vecinilor nu era 
indispensabilă şi apoi nu-i cunoştea nimeni la 
Rancy, municipalitatea acestui ţinut practica pe 
drept cuvânt o politică abominabilă, anarhică 
într-un cuvânt, şi despre care se vorbea în toată 
Franţa, o politică de golani. În acest mediu de 
damnati, judecata celuilalt nu mai conta. 

Familia se pedepsise de bună voie, rupsese 
toate relaţiile cu rudele şi prietenii de altădată. 
Ca dramă, aveam de-a face cu una completă. 
Nu mai aveau nimic de pierdut, îşi ziceau. 
Declasaţi. Când ţii să te înjoseşti te amesteci în 
mulţime. 

Nu reproşau nimănui nimic. Încercau numai 
să descopere prin  puseuri de revoltă 
neputincioasă cu ce se ameţise Destinul în ziua 
în care le făcuse o asemenea porcărie. 

Fata nu avea, trăind la Rancy, decât o 
singură consolare, dar foarte importantă, aceea 
de-a putea vorbi liber tuturor de acum încolo 
de „noile ei responsabilităţi”. Amantul fugind 
trezise în firea ei pătimaşă dorinţa de eroism şi 
de originalitate. De când se încredinţase pentru 
tot restul zilelor că nu avea o soartă comună cu 
a majorităţii femeilor din clasa şi din mediul ei, 
şi că putea oricând apela la romanul vieţii ei 
pustiite de prima dragoste, se obişnui cu marea 
nefericire care o lovise, cu delicii, iar ravagiile 


sorții fură, în cele din urmă, dramatic de 
binevenite. Poza în fată-mamă. 

Când intrarăm în sufragerie tatăl ei şi cu 
mine, din cauza luminii economicoase care nu 
răzbea  semiobscuritatea, nu puturăm zări 
figurile decât ca pe nişte pete gălbui, cărnuri 
pisate de vorbe care se târau în penumbră, 
grea de acel miros de piper uscat pe care-l 
răspândesc toate mobilele de familie. 

Pe masă-n mijloc, culcat pe spate, printre 
scutece, copilul se lăsa palpat. li apăsai pentru 
început pielea burţii cu multă precauţie, treptat 
de la buric până la coiţe şi-l ascultai foarte 
atent. 

Inima lui bătea în ritmul unei mâţe, scurt şi 
nebuneşte. Şi apoi copilul se sătură de degetele 
mele pipăitoare şi de manevrele mele şi începu 
să urle cum nu se face decât la această vârstă, 
inimaginabil. Era prea mult. De când se 
întorsese Robinson, în capul şi în trupul meu se 
petreceau lucruri ciudate şi ţipetele acestui 
plod îmi făcură o impresie îngrozitoare. Ce 
ţipete, Dumnezeule! Ce ţipete! Nu mai 
rezistam. 

Şi o altă idee determină fără îndoială 
purtarea mea tâmpită. Excedat, nu mă putui 
împiedica să nu le împărtăşesc toată ranchiuna 
şi tot dezgustul pe care le simţeam de prea 
multă vreme în mine. 


- Ei! îi răspunsei acestui mic urlător, nu te 
grăbi, cretinule, vei avea tot timpul să râcneşti! 
O să-ţi rămână, nu te teme, măgarule! Cruţă-te! 
O să-ţi rămână destulă nefericire ca să-ţi 
topească ochii şi capul şi tot restul dacă n-ai să 
fii atent! 

- Ce-i tot spuneţi, domnule doctor? tresări 
bunica. 

Repetai simplu: „O să-ţi mai rămână!” 

- Ce? Ce o să rămână? întreba ea îngrozită... 

- Trebuie să-nţelegeţi! le răspund. Trebuie 
să-nţelegeţi! Vi se explică întotdeauna prea 
multe lucruri! Asta-i nenorocirea! Încercaţi să 
înţelegeţi! Faceţi un efort! 

„Rămâne ce?... Ce spune?” Şi se întrebau toţi 
trei deodată, şi fata „cu responsabilităţi” căscă 
ochii şi se porni şi ea să scoată nişte lungi 
țipete straşnice. Găsise ocazia unei crize. N-o 
va scăpa! Război în toată regula! Şi ce-mi mai 
bătea din picioare! Şi ce mi se mai sufoca! Şi 
ce-şi mai rostogolea ochii! O făcusem lată! Nu- 
ţi venea a crede! „E nebun, mamă! se gâtuia 
mugind. A înnebunit doctorul!... Ia-i copilul, 
mamă!” Smulse copilul. 

Nu voi şti niciodată de ce începuse să 
vorbească cu un accent basc, atât era de 
enervată. „Spune lucruri îngrozitoare! Mamă... 
E nebun...” 

Mi-l smulseră pe cel mic din mână, de parcă 
l-ar fi smuls din flăcări. Bunicul, atât de timid 


până mai adineaori, desprinse de pe perete un 
termometru uriaş din lemn de acaju, ca pe o 
măciucă... Şi mă-nsoţi de la distanţă spre uşă, 
pe care o trânti în urma mea, violent, cu o 
puternică lovitură de picior. 

Bineînţeles că profitară ca să nu-mi plătească 
vizita. 


Când am ajuns în stradă, nu eram prea 
mândru de ceea ce se întâmplase. Nu atât din 
punctul de vedere al reputației mele care nu 
putea deveni mai proastă decât mi-o făcuseră 
până acum fără ca eu să am vreun amestec, dar 
mai ales din cauza lui Robinson de care 
sperasem să mă eliberez printr-o izbucnire de 
sinceritate, să găsesc într-un scandal voit 
hotărârea de-a nu-l mai primi, făcându-mi mie 
însumi un fel de scenă brutală. 

Calculasem astfel: Voi vedea exact cu titlu de 
experiment tot scandalul pe care-l pot face 
deodată! Numai că scandalul şi frica sunt fără 
fund, nu ştii niciodată până unde vei fi obligat 
să mergi cu sinceritatea... Ce-ţi mai ascund 
oamenii... Ce-or să-ţi mai arate... Dacă ai să 
trăieşti destul... Dacă ajung destul de departe 
cu balivernele lor... Trebuia luat totul de la 
început. 

Mă grăbeam eu însumi acum să mă ascund. 
O luai prin fundătura Gibet şi apoi pe rue des 
Valentines. Era ceva de mers. Ai timp să-ţi 


schimbi gândurile. Mergeam spre lumini. În 
piaţa  Transitoire îl  întâlnii pe  Peridon 
felinaragiul. Am schimbat câteva vorbe fără 
importanţă. „Vă duceţi la cinema, domnule 
doctor?” m-a întrebat, îmi dădu o idee. O găsii 
bună. 

Cu autobuzul ajungi mai repede decât cu 
metroul. După acest ruşinos episod, ar fi trebuit 
să plec din Rancy de tot şi pentru totdeauna 
dacă aş fi putut. 

Pe măsură ce rămâi într-un loc oamenii şi 
lucrurile devin mai dezmăţate, mai 
putregăioase şi încep să pută parcă dinadins 
pentru tine. 


Am făcut totuşi bine că m-am întors a doua zi 
la Rancy din cauza lui Bébert, care se- 
mbolnăvise exact atunci. Confratele Frolichon 
plecase în vacanţă, mătuşa a şovăit şi apoi mi-a 
cerut să-i îngrijesc totuşi nepotul, fără îndoială 
pentru că eram cel mai puţin scump dintre 
doctorii pe care-i cunoştea. 

S-a întâmplat după Paşti. Se făcuse frumos. 
Primele vânturi ale sudului, cele care abăteau 
toată  funinginea uzinelor pe  pervazul 
ferestrelor, treceau peste Rancy. 

A durat multe săptămâni boala lui Bebert. 
Mă duceam să-l văd de două ori pe zi. Oamenii 
din cartier mă aşteptau în faţa odăiţei 
portăresei, fără să pară, şi de asemenea vecinii 


pe pragul caselor. Era ca o distracţie pentru ei. 
Veneau de departe să se intereseze de-i mai râu 
sau mai bine. Soarele care străbate atâtea 
lucruri nu arunca niciodată pe stradă decât o 
lumină de toamnă încărcată de regrete şi de 
nori. 

Sfaturi am primit multe-n legătură cu Bébert. 
Într-adevăr, tot cartierul se interesa de el. Se 
pleda pentru şi apoi împotriva priceperii mele. 
Când intram în odăiţă, se lăsa o linişte critică şi 
destul de ostilă, încărcată mai ales de prostie. 
Odăiţa era mereu plină de cumetre prietene 
intime, care miroseau foarte tare a fuste şi a 
pişat de iepure. Fiecare ţinea la medicul ei 
preferat, totdeauna mai subtil, mai savant. Nu 
prezentam în fond decât un singur avantaj, dar 
exact cel mai greu de iertat, de a fi aproape 
gratuit, o nedreptate făcută bolnavului şi 
familiei sale, un doctor gratuit, oricât de săracă 
ar fi ea. Bebert nu delira încă, dar pur şi simplu 
nu mai vroia să se mişte. Începu să piardă din 
greutate în fiecare zi. Un pic de carne galbenă 
şi mobilă se mai ţinea încă pe trupul lui 
tremurând de la cap până la picioare cu fiecare 
bătaie a inimii. Ai fi zis că sub piele nu-i mai 
rămăsese decât inima, atât se subţiase Bébert 
în mai mult de o lună de boală. Îmi zâmbea 
înţelept când veneam să-l văd. Depăşi astfel cu 
uşurinţă 39* şi apoi 40* şi rămase acolo zile şi 
săptămâni întregi, gânditor. 


Mătugşa lui Bébert tăcu în cele din urmă şi ne 
lăsă în pace. Spusese tot ce ştia, apoi începu să 
se smiorcăie, dezorientată, pe rând, prin toate 
colţurile odâiţei sale. Suferinţa se ivi după ce se 
terminară vorbele şi nu părea a şti ce să facă 
cu această suferinţă, încerca s-o gonească, dar 
ea, suferinţa, i se întorcea în gât plină de 
lacrimi şi atunci o lua din nou de la capăt. Se 
tăvălea peste tot şi ajunse în felul acesta să fie 
mai murdară decât de obicei, ceea ce o uimea 
şi pe ea: „Doamne Dumnezeule!” făcea atunci. 
Şi asta era tot. Ajunsese la capătul puterilor tot 
plângând şi braţele îi atârnau şi rămânea aşa 
aiurită-n faţa mea. 

Mai făcea câte un salt înapoi în suferinţa ei, 
dar se hotăra iar să reînceapă, scâncind. 
Trebuia să presimt că boala va lua o întorsătură 
nefericită. O tifoidă malignă care rezista cu 
încăpățânare la tot ce încercam, băi, serum... 
regim uscat... vaccinuri... Nimic nu ajuta. Mă 
zbăteam în zadar, fără folos. Bebert se pierdea, 
dus irezistibil, surâzător. Se ţinea la înălţimea 
febrei ca-ntr-un fel de echilibru, eu, jos, 
bâjbâiam. Bineînţeles mătuşa era sfătuită de 
pretutindeni şi imperios să mă lichideze fără 
mofturi şi să cheme-n grabă alt doctor, mai 
experimentat, mai serios. 

Incidentul cu „fata cu responsabilităţi” 
fusese ţinut minte de toţi şi comentat enorm. 
Se gargariseau cu el prin cartier. 


Dar cum ceilalţi doctori, avertizaţi de cazul 
lui Bebert, se fereau, m-a păstrat pe mine până 
la urmă. Pentru că-mi căzuse în braţe Bebert, 
n-aveam decât să continui, gândeau pe drept 
cuvânt confrații. 

Nu-mi mai rămăsese nici un mijloc de a 
acţiona decât să mă duc până la cârciumă ca să 
telefonez din când în când altor câţiva 
practicieni, de ici, de colo, de mai departe, pe 
care-i cunoşteam mai mult sau mai puţin de 
prin Paris, de prin spitale, şi să-i întreb ce-ar 
face ei, pricepuţii, notorii, în faţa unei tifoide ca 
aceea care mă hărţuia pe mine. Toţi îmi dădeau 
sfaturi bune, drept răspuns, ineficiente sfaturi 
bune, dar mie-mi făcea plăcere să-i aud cum îşi 
bat capul, aşa gratuit, pentru copilul ne- 
cunoscut pe care-l protejam. Ajungi să te 
bucuri de nu prea mare lucru, de acel foarte 
puţin pe care viaţa catadicseşte să ţi-l lase 
drept consolare. 

În timp ce despicam astfel firu-n patru, 
mătuşa lui Bebert se prăbuşea la întâmplare în 
dreapta şi-n stânga pe scaune, pe scări, nu mai 
ieşea din năuceala ei decât pentru a mânca. 
Dar ora mesei n-o uita niciodată, trebuie spus. 
Nici n-ar fi fost lăsată dealtfel să uite de ea 
însăşi. Vecinii vegheau asupra ei şi o îndopau 
printre suspine. „Îţi dă putere!” îi spuneau. 
Începu chiar să se-ngraşe. În toiul bolii lui 
Bebert, bântuiau adevărate orgii ale mirosului 


de varză de Bruxelles. Era anotimpul ei şi toată 
lumea îi dăruia varză de Bruxelles, fiartă, 
aburind. „Mă-ntăreşte, e adevărat!... accepta ea 
binevoitoare. Şi urinezi bine după ea!” 

Spre seară, ca să audă soneria, să doarmă 
mai uşor şi să nu scape imediat primul apel, se- 
ndopa cu cafea, pentru ca locatarii să nu-l 
trezească pe Bébert sunând de două-trei ori la 
rând. Trecând prin faţa casei, seara intram să 
văd dacă din întâmplare nu s-a terminat totul. 
„Oare nu s-a îmbolnăvit din pricina romaniţei 
cu rom pe care a vrut s-o bea la fructarul din 
colţ în ziua cursei cicliste?” presupunea ea cu 
voce tare. Acest gând o stăpânea de la început. 
Idioata. 

„Romaniţă”, murmura slab Bébert, ca-ntr-un 
ecou pierdut în febră. La ce bun s-o mai 
lămuresc? Am mai efectuat încă o dată două 
sau trei simulacre profesionale pe care le 
aşteptau de la mine şi am ieşit din nou în 
întuneric, nu prea mândru, pentru că, întocmai 
ca mama mea, nu ajungeam niciodată să mă 
simt complet nevinovat de nenorocirile care se 
întâmplau. 

În ziua a şaptesprezecea mi-am zis totuşi că 
aş face bine dacă m-aş duce să-ntreb ce 
gândeau cei de la Institutul Bioduret Joseph 
despre un caz de tifoidă de acest gen, să le cer 
un sfat şi poate chiar un vaccin pe care mi l-ar 
recomanda. În felul acesta aş fi făcut tot, aş fi 


încercat tot, chiar bizarerii, şi dacă murea 
Bebert, ei bine, nu vor avea poate ce să-mi 
reproşeze. Am ajuns la Institut, la capătul 
Parisului, în spatele cartierului la Villette, într-o 
dimineaţă pe la orele unsprezece. M-au plimbat 
mai întâi printr-un şir nesfârşit de laboratoare 
în căutarea unui savant. Nu era încă nimeni 
prin aceste laboratoare, nici savanţi şi nici 
public, numai obiecte azvârlite într-o mare 
dezordine,  hoituri de animale  spintecate, 
chiştoace de ţigări, becuri de gaz ciobite, colivii 
şi borcane în care şoarecii stau să se sufoce, 
retorte, vezici risipite, scaune desfundate, cărţi 
şi praf, şi iarăşi chiştoace, mirosul lor şi al 
closetelor întrecându-le pe toate celelalte. 
Pentru că venisem prea devreme, mă hotărâi să 
fac un tur, tot eram acolo, până la mormântul 
marelui savant Bioduret Joseph care se afla 
chiar în pivnițele Institutului, acoperit de aur şi 
marmoră. Fantezie burghezo-bizantină de un 
gust subtil. Cheta se făcea la ieşirea din cavou, 
paznicul bombăânea chiar din cauza unei 
monede belgiene pe care i-o strecuraseră. Din 
cauza acestui Bioduret, o mulţime de tineri 
optau de aproape o jumătate de secol pentru 
cariera ştiinţifică. Şi se întâmpla să iasă tot 
atâţia rataţi şi de acolo ca şi de la Conservator. 
Se adunau în cele din urmă cu toţii, după un 
număr de ani, după ce nu reuşiseră. In groapa 
comună a marei derute, un „Laureat de 


Faculte” valorează cât un „Prix de Rome”. 
Chestiune de autobuz pe care nu-l iau toţi la 
aceeaşi oră. Asta-i tot. 

A mai trebuit să aştept încă destul de mult 
timp în grădinile Institutului, un fel de 
combinaţie de închisoare şi de scuar public, cu 
straturi de flori sădite cu îngrijire de-a lungul 
acestor pereţi cu tencuiala căzută. 

Totuşi, câţiva băieţi din personalul mărunt 
sosiră în cele din urmă primii, unii dintre ei 
cărau deja provizii din piaţa vecină, în plase 
mari, târându-şi picioarele. Şi apoi savanții 
păşiră şi ei pe poartă, la rândul lor şi mai 
târşiţi, mai  reticenţi decât modeştii lor 
subalterni, în grupuleţe, prost bărbieriţi, 
şuşotind. Se-mprăştiară de-a lungul culoarelor 
ştergând pereţii. Întoarcere din vacanţă a unor 
şcolari albiţi, cu umbrele, prostiţi de rutina 
meticuloasă, de  manipulările disperat de 
dezgustătoare, legaţi pentru nişte salarii de 
mizerie de-a lungul întregii lor maturităţi de 
aceste cuhnii de microbi, încălzind şi reîn- 
căâlzind interminabile fierturi de coji de legume, 
de cobai asfixiaţi şi de alte vagi putreziciuni. 

Nu mai erau nici ei în cele din urmă decât 
nişte bătrâne rozătoare domestice, 
monstruoase, în pardesie. Gloria zilelor noastre 
nu surâde decât bogaţilor, savanţi sau nu. 
Plebei ai Cercetării nu se puteau bizui, pentru a 
se menţine într-o formă mai bună, decât pe 


propria lor frică de-a nu-şi pierde locul în 
această ladă de gunoi caldă, ilustră şi 
compartimentată. [ineau în mod esenţial la 
titlul de savant oficial. Titlul datorită căruia 
farmaciştii din oraş le acordau un plus de 
încredere în analiza, dealtfel cu zgârcenie 
distribuită, a urinei şi scuipatului clientelei. 
Beneficiul glodos al savantului. 

De îndată ce sosea, cercetătorul metodic se 
apleca ritual, timp de câteva minute, asupra 
maţelor bilioase şi putrede ale unui iepure din 
cealaltă săptămână, pe care-l puneau, printr-o 
tradiţie bine stabilită, într-un colţ al camerei, 
aghiazmatar de murdării. 

Când mirosul devenea într-adevăr de 
nesuportat, se sacrifica alt iepure, dar nu mai 
înainte, din cauza economiilor la care 
profesorul  Jaunisset, marele secretar al 
Institutului, se deda în chip fanatic. 

Unele putreziciuni animale treceau din cauza 
asta, din economie, prin degradări şi prelungiri 
de necrezut. Totul era o chestiune de 
obişnuinţă. Unii îngrijitori de laboratoare bine 
antrenați ar fi putut foarte bine găti mâncare şi 
într-un sicriu în plină descompunere, într-atât 
putrefacţiile şi duhorile nu-i mai stânjeneau. 
Aceşti modeşti auxiliari ai marii cercetări 
ştiinţifice ajungeau chiar în această privinţă să- 
l întreacă în economii pe profesorul Jaunisset 
însuşi, faimos prin meschinăria lui totuşi, şi să-l 


bată cu propriile lui arme, profitând de gazul 
etuvelor sale de pildă, ca să-şi fiarbă rasolurile 
personale şi alte dospite sosuri şi mai 
periculoase. 

După ce savanții terminau de supus unui 
examen  neatent maţele cobaiului şi ale 
iepurelui ritual, ajungeau uşor la al doilea act 
al vieţii lor ştiinţifice zilnice, acela al ţigării. 
Incercare de a anula putoarea ambiantă şi 
plictiseala printr-un fum de ţigară. Şi de la un 
chiştoc la altul, savanții ajungeau într-un fel la 
capătul zilei lor de lucru, în jurul orei cinci. 
Atunci puneau la loc fără zgomot putreziciunile 
să se coacă în etuva oscilatorie. Octav, 
îngrijitorul, îşi ascunde fasolea lui bine fiartă 
într-un jurnal pentru a putea trece fără să fie 
observat prin faţa portăresei. Şiretlicuri. Gata 
cina pe care o ducea la Gargan. Savantul, 
stăpânul lui, mai scria ceva pe un colţ al 
registrului de experienţe, timid, parcă nesigur, 
în vederea unei comunicări apropiate, absolut 
inutile, dar justificativă pentru prezenţa lui în 
Institut şi a slabelor avantaje pe care această 
prezenţă le comporta, corvoadă pe care ar fi 
trebuit să se hotărască s-o îndeplinească în faţa 
unei Academii absolut imparţiale şi 
dezinteresate. 

Unui adevărat savant îi trebuie în medie 
douăzeci de ani buni pentru a face marea 
descoperire, aceea care îl lămureşte că delirul 


unora nu aduce altora fericire şi că fiecare aici 
pe pământ este stânjenit de ideea fixă a 
celuilalt. 

Delirul ştiinţific, mai raţional şi mai rece 
decât altele, este cel mai puţin tolerabil dintre 
toate. Dar când ai dobândit câteva posibilităţi 
ca să vieţuieşti chiar meschin într-un anumit 
loc, cu ajutorul câtorva schimonoseli, trebuie 
sau să perseverezi sau să crapi ca un cobai. 
Obiceiurile se deprind mai repede decât 
curajul, şi mai ales obiceiul de a mânca. 

Il câutai deci pe Parapine al meu prin tot 
Institutul, pentru că venisem într-adins pentru 
asta de la Rancy, ca să-l găsesc. Era vorba deci 
să perseverez în a-l căuta. N-a mers uşor. M-am 
oprit de mai multe ori ezitând îndelung între 
atâtea culoare şi uşi. 

Belferul ăsta nu mânca la prânz şi nu cina 
decât de două, trei ori pe săptămână cel mult, 
dar atunci enorm, cu frenezia studenţilor ruşi 
ale căror obiceiuri fantastice le păstrase. 

In cercurile de specialitate i se recunoştea 
acestui Parapine o desăvârşită competenţă. Tot 
ce privea bolile tifoide îi era familiar, fie ele 
animale sau umane. Notorietatea lui data de 
douăzeci de ani deja, din epoca în care anumiţi 
germani pretinseseră aşa tam-nesam, într-o 
bună zi, c-ar fi izolat vibrionii ebertheieni trâind 
în  excretatul vaginal al unei fetiţe de 
optsprezece luni. Ce mai scandal în acest 


domeniu al adevărului. Din fericire Parapine a 
răspuns în cel mai scurt timp în numele In- 
stitutului Naţional şi-l întrecu din capul locului 
pe fanfaronul ăla de teuton, cultivând el, 
Parapine, acelaşi germene, dar în stare pură şi 
în sperma unui invalid de şaptezeci şi doi de 
ani. Celebru dintr-o dată, nu-i mai rămăsese 
până la moarte decât să-nnegrească cu 
regularitate coloane  ilizibile în diverse 
periodice de specialitate pentru a se menține în 
frunte. Ceea ce şi făcu dealtfel fără greutate 
din acea zi de curaj şi de noroc. 

Publicul ştiinţific serios îi acorda acum 
încredere şi considerație. Era scutit în felul 
acesta, publicul, să-l mai citească. 

Dacă acest public serios s-ar fi apucat să-l 
contrazică n-ar mai fi fost posibil nici un 
progres. Ar fi rămas un an pe fiecare pagină. 

Când ajunsei în faţa uşii celulei lui, Serge 
Parapine scuipa în cele patru colţuri ale 
laboratorului cu jeturi interminabile, cu o 
strâmbătură atât de dezgustătoare că-ţi dădea 
de gândit. Se rădea din când în când Parapine, 
dar păstra totuşi pe fiecare parte a obrazului 
destul păr pentru a avea aerul unui evadat. 
Tremura de frig tot timpul sau cel puţin aşa 
părea, cu toate că nu-şi lepăda pardesiul 
niciodată, mare alesâtură de pete şi mai ales de 
mătreaţă pe care o împrăştia cu un bobârnac, 


aranjându-şi o şuviţă de păr care se legăna 
mereu pe nasul lui verde şi rozaliu. 

In timpul stagiului meu la cursurile practice 
ale Facultăţii, Parapine îmi dăduse câteva lecţii 
de microscop şi-mi arătă în diverse ocazii o 
anumită reală bunăvoință. Speram că nu mă 
uitase din acele timpuri îndepărtate şi că ar fi 
poate chiar în stare să-mi dea un sfat 
terapeutic foarte important pentru cazul lui 
Bebert care mă obseda cu adevărat. 

Hotărât, îmi descoperisem mult mai mult 
gust de a-l împiedica pe Bebert să moară decât 
pe un adult. Nu eşti întotdeauna nemulţumit 
când dă ortul popii un adult, un porc mai puţin 
pe pământ, cum se zice, în timp ce pentru un 
copil eşti oricum mai puţin sigur. Are un cuvânt 
de spus viitorul. 

Parapine pus la curent cu greutăţile mele 
nici nu vroia altceva decât să mă ajute şi să 
orienteze ameninţata mea terapeutică, numai 
că el învățase în douăzeci de ani atâtea lucruri 
şi atât de diverse şi adesea atât de contra- 
dictorii pe seama tifoidei, că-i era acum foarte 
greu şi aş zice chiar imposibil să formuleze cea 
mai neînsemnată părere clară şi categorică în 
legătură cu această afecţiune atât de banală şi 
cu tratamentul ei. 

- Mai întâi, crezi, scumpe confrate, în seruri? 
mă întrebă. Ei? Ce zici?... Şi vaccinurile?... În 
fond care este impresia dumitale?... Minţi 


foarte luminate astăzi nu vor să mai audă de 
vaccinuri... E un curaj şi ăsta, confrate, 
desigur... Cred şi eu... Dar în sfârşit? Ce zici? 
Totuşi? Nu crezi că este şi ceva adevăr în acest 
negativism?... Ce părere ai?... 

Frazele ieşeau din gura lui în salturi teribile 
printre avalanşele unor „R” enorme. 

În timp ce se zbătea ca un leu printre atâtea 
furioase şi disperate ipoteze, Jaunisset, ilustrul 
mare secretar care mai trăia la vremea aceea, 
tocmai trecu pe sub ferestrele noastre hotărât 
şi încruntat. 

La vederea lui, Parapine pāli şi mai tare, 
dacă asta se mai putea, şi schimbă nervos 
subiectul, grăbit să-mi arate tot dezgustul pe 
care i-l provoca numai vederea zilnică a acestui 
Jaunisset, altfel universal glorificat. Mi-l califică 
într-o clipită pe acest faimos Jaunisset de şar- 
latan, maniac dintr-o speţă foarte de temut, şi-l 
mai încarcă cu atâtea crime monstruoase şi 
inedite şi secrete că puteai popula cu ele o ocnă 
vreme de un secol. 

Şi nu-l putui împiedica pe Parapine să-mi dea 
alte o mie şi una de detalii duşmănoase asupra 
bufonadei meseriei lui de cercetător, la care 
era obligat să se supună ca să aibă ce mânca, 
ură mai precisă, mai ştiinţifică într-adevăr, 
decât a celorlalţi oameni plasați în condiţii si- 
milare prin birouri sau magazine. 


Vorbea cu voce tare şi mă uimea sinceritatea 
lui. Îngrijitorul lui de laborator ne asculta. 
Terminase şi el de bucătărit şi se mai agita de 
formă printre etuve şi eprubete, dar se 
obişnuise atât de mult îngrijitorul să-l audă pe 
Parapine proferându-şi blestemele, ca să zic 
aşa zilnice, că lua acum aceste vorbe, oricât de 
exorbitante ar fi fost ele, drept academice şi 
neînsemnate. Câteva mici experienţe personale 
pe care le urmărea cu multă gravitate, 
îngrijitorul, într-una din etuvele laboratorului, i 
se păreau împotriva a ceea ce spunea Parapine, 
minunate şi foarte instructive. Furiile lui 
Parapine nu puteau să-l distragă. Înainte de a 
pleca, închise uşa etuvei peste microbii lui 
personali, ca peste un tabernacol, tandru, 
scrupulos. 

- Mi-ai văzut îngrijitorul, confrate? L-ai văzut 
pe acest cretin de îngrijitor? mă întrebă 
Parapine de îndată ce acesta ieşi. Ei bine, iată 
vor fi treizeci de ani în curând de când, tot 
măturându-mi murdăria, nu aude în jurul lui 
vorbindu-se decât despre ştiinţă, şi mult şi 
sincer, pe crucea mea... şi totuşi departe de a 
se dezgusta, numai şi numai el mai crede aici în 
ea! Tot pipâindu-mi culturile, a ajuns să le 
creadă minunate! Îşi linge buzele!... Cea mai 
mică maimuţăreală a mea îl încântă! Nu se 
întâmplă de fapt la fel în toate religiile? De 
când hăul şi pârăul popa se gândeşte la altceva 


decât la bunul Dumnezeu în care ţârcovnicul lui 
mai crede încă... Şi tare ca fierul! Să verşi, nu 
alta!... Idiotul meu împinge ridicolul până acolo 
încât Îl copiază pe marele Bioduret la costum şi 
barbişon! N-ai băgat de seamă?.. Intre noi fie 
spus, marele Bioduret nu se deosebea de 
îngrijitorul meu decât prin reputaţia sa 
mondială şi prin forţa pasiunilor sale... Cu 
mania lui de a clāti perfect sticluţele şi de a 
supraveghea incredibil de aproape dezvoltarea 
moliilor, mie mi s-a părut dintotdeauna 
monstruos de vulgar acest imens geniu experi- 
mental... Iai marelui Bioduret minunata lui 
meschinărie menajeră şi spune-mi şi mie ce mai 
rămâne de admirat? Ei? O figură ostilă de 
portar cârcotaş şi răuvoitor. Asta-i tot. Şi pe 
deasupra chiar el şi-a dovedit Academiei carac- 
terul de porc timp de douăzeci de ani cât a 
trecut pe acolo, detestat de toţi; se certa 
aproape cu toată lumea şi nu în glumă... Era un 
megaloman ingenios... Şi gata. 

Parapine se pregătea la rândul lui, fără 
zgomot, să plece. L-am ajutat să-şi pună fularul 
în jurul gâtului şi pe deasupra mătreţii lui 
acoperindu-l dintotdeauna ca un fel de mantie. 
Şi atunci îşi aduse aminte că venisem să-l caut 
în legătură cu un lucru foarte precis şi urgent. 
„Adevărat, luat cu plicticoasele mele palavre, 
am uitat de bolnavul dumitale! lartă-mă, 
confrate, să ne întoarcem la subiect! Dar ce ți- 


aş putea spune ce dumneata să nu ştii! Printre 
atâtea teorii şovăitoare, experienţe discutabile, 
raţiunea ţi-ar recomanda în fond să nu mai 
alegi! Fă deci cum e mai bine, confrate! Fă cum 
te taie capul! Pe mine dealtfel, şi aici îţi fac o 
mărturisire, această afecțiune tifică mă 
dezgustă de moarte! Dincolo de orice limită! 
Dincolo de orice ţi-ai putea imagina! Când m- 
am apucat să studiez tifoida în tinereţea mea, 
eram doar câţiva cercetători care prospectam 
acest domeniu şi ne puteam uşor număra şi 
pune-n valoare reciproc. In timp ce acum, ce 
să-ţi spun? Sosesc din Laponia, dragul meu! 
Din Peru! în fiecare zi tot mai mulţi! Vin 
specialişti de pretutindeni! Îi fabrică în serie în 
Japonia! Am văzut lumea devenind în mai puţin 
de câţiva ani un veritabil sat al lui Cremene de 
publicaţii universale şi îndrăzneţe chiar asupra 
acestui subiect bătătorit. Mă resemnez, ca să- 
mi păstrez locul şi să mi-l apăr de voie de 
nevoie, să produc şi să reproduc de la un 
congres la altul micul meu articol, căruia îi 
aduc la sfârşitul fiecărui sezon câteva subtile şi 
anodine modificări, fără importanţă... Şi totuşi 
tifoida, crede-mă, confrate, în zilele noastre e la 
îndemâna tuturor, ca mandolina şi banjoul. Să 
mori, nu alta! Fiecare vrea să-şi cânte aria în 
felul lui. Nu, îmi place să-ţi mărturisesc, nu mai 
am forţa necesară să mă chinuiesc, ceea ce-mi 
trebuie ca să-mi termin existenţa e un colţişor 


mic de cercetare, mai liniştit, care să nu-mi mai 
aducă nici duşmani, nici prozeliţi, ci doar acea 
mediocră notorietate, neinvidiată cu care m-aş 
mulţumi şi de care aş avea mare nevoie. Intre 
alte banalităţi mă gândesc la studiul influenţei 
comparative a încălzirii centrale asupra 
hemoroizilor în țările din nord şi din sud. Ce 
crezi? Despre igienă? Despre regim? Sunt la 
modă aceste istorii? Nu? Un asemenea studiu 
condus cu pricepere şi lungit m-ar împăca cu 
Academia, sunt convins, care e constituită 
dintr-o majoritate de bătrâni pe care aceste 
probleme cu hemoroizii şi încălzirea n-ar putea 
să-i lase indiferenți. Uitā-te ce au făcut pentru 
cancer, care-i priveşte de aproape!... M-ar 
onora poate până la urmă Academia cu unul din 
premiile ei de igienă? Cine ştie? Zece mii de 
franci? Ei? lată cum mi-aş putea plăti o 
călătorie la Veneţia... Ştii, am fost în tinereţea 
mea la Veneţia, tinere prieten... Da, da! Poţi 
muri de foame şi acolo ca în oricare alt loc... 
Dar respiri un parfum de moarte mai somptuos 
pe care nu-l uiţi uşor după aceea...” 

Ajunşi în stradă a trebuit să ne întoarcem în 
grabă-napoi să-i căutăm galoşii pe care şi-i 
uitase. Aşa că am întârziat. Şi apoi ne grăbirăm 
spre un loc despre care nu-mi spunea nimic. 

Străbătând lunga rue de Vaugirard, plină de 
legume şi îmbulzeală, ajunserăm într-o piaţă 
înconjurată de castani şi agenţi de poliţie. Ne- 


am strecurat într-o odăiţă din fundul unei 
cafenele, unde Parapine se cățāră pe pervazul 
unei ferestre, privind de după perdeluţe. 

- Prea târziu! făcu el. Au ieşit deja! 

- Cine? 

- Elevele de la liceu... Sunt fermecătoare, să 
Ştii.... Le cunosc picioarele pe de rost. Nici nu 
mai cer altceva pentru sfârşitul zilelor mele... 
Să mergem! Rămâne pentru altă zi... 

Şi ne despărţirăm cu adevărat buni prieteni. 


Aş fi fost mulţumit dacă n-ar mai fi trebuit să 
mă-ntorec la  Rancy niciodată. Chiar din 
dimineaţa în care plecasem de acolo aproape 
că-mi uitasem grijile obişnuite! erau atât de 
puternic încrustate la Rancy că n-ar fi putut să 
mă urmeze. Ar fi murit acolo, poate, grijile 
mele, părăsite ca şi Bébert, dacă nu m-aş fi 
întors. Griji de mahala. Totuşi cam prin dreptul 
străzii Bonaparte, gândul se întoarse, cel trist, 
deşi era o stradă plăcută trecătorului. Puţine 
sunt atât de binevoitoare şi graţioase. Dar 
apropiindu-mă de chei mă cuprinse teama. 
Dădeam târcoale. Nu mă puteam hotărî să trec 
Sena! Nu-i toată lumea Cezar! De cealaltă 
parte, pe celălalt mal, începeau necazurile. Am 
rămas în aşteptare pe malul stâng până seara. 
Câştig oricum câteva ore de soare, îmi ziceam. 

Apa clipocea în dreptul pescarilor şi m-am 
aşezat să-i privesc la lucru. Într-adevăr, nu 


eram grăbit nici eu, ca şi ei. Parcă aş fi ajuns 
într-un moment, la o vârstă poate când ştii bine 
ce pierzi cu fiecare oră care trece. Dar nu ţi-ai 
dobândit acea forţă a înţelepciunii care ţi-ar 
trebui pentru a te opri stană pe drumul 
timpului şi apoi chiar dacă te-ai opri tot n-ai şti 
ce să faci fără această nebunie de a merge 
înainte care te stăpâneşte şi după care te 
topeşti din cea mai fragedă tinereţe. Nu mai 
eşti atât de mândru de tinereţea ta, nu 
îndrăzneşti să mărturiseşti deschis că poate 
tinereţea nu-i altceva decât ardoarea de-a 
îmbătrâni. 

Descoperi în tot trecutul tău ridicol atâta 
ridicol, înşelătorie, credulitate că ai vrea să 
încetezi brusc de-a mai fi tânăr, să aştepţi ca 
tinereţea să te părăsească, să treacă pe lângă 
tine, s-o vezi plecând, îndepărtându-se, să-i vezi 
întreaga vanitate, să-ţi plimbi mâna prin golul 
ei, s-o mai vezi din nou trecând prin faţa ta, şi 
apoi, odată plecată, să fii sigur că s-a dus 
tinereţea şi, liniştit atunci dinspre partea ei, 
rămas singur, să treci uşor de cealaltă parte a 
timpului pentru a privi cu adevărat cum sunt 
oamenii şi lucrurile. 

Pe marginea cheiului pescarii nu prindeau 
nimic. Nici nu păreau că ţin cu tot dinadinsul să 
prindă peşte. Peştii probabil îi cunoşteau. Se 
prefăceau cu toţii. O ultimă rază de soare ne 
mai încălzea, aprinzând pe ape scânteiuţe 


întretăiate de albastru şi de aur. Vântul venea 
răcoros din faţă printre arbori, surâzând vântul, 
strecurându-se printre mii de frunze, în dulci 
rafale. Era bine. Două ore bune am stat aşa 
neprinzând nimic, nefăcând nimic. Şi apoi Sena 
s-a întunecat şi capătul podului s-a înroşit de 
lumina crepusculului. Lumea trecând pe chei 
ne uitase acolo între mal şi apă. 

Noaptea a ieşit de sub arcade, a urcat de-a 
lungul castelului, i-a cuprins faţada, ferestrele 
una după alta care sclipeau înfruntând umbra, 
în întuneric. Şi apoi s-au stins şi ferestrele. 

Încă o dată nu ne mai rămânea decât să 
plecăm. 

Anticarii de pe chei îşi strângeau catrafusele. 
„Haide”, striga câte o femeie pe deasupra 
parapetului soţului ei care, lângă mine, îşi 
strângea şi el instrumentele, pliantul şi 
viermuşii. A bombănit şi după el au bombănit 
toţi pescarii şi au urcat cu mine cu tot sus, 
printre ceilalţi trecători. l-am vorbit nevesti-sii, 
aşa ca să-i zic ceva plăcut înainte de a ne 
înghiţi noaptea pe toţi. Imediat vru să-mi vândă 
o carte. Era o carte pe care uitase s-o bage în 
ladă după cum pretindea. „[i-o dau mai ieftin, 
ţi-o dau aproape pe degeaba...” mai adăugă. Un 
vechi ”Montaigne” autentic, numai pentru un 
franc. Vroiam să-i fac o plăcere acestei femei 
pentru atât de puţini bani. Şi i-am cumpărat 
pe Montaigne” al ei. 


Sub pod apa se-ngreunase. N-aş fi vrut deloc 
să merg mai departe. Ajuns în bulevarde, am 
băut o cafea şi am deschis vechitura pe care 
mi-o vânduse. Şi deschizând-o am dat tocmai 
peste pagina cu scrisoarea pe care o 
scria Montaigne soţiei sale, exact cu ocazia 
morţii recente a unui fiu de-al lor. Pasagiul îmi 
trezi imediat curiozitatea, probabil din cauza 
legăturii pe care o făcui pe loc cu Bébert. "Ah! 
îi zicea soţiei sale Montaigne, cam aşa. Nu te 
necăji, scumpă soţie! Trebuie să te consolezi! O 
să treacă!... Totul trece în viaţă... Şi apoi 
dealtfel, îi mai zicea, chiar ieri am găsit în nişte 
hârtii uitate ale unui prieten al meu o scrisoare 
pe care Plutarh o scria şi el soţiei sale în 
împrejurări foarte asemănătoare cu ale 
noastre... Şi mi s-a părut atât de bine scrisă, 
scumpa mea soţie, că ţi-o trimit!... Frumoasă 
scrisoare! Dealtfel nu vreau să te lipsesc mai 
mult de ea şi o să-mi dai dreptate în privinţa 
vindecării necazului tău!... Scumpa mea soţie! 
Îţi trimit această frumoasă scrisoare! Bine ticlu- 
ită această scrisoare a lui Plutarh... Nimic de 
zis! Şi infinit de interesantă! Cu siguranţă! la 
cunoştinţă de ea, scumpa mea soţie! Citeşte-o 
bine! Arat-o prietenilor! Şi reciteşte-o! Sunt 
liniştit acum! Sunt sigur că o să-ţi dea curaj!... 
Bunul tău soţ, Michel”. lată-mi zic, ceea ce se 
poate numi o treabă cu temei. Soţia lui trebuie 
să fi fost foarte mândră că are un soţ bun 


ca Michel al ei care nu se necăjeşte. În sfârşit, 
treaba lor! Te înşeli poate întotdeauna când 
vrei să judeci inima altora. Poate că erau cu 
adevărat nefericiţi? Nefericire de epocă? 

Dar în ceea ce-l privea pe Bebert avusesem o 
zi blestemată. N-aveam noroc cu el, nici viu nici 
mort. Mi se părea că nu se află nimic pe 
pământ pentru el, nici chiar în Montaigne. 
Poate că aşa e pentru toată lumea dealtfel, de 
îndată ce cercetezi mai atent, dai de vid. Ce să 
mai spun, plecasem de dimineaţă din Rancy, 
trebuia să mă-ntorc şi veneam cu mâna goală. 
N-aveam nimic ce să le ofer, nici lui şi nici 
mătuşii dealtfel. O scurtă plimbare prin piaţa 
Blanche înainte de a mă-ntoarce. Multă lume 
de-a lungul străzii Lepic, mai multă ca de 
obicei. Mă apropii să văd ce-i. In dreptul unei 
măcelării văd lume adunată. Trebuia să te- 
nghesui în cerc ca să vezi. Era un porc gras, 
enorm. Gemea şi el în mijlocul cercului ca un 
om pe care-l doare ceva, dar foarte tare. Il 
chinuiau fără încetare... Îl trăgeau de urechi ca 
să-l audă ţipând. Se sucea şi se răsucea pe labe 
vrând să fugă, trăgând de sfoară, alţii îl ciupeau 
şi el urla încă şi mai tare de durere. Iar ei 
râdeau şi mai cu poftă. Nu ştia cum să se 
ascundă porcul ăsta aşa de mare în mâna de 
paie pe care i-o lăsaseră şi care se împrăştia 
când grohăia şi sufla în ea. Nu ştia cum să 
scape de oameni. Înţelegea. Urina cât putea el 


de tare, dar asta nu ajuta la nimic. Nici 
grohăitul, nici zbieratul. Nimic de făcut. Se 
distrau.  Mezelarul de dincolo de vitrină 
schimba semne şi glume cu clienţii gesticulând 
cu un cuţit foarte mare. 

Era şi el mulţumit. Cumpărase porcul şi-l 
legase afară drept reclamă. Nici la nunta fiică- 
sii nu s-ar fi distrat atât de bine. 

Venea mereu mai multă lume în faţa 
prăvăliei să vadă porcul prăbuşindu-se în cutele 
lui trandafirii, ori de câte ori vroia să fugă. Dar 
asta nu era destul. l-au urcat în spinare un 
căţel arţăgos pe care-l asmuţeau să sară şi să-l 
muşte de cărnurile lui grase. Se distrau aşa de 
bine că nu mai puteai înainta de ei. Au venit 
agenţii sâ-mprăştie mulţimea. 

Când ajungi în jurul acestor ore pe podul 
Caulain-court zăreşti dincolo de marele lac al 
nopţii care învăluie cimitirul primele lumini ale 
Rancy-ului. Rancy-ul e de cealaltă parte. 
Trebuia să faci un ocol complet ca să ajungi la 
el. E atât de departe! Ai zice că trebuie să faci 
ocolul nopţii, atâta timp şi atâţia paşi îţi trebuie 
ca să ocoleşti cimitirul pentru a ajunge la 
fortificaţii. Şi ajungând la barieră, la acciz, mai 
treci prin faţa biroului mucegăit unde 
vegetează un funcţionăraş verde. Şi atunci eşti 
foarte aproape. Câinii sunt la postul lor lătrând. 
Sub un bec de gaz mai găseşti flori, cele ale 
negustoresei care aşteaptă acolo mereu morţii 


care trec în fiecare zi, în fiecare oră. Un cimitir 
şi încă unul alături şi apoi bulevardul de la 
Revolte. Cel care se-nfige cu toate luminile sale 
drept şi larg exact în inima nopţii. N-aveam 
decât s-o iau pe el la stânga. E strada mea. Nu 
întâlneam cu adevărat pe nimeni. Şi totuşi aş fi 
vrut să fiu altundeva şi departe. Aş fi vrut să fiu 
în papuci ca să nu m-audă nimeni întorcându- 
mă acasă. Şi aşa mâă-ntorsesem degeaba dacă 
lui Bebert nu-i mergea mai bine. Am făcut tot 
ce-am putut. N-aveau nimic să-mi reproşeze. 
Nu era vina mea dacă nu se putea face nimic 
într-un caz ca al lui. Ajunsesem până-n faţa uşii 
mele şi, bănuiesc, fără să fiu zărit de nimeni... 
Şi apoi odată ajuns sus, fără să trag persienele, 
am privit printre crăpături să văd dacă mai 
erau oameni adunaţi la vorbă în faţa casei lui 
Bebert. Din casă mai ieşeau vizitatori, dar nu 
mai semănau cu cei de ieri. O slujnică de prin 
împrejurimi pe care o cunoşteam bine ieşea 
plângând. „S-ar părea că merge mai rău, îmi 
ziceam. În nici un caz mai bine... Oare o fi 
murit? îmi ziceam. Pentru că era cineva care 
plângea!...” Ziua se terminase. Încercam să văd 
dacă aveam vreo vină în toate astea. Era frig şi 
linişte la mine. Ca o noapte mai mică într-un 
ungher al nopţii celei mari, destinată numai 
mie. 

Din când în când ajungeau până la mine 
zgomote de paşi şi ecoul răsuna din ce în ce 


mai tare în camera mea, zumzăia, se estompa... 
Linişte. M-am mai uitat să văd dacă se petrecea 
ceva afară în faţa casei. Dar totul se petrecea 
numai în mine, punându-mi mereu aceeaşi în- 
trebare. 

In cele din urmă am adormit tot cu această 
întrebare, singur în noaptea mea, ca-ntr-un 
sicriu, atât eram de obosit de a fi umblat şi de a 
nu fi găsit nimic. 


Cât timp nu-şi fac iluzii, oamenii nu au ce să- 
şi spună, nu vorbesc decât despre grijile lor, 
fireşte. Fiecare pentru sine, pământul pentru 
toţi. Încearcă ei să scape de suferinţa lor pe 
seama celuilalt, când fac amor, dar nu merge şi 
oricât s-ar strădui, suferinţa tot le rămâne şi o 
iau iar de la capăt, încercând s-o plaseze din 
nou. „Sunteţi drăguță, domnişoară”, zic. Şi 
viaţa îi poartă în vârtej până data viitoare când 
vor încerca acelaşi truc. „Sunteţi chiar foarte 
drăguță, domnişoară!”... 

Şi apoi între timp se laudă c-au scăpat de 
suferinţă, dar toată lumea ştie că nu e adevărat 
deloc şi că o vor păstra întreagă şi numai 
pentru ei de acum până-n vecii vecilor. Şi cum 
devii din ce în ce mai urât şi mai respingător în 
acest joc, îmbătrânind, nu-ţi mai poţi ascunde 
suferinţa, falimentul, şi în cele din urmă 
obrazul întreg nu-i decât o infectă grimasă 
căreia i-au trebuit douăzeci, treizeci de ani şi 


chiar mai mult ca să urce din măruntaie pe 
figură. Numai şi numai la asta e bun omul, o 
grimasă pentru care îţi trebuie o viaţă întreagă 
ca să ţi-o confecţionezi şi uneori nici atât nu ţi-e 
destul ca s-o desăvârşeşti, atât de grea şi 
complicată e grimasa la care ar trebui s-ajungi 
pentru a-ţi exprima întreaga, adevărata esenţă 
a sufletului fără să se piardă nimic. 

Cât despre grimasa mea, îi dam ultimul retuş 
cu facturile pe care nu mai ajungeam să le 
plătesc, destul de mici totuşi, cu locuinţa mea 
imposibilă, cu pardesiul meu prea subţire 
pentru anotimpul în care mă găseam, şi 
fructarul care zâmbea în colţul gurii când mă 
vedea numărându-mi bănuţii, şovăind în faţa 
unei bucăţi de brânză, roşind când strugurii 
începeau să coste prea scump. Şi apoi din 
cauza bolnavilor care nu erau niciodată mulţu- 
miţi. Vestea morţii lui Bébert nu-mi făcuse nici 
un bine prin împrejurimi. Totuşi mătuşa nu era 
supărată pe mine. N-aş fi putut spune că s-a 
purtat urât în această împrejurare, nu. Mai 
degrabă din partea familiei Henrouille, dinspre 
căsuţa lor, începură să s-adune subit necazuri 
şi să se ivească temeri. 

Intr-o zi maica Henrouille, aşa, pe nepusă 
masă, îşi părăsi casa, fiul, nora şi se hotări cu 
de la sine putere să-mi facă o vizită. Nu era 
proastă. Şi de atunci veni adesea să mă-ntrebe 
dacă credeam cu adevărat că era nebună. I se 


părea o distracţie să tot vină să mă-ntrebe. Mă 
aştepta în camera care-mi servea de sală de 
aşteptare. Trei scaune şi-un gheridon. 

Şi în seara aceea când m-am întors, am găsit- 
o în sala de aşteptare consolând-o pe mătuşa 
lui Bébert, povestindu-i tot ce pierduse ea, 
bătrâna Henrouille, în materie de rude, pe 
drum, înainte de-a ajunge la vîrsta ei, o duzină 
de nepoate, câte un unchi pe ici pe colo, un 
tată, hăt tocmai pe la mijlocul secolului trecut, 
şi mătuşi, şi apoi propriile fete atât de risipite 
că nu-şi mai aducea bine aminte nici unde nici 
cum, atât de vagi, atât de nesigure, propriile-i 
fete, că era obligată să le inventeze, ba chiar cu 
multă greutate de îndată ce trebuia să le 
vorbească altora despre ele. Nici măcar 
amintiri nu mai erau propriii ei copii. Purta în 
jurul bătrânelor ei coapse un întreg popor de 
morţi vechi şi mărunți, umbre amuţite de când 
lumea, suferinţi imperceptibile pe care mai 
încerca să le reînvie, cu multă greutate pentru 
a o consola, tocmai când apărui eu, pe mătuşa 
lui Bebert. 

Şi Robinson veni la rândul lui să mă vadă. 
Am făcut prezentările. Prieteni. 

Chiar din ziua aceea, mi-aduc aminte, îşi luă 
obiceiul Robinson să se întâlnească cu bătrâna 
maică  Henrouille. Vorbeau. A doua zi îl 
înmormântau pe Bebert. „Veniţi şi 


dumneavoastră? îi întreba mătuşa pe toţi cei 
care o întâlneau, m-aş bucura dacă aţi veni...” 

- Bineînţeles că vin, a răspuns bătrâna. Îţi 
face plăcere să fie lume în jurul tău în 
asemenea momente. 

N-o mai puteai ţine în coliba ei. Devenise o 
plimbăreaţă. 

- Ce bine că veniţi! îi mulţumi mătuşa. Şi 
dumneavoastră, domnule, o să veniţi? îl întreba 
ea pe Robinson. 

- Mie mi-e frică de înmormântări, doamnă, 
nu vă supăraţi, a răspuns el ca să scape. 

Şi apoi fiecare a mai vorbit încă o bună 
bucată de timp numai despre el însuşi, aproape 
violent, chiar şi bătrâna maică Henrouille, care 
se amesteca în conversaţie. Vorbeau mult prea 
tare cu toţii ca la casa de nebuni. 

Venii s-o chem pe bătrâna în camera de 
alături pentru consultaţie. 

Nu prea aveam ce să-i spun. Mai degrabă ea 
era cea care îmi cerea tot felul de lucruri. l-am 
promis să nu insist pentru certificat. Ne-am 
întors în salon ca să stăm de vorbă cu mătuşa şi 
cu Robinson vreun sfert de oră despre 
nefericitul caz al lui Bebert. Fireşte toată lumea 
era de aceeaşi părere în cartier, că-mi dădusem 
multă osteneală ca să-l scap pe micuțul Bébert, 
că era vorba numai de o fatalitate, că m-am 
purtat bine în fond, şi că asta fusese chiar o 
surpriză pentru toată lumea. Maica Henrouille, 


când auzi vârsta copilului, şapte ani, păru că se 
simte mai bine, mai liniştită. Moartea unui copil 
atât de mic îi apărea numai ca o pură 
întâmplare, nu ca o moarte normală care ar fi 
putut să-i dea de gândit ei. 

Robinson începu iar să povestească cum 
acizii îi ard plămânii şi stomacul, cum îl 
înăbuşeau şi-l făceau să scuipe negru. Dar 
maica Henrouille, ea, nu scuipa, nu muncea în 
mediu acid, ceea ce-i povestea Robinson deci 
nu putea s-o intereseze. Ea venise numai să-şi 
facă o părere despre mine. Mă cerceta pe furiş, 
în timp ce vorbeam, cu pupilele ei albăstrii şi 
agile, iar Robinson nu pierdea nici un dram din 
această tensiune latentā dintre noi. Se- 
ntunecase în sala mea de aşteptare, casa cea 
mare de pe cealaltă parte a străzii se înceţoşa 
înainte de a dispărea în întuneric. Nu 
rămăseseră decât vocile noastre, între noi, cu 
tot ceea ce par că sunt gata să-şi spună vocile 
şi nu-şi spun niciodată. 

Rămas singur cu el, încercai să-l fac să- 
nţeleagă că nu mai vroiam să-l văd, dar el tot s- 
a-ntors spre sfârşitul lunii şi apoi de atunci 
aproape-n fiecare seară. E adevărat că nu 
stătea deloc bine cu plămânii. 

- V-a căutat domnul Robinson... mă anunţa 
portăreasa care se interesa de el. N-o să mai 
scape, aşa-i?... mai adăuga ea. Tot mai tuşea 
când a venit... 


Ştia foarte bine că nu-mi place să-mi 
vorbească despre asta. 

E adevărat că tuşea. „Nu-i chip să mai 
scap...” îşi prezicea el însuşi. 

- Mai aşteaptă şi tu până la vară. Puţină 
răbdare, o să se termine de la sine... Ai să 
vezi... 

În sfârşit, tot ce se poate spune în asemenea 
cazuri. Nu puteam să-l vindec atât timp cât 
lucra cu acizi... Incercam să-i dau curaj. 

- Să mă vindec aşa singur? răspundea el. Ştii 
că eşti bine!... Ai zice că e uşor să respiri cum 
respir eu... Aş vrea să te văd pe tine cu porcăria 
asta în piept... O poţi foarte uşor mierli cu ce 
am eu în piept... Ascultă la mine... 

- Eşti deprimat, treci printr-un moment greu, 
dar când o să-ţi fie mai bine... Numai un pic mai 
bine, ai sa vezi... 

- Un pic mai bine? În groapă o să-mi fie mai 
bine. Dacă ar fi fost să fie cu adevărat bine, 
apoi mai bine ar fi fost să fi crăpat în război! Tu 
ai avut de ce să te-ntorci... Nimic de zis! 

Oamenii ţin la toate amintirile lor împuţite, la 
toate nenorocirile lor şi nu-i poţi scăpa de ele. 
Le stau pe suflet. Se răzbună pe nedreptatea 
prezentului mânjindu-şi în sinea lor viitorul cu 
rahat. Cinstiţi şi laşi cum sunt toţi în adâncul 
lor. Asta le e firea. 

Nu-i mai răspundeam nimic şi atunci se 
supăra pe mine. 


- Vezi şi tu bine că e aşa! 

Ca să se liniştească, îi preparam un 
medicament împotriva tusei. Pentru că vecinii 
se plângeau că tuşeşte întruna şi nu-i lasă să 
doarmă. În timp ce-i umpleam sticluţa se tot 
întreba unde dracul putuse să se prindă de el 
tusea asta atât de îndărătnică. Imi cerea să-i 
fac injecții cu săruri de aur. 

- Dacă o fi să crap din pricina injecţiilor, nu-i 
nici o pagubă! 

Dar eu Îmi  interziceam bineînțeles 
întreprinderea oricărei terapeutici eroice, 
oricare ar fi fost ea, vrând înainte de orice să se 
care. 

Îmi  pierise cheful numai văzându-l 
învârtindu-se pe aici. Mă osteneam din toate 
puterile mele să nu mă las târât de propria-mi 
mizerie, să nu cedez dorinței de a închide uşa 
odată pentru totdeauna şi de douăzeci de ori pe 
zi îmi repetam: „La ce bun?” Şi atunci îmi era 
cu adevărat peste puteri să-l mai ascult şi pe el 
pe deasupra înjurând şi blestemând. 

- N-ai curaj, Robinson! îi ziceam în cele din 
urmă... Ar trebui poate să te-nsori, asta ţi-ar 
reda cheful de viaţă... Dacă şi-ar fi luat o 
femeie, aş fi scăpat eu într-un fel. La vorba asta 
pleca foarte supărat. Nu-i plăceau sfaturile 
mele, şi mai ales ăsta. Nici nu-mi răspundea 
măcar în privinţa însuratului. Era, e adevărat, 


un sfat destul de neghiob, sfatul pe care i-l 
dădeam. 

Intr-o duminică în care nu eram de serviciu, 
am ieşit împreună. La o cafenea din colţul 
bulevardului Magnanime luarăm un cassis şi 
un diabolo. Nu prea vorbeam, n-aveam mare 
lucru să ne spunem. Dealtfel, la ce folosesc 
vorbele când totul e limpede? Numai ca să te 
cerţi şi atât. Nu trec prea multe autobuze 
duminica. Din cafenea e aproape o plăcere să 
vezi bulevardul pustiu, odihnindu-se şi el, în 
faţa ta. Din spate se auzea gramofonul 
cârciumii. 

- Auzi? face Robinson. Cântă melodii 
americane, fonograful; ştiam şi eu aceste 
melodii, aceleaşi care se cântau la Detroit, la 
Molly... 

Doi ani cât trăise acolo nu pătrunsese adânc 
în viaţa americanilor; fusese totuşi impresionat 
de acel fel de muzică prin care încercau şi ei 
să-şi uite obiceiul supărător şi neîndurătorul 
chin de a face mereu acelaşi lucru, şi, în timp 
ce se cânta, să se hârjonească cu viaţa care, 
într-un fel, n-are sens. Nişte urşi ăştia de aici ca 
şi cei de dincolo. Uitase să-şi mai bea cassis-ul 
tot gândindu-se. Un nor subţire de praf se 
ridica de pretutindeni. Printre platani 
hoinăreau copii murdari şi burtoşi, atraşi şi ei 
de disc. Nimeni nu rezistă în fond muzicii. N-ai 
ce face cu inima şi atunci o dăruieşti bucuros. 


Trebuie să auzi în adâncul oricărei muzici 
cântecul fără note, făcut pentru noi, cântecul 
Morţii. 

Câteva dughene rămân deschise şi duminica, 
din încăpățânare: negustoreasa de papuci iese 
din dugheana ei şi-şi plimbă de la o vitrină 
vecină la alta, vorbind, kilogramele de varice. 

La chioşc jurnalele de dimineaţă spânzură 
murdare şi îngălbenite, formidabil vraf de ştiri 
gata să râncezească. Un câine face pipi rapid 
pe ele, chioşcăriţa moţăie. 

Un autobuz gol se precipită spre depou. Şi 
ideile îşi au în cele din urmă duminica lor: eşti 
mai năuc decât de obicei. Stai aşa golit. Spui 
parcă numai neghiobii. N-ai despre ce să 
vorbeşti pentru că-n fond nu se-ntâmplă nimic, 
eşti prea sărac, poate până şi existenţa s-a 
scârbit de tine? Aşa ar fi normal. 

- Nu ştii ceva ce aş putea face ca să scap de 
meseria asta care mă omoară? 

Venea la suprafaţă din adâncul meditaţiei lui. 

- Vreau să scap de afacerea asta, înţelegi? 
M-am săturat să trag ca un măgar... Vreau şi eu 
să mă plimb... Nu ştii pe cineva care ar avea 
nevoie de un şofer, din întâmplare?... Cunoşti 
doar multă lume!... 

li veneau idei de duminică, idei de domn. Nu 
încercam să i le scot clin cap, să insinuez că 
nimeni nu i-ar încredința automobilul lui, cu 
capul lui de asasin nevoiaş, că orice ar face va 


avea întotdeauna un aer ciudat, cu sau fără 
livrea. 

- Nu-mi prea dai curaj, s-ar zice, conchise el 
atunci. N-am să scap deci niciodată după 
părerea ta?... Să nu mă ostenesc deci să mai 
încerc?... În America ziceai că mă mişc prea 
încet... În Africa mă omora căldura... Aici nu 
sunt prea inteligent... Peste tot am ceva în plus 
sau în minus... Palavre, văd eu! Ah! Dacă aş 
avea bani!... Toată lumea m-ar găsi foarte 
simpatic, aici... dincolo... peste tot... Chiar şi în 
America... N-am dreptate?... Chiar şi tu!... Nu 
ne-ar trebui decât o casă de raport cu vreo şase 
locatari care să plătească bine... 

- Asta-i exact aşa! îi răspunsei. 

Era uluit că ajunsese singur la această 
concluzie măreaţă. Şi mă privi curios deodată 
ca şi cum ar fi descoperit un aspect necunoscut 
al parşiveniei mele. 

- Dacă stau să mă gândesc, tu trăieşti bine. 
Îţi vinzi minciunile tale muribunzilor şi-n rest te 
doare-n cot... Nu te controlează nimeni... Vii şi 
pleci când vrei, eşti liber pe scurt. Pari bun, dar 
în fond eşti un porc!... 

- Eşti nedrept, Robinson! 

- Atunci găseşte-mi şi mie ceva! 

Ţinea mult la proiectul lui de a le lăsa altora 
slujba de la acizi. 

Ne-am întors pe nişte străduţe lăturalnice. 
Seara îţi venea să crezi că Rancy-ul e un sat. 


Porţile ţărăneşti stau întredeschise. Curtea 
goală. Coteţul câinelui la fel. Intr-o seară ca 
asta, cu mult timp în urmă, ţăranii au plecat din 
casele lor alungaţi de oraşul care se întindea 
dinspre Paris. N-au mai rămas decât una sau 
două cocioabe din vremea aceea, de nevândut, 
mucegăite şi înăbuşite de glicinele obosite care 
se revărsau de-a lungul pereţilor mici, stacojii 
de atâtea afişe. Gardul de fier spânzurat între 
două burlane era în ultimul hal de rugină. Un 
trecut de care nu e nevoie să te atingi. Moare 
singur. Locatarii de acum sunt mult prea 
obosiţi pentru a se apuca de ceva când se 
întorc seara. Se îngrămădesc simplu în ceea ce 
mai rămâne din sălile comune, pe familii, şi 
beau. Plafonul poartă urmele cercurilor de fum 
ale  lămpilor suspendate de pe vremuri, 
şovăitoare. Tot cartierul se zgâlţâie fără să se 
plângă de uruitul continuu al noii uzine. Ţiglele 
acoperite de muşchi cad sfărâmându-se de 
înaltele pavaje cocoşate cum nu mai există 
decât la Versailles şi în închisorile venerabile. 

Robinson mă însoţi până la micul parc 
municipal, înconjurat tot de antrepozite, unde 
de-a lungul peluzelor chelboase vin să-şi facă 
nevoile toţi câinii părăsiţi de primprejur între 
bulodromul pentru  ramoliţi, o Venus 
insuficientă şi o movilă de nisip pentru copii să 
se joace şi să facă pipi. 

Am început aşa să vorbim de una de alta. 


„Ceea ce-mi lipseşte, vezi, e forţa de a 
suporta băutura”. Era ideea lui. „Când beau mă 
omoară crampele. E şi mai rău.” Mi-o dovedi pe 
loc printr-o serie de râgăieli, că nu suportase 
nici măcar păhăruţul decassisbăut în acea 
după amiază... „Vezi?” 

În faţa uşii sale mă părăsi. „Castelul 
curenților de aer”, anunţă el... Dispăru. Nu 
credeam că-l voi mai revedea curând. 

Propriile mele necazuri avură aerul că mă 
vor copleşi din nou şi tocmai în cursul acelei 
nopți. 

Numai în clădirea Comisariatului fui chemat 
de urgenţă de două ori. Duminică seara toate 
ofurile, toate emoţiile şi nerăbdările sunt 
cuprinse de dezmăţ. Amorul-propriu în pauză 
duminicală şi în mare veselie. După o zi 
întreagă de libertate alcoolică, iată-i pe sclavi 
cum îşi ies din fire, cu greu îi mai poţi ţine în 
frâu, fac nazuri, fornăie şi-şi scutură lanţurile. 

Chiar în clădirea Comisariatului, două drame 
se desfăşurau în acelaşi timp. La primul etaj se 
sfârşea un canceros, în timp ce la al treilea se 
petrecea un avort cu care moaşa nu se mai 
descurca. Dădea această matroană sfaturi 
absurde tuturor, clătind şi iar clătind şervete. 
Şi între două injecții fugea să-l înţepe şi pe 
cancerosul de jos, zece franci seringa de ulei 
camforat, dacă vreţi să ştiţi. Pentru ea fusese o 
zi bună. 


Toate familiile din imobil petrecuseră 
duminica în capoate şi cămăşi gata să facă faţă 
evenimentelor, ghiftuite cu bucate pipărate. 
Mirosul de usturoi şi alte mirosuri curioase te 
întâmpinau pe culoare şi pe scări. Câinii se 
amuzau zbenguindu-se până la etajul şase. 
Portăreasa ţinea să ştie totul. O  găseai 
pretutindeni. Nu bea vin decât de cel alb, cel 
negru îi dădea scurgeri. 

Moaşa enormă şi şmecheră punea cele două 
drame în scenă, şi la primul etaj, şi la al treilea, 
săltând, transpirând, încântată şi certăreaţă. 
Venirea mea o înfurie. Ea care ţinea publicul în 
mână încă de dimineaţă, vedetă. 

În zadar mă străduiam s-o cruţ, să trec cât 
mai neobservat, să găsesc că totul e bine făcut 
(când de fapt nu săvârşise în slujba ei decât 
abominabile prostii), venirea mea, vorba mea o 
scârbeau din capul locului. Nimic de făcut. O 
moaşă pe care o supraveghezi este tot atât de 
amabilă ca un panariţiu. Nu ştii unde s-o aşezi 
ca să facă cât mai puţin rău. Familiile se 
revărsau din bucătărie până la scara 
apartamentului,  amestecându-se cu rudele 
casei. Şi ce multe rude erau! Mari şi mici 
strânse ciorchine, somnolând sub luminile 
lămpilor suspendate. Ora înainta şi ei tot mai 
veneau din provincie unde se culcau mai 
devreme decât la Paris. Ăştia erau sătui de 
toate. Tot ce le-ai fi povestit acestor rude 


despre drama de jos ca şi despre cea de sus era 
rău venit. 

Agonia de la primul etaj a durat puţin. Cu 
atât mai bine şi cu atât mai rău. Tocmai când 
ultimul sughiţ i se opri în gât, apăru şi doctorul 
lui obişnuit, doctorul Omanon care urcase 
numai aşa ca să vadă dacă nu-i murise clientul 
şi aproape că mă ocări şi el pentru că mă găsise 
la căpătâiul lui. Îi explicai atunci lui Omanon că 
eram de serviciu municipal de duminică şi că 
prezenţa mea era firească şi urcai demn la al 
treilea. 

Dosul femeii de sus sângera mereu. Încă un 
pic şi ar fi murit şi ea fără să mai aştepte prea 
mult. Un minut cât să-i fac o injecție şi am 
coborât iar la tipul lui Omanon. Se terminase 
de-a binelea. Omanon tocmai plecase, şi-mi 
luase şi cei douăzeci de franci ai mei, porcul. La 
naiba! Brusc nu mai vrui să-mi pierd locul 
lângă cea care avorta. Urcai în grabă. 

In faţa vulvei sângerânde explicai familiei o 
mulţime de lucruri. Moaşa evident nu era de 
acord cu mine. Ai fi zis că-şi câştiga banii 
contrazicându-mă pe mine. Dar eram acolo, 
atâta rău, mă durea-n cot că era ea mulţumită 
sau nu! Nici o fantezie! Aveam de încasat cel 
puţin o sută de franci dacă ştiam cum să 
procedez şi să insist. Calm şi ştiinţă, Dumnezeii 
mă-sii! Să rezişti la asaltul observaţiilor şi 
întrebărilor borhotind de vin alb care se 


încrucişau implacabil pe deasupra capului tău 
nevinovat e o treabă deloc uşoară. Familia zice 
ce crede printre suspine şi râgâieli. Moaşa, pe 
de altă parte, aştepta să mă-mpotmolesc, s-o 
şterg şi să-i las ei cei o sută de franci. Dar n- 
avea decât! Chiria mea? Cine mi-o plăteşte? 
Această naştere s-a-mpotmolit de dimineaţă, 
sigur. Sângerează, de acord şi cu asta, dar nu 
iese, şi trebuie să rezist! 

Acum, când cancerosul murise tot publicul 
agoniei lui a urcat pe furiş aici. Dacă tot eşti 
gata să petreci o noapte albă, să te sacrifici, 
măcar să nu-ţi scape nici o distracţie dimprejur. 
Familia de jos venise să vadă dacă şi aici se va 
termina tot aşa de rău ca şi la ei. Doi morţi în 
aceeaşi noapte, în aceeaşi casă, ţii minte asta o 
viaţă! Ba bine că nu! Se aud câinii tuturor 
sărind, lătrând şi făcând tumbe de-a lungul 
scărilor. Urcă şi ei. Mai intrară pe deasupra şi 
nişte oameni veniţi de departe, şuşotind. Fetele 
învaţă dintr-o dată „ce-i viaţa”, cum zic mamele 
afişând aere duios cunoscătoare în faţa 
nefericirii. Instinctul feminin de consolare. Un 
văr emoţionat la culme le spionează de 
dimineaţă. Nu-şi mai ia privirea de la ele. Sunt 
o revelaţie în oboseala lui. Toată lumea e cu 
hainele dezmăţate. Se va însura cu una dintre 
ele, vărul, dar ar vrea să le vadă şi picioarele 
cât mai e pe acolo, ca să poată alege mai bine. 


Expulzarea fătului nu avansează, locul de 
trecere e probabil prea uscat, nu lunecă, numai 
sângerează. Ar fi fost al şaselea copil. Unde 
este soţul? Trimit după el. 

Trebuie să-l găsesc pe soţ ca să pot 
transporta femeia la spital. O rudă îmi făcuse 
această propunere, s-o trimit la spital. O mamă 
de familie care ar fi vrut să se ducă la culcare, 
din cauza copiilor. Dar când a venit vorba 
despre spital, nimeni n-a mai fost de acord. 
Unii nu sufereau spitalul, alţii se arătau absolut 
ostili pe motiv că nu-i frumos. Nici nu vroiau să 
audă măcar. S-au spus chiar în aceste momente 
cuvinte grele între rude, pe care nu le vor uita 
niciodată. Se va ţine minte în familie. Moaşa 
dispreţuia pe toată lumea. Dar în ceea ce mă 
privea, pe soţ vroiam să mi-l găsească, ca să-l 
consult şi să decidă în cele din urmă el într-un 
sens sau altul. Şi iată-l pe soţ răsărind dintr-un 
grup, mai nehotărât decât toţi ceilalţi. Şi totuşi 
numai el putea să hotărască. Spitalul? Nu 
spitalul? El ce vrea? Nu ştie. Vrea să privească. 
Şi priveşte. Îi descopăr gaura nevesti-sii de 
unde se preling cheaguri şi gâlgâituri şi apoi pe 
nevastă-sa toată, pe care o priveşte. Şi ea care 
geme ca un câine călcat de maşină. Pe scurt nu 
prea ştie ce vrea. I se dă un pahar de vin alb ca 
să-l întărească. Se aşează. 

Totuşi nu-i dă nimic prin minte. E un om care 
munceşte din greu în timpul zilei. Toată lumea 


îl cunoaşte bine la Piaţă şi la Gară mai ales, 
unde cară de vreo cincisprezece ani sacii 
pentru zarzavagii, şi poveri adevărate, nu 
fleacuri. E renumit. Pantalonul îi e mare, atârnă 
pe el, vesta la fel. Nu le pierde, dar nici nu pare 
să ţină prea mult la pantalonul şi la vesta lui. [i 
era drag numai pământul pe care părea că ţine 
să rămâie drept cu cele două picioare ale lui 
larg desfăcute ca şi cum pământul ar fi fost 
gata să se cutremure dintr-un minut în altul sub 
el. Se numea Pierre. 

Toată lumea aşteaptă. „Ce crezi, Pierre?” îl 
întreabă cu toţii în jur. Se scarpină, se aşează 
Pierre la căpătâiul nevesti-sii ca şi cum îi venea 
greu s-o recunoască, ea care nu mai termina de 
adus pe lume atâta durere, plânse apoi o 
lacrimă Pierre şi se sculă în picioare. I se puse 
din nou aceeaşi întrebare. Pregătesc deja un 
bilet de internare pentru spital. „Gândeşte-te 
un pic, Pierre!” îl imploră toată lumea. El 
încearcă dar face un semn că nu-i vine. Se 
ridică şi merge împleticindu-se spre bucătărie 
ducând şi paharul cu el. Ce să mai aştepţi? Ar fi 
putut dura toată noaptea şovăiala soţului, toţi 
din jur îşi dădeau seama. Mai bine să se ducă 
altundeva. 

Pierdeam o sută de franci, asta era! Dar 
oricum cu această moaşă aş fi avut necazuri... 
Fără doar şi poate! Şi pe de altă parte n-aveam 
să mă lansez în tot felul de manevre operatorii 


în faţa lumii întregi, obosit cum eram. „Atâta 
pagubă! - mi-am zis! Plec! Altă dată!... Să ne 
resemnăm! Să lăsăm natura în pace! 
Putoarea!” 

Abia am ajuns pe palier că toţi mă strigară şi 
el care cobori după mine. „Hei! îmi strigă. 
Domnule doctor, nu pleca!” 

- Ce să mai fac? îi răspund. 

- Aşteptaţi! Vă conduc, domnule doctor!... Vă 
rog, domnule doctor!... 

- Bine, am făcut şi l-am lăsat să mă conducă 
până jos. Şi iată-ne coborâţi. Trecând pe la 
etajul întâi, intru totuşi să-mi iau rămas bun de 
la familia mortului de cancer. Soţul intră cu 
mine în casă, ieşim. În stradă îşi potrivi pasul 
după al meu. Afară vremea se iuţise. Am 
întâlnit un căţel care se învăţa să răspundă 
celorlalţi câini din mahala urlând îndelung. Şi 
ce încăpățânat şi plângăreţ era. Ştia să-şi 
moduleze urletele. În curând va fi un câine 
adevărat. 

- Iaca şi „Gălbenuş”, băgă de seamă soţul 
mulţumit că-l recunoscuse şi că poate schimba 
vorba... Fetele  spălătorului din rue des 
Gonesses l-au crescut cu biberonul pe puţă ăsta 
de „Gălbenuş”!... Le ştiţi pe fetele spălătorului? 

- Da, răspund. 

Tot timpul cât am mers mi-a povestit cum se 
pot creşte câinii cu lapte fără să te coste prea 


scump. Totuşi în spatele acestor cuvinte dibuia 
mereu un gând în legătură cu nevastă-sa. 

Aproape de poartă o cârciumă era deschisă. 

- Intraţi, domnule doctor? Fac eu cinste... 

Nu vroiam să-l supăr. „Hai!” fac. „Două 
cafele.” Profit ca să-i vorbesc despre nevastă- 
sa. Devenea foarte serios când îi vorbeam 
despre asta, dar de hotărât tot nu reuşeam să-l 
hotărăsc. Pe tejghea trona un buchet mare de 
flori. Era ziua cârciumarului Martrodin. „Un 
cadou de la copii”! ne-a informat chiar el. Şi am 
băut un vermut cu el, în cinstea lui. Mai avea 
deasupra tejghelei Legea asupra beţiei şi un 
certificat de studii înrămat. Brusc văzându-l, 
soţul ceru hotărât cârciumarului să-i spună pe 
de rost subprefecturile din Loir-et-Cher pentru 
că el le învățase şi le mai ştia încă. Apoi a 
pretins că nu era numele cârciumarului pe 
certificat, ci un altul, şi s-au certat şi a venit să 
se aşeze lângă mine, soţul. Îndoiala îl copleşi 
din nou. Nici nu mă văzu plecând, atât era de 
hărțuit... 

Nu l-am mai văzut pe soţ. Niciodată. Eram 
descurajat de ceea ce se întâmplase în acea 
duminică şi pe deasupra foarte obosit. 

In stradă abia făcui o sută de metri că-l zării 
pe Robinson care venea spre mine, încărcat cu 
tot felul de scânduri, mai mici, mai mari. În 
ciuda întunericului l-am recunoscut foarte bine. 


Încurcat că mă-ntâlneşte vru să mă ocolească, 
dar îl oprii. 

- Nu te-ai culcat? îl întrebai. 

- Gura mai mică!... îmi răspunde... Vin de la 
construcţii!... 

- Ce vrei să faci cu lemnele astea? Tot 
construcţii?... Un sicriu?... Le-ai furat cel 
puţin?... 

- Nu, un coteţ pentru iepuri... 

- Te-ai apucat să creşti iepuri, de-acu? 

- Nu, pentru familia Henrouille... 

- Pentru Henrouille? Au iepuri? 

- Da, trei, pe care vor să-i pună în curtea din 
dos, ştii acolo unde stă bătrâna lor... 

- Şi tu faci cuşti pentru iepuri la ora asta? 
Cam neobişnuită oră... 

- Ideea nevesti-sii.... 

- Ciudată idee!... Ce vor să facă cu iepurii? 
Comerţ? Căciuli? 

- Ştii, asta ai să-i întrebi tu, când ai să-i vezi, 
mie să-mi dea o sută de franci... 

Totuşi această afacere cu coteţul îmi păru 
foarte curioasă, aşa în puterea nopţii. Stăruii. 
Atunci el schimbă vorba. 

- Dar cum ai ajuns la ei? îl întrebai din nou. 
Doar nu-i cunoşteai pe alde Henrouille? 

- Bătrâna m-a dus la ei, ţi-am spus doar, în 
ziua în care am întâlnit-o la tine, la 
consultaţie... O guralivă bătrâna asta, când 
începe... N-ai idee... Nu mai scapi... Întâi m-am 


împrietenit cu ea, şi apoi cu ei... Să ştii că mai 
există oameni care mă bagă-n seamă!... 

- Nu mi-ai spus nimic... dar dacă te duci pe la 
ei trebuie să ai idee dacă au reuşit sau nu s-o 
interneze pe bătrână?... 

- Nu, n-au putut după câte mi-au spus... 

Toată această conversaţie îi era foarte 
neplăcută, simţeam, nu ştia cum să scape de 
mine, dar cu cât încerca să-mi scape, cu atât 
tineam mai mult să ştiu... 

- Viaţa e grea oricum, nu crezi? Trebuie să 
găseşti mereu câte ceva? Nu, repeta el confuz. 

Dar eu îl readuceam la subiect... Eram 
hotărât să nu-l las din mână... 

- Se zice că au mai mulţi bani decât s-ar 
părea alde Henrouille? Tu ce crezi, acum că 
mergi pe acolo? 

- Da, e posibil să aibă, dar în orice caz ţin 
foarte mult să scape de bătrână... 

Nu fusese niciodată abil Robinson, când era 
vorba s-ascundă ceva. 

- Din cauza vieţii, ştii, care e din ce în ce mai 
scumpă, vor să scape de ea. Mi-au spus cāã tu n- 
ai vrut s-o declari nebună... E adevărat? Şi fără 
să mai stăruie în aşteptarea răspunsului, mă 
întrebă foarte interesat unde mă duceam. 

- 'Te-ntorci de la vreo vizită? 

Îi povestii pe scurt întâmplarea mea cu soţul 
pe care-l pierdusem pe drum. Asta îl făcu să 
râdă, dar în acelaşi timp să şi tuşească. 


Se ghemui atât de tare-n întuneric ca să 
tuşească, că aproape nu-l mai vedeam, lângă 
mine, numai mâinile i le mai zăream, reunite 
blând ca o mare floare albastră în faţa gurii, în 
noapte, tremurând. Nu mai termina. „Din cauza 
curentului!” zise în sfârşit după ce termină de 
tuşit, ajuns în faţa casei lui. 

- Asta e, e curent la mine! Şi pureci! Tu ai 
pureci?... 

Aveam. „Evident, i-am răspuns, îi aduc de la 
bolnavi”. 

- Spune-mi, tu simţi cum miros bolnavii a 
urină? m-a întrebat. 

- Da, şi a sudoare... 

- Totuşi, zise el încet, după ce se gândi bine, 
mi-ar fi plăcut să fiu infirmier. 

- De ce? 

- Pentru că, vezi tu, oamenii când sunt 
sănătoşi, nici vorbă, te-nfricoşează... Mai ales 
de când cu războiul... Eu ştiu la ce se gândesc... 
Ei înşişi nu-şi dau seama întotdeauna... Dar eu 
ştiu la ce se gândesc... Cât timp sunt sănătoşi 
se gândesc numai cum să te ucidă... Pe când 
dacă sunt bolnavi, orice ai spune sunt mai puţin 
periculoşi. Cât se ţin pe picioare, trebuie să te 
aştepţi de la ei la orice. Nu-i aşa? 

- Asta aşa-i! fui obligat să-i răspund. 

- Şi atunci tu nu pentru asta te-ai făcut 
doctor? m-a mai întrebat. 


Stând şi gândindu-mă, îmi dădui seama că s- 
ar fi putut să aibă dreptate Robinson. Dar îl 
apucă deodată o tuse violentă. 

- “Ţi-s picioarele ude, o să te lovească o 
pleurezie tot umblând  hai-hui pe drum 
noaptea... Du-te acasă, îl sfătuii. Du-te şi te 
culcă... 

Şi tuşind aşa mereu se enervă. 

- Ce mai gripă afurisită o s-o lovească pe 
bătrâna Henrouille! îmi tuşi el în ureche 
râzând. 

- Cum aşa? 

- Ai să vezi... făcu. 

- Ce-au mai născocit? 

- Nu pot să-ţi spun prea multe... Ai să vezi... 

- Hai, spune odată, Robinson, scârbă, ştii 
foarte bine că nu spun nimănui... 

Şi brusc îi veni pofta să-mi povestească tot, 
ca să-mi dovedească poate că nu trebuia să-l 
cred atât de resemnat şi vlăguit pe cât părea. 

- Hai! Dă-i drumul! îl încurajai în şoaptă. Ştii 
foarte bine că nu vorbesc niciodată... 

Era scuza care-i trebuia ca să-mi spună tot... 

- Asta-i adevărat, ştii să taci, admise. 

Şi iată-l pornit să-mi spună tot de-a fir a păr. 

Numai noi eram la ora aceea pe bulevardul 
Contumance. 

- Ții minte istoria cu vânzătorii de morcovi? 
începu el. 


Nu mi-am amintit pe loc de această istorie cu 
vânzătorii de morcovi. 

- Hai c-o ştii! îi dădea el zor... Doar tu mi-ai 
povestit-o!... 

- A, da... Şi-mi amintii pe loc. Feroviarul din 
strada Brumaires?... Cel care a primit o petardă 
în testicule pe când vroia să fure iepuri?... 

- Da, ştii, la fructarul de pe cheiul 
Argenteuil... 

- Aşa-i!... Mi-am amintit îi zic, şi? Pentru că 
nu vedeam încă legătura între această veche 
istorie şi cazul bătrânei Henrouille. Incercă 
imediat să mă lămurească. 

- Înţelegi? 

- Nu, zic... 

Dar pe loc nu mai avui curajul sâ-nţeleg... 

- Ei, greu mai eşti de cap!... 

- Ai luat-o cam anapoda... nu-mi putui 
stapâni remarca. Doar n-ai să te apuci s-o 
asasinezi pe bătrâna Henrouille numai ca să-i 
faci plăcere noră-sii? 

- Eu nu fac decât coteţul pe care mi l-au 
cerut... de petardă se vor ocupa ei... dacă vor... 

- Cât ţi-au dat pentru asta? 

- O sută de franci pentru lemn şi două sute 
cincizeci ca s-o fac şi apoi o mie de franci 
numai aşa pentru istoria-n sine... Inţelegi... 
Asta nu-i decât începutul... E o istorie pe care, 
dacă ştii s-o povesteşti bine, devine o adevărată 
rentă!... Ei, puişorule, acum eşti lămurit?... 


Eram lămurit într-adevăr şi nu foarte 
surprins. Doar parcă şi mai trist. Tot ce le 
puteai spune oamenilor în aceste cazuri ca să-i 
faci să renunţe e întotdeauna fără importanţă. 
Viaţa e oare bună cu ei? Ei de ce şi de cine ar 
avea milă? Şi de ce-ar face-o? Pentru alţii? Aţi 
văzut pe cineva vreodată coborând în infern ca 
să înlocuiască pe un altul? Niciodată. Îl vezi 
numai cum îl ajută să coboare. Asta-i. 

Vocaţia crimei care pusese stăpânire pe 
Robinson aşa deodată îmi părea la urma urmei 
mai degrabă un fel de progres în comparaţie cu 
ceea ce observasem până acum la ceilalţi 
oameni, mereu pe jumătate duşmânoşi, pe 
jumătate binevoitori, plicticoşi întotdeauna prin 
lipsa de precizie a ţelurilor lor. Evident, 
învăţasem o mulţime de lucruri urmându-l pe 
Robinson până-n întunericul în care ajunsesem. 

Dar există un pericol: Legea. „E primejdioasă 
Legea, i-am atras atenţia. Dacă te prind, cu 
sănătatea ta, nu mai scapi... Acolo o să-ţi 
rămână oasele, în închisoare... Nu vei 
rezista!...” 

- Atâta pagubă, mi-a răspuns el, mi-e 
lehamite de toate învârtelile astea legale ştiute 
de toată lumea... Eşti bătrân, şi-ţi mai aştepţi 
încă rândul la o viaţă mai bună, şi când vine... 
Răbdare, dacă vine... Crăpat şi îngropat de 
când lumea... Afacere pentru imbecili, meseria 


cinstită, cum se zice... Dealtfel, o ştii şi tu la fel 
de bine ca şi mine... 

- Poate... dar celelalte, marile lovituri, toată 
lumea le-ar încerca dacă n-ar exista riscuri... Şi 
poliţia nu glumeşte, ştii... 

O vorbă eu, una el... Examinam situaţia... 

- Asta zic şi eu, dar înțelege şi tu că să 
munceşti cum muncesc eu, în starea în care 
sunt, nedormind, tuşind, trăgând ca un cal, nu 
mai ţine... Nimic mai rău nu mi se poate 
întâmpla... Asta-i părerea mea... Nimic... 

Nu îndrăzneam să-i zic că avea dreptate în 
definitiv, din cauza reproşurilor pe care ar fi 
putut să mi le facă mai târziu, dacă afacerea ar 
fi eşuat. 

Ca să-mi redea cheful, îmi enumeră în cele 
din urmă câteva solide motive să nu-mi mai bat 
capul cu bătrâna, mai întâi de toate pentru că 
oricum nu mai avea mult de trăit, atât de 
vârstnică cum era. Nu făcea decât să-i aranjeze 
plecarea în fond şi asta era tot. 

De dibace orice ai spune, afacerea era foarte 
dibace. Cel mai mic amănunt era pus la cale 
între el şi copii: pentru că bătrâna îşi luase 
obiceiul de a pleca de acasă, o vor trimite într-o 
seară să dea de mâncare la iepuri... Petarda va 
fi bine aşezată... Ii va exploda drept în faţă de 
cum se va atinge de portiţă... Exact cum se 
întâmplase şi la fructar... Cum trecea drept 
nebună în cartier, întâmplarea nu va surprinde 


pe nimeni..... Vor spune că o preveniseră să nu 
se ducă la iepuri niciodată... Că nu ascultase... 
Şi la vârsta ei precis nu va scăpa de o petardă, 
precum cea pe care i-o pregăteau... aşa drept la 
moacă. 

Nimic de zis, frumoasă întâmplare îi mai 
povestisem lui Robinson. 


Şi muzica s-a întors în bâlci, acea muzică pe 
care o auzi din vremuri tot atât de depărtate pe 
cât îţi poţi aduce aminte, din cea mai fragedă 
copilărie, şi pe care o auzi mereu, când ici, 
când colo, prin ungherele oraşului, pe toloaca 
de la ţară, pretutindeni unde săracii vin la 
sfârşit de săptămână ca să afle ce s-a mai 
întâmplat cu ei. Poftiţi! Paradisul, li se spune. 
Şi apoi muzica cântă pentru ei, când ici, când 
colo, de la un anotimp la altul, şi zornăie şi 
macină muzica tot ce au dansat bogaţii cu un 
an înainte. E muzica de flaşnetă a cailor de 
lemn, a automobilelor ce nu sunt automobile, a 
înălțimilor ce nu sunt tobogane, a ringului în 
care luptătorul n-are bicepşi şi nu vine de la 
Marsilia, a femeii care n-are barbă, a 
iluzionistului încornorat, a orgii care nu-i de 
aur, a tirului în care ouăle sunt goale. Bâlci de 
înşelat oamenii la sfârşit de săptămână. 

Şi lumea merge să bea berea fără spumă! 
Dar sub falsele boschete, chelnerului îi pute 
gura foarte tare. Şi mărunţişul pe care-l dă rest 


conţine nişte monede curioase, atât de curioase 
că te uiţi la ele săptămâni în şir şi apoi, le 
strecori mai departe cu mare greutate, mai ales 
când dai de pomană. Bâlci, ce mai! Trebuie să 
te distrezi când poţi între foame şi închisoare şi 
să iei lucrurile aşa cum vin. Dacă stai jos nu 
mai trebuie să te plângi. Ai câştigat ceva. „Lirul 
Naţiunilor”, acelaşi, l-am revăzut, cel pe care-l 
remarcase Lola cu mulţi ani în urmă pe aleile 
parcului Saint-Cloud. În bâlciuri poţi revedea 
dealtfel orice, râgâieli ale veseliei, bâlciurile. 
Era mult timp de când mulţimea se întorsese să 
se plimbe pe aleea cea mare din Saint-Cloud... 
Plimbăreţii... Războiul se terminase. Oare era 
acelaşi proprietar la Tir? Se mai întorsese oare 
din război? Vroiam să ştiu totul. Am recunoscut 
ţintele, dar se mai trăgea acum şi asupra 
aeroplanelor, o noutate. Progresul. Moda. 
Nunta mai era şi acum acolo, soldaţii şi 
Primăria cu drapelul. Totul, pe scurt. Cu mult 
mai multe obiecte de împuşcat decât înainte. 
Dar oamenii se amuzau mult mai bine în 
manejul cu automobile, invenţie recentă, din 
cauza a tot felul de accidente care se-ntâmplau 
mereu acolo şi a scuturăturilor îngrozitoare pe 
care le simţeai în cap şi în maţe. Veneau mereu 
alţi aiuriţi şi scandalagii ca să se tamponeze 
sălbatic şi să cadă grămadă snopindu-şi splina 
în aceste harabale. Nu mai puteai să-i opreşti. 
Nu păreau a obosi, nu păreau a fi fost mai 


fericiţi vreodată. Trebuia să-i smulgi cu de-a 
sila din maşinăriile lor catastrofice. Unii 
delirau. Şi moartea dacă le-ai fi dat-o, pentru 
cinci franci, şi tot s-ar fi azvârlit şi în această 
distracţie. Pe la ora patru trebuia să cânte în 
mijlocul bâlciului orchestra Orpheon. Să-i aduni 
pe cei din Orpheon era o adevărată bătaie de 
cap, din cauza cârciumilor care-şi disputau 
rând pe rând toţi muzicanţii. Totdeauna ultimul 
lipsea. Îl aşteptau. Il căutau. Şi aşteptându-l să 
se întoarcă li se făcea sete, şi iată alţi doi care 
dispăreau. Şi iar o luau de la capăt. 

Purceii de turtă dulce năclăiţi sub praf 
păreau adevărate moaşte şi provocau o sete 
atroce câştigătorilor. 

Familiile aşteptau focurile de artificii ca să se 
poată duce la culcare. A aştepta e şi asta o 
distracţie. In umbră tresăreau mii de sticle 
goale care zâăngăneau la fiecare secundă pe sub 
mese. Picioare agitate, binevoitoare sau 
potrivnice. Nu mai auzeau muzica pentru că-i 
ştiau melodiile, nici cilindrii hârâitori ai 
maşinilor din spatele barăcilor unde se 
frământau lucruri pe care merita să le vezi 
pentru doi franci. Când eşti prea beat de 
oboseală, inima îți bate în tâmple. Bim! Bim! 
face lovindu-se de catifeaua capului şi a 
urechilor. Aşa o să pleznească într-o zi. Amin! 
Într-o zi când mişcarea dinăuntru se va uni cu 


cea din afară şi toate ideile se vor împrăştia şi 
se vor duce să se distreze cu stelele. 

Curgeau multe lacrimi din cauza copiilor pe 
care-i striveau ici, colo între scaune fără voie şi 
apoi din cauza celor care erau dăscăliţi să 
reziste plăcerilor, micilor lor mari plăceri pe 
care le-ar fi avut să se tot învârtă pe caii de 
lemn. Trebuie să profiţi de bâlci ca să căleşti un 
caracter. Nu-i niciodată prea devreme să treci 
la o treabă de genul acesta. Ei nu ştiu încă 
mititeii că totul se plăteşte. Cred că din 
bunătate acele persoane mari din dosul tej- 
ghelelor luminate îi îndemnau să guste din 
minunile pe care ele le îngrămădesc, le 
stăpânesc şi le apără cu surâsuri vociferante. 
Copiii nu cunosc legea. Numai cu palme îi 
învaţă părinţii legea şi-i apără de plăceri. 

Nu există sărbătoare veritabilă decât pentru 
comerţ şi asta numai pe dedesubt şi în secret. 
Numai seara se bucură comerţul, când toţi 
inconştienţii, clienţii, aceste vaci de muls, au 
plecat, când s-a aşternut liniştea pe esplanadă, 
şi când în sfârşit ultimul câine a făcut pipi 
pentru ultima oară pe biliardul japonez. Atunci 
socotelile pot începe. E momentul când 
comerţul inventariază forţele şi victimele cu 
ajutorul banilor. 

In seara ultimei duminici a bâlciului, slujnica 
lui Martrodin, cârciumarul s-a rănit destul de 
adânc la mână, tăind cârnaţi. 


În jurul ultimelor ore ale aceleiaşi seri totul 
deveni destul de clar în jurul nostru, ca şi cum 
lucrurile se saturaseră să se tot târască de la 
un mal la altul al destinului, nehotărâte, şi 
ieşiră toate în acelaşi timp din umbră ca să-mi 
vorbească. Dar nu trebuie să te încrezi în 
oameni şi în lucruri în aceste momente. Crezi 
numai că lucrurile vor să-ţi vorbească şi de fapt 
nu-ţi spun nimic reintrând foarte adesea în 
întuneric înainte ca tu să fi putut înţelege ce 
vroiau să-ţi spună. Eu cel puţin o ştiam din 
experienţă. 

În sfârşit fapt e că l-am văzut pe Robinson în 
cafeneaua lui Martrodin chiar în seara aceea, 
tocmai când o pansam pe slujnică. Mi-aduc 
exact aminte împrejurările. Alături de noi beau 
nişte arabi, îngrămădiţi în grupuri pe banchete, 
moţăâind. Nu păreau a se interesa de ceea ce se 
întâmplă în jurul lor. Vorbind cu Robinson 
evitam să aduc vorba despre discuţia noastră 
din seara cealaltă, când îl prinsesem cărând 
scândurile. Rana slujnicii era greu de suturat şi 
nici nu vedeam prea bine în fundul dughenii. 
Concentrarea mă împiedica să vorbesc. De 
îndată ce terminai, Robinson mă trase într-un 
colţ şi ţinu să-mi confirme el însuşi că afacerea 
se aranjase şi încă pentru foarte curând. lată o 
confidenţă care-mi dădea bătaie de cap şi de 
care aş fi dat mult ca să scap. 

- Curând ce? 


- Ştii doar... 

- Tot aia?... 

- Ghici cât îmi dau acum? 

Nu tineam să ghicesc. 

- Zece mii!... Numai ca să tac... 

- E o sumă! 

- Uite-mă scos din încurcătură foarte simplu, 
adăugă, sunt exact cei zece mii de franci care 
mi-au lipsit dintotdeauna!... Zece mii de franci 
pentru început!... Înţelegi? Eu n-am avut la 
drept vorbind o meserie, dar cu zece mii de 
franci!... 

Probabil că deja îi şantaja... 

Mă lăsa să-mi dau seama de tot ceea ce ar fi 
putut realiza, întreprinde cu aceşti zece mii de 
franci... Imi dădea timp să reflectez, el, în 
picioare, lângă zid, în umbră. O nouă lume. 
Zece mii de franci! 

Totuşi gândindu-mă şi iar gândindu-mă la 
afacerea lui, mă întrebam dacă nu mă 
expuneam unui risc personal, dacă nu lunecam 
într-un fel de complicitate, nepărând a-i 
reproba imediat întreprinderea. Ar fi trebuit 
poate chiar să-l denunţ. De morala umanităţii 
mă durea-n cot, ca şi pe ceilalţi dealtfel. Ce aş 
fi putut să fac? Dar era vorba despre acele 
mizere istorii, mofturi împuţite pe care le agită 
justiţia în momentul unei crime, numai pentru 
a-i amuza pe contribuabili, vicioşii!... Atunci nu 
mai ştii cum să scapi... Am mai văzut eu de- 


astea... Mizerie pentru mizerie, aş fi preferat-o 
pe aceea care nu face zgomot celei trâmbiţate 
prin ziare. 

Pe scurt eram şi curios, şi plictisit în acelaşi 
timp. Ajuns aici, curajul îmi lipsea ca să merg 
cu adevărat până la capăt. Acum când era 
vorba să deschid ochii în beznă, mi-ar fi plăcut 
tot atât de mult să-i închid. Dar Robinson ţinea 
să-i deschid şi să-mi dau bine seama de toate. 

Ca să schimb subiectul, mergând mai 
departe, adusei vorba despre femei. Femeile, el 
nu le prea iubea. 

- Eu, ştii şi tu, nu prea mă sinchisesc de 
femei, de dosurile lor frumoase, de coapsele lor 
mari, de gura lor în formă de inimă şi burţile 
lor în care creşte mereu câte ceva, când prunci, 
când boli... Nu cu zâmbetul lor îţi plăteşti 
chiria! Nu-i aşa! Chiar eu în coliba mea, dacă 
aş avea o femeie, oricât i-aş arăta fesele ei 
proprietarului, la fiecare cincisprezece ale lunii, 


Independenţa era slăbiciunea lui Robinson. O 
spunea chiar el. Dar patronul Martrodin se 
săturase de „aparteurile” noastre prin colţuri şi 
de şuşotelile noastre. 

- Robinson, paharele! Dumnezeii mă-sii! 
comandă el. Vrei să ţi le spăl eu? 

Robinson făcu un salt. 

- Vezi, mai fac şi eu pe aici câte un 
„supliment”! 


Hotărât, bâlciul era în toi. Cel mai greu pe 
lume îi era lui Martrodin să facă socoteli, şi 
asta îl enerva. Arabii plecaseră, în afară de doi 
care mai moţăiau lângă uşă. 

- Ăştia ce aşteaptă? 

- Slujnica! îmi răspunse patronul. 

- Merg afacerile? îl întrebai ca să zic ceva. 

- Aşa şi aşa... Dar e greu! Uite-te şi 
dumneata, domnule doctor, un local pe care l- 
am cumpărat cu şaizeci de bilete în numerar 
înainte de criză. Ar fi trebuit să scot cel puţin 
două sute... Înţelegi?... E adevărat, vine lume, 
dar mai ales arabi... Ăştia nu prea beau... Nu s- 
au obişnuit încă... Mi-ar fi trebuit polonezi. 
Polonezii, ăştia da, doctore, ştiu şi eu că beau... 
Unde eram înainte, în Ardeni, erau mulţi 
polonezi care veneau de la cuptoarele de 
emailat, asta îţi spune totul, nu?... Îi 
înfierbântau cuptoarele de emailat!... Asta ne 
trebuie nouă!... Setea!... Şi sâmbăta vindeam 
totul... Ce mai muncă era! Plata pe loc! 
Tranc!... Caprele astea de arabi, nu-i 
interesează băutura, mai degrabă fac amor 
între ei! Religia lor le interzice băutura, dar nu 
şi inversiunea... nu... 

li dispreţuia Martrodin pe arabi. „Nişte 
nespălaţi!... Se pare că-i fac asta şi slujnicei 
mele!... Nişte turbaţi!... Ce-o mai fi şi asta, 
oare, domnule doctor? vă întreb?” 


Patronul Martrodin îşi strângea cu degetele 
lui scurte pungile seroase de sub ochi. „Cum 
mai stai cu rinichii?” îl întrebai văzânduii 
gestul. Îl îngrijeam de rinichi. „Cel puţin nu mai 
mănânci sărat?” 

- Tot albumina, domnule doctor! Am făcut 
analizele alaltăieri la un farmacist... Nu-mi pasă 
dac-am să crap de albumină sau de altceva, dar 
scârbă mi-e numai să muncesc în halul în care 
muncesc... aşa la micul câştig!... 

Slujnica terminase cu vasele, dar 
pansamentul se murdărise atât de tare de zoaie 
c-a trebuit să i-l refac. Îmi oferi o hârtie de cinci 
franci. N-am vrut să-i primesc cei cinci franci ai 
ei, dar ţinu cu tot dinadinsul să mi-i dea. Se 
numea Severine. 

- Ţi-ai tăiat părul, Séverine? am remarcat eu. 

- Trebuie! Asta e moda! a zis. Şi apoi părul 
lung cu bucătăria asta atrage toate mirosurile... 

- Fundul tău miroase mult mai urât! o 
întrerupse Martrodin, deranjat în socotelile lui 
de vorbăria noastră. Şi asta nu-i împiedică pe 
clienţii tăi... 

- Da, dar nu-i acelaşi lucru, i-o 
întoarse Séverine, foarte supărată. Fiecare 
parte cu mirosurile ei... Şi dumneata, patroane, 
ai vrea să-ţi spun eu a ce miroşi?... Nu numai 
undeva, ci peste tot? 


Se-nfuriase Severine. Martrodin nu mai vru 
s-audă şi restul. Se cufundă grohăind în 
socotelile lui împuţite. 

Severine nu-şi mai putu scoate pâslarii ca să- 
şi puie pantofii, din cauza picioarelor umflate 
de muncă. Rămase deci cu ei în picioare. 

- O să şi dorm cu ei! remarcă ea în cele din 
urmă cu voce tare. 

- Du-te şi stinge lumina din spate! îi mai 
ordonă  Martrodin. Nu-mi plăteşti tu 
electricitatea! 

- Vai cum am să mai dorm! mai gemu ea încă 
o dată ridicându-se. Martrodin nu mai termina 
cu socotelile. Îşi scoase mai întâi şorţul şi apoi 
jiletca pentru ca să poată socoti mai bine. Se 
necăjea. Din fundul întunecat al prăvăliei 
ajungea până la noi clinchet de farfurii, muncea 
Robinson şi cu celălalt spălător de vase. 
Martrodin desena cifre mari copilăreşti cu un 
creion albastru pe care-l zdrobea între degetele 
lui groase de asasin. Slujnica moţăia în faţa 
noastră, lăbărţată pe tot scaunul. Se mai trezea 
din când în când. 

- Ah! Picioarele mele! făcea atunci şi 
adormea din nou. Dar Martrodin se apucă s-o 
trezească urlând la ea. 

- Ei! Séverine! Cară-ţi caprele de aici!... M- 
am săturat!... Cărăbăniţi-vă cu toţii de aici! 
Dumnezeii mâne-sa! E vremea! 


Nu păreau deloc grăbiţi arabii, cu toată ora 
înaintată. Severine se trezi în cele din urmă. „E 
adevărat, trebuie să plec! conveni ea. 
Mulţumesc, patroane!” Luă cu ea cele două 
capre de arabi. Puseseră bani amândoi ca s-o 
plătească. 

- Am să-i servesc pe amândoi în seara asta, 
îmi explică ea plecând. Pentru că duminica 
viitoare n-am să pot din cauză că trebuie să 
plec la Acheres să-mi văd băiatul. Sâmbăta 
viitoare e ziua doicii. 

Arabii se sculară ca s-o urmeze. Nu aveau 
deloc un aer neruşinat. Séverine îi privea totuşi 
un pic cu ciudă din cauza oboselii. „Nu sunt de 
acord cu patronul, îmi plac mai bine caprele 
astea de arabi! Nu sunt brutali ca polonezii, 
arabii, dar sunt vicioşi... În sfârşit, facă tot ce 
vor, numai să mă lase să dorm! - Haideţi! îi 
chemă ea. Înainte, băieţi”. 

Şi iată-i pe toţi trei plecând, ea un pic 
înaintea lor. I-am văzut traversând piaţa pustie, 
plină de rămăşiţele bâlciului, ultimul bec i-a 
mai luminat o dată scurt şi apoi noaptea i-a 
înghiţit. Le-am auzit un timp vocile şi apoi 
nimic. Nu mai era nimeni. 

Am părăsit şi eu cârciuma fără să mai 
vorbesc cu Robinson. Patronul mi-a urat o 
mulţime de lucruri. Un polițist măsura 
bulevardul. 'Trecând, tulbura liniştea. Mai făcea 
să tresară ici, colo câte un comerciant, 


înnămolit în socotelile lui, agresiv ca un câine 
sugându-şi osul. O familie hoinărind ocupa 
toată strada în colţul pieţii Jean-Jaurès, se 
oprise pe loc, familia, şovăia în faţa unei stră- 
dute ca o escadrilă de pescuit pe furtună. Tatăl 
trecea mereu de pe un trotuar pe altul ca să 
urineze. 
Noaptea se instalase ca la ea acasă. 


Din cauza unor anumite împrejurări îmi mai 
amintesc şi de o altă seară, cam de prin aceeaşi 
epocă. Întâi, imediat după cină am auzit un 
zgomot asurzitor de lăzi de gunoaie mutate din 
loc. Se întâmpla adesea pe scara mea să fie 
trântite lăzile de gunoaie. Apoi gemetele unei 
femei, vaiete. Am întredeschis uşa de la palier, 
dar fără să mă mişc. 

leşind spontan în momentul vreunui 
accident, m-ar fi putut considera ca pe un vecin 
şi ajutorul meu medical ar fi trecut drept 
gratuit. Dacă mă vroiau, n-aveau decât să mă 
cheme după regulă şi atunci i-ar fi costat 
douăzeci de franci. Mizeria  hăituieşte 
implacabil şi meticulos altruismul şi cele mai 
amabile inițiative sunt crunt pedepsite. 
Aşteptai deci să vină să mā sune, dar nu veni 
nimeni. Economie fără îndoială. 

Totuşi, când aproape că nu mai aşteptam, o 
fetiţă apăru în faţa uşii mele, încercând să 
citească numele pe sonerii... Eu eram în cele 


din urmă cel căutat din partea doamnei 
Henrouille. 

- Cine e bolnav la ei? o întrebai. 

- Pentru un domn care s-a rănit la ei... 

- Un domn? - mă gândii imediat chiar la 
Henrouille. 

- E1?... Domnul Henrouille? 

- Nu.... Pentru un prieten care e la ei... 

- ÎI ştii? 

- Nu. 

Nu-l văzuse niciodată pe acest prieten. 

Afară era frig, copilul galopa, eu mergeam 
repede. 

- Cum s-a întâmplat? 

- Nu ştiu nimic. 

Am mers de-a lungul unui părculeţ, ultimă 
rămăşiţă a unei păduri de altădată în care 
noaptea se agăţau printre copaci nesfârşitele 
brume de iarnă târându-se domol. Am parcurs 
străduţele una după alta. Ajunserăm în câteva 
secunde în faţa casei lor. Copilul îmi zise la 
revedere. li era frică să se apropie mai mult. 
Nora Henrouille, pe peronul marchizei, mă 
aştepta. Lampa de petrol tremura în vânt. 

- Pe aici, domnule doctor! Pe aici! mă chema 
ea de departe. lIntrebai îndată: „Soţul 
dumneavoastră s-a rănit?” 

- Intraţi, odată! făcu ea destul de brusc, fără 
să-mi dea timp de gândire. Şi dădui exact peste 
bătrână care de pe culoar se apucă să 


schelălâie şi să mă asalteze. O ploaie de 
înjurături. 

- Ah! Puşlamalele! Ah! Bandiţii! Domnule 
doctor! Au vrut să mă ucidă! Canaliile! 

Deci rataseră lovitura. 

- Să vă ucidă? făcui, foarte surprins. Şi de 
ce? 

- Fiindcă nu vreau să crap destul de repede, 
păi! Dumnezeii mă-sii! Şi culmea e că nu vreau 
deloc să mor! 

- Mamă, mamă, o întrerupse nora. [i-ai 
pierdut minţile! Spui numai grozâvii, haide, 
mamă!... 

- Grozăvii? Ei bine, putoareo, ştiu că ai 
tupeu! Mi-am pierdut minţile? Am încă destulă 
minte ca să vă spânzur pe toţi! S-o ştiţi de la 
mine! 

- Dar cine e rănit? Unde e? 

- O să-l vedeţi! îmi tăie vorba bătrâna. E sus, 
în pat, asasinul! Ţi-a murdărit bine patul, 
putoareo? Pătat bine cu sângele lui de porc! Nu 
cu al meu! Sângele lui e ca zoaiele, n-ai să-l mai 
poţi spăla, nu se mai duce! Şi va puţi a sânge 
de asasin de acum în vecii vecilor, aşa să ştii! 
Ah! Sunt unii care se duc la teatru ca să-şi facă 
emoţii! Dar vă spun eu, teatrul e aici! Şi ce 
teatru! Adevărat! Nu prefăcătorie! Nu trebuie 
să pierzi ocazia! Urcaţi repede! S-ar putea să 
moară, canalia, până ajungeţi sus! Şi n-o să mai 
vedeţi nimic! 


Nora se temea să n-o audă cineva din stradă 
şi o soma să tacă. În ciuda celor întâmplate, ea, 
nora, nu părea dezorientată, era numai foarte 
contrariată că lucrurile se întâmplaseră pe dos, 
dar era stăpână pe mintea ei. Era absolut 
sigură că ea avea dreptate. 

- Ascultaţi-o, domnule doctor! Ce nenorocire 
să stai s-asculţi toate astea! Eu care, din 
contră, m-am străduit să-i fac dintotdeauna o 
viaţă mai uşoară! Ştiţi doar?... Eu care tot 
timpul i-am propus să meargă în pensiune la 
Surori... 

Era prea mult pentru bătrână să mai audă iar 
vorbindu-se de Surori. 

- În Paradis! Da, acolo aţi vrut să mă 
trimiteţi cu toţii, putoare! Ah! Bandito! De asta 
l-aţi chemat aici, tu şi cu bărbatu-tău, pe 
târâtura de sus! Ca să mă ucideţi şi nu ca să mă 
trimiteţi la Surori, sigur! A ratat combinaţia, 
prost a mai pus-o la cale! Duceţi-vă, domnule 
doctor, duceţi-vă să-l vedeţi în ce hal s-a 
aranjat, nemernicul, singur şi-a făcut-o cu mâna 
lui!... Să sperăm cel puţin că va crăpa! Du-te, 
doctore! Du-te să-l vezi, cât mai e timp!... 

Dacă nora nu părea deloc abătută, bătrâna 
era şi mai puţin. Fusese cât pe-aci să treacă ea 
însăşi prin această încercare, dar nu era atât de 
indignată pe cât vroia să pară. Mofturi. Această 
crimă ratată o stimulase mai degrabă, o 
smulsese din sumbrul ei mormânt în care se în- 


chisese de atâta vreme în fundul grădinii 
mucegăite. La vârsta ei fiorul unei tenace 
vitalităţi o străbătea din nou. Se bucura fără 
ruşine de victoria ei şi de plăcerea de a avea la 
dispoziţie un mijloc de-a-şi tracasa la nesfârşit 
nora neînduplecată. Acum o avea în mână. Nu 
vroia să mă lase să pierd nici un amănunt al 
acestui atentat eşuat şi al felului cum se 
petrecuseră lucrurile. 

- Şi apoi, ţi-aduci aminte, continuă 
adresându-mi-se în acelaşi mod exaltat, la 
dumneata l-am întâlnit pe asasin, la dumneata, 
domnule doctor... N-aveam nici o încredere în 
el totuşi!... Ah, cum îl mai bănuiam!... Ştiţi ce 
mi-a propus mai întâi? Să-ţi pună ţie pielea pe 
băț, fato! Ţie, putoareo! Şi nu pentru prea mult! 
Fii sigură! Dealtfel el propune asta tuturor! Se 
ştie!... Atunci, vezi, nemernico, că-i ştiu eu 
meseria meşterului tău! Sunt informată! Se 
numeşte Robinson!... Nu-i ăsta numele lui? 
Spune-mi, nu-i ăsta? De când l-am văzut pe aici 
frecându-se cu voi am intrat imediat la 
bănuieli!... Şi bine am făcut! Dacă n-aş fi fost 
bănuitoare, unde aş fi ajuns acum? 

Şi bătrâna-mi povesti încă o dată şi-ncă o 
dată cum se petrecuseră lucrurile. lepurele se 
mişcase în timp ce el ataşa petarda după uşiţa 
coteţului. În timpul ăsta, ea, bătrâna, îl privea, 
din adăpostul ei, „din loja întâi”, cum zicea ea. 
Şi petarda cu toată încărcătura de alice i-a ex- 


plodat drept în faţă, în timp ce pregătea 
dispozitivul, chiar în ochi. „Nu eşti prea sigur 
pe tine când pregăteşti asasinate, fireşte!” 
conchise ea. 

În sfârşit, culme a stângăciei şi a neputinței. 

- Aşa sunt oamenii din ziua de azi! Perfect! 
Aşa au fost învăţaţi! îi dădea zor bătrâna. Azi 
trebuie să ucizi ca să mănânci! Nu le ajunge că- 
şi fură pâinea... Îşi mai ucid şi bunicile!... Aşa 
ceva nu s-a mai văzut... Niciodată!... Sfârşitul 
lumii! N-au nimic în ei decât răutate. Dar iată- 
vă pe toţi până-n gât băgaţi în drăcia asta!... Şi 
celălalt e şi orb acum! O să vă rămână-n cârcă 
pentru totdeauna!... Şi o să puteţi pune 
potlogării la cale cât oţi vrea!... 

Nora nu sufla o vorbă, dar îşi făcuse deja 
planul cum să scape. Un hoit foarte concentrat. 
În timp ce noi căzusem pe gânduri, bătrâna se 
apucă să-şi caute fiul prin camere. 

- Şi apoi se pare, doctore, că mai am şi un 
fiu! Unde e! Ce mai pune la cale? 

Şovăia prin culoar scuturată de hohote de 
râs interminabile. 

Un bătrân, râzând şi încă atât de tare nu vezi 
decât la nebuni. Te întrebi încotro s-apuci când 
auzi. Dar ea ţinea să-şi găsească fiul. Fugise în 
stradă. „Ei bine! Să se ascundă şi să trăiască 
încă mult timp de-acum încolo! A găsit exact ce 
a căutat, să trăiască cu ăla de sus, să trăiască 
amândoi cu ăla care nu va mai vedea nimic! Să- 


l hrănească! Petarda i-a explodat exact în 
moacă! Am văzut! Am văzut! Bum! lot am 
văzut! Şi ăla nu era un iepure, te asigur! Ah, 
drăcia dracului! Unde-mi este fiul, doctore! 
Unde este? Nu l-aţi văzut? Jigodia asta 
blestemată, un făţarnic de când îl ştiu, mai rău 
decât celălalt, dar acum ticăloşia a ţâşnit în 
sfârşit din el, şi asta-i bine! Mult timp îi trebuie 
naturii ca să scoată la iveală asemenea firi 
oribile ca a lui. Dar şi când le dă la iveală sunt 
adevărate puturoşenii! Nimic de zis, doctore, 
bine a mai ieşit! Nu trebuie să pierzi ocazia!” Şi 
se amuza continuu. Vroia să mă uimească prin 
superioritatea ei în faţa evenimentelor şi să ne 
bage pe toţi în aceeaşi oală, pe scurt să ne 
umilească. 

Prinsese un rol avantajos cu care putea 
emoţiona. Şi era cum nu se poate mai fericită. 
Nu e fericire mai mare atât timp cât mai poţi 
juca un rol. Văicăreli, pentru bătrâni, i se 
serviseră de douăzeci de ani, nu-i mai trebuiau 
bătrânei Henrouille. Rolul care-i căzuse în 
mână nu mai vroia să-l scape, puternic, 
nesperat. A fi bătrân înseamnă a nu mai avea 
roluri pătimaşe de jucat, a cădea în acest 
insipid repaus în care nu mai aştepţi decât 
moartea. Se trezise în bătrână gustul vieţii, cu 
o poftă nebună de răzbunare. Brusc nu mai 
vroia să moară, deloc. Strălucea de această 


dorinţă de a trăi, de această putere. Regăsindu- 
şi energia, o veritabilă energie în dramă. 

Se reîncălzea, nu mai vroia să părăsească 
acest nou izvor de energie. Nu mai vroia să ne 
părăsească. Mult timp nu mai crezuse. 
Ajunsese să nu mai ştie ce să facă numai să nu 
moară în fundul grădinii ei mucegăite, şi iată că 
deodată se iscase o mare furtună de actualitate 
aspră, fierbinte. 

- Moartea mea! urla maica Henrouille acum, 
vreau s-o văd şi eu. Înţelegeţi? De asta am ochi, 
ca s-o văd! Înţelegeţi! Încă mai am ochi! Vreau 
s-o văd drept în faţă! 

Nu mai vroia să moară, niciodată. Era clar. 
Nu mai credea în moartea ei. 


Se ştie întotdeauna că asemenea treburi sunt 
greu de aranjat şi ca să le aranjezi te costă 
întotdeauna foarte mult. Pentru început nu 
ştiam unde să-l plasăm pe Robinson. La spital? 
Asta ar fi putut provoca mii de comentarii, 
vorbe... Să-l trimiţi acasă la el? În halul în care- 
i era faţa nici nu te puteai gândi. De voie, de 
nevoie familia Henrouille fu obligată să-l ţină la 
ea. 

El, în patul lor din camera de sus, numai 
liniştit nu era. Îl stăpânea groaza de a nu fi dat 
pe uşă afară şi urmărit. Era de înţeles. O 
asemenea istorie nu puteai s-o destăinuieşti 
nimănui. Se ţineau persienele ferestrelor bine 


închise, dar oamenii, vecinii, începură să treacă 
pe stradă mai des decât de obicei, numai ca să 
privească obloanele şi să ceară noutăţi despre 
cel rănit. Li se dădeau ştiri, li se povesteau 
baliverne. Cum să-i împiedici să se mire? Să 
bârfească? Şi să mai şi adauge de la ei. Cum să 
eviti bănuielile? Din fericire Parchetul nu 
fusese sesizat printr-o plângere precisă. Asta 
era situaţia. În ceea ce priveşte figura lui, mă 
descurcai. Nu surveni nici o infecţie cu toate că 
rana era dintre cele mai adânci şi mai murdare. 
În ceea ce priveşte ochii, până la cornee, 
bănuiam existenţa cicatricelor prin care lumina 
nu va mai trece decât cu mare greutate dacă va 
mai ajunge să treacă vreodată, lumina. 

Se va găsi el un mijloc de a-i aranja cât de 
cât o vedere, dacă mai rămânea ceva de 
aranjat. Pentru moment trebuia să ne ocupăm 
de ceea ce era mai urgent şi mai ales să ne 
ferim ca bătrâna să ajungă să ne compromită 
cu schelălăiturile ei în faţa vecinilor şi a curioşi- 
lor. Degeaba o luau drept nebună, asta nu 
explica totul. 

Dacă poliţia ar fi apucat să se amestece în 
istoriile noastre, nu se ştie până unde ne-ar fi 
târât, poliţia. S-o împiedici pe bătrână să facă 
scandal în curticica ei era o întreprindere 
foarte delicată. Fiecare pe rând trebuia s-o 
calmăm. Să nu pară c-o violentezi, dar nici cu 
blândeţea nu  reuşeai întotdeauna. Era 


stăpânită de gândul răzbunării acum şi ne 
şantaja pur şi simplu. 

Treceam să-l văd pe Robinson cel puţin de 
două ori pe zi. Incepea să geamă sub bandajele 
lui de îndată ce mă auzea suind scara. Suferea, 
era adevărat, dar nu atât cât încerca să-mi 
demonstreze. Avea de ce să fie dezolat, 
bănuiam, şi încă şi mai tare când avea să-şi dea 
seama exact în ce hal îi erau ochii... Rămâneam 
destul de evaziv asupra viitorului. Pleoapele îl 
înţepau foarte tare. Işi închipuia că din cauza 
acestor înţepături nu mai vedea nimic în faţa 
lui. 

Familia Henrouille începu să-l îngrijească 
scrupulos, după indicaţiile mele. Dinspre partea 
asta nici un necaz. 

Despre tentativă nu mai vorbeau. Dar nici 
despre viitor. Când ne despărţeam seara, 
fiecare îl privea bine pe celălalt, şi de fiecare 
dată cu atâta insistenţă, că mereu mi se părea 
că ne vom suprima pe loc unul pe altul, odată 
pentru totdeauna. Acest sfârşit, gândindu-mă, 
îmi părea logic şi foarte oportun. Cu greu 
puteam să-mi imaginez nopţile în această casă. 
Totuşi dimineaţa o regăseam şi reluam oameni 
şi lucruri de acolo de unde îi lăsasem cu o seară 
înainte. Cu ajutorul doamnei  Henrouille, 
schimbam  pansamentul cu permanganat şi 
întredeschideam puţin persienele de probă. De 


fiecare dată-n zadar. Robinson nici nu zărea 
măcar c-am întredeschis persienele... 

Aşa se învârtea lumea în puterea nopţii, 
peste măsură de amenințătoare şi tăcută. 

Şi fiul venea să mă-ntâmpine în fiecare 
dimineaţă cu o vorbă de ţăran: „Ei bine! Uite şi 
doctorul... Ilată-ne şi la ultimele înghețuri!” 
remarca ridicând ochii spre cer din micul 
pridvor. Ca şi cum ar fi avut importanţă cum 
era vremea. Nevastă-sa pleca să mai încerce o 
dată să parlamenteze cu soacră-sa de după uşa 
baricadată şi nu reuşea decât s-o înfurie şi mai 
tare. 

Cât timp l-am ţinut sub bandaje, Robinson 
mi-a povestit cum debutase în viaţă. În comerţ. 
Părinţii lui îl plasaseră de la unsprezece ani la 
un pantofar de lux, să-i facă comisioanele. Într- 
o zi, în timp ce preda marfa, o clientă îl invită 
să  se-mpărtăşească dintr-o plăcere ne- 
cunoscută lui până atunci decât din imaginaţie. 
Nu s-a mai întors la acest patron, atât de 
ticăloasă i se păruse propria lui purtare. A 
săruta o clientă, într-adevăr în timpurile despre 
care vorbea el, era un act de neiertat. Cămaşa 
acestei cliente mai ales, toată din muselină, îi 
făcuse o extraordinară impresie. Treizeci de ani 
mai târziu îşi aducea aminte exact de această 
cămaşă. Dama foşnitoare în apartamentul ei 
plin de perini şi draperii cu franjuri, carnea 
roză şi parfumată, micul Robinson le păstrase 


în viaţa lui ca pe nişte elemente de 
interminabile comparații disperate. 

Multe lucruri se mai întâmplaseră de atunci. 
Văzuse continente, războaie întregi, dar în 
amintirea lui clipa revelaţiei de atunci era 
mereu vie. Il amuza să se gândească la ea, să- 
mi povestească acel minut al tinereţii lui, cu 
clienta. „Când stai aşa cu ochii închişi, te 
gândeşti mai bine, băga el de seamă. 
Defilează... Ai zice că ai un cinematograf în 
ţeastă...” Nu îndrăzneam să-i zic că va avea 
timp să se sature de micul lui cinematograf. 
Cum toate gândurile duc la moarte, se va 
întâmpla la un moment dat că n-o va mai vedea 
decât pe ea, moartea, în cinematograful lui. 

Foarte aproape de casa familiei Henrouille, 
trudea o mică uzină cu un motor mare în ea. li 
zgâlţâia acum în apartamentul lor, de 
dimineaţă până seara. Şi alte fabrici, un pic mai 
departe, care pisau şi ele fără încetare ceva ce 
nu se termina nici măcar noaptea. „Când va 
cădea bojdeuca, n-o să mai fim pe aici!” glumea 
Henrouille, neliniştit totuşi. „O să cadă în cele 
din urmă!” Era adevărat că plafonul se risipea 
pe parchet în grămezi mici de moloz. Degeaba 
îi asigurase un arhitect, de îndată ce te opreai 
puţin să asculţi lucrurile lumii, te simţeai în 
casa lor ca pe un vapor, un fel de vapor ce 
rātācea de la un țārm al fricii la altul. Cu 
pasagerii închişi care-şi petreceau mult timp 


făcând planuri triste, mai triste decât viaţa, şi 
economii, ferindu-se de lumină şi temându-se 
de întuneric. 

Henrouille urca în cameră după prânz ca să-i 
citească ceva lui Robinson, cum îi cerusem. 
Zilele treceau. Întâmplarea cu acea minunată 
clientă pe care o iubise în timpul uceniciei lui i- 
o povesti şi lui Henrouille. Şi povestirea deveni 
în cele din urmă un fel de glumă generală 
pentru toată lumea din casă. Aşa sfârşesc 
secretele noastre de îndată ce le scoţi la aer şi 
în public. Nu există nimic mai teribil în noi, şi 
pe pământ şi în cer, decât poate ceea ce n-a 
fost încă spus. Nu vom fi liniştiţi decât când 
totul va fi spus, odată pentru totdeauna, atunci 
în sfârşit se va face linişte şi nu ne va mai fi 
frică să tăcem. 

Câteva săptămâni cât mai dură supuraţia 
pleoapelor, am mai putut să-l duc cu vorba în 
ceea ce privea ochii şi viitorul lui. Ori îi 
spuneam că fereastra e închisă atunci când de 
fapt ea era larg deschisă, ori că afară era foarte 
întuneric. 

Într-o zi totuşi, pe când eram întors cu 
spatele, merse el însuşi până la pervaz ca să-şi 
dea seama şi înainte ca să-l pot împiedica îşi 
smulse bandajele de pe ochi. Şovâi un lung 
moment. Pipăi la dreapta şi apoi la stânga 
tocurile ferestrei, întâi nu i-a venit să creadă şi 


apoi a trebuit să creadă. Trebuia să se întâmple 
odată şi asta. 

- Bardamu! mă strigă urlând, Bardamu! E 
deschisă! E deschisă fereastra, îţi zic! - Nu 
ştiam ce să-i răspund, am rămas în faţa lui 
prostit. Îşi scosese amândouă mâinile afară pe 
fereastră, în aerul curat. Nu vedea nimic 
evident, dar simţea aerul. Întindea astfel 
braţele în întuneric, cât putea, de parcă ar fi 
vrut să-i dea de capăt. Nu vroia să creadă. 
Întunericul întreg pentru el. Îl împinsei în pat 
şi-l consolai cu tot felul de vorbe, dar nu mă 
mai credea deloc. Plângea. Ajunsese şi el la 
capăt. Nu mai puteai să-i spui nimic. Există un 
moment când ajungi singur de tot la capătul a 
tot ceea ce ţi se poate întâmpla. E capătul 
lumii. Suferinţa ta proprie nu-ţi mai spune 
nimic şi trebuie să te-ntorci înapoi, printre 
oameni, oricare ar fi ei. Nu trebuie să faci 
mofturi, căci numai pentru a plânge şi tot 
trebuie să te reîntorci acolo unde reîncepe 
totul, să te întorci la ei. 

- Ce-o să faceţi cu el când o să-i meargă mai 
bine? o întrebai într-o zi pe noră în timpul 
prânzului care urmă după această scenă, mă 
rugaseră tocmai să rămân să iau prânzul cu ei 
în bucătărie. În fond nu ştiau prea bine nici 
unul nici altul cum vor ieşi din această situaţie. 
Cheltuiala unei pensiuni de plătit îi îngrozea, pe 
ea mai ales, mai bine informată decât el asupra 


preţurilor combinațiilor de felul acesta pentru 
infirmi. Ea încercase deja câteva demersuri pe 
lângă asistenţa publică. Demersuri despre care 
se ferise să-mi vorbească. 

Într-o seară după a doua mea vizită, 
Robinson încerca să mă reţină lângă el cu toate 
mijloacele, numai ca să plec mai târziu. 
Povestea la nesfârşit tot ce putuse aduna, 
amintiri despre lucrurile şi călătoriile pe care le 
făcuserăm împreună, şi chiar despre ceea ce nu 
încercase să-şi amintească niciodată. Lucruri 
pe care nu avusese încă timp să le povestească. 
În refugiul lui, lumea pe care o străbătuse 
părea că năvăleşte cu toate necazurile, 
bucuriile, hainele ei vechi, prietenii pe care-i 
părăsise, un adevărat bazar de emoţii trecute 
pe care le inaugura în capul lui fără ochi. 

„Am să mă sinucid!” mă prevenea când 
chinul i se părea prea mare. Şi ajungea totuşi 
să-şi poarte suferinţa un pic mai departe ca pe 
o povară prea grea pentru el, absolut inutilă, 
suferinţă pe un drum în care nu găsea pe 
nimeni să-i vorbească despre ea, atât de 
enormă şi multiplă era. N-ar fi ştiut s-o explice, 
era o suferinţă care depăşea tot ce învățase el. 

Laş din fire cum era, o ştiam, şi el la fel, 
spera mereu că va fi ferit de adevar, dar 
începeam pe de altă parte să mă întreb dacă 
existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... S- 
ar zice că poţi găsi oricând pentru orice fel de 


om un anumit gen de lucruri pentru care el ar fi 
gata să moară imediat şi chiar foarte mulţumit. 
Numai ocazia nu i se prezintă întotdeauna de a 
muri frumos, ocazia care să-i placă. Şi atunci 
moare şi el cum poate, pe unde poate... Şi 
rămâne omul aşa pe pământ părând tuturor un 
tâmpit şi un laş, şi pe deasupra, nici măcar 
convins, asta-i. E laşitate numai în aparenţă. 

Robinson nu era gata să moară în ocazia care 
i se prezenta. Poate că altfel prezentată i-ar fi 
plăcut. 

În fond, moartea este aproape ca o nuntă. 

Şi moartea asta nu-i plăcea şi gata. N-aveai 
ce să-i zici. 

Ar fi trebuit atunci măcar să se resemneze 
să-şi accepte mizeria şi disperarea. Dar pentru 
moment era foarte ocupat, foarte pasionat să-şi 
mânjească sufletul într-un fel dezgustător cu 
nefericirea şi disperarea lui. Mai târziu va pune 
ordine în nefericirea lui şi atunci o adevărată 
nouă viaţă va reâncepe. Aşa trebuia să se 
întâmple. 

- Poate n-ai să mă crezi, îmi povestea el, 
ţesând capete de amintiri, într-o seară aşa după 
cină, dar să ştii, în engleză, cu toate că n-am 
avut niciodată prea mari dispoziţii pentru limbi, 
ajunsesem să pot susţine totuşi un fel de 
conversaţie în cele din urmă, la Detroit... Ei 
bine, acu am uitat aproape totul, totul în afară 
de un singur lucru... Două vorbe... Care-mi vin 


în minte tot timpul de când mi s-a întâmplat 
asta la ochi: „Gentlemen first!” este tot ce pot 
spune acum în engleză, nu ştiu de ce... E 
adevarat, e uşor de ţinut minte... „Gentlemen 
first!” Şi încercând să-i mai schimb ideile ne 
distram vorbind împreună englezeşte. Repetam 
foarte des: „Gentlemen first!” în legătură cu 
toate şi cu nimic, ca nişte idioţi. O glumă numai 
pentru noi. L-am învăţat în cele din urmă şi pe 
Henrouille care urca şi el din când în când să 
ne supravegheze. 

Răscolind amintirile ne întrebam ce mai 
putea dăinui din toate acestea. Din tot ce 
cunoscusem împreună. Ne întrebam ce se 
întâmplase cu Molly, buna noastră Molly... Pe 
Lola aş fi vrut s-o uit, dar oricum mi-ar fi plăcut 
să am veşti de la toate, de la micuța Musyne 
chiar... Probabil că nu locuia acum departe de 
Paris. Lângă mine, în fond... Dar ar fi trebuit sa 
întreprind tot felul de expediţii ca să-i dau de 
urmă Musynei... Printre atâţia oameni cărora le 
uitasem numele, obiceiurile, adresele şi ale 
căror gingăşii şi surâsuri după atâţia ani de 
griji şi foame trebuie să fi devenit ca o brânză 
veche, plină de penibile zbârcituri... Şi 
amintirile îşi au tinereţea lor... Devin, de îndată 
ce le laşi să  mucezească, dezgustătoare 
fantome mustind de egoism, de vanităţi, de 
minciuni... Putrezesc ca merele... Vorbeam deci 
despre tinerețea noastră, gustând-o şi 


regustând-o.  Devenisem  neîncrezători. Pe 
mama n-o mai văzusem de foarte multă 
vreme... Şi vizitele la ea nu-mi redresau deloc 
sistemul nervos... În ceea ce priveşte tristeţea, 
mama era mai rău ca mine... Mereu în 
dugheana ei, părea că se străduie din toate 
puterile să adune pe lângă ea decepţiile atâtor 
şi atâtor ani... Când mergeam s-o văd, ea-mi 
povestea: „O ştii pe mătuşa Hortense, a murit 
acum două luni la Coutance... Ai fi putut să vii 
şi tu!... Şi Clementin? Îl ştii pe Clementin? 
Ceruitorul de parchete care se juca cu tine 
când erai mic?... Ei bine, l-au adunat alaltăieri 
din strada Aboukir... Nu mâncase de trei zile...” 

Copilăria lui, Robinson nu ştia de unde s-o 
apuce când se gândea la ea, atât era de plată. 
In afară de povestea cu clienta, nu găsea nimic 
în ea de care să nu dispere până la a voma prin 
colţuri, ca-ntr-o casă în care nu se găsesc decât 
lucruri care put, mături, hârdaie, servitoare, 
palme... Domnul Henrouille nu avea nimic de 
povestit despre tinereţea lui până la regiment, 
în afară de faptul că la acea epocă îşi avea 
fotografia lui cu pompon şi că mai exista şi 
acum această fotografie, drept deasupra 
dulapului cu oglindă... 

Când coborî  Henrouille, Robinson îmi 
împărtăşi neliniştea lui că nu va mai încasa 
acum cei zece mii de franci promişi... Într- 
adevăr, nu te bizui prea mult pe ei, i-am spus şi 


eu. Era mai bine să-l pregătesc pentru această 
nouă deceptie. 

Fărâmături de plumb rămase de la explozie 
se iveau pe marginea rănilor. I le scoteam din 
când în când, câteva în fiecare zi. Il durea 
foarte tare când îi pipăiam aşa tesutul 
conjunctiv. 

Orice precauţii am aplicat, oamenii din 
cartier tot începură să vorbească în dreapta şi- 
n stânga. Robinson habar n-avea, din fericire, 
de toată această vorbărie, l-ar fi îmbolnăvit mai 
tare. Nimic de zis, bănuielile ne înconjurau din 
toate părţile. Doamna Henrouille făcea din ce 
în ce mai puţin zgomot mergând prin casă în 
pâslari. Nu ne puteam bizui pe ea şi ea era 
acolo lângă noi. 

Ajunşi aşa în mijlocul recifelor, cea mai mică 
bănuială ar fi fost de ajuns ca să naufragiem cu 
toţii. Totul troznea, crăpa, se izbea, se 
prăbuşea, ieşea la mal. Robinson, bunica, 
explozia, iepurele, ochii, fiul nevolnic, nora asa- 
sină, ne-am fi dezvăluit atunci cu toate 
ticăloşiile şi murdarele noastre pudori în faţa 
curioşilor fremătând. Nu eram deloc mândru. 
Şi nu pentru că aş fi comis eu însumi cu 
adevărat o crimă. Nu, dar mă simţeam oricât 
vinovat. Eram vinovat mai ales pentru că 
doream în fond ca totul să continue. Şi pentru 
că nu mai vedeam nici un inconvenient să 


hoinărim aşa cu toţii din ce în ce mai departe în 
noapte. 

De fapt nici nu era nevoie s-o doreşti, 
mergea de la sine, şi cu ce grabă încă. 


Bogaţii nu au nevoie să ucidă ca să mănânce. 
Îi pun pe alţii la treabă cum se zice. Nu fac răul 
cu mâna lor, bogaţii. Plătesc. Se face orice 
pentru a le fi pe plac, şi toată lumea“ 
mulţumită. În timp ce femeile lor sunt 
frumoase, femeile celor săraci sunt urâte. Asta 
e rezultatul unor secole, ca să nu mai punem la 
socoteală podoabele. Frumuşele, bine hrănite, 
bine spălate. De când e viaţa viaţă, tot aşa a 
fost. 

În rest, oricât te-ai strădui, luneci, te duci la 
fund, te-mbeţi cu alcool care-i conservă pe vii şi 
pe morţi, nu se-ntâmplă nimic. S-a dovedit. Şi 
de atâtea secole nu privim oare animalele 
născându-se, chinuindu-se, crăpând în faţa 
noastră fără să li se întâmple nimic 
extraordinar decât că reiau mereu şi mereu de 
la capăt acelaşi eşec de acolo de unde l-au lăsat 
celelalte animale? Ar fi trebuit să-nţelegem ce 
se-ntâmplă. Valuri neîncetate de fiinţe inutile 
vin din afundul veacurilor ca să moară mereu în 
faţa noastră, şi totuşi rămânem cum suntem 
sperând mereu ceva... Incapabili să ne gândim 
la moartea care suntem noi înşine. 


Femeile celor bogaţi, bine hrăânite, bine 
întreţinute, odihnite, se fac frumoase. Sigur că 
da. Şi poate că asta ajunge. Nu se ştie. Ar fi cel 
puţin o rațiune ca să trăieşti. 

- Femeile din America, nu găseşti că-s mai 
frumoase decât cele de pe aici? - Tot lucruri 
din astea mă întreba Robinson de când îşi 
rumega amintirile de călătorie. Avea ciudăţenii, 
începuse chiar să vorbească despre femei. 

Mergeam acum mai rar să-l văd, pentru că în 
acea vreme fusesem numit doctor consultant 
într-un mic dispensar de tuberculoşi de prin 
împrejurimi. Ca să spun lucrurilor pe nume, 
încasam de aici opt sute de franci pe lună. Ca 
bolnavi aveam oameni din zonele mărginaşe, 
din acel soi de sat care nu reuşeşte să scape de 
noroaie niciodată, înghesuit între gunoaie şi 
mărginit de cărări, pe unde fetele prea aţâţate 
şi mucoase fugeau de la şcoală pentru a câştiga 
de la un desfrânat la altul cinci franci, o porţie 
de cartofi prăjiţi şi o blenoragie. [inut de 
cinematograf de avangardă în care rufele 
murdare otrăvesc copacii şi toate salatele 
mustesc de urină în fiecare sâmbătă seara. În 
domeniul meu n-am săvârşit nici o minune în 
cele câteva luni de practică specializată. Şi 
totuşi era mare nevoie de minuni. Dar nici 
măcar clienţii mei nu ţineau să fac minuni, se 
bazau pe oftica lor pentru a trece de la starea 
de mizerie absolută în care se sufocau 


dintotdeauna la starea de mizerie relativă pe 
care o  confereau  minusculele pensii 
guvernamentale. Îşi târşeau scuipatul mai mult 
sau mai puţin pozitiv de la o reformă la alta, 
după război încoace. Slăbeau din cauza febrei 
pe care o întreţineau mâncând puţin, vomând 
mult, bând enorm şi muncind totuşi o zi din 
trei, e adevărat. 

Speranţa unei pensii îi stăpânea trup şi 
suflet. Le venea într-o zi ca o graţie, pensia, 
numai să fi avut forţa să mai aştepte un pic 
înainte de a crăpa de tot. N-ai idee ce înseamnă 
să revii şi să aştepţi ceva câtă vreme n-ai văzut 
cum pot să aştepte şi să revină săracii care 
speră o pensie. 

Petreceau după-amieze şi săptămâni întregi 
sperând, în hol şi pe pragul jalnicului meu 
dispensar, când ploua afară, agitându-şi 
speranţele procentajelor, dorinţele unui scuipat 
cu adevărat bacilar, scuipături veritabile, sută 
la sută scuipat tuberculos. Vindecarea nu venea 
în nădejdea lor decât mult după pensie, se 
gândeau desigur şi la vindecare, dar abia dacă 
se gândeau, într-atât speranţa de a deveni un 
rentier, acolo, cât de mic, în orice condiţii îi 
orbea. În ei nu puteau exista în afara acestei 
dorinţe intransigente, ultime, decât mici 
dorinţe subalterne şi chiar moartea lor devenea 
prin comparaţie ceva destul de neînsemnat, cel 
mult un risc sportiv. Moartea nu este în 


definitiv decât o problemă de câteva ore, 
minute chiar, în timp ce renta e ca mizeria, 
durează o viaţă întreagă. Oamenii bogaţi se 
ameţesc într-alt fel şi nu ajung să-nţeleagă 
această frenezie a siguranţei zilei de mâine. A fi 
bogat e o altă beţie, beţia de a uita... Tocmai de 
asta devii bogat, ca să uiţi. 

Incetul cu încetul pierdui prostul obicei de a 
le promite sănătate bolnavilor mei. Nu putea 
să-i bucure prea mult perspectiva de a fi 
sănătoşi. Pentru ei a fi sănătos era şi mai rău. 
Cel sănătos trebuie să muncească. Apoi? În 
timp ce o pensie de stat, chiar infimă, e 
dumnezeiască, pur şi simplu. 

Când n-ai bani de dat săracilor, mai bine taci. 
Când le vorbeşti despre altceva decât despre 
bani, îi înşeli, îi minţi, aproape întotdeauna. Pe 
bogat e uşor să-l distrezi, numai cu oglinzi de 
pildă, ca să se contemple în ele, pentru că 
nimic nu-i mai frumos de privit în lume ca 
bogatul. Pentru a-i înviora, sunt ridicaţi la 
fiecare zece ani cu încă o treaptă în Legiunea 
de Onoare, ca nişte sâni veştejiţi, şi iată-i 
ocupați pentru încă zece ani. Asta e. Clienţii 
mei, ei erau nişte egoişti, nişte săraci 
materialişti, limitați la jalnicele lor proiecte de 
pensie cu ajutorul scuipatului sângerând şi 
pozitiv. Restul le era indiferent. Anotimpurile 
nu aveau nici un efect asupra lor şi nu vroiau să 
ştie despre ele decât ceea ce era legat de tuse 


şi de boală, că iarna, de exemplu, răceşti mult 
mai mult decât vara, dar că dimpotrivă 
primăvara scuipi mai uşor sânge, că vara poţi 
ajunge să slăbeşti şi trei kilograme pe 
săptămână... li auzeam câteodată vorbind între 
ei, mă credeau în altă parte, aşteptându-şi 
rândul. Povesteau la nesfârşit orori pe seama 
mea şi minciuni care  întreceau orice 
imaginaţie. Să mă bârfească aşa le dădea nu 
ştiu ce curaj misterios care le era necesar 
pentru a fi din ce în ce mai nemiloşi, dârji şi 
foarte răi, curajul să dureze, să se ţină tari. E 
de crezut că a vorbi astfel de rău, a bârfi, a 
dispreţui, le făcea foarte bine. Şi totuşi făcusem 
tot ce-mi stătea în putinţă ca să le fiu agreabil, 
prin toate mijloacele, mă dedicasem cauzei lor, 
încercam să le fiu util, le dădeam multă iodură 
pentru a-i face să scuipe toţi bacilii lor împuţiţi 
şi toate acestea fără a ajunge vreodată să le 
astâmpăr ticăloşia... 

Stăteau aşa în faţa mea, surâzând ca nişte 
servitori când le puneam întrebări, dar nu mă 
iubeau, mai întâi pentru că le făceam bine, apoi 
pentru că nu eram bogat, şi să fii îngrijit de 
mine era ca şi cum ar fi fost îngrijiţi gratis, şi 
asta nu e niciodată măgulitor pentru un bolnav, 
fie el şi în pragul pensionării. Nu există vreo 
ticăloşie pe care să n-o fi răspândit pe la spate 
pe socoteala mea. N-aveam nici măcar maşină 
ca majoritatea medicilor din împrejurimi, faptul 


că mergeam pe jos era pentru ei un soi de 
infirmitate. De îndată ce-i incitai pe bolnavii 
mei, şi confrații nu scăpau ocazia, se răzbunau, 
ai fi zis, de toată amabilitatea mea, de faptul că 
eram atât de serviabil, de devotat. Toate astea 
sunt în firea lucrurilor. Şi timpul trecea totuşi. 
Intr-o seară, când sala mea de aşteptare era 
aproape goală, un preot intră să-mi vorbească. 
Nu-l cunoşteam pe acest preot, şi eram gata să- 
Il dau afară. Nu-mi plăceau popii, aveam 
motivele mele, mai ales de când îmi jucaseră 
festa cu îmbarcarea la San-lapeta. Dar pe 
acesta, oricât mi-am dat silinţa să-l recunosc, 
ca să-l iau la refec mai cu adresă, cu adevărat 
nu-l întâlnisem pe nicăieri până atunci. Umbla 
probabil şi el mult noaptea ca şi mine, în Rancy, 
pentru că era de prin împrejurimi. Mă ocolea 
oare când ieşea? Asta bănuiam. In sfârşit 
probabil că fusese prevenit că nu-mi plac 
preoţii. Se simţea după maniera furişă cu care- 
mi strecura vorbele. Să nu ne fi ciocnit oare 
niciodată în jurul aceloraşi bolnavi? Slujea într- 
o biserică de alături, de douăzeci de ani, mă 
informă. Credincioşi avea cu grămada, dar 
foarte puţini care să plătească. Mai degrabă un 
cerşetor. Asta ne apropia. Sutana care-l 
acoperea mi se părea o draperie foarte 
incomodă de purtat prin noroaiele ținutului. Am 
făcut această remarcă. Stăruii chiar asupra 


incomodităţii extravagante a unui asemenea 
calabalăc. 

- Te obişnuieşti! îmi răspunse. 

Obrăznicia observaţiei mele nu-i tāie cheful 
de a fi încă şi mai amabil. Evident avea ceva să- 
mi ceară. Vocea lui nu se ridica deasupra unei 
monotonii confidenţiale, care i se trăgea, cel 
puţin aşa-mi închipuiam, de la profesia lui. În 
timp ce vorbea prudent şi preliminar, eu 
încercam să-mi imaginez tot ce făcea în fiecare 
zi acest preot pentru a-şi câştiga pâinea, o 
grămadă de strâmbături şi promisiuni, ca ale 
mele... Şi apoi mi-l închipuiam ca să mă amuz, 
gol puşcă în faţa altarului... Aşa trebuie să te 
obişnuieşti să-i imaginezi din capul locului pe 
oamenii care-ţi vin în vizită şi ai să-nţelegi mai 
bine apoi, ai să discerni imediat în orice 
personaj realitatea lui de vierme enorm şi 
lacom. O utilă şmecherie a imaginaţiei. Presti- 
giul lui împuţit se risipeşte, se evaporă. Gol 
puşcă, nu mai rămâne în faţa ta în definitiv 
decât o biată traistă pretențioasă şi lăudăroasă 
care-şi dă osteneala să se bâlbâie neserios într- 
un gen sau altul. Nimic nu rezistă acestei 
probe. Te regăseşti imediat. Nu mai rămân 
decât ideile, şi de ele nu ţi-e frică niciodată. Cu 
ele nimic nu e pierdut, totul se aranjează până 
la urmă. În timp ce e atât de greu uneori să 
suporţi prestigiul unui om îmbrăcat. Hainele îi 
sunt pline de mirosuri şi mistere. 


Avea dinţii foarte stricaţi, preotul, râncezi, 
înnegriţi şi încercuiți sus de un tartru verzui, pe 
scurt o adevărată supuraţie alveolară. Eram 
gata să-i vorbesc despre supuraţia lui, dar era 
prea ocupat să-mi spună o sumedenie de 
lucruri. Lucrurile pe care mi le povestea 
musteau fără încetare, izbindu-se de cioturile 
lui de dinţi sub îmbrânciturile unei limbi ale 
cărei mişcări le spionam. În mii de minuscule 
locuri îşi julea limba de marginile lor 
sângerânde. 

Aveam obiceiul şi chiar plăcerea acestor 
meticuloase intime observaţii. Când te opreşti 
de exemplu la felul în care sunt formate şi 
proferate vorbele, frazele noastre nu mai 
rezistă deloc decorului lor bălos. E mai 
complicat şi mai penibil decât defecaţia efortul 
nostru mecanic de-a vorbi. Această corolă de 
carne umflată, gura, care se convulsionează să 
şuiere, aspiră şi se zbate, scoate tot soiul de 
sunete vâscoase de dincolo de barajul împuţit 
al cariei dentare, ce pedeapsă! lată totuşi ceea 
ce suntem conjuraţi să idealizăm. E greu. 
Pentru că nu suntem decât nişte îngrădituri de 
măruntaie calde şi urât putregăite, ne va fi 
întotdeauna greu cu sentimentele. Să fii 
îndrăgostit nu-i nimic, să stai împreună e greu. 
Ordura nu încearcă niciodată nici să dureze, 
nici să crească. Aici, suntem, în acest punct, 
mult mai  nefericiţi decât ordura, această 


turbare de a persevera în starea noastră 
constituie o tortură de necrezut. 

Desigur nimic nu-i mai divin pentru noi decât 
propriul nostru miros. Toată nefericirea ţine de 
faptul că trebuie să rămânem Jean, Pierre sau 
Gaston, orice ar fi, atâta amar de ani. Corpul 
nostru, travestit în moleculele agitate şi banale, 
se revoltă tot timpul împotriva acestei atroce 
farse de a dura. Ar vrea, drăguţele, să se piardă 
cât mai repede în univers, moleculele! Suferă 
că sunt numai „noi”, păcăliţi ai infinitului. Dacă 
ai avea curaj ai exploda, dar eşti doar gata-gata 
de la o zi la alta. Scumpa noastră tortură este 
închisă acolo, atomică, chiar în pielea noastră, 
alături de orgoliul nostru. 

Cum tăceam, consternat de evocarea acestor 
ignominii biologice, abatele crezu că mă 
stăpâneşte şi profită pentru a deveni în privinţa 
mea foarte binevoitor şi chiar familiar. Evident 
că se informase despre mine în prealabil. Cu 
infinite precauţii aborda subiectul viclean al 
reputației mele medicale în împrejurimi. Ar fi 
putut fi mai bună, lăsă el să se-nţeleagă, 
reputaţia mea, daca aş fi procedat altfel 
instalându-mă, şi chiar de la primele luni de 
practică, la Rancy. „Bolnavii, scumpe doctore, 
să nu uităm niciodată, sunt în principiu nişte 
conservatori. Se tem, se poate uşor înţelege, să 
nu piardă pământul şi cerul...” 


După părerea lui ar fi trebuit chiar de la 
început să mă apropii de Biserică. Asta era 
concluzia lui de ordin spiritual şi practic în 
acelaşi timp. Ideea nu era rea. M-am ferit să-l 
întrerup, dar aşteptam cu răbdare să revină la 
scopul vizitei lui. 

Dacă voiai un timp trist şi confidenţial nu 
puteai să-ţi doreşti mai mult decât vremea de 
afară. Ai fi zis, atât era de urât timpul, atât de 
rece, de apăsător, că ieşind n-ai să mai 
regăseşti restul lumii, că lumea s-a topit 
dezgustată. 

Infirmiera mea îşi terminase în sfârşit de 
redactat fişele, toate fişele, până la ultima. Nu 
mai avea nici o scuză ca să rămâie acolo să ne 
asculte. Plecă deci, dar foarte supărată, 
trântind uşa în urma ei, într-o furioasă 
bufnitură de ploaie. 


În timp ce vorbeam, preotul se prezentă, se 
numea abatele Protiste. Mă informă din 
reticenţă în reticenţă că efectuase de câtva 
timp cu „fiica” Henrouille demersuri în vederea 
plasării bătrânei şi a lui Robinson într-o 
comunitate religioasă nu prea scumpă. Mai 
căutau încă. Privindu-l bine, abatele Protiste ar 
fi putut trece la nevoie drept un fel de băiat de 
prăvălie, chiar un şef de raion, plouat, mucegâit 
şi iar uscat de o sută de ori. Era cu adevărat un 
plebeu prin umilitatea insinuărilor. Şi prin 


mirosul gurii. Acest miros nu  mâă-nşela 
niciodată. Era un om care mânca repede şi bea 
vin alb. 

Nora  Henrouille venise să-l caute, îmi 
povesti, pentru început, chiar în presbiteriu, la 
foarte puţin timp după atentat, ca să-l roage să- 
i ajute să iasă din încurcătura în care intraseră. 
Mi se părea că povestind căuta scuze, 
explicaţii, parcă i-ar fi fost ruşine de această 
colaborare. Nu meritam în ceea ce mă priveşte 
atâta fandoseală. Înţelegeam. Venise să ni se 
alăture în noapte. Asta era. Cu atât mai rău 
pentru preot! Odată cu banii, pusese stăpânire 
pe el puţin câte puţin un fel de curaj ticălos. 
Păcat! Cum tot dispensarul era cufundat în 
linişte şi noaptea învăluise ţinutul, preotul 
scăzu tonul de tot pentru a-mi face confidenţe 
numai mie. Dar în zadar se străduia să 
şuşotească, tot ce-mi povestea mi se părea 
imens, insuportabil, din cauza liniştii, fără 
îndoială, care stăpânea în jurul nostru şi care 
parcă era plină de ecouri. Poate numai în sinea 
mea? Şşşşş! Aveam poftă să-i suflu tot timpul, 
în pauza cuvintelor pe care le pronunţa. Buzele 
îmi tremurau chiar un pic de frică şi după 
fiecare frază cădeam pe gânduri. Acum că se 
întâlnise cu noi în neagra noastră nelinişte, nu 
mai ştia preotul cum să facă să ne urmeze pe 
toţi în întuneric. Vroia să ştie cât de departe 
dusesem aventura noastră? Încotro mergeam? 


Pentru a putea şi el să apuce mâna noilor 
prieteni în drum spre acel final pe care trebuia 
să-l atingem cu toţii. Se-mbarcase pentru 
aceeaşi călătorie. Învăţa să meargă în 
întuneric, preotul, cu noi, ca toţi ceilalţi. Se mai 
împiedica încă. Mă întreba ce să facă să nu 
cadă. Dacă îi era frică n-avea decât să nu vină! 
O să ajungem cu toţii la capăt şi atunci o să 
ştim ce am căutat în această aventură. Asta e 
viaţa, un fir de lumină care sfârşeşte în 
întuneric. 

Şi s-ar putea să nu ştim niciodată, să nu 
găsim nimic. Asta e moartea. 

Totul era acum să înaintăm pe bâjbâite. De 
acolo unde ajunseserăm de fapt nu mai puteam 
da înapoi. N-aveam de ales. Justiţia lor împuţită 
era peste tot, în orice ungher cu legile ei. 
Doamna Henrouille îi ţinea de mână pe bătrână 
şi pe fiul ei, eu îi ţineam de mână pe ei şi pe 
Robinson. Eram cu toţii împreună. Asta e. l-am 
explicat imediat preotului. Şi el a înţeles. 

Vrând, nevrând, acolo unde ajunseserăm 
acum, nu era bine să ne lăsăm surprinşi şi 
demascaţi de către trecători, îi spuneam 
preotului şi stăruiam. Dacă ne întâlneam cu 
cineva trebuia să avem aerul că ne plimbăm, că 
nu se întâmpla nimic. Acesta era consemnul. Să 
rămânem fireşti. Acum preotul ştia tot, 
înţelegea tot. Îmi strânse la rândul lui foarte 
tare mâna, îi era şi lui, inevitabil, frică. 


Începutul. Şovăia, bâjbâia ca un novice. Nici 
drum, nici lumină acolo unde ne aflam, iar în 
locul lor nimic altceva decât tot felul de 
precauţii pe care ni le treceam unul altuia şi în 
care noi înşine nu mai credeam prea mult. 
Vorbele pe care ni le spunem ca să ne liniştim 
în asemenea cazuri nu se izbesc de nimic. 
Ecoul nu răspunde, eşti în afara Societăţii. 
Frica nu-ţi zice nici da, nici ba. Dar ea cuprinde 
totul, frica, tot ce zici, tot ce gândeşti. 

Nu foloseşte la nimic să beleşti în acest caz 
ochii în întuneric. N-ai de pierdut nimic decât 
groaza. Noaptea a cuprins totul, chiar şi 
privirile. Te-ai golit. Dacă nu ne-am ţine de 
mână am cădea. Oamenii care trăiesc la lumina 
zilei nu te mai înţeleg. Despărţit de ei prin frica 
toată, copleşit sub povara ei până-ntr-un 
moment când sfârşeşti într-un fel sau altul şi 
atunci ajungi să-i întâlneşti pe toţi ticăloşii 
lumii în viaţă sau în moarte. 

Abatele n-avea decât să ne ajute pentru 
moment şi să dea din coate, asta era sarcina 
lui. Şi apoi nu venise decât pentru asta, să se 
ostenească cu plasarea maicii  Henrouille 
pentru început şi cât mai degrabă, şi cu a lui 
Robinson în acelaşi timp la Surori în provincie. 
I se părea posibilă această combinaţie. Numai 
că trebuia să aştepţi luni în şir un loc vacant şi 
noi nu puteam aştepta. Basta. 


Nora avea dreptate, cu cât mai repede cu 
atât mai bine. Să plece! Să scape de ei! Atunci 
Protiste căută alt aranjament. Acesta, fui de 
acord imediat, părea foarte ingenios. Şi apoi 
mai comporta şi un comision pentru amândoi, 
pentru preot şi pentru mine. Afacerea trebuia 
să se-ncheie fără amânare, şi aveam şi eu un 
rol în ea. Consta în a-l convinge pe Robinson să 
plece în sud, să-l sfătuiesc eu în acest sens şi- 
ntr-o manieră foarte amicală, bineînţeles, dar 
presantă totuşi. 

Nu cunoşteam bine reversul combinației de 
care-mi vorbea preotul, ar fi trebuit să am 
câteva rezerve, să obţin pentru prietenul meu 
câteva garanţii de exemplu... Oricum, era 
destul de ciudată afacerea abatelui Protiste, 
dacă stăteam şi mă gândeam bine. Dar noi 
eram cu toţii atât de grăbiţi de împrejurări, că 
esenţialul era să nu se tărăgăneze. Promisei tot 
ce doreau, sprijinul şi tăcerea. Acest Protiste 
părea foarte obişnuit cu asemenea împrejurări 
delicate şi simţeam că-mi va uşura multe 
încurcături. 

De unde să-ncep? Trebuia să organizăm o 
plecare discretă către sud. Ce va crede 
Robinson despre sud? Şi apoi plecarea 
împreună cu bătrâna pe care fusese gata s-o 
asasineze... Voi stărui... Aşa era!... Trebuia să 
treacă şi prin asta, pentru o mulţime de motive, 
nu foarte clare toate, dar foarte temeinice... 


De ciudată era foarte ciudată ocupaţia care li 
se găsise lui Robinson şi bătrânei în sud. Se 
afla la Toulouse. Frumos oraş! Vom vizita 
dealtfel oraşul! Vom merge să-i vedem! Le-am 
promis că voi fi la Toulouse de îndată ce se vor 
instala şi vor purcede la treabă. 

Şi apoi gândindu-mă bine, eram îngrijorat că 
pleca atât de repede, Robinson, şi în acelaşi 
timp mă bucuram mai ales că pentru prima 
oară avea să-mi iasă şi mie din asta un mic 
beneficiu. Îmi vor da o mie de franci. Aşa 
convenisem.  N-aveam decât să-i trezesc 
curiozitatea lui Robinson asupra sudului, 
asigurându-l că nu există climat mai propice 
pentru vindecarea rănilor de la ochi, că se va 
simţi acolo cum nu se poate mai bine şi că-n 
definitiv avusese mare noroc să iasă atât de 
bine din încurcătură. Acesta era mijlocul de a-l 
hotărî. 

După ce rumegai cinci minute gânduri de 
soiul ăsta, devenii eu însumi îmbibat de 
convingere şi gata pregătit pentru o 
întrevedere decisivă. Trebuie să baţi fierul cât e 
cald, asta-i părerea mea. La urma urmei n-o să 
fie mai rău acolo decât aici. Ideea pe care o 
avusese Protiste părea, dacă te gândeai încă o 
dată, evident, foarte rezonabilă. Ştiu aceşti 
preoţi totuşi săâ-năbuşe cele mai rele scandaluri. 

Un comerţ nu mai rău decât altul, iată ce li 
se oferea lui Robinson şi bătrânei în definitiv. 


Un fel de pivniţă cu mumii, dacă înţelegeam eu 
bine. Prezentau vizitatorilor pivniţa, care se 
afla în subsolul bisericii, primind un obol. 
Turişti. O adevărată afacere, mă asigura 
Protiste. Eram aproape convins şi chiar gelos. 
Nu ţi-e dat în fiecare zi să-i pui la treabă pe 
morţi. 

Am încuiat dispensarul şi iată-ne în drum 
spre familia Henrouille foarte hotărâți, eu şi 
preotul, prin băltoace. Ca noutate era cu 
adevărat o noutate. De o mie de franci 
speranţă! Îmi schimbasem părerea despre 
preot. Sosind la casa lor îi găsirăm pe soţii 
Henrouille lângă Robinson, în camera de la 
primul etaj. Dar în ce stare era Robinson! 

- Tu eşti, făcu la capătul puterilor, imediat ce 
mă auzi urcând. Simt că se petrece ceva!... E 
adevărat? mă întrebă cu sufletul la gură. 

Şi iată-l văicărindu-se înainte ca să-i pot 
răspunde un cuvânt. Ceilalţi, alde Henrouille, 
îmi făceau semne în timp ce el striga disperat 
după ajutor. „Frumoasă treabă, îmi zic. Prea 
grăbiţi ăştialalţi!... mereu prea grăbiţi! l-au 
zvârlit ideea aşa la rece?... Fără să-l pregă- 
tească? Fără să mă aştepte?...” 

Din fericire putui relua, ca să zic aşa, toată 
afacerea cu alte vorbe. Nici Robinson nu vroia 
altceva decât un nou aspect al aceleiaşi situaţii. 
Era de ajuns. Preotul, pe culoar, nu îndrăznea 
să intre în cameră. Se clătina de groază. 


- Intraţi! îl invită nora în cele din urmă. 
Intraţi! Nu sunteţi deloc în plus, domnule 
Abate! Surprindeţi doar o biată familie în plină 
nefericire!... Asta-i tot... Doctorul şi preotul!... 
Nu se întâmplă întotdeauna aşa în momentele 
cele mai dureroase ale vieţii? 

Era gata să facă fraze. Noile speranţe care i 
se dădeau de a ieşi din rahat şi din întuneric o 
făceau lirică, ticăloasa, în maniera ei împuţită. 

Preotul dezorientat îşi pierduse capul şi 
începu să se bâlbâie rămânând la o oarecare 
distanţă de bolnav. Bâlbâiala lui emoţionată i se 
transmise şi lui Robinson care reluă în transă: 
„Mă mint! Mă mint!” urla el. 

Vorbărie şi nimic decât fleacuri. Emoţii. 
Mereu acelaşi lucru. Dar asta îmi dădu avânt şi 
curaj. Am tras-o pe doamna Henrouille de o 
parte şi i-am propus de-a dreptul târgul pentru 
că vedeam bine că singurul om de acolo capabil 
de a-i scoate la liman eram în cele din urmă 
numai eu. „Un acont, îi cerui celei tinere... Şi 
pe loc!” Când n-ai nici o încredere în cineva nu- 
i motiv să te jenezi, cum se zice. A înţeles şi mi- 
a închis în pumn o hârtie de o mie de franci şi 
apoi încă una, numai să fie sigură. Mă 
impusesem. Începui să-l conving pe Robinson 
cât am stat acolo. Trebuia să-şi ia valea către 
sud. 

Să trădezi, cum se spune, uşor de zis. Numai 
că trebuie să ştii să prinzi ocazia. A trăda e ca 


şi cum ai deschide o fereastră într-o închisoare. 
Toată lumea ar avea poftă de asta, dar rar o 
poţi face. 


Odată Robinson plecat din Rancy, am crezut 
că-mi va merge mai bine, că voi avea de 
exemplu mai mulţi bolnavi decât de obicei, şi 
nimic. Mai întâi în împrejurimi se instala 
şomajul, criza şi asta fu cel mai rău. Vremea, în 
ciuda iernii, era blândă şi uscată, în timp ce 
medicinii îi trebuie umezeală şi frig. Nici o 
epidemie, nimic, în sfârşit un sezon potrivnic, 
de-a dreptul falimentar. 

Am zărit confraţi care mergeau pe jos, asta 
spune tot, părând amuzaţi de plimbare, dar în 
realitate furioşi, şi asta numai ca să nu-şi 
scoată maşinile, din economie. Eu ca să ies nu 
aveam decât un impermeabil, din cauza asta să 
fi căpătat oare o răceală atât de tenace? Sau 
pentru că mă obişnuisem să mănânc cu 
adevărat foarte puţin? Tot ce-i posibil. Dar dacă 
mă prinseseră din nou frigurile? În sfârşit, fapt 
e că la o adiere de frig, exact înaintea 
primăverii, începui să tuşesc fără încetare, bol- 
nav al dracului. Şi-ntr-o dimineaţă nu mai avui 
putere să mă scol din pat. Mătuşalui 
Bebert tocmai trecea prin faţa uşii. O strigai. 
Urcă. O trimisei imediat să-mi încaseze o notă 
care mi se datora în cartier. Singura, ultima. 


Această sumă recuperată pe jumătate mi-a 
ajuns zece zile, cât am stat la pat. 

Ai destul timp, zece zile, să te gândeşti. De 
îndată ce-mi va fi mai bine o să plec din Rancy, 
asta era hotărârea mea. Eram dealtfel cu două 
chirii în întârziere... Adio deci cele câteva 
mobile ale mele! Fără să anunţ pe nimeni 
bineînţeles, o s-o iau din loc uşurel şi n-or să 
mă mai vadă niciodată la Garenne Rancy. Voi 
pleca fără urmă şi adresă. Când bestia de 
mizerie, puţind, te hăituieşte, ce să te mai 
întinzi la vorbă? Nu mai e nimic de zis, cel mai 
inteligent lucru e s-o ştergi. 

Cu diploma mea aş fi putut să mă stabilesc 
oriunde, e adevărat... Dar nu va fi în altă parte 
nici mai rău nici mai bine... Ceva mai bine la 
început, fireşte, pentru că le trebuie un anumit 
timp oamenilor ca să te cunoască, să prindă 
curaj şi să le vină la îndemână să-ţi facă rău. 
Atât timp cât caută locul slab pe unde să te 
poată lovi mai uşor, ai cât de cât linişte, dar 
îndată ce ţi-au dat de rost, totul e la fel. Pe 
scurt, intervalul cel mai plăcut este cel în care 
nu te cunoaşte nimeni într-un loc. Apoi începe 
aceeaşi porcărie. Asta li-e firea. Totul e să nu 
aştepţi prea mult într-un loc, ca să nu-ți prindă 
ei, oamenii, slăbiciunile. Ploşniţele trebuiesc 
strivite înainte de a intra în cuibul lor, nu? 

Cât despre bolnavi, clienţii, în privinţa lor nu- 
mi făceam nici o iluzie... Nu vor fi în alt cartier 


nici mai puţin rapaci, nici mai puţin proşti, nici 
mai puţin laşi decât cei de aici. Acelaşi vin, 
acelaşi cinematograf, aceleaşi  flecăreli 
sportive, aceeaşi supunere entuziastă la nevoile 
gurii şi ale fundului, alcătuind aici ca şi acolo 
aceeaşi hoardă grosolană, murdară, bâjbâind 
dintr-o speluncă într-alta, fanfaroană, 
traficantă, răuvoitoare, agresivă între două 
spaime. 

Dar aşa cum bolnavul se-ntoarce în patul lui 
pe o rână, în viaţă avem şi noi dreptul să ne 
răsturnăm de pe o coastă pe alta, e tot ce poţi 
opune ca apărare împotriva Destinului. Să nu 
speri că-ţi vei putea lăsa undeva suferinţa în 
drum. Suferinţa ta e ca o femeie urâtă cu care 
te-ai însurat. E mai bine să încerci până la 
urmă s-o iubeşti cât de cât, în loc să te 
osteneşti s-o baţi toată viaţa. Pentru că e de la 
sine înţeles că n-o poţi omori, nu? 

Fapt e c-am şters-o din mezaninul meu de la 
Rancy. La portăreasa mea se bea vin şi se 
mâncau castane când am trecut prin faţa 
odâiţei lor pentru ultima oară. Nevăzut, 
necunoscut. Ea se scărpina, el aplecat deasupra 
sobei, topit de căldură, băuse aşa de mult că 
drojdiile vinului îl făceau să închidă ochii. 

Din cauza acestor oameni lunecam eu în 
necunoscut ca-ntr-un uriaş tunel fără sfârşit. 
Vor fi trei fiinţe mai puţin care să te cunoască 
deci să te spioneze, şi să-ţi facă rău, 


nemaiştiind deloc ce-ai devenit. Era bine. Trei 
pentru că o puneam la socoteală şi pe fiica lor, 
copilul lor Thérèse, care era toată numai o rană 
de furuncule supurând, atâta se scărpina din 
cauza purecilor şi a ploşniţelor. E adevărat că 
totul pişcă atât de tare la portarii mei că 
intrând în odăiţa lor parcă ai fi pătruns din ce 
în ce mai adânc într-o perie. Degetarul de 
lumină de la intrare, crudă şi şuierătoare, se 
proptea de trecătorii din marginea trotuarului 
făcând brusc din ei nişte fantome buimace şi 
bete în cadrul întunecat al porţii. Porneau apoi 
să-şi caute un pic de culoare trecătorii, pe ici 
pe colo, în faţa altor ferestre şi lampadare ca să 
se piardă în cele din urmă ca şi mine în noapte, 
negri şi fleşcâăiţi. 

Nu eram obligat nici măcar să-i recunosc pe 
trecători. Mi-ar fi plăcut totuşi să-i opresc din 
bolânda lor plimbare, o singură secundă numai, 
atât doar cât să le spun, odată pentru 
totdeauna, că eu mă duceam la dracul în 
praznic, că plecam foarte departe, că nu mă 
mai sinchiseam de ei, că nu mai puteau nimic 
să-mi facă, nimic să încerce nici unii nici alţii... 

Când am ajuns în bulevardul Libertăţii, 
căruțele de legume urcau hurducăindu-se spre 
Paris. O luai pe urmele lor. Pe scurt eram ca şi 
plecat din Rancy. Cald nu era. Şi atunci ca să 
mă-ncălzesc făcui un mic ocol pe la odăiţa 
mătuşii lui Bebert. Lampa ei, bumb de lumină 


în întunericul din fundul culoarului... La urma 
urmei trebuie să-i spun la revedere mătuşii. 
Stătea aşezată pe scaunul ei ca de obicei între 
mirosurile odăiţei, sobiţa încălzindu-le pe toate, 
Chiar şi faţa ei bătrână stând mereu să plângă 
de când murise Bébert şi apoi pe perete, 
deasupra cutiei cu lucru de mână, o fotografie 
de şcoală a lui Bébert cu şorţuleţul lui, bereta 
şi crucea. Era o fotografie mărită pe care o 
obținuse în schimbul unei ceşti de cafea. O 
trezii. 

- Bună ziua, domnule doctor, tresări ea. Mi- 
aduc aminte şi azi ce mi-a spus. Parcă aţi fi 
bolnav! a băgat imediat de seamă. Staţi jos... 
Nici mie nu mi-e prea bine.. 

- Tocmai făceam o plimbare, i-am răspuns 
pentru a salva aparențele. 

- E destul de târziu pentru o plimbare, mai 
ales dacă mergeţi spre piaţa Clichy... Pe 
bulevard la ora asta bate un vânt foarte rece... 

Se ridică şi începu să se poticnească de ici, 
dincolo ca să-mi facă un grog vorbind în acelaşi 
timp despre toate, şi de Henrouille şi de 
Bebert, inevitabil. 

Nu puteam face nimic ca s-o împiedic să 
vorbească despre Bebert, deşi ştia şi ea cât 
amar şi chin îi răscoleau sufletul. O ascultam 
fără s-o mai întrerup deloc, parcă amorţisem. 
Incerca să-mi aducă aminte toate calităţile lui 
Bebert din care ea închipuia cu multă greutate 


un fel de vitrină, pentru că nu trebuia uitată 
nici una din calităţile lui Bebert şi trebuia s-o ia 
mereu de la capăt şi când totul era gata şi-mi 
povestise de-acum toate împrejurările creşterii 
lui cu biberonul, mai găsea o calitate, mică de 
tot, pe care trebuia s-o pună alături de cele- 
lalte, şi atunci relua povestea de la capăt şi iar 
uita ceva, ajungând în cele din urmă să 
scâncească de neputinţă. Pierdea şirul de 
oboseală. Adormea printre suspine. Nu mai 
avea forţa de a smulge pentru multă vreme din 
întuneric firava amintire a lui Bebert pe care-l 
iubise atât. Neantul era mereu mai aproape de 
ea, învăluind-o. Un fleac de grog şi oboseala şi 
amin, adormea fornăind ca un mic avion 
depărtat pe care-l înghit norii... Nu mai era 
nimeni pe pământ pentru ea. 

In timp ce se prăbuşea printre mirosurile ei, 
eu mă gândeam că voi pleca şi că fără îndoială 
n-o voi mai vedea niciodată pe mătuşa lui 
Bebert, că Bebert se dusese şi el fără mofturi 
pentru totdeauna şi că mătuşa se va duce pe 
urmele lui, nu peste mult timp. Inima-i era 
bolnavă şi foarte bătrână. Împingea şi ea cum 
putea sângele prin artere, urcându-l cu greu 
prin vine. Marele cimitir de alături o s-o 
înghită, acolo unde morţii stau ca o mulţime în 
aşteptare. Acolo îl ducea pe Bebert să se joace 
înainte de a se-mbolnăvi, în cimitir. Şi după 
asta totul se va termina. Or să vină să-i 


zugrăvească odăiţa şi vom putea spune că ne 
ajungem din urmă unul pe altul ca bilele la 
jocul de biliard, şovăind la marginea gropii şi 
făcând mofturi înainte de a ne rostogoli în ea. 

Şi ele o pornesc tot violente şi gălăgioase, 
bilele, şi până la urmă tot n-ajung nicăieri 
niciodată. Nici noi, dealtfel, iar pământul întreg 
nu foloseşte decât ca să ne adune în cele din 
urmă pe toţi. Pentru mătuşa lui Bebert nu mai 
era mult de acum, aproape nu mai avea suflu. 
In viaţă, noi, oamenii dăm greu unii de alţii. 
Prea multe culori care te zăpăcesc şi prea mulţi 
oameni care se mişcă-n jur. Ne putem întâlni 
numai în marea tăcere, când e prea târziu, 
morţi. Şi eu trebuia să mă mişc mai departe, să 
plec altundeva... Orice aş fi făcut, oricât aş fi 
ştiut... Nu puteam rămâne cu ea. 

Diploma îmi umfla buzunarul mai mult decât 
banii şi actele de identitate. În faţa postului de 
poliţie, agentul de pază aştepta schimbul de la 
miezul nopţii şi scuipa cât putea. Ne-am dat 
bună seara. 

După vagonul de benzină întunecat din colţul 
bulevardului, urma accizul cu funcţionarii lui 
mucegăiţi în colivia lor de sticlă. Tramvaiele nu 
mai mergeau. Era un moment prielnic să le 
vorbesc despre existenţă funcţionarilor, despre 
existenţa care era din ce în ce mai grea, mai 
scumpă. Erau doi, un tânăr şi un bătrân, 
mătreţoşi amândoi, aplecaţi peste nişte registre 


foarte mari. Pe fereastra lor se vedea marele 
chei de întuneric al fortificațiilor care se ridicau 
înalte în noapte, pentru a aştepta vasele de atât 
de departe, vapoare atât de nobile, cum nu se 
vor mai vedea altele la fel vreodată. E sigur. 
Sunt aşteptate. 

Am vorbit îndelung cu funcţionarii şi chiar 
am băut cu ei o cafea pe care au încălzit-o pe o 
sobiţă. Mă întrebară dacă nu cumva plec în 
vacanţă, aşa ca să glumească, noaptea, cu 
băgăjelul pe care-l aveam în mână. „Chiar aşa”, 
le-am răspuns. Inutil să le explici lucruri ieşite 
din comun funcţionarilor. Nu mă puteau ajuta 
să-nţeleg. Şi înfuriat de remarca lor, mă prinse 
şi pe mine pofta să devin interesant, să-i 
uimesc, şi începui aşa pe nepusă masă să le 
vorbesc de campania din 1816, cea care îi 
adusese pe cazaci exact până-n locul în care ne 
aflam, la Barriere, pe urmele lui Napoleon. 

Totul evocat cu dezinvoltură, bineînţeles. 
Convingându-i în câteva cuvinte pe aceşti 
nenorociţi de superioritatea mea culturală şi de 
spontana mea erudiție, iatâ-mă plecat ceva mai 
sigur pe mine spre piaţa Clichy, pe bulevardul 
care urcă. 

Veţi observa că se află întotdeauna în colţul 
străzii Dames două prostituate care aşteaptă... 
Ele acoperă astfel cele câteva ore istovite care 
despart sfârşitul zilei de zori. Datorită lor viaţa 
continuă şi în întuneric. Ele stabilesc această 


continuitate, în mână cu poşeta lor bucşită de 
reţete, de batiste bune la toate şi de fotografii 
ale copiilor lor de la ţară. Când te apropii de ele 
pe întuneric trebuie să fii foarte atent, pentru 
că ele abia dacă mai există, aceste femei, atât 
sunt de specializate, viu a mai rămas în ele 
numai atât cât e necesar ca să răspundă la cele 
două sau trei fraze care rezumă tot ce se poate 
face cu ele. Suflete de insecte în botine cu 
nasturi. 

Să nu le zici nimic, nici să nu te apropii. Sunt 
rele. Aveam destul loc în faţa mea. O luai la 
goană printre şine. Bulevardul era lung. 

La capăt, statuia mareşalului Moncey. Apără 
piaţa Clichy din 1816 împotriva amintirilor şi a 
uitării şi a nimicului, cu o coroană de perle 
destul de ieftină. Ajunsei şi eu lângă el 
alergând pe bulevardul pustiu cu o sută 
doisprezece ani întârziere. Nici ruşi, nici 
bătălii, nici cazaci, nici soldaţi, nimic în piaţă 
decât o bucată de soclu sub o coroană de care 
să te sprijini. Numai focul unei sobiţe cu 
mangal cu trei dârdâitori în jurul ei care se 
uitau chiorâş prin fumul înecăcios. Nu era a 
bună. 

Câteva automobile fugeau din toate puterile 
spre ieşirea din piaţă. 

Iti aminteşti la nevoie de marile bulevarde ca 
despre un loc mai puţin friguros decât altele. 
Din cauza febrei mintea nu-mi mai mergea 


decât cu mari eforturi de voinţă. Încălzit de 
grogul mătuşii, am coborât alergând pe direcţia 
vântului care e mai puţin rece când îl primeşti 
din spate. O bătrână doamnă cu bonetă, lângă 
metroul  Saint-George, plângea soarta unei 
nepoţele bolnave la spital de meningită, zicea 
ea. Profita ca să cerşească. Nimerise prost. 

Nu i-am dat decât vorbe. I-am vorbit şi eu de 
micul Bebert şi de o altă fetiţă pe care o 
îngrijisem în oraş şi care murise în timpul 
studiilor mele, tot de meningită. Trei săptămâni 
a durat agonia şi maică-sa în patul de alături nu 
putea să doarmă de durere, şi atunci s-a 
masturbat trei săptămâni cât a durat agonia şi 
apoi n-au mai putut s-o oprească nici după ce 
totul s-a terminat. 

Asta dovedeşte că nu poţi să trăieşti fără 
plăcere nici chiar o secundă şi că e foarte greu 
să suferi cu adevărat. Asta-i viaţa. M-am 
despărţit de bătrâna amărâtă în faţa Galeriilor. 
Avea de descărcat la Hale nişte morcovi. 
Mergea şi ea ca şi mine pe drumul legumelor, 
acelaşi. Dar cinematograful „larapout” m-a 
atras. Aşezat cum e, ca o prăjitură uriaşă în 
lumină. Şi oamenii vin de peste tot, grăbiţi ca 
muştele.  Roată-mprejur oamenii răsar din 
noapte cu ochii gata beliţi ca să şi-i umple cu 
imagini. Un extaz fără sfârşit. Sunt aceiaşi din 
metroul de dimineaţă. Dar acolo în faţă la 
„Tarapout” sunt mulţumiţi, întocmai ca la New- 


York, se scarpină pe burtă în faţa ghişeului, 
preling ceva mărunţiş şi iată-i cum, hotărâți, se 
precipită veseli nevoie mare spre găurile de 
lumină. Parcă îi dezbrăca lumina, atât de multă 
cădea peste ei, peste lucruri, peste mişcări, şir 
de ghirlande şi lampadare. Nu puteai să 
vorbeşti despre o afacere intimă în acest hol, 
era contrariul nopţii. 

Năucit şi eu de-a binelea intrai într-o cafenea 
de alături. La masa vecină, mă uit şi-l våd pe 
Parapine, care bea o bere, fostul meu profesor, 
cu veşnica lui mătreaţă cu tot. Ne recunoaştem, 
suntem bucuroşi. Au survenit mari schimbări în 
viaţa lui, îmi spune. Îi trebuie zece minute ca să 
mi le povestească. Nimic neobişnuit. Profesorul 
Jaunisset devenise atât de rău cu el, atât îl 
persecutase, că Parapine trebuise să plece în 
cele din urmă, să demisioneze, şi să-şi 
părăsească laboratorul şi apoi şi mamele fetelor 
de la Liceu veniseră la rândul lor să-l aştepte la 
poarta Institutului să-i spargă capul. Poveşti. 
Anchete. Nelinişti. 

În ultimul moment, datorită unui anunţ 
ambiguu dintr-un periodic medical, putuse să 
se agaţe de un alt soi de subsistenţă. Nu mare 
lucru, evident, dar în orice caz ceva nu prea 
obositor şi pe gustul său. Era vorba de 
aplicarea vicleană a recentelor teorii ale 
profesorului Baryton asupra dezvoltării mintale 
a micilor cretini cu ajutorul cinematografului. 


Un faimos pas înainte în subconştient. Nu se 
vorbea în oraş decât despre asta. Era la modă. 
Parapine îi însoțea pe micii cretini la 
„larapout”-ul modern. Trecea să-i ia de la 
sanatoriul modern al lui Baryton, din 
împrejurimile Parisului, şi-i reconducea după 
spectacol, ramoliţi, ghiftuiţi de imagini, fericiţi, 
sănătoşi şi ceva mai moderni. Asta era tot. 
Odată aşezaţi în faţa ecranului, nu mai era 
nevoie să te ocupi de ei. Un public de aur. 
Toată lumea mulţumită, acelaşi film văzut de 
zece ori îi fermeca. Nu aveau memorie. Se 
bucurau continuu de surpriză. Familiile 
încântate. La fel Parapine şi eu. Făceam haz de 
mulţumire şi beam bere după bere pentru a 
celebra această reconstituire materială a lui 
Parapine pe plan modern. Nu pleca decât la ora 
două dimineaţa, după ultimul spectacol de la 
„Tarapout”, aşa se hotărâse, când îşi căuta 
cretinii, îi aduna şi-i ducea în cea mai mare 
grabă cu maşina la sanatoriul doctorului 
Baryton de la Vigny-sur-Seine. O afacere. 
Pentru că eram fericiţi şi unul şi altul că ne 
întâlnisem, începurăm să vorbim numai din 
plăcerea de a ne spune tot felul de goange, de a 
ne povesti călătoriile pe care le făcusem şi unul 
şi altul şi în sfârşit despre Napoleon, aşa, 
pomenind despre statuia lui Moncey din piaţa 
Clichy. Totul devine o plăcere de îndată ce ai ca 
unic scop numai să fii împreună cu cineva, 


pentru că-ţi vine a zice în sfârşit că eşti 
aproape liber. Uiţi viaţa, adică problema 
banului. 

Din una în alta, am povestit anecdote chiar şi 
pe seama lui Napoleon. Parapine, el, ştia bine 
istoria lui Napoleon. Îl pasionase odinioară, mă 
informă el, în Polonia, pe când era la liceu. 
Fusese crescut bine, nu ca mine. 

Aşa îmi povesti că-n timpul retragerii din 
Rusia, generalii lui Napoleon avură mult de 
furcă cu el vrând să-l împiedice să meargă la 
Varşovia ca să mai facă amor pentru ultima 
dată cu poloneza inimii lui. Aşa era el, 
Napoleon, chiar în mijlocul celor mai mari 
înfrângeri şi nenorociri. Neserios, pe scurt. 
Chiar el, Vulturul Josephinei sale! În dârdora 
amorului mereu, trebuie s-o spunem orice ar fi. 
Nu-i nimic de făcut, dealtfel, atâta timp cât 
cineva are chef de petreceri şi distracţii, şi ăsta 
e un chef pe care-l avem de fapt cu toţii. lată 
ce-i mai trist. Nu ne gândim decât la asta. In 
leagăn, la cafenea, pe tron, la closet. Peste tot! 
Peste tot! Napoleon sau nu! Încornorat sau nu! 
Plăcerea mai întâi! Să crape cei patru sute de 
mii de halucinaţi înfundaţi în Berezina până-n 
gât! îşi zicea marele învins numai să mai 
petreacă o dată Poleon! Ce otreapă! Ei haida, 
de! Asta-i viaţa! Aşa se termină toate! Neserios! 
Tiranul este dezgustat de piesa pe care o joacă 
mult înaintea spectatorilor. Se duce să facă 


amor când nu mai poate secreta delir pentru 
public. Şi atunci e gata cu el! Norocul îl 
părăseşte în doi timpi şi trei mişcări! Nu că i-a 
masacrat pe ruptele îi reproşează entuziaştii! 
Nu! Asta nu-i nimic! Şi cum i-ar mai ierta ei 
totul! Dar să devină deodată plicticos, iată ce 
nu i se poate ierta! Seriosul nu este acceptat 
decât cel mult ca moft. Epidemiile nu încetează 
decât în momentul în care microbii sunt 
dezgustaţi de propriile lor toxine. Pe 
Robespierre l-au ghilotinat pentru că repeta 
mereu acelaşi lucru şi Napoleon n-a rezistat 
nici el la mai mult de doi ani de inflaţie a 
Legiunii de Onoare. Tortura lui de nebun a fost 
obligaţia de a furniza poftă de aventură unei 
jumătăți de Europă cuminte. Meserie 
imposibilă. A şi murit din asta. 

In timp ce cinematograful, acest nou salariat 
al visurilor noastre, îl poţi cumpăra pentru o 
oră sau două ca pe o prostituată. 

Şi pe deasupra artiştii, în zilele noastre au 
fost răspândiţi peste tot, din precauţie, atât de 
mult ne plictisim. Fiecare casă îşi are artiştii ei, 
revărsând fiori pretutindeni şi rostogolindu-şi 
sinceritatea de-a lungul etajelor. Se cutremură 
uşile. Va câştiga cel care va fremăta mai mult şi 
cu mai mult curaj şi se va abandona mai patetic 
decât celălalt. Se decorează acum şi closetele şi 
abatoarele şi Muntele de Pietate, toate numai 


ca să te amuze, să te distreze, să te scoată din 
destinul tău. 

A trăi fără plăcere, ce închisoare! Viaţa, o 
clasă în care supraveghetor e plictisul, mereu 
la pândă dealtfel, trebuie să te prefaci a fi 
ocupat cu ceva, cu orice preţ, cu ceva 
pasionant, altfel el se năpusteşte asupră-ţi şi-ţi 
haleşte creierul. O zi care nu este decât o 
simplă zi de 24 de ore nu-i de îndurat. Vrei, nu 
vrei, ea trebuie să fie o neîntreruptă plăcere 
aproape insuportabilă, o lungă partidă de amor. 

Şi-ţi vin idei atât de dezgustătoare când eşti 
năuc de necazuri şi când fiecare secundă a 
vieţii tale îţi ucide dorinţa de mii de alte lucruri 
şi de alte locuri. 

Robinson era şi el în felul lui un băiat 
tracasat de infinit, înainte de a i se întâmpla 
accidentul, dar acum se terminase cu el. Cel 
puţin aşa credeam. 

Profitai de faptul că eram la cafenea, liniştiţi, 
ca să-i povestesc şi eu lui Parapine tot ce mi se 
întâmplase de când nu ne mai văzusem. El 
înţelegea lucrurile, chiar şi pe ale mele, şi-i 
mărturisii că-mi zdrobisem cariera medicală 
părăsind Rancy-ul într-un mod insolit. Aşa 
trebuie spus. Nu era glumă. Să mă-ntorc la 
Rancy, nici vorbă nu mai putea fi; datorită 
împrejurărilor. Era şi el de acord, Parapine. 

Şi iată că pe când vorbeam aşa foarte plăcut, 
pe când ne confesam, pe scurt, surveni la 


„Larapout” un antract şi muzicanţii 
cinematografului năvăliră cu toţii în cârciumă. 
Băurăm împreună un pahar, Parapine îi 
cunoştea bine pe muzicanți. 

Din vorbă în vorbă, aflu că se căuta un Paşă 
pentru figuraţia divertismentului. Un rol mut. 
Plecase cel care deţinea rolul Paşei fără sā 
spună nimic. Şi era totuşi un rol frumos, bine 
plătit, într-un prolog. Nici un efort. Şi să nu 
uităm, ştrengăreşte înconjurat de un stol de 
dansatoare englezoaice, mii de muşchi vioi şi 
bine desenaţi. Exact genul şi nevoia mea. 

Făcui pe interesatul şi aşteptai propunerile 
regizorului. Pe scurt mă prezentai. Cum era 
târziu şi nu mai aveau timp să mai meargă până 
la Porte-Saint-Martin să caute alt figurant, 
regizorul fu mulţumit că mă găsise pe loc. Il 
scuteam de umblat. Şi pe mine. Abia dacă se 
uită la mine. Mă adoptă din capul locului. Mă 
angajează. Numai să nu şchiopătez, nu cerea 
mai mult, încolo... 

Şi pătrund în frumoasele subsoluri calde şi 
capitonate ale cinematografului „Tarapout”. Un 
adevărat stup de cabine parfumate în care 
englezoaicele în aşteptarea spectacolului se 
destindeau cu înjurături şi cavalcade ambigui. 
Imediat, fericit de-a-mi fi găsit o bucată de 
pâine, mă grăbii să intru în relaţii cu aceste 
tinere şi dezinvolte colege. Imi făcură dealtfel 
onorurile întregului lor grup, cel mai grațios 


din lume. Nişte îngeri. Nişte îngeri discreţi. E 
bine să nu fii nici prea intim dar nici disprețuit, 
asta-i Anglia. 

Mari reţete la „Tarapout”. În culise chiar, 
totul era lux, confort, coapse, lumină, săpun, 
sandvişuri. Subiectul divertismentului în care 
apăream ţinea cred de Turkestan. Era un 
pretext pentru nebunii coregrafice, dejghinări 
muzicale şi violente tamburinade. 

Rolul meu - sumar, dar esenţial. Încărcat de 
aur şi de argint, îmi fu greu la început să mă 
instalez printre atâtea portante şi lampadare 
instabile, dar mă obişnuii şi ajuns aici, generos 
pus în valoare, nu aveam decât să mă las în 
voia  fanteziilor, mângâiat de proiectoarele 
opaline. 

Un bun sfert de oră douăzeci de baiadere 
londoneze se dezlănţuiau în melodii şi bacanale 
impetuoase, chipurile, să mă convingă de 
realitatea farmecelor lor. Nu eram chiar atât de 
pretenţios şi mă gândeam că a repeta această 
performanţă de cinci ori pe zi era prea mult 
pentru nişte femei şi încă fără să ostenească 
niciodată de la o repriză la alta, răsucindu-şi 
implacabil fesele cu acea energie a rasei lor un 
pic monotonă, cu acea continuitate intransi- 
gentă a vapoarelor plecate la drum, etrave, 
trudind la nesfârşit de-a lungul Oceanelor... 


N-are rost să te zbaţi, să aştepţi e destul, 
pentru că în cele din urmă totul sfârşeşte prin a 
ieşi în stradă. Numai strada mai contează. Ea 
ne aşteaptă. Va trebui să coborâm în stradă, să 
ne hotărâm, nu unul, nu doi, nu trei dintre noi, 
ci toţi. Mai şovăim în faţa ei dându-ne aere şi 
făcând mofturi, dar oricum până la urmă asta 
se va întâmpla. 

În case nimic bun. De îndată ce o uşă se 
închide în urma unui om el începe să pută şi tot 
ce poartă cu el pute de asemenea. Se 
învecheşte pe loc, trup şi suflet. Putrezeşte. 
Dacă put oamenii, e vina noastră. Trebuie să ne 
ocupăm de ei! Să-i scoatem afară, să-i 
expulzăm, să-i expunem. Tot ce se află într-o 
cameră pute, chiar spilcuit şi tot pute. 

Vorbind despre familii, cunosc în această 
privinţă un farmacist în strada Saint-Ouen care 
are în vitrina lui un afiş mare, frumos, o 
reclamă: Trei franci cutia pentru purgaţia 
întregii familii! O afacere! Râgâie! Fac la oală 
cu toţii! În familie! Se urăsc la sânge, acesta e 
adevăratul cămin, dar nimeni nu se plânge, 
pentru că oricum e mai puţin scump decât la 
hotel. 

Hotelul, la drept vorbind, e mai neliniştit, nu 
e pretenţios ca un apartament, te simţi în el 
mai puţin vinovat. Rasa oamenilor nu e deloc 
liniştită şi pentru a cobori la judecata din urmă 
care se va petrece în stradă, evident la hotel 


eşti mai aproape. Pot veni îngerii cu trompetele 
lor, noi vom fi primii, coborâţi din hotel. Încerci 
la hotel, să treci neobservat, dar nu reuşeşti. 
Vorbeşte numai un pic mai tare, sau prea mult 
şi eşti reperat. În cele din urmă nu mai 
îndrăzneşti să faci la chiuvetă, atât de tare se 
aude dintr-o cameră în alta. Şi sfârşeşti 
inevitabil prin a-ţi însuşi bunele maniere, ca 
ofiţerii din marina de război. Cerul şi pământul 
pot să înceapă să se cutremure dintr-o clipă-n 
alta, suntem gata, nu ne pasă, pentru că ne 
cerem „iertare” de zece ori pe zi, numai pentru 
că ne întâlnim pe culoare, la hotel. 

Trebuie să înveţi să recunoşti la closet 
mirosul fiecăruia dintre vecinii de palier, e mai 
comod. E greu să-ţi faci iluzii într-o cameră 
mobilată de hotel. Clienţii n-au panaş. Îşi 
călătoreau viaţa de la o zi la alta fără zgomot, 
fără să fie băgaţi în seamă, în hotel, ca pe o 
corabie putredă şi plină de găuri, şi ale cărei 
necazuri pe deasupra toată lumea le cunoaşte. 

Cel în care mă instalasem eu atrăgea mai 
ales studenții din provincie. Mirosea a 
chiştoace şi a dejun de la primele trepte. Îl 
vedeai noaptea de departe din cauza luminii 
cenuşii a becului de deasupra intrării şi a 
literelor aurite ştirbe care spânzurau deasupra 
balconului ca o enormă şi veche proteză. Un 
monstru de locuit, îndobitocit de combinaţii 
răpâănoase. 


De la o cameră la alta, pe culoare se făceau 
vizite. După ani de încercări nenorocite în viaţa 
practică, de aventuri, cum se zice, m-am întors 
la ei, la studenţi. 

Dorinţele lor erau aceleaşi mereu, neabătute 
şi mucegăite, nici mai mult nici mai puţin 
insipide decât în vremea în care-i părăsisem. Se 
schimbaseră oamenii dar nu şi ideile. Mergeau 
şi acum ca şi altădată şi unii şi alţii să rumege 
mai multă sau mai puţină medicină, firimituri 
de chimie, comprimate de drept şi zoologii 
întregi, aproape la aceleaşi ore în celălalt capăt 
al cartierului. Războiul trecând peste ei nu-i 
schimbase deloc şi dacă te amestecai printre 
iluziile lor din simpatie te conduceau direct 
spre imaginea lor la patruzeci de ani. Işi 
dădeau astfel înainte douăzeci de ani, două 
sute patruzeci de luni de economie tenace 
pentru a-şi fabrica fericirea. 

Era o imagine de Epinal cea care le servea 
de fericire şi de reuşită, dar mai gradată, mai 
grijulie. Se vedeau în ultimă instanţă 
înconjurați de o familie puţin numeroasă, dar 
incomparabilă şi prețioasă până la delir. Dar, 
ca să zic aşa, ei nu-şi vor privi familia niciodată. 
Nu se merită. Familia e făcută pentru orice, în 
afară de-a fi privită. Dealtfel asta e forţa tatălui, 
fericirea lui, de a-şi îmbrăţişa familia fără s-o 
privească niciodată, pe ea şi poezia ei. Nou era 
numai faptul că se şi vedeau la Nisa, în 


automobil cu soţia plină de zestre, şi poate 
adoptând obiceiul cecului pentru transferurile 
de bancă. Pentru părţile ruşinoase ale 
sufletului, îşi vor duce fără îndoială şi soţia într- 
o seară să vadă bordelul. Nu mai mult. Restul 
lumii e închis în jurnalele zilnice şi păzit de 
poliţie. Şederea la hotelul păduchios îi cam 
ruşina pentru moment şi-i enerva pe camarazii 
mei. Tânăr burghez la hotel, studentul se simte 
pedepsit şi, pentru că e de la sine înţeles că nu 
poate face încă economii, face caz de boemă şi 
iarăşi de boemă, acest moft disperat de cafea 
cu lapte. 

Cam pe la începutul lunii treceam printr-o 
scurtă şi adevărată criză de erotism, hotelul 
întreg vibra. Ne spălam pe picioare. Se 
organiza un turneu de amor. Sosirea 
mandatelor din provincie ne hotăra. Aş fi putut 
probabil obţine aceleaşi partide de amor în 
ceea ce mă privea, la „larapout”, cu 
englezoaicele mele dansatoare şi încă pe gratis, 
dar gândindu-mă bine, renunţai la acest avantaj 
din cauza poveştilor care s-ar fi iscat şi a neferi- 
ciţilor şi geloşilor amici codoşi, care se târăsc 
mereu prin culise după dansatoare. 

Cum citeam o mulţime de ziare porno la 
hotel, cunoşteam trucuri şi adrese pentru a 
face amor la Paris! Trebuie să mărturisesc că 
adresele erau foarte amuzante. Te lăsai dus, 
Chiar şi mie, care trecusem prin pasajul 


Berezinas şi călătorisem atât şi cunoscusem 
multe complicaţii ale genului porno, partida de 
intimităţi nu-mi părea niciodată epuizată. 
Subzistă întotdeauna în tine o rezervă de 
curiozitate în ceea ce priveşte sexul. Îţi spui că 
sexul nu mai are nimic să te-nveţe, că nu mai ai 
nici un minut de pierdut cu el, şi totuşi o iei iar 
de la capăt numai şi numai ca să fii cu inima 
împăcată că nu e nimic şi totuşi mai înveţi ceva 
nou în privinţa lui, ceea ce e suficient ca să-ţi 
redea încrederea în viaţă. O iei de la capăt, 
gândeşti mai clar decât înainte, începi să speri 
tocmai când nu mai sperai nimic şi fatal te- 
ntorci tot la sex, pentru acelaşi preţ. Pe scurt, 
rămâne mereu ceva de descoperit într-un vagin 
pentru toate vârstele. Intr-o după amiază deci, 
să povestesc ce s-a petrecut, plecarăm în trei, 
toţi locatari ai hotelului în căutarea unei 
aventuri ieftine. Era uşor, datorită relaţiilor lui 
Pomone care ţinea un oficiu cu tot ce puteai să- 
ţi doreşti în materie de ajustări şi compromisuri 
erotice în cartierul său des Batignolles. 
Registrul lui, al lui Pomone, era plin de invitaţii 
la toate preţurile; funcţiona acest providenţial 
fără nici un fast în fundul unei curţi, într-o 
odăiţă îngustă atât de prost luminată, că-ţi 
trebuiau tot atâta tact şi băgare de seamă ca să 
te orientezi ca-ntr-o vespasiană necunoscută. 
Mai multe draperii pe care trebuia să le dai la o 
parte te nelinişteau înainte de a da de el, de 


acest proxenet, aşezat întotdeauna într-o falsă 
semi-obscuritate necesară confidenţelor. 

Din cauza acestei penumbre, nu l-am văzut, 
ca să spun drept, niciodată ca lumea pe 
Pomone, şi cu toate că am stat mult de vorbă 
amândoi şi chiar am colaborat un timp, 
făcându-mi tot felul de propuneri şi 
împărtăşindu-mi tot felul de secrete 
periculoase, aş fi absolut incapabil să-l 
recunosc astăzi dacă l-aş întâlni în infern. 

Mi-aduc aminte numai că amatorii care 
veneau pe furiş să-şi aştepte rândul la o 
întrevedere în salonul lui se ţineau foarte bine, 
vă spun drept, nici o familiaritate între ei, 
rezervaţi chiar, ca la un dentist căruia nu i-ar fi 
plăcut gălăgia şi nici lumina. 

Datorită unui student în medicină, l-am 
cunoscut şi eu pe Pomone. Îl frecventa ca să 
împuşte un mic beneficiu, datorită chestiei lui, 
căci era dotat, băftosul, cu un mădular 
formidabil. Era chemat studentul ca să anime 
cu acest instrument faimos mici serate intime 
în afara oraşului. Mai ales damele, ele, care nu 
credeau că cineva ar putea avea ceva atât de 
mare, îl sărbătoreau. Aiureli de fetiţe uluite. În 
registrele poliţiei, studentul nostru figura cu un 
nume teribil: Balthazar! 

Conversaţia se lega greu între clienţii care 
aşteptau. Durerea se etalează întotdeauna, în 
timp ce plăcerea şi necesitatea se ruşinează. 


Vrei, nu vrei, să iubeşti şi să fii sărac, sunt 
păcate. Când Pomone fu la curent cu starea 
mea şi trecutul meu medical, nu se putu 
stăpâni să nu-mi împărtăşească necazul lui. Un 
viciu îl epuiza. Îl contractase „tot frecându-se” 
pe sub masă în timp ce vorbea cu clienţii, 
căutători hărţuiţi ai perineului. „Asta mi-e 
meseria, înţelegi? Nu-i uşor să te stăpâneşti... 
Cu tot ce vin să-mi povestească, 
puşlamalele!...” Pe scurt, clientela îl împingea 
la abuzuri, ca pe acei măcelari prea graşi care 
aveau mereu tentaţia să se îndoape cu carne. 
Pe deasupra cred că mai avea şi maţele 
înfierbântate mereu de o căldură rea care-i 
venea de la plămâni. Avea să crape dealtfel 
câţiva ani mai târziu de tuberculoză. Vorbăria 
nesfârşită a clientelor pretenţioase îl istovea în 
alt fel, înşelându-l mereu, creându-i încurcături 
cu grămada şi făcând mofturi pentru fleacuri şi 
pentru fundul lor care, dacă ar fi fost să le 
asculţi, n-avea pereche chiar dacă ai fi răscolit 
lumea în cele patru vânturi. 

Bărbaţilor trebuia mai ales să le prezinţi 
femei supuse şi admiratoare ale capriciilor lor 
pasionale. Încă nu fuseseră câţi aveau să mai 
vină, clienţii, ca să le împartă dragoste, tot atâţi 
câţi veneau altădată la madama Herote. Sosea 
într-un singur curier matinal al agenţiei 
Pomone atâta dragoste flămândă că puteai 
stinge cu ea toate războaiele acestei lumi. Dar 


vai, aceste potopuri sentimentale nu treceau 
dincolo de sex niciodată. Asta era nenorocirea. 

Masa nu i se mai vedea de sub acest talmeş- 
balmeş  dezgustător de plicuri pline de 
banalităţi pătimaşe. În dorinţa de a afla mai 
mult, mă hotărâi să mă ocup câtva timp de 
clasarea acestei imense tocane epistolare. Se 
proceda, mă informă, pe sorturi de afecţiuni, ca 
pentru cravate şi boli, delirul de o parte mai 
întâi, şi apoi masochiştii şi vicioşii de altă parte, 
flagelaţii aici şi genul „guvernantă” pe altă 
pagină şi aşa pentru toate. Nu-ţi trebuie mult 
ca să transformi distracţia în corvoadă. De asta 
a fost alungat omul din Paradis! Aşa era, nimic 
de zis! Pomone era şi el de aceeaşi părere, cu 
mâinile sale umede şi viciul lui interminabil 
care-l supunea în acelaşi timp plăcerii şi 
pedepsei. În câteva luni mă saturai de el şi de 
comerţul lui. Am rărit-o cu vizitele. 

La „larapout” mă găsiră în continuare 
convenabil, cuminte, un figurant punctual, dar 
după câteva săptămâni de acalmie nenorocirea 
se ivi din altă parte neaşteptată şi fui obligat şi 
încă brusc să abandonez figuraţia pentru a-mi 
continua drumul meu păcătos. 

Privite de la distanţă aceste vremuri de la 
„Tarapout” nu au fost în definitiv decât un fel 
de escală interzisă şi perfidă. Mereu bine 
îmbrăcat, sunt de acord, în aceste patru luni, 
când prinţ, centurion de două ori, în altă zi 


aviator, bine şi la timp plătit. Am mâncat la 
„larapout” să-mi ajungă ani de zile. O viaţă de 
rentier fără rentă! Trădare! Dezastru! Într-o 
seară numărul nostru fu schimbat nu ştiu din ce 
motiv. Noul prolog reprezenta cheiul Londrei. 
Imediat devenii bănuitor. Englezoaicele noastre 
trebuiau să cânte, aşa,  prefăcându-se, 
chipurile, că s-ar afla pe cheiurile Tamisei, 
noaptea, iar eu făceam pe polițistul. Un rol 
absolut mut, să mă plimb când la stânga când 
la dreapta prin faţa parapetului. Deodată, fără 
să-mi dau seama cum, cântecul lor deveni mai 
puternic decât viaţa şi-mi mână destinul drept 
în direcţia nefericirii. Şi în timp ce ele cântau 
eu nu mă mai puteam gândi la altceva decât la 
mizeria bietei lumi şi a mea, mai ales că-mi 
întorceau stomacul pe dos ca thonul cu 
cântecul lor, fetiţele astea! Crezusem că am 
digerat, că am uitat ce fusese mai greu! Mai 
rău decât orice era acest cântec vesel al lor 
care nu reuşea deloc să fie vesel! Şi ţopăiau 
cântând, colegele mele, încercând să ne 
înveselească. Bine ne mai stătea, ce să zic! Ca 
şi cum am fi făcut paradă de mizeria noastră, 
de dezolarea noastră... Chiar aşa! A hoinări în 
ceaţă şi lacrimi! Şiroaie de vaiete, îmbătrâneai 
cu ele minut cu minut. Decorul asuda şi el de 
groază. lar ele continuau! Nu păreau a înţelege 
toată nefericirea pe care o aducea asupra 
noastră cântecul lor... Se plângeau de viaţa lor, 


sărind într-un picior, amuzându-se, foarte 
ritmic... Când vine de atât de departe, atât de 
sigur, nu te poţi înşela, nu poţi rezista. 

Mizeria era peste tot, în ciuda luxului din 
sală, de pe noi, a decorului, se revărsa, mustea, 
pe întreg pământul. Ca artiste erau nişte 
adevărate artiste. [âşnea din ele nenorocul, 
fără ca ele să dea semn că ar vrea să-l oprească 
sau măcar să-l înţeleagă. Numai ochii le erau 
trişti. Dar ochii nu-s destul. Cântau deruta de a 
exista şi de a trăi şi nu o înțelegeau. O luau 
drept dragoste, numai dragoste, în rest nu 
fuseseră învăţate nimic, puicuţele. Cântau, 
chipurile, despre un anumit fel de necaz. Aşa-i 
spuneau! lei totul drept necazuri din dragoste 
când eşti tânăr şi încă nu ştii... 


Where I go... where I look... 
It's only for you... ou... 
Only for you... ou... 


Aşa cântau. 

Asta-i mania tinerilor de a băga toată 
umanitatea într-un cur, unul singur, marele vis, 
turbarea dragostei. Vor învăţa mai târziu poate 
când totul se va termina, când nu vor mai fi 
deloc atât de trandafirii, când gravul nenoroc al 
țarii lor păcătoase le va fi copleşit pe toate 
şaisprezece, cu coapsele lor mari ca de iapă, cu 
sânii lor săltăreţi... Le strângea dealtfel de pe 


acum mizeria de gât, le intrase în trup, nu vor 
scăpa, le intrase în burtă, în suflu prin toate 
coardele vocii lor subţiri şi false. 

Era în ele. Nici costume, nici paiete, nici 
lumini, nici surâs pentru a o înşela, pentru a o 
iluziona în ceea ce o privea pe ea şi pe ai săi, 
căci îi găsea pretutindeni pe unde se ascundea 
pe cei care erau de-ai ei; se distrează doar 
făcându-i să cânte până le vine rândul, toate 
tâmpeniile speranței. Asta o ţine trează, 
leagănă şi-nfioară, mizeria. 

In felul acesta chinul nostru, cel mare, e o 
distracţie. 

Şi atunci cu atât mai rău pentru cel care 
cântă cântece de dragoste! Dragostea e iarăşi 
şi iarăşi mizeria însăşi, numai ea, mereu cea 
care vine să-şi scurgă gunoiul minciunii în gura 
noastră. Asta e. E peste tot mizeria, putoarea, 
nu trebuie răscolită nici măcar în glumă. 
Pentru că nu există glumă. De trei ori pe zi 
totuşi englezoaicele mele o luau de la capăt, în 
faţa decorului şi în cântec de acordeon. Evident 
avea să se termine foarte rău. 

Le lăsam în pace dar pot să spun că am 
văzut, eu, venind catastrofa. 

Mai întâi se îmbolnăvi una dintre ele. Moarte 
drăguţelor care răscolesc nefericirea! Să crape, 
cu atât mai bine! Şi încă ceva, să nu vă opriţi 
niciodată, nici măcar în colţul străzii să 
ascultați acordeonul, acolo te poţi adesea uşor 


îmbolnăvi de adevăr. O poloneză veni deci s-o 
înlocuiască pe cea bolnavă, în riturnela lor. 
Tuşea şi ea poloneza între timp. O lungană de 
fată palidă şi vânjoasă. Devenirăm imediat 
intimi. În două ore ştiui tot ce avea în suflet, în 
privinţa corpului mai aveam de aşteptat. Mania 
acestei poloneze era să-şi mutileze sistemul 
nervos cu pasiuni imposibile. Evident intrase în 
hora scârboasă a englezoaicelor ca în unt cu 
durerea ei cu tot. Începea pe un ton agreabil 
cântecul lor, părea că nimic nu se întâmplă, ca 
la toate cântecele pentru dans, şi iată că 
deodată inima ţi se-nmuia fără voia ta, deveneai 
trist, ca şi cum ţi-ai fi pierdut, auzindu-le, 
cheful de viaţă, atât era de adevărat că totul nu 
ducea nicăieri, tinereţea şi toate celelalte şi 
vorbele îţi rămâneau mereu în minte, chiar şi 
după ce cântecul se termina şi melodia pleca 
departe să se cuibărească în patul ei adevărat, 
cel mai adevărat, în mormânt. De două ori era 
reluat refrenul şi un fel de nostalgie te copleşea 
după acea dulce ţară a morţii, o ţară mereu 
tandră şi alinătoare exact ca o ceaţă. Vocile lor 
erau pe scurt nişte voci de ceaţă. 

Reluau în cor un plâns-reproş împotriva celor 
care mai erau pe acolo, târându-se, vieţuind, 
aşteptând de-a lungul cheiurilor, a tuturor 
cheiurilor lumii, să treacă în cele din urmă 
viaţa, iluzionându-se, vânzând tot soiul de 
lucruri şi de portocale altor fantome, ştiri şi 


monede false, poliție,  vicioşi, necazuri, 
povestind baliverne în această ceață a răbdării 
care e fără sfârşit. 

Tania se numea noua mea prietenă din 
Polonia. Viaţa ei era acum în fierbere, am 
înţeles, din cauza unui funcţionar de bancă 
cvadragenar pe care-l cunoscuse la Berlin. Ar fi 
vrut să se-ntoarcă în Berlinul ei şi să-l iubească 
cu orice preţ şi împotriva tuturor. Pentru a se- 
ntoarce acolo ca să-l întâlnească ar fi făcut 
orice. 

Vâna impresarii, aceşti promiţători de 
angajamente, în întunericul scărilor mizere. O 
ciupeau de coapse, răii, aşteptând răspunsuri 
care nu mai veneau. Dar ea abia dacă băga de 
seamă maşinaţiile lor, atât era de preocupată 
de amorul ei din depărtare. Nici nu trecu o 
săptămână în asemenea condiţii şi catastrofa se 
întâmplă. Îndopase Destinul cu ispite ca pe un 
tun, luni şi săptămâni la rând. 

Gripa îi ucise prodigiosul amant. Aflarăm 
nenorocirea într-o sâmbătă seară. Îndată ce 
primi ştirea, mă târi, descreierată, buimacă, să 
ia cu asalt Gara de Nord. Şi asta nu era nimic, 
dar în delirul ei pretindea funcţionarului de la 
ghişeu să ajungă la timp la înmormântare. li 
trebuiră doi şefi de gară ca să i-o scoată din 
cap, s-o facă să-nţeleagă că era mult prea 
târziu. 


În starea în care ajunsese nici nu mă puteam 
gândi s-o las singură. Ţinea dealtfel la tragedia 
ei şi mai mult chiar ţinea să mi-o înfăţişeze în 
plină transă. Ce ocazie! Amorurile contrariate 
de distanţă şi de mizerie ca şi amorurile 
marinarului sunt magnifice şi irefutabile. Mai 
întâi cum n-ai ocazia să te întâlneşti prea des 
nu te poţi certa, şi asta e una la mână. Şi apoi 
cum viaţa nu-i decât un delir îndopat cu 
minciuni, cu cât eşti mai departe şi poţi să 
minţi mai mult cu atât eşti mai mulţumit, e 
firesc. Adevărul nu-i bun la gust. 

Odată asiguraţi eu şi Tania că nu exista nici 
un tren posibil pentru Berlin, ne-am mângâiat 
cu telegramele. În biroul Bursei am redactat 
una foarte lungă, dar când s-o trimitem se ivi 
altă dificultate, nu ştiam de loc cui s-o adresăm. 
Nu cunoşteam pe nimeni la Berlin în afară de 
cel mort. Nu mai vorbeam acum decât despre 
mort. Tot vorbind am mai dat ocol de două sau 
trei ori Bursei şi cum trebuia să ne gândim la 
alinarea durerii într-un fel, urcarăm încet spre 
Montmartre, delirând de amărăciune. 

Din strada Lepic începi să-ntâlneşti oameni 
care vin în căutare de distracţii în susul 
oraşului. Se grăbesc. Ajunşi la Sacre-Coeur, 
privesc în jos spre întunericul pe care-l face 
acea groapă mare şi mâloasă cu toate casele 
îngrămădite în fundul ei. 


În piaţetă, în cafeneaua care ni se păru, după 
toate aparențele a fi cea mai puţin scumpă, 
intrarăm. Tania mă lăsa drept consolare şi 
recunoştinţă s-o sărut în voie. Îi plăcea şi să 
bea. Pe banchetele din jurul nostru petrecăreţii 
beţi dormeau deja. Orologiul de deasupra bi- 
sericuţei începu să bată ore şi ore nesfârşite. 
Ajunseserăm la capătul lumii, era din ce în ce 
mai limpede. Nu se putea merge mai departe, 
pentru că după asta nu mai erau decât morţii. 

Incepeau din Place du Tertre, de alături, 
morţii. Eram bine aşezaţi ca să-i putem zări. 
Treceau pe deasupra galeriilor Dufayel, pe la 
est prin urmare. 

Dar oricum trebuia să ştii cum să-i găseşti, 
adică dinlăuntru şi cu ochii aproape închişi, 
pentru că marile tufişuri de lumină ale 
publicităţii te împiedicau, chiar printre nouri, 
să-i zăreşti pe morţi. Morţii, am înţeles imediat, 
îl luaseră cu ei pe Bébert, chiar ne-am făcut cu 
ochiul Bébert şi cu mine, şi apoi ceva mai 
departe de el, cu fata foarte palidă care 
avortase în sfârşit, cea din Rancy, golită de 
acum de toate măruntaiele. Era plin de vechi 
clienţi de ai mei pe ici pe colo, şi cliente 
deasemeni, la care nu mă mai gândisem 
niciodată, şi alţii încă, negrul într-un nor alb, 
singur, cel pe care-l biciuiseră degeaba atunci, 
îl ştiam de la Topo, şi taica Grappa deci, 
bătrânul locotenent al pădurii virgine! La ei mă 


mai gândisem din când în când, la locotenent, 
la negrul torturat şi de asemeni la spaniolul 
meu; preotul venise şi el, preotul cu morţii în 
noaptea aceasta pentru rugile cerului, şi crucea 
lui de aur îl împiedica să zboare de la un cer la 
altul. Se agăța cu crucea de nori, de cei mai 
murdari şi de cei mai galbeni, şi recunoşteam 
pe măsură ce treceau şi alţi dispăruţi, mereu 
alţii... Atât de numeroşi, că ţi-era cu adevărat 
ruşine că n-ai avut timp să-i priveşti cât au mai 
trăit acolo alături de tine ani în şir.... 

N-ai niciodată destul timp, e adevărat, decât 
atât cât să te gândeşti la tine. 

În sfârşit, toate aceste javre au devenit îngeri 
fără ca eu să bag măcar de seamă! Nouri 
întregi de îngeri extravaganţi şi obraznici peste 
tot. Hoinărind deasupra oraşului! O căutai pe 
Molly printre ei, era momentul, buna mea, 
singura mea prietenă, dar ea nu venise cu ei... 
Probabil că avea o bucăţică de cer aparte 
numai pentru ea, aproape de bunul Dumnezeu, 
atât fusese întotdeauna de bună Molly... Mă 
bucuram că n-o vedeam alături de aceste 
lepădături, pentru că morţii aceştia erau într-a- 
devăr nişte lepădături, nişte golani, pleavă şi 
clică de fantome adunate în acea seară 
deasupra oraşului. Mai ales dinspre cimitirul de 
alături veneau mereu, fără să-i pot desluşi prea 
bine. Şi era totuşi un cimitir destul de mic, 
veneau chiar comunarzi, tot însângeraţi, care-şi 


deschideau gura mare parcă ar fi vrut să mai 
înjure şi nu mai puteau... Il aşteptau comunarzii 
pe La Pérouse, cel din Iles, care îi convocase pe 
toţi în noaptea aceea pentru o adunare... La 
Perouse nu mai termina cu pregătirile din 
cauza piciorului lui de lemn care i se punea de- 
a curmezişul... şi pe care îl fixa întotdeauna cu 
mare greutate şi apoi din cauza lornietei pe 
care nu i-o mai găseau. 

Nu vroia să apară printre nouri fără lornietă 
atârnată de gât, ideea lui fixă, faimoasa lui 
lornietă de circumstanţă, o adevarată distracţie 
care te face să vezi oamenii şi lucrurile de 
departe, mereu mai departe şi mereu mai 
dorite printr-un capăt al ei pe măsură ce şi în 
ciuda faptului că te apropii de ele. Cazacii 
îngropaţi pe lângă Moulin nu mai pridideau să 
iasă din mormintele lor. Făceau eforturi 
îngrozitoare, dar mai  încercaseră de 
nenumărate ori. Cădeau la loc în fundul 
gropilor.... Erau beţi încă din 1820... 

Totuşi o rafală de ploaie îi făcu şi pe ei să 
țâşnească, răcoriţi în sfârşit deasupra oraşului. 
Se împrăştiară atunci şi ei la rândul lor 
umplând noaptea cu turbulenţa lor de la un nor 
la altul... Opera îi atrăgea mai ales se pare cu 
marele ei jar de anunţuri din mijloc. Improşcaţi, 
strigoii făceau un salt până la celălalt capăt al 
cerului şi atât de agitaţi şi numeroşi că te 
apuca ameţeala. La Pérouse în sfârşit echipat 


ceru să încalece pe ultima bătaie a orei patru, îl 
susţinură şi-l aşezară moţ deasupra. Instalat, 
încălecat în sfârşit, el tot mai gesticula şi se 
mai zbătea... Bătaia orei patru îl făcu să se 
clatine în timp ce se încheia. În spatele lui La 
Pérouse se desfăşoară marele iureş al cerului, o 
neruşinată debandadă, fantomele sosesc mereu 
din cele patru colţuri, toţi strigoii tuturor 
epopeilor... Se urmăresc, se sfidează şi se- 
nvrăjbesc secole contra secole. Nordul rămâne 
mult timp strivit sub  îngrozitoarea lor 
încăierare. Orizontul se eliberează în sfârşit 
albăstrindu-se şi ziua se arată prin spărtura pe 
care au făcut-o în noapte ca să fugă. 

După asta e foarte greu să-i mai regăseşti. Ar 
trebui să ieşi din timp. 

li regăseşti prin părţile Angliei când ajungi 
pe acolo, dar ceața este prin ţinuturile acelea 
mereu atât de deasă, de compactă, ca nişte 
adevărate voaluri care se ridică fără încetare 
unele în faţa altora de la pământ până-n înaltul 
cerului. Cu rutină şi atenţie poţi ajunge să-i 
descoperi totuşi, dar niciodată pentru mult 
timp din cauza vântului care aduce alte rafale 
şi aburi din larg. 

Femeia aceea mare de colo care păzeşte 
Insula rămâne cea din urmă. Capul ei se-nalţă 
mult deasupra celor mai de sus aburi. Numai ea 
este vie în Insulă. Părul ei roşu dominând totul, 


aureşte încă puţin norii, tot ce mai rămâne din 
soare. 

Mi se explică cum că ea încearcă să facă 
ceai. Trebuie să încerce, pentru că va sta acolo 
o veşnicie. Nu va ajunge să-şi fiarbă ceaiul din 
cauza ceţii care a devenit şi mai densă, şi mai 
friguroasă. 

Foloseşte drept ceainic carcasa unui vapor, 
cel mai frumos, cel mai mare dintre vapoare, 
ultimul pe care ar mai fi putut să-l găsească la 
Southampton, s-a obişnuit să-şi încălzească 
ceaiul mereu pe valuri... Mestecă... Invârte cu o 
vâslă enormă... Are şi ea o treabă. 

Nu vede nimic altceva, mereu serioasă şi 
aplecată cum e. 

Hora a trecut exact pe deasupra ei, dar nu s- 
a mişcat, s-a obişnuit cu toate fantomele de pe 
continent care se rătăcesc pe aici... E gata... 

Scormoneşte focul sub cenuşă între două 
păduri moarte, cu degetele, asta îi ajunge. 

Incearcă să-l aprindă, totul este numai al ei 
acum, dar ceaiul nu-i va fierbe niciodată. 

Nu mai au viaţă flăcările. 

Nu mai e viaţă pentru nimeni în lume, doar 
un pic pentru ea, în rest totul e aproape pe 
sfârşite. 


Tania mă trezi în camera în care în cele din 
urmă ajunseserăm să ne culcăm. Era ora zece 
dimineaţa. Ca să scap de ea i-am îndrugat că 


nu mă simţeam prea bine şi că aş mai rămâne 
un pic în pat. 

Viaţa reîncepea. S-a prefăcut că mă crede. 
De îndată ce cobori, o luai şi eu din loc la 
rândul meu. Aveam într-adevăr o treabă. 
Sarabanda din noaptea trecută îmi lăsase un 
gust ciudat de remuşcare. Amintirea lui 
Robinson mă hărţuia. E adevărat că-l lăsasem 
în voia sorții şi, ce era şi mai rău încă, în grija 
abatelui  Protiste. Asta spune tot. Auzisem 
desigur povestindu-se că totul mergea de 
minune acolo, la Toulouse, şi că maica 
Henrouille se purta chiar bine cu el. Numai că 
în unele cazuri, nu-i aşa, nu auzi niciodată 
decât ceea ce vrei să auzi şi-ţi convine... Aceste 
vagi indicaţii nu dovedeau nimic în fond. 

Neliniştit şi curios, mă îndreptai spre Rancy 
în căutare de noutăţi, dar de data asta exacte, 
amănunțite. Ca să ajung acolo trebuia să trec 
prin rue des Batignollespe unde locuia 
Pomone. Era în drumul meu. Ajungând în 
apropiere de casa lui, fui uimit să-l zăresc chiar 
pe el în colţul străzii, pe Pomone, pândind 
parcă pe un oarecare domn de la distanţă. Un 
eveniment pentru Pomone, care nu ieşea 
niciodată. Recunoscui şi pe tipul pe care-l 
urmărea, era un client, „Cidul”, cum se iscălea 
în corespondenţă. Dar noi ştiam din surse 
intime că lucra la poştă, „Cidul”. 


De ani de zile se ţinea scai de Pomone să-i 
găsească o fată bine crescută, visul lui. Dar 
domnişoarele care i se prezentau nu erau 
niciodată destul de bine crescute pentru gustul 
lui. Făceau gafe, pretindea el. Şi treaba nu 
mergea. Dacă stai să te gândeşti bine, există 
două feluri de fete, cele cu „vederi largi” şi cele 
care au primit „o bună educaţie catolică”. Două 
feluri în care nenorocitele se pot simţi 
superioare, două feluri de a provoca pe 
temători şi pe nesâtui, genul „deochiat” şi 
genul „fetiţă”. 

Toate economiile „Cidului” se topiseră în 
câteva luni de zile cu aceste căutări. Ajunsese 
acum cu Pomone la capătul resurselor şi al 
speranţelor. Aveam să aflu că se sinucisese 
chiar în acea seară pe maidan. Dealtfel, de 
îndată ce-l văzui pe Pomone ieşind de la el de 
acasă, nu m-am îndoit ca se petrecuse ceva 
neobişnuit. L-am urmărit aşa mult timp prin tot 
cartierul care-şi risipea prăvăliile de-a lungul 
străzilor şi culorile, ca să se termine în nişte 
cârciumi precare exact la marginea accizului. 
Când nu eşti grăbit, te pierzi uşor pe aceste 
străzi, derutat mai întâi de tristeţea lor şi apoi 
de prea multa indiferenţă a locurilor. Dacă ai 
avea ceva bani, te-ai azvârli într-un taxi ca să 
scapi, atât e de plicticos. Oamenii pe care-i 
întâlneşti târâie în urma lor un destin atât de 
lânced că te simţi stingherit pentru ei. După 


ferestrele cu perdele e aproape sigur că micii 
rentieri au lăsat gazul deschis. Nu se poate face 
nimic! Accidente, se spune, nu-i cine ştie ce. 

Şi nici o bancă să te aşezi. Numai cenuşiu şi 
cafeniu peste tot! Când plouă, plouă din toate 
părţile, din faţă, din coastă, şi strada lunecă 
atunci ca spinarea unui peşte cu o şină de 
ploaie pe mijloc. Nici măcar nu poţi zice că e un 
cartier dezordonat, e mai degrabă ca o 
închisoare bine întreţinută, o închisoare care n- 
are nevoie de porţi. 

Hoinărind aşa, l-am pierdut în cele din urmă 
pe Pomone şi pe sinucigaşul lui, imediat 
după rue des Vinaigriers. Ajuns atât de aproape 
de Garenne-Rancy, nu mă putui stăpâni să nu 
arunc o privire spre fortificaţii. 

De departe, Garenne-Rancy te-mbie, nimic 
de zis, din cauza copacilor din cimitirul cel 
mare. Mai că te-ai lăsa înşelat şi ai jura că-i 
Bois de Boulogne. 

Dacă vrei cu tot dinadinsul veşti despre 
cineva, trebuie să-ntrebi pe cei care ştiu. 
Oricum nu pierd mare lucru făcând o scurtă 
vizită familiei Henrouille, mi-am zis. Ei trebuie 
să ştie cum stau lucrurile la Toulouse. Şi iată 
imprudenţa pe care am comis-o. Nu bânuieşti. 
Nu ştii că ai ajuns şi totuşi te trezeşti de-a 
dreptul în cele mai întunecoase ţinuturi ale 
nopţii. O nenorocire te va ajunge curând. E de 
ajuns un fleac; şi oricum n-ar trebui să mai 


încerci niciodată să revezi anumiţi oameni, de 
soiul ăsta mai ales. Că nu mai scapi. 

Tot ocolind, mă trezii parcă împins de 
obişnuinţă în faţa casei lor. Stăteam şi mă tot 
minunam că se afla în acelaşi loc. Începuse să 
plouă. Pe stradă nimeni decât eu, care nu 
îndrăzneam să merg mai departe. M-aş fi întors 
din drum fără să mai stărui, când uşa casei se 
deschise exact atât cât să-mi poată face semn 
nevasta să intru. Desigur ea vedea tot. Mă 
zărise şovâind pe trotuarul din faţă. Nu mai 
vroiam să mă apropii, cu toate că ea mă chema 
acum pe nume. 

- Doctore!... Vino repede! 

Aşa mă striga, autoritar... Mi-era teamă să 
nu fiu remarcat. Mă grăbii să urc până la micul 
lor peron, să regăsesc coridorul şi soba şi să 
revăd tot decorul. Şi totuşi eram neliniştit. Apoi 
se apucă să-mi povestească că soţul ei era 
foarte bolnav de vreo două luni de zile şi că se 
simţea din ce în ce mai rău. 

Pe loc, desigur, bănuiala. 

- Şi Robinson? întrebai precipitat. 

Se făcu întâi că nu m-aude. Apoi se hotărî: 
„O duc bine amândoi... Afacerea le merge şi ea 
bine la Toulouse”, îmi răspunse în cele din 
urmă, dar aşa, rapid. Şi fără o vorbă în plus mă 
asaltă din nou în legătură cu soţul ei bolnav. 
Îmi ceru să mă ocup imediat de el, fără să pierd 
un minut... „Că sunt atât de devotat... Că-l 


cunosc bine pe soţul ei... c-o fi, c-o pâţi... Că nu 
vrea să vadă nici un fel de doctor... Că nu mai 
ştiau adresa mea...” În sfârşit, mofturi. 

Dar eu aveam destule motive să mă tem ca 
această boală a soţului să nu aibă nişte origini 
bizare. Eram în măsură să-mi cunosc cucoana 
şi obiceiurile casei. Pe loc, o satanică 
curiozitate mă făcu să urc în camera lui. 

Era culcat exact în acelaşi pat în care-l 
îngrijisem pe Robinson după accident, numai 
cu câteva luni mai înainte. 

In câteva luni o cameră se schimbă chiar 
dacă nu se mişcă nimic în ea. Oricât de 
bătrâne, oricât de şubrede, lucrurile mai găsesc 
încă, nu se ştie de unde, forţa de a îmbătrâni şi 
mai mult. Totul era schimbat în jurul meu. Nu 
obiectele de la locurile lor, desigur, dar 
lucrurile ele însele, în adâncul lor. Sunt altfel 
lucrurile când le întâlneşti din nou, posedă s-ar 
zice mai multă forţă pentru a pătrunde în noi 
cu mai multă tristeţe, mai adânc, mai blând 
decât altădată, forţa de a se topi în acel fel de 
moarte care se produce în noi cu încetul, 
delicat, pe furiş, în faţa căreia în fiecare zi 
înveţi să te aperi mai puţin decât în ajun. O vezi 
de la o zi la alta muindu-se, zbârcindu-se în noi 
înşine, viaţa şi odată cu ea lucrurile şi fiinţele, 
pe care le-ai părăsit neînsemnate, preţioase sau 
uneori chiar de temut. Teama sfârşitului a 


însemnat totul cu ridurile ei, în timp ce alergai 
prin oraş după pâine sau după plăcere. 

Curând nu vor mai exista decât oameni şi 
lucruri inofensive, demne de milă şi dezarmate 
în jurul trecutului nostru, nimic decât păcatele 
amuţite pentru totdeauna. 

Nevasta mă lăsă singur cu soţul. Nu prea 
arăta bine soţul. Circulaţia aproape că i se 
oprise. Îi suguşa inima. 

- Voi muri, repeta, destul de simplu dealtfel. 

Aveam un fel de baftă de şacal de a mă afla 
de faţă întotdeauna în asemenea situaţii. Îi 
ascultam inima bătând, aşa numai ca să fac 
ceva în situaţia dată, cele câteva gesturi pe 
care le aştepta. Inima îi alerga, ai fi putut zice, 
dincolo de coaste, închisă, alerga să prindă din 
urmă viaţa, în salturi, dar oricât s-ar fi zbătut, 
tot n-ar mai fi prins-o. Era terminat. Curând, tot 
poticnindu-se inima va începe să putrezească, 
mustind toată, roşietică şi băloasă ca o rodie 
veche strivită. Aşa se va prezenta inima lui 
flască pe dalele de marmoră, crăpată cu cuțitul 
după autopsie în câteva zile. Căci totul se va 
sfârşi printr-o frumoasă autopsie judiciară. Aşa 
prevedeam, gândindu-mă că toată lumea în 
cartier va povesti destule amănunte murdare în 
legătură cu această moarte, pe care n-o vor 
găsi în firea lucrurilor, după cealaltă istorie. 

O aşteptau la cotitură oamenii din cartier pe 
nevastă-sa, cu toate cancanurile adunate încă 


de la afacerea precedentă, pe care n-o uitaseră. 
Dar asta va fi ceva mai târziu. Deocamdată, 
soţul nu ştia nici cum să rămână, nici cum să 
moară. Parcă trecuse de acum dincolo de viaţă, 
dar nu reuşea totuşi să se desprindă încă de 
propriii lui plămâni. Alunga aerul şi aerul 
revenea. S-ar fi lăsat dus, dar oricum trebuia să 
trăiască până la capăt. Era un chin cu adevărat 
atroce, care-l făcea să se uite cruciş. 

- Nu-mi mai simt picioarele, gemea... Mi-e 
frig până la genunchi... 

Ar fi vrut să-şi frece picioarele, dar nu mai 
putea. Nici să bea nu mai putea. Era sfârşit. 
Dându-i ceaiul preparat de nevastă-sa, mă 
întrebam ce-ar fi putut să pună-n el. Nu prea 
mirosea plăcut ceaiul, dar mirosul nu-i o 
dovadă, şi valeriana miroase foarte urât. Şi apoi 
când te înăbuşeai cum se înăbuşea soţul, nu 
mai avea nici o importantă că ceaiul era bizar. 
Se chinuia mult, se ostenea cu tot ce-i mai 
rămăsese muşchi sub piele, ca să mai sufere, să 
mai sufle. Se lupta în acelaşi timp împotriva 
vieţii şi a morţii. Drept ar fi fost să se facă 
ţăndări în acest caz. Dar natura, când ţine cu 
tot dinadinsul să-şi bată joc de cineva, s-ar 
spune că nu cunoaşte limite. În spatele uşii 
nevastă-sa trăgea cu urechea la consultaţia pe 
care i-o dădeam, dar eu o cunoşteam bine pe 
nevastă-sa. Tiptil am surprins-o. „Chit, chiţ”, îi 


făcui. Nu se supără deloc şi chiar veni imediat 
să-mi şoptească la ureche: 

- Ar trebui să-l faceţi să-şi scoată proteza... 
Probabil că-l împiedică să respire... - Şi eu aş fi 
vrut să-şi scoată proteza.... 

- Dar de ce nu i-o spuneţi singură! am 
sfătuit-o. - Era o sarcină delicată în starea în 
care se afla el. 

- Nu! Nu! Ar fi mai bine să vină de la 
dumneavoastră! îi da ea zor. De la mine, să nui 
se pară ceva, ştiu eu.... 

- Aha! mă mirai, de ce? 

- De treizeci de ani o poartă şi niciodată nu 
mi-a vorbit despre ea.... 

- Să i-o lăsăm atunci! propun. Dacă tot s-a 
obişnuit să respire cu ea... 

- Oh! nu, nu mi-aş ierta-o! mi-a răspuns cu o 
oarecare emotie în glas... 

Mă întorsei fără vorbă în camera lui. Mă auzi 
întorcându-mă lângă el, soţul. Se bucură că m- 
am întors. Între două sufocări mai vorbea, 
încerca chiar să fie amabil cu mine. Îmi ceru 
veşti despre mine, dacă-mi făcusem o nouă 
clientelă.... „Da, da” îi răspundeam la toate 
întrebările. Ar fi fost prea lung şi prea 
complicat să-i dau amănunte. Nu era 
momentul. Ascunsă după canatul uşii, nevastă- 
sa îmi făcea semn să-i mai cer încă o dată să-şi 
scoată proteza. Atunci mă apropiai de urechea 
soţului şi-l sfătuii în şoaptă să-şi scoată proteza. 


Gafă! „Am aruncat-o în closet!”... făcu el cu 
ochii plini de groază. Pe scurt, o cochetărie. Şi 
horcăi îndelung după aceea. 

Eşti artist cum poţi. Toată viaţa, osteneala lui 
estetică se risipise numai în legătură cu 
proteza. 

Momentul confesiunilor. Aş fi vrut să profit 
ca să-i cer părerea în legătură cu ceea ce i se 
întâmplase maică-sii. Dar nu mai putea. Bătea 
câmpii. Şi balele începură să-i curgă abundent. 
Sfârşitul. Nici un mijloc de a mai scoate măcar 
o frază de la el. Îi închisei gura şi coborâi. 
Nevastă-sa în culoarul de jos nu era deloc 
mulţumită şi aproape că m-a ocărât din pricina 
protezei, ca şi cum ar fi fost greşeala mea. 

- De aur era, doctore... Ştiu! Stiu şi cât a 
plătit-o!... Nu se mai fac în ziua de azil... O 
poveste întreagă. „Să urc şi să mai încerc”, i- 
am propus atât eram de stingherit. Dar numai 
însoţit de ea. 

De această dată soţul aproape că nu ne-a mai 
recunoscut. Horcăia mai încet când eram 
aproape de el, ca şi cum ar fi vrut să audă ce ne 
spuneam eu şi nevastă-sa. 

N-am venit la înmormântare. Nici autopsie n- 
a fost cum mă temeam. Totul s-a petrecut fără 
zgomot. Dar cu văduva Henrouille am râmas 
certat de-a binelea din cauza protezei. 


Tinerii sunt atât de zoriţi să facă dragoste, se 
grăbesc atât de mult să apuce tot ce li se oferă 
drept distracţie, că nu stau să-şi aleagă 
plăcerile. Sunt într-un fel ca acei călători care 
se silesc să-nghită la repezeală tot ce li se 
serveşte la bufetul gării, între două semnale. 
Numai să le pui la dispoziţie cele două, trei 
cuplete care-i ajută să-ntreţină o conversaţie de 
amor, asta le ajunge, sunt fericiţi. E uşor să-i 
mulţumeşti pe cei tineri, şi apoi de altminteri, 
se pot distra cum vor, e adevărat! 

Se îndreaptă cu toţii spre plaja strălucitoare, 
la malul apei, acolo unde femeile au aerul că 
sunt în sfârşit libere, acolo unde sunt atât de 
frumoase că nu mai au nevoie nici măcar de 
minciuna visurilor noastre. 

Şi atunci desigur odată cu iarna ţi-e greu să 
te-ntorci, să-ţi spui că totul s-a terminat, să ţi-o 
mărturiseşti. Rămâi oricum în mijlocul frigului, 
al vârstei, să mai speri încă. E de înţeles, 
păcătoşi cum suntem. Nu trebuie să dăm vina 
pe nimeni. Bucurie şi fericire înainte de toate. 
Asta e părerea mea. Şi apoi când începi să te 
ascunzi de ceilalţi e semn că ţi-e teamă să te 
mai amuzi cu ei. Semn de boală. Ar trebui să 
ştim de ce ne încăpăţânăm să nu ne vindecăm 
de singurătate... Un alt tip pe care-l întâlnisem 
în timpul războiului la spital, un caporal, îmi 
vorbise cumva despre aceste sentimente. Păcat 
că nu l-am mai revăzut pe băiatul acela! 


„Pământul e mort! îmi explicase... lar noi 
viermi, viermi pe hoitul lui cel mare şi împuţit 
halindu-i mereu  măruntaiele,  sugându-i 
otrăvurile... Nimic de făcut. Suntem putrezi din 
naştere... Asta-i!” 

Ce are a face că mi ţi l-au dus pe acest filozof 
într-o seară în mare viteză lângă bastioane, 
asta era o dovadă în plus că mai era încă bun 
de împuşcat. I-au trebuit chiar doi jandarmi să-l 
ducă, unul mare şi unul mic. Mi-aduc bine 
aminte. Un anarhist, s-a spus despre el în 
Consiliul de război. 

După ani şi ani, tot gândindu-te, se întâmplă 
să vrei să prinzi iar vorbele pe care le-au spus 
unii oameni şi chiar să-i întâlneşti pe oamenii 
care le-au spus, ca să-i întrebi ce au vrut să 
spună... Dar sunt de mult duşi! Nu aveai 
destulă învăţătură ca să-i fi înţeles... Ai vrea să 
ştii dacă nu cumva şi-au schimbat părerea din 
întâmplare... Dar e mult prea târziu... S-a 
terminat. Nimeni nu mai ştie nimic despre ei... 
Trebuie să-ţi continui singur drumul în noapte. 
Ţi-ai pierdut adevărații tovarăşi. Şi nu le-ai pus 
întrebarea cea mai nimerită, cea adevărată, cât 
mai era încă timp. Cât erai lângă ei, n-o ştiai. 
Un om pierdut. Şi apoi eşti oricum în întârziere. 
Toate astea sunt doar regrete care nu-ţi mai ţin 
de cald. 

In sfârşit din fericire, abatele Protiste veni el 
să mă caute într-o bună dimineaţă, ca să- 


mpărţim câştigul, cel pe care-l obţinusem din 
afacerea cu cavoul maicii Henrouille. Nu 
credeam c-am să mai văd ceva vreodată de la 
preot. Parcă-mi picaseră din cer. Câte o mie 
cinci sute de franci pentru fiecare. Aducea în 
acelaşi timp veşti bune de la Robinson. Ochii lui 
după cât se părea mergeau mult mai bine. 
Pleoapele nu-i mai supurau. Şi toţi cei de acolo 
mă chemau să vin. Le promisesem dealtfel să 
merg să-i văd. Protiste el însuşi stăruia. 

După câte îmi povestea am înţeles că 
Robinson se va însura curând cu fiica 
negustoresei de lumânări a bisericii de lângă 
cavou, cea de care depindeau mumiile maicii 
Henrouille. Căsătoria era ca şi făcută. 

Fireşte toate acestea ne făcură să vorbim 
într-un fel despre decesul domnului Henrouille, 
dar fără să stăruim, şi reluarăm mai plăcut 
vorba despre viitorul lui Robinson şi chiar 
despre acest oraş Toulouse pe care eu nu-l 
cunoşteam deloc şi despre care Grappa îmi 
vorbise odinioară, şi apoi despre genul de 
comerţ pe care-l făceau acolo Robinson 
împreună cu bătrâna şi în sfârşit despre tânăra 
care se va mărita cu Robinson. Pe scurt 
vorbirăm câte puţin de toate şi despre toate... 
O mie cinci sute de franci! Mă făceau indulgent 
şi ca să zic aşa optimist. Găseam că toate 
proiectele lui Robinson despre care-mi vorbea 
abatele erau foarte înțelepte, pline de bun simţ 


şi judecată, adaptate la împrejurări... Totul se 
va aranja. Aşa credeam cel puţin. Şi apoi 
începurăm să discutăm, eu şi părintele, despre 
vârstă. Trecuserăm şi eu şi el de mult de 
treizeci de ani. Rămâneau departe în trecut cei 
treizeci de ani ai noştri pe malurile nămolite de 
ape şi fără prea mari păreri de rău. Nu mai 
merita nici măcar osteneala să-ntorci capul ca 
să mai priveşti o dată malurile. Nu pierdem 
mare lucru îmbătrânind. „Trebuie să fii abject, 
conchisei eu, ca să regreţi un an mai degrabă 
decât altul! ... Aşa că noi, părinte, putem 
îmbătrâni cu curaj, fără mofturi! A fost ziua de 
ieri oare atât de plăcută? Sau cea de acum un 
an! Cum ţi s-a părut? Să regreţi, ce? Oare? 
Tinereţea?... Noi n-am avut tinereţe!...” 

„Întineresc, e adevărat, mai degrabă 
dinlăuntru şi pe măsură ce înaintează în vârstă 
cei săraci, şi când li se apropie sfârşitul, dacă 
au încercat să se lepede în drum de toată 
minciuna şi frica şi neruşinata poftă de a se 
supune care li s-a dat din naştere, devin pe 
scurt mai puţin dezgustători ca la început. 
Încolo nimic din ce există pe pământ nu e 
pentru ei! Nu-i priveşte! Sarcina lor, singura, e 
să se lepede de supunerea lor, s-o borască. 
Dacă ajung s-o facă înainte de a crăpa se pot 
lăuda că n-au trăit degeaba”. 

Hotărât, eram binedispus. Cei o mie cinci 
sute de franci îmi aţâţau verva, continuai: 


„Tinerețea adevărată, singura, părinte, e să 
iubeşti lumea întreagă fără distincţie, numai 
asta e adevărat, numai asta e tinereţea şi pros- 
peţimea. Ei bine, cunoşti vreunul care să fie 
atât de chibzuit, părinte?... Eu unul, nu!... Nu 
văd pretutindeni decât odioase şi străvechi 
neghiobii borşindu-se în trupuri mai mult sau 
mai puţin tinere, şi cu cât se borşesc mai mult 
aceste murdării cu atât îi răscolesc mai mult pe 
cei tineri şi pretind atunci că sunt formidabil de 
tineri. Dar nu e adevărat, e numai 
pălăvrăgeală!... Sunt tineri numai în felul 
furunculelor în care forfoteşte puroiul şi le 
umflă.” 

Era cam încurcat Protiste că-i vorbeam aşa... 
Ca să nu-l agasez prea mult schimbai vorba... 
Mai ales că fusese amabil cu mine şi chiar 
providenţial... Când un subiect te frământă cum 
mă frământa pe mine, e greu să renunti la el... 
De îndată ce rămâi singur te copleşeşte 
subiectul întregii tale vieţi... Te idioţeşte. Ca să 
scapi încerci să spoieşti cu el pe toţi cei care 
vin să te vadă şi asta îi plictiseşte. A fi singur 
înseamnă a te-nvăţa cu moartea. „Vom muri, i- 
am mai spus, mai rău decât câinii, şi ne vor 
trebui o mie de minute ca să crăpăm şi fiecare 
minut va fi nou şi încolţit de atâta spaimă încât 
să uităm de o mie de ori toată plăcerea pe care 
am avut-o făcând o mie de ani dragoste... 
Fericirea pe pământ e să mori iubind, 


înconjurat de iubire. Restul nu e nimic decât 
frică, pe care nu îndrăzneşti s-o mărturiseşti, 
nu e nimic decât artă.” 

Protiste ascultându-mă divagând în felul 
acesta îşi făcu gânduri că mă-mbolnăvisem din 
nou. Poate că el avea dreptate şi eu greşeam în 
toate. In pustnicia mea, gata să caut o 
pedeapsă egoismului universal, imaginaţia mea 
o lua razna într-adevăr, aş fi căutat o pedeapsă 
până-n pânzele albe! Te distrezi cum poţi şi 
când poţi pentru că ocaziile de a merge undeva 
sunt foarte rare, din cauza banilor care-ţi 
lipsesc, şi încă mai rare ocaziile de a scăpa de 
tine însuţi şi de a face dragoste. 

Sunt de acord că nu eram deloc în drept să-l 
agasez pe Protiste cu ideile mele contrarii 
convingerilor lui religioase, dar trebuie să 
mărturisesc că avea în toată persoana lui un 
anumit aer de superioritate care probabil că-i 
enerva pe mulţi. După părerea lui ne găseam 
cu toţii pe pământ, numerotaţi, într-un fel de 
scârboasă sală de aşteptare a eternității pe 
pământ. Numărul lui era excelent bineînţeles, 
rezervat pentru Paradis. Restul nu-l interesa. 

Asemenea convingeri nu-s de înghiţit. În 
pofida acestui lucru, pentru că mi se oferise 
chiar în aceeaşi seară să-mi avanseze suma de 
care aveam nevoie pentru călătoria la Toulouse 
încetai să-l mai inoportunez şi să-l mai con- 
trazic. Frica de a da peste Tania cu fantoma ei 


la „larapout” mă făcu să accept pe loc 
invitaţia. Oricum, o săptămână sau două de trai 
bun, îmi ziceam. Dracul are la îndemână toate 
mijloacele ca să te ispitească. Nu le dai de 
capăt niciodată! 

Numai un pic să trăieşti mai mult şi n-ai mai 
şti încotro s-o apuci de atâta fericire. Risipite 
peste tot, pute pământul de aceste stârpituri de 
fericire, nu mai poţi răsufla de ele. 

Stârpiturile de prin muzee, avortonii 
adevăraţi, există oameni care numai văzându-i 
se-mbolnăvesc, gata mereu să vomeze. Te poţi 
îmbolnăvi de asemeni numai gândindu-te la 
prizăritele noastre încercări de a fi fericiţi, 
pierituri mult înainte de a fi murit cu adevărat. 

Mereu ai tânji după ele dacă nu le-ai uita. 
Fără a mai pune la socoteală osteneala pe care 
ţi-ai dat-o ca să ajungi acolo unde ai ajuns, tot 
aţâţându-ţi mereu speranţa, căzătura noastră 
de fericire, fervorile şi minciunile... Dacă mai 
vrei, poftim! Şi apoi, banii! Şi odată cu ei 
mofturi şi eternităţi câte vrei... Lucrurile pe 
care eşti pus să juri şi pe care juri şi pe care le 
crezi nespuse de alţii niciodată şi nejurate 
înainte să-ţi fi umplut ţie spiritul şi gura, şi 
parfumurile şi mângâierile şi strâmbăturile, în 
sfârşit toate, ca să termini în cele din urmă prin 
a le ascunde cât poţi, ca să nu mai vorbim de 
ruşinea şi de frica de a nu le râgâi pe toate ca 
pe o vărsătură. Nu îndârjirea ne lipseşte, 


aşadar, ci faptul că cel mai adesea nu găsim 
drumul cei bun care duce liniştit spre moarte. 

A merge la Toulouse era în definitiv tot o 
prostie. Nu m-am îndoit o clipă de asta, deci nu 
am scuze. Dar tot urmându-l aşa pe Robinson în 
aventurile lui, prinsesem gustul afacerilor 
dubioase. Încă de la New-York, în nopţile în 
care nu mai puteam dormi, mă frământam cum 
aş putea să-l însoțesc pe Robinson mai departe, 
tot mai departe. Te afunzi în noapte, te- 
ngrozeşti mai întâi, şi totuşi vrei încă să-nţelegi 
şi atunci nu-i mai părăseşti adâncurile. Dar 
sunt prea multe de înţeles în acelaşi timp. Viaţa 
e cu adevărat mult prea scurtă. Nu vrei să fii 
nedrept cu nimeni. Îţi faci scrupule, şovăi să 
judeci totul dintr-odată şi ţi-e frică să nu mori 
şovâind, pentru că atunci sigur ai venit pe 
pământ degeaba. Mai rău decât orice. 

Trebuie să te grăbeşti să nu-ţi ratezi 
moartea. Boala, mizeria care îţi fac praf orele, 
anii, insomniile care te-ncenuşează zile şi 
săptămâni, şi cancerul care urcă poate 
meticulos şi sângerând din rect. 

Timpu-i scurt, se zice! Fără a mai pune la 
socoteală războaiele gata mereu să se 
dezlănţuie în plictiseala criminală a oamenilor, 
să urce din pivnițele în care sunt închişi săracii. 
Sunt ucişi oare destui săraci?... Nu-i sigur... 
Asta e problema? Ar trebui poate să-i strângem 
de gât pe cei care nu înţeleg? Şi să se nască alţi 


săraci, mereu alţii, până când se va întâmpla 
să-nțeleagă în sfârşit bine batjocura, toată 
batjocura... Cum tunzi peluzele până când iarba 
e cu adevarat moale şi bună. 

Debarcând la Toulouse, mă trezii în faţa gării 
destul de şovăitor. O bere la bufet şi iată-mă 
hoinărind pe străzi. Plăcute sunt oraşele 
necunoscute! E momentul şi locul în care poţi 
crede că toţi oamenii sunt buni. E un moment 
de vis. Poţi profita că e numai un vis şi să 
zăboveşti puţin prin grădina publică. Dar, 
trecut de o anumită vârstă, fără excelente 
motive de familie, ai aerul, ca Parapine, că 
urmăreşti fetiţele în grădina publică, trebuie să 
te fereşti. E mai bine, înainte de a trece pragul 
grădinii, să intri la patiserie, în frumosul 
magazin din colţ aranjat minuţios ca un decor 
de bordel cu  păsărele care împodobesc 
oglinzile cu marginile late. Lumea se oglindeşte 
meşterind praline, multiplicată la nesfârşit. Loc 
pentru  serafimi. Domnişoarele din magazin 
flecăresc despre afacerile lor amoroase în 
şoaptă, cam aşa: 

- Atunci i-am spus că poate veni să mă caute 
duminică... Mătuşa mea care a auzit a făcut o 
întreagă tevatură din cauza tatii... 

- Dar tatăl tău nu-i însurat a doua oară? a 
întrerupt-o o colegă. 


- Ce are a face dacă-i însurat a doua oară?... 
Are oricum dreptul să ştie cu cine umblă fiică- 
sa... 

Era şi părerea celeilalte domnişoare din 
magazin. De unde o controversă pasionată între 
toate domnişoarele din magazin. În zadar, ca să 
nu le deranjez, mă-ndopam în colţul meu, fără 
să le întrerup, cu prăjituri şi tarte, care se 
topeau dealtfel fără urmă, în speranţa că vor 
ajunge să rezolve aceste delicate probleme de 
întâietăţi familiale, ele nu mai terminau. Nimic 
nu apărea la orizont. Neputinţa lor speculativă 
le mărginea la o ură fără nici o claritate. 
Crăpau de ilogism, de vanitate şi de ignoranță 
domnişoarele din magazin şi  se-mbălau 
şuşotindu-şi mii de ocări. 

Am rămas totuşi fascinat de dezolanta lor 
mizerie. Am început să mănânc şi babas-urile. 
Nu le mai ţineam socoteala. Nici ele. Speram că 
nu va trebui să plec înainte ca ele să ajungă la 
o concluzie... Dar pasiunea le făcuse mai întâi 
surde şi apoi mute în privinţa mea. 

Cu fierea sleită, crispate, se ţineau la 
adăpostul tejghelei cu prăjituri, toate la un loc 
invincibile, închise şi înţepate rumegând „las' 
că mai vorbim noi”, şi mai înveninate, să- 
mproaşte cu altă ocazie şi mai prompt decât de 
astă dată dobitociile lor turbate şi jignitoare pe 
care le cunoşteau pe seama colegei. Ocazie 


care dealtfel nu va întârzia să apară, pe care o 
vor face să se ivească... _ 

Lături de argumente asaltând neantul. In 
cele din urmă m-am aşezat ca să mă poată 
zăpăci mai bine cu zgomotul neîntrerupt al 
vorbelor, cioturi de idei, ca la malul apei unde 
vălurele de pasiuni neîncetate nu ajung 
niciodată să se organizeze. 

Asculţi, aştepţi, speri, ici, colo, în tren, la 
cafenea, pe stradă, în salon, la portar, aştepţi, 
aştepţi ca răutatea omenească să se organizeze 
ca la război, dar se agită numai şi nimic nu se 
întâmplă, niciodată, nici la ele, la bietele 
domnişoare şi nici la alţii. Nimeni nu vine să ne 
ajute. O enormă flecăreală se întinde peste tot 
cenuşie şi monotonă deasupra noastră, ca un 
miraj peste măsură de descurajant. Şi tocmai 
atunci intrară două dame şi milosul farmec al 
conversaţiei ineficace, învăluindu-ne pe mine şi 
pe domnişoare, fu întrerupt. Clientele fură 
obiectul unei precipitate atenţii din partea 
personalului. Le  veniră în întâmpinarea 
comenzilor şi a celor mai mici dorinţe. Alegeau, 
ciuguleau de ici-colo prăjituri şi tarte pentru a 
le cumpăra. În momentul plăţii se risipiră în 
alte  politeţuri şi-şi  oferiră apoi reciproc 
prăjiturele crocante de ronţăit „pe loc”. 

Una dintre ele refuză cu mii de mulţumiri, 
explicând cu mii de amănunte confidenţiale 
celorlalte dame, foarte interesate, că doctorul 


ei îi interzicea de acum încolo orice fel de 
dulciuri şi că era nemaipomenit doctorul ei, că 
făcuse minuni în constipaţiile din oraş şi de 
aiurea, că printre altele era gata s-o vindece şi 
pe ea de o retenţie de care suferea de mai mult 
de zece ani, datorită unui regim foarte special, 
şi datorită unui medicament numai de el 
cunoscut. Damele nu vrură să se lase mai 
prejos în chestiuni de constipaţie. Ele sufereau 
mai mult decât oricine de  constipaţie. 
Protestau. Vroiau probe. Doamna pusă la 
îndoială adăugă numai că „dădea acum vânturi 
când mergea călare, ca un foc de artificii... Că 
din cauza acestor şei noi, foarte rigide, foarte 
rezistente, trebuia să-şi ia noi precauţii... 
Câteodată erau atât de tari, aceste minunate 
şei noi, că ea simţea o durere îngrozitoare la 
fund... sfâşietoare. Era obligată să se ungă cu 
vaselină înainte de a merge la closet”. Un 
asemenea argument nu mai putea fi respins. 
Aşa că plecară aceste cliente foarte sfătoase, 
însoţite până la pragul patiseriei „Păsărelele” 
de multele surâsuri ale magazinului. 

Parcul din faţă îmi păru propice unei mici 
halte de reculegere, timp cât să-mi adun 
gândurile înainte de a pleca în căutarea 
prietenului meu Robinson. 

În parcurile provinciale, băncile rămân 
aproape tot timpul libere în dimineţile din 
cursul săptămânii, risipite pe marginile 


rondurilor înţesate de trestie şi margarete. 
Lângă imitaţiile de stânci, pe o apă strict 
îngrădită, o bărcuţă de tablă, învăluită în 
pieiluşoare era legată de mal cu o sfoară 
mucezită. Schiful naviga duminica, era anunţat 
pe un afiş, iar preţul unui tur al iacului: doi 
franci. 

Câţi ani? Câţi studenţi? Câte fantome? 

In toate colţurile grădinilor publice există 
astfel de unghere pline de gropniţele înflorite 
ale idealurilor, de boschete ale promisiunilor şi 
de batiste murdare de tot ce vrei. Nimic serios. 

Dar destul cu fantasmagoriile! La drum mi- 
am zis, în căutarea lui Robinson şi a bisericii 
sale Sainte-Eponime, a cavoului în care-şi ţinea 
mumiile împreună cu bătrâna. Venisem să văd 
tot, trebuia s-o pornesc. 

Trăsura mă purtă ocolind într-un moft de 
trap în căuşul străzilor umbrite ale bătrânului 
oraş, acolo unde lumina rămâne prinsă între 
acoperişuri. Duceam cu noi o mare zuruială de 
roţi, îndărătul calului tot numai potcoave, 
trecând peste şine şi pasarele. De foarte multă 
vreme oraşele din sud n-au mai ars. Parcă 
niciodată n-au arătat atât de bătrâne. 
Războaiele nu se mai poartă pe aici. | 

Ajunserăm în faţa bisericii Sainte-Eponime 
când sună de amiază. Cavoul era ceva mai 
departe, sub o troiță. Mi se indică locul care se 
afla exact în mijlocul unei grădini foarte 


veştede. Se pătrundea în această criptă printr- 
un fel de gaura baricadată. Zării de departe pe 
cea care o păzea, o fată. Îi cerui mai întâi veşti 
despre prietenul meu Robinson. Tocmai trebuia 
să-nchidă poarta, fata.  Surâse amabil 
răspunzându-mi şi-mi dădu imediat veşti bune. 

În lumina amiezii, din locul în care eram, 
totul în jur părea trandafiriu şi pietrele 
măcinate de vreme urcau spre cer în susul 
bisericii, parcă ar fi fost şi ele gata la rândul lor 
să se topească în aer. 

Trebuie să fi avut cam douăzeci de ani, fata, 
picioarele puternice şi zvelte, un bust micuţ 
foarte grațios, un căpşor îngust deasupra, bine 
conturat, hotărât, ochii un pic poate prea negri 
şi atenţi pentru gustul meu. Ca gen, deloc 
visătoare. Ea scria scrisorile lui Robinson, cele 
pe care le primeam de la el. Mi-o luă înainte cu 
mersul ei hotărât, spre cavou, picior, gleznă 
bine desenată, şi încheieturi de mare iubăreaţă 
care se arcuiau probabil foarte precis la 
momentul potrivit. Mâini scurte puternice, care 
ştiau să strângă bine, mâini de muncitoare 
ambițioasă. Un zgomot sec când întoarse cheia. 
Căldura ne învăluia din toate părţile şi tremura 
deasupra şoselei. Vorbeam despre una, despre 
alta şi, odată redeschisă poarta ne hotărârăm 
să facem o vizită în cavou cu toate că era ora 
prânzului. Începui să-mi recapăt nepăsarea. Ne 
înfundarăm în răcoarea care creştea în spatele 


felinarului. Era chiar foarte plăcut. Mă prefăcui 
că mă clatin între două trepte ca s-o apuc de 
braţ, ceea ce ne făcu să glumim şi, odată ajunşi 
pe pământul bătătorit de jos, o sărutai pe gât. 
Ea protestă mai întâi, dar nu prea. 

După un moment de tandreţe mă răsucii în 
jurul pântecului ei ca o adevărată râmă 
amoroasă. Vicioşi ne mozoleam buzele pentru o 
conversaţie între suflete. Cu mâna îi măsurai 
uşor coapsele cambrate, e plăcut aşa, cu 
felinarul aşezat jos pe pământ, pentru că poţi 
privi în acelaşi timp reliefurile mişcătoare ale 
picioarelor. E o poziţie recomandabilă. Ah! Nu 
trebuie să pierzi nimic din aceste momente! 
Trage cu ochiul! Merită! Ce zvâcnet! Ce bună 
dispoziţie! Ne reluarăm conversaţia într-o notă 
nouă de intimitate şi simplicitate. Eram 
prieteni. Amorul mai întâi. Am economisit astfel 
zece ani! 

- Vii adesea aici? o întrebai gâfâind şi 
gafând. Dar continuai. Mama dumitale vinde, 
nu-i aşa, lumânări la biserica de alături? 
Abatele Protiste mi-a vorbit şi despre ea. 

- O înlocuiesc pe doamna Henrouille în 
timpul prânzului... mi-a răspuns. După amiaza 
sunt modistă... În strada Teatrului... N-ai trecut 
prin faţa teatrului venind încoace? 

Mă linişti încă o dată în privinţa lui 
Robinson, îi mergea foarte bine, şi specialistul 
de ochi credea că va vedea în curând atât cât 


să se conducă singur pe stradă, încercase deja. 
Totul era de bun augur. Maica Henrouille, în 
ceea ce o privea, se declara mulţumită de 
cavou. Făcea afaceri bune şi economii. Un 
singur inconvenient, în casa în care locuiau, 
ploşniţele îi împiedicau pe toţi să doarmă, mai 
ales în nopţile furtunoase. Atunci ardeau sulf. 
Părea că Robinson vorbea adesea despre mine 
şi chiar de bine. Din una în alta ajunserăm la 
istoria şi împrejurările căsătoriei lor. 

E adevărat că n-o întrebasem cum o cheamă. 
O chema Madelon. Se născuse în timpul 
războiului. La urma urmei proiectul căsătoriei 
lor îmi convenea. Madelon era un nume uşor de 
ţinut minte. Desigur că ştia ea ce face 
căsătorindu-se cu Robinson. In fond, în ciuda 
ameliorărilor, el va fi pentru totdeauna un 
infirm... Şi ea care credea că numai ochii îi sunt 
atinşi... Dar nervii lui erau la fel de bolnavi şi 
moralul şi tot restul... Eram cât pe-aci să-i 
spun, s-o pun în gardă... Dar n-am ştiut 
niciodată să port o conversaţie despre căsătorie 
şi nici s-o isprăvesc. 

Ca să schimb vorba mă arătai subit interesat 
de lucrurile din cavou, că doar de asta venisem 
atât de departe, să-l văd, era momentul să mă 
ocup de el. 

Cu felinarul ei cel mic, Madelon şi cu mine 
luminarăm peretele ca să scoatem cadavrele 
din umbră unul câte unul. Aveau de ce cădea 


pe gânduri turiştii! Erau lipiţi de zid ca nişte 
împuşcaţi aceşti vechi morţi... Nici în piele, nici 
în oase, nici în haine nu erau cu totul... Un pic 
din toate acestea la un loc... Jegoşi şi găuriţi... 
Timpul care le stătea în cârcă de atâtea secole 
nu-i lăsa nici acum în pace... Le mânca de ici de 
colo câte o bucată de obraz... Le lărgea mereu 
găurile, dar tot mai găseai lungi odgoane de 
epidermă pe cale moartea le uitase pe 
cartilagii. Burta li se golise de tot şi aveau 
acum în loc de buric un fel de mic leagăn de 
umbră. 

Madelon mi-a explicat că într-un cimitir de 
var nestins aceşti morţi aşteptaseră mai mult 
de cinci sute de ani ca să ajungă aici. Nu mai 
puteai spune că sunt nişte cadavre. Starea de 
cadavre se terminase pentru ei de mult. Ajun- 
seseră încet, încet la hotarele prafului. 

Erau în acest cavou şi de cei mari şi de cei 
mici, douăzeci şi şase în total, care nu mai 
cereau altceva decât să intre în eternitate. Şi 
nu erau lăsaţi. Femei cu bonetele găurite în 
vârful ţestelor, un cocoşat, un uriaş şi chiar un 
copil de ţâţă terminat şi el, cu un fel de 
barbeţică de dantelă în jurul gâtului lui 
minuscul, uscat, dacă vreţi, şi un căpeţel de 
scutec. 

Câştiga mulţi bani maica Henrouille cu 
aceste rămăşiţe seculare. Când te gândeşti că 
şi ea era aproape ca aceste fantome când am 


cunoscut-o... Trecui astfel prin faţa tuturor 
însoţit de Madelon. Unul câte unul aşa zisele 
lor capete intrau supuse în cercul neiertător al 
luminii de lampă. Nu era încă întuneric de tot 
în fundul orbitelor lor, mai persista ceva 
asemănător privirii, dar mai blând, cum e 
privirea oamenilor care ştiu. Ceea ce te deranja 
cel mai mult era mirosul de praf care parcă te 
apuca de nas. 

Maica Henrouille nu pierdea nici o vizită de-a 
turiştilor, îi punea la treabă pe morţi ca-ntr-un 
circ. O sută de franci pe zi îi aduceau morţii în 
plin sezon. 

- Nu-i aşa că nu par trişti? mă întreba 
Madelon. 

Intrebarea era rituală. 

Moartea nu-i spunea nimic acestei fetişcane. 
Se născuse în timpul războiului când se moare 
uşor. Eu ştiam bine cum se moare. Învăţasem. 
Suferinţa era enormă. Poţi să povesteşti 
turiştilor că aceşti morţi sunt mulţumiţi. Ei ce 
să zică? Maica Henrouille îi bătea chiar pe 
burtă pe cei care mai aveau destul pergament 
deasupra şi se auzea atunci: „bum, bum”. Dar 
nici asta nu era o dovadă că totul merge bine. 

In sfârşit ne-am întors cu Madelon la 
afacerile noastre. Era deci adevărat că lui 
Robinson îi mergea mai bine. Nu doream nimic 
mai mult. Părea că ţine la căsătoria ei, gagica! 
Se plictisea tare probabil la Toulouse! Erau 


rare ocaziile când puteai să întâlneşti un băiat 
care să fi călătorit atât ca Robinson. Ce de 
poveşti mai ştia! Adevărate şi mai puţin 
adevărate! Le vorbise dealtfel îndelung despre 
America şi despre tropice. Era perfect. Şi eu 
fusesem în America şi la tropice. Ştiam şi eu 
poveşti. Mi-am propus să le povestesc. Dealtfel 
nu călătorind m-am împrietenit eu cu 
Robinson? Felinarul se stinsese. L-am mai 
aprins de vreo zece ori în timp ce amestecam 
trecutul cu viitorul. Îşi ferea sânii care erau 
foarte sensibili. 

Totuşi, cum maica Henrouille trebuia să se- 
ntoarcă dintr-un minut în altul de la masă, 
urcarăm în cele din urmă la lumina zilei pe 
nişte trepte abrupte şi şubrede ca o scară 
mobilă. Am remarcat-o. 


Din cauza acestei scări atât de înguste şi 
periculoase, Robinson nu cobora prea des în 
pivnita cu mumii. De fapt rămânea cel mai 
adesea în faţa uşii ca să facă un pic de reclamă 
pentru turişti şi să înveţe de asemenea să 
redescopere lumina, puţin câte puţin cu propriii 
lui ochi. 

In acest timp, în adâncuri, maica Henrouille 
se descurca. În realitate muncea cât doi cu 
mumiile. Agrementa vizita turiştilor cu un mic 
discurs despre morţii ei de pergament. „Nu 
sunt deloc dezgustători, domnilor şi doamnelor, 


pentru că au fost păstraţi în var, după cum 
vedeţi, mai mult de cinci veacuri... Colecţia 
noastră este unică în lume... Carnea fireşte a 
dispărut... Numai pielea le-a mai rămas, foarte 
tăbăcită şi ea... Sunt goi dar nu indecenti... 
Observaţii că un copil a fost înmormântat odată 
cu mama lui. Şi copilul s-a păstrat foarte bine... 
Şi cel mare de colo cu cămaşa şi dantela care 
se mai ţin încă pe el... Are toţi dinţii... 
Observati...” Le ciocănea la urmă încă o dată 
tuturor pieptul care suna ca o tobă... 

„Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că acestuia 
nu i-a mai rămas decât un ochi... uscat de tot... 
şi limba... care s-a făcut ca talpa!...” Şi trăgea 
de ea. „Scoate limba, dar nu-i scârbos... Puteţi 
să daţi cât vreţi la plecare, dar de obicei se dă 
doi franci de persoană şi jumătate pentru 
copii... Puteţi să-i atingeţi înainte de plecare... 
Să vă daţi singuri seama... Dar nu trageţi tare 
de ei... Vă sfătuiesc... Nu există ceva mai 
şubred...” 

Maica Henrouille se gândise să mărească 
preţurile de îndată ce sosise, rămânea numai să 
se-nţeleagă cu Episcopia. Nu i-a fost uşor din 
cauza preotului de la Sainte-Eponime care 
vroia să-şi păstreze o treime din câştig numai 
pentru el, şi apoi şi din cauza lui Robinson, care 
protesta tot timpul că nu-i dădea destul din 
câştig, credea el. 


- Sunt prins în cursă, conchidea el, ca un 
şoarece... încă o dată... N-am noroc... Bună 
afacere totuşi pivniţa bătrânei!... Şi-şi umple 
buzunarele, te asigur, scroafa. 

- Dar tu n-ai băgat bani în afacerea asta! am 
obiectat ca să-l calmez şi să-l fac să înţeleagă... 
Şi eşti bine hrănit... Şi toată lumea se ocupă de 
tine... 

Încăpăţânat ca un bărzăun, adevărată fire de 
persecutat ce era! Nu vroia să-nţeleagă, să se 
resemneze. 

- La urma urmei, n-ai ieşit deloc râu dintr-o 
afacere atât de dubioasă, fii sigur!... Nu te 
plânge! Ai fi ajuns direct la Cayenne dacă te-ar 
fi agăţat... Şi uite că eşti liniştit!.. Şi ai mai 
găsit-o pe deasupra şi pe micuța Madelon care 
e foarte drăguță şi ţine mult la tine!... Aşa 
bolnav cum eşti! Atunci de ce te mai plângi?... 
Mai ales că şi cu ochii îţi merge acum mult mai 
bine!... 

- Pari a zice că nu prea ştiu de ce mă plâng? 
îmi răspundea. Dar simt totuşi că trebuie să mă 
plâng... Aşa este... Atât mi-a mai rămas... Vreau 
să-ţi spun... Este singurul lucru care mi se 
permite... Nimeni nu-i obligat să mă asculte. 

De fapt nu mai termina cu văicărelile de 
îndată ce rămâneam singuri. Ajunsesem să mă 
tem de aceste momente de intimitate. Mă uitam 
la el, cu ochii lui încă supurând la soare, şi-mi 
ziceam că la urma urmei nu prea era simpatic 


Robinson. Există aşa, unele animale, degeaba 
sunt nevinovate şi nefericite, se ştie, nimeni nu 
le poate suferi. Le lipseşte ceva. 

- Ai fi putut crăpa în închisoare... îi tot 
dădeam zor, ca să-l fac să se mai gândească. 

- Dar eu am mai fost în închisoare... Nu-i mai 
rău decât aici... N-ai nimerit-o... 

Nu-mi spusese că a fost în închisoare. 
Probabil că asta se întâmplase înainte de a ne 
cunoaşte, înainte de război... Insista şi încheia: 
„Nu există decât o libertate, ţi-o spun eu, numai 
una: mai întâi să vezi bine şi apoi să ai buzu- 
narele pline cu bani, restul e moft!...” 

- Şi atunci ce vrei la urma urmei? îl 
întrebam. Când îl puneai astfel în situaţia de a 
se hotărî, de a se pronunţa, de a se mărturisi cu 
adevărat, se dezumfla. Şi totuşi acest moment 
ar fi fost interesant... 

In timp ce Madelon era plecată în timpul zilei 
la atelier, iar maica Henrouille îşi arăta 
resturile ei de cadavre clienţilor, noi mergeam 
la cafeneaua de sub copaci. lată un colţişor 
care-i plăcea lui tare mult. Cafeneaua de sub 
copaci. Probabil din cauza zgomotului pe care-l 
făceau păsările deasupra capului. Şi câte mai 
erau! Mai ales pe la ora cinci când se întorceau 
la cuib foarte vesele că era vară. Se abăteau 
asupra locului ca o furtună. Se povestea chiar 
că un frizer care-şi avea prăvălia lângă grădină 
înnebunise numai auzindu-le piuind în fiecare 


dimineaţă ani în şir. E adevărat că nu ne mai 
auzeam. Dar era oricum plăcut, găsea 
Robinson. 

- Ar fi foarte bine dacă mi-ar da măcar 
regulat cele patruzeci de centime de fiecare 
vizitator. 

Cam din cincisprezece în cincisprezece 
minute se întorcea iar la necazul lui. Între timp 
părea că-şi aduce aminte de culorile timpurilor 
trecute, de întâmplările, cele ale Companiei 
Porduriere din Africa, între altele, pe care le 
cunoşteam bine amândoi, şi de alte poveşti 
pipărate pe care nu mi le spusese încă. Nu 
îndrăznise poate. Era destul de secretos în 
fond, chiar misterios. 

În ceea ce priveşte trecutul, mai ales de 
Molly îmi aduceam aminte, când mă înduioşam, 
ca de ecoul unui clopot bătând o oră de mult 
uitată. Şi când mă gândeam la ceva frumos 
imediat îmi venea în minte ea. 

La urma urmei când egoismul slăbeşte hăţul, 
când soseşte timpul să termini cu toate, în 
privinţa amintirilor nu păstrezi în suflet decât 
pe cea a femeilor care iubeau bărbaţii, nu 
numai pe unul singur, chiar dacă acela ai fost 
tu, ci pe toţi. 

Întorcându-ne seara acasă de la cafenea n- 
aveam nimic de făcut, ca nişte subofiţeri la 
pensie. 


Turiştii veneau fără încetare cât ţinea 
sezonul. Se târau până la cavou şi maica 
Henrouille reuşea să-i distreze. Preotul dădea 
din cap a dojană la aceste glume, dar pentru că 
lua mai mult decât i se cuvenea, nu sufla o 
vorbă, şi apoi în materie de glume nu se 
pricepea. Şi totuşi merita osteneala s-o vezi şi 
s-o auzi pe maica Henrouille în mijlocul 
cadavrelor ei. [i le privea drept în ochi, ea, 
căreia nu-i era frică de moarte, atât de zbârcită 
şi sfrijită ea însăşi de parcă era una de-a lor 
când se oprea ridicând spre ele felinarul ca să 
le vorbească drept în aşa-zisele lor feţe. 

Când se întorceau cu toţii acasă, când se 
adunau pentru cină, vorbeau despre câştig şi 
maica Henrouille mă poreclea: „doctoraşul meu 
Şacal” din cauza a ceea ce se întâmplase între 
noi la Rancy. Dar totul numai în glumă, 
bineînţeles. Madelon trebăluia pe la bucătărie. 
Locuinţa care ne găzduia nu primea decât un 
moft de lumină, dependinţă a sacristiei, foarte 
îngustă, întretăiată de grinzi şubrede şi colţuri 
prăfoase. „Totuşi, remarca bătrâna, cu toate că 
e întuneric aproape tot timpul, îţi nimereşti 
patul, buzunarul şi gura, şi e destul!” 

După moartea fiului ei nu s-a amărât prea 
mult timp. „Totdeauna a fost foarte debil, mi-a 
povestit ea într-o seară despre el, şi uite eu la 
cei şaptezeci şi şase de ani ai mei nu m-am 
plâns niciodată... El se plângea mereu, aşa îi 


era felul, exact ca şi Robinson al matale... ca să- 
ţi dau un exemplu. Uite scărişoara de la cavou, 
e foarte greu de urcat, nu-i aşa?... O ştii?... Mă 
oboseşte bineînţeles, dar sunt zile când mi- 
aduce câte doi franci de fiecare treaptă... Am 
făcut socoteala... Ei bine, pentru banii ăştia eu 
aş urca şi până la cer, dacă vrei!” 

Madelon punea mirodenii în mâncare şi mult 
bulion. Era grozav de bună. Şi vin porfiriu. 
Chiar şi Robinson începuse să bea de când era 
în sud. Imi povestise tot ce se întâmplase de 
când sosise la Toulouse. Nu-l mai ascultam. Ca 
să fiu sincer mă decepţiona şi mă dezgusta. 
„Eşti un burjui, i-am zis în cele din urmă 
(fiindcă pentru mine la epoca aceea nu exista 
înjurătură mai rea). Nu te gândeşti decât la 
bani... Când ai să vezi bine, ai să devii mai rău 
decât ceilalţi!” 

Ocara nu-l supăra. Ai fi zis mai degrabă că-i 
dădea curaj. Ştia dealtfel că-i adevărat. Băiatul 
ăsta, îmi ziceam, s-a aranjat de acum, nu mai 
trebuie să-mi bat capul cu el... O femeiuşcă 
puţin violentă şi vicioasă îţi poate schimba un 
bărbat, nimic de zis, de să nu-l mai recunoşti. 
Pe Robinson, îmi ziceam, l-am luat mult timp 
drept un aventurier, dar nu era decât un 
neisprăvit, încornorat sau nu, orb sau nu... 
Poftim. 

Pe deasupra, maica Henrouille îl 
contaminase cu economiile ei turbate, iar 


Madelon cu pofta ei de măritiş. Nu mai lipsea 
nimic. Socoteala lui era făcută. Mai ales că 
prinsese gust pentru fetişcană. Ştiam eu ce 
ştiam. Mai întâi aş minţi dacă n-aş spune că 
eram gelos, n-ar fi drept. Cu Madelon mă 
întâlneam din când în când pe fugă înainte de 
cină, în camera ei. Dar nu erau uşor de aranjat 
aceste întrevederi. Nu ne vorbeam. Eram cum 
nu se poate mai discreţi. 

Nu trebuie să credeţi doar pentru atât că ea 
nu-l iubea pe Robinson al ei. N-avea nimic de a 
face una cu alta. Numai că el se juca de-a 
logodna şi atunci natural ea făcea pe 
credincioasa. Exista un sentiment între ei. Totul 
în acest caz e să te-nţelegi. El aştepta să se 
însoare ca să se poată atinge de ea, îmi 
mărturisi chiar el. Era ideea lui fixă. Pentru el 
eternitatea, pentru mine clipa. Îmi vorbise 
dealtfel despre un proiect pe care şi-l făcuse să- 
şi cumpere împreună cu ea un mic restaurant şi 
s-o părăsească pe maica Henrouille. Deci totul 
era serios. „E drăguță, o să placă clienţilor”, 
prezicea el în momentele lui bune. „Şi apoi ai 
mâncat din mâncărurile ei. N-o bate nimeni la 
bucătărie”. 

Se gândea chiar s-o tapeze pe maica 
Henrouille de un mic capital la început. Eram şi 
eu de aceeaşi părere, dar prevedeam că 
bătrâna va fi foarte greu de convins. „Prea le 
vezi pe toate în roz”, remarcam eu ca să-l 


calmez şi să-l fac să se gândească. Brusc se 
punea pe plâns şi mă făcea dezgustător. În fond 
nu trebuie să descurajezi pe nimeni şi eram de 
acord că nu aveam dreptate şi că pe mine 
numai gândurile negre mă pierduseră. Meseria 
pe care ştia s-o facă Robinson înainte de război 
era gravura în aramă, dar nu mai vroia s-o 
încerce sub nici o formă. Treaba lui. „Cu 
plămânii mei, ştii, am nevoie de aer curat şi 
apoi nici ochii nu mai sunt ca înainte.” Avea 
dreptate într-un sens. N-aveam ce să-i răspund. 
Când treceam împreună pe străzi oamenii se 
întorceau după el compătimitori. Oamenilor le 
e milă de invalizi şi de orbi, şi se poate spune 
că păstrează pentru ei un fel de rezervă de 
dragoste. Am simţit eu de multe ori pe pielea 
mea această rezervă de dragoste a lor. Sunt 
plini de ea nici vorbă. Numai că, din nefericire, 
rămân mereu la fel de păcătoşi, oamenii, cu 
toată această rezervă de dragoste. Nu pot 
scăpa de ea, asta e. A intrat în ei, rămâne în ei, 
nu le foloseşte la nimic. Crapă cu dragostea în 
ei. 

După cină Madelon se ocupa de el, de Leon 
al ei, cum îi zicea ea. li citea ziarul. Se 
înnebunea după politică acum şi jurnalele din 
sud supurau de o politică foarte gălăgioasă. 

În jurul nostru, seara, casa se prăbuşea în 
rumeguşul ei de secole. Era momentul, atunci 
după cină, tocmai când ploşniţele ieşeau la 


promenadă, să încerc asupra lor, asupra 
ploşniţelor, efectul unei soluţii corosive pe care 
vroiam s-o cedez mai târziu unui farmacist 
contra unui beneficiu. O mică combinaţie. Pe 
maica Henrouille o distra drăcovenia mea şi mă 
asista la experienţe. Mergeam amândoi 
cercetând cuib după cuib, în crăpături, în 
cotloane, să le flituim roiurile cu vitriolul meu. 
Colcăiau, leşinau sub lumânarea pe care maica 
Henrouille o ţine foarte atentă. 

Lucrând, vorbeam despre Rancy. Numai 
gândindu-mă la acel loc, mă apucau crampele, 
aş fi rămas la Toulouse tot restul vieţii mele. 
Nici n-aş fi vrut altceva decât o coajă de pâine 
asigurată şi timp pentru mine. Adevărată 
fericire, ce mai! Şi totuşi trebuia să mă gândesc 
la întoarcere şi la muncă. Timpul trecea şi 
prima popii şi economiile mele se topeau. 

Înainte de a pleca vrui să-i dau câteva lecţii 
şi sfaturi Madelonei. E mult mai bine, desigur, 
să dai bani, când poţi şi când vrei să faci bine. 
Dar îţi poate folosi să fii şi prevenit şi să ştii 
exact ce te aşteaptă şi îndeosebi tot ce rişti 
iubind în dreapta şi în stânga. lată ce-mi 
ziceam, mai ales că în ceea ce priveşte bolile 
mă cam temeam pentru Madelon. Dezgheţată 
desigur, dar tot ce putea fi mai neştiutor în 
privinţa microbilor. Mă lansai deci în explicaţii 
foarte detaliate în legătură cu ceea ce trebuia 
să privească cu atenţie înainte de a răspunde 


mângâierilor amoroase... Dacă era roşu... dacă 
avea o broboană în vârf... In sfârşit, lucruri 
clasice pe care trebuia să le ştii şi care sunt 
atât de utile... După ce mă ascultă cu atenţie, 
lăsându-mă să vorbesc, protestă de formă. Imi 
făcu un fel de scenă... „Că ea era serioasă... Că 
era o ruşine din partea mea... Căâ-mi făcusem 
despre ea o părere îngrozitoare... Că o făcuse 
numai cu mine... Că o dispreţuiam... Că bărbaţii 
sunt toţi nişte infecţi...” 

In sfârşit, tot ce spun damele în asemenea 
împrejurări. Trebuia să mă aştept... Paravan. 
Principalul pentru mine era că-mi ascultase 
sfaturile şi că reţinuse esenţialul. Restul nu 
avea nici o importanţă. Inţelegându-mă bine, 
ceea ce o întrista în fond era gândul că ar fi 
putut să se molipsească de tot ceea ce-i 
povestisem numai prin dragoste şi plăcere. 
Oricât ar fi fost de natural, găsea că era tot atât 
de dezgustător ca natura însăşi şi se simţea 
insultată. Nu mai stăruii, i-am mai vorbit numai 
despre prezervativele cele atât de practice. In 
sfârşit pentru a ne juca un pic de-a psihologii, 
încercarăm să analizăm întrucâtva caracterul 
lui Robinson. Nu e gelos, evident, îmi zise, dar 
are momente când e foarte dificil. 

„Merge, merge!...” i-am răspuns şi mă apucai 
să-i dau o definiţie a caracterului lui Robinson, 
ca şi cum i-aş fi cunoscut, eu, caracterul lui 
Robinson, dar băgai de seamă imediat că nu-l 


cunoşteam deloc pe Robinson în afară de 
câteva săritoare în ochi evidențe ale 
temperamentului său. Nimic mai mult. 

E uimitor cât de greu poţi să-ţi imaginezi 
ceea ce face ca o fiinţă să fie mai mult sau mai 
puţin agreabilă semenilor săi... Vrei să-l ajuţi, 
să-l vorbeşti de bine şi te bâlbâi numai... Mai 
mare mila, chiar de la primele vorbe... O scalzi. 

In zilele noastre să faci pe La Bruyere nu-i 
uşor. Tot ce aparţine subconştientului se 
ascunde de îndată ce te apropii. 


Când am vrut să-mi iau bilet m-au mai 
reţinut o săptămână în plus faţă de cât fusese 
stabilit. Ca să-mi arate împrejurimile oraşului 
Toulouse, malurile răcoroase ale fluviului, 
despre care mi se vorbise atât şi să vizitez mai 
ales acele faimoase vii de prin împrejurimi de 
care toată lumea în oraş părea mândră şi 
mulţumită, ca şi cum ar fi fost cu toţii 
proprietari. Nu puteam pleca aşa, numai cu 
vizita făcută cadavrelor maicii Henrouille. Nu, 
era imposibil! În sfârşit, mofturi... 

M-a  muiat atâta amabilitate. Nici nu 
îndrăzneam să insist prea mult să mai rămân 
din cauza intimităţii mele cu  Madelon, 
intimitate care devenise într-un fel periculoasă. 
Bătrâna începuse să bânuiască ceva. O stinghe- 
reală. În această plimbare ea nu ne însoțea. Şi 
asta pentru că nu vroia să-şi închidă cavoul, 


nici măcar pentru o singură zi. Am acceptat să 
mai stau şi iată-ne porniţi într-o duminică de 
dimineaţă la ţară. Pe el, pe Robinson, îl ţineam 
de braţ între noi doi. La gară am luat clasa a 
doua. Şi mirosea tot atât de tare a cârnaţi ca şi 
în cel de clasa a treia. Într-un sat care se 
numea Saint-Jean am coborât. 

Madelon avea aerul că ştie ţinutul şi dealtfel 
întâlni curând cunoştinţe venite din toate 
părţile. Vasăzică se anunţa o frumoasă zi de 
vară. Tot plimbându-ne trebuia să-i povestim lui 
Robinson ceea ce vedeam. „Aici e o grădină... 
Dincolo uite un pod şi pe el un pescar cu 
undiţa... Pescarul nu prinde nimic... Atenţie la 
biciclist...” De exemplu mirosul de cartofi 
prăjiţi îl orienta foarte bine. Astfel el însuşi ne 
conduse spre o cârciumă unde se preparau 
cartofi prăjiţi, zece centime porţia. Ştiam 
dintotdeauna că lui Robinson îi plăceau cartofii 
prăjiţi, ca şi mie dealtfel. Gustul pentru cartofi 
prăjiţi e parizian. Madelon prefera vermutul sec 
şi neamestecat. 

Râurile n-o duc prea bine în sud. Parcă ar 
suferi de o boală, mereu gata să sece. Colinele, 
soarele, pescarii, peştii, bărcile, şănţuleţele, 
lavoarele, strugurii, sălciile plângătoare, toată 
lumea cere, toată lumea vrea apă. Li se cere 
prea multă apă şi atunci în albia fluviului nu 
mai rămâne mare lucru. Pe alocuri ai zice că-i 
un drum inundat, nu un râu. Deoarece venisem 


pentru distracţie, trebuia să ne grăbim s-o 
găsim. După ce terminarăm cu cartofii prăjiţi 
hotărârăm că o plimbare cu barca înainte de 
prânz ne-ar distra, eu să vâslesc bineînţeles, iar 
ei doi mână în mână să stea în faţa mea, 
Robinson şi cu Madelon. 

lată-ne deci plecaţi pe firul apei, cum s-ar 
zice, râcâind fundul pe ici, pe colo, ea cu mici 
țipete, el nu prea liniştit nici el. Muştele, roiuri, 
roiuri. Libelulele care supravegheau râul, cu 
ochii lor holbaţi aşezaţi peste tot şi cu timide 
bătăi din coadă. O căldură incredibilă care 
făcea să fumege toate suprafeţele. Luneci aşa 
pe vălurelele mărunte până dai de un braţ al 
fluviului mort. La nivelul malurilor încinse, 
lumea trecea în căutarea unei adieri de răcoare 
pe care o prindeau cum puteau în spatele 
câtorva arbori nu atât de săgetaţi de soare. A 
vorbi însemna să te încingi şi mai mult. Nu 
îndrăzneai nici măcar să spui că nu te simţi 
bine. 

Fireşte Robinson fu primul care se sătură de 
navigat. Am propus să debarcăm în faţa unui 
restaurant. Nu eram singurii care avuseserăm 
această idee. Toți pescarii din scoc se 
instalaseră într-adevăr în cârciumă înaintea 
noastră, pofticioşi de aperitive, retraşi în 
spatele sifoanelor. Robinson nu îndrăzni să mă 
întrebe măcar dacă acest restaurant pe care-l 
alesesem era scump, dar îl cruţai de această 


îngrijorare asigurându-l că toate preţurile erau 
afişate şi că toate erau foarte rezonabile. Era 
adevărat.  Madelonei sale nu-i mai dădea 
drumul de mână. 

Pot spune azi că am plătit în acest restaurant 
ca şi cum am fi mâncat, dar numai am încercat 
să mâncăm de fapt. Mai bine să nu mai vorbim 
de bucatele ce ni s-au servit. Mai sunt şi acum 
acolo. 

Să petrecem o după-amiază, organizând o 
partidă de pescuit cu Robinson, era prea 
complicat, s-ar fi amărât că nu vede nici măcar 
dopul. Pe de altă parte eu de vâslit eram 
aproape bolnav, numai după încercarea de 
dimineaţă îmi era destul. Nu mai aveam 
antrenamentul din apele Africii. Îmbătrânisem 
şi aici ca-n toate. Ca să schimb oricum 
mişcarea, opinai că o mică plimbare pe jos de-a 
lungul malurilor ne-ar face foarte bine, măcar 
până la ierburile acelea înalte care se zăreau la 
mai puţin de un kilometru lângă un şir de plopi. 

Şi iată-ne din nou plecaţi, braţ la braţ cu 
Robinson, Madelon înaintea noastră la câţiva 
paşi. Era mai uşor să trecem aşa printre 
ierburi. La un cot al râului auzirăm un 
acordeon. Muzica venea dinspre o şalupă, o 
frumoasă şalupă ancorată în acest loc al 
fluviului. Muzica îl făcu pe Robinson să se 
oprească. In cazul lui era de înţeles, şi apoi 
avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru 


muzică. Atunci mulţumiţi de a fi găsit ceva pe 
placul lui, ne aşezarăm chiar acolo pe iarbă, 
oricum mai puţin prăfuită decât cea de pe 
malul în pantă, de alături. Se vedea că nu era o 
şalupă oarecare. Foarte curată şi elegantă, o 
şalupă numai de locuit în ea, nu pentru cargou, 
plină de flori, având chiar şi un mic coteţ foarte 
cochet pentru câine. l-am descris lui Robinson 
şalupa. Vroia să ştie tot. 

- Aş vrea şi eu să locuiesc într-un vas atât de 
curat ca ăsta, a zis atunci, şi tu? o întreba pe 
Madelon... 

- Te cred şi eu! a răspuns ea. Dar ideea asta 
care ţi-a venit, Leon, e foarte scumpă. E mult 
mai scumpă, sunt sigură, decât o casă de 
raport! 

Ne apucarăm toţi trei să facem socoteala 
cam cât ar trebui să coste o asemenea şalupă şi 
nu mai terminam cu presupunerile... Fiecare 
ţinea la cifra lui... Obiceiul ăsta al nostru de a 
socoti totul cu voce tare... Muzica acordeonului 
ajungea în timpul ăsta până la noi, foarte 
mângâietoare, şi chiar şi vorbele unui cântec de 
acompaniament... În sfârşit, convenirăm că ea 
trebuia să coste, aşa cum era, cam o sută de 
mii de franci, cel puţin. De necrezut... 


Închide ochii tăi frumoşi, căci orele sunt 
scurte... 
In ţara minunată, în dulcea țară-a visului... 


lată ce cântau cei dinăuntru, voci de bărbaţi 
şi de femei amestecate, un pic false, dar oricum 
plăcute din pricina locului în care ne aflam. Se 
potrivea totul cu căldura, cu satul, cu ora la 
care ne aflam, cu râul. 

Robinson se încăpăţâna să socotească miile 
şi sutele. Găsea că totul trebuia să coste încă şi 
mai mult, după cum îi descrisesem noi şalupa... 
Pentru că avea şi o fereastră deasupra ca să se 
vadă mai bine înăuntru, şi aramă peste tot, în 
sfârşit, lux... 

- Leon, te oboseşti, încerca să-l calmeze 
Madelon, lungeşte-te mai bine în iarbă că e 
foarte deasă şi odihneşte-te un pic... O sută de 
mii, cinci sute de mii, tot nu sunt nici ai tăi, nici 
ai mei, nu?... Nu merită atunci să te aprinzi... 

Dar el se lungise şi-şi bătea capul în 
continuare cu preţul şi vroia să-şi dea seama 
orice ar fi şi să încerce să vadă şalupa care 
costa atât de mult... 

- Are motor? întreba... Nu ştiam. 

M-am dus să mă uit în spate pentru că 
insista, aşa numai ca să-i fac plăcere, ca să văd 
dacă zăresc coşul vreunui motor. 


Închide ochii tăi frumoşi, căci viața nu-i 
decât un vis... 

Dragostea doar o minciună... 

Închide ochii tăi frumoşi! 


Aşa continuau să cânte oamenii dinăuntru. Şi 
atunci noi căzurăm de oboseală. Ne adormeau. 

La un moment dat prepelicarul din coteţ a 
sărit afară şi a venit să latre pe pasarelă în 
direcţia noastră. Ne-am trezit sărind în sus şi 
înjurând  prepelicarul! De teamă pentru 
Robinson. 

Un tip care părea a fi proprietarul ieşi atunci 
pe punte printr-o uşiţă a şalupei. Nu vroia să-i 
fie înjurat câinele de nimeni şi cerea explicaţii! 
Dar când a înţeles că Robinson era aproape 
orb, ca să zic aşa, s-a calmat brusc, bărbatul şi 
chiar s-a simţit un pic jenat... Nu ne mai ocări şi 
se lăsă chiar tratat de mitocan, numai să 
împace lucrurile... Ne rugă în compensație să 
venim să luăm cafeaua cu el pe şalupă, pentru 
că era ziua lui, a mai adăugat. Nu vroia să 
rămânem acolo în soare, să ne prăjim, îl pălise 
grija... Şi cădea tocmai bine, pentru că erau 
treisprezece la masă... Patronul era un bărbat 
tânăr, un fantezist... Ii plăceau vapoarele, ni s-a 
explicat mai târziu... Am înţeles imediat. Dar 
nevesti-sii îi era frică de mare şi atunci 
ancoraseră acolo ca să zic aşa pe pietriş. In 
şalupa lui păreau cu toţii bucuroşi să ne 
primească. Nevasta lui mai întâi, o persoană 
frumoasă care cânta la acordeon ca un înger. 
Drăguţ din partea lor că ne invitaseră la cafea. 
Puteam fi cine ştie cine! Pe scurt ne arătaseră 


încredere... Am înţeles imediat că nu trebuia să 
le facem de râs pe aceste gazde fermecătoare... 
Mai ales în faţa oaspeţilor... Robinson avea 
multe defecte, dar era de obicei un băiat 
sensibil. În inima lui, numai la auzul vocilor a 
înţeles că trebuia să ne stăpânim şi să nu 
spunem potlogării... Nu eram bine îmbrăcaţi, 
desigur, dar curaţi şi decenţi. Patronul şalupei, 
l-am examinat de aproape, trebuia să fi avut 
cam la treizeci de ani, cu frumosul şi poeticul 
lui păr castaniu şi un plăcut costum gen 
matelot, dar foarte elegant. Frumoasa lui soţie 
avea cu adevărat nişte ochi de catifea. 

Erau pe la sfârşitul prânzului. Resturile erau 
abundente. N-am refuzat o prâjiturică, nu! Şi 
câte un pahar de porto lângă ea. De multă 
vreme nu mai auzisem nişte voci atât de 
distinse. Oamenii distinşi au un fel de a vorbi 
care te intimidează şi care pe mine mă 
îngrozeşte pur şi simplu, mai ales la femeile lor, 
deşi nu-s decât nişte fraze prost făcute şi 
pretenţioase, dar lustruite ca nişte mobile 
vechi. Cu toate că, anodine, frazele lor trezesc 
frica. Ţi-e frică să nu aluneci pe ele numai 
răspunzându-le. Şi chiar când adoptă un ton 
deşuchiat pentru a cânta în glumă cântecele 
săracilor păstrează acel accent distins, care te 
face bânuitor şi te dezgustă, un accent ca un 
bici de care au de fapt mereu nevoie pentru a 
vorbi slugilor. Enervant, dar te îndeamnă în 


acelaşi timp să le ridici poalele nevestelor lor 
numai ca să vezi cum li se topeşte demnitatea, 
cum îi spun ei... 

Explicai în şoaptă lui Robinson felul cum era 
mobilat în jurul nostru, numai mobilă stil. Îmi 
aducea aminte de prăvălia mamei, dar mai 
curată şi mai ordonată, fireşte. La maică-mea 
mirosea întotdeauna a ardei iute. 

Apoi, spânzurate de pereţii despărțitori, 
tablourile patronului, pretutindeni. Un pictor. 
Nevastă-sa mi-a mărturisit în cele din urmă, şi 
încă făcând o mie şi unul de mofturi. Nevastă- 
sa îşi iubea bărbatul, se vedea de la o poştă. 
Era un artist patronul, bărbat frumos, păr fru- 
mos, rente frumoase, tot ce-ţi trebuie ca să fii 
fericit; şi acordeonul pe deasupra, prietenii, 
visări pe vapor, pe apele scăzute care se 
învolburau împrejur, fericiţi să nu pornească 
niciodată... Le aveau pe toate în casa lor cu 
dulceaţa şi răcoarea prețioasă a lumii, între 
brise-bizuri, şi adierea ventilatoarelor, şi divina 
siguranţă. 

Pentru că venisem trebuia să ajungem la 
unison. Băuturile la gheaţă şi căpşunile cu 
frişcă mai întâi; era desertul meu preferat. 
Madelon se sucea şi se răsucea să mai capete o 
dată. O cuceriseră şi pe ea bunele maniere... 
Bărbaţii o găseau plăcută, socrul mai ales, un 
mare bogătaş, părea mulţumit s-o aibă pe 
Madelon lângă el şi se dădea peste cap să-i fie 


pe plac. Căuta pe toată masa bunătăâţi numai 
pentru ea, care se umpluse de frişca până-n 
vârful nasului. După câte spunea socrul, era 
văduv. Mai degrabă nu-şi mai aducea aminte. 
Curând, la lichioruri, Madelon se ameti. 
Costumul pe care-l purta Robinson ca şi al meu 
vădeau oboseala anotimpurilor, dar în 
adăpostul în care ne găseam putea să nu se 
vadă. Şi totuşi mă simţeam umilit în mijlocul 
celorlalţi, atât de înstăriți, atât de curaţi, ca 
americanii cei atât de bine spălaţi, atât de bine 
îmbrăcaţi, gata parcă mereu pentru 
concursurile de eleganţă. 

__ Madelon pilită nu se mai ţinea prea bine. 
Intoarsă în profil înspre tablouri spunea prostii, 
gazda care se dumirea încet încet începu să 
cânte la acordeon ca să aranjeze lucrurile şi 
cântau cu toţii şi noi trei în surdină, dar fals şi 
plat, acelaşi cântec pe care-l auzisem mai 
înainte de afară şi apoi un altul. 

Robinson găsise prilejul să angajeze o 
conversaţie cu un domn bătrân care părea că 
se pricepe foarte bine la culturile de cacao. 
Frumos subiect! Un colonial, doi coloniali. 
„Când eram în Africa, îl auzii spre marea mea 
surprindere pe Robinson afirmând, în calitate 
de inginer agronom al Companiei Porduriere, 
repeta el, foloseam întreaga populaţie a unui 
sat la recoltat... etc..” Nu putea să mă vadă şi-şi 
dădea frâu liber... Cât putea... False amintiri... 


Praf în ochii bătrânului domn... Minciuni! Tot 
ce putea găsi ca să se ţină la înălţimea 
domnului în vârstă competent. Deşi destul de 
rezervat în conversaţie, mă agasa şi mă necăjea 
să-l aud divagând în felul acesta. 

Îl instalaseră la loc de onoare în vârful unui 
divan mare parfumat, cu un pahar de coniac în 
mână, în timp ce cu cealaltă evoca prin gesturi 
largi măreţia pădurilor virgine şi  furiile 
uraganului ecuatorial. Era departe, foarte de- 
parte... Alcide s-ar fi amuzat dacă ar fi putut fi 
şi el pe aici pe undeva, în vreun colţişor. Bietul 
Alcide! 

Nimic de zis, de bine era bine în şalupa lor. 
Mai ales că începuse să bată vântul dinspre râu 
şi să înfoaie la ferestre perdelele plisate ca pe 
tot atâtea drapele de proaspătă bucurie. 

În sfârşit veni îngheţata şi iarăşi şampania. 
Patronul, era ziua lui, ne-o spusese de o sută de 
ori. A dorit să facă plăcere, o dată măcar, 
tuturor, chiar şi trecătorilor de pe drum. O dată 
şi pentru noi. Pentru o oră, două, poate trei 
eram cu toţii împăcaţi sub sceptrul lui, prieteni 
cu toţii, cunoscuţi, necunoscuţi şi chiar străini, 
noi trei pe care ne culesese de pe mal în lipsă 
de altceva mai bun ca să nu fie treisprezece la 
masă. Vrui să încep un cântecel de veselie, mă 
răzgândii apoi prea mândru, deodată, 
conştient. Găsii astfel de cuviinţă să le mărturi- 
sesc, pentru a justifica invitaţia mea acolo, mă 


încălzisem, că invitaseră în persoana mea unul 
dintre cei mai distinşi medici din regiunea 
pariziană! Fireşte că după ţinuta mea nu şi-ar fi 
putut da seama. Şi nici după mediocritatea 
tovarăşilor mei! Dar îndată ce-mi cunoscură 
rangul, se declarară încântați, flataţi, şi, fără să 
mai aştepte, fiecare începu să mă iniţieze în 
micile sale nefericiri trupeşti; profitai ca să mă 
apropii de fiica unui antreprenor, o verişoară 
tare de şale şi care suferea precis de urticarie 
şi de râgâieli acre din te miri ce. Când nu eşti 
obişnuit cu bunătăţile mesei şi cu confortul, te 
ameţeşti repede. Atât aşteaptă adevărul ca să 
te părăsească. Puțin lipseşte ca să scapi de el. 
Nu ţii prea mult niciodată la propriul tău 
adevăr. In această abundență de lucruri 
plăcute, marele delir al megalomaniei te prinde 
ca pe un nimic, începui şi eu să bat câmpii, tot 
vorbindu-i verişoarei de urticarie. Scapi de 
umilinţele zilnice încercând, ca Robinson, să te 
pui la unison cu oamenii bogaţi, spunând min- 
ciuni, banul săracului. Ne e ruşine tuturor de 
hoitul nostru atât de puţin prezentabil, de 
carcasa lui deficitară. Nu mă puteam hotări să 
le spun adevărul, ar fi fost nedemn de ei ca şi 
fundul meu. Trebuia să fac cu orice preţ 
impresie bună. 

La întrebările lor mă apucai să le răspund 
scornind baliverne, ca mai adineaori Robinson 
domnului celui bătrân. La rândul meu fui 


invadat de superbie... Marea mea clientelă!... 
Surmenajul... Prietenul meu Robinson... 
inginerul care-mi oferise ospitalitate în mica lui 
cabană toulouseană... 

Şi apoi, când comeseanul a mâncat şi a băut 
bine, e uşor de convins. Din fericire! Înghite 
tot! Robinson mi-o luase înainte în acea parşivă 
plăcere a valului de minciuni imprevizibile, ca 
să-l urmez nu trebuia să fac decât un mic efort. 

Din cauza ochelarilor fumurii pe care îi 
purta, oamenii nu-şi puteau da seama de starea 
ochilor lui Robinson. Atribuirăm cu multă 
generozitate nefericirea lui războiului. Şi de 
atunci ne văzurăm bine instalaţi, ridicaţi social, 
şi apoi patriotic până la înălţimea lor, a 
gazdelor, surprinşi mai întâi de fantezia soţului, 
pictorul pe care situaţia lui de artist de lume îl 
împingea din când în când la oarecari acţiuni 
insolite. Erau uimiţi invitaţii că ne găseau pe 
toţi trei realmente foarte simpatici şi 
interesanţi la culme. 

Ca logodnică, Madelon nu-şi juca rolul atât 
de pudic pe cât ar fi trebuit, excita pe toată 
lumea, chiar şi pe femei, în aşa hal că mă 
întrebam dacă nu se va termina totul printr-o 
orgie. Nu, vorbele se destrămau treptat rupte 
de efortul îmbăiat de a trece dincolo de vorbe. 
Nimic nu se întâmplă. 

Rămăseserăm agăţaţi de perne şi de fraze, 
aiuriţi complet din cauza încercării tuturor de a 


ne face fericiţi, mai profund, mai cald, încă şi 
încă, unii pe alţii, numai şi numai spiritual, 
corpul se îmbuibase deja, făcând tot posibilul 
ca să reținem toată plăcerea pentru prezent, tot 
ceea ce ştiam că-i mai minunat în noi şi în 
lume, pentru ca cel de alături să se bucure şi el 
şi să mărturisească că tocmai asta căuta, acest 
lucru admirabil, că nu-i lipsea de ani şi ani 
decât această dăruire a noastră pentru a fi în 
sfârşit fericit în întregime şi pentru totdeauna! 
Că i se revelase în sfârşit propria lui rațiune de 
a fi! Şi că trebuia spus lumii întregi că-şi găsise 
propria rațiune de a fi. Şi să mai bem odată 
împreună pentru a sărbători şi celebra această 
delectare şi pentru ca întotdeauna să fie aşa! 
Farmecul să nu se mai risipească niciodată! Şi 
să nu ne mai întoarcem mai ales la acele 
timpuri abominabile, la acele timpuri fără 
miracole, la timpul dinainte de a ne cunoaşte şi 
de a ne fi întâlnit! Toţi împreună de acum 
înainte! În sfârşit! Pentru totdeauna! 

Patronul, el, nu se putu stăpâni să nu rupă 
farmecul! 

Avea şi el mania de a vorbi despre pictura lui 
care-l sâcâia cu adevărat foarte tare, despre 
tablourile sale, cu orice preţ, în orice 
împrejurare, fără nici o legătură... Aşa că prin 
încăpăţânata lui prostie, cu toate că beţi, 
banalitatea reveni printre noi, zdrobitoare. 
Învins de pe acum îi adresai câteva 


complimente bine simţite şi strălucitoare 
patronului, fericire turnată în fraze pentru 
artişti. Asta era ceea ce-i trebuia. De îndată ce 
primi complimentele mele, fu ca un final 
amoros. Lunecă pe una dintre sofalele umflate 
de la bord şi adormi aproape pe loc cu mare 
plăcere, şi evident fericit. Comesenii în acest 
timp îşi priveau reciproc contururile feţelor, cu 
priviri plumbuite şi fascinate, nehotărâţi între 
somnul aproape de neînvins şi deliciile unei 
digestii miraculoase. 

Cruţai această poftă de somn în ceea ce mă 
privea şi mi-o rezervai pentru noapte. Temerile 
care supraviețuiesc unei zile alungă adesea 
somnul şi când ai bafta să-ţi constitui, pe cât 
poţi, o mică provizie de beatitudine, trebuie să 
fii un imbecil ca s-o risipeşti în neserioase 
aţipiri prealabile. Totul pentru noapte! Asta era 
deviza mea! Trebuie tot timpul să te gândeşti la 
noaptea care vine. Şi apoi fuseserăm invitaţi să 
rămânem la cină, era momentul să ne refacem 
apetitul... 

Profitarăm de zăpăceala care domnea pentru 
a o şterge. Executarăm toţi trei o ieşire foarte 
discretă, ocolindu-i pe comesenii aţipiţi şi 
plăcut risipiţi în jurul acordeonului patroanei. 
Ochii patroanei îmblânziţi de muzică clipeau în 
căutarea unui colţ de umbră. „La revedere”, ne 
făcu când trecurăm pe lângă ea şi surâsul i se 
topi într-un vis. 


N-ajunserăm prea departe toţi trei, numai 
până la acel loc zărit de mine unde râul făcea 
un cot, între două rânduri de plopi, plopi mari 
cu vârfurile foarte ascuţite. Din acest loc se 
dezvăluia toată câmpia şi mai departe chiar un 
orăşel aşezat în căuşul ei, chircit în jurul unei 
clopotniţe, înfiptă ca un cui în roşul cerului. 

- La ce oră avem trenul de întors? se agită 
deodată Madelon. 

- Nu-ţi bate capul! o liniştea el. Ne vor duce 
cu maşina, se înţelege, patronul a spus... Au ei 
una... 

Madelon nu mai stărui. Rămase visătoare de 
plăcere. O zi cu adevărat minunată. 

- Şi ochii tăi, Leon, cum le mai merge acum? 
îl mai întrebă ea. 

- Mult mai bine. Nu vroiam să-ţi spun nimic, 
pentru că nu eram încă sigur, dar cred că cu 
ochiul stâng încep chiar să pot număra sticlele 
de pe masă... Am cam băut, ai băgat de seamă? 
Era grozav! Ce bun era! 

- Ochiul stâng e pe partea inimii, observă 
Madelon bucuroasă. Era foarte mulţumită, se 
înţelege, de starea bună a ochilor lui. Sărută- 
mă în timp ce te sărut! îi propuse ea. Începui să 
mă simt în plus din cauza efuziunilor ei. Mi-era 
greu să mă-ndepărtez pentru că nu ştiam prea 
bine încotro s-o apuc. Mă prefăcui deci că mă 
duc pentru nişte nevoi după un copac şi am 
rămas acolo în spatele copacului aşteptând să 


le treacă. Era înduioşător ceea ce-şi povesteau. 
li auzeam. Dialogurile amoroase chiar cele mai 
plate ţi se par stranii când cunoşti persoanele. 
Şi apoi nu-i auzisem niciodată spunându-şi 
asemenea lucruri. 

- E adevărat că mă iubeşti? îl întreba ea. 

- Ca pe ochii din cap! îi răspundea el. 

- Nu-i un fleac ceea ce spui, Leon!... Dar tu 
nici nu m-ai văzut încă?... Poate când ai să mă 
vezi cu ochii tăi şi nu numai cu ai altora, n-ai să 
mă mai iubeşti atât!... In momentul acela ai să 
mai vezi şi alte femei şi poate c-o să începi să le 
iubeşti pe toate?... Cum fac amicii tâi!... 

Această remarcă pe care o făcuse în şoaptă 
era pentru mine. Nu mă înşelam... Ea credea că 
sunt departe şi nu puteam s-o aud... Şi începu 
să mă bârfească. Nu pierdea timpul degeaba. 
El, prietenul, începu să protesteze. „Cum 
adică? făcea el. Simple bănuieli! Calomnii...” 

- Nu, Madelon, deloc! se apăra el. Eu nu sunt 
ca el! Ce te face să crezi că sunt ca el?... După 
ce ai fost atât de bună cu mine?... Eu mă 
ataşez! Nu sunt o lepădătură! [i-am spus-o 
pentru totdeauna, n-am decât o vorbă! Pentru 
totdeauna! Tu eşti frumoasă, o ştiu, dar ai să fii 
şi mai frumoasă când te voi vedea... Poftim! 
Eşti mulţumită? Nu mai plângi? Nu pot să-ți 
spun mai mult acum! 

- Drăguţ! Leon! îi răspundea ea ghemuindu- 
se lângă el. Erau gata să-şi facă jurăminte, nu 


puteai să-i mai opreşti, cerul nu le mai era 
destul pentru asta. 

- Aş vrea să fii fericită cu mine întotdeauna... 
îi spunea el foarte dulce. Să nu mai ai nimic de 
făcut şi să ai totuşi tot ce-ţi trebuie... 

- Ah! cât eşti de bun,  scumpul 
meu Léon. Eşti mai bun decât mi-am putut 
imagina vreodată... Eşti duios! Eşti fidel! Şi eşti 
totul!... 

- Pentru că te ador, iubita mea... 

Şi se încălzeau aşa, mângâindu-se. Şi ca şi 
cum ar fi vrut să mă ţină departe de intensa lor 
fericire, îmi altoiră una... 

Fa mai întâi: "Doctorul, prietenul tău, e 
bun?” Adusese din nou vorba despre mine, ca şi 
cum i-aş fi stat în gât. "E cumsecade!... Nu 
vreau să spun nimic împotriva lui, că e 
prietenul tău... Dar parcă e prea brutal cu 
femeile. Nu vreau să-l vorbesc de rău, pentru 
că-mi vine să cred că ţine la tine... Dar în sfârşit 
nu-i genul meu... Vreau să zic... Nu te superi, 
nu?” Nu, nimic nu-l supăra pe Leon! „Ei bine, 
mi se pare că doctorului îi plac cam multişor fe- 
meile... Seamănă cu câinii, mă înţelegi? Sare pe 
ele, cum se zice! Face rău şi pleacă... Nu 
crezi?” 

El credea, măgarul, credea tot ce vroia ea, 
găsea chiar că tot ce spune e adevărat şi 
amuzant. Caraghios ca tot restul. O încuraja să 
continue şi-şi dădea duhul pentru asta. 


- Da, e adevărat ce ai remarcat în privinţa 
lui, Madelon, nu e un om râu, Ferdinand, dar 
delicateţea nu-i virtutea lui, asta aşa e, şi nici 
fidelitatea dealtfel!... Sunt sigur!... 

- I-ai cunoscut metresele, spune Leon? 

Se informa, putoarea. 

- Câte şi mai câte! i-a răspuns el foarte 
hotărât, dar ştii... El, întâi de toate, nu prea-i 
mofturos... 

Din asta trebuia trasă o concluzie, Madelon 
îşi asumă această sarcină. 

- Doctorii, se ştie, sunt cu toţii nişte porci... 
mai tot timpul... Dar cred că în felul lui îi cam 
întrece pe toţi... 

- Ţi-a ieşit un sfânt din gură, a aprobat-o 
bunul, fericitul meu prieten şi a continuat: „In 
aşa hal că adesea am crezut, atâta era de 
înclinat spre asta, că lua droguri... Şi apoi să 
ştii, are un mădular! Dacă ai vedea cât e de 
mare! Nu-i normal!...” 

- Aha! Aha! făcu Madelon, perplexă deodată, 
încercând să-şi amintească cum era mădularul 
meu. Crezi că e bolnav de ceva? Spune! 

Era neliniştită, zăpăcită de aceste informaţii 
intime. 

- Asta nu ştiu, fu el obligat să convină, cu 
regret. Nu pot spune nimic sigur... Dar are 
toate şansele cu viaţa pe care o duce. 

- Totuşi, ai dreptate, poate ia droguri... De 
asta e câteodată atât de bizar... 


Şi căpşorul ei începu să macine. Adăugă: „Pe 
viitor va trebui să ne ferim un pic de el...” 

- Doar nu ţi-e frică de el? a întrebat-o. Nu 
înseamnă nimic pentru tine, doar? Nu ţi-a făcut 
avansuri niciodată? 

- O! Nu, n-aş fi acceptat! Dar nu ştii 
niciodată ce-i poate trece prin cap... Inchipuie- 
ţi de pildă că face o criză... Oamenii ăştia care 
iau droguri cam fac crize... Fapt e că nu m-aş 
lăsa niciodată îngrijită de el... 

- Nici eu, acum că am vorbit despre asta! a 
aprobat Robinson. Şi iar drăgălăşenii şi 
mângâieri... 

- Scumpule! Scumpişorule!... îl alinta ea. 

- Frumoaso!... Frumoaso!... îi răspundea el. 

Cu tăceri însoţite de turbate sărutări... 

- Spune-mi repede că mă iubeşti de atâtea 
ori de câte ori poţi, în timp ce eu te sărut până 
la umăr... 

Jocul începea de la gât. 

- Sunt toată roşie! exclama ea, abia 
trăgându-şi sufletul... Mă înăbuş! Lasă-mă să 
suflu! Dar el n-o lăsa să sufle. O lua de la capăt. 
Eu, în iarba de alături, încercam să văd ce se 
petrece. Îi prinsese sfârcurile între buze şi se 
juca cu ele. În sfârşit, glume. Mă înroşisem şi 
eu înghesuit de tot felul de sentimente şi 
minunându-mă singur de indiscreţia mea. 


- Noi doi vom fi foarte fericiţi, nu-i 
aşa, Leon? spune-mi că eşti sigur că vom fi 
fericiţi! 

Pauză. Şi apoi proiecte de viitor nesfârşite ca 
pentru a reface o lume întreagă, dar o lume 
numai pentru ei doi! Eu mai ales nu aveam loc 
în ea! Ai fi zis că nu se săturau să se lepede de 
mine, să curețe intimitatea lor de împuţita mea 
prezenţă. 

- Eşti de mult prieten cu Ferdinand? 

Asta o sâcâia... 

- De ani de zile... Când ici... când colo... a 
răspuns el. Ne-am întâlnit din întâmplare, în 
călătoriile noastre... E un tip căruia îi place să 
vadă multe ţări... Şi mie, într-un sens şi atunci e 
ca şi cum am fi făcut un drum lung împreună... 
Înţelegi?... 

Reducea viaţa noastră la câteva platitudini 
mărunte. 

- Ei bine! N-o să mai fiţi aşa buni prieteni de 
acum încolo, scumpule! Şi chiar începând de 
acum! i-a răspuns ea foarte hotărâtă, scurt şi 
clar... Să înceteze!... Nu-i aşa, iubitule, că ai să 
termini cu el?... Numai cu mine ai să 
călătoreşti, nu-i aşa?... M-ai înţeles?... Nu, 
scumpule? 

- Eşti geloasă pe el? a întrebat-o foarte 
nedumerit, idiotul. 

- Nu, nu sunt geloasă pe el, dar te iubesc 
prea mult, vezi, Leon, şi te vreau întreg numai 


pentru mine... Să nu te împart cu nimeni... Şi 
apoi nici nu-i un prieten de frecventat pentru 
tine, acum că te iubesc eu, Léon... E prea 


vicios... Înţelegi?... Spune-mi că mă 
adori, Leon! Şi că mă înţelegi? 

- Te ador... 

- Bine. 


Ne-am întors cu toţii la Toulouse în aceeaşi 
seară Două zile mai târziu se întâmplă 
accidentul. Trebuia să plec şi exact când eram 
gata să-mi termin de făcut valiza ca să plec la 
gară, iată că aud pe cineva strigând nu ştiu ce 
în faţa casei. Am ascultat... Trebuia să mă gră- 
besc să cobor imediat în cavou... Nu-l vedeam 
pe cel care-mi striga aceste lucruri.... Dar după 
voce părea să fi fost ceva foarte urgent... 
Trebuia să mă prezint imediat, mi se pare. 

- Nici un minut? Arde? îi răspund eu, numai 
aşa ca să nu mă precipit... Să fi fost ora şapte 
seara, exact înainte de cină. Trebuia să ne luăm 
rămas bun la gară, aşa stabilisem. Asta 
convenea tuturor, pentru că bătrâna era 
obligată să vină mai târziu acasă. Tocmai în 
seara aceea din cauza unui pelerinaj pe care-l 
aştepta la cavou. 

- Repede, doctore!  stăruia omul din 
stradă. I s-a întâmplat o nenorocire doamnei 
Henrouille! 


- Bine! Bine! zic... Vin imediat! Bineînţeles!... 
Cobor!... 

Dar avui timp să mă răzgândesc: „Du-te 
oricum înainte. Spune-le că vin în urma ta... Că 
alerg... Numai să-mi trag pantalonii...” 

- Dar e urgent! stărui omul. Şi-a pierdut 
cunoştinţa, nu auziţi!... Şi-a spart un os de la 
cap! se pare... A căzut pe treptele cavoului!... 
Grămadă!... 

„Asta era!” îmi zisei în mintea mea auzind 
această frumoasă istorie, şi nu mai stătui pe 
gânduri... Am şters-o direct spre gară. Eram 
lămurit. 

Am reuşit să prind trenul de ora şapte şi un 
sfert, dar la tanc. 

Nu ne-am mai luat rămas bun. 


Mai întâi, când mă văzu, Parapine băgă de 
seamă că eram foarte tras la faţă. 

- Te-ai obosit prea mult pe acolo, pe la 
Toulouse, a remarcat bănuitor ca întotdeauna. 

E adevărat că avusesem emoţii acolo la 
Toulouse, dar în sfârşit, n-aveam de ce mă 
plânge, scăpasem basma curată, cel puţin aşa 
speram, scăpasem de necazuri făcându-mă 
nevăzut la momentul potrivit. 

li explicai în detaliu aventura şi în acelaşi 
timp bănuielile mele lui Parapine. Dar el nu 
păru convins c-aş fi acţionat cu destulă abilitate 
în această împrejurare... Nu prea am avut timp 


să discutăm despre asta, pentru că problema 
unei slujbe devenise pentru mine între timp 
atât de presantă încât trebuia să iau o hotărâre. 
Nici un minut de pierdut cu comentariile... Nu 
mai aveam decât o sută cincizeci de franci din 
economii şi nu prea ştiam unde mă voi aşeza 
de-acum încolo. La „larapout”?... Nu mai 
angajau. Criza. Să mâ-ntorc la Garenne-Rancy? 
Să iau din nou la pipăit clientela! Şi totuşi m- 
am gândit şi la asta un moment, dar numai ca 
la ultima dintre probabilităţi şi împotriva 
voinţei mele. 

Nimic nu se stinge atât de uşor ca focul 
sacru. 

Tot Parapine mi-a dat în cele din urmă o 
mână de ajutor oferindu-mi un loc pe care-l 
descoperise pentru mine. Azilul unde, evident, 
lucra şi el, şi încă de câteva luni. 

Afacerile mergeau încă destul de bine. În 
acest sanatoriu Parapine era însărcinat nu 
numai cu dusul alienaţilor la cinema, se mai 
ocupa pe deasupra şi de steluțe. La ore exacte, 
de două ori pe săptămână, declanşa adevărate 
furtuni magnetice peste capetele melancolicilor 
adunaţi dinadins într-o cameră bine închisă şi 
foarte întunecată. Sport mintal, pe scurt, 
realizarea unei frumoase idei a 
doctorului Baryton,patronul lui. Un  zgârcit 
dealtfel cumătrul ăsta, care mă primi cu un 
salariu foarte mic dar cu un contract şi nişte 


clauze foarte lungi, toate în avantajul lui, 
fireşte. Pe scurt, un patron. Eram foarte prost 
plătiţi în Azilul lui, în schimb mâncam pe 
săturate şi dormeam foarte bine. Ne puteam 
bucura şi de infirmiere. Era permis, desigur 
printr-o înţelegere tacită. Baryton, patronul, n- 
avea nimic de zis despre aceste distracţii şi 
Chiar remarcase că respectivele favoruri 
erotice legau mai bine personalul de sanatoriu. 
Nici prost, nici sever. 

Şi apoi nici nu era momentul să pun condiţii 
când mi se oferise cât de cât o bucată de pâine 
care picase exact la ţanc. Dacă stau şi mă 
gândesc, nu discern prea bine de ce Parapine 
îmi arătase brusc un interes atât de activ. 
Purtarea lui faţă de mine mă neliniştea. Să-i 
atribui lui, lui Parapine, sentimente fraterne... 
L-aş fi înfrumusețat prea mult... Trebuia să fie 
ceva mai complicat. Se mai întâmplă. 

Ne întâlneam cu toţii la masa de prânz, 
acesta era obiceiul, adunaţi în jurul lui Baryton, 
patronul nostru, alienist experimentat, 
barbişon, coapse scurte şi cărnoase, destul de 
cumsecade, în afara spiritului de economie, ca- 
pitol la care se arăta scârbos de neînduplecat 
ori de câte ori i se iveau prilejul şi pretextul. 

Ne răsfăţa cu macaroane şi vinuri acre, nimic 
de zis. Moştenise o vie întreagă, ne explica el. 
Vai de capul nostru. Dar nu era decât o biată 
viişoară, vă asigur. 


Azilul lui din Vigny-sur-Seine nu se golea 
niciodată. Se numea „Casă de sănătate” pe 
formulare, din cauza grădinii mari care îl 
înconjura şi în care se plimbau nebunii noştri în 
zilele frumoase. Se plimbau având aerul ciudat 
că-şi ţin cu foarte mare greutate capul pe umeri 
în echilibru, nebunii, ca şi cum le-ar fi fost 
întotdeauna frică să nu-i risipească conţinutul, 
pe jos, clătinându-l. În capetele lor se ciocneau 
tot soiul de lucruri săltăreţe şi chisnovate, la 
care ţineau îngrozitor de mult. 

Nu vorbeau despre comorile lor mentale, 
alienaţii, decât strâmbându-se oribil sau cu 
nişte aere condescendente şi protectoare, 
asemenea unor puternici şi  meticuloşi 
administratori. Pentru un imperiu nu le-ai fi 
scos ideile din cap acestor oameni. Un nebun 
nu-i altceva decât mănunchiul de idei obişnuite 
ale unui om, dar bine strânse într-un cap. 
Lumea nu mai străbate prin capul lui şi asta 
ajunge. Capul îi devine un fel de lac fără 
scurgere, o infecţie. 

Baryion se aproviziona cu macaroane şi 
legume de la Paris, cu ridicata. Astfel că 
negustorii din Vigny-sur-Seine nu ne iubeau 
deloc. Putem chiar zice că le eram nesuferiţi. 
Această animozitate nu ne tāia pofta de 
mâncare. La masă, pe la începuturile stagiului 
meu, Baryton era cel care trăgea concluziile şi 
desprindea  învăţămintele  vorbelor noastre 


dezlânate. Dar  petrecându-şi viața între 
alienați, câştigându-şi pâinea din comerţul cu 
ei, împărțind supa cu ei, încercând să le 
neutralizeze cât de cât smintelile, nimic nu-i 
părea mai plictisitor decât să mai şi vorbească 
la masă de maniile lor. „Nebunii nu trebuie să 
figureze în conversaţia oamenilor normali!” 
afirma el defensiv şi peremptoriu. Ţinea în ceea 
ce-l privea la această igienă mintală. 

Îi plăcea conversaţia aproape neliniştitor de 
mult, îi plăcea să fie amuzantă, potolită şi 
inteligentă. Nu dorea deloc să lungim vorba pe 
seama smintiţilor. O instinctivă antipatie în 
privinţa lor îi ajungea odată pentru totdeauna, 
în schimb povestirile despre călătoriile noastre 
îl fermecau. Nu se mai sătura de ele. Parapine, 
de la sosirea mea, fu scutit de vorbăria lui. 
Căzusem la ţanc ca să-l distrez pe patron în 
timpul prânzului. Toate peregrinările mele se 
perindară prin faţa ochilor lor, îndelung 
relatate, aranjate evident, făcute literare, 
amuzante. Baryton mâncând, plescăia teribil. 
Fiica lui stătea tot timpul la dreapta lui. Deşi 
avea numai zece ani, părea pentru totdeauna 
veştejită fiica lui, Aimee. Ceva neînsufleţit, un 
incurabil ten cenuşiu o estompa pe Aimée 
vederii noastre, ca şi cum nişte nori vătămători 
i-ar fi trecut mereu peste faţă. 

Între Baryton şi Parapine surveneau mici 
frecuşuri. Totuşi Baryton nu păstra nimănui 


ranchiună atât timp cât nu se amesteca în nici 
un fel în beneficiile întreprinderii sale. Afacerile 
lui constituiră multă vreme singura parte sfântă 
a existenţei sale. 

Într-o zi Parapine, pe timpul când încă mai 
vorbea, îi declară verde, la masă, că era lipsit 
de etică. Întâi această remarcă îl supără pe 
Baryton. Şi apoi trecu totul. Nu se supără 
nimeni numai pentru atâta. Când îi povesteam 
călătoriile mele, Baryton încerca nu numai o 
emoție romanescă, ci şi sentimentul că face 
economii. „Când te ascultă cineva pe 
dumneata, nu mai are nevoie să vadă aceste 
ţări, atât de bine povesteşti, Ferdinand!” Nici 
nu putea visa să-mi adreseze un compliment 
mai drăguţ. Nu primea în Azilul lui decât 
nebuni uşor de supravegheat şi niciodată 
alienaţi furioşi sau de-a dreptul ucigaşi. Azilul 
lui nu era deci un loc absolut sinistru. Fără 
grilaje, câteva celule numai. Subiectul cel mai 
neliniştitor era poate, între toate, 
micuța Aimée, fiica lui. Copilul nu era socotit 
printre bolnavi, dar mediul îl deprima. 

Câteva urlete ajungeau, din când în când, 
până în sufrageria noastră, dar cauza acestor 
ţipete era mai întotdeauna destul de 
neserioasă. Țineau dealtfel destul de puţin. Mai 
erau şi acele lungi şi bruşte valuri de frenezie 
care zguduiau din când în când grupurile de 
alienați, fără motiv, în timpul nesfârşitelor lor 


hoinăreli între pompă, boschete şi straturile de 
begonii. Totul se termina fără tevatură şi 
alarmă, cu băi calde şi bomboane cu sirop 
tebaic. 

La câteva dintre ferestrele sufrageriilor care 
dădeau în stradă se mai întâmpla câteodată ca 
nebunii să urle şi să tulbure liniştea 
împrejurimilor, dar oroarea rămânea mai ales 
în ei. Erau preocupaţi să-şi ocrotească această 
oroare, personal, împotriva întreprinderilor 
noastre terapeutice. Îi  pasiona această 
rezistenţă. 

Gândindu-mă acum la toţi nebunii pe care i- 
am cunoscut la moş Baryton nu-mi pot stăpâni 
îndoiala că ar mai putea exista şi alte veritabile 
reuşite ale profundelor noastre temperamente, 
în afara războiului şi a bolii, aceste două 
infinituri ale coşmarului. 

Marea oboseală a existenţei nu este poate în 
definitiv decât această enormă străduinţă pe 
care o depui ca să rămâi douăzeci de ani, 
patruzeci de ani şi mai mult, rezonabil, ca să nu 
fii, simplu, profund tu însuţi, adică ticălos, 
atroce, absurd. Coşmarul de a-l prezenta mereu 
ca pe un fel de mic ideal universal, ca pe un 
supraom de dimineaţă până seară, pe această 
stârpitură de om şontorog care suntem. 

Bolnavi, aveam la Azil, la toate preţurile, cei 
mai bogaţi locuiau în camere Louis XV bine 
capitonate. Acestora Baryton le făcea câte o 


vizită în fiecare zi, vizită scump plătită. Îl 
aşteptau. Din când în când primea câte o 
energică pereche de palme, Baryton, 
formidabilă, pe drept cuvânt, îndelung 
premeditată... Imediat o trecea pe nota de plată 
cu titlul de tratament special. 

La masă, Parapine rămânea tăcut, nu pentru 
că succesele mele oratorice în faţa lui Baryton 
l-ar fi supărat, ferească sfântul, dimpotrivă, 
părea chiar mai puţin preocupat decât altădată, 
pe vremea microbilor, şi în definitiv aproape 
mulţumit. Trebuie să mai adaug că trăsese o 
spaimă cumplită în  încurcăturile lui cu 
minorele. Rămăsese de atunci deconcertat într- 
un fel în chestiunile sexuale. În orele libere, ca 
un bolnav, hoinărea în jurul peluzelor azilului 
şi, când treceam pe lângă el, îmi surâdea, dar 
erau atât de nehotărâte aceste surâsuri, atât de 
palide, încât ai fi zis că-şi lua rămas bun. 

Primindu-ne pe amândoi în rândul 
personalului tehnic, Baryton făcuse o bună 
achiziţie pentru că noi i-am dăruit nu numai tot 
devotamentul nostru de fiecare oră, dar şi 
distracţii şi ecouri ale aventurilor noastre după 
care era atât de ahtiat şi de care era atât de 
lipsit. 

Astfel că-i făcea plăcere să ne dovedească 
satisfacția lui. Avea totuşi unele rezerve în ceea 
ce-l privea pe Parapine. 


Nu se simţise alături de Parapine niciodată la 
largul lui. „Parapine... Vezi 
dumneata, Ferdinand... îmi mărturisi el în taină 
într-o zi, e rus!” Să fii rus pentru Baryton era 
ceva la fel de neiertat, descriptiv-morfologic, ca 
şi „diabetic” sau „negru”. Lansat în acest 
subiect care-i tulbura sufletul de luni întregi, 
începu în prezenţa şi spre folosul meu 
îndeosebi să-şi muncească enorm creierii... Nu-l 
mai  recunoşteam pe Baryton. Am mers 
împreună tocmai până la tutungeria din colţ să 
căutăm ţigări. 

- Parapine, nu-i aşa, Ferdinand, e un băiat 
după părerea mea foarte inteligent, 
bineînţeles... Dar are acest băiat o inteligenţă 
cu totul arbitrară. Nu crezi, Ferdinand? Mai 
întâi că e un băiat care nu vrea să se 
adapteze... Se observă imediat... Nici în 
meserie nu-i la largul lui... Şi nici în această 
lume... Spune şi dumneata!... Şi n-are drep- 
tate!... N-are deloc dreptate!.. Pentru că 
suferă... Asta e dovada!... Uită-tela mine, 
Ferdinand, cum mă adaptez!... (Se bătea cu 
pumnul în piept)... Dacă mâine, de exemplu, 
pământul ar începe să se învârtă în sens invers. 
Ei bine? Eu? M-aş adapta, Ferdinand!... Pe loc! 
Şi ştii cum, Ferdinand?... Aş dormi vreo 
douăsprezece ore în şir şi totul ar fi în ordine! 
Asta e! Hop! Nimic mai abil! Totul ar fi în 
ordine! Voi fi adaptat! În timp ce Parapine al 


dumitale, într-o asemenea aventură, ştii ce ar 
face? Ar rumega proiecte şi amărăciuni încă o 
sută de ani de acum încolo!... Sunt sigur!... Îţi 
spun drept!... Nu-i aşa? Şi-ar pierde somnul de 
îndată ce pământul ar începe să se învârtă de-a- 


ndoaselea!... Ar găsi în asta nu ştiu ce 
nedreptate specială!... Prea multă 
nedreptate!... Dealtfel mania lui e 
nedreptatea!... Îmi vorbea enorm despre 


nedreptate în epoca în care catadicsea să-mi 
mai vorbească... Şi crezi că s-ar mulţumi să se 
văicărească numai? N-ar fi încă decât pe 
jumătate rău!... Nu! Ar căuta imediat un truc 
care să facă pământul să sară în aer! Ca să se 
răzbune, Ferdinand! Şi ceea ce e mai rău, am 
să-ţi spun imediat, Ferdinand!... Dar numai 
între noi!... O să-l găsească, trucul!... Aşa cum 
îţi spun. Ah! Uite, Ferdinand, încearcă să reţii 
bine ceea ce am să-ţi explic!... Există nebuni 
simpli şi mai există şi alţi nebuni, cei pe care-i 
torturează ideea fixă a civilizației... Mă 
îngrozesc când mă gândesc că Parapine se 
numără printre aceştia din urmă!... Ştii ce mi-a 
zis într-o zi? 

- Nu, domnule... 

- Ei bine, mi-a zis: „Între penis şi matematică 
nu există nimic... domnule Baryton! Nimic! 
Golul!” Şi apoi ascultă!... Ştii ce aşteaptă ca să- 
mi vorbească din nou? 

- Nu, domnule Baryton, nu ştiu nimic... 


- Deci nu ţi-a povestit? 

- Nu, încă nu... 

- Ei bine, mie mi-a spus! Aşteaptă să vină 
epoca matematicilor. Simplu! Hotărât! Cum îţi 
place această manieră de a se purta faţă de 
mine? Mai vârstnic decât el? Seful lui?... 

Trebuia să râd ca să poată încăpea între noi 
această  exorbitantă fantezie. Dar Baryton 
nu ştia de glumă. Găsea chiar ocazii de a se 
indigna de multe alte lucruri... 

- Ah! Ferdinand! văd că totul ți se pare lipsit 
de interes... Vorbe goale, trăznăi extravagante 
între atâtea altele... Iată ce pari a conchide, 
numai asta, nu? O, imprudent mai eşti, 
Ferdinand! Dă-mi voie dimpotrivă mie să te pun 
în gardă cu multă grijă contra acestor rătăciri, 
neserioase doar în aparență! Îți declar că nu ai 
dreptate!... Nu ai deloc dreptate!... De o mie de 
ori n-ai dreptate!... În cursul carierei mele, 
crede-mă că am auzit într-un fel tot ce se poate 
auzi aici sau aiurea în materie de delir rece sau 
fierbinte! Nimic nu mi-a scăpat!... Mă crezi, nu, 
Ferdinand? Şi nu prea par a mă lăsa pradă 
angoaselor, ai observat, desigur, Ferdinand?... 
Exagerărilor? Nu? Nu-i aşa? În faţa judecății 
mele forţa unui cuvânt, a mai multor cuvinte şi 
chiar a frazelor şi a discursurilor întregi 
înseamnă foarte puţin!... Destul de simplu prin 
naştere şi prin fire, nu mi se poate nesocoti 
faptul că sunt unul dintre acei oameni pe deplin 


inhibaţi, pe care vorbele nu-i sperie... Ei bine, 
Ferdinand, după o conştiincioasă analiză în 
ceea ce-l priveşte pe Parapine, sunt constrâns 
să fiu întotdeauna foarte atent!... Să formulez 
rezervele cele mai hotărâte... Extravaganţa lui 
nu seamănă deloc cu una inofensivă şi 
obişnuită!... Aparține mi se pare uneia dintre 
cele mai rare formule, foarte de temut, ale 
originalității, una din acele manii foarte conta- 
gioase: sociale şi persuasive într-un cuvânt!... 
Poate nu-i vorba chiar despre nebunie în cazul 
prietenului dumitale... Nu! Nu e poate la mijloc 
decât o convingere exagerată!... Dar mă pricep 
în materie de demenţă contagioasă!... Nimic 
mai grav decât convingerea exagerată!... Uită- 
te la mine, Ferdinand, am cunoscut un mare 
număr de convinşi de soiul ăsta şi de diverse 
provenienţe... Cei care vorbeau despre dreptate 
erau cei mai turbaţi!... La început, mărturisesc, 
aceşti justiţiari mă interesau întrucâtva... Acum 
aceşti maniaci mă agasează, mă irită la culme... 
Nu eşti de aceeaşi părere?... Există în oameni 
nu ştiu ce uşurinţă de transmisiune în această 
privinţă care mă îngrozeşte, şi asta la toţi 
oamenii, mă înţelegi?... Bagă de 
seamă, Ferdinand! La toți! Ca alcoolul şi 
erotismul!... Aceeaşi predispoziţie!... Aceeaşi 
fatalitate!... Răspândită la nesfârşit!... Râzi, 
Ferdinand? Mă îngrozeşti şi tu la rândul tău! 
Fragil! Vulnerabil! Inconsistent!  Periculos! 


Ferdinand! Şi când mă gândesc că te credeam 
serios! Nu uita că sunt bătrân, Ferdinand! Îmi 
pot permite luxul să mă doară în cot de viitor! 
Eu am voie! Dar mă gândesc la dumneata! 

În principiu, pentru totdeauna şi în toate, 
eram de aceeaşi părere cu patronul meu. Nu 
prea am făcut cine ştie ce progrese practice de- 
a lungul hăituitei mele existenţe, dar am 
învăţat oricum solidele principii de etichetă a 
servituţii. Brusc, datorită acestor aptitudini, m- 
am împrietenit cu Baryton, nu-l contraziceam 
niciodată şi mâncam puţin la masă. Pe scurt un 
asistent simpatic, foarte economic şi nici de doi 
bani ambițios, neprimejdios. 


Vigny-sur-Seine se înfăţişează vederii aşezat 
între două ecluze între cele două coaste ale 
sale despuiate de verdeață, un sat care devine 
periferie. Parisul îl va înghiţi curând. 

Pierde câte o grădină pe lună. Reclamele, de 
cum te apropii, îţi sar în ochi, bălţate ca un 
balet rusesc. Fata aprodului ştie deja să 
prepare cocteiluri. Numai tramvaiul ţine să 
devină istoric, şi n-o să se termine cu el decât 
printr-o revoluție. Oamenii sunt neliniştiţi, 
copiii nu mai au acelaşi accent ca părinţii lor. 
Parcă nu-ţi mai e la îndemână să zici că eşti din 
Seine-et-Oise. Miracolul este pe cale să se 
săvârşească. Ultimul bulgăre de grădină a 
dispărut odată cu venirea lui Laval la 


Ministerul Afacerilor Publice şi, după vacanţă, 
femeile de serviciu şi-au scumpit preţurile cu 
douăzeci de centime ora. A apărut şiun 
bookmaker. Funcţionarele de la poştă cumpără 
romane despre invertiţi şi-şi imaginează altele 
şi mai realiste. Preotul spune „rahat” când vrei 
şi când nu vrei şi dă sfaturi de bursă celor mai 
înţelepţi. Sena şi-a ucis peştii şi se 
americanizează între două rânduri de 
vărsătoare-tractoare-împingătoare, care 
seamănă cu o proteză plină de putreziciuni şi 
fierăraie. Trei dintre cei care au departajat 
loturile au intrat în puşcărie. Ne organizăm. 
Această transformare funciară locală nu-i 
scâăpă lui Baryton. Regretă amarnic că n-a ştiut, 
să-şi fi cumpărat câteva terenuri în ţinutul de 
alături acum douăzeci de ani, când te rugau să 
iei cu patru centime metrul pătrat, ca pe o felie 
de tort nu prea proaspăt. Dar trecuseră fru- 
moasele vremuri de altădată. Din fericire 
Institutului său psihoterapeutic îi mergea încă 
bine. Dar nu fără greutăţi. Familiile nesăţioase 
nu încetau să-i ceară, să-i pretindă mereu şi tot 
mai mult noi sisteme de cură dintre cele mai 
electrice, dintre cele mai misterioase, dintre 
cele mai de toate... Mai ales mecanisme 
recente, impresionante, şi cât mai iute sub 
ameninţarea de a fi depăşit de concurenţă, 
trebuia sā se supună. De concurența 
sanatoriilor ambuscate prin pădurile învecinate 


de la Asnieres, Passy, Montretout, pândind şi 
ele toate dobitociile luxului. 

Se grăbea Baryton, învăţat de Parapine, să 
fie în pas cu gustul vremii, la preţul cel mai 
ieftin bineînţeles, cu rabat, de ocazie, de la 
solduri, necurmat, cărând mereu noi maşini 
electrice, pneumatice, hidraulice, ca să arate că 
e cel mai bine echipat, pentru a fi la dispoziţia 
capriciilor pensionarilor cârcotaşi şi bogaţi... 
Gemea de disperare când se vedea constrâns să 
cumpere aparate inutile... când era obligat să 
ceară favoruri chiar nebunilor... 

- Când mi-am deschis eu azilul, îmi mărturisi 
el într-o zi, descărcându-şi necazurile, era exact 
înainte de deschiderea Expoziţiei, Ferdinand, 
cea mare... Nu eram, nu formam, noi alieniştii, 
decât un mic număr de practicieni mult mai 
puţin curioşi şi depravaţi decât astăzi, te rog să 
mă crezi! Nimeni nu încerca pe vremea aceea 
să fie la fel de nebun ca pacientul... Nu venise 
încă moda delirului sub pretextul de a vindeca 
mai bine, modă obscenă ca tot ce ne vine din 
străinătate, bagă de seamă... 

Pe la începuturile mele deci medicii 
francezi, Ferdinand, se mai respectau! Nu se 
credeau constrânşi să bată câmpii în acelaşi 
timp cu bolnavii lor... Aşa numai ca să fie la 
acelaşi diapazon, fără îndoială... Sau mai ştii?... 
Să le facă plăcere! Unde o să ajungem? te 
întreb. Devenind mai vicleni, mai morbizi, mai 


perverşi decât persecutaţii cei mai minaţi ai 
azilurilor noastre, tot tăvălindu-ne cu un fel de 
nou orgoliu jegos în toate murdăriile pe care ei 
ni le oferă, unde o să ajungem? Eşti în stare, 
Ferdinand, să mă linişteşti asupra viitorului 
raţiunii noastre?... Sau chiar numai asupra 
bunului nostru simţ?... În ritmul ăsta ce va 
mairămâne din bunul nostru simţ?... Nimic! E 
de prevăzut! Absolut nimic! Prevâd... Evident... 

Mai întâi, Ferdinand, nu e vizibil că, pentru o 
inteligenţă cu adevărat modernă, totul capătă 
aceeaşi valoare? Alb? Negru? Totul se 
destramă... Asta se poartă! Moda! De ce nu 
înnebunim şi noi atunci?... Pe loc! Să începem 
odată! Să ne facem reclamă cu dementa 
noastră! Cine ne împiedică? Te 
întreb, Ferdinand? Câteva supreme şi inutile 
scrupule umane?... Nişte temeri insipide? Ei?... 
Uite, mi se întâmplă, Ferdinand, când îi ascult 
pe unii dintre confrații noştri, şi ăştia sunt 
dintre cei mai preţuiţi, bagă de seamă, dintre 
cei mai căutaţi de clientelă şi academii, să mă 
întreb unde ne duc?... E infernal într-adevăr! 
Aceşti  descreieraţi mă  derutează, mă 
neliniştesc, mă scot din sărite şi mai ales mă 
dezgustă! Numai auzindu-i raportându-şi în 
timpul unuia dintre aceste congrese moderne 
rezultatele cercetărilor lor obişnuite, mă 
cuprinde groaza, Ferdinand! Mi se întunecă 
mintea, numai ascultându-i... Posedaţi, vicioşi, 


şarlatani, logoreici, aceşti aleşi ai psihiatriei 
recente, cu analizele ei superconştiente, ne 
aruncă în abisuri... Direct în abisuri! Într-o 
bună zi, dacă voi nu reacţionaţi, Ferdinand, voi 
tinerii, aici o să ajungem, înţelegi, aici. Tot 
forţându-ne, sublimându-ne, răscolindu-ne 
înţelegerea dincolo de graniţele fireşti ale 
înţelegerii noastre, vom ajunge într-un ţinut 
infernal, din care nu mai e întoarcere!... 
Dealtfel chiar îţi vine să zici că sunt închişi 
aceşti supervicleni în beciul cu condamnaţi, tot 
masturbându-şi judecata zi şi noapte! 

Am zis bine zi şi noapte, pentru că trebuie să 
ştii, Ferdinand, că ei nu încetează nici noaptea 
să se depraveze în vis, puşlamalele! Asta e 
vasăzică! Şi ce-şi mai sfarmă şi ce-şi mai umflă 
mintea! Şi ce-o mai tiranizează!... Iar în jurul 
lor, nimic altceva decât o tocană împuţită de 
resturi de organe, o marmeladă de simptomuri 
delirante în suc propriu care se revarsă şi 
musteşte de peste tot... Cu mâinile mânjite de 
ceea ce a mai rămas din spirit, devenim cleioşi, 
groteşti nedemni, împuţiţi. O să se ducă 
dracului totul de râpă, Ferdinand, se duce deja, 
ţi-o prezic eu, bătrânul Baryton, şi nu peste 
mult timp! O să vezi cu ochii tăi, Ferdinand, 
imensa debandadă! Pentru că eşti încă tânăr! O 
să vezi!... O să treceţi cu toţii la inamic! Şi 
delirând pe deasupra! De un delir 
în plus! Vruum! Prea vă ispitea asta de multă 


vreme! De curaj, sunt de acord, va fi vorba de 
un mare curaj! Dar şi când veţi fi ajuns la casa 
de nebuni, iubiţilor! Vă asigur că de acolo nu 
mai ieşiţi! 

Reţine bine, Ferdinand, ceea ce constituie 
începutul sfârşitului este lipsa de măsură! Cum 
a început marea debandadă, o ştiu prea bine ca 
să-ţi pot povesti... Au început prin a sări peste 
cal! Prin ciudate exagerări! Nici o măsură, nici 
o constrângere! Era scris! Şi atunci toată lumea 
în neant? De ce nu? Toţi? Bineînţeles! Şi nu la 
pas, în galop! O adevărată năvală! Am văzut eu 
însumi, Ferdinand, spiritul cedând puţin câte 
puţin din echilibrul său şi apoi dizolvându-se în 
marea întreprindere de ambiţii apocaliptice! A 
început cam pe la 1900... E o dată 
memorabilă!... Începând cam de pe atunci nu 
mai există în lume în general şi în psihiatrie în 
special decât o cursă frenetică: care să devină 
mai pervers, mai desfrânat, mai original, mai 
dezgustător, mai creator, cum zic ei, decât cel 
de alături!... Frumoasă bălmăjeală!... Câştiga 
cel care se devota cât mai repede posibil 
monstrului, bestiei fără inimă şi fără reţinere... 
Ne va înghiţi pe toţi, bestia, Ferdinand, e de la 
sine înţeles şi nu-i nimic de făcut!... Bestia! Un 
cap, uite aşa de mare care judecă la voia 
întâmplării!... Războaiele şi eroii lui se apropie 
de noi arzând din toate părţile!... lată-ne în plin 
potop!... Simplu! Ne plictisim pare-mi-se la 


nivelul conştiinţei! N-o să ne mai plictisim! Ca 
să provoace o schimbare au început prin a 
deveni pederaşti... Şi dintr-o dată începură să-i 
muncească „impresiile” şi „intuiţiile”... ca pe 
femei... 

Mai e nevoie aici, unde am ajuns, să ne 
împiedicăm de o vorbă goală cum e logica?... 
Bineînţeles că nu! Mai degrabă i-ar stânjeni 
logica pe aceşti savanţi infinit de subtili, aşa 
cum îi modelează timpul nostru, cu adevărat 
progresişti... Să nu care cumva să deduci din 
asta că dispreţuiesc femeile! Nu! Ştii doar! Dar 
nu-mi plac impresiile lor! Sunt un animal coios, 
Ferdinand, şi când am apucat ceva e foarte 
greu să mi-l smulgi... Alaltăieri mi s-a întâmplat 
una năstruşnică... Mi se cerea să primesc un 
scriitor... Bătea câmpii scriitorul... Ştii poate ce 
urla ăla de o lună de zile? „Se lichidează! Se 
lichidează!...” Aşa vocifera prin toată casa. Aici 
ajunsese... Ce să mai zici... Trecuse dincolo de 
hotarele inteligenţei!... Şi culmea e că urina 
foarte greu... O îngustare de canal îl otrăvea cu 
urină, îi bloca vezica... l-am introdus sonde 
peste sonde şi l-am debarasat picătură cu 
picătură... Familia insista că totul i se trage de 
la geniul său... Oricât am încercat să-i explic 
familiei că mai degrabă la vezică era bolnav 
scriitorul lor, nu vroiau să creadă şi pace... 

Pentru ei el sucombase într-un moment de 
exces al geniului său şi cu asta basta... A 


trebuit în cele din urmă să mă raliez părerii 
lor... Ştii probabil ce înseamnă o familie! 
Imposibil s-o faci să-nţeleagă, familia, că un 
om, rudă sau nu, nu-i decât un hoit în 
suspensie... Ar refuza să plătească pentru un 
asemenea hoit... 

De douăzeci de ani Baryton nu înceta să 
satisfacă familiile în vanităţile lor pretenţioase. 
li făceau viaţa grea, familiile. Rābdātor şi 
echilibrat cum îl ştiam, păstra pe suflet o 
rămăşiţă de ură râncedă de veche ce era în 
privinţa familiilor. În acea vreme în care trăiam 
pe lângă el, excedat, căuta în secret, cu 
obstinaţie, să se elibereze, să se sustragă într- 
un fel sau altul odată pentru totdeauna tiraniei 
familiilor. Fiecare îşi are motivele lui ca să 
scape de mizeria intimă şi fiecare dintre noi, ca 
să reuşească, se foloseşte de împrejurări 
pentru a găsi drumul cel mai ingenios. Fericit 
cel căruia bordelul îi ajunge! 

Parapine în ceea ce-l privea părea fericit de-a 
fi ales drumul tăcerii. Baryton, n-am înţeles-o 
decât mai târziu, se întreba în sinea lui dacă va 
ajunge vreodată să scape de aceste familii, de 
dominaţia lor, de miile de  platitudini 
respingătoare ale psihiatriei alimentare, pe 
scurt de starea în care se afla. Avea atâta 
nevoie de lucruri absolut noi şi deosebite că era 
copt până-n măduvă pentru fugă şi evadare, de 
unde fără îndoială aceste tirade critice... 


Egoismul lui pleznea ieşind la iveală de sub 
rutină. Nu vroia să sublimeze nimic, vroia pur 
şi simplu să plece să-şi ducă trupul în altă 
parte. Nu era un terchea- 
berchea Baryton,trebui deci, ca un urs, să 
răstoarne totul ca să poată termina. 

Se eliberă el, care se credea rezonabil printr- 
un scandal absolut deplorabil. Voi încerca mai 
târziu să vă povestesc pe îndelete cum s-au 
petrecut lucrurile. 

În ceea ce mă privea, pentru moment, 
meseria de asistent al lui îmi părea foarte 
acceptabilă. 

Aplicațiile obişnuite ale tratamentului nu 
erau deloc penibile, cu toate că evident, din 
cind în când, mă apuca ameţeala dacă stăteam 
prea mult de vorbă cu pensionarii, un vârtej mă 
târa atunci ca şi cum m-ar fi luat cu ei şi dus 
departe de malurile mele, pensionarii, aşa fără 
să pară de la o frază banală la alta, cu vorbe 
nevinovate, drept în mijlocul delirului lor. Mă 
întrebam o secundă cum să scap şi dacă nu 
cumva din întâmplare fusesem prins de nebunia 
lor odată pentru totdeauna, fără să bag de 
seamă. 

Stăteam în umbra periculoasă a nebunilor, la 
lizieră ca să zic aşa, fiind mereu amabil cu ei, 
prin firea mea. Nu mă scufundam, dar tot 
timpul mă simţeam în pericol ca şi cum aş fi 
fost atras cu perfidie în cartierele oraşului lor 


necunoscut. Un oraş ale cărui străzi se muiau 
pe măsură ce înaintai printre casele lor băloase 
cu ferestre care se topeau prost închise, într-o 
bănuitoare  rumoare. Uşile, pământul se 
mişcau... Dar te apuca totuşi dorinţa să mergi 
mai departe şi mai departe ca să-ţi dai seama 
dacă vei avea forţa să-ţi regăseşti raţiunea, 
chiar printre ruine. Rațiunea devine repede un 
viciu ca şi buna dispoziţie şi somnul la 
neurastenici. Nu te mai gândeşti decât la 
propria ta rațiune. Aşa nu mai merge. Se 
termină gluma. 

Totul a mers aşa din îndoială în îndoială până 
pe data de 4 mai. Celebra dată de 4 mai. Mă 
simţeam atât de bine în ziua aceea de parcă o 
minune se întâmpla. Pulsul - 78. Ca în urma 
unui prânz bun! Când iată că deodată totul 
începe să se învârtă cu mine. Mă cramponez. 
Totul se  înveninează. Oamenii încep să 
arboreze nişte mutre ciudate. Mi se par acri ca 
lămâile şi mai răi decât înainte, mă cocoţasem 
fără îndoială prea sus, prea imprudent pe 
treapta de sus a sănătăţii şi acum mă trezeam 
căzut în faţa oglinzii privindu-mă cu pasiune 
cum îmbătrânesc. 

Nemăsurat e dezgustul şi oboseala când 
aceste mohorâte zile sosesc adunate între ochi 
şi nas; numai acolo s-a adunat atâta dezgust şi 
oboseală cât s-ajungă ani întregi mai multor 


oameni la un loc. Pentru unul singur e cu 
adevărat prea mult. 

Stând şi gândindu-mă îmi veni brusc cheful 
să mă-ntorc la „larapout”, aşa, pe nepusă 
masă. Mai ales că Parapine nu mai vorbea nici 
cu mine. Dar nici cu „larapout'-ul nu mai era 
nimic de făcut. E greu să nuai decât un 
patron drept orice confort material şi spiritual, 
mai ales când eşti alienist şi nu prea sigur pe 
capul tău. Trebuie să rezist. Să nu zic nimic. 
Numai despre femei ne mai rămăsese să 
vorbim; era un subiect plăcut datorită căruia 
speram să-l mai pot distra din când în când. In 
această privinţă îmi acorda un oarecare credit 
al experienței, un soi de  dezgustătoare 
competenţă. 

Nu era deloc rău că Baryton mă aprecia cu 
un oarecare dispreţ. Un patron e întotdeauna 
mai liniştit de ignominia personalului său. 
Sclavul trebuie să fie cu orice preţ un pic şi 
chiar mai mult demn de disprețuit. Un 
ansamblu de mici păcate cronice, morale şi 
fizice, justifică soarta care-l  copleşeşte. 
Pământul se învârte mai bine atunci când 
fiecare se află pe el exact în locul pe care-l 
merită. 

Fiinţa de care te foloseşti trebuie să fie 
inferioară, searbădă, destinată decăderii, asta 
îţi uşurează conştiinţa, mai ales că el, Baryton, 
ne plătea foarte prost. În aceste cazuri de 


avariţie acută funcţionarii sunt într-un fel 
bănuitori şi neliniştiţi. Rataţi, destrâăbălaţi, 
devotați, perverşi, totul se explică, se justifică, 
se armonizează în cele din urmă. Nu i-ar fi 
displăcut lui Baryton să mă fi căutat şi poliţia 
puţin. Asta te face devotat. 

Renunţasem dealtfel de când hăul la orice fel 
de amor propriu. Sentimentul acesta mi s-a 
părut dintotdeauna mult deasupra condiţiei 
mele, de o mie de ori prea costisitor pentru 
resursele mele. Mă simţeam foarte bine de 
când renunţasem la el odată pentru totdeauna. 

Imi era acum de ajuns să mă menţin într-un 
echilibru suportabil, alimentar şi fizic. Restul cu 
adevărat nu mă interesa absolut deloc. Totuşi 
unele nopţi le înduram peste măsură de greu, 
mai ales când amintirea a ceea ce se petrecuse 
la Toulouse mă ţinea treaz ore întregi. 

Imi imaginam atunci, nu mă puteam stăpâni, 
tot felul de urmări dramatice după rostogolirea 
mătuşii Henrouille în groapa ei cu mumii şi 
frica îmi urca din măruntaie, m-apuca de inimă 
şi o ţinea strâns, să bată, până când săream din 
plapumă cât eram de lung şi începeam să 
măsor camera în lung şi-n lat până în 
străfundul întunericului şi până dimineaţa. Mă 
apuca disperarea, în timpul acestor crize, că 
nu-mi voi mai regăsi suficienta nepăsare ca să 
mai adorm vreodată. Să nu credeţi niciodată 
din capul locului în nefericirea oamenilor. 


Întrebaţi-i numai dacă mai pot dormi. Dacă da, 
totul merge bine. Ajunge. 

Niciodată n-am să mai pot dormi adânc. 
Pierdusem acea siguranţă într-adevăr imensă 
care-ţi este foarte necesară, ca să poţi dormi cu 
adevărat profund printre oameni. Mi-ar fi 
trebuit cel puţin o boală, o febră, o catastrofă, 
desigur, pentru ca să-mi aflu nepăsarea, să-mi 
neutralizez neliniştea şi să-mi recapăt divina şi 
tâmpita siguranţă. Singurele zile suportabile de 
care pot să-mi amintesc de-a lungul multor ani 
sunt câteva zile de gripă cu febră foarte mare. 

Baryton nu mă-ntreba niciodată de sânâtate. 
Evita să se ocupe chiar şi de a lui însuşi. 
„Ştiinţa şi viaţa conduc la nişte amestecuri 
dezastruoase, Ferdinand! Fereşte-te 
întotdeauna să te îngrijeşti, crede-mă... Orice 
întrebare pusă corpului devine o breşă... Un 
început de nelinişte, de obsesii...” Acestea erau 
principiile lui biologice preferate, simpliste. 
Făcea în fond pe şmecherul. „Cât ştiu îmi 
ajunge!” zicea frecvent. Ca să-mi arunce praf în 
ochi. 

Nu-mi vorbea niciodată de bani, dar asta 
numai ca să se gândească mai mult la ei, mai 
intim. 

Răfuielile lui Robinson cu familia Henrouille, 
destul de neclare dealtfel, îmi stăteau pe suflet 
şi încercam adesea să-i povestesc fragmente şi 
episoade lui Baryton. Dar nu-l interesau. 


Prefera povestirile mele din Africa, mai ales 
cele în care era vorba despre confrații pe care-i 
întâlnisem aproape peste tot, despre practicile 
medicale ale acestor confraţi, neobişnuite 
practici, ciudate sau îndoielnice. 

Din când în când la Azil, intram în alertă din 
cauza fetiţei lui, Aimee. Brusc, la ora cinei, n-o 
mai găseam nici în grădină, nici în camera ei. 
În ceea ce mă priveşte, mă aşteptam s-o găsesc 
într-o seară făcută bucăţi în spatele unui 
boschet. Cu nebunii noştri care umblau peste 
tot se putea întâmpla orice. Dealtfel, de mai 
multe ori scăpase ca prin urechile acului de un 
viol. Şi atunci urmau crize, duşuri, explicaţii 
fără sfârşit. Degeaba i se interzisese să mai 
treacă pe unele dintre aleile prea ferite, tocmai 
acolo se ducea copiliţa, irezistibil, prin colţurile 
cele mai ascunse. De fiecare dată tatăl îi trăgea 
câte o bătaie să ţină minte. Nu era nimic de 
făcut. Cred că-i plăceau acele locuri. 
Încrucişându-ne, trecând pe lângă ei, pe lângă 
nebuni, pe culoare, noi personalul trebuia să 
fim întotdeauna foarte atenţi. Alienaţii ucid 
chiar mai uşor decât oamenii obişnuiţi. Astfel 
că ne făcusem un fel de obicei să ne aşezăm, 
când îi întâlneam, cu spatele la perete, mereu 
gata să-i primim cu un picior zdravăn în burtă, 
la primul gest. Te privesc cu coada ochiului şi 
trec. În afară de nebunia lor ne înţelegeam 
perfect. Baryton se plângea că nici unul dintre 


noi nu ştia să joace şah. M-am apucat să învăţ 
numai ca să-i fac plăcere. 

In timpul zilei se distingea printr-o activitate 
hărţuitoare şi minusculă, ceea ce făcea traiul în 
preajma lui destul de obositor. Câte o searbădă 
idee practică îi ţâşnea din cap în fiecare 
dimineaţă. Înlocuirea hârtiei igienice în rulouri 
cu hârtia în foi depliabile ne obligă să medităm 
o săptămână, pe care o risipirăm în rezoluţii 
contradictorii. În cele din urmă, hotărârăm să 
aşteptăm luna soldurilor ca să dăm o raită prin 
magazine. Apoi veni cu altă hărţuială inutilă, 
cea a jiletcilor de flanelă... Trebuiau purtate pe 
dedesubt?... Sau peste cămaşă?... Şi metoda de 
administrare a sulfatului de sodiu... Parapine 
scăpa printr-o tăcere tenace de aceste 
controverse subintelectuale. 

Stimulat de plictiseală, îi povestii în cele din 
urmă lui Baryton mult mai multe aventuri decât 
ar fi putut cuprinde călătoriile mele. Eram 
epuizat! Şi atunci fu rândul lui, în fine, să 
susţină singur conversaţia ce lâncezea cu 
propuneri şi reticenţe minuscule. 

N-am mai scăpat. M-a învins prin epuizare. 
Căci nu posedam ca Parapine o indiferenţă 
absolută ca să mă apăr. Dimpotrivă. Fără voia 
mea trebuia să-i răspund. Nu mă puteam abţine 
să nu discut la nesfârşit asupra meritelor 
comparative dintre cafeaua cu lapte şi cacao. 
Mă vrājea cu prostia. 


Reluam încă o dată şi încă o dată discuţia 
despre toate şi despre nimic, despre varice, 
despre curentul  faradic optim, despre 
tratamentul celulitei în regiunea cotului... 
Ajunsesem să bâigui numai şi numai după 
indicaţiile şi preferinţele lui despre tot şi 
despre nimic, ca un adevărat specialist... Mă 
însoțea şi mi-o lua înainte în această plimbare 
cum nu se poate mai ramolită, Baryton, şi mă 
sătură de conversație pentru eternitate. 
Parapine se amuza vârtos în sinea lui auzindu- 
ne cum defilam printre discuţiile noastre 
contradictorii mâncând pe îndelete  tăiţeii, 
stropind printre dinţi vinul patronului drept pe 
faţa de masă. 

Dar să lăsăm amintirea lui Baryton în pace, 
puşlamaua! L-am făcut să dispară până la 
urmă. Dar cât geniu mi-a trebuit pentru asta! 

Printre clientele cu a căror supraveghere 
fusesem însărcinat în mod special, cele mai 
pisăloage mă făceau să turbez de necaz. Duş pe 
aici... Sonda pe dincolo... viciile, violențele şi 
găurile lor de ţinut întotdeauna curate... Una 
dintre tinerele pensionare îmi aducea adesea 
observaţii din partea patronului. Distrugea 
grădina smulgând florile, era mania ei, şi mie 
nu-mi plăceau observaţiile patronului... 

„Logodnica” o porecleau, o argentiniană, nu 
prea urâtă la înfăţişare, dar moralmente nimic 
altceva decât o idee, să se mărite cu tatăl ei. Şi 


atunci ea rupea una câte una toate florile din 
straturi pentru a şi le înfige în marele ei voal 
alb pe care-l purta şi ziua şi noaptea, 
pretutindeni. Un caz de care familiei, fanatic 
religioasă, îi era îngrozitor de ruşine. O 
ascundeau pe fiica lor de lume, cu ideea ei cu 
tot. După părerea lui Baryton, ea sucombase 
datorită inconsecvenţelor unei educaţii prea 
încordate, prea severe, de o morală absolută 
care-i explodase ca să zic aşa în cap. 

La apusul soarelui îi băgam pe toţi înăuntru 
după ce făceam un minuţios apel şi mai 
treceam o dată prin camere, mai ales să-i 
împiedicăm pe cei mai  excitaţi să se 
masturbeze prea frenetic înainte de a adormi. 
Era foarte important, mai ales sâmbăta seara, 
să-i potoleşti şi să-i urmăreşti cu atenţie, pentru 
că duminica, ziua în care veneau rudele era rău 
pentru sanatoriu să-i găsească pe pensionari 
masturbaţi până la învineţire. 

Toate acestea îmi aduceau aminte de 
Bébert şi de delicatul lui sirop. La Vigny 
prescriam cu toptanul acest sirop. Păstrasem 
formula. Ajunsesem să am încredere în ea. 

Portăreasa  Azilului făcea comerţ cu 
bomboane împreună cu bărbatul ei, un 
adevărat zdrahon, la care făceam apel din când 
în când pentru treburile mai grele. 

Aşa treceau lucrurile şi lunile destul de 
plăcut în fond şi nu prea am fi avut de ce ne 


plânge, dacă lui Baryton nu i-ar fi venit în cap o 
altă nouă idee năstruşnică. 

De foarte multă vreme, cu siguranţă, se tot 
întreba dacă din întâmplare n-ar fi putut să mă 
folosească mai mult la acelaşi preţ. Şi în sfârşit 
găsise soluţia. 

Într-o zi după prânz îşi expuse ideea. Mai 
întâi porunci să ni se servească o tavă plină cu 
desertul meu favorit, căpşuni cu frişca. Mi se 
păru imediat ceva suspect. Într-adevăr de abia 
înghiţii ultima căpşună că mă atacă hotărât. 

- Ferdinand, mi se adresă, mă întreb dacă ai 
consimţi să-i dai câteva lecţii de engleză fetiţei 
mele Aimee?... Ce zici? Ştiu că ai un accent 
excelent... Şi în engleză accentul contează, nu? 
E cel mai important!... Şi dealtfel, ce să mai 
spun fără să te flatez, dumneata eşti amabi- 
litatea întruchipată... 

- Dar desigur, domnule Baryton, îi răspunsei 
luat din scurt... 

Şi căzurăm de acord pe loc să-i dau lui Aimee 
chiar începând cu a doua zi de dimineaţă prima 
lecţie de engleză. După care urmară altele 
săptămâni la rând... 

Începând cu aceste lecţii de engleză intrarăm 
într-o perioadă foarte tulbure, echivocă, în 
cursul căreia evenimentele se succedară într- 
un ritm care nu era deloc cel al unei vieţi 
obişnuite. 


Baryton ţinu să asiste la lecţiile pe care le 
dădeam fiicei lui, la toate lecţiile absolut. Cu 
toată solicitudinea mea neliniştită, biata Aimee 
nu muşca nici un cuvânt în engleză, dar absolut 
nici unul ca să fiu sincer. În fond ea nu ţinea să 
ştie deloc ce puteau să însemne aceste noi 
cuvinte. Se întreba ce vroiam cu toţii de la ea 
insistând cu perversitate să reţină realmente 
vreo semnificaţie. Nu plângea dar era mereu 
gata. Ar fi preferat Aimee s-o lăsăm să se 
descurce de bună voie cu puţina franceză pe 
care o ştia şi ale cărei dificultăţi şi facilităţi îi 
erau prea destul ca să-i umple toată viaţa. 

Dar tatăl ei era surd de această ureche. 
„Trebuie să devii o fată modernă, micuța 
mea Aimee! o stimula el neobosit, numai ca s-o 
consoleze... Eu, tatăl tău, am suferit destul 
pentru că n-am ştiut englezeşte ca să mă 
descurc aşa cum ar fi trebuit cu clientela 
străină... Hai, nu mai plânge, draga mea!... 
Ascultă-l mai degrabă pe domnul Bardamu care 
e atât de răbdător, atât de amabil şi când vei şti 
şi tu la rândul tău să faci acele «the» cu limba 
cum îţi arată el, îţi voi cumpăra, ţi-am promis, o 
frumoasă bicicletă nichelată toată...” 

Dar ea nu avea chef să facă, Aimee, nici 
„the” nici „enough”, deloc... Le făcea patronul 
în locul ei, şi „the” şi „rough” şi multe alte 
progrese în ciuda accentului de Bordeaux şi a 
maniei sale logice foarte nepotrivite pentru 


limba engleză. Aşa o lună, două. Pe măsură ce 
se dezvolta la tată pasiunea de a învăţa limba 
engleză, Aimee avea din ce în ce mai puţin 
ocazia să se bată cu vocalele. Baryton îmi 
ocupa tot timpul. Mă acapara, nu-mi dădea dru- 
mul, sugea din mine toată engleza pe care o 
ştiam. Cum camerele noastre se învecinau, 
puteam să-l aud de dimineaţă cum îmbrăcându- 
se îşi transpunea toată viaţa intimă în 
engleză. “The cofee is black... My shirt is 
white... The garden is green... How are you 
today Bardamu?” urla el prin perete. Prinsese 
foarte repede gust pentru formele cele mai 
eliptice ale limbii. 

Cu această perversiune aveam să ajungem 
foarte departe... De îndată ce luă contact cu 
marea literatură, fu imposibil să ne mai oprim... 
După opt luni de progrese destul de anormale, 
el reuşi să se reconstituie în întregime, în plan 
anglo-saxon. Reuşi astfel să mă dezguste 
aproape în întregime de el, de două ori la rând. 

Puțin câte puţin ajunsesem s-o lăsăm pe 
micuța Aimée în afara oricărei discuţii, deci din 
ce în ce mai liniştită. Se întoarse paşnică 
printre ceţurile ei, fără să ceară mai mult. N-o 
să mai înveţe engleza şi gata! Totul 
pentru Baryton! 

Veni iarna. Crăciunul. Agenţiile ofereau 
bilete dus şi întors cu preţ redus pentru 
Anglia... Trecând pe bulevarde cu Parapine, 


însoţindu-l la cinema, am remarcat aceste 
afişe... Am intrat chiar să mă informez asupra 
preţurilor. 

Şi apoi la masă printre alte lucruri, i-am 
aruncat două vorbe lui Baryton. La început, mi 
se păru că nu-l interesează ştirea. S-a prefăcut 
că nu aude. Credeam că uitase de tot când într- 
o seară îmi vorbi el însuşi din nou rugându-mă 
să-i aduc eventual nişte prospecte. 

Intre şedinţele noastre de literatură engleză, 
jucam destul de des biliard japonez şi 
„bouchon”, într-una din camerele de izolare, 
prevăzută cu bare solide şi situată chiar 
deasupra odăiţei portăresei. 

Baryton excela în jocurile de îndemânare. 
Parapine miza regulat pe aperitiv şi-l pierdea 
tot atât de regulat. Petreceam în această sală 
de jocuri improvizate seri întregi, mai ales 
iarna, când ploua, ca să nu-i murdărim 
patronului saloanele cele mari. Câteodată era 
închis în acest salonaş de jocuri câte un agitat 
pus sub observaţie, dar destul de rar. 

In timp ce se întreceau în îndemânare, 
Parapine şi cu patronul, pe covor sau pe 
duşumea, jucând „bouchon”, eu mă distram, 
dacă pot să spun aşa, încercând să simt ace- 
leaşi senzaţii ca un prizonier în celula sa. Nu 
încercasem niciodată asemenea senzaţii. Cu un 
pic de bunăvoință reuşeşti să  îndrăgeşti 
oamenii care trec rar pe străzile mahalalei. La 


sfârşitul unei zile te poate înduioşa agitația pe 
care o provoacă tramvaiele aducând de la 
Paris, în convoaie cuminţi, funcţionarii. La 
primul colţ, după băcănie, gata, începe deruta. 
Noaptea îi înghite pe toţi. Nici n-ai timp să-i 
socoteşti. Dar Baryton mă lăsa rar să visez în 
voia mea. În plină partidă de „bouchon” mă 
asalta cu întrebări insolite. 

- How do you say „impossible” in 
english, Ferdinand? 

Pe scurt, nu se mai sătura să facă progrese. 
Tindea cu toată prostia lui spre perfecţiune. Nu 
vroia să audă de aproximaţii sau concesii. Din 
fericire o criză mă eliberă. lată cum s-a 
întâmplat. Pe măsură ce avansam în lectura 
istoriei Angliei, îl văzui pierzându-şi puţin câte 
puţin din siguranţă şi în cele din urmă o bună 
parte din optimism. Când abordarăm poeţii 
elisabethani, mari schimbări imperceptibile se 
produseseră în spiritul şi persoana lui. Nu mi-a 
venit să cred la început, dar în cele din urmă 
fui obligat să-l accept aşa cum devenise, 
Baryton. Lamentabil, pe drept cuvânt. Atenţia 
lui precisă şi destul de severă altădată plutea 
acum atrasă de fabuloase şi interminabile 
digresiuni. Şi-i veni treptat şi lui rândul să stea 
ore întregi chiar acolo, în casa lui, în faţa 
noastră, visător, dus departe cu gândul. Cu 
toate că mă dezgustase îndelung şi pentru 
totdeauna, aveam remuşcări privindu-l pe 


Baryton cum se descompunea. Mă credeam 
vinovat de această ruină. Dezolarea lui 
spirituală nu-mi era în întregime străină. 

Aşa că i-am propus într-o zi să întrerupem 
câtva timp cursul nostru de exerciţii de 
literatură sub pretextul că o pauză ne-ar putea 
procura plăcerea şi ocazia de a ne reînnoi 
resursele documentare... Nu se lăsă înşelat de 
această mieroasă viclenie şi-mi opuse pe loc un 
refuz desigur încă binevoitor, dar foarte 
hotărât... Dorea să continue alături de mine 
fără întrerupere descoperirea Angliei 
spirituale... Aşa cum o începusem... N-aveam ce 
să-i răspund. Acceptai. Se temea chiar că nu va 
avea destule ore de trăit ca să reuşească s-o 
facă în întregime... Trebui pe scurt, cu toată că 
aveam presimţiri foarte rele, să continui cu el, 
de voie de nevoie, aceste dezolante peregrinări 
academice... 

Intr-adevăr Baryton nu mai era cel de 
altădată. În jurul nostru, persoane şi lucruri 
începură, ciudate şi greoaie, să-şi piardă 
importanţa şi culorile pe care le ştiam, luându- 
şi un aer de dulce visare foarte echivocă... 

Nu mai manifesta Baryton decât un interes 
ocazional şi din ce în ce mai lânced pentru 
detaliile administrative ale sanatoriului lui, 
opera lui totuşi, şi de care fusese treizeci de ani 
literalmente pasionat. Se baza în întregime pe 
Parapine care se ocupa de afacerile serviciului 


administrativ. Tulburarea crescândă a 
convingerilor pe care mai încerca pudic să le 
ascundă în public deveni evidentă pentru noi 
curând, irefutabilă, fizică. 

Gustave Mandamour, agentul de poliţie pe 
care-l cunoşteam de la Vigny şi pe care-l 
foloseam câteodată la muncile mai grele ale 
sanatoriului, fiinţa cea mai puţin perspicace pe 
care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată printre 
atâtea altele de acelaşi fel, m-a întrebat într-o 
Zi, cam prin această perioadă, dacă nu cumva 
patronul primise nişte veşti foarte triste. Îl 
liniştii cum mă pricepui, dar neconvingător. 

Toate aceste cancanuri nu-l mai interesau pe 
Baryton. Tu mai vroia decât să nu mai fie 
deranjat sub nici un motiv. Pe la începutul 
studiilor noastre am parcurs rapid, la cererea 
lui, marea Istorie a Angliei de Macaulay operă 
capitală în şaisprezece volume. Reluarăm la 
ordinul lui această faimoasă lectură în condiţii 
morale foarte  neliniştitoare. Capitol după 
capitol. 

Baryton îmi părea din ce în ce mai perfid 
contaminat de meditaţie. Tocmai ajunsesem la 
pasajul, implacabil între toate, în care 
Monmouth Pretendentul debarcă pe malurile 
necunoscute ale ținutului Kent... În momentul 
când, în aventura lui, nici el nu ştie prea bine 
ce aşteaptă... Ce vrea să facă... Ce venise să 
facă... În care începe parcă să-şi spună c-ar fi 


mai bine să plece, dar nu ştie nici unde, nici 
cum să plece... Când înfrângerea i se aşternea 
în faţa ochilor... în lumina palidă a dimineţii. 
Când marea îi îneca ultimele corăbii... când 
Monmouth începu să gândească pentru prima 
oară... ei bine, Baryton nu ajungea nici el, în 
ceea ce-l privea, aşa mărunt cum era, să-şi 
pună în practică propriile lui hotărâri... Citea şi 
recitea acest pasaj şi-l murmura încă o dată. 
Copleşit, închidea cartea şi venea să se întindă 
lângă noi. 

Multă vreme, relua apoi, cu ochii pe jumătate 
închişi, textul în întregime din memorie şi apoi 
cu accentul lui englezesc cel mai bun dintre 
toate cele din Bordeaux între care îi dădusem 
să aleagă, el ni-l mai recita încă o dată... În 
aventura lui Monmouth în care tot ridicolul 
jalnic al puerilei şi tragicei noastre naturi se 
demască în faţa eternității, Baryton fu prins la 
rândul său de vâltoare şi, cum nu se mai ţinea 
decât într-o aţă de destinul nostru obişnuit, 
rupse hăţul... Din acest moment pot să vă spun 
că n-a mai făcut parte dintre noi... Nu mai 
putea... 

Chiar la sfârşitul acelei seri, îmi ceru să vin 
la el în cabinetul directorial... Desigur mă 
aşteptam ca în faza la care ajunsesem să-mi 
împărtăşească câteva supreme rezoluţii, să mă 
dea afară de exemplu imediat... Ei bine, nu! 
Hotărârea la care se oprise îmi era în întregime 


favorabilă! Or, mi se întâmplase atât de rar să 
fiu luat pe nepusă masă de o soartă favorabilă, 
că nu mă putui abţine să nu vărs câteva 
lacrimi... Baryton vru să ia aceste dovezi ale 
emoţiilor mele drept amărăciune şi fu rândul lui 
să mă consoleze... 

- Poate n-ai să mă crezi, Ferdinand, dar 
vreau să te asigur că mi-a trebuit mai mult 
decât simplul curaj ca să mă hotărăsc să 
părăsesc această casă!... Eu, ale cărui obiceiuri 
le cunoşti, atât de sedentar, eu, aproape un 
bătrân în definitiv, a cărui carieră n-a însemnat 
decât o lungă verificare foarte tenace, foarte 
scrupuloasă a o sumedenie de trucuri mai lente 
sau mai prompte... Cum am ajuns, e de 
necrezut, numai în câteva luni abia să reneg 
totul?... Şi iată-mă trup şi suflet în această stare 
de detaşare, de nobleţe... Ferdinand! Ura! Cum 
se zice în engleză? Trecutul meu nu mai 
înseamnă nimic pentru mine! Vreau să renasc, 
Ferdinand! Foarte simplu! Plec! Oh! Lacrimile 
dumitale, bunule prieten, nu vor putea atenua 
definitivul dezgust pe care-l simt pentru tot ce 
m-a reţinut aici ani şi ani fără rost... A fost prea 
mult! Destul, Ferdinand! Plec, mă auzi? Fug! 
Evadez! Desigur, mă destram! Ştiu! Sângerez! 
Văd! Ei bine, pentru nimic în lume, 
Ferdinand! Ferdinand, nimic n-o să mă facă să- 
mi schimb părerea! Mă înţelegi?... Chiar dacă 
mi-ar cădea un ochi în noroi şi tot nu m-aş 


întoarce să-l ridic! Atunci! Asta e tot ce vroiam 
să-ţi spun! Te mai  îndoieşti acum de 
sinceritatea mea? 

Nu mă mai îndoiam de nimic. Evident, 
Baryton era capabil de orice. Cred chiar că ar fi 
fost fatal pentru raţiunea lui să mă apuc să-l 
contrazic în starea în care se afla. l-am dat un 
pic de răgaz şi apoi am încercat totuşi să-l 
înduplec, m-am aventurat într-o supremă 
tentativă de a-l readuce printre noi... Prin 
efectul unei argumentaţii uşor piezişe... voit 
laterale... 

- Lasă, te rog, Ferdinand, fă-mi plăcerea, nu 
mai spera c-am să revin asupra hotărârii mele! 
Să nu mai vorbim despre asta, fă-mi această 


favoare... Pentru ultima oară te 
rog, Ferdinand, vrei să-mi faci această 
plăcere?... La vârsta mea, nu-i 
aşa, Ferdinand, vocaţiile sunt rare... e 


adevărat... dar sunt iremediabile... 

Acestea fură aproape ultimele cuvinte pe 
care le mai pronunţă... Vi le destăinuiesc. 

- Poate, scumpe domnule Baryton, îndrăznii 
totuşi să-l întrerup, că acest soi de vacanţă 
imprevizibilă pe care doriţi s-o luaţi nu 
reprezintă până la urmă decât un episod 
romanesc, o binevenită diversiune, un antract 
fericit, în cursul desigur puţin prea auster al 
carierei dumneavoastră? Poate că după ce veţi 
gusta din altă viaţă... Mai plăcută, mai puţin 


banal-metodică decât cea pe care noi o ducem 
aici, poate că veţi reveni pur şi simplu, 
mulţumit de călătorie, sātul de neprevăzut?... 
Vă veţi relua atunci locul în frunte... Mândru de 
cuceririle recente. Reînnoit, pe scurt, şi, fără 
îndoială, de acum încolo indulgent şi 
consimţind la monotoniile zilnice ale trudnicei 
noastre rutine!... Un bătrân, în fine! Dacă-mi 
daţi voie să mă exprim astfel, domnule 
Baryton? 

- Ce linguşitor eşti, Ferdinand!... Mai găseşti 
mijloace să mă atingi în mândria mea 
masculină, sensibilă, exigentă chiar, pe care 
mi-o descopăr încă în ciuda oboselii şi a 
încercărilor prin care am trecut... Nu, Fer- 
dinand! Toată ingeniozitatea pe care o pui la 
bătaie nu va putea într-o clipă binecuvântată să 
schimbe tot ce rămâne ruşinos de ostil şi 
dureros în adâncul însuşi al voinţei noastre! 
Dealtfel, Ferdinand, nu mai am timp să şovăi, 
să mă-ntorc din drum!... O ştiu, o mărturisesc, 
o strig, Ferdinand! Sunt golit! Abrutizat! 
Învins! De patruzeci de ani de meschinării 
sagace!... E enorm! Ce vreau să-ncerc? Vrei să 
ştii? Pot să-ţi spun dumitale, supremul meu 
prieten, dumitale care ai luat parte dezin- 
teresat, admirabil, la suferinţele unui bătrân în 
derută... Vreau, Ferdinand, să încerc să-mi 
pierd sufletul cum pierzi un câine râios, înainte 


de-a muri... În sfârşit singur... Liniştit... eu 
însumi... 

- Dar, scumpe domnule Baryton, această 
violentă disperare ale cărei exigenţe intratabile 
mi le dezvăluiţi deodată, n-am băgat-o de 
seamă, sunt uluit, nici un moment, în vorbele 


dumneavoastră! Dimpotrivă observaţiile 
dumneavoastră obişnuite îmi par chiar astăzi 
perfect pertinente... Toate iniţiativele 


dumneavoastră vioaie şi fecunde... Intervenţiile 
medicale perfect judicioase şi metodice... In 
zadar caut de-a lungul actelor dumneavoastră 
zilnice unul din semnele tristeţii, ale derutei... 
Într-adevăr nu zăresc nimic care să aducă a aşa 
ceva... 

Dar pentru prima oară de când îl cunoşteam, 
Baryton nu încerca nici o plăcere ascultându-mi 
complimentele. Mă opri chiar, binevoitor, să 
mai continui conversaţia pe tonul acesta, 
laudativ. 

- Nu, dragul meu Ferdinand, te asigur... 
Aceste ultime mărturisiri ale prieteniei 
dumitale  îndulcesc desigur într-un mod 
neaşteptat ultimele momente ale prezenței 
mele aici, şi totuşi toată solicitudinea dumitale 
n-ar putea să-mi facă tolerabilă măcar 
amintirea unui trecut care mă copleşeşte şi de 
care acest loc musteşte... Vreau cu orice preţ, 
mă înţelegi, şi în orice condiţii să mă-ndepărtez 
de el.... 


- Dar cu acest sanatoriu ce vom face de 
acum încolo? V-aţi gândit? 

- Desigur, m-am gândit, Ferdinand!... Vei 
prelua direcţia pe tot timpul absenței mele şi 
gata!... N-ai întreţinut dumneata întotdeauna 
relaţii excelente cu clientela noastră? Direcţia 
dumitale va fi uşor acceptată... Totul va merge 
bine, ai să vezi, Ferdinand!... Parapine, pentru 
că nu poate suferi conversaţia, se va ocupa de 
maşini, aparate şi laboratoare... Se pricepe!... 
Aşa, totul e pus în ordine cu înţelepciune!... 
Dealtfel am încetat să mai cred în prezenţele 
indispensabile... În privinţa asta vezi, prietene, 
m-am schimbat mult... 

Într-adevăr, era de nerecunoscut. 

- Dar nu vă temeţi, domnule Baryton, că 
plecarea dumneavoastră va fi comentată cu 
multă răutate de concurenţii noştri de prin 
împrejurimi... de la Passy, de pildă? De la 
Montretout?... De la Gargan-Livry? De toţi cei 
care ne înconjoară... care ne spionează... De 
aceşti confraţi mereu atât de perfizi?... Ce sens 
vor da ei nobilei dumneavoastră plecări de 
bună voie?... Cum o vor califica? O escapadă? 
Sau mai ştiu eu ce? Boroboaţă? Derută? 
Faliment? Cine ştie?... 

Această eventualitate desigur îl făcuse să se 
gândească mult şi chinuitor. Se mai tulbura şi 
acum, acolo în faţa mea, pălea, gândindu-se... 


Aimee, fiica lui, nevinovata noastră, trebuia 
să suporte în toată această poveste un destin 
foarte brutal. O lăsa în paza unei mătuşi, o 
adevărată necunoscută, din provincie. Astfel 
odată treburile personale bine puse la punct, 
nu ne mai rămânea mie şi lui Parapine decât să 
ne străduim din toate puterile să-i girăm 
interesele şi bunurile. Plutească deci barca fără 
căpitan! 

Mi se păru că puteam să-mi permit după 
aceste confidenţe să-l întreb pe patron pe unde 
socotea de cuviinţă s-o apuce înspre tărâmurile 
aventurii... 

- Prin Anglia!... îmi răspunse fără ezitare. 

Tot ce se întâmplase într-un răstimp atât de 
scurt îmi părea desigur foarte greu de asimilat, 
dar trebui să ne acomodăm în viteză cu această 
nouă soartă. 

Chiar de a doua zi Parapine şi cu mine îl 
ajutarăm să-şi facă bagajul. Paşaportul cu 
păginuţele şi vizele lui îl uimea. Nu avusese în 
viaţa lui niciodată paşaport. Ar mai fi vrut şi 
altele, de schimb. L-am convins că aşa ceva nu 
se poate. 

Se mai poticni pentru ultima oară în 
chestiunea gulerelor tari sau moi pe care 
trebuia să le ia în călătorie şi câte din fiecare? 
Această problemă se lăbărţa, prost rezolvată, 
până la ora trenului. Sărirăm toţi trei în ultimul 
tramvai de Paris. Baryton nu ducea decât o 


valiză uşoară, înțelegând să rămână peste tot 
pe unde mergea şi în toate împrejurările foarte 
sprinten şi foarte lejer. 

Pe peron, aristocratica înălţime a scărilor de 
la trenurile internaţionale îl impresiona. Şovăi 
să urce aceste trepte măreţe. Se reculese în 
faţa vagonului ca în faţa unui monument. Îl 
ajutarăm puţin. Luând clasa a doua, mai făcu o 
ultimă remarcă, comparativă, practică, 
surâzătoare: „Nici cele de-a-ntâia nu sunt mai 
bune!” zise. 

I-am întins mâna. Bătuse ceasul. Se fluiera 
plecarea şi trenul se porni într-un zdruncin 
enorm, într-o rostogolire de fierăraie, exact la 
minut. Aşa că despărţirea noastră pe când ne 
luam rămas bun fu oribil brutalizată. „La 
revedere, copiii mei”, atât mai avu timp să zică 
şi mâna lui se desprinse, smulsă dintr-a 
noastră. 

Se agita acolo în fum, mâna lui, ridicată în 
mijlocul zgomotului,  întâmpinând noaptea, 
dincolo de liniile ferate, mereu mai depărtată, 
mai palidă... 


Într-o anumită privinţă nu-l regretam, dar 
oricum plecarea lui crease un gol blestemat în 
sanatoriu. 

Mai întâi felul în care plecase ne întristase ca 
să zic aşa fără voia noastră. Nu plecase în mod 


firesc. Ne întrebam ce ni se va întâmpla nouă 
după o asemenea lovitură. 

Dar n-am avut prea mult timp nici să ne- 
ntrebăm, nici să ne plictisim. Numai la câteva 
zile după ce l-am condus la gară pe Baryton, 
iată că mi se anunţă o vizită la birou, numai şi 
numai pentru mine. Abatele Protiste. 

Ce de mai noutăţi aveam să-i spun! Şi cât de 
năstruşnice! Mai ales felul faimos în care 
Baryton ne părăsise pe toţi ca să hoinărească 
prin Septentrion... Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor auzind toate acestea, lui Protiste, şi 
apoi când în sfârşit se dumiri nu mai putu 
discerne în această schimbare decât profitul pe 
care-l aveam eu dintr-o asemenea situaţie... 
„Această încredere a Directorului dumitale mi- 
apare ca cea mai măgulitoare promovare, 
scumpul meu doctor!” mă pisălogea fără 
încetare. 

In zadar mă străduiam să-l calmez, în mare 
vervă, nu-şi părăsea deloc formula şi nu înceta 
să-mi prezică cel mai frumos viitor, o splendidă 
carieră medicală, cum îi spunea el. 

Cu multă greutate ne-am întors la treburile 
noastre serioase, adică la acel oraş Toulouse, 
de unde sosise în ajun. Bineînţeles că-l lăsai să 
povestească la rândul său tot ce ştia. Mă 
prefăcui uimit, stupefiat, când mă informă 
despre accidentul care i se întâmplase 
bătrânei. 


- Cum? Cum? îl întrerupeam eu. A murit?... 
Dar când s-a întâmplat? 

Din una-n alta dădu tot din el până la urmă. 

Fără să-mi povestească pe şleau că Robinson 
fusese acela care o împinsese pe bătrână pe 
scăriţă, nu mă împiedică s-o presupun... Nici n- 
a avut timp să zică of! se pare. Se înţelege... 
Totul fusese pus la cale frumos, cu grijă... La a 
doua încercare bătrâna nu-i mai scăpase. 

Din fericire la 'Toulouse, în cartier, Robinson 
trecea drept complet orb. N-au mers mai 
departe cu cercetarea decât până la 
constatarea unui accident tragic, desigur, dar 
totuşi foarte explicabil, dacă stai să te gândeşti 
la toate, la împrejurări, la vârsta bătrânei şi la 
faptul că totul se petrecuse la sfârşitul unei 
zile, oboseala... Nu tineam pentru moment să 
ştiu mai mult. Primisem şi aşa destule 
confidente. 

Şi totuşi cu mare greutate îl făcui pe abate 
să schimbe vorba. Povestea îl obseda. Se 
întorcea iarăşi şi iarăşi în speranţa că mă voi da 
de gol, că mă voi compromite, cum se zice... 
Era limpede... Putea să se dea de ceasul morţii 
cât vroia!... Şi atunci renunţă totuşi şi se 
mulţumi să-mi vorbească despre Robinson, de 
sănătatea lui... despre ochii lui... În privinţa 
asta îi mergea bine... Cu moralul stătea însă 
mai rău! Hotărât, moralul nu mergea deloc! Şi 
asta în ciuda solicitudinii, a afecțiunii cu care 


cele două femei îl înconjurau fără încetare... Iar 
el, în schimb, nu mai termina tot plângându-se 
de soarta şi de viaţa lui. 

Dar ceea ce-mi spunea preotul nu mă 
surprindea. Îl ştiam eu bine pe Robinson. Cu 
tristele, ingratele lui dispoziţii... Dar rămâneam 
în continuare şi mai bănuitor cu abatele... Nu 
clipeam când vorbea. Şi făcu atunci toate 
confidenţele numai pe socoteala lui. 

- Prietenul dumitale, doctore, în ciuda unei 
vieţi materiale acum agreabilă, uşoară, şi a 
perspectivelor, pe de altă parte, a unei fericite 
apropiate căsătorii, ne dezamăgeşte toate 
speranţele, trebuie s-o spun. Nu l-o fi apucat 
oare iar acel gust funest pentru escapade, acel 
gust de rătăcire pe care dumneata i-l cunoşti 
din alte timpuri?... Ce crezi dumneata despre 
aceste dispoziţii, doctore? 

Pe scurt, de acolo de unde se afla, Robinson 
nu se mai gândea decât să lase totul baltă, dacă 
înţelegeam eu bine. Logodnica şi maică-sa se 
înfuriară mai întâi şi apoi amărăciunea lor 
întrecu orice imaginaţie. lată ce venise să-mi 
povestească abatele Protiste. Totul era destul 
de tulbure, desigur, dar în ceea ce mă privea 
eram hotărât să tac, să nu intervin cu nici un 
preţ în afacerile mărunte ale acestei familii... 
Intrevederea  neatingându-şi scopul, m-am 
despărţit de abatele Protiste în staţia de 


tramvai, cu destulă răceală. Întorcându-mă la 
Azil nu eram prea liniştit... 

Foarte puţin după această vizită primirăm 
din Anglia primele veşti de la 
Baryton. Câteva cărţi poştale. Ne ura la toţi 
„Multă sânătate” şi „noroc”. Ne mai scrisese 
câteva rânduri de ici, de colo. Printr-o ilustrată 
fără text aflarăm că ajunsese în Norvegia şi 
câteva zile mai târziu o telegramă de la 
Copenhaga ne linişti: „Iraversat cu bine!” 

Aşa cum prevăzusem, absenţa patronului fu 
comentată cu multă răutate la Vigny şi chiar în 
împrejurimi. Era mai bine pentru viitorul 
Institutului să nu mai dăm de acum încolo 
decât minime explicații asupra motivelor 
acestei  absenţe, atât bolnavilor, cât şi 
confraţilor de primprejur. 

S-au scurs astfel luni de mare prudenţă, 
terne, tăcute. În cele din urmă ne feream chiar 
să mai evocăm amintirea lui Baryton între noi. 
Dealtfel, amintindu-ne de el, ni se făcea într-un 
fel ruşine. 

Şi apoi veni vara. Nu puteam sta tot timpul în 
grădină  supraveghind bolnavii. Ca să ne 
dovedim nouă înşine că eram, în ciuda a tot 
ceea ce ni se întâmplase, întrucâtva liberi, ne 
aventuram până la malul Senei, aşa numai ca 
să zicem c-am ieşit şi noi. 

Dincolo de rambleul celuilalt mal, începe 
marea câmpie Gennevilliers, frumoasă 


întindere cenuşie şi albă în care drumurile se 
profilează blând în praf şi pâclă. În apropierea 
halajului e aşezată cârciuma marinarilor de pe 
fluviu, exact la intrarea pe canal. Şuvoiul de 
apă galbenă se bate de ecluză. 

Priveam de sus totul ore în şir, şi alături un 
fel de baltă mare al cărei miros se răspândea 
perfid până în drumul maşinilor. Te obişnuieşti. 
Mlaştina nu mai are culoare, atât e de bătrână 
şi bătută de viituri. Spre seară vara se 
îmblânzeşte parcă, mlaştina, când cerul, bătând 
în roz, devine sentimental. Acolo pe pod 
veneam să ascultăm acordeonul care se auzea 
de pe şalupele ce aşteptau în faţa porţilor să se 
sfârşească noaptea ca să poată trece pe fluviu. 
Mai ales cele care vin dinspre Belgia sunt 
foarte muzicale, vopsite peste tot în verde şi 
galben, cu sfori pline de rufe întinse la uscat şi 
furouri zmeurii pe care palele de vânt le umflă, 
jucăuşe. 

La cârciuma marinarilor veneam adesea 
singur, la acea oră moartă care urmează 
prânzului, când pisica patronului stă liniştită, 
între patru pereţi, închisă parcă într-un 
minuscul cer emailat albastru numai pentru ea. 

Acolo, la începutul unei după amieze, 
somnolând, aşteptam şi eu, uitat cum mă 
credeam, să treacă după amiaza. 

Am văzut pe cineva venind de departe, 
urcând drumul. Nu m-am îndoit o secundă. De 


pe pod l-am recunoscut. Era chiar Robinson al 
meu. Nu mă înşelasem. „A venit să mă caute! 
mi-am zis din capul locului... Abatele i-a dat 
adresa mea... Trebuie să scap de el repede”. 

Pe moment găseam că era o mare neruşinare 
pentru el să mă deranjeze exact în momentul în 
care încercam să-mi refac şi eu mica mea 
existenţă. Lumea are dreptate, nu trebuie să te- 
ncrezi în cel ce vine de pe drum. Iată-l ajuns în 
faţa cârciumei. les. Pare surprins că mă vede. 
„De pe unde mai vii?” l-am întrebat fără 
bunăvoință. „De la Garenne...” îmi răspunde. 
„Bine, hai! Ai mâncat?” îl întreb. Nu prea avea 
aerul c-ar fi mâncat, dar nu vroia nici să pară 
că e mort de foame de cum sosise. „lar 
hoinăreşti, deci?” adaug. Pentru că azi pot 
spune, nu eram deloc mulţumit că-l vedeam din 
nou. Nu-mi făcea nici o plăcere. 

Parapine venea şi el dinspre canal în 
întâmpinarea mea. Cădea la ţanc. Era şi el 
obosit, Parapine, de atâtea gărzi pe care 
trebuia să le facă la Azil. 

E adevărat că eu nu prea-mi băâteam capul cu 
serviciul. Mai întâi în ceea ce priveşte această 
situaţie, am fi dat mult şi unul şi celălalt ca să 
ştim exact când se va întoarce Baryton. Speram 
că în curând îşi va sfârşi hoinăreala şi că va 
veni să-şi ia bazarul în primire şi să se ocupe de 
el. Pentru noi era prea mult. Nu eram nişte 


ambiţioşi nici unul, nici altul şi ne durea în cot 
de viitor. Şi rău făceam, dealtfel. 

Şi dacă e să fiu încă o dată drept cu 
Parapine, trebuie să spun că nu punea 
niciodată întrebări despre felul cum giram 
afacerile comerciale ale Azilului, cum mă 
descurcam cu clienţii, şi totuşi îl informam fără 
voia lui dealtfel, ca să zic aşa, şi atunci 
vorbeam singur. În cazul lui Robinson era însă 
important să-l pun la curent. 

- Ţi-am vorbit de Robinson, nu-i aşa? l-am 
întrebat în loc de introducere. Ştii, prietenul 
meu din război!... Ţi-aduci aminte? 

Mă auzise bineînţeles povestind de o sută de 
ori întâmplările din război şi întâmplările din 
Africa şi tot de o sută de ori în alt fel. Aşa era 
felul meu. 

- Ei bine, continuai, iată-l acum pe Robinson 
care a venit în carne şi oase de la Toulouse să 
ne vadă... O să mâncăm la sanatoriu împreună. 
De fapt vorbind aşa, în numele sanatoriului, nu 
mă simţeam la largul meu. Comiteam un fel de 
indiscreţie. Mi-ar fi trebuit pentru această 
împrejurare o autoritate amicală, atrăgătoare şi 
care-mi lipsea cu desăvârşire. Şi apoi Robinson 
el însuşi nu-mi uşura sarcina deloc. Pe drum, la 
întoarcere, se arăta deja curios şi neliniştit, mai 
ales în privinţa lui Parapine a cărui figură 
lungăreaţă şi palidă alături de noi îl intriga. 
Crezuse mai întâi că Parapine e şi el un nebun. 


De când ştia unde locuiam la Vigny nu vedea 
peste tot decât nebuni. Îl liniştii. 

- Măcar ţi-ai găsit vreo slujbă de când te-ai 
întors? l-am întrebat. 

- Am să caut... se mulţumi el să răspundă. 

- Ochii ţi s-au vindecat? Vezi bine cu ei? 

- Da, aproape ca înainte... 

- Atunci eşti mulţumit? făcui eu. 

Nu, nu era mulţumit. Avea altă treabă decât 
să fie mulţumit. M-am ferit să aduc vorba 
imediat despre Madelon. Era un subiect care 
rămânea între noi, mereu un pic prea delicat. 
Petrecurăm îndelung în faţa unor aperitive şi 
profitai de răgaz ca să-l pun la curent cu 
situaţia Azilului şi-i mai dădui şi alte detalii. Nu 
m-am putut abţine niciodată să nu vorbesc 
vrute şi nevrute. Pe scurt nu prea eram 
departe de  Baryton.Cina se termină într-o 
atmosferă cordială. După care nu puteam să-l 
arunc aşa deodată în stradă pe Robinson Leon. 
Am hotărât pe loc să i se pună până una alta în 
sufragerie un pat pliant. Parapine nu avansa 
nici o idee. „Uite, Leon, cum te vom găzdui 
până o să-ţi găseşti un loc...”. „Mulţumesc”, mi- 
a zis simplu şi din acest moment în fiecare 
dimineaţă se ducea cu tramvaiul la Paris, în 
căutarea unei slujbe de reprezentant, vorba 
vine. 

Se săturase de uzină, zicea, vroia acum „să 
reprezinte”. Ca să fim drepţi, poate că şi-a dat 


chiar multă osteneală să găsească o asemenea 
reprezentanţă, dar fapt e că n-a găsit-o până la 
urmă. 

Într-o seară, s-a întors de la Paris mai 
devreme decât de obicei. Eram încă în grădină, 
supraveghind împrejurimile bazinului cel mare. 
Mă caută ca să-mi zică două vorbe. 

- Ascultă! a început. 

- Te ascult! i-am răspuns. 

- N-ai putea să-mi dai vreo slujbă pe aici pe 
la tine?... N-am găsit nimic, nicăieri... 

- Ai căutat bine? 

- Da, am căutat bine... 

- O slujbă aici la sanatoriu? Dar ce să faci 
aici? N-ai găsit deci nici un fel de slujbuliţă la 
Paris? Nu vrei ca împreună cu Parapine să ne 
interesăm pe lângă oamenii pe care-i 
cunoaştem? 

Era jenat că-i propuneam să intervenim în 
legātură cu slujba lui. 

- Nu pentru că nu s-ar găsi absolut nimic, a 
continuat atunci. Poate că s-ar mai găsi câte 
ceva... o muncă acolo, oarecare... Sigur... Dar, 
fii atent... Trebuie neapărat să par că sunt 
bolnav la cap... E urgent şi indispensabil să par 
bolnav la cap... 

- Bine! îi zic atunci, nu trebuie să spui mai 
mult!... 

- Ba da, Ferdinand, dimpotrivă, trebuie să-ţi 
spun mai departe, îi dădea el zor, trebuie să mă 


înţelegi... Şi după cât te cunosc înţelegi greu şi 
te hotărăşti şi mai greu... 

- Dă-i drumul, fac, resemnat, povesteşte... 

- Dacă nu par nebun, va fi rău de mine, îţi 
garantez... O să vorbească... E capabilă să mă 
dea pe mâna poliţiei... Înţelegi acum?... 

- De Madelon e vorba? 

- Sigur că de ea! 

- Drăguţ! 

- Cum zici... 

- Atunci v-aţi certat rău de tot! 

- După cum vezi!... 

- Hai pe aici dacă vrei să-mi dai amănunte! l- 
am întrerupt atunci şi l-am tras alături. Era mai 
prudent din cauza nebunilor. Pot înţelege atât 
de multe lucruri şi povesti mai departe altele şi 
mai nostime... aşa nebuni cum sunt... 

Urcarăm într-una din camerele de izolare şi, 
odată ajunşi acolo, nu-i trebui mult ca să-mi 
reconstituie toată afacerea, mai ales că eram 
lămurit ce-i putea capul iar abatele Protiste mă 
lăsase să bănuiesc restul. 

A doua oară nu mai ratase afacerea. Nu se 
mai putea pretinde că s-a împotmolit şi a doua 
oară! Nu! Deloc! Nimic de zis. 

- Înţelegi, bătrâna mă călca pe nervi din ce 
în ce mai tare... Mai ales de când începusem să 
văd mai bine, adică de când puteam să merg 
singur pe străzi... De atunci am început să văd 
o mulţime de lucruri... Şi am revăzut-o şi pe 


ea... Ce să zic! N-o vedeam decât pe ea! Numai 
pe ea o aveam în faţa ochilor, mereu!... Ca şi 
cum mi-ar fi închis viaţa... Cred că o făcea într- 
adins, când stătea aşa în faţa mea... Numai ca 
să mă otrăvească... Altfel nu se explică... Şi 
apoi în casa în care locuiam cu toţii, o mai ţii 
minte, nu-i aşa, era uşor să te iei la ceartă!... Ai 
văzut cât era de mică?... Ne călcam pe picioare! 
Că nu pot zice altfel!... 

- Şi treptele cavoului nu prea ţineau! 

Remarcasem eu însumi cât era de 
periculoasă scara la prima vizită cu Madelon, 
cum se clătinau treptele scării. 

- Erau terminate în privinţa asta, a admis el 
foarte deschis. 

- Şi oamenii de pe acolo?... îl mai întrebai. 
Vecinii, preoţii, jurnaliştii?... N-au băgat de 
seamă nimic, când s-a întâmplat?... 

- Se pare că nu... nu mă credeau în stare... 
Mă luau drept un bleg... un orb... Inţelegi? 

- In sfârşit, fii mulţumit că a ieşit aşa, că 
altfel... Şi Madelon? Ea ce rol a avut în toată 
afacerea asta? Era şi ea amestecată? 

- Nu de tot!... Dar întrucâtva totuşi, evident, 
doar cavoul, înţelegi, trebuia să ne revină la 
amândoi în totalitate după moartea bătrânei. 
Aşa se aranjase... Trebuia să ne ocupăm 
amândoi de această afacere... 

- Şi atunci, de ce n-a mers amorul vostru? 

- Ştii, e foarte complicat de explicat... 


- Nu te mai vroia? 

- Ba da, dimpotrivă, ea dorea foarte tare, era 
foarte dispusă în problema căsătoriei... Maică- 
sa vroia şi ea şi chiar mai tare decât înainte, şi 
s-o facem în grabă mare, din cauza mumiilor 
mătuşei Henrouille care ne rămăseseră nouă şi 
din care am fi putut trăi liniştiţi toţi. 

- Ce s-a întâmplat atunci între voi? 

- Ei bine, vroiam să mă lase în pace! Foarte 
simplu... Şi mama, şi fata... 

- Ascultă, L&on!... Îl oprii net, auzind aceste 
vorbe. Ascultă-mă... Bâlmăjeala ta nu e deloc 
serioasă... Pune-te în locul lor, al lui Madelon şi 
al maică-sii... Ai fi mulţumit? Cum? Sosind 
acolo abia dacă aveai cu ce te încălţa, nici tu 
situaţie, nici tu nimic, nu te mai saturai să 
mârâi toată ziua că bătrâna îţi păstra câştigul şi 
câte altele... Ea dă ortul popii sau mai degrabă 
o faci tu să dea ortul popii... Şi acum o iei de la 
cap din nou cu strâmbăturile tale, cu mofturile 
tale... Pune-te în locul lor! Al acestor două 
femei, pune-te! Nu-i de suportat!... Eu însumi 
te-aş fi băgat la răcoare... Meritai de o sută de 
ori să înfunzi puşcăria! Să fie clar!... 

Aşa i-am vorbit lui Robinson. 

- Posibil, mi-a răspuns ca să-mi închidă gura, 
dar degeaba eşti medic, şi foarte instruit, şi 
toate, că tot nu înţelegi nimic din firea mea. 

- Taci, odată, Leon! i-am spus în cele din 
urmă ca să închei discuţia! Taci odată, 


nenorocitule ce eşti cu firea ta! Vorbeşti ca un 
bolnav la cap!... Regret că Baryton a plecat la 
dracul în praznic, altfel te-ar fi luat şi pe tine 
sub supravegherea lui! Asta ar fi de fapt cel 
mai bine pentru tine! Să te fi închis undeva! Mă 
auzi? Să te închidă! S-ar fi ocupat el, Baryton, 
de firea ta! 

- Dacă tu ai avea ce am eu, şi dacă tu ai fi 
trecut prin ce am trecut eu, se împotrivi el 
auzindu-mă, ai fi fost şi tu la fel de bolnav fără 
îndoială! Ţi-o garantez! Şi poate chiar mai rău 
decât mine! Bleg cum te ştiu! Şi cu asta începu 
să mă beştelească, ca şi cum ar fi fost dreptul 
lui. 

Mă uitam bine la el în timp ce mă beştelea. 
Eram obişnuit să fiu tratat astfel de bolnavi. Nu 
mă sinchiseam. 

Slăbise mult de când cu plecarea la Toulouse 
şi apoi ceva pe care eu nu i-l ştiam, ceva nou se 
ivise pe figura lui, ai fi zis un portret cu 
trăsăturile lui exacte, dar înconjurat acum de 
tăcere şi uitare. 

In întâmplările de la Toulouse, mai era şi 
altceva, mai puţin grav evident, dar el nu putea 
să înghită asta, simţea răscolindu-i-se fierea în 
el. Fusese obligat să ungă laba unei mulţimi de 
traficanţi pe degeaba. Nu putea înghiţi că 
fusese obligat să dea comisioane în stânga şi în 
dreapta, când trebuise să ia cavoul în primire, 
preotului, celei care închiria scaune, primăriei, 


vicarilor şi multor altora încă, şi tot fără 
rezultat în cele din urmă. Se tulbura când 
venea vorba despre asta. O numea hoţie. 

- Şi în cele din urmă, nu te-ai mai însurat? îl 
întrebai ca să pun capăt discuţiei. 

- Dar ţi-am spus odată că nu! N-am mai vrut! 

- Dar n-arăta deloc râu micuța Madelon! Nu 
mă poţi contrazice! 

- Nu despre asta e vorba! 

- Ba da, despre asta e vorba. Pentru că mi-ai 
spus că eşti liber... Dacă vroiai cu tot 
dinadinsul să părăseşti oraşul Toulouse, puteai 
foarte bine să laşi cavoul în grija mamei ei un 
timp... Te-ai fi întors mai târziu... 

- În ceea ce priveşte fizicul, reluă el, ai 
dreptate, era cu adevărat foarte drăguță, de 
acord, nu m-ai minţit, mai ales că, imaginează- 
ţi, parcă într-adins când am văzut pentru prima 
oară ca să zic aşa, pe ea am văzut-o întâi, într-o 
oglindă... Îţi dai seama?... În lumină... Bătrâna 
murise de aproape două luni... Vederea mi-a 
venit parcă dintr-o dată uitându-mă la ea, 
încercând să-i zăresc faţa... Înţelegi?... 

- Nu era plăcut? 

- Dacă era plăcut?... Dar nu era decât asta... 

- Şi totuşi ai spălat putina... 

- Da, dar vreau să-ţi explic, pentru că văd că 
vrei să-nţelegi, mai întâi ea a început să mă 
găsească ciudat. Că nu mai aveam destul elan... 
Că nu mai eram amabil... Mofturi, toane... 


- Te munceau probabil remuşcările? 

- Remuşcările? 

- Mai ştii? 

- Zi-le cum vrei, dar nu prea eram vesel... 
Asta-i tot... Nu cred totuşi că erau remuşcări... 

- Erai bolnav?... 

- Mai degrabă asta, cred că eram bolnav... 
Uite, e mai bine de o oră de când încerc să te 
fac să spui că sunt bolnav... Eşti de acord că-ţi 
trebuie timp. 

- Bine! S-a făcut! îi răspund. Le vom spune 
că eşti bolnav... dacă tu crezi că e mai 
prudent... 

- Ai face bine, a stăruit, pentru că nu 
garantez nimic în ceea ce o priveşte... E 
capabilă să ne denunțe înainte de a fi trecut 
timp îndeajuns... 

Avea aerul că-mi dă un sfat, şi eu nu vroiam 
de la el nici un sfat. Nu-mi plăceau deloc acest 
fel de sfaturi, din cauza complicaţiilor care 
urmau să se ivească. 

- Chiar crezi c-ar putea să denunțe? îl 
întrebai ca să mă liniştesc... Doar era şi ea 
complicea ta?... Asta ar trebui s-o facă să se 
gândească un pic înainte să bleorcăiască ceva! 

- Să se gândească?... tresări auzindu-mă. Se 
vede cât de colo că n-o cunoşti... Dacă ar auzi 
ar râde... Dar n-ar şovăi o secundă!... Cum îţi 
zic... Dacă ai fi trăit ca mine alături de ea, nu 
te-ai mai îndoi! E o îndrăgostită, îţi spun 


doar!... N-ai cunoscut niciodată o îndrăgostită? 
Simplu, când e îndrăgostită e nebună! Nebună! 
Şi eu sunt ăla de care e îndrăgostită şi după 
care e nebună!... Îţi dai seama?... Înţelegi? Şi 
atunci tot ce e nebunie o excită! E foarte 
simplu! N-o opreşte! Dimpotrivă!... 

Nu-i puteam spune că eram uimit totuşi cum 
de ajunsese Madelon numai în câteva luni la 
acest grad de frenezie, pentru că orişicum o 
cunoscusem şi eu pe Madelon cât de cât... 
Aveam ideea mea în ceea ce o privea, dar nu 
puteam să i-o spun. 

După felul cum se descurca la Toulouse şi 
aşa cum o auzisem când stăteam în spatele 
plopului în ziua cu şalupa, era greu să-mi 
imaginez că-şi putuse schimba atât de mult 
dispoziţiile într-un timp atât de scurt... Mi se 
păruse mai mult descurcăreaţă decât tragică, 
nostim libertină şi foarte mulţumită să se 
gargarisească cu poveşti de amor şi cu mofturi 
pretutindeni unde se putea prinde... Pentru mo- 
ment în situaţia în care eram nu mai aveam 
nimic de zis. N-aveam decât să las să treacă. 
„Bine! Bun! Merge! Am conchis! Şi maică-sa? 
Probabil că a făcut ceva gălăgie când a înţeles 
că te cari de-a binelea?...” 

- Mie-mi spui? Repeta toată ziua că am un 
caracter de porc şi asta, bagă bine de seamă, 
asta exact în momentul în care eu aş fi avut 
nevoie să mi se vorbească frumos!... Ce mai 


muzică!... În fond nici cu maică-sa nu puteam s- 
o ţin aşa la nesfârşit, aşa că i-am propus să le 
las cavoul amândurora, în timp ce eu aş fi 
plecat să fac un tur, să călătoresc singur, să 
mai văd un pic ţara... 

- Ai să mergi cu mine, protesta ea atunci... 
Nu sunt eu logodnica ta? Ori mergi cu mine, ori 
nu mergi deloc!... Şi apoi, îi da ea zor, nici nu 
eşti vindecat de tot... 

- Ba da, sunt vindecat şi o să plec singur! 
răspundeam eu... N-o mai scoteam la capăt. 

- O femeie îşi însoţeşte întotdeauna bărbatul! 
făcea maică-sa. N-aveţi decât să vă căsătoriţi! 
O susţinea numai ca să mă înfurie. Auzind 
aceste mofturi, sufeream cumplit. Tu mă 
cunoşti! Ca şi cum aş fi avut nevoie de vreo 
femeie ca să merg la război! Sau ca să scap! Şi 
în Africa am avut femei? Aveam eu vreo femeie 
în America?... Totuşi ascultându-le vorbind aşa 
ore în şir despre asta, mi se-ntorcea stomacul. 
Mă apucau crampele! Ştiu şi eu totuşi la ce 
sunt bune femeile! Şi tu, nu? La nimic! Şi ce-am 
mai umblat! In sfârşit într-o seară, când m-au 
scos din răbdări cu bălmăjelile lor, i-am aruncat 
în cele din urmă mă-sii în faţă tot ce gândeam 
despre ea! „Nu eşti decât o babă imbecilă! i-am 
zis... Mai  tâmpită chiar decât maica 
Henrouille!... Dacă ai fi cunoscut atâţia oameni 
şi ţări ca mine, nu te-ai grăbi aşa să dai sfaturi 
tuturor şi mai ales nu adunând resturi de ceară 


în biserica dumitale împuţită ai să înveţi 
vreodată ce-i viaţa! Mai pleacă şi dumneata, o 
să-ţi facă bine! Plimbă-te un pic, gunoi bătrân! 
Să te răcoreşti! N-o să mai faci atâtea rugăciuni 
şi n-o să mai puţi atâta hoit!...” 

Aşa m-am purtat cu maică-sa. Iți spun că de 
mult îmi stătea pe limbă s-o înjur, mai ales că 
avea mare nevoie... Dar mi-am făcut bine mai 
ales mie!... M-am eliberat dintr-o situaţie... Dar 
nu zici că baba atâta aştepta, să-mi dau în 
petic, ca să mă facă la rândul ei cu ou şi cu 
oţet... Scuipa atunci chiar mai mult decât ar fi 
fost nevoie... „Hoţule! Împuţitule! mă insulta... 
N-ai nici măcar o meserie!... E un an de când te 
hrănim, fata mea şi cu mine!... Nimicule!... 
Codoşule!...” Îţi dai seama, nu? O adevărată 
scenă de familie... A stat un moment şi apoi a 
zis mai încet, dar ştii, din toată inima: 
„Asasinule! Asasinule!”... aşa m-a făcut! Asta 
m-a cam înfiorat. 

Fiică-sa se temu auzind, să n-o omor pe 
maică-sa. S-a azvârlit între noi doi. l-a pus 
mâna la gură. Şi bine a făcut. Erau deci 
înţelese, hoiturile! mi-am zis atunci. Evident! În 
sfârşit, am trecut şi peste asta... Nu era mo- 
mentul violenţelor. Crezi că după ce s-au uşurat 
m-au lăsat în pace?... S-o crezi tul... Nu! 
Înseamnă că nu le cunoşti!... Fata o luă de la 
capăt!... Avea şi inima şi dosul în flăcări... O 
apuca din ce în ce mai tare... 


- Te iubesc, Leon, vezi doar că te iubesc, 
Léon... 

Nu ştia decât atât „te iubesc”. Parcă asta ar 
fi fost un rāspuns la toate. 

- Îl mai iubeşti? se aprindea maică-sa auzind- 
o. Nu vezi că nu-i decât un golan! O lepădătură! 
Acum că şi-a căpătat lumina ochilor datorită 
îngrijirilor noastre, o să te nenorocească, fata 
mea! [i-o spun eu! Mama ta!... 

Toată lumea a plâns la sfârşitul scenei, chiar 
şi eu, pentru că nu vroiam să mă pun rău cu 
cele două putori, să mă cert prea tare cu ele. 

Am scăpat, dar ne spuseserăm prea multe 
lucruri, pentru ca traiul nostru unul lângă altul 
să mai poată rezista mult. Ne-am mai târât aşa 
săptămâni certându-ne ba de una ba de alta, şi 
supraveghindu-ne zi şi noapte. 

Nu ne puteam hotărî să ne despărţim, dar 
nici inimă nu mai aveam să continuăm. 

Numai temerile ne mai ţineau împreună. 

- Iubeşti deci pe alta? mă întreba Madelon 
din când în când. 

- Ba nu! încercam s-o liniştesc. Nu! - Dar era 
clar că nu mă credea. Pentru ea, trebuie să 
iubeşti în viaţă pe cineva, de asta nu scapi. 

- Spune, îi răspundeam, ce să fac eu cu altă 
femeie? Dar mania ei era dragostea. Nu mai 
ştiam ce să-i spun ca s-o liniştesc. Imi îndruga 
tot soiul de chestii pe care nu le mai auzisem 


niciodată în viaţa mea. N-aş fi crezut că-i pot 
trece prin cap asemenea lucruri! 

- Mi-ai furat inima, Leon! Mă acuza şi încă 
serios. Şi acum vrei să pleci! mă ameninţa. 
Pleacă, dar să ştii c-am să mor de amărăciune, 
Léon.. Auzi, din cauza mea să moară de 
amărăciune... Ce vrea să spună cu asta?... 
Spune-mi şi mie!... „N-o să mori... o asiguram. 
Nu ţi-am luat nimic! Nici măcar un copil nu ti- 
am făcut! Gândeşte-te! Nici o boală nu ţi-am 
dat! Nu? Atunci? Vreau numai să plec şi atât! 
Ca şi cum m-aş duce În vacanţă... E atât de 
simplu... Încearcă să fii înţelegătoare!” Şi cu 
cât încercam s-o fac să-mi înţeleagă punctul de 
vedere, cu atât vedeam că-i plăcea mai puţin 
punctul meu de vedere. Pe scurt, nu ne mai 
înţelegeam deloc. Parcă turba la ideea că aş 
putea să gândesc cu adevărat ceea ce 
spuneam, simplu şi sincer. 

Mai credea pe deasupra că tu eşti cel care 
mă împingi s-o şterg. Văzând atunci că nu mă 
poate reţine ruşinându-mă asupra 
sentimentelor mele, a încercat să mă reţină 
altfel. 

- Să nu crezi, Leon, mi-a zis atunci, că ţin la 
tine din cauza afacerilor cu cavoul!.... Nu-mi 
pasă de bani... Ceea ce vreau, Leon, e să rămân 
cu tine... Să fiu fericită... Asta e tot... E firesc... 
Nu vreau să mă părăseşiti... Să te desparţi e 
prea greu când iubeşti cum ne-am iubit noi doi. 


Măcar, jură-mi, Leon, că nu vei pleca pentru 
mult timp... 

Şi aşa a ţinut criza, săptămâni... Ce mai 
vorbă, era grozav de îndrăgostită şi pisăloagă... 
In fiecare seară o lua de la capăt cu dragostea 
ei nebună... In cele din urmă a vrut totuşi să-i 
lăsăm cavoul maică-sii în pază, cu condiţia să 
plecăm noi amândoi să ne căutăm servici la 
Paris... Tot împreună... Mie-mi spui, ce plăcere! 
Nu putea să înţeleagă şi pace că eu o s-o apuc 
singur pe drumul meu şi ea pe al ei... Nimic de 
făcut în privinţa asta!... Cu cât se încăpăţâna 
mai tare, cu atât mă îmbolnăveam mai mult, 
evident! 

Nu mai merita să încerci s-o faci rezonabilă. 
Mi-am dat categoric seama că era timp pierdut, 
o idee fixă şi că mai degrabă o făceam să 
turbeze şi mai tare. Mi-a trebuit să inventez 
alte trucuri ca să scap de dragostea ei, cum îi 
zicea ea... Aşa îmi veni ideea s-o înfricoşez 
spunându-i că mă apuca nebunia din când în 
când... Mă lua cu crize... Fără veste... M-a privit 
cruciş, curios... Nu ştia dacă şi asta nu-i cumva 
tot o minciună... Numai că aventurile pe carei 
le povestisem mai înainte şi războiul care mă 
atinsese întrucâtva şi apoi ultima afacere cu 
maica  Henrouille urmată de brusca mea 
schimbare faţă de ea au pus-o totuşi pe 
gânduri... 


S-a gândit o săptămână şi în timpul ăsta m-a 
lăsat în pace. Probabil că-i şoptise mă-sii două 
vorbe despre accesele mele... Fapt e că insistau 
mai puţin să rămân... Asta e, îmi ziceam, 
merge!  latâ-mă  liber!... Mă şi vedeam 
cărăbănindu-mă liniştit, uşurel înspre Paris, 
fără ceartă!... Dar stai să vezi!... Vroiam să fac 
totul prea bine... Să-mi pun planul la punct cu 
migală... Credeam c-am găsit trucul cel mai bun 
ca să le dovedesc că e adevărat... Că eram 
nebun de-a binelea când mă apuca... „Pune 
mâna! îi zic într-o seară Madelonei. Pune mina 
acolo la ceafă, simţi umilătura şi cicatricea?” 

După ce-mi pipăi bine umflătura de la ceafă, 
nu pot să-ţi spun cât a emoţionat-o... Dar în loc 
s-o dezguste definitiv, a înflăcărat-o, şi mai 
tare... „Acolo am fost rănit în Flandra. Mi-au 
făcut o trepanaţie”, îi tot dam eu zor. 

- Ah! Leon! a sărit simţindu-mi umflătura, îţi 
cer iertare, dragul meu Leon!... M-am îndoit de 
tine până acum, dar îţi cer iertare din toată 
inima! Îmi dau seama! Am fost infamă cu tine! 
Ba da! Ba da! Am fost îngrozitoare, Leon!... N- 
am să mai fiu rea cu tine niciodată! i-o jur! 
Vreau să ispăşesc! Leon! Imediat! Mă laşi să-mi 
ispăşesc greşeala? Îţi voi reda fericirea! Te voi 
îngriji! Începând chiar de astăzi! Voi avea 
întotdeauna răbdare cu tine! Voi fi atât de 
blândă! Ai să vezi, Leon! O să te înţeleg atât de 
bine că n-ai să mai poţi trăi fără mine! îţi 


dăruiesc din nou toată inima mea, îţi apar- 
ţine!... Totul! Îţi dăruiesc toată viaţa mea! Dar 
spune cel puţin că mă ierţi, spune, Leon!... 

Nu zisesem nimic de genul ăsta, nimic. Ea 
zisese totul, atunci era mai uşor să-şi răspundă 
singură... Dar ce trebuia să fac ca s-o opresc? 

Pipăâindu-mi cicatricea şi umflătura parcă s- 
ar fi îmbătat brusc de dragoste! Vroia tot 
timpul să-mi ia capul în mâini, să nu-i mai dea 
drumul şi să mă facă fericit până-n vecii 
vecilor! Fie că vreau sau nu! De la această 
scenă maică-sa nu mai avu dreptul să mă 
ocărască. Madelon n-o lăsa pe maică-sa să 
vorbească. N-o mai recunoşteai, ar fi vrut să mă 
protejeze până în pânzele albe. 

Trebuia să termin odată! Aş fi preferat 
desigur să ne despărţim prieteni. Dar nu merita 
să mă ostenesc... Nu mai ştia decât de dragoste 
şi era şi încăpăţânată... Într-o dimineaţă, pe 
când ele erau plecate după cumpărături, maică- 
sa şi cu ea, am făcut, ca tine, un pacheţel şi am 
şters-o pe furiş... Poţi să mai zici după asta că 
n-am avut destulă râbdare?... Numai că-ţi mai 
spun o dată, nu era nimic de făcut... Acum ştii 
totul... Când îţi spun eu că nebuna e capabilă 
de orice, chiar să vină să se ţină scai după mine 
dintr-un moment în altul, şi să nu vii să-mi spui 
că am năluci! Ştiu eu ce spun! O cunosc eu! Ar 
fi mai bine după părerea mea să mă găsească 
deja închis cu nebunii!... Ar fi mai uşor pentru 


mine să mă prefac că nu ştiu despre ce e 
vorba!... Aşa trebuie să te porţi cu ea. Să te faci 
că nu înţelegi... 

Cu două sau trei luni înainte, tot ce-mi 
povestise Robinson m-ar fi interesat, dar acum 
parcă îmbătrânisem brusc. 

Pe scurt semănam din ce în ce mai mult 
cu Baryton, mă durea în cot. Tot ce-mi 
povestise Robinson despre aventura lui de la 
Toulouse nu prezenta pentru mine un pericol 
real. Oricât m-am străduit să mă-nflăcărez 
pentru cauza lui, cauza lui cam mirosea a 
mucegai. Orice s-ar spune şi orice s-ar 
pretinde, lumea ne părăseşte mult înainte ca 
noi să-nchidem ochii pentru totdeauna. 

Despre lucrurile la care ţii cel mai mult, te 
hotărăşti într-o bună zi să vorbeşti din ce în ce 
mai puţin, cu efort la început. [i se face silă să 
te tot asculţi vorbind... O scurtezi... Renunţi... 
Sunt vreo treizeci de ani buni de când tot 
vorbeşti... Nu mai vrei nici măcar să ai 
dreptate... Te părăseşte şi cheful chiar de-a-ţi 
mai păstra acel loc moderat pe care l-ai 
rezervat plăcerilor... Ţi-e scârbă... Ţi-ajunge să 
haleşti ceva, să te dezmorţeşti un pic la căldură 
şi să dormi din răsputeri pe drumul neantului. 
Ca să te mai intereseze ceva ar trebui să 
găseşti alte strâmbături pe care să le faci în 
faţa celorlalţi... Dar nu mai ai forţa să-ţi 
schimbi repertoriul. Te bâlbâi. Mai cauţi trucuri 


şi scuze ca să rămâi cu prietenii, dar moartea e 
şi ea prezentă, puţind, alături de tine, mereu de 
acum încolo, şi mai puţin misterioasă decât o 
belotă. Iti mai rămân acele preţioase mici 
necazuri, cum e acela de a nu fi găsit timpul 
necesar să te duci să-l vezi pe bătrânul unchi 
de la Bois-Colombes, cât mai trăia încă, şi al 
cărui firişor de viaţă s-a stins pentru totdeauna 
într-o seară de februarie. Este tot ce ai mai 
păstrat din viaţă. Acest biet regret atroce, 
restul l-ai risipit pe drum, mai mult sau mai 
puţin, cu multe eforturi şi chin. Nu mai eşti 
decât un vechi felinar al amintirilor păstrat în 
colţul unei străzi pe unde nu mai trece nimeni. 

Şi dacă tot e să te plictiseşti, cel puţin s-o 
faci  îndeplinindu-ţi cu regularitate toate 
tabieturile. '[ineam ca la sanatoriu toată lumea 
să se culce la ora zece. Eu eram cel care 
stingea lumina. Afacerile mergeau de la sine. 

Dealtfel nu prea făceam risipă de imaginaţie. 
Sistemul lui Baryton, cu cretinii lui la cinema, 
ne dădea destul de lucru. Economii, sanatoriul 
nu mai făcea. Risipa, ne spuneam, l-ar fi 
neliniştit pe patron şi poate l-ar fi făcut să se- 
ntoarcă. 

Am cumpărat un acordeon pentru ca 
Robinson cântând să-i facă pe bolnavi să 
danseze în grădină, în zilele de vară. Era greu 
să-i dai bolnavului o ocupaţie zi şi noapte. Nu 


puteai să-l trimiţi tot timpul la biserică, se 
plictisea prea tare. 

De la Toulouse nu mai primirăm nici o veste, 
abatele Protiste nu mai veni niciodată să ne 
vadă. Existenţa la Azil se organiza pe furiş, 
monoton. Moralmente nu prea eram la largul 
nostru. Prea multe fantome ici şi colo. 

Mai trecură câteva luni. Robinson începea 
să-şi revină. De Paşti, nebunii noştri se agitară 
puţin, femei în toalete deschise trecură încoace 
şi încolo prin faţa grădinii noastre. Primăvară 
timpurie. Bromură. 

La „larapout” personalul fusese de mai 
multe ori reînnoit de când făcusem eu figuraţie 
pe acolo. Englezoaicele plecaseră departe, am 
fost informat, tocmai în Australia. Nu le vom 
mai revedea. In culise nu mai puteam călca 
după povestea mea cu Tania. N-am mai stăruit. 

Incepurăm să scriem scrisori pretutindeni şi 
mai ales consulatelor ţărilor nordice, pentru a 
obţine câteva indicii despre eventualele treceri 
ale lui Baryton. Nu primirăm nici un răspuns 
interesant. 

Parapine îşi îndeplinea sârguincios şi tăcut 
serviciul tehnic alături de mine. De douăzeci şi 
patru de luni nu pronunţase cu totul nici 
douăzeci de fraze. Aproape singur decideam 
asupra micilor aranjamente materiale şi ad- 
ministrative pe care existenţa zilnică le cerea. 
Mi s-a întâmplat să comit şi câteva gafe. 


Parapine nu mi le reproşa niciodată. Prin 
indiferența noastră, eram de acord aproape în 
toate. Dealtfel un rulaj suficient al bolnavilor 
asigura partea materială a Institutului nostru. 
Odată plătiţi furnizorii şi chiria, ne rămânea 
suficient ca să trăim, plătind regulat şi mătuşii 
pensiunea pentru micuța Aimée, bineînţeles. 

Găseam că Robinson era acum mult mai 
liniştit decât la sosirea lui. Se înzdrăvenise şi se 
îngrăşase cu trei kilograme. Pe scurt, se părea 
că atât timp cât vor exista nebuni în familii, vor 
fi mulţumiţi să vină la noi, comod aşezaţi în 
apropierea capitalei. Numai grădina noastră şi 
merita o călătorie. Veneau dinadins de la Paris 
ca s-o admire, cu rondurile ei de flori şi 
boschetele de trandafiri în lumina verii. 

In cursul uneia dintre aceste duminici de 
iunie mi s-a părut c-o recunosc pe Madelon, 
pentru prima dată, în mijlocul unui grup de 
plimbăreţi, nemişcată o secundă, exact în faţa 
porţii noastre. 

Mai întâi n-am vrut să-i spun nimic lui 
Robinson despre această apariţie, ca să nu-l 
îngrozesc şi apoi totuşi, gândindu-mă bine, 
câteva zile mai târziu îi recomandai să nu se 
mai îndepărteze de acum încolo, cel puţin 
pentru un timp, în plimbările fără ţintă pe care 
obişnuia să le facă prin împrejurimi. Acest sfat 
îl nelinişti. Nu stărui să afle mai mult. Spre 
sfârşitul lui iulie primirăm de la Baryton câteva 


cărţi poştale, din Finlanda de astă dată. Ne 
făcu plăcere, dar despre întoarcere tot nu vor- 
bea, Baryton, ne dorea numai încă o dată 
„noroc” şi mii de alte lucruri amicale. 

Mai trecură două luni şi apoi altele... Praful 
verii se aşternuse pe drum. Unul dintre alienaţi 
pe la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor făcu scandal 
în faţa Institutului. Acest bolnav, înainte paşnic 
şi manierat, suportă greu exaltarea funebră a 
acestei sărbători. N-am reuşit să-l împiedicăm 
să urle pe fereastră că el nu vrea să moară... 
Trecătorii se minunau găsindu-l foarte hazliu... 
In momentul când avu loc această ieşire 
zgomotoasă se întâmplă din nou, dar de această 
dată mult mai precis decât prima oară, să am 
impresia foarte dezagreabilă că o recunosc pe 
Madelon în rândul întâi al unui grup, exact în 
acelaşi loc, în faţa porţii. În cursul nopţii care 
urmă, mă trezii înspăimântat, încercând să uit 
ce am văzut, dar toate eforturile mele fură 
zadarnice. Era mai bine să nu mai încerc să 
dorm. 

Nu mai fusesem de multă vreme la Rancy. 
Dacă tot eram hărțuit de coşmare, mă întrebam 
dacă nu era mai bine să dau o raită pe acolo, de 
unde îmi veneau toate nenorocirile, mai 
devreme sau mai târziu... Acolo îmi lăsasem 
departe, în urmă, coşmarurile... A merge în 
întâmpinarea lor putea trece la nevoie drept un 
fel de precauţie... Ca sa ajungi la Rancy, cel 


mai scurt drum, venind de la Vigny, este de-a 
lungul  cheiului până la podul de la 
Gennevilliers, cel întins pe burtă peste Sena. 
Târându-se, brumele fluviului se destramă la 
suprafaţa apei, se înghesuie, trec, urcă, se 
clatină şi se prăbuşesc de cealaltă parte a 
parapetului în jurul lampadarelor. Uzina de 
tractoare din stânga se ascunde într-o mare de 
întuneric. Stă mereu cu ferestrele deschise din 
cauza unui incendiu mocnit care o arde pe 
dinăuntru şi care nu se mai termină. Odată 
trecut de uzină te trezeşti singur pe chei... Dar 
nu te poţi rătăci... După oboseală îţi dai seama 
că eşti pe aproape. 

E de ajuns s-o iei la stânga pe rue des 
Bournaires şi nu mai e mult. Nu-i greu de găsit 
din cauza felinarului verde şi roşu de pe pasajul 
de nivel, care e totdeauna aprins. 

În plină noapte şi cu ochii închişi şi tot aş fi 
nimerit casa familiei Henrouille. Atât de des 
mergeam altădată acolo... 

Şi totuşi în seara aceea, ajuns în faţa porţii, 
mă oprii să mă gândesc în loc să înaintez... 

Ea, doamna, locuieşte acum singură în casă, 
mă gândeam... Ceilalţi au murit cu toţii. 
Probabil că ştia sau măcar bănuia cum se 
sfârşise bătrâna ei la Toulouse... Ce efect să fi 
avut oare asupră-i? 

Felinarul de pe trotuar lumina, albind mica 
marchiză de sticlă ca şi cum peronul ar fi fost 


acoperit de zăpadă. Am rămas acolo, în colţul 
străzii, aşa, mult timp, numai ca să privesc... Aş 
fi putut să sun. Desigur că mi-ar fi deschis. 
Oricum nu ne certasem. În locul în care mă 
oprisem se făcea frig... Strada se termina tot 
într-o hârtoapă ca şi pe vremea mea. Li se 
promiseseră localnicilor multe lucrări, nu se 
întreprinsese nimic... Nu mai trecea nimeni pe 
acolo... 

Nu pentru că mi-ar fi fost frică de ea, de 
doamna Henrouille! Nu! Dar brusc nu mai avui 
poftă s-o văd. Mă înşelasem încercând s-o văd. 
Acolo, în faţa casei ei, am descoperit că nu mai 
avea ce să-mi spună... M-ar fi plictisit acum 
dacă ar fi vorbit... lată ce deveniserăm unul 
pentru altul... 

Înaintasem mai adânc în beznă decât ea şi 
Chiar decât bătrâna Henrouille care murise... 
Nu mai eram cu toţii împreună... Ne 
despărţiserăm pentru totdeauna... Nu numai 
moartea ne despărţise, ci chiar şi viaţa... Prin 
forţa împrejurărilor... Fiecare pentru sine... îmi 
ziceam... Şi-am luat-o pe drumul de întoarcere 
spre Vigny. 

Nu avea destulă instrucţie ca să mă urmeze, 
doamna Henrouille... Caracter da, avea... Dar 
nu şi instrucţie... Asta era baiul... Fără 
instrucţie... Instrucţia e un lucru capital! 
Pentru că nu mă mai putea înțelege nici pe 
mine şi nici ce se petrece în jurul nostru, oricât 


de afurisită şi de căpoasă ar fi fost... Nu-i 
destul... Îţi trebuie multă inimă şi ştiinţă pentru 
a merge mai departe decât alţii... 

O luai pe rue des Sanzillons ca să mă-ntorc 
spre Sena şi apoi prin fundătura Vassou. Gata 
cu chinul meu! Eram aproape mulţumit! 
Mândru, pentru că-mi dădusem seama că nu 
mai merita să stărui în privinţa norei 
Henrouille, o pierdusem, nemernica, în cele din 
urmă pe  drum!... Ce mai poamă! Ne 
simpatizam în felul nostru... Mă înţelesesem 
bine cu ea altădată... Multă vreme... Acum eu 
ajunsesem mult mai jos decât ea, care nu mai 
putea să coboare.... Să mă întâlnească... Nu 
mai avea destulă instrucţie şi forţă... În viaţă nu 
urci, cobori... Ea nu mai putea... Nu mai putea 
cobori până unde ajunsesem eu... Se făcuse 
prea întuneric în jurul meu... 

Trecând prin faţa imobilului a cărui 
portăreasă fusese mătuşa lui Bebert, aş fi intrat 
numai ca să-i văd pe cei care locuiau acum în 
odăiţa ei, în care-l îngrijisem pe Bébert şi unde 
se prăpădise sărmanul. Poate că se mai află 
deasupra patului fotografia lui de şcolar... Dar 
era prea târziu să scol lumea. Trecui fără să mă 
arăt la faţa... 

Un pic mai departe, în faubourg de la 
Liberté, am dat peste dugheana lui Bezin 
telalul, luminată încă. Nu mă aşteptam. Un 
singur bec în mijlocul vitrinei. Bezin, el ştia 


toate  bârfele şi noutățile cartierului, tot 
umblând prin toate cârciumile şi fiind atât de 
cunoscut de la Foire aux Puces până la Porte- 
Maillot. 

Mi-ar fi putut povesti o mulţime de 
întâmplări dacă l-aş fi trezit. Am împins uşa 
uşor... Clopoţelul a sunat dar n-a răspuns 
nimeni... Ştiam că doarme într-o odăiţă din 
fundul prăvăliei, de fapt sufrageria lui... Era şi 
el acolo în întuneric, culcat cu capul între 
braţe, pe masă, lângă cina rece care-l aştepta, 
linte. Începuse să mănânce. Dar somnul îl 
prinsese de îndată ce intrase. Sforăia foarte 
tare. E adevărat că şi băuse. Mi-aduc bine 
aminte ziua aceea, era într-o joi, zi de târg la 
Lilas... La picioarele lui, o boccea desfăcută 
plină cu „ocazii” cumpărate de la târg. 

Îl ştiam pe B&zin, băiat bun, nu mai păcătos 
decât alţii... Nimic de zis. Amabil, nemofturos. 
N-am să m-apuc acum să-l scol numai aşa din 
curiozitate, ca să-i pun întrebările mele fără 
rost... Am plecat după ce i-am stins gazul. 

Cu genul lui de comerţ se descurca greu, e 
adevărat. Dar el cel puţin putea dormi. 

M-am întors trist totuşi la Vigny, gândindu- 
mă că toţi aceşti oameni, aceste case, aceste 
lucruri sumbre şi murdare nu-mi mai spuneau 
nimic, nu-mi mai mergeau la inimă ca altădată, 
şi că eu, aşa fanfaron cum păream, nu mai 


aveam nici eu destulă forţă, simţeam bine, să 
merg mai departe, aşa, singur de tot. 


Ca să mâncăm, la Vigny, păstrasem 
obiceiurile din timpul lui Baryton, adică ne 
întâlneam cu toţii la masă, dar de preferinţă 
acum în sala de biliard aflată deasupra odăiţei 
portăresei. Era mai intimă decât adevărata 
sufragerie în care se mai păstrau amintirile 
deloc încântătoare ale  conversaţiilor în 
englezeşte. Şi apoi erau şi prea multe mobile în 
sufragerie pentru noi, stil 1900, veritabile, cu 
vitrine gen opal. 

Din sala de biliard se putea vedea tot ce se 
petrece pe stradă. Ne putea fi de folos. 
Duminici întregi petreceam în această sală. Cât 
despre invitaţi, primeam câteodată la cină 
doctori de prin împrejurimi, de ici, de colo, dar 
comeseanul nostru cel mai obişnuit era mai 
degrabă Gustave, agentul de circulaţie. Se 
putea spune despre el că era un obişnuit al 
casei. Ne-am cunoscut aşa duminica la 
fereastră, el făcându-şi serviciul la răscrucea 
drumului de intrare în ţinut. Se descurca greu 
cu automobilele. Ne-am adresat mai întâi 
câteva cuvinte şi apoi am devenit de la o 
duminică la alta foarte bune cunoştinţe. Am 
avut prilejul să-i îngrijesc în oraş doi copii, unul 
după altul, de oreion şi de rujeolă. Ne era 
devotat Gustave Mandamour, aşa îşi spunea, 


din Cantal. Se descurca greu în conversaţie, nu 
se pricepea la vorbe. Găsea cuvintele, dar ele 
nu ieşeau, îi rămâneau mai degrabă în gură, 
făcând zgomot. 

Şi aşa într-o seară Robinson îl invită la 
biliard, în glumă, cred. Dar obiceiul lui era să 
continue ce a început, şi de 
atunci Gustave venea mereu, la aceeaşi oră, în 
fiecare seară, la ora opt. Se simţea bine cu 
noiGustave, mai bine decât la cafenea, ne-o 
spunea chiar el, din cauza discuţiilor politice 
care se înveninau adesea între obişnuiţii 
localului. Noi nu discutam niciodată politică. În 
cazul lui Gustave, cu politica era destul de 
delicat. Avusese necazuri la cafenea din pricina 
asta. In principiu n-ar fi trebuit să vorbească 
despre politică, mai ales dacă era băut, ceea ce 
i se întâmpla. Era notat chiar numai pentru că 
dădea noroc, slăbiciunea lui. În timp ce la noi 
se afla în deplină siguranţă. Era şi el de acord. 
Noi nu beam. La sanatoriu se putea lăsa în voia 
lui, fără vreo consecinţă. Venea cu toată 
încrederea. 

Când ne gândeam, Parapine şi cu mine, la 
situaţia din care ieşisem şi la cea în care 
intrasem la Baryton, nu ne plângeam, nici n-am 
fi avut dreptul, pentru că în esenţă dăduse 
peste noi un soi de noroc miraculos şi aveam 
tot ce ne trebuia, atât în ceea ce priveşte 
consideraţia cât şi confortul material. 


Numai că eu m-am îndoit întotdeauna că 
miracolul ar putea dura. Aveam un trecut 
năclăit şi el îmi venea acum înapoi pe gât ca un 
fel de râgâială a destinului. Încă pe la început 
când venisem la Vigny primisem vreo trei 
scrisori anonime care erau tot ce putea fi mai 
suspect şi mai ameninţător. Şi după aceea 
multe altele la fel de înveninate. E adevărat că 
primeam cu toţii asemenea scrisori anonime, 
dar nu le dădeam nici o atenţie de obicei. 

Proveneau adesea de la foşti bolnavi pe care 
delirul de persecuție îi muncea şi la domiciliu. 

Dar aceste scrisori aveau nişte întorsături de 
fraze care mă nelinişteau, nu semănau cu 
celelalte, acuzaţiile erau precise şi nu era vorba 
în ele decât de mine şi de Robinson. Într-un 
cuvânt eram acuzaţi că ne cuplasem unul cu 
altul. Ca supoziţie era tot ce putea fi mai 
scârnav. M-am jenat mai întâi să-i spun, apoi m- 
am hotărât pentru că primeam fără încetare noi 
scrisori, toate de acelaşi soi. Cercetarăm 
împreună de unde ar fi putut proveni. 
Număram pe degete pe toţi cei în stare de aşa 
ceva dintre cunoştinţele comune. Nu găseam. 
Acuzaţia nu stătea în picioare. Inversiunea nu 
era genul meu, iar Robinson nu se sinchisea 
nici cât negru sub unghie în privinţa sexului, 
nici de unul nici de celălalt. Dacă îl hărţuia 
ceva, desigur nu problemele fundului erau 


acestea. Trebuia să fie cineva cel puţin gelos ca 
să-şi poată închipui asemenea murdării. 

Pe scurt nu ştiam pe altcineva în afară de 
Madelon capabil să vină până la Vigny să ne 
sâcâie cu asemenea invenţii scabroase. Că-şi 
scria prostiile, mi-era indiferent, dar mă 
temeam că, exasperată pentru că nu i se 
răspundea nimic, o să vină într-o zi sau alta în 
persoană să ne sâcâie şi să facă scandal în Azil. 
De la ea puteai să te aştepţi la orice. 

Petrecurăm astfel câteva săptămâni 
tresărind la fiecare sonerie. Aşteptam o vizită a 
Madelonei sau, mai rău, a Parchetului. 

De fiecare dată când agentul Mandamour 
sosea pentru o partidă un pic mai devreme 
decât de obicei, mă întrebam dacă nu poartă în 
centironul lui vreo convocare, dar el era în 
această epocă tot ce putea fi mai agreabil şi 
mai liniştitor, Mandamour. De abia mai târziu 
avea să se schimbe şi încă într-un mod foarte 
bătător la ochi. În acel timp încă pierdea liniştit 
toate partidele. Dacă şi-a schimbat caracterul a 
fost dealtfel tot din vina noastră. 

Intr-o seară aşa din curiozitate, l-am întrebat 
de ce nu reuşea niciodată să câştige la cărţi, n- 
aveam nici un motiv să-l întreb asta pe 
Mandamour în afară de mania mea de a şti de 
ce? Pentru ce? Mai ales că nu jucam pe bani! Şi 
tot discutând despre nenorocul lui, m-am 
apropiat de el şi examinându-l mi-am dat seama 


că suferea de un foarte grav presbitism. Într- 
adevăr la lumina în care ne aflam nu discernea 
decât cu multă greutate trefla de caro pe cărţi. 
Aşa nu putea să mai ţină. 

Am făcut ordine în infirmitatea lui oferindu-i 
o frumoasă pereche de ochelari. Fu mai întâi 
mulţumit să-şi încerce ochelarii, dar nici asta 
nu dură mult. Cum juca acum mai bine, pierdea 
mai puţin decât înainte şi-şi puse în cap să nu 
mai piardă deloc. Nu era posibil şi atunci trişa. 
Şi când se întâmpla să piardă chiar trişând 
atunci ne bombănea ore întregi. Pe scurt, 
devenise imposibil. 

Eram năucit, se supăra din te miri ce el, 
Gustave, şi pe deasupra încerca să ne înfurie şi 
pe noi, să ne neliniştească, să ne îngrijoreze. Se 
răzbuna când pierdea, în felul lui... Şi totuşi nu 
pentru bani, repet, jucam, numai din distracţie 
şi pentru glorie... Şi totuşi era furios. 

Într-o seară când norocul îl părăsise, ne 
interpelă la plecare: „Domnilor, vă spun să fiţi 
cu  băgare de  seamă!... Eu în locul 
dumneavoastră, cu oamenii pe care-i frec- 
ventaţi, aş fi mai atent!... Între altele este una 
brună care trece de zile întregi prin faţa 
Azilului!... Prea des, după mirosul meu!... Are 
ea motivele ei!... Cu unul dintre dumneavoastră 
are ceva de lămurit şi n-aş fi dealtfel 
surprins)...” lată cum ne zvârlise vorba otrăvită 
Mandamour, plecând. Nu greşise ţinta. Totuşi 


îmi revenii într-o secundă. „Bine, mulţumesc, 
Mandamour! i-am răspuns foarte calm... Nu 
văd cine ar putea fi bruneţica despre care 
vorbeşti... Nici o femeie dintre fostele noastre 
bolnave n-a avut, după câte ştiu, a se plânge de 
îngrijirile noastre... E vorba, fără îndoială, de 
vreo biată rătăcită cu mintea. O vom găsi... In 
sfârşit, ai dreptate, e mai bine totdeauna să ştii 
dinainte... Încă o dată îţi mulţumesc, Gustave, 
că ne-ai prevenit. Bună seara!” 

Brusc Robinson nu se mai putu scula de pe 
scaun. Odată polițistul plecat, examinarăm 
informaţia pe care ne-o furnizase pe toate 
feţele. Se putea foarte bine să fie o cu totul altă 
femeie decât Madelon... Mai erau o mulţime de 
femei care dădeau târcoale pe sub ferestrele 
Azilului... Exista totuşi o serioasă bănuială că ar 
putea fi chiar ea şi numai această îndoială şi 
era de ajuns ca să ne treacă un fior pe spinare. 
Şi dacă ea era, care-i erau noile intenţii? Şi apoi 
din ce trăia de atâtea luni la Paris! Şi dacă 
venise chiar ea în persoană, trebuia să fim cu 
băgare de seamă, să ne luăm măsurile de 
apărare, imediat. 

- Ascultă, Robinson, am încheiat eu atunci, 
hotărăşte-te, e timpul, nu mai şovâi... ce vrei să 
faci? Ai vrea să te mai întorci la Toulouse? 

- Nu! 'Ţi-am spus doar. Nu şi nu! 

Acesta era răspunsul. Era hotărât. 


- Bine! am spus atunci. În acest caz, dacă 
într-adevăr nu mai vrei să te întorci la Toulouse 
cu ea, cel mai bine după părerea mea ar fi să 
pleci să-ţi câştigi pâinea în străinătate... Aşa 
eşti sigur c-ai să scapi... N-o să se ţină după 
tine până acolo... Eşti tânăr doar... Te-ai 
întremat... Te-ai odihnit... O să-ţi dau nişte bani 
şi pe aici ţi-e drumul!... După părerea mea!... Şi 
pe deasupra, îţi dai seama, nici asta nu e o 
situaţie pentru tine... Nu poate ţine la nesfârşit 
aşa... 

Dacă m-ar fi ascultat, dacă ar fi plecat în 
momentul acela, mi-ar fi convenit, mi-ar fi 
plăcut. Dar n-a vrut. 

- Nu prea-ţi pasă de mine, zi mai bine, 
Ferdinand! a răspuns el... Nu-i uşor la vârsta 
mea... Haide, uită-te la minel!... 

Nu vroia să plece... Se săturase de 
hoinăreală... 

- Nu vreau să plec altundeva, repeta... Orice 
ai spune tu... orice ai face... Nu voi pleca... 

Aşa răspundea el prieteniei mele. Am stăruit 
totuşi. 

- Şi dacă Madelon o să te denunțe pentru 
afacerea Henrouille?... Doar tu cu gura ta mi-ai 
spus c-ar fi în stare... 

- Fie ce-o fi! a răspuns. Facă ce-o vrea... 

Erau vorbe pe care nu le mai auzisem din 
gura lui, pentru că înainte fatalismul nu era 
genul lui... 


- Du-te cel puţin şi caută-ţi o slujbă pe 
undeva pe aproape, într-o uzină, de exemplu, ca 
să nu mai fii obligat tot timpul să stai cu noi... 
Dacă vine cineva să te caute, avem timp să te 
prevenim. 

Parapine era şi el exact de aceeaşi părere cu 
mine în privinţa asta şi chiar a schimbat câteva 
vorbe cu noi în această împrejurare. Probabil 
că i se părea foarte grav şi foarte urgent ceea 
ce se petrecea între noi. A trebuit să ne batem 
capul să-i găsim un rost, să-l ascundem pe 
Robinson. Printre cunoştinţele noastre se afla şi 
un industriaş de prin împrejurimi specialist în 
caroserii, care ne era recunoscător pentru nişte 
mici servicii foarte delicate făcute la momentul 
potrivit. A fost bucuros să-l ia pe Robinson de 
încercare la vopsitul manual. Era o muncă fină, 
nu grea, bine plătită. 

- Leon, i-am zis în dimineaţa în care a 
început lucrul, nu face pe prostul la locul de 
muncă, nu te lăsa reperat pentru ideile tale 
fanteziste... Soseşte la fix... Nu pleca înaintea 
altora... Spune bună ziua la toată lumea... Ține- 
te, bine, într-un cuvânt... Te afli într-un atelier 
convenabil şi ai şi recomandări... 

Dar iată că totuşi s-a lăsat reperat şi chiar 
foarte repede, nu din vina lui, de un turnător 
dintr-un atelier de alături care-l văzuse intrând 
în closetul patronului. A fost de ajuns. Raport. 
Înclinaţii rele. Măturat. 


Şi ne-am trezit din nou cu Robinson, fără 
slujbă, câteva zile mai târziu. Fatalitate! 

Şi aproape în aceeaşi zi începu să tuşească. 
L-am ascultat şi am descoperit o serie de 
hârâituri care-i prinseseră tot vârful plămânului 
drept. Acum n-avea decât să stea în casă. 

Asta s-a întâmplat exact într-o sâmbătă seară 
înainte de cină. Cineva mă chemă pe mine în 
persoană la biroul de primiri. 

O femeie, mi se spuse. 

Era ea, cu o pălăriuţă la modă şi înmănuşată. 
Mi-aduc bine aminte. Fără introducere, intră 
direct în subiect. Dar i-am închis gura. 

- Madelon, am oprit-o, dacă pe Leon vrei să-l 
vezi, nu mai merită să insişti, poţi să te-ntorci 
de unde ai venit... E bolnav de plămâni şi de 
cap... Destul de grav dealtfel... Nu poţi să-l 
vezi... Şi-apoi n-are nimic să-ţi spună... 

- Nici măcar mie? 

- Nu, nici chiar ţie... Sau mai ales ţie, am 
adăugat. 

Credeam c-o să ia foc, nu, îşi clătina capul, 
acolo în faţa mea de la stânga la dreapta, cu 
buzele strânse şi încercând cu ochii să mă 
regăsească acolo unde mă lăsase în amintirea 
ei. Nu mai eram. Îmi schimbasem şi eu locul în 
amintire. În situaţia în care ne aflam, de un 
bărbat sau de vreun zdrahon, mi-ar fi fost frică, 
dar de ea n-aveam de ce mă teme. Era mai 
puţin puternică decât mine, adică. Din 


totdeauna am dorit să lovesc o căpăţână 
cuprinsă de furie, ca să văd cum se învârt 
capetele înfuriate în asemenea caz. Asta sau un 
cec baban este ceea ce-ţi trebuie pentru a 
vedea cum îşi schimbă direcţia toate pasiunile 
care se-nfruntă într-un cap. E tot atât de plăcut 
ca şi o frumoasă manevră cu pânze pe o mare 
agitată. Tot omul se înclină în direcţia noului 
vânt. Vroiam să văd şi asta. 

De cel puţin douăzeci de ani mă urmărea 
ideea. Pe stradă, la cafenea, pretutindeni unde 
oameni mai mult sau mai puţin agresivi, 
cârcotaşi şi flecari se certau. Dar n-aş fi 
îndrăznit de frica loviturilor şi apoi a ruşinii 
care ar fi urmat loviturilor. Dar acum, măcar o 
dată, ocazia era magnifică. 

- Nu vrei să te cari? făcui numai ca s-o înfurii 
şi mai tare, s-o pun la punct. 

Nu-i venea să creadă că eu eram acela care-i 
vorbeam aşa. Incepu să surâdă enervată la 
culme, ca şi cum m-ar fi găsit ridicol şi fără 
însemnătate. Pleosc! Pleosc! l-am lipit două 
palme, să năuceşti un măgar. Căzu pe divanul 
cel mare roz din faţă, lângă perete, cu capul în 
mâini. Respira întretăiat şi gemea ca un căţel 
istovit în bătăi. Şi apoi parcă gândindu-se la 
ceva, se sculă brusc, foarte uşoară, suplă, şi 
ieşi pe uşă, fără să întoarcă măcar o dată capul. 
Nu văzusem nimic. Trebuia să mai încerc o 
dată. 


În zadar ne-am bătut capul, ea era mult mai 
vicleană decât noi toţi luaţi la un loc. Dovada e 
că l-a văzut pe Robinson al ei şi încă aşa cum a 
vrut... Primul care i-a zărit împreună a fost 
Parapine. Erau pe terasa unei cafenele din faţa 
Gării de Est. 

Bănuiam că se întâlnesc, dar nu vroiam să 
par că mă interesează în vreun fel relaţiile lor. 
În fond nici nu mă priveau. Se achita de 
serviciul lui la Azil şi încă destul de bine, 
îngrijindu-i pe paralitici, o muncă ingrată la 
culme, să-i ştergi de scârnă, să-i speli, să le 
schimbi patul, să le ghiceşti dorinţele. Nu-i 
puteam cere mai mult. 

Dacă profita de după-amiezile când îl 
trimiteam la Paris ca s-o revadă pe Madelon, 
era treaba lui. Fapt e că pe Madelon n-am mai 
revăzut-o la  Vigny-sur-Seine de când o 
pălmuisem. Câte porcării nu trebuie să-i fi 
povestit pe socoteala mea, mă gândeam. 

Eu nu-i mai vorbisem lui Robinson niciodată 
despre Toulouse, ca şi cum nimic din toate 
acestea nu s-ar fi întâmplat vreodată. 

Trecură astfel, târâş-grăpiş vreo şase luni şi 
în rândul personalului nostru deveni vacant un 
loc, aveam mare nevoie de o infirmieră bine 
instruită pentru masaje, a noastră plecase fără 
să ne avertizeze ca să se mărite. 


Un mare număr de fete frumoase se 
prezentară pentru acest post şi nouă nu ne 
reveni decât dificultatea de a alege dintre 
atâtea vânjoase creaturi de toate 
naţionalităţile, care năvăliseră la Vigny de 
îndată ce apăruse anunţul nostru. În cele din 
urmă ne-am hotărât pentru o slovacă pe nume 
Sophie ale cărei carnaţie, port suplu şi tandru 
în acelaşi timp şi divină sănătate ne părură, 
trebuie să mărturisesc, irezistibile. 

Nu ştia această Sophie decât puţine vorbe în 
franceză, dar cât despre mine eram foarte 
bucuros, făcându-i cel mai mărunt dintre 
favoruri, să-i dau fără întârziere lecţii. În 
contact cu prospeţimea ei mi se făcuse din nou 
poftă de dat lecţii. Oricât încercase Baryton să 
mă dezguste. Nu mă învăţasem minte! Dar şi 
ea, ce tinereţe! Ce elan! Ce musculatură! 
Elastică!  Nervoasă! Splendidă! Această 
frumuseţe nu era micşorată de nici una din 
acele veritabile sau false pudori în care se tot 
împiedică conversațiile prea occidentale. În 
ceea ce mă privea, vasăzică, nu mă mai 
săturam admirând-o. Din muşchi în muşchi, 
grupă anatomică după grupă anatomică, eu 
avansam mereu... Pe versante musculare, pe 
regiuni... Această vigoare concentrată, dar 
degajată în acelaşi timp, repartizată pe 
fascicole care-mi scăpau şi mi se supuneau 
rând pe rând la mângâiat, nu mă mai săturam 


s-o urmăresc... Pielea catifelată, încordată, 
destinsă, miraculoasă... 

Vremea acestor vii bucurii, a marilor armonii 
inegalabile, fiziologice, comparative, n-a venit 
încă... Corpul - divinitatea pipăită de mâinile 
mele ruşinate... Mâini de bărbat cinstit, acest 
preot ignorat până acum... Eliberat de Moarte 
şi de Vorbe... Ce de fleacuri puturoase! Numai 
uns cu rapănul gros al simbolurilor şi înfăşat 
până la os în excremente artistice, omul distins 
poate face amor... Apoi întâmplă-se orice! Bună 
afacere! Economia de a nu te excita decât în 
prezenţa amintirilor... Ne stâpânesc amintirile 
şi ne mai putem chiar cumpăra pe deasupra 
dintre cele năstruşnice, splendide... Viaţa e însă 
mai complicată, cea a formelor umane mai ales. 
Atroce aventură. Nu există o alta mai disperată. 
Pe lângă acest viciu al formelor perfecte, 
cocaina nu-i decât o pierdere de vreme pentru 
şefii de gară. 

Dar să ne întoarcem la Sophie a noastră! 
Numai prezenţa ei şi ne dădea curaj în 
sanatoriul nostru ursuz, suspect şi plin de 
teamă. 

După un oarecare timp de viaţă comună, noi 
eram desigur tot aşa de fericiţi s-o avem printre 
infirmierele noastre, dar nu ne puteam învinge 
teama că într-o bună zi ne va stânjeni 
ansamblul infinitelor noastre precauţii sau pur 
şi simplu că va lua act într-o zi de mizera 


noastră realitate... Ea nu cunoştea încă, Sophie, 
mulţimea stătutelor noastre renunţări! O bandă 
de rataţi! O admiram, atât de vie pe lângă noi, 
numai văzând-o cât de simplu se ridica să vină 
la masa noastră sau plecând iar. Ne fermeca... 

De fiecare dată când făcea aceste gesturi 
atât de simple, eram bucuroşi şi surprinşi. Ca şi 
cum ne-am fi apropiat din ce în ce mai mult de 
poezie, numai admirând-o, atât era de frumoasă 
şi atât de mult mai inconştientă decât noi... 
Ritmul vieţii ei ţâşnea din alte izvoare decât ale 
noastre...  Târâtoare, ale noastre, pentru 
totdeauna şi mâloase... 

Această forţă vioaie, hotărâtă şi blândă în 
acelaşi timp, însufleţind-o de la creştet până la 
călcâie, ne tulbura, ne neliniştea fermecându- 
ne, dar ne neliniştea, ăsta era cuvântul. 

Neîmpăcata noastră cunoaştere a lumii mai 
degrabă respingea această bucurie, chiar dacă 
instinctul era în câştig, acea cunoaştere mereu 
prezentă,  înfricoşată, refugiată în  beciul 
existenţei, supusă din  obişnuinţă, din 
experienţă la ce-i mai rău. 

Avea Sophie acel mers întraripat, suplu şi 
hotărât, atât de des întâlnit, aproape obişnuit la 
femeile din America, mersul marilor fiinţe ale 
viitorului pe care viaţa ambițioasă şi uşoară le 
poartă spre forme noi de aventură... Corabie cu 
trei catarge de vioiciune tandră, în drum spre 
Infinit... 


Parapine, puţin sensibil la acest fel de 
atracţie, zâmbea în sinea lui de îndată ce ea 
pleca. Numai s-o priveşti şi-ţi făcea bine la 
suflet. Mai ales sufletului meu care, să fiu 
sincer, nu mai dorea nimic. 

Ca s-o surprind, s-o fac să-şi piardă un pic 
din această superbie, din această putere şi 
prestigiu pe care le avea asupra mea, s-o 
micşorez în fond pe Sophie, s-o umanizez după 
măsura noastră meschină, intram în camera ei 
când dormea. 

Era un alt fel de spectacol, de data aceasta 
mai familiar şi totuşi surprinzător, şi de 
asemenea liniştitor. Fără paradă, aproape fără 
cuvertură,  de-a-curmezişul patului, coapse 
bătăioase, cărnuri moi şi destinse, se lăsau 
pradă oboselii. 

Se dădea cu patimă somnului Sophie în 
adâncul trupului ei, sforăia. Era singurul 
moment când o aveam la îndemână. Fără 
trucuri. Fără glume... Totul în serios... Se tru- 
dea parcă să-i mai sugă viaţă, în ciudă, 
existenţei... Lacomă cum era în aceste 
momente, beată chiar tot  adăpându-se... 
Trebuia văzută după aceste ore de somn, încă 
toată umflată şi sub pielea ei roză organele într- 
un nesfârşit extaz. Nostimă şi ridicolă ca toată 
lumea. Bâjbâia încă de fericire vreo câteva 
momente şi apoi toată lumina zilei se revărsa 
asupra ei şi ca după trecerea unui nor prea 


greu, îşi recăpăta strălucitoare, eliberată, 
elanul... 

Şi atunci puteai s-o săruţi. E foarte plăcut să 
prinzi momentul în care materia devine viaţă. 
Urci până la câmpia infinită care se deschide în 
faţa oamenilor. Faci: „Uf! şi of!”, te bucuri cât 
poţi acolo deasupra, unde totul seamănă cu un 
deşert... Dintre noi toţi, prieteni mai degrabă 
decât patroni, eu îi eram cred cel mai apropiat. 
Mă înşela de pildă regulat cu infirmierul din 
pavilionul agitaţilor, un fost pompier, spre 
binele meu, îmi explica ea, ca să nu mă 
surmenez, din cauza muncii intelectuale pe 
care o aveam de îndeplinit şi care venea în 
contratimp cu accesele temperamentului ei. 
Totul pentru binele meu. lată-mă înşelat din 
igienă. Nimic de zis. 

Toate acestea nu puteau decât să-mi facă 
plăcere la urma urmei, dar istoria cu Madelon 
îmi stătea pe suflet. Intr-o bună zi i-am povestit 
Sophiei totul ca să văd ea ce zice. Mă mai şi 
uşuram în felul acesta, povestindu-i toate 
necazurile mele. Mă săturasem, e adevărat, de 
disputele lor fără sfârşit şi de pizma iscată de 
amorul lor nefericit. Sophie fu de aceeaşi 
părere cu mine în această privinţă. 

Cum fuseserăm atât de buni prieteni, 
Robinson şi cu mine, ea găsea că trebuia să ne 
împăcăm, simplu, amabil, şi cât mai repede cu 
putinţă. Un sfat pornit dintr-o inimă bună. Sunt 


mulţi aşa ca ea, cu inima bună, în Europa 
centrală. Numai că ea nu prea era la curent cu 
caracterele şi reacţiile oamenilor de pe la noi. 
Cu cele mai bune intenţii de pe lume îmi tot 
dădea la sfaturi pe dos. Când mi-am dat seama 
că se înşelase, era prea târziu. 

- Trebuie s-o revezi pe Madelon, m-a sfătuit 
ea, o fată bună în fond, după câte mi-ai spus... 
Numai că tu ai provocat-o şi ai fost brutal cu ea 
şi scârbos!... Ar trebui să-i ceri scuze şi chiar 
să-i dai un cadou frumos ca s-o faci să uite... 

Aşa se aranjau lucrurile în ţara ei. Mă 
îndemna la demersuri curtenitoare, dar nu 
practice. 

l-am urmat sfaturile, mai ales că 
întrevedeam la capătul tuturor acestor mofturi 
apropieri diplomatice şi vorbe goale, o mică 
orgie în patru, ceea ce ar fi fost cât se poate de 
distractiv şi inedit. Prietenia mea devenea, bag 
de seamă, sub presiunea evenimentelor şi a 
vârstei,  ameninţător de erotică. Trădare. 
Sophie mă ajuta fără să vrea să trădez în acele 
clipe. Era un pic prea curioasă Sophie ca să nu- 
i placă primejdia. O fire excelentă, deloc potriv- 
nică şi care nu căuta să diminueze ocaziile 
oferite de viaţă, nebănuitoare din principiu. 
Exact genul meu. Mergea chiar mai departe. 
Înţelegea necesitatea schimbărilor în ceea ce 
priveşte  distracţiile amoroase.  Dispoziţie 


aventuroasă, înnebunitor de rară, să admitem, 
printre femei. Evident, alesesem bine. 

Ar fi dorit, şi eu găseam asta firesc, să-i dau 
câteva detalii despre fizicul Madelonei. Se 
temea să nu pară stângace pe lângă o 
franţuzoaică, în intimitate, mai ales din cauza 
renumelui de artiste în acest gen ce s-a consti- 
tuit pe seama franţuzoaicelor în străinătate. Pe 
deasupra, consimţea să-l suporte pe Robinson 
numai ca să-mi facă plăcere. N-o interesa deloc 
Robinson, îmi spunea, dar la urma urmei ne 
împăcăm bine cu toţii. Asta era principalul. 
Bine. 

Am mai aşteptat un pic să se ivească ocazia 
pentru a-i arunca două vorbe lui Robinson 
despre proiectul de reconciliere generală. Intr- 
o dimineaţă pe când copia la Economat 
observaţiile medicale în registrul cel mare, 
momentul îmi păru nimerit să încerc şi l-am 
întrerupt ca să-l întreb foarte simplu ce credea 
despre un demers din partea mea pe lângă 
Madelon cu scopul de a uita recentul trecut 
violent. Şi dacă n-aş putea cu aceeaşi ocazie să 
i-o prezint pe Sophie, noua mea prietenă? Şi 
apoi în sfârşit dacă nu credea că venise 
momentul pentru noi toţi să ne explicâăm cu 
bunăvoință, o dată pentru totdeauna. 

Mai întâi a şovăit, am văzut bine, apoi mi-a 
răspuns, dar fără chef, că nu vedea nici un 
inconvenient... În fond cred că Madelon îl 


prevenise că voi încerca s-o văd curând sub un 
pretext sau altul. Cât despre palmele din ziua în 
care venise la Vigny, n-am suflat o vorbă. 

Nu puteam risca să mă-njure şi să mă trateze 
de mârlan în public, pentru că oricum, cu toate 
că eram prieteni de multă vreme, în acest 
sanatoriu el era sub ordinele mele. Autoritatea 
înainte de toate. 

Pica tocmai bine să încerc acest soi de 
demers în cursul lunii ianuarie. Hotărârăm, 
pentru că era mai comod, să ne întâlnim cu toţii 
la Paris într-o duminică, să mergem apoi la 
cinema împreună, după ce vom fi trecut mai 
întâi un moment pe la bâlciul din Batignolles, 
dacă n-o fi prea frig afară. Promise s-o aducă la 
bâlciul din Batignolles. Se înnebunea după 
bâlciuri, Madelon. Pica bine! Cum ne revedeam 
pentru prima oară, era mai bine ca totul să se 
petreacă cu ocazia unui bâlci. 


Şi pot spune c-am avut bâlci pe săturate! Să- 
ţi crape ochii! Şi capul! Bum, bum! Şi iarăşi 
bum! Şi ce mi te-nvârtea! Şi ce mi te lua pe sus! 
Şi ce mi te zdroncăia! lată-ne pe toţi în 
îmbulzeală, cu lumini, cu vacarm şi cu tot. 
Înainte, la îndemânare, curaj şi distracţie! 
Zang! Fiecare încerca în pardesiul lui să pară 
mai mult decât era, mai isteţ şi totuşi distant 
pentru a arăta celorlalţi oameni că el se 
distrează de obicei în altă parte, în locuri mult 


mai costisitoare, „expensifs” cum se zice în 
engleză. 

Vroiau să pară şmecheri, băieţi veseli, în 
ciuda vântului rece, umilitor şi el în ciuda 
spaimei deprimante de a nu fi prea generoşi cu 
distracţiile şi de a nu regreta a doua zi, poate 
chiar toată săptămâna. 

O mare râgâială de muzică vine dinspre 
manej. Nu reuşeşte să-şi borască tot valsul din 
Faust, manejul, dar face tot ce poate. Coboară 
valsul şi urcă apoi până-n tavanul rotund care 
se învârtejeşte cu toate tartele lui de lumini în 
formă de becuri. Nu e uşor. Orga cu ţeava din 
burtă bolnavă de muzică. Doriţi alviţă? Sau 
preferaţi un cartonaş cu prâjituri? La alegere!... 

Dintre noi toţi la tir, Madelon, cu pălăria 
dată pe ceafă, e cea mai îndemânatecă. 
„Priveşte! făcea câtre Robinson! Nu tremur! Şi 
ce-am mai băut!” Asta aşa ca să vă redau tonul 
exact al conversaţiei. leşeam de la restaurant 
deci! „Incă unul!” Madelon a câştigat sticla de 
şampanie! „Ping, pong! inta!” Apoi am făcut 
cu ea un pariu că nu mă va prinde pe 
autodrom. „Moft”! răspunde foarte veselă. 
„Fiecare cu ale lui!” Şi hop! eram mulţumit că 
acceptase. Un mijloc să mă apropii de 
ea. Sophie nu era geloasă. Avea motivele ei. 

Robinson se urcă deci cu Madelon într-o 
hărăbaie din spatele nostru iar eu cu Sophie 
într-una din faţă şi începem să ne ciocnim cu 


nişte bufnituri straşnice. Şi ce ne mai trântim şi 
ce ne mai agăţâăm! Dar văd imediat că 
Madelonei nu-i place s-o împingi aşa. Nici lui 
Robinson nu-i place dealtfel. S-ar fi zis că nu-i 
la îndemână cu noi. In trecere, în timp ce ne 
agăţăm de balustrade, nişte marinari încep să 
ne înghesuie cu forţa, bărbaţi şi femei şi să ne 
facă oferte. Tremurăm. Ne apărăm. Glumim. 
Năvălesc de peste tot şi ne înghesuie cu 
muzică, chef şi ritm! De fiecare dată când ne 
ciocnim cu aceste hârdaie pe roţi ne zgâlţâim 
atât de tare că ochii stau să ne sară din cap. 
Veselie, ce mai! Violenţă amestecată cu 
distracţie. Tot diapazonul plăcerilor. Aş vrea să 
mă-mpac de tot cu Madelon înainte de a părăsi 
bâlciul. Vreau eu, dar ea nu răspunde deloc 
avansurilor mele. Nu, cu siguranţă. Mă 
respinge chiar. Mă ţine la distanţă. Nu-mi vine 
să cred. Are toane. Mă aşteptam să iasă mai 
bine. Se schimbase dealtfel şi la fizic şi în toate. 

Observ că alături de Sophie pierde, e 
ştearsă. Amabilitatea i-ar fi stat mai bine, dar ai 
zice că ştie acum nişte lucruri de o importanţă 
superioară. Mă agasează. Aş pălmui-o cu multă 
plăcere, să văd dacă şi-ar reveni sau dacă mi-ar 
spune ce ştie mai mult decât mine. Dar să 
zâmbim! Am venit la bâlci nu ca să ne văicărim! 
Trebuie să ne distrăm! 


Mergând, ea povesteşte Sophiei că a găsit de 
lucru la o mătuşă. În Rue du Rocher, o mătuşă 
corsetieră. Trebuie s-o crezi. 

Nu era greu să-ţi dai seama chiar din aceste 
momente că, în ceea ce priveşte reconcilierea, 
întrevederea fusese ratată. Combinația mea 
amoroasă nu reuşise nici ea. Era chiar 
falimentară. 

Încercarea noastră de a ne revedea fusese o 
greşeală. Sophie nu înţelegea încă bine 
situaţia. Nu simţea că revăzându-ne 
complicasem şi mai mult lucrurile. Robinson ar 
fi trebuit să-mi spună, să mă prevină de halul în 
care era de pornită... Păcat! Bine! Bum! 
Zdrang! Mereu şi orice-ar fi! Înainte spre 
„Caterpillar”! cum îi zice. Eu propun, eu 
plătesc, numai şi numai ca să mai încerc o dată 
să mă apropii de Madelon. Dar ea îmi scapă 
mereu, mă evită, profită de înghesuială ca să 
sară pe o altă banchetă cu Robinson, în faţă, 
mă păcăleşte. Valuri şi vârtejuri de întuneric ne 
zăpăcesc. Nimic de făcut, mi-am spus în şoaptă. 
Şi Sophie e în sfârşit de părerea mea. Înţelege 
că fusese în întregime şi încă o dată victima 
imaginaţiei mele porcoase. „Uite! S-a supărat! 
Cred că ar fi mai bine acum s-o laşi în pace... 
Noi am putea face o plimbare la Chabanais 
înainte de a ne întoarce”. Propunerea îi plăcea 
Sophiei pentru că auzise de multe ori vorbindu- 
se de Chabanais pe când se mai afla încă la 


Praga şi nu dorea altceva decât să-l vadă cu 
proprii ei ochi, ca să judece singură. Dar 
socotirăm că ne-ar costa prea scump o 
plimbare la Chabanais după suma de bani pe 
care o luaserăm cu noi la plecare. A trebuit să 
ne interesăm în continuare de bâlci. 

Robinson, pe când se afla în „Caterpillar” se 
certase probabil cu Madelon.  Coborâseră 
amândoi foarte agasaţi din carusel. Evident era 
foarte prost dispusă în seara aceea. Ca s-o 
calmez şi să-mpac lucrurile le-am propus o 
distracţie foarte pasionantă, un concurs de 
pescuit la gâtul sticlei. Madelon făcea mofturi. 
A câştigat totuşi cât a vrut. Îşi azvârlea inelul 
drept deasupra dopului şi-i strecura laţul pe 
loc! Aşa! Clic! şi era gata! Negustorului nu-i 
venea să-şi creadă ochilor. A mai pus în joc „o 
jumătate de Grand Duc de Malvoison”. Oricât i- 
ai fi spus că era foarte îndemânatecă, ea tot nu 
era mulţumită. „Că ea n-o să bea...” ne-a 
anunţat pe loc. „Că era prost”... O destupă 
Robinson ca s-o bea. Hop! O dădu pe gât dintr- 
o înghiţitură. Ciudat din partea lui, pentru că 
nu bea ca să zic aşa niciodată. 

Am trecut după aceea prin faţa nunţii de 
tablă. Trag cu toţii în ea cu gloanţe cât pot. Ce 
trist că sunt atât de neîndemânatec... Il felicit 
pe Robinson. Şi el mi-o lua înainte la orice joc. 
Dar nici pe el îndemânarea nu-l făcea să 
surâdă. Ai fi zis că i-am târât pe amândoi într-o 


adevărată corvoadă. Nici un mijloc de a-i 
însufleţi, de a-i descreţi. „Suntem în bâlci!” urlu 
nemaiştiind pentru o clipă ce să inventez. 

Dar lor le era indiferent că-i îndemn şi le 
strig mereu la ureche. Nu mă auzeau. „Dar 
tinereţea? îi întrebai. Ce faceţi cu ea?... Nu se 
mai distrează tinereţea? Ce să mai zic eu 
atunci, că am, neică, zece ani mai mult ca voi?” 
Se uitau la mine şi el şi Madelon de parcă ar fi 
avut în faţa ochilor un intoxicat, un gazat, un 
nebun care nu merită nici măcar osteneala să-i 
răspunzi. De ce să-şi mai bată capul să-mi 
vorbească de vreme ce eu tot n-aş fi înţeles, 
oricât mi-ar fi explicat ei... Nimic. Poate că au 
dreptate, mi-am zis atunci şi am privit neliniştit 
în jurul meu, la ceilalţi oameni. 

Dar ei, ceilalţi oameni făceau ceea ce trebuie 
ca să se distreze, nu aveau ca noi mici necazuri 
de frecat. Deloc! Se bucurau de bâlci! Ici de-un 
franc!... Dincolo de cincizeci de centime... 
Lumină... Reclame sforăitoare, muzică, 
bomboane... Ca nişte muşte se agitau cu tot cu 
larvele lor livide în braţe, copii vineţi care se 
topeau de palizi ce erau în torentul de lumină. 
Un pic de roşu numai în jurul nasului, locul 
guturaiului şi al sărutărilor. 

Între standuri l-am recunoscut imediat pe cel 
al „Tirului Naţiunilor”, o amintire, nu le-am 
spus nimic celorlalţi. Trecuseră cincisprezece 
ani - mi-am zis numai mie - cincisprezece ani... 


E multă vreme! Am pierdut mulţi prieteni pe 
drum! N-aş fi crezut că „Lirul Naţiunilor” ăsta 
va mai ieşi vreodată din noroiul care stătea să-l 
înghită acolo la Saint-Cloud... Dar fusese 
refăcut, era aproape ca nou, cu muzică şi cu 
tot. Nimic de zis. Se trăgeau cartuşiere întregi. 
Un tir cere de lucru întotdeauna. [inta era şi ea 
acolo din nou, în mijloc ca şi mine, pe buza 
neantului, gata să sară. Costa doi franci. 
Trecurăm, ne era prea frig ca să mai încercăm, 
mai bine să mergem. Nu că ne-ar fi lipsit 
mărunţişul, aveam buzunarele încă pline de 
mărunţiş zornăind, mica muzică a buzunarelor. 

Aş fi dat orice în acele momente, numai să ne 
fi schimbat gândurile. Dar nimeni nu vroia să 
lase de la el. Dacă Parapine s-ar fi aflat aici, ar 
fi fost şi mai rău, fără îndoială, trist cum era de 
îndată ce se găsea între oameni. Din fericire 
rămăsese să păzească Azilul. În ceea ce mă 
privea regretam mult că venisem. Madelon 
începu atunci pe nepusă masă să râdă, dar 
râsul ei nu era deloc plăcut. Robinson rânjea 
lângă ea ca să nu facă altceva. Brusc Sophie 
începu să se ţină de glume. Asta mai lipsea. 

Pe când treceam prin faţa  barăcii 
fotografului, artistul ne-a surprins şovâind. Nu 
prea tineam să ne fotografiem la el, în afară 
poate de Sophie. Dar tot ezitând în faţa uşii 
iată-ne totuşi expuşi pe toţi în faţa aparatului. 
Ne supuneam comenzilor lui blegi, acolo pe 


pasarela din carton pe care o construise el 
însuşi dintr-o presupusă navă “La 
Belle France”. Aşa stătea scris pe falsele 
colacuri de salvare. Am rămas un moment aşa 
privind drept înaintea noastră înfruntând 
viitorul. Alţi clienţi aşteptau nerăbdători să 
coborâm de pe pasarelă şi îşi răzbunau 
aşteptarea găsindu-ne urâţi şi spunând-o cu 
voce tare. 

Profitau de faptul că nu ne puteam mişca. 
Dar Madelonei, ei nu-i era frică, îi înjură şi ea 
cu tot accentul ei din sud. Fireşte. li pusese la 
punct. 

Magneziu. Clipim cu toţii. Pentru fiecare câte 
o fotografie. Suntem mai urâţi decât înainte. 
Plouă prin acoperiş. Picioarele frânte şi 
îngheţate de oboseală. Cât am pozat ne-a suflat 
vântul prin toate găurile, aşa că nici pardesiul 
nu ne mai era de mare ajutor. 

Trebuia să hoinărim în continuare pe lângă 
barăci. Nu îndrăzneam să propun să ne 
întoarcem la Vigny. Era prea devreme. Orga 
sentimentală a manejului profită de faptul că 
dârdâim de frig ca să ne facă să dârdâim şi mai 
tare de nervi. Îşi bătea joc instrumentul de 
falimentul lumii întregi. Urlă la marea derută 
din fluieraşele ei argintii, aria se face ţândaări 
murind în întunericul de alături, pe străzile 
pişărcoase care coboară de la Buttes. 


Slujnicuţele din Bretagne tuşesc mult mai 
tare decât iarna trecută, e adevărat, când de 
abia veniseră la Paris. Coapsele lor smălţuite 
cu verde şi albastru împodobesc cum pot 
harnaşamentele cailor de lemn. Băieţii din 
Auvergne care le plătesc scrânciobul, prudenţi 
titulari la Poştă, nu le iubesc decât cu precauţii, 
se ştie. Nu vor s-o ia de două ori. Şi ele se 
frământă, servitoarele, aşteptând dragostea în 
zgomotul al naibii de melodios al manejului. Le 
e râu dar sfidează cele şase grade de frig, 
pentru că era momentul suprem, momentul de 
a-şi pune la încercare tinereţea asupra 
amantului definitiv care se afla pe undeva pe 
aproape poate, cucerit deja, înghesuit printre 
tâmpiţii acestei mulţumi degerate. Poate că 
Dragostea nu îndrăzneşte încă... Şi totuşi totul 
trebuie să se întâmple ca la cinema, aducând 
fericirea... Numai o singură seară să te adore 
fiul proprietarului şi n-o să te mai părăsească... 
S-a mai întâmplat şi asta le ajunge... Dealtfel e 
bine făcut, e frumos, e bogat... 

În chioşcul de lângă metrou, vânzătoarea de 
ziare nu se sinchiseşte de viitor, îşi scarpină 
vechea conjunctivită, şi-o stoarce îndelung cu 
unghiile. E şi asta o plăcere modestă şi 
gratuită. O are de vreo şase ani şi o mănâncă 
din ce în ce mai tare. 

Plimbăreţii adunaţi grămadă, înghesuiți unul 
în altul de frigul câinos se tescuiesc topindu-se 


unii în alţii în jurul loteriilor. Nu reuşesc să se- 
ncălzească la jeraticul dosurilor. Aleargă atunci 
şi sar ca să se mai dezmorţească în nodul de 
mulţime mai din faţă, dinaintea viţelului cu 
două capete. 

Ascuns după closet, un omuleţ ameninţat de 
şomaj se tocmeşte cu o pereche de provinciali, 
pe care emoția îi face să roşească. Polițistul de 
moravuri a înţeles bine combinaţia, dar nu-i 
pasă, misiunea lui deocamdată e să pândească 
ieşirea  cafenelei  Miseux. Pândeşte de o 
săptămână cafeneaua Miseux. Nu se poate 
întâmpla decât la tutungerie ori în odăiţa din 
fund a librarului porno. E mult de când le-au 
fost semnalate. Unul din ei procură minore, 
după cum se aude, care se prefac că vând flori. 
Tot scrisorile anonime. Cât despre cel cu 
castanele din colţ, e şi el la pândă. Obligat de 
altminteri. Tot ce se află pe trotuar aparţine 
poliţiei. 

Soiul ăla de mitralieră turbată care se aude 
în rafale de cealaltă parte nu-i decât 
motocicleta tipului de la „Discul Morţii”. Un 
„evadat” ni se spune, dar nu-i sigur. Şi-a 
zdrobit în orice caz de vreo două ori oasele pe 
aici, iar acum doi ani la loulose. De s-ar 
termina odată cu  maşinăria lui!  Să-şi 
zdrobească mutra şi să-şi frângă gâtul şi să nu 
mai aud vorbindu-se de el! Turbezi dacă-l 
asculţi! Dealtfel chiar şi tramvaiul aşa cum e el 


cu sonerie şi tot a zdrobit doi bătrâni de la 
Bicetre lângă barăci, în mai puţin de o lună. 
Autobuzul în schimb e cuminte. Soseşte uşurel 
în Place Pigalle, cu multe precauţii, mai 
degrabă bâjbâind, trâmbiţând, suflând din greu, 
cu cele patru persoane dinăuntru, prudente şi 
încete la coborâre ca nişte copii de cor. 

De la tarabe la oameni, de la manej la loterie, 
tot mergând aşa am ajuns la capătul bâlciului, 
în golul mare şi negru unde vin familiile să facă 
pipi... Înapoi deci! Întorcându-ne pe propriile 
noastre urme am mâncat castane ca să ni se 
facă sete. Am în gură un gust rău, dar sete tot 
nu mi-e. Un vierme minuscul în castane. Şi tot 
Madelon l-a găsit, parcă era un făcut. Şi chiar 
din clipa asta lucrurile au început să nu mai 
meargă între noi deloc, până atunci se mai 
stăpânise, dar întâmplarea cu castana o 
înfuriase la culme... 

Pe când se îndrepta spre rigolă să scuipe, 
Leon i-a mai zis ceva pe deasupra, parcă s-o 
oprească, nu ştiu de ce, nici ce-l apucase, dar 
felul acesta de a merge să scuipe nu-i plăcu 
brusc lui Robinson. O întrebă destul de pros- 
teşte dacă nu cumva găsise înăuntru un 
sâmbure?... Nici asta nu era o întrebare de pus. 
Şi iat-o şi pe Sophie care găseşte prilejul să se 
amestece în discuţia lor, nu înţelegea pentru ce 
se certau... Vroia să ştie. 


Se  înfuriară şi mai tare că Sophie îi 
întrerupsese, o străină, evident. Şi tocmai 
atunci un grup de gălăgioşi trece printre noi 
despărţindu-ne. Erau nişte tineri care de fapt 
ieşiseră la agăţat, dar cu tot felul de 
strâmbături, de fluierete şi ţipete înfiorătoare. 
Când ne-am apropiat iar de ei tot se mai certau. 
Robinson şi cu ea. 

„lată că a venit şi momentul să ne-ntoarcem, 
mă gândeam... Dacă îi mai las aici împreună 
câteva clipe o să ne facă un scandal exact în 
mijlocul bâlciului... E destul pentru astăzi! Nu 
ieşise nimic, trebuie s-o spun.” 

- Vrei să plecăm? i-am propus. Mă privi 
surprins. Şi totuşi decizia asta îmi părea cea 
mai înţeleaptă şi mai indicată. Nu te-ai săturat 
de bâlci? l-am întrebat. Îmi făcu semn atunci că 
ar fi mai bine să-i cer întâi Madelonei părerea. 
Eram şi eu de acord că ar fi trebuit s-o întreb 
mai întâi pe ea, dar nu găseam că ar fi fost prea 
abil. 

- O luăm cu noi pe Madelon! am spus la 
urmă. 

- S-o iei? Unde vrei, s-o iei? face el. 

- La Vigny, unde în altă parte! răspund. 

Asta era gafa... Încă una. Dar nu mai puteam 
da înapoi, vorbisem. 

- Doar avem o cameră liberă pentru ea acolo 
la Vigny! Nu camerele ne lipsesc!... O să supâm 
împreună înainte de culcare... Oricum va fi mai 


vesel decât aici, unde de două ore am îngheţat 
de-a-binelea! Nu va fi greu... Ea, Madelon, nu 
răspundea nimic la propunerile mele. Nici nu 
se uita la mine când vorbeam, dar nu pierdea 
nici un cuvânt din ce spuneam. In sfârşit ce 
zisesem, era bun zis. 

Rămas în urmă un pic, ea s-a apropiat uşurel 
de mine şi m-a întrebat dacă nu cumva vreau 
să-i joc vreo festă nouă invitând-o la Vigny. N- 
am răspuns nimic. Nu te poţi înţelege cu o 
femeie geloasă cum era ea, s-ar fi iscat doar 
alte şi alte pretexte de discuţii nesfârşite. Şi 
apoi la drept vorbind nici nu ştiam de ce era 
geloasă şi pe cine. E greu să precizezi 
sentimentele născute din gelozie. Era geloasă, 
îmi închipuiam, ca toată lumea, de toate. 

Sophie nu mai ştia ce să facă, dar era în 
continuare amabilă, stăruia să se facă plăcută. 
O luase chiar pe Madelon de braţ, dar Madelon 
era prea turbată şi mulţumită că e turbată ca să 
se lase distrată de asemenea amabilităţi. Ne-am 
strecurat cu multă abilitate spre piaţa Clichy ca 
să aşteptăm tramvaiul. Şi exact în momentul 
când să prindem tramvaiul un nor a pleznit 
deasupra pieţii şi ploaia a început să răpăie în 
cascade. Cerul se revărsa. 

Toate maşinile fură luate cu asalt într-o 
secundă. „Vrei să mă jigneşti încă o dată în faţa 
oamenilor?... Zi, Leon!” o auzeam pe Madelon 
întrebându-l în şoaptă alături de noi. Nu 


mergea. „Te-ai săturat de mine?... Zi dacă te-ai 
săturat?... relua... Zi! Nu mă vezi chiar atât de 
des totuşi!... Vrei să fii singur numai cu ei 
doi?... Vă culcaţi cu toţii împreună, pariez, când 
nu sunt eu de faţă... Zi, dacă-i place cu ei mai 
mult decât cu mine!... Zi, ca să-nţeleg şi eu 
odată!...” Şi apoi rămânea aşa fără să mai 
spună nimic, faţa i se boţea într-o strâmbătură 
în jurul nasului care se ridica în sus trăgând 
după el gura. Aşteptam pe trotuar. „Nu vezi 
cum se poartă cu mine prietenii tâi?... 
Zi, Leon?” Şi iar o lua de la capăt. 

Dar Leon, ce-i al lui e al lui, nu răspundea, n- 
o provoca, privea numai fațadele de pe cealaltă 
parte, bulevardul şi maşinile. 

Şi totuşi în vremurile lui bune Leon era un 
violent. Şi cum ea îşi dădea seama că aceste 
ameninţări nu se prind de el, tot aşteptând, îl 
lua altfel, o dădea pe tandreţe. „Te iubesc, 
Leon, iubitul meu, spune, auzi, te iubesc?... [ţi 
dai măcar seama ce am făcut pentru tine? 
Poate că nici nu merita osteneala să vin 
astăzi?... Dar mă iubeşti şi tu un pic, Leon? Nu 
se poate să nu mă iubeşti deloc... Ai 
inimă, Leon?... Zi, nu se poate să nu ai inimă 
deloc! Ne-am făcut atâtea vise frumoase 
amândoi! De ce-mi dispreţuieşti dragostea?... 
Ce crud eşti cu mine!... Mi-ai disprețuit visul! L- 
ai murdărit!... Mi-ai distrus idealul... Vrei să nu 
mai cred niciodată în dragoste?... Şi să plec 


pentru totdeauna... Asta vrei?...” îl tot întreba 
aşa în timp ce ploaia pătrundea prin storul 
cafenelei. Se prelingea printre oameni. Evident 
era aşa cum mă prevenise Robinson. Nu 
inventase nimic în privinţa caracterului ei. Nu 
mi-aş fi putut imagina că ajunseseră la 
asemenea intensităţi sentimentale, asta era 
adevărat. 

Am profitat de faptul că traficul şi maşinile 
făceau mult zgomot în jurul nostru ca să-i 
strecor o vorbă la ureche lui Robinson în 
legătură cu situaţia creată, să încercăm să 
scăpăm acum de ea şi să terminăm cât mai 
repede posibil, pentru că nu ieşise nimic, să ne 
despărţim fără scandal ca să nu se-nvenineze 
totul şi să ne certăm de moarte. Era de temut. 
„Vrei să găsesc un pretext? i-am suflat. Şi s-o 
luăm fiecare în drumul lui?” - Asta mai ales nu! 
Să nu faci asta! Ar fi capabilă să ne facă o criză 
chiar aici şi n-ai s-o mai poţi opri! - N-am mai 
stăruit. 

La urma urmelor poate că-i făcea plăcere să 
fie aşa ocărât în public şi apoi el o cunoştea mai 
bine decât mine. Cum încetă aversa, găsirăm 
un taxi. Ne-am aruncat în el, şi iată-ne ghemuiţi 
unii într-alţii. Mai întâi nu ne-am spus nimic. 
Erau prea multe între noi şi apoi făcusem şi aşa 
destule gafe. Puteam să mai aştept înainte de a 
începe iar. 


Eu şi cu Leon ocupam strapontina din faţă şi 
cele două femei ocupară locurile din fundul 
taxiului. În serile de bâlci pe drumul de la 
Argenteuil, mai ales până la Porte, e foarte 
mare  îmbulzeală. Din cauza maşinilor îţi 
trebuie o oră bună ca să ajungi la Vigny. Nu-i 
uşor să stai o oră fără să spui nimic, faţă-n faţă, 
uitându-ne unii la alţii, mai ales când e 
întuneric şi când unii sunt neliniştiţi din pricina 
celorlalţi. 

Şi totuşi dacă am fi rămas aşa supăraţi, dar 
fiecare pentru el, nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi 
astăzi când mă gândesc cred tot la fel. 

Pe scurt tot din cauza mea am legat iarăşi 
vorba şi cearta a reînceput pe loc, şi mai 
straşnică. Niciodată nu eşti destul de prudent 
cu vorbele, par a nu avea nici o importanţă 
vorbele, nu le poţi crede în nici un caz 
periculoase, băşinuţe, fâsâieli ale gurii, nici 
calde nici reci, preluate cu uşurinţă de îndată 
ce ajung la ureche de acest urât cenuşiu şi 
fleşcăit de creier. Nu eşti prudent cu vorbele şi 
vine nenorocirea. 

Vorbele sunt ca pietricelele, ascunse unele 
printre celelalte. Nu le recunoşti numaidecât, 
dar iată că ele îţi tulbură toată viaţa pe care o 
mai ai de trăit, toată, şi în ce are ea slab şi în ce 
are ea puternic... Şi vine panica... O avalanşă. 
Rămâi aşa ca un spânzurat deasupra emoţi- 
ilor... A venit ca o furtună, a trecut, mult prea 


puternică pentru tine, atât de violentă că n-ai fi 
crezut niciodată că se poate stârni numai cu 
sentimente... Deci nu eşti niciodată destul de 
prudent cu vorbele, asta-i concluzia mea. Dar 
să vă povestesc ce s-a întâmplat... Taxiul 
mergea încet în urma tramvaiului din cauza 
drumului în reparaţie... „Ron, ron”, făcea. Un 
şanţ la fiecare sută de metri... Numai că mie 
nu-mi era de ajuns tramvaiul pe care-l aveam în 
faţă. Mereu vorbăreţ şi copilăros îmi pierdeam 
răbdarea. MNu puteam suporta această 
încetineală de înmormântare şi această 
nehotărâre pe deasupra. Mă grăbii să sparg 
liniştea ca să ştiu ce avea să se întâmple. O 
zării sau mai degrabă încercai s-o zăresc, 
pentru că nu se mai vedea în colţul ei din 
stânga, pe bancheta din fund a taxiului, pe 
Madelon. Stătea cu faţa întoarsă în afară, spre 
peisaj, spre noapte de fapt. Constatai cu ciudă 
că era la fel de încăpăţânată. lar eu pe de altă 
parte un adevărat pisălog. O strigai numai ca s- 
o fac să-ntoarcă spre mine capul. 

- Zi, Madelon! o întrebai. Poate ai vreun plan 
de distracţie pe care nu îndrăzneşti să ni-l 
mărturiseşti? Vrei poate să ne oprim undeva 
înainte de a ne întoarce acasă? Zi repede... 

- Să ne distrăm! Să ne distrâm! mi-a răspuns 
parcă insultată. Numai la asta vă gândiţi! La 
distracţie!... Şi brusc începu să suspine cu nişte 


suspine cumplite, atât de înduioşătoare cum rar 
mi-a fost dat s-aud vreodată. 

- Fac şi eu ce pot! E duminică! 

- Şi tu, Leon? îl întrebă atunci. Şi tu faci tot 
ce poţi? 

L-a atacat de-a dreptul. 

- Mie-mi spui! i-a răspuns el. 

l-am privit pe amândoi în momentul când 
treceam prin faţa  felinarului. Furia se 
dezlânţuise. Madelon s-a aplecat spre el de 
parcă ar fi vrut să-l sărute. Se poate spune că-n 
seara aceea n-am scâpat ocazia nici unei gafe. 

Taxiul mergea din nou foarte încet din cauza 
camioanelor încolonate pretutindeni în faţa 
noastră. Îl enervă să fie sărutat tocmai atunci 
şi-o respinse cu destulă brutalitate, nici vorbă. 
Desigur că gestul lui nu era amabil, mai ales că 
se petrecea în faţa noastră. 

Când am ajuns în capătul bulevardului 
Clichy, la Porte, se-nnoptase de-a binelea, 
prăvăliile îşi aprindeau luminile. Pe podul de 
cale ferată care răsuna întotdeauna atât de tare 
o mai auzii totuşi întrebându-l o dată: „Nu vrei 
să mă săruţi, Leon?” O luase de la capăt. El 
tăcea mereu. Brusc se întoarse spre mine şi mă 
apostrofă direct. Nu suporta afrontul. 

- Ce i-ai făcut lui Leon că a devenit atât de 
rău? Îndrăzneşte şi spune pe loc... Ce minciuni 
i-ai mai povestit?... mă tot provoca. 


- Nu i-am spus nimic! îi răspund. Nu i-am 
povestit nimic!... Nu mă interesează pe mine 
certurile voastre!... 

Culmea e că era adevărat, nu-i povestisem lui 
Léon nimic despre ea. Era liber, îl privea dacă 
vrea să rămână cu ea sau să se despartă. Nu 
mă interesa, dar mă osteneam în zadar s-o 
conving, nu mai judeca, şi am tăcut din nou 
faţă-n faţă, în taxi, dar în aer plutea greu cearta 
şi mult nu mai putea ţine. Incepu să-mi 
vorbească cu o voce subţire pe care nu i-o 
cunoşteam, o voce monotonă ca a unei 
persoane foarte hotărâte. Retrasă cum stătea în 
colţul taxiului, nu puteam să-i văd gesturile şi 
asta mă sâcâia foarte tare. 

Sophie în acest timp mă ţinea de mână. 
Brusc nu mai ştiu unde să se ascundă biata 
fată. 

Treceam de Saint-Ouen când tot Madelon 
reîncepu să-şi verse nemulţumirile pe care le 
avea împotriva lui Leon, cu un fel de frenetică 
amploare, punându-i întrebări peste întrebări 
cu voce tare acum în legătură cu iubirea şi cu 
fidelitatea lui. Pentru noi doi, pentru mine şi 
pentru Sophie, era neplăcut la culme. Dar ea 
era atât de furioasă că nu-i păsa c-o auzeam, 
dimpotrivă. Evident nici din partea mea n-a fost 
prea inspirat s-o închid în această cutie laolaltă 
cu noi, răsuna şi-i stârnea pofta, cu firea ei, să 


ne joace marea scenă. Şi taxiul fusese tot o 
frumoasă iniţiativă de-a mea. 

El, Leon, nu reacţiona. Mai întâi era obosit 
de seara pe care o petrecuserăm împreună, 
fiind el mereu în urmă cu somnul, asta era 
boala lui. 

- Calmează-te, haide! găsii prilejul s-o fac pe 
Madelon să mă audă. O să vă lămuriţi amândoi 
când o să ajungem! Aveţi timp... 

- Să ajungem! Să ajungem! îmi răspunse pe 
un ton de neînchipuit. N-o să ajungem 
niciodată, ţi-o spun eu!... M-am săturat de toate 
mofturile voastre! Eu sunt o fată cinstită!... Fac 
mai mult decât voi toţi luaţi la un loc!... Bandă 
de porci!... Nu vă mai osteniţi degeaba să mă 
păcăliţi!... Nu sunteţi demni să mă-nţelegeţi!... 
Sunteţi mult prea putrezi cu toţii ca să puteţi 
înţelege! Nu mai puteţi înţelege nimic din ce-i 
frumos şi curat! 

Pe scurt ne ataca în amorul propriu ţinând-o 
aşa una, iar eu în zadar făceam tot ce puteam 
ca să mă ţin strict pe bancheta mea, nici nu mai 
suflam numai ca să n-o enervez mai tare, la 
fiecare schimbare de viteză a taxiului ea 
reîncepea parcă-n transă. Era de ajuns un fleac 
în acele momente ca să se-ntâmple o 
nenorocire şi de parcă nu s-ar fi bucurat decât 
dacă ne-ar fi văzut nefericiţi, nu se putu abţine 
până nu-şi dădu pe faţă toată răutatea firii ei. 


- Să credeţi voi că asta o să rămână aşa! 
continua să ne amenințe. Sau c-o să vă puteţi 
descotorosi de-o fată ca mine aşa fără scandal! 
O! Nu! Am poftă să v-o spun pe loc! N-o să 
meargă cum vreţi voi! Neruşinaţilor!... M-aţi 
nenorocit! Am să vă zgâlţâi eu pe voi, 
puşlamale ce sunteţi!... 

Brusc se aplecă spre Robinson, îl prinse de 
pardesiu şi începu să-l zgâlţâie cu amândouă 
mâinile. El nu făcea nimic ca să scape. N-aveam 
să mă amestec. lţi venea să crezi că pe 
Robinson chiar îl amuza s-o vadă înfuriindu-se 
tot mai tare din pricina lui. Rânjea, nu era 
firesc, se clătina în timp ce ea îl ocăra, ca o 
marionetă pe banchetă, cu nasul în jos, cu gâtul 
moale. 

In momentul în care făcui totuşi un gest de 
dojana ca să pun capăt acestei grosolănii, ea se 
zborşi şi-mi altoi mie una... Să-mi spună ea mie 
ce avea ea pe inimă de multă vreme... Şi-ntr- 
adevăr, fu rândul meu, nimic de zis! Şi-n faţa 
tuturor. „Stai la locul tău, satirule! mi-a zis. Nu 
te priveşte ce-i între mine şi Leon! M-am 
săturat de violențele dumitale, domnule! Mă 
auzi? M-am săturat! Dacă mai ridici o singură 
dată mâna la mine o să te înveţe ea minte, 
Madelon, cum trebuie să te porţi în viaţă! Să 
pui coarne prietenilor şi să le baţi femeile! Ştiu 
că are tupeu, măgarul! Nu ţi-e 
ruşine?” Léon, auzind aceste adevăruri, parcă 


se mai trezi puţin. Nu mai rânjea. Mă întrebam 
chiar dacă în clipa următoare nu vor sări unul 
la altul, nu se vor bate, dar nu aveau loc să se 
bată, patru câţi eram în taxi. M-am liniştit, era 
prea strâmt. 

Mai ales că mergeam acum destul de repede 
pe pavajul bulevardelor de pe malul Senei, şi te 
scutura prea tare ca să te mai poţi şi mişca. 

- Haide, Léon! i-a poruncit! Haide, îţi spun 
pentru ultima oară! Mă auzi! Vii? Lasă-i baltă! 
Auzi ce-ţi spun? - O adevărată comedie. 

- Haide, opreşte taxiul, Leon! opreşte-l sau îl 
opresc singură! Dar Leon nu se mişca de pe 
bancheta lui. Parcă era înşurubat. 

- Nu vrei să vii? a reînceput, nu vrei? 

Mă prevenise că în ceea ce mă priveşte era 
mai bine să stau la locul meu, calm. Imi 
primisem porţia. „Vii?” repeta. Taxiul mergea 
acum în viteză, drumul era liber în faţa noastră, 
şi ne zdruncina şi mai tare. Ca pe nişte baloturi 
de ici, colo. 

- Bine conchise ea, pentru că el nu-i 
răspundea nimic. E foarte bine! Aşa să fie! Tu 
ai vrut-o! Mâine! Mă auzi, mâine chiar voi 
merge la  Comisariat şi-i voi explica eu 
Comisarului cum a căzut pe scară maica 
Henrouille! Mă auzi acum? Zi, Leon?... Eşti 
mulţumit? Mai faci pe surdul? Ori vii acum 
imediat cu mine, ori mă duc mâine la el!... Vrei 


să vii sau nu vrei? Lămureşte-mă!... Ame- 
ninţarea era răspicată. 

El se hotărî în acest moment să-i răspundă 
ceva. 

- Haide, că doar eşti şi tu amestecată! i-a zis. 
N-ai ce să-i spui... 

Dar auzindu-i răspunsul ea nu se calmă 
deloc, dimpotrivă. „Mă doare-n cot! i-a răspuns. 
Că sunt şi eu amestecată! Vrei să zici c-o să 
mergem amândoi la închisoare?... Că am fost 
complicea ta?... Asta vrei să zici?... Dar nici nu 
vreau altceva...” 

Şi începu să rânjească pe loc ca o isterică, de 
parcă n-ar fi auzit niciodată ceva mai nostim... 

- Nu vreau altceva! Mie-mi place la 
închisoare! Să nu crezi tu că mă dezumfli pe 
mine cu închisoarea ta!... Mă duc când vrei tu! 
Dar ai să mergi şi tu cu mine, canalie!... Cel 
puţin n-ai să mai fugi de mine!... Sunt a ta, 
bine, dar şi tu eşti al meu! N-ai decât să stai cu 
mine acolo! Eu nu cunosc decât o singură 
dragoste, domnule! Eu nu sunt o târâtură! 

Spunând aceste vorbe ne sfida pe mine şi pe 
Sophie în acelaşi timp. Pleda pentru fidelitate, 
pentru consideraţie. 

Cu toate acestea taxiul mergea încă şi el nu 
se hotăra să oprească taxiul. 

- Nu vii? Mai bine mergi la închisoare? 
Bine!.. Nu-ţi pasă că te denunţ? Că te iubesc?... 
Nici de asta nu te sinchiseşti? Nu te sinchiseşti 


de viitorul meu? Nu te sinchiseşti de nimic? Nu- 
i aşa? Zi! 

- Da, într-un sens, a răspuns... Ai dreptate. 
Dar nu mă sinchisesc de alta mai mult decât de 
tine... N-o lua ca pe o insultă!... Tu eşti bună cu 
mine în fond... Dar nu mai vreau să fiu iubit... 
Mă scârbeşte!... 

Ea nu se aştepta să i se spună aşa drept în 
faţă un asemenea lucru, şi fu atât de surprinsă 
că nu prea mai ştia bine de unde să reia cearta 
pe care o începuse. Era destul de deconcertată, 
dar îşi reveni totuşi. „Aha! Te dezgustă!.. Cum 
adică te  dezgustă? Ce vrei să spui?... 
Lămureşte-mă, scârbă ingrată!...” 

- Nu! nu tu, totul mă dezgustă! i-a răspuns 
el. Nu mai am chef... Nu trebuie să-mi porţi 
pică pentru asta... 

- Cum, ce zici? Mai zi o dată!... Eu şi tot 
restul? Ea încerca să-nţeleagă - Eu şi tot? 
lămureşte-mă! Ce vrea să zică asta!... Eu şi 
toate!...  Vorbeşti  chinezeşte!... Spune pe 
franţuzeşte, în faţa lor, ce te dezgustă acum? 
Nu eşti la fel cu toţi ceilalaţi când faci amor? 
Sau ţie nu-ţi vine?... Îndrăzneşte şi spune aici în 
faţa lumii că ţie nu-ți vine!... 

Cu toată furia ei te făcea să râzi de felul în 
care se apăra cu remarcile ei. Dar nu avui prea 
mult timp să râd pentru că se-ntoarse spre 
mine. „Şi dumnealui de colo, a zis, se bucura de 
fiecare dată când putea să mă prindă într-un 


colţ! Puşlamaua! lubăreţul, sâ-ndrăznească să 
zică că nu-i aşa?... Spuneţi-mi cu toţii că vreţi o 
schimbare!... Mărturisiţi!... Că vreţi altceva!... 
Vreo partuză!... De ce nu o fecioară!... Bandă 
de depravaţi! Bandă de porci! De ce mai căutaţi 
pretexte?... Sunteţi nişte blazaţi, basta! Numai 
că nu aveţi curajul viciilor voastre! Vă e frică de 
ele!...” 

Şi atunci Robinson îşi asumă sarcina să-i 
răspundă. Se înfuriase şi el în cele din urmă, 
urla acum la fel de tare ca şi ea. 

- Ba da! i-a răspuns. Am curaj! Şi cu 
siguranţă tot atâta cât tine!... Numai că eu dacă 
vrei să ştii... Absolut totul... Ei bine, acum totul 
mă scârbeşte şi mă dezgustă! Nu numai tu!... 
Totul!... Dragostea mai ales!... A ta ca şi a 
altora!... Găselniţele tale cu sentimentele, ştii 
cu ce seamănă? Seamănă cu amorul în closet! 
Acum înţelegi?... Şi toate sentimentele pe care 
le bâjbâi ca să mă ţii legat de tine au asupra 
mea acelaşi efect ca o insultă, dacă vrei să 
ştii... Şi tu habar n-ai că spurcată eşti chiar tu, 
pentru că nu-ți dai seama... Habar n-ai cât eşti 
de scârboasă!... Îţi ajunge să repeţi toate 
potlogăriile altora!... Găseşti că-i normal... Iţi 
ajunge pentru că ţi-au povestit alţii că nu există 
nimic mai bun pe lume decât dragostea şi că 
asta se prinde la toată lumea întotdeauna... Ei 
bine, scuip pe dragostea lor, a tuturor!... 
Înţelegi? La mine nu se mai prinde, fato... 


scârboasa lor dragoste!... Ai picat prost!... Ai 
sosit prea târziu!... Nu se mai prinde şi basta!... 
De asta te înfurii tu atât de tare!.., [ii cu tot 
dinadinsul să faci dragoste în mijlocul a tot ce 
se petrece?... A tot ce se vede?... Sau tu nu vezi 
nimic?... Cred mai degrabă că nu-ţi pasă! Faci 
pe sentimentala în timp ce eşti chiar mai brută 
decât altele... Vrei să mănânci hoituri? Cu sosul 
tău de tandreţe?... Merge?... La mine, nu!... 
Dacă nu-ţi miroase, cu atât mai bine pentru 
tine! Ai nasul astupat! Trebuie să fii abrutizat 
cum sunteţi voi toţi ca să nu te dezguste... Vrei 
să ştii ce-i între mine şi tine? Ei bine, între mine 
şi tine e o viaţă... Poate din întâmplare asta ți- 
ajunge? 

- Dar eu sunt curată, protesta ea... Poţi să fii 
sărac şi curat! Când ai văzut că nu sunt curată? 
Ce vrei să spui insultându-mă? Fundul meu e 
curat, domnule!... Nu pot să zic acelaşi lucru 
despre tine... Şi nici despre picioarele tale! 

- N-am spus asta niciodată, Madelon! N-am 
spus aşa ceva deloc!... Că nu ai fi curată?... Vezi 
bine că nu-nţelegi nimic! - Asta era tot ce 
găsise să-i răspundă ca s-o calmeze. 

- Zici că n-ai spus nimic? N-ai spus nimic? 
Ascultă-l cum mă împroaşcă cu noroi şi 
pretinde că n-a zis nimic! Ar trebui să-l omori 
ca să nu mai poată minţi! Nu-i destul 
închisoarea pentru un asemenea porc! O scârbă 


de codoş împuţit!... Nu ajunge!... l-ar trebui 
eşafodul! 

Nu mai vroia să se calmeze. Din cearta lor nu 
se mai înţelegea nimic în taxi. Nu se mai 
auzeau decât nişte vorbe urâte în zarva pe care 
o făcea maşina, zgomotul roţilor în ploaia şi în 
vântul care se izbea de portieră în rafale. Între 
noi nu mai erau acum decât amenințările. „E 
odios...” a repetat de mai multe ori la rând. Nu 
mai putea spune altceva... „E odios!” Şi apoi şi- 
a încercat marele rol: „Vii? i-a zis. Vii, Leon? 
Unu!... Vii? Doi!...' A aşteptat. „Irei!... Nu 
vii?...” „Nu!” fără să se mişte cu un deget. „Fă 
ce vrei!” a mai adăugat. Era un răspuns. 

Probabil că s-a tras înapoi pe banchetă, în 
fund de tot. Trebuie să fi ţinut revolverul cu 
amândouă mâinile, pentru că în momentul când 
a plecat glonţul parcă a ieşit direct din burta ei, 
şi aproape deodată încă două, de două ori la 
rând... Taxiul s-a umplut de un fum iute. 

Şi totuşi mai mergeam încă. Robinson a 
căzut pe o coastă peste mine, săltând, 
bolborosind. „Hop! şi Hop!” gemea într-una. 
„Hop! şi Hop!”. Desigur şoferul auzise. 

A încetinit mai întâi ca să-şi dea seama; apoi 
sub lumina unui bec opri. 

De îndată ce a deschis portiera, Madelon l-a 
împins cu violenţă, s-a azvârlit afară. A coborât 
de-a dreptul peste rambleu. A dispărut în 


noapte peste câmp, direct prin mlaştină. În 
zadar am strigat-o, era departe. 

Nu prea ştiam ce să fac cu rănitul. Să-l duc la 
Paris era într-un sens mai practic... Dar nu 
eram departe de casă... Oamenii din ţinut ar fi 
înţeles manevra. L-am învelit ajutat de Sophie 
în pardesiele noastre şi l-am îngrămădit în 
colţul în care stătuse Madelon când trăsese. 
„Încet”, i-am recomandat şoferului. Numai că 
acum el mergea mult prea repede. Se grăbea. 
Zdruncinăturile îl făceau pe Robinson să geamă 
şi mai tare. 

Odată ajunşi în faţa azilului, şoferul nu vru 
să-mi dea nici măcar numele, era neliniştit de 
necazurile pe care şi le-ar fi putut atrage cu 
poliţia şi mărturiile... 

Pretindea că i-am pătat pernele cu sânge. 
Vroia să plece imediat fără să mai aştepte. Dar 
i-am luat numărul. 

Două gloanţe primise Robinson în burtă, 
poate chiar trei, nu ştiam încă precis câte. 

A tras drept în faţa ei, asta am văzut. Rănile 
nu sângerau. Între Sophie şi mine, cu toate că-l 
tineam, se clătina tare, capul îi cădea. Vorbea 
dar era greu de înţeles. Delira. Hop! şi Hop! 
continua să murmure. Ar fi avut timp să moară 
înainte de a ajunge. 

Strada era pavată de curând. De îndată ce 
am ajuns în faţa grilei am trimis-o pe 
portăreasă după Parapine în camera lui, în 


mare grabă. A coborât imediat şi cu ajutorul lui 
şi al unui infirmier l-am putut urca până-n patul 
lui. Odată dezbrăcat i-am putut examina şi 
pipăi pielea burţii. Era foarte întinsă sub 
degete şi pe alocuri mată. Am găsit două găuri 
una deasupra celeilalte, dar a treia nu era, unul 
din gloanţe probabil se rătăcise. 

Dacă aş fi fost în locul lui Leon aş fi preferat 
o hemoragie internă, ţi se inundă burta şi-o 
mierleşti rapid. Se umple peritoneul şi gata, ce 
mai vorbă. În timp ce o peritonită e o infecţie în 
perspectivă, durează. 

Te puteai întreba ce avea să mai facă pentru 
ca să se sfârşească. Burta i se umfla, ne privea 
fix Leon, prea fix deja, gemea dar nu prea tare. 
Era parcă un fel de linişte în el. L-am văzut de 
multe ori bolnav şi în multe locuri diferite, dar 
de data asta era cu totul altceva, altfel şi 
suspinele, şi ochii, şi tot. Parcă nu-l mai puteam 
reţine, se ducea minut cu minut. Transpira cu 
broboane mari, ca şi cum ar fi plâns cu toată 
faţa. Ce greu e în aceste momente să fii atât de 
sărac şi nesimţitor. Îţi lipseşte aproape totul 
din ceea ce ţi-ar trebui ca să ajuţi pe cineva să 
moară. Nu ai în tine decât lucruri utile pentru 
viaţa cea de toate zilele, viaţa uşoară, viaţa 
numai pentru tine, o porcărie. Ai pierdut 
încrederea pe drum. [i-ai alungat mila, ai 
hăituit-o, cea care-ţi mai rămăsese cu grijă 
ascunsă în adâncul trupului, ca o pilulă 


scârboasă. Ai împins mila spre capătul maţului 
gros... Acolo e locul ei, ţi-ai zis. 

Şi stăteam în faţa lui Leon ca să-i 
împărtăşesc durerea şi niciodată nu mi-a fost 
atât de ruşine. Nu reuşeam... Nu mă găsea... Işi 
dădea toată silinţa... Trebuia să caute un alt 
Ferdinand, mult mai generos, desigur, ca să 
moară, ca să-l ajute să moară mai degrabă, mai 
uşor. Făcea eforturi să-şi dea seama că lumea 
făcuse ceva progrese din întâmplare. Făcea în 
sinea lui inventarul, marele nenorocit... Dacă 
nu-i schimbase cât de cât pe oameni în bine cât 
trăise, dacă nu fusese din întâmplare nedrept 
cu ei... Dar nu eram decât eu, numai eu, eu 
singur, alături de el, un Ferdinand foarte 
adevărat căruia îl lipsea tocmai ceea ce-l face 
pe om mai mare decât simpla lui viaţă, 
dragostea pentru viaţa altora. Nu aveam, sau 
dacă aveam, era cu adevărat atât de puţină că 
nu merita s-o mai arăt. Nu eram pe măsura 
morţii. Eram mult mai mic. Îmi lipsea marea 
idee umană. Mai uşor mi-ar fi fost milă de un 
câine gata să crape decât de Robinson, pentru 
că un câine nu e viclean în timp ce Leon în 
ciuda a toate mai avea răutate în el. Şi eram 
rău, cu toţii eram râi. lotul se pierduse pe 
drum şi chiar acele schimonoseli care-ţi mai pot 
servi pe lângă muribunzi, le pierdusem, 
pierdusem desigur totul pe drum, nu mai 
găseam nimic din ceea ce ti-ar fi trebuit ca să 


poţi crăpa, nimic altceva decât răutăţi. Sufletul 
meu era ca o casă în care nu te duci decât în 
vacanţă. Nu-i de locuit. Şi apoi un muribund e 
foarte exigent. Nu-i destul agonia. Gata să 
crape, mai vrea încă să se distreze, odată cu 
ultimele sughiţuri, pe pragul de jos al vieţii, cu 
arterele pline de uree, mai vrea distracţii. 

Scâncesc că nu se distrează destul 
muribunzii... Pretind... Protestează. E tot 
comedia nefericirii care încearcă să treacă din 
viaţă în moarte la fel. 

Şi-a recăpătat cunoştinţa când Parapine i-a 
făcut injecţia cu morfină. Ne-a povestit o 
mulţime de lucruri, chiar în legătură cu ceea ce 
se întâmplase. „E mai bine că se termină aşa...” 
a zis. Şi apoi: „Nu-i chiar atât de rău pe cât am 
crezut.” Când Parapine l-a întrebat unde-l 
doare exact, se vedea bine că nu prea-şi mai 
dădea seama şi cu toate astea ţinea să ne mai 
spună o sumedenie de lucruri încă... Li lipseau 
forţa şi mijloacele. Plângea, se înăbuşea şi 
râdea imediat. Nu era un bolnav obişnuit, nu 
ştiai cum să te porţi în faţa lui. 

Era ca şi cum el ne ajuta acum pe noi să 
trăim. Ca şi cum ne căuta bucurii pentru care 
merita să rămânem în viaţă. Ne ţinea de câte o 
mână pe fiecare. L-am sărutat. În asemenea 
cazuri numai asta poţi face fără să te înşeli. Am 
aşteptat. N-a mai zis nimic. Un pic mai târziu, o 
oră poate, nu mai mult, s-a pornit hemoragia, 


dar de astă dată abundentă, internă, masivă. Ea 
l-a omorât. 

Inima lui începu să bată din ce în ce mai 
repede şi apoi foarte repede. Alerga inima după 
sânge, epuizată,  minusculă, la capătul 
arterelor, tremurând în vârful degetelor. 
Paloarea i-a urcat de pe gât şi i-a cuprins faţa. 
S-a înăbuşit. A plecat brusc ca şi cum şi-ar fi 
făcut vânt prinzându-se de noi cu braţele. 

Şi apoi a revenit acolo în faţa noastră, 
aproape imediat, crispat, gata să-şi ia toată 
greutatea lui de mort. 

Ne-am ridicat, ne-am eliberat mâinile. 
Mâinile lui au rămas în aer, ţepene, ridicate 
galbene şi albăstrii în lumina lămpii. 

Parcă era un străin acum Robinson venit 
dintr-o ţară atroce, căruia nu mai îndrăzneai să- 
i vorbeşti. 


Parapine îşi ţinea firea. A găsit chiar puterea 
să trimită un om la post. Şi tocmai Gustave, 
Gustave al nostru, era de planton după serviciul 
la circulaţie. 

- Altă nenorocire! a zis Gustave de îndată ce 
a intrat în cameră şi a văzut. 

Şi apoi s-a aşezat alături ca să răsufle un pic 
şi să bea un pahar la masa infirmierilor care nu 
fusese încă strânsă. „Pentru că e vorba de o 
crimă trebuie dus la Post” a propus şi apoi a 
remarcat: „Băiat bun, Robinson, n-ar fi strivit o 


muscă. Mă întreb de ce l-o fi omorât?”... Şi a 
băut iar. N-ar fi trebuit. Suporta greu băutura. 
Dar îi plăcea. Era slăbiciunea lui. 

Am căutat împreună cu el o targă sus în 
rezervă. Era acum prea târziu să mai deranjăm 
personalul, ne hotărârăm să-i ducem noi înşine 
corpul până la Post. Postul era departe, în 
celălalt capăt al ținutului, după pasajul de nivel, 
ultima casă. 

Ne-am aşternut la drum. Parapine ţinea 
targa de capătul de dinainte. Gustave 
Mandamour de celālalt capāt. Numai că nu 
mergeau prea drept nici unul, nici celălalt. 
Sophie a trebuit chiar să-i conducă puţin, când 
au coborât scara cea mică. Am băgat de seamă 
că Sophie nu era prea emoţionată. Totuşi se 
petrecuse totul lângă ea şi ar fi putut încasa 
chiar unul dintre gloanţe în timp ce nebuna 
cealaltă trăgea. Dar Sophiei, am observat şi în 
alte împrejurări, îi trebuia timp ca să se 
emoţioneze. Şi nu pentru că ar fi fost rece, 
când o apuca era ca o învolburare, dar îi 
trebuia timp. 

Am mai mers cu ei o bucată de drum ca să 
fiu sigur că totul s-a terminat. Dar în loc să-i 
urmez pe ei şi targa lor, cum ar fi trebuit, mă 
preumblam de la stânga la dreapta drumului, şi 
când în cele din urmă au trecut de şcoala cea 
mare care se afla chiar lângă pasajul de nivel, 


m-am fofilat pe un drumeag care cobora printre 
nişte garduri de nuiele drept spre Sena. 

Pe deasupra  gardurilor i-am văzut 
îndepărtându-se cu targa, mergeau ca şi cum s- 
ar fi înecat, despicând ceața în fâşii care se 
înnodau încet în urma lor. La chei, apa izbea 
greu şalupele bine ancorate împotriva viiturii. 
Dinspre câmpia Gennevilliers năvălea frigul 
risipindu-şi palele reci pe valurile fluviului 
făcându-l să strălucească între arcade. 

Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam 
acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam 
altceva de făcut. Am încercat mereu să mă 
pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în 
faţă, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la 
mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu 
trambalarea mea... Lumea se închisese! Alţii la 
rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la bâlci!... 
Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să 
reînceapă, trebuie să cauţi şi mai multă 


suferinţă... 
Dar de-acum, fie la alţii!... Parcă ţi s-ar cere 
aşa într-o doară să mai fii tânăr!... Fără 


ruşine!... Şi apoi ca să sufăr şi mai tare nu mai 
eram pregătit!... Şi totuşi nu ajunsesem atât de 
departe în viaţă ca Leon!... Până la urmă tot nu 
reuşisem... Nu dobândisem nici una din acele 
idei solide pe care el le avusese ca să poată 
înghiţi totul. O idee mult mai mare decât capul 
meu cel mare, mai tare decât toată frica care 


era înăuntru, o idee frumoasă, magnifică şi cu 
care să poţi muri uşor... Câte vieţi mi-ar fi tre- 
buit ca să-mi pot face şi eu o idee mai tare 
decât orice în lume? Imposibil de spus! 
Ratasem! Ideile mele hoinăreau prin capul meu 
la mari distanţe, ai fi zis că sunt nişte 
lumânărele foarte modeste clipind cutremurate 
toată viaţa în mijlocul unui abominabil univers 
oribil... 

Era mai bine oricum decât acum douăzeci de 
ani, nu se poate spune că nu făcusem progrese, 
dar nu era de crezut că aş fi ajuns ca Robinson, 
să-mi umplu capul cu o singură idee, dar 
superbă, mult mai tare decât moartea şi să 
reuşesc numai cu această idee a mea să 
mustesc de plăcere, de nepăsare, de curaj. Un 
erou zemos. 

Ce curaj aş mai fi avut atunci. Aş fi şiroit de 
atâta curaj şi toată viaţa n-ar fi fost decât o 
singură idee de curaj care le-ar fi făcut pe toate 
să meargă, şi oameni şi lucruri de la Pământ 
până la Cer. Aş mai fi avut atunci parte de atâta 
dragoste, că Moartea ar fi rămas şi ea închisă 
la un loc cu tandreţea şi i-ar fi fost atât de bine 
acolo înăuntru, atât de cald, că s-ar fi bucurat şi 
ea în sfârşit, putoarea, că s-ar fi înduplecat 
până la urmă să se bucure drăgostindu-se cu 
toată lumea. Ce frumos ar fi fost! Ce reuşită! 
Mă amuzam singur pe chei gândindu-mă la tot 
ce ar fi trebuit să îndeplinesc, şpiluri şi 


şmecherii, ca să reuşesc astfel să mă umplu de 
hotărâri infinite... Ca o pungă plină cu ideal! 
Febra! 

Prietenii mă căutau de o oră. Mai ales că 
văzuseră bine că nu prea eram în apele mele 
când îi părăsisem... Gustave Mandamour m-a 
zărit primul sub un bec de gaz. „Hei, doctore!” 
m-a strigat! Ce voce afurisită mai avea şi 
Mandamour ăsta! „Pe aici! Sunteţi chemat la 
Comisariat! Sā  depuneţi mărturie! Ştiţi, 
doctore, nu prea arătaţi bine”... mi-a şuşotit la 
ureche! M-a însoţit. M-a susţinut chiar, să 
merg. Mă iubea Gustave. Nu-i reproşam 
niciodată că bea. Eu înţelegeam totul. În timp 
ce Parapine era mai sever. Îl mai ruşina din 
când în când pentru băutură. Ar fi făcut multe 
pentru mine Gustave. Mă admira chiar. Nu ştia 
de ce. Dar mă admira. Era singurul. 

Am mai cotit pe vreo două, trei străzi până 
am zărit lumina de la Post. Nu ne mai puteam 
pierde. Ceea ce-l hărţuia pe Gustave era 
raportul pe care trebuia să-l facă. Nu îndrăznea 
să mi-o spună. Pusese pe toată lumea să 
semneze în josul raportului, dar îi mai lipseau o 
mulţime de amănunte raportului. 

Avea un cap mare Gustave, în genul meu; 
puteam să-mi pun chipiul lui, asta vă spune 
totul, dar uita uşor amănuntele. Ideile-i veneau 
greu, se chinuia ca să se exprime şi mai mult ca 
să scrie. Parapine l-ar fi putut ajuta să 


redacteze raportul, dar el nu văzuse nimic din 
împrejurările dramei. Ar fi trebuit să inventeze 
şi Comisarul nu vroia să i se inventeze în 
raport, nu vroia decât realitatea, cum zicea. 

Urcând scăriţa Postului, dârdâiam. Nici eu n- 
am putut să-i spun mare lucru Comisarului, nu- 
mi era bine deloc, într-adevăr. 

Corpul lui Robinson îl aşezară acolo în faţa 
marilor clasoare ale prefecturii. 

Imprimate peste tot în jurul băncilor şi 
chiştoacelor, pe pereţi era scris „Moarte 
curcanilor”, nu prea bine şters. 

„V-aţi rătăcit, doctore?” mă întrebă 
secretarul, foarte cordial dealtfel, când în 
sfârşit am ajuns. Eram cu toţii atât de obosiţi că 
am bâiguit câte ceva fiecare pe rând. 

În sfârşit căzurăm de acord asupra 
termenilor şi traiectoriilor gloanţelor, unul era 
înfipt chiar în şira spinării. Nu l-am mai găsit. 
L-am înmormântat cu el. Le-am căutat pe 
celelalte. Erau înfipte în taxi. Fusese un 
revolver puternic. 

Sophie veni şi ea, fusese să-mi caute 
pardesiul. Mă îmbrăţişa şi mă strângea lângă 
ea ca şi cum aş fi fost gata să mor la rândul 
meu sau să-mi iau zborul. „Nu plec, haide, 
Sophie!” N-o mai puteam linişti. 

Am început să discutăm în jurul tărgii cu 
secretarul Comisarului care văzuse multe 
altele, cum zicea el, crime şi  necrime, 


catastrofe, şi ar fi vrut să ne povestească toate 
experienţele lui deodată. Nu îndrăzneam să 
plecăm ca să nu-l supărăm. Era prea amabil. Îi 
făcea şi lui plăcere să vorbească măcar o dată 
cu nişte oameni instruiți, nu numai cu golanii. 
Ca să nu-l supăr am mai întârziat deci pe la 
Postul lui. 

Parapine nu avea impermeabil. Gustave 
ascultându-ne îşi legăna mintea. Stătea cu gura 
căscată şi cu ceafa lui groasă întinsă ca şi cum 
ar fi fost înhămat la o căruţă. De foarte mulţi 
ani nu-l mai auzisem pe Parapine spunând 
atâtea vorbe, încă din timpul studiilor mele, pe 
drept cuvânt. Tot ce se întâmplase în ziua 
aceea îl ameţise. Hotărârăm să ne întoarcem la 
sanatoriu imediat. 

Pe Mandamour l-am luat cu noi, la fel şi pe 
Sophie care tot mă mai strângea din când în 
când şi al cărei trup era plin de o forţă 
neliniştită şi tandră, şi la fel inima, şi peste tot 
şi de ispravă. Eram plin de forţa ei. Asta mă 
stingherea însă, că nu era a mea, şi eu dea 
mea aveam nevoie ca să pot crăpa într-o zi ca 
Leon. N-aveam timp de pierdut cu mofturi. La 
muncă! îmi ziceam. Dar nu-mi venea! 

N-a vrut să mă lase nici să mai văd cadavrul. 
Am plecat deci fără să mă mai uit înapoi. 
„Inchideţi poarta”, stătea scris. Lui Parapine îi 
era sete. Pentru că vorbise atâta, fără îndoială. 
Prea mult pentru el. Trecând prin faţa 


cârciumei de lângă canal am bătut îndelung în 
oblon. 

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de 
drumul de la Noirceur din timpul războiului. 
Aceeaşi licărire de lumină gata să se stingă 
deasupra porţii. În sfârşit patronul veni să ne 
deschidă. Nu ştia nimic. L-am informat noi 
despre toate şi i-am dat şi vestea despre dramă. 
„O dramă din dragoste” cum o numea Gustave. 

Cârciuma canalului se deschidea exact 
înaintea zorilor din cauza barcagiilor. Ecluza 
pivotează uşor în zori. Şi apoi tot peisajul se 
înviorează şi începe munca. Malurile se despart 
de fluviu încet, încet, se ridică şi se conturează 
de o parte şi de alta a fluviului. Muncitorul iese 
din umbră. Totul capătă relief, se vede, simplu, 
aspru. O macara aici, palisadele şantierelor 
dincolo şi departe pe drum mai vin încă 
oameni. Se strecoară în convoaie rebegite, la 
lumina murdară a zilei. Pentru început trecând 
prin faţa aurorei, obrazul li se umple de lumină. 
Merg mai departe. Nu li se văd bine decât 
figurile palide şi simple: restul e încă în 
întuneric. Vor trebui să moară cu toţii într-o zi. 
Cum vor face? 

Urcă spre pod. Apoi dispar puţin câte puţin 
în câmpie şi vin mereu alţii, mai palizi, pe 
măsură ce ziua înaintează de peste tot. La ce se 
gândesc? 


Cârciumarul vrea să cunoască toate 
împrejurările dramei, să i se povestească tot. 

Vaudescal se numeşte patronul, un băiat din 
nord, foarte curat. 

Gustave i-a povestit atunci vrute şi nevrute. 

Tot repeta împrejurările, Gustave, deşi nu 
asta era important; se pierdea printre vorbe. Şi 
apoi cum era beat o lua de la capăt. Numai că 
nu mai avea cu adevărat nimic de spus, nimic. 
L-aş mai fi ascultat totuşi un pic, aşa lin, ca-n 
somn, dar iată că ceilalţi îl contestară şi asta îl 
înfurie la culme. De mânie se izbeşte o dată 
puternic de sobă. Totul se prăbuşeşte, se 
răstoarnă,  burlanul, grătarul, cărbunii în 
flăcări. Era voinic Mandamour, cât patru. Şi 
apoi se apucă să ne arate un adevărat dans al 
focului. Şi-a scos încălţările şi a sărit drept pe 
jar. 

Cu patronul el a avut o dată o ceartă de lao 
maşină de bani nemarcată... era cam ursuz 
Vaudescal... nu trebuia să te încrezi în el, cu 
cămăşile lui întotdeauna prea curate ca să fie 
de-a-ntregul cinstit. Un ranchiunos! şi un 
turnător. Pline cheiurile de ăştia. 

Parapine bănui că-i caută ceartă lui 
Mandamour ca să-l dea afară, profitând de 
faptul că băuse. 

Il împiedică să joace dansul Focului şi-l 
ruşina. L-am împins apoi pe Mandamour la 
capătul mesei. S-a prăbuşit în cele din urmă 


acolo, cuminte, printre suspine şi mirosuri. A 
adormit. 

De departe a şuierat remorcherul; chemarea 
lui a trecut podul, o arcadă, încă una, ecluza, 
un alt pod, mai departe... Chema spre el toate 
şalupele fluviului, toate, şi întreg oraşul şi cerul 
şi câmpul şi pe noi, lua cu el totul, şi Sena, 
totul, ce să mai vorbim. 


Louis-Ferdinand Celine, 


Cel mai original scriitor 
francez al secolului 20 


Louis-Ferdinand Celine, cel mai original 
scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte 
Marin Preda în Imposibila întoarcere, s-a 
născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu al 
lui  Ferdinand-Auguste Destouches şi al 
Margueritei-L.ouise-Celine Guilloux. 

Până în 1932 când apare Călătorie la capătul 
nopții, el se va numi însă Louis-Ferdinand- 
Auguste Destouches, pseudonimul feminin, cum 
s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea... 

Fire promițătoare în toate privinţele şi 
precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat 
pe numiții Ferdinand Auguste Destouches şi 
Marguerite-Louise-Celine Destouches, 
proprietara unui magazin de danteluri fine la 
Paris în pasajul Choiseul, să-l aducă urgent 
acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe 
unde fusese trimis să înveţe limbi străine 
copilul avea aplicaţie pentru limbi, dar era 
foarte nedisciplinat... 

Până la şaptesprezece ani are timp deci să se 
compromită, să-şi facă ucenicia pe lângă mai 
multe celebre case de comerţ - părinţii îl vroiau 


într-o bună zi lansat în comerţ - să-şi 
pregătească singur bacalaureatul, să viseze la 
cariera de medic, altceva nu. 

Se angajează voluntar în regimentul 12 
cuirasieri în  garnizoanăla Rambouillet, în 
1912. În 1914, în martie, caporalul Destouches 
e numit sergent, în octombrie e rănit de un 
glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin 
de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul 
auxiliar nr. 6 din Hazebrouck, este purtat la 
spitalul militar de la Val-de-Crace, la Paris, 
pagina întâi din ustre national e consacrată în 
întregime bravelor sale fapte de arme, şi este 
admis la spitalul Paul Brousse din Vrilejuif, 
unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece 
şi prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves 
înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului 
de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care 
împarte camera mobilată din Gower Street 71, 
va povesti mai târziu că eroul Louis era de mult 
acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru 
dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui 
H. Dardenne, medicul Consulatului general, 
„M. Destouches Louis", sergent al regimentului 
12 cuirasieri este declarat impropriu serviciului 
militar şi reformat... Ça a commence comme 
ga... cam aşa a început... 

Intre 1916 şi 19186 eroul betegit are 
posibilitatea să fie agent al Companiei 
forestiere Sangha-Oubangui în fostul Cameroun 


german şi de asemenea să stea la spitalul din 
Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru 
rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită 
cronică. 

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi 
aproape trei ani face parte dintr-un grup 
itinerant al misiunii Rockefeller însărcinată să 
lupte împotriva tuberculozei. Urmează 
cursurile Şcolii de medicină din Rennes. 

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe 
Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină 
din Rennes, care Edith şi naşte peste un an o 
fiică fermecătoare, Colette Destouches. 

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susţine 
teza de doctorat la Facultatea de medicină 
din Paris, Viaţa şi opera lui Philippe Ignace 
Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu 
menţiunea foarte bine. În decembrie îşi 
publică la Rennes lucrarea de doctorat Viaţa şi 
opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818- 
1865). La 22 ianuarie 1925 la Paris Consiliul 
Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o 
medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. 
Tânărul doctor Louis Destouches se instalează 
în cabinetul său ultra-luxos din Rennes, „place 
des Lices" (pentru pura noastră plăcere 
transcriem din dicţionarul etimologic al lui 
Albert Dauzat următoarea explicaţie 
pentru lice: fin. XII-e s. Marie 
de France, „femelle du chien de chasse"; sans 


doute du bas lat. Iyciscus, chien-loup, empr. au 
gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot 
acum publică Chinina în terapeutică, „chez 
Doin, à Paris, aux frais de l'auteur". 

Visele prind aripi... cu toții sperăm... numai 
că aici biograful vine cu o frază mortală: „Prea 
puţin făcut pentru o viaţă familială burgheză, 
Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără 
iluzia că se va mai întoarce vreodată..." Aşa e... 
Ce era porcăria asta de viaţă cu o soţie 
angelică care-i mai făcuse şi un înger de copilă, 
cu un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un 
cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o 
ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo 
s-a şi dus domnul doctor pe vecie... 

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea 
Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la 
Liverpool, se reîntoarce în Cameroun, ca medic 
epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite 
unde va petrece mai multe luni de zile la 
uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca 
mână de lucru infirmi civili şi invalizi de război. 
O cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare 
americană pe care o va iubi toată viaţa şi căreia 
îi dedică primul său roman, Călătorie la capătul 
noptii. 

Din 1928 se instalează la Clichy, rue 
d'Alsace, 36, unde-şi deschide cabinetul de 
consultaţii. Îşi începe cariera incomparabilă şi 
groaznică până la delir şi calvar de medic al 


săracilor. Elisabeth Craig, supranumită de cei 
din jur „Împărătiţa", locuieşte cu el. Timp de 
cinci ani doctorul Destouches, insomniac, îşi va 
umple nopţile cu scrierea unui roman: Voyage 
au bout de la nuit... În timpul lui liber, cum se 
zice... În timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, 
cât ucenicii se mai hodineau lisus bea otravă... 
fiecare face ce vrea cu timpul lui liber... 

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de 
consultaţii şi se angajează medic-şef al 
dispensarului municipal Clichy, rue Fanny, 10. 

În primăvara lui 1932 cunoaşte în 
împrejurări romantice pe tânăra evreică 
germană Erika Irrgang... Corespondenţa dintre 
ei, publicată mai târziu, ne poate lăsa să eti- 
chetăm relaţia dintre ei cu expresiunea „amitié 
amoureuse". 

În vara lui 1932 încheie 
redactarea Călătoriei. Depune un exemplar al 
romanului la Gallimard şi un altul la Denoel et 
Steele. În octombrie apare Voyage au bout de 
la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et 
Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele 
mamei sale, era menit să-l apere pe autor de 
indiscreţii,  curiozităţi, admiratori şi admi- 
ratoare, sărăcie şi dureri de cap... 

Deşi în 30 noiembrie este virtualul câştigător 
al premiului Goncourt, premiul i se acordă 
totuşi la 7 decembrie lui Guy Mazeline (autorul 


dumneavoastră preferat), pentru 
romanul Lupii. 

Lui Celine i se acordă premiul Theophraste- 
Renaudot. 

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărţii sale, 
Celine pleacă în decembrie în Germania. La 
cererea Societăţii Naţiunilor, secţia igienă, va 
studia influența şomajului şi a mizeriei 
şomajului asupra sănătăţii într-o ţară aflată în 
plină criză. 

În 1933 publică comedia în cinci 
acte Biserica (Denoël et Steele). Piesa e 
dedicată  dansatoarei daneze Karen Marie 
Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e 
înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la 
Seine". 

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline 
pronunță un discurs la Médan cu ocazia celei 
de a 31-a aniversări a morții lui Zola. 

Incepe să lucreze la cel de-al doilea roman al 
său Mort à credit, călătoreşte din nou în Statele 
Unite. In 1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, 
viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa 
ca şi el cursul de dans al doamnei d'Alessandri. 
In martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et 
Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de 
la nuiteste tradus în limba rusăde Louis 
Aragon şi Eisa Triolet. 

În decembrie la Denoël 
et Steele Celine publică Hommage 


â Emile Zola precedat de Apologie de „Mort 
a credit" de Robert Denoël. 

In decembrie 1937 publică Bagatelle pour un 
massacre (Denoël). Este constrâns să-şi dea 
demisia de la dispensarul din Clichy. In 
noiembrie 1938 publică L'Ecole des 
cadavres (Denoël). j 

In 1939 autorul pamfletului l'Ecole des 
cadavres, este condamnat pentru calomnie ca 
urmare a unei plângeri depuse de M. 
Rouques. Ediţia este interzisă. 

Cele două pamflete care i-au făcut un rău 
imens lui Celine, trebuie s-o spunem astăzi cu 
toată sinceritatea, sunt absolut nule ca valoare 
literară. Anumiți celinieni de ultimă oră 
încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că 
aceste două pamflete ar trebui republicate 
pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar 
fi trebuit să-şi manifeste curajul când aproape 
de moarte, Celine, înfometat şi bolnav, era 
injuriat de toate nulităţile literare franceze. 

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, 
sunt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra 
sunt şi o jalnică ilustrare a ceea ce poate face 
un scriitor când se amestecă în politică şi în 
chestiuni sociale fără să se priceapă cu 
adevărat. 

La 2 august 1939 Franţa declară război 
Germaniei naziste. Doctorul Destouches vrea să 
se angajeze ca medic pe întreaga durată a 


războiului dar cererea nu-i este admisă, dată 
fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi Louis 
Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului 
înarmat Shella, ca medic al marinei de război. 
În octombrie 1940 Celine se reîntoarce la 
Paris unde se instalează la al cincilea etaj al 
unei case din rue Girardon, 4. În 1943, etajul 
de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone şi 
Robert Champfleury, personaje foarte 
importante ale Rezistenței franceze. 
Apartamentul soților Champfleury va deveni 
locul de reuniune şi mai ales ascunzātoarea cea 
mai sigură a persoanelor din rezistență. 
Doctorul Destouches nu ignora nimic din ceea 
ce se întâmpla dedesubtul lui, ba mai mult, va 
îngriji într-o zi un om care fusese torturat de 
Gestapo. Din apartamentul domnului Champ- 
fleury se auzea foarte bine vocea crainicului de 
la radio Londra, aparatul fiind dat mai tare 
dinadins pentru ca vecinul să-l poată auzi şi el. 
Recomandăm celor interesaţi de 
„colaboraţionismul" lui Celine să lectureze în 
volumul editat la „L'Herne'", „L. F. Céline" 
(volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 
5, 1963 şi 1965) textul lui Robert Champfleury 
intitulat Celine ne nous a pas trahis şi pentru a 
vedea cum autorii mediocri (Roger Vailland în 
cazul de faţă) nu scapă nici un prilej când e 
vorba să asasineze un autor genial. Intre 1940 
şi 1944 Celine mai publică Beaux 


Draps şi Guignol's Band şi se căsătoreşte cu 
Lucette Almanzor. 

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaților 
în Normandia. În iulie Celine părăseşte Parisul 
însoţit de Lucette, actorul Le Vigan şi motanul 
Bébert. Soseşte la Singmaringen unde va fi 
oficial medicul coloniei franceze până în martie 
1945. In februarie reuşeşte să obţină ausweis- 
ul special care-i va permite să treacă frontiera 
germană pentru a se stabili în Danemarca. 
Soseşte la Copenhaga şi se ascunde împreună 
cu Lucette în locuinţa dansatoarei Karen Marie 
Jansen, plecată în Spania. Céline află de 
moartea mamei sale survenită la 6 martie. 

Judecătorul de instrucție de pe lângă „Cour 
de justice de la Seine" emite un mandat de 
arestare pe numele Louis-Ferdinand 
Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 
ataşatul legaţiei franceze la Copenhaga, G. De 
Girard de Charbonniere cere ministrului danez 
al Afacerilor străine, Gustave Rasmunsen, „să 
provoace de urgenţă arestarea şi 
extrădarea" lui L. F. Celine. Celine şi Lucette 
sunt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni şi 
jumătate în închisoare, Celine va sta încarcerat 
paisprezece luni la Vesterfangsel. Cât va dura 
detenţia lui Celine, Lucette Destouches va locui 
într-un hambar şi va da lecţii de dans 
balerinelor de la Opera din Copenhaga. 


În 1947 Celine este eliberat din ordinul 
ministrului de Justiţie danez care ordonează să 
fie internat la Ryshospitalet în Copenhaga, şi 
începe să lucreze la Feerie pour une autre 
fois, |. 

În 1943, ca răspuns la articolul lui Jean-Paul 
Sartre Portrait de l'antisemite, apărut în Temps 
modernes (decembrie 1945) Celine publică A 
l'agité du bocal. În acelaşi an publică în Cahiers 
de la Pleiade, Casse-pipe. 

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din 
Paris decide că legea amnistiei din august 1947 
este aplicabilă lui Louis-Ferdinand Celine, 
medaliat militar şi grav rănit în războiul din 
1914, şi astfel scriitorul se poate reântoarce în 
Franţa. 

În august 1951, Celine semnează un contract 
pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, 
Guignol's Band şi Casse-pipe cu 
Gallimard. Toate cărţile lui Celine vor apărea 
de acum încolo la Gallimard: Féerie pour une 
autre fois, I (1952), Feerie pour une autre fois, 
II şi Normance (1954), Entretiens avec le 
professeur Y (1955), D'un château 
lautre (1957), Ballets sans musique, sans 
personne, sans rien (1959), Nord (1960). 

La 1 iulie, 1961, sâmbătă, Céline e doborât 
deo congestie cerebralā. Tocmai termina 
ultimul episod al dulcei sale epopei scandinave. 
Cartea are un titlu grațios: Rigodon, numele 


unui vechi dans francez. Timp de trei zile 
moartea sa este ţinută secretă. La 4 iulie, sub o 
ploaie fină, prietenii şi câţiva admiratori îl 
conduc pe Celine pe drumul vechiului cimitir 
din Meudon. 

Cel care împarte cu Proust şi 
cu Malraux gloria de a reprezenta romanul 
francez al secolului 20, L. F. Celine, rămâne 
autorul a două incomparabile cărţi, Voyage au 
bout de la nuit şi Mort à credit. 

Prima, Călătorie la capătul nopţii pe care o 
prezentăm azi tradusă în româneşte publicului 
nostru a fost ceea ce în limbaj curent numim o 
carte „epocală", care şi-a creat un public imens 
şi de asemenea a creat alţi scriitori, ca 
americanul Henry Miller ori ca francezul Jean 
Paul Sartre, al cărui roman Greaţa e tot într-un 
fragment din Călătorie la capătul nopții. Să 
urmărească cu atenţie cititorii noştri episodul 
cu dansatoarele engleze de la cinematograful 
„Tarapout" şi să-şi dea seama că zece pagini 
din Celine fac mai mult decât 300 de pagini 
scrise de un oarecare. Obligaţi să rezumăm în 
câteva pagini cariera lui L.F. Celine încheiem 
acest text sumar cu cuvântul lui Henri Mondor 
„de L'Académie française", medic, prefaţatorul 
ediţiei Celine din Pleiade, prietenul discret şi 
salvator când în viaţa autorului nostru totul nu 
era decât amărăciune: 


„Sub semnul înaltei triade iniţiale, fatalitate, 
poezie, magie, Celine nu mai e, ascuns, 
înconjurat de ură, decât autorul blestemat prin 
excelenţă. Totuşi, într-un jurnal care nu e 
dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de orice 
vină, oare nu s-a scris recent: „A vorbi despre 
romanul contemporan fără a-l cita pe Celine e 
ca şi cum a-i evoca Romantismul fără Victor 
Hugo"? 


Cezar Ivănescu