Louis-Ferdinand Céline — Călătorie la capătul nopţii (1978).

LOUIS -FERDINAND CELINE 

PÂL AND ur 

=< NN, aa i 
Da PI OD 

) WOU 


… 


ot 
+ 


CARTEA ROMÂNEASCĂ 


Călătorie la capătul nopții 
Louis-Ferdinand Celine 


Traducere de Maria Ivănescu 


Louis Ferdinand Celine 
Voyage au bout de la nuit 


© Editions Gallimard, 1962 


Editura Cartea Romaneasca 
Aparut 1978 


Elisabethei Craig 


Notre vie est un voyage 

Dans l'hiver et dans la Nuit, 

Nous cherchons notre passage 

Dans le Ciel où rien ne luit 
(Chanson des Gardes Suisses, 1793) 


E tare folositor sa  călătoreşti, asta îţi stârneşte 
imaginaţia. Restul e numai oboseală si deceptie. Călătoria 
aceasta a noastră e în întregime imaginară. lată forța sa. 

Ea tine de la naştere până la moarte. Oameni, animale, 
oraşe şi lucruri, totul e imaginat. E un roman, nimic altceva 
decât o istorie închipuită. Littré o zice, si el doar nu se 
înşeală niciodată. 

Si apoi oricine e în stare să facă atâta lucru. E destul sa 
închizi ochii. 

Călătorie dincolo de viata. 


Asta a-nceput asa. Eu, o vorbă, măcar, nu spusesem 
vreodata. Nimic. Arthur Ganate m-a facut sa 
vorbesc. Arthur, un student, medicinist si el, un camarad. Ne 
intalnim deci in piata Clichy. Era dupa pranz. Vrea sa-mi 
vorbească. Îl ascult. „Să nu stăm afară! mă îndeamnă. Să 
intrăm!” Îl urmez. Poftim. „Afară, pe terasă, începe el vorba, 
e prea cald. Vino pe aici!” Mai observăm atunci că nu era 
nimeni pe străzi din cauza căldurii, nici o trăsură, nimic. 
Când e foarte frig, la fel, nu e nimeni pe străzi; mi-aduc 
chiar aminte că tot el îmi zisese în privinţa asta: ,,Parizienii 
au mereu aerul că sunt ocupați, dar de fapt se plimbă de 
dimineaţa până scara; dovada, când nu e vreme bună de 
plimbare, prea cald ori prea frig, nu-i mai vezi; se adună cu 
toţii la o cafea cu lapte ori la un tap de bere. Asta-i! Secolul 
vitezei! cică. Da' de unde? Mari schimbări! ne îndrugă cei. 
Mie-mi spui? Nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Se admiră 
între ei fără încetare şi atât. Si nici asta nu-i o noutate. 
Vorbele, ce s-au mai schimbat, şi nici ele prea mult! Două, 
trei, pe ici, pe colo, câteva vorbulite...” Tare mândri ca 
făcuserăm să se audă aceste adevăruri utile, am rămas 
locului fermecati să privim femeile din cafenea. 

A venit apoi vorba despre preşedintele Poincare, care 
inaugurase, tocmai în dimineaţa aceea, o expoziție de căţei; 
si apoi din una în alta, despre ziarul Timpul unde apăruse 
ştirea. „Poftim, ăsta zic şi eu jurnal, Timpul!” ma 
sâcâie Arthur Ganate. „Nu-i găsești pereche când e să apere 
rasa franceză! — Si are mare nevoie, având in vedere că nici 
nu există!” i-am răspuns eu ca să-i arăt că sunt documentat şi 
ca să-l întorc vorba. 


— Ba da! Există! Şi încă ce frumuseţe de rasa! stäruia el, 
poate chiar cea mai frumoasa din lume, incornorat sa fie care 
minte! Şi iată-l pornit să ma spurce. M-am ţinut tare, 
bineînţeles. 

— Nu-i adevărat! Rasa, cum îi zici tu, e numai această 
imensă adunătură de nenorociti în genul meu, urdurosi, 
paduchiosi, rebegiti care au eşuat aici terorizati de foame, de 
ciumă, de bube şi de frig, veniţi învinşi din cele patru colţuri 
ale lumii. N-au putut merge mai departe din cauza mării. 
Asta-i Franţa şi ăştia-s francezi. 

— Bardamu, grăi el atunci, grav şi cu o anume tristeţe, 
părinţii noştri erau demni de noi, nu-i vorbi de răul... 

— Ai dreptate, Arthur, în privinţa asta ai dreptate! 
Dusmänosi şi docili, batjocoriti, jefuiti, măcelăriți, şi mereu 
imbecili, erau demni de noi. Poţi s-o mai zici o dată! Nu ne 
schimbăm! Nici ciorapii, nici stăpânii, nici părerile, ori o 
facem atât de târziu, că nu mai merită osteneala. Ne-am 
născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! Soldaţi pe degeaba, 
eroi pentru toată lumea şi maimuțe vorbärete, cuvintele 
îndură, suntem supuşii Regelui Mizerie. El ne stăpâneşte! 
Când nu suntem prea cuminţi, strange... Iti pune unghia în 
gât, mereu, nu prea poţi vorbi, trebuie să bagi de seamă dacă 
tii cu tot dinadinsul să mănânci... Pentru un fleac, te gatuie... 
Asta nu-i viata... 

— Mai e şi iubirea, Bardamu! 

— Arthur, iubirea e infinitul pus la îndemâna cäteilor, şi 
am şi eu demnitatea mea! îi răspund. 

— Uită-te la tine! Un anarhist! Ce să mai vorbim! Un 
şmecheraş în orice caz, tot ce e mai la modă în opiniuni, se 
vede de la o poştă. 


— Mie-mi spui, sigur că sunt anarhist! Şi cea mai buna 
dovadă e că am compus un soi de rugăciune răzbunătoare şi 
socială, după care om mai sta de vorbă: Aripile de aur! Asta- 
1 titlul!... Şi-i recit: 


Un Dumnezeu care numără minutele şi banii, 
un Dumnezeu disperat, senzual şi grohăitor 
ca un porc. Un porc cu aripile de aur 

care se tăvăleşte peste tot cu gaiderele-n sus, 
libov la scărpinături, el e stăpânul nostru. 
Să-l pupam! 


— Textuletul ăsta al tău nu rezistă în fata vieţii, iar eu, in 
ceea ce mă priveşte, sunt pentru ordinea stabilită şi nu-mi 
place politica. Dealtfel ziua în care patria îmi va cere să-mi 
dau sângele pentru ea, mă va găsi desigur, fără zăbavă, gata 
să 1-l dau. lată ce mi-a răspuns. 

Războiul tocmai se apropia de noi fără să ne dăm seama 
si în capul meu nimic nu era prea limpede. Această scurtă 
dar aprinsă discuţie mă obosise. Si apoi mai eram şi furios 
pentru că chelnerul mă luase ca pe un milog, din cauza 
bacsisului. În cele din urmă, ca să terminăm, ne împăcarăm 
de tot, eu şi cu Arthur. Eram de acord aproape în toate. 

— E adevărat, ai dreptate in fond, am convenit eu, 
împăciuitor, la urma urmei ne aflăm cu toții pe o mare 
galera, vâslim cu toţii din toate puterile, n-ai să vii să-mi 
spui că nu-i aşa!... De-am sta pe cuie chiar, de tras tot noi 
tragem! Si cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu 
lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte mârşăvu. La 
muncă! pretind ei. lar mai infectă decât orice e munca asta a 


lor. Jos în cale, abia trăgându-ne sufletul, putind, siroind de 
sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-1, stapanii, fără griji, pe 
genunchi cu frumoase femei trandafirii şi trăznind de 
parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor 
tilindru şi ne zic pe gură cam aşa: „Bandă de hoituri, e 
război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei 
nr.2 şi să le zburati creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă 
trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă tine gura, să se 
cutremure: «Trăiască Patria nr. 1!» Să se audă de departe! 
Ăla care va urla cel mai tare va primi medalia şi mirul dom- 
nului Isus între ochi! Dumnezeii mamii voastre! Si apoi ăia 
care nu vor să crape pe mare pot oricând merge s-o 
mierlească pe uscat, chiar mult mai repede decât aici!” 

— Chiar aşa! mă aprobă Arthur, dispus să se lase mai uşor 
convins. 

Dar sa nu-ti crezi ochilor! Chiar prin fata cafenelei in care 
ne aflam, începe să treacă un regiment în frunte cu colonelul 
călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viata părea 
colonelul! Am tâsnit într-un salt de entuziasm. 

— Ma duc să văd dacă-i asa! în strig lui Arthur, şi iată-mă 
plecat să mă angajez şi încă în pas alergător. 

— Dobitoc mai esti, Ferdinand! mi-o întoarse Arthur 
vexat, fara indoiala, de efectul eroismului meu asupra celor 
care ne priveau. 

M-a supărat putin ca lua lucrurile astfel, dar asta nu m-a 
oprit. Eram în pas. „Aici sunt, aici rămân!” mi-am zis. 

— Să ne vedem cu bine, gagauta! am mai avut timp să-i 
strig înainte de-a face colţul împreună cu regimentul 
urmându-şi colonelul şi fanfara. Exact aşa s-a întâmplat. 


Apoi am mers mult timp. Străzi nenumărate, mereu mai 
multe decât străbătusem, iar de prin case civilii şi nevestele 
lor ne încurajau şi ne azvârleau flori, de pe terasele 
cafenelelor, gărilor, din bisericile pline. Patrioti erau! $i apoi 
au început să fie tot mai puţini, patrioţii... Ploaia trecuse şi 
au fost din ce în ce mai puţine şi apoi deloc, nici o 
încurajare, nici una singură, măcar, pe drum. 

Rămăseserăm aşadar numai între noi? Unu în spatele 
celorlalți? Muzica s-a oprit. „Pe scurt, mi-am zis atunci, 
când am văzut ce întorsătură luau lucrurile, nu-i de glumit! 
Trebuie s-o iau de la capăt!” M-aş fi tot dus. Dar era prea 
târziu. Închiseseră binişor poarta în urma noastră, civilii. 
Eram prinşi ca soarecil. 


Odată ajuns aici, eşti bun rămas. Ne urcară pe cai, apoi 
după două luni de mers călare, din nou pe jos. Probabil costa 
prea scump. În sfârşit, într-o dimineaţă, colonelul îşi căuta 
calul cu care ordonanța sa plecase, nu se ştie unde, în vreun 
locsor, fără îndoială, unde gloantele nu treceau chiar ca prin 
mijlocul drumului. Căci tocmai acolo ne instalarăm în cele 
din urmă, colonelul şi cu mine, exact în mijlocul drumului, 
eu tinandu-i registrul în care el consemna ordinele. 

Departe, pe şosea, cât de departe se putea vedea, se 
zăreau două puncte negre, în mijloc ca şi noi, dar aceştia 
erau doi nemți foarte ocupați să tragă in noi de mai bine de 
un sfert de oră. 

El, colonelul nostru, ştia poate pentru ce trăgeau acei 
oameni, nemţii probabil că ştiau şi ei, dar eu, cu adevărat 
habar n-aveam. Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu 
tineam minte să le fi făcut ceva nemților. Fusesem în- 


totdeauna foarte amabil si politicos cu ei. Îi cunoşteam intr- 
un fel pe nemti, umblasem la scoala cu ei, copil fiind, in 
împrejurimile Hanovrei. Vorbisem limba lor. Erau pe atunci 
o adunătură de cretini guralivi cu ochiu spalaciti şi vicleni ca 
al lupilor; mergeam împreună să ne întâlnim cu fetele, dupa 
ore, în pădurile de prin împrejurimi, trăgeam cu arbaleta sau 
cu pistolul pe care-l puteam chiar cumpăra cu patru mărci. 
Beam bere dulce. Dar de aici şi până a ne lua acum drept 
ținte, fără ca să stăm de vorbă mai întâi şi chiar aşa în 
mijlocul drumului, era o distanţă, ba chiar o prăpastie. Prea 
mare diferenţa. 

Pe scurt, războiul mi se părea tot ce putea fi mai de 
neînțeles. Nu putea să mai dureze. Sa se fi petrecut cu 
oamenii ăştia ceva atât de neobişnuit? Şi eu să fi rămas 
acelaşi. Poate că nu băgasem de seamă... 

Sentimentele mele în ceea ce-i privea rămăseseră ace- 
leasi. Aveam cu toate acestea dorinţa să încerc să le înţeleg 
brutalitatea, dar şi mai mult aş fi dorit să plec, enorm, 
absolut, într-atât imi apărea totul ca efectul unei formidabile 
erori. 

„Într-o poveste ca asta nu mai ai nimic de făcut decât s-o 
ştergi”, îmi ziceam, oricum... 

Deasupra capetelor noastre, la doi milimetri, la un 
milimetru poate de tâmple, vibrau una după alta acele fire de 
oţel ademenitoare, pe care le trasează gloantele ce vor să te 
ucida, in aerul cald de vara. 

Niciodată nu m-am simţit atât de inutil, printre toate 
aceste gloanţe şi raze de soare. O imensă, universală 
batjocură. 

Eu nu aveam decât douăzeci de ani pe atunci. 


Ferme pustiu în depărtare, biserici goale şi deschise, ca şi 
cum ţărani plecaseră din aceste cătune pentru o zi, toţi, la o 
sărbătoare în celălalt capăt al ținutului şi ne incredintasera 
tot ce aveau, satul, căruțele cu hulubele în aer, câmpurile, 
curțile, drumul, copacii şi chiar vacile, un câine cu lanţul lui, 
tot, ce mai. Pentru a face după voie orice ai vrea în absenţa 
lor. Frumos din partea lor! „Totuşi dacă nu erau plecaţi 
aiurea! — îmi ziceam — dacă ar mai fi fost vreunul pe aici, nu 
ne-am fi purtat desigur atât de neruşinat! Atât de urât! N-am 
fi îndrăznit in fata lor!” Dar nu era nimeni să ne 
supravegheze! Numai noi, ca nişte insuratei care fac prosti 
când toată lumea e plecată. 

Si mă mai gândeam (în spatele unui copac) c-aş fi dat 
mult să-l văd cu ochii mei pe Deroulede! de care mi se 
vorbise atâta, să-mi explice el cum făcea când primea un 
glonţ în vintre. 

Nemţii ghemuiti în drum, cäpätânosi şi sâcâitori, trăgeau 
prost, dar se pare că aveau gloanţe destule, hambare pline 
fără îndoială. Hotărât, războiul nu era pe sfârşite! Colonelul, 
ce să vă spun, dădea dovada unui curaj nebun! Se plimba 
drept prin mijlocul drumului şi apoi de-a lungul şi de-a latul, 
printre traiectorii, atât de firesc, de parcă ar fi aşteptat un 
prieten pe peronul gării, doar ceva mai nerăbdător. 

Trebuie să vă spun de la început că eu n-am putut suferi 
satul niciodată, l-am găsit întotdeauna trist, cu noroaiele lui 
care nu se mai sfârşesc, cu casele din care oamenii lipsesc 
mereu şi cu drumurile-i care nu duc nicăieri. Si dacă mai 


1 Deroulede (Paul), scriitor şi om politic francez, născut la Paris 
(1846-1914), preşedinte al Ligii patriotilor, autor al volumului de 
versuri "Cântecele soldatului" (n. tr.). 


adăugăm şi războiul, chiar că nu mai era de stat. Vântul se 
pornise violent şi, de pe amândouă părțile taluzului, plopu 
îşi amestecau rafalele frunzelor cu zgomotele seci care 
veneau de dincolo spre noi. Aceşti soldaţi necunoscuţi nu ne 
nimereau niciodată, dar tot inconjurandu-ne cu mii de morţi, 
parcă ne-ar fi îmbrăcat cu ei. Nu indrazneam să ma misc. 

Si colonelul era un monstru! Eram acum sigur, mai rău 
decât un câine, nu-şi putea imagina nici chiar propria-i 
moarte! Mă gândeam în acelaşi timp că trebuie să fie multi 
ca el în armata noastră, curajoşi, şi apoi tot atâţia în armata 
potrivnică, fără îndoială. Cine ştie câți? Unu, doi, mai multe 
milioane poate cu totul? Aici frica mea devenea panică. Cu 
asemenea fiinţe imbecilitatea asta infernală putea sa 
continue la nesfârşit... De ce să se fi oprit? Niciodată n-am 
simțit mai implacabilă sentinţa oamenilor şi a lucrurilor. 

Oi fi deci singurul las de pe pământ? mă gândeam. Si cu 
ce groaza!... Pierdut printre două miloane de nebuni eroici, 
dezlantuiti şi înarmaţi până în dinţi? Cu căşti, fără căşti, fără 
cai, pe motociclete, urlând, în maşini, suierând, tiraliori, 
complotişti zburând, în genunchi, sapand, pitindu-se, topaind 
pe cărări, detunând, izolaţi pe pământ ca într-o celulă, pentru 
a distruge totul, Germania, Franţa, Continentele, tot ce 
respiră, să distrugă, mai turbati decât câinii, adorandu-si 
turbarea (ceea ce câinii nu fac niciodată), de o sută, de o mie 
de ori mai turbati decât o mie de câini şi de tot atâtea ori mai 
viciosi. Ne stătea de minune! Hotărât, mă gândeam, mă 
înrolasem într-o cruciadă apocaliptică. 

Nu cunoşti Oroarea cum nu cunoşti voluptatea înainte de 
a o gusta. Cum aş fi putut bănui această oroare când 
părăsisem piaţa Clichy? Cine ar fi putut prevedea înainte de 


a intra cu adevărat in război, tot ce ascunde eroicul suflet 
murdar şi lânced al oamenilor? Acum eram prins in aceasta 
goană în masă, spre crima colectivă, spre foc... Totul venea 
din adâncuri spre noi şi acum ne ajunsese. 

Colonelul nu se clintise din loc, îl priveam primind, pe 
taluz, scrisorelele generalului pe care le rupea apoi în 
bucățele, după ce le citea fără grabă, între gloanţe. Nici una 
nu conţinea ordinul de a opri această grozăvie? Nu 1 se 
spunea deci de sus că era o confuzie? O oribilă eroare? O 
neînțelegere? Că se înşelaseră? Că ceea ce voiseră să facă 
erau numai nişte simple manevre de amuzament şi nu 
asasinate! Dar nu! „Continuă, colonele! Eşti pe calea cea 
bună!” lată, fără îndoială, ce-i scria generalul des Entrayes, 
de la divizie, şeful nostru al tuturor, de la care primea un plic 
la fiecare cinci minute, printr-un agent de legătură pe care 
frica îl făcea de fiecare dată mai verde şi mai cufurit. As fi 
putut să-mi fac un frate într-ale fricii din băiatul acesta! Dar 
numai timp de fraternizat nu era atunci. 

Deci nici o eroare? Să tragem aşa unii în alţii chiar fără să 
ne vedem, nu ne era prin urmare interzis! O puteam face fără 
teama de a fi pedepsiţi. Dimpotrivă, era un lucru aprobat 
chiar, încurajat fără îndoială de oamenii serioşi, ca tragerea 
la sorti, logodna, vânătoarea cu câini!... Nimic de zis. 
Descoperisem dintr-o dată războiul în întregime. Eram 
dezvirginat. Trebuie să fii singur în faţa lui, fir-ar el al 
dracului, cum eram eu în momentul acela pentru a-ţi privi 
bine marfa pe toate feţele. Se aprinsese războiul între noi şi 
cel din fata, şi acum ardea! Ca un curent între doi cărbuni ai 
unui arc voltaic. Şi cărbunele nu era pe terminate! Toţi vom 
trece pe aici, colonelul şi ceilalți, oricât de şmecher părea el 


să fie, şi hoitul lui nu va face mai multe parale decât al meu 
cand curentul din fata ii va trece printre umeri. 

Exista multe feluri de a fi condamnat la moarte. Ah! cat 
n-aş fi dat în acel moment să fiu în închisoare şi nu aici, 
tâmpitul de mine! Să fi furat, de exemplu, când era încă atât 
de uşor, prevăzător, ceva, undeva, cat mai era timp. Nu te 
gândeşti înainte la nimic! Numai din închisoare poţi ieşi viu, 
nu şi din război. Restul, vorbe. 

Dacă aş mai fi avut timp, dar nu mai aveam! Nu mai era 
nimic de furat! Cât ar fi fost de bine într-o tihnită închisoare, 
îmi ziceam, pe unde nu vajaie gloantele! Nu vâjâie 
niciodata! Stiam una gata pregatita, calda, la soare! O vad 
ca-n vis, cea de la Saint-Germain, atât de aproape de pădure, 
o cunoşteam bine, treceam adesea pe acolo, altădată. Cum te 
mai schimbi! Eram un copil pe atunci, mi-era frică de 
închisoare. Asta pentru că nu-i cunoşteam bine pe oameni. 
N-o să mai cred niciodată în ceea ce spun oamenii, în ceea 
ce gândesc. Numai de ei trebuie să-ţi fie frică, mereu. 

Cât timp ar trebui să dureze delirul pentru ca să se 
oprească epuizați, în sfârşit, aceşti monştri? Cat timp poate 
să dureze o asemenea criză? Luni? Ani? Cât? Poate până la 
moartea lumii întregi, a tuturor nebunilor? Până la ultimul? 
Si pentru că evenimentele luau această întorsătură disperată, 
m-am hotărât să joc totul pe o carte, să încerc ultimul 
demers, supremul, să încerc eu, de unul singur, să opresc 
războiul! Măcar în coltisorul unde mă aflam. 

Colonelul se plimba la doi paşi. Vrui să-i vorbesc 
imediat. N-o făcusem niciodată. Era momentul să în- 
drăznesc. Acolo unde mă aflam nu puteam pierde nimic. „Ce 
doreşti?” m-ar fi întrebat el, îmi inchipuiam, foarte surprins 


bineînţeles, de curajoasa mea intervenţie. I-as explica atunci 
lucrurile aşa cum le intelegeam eu. S-ar vedea ce crede el 
însuşi despre asta. Totul în viaţă e să te lămureşti. În doi poţi 
mai bine decât de unul singur. 

Eram gata să fac acest demers decisiv când exact în 
acelaşi moment, se îndreptă spre noi în pas alergător, sfârşit, 
deşelat, un dragon (cum li se zicea pe atunci) cu casca în 
mână, ca Belizarie, şi tremurând şi plin de noroi, cu fata si 
mai verde decât a celuilalt agent de legătură. Bâiguia şi 
părea cuprins de un rău ciudat, acest dragon, parcă ieşit din 
mormânt şi căruia îi venea mereu să verse. Nu-i plăceau nici 
lui gloantele, acestui strigoi? Le presimtea ca şi mine? 

— Ce-1? îl opri net colonelul, brutal, deranjat, aruncându-i 
strigoiului o privire de oţel. 

Să-l vadă aşa pe neisprăvitul ăsta de dragon într-o ținută 
atât de puţin reglementară şi cufurindu-se tot de frică, îl 
înfuria pe colonelul nostru peste măsură. Lui nu-i plăcea 
deloc frica. Era evident. Şi apoi cu casca aceea în mână, mai 
ales, ca o pălărie melon, putea face mult rău regimentului 
nostru de atac, un regiment care se avânta în război. Părea 
că-şi face intrarea, salutând, el, dragonul fără cal, războiul. 

Sub această privire reprobatoare, mesagerul clătinându-se 
îşi luă poziţia reglementară, cu degetele mici pe cusutura 
pantalonilor, cum se cade în acest caz. Soväia astfel teapän 
pe taluz. Transpiratia îi curgea de-a lungul gâtului şi 
maxilarele îi tremurau atât de tare că scotea din pricina asta 
scurte schelalaieturi ca un căţel care visează. Nu puteai să-ţi 
dai seama dacă vroia să ne vorbească sau chiar plângea. 

Nemţii noştri ghemuiti la capătul drumului îşi schimbau 
în acel moment instrumentele. Îşi continuau acum prostiile 


la mitralieră; scuipau din ea un fel de pachete mari de 
chibrite si in jurul nostru zburau imediat roiuri de gloante 
turbate, intepatoare ca viespile. 

Omul putu in cele din urma sa scoata pe gura ceva 
articulat. 

— Sergentul de cavalerie Barousse a fost ucis o clipă mai 
inainte, domnule colonel, zise dintr-o suflare. 

— Ei şi? 

— A fost ucis in timp ce cauta furgonul cu paine pe 
drumul spre Etrapes, domnule colonel! 

— Ei şi? 

— A fost facut tandari de un obuz! 

— E1 şi, Dumnezeule! 

— Asta-i, domnule colonel! 

— Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot, domnule colonel! 

— Şi pâinea? întrebă colonelul. 

Acesta fu sfârşitul dialogului pentru că mi-aduc aminte că 
abia a avut timp să zică: „Şi pâinea?” Si asta fu tot. Apoi, 
nimic altceva decât foc amestecat cu vuiet. Dar un vuiet cum 
nu cred că ar mai putea exista. Îmi fură atât de pline 
urechile, ochii, nasul, gura, imediat, de vuiet că am crezut că 
asta-1 sfârşitul, că am devenit eu însumi foc şi vuiet. 

Dar nu, focul se îndepărtă, vuietul îmj rămase mult timp 
în cap, iar braţele şi picioarele-mi tremurau ca şi cum cineva 
mă zgaltaia din umeri. Madularele mele păreau că mă 
părăsesc deşi rămăsei cu ele până la urmă. În fumul care-mi 
intepa ochiu mult timp după aceea, mirosul violent de praf de 
pușcă şi de sulf persistă vrând parcă să ucidă plosnitele şi 
păduchii întregului pământ. 


Ma gandii imediat la sergentul de cavalerie Barousse care 
se făcuse tändäri cum ne informase cestălalt. Era o veste 
bună. Cu atât mai bine! Mă gandii imediat: „Un hoit mai 
puţin în regiment!” Vrusese să mă dea în Consiliul de război 
pentru o cutie de conserve. „Fiecare cu războiul lui!” îmi 
zisei. În această privinţă sunt de acord, tot mai serveşte la 
ceva războiul din când în când. Mai ştiam eu vreo trei sau 
patru din ăştia in regiment, scârbe blestemate, pe care i-aş fi 
ajutat cu mare plăcere să găsească un obuz ca Barousse. 

Cât despre colonel, nu-i doream răul. Dar era şi el oricum 
mort. La început nu-l văzul. Si asta pentru că fusese zvarlit 
pe taluz, culcat pe o coastă de explozie şi proiectat până în 
braţele dragonului, mesagerul, terminat şi el. Se imbratisau 
pentru moment şi pentru totdeauna, dar dragonul nu mai 
avea cap, nimic decât o deschizătură deasupra gâtului, plină 
cu sânge care bolborosea gâlgâind ca dulceata în cratiţă. 
Colonelul avea burta deschisă, şi se strâmba urât din pricina 
asta. Trebuie să-l fi durut tare lovitura în momentul când s-a 
produs. Cu atât mai rău pentru el! Dacă ar fi plecat de la 
primele gloanţe, nu i s-ar fi întâmplat. 

Toate aceste cărnuri sângerau enorm adunate la un loc. 

Am părăsit fără zăbavă locul, fericit peste măsură de 
pretextul ce se ivise, ca să mă cărăbănesc. Fredonam chiar 
un crâmpei de melodie, clătinându-mă ca la sfârşitul unei 
partide prelungite de canotaj când iti simţi picioarele putin 
străine. „Un singur obuz! Repede se mai aranjează lucrurile 
cu un singur obuz”, îmi ziceam. „la te uită! îmi repetam tot 
timpul. Ia te uită!...” 

Nu mai era nimeni la capătul drumului. Nemţii plecaseră. 
Totuşi invatasem foarte repede acel fel de a nu mai merge 


niciodata de acum incolo decat in umbra copacilor. Ma 
grabeam sa ajung in cantonament ca sa aflu daca mai fusese 
cineva din regiment ucis în recunoaştere. Trebuie să mai 
existe şi nişte trucuri ca să te laşi făcut prizonier!... îmi 
ziceam. Ici, colo, urme de fum se agätau de musuroaie. 
„Sunt oare de-acum cu toţii morţi? mă întrebam. Fiindcă nu 
vor să înţeleagă absolut nimic, iată de ce ar fi avantajos şi 
practic să fie ucişi cu toţii cât mai repede... Cum s-ar mai 
termina, imediat... Ne-am întoarce acasă... Am trece poate 
prin piaţa Clichy în triumf... Unu sau doi, care ar mai fi 
supravieţuit... Daca ar fi fost după mine... Nişte băieţi placuti 
si bine făcuţi, înapoia generalului, toţi ceilalți vor fi murit ca 
acest colonel... ca  Barousse... Ca  Vanaille... (alt 
porc)... etc. Ne-ar acoperi de decoraţii, de flori, am trece pe 
sub Arcul de Triumf. Am intra în restaurant, ne-ar servi fără 
să plătim, n-am mai plăti nimic, niciodată în viata noastră. E1 
sunt eroii! s-ar zice cand ar veni nota. Apărătorii Patriei! Si 
asta ar fi de ajuns!... Am plăti cu mici drapele franceze... 
Casierita ar refuza banii eroilor şi ne-ar mai da de la ea ceva 
parale sărutându-ne când am trece prin fata ghiseului el. 
Pentru asta ar merita să trăieşti.” 

Observai alergând că braţul îmi sângera, dar foarte puţin, 
nu era o rană destul de adâncă, o zgârietură. Trebuia s-o iau 
de la capăt. 

Începu să plouă, câmpiile Flandrei sorbeau apa murdară. 
Multă vreme nu mai intalnii pe nimeni, nimic decât vântul şi 
un pic mai târziu soarele. Din când în când, nu ştiu de unde, 
aşa, un glonţ prin soare şi aer mă căuta, bine dispus, indarjit 
să mă ucidă, în această singurătate, pe mine. De ce? 


Niciodată, de-ar fi să mai trăiesc o sută de ani, n-o să mai 
merg, în plimbare la ţară. Jurasem. 

Mergând aşa, încotro vedeam cu ochii, îmi aminteam de 
ceremonia din ajun. Avusese loc această ceremonie pe o 
pajişte în spatele unei coline; colonelul cu vocea lui 
puternică tinuse o predică regimentului: „Sus inimile! 
zisese... Sus inimile! Si trăiască Franţa!” Când nu ai ima- 
ginatie, să mori nu înseamnă nimic, dar dacă ai, să mori 
înseamnă prea mult. lată părerea mea. Niciodată nu în- 
telesesem atâtea lucruri deodată. 

Colonelul nu avusese niciodată imaginaţie. De aici venise 
toată nefericirea acestui om, dar mai ales a noastră. Eram 
deci singurul care-mi imaginam moartea în acest regiment? 
O preferam pe a mea, moartea, târzie... Peste douăzeci... 
Treizeci de ani... Poate şi mai mult, în locul celei pe care mi- 
o doreau unii imediat, halind noroiul Flandrei cu gura plină, 
ba mai mult, cu gura crăpată până la urechi de o schiţă. Doar 
ai dreptul să opinezi asupra propriei tale morţi. Dar încotro 
s-apuc? Drept înainte? Cu spatele la duşman. Dacă jandarmu 
m-ar fi prins astfel, hoinărind, cred că socotelile mele ar fi 
fost încheiate. M-ar fi judecat chiar în aceeaşi seară, foarte 
repede, fără mofturi, într-o clasă goală de şcoală. Erau multe 
clase goale peste tot pe unde treceam. S-ar fi jucat cu mine 
de-a Justiția cum te joci când învățătorul e plecat. Gradatii pe 
estradă, aşezaţi, eu în picioare, cu catusele la mâini, în fata 
micilor pupitre. Dimineaţa m-ar fi împuşcat: douăsprezece 
gloanţe şi încă unul. Si atunci? 

Si mă gândeam din nou la colonel, curajos cum era acest 
om, cu platoşa lui, casca şi mustatile, dacă l-ai fi arătat 
plimbându-se cum l-am văzut eu, sub gloanţe şi obuze, într- 


un music-hall, ar fi fost un spectacol de umplut Alhambra de 
atunci, l-ar fi eclipsat şi pe Fragson, în epoca despre care va 
vorbesc o formidabilă vedetă, totuşi. lată la ce mă gândeam 
eu. La dracu cu inimile! mă gândeam. 

După ore nesfârşite de mers furişat şi prudent zării în 
sfârşit pe soldaţii nostri în fata unui cătun de ferme. Era un 
avanpost de al nostru. Al unui escadron cantonat acolo. Nici 
un mort la ei, m-au anunţat. Toţi în viata! Si eu care 
aduceam marea veste: „Colonelul a murit!” le strigai de 
îndată ce fui destul de aproape de post. „Nu coloneii ne 
lipsesc!” îmi răspunse caporalul Pistil, care era tocmai de 
gardă şi de corvoadă, tăindu-mi vorba. 

— Și până o să fie înlocuit colonelul, cară-te, pungasule, 
deocamdată, la distribuirea cămu ăleia imputite, cu 
Empouille şi Kerdoncuff şi luaţi şi câte doi saci de fiecare; 
distribuirea se face în spatele bisericii... Se vede, acolo... Si 
apoi aveţi grijă de-mi aduceţi numai oasele, ca ieri, şi mai 
straduiti-va să vă şi desertati ca să fiți înapoi la grupă 
înaintea nopţii, puşlamalelor! 

Pornirăm toți trei. 

„Pe viitor n-am să le mai povestesc nimic!” îmi ziceam 
ofuscat. Vedeam eu bine că nu merită să le povesteşti ăstora 
nimic, că o dramă ca aceea pe care o văzusem. Se pierduse 
prosteşte pentru nişte nemernici ca ei! Că era prea târziu ca 
să-l mai intereseze. Si când ştiam că numai cu opt zile mai 
înainte s-ar fi scris patru coloane, sigur, de ziar şi mi s-ar fi 
dat si fotografia cu ocazia morţii colonelului, aşa cum se 
întâmplase. Nişte brute. 

Într-o pajişte de august umbrită de cireşi şi arsă de 
sfârşitul verii se distribuia toată carnea regimentului. Pe saci 


si pânze de cort întinse cât erau de mari şi chiar direct pe 
iarbă se lafaiau kilograme şi kilograme de mate întinse, 
grăsime în smocuri galbene şi decolorate, oi spintecate cu 
organele vraiste, şiroind ingenioase in verdeata dimprejur, 
un bou întreg tăiat in două, spânzurat de un copac şi asupra 
căruia se îndârjeau înjurând patru măcelari ai regimentului 
ca să-l scoată măruntaiele. Se certau tare între ele grupele 
pentru grăsime şi pentru rinichi mai ales, în mijlocul unor 
muşte cum nu ţi-e dat să vezi decât în asemenea momente, 
importante şi muzicale ca nişte păsărele. 

Si apoi iarăşi sânge peste tot, prin iarbă, în bălți moi şi 
confluente care-şi căutau un loc de scurgere. Se ucidea 
ultimul porc, ceva mai departe. Patru bărbaţi şi un măcelar 
îşi disputau deja nişte măruntaie invizibile. 

— Ei, borfasule, mi se pare că tu ai dosit ieri muschiul ăla 
de vacă!... 

Mai avui timp să arunc două trei priviri asupra acestui 
diferend alimentar sprijinindu-mă de un copac şi a trebuit să 
cedez imensei dorinţe de a voma, şi nu puţin, până la leşin. 

M-au dus până la cantonament pe o brancardă, dar nu 
fără a profita de ocazie ca să-mi şterpelească cei doi saci de 
pânză. 

M-am trezit tot în ocările caporalului. Războiul continua. 


Orice 1 se poate întâmpla unui om şi iată că-mi veni şi 
mie rândul pe la sfârşitul lui august să devin caporal. Mă 
trimiteau adesea cu cinci oameni de legătură, la ordinele 
generalului des Entrayes. Acest şef era mic de stat, liniştit şi 
nu se arăta la prima vedere nici crud, nici eroic. Dar nu 
trebuie să ai încredere... Părea că pune mai presus de orice 


tabieturile sale. Se gândea la ele fără încetare şi, măcar ca 
noi eram ocupați cu retragerea continuă de mai bine de o 
lună, el înjura oricum pe toată lumea dacă ordonanța nu-i 
găsea chiar de la sosire, în noua etapă, în fiecare 
cantonament, un pat foarte curat şi o bucătărie amenajată 
modern. 

Șefului de stat-major, cu cele patru galoane ale sale, 
această grijă de confort îi dădea multă bătaie de cap. 
Exigentele menajere ale generalului des Entrayes il agasau. 
Mai ales ca el, galben, bolnav de gastrita in ultimul hal şi 
constipat, nu era niciodata interesat de mancare. Trebuia sa- 
si mănânce totuşi ouăle moi la masa generalului şi să-l 
asculte cu această ocazie doleantele. Esti soldat ori nu esti. 
Oricum nu-l plangeam, pentru ca era o mare bestie ca ofiţer. 
Stati şi judecaţi. După ce ne târam până seara, la întâmplare 
pe dealuri şi arături, ne opream în cele din urmă pentru ca 
generalul nostru să se poată culca undeva. I se căuta şi 1 se 
gasea un sat liniştit, bine apărat, unde trupele nu cantonasera 
încă, sau dacă erau deja trupe în sat, ele erau evacuate 
grabnic şi puse pur şi simplu pe drumuri, sub cerul liber 
chiar dacă apucaseră să se grupeze. 

Satul nu era rezervat decât statului-major, bucătăriilor 
sale, cailor, valizelor şi de asemenea acestui mârlan de 
comandant. Se numea Pinçon, mârlanul, comandantul 
Pinçon. Sper că a crăpat până acum şi nu de moarte bună. 
Dar în momentul acela, despre care vă vorbesc, era neruşinat 
de viu. Ne aduna în fiecare seară pe noi, oamenii lui de 
legătură, ne injura o bună bucată de vreme, pentru a ne 
aduce la ordine şi a ne trezi înflăcărarea. Ne trimitea la 
dracu-n praznic pe noi, cei care ne târâserăm toată ziua în 


urma generalului. Pe jos! Pe cal! Şi iar pe jos! Tot aşa, să-i 
duci ordinele de aici, dincolo. Când terminam toate acestea, 
mai bine ne-ar fi înecat. Ar fi fost mai practic pentru toată 
lumea. 

— Cärati-vä! Carati-va la regimentele voastre! Si repede! 
tuna el. 

— Unde-i regimentul, domnule comandant? întrebam 
noi... 

— La Barbagny. 

— Unde vine Barbagny, asta? 

—E pe acolo! 

Acolo unde arăta el nu era nimic decât noapte, ca peste 
tot dealtfel, o noapte enormă care inghitea drumul de la doi 
paşi înaintea noastră, iar din întuneric nu ieşea decât un 
firişor de drum nu mai mare decât un vârf de limba. 

Du-te deci să-i cauţi Barbagny-ul lui la capătul lumi! Ar 
fi trebuit să sacrifici ca să-i găseşti Barbagny-ul pe putin un 
escadron întreg. Si încă unul de curajoşi! Dar eu care nu 
eram curajos şi nici măcar nu vedeam de ce aş fi fost 
curajos, eu doream evident, mai putin decât toţi, să-i găsesc 
Barbagny-ul, despre care dealtfel el însuşi vorbea absolut la 
întâmplare. Era ca şi cum ar fi încercat injurandu-ma atât de 
urât să-mi trezească dorinţa de sinucidere. Ei, nu, nici chiar 
aşa, sunt lucruri pe care le ai sau nu le ai, ai sau n-ai chef sa 
te sinucizi. 

Despre tot acest întuneric atât de compact de ti se părea 
că n-ai să-ți poţi vedea braţul dacă-l întinzi un pic mai 
departe de umăr, nu ştiam decât un singur lucru, dar pe ăsta 
absolut sigur, că era plin de nesfârşite pofte ucigase. 


Aceasta mutra spurcata de stat-major nu inceta de cum 
venea noaptea să ne trimită la moarte şi asta-l apuca mai ales 
pe la apusul soarelui. I te împotriveai în virtutea inertie1, te 
incapatanai să nu-l înţelegi, întârziai cât puteai pe lângă 
cantonamentul cât de cât comod, dar când în sfârşit copacii 
nu se mai zăreau trebuia să consimti totuşi să te duci într-un 
fel spre moarte; cina generalului era gata. 

Totul se petrecea începând din acest moment la voia 
întâmplării. Uneori găseai, alteori nu găseai regimentul şi 
Barbagny-ul lui. Cel mai adesea îl găseam din greşeală, 
pentru că santinelele escadronului de gardă trăgeau în noi 
când ne apropiam. Ne recunoşteam astfel, vrând-nevrând, şi 
sfârşeam noaptea aproape întotdeauna în corvezi de tot felul, 
cărând multele baloturi de ovăz şi găleți cu apa, alături de 
ceilalți, mereu injurati, ceea ce ne năucea mai mult decât 
nesomnul. 

Dimineaţa plecam, noi grupa de legătură, toți cinci spre 
cartierul generalului des Entrayes pentru a continua războiul. 

Dar de cele mai multe ori nu găseam regimentul şi nu 
făceam altceva decât să aşteptăm să vină ziua învârtindu-ne 
în jurul satelor pe drumuri necunoscute, pe marginile 
cătunelor evacuate şi ale desişurilor mohorâte pe care le 
evitam cât puteam din cauza patrulelor nemtesti. Dar oricum 
tot trebuia să stăm undeva în noapte. De toate nu te puteai 
feri! Din vremurile acelea ştiu ce trebuie să simtă iepurii 
incoltiti pe terenurile de vânătoare. 

Nu scăpăm noi cu mila. Dacă i-ai fi spus comandantului 
Pinçon că e un asasin las şi murdar, i-ar fi făcut o plăcere 
enormă să ordone să fim împuşcaţi pe loc, căpitanului de 
Jandarmi, care nu-l părăsea niciodată, şi care cu precizie se 


gândea numai şi numai la asta. Nu nemtilor le dorea el 
moartea, capitanul de jandarmerie. 

Trebuiram deci să ocolim ambuscadele, nopţi si nopţi 
imbecile la rând, numai şi numai cu speranţa din ce în ce 
mai puţin rezonabilă de a ne întoarce cândva şi de asemenea, 
dacă ne vom întoarce de a nu uita niciodată că 
descoperiserăm pe pământ un om la fel ca tine şi ca mine, 
dar mai avid mâncător de hoituri decât crocodilii şi rechinii 
care adulmecă, la suprafaţa apei, cu botul căscat, în jurul 
ambarcaţiilor încărcate cu gunoaie şi mortăciuni ce se 
descarcă în larg, la Havana. 

Marea înfrângere, în toate, este să uiţi şi mai ales să-i uiţi 
pe cei care te-au facut să crapi, $i încă să crapi fără să 
înţelegi cât de porci pot fi oamenii. Când om fi pe marginea 
gropii, va trebui să nu mai facem pe fanfaronii, dar nici să nu 
uităm, ci, să povestim totul fără să schimbăm o iotă despre 
ce am văzut mai vicios la oameni, să dăm ortul popii apoi şi 
să coborâm în mormânt. Asta ti-ajunge ca povară pentru 
viaţa întreagă. 

I-aş fi dat chiar eu însumi rechinilor să-i halească pe acest 
comandant Pinçon şi pe jandarmul lui lângă el pentru a-i 
învăţa minte; 1-as fi dat cu calul meu cu tot, ca să nu mai 
sufere, căci nu mai avea spinare săracul, atât de rău ajunsese, 
nu mai avea nimic în loc decât două hălci de carne pe care le 
purta sub şa, late cât cele două palme ale mele, siroind, pe 
viu, cu mari dâre de puroi care se prelingeau pe marginile 
husei până la încheietura genunchiului. Trebuia să galopăm 
pe el totuşi, câte unul sau doi... Se săturase şi el de galopat. 
Dar cau sunt mult mai răbdători decât oamenii. Se îndoia 
galopand. Nu-l puteam lăsa decât în aer liber. În grajduri, 


din cauza mirosului exalat de rani, putea atat de tare ca s-ar 
fi sufocat. Cand îl încălecam îl durea atât de rău că se curba 
ca-ntr-o reverență, şi burta îi ajungea atunci la genunchi. Ai 
fi zis că încălecai un măgar. Mărturisesc, era mai comod aşa. 
Obositi şi noi cu tot oţelul pe care îl căram pe cap si pe 
umeri. 

Generalul des Entrayes, în casa rezervată, îşi aştepta cina. 
Masa era pusă, lampa la locul ei. 

— Carabaniti-va, dumnezeii mamii voastre, ne soma încă 
o dată Pinçon, legănându-ne felinarul în dreptul nasului. Ne 
aşezăm la masă! Să nu vă mai spun încă o dată! Să-şi ia 
talpasita, hoiturile astea imputite! mai urla. Şi se îmbujora la 
fata de turbare, acest diafan, trimitandu-ne aşa s-o mierlim. 

Câteodată bucătarul generalului ne strecura înainte de 
plecare câte o bucăţică, era prea mult de halit pentru general, 
care primea după regulament patruzeci de ratii numai pentru 
el singur! Nu mai era tânăr acest om. Trebuie să fi fost foarte 
aproape de pensionare. I se îndoiau genunchii când mergea. 
Probabil isi cănea mustatile. 

Vinele, la tâmple, se vedea bine în lumina lămpii, dese- 
nau meandre, ca Sena la ieşirea din Paris. Avea fete mari, se 
zicea, nemăritate, şi tot ca el, nu bogate. Poate că din pricină 
că-şi amintea mereu de ele, avea aerul acesta atât de artagos 
si sâcâitor ca un câine bătrân deranjat în obiceiurile lui şi 
care încerca să-şi găsească coşul lui cu perinitä oriunde 
cineva vroia să-1 deschidă usa. 

Îi plăceau grădinile şi trandafirii, nu-i scăpa nici o 
grădină de trandafiri, pe oriunde trecea. Nimeni nu iubeşte 
ca generalii trandafirii. E ştiut. 


Ne asterneam oricum la drum. Greutatea era sa pornesti 
martoagele la trap. Le era teama sa se miste din cauza ranilor 
mai întâi şi apoi le era teamă de noi şi de noapte, le era 
teamă de tot, ce mai! Si nouă la fel! De zece ori ne 
întorceam să-l întrebăm pe comandant care-i drumul. Şi de 
zece ori ne făcea chiulăi imputiti. Cu lovituri de pinteni 
treceam de ultimul post de gardă, dădeam parola 
plantoanelor şi ne aruncam dintr-o dată în această aventură 
blestemată, în întunericul acestor ţinuturi ale nimănui. 

Hoinărind mereu de pe un mal de întuneric pe altul, 
ajungeam să recunoaştem în cele din urmă câte ceva, aşa 
credeam cel puţin... Când un nor părea mai luminos decât 
altul ziceam că am zărit ceva... Dar înaintea noastră, nu era 
nimic sigur decât ecoul într-un du-te vino continuu, ecoul 
zgomotului pe care-l făceau cau galopând, un zgomot 
enorm, atât de insuportabil că te înăbuşea. Păreau că 
galopează până la cer, chemând toți caii pământului, să ne 
masacreze. Asta s-ar fi putut face doar cu o mână şi o 
carabină; era destul s-o sprijini, aşteptându-ne, în dosul unui 
copac. Îmi ziceam că prima lumină care se va vedea va fi cel 
din urmă foc de armă. 

De patru săptămâni de când dura războiul ajunseserăm 
atât de obosiţi, atât de nefericiti, că eu îmi pierdusem din 
cauza oboselii un pic din frica mea, pe drum. Chinul de a fi 
hartuiti zi şi noapte de aceşti oameni, gradatii, cei mici mai 
ales, mai abrutizati, mai meschini încă şi mai dusmänosi 
decât de obicei, îi face să şovăie în cele din urmă chiar şi pe 
cei mai indarjiti în dorinţa de a trai. 

Ah! Pofta s-o şterg! Să dorm! Mai întâi! Si dacă într- 
adevăr nu este nici un mijloc s-o ştergi ca să poţi dormi, 


atunci orice dorinta de viata dispare de la sine. Cat ramaneai 
in viata trebuia să te faci mereu a căuta regimentul. 

Pentru ca în capul unui nătărău să se iveasca vreun gând 
trebuie să 1 se întâmple multe şi năpraznice lucruri. Cel care 
m-a facut să gândesc pentru prima oară în viata mea, cu 
adevărat, să gândesc, idei practice şi numai ale mele, era 
desigur comandantul Pinçon, bestia. Mă gândeam deci la el 
cât puteam eu de tare, clătinându-mă, sătul, zdrobit sub 
greutatea armelor, accesoriu figurant în această incredibilă 
aventură internațională in care ma azvarlisem din 
entuziasm... O marturisesc. 

Fiecare metru de întuneric din fata noastră era o noua 
promisiune de a crăpa şi de a termina, dar în ce fel? Nu era 
nimic neprevazut in această poveste, decât uniforma 
executantului. Va fi unul de-ai noştri? Sau unul din fata 
noastră? 

Nu-i făcusem niciodată nimic, eu, acestui Pinçon! Nici 
lui ca dealtfel nici nemtilor!... Cu capul lui de peşte imputit, 
cu cele patru galoane care-i străluceau peste tot de la cap la 
buric, cu mustatile aspre şi genunchii ascuţiţi, cu binoclul 
care-i spânzura la gât, ca un clopot de vacă, şi cu harta lui de 
1/1000 cu tot! Mă întrebam ce turbare de a trimite la moarte 
pe ceilalţi îl stăpânea? Pe ceilalți care nu aveau hartă. 

Noi cei câțiva cavalerişti făceam pe drum tot atâta 
zgomot cât o jumătate de regiment. Probabil că ne auzeam la 
o distanţă de patru ore împrejur sau poate că nu vroiau să ne 
audă. Tot ce se poate... Le era oare frică nemților de noi? 
Cine ştie? 

O lună de nesomn pe fiecare pleoapă, iată ce duceam cu 
noi şi tot atât pe ceafă, pe lângă kilogramele de fierărie. Se 


exprimau greu cavaleristii mei din escortă. Într-un cuvânt, de 
abia vorbeau. Erau băieţi veniți din fundul Bretaniei pentru 
stagiu şi tot ce ştiau se datora nu şcolii, ci regimentului. În 
seara aceea încercasem să schimb două vorbe despre satul 
Barbagny cu cel care era alături de mine şi care se numea 
Kersuzon. 

— Ja te uită, Kersuzon, îi spusei, suntem în Ardeni aici, 
ştii. Tu vezi ceva în fata noastră? Că eu nu văd nimic... 

— E întuneric ca-n cur, mi-a răspuns Kersuzon. Mi-era de- 
ajuns... 

— Si zi aşa, n-ai auzit vorbindu-se de Barbagny în timpul 
zilei? Pe unde-o fi? l-am întrebat. 

— Nu. Şi-atât. 

N-am mai găsit Barbagny-ul niciodată. Ne-am învârtit in 
jurul nostru până dimineaţa, până în alt sat, unde ne aştepta 
omul cu binoclul. Domnul general îşi lua cafeaua sub 
umbrar în faţa casei primarului când sosirăm. 

Ah! Cât e de frumoasă tinereţea, Pinçon! îi atrase atenția 
cu voce tare şefului de Stat-major, văzându-ne trecând, 
bătrânul. Zicând asta, se sculă şi plecă să facă pipi şi un tur 
cu mâinile la spate, încovoiat. Era foarte obosit în dimineaţa 
aceea, imi strecură ordonanța, dormise prost generalul, îl 
necăjea vezica, se spunea. 

Kersuzon îmi răspundea mereu la fel când îl întrebam 
noaptea, ajunsese să mă distreze în cele din urmă ca un tic. 
Mi-a mai repetat de vreo două, trei ori vorba cu întunericul, 
cu curul şi apoi a murit, ucis cum a fost, câtva timp mai 
târziu, la ieşirea dintr-un sat, îmi aduc bine aminte, un sat pe 
care îl luasem drept altul, ucis de nişte francezi care ne 
luaseră drept alții. 


La numai cateva zile dupa moartea lui Kersuzon ne-am 
gândit şi am găsit un mijloc, de care eram foarte mulţumiţi, 
ca să nu ne rătăcim în întuneric. 

Ne dădeau afară din cantonament. Bun. Nu ziceam nimic. 
Nu mai bombäneam. ,,Carati-va!” făcea ăla, ca de obicei cu 
mutra lui de ceară. 

— Bine, domnule comandant! 

Si iata-ne plecați, fără să ne lăsăm prea mult rugaţi, in 
direcția în care trăgea artileria, toți cinci. Ai fi zis că 
mergeam la furat cireşe. Erau multe văi prin părțile acelea. 
Ne aflam pe Meusa cu colinele ei, acoperite cu vii, cu 
strugurii încă necopti şi toamna, când satele din lemn bine 
uscate de cele trei luni de vară se puteau aprinde cu uşurinţă. 

Observasem asta noi înşine, într-o noapte când nu ştiam 
încotro s-o apucăm. Ardea mereu câte un sat aflat în bătaia 
tunului. Nu ne apropiam prea mult, priveam numai de 
departe satul, ca spectatori, ai fi spus, de la zece, doisprezece 
kilometri. Şi seară de seară, în perioada aceea, o mulțime de 
sate începuseră să se aprindă la orizont, mereu, ca şi cum am 
fi fost înconjurați de cercul imens al unei sărbători ciudate a 
acestor sate care ardeau in fata noastră, în dreapta şi în 
stânga cu flăcări care urcau şi lingeau norii. 

Vedeam trecând prin flăcări totul: bisericile, hambarele, 
unele după altele, clăile care dădeau o flacără mai vie, mai 
înaltă decât celelalte şi apoi grinzile care se ridicau drept în 
noapte cu bărbi de scântei înainte de a cădea în flăcări. 

Se vede bine când arde un sat, chiar de la douăzeci de 
kilometri. Era plăcut. Un cătunel de nimic pe care de-abia 
dacă-l puteai zări în timpul zilei în fundul unui ţinut 
prăpădit, ei, bine, n-aveţi idee noaptea când arde, ce efecte 


scoate! Ai fi zis că-i Nôtre-Dame. Un sat poate arde o noapte 
întreagă, chiar unul mic, la sfârşit ai zice că-i o floare uriaşă, 
care se face apoi cât un mugure, şi apoi dispare. 

Scoate fum şi atunci ştii că e dimineaţă. 

Can pe care-i lăsam inseuati în câmp alături de noi nu se 
miscau. Noi dormitam toţi în iarbă, afară de unul, care făcea 
de gardă, la rând, obligatoriu. Dar când te uiţi la foc, noaptea 
trece mai uşor, nu mai înduri nimic, nu mai eşti singur. 

Din nefericire, satele n-au durat... După o lună, în acel 
ținut n-au mai existat sate. Se trăgea cu tunul şi asupra 
pădurilor. N-au durat nici astea mai mult de opt zile. Ard 
frumos pădurile, dar tin putin. 

Apoi convoaiele de artilerie o apucară pe toate drumurile, 
ele într-un sens şi civilii care se refugiau în alt sens. 

Pe scurt, noi nu mai puteam merge nici înainte, nici 
înapoi; trebuia să rămânem unde eram. 

Făceam coadă la moarte. Generalul însuşi nu mai găsea 
cantonament fără soldaţi. Ne culcam în cele din urmă în plin 
câmp, general sau nu. Cei care mai avuseseră un pic de 
inimă şi-o pierdură. Începând cam din aceste luni soldaţii 
erau împuşcaţi în grup pentru a fi ridicat moralul şi 
jandarmul începu să fie citat pe ordinul de zi pentru modul 
în care-şi ducea micul lui război, adânc, adevărat. 


După o perioadă de odihnă ne-au suit din nou pe cai, 
câteva săptămâni mai târziu, şi am plecat mai departe spre 
nord. Frigul veni şi el după noi. Artileria nu ne mai părăsea. 
Nu mai intalneam totuşi nemți, decât din întâmplare, câte un 
husar, sau un grup de tiraliori, ici, colo, în galben şi verde, o 
frumuseţe de culori. Se părea că ne căutam, dar ne 


indepartam de îndată ce ne zăream. La fiecare întâlnire doi 
sau trei cavaleristi ramaneau pe loc, cand de la ei, cand de la 

oi. Si caii lor, liberi, cu scările nebune şi zăngănitoare, 
veneau galop spre noi, cu şeile zbătându-se în arcuiri bizare 
si pielea strălucitoare ca cea a portofelelor cadou, de Anul 
Nou. Veneau să se alăture cailor noştri, prieteni de îndată. 
Ce noroc! Noi n-am fi putut face la fel! 

Într-o dimineaţă, întorcându-se din recunoaştere, loco- 
tenentul de Saint-Engence îi invita pe ceilalți ofițeri sa 
constate că nu le vindea gogoşi. „Am spintecat doi!” asigura 
el pe fiecare în parte, şi-şi arăta în acelaşi timp sabia, unde, 
era adevărat, sângele închegat umplea micul santulet, facut 
într-adins pentru asta. 

— A fost uluitor! Bravo, Saint-Engence!... Dacă l-aţi fi 
vazut domnilor! Ce asalt! il sprijinea capitanul Ortolan. 

Se întâmplase chiar în escadronul lui Ortolan. 

— N-am pierdut nimic din ceea ce s-a petrecut! Nu eram 
departe! O lovitură cu vârful la gât înainte şi la dreapta!... 
Poc! Primul cade... O altă intepatura drept în piept!... La 
stânga! Strapungeti! O adevărată manevră de gală, 
domnilor!... Încă o dată, bravo, Saint-Engence! Doi lăncieri! 
La un kilometru de aici! Aia doi sunt şi acum acolo! În 
mijlocul arăturii! Războiul s-a sfârşit pentru ei, nu-i aşa, 
Saint-Engence?... Ce lovitură dublă! S-au golit probabil ca 
nişte iepuri! 

Locotenentul de Saint-Engence, al cărui cal galopase 
îndelung, primea omagiile şi complimentele colegilor cu 
modestie. Acum, că Ortolan se dăduse drept garant al 
bravurii lui, liniştit şi-n largul său, îşi ducea iapa la nutreţ 


învârtind-o în cerc in jurul escadronului adunat ca şi cum ar 
fi fost alaiul unei curse cu obstacole. 

— Trebuie să trimitem acolo imediat un alt grup de 
recunoaştere, exact în aceeaşi parte! Imediat! — se 
înfierbânta foarte tulburat căpitanul Ortolan. Indivizii ăia doi 
s-au rătăcit probabil pe aici, dar trebuie să mai fie şi alții în 
spate... Uite, dumneata, domnule caporal Bardamu, du-te cu 
cei patru oameni ai dumitale! 

Mie mi se adresa căpitanul. 

— Si dacă vor trage in voi, ei bine, straduiti-va să-i 
reperati şi veniți de-mi spuneţi imediat unde sunt! Probabil 
sunt brandeburghezi!... 

Cei de la activ povesteau că la cartier, în timp de pace, 
căpitanul Ortolan nu apărea aproape niciodată. În schimb 
acum în război îşi scotea straşnic pârleala. Cu adevărat, era 
neobosit. Zelul lui, chiar printre atâţia nebuni, se făcea din zi 
în zi mai remarcat. Priza cocaină, mi se povestea. Palid şi 
încercănat, mereu în mişcare pe membrele lui fragile, de 
îndată ce punea piciorul pe pământ, se clătina mai întâi, îşi 
revenea şi măsura arătura în lung şi-n lat în căutarea unei 
fapte de vitejie. Ne-ar fi trimis drept în bătaia tunului să 
luăm foc cu gura. Colabora cu moartea. Ai fi putut jura că ea 
avea un contract cu căpitanulOrtolan. 

Prima parte a vieţii (m-am informat) şi-o petrecuse în 
concursuri hipice, zdrobindu-şi coastele de câteva ori pe an. 
Picioarele lui, mereu frânte asa şi nemaiintrebuintate la 
mers, îşi pierduseră pulpele. PăşeaOrtolan nervos şi numai 
pe vârfuri, de parcă era pe catalige. Pe jos, în blana lui 
imensă, încovoiat sub ploaie, l-ai fi luat drept dosul unei 
fantome de cal de curse. 


Să reținem ca la începutul acestei monstruoase intre- 
prinderi, adică în luna august şi până în septembrie chiar, tot 
se mai găseau, de bine de rău, câteva ore, câteva zile întregi 
uneori, un capăt de drum, un colţ de pădure ocrotitoare 
pentru condamnatii care eram... Puteai atunci să te laşi dus 
de iluzia ca eşti aproape liniştit şi să haleşti o cutie de 
conserve cu pâine, până la capăt, fără să te tulbure prea mult 
presentimentul că ar fi ultima. Dar începând din octombrie 
se termină şi cu aceste mici clipe de acalmie, grindina 
deveni din ce în ce mai deasă, mai compactă, mai bine 
împănată, gâlgâind de obuze şi de gloanţe. Curând ne vom 
afla în mijlocul furtunii şi ceea ce incercasem până atunci sa 
nu vedem, vom avea drept în faţa ochilor şi nu o vom putea 
vedea decât pe ea: propria noastră moarte. 

Noaptea, de care ne temeam atât de mult la început, 
deveni prin comparaţie destul de blândă. În cele din urmă o 
aşteptam chiar, doream să vină noaptea. Se trăgea în noi cu 
mai puţină uşurinţă decât ziua. Era singura diferentäm care 
conta. E greu să atingi esentialul, chiar în ceea ce priveşte 
războiul, o bună bucată de vreme fantezia nu vrea să cedeze. 
Tot aşa, pisicile sub ameninţarea focului se aruncă în cele 
din urmă în apă! Dibuiam în noapte, ici, colo, sferturi de oră 
care mai semănau adorabilului timp de pace, acelor timpuri 
de necrezut când totul era binecuvântat, când nimic grav nu 
se putea întâmpla în fond, cand făceai o mulțime de lucruri, 
toate devenite dintr-odată extraordinar, dumnezeiesc de 
plăcute. Minunatele timpuri de pace! 

Dar curând nopţile, şi ele, la rândul lor, fură hartuite fara 
milă. Aproape întotdeauna noaptea trebuia să-ți mai 
chinuieşti oboseala, să-i adaugi încă un supliment, fie şi 


numai pentru a mânca şi a trage un pui de somn in 
întuneric... Hrana sosea în primele linii ruşinos de tăvălită şi 
gretoasa, în lungi cortegii schioape de căruţe improvizate, 
pline vârf de carne, prizonieri, răniţi, orez, jandarmi şi vin, 
în canistre vinul, care ne aduceau aminte de straşnicele 
chefuri de odinioară, canistre burduhoase şi hurducaite. 

Pe jos, cei ce se târau în spatele fieräraielor şi a pâinii, 
prizonieri de-ai noştri şi de-ai lor, în cătuşe, condamnaţi la 
una sau la alta, amestecați, legaţi de încheietura mâinii la 
scările jandarmilor, câțiva de împuşcat mâine, nu mai trişti 
decât ceilalți. Mancau şi ei ratia lor de thon atât de greu de 
digerat (nici nu mai aveau timp) aşteptând să plece convoiul, 
pe marginea drumului, şi aceeaşi ultimă bucăţică de pâine, 
alături de un civil inlantuit cu ei, despre care se zicea că ar fi 
spion şi care nu ştia nimic despre asta. Nici noi, dealtfel. 

Tortura regimentului continua atunci sub formă nocturnă, 
bajbaind pe stradutele cotite ale satului fără lumină şi fara 
înfăţişare, incovoiati sub sacii mai grei decât oamenii, dintr- 
un grajd necunoscut în altul, inyjurati, ameninţaţi, de la unul 
la altul, buimäciti, fără nici o speranţă de a sfârşi altfel decât 
în spaimă, în bälegar, sătui de a fi torturați, batjocoriti pana 
la sânge de o hoardă de nebuni vicioşi deveniți incapabili 
deodată, toți câţi erau, de altceva decât să căsăpească şi să 
fie casapiti fără să ştie de ce. 

Tavaliti pe jos între două baligi, în înjurături şi în lovituri 
de cizme, te descopereau curând graduletii şi te azvarleau 
încă o dată spre alte încărcături ale convoiului, şi tot aşa. 

Satul mustea de mâncare şi căprarii în noaptea burduşită 
de grăsime, de mere, de ovăz, de zahăr, totul trebuia cărat în 


spinare şi plasat de urgenţă în drum, pe bâjbâite. Aducea 
orice convoiul numai salvarea nu. 

Sătul, cel de corvoadă se prăbuşea pe lângă căruţă, dar 
apărea atunci furierul luminând cu felinarul lärväria. 
Maimuta aia cu bărbie dublă pentru care trebuia să descoperi 
în orice haos adăpători pentru cai. Dar am văzut eu însumi 
câțiva oameni, cu curul în apă, lesinati de somn, până la gât. 

După adăpare trebuia să mai găseşti şi ferma si straduta 
pe unde ai venit şi pe unde iti inchipuiai că ţi-ai lăsat grupa. 
Dar nu găseai nimic, scăpai numai prăbuşindu-te încă o dată 
lângă un zid, o oră măcar daca-ti mai rămânea vreuna să 
atipesti. În această meserie de a fi ucis, nu trebuie să faci 
mofturi, ci să te porți ca şi cum viata ar continua, asta e cel 
mai greu de îndurat, această minciună. 

Si furgoanele plecau înapoi, în spatele frontului. Evitând 
zorile, convoiul isi relua drumul, scartaind din toate roțile lui 
strâmbe, însoțit de urarea mea să fie surprins, făcut bucăţi, 
ars în sfârşit chiar în cursul zilei, cum se vede în acele 
stampe militare, să fie prădat convoiul, pentru totdeauna cu 
tot echipajul lui de gorile jandarmi, de potcoave de cai şi de 
reangajati cu felinare cu tot ce era corvoadă, linte şi alte 
soiuri de făină pe care nu le poţi coace niciodată, şi să nu-l 
mai văd în viaţa mea. Căci dacă e să osteneşti peste puteri ca 
să crapi de oboseală sau de altceva, felul cel mai dureros 
prin care se ajunge aici este să cari saci ca să umpli noaptea 
cu el. 

În ziua în care vor fi raşi până la osii aceşti mârlani, ne 
vor lăsa în pace, mă gândeam, chiar dacă n-ar fi decât pentru 
o noapte, am putea dormi măcar o dată cu trup şi cu suflet cu 
tot. 


Aprovizionarea asta, un coşmar in plus, mic monstru 
hartuitor pe deasupra razboiului. Brute in fata, alaturi si in 
spate. Dadeai de ele peste tot. Condamnati la moarte cu 
amânare, nu mai doream decât să atipim şi în afara acestei 
dorințe totul era suferință, chiar timpul şi efortul de a 
înfuleca. O lucire de râu, o bucată de zid pe care credeam a 
le recunoaşte... Ne luam după mirosuri ca să regăsim ferma 
grupei, redeveniti câinii satelor părăsite în noaptea 
războiului. Ceea ce ne călăuzea cel mai bine era mirosul de 
rahat. 

Adjutantul aprovizionării, paznicul urilor regimentului, 
pentru moment stăpânul lumii. Cel care vorbeşte despre 
viitor e un netrebnic, prezentul contează. A-ti invoca pos- 
teritatea înseamnă a ţine un discurs viermilor. În întunericul 
satului de război adjutantul păzea animalele omeneşti pentru 
marile abatoare pe care tocmai le deschiseseră. El este 
regele, adjutantul! Regele Morţii! Adjutantul Cretelle! 
Perfect! Nimeni nu e mai puternic decât el. Nimeni nu e la 
fel de puternic, decât adjutantul celorlalţi, din fata. 

Nimic nu rămâne viu dintr-un sat decât pisicile înne- 
bunite de groază. Mobilierul bine hăcuit mai întâi, treceau la 
făcut focul în bucătărie, scaune, fotolii, bufete, de la cel mai 
uşor până la cel mai greu. Si tot ce puteau căra in spate 
duceau cu ei, camarazii mei. Piepteni, lämpite, cești, 
lucrusoare de nimica, chiar şi coronitele insurateilor totul era 
bun. Ca şi cum am mai fi avut de trăit mulţi ani. Furau ca să 
se distreze şi ca să aibă aerul c-or să le fie de folos mult 
timp. Dorinti dintotdeauna. 

Artileria nu era pentru ei decât zgomot. Din pricina asta 
războiul poate dura atât. Chiar cei care-l fac, chiar în clipa în 


care-l fac, nu şi-l imaginează. Cu glontul in vintre ar fi 
continuat să adune de pe drum sandale vechi care „ar mai 
putea servi la ceva”. Tot aşa oaia pe o coastă în luncă, 
agonizează şi tot mai paşte. Majoritatea oamenilor nu mor 
decât in ultima clipa; ceilalți încep a se deprinde cu moartea 
cu douăzeci de ani mai înainte, câteodată chiar mai mult. 
Aceştia sunt nefericitii pământului. 

Cât despre mine, eu nu eram prea înţelept, dar devenisem 
destul de practic totuşi pentru a fi laş până la capăt. Fără 
îndoială că din cauza acestei hotărâri lăsam impresia unui 
mare calm. Aşa se făcea că inspiram o mare încredere 
căpitanului Ortolan, lui însuşi, care hotari pentru noaptea 
aceea să-mi incredinteze o misiune delicată. Era vorba, îmi 
explică el, între patru ochi, să mă duc trap înaintea zorilor 
până la Noirceur-sur-la-Lys, oraş de tesätori, situat la 
paisprezece kilometri de satul unde eram cantonati. Trebuia 
să mă asigur la fata locului chiar de prezenţa dușmanului. In 
această privinţă încă de dimineaţă, cercetaşii nu reuseau 
decât să se contrazică. Generalul des Entrayes era 
nerăbdător. Cu ocazia acestei recunoaşteri, mi se dădu 
permisiunea să-mi aleg un cal dintre cei mai putin purulenti 
al plutonului. De mult timp nu mai fusesem singur. Mi se 
păru deodată că plec în călătorie. Dar eliberarea era 
părelnică. De îndată ce plecai la drum, din cauza oboselii, 
nu-mi puteam decât cu greu imagina, orice aş fi făcut, 
uciderea mea, cu destulă precizie şi în amănunt. Înaintam 
din copac în copac, cu zgomotul meu de fierărie. Numai 
frumoasa mea sabie, ea singură cu zgomotul ei făcea cat un 
pian. Eram poate de plâns, dar grotesc, în orice caz, sigur. 


La ce se gândise, oare, generalul des Entrayes, 
expediindu-mă aşa în liniştea asta, acoperit de timbale? 
Desigur că nu la mine. 

Aztecii spintecau curent, se povesteşte, în templele 
soarelui de la ei, optzeci de mu de credincioşi pe săptămână, 
oferindu-i astfel dumnezeului norilor, ca să le trimită ploaie. 
Sunt lucruri pe care cu greu le crezi înainte de a merge la 
război. Dar când eşti aici, totul devine limpede, şi aztecii şi 
disprețul lor pentru corpul altuia, acelaşi pe care trebuia să-l 
aibă pentru umilele mele mate domnul general Céladon des 
Entrayes, mai sus-numitul, devenit si el ca urmare a 
avansarilor un fel de zeu categoric, un fel de mic soare 
cumplit de exigent. 

Nu-mi rămânea decât o foarte slabă speranţă, să fiu facut 
prizonier. O zare de speranţă cât un crâmpei. Un crâmpei în 
noapte, căci împrejurările nu se pretau deloc la politeturi 
preliminare. Un foc de armă te ajunge mai repede decât o 
fluturare de pălărie în aceste momente. Dealtfel ce i-aş spune 
acestui militar ostil din principiu, şi venit într-adins să mă 
ucidă de la celălalt capăt al Europei?... Dacă ar sovai o 
secundă (mi-ar ajunge) ce 1-as spune? Ce ar fi el mai întâi în 
realitate? În civilie? Vânzător într-un magazin? Un reangajat 
de profesie? Un gropar poate? Un bucătar?... Caii au mult 
mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi noi, nu 
li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el. Nefe- 
riciti, dar liberi cai! Târfa asta de entuziasm, vai, nu-i decât 
pentru noi! 

Vedeam foarte clar drumul acum şi, aşezate pe laturi, pe 
lutul pământului, marile pătrate şi volume ale caselor, cu 
pereţii albiti de luna, ca nişte bucăţi mari de gheaţă inegale, 


incremenite, în blocuri palide. Aici se vor sfârşi toate? Cât 
am să mai zac în această linişte după ce-mi vor fi făcut de 
petrecanie? Înainte de-a o sfârşi de tot? În ce şanţ oare? La 
picioarele căruia dintre aceste ziduri? Mă vor termina poate? 
Cu o lovitură de cuţit? Iti smulgeau câteodată mâinile, ochii 
si restul... Se povesteau multe în privinţa asta şi nu glume! 
Cine ştie?... Un pas al calului... Şi încă unul... ar fi de ajuns? 
Animalele astea tropäie fiecare cât doi oameni la un loc in 
saboti de fier, lipiti unul de altul, într-un caraghios pas 
gimnastic dezacordat. 

Îmi bătea inima tare, ca unui iepure, după grilajul de 
coaste, agitată, ghemuita, stupidă. 

Când te arunci cu capul în jos din înaltul turnului Eiffel 
tot aşa trebuie să te simţi. Ai vrea să te prinzi din urmă în 
spaţiu. Păstra pentru mine primejdia ca pe o taină, satul, dar 
oricum nu în întregime. În mijlocul pieţei o fântână arteziană 
minusculă gâlgâia numai pentru mine singur. 

Aveam totul numai şi numai pentru mine în seara aceca. 
Eram stăpânul, în sfârşit, al lunu, al satului, al unei 
nemäsurate spaime. Îmi reluai drumul la trap. Noirceur-sur- 
la-Lys trebuia să fie încă la o oră de drum cel puţin, când 
zării o lumină bine ferită deasupra unei porți. Mă îndrepta 
direct spre această lumină şi-mi descoperii astfel un soi de 
curaj, dezertor, e adevărat, dar de nebanuit. Lumina dispăru 
repede, dar eu o văzusem bine. Ciocănii. Stăruii, ciocănii 
încă o dată, chemându-i cu voce tare, jumătate nemteste, 
Jumătate frantuzeste rând pe rând, pentru orice eventualitate, 
pe aceşti necunoscuţi ghemuiti în întuneric. 

Poarta se întredeschise în cele din urmă, un canat. 

— Care esti acolo? făcu o voce. Eram salvat. 


— Un dragon... 

— Francez? — puteam s-o vad acum pe femeia care vorbea. 

— Da, francez... 

— Au mai trecut pe aici adineauri nişte dragoni nemți... 
Vorbeau şi ei franceza... 

— Da, dar eu sunt francez sadea... 

— Aha... 

Avea aerul ca se indoieste. 

— Pe unde sunt acum? intrebai. 

— Au plecat spre Noirceur pe la opt. Şi-mi arătă nordul cu 
degetul. 

O fata, o broboadä, un sort alb mai ieseau acum din 
întuneric, in pragul porții. 

— Ce v-au făcut, am întrebat-o, nemţii? 

— Au dat foc la o casă pe lângă primărie şi mi-au ucis 
fratiorul cu o lovitură de lance în burtă... Se juca pe Pont 
Rouge privindu-i cum treceau... Uite!... Îmi arătă... E acolo... 

Nu plângea. Aprinse din nou luminarea a cărei pâlpâire o 
surprinsesem. Si zării — era adevărat — în fund, micul 
cadavru culcat pe o saltea, îmbrăcat în costum de marinar; şi 
gâtul şi capul, livide ca flacăra luminării, ieseau dintr-un 
guler mare pătrat, albastru. Se ghemuise cu braţele, 
picioarele şi spatele îndoite, copilul. Lovitura de lance îi 
trecuse un fel de axă a morţi prin mijlocul burţii. Mama lui, 
ea, plângea tare, alături, în genunchi, tatăl la fel. Şi începură 
să geamă cu toţii în cor. Dar mie mi-era tare sete. 

— N-aveti vreo sticlă de vin să-mi vindeti? întrebau. 

— Întreab-o pe mama... Poate că ştie ea dacă mai este... 
Ne-au luat mult din el, adineauri, nemţii... 


Si începură, în urma întrebării mele, să vorbească foarte 
încet. 

— Nu mai este! se întoarse să mă anunţe fata, nemţii au 
luat tot. Deşi le-am dat şi noi mult, de bună voie. 

— Aoleu, şi cât au mai băut! remarcă mama care se oprise 
din plâns, brusc. Le plăcea să bea... 

— Mai mult de o suta de sticle, sigur, adăugă tatăl, mereu 
în genunchi... 

— Nu mai e nici una, atunci? staruii, mai sperând, atât mi- 
era de sete, şi mai ales de vin alb, foarte amar, de cel care te 
trezeşte puţin. Vi-l plătesc... 

— Nu mai e decât din cel foarte bun. Face cinci franci 
sticla... căzu la învoială mama. 

— S-a facut! $i scosei cei cinci franci ai mei din buzunar, 
o monedă mare. 

— Du-te de-i caută una! porunci mama în şoaptă surorii. 

Sora luă lumânarea şi se întoarse într-o clipă cu o sticlă 
de un litru. 

Eram servit, n-aveam decât să plec. 

— S-or mai întoarce? întrebai, din nou neliniștit. 

— Poate, făcură ei toţi deodată, dar atunci or să dea foc la 
tot... Aşa ne-au ameninţat când au plecat. 

— Aş vrea s-o văd şi pe asta... 

— Esti tare curajos... Pe acolo! îmi arătă tatăl cu mana, în 
direcția oraşului Noirceur-sur-la-Lys... A ieşit chiar în şosea 
după mine să mă vadă plecând. Fata şi mama rămăseseră 
temătoare lângă micul cadavru, de veghe. 

— Hai, înapoi, îi strigau ele dinăuntru. Intra-n casa, 
Joseph, n-ai ce căuta pe drum, tu... 


— Esti tare curajos, imi mai zise tatăl o dată şi-mi strânse 
mâna. 

Reluai, la trap, drumul spre nord. 

— Măcar nu le spune că mai suntem pe aici! ieşi fata sa 
strige după mine. 

— Or să vadă ei şi singuri, mâine, răspunsei eu, dacă mai 
sunteţi pe aici. 

Eram nemulțumit că le dadusem cei cinci franci ai mel. 
Între noi stăteau cei cinci franci. Sunt de ajuns, ca să urästi, 
cinci franci, şi să doreşti să crape cu toţii. Nici o dragoste să- 
ti pierzi firea în lumea asta, cât timp vor exista cei cinci 
franci. 

— Mâine, repetară ei nesiguri... 

Maine, şi pentru ei, era departe, n-avea nici un sens un 
mâine ca ăsta. Era vorba, în fond, pentru noi toți să trăim o 
oră în plus, iar o singură oră într-o lume în care totul s-a 
redus la crimă, este de-acum o adevărată minune. 

Nu mai tinu mult. Galopam de la un copac la altul si 
asteptam sa fiu somat sau impuscat dintr-un moment in altul. 
Si nimic. 

Trebuia sa fi fost cam ora doua dupa miezul noptii, nu 
mai mult, cand ajunsei pe coama unui deal, la pas. Zării de 
acolo brusc in vale randuri, randuri de becuri de gaz aprinse, 
$1 apoi in prim plan, o gară luminată toată cu vagoanele ei, 
cu bufetul, de unde nu se auzea totuşi nici un zgomot... 
Nimic. Străzi, bulevarde, felinare, şi alte şi alte linii paralele 
de lumini, cartiere întregi, iar tot restul împrejur mai mult 
decât întuneric, vid lacom în jurul oraşului, al oraşului care 
se întindea întreg, etalat în faţa mea ca şi cum cineva l-ar fi 


pierdut aprins şi risipit în mijlocul nopții. Am descălecat şi 
m-am aşezat pe o moviliţă ca să-l privesc mai pe îndelete. 

Nu puteam afla de aici dacă nemţii intraseră in Noirceur, 
dar cum ştiam că în asemenea cazuri dădeau foc de obicei, 
dacă intraseră şi nu incendiaseră oraşul imediat, fără îndoială 
că aveau proiecte şi gânduri neobişnuite. 

Nici o bubuitură de tun, asta era suspect. 

Calul meu vroia şi el să se culce. Tragea de căpăstru şi 
mă făcu să mă întorc. Când privii din nou înspre oraş ceva 
schimbase in fata mea aspectul colinei, nu mare lucru 
desigur, dar oricum destul ca să mă facă să strig. „Hei! Cine- 
1 acolo?”... Această schimbare în dispunerea umbrei avusese 
loc la câțiva paşi... Trebuia să fie cineva... 

— Gura mai mica! răspunse o voce gravă şi ragusita, o 
voce care părea foarte franceză. 

— Al rămas şi tu de căruță? mă mai întrebă. 

Acum puteam să-l văd. Un infanterist cu cozorocul foarte 
vechi de deşcă bătrână. După ani şi ani, mi-aduc bine aminte 
încă de momentul acela, silueta lui ieşind din iarbă, cum se 
iveau din ţintele de tir altădată în bâlci soldaţi. 

Ne apropiarăm. Tineam mâna pe revolver. Un gest numai 
si aş fi tras fără să ştiu de ce. 

— Ascultă, mă întrebă, tu i-ai văzut? 

— Nu, dar de asta sunt pe aici, ca să-i văd. 

— Eşti de la 145 dragoni? 

— Da, dar tu? 

— Eu sunt rezervist... 

— Aha! făcui. Eram uimit, un rezervist. Primul rezervist 
pe care-l întâlneam în război. Fusesem întotdeauna cu cei de 
la activ. Nu-i vedeam figura, dar vocea lui era altfel decât a 


noastra, parca mai trista, deci mai autentica decat a noastra. 
Din pricina asta nu ma putui abtine sa nu-i acord un pic de 
incredere. Era ceva, oricum. 

— M-am săturat, zicea într-una, am să mă predau nem- 
ilor... Nu ascundea nimic. 

— Cum ai să faci? 

Asta mă interesa imediat, mai mult decât orice, proiectul 
lui, cum va face ca să se lase prins? 

— Încă nu ştiu... 

— Cum de ti s-a facut pana una alta poftă s-o şterg1?... Nu- 
1 usor sa te lasi prins! 

— Mă doare-n cot, am să mă predau şi gata. 

— Ti-e frică? 

— Mi-e frică întâi, şi apoi văd că-i o dobitocie, daca vrei 
să ştii, nu mă sinchisesc de nemți, nu mi-au făcut nimic... 

— Taci, îl zic, să nu fie pe aproape, să ne audă... 

Parcă aş fi vrut să fiu politicos cu nemţii. Doream tare 
mult să-mi explice el, cât mai eram acolo, acest rezervist, de 
ce nici eu nu mai aveam curajul să mai fac războiul, ca toţi 
ceilalți... Dar el nu explica nimic, zicea numai că s-a săturat. 

Îmi povesti atunci debandada regimentului său, în ajun, 
în zori, din cauza vânătorilor de infanterie de la noi, care din 
greşeală deschiseseră focul asupra companiei sale de-a 
lungul câmpului. Nu-i aşteptaseră atunci. Sosiseră cu trei ore 
mai devreme decât era prevăzut. Atunci vânătorii obosiţi, 
surprinşi, îi ciuruiseră. Cunoşteam cântecul, mi se mai 
cântase. 

— Atât mi-a trebuit! a adăugat. Robinson, mi-am zis! Aşa 
mă cheamă!... Robinson Leon! — Acum sau niciodată trebuie 
să-ți 1e1 talpasita, mi-am zis!... Nu-i aşa? Am luat-o deci de-a 


lungul unei pădurici şi acolo, ce crezi, mi-am întâlnit 
căpitanul... Era sprijinit de un copac, bine pocit, 
căpitănaşul!... Gata s-o mierlească... Îşi ţinea izmenele cu 
mâinile, să versi... Sângera de peste tot rostogolindu-si ochii 
în cap... Nu era nimeni cu el. Găsise ce cautase... „Mamă! 
Mama!” scâncea dându-și sufletul şi mai pişându-se sânge... 

„Termină odată! îi zisei. Mama! O doare-n cot de tine!”... 
Aşa i-am zis drept în faţă... Inchipuie-ti ce s-o mai fi 
bucurat, porcul!... Hei, bătrâne!... Nu prea poţi zice des 
căpitanului ceea ce crezi. Nu-i de scăpat o ocazie ca asta. Se 
întâmplă rar!... $i ca s-o pot întinde mai repede, mi-am 
azvarlit efectele şi armele într-o baltă... O baltă de rate de 
alături... Crede-mă, aşa cum mă vezi, n-am poftă să ucid pe 
nimeni... Nu mă pricep... Nici odinioară în timpuri de pace 
nu-mi plăceau scandalurile... Plecam... Îţi dai seama 
atunci?... În civilie am încercat zilnic să merg la uzină... Mă 
ocupam un pic chiar şi cu gravura, dar nu-mi plăcea din 
cauza certurilor, îmi plăcea mai mult să vând ziare de seară 
si într-un cartier liniştit unde eram cunoscut, în jurul Băncu 
Franţei... Place des Victoires, dacă vrei să ştii... Rue des 
Petits-Champs... Era sectorul meu... Nu treceam niciodată 
dincolo de rue du Louvre şi Palais-Royal de o parte, iti dai 
seama, nu... Făceam dimineaţa comisioane pentru 
negustori... Câte o livrare după amiază din când în când, 
făceam de toate ce mai... Munceam aşa cu ziua... Dar arme 
nu vreau!... Dacă te văd nemţii cu arme, ai? Eşti curăţat! Pe 
când aşa, în voie, ca mine acum... Nimic în mâini... Nimic în 
buzunare... Simt ei că te pot face mai uşor prizonier, 
înţelegi? Știu cu cine au de a face... Dacă ai putea, să ajungi 


la nemti în pielea goală ar fi încă şi mai bine... Ca un cal! N- 
ar sti atunci din ce armată esti... 

— E adevărat! 

Mi-am dat seama că vârsta înseamnă ceva pentru minte. 
Te face practic. 

— Sunt acolo, ai? Precizam şi cântăream împreună şansele 
si ne căutam viitorul ca-n cărți în marele plan luminos pe 
care ni-l oferea oraşul tăcut. 

— Mergem? 

Era vorba să trecem mai întâi linia de cale ferată. Dacă 
erau santinele ne-ar fi reperat. Poate că nu. Trebuia văzut. 
Trecerea era pe deasupra, sau pe dedesubt, prin tunel. 

— Trebuie să ne grabim, a adăugat acest Robinson... N-o 
putem face decât noaptea, ziua sunt prea multi amici, toată 
lumea lucrează la galerie, ziua, vezi tu, chiar în timp de 
război se tine târg... Nu iei mârtoaga cu tine? Apucai 
martoaga. Din prudenţă, ca s-o stergem mai uşor, dacă am fi 
fost prost primiţi. Ajunserăm la pasajul de nivel, cu braţele 
lui albe şi roşii ridicate. Nu mai văzusem bariere de forma 
asta. Nu erau aşa în împrejurimile Parisului. 

— Crezi oare că au intrat în oraş? 

— Sigur, a zis... Dă-i drumul înainte!... 

Eram acum obligaţi să fim la fel de curajoşi ca cei 
curajoşi, din cauza calului care venea liniştit în urma 
noastră, ca şi cum ne-ar fi împins cu zgomotul, nu se mai 
auzea decât el. Toc! şi toc! cu potcoavele lui. Izbea ecoul în 
plin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Acest Robinson se baza pe întuneric ca să scăpăm de 
aici?... Mergeam la pas amândoi prin mijlocul străzii goale 
fără să ne ascundem şi încă în pas cadentat, ca la exercițiu. 


Avea dreptate Robinson, ziua era nemiloasa din cer pana- 
n pământ. Aşa cum mergeam pe şosea, probabil că aveam 
aerul unor oameni paşnici până una alta amândoi, foarte 
naturali, ca şi cum ne-am fi întors din permisie. „Ai auzit că 
batalionul 1 de husari a fost capturat în întregime?... La 
Lille?... Au intrat, aşa se spune, fără să ştie, vai de capul lor, 
cu colonelul înainte... Pe o stradă principală, frate! Care s-a 
închis!... Înainte!... Îndărăt!... Nemti peste tot!... La 
ferestre!... Peste tot!... Atât le-a fost!... Prinşi ca şoarecii!... 
Ca soarecii!... Ce bafta pe ei... 

— Ah! idiotii!... 

— Ia te uită! Ia te uită!... Nu ne mai reveneam tot 
admirand aceasta captura atat de neta, atat de definitiva... 
Eram muti de uimire. 

Präväliile aveau toate obloanele trase, casele si ele, cu 
grădiniţa lor de flori în fata, totul foarte curat. Dar imediat 
după poştă am văzut că una din aceste case, un pic mai albă 
decât celelalte, strălucea cu toate luminile aprinse, la toate 
ferestrele, la primul etaj ca şi la mezanin. Am sunat la 
poartă. Cu calul tot în spatele nostru. Un om îndesat şi 
bărbos ne deschise. „Sunt primarul din Noirceur, ne-a 
anunţat imediat, fără ca noi să-l întrebăm ceva, şi-i aştept pe 
nemți!” Și a ieşit la lumina lunii ca să ne vadă mai bine, 
primarul. Când băgă de seamă că nu eram nemți, ci francezi 
sadea, nu mai fu atât de solemn, rămase doar cordial. Si un 
pic încurcat. Evident el nu ne mai aştepta, veneam cumva 
împotriva dispoziţiilor pe care le va fi primit, împotriva 
hotărârilor luate. Nemţii trebuiau să intre în Noirceur în 
noaptea aceea, fusese prevenit, aranjase totul cu prefectura, 
colonelul lor aici, ambulanta dincolo etc.. $i dacă intrau 


chiar acum? Cu noi acolo? S-ar fi iscat sigur neplaceri! S-ar 
fi creat complicatii... Nu ne-a zis-o de-a dreptul, dar se vedea 
bine ca la asta se gandeste. 

Si incepu sa vorbeasca despre interesul general, acolo in 
întuneric, in liniştea în care eram pierduţi. Nimic altceva 
decât despre interesul general... Despre bunurile materiale 
ale comunității... Despre patrimoniul artistic 
din Noirceur, lăsat în paza lui, sarcină sfântă, mai sfântă 
decât oricare alta... Despre biserica din secolul al XV-lea 
mai ales... Dacă ei ar da foc bisericii din secolul al XV-lea? 
Cum au dat celei dinConde-sur-Y ser de alături?... A1?... Aşa 
numai dintr-o proastă dispozitie?... De ciudă că ne-au găsit 
acolo... Ne făcu să simţim toată responsabilitatea ce cădea pe 
umerii noştri... Inconstienti soldatei ce eram!... Nemtilor nu 
le plăceau oraşele suspecte in care mai hoinăreau inca 
militari duşmani. Era bine ştiut... 

În timp ce ne vorbea aşa cu voce scăzută, nevastă-sa şi 
cele două fiice, nişte blonde mari, apetisante, îl aprobau cu 
voce tare, cu câte un cuvânt pe ici, pe colo... Pe scurt, ne 
dădeau afară. Între noi pluteau valorile sentimentale şi 
arheologice, pe neaşteptate foarte vii, pentru că nu mai era 
nimeni la Noirceur în noapte să le conteste... Patriotice, 
morale, umflate de vorbe, fantome pe care încerca să le 
prindă primarul, dar care se mistuiau imediat învinse de frica 
noastră, şi de egoismul nostru, şi apoi de adevărul pur şi 
simplu. 

Se straduia cu eforturi înduioşătoare, primarul din 
Noirceur, înflăcărat să ne convingă că datoria noastră era să 
ne luăm imediat tälpäsita la dracu-n praznic, în felul lui mai 


putin brutal, desigur, dar tot atat de hotarat ca domnul 
comandant Pinçon. 

De bună seamă, nu aveai ce să opui tuturor acestor 
puternici decât dorinţa noastră, a amândurora, de-a nu muri 
si de-a nu arde. Era putin, mai ales că aceste lucruri nu se 
puteau declara în timpul războiului. Ne-am întors pe alte 
străzi tot goale. Hotărât, toți oamenii pe care-i întâlnisem în 
noaptea aceea îmi arătaseră sufletul lor. 

— Ăsta-i norocul meu! oftă Robinson pe când plecam. 
Vezi, dacă ai fi fost tu vreun neamt, cum esti băiat bun şi tu, 
m-ai fi făcut prizonier şi era un lucru bun făcut... E aşa de 
greu să scapi de tine însuţi în război! 

— $1 tu, l-am întrebat, dacă ai fi fost neamt, m-ai fi facut 
prizonier? Ai fi primit atunci medalia aia a lor militară! 
Trebuie să aibă un nume caraghios în nemteste medalia lor 
militară, a1? 

Cum nu găseam până una alta pe nimeni în drumul nostru 
să ne vrea de prizonieri, ne-am aşezat în cele din urmă pe o 
bancă într-un pärculet şi am mâncat cutia de thon pe care 
Robinson Léon o tot plimba şi încălzea de dimineaţă în 
buzunar. Foarte departe, se auzea acum artileria, dar cu 
adevărat foarte departe. Dacă ar fi putut rămâne fiecare de 
partea lor, duşmanii, şi să ne lase în pace! 

După asta am luat-o de-a lungul unui chei; lângă şlepurile 
pe jumătate descărcate, in apă, cu tasnituri lungi, am urinat. 
Duceam mereu calul de căpăstru, în spatele nostru, ca pe un 
câine foarte mare, dar aproape de pod, în căsuţa podarului, 
cu o singură cameră, tot pe o saltea mai era întins un mort, 
singur, un francez, comandant de vânători de munte care 
dealtfel semăna un pic la mutră cu acest Robinson. 


— Ce urat e! ma facu sa bag de seama Robinson. Mie nu- 
mi plac morţii... 

— Curios e ca-ti seamănă putin. Are un nas lung ca tine, şi 
nici nu eşti mult mai bătrân ca el... 

— Ce vezi tu e din cauza oboselii, evident că semănăm un 
pic cu toții, dar dacă m-ai fi văzut mai înainte... Când 
mergeam pe bicicletă în fiecare duminică!... Eram un băiat 
frumos! Aveam nişte pulpe, bătrâne! Ştii, de la sport! Şi asta 
dezvoltă şi coapsele... 

Am ieşit, chibritul pe care-l aprinsesem ca să-l vedem se 
stinsese. 

— Vezi, e prea târziu, uită-te!... 

O lungă dungă cenuşie şi verde sublinia de-acum în 
depărtare creasta colinei, la marginea oraşului, în noapte: 
ziua! Una mai mult! Una mai puţin! Trebuia să încercăm să 
trecem şi prin asta cum am trecut şi prin celelalte, devenite 
un fel de inele din ce în ce mai înguste, zilele, şi toate 
străbătute de gloanţe şi fulgerări de mitralieră. 

— Mai vii pe aici la noapte? mă întrebă la despărțire. 

— Nu există la noapte, bătrâne!... Te crezi general! 

— Nu ma mai gândesc la nimic, a zis în cele din urmă... 
La nimic, intelegi!... Nu mă mai gândesc decât cum să nu 
crap... Ajunge... Mă gândesc că o zi câştigată e oricum o zi 
în plus... 

— Ai dreptate... La revedere, bătrâne, şi noroc!... 

— Noroc şi tie! Poate ca o să ne mai vedem! 

Ne-am întors fiecare la război. Si apoi s-au petrecut o 
mulțime de lucruri, pe care nu-i uşor să le povesteşti acum, 
pentru că cei de azi nu le-ar mai înţelege. 


Ca să fiu bine văzut şi luat în consideraţie, a trebuit să ma 
grăbesc, zor-nevoie, să mă împrietenesc cu civilii, pentru că 
ei, în spatele frontului, deveneau, pe măsură ce înainta 
războiul, din ce in ce mai viciosi. Am înţeles asta imediat ce 
am ajuns la Paris şi am mai priceput că femeile lor aveau foc 
la cur şi bătrânii gura hulpavă şi mâinile peste tot, la spate, 
în buzunare. 

Combatantii erau mosteniti în spatele frontului, cei de 
acolo se invatasera repede cu gloria şi cu bunele maniere de- 
a o suporta curajos şi fără durere. 

Mamele, unele infirmiere, altele martire, nu-şi mai 
părăseau lungile lor voaluri întunecate şi nici mica diplomă 
pe care Ministerul le-o înmâna la timp prin funcţionarul 
Primăriei. Pe scurt, lucrurile se aranjau. 

În timpul dichisitelor funeralii eşti şi foarte trist, dar te 
gândeşti oricum la moştenire, la vacanţa apropiată, la văduva 
frumuşică, care are temperament, se zice, şi speri să mai 
trăieşti tu însuți, spre deosebire de ăsta, mult timp, şi să nu 
crapi poate niciodată... Cine ştie? 

Când petreci aşa convoiul, vezi oameni descoperindu-si 
cu gesturi largi capetele. Iti face plăcere. E momentul să te 
tii bine, să ai un aer cuviincios, să nu glumesti cu voce tare, 
să te bucuri numai in sinea ta. E permis. In tine însuţi totul e 
permis. 

În timpul războiului, în loc să se danseze la mezanin se 
dansa în pivniţă. Combatantii nu numai că tolerau asta, dar 
chiar le plăcea. Se interesau de dans imediat ce soseau şi 
nimeni nu găsea că ar fi suspect. Numai curajul e în fond 


suspect. Sa fii curajos cu propriul tău corp? Cereti-1 atunci 
viermelui să fie curajos, e roz şi palid şi moale, exact ca noi. 

În ceea ce mă privea, nu aveam de ce mă plânge. Eram pe 
punctul de-a scăpa datorită medaliei militare pe care o 
căpătasem, rănii şi tot restului. In convalescenţă fiind, îmi 
aduseseră medalia chiar la spital. Şi în aceeaşi zi m-am dus 
la teatru, ca s-o arăt civililor în timpul pauzei. Mare efect. 
Erau primele medalii care se vedeau la Paris. Bună treabă! 

Si tot cu această ocazie, în foaierul Operei Comice, am 
întâlnit-o pe micuța Lola din America şi ea a fost pricina că 
m-am înviorat de tot. 

Există uneori, aşa, anumite zile care contează din şirul 
lunilor peste care ai fi putut foarte bine să treci fără să le 
trăieşti. Ziua aceea a medaliei de la Opera Comică fu pentru 
viaţa mea decisivă. 

Din cauza ei, a Lolei, am devenit foarte curios în privinţa 
Statelor Unite, din cauza întrebărilor pe care 1 le-am pus 
imediat şi la care ea abia mi-a răspuns. Când eşti împins în 
felul acesta să călătoreşti, te mai întorci când poţi şi cum 
poţi... 

În momentul acela despre care vă vorbesc, toată lumea la 
Paris vroia să-şi aibă mica sa uniformă. Numai neutrii şi 
spionii n-o aveau şi aceştia erau cam aceiaşi. Lola îşi avea 
uniforma ei oficială, cu adevărat foarte frumoasă, pusă în 
evidență prin mici cruci roşii peste tot, pe mansete, pe 
îngusta ei boneta de poliție, smechereste aşezată de-a 
curmezisul peste părul ei ondulat. Venise să ne ajute să 
salvăm Franţa, mărturisea ea directorului hotelului, pe 
măsura slabelor ei forte, dar din toată inima! Ne-am înţeles 
imediat, dar nu în întregime totuşi, pentru că elanurile inimii 


imi devenisera de nesuferit. Le preferam pe cele ale corpului 
pur si simplu. Trebuie sa fii extrem de rezervat cu cele ale 
inimii, mă invatase — şi încă cum! — războiul. Si nu eram 
gata să uit. 

Inima Lolei era tandră, slabă şi entuziastă. Corpul darnic, 
demn de-a fi iubit, n-aveam decât s-o iau aşa cum era. O fată 
totuşi bună, Lola, numai că între noi se afla războiul, această 
blestemată, nemăsurată turbare care împinge jumătate din 
omenire, cu sau fără plăcere, să trimită cealaltă jumătate spre 
abator. Inevitabil, o piedică în relatile cu ceilalți, o 
asemenea manie. Mie care trăgeam de convalescenta mea 
cât puteam şi care nu tineam defel să-mi iau în primire locul 
în cimitirul înflăcărat al bătăliilor, ridicolul masacrului 
nostru îmi apărea zornăitor, la fiecare pas pe care-l făceam 
în oraş. O imensă şarlatanie se etala peste tot. 

Erau totuşi puţine şanse să scap, n-aveam nici una din 
relaţiile necesare ca să ies din încurcătură. Nu cunoşteam 
decât săraci, adică oameni a căror moarte nu interesează pe 
nimeni. Cât despre Lola, nu trebuia să mă bizui pe ea ca să 
scap. Infirmiera cum era, nu ţi-ai fi putut închipui, în afară 
de Ortolan poate, o funță mai combativă decât aceasta 
fermecătoare copilă. Înainte de-a fi trecut prin măcelul 
mocirlos al eroismelor, alintatul ei aer de Jeanne d'Arc m-ar 
fi înflăcărat poate, m-ar fi convertit, dar acum, de la 
înrolarea mea din piaţa Clichy, devenisem în fata oricărui 
eroism, verbal sau real, bolnăvicios de retractil. Eram 
vindecat, foarte vindecat. 

Pentru comoditatea doamnelor din Corpul Expeditionar 
American, grupul de infirmiere din care făcea parte şi Lola 
locuia la hotelul Paritz şi pentru ca să-i facă, ei cu deosebire, 


situația şi mai plăcută, i se incredintase (avea relaţii) chiar in 
incinta hotelului, direcția unui serviciu special, cel al 
clătitelor cu mere pentru spitalele din Paris. Se distribuiau în 
fiecare dimineață mii de porţii. Lola îndeplinea aceasta 
funcție domestică cu un zel care avea sa ia dealtfel mai 
târziu o întorsătură proastă. 

Lola, trebuie să vă spun, nu făcuse clătite niciodată în 
viata ei. Angaja prin urmare un număr de bucătărese plătite, 
si clătitele fură, după câteva încercări, gata de livrat la timp, 
zemoase, rumenite, şi de minune îndulcite. Lola n-avea, pe 
scurt, decât să le guste înainte de a le expedia în diverse 
servicii spitalicesti. În fiecare dimineaţă Lola se scula la ora 
zece şi cobora, după ce se îmbăia, spre bucătăriile aşezate 
jos lângă pivnițe. Si asta în fiecare dimineaţă, vă spun, şi 
îmbrăcată numai într-un kimono japonez negru cu galben, pe 
care 1-l făcuse cadou un prieten din San-Francisco înainte de 
plecare. 

Pe scurt, totul mergea perfect şi noi eram gata să 
câştigăm războiul, când într-o bună zi, la ora prânzului, o 
găsii tulburată, refuzând să se atingă de orice fel de mâncare. 
Teama unei nenorociri care 1 se putuse întâmpla, a unei boli 
neaşteptate mă cuprinse. O rugai să se încreadă în grijulia 
mea afecţiune. 

Pentru că gustase neîncetat clătitele de-a lungul unei luni 
întregi, Lola se îngrăşase cu vreo două livre bune! Micuța ei 
centură mărturisea dealtfel dezastrul printr-o nouă gaură. 
Veniră lacrimile. Încercând s-o consolez, pe cât mă 
pricepeam, am luat un taxi, cercetând rând pe rând, sub 
impulsul emotiei, mai multi farmacisti, din diverse colţuri 
ale Parisului. Din întâmplare, implacabil, toate cântarele 


confirmara ca cele doua livre erau temeinic castigate, de 
netăgăduit. Îi sugerai atunci să-şi predea serviciul unei 
colege care, ea, ar căuta „avantaje”. Lola nici nu vru s-audă 
de acest compromis pe care-l considera ca pe o ruşine şi ca 
pe o adevărată dezertare în felul ci. Tot cu această ocazie ma 
informă că străbunicul ei făcuse parte din echipajul în veci 
glorios al vasului „Mayflower” debarcat la Boston în 1677, 
si că, având in vedere respectul datorat unei asemenea 
amintiri, nici nu se putea gândi să se abată de la datoria 
clătitelor, modestă, dar sfântă oricum. 

Fapt este că din ziua aceea ea nu mai gusta clătitele decât 
cu vârful dinţilor, pe care-i avea dealtfel foarte ordonati şi 
frumoşi. Spaima de îngrăşare ajunse să-i strice toată 
plăcerea. Tânjea. Îi fu un timp frică de clătite ca mie de 
obuze. Cel mai adesea acum făceam amândoi plimbări 
igienice în lung şi-n lat, din cauza clătitelor, pe chei, pe 
bulevarde, dar nu mai intram la Napolitain, din cauza 
inghetatei care îngraşă doamnele. 

Nu visasem niciodată un loc mai confortabil decât 
camera ei, toată azurie, cu o sală de baie alături. Fotografiile 
prietenilor ei peste tot, cu dedicați, puţine femei, multi 
bărbaţi, băieți frumoşi, bruni cu părul cret, genul ei, îmi 
vorbea despre culoarea ochilor lor şi apoi despre aceste 
dedicatii tandre, solemne şi toate definitive. La început, din 
politeţe, mă jenam în mijlocul atâtor efigii, pe urmă m-am 
obişnuit. 

Cum încetam s-o mai sărut, aducea vorba, n-o între- 
rupeam, fie despre război, fie despre clătite. Franţa ocupa un 
loc însemnat în discuţiile noastre. Pentru Lola, Franţa 
rămânea un fel de entitate cavalerească, cu contururi foarte 


vagi în spaţiu şi timp, însă grav rănită, in acest moment, şi 
din cauza asta chiar foarte atâtätoare. Eu, când îmi vorbea 
de Franţa, mă gândeam irezistibil la matele mele şi atunci, 
fireşte, eram mult mai rezervat în ceea ce privea 
entuziasmul. Fiecare cu spaima lui. Totuşi, pentru că-mi 
plăcea, o ascultam fără s-o contrazic. Dar în problema 
sufletului n-o multumeam deloc. M-ar fi vrut vibrând tot, 
strălucind, şi eu, bietul de mine, nu intelegeam deloc pentru 
ce ar fi trebuit să fiu în această stare, sublimă, când aveam, 
dimpotrivă, o mie de motive, toate de neînlăturat, să rămân 
într-o dispoziție exact contrară. 

Lola, oricum, nu făcea decât să bată câmpii despre feri- 
cire şi optimism ca toţi oamenii dealtfel care se află de 
partea cea bună a vieţii, de partea privilegiatilor, a sănătăţii, 
a securităţii, şi care mai au încă mult timp de trăit. 

Ma hartuia cu de-ale sufletului, era mereu cu el în gură. 
Sufletul reprezintă vanitatea şi plăcerea corpului cât timp 
corpul e sănătos, dar înseamnă şi dorinţa de a-l părăsi de 
îndată ce acesta e bolnav sau îi merge prost. lei din cele 
două poze pe cea care-ţi face cea mai mare plăcere la un 
moment dat, si gata! Cât mai poţi alege între ele două, e 
bine. Dar eu nu mai puteam alege, zarurile fuseseră aruncate 
pentru mine! Cunoşteam adevărul până la os şi numai 
moartea mea mă urma, ca să zic aşa, pas cu pas. Îmi era greu 
să mă gândesc la altceva decât la destinul meu de asasinat cu 
amânare, pe care dealtfel toată lumea îl găsea pentru mine 
foarte normal. 

Acest fel de agonie prelungită, lucidă, sănătoasă, în 
timpul căreia iti e imposibil să înţelegi altceva decât nişte 


adevăruri absolute, trebuie s-o induri ca să ştii pentru 
totdeauna ce vorbeşti. 

Concluzia mea era că nemţii puteau să vină aici, să 
omoare, să pustiiască, să incendieze totul, hotelul, clătitele, 
pe Lola, Tuileries-ul, miniştrii, pe amicii lor, Cupola, 
Louvre-ul, Marile Magazine, să se năpustească asupra 
oraşului, să abată asupra lui mânia lui Dumnezeu, focul 
Infernului, asupra acestui bâlci fetid căruia nu-i mai puteai 
adăuga nimic mai sordid, şi că nu aveam, totuşi, nimic de 
pierdut, cu adevărat, ci totul de câştigat. 

Nu pierzi mare lucru când arde casa proprietarului. Va 
veni întotdeauna altul, chiar dacă nu acelaşi, neamt sau 
francez, englez sau chinez, ca să-ţi prezinte, nu-i aşa, 
chitanta la momentul oportun... În mărci sau în franci? Dacă 
tot trebuie să plăteşti... 

Pe scurt, stăteam extrem de prost cu moralul. Dacă 1-as fi 
spus ce gândesc despre război Lolei, m-ar fi luat simplu, 
drept un monstru, şi m-ar fi alungat şi mi-ar fi refuzat 
ultimele plăceri ale intimităţii ei. Mă feream deci cu grijă să- 
1 fac asemenea mărturisiri. 

Mai eram pe de altă parte ameninţat de câteva dificultăţi 
si rivalități. Anumiti ofiţeri încercau să mi-o sufle pe Lola. 
Concurența lor era de temut, înarmaţi cum erau cu seductiile 
Legiunii de Onoare. Or, începuse să se vorbească mult de 
această faimoasă Legiune de Onoare în jurnalele americane. 
Cred că în vreo două sau trei rânduri când mă insela, relatiile 
noastre ar fi fost primejduite, dacă în acel moment uşuratica 
asta nu mi-ar fi descoperit brusc o utilitate superioară, să 
gust clătitele în fiecare dimineaţă în locul ei. 


Specializarea asta de ultima oră ma salva. Eu puteam să-i 
tin locul. Nu eram şi eu oare un valoros combatant, deci 
demn de această funcție de încredere? De atunci nu furam 
numai amanți, ci şi asociaţi. Asa au început timpurile 
moderne. 

Corpul ei era pentru mine o încântare continuă. Nu mă 
mai săturam sorbind din ochi acest trup american. Fram, pe 
drept cuvânt, un porc neruşinat. Nu mă mai săturam de el. 

Ajunsesem chiar la convingerea foarte plăcută şi 
fortifiantă că o ţară aptă să producă asemenea corpuri atât de 
îndrăznețe in gratia lor şi de un avânt spiritual atât de 
ispititor, trebuia să mai ofere încă multe alte revelati 
capitale, în sens biologic, bineînţeles. 

Mă hotarai tot mângâind-o pe Lola, să fac o călătorie mai 
devreme sau mai târziu în Statele Unite, ca un adevărat 
pelerinaj, şi asta de îndată ce va fi posibil. N-avui într-adevăr 
linişte şi pace (într-o viata totuşi implacabil de potrivnică şi 
de hartuita) înainte de-a fi dus la bun sfârşit aceasta 
aventură, mistic-anatomică. 

Aşa am primit, stând la dosul Lolei, mesajul unei lumi 
noi. Nu avea numai un trup, Lola, să ne înţelegem bine, mai 
era înzestrată şi cu un cap micut, frumusel şi putin crud din 
cauza ochilor albastri-cenusii care unduiau uşor spre colţuri, 
ca cei ai pisicilor sălbatice. 

Numai privindu-i faţa îmi lăsa gura apă, ca gustul vinului 
sec, de silex. Ochi duri, pe scurt, şi deloc animați de acea 
amabilă vioiciune comercială, orientalo-scăioasă, pe care o 
au toţi ochii de pe aici. 

Ne întâlneam adesea într-o cafenea din apropiere. Răniţii 
din ce în ce mai numeroşi şontăcăiau de-a lungul străzilor, 


adesea in zdrente. În beneficiul lor se organizau chete, 
„Zile”, pentru uni, pentru alti, dar mai ales pentru 
organizatorii „Zilelor”. Să minţi, să iubeşti, să mori. Era 
interzis să faci altceva. Se mintea cu turbare dincolo de orice 
imaginaţie, dincolo de ridicol şi de absurd, în jurnale, pe 
afişe, pe jos, pe cal, în maşină. Toată lumea învățase să 
mintă. Câştiga cel care mintea cu mai multă nerusinare. 
Curând nu mai fu nici urmă de adevăr în oraş. 

De putinul adevăr pe care-l mai găseai prin 1914, iti era 
acum ruşine. Tot ce atingeai era măsluit, zahărul, avioanele, 
sandalele, dulceata, fotografiile; tot ce citeai, inghiteai, 
sugeai, admirai, proclamai, respingeai, aparai, toate acestea 
nu erau decât nişte fantome ostile, trucaje, mascaradă. 
Trădătorii, e1 înşişi erau falsi. Delirul de a minţi şi de a crede 
se întinde ca râia. Micuta Lola nu ştia în franceză decât 
câteva fraze, dar acestea erau patriotice: "On les aura!”’..., 
„Madelon, viens! ”... Îţi venea să plângi. 

Asa se apleca ea asupra morţii noastre cu încăpățânare, cu 
impudoare, ca toate femeile dealtfel, de îndată ce vine moda 
de a fi curajos pe socoteala celorlalți. 

Si eu care-mi descoperisem atâta poftă pentru toate 
lucrurile care mă îndepărtau de război. Îi cerui în mai multe 
rânduri informaţii asupra Americii, dar ea nu-mi răspundea 
decât prin comentarii foarte vagi, pretentioase şi voit 
nesigure, încercând să facă asupra mea o strălucită impresie. 

Numai că eu nu mai credeam acum în impresii. Mă 
lăsasem o dată mințit de impresii, a doua oară nu mă mai 
lăsam tras pe sfoară. De nimeni. 


Credeam in corpul ei, nu credeam în spiritul ei. O con- 
sideram ca pe o fermecătoare invartita, pe Lola, în spatele 
războiului, în spatele vieţii. 

Trecea peste neliniştea mea cu o mentalitate de „Petit 
Journal”: Pompon, Fanfară, Lorena mea şi mănuşi albe... 
Între timp făceam amor din ce în ce mai des, pentru că o 
asigurasem că asta o slăbea. Dar ea se bizuia mai mult pe 
lungile noastre plimbări. Eu nu puteam să sufăr plimbările 
lungi. Dar ea stăruia. 

Vizitam astfel foarte sportiv Bois de Boulogne, câteva 
ore în fiecare după amiază, făceam „Turul lacurilor”. 

Natura este ceva înspăimântător şi chiar aşa, foarte 
domesticită ca-n Bois, tot îi nelinisteste într-un fel pe 
adevărații citadini. Aceştia se lasă aici uşor în voia mărtu- 
risirilor. Nu există loc mai bun ca Bois de Boulogne, umed 
tot, împrejmuit, uns şi răzuit cum e, în care să-i imbulzeasca 
amintirile, de nestăpânit, pe orăşenii în plimbare printre 
copaci. Lola nu scăpă nici ea de această melancolică şi 
intimă nelinişte. Îmi povestea o mie de lucruri aproape 
sincere, plimbându-ne asa, despre viata ei de la New- 
York, despre prietenele dragi de acolo. 

Nu ajungeam să descurce în întregime adevărul din 
această țesătură complicată de dolari, logodne, divorturi, 
cumpărări de rochii şi de bijuterii de care existenţa ei îmi 
părea atât de plină. 

Mergeam în ziua aceea spre hipodrom. Mai întâlneam 
încă printre paragini numeroase trăsuri, copii călare pe 
măgari, şi alţii stârnind praful şi maşini ticsite de cei veniţi 
în permisie care, fără încetare, în viteză, căutau femei libere 
pe micile alei, între două trenuri, stârnind şi mai mult praf, 


grăbiţi să cineze şi să facă dragoste, nelinistiti, băloşi, la 
pândă, haituiti de ora implacabilă şi de dorinţa de-a trăi. 
Transpirau de pasiune şi de căldură. 

Parcul era mai puţin îngrijit, ca de obicei, părăsit într- 
un suspense administrativ. 

— Trebuie să fi fost tare frumos pe aici înainte de 
război!... observă Lola. Elegant?... Povesteste-mi, Ferdi- 
nand!... Cursele de aici?... Erau ca la noi la New-York? 

La drept vorbind, nu fusesem niciodată la curse înainte de 
război, dar inventam pe loc ca s-o distrez o sută de detalii 
colorate pe acest subiect, ajutându-mă de ceea ce mi se 
povestise şi mie, în stânga şi în dreapta. Rochiile... 
Elegantele... Cupeurile strălucitoare... Plecarea... Trompetele 
vioaie şi hotărâte... Saltul peste râu... Preşedintele 
Republicii... Febra unduitoare a pariurilor... 

Îi plăcu atât de tare descrierea mea ideală că povestirea ne 
apropie. Începând din acest moment Lola crezu că 
descoperise cel puţin un gust comun amândurora, cel al 
serbărilor mondene. Mă sărută chiar spontan de emoție, ceea 
ce 1 se întâmpla rar, trebuie să recunosc. $i apoi melancolia 
modelor de altădată o învălui. Fiecare plânge în felul lui 
timpul care trece. Lola prin modele ce muriseră zărea fuga 
anilor. 

— Crezi oare, Ferdinand, întreba ea, că vor mai fi curse pe 
acest câmp? 

— Cand se va termina războiul, fără îndoială, Lola... 

— Dar nu-i sigur, nu-l asa?... 

— Nu, nu-l sigur... 

Posibilitatea de-a nu mai exista niciodată curse la 
Longchamps o dezamăgea. Tristetea lumii îi cuprinde pe 


oameni cum poate, dar pana la urma se pare ca reuseste 
aproape intotdeauna. 

— Gândeste-te că ar mai putea dura mult războiul, 
Ferdinand, ani intregi, de exemplu... Atunci va fi prea tarziu 
pentru mine... să ma mai întorc aici... Ma înţelegi, 
Ferdinand?... Îmi plac atât de mult locurile frumoase ca astea 
de pe aici... foarte mondene... foarte elegante... Va fi prea 
târziu... Pentru totdeauna prea târziu... poate... O să fiu 
bătrână atunci, Ferdinand... când se vor relua serbările... Voi 
fi bătrână... ai să vezi, Ferdinand, va fi prea târziu... Simt că 
va fi prea târziu... 

Si iat-o din nou la fel de dezolata, ca şi pentru cele două 
livre în plus. Îi dădui, ca s-o liniştesc, toate speranţele la care 
mă puteam gândi... Că nu avea în fond decât douăzeci şi trei 
de ani... Că războiul va trece foarte repede... Că frumoasele 
zile de altădată se vor întoarce... Ca înainte, mai frumoase 
decât mai înainte... Pentru ea, cel putin... Frumusica cum 
era... Timpul pierdut îl va recupera fără paguba!... 
Omagiile... Admiratiile nu-i vor lipsi atât de curând... Se 
prefăcu a-şi uita necazul ca să-mi facă plăcere. 

— Mai mergem? întreba ea. 

— Nu trebuie să slăbeşti? 

— A, da, e adevărat, uitasem... 

Părăseam Longchamps-ul, copiii plecaseră de prin îm- 
prejurimi. Nimic, decât praful. Fermisionarii îşi mai urmă- 
reau Fericirea, dar acum în afara pădurii, hăituită cum era, 
Fericirea, între terasele de la Port Maillot. 

Mergeam de-a lungul malurilor spre Saint-Cloud invaluiti 
de haloul dansant al brumelor de toamnă. Aproape de pod 


cateva slepuri atingeau cu varfurile copacii, adanc infundate 
in apa sub greutatea carbunelui incarcat pana la bordura. 

Imensul evantai de verdeata al parcului se desfacea 
deasupra grilelor. Copacii acestia au dulcea amploare si forta 
marilor vise. Numai ca eu nu mai credeam in copaci de cand 
trecusem prin capcanele lor. Un mort în spatele fiecărui 
copac. Aleea centrală urca între două rânduri de trandafiri 
spre fântâni. Lângă chioşc, bătrână doamnă care vindea sifon 
părea să adune încet toate umbrele serii în jurul fustei ei. 
Mai departe, pe drumurile învecinate, fluturau marile cuburi 
si dreptunghiuri din pânze întunecate ale barăcilor unui bâlci 
pe care războiul îl surprinsese în toi şi peste care-şi prăbuşise 
brusc liniştea. 

— Uite,e un an de când s-au dus! neaminti bătrâna 
vânzătoare. Acum nu mai trece aproape nimeni pe aici... Eu 
ce mai vin, din obisnuinta... Ce de lume mai era pe aici! 

Nu intelesese în rest nimic bătrâna din ceea ce se pe- 
trecuse, decât atât, Lola vru să trecem pe lângă aceste corturi 
goale, ciudată, tristă dorinţă mai avea şi ea. 

Numărarăm vreo douăzeci, cele lungi, împodobite cu 
oglinzi, cele mici, mult mai numeroase, plăcintării de bâlci, 
loterii, chiar un mic teatru, totul bătut de vânt; între copaci, 
răspândite peste tot, barăci, una din ele, spre aleea centrală, 
nu mai avea nici draperiile obişnuite, descoperită ca un vechi 
mister rasuflat. 

Se încovoiau deja spre frunze şi noroi, corturile. Ne-am 
oprit lângă ultimul, mai aplecat decât altele, care se legăna 
pe tarusi în bătaia vântului, ca un vas cu pânzele înnebunite, 
gata să-şi rupă ultima parâmă. Se clătina pânza din mijloc, se 
smucea în vântul întețit, se vânzolea spre cer, deasupra 


acoperişului. Pe frontonul baracii se putea citi vechiul ei 
nume in verde şi roşu; era baraca unui tir: Standul 
Natiunilor se numea. 

Nimeni pe acolo s-o păzească. Tragea poate acum lângă 
ceilalți, proprietarul, lângă clienți. 

Câte gloanţe primiseră micile ţinte din dugheană! 
Ciuruite de punctulete albe! O nuntă de bâlci era ţinta: în 
primul rând, din zinc, mireasa cu florile, vărul, militarul, 
mirele cu un bot mare roşu, şi apoi, în rândul al doilea, alti 
invitați, pe care probabil că-i omorâseră de mai multe ori 
când bâlciul era în toi. 

— Sunt sigură că trebuie să tragi foarte bine, Ferdinand! 
Dacă ar mai fi bâlci m-aş lua la întrecere cu tine!... Nu-i asa 
că tragi bine, Ferdinand? 

— Nu, nu prea trag bine... 

Pe ultimul rând, în spatele nunţii, grosolan zugrăvită, 
Primăria cu drapelul ei. Probabil că se trăgea şi în Primărie 
pe când mai funcţiona, în ferestre, care se deschideau atunci 
cu un zgomot sec de sonerie, se trăsese chiar şi în micul 
drapel de tablă şi apoi în regimentul care defila în pantă, 
alături, întocmai ca al meu, cel din piaţa Clichy, numai că 
acesta de aici stătea furişat printre pipe şi balonaşe, în toate 
au tras cât au putut, astăzi trăgeau in mine, ieri, mâine. 

— Şi în mine se trage, Lola! nu m-am putut stăpâni să nu-i 
strig. 

— Hai, să mergem! îmi zise atunci... Spui 
prostii, Ferdinand, şi o să mai şi răcim. 

Coborârăm spre Saint-Cloud pe aleea centrală, Regala, 
ferindu-ne de noroi, ea mă tinea de mână, mâna ei era mică 
de tot, dar nu mai puteam acum să mă gândesc la altceva 


decât la nunta de zinc de la standul de acolo, pe care-l 
părăsisem în întunericul aleei. Uitasem chiar s-o mai sărut pe 
Lola, era peste puterile mele. Aveam un sentiment ciudat. 
Chiar din acel moment, cred, capul meu a devenit atât de 
greu de potolit cu toate gândurile lui. 

Când ajunserăm la podul de la Saint-Cloud se întunecase 
de-a binelea. 

— Ferdinand, vrei să cinăm la Duval? Ştiu că tie-ti place 
mult acolo... O să-ţi mai schimbe gândurile... Întâlneşti 
întotdeauna acolo multă lume... Numai dacă nu vrei să cinezi 
la mine în cameră? — Era pe scurt, tare grijulie în seara 
aceea. 

Ne hotărârăm în cele din urmă pentru Duval. Dar abia ne- 
am aşezat la masă, că locul mi se păru smintit. Toţi aceşti 
oameni aşezaţi roată-mprejurul nostru îmi dădură impresia 
că nu aşteaptă nici ei, la fel ca mine, decât să-i asalteze 
gloantele din toate părţile în timp ce mâncau. 

— Plecati cu toţii! i-am prevenit. Carabaniti-va! Or să vă 
împuște! Or să vă omoare! Or să ne omoare pe toti!... 

M-au dus la hotelul Lolei în cea mai mare grabă. Vedeam 
peste tot acelaşi lucru. Toţi oamenii care se perindau pe 
culoarele hotelului Paritz mi se părea că vor fi împuşcaţi, şi 
funcționarii din spatele ghişeului celui mare, şi ei tocmai 
pentru asta făcuţi, şi tipul de jos de la hotelul Paritz, cu 
uniforma lui albastră ca cerul şi aurită ca soarele, portar îl 
numeau, şi apoi militarii şi ofiterii plimbareti, generalii, mai 
puţin frumoşi decât el, desigur, dar tot în uniformă oricum, 
pretutindeni un tir imens, din care nu vom mai scăpa nici 
unii, nici alţii. Nu mai era de glumă. 


— Or să tragă! strigam cat mă tinea gura in mijlocul 
marelui salon. Or să tragă! Fugiti cu totii!... 

Am strigat apoi pe fereastră acelaşi lucru. Apucat rău. Un 
scandal în toată regula. „Bietul soldat!” se zicea. Portarul m- 
a dus la bar uşurel, din amabilitate. Mi-a dat să beau şi am 
băut mult, şi apoi în sfârşit au venit şi jandarmii să mă ia, ei 
ceva mai brutali. La Standul Națiunilor erau şi jandarmi, îi 
văzusem. Lola mă sărută şi-i ajută să mă ducă cu cătuşele 
lor. 

Si m-am îmbolnăvit atunci, agitat, înnebunit, au explicat 
e1 la spital, de frică. Era posibil. Cel mai bun lucru de făcut, 
nu-i aşa, cât eşti pe lume, e să scapi. Bun, nebun, de frică sau 
nu. 


S-au iscat vorbe. Unii au spus: „Băiatul ăsta e un 
anarhist, să-l împuşcăm deci şi imediat, acum e momentul, 
nu-i de şovăit, nu trebuie tărăgănat, pentru că e război!”... 
Dar erau alții mai răbdători, care vroiau numai să fiu sifilitic 
si sincer nebun şi să mă închidă prin urmare până la venirea 
păcii, sau cel putin câteva luni, pentru ca ei, înţelepţi, cu 
mintea întreagă, cum ziceau, să mă îngrijească în timp ce 
războiul l-ar face ei singuri. Dovada că nimic nu-ţi trebuie, 
în afara unui nerusinat tupeu, ca să fii crezut rezonabil. Cand 
al un asemenea tupeu, e de ajuns, totul iti este permis, 
absolut totul, majoritatea e de partea ta şi doar majoritatea 
decretează cine e nebun şi cine nu. 

Totuşi diagnosticul meu rămânea foarte suspect. Auto- 
ritatile hotărâră deci să fiu pus sub observaţie un timp. 


Scumpa mea prietena Lola primi permisiunea de a-mi face 
câteva vizite, şi la fel mama. Asta era tot. 

Eram gazduiti noi, răniții, cu tulburări mintale, într-un 
liceu din Issy-les-Moulineaux, organizat tocmai cu scopul 
de-a primi şi forţa la mărturisiri mai lin sau mai brutal, dupa 
caz, pe soldaţii de felul meu, al căror ideal patriotic era ori 
numai compromis, ori foarte bolnav. Nu ne tratau deloc rău, 
dar te simteai totuşi mereu spionat de un personal de 
infirmieri tacuti şi dotați cu nişte urechi enorme. 

După ce te supuneau un oarecare timp acestei supra- 
vegheri, plecai de acolo discret ca să te duci fie spre azilul 
de alienati, fie pe front, fie, destul de des, în fata plutonului 
de execuţie. 

Mă întrebam mereu care dintre amicii adunaţi în aceste 
localuri dubioase, vorbind în şoaptă în sala de mese, erau 
gata să devină nişte fantome. 

Lângă grilaj, la intrare, într-un mic pavilion, locuia 
portăreasa, cea care ne vindea zaharicale, portocale şi ce-ţi 
mai trebuia ca să-ţi cosi nasturii la loc. Ne mai vindea pe 
deasupra plăceri. Pentru subofiteri era zece franci partida de 
amor, oricine putea cumpăra. Numai să nu te fi lăsat pradă 
confidentelor care se fac cu multă uşurinţă în acele 
momente. Te puteau costa scump asemenea expansiuni. 
Ceea ce märturiseai, ea repeta, cuvânt cu cuvânt, medicului 
şef şi totul trecea în dosarul pentru Consiliul de război. Părea 
dovedit că făcuse să fie împuşcaţi, datorită märturisirilor, un 
caporal de spahii ce nu avea nici douăzeci de ani şi un 
rezervist de la geniu care inghitea cuie pentru a-şi provoca 
dureri de stomac şi încă un alt isteric care-i povestise cum îşi 
pregătea crizele de paralizie pe front... Mie, ca să mă 


încerce, imi propuse într-o seară livretul unui tata de familie, 
cu şase copii, care murise, zicea ea, şi care mi-ar fi putut 
servi, din cauza mobilizarilor din spatele frontului. Era pe 
scurt, o vicioasă. În pat, de exemplu, o bogăţie de femeie, şi 
ori de câte ori te întâmplai la ea, ştia să te mulţumească. O 
târfă adevărată, şi aşa şi trebuia să fie ca să te poată bucura. 
În această harababură din spatele frontului, curväsäria era, 
oricum, ca piperul într-un sos bun, e indispensabil şi leagă. 

Clădirile liceului dădeau înspre o terasă largă, aurită vara 
în mijlocul copacilor, de unde puteai descoperi magnific 
Parisul, într-o luminoasă perspectivă. Acolo ne aşteptau, 
Joia, vizitatorii noştri şi Lola printre ei, neuitând să-mi aducă 
regulat prăjituri, sfaturi şi ţigări. 

Pe doctorii noştri îi vedeam în fiecare dimineaţă. Ne 
interogau cu bunăvoință, dar nu ştiai niciodată ce gândesc în 
realitate. Plimbau în jurul nostru, pe feţele lor întotdeauna 
prietenoase, condamnarea noastră la moarte. 

Multi dintre bolnavii care se aflau acolo sub observaţie 
ajungeau, mai emotivi decât alții, în această ambianta 
dulceagă, la o asemenea stare de disperare, că se sculau 
noaptea şi, în loc să doarmă, măsurau dormitorul în lung şi-n 
lat, protestau cu voce tare împotriva propriei lor neliniști, 
crispati între speranţă şi disperare ca pe o poală subreda de 
munte. Se chinuiau aşa zile în şir şi-ntr-o seară îşi dădeau 
drumul la vale şi mergeau să mărturisească necazul lor 
medicului şef. Pe aceştia nu-i mai vedeai niciodată. Nici eu 
nu eram mai liniştit. Dar când esti slab te intaresti, despuind 
pe oamenii de care te temi cel mai mult de ultimul rest de 
prestigiu pe care mai eşti încă tentat sa li-l acorzi. Trebuie sa 
înveţi să-l vezi aşa cum sunt, adică mai rai decât sunt din 


toate punctele de vedere. Asta te usureazä, te eliberează şi te 
apără cum nici nu-ţi poţi închipui. Îţi dă o personalitate in 
plus. Si atunci sunteți doi. 

Începând din acest moment faptele lor nu mai au pentru 
tine acea murdară atracție mistică care te slăbeşte şi te face 
să-ți pierzi timpul, iar comedia lor nu este deloc mai plăcută 
$1 mai necesară progresului tău intim decât cea a unui porc. 

Lângă mine, vecin de pat, dormea un caporal, angajat şi 
el voluntar. Profesor înainte de luna august într-un liceu din 
Touraine, unde preda, mă informă, istoria şi geografia. După 
câteva luni de război, se dovedise a fi un hot fără pereche, 
profesorul. Nu-l puteai împiedica să fure din convoiul 
regimentului său conserve, din furgoanele Intendentei, din 
rezervele Companiei, şi de peste tot de unde mai găsea. 

Eşuase cu noi acolo, vag destinat Consiliului de război. 
Totuşi, cum familia se fncäpätâna să dovedească precum ca 
obuzele il năuciseră, instructia îi amâna judecata de la o lună 
la alta. Nu prea vorbea cu mine. Petrecea ore-n şir 
pieptănându-şi barba, iar cand îmi vorbea, vorbea mereu 
despre acelaşi lucru, despre mijlocul pe care-l descoperise ca 
să nu-i mai facă nevesti-sii copii. Era nebun cu adevărat? 
Când lumea se întoarce cu susu-n jos şi când devil nebun, 
numai întrebând de ce vor să te omoare e evident că poţi 
trece drept nebun cu foarte multă ușurință. Si totuşi cât 
trebuie să te străduieşti, şi ce magnifice eforturi de 
imaginaţie se produc în anumite creiere când e vorba să treci 
drept nebun spre-a evita marele măcel. 

Hotărât, tot ce e mai interesant se petrece-n umbră. Nu 
ştii nimic din adevărata istorie a omenirii. 


Princhard se numea acest profesor. Ce putea oare inventa 
el pentru a-şi salva carotidele, plămânii şi nervii lui optici? 
lată întrebarea esențială, cea pe care ar fi trebuit să ne-o 
punem între noi, oamenii, pentru a rămâne strict umani şi 
practici. Dar eram departe de asta, bâjbâind într-un ideal de 
absurditati, ingraditi de pornirile eroice şi smintite, şoareci 
parjoliti, deja, încercam innebuniti să ne salvăm de pe vasul 
de foc, dar nu aveam nici un plan comun de ansamblu, nici o 
încredere unii în alții. Nauciti de război, noi eram nebuni. 
Într-un fel nou: de frică. Faţa şi reversul războiului. 

Nutrea totuşi pentru mine, trăind alături acest delir 
comun, 0 oarecare simpatie, acest Princhard, suspectandu- 
ma, desigur. 

Acolo unde ne aflam, sub firma care ne gazduia, nu putea 
exista nici prietenie, nici încredere. Fiecare lăsa să se- 
nteleagä numai ceea ce credea că-i este favorabil pentru a-şi 
salva propria-i piele, pentru că totul sau aproape totul era 
repetat de denuntatorii la pândă. 

Din cand in cand, unul dintre noi disparea, asta insemna 
ca dosarul lui fusese constituit, ca afacerea avea sa se 
termine la Consiliul de razboi, la Batalionul disciplinar, sau 
pe front şi pentru cei mai favorizati de soartă la Azilul de la 
Clamart. 

Alti razboinici dubiosi soseau, mereu, din toate armele, 
foarte tineri sau aproape bătrâni, înspăimântați sau fanfaroni 
peste măsură, nevestele sau mamele îi vizitau, cu copiii lor 
MICI, cu ochii beliti, joia. 

Toată această lume plângea din abundență, în vorbitor, 
mai ales seara. Neputinta lumii venea să plângă acolo, când 
femeile şi copiii plecau, pe culoarul livid sub lumina 


gazului, la sfârşitul vizitei, tarandu-si picioarele. Nu erau 
decât o turmă de plangareti dezgustători, numai atât. 

Pentru Lola, să vină să mă vadă în acest soi de închisoare 
era tot o aventură. Noi doi nu plângeam. Secase izvorul 
lacrimilor noastre. 

— E adevărat, esti chiar nebun, Ferdinand? mă întrebă ea 
într-o Joi. 

— Sunt! mărturisii eu. 

— Te vor trata aici? 

— Nu se trateaza frica, Lola. 

— Ti-e chiar aşa de frică? 

— Mai mult chiar, Lola, atât de frică, că dacă as muri de 
moartea mea cea buna, mai tarziu, nu vreau in nici un fel sa 
mă ardă! Aş vrea să fiu îngropat în pământ, să putrezesc in 
cimitir, liniştit, acolo, gata să reînviu poate... Nu se ştie 
niciodată! În timp ce dacă m-ar face cenuşă, Lola, înţelegi 
tu, totul s-ar termina, absolut totul. Un schelet, oricum ar fi, 
mai seamănă puţin a om... E oricând mai pregătit să reînvie 
decât cenuşa... Cenusa, s-a terminat! Ce crezi?... Atunci, nu-l 
aşa, războiul... 

— O! Atunci esti las din cap până-n picioare, Ferdi- 
nand! Respingător ca un şobolan... 

— Da, foarte las, Lola, refuz războiul cu toate ale lui... Nu- 
] bagatelizez... Nu mă resemnez... Nu mă plâng pe mine... Îl 
refuz categoric, cu toţi oamenii lui, nu vreau să am de-a face 
nici cu el, nici cu ei. Fie ei noua sute nouăzeci şi cinci de 
milioane si eu unul singur, tot nu vor avea dreptate, 
dreptatea e de partea mea, pentru ca eu sunt singurul care 
ştie ce vrea: nu mai vreau să mor. 


— Dar e imposibil sa refuzi razboiul, Ferdinand! Numai 
nebunii şi laşii refuză războiul cand Patria e în pericol!... 

Când descoperi până la ce punct puteam să mă laud cu 
ruşinoasa mea stare, încetă să mai creadă că aş fi câtuşi de 
putin de plâns. Mă infiera cu disprețul ei, definitiv. 

Hotari să mă părăsească pe loc. Era prea mult. 
Conducand-o până la portita sanatoriului în acea seară, nu 
mă mai sărută... 

Desigur îi era imposibil să admită că un condamnat la 
moarte nu primise în acelaşi timp şi vocaţia pentru asta. 
Când îi cerui noutăţi despre clătitele noastre, tot la fel, nu-mi 
răspunse. 

Întorcându-mă în cameră îl găsii pe Princhard în faţa 
ferestrei încercându-şi ochelarii împotriva luminii de gaz, in 
mijlocul unui cerc de soldați. Era o idee care-i venise, ne 
explica el, pe malul mării, în vacanţă şi pentru că era vară 
acum, vroia să-i poarte în timpul zilei, în parc. Acest pare 
era imens şi foarte bine supravegheat dealtfel de grupele de 
infirmieri vigilenti. A doua zi deci Princhard insistă să-l 
însoțesc până la terasă ca să-şi încerce frumosii ochelari. 
Lumina după-amiezu îl învăluia splendid pe Princhard, 
apărat de ochelarii lui opaci; observai că are nasul aproape 
transparent în jurul nărilor şi că respiră precipitat. 

— Prietene, îmi mărturisi el, timpul trece şi nu lucrează 
pentru mine... Constiinta mea este inaccesibilă remuscarilor, 
sunt liber, mulţumesc lui Dumnezeu! de asemenea 
sfuciuni... Nu crimele se pedepsesc în această lume... S-a 
renunţat de mult... Gafele contează... $i cred că eu am comis 
una... De neiertat... 

— Furând conserve? 


— Da, inchipuie-ti, am crezut ca-1 deosebit de inteligent! 
Ca să ma sustrag războiului şi in acest fel, ruşinos, dar trăind 
încă, să mă întorc într-un timp de pace aşa cum te întorci, 
extenuat la suprafaţa mării, după un lung plonjon în 
adâncuri... Eram cât pe-aci să reuşesc... Numai că războiul 
durează, evident, prea mult... Nu se mai nasc pe măsură ce el 
se lungeste, indivizi suficient de dezgustatori pentru a 
dezgusta Patria... Ea a început să accepte toate sacrificiile, 
de oriunde ar veni ele, toate hoiturile, Patria... A devenit 
infinit de indulgentă în alegerea martirilor săi, Patria! În 
prezent, nu mai există soldat nedemn să poarte armele şi 
nici, mai ales, să moară sub arme şi prin arme... Vor face, 
ultima noutate, din mine un erou. Probabil că nebunia 
masacrelor este peste măsură de imperioasă, ca să te apuci să 
ierti furtul unei cutii de conserve! Ce zic eu? Să-l uiti! 
Desigur, avem obiceiul să admirăm zilnic mari bandiți, a 
căror opulenţă lumea întreagă o venerează împreună cu noi 
ŞI a căror existenţă se dovedeşte de îndată ce o cercetezi mai 
îndeaproape, a fi o perpetuă crimă reînnoită în fiecare zi, dar 
aceşti oameni se bucură de glorie, de onoruri şi de putere, 
hotile lor sunt consacrate de legi, în timp ce oricât de 
departe ai căuta în istorie — şi ştii că o cunosc foarte bine — 
totul demonstrează că un biet găinar şi mai ales un hot de 
alimente neînsemnate cum ar fi o bucată de pâine, de slă- 
nina, sau un bot de brânză, atrage asupra sa, fără putinţă de 
scăpare, oprobriul indiscutabil, renegarea categorică a 
societăţii, pedepsele majore, dezonoarea automată, ruşinea 
de neispăşit, şi asta din două motive, mai întâi pentru că 
autorul unor asemenea hoţii e în general un sărac şi pentru 
că starea lui implică în ea însăşi o ruşine esenţială şi apoi 


pentru că actul său comportă un soi de tăcut repros facut 
comunităţii. Furtul săracului devine o malitioasa reluare în 
posesie individuală a ceea ce-i aparţine, mă înţelegi? Unde 
am ajunge? Aşa că represiunea miilor de pungaşi se execută 
sub toate climatele, bagă de seama, cu o rigoare extremă, nu 
numai ca un mijloc de apărare socială, dar mai ales ca o 
recomandare servită tuturor nefericitilor să stea la locul lor şi 
în casta lor, nevoiaşi, bucuroşi resemnati să crape la nesfârşit 
de-a lungul secolelor de mizerie şi de foame... Până acum 
totuşi le rămânea micilor pungaşi un avantaj în Republică, 
acela de-a fi privaţi de onoarea de-a purta arme patriotice. 
Dar începând de mâine, această stare de lucruri se va 
schimba, îmi voi relua locul începând de mâine, eu, hoţul... 
locul meu în armată... Aşa sunt ordinele... Acolo sus s-a 
hotărât să se şteargă cu buretele, ceea ce numesc ei 
„momentul meu de rătăcire” şi asta, bagă bine de seamă, pe 
considerentul a ceea ce mai numesc ei „onoarea familie” 
mele. Ce bunătate! Te întreb, prietene, oare familia mea o sa 
servească de ţintă şi strecurătoare gloantelor franceze şi 
nemtesti, amestecate?... Numai eu singur, nu-i asa? Si când 
voi fi mort, onoarea familiei mele o să mă reînvie? Uite, 
parcă-mi văd familia, odată războiul trecut... Cum trec toate. 
Vesel topaindu-mi familia pe gazonul verii ce s-a întors, 
parcă o văd, în duminicile frumoase... Totuşi numai la trei 
picioare dedesubt, eu, taticul, fosgäind de viermi şi mai 
infect decât un kilogram de rahat de 14 iulie, voi putrezi cu 
toate carnurile mele dezolate... Să ingrase brazdele 
agricultorului anonim, acesta este adevăratul viitor al 
soldatului! Ah! Prietene! Lumea asta nu-i decât o enormă 
antrepriză ca să te zvârle dincolo! Eşti încă tânăr. Fie ca 


aceste minute pătrunzătoare să conteze cat ani întregi! 
Ascultă-mă bine, prietene, şi nu mai lăsa să treacă acest 
semn capital cu care sunt împodobite toate ipocriziile 
ucigaşe ale Societăţii noastre, fără să te pătrunzi bine de 
însemnătatea lui: „înduioşarea asupra sorții, asupra condiţiei 
celui nenorocit”... V-o spun vouă, oameni buni, celor 
batjocoriti de viata, celor bătuţi, jefuiti, nädusitilor din 
totdeauna, va previn, cand mai marii lumii incep sa va 
iubească, înseamnă că vor să facă din voi carne de tun. 
Acesta e semnul... E infailibil. Incepe cu dragoste. Ludovic 
al XIV-lea cel putin, aduceti-va aminte, nu se sinchisea 
absolut deloc de bunul popor, cat despre Ludovic al XV-lea 
la fel. Se ştergea la cur cu el. Nu se trăia bine, în timpurile 
acelea, desigur, săracii n-au trăit bine niciodată, dar nu se 
puneau să-i măcelărească cu incapatanarea şi indarjirea pe 
care o găseşti la tiranii noştri de astăzi. Nu există hodină 
pentru cei Mici, ţi-o spun, decât atunci cand sunt dispretuiti 
de cei mari care nu se pot gândi la popor decât din interes şi 
din sadism... Filozofu sunt aceia, bagă bine de seamă cât mai 
stăm pe aici, care au început să spună poporului tot soiul de 
poveşti... Lui, care nu cunoştea decât catehismul... Au 
început, proclamară ei, să-l educe... Ah! Aveau o mulţime de 
adevăruri să-i descopere! Cât de frumoase şi noi! Cum mai 
luceau! Rămâneai uluit! Asta e! A început să zică bunul meu 
popor, asta aşa e! Intocmai! Să murim cu toţii pentru asta! El 
nu cere niciodată decât să moară, poporul! Aşa e el! 
„Trăiască Diderot” au racnit şi apoi „Bravo Voltaire”! Iată 
cel putin nişte filozofi adevăraţi! Să mai trăiască şi Carnot’, 


2 Carnot (Lazare), membru al Convenţiei şi matematician francez, 
născut la Nolay (1753-1823). Este unul dintre creatorii 


cel care organizează atât de bine victoriile! Trăiască lumea 
întreagă! lată cel putin nişte băieți buni care nu-l lasă pe 
acest bun popor să moară în ignoranță si fetişism. Îi arată 
drumul Libertăţii! îl emancipează! Fără întârziere! Mai întâi 
toată lumea să ştie să citească jurnalele! Asta e salvarea! 
Dumnezeii lor! Şi repede! Nici un analfabet! Nu ne mai 
trebuie! Numai soldati-cetateni! Să voteze! Să citească! Sa 
se bată! Să mărşăluiască! Să trimită bezele! Cu acest regim, 
curând bunul meu popor fu gata copt! Atunci, nu-i aşa, 
entuziasmul de a fi liber trebui să servească la ceva, nu-i aşa! 
Danton nu era elocvent de florile părului. Prin câteva 
discursuri foarte bine simţite, din cele care se mai aud şi 
astăzi, ţi-a mobilizat bunul lui popor cât ai zice peste! Si fu 
prima plecare a primelor batalioane de emancipati frenetici! 
Primii alegători prostiti şi drapaluiti pe care Dumouriez; i-a 
dus să fie gauriti în Flandra! Pentru el însuşi, Dumouriez, 
venit prea târziu la acest joc idealist cu totul nou, a preferat 
în cele din urmă banu si a dezertat; fu ultimul nostru 
mercenar... Soldatul gratuit era ceva nou... Atât de nou că 
Goethe, cât era el de Goethe, sosind la Valmy a rămas cu 
ochii beliti. In fata acestor cohorte zdrentäroase şi entuziaste 
care veniseră de bună voie să se lase măcelărite de regele 


geometriei moderne. Membru al Comitetului salvării publice, a 
creat cele paisprezece armate ale Republicii şi a conceput toate 
planurile campaniei; a fost supranumit Organizatorul victoriei. A 
fost exilat în timpul Restauratiei ca regicid. (n. tr.) 

3 Dumouriez (Charles François du Perier), general francez născut 
la Cambrai (1739-1823), ministru al Afacerilor străine în 1792. A 
câştigat bătăliile de la Valmy, Jemmapes şi a cucerit Belgia. 
Bătut la Neerwinden (1793) a fost demis de Convenţie şi a trecut 
la duşmani (n. tr.). 


Prusiei, întru apărarea ineditei ficțiuni patriotice, Goethe trai 
sentimentul că mai avea încă multe de învăţat. Din ziua 
aceasta, strigă el, după obiceiul geniului său magnific, 
începea o epocă nouă! Mie-mi spui? După aceea, cum 
sistemul era excelent, începură să fabrice eroi în serie, care 
costară din ce în ce mai puţin, din cauza perfecționării 
sistemului. Toată lumea îl găsea excelent, Bismarck, cei doi 
Napoleoni, Barrés, şi el, ca şi cavalerista Eisa*! Religia 
drapelardă o înlocui prompt pe cea celestă, nor bătrân 
dezumflat de reformă şi condensat in pusculitele episcopale. 
Altădată moda fanatică era: „Trăiască Isus! La rug cu ere- 
ticii!”, cam rari şi de bună voie, ereticii, oricum. În timp ce 
acum, aici unde am ajuns, tipetele hoardelor: „La 
spânzurătoare cu laşii! Cu neputincioşii! Alfabetizati pros- 
tovani! Cu milioanele, la dreapta!” produc vocatii. Cat des- 
pre cei ce nu vor să sfâşie, nici să asasineze pe nimeni, 
pacifiştii imputiti, navaliti peste ei şi mäceläriti-1! Omorâti-1 
în diverse feluri şi pe săturate! Smulgeti-le, ca să-i învăţaţi 
minte, matele din ei, ochiu din orbite şi anii vieţii lor 
scârboase! Omorâti-1, legiuni, terciuiti-i, însângeraţi-i, 
parjoliti-i cu acizi şi toate astea pentru ca Patria să devină 
mai iubită, mai plăcută, mai blândă. $i dacă mai sunt printre 
voi cumva nespalati care refuză să înţeleagă aceste lucruri 
divine, n-au decât să meargă să se-ngroape cu ceilalți, dar nu 
în acelaşi loc, ci la capătul cimitirului sub epitaful infam de 
laşi fără ideal, căci vor fi pierdut nenorocitii dreptul 
magnific la un fir de umbră al monumentului adjudecatar şi 
comunal ridicat pentru morţii cuviincioşi pe aleea centrală şi 


4 Cavalerista Eisa — eroină franceză care a luptat în primul război 
mondial, (n. tr.) 


vor fi pierdut de asemenea dreptul de-a culege ecoul 
ministrului care va veni intr-o duminica sa urineze la Prefect 
si să dea din gură dupa prânz, deasupra mormintelor... 

Dar din fundul grădinii cineva îl strigă pe Princhard. Îl 
căuta de urgenţă medicul şef prin infirmierul de servici. 

— Mă duc, a spus Princhard, şi nu-i mai rămase timp decât 
să-mi strecoare ciorna discursului pe care-l încercase asupra 
mea o clipă mai înainte. Un truc de cabotin. 

Pe el, pe Princhard, nu l-am mai văzut niciodată. Avea 
viciul intelectualilor, era neserios. Stia prea multe şi asta îl 
zăpăcea. Avea nevoie de o mie şi unu de trucuri ca să se- 
nvioreze, ca să se hotărască. 

E deja departe de noi seara în care el a plecat, dacă stau şi 
mă gândesc. Mi-aduc bine-aminte totuşi. Casele mahalalelor 
care mărgineau parcul se mai zăriră o clipa, foarte clar, cum 
se întâmplă cu toate lucrurile,înainte de-a le cuprinde 
înserarea. Copacii creşteau în umbră şi urcau spre cer să- 
ntâlnească noaptea. 

N-am făcut nimic niciodată ca să aflu veşti de la el, să 
ştiu cu adevărat dacă a dispărut acest Princhard, cum mi se 
spusese! Dar e mai bine să fi dispărut! 


Veninoasa noastră pace îşi arăta arama încă din timpul 
războiului. 

Puteai să ghiceşti ce va fi această isterică de pace numai 
văzând-o agitându-se de pe acum în taverna de la Olympia. 
Jos, în lunga pivniţă dancing, sclipind dintr-o sută de oglinzi, 
tropaia în praf şi la marea disperare în muzica negro-iudeo- 
saxonă. Britanici şi negri, amestecați. Levantini şi ruși 
gäseai peste tot, fumând, zbierând, melancolici şi cazoni, 


întinşi pe sofalele visinii. Aceşti soldați de care astăzi abia 
dacă ne mai aducem aminte au prăsit viitorul, lucrul acesta 
ce creşte încă şi care nu va deveni un biet gunoi decât ceva 
mai târziu, cu timpul. 

Starniti de cele câteva ore petrecute la Olympia în fiecare 
săptămână, mergeam în grup să-i facem o vizită lenjeresei- 
mănuşăresei-librăresei noastre, madama  Herote din 
l'Impasse des Beresinas, în spatele cafenele: Folies-Bergeres, 
acum dispărută, unde veneau, însoţiţi de fetiţe, catelusi în 
lesă, să facă pipi. 

Noi veneam să ne căutăm fericirea, pe bâjbâite, fericire 
pe care toată lumea o ameninţa cu turbare. Ti-era ruşine de 
această poftă, dar trebuia să ţi-o indeplinesti. E mai greu să 
renunti la dragoste decât la viaţă. Iti petreci timpul omorând 
sau adorând în această viata, şi totul în acelaşi timp. „Ie 
urăsc! Te ador!” Te aperi, te conservi; cu orice pret, iti treci 
viata bipedului din secolul următor, cu frenezie, ca şi cum ar 
fi peste măsură de plăcut să te continui, ca şi cum asta ne-ar 
face la urma urmei eterni. Dorinţa de-a face dragoste cu 
orice preţ, aşa cum te scarpini. 

Mintal mi-era mai bine, dar situația mea militară rămânea 
destul de incertă. Mi se dădea voie să ies în oraş din când în 
când. Lenjereasa noastră se numea deci madama Herote. 
Avea fruntea atât de joasă şi de îngustă că la început nu-ţi 
era la îndemână în preajma ei, în schimb buzele îi erau atât 
de surâzătoare şi de cărnoase că nu mai ştiai ce să faci ca să- 
1 scapi. La adăpostul unei volubilitati fără pereche, al unui 
temperament de neuitat, ea ascundea o serie de intenții 
simple, rapace, pios comerciale. 


Avere se pornise să facă în câteva luni, datorită aliaţilor şi 
mai ales pântecului ei. Scăpase de ovare, trebuie să vă spun, 
operată fund de salpingită anul trecut. Făcu avere datorită 
acestei castratii eliberatoare. Există asemenea infirmitati 
feminine care se dovedesc providentiale. O femeie care-şi 
petrece timpul păzindu-se mereu de sarcină nu-i decât un fel 
de impotentă şi nu va avea prea mult succes. 

Bătrânii şi tinerii mai cred, bănuiesc, că se poate face mai 
uşor amor şi nu prea scump in cämärutele din fundul 
dughenelor unor lenjerese. Asta aşa era, acum vreo douăzeci 
de ani, dar de atunci multe lucruri nu se mai fac, mai ales 
dintre cele plăcute. Puritanismul anglo-saxon ne seacă în 
fiecare zi tot mai mult, el a redus aproape la nimic 
inepuizabila plăcere din cämärutele din fundul dughenelor. 
Totul tinde spre căsătorie şi corectitudine. 

Madama Herote ştiu să obţină un profit bun de pe urma 
ultimelor libertăţi pe care le mai apucă de-a face amor în 
picioare şi nu prea scump. Un expert-evaluator de obiecte 
scoase la licitație, fără ocupaţie, trecu prin fata magazinului 
într-o duminică, intră şi-i tot acolo şi acum. Ramolit fusese 
el şi aşa şi rămase, nici vorbă. Fericirea lor se consuma în 
tăcere. În umbra ziarelor chemând în delir la ultimele 
sacrificii patriotice, viaţa, strict măsurată, plină de 
prevedere, continua, chiar mai ingenioasă ca niciodată. Aşa 
sunt fata şi reversul, ca lumina şi umbra, ale aceleiași 
medalii. 

Expertul madamei Herote plasa în Olanda fonduri pentru 
amicii lui, cei mai bine informaţi, $i apoi şi pentru madama 
Herote, de îndată ce deveniră intimi. Cravatele, sutienele, şi 


cămăşile pe care le vindea retineau clienţii şi clientele şi mai 
ales îi ispiteau să revină. 

Un mare număr de întâlniri naționale şi străine avură loc 
la lumina trandafirie a brise-bisurilor printre frazele fără 
sfârşit ale patroanei a cărei prezenţă voluminoasă, vorbareata 
si parfumată până la leşin ar fi putut deşuchia pe cel mai 
rânced dintre hepatici. Din această amestecătură, departe de 
a-şi pierde capul, îşi trăgea beneficule ei, madama Herote, în 
bani mai întâi, pentru că-şi punea deoparte dijma cuvenită 
din vânzările de sentimente, apoi ca urmare a faptului că se 
făcea atâta dragoste în juru-i. Unind cuplurile, dar si 
despartindu-le, cu o bucurie cel putin egală, prin bârfe, 
insinuări, trădări, imagina fericiri şi dureri fără să se 
descumpănească. Intretinea viata pasiunilor. Din asta 
comerțul ei nu avea decât de câştigat. 

Proust, un strigoi aproape el însuşi, s-a pierdut cu o 
extraordinară tenacitate în infinita, diluanta neseriozitate a 
ritualurilor şi demersurilor care se încolăcesc în jurul 
oamenilor de lume, oameni ai golului, fantome de dorinti, 
partuzarzi nehotarati asteptandu-si mereu un Watteau al lor, 
căutători fără chef ai unor improbabile Cytere. 

Dar madama Herote, populară şi substanţială din fire, era 
bine înfiptă cu picioarele în pământ prin pofte aspre, stupide 
ŞI precise. 

Dacă oamenii sunt atât de răi, e poate numai pentru că 
suferă, dar e lung timpul care separă momentul în care au 
încetat să mai sufere de cel în care devin ceva mai buni. 
Frumoasa reuşită materială şi pasională a madamei Herote 
nu avusese încă timp să îndulcească predispozitile ei 
cuceritoare, rapace. 


Nu era mai rea decât majoritatea comerciantilor de prin 
împrejurimi, dar îşi dădea multă osteneală să-ţi demonstreze 
contrariul şi atunci ştiai cu cine ai de-a face. Prăvălia nu era 
doar un loc de întâlnire, ci şi un soi de intrare secretă într-o 
lume de bogăţie şi de lux în care până atunci, cu toată 
dorinţa mea, nu pătrunsesem şi din care fui dealtfel prompt 
si penibil eliminat în urma unei incursiuni furise, prima şi 
ultima. 

Parizienii bogaţi locuiau împreună, cartierele lor, în bloc, 
formând o felie de tort urban al cărui vârf atingea Louvre-ul, 
în timp ce fundul rotunjit se oprea sub copacii dintre Pont 
d'Auteuil şi Porte des Ternes. Poftim. Felia cea bună a 
oraşului. Restul nu-i decât mizerie şi bălegar. 

Când treci prin fata caselor celor bogaţi nu remarci mai 
întâi prea mari diferente fata de alte cartiere, doar străzile 
sunt pe aici un pic mai curate şi atât. Ca să pătrunzi în 
interiorul caselor acestor oameni, al acestor lucruri, trebuie 
să te incredintezi hazardului sau intimitatii. 

Prin prăvălia madamei Herote puteai să pătrunzi ceva mai 
mult în această rezervaţie, datorită argentinienilor care 
coborau din cartierele privilegiate pentru a-şi procura de la 
ea izmene şi cămăşi şi pentru a glumi cu frumoasa alesătură 
de prietene ambitioase, teatrale şi muzicale, bine făcute, pe 
care madama Herote le atrăgea în acest scop. 

La una din ele, eu, care n-aveam nimic de oferit decât 
tinerețea mea cum se zice, incepui să tin mult mai mult decât 
s-ar fi cuvenit. Micuța Musyne, o numeau între ei. 

În pasajul Beresinas, toată lumea se cunoştea de la o 
prăvălie la alta, ca-ntr-o adevărată mică provincie, de ani de 


zile inghesuiti intre doua strazi ale Parisului, adica barfindu- 
se şi spionându-se omeneste până la delir. 

În ceea ce priveşte subzistenta, înainte de război, se 
disputa între comercianţi o viata cârpăcită şi disperant de 
economă. Între atâtea alte sărmane nevoi se afla şi necazul 
cronic al acestor prăvăliaşi de a fi obligati, în penumbra 
vitrinelor prin care nu putea pătrunde lumina, să aprindă 
gazul de la ora patru seara. Dar îşi rezervau astfel, în schimb, 
retrasă, o ambianta propice propunerilor delicate. 

Multe dintre prăvălu erau cu toate acestea periclitate din 
cauza războiului în timp ce dugheana madamei Herote, 
sprijinită de tinerii argentinieni, de ofiţerii cu soldă, şi de 
sfaturile prietenului expert, era de o prosperitate pe care 
toată lumea în împrejurimi o comenta, vă puteţi închipui, în 
termeni oribil. 

Să băgăm de seamă de exemplu că în această epocă 
celebrul cofetar de la numărul 112 îşi pierdu brusc fru- 
moasele cliente datorită mobilizării. 

Obişnuitele degustatoare, cu mănuşi lungi, obligate, 
pentru că li se rechizitionasera caii, să meargă pe jos, nu mai 
venirä şi nici n-aveau să mai vie vreodată. Cat despre 
Sambanet, legătorul de note muzicale, îşi stăpânea din ce in 
ce mai greu dorința pe care o avusese dintotdeauna de a 
sodomiza un soldat. Un asemenea curaj într-o seară, picat 
prost, îl puse rău cu câţiva patrioţi care-l acuzară din capul 
locului de spionaj. Trebui să-şi închidă dugheana. 

Dimpotrivă domnişoara Hermance de la numărul 26 a 
cărei specialitate fusese până în acea zi un anumit articol de 
cauciuc, avuabil sau nu, s-ar fi descurcat foarte bine datorită 
împrejurărilor, dacă n-ar fi trecut, evident prin toate 


dificultățile din lume în aprovizionarea cu ,,prezervative” pe 
care le primea din Germania. 

Pe scurt, singură madama Herote, cu prilejul noii epoci a 
lenjeriei fine şi democratice, prospera cu uşurinţă. 

Se expediau sumedenie de scrisori anonime între prăvălu 
si toate foarte pipărate. Madama Herote prefera, în ceea ce o 
privea şi pentru distracţia ei, să le adreseze personajelor sus- 
puse; chiar şi aici îşi manifesta puternica ambiţie care 
constituia însuşi fondul temperamentului ei. De exemplu, îi 
trimitea câte una Preşedintelui Consiliului, numai pentru a-l 
asigura că e incornorat, iar Mareşalului Pétain, în englezeste, 
cu ajutorul dicționarului, ca să-l facă să turbeze. Scrisoarea 
anonimă? Apă de ploaie! Madama Herote primea în fiecare 
zi un pachetel pe socoteala ei, cu acele scrisori nesemnate şi 
care nu miroseau deloc bine, vă asigur. Rămânea gânditoare, 
năucită zece minute, dar îşi restabilea repede echilibrul, nu 
ştiu cum, nu ştiu cu ce, dar întotdeauna şi foarte hotărât. 
neavând în viaţa ei interioară nici un loc pentru îndoială şi 
cu atât mai puţin pentru adevăr. 

Printre clientele şi protejatele sale, o sumedenie de artiste 
îi soseau mai mult cu datorii decât cu rochii. Pe toate 
madama Herote le sfătuia şi ele erau multumite, între altele 
şi pe Musyne care mie mi se părea cea mai frumuşică dintre 
toate. Un adevărat înger muzical, o podoabă de violonistă, o 
podoabă foarte dezghetata totuşi, cum dealtfel mi-o şi 
dovedi mai târziu. Implacabila în dorinţa ei de-a reuşi pe 
pământ şi nu în cer, se descurca în momentul când a 
cunoscut într-un actulet tot ce putea fi mai sic şi mai 
parizian, azi de mult uitat, la Variétés. 


Apărea cu vioara într-un fel de prolog improvizat, 
versificat, melodios. Un gen adorabil şi subtil. 

Cu iubirea pe care 1-0 închinai, timpul meu deveni fre- 
netic şi se scurgea în salturi de la spital până la ieşirea 
teatrului. Nu eram niciodată singurul care o aşteptam, 
dealtfel. Militari terestri se întreceau să mi-o răpească, 
aviatori de asemenea, ba mult mai uşor încă, dar întâietatea 
în seducţie le revenea fără îndoială argentinienilor. Comerţul 
lor cu carne îngheţată lua, datorită înmulţiri contingentelor, 
proporțiile unei forte a naturii. Micuta Musyne a profitat cat 
a putut de aceste zile mercantile. Bine a făcut, argentinieni 
nu mai există astăzi. 

Nu intelegeam. Eram înşelat în toate şi de toată lumea, de 
femei, de bani, de idei. Înşelat şi nemulţumit. Mi se întâmplă 
si acum s-o mai întâlnesc pe Musyne cam la doi ani o dată, 
sau aproape, ca pe majoritatea fiintelor pe care le-am 
cunoscut foarte bine altădată. E răgazul care ne trebuie, doi 
ani, ca să ne dăm seama dintr-o ochire sigură ca instinctul, 
de urâtenia care a împovărat un obraz chiar delicios la 
vremea lui. 

Rămâi sovaind în fata lui o clipa, şi apoi în cele din urmă 
îl accepti aşa cum e acum, cu aceasta dizarmonie crescândă, 
ignobila a întregii figuri. Trebuie chiar să-i surâzi acestei 
meticuloase şi lente caricaturi la care cei doi ani au trudit din 
greu. Să acceptăm timpul, oglinda noastră. Si când ne-am 
regăsit pe de-a-ntregul, aşa cum suntem, (ca pe o scrisoare 
străină pe care eziti s-o primeşti la prima vedere), putem zice 
că n-am greşit calea, că am mers pe drumul cel adevărat, 
fiecare pe al lui, inevitabilul drum al celor doi ani în plus, 
drumul spre hoit. Asta-i totul. 


Musyne, când o întâlneam astfel, din întâmplare, părea ca 
vrea să fugă de mine cu tot dinadinsul, să mă evite, să se- 
ntoarcă din drum, orice, atât o înspăimântam cu capul meu 
urât... Miroseam urât, evident, a tot trecutul, dar de mine 
care-l ştiu vârsta de atâta amar de ani, orice ar face tot nu 
poate scăpa în nici un fel. Rămâne aşa nemiscata în fata 
existenţei mele ca-n faţa unui monstru. Ea, atât de delicată, 
se crede obligată să-mi pună întrebări grosolane, imbecile, 
cum ar pune o servitoare prinsă cu ocaua mică. Femeile au 
fire de servitoare. Dar ea poate mai mult joacă aceasta 
repulsie decât o simte: e şi asta un fel de consolare care-mi 
rămâne. Îi dau eu însumi impresia că sunt murdar. Artist şi 
eu în felul meu. La urma urmei de ce n-ar fi tot atâta arta 
posibilă în uratenie ca şi în frumuseţe. Rămâne un gen de 
cultivat, asta-i tot. 

Am crezut mult timp că e proastă micuța Musyne, dar 
asta nu era decât părerea unui vanitos dat pe uşă afară. Ştiţi, 
înainte de război eram cu toții mult mai nestiutori şi mai 
neghiobi decât astăzi. Nu cunoşteam despre lume mai nimic 
in general, în sfârşit, nişte inconstienti... Bietii indivizi ca 
mine puteau fi cu mult mai uşor traşi pe sfoară. Iubirea 
pentru Musyne cea atat de frumoasa, credeam eu ca trebuia 
să-mi acorde puteri nelimitate şi mai întâi şi mai ales curajul 
care-mi lipsea, şi toate numai pentru că era atât de frumoasă 
si atât de bună muziciană, puicuta mea! Dragostea e ca 
alcoolul, cu cât eşti mai neputincios şi mai beat, cu atât te 
crezi mai puternic şi mai deştept şi mai sigur de drepturile 
tale. 

Madama Herote, verisoarä a numeroşi eroi decedați, nu 
mai ieşea din fundătura ei decât în ţinută de mare doliu; dar 


nu prea mergea în oraş, decât rar, expertul se arăta a fi destul 
de gelos. Ne adunam în sufrageria din spatele prăvăliei care, 
odată cu prosperitatea, luă definitiv înfăţişarea unui salon. 
Veneam aici ca să stăm de vorbă, să ne distrăm, plăcut, 
convenabil, la lumina gazului. Micuța Musyne, la pian, ne 
fermeca cu clasici, numai cu clasici conform acelor timpuri 
dureroase. Stăteam aşa după-amieze întregi, unul lângă altul 
cu expertul între noi, legănându-ne secretele, temerile şi spe- 
rantele. 

Servitoarea madamei Herote, recent angajata, tinea mult 
să ştie cand se vor hotari în sfârşit să se căsătorească unii cu 
alţii. În satul ei nu se concepeau uniunile libere. Toţi aceşti 
argentinieni, ofițeri, clienţi curioşi îi produceau o frică 
aproape animală. 

Musyne era din ce în ce mai mult acaparată de clienţii 
sud-americani. În felul acesta, cunoscui până la urmă în 
întregime toate bucatariile şi pe toți servitorii acestor domni, 
tot mergând să-mi aştept iubita in camera de oficiu. Valetii 
acestor domni mă luau dealtfel drept codos. Şi apoi toată 
lumea ma luă în cele din urmă drept codos, inclusiv Musyne 
si toţi obisnuitii prăvăliei madamei Herote. Nu puteam face 
nimic. Dealtfel asta trebuia să se întâmple mai devreme sau 
mai târziu, să fiu etichetat. 

Obtinui de la autoritățile militare un alt concediu de 
convalescenta pe o durată de două luni şi se vorbea chiar sa 
fiu reformat. Ne hotărârăm eu şi cu Musyne să locuim 
împreună la Billancourt. Era doar un pretext ca să scape de 
mine, pentru că profita că stăm departe ca să dea cât mai rar 
pe acasă. Găsea mereu alte motive ca să rămână la Paris. 


Noptile la Billancourt erau blânde, insufletite uneori de 
acele copilăreşti alarme de avioane şi zepelinuri, datorită 
cărora orăşenii aflau prilejul de-a încerca emoţii justificate. 
Asteptandu-mi iubita, mă plimbam la căderea serii până la 
podul Grenelle, acolo unde întunericul urca din fluviu până 
la tăblia metroului, cu lampadarele lui înşirate, suspendate în 
mijlocul nopţii, şi cu fierăria lui enormă care se înfunda 
bubuind scurt în coasta marilor imobile ale cheiului Passy. 

Există anumite locuri ca acestea în oraşe, de o uratenie 
atât de stupidă că eşti aproape întotdeauna singur acolo. 

În cele din urmă Musyne nu se mai întorcea în aşa zisa 
noastră locuinţă decât o dată pe săptămână. Insotea din ce în 
ce mai des cantaretele pe la casele argentinienilor. Ar fi 
putut cânta şi şi-ar fi putut câştiga existenţa prin 
cinematografe, ar fi fost mult mai uşor pentru mine să mă 
duc s-o iau, dar argentinienii erau veseli şi plăteau bine, in 
timp ce cinematografele erau triste şi plăteau prost. Viaţa 
toată e făcută din asemenea preferinţe. 

Colac peste pupăză se mai ivi, spre nenorocul meu, 
si Teatrul Armatelor. Musyne îşi făcu pe loc o sută de relatii 
militare la Minister plecând din ce în ce mai des pe front 
pentru a-i distra pe bietii noştri ostaşi şi asta săptămâni în şir. 
Canta minuţios armatelor sonata şi adagio-ul în fata 
stalurilor Statului-major, bine plasat ca să-i vadă picioarele. 
Soldaţii intarcuiti în trepte în spatele şefilor nu se bucurau 
decât de ecourile muzicale... Petrecea astfel vrând-nevrând 
nopţi foarte complicate în hotelurile din zona armatelor. Într- 
o zi mi se întoarse foarte veselă de pe front înarmată cu un 
brevet de eroism, semnat de unul din marii noştri generali, 
dacă vă place. Diploma asta a stat la baza deplinei ei reuşite. 


In colonia argentiniană a ştiut să se facă dintr-o dată 
foarte populară. O sărbătoriră. Se înnebuneau după Musyna 
mea, violonistă de război atât de delicată! Atât de proaspătă 
si cârliontatä, şi eroină pe deasupra. Aceşti argentinieni 
având recunoştinţa pântecelui închinau marilor noştri şefi 
una din acele admiratii care nu se găsesc pe toate drumurile, 
şi când Musyne li se întoarse cu documentul autentic, cu 
botişorul ei frumos, cu degetele ei agile şi glorioase, 
începură s-o iubească care mai de care, pe întrecute, ca să 
zic aşa. Poezia eroică pune stăpânire fără putinţă de 
impotrivire pe cei ce nu merg la război şi mai ales pe cei pe 
care războiul e gata să-i îmbogăţească peste măsură. E 
firesc. 

Ah! Eroismul zurbagiu, să leşini nu alta, zău! Armatorii 
din Rio îşi ofereau numele şi acțiunile drägälasei care 
feminiza atât de dulce, atât de la îndemână, curajul francez şi 
războinic. Musyne ştiu să-şi creeze, trebuie s-o mărturisesc, 
un mic repertoriu foarte cochet de incidente de război si 
care, întocmai ca o pălărie hoata, îi veneau de minune. Mă 
uimea pe mine însumi cu tactul ei şi, trebuie să vă spun, 
ascultând-o, nu eram în materie de minciuni pe lângă ea 
decât un vulgar simulator. Avea darul de a-şi prezenta 
gaselnitele într-un fel de distanță dramatică unde totul 
devenea şi rămânea preţios şi emotionant. Noi combatanții, 
în chestiuni de vorbe goale, eram vulgar de temporali şi 
precişi, îmi dădui seama brusc. Ea lucra în eternitate, 
frumoasa mea! Trebuie să-l crezi pe Claude Lorrain, prim 
planurile unui tablou sunt întotdeauna respingătoare şi arta 
cere să situezi interesul operei în depărtări, în inefabil, acolo 
unde se refugiază minciuna, vis prins asupra faptului, şi 


singura dragoste a oamenilor. Femeia care ştie să {ina seama 
de mizerabila noastră fire ne câştigă uşor dragostea, devine 
repede indispensabila şi suprema noastră speranţă. Aşteptăm 
de la ea să ne conserve iluzoria noastră rațiune de a fi, dar tot 
aşteptând ea poate, în exerciţiul acestei magice funcțiuni, să- 
ŞI câştige cu uşurinţă existenţa. Musyne nu scăpă ocazia, din 
instinct. 

Pe argentinienii ei îi găseai pe lângă Ternes, dar mai ales 
în marginea cartierului du Bois, în mici hotele particulare, 
bine închise, strălucitoare, unde în acele vremuri de iarnă 
domnea o căldură atât de plăcută că, venind de afară, cursul 
gândurilor iti devenea brusc optimist, fără voia ta. 

Disperat şi tremurând de teamă, mă angajasem, ca să fie 
gafa deplină, să merg cât mai des posibil, v-am mai spus, să- 
mi aştept femeia în camera de oficiu. Aşteptam cu răbdare, 
uneori până dimineaţa, mi-era somn, dar gelozia mă ţinea 
treaz, şi vinul alb de asemenea, vin pe care servitorii mi-l 
ofereau la discreţie. Pe stăpânii lor argentinieni îi vedeam 
foarte rar, le auzeam cântecele şi spaniola lor bubuitoare şi 
pianul care nu se mai oprea, dar la care cântau cel mai 
adesea alte mâini decât cele ale Musynei. Ce-mi făcea oare, 
în timpul ăsta, puicuta cu mâinile? 

Când mă întâlnea dimineaţa în fata uşii, se stramba 
văzându-mă. Eram natural în vremea aceea ca un animal, nu 
vroiam să-mi las frumoasa şi gata, ca pe un os. 

Iti pierzi cea mai mare parte a tinereţii din cauza gafelor. 
Era evident că iubita mea mă va părăsi curând şi pentru 
totdeauna. Încă nu învăţasem că existau două lumi foarte 
diferite, cea a bogatilor şi cea a săracilor. Mi-au trebuit ca 
atâtor altora douăzeci de ani şi războiul, ca să învăţ să stau la 


locul meu, să întreb de preţul lucrurilor şi al fiinţelor înainte 
de a le atinge, şi mai ales înainte de a le iubi. 

Încălzindu-mă aşadar în oficiu cu tovaräsii mei servitorii, 
nu intelegeam că deasupra capului meu dansau zeii 
argentinieni, ar fi putut fi şi nemți, francezi, chinezi, nu asta 
avea importanţă, dar zei, bogaţi, iată ce trebuia să înţeleg. Ei 
deasupra cu Musyne, eu dedesubt cu nimic. Musyne se 
gândea serios la viitorul ei; prefera atunci să şi-l facă alături 
de un zeu. Si eu bineînţeles mă gândeam la viitorul meu, dar 
într-un fel de delir, pentru că tot timpul, în surdină, mi-era 
frică că voi fi ucis în război şi frică să nu crap de foame în 
timp de pace. Moartea mă amânase şi eram îndrăgostit. Un 
coşmar. Nu prea departe de noi, la mai puţin de o sută de 
kilometri, miloane de oameni curajoşi, bine înarmaţi, bine 
instruiți, mă aşteptau să-mi facă de petrecanie şi francezii ma 
aşteptau şi ei să-mi pună pielea pe bat, dacă nu vroiam sa 
mi-o las gaurita de cei din fata. 

Există pentru cel sărac în lumea asta două feluri mari şi 
late de a o mierli, fie prin indiferența absolută a semenilor 
lui în timp de pace, fie prin pasiunea criminală a aceloraşi în 
timp de război. Dacă încep să se gândească la tine, numai şi 
numai la torturarea ta se gândesc ceilalți, la nimic altceva. 
Nu-i interesezi decât sângerând, bestule! Princhard avusese 
dreptate în această privinţă. În iminenta abatorului nu 
speculezi prea mult asupra a ceea ce va fi viitorul tău, nu te 
gândeşti decât să iubeşti de-a lungul celor câteva zile care ti- 
au mai rămas, acesta fiind singurul mijloc de a-ţi uita un pic 
trupul, pe care-l vor beli de sus în jos. 

Pe când Musyne îmi scăpa, eu mă credeam un idealist, 
aşa se numesc bietele instincte proprii învăluite în vorbe 


mari. Permisia mi se apropia de sfarsit. Jurnalele chemau pe 
front pe toţi cei în stare să se bată, şi bineînţeles înainte de 
toate, pe cei care nu aveau relaţii. Devenise oficială ideea că 
nu mai aveai voie să gândeşti decât la câştigarea războiului. 

Musyne ca şi Lola dorea foarte tare să mä-ntorc zor- 
nevoie pe front şi să rămân acolo, şi cum nu prea păream 
grăbit, se hotărî să bruscheze lucrurile, ceea ce nu era totuşi 
în obiceiul el. 

Într-o seară când, printr-o excepţie, ne întorceam îm- 
preună la Billancourt, iată că se dă alarma şi toţi oamenii din 
clădirea noastră se precipită spre pivniţă în onoarea nu ştiu 
cărui zepelin. 

Aceste mărunte panici în timpul cărora un cartier întreg 
în pijama îndărătul unei lumânări dispărea cotcodăcind în 
adâncuri pentru a scăpa de un pericol aproape în întregime 
imaginar, dădeau măsura îngrijorătoarei neseriozitati a 
acestor fiinţe, când găini speriate, când oi neghioabe şi 
supuse. Asemenea monstruoase inconsistente sunt capabile 
să dezguste pentru totdeauna pe cel mai răbdător, pe cel mai 
tenace dintre sociofili. 

De la primul tignal de alarmă, Musyne uita că tocmai 1 se 
descoperise atâta eroism la Teatrul Armatelor. Mă zorea să 
mă azvârlu cu ea în fundul subteranelor, în metrou, în 
canale, oriunde, dar la adăpost şi cât mai adânc şi mai ales 
imediat. Văzându-i pe toţi rostogolindu-se astfel, locatari 
mari ŞI MICI, veseli sau gravi, patru câte patru, spre gaura 
salvatoare, mă cuprindea chiar şi pe mine până la urmă un 
soi de indiferenţă. Laş sau curajos, asta nu înseamnă mare 
lucru. Iepure aici, erou dincolo, e acelaşi om, nu gândeşte 
aici mai mult ca dincolo. Tot ce nu-i câştig de bani îl 


depăşeşte evident peste măsură. Tot ce-1 viaţă sau moarte îi 
scapă. Chiar propria lui moarte o speculează prost şi de-a- 
ndoaselea. Nu se pricepe decât la bani şi la teatru. 

Musyne scâncea în faţa rezistenţei mele. Alţi locatari ne 
îndemnau să-i insotim şi mă lăsai în cele din urmă convins. 
Se făcuseră în ceea ce priveşte alegerea pivnitei o serie de 
propuneri contradictorii. Pivnita măcelarului câştigă în cele 
din urmă toate adeziunile, se pretindea că este cea mai 
adâncă dintre toate pivnițele din imobil. Încă din prag te 
ajungeau adierile unui miros intepator şi bine cunoscut mie, 
care-mi deveni pe loc absolut insuportabil. 

— Ai să cobori acolo, Musyne, printre toate hălcile alea 
spânzurate în cârlige? o întrebau. 

— De ce nu? îmi răspunse foarte uimită. 

— E1 bine, mic, îi zic, asta mi-aduce aminte de ceva, şi 
prefer să urc sus... 

— Pleci? 

— Ne întâlnim după ce se termina! 

— Dar s-ar putea să dureze... 

— Prefer să te aştept sus, îi zic. Nu-mi place carnea şi apoi 
O să se termine repede. 

În timpul alarmei, protejaţi în ungherele lor, locatarii 
schimbau amabilitati deocheate. Câteva dame-n capot, 
ultimele venite, se grabeau cu eleganţă şi măsură spre 
această boltă duhnitoare căreia măcelarul şi mäcelärita îi 
făceau onorurile, scuzându-se mereu, de frigul artificial, 
indispensabil bunei conservari a mărfii. 

Musyne dispăru cu ceilalți. Am aşteptat-o sus, în casă, o 
noapte, o zi întreagă, un an... Nu s-a mai întors să mă caute 
niciodată. 


Cam de prin aceasta epoca am devenit, in ceea ce ma 
privea, din ce in ce mai greu de multumit, si-n cap nu mai 
aveam decât două idei: să-mi scap pielea şi să plec in 
America. Dar să scap de război era cel dintâi lucru care m-a 
ținut cu sufletul la gură luni şi luni în şir. 

„Tunuri! Oameni! Muniţii!” cereau fără să pară ca 
obosesc patriotii. Aveau aerul că nu mai puteau dormi atât 
timp cât biata Belgie şi nevinovata Alsacie nu vor fi smulse 
jugului german. Era o obsesie care-i împiedica, ni se afirma, 
pe cei mai buni dintre noi să respire, să mănânce, să facă 
dragoste. Dar nu aveau totuşi aerul că asta i-ar împiedica să 
facă afaceri pe supraviețuitori. Moralul era bun în spatele 
frontului, nimic de zis. 

Trebuia să ne întoarcem în viteză la regimentele noastre. 
Dar pe mine, de la prima vizită, mă găsiră sub media admisă, 
si bun să fiu trimis spre un alt spital, de boli de oase şi de 
nervi. Într-o dimineaţă ieşirăm şase din Prefectura Parisului, 
trei artilerişti şi trei dragoni, răniți şi bolnavi în căutarea 
acelui loc unde se reparau curajul pierdut, reflexele lipsa şi 
braţele rupte. Trecurăm mai întâi ca toți răniții din acea 
epocă, pentru control, pe la Val-de-Grace, citadelă 
burduhoasă, atât de nobilă şi îmbărboşată de copaci şi ale 
cărei coridoare miroseau a omnibus, miros dispărut astăzi 
fără îndoială, amestec de picioare, paie şi lămpi de petrol. 
Nu făcurăm multi purici la Val, de cum ne-au zărit ne-au 
înjurat cum scrie la carte doi ofiţeri administrativi, matretosi 
si obosiţi din cale-afară, ne-au ameninţat cu Consiliul de 
război şi ne-au azvârlit în stradă spre alti administratori. Nu 
aveau loc pentru noi, ziceau, indicându-ne o destinație vagă: 
un bastion, undeva în zonele din jurul oraşului. 


Colindând carciumile şi bastioanele, mai luând ici un 
pähärut, dincolo o cafea, plecarăm toţi şase la întâmplare pe 
drumuri greşite, în căutarea acestui nou adăpost care părea 
specializat în vindecarea unor eroi incapabili ca noi. 

Unul singur dintre noi avea o rămăşiţă de avere, care 
încăpea toată, trebuie să spun, într-o cutiuta de zinc de 
biscuiţi Pernot, marcă celebră atunci şi de care n-am mai 
auzit niciodată vorbindu-se. Înăuntru camaradul nostru 
ascundea ţigări şi o periuta de dinţi, cu toate că-l luam cu 
toţii în râs pentru grija, putin obişnuită pe atunci, pe care o 
avea pentru dinţii lui; îl tratam, din cauza acestui rafinament 
insolit, de „homosexual”. 

În sfârşit, ajunserăm după multe ezitări, cam pe la miezul 
nopţii, lângă rambleurile inghitite de întuneric ale acelui 
bastion de la Bicétre, ,,43” cum se numea. Era cel căutat. 

Il renovaseră pentru a găzdui infirmii şi bătrânii. Grădina 
nu era încă pusă la punct. 

Când sosirăm, acolo nu locuia decât portăreasa, în partea 
destinată militarilor. Ploua cu găleata. Îi fu frică de noi 
portăresii auzindu-ne, dar o făcurăm să râdă punându-i 
imediat mâna unde trebuie. „Credeam că-s nemţii! făcu ea. — 
Sunt departe! 1 se răspunse. — Pe unde sunteți bolnavi? se 
nelinişti ea. — Peste tot, dar nu la păsărică!” 1-0 întoarse un 
artilerist drept răspuns. Asta da, bună glumă, o aprecie cel 
mai mult portăreasa. În acelaşi bastion cu noi stăteau prin 
urmare şi bătrânii de la Asistenţa publică. Se construiseră 
pentru ei de urgenţă noi clădiri garnisite cu kilometri de 
geamuri, îi ţineau acolo până la sfârşitul ostilităților, ca pe 
nişte insecte. Pe colinele din jur o erupție de parcele înguste 
îşi disputau noroaiele mocirloase imposibil de tarmurit între 


seriile de bordeie precare. Cresteau in umbra lor din cand in 
când câte o salată şi trei ridichi ai căror melci dezgustători 
consimt, nu se ştie niciodată de ce, să-şi prezinte omagiile 
proprietarului. 

Spitalul nostru era curat, trebuia să te grabesti să vezi 
toate acele lucruri în cele câteva săptămâni de la început, cât 
mai erau noi, căci pentru curăţenie la noi nu există nici un 
fel de gust, suntem în privinţa asta de-a dreptul nişte scârbe. 
Ne-am culcat cum vă spusei, la voia întâmplării în paturile 
metalice şi la lumina lunii, atât erau de noi aceste clădiri ca 
nici lumină electrică nu aveau. 

La sculare, noul nostru medic şef veni să ne cunoască, 
părând foarte mulţumit că ne vede, tot numai cordialitate. 
Avea motive în ceea ce-l privea să fie fericit, primise al 
patrulea galon. $i mai avea omul pe deasupra cei mai 
frumoşi ochi din lume, catifelati şi supranaturali, se servea 
din plin de ei pentru a emotiona pe cele patru fermecătoare 
infirmiere voluntare care-l mâncau din ochi şi-l înconjurau 
cu atentil şi maimutäreli. De la primul contact, îşi dădu 
seama de starea moralului nostru, cum ne şi preveni dealtfel. 
Fără mofturi, apucând familiar de umăr pe unul dintre noi, 
zgâltâindu-l patern, cu o voce reconfortantä, ne indica 
regulile şi cel mai scurt drum să ajungem voioşi şi cât mai 
degrabă în stare să ne rupem din nou gâtul. 

De acolo de unde provenea, evident, ăia nu se gândeau 
decât la asta. Ai fi zis că le făcea bine. Era un viciu nou. 
„Franţa, dragii mei, are încredere în voi, ea e o femeie, cea 
mai frumoasă dintre femei, Franţa! intona el. Se bazează pe 
eroismul vostru, Franţa! Victimă a celei mai laşe, a celei mai 
neruşinate agresiuni. Are dreptul să ceară de la voi să fie 


razbunata, Franta! Sa fie restabilita in integritatea teritoriului 
ei, chiar cu preţul celui mai înalt sacrificiu, Franţa! Noi ne 
vom face aici, in ceea ce ne priveste, datoria noastra, 
prieteni, indepliniti-o şi voi pe a voastră! Ştiinţa noastră va 
aparține! E a voastră! Toate resursele ei sunt în serviciul 
vindecării voastre! Ajutaţi-ne la rândul vostru pe măsura 
bunävointei voastre! Ştiu că am dobândit deja bunăvoința 
voastră! $i că în curând vă veţi putea relua locurile alături de 
camarazii voştri scumpi din tranşee! Locul vostru sfânt! 
Pentru apărarea pământului nostru scump. Trăiască Franţa! 
Înainte!”. Ştia să le vorbească soldaţilor. 

Stăteam fiecare lângă piciorul patului, în poziţia de 
drepţi, ascultându-l. În spatele lui, o brunetă din grupul 
frumoaselor infirmiere isi stăpânea cu greu emoția su- 
focantă, pe care câteva lacrimi o făcură vizibilă. Celelalte 
infirmiere, tovaräsele ei, se precipitară imediat: „Dragă! 
dragă! Te asigur... Se va întoarce, ai să vezi!...” 

Era una din verişoarele ei, o blondă cam plinuta, care o 
consola, cum putea. Trecând pe lângă noi, sustinand-o cu 
braţele, plinuta îmi mărturisi că se pierdea cu firea frumoasa 
el verişoară din cauza recentei plecări a unui logodnic 
mobilizat la marină. Maestrul înflăcărat, descumpănit, se 
străduia să atenueze frumoasa şi tragica emoție produsă de 
scurta dar vibranta lui alocutiune. Rămase încurcat si 
îngrijorat in fata ei. Trezise o prea dureroasă nelinişte într-o 
inimă nobilă, evident patetică, toată numai sensibilitate şi 
tandrete. „Dacă am fi ştiut, maestre! susotea verişoară cea 
blondă, v-am fi prevenit... Se iubeau cu atâta duioşie, dacă 
ati şti...!” Grupul de infirmiere şi Maestrul însuşi dispărură 


palavragind intruna si frematand de-a lungul culoarelor. Nu 
se mai ocupau de noi. 

Incercai să-mi aduc aminte si să înţeleg sensul acestei 
alocutiuni pe care tocmai o rostise omul cu ochii splendizi, 
dar departe de a mă întrista, îmi părură, gândindu-mă bine, 
aceste vorbe peste măsură de bine alcătuite pentru a mă 
dezgusta de moarte. Aceasta era şi părerea amicilor mei, dar 
el nu găseau în aceste vorbe, ca mine, şi un anume fel de 
dispreţ şi de insultă. Nu căutau deloc să înţeleagă ce se 
petrecea în jurul lor în viata, băgau numai de seamă, şi cu 
destulă greutate, ca obişnuitul delir al lumii crescuse de 
câtva timp încoace, în aşa măsură, că nu mai puteai evident 
să-ți sprijini existenţa pe nimic stabil. 

Aici la spital, exact ca şi în nopțile Flandrei, moartea ne 
hăituia. Numai că aici ne amenința mai de departe moartea, 
tot atât de irevocabilă ca şi dincolo, e adevărat, odată 
asmutita prin grija administraţiei asupra hoitului nostru 
înfricoşat. 

Aici nu ne mai înjurau, desigur, ne vorbeau chiar cu 
blandete, ne vorbeau tot timpul despre altceva decât despre 
moarte, dar condamnarea noastră era prezentă de fiecare 
dată foarte clar în colţul fiecărei hârtii pe care ni se cerea s-o 
semnăm, în fiecare precauţie care se lua în privinţa noastră: 
Medalii... trese... cea mai mică permisie... orice sfat... Erai 
pus la socoteală, pândit, numerotat în marea rezervă care 
pleca mâine. Atunci, vrând-nevrând, toată această lume 
civilă şi sanitară care ne înconjura se simțea mult mai la 
îndemână decât noi, prin comparaţie. Infirmierele, puicutele, 
nu împărțeau cu noi destinul nostru, nu se gândeau spre 
deosebire de noi decât să trăiască cât mai mult şi mai mult si 


să iubească, era clar, să se plimbe, si, de o mie de ori, de 
zece mii de ori să facă şi iar să facă dragoste. Fiecare din 
aceste inocente îşi tinea micul ei plan în curişor, ca ocnaşii 
banii, pentru mai târziu, micul plan de amor, când noi vom fi 
crăpat în cine ştie ce mlaştină, Dumnezeu ştie cum! 

Vor scoate atunci câteva suspine de aducere aminte, 
speciale, de tandrete, care le vor face şi mai atrăgătoare, vor 
evoca într-o linişte emoţionantă tragicele timpuri ale 
războiului, strigoii... „Vă mai aduceţi aminte de bietul 
Bardamu, vor zice la o oră de seară, gândindu-se la mine, cel 
care se stăpânea atât de greu să nu tuseasca? Avea moralul 
tare scăzut, bietul de el... Ce s-o mai fi întâmplat cu el?” 

Câteva regrete poetice plasate la locul potrivit stau atât de 
bine unei femei ca buclele vaporoase sub lumina lunii. 

În spatele fiecărei vorbe şi a solicitudinii lor, trebuia de 
acum să înţelegem: „Vei crăpa curând, dragutule soldat... 
Vei crăpa... Aşa e războiul... Fiecare cu viaţa lui... Fiecare cu 
rolul lui... Fiecare cu moartea lui... Ne facem ca-ti 
impartasim disperarea. Dar nu se împarte moartea cu 
nimeni... Totul trebuie să aparțină sufletelor şi corpurilor 
sănătoase... ne distram şi nol... nimic mai mult, doar suntem 
nişte fete puternice, frumoase, stimate, sănătoase şi bine 
crescute... Pentru noi totul devine biologie automată, 
strălucit spectacol, şi se converteşte în bucurie! Aşa cere 
sănătatea noastră! Nu suportăm urâtele necuviinte ale 
suferinţei... Avem nevoie numai şi numai de excitante... Veţi 
fi repede uitaţi, soldateilor... Fiţi draguti, crapati cât mai 
repede... Să se termine războiul şi să ne putem mărita cu 
unul din placutii voştri ofițeri... Un brunet mai ales!... 
Trăiască Patria de care vorbeşte mereu tata!... Cât de bună 


trebuie să fie dragostea cand te întorci din război!... Va fi 
decorat barbatelul nostru!... Va fi distins... Vei putea să-i 
văcsuieşti frumoasele cizme în fericita zi a căsătoriei noastre 
dacă ai să mai trăieşti până atunci, soldatelule... Nu vei fi şi 
tu atunci fericit de fericirea noastră, soldatelule?... 

În fiecare dimineaţă îl vedeam şi revedeam pe medicul 
nostru şef, urmat de infirmierele lui. Era un savant, am aflat. 
În jurul saloanelor noastre rezervate tropăiau bătrânii 
ospiciului de alături în topäieli inutile şi dezacordate... 
Veneau să-şi scuipe cancanurile cu cariile lor, de la o sală la 
alta, purtători ai unor resturi de bârfe şi clevetiri scâlciate. 
Închişi aici în mizeria lor oficială ca-ntr-un tarc bălos, 
bătrânii lucrători îşi pästeau tot gäinatul ce se depusese pe 
sufletele lor ca urmare a lungilor ani de servitute. Uri 
neputincioase, rancezite in puturosenia pişărcoasă a 
saloanelor comune. Nu se mai foloseau de ultimele si 
behäitele lor energii decât ca să-şi mai facă putin rău şi să-şi 
distrugă restul de plăcere şi suflu ce le mai rămăsese. 

Supremă plăcere! În hoitul lor învârtoşat nu mai trăia nici 
un atom neîmbolnăvit de răutate. 

De când se auzi că vom împărţi, noi, soldaţii, comodi- 
tatile relative ale acestui bastion cu aceşti bătrâni, incepura 
să ne deteste la unison, nu fără a veni în acelaşi timp totuşi 
să ne cerşească fără încetare resturile de tutun risipite pe 
pervazurile ferestrelor şi cojile de pâine căzute pe sub bănci. 
Feţele lor pergamentoase se turteau la orele mesei de 
ferestrele sufrageriei noastre. Aruncau printre zbârciturile 
urduroase ale nasului priviri de bătrâni şobolan pofticiosi. 
Unul dintre aceşti infirmi, care părea mai viclean şi mai 
ticălos decât alţii, venea să ne cânte cântece din vremea lui 


ca sa ne distreze, mos Birouette il chema. Facea orice ai fi 
cerut de la el numai sa-i dai tutun, orice ai fi cerut numai sa 
nu-l fi pus să treacă prin fata morgii bastionului care nu era 
dealtfel pustie niciodată. Una dintre glume era să-l duci pana 
acolo, într-o aşa zisă plimbare. „Vrei să intri?” îl întrebam 
când ne aflam exact in fata uşii. O lua la fuga horcăind, dar 
atât de repede şi atât de departe că nu-l mai vedeai pe moş 
Birouette cel putin două zile. Zărise pentru o clipă moartea. 

Medicul nostru şef cu ochi frumoşi, profesorul Bestombe, 
instalase, ca să ne dea curaj, un întreg aparataj foarte 
complicat de instrumente electrice sclipitoare ale căror 
descărcări periodice le suportam, efluvii pe care el le 
pretindea tonice şi pe care trebuia să le acceptăm sub 
pedeapsa cu expulzarea. Era foarte bogat, se părea, 
Bestombes, trebuia să fie pentru ca să poată cumpăra tot 
acest costisitor bazar electrocutor. Socrul lui, mare om 
politic, speculând puternic cursul cumpărărilor guver- 
namentale de terenuri, îi permitea această risipă. 

Trebuia să profite. Totul se aranjează. Climele şi pe- 
depsele. Aşa cum era, nu-l detestam. Examina sistemul 
nostru nervos cu o atenţie extraordinară şi ne interoga pe 
tonul unei curtenitoare familiaritäti. Această bonomie, cu 
grijă pusă la punct, le distra delicios pe infirmierele, toate 
distinse, din serviciul său. Aşteptau în fiecare dimineaţă, 
dragutele de ele, momentul să se bucure de manifestările 
înaltei lui amabilitati, îl mâncau din ochi. Noi jucam cu toți 
în fond într-o piesă în care el, Bestombes, îşi alesese rolul 
savantului binefăcător şi profund, agreabil omenos, totul era 
să cazi la invoiala. 


In acest nou spital, stăteam în aceeaşi cameră cu sergentul 
Branledore, un reangajat; vechi client al spitalelor, 
Branledore. Îşi târâse intestinul perforat de luni şi luni, prin 
patru secţii diferite. 

Invatase în timpul acestor şederi să atragă şi să reţină 
simpatia activă a infirmierelor. Vărsa, urina şi se cufurea 
sânge destul de des, respira cu greutate, dar asta n-ar fi fost 
de ajuns ca să-i atragă grațiile foarte speciale ale 
personalului îngrijitor care văzuse altele mult mai rele. 
Atunci, între două sufocări, dacă un doctor sau o infirmiera 
treceau pe acolo: „Victorie! Victorie! Victoria e a noastră!” 
striga Branledore, sau murmura numai dintr-un plămân sau 
din toți plămânu, după caz. Devenit astfel conform unei 
înflăcărate literaturi agresive printr-un efect de oportună 
punere în scenă, se bucura de cea mai înaltă cotă morală. 
Cunostea el bine trucul. 

Cum peste tot nu era decât un Teatru, trebuia să joci şi 
avea dreptate Branledore; nimic nu-i mai idiot şi nu irită mai 
mult, e adevărat, ca un spectator inert urcat din întâmplare 
pe scenă. Când eşti acolo sus, nu-i aşa, trebuie să joci, să te 
decizi să iei tonul, să te insufletesti sau să dispari de tot. 
Femeile, ele mai ales, cereau spectacol şi erau nemiloase, 
afurisitele, cu amatorii dezorientati. Războiul, fără îndoială, 
prieşte ovarelor, ele cer eroi şi cei care nu erau trebuiau să se 
prefacă măcar sau, dacă nu, să se pregătească să suporte cel 
mai infam dintre destine. 

După opt zile petrecute în această nouă secție, am înţeles 
urgenţa cu care trebuia să ne schimbăm aliura şi, datorită lui 
Branledore (în civilie comis voiajor de dantele), noi, oamenii 
infricosati şi căutând un loc de fereală, stapaniti de amintirile 


rusinoase ale abatoarelor care eram la sosire, devenirăm o 
ceată desucheatä de băieți veseli, toţi hotărâți să câştige 
victoria şi, v-o garantez, plini de elan şi de formidabile 
țeluri. Limba ne devenise stufoasă şi atât de pipărată ca 
doamnele roşeau uneori, dar nu se plângeau niciodată totuşi, 
pentru că e de la sine înţeles că un soldat pe cât e de brav pe 
atât e de nepăsător şi mojic mai des decât se cuvine, şi cu cât 
e mai mojic cu atât e mai curajos. 

La început, tot imitându-l pe Branledore din toate 
puterile, bietele noastre compoziţii de aliură patriotică nu 
erau încă bine puse la punct, nici prea convingătoare. Ne-a 
trebuit cam o săptămână bună, aproape două de repetiții 
intense pentru a găsi exact tonul cel bun. 

De îndată ce doctorul nostru, profesor agregat 
Bestombes, băgă de seamă, acest savant, strălucita 
ameliorare a calităților noastre morale, hotărî, cu titlu de 
încurajare, să ne permită câteva vizite, începând cu cele ale 
rudelor noastre. 

Unii soldați bine înzestrați, auzisem povestindu-se, când 
se avântau în bătălie simțeau un fel de beție si chiar o 
voluptate vie. În ceea ce mă priveşte, de îndată ce încercam 
să-mi imaginez o voluptate de genul acesta foarte special, 
mă îmbolnăveam pentru opt zile cel puţin. Mă simţeam atât 
de incapabil să ucid pe cineva, că era evident mult mai bine 
să renunţ şi s-o sfârşesc imediat... Nu că experienţa mi-ar fi 
lipsit, se făcuse totul pentru a-mi deştepta gustul, dar imi 
lipsea cu desăvârşire talentul. Mi-ar fi trebuit poate o inițiere 
mai lentă. 

Hotărâi într-o zi să-i împărtăşesc profesorului Bestombes 
greutățile prin care treceam trup şi suflet în a fi atât de 


curajos pe cat aş fi dorit şi pe cât împrejurările, sublime 
desigur, o cereau. Mă temeam putin să nu mă ia drept un 
obraznic neruşinat, un palavragiu. Dar deloc. Dimpotrivă! 
Maestrul se declară foarte fericit că în acest acces de 
sinceritate veneam la el să-i mărturisesc tulburarea 
sufletească care mă cuprinsese. 

— Te simţi mai bine, Bardamu, prietene! Te simţi mai 
bine, pur şi simplu! — Asta era concluzia. — Mărturisirea pe 
care vii să mi-o faci, absolut spontan, o consider, Bardamu, 
ca indiciul foarte încurajator al ameliorarii importante a 
stării dumitale mintale. ...Vaudesquin, dealtfel, acest 
observator modest, dar cât de pătrunzător, al slăbiciunilor 
morale ale soldaților Imperiului, rezumase, începând de prin 
1802, observaţiile de acest gen într-un memoriu, acum 
clasic, cu toate că pe nedrept neglijat de studenţi nostri de 
astăzi, în care nota, zic cu multă dreptate şi precizie crizele 
aşa zise de „mărturisiri”, care survin, semn între toate 
excelent, la convalescentul moral... Marele nostru Dupre, 
aproape un secol mai târziu, a ştiut să stabilească în privinţa 
aceluiaşi simptom nomenclatura sa de acum celebră, în care 
această criză identică figurează cu titlul de criză de „grupare 
a amintirilor”, criză care trebuie, după părerea aceluiaşi 
autor, să preceadă cu puţin, când tratamentul este bine 
condus, prăbuşirea masivă a ideatiilor anxioase şi eliberarea 
definitivă a câmpului conştiinţei, al doilea eveniment 
important în fond în cursul restabilirii psihice. Dupré, de pe 
altă parte, în terminologia sa atât de imagistică, al cărei 
apanaj îl deținea, dă numele de „diaree cogitiva de eliberare” 
acestei crize, însoţită la subiect cu o senzaţie foarte activă de 
euforie, cu o reluare foarte evidentă a activitätu de 


relationare, cu reluarea intre altele foarte importanta a 
somnului, care se prelungeste uneori zile intregi, in sfarsit, 
un alt stadiu: supraactivitatea foarte accentuată a funcțiilor 
genitale, în aşa măsură că nu rar se observă la aceiaşi 
bolnavi înainte foarte frigizi o veritabilă „foame erotică”. De 
unde aceasta formulă: „Bolnavul nu intră în convalescenta, 
se năpusteşte”. Acesta este termenul magnific descriptiv, nu- 
1 aşa, al acestor triumfuri recuperative, prin care un alt mare 
psihiatru al nostru din ultimul secol, Philibert Margeton, 
caracteriza reluarea cu adevărat triumfală a tuturor ac- 
tivitatilor normale la un subiect convalescent de boala 
fricii... În ceea ce te priveşte, Bardamu, te consider, şi 
începând chiar de acum, ca pe un veritabil convalescent... 
Poate te interesează Bardamu, pentru că tot am ajuns la 
această multumitoare concluzie, să ştii că mâine, exact, 
prezint la Societatea de psihologie militară un memoriu 
asupra calităților fundamentale ale spiritului uman?.. E un 
memoriu solid, cred. 

— Desigur, Maestre, aceste chestiuni mă pasionează... 

— Ei bine, află pe scurt, Bardamu, ce susţin eu in această 
teză: că înainte de război, omul era pentru psihiatrie un 
necunoscut de neabordat şi resursele spiritului său o 
enigmă... 

— Asta e şi foarte modesta mea părere, Maestre... 

— Războiul, vezi dumneata, Bardamu, prin mijloacele 
incomparabile pe care ni le pune la dispoziție pentru a 
încerca sistemul nervos, acționează ca un formidabil reve- 
lator al Spiritului uman! Ne trebuiesc de acum încolo secole 
să ne aplecăm, meditativi, asupra acestor revelații patologice 
recente, secole de studii pasionante... S-o mărturisim 


cinstit... Nu făcusem decât să bănuim până acum bogăţiile 
emotive şi spirituale ale omului! Dar acum, datorită răz- 
boiului, s-a terminat!... Pătrundem în urma unei efractii, 
dureroasă desigur, dar pentru ştiinţă decisivă şi provi- 
dentiala, în intimitatea lor! De la primele descoperiri datoria 
psihologului şi a moralistului modern fu pentru mine, 
Bestombes, neîndoielnică. O reformă totală a concepţiilor 
noastre psihologice se impunea. 

De aceeaşi părere eram şi eu, Bardamu. 

— Cred că-ntr-adevăr ar fi bine... Maestre... 

— Ah, şi dumneata crezi la fel, Bardamu, ce să-ţi mai spun 
cu! La om, vezi dumneata, binele şi răul se echilibrează, 
egoismul pe de o parte, altruismul pe de alta. La subiectele 
de elită mai mult altruism decât egoism. O fi aşa? Chiar aşa? 

— Este exact aşa, Maestre, chiar aga-i.... 

— Si la subiectele de elită care poate să fie, te întreb, 
Bardamu, cea mai înaltă entitate cunoscută care poate să le 
excite altruismul şi să oblige acest altruism să se manifeste? 

— Patriotismul, Maestre! 

— Ah! Vezi şi dumneata, nu trebuie să ţi-o mai spun! Ma 
înţelegi foarte bine... Bardamu! Patriotismul şi corolarul său, 
gloria, dovada sa pur şi simplu... 

— Adevărat! 

— Ah! Dragii nostri soldaţi, bagă de seamă, chiar de la 
primul botez al focului au ştiut să se elibereze spontan de 
toate sofismele şi conceptele neimportante şi îndeosebi de 
sofismul conservării. S-au confundat din instinct şi fără 
greutate cu veritabila noastră rațiune de a fi, Patria noastră. 
Pentru a ajunge la acest adevăr, inteligența nu e numai 
inutilă, ci de-a dreptul jenantă! E un adevăr al inimii, Patria, 


ca toate adevarurile esentiale, aici poporul nu se inseala 
niciodată! Acolo unde savantul nepriceput o ia razna... 

— Frumos, Maestre! Foarte frumos! Antic! 

Îmi strânse mâinile amândouă aproape afectuos, 
Bestombes. 

Cu o voce devenită paternă, tinu să mai adauge spre 
bucuria mea: „Aşa înțeleg eu să-mi tratez bolnavii, 
Bardamu, corpul prin electricitate, iar spiritul prin viguroase 
doze de etică patriotică, prin adevărate injectări de morală 
tămăduitoare.” 

— Vă înţeleg, Maestre! 

Intelegeam într-adevăr din ce in ce mai bine. 

Părăsindu-l ma dusei fără întârziere la liturghie cu 
camarazii mei restabiliti, în capela nou-nouta, si acolo îl 
zării pe Branledore care îşi manifesta înaltul său moral în 
spatele uşii celei mari dându-i lecţii de antren nepoatei 
portăresei. Cum mă poftise, pornii ţintă către el. 

Dupa-amiaza ne venira de la Paris rudele pentru prima 
oara de cand eram acolo si apoi de atunci in fiecare 
saptamana. 

li scrisesem mamei in sfârşit. Era fericită că mă revedea 
ŞI scâncea ca o catea căreia 1 se înapoiază în sfârşit puiul. 
Credea fără îndoială că mă ajută mult strângându-mă la 
pieptul ei, dar rămânea inferioară catelei pentru că ea credea 
în vorbele cu care o amăgiseră când mă luaseră de lângă ea. 
Căţeaua cel putin nu crede decât ceea ce simte. Împreună cu 
mama făcui o plimbare lungă într-o după amiază pe străzile 
învecinate spitalului, mergând alene pe aşa-zisele străzi de 
pe acolo, străzi cu stâlpii nevopsiti, între lungi faţade 
asudând de igrasie, cu ferestre impestritate de sute de 


zdrente atârnând, cămăşile săracilor, in zgomotul de prajeala 
care sfârâie la ora prânzului, adevărată năvală de grăsimi 
puturoase. Prin paragina fleşcăită care înconjura oraşul, 
acolo unde se prelinge şi mucezeşte în cele din urmă iluzia 
luxului său, oraşul arată cui vrea să-l vadă dosul lui mare din 
lăzi de gunoaie, uzine pe care le eviti plimbându-te, traznind 
de toate duhorile posibile, unele de necrezut, şi unde aerul 
din jur n-ar putea puti mai mult. Foarte aproape mucezeste 
un mic bâlci, între două hornuri înalte şi inegale, cau lui de 
lemn pictaţi sunt prea scumpi pentru cei care-i poftesc, 
adesea săptămâni întregi, nişte bieti mucoşi rahitici, atraşi, 
respinşi, si tintuiti pe loc în acelaşi timp, cu toate degetele in 
nas, de neputinţă, sărăcie şi muzică. 

Totul e o zbatere continuă pentru a uita adevărul acestor 
locuri care se întoarce plângând mereu fără odihnă asupra 
tuturor; în zadar s-au ostenit, au băut în zadar, şi încă de cel 
negru, gros ca cerneala: cerul rămâne aşa cum e acolo, bine 
zăvorit deasupra lor ca o mlaştină uriaşă pentru fumul 
mahalalelor. 

Jos noroiul te istoveşte, existenţa e închisă la fel din toate 
părțile, bine ingradita de hoteluri şi iar de uzine. Prin părțile 
acestea zidurile seamănă a sicrie. Lola plecată pentru 
totdeauna, Musyne şi ea, nu mai aveam pe nimeni. De asta îi 
scrisesem în cele din urmă mamei, aşa numai ca să văd pe 
cineva. La douăzeci de ani nu mai aveam decât trecut. 
Străbăteam cu mama străzi după străzi cu aer duminical. Ea- 
mi povestea micile necazuri ale prăvăliei ei, ce se spune pe 
la ei despre război, în oraş, că era trist războiul, „groaznic” 
chiar, dar având mult curaj, vom scăpa cu toţii până la urmă, 
morții nu erau pentru ea decât nişte accidente, ca la curse, n- 


aveai decât să te tii bine in şa si nu cădeai. În ceea ce o 
privea ea nu descoperise în război decât un nou mare necaz 
pe care încerca să nu-l răscolească prea mult; parcă îi era 
frică de el; era plin de lucruri de temut pe care ea nu le 
înţelegea. Credea în fond că nişte oameni de felul ei erau 
făcuţi să sufere de toate, acesta era rolul lor pe pământ, şi 
dacă lucrurile mergeau acum atât de prost, se mai datora în 
mare parte şi faptului că ei comiseseră o mulţime de greşeli 
care se tot adunaseră, bietii oameni... Făcuseră rele, fără să- 
si dea seama, desigur, dar erau totuşi vinovaţi şi foarte bine 
că li se dădea astfel suferind ocazia să-şi ispäseascä 
netrebniciile... Mama mea era o „invulnerabilă”. 

Acest optimism resemnat şi tragic îi servea drept crez şi 
forma fondul firii e1. 

Umblam amândoi pe străzile încă nedepartajate, prin 
ploaie; în unele locuri trotuarele se înfundă şi dispar, frasinii 
subțiri de pe margine păstrează iarna încă mult timp 
picăturile pe crengi, tremurând în vânt, o mică feerie. 
Drumul spre spital trecea prin faţa a numeroase hoteluri noi, 
unele deja botezate, altele scăpate de această boală. „Cu 
săptămâna” cum erau pur şi simplu. Războiul le golise brutal 
de mulțimea de antreprenori şi muncitori. Nici măcar 
locatarii nu se mai întorceau aici ca să moară. Era şi asta o 
treabă, să mori, dar se achitau de ea altundeva. 

Mama mă conduse până la spital, smiorcăindu-se, accepta 
accidentul morţii mele, nu numai că era de acord, dar se 
întreba dacă şi cu eram la fel de resemnat ca şi ea. Credea în 
fatalitate tot atât de mult ca în frumosul metru de la „Arte şi 
Meserii”, despre care-mi vorbise întotdeauna cu respect, 
pentru că învățase în tinereţea ei că acel de care se servea în 


comerțul ei de märuntisuri era copia exactă a acestui superb 
etalon oficial. 

Intre parcelele acestui sat ruinat mai existau pe ici pe colo 
câteva câmpuri si culturi, şi chiar câțiva ţărani bătrâni, 
înghesuiți între noile case, agatati de aceste rămăşiţe. Când 
ne mai rămânea timp până la căderea serii, mergeam 
împreună cu mama să-l privim pe aceşti caraghiosi de ţărani 
incapatanandu-se să răscolească pământul cu fierul, lucrul 
acela moale şi bulgăros care era pământul, în care se puneau 
morții la putrezit şi de unde ne venea totuşi pâinea. „Trebuie 
să fie tare pământul!” remarca de fiecare dată mama 
privindu-i perplexă. Nu cunoştea decât mizeriile care se 
asemănau cu ale ei, mizeriile oraşului, încerca doar să-şi 
imagineze cum puteau fi cele de la ţară. Era singura 
curiozitate pe care i-am descoperit-o vreodată mamei mele, 
ŞI-I ajungea ca distracţie pentru o duminică. Cu asta se 
întorcea în oraş. 

Nu mai primisem deloc veşti de la Lola şi nici de la 
Musyne. Rămăseseră de bună seamă, putorile, de partea cea 
bună a vieţii, acolo unde domnea consemnul surâzätor, dar 
implacabil de a ne elimina pe noi, hoiturile destinate 
sacrificiului. În două rânduri fusesem trimis spre locurile în 
care se ţineau ostaticii. Chestiune de timp şi de aşteptare 
numai. Zarurile erau aruncate. 


Branledore, vecinul meu de spital, sergentul, cel care se 
bucura, v-am povestit, de-o trainică popularitate printre 
infirmiere, era acoperit tot de pansamente şi şiroia de 
optimism. Toată lumea la spital îl invidia şi-i imita purtarile. 
Deveniti prezentabil şi deloc dezgustätori moraliceste, 


începurăm şi noi la rândul nostru să primim vizitele 
potentatilor, înalți funcţionari ai administraţiei pariziene. Se 
zvonea prin saloane că centrul neuro-medical al profesorului 
Bestombes devenise adevăratul loc al intensei ardori 
patriotice, vatra, ca să zic aşa. Primirăm în zilele noastre de 
vizită nu numai episcopi, ci şi o ducesă italiană, un mare 
producător de muniții, şi curând chiar Opera însăşi si pe 
societarele Teatrului Francez. Veneau sa ne admire la fata 
locului. O frumoasa subventionata a Comediei, fara pereche 
în recitarea versurilor, veni chiar de mai multe ori la 
căpătâiul meu să-mi declame cu deosebire din cele eroice. 
Roşcata şi perversa ei coamă (pielea se armoniza cu ea) era 
înfiorată în acest timp de unde uimitoare ale căror vibrații 
îmi ajungeau până la perineu. Cum divina mă tot întreba 
despre faptele mele războinice, îi dădui atâtea amănunte, atât 
de înflăcărate şi de emotionante, că nu-şi mai lua ochiu de la 
mine. Profund tulburată, ceru permisiunea de a cizela în 
versuri, cu ajutorul unui poet ce făcea parte dintre 
admiratorii ei, pasagiile cele mai patetice ale povestirii mele. 
Consimţii din capul locului. Profesorul Bestombes, pus la 
curent cu acest proiect, se arătă deosebit de binevoitor. Dădu 
chiar un interviu cu această ocazie şi chiar în aceeaşi Zi 
trimisilor unui mare „Illustre National” care ne fotografie pe 
toți pe peronul spitalului alături de frumoasa societară. „E 
cea mai înaltă datorie a poeţilor, în orele tragice prin care 
trecem, declara profesorul Bestombes, care nu pierdea nici o 
ocazie de-a sădi în noi gustul epopeii! S-au dus vremurile 
micilor interese meschine! Jos cu literaturile intepenite! Un 
suflet nou ne-a înflorit în mijlocul marelui şi nobilului 
bubuit al războiului. Avântul marii renaşteri patriotice ni-l 


cere de acum înainte! inaltele creste promise Gloriei 
noastre!... Cerem suflul grandios al poemului epic!... In ceea 
ce mă priveşte mă declar satisfăcut că in spitalul pe care-l 
conduc se formează sub ochii noştri, de neuitat, una din 
acele sublime colaborări creatoare între Poet şi unul dintre 
eroii nostri!” 

Branledore, tovarăşul meu de cameră, a cărui imaginaţie 
nu putea tine pasul cu a mea în această împrejurare şi care 
nu figura nici măcar în fotografie, fu cuprins de o vie şi 
îndârjită gelozie. Începu din ziua aceea să-mi dispute cu 
sălbăticie lauri eroismului, inventa noi întâmplări, se 
depasea pe sine însuşi, nu-l mai puteai opri, faptele lui ţineau 
de delir. 

Mi-era greu să găsesc ceva mai vibrant, să mai adaug 
ceva la aceste enormitati şi totuşi nimeni la spital nu se 
resemna, câştiga cel care, cuprins de elanul întrecerii scornea 
cât mai „frumoase pagini războinice” în care el să figureze 
sublim. Trăiam un mare roman de vitejie, în pielea unor 
personaje fantastice, în spatele cărora, derizorii, tremuram 
din toate cărnurile noastre şi cu tot sufletul. Ai fi rămas mut 
de uimire dacă ne-ai fi surprins adevărata fata. Războiul era 
în toi. 

Marele nostru Bestombes mai primea şi vizitele a nu- 
meroase notabilitäti străine, domni ştiinţifici, neutri, sceptici 
ŞI curiosi. Inspectorii generali ai Ministerului treceau 
insabiati şi impintenati prin sălile noastre, viata lor militară 
prelungindu-se prin cei de acolo, reintineriti va-să-zică, şi 
umflati cu noi indemnizaţii. Aşa că nu erau deloc zgarciti cu 
distinctiile şi cu elogiile, Inspectorii. Totul mergea de 


minune. Bestombes şi superbi lui bolnavi devenira onoarea 
serviciului Sănătăţii. 

Frumoasa mea protectoare de la Teatrul Francez veni 
curând să-mi facă o nouă vizită în particular, în timp ce 
poetul ei de casă termina, rimată, povestirea vitejiilor mele. 
Pe tânărul acesta îl intalnii în cele din urmă, palid, sperios, 
undeva la un colt de culoar. Fragilitatea fibrelor inimi sale, 
mi se mărturisi el, după chiar părerea doctorilor, era un 
miracol. Aşa că-l ţineau medicu lui, grijuliu cu fiintele 
delicate, departe de armată. Drept răsplată, se apucă, 
barduletul, chiar cu riscul sănătăţii lui, şi cu toate forţele lui 
spirituale, să făurească pentru noi, „Tunul moral al Victoriei 
noastre”. Frumoasă sculă prin urmare, în versuri de neuitat, 
bineînţeles ca şi tot restul dealtfel. 

N-aveam de ce mă plânge, pentru că mă alesese dintre 
atâția eroi de netăgăduit să fiu eroul ei! Fui dealtfel, 
mărturisesc, regeste servit. Magnific, pe drept cuvânt. 
Evenimentul recitalului avu loc chiar la Comedia Franceză, 
într-o după amiază, zisă poetică. Fu invitat tot spitalul. Când 
apăru pe scenă roşcovana mea, fremătătoarea recitatoare, cu 
gesturi grandioase, şi talia amplu înfăşurată în cutele 
devenite în sfârşit voluptuoase ale tricolorului, fu ca un 
semnal pentru întreaga sală, în picioare, pofticioasă, al uneia 
din acele ovatii care nu se mai sfârşesc. Fram pregătit 
desigur, şi totuşi uimirea mea fu atât de mare că nu-mi putui 
ascunde vecinilor mei stupefactia auzind-o  vibrând, 
implorând în felul acesta, pe superba mea amică, gemând 
chiar, pentru a face mai sensibilă drama inclusă în episodul 
pe care-l inventasem pentru ea. Poetul ei desigur putea să-mi 
dea lecții de imaginație, îmi exagerase monstruos povestea, 


ajutat de rimele lui scanteietoare, de adjectivele formidabile 
care se rostogoleau solemn in profunda si admirativa liniste. 
Ajunsa in elanul unei perioade la partea cea mai patetica, 
adresandu-se lojii in care ne aflam, Branledore cu mine si cu 
alti cativa raniti, artista, cu cele doua brate splendide intinse, 
paru ca se ofera celui mai viteaz dintre noi. Poetul ilustra cu 
piosenie în acel moment o fantastică faptă de bravura pe care 
mi-o atribuisem. Nu-mi dădeam prea bine seama ce se 
întâmpla, dar scena nu era de ici de colo. Din fericire nimic 
nu este incredibil în materie de eroism. Publicul ghici sensul 
ofrandei artistice şi sala întreagă întoarsă spre noi, urlând de 
bucurie, transportată, tropăitoare, îl ceru pe erou. 

Branledore acoperise toată faţada lojei şi noi nu ne mai 
vedeam deloc pentru că el ne putea ascunde în întregime 
aproape în spatele pansamentelor lui. O făcea într-a-dins, 
nemernicul. 

Doar doi dintre camarazii noştri, urcați pe scaune în 
spatele lui, se läsarä oricum admirati de mulțime, peste capul 
si umerii lui. Fura aplaudati pe ruptele. 

„Dar despre mine e vorba! eram gata sa tip în acel 
moment. Numai despre mine!” Îl cunoşteam însă pe 
Branledore al meu, ne-am fi certat in fata lumii şi poate ne- 
am fi şi bătut. Câştigă partida în cele din urmă. Se impuse. 
Triumfând, rămase singur, cum şi dorea dealtfel, ca să 
culeagă enormul omagiu... Învinşi, nu ne mai rămânea decât 
să dăm buzna spre culise, ceea ce şi făcurăm, unde ne 
sărbătoriră din fericire, din nou. Consolare. Dar actriţa 
noastră inspiratoare nu mai era singură în cabina ei. Lângă 
ea se atinea poetul, poetul ei, poetul nostru. lubeau amândoi 
cu multă delicateţe soldații. Mă făcură s-o înţeleg artistic. O 


afacere. Insistara, dar nu tinui cont de amabilele lor indicaţii. 
Cu atat mai rau pentru mine, s-ar fi putut aranja foarte bine 
lucrurile. Aveau multă influenţă, îmi luai rămas bun, brusc şi 
prosteşte supărat. Eram tânăr. 

Să recapitulăm: aviatorii mi-o răpiseră pe Lola, argen- 
tinienii mi-o luară pe Musyne, iar acest armonios invertit mi- 
o sufla acum pe superba mea comediană. Dezamăgit părăsi 
Comedia în timp ce se stingeau ultimele lumini ale 
culoarelor şi ajunsei singur, noaptea, pe jos, la spitalul 
nostru, capcană în fundul noroaielor veşnice şi al mahala- 
lelor rebele. 


Fără mofturi, trebuie să recunosc că niciodată n-am avut 
capul prea limpede. Acum însă, pentru un fleac, mă luau 
nişte amețeli de intram sub roțile träsurilor. Bajbaiam în 
război. Cât priveşte banii de buzunar, nu puteam să mă bizui 
în timpul şederii mele la spital decât pe cei câţiva franci pe 
care mi-i dădea mama în fiecare săptămână cu destulă 
greutate. Asa ca de îndată ce fu posibil, o porni să-mi caut 
mici suplimente pe ici pe colo, pe unde mai credeam să pot 
găsi. Unul din foştii mei patroni, mai întâi, imi păru nimerit 
în această privinţă şi primi curând vizita mea. 

Mi-am adus aminte exact la momentul potrivit de-a fi 
trudit în nişte vremuri întunecate la acest Roger Puta, 
bijutierul de pe bulevardul Madeleine, în calitate de angajat 
temporar, un pic înainte de declararea războiului. Munca 
mea la acest scârbos de bijutier era, ca angajat „temporar”, 
să frec argintăria magazinului, numeroasă, variată şi, în 
timpul sărbătorilor cu cadouri, din cauza traficului continuu, 
greu de întreținut. 


După terminarea cursurilor, căci urmam riguroase si 
interminabile studii (din cauza examenelor ratate), ajungeam 
în goană în odaita din fundul prăvăliei domnului Puta unde 
mă trudeam două, trei ceasuri să frec şocolatierele lui cu 
„blanc d'Espagne”, până la cină. 

În schimbul muncii mele eram hrănit la bucătărie, din 
abundență dealtfel. Mai aveam însă şi o altă misiune, să scot 
câinii de pază ai magazinului afară, să facă pipi. Totul pentru 
patruzeci de franci pe lună. Giuvaergeria domnului Puta 
scânteia cu miile-i de diamante în colţul străzii Vignon, si 
fiecare din aceste diamante costa de mai multe zeci de ori 
salariul meu. Mai scânteiază şi acum acolo dealtfel 
bijuteriile lui. Varsat la auxiliar în timpul mobilizării, acest 
patron Puta se puse mai ales în serviciul unui ministru, a 
cărui maşină o conducea din când în când. Dar pe de altă 
parte, şi de data asta într-un mod foarte oficial, Puta se 
dovedea a fi şi unul dintre cei mai utili, comercializând 
bijuteriile Ministerului. Inaltii funcţionari speculau avantajos 
asupra tranzacţiilor încheiate sau de încheiat. Cu cât 
înaintam în război cu atât aveam mai multă nevoie de 
bijuterii. Domnul Puta făcea uneori cu greu faţă comenzilor, 
atât de multe primea. 

Când era foarte obosit, domnul Puta avea cât de cât un 
aer mai inteligent, din cauza oboselii care-l näucea, dar 
numai în aceste momente. Odihnită, faţa lui, cu toată fineţea 
incontestabilă a trăsăturilor, prezenta o armonie de o 
placiditate atât de stupidă, că era greu să nu-i păstrezi pentru 
totdeauna o amintire dezolantă. 

Nevasta lui, doamna Puta, făcea una cu casa magazinului, 
pe care n-o părăsea, ca să zic aşa, niciodată. O crescuseră ca 


sa devie soţie de bijutier. Ambitia părinților, îşi cunoştea 
datoria, absolut întreaga datorie. Menajul era fericit şi casa 
prosperă. Nu că ar fi fost urâtă doamna Puta, nu, ar fi putut fi 
chiar destul de drăguță, ca atâtea altele, numai că era atât de 
prudentă, atât de neîncrezătoare, că se oprea la marginea 
frumuseţii ca la marginea vieţii, cu părul ei puţin prea 
pieptănat, cu gesturile puţin prea repezi sau prea furişe, cu 
surâsul ei prea facut şi brusc. Te necăjeai să dezlegi ce era 
prea aranjat in această ființă, precum şi motivele jenei pe 
care o simteai permanent în preajma ei. Această repulsie 
instinctivă, pe care o inspiră negustorii celor de care se 
apropie şi care-şi dau seama de ea, este una din rarele 
consolări pe care o încearcă cei care nu vând nimic nimănui, 
de a fi atât de săraci cum sunt. 

Grijile mărunte ale comerţului o stăpâneau pe doamna 
Puta ca şi pe madama Herote, deşi în alt gen şi cam tot aşa 
cum Dumnezeu le stăpâneşte pe călugăriţe, trup şi suflet. 

Din când în când, totuşi, o încerca şi pe patroana noastră 
un fel de grijă de circumstanta. I se întâmpla astfel să 
zăbovească cu gândul la părinții celor plecaţi în război. „Ce 
nenorocire, totuşi, acest război pentru cei cu copii mari!” 

— Gândeşte-te înainte de a vorbi! o repezea soţul, pe care 
aceste sensiblerii îl găseau pregătit şi decis. Franţa nu trebuie 
apărată? 

Aşa că inimi bune, dar şi buni patrioți înainte de orice, 
stoici în fond, adormeau în fiecare seară de război deasupra 
milioanelor prăvăliei lor, avere franceză. 

În bordelurile pe care le frecventa din când în când, 
domnul Puta se arăta deosebit de exigent şi doritor de a nu fi 
luat drept un risipitor. „Eu nu sunt vreun englez, frumusico, 


o prevenea el din capul locului. Ştiu ce-i munca! Sunt un 
mic soldat francez deloc grăbit!” Asta-i era declaraţia 
introductivă. Femeile stimau mult acest fel înţelept de a-şi 
adăvăsi plăcerea. Petrecäret, dar nu prost, bărbat. Profita de 
faptul că ştia cu cine are de-a face pentru a efectua câteva 
tranzacţii de bijuterii cu patroana bordelului care nu credea 
în plasamentul de la Bursă. Domnul Puta progresa într-un 
mod surprinzător din punct de vedere militar, din reforme 
temporare în amânări definitive. Curând fu liber de tot după 
nu ştiu câte oportune vizite medicale. Socotea ca pe una din 
cele mai mari bucurii ale existenţei sale contemplarea şi, 
dacă era posibil, pipăirea pulpelor frumoase. Era măcar o 
plăcere prin care-şi depăşea nevasta, destinată numai şi nu- 
mai comerţului. La calităţi egale, găseşti întotdeauna, se 
pare, un pic mai multă nelinişte la bărbat decât la femeie, 
oricât de mărginit, de clocit ar fi el. Avea ceva de artist la 
urma urmei acest domn Puta. Mulţi oameni, în materie de 
artă, rămân ca el pentru totdeauna la mania pulpelor 
frumoase. Doamna Puta era foarte fericită că nu avea copii. 
Îşi manifesta atât de des satisfacția de a fi sterilă că soţul 
comunică la rândul lui multumirea lor patroanei bordelului. 
„Trebuie să se ducă şi la război copiii cuiva, răspundea şi ea 
la rândul ei, pentru că este o datorie!” Era adevărat că 
războiul comporta datorii. 

Ministrul pe care-l servea Puta cu automobilul n-avea 
nici el copii, miniştrii nu fac copi. 

Un alt angajat accesoriu trudea in acelasi timp cu mine la 
micile nevoi ale magazinului cam prin 1913; era Jean 
Voireuse, un pic „figurant” seara in teatre mici şi după- 
amiaza comisionar la Puta. Se mulțumea si el cu o plată 


minima. Dar se descurca datorită metroului. Mergea aproape 
tot atât de repede pe jos ca şi cu metroul, când îşi făcea 
cursele, şi atunci băga banii de bilet în buzunar. Tot ca 
supliment. Îi miroseau oleacă picioarele şi chiar mai mult, e 
drept, dar el ştia şi-mi cerea să-l avertizez cand nu erau 
clienti în magazin pentru ca să poată intra fără grijă $i să-şi 
facă socotelile în linişte cu doamna Puta. Odată banii 
incasati, îl trimiteau imediat să mă întâlnească in odaita din 
fundul prăvălei. Picioarele îi serviră încă şi mai mult în 
timpul războiului. Trecea drept cel mai rapid agent de 
legătură din regimentul lui. În timpul convalescentei veni să 
mă vadă la fortul meu din Bicâtre şi chiar cu ocazia acestei 
vizite hotărârăm să mergem împreună să-l tapăm pe fostul 
nostru patron. Zis şi făcut. Când ajunserăm în bulevardul 
Madeleine, tocmai terminau de aranjat vitrina... 

— Ja te uită, voi erati! se mira putin, văzându-ne domnul 
Puta. Oricum, sunt bucuros ca va vad! Intrati! Dumneata, 
Voireuse, arati bine! Merge! Dar dumneata pari bolnav, 
Bardamu băiete! In sfârşit! Eşti tânăr! O să-ţi revii! Voi 
aveţi, oricum, noroc, voi ăştia! Orice ai zice, trăiţi ore 
magnifice, nu-i aşa, pe acolo? Si în aer liber! Asta e Istoria, 
prieteni, ori eu nu mă pricep! Şi ce Istorie! 

Nu-i răspundeam nimic domnului Puta, îl lăsam să zică 
tot ce vrea înainte de a-l tapa... Atunci el continuă: 

— Ah! E greu, sunt de acord, tranşeele!... E adevărat! Dar 
ŞI aici e foarte greu, sa stiti!... Ati fost răniți si voi? Eu sunt 
deşelat! Fac serviciul de noapte în oraş de doi ani! Vă 
inchipuiti? Gândiţi-vă! Absolut deşelat! Mort! Ah! Străzile 
Parisului noaptea! Fără lumină, prieteni... Si să mai şi 


conduci o maşină adesea cu ministrul in ea! Si-ncä-n viteză! 
Vă puteți închipui!... Poti muri de zece ori pe noapte!... 

— Da, punctă doamna Puta, şi câteodată o conduce şi pe 
soţia ministrului... 

— Asa-1! Si nu se mai termina... 

— E îngrozitor! reluaräm noi, în cor. 

— Și câinii? întrebă Voireuse ca să fie politicos. Ce-ati 
făcut cu ei? îi mai plimbaţi pe la Tuileries? 

— I-am împuşcat! îmi aduceau numai necazuri! Nu făceau 
figură bună în magazin!... Ciobăneşti de rasă germană! 

— Ce păcat! regreta nevastă-sa. Câinii cei noi pe care-i 
avem acum sunt foarte draguti, nişte scoțieni... Cam miros... 
Pe cand ciobăneştii ăia germani, iti aduci aminte, 
Voireuse?... Nu miroseau niciodată, ca să zic aşa. Puteai să-l 
tii închişi in magazin chiar şi după ploaie... 

— Aşa-i, adăugă domnul Puta. Nu ca afurisitul ăsta de 
Voireuse cu picioarele lui! Iti mai miros şi acum picioarele, 
Jean? Afurisitule! 

— Cred că da, putin, a răspuns Voireuse. 

În acest moment intrară nişte clienţi. 

— Nu va mai retin, prieteni, ne zise domnul Puta grijuliu 
să-l scoată pe Jean cât mai degrabă din magazin. Şi sănătate 
mai ales! Nu vă mai întreb de unde veniţi! Nu! Apărarea 
Naţională înainte de toate, asta e părerea mea! 

La aceste vorbe despre Apărarea Naţională, domnul Puta 
deveni deodată foarte serios, de parcă ar fi dat restul... Ne 
concedia în felul acesta. Doamna Puta ne dădu la plecare 
câte douăzeci de franci la fiecare. Magazinul lustruit şi 
lucind ca un yacht, nu mai indrazneam să-l traversăm înapoi 


din cauza scroambelor noastre care pareau monstruoase pe 
covorul fin. 

— O! Ia te uita la ei, Roger, la amandoi! Ce caraghiosi 
sunt!... S-au dezobisnuit! Ai zice ca au calcat in ceva! se 
minuna doamna Puta. 

— O să-şi revină! făcu domnul Puta, cordial şi bonom, si 
foarte mulţumit de a se fi scuturat de noi cu atât de puţină 
cheltuială. 

Ajunşi în stradă, ne gândirăm că nu puteam face mare 
lucru cu cei douăzeci de franci de fiecare, dar Voireuse mai 
avu o idee. 

— Să mergem, îmi zise, la mama unui camarad care a 
murit in timp ce eram pe Meusa, ma duc la fiecare opt zile, 
la părinţii lui, să le povestesc cum le-a murit fiul... Sunt 
oameni bogaţi... Îmi dau până-ntr-o sută de franci de fiecare 
dată, mai ales maică-sa... Le face plăcere, zic ei... Intelegi? 

— Eu ce să fac la ei? Ce să-i spun maică-sil? 

— Ei bine, ai să zici că l-ai văzut şi tu... Si-o să-ţi dea şi tie 
o sută de franci... Sunt oameni bogaţi într-adevăr! Zău! Nu 
ca mârlanul ăsta de Puta... Nu se uită ei la atâta... 

— De acord, dar eşti sigur că n-o să-mi ceară amănunte?... 
Doar nu l-am cunoscut pe fiu-său... O să mă bâlbâi daca mă- 
ntreabă... 

— Nu, nu, nu face nimic, zici şi tu ca mine... Ai să faci da, 
da... Nu-ţi bate capul! E necăjită rău, înţelegi tu, femeia asta, 
numai să-i vorbeşti de fiul ei şi e mulţumită... Nu vrea 
altceva... Orice... Nu-i greu... 

Mă codeam, dar îmi doream foarte mult şi cei o sută de 
franci care-mi păreau foarte uşor de obţinut, ca picati din 
cer. 


— Bine, mă hotărâi, în cele din urmă... Dar nu trebuie sa 
născocesc nimic, te anunţ! Îmi promiti? Am să zic ca tine, şi 
gata... Spune-mi şi mie cum a murit băiatul? 

— A luat un obuz in scăfârlie, bătrâne, şi nu unul de cel 
mic, la Garence, aşa se numea locul, în ţinutul Meusei pe 
malul unui râu... Atâtica măcar nu s-a mai găsit din băiat, 
bătrâne! Parcă nici n-ar fi fost vreodată... Şi era totuşi mare 
si bine făcut băiatul, puternic, sportiv, dar te pui cu un obuz? 
Nu rezisti! 

— Aşa-l! 

— Curätat, zau... Maică-sa nu vrea sa creadă nici astăzi! 
Degeaba i-am spus şi tot răs-spus... Ar vrea să fie numai 
dispărut... Cam neghioabă ideea... Dispărut! Nu-i vina ei, ea 
n-a văzut niciodată obuze, nu poate sä-nteleagä că te- 
mprăştii în aer ca un part... şi cu asta gata, mai ales că era 
fiul ei... 

— Evident! 

— N-am mai fost de vreo cincisprezece zile pe la ei... Dar 
ai să vezi când ajungem acolo, mă primeşte imediat, maica- 
sa, în salon şi ştii e frumos la ei, parcă-ai fi într-un teatru, 
atâtea perdele, covoare, oglinzi peste tot... O sută de franci, 
înţelegi, nu se cunoaşte la ei... Ca cinci franci pentru mine, 
aş putea spune... Astăzi o să fie bună chiar şi pentru două 
sute... De cincisprezece zile de când nu m-a mai văzut... Ai 
să vezi servitori cu nasturi de aur, frate... 

Pe bulevardul Henri-Martin, am luat-o la stânga, am mai 
mers drept înainte putin, în sfârşit, am ajuns in fata unei 
porți cu zăbrele în mijlocul copacilor unei alei particulare. 


— Vezi! imi atrase atentia Voireuse, cand furam in fata 
porţii, parcă-i un castel... Ce-ti ziceam eu... Tatăl e un mare 
grangur pe la căile ferate, aşa mi s-a spus... E un barosan... 

— Nu-i cumva vreun şef de gară! întrebai eu ca să fac o 
glumă. 

— Nu râde... Uite-l colo, cel care coboară. Vine spre noi... 
Dar omul bătrân pe care mi-l arăta el nu se grăbea spre noi, 
mergea încovoiat înconjurând peluza, vorbind cu un soldat. 
Ne apropiarăm. Recunoscui soldatul, era acelaşi rezervist pe 
care-l întâlnisem noaptea la Noirceur-sur-la-Lys, pe când 
eram în recunoaştere. Mi-amintii pe loc şi numele pe care 
mi-l spusese: Robinson. 

— Îl cunoşti pe pifanul ăsta? mă întrebă Voireuse. 

— Da, îl cunosc. 

— Probabil că-i un prieten de-al lor... Or fi vorbind despre 
bătrână; n-aş vrea să ne împiedice s-o vedem... Pentru că 
mai ales ea dă biştarii... 

Domnul cel bătrân se apropie de noi. Tremura. 

— Dragul meu prieten, îi zise el lui Voireuse, cu mare 
durere te anunţ că de la ultima dumitale vizită, biata mea 
soţie s-a prăpădit, s-a prăbuşit sub povara imensei noastre 
dureri... Joi am lăsat-o singură un moment, aşa ne-a cerut... 
Plangea... 

Nu putu să-şi termine fraza. Se întoarse brusc şi ne 
părăsi. 

— Te-am recunoscut imediat, mi se adresă atunci 
Robinson, de îndată ce bătrânul domn fu destul de departe 
de noi. 

— Si eu te-am recunoscut... 

— Ce 1 s-a întâmplat bătrânei? l-am întrebat atunci. 


— Ei bine, s-a spânzurat alaltăieri asta-i tot! a răspuns. Ce 
neroadă, spune şi tu! a mai adăugat... Imi era ca o a doua 
mamă!... Asta-i bafta mea! De asta am parte! Prima oară 
când vin şi eu în permisie!... De şase luni aştept ziua asta!... 

Nu ne-am putut stăpâni, eu şi cu Voireuse, să nu râdem 
de ghinionul care i se întâmplase lui Robinson. De imputita 
era cu adevărat imputita surpriza, nu numai pentru că 
murise, dar nu mai pupam nici noi cele două sute de franci, 
noi care scorniserăm o nouă minciună pentru această 
împrejurare. Din capul locului nu eram mulţumiţi nici unii 
nici alții. 

— De asta făceai moaca aia aşa pocaita, parsivule? îl 
impungeam noi pe Robinson ca să-l atâtäm şi să-l luăm în 
râs. Credea că ai să-ți ungi si tu gâtlejul cu ceva? Un 
chefulet colo pe cinste cu bătrânii? Credeai c-ai s-o păcăleşti 
pe maica?... Poftim! Ai ce-ai căutat!... 

Cum nu puteam rămâne acolo totuşi privind peluza şi 
hârjonindu-ne, am plecat toţi trei înspre Grenelle. Ne-am 
socotit banii, nu erau prea multi. Cum trebuia să ne în- 
toarcem în aceeaşi seară la spitalele şi garnizoanele noastre, 
aveam exact cât să cinăm la o cârciumă în trei, şi ne mai 
rămânea poate ceva, dar nu destul „pentru a face un salt” 
până la bordel. Totuşi aveam cât să luăm jos un pahar, dar 
numai unul. 

— Mă bucur că te văd din nou, m-a anunţat Robinson, dar 
ce pui de lele şi mama asta a băiatului!... Când mă gândesc, 
să se spânzure ea tocmai în ziua în care soseam eu!... N-am 
să uit asta!... Ce, eu mă spânzur, ia spune?... De supărare?... 
Mă distrez spânzurându-mă? Sau tu? 


— Oamenii bogaţi, făcu Voireuse, sunt mai sensibili decât 
ceilalți... 

Avea inima buna Voireuse. Mai adăugă: „Dacă aş avea 
şase franci aş urca cu brunetica pe care o vezi acolo lângă 
automat.” 

— Du-te, i-am spus, ai să ne povestesti dacă pupă bine... 

Numai că-n zadar ne-am scuturat buzunarele, nu aveam 
destul cu bacsis cu tot ca s-o poată căpăta. Mai aveam exact 
încă pentru o cafea de fiecare şi două lichioruri. Odată 
lefteri, ne-am dus la plimbare! 

În piaţa Vendôme ne-am despărţit în cele din urmă. O lua 
fiecare pe drumul lui. La despărțire nu mai vedeam bine şi 
vorbeam în şoaptă, atât de tare răsuna ecoul. Nici o lumină, 
era interzis. Pe el, pe Jean Voireuse, nu l-am mai văzut 
niciodată. Pe Robinson l-am mai întâlnit adesea după aceea. 
Pe Jean Voireuse gazele l-au dat gata, la Somme. S-a dus să 
moară la marginea mării, în Bretania, doi ani mai târziu, 
într-un sanatoriu marin. Mi-a scris de vreo două ori la 
început şi apoi deloc. Nu mai fusese la mare niciodată. ,,Nu- 
ti închipui cât e de frumos, îmi scria, fac bai, pentru picioare, 
dar cred că vocea mea s-a dus pe copcă.” Îl durea, pentru că 
ambiția lui în fond era să poată intra într-o zi în corul 
teatrului. 

Sunt mai artistice corurile şi mai bine plătite decât simpla 
figuratie. 


Grangurii m-au lăsat in cele din urmă în pace şi am putut 
să-mi salvez matele, dar capul mi-era rău zdruncinat şi 


pentru totdeauna. Nimic de zis. „Pleacă!... s-au rastit la 
mine. Nu mai faci nici trei parale!...” 

„În Africa! mi-am zis eu. Cu cât mai departe, cu atât mai 
bine!” Era un vas ca oricare altul al Companiei Corsarilor 
Reuniţi, cel pe care ma-mbarcasem. Mergea spre tropice, cu 
încărcătura lui de bumbac, ofiţeri şi funcţionari. 

Era atât de vechi acest vas că 1 se luase până şi placa de 
aramă, de pe puntea superioară, pe care se afla altădată 
înscris anul naşterii sale; era atât de îndepărtată această 
naştere că ar fi incitat temerile pasagerilor şi batjocurile lor. 

M-am îmbarcat deci pe acest vas, sä-ncerc să mă refac in 
Colonii. Tineau cei care-mi vroiau binele să fac avere. De 
asta-mi ardea mie acum, să plec, dar cum trebuie în- 
totdeauna să pari util când nu eşti bogat, şi cum pe de altă 
parte nu mai terminam cu studiile, situația nu putea să mai 
dureze. N-aveam destui bani ca să plec în America. ,,Du-te-n 
Africa!” mi-am zis atunci şi m-am lăsat împins spre tropice, 
unde, mă asigurau, sunt de ajuns un pic de răbdare şi o bună 
purtare ca să-ţi faci imediat o situaţie. 

Aceste pronosticuri mă făceau visător. Nu aveam prea 
multe calităţi, dar aveam desigur ţinută, nimic de zis, o fire 
modestă, o politeţe la îndemână şi teama mereu de a nu 
întârzia şi mai ales grija de a nu trece niciodată în viaţă 
înaintea altei persoane, delicateţe, ce mai... 

Faptul că am putut să scap viu dintr-un abator inter- 
naţional cuprins de demenţă, este oricum o referinţă de tact 
si de discreție. Dar să ne întoarcem la această călătorie. Cât 
timp am navigat în apele Europei, nu se anunţa a fi prea rău. 
Pasagerii zăceau risipiţi în umbra spaţiilor dintre punți, in 
W.C-uri, în fumoar în grupulete banuitoare şi fonfăite. Totul 


bine imbacsit de alcool şi de cancanuri, de dimineaţă pana 
seara. Râgâiau, motäiau şi vociferau rând pe rând, păreau a 
nu regreta nimic din Europa. 

Vasul nostru avea un nume: Amiralul Bragueton. Nu se 
tinea pe apă decât datorită zugrăvelilor. Atâtea straturi 
acumulate ca nişte învelişuri i-au constituit în cele din urmă 
un fel de a doua carcasă Amiralului Bragueton, ca nişte foi 
de ceapă. Navigam spre Africa, cea adevărată, cea mare; cea 
a pădurilor  nesfârşite, a  miasmelor otrăvitoare, a 
singuratatilor inviolabile, spre semetii tirani negri lancezind 
pe la răspântiile fluviilor nesfârşite. Pe un pachet de lame 
„Pillet” voi schimba cu ei fildeşuri foarte lungi, păsări 
strălucitoare, sclave minore, mi se promisese. Viaţă, ce mai! 
Nimic comun cu această Africă jupuită de agenţii şi 
monumente, de drumuri de fier şi câştiguri uşoare. O, nu! 
Mergeam s-o vedem în mustul ei, adevărata Africa! Noi 
pasagerii betivi de pe Amiralul Bragueton! 

Dar după ce trecurăm de coastele Portugaliei, lucrurile 
începură să se strice. Irezistibil, în fiecare dimineaţă la 
trezire, eram striviti de o atmosferă de etuva nesfârşit de 
uncropită, neliniştitoare. Apa în pahare, marea, cearcea- 
furile, sudoarea noastră, totul era leşios, cald. Imposibil de 
acum încolo, ziua, noaptea, să simţi ceva răcoros în mână, 
sub fund, în gât, în afară de gheaţa cu whisky a barului. 
Atunci o abjectă disperare s-a abătut asupra pasagerilor de 
pe Amiralul Bragueton, condamnaţi să nu se îndepărteze de 
bar, subjugati, ţinuţi de ventilatoare, lipiti de bucatelele de 
gheaţă, mereu gata să schimbe ameninţări şi regrete în 
cadente incoerente. 


N-a durat mult. În aceasta stabilitate disperată a căldurii, 
tot conţinutul uman al vasului s-a coagulat într-o masivă 
betivanie. Se miscau fără vlagă între punți ca nişte caracatite 
pe fundul unei băi cu apă stătută. Începând din acest 
moment, văzurăm tasnind la suprafaţă nelinistitoarea natura 
a albilor, provocată, eliberată, desucheata, în sfârșit, 
adevărata lor natură, exact ca şi în război. Etuva tropicală 
scotea la iveală instinctele tot aşa cum broaştele şi viperele 
se läteau în luna lui august, pe zidurile crăpate ale 
închisorilor. În frigul Europei, sub ceturile pudice ale 
nordului, nu poţi, înafară de perioada masacrelor, decât sa 
bănuieşti colcäitoarea cruzime a fraților nostri, dar 
putregaiul din ei invadează suprafaţa de îndată ce-i munceşte 
febra ignobilă a tropicelor. Atunci isi dau drumul fără ruşine 
si mârşăvia triumfă şi ne acoperă în întregime. Aceasta este 
mărturisirea biologică. De îndată ce munca şi frigul nu ne 
mai constrâng, slăbesc menghina, poţi vedea la albi, ceea ce 
descoperi pe o plajă veselă, după ce marea s-a retras: 
adevărul, bălți putind greu, crabi, hoit şi balega. 

Astfel, odată trecuţi de Portugalia, toată lumea de pe vas 
începu să-şi elibereze instinctele cu turbare, ajutându-se de 
alcool, şi cu acel sentiment de plăcere intimă pe care îl 
procură o gratuitate absolută a călătoriei, mai ales militarilor 
si funcționarilor în activitate. Să te simţi hrănit, culcat, 
adăpat pe nimic patru săptămâni consecutiv, ce credeţi, e 
destul, nu-i aşa, ca-n sinea ta să delirezi de economie? Eu, 
singurul plătitor al călătoriei, fui socotit prin urmare, de 
îndată ce această particularitate fu descoperită, de o 
neruşinare sfruntată, clar de nesuportat. 


Daca as fi avut cat de cat experienta mediilor coloniale, la 
plecarea din Marsilia, m-aş fi târât, tovarăş de călătorie 
nedemn, în genunchi, cerând iertarea, mila acestui ofiţer de 
infanterie colonială, pe care-l întâlneam peste tot, cel mai 
înalt în grad, şi m-aş fi umilit pe deasupra pentru mai multă 
siguranță şi la picioarele funcţionarului celui mai bătrân. 
Poate atunci, aceşti pasageri fantastici m-ar fi tolerat în 
mijlocul lor fără greutate? Dar ignoranta, inconştienta mea 
pretenţie de a respira alături de ei era cât pe-aci să mă coste 
viaţa. 

Nu eşti niciodată destul de circumspect. Datorită unei 
oarecare abilităţi, n-am pierdut atunci decât restul de amor- 
propriu ce-mi mai rămăsese. Şi iată cum se petrecură 
lucrurile. La câtva timp după ce trecurăm de insulele Canare, 
aflai de la un chelner de cabină că toți căzuseră de acord ca 
sunt pozeur, adică insolent?... Că mă banuiau de codoslac şi 
în acelaşi timp de pederastie... C-aş fi şi cocainoman... Dar 
asta, aşa, în treacăt... Apoi îşi făcu loc ideea ca probabil am 
fugit din Franţa ca să scap de urmările unor pungăşii dintre 
cele mai grave. Dar asta nu era decât începutul încercărilor 
mele. De abia atunci aflai despre obiceiul impus pe această 
rută de a nu fi acceptaţi decât cu extrema circumspectie, 
însoțită de altfel de tracasări, pasagerii plătitori; adică cei 
care nu se bucurau nici de gratuitatea militară, nici de 
aranjamentele birocratice, coloniile franceze aparținând, se 
ştie, de fapt nobilimii „Anuarelor”. 

Nu există la urma urmei decât foarte puţine motive pentru 
un civil necunoscut să se aventureze prin părțile acelea... 
Spion, suspect, găsiră o mie de motive să mă privească 
chiorâş, ofițerii drept în ochi, femeile surâzând cu 


subintelesuri. Curând servitorii ei înşişi, incurajati, începură 
să schimbe în spatele meu remarci grosolan de caustice. Nu 
se mai îndoia nimeni că eu eram cel mai insuportabil mârlan 
de la bord, şi ca să zic aşa singurul. lată ceva care promitea. 

Stăteam la masă cu patru funcționari de poştă din Gabon, 
hepatici, stirbi. Familhari şi prietenoşi la începutul 
traversării, nu-mi adresară mai apoi nici o vorbă. Adică de 
îndată ce fui pus, printr-un acord tăcut, sub regimul unei 
supravegheri colective. Nu mai ieşeam din cabina mea decât 
cu infinite precautii. Aerul atât de încins îmi apăsa epiderma 
ca o greutate. În pielea goală, cu zăvorul tras, nu mă mai 
miscam şi încercam să-mi imaginez ce plan diabolicii 
pasageri putuseră concepe ca să mă piardă. Nu cunoşteam pe 
nimeni la bord şi totuşi fiecare părea să mă cunoască, 
semnalmentele mele trebuie să se fi precizat brusc în mintea 
lor, ca cele ale criminalului celebru pe care le publică 
jurnalele. 

Detineam fără să vreau rolul indispensabilului infam şi 
abject şi nemernic, ruşinea speciei umane, semnalat 
pretutindeni de-a lungul secolelor, de care lumea întreagă 
auzise vorbindu-se ca despre dracul sau bunul Dumnezeu, 
dar care rămânea atât de divers, de cetos, pe pământ şi in 
viata, pe scurt insesizabil. Le trebuiau, pentru a-l izola, 
nemernicul, a-l identifica, a pune mâna pe el, împrejurările 
excepţionale care nu se puteau întâlni decât pe bordul acesta 
strâmt. 

O adevărată bucurie generală şi morală se anunţa la 
bordul Amiralului Bragueton. Păcătosul nu va mai scăpa de 
soarta lui. Acela eram eu. 


Numai acest eveniment şi merita toată călătoria. Izolat 
printre aceşti duşmani neasteptati, ma straduiam cât puteam 
să-i identific fără ca ei să mă observe. Ca să reuşesc în 
spionam fără ruşine, dimineaţa mai ales prin hubloul cabinei 
mele, înainte de micul dejun, luând aer, păroşi de la pubis 
până la sprâncene şi de la rect până la tălpi, în pijama, 
tansparenti în soare; trantiti de-a lungul bastingajului cu 
paharul în mână, se adunau acolo să râgâie, duşmanii mei, 
amenințând să borască totul în jurul lor, mai ales căpitanul 
cu ochii bulbucati si injectati pe care ficatul îl muncea 
temeinic încă din zori. Cu regularitate la trezire, cerea 
noutăți despre mine celorlalți cheflii, dacă „nu mi l-aţi facut 
vânt peste bord” întreba. „Ca pe un scuipat”, şi, ca să le dea 
ŞI imaginea în acelaşi timp, scuipa în marea spumoasă. Ce 
glumă! 

Amiralul nu înainta deloc, se târa mai degrabă, fornăind 
de la un ruliu la altul. Nu era o călătorie, era un fel de boală. 
Membrii acestui conciliu matinal, când îi examinam din 
colţul meu, îmi păreau cu toții destul de bolnavi, malarici, 
alcoolici, sifilitici fără îndoială, decăderea lor, vizibilă de la 
zece metri, mă consola un pic de propria mea hăituiala. La 
urma urmei erau si ei nişte înfrânți ca şi mine, aceşti 
Matamori!... Mai făceau doar pe fanfaronii! Singura 
diferenţă! Tantarii se însărcinaseră să-1 stoarcă de ultimele 
puteri, şi să le distileze în vene acele otrăvuri fără leac... 
Treponema la ora aceea le pilea arterele... Alcoolul le umfla 
ficatii... soarele le despica rinichii... Paduchii li se lipeau de 
păr şi eczema de pielea burţii... Lumina sfârâind le va praji 
în cele din urmă retina!... În scurt timp ce le va mai rămâne? 
Un bot de creier... Ce să facă cu el, oare?... Acolo unde 


mergeau? Sa se sinucida? Numai la asta le mai putea servi 
creierul acolo unde mergeau... Orice s-ar fi spus, nu-i deloc 
plăcut să imbatranesti într-o tara fără distracţii... Unde esti 
obligat să te priveşti în oglinda cu argintul mucezit cum 
devii din ce în ce mai putregăios, din ce în ce mai urât... 
Putrezeşti repede între verdeturi, mai ales când e o căldură 
atroce. 

Nordul cel putin iti conserva cărnurile; sunt întotdeauna 
palizi oamenii din nord. Între un suedez mort şi un tânăr 
nedormit, puţină diferenţă. Dar colonialul este deja plin de 
viermi o zi după debarcare. Numai pe ei îi aşteaptă aceşti 
infinit de laborioşi viermuşi şi nu-i vor părăsi decât hăt bine 
dincolo de viaţă; saci de larve. 

Mai aveam încă opt zile de mare înainte de a face escală 
în fata Bragamansului, primul pământ promis. Aveam 
senzația că stau pe o cutie de exploziv. Nu mai mâncam 
aproape nimic pentru a evita să mă duc la masa lor şi să 
traversez puntile în plină zi. Nu scoteam nici o vorbă. Nu ma 
vedeau niciodată plimbându-mă. Era greu să fii atât de putin 
pe vas ca mine, locuind totuşi acolo. 

Chelnerul meu de la cabină, tată de familie, îmi mărturisi 
că străluciţii ofiţeri coloniali juraseră, cu paharul în mână, să 
mă palmuiasca la prima ocazie şi să mă arunce peste bord. 
Când îl întrebam de ce, nici el nu ştia nimic şi chiar se 
întreba la rândul lui ce putusem să fac ca să ajung aici. 
Rămâneam cu îndoiala. $i o puteam duce mult timp asa. 
Eram un nespălat şi cu asta basta. 

N-o să mă mai las înşelat să călătoresc cu oameni atât de 
greu de mulţumit. Mai erau şi atât de lipsiţi de ocupaţie, 
închişi cu ei înşişi treizeci de zile, ca-ti trebuia foarte putin 


să-l scoţi din fire. Dealtfel, în viata de toate zilele, să ne 
gândim că cel puţin o sută de indivizi de-a lungul unei 
singure zile foarte obişnuite ne doresc biata noastră moarte, 
de exemplu toţi cei pe care îi încurcăm, grăbiţi la coadă în 
urma noastră la metrou, toți cei care trec prin fata 
apartamentului nostru şi nu au şi ei unul, toţi cei care doresc 
să terminäm de făcut pipi ca să facă şi ei, în sfârşit copii 
nostri şi multi alții. Mereu. Te obisnuiesti. Pe un vas se 
observa mai bine această grabă, şi e mai supărător. 

În această etuvă mocnită, sudoarea acestor fiinţe opärite 
se concentrează, presentimentele  absolutei singuratati 
coloniale care-i va învălui curând pe ei şi destinul lor îi fac 
să geamă de pe acum ca nişte muribunzi. Se agaţă, muşcă, se 
sfâşie, se bârfesc. Importanţa mea la bord creştea prodigios 
de la o zi la alta. Rarele mele apariţii la masă, oricât de 
furişate şi neobservate mă străduiam să le fac, luau 
amploarea unor adevărate evenimente. De îndată ce intram 
în sala de mese, cei o sută douăzeci de pasageri tresăreau, 
şuşoteau... 

Ofițerii coloniali, band copios aperitiv după aperitiv, 
adunaţi în jurul mesei căpitanului, administratoru-tutungii, 
institutoarele congoleze mai ales, din care Amiralul 
Bragueton transporta o întreagă alesătură, toţi din supozitii 
rauvoitoare in deductii calomnioase, ajunseseră să-mi acorde 
în cele din urmă o importanţă infernală. 

La îmbarcarea din Marsilia nu eram decât un neînsemnat 
visător, dar acum, sub efectul acestei concentraţii iritante de 
alcoolici şi vaginuri neräbdätoare, ma văzui înzestrat, de 
nerecunoscut, cu un tulburător prestigiu. 


Comandantul vasului, mare pisicher traficant şi plin de 
negi care-mi strângea mâna cu plăcere la începutul 
traversării, de fiecare dată când ne întâlneam, acum nu părea 
să mă mai recunoască, aşa cum eviti pe un om căutat pentru 
o afacere dubioasă, vinovat... De ce? Când ura oamenilor nu 
comportă nici un risc, prostia lor se lasă repede convinsă, 
motivele vin singure. 

După cele ce credeam a observa, în reaua credinţă 
compactă in care mă zbăteam, una din domnisoare anima 
elementul feminin al cabalei. Se întorcea în Congo să dea 
ortul popii, cel putin aşa speram, târfa. Aproape nu-i mai 
părăsea pe ofiţerii coloniali cu torsurile mulate in cârpele lor 
glorioase şi impodobiti pe deasupra şi cu jurământul pe care- 
| făcuseră să mă strivească nici mai mult nici mai putin decât 
ca pe o infecta lipitoare, mult înainte de viitoarea escală. Se 
întrebau pe rând dacă voi fi tot atât de respingător, strivit, 
cum eram în forma mea obişnuită. Pe scurt, se amuzau. 
Această domnişoară le atâta verva, chema furtuna pe 
puntea Amiralului Bragueton, şi n-avea să se astâmpere până 
ce nu mă vor fi adunat carne vie, dezbărat pentru totdeauna 
de imaginara mea obrăznicie, pedepsit de a fi îndrăznit să 
exist în fond, bătut cu turbare, însângerat, stâlcit, implorând 
mila sub cizma şi pumnul unuia dintre aceşti flăcăi, a cărui 
activitate musculară, splendidă mânie, ardea de dorinţa de a 
o admira. Scena de nobil măcel care i-ar fi înviorat ovarele 
ofilite. Tot atât de prețios cât violul unei gorile. Timpul 
trecea şi e periculos să laşi prea mult aşteptate coridele. 
Animalul eram eu. Vasul întreg o cerea, fremăta până-n 
buncăre. 


Marea ne închidea în acest circ tintuit în şuruburi. 
Masinistii erau şi ei la curent. Si cum nu mai aveam decât 
trei zile până la escală, zile decisive, mai multi toreros se 
oferiră. Cu cât îl ocoleam mai mult, cu atât scandalul 
devenea mai agresiv, mai iminent în privința mea. 
Sacrificatorii îşi exersau mâna. Mă incoltisera între două 
cabine în spatele unei curtine. Am scăpat ca prin urechile 
acului, dar era foarte periculos să mă mai duc la closet. Când 
nu mai avurăm decât aceste trei zile de mare în faţa noastră, 
am profitat ca să renunţ la toate nevoile mele naturale 
definitiv. Hublourile îmi ajungeau. În jurul meu totul era 
copleşit de ură şi plictiseală. $i trebuie să vă mărturisesc ca 
este absolut incredibilă plictiseala la bord, cosmică, ce mai 
vorbă. Acoperă marea, vasul şi cerurile. Oamenii înţelepţi şi 
tot devin bizari, darămite aceste brute himerice. 

Un sacrificiu! Trebuia să trec şi prin asta. Lucrurile se 
precizară într-o seară după cina la care luasem parte hărțuit 
de foame. Am ţinut nasul în farfurie tot timpul, neîndrăznind 
nici măcar să-mi scot batista să mă şterg. Nimeni, niciodată 
n-a mâncat mai discret decât mine. Din sala maşinilor 
simteai urcând sub fund o măruntă şi neîncetată vibrație. 
Vecinii mei de masă erau probabil la curent cu ceea ce se 
hotărâse în privinţa mea, căci începură, spre uimirea mea, 
să-mi vorbească liber şi amabil, despre dueluri şi spade şi să- 
mi pună întrebări... Exact în acest moment institutoarea, cea 
căreia îi mirosea gura atât de tare, se îndreptă spre salon. De 
abia avui timp să observ că purta o rochie din dantele de 
mare ţinută, că se şi aşeză la pian cu o grabă crispată, să 
cânte, dacă se poate spune aşa ceva, câteva arii pe care nu le 


termina niciodată. Ambianta devenise foarte tensionată şi 
suspectă. 

Nu făcui decât un salt ca să mă refugiez în cabina mea. 
Eram ca şi ajuns când unul din căpitanii colonişti, cel mai 
fudul, cel mai musculos dintre toţi, îmi bară net drumul, fara 
violenţă, dar ferm. „Să urcăm pe punte”, mă invită el. 
Ajunserăm din câțiva paşi. Pentru această ocazie, îşi pusese 
chipiul lui cel mai aurit, se încheiase de la brăcinar până la 
gât, ceea ce nu mai făcuse de la plecarea noastră. Eram deci 
în plină ceremonie dramatică. Nu-mi era la îndemână, inima 
îmi bătea la înălțimea buricului. 

Acest preambul, această impecabilitate anormală mă făcu 
să presimt o execuţie lentă şi dureroasă. Omul acesta îmi 
făcea impresia unei bucăţi de război zvârlită brusc în calea 
mea, îndărătnică, asasină, de neclintit. 

În spatele lui, blocându-mi uşa interpuntii, se iviră în 
acelaşi timp patru ofiţeri subalterni, extrem de atenţi, escorta 
Fatalităţu. 

Deci nici o posibilitate de scăpare. Această interpelare 
fusese minuţios pusă la punct. „Domnule, aveţi în faţa 
dumneavoastră pe căpitanul Fremizon din trupele coloniale! 
În numele camarazilor mei şi al pasagerilor acestui vas pe 
drept cuvânt indignati de incalificabila dumneavoastră 
conduită, am onoarea să va cer explicatii!... Anumite vorbe 
pe care le-aţi spus la adresa noastră de la plecarea 
dumneavoastră din Marsilia sunt inacceptabile!... Iată 
momentul, domnule, de a vă da pe fata nemultumirile!... De- 
a susține cu voce tare ceea ce colportati cu nerusinare pe 
furiş de douăzeci şi una de zile! Să ne spuneți în sfârşit ce 
ganditi!...” 


Simtii, auzind aceste vorbe, o imensă uşurare. Mă 
temeam de vreo condamnare la moarte imparabilă, dar îmi 
ofereau, pentru că îmi vorbise căpitanul, o portita de scăpare. 
Mă năpustii spre această zare de noroc. Orice posibilitate de 
laşitate devine o magnifica speranță pentru cel care se 
pricepe s-o folosească. Asta e părerea mea. Nu trebuie să te 
arăţi niciodată mofturos în ceea ce priveşte mijlocul de a 
scăpa de un măcel şi nici să-ţi pierzi timpul căutând motivele 
unei persecuții al cărei obiect esti. Să scape îi este de ajuns 
unui înţelept. 

— Domnule căpitan! îi răspunsei cu vocea atât de 
convingătoare cât puteam s-o am în acel moment, ce eroare 
extraordinară sunteţi gata să comiteti! Dumneavoastră! Eu! 
Cum să-mi atribuiti mie sentimente de o asemenea perfidie? 
E mult prea nedrept! Aş putea muri de supărare! Cum? Eu, 
ieri încă apărătorul scumpei noastre patrii! Eu, al cărui sânge 
s-a amestecat cu al dumneavoastră ani şi ani de-a lungul 
unor nenumărate bătălii! Mă coplesiti cu atâta nedreptate, 
domnule căpitan! 

Apoi adresându-mă grupului întreg: 

— Căror abominabile bârfeli ati fost victime, domnu mei? 
Să ajungeţi să credeți că eu, fratele dumneavoastră, la urma 
urmei, m-aş fi încăpățânat să răspândesc imunde calomnii pe 
socoteala eroicilor ofiţeri! Asta e prea mult! Mult prea mult! 
Si tocmai în momentul in care ei se pregătesc, aceşti eroi, 
aceşti incomparabili eroi, să reia, şi cu ce curaj, paza sfântă a 
nemuritorului nostru imperiu colonial! urmai eu. Acolo unde 
nepretuitii soldați ai rasei noastre s-au acoperit de glorie 
eternă! Mangin! Faidherbe, Gallieni!... Ah! Domnule 
căpitan! Eu? Aşa ceva? 


Asteptam. Speram să fi fost emotionant. Din fericire fui 
pentru o secunda. Fara intarziere atunci, profitand de acest 
armistițiu de balbaieli, mersei drept spre el şi-i apucai cele 
două mâini, strangandu-le cu emotie. 

Eram mai liniştit avându-i mâinile intre ale mele, 
prizoniere. Si tot ținându-le asa, continuai să-i explic cu 
volubilitate si tot dandu-i dreptate de mii de ori, il asiguram 
că totul între noi trebuie luat de la capăt şi altfel de data asta! 
Că naturala şi stupida mea timiditate singură era izvorul 
acestei fantastice neînţelegeri! Că desigur conduita mea ar fi 
putut fi interpretată ca un dispreţ de neconceput pentru acest 
grup de pasageri şi pasagere, „eroi şi persoane încântătoare 
totodată... Providenţială reuniune de mari caractere şi 
talente... Fără să uităm pe doamne, incomparabile 
muziciene, podoabe ale bordului!...” $i tot cerându-i într-una 
iertare, solicitai în încheiere să fiu admis fără amânare şi fără 
nici o restricţie în sânul veselului lor grup patriotic şi 
fratern... şi-n care tineam din acest moment şi pentru 
totdeauna să figurez... Fără să-i las mâinile, îmi dublai 
elocventa. 

Atât timp cât nu ucide, militarul e un copil. Îl câştigi 
uşor. Neavând obiceiul să gândească, de îndată ce-i vorbeşti 
este obligat să se hotărască la eforturi copleşitoare ca să 
înţeleagă. Căpitanul Fremizon nu mă ucidea, nici nu era gata 
să bea, nu făcea nimic cu mâinile, nici cu picioarele, încerca 
numai să gândească. Era mult prea mult pentru el. De fapt îl 
tineam de cap. 

Treptat cat timp dura aceasta proba de umilinta, simteam 
amorul meu propriu, şi aşa gata să mă părăsească, 
estompându-se si mai mult, şi apoi părăsindu-mă, 


abandonandu-ma de tot, ca sa zic asa oficial. Orice s-ar 
spune este un moment agreabil. De la acest incident am 
devenit pentru totdeauna foarte liber şi suplu, moralmente se 
intelege. Poate de frica ai mai ales nevoie ca sa te descurci in 
viata. În ceea ce mă priveşte n-am mai dorit alte arme din 
ziua aceea, sau alte virtuţi. 

Camarazii militarului sovaielnic, veniţi şi ei acum dina- 
dins ca să şteargă sângele şi să joace arşice cu dinţii mei 
risipiţi, trebuiră să se mulţumească, în loc de triumf, să-mi 
prindă vorbele din aer. Civilii alergând fremătători la 
anunţul unei execuţii capitale arborau acum nişte mutre 
dezolate. Cum nu ştiam prea bine ce îndrugam, în afară de 
faptul că trebuia să rămân cu orice pret in nota lirica, tot 
ținând mâinile căpitanului, fixam un punct nevăzut în ceața, 
vâscoasă prin care Amiralul Bragueton înainta suflând şi 
scuipând de la o învârtitură de elice la alta. În sfârşit, ca să 
termin, am riscat, învârtind un braţ deasupra capului, lăsând 
una din mâinile căpitanului, una singură, şi m-am lansat în 
următoarea peroratie: „Între noi vitejii, oare nu trebuie să ne 
înţelegem până la urmă, domnilor ofiţeri? Trăiască Franţa 
atunci, Dumnezeii mă-sii! Trăiască Franţa!” Era trucul 
sergentului Branledore. Reusi şi în cazul acesta. Singurul caz 
în care Franţa îmi salvă viaţa. Până atunci se întâmplase mai 
degrabă contrariul. Observai printre auditori un mic moment 
de ezitare, dar oricum îi este foarte greu unui ofiţer, oricât de 
prost dispus ar fi, să pälmuiascä un civil, in public, tocmai 
când acesta strigă atât de tare cât strigasem eu: „Irăiască 
Franţa!” Ezitarea asta mă salvă. 

Prinsei două braţe la întâmplare din grupul de ofiteri şi 
invitai pe toată lumea să se cinstească la bar în sănătatea 


mea şi pentru împăcarea noastră. Aceşti viteji nu rezistara 
decât un minut şi apoi băurăm două ore. Numai femelele de 
la bord ne urmăreau din ochi, tăcute şi treptat deceptionate. 
Prin hublourile barului, o zăream printre altele pe indarjita 
pianistă institutoare într-un du-te-vino continuu, în mijlocul 
unui grup de pasagere, hiena. Bănuiau ele exact, putorile, că 
scăpasem din cursă datorită unei viclenii şi-şi promiteau să 
mă prindă la cotitură. În acest timp, noi bărbaţii beam fără 
oprire sub inutilul dar năucitorul ventilator, care-şi dădea 
duhul măcinând fără încetare încă de pe lângă Insulele 
Canare bumbacul leşios al atmosferei. $i tot mai aveam 
nevoie de vervă, de o limbutie pe placul noilor mei prieteni, 
neserioasă. Nu mai conteneam ca să nu mă dau de gol, 
admirându-le patriotismul, şi tot ceream şi-i tot rugam pe 
aceşti eroi să-mi spună întâmplări şi poveşti despre vitejia 
colonială. Faptele de vitejie, ca şi porcarile, plac 
întotdeauna tuturor militarilor de oriunde. Ceea ce trebuie în 
fond ca să obţii un fel de pace cu oamenii, ofiţeri sau nu, 
armistițiu fragil, ce-i drept, dar prețios oricum, este să le 
permiti in toate împrejurările să se etaleze, să se tăvălească 
în lăudăroşenii imbecile. Nu există vanitate inteligentă. 
Vanitatea e un instinct. $i nu există om care să nu fie înainte 
de toate vanitos. Rolul de periuta admirativa este aproape 
singurul în care omul îşi tolerează semenul cu o oarecare 
plăcere. Cu aceşti soldaţi nu aveam nevoie să cheltuiesc prea 
multă imaginaţie. Era destul să mă minunez continuu. E uşor 
să ceri mereu şi mereu întâmplări din război. Aceşti tovarăşi 
erau inzauati în ele. Eram parca din nou în vremea fru- 
moaselor zile de spital. După fiecare din povestirile lor, nu 
uitam să punctez aprecierea mea, cum mă învățase 


Branledore, printr-o frază măreaţă: „Ei bine, iată o adevărată 
pagină de Istorie”! Nimic mai bun decât această formulă. 
Începui să devin din ce în ce mai interesant pentru acest 
cerc, căruia mă raliasem pe furiş. Oamenii aceştia se puseră 
să povestească despre război atâtea baliverne câte auzisem 
eu altădată şi câte mai târziu povestisem eu însumi, pe când 
eram în concurenţă imaginativă cu amicii de la spital. Numai 
cadrul acestora era diferit şi minciunile lor se agitau de-a 
lungul pădurilor congoleze în loc de Vosges sau Flandra. 

Domnul căpitan Fremizon, cel care cu o clipă mai înainte 
numai se oferise să purifice bordul de infecta mea prezenţă, 
de când văzuse felul meu de a asculta mai atent ca oricine, 
începu să-mi descopere mii de plăcute calităţi. Fluxul 
arterelor lui era parcă uşurat de efectul originalelor mele 
elogii, viziunea 1 se lumina, ochii striati şi insangerati de 
alcoolic înveterat îi scânteiară în cele din urmă străpungând 
abrutizarea, iar cele câteva îndoieli din adâncul lui pe care le 
putuse concepe asupra propriei lui valori şi care-l mai 
cuprindeau încă în momentele lui de depresiune, se 
estompară pentru un timp, adorabil, prin minunatul efect al 
inteligentelor şi pertinentelor mele comentarii. 

Evident, eram un creator de euforie! Îşi plezneau 
coapsele de plăcere! Numai eu ştiam să le fac viata agreabilă 
cu toată această jilaveala muribundă! Nu ascultam eu 
dealtfel fermecat? 

Amiralul Bragueton în timp ce noi divagam în felul 
acesta, îşi micşoră şi mai mult viteza, domolindu-se în 
propriu-i must; nici un atom de aer mobil în jurul nostru, 
mergeam probabil de-a lungul coastei, dar atât de greu, că 
mi se părea că înaintam într-o melasă. 


Melasa şi cerul deasupra bordajului, nimic decât un 
plasture negru şi topit după care mi se scurgeau ochi. Să mă 
întorc în noapte era marea mea dorinţă, chiar asudat şi 
gemand, în orice fel şi oricum la urma urmei! Frémizon nu 
mai contenea povestind despre el. Pământul îmi părea foarte 
aproape, dar planul escapadei mele îmi trezea mii de motive 
de neliniști... Putin câte putin, conversaţia noastră inceta să 
mai fie cazonă pentru a deveni deocheată şi apoi de-a dreptul 
porcoasă, în sfârşit, atât de dezlânată, că nu mai ştiai de unde 
s-o apuci ca s-o continui; unul după altul convivii mei 
renuntara şi adormiră şi sforăitul îi copleşi, dezgustator 
somn care le râcâia profunzimile nasului. Acum sau 
niciodată era momentul să dispar. Nu trebuie să laşi să-ţi 
scape aceste pauze de cruzime pe care le impune oricum 
natura chiar organismelor celor mai vicioase şi mai agresive 
din lume. 

Ancorasem acum la o distanță mică de coastă. Nu se 
zăreau decât câteva felinare oscilând de-a lungul malului. 

Pe lângă vas se înghesuiră foarte repede vreo sută de 
pirogi tremurătoare încărcate de negri care răcneau. Aceşti 
negri asaltară puntile pentru a-şi oferi serviciile. În câteva 
secunde, îmi dusei la scara de coborâre cele câteva bagaje 
pregătite pe furiş şi mă cărăbănii pe urmele unuia din acei 
barcagii ale cărui trăsături şi umblet erau aproape în 
întregime ascunse de întuneric. La baza pasarele, şi la 
suprafaţa apei chpocind mă interesai de destinația noastră. 

— Unde suntem? întrebai. 

— La Bambola-Fort-Gono! îmi răspunse această umbră. 

Începurăm să plutim în voie cu mari lovituri de vâsle. Îi 
ajutai şi eu ca să înaintăm mai repede. 


Mai avui timp să-i zăresc încă o data, în timp ce fugeam, 
pe primejdiosii mei tovarasi de bord. La lumina felinarelor 
interpuntilor, zdrobiţi de năuceală şi de gastrită continuau sa 
fermenteze grohăind prin somn. Ghiftuiti, tavaliti, semănau 
acum între ei, ofițeri, funcționari, ingineri şi perceptori, 
buboşi, burduhoşi, verzui, claie peste grămadă, ca două 
picături de apă. Câinii seamănă cu lupii când dorm. 

Câteva clipe mai târziu atingeam pământul şi noaptea mai 
compactă încă sub copaci, iar în spatele nopţii toate 
complicitatile tăceru. 


În aceasta colonie  Bambola-Bragamance, deasupra 
tuturor stăpânea Guvernatorul. Militarii şi funcționarii lui 
abia dacă îndrăzneau să respire când el catadicsea să-şi 
coboare privirile până la persoanele lor. 

Mult sub aceşti notabili, comercianții aşezaţi aici păreau 
să fure şi să prospere mai uşor decât în Europa. Nici o nucă 
de cocos, nici o arahidă a întregului teritoriu nu scăpa de 
jaful lor. Funcţionarii înțelegeau bine, pe măsură ce 
deveneau mai obosiţi şi mai bolnavi, că-şi batusera joc de ei 
făcându-i să vină aici ca să nu le dea în cele din urmă decât 
galoane şi formulare de completat şi aproape deloc bani. Aşa 
că se uitau chiorâş la comercianți. Elementul militar, mai 
abrutizat decât celelalte două, inghitea glorie colonială şi ca 
să nu-i rămână în gât, kilograme de chinină şi kilometri de 
regulamente. 

Toată lumea devenea, se înţelege de la sine, tot așteptând 
să coboare termometrul, din ce în ce mai nemiloasă. 
Ostilitățile particulare şi colective erau interminabile şi de 
neînțeles, între militari şi administraţie, şi apoi între aceştia 


din urma si comercianti, $1 apoi intre acestia aliati temporar 
contra celorlalți, şi apoi toţi împotriva negrilor, şi in sfârşit 
negrii între ei. Astfel rarele energii care scăpau 
paludismului, setei, soarelui, se consumau în uri atât de 
muscatoare, atât de stăruitoare, că multi dintre colonişti 
crăpau in cele din urmă pe loc otraviti de ei înşişi ca 
scorpionil. 

Totusi aceasta anarhie foarte virulenta se afla bine 
ingradita de o politie ermetica, precum crabii in panierul lor. 
Înjurau in zadar funcţionarii, şi apoi Guvernatorul găsea 
dealtfel de recrutat, ca să-şi menţină colonia sub ascultare, 
toți polițaii milogi de care avea nevoie, tot pe atâţia negri 
indatorati pe care mizeria îi alunga cu miile spre coastă, 
învinşi de comerţ, veniţi în căutarea unei bucăţi de pâine. [i 
învățau pe aceşti recruți dreptul şi modalitatea de a-l admira 
pe Guvernator. Avea aerul că plimbă, Guvernatorul, pe 
uniforma lui tot aurul finanţelor sale şi în plin soarele 
nămiezii, nu-ţi venea a crede ochilor, fără să mai punem la 
socoteală penele. 

Mergea la Vichy în fiecare an, Guvernatorul, şi nu citea 
decât „Journal officiel”. O mulţime de funcționari trăia cu 
speranța că într-o zi se va culca cu nevasta lor, dar 
Guvernatorului nu-i plăceau femeile. Nu-i plăcea nimic. 
Scăpând de fiecare nouă epidemie de febră galbenă, 
Guvernatorul supravietuia ca-ntr-o vrajă, in timp ce atâţia 
dintre cei care vroiau să-l îngroape crapau ca mustele la 
prima molimă. 

Lumea îşi aducea aminte că la un oarecare „14 iulie”, pe 
când trecea prin fata frontului de trupe al Reşedinţei, 
jucandu-si calul înconjurat de spahiii din garda sa, singur 


inaintea unui ditamai drapelul, un sergent exaltat de febra 
fără îndoială se aruncase in fata calului strigandu-1: ,,Piei, 
drace!” Păruse foarte afectat Guvernatorul de acest fel de 
atentat, care rămase dealtfel fără explicație. 

E greu să priveşti drept in faţă oamenii şi lucrurile de la 
tropice, din cauza culorilor pe care le emană. Sunt mereu în 
efervescenţă culorile şi obiectele. O cutiuta de sardele 
deschisă în plină amiază pe drum răspândeşte atâtea reflexe 
diferite că te poate orbi. Trebuie să fu foarte atent. Nu se află 
acolo decât oameni isterici şi lucrurile se străduiesc şi ele să 
devină. Viaţa nu-i de suportat decât la căderea nopţii, dar şi 
întunericul este imediat acaparat de roiurile de țânțari. Nu 
unul, nu doi sau o sută, ci bilioane. A scăpa în aceste condiții 
devine o operă autentică de apărare. Carnaval ziua, ciur 
noaptea, război pe tăcute. 

Când adăpostul în care te retragi, şi care pare chiar 
primitor, s-a liniştit în sfârşit, termitele vin să-ţi ia în 
stăpânire construcția, etern ocupate cum sunt nerusinatele, 
să-ți halească stâlpii colibei. Vina atunci uraganul peste 
această şubredă dantelărie şi străzi întregi vor fi evaporate. 

Oraşul Fort-Gono unde esuasem se itea astfel, precară 
capitală a Bragamance-ului, între mare şi pădure, echipată 
însă, împodobită cu tot ce-i trebuia în materie de bănci, 
spelunci, cafenele, terase, ba chiar şi un birou de recrutare, 
pentru a fi o mică metropolă, fără să uităm parcul Faidherbe 
si bulevardul Bugeaud, destinate plimbări, ansamblu de 
construcții de un roşu aprins în mijlocul zgrunturoaselor 
faleze, pline de larve şi bătucite de generaţii de garnizonari 
si administratori besmetici. 


Elementul militar bombanea pe la ora cinci in jurul 
aperitivelor, a lichiorurilor ale caror preturi, in momentul 
cand soseam eu, tocmai se majorasera. O delegatie de clienti 
ar fi solicitat Guvernatorului să adopte o hotărâre care sa 
interzică cârciumarilor să stabilească de capul lor preţurile 
curente la absint şi la cassis. Dacă stăteai să-i asculti pe unii 
clienţi, colonizarea devenea din ce în ce mai penibila din 
cauza gheții. Introducerea gheții în colonii, era adevărat, 
fusese semnalul devirilizării colonizatorului. De acum 
încolo, lipit din obisnuinta de aperitivul lui cu gheaţă, va 
trebui să renunţe colonizatorul să domine clima numai prin 
stoicismul sau. Alde Faidherbe, Stanley, Marchand, să 
observăm în treacăt, nu bârfeau berea, vinul, şi apa caldă şi 
mocirloasă pe care au băut-o ani şi ani fără să se plângă. 
Aici e totul. Iată cum se pierd coloniile. 

Am mai aflat multe altele la umbra palmierilor care 
creşteau, în schimb, plini de o sevă provocatoare de-a lungul 
acestor străzi cu locuinţe fragile. Numai această violenţă de 
verdeață neobişnuită împiedica locul să semene foarte tare 
cu Garenne-Bezons. 

Noaptea, prostituţia indigenă era în toi printre nouraşii de 
țânțari harnici şi mustind de febră galbenă. O prospătură de 
elemente sudaneze venea să ofere celui în plimbare tot ce era 
mai atrăgător sub paniole. La preţuri foarte rezonabile puteai 
să ai o familie întreagă timp de o oră sau două. Mi-ar fi 
plăcut să hoinăresc din sex în sex, dar fui obligat să-mi caut 
un loc de muncă. 

Directorul Companiei Pordurière din Micul Congo căuta, 
mă asiguraseră, un funcţionar începător pentru a ţine una din 
factoriile sale din junglă. M-am prezentat fără întârziere să-l 


ofer incompetentele dar grabitele mele servicii. Nu-mi 
rezerva O primire prea incantatoare directorul. Acest maniac 
— trebuie să-i zic pe nume — locuia nu departe de reşedinţa 
Guvernatorului, într-un pavilion spaţios, construit din lemn 
şi rogojini. Înainte chiar de a mă privi, îmi puse câteva 
întrebări foarte brutale despre trecutul meu şi apoi, un pic 
mai calmat de răspunsurile mele toate naive, disprețul lui în 
ceea ce mă privea luă o întorsătură mai indulgentă. Totuşi nu 
găsi deloc de cuviinţă să ma pofteasca să stau. 

— După hârtule dumitale vad că ştii un pic de medicină? 
remarcă el. 

I-am răspuns că-ntr-adevăr făcusem ceva studii în acest 
domeniu. 

— O să-ţi folosească atunci! făcu el. Doresti putin whisky? 

Eu nu beam. „Vrei să fumezi?” Şi iar refuza. Această 
abstinenta îl surprinse. Chiar se strâmbă. 

— Nu-mi plac deloc funcţionarii care nu beau, nici nu 
fumează... Eşti cumva pederast?... Nu? Cu atât mai raul... 
Oamenii de soiul ăsta ne fură mai putin decât alti... Am 
observat din experienţă... Se ataşează... În sfârşit, dădu el 
înapoi, în general mi s-a părut a remarca această calitate a 
pederastilor, acest avantaj... Poate o să dovedesti con- 
trariul!... Si apoi fără pauză: Ti-e cald? O să te obişnuieşti! 
Va trebui să te obisnuiesti dealtfel! Cum ai călătorit? 

— Dezagreabil! i-am răspuns. 

— E1 bine, prietene, încă n-ai văzut nimic, o să mai stăm 
de vorbă noi despre ţara asta după ce ai să petreci un an la 
Bikomimbo, acolo unde te trimit ca să înlocuieşti un alt 
farsor... 


Negresa lui, ghemuita in apropierea mesei sale, îşi masa 
picioarele şi le curăța cu o surcea. 

— Pleacă, putoare! îi zvârh stăpânul. Du-te şi-mi caută 
boy-ul! Şi gheaţă! 

Boy-ul cerut sosi foarte încet. Directorul se sculă atunci, 
agasat, şi printr-o destindere, îl primi pe boy cu o pereche 
formidabilă de palme şi două lovituri de picioare răsunătoare 
în burtă. 

— Oamenii ăştia or să mă omoare, asta e! prezise di- 
rectorul suspinând. Se prabusi în fotoliul său garnisit cu o 
pânză galbenă murdară şi destrămată. 

— Te rog, bătrâne, făcu el deodată foarte familiar şi parcă 
eliberat pentru un timp de brutalitatea pe care o comisese, 
dă-mi cravasa şi chinina... sunt pe masă... N-ar trebui să mă- 
nfurii aşa... E tâmpit să cedezi temperamentului... 

Din casa lui aveam sub ochi portul fluvial care sclipea jos 
printr-o perdea de praf atât de densă, atât de compactă, că 
mai mult 1 se auzeau sunetele activităţii haotice decât 1 se 
distingeau detaliile. Şiruri de negri pe mal, muncind sub 
amenințarea batei, descărcând, cală după cală, vapoarele 
niciodată goale, catarandu-se de-a lungul pasarelelor tre- 
murătoare şi înguste, cu coşul lor mare plin pe cap, în 
echilibru, printre înjurături, un fel de furnici verticale. 

Era un du-te-vino în şiruri sacadate, învăluite într-un abur 
stacojiu. Printre aceste umbre muncind, unele purtau un mic 
punct negru pe spate, erau mamele care veneau să care şi ele 
sacii cu fructe de palmier, cu copiii lor cu tot ca pe o 
greutate suplimentară. Mă întreb dacă furnicile ar putea face 
la fel. 


— Nu-i aşa, ai zice că aici e o veşnică duminică?... relua 
glumind directorul. E vesel! E multă lumină! Femeile mereu 
în pielea goală! Ai observat? Si ce femei, nu-i asa? Ti se 
pare ciudat cand vii de la Paris, nu-i aşa? Si uită-te şi la noi! 
Mereu în dril alb! Ca pe malul mării, vezi! Nimic mai 
frumos, nu? Nişte comunianti, ce mai! Aici e mereu 
sărbătoare, ţi-o spun eu! Un adevărat 15 august! Si aşa-i 
până-n Sahara! Inchipuie-ti! 

Tăcea, apoi suspina, bombănea, mai repeta de două trei 
ori „rahat”, se ştergea şi relua conversaţia. 

— Acolo unde te duci pentru Companie, e în plină pădure, 
umezeală... La zece zile de aici... Mai întâi marea... $i apoi 
fluviul... Un fluviu tot roşu, ai să vezi... De cealaltă parte 
spaniolii... Cel pe care-l vei înlocui în această factorie e un 
nemernic, bagă de seamă... Între noi... ţi-o spun... Nu-l pot 
face cu nici un chip să ne trimită socotelile, golanul! Cu nici 
un chip! Degeaba i-am trimis somatii peste somatii!... Omul 
nu-i prea mult timp cinstit când e singur, asta-i! Ai să vezi!... 
Ai să vezi şi dumneata!... E bolnav, ne scrie! Auzi vorbă! 
Bolnav! Si eu sunt bolnav! Şi ce-i cu asta! Toţi suntem 
bolnavi! Dumneata însuţi ai să fii bolnav şi nu peste multă 
vreme! Nu-i un motiv! Mă doare pe mine-n cot că e el 
bolnav!... Compania mai întâi!... Ajuns acolo fă-i inventarul 
mai întâi!... Sunt provizii pentru cel putin trei luni în aceasta 
factorie şi mărfuri pentru un an... N-o să duci lipsă!... Nu 
pleca noaptea mai ales... Nu te încrede... Negrii lui pe care o 
să-1 trimită să te ia de pe mare te vor arunca probabil în apă. 
I-a-nvăţat el! Sunt tot atât de parşivi ca şi el! De asta sunt 
sigur! Le-a strecurat el două vorbe, negrilor, în privinţa 
dumitale!... Aşa se face pe aici! Ia-ti şi chinina, a dumitale, 


si numai pentru dumneata, înainte de-a pleca... E capabil sa 
pună ceva într-a lui! 

Directorul se săturase să-mi dea sfaturi, se sculă ca să mă 
concedieze. Acoperişul de tablă ondulată, de deasupra 
capului, părea să cântărească două mii de tone cel puţin, atât 
de mult adunase deasupra noastră tabla, toată căldura. Ne 
schimonoseam amândoi de atâta căldură. Să crăpăm, nu alta. 
Mai adăugă: 

— Nu cred că merită osteneala să ne mai vedem înainte de 
plecarea dumitale, Bardamu! Aici totul te oboseşte! În 
sfârşit, am să merg poate la hangare să te supraveghez 
înainte de plecare!... Să scrii când ai să ajungi acolo... Există 
un curier pe lună... De aici pleacă curierul... Noroc bun, 
atunci!... 

Si dispăru învăluit de propria-i umbră între cască şi 
veston. I se vedeau foarte bine atele tendoanelor gâtului, la 
ceafă, arcuite ca două degete pe care se sprijinea capul. Se 
mai întoarse o dată: 

— Spune-i ăluia să coboare-n viteză aici!... Că am două 
vorbe să-i spun!... Să nu-şi piardă timpul pe drum!... Ah! 
Hoitul! Mai ales să nu crape pe drum!... Ar fi păcat! Chiar 
păcat! Nemernicul! 

Un negru din serviciul său mergea înaintea mea cu un 
felinar mare pentru a mă conduce spre locul unde trebuia să 
stau, în aşteptarea plecări înspre acest plăcut Bikomimbo 
promis. 

Mergeam de-a lungul aleelor unde toată lumea părea să fi 
ieşit după asfintit. Întunericul ciocănit de gonguri acoperea 
totul, intretaiat de cântece scurte şi incoerente ca un sughit, 


marele intuneric negru al tinuturilor calde, cu inima lui 
brutală de tam-tamuri care bat mereu prea repede. 

Tanarul meu ghid luneca suplu pe picioarele goale. 
Probabil că prin tufişuri se aflau europeni in hoinăreală 
amoroasă, îi auzeai cu vocile lor de albi, pe care le recu- 
noşteai repede, agresive, false. Liliecii zburau fără încetare 
de colo până colo, brăzdând roiurile de insecte pe care 
lumina le atrăgea în drumul nostru. În fiecare frunză de 
copac se ascundea cel puţin un greier, judecând după zarva 
asurzitoare pe care o făceau cu toţii la un loc. 

Furăm opriți la răspântia a două drumuri, la jumătatea 
unei coline de un grup de tiraliori indigeni, care discutau 
lângă un sicriu aşezat jos, acoperit de un drapel tricolor larg 
desfăşurat. 

Era un mort de la spital, pe care nu ştiau prea bine unde 
să-l îngroape. Ordinele erau vagi. Unii doreau să-l îngroape 
într-unul din câmpurile din vale, alții insistau pentru un loc 
în susul coastei. Trebuiau să cadă de acord. Ne-au cerut mie 
si boy-ului meu părerea în această chestiune. 

În sfârşit purtătorii se hotărâră pentru cimitirul din vale 
mai degrabă decât pentru cel din deal, din cauza pantei. Mai 
întâlnirăm în drumul nostru trei tineri albi din rasa celor care 
frecventează duminica meciurile de rugby în Europa, 
spectatori pasionaţi, agresivi si galbejiti. Apartineau aici ca 
si mine Societăţii Pordurière şi-mi arătară drumul spre acea 
casă în care se găsea, temporar, patul meu demontabil şi 
portativ. 

Plecarăm. Locuinta era goală în afară de câteva ustensile 
de bucătărie şi aşa-zisul meu pat. De îndată ce mă lungii pe 
acest obiect subred şi filiform, douăzeci de lilieci tâsnirä din 


toate colturile si se lansara intr-un du-te-vino fosnitor ca tot 
atâtea fasaituri de evantai, deasupra înfricoşatului meu pat 
de odihnă. 

Micutul negru, călăuza mea, se întoarse să-mi ofere 
serviciile sale intime şi cum nu aveam chef în seara aceea, se 
oferi pe dată, deceptionat, să mi-o prezinte pe soră-sa. Fram 
curios să ştiu cum o va putea găsi pe soră-sa într-un 
asemenea întuneric. 

Tam-tamul satului din apropiere tocând mărunt iti făcea 
răbdarea aschii. Mu de tântari îndemânatici îmi luară în 
stăpânire coapsele şi nu mai îndrăzneam să pun piciorul jos 
de frica scorpionilor şi a şerpilor veninoşi a căror vânătoare 
neruşinată bănuiam că începuse. Aveau şoareci la alegere, 
şerpii, îi auzeam rontäind, temători în perete, în podea, în 
plafon, tot ce se putea rontai. 

În sfârşit se ridică luna, şi fu un pic mai mult calm în 
culcuş. Pe scurt nu prea era plăcut în colonii. 

Veni şi cea de-a doua zi, un cazan. O dorinţă formidabilă 
de a mă întoarce în Europa îmi copleşea trupul şi sufletul. 
Nu-mi hpseau decât banii ca s-o iau la sänätoasa. Era destul. 
Nu-mi mai rămânea pe de altă parte decât o săptămână de 
petrecut la Fort-Gono înainte de-a merge să-mi iau în 
primire postul de la Bikomimbo, cel atât de plăcut descris. 

Cea mai mare clădire din Fort-Gono, după palatul 
Guvernatorului, era spitalul. Dădeam de el peste tot în 
drumul meu; nu făceam o sută de metri în oraş fără să dau de 
unul din pavilioanele sale care puteau de departe a acid 
fenic. Mă aventuram din când în când până la cheiurile de 
îmbarcare pentru a-i vedea la muncă la fata locului pe bietii 
mei colegi anemici pe care Compania Pordurière şi-i procura 


in Franta prin societati intregi de patronaj. O graba agresiva 
îi stăpânea încărcând şi descărcând cargo-urile unul dupa 
altul. „Costă atât de scump un cargou ancorat în radă!” 
repetau ei sincer dezolati, ca şi cum ar fi fost vorba de banii 
lor. 

Îi sâcâiau cu frenezie pe descărcătorii negri. Erau zeloşi, 
fără îndoială, şi tot atât de laşi şi de rai pe cât de zelosi. 
Functionari de aur, pe scurt, bine aleşi, de un entuziasm 
inconştient, să nu-ţi vină a crede. Fii, cum mama mea visa să 
aibă unul şi pentru ea, unul de care să fie mândră în faţa 
lumii, un fiu cu adevărat legitim. 

Veniseră în Africa tropicală aceste biete stârpituri să-şi 
ofere cărnurile lor patronilor, sângele lor, viețile lor, 
tinereţea lor, martiri pentru douăzeci de franci pe zi (minus 
retinerile), mulţumiţi, cu toate acestea mulţumiţi, panditi 
până la ultima lor picătură de sânge de zecile de miloane de 
țânțari. 

Colonia îi umflă sau îi slăbeşte pe bieţii amploiati, dar îi 
ține în gheare; nu există decât două căi ca să crapi sub 
căldura soarelui, calea grasă sau calea slabă. Alta nu există. 
Ai putea alege între ele, dar depinde de fire dacă te îngraşi 
sau dacă iti crapă pielea pe os. 

Nici directorul de sus de pe faleza roşie, care se agita 
diabolic cu negresa lui, sub acoperişul de tablă cu douăzeci 
de mii de kilograme de soare, nu va scăpa nici el de sca- 
denta. Era genul slab. Se zbătea numai. Părea că stăpâneşte 
clima. Iluzie! În realitate se descompunea chiar mai repede 
decât alţii. 

Se zvonea că poseda un plan de escrocherie magnifică ca 
să facă avere în doi ani. Dar nu-şi va îndeplini planul chiar 


daca s-ar stradui să fure compania zi şi noapte. Douăzeci şi 
doi de directori încercaseră înaintea lui să facă avere, fiecare 
cu planul lui, ca la ruletă. Toate acestea erau bine cunoscute 
de acționarii care-l spionau de dincolo, de mult mai sus, din 
strada Moncey din Paris, pe director, şi-i făcea să râdă. O 
copilărie. Stiau ei bine acţionarii, mai mari bandiți decât 
oricine, că era sifilitic directorul lor şi foarte agitat sub 
căldura tropicelor, şi că inghitea chinină şi bismut până-i 
tiuiau urechile şi arsenic până aveau să-i cadă toate gingiile. 

În contabilitatea generală a Companiei, lunile îi erau 
socotite şi răsocotite directorului, ca lunile porcului. 

Bietii mei colegi nu schimbau nici o idee între ei, nimic 
decât formule fixe gata coapte şi răscoapte ca nişte coji de 
gândire. „Nu trebuie să-ţi baţi capul!” ziceau ei. „Îi vom 
învinge!”... „Agentul general e un nemernic!... Pe negri să-i 
tabacesti pana-i faci pungi de tutun!” etc. 

Seara ne intalneam la aperitiv, după ce se executau 
ultimele corvezi, cu un agent auxiliar al Administraţiei, 
domnul Tandernot, aşa se numea, originar din La Ro- 
chelle. Dacă se amesteca printre negustori era numai ca să-l 
plătească aperitivul. Avea nevoie. Scadenta. Nu mai avea 
bani deloc. Locul lui era cel mai jos în ierarhia colonială. 
Funcţia lui consta în a conduce lucrările rutiere în inima 
pădurilor. Indigenii lucrau sub bâta politailor lui, fireşte. Dar 
cum nici un alt alb nu trecea vreodată pe noile drumuri 
create de Tandernot şi cum, pe de altă parte, negrii preferau 
drumurilor cărările lor de pădure, pentru a fi cât mai puţin 
reperati din cauza impozitelor şi cum in fond ele nu duceau 
nicăieri, drumurile Administraţiei lui Tandernot dispăreau 


sub vegetatia care crestea rapid, intr-adevar de la o luna la 
alta, intr-un cuvant. 

— Am pierdut anul trecut cam 122 de kilometri! ne 
amintea mereu cu placere acest pionier fantastic despre 
drumurile lui. Dacă vreţi să ma credeti!... 

Nu i-am cunoscut cât am stat acolo decât o singură 
fanfaronadă, umilă vanitate, lui Tandernot, aceea de a fi 
singurul european care putea să răcească în Bragamance la 
44 de grade la umbră... Această originalitate îl consola de 
multe lucruri... „lar am răcit ca un idiot!” anunţa el destul de 
mândru la aperitiv. „Numai mie mi se poate întâmpla aşa 
ceva!” — „Ce mai tip şi Tandernot ăsta!” exclamau atunci 
membrii bandei noastre de cretini. Era oricum mult mai bine 
decât nimic, o asemenea satisfacţie. Orice pentru vanitate e 
mai bun decât nimic. 

Una  dintre  distractile  bietilor  salariati ai 
Companiei Pordurière consta in a organiza concursuri de 
febră. Nu era greu, dar se provocau cât era ziua de lungă şi 
atunci timpul trecea mai uşor. Când venea seara şi cu ea şi 
febra, zilnică aproape, şi-o măsurau. „la te uită, am treizeci 
si nouă!... Ce vorbeşti, nu te mai osteni, am patruzeci când 
vreau!” 

Aceste rezultate erau dealtfel foarte exacte şi constante. 
La lumina lămpilor electrice îşi puneau termometrele, 
învingătorul tremura triumfând. „Nu mai pot face pipi, atât 
de mult transpir!” remarca de fiecare dată cel mai descărnat 
dintre toți, un coleg subtirel, unul din Ariège, un campion al 
febricitatii venit aici ca să scape de seminar, îmi mărturisea 
el, unde „nu avea destulă libertate.” Dar timpul trecea şi nici 
unii nici alţii dintre aceşti camarazi nu puteau să-mi spună 


cărui gen de original aparţinea exact individul pe care 
trebuia să-l înlocuiesc la Bikomimbo. 

„Un tip ciudat” mă avertizau ei, şi atât. 

— La început în colonie, mă sfătuia micul seminarist din 
Ariège, cel cu febra mare, trebuie să-ți pui în evidenţă 
calitățile! Ori eşti una, ori esti alta! Vei fi pentru director ori 
tot numai aur, ori tot numai gunoi! Și te judecă imediat, bagă 
de seamă! 

De asta mi-era frică mie cel mai tare, să nu fiu judecat, în 
ceea ce mă privea, „numai gunoi” sau şi mai rău. 

Aceşti tineri negutatori de sclavi, prietenii mei, ma dusera 
să fac o vizită unui coleg din Compania Pordurière care 
merită să fie evocat special în această povestire. Patron al 
unei dughene din centrul cartierului european mucegait de 
oboseală, prăbuşit, unsuros, se ferea de lumină din cauza 
ochilor pe care doi ani de răscoacere neîntreruptă sub tabla 
acoperişului îi uscaseră fără milă. Îi trebuia, spunea el, o 
bună jumătate de oră dimineaţa ca să-i deschidă şi apoi încă 
o jumătate de oră ca să vadă cât de cât ceva cu ei. Orice rază 
de lumină îi rănea. O enormă cârtitä raioasa. 

A se înăbuşi de căldură şi a suferi era pentru el ca o a 
doua natură, să fure la fel. L-ai fi descumpănit dacă l-ai fi 
făcut dintr-odată sănătos şi cinstit. Ura lui pentru Agentul 
general Director mi se pare astăzi încă, după atâta vreme, 
una din pasiunile cele mai puternice pe care mi-a fost dat să 
le observ vreodată la oameni. O furie extraordinară îl 
răvăşea în privinţa acestuia, trecând peste durerea lui şi la 
cea mai mică ocazie turba îngrozitor tot scărpinându-se de 
sus în Jos. 


Se scarpina dealtfel fara incetare invartindu-se in jurul lui 
însuşi ca-ntr-o mişcare giratorie ca să zic aşa de la 
extremitatea coloanei vertebrale la baza gâtului. Îşi brăzda 
epiderma şi chiar derma cu dâre de unghii însângerate fără 
ca asta să-l împiedice să-şi servească clienţii, numeroşi, 
negri aproape întotdeauna, mai mult sau mai puţin goi. 

Îşi afunda atunci mâna liberă, preocupat, în tot felul de 
tainite dintr-o parte sau alta a întunecoasei lui prăvălii. 
Scotea fără să se înşele niciodată, necrezut de abil şi de 
prompt, exact ceea ce-i trebuia clientului: tutun în foi 
puturoase, chibrituri ude, cutii de sardele şi melasă cu 
polonicul, bere supraalcoolizată în căni măsluite pe care le 
lăsa să cadă brusc dacă-l apuca frenezia scărpinatului, de 
exemplu, tocmai în adâncurile fără fund ale pantalonilor lui. 
Îşi vâra atunci tot braţul care ieşea curând prin prohabul 
totdeauna întredeschis din precauţie. 

Această boală care-i rodea pielea, el o numea cu numele 
local „Corocoro”. „Această imputita de corocoro”!... Când 
mă gândesc că afurisita de „corocoro” nu s-a prins încă de 
porcul ăsta de Director, se înfuria el, simt că mă-mbolnăvesc 
si mai rău...! Nu se prinde de el corocoro!... E mult prea 
putred. Asta nu e om, codosul ăsta, e o infectie!... Un rahat 
sadea!...” 

Dintr-o dată toată adunarea izbucnea în râs, chiar şi 
negrii-clienti starniti şi ei. Ne cam îngrozea acest amic. Avea 
totuşi un prieten, o biată fiinţă respirând greu, incaruntita 
care conducea un camion pentru Compania Pordurière. Ne 
aducea întotdeauna gheaţă, furată de ici de colo, evident, de 
pe vasele acostate la chei. 


Ciocniram în sănătatea lui la tejghea în mijlocul clientilor 
negri cărora le curgeau balele de poftă. 

Clienţii erau indigeni destul de dezghetati pentru a 
îndrăzni să se apropie de noi, albii, o elită în fond. Ceilalţi 
negri, mai puţin curajoşi, preferau să rămână la distanţă. 
Instinctul. Dar cei mai slefuiti şi mai corupți deveneau 
comisionarii magazinului. În dugheană îi recunoşteai pe 
comisionarii negri după faptul că-i înjurau cu pasiune pe 
ceilalți negri. Colegul cu ,,corocoro” se ocupa de traficul cu 
cauciuc brut, care 1 se aducea din junglă în saci, în bulgari 
umezi. 

Pe când eram acolo, niciodată sătui să-l ascultăm, o 
familie de recoltatori, timidă, se posta pe pragul uşii, Tatăl 
înaintea celorlalți: zbârcit, încins cu o mică paniolă 
portocalie şi cu sabia topor spânzurându-i de braţ. 

Nu îndrăznea să intre sălbaticul. Unul dintre comisionarii 
indigeni îl pofti totuşi: „Vino, negrisorule! Hai de te uită! Nu 
mâncăm carne de sălbatic!” Acest limbaj îl hotărî în cele din 
urmă. Intrara în coliba încinsă în fundul căreia tuna şi 
fulgera omul nostru cu „corocoro”. 

Acest negru părea a nu fi văzut niciodată o dugheană si 
nici albi. Una dintre femeile lui îl urma, cu ochiu plecaţi, 
purtând pe creştet, în echilibru, un coş mare plin cu cauciuc 
brut. 

Cu hotărâre comisionarii recrutori îi apucară coşul să-l 
cântărească la balanţă. Negrul nu înţelegea mai mult trucul 
cu balanţa decât tot restul. Femeia nu îndrăznea să ridice 
capul. Ceilalţi negri ai familiei îi aşteptau afară, cu ochiu 
beliti. Îi băgară înăuntru cu copii cu tot ca să nu piardă nimic 
din spectacol. 


Era pentru prima oara ca veneau cu totii asa din padure, 
spre albii din oras. Se munceau probabil de foarte mult timp 
ŞI unii şi alții să recolteze acest cauciuc. Atunci, evident, 
rezultatul îi interesa pe toţi. li trebuie mult timp cauciucului 
să se prelingă in pähärutele agätate de trunchiurile copacilor. 
Adesea un paharut nu se umple nici în doua luni. 

Odată cântărirea terminată, scărpinătorul nostru îl trase pe 
tatăl năucit, în spatele tejghelei, şi cu un creion îi făcu 
socoteala şi-i închise în podul palmei câteva monede. Și 
apoi: „Pleacă! 1-a zis. Asta ţi-e plata!...” 

Toţi albinetii se prăpădeau de râs, atât de bine-şi 
rezolvase afacerea. Negrul rămase nemișcat, ruşinat în fata 
tejghelei cu mica lui izmana portocalie în jurul sexului. 

— N-ai mai văzut bani, sălbaticule? — îl interpelează ca să- 
| dezmeticească unul dintre comisionarii dezghetati, obişnuit 
si bine instruit fără îndoială în acest fel de tranzacții 
peremptorii. Nu prea ştii „france”, ai? Gorilă?... Vorbeşte şi 
tu ceva! Kus-kus? Mabilia? Tâmpitule! Boşimanule! Idiot 
de-a dreptul! 

Dar el rămase în fata noastră, sălbaticul, strângând 
monedele. Ar fi fugit dac-ar fi îndrăznit, dar nu îndrăznea. 

— Vrei să cumperi ceva cu banii tai? interveni ,,scar- 
pinătorul” la timp. N-am mai văzut un imbecil ca ăsta de 
foarte multă vreme, remarcă el. Probabil că vine de departe! 
Ce vrei? Dă-mi banii! 

Îi luă banii cu forţa şi în locul monedelor îi boti în căuşul 
palmei o batistă mare foarte verde pe care o culesese 
neobservat dintr-o tainita a tejghelei. 

Tatăl negru şovăia încă să plece cu această batistă. 
Scărpinătorul făcu atunci altceva mai bun. Cunoştea desigur 


toate trucurile comerţului colonial. Fluturând în fata unui 
negru dintre cei mititei, bucata verde de etamina: „Nu-ţi 
place, spune, păduche? Ai mai văzut aşa ceva, frumuşelule, 
spune, hoit mic, spune, pui de năpârcă, batiste!”, i-o innoda 
în jurul gâtului cu de-a sila, vrând să-l acopere. 

Familia sălbaticului contempla acum pe cel mic împo- 
dobit cu obiectul acela mare de stambă verde... Nu mai era 
nimic de făcut pentru că batista intrase în familie. N-aveau 
decât s-o accepte, s-o ia şi să plece. 

Începură deci cu toţii să dea înapoi încet, să treacă pragul, 
si în momentul în care tatăl se întorcea, fiind ultimul, ca să 
zica ceva, comisionarul cel mai vioi şi care era şi incaltat, il 
stimula pe acest tată, printr-o lovitură de cizmă între fese. 

Micul trib, regrupat, tăcut, pe cealaltă parte a bule- 
vardului Faidherbe, sub o magnolie, ne urmărea cum 
terminam aperitivul. Ai fi zis că încercau să înţeleagă ce li se 
întâmplase. 

Omul cu „corocoro” făcu cinste. Ne puse chiar fonograful 
să cânte. Se găseau de toate în prăvălia lui. Asta-mi aducea 
aminte de convoaiele de război. 


În serviciul Companiei Porduriére din Micul Togo 
trudeau deci în acelaşi timp cu mine, v-am spus, în hangare 
si pe plantaţii, un mare număr de negri si de bieti albi ca 
mine. Indigenii, ei, nu muncesc deloc în fond decât manati 
de bâtă, îşi păstrează această demnitate, în timp ce albu, 
perfectionati de învăţământul public, muncesc singuri. 

Bata oboseste în cele din urmă pe cel care o manuieste, în 
timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat cu care sunt 
indopati albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai 


laudati Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu erau aceşti demodati 
diletanti decât nişte negustorasi infumurati în arta supremă 
de-a scoate sufletul din bestia verticală, punând-o la munci. 
Nu ştiau aceşti primitivi să-i spună sclavului „domnule”, nici 
nu-l puneau să voteze din când în când, nici nu-i plăteau 
Jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i 
treacă cheful de viata. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu 
eu ce ştiu, nu poate sta locului când prin fata lui trece un 
regiment. Îi trăznesc prea multe idei prin cap. 

Aşa că mă hotărâi în ceea ce mă privea să mă supra- 
veghez de aici încolo de foarte de aproape, şi să învăţ să tac 
cu scrupulozitate, să-mi ascund dorinţa de-a o întinde, să 
prosper în sfârşit cât se poate şi cu orice preţ, în serviciul 
Companiei Porduriere. Nici un minut de pierdut. 

De-a lungul hangarelor, pe malurile râurilor mlăștinoase 
se tolăneau, sumbre şi de neclintit, bandele de crocodili la 
pândă. Ei, specie metalică, se bucurau de această căldură 
delirantă, şi negrii la fel, se pare. 

Te întrebai dacă era posibilă în plină amiază toată această 
agitație a mulțimilor trudind din greu de-a lungul cheiurilor, 
această viermuială de negri surescitati şi croncanitori. 

Ca să învăţ cum se numără sacii, înainte de-a lua jungla 
în piept, a trebuit să mă asfixiez cu încetul în hangarul 
central al Companiei alături de ceilalți comisionari, între 
două mari cântare, strivit în mijlocul mulțimii de negri în 
zdrente mirosind a amoniac, spuziti şi lărmuitori. Fiecare 
trăgea după el micul lui nor de praf, agitat, ritmic. Loviturile 
surde ale supraveghetorilor de transport se abăteau pe aceste 
spinări magnifice fără să trezească nici proteste, nici vaiete. 


O pasivitate de nauci. Durere suportata tot atat de firesc ca 
aerul torid al acestui cuptor prafos. 

Directorul trecea din cand in cand, mereu agresiv, ca sa 
se asigure ca făceam progrese reale în tehnica număratului şi 
a cântăririi trucate. 

Îşi făcea drum până la cântare, prin agitația indigenă, cu 
lovituri de bâtă. „Bardamu, îmi zise într-o dimineaţă, în 
vervă fund, îi vezi tu pe negrii ăştia din jurul nostru, nu-i 
aşa”... 

Ei bine, când am sosit eu în Micul Togo, sunt vreo 
treizeci de ani în curând de atunci, nu trăiau decât din vânat, 
din pescuit şi din masacrele între triburi, nemernicii!... Mic 
dughengiu pe la începuturile mele, i-am văzut aşa cum iti 
spun, întorcându-se victorioşi în satul lor, incarcati cu mai 
mult de o sută de panere de carne de om însângerată ca să 
aibă cu ce-şi umple matele!... Mă auzi, Bardamu? ...Toata 


Astăzi, nici o victorie!... Am venit noi! Nici tu trib! Nici tu 
fasoane! Nici tu surle şi trambite! Mana de lucru şi arahide! 
La muncă! Nici tu vânătoare! Nici tu puşti! Arahide şi iar 
arahide!... Ca să plătească impozitul! Impozitul ca să vină 
spre noi cauciucul şi iar arahidele! Asta-i viaţa, Bardamu! 
Arahide!  Arahide si  cauciuc!...  Uite-l şi pe 
generalul Tombat, vine spre nov’. 

Acesta venea într-adevăr spre noi, bătrân, prăbuşit sub 
povara soarelui. 

Nu mai era chiar militar, generalul, dar nici civil totuşi. 
Credincios al Companiei Pordurière, servea de legătură între 
administraţie şi comerţ. Legătură indispensabilă cu toate că 
aceste două elemente au fost întotdeauna în concurenţă şi în 


stare de ostilitate permanentă. Dar generalul Tombat 
manevra admirabil. Scapase, intre altele, dintr-o recenta 
afacere dubioasă de vânzare de bunuri dusmane, care era 
socotită insolubilă, în locurile sus-puse. 

La începutul războiului, îi pleznise un pic urechea 
generalului Tombat, exact ceea ce trebuia pentru o 
demobilizare onorabilă după lupta de la Charleroi. Îşi 
plasase disponibilitatea imediat în serviciul „celei mai mari 
Frante”. Si totuşi, Verdunul terminat de multă vreme îl mai 
tracasa încă. Mototolea ştirile în podul palmei. „Ţin et, 
soldaţii noştri! Tin!...” Era atât de cald în hangar şi totul se 
petrecea atât de departe de noi, că-l puteam scuti pe 
generalul Tombat de a pronostica în continuare. Repetarăm 
în cele din urmă din curtoazie amândoi deodată şi Directorul 
cu noi: „Sunt admirabili!” şi Tombat ne părăsi cu aceste 
cuvinte. 

Directorul, câteva minute mai târziu, îşi deschise un alt 
drum violent printre torsurile înghesuite şi dispăru si el în 
praful intepator. 

Cu ochii lui, cărbuni aprinşi — intensitatea dorinţei de a 
stăpâni compania îl consuma pe acest om — mă cam 
îngrozea. Mi-era greu să mă obişnuiesc fie numai şi cu 
prezenţa lui. N-aş fi crezut că există pe lume un hoit de om 
capabil de atâta tensiune a poftei. Nu vorbea aproape 
niciodată cu voce tare, numai în cuvinte furişate, ai fi crezut 
că nu trăia, că nu gândea decât să conspire, să spioneze, să 
trădeze cu patimă. Se ştia că fura, falsifica, şterpelea numai 
el singur mai mult decât toți funcționarii la un loc, nici ei 
dintre cei delăsători totuşi, vă asigur. Nu-mi era greu să cred. 


Cat timp dura stagiul meu la Fort-Gono, am mai avut un 
pic de răgaz ca să mă plimb prin acest aşa-zis oraş unde nu 
găsi decât un singur loc absolut agreabil: Spitalul. 

De îndată ce soseşti undeva se trezeşte în tine ambiția. Eu 
nu aveam decât o singură vocaţie, vocaţia de a fi bolnav. 
Fiecare cu genul lui. Mă plimbam în jurul acestor pavilioane 
primitoare şi promițătoare, tânguitoare, retrase, îngrijite, şi 
nu le părăseam decât cu mare regret, pe ele şi domeniul lor 
de antiseptice. Peluze încadrau această reşedinţă, peluze 
înveselite de păsările ascunse-n iarbă şi de şopârlele 
sperioase şi multicolore. Un gen de „Paradis Terestru”. 

Cât despre negri, te obişnuieşti repede cu ei, cu înce- 
tineala lor hilară, cu gesturile lor prea ample, cu burtile 
revarsate ale femeilor lor. Negraria putea de mizerie, de 
vanitati interminabile şi dezgustatoare resemnări; ca toţi 
săracii de pe la noi în fond, dar cu mai multi copii şi cu mai 
puţine rufe murdare şi mai puţin vin negru în preajma lor. 
După ce terminam în sfârşit de mirosit, de adulmecat 
spitalul, ca să zic aşa, pe de-a-ntregul, urmând mulţimea 
indigenă, încremeneam o clipă în fata unui soi de pagoda 
ridicată în împrejurimile oraşului Fort-Gono, de un negustor, 
pentru amuzamentul petrecaretilor erotici ai coloniei. 

Albii bogaţi din Fort-Gono se arătau aici noaptea, se 
îndârjeau la joc, înfulecând din abundență, căscând şi mai 
mult şi râgâind pe îndelete. Pentru două sute de franci o 
aveai pe frumoasa patroană. Pantaloni le dădeau chefliuilor 
mult de furcă când trebuiau să se scarpine şi de aceea 
bretelele nu se aflau niciodată la locul lor. 

Noaptea o mulțime de popor ieşea din colibele oraşului 
indigen şi se înghesuia în fata pagodei, niciodată sătulă să-i 


vadă şi să-i audă pe albu fataindu-se in jurul pianului 
mecanic, cu corzile mucegăite, suportând falsurile sale false. 
Ascultând muzica patroana se prefăcea că ar avea mare poftă 
de dans, transportată de plăcere. 

După multe zile de încercări putui schimba în sfârşit cu 
ea câteva vorbe, pe furiş. Regula, îmi mărturisea ea, n-o 
tinea mai putin de trei săptămâni. Efectul tropicelor. 
Consumatorii pe deasupra o oboseau. Nu pentru că ar fi 
făcut dragoste prea des, dar cum aperitivele la pagoda erau 
mai degrabă scumpe, încercau să obţină cât mai mult pentru 
banii lor, în acelaşi timp, şi o pişcau enorm de fund, înainte 
de a pleca. Asta o obosea mai ales. 

Această negustoreasă cunoştea toate poveştile coloniei, 
dragostele care se innodau disperate între ofițerii hartuiti de 
febră şi rarele soţi de funcţionari, topite şi ele în hemoragii 
interminabile, năuce în umbra verandelor, tolămte in 
străfundurile fotolulor înclinate la maximum. 

Aleile, birourile, dughenele din Fort-Gono sângerau de 
dorinti mutilate. Să facă tot ce se face în Europa părea o 
obsesie majoră, plăcerea, fandoseala cu orice preţ a acestor 
ocnasi, în ciuda abominabilei călduri şi a decrepitudinii 
crescânde, de neînvins. 

Vegetaţia puhavă a grădinilor era cu greu tinuta-n frâu, 
agresivă, sălbatică, între uluci, violentele frunzişuri formând 
un fel de lăptuci delirante în jurul fiecărei case, albuş zbârcit 
de ou răscopt în care sfârşea descompus în întregime câte un 
european gălbejit. Astfel că găseai tot atâtea lăptucării 
complete câți funcţionari de-a lungul bulevardului Fachoda, 
cel mai animat, cel mai frecventat din Fort-Gono. 


Ma intorceam in fiecare seara la locuinta mea, fara 
indoiala neispravita, in care scheletul patului mi-era montat 
de boy-ul pervers. Îmi întindea curse boy-ul, era lasciv ca o 
pisica, vroia sa-mi intre in familie. Dar eu eram batut de alte 
gânduri şi mai ales ma obseda proiectul de-a mă refugia 
câtva timp măcar la spital, singurul armistițiu la îndemâna 
mea în acest carnaval torid. 

În timp de pace ca şi în timp de război, nu eram dispus la 
fleacuri. Chiar alte oferte, care-mi parveniseră dealtfel 
printr-un bucătar al patronului, foarte sincer şi modern 
obscene, îmi părură fără interes. 

l-am mai luat o dată la rând pe toți amicu de la 
Pordurière încercând să mă informez asupra acelui 
funcţionar neloial pe care trebuia să-l înlocuiesc, orice s-ar fi 
întâmplat, conform ordinelor, în pădure. Pălăvrăgeală za- 
darnică. 

Cafeneaua Faidherbe, la capătul bulevardului Fachoda, 
bâzâind la ora crepusculului de sute de bârfeli, trancaneli şi 
calomnii, nu-mi furniza nimic substanțial. Numai impresii. 
Crăpau de pline haznalele de gunoi ale impresulor în această 
penumbră încrustată de lampioane multicolore. Agitând 
dantela palmierilor uriaşi, vântul abătea roiuri de țânțari în 
farfurii. Guvernatorul, în pălăvrăgeala din Jur, încasa portia 
cea mai mare datorită gradului său înalt. Mitocania lui de 
neiertat forma fondul întregii conversații, aperitiv, când 
ficatul colonial, ingretosat, se uşurează înaintea cinei. 

Toate automobilele din Fort-Gono, vreo zece în total, 
treceau şi retreceau în acest moment prin fata terasei. Nu 
pareau a merge niciodata prea departe automobilele. Piata 
Faidherbe îşi avea atmosfera ei de puternic antren, decorul ei 


atatator, navala ei vegetala si verbala de sub-prefectura din 
sud cuprinsă de delir. Cele zece automobile nu părăseau 
piaţa Faidherbe decât ca să revină tot aici, câteva minute mai 
târziu, efectuând încă o dată acelaşi periplu cu încărcătura 
lor de anemii europene, decolorate, învelite in toalele lor 
cafenii, ființe fragile şi sfărâmicioase ca şerbeturile 
zaharisite. 

Petreceau aşa săptămâni şi ani in şir unii în fata altora, 
coloniştii, până în momentul când nu se mai priveau, obosiţi 
să se tot urască. Câţiva ofiţeri îşi plimbau familiile, atenţi la 
saluturile militare şi civile, nevasta blindată în bandaje 
igienice speciale, copiii, soi pembil de melci europeni, se 
dizolvau lângă ei de căldură într-o diaree continuă. 

Nu-i destul să ai un chipiu ca să comanzi, trebuie să ai $1 
trupe. Sub clima de la Fort-Gono, cadrele europene se 
topeau mai rău decât untul. Un batalion devenea ca o 
bucăţică de zahăr pusă în cafea, cu cât o priveai mai mult cu 
atât o vedeai mai puţin. Majoritatea contingentului se afla 
mereu la spital, clocindu-si frigurile, fosgäind de păduchi, 
câte unul pentru fiecare fir de păr şi pentru fiecare cută, 
căprarii întregi dospind între ţigări şi muşte, masturbându-se 
pe cearceafurile umede, simulând cu neruşinare, în accese de 
febră provocate şi rasfatate cu migală. Se osteneau mult în 
privinţa asta bietii netrebnici, pleiadă ruşinoasă, in blânda 
penumbra a obloanelor verzi, reangajati repede ieşiţi din uz, 
amestecați — spitalul era mixt — cu mici funcționari de 
prăvălie, fugind şi unii şi altn de junglă şi patroni, haituiti. 

În năuceala lungilor sieste paludice, e atât de cald că şi 
mustele se odihnesc. De mâinile păroase şi lipsite de sânge 
spânzură romane jegoase pe ambele laturi ale paturilor, 


desperecheate, romanele, cu jumătate din foi lipsa din cauza 
bolnavilor de dezinterie cărora nu le ajunge niciodată hârtia 
si a Surorilor artagoase care cenzurau în felul lor operele in 
care bunul Dumnezeu nu e respectat. Paduchii trupei le 
hartuiesc şi pe ele ca pe toată lumea, pe aceste Surori. Ca sa 
se scarpine mai bine merg să-şi ridice fustele în spatele 
paravanelor unde cei morţi în acea dimineaţă nu ajungeau să 
se răcească, atât le era şi lor de cald încă. 

Aşa lugubru cum era spitalul, era singurul loc totuşi unde 
puteai să te simți mai uitat, ferit de oamenii de afară şi de 
şefi. Vacanţă de sclavi, esențială la urma urmei, şi singura la 
îndemâna mea. 

Mă interesai de condiţiile de intrare, de obiceiurile 
doctorilor, de maniile lor. Plecarea mea în pădure n-o 
priveam decât cu disperare şi revoltă şi-mi făgăduiam de pe 
acum să contractez cât mai degrabă toate febrele care-mi 
erau la îndemâna ca să revin la Fort-Gono bolnav si 
descărnat, atât de dezgustător, că vor trebui nu numai să mă 
primească, dar să mă şi repatrieze. Ştiam multe trucuri ca să 
mă îmbolnăvesc, mai invatasem şi altele noi, speciale pentru 
colonie. 

Mă pregăteam să înving mii de greutăți, căci nici 
directorii Companiei Pordurière, nici şefii de batalioane nu 
ostenesc uşor să-şi hăituiască prăzile lor slabe rebegite, 
jucând belota între paturile pisarcoase. 

M-ar fi găsit hotărât să putrezesc de tot ce era nevoie. Pe 
deasupra nu te ţineau decât putin timp la spital, în caz că nu- 
ti terminal aici cariera colonială odată pentru totdeauna. Cei 
mai subtili, cei mai smecheri, cei cu mai multă voinţă dintre 
febrili ajungeau câteodată să se strecoare într-un transport 


pentru metropolă. Era dulcele miracol. Majoritatea 
bolnavilor spitalizati însă se declarau, la capătul tuturor 
şiretlicurilor, învinşi de regulamente şi se întorceau în 
junglă, să-şi lepede acolo ultimele kilograme. Dacă chinina 
îi lăsa pradă viermilor până la urmă, cel puţin cât erau sub 
regim spitalicesc un preot le închidea simplu ochii în jurul 
orei şase şi patru senegalezi de serviciu porneau cu aceste 
rămăşiţe livide spre îngrăditura de humă rosie din apropierea 
bisericii din Fort-Gono, atât de încinsă sub tabla acoperişului 
că nu mai intrai acolo a doua oară, mai tropicală decât 
tropicele. Ca să te poţi tine pe picioare în biserică trebuie sa 
scoţi limba de un cot precum câinii. 

Aşa mor oamenii cărora evident li-e foarte greu să facă in 
viata tot ce li se cere: fluture în tinereţe, larva când e să 
crape. 

Mai incercai să obţin de ici de colo câteva informaţii ca 
să-mi fac o idee. Bikomimbo aşa cum mi-l zugrăvise 
directorul îmi părea totuşi ceva de necrezut. Pe scurt era 
vorba de o factorie de încercare izolată în mijlocul 
indigenilor şi a pădurilor pe care mi-o prezentară ca pe o 
imensă rezervaţie misunand de fiare şi boli, de o tentativă de 
pătrundere departe de coastă, la o distanţă de cel puţin zece 
zile. 

Mă întrebam dacă nu erau pur şi simplu geloşi pe soarta 
mea, ceilalți, amicii de la Pordurière, care treceau alternativ 
de la indolenta la agresivitate. Prostia lor (n-o aveau decât pe 
ea) depindea de calitatea alcoolului înghiţit, de scrisorile pe 
care le primeau, de cantitatea mai mare sau mai mică de 
speranţă pe care o pierduseră în timpul zilei. Regulă simplă, 


cu cât se prăpădeau cu atât deveneau mai fanfaroni. 
Fantome, (ca şi Ortolan în război) erau în stare de orice. 

Aperitivul dura trei ore bune. Se vorbea mereu despre 
Guvernator, pivotul tuturor conversaţiilor, şi apoi despre 
furturi de obiecte posibile şi imposibile şi în sfârşit despre 
sexualitate: cele trei culori ale drapelului colonial. Func- 
tionarii de fata acuzau pe militari că se lăfăiesc în delapidari 
si abuzuri de autoritate, dar nici militarii nu se lăsau mai 
prejos. Comerciantii îi considerau din punctul lor de vedere 
pe toţi aceşti stipendiati, ca pe tot atâția ipocriţi, impostori şi 
hoţi. Cât despre Guvernator, zvonul rechemării lui circula de 
vreo zece ani buni în fiecare dimineaţă şi totuşi telegrama 
atât de interesantă a acestei dizgratii nu sosea niciodată în 
ciuda celor două scrisori anonime cel puţin, expediate 
dintotdeauna în fiecare săptămână pe adresa Ministrului, 
ducând cu ele pe socoteala acestui tiran local mii de salve de 
orori foarte bine tintite. 

Negrii au noroc cu pielea lor în foi de ceapă, albul, el se 
otrăveşte prins cum e între propriul său must acid şi cămaşa 
de pânză. Vai de cel ce se apropie de el. Mă invatasem minte 
de pe Amiralul Bragueton. 

Câte năstruşnicii n-am aflat numai în câteva zile pe 
seama directorului meu! Despre trecutul lui plin de mai 
multe ticăloşii decât o închisoare de port în timpul 
războiului. Descoperiseră de toate în trecutul lui şi chiar, 
bănuiesc, magnifice erori judiciare. E adevărat că fără să 
vrea capul lui reprezenta, fără îndoială, o figură înfricoşă- 
toare de asasin, sau mai degrabă ca să nu nedreptatesc pe 
nimeni, de om imprudent, peste măsură de grăbit să se 
realizeze, ceea ce e unul şi acelaşi lucru. 


La ora siestei, trecând, puteai zari, prăbuşite în umbra 
pavilioanelor lor din bulevardul Faidherbe câteva albe, pe ici 
pe colo, soţii de ofiţeri, de colonişti, pe care clima le topea 
mult mai repede decât pe bărbaţi, cu câte un fir de voce 
grațios şovăitoare, surâsuri peste măsură de indulgente, 
fardate, peste crâncena lor paloare ca nişte muribunde 
împăcate. Vădeau mai puţin curaj şi ţinută, aceste burgheze 
transplantate decât patroana Pagodei care nu se putea bizui 
decât pe ea însăşi. Compania Pordurière inghitea pe de alta 
parte multi functionärasi albi în genul meu, pierzând cu 
zecile din aceste stârpituri în fiecare sezon în factoriile sale 
din vecinătatea bălților. Erau pionierii. 

În fiecare dimineaţă Armata şi Comerţul veneau să-și 
reclame soldaţii chiar în Biroul spitalului. Nu trecea nici o zi 
fără ca un căpitan să nu amenințe şi să nu coboare pe capul 
Administraţiei spitalului toate trăznetele cerului pentru ca 
să-l fie trimişi în cea mai mare grabă cei trei sergenti 
paludici belotisti şi cei doi caporali sifilitici, exact cadrele de 
care avea nevoie ca să-şi organizeze o companie. Dacă 1 se 
răspundea ca sunt morţi chiulăii lui, atunci îi lăsa pe 
administratori în plata domnului şi se întorcea la Pagodă să 
mai bea ceva. 

Abia aveai timp să vezi cum dispar oamenii, zilele şi 
obiectele în această verdeață, climă, căldură şi muşte. Borhot 
dezgustător în care dispăreau topindu-se bucată cu bucată 
fraze, mădulare, regrete, globule totul se pierdea în soare, se 
îneca în torentul de lumină şi culori, odată cu pofta şi timpul. 
În aer numai spaima strălucea orbitoare. 

În sfârşit, aşa-zisul cargou care trebuia să mă ducă de-a 
lungul coastei până în apropierea postului meu ancoră la 


Fort-Gono. Se numea Papaoutah. O cochilie foarte mica, 
foarte plata, construită pentru estuare... Papaoutah era 
incalzita cu lemne. Fiind singurul alb de la bord, un coltisor 
imi fu destinat între bucătărie si closete. Mergeam atât de 
încet pe valuri, încât am crezut mai întâi că e vorba de o 
precauţie până ieşim din rada portului. Dar n-am mers mai 
repede niciodată, ţinând coasta, o nesfarsita bandă cenusie şi 
plină de tufişurile unor copaci coplesiti de valuri de căldură 
unduitoare. Ce plimbare! Papaoutahdespica apa ca pe 
propria-i sudoare, dureros. Desfacea cu grijă valuret după 
valuret, ca pe nişte pansamente. Pilotul mi se păru de la 
distanță a fi mulatru; spun mi se păru, căci n-am găsit 
niciodată elanul necesar să urc pe pasarelă şi să-mi dau eu 
însumi seama. Rămâneam lângă negri, singurii pasageri, în 
umbra palierului, atât timp cât soarele stăpânea puntea, până 
la ora cinci. Ca soarele să nu-ţi aprindă creierii prin ochi, 
trebuia să clipesti ca un şobolan. După ora cinci puteai să-ţi 
acorzi plăcerea unui tur de orizont, altă viata. Acest franjure 
cenușiu, ţinut stufos plutind pe ape, în depărtare, un fel de 
subsuoară turtită, nu-mi spunea mare lucru. Era dezgustător 
să respiri aerul acesta care chiar şi noaptea rămânea atât de 
lesios, de muced. Toată cloceala asta la care se mai adăugau 
si mirosul maşinilor şi ziua valurile obositoare prea rosietice 
aici şi prea albastre dincolo, iti apăsa inima. Mai rău decât 
pe Amiralul Bragueton, minus militarii ucigaşi, evident. 

În sfârşit, ne apropiarăm de portul destinaţiei mele. Mi se 
aminti numele: „Topo”. Tuşind, scuipând, tremurând, în de 
trei ori timpul a patru mese cu conserve, Papaoutah ajunse 
în cele din urmă să acosteze pe aceste ape ca lăturile. 


Pe malul prafos se zareau trei colibe enorme acoperite cu 
paie. De departe te îmbiau la prima vedere cu un aer destul 
de plăcut. Gura unui fluviu nisipos, al meu, îmi explicară, 
cel pe care trebuia să urc pentru a ajunge, în barcă, până-n 
inima pădurii mele. La Topo, un post la marginea mării, nu 
trebuia să rămân decât câteva zile, aşa se convenise, timp în 
care să-mi iau supremele hotărâri coloniale. 

Ancoraram la un debarcader fragil şi Papaoutah cu burta 
lui cea mare, înainte de a-l atinge, îi şterse bara. De bambus 
era debarcaderul, mi-aduc bine aminte. Îşi avea şi el istoria 
lui, îl refăceau în fiecare lună, aflai, din cauza molustelor 
agile şi prompte care veneau cu miile să-l halească pe 
măsură ce-l construiau. Această construcţie era una din 
ocupațiile disperate de care suferea locotenentul Grappa, 
comandantul postului Topo şi al regiunilor 
învecinate. Papaoutah nu trecea decât o dată pe lună, dar 
moluștelor nu le trebuia mai mult de o lună ca să-i haleasca 
debarcaderul. 

La sosire, locotenentul Grappa se interesă de hârtiile 
mele, le verifică autenticitatea, le copie într-un registru 
neînceput, şi-mi oferi un aperitiv. Eram primul călător, mă 
încredința el, care venise la Topo de vreo doi ani încoace. 
Nu venea nimeni la Topo. Nu exista nici un motiv să vii la 
Topo. Sub ordinele locotenentului Grappa servea sergentul 
Alcide. În izolarea lor nu se iubeau deloc. „Nu trebuie să 
mă-ncred niciodată în subalternul meu, mă informă Grappa 
de la primul contact, există în el o tendinţă spre 
familiaritate!” 

Cum in aceasta pustietate, daca ai fi inventat evenimente 
nu te-ar fi crezut nimeni, locul nu se preta, sergentul Alcide 


pregătea dinainte mai multe dari de seamă ,,Nimic” pe care 
Grappa le semna fără întârziere şi pe care Papaoutah le 
ducea punctual Guvernatorului General. 

Între lagunele din jur şi în străfundurile păduroase zăceau 
câteva triburi mucegäite, decimate,  abrutizate de 
tripanozoma şi mizerie cronică; furnizau totuşi şi ele, aceste 
triburi, un mic impozit, dar numai cu lovituri de bâtă 
bineînţeles. Se recrutau chiar dintre tinerii lor cei câţiva 
poliţişti care să mânuiască prin împuternicire bâta cu pricina. 
Efectivele poliției se ridicau la doisprezece oameni. 

Pot vorbi despre ei, i-am cunoscut bine. Locotenentul 
Grappa îi echipa în felul lui pe aceşti norocoşi şi-i hrănea 
regulat cu orez. O puşcă la doisprezece, asta era portia! Si un 
mic drapel pentru toată lumea. Fără încălțări. Dar cum totul 
e relativ în această lume şi se judecă prin comparaţie, 
primitivi recruți ai ținutului găseau că Grappa aranja foarte 
bine lucrurile. Chiar refuza în fiecare zi Grappa alti si alti 
voluntari şi entuziaşti, fi1 dezmosteniti ai junglei. 

Vânătoarea nu aducea nimic în jurul satului şi nu haleau 
mai puţin de o bunică pe săptămână, în lipsa gazelelor. De la 
ora şapte în fiecare dimineaţă, politisti lui Alcide se duceau 
la exerciţiu. Cum locuiam într-un colt al colibei lui, pe care 
mi-l cedase, eram foarte bine instalat pentru a asista la 
această năstruşnicie. Nici o armată din lume n-a avut 
vreodată soldati mai binevoitori. La apelul lui Alcide, 
tropăind prin nisip, câte patru, câte opt, şi apoi câte 
doisprezece, aceşti primitivi se străduiau enorm imaginându- 
si rucsacurile, incaltarile, baionetele şi mai mult chiar având 
aerul că se servesc de ele. Iesiti direct din natura atât de 
apropiată şi atât de viguroasă, nu erau îmbrăcaţi decât cu 


nişte părelnici chiloti kaki. Tot restul trebuia să fie imaginat 
de ei şi chiar era. La comanda lui Alcide, peremptorie, aceşti 
ingenioşi războinici, aşezându-şi jos ruksacurile lor fictive, 
alergau in gol zvarlind spre duşmanii iluzorii iluzorii săbii. 
După ce se prefăceau că se descheie la nasturi, formau 
invizibile grupe şi la un alt semn se pasionau în abstracții de 
muschetărie. Văzându-i cum se străduiau din toate puterile, 
gesticulând asa minuţios şi pierzându-se in dantelari de 
mişcări sacadate şi dement de inutile, rămâneai descurajat 
până la marasm. Mai ales că la Topo căldura desäntatä şi 
înăbuşeala, perfect concentrate de nisip între oglinzile mării 
si ale fluviului, slefuite şi acordate, te-ar fi făcut să juri pe 
fundul tău că te ţinea cineva aşezat cu forţa pe o bucată 
recent căzută din soare. 

Dar aceste condiţii implacabile nu-l împiedicau pe Alcide 
să-njure, dimpotrivă. Urletele lui se abăteau asupra 
fantasticului exercițiu şi ajungeau foarte departe până la 
vârfurile cedrilor împărăteşti de la liziera tropicală. Si chiar 
mai departe răsuna al său „drepţi”. 

În acest timp, locotenentul Grappa îşi pregătea justiţia. 
Vom reveni asupra ei. Supraveghea de asemenea de departe 
si din umbra colibei sale fugoasa construcție a 
debarcaderului lui blestemat. La fiecare sosire a 
vasului Papaoutah aştepta optimist şi sceptic echipamentele 
complete pentru efectivul lui. Cerea de doi ani de zile aceste 
echipamente complete. Fiind corsican, Grappa se simţea mai 
umilit poate decât oricare altul văzând că aceşti trupeti 
rămân tot goi. 

În coliba noastră, a lui Alcide şi a mea, se practica abia 
clandestin, un, hai să-i zicem, comerţ de obiecte mici şi 


diverse resturi de mâncare. Dealtfel, tot traficul din Topo 
trecea pe la Alcide, pentru că el deţinea un mic stoc, unicul, 
de tutun în frunze şi în pachete, câţiva litri de alcool şi 
câteva metraje de bumbac. 

Cei doisprezece trupeti din Topo simțeau pentru Alcide, 
era vizibil, o veritabilă simpatie şi asta cu toate că el îi injura 
la nesfârşit şi-i lovea cu picioarele în fund destul de pe 
nedrept. Dar băgaseră de seamă la el, aceşti trupeti nudisti, 
elementele evidente ale marii rudeni, acelea ale mizeriei 
incurabile, înnăscute. Tutunul îi apropia prin forţa lucrurilor. 
Adusesem cu mine câteva jurnale din Europa. Alcide le 
parcurse cu dorinţa de a afla ştiri, dar cu toate că o luă de trei 
ori de la cap pentru a-şi fixa atenţia pe aceste coloane 
disparate nu ajunse să le termine de citit. „Eu, acuma, îmi 
mărturisi el după această zadarnică încercare, nu prea ma 
mai sinchisesc de ştiri! Sunt de trei ani aici!” Asta nu 
înseamnă deloc ca Alcide ar fi vrut să mă uimească făcând 
pe ermitul, nu, dar brutalitatea, indiferența lumii din greu 
resimtite îl obligau la rându-i, în calitatea lui de sergent 
reangajat, să considere lumea întreagă în afară de Topo ca pe 
un fel de Lună. 

Era dealtfel bun din fire Alcide, serviabil, generos şi toate 
celelalte. Il intelesei mai târziu, un pic prea târziu. 
Formidabila lui resemnare îl copleşea, această calitate de 
bază care-i face pe săraci fie din armată, fie de oriunde, la fel 
de uşor de ucis ca şi de lăsat în viaţă. Niciodată, sau aproape 
niciodată nu cer socoteală, sărmanii de ei, pentru tot ce 
îndură. Se urăsc unui pe alţii şi asta le ajunge. 

În jurul colibei noastre creşteau risipite în plină lagună de 
nisip torid, nemilos, nişte curioase floricele proaspete, cu 


codita scurtă, verzi, trandafirii sau purpurii, cum nu le vezi 
în Europa decât pictate pe portelanuri, un fel de zorele 
ancestrale şi neizmenite. Suportau lunga zi infernală, închise 
pe tulpinita lor şi se deschideau seara tremurând gingaş sub 
primele adieri calde. 

Într-o zi, când Alcide mă văzu culegând un buchetel, mă 
preveni: ,,Culege dacă vrei, dar să nu le stropesti, dragutele 
de ele, asta le-ar ucide... Sunt foarte fragile, nu seamănă cu 
acele floarea-soarelui pe care le cultivam pentru copiii de 
trupă, la Rambouillet! Puteai să faci pipi pe ele cât vroiai!... 
Sorbeau totul!... Dealtfel florile sunt ca oamenii... cu cât mai 
mari cu atât mai imbecili!” Asta pe seama locotenentului 
Grappa, evident, al cărui trup era mare şi mătăhălos, cu 
mâinile scurte, teribil de roşii. Mâini care nu înțelegeau 
nimic. Nici nu încerca dealtfel Grappa sa-nteleaga ceva. 

Stătui la Topo două săptămâni, timp în care împărți nu 
numai existenţa şi popota cu Alcide, purecii de pat şi de 
nisip (două feluri), dar şi chinina şi apa putului din 
apropiere, neiertător de caldă şi diareică. 

Într-o zi, locotenentul Grappa, într-un surplus de 
amabilitate, mă invita, printr-o excepţie, să iau cafeaua cu el. 
Era gelos Grappa şi nu-şi arăta niciodată concubina indigenă 
nimănui. Ca să mă invite, alesese deci o zi când negresa lui 
era plecată în vizită la părinţii ei în sat. Era şi zi de audienţă 
la tribunalul lui. Voia să mă uimească. 

În jurul colibei sale, sosiți de dimineaţă, se-nghesuiau 
Jălbarii. Multime risipită colorată de paniole şi impestritata 
de martori väicäreti. Pârâţu şi simplul public în picioare, 
amestecați în acelaşi cerc, toţi mirosind puternic a usturoi, a 
santal, a unt topit, a sudoare şofranie. Ca şi politai lui 


Alcide, toate aceste fiinţe păreau că tin înainte de orice să se 
agite frenetic în plină ficţiune; rostogoleau în jurul lor un 
idiom de castaniete, învârtind deasupra capetelor mâini 
crispate într-un val de argumente. 

Locotenentul Grappa, adâncit în fotoliul său din ramuri 
de palmier, scârțâietor şi plangaret, zâmbea in fata acestei 
incoerente adunături. Se baza pentru a cârmui pe interpretul 
postului care-i transmitea bâlbâindu-se, pe înţelesul lui şi cu 
voce tare, incredibile jalbe. 

Era vorba mi se pare de o oaie chioară pe care nişte 
părinți refuzau s-o dea înapoi, în timp ce fiica lor, legal 
vândută, nu fusese niciodată livrată soţului, pe motivul unui 
omor pe care un frate al ei găsise mijlocul să-l comită între 
timp asupra surorii celui care păstra oaia. Şi multe alte 
reclamaţii şi mai complicate încă. 

În fata noastră o sută de fete pasionate de aceste probleme 
de interese şi obiceiuri, îşi descopereau dinții cu mici 
clantanituri seci sau cu mari gâlgâituri de vorbe africane. 

Căldura era în toi. Cercetam cerul din ochi printr-un colt 
al acoperişului să vedem dacă nu se pregăteşte vreo 
catastrofă. Nici măcar o furtună. 

— Am să-i împac imediat! hotari în cele din urmă Grappa 
pe care palavrele şi căldura îl împingeau să ia hotărâri. 
Unde-i tatăl miresei?.... Aduceţi-l! 

— E aici! răspunseră douăzeci de cumetri, împingând în 
fata un negru bătrân destul de vlaguit, înfăşurat într-o 
paniolă galbenă care-l drapa foarte demn, ca pe un roman. 
Scanda bătrânul tot ce se spunea în jurul lui, cu pumnul 
strâns. Nu avea aerul că venise acolo să se plângă, ci mai 
degrabă să-şi ofere puţină distracţie cu ocazia unui proces de 


la care el nu mai astepta de-acum de foarte mult timp un 
rezultat pozitiv. 

— Haide! comandă Grappa. Douăzeci de lovituri! Să se 
termine odată! Douăzeci de ciomege pentru codoşul ăsta 
bătrân!... Să se înveţe minte să mai vină pe aici să mă 
plictisească în toate joile cu imbecila lui poveste cu oaia! 

Bătrânul văzu repezindu-se asupra lui patru poliţişti 
musculoşi. Nu înţelese mai întâi ce vor de la el şi apoi 
începu să rostogolească nişte ochi injectati ca aceia ai unui 
animal bătrân înspăimântat care nu fusese niciodată până 
atunci bătut. În realitate nici nu încerca să reziste, dar nici nu 
ştia cum să se aşeze, ca să primească cu mai puţină durere 
această ploaie de lovituri ale justiţiei. 

Poliţiştii dădeau să-i smulgă stofa de pe el. Doi dintre ei 
vroiau cu orice pret ca el să îngenunche, ceilalți dimpotrivă 
îi comandau să se aşeze pe burtă. În sfârşit se-nţeleseră să-l 
întindă aşa cum era la pământ simplu, cu paniola ridicată şi 
primi pe dată o ciomăgeală pe spinare şi pe fesele fleşcăite 
care ar fi făcut o vită să mugească opt zile în şir. 
Zvarcolindu-se, nisipul fin tâsnea în jurul burtii amestecat cu 
sânge, scuipa nisip urland, ai fi zis că-i o catea basset, 
bortoasa, enormă, pe care o torturau de plăcere. 

Asistentii tacura cat timp dură bătaia. Nu se mai auzeau 
decat zgomotele loviturilor. Odata totul terminat, batranul 
bine ciomăgit încercă să se ridice şi să-şi adune in jurul lui 
paniola romană. Sângera vârtos pe gură, pe nas, şi mai ales 
de-a lungul spinării. Mulțimea se îndepărtă ducându-l cu ea, 
zumzăind de mii de comentarii şi cancanuri pe un ton de 
înmormântare. 


Locotenentul Grappa îşi aprinse din nou ţigara. In fata 
mea tinea sa păstreze distanța fata de aceste lucruri. Nu 
pentru ca, ma gandesc, ar fi fost mai neronian decat altul, dar 
mai simplu, nu-i plăcea să-l fortezi să gândească. Îl enerva. 
Ceea ce-l irita în funcția lui judecătorească erau întrebările 
care 1 se puneau. 

Mai asistarăm în ziua aceea la alte două corectii 
memorabile, urmări ale altor poveşti deconcertante, de dote 
luate înapoi, de peşte promis... de logodne îndoielnice... de 
Copii nesiguri... 

— Ah! daca ar sti toti cat ma doare-n cot de toate 
neintelegerile lor nu şi-ar mai părăsi pădurea ca să vie să-mi 
povestească imbecilitätile lor şi să mă năucească!... Îi tin eu 
la curent cu necazurile mele? conchise Grappa. Totuşi, se 
întoarse el, am ajuns să cred că au prins gust pentru justiția 
mea, lepădăturile!... De doi ani de zile încerc să-i dezgust, şi 
el vin totuşi în fiecare joi... Şi crede-ma dacă vrei, tinere, ca 
vin mereu tot ăia!... Nişte viciosi, ce mai!... 

Si apoi am adus vorba despre Toulouse, unde-şi petrecea 
regulat concediile şi unde ar fi vrut să se retragă Grappa 
peste şase ani cu pensia lui. Aşa hotărâse. Vorbeam cu 
plăcere despre Calvados, când furăm din nou deranjati de un 
negru pasibil de nu ştiu ce pedeapsă şi care întârziase să şi-o 
primească. Venise de bună voie două ore după ceilalți ca să 
se supună ciomăgelii. Umblase două zile şi două nopţi 
venind tocmai din satul lui, traversând pădurea în acest scop 
si nu-ntelegea să se-ntoarcă mofluz. Dar era în întârziere, iar 
Grappa intransigent în privința punctualității penale. „Cu 
atât mai rău pentru el! N-avea decât să nu plece ultima 


oara!... Joia trecută l-am condamnat la cincizeci de ciomege 
pe nemernicul ăsta!...” 

Clientul protesta totuşi pentru că avea o scuză reală: 
trebuise să se-ntoarcă în cea mai mare grabă în satul lui ca 
să-şi îngroape mama. Se-ngrijea singur de vreo trei sau patru 
mame... 

— Rămâne pentru audiența următoare! 

Dar de abia avea timp acest client să se ducă până-n satul 
lui şi să se-ntoarcă până joia viitoare. Protesta. Se- 
mpotrivea. Trebuira să-l scoată afară pe masochist cu 
picioare-n fund. Îi făcu plăcere, dar nu destulă. În sfârşit se 
aciui la Alcide care profită să-i vândă un întreg sortiment de 
tutun masochistului în foi în pachete şi praf de prizat. 

Bine distrat de aceste multiple incidente, îmi luai rămas 
bun de la Grappa care se retrăgea pentru siestă, evident în 
fundul colibei sale, unde se odihnea menajera lui indigenă 
întoarsă din satul ei. Avea o pereche de coapse splendide 
această negresă, bine educată de Surorile din Gabon. 
Nu numai că vorbea frantuzeste, peltic, dar se mai pricepea 
si să-ţi ofere chinina în dulceaţă şi să-ţi scoată purecu infipti 
în adâncul tălpii piciorului. Ştia să se facă plăcută într-o sută 
de feluri colonialistului, fără să-l obosească sau obosindu-l, 
la alegere. 

Alcide mă aştepta. Era un pic supărat. Această invitație 
cu care ma onorase locotenentul Grappa îl hotărî fara 
îndoială la mărturisiri. Pipărate, mărturisirile. Îi făcu un 
portret lui Grappa, clar, albie de porci. I-am răspuns că şi eu 
sunt de aceeaşi părere în toate. Punctul slab al lui Alcide era 
că făcea comerţ în ciuda interdictiilor regulamentului militar 
cu negrii din pădurea învecinată şi cu cei doisprezece 


tiraliori ai trupei sale. Aproviziona aceasta trupa cu tutun, 
fara mila. Primindu-si portia lor de tutun, nu le mai rămânea 
poliţiştilor din soldă nimic de luat, totul era fumat. Fumau 
chiar pe datorie. Acest modest comerţ, dat fiind raritatea 
numerarului în regiune, stânjenea, pretindea Grappa, plata 
impozitelor. 

Locotenentul Grappa nu vroia, prudent, să provoace sub 
guvernarea sa un scandal la Topo, dar, gelos poate, dădea 
din cap mustrător. Ar fi dorit ca toate minusculele 
disponibilitati indigene să rămână, se înţelege, pentru 
impozit. Fiecare cu genul lui şi cu micile sale ambiţii. 

La început practica creditului asupra soldei îi uimise şi li 
se păruse chiar nefirească tirahorilor care munceau numai 
pentru a fuma tabacul lui Alcide, dar se obişnuiseră cu 
ajutorul picioarelor în fund. Acum nici nu mai încercau 
măcar să-şi ia solda, o fumau dinainte, linistiti, pe pragul 
colbei lui Alcide, printre floricelele vioaie, între două 
exerciții de imaginaţie. 

La 'Topo în fond, oricât de minuscul era ţinutul, se găsea 
loc pentru două sisteme de civilizaţie, aceea a locotenentului 
Grappa mai aproape de cea romana, care biciuia simplu 
supusul pentru a scoate de la el impozitul, din care el retinea, 
după spusele lui Alcide, o parte nerusinat de mare, şi numai 
pentru el, şi apoi sistemul lui Alcide propriu-zis, mai 
complicat, în care se puteau zări de pe acum semnele unui 
stadiu secund de civilizaţie, naşterea în fiecare tiralior a unui 
client, combinaţie comercialo-militara, pe scurt, mult mai 
modernă, mai ipocrită, a noastră. 

În ceea ce priveşte geografia, locotenentul Grappa nu 
putea decât bănui cu ajutorul câtorva hărți foarte aproxi- 


mative pe care le avea la Post, vastele teritorii încredințate 
pazei sale. Nici n-avea poftă să ştie mai mult pe seama 
acestor teritorii. Copacii, pădurea, la urma urmei, ştii ce 
sunt, le vezi foarte bine şi de departe. 

Ascunse în frunzişurile dese şi în străfundurile acestei 
imense opărituri, câteva triburi extrem de risipite, zăceau ici 
colo, între pureci şi muşte, abrutizate de totemuri, 
îndopându-se invariabil cu manioc putred... Triburi perfect 
naive şi candid canibale, năucite de mizerie, pustiite de mii 
de boli. Nimic care să merite să te apropii de ele. Nimic nu 
justifica o expediţie dureroasă şi fără ecou. Când înceta să-şi 
mai aplice legea, Grappa se întorcea mai degrabă către mare 
si contempla acel orizont de unde apăruse într-o zi şi pe 
unde avea să plece cândva, dacă totul va merge bine. 

Oricât de familiare şi agreabile îmi deveniseră aceste 
locuri, în cele din urmă trebui totuşi să mă gândesc să 
părăsesc Topo pentru dugheana ce-mi fusese promisă la 
capătul a câteva zile de navigaţie fluvială şi de peregrinări 
forestiere. 

Cu Alcide ajunsesem să mä-nteleg foarte bine. Incercam 
împreună să pescuim peştele-ferăstrău, acest soi de rechini 
care mişunau în faţa colibei. Era tot atât de stângaci în acest 
joc ca şi mine. Nu prindeam nimic. 

Coliba lui nu era mobilata decat de patul lui demontabil, 
de al meu şi de câteva cutii goale sau pline. Pusese deoparte 
ceva bani, probabil, datorită comerţului său. 

— Unde-i ti? îl întrebai de mai multe ori. Unde-ti 
ascunzi banii tai scarbosi? — Ca să-l fac să turbeze. — Ai sa 
faci un chef straşnic la întoarcere? îl tachinam. De douăzeci 
de ori cel puţin în timp ce atacam nelipsitele noastre 


„conserve de tomate” imaginam, pentru plăcerea lui, 
peripetiile unei plimbări fenomenale după întoarcerea sa la 
Bordeaux, din bordel în bordel. Nu-mi răspundea nimic. 
Râdea numai, ca şi cum ceea ce-i spuneam îl amuza. 

În afara exerciţiului şi a sesiunilor de justiţie, nu se 
petrecea cu adevărat nimic la Topo, atunci, vrând, nevrând, 
reluam cât mai des aceeaşi glumă, în lipsa altor subiecte. 

În una din ultimele zile îmi veni ideea să-i scriu domnului 
Puta, ca să-l tapez de nişte bani. Alcide se însărcina să-mi 
pună la poştă scrisoarea cu primul Papaoutah. Materialul de 
scris al lui Alcide se afla într-o cutiuta de biscuiţi, exact la 
fel cu cea pe care o văzusem la Branledore. Toţi sergentii 
reangajati aveau deci aceleaşi obiceiuri. Dar cand vrui să 
deschid cutia, Alcide făcu un gest, care mă surprinse, vrând 
să mă împiedice. Eram jenat. Nu ştiam de ce nu mă lăsase s- 
o deschid, şi o pusei înapoi pe masă. „Ei, hai, deschide-o! 
zise în sfârşit. Hai, nu-i nimic!” Cum o deschideai, chiar pe 
dosul capacului, era lipita fotografia unei fetițe. Numai 
capul, o figură mititică, foarte drăgălaşă dealtfel, cu bucle 
lungi, cum se purtau pe vremea aceea. Luai hârtie, toc, şi în- 
chisei repede cutia la loc. Eram vădit emoţionat de indis- 
cretia mea, dar mă şi întrebam de ce se tulburase atât de tare. 

Îmi închipuii imediat că e vorba de un copil al lui de care 
se ferise să-mi vorbească până atunci. N-am întrebat nimic, 
dar îl auzeam în spatele meu cum încerca să-mi povestească 
ceva cu privire la fotografie, cu o voce ciudată pe care nu 1-0 
cunoscusem până atunci. Se balbaia. Nu mai ştiam ce să fac. 
Trebuia să-l ajut să-şi facă confidentele. Nu ştiam cum să 
procedez ca să sar peste acest moment. Va fi o mărturisire 
penibilă, eram sigur. Nu tineam deloc s-o ascult. 


— Nu-i nimic, îl auzii in sfârşit. E fata fratelui meu. Au 
murit amândoi... 

— Parintii €1?... 

— Da, parintii ei... 

— Cine o creşte atunci? Mama ta? îl intrebai eu asa, ca sa 
ma arat interesat. 

— Nu mai am nici mama... 

— Cine atunci? 

— Ei bine, eu! 

Ranjea impurpurat Alcide, ca şi cum ar fi facut ceva 
nepermis. Relua grabit: 

— Adica vreau sa-ti explic... O tin la Surori la Bordeaux... 
Dar nu la Surori pentru saraci, sa fim intelesi!... La Surorile 
„bine”... Mă ocup eu, fii liniştit. Nu vreau să-i lipsească 
nimic! Ginette se numeşte... E o fetiță tare drăgălaşă... Ca 
maică-sa dealtfel... Îmi scrie, face progrese, numai că ştii 
pensioanele de acest fel sunt scumpe... Mai ales că are de 
acum zece ani... Vreau sä-nvete şi pianul în acelaşi timp... 
Ce zici de pian?... E frumos pentru fete să ştie să cânte la 
pian?... Nu crezi?... Si engleza? Foloseşte la ceva engleza?... 

Începui să-l privesc mai atent pe Alcide, pe măsură ce-şi 
mărturisea păcatul de a nu fi destul de generos, cu 
mustăcioara lui cosmetică, sprâncenele de excentric, pielea 
lui calcinată. Pudicul Alcide! Cât a trebuit să economisească 
din solda lui săracă... din primele famelice... şi din 
minusculul lui comerţ clandestin... luni, ani, în acest Topo 
infernal! Nu ştiam ce să-i răspund, nu eram foarte 
competent, dar mă depăşea atât de mult cu inima lui, că mă- 
nroşisem tot... Lângă Alcide nu eram decât un netrebnic 


neputincios, opac si nefolositor. Nu mai aveam de ce face 
nazuri. Era clar. 

Nu mai îndrăznii brusc să vorbesc cu el, mă simţeam 
dintr-odată peste măsură de nedemn ca să-i vorbesc. Eu, care 
până mai ieri nu-l băgăm în seamă şi chiar îl dispretuiam 
într-un fel, pe Alcide. 

— N-am noroc, continuă el, fără să-şi dea seama că mă 
tulbură cu confidentele lui. Gândeşte-te că acum doi ani a 
făcut o paralizie infantilă... Inchipuie-ti... Ştii ce-i o paralizie 
infantilă? 

Îmi explică apoi că piciorul stâng al copilului rămăsese 
atrofiat şi că urma un tratament electric la Bordeaux, la un 
specialist. 

— Crezi că o să se facă bine?... mă-ntreba nelinistit, îl 
asigurai că se va restabili foarte bine, complet, cu timpul şi 
electricitatea. Vorbea de maicä-sa care murise şi de 
infirmitatea fetiţei cu multă precauţie. Îi era frică chiar de 
departe să nu-i facă vreun rău. 

— Ai mai văzut-o de când s-a îmbolnăvit? 

— Nu... eram aici. 

— Vei pleca curând? 

— Cred că nu înainte de trei ani... Intelegi, aici eu fac ceva 
comerţ... Cu asta o ajut mult... Dacă aş pleca în concediu, la 
întoarcere aş găsi locul ocupat... mai ales cu porcul de colo... 

Aşa că Alcide ceruse să 1 se dubleze şederea, să facă şase 
ani in loc de trei, pentru nepotica de la care nu avea decât 
câteva scrisori şi acest mic portret. „Ceea ce mă necäjeste e 
că nu are pe nimeni acolo pentru vacanţă. E greu pentru un 
copil...” 


Evident, Alcide plutea în sublim la largul lui şi aş zice 
chiar familiar, tutuind îngerii, flăcăul ăsta! având aerul că 
nimic nu s-a întâmplat. Oferise aproape fără să stea la 
îndoială unei fetițe vag înrudite anii de tortură, anihilarea 
propriei lui vieţi în această monotonie toridă, fără condiții, 
fără tocmeală, fără nici un interes, decât acela al inimii lui 
bune. Oferise acestei fetițe îndepărtate destulă tandrete 
pentru a reface o lume întreagă şi asta nu se vedea. 

Adormi brusc, învăluit de razele lumânării. Mă sculai ca 
să-l vad mai bine trăsăturile la lumină. Dormea ca toată 
lumea. Avea un aer chiar foarte obişnuit. N-ar fi chiar atât de 
lipsit de logică dacă ar exista pe lumea asta ceva care să-i 
deosebească pe cei buni de cei rai. 


Două sunt căile prin care poţi pătrunde în pădure, fie 
taindu-ti un tunel, asemeni soarecilor in cäpitele de fân — dar 
e sufocant: am strâmbat din nas, — fie suportând urcarea 
fluviului, îngrămădit pe fundul unei bărci scobite într-un 
trunchi de copac, îmbrâncită de vâsle dintr-o cotitură într-un 
stufăriş, asteptand cu nerăbdare sfârşitul zilelor nenumărate, 
oferindu-te pe de-a-ntregul soarelui în toi, fără putinţă de 
scăpare. Si apoi naucit de aceşti negri croncănitori, să ajungi 
acolo unde trebuie în starea în care poți. 

De fiecare dată la plecare, pentru a se pune de acord, le 
trebuia un timp îndelungat vâslaşilor. Ceartă. Un capăt de 
vâslă în apă mai întâi şi apoi două sau trei urlete ritmate la 
care răspundea pădurea, câteva vârtejuri, de apă, lunecăm, 
două rame, apoi trei, mai bajbaim încă, valuri, ocari, o 
privire înapoi te duce spre marea care se turteşte la orizont, 
se îndepărtează, iar în fata ta, întinderea lucie, împotriva 


căreia mergem ostenindu-ne, şi Alcide lângă debarcaderul 
lui pe care-l zăresc de departe, învăluit parcă de aburu râului 
şi sub casca lui enormă, în formă de clopot, nimic decât o 
tartacuta, un bot de figură, şi restul din Alcide unduind 
dedesubt în tunica lui parcă spânzurat de pe acum într-o 
năstruşnică amintire cu pantaloni albi. 

Este tot ce-mi rămâne din acel loc, din acel Topo. Au mai 
putut oare să apere mult timp acest cătun încins împotriva 
coasei mohorâte a fluviului cu ape cafenii? Şi cele trei colibe 
păduchioase mai stau oare şi acum în picioare? Si alti 
Grappa si alti necunoscuţi Alcide mai antrenează ei oare alti 
primitivi tiraliori în bătălii fantomatice? Îşi mai aplică şi 
acum oare dreptatea lor sumară? Apa pe care o beau este 
oare la fel de râncedă? De leşioasă? Să te dezguste de 
propria-ti gură opt zile după fiecare inghititura... Mereu fara 
un pic de gheaţă? Şi chinina umplandu-ti urechile de zumzet 
ca de bărzăuni... Si acele lupte pe care neobositii bărzăuni ai 
chininei le dau cu ţânţarii?... Sulfat? Clorhidrat? Dar mai 
întâi de toate or mai fi existând negrii de copt şi rascopt in 
aceasta etuva? Poate ca nu... 

Poate ca nimic din toate acestea nu mai exista, poate ca 
micul Congo a lins Topo cu limba lui noroioasă într-o seară 
de uragan şi că totul s-a terminat, terminat de-a binelea, că 
până şi numele i-a dispărut de pe hartă, că numai eu mai 
sunt, pe scurt, să-mi amintesc de Alcide... Că până si 
nepoată-sa l-a uitat... Că locotenentul Grappa n-a mai 
revăzut Toulouse-ul niciodată... Că pădurea care pândea 
dintotdeauna duna la cotitura sezonului ploios a înghiţit 
totul, a strivit totul sub umbra mahonilor imenşi, totul, până 


si neasteptatele floricele ale nisipului pe care Alcide mă ruga 
să nu le „stropesc”... Că nu mai există absolut nimic. 

Ce-au fost cele zece zile cât am urcat fluviul îmi voi 
aminti multă vreme... Ferindu-ne de trâmbele noroioase în 
fundul pirogii, căutând ascunsele locuri de trecere printre 
stufărişurile enorme în derivă, dibaci ocolite. Muncă de 
ocnasi, pe branci. 

După fiecare asfintit făceam haltă pe un promontoriu 
stâncos. Într-o dimineaţă părăsirăm această infernală barcă 
primitivă ca să intrăm în pădure pe o cărare ascunsă care se 
insinua în penumbra verde şi umedă, luminată numai din loc 
în loc de câte o rază de soare scufundată din înălțimea 
cerului în această infinită catedrală de frunze. 

Copaci monstruosi doborâti obligau grupul nostru la mii 
de ocolişuri. Prin scorbura lor un metrou întreg s-ar fi 
plimbat în voie. 

La un moment dat ieşirăm în plină lumină, ne aflam în 
fata unui spaţiu defrișat, dar trebui să mai urcăm o bucată de 
drum, să mai facem un efort. Înălţimea pe care am ajuns în 
cele din urmă domina pădurea nesfârşită, presărată de 
vârfuri galbene, roşii şi verzi, acoperind, înconjurând munţi 
ŞI vai, monstruos de abundentă ca apa şi ca cerul. Omul a 
cărui locuinţă o căutam stătea mai departe, îmi făcură semn, 
un pic mai departe, încă... În altă văiugă. Ne aştepta acolo 
omul. 

Între două stânci mari îşi construise o colibă, un fel de 
adăpost, ferit, mă făcu el să bag de seamă, de furtunile 
estice, cele mai rele, mai turbate. Eram de acord că prezenta 
un avantaj, dar în ceea ce priveşte coliba, ea aparţinea 
evident ultimei trepte de mizerie, locuinţă aproape teoretică, 


destramandu-se din toate părţile. Mă aşteptam desigur la 
ceva de genul acesta, dar oricum realitatea depăşea 
previziunile mele. 

Probabil că i-am părut năucit amicului meu, căci mă 
interpelă brusc, ca să mă facă să-mi părăsesc gândurile: 
„Haide, o să-ţi fie mai bine decât în război! Te descurci! Se 
mănâncă rău, e adevărat, şi drept băutură, noroi sadea, dar 
poţi să dormi cât vrei... Nici o bubuitura de tun, amice! Nici 
gloanţe! Pe scurt, o afacere!” Vorbea într-un fel ca Agentul 
general, dar ochii îi avea decolorati ca ai lui Alcide. Batea 
înspre treizeci de ani, bărbos... Nu-l privisem bine la sosire, 
atât fusesem de deconcertat de sărăcia aşezării lui, cea pe 
care trebuia să mi-o lase moştenire şi care trebuia să mă 
adăpostească poate ani indelungati.. Dar îi găsi, 
observandu-l, mai pe urma, o figura evident aventuroasa, o 
figură în unghiuri foarte bine desenate, unul din acele capete 
de revoltă care taie prea adânc în carnea vie a existenţei în 
loc să se vânture la suprafaţa ei, cu un nas mare şi gros şi cu 
nişte obraji plini ca nişte şalupe, care clipocesc împotriva 
destinului într-un zgomot de vorbărie. Era un nefericit. 

— E adevărat, reluai eu, nu-i mairău decât în război! 
Pentru moment atâta mărturisire ajungea, nu vroiam să spun 
mai mult. Dar el continuă pe acelaşi subiect. 

— Mai ales acum când războaiele tin atât de mult... adăugă 
el. În sfârşit, ai să vezi, numai că e cam plictisitor pe aici, 
asta e! N-ai nimic de făcut... Parcă ai fi în vacanţă... Poftim, 
numai de vezi şi dumneata ce fel de vacanţă! Nu?... În fine, 
depinde şi de fire, ce să mai zic... 

— $1 apa? întrebari. Cea pe care o vedeam în paharul meu, 
turnată de mine, mă neliniştea, gălbuie, băui din ea, gretoasa 


si caldă, exact ca şi cea de la Topo. O mână de noroi de trei 
zile. 

— Asta-i apa? 

Chinul apei reîncepea. 

— Da nu-i decât asta pe aici, şi ploaia... Numai că dacă va 
ploua coliba n-o să reziste prea mult. O vezi doar în ce stare 
e? 

Vedeam. 

— Drept hrană, continuă, nimic, decât conserve, halesc la 
ele de vreun an... Şi n-am murit!... Într-un sens e mai comod, 
dar nu te poţi tine numai cu asta; indigenii, ei, se indoapa cu 
manioc putred, e treaba lor, le place... De trei luni trece prin 
mine tot... Diaree. Poate că e de vină şi febra; le am pe 
amândouă... $i apoi, cam în jurul orei cinci, nu mai văd prea 
bine... Aşa îmi dau seama că am febră, pentru că în privinţa 
temperaturii, zău, e greu să-ți fie mai cald aici, la 
temperatura ţinutului!... Pe scurt, numai după frisoane iti dai 
seama că ai febră. Şi parcă eşti şi mai puţin amărât... Dar şi 
asta depinde tot de fire... Ai putea să bei alcool să-ţi mai 
vină sufletul la loc, dar mie nu-mi place alcoolul... nu-l 
suport... 

Părea că are mare respect pentru ceea ce el numea ,,firi’. 

Si apoi, cât mai statu pe acolo, îmi dădu şi alte câteva 
informaţii atrăgătoare: „Ziua, căldura, noaptea, zgomotul e 
cel mai greu de suportat... De necrezut... Fiarele acestor 
ținuturi care se fugăresc să se iubească sau să se mănânce 
între ele, nu ştiu, aşa mi s-a spus... Vorba e că fac un 
adevărat vacarm... Şi dintre toate cele mai zgomotoase sunt 
hienele!... Vin foarte aproape de colibă... Le auzi... Nu te 
poţi înşela... Nu seamănă cu zgomotele chininei... Păsările, 


bărzăunii, tiuitul chininei în urechi, mai pot fi confundate... 
Se întâmplă... În timp ce hienele hohotesc... Iti adulmecă 
carnea... Si le vine sa rada... Grabite, cum sunt, sa te vada 
crapand, fiarele!... Le poţi chiar vedea ochii sticlind, se 
zice... Le place hoitul... Dar eu nu le-am privit niciodată în 
ochi... Într-un fel îmi pare rău...” 

— Placut mai e pe aici! îi răspund. 

Dar cu asta nu se terminau amuzamentele nopţii. 

— Mai e şi satul pe deasupra, adăugă el... Nu-s nici o 
sută... dar fac un zgomot cât zece mii, poponarii dracului!... 
O să mai stăm noi de vorbă! Ah! Dacă ai venit pentru tam- 
tam, nu te-ai înşelat în privinţa coloniei!... Astia joacă pentru 
că e lună şi apoi pentru că nu mai e lună... Şi pentru că 
aşteaptă luna... În sfârşit, mereu pentru ceva! Ai zice că se- 
nteleg cu fiarele ca să te năucească! Să crapi, nu alta! Aş 
mântui cu toţii deodată dacă n-aş fi prea obosit... Prefer sa- 
mi pun nişte bumbac în urechi... Înainte cât mai aveam ceva 
vaselină în farmacia mea. ungeam bumbacul cu ea, acum 
folosesc untură de banană în loc. E bună şi untura de 
banană... Se pot distra şi cu trăznetele lui Dumnezeu dacă le 
place, puii de catea! Nu mă mai sinchisesc cu bumbacul meu 
uns cu untura dintr-asta! Nu mai aud nimic! Negril, o să-ţi 
dai seama imediat, sunt toți vlaguiti si putregăioşi!... Ziua 
stau pe vine, ai zice că nu se pot duce măcar să urineze după 
un copac, dar imediat ce vine noaptea, tin'te nene! Numai 
desfrâu! Nervi! Isterie! Aschii de întuneric prefäcute in 
isterie! Astia-s negrii, ţi-o spun eu! Nişte nemernici!... Nişte 
degenerati, ce mai! 

— Vin adesea sa cumpere de la dumneata? 


— Să cumpere? Glumesti! Trebuie să-i furi înainte de a te 
fura ei pe dumneata, ästa-1 comerțul! De mine, dealtfel, nu 
se ruşinau, în timpul nopţii, evident, cu bumbacul meu în 
urechi bine uns! Nici nu era cazul să facă pe manieraţii, 
nu?... Si apoi după cum vezi n-am uşă la colibă, şi atunci 
poţi spune că se serveau singuri... E plăcută viata pentru ei 
pe aici... 

— Dar inventarul? întrebai, absolut năucit de aceste 
precizări. Directorul general mi-a recomandat să stabilesc 
inventarul de îndată ce sosesc, şi încă minuţios! 

— În ceea ce mă priveşte, îmi răspunse atunci foarte calm, 
mă doare-n cot de Directorul general... Cum am onoarea să 
va ZIC... 

— Dar n-ai să te duci la Fort-Gono să-l vezi la întoarcere? 

— Nu, nu voi mai vedea niciodată nici Fort-Gono, nici pe 
Directorul general... E mare pădurea, frate... 

— Unde ai să te duci, atunci? 

— Dacă or să te-ntrebe să le spui că nu ştii nimic! Dar 
pentru că esti curios, dă-mi voie, cât mai sunt pe aici, să-ţi 
dau un sfat bun si sfânt! Nu te sinchisi de afacerile 
Companiei Porduriere, cum nici ea nu se sinchiseşte de ale 
dumitale, şi dacă ai s-o iei la sănătoasa tot atât de repede pe 
cât de repede se leapădă Compania de dumneata, poţi spune 
de pe acum că ai să câştigi cu siguranţă „Marele Premiu”!... 
Fii deci fericit de-ti las un pic de numerar şi nu-ntreba mai 
mult!... În ceea ce priveşte marfa dacă e adevărat că ţi-a 
recomandat s-o iei în stăpânire... răspunde-i Directorului ca 
nu mai era nimic şi gata!... Dacă n-o să vrea să te creadă, tot 
n-are nici o importanta!... Si aşa ne consideră neclintit nişte 
hoți, orice ai face! Nu se va schimba cu nimic opinia 


publică şi măcar o dată ne vom alege si noi cu ceva... 
Directorul se pricepe, dealtfel, fu fără grijă, la şarlatanii mai 
bine ca oricine şi nu merită osteneala să-l contrazici! Asta-i 
părerea mea! Nu crezi tot aşa? Se ştie că pentru a veni aici, 
nu-i aşa, trebuie să fii gata să omori şi pe mama şi pe tata! 
Atunci! 

Nu eram prea sigur că tot ce-mi îndruga el acolo era 
adevărat, fapt e că pe moment acest predecesor al meu îmi 
lăsă impresia unui şacal fără pereche. 

Nu eram deloc liniştit. „Încă o poveste scârboasă în care 
am intrat”, îmi marturisii mie însumi, şi asta din ce în ce mai 
convins. Incetai să mai vorbesc cu acest bandit, într-un colţ, 
grămadă, descoperii într-un talmeş-balmeş mărfurile pe care 
vroia să mi le lase, nişte stămburi fără importanţă... Alături, 
paniole, încălțări cu duzinele, piper în cutu, felinare, o 
seringă pentru injecții, şi mai ales o cantitate dezarmanta de 
conserve de fasole „ă la Bordelaise” şi în sfârşit o carte 
poştală în culori reprezentând Piaţa Clichy. 

— Lângă stâlp ai să găseşti cauciucul şi fildeşul pe care le- 
am cumpărat de la negri... La început, m-am străduit, pe 
urmă... poftim trei sute de franci... socoteala dumitale... 

Nu ştiam despre ce socoteală e vorba, dar renuntai să-l 
mai întreb. 

— Ai să mai faci poate şi câteva schimburi in natură, mă 
preveni el, pentru că ştii, banii, aici, nu prea ai ce face cu ei, 
nu-ți pot folosi decât ca să ştergi putina. 

Si începu să râdă. Nevrând să-l contrariez pentru mo- 
ment, făcui la fel, izbucni in râs odată cu el, ca şi cum as fi 
fost foarte mulţumit. 


În ciuda acestei sărăcii lucii in care lâncezea de luni 
întregi, se-nconjurase de o servitorime foarte complicată, 
compusă din băieţi mai ales, foarte grăbiţi să-i aducă fie 
unica lingură de bucătărie, fie paharul desperecheat, fie să-i 
scoată din talpa piciorului, fin, numeroșii şi clasicii pureci 
tropicali înfigăreți... În schimb, el le trecea, binevoitor, mâna 
printre coapse la fiecare moment. Singura muncă pe care I- 
am văzut prestând-o singur era să se scarpine, dar atunci, ca 
dughengiul de la Fort-Gono, o făcea cu o uimitoare agilitate, 
cum hotărât nu se poate vedea decât în colonii. 

Mobilierul pe care mi-l lăsa moştenire îmi relevă tot ce 
ingeniozitatea poate obține, din cutii de săpun sfartecate, în 
materie de scaune, masute şi fotolii... Ma mai invata acest 
tenebros cum se pot azvârli dintr-o lovitură, scurtă, departe, 
ca să te distrezi, din vârful piciorului agil, scârboasele omizi 
cu valtrapi, care veneau fără încetare, mereu altele, 
fremătătoare şi băloase, să ia cu asalt coliba noastră de 
pădure. Să te ferească sfântul să le striveşti neîndemânatec! 
Eşti pedepsit opt zile-n şir cu o putoare insuportabilă care se 
degajă lent din terciul lor de neuitat. Citise în cărţi că aceste 
scârboase orori reprezentau în materie de viaţă tot ce era mai 
vechi în lume... Datau, pretindea el, din era secundară! 
„Când noi vom fi ajuns tot atât de departe ca şi ele, prietene, 
nu vom puti si noi la fel?” Intocmai. 

Asfintiturile in acest infern se dovedira a fi fara pereche. 
De necrezut... Tragice de fiecare dată ca nişte enorme 
asasinate ale soarelui... O imensa parada. Numai ca era prea 
mult de admirat pentru un singur om. Timp de o ora, cerul se 
fudulea improscat tot de la un capat la altul de un rosu 
delirant. După aceea verdele izbucnea în mijlocul copacilor 


si urca de la pământ in dare tumultuoase până la stele. Si 
apoi cenusiul acoperea tot orizontul si iar se facea rosu, dar 
de data aceasta un rosu stins care nu tinea mult. Asa se 
termina. Toate culorile cadeau pleostite in zdrente peste 
pădure ca nişte paiete roase de purtare. Si asta in fiecare zi, 
exact în jurul orei şase. 

Si noaptea cu toţi monştrii ei intra in dans acompaniată 
de miile de orăcăituri ale neamului broscar. 

Pădurea nu aştepta decât tignalul lor ca să-nceapă sa 
tremure, să şuiere, să mugească din toate märuntaiele. O 
enormă gară amoroasă, neluminată, gata să plesneasca. 
Copaci întregi incarcati de cheflii entuziaşti, de doruri 
neîmplinite, de oroare. În cele din urmă, am ajuns să nu ne 
mai auzim unul pe altul, în colibă... Trebuia să urlu la rândul 
meu pe deasupra mesei ca o cucuvaie pentru ca tovarăşul 
meu să mă poată înţelege. Găsisem ce căutasem, mie care 
nu-mi plăcea la ţară. 

— Cum te cheamă? Parca Robinson mi-ai spus? il intrebai. 

Dar el tocmai atunci îmi repetă că indigenii sufereau pâna 
la marasm de toate bolile posibile şi că nu erau capabili 
aceşti nenorociti să se ocupe de vreun comerţ, oricare ar fi 
el. În timp ce noi vorbeam despre negri, tântarii şi insectele, 
atât de mari, atât de numeroase, se abatura în jurul lămpi în 
rafale aşa de dense că trebui să stingem lumina. 

Figura acestui Robinson îmi mai apăru o dată, înainte de 
a stinge, voalată de reţeaua de insecte. Poate tocmai de aceea 
trăsăturile sale se impuseră mai adânc memoriei mele, în 
timp ce până atunci nu-mi spuseseră nimic precis. În 
întuneric el continuă să vorbească, în timp ce eu mă 
întorceam căutând în trecutul meu însoțit de sunetul vocii lui 


ca de o chemare în fata porților anilor, lunilor şi zilelor mele, 
pentru a mă întreba unde mai putusem întâlni această fiinţă. 
Dar nu descoperii nimic. Nu mi se răspundea. Te poți pierde 
mergând pe bâjbâite printre formele revolute. E înfricoşător 
să ai în trecutul tău oameni şi lucruri care nu se mai mişcă. 

Fiintele vii pe care le-ai pierdut prin criptele timpului 
dorm atât de bine la un loc cu morţii că aceeaşi umbră îi 
învăluie de pe acum. 

Si aşa, nu mai ştii îmbătrânind pe cine trezesti, pe morţi 
sau pe Vil. 

Încercam să-l identific pe acest Robinson, când un săl- 
batic hohot de râs, nu departe în noapte, mă făcu să tresar. Si 
tăcu. Mă avertizase, hienele fără îndoială. 

Si apoi nimic altceva decât negrii satului şi tam-tam-urile 
lor, această percuție trăncănitoare în lemn găunos, termite 
ale vântului. 

Numele de Robinson mă tracasa evident din ce în ce mai 
mult. Începuserăm să vorbim despre Europa în întunericul în 
care ne găseam, de mesele pe care le poţi lua acolo când ai 
bani şi de băuturi desigur! Atât de răcoritoare! Nu vorbeam 
deloc însă despre ziua de mâine când trebuia să rămân acolo 
singur, pentru ani întregi poate, acolo cu toate aceste cutii de 
fasole... Era mai bine să fi rămas în război? Era mai rău, 
desigur!... Mult mai rău!... Era si el de aceeaşi părere... 
Fusese şi el în război... Şi totuşi pleca de aici... Se săturase 
de pădure, cu toate acestea... Încercai să aduc iarăşi vorba 
despre război. Dar el era cel care ocolea acum subiectul. 

În sfârşit, când ne culcarăm fiecare într-un colt al acestei 
ruini de frunze şi pereți despărțitori, îmi mărturisi fără 
menajamente că, totul fiind foarte bine cântărit, prefera 


riscul de-a fi inhatat de un tribunal civil pentru furt decat sa 
mai îndure mult timp viata asta cu cutii de fasole pe care o 
ducea de mai bine de un an. Eram lămurit. 

— N-ai bumbac pentru urechi? mă mai întrebă... Dacă nu 
ai, fa-ti din câteva fire de cuvertură şi untură de banana. Or 
să-ți iasă nişte tampoane foarte bune... Nu vreau să-i mai aud 
păcănind pe porcii ăştia! 

Existau de toate în această nebunie, în afară de porci, dar 
ținea la acest termen impropriu şi generic. 

Smecheria cu bumbacul mă tulbură, ca şi cum ar fi trebuit 
să ascundă vreo josnica vicleme din partea lui. Nu-mi 
puteam stăpâni frica imensă că mă va asasina acolo, pe 
„demontabilul” meu, înainte de a pleca, ducând cu el ce mai 
rămăsese din caserie... Ideea asta mă năucea. Dar ce să fac? 
Să strig? Pe cine? Pe antropofagii din sat? Dispärut? 
Aproape că eram de-adevăratelea! Chiar la Paris, fără avere, 
fără datorii, fără moştenire, abia dacă existi, cu mare 
greutate nu eşti un dispărut... Şi atunci, aici? Cine şi-ar bate 
capul să vie până la Bikomimbo, măcar să scuipe în apă, nu 
mai mult, în amintirea mea? Nimeni, evident. 

Orele trecură una după alta alternând răgazul cu 
neliniştea. El nu sforăia. Toate zgomotele, toate fluieraturile 
care se auzeau din pădure mă împiedicau să-i aud respiraţia. 
Nu era nevoie de nici un bumbac. Numele de Robinson îmi 
relevă în cele din urmă, tot stăruind, un corp, o înfăţişare, o 
voce chiar, pe care o cunoscusem... Si apoi în momentul în 
care cedam de-a binelea somnului, individul întreg răsări în 
fata patului meu, îi fixai amintirea, nu a lui desigur, dar 
precis amintirea acelui Robinson, omul de la Noirceur-sur- 
la-Lys, de acolo, din Flandra, pe care-l insotisem pe 


țărmurile acelei nopţi în care căutam împreună o gaură ca să 
scăpăm de război şi apoi mai târziu la Paris... Îmi amintii 
totul. Anii mi se perindau acum brusc prin faţa ochilor... 
Fusesem bolnav de cap, mi-era greu... Acum că ştiam, că-l 
descoperisem şi tot mi-era frică. Mă recunoscuse şi el? In 
orice caz, se putea bizui pe tăcerea şi complicitatea mea. 

— Robinson! Robinson! îl strigai vesel ca pentru a-i da o 
veste bună. Hei, bătrâne! Hei, Robinson!... Nici un răspuns. 

Cu inima bătând nebuneste, mă ridicai şi mă pregatii să 
primesc tâlhăreasca lovitură în teasta... Nimic. Atunci destul 
de curajos, mă aventurai până la celălalt capăt al colibei, 
orbecăind, acolo unde îl văzusem culcându-se. Plecase. 

Aşteptai ziua aprinzând din când în când câte un chibrit. 
Ziua sosi într-o trâmbă de lumină şi apoi negrii servitori 
răsăriră să-mi ofere, hilari, enorma lor inutilitate, în afară 
totuşi de faptul că erau veseli. Incercau să mä-nvete ce-i 
nepăsarea. Mă străduu printr-o serie de gesturi foarte bine 
gândite să-i fac să înţeleagă cât de mult mă neliniştea 
dispariția lui Robinson, dar nu păreau că s-ar sinchisi catusi 
de putin. Era o nebunie, asta aşa-i, să te ocupi de altceva 
decât de ceea ce se vedea. În sfârşit în aceasta istorie cel mai 
mult regretam banii. Dar foarte rar se întâmplă să vezi şi a 
doua oară pe oamenii care au fugit cu banii... Această 
împrejurare mă făcu să bănuiesc că Robinson va renunţa să 
se întoarcă aşa numai ca să mă asasineze. Era până una alta 
un bun câştigat. 

Deci numai pentru mine tot peisajul! Aveam de acum 
încolo tot timpul să mä-ntorc spre el, mă gândeam eu, la 
suprafaţa sau în adâncimea acestei imensitati de frunze, a 
acestui ocean de roşu, dungat cu galben, vine de foc, 


magnifice fără îndoială pentru cel ce iubeşte natura. Hotărât, 
n-o iubeam deloc. Poezia tropicelor mă dezgusta. Privirea, 
gândul numai la aceste ţinuturi îmi venea pe gât ca thonul. 
Orice s-ar spune, va fi întotdeauna un ţinut pentru țânțari si 
pantere... Fiecare cu locul lui. 

Preferam să mä-ntorc în coliba mea şi s-o pun pe picioare 
în aşteptarea furtunii care nu mai putea să întârzie mult. Dar 
si acolo trebui să renunţ repede la încercarea mea de 
consolidare. Firesc pentru ea ar fi fost să se prăbuşească 
încă, nici într-un caz să fie refăcută... Bordeiul invadat de 
insecte se destrăma din toate părțile, hotărât n-ai fi putut face 
din locuinţa mea nici măcar o privată mai de doamne-ajută. 

După ce am descris vlăguit vreo câteva cercuri prin 
junglă, a trebuit să mä-ntorc şi să mă prăbuşesc tăcând, din 
cauza soarelui. Mereu el. Totul tace, totul, de frica de a nu 
arde sub soarele amiezii, ar fi fost de ajuns o scânteie pentru 
aceste ierburi, animale şi oameni, totul încins peste măsură. 
Apoplexia de amiază. 

Puiul meu de găină, singurul, care se temea şi el de 
această oră, intra cu mine în colibă, el unicul bun moştenit 
de la Robinson. A trăit cu mine aşa vreo trei săptămâni, 
plimbându-se, urmându-mă ca un câine, piuind la tot pasul, 
zărind şerpi peste tot. Într-o zi de mare plictiseală l-am 
mâncat. N-avea nici un gust carnea lui decolorată de soare 
ca o stambă. Poate că din cauza lui m-am îmbolnăvit atât de 
rău. În sfârşit, fapt e că a doua zi după acest prânz nu m-am 
mai putut scula. Spre amiază, vlăguit, m-am târât pana la 
cutiuta de medicamente. Nu era nimic înăuntru decât 
tinctură de iod şi un plan al nord-sudului. Clienţi nu mai 
văzusem deloc să vie pe la factorie, numai nişte gură-cască 


negri gesticulând interminabil şi mestecand Kola, erotici şi 
plini de friguri. Acum se adunaseră în cerc în jurul meu, 
negrii, aveau aerul că vorbesc despre figura mea foarte 
nelalocul ei. Bolnav, eram pe de-a-ntregul, în aşa hal încât 
aveam senzația că picioarele nu-mi mai trebuiesc, 
spânzurând pe marginea patului ca nişte obiecte fără rost şi 
într-un fel comice. 

De la Fort-Gono, de la Director, nu-mi ajungeau prin 
curier decât scrisori murdare de ocări şi de prostii, şi tot atât 
de amenințătoare. Comerciantii care se dau drept mai mici 
sau mai mari smecheri de profesie se dovedesc cel mai 
adesea în practică nişte gafeuri neintrecuti. Mama mea, din 
Franţa, mă încuraja să veghez asupra sănătăţii mele, ca şi-n 
război. Sub ghilotină, mama m-ar fi certat că mi-am uitat 
fularul. Nu pierdea nici un prilej, mama, să încerce să mă 
facă să cred că lumea era bună şi că făcuse mare bine că mă 
adusese pe lume. Era marele şiretlic al nepăsării materne 
această presupusă Providenta. Mi-era dealtfel foarte uşor sa 
nu răspund tuturor acestor palavre ale patronului şi ale 
mamei şi nici nu răspundeam vreodată. Totuşi aceasta 
atitudine nu imbunatatea situaţia. 

Robinson furase aproape tot conţinutul acestei instituţii 
comerciale fragile şi cine m-ar fi crezut dacă as fi spus-o? Să 
scriu? La ce bun? Cui? Patronului? În fiecare seară pe la ora 
cinci dârdâiam de febră şi cu la rândul meu, şi încă de o 
febră atât de puternică încât patul mi se clatina scartaind ca 
un hamac... Negrii satului îmi luaseră locul în serviciu şi in 
coliba mea; nu le cerusem, dar să-i dau afară de acum era 
pentru mine un efort prea mare. Se certau pe ce mai 
rămăsese din factorie, şterpelind tutunul din butoiase, 


încercând ultimele paniole, apreciindu-le, luandu-le cu «i, 
mai adăugând daca se mai putea adăuga ceva la debandada 
generală a întreprinderii mele. Cauciucul zvârlit pe jos si 
risipit îşi amesteca sucul cu al pepenilor de junglă, cu acele 
papaie dulcege cu gust de pere mäläiete a căror amintire, 
cincisprezece ani mai târziu, mă ingretosa încă, atât de multe 
mâncasem în loc de fasole. 

Încercam să-mi dau seama la ce nivel de neputinţă 
ajunsesem, dar nu reuşeam. „Toată lumea fură”, imi repetase 
de trei ori Robinson înainte de-a dispărea. Era şi părerea 
Agentului general. În timpul febrei aceste vorbe îmi dădeau 
fiori. „Trebuie să te descurci” imi mai spusese, încercam să 
mă scol. Nici asta nu puteam. În ceea ce priveşte apa pe care 
trebuia s-o beau, avusese dreptate, noroi era, mai rău, mâl 
băltit. Negroimea îmi aducea multe banane, mari, mici, 
portocalii, roşii şi mai ales papaie, dar mă durea atât de tare 
burta de ele şi de toate! Aş fi vomat întreg pământul. 

De îndată ce mă simţeam mai în putere, mai puţin năucit, 
oribila frică mă cuprindea din nou din cap până-n picioare, 
frica de-a trebui să dau socoteală Societăţii Pordurière. Ce le 
voi spune acestor diabolici? Mă vor crede oare? Mă vor 
aresta fără doar şi poate! Cine mă va judeca? Tipi speciali 
înarmaţi cu legi teribile pe care le dețin nu se ştie de unde, 
asemeni Consiliului de război, dar ale căror intenții 
adevărate nu ti le descoperă niciodată şi care se distrează 
făcându-te să urci cu ele, sângerând, pe cărarea spre Infern, 
drumul care-i duce pe săraci la moarte. Legea este marele 
Luna Park al durerii. Când nenorocitul se lasă prins de ea, îl 
auzi tipand secole de-a rândul după aceea. 


Preferam să rămân acolo năuc, tremurând dezgustator la 
40 de grade decât să fiu obligat, lucid, să-mi imaginez ce ma 
aşteaptă la Fort-Gono. Ajunsesem să nu mai iau chinina ca 
să las febra să-mi ascundă realitatea. Te imbeti cu ce ai la 
îndemână. În timp ce eu mocneam aşa zile şi săptămâni, mi 
se terminarä chibritele. Nu mai aveam. Robinson nu-mi 
lăsase cu adevărat în urma lui decât fasole ”à la 
Bordelaise”.Din astea chiar că puteam zice că-mi lăsase. 
Vomam cutii întregi. Si ca să ajungi la acest rezultat trebuia 
să le mai şi incälzesti. 

Această penurie de chibrite imi prilejui o mică distracţie, 
aceea de a privi pe bucătarul meu aprinzandu-si focul între 
două pietre in formă de amnar cu nişte ierburi uscate. 
Privindu-1 îndeletnicirea îmi veni o idee. Cu febra pe care o 
aveam, ideea prinse o ciudată consistență. Cu toate că din 
fire neîndemânatec, după o săptămână de exerciţiu, ştiam şi 
eu tot ca şi negrul meu să-mi fac focul între două pietre 
ascuţite. Pe scurt începeam să mă descurc în starea mea 
primitivă. Focul e principalul, rămâne vânătoarea, dar nu 
aveam nici o ambiţie, focul pietrei de silex îmi ajungea. Mă 
exersam foarte conştiincios. Nu aveam decât asta de făcut zi 
de zi. Smecheria cu omorâtul omizilor din „era secundară” o 
deprinsesem mult mai puţin. Nu dobândisem încă dibăcia 
necesară. Pe cele mai multe le storcoşeam. Nu mă interesa. 
Le lăsam să intre libere în coşmelia mea, ca prietene. 
Surveniră două furtuni succesive, a doua dură trei zile şi mai 
ales trei nopţi. Băui în sfârşit apa de ploaie din bidon, caldă 
adevărat, dar oricum... Stocul de pânzeturi începu să se 
topească sub averse, fără împotrivire, amestecându-se unele 
cu altele, marfă imputita. 


Negrii foarte săritori imi căutară în pădure tufe de liane 
ca să-mi ancorez coliba de pământ, dar în zadar, frunzisul 
pereţilor la cel mai mic vânt începea să bată nebuneşte 
deasupra acoperişului ca nişte aripi rănite... Nimic nu ajuta. 
Numai aşa de amuzament. 

Negrii mari şi mici se hotărâră să trăiască, în deruta mea, 
într-o completă familaritate cu mine. Erau veseli. Mare 
distracție. Intrau şi ieseau de la mine, dacă se poate spune 
aşa ceva, când vroiau. Libertate. Ne făceam semne de mare 
înţelegere. Fără febră m-aş fi apucat să le-nvat limba. 
Timpul îmi lipsi. Cât despre focul de piatră, cu toate 
progresele mele, nu invatasem încă cea mai bună metodă 
pentru a-l aprinde, cea expeditiva. Multe scântei imi săreau 
încă în ochi şi asta-i făcea pe negri să râdă cu poftă. 

Când nu zăceam de febră pe „demontabilul” meu sau nu- 
mi scăpăram amnarul primitiv, nu mă mai gândeam decât la 
conturile de la „Porduricre”. E curios cât de greu te eliberezi 
de teroarea socotelilor în neregulă. Desigur moştenisem 
această teroare de la mama care mă contaminase cu tradiția 
el: „Furi azi un ou... mâine un bou... şi apoi iti omori mama 
până la urmă”. Ne trebuie multă osteneală ca să scăpăm de 
toate acestea. Le înveţi cand eşti mic şi apoi te-nspaimanta 
fără încetare, mai târziu, în momentele importante. Ce 
slăbiciuni! $i nu te poţi bizui ca să scapi decât pe forţa 
împrejurărilor. Din fericire, această forță a împrejurărilor 
este enormă. Aşteptând, noi, eu şi factoria, ne scufundam. 
Dispăream în noroi după fiecare aversă, mai cleioasă, mai 
compactă. Sezonul ploilor. Ceea ce ieri părea a fi încă o 
stâncă, astăzi nu mai era decât o melasă flască. Crengile 
atârnau ude, apa caldă te urmărea în cascade, se răspândea 


prin colibă şi peste tot în împrejurimi ca în vadul unui vechi 
fluviu părăsit. Totul se topea într-un terci de mărfuri proaste, 
de speranţe, de socoteli, de febră tot jilava şi ea. O ploaie 
atât de densa ca-ti închidea gura ca un căluş cald când se 
abătea asupra ta. Acest potop nu împiedica animalele să se- 
ntâlnească, privighetorile începură să facă tot atâta zarvă cât 
şacalii. Anarhie peste tot, şi în arcă eu, Noe, vlăguit. Mi se 
năzări că venise momentul să le pun capăt la toate. 

Mama mea nu avea numai dictoane pentru cinste, mai 
zicea, îmi amintii la timp, când ardea acasă pansamentele 
vechi: „Focul purifică totul”. La mama găseşti de toate 
pentru toate întâmplările sorții. E de ajuns să ştii să alegi. 

Momentul se ivi. Silexurile mele nu erau prea bine alese, 
nici prea ascuţite, scânteile îmi rămâneau în pumni... În 
sfârşit, totuşi, primele mărfuri luară foc, în ciuda umezelii. 
Era un stoc de şosete foarte ude. Totul se întâmpla după 
apusul soarelui. Fläcärile se ridicară repede, năvalnice. 
Indigenii satului se adunară în jurul focului, croncanind 
furioşi. Cauciucul natural pe care-l cumpărase Robinson 
sfaraia la mijloc şi mirosul lui îmi aminti fără putere de 
împotrivire incendiul celebru al Societăţii de Telefoane de 
pe cheiul Grenelle pe care-l privisem cu unchiul meu 
Charles, cel ce ştia să cânte atât de bine romanțe. Se petrecea 
în anul dinaintea Expoziţiei, celei mari, când eu eram încă 
foarte mic. Nimic nu obligă amintirile să apară ca mirosurile 
si flăcările. La fel mirosea şi cosmelia mea. Cu toate ca 
foarte udă, a ars în întregime fără nazuri, cu marfă cu tot. 
Socotelile erau făcute. Pădurea tăcu pentru un moment. 
Liniste deplină. Văzuseră multe la viata lor bufnitele, 
leoparzii, broastele şi papagalii. Nu era uşor să-i epatezi. Ca 


pe noi razboiul. Padurea se putea intoarce acum sa apuce ce 
mai rămăsese sub potopul ei de frunze. Nu-mi salvasem 
decat bagajelul meu, patul pliant, cei trei sute de franci si 
bineinteles cateva cutii de fasole, vai! pentru drum. 

După o oră de incendiu, nu mai rămăsese mai nimic din 
bordeiul meu. Câteva smocuri de scântei sub ploaie şi câțiva 
negri năuci care scociorau cenuşa cu capătul lănci, invaluiti 
de adierile acestui miros credincios tuturor dezastrelor, 
exalat de toate derutele lumii, mirosul de praf de puşcă 
fumegând. 

Nu mai aveam decât atâta timp cât s-o iau la sănătoasa. 
Să mă-ntorc la Fort-Gono pe propriile-mi urme? Să încerc să 
ajung acolo şi să le explic conduita mea şi împrejurările 
acestei aventuri? Sovaiam... Dar nu mult timp. Nimic nu se 
poate explica. Lumea nu ştie decât să te ucidă când se 
năpusteşte peste tine, asemeni unui om dormind care-şi 
omoară purecii când se-ntoarce pe o coastă. lată ce-ar 
însemna să mor prosteşte, îmi zisei, ca toată lumea adică. A 
te încrede în oameni înseamnă într-un anumit fel a te lăsa 
UCIS. 

Hotărâi, cu toată starea în care mă aflam, să iau pădurea 
în piept în direcția în care o luase şi acel Robinson al tuturor 
nefericirilor. 


Pe drum, am mai auzit adesea fiarele pădurii, cu 
vaicarelile, tremolo-urile şi fluierăturile lor, dar de văzut nu 
le-am văzut niciodată, daca nu pun la socoteală acel porculet 
sălbatic pe care odată era gata să calc în apropierea colbei 
mele. Auzind aceste tipete, chemări, urlete, ai fi putut crede 
că erau, acolo, foarte aproape, animalele, cu sutele, cu mule, 


colcaind. Totusi de indata ce te apropiai de locul vacarmului 
lor, mai nimeni, doar nişte bibilici mari albastre 
impopotonate în penajul lor ca pentru o nuntă, şi atât de 
stângace când săreau tuşind de pe o creangă pe alta, c-ai fi 
zis că li s-a întâmplat o nenorocire. 

Mai jos pe mucegaiul tufişurilor fluturi grei şi mari, 
bordati ca nişte „faire-part-uri”, tremurând de efortul de a se 
deschide, iar ceva mai Jos, noi, înotând în mâlul galben, 
înaintam cu mare greutate, mai ales că mă purtau pe o 
brancardă negrii, confecționată din saci cusuti cap la cap. Ar 
fi putut foarte bine să mă zvârle-n mâl în timp ce treceam 
peste o mlaştină. De ce n-au făcut-o? N-aveam s-o ştiu decât 
mai târziu. Sau şi mai bine ar fi putut să mă halească, le 
stătea doar în obicei, nu? 

Din când în când îi întrebam câte ceva cu limba cleioasă 
pe aceşti însoțitori şi mereu îmi răspundeau: Da, da. Pe 
scurt, nu mă contraziceau. De treabă oameni. Când diareea 
îmi lăsa un pic de răgaz, febra mă lua în primire imediat. De 
necrezut cum mă putusem îmbolnăvi în halul ăsta. 
Începusem chiar să nu mai văd foarte limpede, sau mai 
degrabă vedeam totul în verde. Noaptea când toate fiarele 
pământului ne împresurau tabăra, aprindeam focul. Şi de ici, 
de colo, un țipăt străbătea până la noi în ciuda enormului 
cort negru al pădurii care ne înăbuşea. O fiară sugrumată, cu 
toată oroarea de oameni şi de foc, ajungea totuşi să ni se 
plângă nouă celor care ne aflam acolo, foarte aproape de ea. 

Începând din a patra zi nu mai încercai nici măcar să 
deosebesc realitatea de lucrurile absurde pe care febra mi le 
băga in cap, unele peste altele, amestecate cu bucăţi de 


oameni, resturi de hotărâri şi disperäri care nu se mai 
terminau. 

Dar oricum oare să fi existat, imi spun astăzi, când stau şi 
mă gândesc, acel alb bărbos pe care-l întâlnirăm într-o 
dimineaţă pe un promontoriu de pietricele la joncţiunea a 
două fluvii? Chiar auzeam foarte aproape de mine bubuitul 
unei cataracte. Era un tip în genul lui Alcide, dar sergent 
spaniol. Tot rătăcind pe cărări, trecusem in colonia Rio del 
Rio, antic domeniu al Coroanei Castiliei. Acest spaniol, biet 
militar, avea şi el o coşmelie. A făcut mare haz, mi se pare, 
când i-am povestit toate nenorocirile şi ce facusem eu cu a 
mea! A lui, e adevărat, se prezenta ceva mai bine, dar nu 
cine ştie ce. Necazul lui special era cu furnicile roşii. Îşi 
gasisera să treacă, în migraţia lor anuală, exact prin mijlocul 
cocioabei lui, afurisitele, şi tot treceau de mai bine de două 
luni. 

Ocupau aproape tot locul; nici nu te puteai întoarce 
pentru că, deranjate, pişcau foarte tare. 

Fu foarte fericit când îi dădui din fasolele mele, pentru că 
el mânca numai tomate de trei ani. Ce era să mai zic. 
Consumase deja, mă informa, mai mult de trei mii de cutii 
numai el singur. Obosit să le mai prepare în vreun fel, le 
golea acum la modul cel mai simplu din lume ca pe ouă prin 
două mici orificii pe care le făcea în capac. 

Furnicile roşii, de îndată ce aflară că avea noi conserve, 
schimbară garda în jurul cutiilor lui. Nu puteai să laşi nici 
măcar o singură cutie aruncată la întâmplare, începută, 
pentru că atunci toată rasa de furnici roşii intra în colibă. L- 
ar fi înghiţit şi pe spaniol. 


Aflai de la aceasta gazda ca orasul-capitala a coloniei Rio 
del Rio se numea San Tapeta, oras si port celebru pe toata 
coasta şi chiar mai departe, pentru armarea galerelor de 
cursă lungă. 

Pista pe care o urmam ducea exact acolo, acesta era 
drumul, era de-ajuns s-o mai ţinem asa trei zile şi trei nopţi. 
Ca să-mi vindec delirul îl întrebai pe acest spaniol dacă nu 
cunoştea vreo bună doftoroaie indigenă care m-ar fi pus pe 
picioare. Capul mă chinuia îngrozitor. Dar nici nu vru s-audă 
de aşa ceva. Chiar pentru un colonizator spaniol era în aşa 
hal de africanofob, că refuza când mergea la privată să se 
servească de frunzele de bananieri şi-şi tinea la dispoziţie un 
vraf de ”’Boletin de Asturias” pedant decupate în acest scop. 
Nici el nu citea jurnalele, ca şi Alcide. 

De trei ani de când trăia acolo, singur cu furnicile, cu 
micile lui manii şi jurnale vechi, cu acest teribil accent 
spaniol care e atât de puternic că pare un fel de a doua 
persoană, era foarte greu să-i mai trezeşti interesul pentru 
ceva. 

Când îşi înjura negrii era ca o furtună. Alcide nici nu 
conta pe lângă el în materie de înjurături. Îi dădui în cele din 
urmă toate fasolele mele acestui spaniol, atât de mult îmi 
plăcuse. Drept recunoştinţă îmi întocmi un frumos paşaport 
pe hârtie granulată cu însemnele Castiliei şi cu una din acele 
semnături atât de minuţios lucrată că-i răpi migăloasa 
execuţie zece minute bune. 

În ceea ce priveşte San Tapeta, nu se putea să nu-l 
nimeresc, spusese adevărul, era drept înaintea noastră. Nu 
ştiu cum am ajuns aici, dar de un lucru sunt sigur, că mă 
dădură pe mâinile unui preot care-mi păru şi el atât de 


vlaguit că numai avându-l lângă mine prindeam curaj, prin 
comparaţie. Nu pentru multă vreme. 

Oraşul San Tapeta era aşezat pe o coastă stâncoasă drept 
în fata marii şi verde de nu-ţi credeai ochilor. Un spectacol 
magnific fără îndoială, văzut din rada portului, somptuos de 
departe, dar de aproape nimic, decât hoituri istovite ca şi la 
Fort-Gono, coapte şi răscoapte la nesfârşit. Cât despre negrii 
micii mele caravane, într-un moment de luciditate, i-am 
trimis înapoi. Traversaseră o mare parte de pădure şi se 
temeau la întoarcere pentru viaţa lor, ziceau. Au plâns 
înainte de a mă părăsi, dar mie-mi lipsea forţa necesară ca sa 
mai si plang. Suferisem şi transpirasem prea mult. Nu se mai 
termina. 

Pe cat mi-aduc aminte multe fiinte croncanitoare de care 
aceasta aglomeratie era plină venira din acest moment sa se- 
nvarta in jurul patului meu, pe care-l mutasera special în 
presbiteriu, distractiile erau rare la San Tapeta. Preotul ma 
indopa cu ceaiuri, o cruce mare de aur i se legăna pe burtă şi 
din adâncurile sutanei când se apropia de căpătâiul meu se 
auzea zgomot puternic de maruntis, dar nici poveste să fi 
putut sta de vorbă cu cineva, căci numai delirul mă obosea 
peste măsură. 

Credeam că se terminase cu mine de-a binelea, încercam 
să privesc la ceea ce se mai putea zări din această lume pe 
fereastra preotului. N-aş îndrăzni să afirm că aş putea astăzi 
descrie acele grădini fără să comit grosolane şi fantastice 
erori. Soarele, cu siguranţă, era tot acelaşi, ca şi cum te-ai fi 
găsit mereu cu faţa într-un cazan încins şi apoi dedesubt tot 
soare şi aceşti arbori năstruşnici şi iarăşi alei, şi soiurile de 
salate crescute cât stejarii şi păpădule din care ar fi fost de 


ajuns trei sau patru la un loc ca să alcätuiesti un frumos si 
banal castan de pe la noi. Adăugaţi peste toate o broască 
râioasă sau chiar două, grele cât prepelicarii şi care, 
strâmtorate, mărşăluiesc căutându-şi adăpost de la o tufă de 
flori la alta. 

Prin mirosuri se sfârşesc fiinţele, ţările şi obiectele. Toate 
aventurile pier pe nas. Am închis ochii pentru că-ntr-adevăr 
nu-i mai puteam tine deschişi. Atunci mirosul acru al Africii 
s-a estompat, noapte după noapte. Şi-mi fu din ce în ce mai 
greu să regăsesc gretosul ei amestec de pământ mort, de 
floci încinşi şi şofran pisat. 

Un timp a trecut şi iarăşi un timp şi veni un moment în 
care am simțit noi şocuri şi revulsii şi zguduituri, de data 
asta mai ritmice, mai legănate. 

Eram încă desigur culcat, dar de astă dată pe ceva miş- 
cător. Mă lăsam dus, vomam, mă trezeam şi iar adormeam. 
Eram pe mare. Mă simţeam atât de istovit că abia putui sa- 
mi dau seama de noul miros de cordaj şi de gudron. Era 
răcoare în coltisorul zdruncinat în care fusesem zvarlit, exact 
sub un hublou larg deschis. Mă läsaserä singur. Călătoria 
continua, era evident... Dar care? Auzeam paşi pe punte, o 
punte de lemn, exact deasupra nasului meu, şi vocile şi 
valurile care clipoceau şi se destrămau lovindu-se de bordaj. 

Se întâmplă rar ca viaţa să se întoarcă la căpătâiul tău, 
oriunde ai fi, altfel decât sub forma unei blestemate farse 
porcesti. Căci numai aşa poate fi socotită farsa pe care mi-o 
jucaseră oamenii din San-Tapeta. Nu profitaseră ei de 
slăbiciunea mea ca să mă vândă, istovit cum eram, 
echipajului unei galere? Frumoasă galeră, pe onoarea mea, 
mărturisesc, cu bordurile înalte, bine legată, încoronată de 


frumoase pânze purpurii, o teugă toată aurită, un vas cu toate 
locurile pentru ofiţeri capitonate şi în chip de proră un 
superb tablou în ulei de ficat de morun reprezentând 
pe Infanta Combitta în costum de polo. Ea, mi se explică 
mai târziu, această altetä, patrona cu numele ei, cu coapsele 
$1 onoarea ei regală vasul care ne purta. Magulitor. 

La urma urmei, în privinţa aventurii mele, să fi rămas la 
San-Tapeta, bolnav ca un câine cum eram şi istovit, aş fi 
crăpat sigur la acel preot unde mă plasaseră negrii... Să mă fi 
întors la Fort-Gono? N-aş fi scăpat de cei „cincisprezece 
ani” în privinţa conturilor mele... Aici cel putin eram în 
mişcare şi asta însemna de-acum o speranţă... Dacă mă 
gândesc bine, acest căpitan al Infantei Combitta a avut ceva 
curaj cumpărându-mă chiar la un preţ de nimic de la preotul 
meu în momentul când ridica ancora. Îşi riscase toţi banii în 
această afacere căpitanul. Ar fi putut pierde tot... Se bizuise 
pe acțiunea binefăcătoare a aerului mării ca să mă pună pe 
picioare. Merita o răsplată. Deliram încă enorm, dar cu o 
oarecare logică. Câştigase pentru că mă simţeam de-acum 
mai bine şi era foarte mulţumit. Din momentul în care 
deschisei ochii veni adesea să mă viziteze în coltisorul meu 
retras, împodobit cu pălăria lui cu pene, căpitanul. Aşa îmi 
apărea. 

Se distra văzând cum mă căzneam să mă scol de pe 
rogojina mea, în ciuda febrei care mă-ncleşta. Vomam... 
„Hai, căcăciosule, curând ai să poţi trage la rame cu cei- 
lalti!” imi prezicea... Frumos din partea lui, şi râdea în 
hohote, altoindu-mi câteva bastoane, dar pe atunci încă 
foarte amicale, şi pe ceafă, nu la dos. Vroia să mă amuz şi 


eu, să mă bucur cu el de afacerea bună pe care o făcuse 
achizitionandu-ma. 

Hrana la bord imi paru chiar accceptabila. Deliram însă 
mereu. In scurt timp, aşa cum imi prezise căpitanul, mă 
inzdravenii destul ca să pot trage din când în cand la rame 
alături de camarazii mei. Dar unde erau zece eu vedeam o 
sută: delirul. 

Ne osteneam destul de puţin în timpul acestei traversări 
pentru că navigam în majoritatea timpului cu pânze. 
Condiţia noastră pe vas nu era deloc mai nenorocită decât 
aceea a unor călători obişnuiţi din clasele de jos într-un 
vagon duminical şi mai puţin periculoasă decât aceea pe care 
o indurasem pe Amiralul Bragueton la venire. Furam 
dealtfel din plin purtați de vânt în timpul acestei treceri de la 
estul la vestul Oceanului Atlantic. Temperatura scădea. Pe 
vas nu se plângea nimeni. Numai că drumul era prea lung. În 
ceea ce mă privea mă săturasem de spectacolul mărilor şi al 
pădurilor pentru vecie. 

I-as fi cerut căpitanului amănunte despre scopul şi 
mijloacele călătoriei noastre, dar de când îmi mergea evident 
mai bine, încetase să se mai intereseze de soarta mea. Şi apoi 
băteam totuşi prea mult câmpii pentru o conversaţie. Nu-l 
mai vedeam decât de departe, ca pe un adevărat patron. 

La bord printre galerieni, începui să-l caut pe Robinson şi 
de mai multe ori noaptea în plină linişte îl strigai cu voce 
tare, nu-mi răspundeau decât înjurăturile şi amenințările. 
Ocnasil. 

Totuşi cu cât mă gândeam mai mult la amănuntele şi 
împrejurările aventurii mele, cu atât mai probabil mi se 
părea să 1 se fi jucat şi lui aceeaşi festă la San-Tapeta. Numai 


ca Robinson trebuia să tragă la vâsle pe altă galeră acum. 
Negrii pădurii trebuie să fi fost cu toţii intelesi în afaceri. 
Fiecare la rândul lui, asta era regula. Trebuie să trăieşti şi să 
scoţi în vânzare lucrurile şi oamenii pe care nu-i mănânci 
imediat. Relativa gentilete a negrilor în privinţa mea se 
explica la modul cel mai infam. 

Infanta Combitta se rostogoli încă săptămâni şi săptămâni 
străbătând hula atlantică a crizelor de rău de mare până când 
într-o seară totul s-a calmat în jurul nostru. Nu mai deliram. 
Foiam în jurul ancorei. A doua zi la trezire am înţeles 
deschizând hublourile că ajunsesem la destinaţie. Era un 
spectacol magnific! 


Ce surpriză, fu cu adevărat o surpriză. Ceea ce ni se 
dezvălui brusc prin ceaţă ni se păru atât de bizar, că mai întâi 
nu ne-a venit să credem, dar când am ajuns în dreptul lui, tot 
galerianul ce era acolo începu să facă haz văzând cum se 
ridica aşa oblu-n fata noastră... 

Inchipuiti-va că oraşul lor stătea-n picioare, absolut drept. 
New-York-ul este un oraş construit pe verticală. Mai 
văzuserăm şi noi oraşe, desigur, şi încă din cele frumoase, şi 
porturi, şi încă din cele faimoase. Dar la noi, nu-i aşa, 
oraşele stau culcate pe malul mării sau pe fluvii, se-ntind de- 
a lungul peisajului, îşi aşteaptă călătorul, în timp ce acesta, 
american, nu se sinchisea, nu, se tinea drept, foarte teapan, 
acolo, fara strop de tandrete, teapan de te apuca frica. 

Am facut deci haz ca niste netoti. Evident era caraghios 
un oras atat de teapan. Dar nu puteam face haz de spectacol 
decat din gat, din cauza frigului care venea din larg in tot 
acest timp, străbătând ceața posomorâtă şi rosieticä, agila şi 


piscatoare, luându-ne cu asalt pantalonii ca şi crăpăturile 
acestei zidării, străzile oraşului, spre care se mai năpusteau 
$i norii călare pe spinarea vântului. Galera noastră îşi tinea 
brazda ei îngustă exact la nivelul digurilor, acolo unde se 
termina o apă căcănie, toată bălăcită de un sir de barcute şi 
remorchere nesatioase şi încornorate. 

Pentru un neisprăvit nu e niciodată uşor să debarce 
undeva, dar pentru un galerian e şi mai rău, mai ales că 
americanilor nu le plac deloc galerienii care vin din Europa. 
„Sunt toţi nişte anarhişti”, zic ei. Nu vor să-i primească decât 
pe curiosii care le aduc bani, pentru că toți banii Europei 
sunt fu ai Dolarului. 

Aş fi putut încerca, cum mai încercaseră şi alții, să tra- 
versez portul înot şi, odată ajuns la chei, să încep să strig: 
„Trăiască Dolarul! "Trăiască Dolarul!” O şmecherie. O 
mulțime de oameni au debarcat aşa şi apoi au făcut avere. 
Nu-i sigur, se povesteşte numai. Se întâmplă să vezi în vis 
lucruri şi mai rele. Eu aveam în cap cu febra la un loc o altă 
combinaţie. 

La bordul galerei invatasem să socotesc purecii (nu 
numai să-i prind, dar să-i adun şi să-i scad, într-un cuvânt 
statistici), meserie delicată care nu prea pare cine ştie ce, dar 
care presupune o întreagă tehnică, şi eu vroiam să mă 
folosesc de ea. Americanii, orice ati zice, sunt pricepuţi in 
materie de tehnică. Le-ar fi plăcut la nebunie maniera mea 
de-a socoti purecii, eram sigur dinainte. După părerea mea 
nu trebuia să scap ocazia. 

Eram gata să le ofer serviciile mele, când dintr-o dată se 
dădu ordin galerei noastre să intre în carantină într-un 
golfulet de-alături: la adăpost, la o azvarlitura de bat de un 


satulet discret, în fundul unui golf liniştit, la două mile est de 
New-York. 

Saptamani intregi am fost tinuti acolo sub observatie, 
incat ne injghebaram obiceiurile noastre. Astfel in fiecare 
seară după cină se desprindea de la bord ca să mearga-n sat 
echipa cu aprovizionarea cu apa... Trebuia sa fac si eu parte 
din ea pentru ca să-mi ating scopurile. 

Camarazii ştiau bine unde vroiam să ajung, dar pe ei nu-i 
tenta aventura. „E zăltat, ziceau ei, dar nu-i periculos”. 
Pe Infanta Combitta nu mâncau prost, îi cam ciomăgea pe 
băieți, dar nu prea, pe scurt se putea trăi. Munca nu era din 
cale-afară de grea. Si apoi, sublim avantaj, nu-i dădea 
nimeni afară de pe galeră niciodată, mai mult chiar regele le 
promisese pentru când vor avea 62 de ani un fel de 
pensioară. Această perspectivă îi făcea fericiţi, aveau la ce 
visa şi duminica, pentru a se simţi liberi, pe deasupra, se 
jucau de-a votul. 

Săptămâni de-a rândul cat tinu carantina, racneau pe 
punte, se băteau, se iubeau rând pe rând. Şi apoi ceea ce-n 
sfârşit îi împiedica s-o şteargă cu mine era mai ales faptul că 
nu vroiau să ştie nimic despre această Americă după care eu 
eram nebun. Fiecare cu monstrii lui, şi pentru ei America era 
dracul. Încercau chiar să mă dezguste de ea. În zadar le 
spuneam că aveam cunoştinţe în aceasta tara, pe micuța Lola 
mai ales, care trebuia să fie foarte bogată acum şi apoi fără 
îndoială pe Robinson care trebuie să-şi fi făcut o situaţie în 
afaceri, nu vroiau să renunţe deloc la aversiunea lor pentru 
Statele-Unite, la dezgustul şi la ura lor: „Zărghit ai fost de 
când te stim!” imi ziceau, într-o zi m-am prefăcut că mă duc 


până la caneaua din sat şi apoi le-am spus că nu ma mai 
întorc pe galeră. Salut! 

Ocnasii erau băieți de treabä-n fond şi, măcar că mi-au 
spus de atâtea ori că nu fac bine, mi-au urat drum bun şi 
noroc şi numai bucurie să dea Dumnezeu, dar în felul lor: 
„Du-te! mi-au zis. Du-te! Dar nu faci bine! Gusturile tale nu- 
s pentru un păduchios ca tine! Febra te înnebuneşte! Ai să 
te-ntorci din America ta mai nenorocit decât noi! Gusturile 
tale or să te piardă! Vrei sä-nveti? Dar ştii şi aşa prea mult 
pentru ceea ce eşti!” 

În zadar le spuneam că aveam prieteni prin partea locului, 
care mă aşteptau. Deliram. 

— Prieteni? se strambau ei, prieteni! Ce se mai sinchisesc 
ei de mutra ta, prietenii? Te-au uitat de cand haul şi 
pârău!!... 

— Dar vreau să-i văd pe americani! îi dam eu zor în van. 
Si apoi mai sunt pe-aici şi nişte femei fără pereche!... 

— Ai face bine sa te-ntorci cu noi, gagauta! îmi 
raspundeau. Ti-am spus doar ca nu merita osteneala sa te 
duci la ei! Ai sa te-mbolnavesti mai rau decat acum! Te- 
nvätäm noi ce-s americanii, imediat! Genul milionar sau 
genul hoit! Nu-i cale de mijloc! Sigur că pe milionari n-ai 
să-1 vezi tu în halul în care esti! Dar hoituri, bizuie-te pe ei, 
ai să te saturi! Fu liniştit! Şi nu mai târziu decât imediat! 

Poftim cum m-au luat camarazii. M-au scos din sărite toţi 
în cele din urmă, milogii, poponarii, stârpiturile. „Hai, 
carati-va! le-am răspuns; vă curg balele de ciudă! Daca or să 
mă pună americanii cu botul pe labe, rămâne de văzut! Dar 
voi n-aveţi între picioare decât o plăcintă şi aia foarte 
moale!” 


Bine le-am mai zis-o! Eram multumit! 

Cum se apropia noaptea îi chemară pe galeră. Începură să 
tragă cu toţii la vâsle în cadență fără unul, acela eram eu. 
Am aşteptat până nu s-au mai auzit deloc, am numărat apoi 
până la o sută, şi am luat-o la goană cât am putut de repede 
spre sat. Satul era un locşor îngrijit, bine luminat, cu case de 
lemn, care aşteptau să fie folosite, dispuse la stânga şi la 
dreapta unei capele, şi ea foarte tăcută, numai că eu aveam 
frisoane, malarie, şi-mi era frică. Pe ici, pe colo se mai 
vedeau câte un marinar al acestei garnizoane care nu părea 
să-şi bată prea mult capul şi chiar copii şi o fată foarte bine 
făcută: America! Sosisem. E o plăcere să priveşti, după 
atâtea aventuri nefericite! Îţi dă putere ca un fruct! 
Nimerisem în singurul sat care nu servea la nimic. O mică 
garnizoana de familii de marinari îl menținea într-o stare 
bună cu toate instalațiile lui pentru eventuala zi în care o 
ciumă turbată ar sosi pe un vas ca al nostru şi ar ameninţa 
marele port. 

Atunci în aceste instalații vor crapa cât mai multi străini 
posibili pentru ca ceilalți să nu ia vreo boală. Aveau chiar şi 
un cimitir foarte aproape în împrejurimi plantat cu flori peste 
tot. Aşteptau. De şaizeci de ani aşteptau fără să facă nimic 
decât să aştepte. 

Găsind un mic adăpost gol, m-am strecurat înăuntru şi am 
adormit pe loc, iar de dimineaţă stradutele erau pline de 
marinari îmbrăcați în pantaloni scurți, armoniosi şi bine 
făcuți, de mai mare dragul, jucându-se cu mătura si 
împroşcând căldări de apă în jurul adăpostului meu şi pe la 
toate răspântiile acestui sat teoretic. În zadar m-am străduit 


să-mi păstrez un aer nepăsător, mi-era atât de foame că ma 
apropiai fără să vreau de un loc care mirosea a bucătărie. 

Acolo fui descoperit şi înghesuit între doi soldaţi hotărâți 
să afle cine sunt şi care se întrebară dacă nu era mai bine să 
mă-arunce imediat în mare. Dus pe căi rapide în faţa 
Directorului Carantinei, nu prea eram la largul meu şi cu 
toate că-mi încropisem eu ceva curaj într-o viață mereu 
potrivnică, mă simţeam încă prea plin de febră pentru a mă 
azvârli în câteva improvizații strălucitoare. Băteam mai 
degrabă câmpii şi n-aveam inimă pentru asta. 

Era mai bine să-mi pierd cunoştinţa. Ceea ce se şi 
întâmplă. În biroul lui, unde mă deşteptai mai târziu, câteva 
doamne îmbrăcate în culori deschise înlocuiseră barbatii din 
jurul meu, şi suportai din partea lor un chestionar vag si 
binevoitor cu care m-aş fi foarte mulţumit. Dar nici o 
ingaduinta nu durează pe lumea asta şi de-a doua zi bărbaţii 
începură să-mi vorbească de închisoare. Mă folosii de acest 
moment pentru a le vorbi despre pureci, aşa fără să pară că 
insist... Că ştiam să-i prind... Să-i număr... Că era meseria 
mea să grupez aceşti paraziți în veritabile statistici. Vedeam 
eu bine că erau interesaţi de vorbele mele, clătinau din cap, 
paznicii mei. Mă ascultau. Dar de crezut asta era altă brânză 
în ceea traistă. 

În sfârşit, apăru comandantul staţiunii în persoană. Îi 
ziceau "Surgeon general”, ceea ce era un nume prea frumos 
pentru un peşte. Se arătă grosolan, dar mai hotărât decât 
ceilalți. „Ce tot îndrugi, băiete? îmi zise, ştii să numeri 
pureci? Aha, aha!...” Se bucura dinainte de o şarlatanie ca 
asta, ca să mă-nfunde. Dar întorcându-i vorba îi recita mica 
pledoarie pe care o pregătisem. „Am încredere în 


recensământul purecilor! E un factor de civilizaţie pentru ca 
recensamantul se afla la baza unui material statistic dintre 
cele mai pretioase!... O tara progresistă trebuie să-şi 
cunoască numărul purecilor, divizați pe sexe, grupaţi pe 
vârstă, ani, anotimpuri...” 

— Haide, haide! Destulă vorbă, tinere! mi-o täie 
el, Surgeon-ul general. Au mai venit pe aici multi flăcăi 
înaintea ta din Europa care ne-au indrugat verzi şi uscate şi 
nu erau până la urmă decât nişte anarhisti ca şi ceilalți, mai 
rai chiar decât alţii... Nu mai credeau nici măcar în anarhie! 
Vorbărie de fanfaroni!... Mâine o să te punem la încercare pe 
lângă emigranții de peste drum la Ellis Island în serviciul 
duşurilor! Aghiotantul meu Mr. Mischief îmi cere de două 
luni un agent socotitor de pureci, o să ne spună el dacă ai 
mințit. Vei merge la el spre încercare! Fuga mars! $i daca 
cumva ne-ai înşelat, in apa cu tine! Fuga mars! Şi păzea! 

Am rupt-o de fugă din faţa acestei autorități americane 
cum o mai rupsesem de fugă din fata altor autorităţi, 
prezentându-i mai întâi fata şi apoi dosul printr-o 
semiîntoarcere agilă, totul însoţit de salutul militar. 

Mă gândeam că această cale a statisticilor trebuie să fie 
tot aşa de bună ca oricare alta ca să mă apropii de New- 
York. De a doua zi Mischief, maiorul în chestiune, mă puse 
scurt la curent cu serviciul meu, gras şi galben cum era acest 
om şi miop fără pereche, purtător de enormi ochelari 
fumurii. Probabil că mă recunoştea în felul în care fiarele 
sălbatice îşi recunosc vânatul, după aliura generală, pentru 
că în privinţa detaliilor era imposibil cu ochelarii pe care-i 
purta. 


Ne intelesesem in ceea ce priveste misiunea mea fara 
greutate si chiar cred ca spre sfarsitul stagiului meu imi 
nutrea multa simpatie Mischief. A nu te vedea unul cu altul e 
un motiv temeinic sa te simpatizezi, dar mai ales felul meu 
remarcabil de a prinde purecii il fermeca. N-aveam pereche- 
n stațiune cand era vorba să-i pun la cutie pe cei mai 
indaratnici, mai solzosi, mai nerăbdători, ba chiar eram 
capabil să-i selectionez după sexul emigrantului. O munca 
formidabilă, nici vorbă... Mischief se bizui in cele din urmă 
în întregime pe mine. 

Spre seară aveam, tot ucigând pureci, unghiile degetului 
mare şi ale indexului invinetite şi tot nu-mi terminasem 
treaba pentru că-mi rămânea lucrul cel mai important de 
făcut, să întocmesc coloanele situaţiei caracteristice a zilei: 
purecii de Polonia, de Iugoslavia... de Spania... Morpionii 
din Crimeea... Raiosii din Peru... Tot ce purta umanitatea în 
derută ascuns şi pişcător îmi trecea mie printre unghii. Era o 
operă după cum se vede monumentală şi meticuloasă. 
Statisticile noastre se calculau la New-York, într-un serviciu 
special înzestrat cu maşini electrice de socotit purecii. În 
fiecare zi, micul remorcher al Carantinei traversa rada în 
toată lungimea ei pentru a duce acolo statisticile noastre de 
calculat sau de verificat. 

Aşa trecură zile şi zile, mă mai înzdrăvenisem cât de cât, 
dar pe măsură ce-mi treceau delirul şi febra în acest confort, 
gustul aventurii si al altor imprudente îmi reveni fara 
scăpare. La 37 de grade totul era banal. 

Aş fi putut rămâne acolo liniştit, bine hrănit la popota 
stațiunii cu atât mai mult cu cât, remarcasem, fata maiorului 
Mischief, strălucitoare la cei cincisprezece ani ai ei, venea 


după ora cinci să joace tenis, într-o fustă extrem de scurtă in 
faţa biroului nostru. În privinţa picioarelor rar mi-a fost dat 
să văd ceva mai frumos, puţin masculine încă, şi totuşi de pe 
acum mai delicate, frumuseţe a cărnii ce sta să-nflorească. O 
adevărată invitaţie la fericire, să chiui de bucuria ce ţi se 
făgăduia. Tinerii subofiteri ai detaşamentului n-o mai 
părăseau. 

Nu aveau ca mine răspunderea unei munci utile, parşivu! 
Nu pierdeam nici un amănunt din manejul lor în jurul 
micului meu idol. Mă albăstream de furie de mai multe ori 
pe zi. Îmi zisei în cele din urmă că noaptea aş fi putut trece 
si eu drept marinar. Mângâiam aceste speranţe când într-o 
sâmbătă din săptămâna a douăzeci şi treia evenimentele se 
precipitară. Colegul însărcinat cu transportul statisticilor, un 
armean, fu pe neaşteptate promovat agent socotitor de pureci 
în Alaska pentru câinii prospectorilor. 

De frumoasă era frumoasă avansarea şi el se arăta dealtfel 
încântat. Câinii din Alaska sunt foarte pretiosi într-adevăr. E 
întotdeaua nevoie de ei. Îi îngrijesc bine. În timp ce de 
emigranţi îi doare-n cot. Sunt şi aşa prea multi. 

Cum de aici înainte nu mai aveam pe nimeni să ne ducă 
statisticile la New-York, nu făcură multe mofturi la birou ca 
să mă trimită pe mine. Mischief, patronul meu, îmi strânse 
mâna la plecare, recomandându-mi să fiu cuminte în oraş şi 
cuviincios. Fu ultimul sfat pe care mi-l dădu acest om 
cumsecade şi cât nu mă văzuse el până atunci de acum 
încolo nici atât n-avea să mă mai vadă. De îndată ce ajunse 
la chei începu să toarne cu găleata, făcându-mi leoarcă 
vestonul meu cel subtirel şi statisticile care mi se topiră 
încetul cu încetul în mână. Am păstrat câteva într-un teanc 


destul de gros, ieşindu-mi din buzunar, ca să am cât de cât 
aerul unui om de afaceri în oraş, şi mă aruncai plin de teamă 
si de emoţii spre alte aventuri. 

Ridicând nasul spre toată această zidărie, mă apucă un fel 
de ameteala pe dos din cauza ferestrelor cu adevărat prea 
numeroase şi atât de asemănătoare că ti se făcea greață. 

Subtirel îmbrăcat mă grăbii rebegit spre crăpătura cea mai 
întunecată pe care o putui descoperi în această faţadă 
imensă, sperând că trecătorii nu mă vor băga-n seamă atât de 
uşor printre ei. Ruşine inutilă. N-aveam de ce mă teme. Pe 
strada pe care o alesesem, cu adevărat cea mai îngustă dintre 
toate, nu mai lată decât un pârâu de pe la noi, şi foarte 
murdară, foarte umedă, plină de umbre, forfoteau deja atâţia 
oameni mici şi mari că mă duseră cu ei ca pe o umbră. 
Mergeau şi ei ca şi mine în oraş, la munca, färä-ndoialä, cu 
capul în pământ. Erau săracii de pretutindeni. 


Ca şi cum as fi ştiut unde merg, m-am prefăcut că stau o 
clipa la îndoială şi schimbându-mi drumul, o luai la dreapta 
pe o altă stradă mai bine luminată, ,,Broadway” se numea. 
Numele l-am citit pe o placă. Lumina zilei cu pescarusi şi 
fâşii de cer rămânea sus, mult deasupra ultimelor etaje. Noi 
înaintam în lumina licărită de jos, bolnavă ca a pădurii şi atât 
de cenuşie că strada se umpluse de ea ca de un amestec 
vâscos de bumbac murdar. 

Era ca o plagă tristă fără sfârşit, strada mişunând cu noi 
pe fundul ei, de la un trotuar la altul, de la un chin la altul, 
spre un capăt niciodată întrezărit, capătul tuturor străzilor 
lumii. 

Masini nu treceau, numai oameni si iar oameni. 


Era cartierul pretios, mi s-a explicat mai tarziu, cartierul 
aurului: Manhattan. Nu se intra acolo decat pe jos, ca-n 
biserică. E chiar inima băncii lumii de astăzi. Dar tot mai 
erau şi din cei care trecând scuipau pe jos. Trebuie sa fu 
indraznet. 

Un cartier indopat cu aur, o adevărată minune, minune ce 
poate fi percepută de dincolo de uşi cu foşnetul ei de dolari 
mototoliti, el, totdeauna prea gingas, Dolarul, un adevărat 
Duh Sfânt, mai prețios decât sângele. 

Am avut timp să-i văd, şi chiar să intru să le vorbesc 
acestor funcţionari care păzeau grămezile de bani. Sunt trişti 
si prost plătiți. 

Când credincioşii intră în Banca lor, să nu credeţi că se 
pot servi după pofta lor. Nu, deloc. Vorbesc dolarului, îi 
şoptesc o mulțime de lucruri printr-un fel de grilaj, se 
mărturisesc, ce mai! Fără mult zgomot, lămpi odihnitoare, 
un ghişeu minuscul de tot între două arcade înalte, asta-i tot. 
Nu-şi înghit anafura, şi-o pun pe inimă. Nu puteam sta prea 
mult să-i admir. Trebuia să-i urmez pe oamenii de pe stradă 
între pereţii de umbră lucie. 

Deodată strada noastră s-a lărgit ca o crăpătură ce-ar da 
într-un lac de lumină verde-albăstruie, înghesuită între 
monştrii fără sfârşit ai caselor. Chiar în mijlocul acestui 
luminiş se afla o clădire cu o înfăţişare campestră şi 
mărginită de nişte peluze nefericite. 

Întrebai pe câţiva trecători din mulţimea care mă- 
nconjura ce reprezenta clădirea care se vedea acolo, dar se 
prefăcură a nu mă auzi. N-aveau timp de pierdut. Un tânăr 
doar ce se afla tocmai atunci în preajma mea avu bunăvoința 
să mă informeze că era primăria, vechi monument din epoca 


colonială, completa el, tot ce mai rămăsese din istorie... ce 
mai lăsaseră să rămână pe acolo... Împrejurimile acestei oaze 
dădeau într-un scuar cu bănci şi de aici puteai să priveşti 
destul de bine primăria, stând. Nu era nimic altceva de văzut 
în momentul în care sosisem. 

Aşteptai o oră bună în acelaşi loc şi apoi din această 
penumbra, din această mulțime în mişcare, discontinuă, 
ursuză, se ivi, cam pe la prânz, de necontestat, o bruscă 
avalanşă de femei, perfectiuni de frumuseţe. 

Ce descoperire! Ce Americă! Ce încântare! Amintirea 
Lolei! Exemplul ei nu mă înşelase! Era adevărat! 

Atinsesem punctul cel mai înalt al călătoriei mele. $1 
dacă foamea nu m-ar fi ghiontit neîncetat, m-aş fi crezut 
ajuns în unul din acele momente de supranaturală revelaţie 
estetică. Frumusetile pe care le descoperisem, fără număr, 
m-ar fi smuls cu puţină încredere şi puţină bunăstare trivialei 
mele condiții omeneşti. Nu-mi lipsea decât un sandviş, ce 
mai vorbă, ca să mă cred în plin miracol. Şi cat de mult imi 
lipsea acest sandviş. 

Dar ce gratioasa mlădiere! Ce delicateţe de necrezut! Ce 
modele de armonie! Periculoase nuanţe! Strălucind de toate 
primejdule! De toate promisiunile posibile ale capului şi ale 
corpului printre atâtea blonde! Si brune! Si aceste tiziene! Si 
cât de multe erau! Poate, mă gândeam, a reînviat Grecia! 
Sosisem la timp! Îmi părură cu atât mai divine aceste apariţii 
cu cât ele nu mă băgau în seamă deloc, nu se gândeau măcar 
că exist şi eu, alături pe o bancă, istovit, mort de admiraţie 
erotico-mistică, de chinină şi de foame, trebuie să 
mărturisesc. 


Daca ar fi fost posibil să-mi ies din piele as fi ieşit exact 
în acel moment, odată pentru totdeauna. Nimic nu m-ar mai 
fi oprit. 

Ar fi putut să mă ia, să mă prefacă în abur, aceste ireale 
midinete, nu aveau decât un gest de făcut, un cuvânt de zis şi 
aş fi trecut pe loc şi în întregime în lumea Visului, dar fără 
îndoială că aveau altceva mai bun de făcut. 

O oră sau două trecură astfel în deplină stupefactie. Nu 
mai speram nimic. 

Matele imi chioräiau. Ati văzut vreodată pe la noi pe la 
tara cum se păcăleşte un cerşetor? Îi umpli un portofel vechi 
cu mate putrede de pui. Ei bine, un om, vă spun eu, e cam tot 
aşa, doar mai mare şi mai mobil, şi lacom, iar înăuntru o 
iluzie. 

Trebuia să mă gândesc serios să nu atac mica mea rezervă 
de bani. Nu prea aveam cine ştie ce. Nu îndrăzneam să-l 
număr. Dealtfel nici n-aş fi putut, vedeam dublu. Simteam 
numai prin stofă biletele subțiri, fragile, foarte aproape în 
buzunar, la un loc cu statisticile mele desperecheate. 

Treceau şi bărbaţi pe acolo, mai ales tineri cu capetele 
parcă tăiate în lemn trandafiriu, cu priviri seci şi monotone, 
fălci cum nu întâlneşti prea des, atât de late şi grosolane... În 
sfârşit, poate că aşa le plăceau femeilor lor fălcile. Sexele 
păreau că merg fiecare pe partea sa de stradă. Femeile nu 
priveau nimic decât vitrinele magazinelor pe de-a-ntregul 
copleşite de farmecul poşetelor, al eşarfelor, al nimicurilor 
de mătase expuse câte puţin în fiecare vitrină, dar într-un fel 
precis, categoric. Nu prea găseai bătrâni în această mulţime. 
Si la fel de puţine cupluri. Nimeni nu găsea ciudat faptul că 
cu stăteam acolo, singur de ore în şir, nemişcat pe banca 


aceea, privind la lumea care trecea. Totusi la un moment dat, 
polițistul din mijlocul drumului, aşezat ca o călimară, începu 
să mă suspecteze de planuri dubioase. Era vizibil. 

Oriunde te-ai afla, de îndată ce atragi asupra ta atenția 
autorităților, cel mai bine e să dispari şi încă în cea mai mare 
graba. Fără explicaţii. În abis! mi-am zis. 

În dreapta băncii mele se deschidea într-adevăr o gaură 
mare, chiar în trotuar, în genul gurii de metrou de pe la noi. 
Această gaură îmi păru propice, vastă cum era cu o scară 
interioară din marmoră trandafirie. Văzusem deja o mulțime 
de oameni de pe stradă dispărând în ea şi apoi apărând. În 
această subterană îşi făceau nevoile. Mă lamurii imediat. $i 
sala unde se petrecea totul era tot de marmoră. Un fel de 
piscină, dar golita de ultima picătură de apă. O piscină 
infectă, plină numai de o lumină filtrată, muribundă care-şi 
dădea duhul acolo peste oameni dezbumbati în mijlocul 
mirosurilor lor, stacojii de efortul de a-şi da afară 
puturoşeniile în faţa tuturor, cu zgomote barbare. 

Ca-ntre bărbaţi, aşa fără mofturi, în râsetele tuturor celor 
din Jur, însoţite de incurajari ca la fotbal. Sosind, îşi scoteau 
vestonul mai întâi, ca şi cum ar fi executat un exercițiu de 
forță. Pe scurt se puneau la ţinută, asa era obiceiul. 

Si apoi aşa dezbracinati, râgâind şi gesticulând mai rău 
ca-ntr-o casă de nebuni se instalau în cavernele fecale. Nou 
sosiți trebuiau să răspundă la mu de glume murdare în timp 
ce coborau treptele dinspre stradă, dar păreau cu toate 
acestea foarte încântați. 

Cu cât se ţineau pe trotuare mai sobri, trişti chiar, cu atât 
perspectiva de a-şi goli matele într-o companie gălăgioasă 
părea a-i elibera şi a-1 bucura intim. 


Usile cabinetelor foarte murdare spanzurau smulse din 
tatani. Se trecea de la o celulă la alta schimbând o vorbă, cei 
care aşteptau să se elibereze un scaun fumau țigări puturoase 
bătându-l pe umăr pe ocupantul în munci, indaryjit, crispat, cu 
capul între mâini. Multi gemeau tare ca răniții şi lehuzele. 
Constipatii erau ameninţaţi cu torturi ingenioase. 

Când zgomotul apei trase anunţa un loc vacant, strigătele 
se dublau în jurul alveolei libere pe care o jucau adesea cu 
banul. Ziarele citite de curând, groase cât o perinita, erau 
sfâşiate pe loc de haita de truditori rectali. Nu se vedeau bine 
figurile din cauza fumului. Nu îndrăzneam să mă apropu de 
ei din cauza mirosurilor. 

Acest contrast era făcut într-adins ca să deconcerteze un 
străin. Tot acest dezmat intim, această formidabilă 
familiaritate intestinală, iar pe stradă o perfectă restricţie! 
Eram naucit. 

Urcai la lumina zilei pe aceleaşi scări ca să mă odihnesc 
pe aceeaşi bancă. Neaşteptată destrăbălare de digestie şi 
vulgaritate. Am lăsat în plata Domnului aspectele atât de 
deconcertante ale aceleiaşi aventuri. N-aveam putere să le 
analizez, nici să le fac sinteza. Să dorm vroiam cu orice pret. 
Delicioasă şi rară frenezie! 

Reintrai deci în şirul trecătorilor care apucau pe una din 
străzile laterale şi avansarăm în salturi din cauza prăvălulor 
ale căror vitrine fragmentau mulțimea. Uşa unui hotel se 
deschidea mai încolo provocând o mare agitaţie. Oamenii 
erau improscati pe trotuar printr-o vastă usä-tambur, eu fui 
înghițit în sens invers exact în mijlocul vestibulului din 
interior. 


Uimire... Trebuie să ghicesti totul, să-ţi imaginezi numai 
splendoarea edificiului, amploarea proporțiilor sale pentru că 
totul se petrecea în jurul unor becuri atât de voalate că nu-ţi 
era la îndemână decât după un anumit timp. 

Multe femei tinere în această penumbră, cufundate în 
fotolii adânci ca-n tot atâtea scrinuri. În jur bărbaţi atenţi, 
tacuti, venind şi plecând, treceau la o oarecare distanţă de 
ele, curiosi şi temători, ocolind şirul de picioare ridicate 
cruciş până la magnificele înălțimi de mătase. Aceste minuni 
îmi păreau că aşteaptă evenimente foarte grave şi foarte 
importante. Evident nu la mine se gândeau ele. 

Aşa că trecui şi eu la rândul meu prin faţa acestei 
nesfârşite tentaţii palpabile, cât putui mai furişat. 

Cum erau cel putin o sută aceste somitati cu fustele 
suflecate, aşezate pe un singur rând de fotoliu, ajunsei la 
Biroul de recepție atât de visător, absorbind o ratie de 
frumuseţe atât de tare pentru temperamentul meu, că mă 
clătinam. 

La pupitru, un funcţionar lustruit îmi oferi brutal o 
cameră. Mă hotărâi pentru cea mai mică din hotel. Nu aveam 
probabil la momentul acela mai mult de vreo 50 de dolari, 
aproape nici o idee şi deloc curaj. 

Speram că va fi realmente cea mai mică odaie din 
America cea pe care mi-o oferise funcţionarul, hotelul 
lui, Laugh Calvin, era anunţat pe afişe ca fiind cel mai bine 
amenajat dintre toate hotelurile somptuoase de pe continent. 

Deasupra mea câte nesfârşite camere mobilate! Si foarte 
aproape de mine, în aceste fotolii, ce tentative de viol în 
serie! Ce abisuri! Ce pericole! Supliciul estetic al saracului 
este deci interminabil? Mai îndârjit decât foamea? Dar n- 


avui timp să mă las coplesit, agili, oamenii biroului îmi 
înmânară o cheie grea cât mâna... Nu îndrăzneam să mă 
misc. 

Un flăcăiaş dezghetat, îmbrăcat ca un tânăr general de 
brigada, se ivi din umbra in fata ochilor mei: comandant 
imperativ. 

Funcţionarul lustruit de la birou izbi de trei ori in soneria 
metalică şi flăcăuaşul meu începu să fluiere. Mă expediau. 
Era semnalul. O luarăm unul după altul. 

Mai întâi pe un culoar, plăcut la vedere, mergeam 
intunecati şi hotărâți ca un metrou. El conducea, băiatul. Un 
colţ, un ocol, şi încă unul. Repede. Ne încrucişăm uneori cu 
propria noastră urmă. Trece şi asta. Ascensorul. Obosesc 
brusc. Am ajuns? Nu. Încă un culoar. Şi mai întunecat. 
Ziduri de abanos peste tot mi se pare. N-am timp să 
examinez. Tânărul fluieră, îmi duce valiza mea uşoară. Nu 
îndrăznesc sä-1 cer nimic. Numai să merg asta trebuie, îmi 
dau bine seama. În trecerea noastră pe ici, pe colo, un bec 
roşu sau verde zvârle câte o poruncă. Dungi aurite 
marchează uşile. Am trecut de mult de numărul 1 800 apoi 
de 3 000 şi tot mai mergem duşi de destinul nostru de 
neînvins. Urma necunoscutul învăluit în umbră ca pe 
propriul său instinct, micul comisionar galonat. Nimic nu 
părea a-l descumpăni în această peşteră. Fluierul lui modula 
un sunet plângäret când treceam pe lângă un negru, o 
cameristă, neagră şi ea. Asta era tot. 

În efortul general de a mă grăbi, îmi pierdui de-a lungul 
acestor coridoare uniforme putinul curaj care-mi mai 
rămăsese scăpând din carantină. Mă destrămam cum am 
văzut destramandu-se cosmelia mea în vântul Africii, sub 


şuvoaiele de apă caldă. În ceea ce mă privea, aici eram in 
luptă cu un potop de senzaţii necunoscute. Vine o clipă când, 
între două genuri de umanitate, ajungi să te zbati în gol. 

Brusc, fără să anunţe, fläcäuasul se întoarse în loc. 
Ajunsesem. Mă ciocnii de o uşă, era camera mea, o cutie 
mare cu pereţii de abanos. Numai pe masă un pic de lumină, 
în jurul lămpii sfioase şi verzui. „Directorul hotelului Laugh 
Calvin aducea la cunoştinţă clientului că-i devenise un 
prieten devotat şi că va avea el, Directorul, grijă personal să 
întreţină bună dispoziţia clientului pe tot timpul şederii lui la 
New-York”. Lectura acestui anunţ pus bine la vedere mă 
descurajă de tot. 

Rămas singur fu şi mai rău. Toată această America mă 
hartuia, îmi punea probleme peste măsură de grele, şi-mi 
trezea sumbre previziuni, chiar acolo în acea cameră. 

Pentru început, întins pe pat, neliniștit, încercam să mă 
familiarizez cu întunericul acestui loc. De un bubuit puternic 
se zguduiau pereţii lângă fereastra mea... Trecea metroul 
aerian. Se zvarlea în fata între două străzi, ca un obuz, plin 
de cărnuri tremurătoare şi stâlcite, sălta de-a lungul oraşului 
lunatic, din cartier în cartier. Îl vedeam cutremurându-şi 
carcasa deasupra unui torent de şasiuri şi ecoul lui bubuia 
încă departe în urmă de la un zid la altul, după ce le părăsise 
cu o sută pe oră. Veni ora cinei găsindu-mă în aceeaşi stare 
de prostratie şi apoi şi cea a culcării. 

Mai ales metroul furios mă zăpăcise. De cealaltă parte a 
acestui put de curte, peretele se lumină cu o cameră, apoi cu 
două camere şi apoi cu zecile. În câteva dintre ele puteam 
zări ce se petrece. Frau cupluri care se culcau. Päreau la fel 
de obosiţi americanii ca şi cei de pe la noi după atâtea ore de 


stat în picioare. Femeile aveau coapsele mari şi bălane, cele 
pe care am putut să le văd eu, cel puţin. Majoritatea 
bărbaților se rădeau înainte de culcare fumând o ţigară... 

În pat îşi scoteau mai întâi ochelarii şi apoi proteza pe 
care o aşezau cu grijă într-un pahar cu apă punând totul la 
vedere. Nu păreau a-şi vorbi între ei, între sexe, ca şi pe 
stradă. Ai fi zis că sunt nişte animale mari, foarte docile, 
îndelung obişnuite să se plictisească. Cu totul, n-am văzut 
decât două cupluri făcând la lumină ceea ce mă aşteptam eu 
să facă şi fără violenţă. Celelalte femei mâncau bomboane-n 
pat asteptand ca soţul să-şi termine toaleta... $i apoi au stins 
cu toţii. 

E trist să vezi oameni care se culcă, se vede bine că nu le 
pasă că lucrurile merg cum vor ele, se vede că nu încearcă 
să-nţeleagă motivul pentru care se găsesc acolo. Le era 
indiferent. Dormeau oricum, bogaţi, săraci, nesusceptibili, 
americani sau nu. Aveau conştiinţa liniştită. 

Văzusem prea multe lucruri tulburi ca să fiu mulțumit. 
Ştiam prea mult şi nu ştiam destul. Trebuie să ies, să mai ies, 
îmi ziceam. Poate c-am să-l întâlnesc pe Robinson. Era o 
idee tâmpită, evident, dar pe care mi-o cultivam ca să am un 
pretext să 1es din nou, cu atât mai mult cu cât în van mă 
suceam şi mă răsuceam când pe o parte când pe alta în patul 
meu, că nu dam geană prin geană. Chiar masturbatia nu-ţi 
aduce in acest caz nici o mângâiere, nici o distracție. Si 
atunci vine adevărata disperare. 

Mai rău e că te întrebi mereu cum vei găsi a doua zi forța 
necesară să continui să faci ceea ce ai făcut şi în ajun şi faci 
de atâta timp, unde vei găsi forța pentru acele demersuri 
imbecile, mii de proiecte care nu duc nicăieri, ca să scapi de 


copleşitoarea nevoie, tentative mereu eşuate şi toate pentru a 
te convinge că destinul e de neînvins, că trebuie să te 
prabusesti în spatele zidului în fiecare seară, zdrobit de frica 
zilei de mâine, mereu mai precară, mai sordidă. 

Mai vine şi vârsta poate, trădătoare, şi ne ameninţă cu ce- 
1 mai rău. N-ai destulă muzică în tine să faci viaţa să 
danseze, asta e. Toată tinereţea ti s-a dus să moară de acum 
la capătul lumii, în linişte, în adevăr. Şi unde să te mai duci 
oare, dacă nu mai ai în tine suficient delir adevărat? 
Adevărul, iată o agonie fără sfârşit. Adevărul acestei lumi e 
moartea. Trebuie să alegi, să mori sau să minţi. Eu n-am 
putut niciodată să mă sinucid. 

Era mai bine deci să ies în stradă, un alt fel de sinucidere. 
Fiecare îşi are micile lui talente, metodele să-şi găsească 
somnul şi să halească. Trebuia şi eu s-ajung să dorm pentru a 
dobândi destulă forță ca să-mi pot câştiga pâinea a doua zi. 
Să-mi recapăt elanul, exact ceea ce-mi trebuia pentru a-mi 
găsi mâine o slujbă şi, până atunci să trec pragul spre 
tainitele somnului. Să nu credeţi că e uşor s-adormi, odată ce 
ai început să te-ndoiesti de toate, şi mai ales când ai îndurat 
atâta spaimă. 

Mă îmbrăcai şi anevoie ajunsei la ascensor, dar destul de 
năuc. Mai trebuia să trec şi prin vestibul prin faţa altor şiruri, 
altor fermecătoare enigme cu picioarele atât de ispititoare, 
cu figurile delicate şi severe. Pe scurt, nişte zeițe, zeițe 
codoase. Aş fi putut încerca să ma-nteleg cu ele. Dar mi-era 
frică să nu fiu arestat. Complicatii. Aproape toate dorinţele 
săracului sunt pedepsite cu închisoarea. Si strada mă luă-n 
primire din nou. Nu mai era aceeaşi mulțime ca adineaori. 
Asta de acum manifesta un pic mai mult curaj, vălurindu-se 


de-a lungul trotuarelor, ca si cum ar fi ajuns, aceasta 
mulțime, într-o tara mai putin aridă, tara distractiei, tara 
seril. 

Inaintau oamenii spre luminile suspendate in noapte 
departe, şerpi agitati şi multicolori. Năvăleau din toate 
străzile învecinate. Facea multi dolari o mulţime ca asta, ma 
gândeam eu, socotind numai batistele, de exemplu, sau 
ciorapii de mătase! Sau numai tigärile! Dar tu poți să te 
preumbli mult şi bine printre atâta bănet, că nu vei căpăta un 
sfant, nici cât să mergi să mănânci ceva! E disperant când te 
gândeşti cât de străini îşi sunt oamenii unii altora, ca şi 
casele. 

Si m-am târât şi eu spre lumini, un cinematograf, şi lângă 
el altul şi tot aşa de-a lungul întregii străzi. Pierdeam bucăţi 
mari din mulțime in fata fiecăruia. Am ales si eu un 
cinematograf unde erau afişate fotografu cu femei numai în 
furouri şi ce coapse! Domnilor! Grele! Ample! Precise! Si 
împodobite cu nişte capete micute desenate parcă prin 
contrast, delicate, fragile, parcă scrise, fără retuş de făcut, 
perfecte, fără neglijente, fără pată vă spun, micute dar 
puternice şi concise în acelaşi timp. Tot ce viaţa poate înflori 
mai periculos, adevărate imprudente de frumuseţe, aceste 
dezvăluiri ale divinelor şi profundelor armonii posibile. 

Era bine în acest cinematograf, plăcut şi cald. Volumi- 
noase orgi foarte tandre ca-ntr-o biserică, dar care ar fi 
încălzită, orgi calde şi tandre ca nişte coapse. Nici un 
moment de pierdut. Te cufunzi adânc în această calduta 
ingaduinta. 


N-ai fi avut decât să te laşi dus de gândul ca poate lumea 
în sfârşit se convertise la indulgență. Aici în sinea ei aproape 
că aşa era. 

Atunci visele vin din întuneric sa se-ncălzească la mirajul 
luminii care pâlpâie. Nu e întotdeauna aidoma vieţii tot ce se 
petrece pe ecrane, rămâne acolo un mare loc cetos pentru 
săraci, pentru vise şi pentru morţi. Trebuie să te grabesti să 
te-ndopi cu himere pentru a înfrunta viaţa de afară care te 
aşteaptă, odată ieşit de la cinematograf, pentru ca să mai poţi 
rezista în această atrocitate a obiectelor şi a oamenilor. Alegi 
dintre visuri pe cele care-ţi încălzesc cel mai tare sufletul. 
Pentru mine acestea erau, vă spun cinstit, porcäriile. Nu 
trebuie să fii mofturos, dintr-un miracol rămâi cu ce apuci. O 
blondă, cu o pereche de coapse şi o ceafă de neuitat, crezu 
de cuviinţă să rupă liniştea ecranului printr-un cântec în care 
era vorba despre singurătatea e1. Ai fi plâns cu ea. 

Asta e exact ce-ţi trebuie! Ce elan iti dă! Aveam, o 
simţeam de pe acum, cel putin pentru două zile hoitul plin de 
curaj. Nu aşteptai să se aprindă lumina-n sală. Eram hotărât 
să dorm, acum că inghitisem ceva din acest admirabil delir 
al sufletului. 

Când m-am întors la Laugh Calvin, cu toate că l-am 
salutat, portarul nu catadicsi să-mi dea bună seara, tot ca cei 
de pe la noi, dar oricum nu-mi păsa de disprețul portarului. 
O viaţă interioară puternică îşi ajunge sieşi şi ar putea chiar 
să topească douăzeci de ani de gheaţă. Asta-i. 

În camera mea, cum închisei ochii, blonda de la cinema 
veni să-mi cânte iar şi imediat, numai pentru mine singur, 
melodia disperării ei. O ajutai, ca să zic aşa, să m-adoarmă şi 


reusii destul de bine... Nu mai eram singur... E cu neputinta 
sa dormi singur... 


Ca sa te hranesti ieftin in America poti sa-ti cumperi un 
corn cald cu un carnat în el, e mai comod, nu-i scump deloc, 
se vinde la colțul strädutelor. Să mănânc în cartierul 
săracilor nu mă ruşinam deloc, desigur, dar să nu mai 
întâlnesc niciodată creaturile acelea frumoase destinate 
bogatilor, iată ce-mi venea foarte greu. Nu mai merită atunci 
nici măcar osteneala să halesti. 

La Laugh Calvin pe covoarele lui groase mai puteam să 
mă prefac a căuta pe cineva printre frumoasele femei de la 
intrare şi să mai prind niţel curaj în ambianța lor echivoca. 
Gândindu-mă la asta, îmi mărturisii că avuseseră dreptate 
ceilalți, cei de pe Infanta Combitta, îmi dădeam seama, din 
experienţă, nu aveam gusturi potrivite pentru un nenorocit ca 
mine. Făcuseră bine că mă ocărâseră colegii de pe galeră. 
Totuşi curaj nu prinsei deloc. Inghiteam doze peste doze de 
cinematograf, de ici de colo, dar nu ma-nsufleteam decât atât 
cât aveam nevoie pentru o plimbare sau două. Nimic mai 
mult. În Africa cunoscusem un gen de solitudine destul de 
brutală, dar izolarea în acest furnicar american lua o 
întorsătură şi mai copleșitoare. 

M-am temut mereu să nu ajung să mă golesc de tot, să nu 
mai am nici un motiv serios să mai trăiesc. Acum mă 
gaseam în fata faptelor, foarte sigur de neantul meu 
individual. În acest mediu prea diferit de cel în care-mi 
făcusem măruntele obiceiuri, eram acum ca şi dizolvat. Mă 
simțeam pur şi simplu mult prea aproape de inexistenta. 
Astfel am descoperit că de îndată ce nu mi se mai vorbea 


despre lucrurile familiare nimic nu ma mai putea impiedica 
să nu cad într-o irezistibilă plictiseală, într-un fel de 
dulceagă, îngrozitoare catastrofă sufletească. Dezgustat. Cu 
o zi înainte de a-mi cheltui ultimul dolar în această aventură, 
mai eram încă plictisit. $i atât de profund că refuzai chiar sa 
mă ocup de cele mai urgente nevoi. Suntem prin natura 
noastră atât de neseriosi, că numai distractiile ne împiedică 
să nu murim. În ceea ce mă priveşte mă agäfäm de 
cinematograf cu o fervoare disperată. 

Iesind din tenebrele delirante ale hotelului meu, mă 
avântam pe străzile cu case înalte de prin jur, carnaval 
insipid de faţade ameţitoare, monotonie plină de pavaje, 
cărămizi şi traverse nesfârşite şi comerţ şi iar comerţ, acest 
şancru al lumii, izbucnind într-o spuzeală de reclame 
promițătoare, care-mi agravau oboseala. Tot atâtea minciuni 
goale. 

De-a lungul râului, am bătut alte şi alte străzi ale căror 
dimensiuni deveneau destul de obişnuite, adică aş fi putut, 
de pildă, de pe trotuarul pe care mă aflam să sparg toate 
ferestrele imobilului de pe partea opusă. 

Duhorile unor prăjeli interminabile stăpâneau aceste 
cartiere, magazinele nu mai aveau vitrine de frica furturilor. 
Totul îmi amintea împrejurimile spitalului meu de la 
Villejuif, chiar şi copiii cu picioarele în X risipiţi pe trotuare 
si flasnetele de bâlci. As fi rămas acolo, dar nici ei, săracii, 
nu m-ar fi putut hrăni si 1-as fi tot văzut pe toţi mereu, şi 
prea multa lor mizerie mă-nfricoşa. Aşa că-n cele din urmă 
m-am întors în partea bogată a oraşului. „Nemernicule! mi- 
am zis atunci. N-ai într-adevăr nici un fel de virtute-n tine”! 
Trebuie să accepti să te cunoşti în fiecare zi mai bine din 


moment ce curajul iti lipseste sa termini odata pentru 
totdeauna cu vaicarelile. 

Un tramvai mergea de-a lungul fluviului Hudson 
indreptandu-se spre centrul orasului, un vehicul batran care 
tremura din toate roţile si din toată şubreda lui carcasă. li 
trebuia o oră bună ca să-şi facă traseul. Călătorii lui se 
supuneau fără grabă unui ritual complicat de plată printr-un 
fel de rasnita de cafea plasată exact la intrarea vagonului. 
Controlorul îi privea executându-se îmbrăcat, ca şi unul de- 
ai nostri, în uniformă de „soldat balcanic prizonier”. 

În sfârşit soseam istovit, treceam la întoarcerea din aceste 
plimbări populiste prin faţa inepuizabilului şi dublului rând 
de frumuseți din vestibulul meu tantalian, treceam şi 
retreceam mereu visător şi doritor. 

Sărăcia mea era atât de mare că nu îndrăzneam să-mi 
scotocesc buzunarele ca să-mi dau seama ce mai am. Numai 
Lola de n-ar lipsi tocmai acum! mă gândeam... Si apoi o vrea 
să mă primească? Am s-o pot tapa de vreo cincizeci, o sută 
de dolari pentru început?... Soväiam, simţeam că nu voi avea 
curaj decât dacă voi dormi şi voi mânca o dată bine. Şi apoi 
dacă aş reuşi s-o tapez aş începe pe loc să-l caut pe 
Robinson, adică după ce îmi voi fi recăpătat forţele. 
Robinson nu era ca mine! Era un om hotărât! Curajos! Ştia 
el multe şpiluri şi şmecherii despre America! Avea el poate 
un mijloc de-a dobândi acea certitudine, acea linişte care-mi 
lipsea atât de mult mie... 

Dacă şi el debarcase tot de pe o galeră cum îmi în- 
chipuiam, desigur că la ora asta isi aranjase situaţia lui 
americana! Imposibila agitație a acestor loviți de streche 
probabil că pe el nu-l supăra. Eu însumi dacă mă gândesc 


bine aş fi putut căuta un servici într-unul din aceste birouri 
ale căror pancarte strălucitoare le citeam pe afară... Dar 
numai gândul de a pătrunde într-una din aceste case mă 
îngrozea şi mă topea de sfială. Hotelul îmi ajungea. 
Mormânt gigantic şi odios de insufletit. 

Poate că celor obişnuiţi nu le făceau aceeaşi impresie ca 
mie aceste mormane de marfă şi alveole comerciale? Aceste 
ansambluri de şasiuri nesfârşite? Poate că pentru ei asta 
însemna siguranţa, tot acest potop în suspensie, în timp ce 
pentru mine nu era decât un infernal sistem de constrângere, 
de cărămidă, de culori, zăvoare, ghisee, o tortura 
arhitecturală gigantesca, neiertătoare. 

A filozofa nu-i decât un alt fel de a-ţi fi frică şi nu duce 
decât la nişte lase simulacre. 

Neavând decât trei dolari în buzunar, mergeam să mă uit 
la ei în podul palmei la lumina reclamelor din Times Square, 
această piaţetă uimitoare unde publicitatea improsca 
mulțimea ocupată să-şi aleagă un cinematograf. Cautai un 
restaurant foarte ieftin şi intrai într-una din acele cantine 
rationalizate în care serviciul era redus la minimum şi 
ritualul, alimentar simplificat pe măsura exactă a nevoii 
naturale. 

De la intrare ti se-nmânează o tavă şi te aşezi în rand la 
coadă. Astepti. Vecinele, agreabile candidate la cină, nu-mi 
adresau nici o vorbă. 

Ce impresie ai face asupra lor, dacă ţi-ai putea permite s- 
o abordezi pe una din aceste domnişoare cu nasul bine 
desenat şi cochet: „Domnişoară, sunt bogat, să-i zici, sunt 
foarte bogat... Spuneti-mi ce v-ar face plăcere să serviţi...” 


Atunci totul devine simplu imediat, divin fără îndoială, 
tot ce era atât de complicat numai cu o secundă mai înainte... 
Totul se schimbă într-o secundă şi lumea peste măsură de 
ostilă până atunci se rostogolește la picioarele tale ca un 
bulgăre viclean, docil şi catifelat. Pierzi atunci poate dintr-o 
dată obiceiul istovitor de a visa fără încetare la fiintele 
ajunse, la destinele fericite poate pentru că poţi atinge totul 
cu mâna. Viaţa oamenilor săraci nu e decât o continuă 
renunțare într-un nesfârşit delir şi nu cunoşti cu adevărat 
bine, nu te eliberezi decât de ceea ce ai. În ceea ce mă 
priveşte, tot făcându-mi iluziii şi tot pierzându-le, ajunsesem 
cu conştiinţa în vânt, pleznită-n mii de locuri şi respingător 
de viciată. 

Aşteptând nu îndrăzneam să încep cu aceste tinere din 
restaurant nici cea mai banală discuţie. Îmi tineam tava mea 
foarte cuminte, tăcut. Când îmi veni rândul să trec prin faţa 
adânciturilor de faianţă, pline de caltaboşi şi fasole, luai tot 
ce mi se dădu. Cantina era atât de curată, atât de luminoasă 
că te simteai purtat pe mozaicul ei ca o musca-n lapte. 

Chelneritele gen infirmiere se ţineau drepte în spatele 
taiteilor, orezului şi compotului. Fiecare cu specialitatea ei. 
Mă servii de la cele mai dragute. Spre regretul meu ele nu 
surâdeau clienților. De îndată ce erai servit trebuia să te 
aşezi şi să laşi locul altuia. Păşeai uşor, cu tava-n echilibru 
ca-ntr-o sala de operaţie. Asta mă făcea sa uit de Laugh 
Calvin-ul meu şi de cämäruta de abanos mărginită cu dungi 
aurii. 

Dar dacă clienții erau imbiati cu atâta lumină îmbelşu- 
gată, dacă erau scoşi pentru moment din întunericul obişnuit 
al condiției noastre, asta făcea parte dintr-un plan. 


Proprietarul isi avea socotelile lui. Eram bănuitor. Ce 
impresie ciudată făcea asupra mea după atâtea zile de 
întuneric să fiu scăldat dintr-odată într-un torent de lumini. 
Îmi crea un fel de delir suplimentar. Nici nu-mi trebuia mult, 
e adevărat. 

Sub mäsuta la care nimerisem, imaculată, nu reuseam să- 
mi ascund picioarele; se vedeau din toate părțile. Aş fi vrut 
măcar o secundă să nu le mai am, pentru că de cealaltă parte 
a vitrinei, eram studiati de şirul de oameni pe care-i lăsasem 
în stradă. Asteptau să terminăm de halit ca să se aşeze şi ei. 
Cu acest scop şi pentru a le întreţine pofta de mâncare eram 
noi atât de bine luminati şi puşi în valoare, cu titlul de 
publicitate vie. 

Căpşunile de pe prăjitura mea erau copleşite de atâtea 
reflexe strălucitoare că nu mă puteam hotări să le inghit. 

Nu scapi cu una cu două de comerţul american. 

Cu toată năuceala luminilor aprinse şi a stânjenelii, 
zăream acel neîncetat du-te-vino din preajma mesei noastre 
al unei chelnerite foarte drägute şi mă hotărâ să nu pierd 
nici unul din frumoasele ei gesturi. 

Când îmi veni rândul să-mi schimbe tacâmul am băgat de 
seamă cu plăcere forma neprevăzută a ochilor al căror unghi 
extern era mult mai ascuţit, mai ascendent decât cel al 
femeilor de pe la noi. Pleoapele se ondulau uşor spre coada 
sprâncenelor. Arătau cruzime-n fond, dar aşa trebuia, o 
cruzime pe care o poţi săruta, insidioasă amărăciune ca 
aceea a vinurilor de Rhin, plăcute cu toate acestea. 

Când fu aproape de mine mă apucai să-i fac semne de 
înţelegere dacă le pot numi aşa, chelneritei, ca şi cum as fi 
recunoscut-o. Ea ma examina fără bunăvoință ca pe un 


animal dar cu curiozitate totuşi. „lată, îmi ziceam, prima 
femeie americană obligată să mă privească.” 

Odată terminată tarta mea luminoasă, trebuia să las locul 
altuia. Atunci, bâjbâind, în loc să-mi urmez drumul clar care 
ducea spre ieşire, drept înainte, prinsei curaj şi lăsând 
deoparte pe omul cu casa care ne aştepta pe toţi cu 
paralutele, mă indreptai spre ea, spre blondă, detaşându-mă 
foarte obraznic în valurile de lumină disciplinată. 

Douăzeci şi cinci de chelnerite postate în spatele 
fierbăturilor îmi făcură semn toate în acelaşi timp că 
greşisem drumul, că mă rătăcisem. Zării o mare agitaţie de 
forme dincolo de vitrină unde oamenii aşteptau, iar cei care 
trebuiau să înceapă a hali în urma mea şovăiră un moment să 
se aşeze. Stricasem ordinea lucrurilor. Toată lumea-n Jur se 
mira cu voce tare: „Poftim încă unul picat din lună”! ziceau. 

Dar eu o singură idee aveam, fie ce-o fi, nu mai vroiam 
să-1 dau drumul frumoasei mele care mă servise. Mă privise, 
cu atât mai rău pentru ea. Mă săturasem să fiu singur! Nu 
mai vroiam iluzii! Dragoste! Înţelegere! „Domnişoară, mă 
cunoaşteţi foarte putin, dar eu vă iubesc, vreţi să ne 
căsătorim?...” Aşa am abordat-o, cel mai cinstit. 

Răspunsul ei nu mai ajunse până la mine vreodată, pentru 
că un paznic uriaş, îmbrăcat şi el în alb, apăru exact în acel 
moment şi mă împinse afară, corect, simplu, fără să-njure, 
fără violenţă, ca pe un câine necuviincios. 

Totul se desfăşurase conform regulamentului, nimic de 
ZIS. 

M-am întors la Laugh Calvin. 

În camera mea aceleaşi bubuituri izbeau ecoul, în trombe, 
mai întâi trăznetele metroului care părea a se arunca spre noi 


din zarea departata, la fiecare trecere luand cu el toate 
apeductele ca sa zdrobească oraşul cu ele şi între timp 
apelurile incoerente ale maşinilor de jos care urcau strada si 
la care se mai adăuga pe deasupra flasca rumoare a mulţimii, 
şovăitoare, plicticoasă, gata mereu s-o 1a din loc şi apoi 
ezitând şi întorcându-se. Marele terci al oamenilor de la 
oraşe. 

De sus, de unde eram, puteam să le strig tot ce vroiam. 
Am încercat. Toţi mă dezgustau. N-aveam curaj să le zic 
ziua, când eram în fata lor, dar de acolo de unde eram nu 
riscam nimic, le-am strigat „Ajutor! Ajutor!” numai ca să 
văd dacă avea vreun efect asupra lor. Numai de asta nu le 
ardea! Oamenii împing viata înainte zi şi noapte. lar ea, 
viata, le ascunde totul oamenilor. Asurziti de propriul lor 
zgomot nu aud nimic. Îi doare-n cot. Şi cu cât un oraş e mai 
mare cu atât se sinchisesc mai putin. V-o spun eu. Am 
încercat. Nu merită osteneala. 


Numai şi numai împins de nevoia banilor, dar cât de 
urgentă şi imperioasa nevoie, am început s-o caut pe Lola! 
Să nu fi fost această jalnică nevoie, cum aş fi lăsat-o să 
îmbătrânească şi să dispară fără s-o mai revăd vreodată, 
toapa! Mai la urma urmei, fata de mine, dacă mă gândeam 
bine, nu mai părea să existe vreo îndoială, se purtase cu o 
dezgustătoare uşurinţă. 

Egoismul ființelor care au fost amestecate în viaţa 
noastră, când te gândeşti la ele, bătrân, se dovedeşte in- 
contestabil, aşa cum a fost dealtfel, de oţel, de platină, şi 
mult mai trainic decât timpul chiar. 


Cand esti tânăr, celor mai aride indiferente, celor mai 
cinice badaranii, ajungi să le găseşti întotdeauna scuza unor 
ciudatenii pasionale sau nu ştiu căror semne ale unui 
inexpert romantism. Dar mai târziu, când viata ţi-a arătat de 
câtă şiretenie, de câtă cruzime şi răutate are nevoie numai ca 
să se menţină de bine de rau la 37 de grade, iti dai seama, 
eşti pe deplin lămurit şi bine plasat pentru a înţelege toate 
murdariile de care e plin un trecut. E de ajuns în toate şi 
pentru toate să te contempli scrupulos pe tine însuţi şi starea 
de ticälosie în care ai ajuns. Nici mister, nici candoare, ţi-ai 
halit toată poezia pentru că ai trăit prea mult. Mare 
neghiobie, viata asta. 

Pe putoarea de amica am descoperit-o in cele din urma cu 
chiu cu vai, la al douăzeci şi treilea etaj al unei străzi cu 
numărul 77. Ciudat cât te pot dezgusta oamenii cărora eşti 
gata să le ceri un serviciu. Casa-i era bogată şi exact cum 
mi-o imaginasem. 

Indopat cum eram dinainte cu mari portii de cinema ma 
simteam aproape bine dispus, eliberat de marasmul in care 
mă zbateam de cand debarcasem la New-York şi primul 
contact fu mai putin dezagreabil decat ma asteptasem. Nu 
păru mirata Lola văzându-mă, ci doar neplăcut surprinsă. 

Încercai într-un fel de preambul să schitez un soi de 
conversaţie anonimă în jurul subiectului trecutului nostru 
comun şi asta bineînţeles în termeni pe cât posibil de 
prudenti, aducând vorba între altele, dar asa fără să insist, de 
război ca de un episod al acestui trecut. 

Aici am comis o gafă de neiertat. Nu mai vroia să audă 
vorbindu-se de război, absolut deloc. O îmbătrânea. 
Furioasă, ca să-mi închidă gura, îmi mărturisi că întâlnindu- 


ma pe strada nu m-ar fi recunoscut deloc, atat de tare ma 
ridase şi ma buhäise vârsta, făcând din mine o caricatură. 
Schimb de vorbe curtenitoare. Îşi închipuia puşlamaua că mă 
ating, asemenea mofturi! Mă făceam că nici nu bag de seamă 
neruşinata ei obraznicie. 

Mobilierul nu se fălea cu nu ştiu ce grație neprevazuta 
dar era plăcut totuşi, suportabil, aşa mi se păru cel puţin, 
comparat cu cel de la Laugh Calvin. 

Metoda, detalule unei rapide imbogatiri iti dau întot- 
deauna o impresie de magie. De la ascensiunea Musynei şi a 
madamei Herote ştiam ce mină de aur e fundul săracului. 
Aceste bruşte schimbări la fata feminine ma distrau şi aş fi 
dat de pildă ultimul dolar portăresei Lolei numai ca s-o fac 
să vorbească. 

Dar nu exista portăreasă în casa ei. Oraşul întreg era lipsit 
de portărese. Un oraş fără portărese e un oraş fără istoric, 
fără gust, insipid ca o supă fără piper şi sare, o bălmăjeală. 
Oh! Delicioase lături! Firimituri şi resturi prelingându-se din 
alcov, din bucătării, din mansarde, revărsându-se în cascade 
prin odaita portăresei, în mijlocul vieţii, ce infern savuros! 
Unele portărese de pe la noi mor la datorie, le vezi laconice, 
tuşind, amuzante, aiurite şi asta pentru că le-a abrutizat 
adevărul, le-a consumat, bietele martire. 

Împotriva ticäloasei sărăcii, mărturisesc, e o datorie să- 
ncerci totul, să te-mbeti cu orice, cu vin de cel ieftin, 
masturbare sau cinematograf. Numai să nu fii năzuros, 
„particulier”, cum se zice în America. Portăresele de pe la 
noi, asta aşa e, furnizează celor care ştiu s-o primească şi s-o 
încălzească lângă inima lor acea ură bună la toate şi la nimic, 
destulă pentru a dinamita o lume. La New-York esti 


ingrozitor de lipsit de acest condiment vital plebeu si datator 
de viata, irefutabil, fără care spiritul se inabusa, se condamnă 
a nu mai barfi decât la întâmplare şi a nu mai bâlbâi decât 
nişte nesărate calomnii. Nimeni care să muşte, să taie, să 
lovească, să hăituiască, să obsedeze, fără portăreasă, şi să 
mai adauge cu siguranţă ceva la ura universală, s-o aprindă 
cu ale sale mii de amănunte de netăgăduit. 

Deceptie cu atât mai mare cu cat Lola surprinsă în mediul 
ei îmi provoca pe drept cuvânt un nou dezgust, pofteam să 
vars pe toată vulgaritatea succesului ei, a orgoliului fara 
pereche de trivial şi respingător, dar cu ce? Prin efectul unei 
contagiuni bruşte, amintirea Musynei îmi deveni pe loc tot 
atât de ostilă şi nesuferită. O ură puternică se născu în mine 
pentru aceste două femei, mă tine şi acum, s-a încorporat in 
rațiunea mea de a fi. Ar fi trebuit să ştiu totul pentru a mă 
elibera la timp şi pentru totdeauna de orice indulgență 
prezentă şi viitoare fata de Lola. Viaţa n-o trăieşti decât o 
dată. 

Curajul nu înseamnă să 1erti, iertăm şi aşa prea mult. Si 
nu foloseşte la nimic, s-a dovedit. Au fost aşezaţi cei buni pe 
ultima treaptă, în urma tuturor fiinţelor omeneşti. Nu-i un 
fleac. Să nu uităm niciodată! Va trebui să-i adormim într-o 
zi de-a binelea pe cei fericiţi şi în timp ce dorm, vă spun, să 
terminăm cu ei şi cu fericirea lor pentru totdeauna. A doua zi 
nu se va mai vorbi despre fericirea lor şi vom fi liberi să fim 
nefericiti şi buni în acelaşi timp. Bat câmpii: Lola măsura 
camera în lung şi în lat, sumar îmbrăcată, şi corpul ei îmi 
putea stârni pofte. Un corp luxos iti oferă întotdeauna ispita 
unui viol, o descindere prețioasă, directă, intimă în inima 
bogăției, a luxului dar şi o neostoită teamă. 


Poate că nu aştepta decât gestul meu ca să mă dea afară. 
Dar până la urmă tot afurisita de foame îmi inspiră prudenţă. 
Să mănânc mai întâi. Şi ea nu mai termina tot povestindu-mi 
nimicurile existenţei ei. Ar trebui poate să opreşti lumea în 
loc timp de cel putin două sau trei generaţii dacă n-ar mai fi 
minciuni de povestit. Oamenii n-ar mai avea nimic sau 
aproape nimic ce să-şi spună unii altora. Mă întrebă ce 
credeam despre America, îi mărturisii că ajunsesem în aşa 
hal de slăbiciune şi de frică încât orice sau aproape orice mă 
putea îngrozi, iar în ceea ce priveşte tara ei, mai mult decât 
toate amenințările directe, oculte sau imprevizibile luate la 
un loc, pe care le întâlneam mă înfricoşa pur şi simplu mai 
ales prin enorma ei indiferenţă fata de mine, şi care era chiar 
esența acestei tari după părerea mea. 

Trebuia să-mi câştig pâinea, îi mărturisi şi ar trebui în cel 
mai scurt timp să depăşesc toate aceste sensiblerii. În această 
privinţă eram chiar în mare întârziere, şi o asiguram de via 
mea recunoştinţă dacă ar fi vrut să mă recomande unui 
patron eventual... printre relațiile ei... Dar asta cât mai 
degrabă posibil... Un foarte modest salariu m-ar mulţumi 
întrutotul... Si i-am mai debitat multe alte dulcegari şi 
stupiditati. Primi destul de prost propunerea mea modestă 
dar oricum indiscretă. Mă descurajä din capul locului. Nu 
cunoştea absolut pe nimeni care ar putea să-mi dea ceva de 
lucru sau să mă ajute, îmi răspunse. De voie de nevoie am 
adus iar vorba despre viata în general şi apoi in special 
despre viata ei. 

Ne spionam aşa fizic şi moral când cineva sună la usa. Si 
aproape navalind, patru femei patrunsera in camera, fardate, 
coapte, cărnoase, musculoase şi pline de bijuterii, cât se 


poate de familiare. Prezentat foarte sumar, Lola foarte 
încurcată (se vedea bine) încerca să le atragă atenţia în altă 
parte, dar ele începură, dimpotrivă, profitând cu toatele de 
amabilitatea mea, să-mi povestească tot ce ştiau despre 
Europa, acest bătrân ţinut plin de nebuni desueti, erotici şi 
hrapareti. Stiau pe dinafară Chabanais şi Invalides. 

În ceea ce mă priveşte nu vizitasem niciodată aceste două 
locuri. Primul era prea scump pentru mine, al doilea prea 
departe. Drept replică fui invadat de un val de patriotism 
automat şi trentäros, mult mai neghiob decât iti este dat să 
auzi în asemenea împrejurări. Le-o întorsei răspicat că oraşul 
lor mă dezgusta. Un soi de târg ratat, le-am spus, scârbos, pe 
care se incapataneaza să-l facă strălucitor cu orice pret. 

Tot perorând astfel nesincer şi convenţional nu m-am 
putut stăpâni să nu observ încă o dată mai clar că, în afara 
paludismului, mai existau multe alte motive ale depresiunii 
morale şi fizice care mă copleşea. Era vorba, între altele, de 
o schimbare de obiceiuri, trebuia încă o dată să mă deprind 
cu feţe noi într-un nou mediu, cu alte feluri de a vorbi şi de a 
minţi. Lenea este tot atât de tare ca şi viaţa aproape. 
Banalitatea noii farse pe care trebuie s-o joci te zdrobeşte şi 
al nevoie în consecinţă de mai multă laşitate decât de curaj 
pentru a o lua de la capăt. Acesta e exilul şi aceasta 
străinătatea, inexorabilă percepţie a existenţei adevărate în 
timpul acelor lungi ore lucide, excepţionale în țesătura vieţii 
unui om, când obiceiurile ţării precedente te părăsesc, fără 
ca celelalte, cele noi, să te fi abrutizat suficient. 

Totul în aceste momente vine să-ţi crească ticăloasa ta 
disperare obligându-te, slab cum eşti, să discerni lucrurile, 
oamenii şi viitorul aşa cum sunt, adică nişte schelete, nimic 


decât nimicuri pe care va trebui totuşi să le iubeşti, să le 
indragesti, să le aperi, să le dai viata ca şi cum ar exista. Alta 
tara, alti oameni în jurul tau, agitându-se într-un fel bizar, 
lipsa câtorva mici vanitati, risipite de acum, putinul orgoliu 
care nu-şi mai găseşte rațiunea de a fi, iluzia, ecoul lui 
familiar, şi nu-ţi trebuie mai mult, capul iti vâjâie, îndoiala te 
stăpâneşte, infinitul se deschide numai pentru tine, un mic şi 
ridicol infinit care te prinde în capcana lui. 

Călătoria este această căutare a neantului, a acestei mici 
amețeli pentru imbecili... 

Faceau mult haz cele patru vizitatoare ale Lolei auzindu- 
mă cum mă confesez aşa în gura mare şi cum fac pe 
imbecilul în fata lor. Mă tratarä cu o grămadă de nume pe 
care le intelegeam greu din cauza deformărilor americane, a 
felului lor de a vorbi unsuros şi indecent. Nişte pisici în 
călduri. 

Când servitorul negru intră să servească ceaiul, tăcurăm. 

Una dintre aceste vizitatoare avea probabil ceva mai mult 
discernământ decât celelalte, pentru că am auzit-o spunând 
cu voce tare că aveam febră şi că probabil sufeream de o sete 
neobişnuită. Cu tot tremuriciul meu ceea ce se servi ca 
gustări îmi plăcu. Aceste sandvişuri mi-au salvat viaţa, vă 
spun drept. 

O conversaţie despre meritele comparative ale borde- 
lurilor pariziene urmă apoi fără ca eu să mă mai ostenesc să 
particip. Frumoasele mai gustară încă multe lichioruri 
complicate şi apoi deodată intime sub influenţa lor se 
infierbantara pe chestiunea „căsătoriilor”. Cu toate că foarte 
ocupat cu crapelnita, am observat în trecere că era vorbă de 


căsătorii foarte speciale, probabil despre cupluri foarte 
tinere, intre copii, pentru care incasau comisioane. 

Lola baga de seama ca aceste vorbe ma facusera foarte 
atent si curios. Ma cerceta destul de dur. Nu mai bea. 
Bărbaţii pe care-i cunoştea Lola, americani, nu păcătuiau 
prin curiozitate ca mine, niciodată. Cu greu m-am putut 
sustrage supravegherii ei. Aş fi vrut să pun acestor femei mii 
de întrebări. 

În sfârşit vizitatoarele ne părăsiră, cu mişcări grele, 
exaltate de alcool şi sexual revigorate. Se amuzau perorând 
despre un erotism curios de elegant şi cinic. Presimteam eu 
ceva de epocă elisabethană, ale cărei vibrații, desigur foarte 
prețioase şi concentrate, aş fi vrut şi eu să le încerc... Dar 
această comuniune biologică, decisivă în timpul unei 
călătorii, acest mesaj vital l-am ghicit numai cu mari regrete 
ŞI cu o şi mai adâncă tristeţe. Incurabilă melancolie. Lola se 
arătă, de îndată ce ele, prietenele, trecură pragul, de-a 
dreptul exasperată. Acest divertisment îi displăcuse foarte 
tare. Nu sufla o vorbă. 

— Ce vrăjitoare! înjură ea câteva momente mai târziu. 

— De unde le cunoşti? o intrebai. 

— Sunt niste prietene vechi... 

Nu era pentru moment dispusa la mai multe confidente. 

Dupa felul lor arogant de a se purta cu ea mi se paru ca 
aceste femei o cam intrecusera pe Lola într-un anumit mediu 
si exercitau chiar asupra ei o influenţă destul de mare, 
incontestabilă. Niciodată nu voi şti mai mult. 

Lola vorbea de ieşit în oraş, dar mă invită să rămân la ea 
s-o aştept, acasă, mai mâncând dacă mi-era foame. 
Părăsind Laugh Calvin-ul fără să-mi achit nota şi fără 


intentia de a ma-ntoarce, din motive serioase, fui multumit 
de permisiunea pe care mi-o acorda, câteva momente de 
căldură înainte de a înfrunta strada, şi ce stradă, Dum- 
nezeule! 

De îndată ce fui singur, mă îndreptai spre locul de unde-l 
văzusem ieşind pe servitorul ei negru. La jumătatea 
drumului spre oficiu ne întâlnirăm şi-i strânsei mâna. 
Încrezător mă conduse în bucătăria lui, loc frumos şi curat, 
mult mai logic, mai grațios decât salonul. 

Imediat începu să scuipe în fata mea pe magnifica par- 
doseală şi să scuipe cum numai negrii ştiu să scuipe, departe, 
copios, perfect. Scuipai şi cu cum putui, din curtoazie. Brusc 
începurăm confidentele. Lola, aflai de la el, poseda un vas- 
salon pe fluviu, două masini pe piaţă, o pivniţă cu lichioruri 
din toate ţările lumii. Primea cataloagele marilor magazine 
din Paris. Şi poftim. Se porni să-mi repete la nesfârşit aceste 
sumare informaţii. Nu-l mai ascultam. 

Somnolând lângă el, timpurile trecute îmi reveniră în 
minte, acele timpuri când Lola mă părăsise în Parisul 
copleşit de război. Vânătoare, goană, panda vorbäreatä, 
mincinoasă, şireată, Musyne, argentinienii, vapoarele lor 
pline de cărnuri, Topo, cohortele de mäceläriti din piaţa 
Clichy, Robinson, valurile, marea, mizeria, bucătăria atât de 
albă a Lolei, negrul ei şi neantul, iar eu înăuntru străin. Totul 
putea să continue. Războiul îi arsese pe unii, îi încălzise pe 
alt, aşa cum focul torturează sau mângâie după cum esti 
aşezat în fata lui sau chiar în el. Trebuie să te descurci, asta-i 
tot. 

E adevărat ce spunea, că mă schimbasem mult. Existenţa 
te stoarce şi-ţi strâmbă fata. Si ei 1-0 strâmbase, dar mai 


putin, mult mai putin. Saracii sunt multi. Sărăcia e uriaşă si 
ea se foloseste de fata ta ca de un spalator pentru a sterge 
zoaiele lumii. lar urmele rămân. 

Si totuşi am băgat de seamă la Lola ceva nou, momente 
de depresiune, de melancolie, goluri în optimismul ei stupid, 
momente în care fiinţa trebuie să-şi adune forțele pentru a 
purta mai departe povara vieţii, a anilor, fără voia ei de- 
acum prea grei pentru elanul de care mai dispunea încă 
murdara ei poezie. 

Negrul începu deodată să se fâtâie. Îşi venea în fire. Nou 
prieten, înţelegea să mă-ndoape cu prăjituri, să mă-nfunde de 
țigări. Dintr-un sertar scoase la sfârşit cu infinite precautii 
ceva rotund şi plumbuit. 

— Bomba! mă anunţă el furios. 

Am dat înapoi. Liberté! Liberta!” vocifera el jovial. 

Puse totul la loc şi scuipä din nou măreț. Ce emoție! 
Exulta. Râsul lui mă-nfioră, o cufureală de senzaţii. Un gest 
în plus sau în minus, îmi ziceam, ce mai conta. Când Lola 
se-ntoarse din oraş ne găsi pe amândoi în salon, fumând şi 
făcând haz. Se făcu a nu observa nimic. 

Negrul o şterse pe dată, pe mine mă duse în camera ei. O 
regăsi tristă, palidă, tremurând. De unde putea să vină? 
Începea să fie foarte târziu. Era ora la care americanii se simt 
dezorientati, fiindca viata nu mai vibrează în jurul lor decât 
cu încetinitorul. În garaj, o maşină din două. Momentul 
confidentelor spuse pe jumătate. Trebuie să te grabesti să 
profiti. Lola mă pregăti pentru acest moment punându-mi tot 
felul de întrebări, dar tonul pe care şi-l alesese ca să-mi pună 
aceste întrebări despre existența mea în Europa mă agasa 
enorm. 


Nu ascundea deloc ca mă credea în stare de toate 
mârşăviile. Această ipoteză nu mă înfuria, ci doar mă-ncurca 
într-un fel. Simtea ea bine că venisem s-o văd ca să-i cer 
bani şi numai acest fapt şi era de ajuns să creeze între noi o 
animozitate foarte firească. Sentimente la un pas de crimă. 
Ne märgineam la banalitati şi făceam tot ce-mi stătea în 
putinţă pentru ca o ceartă definitivă să nu izbucnească între 
noi. Se interesă între altele de sotiile mele genitale, dacă nu 
cumva abandonasem vreun copil în hoinarelile mele şi pe 
care ea ar fi putut să-l adopte. Ce idee caraghioasă-i mai 
venise! Marota ei, adoptiunea unui copil. Gândea destul de 
simplu că un ratat de felul meu trebuie să-şi fi lăsat sămânţa 
clandestină pe sub toate cerurile. Era bogată, îmi mărturisi, 
dar tanjea că nu se putea dedica unui copil. Citise toate 
lucrările de puericultură şi mai ales cele care liricizau până 
la leşin maternitatea, acele cărți care dacă le citeşti te iz- 
băvesc pentru totdeauna de dorinţa de a mai face amor. 
Pentru fiecare virtute, literatura ei infectă. 

Pentru că ca dorea să se dedice exclusiv unei fiinţe 
„mititele”, eu nu mai aveam nici o şansă. Nu-i puteam oferi 
decât trupul meu cel mare, pe care ea îl găsea absolut 
dezgustator. La urma urmei numai mizeriile frumos pre- 
zentate fac reţetă, bine puse la punct de fantezia noastră. 
Conversatia lancezea: „Uite, Ferdinand, îmi propuse în cele 
din urmă, am pälävrägit destul, am să te iau cu mine de 
cealaltă parte a New-York-ului, ca să-i faci o vizită 
micutului meu protejat, mă ocup de el cu destulă plăcere, dar 
maică-sa mă plictiseşte...” Nu era deloc o oră potrivită. Pe 
drum, în maşină, vorbirăm de negrul ei catastrofic. 

— Ţi-a arătat bombele? mă întrebă. 


Îi mărturisii că fusesem supus la această probă. 

— Nu-i periculos, să ştii, Ferdinand, maniacul ăsta. Îşi 
încarcă bombele cu facturi de-ale mele vechi... De mult, la 
Chicago, a fost şi el cineva... Făcea parte pe atunci dintr-o 
societate secretă foarte puternică pentru emanciparea 
negrilor. Erau, după câte mi s-au povestit, nişte oameni 
îngrozitori... Banda a fost dizolvată de autorităţi, dar el a 
rămas cu gustul bombelor, negrul meu... Nu pune niciodată 
exploziv in ea.... Gluma îi ajunge... Un artist in fond... Toată 
viata va face revoluție. Dar îl păstrez pentru că este o slugă 
excelentă! Si la urma urmei, e mai cinstit decât alții care nu 
fac revoluţii... 

Revenii la mania ei de adoptiune. 

— Păcat totuşi că nu ai o fetiţă pe undeva, Ferdinand, în 
genul visător ca tine, i-ar sta foarte bine unei femei, în timp 
ce unui bărbat nu 1 se potriveşte deloc... 

Ploaia biciuindu-ne abătea noaptea peste maşina noastră 
care aluneca pe lunga banda de ciment luciu. Totul imi era 
ostil şi rece, chiar mâna ei pe care o tineam totuşi strâns într- 
a mea. Totul ne despartea. Sosirăm in fata unei case foarte 
diferite de cea pe care o părăsiserăm, într-un apartament de 
la primul etaj, un băieţel de vreo zece ani aproape ne aştepta 
împreună cu maică-sa. Mobilierul acestor încăperi, fals stil 
Louis XV, mirosea a prăjeala unui prânz recent. Băieţelul se 
aşeză pe genunchii Lolei sărutând-o foarte tandru. Maică-sa 
mi se păru la fel de duioasă cu Lola şi făcui în aşa fel ca, în 
timp ce Lola vorbea cu cel mic, eu s-o trec pe maică-sa în 
cealaltă cameră. 

Când ne-am întors, băieţelul repeta în faţa Lolei un pas de 
dans pe care tocmai îl învățase la cursul de la Conservator. 


„Trebuie totuşi să-i mai dăm câteva ore de lecţii particulare, 
conchise Lola, apoi aş putea să-l prezint la 
teatrul Globe prietenei mele Vera. S-ar putea să aibă viitor, 
copilul!” Mama după aceste încurajări se pierdu în 
mulțumiri şi väicäreli. Primi în acelaşi timp un fişic de dolari 
verzi pe care-l băgă în corsaj ca pe un bilet de amor. 

— Mi-ar place băieţelul destul de mult, conchise Lola 
când furăm din nou afară, dar trebuie s-o suport şi pe maică- 
sa şi nu-mi plac mamele prea şmechere... Şi apoi băieţelul e 
totuşi prea vicios... Nu-i genul de ataşament pe care l-aş 
dori... Aş vrea să încerc un sentiment absolut matern... Mă 
înţelegi, Ferdinand?... 

Ca să pot mânca aş fi fost în stare să înţeleg orice, dar 
asta nu mai e inteligenţă, e gumilastic. 

N-o mai urneai din dorinţa ei de puritate. După câteva 
străzi mă întrebă unde am să mă culc în seara aceea şi făcu 
cu mine câţiva paşi pe trotuar. l-am răspuns că dacă nu 
gaseam câţiva dolari pe loc, nu mă voi culca nicăieri. 

— Bine, îmi răspunse, hai cu mine până acasă să-ţi dau 
acolo ceva bani şi ai să te duci unde vrei. 

Tinea să mă semene în noapte cat mai degrabă posibil. 
Era firesc. Tot aşa, împins în noapte mereu, trebuie să ajung 
undeva în cele din urmă, îmi ziceam. Asta era consolarea. 
„Curaj, Ferdinand, îmi repetam mie însumi, ca să mă 
îmbărbătez, alungat mereu de peste tot vei descoperi în cele 
din urmă trucul care să înfricoşeze de moarte toate bestule 
câte sunt pe lumea astea, truc care trebuie să existe cu 
siguranţă în străfundurile beznei, la capătul nopţii. De frica 
lui nu merg ei până la capătul nopţii!” 


Apoi între noi doi in maşină se lăsă frigul. Străzile pe 
care treceam ne amenințau cu toată liniştea lor înarmată 
până-n dinţi cu piatră, înălţată în infinit, ca un fel de potop in 
suspensie. Un oraş la pândă, monstru incredibil, cleios de 
bitum şi de ploaie. În sfârşit încetinim. Lola mi-o luă înainte 
spre poartă. 

— Urcă, mă invită, vino după mine! 

Din nou în salonul ei. Ma-ntrebam cât îmi va da ca să 
termine cu mine şi să scape. Căuta banii într-o posetuta 
lăsată pe o mobilă. Auzeam foşnetul biletelor mototolite. Ce 
secunde! În oraş nu mai exista decât acest foşnet! Eram atât 
de încurcat că o întrebai, nu ştiu de ce, aproape fără legătură, 
despre maică-sa pe care o uitasem. 

— E bolnavă, mama, făcu ea întorcându-se să mă pri- 
vească drept în ochi. 

— Unde-i acum? 

— La Chicago. 

— Ce are? 

— Cancer la ficat... Am dat-o în grija celor mai mari 
specialişti din oraş... Mă costă foarte scump tratamentul, dar 
o vor salva. Mi-au promis. 

Precipitată îmi dădu o mulţime de detalii privind starea 
mamei ei la Chicago. Devenită deodată foarte tandră şi 
familiara, nu se putu stăpâni să nu-mi ceară un pic de intimă 
speranţă. Îmi căzuse-n mână. 

— Crezi, nu-i aşa Ferdinand, că o vor vindeca? 

— Nu, îi răspunsei, răspicat, foarte categoric, cancerul 
ficatului este absolut nevindecabil. 

Pali deodata pana-n albul ochilor. Era pentru prima oara 
când o vedeam, javra, deconcertata de ceva. 


— Totusi, Ferdinand, specialistii m-au asigurat ca o vor 
vindeca! Mi-au certificat... Mi-au scris... Sunt doctori foarte 
buni... 

— Pentru bani, Lola, din fericire vor exista întotdeauna 
doctori foarte buni... Şi eu aş face la fel dacä-as fi în locul 
lor... Si tu, Lola... 

Ceea ce-i spuneam 1 se păru dintr-o dată atât de netă- 
găduit, atât de evident, că nu mai îndrăzni să mă contrazică. 

O dată în viaţa ei, poate pentru prima oară, nu mai avea 
curaj. 

— Ascultă, Ferdinand, iti dai seama ce rău imi faci?... O 
iubesc mult pe mama, ştii şi tu cât de mult o iubesc, nu-i 
aşa”... 

Ca nuca-n perete! Dumnezeii mă-sii! Parcă ar avea vreo 
importanţă pe lumea asta ca-ti iubeşti mama sau nu? Suspina 
în neantul ei, Lola. 

— Ferdinand, esti un ratat oribil, reluă ea furioasă, şi al 
dracului de rău!... Te răzbuni cât poţi, ca un ticălos, pentru 
situația ta de mizerie spunându-mi lucruri îngrozitoare... 
Sunt sigură că-i faci mamei mult rău numai vorbind aşa cum 
vorbesti!... 

O ajungeau in disperarea ei duhorile metodei Coué. 

Enervarea ei nu mă-nfricoşa la fel de tare ca aceea a 
ofițerilor de pe Amiralul Bragueton, cei care ar fi vrut să mă 
omoare ca să învioreze doamnele lenevite. 

O priveam atent pe Lola în timp ce mă făcea albie de 
porci, mândru parcă să constat prin contrast că indiferența 
mea, ce spun, bucuria mea, creştea cu cât mă-njura mai tare. 
Mă simţeam bine-n sinea mea. 


„Ca să scape de mine va trebui, calculam eu, să-mi dea 
acum cel putin douazeci de dolari... Poate chiar mai mult...” 

Reluai ofensiva: „Lola, imprumuta-mi banu pe care mi 1- 
al promis ca dacă nu, am sa mă culc aici şi ai să mă auzi 
repetând tot ceea ce ştiu despre cancer, complicațiile, 
ereditatea, pentru că e ereditar, să ştii, Lola, cancerul. Să nu 
uităm!” 

Pe măsură ce etalam detalule cazului mamei sale, le 
slefuiam, o vedeam in fata mea pe Lola albästrindu-se, 
slăbind, muindu-se. Ah! javra, tin-te bine, Ferdinand! Esti şi 
tu o data pe drumul cel bun!... Nu slabi coarda... Nu vei mai 
prinde ocazia multă vreme de acum încolo!... 

— Tine! Poftim! făcu ea exasperata, na-ti o sută de dolari 
ŞI sterge-o de aici si să nu mai vii niciodată, mă auzi, 
niciodată!... Afară! Afară! Afară! Porcule!... 

— Sărută-mă totuşi, Lola, hai!... Să ne-mpăcăm! i-am 
propus ca să văd până unde merge dezgustul ei fata de mine. 
Scoase atunci un revolver din sertar şi nu-n glumă. Mi-a 
ajuns scara, n-am mai chemat ascensorul. Mi-a dat totuşi 
poftă de muncă şi mult curaj această formidabilă ceartă. De 
a doua zi am luat trenul spre Detroit unde mă asiguraseră că 
angajarea era mai uşoară in mii de slujbulite nu prea 
obositoare şi bine plătite. 


Ei, trecătorii, mi-au vorbit cum îmi vorbise sergentul în 
pădure. „Uite! mi-au spus. Nu te poți rătăci, e drept in fata 
dumitale.” 

Si-am văzut într-adevăr nişte clădiri întinse, bondoace şi- 
nsticlate, nesfârşite colivii de muşte în care se zăreau oameni 
miscandu-se, dar abia mişcându-se de parcă s-ar fi zbătut 


fara vlaga impotriva nu stiu carui lucru imposibil. Asta era 
Ford? $i apoi roata-mprejur si deasupra pana la cer un 
zgomot greu şi multiplu al torentelor de aparate, coplesitor, 
indarjirea maşinilor de a se invarti, de a geme, mereu gata să 
sară-n tandari şi nesărind niciodată. 

„Aici e deci, mi-am zis... Nu-i prea imbietor...” Era chiar 
mai rău decât celelalte. Mă dădui mai aproape până lângă 
poartă unde era scris pe o tăbliță că se angajează oameni. 

Nu eram singurul care aşteptam. Unul din cei care stă- 
ruiau răbdători în fata porții ma informa că se-nvârtea pe 
acolo de vreo două zile. Venise din lugoslavia, oaia, să se 
angajeze. Un alt nenorocit mi se adresă, pretinzând că venise 
să muncească aşa numai de plăcerea lui, un maniac, un 
MINCINOS. 

Din această mulțime nimeni aproape nu vorbea engleza. 
Se spionau între ei ca fiarele neîncrezătoare, bătute adesea. 
Din mijlocul lor urca un miros de rufarie pişărcoasă în- 
tocmai ca la spital. Când iti vorbeau le ocoleai gura din 
cauză că dinlăuntrul săracului duhneşte a moarte. 

Ploua peste mica noastră adunătură. Fetele se strânseseră 
una-n alta sub streaşină. Oamenii care caută de lucru pot fi 
înghesuiți oricât. Era bine la Ford, îmi explica rusul cel 
bătrân în şoaptă, pentru că angajau pe oricine şi orice. 
„Numai bagă de seamă, a adăugat întru ştiinţa conduitei 
mele, nu trebuie să faci pe deşteptul, pentru că dacă faci pe 
deşteptul te vor da afară cât ai zice peşte şi tot cât ai zice 
peşte te vor înlocui cu acele maşini mecanice pe care le au 
întotdeauna pregătite şi poţi să zici adio că-n veci nu te mai 
primesc.” Vorbea bine limba de la Paris acest rus pentru că 
fusese ,,taxi” multi ani acolo, dar rămăsese lefter după o 


afacere cu cocaină la Bezons pentru ca în cele din urmă să-şi 
Joace maşina la zaruri cu un client la Biarritz şi s-o piardă. 

Era adevărat ce-mi spusese că angajau pe oricine la Ford. 
Nu mintise. Mă-ndoisem totuşi pentru că nenorocitii 
delirează uşor. Există un moment în mizerie când raţiunea 
nu mai face una cu corpul. Pentru că-i vine foarte greu. 
Numai sufletul rămas din el iti mai vorbeşte. Dar sufletul nu- 
1 responsabil. 

Bineînţeles că pentru început ne-au dezbrăcat la piele. 
Vizita medicală se desfăşura într-un laborator. Treceam încet 
prin fata lor. „Eşti numai piele şi os, a constatat infirmierul 
privindu-mă, dar nu-i nimic”. 

Si eu care credeam că mă vor respinge de la muncă din 
cauza febrei africane, şi ce uşor ar fi putut băga de seamă 
dacă numai din întâmplare mi-ar fi pipăit ficatul! Dimpo- 
trivă, păreau foarte mulțumiți să găsească pociti şi infirmi în 
lotul nostru. 

— Pentru ceea ce veți face aici n-are importanţă cum 
aratati! mă asigură doctorul examinator imediat. 

— Cu atât mai bine, am răspuns eu, dar ştiţi, domnule 
doctor, eu am ceva învăţătură şi chiar am făcut mai de mult 
ceva studii medicale... 

Brusc mă privi cu ochi răi. Am simţit că făcusem o gafă 
pe lângă multe altele şi nu spre binele meu. 

— Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai 
venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ti se 
comandă... N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. 
De cimpanzei avem nevoie... Şi încă un sfat. Nu mai vorbi 
nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alții pentru 
dumneata, prietene! Să-ţi fie de învăţătură! 


Avusese dreptate să mă prevină. Era mai bine să ştiu la ce 
să mă aştept dinspre obiceiurile casei. Prostii aveam la 
activul meu pentru cel putin zece ani. Tineam de acum să 
trec drept un biet nevoias. Odată îmbrăcaţi, furăm repartizați 
în şiruri târşite, în grupe soväielnice, drept întărire spre acele 
locuri de unde ne ajungeau bubuiturile enorme ale maşinilor. 
Totul se zgaltaia în imensul edificiu şi tu însuţi erai zgaltait 
din cap până-n picioare, zguduiturile venind din ferestre, din 
plafon, din fierărie, vibrații transmise de sus în jos. Deveneai 
tu însuţi maşină, fără să vrei şi cu toate cărnurile zdrumicate 
în acest vuiet de enormă turbare care-ţi prindea capul ca intr- 
un cerc de fier, şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi mai jos iti 
scutura matele ca să urce apoi din nou spre ochi în mici 
salturi precipitate, nesfârşite, neobosite. Pe măsură ce 
înaintam mai pierdeam din tovarăşi. Le surâdeam la 
despărţire de parcă tot ce s-ar fi petrecut era nespus de 
plăcut. Nu se mai putea vorbi nici auzi nimic. Rămâneau de 
fiecare dată câte trei, patru în jurul unei maşini. 

Si totuşi se rezistă! Cu greu te dezgusti de propria-ti 
substanţă, ai vrea numai să opresti totul in loc ca să poţi 
gândi, şi să-ţi auzi inima batandu-ti uşor, dar asta nu se 
poate. Nu se mai poate opri. Se prăvale aceasta nesfarsita 
cutie cu otele învârtindu-ne şi pe noi în pântecul ei odată cu 
maşinile şi cu pământul. Toţi deodată! Si mile de rotite şi de 
ciocane care nu cad niciodată în acelaşi timp, cu zgomote 
care se izbesc unul de altul, unele atât de violente că 
declanşează în jurul lor un fel de linişte care-ţi face parcă 
bine. Vagonetul local plin de fierărie se chinuia să treacă 
printre maşini! Faceţi loc! Feriti pentru ca el să poată sălta 
încă o data, istericul! Şi hop, pleacă fremătând mai departe 


nebunul, zornăind printre curele şi volante, ducând 
oamenilor ratia lor de trudă. 

Muncitorii aplecati cu grijă să le facă pe plac maşinilor te 
scârbesc când îi vezi trecând mereu aceleaşi şi aceleaşi 
buloane prin calibru, în loc s-o sfârşească odată pentru 
totdeauna cu acest miros de ulei şi cu vaporii care-ţi ard 
timpanele şi interiorul urechii prin gât. Si nu ruşinea le 
îndoaie capetele. Cedezi zgomotului cum cedezi războiului. 
Te laşi stăpânit de maşină cu cele trei idei care ti-au mai 
rămas în dosul frunţii. S-a terminat. Tot ce priveşti, ce atingi 
cu mâna e acum dur. Si tot ce se nimereşte să-ți mai 
aminteşti e teapan ca fierul şi n-are nici un gust în mintea ta. 

Ai devenit dintr-odată scârbos de bătrân. 

Trebuie să renunti la viata de afară, să faci din ea oţel, de 
folos cuiva. Şi asta pentru că n-o iubeai destul aşa cum era. 
Trebuie să faci din ea un obiect solid, asta-i Regula. 

Încercai să-i vorbesc maistrului la ureche, a grohăit ca un 
porc drept răspuns şi numai prin gesturi mi-a arătat foarte 
răbdător cea mai simplă manevră pe care trebuia s-o 
îndeplinesc de acum încolo pentru totdeauna. Minutele mele, 
orele mele, restul meu de timp, ca şi al celorlalți de aici, se 
va petrece trecând şuruburi orbului de alături care măsura de 
ani întregi aceste şuruburi, mereu aceleaşi. Dar mă executai 
de la început foarte prost. Nu mă certă deloc, dar după trei 
zile de la această muncă inițială fui transferat, ratat, la 
trambalarea unui cărucior plin de şaibe care naviga de la o 
maşină la alta. Acolo lăsam trei, aici douăsprezece, dincolo 
numai cinci. Nimeni nu-mi vorbea. Nu mai existai decât 
printr-un fel de ezitare între năuceală şi delir. Nimic nu 


interesa decât continuitatea bubuitoare a mii si mii de 
instrumente care-l comandau pe om. 

Când la ora şase totul se opreşte, plecând de aici iei cu 
tine in teasta zgomotul pentru noaptea întreagă, zgomot şi 
miros de ulei, de parcă ţi-ai fi schimbat pentru totdeauna si 
nasul şi creierul. 

Si atunci, tot renunțând, am devenit parcă altul... Un nou 
Ferdinand. Numai în câteva săptămâni. Mă apucă totuşi 
dorul de oamenii de afară. Nu de cei din atelier, desigur, 
aceştia nu erau decât ecouri şi mirosuri de maşini ca şi minc, 
cărnuri fără încetare cutremurate, tovarăşii mei. Vroiam să 
ating un corp adevărat, un corp trandafiriu de adevărată viaţă 
liniştită şi domoală. 

Nu cunosteam pe nimeni in acest oraş şi mai ales nu 
cunoşteam femei. Cu multă greutate am reuşit să culeg în 
cele din urmă adresa nesigură a unei „Case”, a unei spelunci 
clandestine în cartierul de nord al oraşului. Mă dusei în 
recunoaştere prin acele locuri câteva seri la rând, după slujba 
de la uzină. Strada semăna cu oricare alta, dar mai bine 
întreținută poate decât cea pe care stăteam eu. 

Descoperisem căsuţa unde se întâmpla totul, înconjurată 
de grădini. Dacă vroiam să intru trebuia să procedez rapid, 
pentru ca polițistul care făcea de gardă în apropierea porții să 
nu bage de seamă nimic. Fu primul loc din America unde mă 
primiră fără brutalitate, amabil chiar pentru cei cinci dolari 
al mel. 

Si erau o mulţime de tinere femei frumoase, cărnoase, 
pline de sănătate si de graţie tot ca cele de la Laugh 
Calvin la urma urmei. 


Si apoi pe acestea le puteai cel putin atinge fără mofturi. 
Nu m-am putut stăpâni să nu devin un obişnuit al acestui loc. 
Toţi banii mei se topeau aici. Îmi trebuiau odată cu venirea 
serii promiscuitatile erotice ale acestor splendide gazde, ca 
să mai prind un pic de suflet. Cinematograful nu-mi mai 
ajungea, antidot prea bland, fără efect real contra atrocitatii 
materiale a uzinei. Trebuia să recurg, ca să rezist încă, la 
marile tonice ale dezmatului, la puternicele purgative vitale. 
Nu mi se cerea decât o cotă foarte mică în această casă, 
aranjamente între prieteni, pentru că le adusesem din Franţa 
acestor doamne o mie şi unu de spiluri şi minciuni. Numai 
sâmbătă seara, gata cu poveştile, afacerea era în toi şi lăsam 
locul echipelor de base-ball în chef, pline de energie, nişte 
zdrahoni cărora fericirea le venea tot atât de uşor ca 
respiraţia. 

În timp ce ele bucurau echipele, eu, în vervă, redactam 
mici nuvele pentru mine singur în bucătărie. Entuziasmul 
acestor sportivi pentru creaturile locului nu se ridica desigur 
până la fervoarea mea un pic neputincioasă. Aceşti atleți 
siguri pe forţa lor erau blazati în ceea ce priveşte 
perfecțiunea fizică. Frumuseţea e ca bunăstarea sau alcoolul, 
te obisnuiesti, nu-i mai dai atenţie. 

Ei veneau la bordel mai ales ca să se distreze. Adesea se 
băteau groaznic la sfârşit. Poliţia sosea atunci în trombă şi 
căra totul în micile ei camioane. 

Curând fata de una din tinerele femei ale acelui loc, 
Molly, încercai un excepțional sentiment de încredere, care 
la fiinţele înfricoşate ţine loc de dragoste. Mi-aduc aminte, 
parcă ar fi fost ieri, de dragalaseniile ei, de picioarele ei 
lungi şi bălane, nemaipomenit de zvelte şi musculoase, 


picioare nobile. Adevarata aristocratie umana, orice s-ar 
spune, picioarele o conferă, fără nici o îndoială. 

Devenirăm intimi trup şi suflet şi mergeam să ne 
plimbăm în oraş câteva ore în fiecare săptămână. Era plină 
de bani această prietenă pentru că ea câştiga până la o sută 
de dolari pe zi în spelunca ei, în timp ce eu la Ford de-abia 
câştigam şase. Amorul pe care-l executa pentru ca să trăiască 
n-o obosea deloc. Americanii fac asta ca păsările. 

Înspre seară, după ce îmi terminam de târât căruciorul 
purtător, mă străduiam să fiu bine dispus pentru întâlnirea de 
după cină. Trebuie să fii vesel cu femeile, măcar la început. 
O mare şi nedesluşită dorință mă împingea să-i propun unele 
lucruri, dar nu aveam forţa necesară. Intelegea bine Molly 
ramolismentul industrial, era obişnuită cu muncitorii. 

Într-o seară aşa pe nepusă masă, mi-a oferit cincizeci de 
dolari. M-am uitat la ca mai întâi. Nu îndrăzneam. Mă 
gândeam ce-ar fi zis mama într-un asemenea caz. Apoi m- 
am gândit că maică-mea, biata, nu mi-ar fi putut oferi 
niciodată atât. Ca să-i fac plăcere lui Molly, imediat mi-am 
cumpărat cu dolarii ei un frumos costum bej pastel (four 
piece suit?./../Marius/AppData/Local/Temp/Temp1_Calatorie la capatul 


noptii - Louis-Ferdinand_Celine.zip/OEBPS/Text/Note.xhtml_- f5) dupa 
moda din primăvara acelui an. Niciodată nu ma văzuseră 


sosind la bordel atât de ferches. Patroana puse să cânte 
fonograful ei cel mare, numai ca să ma-nvete să dansez. 
După asta m-am dus la cinematograf cu Molly ca să 
sărbătorim costumul meu cel nou. Mă-ntrebă pe drum dacă 
nu eram gelos, pentru că acel costum îmi dădea un aer foarte 
trist, şi dorinţa de a nu mă mai întoarce la uzină. Un costum 


5 Costum din patru piese (în engl. n.tr.) 


nou iti cam tulbură mințile. Ea, când oamenii nu se uitau la 
noi, îmi acoperea noul costum cu sărutări pasionale. 
Incercam să mă gândesc la altceva. 

Molly asta, ce femeie! Ce generoasă! Ce carnatie! Ce 
revarsare de tinereţe! Un ospăț de dorinţe! Si iarăşi eram 
nelinistit. Peste?... mă gândeam. 

— Nu te mai duce la Ford! mă mai descuraja şi ea pe 
deasupra, Molly. Cauta-ti mai bine o slujbulitä undeva intr- 
un birou... Ca traducător de pildă, e genul tău... Iti plac 
cărțile... 

Mă sfătuia destul de binevoitoare, vroia să fiu fericit. 
Pentru prima oară o fiinté umană se interesa de mine, din 
interior aş putea zice, de egoismul meu, se punea în locul 
meu şi nu mă judeca numai din punctul ei de vedere, cum 
făcuseră toţi ceilalți. 

Ah! Dac-aş fi întâlnit-o mai devreme pe Molly, când mai 
aveam vreme s-o apuc pe alt drum! Înainte de a-mi pierde 
entuziasmul cu putoarea de Musyne şi cu scârba de Lola! 
Dar era prea târziu ca să-mi mai refac tinereţea. Nu mai 
credeam în ea! Îmbătrâneşti repede şi iremediabil! S-a băgat 
de seamă felul în care oamenii ajung să-şi iubească 
nefericirea chiar fără voia lor. Natura e mai tare decât tine şi 
gata! Te-ncearca într-un gen şi nu mai scapi de el. Eu 
apucasem drumul nelinistii. Iti iei uşor rolul şi destinul în 
serios fără să-ţi dai seama, şi când să te-ntorci e mult prea 
târziu ca să mai poţi schimba ceva. Eşti tot numai o spaimă 
si asta pentru totdeauna. 

Ea încerca foarte amabil să mă oprească pe lângă ea, 
Molly, să mă convingă... „Trece şi aici viaţa la fel de bine ca 
şi în Europa, să ştii, Ferdinand! Nu vom fi nefericiti 


împreună.” Avea dreptate într-un sens. „Ne vom plasa 
economiile... Ne vom cumpăra un magazin... Vom fi ca toată 
lumea...” O spunea ca să-mi calmeze scrupulele. Proiecte. Îi 
dădeam dreptate. Mi-era chiar ruşine de osteneala ce şi-o da 
ca să mă tina pe lângă ea. O iubeam desigur, dar mai mult 
îmi iubeam viciul meu, dorința mea de-a fugi de peste tot, in 
căutarea a nu ştiu ce, dintr-un tâmpit orgoliu fără îndoială, 
din convingerea unui anumit fel de superioritate. 

Nu vroiam s-o jignesc, ea înţelegea şi o lua înaintea grijii 
mele. Era atât de bună că în cele din urmă îi mărturisi mania 
care mă hartuia, să fug de peste tot. M-a ascultat zile şi zile 
la rând, etalandu-ma şi dezvăluindu-mă dezgustätor, 
zbătându-mă printre fantome şi orgolii şi n-a dat semne de 
nerăbdare, dimpotrivă. Încerca numai să mă ajute să înving 
această zadarnică şi neghioaba neliniște. Nu înţelegea prea 
bine unde vroiam să ajung cu sporovăielile mele, dar îmi 
dădea dreptate împotriva fantomelor sau alături de fantome, 
după voia mea. Din cauza acestei blandeti persuasive, 
bunătatea ei îmi deveni familiară şi aproape personală. Dar 
mi se părea atunci că începeam să-mi trişez faimosul destin, 
rațiunea mea de-a fi, cum o numeam, şi încetai de atunci 
brusc să-i mai povestesc tot ce gândeam. 

Mä-ntorsei singur în mine însumi, foarte mulţumit de a fi 
si mai nefericit decât altădată, pentru că adăugam la 
singurătatea mea un nou fel de disperare, ceva care semăna 
cu un sentiment adevărat. 

Toate acestea sunt banale. Dar Molly era dotată cu o 
răbdare angelica, credea tare ca fierul in vocatii. Pe sora ei 
mai mica, de pilda, la Universitatea din Arizona, 0 apucase 
mania fotografiatului păsărilor în cuiburile lor şi a fiarelor in 


vizuini. Si pentru ca ea să poată continua bizarele cursuri ale 
acestei tehnici speciale, Molly îi trimitea regulat surorii ei 
fotograf cincizeci de dolari pe lună. 

O inimă nesfârşit de bună, cu ceva adevărat sublim în ea, 
care se putea transforma oricând în bani nu în mofturi ca a 
mea sau a atâtor altora. În ceea ce mă priveşte. Molly nu 
cerea mai mult decât s-o las să se intereseze pecuniar de 
nămoloasa mea aventură. Cu toate că în unele momente îi 
apăream ca un băiat destul de aiurit, convingerea mea îi 
părea reală şi cu adevărat demnă de a nu fi descurajata. Mă 
ruga numai să-i fac un fel de bilanţ al cheltuielilor, pentru o 
pensie bugetară pe care vroia să mi-o constituie. Nu m-am 
putut hotărî să-i primesc darul. O ultimă adiere de delicateţe 
mă împiedică să mă bazez în continuare, să mai speculez 
această fire cu adevărat prea spiritualizată şi prea bună. Si 
aşa de bună voie m-am pus rău cu Providența. 

Făcui chiar ruşinat câteva încercări de a mă-ntoarce la 
Ford. Mici eroisme dealtfel fără urmări. Ajungeam exact 
până-n fata porții uzinei, dar rămâneam intepenit în locul 
acela de hotar şi perspectiva tuturor acelor maşini care mă 
aşteptau învârtindu-se aneantiza în mine fără drept de apel 
orice veleitati truditoare. 

Ma postam in fata geamului cel mare al cazanului cu 
aburi central, acest uriaş multiform care mugea pompand şi 
absorbind nu stiu de unde, nu stiu ce, prin miile de tevi 
lucitoare, întretăiate si diforme ca nişte liane. Într-o 
dimineaţă pe când stăteam aşa într-o mută contemplatie, 
tocmai trecea rusul meu cel cu taxiul. ,,S1 aşa deci, te-au 
azvarlit afară, amice!... De trei săptămâni n-ai mai venit... 
Te-au înlocuit cu o maşină... [i-am spus doar...” 


„Aşa, mi-am zis atunci, cel putin s-a terminat... Nu mai 
am de ce să viu...” Si m-am întors în oraş. Ajungând acolo 
am trecut din nou pe la Consulat, să-ntreb dacă nu auziseră 
din întâmplare vorbindu-se de un francez cu numele de 
Robinson. 

— Sigur! Bineînţeles! mi-au răspuns consulii. A venit 
chiar de două ori pe la noi. Mai avea încă hârtii false... 
Dealtfel îl caută şi poliţia... ÎL ştiţi cumva?... 

N-am mai insistat... 

De atunci mă aşteptam să-l întâlnesc pe Robinson în 
fiecare moment. Simteam că se va întâmpla curând. Molly 
continua să fie tandra şi binevoitoare. Era chiar mai drăguță 
decât înainte, de când se convinsese că vroiam să plec 
definitiv. Nu folosea la nimic sa fii bun cu mine. Adesea 
străbăteam împrejurimile oraşului amândoi, în după-amiezile 
e1 libere. 

Mici coline pleşuve, boschete de mesteacăn în jurul unor 
lacuri minuscule, oameni citind ici, colo, magazine cenuşii 
sub cerul greu de norii plumburii. Evitam amândoi 
confidentele prea complicate. Si apoi ea se lămurise. Era 
prea sinceră ca să aibă multe de spus despre o amărăciune. 
Ceea ce se petrecea înăuntrul ei, în inima ei, îi ajungea. Ne 
imbratisam. Dar n-o îmbrăuişam cum ar fi trebuit într-adevăr, 
în genunchi. Mă gândeam mereu şi la altceva în acelaşi timp, 
temător să nu-mi risipesc timpul şi tandretea, de parcă as fi 
vrut să păstrez totul pentru nu ştiu ce lucru măreț, sublim ce 
avea să vină mai târziu, dar nu pentru Molly şi nu pentru 
asta. Ca şi cum viaţa mi-ar lua sau mi-ar ascunde ceea ce 
vroiam să ştiu despre ea, viata din strafundurile 
Întunericului, în timp ce eu mi-aş fi cheltuit ardoarea 


imbratisand-o pe Molly, si atunci n-aş mai avea destulă 
ardoare si as fi pierdut totul, in cele din urma, din lipsa de 
forță, iar ea viata, m-ar înşela ca pe toţi ceilalți, Viaţa, 
adevărata metresă a bărbaţilor autentici. 

Ne amestecam apoi în mulțime şi o lăsam în fata „caser”, 
pentru că noaptea era ocupată cu clientela până-n zori. În 
timp ce ea-şi vedea de clienţi, eu mă chinuiam totuşi, şi acest 
chin îmi vorbea despre ea atât de bine că o simţeam alături 
de mine mai mult decât în realitate. Intram într-un 
cinematograf ca să-mi treacă timpul. Când ieşeam de la 
cinematograf mă urcam într-un tramvai, luat de ici, de colo 
şi mă plimbam în noapte. După ora două urcau călători 
timizi de un anumit fel, pe care nu-i întâlneşti niciodată 
înainte sau după această oră, atât de palizi şi somnorosi, în 
convoaie docile, până-n foburguri. 

Cu ei mergeai departe. Dincolo de uzine spre parcelele 
imprecise, spre stradutele cu case înghesuite una-n alta. 
Tovarăşii mei de drum dispăreau odată cu umbrele lor. 
Închideau ochii-n zori. Cu greu îi puteai face să vorbească 
pe aceşti oameni ai umbrei. Prea obosiţi. Nu se plângeau, nu, 
spălau noapte de noapte magazinele şi birourile nenumărate 
ale întregului oraş, după închidere. Păreau mai puţin speriaţi 
decât oamenii trăind la lumina zilei. Poate pentru că ei 
ajunseseră pe ultima treaptă a oamenilor şi a lucrurilor. 

Într-una din aceste nopţi, cum mai luasem un tramvai şi 
acum coboram preocupat la ultima staţie, mi se păru că 
cineva mă strigă pe nume: "Ferdinand! Fi, Ferdinand!” 
Fireşte că-n penumbra din Jur, strigătul aduce prea mult a 
tărăboi. Nu-mi plăcea. Deasupra acoperişurilor cerul se 
lumina în fâşii reci intretaiate de stresini. Sigur, pe mine mă 


striga. Întorcându-mă îl recunoscui pe Léon. Susotind mă 
ajunse din urmă şi stăturăm de vorbă. 

Se întorcea şi el cu ceilalți de la serviciul de curăţenie a 
unui birou. Era tot ce găsise de făcut. Păşea cumpătat, cu un 
anumit fel de autentică măreție, de parcă numai cu o clipă 
înainte ar fi săvârşit în oraş lucruri primejdioase şi sacre, ca 
să zic aşa. Era genul pe care îl abordau dealtfel toţi aceşti 
măturători de noapte, remarcasem mai demult. În oboseală şi 
singurătate divinul transpare din om. De acest divin îi erau şi 
lui plini ochii când îi deschidea mai mari decât ochii 
obişnuiţi în penumbra albastră în care ne aflam. Curätise şi 
el întinderi nesfârşite de lavabo-uri şi lustruise munţi de 
etaje tăcute. 

A adăugat: „Le-am recunoscut imediat, Ferdinand! După 
felul cum te-ai urcat în tramvai... Inchipuie-ti, numai după 
cum te-ai întristat când ai văzut că nu era nici o femeie. Nu-i 
aşa? Nu-i genul tău?” Era genul meu, adevărat. Evident 
aveam sufletul dezbumbat ca un prohab. Nu mă miră această 
justă observaţie. Ceea ce mă surprinse mai mult era că nici el 
nu reuşise în America. Fra singurul lucru pe care nu-l 
prevăzusem. 

Îi vorbii imediat de galera de la San-Tapeta. Dar nu 
înţelegea ce vroiam să spun. ,,Ai febră, mi-a zis, simplu”! El 
sosise cu un cargou. Ar fi încercat şi el să intre la Ford, dar 
hârtule lui cu adevărat prea false îl împiedicau. „Sunt bune 
numai să le ai în buzunar!” remarcă el. La echipele de 
măturători nu-ţi făceau greutăți în privinţa stăru civile. Nu 
prea plătesc cine ştie ce, dar te lasă-n pace. Era un fel de 
legiune străină de noapte. 


— $i tu ce faci? mă-ntrebă. Nu te-ai săturat de trucuri şi 
tertipuri! Mai vrei călătorii? 

— Vreau să mä-ntorc în Franţa, i-am zis, am văzut destule, 
ai dreptate, aşa e... 

— Ai face mai bine, mi-a răspuns, pentru că noi ne-am 
cam trăit traiul. Am îmbătrânit fără să ne dăm seama, ştiu cu 
ce spun... Aş vrea şi eu să mă-ntorc, dar tot cu hârtiile astea 
mereu... Mai aştept, să-mi procur de cele bune... Nu s-ar 
putea spune că e prea grea munca pe care o fac. Sunt altele şi 
mai rele. Dar nu pot sä-nvät englezeste... Sunt unu de 
treizeci de ani la măturat în aceeaşi situație, n-au învăţat 
decât „Exit” din cauză că scrie pe uşile pe care le lustruiesc 
si „Lavatory”. Intelegi? 

Intelegeam. Dacă vreodată Molly m-ar fi părăsit, aş fi 
fost şi eu obligat să mă angajez într-o muncă de noapte. 

O asemenea muncă nu se termina niciodată. 

Pe scurt, cât eşti în război zici c-ar fi mai bine să fie pace 
si apoi iti halesti şi această speranţă ca pe o bomboana si 
ceea ce-ţi rămâne nu mai are nici o valoare. Nu indraznesti 
s-o spui ca să nu dezgusti pe cineva. Eşti, într-un cuvânt, 
delicat. Si apoi într-o bună zi iti dai drumul gurii în fata 
lumii întregi. Te saturi să te tot tăvăleşti în gunoi. Dar toată 
lumea găseşte deodată că eşti prost crescut. Asta-1. 

M-am mai întâlnit cu Robinson după aceea în vreo două 
sau trei rânduri. Arăta rău. Un dezertor francez care fabrica 
băuturi ilegale pentru amicii din Detroit îi ceda o mică parte 
din „bussiness”-ul lui. Il cam ispitea pe Robinson. „Aş face 
ŞI eu ceva «tuiculita» pentru javrele astea, îmi mărturisi, dar 
mi-am cam pierdut curajul... Simt că primului polițist care 
m-ar lua la întrebări 1-as spune tot... Am văzut prea multe. Si 


apoi mi-e şi somn tot timpul... Ca să dormi numai ziua, ăsta 
nu-i somn. Fără să mai pun la socoteală praful «birourilor» 
care-ţi îneacă plămânii... Îţi dai seama... O poţi mierli 
uşor...” 

Ne-am dat întâlnire pentru altă noapte. M-am întors la 
Molly şi i-am povestit tot. Se ostenea foarte mult să-mi 
ascundă cât o chinuiam, dar nu era greu de văzut cât se 
chinuia. O imbratisam mai des acum, dar chinul ei era 
adânc, mai adevărat decât al nostru, al europenilor, poate 
pentru că noi prea avem obiceiul să vorbim mult despre el, 
exagerându-l. La americani, dimpotrivă. Nu îndrăznesc să- 
nteleaga, să-l admită. Un pic umilitor, dar oricum, chin 
adevărat nu orgoliu, nu gelozie, nici scene, nimic decât 
chinul adevărat al inimii şi trebuie spus că nouă toate acestea 
ne lipsesc, precum lipsiţi suntem de plăcerea suferintii. Ti se 
face ruşine că nu eşti mai bogat la suflet şi-n toate cele 
judecând omenirea mai josnica în fond decât este ea cu 
adevărat. 

Din când în când pe Molly o trăgea aţa să-mi facă câte un 
reproş, dar întotdeauna în termeni foarte mäsurati, foarte 
amabili. 

— Tu esti bun, Ferdinand, şi ştiu că faci eforturi să nu 
devii la fel de rău ca toţi ceilalți, numai că eu nu-mi dau 
seama dacă tu însuti ştii în fond ce vrei... Gandeste-te bine! 
O bucată de pâine va trebui să-ți găseşti la întoarcere, 
Ferdinand... Şi acolo n-ai să te mai poţi plimba, ca pe aici, 
nopți în şir, visător... cum iti place tie... în timp ce eu 
muncesc... Te-ai gândit la asta, Ferdinand? 

Într-un sens avea dreptate, dar fiecare cu firea lui. Mi-era 
teamă să n-o jignesc, mai ales c-o puteai face atât de uşor. 


— Fu sigură că te iubesc mult, Molly, si te voi iubi 
mereu... asa cum pot eu... In felul meu... 

Felul meu nu prea era cine stie ce. Molly era frumoasa, 
ispititoare chiar. Dar eu aveam aceasta ticăloasă înclinație 
pentru fantome. Poate că nu era numai vina mea. Viaţa te 
obligă să rămâi mult prea des cu fantomele. 

— Tu esti prea bun, Ferdinand, mă liniştea ea, nu-ţi bate 
capul cu mine... Dar parca-ai fi bolnav de dorinta de a sti 
mereu mai mult... Asta e... In sfârşit poate ăsta e drumul 
tău... aşa, singur... Numai cel care merge singur ajunge 
departe... Vei pleca curând, Ferdinand? 

— Da, vreau să-mi termin studule în Franţa şi apoi am să 
mă-ntorc, o asiguram cu curaj. 

— Nu, Ferdinand, n-ai să te mai întorci... $i apoi nici eu 
nu voi mai fi pe aici... 

Nu se lăsa pacalita. 

Momentul plecării sosi. O luarăm într-o seară spre gară 
un pic înaintea orei în care ea trebuia să fie in „casă”. În 
timpul zilei îmi luasem rămas bun de la Robinson. Nici el nu 
era prea mândru că-l părăseam. Nu mai terminam odată de 
părăsit pe toată lumea. Pe peronul gării, cum aşteptam trenul 
împreună cu Molly, treceau bărbaţi care se prefăceau că n-o 
cunosc, dar susoteau tot felul de lucruri. 

— Jatä-te deja departe, Ferdinand. Ai să faci, nu-i aşa, 
exact ceea ce ai dorit să faci? Asta e important... Numai asta 
contează... 

Trenul a intrat în gară. Nu mai eram chiar atât de sigur pe 
mine când am văzut locomotiva. O imbratisai pe Molly cu 
tot curajul de care mai era capabil hoitul meu. O dată-n viata 


mea eram şi eu plin de un chin adevărat, pentru lumea 
întreagă, pentru mine, pentru ea, pentru toţi oamenii. 

Poate că asta şi cauţi de-a lungul vieţii, şi numai asta, 
chinul cel mare, pentru ca să poţi deveni tu însuţi înainte de- 
a muri. 

Ani după ani au trecut de la această plecare a mea... Am 
scris adesea la Detroit şi la toate adresele pe care mi le mai 
aminteam şi pe unde 1-as fi putut da de urmă lui Molly. N- 
am primit răspuns niciodată. 

Casa” s-a închis acum. Asta-i tot ce am putut afla. Buna, 
admirabila Molly, vreau, dacă ea mă mai poate citi, într-un 
loc pe care nu-l cunosc, să ştie că nu m-am schimbat pentru 
ea, că o mai iubesc si tot aşa în felul meu, că poate veni 
oricând aici să-mpartă cu mine pâinea şi obscurul meu 
destin. Si dacă nu mai e frumoasă, nu-i nimic! Ne vom 
împăca! Am păstrat în mine atâta din frumuseţea ei, atât de 
vie, atât de caldă, încât am pentru amândoi şi pentru cel 
puţin douăzeci de ani de acum încolo, timp ca să ajungem la 
capăt. 

Mi-a trebuit multă nebunie, de un soi josnic şi rece, ca s-o 
părăsesc. Totuşi mi-am apărat sufletul până acum şi dacă 
mâine moartea va veni să mă ia, nu voi fi, sunt sigur, la fel 
de rece, de urât şi de greu ca toţi ceilalți, atâta bunătate şi vis 
mi-a dăruit Molly în cele câteva luni petrecute în America. 


Nu-i mare lucru să te întorci de pe Lumea Cealaltă! 
Regăseşti firul zilelor cum l-ai lăsat târându-se năclăios, 
precar. Te aşteaptă. 

M-am învârtit săptămâni şi luni în jurul pieţii Clichy, de 
unde plecasem, şi prin împrejurimi, făcând tot felul de 


meserii ca sa trăiesc, prin cartierul Batignolles. Greu de 
povestit! Pe ploaie sau în căldura autobuzelor de îndată ce 
sosea luna iunie, cea care-ţi arde gâtul şi te sufocă aproape 
ca la Ford, priveam, ca să mă distrez, oamenii trecând şi 
întorcându-se, fofilându-se seara spre teatru sau spre Bois. 

Mereu mai mult sau mai puţin singur în timpul orelor 
libere, mocneam cu cărţile şi ziarele alături şi la fel cu toate 
lucrurile pe care le văzusem. Studiile mele odată reluate, 
examenele le-am trecut cum a dat Dumnezeu, câştigându-mi 
în acelaşi timp pâinea. Ea, Ştiinţa, e foarte bine apărată, v-o 
spun eu, Facultatea e un dulap bine pecetluit. Multe oale, 
toate goale. Când terminai totuşi cei cinci sau şase ani de 
tribulatii academice, îmi avui şi eu titlul meu sforăitor. 
Atunci mă agatai de-o mahala, genul meu, la Garenne- 
Rancy, la ieşirea din Paris, imediat după Porte Brancion. 

N-aveam nici o pretenţie, nici o ambiţie, numai dorinţa 
de-a respira un pic şi de-a mânca ceva mai bine. După ce mi- 
am pus placuta la poartă am aşteptat... 

Oamenii din cartier veniră să privească placuta, bănuitori. 
Chiar au întrebat la Comisariatul de Poliţie dacă eram un 
doctor adevărat. Da, li s-a răspuns. Şi-a depus diploma, e 
deci unul adevărat. Atunci se zvoni în tot Rancy-ul că se mai 
instalase încă un doctor adevărat pe lângă ceilalți... „N-o să- 
si umple el traista pe aici! a prezis imediat portăreasa mea. 
Sunt şi aşa prea multi!” Era o observaţie exactă. 

Dimineaţa, la marginea oraşului viaţa năvăleşte mai ales 
odată cu tramvaiul. De cum apăreau zorile pe bulevardul 
Minotaure treceau cutii bucşite cu artilerii întregi de aiuriti 
care se duceau la muncă, clătinându-se pe picioare. 


Cei tineri pareau chiar multumiti ca se duc la munca. 
Grabeau traficul, se agätau de scări, gagiii, făcând haz. 
Făcea să-i vezi. Dar când cunoşti de douăzeci de ani cabina 
telefonică de la cârciumă, de pildă, atât de murdară că o iei 
întotdeauna drept o privată, iti trece pofta să mai glumesti cu 
lucrurile serioase şi cu Rancy-ul mai ales. Iti dai atunci 
seama unde ai fost plasat. Casele te domină, aşa slinoase 
cum sunt, cu fațadele lor turtite, străine, inima lor aparţine 
proprietarului. Pe el nu-l vezi niciodată. Nu îndrăzneşte să se 
arate. Iti trimite numai girantul, porcul. Se spune în cartier 
că e foarte amabil proprietarul când îl întâlneşti. Nu-l costă 
NIMIC. 

Lumina cerului la Rancy este la fel ca ceade la 
Detroit, zoaie de fum care scaldă câmpia cam de pe la 
Levallois. Resturi de case ţinute în picioare de nămol. 
Hornurile cele mici şi cele mari ti se par de departe nişte 
tärusi la malul mării infipti în nămol. Înăuntru noi. 

Trebuie să ai şi curajul crabilor la Rancy, mai ales când 
imbatranesti şi când esti foarte sigur că n-ai să mai ieşi de 
aici niciodată. La capătul tramvaiului, iată podul näcläit 
aruncat peste Sena, acest mare canal plin cu de toate. De-a 
lungul malurilor, duminica şi noaptea oamenii se urcă pe 
grămezile de pietriş să facă pipi. Văzând apa curgând în fata 
lor, bărbaţii devin meditativi. Urinează cu un sentiment de 
eternitate ca marinarii. Femeile, ele, nu meditează niciodată. 
Cu sau fără Sena. Dimineaţa deci tramvaiul cară mulțimea 
lui de oameni ca s-o înghesuie în metrou. Ai zice văzându-i 
pe toți cum o iau la goană într-acolo că s-a întâmplat o 
catastrofă în partea dinspre Argenteuil, că le arde ţinutul. De 
fiecare dată, îi apucă în zori, se agaţă ciorchine de uşi, de 


balustrade. Mare derută. Și totuşi nu se duc decât să-şi caute 
un patron la Paris, unul care să nu-i lase să moară de foame, 
si pe care se tem să nu-l piardă, laşii. Şi cât te face să asuzi 
pentru bucata de pâine pe care ţi-o dă. Puti zece, douăzeci de 
ani şi uneori chiar mai mult. Nu-i de pomană. 

Se ceartă îndelung în tramvai ca să-şi dezmorteasca gura. 
Femeile sunt inca şi mai certarete decât mucoşii. Ar fi fost in 
stare să blocheze toată linia numai să nu-şi scoată bilet. E 
adevărat că multe dintre pasagere sunt deja bete, mai ales 
cele care coboară în piaţa de pe lângă Saint-Ouen, 
mahalagioaicele. „Cât fac morcovii?” întrebau mult înainte 
de a ajunge, ca să se ştie că au cu ce. 

Inghesuiti ca nişte gunoaie, cum sunt în aceste cutii de 
fier, traversează tot Rancy-ul putind îngrozitor, mai ales 
vara. Când ajung la fortificaţii se mai ameninţă pentru ultima 
oară si apoi îi pierzi din vedere, metroul îi înghite pe toţi si 
pe toate, costumele decolorate, rochiile purtate, ciorapu de 
mătase, metritele şi picioarele murdare ca şi şosetele, 
gulerele false şi tepene ca datele fixe ale chiriilor, avorturi în 
curs, veterani de război, totul se revarsă pe scară în mirosul 
de gudron şi fenice până la capătul cel întunecat cu un bilet 
dus-întors care el singur costă cât două cornuri. 

Teama lentă a concedierii fără menajamente (printr-un 
simplu certificat), mereu gata să îngroşi rândurile 
retardatarilor când patronul va vrea să-şi reducă cheltuielile 
generale. Amintirile „Crizei” simţite pe pielea ta, ultima 
perioadă de şomaj, toate acele /ntransigeant pe care a trebuit 
să le citeşti, 25 de centime, 25 de centime... cozile în 
aşteptarea unei slujbe... Toate acestea pot să omoare un om, 


oricât de bine protejat ar fi el in pardesiul lui „bun pentru 
toate anotimpurile”. 

Oraşul ascunde cât poate această mulţime de picioare 
murdare în lungile sale canale electrificate. Nu se mai întorc 
la suprafață decât duminica. Și când sunt ei pe afară nu 
trebuie să te arăţi. O singură duminică numai să-l vezi 
distrându-se şi-ţi trece pofta de distracţie pentru totdeauna. 
În jurul metroului pe aproape de bastioane, piperat, specific, 
mirosul urmelor lăsate de război, duhorile satelor pe 
Jumătate arse, numai pârjolite, ale revoluțiilor eşuate, ale 
comerțului falimentar. Peticarii din împrejurimi ard de luni 
de zile aceleaşi grămejoare umede în gropile ferite de vânt. 
Nişte barbari buni la nimic, aceşti trentari plini de vin şi de 
oboseală. Or să tuşească în curând la dispensarul de alături, 
în loc să mai călărească tramvaiele pe povârnişuri şi să 
urineze-ndelung la vamă. Palizi, fără sânge în ei. Gata cu 
chefurile. Când războiul va reveni, următorul, vor face încă 
o dată avere vânzând pielea şobolanilor, cocaină, şi măşti de 
tablă ondulată. 

Îmi găsisem, ca să-mi fac meseria, un mic apartament în 
marginea ținutului de unde se zăreau bine povarnisurile 
fortificațiilor şi nelipsitul muncitor mereu cocotat acolo 
privind în gol cu braţul infasurat într-o pânză albă groasă, 
accident de muncă, care nu ştie ce să mai facă şi la ce să se 
mai gândească neavând nici destul ca să bea şi ca să-şi 
umple burta. 

Molly avusese dreptate, începeam s-o înţeleg. Studiile te 
schimbă, ele fac orgoliul unui bărbat. Trebuie neapărat să 
treci şi prin asta ca să intri adânc în viaţă. Mai înainte nu 
faceai decât să te invarti în jurul ei. Te considera: lipsit de 


prejudecati, dar te impiedicai in fleacuri. Visai prea mult. 
Lunecai pe vorbe. Nu-i asta. Nimic decat intentii, aparente. 
Cel hotarat are nevoie de altceva. Eu, cu medicina, desi nu 
prea inzestrat, m-am apropiat totusi de oameni, de animale, 
de tot. De acum nu aveam decât să merg înainte, cu 
mulțimea. Moartea aleargă după tine, trebuie să te grabesti şi 
mai trebuie să şi mănânci în timp ce ea te caută şi apoi mai 
trebuie să ocolesti şi războiul pe deasupra. Si multe altele de 
făcut. Nu-i uşor. 

Cât priveşte bolnavii, îi aşteptam, dar nici urmă de ei. E 
greu până te porneşti, îmi spuneau ca să mă liniştească. 
Bolnavul pentru moment eram mai ales eu. 

Nimic mai jalnic ca Garenne-Rancy când n-ai clienți, mă 
gândeam eu. Aşa-i. Pe aici nu trebuie să gândeşti, şi eu care 
venisem tocmai de la celălalt capăt al lumii exact ca să mă 
gândesc în linişte. Picasem la tanc! Biet orgolios! Şi gândul 
venea peste mine negru şi greu... Nu era glumă, şi n-am mai 
scăpat. Creierul, un tiran fără pereche. 

Sub mine locuia Bezin, un biet telal care-mi zicea de câte 
ori mă opream în fata uşii lui: ,,Trebui să alegi, domnule 
doctor! Să joci la curse ori să-ţi bei aperitivul, ori una, ori 
alta!... Nu le poţi face pe toate!... Eu prefer aperitivul! Nu-mi 
plac cursele...” 

Ca aperitiv prefera lichiorul de coacăze. Nu era rău de 
obicei, Bézin, dar nici prea bun după chef... Când mergea 
după aprovizionare în „Foire aux puces”, hoinărea pe acolo 
vreo trei zile, în ,,expeditie”, cum zicea el. Il aduceau pe sus. 
Atunci profetiza: 

— Viitorul, eu îl văd cum va fi... O partuză fără sfârşit... Şi 
cu cinema între... Nu vedeţi c-a si-nceput... 


Vedea chiar mai departe: ,,Prevad ca nu se va mai bea... 
Eu sunt ultimul care bea în viitor... Trebuie să mă grăbesc... 
Îmi cunosc viciul...” 

Pe strada mea toată lumea tuşea. Era o ocupaţie. Din 
cauza fumului, ca să vezi soarele trebuia să urci până la 
Sacre-Coeur. 

Dar de acolo se vede bine; îți dai seama că-n fundul 
câmpiei eram noi şi casele în care locuiam. Dacă le cauţi 
însă cu tot dinadinsul nu le găseşti, n-o găseşti nici măcar pe 
a ta, atât sunt de urâte toate si la fel de urât tot ce vezi. Si 
mai departe Sena curgând în zigzag ca un albuş de ou de la 
un pod la altul. 

Când locuiesti la Rancy nu-ţi dai seama cum ai devenit 
trist. Atât doar că nu-ţi vine să mai faci mare lucru. Pentru că 
trebuie să tot economiseşti la toate şi pentru toate, dorinţele 
te părăsesc. 

Luni în şir am tot împrumutat bani când de ici, când de 
colo. Erau atât de săraci şi neîncrezători oamenii din cartier 
că trebuia să se facă noapte ca să se hotărască să facă apel la 
mine, un doctor nu prea scump totuşi. Am străbătut astfel 
nopţi şi nopți la rând curticelele întunecoase în căutarea 
celor zece, cincisprezece franci. 

Dimineaţa strada devenea ca o tobă mare de atâtea 
covoare bătute. 

În dimineaţa aceea l-am întâlnit pe Bébert pe trotuar, 
păzea odaita mătuşi-sii plecată după cumpărături. Ridica şi 
el norul lui de praf pe trotuar cu o mătură, Bebert. 

Cine nu-şi ridică praful lui propriu prin aceste locuri, în 
jurul orei şapte, trece drept un faimos porc murdar pe strada 
lui. Carpete scuturate, semn de curăţenie, menaj bine ţinut. E 


de ajuns. Iti poate mirosi si gura dupa aia, esti multumit. 
Bébert inghitea tot praful pe care-l ridica, inclusiv pe cel 
trimis de la etaje. Pe pavaj mai ajungeau totuşi câteva pete 
de soare, dar ca-ntr-o biserică, palide şi blânde, mistice. 

Bébert mă văzuse venind. Eram doctorul din colt, acolo 
unde opreşte autobuzul. Obraz prea verzui, măr care nu se va 
coace niciodată, Bébert. Se scarpina şi văzându-l îmi venea 
si mie să mă scarpin. Ce-i drept, e drept, pureci aveam şi eu, 
luaţi noaptea când stăteam aplecat deasupra bolnavului. 
Săreau cu plăcere în pardesiul meu pentru că era cel mai 
cald si mai umed loc la îndemâna lor. Inveti la Facultate 
despre asta. 

Bebert lepădă covorul ca să-mi spună bună ziua. De la 
toate ferestrele se uitau la noi cum stăteam de vorbă. 

Dacă tot trebuie să iubeşti ceva, risti mai putin cu copiii 
decât cu oamenii mari, ai cel putin scuza speranţei că vor fi 
mai putin infecti decât noi mai târziu. Cine ştie. 

Pe fata lui lividă juca acel zâmbet de pură afecţiune pe 
care nu l-am uitat niciodată. O bucurie pentru un univers. 

Puţini mai păstrează după vârsta de douăzeci de ani ceva 
din această afecțiune spontană, asemănătoare cu cea a 
animalelor. Lumea nu e cum o crezuseră ei! Asta-i! Atunci 
se schimbă la fata! Şi-ncă cum! Pentru că s-au înşelat! Devin 
porci cât ai zice peşte! Asta ne rămâne pe obraz după 
trecerea celor douăzeci de ani! O eroare! Obrazul nostru nu-i 
decât o eroare. 

— Ei! mi se adresă Bebert, domnule doctor! Au adunat pe 
unul astă noapte din Place de Fétes, nu-i aşa? Avea gâtul 
tăiat cu briciul? Dumneavoastră aţi fost de servici? Nu? 


— Nu, n-am fost eu de servici, Bébert, a fost doctorul 
Frolichon... 

— Păcat, pentru că mătuşa mea a zis că ar fi fost bine sa 
fiți dumneavoastră... Că i-ati fi povestit tot... 

— Altădată, Bébert. 

— Se ucid asa de des pe aici oamenii? a mai adăugat 
Bébert. 

Si cand sa scap de praful stârnit de el, masina- 
mäturätoare municipalä trecu tocmai în momentul acela 
bazaind si un uragan de praf se ridica din santuri acoperind 
toata strada cu alti nori de praf, mai densi, mai piparati. Nu 
ne mai vedeam. Bebert sărea la dreapta şi la stânga, 
strâmbându-se şi urlând, bucuros. Capul cenuşiu, părul 
năclăit, picioarele de maimuţă costelivă, totul dansa 
convulsiv la capătul măturii. 

Mătuşa lui Bébert se întorcea de la cumpărături, îşi 
dăduse deja pe gat pähärutul, şi trebuie să vă mai spun că 
mai trăgea şi ceva eter, obicei contractat pe când slujea la un 
doctor şi-o duruseră foarte tare măselele de minte. Nu-i mai 
rămăseseră decât doi dinţi în fata, dar nu uita niciodată sa si- 
1 spele. „Când esti ca mine, care am slujit la un doctor sti 
ce-i aia igienă”. Dadea consultaţii medicale prin împrejurimi 
si chiar mai departe până la Bezons. 

M-ar fi interesat să ştiu dacă se gândea vreodată la ceva 
mătuşa lui Bebert. Nu, nu se gândea la nimic. Vorbea enorm 
fără să se gândească niciodată. Când eram singuri fără 
indiscreti prin jur, mă tapa la rândul ei de o consultatie. Într- 
un anumit sens era mägulitor. 

— Bebert, domnule doctor, trebuie să vă spun, pentru ca 
sunteţi doctor, e o puslama!... Se „freacă”! Am observat de 


vreo două luni şi mă-ntreb cine ar fi putut să-l înveţe 
asemenea murdării!... Eu l-am crescut bine totuşi! li 
interzic... Dar el iar începe... 

— Spune-i c-o să-nnebunească, o sfătuii eu, clasic. 

Bébert care ne auzea nu era mulțumit. 

— Nu mă „frec”, nu-i adevărat, ăla mic al lui Gagat mi-a 
propus... 

— Vedeţi, banuiam eu, făcu mătuşa, în familia Gagat, ştiţi, 
aia de la cinci?... Sunt toţi nişte viciosi. Bunicul se pare ca 
aleargă după calarete... Ei, ce ziceti, calarete, a1?... Spuneti- 
mi, domnule doctor, pentru că tot sunteţi aici, puteți să-i dati 
un sirop ca să nu se mai frece?... 

Intrai după ea în odaita ca să-i prescriu un sirop anti-viciu 
pentru tancul de Bébert. Eram prea binevoitor cu toată 
lumea, ştiam eu bine. Nimeni nu mă plătea. Consultam pe 
datorie mai ales din curiozitate. Era o greşeală. Oamenii se 
răzbună pentru binele pe care li-l faci. Mätusa lui Bébert a 
profitat ca toți ceilalți de orgolioasa mea dezinteresare. A 
abuzat chiar fără ruşine. Mă lăsam înşelat, minţit. Îi 
urmăream cu atenţie. Mă țineau în gheare, se văicăreau din 
ce în ce mai mult, făceau din mine ce vroiau. $i de la o 
mizerie la alta, îmi arătau tot ce ascundea dugheana 
sufletului lor, şi nu arătau nimănui decât mie. Aceste 
hidoşenii nu sunt plătite niciodată prea scump. Numai ca-ti 
scapă printre degete ca nişte şerpi balosi. 

Voi spune totul într-o zi, dacă voi trăi destul ca să 
povestesc tot. 

„Atenţie, javrelor! Lăsaţi-mă să mai fiu bun măcar vreo 
câțiva ani. Nu mă ucideti încă! Cu un aer servil şi dezarmant 
voi spune tot. Vă jur, şi vă veţi zgârci dintr-o lovitură 


precum omizile acelea baloase care veneau in Africa sa-mi 
cufureasca coliba şi am să vă descriu mai profund laşi şi mai 
infecti decât sunteţi, în aşa fel încât poate o să crapati şi voi, 
în sfârşit”. 

— E dulce? întrebă Bébert în privinţa siropului. 

— Să nu 1-l faceţi dulce, cerea mătuşa, puslamaua... Nu-l 
merită dulce, îmi fură şi aşa destul zahăr în fiecare zi. Are 
toate viciile, toate obrazniciile! O să-şi omoare mama! 

— N-am mamă, 1-0 întoarse scurt Bébert, fără să-şi piardă 
busola. 

— Rahat! făcu mătuşa atunci. Am să-ţi altoiesc nişte bice 
pe spinare dacă-mi mai răspunzi obraznic. Si întinse pe loc 
mâna după biciul din cui, dar el şi ajunsese în stradă. 
„Păcătoaso”! îi strigă de pe hol. Matusa rosi şi se întoarse 
spre mine. 

Linişte. Schimbarăm vorba. 

— Ar trebui poate, domnule doctor, să vă duceti s-o vedeţi 
pe doamna de la mezanin din strada Mineurs nr.4... El e un 
fost funcţionar de notariat, i-am vorbit despre 
dumneavoastră... l-am spus că sunteţi un doctor cum nu se 
poate mai amabil cu bolnavii. 

Stiui pe loc că-mi trânteşte o minciună, mătuşa. Doctorul 
ei preferat era Frolichon. Pe el îl recomandă de câte ori 
poate... iar pe mine mă bârfeşte de fiecare dată. Umani- 
tarismul meu stârneşte în ea o ură animalică. O tâmpită, nu 
uitaţi. Numai ca Frolichon pe care ca-l admiră atât o pune să 
plătească pe loc, şi atunci ea mă consultă pe mine aşa la 
botul calului. Dacă mă recomanda acum trebuie să fie vorba 
de ceva gratuit sau de vreo afacere dubioasă la mijloc. 
Plecând mă gândesc din nou la Bébert. 


— Trebuie să-l mai scoateţi la aer! Nu-l scoateţi destul!... 

— Unde ati vrea să mergem amândoi? Cu slujba asta a 
mea nu prea pot pleca departe... 

— Duceti-va cu el măcar duminica în parc... 

— Dar în parc duminica e şi mai multă lume şi mai mult 
praf decât aici. Stau grămadă unul peste altul... 

Remarca ei era adevărată. Cautai alt loc s-o indrum. 

Timid propun cimitirul. 

Cimitirul de la Garenne-Rancy era singurul loc mai 
împădurit şi mai spaţios din ţinut. 

— Ja te uită, ai dreptate, nu m-am gândit, am putea merge 
foarte bine acolo. 

Bebert tocmai se întorcea. 

— Ei, Bébert, ti-ar place să mergi să te plimbi prin cimitir? 
Trebuie să-l intreb, domnule doctor, că şi în privinţa 
plimbărilor e un căpos fără pereche, să stiti!... 

Bebert n-are, pe drept cuvânt, nici o părere. Dar ideea 
place mătuşii, şi asta-i de ajuns. Avea o slăbiciune pentru 
cimitire mătuşa, ca toţi parizieni. Ai fi zis în această privinţă 
că parcă ar începe să gândească. Examina avantajele şi 
dezavantajele. În fortificaţii, prea multă golănime. În parc 
prea mult praf... În timp ce în cimitir, e adevărat, nu-i rău... 
Si mai ales oamenii care vin duminica acolo sunt nişte 
oameni convenabili, bine crescuţi... Si apoi, ceea ce e 
comod, la întoarcere pe bulevardul Liberté şi-ar putea face 
cumpărăturile, mai sunt deschise duminica nişte pravalii. 

Si conchise: ,,Bébert, du-te cu domnul doctor până la 
doamna Henrouille, în strada des Mineurs... Ştii unde 
stă, Bebert, Doamna Henrouille?” 

Bebert ştia orice, numai ca să mai poată hoinări puţin. 


Între strada Ventru şi piaţa Lenin nu mai erau decât 
imobile de închiriat. Antreprenorii cumpăraseră tot ce mai 
tinea de satul numit Garenne. Câteva terenuri virane in 
margine, dincolo de ultimul bec de gaz, era tot ce mai 
rămăsese. 

Înghesuite între aceste clădiri se mai sumeteau, 
mucegăind, câteva case, cu patru camere şi o sobă mare pe 
culoarul de jos; de-abia dacă se face câte un pic de foc, e 
adevărat, din pricina economiilor. Soba fumegă în aerul 
umed. Casele acestea, câte au mai rămas, aparțin rentierilor. 
Cum intri la ei tusesti din cauza fumului. Nu erau bogaţi 
rentierii pripasiti pe acolo, şi mai ales familia Henrouille 
unde mă trimiseseră... Dar oricum tot mai aveau câte ceva. 

Când intrai la familia Henrouille mirosea nu numai a 
fum, ci şi a closet şi a prăjeală. Tocmai terminaseră de plătit 
casa. Asta însemna cincizeci de ani buni de economii. De 
îndată ce intrai la ei şi-i vedeai te-ntrebai ce au amândoi. Ei 
bine, nefiresc la cei doi Henrouille era că nu cheltuiseră în 
cei cincizeci de ani un ban fără să-l fi regretat. Cu carnea şi 
cu sufletul lor dobândiseră casa, ca melcul. Dar melcul o 
face fără să aibă habar. 

Familia Henrouille nu-şi mai venea in fire de pe urma 
faptului că-şi trecuseră toată viaţa numai a-şi face o casă şi, 
ca oamenii pe care-i dezgropi, erau nauciti. Tot asa nauci 
sunt probabil şi oamenii pe care-i scoţi din temnitele în care 
i-ai închis pe viata. Cei doi Henrouille, încă înainte de a se 
căsători, se gândeau să-şi cumpere o casă. Separat mai întâi 
şi după aceea împreună. Au refuzat să se gândească la 
altceva o jumătate de secol, şi când viata i-a obligat să se 


gândească la altceva, la război de pildă, şi mai ales la fiul 
lor, asta 1-a îmbolnăvit. 

Când s-au mutat în casa lor, tineri căsătoriți, fiecare cu 
cei zece ani de economii, casa nu era în întregime gata. Se 
afla încă în plin câmp. Ca să ajungi până acolo iarna trebuia 
să-ţi 1e1 saboţii, pe care-i lăsai la fructarul din colţul străzii la 
Revolte plecând dimineaţa la lucru la ora şase din staţia 
tramvaiului cu cai spre Paris, la trei kilometri, pentru două 
centime. 

Iti trebuie o sănătate de fier ca să rezişti o viaţă întreagă 
la un asemenea regim. Portretul lor făcut în ziua nunţi era 
agăţat deasupra patului la primul etaj. $i dormitorul era 
plătit, mobilele, de multă vreme. Toate facturile achitate de 
zece, de douăzeci, de patruzeci de ani se aflau dealtfel prinse 
cu un bold laolaltă în sertarul de sus al comodei, în timp ce 
registrul de socoteli adus la zi se afla în sufrageria unde ei nu 
mâncau niciodată. Henrouille iti arată daca vrei tot. Sâmbăta 
el este cel care face socotelile în sufragerie. Că de mâncat ei 
mănâncă întotdeauna în bucătărie. 

Am aflat toate acestea una cate una de la ei, de la alti şi 
de la mătuşa lui Bébert. Când i-am cunoscut mai bine, mi-au 
povestit ei înşişi despre frica lor cea mare, frica vieţii lor, că 
fiul lor, unicul, lansat în comerţ, să nu dea faliment. De 
treizeci de ani, mai mult sau mai puţin acest gând parşiv 1-a 
trezit în fiecare noapte. Băiatul, stabilit în comerţul cu pene! 
Să ne gândim dacă au fost crize în comerțul cu pene timp de 
treizeci de ani! Nu-i nici o meserie mai rea şi mai nesigură 
decât penele astea. 

Sunt unele afaceri atât de proaste că nici nu-ţi trece prin 
minte să imprumuti bani ca să le descurci, dar sunt altele 


care au mereu mai mult sau mai putin nevoie de im- 
prumuturi. Când se gândeau la un asemenea împrumut, cu 
casa plătită şi cu tot, se ridicau de pe scaune cei doi 
Henrouille şi se priveau roşind. Ce-ar face într-un asemenea 
caz? Ar refuza. 

Hotărâseră de multă vreme să refuze orice fel de 
împrumut... Din principiu, ca să-i păstreze o sumă de bani, o 
moştenire şi o casă fiului lor, Patrimoniul. Cam aşa gândeau. 
Un băiat serios, desigur, fiul lor, dar în afaceri te poți lăsa 
antrenat... 

Întrebat, eram absolut de aceeaşi părere cu ei. 

Si mama mea făcea comerţ; numai mizerii ne adusese 
comerțul ei, o coajă de pâine şi multe necazuri. Nici mie 
deci nu-mi plăceau afacerile. Pericolul în care se găsea acest 
fiu, primejdia unui împrumut la care ar fi putut să se 
gândească la nevoie în cazul unei scadente amenințătoare, le 
intelegeam din capul locului. Nu era nevoie să mi se explice. 
El, bătrânul Henrouille, fusese cincizeci de ani mic 
funcţionar la un notar din bulevardul Sevastopol. Aşa că ştia 
şi el o mulţime de poveşti cu delapidări de averi! Îmi povesti 
câteva faimoase. Cea a tatălui său mai întâi, pentru că tocmai 
din cauza falimentului propriului său tată n-a mai putut 
deveni profesor, Henrouille, după bacalaureat, şi a trebuit să 
rămână la scripte. Sunt lucruri pe care nu le uiţi. 

În sfârşit, odată plătită casa, intraţi în posesia ei cu toate, 
nici o centimă datorie, nu mai trebuiau să-şi mai bată capul 
cu ziua de mâine. Erau în al şaizeci şi şaselea an al vieţii lor. 

Si iată că exact acum, pe el începu să-l încerce un pustiu 
de boală sau mai degrabă acest fel de boală îi încercase mai 
demult, dar mai înainte nu se gândise la ea din cauza casei 


care trebuia plătită. Dar când totul fu achitat, stabilit si 
parafat, începu să se gândească la curioasa lui boală. Îl 
apucau nişte amețeli şi nişte şuierături de vapor în fiecare 
ureche. 

Începând cam de prin această vreme se apucă să-şi 
cumpere jurnalele, de acum încolo şi-o putea permite! În 
jurnal era scris şi descris tot ce simţea el în urechi. Cumpără 
medicamentul indicat în anunţ, dar nu se schimbă nimic în 
boala lui, dimpotrivă; părea că îi şuieră acum şi mai tare. 
Oare numai pentru că se gândea la asta? Totuşi s-au dus 
împreună să consulte pe medicul Dispensarului. „Presiune 
arterială”, li s-a spus. 

Cuvântul îl şocase. Dar în fond, obsesia îi sosise la timp. 
Îşi făcuse sânge rău atâta amar de ani pentru casă şi 
scadentele fiului, că se crease brusc un gol în urzeala de 
nelinişti care-i tinuserä carnea pe el timp de patruzeci de ani 
de la un termen de plată la altul, în aceeaşi constantă 
fervoare temătoare. Acum că doctorul îi vorbise despre 
presiunea lui arterială, îşi asculta tensiunea pulsând pe faţa 
perinii şi în fundul urechilor. Se trezea special ca să-şi 
controleze pulsul şi rămânea aşa, nemișcat, la marginea 
patului, în întuneric, mult timp, ca să-şi simtă trupul zgaltait 
de acele mici şi blânde cutremurături, de câte ori îi bătea 
inima. Era moartea, îşi zicea, îi fusese mereu frică de viaţă, 
acum frica lui se lega de ceva, de moarte, de tensiunea lui 
cum 0 legase patruzeci de ani de riscul de-a nu putea termina 
de plătit casa. 

Era mereu la fel de nefericit, dar trebuia să se grăbească 
să-şi găsească un motiv nou, adevărat pentru a fi nefericit. 
Nu e atât de uşor pe cât pare. Nu-i totul să spui: „Sunt 


nefericit”. Trebuie s-o dovedesti, să te convingi fara drept de 
apel. Nici nu cerea mai mult: să poată da fricu un motiv 
solid, autentic. Avea 22 tensiunea după spusele medicului. E 
ceva 22. Medicul îl învățase să-şi găsească drumul propriei 
lui morți. 

Pe faimosul fiu pănar nu-l vedea aproape niciodată. O 
dată sau de două ori pe an, cam pe la Anul Nou. Asta era tot. 
Dealtfel ar fi putut să tot vină pănarul! Nu mai era nimic de 
împrumutat de la mama si de la tata. Aşa că aproape nu mai 
dădea pe acolo. 

Pe doamna Henrouille mi-a trebuit mai mult timp s-o 
cunosc; nu suferea de nici o angoasă, nu ştia nici măcar ce-i 
frica de moarte, pe care nu şi-o imagina. Se plângea numai 
de vârstă, dar fără să se gândească cu adevărat, aşa cum face 
toată lumea, şi de scumpirea vieţii. Marea lor muncă se 
terminase. Casa plătită. Ca să achite mai repede politele, 
ultimele, se apucase să coasă butoni pe jiletci pentru un mare 
magazin. „E de necrezut cât trebuie să coşi pentru cinci 
franci!” Si ca să-şi ducă marfa în autobuz, se iscau 
întotdeauna discuţii pentru obţinerea unui loc la clasa a 
doua; într-o seară erau gata să se-ncaiere cu o străină, prima 
ŞI singura străină cu care a vorbit în viaţa ei, batjocorind-o. 

Pereţii casei se păstrau uscați altădată, când aerul circula 
roată-mprejur, dar acum când înaltele case de raport o 
împresurau, totul transpira de umezeală, chiar şi perdelele 
care se pătau de mucegai. 

Odată casa dobândită, doamna Henrouille se arătase timp 
de o lună de zile surâzătoare, impecabilă, încântată ca o 
călugăriță după comuniune. Chiar ea-i propusese lui 
Henrouille: „Jules, ştii, de azi înainte o să ne cumpărăm 


Jurnalul în fiecare zi, ne putem permite...” Aşa. Se gândise la 
el, îşi privise soţul, apoi privise în jurul ei şi se gândi şi la 
mama lui, soacra Henrouille. Si redeveni serioasă dintr-o 
dată, ca înainte de a fi terminat de plătit. Si odată cu acest 
gând totul reîncepu, pentru că mai erau economii de făcut în 
legătură cu mama soţului ei, cu această bătrână despre care 
nu se vorbea prea des în casa lor şi nimănui în afară. 

Stătea în fundul grădinu, în curticica unde se adunau 
măturile vechi, vechile cotete de găini şi toate umbrele 
clădirilor vecine. Locuia într-o căsuţă joasă de unde nu ieşea 
aproape niciodată. Era o poveste întreagă până reuşeai să-l 
strecori mâncarea. Nu lăsa pe nimeni să intre în cocioaba ei, 
nici măcar pe fiul ei. Îi era frică să nu fie asasinată, zicea ea. 

Când îi veni nurorii ideea să întreprindă noi economii, 
aruncă mai întâi câteva vorbe soţului ei, să-l încerce, să vadă 
dacă nu cumva s-ar putea face ceva, de pildă ca bătrâna să 
intre la Surorile de la Saint-Vincent, călugărițe care se 
ocupau de aceste bătrâne ramolite în ospiciul lor. El, fiul, nu 
răspunse nici da, nici nu. Era preocupat de altceva în acele 
momente, de zgomotele lui din urechi care nu mai încetau. 
Tot gândindu-se, tot ascultându-le, se convinsese că aceste 
îngrozitoare zgomote îl vor împiedica să doarmă. Si le 
asculta într-adevăr în loc să doarmă, şuierături, tobe, 
zumzete... Era un nou supliciu. Se ocupa de ele toată ziua si 
toată noaptea. Avea în el toate zgomotele. 

Putin câte putin totuşi spaima lui se-nvechi şi nu-i mai 
rămăsese destulă ca să se ocupe numai de ea. Se duse atunci 
iar cu nevastă-sa în piaţa Saint-Ouen. Era, după cum se 
spunea, cea mai ieftină de prin împrejurimi, piaţa Saint- 
Ouen. Plecau de dimineaţă pentru toată ziua, din cauza 


socotelilor şi observaţiilor pe care le schimbau în legătură cu 
preţul lucrurilor şi cu economiile pe care le-ar fi putut face 
cumpărând asta în loc de cealaltă... Pe la ora unsprezece, 
noaptea, in casă îi cuprindea frica să nu fie asasinați. Frica îi 
apuca regulat. Mai putin pe el decât pe nevastă-sa. El, in 
jurul acestei ore, când strada era liniştită, se agăța mai 
degrabă cu disperare de tiuiturile lui din urechi. „Cu astea-n 
urechi n-am să mai pot dormi!” repeta cu voce tare ca să-şi 
inteteasca frica. „Nu-ţi poţi închipui!” 

Dar ea nu încercase niciodată să înţeleagă ce vroia să 
spună, nici să-şi închipuie ce erau aceste tulburări din urechi 
care-l sâcâiau. „Mă auzi bine, totuşi?” îl întreba. 

— Da, îi răspundea. 

— Ei, atunci nu-i nimic!... Ai face mai bine să te gândeşti 
la maică-ta care ne costă atât de mult şi că viaţa se 
scumpeste în fiecare zi... Si că locuinţa ei a devenit o 
adevărată cocină!... 

Femeia de serviciu venea pe la ei de trei ori pe săptămână 
ca să spele, era singura vizită pe care o primeau de ani de 
zile. O mai ajuta pe doamna Henrouille să-şi scuture patul şi 
pentru ca femeia de serviciu să aibă chef s-o tot repete în 
împrejurimi, de câte ori întorceau salteaua împreună, de zece 
ani, doamna Henrouille anunţa pe tonul cel mai ridicat 
posibil: „Noi nu ţinem bani niciodata-n casa!”. Aşa, ca 
indicație şi precauţie, pentru a descuraja pe eventualii hoţi si 
asasini. 

Înainte de-a urca-n camera lor, împreună închideau cu 
cea mai mare grijă toate iesirile, unul controlându-l pe 
celălalt. Apoi mergeau să arunce o privire spre casa soacrei, 
în fundul grădinii ca să vadă dacă mai era aprinsă lampa. 


Semn ca mai traia. Ce de gaz mai ardea! Nu stingea lampa 
niciodată. Îi era şi ei frică de asasini, şi frică de copiii ei in 
acelaşi timp. De douăzeci de ani de când trăia acolo nu 
deschisese niciodată fereastra, nici vară nici iarnă, şi nu 
stinsese niciodată lampa. 

Fiul păstra banii maică-sii, mici rente. Avea grijă de ea. Îi 
puneau mâncarea dinaintea uşii. Îi păstrau banii. Era bine 
aşa. Dar ea se plângea de aceste diverse aranjamente şi nu 
numai de acestea, ea se plângea de toate. De dincolo de usa, 
îi injura pe toţi cei care se apropiau de odaita ei. „Nu-i vina 
mea, dacă îmbătrâneşti, mamaie, încerca să parlamenteze 
nora. Te doare ca pe toate femeile bătrâne... 

— Bătrână esti tu, netrebnico! Golanco! Tu ai să mă bagi 
în pământ cu minciunile tale puturoase!...” 

Îşi nega vârsta cu furie maica Henrouille... Se zbătea 
neîmpăcată dincolo de uşă împotriva tuturor flagelurilor 
lumii. Respingea ca pe o impostură murdară contactul cu 
fatalitatile şi resemnările vieţii exterioare. Nu vroia să audă 
de nimic. „Minciuni! urla. Voi le-aţi născocit!” 

Împotriva a tot ce se întâmpla în afara maghernitei ei se 
apăra sălbatic, ca şi-mpotriva oricărei tentative de apropiere 
si de împăcare. Era încredinţată că, dacă ar fi deschis usa, 
forţele ostile ar fi năvălit asupra ei, ar fi luat-o de gât şi s-ar 
fi terminat cu ea pentru totdeauna. 

— Sunt rai cei de azi, striga. Au ochi peste tot de jur 
împrejurul capului şi guri până la gaura curului, şi prin alte 
părți, numai ca să mintă cu ele... Aşa sunt... 

Vorbea stufos cum învățase să vorbească la Paris, în piaţa 
du Temple, ca telalita cu maică-sa, în copilărie... Venea 


dintr-un timp cand poporul de jos nu invatase inca sa se 
asculte imbatranind. 

— Vreau să muncesc, dacă nu vrei să-mi dai banii mei! în 
striga nurorii. Mă auzi, pungăşoaico! Vreau să muncesc! 

— Dar nu mai poţi, mamaie! 

— Aha! Nu mai pot! încearcă numai să intri în gaura mea! 
Am să-ţi arăt dacă mai pot! 

Și o lăsau în plata Domnului în cocioaba ei în care se 
apăra. Totuşi vroiau cu orice preţ să mi-o arate, venisem 
pentru asta, şi ca să ne primească fu necesară o drăcească 
manevră. $i apoi, să vă spun drept, nu intelegeam prea bine 
ce vroiau de la mine. Portăreasa, mătuşa lui Bébert. stăruise 
pe lângă ei că eram un doctor foarte blând, foarte amabil, 
foarte binevoitor... Vroiau să ştie dacă aş putea s-o linistesc 
pe bătrână numai cu medicamente... Dar ceea ce doreau în 
fond (mai ales nora) era s-o internez pe bătrână odată pentru 
totdeauna... După ce băturăm o jumătate de oră la usa ei, ne- 
a deschis brusc şi o vazui acolo în fata mea, cu ochii 
marginiti de serozitati roşietice. Dar privirea îi juca veselă 
peste obrajii uscați şi pământii, o privire care-ţi retinea 
atenţia şi te făcea să uiţi restul, din cauza acelei uşoare 
bucurii pe care ţi-o dădea fără să vrei tinereţea ei şi pe care 
încercai s-o retii din instinct. 

Această privire vioaie anima totul în jur, din umbră, cu o 
bucurie tinerească, fără prea mult elan, dar curată cum nu 
întâlnim prea des; vocea ei, spartă când vocifera, relua voios 
cuvintele când vroia să vorbească ca toată lumea, le sălta, 
frazele şi sentintele, le făcea să Joace şi să tâsneascä vioaie, 
foarte nostim, cum puteau face oamenii cu vocea şi lucrurile 
din jurul lor în acele vremuri când daca nu stiai să te 


descurci povestind şi cântând, rând pe rând, cu îndemânare, 
treceai drept nerod, timid, bolnavicios. 

Varsta 0 acoperise ca pe un copac batran ramurile tinere. 

Era veselă maica Henrouille, nemulțumită, răpănoasă, dar 
veselă. Sărăcia lucie în care trăia de mai bine de douăzeci de 
ani nu-i atinsese sufletul. Era pornită numai împotriva lumii 
de afară, de parcă frigul, groaza şi moartea nu puteau să-i 
vină decât de acolo, nu dinlăuntru. Dinlăuntru nu se temea 
de nimic, se arăta a fi sigură de capul ei ca de un lucru de 
netăgăduit şi bine stabilit, odată pentru totdeauna. 

Si eu care alergasem atât după al meu şi încă roată- 
mprejurul lumii. 

„Nebună” îi ziceau bătrânei, e uşor de zis „nebună”. Nu 
ieşise din cocioaba ei mai mult de trei ori în doisprezece ani, 
asta e! Avea poate motivele ei... Nu vroia să piardă nimic... 
N-avea să ni le spună nouă, care nu de viata eram inspirați. 

Noră-sa reveni la proiectul de internare. 

„Nu-i aşa, domnule doctor, că e nebună?... N-o putem 
scoate de aici şi pace!... I-ar face bine din când în când!... 
Zău, maică, ti-ar face bine!... Nu-mi spune mie!... Ti-ar face 
bine!... Sunt sigură!...” Bătrâna clatina din cap, mută, 
incapatanata, sălbatică, când o imbiai aşa... 

— Nu vrea să se ocupe nimeni de ca. Preferă să stea aşa 
într-un ungher... E frig la ea, nu-i foc... vedeţi că doar nu se 
poate să stea aşa... Nu-i aşa, domnule doctor, că nu se 
poate?... 

Mă făceam că nu pricep. Henrouille, el, rămăsese pe 
lângă sobă, prefera să nu ştie precis ce se pune la cale între 
nevastă-sa, maică-sa şi mine... 

Bătrâna se-nfurie atunci din nou. 


— Dă-mi tot ce-ai al meu şi am să plec de aici! Am cu ce 
să trăiesc!... Şi n-o să mai auzi de mine!... În vecii vecilor! 

— Din ce să trăieşti! Că doar n-o să trăieşti cu cei trei mii 
de franci pe an, maică? Viaţa s-a scumpit de când n-ai mai 
ieşit dumneata... Nu-i aşa, domnule doctor, că e mai bine să 
meargă la Surori, cum i-am spus... Se vor ocupa de ea... Sunt 
tare bune Surorile... 

Dar perspectiva Surorilor o îngrozea. 

— La Surori?... izbucni ea pe loc. N-am fost niciodată la 
Surori!... De ce nu m-aş duce până la preot, dacă tot mai stati 
pe aici!... Ei? Dacă n-am destui bani, cum ziceti, o să 
muncesc!... 

— Să munceşti? Maică! Unde? Ah! Domnule doctor! 
Auziti la ea: să muncească! La vârsta ei! În curând optzeci 
de ani! Nebunie curată, domnule doctor! Ce mai vreţi de la 
ea! Eşti nebună, maică!... 

— Nebună! Nimeni! Nicăieri!... Nebună esti tu!... 

— Auziti-o acum, domnule doctor, cum delirează şi mă 
insultă, cum s-o mai ţinem aici! 

Atunci bătrâna se întoarse spre mine, noul ei pericol. 

— De unde să ştie el că sunt nebună? E în capul meu? Sau 
într-al tău? Ar trebui să fie ca să ştie!... Afară amandoi!... 
Plecati din casa mea!... Când e vorba să mă häituiti sunteți 
mai răi decât şase luni de iarnă!... Mai bine uitati-va la fiul 
meu, decât să vorbiti în bobote! El are nevoie de doctor, nu 
eu!... Ala care nu mai are dinţi în gură, şi care îi avea atât de 
frumoşi când mă ocupam eu de el! Hai, n-auziti, afară, 
amândoi! 

Şi-a trantit uşa în urma noastră. 


Ne-a mai pândit încă pe după lampă, să vadă cum ne 
îndepărtăm prin curte. După ce o străbăturăm, când furăm 
destul de departe, începu să râdă. Se apărase bine. 

La întoarcerea din această amărâtă incursiune, l-am găsit 
pe Henrouille tot lângă sobă cu spatele la noi. Nevastă-sa 
continua să mă härtuiascä cu întrebări şi mereu în acelaşi 
sens... Ce față mică, tuciurie şi veştejită mai avea, nora. 
Coatele nu 1 se deslipeau de corp când vorbea. Nu mima 
nimic. Ar fi dorit cu tot dinadinsul ca această vizită medicală 
să nu fie zadarnică, să folosească la ceva... Viaţa se scumpea 
din ce în ce... Pensia soacrei nu mai ajungea... Si apoi 
îmbătrâneau şi ei... Nu mai puteau să stea mereu cu grijă ca 
moare bătrâna fără lumânare... Sau că dă foc, de pildă... Cu 
purecii şi murdăria ei... În loc să se ducă într-un azil 
convenabil unde s-ar ocupa de ea... 

Cum mă arătam a fi de părerea lor, deveniră amândoi şi 
mai amabili... Îmi promiteau să răspândească multe vorbe 
bune pe seama mea în cartier, dacă aş vrea să-i ajut... Să-mi 
fie milă de ei. Să-i scap de bătrână... Nefericită şi ea în 
condițiile în care se incapatana să stea... 

— Şi chiar am putea închiria odaia ei, sugeră soţul trezit 
deodată... 

Comisese o gafă vorbind despre asta in fata mea. 
Nevastă-sa îl calcă pe picior pe sub masă. El nu înţelegea de 
ce. 

În timp ce se dondăneau, eu mă gândeam la biletul de o 
mie de franci pe care aş fi putut să-l încasez numai 
dresându-i un certificat de internare. Păreau că-l doresc 
enorm... Mătuşa lui Bébert îi incredintase fără îndoială in 
privinţa mea şi le povestise că nu mai era în tot Rancy-ul un 


doctor atât de sărăntoc ca mine... Că poţi face cu mine tot ce 
vrei... Nu i-ar fi oferit lui Frolichon o asemenea afacere! 
Acela era un virtuos. 

Eram copleşit de aceste gânduri, când bătrâna navali în 
camera unde complotam. Ai fi zis că bănuia. Ce surpriză! Îşi 
adunase cârpele pe lângă burtă şi iat-o înjurându-ne de zor, 
suflecată, mai ales pe mine. Nu venise decât pentru asta din 
fundul curții ei. 

— Golanule! mă insulta direct. Cară-te, pleacă, auzi!... N- 
ai de ce să mai stai!... Nu mă duc la nebuni!... $i nici la 
Surori!... Orice ai face, orice ai minti!... N-o sa ma dai gata, 
pungasule!... Ei or să se ducă înaintea mea javrele, jefuitori 
de femei batrane!... Şi tu, canalie, în închisoare ai să intri în 
cel mai scurt timp! 

Hotărât, n-aveam noroc. Când puteam şi eu să câştig o 
mie de franci dintr-odată! N-am mai aşteptat. 

Ajuns în stradă, ea tot mai era aplecată deasupra 
pridvorului ca să mă-njure de departe, în întunericul în care 
mă refugiasem. „Canalie!... Canalie!” urla. Răsuna. Ce 
ploaie! Am alergat de la un felinar la altul până la 
vespasiana din Place de Fétes. Primul adăpost. 


In pavilion, ghemuit îl găsii pe Bébert in persoană. 
Intrase să se adăpostească şi el. Mă văzuse ieşind în fuga de 
la familia Henrouille. ,,Veniti de la ei? m-a întrebat. Trebuie 
să urcați la ăia de la cinci din casa noastră, pentru fata lor...” 
Clienta pe care mi-o indicase o cunoşteam bine, cu bazinul 
ei mare... Cu frumoasele ei coapse lungi si catifelate... Cu 
acea tandră autoritate şi grație sigură în mişcări, care 
caracterizează femeile bine făcute sexual. Venise să mă 


consulte de mai multe ori de când o apucase acea durere de 
burtă. La douăzeci şi cinci de ani, după al treilea chiuretaj, 
suferea de complicaţii şi familia ei numea asta anemie. 

Trebuia s-o vezi cât de solidă şi de bine făcută era, cu un 
gust pentru dragoste cum puţine femele îl au. Discretă-n 
viaţă, înfăţişare şi expresie rezonabile. Nimic isteric în ea. 
Dar bine înzestrată, bine hrănită, echilibrată, o adevărată 
campioană a genului, nici vorbă. O frumoasă atletă a 
plăcerii. Nimic rău în asta. Nu frecventa decât bărbaţi 
insurati. Si numai cunoscători. Bărbaţi care ştiau sa 
recunoască şi să aprecieze frumoasele reuşite naturale şi care 
n-o luau drept o vicioasă oarecare, bună numai pentru o 
aventură. Nu, pielea ei mată, surâsul ei binevoitor şi 
amploarea nobil mișcătoare a coapselor ei stârneau 
entuziasmul profund, meritat al celor câțiva şefi de birou 
care-şi cunoşteau marfa. 

Dar, oricum, ei nu puteau divorța pentru asta, şefii de 
birou. Dimpotrivă, era un motiv în plus să rămână fericiţi în 
căsnicie. Atunci de fiecare dată, la trei luni când era 
însărcinată, şi nu scăpa, se ducea la moasa. Când ai un 
asemenea temperament, şi când nu ai la îndemână un 
incornorat nu te distrezi în fiecare zi. 

Maică-sa imi intredeschise usa cu precautii de asasinat. 
Soptea numai, mama, dar atât de tare, atât de intens că era 
mai rău decât dacă ar fi înjurat. 

— Cu ce am greşit lui Dumnezeu, domnule doctor, ca să 
am o asemenea fată? Măcar să nu spuneţi nimănui în cartier, 
domnule doctor... Mă bazez pe dumneavoastră! Nu înceta 
să-şi agite temerile şi să se gargarisească cu ce-ar putea să 


gândească vecinii şi vecinele. Era într-o transă de prostie 
neliniştită. Si tin mult aceste stări. 

Mă lăsă să mă obişnuiesc cu penumbra culoarului, cu 
mirosul prazului pentru supă, cu tapetul, cu imprimeul lui 
idiot, cu vocea ei de ştrangulată. În sfârşit, bâlbâindu-ne, 
exclamând am ajuns lângă patul fetei apatică, bolnavă, în 
derivă. Vrui s-o examinez, dar ea pierdea atâta sânge, era un 
asemenea terci în vaginul ei, că nu se putea vedea nimic. 
Numai cheaguri. Faceau glu-glu între picioarele ei, ca in 
razboi gatul taiat al colonelului. Pusei la loc somoiogul de 
vata şi-o învelii simplu cu cuvertura. 

Mama nu vedea nimic, nu se auzea decât pe ea. „Am să 
mor, domnule doctor, striga. Am să mor de ruşine!” Nu 
încercam s-o scot dintr-ale ei. Nu ştiam ce să fac. In 
sufrageria mica de lângă noi se zărea tatăl măsurând odaia. 
Nu-şi avea poate gata pregătită atitudinea pentru 
împrejurarea de fata. Poate că aştepta ca evenimentele să se 
precizeze înainte de a-şi alege o ţinută. Rămânea aşa ca-ntr-o 
zonă mărginaşă. Oamenii trec de la o comedie la alta. Între 
timp piesa încă nu s-a montat, nu-i discern contururile, rolul 
lor cel mai adecvat, şi atunci rămân aşa, cu braţele 
spânzurate, în fata evenimentelor, cu instinctele repliate ca o 
umbrelă, clătinându-se de atâta incoerenta, redusi la ei înşişi, 
adică la nimic. Dobitoace. 

Dar mama, ea deţinea rolul capital, între fucă şi mine. 
Teatrul putea să se prăbuşească, nu-i păsa, o ţinea una şi 
bună. 

Nu mă puteam bizui decât pe mine ca să mă rup din 
această vrajă căcăcioasă. 


Riscai sfatul sa fie transportata imediat la spital pentru ca 
sa fie operata in cea mai mare graba. 

Oh! Nefericitul de mine! Îi furnizai dintr-o dată prilejul 
celei mai bune replici, cea pe care o astepta. 

— Ce rusine! Spitalul! Ce rusine! Domnule doctor! Numai 
asta ne mai lipsea! Culmea! 

Nu mai aveam nimic de zis. Ma aşezai deci şi o ascultai 
pe mamă zbătându-se şi mai vijelios, vârâtă până-n gât în 
palavrele ei tragice. Prea multă umilinţă, prea multă sfială 
duc la o inerție definitivă. Lumea devine prea împovărătoare 
pentru tine. Păcat. În timp ce ea invoca şi provoca Cerul şi 
Infernul, tunând de nefericire, eu lăsai nasul în jos şi 
lăsându-l descumpănit vedeam formându-se sub patul fetei o 
baltă de sânge, un säntulet îngust, şiroind uşor de-a lungul 
peretelui spre uşă. O picătură cădea regulat din saltea. Tac! 
Tac! Prosoapele între picioarele ei musteau de roşu. Întrebai 
totuşi cu glas timid dacă placenta a fost expulzată în 
întregime. Mâinile fetei, palide şi albăstru la vârf, atârnau de 
fiecare parte a patului, fără vlagă. La întrebarea mea tot 
mama a răspuns printr-un val de văicăreli dezgustătoare. Dar 
să reactionez era deja pentru mine prea mult. 

Eram eu însumi de atâta timp obsedat de nenoroc, 
dormeam atât de prost, că în această derivă nu mă mai 
interesa deloc de ce se întâmplă aşa şi nu altfel. Mă gândeam 
numai că era mai bine s-o ascult pe această mamă urlătoare 
aşezat decât în picioare. Un nimic te poate mulţumi când eşti 
atât de resemnat. $1 apoi ce forță mi-ar fi trebuit ca s-o 
întrerup pe această sălbatică, exact în momentul în care „nu 
mai ştia cum să salveze onoarea familiei sale”. Ce rol! Şi ce 
mai urla! După fiecare avort, o cunoşteam bine, se desfăşura 


in acelasi fel, antrenata bineinteles de fiecare data din ce in 
ce mai bine! Tinea cat vroia ea! Astazi imi parea gata sa-si 
inzeceasca efectele. Si ea, ma gandeam privind-o, trebuie sa 
fi fost o frumoasă creatură, cărnoasă la vremea ei, dar mai 
vorbäreatä totuşi, risipitoare de energie, mai demonstrativă 
decât fata a cărei intimitate concentrată fusese cu adevărat 
foarte bine reuşită de natură. Aceste lucruri n-au fost atât de 
bine studiate pe cât meritau. Mama ghicea superioritatea 
animalica a fiicei în acel fel al ei de a se lăsa iubită până la 
adâncimi de neuitat şi de a se bucura ca un continent, şi 
geloasă reproba totul din instinct. 

Partea teatrală a dezastrului în orice caz o entuziasma. 
Acoperea cu tremolo-uri dureroase mica noastră lume 
restrânsă în care eram gata s-o feştelim cu toţii din pricina ei. 
Nici s-o îndepărtezi nu te puteai gândi. Aş fi încercat să fac 
ceva. Era de datoria mea, cum se zice. Dar mi-era atât de rău 
în picioare şi atât de bine pe scaun. 

La ei era un pic mai vesel decât la Henrouille, la fel de 
urât, dar mai confortabil. Plăcut. Nu sinistru ca dincolo, 
numai urât, liniştit. Strivit de oboseală privirile mele 
rătăceau pe obiectele din cameră. Mici lucruşoare de nimica 
pe care le are întotdeauna o familie, aşezate mai ales 
deasupra şemineului cu tartamuri trandafirii din catifea cum 
nu mai găseşti prin magazine, cu acel napolitan din porțelan 
si mäsuta de lucru cu o oglindă cu marginile tăiate oblic pe 
care o mătuşă din provincie o avusese probabil în dublu 
exemplar. Nu-i arătai mamii balta de sânge pe care o 
vedeam formându-se sub pat, nici picăturile care continuau 
să cada cu regularitate, ar fi strigat prea tare şi nu m-ar mai fi 
ascultat. Nu mai înceta să se plângă şi să se indigneze. 


Mai bine să taci şi să te uiţi afară, pe fereastră, catifeaua 
cenusie a serii învăluia deja strada din fata, casă cu casă, 
întâi pe cele mici şi apoi pe celelalte, pe cele mari, care la 
urmă se întunecau şi ele, cu oameni care se agită în jurul lor, 
din ce în ce mai stersi oamenii, mai nedeslusiti, mai tulburi, 
sovaind de la un trotuar la altul înainte de a fi inghititi de 
noapte. 

Mai departe, mult mai departe, dincolo de fortificaţii, 
şiruri şi rânduri de opaițe împrăştiate pe toată întinderea 
nopții ca nişte cuie pentru a întinde uitarea peste oraş, şi alte 
luminite mai mici care scânteiau printre cele verzi, clipeau, 
TOŞII, nave, zeci de nave, o escadră răsărită de neunde ca să 
aştepte, tremurătoare, să se deschidă în spatele Turnului 
marile porţi ale Nopţii. 

Dacă această mamă şi-ar fi îngăduit să răsufle o secundă, 
dacă şi-ar fi îngăduit un lung moment de linişte, s-ar fi putut 
lăsa în voia renunţării la toate, a încercării de a uita că 
trebuie să trăieşti. Dar ea mă hartuia. 

— Dacă 1-as face o spălătură, domnule doctor? Ce credeţi? 
Nu spusei nici da, nici nu, dar pentru că aveam cuvântul, o 
sfătui încă o dată să o ducă imediat la spital. Alte 
chelălăituri, mai ascuţite, mai stridente drept răspuns. Nimic 
de făcut. 

Mă îndreptai uşor spre uşă, fără zgomot. 

Întunericul mă despärtea acum de pat. 

Nu mai desluşeam aproape deloc mâinile fetei, probabil 
din pricina palorii care le făcea una cu cearceaful. 

M-am întors să-i iau pulsul, mai redus, mai ascuns, decât 
adineaori. Respira întretăiat. Auzeam mereu sângele căzând 
pe parchet ca tic-tacul unui ceas din ce în ce mai lent, din ce 


in ce mai slab. Nimic de facut. Mama ma conduse pana la 
usa. 

— Mai ales, domnule doctor, imi ceru ea rebegita, 
promiteti-mi ca n-o sa spuneti nimic nimanui! Ma implora. — 
Jurati? 

Am promis tot ce a vrut. Am întins mana. Cäpätai 
douăzeci de franci. Închise uşor uşa în spatele meu puţin 
câte puţin. 

Jos, mătuşa lui Bebert mă aştepta cu o figură adaptată 
împrejurărilor. „Nu merge”? se nelinişti ea. Am înţeles că 
mă aştepta acolo de o jumătate de oră ca să-şi ia comisionul 
obişnuit: doi franci. Să nu mă scape. „Şi la Henrouille cum a 
mers?” vroia să ştie. Spera să-ncaseze un bacşiş şi pentru 
aia. „Ei nu m-au plătit!” i-am răspuns. Era adevărat. Surâsul 
e1 gata pregătit se schimbă într-o strâmbătură. Mă suspecta. 

— Nu eşti chiar atât de nenorocit, domnule doctor, dacă nu 
ştii să te faci plătit! Cum vrei să te respecte oamenii?... În 
ziua de azi se plăteşte pe loc sau niciodată! Asta aşa era! Am 
şters-o! Pusesem nişte fasole la foc înainte de a pleca. Era şi 
momentul, la căderea seri să mă duc după lapte. Ziua 
oamenii surâdeau când mă-ntâlneau cu sticla în mână. 
Obligat. N-aveam femeie de serviciu. 

Si apoi iarna s-a mai lungit încă luni şi luni. Nu mai 
scăpăm de brumă şi de ploaie, nu mai scăpăm în fond de 
NIMIC. 

Bolnavii nu lipseau, dar nu erau mulţi cei care puteau sau 
care vroiau să plătească. Ingrată medicină! Când te plătesc 
cei bogați pari slugă, când te plătesc cei săraci pari hot. 
„Onorarii?” Ce mai vorbă! Nu le ajunge să mănânce şi să 
meargă la cinema bolnavilor, trebuie să le mai iei şi tu 


bänutii ca să-ți încropeşti ,onorariul’’? Mai ales în momentul 
când dau ortul popii. Nu-i uşor. Laşi de la tine. Esti bun. Si 
trece. 

Pentru chiria din ianuarie am vândut bufetul, ca să fac 
loc, am explicat în cartier şi să transform sufrageria în studio 
de educaţie fizică. Cine m-a crezut? În februarie ca să-mi 
lichidez angaralele, mi-am vândut bicicleta şi gramofonul pe 
care mi-l dăduse Molly la plecare. Cânta „No More 
Worries”! Mai am şi acum melodia în cap. E tot ce mi-a 
rămas. Discurile mele, Bézin le-a ţinut mult timp în prăvălie 
şi până la urmă le-a vândut totuşi. 

Ca să fac pe bogatul, am mai povestit în cartier că o să-mi 
cumpăr o maşină odată cu primele zile ale primăverii, şi că 
din cauza asta adun ceva bani în numerar. Numai că-mi 
lipsea curajul ca să mă ocup serios de medicină. Cand mă 
conduceau spre uşă, după ce dădeam familiei sfaturile şi-i 
înmânam reţeta, mă lansam într-o mulțime de comentarii 
numai să mai aman momentul plății cu câteva secunde. Nu 
ştiam să fac pe târfa. Aveau un aer atât de mizerabil, de 
imputit, majoritatea clienţilor mei, se uitau atât de chiorâş, 
că mă-ntrebam unde vor găsi cei douăzeci de franci să mi-i 
dea sau dacă nu mă vor ucide în schimb. Si câtă nevoie 
aveam şi cu de cei douăzeci de franci... Ce ruşine! Niciodată 
n-am să mai termin de rosit. 

„Onorarii!”... continuau confrații să le numească. Nu se 
dezgustau! Ca şi cum cuvântul era de la sine înţeles şi nu 
mai avea nevoie de explicaţii... Ruşine! nu mă puteam 
stăpâni să nu-mi zic, dar nici nu exista vreo ieşire. Totul se 
poate explica, ştiu bine, dar asta nu împiedică pe cel ce a 
primit cei cinci franci ai săracului şi ai răului să fie tot o 


javra! Din acele timpuri am certitudinea ca si eu sunt la fel 
de javra ca si ceilalți. Si nu pentru că aş fi făcut orgii şi 
nebunii cu cei cinci sau zece franci ai lor. Nu! Pentru ca 
proprietarul îmi lua cea mai mare parte din ei, şi totuşi nici 
asta nu-i o scuză. Aş vrea să fie, dar nu e. Proprietarul e mai 
rău decât un rahat. Asta-1. 

Tot făcându-mi sânge rău şi tot umblând aşa, bătut de 
ploile îngheţate ale anotimpului, arătai şi eu în curând ca un 
tuberculos. Fatal. Aşa ti se întâmplă când trebuie să renunti 
la toate plăcerile. Din când în când mai cumpăram câte un 
ou de ici de colo, dar regimul esenţial era compus în fond 
din legume uscate. Le trebuia mult timp până să fiarbă. 
Petreceam ore întregi în bucătăria mea păzindu-mi fierturile 
după orele de consultatie, şi cum stăteam la primul etaj, 
aveam în faţa ochilor frumoasa panoramă a curților din dos. 
Curțile din dos sunt gropnitele caselor în serie. Aveam destul 
timp să privesc în curtea mea din dos şi s-o ascult. 

Acolo huiau, trozneau, tasneau, făcând ocolul celor 
douăzeci de case, tipetele, chemärile, ajungând până la 
păsărelele cuprinse de disperare ale portăreselor, care 
mucegăiau piuind de dorul primăverii pe care n-o vor mai 
vedea niciodată în cuştile lor, aşezate pe lingă closete, toate 
la un loc closetele, acolo în fundul întunecos al curții, cu 
uşile lor spânzurând mereu scoase din tatani. O sută de 
betivi, bărbaţi şi femei populează aceste zidării şi încarcă 
ecoul cu certurile lor zgomotoase, cu înjurăturile lor 
neintelese şi debordante, mai ales dupa prânzurile de 
sâmbătă. Cel mai tensionat moment din viata familulor. Se 
întărâtă cu vorbe si beti turtă tatăl mânuieşte scaunul, nu-ţi 
vine a crede, ca pe un topor, iar mama vătraiul ca pe o sabie! 


Vai atunci de cei slabi! Cel mic o încasează. Sunt lipiti cu 
pumnii de perete toţi cei ce nu pot să se apere şi să riposteze: 
Copiii, câinii sau pisicile. De la al treilea pahar de vin, negru, 
foarte prost, câinele e cel care începe să sufere, 1 se 
zdrobeşte laba cu o lovitură de călcâi. Să se-nvete minte să-i 
mai fie foame odată cu oamenii. Fac un haz nebun privindu-l 
cum dispare scheunând sub pat ca un spintecat. Acesta e 
semnalul. Nimic nu stimulează mai bine femeile bete ca 
durerea animalelor, neavând întotdeauna tauri la îndemână. 
Discutia pe un ton de ceartă, imperioasă ca un delir, o 
conduce nevasta, lansând bărbatului o serie de chemări 
ascuţite la luptă. Şi atunci începe vârtejul, obiectele sparte se 
fac tandari. Curtea culege vacarmul. Ecoul se-nvârte în jurul 
umbrei. Copiii ingroziti racnesc şi descoperă tot ce zace in 
Tata şi în Mama. Urlând atrag asupra lor trăznetul. 

Petreceam multe zile aşteptând să se-ntâmple ceea ce se- 
ntâmpla din când în când după reuniunile casnice la etajul al 
treilea, în faţa ferestrei mele, în casa de peste drum. 

Nu puteam să văd nimic, dar auzeam bine. 

Totul are un capăt. Nu era întotdeauna moartea, ci altceva 
adesea şi destul de rău, mai ales cu copiii. 

Aceşti chiriaşi locuiau acolo exact deasupra curţii unde 
umbra începe să pălească. Când erau singuri tata şi cu 
mama, în zilele în care se întâmpla, discutau mai întâi 
îndelung, după care se făcea un timp linişte. Se pregăteau. 
Trimiteau după fetiță mai întâi, o aduceau acasă. Ştia. 
Scâncea imediat. Ştia ce o aşteaptă. După voce s-ar fi putut 
să aibă vreo zece ani. S-a întâmplat de mai multe ori până 
am ajuns sa-nteleg ce-i făceau. 


O legau mai întâi, dura mult legatul, ca o operaţie. Asta îi 
excita. „„Mortăciune””, o injura el. „Ah! Puslama mică ce 
eşti!” făcea maică-sa. „O să te-nvätäm noi minte!” strigau 
amândoi deodată şi alte şi alte lucruri pe care i le reproşau în 
acelaşi timp, lucruri pe care probabil că şi le imaginau. Cred 
că o legau de tăblia patului. În acest timp, copilul se văicărea 
ca un şoarece prins în cursă. „Ie caznesti degeaba, scrofito, 
n-ai să scapi! Haide! Tot nu scapi!” reincepea maica-sa, 
insotind totul cu salve de insulte ca pentru un cal. Foarte 
excitată. „Taci, mamă, răspundea slab cea mică. Taci, 
mamă! Bate-mă, dar taci”! Nu scăpa şi încasa o chelfăneală. 
Ascultam până la capăt ca să fiu sigur că nu mă înşelam şi că 
lucrurile se petreceau întocmai. N-aş fi putut să-mi mănânc 
fasolea în acest timp. Nu puteam nici să-nchid fereastra. Nu 
eram bun de nimic. Nu puteam face nimic. Stăteam numai si 
ascultam, ca-ntotdeauna, ca peste tot. Si totuşi parca 
prindeam putere ascultând aceste lucruri, puterea de a merge 
mai departe, ciudată putere, pentru ca data viitoare să pot 
cobori şi mai adânc şi să pot asculta alte vaiete pe care nu le 
auzisem încă, sau pe care nu le intelegeam mai înainte, 
pentru că s-ar zice că atunci când se termină unele vin mereu 
alte vaiete, pe care nu le-ai auzit încă şi nu le-ai înţeles. 

Cum o băteau atât de tare că nu mai putea urla, fata lor 
mai tipa doar câte putin de fiecare data când respira, ca un 
sughit. 

Auzeam pe barbat zicand atunci: ,,Tu, aia mare, vino-n- 
coa! Repede! Vino pe aici!” Fericit. 

Mamei îi vorbea aşa, şi apoi o usa se trântea in spatele 
lor. 


Aşa făceau amor amândoi, mi-a explicat portareasa lor, in 
bucătărie rezemati de chiuvetă. Altfel nu reuşeau. 

Toate aceste lucruri le-am aflat de pe stradă şi puţin câte 
putin. Cand îi întâlneam pe toţi trei împreună, treceau 
neobservati. Se plimbau ca o adevărată familie. Pe el, pe 
tată, îl mai zăream din când în când dacă aveam drum prin 
fata magazinului din colțul bulevardului Poincaré, 
aparţinând unei întreprinderi de „Încălţăminte pentru 
picioare sensibile”, unde era prim-vânzător. 

În majoritatea timpului curtea noastră nu oferea decât 
hidoşenii fără importanţă, mai ales vara, bubuind de 
ameninţări, vâlvă, lovituri, căderi şi înjurături nedeslusite. 
Niciodată soarele nu ajungea până jos. Era parcă pictată cu 
umbre albastre, curtea, compacte, mai ales prin colţuri. 
Portarii îşi aveau micile lor closete ca nişte stupi. Noaptea 
când se duceau să facă pipi, se loveau de lăzile de gunoi şi în 
curte se declanşau nişte zgomote de tunet. 

Rufe întinse de la o fereastră la alta încercau să se usuce. 

După cină se încingeau mai ales discuţii despre curse, 
asta cand nu se încăierau. Dar aceste polemici sportive 
sfârşeau şi ele adesea destul de rău, cu diverse päruieli, si 
mereu în spatele cel puţin a uneia dintre ferestre până la 
urmă se stâlceau dintr-un motiv sau altul. 

Şi vara mirosea foarte tare. În curte nu era aer, nu erau 
decât duhori. Cea a conopidei le întrecea cu uşurinţă pe 
celelalte. O conopidă miroase cât zece closete revărsate. 
Garantat. Cele de la etajul doi se revărsau adesea. Portăreasa 
de la 8, mătuşa Cézanne sosea atunci cu un somoiog de 
desfundat. Mă uitam la ca cum se ostenea. Aşa am ajuns să 
stăm de vorbă. „Eu, ma sfătuia ea, dacă aş fi în locul 


dumneavoastră fără zarvă, aş scăpa femeile însărcinate... 
Sunt la femei care-şi trăiesc viata in acest cartier... Nu-ţi 
vine a crede!... Si nu vor decât să treceţi la treabă!... V-o 
spun eu! Oricum mai bine decât să te ocupi de varicele 
acestor functionarase... Mai ales că plătesc cu bani peşin”. 

Mătuşa Cezanne avea un mare dispreţ de aristocrată, nu 
ştiu de unde-i venea, pentru toţi oamenii care muncesc... 

— Locatarii nu sunt mulțumiți niciodată, parca ar fi nişte 
prizonieri, fac mizerie tuturor!... Că li se-nfundă closetele... 
Că le scapă gazul... Că li se deschid scrisorile... Mereu gata 
cu o şicană.... Te piseaza tot timpul, ce mai!... E unul care 
mi-a scuipat în plicul cu banii de chirie.... Ai mai văzut aşa 
ceva?.... 

Trebuia adesea să renunţe la desfundatul closetelor, 
mătuşa Cezanne, atât era de greu. „Nu ştiu ce bagă-n ei, n-ar 
trebui lăsat să se usuce!... Ştiu eu ce fac!... Te previn 
întotdeauna prea târziu!... O fac dinadins!... Unde am fost 
mai înainte au trebuit chiar să spargă o conductă, aşa se 
întărise... Nu ştiu ce dracu toarnä-n ei!... ,,Astia fac dublu!...” 


Greu o să-mi iasă din cap că dacă m-a apucat, n-a fost 
mai ales din pricina lui Robinson. La început n-am ţinut 
seama de dureri. Continuam să mă târâi când mai bine când 
mai rau, de la un bolnav la altul, dar eram mai nelinistit 
decât înainte, din ce în ce mai neliniștit, ca la New-York, si 
începu şi somnul să nu mă mai prindă, mai rău decât de 
obicei. 

Reintalnirea cu Robinson ma zdruncinase şi ma nămolise 
parcă într-un fel de noua boală. 


Cu figura lui toata napadita de chin, imi trezea parca un 
vechi coşmar de care nu mai ajungeam să scap de multi, de 
prea multi ani. Deliram. 

Picase acolo, drept în faţa mea. Nu mai scăpăm. Sigur că 
el ma căutase. Că doar eu ma feream să-l întâlnesc, 
bineînţeles... Ca să nu-mi cadă pe cap şi să mă oblige să mă 
gândesc din nou la necazurile lui... Dar dealtfel oricum totul 
mă ducea cu gândul la firea lui nenorocită. Chiar acei 
oameni pe care-i priveam pe fereastră cu aerul lor nepăsător, 
mergând aşa pe stradă, îmi aminteau de el, vorbind în faţa 
porții, frecându-se unii de alții. Eu ştiam ce caută, ce ascund 
cu aerul lor indiferent aceşti oameni. Să ucidă şi să se 
sinucidă vroiau, dar nu dintr-o dată desigur, ci încetul cu 
încetul, ca Robinson, cu tot ce aveau la îndemână, necazuri 
vechi, noi mizerii, uri fără nume, dacă nu vine războiul de-a 
dreptul, când se petrece totul mai repede decât de obicei. 

Nu îndrăzneam să ies de frica de a nu-l întâlni. 

Trebuiau să vină după mine de două sau trei ori ca să mă 
hotărăsc să răspund la chemările bolnavilor. Si de cele mai 
multe ori până soseam eu găseau un altul. În mintea mea era 
vraişte, ca şi în viaţă. În strada Saint-Vincent, unde nu mai 
fusesem decât o dată, mă chemară locatarii de la etajul trei, 
la numărul 12. Veniră chiar să mă ia cu maşina. ÎI 
recunoscui imediat pe bunic, şoptea, isi ştergea picioarele 
îndelung pe rogojina mea. O funţă care umbla strecurându- 
se, cenuşie, adusă de spate, venise să mă cheme grăbit 
pentru nepotelul lui. 

Mi-o aminteam bine pe fiică-sa, altă desucheatä, ofilită 
deja, dar solidă şi tăcută, care venise de mai multe ori să 
avorteze acasă la părinţi. Acesteia nu 1 se reproşa nimic. Ar 


fi vrut numai să se mărite in sfârşit, mai ales că avea de 
acum un băieţel de doi ani care locuia la bunici. 

Copilul se îmbolnăvea din te miri ce, şi când era bolnav, 
bunicul, bunica, mama plângeau cu toţii, enorm, şi mai ales 
pentru că nu avea tată legitim. În aceste momente oamenii 
sunt mai profund afectaţi de situaţiile neclare din familie. 
Bunicii credeau fără s-o mărturisească că aceşti copii din 
flori sunt mai fragili şi se-mbolnăvesc mai des decât ceilalți. 

În sfârşit, tatăl, sau cel puţin cel pe care-l bănuiau a fi 
fost, plecase hăt şi bine pentru totdeauna. Atât 1 se vorbise 
despre căsătorie acestui om, că-n cele din urmă se plictisise. 
Dacă mai alerga, trebuie să fi ajuns departe acum. Nimeni nu 
intelesese acest abandon, si mai ales fata, pentru că-i plăcuse 
mult să facă dragoste cu ea. 

Deci, de când plecase nestatornicul, ei contemplau toți 
trei copilul scâncind. Şi când te gândeşti că ea se dăduse 
acestui bărbat după cum zicea „trup şi suflet”. Aşa trebuia să 
se-ntâmple, şi, după părerea ei asta ajungea să explice totul. 
Micutul ieşise din ea şi-i ridicase toată carnea în jurul 
şoldurilor. Sufletul se mulţumeşte cu vorbe, corpul nu-i la 
fel, cu el e mai greu, îi trebuie muşchi. Un corp este 
întotdeauna o realitate, iată de ce e trist şi dezgustător să-l 
priveşti. Am văzut, şi asta-i adevărat, foarte puţine sarcini 
care să-ţi mănânce tinereţea dintr-o data, în felul acesta. Ca 
să zic aşa, nu-i mai rămăseseră acestei mame decât 
sentimentele şi un suflet. Nimeni n-avea nevoie de el. 

Înainte de această naştere clandestină, familia locuise 
foarte multi ani în cartierul Filles du Calvaire”. Dacă se 
exilaseră cu toți la Rancy, n-o făcuseră din plăcere, ci ca să 
se ascundă, să se facă uitaţi, să dispară-n mulțime. 


De când devenise imposibil să ascundă sarcina în ochii 
vecinilor, se hotărâră să părăsească cartierul lor din Paris 
pentru a evita orice comentarii. Mutare de onoare. 

La Rancy consideratia vecinilor nu era indispensabilă şi 
apoi nu-i cunoştea nimeni la Rancy, municipalitatea acestui 
ținut practica pe drept cuvânt o politică abominabilă, 
anarhică într-un cuvânt, şi despre care se vorbea în toată 
Franţa, o politică de golani. În acest mediu de damnati, 
Judecata celuilalt nu mai conta. 

Familia se pedepsise de bună voie, rupsese toate relatiile 
cu rudele şi prietenii de altădată. Ca dramă, aveam de-a face 
cu una completă. Nu mai aveau nimic de pierdut, îşi ziceau. 
Declasati. Cand tii să te injosesti te amesteci în mulțime. 

Nu reproşau nimănui nimic. Incercau numai să descopere 
prin puseuri de revoltă neputincioasă cu ce se ametise 
Destinul în ziua în care le făcuse o asemenea porcărie. 

Fata nu avea, trăind la Rancy, decât o singură consolare, 
dar foarte importantă, aceea de-a putea vorbi liber tuturor de 
acum încolo de „noile ei responsabilități”. Amantul fugind 
trezise în firea ei pătimaşă dorinţa de eroism şi de 
originalitate. De când se incredintase pentru tot restul zilelor 
că nu avea o soartă comună cu a majorităţii femeilor din 
clasa şi din mediul ei, şi că putea oricând apela la romanul 
Vieţii ei pustiite de prima dragoste, se obişnui cu marea 
nefericire care o lovise, cu delicii, iar ravagiile sorții fură, in 
cele din urmă, dramatic de binevenite. Poza în fată-mamă. 

Când intrarăm în sufragerie tatăl ei şi cu mine, din cauza 
luminii economicoase care nu răzbea semiobscuritatea, nu 
puturăm zări figurile decât ca pe nişte pete gălbui, cărnuri 


pisate de vorbe care se tarau in penumbra, grea de acel miros 
de piper uscat pe care-l răspândesc toate mobilele de familie. 

Pe masa-n mijloc, culcat pe spate, printre scutece, copilul 
se lăsa palpat. Îi apăsai pentru început pielea burtii cu multă 
precauţie, treptat de la buric până la coite şi-l ascultai foarte 
atent. 

Inima lui bătea în ritmul unei mate, scurt şi nebuneste. Si 
apoi copilul se sătură de degetele mele pipăitoare şi de 
manevrele mele şi începu să urle cum nu se face decât la 
această vârstă, inimaginabil. Era prea mult. De când se 
întorsese Robinson, în capul şi în trupul meu se petreceau 
lucruri ciudate şi tipetele acestui plod îmi făcură o impresie 
îngrozitoare. Ce tipete, Dumnezeule! Ce tipete! Nu mai 
rezistam. 

Si o altă idee determina fără îndoială purtarea mea 
tâmpită. Excedat, nu mă putui împiedica să nu le împărtă- 
şesc toată ranchiuna şi tot dezgustul pe care le simţeam de 
prea multă vreme în mine. 

— Ei! în răspunsei acestui mic urlător, nu te grăbi, 
cretinule, vei avea tot timpul să racnesti! O să-ți rămână, nu 
te teme, mägarule! Crutä-te! O să-ți rămână destulă 
nefericire ca să-ţi topească ochii şi capul si tot restul daca n- 
ai să fii atent! 

— Ce-i tot spuneţi, domnule doctor? tresări bunica. 

Repetai simplu: „O să-ţi mai rămână!” 

— Ce? Ce o să rămână? întreba ea îngrozită... 

— Trebuie sa-ntelegeti! le răspund. Trebuie sä-ntelegeti! 
Vi se explică întotdeauna prea multe lucruri! Asta-i 
nenorocirea! Incercati să intelegeti! Faceţi un efort! 


„Rămâne ce?... Ce spune?” Si se întrebau toți trei 
deodată, şi fata „cu responsabilităţi” căscă ochiu şi se porni si 
ea să scoată nişte lungi tipete straşnice. Găsise ocazia unei 
crize. N-o va scăpa! Război în toată regula! Si ce-mi mai 
bătea din picioare! Si ce mi se mai sufoca! Si ce-şi mai 
rostogolea ochii! O făcusem lată! Nu-ţi venea a crede! „E 
nebun, mamă! se gâtuia mugind. A înnebunit doctorul!... Ia-1 
copilul, mamă!” Smulse copilul. 

Nu voi şti niciodată de ce începuse să vorbească cu un 
accent basc, atât era de enervată. „Spune lucruri îngrozi- 
toare! Mamă!... E nebun...” 

Mi-l smulsera pe cel mic din mână, de parcă l-ar fi smuls 
din flăcări. Bunicul, atât de timid până mai adineaori, 
desprinse de pe perete un termometru uriaş din lemn de 
acaju, ca pe o măciucă... Şi ma-nsoti de la distanţă spre usa, 
pe care o trânti în urma mea, violent, cu o puternică lovitură 
de picior. 

Bineînţeles că profitară ca să nu-mi plătească vizita. 


Când am ajuns în stradă, nu eram prea mândru de ceea ce 
se întâmplase. Nu atât din punctul de vedere al reputației 
mele care nu putea deveni mai proastă decât mi-o făcuseră 
până acum fără ca cu să am vreun amestec, dar mai ales din 
cauza lui Robinson de care sperasem să mă eliberez printr-o 
izbucnire de sinceritate, să găsesc într-un scandal voit 
hotărârea de-a nu-l mai primi, făcându-mi mie însumi un fel 
de scenă brutală. 

Calculasem astfel: Voi vedea exact cu titlu de experiment 
tot scandalul pe care-l pot face deodată! Numai că scandalul 
si frica sunt fără fund, nu ştii niciodată până unde vei fi 


obligat să mergi cu sinceritatea... Ce-ti mai ascund oamenii... 
Ce-or să-ţi mai arate... Dacă ai să trăieşti destul... Dacă ajung 
destul de departe cu balivernele lor... Trebuia luat totul de la 
început. 

Mă grăbeam eu însumi acum să mă ascund. O luai prin 
fundătura Gibet şi apoi pe rue des Valentines. Era ceva de 
mers. Ai timp să-ţi schimbi gândurile. Mergeam spre lumini. 
În piața Transitoire îl întâlnii pe Péridon felinaragiul. Am 
schimbat câteva vorbe fără importanţă. „Vă duceti la 
cinema, domnule doctor?” m-a întrebat, îmi dădu o idee. O 
găsii bună. 

Cu autobuzul ajungi mai repede decât cu metroul. După 
acest ruşinos episod, ar fi trebuit să plec din Rancy de tot şi 
pentru totdeauna dacă aş fi putut. 

Pe măsură ce rămâi într-un loc oamenii şi lucrurile devin 
mai dezmatate, mai putregăioase şi încep sa puta parcă 
dinadins pentru tine. 


Am făcut totuşi bine că m-am întors a doua zi la Rancy 
din cauza lui Bébert, care se-mbolnăvise exact atunci. 
Confratele Frolichon plecase în vacanţă, mătuşa a sovait şi 
apoi mi-a cerut să-l îngrijesc totuşi nepotul, fără îndoială 
pentru că eram cel mai puţin scump dintre doctorii pe care-i 
cunoştea. 

S-a întâmplat după Paşti. Se făcuse frumos. Primele 
vânturi ale sudului, cele care abăteau toată funinginea 
uzinelor pe pervazul ferestrelor, treceau peste Rancy. 

A durat multe săptămâni boala lui Bébert. Mă duceam să- 
| văd de două ori pe zi. Oamenii din cartier mă aşteptau în 
fata odaitei portăresei, fără să para, şi de asemenea vecinii pe 


pragul caselor. Era ca o distractie pentru ei. Veneau de 
departe să se intereseze de-i mai rău sau mai bine. Soarele 
care străbate atâtea lucruri nu arunca niciodată pe stradă 
decât o lumină de toamnă încărcată de regrete şi de nori. 

Sfaturi am primit multe-n legătură cu Bebert. Într-adevăr, 
tot cartierul se interesa de el. Se pleda pentru şi apoi 
împotriva priceperii mele. Când intram în odaita, se lăsa o 
linişte critică şi destul de ostilă, încărcată mai ales de prostie. 
Odaita era mereu plină de cumetre prietene intime, care 
miroseau foarte tare a fuste şi a pişat de iepure. Fiecare tinea 
la medicul ei preferat, totdeauna mai subtil, mai savant. Nu 
prezentam în fond decât un singur avantaj, dar exact cel mai 
greu de iertat, de a fi aproape gratuit, o nedreptate făcută 
bolnavului şi familiei sale, un doctor gratuit, oricât de săracă 
ar fi ea. Bebert nu delira încă, dar pur şi simplu nu mai vroia 
să se mişte. Începu să piardă din greutate în fiecare zi. Un 
pic de carne galbenă şi mobilă se mai tinea încă pe trupul lui 
tremurând de la cap până la picioare cu fiecare bătaie a 
inimii. Ai fi zis că sub piele nu-i mai rămăsese decât inima, 
atât se subtiase Bébert in mai mult de o lună de boală. Îmi 
zâmbea înţelept când veneam să-l văd. Depăşi astfel cu 
uşurinţă 39° şi apoi 40° şi rămase acolo zile şi săptămâni 
întregi, gânditor. 

Matusa lui Bebert tacu în cele din urmă şi ne lăsă în pace. 
Spusese tot ce ştia, apoi începu să se smiorcăie, dezorientată, 
pe rand, prin toate colţurile odaitei sale. Suferinta se ivi după 
ce se terminara vorbele şi nu părea a sti ce să facă cu aceasta 
suferință, încerca s-o gonească, dar ea, suferința, 1 se 
întorcea în gât plină de lacrimi şi atunci o lua din nou de la 
capăt. Se tăvălea peste tot şi ajunse în felul acesta să fie mai 


murdară decât de obicei, ceea ce o uimea şi pe ea: „Doamne 
Dumnezeule!” făcea atunci. Si asta era tot. Ajunsese la 
capătul puterilor tot plângând şi braţele îi atârnau şi rămânea 
aşa alurita-n fata mea. 

Mai facea cate un salt inapoi in suferinta ei, dar se hotara 
lar sa reinceapa, scancind. Trebuia sa presimt ca boala va lua 
o întorsătură nefericită. O tifoidă maligna care rezista cu 
încăpățânare la tot ce încercam, băi, serum... regim uscat... 
vaccinuri... Nimic nu ajuta. Mă zbăteam în zadar, fără folos. 
Bebert se pierdea, dus irezistibil, surâzător. Se ţinea la 
înălțimea febrei ca-ntr-un fel de echilibru, eu, jos, bâjbâiam. 
Bineînţeles mătuşa era sfătuită de pretutindeni şi imperios să 
mă lichideze fără mofturi şi să cheme-n grabă alt doctor, mai 
experimentat, mai serios. 

Incidentul cu „fata cu responsabilităţi” fusese ţinut minte 
de toţi şi comentat enorm. Se gargariseau cu el prin cartier. 

Dar cum ceilalți doctori, avertizaţi de cazul lui Bébert, se 
fereau, m-a păstrat pe mine până la urmă. Pentru că-mi 
căzuse în brațe Bébert, n-aveam decât să continui, gândeau 
pe drept cuvânt confrații. 

Nu-mi mai rămăsese nici un mijloc de a acţiona decât să 
mă duc până la cârciumă ca să telefonez din când în când 
altor câţiva practicieni, de ici, de colo, de mai departe, pe 
care-l cunosteam mai mult sau mai putin de prin Paris, de 
prin spitale, şi să-i întreb ce-ar face ei, priceputii, notorii, in 
fata unei tifoide ca aceea care mă hartuia pe mine. Toţi imi 
dădeau sfaturi bune, drept răspuns, ineficiente sfaturi bune, 
dar mie-mi făcea plăcere să-i aud cum îşi bat capul, aşa 
gratuit, pentru copilul necunoscut pe care-l protejam. Ajungi 


sa te bucuri de nu prea mare lucru, de acel foarte putin pe 
care viata catadicseste să ţi-l lase drept consolare. 

În timp ce despicam astfel firu-n patru, mătuşa lui Bébert 
se prăbuşea la întâmplare în dreapta şi-n stânga pe scaune, 
pe scări, nu mai ieşea din năuceala ei decât pentru a mânca. 
Dar ora mesei n-o uita niciodată, trebuie spus. Nici n-ar fi 
fost lăsată dealtfel să uite de ca însăşi. Vecinii vegheau 
asupra ei şi o îndopau printre suspine. „Îţi dă putere!” îi 
spuneau. Incepu chiar să se-ngrase. În toiul bolii lui Bébert, 
bântuiau adevărate orgii ale mirosului de varză de Bruxelles. 
Era anotimpul ei şi toată lumea îi dăruia varză de Bruxelles, 
fiartă, aburind. ,,Ma-ntareste, e adevărat!... accepta ea 
binevoitoare. $i urinezi bine după ea!” 

Spre seară, ca să audă soneria, să doarmă mai uşor şi să 
nu scape imediat primul apel, se-ndopa cu cafea, pentru ca 
locatarii să nu-l trezească pe Bébert sunând de două-trei ori 
la rând. Trecând prin faţa casei, seara intram să văd dacă din 
întâmplare nu s-a terminat totul. „Oare nu s-a îmbolnăvit din 
pricina romanitei cu rom pe care a vrut s-o bea la fructarul 
din colt în ziua cursei cicliste?” presupunea ea cu voce tare. 
Acest gând o stăpânea de la început. Idioata. 

„Romaniţă”, murmura slab Bébert, ca-ntr-un ecou pierdut 
în febră. La ce bun s-o mai lămuresc? Am mai efectuat încă 
o dată două sau trei simulacre profesionale pe care le 
aşteptau de la mine şi am ieşit din nou în întuneric, nu prea 
mândru, pentru că, întocmai ca mama mea, nu ajungeam 
niciodată să mă simt complet nevinovat de nenorocirile care 
se întâmplau. 

În ziua a şaptesprezecea mi-am zis totuşi că aş face bine 
dacă m-aş duce să-ntreb ce gândeau cei de la Institutul 


Bioduret Joseph despre un caz de tifoida de acest gen, sa le 
cer un sfat si poate chiar un vaccin pe care mi l-ar 
recomanda. In felul acesta as fi facut tot, as fi incercat tot, 
chiar bizarerii, şi dacă murea Bébert, ei bine, nu vor avea 
poate ce să-mi reproşeze. Am ajuns la Institut, la capătul 
Parisului, în spatele cartierului la Villette, într-o dimineaţă 
pe la orele unsprezece. M-au plimbat mai întâi printr-un şir 
nesfârşit de laboratoare în căutarea unui savant. Nu era încă 
nimeni prin aceste laboratoare, nici savanți şi nici public, 
numai obiecte azvârlite într-o mare dezordine, hoituri de 
animale spintecate, chiştoace de ţigări, becuri de gaz ciobite, 
colivii şi borcane în care şoarecii stau să se sufoce, retorte, 
vezici risipite, scaune desfundate, cărți şi praf, şi iarăşi chis- 
toace, mirosul lor şi al closetelor întrecându-le pe toate 
celelalte. Pentru că venisem prea devreme, mă hotărâi să fac 
un tur, tot eram acolo, până la mormântul marelui savant 
Bioduret Joseph care se afla chiar în pivnițele Institutului, 
acoperit de aur şi marmoră. Fantezie burghezo-bizantină de 
un gust subtil. Cheta se făcea la ieşirea din cavou, paznicul 
bombănea chiar din cauza unei monede belgiene pe care 1-0 
strecuraseră. Din cauza acestui Bioduret, o mulţime de tineri 
optau de aproape o jumătate de secol pentru cariera 
ştiinţifică. Si se întâmpla să iasă tot atâţia ratati şi de acolo 
ca şi de la Conservator. Se adunau în cele din urmă cu toţii, 
după un număr de ani, după ce nu reuşiseră. În groapa 
comună a marei derute, un „Laureat de Faculte” valorează 
cât un „Prix de Rome”. Chestiune de autobuz pe care nu-l 
iau toţi la aceeaşi oră. Asta-1 tot. 

A mai trebuit să aştept încă destul de mult timp în 
grădinile Institutului, un fel de combinaţie de închisoare şi 


de scuar public, cu straturi de flori sadite cu ingrijire de-a 
lungul acestor pereti cu tencuiala cazuta. 

Totuşi, câţiva băieţi din personalul mărunt sosira în cele 
din urmă primii, unii dintre ei cărau deja provizii din piaţa 
vecină, în plase mari, târându-şi picioarele. Şi apoi savanții 
păşiră şi ei pe poartă, la rândul lor şi mai tarsiti, mai reticenti 
decât modestii lor subalterni, în grupulete, prost barbieriti, 
şuşotind. Se-mprăştiară de-a lungul culoarelor ştergând 
pereţii. Întoarcere din vacanță a unor şcolari albiti, cu 
umbrele, prostiti de rutina meticuloasă, de manipularile 
disperat de dezgustătoare, legaţi pentru nişte salarii de 
mizerie de-a lungul întregii lor maturitati de aceste cuhnii de 
microbi, incalzind şi reîncălzind interminabile fierturi de coji 
de legume, de cobai asfixiati şi de alte vagi putreziciuni. 

Nu mai erau nici ei în cele din urmă decât nişte bătrâne 
rozătoare domestice, monstruoase, în pardesie. Gloria zilelor 
noastre nu surâde decât bogatilor, savanți sau nu. Plebei ai 
Cercetării nu se puteau bizui, pentru a se menţine într-o 
formă mai bună, decât pe propria lor frică de-a nu-şi pierde 
locul in această ladă de gunoi caldă, ilustră şi 
compartimentată. Tineau în mod esenţial la titlul de savant 
oficial. Titlul datorită căruia farmaciştii din oraş le acordau 
un plus de încredere în analiza, dealtfel cu zgârcenie 
distribuită, a urinei şi scuipatului chentelei. Beneficiul 
glodos al savantului. 

De îndată ce sosea, cercetătorul metodic se apleca ritual, 
timp de câteva minute, asupra matelor bilioase şi putrede ale 
unui iepure din cealaltă săptămână, pe care-l puneau, printr- 
o tradiție bine stabilită, într-un colt al camerei, aghiazmatar 
de murdarii. 


Cand mirosul devenea intr-adevar de nesuportat, se 
sacrifica alt iepure, dar nu mai inainte, din cauza econo- 
miilor la care profesorul Jaunisset, marele secretar al 
Institutului, se deda în chip fanatic. 

Unele putreziciuni animale treceau din cauza asta, din 
economie, prin degradări şi prelungiri de necrezut. Totul era 
o chestiune de obisnuinta. Unii îngrijitori de laboratoare bine 
antrenați ar fi putut foarte bine găti mâncare şi într-un sicriu 
în plină descompunere, într-atât putrefactiile şi duhorile nu-i 
mai stânjeneau. Aceşti modeşti auxiliari ai marii cercetări 
ştiinţifice ajungeau chiar în această privinţă să-l întreacă în 
economii pe profesorul Jaunisset însuşi, faimos prin 
meschinăria lui totuşi, şi să-l bată cu propriile lui arme, 
profitând de gazul etuvelor sale de pildă, ca să-şi fiarbă 
rasolurile personale şi alte dospite sosuri şi mai periculoase. 

După ce savanţi terminau de supus unui examen neatent 
matele cobaiului şi ale iepurelui ritual, ajungeau uşor la al 
doilea act al vieţii lor stintifice zilnice, acela al tigarii. 
Încercare de a anula putoarea ambiantă şi plictiseala printr- 
un fum de ţigară. Si de la un chiştoc la altul, savanții 
ajungeau într-un fel la capătul zilei lor de lucru, în jurul orei 
cinci. Atunci puneau la loc fără zgomot putreziciunile să se 
coacă în etuva oscilatorie. Octav, îngrijitorul, îşi ascunde 
fasolea lui bine fiartă într-un jurnal pentru a putea trece fără 
să fie observat prin fata portăresei. Siretlicuri. Gata cina pe 
care o ducea la Gargan. Savantul, stăpânul lui, mai scria 
ceva pe un colt al registrului de experienţe, timid, parcă 
nesigur, în vederea unei comunicări apropiate, absolut 
inutile, dar justificativa pentru prezenţa lui în Institut şi a 
slabelor avantaje pe care această prezenţă le comporta, 


corvoada pe care ar fi trebuit să se hotărască s-o înde- 
plinească in fata unei Academu absolut impartiale şi 
dezinteresate. 

Unui adevărat savant îi trebuie în medie douăzeci de ani 
buni pentru a face marea descoperire, aceea care îl lamureste 
că delirul unora nu aduce altora fericire şi că fiecare aici pe 
pământ este stânjenit de ideea fixă a celuilalt. 

Delirul stuntific, mai rational şi mai rece decât altele, este 
cel mai puţin tolerabil dintre toate. Dar când ai dobândit 
câteva posibilităţi ca să vietuiesti chiar meschin într-un 
anumit loc, cu ajutorul câtorva schimonoseli, trebuie sau să 
perseverezi sau să crapi ca un cobai. Obiceiurile se deprind 
mai repede decât curajul, şi mai ales obiceiul de a mânca. 

Îl căutai deci pe Parapine al meu prin tot Institutul, pentru 
că venisem într-adins pentru asta de la Rancy, ca să-l găsesc. 
Era vorba deci să perseverez în a-l căuta. N-a mers uşor. M- 
am oprit de mai multe ori ezitând îndelung între atâtea 
culoare şi uşi. 

Belferul ăsta nu mânca la prânz şi nu cina decât de două, 
trei ori pe săptămână cel mult, dar atunci enorm, cu frenezia 
studenţilor ruşi ale căror obiceiuri fantastice le păstrase. 

În cercurile de specialitate i se recunostea acestui 
Parapine o desăvârşită competenţă. Tot ce privea bolile 
tifoide îi era familiar, fie ele animale sau umane. Noto- 
rietatea lui data de douăzeci de ani deja, din epoca în care 
anumiţi germani pretinseseră aşa tam-nesam, într-o bună zi, 
c-ar fi izolat vibrionii ebertheieni trăind în excretatul vaginal 
al unei fetiţe de optsprezece luni. Ce mai scandal în acest 
domeniu al adevărului. Din fericire Parapine a răspuns în cel 
mai scurt timp în numele Institutului Naţional şi-l întrecu din 


capul locului pe fanfaronul ala de teuton, cultivand el, 
Parapine, acelasi germene, dar in stare pura si in sperma 
unui invalid de saptezeci si doi de ani. Celebru dintr-o data, 
nu-i mai rămăsese până la moarte decât să-nnegrească cu 
regularitate coloane ilizibile in diverse periodice de 
specialitate pentru a se menţine în frunte. Ceea ce şi făcu 
dealtfel fără greutate din acea zi de curaj şi de noroc. 

Publicul ştiinţific serios îi acorda acum încredere si 
considerație. Era scutit în felul acesta, publicul, să-l mai 
citească. 

Dacă acest public serios s-ar fi apucat să-l contrazică n-ar 
mai fi fost posibil nici un progres. Ar fi rămas un an pe 
fiecare pagină. 

Când ajunsei în faţa uşii celulei lui, Serge Parapine 
scuipa în cele patru colţuri ale laboratorului cu jeturi 
interminabile, cu o strâmbătură atât de dezgustatoare ca-ti 
dădea de gândit. Se rădea din când în când Parapine, dar 
păstra totuşi pe fiecare parte a obrazului destul păr pentru a 
avea aerul unui evadat. Tremura de frig tot timpul sau cel 
putin asa părea, cu toate că nu-şi lepăda pardesiul niciodată, 
mare alesătură de pete şi mai ales de mätreatä pe care o 
împrăştia cu un bobârnac, aranjându-şi o suvita de păr care 
se legăna mereu pe nasul lui verde şi rozaliu. 

În timpul stagiului meu la cursurile practice ale Facultăţii, 
Parapine îmi dăduse câteva lecţii de microscop şi-mi arătă în 
diverse ocazii o anumită reală bunăvoință. Speram că nu mă 
uitase din acele timpuri îndepărtate şi că ar fi poate chiar în 
stare să-mi dea un sfat terapeutic foarte important pentru 
cazul lui Bébert care mă obseda cu adevărat. 


Hotarat, imi descoperisem mult mai mult gust de a-l 
împiedica pe Bébert să moară decât pe un adult. Nu esti 
întotdeauna nemulţumit cand da ortul popii un adult, un porc 
mai puţin pe pământ, cum se zice, în timp ce pentru un copil 
eşti oricum mai puţin sigur. Are un cuvânt de spus viitorul. 

Parapine pus la curent cu greutăţile mele nici nu vroia 
altceva decât să mă ajute şi să orienteze amenintata mea 
terapeutică, numai că el învățase în douăzeci de ani atâtea 
lucruri şi atât de diverse şi adesea atât de contradictorii pe 
seama tifoidei, că-i era acum foarte greu şi aş zice chiar 
imposibil să formuleze cea mai neînsemnată părere clară şi 
categorică în legătură cu această afecţiune atât de banală şi 
cu tratamentul ci. 

— Mai întâi, crezi, scumpe confrate, în seruri? mă întrebă. 
Ei? Ce zici?... Şi vaccinurile?... În fond care este impresia 
dumitale?... Minti foarte luminate astăzi nu vor să mai audă 
de vaccinuri... E un curaj şi ăsta, confrate, desigur... Cred şi 
eu... Dar în sfârşit? Ce zici? Totuşi? Nu crezi ca este şi ceva 
adevăr în acest negativism?... Ce părere ai?... 

Frazele ieşeau din gura lui în salturi teribile printre 
avalanşele unor „R” enorme. 

În timp ce se zbătea ca un leu printre atâtea furioase şi 
disperate ipoteze, Jaunisset, ilustrul mare secretar care mai 
trăia la vremea aceea, tocmai trecu pe sub ferestrele noastre 
hotărât şi încruntat. 

La vederea lui, Parapine păli şi mai tare, dacă asta se mai 
putea, şi schimbă nervos subiectul, grăbit să-mi arate tot 
dezgustul pe care 1-l provoca numai vederea zilnică a acestui 
Jaunisset, altfel universal glorificat. Mi-l califică într-o 
chpită pe acest faimos Jaunisset de sarlatan, maniac dintr-o 


speţă foarte de temut, şi-l mai încarcă cu atâtea crime 
monstruoase şi inedite şi secrete că puteai popula cu ele o 
ocnă vreme de un secol. 

Si nu-l putui împiedica pe Parapine să-mi dea alte o mie 
si una de detalii dușmănoase asupra bufonadei meseriei lui 
de cercetător, la care era obligat să se supună ca să aibă ce 
mânca, ură mai precisă, mai ştiinţifică într-adevăr, decât a 
celorlalți oameni plasați în condiţii similare prin birouri sau 
magazine. 

Vorbea cu voce tare şi mă uimea sinceritatea lui. În- 
erijitorul lui de laborator ne asculta. Terminase şi el de 
bucătărit şi se mai agita de formă printre etuve şi eprubete, 
dar se obişnuise atât de mult îngrijitorul să-l audă pe 
Parapine proferandu-si blestemele, ca să zic aşa zilnice, ca 
lua acum aceste vorbe, oricât de exorbitante ar fi fost ele, 
drept academice şi neînsemnate. Câteva mici experienţe 
personale pe care le urmărea cu multă gravitate, îngrijitorul, 
într-una din etuvele laboratorului, 1 se păreau împotriva a 
ceea ce spunea Parapine, minunate şi foarte instructive. 
Furiile lui Parapine nu puteau să-l distragă. Înainte de a 
pleca, închise uşa etuvei peste microbii lui personali, ca 
peste un tabernacol, tandru, scrupulos. 

— Mi-ai văzut îngrijitorul, confrate? L-ai văzut pe acest 
cretin de îngrijitor? mă întrebă Parapine de îndată ce acesta 
ieşi. Ei bine, iată vor fi treizeci de ani în curând de când, tot 
măturându-mi murdäria, nu aude în jurul lui vorbindu-se 
decât despre ştiinţă, şi mult şi sincer, pe crucea mea... si 
totuşi departe de a se dezgusta, numai şi numai el mai crede 
aici în ea! Tot pipăindu-mi culturile, a ajuns să le creadă 
minunate! Îşi linge buzele!... Cea mai mică maimutärealä a 


mea il încântă! Nu se întâmplă de fapt la fel in toate 
religiile? De cand haul şi pârăul popa se gândeşte la altceva 
decât la bunul Dumnezeu în care târcovnicul lui mai crede 
încă... Si tare ca fierul! Să verşi, nu alta!... Idiotul meu 
împinge ridicolul până acolo încât îl copiază pe marele 
Bioduret la costum şi barbişon! N-ai băgat de seamă?.. Între 
noi fie spus, marele Bioduret nu se deosebea de îngrijitorul 
meu decât prin reputația sa mondială şi prin forţa pasiunilor 
sale... Cu mania lui de a clăti perfect sticlutele şi de a 
supraveghea incredibil de aproape dezvoltarea moliilor, mie 
mi s-a părut dintotdeauna monstruos de vulgar acest imens 
geniu experimental... Iai marelui Bioduret minunata lui 
meschinărie menajeră şi spune-mi şi mie ce mai rămâne de 
admirat? Ei? O figură ostilă de portar cârcotaş şi rauvoitor. 
Asta-i tot. Si pe deasupra chiar el şi-a dovedit Academiei 
caracterul de porc timp de douăzeci de ani cât a trecut pe 
acolo, detestat de toţi; se certa aproape cu toată lumea şi nu 
în glumă... Era un megaloman ingenios... Si gata. 

Parapine se pregătea la rândul lui, fără zgomot, să plece. 
L-am ajutat să-şi pună fularul în jurul gâtului şi pe deasupra 
mătreţii lui acoperindu-l dintotdeauna ca un fel de mantie. $1 
atunci îşi aduse aminte că venisem să-l caut în legătură cu un 
lucru foarte precis şi urgent. „Adevărat, luat cu plicticoasele 
mele palavre, am uitat de bolnavul dumitale! Iartă-mă, 
confrate, să ne întoarcem la subiect! Dar ce ti-as putea spune 
ce dumneata să nu sti! Printre atâtea teorii soväitoare, 
experienţe discutabile, raţiunea ti-ar recomanda în fond să 
nu mai alegi! Fă deci cum e mai bine, confrate! Fă cum te 
taie capul! Pe mine dealtfel, şi aici iti fac o mărturisire, 
această afecţiune tifică mă dezgustă de moarte! Dincolo de 


orice limita! Dincolo de orice ti-ai putea imagina! Cand m- 
am apucat sa studiez tifoida in tineretea mea, eram doar 
câțiva cercetători care prospectam acest domeniu şi ne 
puteam uşor număra şi pune-n valoare reciproc. În timp ce 
acum, ce să-ți spun? Sosesc din Laponia, dragul meu! Din 
Peru! în fiecare zi tot mai multi! Vin specialişti de 
pretutindeni! Îi fabrică în serie în Japonia! Am văzut lumea 
devenind în mai puţin de câţiva ani un veritabil sat al lui 
Cremene de publicaţii universale şi îndrăzneţe chiar asupra 
acestui subiect bătătorit. Mă resemnez, ca să-mi păstrez 
locul şi să mi-l apăr de voie de nevoie, să produc şi să 
reproduc de la un congres la altul micul meu articol, căruia în 
aduc la sfârşitul fiecărui sezon câteva subtile şi anodine 
modificări, fără importanţă... Si totuşi tifoida, crede-mă, 
confrate, în zilele noastre e la îndemâna tuturor, ca 
mandolina şi banjoul. Să mori, nu alta! Fiecare vrea să-şi 
cânte aria în felul lui. Nu, îmi place să-ţi mărturisesc, nu mai 
am forţa necesară să mă chinuiesc, ceea ce-mi trebuie ca să- 
mi termin existenţa e un coltisor mic de cercetare, mai li- 
niştit, care să nu-mi mai aducă nici duşmani, nici prozeliti, ci 
doar acea mediocră notorietate, neinvidiată cu care m-aş 
mulţumi şi de care aş avea mare nevoie. Între alte banalitati 
mă gândesc la studiul influenţei comparative a încălzirii 
centrale asupra hemoroizilor în ţările din nord şi din sud. Ce 
crezi? Despre igienă? Despre regim? Sunt la modă aceste 
istorii? Nu? Un asemenea studiu condus cu pricepere şi 
lungit m-ar împăca cu Academia, sunt convins, care e 
constituită dintr-o majoritate de bătrâni pe care aceste 
probleme cu hemoroizii şi încălzirea n-ar putea să-i lase 
indiferenți. Uită-te ce au facut pentru cancer, care-i priveşte 


de aproape!... M-ar onora poate pana la urma Academia cu 
unul din premiile ei de igienă? Cine ştie? Zece mii de franci? 
Ei? lată cum mi-aş putea plăti o călătorie la Venetia... Ştii, 
am fost în tinereţea mea la Veneţia, tinere prieten... Da, da! 
Poţi muri de foame şi acolo ca în oricare alt loc... Dar respiri 
un parfum de moarte mai somptuos pe care nu-l uiţi uşor 
după aceea...” 

Ajunşi în stradă a trebuit să ne întoarcem în grabă-napoi 
să-l căutăm galoşii pe care şi-i uitase. Aşa că am întârziat. Si 
apoi ne grăbirăm spre un loc despre care nu-mi spunea 
NIMIC. 

Străbătând lunga rue de Vaugirard, plină de legume şi 
îmbulzeală, ajunserăm într-o piaţă înconjurată de castani şi 
agenţi de poliție. Ne-am strecurat într-o odaita din fundul 
unei cafenele, unde Parapine se cätärä pe pervazul unei 
ferestre, privind de dupa perdelute. 

— Prea tarziu! facu el. Au iesit deja! 

— Cine? 

— Elevele de la liceu... Sunt fermecătoare, sa stil.... Le 
cunosc picioarele pe de rost. Nici nu mai cer altceva pentru 
sfârşitul zilelor mele... Să mergem! Rămâne pentru alta zi... 

Si ne despartiram cu adevărat buni prieteni. 


As fi fost mulţumit dacă n-ar mai fi trebuit să ma-ntorc la 
Rancy niciodată. Chiar din dimineaţa în care plecasem de 
acolo aproape că-mi uitasem grijile obişnuite! erau atât de 
puternic încrustate la Rancy că n-ar fi putut să mă urmeze. 
Ar fi murit acolo, poate, grijile mele, părăsite ca şi Bebert, 
dacă nu m-aş fi întors. Griji de mahala. Totuşi cam prin 
dreptul străzii Bonaparte, gândul se întoarse, cel trist, deşi 


era o stradă plăcută trecătorului. Puţine sunt atât de 
binevoitoare şi gratioase. Dar apropiindu-mă de chei mă 
cuprinse teama. Dădeam târcoale. Nu mă puteam hotărî să 
trec Sena! Nu-i toată lumea Cezar! De cealaltă parte, pe 
celălalt mal, începeau necazurile. Am rămas în aşteptare pe 
malul stâng până seara. Câştig oricum câteva ore de soare, 
îmi ziceam. 

Apa clipocea în dreptul pescarilor şi m-am aşezat să-i 
privesc la lucru. Într-adevăr, nu eram grăbit nici eu, ca şi ei. 
Parcă aş fi ajuns într-un moment, la o vârstă poate când şti 
bine ce pierzi cu fiecare oră care trece. Dar nu ţi-ai dobândit 
acea forță a înţelepciunii care ti-ar trebui pentru a te opri 
stană pe drumul timpului şi apoi chiar dacă te-ai opri tot n-ai 
şti ce să faci fără această nebunie de a merge înainte care te 
stăpâneşte şi dupa care te topesti din cea mai fragedă 
tinerețe. Nu mai esti atât de mândru de tinereţea ta, nu 
îndrăzneşti să mărturiseşti deschis că poate tinereţea nu-i 
altceva decât ardoarea de-a îmbătrâni. 

Descoperi în tot trecutul tău ridicol atâta ridicol, înşe- 
latorie, credulitate că ai vrea să încetezi brusc de-a mai fi 
tânăr, să aştepţi ca tinereţea să te părăsească, să treacă pe 
lângă tine, s-o vezi plecând, îndepărtându-se, să-i vezi 
întreaga vanitate, să-ți plimbi mâna prin golul ei, s-o mai 
vezi din nou trecând prin faţa ta, şi apoi, odată plecată, să fu 
sigur că s-a dus tinereţea şi, liniştit atunci dinspre partea ei, 
rămas singur, să treci uşor de cealaltă parte a timpului pentru 
a privi cu adevărat cum sunt oamenii şi lucrurile. 

Pe marginea cheiului pescarii nu prindeau nimic. Nici nu 
păreau că tin cu tot dinadinsul să prindă peste. Pestii 
probabil îi cunoşteau. Se prefăceau cu toţii. O ultimă rază de 


soare ne mai incalzea, aprinzand pe ape scânteiuţe întretăiate 
de albastru şi de aur. Vântul venea răcoros din fata printre 
arbori, surâzând vântul, strecurându-se printre mu de frunze, 
în dulci rafale. Era bine. Două ore bune am stat aşa 
neprinzând nimic, nefăcând nimic. Şi apoi Sena s-a întunecat 
si capătul podului s-a înroşit de lumina crepusculului. 
Lumea trecând pe chei ne uitase acolo între mal şi apă. 

Noaptea a ieşit de sub arcade, a urcat de-a lungul 
castelului, i-a cuprins faţada, ferestrele una după alta care 
sclipeau înfruntând umbra, în întuneric. $i apoi s-au stins şi 
ferestrele. 

Încă o dată nu ne mai rămânea decât să plecăm. 

Anticarii de pe chei îşi strângeau catrafusele. „Haide”, 
striga câte o femeie pe deasupra parapetului soţului ei care, 
lângă mine, îşi strângea şi el instrumentele, pliantul şi 
viermuşii. A bombănit şi după el au bombănit toţi pescarii şi 
au urcat cu mine cu tot sus, printre ceilalţi trecători. l-am 
vorbit nevesti-sii, aşa ca să-i zic ceva plăcut înainte de a ne 
înghiți noaptea pe toți. Imediat vru să-mi vândă o carte. Era 
o carte pe care uitase s-o bage în ladă după cum preunded: 
,T1-0 dau mai ieftin, ţi-o dau aproape pe degeaba...” mai 
adauga. Un vechi Montaigne” autentic, numai pentru un 
franc. Vroiam sa-i fac o placere acestei femei pentru atat de 
puţini bani. Şi i-am cumpărat pe Montaigne” al ei. 

Sub pod apa se-ngreunase. N-as fi vrut deloc să merg mai 
departe. Ajuns în bulevarde, am băut o cafea şi am deschis 
vechitura pe care mi-o vânduse. Si deschizând-o am dat 
tocmai peste pagina cu scrisoarea pe care o 
scria Montaigne soţiei sale, exact cu ocazia morţii recente a 
unui fiu de-al lor. Pasagiul îmi trezi imediat curiozitatea, 


probabil din cauza legăturii pe care o facui pe loc 
cu Bébert. "Ah! îi zicea soției sale Montaigne, cam asa. Nu 
te necaji, scumpa sotie! Trebuie sa te consolezi! O sa 
treaca!... Totul trece in viata... Si apoi dealtfel, îi mai zicea, 
chiar ieri am găsit în nişte hârtii uitate ale unui prieten al 
meu o scrisoare pe care Plutarh o scria şi el soției sale în 
împrejurări foarte asemănătoare cu ale noastre... $i mi s-a 
părut atât de bine scrisă, scumpa mea soţie, că ţi-o trimit!... 
Frumoasă scrisoare! Dealtfel nu vreau să te lipsesc mai mult 
de ea şi o să-mi dai dreptate în privinţa vindecării necazului 
tău!... Scumpa mea soţie! Iti trimit această frumoasă 
scrisoare! Bine ticluită această scrisoare a lui Plutarh... 
Nimic de zis! Şi infinit de interesantă! Cu siguranţă! Ia 
cunoştinţă de ea, scumpa mea soţie! Citeşte-o bine! Arat-o 
prietenilor! Şi reciteste-o! Sunt liniştit acum! Sunt sigur că o 
să-ţi dea curaj!... Bunul tău sot, Michel”. Iata-mi zic, ceea ce 
se poate numi o treabă cu temei. Soţia lui trebuie să fi fost 
foarte mândră că are un sot bun ca Michel al ei care nu se 
necăjeşte. În sfârşit, treaba lor! Te înşeli poate întotdeauna 
când vrei să judeci inima altora. Poate că erau cu adevărat 
nefericiti? Nefericire de epoca? 

Dar în ceea ce-l privea pe Bébert avusesem o zi bles- 
temată. N-aveam noroc cu el, nici viu nici mort. Mi se părea 
că nu se află nimic pe pământ pentru el, nici chiar in 
Montaigne. Poate că aşa e pentru toată lumea dealtfel, de 
îndată ce cercetezi mai atent, dai de vid. Ce să mai spun, 
plecasem de dimineaţă din Rancy, trebuia să mä-ntorc şi 
veneam cu mâna goală. N-aveam nimic ce să le ofer, nici lui 
si nici mătuşii dealtfel. O scurtă plimbare prin piaţa Blanche 
înainte de a mă-ntoarce. Multă lume de-a lungul străzii 


Lepic, mai multă ca de obicei. Mă apropii să văd ce-i. In 
dreptul unei măcelării văd lume adunată. Trebuia să te- 
nghesui în cerc ca să vezi. Era un porc gras, enorm. Gemea 
si el în mijlocul cercului ca un om pe care-l doare ceva, dar 
foarte tare. Îl chinuiau fără încetare... Îl trăgeau de urechi ca 
să-l audă tipand. Se sucea şi se răsucea pe labe vrând să 
fugă, trăgând de sfoară, alti îl ciupeau şi el urla încă şi mai 
tare de durere. lar ei râdeau şi mai cu poftă. Nu ştia cum să 
se ascundă porcul ăsta aşa de mare în mâna de paie pe care 1- 
o lăsaseră şi care se împrăştia când grohäia şi sufla în ea. Nu 
ştia cum să scape de oameni. Intelegea. Urina cât putea el de 
tare, dar asta nu ajuta la nimic. Nici grohäitul, nici zbieratul. 
Nimic de făcut. Se distrau. Mezelarul de dincolo de vitrină 
schimba semne şi glume cu clienţii gesticulând cu un cuţit 
foarte mare. 

Era şi el mulţumit. Cumpărase porcul şi-l legase afară 
drept reclamă. Nici la nunta fucă-su nu s-ar fi distrat atât de 
bine. 

Venea mereu mai multă lume în faţa prăvăliei să vadă 
porcul prăbuşindu-se în cutele lui trandafirii, ori de câte ori 
vroia să fugă. Dar asta nu era destul. I-au urcat în spinare un 
căţel artagos pe care-l asmuteau să sară şi să-l muşte de 
cărnurile lui grase. Se distrau aşa de bine că nu mai puteai 
înainta de ei. Au venit agenţii să-mprăştie mulţimea. 

Când ajungi în jurul acestor ore pe podul Caulain-court 
zăreşti dincolo de marele lac al nopții care învăluie cimitirul 
primele lumini ale Rancy-ului. Rancy-ul e de cealaltă parte. 
Trebuia să faci un ocol complet ca să ajungi la el. E atât de 
departe! Ai zice că trebuie să faci ocolul nopţii, atâta timp şi 
atâţia paşi iti trebuie ca să ocoleşti cimitirul pentru a ajunge 


la fortificaţii. Si ajungând la barieră, la acciz, mai treci prin 
faţa biroului mucegăit unde vegetează un functionaras verde. 
Si atunci esti foarte aproape. Câinii sunt la postul lor latrand. 
Sub un bec de gaz mai găseşti flori, cele ale negustoresei 
care aşteaptă acolo mereu morții care trec în fiecare zi, în 
fiecare oră. Un cimitir şi încă unul alături şi apoi 
bulevardul de la Revolte. Cel care se-nfige cu toate luminile 
sale drept şi larg exact în inima nopţii. N-aveam decât s-o 
iau pe el la stânga. E strada mea. Nu întâlneam cu adevărat 
pe nimeni. Si totuşi aş fi vrut să fiu altundeva şi departe. As 
fi vrut să fiu în papuci ca să nu m-audă nimeni întorcându- 
mă acasă. Si aşa mă-ntorsesem degeaba dacă lui Bébert nu-i 
mergea mai bine. Am făcut tot ce-am putut. N-aveau nimic 
să-mi reproşeze. Nu era vina mea dacă nu se putea face 
nimic într-un caz ca al lui. Ajunsesem până-n fata uşii mele 
ŞI, bănuiesc, fără să fiu zărit de nimeni... $i apoi odată ajuns 
sus, fără să trag persienele, am privit printre crăpături să văd 
dacă mai erau oameni adunaţi la vorbă in fata casei lui 
Bebert. Din casă mai ieseau vizitatori, dar nu mai semănau 
cu cei de ieri. O slujnică de prin împrejurimi pe care o 
cunoşteam bine ieşea plângând. „S-ar părea că merge mai 
rău, îmi ziceam. În nici un caz mai bine... Oare o fi murit? 
îmi ziceam. Pentru că era cineva care plângea!...” Ziua se 
terminase. Încercam să văd dacă aveam vreo vină în toate 
astea. Era frig şi linişte la mine. Ca o noapte mai mică într- 
un ungher al nopţii celei mari, destinată numai mie. 

Din când în când ajungeau până la mine zgomote de paşi 
si ecoul răsuna din ce in ce mai tare în camera mea, zumzaia, 
se estompa... Liniste. M-am mai uitat sa vad daca se petrecea 


ceva afara in fata casei. Dar totul se petrecea numai in mine, 
punându-mi mereu aceeaşi întrebare. 

În cele din urmă am adormit tot cu această întrebare, 
singur în noaptea mea, ca-ntr-un sicriu, atât eram de obosit 
de a fi umblat şi de a nu fi găsit nimic. 


Cât timp nu-şi fac iluzii, oamenii nu au ce să-şi spună, nu 
vorbesc decât despre grijile lor, fireşte. Fiecare pentru sine, 
pământul pentru toţi. Încearcă ei să scape de suferinţa lor pe 
seama celuilalt, când fac amor, dar nu merge şi oricât s-ar 
strădui, suferința tot le rămâne şi o iau iar de la capăt, 
încercând s-o plaseze din nou. „Sunteţi drăguță, 
domnişoară”, zic. Si viata îi poartă în vârtej până data 
viitoare când vor încerca acelaşi truc. „Sunteţi chiar foarte 
drăguță, domnişoară!”... 

Si apoi între timp se laudă c-au scăpat de suferință, dar 
toată lumea ştie că nu e adevărat deloc şi că o vor păstra 
întreagă şi numai pentru ei de acum până-n veci vecilor. Si 
cum devii din ce în ce mai urât şi mai respingător în acest 
joc,  îmbătrânind, nu-ţi mai poţi ascunde suferinţa, 
falimentul, şi în cele din urmă obrazul întreg nu-i decât o 
infectă grimasă căreia I-au trebuit douăzeci, treizeci de ani si 
chiar mai mult ca să urce din märuntaie pe figură. Numai şi 
numai la asta e bun omul, o grimasă pentru care iti trebuie o 
viata întreagă ca să ţi-o confectionezi şi uneori nici atât nu 
ţi-e destul ca s-o desävârsesti, atât de grea şi complicată e 
grimasa la care ar trebui s-ajungi pentru a-ţi exprima 
întreaga, adevărata esență a sufletului fără să se piardă 
NIMIC. 


Cât despre grimasa mea, îi dam ultimul retuş cu facturile 
pe care nu mai ajungeam să le plătesc, destul de mici totuşi, 
cu locuinţa mea imposibilă, cu pardesiul meu prea subţire 
pentru anotimpul în care mă găseam, şi fructarul care 
zambea în colțul gurii când mă vedea numărându-mi banutil, 
şovăind în faţa unei bucăţi de brânză, roşind când strugurii 
începeau să coste prea scump. Si apoi din cauza bolnavilor 
care nu erau niciodată mulţumiţi. Vestea morţii lui Bebert 
nu-mi făcuse nici un bine prin împrejurimi. Totuşi mătuşa nu 
era supărată pe mine. N-aş fi putut spune că s-a purtat urât în 
această împrejurare, nu. Mai degrabă din partea familie 
Henrouille, dinspre căsuţa lor, începură să s-adune subit 
necazuri ŞI să se ivească temeri. 

Într-o zi maica Henrouille, aşa, pe nepusă masă, îşi părăsi 
casa, fiul, nora şi se hotari cu de la sine putere să-mi facă o 
vizită. Nu era proastă. Şi de atunci veni adesea să mă-ntrebe 
dacă credeam cu adevărat că era nebună. Ise părea o 
distracție să tot vină să mă-ntrebe. Mă aştepta în camera 
care-mi servea de sală de aşteptare. Trei scaune şi-un 
gheridon. 

Si în seara aceea când m-am întors, am găsit-o în sala de 
aşteptare consolând-o pe mătuşa lui Bébert, povestindu-1 tot 
ce pierduse ea, bătrâna Henrouille, în materie de rude, pe 
drum, înainte de-a ajunge la vîrsta ei, o duzină de nepoate, 
câte un unchi pe ici pe colo, un tată, hăt tocmai pe la 
mijlocul secolului trecut, şi mătuşi, şi apoi propriile fete atât 
de risipite că nu-şi mai aducea bine aminte nici unde nici 
cum, atât de vagi, atât de nesigure, propriile-i fete, că era 
obligată să le inventeze, ba chiar cu multă greutate de îndată 
ce trebuia să le vorbească altora despre ele. Nici măcar 


amintiri nu mai erau propriii ei copii. Purta în jurul 
batranelor ei coapse un întreg popor de morţi vechi şi 
mărunți, umbre amutite de când lumea, suferinti 
imperceptibile pe care mai încerca să le reînvie, cu multă 
greutate pentru a o consola, tocmai când apărui eu, pe 
mătuşa lui Bébert. 

Si Robinson veni la rândul lui să mă vada. Am făcut 
prezentările. Prieteni. 

Chiar din ziua aceea, mi-aduc aminte, îşi luă obiceiul 
Robinson să se întâlnească cu bătrâna maică Henrouille. 
Vorbeau. A doua zi îl înmormântau pe Bebert. ,,Veniti si 
dumneavoastră? îi întreba mătuşa pe toţi cei care o întâlneau, 
m-aş bucura daca ati veni...” 

— Bineînţeles că vin, a răspuns bătrâna. Îţi face plăcere să 
fie lume în jurul tău în asemenea momente. 

N-o mai puteai tine în coliba ei. Devenise o plimbareata. 

— Ce bine că veniți! îi mulţumi mătuşa. Si dumnea- 
voastră, domnule, o să veniţi? îl întreba ea pe Robinson. 

— Mie mi-e frică de înmormântări, doamnă, nu vă 
supăraţi, a răspuns el ca să scape. 

Si apoi fiecare a mai vorbit încă o bună bucată de timp 
numai despre el însuşi, aproape violent, chiar şi bătrâna 
maică Henrouille, care se amesteca în conversaţie. Vorbeau 
mult prea tare cu toţii ca la casa de nebuni. 

Venii s-o chem pe bătrâna în camera de alături pentru 
consultatie. 

Nu prea aveam ce sa-i spun. Mai degraba ea era cea care 
imi cerea tot felul de lucruri. l-am promis să nu insist pentru 
certificat. Ne-am întors în salon ca să stăm de vorbă cu 
mătuşa şi cu Robinson vreun sfert de oră despre nefericitul 


caz al lui Bébert. Fireste toata lumea era de aceeasi parere in 
cartier, că-mi dădusem multă osteneala ca să-l scap pe 
micuțul Bébert, că era vorba numai de o fatalitate, că m-am 
purtat bine în fond, şi că asta fusese chiar o surpriză pentru 
toată lumea. Maica Henrouille, când auzi vârsta copilului, 
şapte ani, păru că se simte mai bine, mai liniştită. Moartea 
unui copil atât de mic îi apărea numai ca o pură întâmplare, 
nu ca o moarte normală care ar fi putut să-i dea de gândit ei. 

Robinson începu iar să povestească cum acizii îi ard 
plămânii şi stomacul, cum îl inabuseau şi-l făceau să scuipe 
negru. Dar maica Henrouille, ea, nu scuipa, nu muncea în 
mediu acid, ceea ce-i povestea Robinson deci nu putea s-o 
intereseze. Ea venise numai să-şi facă o părere despre mine. 
Mă cerceta pe furiş, în timp ce vorbeam, cu pupilele ei 
albăstrii şi agile, iar Robinson nu pierdea nici un dram din 
această tensiune latentă dintre noi. Se-ntunecase în sala mea 
de aşteptare, casa cea mare de pe cealaltă parte a străzii se 
incetosa înainte de a dispărea în întuneric. Nu rămăseseră 
decât vocile noastre, între noi, cu tot ceea ce par că sunt gata 
să-şi spună vocile şi nu-şi spun niciodată. 

Rămas singur cu el, încercai să-l fac sa-nteleaga că nu 
mai vroiam să-l văd, dar el tot s-a-ntors spre sfârşitul lunii şi 
apoi de atunci aproape-n fiecare seară. E adevărat că nu 
stătea deloc bine cu plămânii. 

— V-a căutat domnul Robinson... mă anunţa portăreasa 
care se interesa de el. N-o să mai scape, aşa-1?... mai adăuga 
ea. Tot mai tuşea când a venit... 

Ştia foarte bine că nu-mi place să-mi vorbească despre 
asta. 


E adevărat ca tusea. „Nu-i chip să mai scap...” îşi 
prezicea el însuşi. 

— Mai aşteaptă şi tu până la vară. Putina răbdare, o să se 
termine de la sine... Ai să vezi... 

În sfârşit, tot ce se poate spune în asemenea cazuri. Nu 
puteam să-l vindec atât timp cât lucra cu acizi... Încercam 
să-l dau curaj. 

— Să mă vindec aşa singur? răspundea el. Ştii că esti 
bine!... Ai zice că e uşor să respiri cum respir eu... Aş vrea 
să te văd pe tine cu porcăria asta în piept... O poţi foarte uşor 
mierli cu ce am eu în piept... Ascultă la mine... 

— Eşti deprimat, treci printr-un moment greu, dar când o 
să-ți fie mai bine... Numai un pic mai bine, ai sa vezi... 

— Un pic mai bine? În groapă o să-mi fie mai bine. Dacă 
ar fi fost să fie cu adevărat bine, apoi mai bine ar fi fost să fi 
crapat în război! Tu ai avut de ce sa te-ntorci... Nimic de zis! 

Oamenii tin la toate amintirile lor imputite, la toate 
nenorocirile lor şi nu-i poţi scăpa de ele. Le stau pe suflet. Se 
răzbună pe nedreptatea prezentului mânjindu-şi în sinea lor 
viitorul cu rahat. Cinstiti şi laşi cum sunt toți în adâncul lor. 
Asta le e firea. 

Nu-i mai răspundeam nimic şi atunci se supăra pe mine. 

— Vezi şi tu bine că e aşa! 

Ca să se liniştească, îi preparam un medicament împo- 
triva tusei. Pentru că vecinii se plângeau că tuşeşte întruna şi 
nu-i lasă să doarmă. În timp ce-i umpleam sticluta se tot 
întreba unde dracul putuse să se prindă de el tusea asta atât 
de îndărătnică. Îmi cerea să-i fac injecții cu săruri de aur. 

— Dacă o fi să crap din pricina injectiilor, nu-i nici o 
pagubă! 


Dar eu imi interziceam bineînţeles întreprinderea oricărei 
terapeutici eroice, oricare ar fi fost ea, vrand inainte de orice 
să se care. 

Îmi pierise cheful numai văzându-l învârtindu-se pe aici. 
Mă osteneam din toate puterile mele să nu mă las târât de 
propria-mi mizerie, să nu cedez dorinţei de a închide uşa 
odată pentru totdeauna şi de douăzeci de ori pe zi îmi 
repetam: „La ce bun?” Si atunci imi era cu adevărat peste 
puteri să-l mai ascult şi pe el pe deasupra înjurând şi 
blestemând. 

— N-ai curaj, Robinson! îi ziceam în cele din urmă... Ar 
trebui poate să te-nsori, asta ti-ar reda cheful de viata... Daca 
şi-ar fi luat o femeie, aş fi scăpat eu într-un fel. La vorba asta 
pleca foarte supărat. Nu-i plăceau sfaturile mele, şi mai ales 
ăsta. Nici nu-mi răspundea măcar în privinţa însuratului. 
Era, e adevărat, un sfat destul de neghiob, sfatul pe care 1-l 
dădeam. 

Într-o duminică în care nu eram de serviciu, am ieşit 
împreună. La o cafenea din colţul bulevardului Magnanime 
luarăm un cassis şi un diabolo. Nu prea vorbeam, n-aveam 
mare lucru să ne spunem. Dealtfel, la ce folosesc vorbele 
când totul e limpede? Numai ca să te certi şi atât. Nu trec 
prea multe autobuze duminica. Din cafenea e aproape o 
plăcere să vezi bulevardul pustiu, odihnindu-se şi el, în fata 
ta. Din spate se auzea gramofonul cârciumi. 

— Auzi? face Robinson. Cântă melodii americane, 
fonograful; ştiam şi eu aceste melodii, aceleaşi care se 
cântau la Detroit, la Molly... 

Doi ani cât trăise acolo nu pătrunsese adânc în viaţa 
americanilor; fusese totuşi impresionat de acel fel de muzică 


prin care încercau şi ei să-şi uite obiceiul supärätor şi 
neîndurătorul chin de a face mereu acelaşi lucru, şi, în timp 
ce se cânta, să se hârjonească cu viaţa care, într-un fel, n-are 
sens. Nişte urşi ăştia de aici ca şi cei de dincolo. Uitase să-şi 
mai bea cassis-ul tot gândindu-se. Un nor subţire de praf se 
ridica de pretutindeni. Printre platani hoinăreau copii 
murdari şi burtosi, atraşi şi e1 de disc. Nimeni nu rezistă in 
fond muzicii. N-ai ce face cu inima şi atunci o daruiesti 
bucuros. Trebuie să auzi în adâncul oricărei muzici cântecul 
fără note, făcut pentru noi, cântecul Morţii. 

Câteva dughene rămân deschise şi duminica, din 
încăpățânare: negustoreasa de papuci iese din dugheana ei 
şi-şi plimbă de la o vitrină vecină la alta, vorbind, 
kilogramele de varice. 

La chioşc jurnalele de dimineaţă spânzură murdare şi 
îngălbenite, formidabil vraf de ştiri gata să râncezească. Un 
câine face pipi rapid pe ele, chioscarita motaie. 

Un autobuz gol se precipită spre depou. Si ideile îşi au in 
cele din urmă duminica lor: eşti mai năuc decât de obicei. 
Stai aşa golit. Spui parcă numai neghiobii. N-ai despre ce să 
vorbeşti pentru că-n fond nu se-ntâmplă nimic, eşti prea 
sărac, poate până şi existenţa s-a scârbit de tine? Aşa ar fi 
normal. 

— Nu ştii ceva ce aş putea face ca să scap de meseria asta 
care mă omoară? 

Venea la suprafaţă din adâncul meditatiei lui. 

— Vreau să scap de afacerea asta, înţelegi? M-am săturat 
să trag ca un măgar... Vreau şi eu să mă plimb... Nu ştii pe 
cineva care ar avea nevoie de un şofer, din întâmplare?... 
Cunoşti doar multă lume!... 


li veneau idei de duminica, idei de domn. Nu incercam sa 
i le scot clin cap, să insinuez ca nimeni nu i-ar încredința 
automobilul lui, cu capul lui de asasin nevoiaş, că orice ar 
face va avea întotdeauna un aer ciudat, cu sau fără livrea. 

— Nu-mi prea dai curaj, s-ar zice, conchise el atunci. N- 
am să scap deci niciodată după părerea ta?... Să nu mă 
ostenesc deci să mai incerc?... În America ziceai că mă misc 
prea încet... În Africa mă omora căldura... Aici nu sunt prea 
inteligent... Peste tot am ceva în plus sau în minus... Palavre, 
văd eu! Ah! Dacă aş avea bani!... Toată lumea m-ar găsi 
foarte simpatic, aici... dincolo... peste tot... Chiar şi în 
America... N-am dreptate?... Chiar şi tu!... Nu ne-ar trebui 
decât o casă de raport cu vreo şase locatari care să plătească 
bine... 

— Asta-i exact aşa! îi răspunse. 

Era uluit că ajunsese singur la această concluzie măreaţă. 
Si mă privi curios deodată ca şi cum ar fi descoperit un 
aspect necunoscut al parşiveniei mele. 

— Dacă stau să mă gândesc, tu trăieşti bine. Îţi vinzi 
minciunile tale muribunzilor şi-n rest te doare-n cot... Nu te 
controlează nimeni... Vil şi pleci cand vrei, esti liber pe 
scurt. Pari bun, dar în fond esti un porc!... 

— Eşti nedrept, Robinson! 

— Atunci găseşte-mi şi mie ceva! 

Tinea mult la proiectul lui de a le lăsa altora slujba de la 
acizi. 

Ne-am întors pe nişte stradute lăturalnice. Seara iti venea 
să crezi că Rancy-ul e un sat. Porţile ţărăneşti stau 
întredeschise. Curtea goală. Cotetul câinelui la fel. Într-o 
seară ca asta, cu mult timp în urmă, ţăranii au plecat din 


casele lor alungati de orasul care se intindea dinspre Paris. 
N-au mai rămas decât una sau două cocioabe din vremea 
aceea, de nevândut, mucegäite şi înăbuşite de glicinele 
obosite care se revărsau de-a lungul pereţilor mici, stacojii 
de atâtea afişe. Gardul de fier spânzurat între două burlane 
era în ultimul hal de rugină. Un trecut de care nu e nevoie să 
te atingi. Moare singur. Locatarii de acum sunt mult prea 
obosiţi pentru a se apuca de ceva când se întorc seara. Se 
îngrămădesc simplu în ceea ce mai rămâne din sălile 
comune, pe familii, si beau. Plafonul poartă urmele 
cercurilor de fum ale lămpilor suspendate de pe vremuri, 
şovăitoare. Tot cartierul se zgaltaie fără să se plângă de 
uruitul continuu al noii uzine. Tiglele acoperite de muşchi 
cad sfărâmându-se de înaltele pavaje cocoşate cum nu mai 
există decât la Versailles şi în închisorile venerabile. 

Robinson mă însoţi până la micul parc municipal, în- 
conjurat tot de antrepozite, unde de-a lungul peluzelor 
chelboase vin să-şi facă nevoile toți câinii parasiti de 
primprejur între bulodromul pentru ramoliti, o Venus 
insuficientă şi o movilă de nisip pentru copii să se joace şi să 
facă pipi. 

Am început aşa să vorbim de una de alta. 

„Ceea ce-mi lipseşte, vezi, e forţa de a suporta băutura”. 
Era ideea lui. „Când beau mă omoară crampele. E şi mai 
rău.” Mi-o dovedi pe loc printr-o serie de râgâieli, că nu 
suportase nici măcar pähärutul decassis băut în acea dupa 
amiază... , Vezi?” 

In fata uşii sale mă părăsi. „Castelul curentilor de aer”, 
anunta el... Disparu. Nu credeam ca-l voi mai revedea 
curand. 


Propriile mele necazuri avură aerul că mă vor coplesi din 
nou şi tocmai în cursul acelei nopți. 

Numai în clădirea Comisariatului fui chemat de urgenţă 
de două ori. Duminică seara toate ofurile, toate emottile şi 
nerăbdările sunt cuprinse de dezmat. Amorul-propriu în 
pauză duminicală şi în mare veselie. După o zi întreagă de 
libertate alcoolică, iată-i pe sclavi cum îşi ies din fire, cu 
greu îi mai poţi tine în frâu, fac nazuri, fornăie şi-şi scutura 
lanţurile. 

Chiar în clădirea Comisariatului, două drame se desfă- 
şurau în acelaşi timp. La primul etaj se sfârşea un canceros, 
în timp ce la al treilea se petrecea un avort cu care moaşa nu 
se mai descurca. Dădea această matroană sfaturi absurde 
tuturor, clătind şi iar clătind servete. Si între două injecții 
fugea să-l intepe şi pe cancerosul de jos, zece franci seringa 
de ulei camforat, dacă vreţi să ştiţi. Pentru ea fusese o zi 
bună. 

Toate familiile din imobil petrecuseră duminica în 
capoate şi cămăşi gata să facă faţă evenimentelor, ghiftuite 
cu bucate pipărate. Mirosul de usturoi şi alte mirosuri 
curioase te întâmpinau pe culoare şi pe scări. Câinu se 
amuzau zbenguindu-se până la etajul şase. Portăreasa tinea 
să ştie totul. O găseai pretutindeni. Nu bea vin decât de cel 
alb, cel negru îi dădea scurgeri. 

Moaşa enormă şi şmecheră punea cele două drame în 
scenă, şi la primul etaj, şi la al treilea, săltând, transpirând, 
încântată şi certäreatä. Venirea mea o înfurie. Ea care tinea 
publicul în mână încă de dimineaţă, vedetă. 

În zadar mă străduiam s-o crut, să trec cât mai neob- 
servat, să găsesc că totul e bine făcut (când de fapt nu 


săvârşise in slujba ei decât abominabile prostii), venirea 
mea, vorba mea o scârbeau din capul locului. Nimic de 
făcut. O moasä pe care o supraveghezi este tot atât de 
amabilă ca un panaritiu. Nu ştii unde s-o aşezi ca să facă cât 
mai putin rău. Familiile se revarsau din bucătărie până la 
scara apartamentului, amestecându-se cu rudele casei. Si ce 
multe rude erau! Mari şi mici strânse ciorchine, somnolând 
sub luminile lămpilor suspendate. Ora înainta şi ei tot mai 
veneau din provincie unde se culcau mai devreme decât la 
Paris. Ăştia erau sătui de toate. Tot ce le-ai fi povestit 
acestor rude despre drama de jos ca şi despre cea de sus era 
rau venit. 

Agonia de la primul etaj a durat putin. Cu atat mai bine si 
cu atât mai rău. Tocmai cand ultimul sughit i se opri in gat, 
aparu şi doctorul lui obişnuit, doctorul Omanon care urcase 
numai aşa ca să vadă dacă nu-i murise clientul şi aproape că 
mă ocari şi el pentru că mă găsise la căpătâiul lui. Îi explicai 
atunci lui Omanon că eram de serviciu municipal de 
duminică şi că prezenţa mea era firească şi urcai demn la al 
treilea. 

Dosul femeii de sus sângera mereu. Încă un pic şi ar fi 
murit şi ea fără să mai aştepte prea mult. Un minut cât să-i 
fac o injecție şi am coborât iar la tipul lui Omanon. Se 
terminase de-a binelea. Omanon tocmai plecase, şi-mi luase 
si cei douăzeci de franci ai mei, porcul. La naiba! Brusc nu 
mai vrui să-mi pierd locul lângă cea care avorta. Urcai în 
grabă. 

În fata vulvei sângerânde explicai familiei o mulţime de 
lucruri. Moasa evident nu era de acord cu mine. Ai fi zis ca- 
si câştiga banu contrazicându-mă pe mine. Dar eram acolo, 


atata rau, ma durea-n cot ca era ea multumita sau nu! Nici o 
fantezie! Aveam de incasat cel putin o suta de franci daca 
ştiam cum să procedez şi sa insist. Calm şi ştiinţă, 
Dumnezeii mă-sii! Sa rezisti la asaltul observaţiilor şi 
întrebărilor borhotind de vin alb care se încrucişau 
implacabil pe deasupra capului tău nevinovat e o treabă 
deloc uşoară. Familia zice ce crede printre suspine şi 
râgâieli. Moasa, pe de alta parte, aştepta să mă-mpotmolesc, 
s-o şterg şi să-l las ei cei o sută de franci. Dar n-avea decât! 
Chiria mea? Cine mi-o plăteşte? Această naştere s-a- 
mpotmolit de dimineaţă, sigur. Sângerează, de acord şi cu 
asta, dar nu iese, şi trebuie să rezist! 

Acum, când cancerosul murise tot publicul agoniei lui a 
urcat pe furiş aici. Dacă tot eşti gata să petreci o noapte albă, 
să te sacrifici, măcar să nu-ți scape nici o distracție 
dimprejur. Familia de jos venise să vadă dacă şi aici se va 
termina tot aşa de rău ca şi la ei. Doi morţi în aceeaşi noapte, 
în aceeaşi casă, tii minte asta o viata! Ba bine că nu! Se aud 
câinii tuturor sărind, lătrând şi făcând tumbe de-a lungul 
scărilor. Urcă şi ei. Mai intrară pe deasupra şi nişte oameni 
veniţi de departe, şuşotind. Fetele învaţă dintr-o dată „ce-i 
viata”, cum zic mamele afişând aere duios cunoscătoare în 
fata nefericirii. Instinctul feminin de consolare. Un văr 
emoţionat la culme le spionează de dimineaţă. Nu-si mai ia 
privirea de la ele. Sunt o revelație în oboseala lui. Toată 
lumea e cu hainele dezmätate. Se va însura cu una dintre ele, 
vărul, dar ar vrea să le vadă şi picioarele cât mai e pe acolo, 
ca să poată alege mai bine. 


Expulzarea fatului nu avanseaza, locul de trecere e 
probabil prea uscat, nu luneca, numai sangereaza. Ar fi fost 
al şaselea copil. Unde este soţul? Trimit după el. 

Trebuie să-l găsesc pe sot ca să pot transporta femeia la 
spital. O rudă îmi făcuse această propunere, s-o trimit la 
spital. O mamă de familie care ar fi vrut să se ducă la 
culcare, din cauza copiilor. Dar când a venit vorba despre 
spital, nimeni n-a mai fost de acord. Unii nu sufereau 
spitalul, alții se arătau absolut ostili pe motiv că nu-i frumos. 
Nici nu vroiau să audă măcar. S-au spus chiar în aceste 
momente cuvinte grele între rude, pe care nu le vor uita 
niciodată. Se va tine minte în familie. Moasa dispretuia pe 
toată lumea. Dar în ceea ce mă privea, pe sot vroiam să mi-l 
găsească, ca să-l consult şi să decidă în cele din urmă el într- 
un sens sau altul. Şi iată-l pe soţ răsărind dintr-un grup, mai 
nehotărât decât toți ceilalți. Si totuşi numai el putea sa 
hotărască. Spitalul? Nu spitalul? El ce vrea? Nu ştie. Vrea să 
privească. Şi priveşte. Îi descopăr gaura nevesti-sii de unde 
se preling cheaguri şi gâlgâituri şi apoi pe nevastă-sa toată, 
pe care o priveşte. Si ea care geme ca un câine călcat de 
maşină. Pe scurt nu prea ştie ce vrea. I se dă un pahar de vin 
alb ca să-l întărească. Se aşează. 

Totuşi nu-i dă nimic prin minte. E un om care munceşte 
din greu în timpul zilei. Toată lumea îl cunoaşte bine la Piaţă 
si la Gară mai ales, unde cara de vreo cincisprezece ani sacii 
pentru zarzavagii, şi poveri adevărate, nu fleacuri. E 
renumit. Pantalonul îi e mare, atârnă pe el, vesta la fel. Nu le 
pierde, dar nici nu pare să tina prea mult la pantalonul şi la 
vesta lui. Îi era drag numai pământul pe care părea că ţine să 
rămâne drept cu cele două picioare ale lui larg desfăcute ca şi 


cum pământul ar fi fost gata să se cutremure dintr-un minut 
in altul sub el. Se numea Pierre. 

Toată lumea aşteaptă. „Ce crezi, Pierre?” îl întreabă cu 
toţii în jur. Se scarpină, se aşează Pierre la căpătâiul nevesti- 
Sil Ca şi cum îl venea greu s-o recunoască, ea care nu mai 
termina de adus pe lume atâta durere, plânse apoi o lacrimă 
Pierre şi se sculă în picioare. I se puse din nou aceeaşi 
întrebare. Pregătesc deja un bilet de internare pentru spital. 
„Gândeşte-te un pic, Pierre!” îl imploră toată lumea. El 
încearcă dar face un semn că nu-i vine. Se ridică şi merge 
împleticindu-se spre bucătărie ducând şi paharul cu el. Ce să 
mai aştepţi? Ar fi putut dura toată noaptea sovaiala soţului, 
toți din jur îşi dădeau seama. Mai bine să se ducă altundeva. 

Pierdeam o sută de franci, asta era! Dar oricum cu această 
moasa as fi avut necazuri... Fără doar şi poate! Şi pe de alta 
parte n-aveam să mă lansez în tot felul de manevre operatorii 
în faţa lumii întregi, obosit cum eram. „Atâta pagubă! — mi- 
am zis! Plec! Altă dată!... Să ne resemnăm! Să lăsăm natura 
în pace! Putoarea!” 

Abia am ajuns pe palier că toți mă strigară şi el care 
cobori după mine. „Hei! îmi strigă. Domnule doctor, nu 
pleca!” 

— Ce să mai fac? îi răspund. 

— Aşteptaţi! Vă conduc, domnule doctor!... Vă rog, 
domnule doctor!... 

— Bine, am făcut şi l-am lăsat să mă conducă până jos. Si 
iată-ne coborati. Trecând pe la etajul întâi, intru totuşi să-mi 
iau rămas bun de la familia mortului de cancer. Soţul intră 
cu mine în casă, ieşim. În stradă îşi potrivi pasul după al 
meu. Afară vremea se iutise. Am întâlnit un căţel care se 


învăţa să răspundă celorlalți câini din mahala urlând 
îndelung. Si ce încăpățânat şi plângäret era. Ştia să-şi 
moduleze urletele. În curând va fi un câine adevărat. 

— Iaca şi „Gălbenuş”, băgă de seamă soţul mulţumit că-l 
recunoscuse şi că poate schimba vorba... Fetele spălătorului 
din rue des Gonesses l-au crescut cu biberonul pe puta ăsta 
de „Gălbenuş”!... Le ştiţi pe fetele spălătorului? 

— Da, răspund. 

Tot timpul cât am mers mi-a povestit cum se pot creşte 
câinii cu lapte fără să te coste prea scump. Totuşi în spatele 
acestor cuvinte dibuia mereu un gând în legătură cu nevastă- 
sa. 

Aproape de poartă o cârciumă era deschisă. 

— Intraţi, domnule doctor? Fac eu cinste... 

Nu vroiam să-l supăr. „Hai!” fac. „Două cafele.” Profit ca 
să-1 vorbesc despre nevastă-sa. Devenea foarte serios când în 
vorbeam despre asta, dar de hotărât tot nu reuseam să-l 
hotărăsc. Pe tejghea trona un buchet mare de flori. Era ziua 
cârciumarului Martrodin. „Un cadou de la copii’! ne-a 
informat chiar el. $i am băut un vermut cu el, în cinstea lui. 
Mai avea deasupra tejghelei Legea asupra betiei şi un 
certificat de studii înrămat. Brusc văzându-l, soţul ceru 
hotărât cârciumarului să-i spună pe de rost subprefecturile 
din Loir-et-Cher pentru că el le învățase şi le mai ştia încă. 
Apoi a pretins că nu era numele cârciumarului pe certificat, 
ci un altul, şi s-au certat şi a venit să se aşeze lângă mine, 
soţul. Îndoiala îl copleşi din nou. Nici nu mă văzu plecând, 
atât era de hărțuit... 


Nu l-am mai văzut pe sot. Niciodată. Eram descurajat de 
ceea ce se întâmplase în acea duminică şi pe deasupra foarte 
obosit. 

În stradă abia făcui o sută de metri că-l zării pe Robinson 
care venea spre mine, încărcat cu tot felul de scânduri, mai 
mici, mai mari. În ciuda întunericului l-am recunoscut foarte 
bine. Încurcat că mă-ntâlneşte vru să mă ocolească, dar îl 
opril. 

— Nu te-ai culcat? il întrebai. 

— Gura mai mica!... îmi răspunde... Vin de la con- 
structil!... 

— Ce vrei să faci cu lemnele astea? Tot constructi1?... Un 
sicriu?... Le-ai furat cel putin?... 

— Nu, un cotet pentru iepuri... 

— Te-ai apucat sa cresti iepuri, de-acu? 

—Nu, pentru familia Henrouille... 

— Pentru Henrouille? Au iepuri? 

— Da, trei, pe care vor să-i pună în curtea din dos, ştii 
acolo unde stă bătrâna lor... 

— Și tu faci cuşti pentru iepuri la ora asta? Cam 
neobişnuită oră... 

— Ideea nevesti-sil.... 

— Ciudată idee! Ce vor să facă cu iepurii? Comerţ? 
Căciuli? 

— Stii, asta ai să-1 întrebi tu, când ai să-i vezi, mie să-mi 
dea o sută de franci... 

Totuşi această afacere cu cotetul îmi păru foarte curioasă, 
aşa în puterea nopţii. Stăruii. Atunci el schimbă vorba. 

— Dar cum ai ajuns la ei? îl întrebai din nou. Doar nu-i 
cunoşteai pe alde Henrouille? 


— Bătrâna m-a dus la ei, ţi-am spus doar, in ziua în care 
am întâlnit-o la tine, la consultatie... O guraliva bătrâna asta, 
când începe... N-ai idee... Nu mai scapi... Întâi m-am 
împrietenit cu ea, şi apoi cu el... Să ştii că mai există oameni 
care mă bagă-n seamă!... 

— Nu mi-ai spus nimic... dar dacă te duci pe la ei trebuie 
să ai idee dacă au reuşit sau nu s-o interneze pe bătrână?... 

— Nu, n-au putut după câte mi-au spus... 

Toată această conversaţie îi era foarte neplăcută, 
simţeam, nu ştia cum să scape de mine, dar cu cât încerca să- 
mi scape, cu atât tineam mai mult să ştiu... 

— Viaţa e grea oricum, nu crezi? Trebuie să găseşti mereu 
câte ceva? Nu, repeta el confuz. 

Dar eu îl readuceam la subiect... Eram hotărât să nu-l las 
din mână... 

— Se zice că au mai multi bani decât s-ar părea alde 
Henrouille? Tu ce crezi, acum că mergi pe acolo? 

— Da, e posibil să aibă, dar în orice caz tin foarte mult sa 
scape de bătrână... 

Nu fusese niciodată abil Robinson, când era vorba s- 
ascundă ceva. 

— Din cauza vieţii, ştii, care e din ce în ce mai scumpă, 
vor să scape de ea. Mi-au spus că tu n-ai vrut s-o declari 
nebună... E adevărat? Si fără să mai stăruie în aşteptarea 
răspunsului, mă întrebă foarte interesat unde mă duceam. 

— Te-ntorci de la vreo vizită? 

Îi povestii pe scurt întâmplarea mea cu soţul pe care-l 
pierdusem pe drum. Asta îl făcu să râdă, dar în acelaşi timp 
să şi tuseascä. 


Se ghemui atat de tare-n intuneric ca sa tuseasca, ca 
aproape nu-l mai vedeam, lângă mine, numai mâinile 1 le 
mai zăream, reunite blând ca o mare floare albastră în faţa 
gurii, în noapte, tremurând. Nu mai termina. „Din cauza 
curentului!” zise în sfârşit după ce termină de tuşit, ajuns în 
faţa casei lui. 

— Asta e, e curent la mine! Şi pureci! Tu ai pureci?... 

Aveam. „Evident, i-am răspuns, îi aduc de la bolnavi”. 

— Spune-mi, tu simți cum miros bolnavi a urină? m-a 
întrebat. 

— Da, şi a sudoare... 

— Totuşi, zise el încet, după ce se gândi bine, mi-ar fi 
plăcut să fiu infirmier. 

— De ce? 

— Pentru că, vezi tu, oamenii când sunt sănătoşi, nici 
vorbă, te-nfricoşează... Mai ales de când cu războiul... Eu 
ştiu la ce se gândesc... Ei înşişi nu-şi dau seama intotdea- 
una... Dar eu ştiu la ce se gândesc... Cât timp sunt sănătoşi se 
gândesc numai cum să te ucidă... Pe când dacă sunt bolnavi, 
orice ai spune sunt mai putin periculoşi. Cât se tin pe 
picioare, trebuie sa te aştepţi de la ei la orice. Nu-i aşa? 

— Asta asa-1! fui obligat să-i răspund. 

— Si atunci tu nu pentru asta te-ai facut doctor? m-a mai 
întrebat. 

Stând şi gândindu-mă, îmi dădui seama că s-ar fi putut să 
aibă dreptate Robinson. Dar îl apucă deodată o tuse violentă. 

— Ti-s picioarele ude, o să te lovească o pleurezie tot 
umblând hai-hui pe drum noaptea... Du-te acasă, îl sfătui. 
Du-te şi te culcă... 

Si tuşind aşa mereu se enerva. 


Ce mai gripă afurisita o s-o lovească pe bătrâna 
Henrouille! îmi tusi el în ureche râzând. 

— Cum aşa? 

— Ai sa vezi... făcu. 

— Ce-au mai născocit? 

— Nu pot să-ţi spun prea multe... Ai să vezi... 

— Hai, spune odată, Robinson, scârbă, ştii foarte bine ca 
nu spun nimănui... 

Si brusc îi veni pofta să-mi povestească tot, ca să-mi 
dovedească poate că nu trebuia să-l cred atât de resemnat şi 
vlăguit pe cât părea. 

— Hai! Dă-i drumul! îl încurajai în soapta. Sti foarte bine 
ca nu vorbesc niciodata... 

Era scuza care-i trebuia ca să-mi spună tot... 

— Asta-i adevărat, ştii să taci, admise. 

Si iată-l pornit să-mi spună tot de-a fir a păr. 

Numai noi eram la ora aceea pe bulevardul Contumance. 

— Til minte istoria cu vânzătorii de morcovi? începu el. 

Nu mi-am amintit pe loc de această istorie cu vânzătorii 
de morcovi. 

— Hai c-o ştii! îi dădea el zor... Doar tu mi-ai povestit-o!... 

A, da... Şi-mi aminti pe loc. Feroviarul din 
strada Brumaires?... Cel care a primit o petardă în testicule 
pe când vroia să fure iepuri?... 

— Da, ştii, la fructarul de pe cheiul Argenteuil... 

— Aşa-1!... Mi-am amintit îi zic, şi? Pentru că nu vedeam 
încă legătura între această veche istorie şi cazul bătrânei 
Henrouille. Încercă imediat să mă lămurească. 

— Intelegi? 

— Nu, zic... 


Dar pe loc nu mai avui curajul sa-nteleg... 

— Ei, greu mai esti de cap!... 

— Ai luat-o cam anapoda... nu-mi putui stapâni remarca. 
Doar n-ai să te apuci s-o asasinezi pe bătrâna Henrouille 
numai ca să-i faci plăcere norä-s11? 

— Eu nu fac decât cotetul pe care mi l-au cerut... de 
petardă se vor ocupa ei... dacă vor... 

— Cât ti-au dat pentru asta? 

— O sută de franci pentru lemn şi două sute cincizeci ca s- 
o fac şi apoi o mie de franci numai asa pentru istoria-n sine... 
Intelegi... Asta nu-i decât începutul... E o istorie pe care, 
dacă ştii s-o povestesti bine, devine o adevărată rentă!... Ei, 
puişorule, acum eşti lămurit?... 

Eram lămurit într-adevăr şi nu foarte surprins. Doar parcă 
si mai trist. Tot ce le puteai spune oamenilor în aceste cazuri 
ca să-l faci să renunţe e întotdeauna fără importanţă. Viaţa e 
oare bună cu ci? Ei de ce şi de cine ar avea mila? Si de ce-ar 
face-o? Pentru alții? Ati văzut pe cineva vreodată coborând 
în infern ca să înlocuiască pe un altul? Niciodată. Il vezi 
numai cum îl ajută să coboare. Asta-1. 

Vocatia crimei care pusese stăpânire pe Robinson aşa 
deodată îmi părea la urma urmei mai degrabă un fel de 
progres în comparaţie cu ceea ce observasem până acum la 
ceilalți oameni, mereu pe jumătate dusmänosi, pe jumătate 
binevoitori, plicticoşi întotdeauna prin lipsa de precizie a 
telurilor lor. Evident, invatasem o mulțime de lucruri 
urmându-l pe Robinson până-n întunericul în care 
ajunsesem. 

Dar există un pericol: Legea. „E primejdioasă Legea, 1- 
am atras atenția. Dacă te prind, cu sănătatea ta, nu mai 


scapi... Acolo o să-ţi rămână oasele, în închisoare... Nu vei 
rezista!...” 

— Atata paguba, mi-a raspuns el, mi-e lehamite de toate 
invartelile astea legale stiute de toată lumea... Esti bătrân, şi- 
ti mai aştepţi încă rândul la o viaţă mai bună, şi când vine... 
Răbdare, dacă vine... Crăpat şi îngropat de când lumea... 
Afacere pentru imbecili, meseria cinstită, cum se zice... 
Dealtfel, o ştii şi tu la fel de bine ca şi mine... 

— Poate... dar celelalte, marile lovituri, toată lumea le-ar 
încerca dacă n-ar exista riscuri... $i poliția nu glumeste, ştii... 

O vorbă eu, una el... Examinam situația... 

— Asta zic şi eu, dar înţelege şi tu că să muncesti cum 
muncesc eu, în starea în care sunt, nedormind, tuşind, 
trăgând ca un cal, nu mai tine... Nimic mai rău nu mi se 
poate intampla... Asta-1 parerea mea... Nimic... 

Nu îndrăzneam să-i zic că avea dreptate în definitiv, din 
cauza reproşurilor pe care ar fi putut să mi le facă mai târziu, 
dacă afacerea ar fi eşuat. 

Ca să-mi redea cheful, îmi enumeră în cele din urmă 
câteva solide motive să nu-mi mai bat capul cu bătrâna, mai 
întâi de toate pentru că oricum nu mai avea mult de trăit, atât 
de vârstnică cum era. Nu făcea decât să-i aranjeze plecarea 
in fond şi asta era tot. 

De dibace orice ai spune, afacerea era foarte dibace. Cel 
mai mic amănunt era pus la cale între el şi copii: pentru ca 
bătrâna isi luase obiceiul de a pleca de acasă, o vor trimite 
într-o seară să dea de mâncare la iepuri... Petarda va fi bine 
aşezată... Îi va exploda drept în faţă de cum se va atinge de 
portita... Exact cum se întâmplase şi la fructar... Cum trecea 
drept nebună în cartier, întâmplarea nu va surprinde pe 


nimeni..... Vor spune că o prevenisera să nu se ducă la iepuri 
niciodată... Că nu ascultase... Si la vârsta ei precis nu va 
scăpa de o petardă, precum cea pe care 1-0 pregăteau... aşa 
drept la moacă. 

Nimic de zis, frumoasă întâmplare îi mai povestisem lui 
Robinson. 


Si muzica s-a întors în bâlci, acea muzica pe care o auzi 
din vremuri tot atât de depărtate pe cât iti poţi aduce aminte, 
din cea mai fragedă copilărie, şi pe care o auzi mereu, când 
ici, când colo, prin ungherele oraşului, pe toloaca de la tara, 
pretutindeni unde săracii vin la sfârşit de săptămână ca să 
afle ce s-a mai întâmplat cu ei. Poftiti! Paradisul, li se spune. 
Si apoi muzica canta pentru ei, când ici, când colo, de la un 
anotimp la altul, şi zornăie şi macină muzica tot ce au dansat 
bogatii cu un an înainte. E muzica de flaşnetă a cailor de 
lemn, a automobilelor ce nu sunt automobile, a înălțimilor ce 
nu sunt tobogane, a ringului în care luptătorul n-are bicepşi 
şi nu vine de la Marsilia, a femeii care n-are barbă, a 
iluzionistului încornorat, a orgii care nu-i de aur, a tirului în 
care ouăle sunt goale. Bâlci de înşelat oamenii la sfârşit de 
săptămână. 

Si lumea merge să bea berea fără spumă! Dar sub falsele 
boschete, chelnerului îi pute gura foarte tare. $i maruntisul 
pe care-l dă rest conţine nişte monede curioase, atât de 
curioase că te uiţi la ele săptămâni în şir şi apoi, le strecori 
mai departe cu mare greutate, mai ales când dai de pomană. 
Bâlci, ce mai! Trebuie să te distrezi când poţi între foame şi 
închisoare şi să iei lucrurile aşa cum vin. Dacă stai jos nu 
mai trebuie să te plângi. Ai câştigat ceva. ,,Tirul Naţiunilor”, 


acelaşi, l-am revăzut, cel pe care-l remarcase Lola cu multi 
ani în urmă pe aleile parcului Saint-Cloud. In bâlciuri poţi 
revedea dealtfel orice, râgâieli ale veseliei, bâlciurile. Era 
mult timp de când mulţimea se întorsese să se plimbe pe 
aleea cea mare din Saint-Cloud... Plimbăreţii... Războiul se 
terminase. Oare era acelaşi proprietar la Tir? Se mai întor- 
sese oare din război? Vroiam să ştiu totul. Am recunoscut 
țintele, dar se mai trăgea acum şi asupra aeroplanelor, o 
noutate. Progresul. Moda. Nunta mai era şi acum acolo, 
soldaţii şi Primăria cu drapelul. Totul, pe scurt. Cu mult mai 
multe obiecte de împuşcat decât înainte. 

Dar oamenii se amuzau mult mai bine în manejul cu 
automobile, invenţie recentă, din cauza a tot felul de 
accidente care se-ntâmplau mereu acolo şi a scuturăturilor 
îngrozitoare pe care le simteai în cap şi în mate. Veneau 
mereu alti aiuriti şi scandalagii ca să se tamponeze sălbatic si 
să cadă grămadă snopindu-şi splina în aceste harabale. Nu 
mai puteai să-i opresti. Nu păreau a obosi, nu păreau a fi fost 
mai fericiți vreodată. Trebuia să-i smulgi cu de-a sila din 
maşinăriile lor catastrofice. Unii delirau. Si moartea dacă le- 
al fi dat-o, pentru cinci franci, şi tot s-ar fi azvârlit şi în 
această distracție. Pe la ora patru trebuia să cânte în mijlocul 
balciului orchestra Orphéon. Să-i aduni pe cei 
din Orphéon era o adevărată bătaie de cap, din cauza 
cârciumilor care-şi disputau rând pe rând toți muzicantii. 
Totdeauna ultimul lipsea. Il aşteptau. Îl căutau. Si 
aşteptându-l să se întoarcă li se făcea sete, şi iată alti doi care 
dispăreau. $i iar o luau de la capăt. 

Purceii de turtă dulce naclaiti sub praf păreau adevărate 
moaşte şi provocau o sete atroce câştigătorilor. 


Familiile aşteptau focurile de artificii ca să se poată duce 
la culcare. A aştepta e şi asta o distracţie. În umbră tresäreau 
mii de sticle goale care zăngăneau la fiecare secundă pe sub 
mese. Picioare agitate, binevoitoare sau potrivnice. Nu mai 
auzeau muzica pentru că-i ştiau melodiile, nici cilindrii 
hârâitori ai maşinilor din spatele barăcilor unde se framantau 
lucruri pe care merita să le vezi pentru doi franci. Când eşti 
prea beat de oboseală, inima iti bate în tâmple. Bim! Bim! 
face lovindu-se de catifeaua capului şi a urechilor. Aşa o să 
pleznească într-o zi. Amin! Într-o zi când mişcarea dinăuntru 
se va uni cu cea din afară şi toate ideile se vor împrăştia şi se 
vor duce să se distreze cu stelele. 

Curgeau multe lacrimi din cauza copiilor pe care-i 
striveau ici, colo între scaune fără voie şi apoi din cauza 
celor care erau dascaliti să reziste plăcerilor, micilor lor mari 
plăceri pe care le-ar fi avut să se tot învârtă pe caii de lemn. 
Trebuie să profiti de bâlci ca să calesti un caracter. Nu-i 
niciodată prea devreme să treci la o treabă de genul acesta. 
Ei nu ştiu încă mititei că totul se plăteşte. Cred ca din 
bunătate acele persoane mari din dosul tejghelelor luminate 
îi îndemnau să guste din minunile pe care ele le 
îngrămădesc, le stăpânesc şi le apără cu surâsuri vociferante. 
Copiii nu cunosc legea. Numai cu palme îi învaţă părinți 
legea şi-i apără de plăceri. 

Nu există sărbătoare veritabilă decât pentru comerţ şi asta 
numai pe dedesubt şi în secret. Numai seara se bucură 
comerțul, când toți inconstientii, clienţii, aceste vaci de 
muls, au plecat, când s-a aşternut liniştea pe esplanadă, şi 
când în sfârşit ultimul câine a făcut pipi pentru ultima oară 
pe biliardul japonez. Atunci socotelile pot începe. E 


momentul cand comertul inventariaza fortele si victimele cu 
ajutorul banilor. 

În seara ultimei duminici a bâlciului, slujnica lui 
Martrodin, cârciumarul s-a rănit destul de adânc la mână, 
tăind cârnaţi. 

În jurul ultimelor ore ale aceleiaşi seri totul deveni destul 
de clar în jurul nostru, ca şi cum lucrurile se saturaseră să se 
tot târască de la un mal la altul al destinului, nehotărâte, şi 
ieşiră toate în acelaşi timp din umbră ca să-mi vorbească. 
Dar nu trebuie să te încrezi în oameni şi în lucruri în aceste 
momente. Crezi numai că lucrurile vor să-ţi vorbească şi de 
fapt nu-ţi spun nimic reintrând foarte adesea în întuneric 
înainte ca tu să fi putut înţelege ce vroiau să-ți spună. Eu cel 
puţin o ştiam din experienţă. 

În sfârşit fapt e că l-am văzut pe Robinson în cafeneaua 
lui Martrodin chiar în seara aceea, tocmai când o pansam pe 
slujnică. Mi-aduc exact aminte împrejurările. Alături de noi 
beau nişte arabi, ingramaditi în grupuri pe banchete, 
motaind. Nu păreau a se interesa de ceea ce se întâmplă în 
jurul lor. Vorbind cu Robinson evitam să aduc vorba despre 
discuţia noastră din seara cealaltă, când îl prinsesem cărând 
scândurile. Rana slujnicii era greu de suturat şi nici nu 
vedeam prea bine în fundul dughenii. Concentrarea ma 
împiedica să vorbesc. De îndată ce terminai, Robinson mă 
trase într-un colt şi tinu să-mi confirme el însuşi că afacerea 
se aranjase şi încă pentru foarte curând. lată o confidenta 
care-mi dădea bătaie de cap şi de care as fi dat mult ca sa 
scap. 

— Curând ce? 

— Ștu doar... 


— Tot aia?... 

— Ghici cât imi dau acum? 

Nu tineam să ghicesc. 

— Zece mii!... Numai ca să tac... 

— E o sumă! 

— Uite-ma scos din încurcătură foarte simplu, adăugă, 
sunt exact cei zece mii de franci care mi-au lipsit 
dintotdeauna!... Zece mi de franci pentru început!... 
Intelegi? Eu n-am avut la drept vorbind o meserie, dar cu 
zece mii de franci!... 

Probabil că deja îi şantaja... 

Mă lăsa să-mi dau seama de tot ceea ce ar fi putut realiza, 
întreprinde cu aceşti zece mii de franci... Îmi dădea timp să 
reflectez, el, în picioare, lângă zid, în umbră. O nouă lume. 
Zece mii de franci! 

Totuşi gândindu-mă şi iar gândindu-mă la afacerea lui, 
mă întrebam dacă nu mă expuneam unui risc personal, daca 
nu lunecam într-un fel de complicitate, nepărând a-i reproba 
imediat întreprinderea. Ar fi trebuit poate chiar să-l denunt. 
De morala umanităţii mă durea-n cot, ca şi pe ceilalți 
dealtfel. Ce aş fi putut să fac? Dar era vorba despre acele 
mizere istorii, mofturi imputite pe care le agită justiția în 
momentul unei crime, numai pentru a-i amuza pe 
contribuabili, vicioşii!... Atunci nu mai ştii cum să scapl... 
Am mai văzut eu de-astea... Mizerie pentru mizerie, aş fi 
preferat-o pe aceea care nu face zgomot celei trâmbitate prin 
ziare. 

Pe scurt eram şi curios, şi plictisit în acelaşi timp. Ajuns 
aici, curajul îmi lipsea ca să merg cu adevărat până la capăt. 
Acum când era vorba să deschid ochiu în beznă, mi-ar fi 


plăcut tot atât de mult să-i închid. Dar Robinson tinea să-i 
deschid şi să-mi dau bine seama de toate. 

Ca să schimb subiectul, mergând mai departe, adusei 
vorba despre femei. Femeile, el nu le prea iubea. 

— Eu, stil si tu, nu prea mă sinchisesc de femei, de 
dosurile lor frumoase, de coapsele lor mari, de gura lor in 
forma de inimă şi burtile lor in care creşte mereu câte ceva, 
cand prunci, cand boli... Nu cu zambetul lor iti platesti 
chiria! Nu-i asa! Chiar eu in coliba mea, daca as avea o 
femeie, oricât 1-as arăta fesele ei proprietarului, la fiecare 
cincisprezece ale lunii, asta tot nu l-ar face să-mi scadă 


Independenţa era slăbiciunea lui Robinson. O spunea 
chiar el. Dar patronul Martrodin se săturase de „aparteurile” 
noastre prin colţuri şi de şuşotelile noastre. 

— Robinson, paharele! Dumnezeii mă-sii! comandă el. 
Vrei să ti le spăl eu? 

Robinson făcu un salt. 

— Vezi, mai fac şi eu pe aici câte un „supliment”! 

Hotărât, bâlciul era în toi. Cel mai greu pe lume îi era lui 
Martrodin să facă socoteli, şi asta il enerva. Arabii plecaseră, 
în afară de doi care mai motaiau lângă usa. 

— Astia ce asteapta? 

— Slujnica! îmi răspunse patronul. 

— Merg afacerile? îl intrebai ca să zic ceva. 

— Aşa şi aşa... Dar e greu! Uite-te şi dumneata, domnule 
doctor, un local pe care l-am cumpărat cu şaizeci de bilete în 
numerar înainte de criză. Ar fi trebuit să scot cel puţin două 
sute... Intelegi?... E adevarat, vine lume, dar mai ales arabi... 
Astia nu prea beau... Nu s-au obişnuit încă... Mi-ar fi trebuit 


polonezi. Polonezii, ăştia da, doctore, ştiu şi eu ca beau... 
Unde eram înainte, în Ardeni, erau multi polonezi care 
veneau de la cuptoarele de emailat, asta iti spune totul, nu?... 
Îi înfierbântau cuptoarele de emailat!... Asta ne trebuie 
noua!... Setea!... Şi sâmbăta vindeam totul... Ce mai munca 
era! Plata pe loc! Tranc!... Caprele astea de arabi, nu-i 
intereseaza bautura, mai degraba fac amor intre ei! Religia 
lor le interzice bautura, dar nu si inversiunea... nu... 

Îi dispretuia Martrodin pe arabi. „Nişte nespălaţi!... Se 
pare că-i fac asta şi slujnicei mele!... Nişte turbati!... Ce-o 
mai fi şi asta, oare, domnule doctor? vă întreb?” 

Patronul Martrodin îşi strângea cu degetele lui scurte 
pungile seroase de sub ochi. „Cum mai stai cu rinichii?” îl 
întrebai văzându-i gestul. Il îngrijeam de rinichi. „Cel putin 
nu mai mănânci sărat?” 

— Tot albumina, domnule doctor! Am făcut analizele 
alaltaieri la un farmacist... Nu-mi pasă dac-am să crap de 
albumină sau de altceva, dar scârbă mi-e numai să muncesc 
în halul în care muncesc... aşa la micul câştig]... 

Slujnica terminase cu vasele, dar pansamentul se 
murdărise atât de tare de zoaie c-a trebuit să i-l refac. Îmi 
oferi o hârtie de cinci franci. N-am vrut să-i primesc cei 
cinci franci ai ei, dar tinu cu tot dinadinsul să mi-i dea. Se 
numea Séverine. 

— Ţi-ai tăiat părul, Séverine? am remarcat eu. 

— "Trebuie! Asta e moda! a zis. Si apoi părul lung cu 
bucătăria asta atrage toate mirosurile... 

— Fundul tău miroase mult mai urât! o intrerupse 
Martrodin, deranjat în socotelile lui de vorbăria noastră. Si 
asta nu-i împiedică pe clienţi tai... 


— Da, dar nu-i acelasi lucru, i-o intoarse Séverine, foarte 
supărată. Fiecare parte cu mirosurile ei... Si dumneata, 
patroane, ai vrea să-ţi spun eu a ce miroşi?... Nu numai 
undeva, ci peste tot? 

Se-nfuriase Severine. Martrodin nu mai vru s-audă şi 
restul. Se cufundă grohăind în socotelile lui imputite. 

Severine nu-şi mai putu scoate pâslarii ca să-şi puie 
pantofii, din cauza picioarelor umflate de muncă. Rămase 
deci cu ei în picioare. 

— O să şi dorm cu ei! remarcă ea în cele din urmă cu voce 
tare. 

— Du-te şi stinge lumina din spate! îi mai ordonă 
Martrodin. Nu-mi plăteşti tu electricitatea! 

— Vai cum am să mai dorm! mai gemu ea încă o data 
ridicându-se. Martrodin nu mai termina cu socotelile. Îşi 
scoase mai întâi sortul şi apoi jiletca pentru ca să poată 
socoti mai bine. Se necajea. Din fundul întunecat al prăvăliei 
ajungea până la noi clinchet de farfurii, muncea Robinson şi 
cu celălalt spălător de vase. Martrodin desena cifre mari 
copilăreşti cu un creion albastru pe care-l zdrobea între 
degetele lui groase de asasin. Slujnica motaia în fata noastră, 
labartata pe tot scaunul. Se mai trezea din când în când. 

— Ah! Picioarele mele! făcea atunci şi adormea din nou. 
Dar Martrodin se apucă s-o trezească urlând la ea. 

— Ei! Séverine! Cara-ti caprele de aici!... M-am săturat!... 
Carabaniti-va cu toţii de aici! Dumnezeii mâne-sa! E 
vremea! 

Nu păreau deloc grăbiţi arabu, cu toată ora 
înaintată. Séverine se trezi în cele din urmă. ,,E adevărat, 
trebuie să plec! conveni ea. Mulţumesc, patroane!” Luă cu 


ea cele doua capre de arabi. Pusesera bani amandoi ca s-o 
plateasca. 

— Am să-i servesc pe amândoi în seara asta, îmi explică 
ea plecând. Pentru că duminica viitoare n-am să pot din 
cauză că trebuie să plec la Acheres să-mi văd băiatul. 
Sâmbăta viitoare e ziua doicii. 

Arabii se sculară ca s-o urmeze. Nu aveau deloc un aer 
nerusinat. Séverine îi privea totuşi un pic cu ciudă din cauza 
oboselii. „Nu sunt de acord cu patronul, îmi plac mai bine 
caprele astea de arabi! Nu sunt brutali ca polonezii, arabii, 
dar sunt vicioşi... În sfârşit, facă tot ce vor, numai să mă lase 
să dorm! — Haideţi! îi chemă ea. Înainte, băieţi”. 

Si iatä-1 pe toți trei plecând, ea un pic înaintea lor. l-am 
văzut traversând piaţa pustie, plină de rămăşiţele bâlciului, 
ultimul bec i-a mai luminat o dată scurt şi apoi noaptea 1-a 
înghițit. Le-am auzit un timp vocile şi apoi nimic. Nu mai 
era nimeni. 

Am părăsit şi eu cârciuma fără să mai vorbesc cu 
Robinson. Patronul mi-a urat o mulțime de lucruri. Un 
polițist măsura bulevardul. Trecând, tulbura liniştea. Mai 
făcea sa tresară ici, colo câte un comerciant, înnămolit în 
socotelile lui, agresiv ca un câine sugându-şi osul. O familie 
hoinărind ocupa toată strada în colţul pietii Jean-Jaurès, se 
oprise pe loc, familia, şovăia in fata unei strädute ca o 
escadrilă de pescuit pe furtună. Tatăl trecea mereu de pe un 
trotuar pe altul ca să urineze. 

Noaptea se instalase ca la ca acasă. 


Din cauza unor anumite împrejurări îmi mai amintesc şi 
de o altă seară, cam de prin aceeaşi epocă. Intâi, imediat 


după cină am auzit un zgomot asurzitor de lăzi de gunoaie 
mutate din loc. Se întâmpla adesea pe scara mea să fie 
trântite lăzile de gunoaie. Apoi gemetele unei femei, vaiete. 
Am întredeschis uşa de la palier, dar fără să ma misc. 

lesind spontan în momentul vreunui accident, m-ar fi 
putut considera ca pe un vecin şi ajutorul meu medical ar fi 
trecut drept gratuit. Dacă mă vroiau, n-aveau decât să mă 
cheme după regulă şi atunci i-ar fi costat douăzeci de franci. 
Mizeria hăituieşte implacabil şi meticulos altruismul şi cele 
mai amabile inițiative sunt crunt pedepsite. Aşteptai deci să 
vină să mă sune, dar nu veni nimeni. Economie fără 
îndoială. 

Totuşi, când aproape că nu mai aşteptam, o fetiță apăru în 
fata uşii mele, încercând să citească numele pe sonerii... Eu 
eram în cele din urmă cel căutat din partea doamnei 
Henrouille. 

— Cine e bolnav la ei? o intrebai. 

— Pentru un domn care s-a ranit la ei... 

— Un domn? — ma gandii imediat chiar la Henrouille. 

— E1?... Domnul Henrouille? 

—Nu.... Pentru un prieten care e la ei... 

— ÎN ştii? 

— Nu. 

Nu-l văzuse niciodată pe acest prieten. 

Afară era frig, copilul galopa, eu mergeam repede. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu ştiu nimic. 

Am mers de-a lungul unui parculet, ultimă rămăşiţă a 
unei păduri de altădată în care noaptea se agatau printre 
copaci nesfârşitele brume de iarnă târându-se domol. Am 


parcurs strädutele una după alta. Ajunseram în câteva 
secunde în fata casei lor. Copilul imi zise la revedere. Îi era 
frică să se apropie mai mult. Nora Henrouille, pe peronul 
marchizei, mă aştepta. Lampa de petrol tremura în vânt. 

— Pe aici, domnule doctor! Pe aici! mă chema ea de 
departe. Întrebai îndată: „Soţul dumneavoastră s-a rănit?” 

— Intraţi, odată! făcu ea destul de brusc, fără să-mi dea 
timp de gândire. $i dadui exact peste bătrână care de pe 
culoar se apucă sa schelălăie şi să ma asalteze. O ploaie de 
înjurături. 

— Ah! Puslamalele! Ah! Banditii! Domnule doctor! Au 
vrut să mă ucidă! Canaliile! 

Deci rataseră lovitura. 

— Să vă ucidă? făcui, foarte surprins. Si de ce? 

— Fiindcă nu vreau sa crap destul de repede, pai! 
Dumnezeii mă-sii! Şi culmea e că nu vreau deloc să mor! 

— Mamă, mamă, o intrerupse nora. Ţi-ai pierdut minţile! 
Spui numai grozăvii, haide, mamă!... 

— Grozavii? Ei bine, putoareo, ştiu că ai tupeu! Mi-am 
pierdut minţile? Am încă destulă minte ca să vă spânzur pe 
toți! S-o ştiţi de la mine! 

— Dar cine e rănit? Unde e? 

— O să-l vedeţi! îmi tăie vorba bătrâna. E sus, in pat, 
asasinul! Ţi-a murdarit bine patul, putoareo? Pătat bine cu 
sângele lui de porc! Nu cu al meu! Sângele lui e ca zoaiele, 
n-ai să-l mai poţi spăla, nu se mai duce! Şi va puti a sânge de 
asasin de acum în vecii vecilor, aşa să ştii! Ah! Sunt unii 
care se duc la teatru ca să-şi facă emoţii! Dar vă spun eu, 
teatrul e aici! Şi ce teatru! Adevărat! Nu prefăcătorie! Nu 


trebuie să pierzi ocazia! Urcati repede! S-ar putea să moară, 
canalia, până ajungeţi sus! Şi n-o să mai vedeţi nimic! 

Nora se temea să n-o audă cineva din stradă şi o soma să 
tacă. În ciuda celor întâmplate, ea, nora, nu părea de- 
zorientată, era numai foarte contrariată că lucrurile se 
întâmplaseră pe dos, dar era stăpână pe mintea ei. Era 
absolut sigură că ea avea dreptate. 

— Ascultati-o, domnule doctor! Ce nenorocire să stai s- 
asculti toate astea! Eu care, din contră, m-am străduit să-i fac 
dintotdeauna o viaţă mai uşoară! Ştiţi doar?... Eu care tot 
timpul i-am propus să meargă în pensiune la Surori... 

Era prea mult pentru bătrână să mai audă iar vorbindu-se 
de Surori. 

— În Paradis! Da, acolo ati vrut să mă trimiteţi cu toţii, 
putoare! Ah! Bandito! De asta l-aţi chemat aici, tu şi cu 
bărbatu-tău, pe târâtura de sus! Ca să mă ucideti şi nu ca să 
mă trimiteţi la Surori, sigur! A ratat combinaţia, prost a mai 
pus-o la cale! Duceti-va, domnule doctor, duceti-va să-l 
vedeţi in ce hal s-a aranjat, nemernicul, singur şi-a făcut-o cu 
mâna lui!... Să sperăm cel puţin că va crăpa! Du-te, doctore! 
Du-te să-l vezi, cât mai e timp!... 

Dacă nora nu părea deloc abătută, bătrâna era şi mai 
puţin. Fusese cât pe-aci să treacă ea însăşi prin această 
încercare, dar nu era atât de indignată pe cât vroia să pară. 
Mofturi. Această crimă ratată o stimulase mai degrabă, o 
smulsese din sumbrul ei mormânt în care se închisese de 
atâta vreme în fundul grădinii mucegaite. La vârsta ei fiorul 
unei tenace vitalitati o străbătea din nou. Se bucura fara 
ruşine de victoria ei şi de plăcerea de a avea la dispoziţie un 
mijloc de-a-si tracasa la nesfârşit nora neînduplecată. Acum 


o avea in mana. Nu vroia să mă lase să pierd nici un 
amănunt al acestui atentat eşuat şi al felului cum se 
petrecuseră lucrurile. 

— Și apoi, ti-aduci aminte, continuă adresându-mi-se în 
acelaşi mod exaltat, la dumneata l-am întâlnit pe asasin, la 
dumneata, domnule doctor... N-aveam nici o încredere în el 
totusi!... Ah, cum îl mai banuiam!... Ştiţi ce mi-a propus mai 
întâi? Să-ţi pună tie pielea pe bat, fato! Tie, putoareo! Si nu 
pentru prea mult! Fu sigură! Dealtfel el propune asta tuturor! 
Se ştie!... Atunci, vezi, nemernico, că-i ştiu eu meseria 
meşterului tău! Sunt informată! Se numeşte Robinson!... Nu- 
1 ăsta numele lui? Spune-mi, nu-i ăsta? De când l-am văzut 
pe aici frecându-se cu voi am intrat imediat la banuieli!... Si 
bine am făcut! Dacă n-aş fi fost bănuitoare, unde aş fi ajuns 
acum? 

Si bătrâna-mi povesti încă o dată şi-ncă o dată cum se 
petrecuseră lucrurile. Iepurele se mişcase în timp ce el ataşa 
petarda după usita cotetului. În timpul ăsta, ea, bătrâna, îl 
privea, din adăpostul ei, „din loja întâi”, cum zicea ea. Si 
petarda cu toată încărcătura de alice i-a explodat drept în 
fata, in timp ce pregătea dispozitivul, chiar în ochi. „Nu esti 
prea sigur pe tine când pregăteşti asasinate, fireşte!” 
conchise ea. 

În sfârşit, culme a stângăciei si a neputinței. 

— Aşa sunt oamenii din ziua de azi! Perfect! Aşa au fost 
învăţaţi! îi dădea zor bătrâna. Azi trebuie să ucizi ca să 
mănânci! Nu le ajunge că-şi fură pâinea... Îşi mai ucid şi 
bunicile!... Asa ceva nu s-a mai văzut... Niciodata!... 
Sfârşitul lumii! N-au nimic în ei decât răutate. Dar iată-vă pe 
toți până-n gât bagati în dracia asta!... $i celălalt e şi orb 


acum! O să vă rămână-n carca pentru totdeauna!... Si o sa 
puteți pune potlogării la cale cât oti vrea!... 

Nora nu sufla o vorbă, dar îşi făcuse deja planul cum să 
scape. Un hoit foarte concentrat. În timp ce noi căzusem pe 
gânduri, bătrâna se apucă să-şi caute fiul prin camere. 

— $1 apoi se pare, doctore, că mai am şi un fiu! Unde e! 
Ce mai pune la cale? 

Sovaia prin culoar scuturată de hohote de râs inter- 
minabile. 

Un bătrân, râzând şi încă atât de tare nu vezi decât la 
nebuni. Te întrebi încotro s-apuci când auzi. Dar ea tinea să- 
si găsească fiul. Fugise în stradă. „Ei bine! Să se ascundă si 
să trăiască încă mult timp de-acum încolo! A găsit exact ce a 
căutat, să trăiască cu ăla de sus, să trăiască amândoi cu ăla 
care nu va mai vedea nimic! Să-l hrănească! Petarda 1-a 
explodat exact în moacă! Am văzut! Am văzut! Bum! Tot 
am văzut! Si ăla nu era un iepure, te asigur! Ah, drăcia 
dracului! Unde-mi este fiul, doctore! Unde este? Nu l-aţi 
văzut? Jigodia asta blestemată, un fatarnic de când il ştiu, 
mai rău decât celălalt, dar acum ticăloşia a tâsnit în sfârşit 
din el, şi asta-i bine! Mult timp îi trebuie naturii ca să scoată 
la iveală asemenea firi oribile ca a lui. Dar şi când le dă la 
iveală sunt adevărate puturoşenii! Nimic de zis, doctore, 
bine a mai ieşit! Nu trebuie să pierzi ocazia!” Si se amuza 
continuu. Vroia să mă uimească prin superioritatea ei în fata 
evenimentelor şi să ne bage pe toţi în aceeaşi oală, pe scurt 
să ne umilească. 

Prinsese un rol avantajos cu care putea emotiona. Si era 
cum nu se poate mai fericită. Nu e fericire mai mare atât 
timp cat mai poţi juca un rol. Văicăreli, pentru bătrâni, 1 se 


serviseră de douăzeci de ani, nu-i mai trebuiau bătrânei 
Henrouille. Rolul care-i căzuse în mână nu mai vroia să-l 
scape, puternic, nesperat. A fi bătrân înseamnă a nu mai 
avea roluri pătimaşe de jucat, a cădea în acest insipid repaus 
în care nu mai aştepţi decât moartea. Se trezise în bătrână 
gustul vieţii, cu o poftă nebună de răzbunare. Brusc nu mai 
vroia să moară, deloc. Strălucea de această dorinţă de a trăi, 
de această putere. Regăsindu-şi energia, o veritabilă energie 
în dramă. 

Se reîncălzea, nu mai vroia să părăsească acest nou izvor 
de energie. Nu mai vroia să ne părăsească. Mult timp nu mai 
crezuse. Ajunsese să nu mai ştie ce să facă numai să nu 
moară în fundul grădinii ei mucegăite, şi iată că deodată se 
iscase o mare furtună de actualitate aspră, fierbinte. 

— Moartea mea! urla maica Henrouille acum, vreau s-o 
vad şi eu. Intelegeti? De asta am ochi, ca s-o văd! Intelegeti! 
Încă mai am ochi! Vreau s-o văd drept în faţă! 

Nu mai vroia să moară, niciodată. Era clar. Nu mai 
credea în moartea ei. 


Se ştie întotdeauna că asemenea treburi sunt greu de 
aranjat şi ca să le aranjezi te costă întotdeauna foarte mult. 
Pentru început nu ştiam unde să-l plasăm pe Robinson. La 
spital? Asta ar fi putut provoca mii de comentarii, vorbe... 
Să-l trimiti acasă la el? În halul în care-i era fata nici nu te 
puteai gândi. De voie, de nevoie familia Henrouille fu 
obligată să-l ţină la ea. 

EI, în patul lor din camera de sus, numai liniştit nu era. Il 
stăpânea groaza de a nu fi dat pe usa afară şi urmărit. Era de 
înţeles. O asemenea istorie nu puteai s-o destäinuiesti 


nimanui. Se tineau persienele ferestrelor bine inchise, dar 
Oamenii, vecinii, începură să treacă pe stradă mai des decât 
de obicei, numai ca să privească obloanele şi să ceară noutăţi 
despre cel rănit. Li se dădeau ştiri, li se povesteau baliverne. 
Cum să-i împiedici să se mire? Să bârfească? Şi să mai şi 
adauge de la ei. Cum să eviti bänuielile? Din fericire 
Parchetul nu fusese sesizat printr-o plângere precisă. Asta 
era situaţia. În ceea ce priveşte figura lui, mă descurcai. Nu 
surveni nici o infecţie cu toate că rana era dintre cele mai 
adânci şi mai murdare. În ceea ce priveşte ochii, până la 
cornee, bănuiam existenţa cicatricelor prin care lumina nu va 
mai trece decât cu mare greutate dacă va mai ajunge să 
treacă vreodată, lumina. 

Se va găsi el un mijloc de a-i aranja cât de cât o vedere, 
dacă mai rămânea ceva de aranjat. Pentru moment trebuia să 
ne ocupăm de ceea ce era mai urgent şi mai ales să ne ferim 
ca bătrâna să ajungă să ne compromită cu schelălăiturile ei 
în faţa vecinilor şi a curioşilor. Degeaba o luau drept nebună, 
asta nu explica totul. 

Dacă poliția ar fi apucat să se amestece în istoriile 
noastre, nu se ştie până unde ne-ar fi târât, polita. S-o 
împiedici pe bătrână să facă scandal în curticica ei era o 
întreprindere foarte delicată. Fiecare pe rând trebuia s-o 
calmam. Să nu pară c-o violentezi, dar nici cu blandetea nu 
reuseai întotdeauna. Era stăpânită de gândul razbunarii acum 
si ne şantaja pur şi simplu. 

Treceam să-l văd pe Robinson cel putin de două ori pe zi. 
Incepea să geamă sub bandajele lui de îndată ce mă auzea 
suind scara. Suferea, era adevărat, dar nu atât cât încerca să- 
mi demonstreze. Avea de ce să fie dezolat, bănuiam, şi încă 


si mai tare când avea să-şi dea seama exact în ce hal îi erau 
Ochii... Rămâneam destul de evaziv asupra viitorului. 
Pleoapele îl intepau foarte tare. Îşi închipuia că din cauza 
acestor intepaturi nu mai vedea nimic in fata lui. 

Familia Henrouille începu să-l îngrijească scrupulos, 
după indicaţiile mele. Dinspre partea asta nici un necaz. 

Despre tentativă nu mai vorbeau. Dar nici despre viitor. 
Când ne desparteam seara, fiecare îl privea bine pe celălalt, 
si de fiecare data cu atâta insistenţă, că mereu mi se părea că 
ne vom suprima pe loc unul pe altul, odată pentru totdeauna. 
Acest sfârşit, gândindu-mă, îmi părea logic şi foarte oportun. 
Cu greu puteam să-mi imaginez nopţile în această casă. 
Totuşi dimineaţa o regäseam şi reluam oameni şi lucruri de 
acolo de unde îi lăsasem cu o seară înainte. Cu ajutorul 
doamnei  Henrouille, schimbam  pansamentul cu 
permanganat şi întredeschideam puţin persienele de probă. 
De fiecare dată-n zadar. Robinson nici nu zărea măcar c-am 
intredeschis persienele... 

Aşa se invartea lumea în puterea nopţii, peste măsură de 
amenințătoare şi tăcută. 

Si fiul venea să mă-ntâmpine în fiecare dimineaţă cu o 
vorbă de ţăran: „Ei bine! Uite şi doctorul... lată-ne şi la 
ultimele înghețuri!” remarca ridicând ochii spre cer din 
micul pridvor. Ca şi cum ar fi avut importanţă cum era 
vremea. Nevastă-sa pleca să mai încerce o dată să par- 
lamenteze cu soacră-sa de dupa uşa baricadata şi nu reusea 
decât s-o înfurie şi mai tare. 

Cât timp l-am ţinut sub bandaje, Robinson mi-a povestit 
cum debutase în viaţă. În comerţ. Părinţii lui îl plasaseră de 
la unsprezece ani la un pantofar de lux, să-i facă 


comisioanele. Într-o zi, in timp ce preda marfa, o clientă îl 
invită să se-mpărtăşească dintr-o plăcere necunoscută lui 
până atunci decât din imaginaţie. Nu s-a mai întors la acest 
patron, atât de ticăloasă 1 se păruse propria lui purtare. A 
săruta o clienta, într-adevăr în timpurile despre care vorbea 
el, era un act de neiertat. Cämasa acestei cliente mai ales, 
toată din muselină, îi făcuse o extraordinară impresie. 
Treizeci de ani mai târziu îşi aducea aminte exact de această 
cămaşă. Dama foşnitoare în apartamentul ei plin de perini şi 
draperii cu franjuri, carnea roză şi parfumata, micul 
Robinson le păstrase în viaţa lui ca pe nişte elemente de 
interminabile comparații disperate. 

Multe lucruri se mai întâmplaseră de atunci. Văzuse 
continente, războaie întregi, dar în amintirea lui clipa 
revelatiei de atunci era mereu vie. Îl amuza să se gândească 
la ea, să-mi povestească acel minut al tinereţii lui, cu clienta. 
„Când stai aşa cu ochii închişi, te gândeşti mai bine, băga el 
de seamă. Defilează... Ai zice că ai un cinematograf în 
teasta...” Nu îndrăzneam să-l zic că va avea timp să se sature 
de micul lui cinematograf. Cum toate gândurile duc la 
moarte, se va întâmpla la un moment dat că n-o va mai 
vedea decât pe ea, moartea, în cinematograful lui. 

Foarte aproape de casa familiei Henrouille, trudea o mică 
uzină cu un motor mare în ea. Îi zgâlțâia acum în 
apartamentul lor, de dimineaţă până seara. Si alte fabrici, un 
pic mai departe, care pisau şi ele fără încetare ceva ce nu se 
termina nici măcar noaptea. „Când va cădea bojdeuca, n-o să 
mai fim pe aici!” glumea Henrouille, neliniștit totuşi. „O să 
cadă în cele din urmă!” Era adevărat că plafonul se risipea 
pe parchet în grămezi mici de moloz. Degeaba îi asigurase 


un arhitect, de indata ce te opreai putin sa asculti lucrurile 
lumii, te simteai in casa lor ca pe un vapor, un fel de vapor 
ce ratacea de la un {arm al fricii la altul. Cu pasagerii închişi 
care-şi petreceau mult timp făcând planuri triste, mai triste 
decât viata, şi economii, ferindu-se de lumină si temându-se 
de întuneric. 

Henrouille urca în cameră după prânz ca să-i citească 
ceva lui Robinson, cum îi cerusem. Zilele treceau. Întâm- 
plarea cu acea minunată clientă pe care o iubise în timpul 
uceniciei lui 1-o povesti şi lui Henrouille. Si povestirea 
deveni în cele din urmă un fel de glumă generală pentru 
toată lumea din casă. Aşa sfârşesc secretele noastre de îndată 
ce le scoţi la aer şi în public. Nu există nimic mai teribil în 
noi, $i pe pământ şi în cer, decât poate ceea ce n-a fost încă 
spus. Nu vom fi linistiti decât când totul va fi spus, odată 
pentru totdeauna, atunci în sfârşit se va face linişte şi nu ne 
va mal fi frică să tăcem. 

Câteva săptămâni cât mai dură supuratia pleoapelor, am 
mai putut să-l duc cu vorba în ceea ce privea ochii şi viitorul 
lui. Ori îi spuneam că fereastra e închisă atunci când de fapt 
ea era larg deschisă, ori că afară era foarte întuneric. 

Într-o zi totuşi, pe când eram întors cu spatele, merse el 
însuşi până la pervaz ca să-şi dea seama şi înainte ca să-l pot 
împiedica îşi smulse bandajele de pe ochi. Soväi un lung 
moment. Pipăi la dreapta şi apoi la stânga tocurile ferestrei, 
întâi nu 1-a venit să creadă şi apoi a trebuit să creadă. 
Trebuia să se întâmple odată şi asta. 

— Bardamu! mă strigă urlând, Bardamu! E deschisă! E 
deschisă fereastra, iti zic! — Nu ştiam ce să-i răspund, am 
rămas în faţa lui prostit. Îşi scosese amândouă mâinile afară 


pe fereastra, in aerul curat. Nu vedea nimic evident, dar 
simtea aerul. Intindea astfel bratele in intuneric, cat putea, de 
parcă ar fi vrut să-i dea de capăt. Nu vroia să creadă. 
Întunericul întreg pentru el. Îl împinsei în pat şi-l consolai cu 
tot felul de vorbe, dar nu mă mai credea deloc. Plângea. 
Ajunsese şi el la capăt. Nu mai puteai să-i spui nimic. Există 
un moment când ajungi singur de tot la capătul a tot ceea ce 
ti se poate întâmpla. E capătul lumii. Suferinta ta proprie nu- 
ti mai spune nimic şi trebuie să te-ntorci înapoi, printre 
oameni, oricare ar fi ei. Nu trebuie să faci mofturi, căci 
numai pentru a plânge şi tot trebuie să te reintorci acolo 
unde reîncepe totul, să te întorci la ei. 

— Ce-o să faceţi cu el când o să-i meargă mai bine? o 
întrebai într-o zi pe noră în timpul prânzului care urmă după 
această scenă, mă rugaseră tocmai să rămân să iau prânzul 
cu ei în bucătărie. În fond nu ştiau prea bine nici unul nici 
altul cum vor ieşi din această situație. Cheltuiala unei 
pensiuni de plătit îi îngrozea, pe ea mai ales, mai bine 
informată decât el asupra preţurilor combinațiilor de felul 
acesta pentru infirmi. Ea încercase deja câteva demersuri pe 
lângă asistenţa publică. Demersuri despre care se ferise să- 
mi vorbească. 

Într-o seară după a doua mea vizită, Robinson încerca să 
mă retina lângă el cu toate mijloacele, numai ca să plec mai 
târziu. Povestea la nesfârşit tot ce putuse aduna, amintiri 
despre lucrurile şi călătoriile pe care le făcuserăm împreună, 
si chiar despre ceea ce nu încercase să-şi amintească 
niciodată. Lucruri pe care nu avusese încă timp să le 
povestească. În refugiul lui, lumea pe care o străbătuse părea 
că năvăleşte cu toate necazurile, bucuriile, hainele ei vechi, 


prietenii pe care-i părăsise, un adevărat bazar de emoţii 
trecute pe care le inaugura în capul lui fără ochi. 

„Am să mă sinucid!” mă prevenea când chinul 1 se părea 
prea mare. Şi ajungea totuşi să-şi poarte suferinţa un pic mai 
departe ca pe o povară prea grea pentru el, absolut inutilă, 
suferință pe un drum în care nu găsea pe nimeni să-i 
vorbească despre ea, atât de enormă şi multiplă era. N-ar fi 
ştiut s-o explice, era o suferinţă care depăşea tot ce învățase 
el, 

Las din fire cum era, o ştiam, şi el la fel, spera mereu ca 
va fi ferit de adevăr, dar începeam pe de altă parte să mă 
întreb dacă existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... S-ar 
zice că poţi găsi oricând pentru orice fel de om un anumit 
gen de lucruri pentru care el ar fi gata să moară imediat şi 
chiar foarte mulţumit. Numai ocazia nu i se prezintă 
întotdeauna de a muri frumos, ocazia care să-i placă. Si 
atunci moare şi el cum poate, pe unde poate... Si rămâne 
omul aşa pe pământ părând tuturor un tampit şi un las, şi pe 
deasupra, nici măcar convins, asta-i. E laşitate numai în 
aparenţă. 

Robinson nu era gata să moară în ocazia care 1 se 
prezenta. Poate că altfel prezentată 1-ar fi plăcut. 

În fond, moartea este aproape ca o nuntă. 

Si moartea asta nu-i plăcea şi gata. N-aveai ce să-1 zici. 

Ar fi trebuit atunci măcar să se resemneze să-şi accepte 
mizeria şi disperarea. Dar pentru moment era foarte ocupat, 
foarte pasionat să-şi mânjească sufletul într-un fel dez- 
gustător cu nefericirea şi disperarea lui. Mai târziu va pune 
ordine în nefericirea lui şi atunci o adevărată noua viata va 
reâncepe. Aşa trebuia să se întâmple. 


— Poate n-ai să mă crezi, îmi povestea el, tesand capete de 
amintiri, într-o seară aşa după cină, dar să ştii, în engleză, cu 
toate că n-am avut niciodată prea mari dispoziţii pentru 
limbi, ajunsesem să pot susţine totuşi un fel de conversaţie 
în cele din urmă, la Detroit... Ei bine, acu am uitat aproape 
totul, totul în afară de un singur lucru... Două vorbe... Care- 
mi vin în minte tot timpul de când mi s-a întâmplat asta la 
ochi: „Gentlemen first!” este tot ce pot spune acum în 
engleză, nu ştiu de ce... E adevărat, e uşor de ţinut minte... 
„Gentlemen first!” Şi încercând să-i mai schimb ideile ne 
distram vorbind împreună englezeşte. Repetam foarte des: 
„Gentlemen first!” în legătură cu toate şi cu nimic, ca nişte 
idioţi. O glumă numai pentru noi. L-am învăţat în cele din 
urmă şi pe Henrouille care urca şi el din când în când să ne 
supravegheze. 

Răscolind amintirile ne întrebam ce mai putea dăinui din 
toate acestea. Din tot ce cunoscusem împreună. Ne întrebam 
ce se întâmplase cu Molly, buna noastră Molly... Pe Lola aş 
fi vrut s-o uit, dar oricum mi-ar fi plăcut să am veşti de la 
toate, de la micuța Musyne chiar... Probabil că nu locuia 
acum departe de Paris. Lângă mine, în fond... Dar ar fi 
trebuit sa întreprind tot felul de expediţii ca să-i dau de urmă 
Musynei... Printre atâţia oameni cărora le uitasem numele, 
obiceiurile, adresele şi ale căror gingăşii şi surâsuri după 
atâția ani de griji şi foame trebuie să fi devenit ca o brânză 
veche, plină de penibile zbârcituri... $i amintirile îşi au 
tinereţea lor... Devin, de îndată ce le laşi să mucezească, 
dezgustătoare fantome mustind de egoism, de vanitati, de 
minciuni... Putrezesc ca merele... Vorbeam deci despre 
tinerețea noastră, gustând-o şi regustând-o. Devenisem 


neîncrezători. Pe mama n-o mai văzusem de foarte multă 
vreme... Si vizitele la ea nu-mi redresau deloc sistemul 
nervos... În ceea ce priveşte tristeţea, mama era mai rău ca 
mine... Mereu în dugheana ei, părea că se străduie din toate 
puterile să adune pe lângă ea deceptiile atâtor şi atâtor ani... 
Când mergeam s-o văd, ea-mi povestea: „O şti pe mătuşa 
Hortense, a murit acum două luni la Coutance... Ai fi putut 
să vii şi tu!... Si Clémentin? Îl ştii pe Clémentin? Ceruitorul 
de parchete care se juca cu tine când erai mic?... Ei bine, l-au 
adunat alaltăieri din strada Aboukir... Nu mâncase de trei 
zile...” 

Copilăria lui, Robinson nu ştia de unde s-o apuce când se 
gândea la ea, atât era de plată. În afară de povestea cu 
clienta, nu găsea nimic în ea de care să nu dispere până la a 
voma prin colțuri, ca-ntr-o casă în care nu se găsesc decât 
lucruri care put, mături, hârdaie, servitoare, palme... Domnul 
Henrouille nu avea nimic de povestit despre tinereţea lui 
până la regiment, în afară de faptul că la acea epocă îşi avea 
fotografia lui cu pompon şi că mai exista şi acum această 
fotografie, drept deasupra dulapului cu oglindă... 

Când cobori Henrouille, Robinson îmi împărtăşi ne- 
liniştea lui că nu va mai încasa acum cei zece mii de franci 
promisi... Într-adevăr, nu te bizui prea mult pe ei, i-am spus 
si eu. Era mai bine să-l pregătesc pentru aceasta noua 
deceptie. 

Faramaturi de plumb ramase de la explozie se iveau pe 
marginea ranilor. I le scoteam din cand in cand, cateva in 
fiecare zi. Îl durea foarte tare când îi pipäiam aşa tesutul 
conjunctiv. 


Orice precautii am aplicat, oamenii din cartier tot în- 
cepura sa vorbeasca in dreapta si-n stanga. Robinson habar 
n-avea, din fericire, de toată aceasta vorbärie, l-ar fi 
îmbolnăvit mai tare. Nimic de zis, bănuielile ne înconjurau 
din toate părţile. Doamna Henrouille făcea din ce în ce mai 
puţin zgomot mergând prin casă în pâslari. Nu ne puteam 
bizui pe ea şi ea era acolo lângă noi. 

Ajunşi aşa în mijlocul recifelor, cea mai mică bănuială ar 
fi fost de ajuns ca să naufragiem cu toții. Totul troznea, 
crăpa, se izbea, se prăbuşea, ieşea la mal. Robinson, bunica, 
explozia, iepurele, ochii, fiul nevolnic, nora asasină, ne-am 
fi dezvăluit atunci cu toate ticälosiile şi murdarele noastre 
pudori în fata curiosilor fremătând. Nu eram deloc mândru. 
Si nu pentru că aş fi comis eu însumi cu adevărat o crimă. 
Nu, dar mă simţeam oricât vinovat. Eram vinovat mai ales 
pentru că doream in fond ca totul să continue. Şi pentru că 
nu mai vedeam nici un inconvenient să hoinărim aşa cu toții 
din ce în ce mai departe în noapte. 

De fapt nici nu era nevoie s-o doreşti, mergea de la sine, 
si cu ce grabă încă. 


Bogatii nu au nevoie să ucidă ca să mănânce. Îi pun pe 
alții la treabă cum se zice. Nu fac raul cu mâna lor, bogatii. 
Plătesc. Se face orice pentru a le fi pe plac, şi toată lumea-i 
mulţumită. În timp ce femeile lor sunt frumoase, femeile 
celor săraci sunt urâte. Asta e rezultatul unor secole, ca să nu 
mai punem la socoteală podoabele. Frumusele, bine hrănite, 
bine spălate. De când e viaţa viaţă, tot aşa a fost. 

În rest, oricât te-ai strădui, luneci, te duci la fund, te- 
mbeti cu alcool care-i conserva pe vii şi pe morţi, nu se- 


ntampla nimic. S-a dovedit. Si de atâtea secole nu privim 
oare animalele născându-se, chinuindu-se, crăpând în faţa 
noastră fără să li se întâmple nimic extraordinar decât ca 
reiau mereu şi mereu de la capăt acelaşi eşec de acolo de 
unde l-au lăsat celelalte animale? Ar fi trebuit sa-ntelegem 
ce se-ntâmplă. Valuri neîncetate de fiinţe inutile vin din 
afundul veacurilor ca să moară mereu în fata noastră, şi 
totuşi rămânem cum suntem sperând mereu ceva... 
Incapabili să ne gândim la moartea care suntem noi înşine. 

Femeile celor bogaţi, bine hrănite, bine întreţinute, 
odihnite, se fac frumoase. Sigur că da. Şi poate că asta 
ajunge. Nu se ştie. Ar fi cel putin o rațiune ca să trăieşti. 

— Femeile din America, nu găseşti că-s mai frumoase 
decât cele de pe aici? — Tot lucruri din astea mă întreba 
Robinson de când îşi rumega amintirile de călătorie. Avea 
ciudatenii, începuse chiar să vorbească despre femei. 

Mergeam acum mai rar să-l văd, pentru că în acea vreme 
fusesem numit doctor consultant într-un mic dispensar de 
tuberculoşi de prin împrejurimi. Ca să spun lucrurilor pe 
nume, încasam de aici opt sute de franci pe lună. Ca bolnavi 
aveam oameni din zonele mărginaşe, din acel soi de sat care 
nu reuşeşte să scape de noroaie niciodată, înghesuit între 
gunoaie şi mărginit de cărări, pe unde fetele prea atâtate si 
mucoase fugeau de la şcoală pentru a câştiga de la un 
desfrânat la altul cinci franci, o portie de cartofi präjiti şi o 
blenoragie. Tinut de cinematograf de avangardă în care 
rufele murdare otrăvesc copacii şi toate salatele mustesc de 
urină în fiecare sâmbătă seara. În domeniul meu n-am 
săvârşit nici o minune în cele câteva luni de practică 
specializată. Si totuşi era mare nevoie de minuni. Dar nici 


măcar clienţii mei nu ţineau să fac minuni, se bazau pe oftica 
lor pentru a trece de la starea de mizerie absolută în care se 
sufocau dintotdeauna la starea de mizerie relativă pe care o 
confereau minusculele pensii guvernamentale. Îşi târşeau 
scuipatul mai mult sau mai puţin pozitiv de la o reformă la 
alta, după război încoace. Slăbeau din cauza febrei pe care o 
intretineau mâncând putin, vomând mult, band enorm şi 
muncind totuşi o zi din trei, e adevărat. 

Speranţa unei pensii îi stăpânea trup şi suflet. Le venea 
într-o zi ca o graţie, pensia, numai să fi avut forța să mai 
aştepte un pic înainte de a crăpa de tot. N-ai idee ce 
înseamnă să revii şi să aştepţi ceva câtă vreme n-ai văzut 
cum pot să aştepte şi să revină săracii care speră o pensie. 

Petreceau după-amieze şi săptămâni întregi sperând, în 
hol şi pe pragul jalnicului meu dispensar, când ploua afară, 
agitându-şi speranţele procentajelor, dorinţele unui scuipat 
cu adevărat bacilar, scuipături veritabile, sută la sută scuipat 
tuberculos. Vindecarea nu venea în nădejdea lor decât mult 
după pensie, se gândeau desigur şi la vindecare, dar abia 
dacă se gândeau, într-atât speranţa de a deveni un rentier, 
acolo, cât de mic, în orice condiţii îi orbea. În ei nu puteau 
exista în afara acestei dorințe intransigente, ultime, decât 
mici dorinţe subalterne şi chiar moartea lor devenea prin 
comparaţie ceva destul de neînsemnat, cel mult un risc 
sportiv. Moartea nu este în definitiv decât o problemă de 
câteva ore, minute chiar, în timp ce renta e ca mizeria, 
durează o viata întreagă. Oamenii bogaţi se ametesc într-alt 
fel şi nu ajung sa-nteleaga această frenezie a siguranţei zilei 
de mâine. A fi bogat e o altă beţie, beţia de a uita... Tocmai 
de asta devii bogat, ca să uiţi. 


Încetul cu încetul pierdui prostul obicei de a le promite 
sănătate bolnavilor mei. Nu putea să-i bucure prea mult 
perspectiva de a fi sănătoşi. Pentru ei a fi sănătos era şi mai 
rău. Cel sănătos trebuie să muncească. Apoi? În timp ce o 
pensie de stat, chiar infimă, e dumnezeiască, pur şi simplu. 

Când n-ai bani de dat săracilor, mai bine taci. Când le 
vorbeşti despre altceva decât despre bani, îi înşeli, îi minţi, 
aproape întotdeauna. Pe bogat e uşor să-l distrezi, numai cu 
oglinzi de pildă, ca să se contemple în ele, pentru că nimic 
nu-i mai frumos de privit în lume ca bogatul. Pentru a-i 
înviora, sunt ridicaţi la fiecare zece ani cu încă o treaptă în 
Legiunea de Onoare, ca nişte sâni vestejiti, şi iată-1 ocupați 
pentru încă zece ani. Asta e. Clienţii mei, ei erau nişte 
egoisti, nişte săraci materialisti, limitați la jalnicele lor 
proiecte de pensie cu ajutorul scuipatului sangerand şi 
pozitiv. Restul le era indiferent. Anotimpurile nu aveau nici 
un efect asupra lor şi nu vroiau să ştie despre ele decât ceea 
ce era legat de tuse si de boală, că iarna, de exemplu, racesti 
mult mai mult decât vara, dar că dimpotrivă primăvara 
scuipi mai uşor sânge, că vara poţi ajunge să slăbeşti şi trei 
kilograme pe săptămână... Îi auzeam câteodată vorbind între 
ei, mă credeau în altă parte, asteptandu-si rândul. Povesteau 
la nesfârşit orori pe seama mea şi minciuni care întreceau 
orice imaginaţie. Să mă bârfească aşa le dădea nu ştiu ce 
curaj misterios care le era necesar pentru a fi din ce în ce 
mai nemiloşi, darji şi foarte răi, curajul să dureze, să se tina 
tari. E de crezut că a vorbi astfel de rău, a barfi, a disprețul, 
le făcea foarte bine. Si totuşi facusem tot ce-mi stătea în 
putință ca să le fiu agreabil, prin toate mijloacele, mă 
dedicasem cauzei lor, încercam să le fiu util, le dădeam 


multă iodură pentru a-i face să scuipe toţi bacilii lor imputiti 
si toate acestea fără a ajunge vreodată sa le astâmpăr 
ticăloşia... 

Stăteau aşa în fata mea, surâzând ca nişte servitori cand le 
puneam întrebări, dar nu mă iubeau, mai întâi pentru că le 
făceam bine, apoi pentru că nu eram bogat, şi să fii îngrijit 
de mine era ca şi cum ar fi fost îngrijiţi gratis, şi asta nu e 
niciodată măgulitor pentru un bolnav, fie el şi în pragul 
pensionării. Nu există vreo ticăloşie pe care să n-o fi 
răspândit pe la spate pe socoteala mea. N-aveam nici măcar 
maşină ca majoritatea medicilor din împrejurimi, faptul că 
mergeam pe jos era pentru ei un soi de infirmitate. De îndată 
ce-i incitai pe bolnavii mei, şi confrații nu scăpau ocazia, se 
răzbunau, ai fi zis, de toată amabilitatea mea, de faptul că 
eram atât de serviabil, de devotat. Toate astea sunt în firea 
lucrurilor. $i timpul trecea totuşi. 

Într-o seară, când sala mea de aşteptare era aproape 
goală, un preot intră să-mi vorbească. Nu-l cunoşteam pe 
acest preot, şi eram gata să-l dau afară. Nu-mi plăceau popii, 
aveam motivele mele, mai ales de când îmi jucaseră festa cu 
îmbarcarea la San-Tapeta. Dar pe acesta, oricât mi-am dat 
silinta să-l recunosc, ca să-l iau la refec mai cu adresă, cu 
adevărat nu-l întâlnisem pe nicăieri până atunci. Umbla 
probabil şi el mult noaptea ca şi mine, în Rancy, pentru că 
era de prin împrejurimi. Mă ocolea oare când ieşea? Asta 
bănuiam. În sfârşit probabil că fusese prevenit că nu-mi plac 
preoţii. Se simţea după maniera furişă cu care-mi strecura 
vorbele. Să nu ne fi ciocnit oare niciodată in jurul aceloraşi 
bolnavi? Slujea într-o biserică de alături, de douăzeci de ani, 
mă informa. Credincioşii avea cu grămada, dar foarte puţini 


care să plătească. Mai degrabă un cerşetor. Asta ne apropia. 
Sutana care-l acoperea mi se părea o draperie foarte 
incomodă de purtat prin noroaiele ținutului. Am făcut 
această remarcă. Staruii chiar asupra incomoditatu 
extravagante a unui asemenea calabalâc. 

— Te obisnuiesti! îmi răspunse. 

Obraznicia observaţiei mele nu-i taie cheful de a fi încă şi 
mai amabil. Evident avea ceva să-mi ceară. Vocea lui nu se 
ridica deasupra unei monotonii confidentiale, care 1 se 
trăgea, cel puţin aşa-mi închipuiam, de la profesia lui. În 
timp ce vorbea prudent şi preliminar, eu încercam să-mi 
imaginez tot ce făcea în fiecare zi acest preot pentru a-şi 
câştiga pâinea, o grămadă de strâmbături şi promisiuni, ca 
ale mele... Şi apoi mi-l închipuiam ca să mă amuz, gol puşcă 
în faţa altarului... Aşa trebuie să te obişnuieşti să-i imaginezi 
din capul locului pe oamenii care-ţi vin în vizită şi ai să- 
ntelegi mai bine apoi, ai să discerni imediat în orice personaj 
realitatea lui de vierme enorm şi lacom. O utilă şmecherie a 
imaginaţiei. Prestigiul lui imputit se risipeşte, se evapora. 
Gol puşcă, nu mai rămâne în faţa ta în definitiv decât o biată 
traistă pretențioasă şi lăudăroasă care-şi dă osteneala să se 
bâlbâie neserios într-un gen sau altul. Nimic nu rezistă 
acestei probe. Te regăseşti imediat. Nu mai rămân decât 
ideile, şi de ele nu ţi-e frică niciodată. Cu ele nimic nu e 
pierdut, totul se aranjează până la urmă. În timp ce e atât de 
greu uneori să suporţi prestigiul unui om îmbrăcat. Hainele îi 
sunt pline de mirosuri şi mistere. 

Avea dinţii foarte stricati, preotul, râncezi, innegriti şi 
încercuiți sus de un tartru verzui, pe scurt o adevărată 
supuratie alveolară. Eram gata să-i vorbesc despre supuratia 


lui, dar era prea ocupat să-mi spună o sumedenie de lucruri. 
Lucrurile pe care mi le povestea musteau fără încetare, 
izbindu-se de cioturile lui de dinți sub îmbrânciturile unei 
limbi ale cărei mişcări le spionam. În mii de minuscule 
locuri îşi julea limba de marginile lor sângerânde. 

Aveam obiceiul şi chiar plăcerea acestor meticuloase 
intime observaţii. Când te opreşti de exemplu la felul în care 
sunt formate şi proferate vorbele, frazele noastre nu mai 
rezistă deloc decorului lor bălos. E mai complicat şi mai 
penibil decât defecatia efortul nostru mecanic de-a vorbi. 
Această corola de carne umflată, gura, care se 
convulsionează să şuiere, aspiră şi se zbate, scoate tot soiul 
de sunete vascoase de dincolo de barajul imputit al cariei 
dentare, ce pedeapsă! Iată totuşi ceea ce suntem conjurati să 
idealizăm. E greu. Pentru că nu suntem decât nişte 
îngrădituri de măruntaie calde şi urât putregäite, ne va fi 
întotdeauna greu cu sentimentele. Sa fii îndrăgostit nu-i 
nimic, să stai împreună e greu. Ordura nu încearcă niciodată 
nici să dureze, nici să crească. Aici, suntem, în acest punct, 
mult mai nefericiti decât ordura, această turbare de a 
persevera in starea noastra constituie o tortura de necrezut. 

Desigur nimic nu-i mai divin pentru noi decat propriul 
nostru miros. Toata nefericirea tine de faptul ca trebuie sa 
rămânem Jean, Pierre sau Gaston, orice ar fi, atâta amar de 
ani. Corpul nostru, travestit în moleculele agitate şi banale, 
se revoltă tot timpul împotriva acestei atroce farse de a dura. 
Ar vrea, dragutele, să se piardă cât mai repede in univers, 
moleculele! Suferă că sunt numai „noi, päcäliti ai 
infinitului. Dacă ai avea curaj ai exploda, dar esti doar gata- 
gata de la o zi la alta. Scumpa noastră tortură este închisă 


acolo, atomică, chiar în pielea noastră, alături de orgoliul 
nostru. 

Cum tăceam, consternat de evocarea acestor ignominii 
biologice, abatele crezu că mă stăpâneşte şi profită pentru a 
deveni în privinţa mea foarte binevoitor şi chiar familiar. 
Evident că se informase despre mine în prealabil. Cu infinite 
precautii aborda subiectul viclean al reputației mele 
medicale în împrejurimi. Ar fi putut fi mai bună, lăsă el să 
se-nteleagä, reputația mea, daca as fi procedat altfel 
instalându-mă, şi chiar de la primele luni de practică, la 
Rancy. „Bolnavii, scumpe doctore, să nu uităm niciodată, 
sunt în principiu nişte conservatori. Se tem, se poate uşor 
înţelege, să nu piardă pământul şi cerul...” 

După părerea lui ar fi trebuit chiar de la început să mă 
apropii de Biserică. Asta era concluzia lui de ordin spiritual 
şi practic în acelaşi timp. Ideea nu era rea. M-am ferit să-l 
întrerup, dar aşteptam cu răbdare să revină la scopul vizitei 
lui. 

Daca voiai un timp trist şi confidential nu puteai să-ţi 
doreşti mai mult decât vremea de afară. Ai fi zis, atât era de 
urât timpul, atât de rece, de apăsător, că ieşind n-ai să mai 
regasesti restul lumii, că lumea s-a topit dezgustata. 

Infirmiera mea îşi terminase în sfârşit de redactat fişele, 
toate fişele, până la ultima. Nu mai avea nici o scuză ca să 
ramaie acolo să ne asculte. Pleca deci, dar foarte supărată, 
trântind usa în urma ei, într-o furioasă bufniturä de ploaie. 


In timp ce vorbeam, preotul se prezentă, se numea abatele 
Protiste. Ma informa din reticenta în reticenta că efectuase 
de câtva timp cu ,.fica” Henrouille demersuri în vederea 


plasarii bătrânei şi a lui Robinson într-o comunitate 
religioasă nu prea scumpă. Mai căutau inca. Privindu-l bine, 
abatele Protiste ar fi putut trece la nevoie drept un fel de 
băiat de prăvălie, chiar un şef de raion, plouat, mucegait şi 
iar uscat de o sută de ori. Era cu adevărat un plebeu prin 
umilitatea insinuärilor. Si prin mirosul gurii. Acest miros nu 
mă-nşela niciodată. Era un om care mânca repede şi bea vin 
alb. 

Nora Henrouille venise să-l caute, îmi povesti, pentru 
început, chiar în presbiteriu, la foarte puţin timp după 
atentat, ca să-l roage să-i ajute să iasă din încurcătura în care 
intraseră. Mi se părea că povestind căuta scuze, explicaţii, 
parcă i-ar fi fost ruşine de această colaborare. Nu meritam în 
ceea ce mă priveşte atâta fandoseală. Intelegeam. Venise să 
ni se alăture în noapte. Asta era. Cu atât mai rău pentru 
preot! Odată cu banii, pusese stăpânire pe el putin cate putin 
un fel de curaj ticălos. Păcat! Cum tot dispensarul era 
cufundat în linişte şi noaptea învăluise ţinutul, preotul scăzu 
tonul de tot pentru a-mi face confidente numai mie. Dar in 
zadar se străduia să şuşotească, tot ce-mi povestea mi se 
părea imens, insuportabil, din cauza linişti, fără îndoială, 
care stăpânea în jurul nostru şi care parcă era plină de ecouri. 
Poate numai în sinea mea? Sssss! Aveam poftă să-i suflu tot 
timpul, în pauza cuvintelor pe care le pronunţa. Buzele îmi 
tremurau chiar un pic de frică şi după fiecare frază cădeam 
pe gânduri. Acum că se întâlnise cu noi în neagra noastră 
nelinişte, nu mai ştia preotul cum să facă să ne urmeze pe 
toți în întuneric. Vroia să ştie cât de departe dusesem 
aventura noastră? Încotro mergeam? Pentru a putea şi el să 
apuce mâna noilor prieteni în drum spre acel final pe care 


trebuia să-l atingem cu toţii. Se-mbarcase pentru aceeaşi 
călătorie. Inväta să meargă în întuneric, preotul, cu noi, ca 
toți ceilalți. Se mai împiedica încă. Mă întreba ce să facă să 
nu cadă. Dacă îi era frică n-avea decât să nu vină! O să 
ajungem cu toţii la capăt şi atunci o să ştim ce am căutat în 
această aventură. Asta e viaţa, un fir de lumină care sfârşeşte 
în întuneric. 

Si s-ar putea să nu stim niciodată, să nu găsim nimic. 
Asta e moartea. 

Totul era acum să înaintăm pe bâjbâite. De acolo unde 
ajunseserăm de fapt nu mai puteam da înapoi. N-aveam de 
ales. Justitia lor imputita era peste tot, în orice ungher cu 
legile ei. Doamna Henrouille îi tinea de mână pe bătrână şi 
pe fiul ei, eu îi tineam de mână pe ei şi pe Robinson. Eram 
cu toţii împreună. Asta e. I-am explicat imediat preotului. Si 
el a înţeles. 

Vrând, nevrând, acolo unde ajunseserăm acum, nu era 
bine să ne lăsăm surprinşi şi demascati de către trecători, în 
spuneam preotului şi stăruiam. Dacă ne întâlneam cu cineva 
trebuia să avem aerul că ne plimbăm, că nu se întâmpla 
nimic. Acesta era consemnul. Să rămânem fireşti. Acum 
preotul ştia tot, înţelegea tot. Îmi strânse la rândul lui foarte 
tare mâna, îi era şi lui, inevitabil, frică. Începutul. Şovăia, 
bâjbâia ca un novice. Nici drum, nici lumină acolo unde ne 
aflam, iar în locul lor nimic altceva decât tot felul de 
precautii pe care ni le treceam unul altuia şi în care noi 
înşine nu mai credeam prea mult. Vorbele pe care ni le 
spunem ca să ne liniştim în asemenea cazuri nu se izbesc de 
nimic. Ecoul nu răspunde, esti în afara Societăţii. Frica nu-ţi 


zice nici da, nici ba. Dar ea cuprinde totul, frica, tot ce zici, 
tot ce gândeşti. 

Nu foloseşte la nimic să beleşti în acest caz ochii în 
întuneric. N-ai de pierdut nimic decât groaza. Noaptea a 
cuprins totul, chiar şi privirile. Te-ai golit. Dacă nu ne-am 
tine de mână am cădea. Oamenii care trăiesc la lumina zilei 
nu te mai înţeleg. Despartit de ei prin frica toată, coplesit sub 
povara ei pânä-ntr-un moment când sfârşeşti într-un fel sau 
altul şi atunci ajungi să-i întâlneşti pe toţi ticăloşu lumii în 
viaţă sau în moarte. 

Abatele n-avea decât să ne ajute pentru moment şi să dea 
din coate, asta era sarcina lui. Şi apoi nu venise decât pentru 
asta, să se ostenească cu plasarea maicii Henrouille pentru 
început şi cât mai degrabă, şi cu a lui Robinson în același 
timp la Surori în provincie. I se părea posibilă această 
combinaţie. Numai că trebuia să aştepţi luni în şir un loc 
vacant şi noi nu puteam aştepta. Basta. 

Nora avea dreptate, cu cât mai repede cu atât mai bine. Să 
plece! Să scape de ei! Atunci Protiste căută alt aranjament. 
Acesta, fui de acord imediat, părea foarte ingenios. Şi apoi 
mai comporta $i un comision pentru amândoi, pentru preot şi 
pentru mine. Afacerea trebuia să se-ncheie fără amânare, şi 
aveam $i eu un rol in ea. Consta în a-l convinge pe Robinson 
să plece în sud, să-l sfătuiesc eu în acest sens şi-ntr-o 
manieră foarte amicală, bineînţeles, dar presantă totuşi. 

Nu cunoşteam bine reversul combinației de care-mi 
vorbea preotul, ar fi trebuit să am câteva rezerve, să obţin 
pentru prietenul meu câteva garanţii de exemplu... Oricum, 
era destul de ciudată afacerea abatelui Protiste, dacă stăteam 
si mă gândeam bine. Dar noi eram cu toţii atât de grăbiţi de 


împrejurări, că esentialul era să nu se tărăgăneze. Promisei 
tot ce doreau, sprijinul şi tăcerea. Acest Protiste părea foarte 
obişnuit cu asemenea împrejurări delicate şi simţeam că-mi 
va uşura multe încurcături. 

De unde să-ncep? Trebuia să organizăm o plecare 
discretă către sud. Ce va crede Robinson despre sud? Şi apoi 
plecarea împreună cu bătrâna pe care fusese gata s-o 
asasineze... Voi stărui... Aşa era!... Trebuia să treacă şi prin 
asta, pentru o mulţime de motive, nu foarte clare toate, dar 
foarte temeinice... 

De ciudată era foarte ciudată ocupaţia care li se găsise lui 
Robinson şi bătrânei în sud. Se afla la Toulouse. Frumos 
oraş! Vom vizita dealtfel oraşul! Vom merge să-i vedem! 
Le-am promis că voi fila Toulouse de îndată ce se vor 
instala şi vor purcede la treabă. 

Si apoi gândindu-mă bine, eram îngrijorat că pleca atât de 
repede, Robinson, şi în acelaşi timp mă bucuram mai ales că 
pentru prima oară avea să-mi iasă şi mie din asta un mic 
beneficiu. Îmi vor da o mie de franci. Aşa convenisem. N- 
aveam decât să-i trezesc curiozitatea lui Robinson asupra 
sudului, asigurându-l că nu există climat mai propice pentru 
vindecarea rănilor de la ochi, că se va simţi acolo cum nu se 
poate mai bine şi că-n definitiv avusese mare noroc să iasă 
atât de bine din încurcătură. Acesta era mijlocul de a-l 
hotărî. 

După ce rumegai cinci minute gânduri de soiul ăsta, 
devenii eu însumi imbibat de convingere şi gata pregătit 
pentru o întrevedere decisivă. Trebuie să baţi fierul cât e 
cald, asta-i părerea mea. La urma urmei n-o să fie mai rău 
acolo decât aici. Ideea pe care o avusese Protiste părea, dacă 


te gandeai inca o data, evident, foarte rezonabila. Stiu acesti 
preoţi totuşi să-năbuşe cele mai rele scandaluri. 

Un comerţ nu mai rău decât altul, iată ce li se oferea lui 
Robinson şi bătrânei în definitiv. Un fel de pivniţă cu mumii, 
dacă intelegeam eu bine. Prezentau vizitatorilor pivnita, care 
se afla în subsolul bisericii, primind un obol. Turisti. O 
adevărată afacere, mă asigura Protiste. Eram aproape 
convins şi chiar gelos. Nu ţi-e dat în fiecare zi să-i pui la 
treabă pe morţi. 

Am încuiat dispensarul şi iată-ne în drum spre famila 
Henrouille foarte hotărâți, eu şi preotul, prin băltoace. Ca 
noutate era cu adevărat o noutate. De o mie de franci 
speranță! Îmi schimbasem părerea despre preot. Sosind la 
casa lor îi gasiram pe soţii Henrouille lângă Robinson, în 
camera de la primul etaj. Dar în ce stare era Robinson! 

— Tu eşti, făcu la capătul puterilor, imediat ce mă auzi 
urcând. Simt că se petrece ceva!... E adevărat? mă întrebă cu 
sufletul la gură. 

Si iată-l văicărindu-se înainte ca să-i pot răspunde un 
cuvânt. Ceilalţi, alde Henrouille, îmi făceau semne în timp 
ce el striga disperat după ajutor. „Frumoasă treabă, îmi zic. 
Prea grăbiţi astialalti!... mereu prea grăbiţi! I-au zvârlit ideea 
aşa la rece?... Fără să-l pregătească? Fără să mă aştepte?...” 

Din fericire putui relua, ca să zic aşa, toată afacerea cu 
alte vorbe. Nici Robinson nu vroia altceva decât un nou 
aspect al aceleiaşi situaţii. Era de ajuns. Preotul, pe culoar, 
nu îndrăznea să intre în cameră. Se clătina de groază. 

— Intraţi! îl invită nora în cele din urmă. Intraţi! Nu 
sunteţi deloc în plus, domnule Abate! Surprindeti doar o 
biată familie în plină nefericire!... Asta-i tot... Doctorul şi 


preotul!... Nu se intampla intotdeauna asa in momentele cele 
mai dureroase ale vieții? 

Era gata să facă fraze. Noile speranţe care i se dădeau de 
a ieşi din rahat şi din întuneric o făceau lirica, ticăloasa, in 
maniera ei imputita. 

Preotul dezorientat îşi pierduse capul şi începu să se 
bâlbâie rămânând la o oarecare distanţă de bolnav. Balbaiala 
lui emotionata 1 se transmise si lui Robinson care reluă în 
transă: „Mă mint! Mă mint!” urla el. 

Vorbărie şi nimic decât fleacuri. Emotii. Mereu acelaşi 
lucru. Dar asta îmi dădu avânt şi curaj. Am tras-o pe doamna 
Henrouille de o parte şi i-am propus de-a dreptul târgul 
pentru că vedeam bine că singurul om de acolo capabil de a- 
1 scoate la liman eram în cele din urmă numai eu. „Un acont, 
îi cerul celei tinere... Şi pe loc!” Când n-ai nici o încredere in 
cineva nu-i motiv să te jenezi, cum se zice. A înţeles şi mi-a 
închis în pumn o hârtie de o mie de franci şi apoi încă una, 
numai să fie sigură. Mă impusesem. Începui să-l conving pe 
Robinson cat am stat acolo. Trebuia să-şi ia valea către sud. 

Să trădezi, cum se spune, uşor de zis. Numai că trebuie să 
ştii să prinzi ocazia. A trăda e ca şi cum ai deschide o 
fereastră într-o închisoare. Toată lumea ar avea poftă de asta, 
dar rar o poţi face. 


Odată Robinson plecat din Rancy, am crezut că-mi va 
merge mai bine, că voi avea de exemplu mai multi bolnavi 
decât de obicei, şi nimic. Mai întâi în împrejurimi se instala 
şomajul, criza şi asta fu cel mai rău. Vremea, în ciuda iernii, 
era blândă şi uscată, în timp ce medicinii îi trebuie umezeală 


si frig. Nici o epidemie, nimic, în sfârşit un sezon potrivnic, 
de-a dreptul falimentar. 

Am zărit confrati care mergeau pe jos, asta spune tot, 
părând amuzati de plimbare, dar în realitate furioşi, şi asta 
numai ca să nu-şi scoată maşinile, din economie. Eu ca să 
ies nu aveam decât un impermeabil, din cauza asta să fi 
căpătat oare o răceală atât de tenace? Sau pentru că mă 
obişnuisem să mănânc cu adevărat foarte puţin? Tot ce-i 
posibil. Dar dacă mă prinseseră din nou frigurile? În sfârşit, 
fapt e că la o adiere de frig, exact înaintea primăverii, 
începui să tuşesc fără încetare, bolnav al dracului. Si-ntr-o 
dimineaţă nu mai avui putere să mă scol din pat. Matusa lui 
Bebert tocmai trecea prin fata uşi. O striga. Urcă. O 
trimisei imediat să-mi încaseze o nota care mi se datora în 
cartier. Singura, ultima. Această sumă recuperată pe 
Jumătate mi-a ajuns zece zile, cât am stat la pat. 

Ai destul timp, zece zile, să te gândeşti. De îndată ce-mi 
va fi mai bine o să plec din Rancy, asta era hotărârea mea. 
Eram dealtfel cu două chirii în întârziere... Adio deci cele 
câteva mobile ale mele! Fără să anunţ pe nimeni bineînţeles, 
o s-o iau din loc usurel şi n-or să mă mai vadă niciodată la 
Garenne Rancy. Voi pleca fără urmă şi adresă. Când bestia 
de mizerie, putind, te hăituieşte, ce să te mai întinzi la 
vorbă? Nu mai e nimic de zis, cel mai inteligent lucru e s-o 
şterg. 

Cu diploma mea as fi putut să mă stabilesc oriunde, e 
adevărat... Dar nu va fi în altă parte nici mai rău nici mai 
bine... Ceva mai bine la început, fireşte, pentru că le trebuie 
un anumit timp oamenilor ca să te cunoască, să prindă curaj 
si să le vină la îndemână să-ți facă rău. Atât timp cât caută 


locul slab pe unde sa te poata lovi mai usor, ai cat de cat 
linişte, dar îndată ce ti-au dat de rost, totul e la fel. Pe scurt, 
intervalul cel mai placut este cel in care nu te cunoaste 
nimeni într-un loc. Apoi începe aceeaşi porcărie. Asta li-e 
firea. Totul e să nu aştepţi prea mult într-un loc, ca să nu-ţi 
prindă ei, oamenii, slăbiciunile. Plosnitele trebuiesc strivite 
înainte de a intra în cuibul lor, nu? 

Cât despre bolnavi, clienţii, în privinţa lor nu-mi făceam 
nici O iluzie... Nu vor fi în alt cartier nici mai putin rapaci, 
nici mai puţin proşti, nici mai puţin laşi decât cei de aici. 
Acelaşi vin, acelaşi cinematograf, aceleaşi flecăreli sportive, 
aceeaşi supunere entuziastă la nevoile gurii şi ale fundului, 
alcătuind aici ca şi acolo aceeaşi hoardă grosolană, murdară, 
bâjbâind dintr-o speluncă într-alta, fanfaroană, traficantă, 
răuvoitoare, agresivă între două spaime. 

Dar aşa cum bolnavul se-ntoarce în patul lui pe o rână, în 
viata avem şi noi dreptul să ne răsturnăm de pe o coastă pe 
alta, e tot ce poţi opune ca apărare împotriva Destinului. Să 
nu speri ca-ti vei putea lăsa undeva suferința în drum. 
Suferinta ta e ca o femeie urâtă cu care te-ai însurat. E mai 
bine să încerci până la urmă s-o iubeşti cât de cât, în loc să te 
osteneşti s-o baţi toată viaţa. Pentru că e de la sine înţeles că 
n-o poţi omori, nu? 

Fapt e c-am şters-o din mezaninul meu de la Rancy. La 
portăreasa mea se bea vin şi se mâncau castane când am 
trecut prin fata odăiței lor pentru ultima oară. Nevazut, 
necunoscut. Ea se scărpina, el aplecat deasupra sobei, topit 
de căldură, băuse aşa de mult că drojdule vinului îl făceau să 
închidă ochii. 


Din cauza acestor oameni lunecam eu în necunoscut ca- 
ntr-un uriaş tunel fără sfârşit. Vor fi trei fiinţe mai puţin care 
să te cunoască deci să te spioneze, şi să-ți facă rau, 
nemaiştiind deloc ce-ai devenit. Era bine. Trei pentru că o 
puneam la socoteală şi pe fiica lor, copilul lor Therese, care 
era toată numai o rană de furuncule supurând, atâta se 
scărpina din cauza purecilor şi a plosnitelor. E adevărat că 
totul pisca atât de tare la portarii mei că intrând în odaita lor 
parcă ai fi pătruns din ce în ce mai adânc într-o perie. 
Degetarul de lumina de la intrare, crudă şi şuierătoare, se 
proptea de trecătorii din marginea trotuarului făcând brusc 
din ei nişte fantome buimace şi bete în cadrul întunecat al 
porții. Porneau apoi să-şi caute un pic de culoare trecătorii, 
pe ici pe colo, în faţa altor ferestre şi lampadare ca să se 
piardă in cele din urmă ca şi mine în noapte, negri şi 
flescaiti. 

Nu eram obligat nici macar sa-1 recunosc pe trecatori. 
Mi-ar fi plăcut totuşi să-i opresc din bolanda lor plimbare, o 
singură secundă numai, atât doar cât să le spun, odată pentru 
totdeauna, că eu mă duceam la dracul în praznic, că plecam 
foarte departe, că nu mă mai sinchiseam de ei, că nu mai 
puteau nimic să-mi facă, nimic să încerce nici unii nici alţii... 

Când am ajuns în bulevardul Libertăţii, căruțele de 
legume urcau hurducăindu-se spre Paris. O luai pe urmele 
lor. Pe scurt eram ca şi plecat din Rancy. Cald nu era. Si 
atunci ca să mă-ncălzesc făcui un mic ocol pe la odaita 
mătuşii lui Bebert. Lampa ei, bumb de lumină în întunericul 
din fundul culoarului... La urma urmei trebuie să-i spun la 
revedere mătuşii. Stătea aşezată pe scaunul ei ca de obicei 
între mirosurile odaitei, sobita incalzindu-le pe toate, chiar şi 


fata e1 batrana stand mereu sa planga de cand murise Bébert 
si apoi pe perete, deasupra cutiei cu lucru de mână, o 
fotografie de scoala a lui Bebert cu sortuletul lui, bereta si 
crucea. Era o fotografie mărită pe care o obținuse in 
schimbul unei cesti de cafea. O trezi. 

— Bună ziua, domnule doctor, tresari ea. Mi-aduc aminte 
ŞI azi ce mi-a spus. Parcă ati fi bolnav! a băgat imediat de 
seamă. Stati jos... Nici mie nu mi-e prea bine.. 

— Tocmai făceam o plimbare, i-am răspuns pentru a salva 
aparențele. 

— E destul de târziu pentru o plimbare, mai ales daca 
mergeţi spre piaţa Clichy... Pe bulevard la ora asta bate un 
vânt foarte rece... 

Se ridică şi începu să se poticnească de ici, dincolo ca să- 
mi facă un grog vorbind în acelaşi timp despre toate, şi de 
Henrouille şi de Bebert, inevitabil. 

Nu puteam face nimic ca s-o împiedic să vorbească 
despre Bébert, deşi ştia şi ea cât amar şi chin îi rascoleau 
sufletul. O ascultam fără s-o mai întrerup deloc, parcă 
amortisem. Încerca să-mi aducă aminte toate calităţile lui 
Bebert din care ea închipuia cu multă greutate un fel de 
vitrină, pentru că nu trebuia uitată nici una din calitățile lui 
Bebert şi trebuia s-o ia mereu de la capăt şi când totul era 
gata şi-mi povestise de-acum toate împrejurările creşterii lui 
cu biberonul, mai găsea o calitate, mică de tot, pe care 
trebuia s-o pună alături de celelalte, şi atunci relua povestea 
de la capăt şi iar uita ceva, ajungând în cele din urmă să 
scâncească de neputinţă. Pierdea şirul de oboseală. Adormea 
printre suspine. Nu mai avea forţa de a smulge pentru multă 
vreme din întuneric firava amintire a lui Bébert pe care-l 


iubise atât. Neantul era mereu mai aproape de ea, învăluind- 
0. Un fleac de grog şi oboseala şi amin, adormea fornăind ca 
un mic avion depărtat pe care-l înghit norii... Nu mai era 
nimeni pe pământ pentru ea. 

În timp ce se prăbuşea printre mirosurile ei, eu mă 
gândeam că voi pleca şi că fără îndoială n-o voi mai vedea 
niciodată pe mătuşa lui Bebert, că Bebert se dusese şi el fără 
mofturi pentru totdeauna şi că mătuşa se va duce pe urmele 
lui, nu peste mult timp. Inima-i era bolnavă şi foarte bătrână. 
Împingea şi ea cum putea sângele prin artere, urcându-l cu 
greu prin vine. Marele cimitir de alături o s-o înghită, acolo 
unde morţii stau ca o mulţime în aşteptare. Acolo îl ducea pe 
Bébert să se joace înainte de a se-mbolnăvi, în cimitir. Si 
după asta totul se va termina. Or să vină să-i zugrăvească 
odaita şi vom putea spune că ne ajungem din urmă unul pe 
altul ca bilele la jocul de biliard, soväind la marginea gropi 
si făcând mofturi înainte de a ne rostogoli în ea. 

Si ele o pornesc tot violente şi gălăgioase, bilele, şi pana 
la urmă tot n-ajung nicăieri niciodată. Nici noi, dealtfel, iar 
pământul întreg nu foloseşte decât ca să ne adune în cele din 
urmă pe toţi. Pentru mătuşa lui Bébert nu mai era mult de 
acum, aproape nu mai avea suflu. În viaţă, noi, oamenii dăm 
greu unii de alții. Prea multe culori care te zăpăcesc şi prea 
mulți oameni care se mişcă-n jur. Ne putem întâlni numai în 
marea tăcere, când e prea târziu, morţi. Si eu trebuia să mă 
mişc mai departe, să plec altundeva... Orice aş fi făcut, oricât 
aş fi ştiut... Nu puteam rămâne cu ea. 

Diploma îmi umfla buzunarul mai mult decât banii şi 
actele de identitate. În faţa postului de poliţie, agentul de 


pază aştepta schimbul de la miezul nopţii şi scuipa cât putea. 
Ne-am dat bună seara. 

După vagonul de benzină întunecat din colţul bule- 
vardului, urma accizul cu funcționarii lui mucegaiti in 
colivia lor de sticlă. Tramvaiele nu mai mergeau. Era un 
moment prielnic să le vorbesc despre existenţă functiona- 
rilor, despre existenţa care era din ce în ce mai grea, mai 
scumpă. Erau doi, un tânăr şi un bătrân, matretosi amândoi, 
aplecati peste nişte registre foarte mari. Pe fereastra lor se 
vedea marele chei de întuneric al fortificațiilor care se 
ridicau înalte în noapte, pentru a aştepta vasele de atât de 
departe, vapoare atât de nobile, cum nu se vor mai vedea 
altele la fel vreodată. E sigur. Sunt aşteptate. 

Am vorbit îndelung cu funcționarii şi chiar am băut cu ei 
o cafea pe care au încălzit-o pe o sobita. Mă întrebară daca 
nu cumva plec în vacanţă, aşa ca să glumească, noaptea, cu 
băgăjelul pe care-l aveam în mână. „Chiar aşa”, le-am 
răspuns. Inutil să le explici lucruri ieşite din comun 
funcţionarilor. Nu mă puteau ajuta sä-nteleg. Si înfuriat de 
remarca lor, mă prinse şi pe mine pofta să devin interesant, 
să-l uimesc, şi începui aşa pe nepusă masă să le vorbesc de 
campania din 1816, cea care îi adusese pe cazaci exact până- 
n locul în care ne aflam, la Barrière, pe urmele lui Napoleon. 

Totul evocat cu dezinvoltură, bineînţeles. Convingându-i 
în câteva cuvinte pe acești nenorociti de superioritatea mea 
culturală şi de spontana mea erudiție, iată-mă plecat ceva 
mai sigur pe mine spre piaţa Clichy, pe bulevardul care urcă. 

Veţi observa că se află întotdeauna în colţul străzi 
Dames două prostituate care aşteaptă... Ele acoperă astfel 
cele câteva ore istovite care despart sfârşitul zilei de zori. 


Datorita lor viata continua si in intuneric. Ele stabilesc 
aceasta continuitate, in mana cu poseta lor bucsita de retete, 
de batiste bune la toate si de fotografii ale copiilor lor de la 
tara. Cand te apropii de ele pe intuneric trebuie sa fii foarte 
atent, pentru că ele abia daca mai există, aceste femei, atât 
sunt de specializate, viu a mai rămas în ele numai atât cât e 
necesar ca să răspundă la cele două sau trei fraze care 
rezumă tot ce se poate face cu ele. Suflete de insecte în 
botine cu nasturi. 

Să nu le zici nimic, nici să nu te apropii. Sunt rele. 
Aveam destul loc în faţa mea. O luai la goană printre şine. 
Bulevardul era lung. 

La capăt, statuia mareşalului Moncey. Apără piaţa Clichy 
din 1816 împotriva amintirilor şi a uitării şi a nimicului, cu o 
coroană de perle destul de ieftină. Ajunsei şi eu lângă el 
alergând pe bulevardul pustiu cu o sută doisprezece ani 
întârziere. Nici ruşi, nici bătălii, nici cazaci, nici soldaţi, 
nimic în piaţă decât o bucată de soclu sub o coroană de care 
să te sprijini. Numai focul unei sobite cu mangal cu trei 
dardaitori în jurul ei care se uitau chiorâş prin fumul 
înecăcios. Nu era a bună. 

Câteva automobile fugeau din toate puterile spre ieşirea 
din piaţă. 

Iti amintesti la nevoie de marile bulevarde ca despre un 
loc mai puţin friguros decât altele. Din cauza febrei mintea 
nu-mi mai mergea decât cu mari eforturi de voinţă. Încălzit 
de grogul mătuşii, am coborât alergând pe direcția vântului 
care e mai puţin rece când îl primeşti din spate. O bătrână 
doamnă cu bonetă, lângă metroul Saint-George, plângea 


soarta unei nepotele bolnave la spital de meningita, zicea ea. 
Profita ca să cerşească. Nimerise prost. 

Nu i-am dat decât vorbe. l-am vorbit şi eu de micul 
Bébert şi de o altă fetiță pe care o ingrijisem în oraş şi care 
murise în timpul studiilor mele, tot de meningită. Trei 
săptămâni a durat agonia şi maică-sa în patul de alături nu 
putea să doarmă de durere, şi atunci s-a masturbat trei 
săptămâni cât a durat agonia şi apoi n-au mai putut s-o 
oprească nici după ce totul s-a terminat. 

Asta dovedeşte că nu poţi să trăieşti fără plăcere nici 
chiar o secundă şi că e foarte greu să suferi cu adevărat. 
Asta-i viaţa. M-am despărțit de bătrâna amărâtă în faţa 
Galeriilor. Avea de descărcat la Hale nişte morcovi. Mergea 
si ea ca şi mine pe drumul legumelor, acelaşi. Dar 
cinematograful „Tarapout” m-a atras. Asezat cum e, ca o 
prăjitură uriaşă în lumină. Si oameni vin de peste tot, grăbiţi 
ca muştele. Roată-mprejur oamenii răsar din noapte cu ochii 
gata beliti ca să şi-i umple cu imagini. Un extaz fără sfârşit. 
Sunt aceiaşi din metroul de dimineaţă. Dar acolo în fata la 
„Iarapout” sunt mulţumiţi, întocmai ca la New-York, se 
scarpină pe burtă în fata ghiseului, preling ceva märuntis si 
iată-i cum, hotărâți, se precipită veseli nevoie mare spre 
găurile de lumină. Parcă îi dezbrăca lumina, atât de multă 
cădea peste ei, peste lucruri, peste mişcări, şir de ghirlande şi 
lampadare. Nu puteai să vorbeşti despre o afacere intimă în 
acest hol, era contrariul nopţii. 

Naucit şi eu de-a binelea intrai într-o cafenea de alături. 
La masa vecină, mă uit şi-l văd pe Parapine, care bea o bere, 
fostul meu profesor, cu vesnica lui mätreatä cu tot. Ne 
recunoaştem, suntem bucuroşi. Au survenit mari schimbări 


in viata lui, imi spune. Îi trebuie zece minute ca să mi le 
povestească. Nimic neobişnuit. Profesorul  Jaunisset 
devenise atât de rău cu el, atât îl persecutase, că Parapine 
trebuise să plece în cele din urmă, să demisioneze, şi să-şi 
părăsească laboratorul şi apoi şi mamele fetelor de la Liceu 
veniseră la rândul lor să-l aştepte la poarta Institutului să-i 
spargă capul. Poveşti. Anchete. Nelinişti. 

În ultimul moment, datorită unui anunţ ambiguu dintr-un 
periodic medical, putuse să se agate de un alt soi de 
subsistentä. Nu mare lucru, evident, dar în orice caz ceva nu 
prea obositor si pe gustul sau. Era vorba de aplicarea 
vicleană a recentelor teorii ale profesorului Baryton asupra 
dezvoltării mintale a micilor cretini cu ajutorul 
cinematografului. Un faimos pas înainte în subconştient. Nu 
se vorbea în oraş decât despre asta. Era la modă. 

Parapine îi însoțea pe micii cretini la ,,Tarapout’-ul 
modern. Trecea să-i ia de la sanatoriul modern al 
lui Baryton, din împrejurimile Parisului, şi-i reconducea 
după spectacol, ramoliti, ghiftuiti de imagini, fericiţi, sa- 
nătoşi şi ceva mai moderni. Asta era tot. Odată aşezaţi in 
fata ecranului, nu mai era nevoie să te ocupi de ei. Un public 
de aur. Toată lumea mulţumită, acelaşi film văzut de zece ori 
îi fermeca. Nu aveau memorie. Se bucurau continuu de 
surpriză. Familule încântate. La fel Parapine şi eu. Făceam 
haz de mulţumire şi beam bere după bere pentru a celebra 
această reconstituire materială a lui Parapine pe plan 
modern. Nu pleca decât la ora două dimineaţa, după ultimul 
spectacol de la „Tarapout”, aşa se hotărâse, când îşi căuta 
cretini, îi aduna şi-i ducea in cea mai mare grabă cu maşina 


la sanatoriul doctorului Baryton de la Vigny-sur-Seine. O 
afacere. 

Pentru că eram fericiți şi unul şi altul că ne intalnisem, 
începurăm să vorbim numai din plăcerea de a ne spune tot 
felul de goange, de a ne povesti călătoriile pe care le 
făcusem şi unul şi altul şi în sfârşit despre Napoleon, aşa, 
pomenind despre statuia lui Moncey din piaţa Clichy. Totul 
devine o plăcere de îndată ce ai ca unic scop numai să fi 
împreună cu cineva, pentru ca-ti vine a zice în sfârşit ca esti 
aproape liber. Uiti viata, adică problema banului. 

Din una în alta, am povestit anecdote chiar şi pe seama 
lui Napoleon. Parapine, el, ştia bine istoria lui Napoleon. Îl 
pasionase odinioară, mă informă el, în Polonia, pe când era 
la liceu. Fusese crescut bine, nu ca mine. 

Aşa îmi povesti că-n timpul retragerii din Rusia, generalii 
lui Napoleon avură mult de furcă cu el vrând să-l împiedice 
să meargă la Varşovia ca să mai facă amor pentru ultima 
dată cu poloneza inimii lui. Aşa era el, Napoleon, chiar în 
mijlocul celor mai mari înfrângeri şi nenorociri. Neserios, pe 
scurt. Chiar el, Vulturul Josephinei sale! În dârdora amorului 
mereu, trebuie s-o spunem orice ar fi. Nu-i nimic de făcut, 
dealtfel, atâta timp cât cineva are chef de petreceri şi 
distracţii, şi ăsta e un chef pe care-l avem de fapt cu toţii. 
Iată ce-i mai trist. Nu ne gândim decât la asta. În leagăn, la 
cafenea, pe tron, la closet. Peste tot! Peste tot! Napoleon sau 
nu! Încornorat sau nu! Plăcerea mai întâi! Să crape cei patru 
sute de mii de halucinati infundati în Berezina până-n gât! îşi 
zicea marele învins numai să mai petreacă o dată Poleon! Ce 
otreapă! Ei haida, de! Asta-i viaţa! Aşa se termină toate! 
Neserios! Tiranul este dezgustat de piesa pe care o joacă 


mult înaintea spectatorilor. Se duce să facă amor cand nu 
mai poate secreta delir pentru public. Si atunci e gata cu el! 
Norocul il părăseşte in doi timpi şi trei mişcări! Nu ca 1-a 
masacrat pe ruptele îi reproşează entuziaştii! Nu! Asta nu-i 
nimic! Si cum i-ar mai ierta ei totul! Dar să devină deodată 
plicticos, iată ce nu i se poate ierta! Seriosul nu este acceptat 
decât cel mult ca moft. Epidemiile nu încetează decât în mo- 
mentul în care microbii sunt dezgustati de propriile lor 
toxine. Pe Robespierre l-au ghilotinat pentru că repeta mereu 
același lucru şi Napoleon n-a rezistat nici el la mai mult de 
doi ani de inflaţie a Legiunii de Onoare. Tortura lui de nebun 
a fost obligația de a furniza poftă de aventură unei jumătăţi 
de Europă cuminte. Meserie imposibilă. A şi murit din asta. 

În timp ce cinematograful, acest nou salariat al visurilor 
noastre, îl poţi cumpăra pentru o oră sau două ca pe o 
prostituată. 

Si pe deasupra artiştii, în zilele noastre au fost răspândiți 
peste tot, din precauţie, atât de mult ne plictisim. Fiecare 
casă îşi are artiştii ei, revărsând fiori pretutindeni şi 
rostogolindu-şi sinceritatea de-a lungul etajelor. Se 
cutremură uşile. Va câştiga cel care va fremăta mai mult şi 
cu mai mult curaj şi se va abandona mai patetic decât 
celălalt. Se decorează acum şi closetele şi abatoarele şi 
Muntele de Pietate, toate numai ca să te amuze, să te 
distreze, să te scoată din destinul tău. 

A trăi fără plăcere, ce închisoare! Viaţa, o clasă în care 
supraveghetor e plictisul, mereu la pândă dealtfel, trebuie să 
te prefaci a fi ocupat cu ceva, cu orice preţ, cu ceva 
pasionant, altfel el se năpusteşte asupra-ti şi-ţi haleste 
creierul. O zi care nu este decât o simplă zi de 24 de ore nu-i 


de indurat. Vrei, nu vrei, ea trebuie sa fie o neintrerupta 
placere aproape insuportabila, o lunga partida de amor. 

Si-ti vin idei atât de dezgustatoare cand esti năuc de 
necazuri şi când fiecare secundă a vieţii tale iti ucide dorinţa 
de mii de alte lucruri şi de alte locuri. 

Robinson era şi el în felul lui un băiat tracasat de infinit, 
înainte de a i se întâmpla accidentul, dar acum se terminase 
cu el. Cel puţin aşa credeam. 

Profitai de faptul că eram la cafenea, linistiti, ca să-i 
povestesc şi eu lui Parapine tot ce mi se întâmplase de când 
nu ne mai văzusem. El înţelegea lucrurile, chiar şi pe ale 
mele, şi-i mărturisii că-mi zdrobisem cariera medicală 
părăsind Rancy-ul într-un mod insolit. Aşa trebuie spus. Nu 
era glumă. Să mä-ntorc la Rancy, nici vorbă nu mai putea fi; 
datorită împrejurărilor. Era şi el de acord, Parapine. 

Si iată că pe când vorbeam aşa foarte plăcut, pe când ne 
confesam, pe scurt, surveni la ,Tarapout” un antract si 
muzicanţii cinematografului navalira cu toţii în cârciumă. 
Băurăm împreună un pahar, Parapine îi cunoştea bine pe 
muzicanți. 

Din vorbă în vorbă, aflu că se căuta un Paşă pentru 
figuratia divertismentului. Un rol mut. Plecase cel care 
deținea rolul Pasei fără să spună nimic. Și era totuşi un rol 
frumos, bine plătit, într-un prolog. Nici un efort. $i să nu 
uităm, ştrengăreşte înconjurat de un stol de dansatoare 
englezoaice, mii de muşchi vioi şi bine desenati. Exact genul 
ŞI nevoia mea. 

Facui pe interesatul şi aşteptai propunerile regizorului. Pe 
scurt mă prezentai. Cum era târziu şi nu mai aveau timp să 
mai meargă până la Porte-Saint-Martin să caute alt figurant, 


regizorul fu mulţumit că mă găsise pe loc. Îl scuteam de 
umblat. Şi pe mine. Abia dacă se uită la mine. Mă adoptă din 
capul locului. Mă angajează. Numai să nu schiopätez, nu 
cerea mai mult, încolo... 

Și pătrund în frumoasele subsoluri calde şi capitonate ale 
cinematografului „Tarapout”. Un adevărat stup de cabine 
parfumate în care englezoaicele în aşteptarea spectacolului 
se destindeau cu înjurături şi cavalcade ambigui. Imediat, 
fericit de-a-mi fi găsit o bucată de pâine, mă grăbii să intru 
în relaţii cu aceste tinere şi dezinvolte colege. Îmi făcură 
dealtfel onorurile întregului lor grup, cel mai grațios din 
lume. Nişte îngeri. Nişte îngeri discreti. E bine să nu fu nici 
prea intim dar nici disprețuit, asta-i Anglia. 

Mari reţete la ,,Tarapout”. În culise chiar, totul era lux, 
confort, coapse, lumină, săpun, sandvişuri. Subiectul 
divertismentului în care apăream ţinea cred de Turkestan. 
Era un pretext pentru nebunii coregrafice, dejghinari 
muzicale şi violente tamburinade. 

Rolul meu — sumar, dar esenţial. Încărcat de aur si de 
argint, îmi fu greu la început să mă instalez printre atâtea 
portante şi lampadare instabile, dar mă obişnui şi ajuns aici, 
generos pus în valoare, nu aveam decât să mă las în voia 
fanteziilor, mângâiat de proiectoarele opaline. 

Un bun sfert de oră douăzeci de baiadere londoneze se 
dezlantuiau in melodii si bacanale impetuoase, chipurile, sa 
ma convinga de realitatea farmecelor lor. Nu eram chiar atat 
de pretentios si ma gandeam ca a repeta aceasta performanta 
de cinci ori pe zi era prea mult pentru niste femei si inca fara 
să ostenească niciodată de la o repriză la alta, räsucindu-si 
implacabil fesele cu acea energie a rasei lor un pic 


monotonă, cu acea continuitate intransigentă a vapoarelor 
plecate la drum, etrave, trudind la nesfârşit de-a lungul 
Oceanelor... 


N-are rost să te zbati, să aştepţi e destul, pentru că în cele 
din urmă totul sfârşeşte prin a ieşi în stradă. Numai strada 
mai contează. Ea ne aşteaptă. Va trebui să coborâm în 
stradă, să ne hotărâm, nu unul, nu doi, nu trei dintre noi, ci 
toți. Mai sovaim in fata ei dându-ne acre şi făcând mofturi, 
dar oricum până la urmă asta se va întâmpla. 

În case nimic bun. De îndată ce o uşă se închide în urma 
unui om el începe să puta şi tot ce poartă cu el pute de 
asemenea. Se invecheste pe loc, trup şi suflet. Putrezeste. 
Dacă put oamenii, e vina noastră. Trebuie să ne ocupăm de 
ei! Să-i scoatem afară, să-i expulzăm, să-i expunem. Tot ce 
se află într-o cameră pute, chiar spilcuit şi tot pute. 

Vorbind despre familii, cunosc in această privinţă un 
farmacist în strada Saint-Ouen care are în vitrina lui un afiş 
mare, frumos, o reclamă: Trei franci cutia pentru purgatia 
întregii familii! O afacere! Râgâie! Fac la oală cu toţii! În 
familie! Se urăsc la sânge, acesta e adevăratul cămin, dar 
nimeni nu se plânge, pentru că oricum e mai puţin scump 
decât la hotel. 

Hotelul, la drept vorbind, e mai neliniștit, nu e pretentios 
ca un apartament, te simţi în el mai puţin vinovat. Rasa 
oamenilor nu e deloc liniştită şi pentru a cobori la judecata 
din urmă care se va petrece în stradă, evident la hotel eşti 
mai aproape. Pot veni îngerii cu trompetele lor, noi vom fi 
primii, coborati din hotel. Încerci la hotel, să treci 
neobservat, dar nu reusesti. Vorbeşte numai un pic mai tare, 


sau prea mult şi esti reperat. În cele din urmă nu mai 
indraznesti sa faci la chiuveta, atat de tare se aude dintr-o 
camera in alta. Si sfarsesti inevitabil prin a-ti insusi bunele 
maniere, ca ofițerii din marina de război. Cerul şi pământul 
pot să înceapă să se cutremure dintr-o clipă-n alta, suntem 
gata, nu ne pasă, pentru că ne cerem „iertare” de zece ori pe 
ZI, numai pentru că ne întâlnim pe culoare, la hotel. 

Trebuie să înveți să recunosti la closet mirosul fiecăruia 
dintre vecinii de palier, e mai comod. E greu să-ţi faci iluzii 
într-o cameră mobilată de hotel. Clienţii n-au panaş. Îşi 
călătoreau viaţa de la o zi la alta fără zgomot, fără să fie 
bagati în seamă, în hotel, ca pe o corabie putredă şi plină de 
găuri, şi ale cărei necazuri pe deasupra toată lumea le 
cunoaşte. 

Cel în care mă instalasem eu atrăgea mai ales studenții 
din provincie. Mirosea a chiştoace şi a dejun de la primele 
trepte. Îl vedeai noaptea de departe din cauza luminii cenuşii 
a becului de deasupra intrării şi a literelor aurite ştirbe care 
spânzurau deasupra balconului ca o enormă şi veche proteză. 
Un monstru de locuit, îndobitocit de combinaţii rapanoase. 

De la o cameră la alta, pe culoare se făceau vizite. După 
ani de încercări nenorocite în viata practică, de aventuri, 
cum se zice, m-am întors la ei, la studenţi. 

Dorintele lor erau aceleaşi mereu, neabătute şi mucegăite, 
nici mai mult nici mai putin insipide decât în vremea în care- 
1 părăsisem. Se schimbaseră oamenii dar nu şi ideile. 
Mergeau şi acum ca şi altădată şi unii şi altii să rumege mai 
multă sau mai puţină medicină, firimituri de chimie, 
comprimate de drept şi zoologii întregi, aproape la aceleaşi 
ore în celălalt capăt al cartierului. Războiul trecând peste ei 


nu-i schimbase deloc şi dacă te amestecai printre iluziile lor 
din simpatie te conduceau direct spre imaginea lor la 
patruzeci de ani. Îşi dădeau astfel înainte douăzeci de ani, 
două sute patruzeci de luni de economie tenace pentru a-şi 
fabrica fericirea. 

Era o imagine de Epinal cea care le servea de fericire si 
de reuşită, dar mai gradată, mai grijulie. Se vedeau în ultimă 
instanță înconjurați de o familie putin numeroasă, dar 
incomparabilă şi prețioasă până la delir. Dar, ca să zic aşa, ei 
nu-şi vor privi familia niciodată. Nu se merită. Familia e 
făcută pentru orice, în afară de-a fi privită. Dealtfel asta e 
forța tatălui, fericirea lui, de a-şi imbratisa familia fără s-o 
privească niciodată, pe ea şi poezia ei. Nou era numai faptul 
că se şi vedeau la Nisa, în automobil cu soţia plină de zestre, 
si poate adoptând obiceiul cecului pentru transferurile de 
bancă. Pentru părțile ruşinoase ale sufletului, îşi vor duce 
fără îndoială şi soţia într-o seară să vadă bordelul. Nu mai 
mult. Restul lumii e închis în jurnalele zilnice şi păzit de 
poliţie. Sederea la hotelul paduchios îi cam ruşina pentru 
moment şi-i enerva pe camarazii mei. Tânăr burghez la 
hotel, studentul se simte pedepsit şi, pentru că e de la sine 
înţeles că nu poate face încă economii, face caz de boemă şi 
iarăşi de boemă, acest moft disperat de cafea cu lapte. 

Cam pe la începutul lunii treceam printr-o scurtă şi 
adevărată criză de erotism, hotelul întreg vibra. Ne spălam 
pe picioare. Se organiza un turneu de amor. Sosirea 
mandatelor din provincie ne hotăra. Aş fi putut probabil 
obţine aceleaşi partide de amor în ceea ce mă privea, la 
„Iarapout”, cu englezoaicele mele dansatoare şi încă pe 
gratis, dar gândindu-mă bine, renuntai la acest avantaj din 


cauza poveştilor care s-ar fi iscat şi a nefericitilor şi gelosilor 
amici codosi, care se târăsc mereu prin culise dupa 
dansatoare. 

Cum citeam o mulțime de ziare porno la hotel, cunoşteam 
trucuri şi adrese pentru a face amor la Paris! Trebuie să 
mărturisesc că adresele erau foarte amuzante. Te läsai dus, 
chiar şi mie, care trecusem prin pasajul Berezinas şi 
călătorisem atât şi cunoscusem multe complicaţii ale genului 
porno, partida de intimitati nu-mi părea niciodată epuizată. 
Subzistă întotdeauna în tine o rezervă de curiozitate în ceea 
ce priveşte sexul. Iti spui că sexul nu mai are nimic să te- 
nvete, că nu mai ai nici un minut de pierdut cu el, şi totuşi o 
iei iar de la capăt numai şi numai ca să fii cu inima împăcată 
că nu e nimic şi totuşi mai înveţi ceva nou în privinţa lui, 
ceea ce e suficient ca să-ţi redea încrederea în viata. O iei de 
la capăt, gândeşti mai clar decât înainte, începi să speri 
tocmai când nu mai sperai nimic şi fatal te-ntorci tot la sex, 
pentru acelaşi preţ. Pe scurt, rămâne mereu ceva de 
descoperit într-un vagin pentru toate vârstele. Într-o după 
amiază deci, să povestesc ce s-a petrecut, plecarăm în trei, 
toţi locatari ai hotelului în căutarea unei aventuri ieftine. Era 
uşor, datorită relaţiilor lui Pomone care tinea un oficiu cu tot 
ce puteai să-ți doreşti în materie de ajustări şi compromisuri 
erotice în cartierul său des Batignolles. Registrul lui, al lui 
Pomone, era plin de invitaţii la toate preţurile; funcţiona 
acest providential fără nici un fast în fundul unei curţi, într-o 
odaita îngustă atât de prost luminată, ca-ti trebuiau tot atâta 
tact şi băgare de seamă ca să te orientezi ca-ntr-o vespasiană 
necunoscută. Mai multe draperii pe care trebuia să le dai la o 
parte te nelinişteau înainte de a da de el, de acest proxenet, 


aşezat întotdeauna într-o falsă semi-obscuritate necesară 
confidentelor. 

Din cauza acestei penumbre, nu l-am văzut, ca să spun 
drept, niciodată ca lumea pe Pomone, şi cu toate că am stat 
mult de vorbă amândoi şi chiar am colaborat un timp, 
făcându-mi tot felul de propuneri şi împărtăşindu-mi tot felul 
de secrete periculoase, aş fi absolut incapabil să-l recunosc 
astăzi dacă l-aş întâlni în infern. 

Mi-aduc aminte numai că amatorii care veneau pe furiş 
să-şi aştepte rândul la o întrevedere în salonul lui se țineau 
foarte bine, vă spun drept, nici o familiaritate între cei, 
rezervaţi chiar, ca la un dentist căruia nu i-ar fi plăcut 
gălăgia şi nici lumina. 

Datorită unui student în medicină, l-am cunoscut şi eu pe 
Pomone. Îl frecventa ca să împuşte un mic beneficiu, 
datorită chestiei lui, căci era dotat, băftosul, cu un mădular 
formidabil. Era chemat studentul ca să anime cu acest 
instrument faimos mici serate intime în afara oraşului. Mai 
ales damele, ele, care nu credeau că cineva ar putea avea 
ceva atât de mare, îl sărbătoreau. Aiureli de fetiţe uluite. În 
registrele poliției, studentul nostru figura cu un nume teribil: 
Balthazar! 

Conversatia se lega greu între clienţii care aşteptau. 
Durerea se etalează întotdeauna, în timp ce plăcerea şi 
necesitatea se ruşinează. Vrei, nu vrei, să iubeşti şi să fii 
sărac, sunt păcate. Când Pomone fu la curent cu starea mea 
si trecutul meu medical, nu se putu stăpâni să nu-mi 
împărtăşească necazul lui. Un viciu îl epuiza. Îl contractase 
„tot frecându-se” pe sub masă în timp ce vorbea cu clienţii, 
căutători hartuiti ai perineului. „Asta mi-e meseria, înţelegi? 


Nu-i uşor să te stapanesti... Cu tot ce vin să-mi povestească, 
puslamalele!...” Pe scurt, clientela îl impingea la abuzuri, ca 
pe acei măcelari prea graşi care aveau mereu tentatia să se 
îndoape cu carne. Pe deasupra cred că mai avea şi matele 
înfierbântate mereu de o căldură rea care-i venea de la 
plămâni. Avea să crape dealtfel câţiva ani mai târziu de 
tuberculoză. Vorbăria nesfârşită a clientelor pretentioase îl 
istovea în alt fel, înşelându-l mereu, creându-i încurcături cu 
grămada şi făcând mofturi pentru fleacuri şi pentru fundul 
lor care, dacă ar fi fost să le asculti, n-avea pereche chiar 
dacă ai fi răscolit lumea în cele patru vânturi. 

Barbatilor trebuia mai ales să le prezinti femei supuse şi 
admiratoare ale capriciilor lor pasionale. Încă nu fuseseră 
câți aveau să mai vină, clienţii, ca să le împartă dragoste, tot 
atati câți veneau altădată la madama Herote. Sosea într-un 
singur curier matinal al agenției Pomone atâta dragoste 
flămândă că puteai stinge cu ea toate războaiele acestei lumi. 
Dar vai, aceste potopuri sentimentale nu treceau dincolo de 
sex niciodată. Asta era nenorocirea. 

Masa nu i se mai vedea de sub acest talmeş-balmeş 
dezgustätor de plicuri pline de banalitäti pătimaşe. În dorinţa 
de a afla mai mult, mă hotărâi să mă ocup câtva timp de 
clasarea acestei imense tocane epistolare. Se proceda, mă 
informă, pe sorturi de afecţiuni, ca pentru cravate şi boli, 
delirul de o parte mai întâi, şi apoi masochistii şi vicioşii de 
altă parte, flagelatii aici şi genul „guvernantă” pe altă pagina 
si aşa pentru toate. Nu-ţi trebuie mult ca să transformi 
distracţia în corvoadă. De asta a fost alungat omul din 
Paradis! Aşa era, nimic de zis! Pomone era şi el de aceeaşi 
părere, cu mâinile sale umede şi viciul lui interminabil care-l 


supunea în acelaşi timp plăcerii şi pedepsei. În câteva luni 
mă saturai de el şi de comerţul lui. Am rărit-o cu vizitele. 

La ,,Tarapout” mă găsiră în continuare convenabil, cu- 
minte, un figurant punctual, dar după câteva săptămâni de 
acalmie nenorocirea se ivi din altă parte neasteptata şi fui 
obligat şi încă brusc să abandonez figuratia pentru a-mi 
continua drumul meu păcătos. 

Privite de la distanţă aceste vremuri de la „Tarapout” nu 
au fost în definitiv decât un fel de escală interzisă şi perfidă. 
Mereu bine îmbrăcat, sunt de acord, în aceste patru luni, 
când prinţ, centurion de două ori, în altă zi aviator, bine şi la 
timp plătit. Am mâncat la „Tarapout” să-mi ajungă ani de 
zile. O viaţă de rentier fără rentă! Trădare! Dezastru! Într-o 
seară numărul nostru fu schimbat nu ştiu din ce motiv. Noul 
prolog reprezenta cheiul Londrei. Imediat devenii bănuitor. 
Englezoaicele noastre trebuiau să cânte, aşa, prefăcându-se, 
chipurile, că s-ar afla pe cheiurile Tamisei, noaptea, iar eu 
făceam pe polițistul. Un rol absolut mut, să mă plimb când la 
stânga când la dreapta prin fata parapetului. Deodată, fără 
să-mi dau seama cum, cântecul lor deveni mai puternic decât 
viata şi-mi mână destinul drept în direcția nefericirii. $i in 
timp ce ele cântau eu nu mă mai puteam gândi la altceva 
decât la mizeria bietei lumi si a mea, mai ales că-mi 
întorceau stomacul pe dos ca thonul cu cântecul lor, fetiţele 
astea! Crezusem că am digerat, că am uitat ce fusese mai 
greu! Mai rău decât orice era acest cântec vesel al lor care nu 
reusea deloc să fie vesel! Si topäiau cântând, colegele mele, 
încercând să ne înveselească. Bine ne mai stătea, ce să zic! 
Ca şi cum am fi făcut paradă de mizeria noastră, de 
dezolarea noastră... Chiar aşa! A hoinări în ceaţă şi lacrimi! 


Siroaie de vaiete, îmbătrâneai cu ele minut cu minut. 
Decorul asuda şi el de groază. Iar ele continuau! Nu păreau a 
înţelege toată nefericirea pe care o aducea asupra noastră 
cântecul lor... Se plângeau de viaţa lor, sărind într-un picior, 
amuzându-se, foarte ritmic... Când vine de atât de departe, 
atât de sigur, nu te poţi înşela, nu poţi rezista. 

Mizeria era peste tot, în ciuda luxului din sala, de pe noi, 
a decorului, se revărsa, mustea, pe întreg pământul. Ca 
artiste erau nişte adevărate artiste. Tâsnea din ele nenorocul, 
fără ca ele să dea semn că ar vrea să-l oprească sau măcar 
să-l înţeleagă. Numai ochii le erau trişti. Dar ochiu nu-s 
destul. Cântau deruta de a exista şi de a trăi şi nu o 
înțelegeau. O luau drept dragoste, numai dragoste, în rest nu 
fuseseră învăţate nimic, puicutele. Cântau, chipurile, despre 
un anumit fel de necaz. Aşa-i spuneau! lei totul drept 
necazuri din dragoste când eşti tânăr şi încă nu ştii... 


Where I go... where I look... 
It's only for you... ou... 
Only for you... ou... 


Asa cantau. 

Asta-i mania tinerilor de a băga toată umanitatea într-un 
cur, unul singur, marele vis, turbarea dragostei. Vor învăţa 
mai târziu poate când totul se va termina, când nu vor mai fi 
deloc atât de trandafirii, când gravul nenoroc al ţării lor 
păcătoase le va fi copleşit pe toate şaisprezece, cu coapsele 
lor mari ca de iapă, cu sânii lor saltareti... Le strângea 
dealtfel de pe acum mizeria de gât, le intrase în trup, nu vor 


scăpa, le intrase in burtă, în suflu prin toate coardele vocu 
lor subțiri şi false. 

Era în ele. Nici costume, nici paiete, nici lumini, nici 
surâs pentru a o înşela, pentru a o iluziona în ceea ce o 
privea pe ea şi pe ai săi, căci îi găsea pretutindeni pe unde se 
ascundea pe cei care erau de-ai ei; se distrează doar făcându- 
1 să cânte până le vine rândul, toate tâmpeniile speranţei. 
Asta o ţine trează, leagănă şi-nfioară, mizeria. 

În felul acesta chinul nostru, cel mare, e o distracţie. 

Si atunci cu atât mai rău pentru cel care cântă cântece de 
dragoste! Dragostea e iarăşi şi iarăşi mizeria însăşi, numai 
ea, mereu cea care vine să-şi scurgă gunoiul minciunii în 
gura noastră. Asta e. E peste tot mizeria, putoarea, nu trebuie 
răscolită nici măcar în glumă. Pentru că nu există glumă. De 
trei ori pe zi totuşi englezoaicele mele o luau de la capăt, în 
fata decorului şi în cântec de acordeon. Evident avea să se 
termine foarte rău. 

Le lăsam în pace dar pot să spun că am văzut, eu, venind 
catastrofa. 

Mai întâi se imbolnavi una dintre ele. Moarte dragutelor 
care răscolesc nefericirea! Să crape, cu atât mai bine! Si încă 
ceva, să nu vă opriţi niciodată, nici măcar în colţul străzu să 
ascultați acordeonul, acolo te poţi adesea uşor îmbolnăvi de 
adevăr. O poloneză veni deci s-o înlocuiască pe cea bolnavă, 
în riturnela lor. Tuşea şi ea poloneza între timp. O lungană 
de fată palidă şi vânjoasă. Devenirăm imediat intimi. În două 
ore ştiui tot ce avea în suflet, în privinţa corpului mai aveam 
de aşteptat. Mania acestei poloneze era să-şi mutileze 
sistemul nervos cu pasiuni imposibile. Evident intrase în 
hora scârboasă a englezoaicelor ca în unt cu durerea ei cu 


tot. Începea pe un ton agreabil cântecul lor, părea că nimic 
nu se întâmplă, ca la toate cântecele pentru dans, şi iată că 
deodată inima ţi se-nmuia fără voia ta, deveneai trist, ca şi 
cum ţi-ai fi pierdut, auzindu-le, cheful de viata, atât era de 
adevărat că totul nu ducea nicăieri, tinereţea şi toate celelalte 
si vorbele iti rămâneau mereu în minte, chiar şi dupa ce 
cântecul se termina şi melodia pleca departe să se 
cuibărească în patul ei adevărat, cel mai adevărat, în 
mormânt. De două ori era reluat refrenul şi un fel de 
nostalgie te coplesea după acea dulce tara a morţii, o tara 
mereu tandră şi alinătoare exact ca o ceaţă. Vocile lor erau 
pe scurt nişte voci de ceaţă. 

Reluau în cor un plâns-reproş împotriva celor care mai 
erau pe acolo, târându-se, vietuind, aşteptând de-a lungul 
cheiurilor, a tuturor cheiurilor lumii, să treacă în cele din 
urmă viaţa, iluzionându-se, vânzând tot soiul de lucruri şi de 
portocale altor fantome, ştiri şi monede false, poliţie, viciosi, 
necazuri, povestind baliverne în această ceaţă a răbdării care 
e fără sfârşit. 

Tania se numea noua mea prietenă din Polonia. Viaţa ei 
era acum în fierbere, am înţeles, din cauza unui funcționar 
de bancă cvadragenar pe care-l cunoscuse la Berlin. Ar fi 
vrut să se-ntoarcă în Berlinul ei şi să-l iubească cu orice preţ 
si împotriva tuturor. Pentru a se-ntoarce acolo ca să-l 
întâlnească ar fi făcut orice. 

Vana impresarii, aceşti promitatori de angajamente, în 
întunericul scărilor mizere. O ciupeau de coapse, răii, 
aşteptând răspunsuri care nu mai veneau. Dar ea abia dacă 
băga de seamă masinatiile lor, atât era de preocupată de 
amorul ei din depărtare. Nici nu trecu o săptămână în 


asemenea condiţii şi catastrofa se întâmplă. Indopase 
Destinul cu ispite ca pe un tun, luni şi săptămâni la rând. 

Gripa îi ucise prodigiosul amant. Aflarăm nenorocirea 
într-o sâmbătă seară. Îndată ce primi ştirea, mă tari, 
descreierata, buimacă, să ia cu asalt Gara de Nord. Si asta nu 
era nimic, dar în delirul ei pretindea funcţionarului de la 
ghişeu să ajungă la timp la înmormântare. Îi trebuiră doi şefi 
de gară ca să 1-o scoată din cap, s-o facă sa-nteleaga că era 
mult prea târziu. 

În starea în care ajunsese nici nu mă puteam gândi s-o las 
singură. Tinea dealtfel la tragedia ei şi mai mult chiar tinea 
să mi-o infatiseze în plină transă. Ce ocazie! Amorurile 
contrariate de distanță şi de mizerie ca şi amorurile 
marinarului sunt magnifice şi irefutabile. Mai întâi cum n-ai 
ocazia să te întâlneşti prea des nu te poţi certa, şi asta e una 
la mână. Si apoi cum viata nu-i decât un delir indopat cu 
minciuni, cu cât esti mai departe şi poţi să minţi mai mult cu 
atât eşti mai mulţumit, e firesc. Adevărul nu-i bun la gust. 

Odată asiguraţi cu şi Tania că nu exista nici un tren 
posibil pentru Berlin, ne-am mângâiat cu telegramele. În 
biroul Bursei am redactat una foarte lungă, dar când s-o 
trimitem se ivi altă dificultate, nu ştiam de loc cui s-o 
adresăm. Nu cunoşteam pe nimeni la Berlin în afară de cel 
mort. Nu mai vorbeam acum decât despre mort. Tot vorbind 
am mai dat ocol de două sau trei ori Bursei şi cum trebuia să 
ne gândim la alinarea durerii într-un fel, urcarăm încet spre 
Montmartre, delirând de amărăciune. 

Din strada Lepic începi să-ntâlneşti oameni care vin în 
căutare de distracții în susul oraşului. Se grăbesc. Ajunşi la 
Sacre-Coeur, privesc în jos spre întunericul pe care-l face 


acea groapă mare şi mâloasă cu toate casele îngrămădite in 
fundul ci. 

In piatetä, în cafeneaua care ni se păru, după toate 
aparențele a fi cea mai putin scumpă, intrarăm. Tania ma 
lăsa drept consolare şi recunoştinţă s-o sărut în voie. Ii 
plăcea şi să bea. Pe banchetele din jurul nostru petrecäretii 
beti dormeau deja. Orologiul de deasupra bisericutei începu 
să bată ore şi ore nesfarsite. Ajunseseram la capătul lumii, 
era din ce în ce mai limpede. Nu se putea merge mai departe, 
pentru că după asta nu mai erau decât morţii. 

Începeau din Place du Tertre, de alături, morţii. Eram 
bine aşezaţi ca să-i putem zări. Treceau pe deasupra ga- 
leriilor Dufayel, pe la est prin urmare. 

Dar oricum trebuia să ştii cum să-i găseşti, adică din- 
lăuntru şi cu ochii aproape închişi, pentru că marile tufişuri 
de lumină ale publicitatii te împiedicau, chiar printre nouri, 
să-1 zăreşti pe morţi. Morţii, am înţeles imediat, îl luaseră cu 
ei pe Bébert, chiar ne-am facut cu ochiul Bébert şi cu mine, 
ŞI apoi ceva mai departe de el, cu fata foarte palidă care 
avortase în sfârşit, cea din Rancy, golită de acum de toate 
măruntaiele. Era plin de vechi clienţi de ai mei pe ici pe 
colo, şi cliente deasemeni, la care nu mă mai gândisem 
niciodată, şi alții încă, negrul într-un nor alb, singur, cel pe 
care-l biciuiseră degeaba atunci, îl ştiam de la Topo, şi taica 
Grappa deci, bătrânul locotenent al pădurii virgine! La ei mă 
mai gândisem din când în când, la locotenent, la negrul 
torturat şi de asemeni la spaniolul meu; preotul venise si el, 
preotul cu morţii în noaptea aceasta pentru rugile cerului, şi 
crucea lui de aur îl împiedica să zboare de la un cer la altul. 
Se agäta cu crucea de nori, de cei mai murdari şi de cei mai 


galbeni, si recunosteam pe măsură ce treceau si alti 
dispăruţi, mereu alti... Atât de numeroşi, că ti-era cu 
adevărat ruşine că n-ai avut timp să-i priveşti cât au mai trăit 
acolo alături de tine ani în şir.... 

N-ai niciodată destul timp, e adevărat, decât atât cât să te 
gândeşti la tine. 

In sfârşit, toate aceste javre au devenit îngeri fără ca eu să 
bag măcar de seamă! Nouri întregi de îngeri extravaganti şi 
obraznici peste tot. Hoinărind deasupra oraşului! O căutai pe 
Molly printre ei, era momentul, buna mea, singura mea 
prietenă, dar ea nu venise cu ei... Probabil că avea o bucăţică 
de cer aparte numai pentru ea, aproape de bunul Dumnezeu, 
atât fusese întotdeauna de bună Molly... Mă bucuram că n-o 
vedeam alături de aceste lepadaturi, pentru că morții aceştia 
erau într-adevăr nişte lepădături, nişte golani, pleavă şi clica 
de fantome adunate în acea seară deasupra oraşului. Mai ales 
dinspre cimitirul de alături veneau mereu, fără să-i pot 
desluşi prea bine. $i era totuşi un cimitir destul de mic, 
veneau chiar comunarzi, tot insangerati, care-şi deschideau 
gura mare parcă ar fi vrut să mai injure şi nu mai puteau... Îl 
aşteptau comunarzii pe La Perouse, cel din Iles, care îi 
convocase pe toţi în noaptea aceea pentru o adunare... La 
Pérouse nu mai termina cu pregătirile din cauza piciorului 
lui de lemn care 1 se punea de-a curmezisul... şi pe care îl 
fixa întotdeauna cu mare greutate şi apoi din cauza lornietei 
pe care nu 1-0 mai găseau. 

Nu vroia să apară printre nouri fără lornietă atârnată de 
gât, ideea lui fixă, faimoasa lui lornietă de circumstanta, o 
adevărată distracție care te face să vezi oamenii şi lucrurile 
de departe, mereu mai departe şi mereu mai dorite printr-un 


capăt al ei pe măsură ce şi in ciuda faptului că te apropii de 
ele. Cazacii îngropaţi pe lângă Moulin nu mai pridideau să 
iasă din mormintele lor. Făceau eforturi îngrozitoare, dar 
mai încercaseră de nenumărate ori. Cădeau la loc în fundul 
gropilor... Erau beti încă din 1820... 

Totuşi o rafală de ploaie îi făcu şi pe ei să tasneasca, 
racoriti în sfârşit deasupra oraşului. Se împrăştiară atunci şi 
ei la rândul lor umplând noaptea cu turbulenta lor de la un 
nor la altul... Opera îi atrăgea mai ales se pare cu marele ei 
jar de anunţuri din mijloc. Improscati, strigoii făceau un salt 
până la celălalt capăt al cerului şi atât de agitati şi numeroşi 
că te apuca ameteala. La Pérouse în sfârşit echipat ceru să 
încalece pe ultima bătaie a orei patru, il sustinurä şi-l aşezară 
mot deasupra. Instalat, încălecat în sfârşit, el tot mai 
gesticula şi se mai zbătea... Bătaia orei patru îl făcu să se 
clatine în timp ce se încheia. În spatele lui La Perouse se 
desfăşoară marele iures al cerului, o neruşinată debandadă, 
fantomele sosesc mereu din cele patru colţuri, toţi strigoii 
tuturor epopeilor... Se urmăresc, se sfidează şi se-nvrăjbesc 
secole contra secole. Nordul rămâne mult timp strivit sub 
îngrozitoarea lor încăierare. Orizontul se eliberează în sfârşit 
albăstrindu-se şi ziua se arată prin spărtura pe care au făcut-o 
în noapte ca să fugă. 

După asta e foarte greu să-i mai regăseşti. Ar trebui să 
ieşi din timp. 

li regăseşti prin părţile Angliei când ajungi pe acolo, dar 
ceața este prin ţinuturile acelea mereu atât de deasă, de 
compactă, ca nişte adevărate voaluri care se ridică fără 
încetare unele în faţa altora de la pământ până-n înaltul 
cerului. Cu rutină şi atenţie poţi ajunge să-i descoperi totuşi, 


dar niciodata pentru mult timp din cauza vantului care aduce 
alte rafale si aburi din larg. 

Femeia aceea mare de colo care pazeste Insula ramane 
cea din urmă. Capul ei se-naltä mult deasupra celor mai de 
sus aburi. Numai ea este vie in Insula. Părul ei roşu 
dominând totul, aureşte încă puţin norii, tot ce mai rămâne 
din soare. 

Mi se explică cum că ea încearcă să facă ceai. Trebuie sa 
încerce, pentru că va sta acolo o veşnicie. Nu va ajunge să-şi 
fiarbă ceaiul din cauza cetii care a devenit şi mai densă, şi 
mai friguroasă. 

Foloseşte drept ceainic carcasa unui vapor, cel mai 
frumos, cel mai mare dintre vapoare, ultimul pe care ar mai 
fi putut să-l găsească la Southampton, s-a obişnuit să-și 
încălzească ceaiul mereu pe valuri... Mestecă... Învârte cu o 
vâslă enormă... Are şi ea o treabă. 

Nu vede nimic altceva, mereu serioasă şi aplecată cum e. 

Hora a trecut exact pe deasupra ei, dar nu s-a mişcat, s-a 
obişnuit cu toate fantomele de pe continent care se rătăcesc 
pe aici... E gata... 

Scormoneste focul sub cenuşă între două păduri moarte, 
cu degetele, asta îi ajunge. 

Încearcă să-l aprindă, totul este numai al ei acum, dar 
ceaiul nu-i va fierbe niciodată. 

Nu mai au viaţă flăcările. 

Nu mai e viata pentru nimeni în lume, doar un pic pentru 
ea, în rest totul e aproape pe sfârşite. 


Tania mă trezi in camera în care in cele din urmă 
ajunseseram să ne culcăm. Era ora zece dimineaţa. Ca sa 


scap de ea i-am îndrugat că nu mă simţeam prea bine şi ca aş 
mai rămâne un pic în pat. 

Viaţa reîncepea. S-a prefăcut că mă crede. De îndată ce 
cobori, o luai şi eu din loc la rândul meu. Aveam într-adevăr 
o treabă. Sarabanda din noaptea trecută îmi lăsase un gust 
ciudat de remuscare. Amintirea lui Robinson mă härtuia. E 
adevărat că-l lăsasem în voia sorții şi, ce era şi mai rau încă, 
în grija abatelui Protiste. Asta spune tot. Auzisem desigur 
povestindu-se că totul mergea de minune acolo, la Toulouse, 
si că maica Henrouille se purta chiar bine cu el. Numai că în 
unele cazuri, nu-i aşa, nu auzi niciodată decât ceea ce vrei să 
auzi şi-ţi convine... Aceste vagi indicaţii nu dovedeau nimic 
în fond. 

Neliniştit şi curios, mă îndreptai spre Rancy în căutare de 
noutăţi, dar de data asta exacte, amănunțite. Ca să ajung 
acolo trebuia să trec prin rue des Batignolles pe unde locuia 
Pomone. Era în drumul meu. Ajungând în apropiere de casa 
lui, fui uimit să-l zăresc chiar pe el în colţul străzii, pe 
Pomone, pândind parcă pe un oarecare domn de la distanţă. 
Un eveniment pentru Pomone, care nu ieşea niciodată. 
Recunoscui şi pe tipul pe care-l urmărea, era un client, 
„Cidul”, cum se iscălea în corespondenţă. Dar noi ştiam din 
surse intime că lucra la poştă, „Cidul”. 

De ani de zile se ţinea scai de Pomone să-i găsească o 
fată bine crescută, visul lui. Dar domnisoarele care 1 se 
prezentau nu erau niciodată destul de bine crescute pentru 
gustul lui. Făceau gafe, pretindea el. Si treaba nu mergea. 
Dacă stai să te gândeşti bine, există două feluri de fete, cele 
cu „vederi largi” şi cele care au primit „o bună educaţie 
catolică”. Două feluri în care nenorocitele se pot simţi 


superioare, două feluri de a provoca pe temători şi pe 
nesătui, genul ,,deochiat” şi genul „fetiţă”. 

Toate economiile ,,Cidului” se topiseră în câteva luni de 
zile cu aceste căutări. Ajunsese acum cu Pomone la capătul 
resurselor şi al sperantelor. Aveam să aflu că se sinucisese 
chiar în acea seară pe maidan. Dealtfel, de îndată ce-l vazui 
pe Pomone ieşind de la el de acasă, nu m-am îndoit ca se 
petrecuse ceva neobişnuit. L-am urmărit aşa mult timp prin 
tot cartierul care-şi risipea prăvăliile de-a lungul străzilor şi 
culorile, ca să se termine în nişte cârciumi precare exact la 
marginea accizului. Când nu eşti grăbit, te pierzi uşor pe 
aceste străzi, derutat mai întâi de tristeţea lor şi apoi de prea 
multa indiferenţă a locurilor. Dacă ai avea ceva bani, te-ai 
azvarli într-un taxi ca să scapi, atât e de plicticos. Oameni 
pe care-i întâlneşti târâie în urma lor un destin atât de lânced 
că te simţi stingherit pentru ei. După ferestrele cu perdele e 
aproape sigur că micii rentieri au lăsat gazul deschis. Nu se 
poate face nimic! Accidente, se spune, nu-i cine ştie ce. 

Si nici o bancă să te aşezi. Numai cenusiu şi cafeniu peste 
tot! Când plouă, plouă din toate părțile, din fata, din coastă, 
si strada lunecă atunci ca spinarea unui peşte cu o sina de 
ploaie pe mijloc. Nici măcar nu poţi zice că e un cartier 
dezordonat, e mai degrabă ca o închisoare bine întreţinută, o 
închisoare care n-are nevoie de porți. 

Hoinărind aşa, l-am pierdut în cele din urmă pe Pomone 
si pe  sinucigasul tui, imediat dupärue des 
Vinaigriers. Ajuns atât de aproape de Garenne-Rancy, nu 
ma putui stăpâni să nu arunc o privire spre fortificaţii. 


De departe, Garenne-Rancy te-mbie, nimic de zis, din 
cauza copacilor din cimitirul cel mare. Mai ca te-ai lasa 
înşelat şi ai jura că-i Bois de Boulogne. 

Dacă vrei cu tot dinadinsul veşti despre cineva, trebuie 
să-ntrebi pe cei care ştiu. Oricum nu pierd mare lucru făcând 
o scurtă vizită familiei Henrouille, mi-am zis. Ei trebuie să 
ştie cum stau lucrurile la Toulouse. $i iată imprudenta pe 
care am comis-o. Nu bănuieşti. Nu ştii că ai ajuns şi totuşi te 
trezeşti de-a dreptul în cele mai întunecoase ţinuturi ale 
nopţii. O nenorocire te va ajunge curând. E de ajuns un 
fleac; şi oricum n-ar trebui să mai încerci niciodată să revezi 
anumiţi oameni, de soiul ăsta mai ales. Că nu mai scapi. 

Tot ocolind, mă trezu parcă împins de obisnuinta în fata 
casei lor. Stăteam şi mă tot minunam că se afla în acelaşi 
loc. Începuse să plouă. Pe stradă nimeni decât eu, care nu 
îndrăzneam să merg mai departe. M-aş fi întors din drum 
fără să mai starui, când usa casei se deschise exact atât cat 
să-mi poată face semn nevasta să intru. Desigur ea vedea tot. 
Mă zărise şovăind pe trotuarul din fata. Nu mai vroiam să 
mă apropii, cu toate că ea mă chema acum pe nume. 

— Doctore!... Vino repede! 

Aşa mă striga, autoritar... Mi-era teamă să nu fiu 
remarcat. Mă grăbii să urc până la micul lor peron, să 
regăsesc coridorul şi soba şi să revăd tot decorul. Si totuşi 
eram neliniştit. Apoi se apucă să-mi povestească că soţul ei 
era foarte bolnav de vreo două luni de zile şi că se simţea din 
ce în ce mai rău. 

Pe loc, desigur, bănuiala. 

— $1 Robinson? întrebai precipitat. 


Se făcu întâi că nu m-aude. Apoi se hotari: „O duc bine 
amândoi... Afacerea le merge şi ea bine la Toulouse”, îmi 
răspunse in cele din urmă, dar aşa, rapid. Şi fără o vorbă în 
plus mă asaltă din nou în legătură cu soţul ei bolnav. Îmi 
ceru să mă ocup imediat de el, fără să pierd un minut... „Că 
sunt atât de devotat... Că-l cunosc bine pe soţul ei... c-o fi, c- 
O pati... Că nu vrea să vadă nici un fel de doctor... Că nu mai 
ştiau adresa mea...” În sfârşit, mofturi. 

Dar eu aveam destule motive să mă tem ca această boală 
a soţului să nu aibă nişte origini bizare. Eram în măsură să- 
mi cunosc cucoana şi obiceiurile casei. Pe loc, o satanică 
curiozitate mă făcu să urc în camera lui. 

Era culcat exact în acelaşi pat în care-l îngrijisem pe 
Robinson după accident, numai cu câteva luni mai înainte. 

În câteva luni o cameră se schimbă chiar dacă nu se 
mişcă nimic în ea. Oricât de bătrâne, oricât de subrede, 
lucrurile mai găsesc încă, nu se ştie de unde, forța de a 
îmbătrâni şi mai mult. Totul era schimbat în jurul meu. Nu 
obiectele de la locurile lor, desigur, dar lucrurile ele însele, 
în adâncul lor. Sunt altfel lucrurile când le întâlneşti din nou, 
posedă s-ar zice mai multă forță pentru a pătrunde în noi cu 
mai multă tristeţe, mai adânc, mai blând decât altădată, forța 
de a se topi în acel fel de moarte care se produce în noi cu 
încetul, delicat, pe furiş, în faţa căreia în fiecare zi înveţi să 
te aperi mai puţin decât în ajun. O vezi de la o zi la alta 
muindu-se, zbarcindu-se în noi înşine, viata şi odată cu ea 
lucrurile şi fiintele, pe care le-ai părăsit neînsemnate, 
prețioase sau uneori chiar de temut. Teama sfârşitului a 
însemnat totul cu ridurile ei, în timp ce alergai prin oraş 
după pâine sau după plăcere. 


Curând nu vor mai exista decât oameni şi lucruri 
inofensive, demne de mila şi dezarmate în jurul trecutului 
nostru, nimic decât păcatele amutite pentru totdeauna. 

Nevasta mă lăsă singur cu soţul. Nu prea arăta bine soţul. 
Circulaţia aproape că i se oprise. li sugusa inima. 

— Voi muri, repeta, destul de simplu dealtfel. 

Aveam un fel de bafta de şacal de a mă afla de fata 
întotdeauna în asemenea situaţii. Îi ascultam inima bătând, 
aşa numai ca să fac ceva în situaţia dată, cele câteva gesturi 
pe care le aştepta. Inima îi alerga, ai fi putut zice, dincolo de 
coaste, închisă, alerga să prindă din urmă viaţa, în salturi, 
dar oricât s-ar fi zbătut, tot n-ar mai fi prins-o. Era terminat. 
Curând, tot poticnindu-se inima va începe să putrezească, 
mustind toată, roşietică şi băloasă ca o rodie veche strivită. 
Aşa se va prezenta inima lui flască pe dalele de marmoră, 
crăpată cu cuțitul după autopsie în câteva zile. Căci totul se 
va sfârşi printr-o frumoasă autopsie judiciară. Aşa 
prevedeam, gândindu-mă că toată lumea în cartier va povesti 
destule amănunte murdare în legătură cu această moarte, pe 
care n-o vor găsi în firea lucrurilor, după cealaltă istorie. 

O aşteptau la cotitură oamenii din cartier pe nevastă-sa, 
cu toate cancanurile adunate încă de la afacerea precedentă, 
pe care n-o uitaseră. Dar asta va fi ceva mai târziu. 
Deocamdată, soţul nu ştia nici cum să rămână, nici cum să 
moară. Parcă trecuse de acum dincolo de viaţă, dar nu reuşea 
totuşi să se desprindă încă de propriii lui plămâni. Alunga 
aerul şi aerul revenea. S-ar fi lăsat dus, dar oricum trebuia să 
trăiască până la capăt. Era un chin cu adevărat atroce, care-l 
făcea să se uite cruciş. 


— Nu-mi mai simt picioarele, gemea... Mi-e frig pana la 
genunchi... 

Ar fi vrut sa-si frece picioarele, dar nu mai putea. Nici sa 
bea nu mai putea. Era sfârşit. Dându-i ceaiul preparat de 
nevastă-sa, mă întrebam ce-ar fi putut să pună-n el. Nu prea 
mirosea plăcut ceaiul, dar mirosul nu-i o dovadă, şi valeriana 
miroase foarte urât. Si apoi când te inabuseai cum se 
înăbuşea soţul, nu mai avea nici o importantă că ceaiul era 
bizar. Se chinuia mult, se ostenea cu tot ce-i mai rămăsese 
muşchi sub piele, ca să mai sufere, să mai sufle. Se lupta în 
acelaşi timp împotriva vieţii şi a morții. Drept ar fi fost să se 
facă tandari în acest caz. Dar natura, când tine cu tot dina- 
dinsul să-şi bată joc de cineva, s-ar spune că nu cunoaşte 
limite. În spatele uşii nevastă-sa trăgea cu urechea la 
consultatia pe care 1-0 dădeam, dar eu o cunoşteam bine pe 
nevastă-sa. Tiptil am surprins-o. „Chit, chit”, îi facui. Nu se 
supără deloc şi chiar veni imediat să-mi şoptească la ureche: 

— Ar trebui să-l faceţi să-şi scoată proteza... Probabil că-l 
împiedică să respire... — Si eu aş fi vrut să-şi scoată 
proteza.... 

— Dar de ce nu 1-0 spuneţi singură! am sfătuit-o. — Era o 
sarcină delicată în starea în care se afla el. 

— Nu! Nu! Ar fi mai bine să vină de la dumneavoastră! îi 
da ea zor. De la mine, să nu 1 se pară ceva, ştiu eu.... 

— Aha! mă mirai, de ce? 

— De treizeci de ani o poartă şi niciodată nu mi-a vorbit 
despre ea... 

— Să 1-o lăsăm atunci! propun. Dacă tot s-a obişnuit să 
respire cu ea... 


— Oh! nu, nu mi-aş ierta-o! mi-a răspuns cu o oarecare 
emotie in glas... 

Ma întorsei fără vorbă in camera lui. Mă auzi intorcandu- 
mă lângă el, soţul. Se bucură că m-am întors. Între două 
sufocări mai vorbea, încerca chiar să fie amabil cu mine. Îmi 
ceru veşti despre mine, dacă-mi făcusem o nouă clientelă... 
„Da, da” îi răspundeam la toate întrebările. Ar fi fost prea 
lung şi prea complicat să-i dau amănunte. Nu era momentul. 
Ascunsa după canatul uşii, nevastă-sa îmi făcea semn să-l 
mai cer încă o dată să-şi scoată proteza. Atunci mă apropiai 
de urechea soţului şi-l sfătui în şoaptă să-şi scoată proteza. 
Gafă! „Am aruncat-o în closet!”... făcu el cu ochii plini de 
groază. Pe scurt, o cochetărie. Si horcăi îndelung dupa 
aceea. 

Esti artist cum poţi. Toată viata, osteneala lui estetică se 
risipise numai în legătură cu proteza. 

Momentul confesiunilor. Aş fi vrut să profit ca sä-1 cer 
părerea în legătură cu ceea ce 1 se întâmplase maică-sii. Dar 
nu mai putea. Bătea câmpii. Şi balele începură să-i curgă 
abundent. Sfârşitul. Nici un mijloc de a mai scoate măcar o 
frază de la el. Îi închisei gura şi coborâi. Nevastă-sa în 
culoarul de jos nu era deloc mulţumită şi aproape că m-a 
ocărât din pricina protezei, ca şi cum ar fi fost greşeala mea. 

— De aur era, doctore... Ştiu! Ştiu şi cât a plătit-o!... Nu se 
mai fac în ziua de azi!... O poveste întreagă. „Să urc şi să 
mai încerc”, 1-am propus atât eram de stingherit. Dar numai 
însoţit de ea. 

De această dată soţul aproape că nu ne-a mai recunoscut. 
Horcăia mai încet când eram aproape de el, ca şi cum ar fi 
vrut să audă ce ne spuneam eu şi nevastă-sa. 


N-am venit la înmormântare. Nici autopsie n-a fost cum 
mă temeam. Totul s-a petrecut fără zgomot. Dar cu văduva 
Henrouille am rămas certat de-a binelea din cauza protezei. 


Tinerii sunt atât de zoriti să facă dragoste, se grăbesc atât 
de mult să apuce tot ce li se oferă drept distracție, că nu stau 
să-şi aleagă plăcerile. Sunt într-un fel ca acei călători care se 
silesc să-nghită la repezeală tot ce li se serveşte la bufetul 
gării, între două semnale. Numai să le pui la dispoziţie cele 
două, trei cuplete care-i ajută sä-ntretinä o conversaţie de 
amor, asta le ajunge, sunt fericiți. E uşor să-i multumesti pe 
cei tineri, şi apoi de altminteri, se pot distra cum vor, e 
adevărat! 

Se îndreaptă cu toţii spre plaja strălucitoare, la malul 
apei, acolo unde femeile au aerul că sunt în sfârşit libere, 
acolo unde sunt atât de frumoase că nu mai au nevoie nici 
măcar de minciuna visurilor noastre. 

Si atunci desigur odată cu iarna ţi-e greu să te-ntorci, să-ţi 
spui că totul s-a terminat, să ţi-o mărturiseşti. Rămâi oricum 
în mijlocul frigului, al vârstei, să mai speri încă. E de înţeles, 
păcătoşi cum suntem. Nu trebuie să dăm vina pe nimeni. 
Bucurie şi fericire înainte de toate. Asta e părerea mea. Si 
apoi când începi să te ascunzi de ceilalţi e semn că ţi-e teamă 
să te mai amuzi cu ei. Semn de boală. Ar trebui să stim de ce 
ne încăpăţânăm să nu ne vindecäm de singurătate... Un alt 
tip pe care-l întâlnisem în timpul războiului la spital, un 
caporal, îmi vorbise cumva despre aceste sentimente. Păcat 
că nu l-am mai revăzut pe băiatul acela! „Pământul e mort! 
îmi explicase... lar noi viermi, viermi pe hoitul lui cel mare 
si imputit  halindu-i mereu märuntaiele, sugandu-i 


otravurile... Nimic de facut. Suntem putrezi din nastere... 
Asta-i!” 

Ce are a face că mi ţi l-au dus pe acest filozof într-o seară 
în mare viteză lângă bastioane, asta era o dovadă în plus că 
mai era încă bun de împuşcat. I-au trebuit chiar doi jandarmi 
să-l ducă, unul mare şi unul mic. Mi-aduc bine aminte. Un 
anarhist, s-a spus despre el în Consiliul de război. 

După ani şi ani, tot gândindu-te, se întâmplă să vrei să 
prinzi iar vorbele pe care le-au spus unii oameni şi chiar să-i 
întâlneşti pe oamenii care le-au spus, ca să-i întrebi ce au 
vrut să spună... Dar sunt de mult duşi! Nu aveai destulă 
învăţătură ca să-i fi înțeles... Ai vrea să ştii dacă nu cumva 
şi-au schimbat părerea din întâmplare... Dar e mult prea 
târziu... S-a terminat. Nimeni nu mai ştie nimic despre ei... 
Trebuie să-ţi continui singur drumul în noapte. Ţi-ai pierdut 
adevărații tovarăşi. Si nu le-ai pus întrebarea cea mai 
nimerită, cea adevărată, cât mai era încă timp. Cât erai lângă 
ei, n-o ştiai. Un om pierdut. Şi apoi eşti oricum în întârziere. 
Toate astea sunt doar regrete care nu-ţi mai tin de cald. 

În sfârşit din fericire, abatele Protiste veni el să mă caute 
într-o bună dimineaţă, ca sä-mpärtim câştigul, cel pe care-l 
obtinusem din afacerea cu cavoul maicii Henrouille. Nu 
credeam c-am să mai văd ceva vreodată de la preot. Parcă- 
mi picaseră din cer. Câte o mie cinci sute de franci pentru 
fiecare. Aducea în acelaşi timp veşti bune de la Robinson. 
Ochii lui după cât se părea mergeau mult mai bine. 
Pleoapele nu-i mai supurau. Si toţi cei de acolo mă chemau 
să vin. Le promisesem dealtfel să merg să-i văd. Protiste el 
însuşi stăruia. 


După câte îmi povestea am înţeles că Robinson se va 
însura curând cu fiica negustoresei de lumânări a bisericii de 
lângă cavou, cea de care depindeau mumiile maicii 
Henrouille. Căsătoria era ca şi făcută. 

Fireşte toate acestea ne făcură să vorbim într-un fel 
despre decesul domnului Henrouille, dar fără să stăruim, şi 
reluarăm mai plăcut vorba despre viitorul lui Robinson şi 
chiar despre acest oraş Toulouse pe care eu nu-l cunoşteam 
deloc şi despre care Grappa îmi vorbise odinioară, şi apoi 
despre genul de comerţ pe care-l făceau acolo Robinson 
împreună cu bătrâna şi în sfârşit despre tânăra care se va 
mărita cu Robinson. Pe scurt vorbirăm câte puţin de toate şi 
despre toate... O mie cinci sute de franci! Mă făceau 
indulgent şi ca să zic aşa optimist. Gaseam că toate 
proiectele lui Robinson despre care-mi vorbea abatele erau 
foarte înțelepte, pline de bun simţ şi judecată, adaptate la 
împrejurări... Totul se va aranja. Aşa credeam cel putin. Si 
apoi începurăm să discutăm, eu şi părintele, despre vârstă. 
Trecuseram şi eu şi el de mult de treizeci de ani. Rămâneau 
departe în trecut cei treizeci de ani ai noştri pe malurile 
namolite de ape şi fără prea mari păreri de rău. Nu mai 
merita nici măcar osteneala să-ntorci capul ca să mai priveşti 
o dată malurile. Nu pierdem mare lucru îmbătrânind. 
„Trebuie să fii abject, conchisei eu, ca să regreti un an mai 
degrabă decât altul! ... Aşa că noi, părinte, putem imbatrani 
cu curaj, fără mofturi! A fost ziua de ieri oare atât de 
plăcută? Sau cea de acum un an! Cum ti s-a părut? Să 
regreti, ce? Oare? Tineretea?... Noi n-am avut tinerete!...” 

„Întineresc, e adevărat, mai degrabă dinlăuntru şi pe 
măsură ce înaintează în vârstă cei săraci, şi când li se apropie 


sfârşitul, dacă au încercat să se lepede în drum de toată 
minciuna şi frica şi nerusinata poftă de a se supune care li s- 
a dat din naştere, devin pe scurt mai putin dezgustatori ca la 
început. Încolo nimic din ce există pe pământ nu e pentru ei! 
Nu-i priveşte! Sarcina lor, singura, e să se lepede de 
supunerea lor, s-o borască. Dacă ajung s-o facă înainte de a 
crăpa se pot lăuda că n-au trăit degeaba”. 

Hotărât, eram binedispus. Cei o mie cinci sute de franci 
îmi atâtau verva, continua: „Tinereţea adevărată, singura, 
părinte, e să iubeşti lumea întreagă fără distincție, numai asta 
e adevărat, numai asta e tinereţea şi prospetimea. Ei bine, 
cunoşti vreunul care să fie atât de chibzuit, părinte?... Eu 
unul, nu!... Nu văd pretutindeni decât odioase şi străvechi 
neghiobii borşindu-se în trupuri mai mult sau mai puţin 
tinere, şi cu cât se borşesc mai mult aceste murdării cu atât în 
răscolesc mai mult pe cei tineri şi pretind atunci că sunt 
formidabil de tineri. Dar nu e adevărat, e numai 
pălăvrăgeală!... Sunt tineri numai în felul furunculelor în 
care forfoteşte puroiul şi le umflă.” 

Era cam încurcat Protiste că-i vorbeam aşa... Ca să nu-l 
agasez prea mult schimbai vorba... Mai ales că fusese amabil 
cu mine şi chiar providential... Când un subiect te frământă 
cum mă frământa pe mine, e greu să renunti la el... De îndată 
ce rămâi singur te copleseste subiectul întregii tale vieţi... Te 
idioteste. Ca să scapi încerci să spoiesti cu el pe toți cei care 
vin să te vada si asta îi plictiseşte. A fi singur înseamnă a te- 
nvata cu moartea. „Vom muri, i-am mai spus, mai rău decât 
Câinii, şi ne vor trebui o mie de minute ca să cräpäm şi 
fiecare minut va fi nou şi incoltit de atâta spaimă încât să 
uităm de o mie de ori toată plăcerea pe care am avut-o 


făcând o mie de ani dragoste... Fericirea pe pământ e să mori 
iubind, înconjurat de iubire. Restul nu e nimic decât frică, pe 
care nu îndrăzneşti s-o mărturiseşti, nu e nimic decât artă.” 

Protiste ascultându-mă divagând în felul acesta îşi făcu 
gânduri că mă-mbolnăvisem din nou. Poate că el avea 
dreptate şi eu greşeam în toate. În pustnicia mea, gata să caut 
o pedeapsă egoismului universal, imaginaţia mea o lua razna 
într-adevăr, aş fi căutat o pedeapsă până-n pânzele albe! Te 
distrezi cum poţi şi când poţi pentru că ocaziile de a merge 
undeva sunt foarte rare, din cauza banilor care-ţi lipsesc, şi 
încă mai rare ocaziile de a scăpa de tine însuţi şi de a face 
dragoste. 

Sunt de acord că nu eram deloc în drept să-l agasez pe 
Protiste cu ideile mele contrarii convingerilor lui religioase, 
dar trebuie să mărturisesc că avea în toată persoana lui un 
anumit aer de superioritate care probabil că-i enerva pe 
multi. După părerea lui ne gäseam cu toții pe pământ, 
numerotati, într-un fel de scârboasă sala de aşteptare a 
eternității pe pământ. Numărul lui era excelent bineînţeles, 
rezervat pentru Paradis. Restul nu-l interesa. 

Asemenea convingeri nu-s de înghiţit. În pofida acestui 
lucru, pentru că mi se oferise chiar în aceeaşi seară să-mi 
avanseze suma de care aveam nevoie pentru calatoria la 
Toulouse încetai să-l mai inoportunez şi să-l mai contrazic. 
Frica de a da peste Tania cu fantoma ei la „Tarapout” mă 
făcu să accept pe loc invitația. Oricum, o săptămână sau 
două de trai bun, îmi ziceam. Dracul are la îndemână toate 
mijloacele ca să te ispiteasca. Nu le dai de capăt niciodată! 


Numai un pic să trăieşti mai mult şi n-ai mai şti încotro s- 
o apuci de atâta fericire. Risipite peste tot, pute pământul de 
aceste stârpituri de fericire, nu mai poţi răsufla de ele. 

Stârpiturile de prin muzee, avortonii adevăraţi, există 
oameni care numai văzându-i se-mbolnăvesc, gata mereu să 
vomeze. Te poţi îmbolnăvi de asemeni numai gândindu-te la 
prizăritele noastre încercări de a fi fericiţi, pierituri mult 
înainte de a fi murit cu adevărat. 

Mereu ai tanji dupa ele daca nu le-ai uita. Fără a mai 
pune la socoteală osteneala pe care ţi-ai dat-o ca să ajungi 
acolo unde ai ajuns, tot atatandu-ti mereu speranţa, căzătura 
noastră de fericire, fervorile şi minciunile... Dacă mai vrei, 
poftim! $i apoi, bani! Si odată cu ei mofturi şi eternitati câte 
vrei... Lucrurile pe care eşti pus să juri şi pe care juri şi pe 
care le crezi nespuse de alții niciodată şi nejurate înainte sa- 
ti fi umplut tie spiritul şi gura, şi parfumurile şi mangaierile 
si strâmbăturile, în sfârşit toate, ca să termini în cele din 
urmă prin a le ascunde cât poţi, ca să nu mai vorbim de 
ruşinea şi de frica de a nu le râgâi pe toate ca pe o vărsătură. 
Nu îndârjirea ne lipseşte, aşadar, ci faptul că cel mai adesea 
nu găsim drumul cei bun care duce liniştit spre moarte. 

A merge la Toulouse era în definitiv tot o prostie. Nu m- 
am îndoit o clipä de asta, deci nu am scuze. Dar tot 
urmându-l aşa pe Robinson în aventurile lui, prinsesem 
gustul afacerilor dubioase. Încă de la New-York, în nopţile 
în care nu mai puteam dormi, mă frământam cum aş putea 
să-l însoțesc pe Robinson mai departe, tot mai departe. Te 
afunzi în noapte, te-ngrozeşti mai întâi, şi totuşi vrei încă să- 
ntelegi şi atunci nu-i mai părăseşti adâncurile. Dar sunt prea 
multe de înţeles în acelaşi timp. Viaţa e cu adevărat mult 


prea scurtă. Nu vrei să fii nedrept cu nimeni. Iti faci 
scrupule, şovăi să judeci totul dintr-odată şi ţi-e frică să nu 
mori şovăind, pentru că atunci sigur ai venit pe pământ 
degeaba. Mai rău decât orice. 

Trebuie să te grabesti să nu-ţi ratezi moartea. Boala, 
mizeria care iti fac praf orele, anii, insomniile care te- 
ncenuseaza zile şi săptămâni, şi cancerul care urcă poate 
meticulos şi sângerând din rect. 

Timpu-i scurt, se zice! Fără a mai pune la socoteală 
războaiele gata mereu să se dezlantuie în plictiseala cri- 
minală a oamenilor, să urce din pivnițele în care sunt închişi 
săracii. Sunt ucişi oare destui săraci?... Nu-i sigur... Asta e 
problema? Ar trebui poate să-i strângem de gât pe cei care 
nu înțeleg? Si să se nască alti săraci, mereu alti, până când 
se va întâmpla sa-nteleaga în sfârşit bine batjocura, toată 
batjocura... Cum tunzi peluzele până când iarba e cu 
adevărat moale şi bună. 

Debarcand la Toulouse, mă trezii în fata gar destul de 
şovăitor. O bere la bufet şi iată-mă hoinărind pe străzi. 
Plăcute sunt oraşele necunoscute! E momentul şi locul în 
care poţi crede că toți oamenii sunt buni. E un moment de 
vis. Poti profita că e numai un vis şi să zăboveşti putin prin 
grădina publică. Dar, trecut de o anumită vârstă, fără 
excelente motive de familie, ai aerul, ca Parapine, ca 
urmäresti fetiţele in grădina publică, trebuie sa te feresti. E 
mai bine, înainte de a trece pragul grădinii, sa intri la 
patiserie, in frumosul magazin din colt aranjat minutios ca 
un decor de bordel cu pasarele care impodobesc oglinzile cu 
marginile late. Lumea se oglindeste mesterind praline, 
multiplicata la nesfarsit. Loc pentru serafimi. Domnisoarele 


din magazin flecăresc despre afacerile lor amoroase in 
soapta, cam asa: 

— Atunci i-am spus că poate veni să mă caute duminică... 
Mătuşa mea care a auzit a făcut o întreagă tevatură din cauza 
tatii... 

— Dar tatăl tău nu-i însurat a doua oară? a întrerupt-o o 
colegă. 

— Ce are a face dacă-i însurat a doua oară?... Are oricum 
dreptul să ştie cu cine umblă fiică-sa... 

Era şi părerea celeilalte domnişoare din magazin. De 
unde o controversă pasionată între toate domnişoarele din 
magazin. În zadar, ca să nu le deranjez, mă-ndopam în colţul 
meu, fără să le întrerup, cu prăjituri şi tarte, care se topeau 
dealtfel fără urmă, în speranţa că vor ajunge să rezolve 
aceste delicate probleme de întâietăți familiale, ele nu mai 
terminau. Nimic nu apărea la orizont. Neputinta lor 
speculativă le marginea la o ura fără nici o claritate. Crăpau 
de ilogism, de vanitate şi de ignoranță domnişoarele din 
magazin şi se-mbălau şuşotindu-şi mii de ocări. 

Am rămas totuşi fascinat de dezolanta lor mizerie. Am 
început să mănânc şi babas-urile. Nu le mai tineam 
socoteala. Nici ele. Speram că nu va trebui să plec înainte ca 
ele să ajungă la o concluzie... Dar pasiunea le făcuse mai 
întâi surde şi apoi mute în privinţa mea. 

Cu fierea sleită, crispate, se ţineau la adăpostul tejghelei 
cu prăjituri, toate la un loc invincibile, închise şi intepate 
rumegând ,,las' că mai vorbim nor”, şi mai inveninate, să- 
mproaste cu altă ocazie şi mai prompt decât de astă dată 
dobitociile lor turbate şi jignitoare pe care le cunoşteau pe 


seama colegei. Ocazie care dealtfel nu va intarzia sa apara, 
pe care o vor face să se ivească... 

Lături de argumente asaltând neantul. In cele din urmă 
m-am aşezat ca să mă poată zăpăci mai bine cu zgomotul 
neîntrerupt al vorbelor, cioturi de idei, ca la malul apei unde 
vălurele de pasiuni neîncetate nu ajung niciodată să se 
organizeze. 

Asculti, aştepţi, speri, ici, colo, în tren, la cafenea, pe 
stradă, în salon, la portar, aştepţi, aştepţi ca răutatea ome- 
nească să se organizeze ca la război, dar se agită numai şi 
nimic nu se întâmplă, niciodată, nici la ele, la bietele 
domnişoare şi nici la alții. Nimeni nu vine să ne ajute. O 
enormă flecăreală se întinde peste tot cenuşie şi monotonă 
deasupra noastră, ca un miraj peste măsură de descurajant. 
Si tocmai atunci intrară două dame şi milosul farmec al 
conversatiei ineficace, învăluindu-ne pe mine şi pe 
domnişoare, fu întrerupt. Clientele fură obiectul unei 
precipitate atenţi din partea personalului. Le venira în 
întâmpinarea comenzilor şi a celor mai mici dorinţe. 
Alegeau, ciuguleau de ici-colo prăjituri şi tarte pentru a le 
cumpăra. În momentul plăţii se risipiră în alte politeturi şi-şi 
oferiră apoi reciproc prăjiturele crocante de rontait „pe loc”. 

Una dintre ele refuză cu mii de mulţumiri, explicând cu 
mii de amănunte confidentiale celorlalte dame, foarte 
interesate, că doctorul ei îi interzicea de acum încolo orice 
fel de dulciuri şi că era nemaipomenit doctorul ei, că făcuse 
minuni în constipatiile din oraş şi de aiurea, că printre altele 
era gata s-o vindece şi pe ea de o retenţie de care suferea de 
mai mult de zece ani, datorită unui regim foarte special, şi 
datorită unui medicament numai de el cunoscut. Damele nu 


vrura sa se lase mai prejos in chestiuni de constipatie. Ele 
sufereau mai mult decat oricine de constipatie. Protestau. 
Vroiau probe. Doamna pusă la îndoială adauga numai ca 
„dădea acum vânturi când mergea călare, ca un foc de 
artificii... Că din cauza acestor şei noi, foarte rigide, foarte 
rezistente, trebuia să-şi ia noi precauţii... Câteodată erau atât 
de tari, aceste minunate şei noi, că ea simţea o durere 
îngrozitoare la fund... sfâşietoare. Era obligată să se ungă cu 
vaselină înainte de a merge la closet”. Un asemenea 
argument nu mai putea fi respins. Aşa că plecară aceste 
cliente foarte sfătoase, însoțite până la pragul patiseriei 
„Păsărelele” de multele surâsuri ale magazinului. 

Parcul din față imi päru propice unei mici halte de 
reculegere, timp cât să-mi adun gândurile înainte de a pleca 
în căutarea prietenului meu Robinson. 

În parcurile provinciale, băncile rămân aproape tot timpul 
hbere in diminetile din cursul săptămânii, risipite pe 
marginile rondurilor intesate de trestie şi margarete. Langa 
imitatiile de stânci, pe o apă strict îngrădită, o barcuta de 
tablă, învăluită în pieiluşoare era legată de mal cu o sfoară 
mucezită. Schiful naviga duminica, era anunţat pe un afiş, 
iar preţul unui tur al acului: doi franci. 

Cati ani? Câţi studenţi? Câte fantome? 

În toate colţurile grădinilor publice există astfel de 
unghere pline de gropnitele înflorite ale idealurilor, de 
boschete ale promisiunilor şi de batiste murdare de tot ce 
vrei. Nimic serios. 

Dar destul cu fantasmagoriile! La drum mi-am zis, în 
căutarea lui Robinson şi a bisericii sale Sainte-Eponime, a 


cavoului in care-şi tinea mumiile împreună cu bătrâna. 
Venisem să văd tot, trebuia s-o pornesc. 

Trăsura mă purtă ocolind într-un moft de trap în causul 
străzilor umbrite ale bătrânului oraş, acolo unde lumina 
rămâne prinsă între acoperişuri. Duceam cu noi o mare 
zuruială de roti, îndărătul calului tot numai potcoave, trecând 
peste şine şi pasarele. De foarte multă vreme oraşele din sud 
n-au mai ars. Parcă niciodată n-au arătat atât de bătrâne. 
Războaiele nu se mai poartă pe aici. 

Ajunserăm în faţa bisericii Sainte-Eponime când sună de 
amiază. Cavoul era ceva mai departe, sub o troiță. Mi se 
indică locul care se afla exact în mijlocul unei grădini foarte 
veştede. Se pătrundea în această criptă printr-un fel de gaura 
baricadată. Zării de departe pe cea care o păzea, o fată. li 
cerui mai întâi veşti despre prietenul meu Robinson. Tocmai 
trebuia să-nchidă poarta, fata. Surâse amabil raspunzandu-mi 
şi-mi dădu imediat veşti bune. 

În lumina amiezii, din locul în care eram, totul în jur 
părea trandafiriu şi pietrele măcinate de vreme urcau spre 
cer în susul bisericii, parcă ar fi fost şi ele gata la rândul lor 
să se topească în aer. 

Trebuie să fi avut cam douăzeci de ani, fata, picioarele 
puternice şi zvelte, un bust micut foarte grațios, un căpşor 
îngust deasupra, bine conturat, hotărât, ochii un pic poate 
prea negri şi atenți pentru gustul meu. Ca gen, deloc 
visătoare. Ea scria scrisorile lui Robinson, cele pe care le 
primeam de la el. Mi-o luă înainte cu mersul ei hotărât, spre 
cavou, picior, gleznă bine desenată, şi încheieturi de mare 
iubäreatä care se arcuiau probabil foarte precis la momentul 
potrivit. Mâini scurte puternice, care ştiau să strângă bine, 


mâini de muncitoare ambițioasă. Un zgomot sec cand 
întoarse cheia. Căldura ne învăluia din toate părțile şi 
tremura deasupra şoselei. Vorbeam despre una, despre alta 
si, odată redeschisă poarta ne hotararam să facem o vizită in 
cavou cu toate că era ora prânzului. Începui să-mi recapăt 
nepăsarea. Ne înfundarăm în răcoarea care creştea în spatele 
felinarului. Era chiar foarte plăcut. Mă prefăcui că mă clatin 
între două trepte ca s-o apuc de braţ, ceea ce ne făcu să 
glumim si, odată ajunşi pe pământul bătătorit de jos, o 
sărutai pe gât. Ea protestă mai întâi, dar nu prea. 

După un moment de tandrete ma răsucui în jurul 
pântecului ci ca o adevărată rama amoroasă. Viciosi ne 
mozoleam buzele pentru o conversatie intre suflete. Cu 
mâna îi măsurai uşor coapsele cambrate, e plăcut asa, cu 
felinarul aşezat jos pe pământ, pentru că poţi privi în acelaşi 
timp reliefurile mişcătoare ale picioarelor. E o poziţie 
recomandabilă. Ah! Nu trebuie să pierzi nimic din aceste 
momente! Trage cu ochiul! Merită! Ce zvâcnet! Ce bună 
dispoziție! Ne reluarăm conversaţia într-o notă noua de 
intimitate şi simplicitate. Eram prieteni. Amorul mai întâi. 
Am economisit astfel zece ani! 

— Vii adesea aici? o întrebai gâfâind şi gafând. 
Dar continuai. Mama dumitale vinde, nu-i aşa, lumânări la 
biserica de alături? Abatele Protiste mi-a vorbit şi despre ea. 

— O înlocuiesc pe doamna Henrouille în timpul 
prânzului... mi-a răspuns. După amiaza sunt modistă... In 
strada Teatrului... N-ai trecut prin fata teatrului venind 
încoace? 

Mă linişti încă o dată în privinţa lui Robinson, îi mergea 
foarte bine, şi specialistul de ochi credea că va vedea în 


curând atât cat să se conducă singur pe stradă, încercase 
deja. Totul era de bun augur. Maica Henrouille, în ceea ce o 
privea, se declara mulţumită de cavou. Făcea afaceri bune şi 
economii. Un singur inconvenient, în casa în care locuiau, 
plosnitele îi împiedicau pe toţi să doarmă, mai ales în nopţile 
furtunoase. Atunci ardeau sulf. Părea că Robinson vorbea 
adesea despre mine şi chiar de bine. Din una în alta 
ajunserăm la istoria şi împrejurările căsătoriei lor. 

E adevărat că n-o întrebasem cum o cheamă. O chema 
Madelon. Se născuse în timpul războiului. La urma urmei 
proiectul căsătoriei lor îmi convenea. Madelon era un nume 
uşor de ţinut minte. Desigur că ştia ea ce face căsătorindu-se 
cu Robinson. În fond, în ciuda ameliorărilor, el va fi pentru 
totdeauna un infirm... $i ea care credea că numai ochii în 
sunt atinşi... Dar nervii lui erau la fel de bolnavi şi moralul si 
tot restul... Eram cât pe-aci să-i spun, s-o pun în gardă... Dar 
n-am ştiut niciodată să port o conversaţie despre căsătorie şi 
NICI s-0 ispravesc. 

Ca să schimb vorba mă arătai subit interesat de lucrurile 
din cavou, că doar de asta venisem atât de departe, să-l văd, 
era momentul să mă ocup de el. 

Cu felinarul ei cel mic, Madelon şi cu mine luminaram 
peretele ca să scoatem cadavrele din umbră unul câte unul. 
Aveau de ce cădea pe gânduri turiştii! Erau lipiti de zid ca 
nişte împușcați aceşti vechi morţi... Nici în piele, nici în 
oase, nici în haine nu erau cu totul... Un pic din toate acestea 
la un loc... Jegoşi şi gauriti... Timpul care le stătea in carca 
de atâtea secole nu-i lăsa nici acum în pace... Le mânca de 
ici de colo câte o bucată de obraz... Le lărgea mereu găurile, 
dar tot mai găseai lungi odgoane de epiderma pe cale 


moartea le uitase pe cartilagii. Burta li se golise de tot şi 
aveau acum in loc de buric un fel de mic leagan de umbra. 

Madelon mi-a explicat ca intr-un cimitir de var nestins 
aceşti morţi aşteptaseră mai mult de cinci sute de ani ca sa 
ajungă aici. Nu mai puteai spune că sunt nişte cadavre. 
Starea de cadavre se terminase pentru ei de mult. Ajunseseră 
încet, încet la hotarele prafului. 

Erau în acest cavou şi de cei mari şi de cei mici, douăzeci 
si şase în total, care nu mai cereau altceva decât să intre în 
eternitate. Si nu erau lăsaţi. Femei cu bonetele găurite în 
vârful testelor, un cocoşat, un uriaş şi chiar un copil de tata 
terminat şi el, cu un fel de barbeticä de dantelă in jurul 
gâtului lui minuscul, uscat, dacă vreţi, şi un cäpetel de 
scutec. 

Câştiga multi bani maica Henrouille cu aceste rămăşiţe 
seculare. Când te gândeşti că şi ea era aproape ca aceste 
fantome când am cunoscut-o... Trecui astfel prin faţa tuturor 
însoțit de Madelon. Unul câte unul aşa zisele lor capete 
intrau supuse în cercul neiertător al luminii de lampă. Nu era 
încă întuneric de tot în fundul orbitelor lor, mai persista ceva 
asemănător privirii, dar mai blând, cum e privirea oamenilor 
care ştiu. Ceea ce te deranja cel mai mult era mirosul de praf 
care parcă te apuca de nas. 

Maica Henrouille nu pierdea nici o vizită de-a turiştilor, îi 
punea la treabă pe morţi ca-ntr-un circ. O sută de franci pe zi 
îi aduceau morţii în plin sezon. 

— Nu-i aşa că nu par trişti? mă întreba Madelon. 

Întrebarea era rituală. 

Moartea nu-i spunea nimic acestei fetişcane. Se născuse 
în timpul războiului când se moare uşor. Eu ştiam bine cum 


se moare. Invatasem. Suferinta era enormă. Poti să 
povestesti turiştilor că aceşti morţi sunt mulţumiţi. Ei ce să 
zică? Maica Henrouille îi bătea chiar pe burtă pe cei care 
mai aveau destul pergament deasupra şi se auzea atunci: 
„bum, bum”. Dar nici asta nu era o dovadă că totul merge 
bine. 

În sfârşit ne-am întors cu Madelon la afacerile noastre. 
Era deci adevărat că lui Robinson îi mergea mai bine. Nu 
doream nimic mai mult. Părea că tine la căsătoria ei, gagica! 
Se plictisea tare probabil la Toulouse! Erau rare ocaziile 
când puteai să întâlneşti un băiat care să fi călătorit atât ca 
Robinson. Ce de poveşti mai ştia! Adevărate şi mai puţin 
adevărate! Le vorbise dealtfel îndelung despre America şi 
despre tropice. Era perfect. Si eu fusesem în America şi la 
tropice. Ştiam şi eu poveşti. Mi-am propus să le povestesc. 
Dealtfel nu călătorind m-am împrietenit eu cu Robinson? 
Felinarul se stinsese. L-am mai aprins de vreo zece ori în 
timp ce amestecam trecutul cu viitorul. Îşi ferea sânii care 
erau foarte sensibili. 

Totuşi, cum maica Henrouille trebuia să se-ntoarcă dintr- 
un minut în altul de la masă, urcarăm în cele din urmă la 
lumina zilei pe nişte trepte abrupte şi şubrede ca o scară 
mobilă. Am remarcat-o. 


Din cauza acestei scări atât de înguste şi periculoase, 
Robinson nu cobora prea des in pivnita cu mumii. De fapt 
rămânea cel mai adesea în faţa uşii ca să facă un pic de 
reclamă pentru turişti şi să înveţe de asemenea să 
redescopere lumina, puţin câte puţin cu propriii lui ochi. 


In acest timp, în adâncuri, maica Henrouille se descurca. 
În realitate muncea cât doi cu mumiile. Agrementa vizita 
turiştilor cu un mic discurs despre morţii ei de pergament. 
„Nu sunt deloc dezgustători, domnilor şi doamnelor, pentru 
că au fost păstraţi în var, după cum vedeţi, mai mult de cinci 
veacuri... Colecţia noastră este unică în lume... Carnea 
fireşte a dispărut... Numai pielea le-a mai rămas, foarte 
tăbăcită şi ea... Sunt goi dar nu indecenti... Observati că un 
copil a fost înmormântat odată cu mama lui. $i copilul s-a 
păstrat foarte bine... $i cel mare de colo cu cămaşa şi dantela 
care se mai tin încă pe el... Are toţi dinţii... Observati...” Le 
ciocänea la urmă încă o dată tuturor pieptul care suna ca o 
tobă... 

„Vedeţi, doamnelor si domnilor, că acestuia nu i-a mai 
rămas decât un ochi... uscat de tot... şi limba... care s-a făcut 
ca talpa!...” Si trăgea de ea. „Scoate limba, dar nu-i 
scârbos... Puteţi să dati cât vreţi la plecare, dar de obicei se 
dă doi franci de persoană şi jumătate pentru copii... Puteţi 
să-l atingeti înainte de plecare... Să vă dati singuri seama... 
Dar nu trageţi tare de ei... Vă sfătuiesc... Nu există ceva mai 
şubred...” 

Maica Henrouille se gândise să mărească preţurile de 
îndată ce sosise, rămânea numai să se-nteleaga cu Episcopia. 
Nu i-a fost uşor din cauza preotului de la Sainte-Eponime 
care vroia să-şi păstreze o treime din câştig numai pentru el, 
ŞI apoi şi din cauza lui Robinson, care protesta tot timpul că 
nu-i dădea destul din câştig, credea el. 

— Sunt prins în cursă, conchidea el, ca un şoarece... încă o 
dată... N-am noroc... Bună afacere totuşi pivnita bătrânei!... 
Si-si umple buzunarele, te asigur, scroafa. 


— Dar tu n-ai bagat bani in afacerea asta! am obiectat ca 
să-l calmez şi să-l fac să înţeleagă... Si esti bine hrănit... Si 
toată lumea se ocupă de tine... 

Încăpăţânat ca un bärzäun, adevărată fire de persecutat ce 
era! Nu vroia sa-nteleaga, să se resemneze. 

— La urma urmei, n-ai ieşit deloc rău dintr-o afacere atât 
de dubioasă, fu sigur!... Nu te plânge! Ai fi ajuns direct la 
Cayenne dacă te-ar fi agăţat... Si uite că esti liniştit!.. Si ai 
mai găsit-o pe deasupra şi pe micuța Madelon care e foarte 
drăguță şi tine mult la tine!... Aşa bolnav cum esti! Atunci de 
ce te mai plangi?... Mai ales că şi cu ochii iti merge acum 
mult mai bine!... 

— Pari a zice că nu prea ştiu de ce mă plang? îmi 
răspundea. Dar simt totuşi că trebuie să mă plâng... Aşa 
este... Atât mi-a mai rămas... Vreau să-ţi spun... Este sin- 
gurul lucru care mi se permite... Nimeni nu-i obligat să mă 
asculte. 

De fapt nu mai termina cu văicărelile de îndată ce 
rămâneam singuri. Ajunsesem să mă tem de aceste momente 
de intimitate. Mă uitam la el, cu ochii lui încă supurând la 
soare, şi-mi ziceam că la urma urmei nu prea era simpatic 
Robinson. Există aşa, unele animale, degeaba sunt 
nevinovate şi nefericite, se ştie, nimeni nu le poate suferi. Le 
lipseşte ceva. 

— Ai fi putut crăpa în închisoare... îi tot dădeam zor, ca 
să-l fac să se mai gândească. 

— Dar eu am mai fost în închisoare... Nu-i mai rău decât 
aici... N-ai nimerit-o... 

Nu-mi spusese ca a fost in inchisoare. Probabil ca asta se 
întâmplase înainte de a ne cunoaşte, înainte de război... 


Insista şi încheia: „Nu există decât o libertate, ţi-o spun eu, 
numai una: mai întâi să vezi bine şi apoi să ai buzunarele 
pline cu bani, restul e moft!...” 

— Si atunci ce vrei la urma urmei? îl întrebam. Când il 
puneai astfel în situaţia de a se hotărî, de a se pronunţa, de a 
se mărturisi cu adevărat, se dezumfla. Si totuşi acest moment 
ar fi fost interesant... 

În timp ce Madelon era plecată în timpul zilei la atelier, 
iar maica Henrouille îşi arăta resturile ei de cadavre 
clienţilor, noi mergeam la cafeneaua de sub copaci. lată un 
coltisor care-i plăcea lui tare mult. Cafeneaua de sub copaci. 
Probabil din cauza zgomotului pe care-l făceau păsările 
deasupra capului. $i câte mai erau! Mai ales pe la ora cinci 
când se întorceau la cuib foarte vesele că era vară. Se 
abăteau asupra locului ca o furtună. Se povestea chiar că un 
frizer care-şi avea prävälia lângă grădină innebunise numai 
auzindu-le piuind în fiecare dimineaţă ani în şir. E adevărat 
că nu ne mai auzeam. Dar era oricum plăcut, găsea 
Robinson. 

— Ar fi foarte bine dacă mi-ar da măcar regulat cele 
patruzeci de centime de fiecare vizitator. 

Cam din cincisprezece în cincisprezece minute se în- 
torcea iar la necazul lui. Între timp părea că-şi aduce aminte 
de culorile timpurilor trecute, de întâmplările, cele ale 
Companiei Porduriere din Africa, între altele, pe care le 
cunosteam bine amândoi, şi de alte poveşti piparate pe care 
nu mi le spusese inca. Nu indraznise poate. Era destul de 
secretos in fond, chiar misterios. 

In ceea ce priveste trecutul, mai ales de Molly imi 
aduceam aminte, când ma înduioşam, ca de ecoul unui 


clopot batand o ora de mult uitata. Si cand ma gandeam la 
ceva frumos imediat imi venea in minte ea. 

La urma urmei cand egoismul slabeste hatul, cand soseste 
timpul să termini cu toate, în privinţa amintirilor nu păstrezi 
în suflet decât pe cea a femeilor care iubeau bărbaţii, nu 
numai pe unul singur, chiar dacă acela ai fost tu, ci pe toţi. 

Întorcându-ne seara acasă de la cafenea n-aveam nimic de 
făcut, ca nişte subofiteri la pensie. 

Turiştii veneau fără încetare cât tinea sezonul. Se târau 
până la cavou şi maica Henrouille reuşea să-i distreze. 
Preotul dădea din cap a dojană la aceste glume, dar pentru că 
lua mai mult decât i se cuvenea, nu sufla o vorbă, şi apoi în 
materie de glume nu se pricepea. Si totuşi merita osteneala 
s-o vezi şi s-o auzi pe maica Henrouille în mijlocul 
cadavrelor ei. Ti le privea drept în ochi, ea, căreia nu-i era 
frică de moarte, atât de zbarcita şi sfrijită ea însăşi de parca 
era una de-a lor când se oprea ridicând spre ele felinarul ca 
să le vorbească drept în aşa-zisele lor feţe. 

Când se întorceau cu toţii acasă, când se adunau pentru 
cină, vorbeau despre câştig şi maica Henrouille mă poreclea: 
„doctoraşul meu Sacal” din cauza a ceea ce se întâmplase 
între noi la Rancy. Dar totul numai în glumă, bineînţeles. 
Madelon trebăluia pe la bucătărie. Locuinta care ne găzduia 
nu primea decât un moft de lumină, dependinta a sacristiei, 
foarte îngustă, întretăiată de grinzi şubrede şi colţuri 
prăfoase. „Totuşi, remarca bătrâna, cu toate că e întuneric 
aproape tot timpul, iti nimereşti patul, buzunarul şi gura, şi e 
destul!” 

După moartea fiului ei nu s-a amărât prea mult timp. 
„Totdeauna a fost foarte debil, mi-a povestit ea într-o seară 


despre el, şi uite eu la cei şaptezeci şi şase de ani ai mei nu 
m-am plâns niciodată... El se plângea mereu, aşa îi era felul, 
exact ca şi Robinson al matale... ca să-ţi dau un exemplu. 
Uite scărişoara de la cavou, e foarte greu de urcat, nu-i 
aşa?... O şti1?... Mă oboseste bineînţeles, dar sunt zile cand 
mi-aduce câte doi franci de fiecare treaptă... Am făcut 
socoteala... Ei bine, pentru banii ăştia eu aş urca şi până la 
cer, dacă vrei!” 

Madelon punea mirodenii în mâncare şi mult bulion. Era 
grozav de bună. $i vin porfiriu. Chiar şi Robinson începuse 
să bea de când era în sud. Îmi povestise tot ce se întâmplase 
de când sosise la Toulouse. Nu-l mai ascultam. Ca să fiu 
sincer mă deceptiona şi mă dezgusta. „Eşti un burjui, i-am 
zis în cele din urmă (fiindcă pentru mine la epoca aceea nu 
exista înjurătură mai rea). Nu te gândeşti decât la bani... 
Când ai să vezi bine, ai să devii mai rău decât ceilalți!” 

Ocara nu-l supăra. Ai fi zis mai degrabă că-i dădea curaj. 
Ştia dealtfel că-i adevărat. Băiatul ăsta, îmi ziceam, s-a 
aranjat de acum, nu mai trebuie să-mi bat capul cu el... O 
femeiuşcă putin violentă şi vicioasă iti poate schimba un 
bărbat, nimic de zis, de să nu-l mai recunosti. Pe Robinson, 
îmi ziceam, l-am luat mult timp drept un aventurier, dar nu 
era decât un neisprăvit, încornorat sau nu, orb sau nu... 
Poftim. 

Pe deasupra, maica Henrouille îl contaminase cu econo- 
miile ei turbate, iar Madelon cu pofta ei de măritiş. Nu mai 
lipsea nimic. Socoteala lui era făcută. Mai ales că prinsese 
gust pentru fetişcană. Ştiam eu ce ştiam. Mai întâi aş minţi 
dacă n-aş spune că eram gelos, n-ar fi drept. Cu Madelon mă 
întâlneam din când în când pe fugă înainte de cină, în 


camera ei. Dar nu erau usor de aranjat aceste intrevederi. Nu 
ne vorbeam. Eram cum nu se poate mai discreti. 

Nu trebuie să credeţi doar pentru atât că ea nu-l iubea pe 
Robinson al ei. N-avea nimic de a face una cu alta. Numai că 
el se juca de-a logodna şi atunci natural ea făcea pe 
credincioasa. Exista un sentiment între ei. Totul în acest caz 
e să te-ntelegi. El aştepta să se însoare ca să se poată atinge 
de ea, îmi mărturisi chiar el. Era ideea lui fixă. Pentru el 
eternitatea, pentru mine clipa. Îmi vorbise dealtfel despre un 
proiect pe care şi-l făcuse să-şi cumpere împreună cu ea un 
mic restaurant şi s-o părăsească pe maica Henrouille. Deci 
totul era serios. „E drăguță, o să placă clienţilor”, prezicea el 
în momentele lui bune. „Şi apoi ai mâncat din mâncărurile 
ei. N-o bate nimeni la bucătărie”. 

Se gândea chiar s-o tapeze pe maica Henrouille de un mic 
capital la început. Eram şi eu de aceeaşi părere, dar 
prevedeam că bătrâna va fi foarte greu de convins. „Prea le 
vezi pe toate în roz”, remarcam eu ca să-l calmez şi să-l fac 
să se gândească. Brusc se punea pe plâns şi mă făcea 
dezgustător. În fond nu trebuie să descurajezi pe nimeni şi 
eram de acord că nu aveam dreptate şi că pe mine numai 
gândurile negre mă pierduseră. Meseria pe care ştia s-o facă 
Robinson înainte de război era gravura în aramă, dar nu mai 
vroia s-o încerce sub nici o formă. Treaba lui. „Cu plămânii 
mei, ştii, am nevoie de aer curat şi apoi nici ochii nu mai 
sunt ca înainte.” Avea dreptate într-un sens. N-aveam ce să-l 
răspund. Când treceam împreună pe străzi oamenii se 
întorceau după el compătimitori. Oamenilor le e milă de 
invalizi şi de orbi, şi se poate spune că păstrează pentru ei un 
fel de rezervă de dragoste. Am simţit eu de multe ori pe 


pielea mea aceasta rezerva de dragoste a lor. Sunt plini de ea 
nici vorba. Numai ca, din nefericire, raman mereu la fel de 
păcătoşi, oamenii, cu toată această rezervă de dragoste. Nu 
pot scăpa de ea, asta e. A intrat în ei, rămâne în ei, nu le 
foloseşte la nimic. Crapă cu dragostea în el. 

După cină Madelon se ocupa de el, de Léon al ei, cum îi 
zicea ea. Îi citea ziarul. Se înnebunea după politică acum şi 
jurnalele din sud supurau de o politică foarte gălăgioasă. 

În jurul nostru, seara, casa se prăbuşea în rumeguşul ei de 
secole. Era momentul, atunci după cină, tocmai când 
plosnitele ieşeau la promenadă, să încerc asupra lor, asupra 
plosnitelor, efectul unei soluţii corosive pe care vroiam s-o 
cedez mai târziu unui farmacist contra unui beneficiu. O 
mică combinaţie. Pe maica Henrouille o distra drăcovenia 
mea şi mă asista la experienţe. Mergeam amândoi cercetând 
cuib după cuib, în crăpături, în cotloane, să le flituim roiurile 
cu vitriolul meu. Colcăiau, leşinau sub lumânarea pe care 
maica Henrouille o ţine foarte atentă. 

Lucrând, vorbeam despre Rancy. Numai gândindu-mă la 
acel loc, mă apucau crampele, aş fi rămas la Toulouse tot 
restul vieţii mele. Nici n-aş fi vrut altceva decât o coajă de 
pâine asigurată şi timp pentru mine. Adevărată fericire, ce 
mai! Si totuşi trebuia să mă gândesc la întoarcere şi la 
muncă. Timpul trecea şi prima popii şi economiile mele se 
topeau. 

Înainte de a pleca vrui să-i dau câteva lecţii şi sfaturi 
Madelonei. E mult mai bine, desigur, să dai bani, când poți 
si când vrei să faci bine. Dar iti poate folosi sa fu şi prevenit 
ŞI să ştii exact ce te aşteaptă şi îndeosebi tot ce rişti iubind în 
dreapta şi în stânga. lată ce-mi ziceam, mai ales că în ceea ce 


priveste bolile ma cam temeam pentru Madelon. Dezghetata 
desigur, dar tot ce putea fi mai neştiutor în privinţa 
microbilor. Ma lansai deci în explicaţii foarte detaliate în 
legătură cu ceea ce trebuia să privească cu atenţie înainte de 
a răspunde mângâierilor amoroase... Dacă era roşu... dacă 
avea o broboană în vârf... În sfârşit, lucruri clasice pe care 
trebuia să le ştii şi care sunt atât de utile... După ce mă 
ascultă cu atenţie, lăsându-mă să vorbesc, protestă de formă. 
Îmi făcu un fel de scenă... „Că ea era serioasă... Că era o 
ruşine din partea mea... Ca-mi făcusem despre ea o părere 
îngrozitoare... Că o făcuse numai cu mine... Că o dispre- 
tuiam... Că bărbaţii sunt toţi nişte infecti...” 

În sfârşit, tot ce spun damele în asemenea împrejurări. 
Trebuia să mă aştept... Paravan. Principalul pentru mine era 
că-mi ascultase sfaturile şi că retinuse esentialul. Restul nu 
avea nici o importanță. Înţelegându-mă bine, ceea ce o 
întrista in fond era gândul că ar fi putut să se molipseasca de 
tot ceea ce-i povestisem numai prin dragoste şi plăcere. 
Oricât ar fi fost de natural, găsea că era tot atât de 
dezgustător ca natura însăşi şi se simţea insultată. Nu mai 
stăruii, i-am mai vorbit numai despre prezervativele cele atât 
de practice. În sfârşit pentru a ne juca un pic de-a psihologii, 
încercarăm să analizăm întrucâtva caracterul lui Robinson. 
Nu e gelos, evident, îmi zise, dar are momente când e foarte 
dificil. 

„Merge, merge!...” i-am răspuns şi mă apucai să-i dau o 
definiție a caracterului lui Robinson, ca şi cum i-aş fi 
cunoscut, cu, caracterul lui Robinson, dar băgai de seamă 
imediat că nu-l cunoşteam deloc pe Robinson în afară de 


câteva săritoare în ochi evidente ale temperamentului său. 
Nimic mai mult. 

E uimitor cât de greu poţi să-ţi imaginezi ceea ce face ca 
o fiinta să fie mai mult sau mai putin agreabilă semenilor 
sai... Vrei să-l ajuţi, să-l vorbeşti de bine şi te bâlbâi numai... 
Mai mare mila, chiar de la primele vorbe... O scalzi. 

În zilele noastre să faci pe La Bruyere nu-i uşor. Tot ce 
aparţine subconstientului se ascunde de îndată ce te apropii. 


Când am vrut să-mi iau bilet m-au mai reţinut o 
săptămână în plus faţă de cât fusese stabilit. Ca să-mi arate 
împrejurimile oraşului Toulouse, malurile răcoroase ale 
fluviului, despre care mi se vorbise atât şi să vizitez mai ales 
acele faimoase vii de prin împrejurimi de care toată lumea în 
oraş părea mândră şi mulţumită, ca şi cum ar fi fost cu toţi 
proprietari. Nu puteam pleca aşa, numai cu vizita făcută 
cadavrelor maicii Henrouille. Nu, era imposibil! În sfârşit, 
mofturi... 

M-a muiat atâta amabilitate. Nici nu îndrăzneam să insist 
prea mult să mai rămân din cauza intimităţii mele cu 
Madelon, intimitate care devenise într-un fel periculoasă. 
Bătrâna începuse să bănuiască ceva. O stinghereală. În 
această plimbare ea nu ne însoțea. Şi asta pentru că nu vroia 
să-şi închidă cavoul, nici măcar pentru o singură zi. Am 
acceptat să mai stau şi iată-ne porniţi într-o duminică de 
dimineaţă la tara. Pe el, pe Robinson, îl tineam de brat între 
noi doi. La gara am luat clasa a doua. $i mirosea tot atat de 
tare a cârnaţi ca şi in cel de clasa a treia. Într-un sat care se 
numea Saint-Jean am coborat. 


Madelon avea aerul ca stie tinutul si dealtfel intalni 
curand cunostinte venite din toate partile. Vasazica se anunta 
o frumoasă zi de vara. Tot plimbându-ne trebuia să-i 
povestim lui Robinson ceea ce vedeam. „Aici e o grădină... 
Dincolo uite un pod şi pe el un pescar cu undita... Pescarul 
nu prinde nimic... Atenţie la biciclist...” De exemplu mirosul 
de cartofi prajiti îl orienta foarte bine. Astfel el însuşi ne 
conduse spre o cârciumă unde se preparau cartofi prajiti, 
zece centime portia. Ştiam dintotdeauna ca lui Robinson îi 
plăceau cartofu prajiti, ca şi mie dealtfel. Gustul pentru 
cartofi prajiti e parizian. Madelon prefera vermutul sec şi 
neamestecat. 

Râurile n-o duc prea bine în sud. Parcă ar suferi de o 
boală, mereu gata să sece. Colinele, soarele, pescarii, peşti, 
bărcile, santuletele, lavoarele, strugurii, sălciile plangatoare, 
toată lumea cere, toată lumea vrea apă. Li se cere prea multă 
apă şi atunci în albia fluviului nu mai rămâne mare lucru. Pe 
alocuri ai zice că-i un drum inundat, nu un râu. Deoarece 
venisem pentru distracţie, trebuia să ne grăbim s-o găsim. 
După ce terminarăm cu cartofii prajiti hotărârăm că o 
plimbare cu barca înainte de prânz ne-ar distra, eu să vâslesc 
bineînţeles, iar ei doi mână in mână să stea în fata mea, 
Robinson şi cu Madelon. 

Iata-ne deci plecați pe firul apei, cum s-ar zice, râcâind 
fundul pe ici, pe colo, ea cu mici tipete, el nu prea liniştit 
nici el. Mustele, roiuri, roiuri. Libelulele care supravegheau 
râul, cu ochii lor holbati aşezaţi peste tot şi cu timide bătăi 
din coadă. O căldură incredibilă care făcea să fumege toate 
suprafeţele. Luneci aşa pe vălurelele mărunte până dai de un 
braţ al fluviului mort. La nivelul malurilor încinse, lumea 


trecea in căutarea unei adieri de răcoare pe care o prindeau 
cum puteau în spatele câtorva arbori nu atât de sägetati de 
soare. A vorbi însemna să te incingi şi mai mult. Nu 
îndrăzneai nici măcar să spui că nu te simţi bine. 

Fireşte Robinson fu primul care se sătură de navigat. Am 
propus să debarcăm în faţa unui restaurant. Nu eram singurii 
care avuseserăm această idee. Toţi pescarii din scoc se 
instalaseră într-adevăr în cârciumă înaintea noastră, 
pofticiosi de aperitive, retraşi în spatele sifoanelor. Robinson 
nu îndrăzni să mă întrebe măcar dacă acest restaurant pe 
care-l alesesem era scump, dar îl crutai de această îngrijorare 
asigurându-l că toate preţurile erau afişate şi că toate erau 
foarte rezonabile. Era adevărat. Madelonei sale nu-i mai 
dădea drumul de mână. 

Pot spune azi că am plătit în acest restaurant ca şi cum 
am fi mâncat, dar numai am încercat să mâncăm de fapt. 
Mai bine să nu mai vorbim de bucatele ce ni s-au servit. Mai 
sunt şi acum acolo. 

Să petrecem o după-amiază, organizând o partidă de 
pescuit cu Robinson, era prea complicat, s-ar fi amărât că nu 
vede nici măcar dopul. Pe de altă parte eu de vâslit eram 
aproape bolnav, numai după încercarea de dimineaţă îmi era 
destul. Nu mai aveam antrenamentul din apele Africii. 
Îmbătrânisem şi aici ca-n toate. Ca să schimb oricum 
mişcarea, opinai că o mică plimbare pe jos de-a lungul 
malurilor ne-ar face foarte bine, măcar până la ierburile 
acelea înalte care se zăreau la mai puţin de un kilometru 
lângă un şir de plopi. 

Si iată-ne din nou plecaţi, brat la brat cu Robinson, 
Madelon înaintea noastră la câțiva paşi. Era mai uşor să 


trecem aşa printre ierburi. La un cot al râului auzirăm un 
acordeon. Muzica venea dinspre o şalupă, o frumoasă şalupă 
ancorată în acest loc al fluviului. Muzica îl făcu pe Robinson 
să se oprească. În cazul lui era de înţeles, şi apoi avusese 
dintotdeauna o slăbiciune pentru muzică. Atunci mulţumiţi 
de a fi găsit ceva pe placul lui, ne aşezarăm chiar acolo pe 
iarbă, oricum mai puţin prăfuită decât cea de pe malul în 
pantă, de alături. Se vedea că nu era o şalupă oarecare. 
Foarte curată şi elegantă, o şalupă numai de locuit în ea, nu 
pentru cargou, plină de flori, având chiar şi un mic cotet 
foarte cochet pentru câine. I-am descris lui Robinson şalupa. 
Vroia să ştie tot. 

— Aş vrea şi eu să locuiesc într-un vas atât de curat ca 
ăsta, a zis atunci, şi tu? o întreba pe Madelon... 

— Te cred şi eu! a răspuns ea. Dar ideea asta care ţi-a 
venit, Leon, e foarte scumpă. E mult mai scumpă, sunt 
sigură, decât o casă de raport! 

Ne apucarăm toţi trei să facem socoteala cam cât ar trebui 
să coste o asemenea salupä şi nu mai terminam cu 
presupunerile... Fiecare ţinea la cifra lui... Obiceiul ăsta al 
nostru de a socoti totul cu voce tare... Muzica acordeonului 
ajungea în timpul ăsta până la noi, foarte mângâietoare, şi 
chiar şi vorbele unui cântec de acompaniament... În sfârşit, 
convenirăm că ea trebuia să coste, aşa cum era, cam o sută 
de mii de franci, cel puţin. De necrezut... 


Inchide ochii tăi frumoşi, căci orele sunt scurte... 
In tara minunată, în dulcea ţară-a visului... 


lată ce cântau cei dinăuntru, voci de bărbaţi si de femei 
amestecate, un pic false, dar oricum plăcute din pricina 
locului în care ne aflam. Se potrivea totul cu căldura, cu 
satul, cu ora la care ne aflam, cu râul. 

Robinson se fncäpätâna să socotească miile şi sutele. 
Găsea că totul trebuia să coste încă şi mai mult, după cum îi 
descrisesem noi şalupa... Pentru că avea şi o fereastră 
deasupra ca să se vadă mai bine înăuntru, şi aramă peste tot, 
în sfârşit, lux... 

— Léon, te oboseşti, încerca să-l calmeze Madelon, 
lungeşte-te mai bine în iarbă că e foarte deasă şi odihneşte-te 
un pic... O sută de mii, cinci sute de mii, tot nu sunt nici ai 
tai, nici ai mei, nu?... Nu merită atunci să te aprinzi... 

Dar el se lungise şi-şi bătea capul în continuare cu preţul 
ŞI vroia să-şi dea seama orice ar fi şi să încerce să vadă 
şalupa care costa atât de mult... 

— Are motor? întreba... Nu ştiam. 

M-am dus să mă uit în spate pentru că insista, aşa numai 
ca să-i fac plăcere, ca să văd dacă zăresc coşul vreunui 
motor. 


Inchide ochii tăi frumoşi, căci viata nu-i decât un vis... 
Dragostea doar o minciună... 
Inchide ochii tăi frumoşi! 


Aşa continuau să cânte oamenii dinăuntru. Si atunci noi 
căzurăm de oboseală. Ne adormeau. 

La un moment dat prepelicarul din cotet a sărit afară şi a 
venit să latre pe pasarelă în direcția noastră. Ne-am trezit 


sărind in sus şi injurand prepelicarul! De teamă pentru 
Robinson. 

Un tip care părea a fi proprietarul ieşi atunci pe punte 
printr-o usitä a salupei. Nu vroia să-i fie înjurat câinele de 
nimeni şi cerea explicaţii! Dar când a înţeles că Robinson 
era aproape orb, ca să zic aşa, s-a calmat brusc, bărbatul şi 
chiar s-a simţit un pic jenat... Nu ne mai ocări şi se lăsă chiar 
tratat de mitocan, numai să împace lucrurile... Ne rugă în 
compensație să venim să luăm cafeaua cu el pe șalupă, 
pentru că era ziua lui, a mai adăugat. Nu vroia să rămânem 
acolo în soare, să ne prajim, îl pălise grija... Şi cădea tocmai 
bine, pentru că erau treisprezece la masă... Patronul era un 
bărbat tânăr, un fantezist... Îi plăceau vapoarele, ni s-a 
explicat mai târziu... Am înţeles imediat. Dar nevesti-sii în 
era frică de mare şi atunci ancoraseră acolo ca să zic aşa pe 
pietriş. În salupa lui păreau cu toţii bucuroşi să ne primească. 
Nevasta lui mai întâi, o persoană frumoasă care cânta la 
acordeon ca un înger. Drăguţ din partea lor că ne invitaseră 
la cafea. Puteam fi cine ştie cine! Pe scurt ne arătaseră 
încredere... Am înţeles imediat că nu trebuia să le facem de 
râs pe aceste gazde fermecătoare... Mai ales în fata 
oaspeţilor... Robinson avea multe defecte, dar era de obicei 
un băiat sensibil. În inima lui, numai la auzul vocilor a 
înţeles că trebuia să ne stăpânim şi să nu spunem potlogării... 
Nu eram bine îmbrăcați, desigur, dar curati şi decenti. 
Patronul şalupei, l-am examinat de aproape, trebuia să fi 
avut cam la treizeci de ani, cu frumosul şi poeticul lui păr 
castaniu şi un plăcut costum gen matelot, dar foarte elegant. 
Frumoasa lui soţie avea cu adevărat nişte ochi de catifea. 


Erau pe la sfarsitul pranzului. Resturile erau abundente. 
N-am refuzat o prajiturica, nu! $i cate un pahar de porto 
lângă ea. De multă vreme nu mai auzisem nişte voci atât de 
distinse. Oamenii distinşi au un fel de a vorbi care te 
intimidează şi care pe mine mă ingrozeste pur şi simplu, mai 
ales la femeile lor, deşi nu-s decât nişte fraze prost făcute şi 
pretentioase, dar lustruite ca nişte mobile vechi. Cu toate că, 
anodine, frazele lor trezesc frica. Ti-e frică să nu aluneci pe 
ele numai răspunzându-le. Si chiar când adoptă un ton 
deşuchiat pentru a cânta în glumă cântecele săracilor 
păstrează acel accent distins, care te face bănuitor şi te 
dezgusta, un accent ca un bici de care au de fapt mereu 
nevoie pentru a vorbi slugilor. Enervant, dar te îndeamnă în 
acelaşi timp să le ridici poalele nevestelor lor numai ca să 
vezi cum li se topeşte demnitatea, cum îi spun ei... 

Explicai în şoaptă lui Robinson felul cum era mobilat în 
jurul nostru, numai mobilă stil. Îmi aducea aminte de 
prăvălia mamei, dar mai curată şi mai ordonată, fireşte. La 
maică-mea mirosea întotdeauna a ardei iute. 

Apoi, spânzurate de pereții despărțitori, tablourile 
patronului, pretutindeni. Un pictor. Nevastă-sa mi-a măr- 
turisit în cele din urmă, şi încă făcând o mie şi unul de 
mofturi. Nevastă-sa îşi iubea bărbatul, se vedea de la o 
poştă. Era un artist patronul, bărbat frumos, păr frumos, 
rente frumoase, tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit; şi 
acordeonul pe deasupra, prietenii, visări pe vapor, pe apele 
scăzute care se învolburau împrejur, fericiți să nu pornească 
niciodată... Le aveau pe toate în casa lor cu dulceata si 
răcoarea prețioasă a lumii, între brise-bizuri, şi adierea 
ventilatoarelor, şi divina siguranţă. 


Pentru ca venisem trebuia să ajungem la unison. 
Băuturile la gheaţă şi cäpsunile cu frişcă mai întâi; era 
desertul meu preferat. Madelon se sucea şi se răsucea să mai 
capete o dată. O cuceriseră şi pe ea bunele maniere... 
Bărbaţii o găseau plăcută, socrul mai ales, un mare bogatas, 
părea mulţumit s-o aibă pe Madelon lângă el şi se dădea 
peste cap să-i fie pe plac. Căuta pe toată masa bunätäti 
numai pentru ea, care se umpluse de frişca până-n vârful 
nasului. După câte spunea socrul, era văduv. Mai degrabă 
nu-şi mai aducea aminte. Curând, la hchioruri, Madelon se 
ameti. Costumul pe care-l purta Robinson ca şi al meu 
vădeau oboseala anotimpurilor, dar în adăpostul în care ne 
gaseam putea să nu se vadă. Si totuşi mă simţeam umilit în 
mijlocul celorlalți, atât de înstăriți, atât de curati, ca 
americanii cei atât de bine spälati, atât de bine îmbrăcaţi, 
gata parcă mereu pentru concursurile de eleganţă. 

Madelon pilită nu se mai ţinea prea bine. Întoarsă în 
profil înspre tablouri spunea prostii, gazda care se dumirea 
încet încet începu să cânte la acordeon ca să aranjeze 
lucrurile şi cântau cu toţii şi noi trei în surdină, dar fals şi 
plat, acelaşi cântec pe care-l auzisem mai înainte de afară şi 
apoi un altul. 

Robinson găsise prilejul să angajeze o conversaţie cu un 
domn bătrân care părea că se pricepe foarte bine la culturile 
de cacao. Frumos subiect! Un colonial, doi coloniali. „Când 
eram în Africa, îl auzii spre marea mea surprindere pe 
Robinson afirmând, în calitate de inginer agronom al 
Companiei Pordurière, repeta el, foloseam întreaga populație 
a unui sat la recoltat... etc..” Nu putea să mă vadă şi-şi dădea 
frâu liber... Cât putea... False amintiri... Praf în ochii 


batranului domn... Minciuni! Tot ce putea gasi ca sa se tina 
la înălțimea domnului în vârstă competent. Desi destul de 
rezervat în conversaţie, mă agasa şi mă necăjea să-l aud 
divagând în felul acesta. 

Îl instalaseră la loc de onoare în vârful unui divan mare 
parfumat, cu un pahar de coniac în mână, în timp ce cu 
cealaltă evoca prin gesturi largi măreția pădurilor virgine şi 
furiile uraganului ecuatorial. Era departe, foarte departe... 
Alcide s-ar fi amuzat dacă ar fi putut fi şi el pe aici pe 
undeva, în vreun coltisor. Bietul Alcide! 

Nimic de zis, de bine era bine în şalupa lor. Mai ales că 
începuse să bată vântul dinspre râu şi să înfoaie la ferestre 
perdelele plisate ca pe tot atâtea drapele de proaspătă 
bucurie. 

În sfârşit veni inghetata şi iarăşi sampania. Patronul, era 
ziua lui, ne-o spusese de o sută de ori. A dorit să facă 
plăcere, o dată măcar, tuturor, chiar şi trecătorilor de pe 
drum. O dată şi pentru noi. Pentru o oră, două, poate trei 
eram cu toții impacati sub sceptrul lui, prieteni cu toţii, 
cunoscuţi, necunoscuţi şi chiar străini, noi trei pe care ne 
culesese de pe mal în lipsă de altceva mai bun ca să nu fie 
treisprezece la masă. Vrui să încep un cântecel de veselie, 
mă razgandii apoi prea mândru, deodată, conştient. Găsii 
astfel de cuviinţă să le mărturisesc, pentru a justifica 
invitația mea acolo, mă încălzisem, că invitaseră în persoana 
mea unul dintre cei mai distinşi medici din regiunea 
pariziană! Fireşte că după ţinuta mea nu şi-ar fi putut da 
seama. Si nici dupa mediocritatea tovarăşilor mei! Dar 
îndată ce-mi cunoscură rangul, se declarară încântați, flatati, 
ŞI, fără să mai aştepte, fiecare începu să mă inițieze în micile 


sale nefericiri trupesti; profitai ca să mă apropii de fica unui 
antreprenor, o verişoară tare de şale şi care suferea precis de 
urticarie şi de râgâieli acre din te miri ce. Când nu esti 
obişnuit cu bunatatile mesei şi cu confortul, te ametesti 
repede. Atât aşteaptă adevărul ca să te părăsească. Putin 
lipseste ca să scapi de el. Nu tii prea mult niciodată la 
propriul tău adevăr. În această abundență de lucruri plăcute, 
marele delir al megalomaniei te prinde ca pe un nimic, 
începui şi eu să bat câmpii, tot vorbindu-i verişoarei de 
urticarie. Scapi de umilintele zilnice încercând, ca Robinson, 
să te pui la unison cu oamenii bogaţi, spunând minciuni, 
banul săracului. Ne e ruşine tuturor de hoitul nostru atât de 
puţin prezentabil, de carcasa lui deficitară. Nu mă puteam 
hotărî să le spun adevărul, ar fi fost nedemn de ei ca şi 
fundul meu. Trebuia să fac cu orice preţ impresie bună. 

La întrebările lor mă apucai să le răspund scornind 
baliverne, ca mai adineaori Robinson domnului celui bătrân. 
La rândul meu fui invadat de superbie... Marea mea 
chentelă!...  Surmenajul... Prietenul meu Robinson... 
inginerul care-mi oferise ospitalitate în mica lui cabană 
toulouseană... 

Si apoi, când comeseanul a mâncat şi a băut bine, e uşor 
de convins. Din fericire! Înghite tot! Robinson mi-o luase 
înainte în acea parşivă plăcere a valului de minciuni 
imprevizibile, ca să-l urmez nu trebuia să fac decât un mic 
efort. 

Din cauza ochelarilor fumurii pe care îi purta, oamenii 
nu-şi puteau da seama de starea ochilor lui Robinson. 
Atribuirăm cu multă generozitate nefericirea lui războiului. 
Si de atunci ne vazuram bine instalaţi, ridicaţi social, şi apoi 


patriotic până la înălțimea lor, a gazdelor, surprinşi mai întâi 
de fantezia soţului, pictorul pe care situaţia lui de artist de 
lume il impingea din când în când la oarecari acţiuni 
insolite. Erau uimiti invitaţii că ne găseau pe toţi trei 
realmente foarte simpatici şi interesanti la culme. 

Ca logodnică, Madelon nu-şi juca rolul atât de pudic pe 
cât ar fi trebuit, excita pe toată lumea, chiar şi pe femei, în 
aşa hal că mă întrebam dacă nu se va termina totul printr-o 
orgie. Nu, vorbele se destrămau treptat rupte de efortul 
îmbăiat de a trece dincolo de vorbe. Nimic nu se întâmplă. 

Rămăseserăm agatati de perne şi de fraze, aiuriti complet 
din cauza încercării tuturor de a ne face fericiţi, mai profund, 
mai cald, încă şi încă, unu pe alții, numai şi numai spiritual, 
corpul se imbuibase deja, făcând tot posibilul ca să reținem 
toată plăcerea pentru prezent, tot ceea ce ştiam că-i mai 
minunat în noi si in lume, pentru ca cel de alături să se 
bucure şi el şi să mărturisească că tocmai asta căuta, acest 
lucru admirabil, că nu-i lipsea de ani şi ani decât această 
dăruire a noastră pentru a fi în sfârşit fericit în întregime şi 
pentru totdeauna! Că i se revelase în sfârşit propria lui 
rațiune de a fi! Şi că trebuia spus lumii întregi că-şi găsise 
propria rațiune de a fi. Si să mai bem odată împreună pentru 
a sărbători şi celebra această delectare şi pentru ca 
întotdeauna să fie aşa! Farmecul să nu se mai risipească 
niciodată! Si să nu ne mai întoarcem mai ales la acele 
timpuri abominabile, la acele timpuri fără miracole, la 
timpul dinainte de a ne cunoaşte şi de a ne fi întâlnit! Toţi 
împreună de acum înainte! În sfârşit! Pentru totdeauna! 

Patronul, el, nu se putu stăpâni să nu rupă farmecul! 


Avea şi el mania de a vorbi despre pictura lui care-l 
sâcâia cu adevărat foarte tare, despre tablourile sale, cu orice 
preţ, în orice împrejurare, fără nici o legătură... Aşa că prin 
incapatanata lui prostie, cu toate că beti, banalitatea reveni 
printre noi, zdrobitoare. Invins de pe acum îi adresai câteva 
complimente bine simţite şi strălucitoare patronului, fericire 
turnată în fraze pentru artişti. Asta era ceea ce-i trebuia. De 
îndată ce primi complimentele mele, fu ca un final amoros. 
Lunecă pe una dintre sofalele umflate de la bord şi adormi 
aproape pe loc cu mare plăcere, şi evident fericit. Comesenii 
în acest timp îşi priveau reciproc contururile fetelor, cu 
priviri plumbuite şi fascinate, nehotarati între somnul 
aproape de neînvins şi deliciile unei digestii miraculoase. 

Crutai această poftă de somn în ceea ce mă privea şi m1-0 
rezervai pentru noapte. Temerile care supraviețuiesc unei 
zile alungă adesea somnul şi când ai bafta să-ţi constitui, pe 
cât poţi, o mică provizie de beatitudine, trebuie să fii un 
imbecil ca s-o risipesti in neserioase atipiri prealabile. Totul 
pentru noapte! Asta era deviza mea! Trebuie tot timpul să te 
gândeşti la noaptea care vine. Şi apoi fuseserăm invitaţi sa 
rămânem la cină, era momentul să ne refacem apetitul... 

Profitarăm de zăpăceala care domnea pentru a o şterge. 
Executarăm toţi trei o ieşire foarte discretă, ocolindu-i pe 
comesenii atipiti şi plăcut risipiţi în jurul acordeonului 
patroanei. Ochii patroanei imblanziti de muzică clipeau în 
căutarea unui colt de umbră. „La revedere”, ne făcu când 
trecurăm pe lângă ea şi surâsul 1 se topi într-un vis. 

N-ajunserăm prea departe toți trei, numai până la acel loc 
zărit de mine unde râul făcea un cot, între două rânduri de 
plopi, plopi mari cu vârfurile foarte ascuţite. Din acest loc se 


dezvăluia toată câmpia şi mai departe chiar un orăşel aşezat 
în causul ei, chircit în jurul unei clopotnite, înfiptă ca un cui 
în roşul cerului. 

— La ce oră avem trenul de întors? se agită deodată 
Madelon. 

— Nu-ţi bate capul! o liniştea el. Ne vor duce cu maşina, 
se înțelege, patronul a spus... Au ei una... 

Madelon nu mai stărui. Rămase visătoare de plăcere. O zi 
cu adevărat minunată. 

— Și ochii tăi, Léon, cum le mai merge acum? îl mai 
întrebă ea. 

— Mult mai bine. Nu vroiam să-ţi spun nimic, pentru că 
nu eram încă sigur, dar cred că cu ochiul stâng încep chiar să 
pot număra sticlele de pe masă... Am cam băut, ai băgat de 
seamă? Era grozav! Ce bun era! 

— Ochiul stâng e pe partea inimii, observă Madelon 
bucuroasă. Era foarte mulţumită, se înţelege, de starea bună 
a ochilor lui. Sărută-mă în timp ce te sărut! îi propuse ea. 
Începui să mă simt în plus din cauza efuziunilor ei. Mi-era 
greu să mă-ndepărtez pentru că nu ştiam prea bine încotro s- 
o apuc. Mă prefăcui deci că mă duc pentru nişte nevoi după 
un copac şi am rămas acolo în spatele copacului aşteptând să 
le treacă. Era înduioşător ceea ce-şi povesteau. Îi auzeam. 
Dialogurile amoroase chiar cele mai plate ti se par stranii 
când cunoşti persoanele. Si apoi nu-i auzisem niciodată 
spunându-şi asemenea lucruri. 

— E adevărat ca mă iubeşti? îl întreba ea. 

— Ca pe ochii din cap! îi răspundea el. 

— Nu-i un fleac ceea ce spui, Leon!... Dar tu nici nu m-ai 
văzut încă?... Poate când ai să mă vezi cu ochii tăi şi nu 


numai cu ai altora, n-ai să mă mai iubeşti atât!... In 
momentul acela ai să mai vezi şi alte femei şi poate c-o să 
începi să le iubeşti pe toate?... Cum fac amicii tai!... 

Această remarcă pe care o făcuse în şoaptă era pentru 
mine. Nu mă înşelam... Ea credea că sunt departe si nu 
puteam s-o aud... Și începu să mă bârfească. Nu pierdea 
timpul degeaba. El, prietenul, începu să protesteze. „Cum 
adică? făcea el. Simple bănuieli! Calomnii...” 

— Nu, Madelon, deloc! se apăra el. Eu nu sunt ca el! Ce te 
face să crezi că sunt ca el?... După ce ai fost atât de buna cu 
mine?... Eu mă ataşez! Nu sunt o lepadatura! Ti-am spus-o 
pentru totdeauna, n-am decât o vorbă! Pentru totdeauna! Tu 
eşti frumoasă, o ştiu, dar ai să fu şi mai frumoasă când te voi 
vedea... Poftim! Eşti mulțumită? Nu mai plângi? Nu pot să-ţi 
spun mai mult acum! 

— Drăguţ! Léon! îi răspundea ea ghemuindu-se lângă el. 
Erau gata să-şi facă juraminte, nu puteai să-i mai opresti, 
cerul nu le mai era destul pentru asta. 

— Aş vrea să fii fericită cu mine întotdeauna... îi spunea el 
foarte dulce. Să nu mai ai nimic de făcut şi să ai totuşi tot ce- 
ti trebuie... 

— Ah! cât eşti de bun, scumpul meu Léon. Esti mai bun 
decât mi-am putut imagina vreodată... Eşti duios! Esti fidel! 
Si eşti totul!... 

— Pentru că te ador, iubita mea... 

Si se încălzeau aşa, mângâindu-se. Si ca şi cum ar fi vrut 
să mă tina departe de intensa lor fericire, imi altoira una... 

Ea mai întâi: "Doctorul, prietenul tău, e bun?” Adusese 
din nou vorba despre mine, ca şi cum 1-as fi stat in gât. "E 
cumsecade!... Nu vreau să spun nimic împotriva lui, că e 


prietenul tau... Dar parca e prea brutal cu femeile. Nu vreau 
să-l vorbesc de rău, pentru că-mi vine să cred că tine la 
tine... Dar în sfârşit nu-i genul meu... Vreau să zic... Nu te 
superi, nu?” Nu, nimic nu-l supăra pe Leon! „Ei bine, mi se 
pare că doctorului îi plac cam multişor femeile... Seamănă 
cu câinii, mă înţelegi? Sare pe ele, cum se zice! Face rău şi 
pleacă... Nu crezi?” 

El credea, măgarul, credea tot ce vroia ea, găsea chiar că 
tot ce spune e adevărat şi amuzant. Caraghios ca tot restul. O 
încuraja să continue şi-şi dădea duhul pentru asta. 

— Da, e adevărat ce ai remarcat în privinţa lui, Madelon, 
nu e un om rău, Ferdinand, dar delicatetea nu-i virtutea lui, 
asta asa e, şi nici fidelitatea dealtfel!... Sunt sigur!... 

— l-ai cunoscut metresele, spune Léon? 

Se informa, putoarea. 

— Cate şi mai câte! i-a răspuns el foarte hotărât, dar ştii... 
EI, întâi de toate, nu prea-i mofturos... 

Din asta trebuia trasă o concluzie, Madelon îşi asumă 
această sarcină. 

— Doctorii, se ştie, sunt cu toţii nişte porci... mai tot 
timpul... Dar cred ca în felul lui îi cam întrece pe toţi... 

— Ţi-a iesit un sfânt din gură, a aprobat-o bunul, fericitul 
meu prieten şi a continuat: „În aşa hal că adesea am crezut, 
atâta era de înclinat spre asta, că lua droguri... Si apoi să ştii, 
are un mădular! Dacă ai vedea cât e de mare! Nu-i 
normal!...” 

— Aha! Aha! făcu Madelon, perplexă deodată, încercând 
să-şi amintească cum era mădularul meu. Crezi că e bolnav 
de ceva? Spune! 

Era neliniştită, zăpăcită de aceste informaţii intime. 


— Asta nu ştiu, fu el obligat să convină, cu regret. Nu pot 
spune nimic sigur... Dar are toate şansele cu viata pe care o 
duce. 

— Totuşi, ai dreptate, poate ia droguri... De asta e 
câteodată atât de bizar... 

Si căpşorul ei începu să macine. Adauga: „Pe viitor va 
trebui să ne ferim un pic de el...” 

— Doar nu ţi-e frică de el? a întrebat-o. Nu înseamnă 
nimic pentru tine, doar? Nu ţi-a făcut avansuri niciodată? 

— O! Nu, n-aş fi acceptat! Dar nu ştii niciodată ce-1 poate 
trece prin cap... Inchipuie-ti de pildă că face o criză... 
Oamenii ăştia care iau droguri cam fac crize... Fapt e că nu 
m-aş lăsa niciodată îngrijită de el... 

— Nici eu, acum că am vorbit despre asta! a aprobat 
Robinson. $i iar drăgălăşenii şi mangaieri... 

— Scumpule! Scumpisorule!... îl alinta ea. 

— Frumoaso!... Frumoaso!... îi răspundea el. 

Cu tăceri însoţite de turbate sarutari... 

— Spune-mi repede că mă iubeşti de atâtea ori de câte ori 
poţi, în timp ce eu te sărut până la umăr... 

Jocul începea de la gât. 

— Sunt toată roşie! exclama ea, abia tragandu-si sufletul... 
Mă inabus! Lasă-mă să suflu! Dar el n-o lăsa să sufle. O lua 
de la capăt. Eu, în iarba de alături, încercam să văd ce se 
petrece. Îi prinsese sfârcurile între buze şi se juca cu ele. În 
sfârşit, glume. Mă înroşisem şi cu înghesuit de tot felul de 
sentimente şi minunându-mă singur de indiscretia mea. 

— Noi doi vom fi foarte fericiţi, nu-i aşa, Léon? spune-mi 
că eşti sigur că vom fi fericiți! 


Pauza. $i apoi proiecte de viitor nesfarsite ca pentru a 
reface o lume întreagă, dar o lume numai pentru ei doi! Eu 
mai ales nu aveam loc în ea! Ai fi zis că nu se săturau să se 
lepede de mine, să curețe intimitatea lor de imputita mea 
prezenţă. 

— Eşti de mult prieten cu Ferdinand? 

Asta o sacaia... 

— De ani de zile... Cand ici... când colo... a răspuns el. 
Ne-am întâlnit din întâmplare, în călătoriile noastre... E un 
tip căruia îi place să vadă multe tari... Şi mic, într-un sens si 
atunci e ca şi cum am fi făcut un drum lung împreună... 
Intelegi?... 

Reducea viata noastră la câteva platitudini mărunte. 

— Ei bine! N-o să mai fiți aşa buni prieteni de acum 
încolo, scumpule! Şi chiar începând de acum! i-a răspuns ea 
foarte hotărâtă, scurt şi clar... Să înceteze!... Nu-i aşa, 
iubitule, că ai să termini cu el?... Numai cu mine ai să 
călătoreşti, nu-i aşa?... M-ai inteles?... Nu, scumpule? 

— Eşti geloasă pe el? a întrebat-o foarte nedumerit, 
idiotul. 

— Nu, nu sunt geloasă pe el, dar te iubesc prea mult, vezi, 
Léon, şi te vreau întreg numai pentru mine... Să nu te impart 
cu nimeni... Şi apoi nici nu-i un prieten de frecventat pentru 
tine, acum că te iubesc eu, Léon... E prea vicios... Intelegi?... 
Spune-mi că mă adori, Leon! Şi că mă înţelegi? 

— Te ador... 

— Bine. 


Ne-am întors cu toţii la Toulouse în aceeaşi seară Două 
zile mai târziu se întâmplă accidentul. Trebuia să plec şi 


exact când eram gata să-mi termin de făcut valiza ca să plec 
la gară, iată că aud pe cineva strigând nu ştiu ce în faţa casei. 
Am ascultat... Trebuia să mă grăbesc să cobor imediat în 
cavou... Nu-l vedeam pe cel care-mi striga aceste lucruri... 
Dar după voce părea să fi fost ceva foarte urgent... Trebuia 
să mă prezint imediat, mi se pare. 

— Nici un minut? Arde? îi răspund eu, numai aşa ca să nu 
mă precipit... Să fi fost ora şapte seara, exact înainte de cină. 
Trebuia să ne luăm rămas bun la gară, aşa stabilisem. Asta 
convenea tuturor, pentru că bătrâna era obligata să vină mai 
târziu acasă. Tocmai în seara aceea din cauza unui pelerinaj 
pe care-l aştepta la cavou. 

— Repede, doctore! stäruia omul din stradă. I s-a 
întâmplat o nenorocire doamnei Henrouille! 

— Bine! Bine! zic... Vin imediat! Bineinteles!... Cobor!... 

Dar avui timp să mă răzgândesc: „Du-te oricum înainte. 
Spune-le că vin în urma ta... Că alerg... Numai să-mi trag 
pantalonii...” 

— Dar e urgent! stărui omul. Şi-a pierdut cunoştinţa, nu 
auziti!... Şi-a spart un os de la cap! se pare... A căzut pe 
treptele cavoului!... Grămadă!... 

„Asta era!” îmi zisei în mintea mea auzind această 
frumoasă istorie, şi nu mai stătui pe gânduri... Am şters-o 
direct spre gară. Eram lămurit. 

Am reuşit să prind trenul de ora şapte şi un sfert, dar la 
tanc. 

Nu ne-am mai luat ramas bun. 


Mai intai, cand ma vazu, Parapine baga de seama ca eram 
foarte tras la fata. 


— Te-ai obosit prea mult pe acolo, pe la Toulouse, a 
remarcat banuitor ca intotdeauna. 

E adevărat că avusesem emoţii acolo la Toulouse, dar in 
sfârşit, n-aveam de ce ma plânge, scăpasem basma curată, 
cel puţin aşa speram, scăpasem de necazuri făcându-mă 
nevăzut la momentul potrivit. 

Îi explicai în detaliu aventura şi în acelaşi timp bănuielile 
mele lui Parapine. Dar el nu păru convins c-aş fi acționat cu 
destulă abilitate în această imprejurare... Nu prea am avut 
timp să discutăm despre asta, pentru că problema unei slujbe 
devenise pentru mine între timp atât de presantă încât trebuia 
să iau o hotărâre. Nici un minut de pierdut cu comentariile... 
Nu mai aveam decât o sută cincizeci de franci din economii 
si nu prea ştiam unde mă voi aşeza de-acum încolo. La 
„Iarapout”?... Nu mai angajau. Criza. Să mä-ntorc la 
Garenne-Rancy? Să iau din nou la pipăit clientela! Si totuşi 
m-am gândit şi la asta un moment, dar numai ca la ultima 
dintre probabilitati şi împotriva voinţei mele. 

Nimic nu se stinge atât de uşor ca focul sacru. 

Tot Parapine mi-a dat în cele din urmă o mână de ajutor 
oferindu-mi un loc pe care-l descoperise pentru mine. Azilul 
unde, evident, lucra şi el, şi încă de câteva luni. 

Afacerile mergeau încă destul de bine. În acest sanatoriu 
Parapine era însărcinat nu numai cu dusul alienatilor la 
cinema, se mai ocupa pe deasupra şi de steluțe. La ore 
exacte, de două ori pe săptămână, declanşa adevărate furtuni 
magnetice peste capetele melancolicilor adunaţi dinadins 
într-o cameră bine închisă şi foarte întunecată. Sport mintal, 
pe scurt, realizarea unei frumoase idei a 
doctorului Baryton,patronul lui. Un zgârcit dealtfel cumătrul 


asta, care ma primi cu un salariu foarte mic dar cu un 
contract şi nişte clauze foarte lungi, toate in avantajul lui, 
fireşte. Pe scurt, un patron. Eram foarte prost plătiţi în Azilul 
lui, în schimb mâncam pe săturate şi dormeam foarte bine. 
Ne puteam bucura şi de infirmiere. Era permis, desigur 
printr-o înţelegere tacită. Baryton, patronul, n-avea nimic de 
zis despre aceste distracţii şi chiar remarcase că respectivele 
favoruri erotice legau mai bine personalul de sanatoriu. Nici 
prost, nici sever. 

Si apoi nici nu era momentul să pun condiţii când mi se 
oferise cât de cât o bucată de pâine care picase exact la tanc. 
Dacă stau şi mă gândesc, nu discern prea bine de ce Parapine 
îmi arătase brusc un interes atât de activ. Purtarea lui fata de 
mine mă neliniştea. Să-i atribui lui, lui Parapine, sentimente 
fraterne... L-aş fi înfrumusețat prea mult... Trebuia să fie 
ceva mai complicat. Se mai întâmplă. 

Ne întâlneam cu toții la masa de prânz, acesta era 
obiceiul, adunaţi în jurul lui Baryton, patronul nostru, 
alienist experimentat, barbişon, coapse scurte şi cărnoase, 
destul de cumsecade, în afara spiritului de economie, capitol 
la care se arăta scârbos de neînduplecat ori de câte ori i se 
iveau prilejul şi pretextul. 

Ne rasfata cu macaroane şi vinuri acre, nimic de zis. 
Mostenise o vie întreagă, ne explica el. Vai de capul nostru. 
Dar nu era decât o biată viişoară, vă asigur. 

Azilul lui din Vigny-sur-Seine nu se golea niciodată. Se 
numea „Casă de sănătate” pe formulare, din cauza grădinii 
mari care îl înconjura şi în care se plimbau nebunii noştri în 
zilele frumoase. Se plimbau având aerul ciudat că-şi tin cu 
foarte mare greutate capul pe umeri în echilibru, nebunii, ca 


si cum le-ar fi fost întotdeauna frică să nu-i risipească 
conţinutul, pe jos, clătinându-l. În capetele lor se ciocneau 
tot soiul de lucruri saltarete şi chisnovate, la care ţineau 
îngrozitor de mult. 

Nu vorbeau despre comorile lor mentale, alienaţii, decât 
strâmbându-se oribil sau cu nişte aere condescendente şi 
protectoare, asemenea unor puternici şi  meticuloşi 
administratori. Pentru un imperiu nu le-ai fi scos ideile din 
cap acestor oameni. Un nebun nu-i altceva decât mănunchiul 
de idei obişnuite ale unui om, dar bine strânse într-un cap. 
Lumea nu mai străbate prin capul lui şi asta ajunge. Capul îi 
devine un fel de lac fără scurgere, o infecţie. 

Baryton se aproviziona cu macaroane şi legume de la 
Paris, cu ridicata. Astfel că negustorii din Vigny-sur-Seine 
nu ne iubeau deloc. Putem chiar zice că le eram nesuferiti. 
Această animozitate nu ne tăia pofta de mâncare. La masă, 
pe la începuturile stagiului meu, Baryton era cel care trăgea 
concluziile şi desprindea invatamintele vorbelor noastre 
dezlânate. Dar petrecandu-si viata între alienati, câştigându- 
ŞI pâinea din comerţul cu ei, împărțind supa cu ei, încercând 
să le neutralizeze cât de cât smintelile, nimic nu-i părea mai 
plictisitor decât să mai şi vorbească la masă de maniile lor. 
„Nebunii nu trebuie să figureze în conversaţia oamenilor 
normali!” afirma el defensiv şi peremptoriu. Tinea în ceea 
ce-l privea la această igienă mintală. 

Îi plăcea conversaţia aproape neliniştitor de mult, îi 
plăcea să fie amuzantă, potolită şi inteligentă. Nu dorea 
deloc să lungim vorba pe seama smintitilor. O instinctiva 
antipatie în privinţa lor îi ajungea odată pentru totdeauna, în 
schimb povestirile despre călătoriile noastre îl fermecau. Nu 


se mai satura de ele. Parapine, de la sosirea mea, fu scutit de 
vorbaria lui. Cazusem la tanc ca să-l distrez pe patron in 
timpul pranzului. Toate peregrinarile mele se perindara prin 
fata ochilor lor, indelung relatate, aranjate evident, facute 
literare, amuzante. Baryton mâncând, plescăia teribil. Fiica 
lui stătea tot timpul la dreapta lui. Deşi avea numai zece ani, 
părea pentru totdeauna veştejită fica lui, Aimée. Ceva 
neînsuflețit, un incurabil ten cenușiu o estompa pe Aimée 
vederii noastre, ca şi cum nişte nori vătămători i-ar fi trecut 
mereu peste fata. 

Între Baryton si Parapine surveneau mici frecusuri. 
Totuşi Baryton nu păstra nimănui ranchiună atât timp cât nu 
se amesteca în nici un fel în beneficiile întreprinderii sale. 
Afacerile lui constituiră multă vreme singura parte sfântă a 
existenţei sale. 

Într-o zi Parapine, pe timpul când încă mai vorbea, îi 
declară verde, la masă, că era lipsit de etică. Întâi această 
remarcă îl supără pe Baryton. Şi apoi trecu totul. Nu se 
supără nimeni numai pentru atâta. Când îi povesteam 
călătoriile mele, Baryton încerca nu numai 0 emoție 
romanescă, ci şi sentimentul ca face economii. „Când te 
ascultă cineva pe dumneata, nu mai are nevoie să vadă 
aceste ţări, atât de bine povestesti, Ferdinand!” Nici nu putea 
visa să-mi adreseze un compliment mai drăguţ. Nu primea în 
Azilul lui decât nebuni uşor de supravegheat şi niciodată 
alienati furioşi sau de-a dreptul ucigaşi. Azilul lui nu era 
deci un loc absolut sinistru. Fără grilaje, câteva celule 
numai. Subiectul cel mai nelinistitor era poate, între toate, 
micuța Aimée, fica lui. Copilul nu era socotit printre 
bolnavi, dar mediul îl deprima. 


Câteva urlete ajungeau, din cand în cand, până in su- 
frageria noastră, dar cauza acestor tipete era mai întotdeauna 
destul de neserioasă. Tineau dealtfel destul de putin. Mai 
erau şi acele lungi şi bruște valuri de frenezie care zguduiau 
din când în când grupurile de alienati, fără motiv, în timpul 
nesfârşitelor lor hoinăreli între pompă, boschete şi straturile 
de begonii. Totul se termina fara tevatură şi alarmă, cu băi 
calde şi bomboane cu sirop tebaic. 

La câteva dintre ferestrele sufrageriilor care dădeau în 
stradă se mai întâmpla câteodată ca nebunii să urle şi să 
tulbure liniştea împrejurimilor, dar oroarea rămânea mai ales 
în ei. Erau preocupaţi să-şi ocrotească această oroare, 
personal, împotriva întreprinderilor noastre terapeutice. Îi 
pasiona această rezistenţă. 

Gândindu-mă acum la toţi nebunii pe care i-am cunoscut 
la moş Baryton nu-mi pot stăpâni îndoiala că ar mai putea 
exista şi alte veritabile reuşite ale profundelor noastre 
temperamente, în afara războiului şi a bolii, aceste două 
infinituri ale coşmarului. 

Marea oboseală a existenţei nu este poate în definitiv 
decât această enormă straduinta pe care o depui ca să rămâi 
douăzeci de ani, patruzeci de ani şi mai mult, rezonabil, ca 
să nu fii, simplu, profund tu însuți, adică ticălos, atroce, 
absurd. Coşmarul de a-l prezenta mereu ca pe un fel de mic 
ideal universal, ca pe un supraom de dimineaţă până scară, 
pe această stârpitură de om şontorog care suntem. 

Bolnavi, aveam la Azil, la toate preţurile, cei mai bogaţi 
locuiau în camere Louis XV bine capitonate. Acestora 
Baryton le făcea câte o vizită în fiecare zi, vizită scump 
plătită. Il aşteptau. Din când în când primea câte o energică 


pereche de palme, Baryton, formidabilă, pe drept cuvânt, 
îndelung premeditată... Imediat o trecea pe nota de plată cu 
titlul de tratament special. 

La masă, Parapine rămânea tăcut, nu pentru că succesele 
mele oratorice în fata lui Baryton l-ar fi supărat, ferească 
sfântul, dimpotrivă, părea chiar mai puţin preocupat decât 
altădată, pe vremea microbilor, şi în definitiv aproape 
mulțumit. Trebuie să mai adaug că trăsese o spaimă cumplită 
în încurcăturile lui cu minorele. Rămăsese de atunci 
deconcertat într-un fel în chestiunile sexuale. În orele libere, 
ca un bolnav, hoinărea în jurul peluzelor azilului şi, când 
treceam pe lângă el, îmi surâdea, dar erau atât de nehotărâte 
aceste surâsuri, atât de palide, încât ai fi zis că-şi lua rămas 
bun. 

Primindu-ne pe amândoi în rândul personalului tehnic, 
Baryton făcuse o bună achiziţie pentru că noi i-am dăruit nu 
numai tot devotamentul nostru de fiecare oră, dar şi distracții 
si ecouri ale aventurilor noastre după care era atât de ahtiat 
si de care era atât de lipsit. 

Astfel că-i făcea plăcere să ne dovedească satisfacția lui. 
Avea totuşi unele rezerve în ceea ce-l privea pe Parapine. 

Nu se simtise alături de Parapine niciodată la largul lui. 
„Parapine... Vezi dumneata, Ferdinand... îmi mărturisi el in 
taină într-o zi, e rus!” Să fii rus pentru Baryton era ceva la 
fel de neiertat, descriptiv-morfologic, ca şi ,,diabetic” sau 
„negru”. Lansat în acest subiect care-i tulbura sufletul de 
luni întregi, începu în prezenţa şi spre folosul meu îndeosebi 
să-şi muncească enorm creierii... Nu-l mai recunoşteam pe 
Baryton. Am mers împreună tocmai până la tutungeria din 
colt să căutăm țigări. 


— Parapine, nu-i aşa, Ferdinand, e un băiat după părerea 
mea foarte inteligent, bineînţeles... Dar are acest băiat o 
inteligenţă cu totul arbitrară. Nu crezi, Ferdinand? Mai întâi 
că e un băiat care nu vrea să se adapteze... Se observă 
imediat... Nici în meserie nu-i la largul lui... $i nici în 
această lume... Spune şi dumneata!... Si n-are dreptate!... N- 
are deloc dreptate!.. Pentru că suferă... Asta e dovada!... 
Uită-te la mine, Ferdinand, cum mă adaptez!... (Se bătea cu 
pumnul în piept)... Dacă mâine, de exemplu, pământul ar 
începe să se învârtă în sens invers. Ei bine? Eu? M-aş 
adapta, Ferdinand!... Pe loc! Si ştii cum, Ferdinand?... Aş 
dormi vreo douăsprezece ore în şir şi totul ar fi în ordine! 
Asta e! Hop! Nimic mai abil! Totul ar fi în ordine! Voi fi 
adaptat! În timp ce Parapine al dumitale, într-o asemenea 
aventură, ştii ce ar face? Ar rumega proiecte şi amărăciuni 
încă o sută de ani de acum încolo!... Sunt sigur!... Iti spun 
drept!... Nu-i asa? Şi-ar pierde somnul de îndată ce pământul 
ar începe să se învârtă de-a-ndoaselea!... Ar găsi în asta nu 
ştiu ce nedreptate specială!... Prea multă nedreptate!... 
Dealtfel mania lui e nedreptatea!... Îmi vorbea enorm despre 
nedreptate în epoca în care catadicsea să-mi mai vorbească... 
Si crezi că s-ar mulțumi să se văicărească numai? N-ar fi 
încă decât pe jumătate rău!... Nu! Ar căuta imediat un truc 
care să facă pământul să sară în aer! Ca să se 
răzbune, Ferdinand! Si ceea ce e mai rău, am să-ţi spun 
mediat, Ferdinand! Dar numai între noi!... O să-l 
găsească, trucul!... Aşa cum iti spun. Ah! Uite, Ferdinand, 
încearcă să retii bine ceea ce am să-ţi explic!... Există nebuni 
simpli şi mai există şi alti nebuni, cei pe care-i torturează 
ideea fixă a civilizaţiei... Mă îngrozesc când mă gândesc că 


Parapine se numără printre aceştia din urmă!... Ştii ce mi-a 
zis într-o z1? 

— Nu, domnule... 

— Ei bine, mi-a zis: „Între penis şi matematică nu există 
nimic... domnule Baryton! Nimic! Golul!” $i apoi asculta!... 
Ştii ce aşteaptă ca să-mi vorbească din nou? 

— Nu, domnule Baryton, nu ştiu nimic... 

— Deci nu ţi-a povestit? 

— Nu, încă nu... 

— Ei bine, mie mi-a spus! Aşteaptă să vină epoca 
matematicilor. Simplu! Hotärât! Cum iti place aceasta 
manieră de a se purta fata de mine? Mai vârstnic decât el? 
Şeful lui?... 

Trebuia să râd ca să poată încăpea între noi această 
exorbitantă fantezie. Dar Baryton nu ştia de glumă. Găsea 
chiar ocazii de a se indigna de multe alte lucruri... 

— Ah! Ferdinand! vad că totul ti se pare lipsit de interes... 
Vorbe goale, trăznăi extravagante între atâtea altele... lată ce 
pari a conchide, numai asta, nu? O, imprudent mai eşti, 
Ferdinand! Dă-mi voie dimpotrivă mie să te pun în gardă cu 
multă grijă contra acestor rătăciri, neserioase doar în 
aparență! Iti declar că nu ai dreptate!... Nu ai deloc 
dreptate!... De o mie de ori n-ai dreptate!... În cursul carierei 
mele, crede-mă că am auzit într-un fel tot ce se poate auzi 
aici sau aiurea în materie de delir rece sau fierbinte! Nimic 
nu mi-a scăpat!... Mă crezi, nu, Ferdinand? Si nu prea par a 
mă lăsa prada angoaselor, ai observat, desigur, Ferdinand?... 
Exagerärilor? Nu? Nu-i asa? În fata judecății mele forţa unui 
cuvânt, a mai multor cuvinte şi chiar a frazelor şi a 
discursurilor întregi înseamnă foarte putin! Destul de 


simplu prin nastere si prin fire, nu mi se poate nesocoti 
faptul că sunt unul dintre acei oameni pe deplin inhibati, pe 
care vorbele nu-i sperie... Ei bine, Ferdinand, după o 
conştiincioasă analiză în ceea ce-l priveşte pe Parapine, sunt 
constrâns să fiu întotdeauna foarte atent!... Să formulez 
rezervele cele mai hotărâte... Extravaganta lui nu seamănă 
deloc cu una inofensivă şi obişnuită!... Aparține mi se pare 
uneia dintre cele mai rare formule, foarte de temut, ale 
originalității, una din acele manii foarte contagioase: sociale 
ŞI persuasive într-un cuvânt!... Poate nu-i vorba chiar despre 
nebunie în cazul prietenului dumitale... Nu! Nu e poate la 
mijloc decât o convingere exagerată!... Dar mă pricep în 
materie de demenţă contagioasă!... Nimic mai grav decât 
convingerea exagerată!... Uită-te la mine, Ferdinand, am 
cunoscut un mare număr de convinşi de soiul ăsta şi de 
diverse proveniente... Cei care vorbeau despre dreptate erau 
cei mai turbati!... La început, mărturisesc, aceşti justitiari mă 
interesau întrucâtva... Acum aceşti maniaci mă agaseaza, mă 
irită la culme... Nu eşti de aceeaşi părere?... Există în oameni 
nu ştiu ce uşurinţă de transmisiune în această privinţă care 
mă îngrozeşte, şi asta la toţi oamenii, mă intelegi?... Baga de 
seamă, Ferdinand! La toţi! Ca alcoolul şi erotismul!... 
Aceeaşi predispozitie!... Aceeaşi fatalitate!... Raspandita la 
nesfarsit!... Razi, Ferdinand? Ma ingrozesti si tu la randul 
tau! Fragil! Vulnerabil! Inconsistent! Periculos! Ferdinand! 
Si cand mă gândesc că te credeam serios! Nu uita că sunt 
bătrân, Ferdinand! Îmi pot permite luxul să mă doară în cot 
de viitor! Eu am voie! Dar mă gândesc la dumneata! 

În principiu, pentru totdeauna şi în toate, eram de aceeaşi 
părere cu patronul meu. Nu prea am făcut cine ştie ce 


progrese practice de-a lungul hăituitei mele existente, dar am 
învăţat oricum solidele principii de etichetă a servitutil. 
Brusc, datorită acestor aptitudini, m-am împrietenit cu 
Baryton, nu-l contraziceam niciodată şi mâncam puţin la 
masă. Pe scurt un asistent simpatic, foarte economic şi nici 
de doi bani ambițios, neprimejdios. 


Vigny-sur-Seine se înfăţişează vederii aşezat între două 
ecluze între cele două coaste ale sale despuiate de verdeață, 
un sat care devine periferie. Parisul îl va înghiţi curând. 

Pierde câte o grădină pe lună. Reclamele, de cum te 
apropii, iti sar în ochi, baltate ca un balet rusesc. Fata 
aprodului ştie deja să prepare cocteiluri. Numai tramvaiul 
ține să devină istoric, şi n-o să se termine cu el decât printr-o 
revoluţie. Oamenii sunt nelinistiti, copiii nu mai au acelaşi 
accent ca părinţii lor. Parcă nu-ţi mai e la îndemână să zici 
că eşti din Seine-et-Oise. Miracolul este pe cale să se 
săvârşească. Ultimul bulgăre de grădină a dispărut odată cu 
venirea lui Laval la Ministerul Afacerilor Publice şi, după 
vacanţă, femeile de serviciu şi-au scumpit preţurile cu 
douăzeci de centime ora. A apărut  şiun 
bookmaker. Functionarele de la poştă cumpără romane 
despre invertiti şi-şi imaginează altele şi mai realiste. Preotul 
spune „rahat” când vrei şi când nu vrei şi dă sfaturi de bursă 
celor mai înţelepţi. Sena şi-a ucis peştii şi se americanizează 
între două rânduri de vărsătoare-tractoare-împingătoare, care 
seamănă cu o proteză plină de putreziciuni şi fierăraie. Trei 
dintre cei care au departajat loturile au intrat în puşcărie. Ne 
organizăm. 


Această transformare funciară locală nu-i scăpă 
lui Baryton. Regretă amarnic că n-a ştiut, să-şi fi cumpărat 
câteva terenuri în ținutul de alături acum douăzeci de ani, 
când te rugau să iei cu patru centime metrul pătrat, ca pe o 
felie de tort nu prea proaspăt. Dar trecuseră frumoasele 
vremuri de altădată. Din fericire Institutului sau 
psihoterapeutic îi mergea încă bine. Dar nu fără greutăți. 
Familiile nesätioase nu încetau să-i ceară, să-i pretindă 
mereu şi tot mai mult noi sisteme de cură dintre cele mai 
electrice, dintre cele mai misterioase, dintre cele mai de 
toate... Mai ales mecanisme recente, impresionante, şi cât 
mai iute sub ameninţarea de a fi depăşit de concurenţă, 
trebuia să se supună. De concurenţa sanatoriilor ambuscate 
prin pădurile învecinate de la Asnières, Passy, Montretout, 
pandind şi ele toate dobitociile luxului. 

Se grăbea Baryton, învăţat de Parapine, să fie în pas cu 
gustul vremii, la preţul cel mai ieftin bineînţeles, cu rabat, de 
ocazie, de la solduri, necurmat, cărând mereu noi maşini 
electrice, pneumatice, hidraulice, ca să arate că e cel mai 
bine echipat, pentru a fi la dispoziția capriculor 
pensionarilor carcotasi şi bogaţi... Gemea de disperare cand 
se vedea constrâns să cumpere aparate inutile... când era 
obligat să ceară favoruri chiar nebunilor... 

— Când mi-am deschis eu azilul, îmi mărturisi el într-o zi, 
descărcându-şi necazurile, era exact înainte de deschiderea 
Expoziţiei, Ferdinand, cea mare... Nu eram, nu formam, noi 
alheniştii, decât un mic număr de practicieni mult mai putin 
curiosi şi depravati decât astăzi, te rog să mă crezi! Nimeni 
nu încerca pe vremea aceea să fie la fel de nebun ca 
pacientul... Nu venise încă moda delirului sub pretextul de a 


vindeca mai bine, moda obscena ca tot ce ne vine din 
străinătate, bagă de seamă... 

Pe la începuturile mele deci medicii francezi, Ferdi- 
nand, se mai respectau! Nu se credeau constrânşi să bată 
campii în acelaşi timp cu bolnavii lor... Aşa numai ca să fie 
la acelaşi diapazon, fără îndoială... Sau mai ştii?... Să le facă 
plăcere! Unde o să ajungem? te întreb. Devenind mai 
vicleni, mai morbizi, mai perverşi decât persecutatii cei mai 
minati ai azilurilor noastre, tot tavalindu-ne cu un fel de nou 
orgoliu jegos în toate murdăriile pe care ei ni le oferă, unde 
o să ajungem? Eşti in stare, Ferdinand, să mă linistesti 
asupra viitorului rațiunii noastre?... Sau chiar numai asupra 
bunului nostru simţ?... În ritmul ăsta ce va mairămâne din 
bunul nostru simt?... Nimic! E de prevăzut! Absolut nimic! 
Prevăd... Evident... 

Mai întâi, Ferdinand, nu e vizibil că, pentru o inteligenţă 
cu adevărat modernă, totul capătă aceeaşi valoare? Alb? 
Negru? Totul se destramă... Asta se poartă! Moda! De ce nu 
înnebunim şi noi atunci?... Pe loc! Să începem odată! Să ne 
facem reclamă cu dementa noastră! Cine ne împiedică? Te 
întreb, Ferdinand? Câteva supreme si inutile scrupule 
umane?... Nişte temeri insipide? E1?... Uite, mi se întâmplă, 
Ferdinand, când îi ascult pe unii dintre confrații nostri, şi 
ăştia sunt dintre cei mai pretuiti, bagă de seamă, dintre cei 
mai căutaţi de clientelă şi academii, să mă întreb unde ne 
duc?... E infernal într-adevăr! Aceşti descreierati mă 
derutează, mă neliniştesc, mă scot din sărite şi mai ales mă 
dezgusta! Numai auzindu-i raportându-şi în timpul unuia 
dintre aceste congrese moderne rezultatele cercetărilor lor 
obişnuite, mă cuprinde groaza, Ferdinand! Mi se întunecă 


mintea, numai ascultandu-i... Posedati, viciosi, sarlatani, 
logoreici, aceşti aleşi ai psihiatriei recente, cu analizele ei 
superconstiente, ne aruncă în abisuri... Direct în abisuri! Într- 
o bună zi, dacă voi nu reactionati, Ferdinand, voi tineri, aici 
o să ajungem, înţelegi, aici. Tot fortandu-ne, sublimându-ne, 
răscolindu-ne înţelegerea dincolo de graniţele fireşti ale 
înţelegerii noastre, vom ajunge într-un ţinut infernal, din 
care nu mai e întoarcere!... Dealtfel chiar iti vine să zici ca 
sunt închişi aceşti supervicleni în beciul cu condamnaţi, tot 
masturbându-şi judecata zi şi noapte! 

Am zis bine zi şi noapte, pentru că trebuie sa ştu, 
Ferdinand, că ei nu încetează nici noaptea să se depraveze în 
vis, puslamalele! Asta e vasazica! $i ce-şi mai sfarmă şi ce- 
si mai umflă mintea! Si ce-o mai tiranizează!... lar în jurul 
lor, nimic altceva decât o tocană imputita de resturi de 
organe, o marmeladă de simptomuri delirante în suc propriu 
care se revarsă şi musteşte de peste tot... Cu mâinile mânjite 
de ceea ce a mai rămas din spirit, devenim cleiosi, grotesti 
nedemni, imputiti. O să se ducă dracului totul de râpă, 
Ferdinand, se duce deja, ţi-o prezic eu, bătrânul Baryton, şi 
nu peste mult timp! O să vezi cu ochii tăi, Ferdinand, imensa 
debandadă! Pentru că eşti încă tânăr! O să vezi!... O să 
treceţi cu toții la inamic! $i delirând pe deasupra! De un 
delir in plus! Vruum! Prea vă ispitea asta de multă vreme! 
De curaj, sunt de acord, va fi vorba de un mare curaj! Dar şi 
când veţi fi ajuns la casa de nebuni, tubitilor! Vă asigur ca 
de acolo nu mai ieşiţi! 

Reţine bine, Ferdinand, ceea ce constituie începutul 
sfârşitului este lipsa de măsură! Cum a început marea 
debandadă, o ştiu prea bine ca să-ţi pot povesti... Au început 


prin a sari peste cal! Prin ciudate exagerari! Nici o măsură, 
nici o constrângere! Era scris! Si atunci toată lumea în 
neant? De ce nu? Toţi? Bineînţeles! $i nu la pas, în galop! O 
adevărată năvală! Am văzut eu însumi, Ferdinand, spiritul 
cedând puţin câte puţin din echilibrul său şi apoi dizolvându- 
se în marea întreprindere de ambiţii apocaliptice! A început 
cam pe la 1900... E o dată memorabilă!... Începând cam de 
pe atunci nu mai există în lume în general şi în psihiatrie în 
special decât o cursă frenetică: care să devină mai pervers, 
mai desfrânat, mai original, mai dezgustător, mai creator, 
cum zic ei, decât cel de alături!... Frumoasă balmajeala!... 
Câştiga cel care se devota cât mai repede posibil monstrului, 
bestiei fără inimă şi fără reţinere... Ne va înghiți pe toţi, 
bestia, Ferdinand, e de la sine înţeles şi nu-i nimic de 
făcut!... Bestia! Un cap, uite aşa de mare care judecă la voia 
întâmplăru!... Războaiele şi erou lui se apropie de noi arzând 
din toate partile!... Iata-ne în plin potop!... Simplu! Ne 
plictisim pare-mi-se la nivelul conştiinţei! N-o să ne mai 
plictisim! Ca să provoace o schimbare au început prin a 
deveni pederaşti... Si dintr-o dată începură să-i muncească 
„Impresiule” şi „intuițiile”... ca pe femei... 

Mai e nevoie aici, unde am ajuns, să ne împiedicăm de o 
vorbă goală cum e logica?... Bineînţeles că nu! Mai degrabă 
i-ar stânjeni logica pe aceşti savanţi infinit de subtili, aşa 
cum îi modelează timpul nostru, cu adevărat progresiști... Să 
nu care cumva să deduci din asta ca dispretuiesc femeile! 
Nu! Ştii doar! Dar nu-mi plac impresiile lor! Sunt un animal 
coios, Ferdinand, şi când am apucat ceva e foarte greu să mi- 
1 smulgi... Alaltaieri mi s-a întâmplat una năstruşnică... Mi 
se cerea să primesc un scriitor... Bătea câmpu scriitorul... 


Stil poate ce urla ala de o luna de zile? „Se lichideaza! Se 
lichidează!...” Aşa vocifera prin toată casa. Aici ajunsese... 
Ce să mai zici... Trecuse dincolo de hotarele inteligenţei!... 
Si culmea e că urina foarte greu... O îngustare de canal îl 
otrăvea cu urină, îi bloca vezica... l-am introdus sonde peste 
sonde şi l-am debarasat picătură cu picătură... Familia insista 
că totul 1 se trage de la geniul său... Oricât am încercat să-l 
explic familiei că mai degrabă la vezică era bolnav scriitorul 
lor, nu vroiau să creadă şi pace... 

Pentru ei el sucombase într-un moment de exces al 
geniului său şi cu asta basta... A trebuit în cele din urmă să 
mă raliez părerii lor... Ştii probabil ce înseamnă o familie! 
Imposibil s-o faci sa-nteleaga, familia, că un om, rudă sau 
nu, nu-i decât un hoit în suspensie... Ar refuza să plătească 
pentru un asemenea hoit... 

De douăzeci de ani Baryton nu înceta să satisfacă 
familiile in vanitätile lor pretentioase. Îi făceau viata grea, 
familile. Rabdator şi echilibrat cum îl ştiam, păstra pe suflet 
o rămăşiţă de ură râncedă de veche ce era în privinţa 
familiilor. În acea vreme în care trăiam pe lângă el, excedat, 
căuta in secret, cu obstinatie, să se elibereze, să se sustragă 
într-un fel sau altul odată pentru totdeauna tiraniei familiilor. 
Fiecare îşi are motivele lui ca să scape de mizeria intimă şi 
fiecare dintre noi, ca să reuşească, se foloseşte de 
împrejurări pentru a găsi drumul cel mai ingenios. Fericit cel 
căruia bordelul îi ajunge! 

Parapine în ceea ce-l privea părea fericit de-a fi ales 
drumul tăcerii. Baryton, n-am inteles-o decât mai târziu, se 
întreba în sinea lui dacă va ajunge vreodată să scape de 
aceste familii, de dominația lor, de miile de platitudini 


respingătoare ale psihiatriei alimentare, pe scurt de starea in 
care se afla. Avea atâta nevoie de lucruri absolut noi si 
deosebite că era copt până-n măduvă pentru fugă şi evadare, 
de unde fără îndoială aceste tirade critice... Egoismul lui 
pleznea ieşind la iveală de sub rutină. Nu vroia să sublimeze 
NIMIC, vroia pur şi simplu să plece să-şi ducă trupul în altă 
parte. Nu era un terchea-berchea Baryton,trebui deci, ca un 
urs, să răstoarne totul ca să poată termina. 

Se eliberă el, care se credea rezonabil printr-un scandal 
absolut deplorabil. Voi încerca mai târziu să vă povestesc pe 
îndelete cum s-au petrecut lucrurile. 

În ceea ce mă privea, pentru moment, meseria de asistent 
al lui îmi părea foarte acceptabilă. 

Aplicațiile obişnuite ale tratamentului nu erau deloc 
penibile, cu toate că evident, din cind in când, mă apuca 
ameteala dacă stăteam prea mult de vorbă cu pensionarii, un 
vârtej mă tara atunci ca şi cum m-ar fi luat cu ei şi dus 
departe de malurile mele, pensionarii, aşa fără să pară de la o 
frază banală la alta, cu vorbe nevinovate, drept în mijlocul 
delirului lor. Mă întrebam o secundă cum să scap şi dacă nu 
cumva din întâmplare fusesem prins de nebunia lor odată 
pentru totdeauna, fără să bag de seamă. 

Stăteam în umbra periculoasă a nebunilor, la lizierä ca să 
zic aşa, fund mereu amabil cu ei, prin firea mea. Nu mă 
scufundam, dar tot timpul mă simţeam în pericol ca şi cum 
aş fi fost atras cu perfidie în cartierele oraşului lor 
necunoscut. Un oraş ale cărui străzi se muiau pe măsură ce 
înainta printre casele lor băloase cu ferestre care se topeau 
prost închise, într-o bănuitoare rumoare. Uşile, pământul se 
mişcau... Dar te apuca totuşi dorinţa să mergi mai departe si 


mai departe ca să-ţi dai seama dacă vei avea forța să-ți 
regäsesti raţiunea, chiar printre ruine. Rațiunea devine 
repede un viciu ca şi buna dispoziţie şi somnul la 
neurastenici. Nu te mai gândeşti decât la propria ta rațiune. 
Aşa nu mai merge. Se termină gluma. 

Totul a mers aşa din îndoială în îndoială până pe data de 
4 mai. Celebra dată de 4 mai. Mă simţeam atât de bine în 
ziua aceea de parcă o minune se întâmpla. Pulsul — 78. Ca în 
urma unui prânz bun! Când iată că deodată totul începe să se 
învârtă cu mine. Mă cramponez. Totul se invenineaza. 
Oamenii încep să arboreze nişte mutre ciudate. Mi se par 
acri ca lămâile şi mai răi decât înainte, mă cocotasem fara 
îndoială prea sus, prea imprudent pe treapta de sus a 
sănătăţii şi acum mă trezeam căzut în faţa oglinzii privindu- 
mă cu pasiune cum îmbătrânesc. 

Nemăsurat e dezgustul şi oboseala când aceste mohorâte 
zile sosesc adunate între ochi şi nas; numai acolo s-a adunat 
atâta dezgust şi oboseală cât s-ajungă ani întregi mai multor 
oameni la un loc. Pentru unul singur e cu adevărat prea mult. 

Stand şi gândindu-mă îmi veni brusc cheful să mä-ntorc 
la , Tarapout”, aşa, pe nepusa masă. Mai ales că Parapine nu 
mai vorbea nici cu mine. Dar nici cu ,,Tarapout’-ul nu 
mai era nimic de facut. E greu sa nuai decat un patron drept 
orice confort material şi spiritual, mai ales cand esti alienist 
si nu prea sigur pe capul tău. Trebuie să rezist. Să nu zic 
nimic. Numai despre femei ne mai rămăsese să vorbim; era 
un subiect plăcut datorită căruia speram să-l mai pot distra 
din când în când. În această privinţă îmi acorda un oarecare 
credit al experienţei, un soi de dezgustatoare competenţă. 


Nu era deloc rau ca Baryton ma aprecia cu un oarecare 
dispret. Un patron e intotdeauna mai linistit de ignominia 
personalului său. Sclavul trebuie să fie cu orice pret un pic şi 
chiar mai mult demn de dispretuit. Un ansamblu de mici 
păcate cronice, morale şi fizice, justifică soarta care-l 
copleşeşte. Pământul se învârte mai bine atunci când fiecare 
se află pe el exact în locul pe care-l merită. 

Fiinţa de care te foloseşti trebuie să fie inferioară, 
searbădă, destinată decăderii, asta iti uşurează conştiinţa, 
mai ales că el, Baryton, ne plătea foarte prost. În aceste 
cazuri de avaritie acută funcţionarii sunt într-un fel bănuitori 
si nelinistiti. Ratati, desträbälati, devotați, perversi, totul se 
explica, se justifica, se armonizeaza in cele din urma. Nu 1-ar 
fi displăcut lui Baryton să mă fi căutat şi poliția putin. Asta 
te face devotat. 

Renuntasem dealtfel de când haul la orice fel de amor 
propriu. Sentimentul acesta mi s-a parut dintotdeauna mult 
deasupra condiției mele, de o mie de ori prea costisitor 
pentru resursele mele. Mă simţeam foarte bine de când 
renuntasem la el odată pentru totdeauna. 

Îmi era acum de ajuns să mă menţin într-un echilibru 
suportabil, alimentar şi fizic. Restul cu adevărat nu mă 
interesa absolut deloc. Totuşi unele nopţi le înduram peste 
măsură de greu, mai ales când amintirea a ceea ce se 
petrecuse la Toulouse mă ţinea treaz ore întregi. 

Îmi imaginam atunci, nu mă puteam stăpâni, tot felul de 
urmări dramatice după rostogolirea mătuşii Henrouille în 
groapa ei cu mumii şi frica îmi urca din măruntaie, m-apuca 
de inimă şi o ţinea strâns, să bată, până când săream din 
plapumă cât eram de lung şi începeam să măsor camera în 


lung si-n lat pana in strafundul intunericului si pana 
dimineata. Ma apuca disperarea, in timpul acestor crize, ca 
nu-mi voi mai regăsi suficienta nepăsare ca să mai adorm 
vreodată. Să nu credeţi niciodată din capul locului în 
nefericirea oamenilor. Intrebati-i numai dacă mai pot dormi. 
Dacă da, totul merge bine. Ajunge. 

Niciodată n-am să mai pot dormi adânc. Pierdusem acea 
siguranţă într-adevăr imensă care-ţi este foarte necesară, ca 
să poţi dormi cu adevărat profund printre oameni. Mi-ar fi 
trebuit cel puţin o boală, o febră, o catastrofă, desigur, pentru 
ca să-mi aflu nepăsarea, să-mi neutralizez neliniştea şi să-mi 
recapăt divina şi tâmpita siguranţă. Singurele zile suportabile 
de care pot să-mi amintesc de-a lungul multor ani sunt 
câteva zile de gripă cu febră foarte mare. 

Baryton nu mă-ntreba niciodată de sănătate. Evita să se 
ocupe chiar şi de a lui însuşi. „Știința şi viata conduc la nişte 
amestecuri dezastruoase, Ferdinand! Fereşte-te întotdeauna 
să te îngrijeşti, crede-mă... Orice întrebare pusă corpului 
devine o breșă... Un început de neliniste, de obsesii...” 
Acestea erau principile lui biologice preferate, simpliste. 
Făcea în fond pe şmecherul. „Cât ştiu îmi ajunge!” zicea 
frecvent. Ca să-mi arunce praf în ochi. 

Nu-mi vorbea niciodată de bani, dar asta numai ca să se 
gândească mai mult la ei, mai intim. 

Răfuielile lui Robinson cu familia Henrouille, destul de 
neclare dealtfel, imi stăteau pe suflet şi încercam adesea să-i 
povestesc fragmente şi episoade lui Baryton. Dar nu-l 
interesau. Prefera povestirile mele din Africa, mai ales cele 
în care era vorba despre confrații pe care-i întâlnisem 


aproape peste tot, despre practicile medicale ale acestor 
confrati, neobişnuite practici, ciudate sau îndoielnice. 

Din când în când la Azil, intram în alertă din cauza fetiţei 
lui, Aimée. Brusc, la ora cinei, n-o mai găseam nici în 
grădină, nici în camera ei. În ceea ce mă priveşte, mă 
aşteptam s-o găsesc într-o seară făcută bucăţi în spatele unui 
boschet. Cu nebunii noştri care umblau peste tot se putea 
întâmpla orice. Dealtfel, de mai multe ori scăpase ca prin 
urechile acului de un viol. Si atunci urmau crize, duşuri, 
explicaţii fără sfârşit. Degeaba 1 se interzisese să mai treacă 
pe unele dintre aleile prea ferite, tocmai acolo se ducea 
copilita, irezistibil, prin colţurile cele mai ascunse. De 
fiecare dată tatăl îi trăgea câte o bătaie să țină minte. Nu era 
nimic de făcut. Cred că-i plăceau acele locuri. Încrucişându- 
ne, trecând pe lângă ei, pe lângă nebuni, pe culoare, noi 
personalul trebuia să fim întotdeauna foarte atenţi. Alienatii 
ucid chiar mai uşor decât oamenii obişnuiţi. Astfel că ne 
făcusem un fel de obicei să ne aşezăm, când îi intalneam, cu 
spatele la perete, mereu gata să-i primim cu un picior 
zdravăn în burtă, la primul gest. Te privesc cu coada 
ochiului şi trec. În afară de nebunia lor ne intelegeam 
perfect. Baryton se plângea că nici unul dintre noi nu ştia să 
Joace şah. M-am apucat să învăţ numai ca să-i fac plăcere. 

În timpul zilei se distingea printr-o activitate hartuitoare 
si minusculă, ceea ce făcea traiul în preajma lui destul de 
obositor. Câte o searbada idee practică îi tâsnea din cap în 
fiecare dimineaţă. Înlocuirea hârtiei igienice în rulouri cu 
hârtia în foi depliabile ne obligă să medităm o săptămână, pe 
care o risipirăm în rezoluţii contradictorii. În cele din urmă, 
hotărârăm să aşteptăm luna soldurilor ca să dăm o raita prin 


magazine. Apoi veni cu alta hartuiala inutila, cea a jiletcilor 
de flanela... Trebuiau purtate pe dedesubt?... Sau peste 
cămaşă?... Şi metoda de administrare a sulfatului de sodiu... 
Parapine scăpa printr-o tăcere tenace de aceste controverse 
subintelectuale. 

Stimulat de plictiseală, îi povestii în cele din urmă lui 
Baryton mult mai multe aventuri decât ar fi putut cuprinde 
călătoriile mele. Eram epuizat! $i atunci fu rândul lui, în 
fine, să susțină singur conversaţia ce lâncezea cu propuneri 
si reticente minuscule. 

N-am mai scăpat. M-a învins prin epuizare. Căci nu 
posedam ca Parapine o indiferenţă absolută ca să mă apăr. 
Dimpotrivă. Fără voia mea trebuia să-i răspund. Nu mă 
puteam abtine să nu discut la nesfârşit asupra meritelor 
comparative dintre cafeaua cu lapte şi cacao. Mă vrajea cu 
prostia. 

Reluam încă o dată şi încă o dată discuţia despre toate şi 
despre nimic, despre varice, despre curentul faradic optim, 
despre tratamentul celulitei în regiunea cotului... Ajunsesem 
să bâigui numai şi numai după indicaţiile şi preferinţele lui 
despre tot şi despre nimic, ca un adevărat specialist... Mă 
însoțea şi mi-o lua înainte în această plimbare cum nu se 
poate mai ramolită, Baryton, şi mă sătură de conversaţie 
pentru eternitate. Parapine se amuza vârtos în sinea lui 
auzindu-ne cum  defilam printre discutile noastre 
contradictorii mâncând pe îndelete tăiţeii, stropind printre 
dinți vinul patronului drept pe fata de masă. 

Dar să lăsăm amintirea lui Baryton în pace, puslamaua! 
L-am făcut să dispară până la urmă. Dar cât geniu mi-a 
trebuit pentru asta! 


Printre clientele cu a căror supraveghere fusesem 
însărcinat în mod special, cele mai pisăloage mă făceau să 
turbez de necaz. Dus pe aici... Sonda pe dincolo... viciile, 
violențele şi găurile lor de ţinut întotdeauna curate... Una 
dintre tinerele pensionare îmi aducea adesea observaţii din 
partea patronului. Distrugea grădina smulgând florile, era 
mania ei, şi mie nu-mi plăceau observaţiile patronului... 

„Logodnica” o porecleau, o argentiniană, nu prea urâtă la 
înfăţişare, dar moralmente nimic altceva decât o idee, să se 
mărite cu tatăl ei. Şi atunci ea rupea una câte una toate 
florile din straturi pentru a şi le înfige în marele ei voal alb 
pe care-l purta şi ziua şi noaptea, pretutindeni. Un caz de 
care familiei, fanatic religioasă, îi era îngrozitor de ruşine. O 
ascundeau pe fiica lor de lume, cu ideea ei cu tot. După 
părerea lui Baryton, ea sucombase datorită inconsecventelor 
unei educatii prea încordate, prea severe, de o morală 
absolută care-i explodase ca să zic aşa în cap. 

La apusul soarelui îi băgam pe toţi înăuntru după ce 
făceam un minuţios apel şi mai treceam o dată prin camere, 
mai ales să-i împiedicăm pe cei mai excitati să se 
masturbeze prea frenetic înainte de a adormi. Era foarte 
important, mai ales sâmbăta seara, să-i potoleşti şi să-i 
urmäresti cu atenţie, pentru că duminica, ziua în care veneau 
rudele era rău pentru sanatoriu să-i găsească pe pensionari 
masturbati până la invinetire. 

Toate acestea îmi aduceau aminte de Bébert si de 
delicatul lui sirop. La Vigny prescriam cu toptanul acest 
sirop. Păstrasem formula. Ajunsesem să am încredere în ea. 


Portareasa Azilului facea comert cu bomboane impreuna 
cu bărbatul ei, un adevărat zdrahon, la care făceam apel din 
când în când pentru treburile mai grele. 

Aşa treceau lucrurile şi lunile destul de plăcut în fond şi 
nu prea am fi avut de ce ne plânge, dacă lui Baryton nu i-ar 
fi venit în cap o altă nouă idee năstruşnică. 

De foarte multă vreme, cu siguranţă, se tot întreba dacă 
din întâmplare n-ar fi putut să mă folosească mai mult la 
acelaşi preţ. Şi în sfârşit găsise soluţia. 

Într-o zi după prânz îşi expuse ideea. Mai întâi porunci să 
ni se servească o tavă plină cu desertul meu favorit, căpşuni 
cu frişca. Mi se păru imediat ceva suspect. Într-adevăr de 
abia inghitii ultima căpşună că mă atacă hotărât. 

— Ferdinand, mi se adresă, mă întreb dacă ai consimti să-i 
dai câteva lecţii de engleză fetiţei mele Aimée?... Ce zici? 
Știu că ai un accent excelent... Si în engleză accentul 
contează, nu? E cel mai important!... Şi dealtfel, ce să mai 
spun fără să te flatez, dumneata esti amabilitatea 
intruchipata... 

— Dar desigur, domnule Baryton, îi raspunsei luat din 
scurt... 

Si căzurăm de acord pe loc să-i dau lui Aimée chiar 
începând cu a doua zi de dimineaţă prima lecţie de engleză. 
După care urmară altele săptămâni la rând... 

Începând cu aceste lecţii de engleză intrarăm într-o 
perioadă foarte tulbure, echivocă, în cursul căreia eveni- 
mentele se succedară într-un ritm care nu era deloc cel al 
unei vieți obişnuite. 

Baryton tinu să asiste la lecţiile pe care le dădeam fiicei 
lui, la toate lecţiile absolut. Cu toată solicitudinea mea ne- 


linistita, biata Aimée nu musca nici un cuvant in engleza, dar 
absolut nici unul ca să fiu sincer. In fond ea nu tinea să ştie 
deloc ce puteau să însemne aceste noi cuvinte. Se întreba ce 
vroiam cu toţii de la ea insistând cu perversitate să retina 
realmente vreo semnificație. Nu plângea dar era mereu gata. 
Ar fi preferat Aimée s-o lăsăm să se descurce de bună voie 
cu putina franceză pe care o ştia şi ale cărei dificultăţi şi 
facilităţi îi erau prea destul ca să-i umple toată viaţa. 

Dar tatăl ei era surd de această ureche. „Trebuie să devii 
o fată modernă, micuța mea Aimée! o stimula el neobosit, 
numai ca s-o consoleze... Eu, tatăl tău, am suferit destul 
pentru că n-am ştiut englezeste ca să mă descurc aşa cum ar 
fi trebuit cu clientela străină... Hai, nu mai plânge, draga 
mea!... Ascultă-l mai degrabă pe domnul Bardamu care e 
atât de răbdător, atât de amabil şi când vei şti şi tu la rândul 
tău să faci acele «the» cu limba cum iti arată el, iti voi 
cumpăra, ţi-am promis, o frumoasă bicicletă nichelată 
toată...” 

Dar ea nu avea chef să facă, Aimée, nici „the” nici 
„enough”, deloc... Le făcea patronul în locul ei, şi „the” si 
„rough” şi multe alte progrese în ciuda accentului de 
Bordeaux şi a maniei sale logice foarte nepotrivite pentru 
limba engleză. Aşa o lună, două. Pe măsură ce se dezvolta la 
tată pasiunea de a învăţa limba engleză, Aimée avea din ce 
în ce mai puţin ocazia să se bată cu vocalele. Baryton îmi 
ocupa tot timpul. Mă acapara, nu-mi dădea drumul, sugea 
din mine toată engleza pe care o ştiam. Cum camerele 
noastre se învecinau, puteam să-l aud de dimineaţă cum 
îmbrăcându-se isi transpunea toată viata intima in 
engleză. "The cofee is black... My shirt is white... The 


garden is green... How are you today Bardamu?” urla el 
prin perete. Prinsese foarte repede gust pentru formele cele 
mai eliptice ale limbii. 

Cu această perversiune aveam să ajungem foarte de- 
parte... De îndată ce luă contact cu marea literatură, fu 
imposibil să ne mai oprim... După opt luni de progrese 
destul de anormale, el reuşi să se reconstituie în întregime, în 
plan anglo-saxon. Reusi astfel să mă dezguste aproape in 
întregime de el, de două ori la rând. 

Putin câte putin ajunsesem s-o lăsăm pe micuța Aimée în 
afara oricărei discuţii, deci din ce în ce mai liniştită. Se 
întoarse paşnică printre ceturile ei, fără să ceară mai mult. N- 
o să mai înveţe engleza şi gata! Totul pentru Baryton! 

Veni iarna. Crăciunul. Agenţiile ofereau bilete dus şi 
întors cu preţ redus pentru Anglia... Trecând pe bulevarde cu 
Parapine, însoţindu-l la cinema, am remarcat aceste afişe... 
Am intrat chiar să mă informez asupra preţurilor. 

Si apoi la masă printre alte lucruri, i-am aruncat două 
vorbe lui Baryton. La început, mi se păru că nu-l interesează 
ştirea. S-a prefăcut că nu aude. Credeam că uitase de tot 
când într-o seară îmi vorbi el însuşi din nou rugându-mă să-i 
aduc eventual nişte prospecte. 

Între şedinţele noastre de literatură engleză, jucam destul 
de des biliard japonez şi „bouchon”, într-una din camerele 
de izolare, prevăzută cu bare solide şi situată chiar deasupra 
odäitei portaresei. 

Baryton excela in jocurile de îndemânare. Parapine miza 
regulat pe aperitiv şi-l pierdea tot atât de regulat. Petreceam 
în această sală de jocuri improvizate seri întregi, mai ales 
iarna, când ploua, ca să nu-i murdărim patronului saloanele 


cele mari. Cateodata era inchis in acest salonas de jocuri cate 
un agitat pus sub observatie, dar destul de rar. 

În timp ce se întreceau in îndemânare, Parapine si cu 
patronul, pe covor sau pe duşumea, jucând „bouchon”, cu 
mă distram, dacă pot să spun aşa, încercând să simt aceleaşi 
senzații ca un prizonier în celula sa. Nu încercasem niciodată 
asemenea senzaţii. Cu un pic de bunăvoință reusesti să 
îndrăgeşti oamenii care trec rar pe străzile mahalalei. La 
sfârşitul unei zile te poate înduioşa agitația pe care o 
provoacă tramvaiele aducând de la Paris, în convoaie 
cuminţi, funcţionarii. La primul colt, după bacanie, gata, 
începe deruta. Noaptea îi înghite pe toți. Nici n-ai timp să-i 
socoteşti. Dar Baryton mă lăsa rar să visez în voia mea. În 
plină partidă de „bouchon” mă asalta cu întrebări insolite. 

— How do you say ,,impossible” in english, Ferdinand? 

Pe scurt, nu se mai satura să facă progrese. Tindea cu 
toată prostia lui spre perfecțiune. Nu vroia să audă de 
aproximatii sau concesii. Din fericire o criză mă eliberă. lată 
cum s-a întâmplat. Pe măsură ce avansam în lectura istoriei 
Angliei, îl văzui pierzându-și putin câte putin din siguranţă 
si în cele din urmă o bună parte din optimism. Când 
abordarăm poeţii elisabethani, mari schimbări imperceptibile 
se produseseră în spiritul şi persoana lui. Nu mi-a venit să 
cred la început, dar în cele din urmă fui obligat să-l accept 
aşa cum devenise, Baryton. Lamentabil, pe drept cuvânt. 
Atenţia lui precisă şi destul de severă altădată plutea acum 
atrasă de fabuloase şi interminabile digresiuni. ȘI-i veni 
treptat şi lui rândul să stea ore întregi chiar acolo, în casa lui, 
în faţa noastră, visător, dus departe cu gândul. Cu toate că 
mă dezgustase îndelung şi pentru totdeauna, aveam 


remuşcări privindu-l pe Baryton cum se descompunea. Mă 
credeam vinovat de aceasta ruina. Dezolarea lui spirituala 
nu-mi era in intregime straina. 

Aşa că i-am propus într-o zi sa intrerupem câtva timp 
cursul nostru de exerciții de literatură sub pretextul că o 
pauză ne-ar putea procura plăcerea şi ocazia de a ne reînnoi 
resursele documentare... Nu se lăsă înşelat de această 
mieroasă viclenie şi-mi opuse pe loc un refuz desigur încă 
binevoitor, dar foarte hotărât... Dorea să continue alături de 
mine fără întrerupere descoperirea Angliei spirituale... Aşa 
cum o începusem... N-aveam ce să-i răspund. Acceptai. Se 
temea chiar că nu va avea destule ore de trăit ca să reuşească 
s-o facă în întregime... Trebui pe scurt, cu toată că aveam 
presimtiri foarte rele, să continui cu el, de voie de nevoie, 
aceste dezolante peregrinări academice... 

Într-adevăr Baryton nu mai era cel de altădată. În jurul 
nostru, persoane şi lucruri începură, ciudate şi greoaie, să-şi 
piardă importanţa şi culorile pe care le ştiam, luându-și un 
aer de dulce visare foarte echivocă... 

Nu mai manifesta Baryton decât un interes ocazional şi 
din ce în ce mai lânced pentru detaliile administrative ale 
sanatoriului lui, opera lui totuşi, şi de care fusese treizeci de 
ani literalmente pasionat. Se baza în întregime pe Parapine 
care se ocupa de afacerile serviciului administrativ. 
Tulburarea crescândă a convingerilor pe care mai încerca 
pudic să le ascundă în public deveni evidentă pentru noi 
curând, irefutabilă, fizică. 

Gustave Mandamour, agentul de poliție pe care-l cu- 
noşteam de la Vigny şi pe care-l foloseam câteodată la 
muncile mai grele ale sanatoriului, fiinţa cea mai puţin 


perspicace pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodata printre 
atatea altele de acelasi fel, m-a intrebat intr-o zi, cam prin 
aceasta perioada, daca nu cumva patronul primise niste vesti 
foarte triste. Il liniştii cum mă pricepui, dar neconvingător. 

Toate aceste cancanuri nu-l mai interesau pe Baryton. Tu 
mai vroia decât să nu mai fie deranjat sub nici un motiv. Pe 
la începutul studiilor noastre am parcurs rapid, la cererea lui, 
marea Istorie a Angliei de Macaulay operă capitală in 
şaisprezece volume. Reluaräm la ordinul lui această 
faimoasă lectură în condiții morale foarte neliniştitoare. 
Capitol după capitol. 

Baryton îmi părea din ce în ce mai perfid contaminat de 
meditaţie. Tocmai ajunsesem la pasajul, implacabil între 
toate, în care Monmouth Pretendentul debarcă pe malurile 
necunoscute ale ținutului Kent... În momentul când, în 
aventura lui, nici el nu ştie prea bine ce aşteaptă... Ce vrea sa 
facă... Ce venise să facă... În care începe parcă să-şi spună c- 
ar fi mai bine să plece, dar nu ştie nici unde, nici cum să 
plece... Când înfrângerea 1 se aşternea în fata ochilor... in 
lumina palidä a dimineţii. Când marea îi îneca ultimele 
corăbii... când Monmouth începu să gândească pentru prima 
oară... ei bine, Baryton nu ajungea nici el, în ceea ce-l 
privea, aşa mărunt cum era, să-şi pună în practică propriile 
lui hotărâri... Citea şi recitea acest pasaj şi-l murmura încă o 
dată. Copleşit, închidea cartea şi venea să se întindă lângă 
noi. 

Multă vreme, relua apoi, cu ochii pe jumătate închişi, 
textul în întregime din memorie şi apoi cu accentul lui 
englezesc cel mai bun dintre toate cele din Bordeaux între 


A 


care îi dădusem să aleagă, el ni-l mai recita încă o dată... In 


aventura lui Monmouth in care tot ridicolul jalnic al puerilei 
si tragicei noastre naturi se demască in fata eternității, 
Baryton fu prins la rândul său de vâltoare şi, cum nu se mai 
tinea decât într-o aţă de destinul nostru obişnuit, rupse 
hatul... Din acest moment pot să vă spun că n-a mai făcut 
parte dintre noi... Nu mai putea... 

Chiar la sfârşitul acelei seri, îmi ceru să vin la el în 
cabinetul directorial... Desigur mă aşteptam ca în faza la care 
ajunsesem să-mi împărtășească câteva supreme rezoluţii, să 
mă dea afară de exemplu imediat... Ei bine, nu! Hotărârea la 
care se oprise îmi era în întregime favorabilă! Or, mi se 
întâmplase atât de rar să fiu luat pe nepusă masă de o soartă 
favorabilă, că nu mă putui abtine să nu vars câteva lacrimi... 
Baryton vru să ia aceste dovezi ale emoţiilor mele drept 
amărăciune şi fu rândul lui să mă consoleze... 

— Poate n-ai să mă crezi, Ferdinand, dar vreau să te asigur 
că mi-a trebuit mai mult decât simplul curaj ca să mă 
hotărăsc să părăsesc această casă!... Eu, ale cărui obiceiuri le 
cunoşti, atât de sedentar, eu, aproape un bătrân în definitiv, a 
cărui carieră n-a însemnat decât o lungă verificare foarte 
tenace, foarte scrupuloasă a o sumedenie de trucuri mai lente 
sau mai prompte... Cum am ajuns, e de necrezut, numai în 
câteva luni abia să reneg totul?... Si iată-mă trup şi suflet în 
această stare de detaşare, de nobleţe... Ferdinand! Ura! Cum 
se zice în engleză? Trecutul meu nu mai înseamnă nimic 
pentru mine! Vreau să renasc, Ferdinand! Foarte simplu! 
Plec! Oh! Lacrimile dumitale, bunule prieten, nu vor putea 
atenua definitivul dezgust pe care-l simt pentru tot ce m-a re- 
ținut aici ani şi ani fără rost... A fost prea mult! Destul, 
Ferdinand! Plec, mă auzi? Fug! Evadez! Desigur, mă 


destram! Știu! Sangerez! Vad! Ei bine, pentru nimic în lume, 
Ferdinand! Ferdinand, nimic n-o să mă facă să-mi schimb 
părerea! Ma intelegi?... Chiar dacă mi-ar cădea un ochi în 
noroi şi tot nu m-aş întoarce să-l ridic! Atunci! Asta e tot ce 
vroiam să-ţi spun! Te mai îndoieşti acum de sinceritatea 
mea? 

Nu mă mai îndoiam de nimic. Evident, Baryton era 
capabil de orice. Cred chiar că ar fi fost fatal pentru rațiunea 
lui să mă apuc să-l contrazic în starea în care se afla. I-am 
dat un pic de răgaz şi apoi am încercat totuşi să-l înduplec, 
m-am aventurat într-o supremă tentativă de a-l readuce 
printre noi... Prin efectul unei argumentatii uşor piezise... 
voit laterale... 

— Lasă, te rog, Ferdinand, fă-mi plăcerea, nu mai spera c- 
am să revin asupra hotărârii mele! Să nu mai vorbim despre 
asta, fa-mi aceasta favoare... Pentru ultima oară te 
rog, Ferdinand, vrei să-mi faci această plăcere?... La vârsta 
mea, nu-i aşa, Ferdinand, vocatiile sunt rare... e adevărat... 
dar sunt iremediabil... 

Acestea fură aproape ultimele cuvinte pe care le mai 
pronunţă... Vi le destainuiesc. 

— Poate, scumpe domnule Baryton, îndrăznii totuşi să-l 
întrerup, că acest soi de vacanţă imprevizibilă pe care doriţi 
s-o luaţi nu reprezintă până la urmă decât un episod 
romanesc, o binevenită diversiune, un antract fericit, în 
cursul desigur puţin prea auster al carierei dumneavoastră? 
Poate că după ce veți gusta din altă viata... Mai plăcută, mai 
puţin banal-metodică decât cea pe care noi o ducem aici, 
poate că veţi reveni pur şi simplu, mulţumit de călătorie, 
sătul de neprevazut?... Vă veţi relua atunci locul în frunte... 


Mandru de cuceririle recente. Reinnoit, pe scurt, si, fara 
îndoială, de acum încolo indulgent şi consimtind la 
monotoniile zilnice ale trudnicei noastre rutine!... Un bătrân, 
în fine! Dacă-mi dati voie să mă exprim astfel, domnule 
Baryton? 

— Ce linguşitor eşti, Ferdinand!... Mai găseşti mijloace să 
mă atingi în mândria mea masculină, sensibilă, exigentă 
chiar, pe care mi-o descopăr încă în ciuda oboselii şi a 
încercărilor prin care am trecut... Nu, Ferdinand! Toată 
ingeniozitatea pe care o pui la bătaie nu va putea într-o clipă 
binecuvântată să schimbe tot ce rămâne ruşinos de ostil şi 
dureros în adâncul însuşi al voinţei noastre! Dealtfel, 
Ferdinand, nu mai am timp să şovăi, să mă-ntore din 
drum!... O ştiu, o mărturisesc, o strig, Ferdinand! Sunt golit! 
Abrutizat! Invins! De patruzeci de ani de meschinării 
sagace!... E enorm! Ce vreau să-ncerc? Vrei să ştii? Pot să-ți 
spun dumitale, supremul meu prieten, dumitale care ai luat 
parte dezinteresat, admirabil, la suferinţele unui bătrân în 
derută... Vreau, Ferdinand, să încerc să-mi pierd sufletul 
cum pierzi un câine râios, înainte de-a muri... În sfârşit 
singur... Liniştit... eu însumi... 

— Dar, scumpe domnule Baryton, această violentă 
disperare ale cărei exigente intratabile mi le dezvaluiti 
deodată, n-am băgat-o de seamă, sunt uluit, nici un moment, 
în vorbele dumneavoastră! Dimpotrivă observaţiile 
dumneavoastră obişnuite îmi par chiar astăzi perfect 
pertinente... Toate inițiativele dumneavoastră vioaie şi 
fecunde... Intervenţiile medicale perfect judicioase si 
metodice... În zadar caut de-a lungul actelor dumneavoastră 


zilnice unul din semnele tristetii, ale derutei... Intr-adevar nu 
zăresc nimic care să aducă a aşa ceva... 

Dar pentru prima oară de când îl cunoşteam, Baryton nu 
încerca nici o plăcere ascultandu-mi complimentele. Mă opri 
chiar, binevoitor, să mai continui conversaţia pe tonul 
acesta, laudativ. 

— Nu, dragul meu Ferdinand, te asigur... Aceste ultime 
mărturisiri ale prieteniei dumitale îndulcesc desigur într-un 
mod neaşteptat ultimele momente ale prezenţei mele aici, şi 
totuşi toată solicitudinea dumitale n-ar putea să-mi facă 
tolerabilă măcar amintirea unui trecut care mă copleseste şi 
de care acest loc musteşte... Vreau cu orice preţ, mă înţelegi, 
si în orice condiţii să mă-ndepărtez de el... 

— Dar cu acest sanatoriu ce vom face de acum încolo? V- 
ati gândit? 

— Desigur, m-am gândit, Ferdinand!... Vei prelua direcţia 
pe tot timpul absenței mele şi gata!... N-ai întreținut 
dumneata întotdeauna relații excelente cu clientela noastră? 
Direcţia dumitale va fi uşor acceptată... Totul va merge bine, 
ai să vezi, Ferdinand!... Parapine, pentru că nu poate suferi 
conversaţia, se va ocupa de maşini, aparate şi laboratoare... 
Se pricepe!... Aşa, totul e pus în ordine cu intelepciune!... 
Dealtfel am încetat să mai cred în  prezenţele 
indispensabile... În privinţa asta vezi, prietene, m-am 
schimbat mult... 

Într-adevăr, era de nerecunoscut. 

— Dar nu va temeti, domnule Baryton, că plecarea 
dumneavoastră va fi comentată cu multă răutate de con- 
curenţii noştri de prin împrejurimi... de la Passy, de pildă? 
De la Montretout?... De la Gargan-Livry? De toţi cei care ne 


inconjoara... care ne spioneaza... De acesti confrati mereu 
atat de perfizi?... Ce sens vor da ei nobilei dumneavoastra 
plecari de buna voie?... Cum o vor califica? O escapada? 
Sau mai stiu eu ce? Boroboata? Deruta? Faliment? Cine 
ştie?... 

Această eventualitate desigur îl făcuse să se gândească 
mult şi chinuitor. Se mai tulbura şi acum, acolo în fata mea, 
pălea, gândindu-se... 

Aimée, fiica lui, nevinovata noastră, trebuia să suporte in 
toată această poveste un destin foarte brutal. O lăsa în paza 
unei mătuşi, o adevărată necunoscută, din provincie. Astfel 
odată treburile personale bine puse la punct, nu ne mai 
rămânea mie şi lui Parapine decât să ne străduim din toate 
puterile să-i girăm interesele şi bunurile. Plutească deci 
barca fără căpitan! 

Mi se păru că puteam să-mi permit după aceste con- 
fidente să-l întreb pe patron pe unde socotea de cuviinţă s-o 
apuce înspre tărâmurile aventurii... 

— Prin Anglia!... îmi răspunse fără ezitare. 

Tot ce se întâmplase într-un răstimp atât de scurt îmi 
părea desigur foarte greu de asimilat, dar trebui să ne 
acomodăm în viteză cu această nouă soartă. 

Chiar de a doua zi Parapine şi cu mine îl ajutarăm să-şi 
facă bagajul. Paşaportul cu paginutele şi vizele lui îl uimea. 
Nu avusese în viaţa lui niciodată paşaport. Ar mai fi vrut şi 
altele, de schimb. L-am convins că aşa ceva nu se poate. 

Se mai poticni pentru ultima oară în chestiunea gulerelor 
tari sau moi pe care trebuia să le ia în călătorie şi câte din 
fiecare? Această problemă se labarta, prost rezolvată, până la 
ora trenului. Sărirăm toţi trei în ultimul tramvai de Paris. 


Baryton nu ducea decât o valiză uşoară, intelegand să 
rămână peste tot pe unde mergea şi în toate împrejurările 
foarte sprinten şi foarte lejer. 

Pe peron, aristocratica înălțime a scărilor de la trenurile 
internationale îl impresiona. Sovai să urce aceste trepte 
märete. Se reculese in fata vagonului ca în fata unui 
monument. Îl ajutarăm putin. Luând clasa a doua, mai făcu o 
ultimă remarcă, comparativă, practică, surâzătoare: „Nici 
cele de-a-ntâia nu sunt mai bune!” zise. 

I-am întins mâna. Bătuse ceasul. Se fluiera plecarea şi 
trenul se porni într-un zdruncin enorm, într-o rostogolire de 
fierăraie, exact la minut. Aşa că despărțirea noastră pe când 
ne luam rămas bun fu oribil brutalizată. „La revedere, copiii 
mei”, atât mai avu timp să zică şi mâna lui se desprinse, 
smulsă dintr-a noastră. 

Se agita acolo în fum, mâna lui, ridicată în mijlocul 
zgomotului, întâmpinând noaptea, dincolo de liniile ferate, 
mereu mai depărtată, mai palidă... 


Într-o anumită privinţă nu-l regretam, dar oricum plecarea 
lui crease un gol blestemat în sanatoriu. 

Mai întâi felul în care plecase ne întristase ca să zic aşa 
fără voia noastră. Nu plecase în mod firesc. Ne întrebam ce 
ni se va întâmpla nouă după o asemenea lovitură. 

Dar n-am avut prea mult timp nici să ne-ntrebăm, nici să 
ne plictisim. Numai la câteva zile după ce l-am condus la 
gară pe Baryton, iată că mi se anunţă o vizită la birou, numai 
$i numai pentru mine. Abatele Protiste. 

Ce de mai noutăţi aveam să-i spun! Si cât de nästrusnice! 
Mai ales felul faimos în care Baryton ne părăsise pe toţi ca 


să hoinărească prin Septentrion... Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor auzind toate acestea, lui Protiste, şi apoi când în 
sfârşit se dumiri nu mai putu discerne în această schimbare 
decât profitul pe care-l aveam eu dintr-o asemenea situaţie... 
„Această încredere a Directorului dumitale mi-apare ca cea 
mai măgulitoare promovare, scumpul meu doctor!” mă 
pisălogea fără încetare. 

În zadar mă străduiam să-l calmez, în mare vervă, nu-şi 
părăsea deloc formula şi nu înceta să-mi prezică cel mai 
frumos viitor, o splendidă carieră medicală, cum îi spunea el. 

Cu multă greutate ne-am întors la treburile noastre 
serioase, adică la acel oraş Toulouse, de unde sosise în ajun. 
Bineînţeles că-l lăsai să povestească la rândul său tot ce ştia. 
Ma prefăcui uimit, stupefiat, când ma informa despre 
accidentul care 1 se întâmplase bătrânei. 

— Cum? Cum? îl intrerupeam eu. A murit?... Dar când s-a 
întâmplat? 

Din una-n alta dădu tot din el până la urmă. 

Fără să-mi povestească pe şleau că Robinson fusese acela 
care o impinsese pe bătrână pe scarita, nu mă împiedică s-o 
presupun... Nici n-a avut timp să zică of! se pare. Se 
înţelege... Totul fusese pus la cale frumos, cu grijă... La a 
doua încercare bătrâna nu-i mai scăpase. 

Din fericire la Toulouse, în cartier, Robinson trecea drept 
complet orb. N-au mers mai departe cu cercetarea decât până 
la constatarea unui accident tragic, desigur, dar totuşi foarte 
explicabil, dacă stai să te gândeşti la toate, la împrejurări, la 
vârsta bătrânei şi la faptul că totul se petrecuse la sfârşitul 
unei zile, oboseala... Nu tineam pentru moment să ştiu mai 
mult. Primisem şi aşa destule confidente. 


Si totusi cu mare greutate il facui pe abate sa schimbe 
vorba. Povestea il obseda. Se întorcea iarăşi şi iarăşi în 
speranţa că mă voi da de gol, că mă voi compromite, cum se 
zice... Era limpede... Putea să se dea de ceasul morţii cât 
vroia!... Si atunci renunţă totuşi şi se mulţumi să-mi 
vorbească despre Robinson, de sănătatea lui... despre ochii 
lui... În privinţa asta îi mergea bine... Cu moralul stătea însă 
mai rau! Hotărât, moralul nu mergea deloc! Si asta în ciuda 
solicitudinii, a afecțiunii cu care cele două femei îl 
înconjurau fără încetare... Iar el, în schimb, nu mai termina 
tot plângându-se de soarta şi de viaţa lui. 

Dar ceea ce-mi spunea preotul nu mă surprindea. Îl ştiam 
eu bine pe Robinson. Cu tristele, ingratele lui dispoziţii... 
Dar rămâneam în continuare şi mai bănuitor cu abatele... Nu 
clipeam când vorbea. Si făcu atunci toate confidentele numai 
pe socoteala lui. 

— Prietenul dumitale, doctore, în ciuda unei vieţi 
materiale acum agreabilă, uşoară, şi a perspectivelor, pe de 
altă parte, a unei fericite apropiate căsătorii, ne dezamăgeşte 
toate speranţele, trebuie s-o spun. Nu l-o fi apucat oare iar 
acel gust funest pentru escapade, acel gust de rătăcire pe 
care dumneata 1-l cunoşti din alte timpuri?... Ce crezi 
dumneata despre aceste dispoziţii, doctore? 

Pe scurt, de acolo de unde se afla, Robinson nu se mai 
gândea decât să lase totul baltă, dacă intelegeam eu bine. 
Logodnica şi maică-sa se înfuriară mai întâi şi apoi 
amărăciunea lor întrecu orice imaginaţie. lată ce venise să- 
mi povestească abatele Protiste. Totul era destul de tulbure, 
desigur, dar în ceea ce mă privea eram hotărât să tac, să nu 
intervin cu nici un preţ în afacerile mărunte ale acestei 


familii... Întrevederea neatingându-si scopul, m-am despărțit 
de abatele Protiste în staţia de tramvai, cu destulă răceală. 
Întorcându-mă la Azil nu eram prea liniştit... 

Foarte putin după această vizită primiram din Anglia 
primele veşti de la Baryton. Câteva cărți poştale. Ne ura la 
toți „multă sănătate” şi „noroc”. Ne mai scrisese câteva 
rânduri de ici, de colo. Printr-o ilustrată fără text aflarăm că 
ajunsese în Norvegia şi câteva zile mai târziu o telegramă de 
la Copenhaga ne linişti: „Traversat cu bine!” 

Aşa cum prevăzusem, absenţa patronului fu comentată cu 
multă răutate la Vigny şi chiar în împrejurimi. Era mai bine 
pentru viitorul Institutului să nu mai dăm de acum încolo 
decât minime explicaţii asupra motivelor acestei absente, 
atât bolnavilor, cât şi confratilor de primprejur. 

S-au scurs astfel luni de mare prudenţă, terne, tăcute. În 
cele din urmă ne feream chiar să mai evocäm amintirea lui 
Baryton între noi. Dealtfel, amintindu-ne de el, ni se făcea 
într-un fel ruşine. 

Si apoi veni vara. Nu puteam sta tot timpul în grădină 
supraveghind bolnavi. Ca să ne dovedim nouă înşine ca 
eram, în ciuda a tot ceea ce ni se întâmplase, întrucâtva 
liberi, ne aventuram pana la malul Senei, aşa numai ca să 
zicem c-am iesit şi nol. 

Dincolo de rambleul celuilalt mal, începe marea câmpie 
Gennevilliers, frumoasă întindere cenuşie şi albă în care 
drumurile se profilează blând în praf şi pâclă. În apropierea 
halajului e aşezată cârciuma marinarilor de pe fluviu, exact 
la intrarea pe canal. Suvoiul de apă galbenă se bate de 
ecluză. 


Priveam de sus totul ore in şir, şi alături un fel de baltă 
mare al cărei miros se răspândea perfid până în drumul 
maşinilor. Te obişnuieşti. Mlaştina nu mai are culoare, atât e 
de bătrână şi bătută de viituri. Spre seară vara se imblanzeste 
parcă, mlastina, când cerul, bătând în roz, devine 
sentimental. Acolo pe pod veneam să ascultăm acordeonul 
care se auzea de pe şalupele ce aşteptau în fata porților să se 
sfârşească noaptea ca să poată trece pe fluviu. Mai ales cele 
care vin dinspre Belgia sunt foarte muzicale, vopsite peste 
tot în verde şi galben, cu sfori pline de rufe întinse la uscat şi 
furouri zmeurii pe care palele de vant le umflă, jucause. 

La cârciuma marinarilor veneam adesea singur, la acea 
oră moartă care urmează prânzului, când pisica patronului 
stă liniştită, între patru pereţi, închisă parcă într-un minuscul 
cer emailat albastru numai pentru ea. 

Acolo, la începutul unei după amieze, somnolând, aş- 
teptam şi eu, uitat cum mă credeam, să treacă după amiaza. 

Am văzut pe cineva venind de departe, urcând drumul. 
Nu m-am îndoit o secundă. De pe pod l-am recunoscut. Era 
chiar Robinson al meu. Nu mă inselasem. „A venit să mă 
caute! mi-am zis din capul locului... Abatele i-a dat adresa 
mea... Trebuie să scap de el repede”. 

Pe moment găseam că era o mare neruşinare pentru el să 
mă deranjeze exact în momentul în care încercam să-mi 
refac şi eu mica mea existență. Lumea are dreptate, nu 
trebuie să te-ncrezi în cel ce vine de pe drum. Iată-l ajuns în 
fata cârciumei. les. Pare surprins că mă vede. „De pe unde 
mai vii?” l-am întrebat fără bunăvoință. „De la Garenne...” 
îmi răspunde. „Bine, hai! Ai mâncat?” îl întreb. Nu prea 
avea aerul c-ar fi mâncat, dar nu vroia nici să pară că e mort 


de foame de cum sosise. „lar hoinăreşti, deci?” adaug. 
Pentru că azi pot spune, nu eram deloc mulţumit că-l 
vedeam din nou. Nu-mi făcea nici o plăcere. 

Parapine venea şi el dinspre canal în întâmpinarea mea. 
Cădea la tanc. Era şi el obosit, Parapine, de atâtea gărzi pe 
care trebuia să le facă la Azil. 

E adevărat că eu nu prea-mi băteam capul cu serviciul. 
Mai întâi în ceea ce priveşte această situaţie, am fi dat mult 
si unul şi celălalt ca să stim exact când se va întoarce 
Baryton. Speram că în curând îşi va sfârşi hoinăreala şi că va 
veni să-şi ia bazarul în primire şi să se ocupe de el. Pentru 
noi era prea mult. Nu eram nişte ambitiosi nici unul, nici 
altul şi ne durea în cot de viitor. Şi rău făceam, dealtfel. 

Si dacă e să fiu încă o dată drept cu Parapine, trebuie să 
spun că nu punea niciodată întrebări despre felul cum giram 
afacerile comerciale ale Azilului, cum mă descurcam cu 
clientii, şi totuşi îl informam fără voia lui dealtfel, ca să zic 
aşa, şi atunci vorbeam singur. În cazul lui Robinson era însă 
important să-l pun la curent. 

— Ti-am vorbit de Robinson, nu-i aşa? l-am întrebat în loc 
de introducere. Ştii, prietenul meu din război!... Ti-aduci 
aminte? 

Mă auzise bineînţeles povestind de o sută de ori 
întâmplările din război şi întâmplările din Africa şi tot de o 
sută de ori în alt fel. Asa era felul meu. 

— Ei bine, continuai, iată-l acum pe Robinson care a venit 
în carne şi oase de la Toulouse să ne vadă... O să mâncăm la 
sanatoriu împreună. De fapt vorbind aşa, în numele 
sanatoriului, nu mă simţeam la largul meu. Comiteam un fel 
de indiscretie. Mi-ar fi trebuit pentru această împrejurare o 


autoritate amicală, atrăgătoare şi care-mi lipsea cu 
desăvârşire. Si apoi Robinson el însuşi nu-mi uşura sarcina 
deloc. Pe drum, la întoarcere, se arăta deja curios şi 
neliniştit, mai ales în privinţa lui Parapine a cărui figură 
lungäreatä şi palidă alături de noi îl intriga. Crezuse mai 
întâi că Parapine e şi el un nebun. De când ştia unde locuiam 
la Vigny nu vedea peste tot decât nebuni. ÎL liniştii. 

— Măcar ţi-ai găsit vreo slujbă de când te-ai întors? l-am 
întrebat. 

— Am să caut... se mulţumi el să răspundă. 

— Ochii ti s-au vindecat? Vezi bine cu e1? 

— Da, aproape ca înainte... 

— Atunci esti mulţumit? făcui eu. 

Nu, nu era mulțumit. Avea altă treabă decât să fie 
mulţumit. M-am ferit să aduc vorba imediat despre Madelon. 
Era un subiect care rămânea între noi, mereu un pic prea 
delicat. Petrecurăm îndelung în faţa unor aperitive şi profitai 
de răgaz ca să-l pun la curent cu situația Azilului şi-i mai 
dadui şi alte detalii. Nu m-am putut abtine niciodată să nu 
vorbesc vrute şi nevrute. Pe scurt nu prea eram departe de 
Baryton.Cina se termină într-o atmosferă cordială. După 
care nu puteam să-l arunc aşa deodată în stradă pe Robinson 
Léon. Am hotărât pe loc să i se pună până una alta în 
sufragerie un pat pliant. Parapine nu avansa nici o idee. 
„Uite, Léon, cum te vom găzdui până o să-ţi găseşti un 
loc...”. „Mulţumesc”, mi-a zis simplu şi din acest moment în 
fiecare dimineaţă se ducea cu tramvaiul la Paris, în căutarea 
unei slujbe de reprezentant, vorba vine. 

Se săturase de uzină, zicea, vroia acum „să reprezinte”. 
Ca să fim drepţi, poate că şi-a dat chiar multă osteneală să 


găsească o asemenea reprezentanta, dar fapt e că n-a găsit-o 
până la urmă. 

Într-o seară, s-a întors de la Paris mai devreme decât de 
obicei. Eram încă în grădină, supraveghind împrejurimile 
bazinului cel mare. Mă caută ca să-mi zică două vorbe. 

— Ascultă! a început. 

— Te ascult! i-am răspuns. 

— N-ai putea să-mi dai vreo slujbă pe aici pe la tine?... N- 
am găsit nimic, nicăieri... 

— Ai căutat bine? 

— Da, am căutat bine... 

— O slujbă aici la sanatoriu? Dar ce sa faci aici? N-ai găsit 
deci nici un fel de slujbulita la Paris? Nu vrei ca împreună cu 
Parapine să ne interesăm pe lângă oamenii pe care-i 
cunoaştem? 

Era jenat că-i propuneam să intervenim în legătură cu 
slujba lui. 

— Nu pentru că nu s-ar găsi absolut nimic, a continuat 
atunci. Poate că s-ar mai găsi câte ceva... o muncă acolo, 
oarecare... Sigur... Dar, fu atent... Trebuie neapărat să par că 
sunt bolnav la cap... E urgent şi indispensabil să par bolnav 
la cap... 

— Bine! îi zic atunci, nu trebuie să spui mai mult!... 

— Ba da, Ferdinand, dimpotrivă, trebuie să-ţi spun mai 
departe, îi dădea el zor, trebuie să mă înţelegi... Si după cât 
te cunosc înţelegi greu şi te hotărăşti şi mai greu... 

— Da-i drumul, fac, resemnat, povesteşte... 

— Daca nu par nebun, va fi rau de mine, iti garantez... O 
să vorbească... E capabilă să mă dea pe mâna poliției... 
Intelegi acum’... 


— De Madelon e vorba? 

— Sigur ca de ea! 

— Dragut! 

— Cum ZICI... 

— Atunci v-ati certat rau de tot! 

— După cum vezi!... 

— Hai pe aici daca vrei să-mi dai amănunte! l-am întrerupt 
atunci şi l-am tras alături. Era mai prudent din cauza 
nebunilor. Pot înţelege atât de multe lucruri şi povesti mai 
departe altele şi mai nostime... aşa nebuni cum sunt... 

Urcarăm într-una din camerele de izolare şi, odată ajunşi 
acolo, nu-i trebui mult ca să-mi reconstituie toată afacerea, 
mai ales că eram lămurit ce-i putea capul iar abatele Protiste 
mă lăsase să bănuiesc restul. 

A doua oară nu mai ratase afacerea. Nu se mai putea 
pretinde că s-a împotmolit şi a doua oară! Nu! Deloc! Nimic 
de zis. 

— Intelegi, bătrâna mă călca pe nervi din ce în ce mai 
tare... Mai ales de când incepusem să vad mai bine, adică de 
când puteam să merg singur pe străzi... De atunci am început 
să văd o mulţime de lucruri... Şi am revăzut-o şi pe ea... Ce 
să zic! N-o vedeam decât pe ea! Numai pe ea o aveam în 
faţa ochilor, mereu!... Ca şi cum mi-ar fi închis viaţa... Cred 
că o făcea intr-adins, când stătea aşa în fata mea... Numai ca 
să mă otrăvească... Altfel nu se explică... $i apoi in casa în 
care locuiam cu toţii, o mai ţii minte, nu-i aşa, era uşor să te 
iei la ceartă!... Ai văzut cât era de mică?... Ne calcam pe 
picioare! Că nu pot zice altfel!... 

— Si treptele cavoului nu prea țineau! 


Remarcasem eu insumi cat era de periculoasa scara la 
prima vizită cu Madelon, cum se clătinau treptele scării. 

— Erau terminate în privinţa asta, a admis el foarte 
deschis. 

— $1 oamenii de pe acolo?... îl mai întrebai. Vecinii, 
preoţii, jurnaliştii?... N-au băgat de seamă nimic, când s-a 
întâmplat?... 

— Se pare că nu... nu mă credeau în stare... Mă luau drept 
un bleg... un orb... Intelegi? 

— În sfârşit, fii mulţumit că a ieşit asa, că altfel... Si 
Madelon? Ea ce rol a avut în toată afacerea asta? Era şi ea 
amestecată? 

— Nu de tot!... Dar întrucâtva totuşi, evident, doar cavoul, 
înţelegi, trebuia să ne revină la amândoi în totalitate după 
moartea bătrânei. Aşa se aranjase... Trebuia să ne ocupăm 
amândoi de această afacere... 

— $i atunci, de ce n-a mers amorul vostru? 

— Ștu, e foarte complicat de explicat... 

— Nu te mai vroia? 

— Ba da, dimpotriva, ea dorea foarte tare, era foarte 
dispusă in problema căsătoriei... Maică-sa vroia şi ea şi chiar 
mai tare decât înainte, şi s-o facem în grabă mare, din cauza 
mumiilor mătuşei Henrouille care ne rămăseseră nouă şi din 
care am fi putut trăi linistiti toți. 

— Ce s-a întâmplat atunci între voi? 

— Ei bine, vroiam să mă lase în pace! Foarte simplu... Si 
mama, $i fata... 

— Ascultă, Léon! Il oprii net, auzind aceste vorbe. 
Ascultă-mă... Balmajeala ta nu e deloc serioasă... Pune-te in 
locul lor, al lui Madelon şi al maica-sii... Ai fi mulţumit? 


Cum? Sosind acolo abia daca aveai cu ce te incalta, nici tu 
situaţie, nici tu nimic, nu te mai saturai să mârâi toată ziua ca 
bătrâna iti păstra câştigul şi câte altele... Ea da ortul popii 
sau mai degrabă o faci tu să dea ortul popii... Si acum o iei 
de la cap din nou cu strâmbăturile tale, cu mofturile tale... 
Pune-te în locul lor! Al acestor două femei, pune-te! Nu-i de 
suportat!... Eu însumi te-aş fi băgat la răcoare... Meritai de o 
sută de ori să infunzi puscaria! Să fie clar!... 

Aşa i-am vorbit lui Robinson. 

— Posibil, mi-a răspuns ca să-mi închidă gura, dar 
degeaba eşti medic, şi foarte instruit, şi toate, că tot nu 
înţelegi nimic din firea mea. 

— Taci, odată, Leon! i-am spus în cele din urmă ca sa 
închei discuția! Taci odată, nenorocitule ce eşti cu firea ta! 
Vorbesti ca un bolnav la cap!... Regret că Baryton a plecat la 
dracul în praznic, altfel te-ar fi luat şi pe tine sub 
supravegherea lui! Asta ar fi de fapt cel mai bine pentru tine! 
Să te fi închis undeva! Mă auzi? Să te închidă! S-ar fi ocupat 
el, Baryton, de firea ta! 

— Dacă tu ai avea ce am eu, şi dacă tu ai fi trecut prin ce 
am trecut eu, se împotrivi el auzindu-mă, ai fi fost şi tu la fel 
de bolnav fără îndoială! Ti-o garantez! Si poate chiar mai 
rău decât mine! Bleg cum te ştiu! $i cu asta începu să mă 
besteleasca, ca şi cum ar fi fost dreptul lui. 

Mă uitam bine la el în timp ce mă beştelea. Eram obişnuit 
să fiu tratat astfel de bolnavi. Nu mă sinchiseam. 

Slăbise mult de când cu plecarea la Toulouse şi apoi ceva 
pe care eu nu 1-l ştiam, ceva nou se ivise pe figura lui, ai fi 
zis un portret cu trăsăturile lui exacte, dar înconjurat acum 
de tăcere şi uitare. 


In întâmplările de la Toulouse, mai era si altceva, mai 
putin grav evident, dar el nu putea sa inghita asta, simtea 
rascolindu-i-se fierea în el. Fusese obligat să ungă laba unei 
mulțimi de traficanţi pe degeaba. Nu putea înghiţi că fusese 
obligat să dea comisioane în stânga şi în dreapta, când 
trebuise să ia cavoul în primire, preotului, celei care închiria 
scaune, primăriei, vicarilor şi multor altora încă, şi tot fără 
rezultat în cele din urmă. Se tulbura când venea vorba despre 
asta. O numea hotie. 

— Şi în cele din urmă, nu te-ai mai însurat? îl întrebai ca 
să pun capăt discuţiei. 

— Dar ţi-am spus odată că nu! N-am mai vrut! 

— Dar n-arăta deloc rău micuța Madelon! Nu mă poţi 
contrazice! 

— Nu despre asta e vorba! 

— Ba da, despre asta e vorba. Pentru că mi-ai spus că esti 
liber... Dacă vroiai cu tot dinadinsul să päräsesti oraşul 
Toulouse, puteai foarte bine să laşi cavoul în grija mamei ei 
un timp... Te-ai fi întors mai târziu... 

— În ceea ce priveşte fizicul, reluă el, ai dreptate, era cu 
adevărat foarte drăguță, de acord, nu m-ai minţit, mai ales 
că, imagineaza-ti, parcă într-adins când am văzut pentru 
prima oară ca să zic aşa, pe ea am văzut-o întâi, într-o 
oglindă... Iti dai seama?... In lumină... Bătrâna murise de 
aproape două luni... Vederea mi-a venit parcă dintr-o dată 
uitându-mă la ea, încercând să-i zăresc fata... Intelegi?... 

— Nu era plăcut? 

— Dacă era plăcut?... Dar nu era decât asta... 

— Si totuşi ai spălat putina... 


— Da, dar vreau să-ţi explic, pentru ca vad că vrei să- 
ntelegi, mai întâi ea a început să mă găsească ciudat. Ca nu 
mai aveam destul elan... Că nu mai eram amabil... Mofturi, 
toane... 

— Te munceau probabil remuscarile? 

— Remuscarile? 

— Mai stii? 

— Zi-le cum vrei, dar nu prea eram vesel... Asta-i tot... Nu 
cred totusi ca erau remuscari... 

— Erai bolnav?... 

— Mai degrabă asta, cred că eram bolnav... Uite, e mai 
bine de o oră de când încerc să te fac să spui că sunt 
bolnav... Eşti de acord ca-ti trebuie timp. 

— Bine! S-a făcut! îi răspund. Le vom spune că esti 
bolnav... dacă tu crezi că e mai prudent... 

— Ai face bine, a stăruit, pentru că nu garantez nimic în 
ceea ce o priveşte... E capabilă să ne denunțe înainte de a fi 
trecut timp îndeajuns... 

Avea aerul că-mi dă un sfat, şi eu nu vroiam de la el nici 
un sfat. Nu-mi plăceau deloc acest fel de sfaturi, din cauza 
complicatiilor care urmau să se iveasca. 

— Chiar crezi c-ar putea să denunțe? îl întrebai ca să mă 
liniştesc... Doar era şi ea complicea ta?... Asta ar trebui s-o 
facă să se gândească un pic înainte să bleorcăiască ceva! 

— Să se gândească?... tresări auzindu-mă. Se vede cat de 
colo că n-o cunoşti... Dacă ar auzi ar râde... Dar n-ar sovai o 
secundă!... Cum iti zic... Dacă ai fi trăit ca mine alături de 
ea, nu te-ai mai îndoi! E o îndrăgostită, iti spun doar!... N-ai 
cunoscut niciodată o îndrăgostită? Simplu, când e 
îndrăgostită e nebună! Nebună! $i eu sunt ăla de care e 


îndrăgostită şi după care e nebună!... Iti dai seama?... 
Intelegi? Şi atunci tot ce e nebunie o excita! E foarte simplu! 
N-o opreşte! Dimpotrivă!... 

Nu-i puteam spune că eram uimit totuşi cum de ajunsese 
Madelon numai în câteva luni la acest grad de frenezie, 
pentru că orişicum o cunoscusem şi eu pe Madelon cât de 
cât... Aveam ideea mea în ceea ce o privea, dar nu puteam să 
1-0 spun. 

După felul cum se descurca la Toulouse şi aşa cum o 
auzisem când stăteam în spatele plopului în ziua cu şalupa, 
era greu să-mi imaginez că-şi putuse schimba atât de mult 
dispoziţiile într-un timp atât de scurt... Mi se păruse mai 
mult descurcäreatä decât tragică, nostim libertina şi foarte 
mulțumită să se gargarisească cu poveşti de amor şi cu 
mofturi pretutindeni unde se putea prinde... Pentru moment 
în situaţia în care eram nu mai aveam nimic de zis. N-aveam 
decât să las să treacă. „Bine! Bun! Merge! Am conchis! Si 
maică-sa? Probabil că a făcut ceva gălăgie când a înţeles că 
te cari de-a binelea?...” 

— Mie-mi spui? Repeta toată ziua că am un caracter de 
porc şi asta, bagă bine de seamă, asta exact în momentul în 
care eu aş fi avut nevoie să mi se vorbească frumos!... Ce 
mai muzică!... În fond nici cu maică-sa nu puteam s-o tin asa 
la nesfârşit, aşa că i-am propus să le las cavoul amândurora, 
în timp ce eu aş fi plecat să fac un tur, să călătoresc singur, 
să mai văd un pic ţara... 

— Ai să mergi cu mine, protesta ea atunci... Nu sunt eu 
logodnica ta? Ori mergi cu mine, ori nu mergi deloc!... $1 
apoi, îi da ea zor, nici nu eşti vindecat de tot... 


— Ba da, sunt vindecat şi o să plec singur! răspundeam 
eu... N-o mai scoteam la capăt. 

— O femele îşi însoţeşte întotdeauna bărbatul! făcea 
maică-sa. N-aveti decât să vă căsătoriți! O susținea numai ca 
să mă înfurie. Auzind aceste mofturi, sufeream cumplit. Tu 
mă cunoşti! Ca şi cum aş fi avut nevoie de vreo femeie ca să 
merg la război! Sau ca să scap! Şi în Africa am avut femei? 
Aveam eu vreo femeie în America?... Totuşi ascultandu-le 
vorbind aşa ore în şir despre asta, mi se-ntorcea stomacul. 
Mă apucau crampele! Ştiu şi eu totuşi la ce sunt bune 
femeile! Şi tu, nu? La nimic! Şi ce-am mai umblat! În sfârşit 
într-o seară, când m-au scos din răbdări cu balmajelile lor, 1- 
am aruncat în cele din urmă mă-sii în fata tot ce gândeam 
despre ea! „Nu eşti decât o babă imbecilă! i-am zis... Mai 
tâmpită chiar decât maica Henrouille!... Dacă ai fi cunoscut 
atâţia oameni şi tari ca mine, nu te-ai grăbi aşa să dai sfaturi 
tuturor şi mai ales nu adunând resturi de ceară în biserica 
dumitale imputita ai să înveţi vreodată ce-i viata! Mai pleacă 
si dumneata, o să-ți facă bine! Plimbă-te un pic, gunoi 
bătrân! Să te răcoreşti! N-o să mai faci atâtea rugăciuni şi n- 
o să mai puti atât a hoit!...” 

Aşa m-am purtat cu maică-sa. Iti spun că de mult îmi 
stătea pe limbă s-o înjur, mai ales că avea mare nevoie... Dar 
mi-am făcut bine mai ales mie!... M-am eliberat dintr-o 
situaţie... Dar nu zici că baba atâta aştepta, să-mi dau în 
petic, ca să mă facă la rândul ei cu ou si cu oţet... Scuipa 
atunci chiar mai mult decât ar fi fost nevoie... ,,Hotule! 
Imputitule! mă insulta... N-ai nici măcar o meserie!... E un 
an de când te hrănim, fata mea şi cu mine!... Nimicule!... 
Codosule!...” Iti dai seama, nu? O adevărată scenă de 


familie... A stat un moment şi apoi a zis mai încet, dar ştii, 
din toată inima: ,,Asasinule! Asasinule!”... asa m-a facut! 
Asta m-a cam infiorat. 

Fiică-sa se temu auzind, să n-o omor pe maica-sa. S-a 
azvârlit între noi doi. l-a pus mâna la gură. $i bine a făcut. 
Erau deci înţelese, hoiturile! mi-am zis atunci. Evident! În 
sfârşit, am trecut şi peste asta... Nu era momentul 
violenţelor. Crezi că după ce s-au ușurat m-au lăsat în 
pace?... S-o crezi tu!... Nu! Înseamnă că nu le cunoşti!... Fata 
o luă de la capăt!... Avea şi inima si dosul în flăcăi... O 
apuca din ce in ce mai tare... 

— Te iubesc, Léon, vezi doar că te iubesc, Leon... 

Nu ştia decât atât „te iubesc”. Parca asta ar fi fost un 
răspuns la toate. 

— ÎL mai iubeşti? se aprindea maică-sa auzind-o. Nu vezi 
că nu-i decât un golan! O lepădătură! Acum că şi-a căpătat 
lumina ochilor datorită îngrijirilor noastre, o să te 
nenoroceasca, fata mea! Ti-o spun eu! Mama ta!... 

Toata lumea a plans la sfarsitul scenei, chiar $i eu, pentru 
că nu vroiam să mă pun rău cu cele două putori, să mă cert 
prea tare cu ele. 

Am scăpat, dar ne spuseserăm prea multe lucruri, pentru 
ca traiul nostru unul lângă altul să mai poată rezista mult. 
Ne-am mai târât aşa săptămâni certându-ne ba de una ba de 
alta, şi supraveghindu-ne zi şi noapte. 

Nu ne puteam hotărî să ne despärtim, dar nici inimă nu 
mai aveam să continuăm. 

Numai temerile ne mai ţineau împreună. 

— Jubesti deci pe alta? mă întreba Madelon din când în 
când. 


— Ba nu! încercam s-o liniştesc. Nu! — Dar era clar că nu 
mă credea. Pentru ea, trebuie să iubeşti în viata pe cineva, de 
asta nu scapi. 

— Spune, îi raspundeam, ce să fac eu cu altă femeie? Dar 
mania ei era dragostea. Nu mai ştiam ce să-i spun ca s-o 
liniştesc. Îmi îndruga tot soiul de chestii pe care nu le mai 
auzisem niciodată în viata mea. N-aş fi crezut că-i pot trece 
prin cap asemenea lucruri! 

— Mi-ai furat inima, Léon! Mă acuza şi încă serios. Si 
acum vrei să pleci! mă ameninţa. Pleacă, dar să ştii c-am să 
mor de amărăciune, Léon.. Auzi, din cauza mea să moară de 
amărăciune... Ce vrea să spună cu asta?... Spune-mi şi mie!... 
„N-o să mori... o asiguram. Nu ţi-am luat nimic! Nici măcar 
un copil nu ţi-am făcut! Gandeste-te! Nici o boală nu ţi-am 
dat! Nu? Atunci? Vreau numai să plec şi atât! Ca şi cum m- 
aş duce în vacanţă... E atât de simplu... Încearcă să fii 
intelegätoare!” Si cu cât încercam s-o fac să-mi înţeleagă 
punctul de vedere, cu atât vedeam că-i plăcea mai puţin 
punctul meu de vedere. Pe scurt, nu ne mai intelegeam 
deloc. Parcă turba la ideea că aş putea să gândesc cu 
adevărat ceea ce spuneam, simplu şi sincer. 

Mai credea pe deasupra că tu eşti cel care mă împingi s-o 
şterg. Văzând atunci că nu mă poate reţine ruşinându-mă 
asupra sentimentelor mele, a încercat să mă reţină altfel. 

— Să nu crezi, Léon, mi-a zis atunci, că tin la tine din 
cauza afacerilor cu cavoul!.... Nu-mi pasa de bani... Ceea ce 
vreau, Léon, e să rămân cu tine... Să fiu fericită... Asta e 
tot... E firesc... Nu vreau să ma părăseşti... Să te desparti e 
prea greu când iubeşti cum ne-am iubit noi doi. Măcar, jura- 
mi, Leon, că nu vei pleca pentru mult timp... 


Si aşa a ţinut criza, săptămâni... Ce mai vorbă, era grozav 
de îndrăgostită şi pisăloagă... În fiecare seară o lua de la 
capăt cu dragostea ei nebună... În cele din urmă a vrut totuşi 
să-l lăsăm cavoul maică-si în pază, cu condiţia să plecăm 
noi amândoi să ne căutăm servici la Paris... Tot împreună... 
Mie-mi spui, ce plăcere! Nu putea să înţeleagă şi pace că eu 
o s-o apuc singur pe drumul meu şi ea pe al ei... Nimic de 
făcut în privinţa asta!... Cu cât se incapatana mai tare, cu atât 
mă îmbolnăveam mai mult, evident! 

Nu mai merita să încerci s-o faci rezonabilă. Mi-am dat 
categoric seama că era timp pierdut, o idee fixă şi că mai 
degrabă o făceam să turbeze şi mai tare. Mi-a trebuit să 
inventez alte trucuri ca să scap de dragostea ei, cum îi zicea 
ea... Aşa îmi veni ideea s-o înfricoşez spunându-i că mă 
apuca nebunia din când în când... Mă lua cu crize... Fără 
veste... M-a privit cruciş, curios... Nu ştia dacă şi asta nu-i 
cumva tot o minciună... Numai că aventurile pe care i le 
povestisem mai înainte şi războiul care mă atinsese 
întrucâtva şi apoi ultima afacere cu maica Henrouille urmată 
de brusca mea schimbare faţă de ea au pus-o totuşi pe 
ganduri.... 

S-a gândit o săptămână şi în timpul ăsta m-a lăsat in pace. 
Probabil că-i şoptise mă-sii două vorbe despre accesele 
mele... Fapt e că insistau mai putin să rămân... Asta e, imi 
ziceam, merge! lată-mă liber!... Ma şi vedeam cărăbănindu- 
mă liniştit, usurel înspre Paris, fără ceartă!... Dar stai să 
vezi!... Vroiam să fac totul prea bine... Să-mi pun planul la 
punct cu migală... Credeam c-am găsit trucul cel mai bun ca 
să le dovedesc că e adevărat... Că eram nebun de-a binelea 


când mă apuca... „Pune mana! îi zic într-o seară Madelonei. 
Pune mina acolo la ceafă, simţi umflătura şi cicatricea?” 

După ce-mi pipăi bine umflătura de la ceafă, nu pot să-ţi 
spun cât a emotionat-o... Dar in loc s-o dezguste definitiv, a 
înflăcărat-o, şi mai tare... „Acolo am fost rănit în Flandra. 
Mi-au făcut o trepanatie”, îi tot dam eu zor. 

— Ah! Léon! a sărit simtindu-mi umflătura, iti cer iertare, 
dragul meu Léon!... M-am îndoit de tine până acum, dar iti 
cer iertare din toată inima! Îmi dau seama! Am fost infamă 
cu tine! Ba da! Ba da! Am fost îngrozitoare, Leon!... N-am 
să mai fiu rea cu tine niciodată! Ti-o jur! Vreau să ispäsesc! 
Léon! Imediat! Mă laşi să-mi ispăşesc greşeala? Iti voi reda 
fericirea! Te voi îngriji! Începând chiar de astăzi! Voi avea 
întotdeauna răbdare cu tine! Voi fi atât de blândă! Ai să vezi, 
Léon! O să te înţeleg atât de bine că n-ai să mai poţi trai fara 
mine! iti dăruiesc din nou toată inima mea, iti apartine!... 
Totul! Iti dăruiesc toată viata mea! Dar spune cel putin că 
mă 1erti, spune, Léon!... 

Nu zisesem nimic de genul ăsta, nimic. Ea zisese totul, 
atunci era mai uşor să-şi răspundă singură... Dar ce trebuia 
să fac ca s-o opresc? 

Pipăindu-mi cicatricea şi umflătura parcă s-ar fi îmbătat 
brusc de dragoste! Vroia tot timpul să-mi ia capul în mâini, 
să nu-i mai dea drumul şi să mă facă fericit până-n vecii 
vecilor! Fie că vreau sau nu! De la această scenă maică-sa 
nu mai avu dreptul să mă ocărască. Madelon n-o lăsa pe 
maică-sa să vorbească. N-o mai recunosteai, ar fi vrut să mă 
protejeze până în pânzele albe. 

Trebuia să termin odată! Aş fi preferat desigur să ne 
despartim prieteni. Dar nu merita să mă ostenesc... Nu mai 


ştia decât de dragoste şi era şi încăpăţânată... Într-o 
dimineaţă, pe când ele erau plecate după cumpărături, 
maică-sa $i cu ea, am făcut, ca tine, un pachetel şi am şters-o 
pe furis... Poti să mai zici după asta că n-am avut destulă 
răbdare?... Numai cä-ti mai spun o dată, nu era nimic de 
făcut... Acum ştii totul... Când iti spun eu că nebuna e 
capabilă de orice, chiar să vină să se ţină scai după mine 
dintr-un moment în altul, şi să nu vii să-mi spui că am 
năluci! Ştiu eu ce spun! O cunosc eu! Ar fi mai bine după 
părerea mea să mă găsească deja închis cu nebunii!... Ar fi 
mai uşor pentru mine să mă prefac că nu ştiu despre ce e 
vorba!... Aşa trebuie să te porţi cu ea. Să te faci că nu 
înţelegi... 

Cu două sau trei luni înainte, tot ce-mi povestise 
Robinson m-ar fi interesat, dar acum parcă îmbătrânisem 
brusc. 

Pe scurt semănam din ce în ce mai mult cu Baryton, mă 
durea în cot. Tot ce-mi povestise Robinson despre aventura 
lui de la Toulouse nu prezenta pentru mine un pericol real. 
Oricât m-am străduit să mă-nflăcărez pentru cauza lui, cauza 
lui cam mirosea a mucegai. Orice s-ar spune şi orice s-ar 
pretinde, lumea ne părăseşte mult înainte ca noi să-nchidem 
ochii pentru totdeauna. 

Despre lucrurile la care tii cel mai mult, te hotarasti într-o 
bună zi să vorbeşti din ce in ce mai putin, cu efort la început. 
Ti se face sila să te tot asculti vorbind... O scurtezi... 
Renunti... Sunt vreo treizeci de ani buni de când tot 
vorbeşti... Nu mai vrei nici măcar să ai dreptate... Te 
părăseşte şi cheful chiar de-a-ti mai păstra acel loc moderat 
pe care l-ai rezervat plăcerilor... Ti-e scârbă... Ti-ajunge să 


halesti ceva, să te dezmortesti un pic la căldură şi să dormi 
din răsputeri pe drumul neantului. Ca să te mai intereseze 
ceva ar trebui să găseşti alte strâmbături pe care să le faci în 
fata celorlalți... Dar nu mai ai forţa să-ţi schimbi repertoriul. 
Te bâlbâi. Mai cauţi trucuri şi scuze ca să rămâi cu prietenul, 
dar moartea e şi ea prezentă, putind, alături de tine, mereu de 
acum încolo, şi mai putin misterioasă decât o belotă. Iti mai 
rămân acele prețioase mici necazuri, cum e acela de a nu fi 
găsit timpul necesar să te duci să-l vezi pe bătrânul unchi de 
la Bois-Colombes, cât mai trăia încă, şi al cărui firişor de 
viaţă s-a stins pentru totdeauna într-o seară de februarie. Este 
tot ce ai mai păstrat din viata. Acest biet regret atroce, restul 
l-ai risipit pe drum, mai mult sau mai puţin, cu multe eforturi 
si chin. Nu mai eşti decât un vechi felinar al amintirilor 
păstrat în colţul unei străzi pe unde nu mai trece nimeni. 

Si dacă tot e să te plictisesti, cel putin s-o faci 
indeplinindu-ti cu regularitate toate tabieturile. Tineam ca la 
sanatoriu toata lumea sa se culce la ora zece. Eu eram cel 
care stingea lumina. Afacerile mergeau de la sine. 

Dealtfel nu prea făceam risipa de imaginaţie. Sistemul lui 
Baryton, cu cretini lui la cinema, ne dădea destul de lucru. 
Economii, sanatoriul nu mai făcea. Risipa, ne spuneam, l-ar 
fi nelinistit pe patron şi poate l-ar fi făcut să se-ntoarca. 

Am cumpărat un acordeon pentru ca Robinson cântând 
să-l facă pe bolnavi să danseze în grădină, în zilele de vară. 
Era greu să-i dai bolnavului o ocupaţie zi şi noapte. Nu 
puteai să-l trimiti tot timpul la biserică, se plictisea prea tare. 

De la Toulouse nu mai primirăm nici o veste, abatele 
Protiste nu mai veni niciodată să ne vadă. Existenţa la Azil 


se organiza pe furis, monoton. Moralmente nu prea eram la 
largul nostru. Prea multe fantome ici şi colo. 

Mai trecură câteva luni. Robinson începea să-şi revină. 
De Paşti, nebunii noştri se agitară puţin, femei în toalete 
deschise trecură încoace şi încolo prin faţa grădinu noastre. 
Primăvară timpurie. Bromură. 

La „Tarapout” personalul fusese de mai multe ori reînnoit 
de când facusem eu figuratie pe acolo. Englezoaicele 
plecasera departe, am fost informat, tocmai in Australia. Nu 
le vom mai revedea. În culise nu mai puteam călca după 
povestea mea cu Tania. N-am mai stăruit. 

Începurăm să scriem scrisori pretutindeni şi mai ales 
consulatelor ţărilor nordice, pentru a obţine câteva indicii 
despre eventualele treceri ale lui Baryton. Nu primirăm nici 
un răspuns interesant. 

Parapine îşi îndeplinea sârguincios şi tăcut serviciul 
tehnic alături de mine. De douăzeci şi patru de luni nu 
pronuntase cu totul nici douăzeci de fraze. Aproape singur 
decideam asupra micilor aranjamente materiale şi ad- 
ministrative pe care existența zilnică le cerea. Mi s-a 
întâmplat să comit şi câteva gafe. Parapine nu mi le reproşa 
niciodată. Prin indiferența noastră, eram de acord aproape în 
toate. Dealtfel un rulaj suficient al bolnavilor asigura partea 
materială a Institutului nostru. Odată plătiți furnizorii si 
chiria, ne rămânea suficient ca să trăim, plătind regulat şi 
mătuşii pensiunea pentru micuța Aimée, bineînţeles. 

Găseam că Robinson era acum mult mai liniştit decât la 
sosirea lui. Se înzdrăvenise şi se îngrăşase cu trei kilograme. 
Pe scurt, se părea că atât timp cât vor exista nebuni în 
familii, vor fi mulţumiţi să vină la noi, comod aşezaţi în 


apropierea capitalei. Numai grădina noastră şi merita o 
călătorie. Veneau dinadins de la Paris ca s-o admire, cu 
rondurile ei de flori şi boschetele de trandafiri in lumina 
veril. 

In cursul uneia dintre aceste duminici de iunie mi s-a 
parut c-o recunosc pe Madelon, pentru prima data, in 
mijlocul unui grup de plimbäreti, nemişcată o secundă, exact 
în fata porţii noastre. 

Mai întâi n-am vrut să-i spun nimic lui Robinson despre 
această apariție, ca să nu-l îngrozesc şi apoi totuși, 
gândindu-mă bine, câteva zile mai târziu îi recomandai să nu 
se mai îndepărteze de acum încolo, cel puţin pentru un timp, 
în plimbările fără țintă pe care obişnuia sa le facă prin 
împrejurimi. Acest sfat îl nelinişti. Nu stărui să afle mai 
mult. Spre sfârşitul lui iulie primirăm de la Baryton câteva 
cărți poştale, din Finlanda de astă data. Ne făcu plăcere, dar 
despre întoarcere tot nu vorbea, Baryton, ne dorea numai 
încă o dată ,,noroc” şi mii de alte lucruri amicale. 

Mai trecură două luni şi apoi altele... Praful verii se 
aşternuse pe drum. Unul dintre alienati pe la sărbătoarea 
Tuturor Sfinților făcu scandal in fata Institutului. Acest 
bolnav, înainte paşnic şi manierat, suportă greu exaltarea 
funebră a acestei sărbători. N-am reuşit să-l împiedicăm să 
urle pe fereastră că el nu vrea să moară... Trecătorii se 
minunau găsindu-l foarte hazliu... În momentul când avu loc 
această ieşire zgomotoasă se întâmplă din nou, dar de 
această dată mult mai precis decât prima oară, să am 
impresia foarte dezagreabilă că o recunosc pe Madelon în 
rândul întâi al unui grup, exact în acelaşi loc, în fata porţii. 
În cursul nopţii care urmă, mă trezii înspăimântat, încercând 


să uit ce am văzut, dar toate eforturile mele fură zadarnice. 
Era mai bine să nu mai încerc să dorm. 

Nu mai fusesem de multă vreme la Rancy. Dacă tot eram 
hărțuit de coşmare, mă întrebam dacă nu era mai bine să dau 
o raită pe acolo, de unde îmi veneau toate nenorocirile, mai 
devreme sau mai târziu... Acolo îmi lăsasem departe, în 
urmă, coşmarurile... A merge în întâmpinarea lor putea trece 
la nevoie drept un fel de precauţie... Ca sa ajungi la Rancy, 
cel mai scurt drum, venind de la Vigny, este de-a lungul 
cheiului până la podul de la Gennevilliers, cel întins pe burtă 
peste Sena. Târându-se, brumele fluviului se destramă la 
suprafaţa apei, se înghesuie, trec, urcă, se clatină şi se 
prabusesc de cealaltă parte a parapetului în jurul 
lampadarelor. Uzina de tractoare din stânga se ascunde într- 
o mare de întuneric. Stă mereu cu ferestrele deschise din 
cauza unui incendiu mocnit care o arde pe dinăuntru şi care 
nu se mai termină. Odată trecut de uzină te trezeşti singur pe 
chei... Dar nu te poţi rătăci... După oboseală iti dai seama că 
eşti pe aproape. 

E de ajuns s-o iei la stânga pe rue des Bournaires şi nu 
mai e mult. Nu-i greu de găsit din cauza felinarului verde şi 
roşu de pe pasajul de nivel, care e totdeauna aprins. 

În plină noapte şi cu ochii închişi şi tot aş fi nimerit casa 
familie Henrouille. Atât de des mergeam altădată acolo... 

Si totuşi în seara aceea, ajuns in fata porții, mă oprii să 
mă gândesc în loc să înaintez... 

Ea, doamna, locuieşte acum singură în casă, mă 
gândeam... Ceilalţi au murit cu toții. Probabil că ştia sau 
măcar bănuia cum se sfârşise bătrâna ei la Toulouse... Ce 
efect să fi avut oare asupră-1? 


Felinarul de pe trotuar lumina, albind mica marchiza de 
sticlă ca şi cum peronul ar fi fost acoperit de zăpadă. Am 
rămas acolo, în colţul străzii, aşa, mult timp, numai ca să 
privesc... Aş fi putut să sun. Desigur că mi-ar fi deschis. 
Oricum nu ne certasem. În locul în care mă oprisem se făcea 
frig... Strada se termina tot într-o hârtoapă ca şi pe vremea 
mea. Li se promiseseră localnicilor multe lucrări, nu se 
întreprinsese nimic... Nu mai trecea nimeni pe acolo... 

Nu pentru că mi-ar fi fost frică de ea, de doamna 
Henrouille! Nu! Dar brusc nu mai avui poftă s-o văd. Mă 
înşelasem încercând s-o văd. Acolo, în fata casei ei, am 
descoperit că nu mai avea ce să-mi spună... M-ar fi plictisit 
acum dacă ar fi vorbit... lată ce deveniserăm unul pentru 
altul... 

Înaintasem mai adânc în beznă decât ea şi chiar decât 
bătrâna Henrouille care murise... Nu mai eram cu toţii 
împreună... Ne despartiseram pentru totdeauna... Nu numai 
moartea ne despärtise, ci chiar şi viata... Prin forța 
împrejurărilor... Fiecare pentru sine... îmi ziceam... Si-am 
luat-o pe drumul de întoarcere spre Vigny. 

Nu avea destulă instrucție ca să mă urmeze, doamna 
Henrouille... Caracter da, avea... Dar nu şi instrucţie... Asta 
era baiul... Fără instrucție... Instructia e un lucru capital! 
Pentru că nu mă mai putea înţelege nici pe mine şi nici ce se 
petrece în jurul nostru, oricât de afurisită şi de căpoasă ar fi 
fost... Nu-i destul... Îţi trebuie multă inimă şi ştiinţă pentru a 
merge mai departe decât alţii... 

O luai pe rue des Sanzillons ca să mä-ntorc spre Sena şi 
apoi prin fundătura Vassou. Gata cu chinul meu! Eram 
aproape mulțumit! Mândru, pentru că-mi dădusem seama ca 


nu mai merita sa stărui în privinţa norei Henrouille, o 
pierdusem, nemernica, în cele din urmă pe drum!... Ce mai 
poamă! Ne simpatizam în felul nostru... Mă intelesesem bine 
cu ea altădată... Multă vreme... Acum eu ajunsesem mult 
mai jos decât ea, care nu mai putea să coboare... Să mă 
întâlnească... Nu mai avea destulă instrucţie şi forță... In 
viaţă nu urci, cobori... Ea nu mai putea... Nu mai putea 
cobori până unde ajunsesem eu... Se făcuse prea întuneric în 
jurul meu... 

Trecând prin fata imobilului a cărui portăreasă fusese 
mătuşa lui Bébert, as fi intrat numai ca să-i văd pe cei care 
locuiau acum in odaita ei, în care-l îngrijisem pe Bébert şi 
unde se prăpădise sărmanul. Poate că se mai află deasupra 
patului fotografia lui de şcolar... Dar era prea târziu să scol 
lumea. Trecui fara să mă arăt la fata... 

Un pic mai departe, în faubourg de la Liberte, am dat 
peste dugheana lui Bezin telalul, luminată încă. Nu mă 
aşteptam. Un singur bec în mijlocul vitrinei. Bezin, el ştia 
toate bârfele şi noutăţile cartierului, tot umblând prin toate 
cârciumile şi fiind atât de cunoscut de la Foire aux Puces 
până la Porte-Maillot. 

Mi-ar fi putut povesti o mulţime de întâmplări dacă l-aş fi 
trezit. Am împins uşa uşor... Clopotelul a sunat dar n-a 
răspuns nimeni... Ştiam că doarme într-o odäitä din fundul 
pravaliei, de fapt sufrageria lui... Era şi el acolo în întuneric, 
culcat cu capul între braţe, pe masă, lângă cina rece care-l 
aştepta, linte. Începuse să mănânce. Dar somnul îl prinsese 
de îndată ce intrase. Sforăia foarte tare. E adevărat că şi 
băuse. Mi-aduc bine aminte ziua aceea, era într-o Joi, zi de 


târg la Lilas... La picioarele lui, o boccea desfacuta plină cu 
„ocazii” cumpărate de la târg. 

Il ştiam pe Bézin, băiat bun, nu mai păcătos decât alţii... 
Nimic de zis. Amabil, nemofturos. N-am să m-apuc acum 
să-l scol numai aşa din curiozitate, ca să-i pun întrebările 
mele fără rost... Am plecat după ce i-am stins gazul. 

Cu genul lui de comerţ se descurca greu, e adevărat. Dar 
el cel puţin putea dormi. 

M-am întors trist totuşi la Vigny, gândindu-mă că toți 
aceşti oameni, aceste case, aceste lucruri sumbre şi murdare 
nu-mi mai spuneau nimic, nu-mi mai mergeau la inimă ca 
altădată, şi că eu, aşa fanfaron cum păream, nu mai aveam 
nici eu destulă forță, simţeam bine, să merg mai departe, asa, 
singur de tot. 


Ca să mâncăm, la Vigny, păstrasem obiceiurile din 
timpul lui Baryton, adică ne întâlneam cu toţii la masă, dar 
de preferință acum în sala de biliard aflată deasupra odaitei 
portăresei. Era mai intimă decât adevărata sufragerie în care 
se mai păstrau amintirile deloc încântătoare ale 
conversatiilor în englezeşte. Si apoi erau şi prea multe 
mobile în sufragerie pentru noi, stil 1900, veritabile, cu 
vitrine gen opal. 

Din sala de biliard se putea vedea tot ce se petrece pe 
stradă. Ne putea fi de folos. Duminici întregi petreceam în 
această sală. Cât despre invitaţi, primeam câteodată la cină 
doctori de prin împrejurimi, de ici, de colo, dar comeseanul 
nostru cel mai obişnuit era mai degrabă Gustave, agentul de 
circulație. Se putea spune despre el că era un obişnuit al 
casei. Ne-am cunoscut aşa duminica la fereastră, el facandu- 


si serviciul la răscrucea drumului de intrare în ținut. Se 
descurca greu cu automobilele. Ne-am adresat mai întâi 
câteva cuvinte şi apoi am devenit de la o duminică la alta 
foarte bune cunoştinţe. Am avut prilejul să-i îngrijesc în oraş 
doi copii, unul după altul, de oreion şi de rujeolă. Ne era 
devotat Gustave Mandamour, aşa îşi spunea, din Cantal. 
Se descurca greu în conversaţie, nu se pricepea la vorbe. 
Găsea cuvintele, dar ele nu ieşeau, îi rămâneau mai degrabă 
în gură, făcând zgomot. 

Si aşa într-o seară Robinson îl invită la biliard, în glumă, 
cred. Dar obiceiul lui era să continue ce a început, şi de 
atunci Gustave venea mereu, la aceeaşi oră, în fiecare seară, 
la ora opt. Se simţea bine cu noiGustave, mai bine decât la 
cafenea, ne-o spunea chiar el, din cauza discuţiilor politice 
care se inveninau adesea între obisnuitii localului. Noi nu 
discutam niciodată politică. În cazul lui Gustave, cu politica 
era destul de delicat. Avusese necazuri la cafenea din pricina 
asta. În principiu n-ar fi trebuit să vorbească despre politică, 
mai ales daca era băut, ceea ce 1 se întâmpla. Era notat chiar 
numai pentru că dădea noroc, slăbiciunea lui. În timp ce la 
noi se afla în deplină siguranţă. Era şi el de acord. Noi nu 
beam. La sanatoriu se putea lăsa în voia lui, fără vreo 
consecinţă. Venea cu toată încrederea. 

Când ne gândeam, Parapine şi cu mine, la situaţia din 
care ieşisem şi la cea în care intrasem la Baryton, nu ne 
plângeam, nici n-am fi avut dreptul, pentru că în esenţă 
dăduse peste noi un soi de noroc miraculos şi aveam tot ce 
ne trebuia, atât în ceea ce priveşte consideratia cât şi 
confortul material. 


Numai ca eu m-am indoit intotdeauna ca miracolul ar 
putea dura. Aveam un trecut näcläit şi el îmi venea acum 
înapoi pe gât ca un fel de râgâială a destinului. Încă pe la 
început când venisem la Vigny primisem vreo trei scrisori 
anonime care erau tot ce putea fi mai suspect şi mai 
amenintator. Si dupa aceea multe altele la fel de inveninate. 
E adevărat că primeam cu toţii asemenea scrisori anonime, 
dar nu le dădeam nici o atenţie de obicei. 

Proveneau adesea de la foşti bolnavi pe care delirul de 
persecuție îi muncea şi la domiciliu. 

Dar aceste scrisori aveau nişte întorsături de fraze care 
mă nelinisteau, nu semănau cu celelalte, acuzaţiile erau 
precise şi nu era vorba în ele decât de mine şi de Robinson. 
Într-un cuvânt eram acuzaţi că ne cuplasem unul cu altul. Ca 
supozitie era tot ce putea fi mai scârnav. M-am jenat mai 
întâi să-i spun, apoi m-am hotărât pentru că primeam fără 
încetare noi scrisori, toate de acelaşi soi. Cercetarăm 
împreună de unde ar fi putut proveni. Număram pe degete pe 
toți cei în stare de asa ceva dintre cunoştinţele comune. Nu 
gaseam. Acuzatia nu stătea în picioare. Inversiunea nu era 
genul meu, iar Robinson nu se sinchisea nici cât negru sub 
unghie în privinţa sexului, nici de unul nici de celălalt. Dacă 
îl hartuia ceva, desigur nu problemele fundului erau acestea. 
Trebuia să fie cineva cel puţin gelos ca să-şi poată închipui 
asemenea murdării. 

Pe scurt nu ştiam pe altcineva în afară de Madelon 
capabil să vină până la Vigny să ne sâcâie cu asemenea 
invenţii scabroase. Că-şi scria prostiile, mi-era indiferent, 
dar mă temeam că, exasperată pentru că nu 1 se răspundea 


NIMIC, O să vină într-o zi sau alta in persoană să ne sâcâie si 
să facă scandal în Azil. De la ea puteai să te aştepţi la orice. 

Petrecurăm astfel câteva săptămâni tresărind la fiecare 
sonerie. Aşteptam o vizită a Madelonei sau, mai rău, a 
Parchetului. 

De fiecare dată când agentul Mandamour sosea pentru o 
partidă un pic mai devreme decât de obicei, mă întrebam 
dacă nu poartă în centironul lui vreo convocare, dar el era în 
această epocă tot ce putea fi mai agreabil şi mai linistitor, 
Mandamour. De abia mai târziu avea să se schimbe şi încă 
într-un mod foarte bătător la ochi. În acel timp încă pierdea 
linistit toate partidele. Dacă şi-a schimbat caracterul a fost 
dealtfel tot din vina noastră. 

Într-o seară aşa din curiozitate, l-am întrebat de ce nu 
reusea niciodată să câştige la cărți, n-aveam nici un motiv 
să-l întreb asta pe Mandamour în afară de mania mea de a şti 
de ce? Pentru ce? Mai ales că nu jucam pe bani! Si tot 
discutând despre nenorocul lui, m-am apropiat de el şi 
examinându-l mi-am dat seama că suferea de un foarte grav 
presbitism. Într-adevăr la lumina în care ne aflam nu 
discernea decât cu multă greutate trefla de caro pe cărți. Asa 
nu putea să mai tina. 

Am făcut ordine în infirmitatea lui oferindu-i o frumoasă 
pereche de ochelari. Fu mai întâi mulțumit să-şi încerce 
ochelarii, dar nici asta nu dură mult. Cum juca acum mai 
bine, pierdea mai puţin decât înainte şi-şi puse în cap să nu 
mai piardă deloc. Nu era posibil şi atunci trisa. Şi cand se 
întâmpla să piardă chiar trişând atunci ne bombănea ore 
întregi. Pe scurt, devenise imposibil. 


Eram năucit, se supăra din te miri ce el, Gustave, şi pe 
deasupra încerca să ne înfurie şi pe noi, să ne nelinisteasca, 
să ne îngrijoreze. Se răzbuna când pierdea, în felul lui... $1 
totuşi nu pentru bani, repet, jucam, numai din distracţie şi 
pentru glorie... Si totuşi era furios. 

Într-o seară când norocul îl părăsise, ne interpelă la 
plecare: „Domnilor, vă spun să fiți cu băgare de seamă!... Eu 
în locul dumneavoastră, cu oamenii pe care-i frecventati, as 
fi mai atent!... Între altele este una brună care trece de zile 
întregi prin fata Azilului!... Prea des, după mirosul meu!... 
Are ea motivele ei!... Cu unul dintre dumneavoastră are ceva 
de lămurit şi n-aş fi dealtfel surprins)...” Iată cum ne zvârlise 
vorba otrăvită Mandamour, plecând. Nu gresise ținta. Totuşi 
îmi revenii într-o secundă. „Bine, mulţumesc, Mandamour! 
i-am răspuns foarte calm... Nu văd cine ar putea fi brunetica 
despre care vorbeşti... Nici o femeie dintre fostele noastre 
bolnave n-a avut, după câte ştiu, a se plânge de ingriirile 
noastre... E vorba, fără îndoială, de vreo biată rătăcită cu 
mintea. O vom gasi... În sfârşit, ai dreptate, e mai bine 
totdeauna să ştii dinainte... Încă o dată iti mulţumesc, 
Gustave, că ne-ai prevenit. Bună seara!” 

Brusc Robinson nu se mai putu scula de pe scaun. Odată 
polițistul plecat, examinarăm informaţia pe care ne-o 
furnizase pe toate feţele. Se putea foarte bine să fie o cu totul 
altă femeie decât Madelon... Mai erau o mulţime de femei 
care dădeau târcoale pe sub ferestrele Azilului... Exista 
totuşi o serioasă bănuială că ar putea fi chiar ea şi numai 
această îndoială şi era de ajuns ca să ne treacă un fior pe 
spinare. Si dacă ea era, care-i erau noile intenţii? Şi apoi din 
ce trăia de atâtea luni la Paris! Si dacă venise chiar ea în 


persoană, trebuia sa fim cu băgare de seamă, să ne luăm 
măsurile de apărare, imediat. 

— Ascultă, Robinson, am încheiat eu atunci, hotäräste-te, 
e timpul, nu mai sovai... ce vrei să faci? Ai vrea să te mai 
întorci la Toulouse? 

— Nu! Ti-am spus doar. Nu şi nu! 

Acesta era răspunsul. Era hotărât. 

— Bine! am spus atunci. În acest caz, dacă într-adevăr nu 
mai vrei să te întorci la Toulouse cu ea, cel mai bine după 
părerea mea ar fi să pleci să-ţi câştigi pâinea în străinătate... 
Aşa eşti sigur c-ai să scapi... N-o să se ţină după tine până 
acolo... Eşti tânăr doar... Te-ai întremat... Te-ai odihnit... O 
să-ți dau nişte bani şi pe aici ţi-e drumul!... După părerea 
mea!... Si pe deasupra, iti dai seama, nici asta nu e o situaţie 
pentru tine... Nu poate tine la nesfârşit aşa... 

Daca m-ar fi ascultat, daca ar fi plecat in momentul acela, 
mi-ar fi convenit, mi-ar fi plăcut. Dar n-a vrut. 

— Nu prea-ti pasă de mine, zi mai bine, Ferdinand! a 
răspuns el... Nu-i uşor la vârsta mea... Haide, uită-te la 
mine!... 

Nu vroia să plece... Se săturase de hoinăreală... 

— Nu vreau să plec altundeva, repeta... Orice ai spune tu... 
orice ai face... Nu voi pleca... 

Aşa răspundea el prieteniei mele. Am stăruit totuşi. 

— Si dacă Madelon o să te denunțe pentru afacerea 
Henrouille?... Doar tu cu gura ta mi-ai spus c-ar fi în stare... 

— Fie ce-o fi! a răspuns. Facă ce-o vrea... 

Erau vorbe pe care nu le mai auzisem din gura lui, pentru 
că înainte fatalismul nu era genul lui... 


— Du-te cel putin şi cauta-ti o slujbă pe undeva pe 
aproape, intr-o uzina, de exemplu, ca sa nu mai fii obligat tot 
timpul să stai cu noi... Daca vine cineva sa te caute, avem 
timp să te prevenim. 

Parapine era şi el exact de aceeaşi părere cu mine în 
privinţa asta şi chiar a schimbat câteva vorbe cu noi în 
această împrejurare. Probabil că i se părea foarte grav şi 
foarte urgent ceea ce se petrecea între noi. A trebuit să ne 
batem capul să-i găsim un rost, să-l ascundem pe Robinson. 
Printre cunoştinţele noastre se afla şi un industriaş de prin 
împrejurimi specialist în caroserii, care ne era recunoscător 
pentru nişte mici servicii foarte delicate făcute la momentul 
potrivit. A fost bucuros să-l ia pe Robinson de încercare la 
vopsitul manual. Era o muncă fină, nu grea, bine plătită. 

— Léon, l-am zis în dimineaţa în care a început lucrul, nu 
face pe prostul la locul de muncă, nu te lăsa reperat pentru 
ideile tale fanteziste... Soseste la fix... Nu pleca înaintea 
altora... Spune bună ziua la toată lumea... Tine-te, bine, într- 
un cuvânt... Te afli într-un atelier convenabil şi ai şi 
recomandări... 

Dar iată că totuşi s-a lăsat reperat şi chiar foarte repede, 
nu din vina lui, de un turnător dintr-un atelier de alături care- 
| văzuse intrând în closetul patronului. A fost de ajuns. 
Raport. Inclinatii rele. Măturat. 

Si ne-am trezit din nou cu Robinson, fără slujbă, câteva 
zile mai târziu. Fatalitate! 

Si aproape în aceeaşi zi începu să tuşească. L-am ascultat 
şi am descoperit o serie de hârâituri care-i prinseseră tot 
vârful plămânului drept. Acum n-avea decât să stea în casă. 


Asta s-a întâmplat exact într-o sâmbătă seară înainte de 
cină. Cineva mă chemă pe mine în persoană la biroul de 
primiri. 

O femeie, mi se spuse. 

Era ea, cu o palariuta la modă şi înmănuşată. Mi-aduc 
bine aminte. Fără introducere, intra direct în subiect. Dar 1- 
am închis gura. 

— Madelon, am oprit-o, dacă pe Léon vrei să-l vezi, nu 
mai merită să insişti, poţi să te-ntorci de unde ai venit... E 
bolnav de plămâni şi de cap... Destul de grav dealtfel... Nu 
poţi să-l vezi... Şi-apoi n-are nimic să-ţi spună... 

— Nici măcar mie? 

— Nu, nici chiar tie... Sau mai ales tie, am adăugat. 

Credeam c-o să ia foc, nu, îşi clătina capul, acolo în fata 
mea de la stânga la dreapta, cu buzele strânse şi încercând cu 
ochii să mă regăsească acolo unde mă lăsase în amintirea ei. 
Nu mai eram. Îmi schimbasem şi eu locul în amintire. În 
situaţia în care ne aflam, de un bărbat sau de vreun zdrahon, 
mi-ar fi fost frică, dar de ea n-aveam de ce mă teme. Era mai 
puţin puternică decât mine, adică. Din totdeauna am dorit să 
lovesc o cäpätânä cuprinsă de furie, ca să văd cum se învârt 
capetele înfuriate în asemenea caz. Asta sau un cec baban 
este ceea ce-ţi trebuie pentru a vedea cum îşi schimbă 
direcția toate pasiunile care se-nfruntă într-un cap. E tot atât 
de plăcut ca şi o frumoasă manevră cu pânze pe o mare 
agitată. Tot omul se înclină în direcția noului vânt. Vroiam 
să văd şi asta. 

De cel puţin douăzeci de ani mă urmărea ideea. Pe stradă, 
la cafenea, pretutindeni unde oameni mai mult sau mai puţin 
agresivi, cârcotaşi şi flecari se certau. Dar n-aş fi îndrăznit 


de frica loviturilor şi apoi a ruşinii care ar fi urmat 
loviturilor. Dar acum, măcar o dată, ocazia era magnifica. 

— Nu vrei să te cari? făcui numai ca s-o înfurii şi mai tare, 
s-o pun la punct. 

Nu-i venea să creadă că eu eram acela care-i vorbeam 
aşa. Începu să surâdă enervată la culme, ca şi cum m-ar fi 
găsit ridicol şi fără însemnătate. Pleosc! Pleosc! I-am lipit 
două palme, să näucesti un măgar. Căzu pe divanul cel mare 
roz din fata, lângă perete, cu capul în mâini. Respira 
întretăiat şi gemea ca un căţel istovit în bătăi. Si apoi parcă 
gândindu-se la ceva, se sculă brusc, foarte uşoară, suplă, şi 
ieşi pe usa, fără să întoarcă măcar o dată capul. Nu văzusem 
nimic. Trebuia să mai încerc o dată. 


În zadar ne-am bătut capul, ea era mult mai vicleană 
decât noi toți luaţi la un loc. Dovada e că l-a văzut pe 
Robinson al ei şi încă aşa cum a vrut... Primul care i-a zărit 
împreună a fost Parapine. Erau pe terasa unei cafenele din 
fata Gării de Est. 

Bănuiam că se întâlnesc, dar nu vroiam să par că mă 
interesează în vreun fel relaţiile lor. În fond nici nu mă 
priveau. Se achita de serviciul lui la Azil şi încă destul de 
bine, îngrijindu-i pe paralitici, o munca ingrată la culme, să-i 
ştergi de scârnă, să-i speli, să le schimbi patul, să le ghiceşti 
dorinţele. Nu-i puteam cere mai mult. 

Dacă profita de după-amiezile cand îl trimiteam la Paris 
ca s-o revadă pe Madelon, era treaba lui. Fapt e că pe 
Madelon n-am mai revăzut-o la Vigny-sur-Seine de când o 
palmuisem. Câte porcarii nu trebuie să-i fi povestit pe 
socoteala mea, mă gândeam. 


Eu nu-i mai vorbisem lui Robinson niciodata despre 
Toulouse, ca si cum nimic din toate acestea nu s-ar fi 
intamplat vreodata. 

Trecura astfel, târâş-grăpiş vreo şase luni şi în rândul 
personalului nostru deveni vacant un loc, aveam mare 
nevoie de o infirmieră bine instruită pentru masaje, a noastră 
plecase fără să ne avertizeze ca să se mărite. 

Un mare număr de fete frumoase se prezentară pentru 
acest post şi nouă nu ne reveni decât dificultatea de a alege 
dintre atâtea vanjoase creaturi de toate nationalitatile, care 
năvăliseră la Vigny de îndată ce apăruse anunţul nostru. În 
cele din urmă ne-am hotărât pentru o slovacă pe nume 
Sophie ale cărei carnatie, port suplu şi tandru în acelaşi timp 
si divină sănătate ne părură, trebuie să mărturisesc, 
irezistibile. 

Nu stia aceasta Sophie decat putine vorbe in franceza, dar 
cat despre mine eram foarte bucuros, facandu-i cel mai 
mărunt dintre favoruri, să-i dau fără întârziere lecţii. In 
contact cu prospetimea ei mi se făcuse din nou poftă de dat 
lecţii. Oricât încercase Baryton să mă dezguste. Nu mă 
invatasem minte! Dar şi ea, ce tinereţe! Ce elan! Ce 
musculatură! Elastica! Nervoasa! Splendida! Această 
frumuseţe nu era micşorată de nici una din acele veritabile 
sau false pudori în care se tot împiedică conversațiile prea 
occidentale. În ceea ce mă privea, vasăzică, nu mă mai 
săturam  admirând-o. Din muşchi in muşchi, grupă 
anatomica după grupă anatomică, eu avansam mereu... Pe 
versante musculare, pe regiuni... Această vigoare 
concentrată, dar degajată în acelaşi timp, repartizată pe 
fascicole care-mi scăpau şi mi se supuneau rând pe rând la 


mângâiat, nu ma mai săturam s-o urmăresc... Pielea 
catifelată, încordată, destinsă, miraculoasă... 

Vremea acestor vii bucurii, a marilor armonii inegalabile, 
fiziologice, comparative, n-a venit încă... Corpul — 
divinitatea pipaita de mâinile mele ruşinate... Mâini de 
bărbat cinstit, acest preot ignorat până acum... Eliberat de 
Moarte şi de Vorbe... Ce de fleacuri puturoase! Numai uns 
cu rapănul gros al simbolurilor şi înfăşat până la os în 
excremente artistice, omul distins poate face amor... Apoi 
întâmplă-se orice! Bună afacere! Economia de a nu te excita 
decât în prezenţa amintirilor... Ne stâpânesc amintirile şi ne 
mai putem chiar cumpăra pe deasupra dintre cele 
năstruşnice, splendide... Viaţa e însă mai complicată, cea a 
formelor umane mai ales. Atroce aventură. Nu există o alta 
mai disperată. Pe lângă acest viciu al formelor perfecte, 
cocaina nu-i decât o pierdere de vreme pentru şefii de gară. 

Dar să ne întoarcem la Sophie a noastră! Numai prezenţa 
e1 şi ne dădea curaj în sanatoriul nostru ursuz, suspect şi plin 
de teamă. 

După un oarecare timp de viaţă comună, noi eram desigur 
tot asa de fericiți s-o avem printre infirmierele noastre, dar 
nu ne puteam învinge teama că într-o bună zi ne va stânjeni 
ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur şi simplu ca 
va lua act într-o zi de mizera noastră realitate... Ea nu 
cunoştea încă, Sophie, mulțimea stătutelor noastre renuntari! 
O bandă de ratati! O admiram, atât de vie pe lângă noi, 
numai văzând-o cât de simplu se ridica să vină la masa 
noastră sau plecând iar. Ne fermeca... 

De fiecare dată când făcea aceste gesturi atât de simple, 
eram bucuroşi şi surprinşi. Ca şi cum ne-am fi apropiat din 


ce in ce mai mult de poezie, numai admirând-o, atât era de 
frumoasa si atat de mult mai inconstienta decat noi... Ritmul 
vieţii ei tâsnea din alte izvoare decât ale noastre... Târâtoare, 
ale noastre, pentru totdeauna şi mâloase... 

Această forță vioaie, hotărâtă şi blândă în acelaşi timp, 
insufletind-o de la creştet până la călcâie, ne tulbura, ne 
neliniştea fermecându-ne, dar ne neliniştea, ăsta era 
cuvântul. 

Neîmpăcata noastră cunoaştere a lumii mai degrabă 
respingea această bucurie, chiar dacă instinctul era în câştig, 
acea cunoaştere mereu prezentă, înfricoşată, refugiată în 
beciul existenţei, supusă din obisnuinta, din experienţă la ce- 
1 mai rău. 

Avea Sophie acel mers întraripat, suplu şi hotărât, atât de 
des întâlnit, aproape obişnuit la femeile din America, mersul 
marilor fiinţe ale viitorului pe care viata ambițioasă şi uşoară 
le poartă spre forme noi de aventură... Corabie cu trei 
catarge de vioiciune tandră, în drum spre Infinit... 

Parapine, putin sensibil la acest fel de atracție, zambea în 
sinea lui de îndată ce ea pleca. Numai s-o priveşti şi-ţi făcea 
bine la suflet. Mai ales sufletului meu care, să fiu sincer, nu 
mai dorea nimic. 

Ca s-o surprind, s-o fac să-şi piardă un pic din această 
superbie, din această putere şi prestigiu pe care le avea 
asupra mea, s-o micşorez în fond pe Sophie, s-o umanizez 
după măsura noastră meschină, intram in camera ei cand 
dormea. 

Era un alt fel de spectacol, de data aceasta mai familiar şi 
totuşi surprinzător, şi de asemenea liniştitor. Fără paradă, 


aproape fara cuvertura, de-a-curmezisul patului, coapse 
bătăioase, cărnuri moi şi destinse, se lăsau prada oboselu. 

Se dădea cu patimă somnului Sophie în adâncul trupului 
ei, sforăia. Era singurul moment când o aveam la îndemână. 
Fără trucuri. Fără glume... Totul în serios... Se trudea parcă 
să-l mai sugă viata, în ciudă, existenţei... Lacoma cum era în 
aceste momente, beată chiar tot adăpându-se... Trebuia 
văzută după aceste ore de somn, încă toată umflată şi sub 
pielea ei roză organele într-un nesfârşit extaz. Nostimă şi 
ridicolă ca toată lumea. Bâjbâia încă de fericire vreo câteva 
momente şi apoi toată lumina zilei se revărsa asupra ei şi ca 
după trecerea unui nor prea greu, isi recăpăta strălucitoare, 
eliberată, elanul... 

Si atunci puteai s-o saruti. E foarte plăcut să prinzi 
momentul în care materia devine viata. Urci până la câmpia 
infinită care se deschide în fata oamenilor. Faci: „Uf! şi of!”, 
te bucuri cât poţi acolo deasupra, unde totul seamănă cu un 
deşert... Dintre noi toţi, prieteni mai degrabă decât patroni, 
eu îi eram cred cel mai apropiat. Mă înşela de pildă regulat 
cu infirmierul din pavilionul agitatilor, un fost pompier, spre 
binele meu, îmi explica ea, ca să nu mă surmenez, din cauza 
muncii intelectuale pe care o aveam de îndeplinit şi care 
venea în contratimp cu accesele temperamentului ei. Totul 
pentru binele meu. lată-mă înşelat din igienă. Nimic de zis. 

Toate acestea nu puteau decât să-mi facă plăcere la urma 
urmei, dar istoria cu Madelon îmi stătea pe suflet. Într-o 
bună zi i-am povestit Sophiei totul ca să văd ea ce zice. Mă 
mai şi usuram în felul acesta, povestindu-i toate necazurile 
mele. Mă săturasem, e adevărat, de disputele lor fără sfârşit 


si de pizma iscată de amorul lor nefericit. Sophie fu de 
aceeaşi părere cu mine în această privinţă. 

Cum fuseserăm atât de buni prieteni, Robinson şi cu 
mine, ea găsea că trebuia să ne împăcăm, simplu, amabil, şi 
cât mai repede cu putință. Un sfat pornit dintr-o inimă bună. 
Sunt multi aşa ca ea, cu inima bună, in Europa centrală. 
Numai că ea nu prea era la curent cu caracterele şi reacțiile 
oamenilor de pe la noi. Cu cele mai bune intenţii de pe lume 
îmi tot dădea la sfaturi pe dos. Când mi-am dat seama că se 
înşelase, era prea târziu. 

— Trebuie s-o revezi pe Madelon, m-a sfătuit ea, o fată 
bună in fond, după câte mi-ai spus... Numai ca tu ai 
provocat-o şi ai fost brutal cu ea şi scârbos!... Ar trebui să-i 
ceri scuze şi chiar să-i dai un cadou frumos ca s-o faci să 
uite... 

Aşa se aranjau lucrurile în tara ei. Mă îndemna la 
demersuri curtenitoare, dar nu practice. 

I-am urmat sfaturile, mai ales că intrevedeam la capătul 
tuturor acestor mofturi apropieri diplomatice şi vorbe goale, 
o mica orgie în patru, ceea ce ar fi fost cât se poate de 
distractiv şi inedit. Prietenia mea devenea, bag de seamă, sub 
presiunea evenimentelor şi a vârstei, amenintator de erotica. 
Trădare. Sophie mă ajuta fără să vrea să trădez în acele 
clipe. Era un pic prea curioasă Sophie ca să nu-i placă 
primejdia. O fire excelentă, deloc potrivnică şi care nu căuta 
să diminueze ocaziile oferite de viata, nebănuitoare din 
principiu. Exact genul meu. Mergea chiar mai departe. 
Intelegea necesitatea schimbărilor în ceea ce priveşte 
distractiile amoroase. Dispozitie aventuroasă, innebunitor de 
rară, să admitem, printre femei. Evident, alesesem bine. 


Ar fi dorit, şi eu gaseam asta firesc, să-i dau câteva detalii 
despre fizicul Madelonei. Se temea să nu pară stângace pe 
lângă o frantuzoaica, în intimitate, mai ales din cauza 
renumelui de artiste în acest gen ce s-a constituit pe seama 
frantuzoaicelor în străinătate. Pe deasupra, consimtea să-l 
suporte pe Robinson numai ca să-mi facă plăcere. N-o 
interesa deloc Robinson, îmi spunea, dar la urma urmei ne 
împăcăm bine cu toţii. Asta era principalul. Bine. 

Am mai aşteptat un pic să se ivească ocazia pentru a-l 
arunca două vorbe lui Robinson despre proiectul de 
reconciliere generală. Într-o dimineaţă pe când copia la 
Economat observaţiile medicale în registrul cel mare, 
momentul îmi păru nimerit să încerc şi l-am întrerupt ca să-l 
întreb foarte simplu ce credea despre un demers din partea 
mea pe lângă Madelon cu scopul de a uita recentul trecut 
violent. Si dacă n-aş putea cu aceeaşi ocazie să 1-0 prezint 
pe Sophie, noua mea prietenă? Si apoi în sfârşit dacă nu 
credea că venise momentul pentru noi toţi să ne explicăm cu 
bunăvoință, o dată pentru totdeauna. 

Mai întâi a şovăit, am văzut bine, apoi mi-a răspuns, dar 
fără chef, că nu vedea nici un inconvenient... În fond cred că 
Madelon îl prevenise că voi încerca s-o văd curând sub un 
pretext sau altul. Cât despre palmele din ziua în care 
venise la Vigny, n-am suflat o vorbă. 

Nu puteam risca să mä-njure şi să mă trateze de mârlan în 
public, pentru că oricum, cu toate că eram prieteni de multă 
vreme, in acest sanatoriu el era sub ordinele mele. 
Autoritatea înainte de toate. 

Pica tocmai bine să încerc acest soi de demers în cursul 
lunii ianuarie. Hotărârăm, pentru că era mai comod, să ne 


întâlnim cu toţii la Paris într-o duminică, să mergem apoi la 
cinema împreună, după ce vom fi trecut mai întâi un 
moment pe la bâlciul din Batignolles, dacă n-o fi prea frig 
afară. Promise s-o aducă la bâlciul din Batignolles. Se 
înnebunea după bâlciuri, Madelon. Pica bine! Cum ne 
revedeam pentru prima oară, era mai bine ca totul să se 
petreacă cu ocazia unui bâlci. 


Si pot spune c-am avut balci pe săturate! Să-ţi crape 
ochii! $i capul! Bum, bum! Si iarăşi bum! Si ce mi te- 
nvartea! Si ce mi te lua pe sus! $i ce mi te zdroncaia! Iata-ne 
pe toţi în îmbulzeală, cu lumini, cu vacarm şi cu tot. Înainte, 
la îndemânare, curaj şi distracţie! Zang! Fiecare încerca în 
pardesiul lui să pară mai mult decât era, mai istet şi totuşi 
distant pentru a arăta celorlalți oameni că el se distrează de 
obicei în altă parte, în locuri mult mai costisitoare, 
„expensifs” cum se zice în engleză. 

Vroiau să para şmecheri, băieţi veseli, în ciuda vântului 
rece, umilitor şi el în ciuda spaimei deprimante de a nu fi 
prea generosi cu distracţiile şi de a nu regreta a doua zi, 
poate chiar toată săptămâna. 

O mare râgâială de muzică vine dinspre manej. Nu 
reuşeşte să-şi borască tot valsul din Faust, manejul, dar face 
tot ce poate. Coboară valsul şi urcă apoi până-n tavanul 
rotund care se învârtejeşte cu toate tartele lui de lumini în 
formă de becuri. Nu e uşor. Orga cu ţeava din burtă bolnavă 
de muzică. Doriţi alvita? Sau preferați un cartonaş cu 
prăjituri? La alegere!... 

Dintre noi toţi la tir, Madelon, cu pălăria dată pe ceafă, e 
cea mai îndemânatecă. „Priveşte! făcea către Robinson! Nu 


tremur! Si ce-am mai băut!” Asta asa ca să vă redau tonul 
exact al conversatiei. Ieseam de la restaurant deci! „Încă 
unul!” Madelon a câştigat sticla de şampanie! „Ping, pong! 
Tinta!” Apoi am făcut cu ea un pariu că nu mă va prinde pe 
autodrom. ,,Moft”! răspunde foarte veselă. „Fiecare cu ale 
lui!” Si hop! eram mulţumit că acceptase. Un mijloc să mă 
apropii de ea. Sophie nu era geloasă. Avea motivele ei. 

Robinson se urcă deci cu Madelon într-o hărăbaie din 
spatele nostru iar eu cu Sophie într-una din fata şi începem 
să ne ciocnim cu nişte bufnituri straşnice. Si ce ne mai 
trântim şi ce ne mai agätäm! Dar văd imediat că Madelonei 
nu-i place s-o împingi aşa. Nici lui Robinson nu-i place 
dealtfel. S-ar fi zis că nu-i la îndemână cu noi. În trecere, în 
timp ce ne agätäm de balustrade, nişte marinari încep să ne 
înghesuie cu forța, bărbaţi si femei şi să ne facă oferte. 
Tremurăm. Ne apărăm. Glumim. Năvălesc de peste tot şi ne 
înghesuie cu muzică, chef şi ritm! De fiecare dată când ne 
ciocnim cu aceste hardaie pe roti ne zgaltaim atât de tare că 
ochii stau să ne sară din cap. Veselie, ce mai! Violenta 
amestecata cu distractie. Tot diapazonul placerilor. As vrea 
să mă-mpac de tot cu Madelon înainte de a părăsi bâlciul. 
Vreau eu, dar ea nu răspunde deloc avansurilor mele. Nu, cu 
siguranţă. Mă respinge chiar. Mă ţine la distanţă. Nu-mi vine 
să cred. Are toane. Mă aşteptam să iasă mai bine. Se 
schimbase dealtfel şi la fizic şi în toate. 

Observ că alături de Sophie pierde, e ştearsă. Amabili- 
tatea i-ar fi stat mai bine, dar ai zice că ştie acum nişte 
lucruri de o importanţă superioară. Mă agaseazä. Aş pälmui- 
o cu multă plăcere, să văd dacă şi-ar reveni sau dacă mi-ar 


spune ce ştie mai mult decât mine. Dar să zâmbim! Am venit 
la bâlci nu ca să ne văicărim! Trebuie să ne distrăm! 

Mergând, ea povesteşte Sophiei că a găsit de lucru la o 
mătuşă. În Rue du Rocher, o mätusä corsetieră. Trebuie s-o 
Crezi. 

Nu era greu să-ţi dai seama chiar din aceste momente că, 
în ceea ce priveşte reconcilierea, întrevederea fusese ratată. 
Combinația mea amoroasă nu reuşise nici ea. Era chiar 
falimentară. 

Încercarea noastră de a ne revedea fusese o 
greşeală. Sophie nu înţelegea încă bine situația. Nu simţea că 
revăzându-ne complicasem şi mai mult lucrurile. Robinson 
ar fi trebuit să-mi spună, să mă prevină de halul în care era 
de pornită... Păcat! Bine! Bum! Zdrang! Mereu şi orice-ar fi! 
Înainte spre „Caterpillar”! cum îi zice. Eu propun, eu 
plătesc, numai şi numai ca să mai încerc o dată să mă apropii 
de Madelon. Dar ea îmi scapă mereu, mă evită, profită de 
înghesuială ca să sară pe o altă banchetă cu Robinson, în 
fata, mă păcăleşte. Valuri şi vârtejuri de întuneric ne 
zăpăcesc. Nimic de făcut, mi-am spus în şoaptă. Şi Sophie e 
în sfârşit de părerea mea. Intelege că fusese în întregime şi 
încă o dată victima imaginației mele porcoase. „Uite! S-a 
supărat! Cred că ar fi mai bine acum s-o laşi în pace... Noi 
am putea face o plimbare la Chabanais înainte de a ne 
întoarce”. Propunerea îi plăcea Sophiei pentru că auzise de 
multe ori vorbindu-se de Chabanais pe când se mai afla încă 
la Praga şi nu dorea altceva decât să-l vada cu proprii ei 
ochi, ca să judece singură. Dar socotirăm că ne-ar costa prea 
scump o plimbare la Chabanais după suma de bani pe care o 


luaseram cu noi la plecare. A trebuit să ne interesăm în 
continuare de bâlci. 

Robinson, pe când se afla în „Caterpillar” se certase 
probabil cu Madelon. Coborâseră amândoi foarte agasati din 
carusel. Evident era foarte prost dispusă în seara aceea. Ca s- 
o calmez şi să-mpac lucrurile le-am propus o distracție 
foarte pasionantă, un concurs de pescuit la gâtul sticlei. 
Madelon făcea mofturi. A câştigat totuşi cât a vrut. Îşi 
azvârlea inelul drept deasupra dopului şi-i strecura latul pe 
loc! Aşa! Clic! şi era gata! Negustorului nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. A mai pus în joc ,,o jumătate de Grand Duc 
de Malvoison”. Oricât i-aifi spus că era foarte 
îndemânatecă, ea tot nu era mulțumită. „Că ea n-o sa bea...” 
ne-a anunţat pe loc. „Că era prost”... O destupă Robinson ca 
s-o bea. Hop! O dădu pe gât dintr-o inghititura. Ciudat din 
partea lui, pentru că nu bea ca să zic aşa niciodată. 

Am trecut după aceea prin fata nunţii de tablă. Trag cu 
toții în ea cu gloanţe cât pot. Ce trist că sunt atât de 
neîndemânatec... Il felicit pe Robinson. Si el mi-o lua înainte 
la orice joc. Dar nici pe el îndemânarea nu-l făcea să surâdă. 
Ai fi zis că i-am târât pe amândoi într-o adevărată corvoadă. 
Nici un mijloc de a-i insufleti, de a-i descreti. „Suntem in 
bâlci!” urlu nemaiştiind pentru o clipă ce să inventez. 

Dar lor le era indiferent că-i îndemn şi le strig mereu la 
ureche. Nu mă auzeau. „Dar tinereţea? îi întreba. Ce faceţi 
cu ea?... Nu se mai distrează tinereţea? Ce să mai zic eu 
atunci, că am, neică, zece ani mai mult ca voi?” Se uitau la 
mine şi el şi Madelon de parcă ar fi avut în fata ochilor un 
intoxicat, un gazat, un nebun care nu merită nici măcar 
osteneala să-i răspunzi. De ce să-şi mai bată capul să-mi 


vorbească de vreme ce eu tot n-aş fi înțeles, oricât mi-ar fi 
explicat e1... Nimic. Poate că au dreptate, mi-am zis atunci $1 
am privit neliniştit în jurul meu, la ceilalți oameni. 

Dar ei, ceilalți oameni făceau ceea ce trebuie ca să se 
distreze, nu aveau ca noi mici necazuri de frecat. Deloc! Se 
bucurau de bâlci! Ici de-un franc!... Dincolo de cincizeci de 
centime... Lumina... Reclame  sforăitoare, muzica, 
bomboane... Ca nişte muşte se agitau cu tot cu larvele lor 
livide în braţe, copii vineti care se topeau de palizi ce erau în 
torentul de lumină. Un pic de roşu numai în jurul nasului, 
locul guturaiului şi al sărutărilor. 

Între standuri l-am recunoscut imediat pe cel al ,,Tirului 
Naţiunilor”, o amintire, nu le-am spus nimic celorlalți. 
Trecuseră cincisprezece ani — mi-am zis numai mie — 
cincisprezece ani... E multă vreme! Am pierdut multi 
prieteni pe drum! N-as fi crezut că „Tirul Naţiunilor” ăsta va 
mai ieşi vreodată din noroiul care stătea să-l inghita acolo la 
Saint-Cloud... Dar fusese refăcut, era aproape ca nou, cu 
muzică şi cu tot. Nimic de zis. Se trăgeau cartuşiere întregi. 
Un tir cere de lucru întotdeauna. Tinta era şi ea acolo din 
nou, în mijloc ca şi mine, pe buza neantului, gata sa sară. 
Costa doi franci. Trecurăm, ne era prea frig ca să mai 
încercăm, mai bine să mergem. Nu că ne-ar fi lipsit 
märuntisul, aveam buzunarele încă pline de märuntis 
zornăind, mica muzică a buzunarelor. 

Aş fi dat orice în acele momente, numai să ne fi schimbat 
gândurile. Dar nimeni nu vroia să lase de la el. Dacă 
Parapine s-ar fi aflat aici, ar fi fost şi mai rău, fără îndoială, 
trist cum era de îndată ce se găsea între oameni. Din fericire 
rămăsese să păzească Azilul. În ceea ce mă privea regretam 


mult că venisem. Madelon începu atunci pe nepusă masa sa 
râdă, dar râsul ei nu era deloc plăcut. Robinson rânjea lângă 
ea ca să nu facă altceva. Brusc Sophie începu să se tina de 
glume. Asta mai lipsea. 

Pe când treceam prin faţa barăcii fotografului, artistul ne- 
a surprins şovăind. Nu prea tineam să ne fotografiem la el, în 
afară poate de Sophie. Dar tot ezitând în fata uşii iata-ne 
totuşi expuşi pe toţi în fata aparatului. Ne supuneam 
comenzilor lui blegi, acolo pe pasarela din carton pe care o 
construise el însuşi dintr-o presupusă navă La 
Belle France”. Aşa stătea scris pe falsele colacuri de salvare. 
Am rămas un moment aşa privind drept înaintea noastră 
înfruntând viitorul. Alţi clienți aşteptau nerăbdători să 
coborâm de pe pasarelă şi îşi răzbunau aşteptarea găsindu-ne 
urâţi şi spunând-o cu voce tare. 

Profitau de faptul că nu ne puteam mişca. Dar Madelonei, 
ei nu-i era frică, îi înjură şi ea cu tot accentul ei din sud. 
Fireşte. Îi pusese la punct. 

Magneziu. Clipim cu toţii. Pentru fiecare câte o fotogra- 
fie. Suntem mai urâţi decât înainte. Plouă prin acoperiş. 
Picioarele frânte şi îngheţate de oboseală. Cât am pozat ne-a 
suflat vântul prin toate găurile, aşa că nici pardesiul nu ne 
mai era de mare ajutor. 

Trebuia să hoinărim în continuare pe lângă barăci. Nu 
îndrăzneam să propun să ne întoarcem la Vigny. Era prea 
devreme. Orga sentimentală a manejului profită de faptul că 
dârdâim de frig ca să ne facă să dardaim şi mai tare de nervi. 
Îşi bătea joc instrumentul de falimentul lumii întregi. Urlă la 
marea derută din fluieraşele ei argintii, aria se face tandari 


murind in intunericul de alaturi, pe strazile pisarcoase care 
coboara de la Buttes. 

Slujnicuţele din Bretagne tuşesc mult mai tare decât iarna 
trecută, e adevărat, când de abia veniseră la Paris. Coapsele 
lor smältuite cu verde şi albastru impodobesc cum pot 
harnaşamentele cailor de lemn. Băieţii din Auvergne care le 
plătesc scrânciobul, prudenti titulari la Poştă, nu le iubesc 
decât cu precauţii, se ştie. Nu vor s-o ia de două ori. Si ele se 
frământă, servitoarele, aşteptând dragostea în zgomotul al 
naibii de melodios al manejului. Le e rău dar sfidează cele 
şase grade de frig, pentru că era momentul suprem, 
momentul de a-şi pune la încercare tinerețea asupra 
amantului definitiv care se afla pe undeva pe aproape poate, 
cucerit deja, înghesuit printre tâmpiţi acestei mulţumi 
degerate. Poate că Dragostea nu îndrăzneşte încă... Şi totuşi 
totul trebuie să se întâmple ca la cinema, aducând fericirea... 
Numai o singură seară să te adore fiul proprietarului şi n-o 
să te mai părăsească... S-a mai întâmplat şi asta le ajunge... 
Dealtfel e bine făcut, e frumos, e bogat... 

În chioşcul de lângă metrou, vânzătoarea de ziare nu se 
sinchiseşte de viitor, îşi scarpină vechea conjunctivita, şi-o 
stoarce îndelung cu unghiile. E şi asta o plăcere modestă şi 
gratuită. O are de vreo şase ani şi o mănâncă din ce în ce mai 
tare. 

Plimbăreţii adunaţi grămadă, înghesuiți unul în altul de 
frigul câinos se tescuiesc topindu-se unii în alti în jurul 
loteriilor. Nu reuşesc să se-ncălzească la jeraticul dosurilor. 
Aleargă atunci şi sar ca să se mai dezmorteasca în nodul de 
mulțime mai din fata, dinaintea vitelului cu două capete. 


Ascuns dupa closet, un omulet amenintat de somaj se 
tocmeste cu o pereche de provinciali, pe care emotia îi face 
să roşească. Politistul de moravuri a înţeles bine combinaţia, 
dar nu-i pasă, misiunea lui deocamdată e să pândească 
ieşirea cafenelei Miseux. Pândeşte de o săptămână cafeneaua 
Miseux. Nu se poate întâmpla decât la tutungerie ori în 
odaita din fund a librarului porno. E mult de când le-au fost 
semnalate. Unul din ei procură minore, după cum se aude, 
care se prefac că vând flori. Tot scrisorile anonime. Cât 
despre cel cu castanele din colt, e şi el la pândă. Obligat de 
altminteri. Tot ce se afla pe trotuar apartine politiei. 

Soiul ala de mitralieră turbată care se aude în rafale de 
cealaltă parte nu-i decât motocicleta tipului de la „Discul 
Morţii”. Un „evadat” ni se spune, dar nu-i sigur. Şi-a zdrobit 
in orice caz de vreo două ori oasele pe aici, iar acum doi ani 
la Toulose. De s-ar termina odată cu masinäria lui! Să-şi 
zdrobească mutra şi să-şi frângă gâtul şi să nu mai aud 
vorbindu-se de el! Turbezi dacă-l asculti! Dealtfel chiar şi 
tramvaiul aşa cum e el cu sonerie şi tot a zdrobit doi bătrâni 
de la Bicâtre lângă barăci, în mai putin de o lună. Autobuzul 
în schimb e cuminte. Soseşte uşurel în Place Pigalle, cu 
multe precautii, mai degrabă bâjbâind, trambitand, suflând 
din greu, cu cele patru persoane dinăuntru, prudente şi încete 
la coborâre ca nişte copii de cor. 

De la tarabe la oameni, de la manej la loterie, tot mergând 
aşa am ajuns la capătul bâlciului, în golul mare şi negru unde 
vin familiile să facă pipi... Înapoi deci! Întorcându-ne pe 
propriile noastre urme am mâncat castane ca să ni se facă 
sete. Am în gură un gust rău, dar sete tot nu mi-e. Un vierme 
minuscul în castane. $i tot Madelon l-a găsit, parcă era un 


făcut. Si chiar din clipa asta lucrurile au început să nu mai 
meargă între noi deloc, până atunci se mai stăpânise, dar 
întâmplarea cu castana o înfuriase la culme... 

Pe cand se îndrepta spre rigolă să scuipe, Léon 1-a mai zis 
ceva pe deasupra, parcă s-o oprească, nu ştiu de ce, nici ce-l 
apucase, dar felul acesta de a merge să scuipe nu-i plăcu 
brusc lui Robinson. O întrebă destul de prosteşte dacă nu 
cumva găsise înăuntru un sâmbure?... Nici asta nu era o 
întrebare de pus. Si iat-o şi pe Sophie care găseşte prilejul să 
se amestece în discuţia lor, nu înţelegea pentru ce se certau... 
Vroia să ştie. 

Se înfuriară şi mai tare că Sophie îi întrerupsese, o 
străină, evident. $i tocmai atunci un grup de galagiosi trece 
printre noi despärtindu-ne. Erau nişte tineri care de fapt 
iesisera la agăţat, dar cu tot felul de strâmbături, de fluierete 
ŞI tipete înfiorătoare. Când ne-am apropiat iar de ei tot se 
mai certau. Robinson şi cu ea. 

„lată că a venit şi momentul să ne-ntoarcem, mă 
gândeam... Dacă îi mai las aici împreună câteva clipe o să ne 
facă un scandal exact în mijlocul bâlciului... E destul pentru 
astăzi! Nu ieşise nimic, trebuie s-o spun.” 

— Vrei să plecăm? i-am propus. Mă privi surprins. Si 
totuşi decizia asta îmi părea cea mai inteleapta şi mai 
indicată. Nu te-ai săturat de bâlci? l-am întrebat. Îmi făcu 
semn atunci că ar fi mai bine să-i cer întâi Madelonei 
părerea. Eram şi cu de acord că ar fi trebuit s-o întreb mai 
întâi pe ea, dar nu gaseam că ar fi fost prea abil. 

— O luăm cu noi pe Madelon! am spus la urmă. 

— S-o iei? Unde vrei, s-o ie1? face el. 

— La Vigny, unde în alta parte! răspund. 


Asta era gafa... Încă una. Dar nu mai puteam da înapoi, 
vorbisem. 

— Doar avem o cameră liberă pentru ea acolo 
la Vigny! Nu camerele ne lipsesc!... O să supăm împreună 
înainte de culcare... Oricum va fi mai vesel decât aici, unde 
de două ore am îngheţat de-a-binelea! Nu va fi greu... Ea, 
Madelon, nu răspundea nimic la propunerile mele. Nici nu 
se uita la mine când vorbeam, dar nu pierdea nici un cuvânt 
din ce spuneam. În sfârşit ce zisesem, era bun zis. 

Rămas în urmă un pic, ea s-a apropiat usurel de mine şi 
m-a întrebat dacă nu cumva vreau să-i joc vreo festă nouă 
invitând-o la Vigny. N-am răspuns nimic. Nu te poţi înţelege 
cu o femeie geloasă cum era ea, s-ar fi iscat doar alte şi alte 
pretexte de discuţii nesfârşite. $i apoi la drept vorbind nici 
nu ştiam de ce era geloasă şi pe cine. E greu să precizezi 
sentimentele născute din gelozie. Era geloasă, îmi 
închipuiam, ca toată lumea, de toate. 

Sophie nu mai ştia ce să facă, dar era în continuare 
amabilă, stăruia să se facă plăcută. O luase chiar pe Madelon 
de brat, dar Madelon era prea turbată şi mulţumită că e 
turbată ca să se lase distrată de asemenea amabilitati. Ne-am 
strecurat cu multă abilitate spre piaţa Clichy ca să aşteptăm 
tramvaiul. $i exact în momentul când să prindem tramvaiul 
un nor a pleznit deasupra pietii şi ploaia a început să răpăie 
în cascade. Cerul se revărsa. 

Toate maşinile fură luate cu asalt într-o secundă. „Vrei să 
mă jigneşti încă o data in fata oamenilor?... Zi, Léon!” o 
auzeam pe Madelon întrebându-l în şoaptă alături de noi. Nu 
mergea. ,,Te-ai săturat de mine?... Zi dacă te-ai săturat?... 
relua... Zi! Nu mă vezi chiar atât de des totusi!... Vrei să fu 


singur numai cu ei doi?... Va culcati cu toții împreună, 
pariez, cand nu sunt eu de fata... Zi, daca-ti place cu ei mai 
mult decât cu mine!... Zi, ca sä-nteleg şi eu odată!...” Şi apoi 
rămânea asa fără să mai spună nimic, fata 1 se botea într-o 
strâmbătură în jurul nasului care se ridica în sus trăgând 
după el gura. Aşteptam pe trotuar. „Nu vezi cum se poartă 
cu mine prietenii tă1?... Zi, Leon?” Si iar o lua de la capăt. 

Dar Leon, ce-i al lui e al lui, nu răspundea, n-o provoca, 
privea numai fațadele de pe cealaltă parte, bulevardul şi 
maşinile. 

Si totuşi în vremurile lui bune Léon era un violent. Si 
cum ea isi dadea seama ca aceste amenintari nu se prind de 
el, tot asteptand, îl lua altfel, o dădea pe tandrete. „Te iubesc, 
Léon, iubitul meu, spune, auzi, te iubesc?... Iti dai măcar 
seama ce am făcut pentru tine? Poate că nici nu merita 
osteneala să vin astazi?... Dar mă iubeşti şi tu un pic, Léon? 
Nu se poate să nu mă iubeşti deloc... Ai inimă, Léon?... Zi, 
nu se poate să nu ai inimă deloc! Ne-am făcut atâtea vise 
frumoase amândoi! De ce-mi dispretuiesti dragostea?... Ce 
crud esti cu mine!... Mi-ai disprețuit visul! L-ai murdărit!... 
Mi-ai distrus idealul... Vrei să nu mai cred niciodată în 
dragoste?... Şi să plec pentru totdeauna... Asta vrei?...” îl tot 
întreba aşa în timp ce ploaia pătrundea prin storul cafenelei. 
Se prelingea printre oameni. Evident era asa cum mă 
prevenise Robinson. Nu inventase nimic în privinţa 
caracterului ei. Nu mi-aş fi putut imagina că ajunseseră la 
asemenea intensitati sentimentale, asta era adevărat. 

Am profitat de faptul că traficul şi maşinile făceau mult 
zgomot în jurul nostru ca să-i strecor o vorbă la ureche lui 
Robinson în legătură cu situația creată, să încercăm să 


scăpăm acum de ea şi să terminăm cat mai repede posibil, 
pentru că nu ieşise nimic, să ne despartim fără scandal ca să 
nu se-nvenineze totul şi să ne certăm de moarte. Era de 
temut. „Vrei să găsesc un pretext? i-am suflat. Si s-o luăm 
fiecare în drumul lui?” — Asta mai ales nu! Să nu faci asta! 
Ar fi capabilă să ne facă o criză chiar aici şi n-ai s-o mai poţi 
opri! — N-am mai stäruit. 

La urma urmelor poate că-i făcea plăcere să fie aşa ocărât 
în public şi apoi el o cunoştea mai bine decât mine. Cum 
încetă aversa, găsirăm un taxi. Ne-am aruncat în el, şi iata-ne 
ghemuiti unii intr-altii. Mai întâi nu ne-am spus nimic. Erau 
prea multe între noi şi apoi făcusem şi aşa destule gafe. 
Puteam să mai aştept înainte de a începe iar. 

Eu şi cu Léon ocupam strapontina din fata şi cele două 
femei ocupară locurile din fundul taxiului. În serile de bâlci 
pe drumul de la Argenteuil, mai ales până la Porte, e foarte 
mare îmbulzeală. Din cauza maşinilor iti trebuie o ora bună 
ca să ajungi la Vigny. Nu-i uşor să stai o oră fără să spui 
nimic, fata-n fata, uitându-ne unii la alții, mai ales când e 
întuneric şi când unii sunt nelinistiti din pricina celorlalți. 

ȘI totuşi dacă am fi rămas aşa supăraţi, dar fiecare pentru 
el, nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi astăzi când mă gândesc cred 
tot la fel. 

Pe scurt tot din cauza mea am legat iarăşi vorba şi cearta 
a reînceput pe loc, şi mai straşnică. Niciodată nu eşti destul 
de prudent cu vorbele, par a nu avea nici o importanță 
vorbele, nu le poţi crede în nici un caz periculoase, basinute, 
fasaieli ale gurii, nici calde nici reci, preluate cu uşurinţă de 
îndată ce ajung la ureche de acest urât cenusiu şi flescait de 
creier. Nu eşti prudent cu vorbele şi vine nenorocirea. 


Vorbele sunt ca pietricelele, ascunse unele printre 
celelalte. Nu le recunosti numaidecât, dar iată ca ele iti 
tulbură toată viaţa pe care o mai ai de trăit, toată, şi în ce are 
ea slab şi în ce are ea puternic... Şi vine panica... O avalanșă. 
Rămâi aşa ca un spânzurat deasupra emoţiilor... A venit ca o 
furtună, a trecut, mult prea puternică pentru tine, atât de 
violentă că n-ai fi crezut niciodată că se poate stârni numai 
cu sentimente... Deci nu eşti niciodată destul de prudent cu 
vorbele, asta-i concluzia mea. Dar să vă povestesc ce s-a 
întâmplat... Taxiul mergea încet în urma tramvaiului din 
cauza drumului în reparaţie... „Ron, ron”, făcea. Un şanţ la 
fiecare sută de metri... Numai că mie nu-mi era de ajuns 
tramvaiul pe care-l aveam in față. Mereu vorbäret şi 
copilăros îmi pierdeam răbdarea. Nu puteam suporta această 
încetineală de înmormântare şi această nehotărâre pe 
deasupra. Mă grăbu să sparg liniştea ca să ştiu ce avea să se 
întâmple. O zării sau mai degrabă incercai s-o zăresc, pentru 
că nu se mai vedea în colţul ei din stânga, pe bancheta din 
fund a taxiului, pe Madelon. Stătea cu faţa întoarsă în afară, 
spre peisaj, spre noapte de fapt. Constatai cu ciudă că era la 
fel de incapatanata. lar eu pe de altă parte un adevărat 
pisălog. O strigai numai ca s-o fac să-ntoarcă spre mine 
capul. 

Zi, Madelon! o întrebai. Poate ai vreun plan de 
distracție pe care nu indraznesti să ni-l mărturiseşti? Vrei 
poate să ne oprim undeva înainte de a ne întoarce acasă? Zi 
repede!... 

— Să ne distrăm! Să ne distrăm! mi-a răspuns parca 
insultată. Numai la asta vă gândiţi! La distractie!... Şi brusc 


începu să suspine cu nişte suspine cumplite, atât de 
înduioşătoare cum rar mi-a fost dat s-aud vreodată. 

— Fac şi eu ce pot! E duminică! 

— Si tu, Léon? îl întrebă atunci. Si tu faci tot ce poţi? 

L-a atacat de-a dreptul. 

— Mie-mi spui! i-a răspuns el. 

I-am privit pe amândoi în momentul când treceam prin 
fata felinarului. Furia se dezlantuise. Madelon s-a aplecat 
spre el de parcă ar fi vrut să-l sărute. Se poate spune că-n 
seara aceea n-am scăpat ocazia nici unei gafe. 

Taxiul mergea din nou foarte încet din cauza camioanelor 
încolonate pretutindeni in fata noastră. Il enervă să fie 
sărutat tocmai atunci şi-o respinse cu destulă brutalitate, nici 
vorbă. Desigur că gestul lui nu era amabil, mai ales că se 
petrecea în fata noastră. 

Când am ajuns în capătul bulevardului Clichy, la Porte, 
se-nnoptase de-a binelea, prăvălule îşi aprindeau luminile. 
Pe podul de cale ferată care răsuna întotdeauna atât de tare o 
mai auzii totuşi întrebându-l o dată: „Nu vrei să mă säruti, 
Léon?” O luase de la capăt. El tăcea mereu. Brusc se 
întoarse spre mine şi mă apostrofă direct. Nu suporta 
afrontul. 

— Ce 1-ai făcutlui Léonca a devenit atât de rău? 
Îndrăzneşte şi spune pe loc... Ce minciuni i-ai mai poves- 
tit?... mă tot provoca. 

— Nu i-am spus nimic! îi răspund. Nu i-am povestit 
nimic!... Nu mă interesează pe mine certurile voastre!... 

Culmea e că era adevărat, nu-i povestisem lui Léon nimic 
despre ea. Era liber, îl privea dacă vrea să rămână cu ea sau 
să se despartă. Nu mă interesa, dar mă osteneam în zadar s-o 


conving, nu mai judeca, şi am tăcut din nou fata-n fata, in 
taxi, dar în aer plutea greu cearta şi mult nu mai putea tine. 
Începu să-mi vorbească cu o voce subțire pe care nu i-o 
cunoşteam, o voce monotonă ca a unei persoane foarte 
hotărâte. Retrasă cum stătea în colţul taxiului, nu puteam să- 
1 văd gesturile şi asta mă sâcâia foarte tare. 

Sophie în acest timp mă ţinea de mână. Brusc nu mai ştiu 
unde să se ascundă biata fată. 

Treceam de Saint-Ouen când tot Madelon reîncepu să-şi 
verse nemulțumirile pe care le avea împotriva lui Léon, cu 
un fel de frenetică amploare, punându-i întrebări peste 
întrebări cu voce tare acum în legătură cu iubirea şi cu 
fidelitatea lui. Pentru noi doi, pentru mine şi pentru Sophie, 
era neplăcut la culme. Dar ea era atât de furioasă că nu-i 
păsa c-o auzeam, dimpotrivă. Evident nici din partea mea n- 
a fost prea inspirat s-o închid în această cutie laolaltă cu noi, 
răsuna $i-1 starnea pofta, cu firea ei, să ne joace marea scenă. 
Si taxiul fusese tot o frumoasă inițiativă de-a mea. 

El, Léon, nu reacţiona. Mai întâi era obosit de seara pe 
care o petrecuserăm împreună, fiind el mereu în urmă cu 
somnul, asta era boala lui. 

— Calmează-te, haide! găsii prilejul s-o fac pe Madelon sa 
mă audă. O să vă lamuriti amândoi când o să ajungem! Aveţi 
timp... 

— Să ajungem! Să ajungem! îmi răspunse pe un ton de 
neînchipuit. N-o să ajungem niciodată, ţi-o spun eu!... M-am 
săturat de toate mofturile voastre! Eu sunt o fată cinstită!... 
Fac mai mult decât voi toți luaţi la un loc! Bandă de 
porci!... Nu va mai osteniti degeaba să ma pacaliti!... Nu 
sunteți demni să ma-ntelegeti!... Sunteţi mult prea putrezi cu 


toții ca să puteţi înţelege! Nu mai puteţi înţelege nimic din 
ce-i frumos şi curat! 

Pe scurt ne ataca în amorul propriu ţinând-o aşa una, iar 
eu în zadar făceam tot ce puteam ca să mă tin strict pe 
bancheta mea, nici nu mai suflam numai ca să n-o enervez 
mai tare, la fiecare schimbare de viteză a taxiului ea 
reîncepea parcă-n transă. Era de ajuns un fleac în acele 
momente ca să se-ntâmple o nenorocire şi de parcă nu s-ar fi 
bucurat decât dacă ne-ar fi văzut nefericiti, nu se putu abtine 
până nu-şi dădu pe fata toată răutatea firu el. 

— Să credeţi voi că asta o să rămână aşa! continua să ne 
amenințe. Sau c-o să vă puteţi descotorosi de-o fată ca mine 
aşa fără scandal! O! Nu! Am poftă să v-o spun pe loc! N-o 
să meargă cum vreţi voi! Nerusinatilor!... M-ati nenorocit! 
Am să vă zgaltai eu pe voi, puslamale ce sunteti!... 

Brusc se aplecă spre Robinson, îl prinse de pardesiu şi 
începu să-l zgaltaie cu amândouă mâinile. El nu făcea nimic 
ca să scape. N-aveam să mă amestec. Iti venea să crezi că pe 
Robinson chiar îl amuza s-o vadă înfuriindu-se tot mai tare 
din pricina lui. Rânjea, nu era firesc, se clătina în timp ce ea 
îl ocăra, ca o marionetă pe banchetă, cu nasul în jos, cu gâtul 
moale. 

În momentul în care făcui totuşi un gest de dojana ca să 
pun capăt acestei grosolănii, ea se zborşi şi-mi altoi mie 
una... Să-mi spună ea mie ce avea ea pe inimă de multă 
vreme... Si-ntr-adevar, fu rândul meu, nimic de zis! Şi-n fata 
tuturor. „Stai la locul tău, satirule! mi-a zis. Nu te priveşte 
ce-i între mine şi Leon! M-am săturat de violențele dumitale, 
domnule! Mă auzi? M-am săturat! Dacă mai ridici o singură 
dată mâna la mine o să te înveţe ea minte, Madelon, cum 


trebuie să te porți în viata! Să pui coarne prietenilor şi sa le 
baţi femeile! Ştiu că are tupeu, măgarul! Nu ţi-e 
ruşine?” Leon, auzind aceste adevăruri, parcă se mai trezi 
putin. Nu mai rânjea. Mă întrebam chiar daca în clipa 
următoare nu vor sări unul la altul, nu se vor bate, dar nu 
aveau loc să se bată, patru câți eram în taxi. M-am liniştit, 
era prea strâmt. 

Mai ales că mergeam acum destul de repede pe pavajul 
bulevardelor de pe malul Senei, şi te scutura prea tare ca să 
te mai poți şi mişca. 

— Haide, Léon! 1-a poruncit! Haide, iti spun pentru ultima 
oară! Mă auzi! Viu? Lasă-i baltă! Auzi ce-ţi spun? - O 
adevărată comedie. 

— Haide, opreşte taxiul, Léon! opreste-l sau îl opresc 
singură! Dar Leon nu se mişca de pe bancheta lui. Parcă era 
înşurubat. 

— Nu vrei să vii? a reînceput, nu vrei? 

Mă prevenise că în ceea ce mă priveşte era mai bine să 
stau la locul meu, calm. Îmi primisem portia. „Vii?” repeta. 
Taxiul mergea acum în viteză, drumul era liber în fata 
noastră, şi ne zdruncina şi mai tare. Ca pe nişte baloturi de 
ICI, colo. 

— Bine conchise ea, pentru că el nu-i răspundea nimic. E 
foarte bine! Aşa să fie! Tu ai vrut-o! Mâine! Mă auzi, mâine 
chiar voi merge la Comisariat şi-i voi explica eu 
Comisarului cum a căzut pe scară maica Henrouille! Mă 
auzi acum? Zi, Léon?... Esti mulţumit? Mai faci pe surdul? 
Ori vii acum imediat cu mine, ori mă duc mâine la el!... Vrei 
să vil sau nu vrei? Lămureşte-mă!... Amenintarea era 
raspicata. 


El se hotari în acest moment să-i răspundă ceva. 

— Haide, ca doar esti şi tu amestecată! 1-a zis. N-ai ce să-i 
spul... 

Dar auzindu-i răspunsul ea nu se calmă deloc, dimpo- 
trivă. „Mă doare-n cot! i-a răspuns. Că sunt şi eu amestecată! 
Vrei să zici c-o să mergem amândoi la închisoare?... Că am 
fost complicea ta?... Asta vrei să zici?... Dar nici nu vreau 
altceva...” 

Si începu să ranjeasca pe loc ca o isterică, de parcă n-ar fi 
auzit niciodată ceva mai nostim... 

— Nu vreau altceva! Mie-mi place la închisoare! Să nu 
crezi tu că mă dezumfli pe mine cu închisoarea ta!... Ma duc 
când vrei tu! Dar ai să mergi şi tu cu mine, canalie!... Cel 
puţin n-ai să mai fugi de mine!... Sunt a ta, bine, dar şi tu eşti 
al meu! N-ai decât să stai cu mine acolo! Eu nu cunosc decât 
o singură dragoste, domnule! Eu nu sunt o târâtură! 

Spunând aceste vorbe ne sfida pe mine şi pe Sophie în 
acelaşi timp. Pleda pentru fidelitate, pentru consideraţie. 

Cu toate acestea taxiul mergea încă şi el nu se hotăra să 
oprească taxiul. 

— Nu vii? Mai bine mergi la închisoare? Bine!.. Nu-ţi 
pasă că te denunt? Ca te iubesc?... Nici de asta nu te 
sinchisesti? Nu te sinchisesti de viitorul meu? Nu te 
sinchisesti de nimic? Nu-i asa? Zi! 

— Da, într-un sens, a răspuns... Ai dreptate. Dar nu mă 
sinchisesc de alta mai mult decât de tine... N-o lua ca pe o 
insultă!... Tu eşti bună cu mine în fond... Dar nu mai vreau 
să fiu iubit... Mă scarbeste!... 

Ea nu se aştepta să 1 se spună aşa drept în fata un ase- 
menea lucru, şi fu atât de surprinsă că nu prea mai ştia bine 


de unde să reia cearta pe care o începuse. Era destul de 
deconcertata, dar îşi reveni totuşi. „Aha! Te dezgusta!.. Cum 
adică te dezgustă? Ce vrei să spui?... Lămureşte-mă, scârbă 
ingrată!...” 

— Nu! nu tu, totul mă dezgustă! i-a răspuns el. Nu mai am 
chef... Nu trebuie să-mi porți pică pentru asta... 

— Cum, ce zici? Mai zi o data!... Eu şi tot restul? Ea 
încerca sä-nteleagä — Eu şi tot? lamureste-ma! Ce vrea să 
zică asta!... Eu şi toate!... Vorbeşti chinezeşte!... Spune pe 
frantuzeste, în fata lor, ce te dezgusta acum? Nu esti la fel cu 
toți ceilalati cand faci amor? Sau tie nu-ţi vine?... 
Îndrăzneşte şi spune aici in fata lumii că tie nu-ţi vine!... 

Cu toată furia ei te făcea sa râzi de felul în care se apăra 
cu remarcile ei. Dar nu avui prea mult timp să râd pentru că 
se-ntoarse spre mine. „Și dumnealui de colo, a zis, se bucura 
de fiecare dată când putea să mă prindă într-un colt! 
Puslamaua! lubăreţul, să-ndrăznească să zică că nu-i aşa?... 
Spuneti-mi cu toţii că vreţi o schimbare!... Marturisiti!... Ca 
vreţi altceva!... Vreo partuză!... De ce nu o fecioară!... Bandă 
de depravati! Bandă de porci! De ce mai căutați pretexte?... 
Sunteţi nişte blazati, basta! Numai ca nu aveţi curajul 
viciilor voastre! Vă e frică de ele!...” 

Si atunci Robinson îşi asumă sarcina să-i răspundă. Se 
infuriase şi el in cele din urmă, urla acum la fel de tare ca şi 
ea. 

— Ba da! 1-a răspuns. Am curaj! Si cu siguranţă tot atâta 
cât tine!... Numai că eu dacă vrei să ştii... Absolut totul... Ei 
bine, acum totul mă scârbeşte şi mă dezgustă! Nu numai 
tu!... Totul!... Dragostea mai ales!... A ta ca şi a altora!... 
Gäselnitele tale cu sentimentele, ştii cu ce seamănă? 


Seamana cu amorul in closet! Acum intelegi?... $i toate 
sentimentele pe care le bajbai ca să mă tii legat de tine au 
asupra mea acelaşi efect ca o insultă, dacă vrei să ştii... Si tu 
habar n-ai că spurcată esti chiar tu, pentru că nu-ţi dai 
seama... Habar n-ai cât eşti de scârboasă!... Iti ajunge să 
repeti toate potlogăriile altora!... Găseşti că-i normal... Iti 
ajunge pentru ca ti-au povestit alții că nu există nimic mai 
bun pe lume decât dragostea şi că asta se prinde la toată 
lumea întotdeauna... Ei bine, scuip pe dragostea lor, a 
tuturor!... Intelegi? La mine nu se mai prinde, fato... 
scârboasa lor dragoste!... Ai picat prost!... Ai sosit prea 
târziu!... Nu se mai prinde şi basta!... De asta te înfurii tu atât 
de tare!.., Tu cu tot dinadinsul să faci dragoste în mijlocul a 
tot ce se petrece?... A tot ce se vede?... Sau tu nu vezi 
nimic?... Cred mai degrabă că nu-ţi pasă! Faci pe 
sentimentala în timp ce eşti chiar mai brută decât altele... 
Vrei să mănânci hoituri? Cu sosul tau de tandreţe?... 
Merge?... La mine, nu! Dacă nu-ţi miroase, cu atât mai 
bine pentru tine! Ai nasul astupat! Trebuie să fii abrutizat 
cum sunteţi voi toţi ca să nu te dezguste... Vrei să ştii ce-i 
între mine şi tine? Ei bine, între mine si tine e o viata... Poate 
din întâmplare asta ti-ajunge? 

— Dar eu sunt curată, protesta ea... Poti să fii sărac şi 
curat! Cand ai văzut că nu sunt curată? Ce vrei să spui 
insultându-mă? Fundul meu e curat, domnule!... Nu pot să 
zic acelaşi lucru despre tine... Si nici despre picioarele tale! 

— N-am spus asta niciodată, Madelon! N-am spus aşa 
ceva deloc!... Că nu ai fi curată?... Vezi bine ca nu-ntelegi 
nimic! — Asta era tot ce găsise să-i răspundă ca s-o calmeze. 


— Zici că n-ai spus nimic? N-ai spus nimic? Ascultă-l 
cum mă improasca cu noroi şi pretinde că n-a zis nimic! Ar 
trebui să-l omori ca să nu mai poată minți! Nu-i destul 
închisoarea pentru un asemenea porc! O scârbă de codoş 
imputit!... Nu ajunge!... l-ar trebui esafodul! 

Nu mai vroia să se calmeze. Din cearta lor nu se mai 
înţelegea nimic în taxi. Nu se mai auzeau decât nişte vorbe 
urâte în zarva pe care o făcea maşina, zgomotul roților în 
ploaia şi în vântul care se izbea de portieră în rafale. Între 
noi nu mai erau acum decât amenințările. „E odios...” a 
repetat de mai multe orila rând. Nu maiputea spune 
altceva... „E odios!” Şi apoi şi-a încercat marele rol: „Vii? 1- 
a zis. Vii, Léon?Unu!... Vi? Doi!...” A aşteptat. ,,Trei!... Nu 
vil?...” ,,Nu!” fara să se miste cu un deget. „Fă ce vrei!” a 
mai adăugat. Era un răspuns. 

Probabil că s-a tras înapoi pe banchetă, în fund de tot. 
Trebuie să fi ținut revolverul cu amândouă mâinile, pentru 
că în momentul când a plecat glontul parcă a ieşit direct din 
burta ei, şi aproape deodată încă două, de două ori la rand... 
Taxiul s-a umplut de un fum iute. 

Si totuşi mai mergeam încă. Robinson a căzut pe o coastă 
peste mine, săltând, bolborosind. „Hop! şi Hop!” gemea într- 
una. „Hop! şi Hop!”. Desigur şoferul auzise. 

A încetinit mai întâi ca să-şi dea seama; apoi sub lumina 
unui bec opri. 

De îndată ce a deschis portiera, Madelon l-a împins cu 
violenţă, s-a azvârlit afară. A coborât de-a dreptul peste 
rambleu. A dispărut în noapte peste câmp, direct prin 
mlaştină. În zadar am strigat-o, era departe. 


Nu prea ştiam ce să fac cu ranitul. Să-l duc la Paris era 
intr-un sens mai practic... Dar nu eram departe de casa... 
Oamenii din ţinut ar fi înţeles manevra. L-am învelit ajutat 
de Sophie în pardesiele noastre şi l-am îngrămădit în colţul 
în care stătuse Madelon când trăsese. „Încet”, i-am 
recomandat şoferului. Numai că acum el mergea mult prea 
repede. Se grăbea. Zdruncinaturile îl făceau pe Robinson sa 
geama şi mai tare. 

Odată ajunşi în fata azilului, şoferul nu vru să-mi dea nici 
măcar numele, era neliniştit de necazurile pe care şi le-ar fi 
putut atrage cu poliția şi marturiile... 

Pretindea că i-am pătat pernele cu sânge. Vroia să plece 
imediat fără să mai aştepte. Dar i-am luat numărul. 

Două gloanţe primise Robinson în burtă, poate chiar trei, 
nu ştiam încă precis câte. 

A tras drept în faţa ei, asta am văzut. Rănile nu sângerau. 
Între Sophie şi mine, cu toate că-l tineam, se clătina tare, 
capul îi cădea. Vorbea dar era greu de înţeles. Delira. Hop! 
şi Hop! continua să murmure. Ar fi avut timp să moară 
înainte de a ajunge. 

Strada era pavată de curând. De îndată ce am ajuns în faţa 
grilei am trimis-o pe portăreasă după Parapine în camera lui, 
în mare grabă. A coborât imediat şi cu ajutorul lui şi al unui 
infirmier l-am putut urca până-n patul lui. Odată dezbrăcat 1- 
am putut examina şi pipăi pielea burţii. Era foarte întinsă sub 
degete şi pe alocuri mată. Am găsit două găuri una deasupra 
celeilalte, dar a treia nu era, unul din gloanţe probabil se 
rătăcise. 

Daca as fi fost în locul lui Léon as fi preferat o hemoragie 
internă, ti se inundă burta şi-o mierlesti rapid. Se umple 


peritoneul şi gata, ce mai vorbă. In timp ce o peritonită e o 
infecţie în perspectivă, durează. 

Te puteai întreba ce avea să mai facă pentru ca să se 
sfârşească. Burta i se umfla, ne privea fix Leon, prea fix 
deja, gemea dar nu prea tare. Era parcă un fel de linişte în el. 
L-am văzut de multe ori bolnav şi în multe locuri diferite, 
dar de data asta era cu totul altceva, altfel şi suspinele, şi 
ochii, şi tot. Parcă nu-l mai puteam reţine, se ducea minut cu 
minut. Transpira cu broboane mari, ca şi cum ar fi plâns cu 
toată fata. Ce greu e în aceste momente să fii atât de sărac şi 
nesimtitor. Iti lipseşte aproape totul din ceea ce ti-ar trebui 
ca să ajuţi pe cineva să moară. Nu ai în tine decât lucruri 
utile pentru viaţa cea de toate zilele, viaţa uşoară, viaţa 
numai pentru tine, o porcărie. Ai pierdut încrederea pe drum. 
Ţi-ai alungat mila, ai hăituit-o, cea care-ţi mai rămăsese cu 
grijă ascunsă în adâncul trupului, ca o pilulă scârboasă. Ai 
împins mila spre capătul matului gros... Acolo e locul ei, ti- 
al ZIs. 

Si stăteam în fata lui Léon ca să-i împărtăşesc durerea şi 
niciodată nu mi-a fost atât de ruşine. Nu reuşeam... Nu mă 
găsea... Îşi dădea toată silinta... Trebuia să caute un alt 
Ferdinand, mult mai generos, desigur, ca să moară, ca să-l 
ajute să moară mai degrabă, mai uşor. Făcea eforturi să-şi 
dea seama că lumea făcuse ceva progrese din întâmplare. 
Făcea în sinea lui inventarul, marele nenorocit... Dacă nu-i 
schimbase cât de cât pe oameni în bine cât trăise, dacă nu 
fusese din întâmplare nedrept cu ei... Dar nu eram decât eu, 
numai eu, eu singur, alături de el, un Ferdinand foarte 
adevărat căruia il lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai 
mare decât simpla lui viaţă, dragostea pentru viaţa altora. Nu 


aveam, sau daca aveam, era cu adevarat atat de putina ca nu 
merita s-o mai arăt. Nu eram pe măsura morţii. Eram mult 
mai mic. Îmi lipsea marea idee umană. Mai uşor mi-ar fi fost 
milă de un câine gata să crape decât de Robinson, pentru că 
un caine nu e viclean in timp ce Léon în ciuda a toate mai 
avea răutate în el. Şi eram rău, cu toţii eram răi. Totul se 
pierduse pe drum şi chiar acele schimonoseli care-ţi mai pot 
servi pe lângă muribunzi, le pierdusem, pierdusem desigur 
totul pe drum, nu mai găseam nimic din ceea ce ti-ar fi tre- 
buit ca să poți crăpa, nimic altceva decât räutäti. Sufletul 
meu era ca o casă în care nu te duci decât în vacanţă. Nu-i de 
locuit. Si apoi un muribund e foarte exigent. Nu-i destul 
agonia. Gata să crape, mai vrea încă să se distreze, odată cu 
ultimele sughituri, pe pragul de jos al vieţii, cu arterele pline 
de uree, mai vrea distracții. 

Scâncesc că nu se distrează destul muribunzii... Pretind... 
Protestează. E tot comedia nefericirii care încearcă să treacă 
din viaţă în moarte la fel. 

Și-a recăpătat cunoştinţa cand Parapine i-a facut injectia 
cu morfină. Ne-a povestit o mulțime de lucruri, chiar în 
legătură cu ceea ce se întâmplase. „E mai bine că se termină 
aşa...” a zis. ŞI apoi: „Nu-i chiar atât de rău pe cat am 
crezut.” Când Parapine l-a întrebat unde-l doare exact, se 
vedea bine că nu prea-şi mai dădea seama şi cu toate astea 
tinea să ne mai spună o sumedenie de lucruri încă... Ii 
lpseau forţa şi mijloacele. Plângea, se înăbuşea şi râdea 
imediat. Nu era un bolnav obişnuit, nu ştiai cum să te porți 
în faţa lui. 

Era ca şi cum el ne ajuta acum pe noi să trăim. Ca şi cum 
ne căuta bucurii pentru care merita să rămânem în viata. Ne 


tinea de câte o mână pe fiecare. L-am sărutat. În asemenea 
cazuri numai asta poţi face fără să te înşeli. Am aşteptat. N-a 
mai zis nimic. Un pic mai târziu, o oră poate, nu mai mult, s- 
a pornit hemoragia, dar de astă dată abundentă, internă, 
masivă. Ea l-a omorât. 

Inima lui începu să bată din ce în ce mai repede şi apoi 
foarte repede. Alerga inima după sânge, epuizată, minusculă, 
la capătul arterelor, tremurând în vârful degetelor. Paloarea 
i-a urcat de pe gât şi 1-a cuprins faţa. S-a înăbuşit. A plecat 
brusc ca şi cum şi-ar fi făcut vânt prinzându-se de noi cu 
braţele. 

Si apoi a revenit acolo în fata noastră, aproape imediat, 
crispat, gata să-şi ia toată greutatea lui de mort. 

Ne-am ridicat, ne-am eliberat mâinile. Mâinile lui au 
rămas în aer, tepene, ridicate galbene şi albăstru in lumina 
lămpii. 

Parcă era un străin acum Robinson venit dintr-o tara 
atroce, căruia nu mai indrazneai să-l vorbeşti. 


Parapine îşi ţinea firea. A găsit chiar puterea să trimită un 
om la post. Si tocmai Gustave, Gustave al nostru, era de 
planton după serviciul la circulație. 

— Altă nenorocire! a zis Gustave de îndată ce a intrat in 
cameră şi a văzut. 

Si apoi s-a aşezat alături ca să răsufle un pic şi să bea un 
pahar la masa infirmierilor care nu fusese încă strânsă. 
„Pentru că e vorba de o crimă trebuie dus la Post” a propus 
si apoi a remarcat: „Băiat bun, Robinson, n-ar fi strivit o 
muscă. Mă întreb de ce l-o fi omorât?”... Şi a băut iar. N-ar 


fi trebuit. Suporta greu băutura. Dar îi plăcea. Era 
slăbiciunea lui. 

Am căutat împreună cu el o targă sus în rezervă. Era 
acum prea târziu să mai deranjäm personalul, ne hotărârăm 
să-l ducem noi înşine corpul până la Post. Postul era departe, 
în celălalt capăt al ținutului, după pasajul de nivel, ultima 
casă. 

Ne-am aşternut la drum. Parapine tinea targa de capătul 
de dinainte. Gustave Mandamour de celălalt capăt. Numai că 
nu mergeau prea drept nici unul, nici celălalt. Sophie a 
trebuit chiar să-i conducă puţin, când au coborât scara cea 
mică. Am băgat de seamă ca Sophie nu era prea emotionata. 
Totuşi se petrecuse totul lângă ea şi ar fi putut încasa chiar 
unul dintre gloanţe în timp ce nebuna cealaltă trăgea. Dar 
Sophiei, am observat şi în alte împrejurări, îi trebuia timp ca 
să se emotioneze. Si nu pentru ca ar fi fost rece, cand o 
apuca era ca o învolburare, dar îi trebuia timp. 

Am mai mers cu ei o bucată de drum ca să fiu sigur că 
totul s-a terminat. Dar in loc să-i urmez pe ei şi targa lor, 
cum ar fi trebuit, mă preumblam de la stânga la dreapta 
drumului, şi când în cele din urmă au trecut de şcoala cea 
mare care se afla chiar lângă pasajul de nivel, m-am fofilat 
pe un drumeag care cobora printre nişte garduri de nuiele 
drept spre Sena. 

Pe deasupra gardurilor i-am văzut îndepărtându-se cu 
targa, mergeau ca şi cum s-ar fi înecat, despicând ceata în 
fâşii care se înnodau încet în urma lor. La chei, apa izbea 
greu şalupele bine ancorate împotriva viiturii. Dinspre 
câmpia Gennevilliers năvălea frigul risipindu-si palele reci 
pe valurile fluviului făcându-l să strălucească între arcade. 


Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi 
imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. Am încercat 
mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viaţa în 
fata, dădeam peste ea oriunde. Mă întorceam la mine însumi. 
Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea... Lumea 
se închisese! Alţii la rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la 
bâlci!... Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, 
trebuie să cauţi şi mai multă suferinţă... 

Dar de-acum, fie la altii!... Parcă ti s-ar cere aşa într-o 
doară să mai fu tânăr!... Fără ruşine!... Şi apoi ca să sufăr si 
mai tare nu mai eram pregătit!... Si totuşi nu ajunsesem atât 
de departe in viaţă ca Léon!... Până la urmă tot nu 
reuşisem... Nu dobândisem nici una din acele idei solide pe 
care el le avusese ca să poată înghiţi totul. O idee mult mai 
mare decât capul meu cel mare, mai tare decât toată frica 
care era înăuntru, o idee frumoasă, magnifică şi cu care să 
poţi muri uşor... Câte vieţi mi-ar fi trebuit ca să-mi pot face 
ŞI eu o idee mai tare decât orice în lume? Imposibil de spus! 
Ratasem! Ideile mele hoinăreau prin capul meu la mari 
distanţe, ai fi zis că sunt nişte lumânărele foarte modeste 
clipind cutremurate toată viata în mijlocul unui abominabil 
univers oribil... 

Era mai bine oricum decât acum douăzeci de ani, nu se 
poate spune că nu făcusem progrese, dar nu era de crezut că 
aş fi ajuns ca Robinson, să-mi umplu capul cu o singură 
idee, dar superbă, mult mai tare decât moartea şi să reuşesc 
numai cu această idee a mea să mustesc de plăcere, de 
nepăsare, de curaj. Un erou zemos. 

Ce curaj aş mai fi avut atunci. Aş fi şiroit de atâta curaj şi 
toată viaţa n-ar fi fost decât o singură idee de curaj care le-ar 


fi făcut pe toate să meargă, şi oameni şi lucruri de la Pământ 
până la Cer. Aş mai fi avut atunci parte de atâta dragoste, că 
Moartea ar fi rămas şi ea închisă la un loc cu tandretea şi i-ar 
fi fost atât de bine acolo înăuntru, atât de cald, că s-ar fi 
bucurat şi ea în sfârşit, putoarea, că s-ar fi înduplecat până la 
urmă să se bucure drăgostindu-se cu toată lumea. Ce frumos 
ar fi fost! Ce reuşită! Mă amuzam singur pe chei gândindu- 
mă la tot ce ar fi trebuit să îndeplinesc, spiluri şi şmecherii, 
ca să reuşesc astfel să mă umplu de hotărâri infinite... Ca o 
pungă plină cu ideal! Febra! 

Prietenii mă căutau de o oră. Mai ales că văzuseră bine că 
nu prea eram în apele mele când îi părăsisem... Gustave 
Mandamour m-a zărit primul sub un bec de gaz. „Hei, 
doctore!” m-a strigat! Ce voce afurisită mai avea si 
Mandamour ăsta! „Pe aici! Sunteţi chemat la Comisariat! Să 
depuneti mărturie! Ştiţi, doctore, nu prea aratati bine”... mi-a 
susotit la ureche! M-a însoţit. M-a susţinut chiar, să merg. 
Mă iubea Gustave. Nu-i reproşam niciodată că bea. Eu 
intelegeam totul. In timp ce Parapine era mai sever. Îl mai 
rusina din cand in cand pentru bautura. Ar fi facut multe 
pentru mine Gustave. Ma admira chiar. Nu stia de ce. Dar 
ma admira. Era singurul. 

Am mai cotit pe vreo două, trei străzi până am zărit 
lumina de la Post. Nu ne mai puteam pierde. Ceea ce-l 
hartuia pe Gustave era raportul pe care trebuia să-l facă. Nu 
îndrăznea să mi-o spună. Pusese pe toată lumea să semneze 
în josul raportului, dar îi mai lipseau o mulţime de amănunte 
raportului. 

Avea un cap mare Gustave, în genul meu; puteam să-mi 
pun chipiul lui, asta vă spune totul, dar uita uşor amănuntele. 


Ideile-i veneau greu, se chinuia ca să se exprime şi mai mult 
ca să scrie. Parapine l-ar fi putut ajuta să redacteze raportul, 
dar el nu văzuse nimic din împrejurările dramei. Ar fi trebuit 
să inventeze şi Comisarul nu vroia să 1 se inventeze în 
raport, nu vroia decât realitatea, cum zicea. 

Urcand scarita Postului, dârdâiam. Nici eu n-am putut să- 
1 spun mare lucru Comisarului, nu-mi era bine deloc, într- 
adevăr. 

Corpul lui Robinson îl asezara acolo în fata marilor 
clasoare ale prefecturi. 

Imprimate peste tot in jurul băncilor şi chiştoacelor, pe 
pereţi era scris „Moarte curcanilor”, nu prea bine şters. 

„V-aţi rătăcit, doctore?” mă întrebă secretarul, foarte 
cordial dealtfel, când în sfârşit am ajuns. Eram cu toţi atât 
de obosiţi că am bâiguit câte ceva fiecare pe rând. 

În sfârşit căzurăm de acord asupra termenilor şi traiec- 
toriilor gloantelor, unul era înfipt chiar în şira spinării. Nu I- 
am mai găsit. L-am înmormântat cu el. Le-am căutat pe 
celelalte. Erau înfipte în taxi. Fusese un revolver puternic. 

Sophie veni şi ea, fusese să-mi caute pardesiul. Mă 
imbratisa şi ma strângea lângă ea ca şi cum as fi fost gata să 
mor la rândul meu sau să-mi iau zborul. „Nu plec, haide, 
Sophie!” N-o mai puteam linişti. 

Am început să discutăm în jurul tărgii cu secretarul 
Comisarului care văzuse multe altele, cum zicea el, crime şi 
necrime, catastrofe, şi ar fi vrut să ne povestească toate 
experienţele lui deodată. Nu indrazneam să plecăm ca să nu- 
1 supărăm. Era prea amabil. Îi făcea si lui plăcere să 
vorbească măcar o dată cu nişte oameni instruiți, nu numai 


cu golanii. Ca să nu-l supăr am mai întârziat deci pe la 
Postul lui. 

Parapine nu avea impermeabil. Gustave ascultându-ne își 
legăna mintea. Stătea cu gura căscată şi cu ceafa lui groasă 
întinsă ca şi cum ar fi fost înhămat la o căruţă. De foarte 
multi ani nu-l mai auzisem pe Parapine spunând atâtea 
vorbe, încă din timpul studiilor mele, pe drept cuvânt. Tot ce 
se întâmplase în ziua aceea îl ametise. Hotărârăm să ne 
întoarcem la sanatoriu imediat. 

Pe Mandamour l-am luat cu noi, la fel şi pe Sophie care 
tot mă mai strângea din când în când şi al cărei trup era plin 
de o forţă neliniştită şi tandra, şi la fel inima, şi peste tot şi 
de ispravă. Eram plin de forța ei. Asta mă stingherea însă, că 
nu era a mea, şi eu de a mea aveam nevoie ca să pot crapa 
într-o zi ca Léon. N-aveam timp de pierdut cu mofturi. La 
munca! imi ziceam. Dar nu-mi venea! 

N-a vrut să mă lase nici să mai văd cadavrul. Am plecat 
deci fără să mă mai uit înapoi. „Închideţi poarta”, stătea 
scris. Lui Parapine îi era sete. Pentru că vorbise atâta, fara 
indoiala. Prea mult pentru el. Trecand prin fata carciumei de 
lângă canal am bătut îndelung in oblon. 

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de drumul de la Noir- 
ceur din timpul războiului. Aceeaşi licărire de lumină gata să 
se stingă deasupra porţii. În sfârşit patronul veni să ne 
deschidă. Nu ştia nimic. L-am informat noi despre toate şi 1- 
am dat şi vestea despre dramă. „O dramă din dragoste” cum 
o numea Gustave. 

Cârciuma canalului se deschidea exact înaintea zorilor 
din cauza barcagiilor. Ecluza pivotează uşor în zori. $i apoi 
tot peisajul se înviorează şi începe munca. Malurile se 


despart de fluviu incet, incet, se ridica $i se contureaza de o 
parte si de alta a fluviului. Muncitorul iese din umbra. Totul 
capata relief, se vede, simplu, aspru. O macara aici, 
palisadele santierelor dincolo şi departe pe drum mai vin 
inca oameni. Se strecoara in convoaie rebegite, la lumina 
murdară a zilei. Pentru început trecând prin fata aurorei, 
obrazul li se umple de lumină. Merg mai departe. Nu li se 
văd bine decât figurile palide şi simple: restul e încă în 
întuneric. Vor trebui să moară cu toţii într-o zi. Cum vor 
face? 

Urcă spre pod. Apoi dispar puţin câte puţin în câmpie şi 
vin mereu alții, mai palizi, pe măsură ce ziua înaintează de 
peste tot. La ce se gândesc? 

Cârciumarul vrea să cunoască toate împrejurările dramei, 
să 1 se povestească tot. 

Vaudescal se numeşte patronul, un băiat din nord, foarte 
curat. 

Gustave 1-a povestit atunci vrute şi nevrute. 

Tot repeta împrejurările, Gustave, deşi nu asta era 
important; se pierdea printre vorbe. $i apoi cum era beat o 
lua de la capăt. Numai că nu mai avea cu adevărat nimic de 
spus, nimic. L-aş mai fi ascultat totuşi un pic, aşa lin, ca-n 
somn, dar iată că ceilalți îl contestară şi asta îl înfurie la 
culme. De mânie se izbeşte o dată puternic de sobă. Totul se 
prăbuşeşte, se răstoarnă, burlanul, grätarul, carbuni în 
flăcări. Era voinic Mandamour, cât patru. ŞI apoi se apucă să 
ne arate un adevărat dans al focului. Şi-a scos incaltarile şi a 
sărit drept pe Jar. 

Cu patronul el a avut o dată o ceartă de la o maşină de 
bani nemarcată... era cam ursuz Vaudescal... nu trebuia să te 


încrezi in el, cu cămăşile lui întotdeauna prea curate ca să fie 
de-a-ntregul cinstit. Un ranchiunos! şi un turnător. Pline 
cheiurile de ăştia. 

Parapine bănui că-i caută ceartă lui Mandamour ca să-l 
dea afară, profitând de faptul că bause. 

Il împiedică să joace dansul Focului şi-l ruşina. L-am 
împins apoi pe Mandamour la capătul mesei. S-a prăbuşit în 
cele din urmă acolo, cuminte, printre suspine şi mirosuri. A 
adormit. 

De departe a şuierat remorcherul; chemarea lui a trecut 
podul, o arcadă, încă una, ecluza, un alt pod, mai departe... 
Chema spre el toate salupele fluviului, toate, şi întreg oraşul 
si cerul şi câmpul şi pe noi, lua cu el totul, şi Sena, totul, ce 
să mai vorbim. 


Louis-Ferdinand Céline, 


Cel mai original scriitor francez al 
secolului 20 


Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez 
al secolului 20, cum îl numeste Marin Preda in Imposibila 
întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie, ca fiu 
al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi al Margueritei- 
Louise-Céline Guilloux. 

Până in 1932 când apare Călătorie la capătul nopții, el se 
va numi însă Louis-Ferdinand-Auguste  Destouches, 
pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i 
îndulcească firea... 

Fire promițătoare în toate privintele şi precoce predispusä 
la amor fapt care i-a obligat pe numiții Ferdinand Auguste 
Destouches si Marguerite-Louise-Céline  Destouches, 
proprietara unui magazin de danteluri fine la Paris in pasajul 
Choiseul, să-l aducă urgent acasă, fie din Germania, fie din 
Anglia, de pe unde fusese trimis să înveţe limbi străine 
copilul avea aplicație pentru limbi, dar era foarte 
nedisciplinat... 

Până la saptesprezece ani are timp deci să se compromita, 
să-şi facă ucenicia pe lângă mai multe celebre case de 
comerţ — părinții îl vroiau într-o bună zi lansat în comerţ — 
să-şi pregătească singur bacalaureatul, să viseze la cariera de 
medic, altceva nu. 


Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri in 
garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în martie, 
caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit 
de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat pe ordin de zi, 1 
se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din 
Hazebrouck, este purtat la spitalul militar de la Val-de- 
Crace, la Paris, pagina întâi din lustre national e consacrată 
în întregime bravelor sale fapte de arme, şi este admis la 
spitalul Paul Brousse din Vrilejuif, unde suportă o 
intervenţie chirurgicală. Trece şi prin spitalul auxiliar 
Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat 
Biroului de paşapoarte. Georges Geoffroy, cel cu care 
împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti 
mai târziu că eroul Louis era de mult acaparat de pasiunea sa 
pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu 
avizul lui H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. 
Destouches Louis", sergent al regimentului 12 cuirasieri este 
declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ca a 
commence comme Ga... cam aşa a început... 

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie 
agent al Companiei forestiere Sangha-Oubangui în fostul 
Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din 
Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru rana sa la braţ 
care supura şi pentru o enterită cronică. 

Reîntors în Franţa se fixează la Rennes şi aproape trei ani 
face parte dintr-un grup itinerant al misiunii Rockefeller 
însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează 
cursurile Școlii de medicină din Rennes. 


In 1919 Louis Destouches ia de sotie pe Edith Follet fiica 
directorului Scolii de medicină din Rennes, care Edith şi 
naste peste un an o fiica fermecatoare, Colette Destouches. 

La 1 mai 1924, Louis Destouches isi susține teza de doc- 
torat la Facultatea de medicină din Paris, Viața si opera lui 
Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor in medicina 
cu mentiunea foarte bine. In decembrie isi 
publică la Rennes lucrarea de doctorat Viața si opera lui 
Philippe Ignace Semmelweis (1818-1865). La 22 ianuarie 
1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis 
Destouches o medalie de bronz pentru teza sa de doctorat. 
Tânărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul 
său ultra-luxos din Rennes, „place des Lices" (pentru pura 
noastră plăcere transcriem din dicţionarul etimologic al lui 
Albert Dauzat următoarea explicaţie pentru lice: fin. XII-e 
s. Marie de France, ,,femelle du chien de chasse"; sans doute 
du bas lat. lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). 
Place des Lices deci... Tot acum publica Chinina in tera- 
peutica, ,,chez Doin, à Paris, aux frais de l'auteur". 

Visele prind aripi... cu toții sperăm... numai că aici bio- 
graful vine cu o frază mortală: „Prea puţin făcut pentru o 
viata familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul 
Rennes fără iluzia că se va mai întoarce vreodată..." Aşa e... 
Ce era porcăria asta de viata cu o soție angelica care-i mai 
făcuse şi un înger de copilă, cu un tată socru care-ţi pune la 
dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o 
ieşire... Cabinetul o avea prin spate... pe acolo s-a şi dus 
domnul doctor pe vecie... 

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, 
lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se reîntoarce în 


Cameroun, ca medic epidemiologist, calatoreste in Statele 
Unite unde va petrece mai multe luni de zile la uzinele Ford 
din Detroit, uzine care foloseau ca mână de lucru infirmi 
civili $i invalizi de razboi. O cunoaste pe Elisabeth Craig, 
dansatoare americană pe care o va iubi toată viata şi căreia în 
dedică primul său roman, Călătorie la capătul nopții. 

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde- 
şi deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe cariera 
incomparabilă şi groaznică până la delir şi calvar de medic 
al săracilor. Elisabeth Craig, supranumită de cei din Jur 
„Împărătiţa”, locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul 
Destouches, insomniac, isi va umple nopţile cu scrierea unui 
roman: Voyage au bout de la nuit... În timpul lui liber, cum 
se zice... In timpul lui liber pe Muntele Măslinilor, cât 
ucenicii se mai hodineau lisus bea otravă... fiecare face ce 
vrea cu timpul lui liber... 

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se 
angajează medic-şef al dispensarului municipal Clichy, rue 
Fanny, 10. 

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice 
pe tânăra evreică germană Erika Irrgang... Corespondenta 
dintre ei, publicată mai târziu, ne poate lăsa să etichetăm 
relaţia dintre ei cu expresiunea ,,amitié amoureuse". 

În vara lui 1932 încheie redactarea Cälätoriei. Depune un 
exemplar al romanului la Gallimard şi un altul la Denoël et 
Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de 
Louis-Ferdinand Céline la Denoél et Steele, pseudonimul, 
unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe 
autor de indiscretii, curiozitati, admiratori şi admiratoare, 
sărăcie şi dureri de cap... 


Desi in 30 noiembrie este virtualul castigator al premiului 
Goncourt, premiul 1 se acordă totuşi la 7 decembrie lui Guy 
Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru 
romanul Lupii. 

Lui Celine 1 se acordă premiul Théophraste-Renaudot. 

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărții sale, Céline pleacă 
în decembrie în Germania. La cererea Societăţii Naţiunilor, 
secția igienă, va studia influenţa şomajului şi a mizeriei 

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoél et 
Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze Karen Marie 
Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu 
masca celebră ,,L'Inconnue de la Seine". 

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Céline pronunţă un 
discurs la Médan cu ocazia celei de a 3l-a aniversări a 
morții lui Zola. 

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort à 
credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 1935 o 
cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la 
acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al doamnei 
d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoél et 
Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de la 
nuit este tradus în limba rusă de Louis 
Aragon şi Fisa Triolet. 

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hom- 
mage d Emile Zola precedat de Apologie de _ ,,Mort 
d credit" de Robert Denoél. 

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un 
massacre (Denoél). Este constrâns să-şi dea demisia de la 


dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'Ecole 
des cadavres (Denoél). 

În 1939 autorul pamfletului l'École des cadavres, este 
condamnat pentru calomnie ca urmare a unei plângeri 
depuse de M. Rouquès. Ediţia este interzisă. 

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens 
lui Celine, trebuie s-o spunem astăzi cu toată sinceritatea, 
sunt absolut nule ca valoare literară. Anumiți celinieni de ul- 
timă oră încearcă, în Franţa, să acrediteze ideea că aceste 
două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur 
literară... Aceşti inşi ar fi trebuit să-şi manifeste curajul când 
aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era injuriat 
de toate nulitatile literare franceze. 

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sunt tot ce 
poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sunt şi o jalnică ilustrare a 
ceea ce poate face un scriitor când se amestecă în politică şi 
în chestiuni sociale fără să se priceapă cu adevărat. 

La 2 august 1939 Franţa declară război Germaniei na- 
ziste. Doctorul Destouches vrea să se angajeze ca medic pe 
întreaga durată a războiului dar cererea nu-i este admisă, 
dată fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi Louis 
Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului înarmat 
Shella, ca medic al marinei de război. 

În octombrie 1940 Celine se reîntoarce la Paris unde se 
instalează la al cincilea etaj al unei case din rue Girardon, 4. 
În 1943, etajul de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone 
şi Robert Champfleury, personaje foarte importante ale 
Rezistenței franceze. Apartamentul soților Champfleury va 
deveni locul de reuniune şi mai ales ascunzătoarea cea mai 
sigură a persoanelor din rezistență. Doctorul Destouches nu 


ignora nimic din ceea ce se întâmpla dedesubtul lui, ba mai 
mult, va îngriji într-o zi un om care fusese torturat de 
Gestapo. Din apartamentul domnului Champfleury se auzea 
foarte bine vocea crainicului de la radio Londra, aparatul 
fiind dat mai tare dinadins pentru ca vecinul să-l poată auzi 
ŞI el. 

Recomandăm celor interesaţi de ,,colaborationismul" lui 
Céline să lectureze în volumul editat la ,,L'Herne", „L. F. 
Céline" (volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 5, 
1963 şi 1965) textul lui Robert Champfleury intitulat Céline 
ne nous a pas trahis şi pentru a vedea cum autorii mediocri 
(Roger Vailland în cazul de faţă) nu scapă nici un prilej când 
e vorba să asasineze un autor genial. Între 1940 şi 1944 
Celine mai publică Beaux Draps şi Guignol's Band şi se 
căsătoreşte cu Lucette Almanzor. 

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaților în 
Normandia. În iulie Céline părăseşte Parisul însoţit de 
Lucette, actorul Le Vigan şi motanul Bébert. Soseşte la 
Singmaringen unde va fi oficial medicul coloniei franceze 
până în martie 1945. În februarie reuşeşte să obţină ausweis- 
ul special care-i va permite să treacă frontiera germană 
pentru a se stabili în Danemarca. Soseste la Copenhaga şi se 
ascunde împreună cu Lucette în locuinţa dansatoarei Karen 
Marie Jansen, plecată în Spania. Celine află de moartea 
mamei sale survenită la 6 martie. 

Judecătorul de instrucție de pe lângă ,,Cour de justice de 
la Seine" emite un mandat de arestare pe numele Louis- 
Ferdinand Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 
ataşatul legatiei franceze la Copenhaga, G. De Girard de 
Charbonnière cere ministrului danez al Afacerilor 


străine, Gustave Rasmunsen, „să provoace de urgenţă 
arestarea şi extrădarea" lui L. F. Celine. Celine şi Lucette 
sunt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni şi jumătate în 
închisoare, Céline va sta încarcerat paisprezece luni la 
Vesterfangsel. Cat va dura detentia lui Celine, Lucette 
Destouches va locui intr-un hambar si va da lectii de dans 
balerinelor de la Opera din Copenhaga. 

In 1947 Céline este eliberat din ordinul ministrului de 
Justitie danez care ordoneaza sa fie internat la Ryshospitalet 
in Copenhaga, şi începe să lucreze la Feerie pour une autre 


fois, I. 
In 1943, ca raspuns la articolul lui Jean-Paul 
Sartre Portrait de l'antisémite, apărut in Temps 


modernes (decembrie 1945) Céline publică À /'agite du 
bocal. În acelaşi an publică în Cahiers de la Pleiade, Casse- 
pipe. 

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din Paris decide ca 
legea amnistiei din august 1947 este aplicabilă lui Louis- 
Ferdinand Céline, medaliat militar şi grav rănit în războiul 
din 1914, şi astfel scriitorul se poate reântoarce în Franţa. 

În august 1951, Céline semneazä un contract 
pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, Guignol's 
Band si Casse-pipe cu Gallimard. Toate cartile lui 
Céline vor apărea de acum încolo la Gallimard:Féerie pour 
une autre fois, I (1952), Feerie pour une autre fois, 
II şi Normance (1954), Entretiens avec le professeur 
Y (1955), D'un chateau l'autre (1957), Ballets sans musique, 
sans personne, sans rien (1959), Nord (1960). 

La 1 iulie, 1961, sâmbătă, Céline e doborât de o congestie 
cerebrală. Tocmai termina ultimul episod al dulcei sale 


epopei scandinave. Cartea are un titlu 
grațios: Rigodon, numele unui vechi dans francez. Timp de 
trei zile moartea sa este ținută secretă. La 4 iulie, sub o 
ploaie fină, prietenii şi câţiva admiratori îl conduc pe Céline 
pe drumul vechiului cimitir din Meudon. 

Cel care împarte cu Proust şi cu Malraux gloria de a 
reprezenta romanul francez al secolului 20, L.F. 
Celine, rămâne autorul a două incomparabile cărți, Voyage 
au bout de la nuit şi Mort a credit. 

Prima, Călătorie la capătul nopţii pe care o prezentăm 
azi tradusă în româneşte publicului nostru a fost ceea ce în 
limbaj curent numim o carte ,,epocala", care şi-a creat un 
public imens şi de asemenea a creat alti scriitori, ca 
americanul Henry Miller ori ca francezul Jean Paul Sartre, al 
cărui roman Greafa e tot într-un fragment din Călătorie la 
capătul nopții. Să urmărească cu atenţie cititorii nostri 
episodul cu dansatoarele engleze de la cinematograful 
„Iarapout" şi să-şi dea seama că zece pagini din Céline fac 
mai mult decât 300 de pagini scrise de un oarecare. Obligati 
să rezumăm în câteva pagini cariera lui L.F. Celine încheiem 
acest text sumar cu cuvântul lui Henri Mondor „de 
L'Académie française", medic, prefatatorul ediţiei Céline din 
Pléiade, prietenul discret şi salvator când în viata autorului 
nostru totul nu era decât amărăciune: 

„Sub semnul înaltei triade initiale, fatalitate, poezie, 
magie, Céline nu mai e, ascuns, înconjurat de ură, decât 
autorul blestemat prin excelenţă. Totuşi, într-un jurnal care 
nu e dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de orice vină, oare 
nu s-a scris recent: „A vorbi despre romanul contemporan 


fără a-l cita pe Céline e ca şi cum a-i evoca Romantismul 
fără Victor Hugo"? 


Cezar Ivănescu