Louis-Ferdinand Céline — Călătorie la capătul nopţii (1978)

Călătorie la capătul nopții 
de Louis-Ferdinand Céline 


Louis Ferdinand Céline 
Voyage au bout de la nuit 
C. Editions Gallimard, 1962 


Traducere de Maria Ivanescu 
Coperta de C. Grigoriu 

Lector: Magdalena Nedrosian 
Tehnoredactor: Gheorghe Chiru 


Editura Cartea Romaneasca 

Aparut 1978. Bun de tipar 13.06.1978. Tiraj 34 880 

ex. broşate. Format 16/5484. Coli ed. 26,68. 

Coli tipar 27. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 84-31 R. 
Comanda nr. 80 171 

Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii” 

Piaţa Scânteii nr. 1, Bucureşti, 

Republica Socialistă România 


Elisabethei Craig 


Notre vie est un voyage 

Dans l'hiver et dans la Nuit, 

Nous cherchons notre passage 

Dans le Ciel ou rien ne luit 
(Chanson des Gardes Suisses, 1793) 


E tare folositor să calatoresti, asta iti stârneşte imaginaţia. Restul e numai oboseală şi deceptie. Călătoria 
aceasta a noastră e în întregime imaginară. lată forța sa. 

Ea tine de la naştere până la moarte. Oameni, animale, oraşe şi lucruri, totul e imaginat. 

E un roman, nimic altceva decât o istorie închipuită. Littre o zice, şi el doar nu se înşeală niciodată. 

Şi apoi oricine e în stare să facă atâta lucru. 

E destul să închizi ochii. 

Călătorie dincolo de viata. 


Asta a-nceput aşa. Eu, o vorbă, măcar, nu spusesem vreodată. Nimic. Arthur Ganate m-a făcut să 
vorbesc. Arthur, un student, medicinist şi el, un camarad. Ne întâlnim deci în piaţa Clichy. Era după prânz. Vrea 
să-mi vorbească. Îl ascult. „Să nu stăm afară! mă îndeamnă. Să intrăm!" Îl urmez. Poftim. „Afară, pe terasă, 
începe el vorba, e prea cald. Vino pe aici!" Mai observăm atunci că nu era nimeni pe străzi din cauza căldurii, 
nici o trăsură, nimic. Când e foarte frig, la fel, nu e nimeni pe străzi; mi-aduc chiar aminte că tot el îmi zisese în 
privinţa asta: „Parizienii au mereu aerul că sunt ocupați, dar de fapt se plimbă de dimineaţa până seara; dovada, 
când nu e vreme bună de plimbare, prea cald ori prea frig, nu-i mai vezi; se adună cu toții la o cafea cu lapte ori 
la un tap de bere. Asta-i! Secolul vitezei! cică. Da' de unde? Mari schimbări! ne îndrugă ei. Mie-mi spui? Nimic 
nu s-a schimbat cu adevărat. Se admiră între ei fără încetare şi atât. Şi nici asta nu-i o noutate. Vorbele, ce s-au 
mai schimbat, şi nici ele prea mult! Două, trei, pe ici, pe colo, câteva vorbulite..." Tare mândri că facuseram să 
se audă aceste adevăruri utile, am rămas locului fermecati să privim femeile din cafenea. 

A venit apoi vorba despre preşedintele Poincaré, care inaugurase, tocmai în dimineaţa aceea, o expoziție 
de căţei; şi apoi din una în alta, despre ziarul Timpul unde apăruse ştirea. „Poftim, ăsta zic şi eu jurnal, Timpul!” 
mă sâcâie Arthur Ganate. „Nu-i găseşti pereche când e să apere rasa franceză! — Şi are mare nevoie, având in 
vedere că nici nu există!" i-am răspuns eu ca să-i arăt că sunt documentat şi ca să-i întorc vorba. 

— Ba da! Există! Şi încă ce frumuseţe de rasă! stăruia el, poate chiar cea mai frumoasă din lume, 
încornorat să fie care minte! Şi iată-l pornit să mă spurce. M-am ţinut tare, bineînţeles. 

— Nu-i adevărat! Rasa, cum îi zici tu, e numai această imensă adunătură de nenorociti în genul meu, 
urduroşi, paduchiosi, rebegiti care au eşuat aici terorizati de foame, de ciumă, de bube şi de frig, veniţi învinşi 
din cele patru colțuri ale lumii. N-au putut merge mai departe din cauza mării. Asta-i Franţa şi ăştia-s francezii. 

— Bardamu, grăi el atunci, grav şi cu o anume tristețe, părinții noştri erau demni de noi, nu-i vorbi de 
rău!... 

— Ai dreptate, Arthur, în privinţa asta ai dreptate! Duşmănoşi şi docili, batjocoriti, jefuiti, măcelăriți, şi 
mereu imbecili, erau demni de noi. Poti s-o mai zici o dată! Nu ne schimbăm! Nici ciorapii, nici stăpânii, nici 
părerile, ori o facem atât de târziu, că nu mai merită osteneala. Ne-am născut fideli, de asta crăpăm noi ăştia! 
Soldati pe degeaba, eroi pentru toată lumea şi maimuțe vorbärete, cuvintele îndură, suntem supuşii Regelui Mi- 
zerie. El ne stăpâneşte! Când nu suntem prea cuminţi, strange... Iti pune unghia în gât, mereu, nu prea poţi 
vorbi, trebuie să bagi de seamă dacă tii cu tot dinadinsul să mănânci... Pentru un fleac, te gatuie... Asta nu-i 
viata... 

— Mai e şi iubirea, Bardamu! 

— Arthur, iubirea e infinitul pus la îndemâna cäteilor, şi am şi eu demnitatea mea! îi răspund. 

— Uită-te la tine! Un anarhist! Ce să mai vorbim! Un şmecheraş în orice caz, tot ce e mai la modă în 
opiniuni, se vede de la o poştă. 

— Mie-mi spui, sigur că sunt anarhist! Şi cea mai bună dovadă e că am compus un soi de rugăciune 
răzbunătoare şi socială, după care om mai sta de vorbă: Aripile de aur! Asta-i titlul!... Şi-i recit: 


Un Dumnezeu care numără minutele şi banii, 
un Dumnezeu disperat, senzual şi grohăitor 


ca un porc. Un porc cu aripile de aur 

care se tăvăleşte peste tot cu gaiderele-n sus, 
libov la scărpinături, el e stăpânul nostru. 
Să-l pupäm! 


— Textuletul ăsta al tău nu rezistă în fata vieţii, iar eu, în ceea ce mă priveşte, sunt pentru ordinea 
stabilită şi nu-mi place politica. Dealtfel ziua în care patria îmi va cere să-mi dau sângele pentru ea, mă va găsi 
desigur, fără zăbavă, gata să 1-1 dau. lată ce mi-a răspuns. 

Războiul tocmai se apropia de noi fără să ne dăm seama şi în capul meu nimic nu era prea limpede. 
Această scurtă dar aprinsă discuţie mă obosise. Şi apoi mai eram şi furios pentru că chelnerul mă luase ca pe un 
milog, din cauza bacşişului. În cele din urmă, ca să terminăm, ne împăcarăm de tot, eu şi cu Arthur. Eram de 
acord aproape în toate. 

— E adevărat, ai dreptate în fond, am convenit eu, împăciuitor, la urma urmei ne aflăm cu toții pe o mare 
galeră, vâslim cu toții din toate puterile, n-ai să vii să-mi spui că nu-i aşa!... De-am sta pe cuie chiar, de tras tot 
noi tragem! Şi cu ce ne alegem din asta? Cu nimic! Numai cu lovituri de ciomag, mizerii, tromboane, şi alte 
mârşăvii. La muncă! pretind ei. lar mai infectă decât orice e munca asta a lor. Jos în cale, abia trăgându-ne 
sufletul, putind, şiroind de sudoare, noi, şi sus pe punte, uite-i, stăpânii, fără griji, pe genunchi cu frumoase fe- 
mei trandafirii şi traznind de parfumuri. Ne urcă pe punte. Îşi pun pe cap pălăriile lor tilindru şi ne zic pe gură 
cam aşa: „Bandă de hoituri, e război! Să-i luaţi în piept pe nemernicii de la bordul patriei nr.2 şi să le zburati 
creierii! Haide, hai, aveţi tot ce vă trebuie la bord! Toţi în cor! Urlaţi cât vă tine gura, să se cutremure: «Trăiască 
Patria nr. 1!» Să se audă de departe! Ala care va urla cel mai tare va primi medalia şi mirul domnului Isus între 
ochi! Dumnezeii mamii voastre! Şi apoi ăia care nu vor să crape pe mare pot oricând merge s-o mierlească pe 
uscat, chiar mult mai repede decât aici!" 

— Chiar aşa! mă aprobă Arthur, dispus să se lase mai uşor convins. 

Dar să nu-ţi crezi ochilor! Chiar prin fata cafenelei în care ne aflam, începe să treacă un regiment în 
frunte cu colonelul călare pe calul lui, şi ce plăcut şi plin de viata părea colonelul! Am tâsnit într-un salt de 
entuziasm. 

— Ma duc să văd dacă-i aşa! îi strig lui Arthur, şi iată-mă plecat să mă angajez şi încă în pas alergator. 

— Dobitoc mai esti, Ferdinand! mi-o întoarse Arthur vexat, fără îndoială, de efectul eroismului meu 
asupra celor care ne priveau. 

M-a supărat putin că lua lucrurile astfel, dar asta nu m-a oprit. Eram în pas. „Aici sunt, aici rămân!" mi- 
am Zis. 

— Să ne vedem cu bine, gagauta! am mai avut timp să-i strig înainte de-a face colțul împreună cu 
regimentul urmându-şi colonelul şi fanfara. Exact aşa s-a întâmplat. 

Apoi am mers mult timp. Străzi nenumărate, mereu mai multe decât străbătusem, iar de prin case civilii 
şi nevestele lor ne incurajau şi ne azvârleau flori, de pe terasele cafenelelor, gărilor, din bisericile pline. Patrioti 
erau! Şi apoi au început să fie tot mai puțini, patriotii... Ploaia trecuse şi au fost din ce în ce mai puţine şi apoi 
deloc, nici o încurajare, nici una singură, măcar, pe drum. 

Rămăseserăm aşadar numai între noi? Unii în spatele celorlalți? Muzica s-a oprit. „Pe scurt, mi-am zis 
atunci, când am văzut ce întorsătură luau lucrurile, nu-i de glumit! Trebuie s-o iau de la capăt!" M-aş fi tot dus. 
Dar era prea târziu. Închiseseră binişor poarta în urma noastră, civilii. Eram prinşi ca şoarecii. 


Odată ajuns aici, eşti bun rămas. Ne urcară pe cai, apoi după două luni de mers călare, din nou pe jos. 
Probabil costa prea scump. În sfârşit, într-o dimineaţă, colonelul îşi căuta calul cu care ordonanța sa plecase, nu 
se ştie unde, în vreun locşor, fără îndoială, unde gloantele nu treceau chiar ca prin mijlocul drumului. Căci 
tocmai acolo ne instalarăm în cele din urmă, colonelul şi cu mine, exact în mijlocul drumului, eu ţinându-i 
registrul în care el consemna ordinele. 

Departe, pe şosea, cât de departe se putea vedea, se zăreau două puncte negre, în mijloc ca şi noi, dar 
aceştia erau doi nemți foarte ocupați să tragă în noi de mai bine de un sfert de oră. 

EI, colonelul nostru, ştia poate pentru ce trăgeau acei oameni, nemţii probabil că ştiau şi ei, dar eu, cu 
adevărat habar n-aveam. Oricât mi-aş fi scormonit memoria, nu tineam minte să le fi făcut ceva nemților. 
Fusesem întotdeauna foarte amabil si politicos cu ei. Îi cunoşteam într-un fel pe nemți, umblasem la şcoală cu 
ei, copil fiind, în împrejurimile Hanovrei. Vorbisem limba lor. Erau pe atunci o adunătură de cretini guralivi cu 
ochii spalaciti şi vicleni ca ai lupilor; mergeam împreună să ne întâlnim cu fetele, după ore, în pădurile de prin 
împrejurimi, trăgeam cu arbaleta sau cu pistolul pe care-l puteam chiar cumpăra cu patru mărci. Beam bere 
dulce. Dar de aici şi până a ne lua acum drept ţinte, fără ca să stăm de vorbă mai întâi şi chiar aşa în mijlocul 


drumului, era o distanță, ba chiar o prăpastie. Prea mare diferenţa. 

Pe scurt, războiul mi se părea tot ce putea fi mai de neînțeles. Nu putea să mai dureze. Să se fi petrecut 
cu oamenii ăştia ceva atât de neobişnuit? $i eu să fi rămas acelaşi. Poate că nu bagasem de seamă... 

Sentimentele mele în ceea ce-i privea rămăseseră aceleaşi. Aveam cu toate acestea dorința să încerc să le 
înțeleg brutalitatea, dar şi mai mult aş fi dorit să plec, enorm, absolut, într-atât îmi apărea totul ca efectul unei 
formidabile erori. 

„Într-o poveste ca asta nu mai ai nimic de făcut decât s-o stergi", îmi ziceam, oricum... 

Deasupra capetelor noastre, la doi milimetri, la un milimetru poate de tâmple, vibrau una după alta acele 
fire de oţel ademenitoare, pe care le trasează gloantele ce vor să te ucidă, în aerul cald de vara. 

Niciodată nu m-am simţit atât de inutil, printre toate aceste gloanţe şi raze de soare. O imensă, 
universală batjocură. 

Eu nu aveam decât douăzeci de ani pe atunci. 

Ferme pustii în depărtare, biserici goale şi deschise, ca şi cum ţăranii plecaseră din aceste cătune pentru 
o zi, toţi, la o sărbătoare în celălalt capăt al ținutului şi ne incredintasera tot ce aveau, satul, căruțele cu hulubele 
în aer, câmpurile, curțile, drumul, copacii şi chiar vacile, un câine cu lanţul lui, tot, ce mai. Pentru a face după 
voie orice ai vrea în absenţa lor. Frumos din partea lor! „Totuşi dacă nu erau plecaţi aiurea! — îmi ziceam — daca 
ar mai fi fost vreunul pe aici, nu ne-am fi purtat desigur atât de neruşinat! Atât de urât! N-am fi îndrăznit în faţa 
lor!" Dar nu era nimeni să ne supravegheze! Numai noi, ca nişte însurätei care fac prostii când toată lumea e 
plecată. 

Si mă mai gândeam (în spatele unui copac) c-aş fi dat mult să-l văd cu ochii mei pe Deroulede! de care 
mi se vorbise atâta, să-mi explice el cum făcea când primea un glonţ în vintre. 

Nemţii ghemuiti în drum, cäpätânosi şi sâcâitori, trăgeau prost, dar se pare că aveau gloanţe destule, 
hambare pline fără îndoială. Hotărât, războiul nu era pe sfârşite! Colonelul, ce să vă spun, dădea dovada unui 
curaj nebun! Se plimba drept prin mijlocul drumului şi apoi de-a lungul şi de-a latul, printre traiectorii, atât de 
firesc, de parcă ar fi aşteptat un prieten pe peronul gării, doar ceva mai nerăbdător. 

Trebuie să vă spun de la început că eu n-am putut suferi satul niciodată, l-am găsit întotdeauna trist, cu 
noroaiele lui care nu se mai sfârşesc, cu casele din care oamenii lipsesc mereu şi cu drumurile-i care nu duc 
nicăieri. Şi dacă mai adăugăm şi războiul, chiar că nu mai era de stat. Vântul se pornise violent şi, de pe 
amândouă părțile taluzului, plopii îşi amestecau rafalele frunzelor cu zgomotele seci care veneau de dincolo 
spre noi. Aceşti soldați necunoscuţi nu ne nimereau niciodată, dar tot înconjurându-ne cu mii de morți, parcă 
ne-ar fi îmbrăcat cu ei. Nu indrazneam să ma misc. 

Şi colonelul era un monstru! Eram acum sigur, mai rău decât un câine, nu-şi putea imagina nici chiar 
propria-i moarte! Mă gândeam în acelaşi timp că trebuie să fie multi ca el în armata noastră, curajoşi, şi apoi tot 
atâția în armata potrivnică, fără îndoială. Cine ştie câți? Unu, doi, mai multe milioane poate cu totul? Aici frica 
mea devenea panică. Cu asemenea fiinţe imbecilitatea asta infernală putea să continue la nesfârşit... De ce să se 
fi oprit? Niciodată n-am simțit mai implacabilă sentinţa oamenilor şi a lucrurilor. 

Oi fi deci singurul laş de pe pământ? mă gândeam. Şi cu ce groază!... Pierdut printre două milioane de 
nebuni eroici, dezlantuiti şi înarmați până în dinți? Cu căşti, fără căşti, fără cai, pe motociclete, urlând, în 
maşini, şuierând, tiraliori, complotişti zburând, în genunchi, săpând, pitindu-se, topäind pe cărări, detunând, 
izolați pe pământ ca într-o celulă, pentru a distruge totul, Germania, Franța, Continentele, tot ce respiră, să 
distrugă, mai turbati decât câinii, adorându-şi turbarea (ceea ce câinii nu fac niciodată), de o sută, de o mie de 
ori mai turbati decât o mie de câini şi de tot atâtea ori mai vicioşi. Ne stătea de minune! Hotărât, mă gândeam, 
mă înrolasem într-o cruciadă apocaliptică. 

Nu cunoşti Oroarea cum nu cunoşti voluptatea înainte de a o gusta. Cum aş fi putut bănui această oroare 
când părăsisem piaţa Clichy? Cine ar fi putut prevedea înainte de a intra cu adevărat în război, tot ce ascunde 
eroicul suflet murdar şi lânced al oamenilor? Acum eram prins în această goană în masă, spre crima colectivă, 
spre foc... Totul venea din adâncuri spre noi şi acum ne ajunsese. 

Colonelul nu se clintise din loc, îl priveam primind, pe taluz, scrisorelele generalului pe care le rupea 
apoi în bucățele, după ce le citea fără grabă, între gloanţe. Nici una nu conţinea ordinul de a opri aceasta 
grozăvie? Nu i se spunea deci de sus că era o confuzie? O oribilă eroare? O neînțelegere? Că se înşelaseră? Ca 
ceea ce voiseră să facă erau numai nişte simple manevre de amuzament şi nu asasinate! Dar nu! „Continuă, 
colonele! Eşti pe calea cea bună!" Iată, fără îndoială, ce-i scria generalul des Entrayes, de la divizie, şeful nostru 
al tuturor, de la care primea un plic la fiecare cinci minute, printr-un agent de legătură pe care frica îl făcea de 
fiecare dată mai verde şi mai cufurit. Aş fi putut să-mi fac un frate într-ale fricii din băiatul acesta! Dar numai 


' Déroulède (Paul), scriitor şi om politic francez, născut la Paris (1846-1914), preşedinte al Ligii patriotilor, 
autor al volumului de versuri "Cântecele soldatului" (n. tr.). 


timp de fraternizat nu era atunci. 

Deci nici o eroare? Să tragem aşa unii în alții chiar fără să ne vedem, nu ne era prin urmare interzis! O 
puteam face fără teama de a fi pedepsiți. Dimpotrivă, era un lucru aprobat chiar, încurajat fără îndoială de 
oamenii serioşi, ca tragerea la sorti, logodna, vânătoarea cu câini!... Nimic de zis. Descoperisem dintr-o dată 
războiul în întregime. Eram dezvirginat. Trebuie să fii singur în fata lui, fir-ar el al dracului, cum eram eu în 
momentul acela pentru a-ţi privi bine marfa pe toate feţele. Se aprinsese războiul între noi şi cei din fata, şi 
acum ardea! Ca un curent între doi cărbuni ai unui arc voltaic. Şi cărbunele nu era pe terminate! Toţi vom trece 
pe aici, colonelul şi ceilalți, oricât de şmecher părea el să fie, şi hoitul lui nu va face mai multe parale decât al 
meu când curentul din fata îi va trece printre umeri. 

Există multe feluri de a fi condamnat la moarte. Ah! cât n-aş fi dat în acel moment să fiu în închisoare şi 
nu aici, tâmpitul de mine! Să fi furat, de exemplu, când era încă atât de uşor, prevăzător, ceva, undeva, cât mai 
era timp. Nu te gândeşti înainte la nimic! Numai din închisoare poţi ieşi viu, nu şi din război. Restul, vorbe. 

Dacă aş mai fi avut timp, dar nu mai aveam! Nu mai era nimic de furat! Cât ar fi fost de bine într-o 
tihnită închisoare, îmi ziceam, pe unde nu vâjâie gloantele! Nu vâjâie niciodată! Ştiam una gata pregătită, caldă, 
la soare! O văd ca-n vis, cea de la Saint-Germain, atât de aproape de pădure, o cunoşteam bine, treceam adesea 
pe acolo, altădată. Cum te mai schimbi! Eram un copil pe atunci, mi-era frică de închisoare. Asta pentru că nu-i 
cunoşteam bine pe oameni. N-o să mai cred niciodată în ceea ce spun oamenii, în ceea ce gândesc. Numai de ei 
trebuie să-ți fie frică, mereu. 

Cât timp ar trebui să dureze delirul pentru ca să se oprească epuizați, în sfârşit, aceşti monştri? Cât timp 
poate să dureze o asemenea criză? Luni? Ani? Cât? Poate până la moartea lumii întregi, a tuturor nebunilor? 
Până la ultimul? Şi pentru că evenimentele luau această întorsătură disperată, m-am hotărât să joc totul pe o 
carte, să încerc ultimul demers, supremul, să încerc eu, de unul singur, să opresc războiul! Măcar în coltisorul 
unde mă aflam. 

Colonelul se plimba la doi paşi. Vrui să-i vorbesc imediat. N-o făcusem niciodată. Era momentul să în- 
drăznesc. Acolo unde mă aflam nu puteam pierde nimic. „Ce doreşti?" m-ar fi întrebat el, îmi închipuiam, foarte 
surprins bineînţeles, de curajoasa mea intervenţie. I-aş explica atunci lucrurile aşa cum le intelegeam eu. S-ar 
vedea ce crede el însuşi despre asta. Totul în viaţă e să te lämuresti. În doi poţi mai bine decât de unul singur. 

Eram gata să fac acest demers decisiv când exact în acelaşi moment, se îndreptă spre noi în pas 
alergător, sfârşit, deşelat, un dragon (cum li se zicea pe atunci) cu casca în mână, ca Belizarie, şi tremurând şi 
plin de noroi, cu fata şi mai verde decât a celuilalt agent de legătură. Bâiguia şi părea cuprins de un rău ciudat, 
acest dragon, parcă iesit din mormânt şi căruia îi venea mereu să verse. Nu-i plăceau nici lui gloantele, acestui 
strigoi? Le presimtea ca şi mine? 

— Ce-i? il opri net colonelul, brutal, deranjat, aruncându-i strigoiului o privire de oțel. 

Să-l vadă aşa pe neisprăvitul ăsta de dragon într-o ținută atât de putin reglementară şi cufurindu-se tot de 
frică, îl înfuria pe colonelul nostru peste măsură. Lui nu-i plăcea deloc frica. Era evident. Şi apoi cu casca aceea 
în mână, mai ales, ca o pălărie melon, putea face mult rău regimentului nostru de atac, un regiment care se 
avânta în război. Părea că-şi face intrarea, salutând, el, dragonul fără cal, războiul. 

Sub această privire reprobatoare, mesagerul clătinându-se îşi luă poziţia reglementară, cu degetele mici 
pe cusutura pantalonilor, cum se cade în acest caz. Soväia astfel teapän pe taluz. Transpiratia îi curgea de-a 
lungul gâtului şi maxilarele îi tremurau atât de tare că scotea din pricina asta scurte scheläläieturi ca un căţel 
care visează. Nu puteai să-ți dai seama dacă vroia să ne vorbească sau chiar plângea. 

Nemţii nostri ghemuiti la capătul drumului îşi schimbau în acel moment instrumentele. Îşi continuau 
acum prostiile la mitralieră; scuipau din ea un fel de pachete mari de chibrite şi în jurul nostru zburau imediat 
roiuri de gloanțe turbate, intepatoare ca viespile. 

Omul putu în cele din urmă să scoată pe gură ceva articulat. 

— Sergentul de cavalerie Barousse a fost ucis o clipă mai înainte, domnule colonel, zise dintr-o suflare. 

— Ei şi? 

— A fost ucis în timp ce căuta furgonul cu pâine pe drumul spre Etrapes, domnule colonel! 

— Ei şi? 

— A fost făcut tandari de un obuz! 

— Ei şi, Dumnezeule! 

— Asta-i, domnule colonel! 

— Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot, domnule colonel! 

— $i painea? intreba colonelul. 

Acesta fu sfârşitul dialogului pentru că mi-aduc aminte că abia a avut timp să zică: „Şi pâinea?" Si asta 


fu tot. Apoi, nimic altceva decât foc amestecat cu vuiet. Dar un vuiet cum nu cred că ar mai putea exista. Îmi 
fură atât de pline urechile, ochii, nasul, gura, imediat, de vuiet că am crezut că ăsta-i sfârşitul, că am devenit eu 
însumi foc şi vuiet. 

Dar nu, focul se îndepărtă, vuietul îmj rămase mult timp în cap, iar braţele şi picioarele-mi tremurau ca 
şi cum cineva mă zgâltâia din umeri. Mădularele mele păreau că mă părăsesc deşi rămăsei cu ele până la urmă. 
În fumul care-mi întepä ochii mult timp după aceea, mirosul violent de praf de puşcă si de sulf persistă vrând 
parcă să ucidă plosnitele şi păduchii întregului pământ. 

Mă gândii imediat la sergentul de cavalerie Barousse care se făcuse tandari cum ne informase cestălalt. 
Era o veste bună. Cu atât mai bine! Mă gândii imediat: „Un hoit mai putin în regiment!" Vrusese să mă dea in 
Consiliul de război pentru o cutie de conserve. „Fiecare cu războiul lui!" îmi zisei. În această privință sunt de 
acord, tot mai serveşte la ceva războiul din când în când. Mai ştiam eu vreo trei sau patru din ăştia în regiment, 
scârbe blestemate, pe care 1-as fi ajutat cu mare plăcere să găsească un obuz ca Barousse. 

Cât despre colonel, nu-i doream răul. Dar era şi el oricum mort. La început nu-l văzui. Şi asta pentru ca 
fusese zvârlit pe taluz, culcat pe o coastă de explozie şi proiectat până în braţele dragonului, mesagerul, 
terminat şi el. Se fmbrätisau pentru moment şi pentru totdeauna, dar dragonul nu mai avea cap, nimic decât o 
deschizătură deasupra gâtului, plină cu sânge care bolborosea gâlgâind ca dulceata în cratiţă. Colonelul avea 
burta deschisă, şi se strâmba urât din pricina asta. Trebuie să-l fi durut tare lovitura în momentul când s-a 
produs. Cu atât mai rău pentru el! Dacă ar fi plecat de la primele gloanţe, nu i s-ar fi întâmplat. 

Toate aceste cărnuri sângerau enorm adunate la un loc. 

Am părăsit fără zăbavă locul, fericit peste măsură de pretextul ce se ivise, ca să mă cărăbănesc. 
Fredonam chiar un crâmpei de melodie, clătinându-mă ca la sfârşitul unei partide prelungite de canotaj când iti 
simţi picioarele putin străine. „Un singur obuz! Repede se mai aranjează lucrurile cu un singur obuz", îmi 
ziceam. „a te uită! îmi repetam tot timpul. Ia te uita!..." 

Nu mai era nimeni la capătul drumului. Nemţii plecaseră. Totuşi invatasem foarte repede acel fel de a nu 
mai merge niciodată de acum încolo decât în umbra copacilor. Mă grăbeam să ajung în cantonament ca să aflu 
dacă mai fusese cineva din regiment ucis în recunoaştere. Trebuie să mai existe şi nişte trucuri ca să te laşi făcut 
prizonier!... îmi ziceam. Ici, colo, urme de fum se agätau de musuroaie. „Sunt oare de-acum cu toții morți? mă 
întrebam. Fiindcă nu vor să înțeleagă absolut nimic, iată de ce ar fi avantajos şi practic să fie ucişi cu toții cât 
mai repede... Cum s-ar mai termina, imediat... Ne-am întoarce acasă... Am trece poate prin piaţa Clichy în 
triumf... Unu sau doi, care ar mai fi supraviețuit... Dacă ar fi fost după mine... Nişte băieți placuti şi bine făcuți, 
înapoia generalului, toţi ceilalți vor fi murit ca acest colonel... ca Barousse... Ca Vanaille... (alt porc)... etc. Ne- 
ar acoperi de decoraţii, de flori, am trece pe sub Arcul de Triumf. Am intra în restaurant, ne-ar servi fără să 
plătim, n-am mai plăti nimic, niciodată în viata noastră. Ei sunt eroii! s-ar zice când ar veni nota. Apărătorii 
Patriei! $i asta ar fi de ajuns!... Am plăti cu mici drapele franceze... Casierita ar refuza banii eroilor şi ne-ar mai 
da de la ea ceva parale sărutându-ne când am trece prin faţa ghişeului ei. Pentru asta ar merita să trăieşti." 

Observai alergând că braţul îmi sângera, dar foarte putin, nu era o rană destul de adâncă, o zgarietura. 
Trebuia s-o iau de la capăt. 

Începu să plouă, câmpiile Flandrei sorbeau apa murdară. Multă vreme nu mai întâlnii pe nimeni, nimic 
decât vântul şi un pic mai târziu soarele. Din când în când, nu ştiu de unde, aşa, un glonţ prin soare şi aer mă 
căuta, bine dispus, îndârjit să mă ucidă, în această singurătate, pe mine. De ce? Niciodată, de-ar fi să mai trăiesc 
o sută de ani, n-o să mai merg în plimbare la tara. Jurasem. 

Mergând aşa, încotro vedeam cu ochii, îmi aminteam de ceremonia din ajun. Avusese loc această 
ceremonie pe o pajişte în spatele unei coline; colonelul cu vocea lui puternică tinuse o predică regimentului: 
„Sus inimile! zisese... Sus inimile! Şi trăiască Franța!" Cand nu ai imaginaţie, să mori nu înseamnă nimic, dar 
dacă ai, să mori înseamnă prea mult. lată părerea mea. Niciodată nu intelesesem atâtea lucruri deodată. 

Colonelul nu avusese niciodată imaginaţie. De aici venise toată nefericirea acestui om, dar mai ales a 
noastră. Eram deci singurul care-mi imaginam moartea în acest regiment? O preferam pe a mea, moartea, 
târzie... Peste douăzeci... Treizeci de ani... Poate şi mai mult, în locul celei pe care mi-o doreau unii imediat, 
halind noroiul Flandrei cu gura plină, ba mai mult, cu gura crăpată până la urechi de o schijă. Doar ai dreptul să 
opinezi asupra propriei tale morţi. Dar încotro s-apuc? Drept înainte? Cu spatele la duşman. Dacă jandarmii m- 
ar fi prins astfel, hoinărind, cred că socotelile mele ar fi fost încheiate. M-ar fi judecat chiar în aceeaşi seară, 
foarte repede, fără mofturi, într-o clasă goală de şcoală. Erau multe clase goale peste tot pe unde treceam. S-ar fi 
jucat cu mine de-a justiția cum te joci când învățătorul e plecat. Gradatii pe estradă, aşezaţi, eu în picioare, cu 
cătuşele la mâini, in fata micilor pupitre. Dimineaţa m-ar fi împuşcat: douăsprezece gloanţe şi încă unul. Şi 
atunci? 

Si mă gândeam din nou la colonel, curajos cum era acest om, cu platoşa lui, casca şi mustatile, dacă l-ai 


fi arătat plimbându-se cum l-am văzut eu, sub gloanțe şi obuze, într-un music-hall, ar fi fost un spectacol de 
umplut Alhambra de atunci, l-ar fi eclipsat şi pe Fragson, în epoca despre care vă vorbesc o formidabilă vedetă, 
totuşi. lată la ce mă gândeam eu. La dracu cu inimile! mă gândeam. 

După ore nesfârşite de mers furişat şi prudent zării în sfârşit pe soldaţii nostri in fata unui cătun de 
ferme. Era un avanpost de al nostru. Al unui escadron cantonat acolo. Nici un mort la ei, m-au anunțat. Toţi în 
viata! Si eu care aduceam marea veste: „Colonelul a murit!" le strigai de îndată ce fui destul de aproape de post. 
„Nu coloneii ne lipsesc!" îmi răspunse caporalul Pistil, care era tocmai de gardă şi de corvoadă, tăindu-mi 
vorba. 

— Si până o să fie înlocuit colonelul, carä-te, pungasule, deocamdată, la distribuirea cărnii ăleia imputite, 
cu Empouille şi Kerdoncuff şi luaţi şi câte doi saci de fiecare; distribuirea se face în spatele bisericii... Se vede, 
acolo... Si apoi aveţi grijă de-mi aduceţi numai oasele, ca ieri, şi mai straduiti-va să vă şi desertati ca să fiți 
înapoi la grupă înaintea nopții, puslamalelor! 

Pornirăm toți trei. 

„Pe viitor n-am să le mai povestesc nimic!" îmi ziceam ofuscat. Vedeam eu bine că nu merită să le 
povesteşti ăstora nimic, că o dramă ca aceea pe care o văzusem. se pierduse prosteşte pentru nişte nemernici ca 
ei! Că era prea târziu ca să-i mai intereseze. Şi când ştiam că numai cu opt zile mai înainte s-ar fi scris patru 
coloane, sigur, de ziar şi mi s-ar fi dat şi fotografia cu ocazia morţii colonelului, aşa cum se întâmplase. Nişte 
brute. 

Într-o pajişte de august umbrită de cireşi şi arsă de sfârşitul verii se distribuia toată carnea regimentului. 
Pe saci şi pânze de cort întinse cât erau de mari şi chiar direct pe iarbă se lăfăiau kilograme şi kilograme de 
mate întinse, grăsime în smocuri galbene şi decolorate, oi spintecate cu organele vraişte, siroind ingenioase în 
verdeata dimprejur, un bou întreg tăiat în două, spânzurat de un copac şi asupra căruia se indarjeau înjurând 
patru măcelari ai regimentului ca să-i scoată măruntaiele. Se certau tare între ele grupele pentru grăsime şi pen- 
tru rinichi mai ales, în mijlocul unor muşte cum nu ţi-e dat să vezi decât în asemenea momente, importante şi 
muzicale ca nişte păsărele. 

Şi apoi iarăşi sânge peste tot, prin iarbă, în bălți moi şi confluente care-şi căutau un loc de scurgere. Se 
ucidea ultimul porc, ceva mai departe. Patru bărbaţi şi un măcelar îşi disputau deja nişte măruntaie invizibile. 

— Ei, borfaşule, mi se pare că tu ai dosit ieri muschiul ăla de vacă!... 

Mai avui timp să arunc două trei priviri asupra acestui diferend alimentar sprijinindu-mă de un copac şi 
a trebuit să cedez imensei dorinţe de a voma, şi nu puţin, până la leşin. 

M-au dus până la cantonament pe o brancardă, dar nu fără a profita de ocazie ca să-mi şterpelească cei 
doi saci de pânză. 

M-am trezit tot în ocările caporalului. Războiul continua. 


Orice i se poate întâmpla unui om şi iată că-mi veni şi mie rândul pe la sfârşitul lui august să devin 
caporal. Mă trimiteau adesea cu cinci oameni de legătură, la ordinele generalului des Entrayes. Acest şef era 
mic de stat, liniştit şi nu se arăta la prima vedere nici crud, nici eroic. Dar nu trebuie să ai încredere... Părea că 
pune mai presus de orice tabieturile sale. Se gândea la ele fără încetare şi, măcar că noi eram ocupați cu 
retragerea continuă de mai bine de o lună, el înjura oricum pe toată lumea dacă ordonanța nu-i găsea chiar de la 
sosire, în noua etapă, în fiecare cantonament, un pat foarte curat şi o bucătărie amenajată modern. 

Şefului de stat-major, cu cele patru galoane ale sale, această grijă de confort îi dădea multă bătaie de 
cap. Exigentele menajere ale generalului des Entrayes îl agasau. Mai ales că el, galben, bolnav de gastrită în ul- 
timul hal şi constipat, nu era niciodată interesat de mâncare. Trebuia să-şi mănânce totuşi ouăle moi la masa 
generalului şi să-i asculte cu această ocazie doleantele. Esti soldat ori nu eşti. Oricum nu-l plângeam, pentru ca 
era o mare bestie ca ofițer. Stati şi judecaţi. După ce ne târam până seara, la întâmplare pe dealuri si arături, ne 
opream în cele din urmă pentru ca generalul nostru să se poată culca undeva. I se căuta şi 1 se găsea un sat 
liniştit, bine apărat, unde trupele nu cantonaseră încă, sau dacă erau deja trupe în sat, ele erau evacuate grabnic 
si puse pur şi simplu pe drumuri; sub cerul liber chiar dacă apucaseră să se grupeze. 

Satul nu era rezervat decât statului-major, bucătăriilor sale, cailor, valizelor şi de asemenea acestui 
mârlan de comandant. Se numea Pinçon, mârlanul, comandantul Pinçon. Sper că a crăpat până acum şi nu de 
moarte bună. Dar în momentul acela, despre care vă vorbesc, era neruşinat de viu. Ne aduna în fiecare seară pe 
noi, oamenii lui de legătură, ne înjura o bună bucată de vreme, pentru a ne aduce la ordine şi a ne trezi 
înflăcărarea. Ne trimitea la dracu-n praznic pe noi, cei care ne târâserăm toată ziua în urma generalului. Pe jos! 
Pe cal! Si iar pe jos! Tot aşa, să-i duci ordinele de aici, dincolo. Când terminam toate acestea, mai bine ne-ar fi 
înecat. Ar fi fost mai practic pentru toată lumea. 

— Carati-va! Carati-va la regimentele voastre! Şi repede! tuna el. 


— Unde-i regimentul, domnule comandant? întrebam noi... 

— La Barbagny. 

— Unde vine Barbagny, asta? 

—E pe acolo! 

Acolo unde arăta el nu era nimic decât noapte, ca peste tot dealtfel, o noapte enormă care inghitea 
drumul de la doi paşi înaintea noastră, iar din întuneric nu ieşea decât un firişor de drum nu mai mare decât un 
vârf de limbă. 

Du-te deci să-i cauţi Barbagny-ul lui la capătul lumii! Ar fi trebuit să sacrifici ca să-i găseşti Barbagny- 
ul pe putin un escadron întreg. Şi încă unul de curajoşi! Dar eu care nu eram curajos şi nici măcar nu vedeam de 
ce aş fi fost curajos, eu doream evident, mai putin decât toţi, să-i găsesc Barbagny-ul, despre care dealtfel el în- 
suşi vorbea absolut la întâmplare. Era ca şi cum ar fi încercat înjurându-mă atât de urât să-mi trezească dorinţa 
de sinucidere. Ei, nu, nici chiar aşa, sunt lucruri pe care le ai sau nu le ai, ai sau n-ai chef să te sinucizi. 

Despre tot acest întuneric atât de compact de ti se părea că n-ai să-ți poţi vedea brațul dacă-l întinzi un 
pic mai departe de umăr, nu ştiam decât un singur lucru, dar pe ăsta absolut sigur, că era plin de nesfârşite pofte 
ucigaşe. 

Această mutră spurcată de stat-major nu înceta de cum venea noaptea să ne trimită la moarte şi asta-l 
apuca mai ales pe la apusul soarelui. I te împotriveai în virtutea inertiei, te încăpăţânai să nu-l înţelegi, întârziai 
cât puteai pe lângă cantonamentul cât de cât comod, dar când în sfârşit copacii nu se mai zăreau trebuia să 
consimti totuşi să te duci într-un fel spre moarte; cina generalului era gata. 

Totul se petrecea începând din acest moment la voia întâmplării. Uneori găseai, alteori nu găseai 
regimentul şi Barbagny-ul lui. Cel mai adesea îl găseam din greşeală, pentru că santinelele escadronului de 
gardă trăgeau în noi când ne apropiam. Ne recunoşteam astfel, vrând-nevrând, şi sfârşeam noaptea aproape 
întotdeauna în corvezi de tot felul, cărând multele baloturi de ovăz şi găleți cu apă, alături de ceilalţi, mereu 
injurati, ceea ce ne năucea mai mult decât nesomnul. 

Dimineaţa plecam, noi grupa de legătură, toți cinci spre cartierul generalului des Entrayes pentru a 
continua războiul. 

Dar de cele mai multe ori nu găseam regimentul şi nu făceam altceva decât să aşteptăm să vină ziua 
învârtindu-ne în jurul satelor pe drumuri necunoscute, pe marginile cătunelor evacuate şi ale desişurilor 
mohorâte pe care le evitam cât puteam din cauza patrulelor nemtesti. Dar oricum tot trebuia să stăm undeva in 
noapte. De toate nu te puteai feri! Din vremurile acelea ştiu ce trebuie să simtă iepurii incoltiti pe terenurile de 
vânătoare. 

Nu scăpăm noi cu mila. Dacă i-ai fi spus comandantului Pinçon că e un asasin las şi murdar, i-ar fi facut 
o plăcere enormă să ordone să fim împuşcaţi pe loc, căpitanului de jandarmi, care nu-l părăsea niciodată, şi care 
cu precizie se gândea numai şi numai la asta. Nu nemților le dorea el moartea, căpitanul de jandarmerie. 

Trebuiram deci să ocolim ambuscadele, nopți şi nopţi imbecile la rând, numai şi numai cu speranța din 
ce în ce mai putin rezonabilă de a ne întoarce cândva şi de asemenea, dacă ne vom întoarce de a nu uita 
niciodată că descoperiserăm pe pământ un om la fel ca tine şi ca mine, dar mai avid mâncător de hoituri decât 
crocodilii şi rechinii care adulmecă, la suprafața apei, cu botul căscat, in jurul ambarcatiilor încărcate cu 
gunoaie şi mortăciuni ce se descarcă în larg, la Havana. 

Marea înfrângere, în toate, este să uiţi şi mai ales să-i uiţi pe cei care te-au făcut să crapi, şi încă să crapi 
fără să înţelegi cât de porci pot fi oamenii. Când om fi pe marginea gropii, va trebui să nu mai facem pe 
fanfaronii, dar nici să nu uităm, ci, să povestim totul fără să schimbăm o iotă despre ce am văzut mai vicios la 
oameni, să dăm ortul popii apoi şi să coborâm în mormânt. Asta ti-ajunge ca povară pentru viata întreagă. 

I-aş fi dat chiar eu însumi rechinilor să-i halească pe acest comandant Pinçon şi pe jandarmul lui lângă 
el pentru a-i învăţa minte; 1-as fi dat cu calul meu cu tot, ca să nu mai sufere, căci nu mai avea spinare săracul, 
atât de rău ajunsese, nu mai avea nimic în loc decât două hălci de carne pe care le purta sub şa, late cât cele 
două palme ale mele, şiroind, pe viu, cu mari dâre de puroi care se prelingeau pe marginile husei până la înche- 
ietura genunchiului. Trebuia să galopăm pe el totuşi, câte unul sau doi... Se săturase şi el de galopat. Dar caii 
sunt mult mai răbdători decât oamenii. Se îndoia galopând. Nu-l puteam lăsa decât în aer liber. În grajduri, din 
cauza mirosului exalat de răni, putea atât de tare că s-ar fi sufocat. Cand îl încălecam îl durea atât de rău că se 
curba ca-ntr-o reverență, şi burta îi ajungea atunci la genunchi. Ai fi zis că încălecai un măgar. Mărturisesc, era 
mai comod aşa. Obositi şi noi cu tot oţelul pe care îl căram pe cap şi pe umeri. 

Generalul des Entrayes, în casa rezervată, îşi aştepta cina. Masa era pusă, lampa la locul ei. 

— Carabaniti-va, dumnezeii mamii voastre, ne soma încă o dată Pinçon, legănându-ne felinarul în dreptul 
nasului. Ne aşezăm la masă! Să nu vă mai spun încă o dată! Să-şi ia tälpäsita, hoiturile astea imputite! mai urla. 
Şi se îmbujora la fata de turbare, acest diafan, trimitandu-ne aşa s-o mierlim. 


Câteodată bucătarul generalului ne strecura înainte de plecare câte o bucăţică, era prea mult de halit 
pentru general, care primea după regulament patruzeci de ratii numai pentru el singur! Nu mai era tânăr acest 
om. Trebuie să fi fost foarte aproape de pensionare. I se îndoiau genunchii când mergea. Probabil îşi cănea 
mustatile. 

Vinele, la tâmple, se vedea bine in lumina lămpii, desenau meandre, ca Sena la ieşirea din Paris. Avea 
fete mari, se zicea, nemăritate, şi tot ca el, nu bogate. Poate că din pricină că-şi amintea mereu de ele, avea aerul 
acesta atât de artägos şi sâcâitor ca un câine bătrân deranjat în obiceiurile lui şi care încerca să-şi găsească coşul 
lui cu perinita oriunde cineva vroia să-i deschidă uşa. 

Îi plăceau grădinile şi trandafirii, nu-i scăpa nici o grădină de trandafiri, pe oriunde trecea. Nimeni nu iu- 
beşte ca generalii trandafirii. E ştiut. 

Ne aşterneam oricum la drum. Greutatea era să pornesti martoagele la trap. Le era teamă să se mişte din 
cauza rănilor mai întâi şi apoi le era teamă de noi şi de noapte, le era teamă de tot, ce mai! Şi nouă la fel! De 
zece ori ne intorceam să-l întrebăm pe comandant care-i drumul. Şi de zece ori ne făcea chiulăi imputiti. Cu 
lovituri de pinteni treceam de ultimul post de gardă, dădeam parola plantoanelor şi ne aruncam dintr-o dată în 
această aventură blestemată, în întunericul acestor ținuturi ale nimănui. 

Hoinărind mereu de pe un mal de întuneric pe altul, ajungeam să recunoaştem în cele din urmă câte 
ceva, aşa credeam cel putin... Când un nor părea mai luminos decât altul ziceam că am zărit ceva... Dar înaintea 
noastră, nu era nimic sigur decât ecoul într-un du-te vino continuu, ecoul zgomotului pe care-l făceau caii 
galopand, un zgomot enorm, atât de insuportabil că te înăbuşea. Păreau că galopează până la cer, chemând toţi 
caii pământului, să ne masacreze. Asta s-ar fi putut face doar cu o mână şi o carabină; era destul s-o sprijini, 
aşteptându-ne, în dosul unui copac. Îmi ziceam că prima lumină care se va vedea va fi cel din urmă foc de armă. 

De patru săptămâni de când dura războiul ajunseserăm atât de obosiţi, atât de nefericiti, că eu îmi 
pierdusem din cauza oboselii un pic din frica mea, pe drum. Chinul de a fi hartuiti zi şi noapte de aceşti oameni, 
gradatii, cei mici mai ales, mai abrutizati, mai meschini încă şi mai duşmănoşi decât de obicei, îi face să soväie 
în cele din urmă chiar şi pe cei mai indarjiti în dorinţa de a trăi. 

Ah! Pofta s-o şterg! Să dorm! Mai întâi! Şi dacă într-adevăr nu este nici un mijloc s-o ştergi ca să poţi 
dormi, atunci orice dorință de viata dispare de la sine. Cât rămâneai în viata trebuia să te faci mereu a căuta 
regimentul. 

Pentru ca în capul unui nătărău să se ivească vreun gând trebuie să i se întâmple multe şi năpraznice 
lucruri. Cel care m-a facut să gândesc pentru prima oară în viata mea, cu adevărat, să gândesc, idei practice şi 
numai ale mele, era desigur comandantul Pinçon, bestia. Mă gândeam deci la el cât puteam eu de tare, 
clătinându-mă, sătul, zdrobit sub greutatea armelor, accesoriu figurant în această incredibilă aventură 
internațională în care mă azvârlisem din entuziasm... O mărturisesc. 

Fiecare metru de întuneric din fata noastră era o nouă promisiune de a crăpa şi de a termina, dar în ce 
fel? Nu era nimic neprevăzut în această poveste, decât uniforma executantului. Va fi unul de-ai noştri? Sau unul 
din faţa noastră? 

Nu-i făcusem niciodată nimic, eu, acestui Pinçon! Nici lui ca dealtfel nici nemtilor!... Cu capul lui de 
peşte imputit, cu cele patru galoane care-i straluceau peste tot de la cap la buric, cu mustatile aspre şi genunchii 
ascuțiți, cu binoclul care-i spânzura la gât, ca un clopot de vacă, şi cu harta lui de 1/1000 cu tot! Mă întrebam ce 
turbare de a trimite la moarte pe ceilalți îl stăpânea? Pe ceilalți care nu aveau hartă. 

Noi cei câțiva cavalerişti făceam pe drum tot atâta zgomot cât o jumătate de regiment. Probabil că ne 
auzeam la o distanţă de patru ore împrejur sau poate că nu vroiau să ne audă. Tot ce se poate... Le era oare frică 
nemților de noi? Cine ştie? 

O lună de nesomn pe fiecare pleoapă, iată ce duceam cu noi şi tot atât pe ceafă, pe lângă kilogramele de 
fierărie. Se exprimau greu cavaleriştii mei din escortă. Într-un cuvânt, de abia vorbeau. Erau băieţi veniţi din 
fundul Bretaniei pentru stagiu şi tot ce ştiau se datora nu şcolii, ci regimentului. În seara aceea încercasem să 
schimb două vorbe despre satul Barbagny cu cel care era alături de mine şi care se numea Kersuzon. 

— Ia te uită, Kersuzon, îi spusei, suntem în Ardeni aici, ştii. ...Tu vezi ceva în fata noastră? Că eu nu văd 
NIMIC... 

— E întuneric ca-n cur, mi-a răspuns Kersuzon. Mi-era de-ajuns... 

— $i zi aşa, n-ai auzit vorbindu-se de Barbagny în timpul zilei? Pe unde-o fi? l-am întrebat. 

— Nu. Şi-atât. 

N-am mai găsit Barbagny-ul niciodată. Ne-am învârtit în jurul nostru până dimineaţa, până în alt sat, 
unde ne aştepta omul cu binoclul. Domnul general îşi lua cafeaua sub umbrar in fata casei primarului când 
sosirăm. 

Ah! Cât e de frumoasă tinereţea, Pinçon! îi atrase atenția cu voce tare şefului de Stat-major, văzându-ne 


trecând, bătrânul. Zicând asta, se sculă şi plecă să facă pipi şi un tur cu mâinile la spate, încovoiat. Era foarte 
obosit în dimineaţa aceea, îmi strecură ordonanța, dormise prost generalul, îl necăjea vezica, se spunea. 

Kersuzon îmi răspundea mereu la fel când îl întrebam noaptea, ajunsese să mă distreze în cele din urmă 
ca un tic. Mi-a mai repetat de vreo două, trei ori vorba cu întunericul, cu curul şi apoi a murit, ucis cum a fost, 
câtva timp mai târziu, la ieşirea dintr-un sat, îmi aduc bine aminte, un sat pe care îl luasem drept altul, ucis de 
nişte francezi care ne luaseră drept alții. 

La numai câteva zile după moartea lui Kersuzon ne-am gândit şi am găsit un mijloc, de care eram foarte 
mulțumiți, ca să nu ne rătăcim în întuneric. 

Ne dădeau afară din cantonament. Bun. Nu ziceam nimic. Nu mai bombăneam. ,,Carati-va!" făcea ăla, 
ca de obicei cu mutra lui de ceară. 

— Bine, domnule comandant! 

Şi iată-ne plecați, fără să ne lăsăm prea mult rugați, în direcția in care trăgea artileria, toți cinci. Ai fi zis 
că mergeam la furat cireşe. Erau multe văi prin părțile acelea. Ne aflam pe Meusa cu colinele ei, acoperite cu 
vii, cu strugurii încă necopti şi toamna, când satele din lemn bine uscate de cele trei luni de vară se puteau 
aprinde cu uşurinţă. 

Observasem asta noi înşine, într-o noapte când nu ştiam încotro s-o apucăm. Ardea mereu câte un sat 
aflat în bătaia tunului. Nu ne apropiam prea mult, priveam numai de departe satul, ca spectatori, ai fi spus, de la 
zece, doisprezece kilometri. Şi seară de seară, în perioada aceea, o mulțime de sate începuseră să se aprindă la 
orizont, mereu, ca şi cum am fi fost înconjurați de cercul imens al unei sărbători ciudate a acestor sate care 
ardeau în fata noastră, în dreapta şi în stânga cu flăcări care urcau şi lingeau norii. 

Vedeam trecând prin flăcări totul: bisericile, hambarele, unele după altele, clăile care dădeau o flacără 
mai vie, mai înaltă decât celelalte şi apoi grinzile care se ridicau drept în noapte cu bărbi de scântei înainte de a 
cădea în flăcări. 

Se vede bine când arde un sat, chiar de la douăzeci de kilometri. Era plăcut. Un cătunel de nimic pe care 
de-abia dacă-l puteai zări în timpul zilei în fundul unui ținut prăpădit, ei, bine, n-aveţi idee noaptea când arde, 
ce efecte scoate! Ai fi zis că-i Nôtre-Dame. Un sat poate arde o noapte întreagă, chiar unul mic, la sfârşit ai zice 
că-l o floare uriaşă, care se face apoi cât un mugure, şi apoi dispare. 

Scoate fum şi atunci ştii că e dimineaţă. 

Caii pe care-i lăsam inseuati în câmp alături de noi nu se mişcau. Noi dormitam toţi în iarbă, afară de 
unul, care făcea de gardă, la rând, obligatoriu. Dar când te uiţi la foc, noaptea trece mai uşor, nu mai înduri 
NIMIC, nu mai eşti singur. 

Din nefericire, satele n-au durat... După o lună, în acel ținut n-au mai existat sate. Se trăgea cu tunul şi 
asupra pădurilor. N-au durat nici astea mai mult de opt zile. Ard frumos pădurile, dar tin putin. 

Apoi convoaiele de artilerie o apucară pe toate drumurile, ele într-un sens şi civilii care se refugiau în alt 
sens. 

Pe scurt, noi nu mai puteam merge nici înainte, nici înapoi; trebuia să rămânem unde eram. 

Făceam coadă la moarte. Generalul însuşi nu mai găsea cantonament fără soldaţi. Ne culcam în cele din 
urmă în plin câmp, general sau nu. Cei care mai avuseseră un pic de inimă şi-o pierdură. Începând cam din 
aceste luni soldaţii erau împuşcaţi în grup pentru a fi ridicat moralul şi jandarmul începu să fie citat pe ordinul 
de zi pentru modul în care-şi ducea micul lui război, adânc, adevărat. 


După o perioadă de odihnă ne-au suit din nou pe cai, câteva săptămâni mai târziu, şi am plecat mai 
departe spre nord. Frigul veni şi el după noi. Artileria nu ne mai părăsea. Nu mai întâlneam totuşi nemți, decât 
din întâmplare, câte un husar, sau un grup de tiraliori, ici, colo, în galben şi verde, o frumuseţe de culori. Se 
părea că ne căutam, dar ne îndepărtam de îndată ce ne zăream. La fiecare întâlnire doi sau trei cavalerişti 
rămâneau pe loc, când de la ei, când de la noi. Şi caii lor, liberi, cu scările nebune şi zăngănitoare, veneau galop 
spre noi, cu şeile zbătându-se în arcuiri bizare şi pielea strălucitoare ca cea a portofelelor cadou, de Anul Nou. 
Veneau să se alăture cailor noştri, prieteni de îndată. Ce noroc! Noi n-am fi putut face la fel! 

Într-o dimineaţă, întorcându-se din recunoaştere, locotenentul de Saint-Engence îi invita pe ceilalţi 
ofiţeri să constate că nu le vindea gogoşi. „Am spintecat doi!" asigura el pe fiecare în parte, şi-şi arăta în acelaşi 
timp sabia, unde, era adevărat, sângele închegat umplea micul säntulet, facut într-adins pentru asta. 

— A fost uluitor! Bravo, Saint-Engence!... Dacă l-aţi fi văzut domnilor! Ce asalt! îl sprijinea căpitanul 
Ortolan. 

Se întâmplase chiar în escadronul lui Ortolan. 

— N-am pierdut nimic din ceea ce s-a petrecut! Nu eram departe! O lovitură cu vârful la gât înainte şi la 
dreapta!... Poc! Primul cade ... O altă intepatura drept în piept!... La stânga! Strapungeti! O adevărată manevră 


de gală, domnilor!... Încă o dată, bravo, Saint-Engence! Doi lăncieri! La un kilometru de aici! Ăia doi sunt si 
acum acolo! în mijlocul arăturii! Războiul s-a sfârşit pentru ei, nu-i aşa, Saint-Engence?... Ce lovitură dublă! S- 
au golit probabil ca nişte iepuri! 

Locotenentul de Saint-Engence, al cărui cal galopase îndelung, primea omagiile şi complimentele 
colegilor cu modestie. Acum, că Ortolan se dăduse drept garant al bravurii lui, liniştit şi-n largul său, îşi ducea 
iapa la nutreţ invartind-o în cerc în jurul escadronului adunat ca şi cum ar fi fost alaiul unei curse cu obstacole. 

— Trebuie să trimitem acolo imediat un alt grup de recunoaştere, exact în aceeaşi parte! Imediat! — se 
înfierbânta foarte tulburat căpitanul Ortolan. Indivizii ăia doi s-au rătăcit probabil pe aici, dar trebuie să mai fie 
şi alţii în spate... Uite, dumneata, domnule caporal Bardamu, du-te cu cei patru oameni ai dumitale! 

Mie mi se adresa căpitanul. 

— Şi dacă vor trage în voi, ei bine, straduiti-va să-i reperati şi veniți de-mi spuneţi imediat unde sunt! 
Probabil sunt brandeburghezi!... 

Cei de la activ povesteau că la cartier, în timp de pace, căpitanul Ortolan nu apărea aproape niciodată. În 
schimb acum în război îşi scotea strasnic pârleala. Cu adevărat, era neobosit. Zelul lui, chiar printre atâția 
nebuni, se făcea din zi în zi mai remarcat. Priza cocaină, mi se povestea. Palid şi încercănat, mereu în mişcare 
pe membrele lui fragile, de îndată ce punea piciorul pe pământ, se clătina mai întâi, îşi revenea şi măsura 
arătura în lung şi-n lat în căutarea unei fapte de vitejie. Ne-ar fi trimis drept în bătaia tunului să luăm foc cu 
gura. Colabora cu moartea. Ai fi putut jura că ea avea un contract cu căpitanul Ortolan. 

Prima parte a vieţii (m-am informat) şi-o petrecuse în concursuri hipice, zdrobindu-şi coastele de câteva 
ori pe an. Picioarele lui, mereu frânte aşa şi nemaiintrebuintate la mers, îşi pierduseră pulpele. Păşea Ortolan 
nervos şi numai pe vârfuri, de parcă era pe catalige. Pe jos, în blana lui imensă, încovoiat sub ploaie, l-ai fi luat 
drept dosul unei fantome de cal de curse. 

Să reținem că la începutul acestei monstruoase întreprinderi, adică în luna august şi până în septembrie 
chiar, tot se mai găseau, de bine de rău, câteva ore, câteva zile întregi uneori, un capăt de drum, un colt de 
pădure ocrotitoare pentru condamnatii care eram... Puteai atunci să te laşi dus de iluzia că eşti aproape liniştit şi 
să haleşti o cutie de conserve cu pâine, până la capăt, fără să te tulbure prea mult presentimentul că ar fi ultima. 
Dar începând din octombrie se termină şi cu aceste mici clipe de acalmie, grindina deveni din ce în ce mai 
deasă, mai compactă, mai bine împănată, gâlgâind de obuze şi de gloanțe. Curând ne vom afla în mijlocul 
furtunii şi ceea ce incercasem până atunci să nu vedem, vom avea drept in fata ochilor şi nu o vom putea vedea 
decât pe ea: propria noastră moarte. 

Noaptea, de care ne temeam atât de mult la început, deveni prin comparaţie destul de blândă. În cele din 
urmă o aşteptam chiar, doream să vină noaptea. Se trăgea în noi cu mai puţină uşurinţă decât ziua. Era singura 
diferentäm care conta. E greu să atingi esentialul, chiar în ceea ce priveşte războiul, o bună bucată de vreme 
fantezia nu vrea să cedeze. Tot aşa, pisicile sub ameninţarea focului se aruncă în cele din urmă în apă! Dibuiam 
în noapte, ici, colo, sferturi de oră care mai semănau adorabilului timp de pace, acelor timpuri de necrezut când 
totul era binecuvântat, când nimic grav nu se putea întâmpla în fond, când făceai o mulțime de lucruri, toate 
devenite dintr-odată extraordinar, dumnezeiesc de plăcute. Minunatele timpuri de pace! 

Dar curând nopțile, şi ele, la rândul lor, fură hartuite fără milă. Aproape întotdeauna noaptea trebuia să-ți 
mai chinuieşti oboseala, să-i adaugi încă un supliment, fie şi numai pentru a mânca şi a trage un pui de somn în 
întuneric... Hrana sosea în primele linii ruşinos de tăvălită si greţoasă, în lungi cortegii şchioape de căruțe 
improvizate, pline vârf de carne, prizonieri, răniţi, orez, jandarmi şi vin, în canistre vinul, care ne aduceau 
aminte de straşnicele chefuri de odinioară, canistre burduhoase şi hurducăite. 

Pe jos, cei ce se târau în spatele fierăraielor şi a pâinii, prizonieri de-ai nostri şi de-ai lor, in cătuşe, 
condamnați la una sau la alta, amestecați, legați de încheietura mâinii la scările jandarmilor, câțiva de împuşcat 
mâine, nu mai trişti decât ceilalți. Mâncau şi ei ratia lor de thon atât de greu de digerat (nici nu mai aveau timp) 
aşteptând să plece convoiul, pe marginea drumului, şi aceeaşi ultimă bucăţică de pâine, alături de un civil 
inlantuit cu ei, despre care se zicea că ar fi spion şi care nu ştia nimic despre asta. Nici noi. dealtfel. 

Tortura regimentului continua atunci sub formă nocturnă, bâjbâind pe stradutele cotite ale satului fara 
lumină şi fără înfăţişare, incovoiati sub sacii mai grei decât oamenii, dintr-un grajd necunoscut în altul, injurati, 
ameninţaţi, de la unul la altul, buimäciti, fără nici o speranță de a sfârşi altfel decât în spaimă, in bälegar, sătui 
de a fi torturați, batjocoriti până la sânge de o hoardă de nebuni vicioşi deveniți incapabili deodată, toți câți 
erau, de altceva decât să căsăpească şi să fie cäsäpiti fără să ştie de ce. 

Täväliti pe jos între două baligi, în înjurături şi în lovitur de cizme, te descopereau curând graduletii şi te 
azvârleau încă o dată spre alte încărcături ale convoiului, şi tot aşa. 

Satul mustea de mâncare şi căprarii în noaptea burduşită de grăsime, de mere, de ovăz, de zahăr, totul 
trebuia carat în spinare şi plasat de urgență în drum, pe bâjbâite. Aducea orice convoiul numai salvarea nu. 


Sătul, cel de corvoadă se prăbuşea pe lângă căruţă, dar apărea atunci furierul luminând cu felinarul 
lărvăria. Maimuta aia cu bărbie dublă pentru care trebuia să descoperi în orice haos adăpători pentru cai. Dar 
am văzut eu însumi câțiva oameni, cu curul în apa, lesinati de somn, până la gat. 

După adăpare trebuia să mai găseşti şi ferma şi sträduta pe unde ai venit şi pe unde iti închipuiai că ţi-ai 
lăsat grupa. Dar nu găseai nimic, scăpai numai prăbuşindu-te încă o dată lângă un zid, o oră măcar daca-ti mai 
rămânea vreuna să atipesti. În această meserie de a fi ucis, nu trebuie să faci mofturi, ci să te porţi ca şi cum 
viața ar continua, asta e cel mai greu de îndurat, această minciună. 

Şi furgoanele plecau înapoi, în spatele frontului. Evitând zorile, convoiul îşi relua drumul, scartaind din 
toate roțile lui strambe, însoțit de urarea mea să fie surprins, făcut bucăţi, ars în sfârşit chiar în cursul zilei, cum 
se vede în acele stampe militare, să fie prădat convoiul, pentru totdeauna cu tot echipajul lui de gorile jandarmi, 
de potcoave de cai şi de reangajati cu felinare cu tot ce era corvoadă, linte şi alte soiuri de făină pe care nu le 
poţi coace niciodată, şi să nu-l mai văd în viata mea. Căci dacă e să ostenesti peste puteri ca să crapi de 
oboseală sau de altceva, felul cel mai dureros prin care se ajunge aici este să cari saci ca să umpli noaptea cu ei. 

În ziua în care vor fi rasi până la osii aceşti mârlani, ne vor lăsa în pace, mă gândeam, chiar dacă n-ar fi 
decât pentru o noapte, am putea dormi măcar o dată cu trup şi cu suflet cu tot. 

Aprovizionarea asta, un coşmar în plus, mic monstru härtuitor pe deasupra războiului. Brute în fata, 
alături şi în spate. Dadeai de ele peste tot. Condamnati la moarte cu amânare, nu mai doream decât să atipim şi 
în afara acestei dorinţe totul era suferință, chiar timpul şi efortul de a înfuleca. O lucire de râu, o bucată de zid 
pe care credeam a le recunoaşte... Ne luam după mirosuri ca să regăsim ferma grupei, redeveniti câinii satelor 
părăsite în noaptea războiului. Ceea ce ne călăuzea cel mai bine era mirosul de rahat. 

Adjutantul aprovizionării, paznicul urilor regimentului, pentru moment stăpânul lumii. Cel care vorbeşte 
despre viitor e un netrebnic, prezentul contează. A-ti invoca posteritatea înseamnă a tine un discurs viermilor. În 
întunericul satului de război adjutantul păzea animalele omeneşti pentru marile abatoare pe care tocmai le 
deschiseseră. El este regele, adjutantul! Regele Morţii! Adjutantul Cretelle! Perfect! Nimeni nu e mai puternic 
decât el. Nimeni nu e la fel de puternic, decât adjutantul celorlalți, din fata. 

Nimic nu rămâne viu dintr-un sat decât pisicile înnebunite de groază. Mobilierul bine hăcuit mai întâi, 
treceau la făcut focul în bucătărie, scaune, fotolii, bufete, de la cel mai uşor până la cel mai greu. Si tot ce 
puteau căra în spate duceau cu ei, camarazii mei. Piepteni, lämpite, cesti, lucruşoare de nimica, chiar şi 
coronitele insurateilor totul era bun. Ca şi cum am mai fi avut de trait multi ani. Furau ca să se distreze şi ca să 
aibă aerul c-or să le fie de folos mult timp. Dorinti dintotdeauna. 

Artileria nu era pentru ei decât zgomot. Din pricina asta războiul poate dura atât. Chiar cei care-l fac, 
chiar în clipa în care-l fac, nu şi-l imaginează. Cu glontul in vintre ar fi continuat să adune de pe drum sandale 
vechi care „ar mai putea servi la ceva". Tot aşa oaia pe o coastă în luncă, agonizează şi tot mai paşte. 
Majoritatea oamenilor nu mor decât în ultima clipă; ceilalți încep a se deprinde cu moartea cu douăzeci de ani 
mai înainte, câteodată chiar mai mult. Aceştia sunt nefericitii pământului. 

Cât despre mine, eu nu eram prea înţelept, dar devenisem destul de practic totuşi pentru a fi laş până la 
capăt. Fără îndoială că din cauza acestei hotărâri lăsam impresia unui mare calm. Aşa se făcea că inspiram o 
mare încredere căpitanului Ortolan, lui însuşi, care hotărî pentru noaptea aceea să-mi incredinteze o misiune 
delicată. Era vorba, îmi explică el, între patru ochi, să mă duc trap înaintea zorilor până la Noirceur-sur-la-Lys, 
oraş de tesatori, situat la paisprezece kilometri de satul unde eram cantonati. Trebuia să mă asigur la fata locului 
chiar de prezenţa dușmanului. În această privinţă încă de dimineaţă, cercetaşii nu reuşeau decât să se contrazică. 
Generalul des Entrayes era nerăbdător. Cu ocazia acestei recunoaşteri, mi se dădu permisiunea să-mi aleg un cal 
dintre cei mai putin purulenti ai plutonului. De mult timp nu mai fusesem singur. Mi se păru deodată că plec in 
călătorie. Dar eliberarea era părelnică. De îndată ce plecai la drum, din cauza oboselii, nu-mi puteam decât cu 
greu imagina, orice aş fi făcut, uciderea mea, cu destulă precizie şi în amănunt. Înaintam din copac în copac, cu 
zgomotul meu de fierărie. Numai frumoasa mea sabie, ea singură cu zgomotul ei făcea cât un pian. Eram poate 
de plâns, dar grotesc, în orice caz, sigur. 

La ce se gândise, oare, generalul des Entrayes, expediindu-mă aşa în liniştea asta, acoperit de timbale? 
Desigur că nu la mine. 

Aztecii spintecau curent, se povesteşte, în templele soarelui de la ei, optzeci de mii de credincioşi pe 
săptămână, oferindu-i astfel dumnezeului norilor, ca să le trimită ploaie. Sunt lucruri pe care cu greu le crezi 
înainte de a merge la război. Dar când eşti aici, totul devine limpede, şi aztecii şi disprețul lor pentru corpul 
altuia, acelaşi pe care trebuia să-l aibă pentru umilele mele mate domnul general Céladon des Entrayes, mai 
sus-numitul, devenit şi el ca urmare a avansărilor un fel de zeu categoric, un fel de mic soare cumplit de 
exigent. 

Nu-mi rămânea decât o foarte slabă speranţă, să fiu făcut prizonier. O zare de speranță cât un crampei. 


Un crâmpei în noapte, căci împrejurările nu se pretau deloc la politeturi preliminare. Un foc de armă te ajunge 
mai repede decât o fluturare de pălărie în aceste momente. Dealtfel ce i-aş spune acestui militar ostil din 
principiu, şi venit într-adins să mă ucidă de la celălalt capăt al Europei?... Dacă ar şovăi o secundă (mi-ar 
ajunge) ce i-aş spune? Ce ar fi el mai întâi în realitate? În civilie? Vânzător într-un magazin? Un reangajat de 
profesie? Un gropar poate? Un bucătar?... Caii au mult mai mult noroc, căci îndurând şi ei războiul, tot ca şi 
noi, nu li se cere să adere la el, să aibă aerul c-ar crede în el. Nefericiti, dar liberi cai! Târfa asta de entuziasm, 
vai, nu-i decât pentru noi! 

Vedeam foarte clar drumul acum şi, aşezate pe laturi, pe lutul pământului, marile pătrate şi volume ale 
caselor, cu pereţii albiti de lună, ca nişte bucăţi mari de gheață inegale, încremenite, în blocuri palide. Aici se 
vor sfârşi toate? Cât am să mai zac în această linişte după ce-mi vor fi făcut de petrecanie? Înainte de-a o sfârşi 
de tot? În ce sant oare? La picioarele căruia dintre aceste ziduri? Mă vor termina poate? Cu o lovitură de cuţit? 
Iti smulgeau câteodată mâinile, ochii şi restul... Se povesteau multe în privinţa asta şi nu glume! Cine ştie?... Un 
pas al calului... Şi încă unul... ar fi de ajuns? Animalele astea tropăie fiecare cât doi oameni la un loc in saboti 
de fier, lipiti unul de altul, într-un caraghios pas gimnastic dezacordat. 

Îmi bătea inima tare, ca unui iepure, după grilajul de coaste, agitată, ghemuită, stupidă. 

Când te arunci cu capul în jos din înaltul turnului Eiffel tot aşa trebuie să te simți. Ai vrea să te prinzi 
din urmă în spaţiu. Păstra pentru mine primejdia ca pe o taină, satul, dar oricum nu în întregime. În mijlocul 
pieţei o fântână arteziană minusculă gâlgâia numai pentru mine singur. 

Aveam totul numai şi numai pentru mine în seara aceea. Eram stăpânul, în sfârşit, al lunii, al satului, al 
unei nemăsurate spaime. Îmi reluai drumul la trap. Noirceur-sur-la-Lys trebuia să fie încă la o oră de drum cel 
putin, când zării o lumină bine ferită deasupra unei porți. Mă îndreptai direct spre această lumină şi-mi 
descoperii astfel un soi de curaj, dezertor, e adevărat, dar de nebănuit. Lumina dispăru repede, dar eu o văzusem 
bine. Ciocănii. Stăruii, ciocănii încă o dată, chemându-i cu voce tare, jumătate nemteste, jumătate frantuzeste 
rând pe rând, pentru orice eventualitate, pe aceşti necunoscuţi ghemuiti în întuneric. 

Poarta se întredeschise în cele din urmă, un canat. 

— Care eşti acolo? făcu o voce. Eram salvat. 

— Un dragon... 

— Francez? — puteam s-o văd acum pe femeia care vorbea. 

— Da, francez... 

— Au mai trecut pe aici adineauri nişte dragoni nemți... Vorbeau şi ei franceza... 

— Da, dar eu sunt francez sadea... 

— Aha!... 

Avea aerul că se îndoiește. 

— Pe unde sunt acum? intrebai. 

— Au plecat spre Noirceur pe la opt. Şi-mi arătă nordul cu degetul. 

O fată, o broboadă, un sort alb mai ieşeau acum din întuneric, în pragul porţii. 

— Ce v-au făcut, am întrebat-o, nemţii? 

— Au dat foc la o casă pe lângă primărie şi mi-au ucis fratiorul cu o lovitură de lance în burtă... Se juca 
pe Pont Rouge privindu-i cum treceau... Uite!... îmi arătă... E acolo... 

Nu plângea. Aprinse din nou luminarea a cărei pâlpâire o surprinsesem. $i zării — era adevărat — în fund, 
micul cadavru culcat pe o saltea, îmbrăcat în costum de marinar; şi gâtul şi capul, livide ca flacăra luminării, 
ieseau dintr-un guler mare pătrat, albastru. Se ghemuise cu brațele, picioarele şi spatele îndoite, copilul. 
Lovitura de lance îi trecuse un fel de axă a morții prin mijlocul burtii. Mama lui, ea, plângea tare, alături, în 
genunchi, tatăl la fel. Şi începură să geamă cu toţii în cor. Dar mie mi-era tare sete. 

— N-aveţi vreo sticlă de vin să-mi vindeti? intrebai. 

— Întreab-o pe mama... Poate că ştie ea dacă mai este... Ne-au luat mult din el, adineauri, nemţii... 

Şi începură, în urma întrebării mele, să vorbească foarte încet. 

— Nu mai este! se întoarse să mă anunţe fata, nemții au luat tot. Deşi le-am dat şi noi mult, de bună voie. 

— Aoleu, şi cât au mai băut! remarcă mama care se oprise din plâns, brusc. Le plăcea să bea... 

— Mai mult de o suta de sticle, sigur, adăugă tatăl, mereu în genunchi... 

— Nu mai e nici una, atunci? stăruii, mai sperând, atât mi-era de sete, şi mai ales de vin alb, foarte amar, 
de cel care te trezeşte putin. Vi-l plătesc... 

— Nu mai e decât din cel foarte bun. Face cinci franci sticla... căzu la învoială mama. 

— S-a făcut! Şi scosei cei cinci franci ai mei din buzunar, o monedă mare. 

— Du-te de-i caută una! porunci mama în şoaptă surorii. 

Sora luă lumânarea şi se întoarse într-o clipă cu o sticlă de un litru. 


Eram servit, n-aveam decât să plec. 

— S-or mai întoarce? întrebai, din nou neliniștit. 

— Poate, făcură ei toţi deodată, dar atunci or să dea foc la tot... Aşa ne-au ameninţat când au plecat. 

— Aş vrea s-o văd şi pe asta... 

— Eşti tare curajos... Pe acolo! îmi arătă tatăl cu mâna, în direcția oraşului Noirceur-sur-la-Lys... A ieşit 
chiar în şosea după mine să mă vadă plecând. Fata şi mama rămăseseră temătoare lângă micul cadavru, de 
veghe. 

— Hai, înapoi, îi strigau ele dinăuntru. Intră-n casa, Joseph, n-ai ce căuta pe drum, tu... 

— Eşti tare curajos, îmi mai zise tatăl o dată şi-mi strânse mâna. 

Reluai, la trap, drumul spre nord. 

— Măcar nu le spune că mai suntem pe aici! ieşi fata să strige după mine. 

— Or să vadă ei şi singuri, mâine, răspunsei eu, dacă mai sunteţi pe aici. 

Eram nemulţumit că le dădusem cei cinci franci ai mei. Între noi stăteau cei cinci franci. Sunt de ajuns, 
ca să urästi, cinci franci, şi să doreşti să crape cu toții. Nici o dragoste să-ți pierzi firea în lumea asta, cât timp 
vor exista cei cinci franci. 

— Mâine, repetară ei nesigur... 

Mâine, şi pentru ei, era departe, n-avea nici un sens un mâine ca ăsta. Era vorba, în fond, pentru noi toţi 
să trăim o oră în plus, iar o singură oră într-o lume în care totul s-a redus la crimă, este de-acum o adevărată 
minune. 

Nu mai tinu mult. Galopam de la un copac la altul şi aşteptam să fiu somat sau împuşcat dintr-un 
moment în altul. Şi nimic. 

Trebuia să fi fost cam ora două după miezul nopţii, nu mai mult, când ajunsei pe coama unui deal, la 
pas. Zării de acolo brusc în vale rânduri, rânduri de becuri de gaz aprinse, şi apoi în prim plan, o gară luminată 
toată cu vagoanele ei, cu bufetul, de unde nu se auzea totuşi nici un zgomot... Nimic. Străzi, bulevarde, felinare, 
şi alte şi alte linii paralele de lumini, cartiere întregi, iar tot restul împrejur mai mult decât întuneric, vid lacom 
în jurul oraşului, al oraşului care se întindea întreg, etalat în fata mea ca şi cum cineva l-ar fi pierdut aprins şi 
risipit în mijlocul nopţii. Am descălecat şi m-am aşezat pe o moviliţă ca să-l privesc mai pe îndelete. 

Nu puteam afla de aici dacă nemţii intraseră în Noirceur, dar cum ştiam că în asemenea cazuri dădeau 
foc de obicei, dacă intraseră şi nu incendiaseră oraşul imediat, fără îndoială că aveau proiecte şi gânduri 
neobişnuite. 

Nici o bubuitură de tun, asta era suspect. 

Calul meu vroia şi el să se culce. Trăgea de căpăstru şi mă făcu să mă întorc. Când privii din nou înspre 
oraş ceva schimbase în fata mea aspectul colinei, nu mare lucru desigur, dar oricum destul ca să mă facă să 
strig. „Hei! Cine-i acolo?"... Această schimbare în dispunerea umbrei avusese loc la câțiva paşi... Trebuia să fie 
cineva... 

— Gura mai mică! răspunse o voce gravă şi răguşită, o voce care părea foarte franceză. 

— Ai rămas şi tu de căruță? mă mai întrebă. 

Acum puteam să-l văd. Un infanterist cu cozorocul foarte vechi de deşcă bătrână. După ani şi ani, mi- 
aduc bine aminte încă de momentul acela, silueta lui ieşind din iarbă, cum se iveau din ţintele de tir altădată în 
bâlci soldaţii. 

Ne apropiarăm. Tineam mâna pe revolver. Un gest numai şi aş fi tras fără să ştiu de ce. 

— Ascultă, mă întrebă, tu i-ai văzut? 

— Nu, dar de asta sunt pe aici, ca să-i văd. 

— Eşti de la 145 dragoni? 

— Da, dar tu? 

— Eu sunt rezervist... 

— Aha! fäcui. Eram uimit, un rezervist. Primul rezervist pe care-l întâlneam în război. Fusesem 
întotdeauna cu cei de la activ. Nu-i vedeam figura, dar vocea lui era altfel decât a noastră, parcă mai tristă, deci 
mai autentică decât a noastră. Din pricina asta nu mă putui abtine să nu-i acord un pic de încredere. Era ceva, 
oricum. 

— M-am săturat, zicea într-una, am să mă predau nemților... Nu ascundea nimic. 

— Cum ai să faci? 

Asta mă interesa imediat, mai mult decât orice, proiectul lui, cum va face ca să se lase prins? 

— Încă nu ştiu... 

— Cum de ti s-a făcut până una alta poftă s-o stergi?... Nu-i uşor să te laşi prins! 

— Mă doare-n cot, am să mă predau şi gata. 


— Ti-e frică? 

— Mi-e frică întâi, şi apoi văd că-i o dobitocie, dacă vrei să ştii, nu ma sinchisesc de nemti, nu mi-au 
făcut nimic... 

— Taci, îi zic, să nu fie pe aproape, să ne audă... 

Parcă aş fi vrut să fiu politicos cu nemţii. Doream tare mult să-mi explice el, cât mai eram acolo, acest 
rezervist, de ce nici eu nu mai aveam curajul să mai fac războiul, ca toţi ceilalți... Dar el nu explica nimic, zicea 
numai că s-a săturat. 

Îmi povesti atunci debandada regimentului său, în ajun, în zori, din cauza vânătorilor de infanterie de la 
noi, care din greşeală deschiseseră focul asupra companiei sale de-a lungul câmpului. Nu-i aşteptaseră atunci. 
Sosiseră cu trei ore mai devreme decât era prevăzut. Atunci vânătorii obosiţi, surprinşi, îi ciuruiseră. Cunoşteam 
cântecul, mi se mai cântase. 

— Atât mi-a trebuit! a adăugat. Robinson, mi-am zis! Aşa mă cheamă!... Robinson Leon! — Acum sau 
niciodată trebuie să-ţi iei tälpäsita, mi-am zis!... Nu-i aşa? Am luat-o deci de-a lungul unei pădurici şi acolo, ce 
crezi, mi-am întâlnit căpitanul... Era sprijinit de un copac, bine pocit, căpitănaşul!... Gata s-o mierlească... Îşi 
ținea izmenele cu mâinile, să verşi... Sângera de peste tot rostogolindu-şi ochii în cap... Nu era nimeni cu el. 
Găsise ce căutase... „Mamă! Mama!" scâncea dându-și sufletul şi mai pişându-se sânge... 

"Termină odată! îi zisei. Mama! O doare-n cot de tine!"... Aşa i-am zis drept in fata... Inchipuie-ti ce s-o 
mai fi bucurat, porcul!... Hei, bătrâne!... Nu prea poţi zice des căpitanului ceea ce crezi. Nu-i de scăpat o ocazie 
ca asta. Se întâmplă rar!... Şi ca s-o pot întinde mai repede, mi-am azvârlit efectele şi armele într-o baltă... O 
baltă de rate de alături... Crede-mă, aşa cum mă vezi, n-am poftă să ucid pe nimeni... Nu mă pricep... Nici 
odinioară în timpuri de pace nu-mi plăceau scandalurile... Plecam... Iti dai seama atunci?... În civilie am 
încercat zilnic să merg la uzină... Mă ocupam un pic chiar şi cu gravura, dar nu-mi plăcea din cauza certurilor, 
îmi plăcea mai mult să vând ziare de seară şi într-un cartier liniştit unde eram cunoscut, în jurul Băncii Franţei... 
Place des Victoires, dacă vrei să ştii... Rue des Petits-Champs... Era sectorul meu... Nu treceam niciodată 
dincolo de rue du Louvre şi Palais-Royal de o parte, iti dai seama, nu... Făceam dimineața comisioane pentru 
negustori... Câte o livrare după amiază din când în când, făceam de toate ce mai... Munceam aşa cu ziua... Dar 
arme nu vreau!... Dacă te văd nemții cu arme, ai? Eşti curăţat! Pe când aşa, în voie, ca mine acum... Nimic in 
mâini... Nimic în buzunare... Simt ei că te pot face mai uşor prizonier, înţelegi? Ştiu cu cine au de a face... Dacă 
ai putea, să ajungi la nemți în pielea goală ar fi încă şi mai bine... Ca un cal! N-ar şti atunci din ce armată eşti... 

— E adevărat! 

Mi-am dat seama că vârsta înseamnă ceva pentru minte. Te face practic. 

— Sunt acolo, ai? Precizam şi cântăream împreună şansele şi ne căutam viitorul ca-n cărți în marele plan 
luminos pe care ni-l oferea oraşul tăcut. 

— Mergem? 

Era vorba să trecem mai întâi linia de cale ferată. Dacă erau santinele ne-ar fi reperat. Poate că nu. 
Trebuia văzut. Trecerea era pe deasupra, sau pe dedesubt, prin tunel. 

— Trebuie să ne grăbim, a adăugat acest Robinson... N-o putem face decât noaptea, ziua sunt prea multi 
amici, toată lumea lucrează la galerie, ziua, vezi tu, chiar în timp de război se tine târg... Nu iei martoaga cu 
tine? Apucai mârtoaga. Din prudenţă, ca s-o stergem mai uşor, dacă am fi fost prost primiţi. Ajunserăm la 
pasajul de nivel, cu braţele lui albe şi roşii ridicate. Nu mai văzusem bariere de forma asta. Nu erau aşa în 
împrejurimile Parisului. 

— Crezi oare că au intrat în oraş? 

— Sigur, a zis... Dă-i drumul înainte!... 

Eram acum obligați să fim la fel de curajoşi ca cei curajoşi, din cauza calului care venea liniştit în urma 
noastră, ca şi cum ne-ar fi împins cu zgomotul, nu se mai auzea decât el. Toc! şi toc! cu potcoavele lui. Izbea 
ecoul în plin, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Acest Robinson se baza pe întuneric ca să scăpăm de aici?... Mergeam la pas amândoi prin mijlocul 
străzii goale fără să ne ascundem şi încă în pas cadentat, ca la exercițiu. 

Avea dreptate Robinson, ziua era nemiloasă din cer până-n pământ. Aşa cum mergeam pe şosea, 
probabil că aveam aerul unor oameni paşnici până una alta amândoi, foarte naturali, ca şi cum ne-am fi întors 
din permisie. „Ai auzit că batalionul 1 de husari a fost capturat în întregime?... La Lille?... Au intrat, aşa se 
spune, fără să ştie, vai de capul lor, cu colonelul înainte... Pe o stradă principală, frate! Care s-a inchis!... 
Înainte!... Îndărăt!... Nemti peste tot!... La ferestre!... Peste tot!... Atât le-a fost!... Prinşi ca soarecii!... Ca 
şoarecii!... Ce bafta pe ei... 

— Ah! idiotii!... 

— Ja te uită! Ia te uită!... Nu ne mai reveneam tot admirand această captură atât de netă, atât de 


definitivă... Eram muti de uimire. Präväliile aveau toate obloanele trase, casele şi ele, cu grădiniţa lor de flori în 
față, totul foarte curat. Dar imediat după poştă am văzut că una din aceste case, un pic mai albă decât celelalte, 
strălucea cu toate luminile aprinse, la toate ferestrele, la primul etaj ca şi la mezanin. Am sunat la poartă. Cu 
calul tot în spatele nostru. Un om îndesat şi barbos ne deschise. „Sunt primarul dn Noirceur, ne-a anunţat 
imediat, fără ca noi să-l întrebăm ceva, şi-i aştept pe nemți!" Si a ieşit la lumina lunii ca să ne vadă mai bine, 
primarul. Când băgă de seamă că nu eram nemți, ci francezi sadea, nu mai fu atât de solemn, rămase doar 
cordial. Şi un pic încurcat. Evident el nu ne mai aştepta, veneam cumva împotriva dispozițiilor ne care le va fi 
primit, împotriva hotărârilor luate. Nemţii trebuiau să intre în Noirceur în noaptea aceea, fusese prevenit, 
aranjase totul cu prefectura, colonelul lor aici, ambulanta dincolo etc.. Şi dacă intrau chiar acum? Cu noi acolo? 
S-ar fi iscat sigur neplăceri! S-ar fi creat complicaţii... Nu ne-a zis-o de-a dreptul, dar se vedea bine că la asta se 
gândeşte. 

Şi începu să vorbească despre interesul general, acolo în întuneric, în liniştea în care eram pierduţi. 
Nimic altceva decât despre interesul general... Despre bunurile materiale ale comunităţii... Despre patrimoniul 
artistic din Noirceur, lăsat în paza lui, sarcină sfântă, mai sfântă decât oricare alta... Despre biserica din secolul 
al XV-lea mai ales... Dacă ei ar da foc bisericii din secolul al XV-lea? Cum au dat celei din Conde-sur-Y ser de 
alaturi?... Ai?... Aşa numai dintr-o proastă dispozitie?... De ciudă că ne-au găsit acolo... Ne făcu să simțim toată 
responsabilitatea ce cădea pe umerii noştri... Inconstienti soldatei ce eram!... Nemtilor nu le plăceau oraşele 
suspecte în care mai hoinăreau încă militari duşmani. Era bine ştiut... 

În timp ce ne vorbea aşa cu voce scăzută, nevastă-sa şi cele două fiice, nişte blonde mari, apetisante, îl 
aprobau cu voce tare, cu câte un cuvânt pe ici, pe colo... Pe scurt, ne dădeau afară. Între noi pluteau valorile 
sentimentale şi arheologice, pe neaşteptate foarte vii, pentru că nu mai era nimeni la Noirceur în noapte să le 
conteste... Patriotice, morale, umflate de vorbe, fantome pe care încerca să le prindă primarul, dar care se 
mistuiau imediat învinse de frica noastră, şi de egoismul nostru, şi apoi de adevărul pur şi simplu. 

Se străduia cu eforturi înduioşătoare, primarul din Noirceur, înflăcărat să ne convingă că datoria noastră 
era să ne luăm imediat tälpäsita la dracu-n praznic, în felul lui mai putin brutal, desigur, dar tot atât de hotărât 
ca domnul comandant Pinçon. 

De bună seamă, nu aveai ce să opui tuturor acestor puternici decât dorința noastră, a amândurora, de-a 
nu muri şi de-a nu arde. Era puțin, mai ales că aceste lucruri nu se puteau declara în timpul războiului. Ne-am 
întors pe alte străzi tot goale. Hotărât, toți oamenii pe care-i întâlnisem în noaptea aceea îmi arătaseră sufletul 
lor. 

— Asta-i norocul meu! oftă Robinson pe când plecam. Vezi, dacă ai fi fost tu vreun neamt, cum eşti băiat 
bun şi tu, m-ai fi făcut prizonier şi era un lucru bun făcut... E aşa de greu să scapi de tine însuţi în război! 

— $i tu, l-am întrebat, dacă ai fi fost neamt, m-ai fi făcut prizonier? Ai fi primit atunci medalia aia a lor 
militară! Trebuie să aibă un nume caraghios în nemteste medalia lor militară, ai? 

Cum nu găseam până una alta pe nimeni în drumul nostru să ne vrea de prizonieri, ne-am aşezat în cele 
din urmă pe o bancă într-un parculet şi am mâncat cutia de thon pe care Robinson Léon o tot plimba şi încălzea 
de dimineaţă în buzunar. Foarte departe, se auzea acum artileria, dar cu adevărat foarte departe. Dacă ar fi putut 
rămâne fiecare de partea lor, duşmanii, şi să ne lase în pace! 

După asta am luat-o de-a lungul unui chei; lângă şlepurile pe jumătate descărcate, în apă, cu tâsnituri 
lungi, am urinat. Duceam mereu calul de căpăstru, în spatele nostru, ca pe un câine foarte mare, dar aproape de 
pod, în căsuţa podarului, cu o singură cameră, tot pe o saltea mai era întins un mort, singur, un francez, 
comandant de vânători de munte care dealtfel semăna un pic la mutră cu acest Robinson. 

— Ce urât e! mă făcu să bag de seamă Robinson. Mie nu-mi plac morţii... 

— Curios e ca-ti seamănă putin. Are un nas lung ca tine, şi nici nu esti mult mai bătrân ca el... 

— Ce vezi tu e din cauza oboselii, evident că semănăm un pic cu toţii, dar dacă m-ai fi văzut mai 
înainte... Când mergeam pe bicicletă în fiecare duminică!... Eram un băiat frumos! Aveam nişte pulpe, bătrâne! 
Ştii, de la sport! Şi asta dezvoltă şi coapsele... 

Am ieşit, chibritul pe care-l aprinsesem ca să-l vedem se stinsese. 

— Vezi, e prea târziu, uită-te!... 

O lungă dungă cenuşie şi verde sublinia de-acum în depărtare creasta colinei, la marginea oraşului, în 
noapte: ziua! Una mai mult! Una mai putin! Trebuia să încercăm să trecem şi prin asta cum am trecut şi prin 
celelalte, devenite un fel de inele din ce in ce mai înguste, zilele, şi toate străbătute de gloanțe şi fulgerari de 
mitralieră. 

— Mai vii pe aici la noapte? mă întrebă la despărțire. 

— Nu există la noapte, bătrâne!... Te crezi general! 

— Nu mă mai gândesc la nimic, a zis in cele din urmă... La nimic, intelegi!... Nu mă mai gândesc decât 


cum să nu crap... Ajunge... Mă gândesc că o zi câştigată e oricum o zi în plus... 

— Ai dreptate... La revedere, bătrâne, şi noroc!... 

— Noroc şi tie! Poate ca o să ne mai vedem! 

Ne-am întors fiecare la război. Şi apoi s-au petrecut o mulțime de lucruri, pe care nu-i uşor să le 
povesteşti acum, pentru că cei de azi nu le-ar mai înţelege. 


Ca să fiu bine văzut şi luat în consideraţie, a trebuit să mă grăbesc, zor-nevoie, să mă împrietenesc cu 
civilii, pentru că ei, în spatele frontului, deveneau, pe măsură ce înainta războiul, din ce în ce mai viciosi. Am 
înțeles asta imediat ce am ajuns la Paris şi am mai priceput că femeile lor aveau foc la cur şi bătrânii gura 
hulpavă şi mâinile peste tot, la spate, în buzunare. 

Combatantii erau mosteniti în spatele frontului, cei de acolo se invatasera repede cu gloria şi cu bunele 
maniere de-a o suporta curajos şi fără durere. 

Mamele, unele infirmiere, altele martire, nu-şi mai părăseau lungile lor voaluri întunecate şi nici mica 
diplomă pe care Ministerul le-o înmâna la timp prin funcţionarul Primăriei. Pe scurt, lucrurile se aranjau. 

În timpul dichisitelor funeralii eşti şi foarte trist, dar te gândeşti oricum la moştenire, la vacanţa 
apropiată, la văduva frumuşică, care are temperament, se zice, şi speri să mai trăieşti tu însuţi, spre deosebire de 
ăsta, mult timp, şi să nu crapi poate niciodată... Cine ştie? 

Când petreci aşa convoiul, vezi oameni descoperindu-si cu gesturi largi capetele. Iti face plăcere. E 
momentul să te tii bine, să ai un aer cuviincios, să nu glumesti cu voce tare, să te bucuri numai în sinea ta. E 
permis. În tine însuţi totul e permis. 

În timpul războiului, în loc să se danseze la mezanin se dansa în pivniţă. Combatantii nu numai că 
tolerau asta, dar chiar le plăcea. Se interesau de dans imediat ce soseau şi nimeni nu găsea că ar fi suspect. 
Numai curajul e în fond suspect. Să fii curajos cu propriul tău corp? Cereti-i atunci viermelui să fie curajos, e 
roz $i palid şi moale, exact ca noi. 

În ceea ce mă privea, nu aveam de ce mă plânge. Eram pe punctul de-a scăpa datorită medaliei militare 
pe care o căpătasem, rănii si tot restului. În convalescenta fiind, îmi aduseseră medalia chiar la spital. Si în 
aceeaşi zi m-am dus la teatru, ca s-o arăt civililor în timpul pauzei. Mare efect. Erau primele medalii care se 
vedeau la Paris. Bună treabă! 

Şi tot cu această ocazie, în foaierul Operei Comice, am întâlnit-o pe micuța Lola din America şi ea a fost 
pricina că m-am înviorat de tot. 

Există uneori, aşa, anumite zile care contează din şirul lunilor peste care ai fi putut foarte bine să treci 
fără să le trăieşti. Ziua aceea a medaliei de la Opera Comică fu pentru viaţa mea decisivă. 

Din cauza ei, a Lolei, am devenit foarte curios în privinţa Statelor Unite, din cauza întrebărilor pe care i 
le-am pus imediat şi la care ea abia mi-a răspuns. Când eşti împins în felul acesta să călătoreşti, te mai întorci 
când poţi şi cum poţi... 

În momentul acela despre care vă vorbesc, toată lumea la Paris vroia să-şi aibă mica sa uniformă. Numai 
neutrii $i spionii n-o aveau şi aceştia erau cam aceiaşi. Lola îşi avea uniforma ei oficială, cu adevărat foarte 
frumoasă, pusă în evidență prin mici cruci roşii peste tot, pe mansete, pe ingusta ei bonetă de poliţie, 
şmechereşte aşezată de-a curmezişul peste părul ei ondulat. Venise să ne ajute să salvăm Franţa, mărturisea ea 
directorului hotelului, pe măsura slabelor ei forte, dar din toată inima! Ne-am înțeles imediat, dar nu în 
întregime totuşi, pentru că elanurile inimii îmi deveniseră de nesuferit. Le preferam pe cele ale corpului pur şi 
simplu. Trebuie să fii extrem de rezervat cu cele ale inimii, mă învățase — şi încă cum! — războiul. Si nu eram 
gata să uit. 

Inima Lolei era tandră, slabă şi entuziastă. Corpul darnic, demn de-a fi iubit, n-aveam decât s-o iau aşa 
cum era. O fată totuşi bună, Lola, numai că între noi se afla războiul, această blestemată, nemăsurată turbare 
care împinge jumătate din omenire, cu sau fără plăcere, să trimită cealaltă jumătate spre abator. Inevitabil, o 
piedică în relaţiile cu ceilalți, o asemenea manie. Mie care trăgeam de convalescenta mea cât puteam şi care nu 
tineam defel să-mi iau în primire locul în cimitirul înflăcărat al bătăliilor, ridicolul masacrului nostru îmi apărea 
zornăitor, la fiecare pas pe care-l făceam în oraş. O imensă şarlatanie se etala peste tot. 

Erau totuşi puține şanse să scap, n-aveam nici una din relaţiile necesare ca să ies din încurcătură. Nu 
cunoşteam decât săraci, adică oameni a căror moarte nu interesează pe nimeni. Cât despre Lola, nu trebuia să 
mă bizui pe ea ca să scap. Infirmieră cum era, nu ţi-ai fi putut închipui, în afară de Ortolan poate, o ființă mai 
combativă decât această fermecătoare copilă. Înainte de-a fi trecut prin măcelul mocirlos al eroismelor, alintatul 
ei aer de Jeanne d'Arc m-ar fi înflăcărat poate, m-ar fi convertit, dar acum, de la înrolarea mea din piaţa Clichy, 
devenisem în faţa oricărui eroism, verbal sau real, bolnăvicios de retractil. Eram vindecat, foarte vindecat. 


Pentru comoditatea doamnelor din Corpul Expeditionar American, grupul de infirmiere din care făcea 
parte si Lola locuia la hotelul Paritz şi pentru ca să-i facă, ei cu deosebire, situaţia şi mai plăcută, i se 
incredintase (avea relații) chiar în incinta hotelului, direcția unui serviciu special, cel al clătitelor cu mere pentru 
spitalele din Paris. Se distribuiau în fiecare dimineață mii de porții. Lola îndeplinea această funcție domestică 
cu un zel care avea să ia dealtfel mai târziu o întorsătură proastă. 

Lola, trebuie să va spun, nu făcuse clătite niciodată în viata ei. Angaja prin urmare un număr de 
bucătărese plătite, şi clătitele fură, după câteva încercări, gata de livrat la timp, zemoase, rumenite, şi de minune 
îndulcite. Lola n-avea, pe scurt, decât să le guste înainte de a le expedia in diverse servicii spitalicesti. În fiecare 
dimineaţă Lola se scula la ora zece şi cobora, după ce se îmbăia, spre bucătăriile aşezate jos lângă pivnițe. Si 
asta în fiecare dimineaţă, vă spun, şi îmbrăcată numai într-un kimono japonez negru cu galben, pe care 1-l 
făcuse cadou un prieten din San-Francisco înainte de plecare. 

Pe scurt, totul mergea perfect şi noi eram gata să câştigăm războiul, când într-o bună zi, la ora prânzului, 
o găsii tulburată, refuzând să se atingă de orice fel de mâncare. Teama unei nenorociri care 1 se putuse întâmpla, 
a unei boli neaşteptate mă cuprinse. O rugai să se încreadă în grijulia mea afecţiune. 

Pentru ca gustase neîncetat clătitele de-a lungul unei luni întregi, Lola se îngrăşase cu vreo două livre 
bune! Micuța ei centură mărturisea dealtfel dezastrul printr-o nouă gaură. Veniră lacrimile. Încercând s-o 
consolez, pe cât mă pricepeam, am luat un taxi, cercetând rând pe rând, sub impulsul emotiei, mai multi 
farmacişti, din diverse colţuri ale Parisului. Din întâmplare, implacabil, toate cântarele confirmară că cele două 
livre erau temeinic câştigate, de netăgăduit. Îi sugerai atunci să-şi predea serviciul unei colege care, ea, ar căuta 
,avantaje". Lola nici nu vru s-audă de acest compromis pe care-l considera ca pe o ruşine şi ca pe o adevărată 
dezertare în felul ei. Tot cu această ocazie mă informă că străbunicul ei făcuse parte din echipajul în veci glorios 
al vasului ,Mayflower" debarcat la Boston in 1677, şi că, având în vedere respectul datorat unei asemenea 
amintiri, nici nu se putea gândi să se abată de la datoria clătitelor, modestă, dar sfântă oricum. 

Fapt este că din ziua aceea ea nu mai gusta clătitele decât cu vârful dinţilor, pe care-i avea dealtfel foarte 
ordonati si frumoşi. Spaima de îngrăşare ajunse să-i strice toată plăcerea. Tânjea. Îi fu un timp frică de clatite ca 
mie de obuze. Cel mai adesea acum făceam amândoi plimbări igienice în lung şi-n lat, din cauza clătitelor, pe 
chei, pe bulevarde, dar nu mai intram la Napolitain, din cauza inghetatei care îngraşă doamnele. 

Nu visasem niciodată un loc mai confortabil decât camera ei, toată azurie, cu o sală de baie alături. 
Fotografiile prietenilor ei peste tot, cu dedicați, puţine femei, multi bărbaţi, băieți frumoşi, bruni cu părul cret, 
genul ei, îmi vorbea despre culoarea ochilor lor şi apoi despre aceste dedicatii tandre, solemne şi toate 
definitive. La început, din politeţe, mă jenam în mijlocul atâtor efigii, pe urmă m-am obişnuit. 

Cum incetam s-o mai sărut, aducea vorba, n-o întrerupeam, fie despre război, fie despre clătite. Franţa 
ocupa un loc însemnat în discuţiile noastre. Pentru Lola, Franța rămânea un fel de entitate cavalerească, cu 
contururi foarte vagi în spaţiu şi timp, însă grav rănită, în acest moment, şi din cauza asta chiar foarte atatatoare. 
Eu, când îmi vorbeai de Franţa, mă gândeam irezistibil la matele mele şi atunci, fireşte, eram mult mai rezervat 
în ceea ce privea entuziasmul. Fiecare cu spaima lui. Totuşi, pentru că-mi plăcea, o ascultam fără s-o contrazic. 
Dar în problema sufletului n-o multumeam deloc. M-ar fi vrut vibrând tot, strălucind, şi eu, bietul de mine, nu 
intelegeam deloc pentru ce ar fi trebuit să fiu în această stare, sublimă, când aveam, dimpotrivă, o mie de 
motive, toate de neînlăturat, să rămân într-o dispoziție exact contrară. 

Lola, oricum, nu făcea decât să bată câmpii despre fericire şi optimism ca toţi oamenii dealtfel care se 
află de partea cea bună a vieţii, de partea privilegiatilor, a sănătăţii, a securităţii, şi care mai au încă mult timp 
de trăit. 

Mă härtuia cu de-ale sufletului, era mereu cu el în gură. Sufletul reprezintă vanitatea şi plăcerea corpului 
cât timp corpul e sănătos, dar înseamnă şi dorința de a-l părăsi de îndată ce acesta e bolnav sau îi merge prost. 
lei din cele două poze pe cea care-ţi face cea mai mare plăcere la un moment dat, şi gata! Cât mai poţi alege 
între ele două, e bine. Dar eu nu mai puteam alege, zarurile fuseseră aruncate pentru mine! Cunoşteam adevărul 
până la os şi numai moartea mea mă urma, ca să zic aşa, pas cu pas. Îmi era greu să mă gândesc la altceva decât 
la destinul meu de asasinat cu amânare, pe care dealtfel toată lumea îl găsea pentru mine foarte normal. 

Acest fel de agonie prelungită, lucidă, sănătoasă, în timpul căreia iti e imposibil să înţelegi altceva decât 
nişte adevăruri absolute, trebuie s-o înduri ca să ştii pentru totdeauna ce vorbeşti. 

Concluzia mea era că nemţii puteau să vină aici, să omoare, să pustiiască, să incendieze totul, hotelul, 
clătitele, pe Lola, Tuileries-ul, miniştrii, pe amicii lor, Cupola, Louvre-ul, Marile Magazine, să se năpustească 
asupra oraşului, să abată asupra lui mânia lui Dumnezeu, focul Infernului, asupra acestui bâlci fetid căruia nu-i 
mai puteai adăuga nimic mai sordid, şi că nu aveam, totuşi, nimic de pierdut, cu adevărat, ci totul de câştigat. 

Nu pierzi mare lucru când arde casa proprietarului. Va veni întotdeauna altul, chiar dacă nu acelaşi, 
neamt sau francez, englez sau chinez, ca să-ți prezinte, nu-i aşa, chitanta la momentul oportun... În mărci sau în 


franci? Dacă tot trebuie să plăteşti... 

Pe scurt, stăteam extrem de prost cu moralul. Dacă i-aş fi spus ce gândesc despre război Lolei, m-ar fi 
luat simplu, drept un monstru, şi m-ar fi alungat şi mi-ar fi refuzat ultimele plăceri ale intimitatii ei. Ma feream 
deci cu grijă să-i fac asemenea mărturisiri. 

Mai eram pe de altă parte ameninţat de câteva dificultăți şi rivalități. Anumiți ofiţeri încercau să mi-o 
sufle pe Lola. Concurența lor era de temut, înarmați cum erau cu seductiile Legiunii de Onoare. Or, începuse să 
se vorbească mult de această faimoasă Legiune de Onoare în jurnalele americane. Cred că în vreo două sau trei 
rânduri când mă înşelă, relaţiile noastre ar fi fost primejduite, dacă în acel moment uşuratica asta nu mi-ar fi 
descoperit brusc o utilitate superioară, să gust clătitele în fiecare dimineaţă în locul ei. 

Specializarea asta de ultimă oră mă salvă. Eu puteam să-i tin locul. Nu eram şi eu oare un valoros 
combatant, deci demn de această funcție de încredere? De atunci nu furăm numai amanți, ci şi asociaţi. Aşa au 
început timpurile moderne. 

Corpul ei era pentru mine o încântare continuă. Nu mă mai săturam sorbind din ochi acest trup 
american. Eram, pe drept cuvânt, un porc neruşinat. Nu mă mai săturam de el. 

Ajunsesem chiar la convingerea foarte plăcută şi fortifiantă că o tara aptă să producă asemenea corpuri 
atât de îndrăzneţe în graţia lor şi de un avânt spiritual atât de ispititor, trebuia să mai ofere încă multe alte 
revelații capitale, in sens biologic, bineînţeles. 

Mă hotărâi tot mângâind-o pe Lola, să fac o călătorie mai devreme sau mai târziu în Statele Unite, ca un 
adevărat pelerinaj, şi asta de îndată ce va fi posibil. N-avui într-adevăr linişte şi pace (într-o viata totuşi 
implacabil de potrivnică şi de hartuita) înainte de-a fi dus la bun sfârşit această aventura, mistic-anatomică. 

Aşa am primit, stând la dosul Lolei, mesajul unei lumi noi. Nu avea numai un trup, Lola, să ne 
înțelegem bine, mai era înzestrată şi cu un cap micut, frumusel şi putin crud din cauza ochilor albastri-cenusii 
care unduiau uşor spre colțuri, ca cei ai pisicilor sălbatice. 

Numai privindu-i fața îmi lăsa gura apă, ca gustul vinului sec, de silex. Ochi duri, pe scurt, şi deloc 
animați de acea amabilă vioiciune comercială, orientalo-scăioasă, pe care o au toţi ochii de pe aici. 

Ne întâlneam adesea într-o cafenea din apropiere. Ränitii din ce în ce mai numeroşi şontăcăiau de-a 
lungul străzilor, adesea în zdrente. În beneficiul lor se organizau chete, ,,Zile", pentru unii, pentru alţii, dar mai 
ales pentru organizatorii ,,Zilelor". Să minţi, să iubeşti, să mori. Era interzis să faci altceva. Se mintea cu turbare 
dincolo de orice imaginaţie, dincolo de ridicol şi de absurd, în jurnale, pe afişe, pe Jos, pe cal, în maşină. Toată 
lumea învățase să mintă. Câştiga cel care mintea cu mai multă neruşinare. Curând nu mai fu nici urmă de 
adevăr în oraş. 

De putinul adevăr pe care-l mai găseai prin 1914, iti era acum ruşine. Tot ce atingeai era măsluit, 
zahărul, avioanele, sandalele, dulceata, fotografiile; tot ce citeai, inghiteai, sugeai, admirai, proclamai, 
respingeai, apărai, toate acestea nu erau decât nişte fantome ostile, trucaje, mascaradă. Trădătorii, ei înşişi erau 
falşi. Delirul de a minţi şi de a crede se întinde ca râia. Micuța Lola nu ştia în franceză decât câteva fraze, dar 
acestea erau patriotice: „On les aura!"..., ,, Madelon, viens!"... Iti venea să plângi. 

Aşa se apleca ea asupra morţii noastre cu încăpățânare, cu impudoare, ca toate femeile dealtfel, de 
îndată ce vine moda de a fi curajos pe socoteala celorlalți. 

Şi eu care-mi descoperisem atâta poftă pentru toate lucrurile care mă îndepărtau de război. Îi cerui în 
mai multe rânduri informații asupra Americii, dar ea nu-mi răspundea decât prin comentarii foarte vagi, 
pretentioase şi voit nesigure, încercând să facă asupra mea o strălucită impresie. 

Numai că eu nu mai credeam acum în impresii. Mă lăsasem o dată minţit de impresii, a doua oară nu mă 
mai lăsam tras pe sfoară. De nimeni. 

Credeam în corpul ei, nu credeam în spiritul ei. O consideram ca pe o fermecătoare învârtită, pe Lola, în 
spatele războiului, în spatele vieţii. 

Trecea peste neliniştea mea cu o mentalitate de „Petit Journal": Pompon, Fanfară, Lorena mea şi mănuşi 
albe... Între timp făceam amor din ce în ce mai des, pentru că o asigurasem că asta o slăbea. Dar ea se bizuia 
mai mult pe lungile noastre plimbări. Eu nu puteam să sufăr plimbările lungi. Dar ea stăruia. 

Vizitam astfel foarte sportiv Bois de Boulogne, câteva ore în fiecare după amiază, făceam „Turul 
lacurilor”. 

Natura este ceva înspăimântător şi chiar aşa, foarte domesticită ca-n Bois, tot îi nelinişteşte într-un fel pe 
adevărații citadini. Aceştia se lasă aici uşor în voia mărturisirilor. Nu există loc mai bun ca Bois de Boulogne, 
umed tot, împrejmuit, uns şi răzuit cum e, în care să-i îmbulzească amintirile, de nestăpânit, pe orăşenii în 
plimbare printre copaci. Lola nu scăpă nici ea de această melancolică şi intimă neliniște. Îmi povestea o mie de 
lucruri aproape sincere, plimbându-ne aşa, despre viata ei de la New-York, despre prietenele dragi de acolo. 

Nu ajungeam să descurc în întregime adevărul din această țesătură complicată de dolari, logodne, 


divorturi, cumpărări de rochii şi de bijuterii de care existenţa ei îmi părea atât de plină. 

Mergeam în ziua aceea spre hipodrom. Mai întâlneam încă printre paragini numeroase trăsuri, copii 
călare pe măgari, şi alții stârnind praful şi maşini ticsite de cei veniţi în permisie care, fără încetare, în viteză, 
căutau femei libere pe micile alei, între două trenuri, stârnind şi mai mult praf, grăbiţi să cineze şi să facă 
dragoste, nelinistiti, băloşi, la pândă, haituiti de ora implacabila şi de dorinţa de-a trăi. Transpirau de pasiune şi 
de căldură. 

Parcul era mai puţin îngrijit, ca de obicei, părăsit într-un suspense administrativ. 

— Trebuie sa fi fost tare frumos pe aici înainte de război!... observa Lola. Elegant!... Povesteşte-mi, 
Ferdinand!... Cursele de aici?... Erau ca la noi la New-York? 

La drept vorbind, nu fusesem niciodată la curse înainte de război, dar inventam pe loc ca s-o distrez o 
sută de detalii colorate pe acest subiect, ajutându-mă de ceea ce mi se povestise şi mie, în stânga şi în dreapta. 
Rochiile... Elegantele... Cupeurile strălucitoare... Plecarea... Trompetele vioaie şi hotărâte... Saltul peste râu... 
Preşedintele Republicii... Febra unduitoare a pariurilor... 

Îi plăcu atât de tare descrierea mea ideală că povestirea ne apropie. Începând din acest moment Lola 
crezu că descoperise cel puţin un gust comun amândurora, cel al serbărilor mondene. Mă sărută chiar spontan 
de emoție, ceea ce i se întâmpla rar, trebuie să recunosc. Şi apoi melancolia modelor de altădată o învălui. 
Fiecare plânge în felul lui timpul care trece. Lola prin modele ce muriseră zărea fuga anilor. 

— Crezi oare, Ferdinand, întreba ea, că vor mai fi curse pe acest câmp? 

— Când se va termina războiul, fără îndoială, Lola... 

— Dar nu-i sigur, nu-i aşa?... 

— Nu, nu-i sigur... 

Posibilitatea de-a nu mai exista niciodată curse la Longchamps o dezamăgea. Tristetea lumii îi cuprinde 
pe oameni cum poate, dar până la urmă se pare că reuşeşte aproape întotdeauna. 

— Gândeşte-te că ar mai putea dura mult războiul, Ferdinand, ani întregi, de exemplu... Atunci va fi prea 
târziu pentru mine... să mă mai întorc aici... Mă înţelegi, Ferdinand?... Îmi plac atât de mult locurile frumoase 
ca astea de pe aici... foarte mondene... foarte elegante... Va fi prea târziu... Pentru totdeauna prea târziu... 
poate... O să fiu bătrână atunci, Ferdinand... când se vor relua serbările... Voi fi bătrână... ai să vezi, Ferdinand, 
va fi prea târziu... Simt că va fi prea târziu... 

Şi iat-o din nou la fel de dezolată, ca şi pentru cele două livre în plus. Îi dădui, ca s-o liniştesc, toate 
speranțele la care mă puteam gândi... Că nu avea în fond decât douăzeci şi trei de ani... Că războiul va trece 
foarte repede... Că frumoasele zile de altădată se vor întoarce... Ca înainte, mai frumoase decât mai înainte... 
Pentru ea, cel putin... Frumuşică cum era... Timpul pierdut îl va recupera fără pagubă!... Omagiile... Admiratiile 
nu-i vor lipsi atât de curând... Se prefăcu a-şi uita necazul ca să-mi facă plăcere. 

— Mai mergem? întreba ea. 

— Nu trebuie să slabesti? 

— A, da, e adevărat, uitasem... 

Părăseam Longchamps-ul, copiii plecaseră de prin împrejurimi. Nimic, decât praful. Fermisionarii îşi 
mai urmăreau Fericirea, dar acum în afara pădurii, hăituită cum era, Fericirea, între terasele de la Port Maillot. 

Mergeam de-a lungul malurilor spre Saint-Cloud invaluiti de haloul dansant al brumelor de toamnă. 
Aproape de pod câteva şlepuri atingeau cu vârfurile copacii, adânc înfundate în apă sub greutatea cărbunelui 
încărcat până la bordură. 

Imensul evantai de verdeață al parcului se desfăcea deasupra grilelor. Copacii aceştia au dulcea 
amploare şi forța marilor vise. Numai că eu nu mai credeam în copaci de când trecusem prin capcanele lor. Un 
mort în spatele fiecărui copac. Aleea centrală urca între două rânduri de trandafiri spre fântâni. Lângă chioşc, 
bătrână doamnă care vindea sifon părea să adune încet toate umbrele serii în jurul fustei ei. Mai departe, pe 
drumurile învecinate, fluturau marile cuburi şi dreptunghiuri din pânze întunecate ale barăcilor unui bâlci pe 
care războiul îl surprinsese în toi şi peste care-şi prăbuşise brusc liniştea. 

— Uite, e un an de când s-au dus! ne aminti bătrâna vânzătoare. Acum nu mai trece aproape nimeni pe 
aici... Eu ce mai vin, din obişnuință... Ce de lume mai era pe aici! 

Nu intelesese în rest nimic bătrâna din ceea ce se petrecuse, decât atât, Lola vru să trecem pe lângă 
aceste corturi goale, ciudată, tristă dorință mai avea şi ea. 

Numărarăm vreo douăzeci, cele lungi, împodobite cu oglinzi, cele mici, mult mai numeroase, pläcintärii 
de bâlci, loterii, chiar un mic teatru, totul bătut de vânt; între copaci, răspândite peste tot, barăci, una din ele, 
spre aleea centrală, nu mai avea nici draperiile obişnuite, descoperită ca un vechi mister răsuflat. 

Se încovoiau deja spre frunze şi noroi, corturile. Ne-am oprit lângă ultimul, mai aplecat decât altele, 
care se legăna pe tarusi în bătaia vântului, ca un vas cu pânzele înnebunite, gata să-şi rupă ultima parâmă. Se 


clătina pânza din mijloc, se smucea în vântul întețit, se vanzolea spre cer, deasupra acoperişului. Pe frontonul 
barăcii se putea citi vechiul ei nume în verde şi roşu; era baraca unui tir: Standul Naţiunilor se numea. 

Nimeni pe acolo s-o păzească. Trăgea poate acum lângă ceilalți, proprietarul, lângă clienți. 

Câte gloanţe primiseră micile ținte din dugheană! Ciuruite de punctulete albe! O nuntă de bâlci era ţinta: 
în primul rând, din zinc, mireasa cu florile, vărul, militarul, mirele cu un bot mare roşu, şi apoi, în rândul al 
doilea, alti invitați, pe care probabil că-i omorâseră de mai multe ori cand bâlciul era in toi. 

— Sunt sigură că trebuie să tragi foarte bine, Ferdinand! Dacă ar mai fi bâlci m-aş lua la întrecere cu 
tine!... Nu-i aşa că tragi bine, Ferdinand? 

— Nu, nu prea trag bine... 

Pe ultimul rând, în spatele nunţii, grosolan zugrăvită, Primăria cu drapelul ei. Probabil că se trăgea şi în 
Primărie pe când mai funcționa, în ferestre, care se deschideau atunci cu un zgomot sec de sonerie, se trăsese 
chiar şi în micul drapel de tablă şi apoi în regimentul care defila în pantă, alături, întocmai ca al meu, cel din 
piața Clichy, numai că acesta de aici stătea furişat printre pipe şi balonaşe, în toate au tras cât au putut, astăzi 
trăgeau în mine, ieri, mâine. 

— Şi în mine se trage, Lola! nu m-am putut stăpâni să nu-i strig. 

— Hai, să mergem! îmi zise atunci... Spui prostii, Ferdinand, şi o să mai şi răcim. 

Coborârăm spre Saint-Cloud pe aleea centrală, Regala, ferindu-ne de noroi, ea mă ţinea de mână, mâna 
ei era mica de tot, dar nu mai puteam acum să mă gândesc la altceva decât la nunta de zinc de la standul de 
acolo, pe care-l părăsisem în întunericul aleei. Uitasem chiar s-o mai sărut pe Lola, era peste puterile mele. 
Aveam un sentiment ciudat. Chiar din acel moment, cred, capul meu a devenit atât de greu de potolit cu toate 
gândurile lui. 

Când ajunserăm la podul de la Saint-Cloud se întunecase de-a binelea. 

— Ferdinand, vrei să cinäm la Duval? Ştiu că tie-ti place mult acolo... O să-ţi mai schimbe gândurile... 
Întâlneşti întotdeauna acolo multă lume... Numai dacă nu vrei să cinezi la mine în cameră? — Era pe scurt, tare 
grijulie în seara aceea. 

Ne hotărârăm în cele din urmă pentru Duval. Dar abia ne-am aşezat la masă, că locul mi se păru smintit. 
Toţi aceşti oameni aşezaţi roată-mprejurul nostru îmi dădură impresia că nu aşteaptă nici ei, la fel ca mine, 
decât să-i asalteze gloantele din toate părțile în timp ce mâncau. 

— Plecati cu toții! i-am prevenit. Carabaniti-va! Or să vă împuşte! Or să vă omoare! Or să ne omoare pe 
toti!... 

M-au dus la hotelul Lolei in cea mai mare grabă. Vedeam peste tot acelaşi lucru. Toţi oamenii care se 
perindau pe culoarele hotelului Paritz mi se părea că vor fi împuşcaţi, şi funcționarii din spatele ghişeului celui 
mare, şi ei tocmai pentru asta făcuţi, şi tipul de jos de la hotelul Paritz, cu uniforma lui albastră ca cerul şi aurită 
ca soarele, portar îl numeau, şi apoi militarii şi ofițerii plimbäreti, generalii, mai putin frumoşi decât el, desigur, 
dar tot în uniformă oricum, pretutindeni un tir imens, din care nu vom mai scăpa nici unii, nici alții. Nu mai era 
de glumă. 

— Or să tragă! strigam cât mă tinea gura în mijlocul marelui salon. Or să tragă! Fugiti cu totii!... 

Am strigat apoi pe fereastră acelaşi lucru. Apucat rău. Un scandal în toată regula. „Bietul soldat!" se 
zicea. Portarul m-a dus la bar uşurel, din amabilitate. Mi-a dat să beau şi am băut mult, şi apoi în sfârşit au venit 
şi jandarmii să mă ia, ei ceva mai brutali. La Standul Naţiunilor erau şi jandarmi, îi văzusem. Lola mă sărută şi- 
i ajută să mă ducă cu cătuşele lor. 

Şi m-am îmbolnăvit atunci, agitat, înnebunit, au explicat ei la spital, de frică. Era posibil. Cel mai bun 
lucru de făcut, nu-i aşa, cât eşti pe lume, e să scapi. Bun, nebun, de frică sau nu. 


S-au iscat vorbe. Unii au spus: „Băiatul ăsta e un anarhist, să-l împuşcăm deci şi imediat, acum e 
momentul, nu-i de soväit, nu trebuie tărăgănat, pentru că e razboi!"... Dar erau alții mai răbdători, care vroiau 
numai să fiu sifilitic şi sincer nebun şi să mă închidă prin urmare până la venirea păcii, sau cel puţin câteva luni, 
pentru ca ei, inteleptii, cu mintea întreagă, cum ziceau, să mă îngrijească în timp ce războiul l-ar face ei singuri. 
Dovada că nimic nu-ți trebuie, în afara unui neruşinat tupeu, ca să fii crezut rezonabil. Cand ai un asemenea 
tupeu, e de ajuns, totul iti este permis, absolut totul, majoritatea e de partea ta şi doar majoritatea decretează 
cine e nebun şi cine nu. 

Totuşi diagnosticul meu rămânea foarte suspect. Autoritățile hotărâră deci să fiu pus sub observație un 
timp. Scumpa mea prietenă Lola primi permisiunea de a-mi face câteva vizite, şi la fel mama. Asta era tot. 

Eram gazduiti noi, răniții, cu tulburări mintale, într-un liceu din Issy-les-Moulineaux, organizat tocmai 
cu scopul de-a primi şi forţa la mărturisiri mai lin sau mai brutal, după caz, pe soldaţii de felul meu, al căror 


ideal patriotic era ori numai compromis, ori foarte bolnav. Nu ne tratau deloc rău, dar te simteai totuşi mereu 
spionat de un personal de infirmieri tacuti şi dotați cu nişte urechi enorme. 

După ce te supuneau un oarecare timp acestei supravegheri, plecai de acolo discret ca să te duci fie spre 
azilul de alienati, fie pe front, fie, destul de des, in fata plutonului de execuție. 

Ma intrebam mereu care dintre amicii adunati in aceste localuri dubioase, vorbind in soapta in sala de 
mese, erau gata să devină nişte fantome. 

Lângă grilaj, la intrare, într-un mic pavilion, locuia portăreasa, cea care ne vindea zaharicale, portocale 
si ce-ţi mai trebuia ca să-ţi cosi nasturii la loc. Ne mai vindea pe deasupra plăceri. Pentru subofiteri era zece 
franci partida de amor, oricine putea cumpăra. Numai să nu te fi lăsat prada confidentelor care se fac cu multă 
uşurinţă în acele momente. Te puteau costa scump asemenea expansiuni. Ceea ce mărturiseai, ea repeta, cuvânt 
cu cuvânt, medicului şef şi totul trecea în dosarul pentru Consiliul de război. Părea dovedit că făcuse să fie îm- 
puscati, datorită mărturisirilor, un caporal de spahii ce nu avea nici douăzeci de ani şi un rezervist de la geniu 
care inghitea cuie pentru a-şi provoca dureri de stomac şi încă un alt isteric care-i povestise cum îşi pregătea 
crizele de paralizie pe front... Mie, ca să mă încerce, îmi propuse într-o seară livretul unui tată de familie, cu 
şase copii, care murise, zicea ea, şi care mi-ar fi putut servi, din cauza mobilizărilor din spatele frontului. Era pe 
scurt, o vicioasă. În pat, de exemplu, o bogăţie de femeie, şi ori de câte ori te întâmplai la ea, ştia să te mul- 
tumeascä. O târfă adevărată, şi aşa şi trebuia să fie ca să te poată bucura. În această harababură din spatele 
frontului, curvăsăria era, oricum, ca piperul într-un sos bun, e indispensabil şi leagă. 

Clădirile liceului dădeau înspre o terasă largă, aurită vara în mijlocul copacilor, de unde puteai descoperi 
magnific Parisul, într-o luminoasă perspectivă. Acolo ne aşteptau, joia, vizitatorii noştri şi Lola printre ei, 
neuitând să-mi aducă regulat prăjituri, sfaturi şi țigări. 

Pe doctorii noştri îi vedeam în fiecare dimineață. Ne interogau cu bunăvoință, dar nu stiai niciodată ce 
gândesc în realitate. Plimbau în jurul nostru, pe feţele lor întotdeauna prietenoase, condamnarea noastră la 
moarte. 

Multi dintre bolnavii care se aflau acolo sub observație ajungeau, mai emotivi decât alții, în aceasta 
ambiantä dulceagă, la o asemenea stare de disperare, că se sculau noaptea şi, în loc să doarmă, măsurau 
dormitorul în lung şi-n lat, protestau cu voce tare împotriva propriei lor nelinişti, crispati între speranţă şi 
disperare ca pe o poală şubredă de munte. Se chinuiau aşa zile în şir şi-ntr-o seară îşi dădeau drumul la vale şi 
mergeau să mărturisească necazul lor medicului şef. Pe aceştia nu-i mai vedeai niciodată. Nici eu nu eram mai 
liniştit. Dar când eşti slab te întăreşti, despuind pe oamenii de care te temi cel mai mult de ultimul rest de 
prestigiu pe care mai esti încă tentat să li-l acorzi. Trebuie să înveţi să-i vezi aşa cum sunt, adică mai rai decât 
sunt din toate punctele de vedere. Asta te usureazä, te eliberează şi te apără cum nici nu-ţi poţi închipui. Iti dă o 
personalitate în plus. Şi atunci sunteți doi. 

Începând din acest moment faptele lor nu mai au pentru tine acea murdară atracţie mistică care te 
släbeste şi te face să-ţi pierzi timpul, iar comedia lor nu este deloc mai plăcută şi mai necesară progresului tău 
intim decât cea a unui porc. 

Lângă mine, vecin de pat, dormea un caporal, angajat şi el voluntar. Profesor înainte de luna august într- 
un liceu din Touraine, unde preda, mă informă, istoria şi geografia. După câteva luni de război, se dovedise a fi 
un hot fără pereche, profesorul. Nu-l puteai împiedica să fure din convoiul regimentului său conserve, din fur- 
goanele Intendentei, din rezervele Companiei, şi de peste tot de unde mai găsea. 

Esuase cu noi acolo, vag destinat Consiliului de război. Totuşi, cum familia se incapatana să dovedească 
precum că obuzele îl năuciseră, instructia îi amâna judecata de la o lună la alta. Nu prea vorbea cu mine. 
Petrecea ore-n şir pieptănându-şi barba, iar când îmi vorbea, vorbea mereu despre acelaşi lucru, despre mijlocul 
pe care-l descoperise ca să nu-i mai facă nevesti-sii copii. Era nebun cu adevărat? Când lumea se întoarce cu 
susu-n jos şi când devii nebun, numai întrebând de ce vor să te omoare e evident că poţi trece drept nebun cu 
foarte multă uşurinţă. Si totuşi cât trebuie să te straduiesti, şi ce magnifice eforturi de imaginație se produc în 
anumite creiere când e vorba să treci drept nebun spre-a evita marele măcel. 

Hotărât, tot ce e mai interesant se petrece-n umbră. Nu ştii nimic din adevărata istorie a omenirii. 

Princhard se numea acest profesor. Ce putea oare inventa el pentru a-şi salva carotidele, plămânii şi 
nervii lui optici? Iată întrebarea esențială, cea pe care ar fi trebuit să ne-o punem între noi, oamenii, pentru a 
rămâne strict umani şi practici. Dar eram departe de asta, bâjbâind într-un ideal de absurditati, ingraditi de 
pornirile eroice şi smintite, şoareci parjoliti, deja, încercam innebuniti să ne salvăm de pe vasul de foc, dar nu 
aveam nici un plan comun de ansamblu, nici o încredere unii în alţii. Nauciti de război, noi eram nebuni. Într-un 
fel nou: de frică. Faţa şi reversul războiului. 

Nutrea totuşi pentru mine, trăind alături acest delir comun, o oarecare simpatie, acest Princhard, 
suspectându-mă, desigur. 


Acolo unde ne aflam, sub firma care ne găzduia, nu putea exista nici prietenie, nici încredere. Fiecare 
lăsa să se-nteleagä numai ceea ce credea că-i este favorabil pentru a-şi salva propria-i piele, pentru că totul sau 
aproape totul era repetat de denuntatorii la pândă. 

Din când în când, unul dintre noi dispărea, asta însemna că dosarul lui fusese constituit, că afacerea avea 
să se termine la Consiliul de război, la Batalionul disciplinar, sau pe front şi pentru cei mai favorizați de soartă 
la Azilul de la Clamart. 

Alţi războinici dubioşi soseau, mereu, din toate armele, foarte tineri sau aproape bătrâni, înspăimântați 
sau fanfaroni peste măsură, nevestele sau mamele îi vizitau, cu copiii lor mici, cu ochii beliti, joia. 

Toată această lume plângea din abundență, în vorbitor, mai ales seara. Neputinta lumii venea să plângă 
acolo, când femeile şi copiii plecau, pe culoarul livid sub lumina gazului, la sfârşitul vizitei, târându-şi 
picioarele. Nu erau decât o turmă de plangareti dezgustatori, numai atât. 

Pentru Lola, să vină să mă vadă în acest soi de închisoare era tot o aventură. Noi doi nu plângeam. 
Secase izvorul lacrimilor noastre. 

— E adevărat, eşti chiar nebun, Ferdinand? mă întrebă ea într-o joi. 

— Sunt! märturisii eu. 

— Te vor trata aici? 

— Nu se tratează frica, Lola. 

— Ti-e chiar aşa de frică? 

— Mai mult chiar, Lola, atât de frică, că dacă aş muri de moartea mea cea bună, mai târziu, nu vreau în 
nici un fel să mă ardă! Aş vrea să fiu îngropat în pământ, să putrezesc în cimitir, liniştit, acolo, gata să reînviu 
poate... Nu se ştie niciodată! În timp ce dacă m-ar face cenuşă, Lola, înţelegi tu, totul s-ar termina, absolut totul. 
Un schelet, oricum ar fi, mai seamănă puţin a om... E oricând mai pregătit să reînvie decât cenuşa... Cenuşa, s-a 
terminat! Ce crezi?... Atunci, nu-i aşa, războiul... 

— O! Atunci esti las din cap până-n picioare, Ferdinand! Respingätor ca un şobolan... 

— Da, foarte las, Lola, refuz războiul cu toate ale lui... Nu-l bagatelizez... Nu mă resemnez... Nu mă 
plang pe mine... Îl refuz categoric, cu toţi oamenii lui, nu vreau să am de-a face nici cu el, nici cu ei. Fie ei nouă 
sute nouăzeci şi cinci de milioane şi eu unul singur, tot nu vor avea dreptate, dreptatea e de partea mea, pentru 
că eu sunt singurul care ştie ce vrea: nu mai vreau să mor. 

— Dar e imposibil să refuzi războiul, Ferdinand! Numai nebunii şi laşii refuză războiul când Patria e în 
pericol!... 

Când descoperi până la ce punct puteam să mă laud cu ruşinoasa mea stare, încetă să mai creadă că aş fi 
câtuşi de putin de plans. Mă înfieră cu disprețul ei, definitiv. 

Hotari să mă părăsească pe loc. Era prea mult. Conducând-o până la portita sanatoriului în acea seară, 
nu mă mai sărută... 

Desigur îi era imposibil să admită că un condamnat la moarte nu primise în acelaşi timp şi vocația 
pentru asta. Când îi cerui noutăţi despre clătitele noastre, tot la fel, nu-mi răspunse. 

Întorcându-mă în cameră îl găsii pe Princhard în fata ferestrei încercându-și ochelarii împotriva luminii 
de gaz, în mijlocul unui cerc de soldaţi. Era o idee care-i venise, ne explica el, pe malul mării, în vacanţă şi 
pentru că era vară acum, vroia să-i poarte în timpul zilei, in parc. Acest parc era imens şi foarte bine 
supravegheat dealtfel de grupele de infirmieri vigilenti. A doua zi deci Princhard insistă să-l însoțesc până la 
terasă ca să-şi încerce frumoşii ochelari. Lumina după-amiezii îl învăluia splendid pe Princhard, apărat de 
ochelarii lui opaci; observai că are nasul aproape transparent în jurul nărilor şi că respiră precipitat. 

— Prietene, îmi mărturisi el, timpul trece şi nu lucrează pentru mine... Constiinta mea este inaccesibilă 
remuşcărilor, sunt liber, mulțumesc lui Dumnezeu! de asemenea sfiiciuni... Nu crimele se pedepsesc în aceasta 
lume... S-a renunţat de mult... Gafele contează... Şi cred că eu am comis una... De neiertat... 

— Furând conserve? 

— Da, inchipuie-ti, am crezut că-i deosebit de inteligent! Ca să mă sustrag războiului şi în acest fel, 
ruşinos, dar trăind încă, să mă întorc într-un timp de pace aşa cum te întorci, extenuat la suprafaţa mării, după 
un lung plonjon în adâncuri... Eram cât pe-aci să reuşesc... Numai că războiul durează, evident, prea mult... Nu 
se mai nasc pe măsură ce el se lungeste, indivizi suficient de dezgustatori pentru a dezgusta Patria... Ea a 
început să accepte toate sacrificiile, de oriunde ar veni ele, toate hoiturile, Patria... A devenit infinit de 
indulgentă în alegerea martirilor săi, Patria! În prezent, nu mai există soldat nedemn să poarte armele si nici, 
mai ales, să moară sub arme şi prin arme... Vor face, ultima noutate, din mine un erou. Probabil că nebunia 
masacrelor este peste măsură de imperioasă, ca să te apuci să ierti furtul unei cutii de conserve! Ce zic eu? Să-l 
uiţi! Desigur, avem obiceiul să admirăm zilnic mari bandiți, a căror opulenţă lumea întreagă o venerează 
împreună cu noi şi a căror existenţă se dovedeşte de îndată ce o cercetezi mai îndeaproape, a fi o perpetuă crimă 


reînnoită în fiecare zi, dar aceşti oameni se bucură de glorie, de onoruri şi de putere, hotiile lor sunt consacrate 
de legi, în timp ce oricât de departe ai căuta în istorie — şi ştii că o cunosc foarte bine — totul demonstrează că un 
biet găinar şi mai ales un hot de alimente neînsemnate cum ar fi o bucată de pâine, de slănină, sau un bot de 
brânză, atrage asupra sa, fără putință de scăpare, oprobriul indiscutabil, renegarea categorică a societăţii, 
pedepsele majore, dezonoarea automată, ruşinea de neispăşit, şi asta din două motive, mai întâi pentru că 
autorul unor asemenea hoţii e în general un sărac şi pentru că starea lui implică în ea însăşi o ruşine esențială şi 
apoi pentru că actul său comportă un soi de tăcut reproş făcut comunităţii. Furtul săracului devine o malitioasa 
reluare în posesie individuală a ceea ce-i aparține, mă înţelegi? Unde am ajunge? Aşa că represiunea miilor de 
pungaşi se execută sub toate climatele, bagă de seamă, cu o rigoare extremă, nu numai ca un mijloc de apărare 
socială, dar mai ales ca o recomandare servită tuturor nefericitilor să stea la locul lor şi în casta lor, nevoiaşi, 
bucuroşi resemnati să crape la nesfârşit de-a lungul secolelor de mizerie şi de foame... Până acum totuşi le 
rămânea micilor pungaşi un avantaj în Republică, acela de-a fi privaţi de onoarea de-a purta arme patriotice. 
Dar începând de mâine, această stare de lucruri se va schimba, îmi voi relua locul începând de mâine, eu, 
hoţul... locul meu în armată... Aşa sunt ordinele... Acolo sus s-a hotărât să se şteargă cu buretele, ceea ce 
numesc ei „momentul meu de rătăcire" şi asta, bagă bine de seamă, pe considerentul a ceea ce mai numesc ei 
„onoarea familiei" mele. Ce bunătate! Te întreb, prietene, oare familia mea o să servească de ţintă şi 
strecurătoare gloantelor franceze şi nemtesti, amestecate?... Numai eu singur, nu-i aşa? Şi când voi fi mort, 
onoarea familiei mele o să mă reînvie? Uite, parcă-mi văd familia, odată războiul trecut... Cum trec toate. Vesel 
topäindu-mi familia pe gazonul verii ce s-a întors, parcă o văd, în duminicile frumoase... Totuşi numai la trei 
picioare dedesubt, eu, tăticul, foşgăind de viermi şi mai infect decât un kilogram de rahat de 14 iulie, voi putrezi 
cu toate cărnurile mele dezolate... Să îngraşe brazdele agricultorului anonim, acesta este adevăratul viitor al 
soldatului! Ah! Prietene! Lumea asta nu-i decât o enormă antrepriză ca să te zvârle dincolo! Eşti încă tânăr. Fie 
ca aceste minute pătrunzătoare să conteze cât ani întregi! Ascultă-mă bine, prietene, şi nu mai lăsa să treacă 
acest semn capital cu care sunt împodobite toate ipocriziile ucigaşe ale Societăţii noastre, fără să te pătrunzi 
bine de însemnătatea lui: „înduioşarea asupra sorții, asupra condiției celui nenorocit"... V-o spun vouă, oameni 
buni, celor batjocoriti de viata, celor bătuţi, jefuiti, nädusitilor din totdeauna, vă previn, când mai marii lumii 
încep să vă iubească, înseamnă că vor să facă din voi carne de tun. Acesta e semnul... E infailibil. Începe cu 
dragoste. Ludovic al XIV-lea cel putin, aduceti-vä aminte, nu se sinchisea absolut deloc de bunul popor, cât 
despre Ludovic al XV-lea la fel. Se ştergea la cur cu el. Nu se trăia bine, în timpurile acelea, desigur, săracii n- 
au trăit bine niciodată, dar nu se puneau să-i măcelărească cu incapatanarea şi îndârjirea pe care o găseşti la 
tiranii nostri de astăzi. Nu există hodină pentru cei mici, ţi-o spun, decât atunci când sunt dispretuiti de cei mari 
care nu se pot gândi la popor decât din interes şi din sadism... Filozofii sunt aceia, bagă bine de seamă cât mai 
stăm pe aici, care au început să spună poporului tot soiul de poveşti... Lui, care nu cunoştea decât catehismul... 
Au început, proclamară ei, să-l educe... Ah! Aveau o mulţime de adevăruri să-i descopere! Cât de frumoase şi 
noi! Cum mai luceau! Rămâneai uluit! Asta e! A început să zică bunul meu popor, asta aşa e! întocmai! Să 
murim cu toţii pentru asta! El nu cere niciodată decât să moară, poporul! Aşa e el! „Trăiască Diderot" au răcnit 
şi apoi „Bravo Voltaire"! Iată cel putin nişte filozofi adevăraţi! Să mai trăiască şi Carnot', cel care organizează 
atât de bine victoriile! Trăiască lumea întreagă! lată cel putin nişte băieţi buni care nu-l lasă pe acest bun popor 
să moară în ignoranță şi fetişism. Îi arată drumul Libertăţii! îl emancipează! Fără întârziere! Mai întâi toată 
lumea să ştie să citească jurnalele! Asta e salvarea! Dumnezeii lor! Şi repede! Nici un analfabet! Nu ne mai 
trebuie! Numai soldati-cetateni! Să voteze! Să citească! Să se bată! Să mărşăluiască! Să trimită bezele! Cu acest 
regim, curând bunul meu popor fu gata copt! Atunci, nu-i aşa, entuziasmul de a fi liber trebui să servească la 
ceva, nu-i aşa! Danton nu era elocvent de florile părului. Prin câteva discursuri foarte bine simţite, din cele care 
se mai aud şi astăzi, ţi-a mobilizat bunul lui popor cât ai zice peste! Şi fu prima plecare a primelor batalioane de 
emancipati frenetici! Primii alegători prostiti şi dräpäluiti pe care Dumouriez’ i-a dus să fie gäuriti în Flandra! 
Pentru el însuşi, Dumouriez, venit prea târziu la acest joc idealist cu totul nou, a preferat în cele din urmă banii 
şi a dezertat; fu ultimul nostru mercenar... Soldatul gratuit era ceva nou... Atât de nou că Goethe, cât era el de 
Goethe, sosind la Valmy a rămas cu ochii beliti. În fata acestor cohorte zdrentäroase şi entuziaste care veniseră 
de bună voie să se lase măcelărite de regele Prusiei, întru apărarea ineditei ficțiuni patriotice, Goethe trăi senti- 


' Carnot (Lazare), membru al Convenţiei şi matematician francez, născut la Nolay (1753-1823). Este unul 
dintre creatorii geometriei moderne. Membru al Comitetului salvării publice, a creat cele paisprezece armate ale 
Republicii şi a conceput toate planurile campaniei; a fost supranumit Organizatorul victoriei. A fost exilat în 
timpul Restauratiei ca regicid. (n. tr.) 

? Dumouriez (Charles François du Périer), general francez născut la Cambrai (1739-1823), ministru al 
Afacerilor străine în 1792. A câştigat bătăliile de la Valmy, Jemmapes şi a cucerit Belgia. Bătut la Neerwinden 
(1793) a fost demis de Convenţie şi a trecut la duşmani (n. tr.). 


mentul că mai avea încă multe de învăţat. Din ziua aceasta, strigă el, după obiceiul geniului său magnific, 
începea o epocă nouă! Mie-mi spui? După aceea, cum sistemul era excelent, începură să fabrice eroi în serie, 
care costară din ce în ce mai puţin, din cauza perfecționării sistemului. Toată lumea îl găsea excelent, Bismarck, 
cei doi Napoleoni, Barrés, şi el, ca si cavalerista Eisa'! Religia drapelardă o înlocui prompt pe cea celestă, nor 
bătrân dezumflat de reformă şi condensat în pusculitele episcopale. Altădată moda fanatică era: „Trăiască Isus! 
La rug cu ereticii!", cam rari si de bună voie, ereticii, oricum. În timp ce acum, aici unde am ajuns, tipetele 
hoardelor: „La spânzurătoare cu laşii! Cu neputincioşii! Alfabetizati prostovani! Cu milioanele, la dreapta!" 
produc vocatii. Cât despre cei ce nu vor să sfâşie, nici să asasineze pe nimeni, pacifiştii imputiti, navaliti peste 
ei şi macelariti-i! Omorâţi-i în diverse feluri şi pe săturate! Smulgeti-le, ca să-i învățați minte, matele din ei, 
ochii din orbite şi anii vieţii lor scârboase! Omorati-i, legiuni, terciuiti-i, insangerati-i, parjoliti-i cu acizi şi toate 
astea pentru ca Patria să devină mai iubită, mai plăcută, mai blândă. Şi dacă mai sunt printre voi cumva 
nespälati care refuză să înțeleagă aceste lucruri divine, n-au decât să meargă să se-ngroape cu ceilalți, dar nu în 
acelaşi loc, ci la capătul cimitirului sub epitaful infam de laşi fără ideal, căci vor fi pierdut nenorocitii dreptul 
magnific la un fir de umbră al monumentului adjudecatar şi comunal ridicat pentru morţii cuviincioşi pe aleea 
centrală şi vor fi pierdut de asemenea dreptul de-a culege ecoul ministrului care va veni într-o duminică să 
urineze la Prefect şi să dea din gură după prânz, deasupra mormintelor... 

Dar din fundul grădinii cineva îl strigă pe Princhard. ÎL căuta de urgență medicul şef prin infirmierul de 
servici. 

— Mă duc, a spus Princhard, şi nu-i mai rămase timp decât să-mi strecoare ciorna discursului pe care-l 
încercase asupra mea o clipă mai înainte. Un truc de cabotin. 

Pe el, pe Princhard, nu l-am mai văzut niciodată. Avea viciul intelectualilor, era neserios. Ştia prea multe 
şi asta îl zăpăcea. Avea nevoie de o mie şi unu de trucuri ca să se-nvioreze, ca să se hotărască. 

E deja departe de noi seara în care el a plecat, dacă stau şi mă gândesc. Mi-aduc bine-aminte totuşi. 
Casele mahalalelor care mărgineau parcul se mai zăriră o clipă, foarte clar, cum se întâmplă cu toate 
lucrurile,înainte de-a le cuprinde înserarea. Copacii creşteau în umbră şi urcau spre cer să-ntâlnească noaptea. 

N-am făcut nimic niciodată ca să aflu veşti de la el, să ştiu cu adevărat dacă a dispărut acest Princhard, 
cum mi se spusese! Dar e mai bine să fi dispărut! 


Veninoasa noastră pace îşi arăta arama încă din timpul războiului. 

Puteai să ghiceşti ce va fi această isterică de pace numai văzând-o agitându-se de pe acum în taverna de 
la Olympia. Jos, în lunga pivniţă dancing, sclipind dintr-o sută de oglinzi, tropäia în praf şi la marea disperare în 
muzica negro-iudeo-saxonă. Britanici şi negri, amestecați. Levantini şi ruşi găseai peste tot, fumând, zbierând, 
melancolici şi cazoni, întinşi pe sofalele vişinii. Aceşti soldaţi de care astăzi abia dacă ne mai aducem aminte au 
prăsit viitorul, lucrul acesta ce creşte încă şi care nu va deveni un biet gunoi decât ceva mai târziu, cu timpul. 

Stârniti de cele câteva ore petrecute la Olympia în fiecare săptămână, mergeam in grup să-i facem o 
vizită lenjeresei-mänusäresei-libräresei noastre, madama Herote din l'Impasse des Beresinas, în spatele 
cafenelei Folies-Bergeres, acum dispărută, unde veneau, însoțiți de fetițe, cätelusi în lesă, să facă pipi. 

Noi veneam să ne căutăm fericirea, pe bâjbâite, fericire pe care toată lumea o ameninţa cu turbare. Ti- 
era ruşine de această poftă, dar trebuia să ţi-o îndeplineşti. E mai greu să renunti la dragoste decât la viata. Iti 
petreci timpul omorând sau adorând în această viata, şi totul în acelaşi timp. „Ie urăsc! Te ador!" Te aperi, te 
conservi; cu orice pret, iti treci viata bipedului din secolul următor, cu frenezie, ca şi cum ar fi peste măsură de 
plăcut să te continui, ca şi cum asta ne-ar face la urma urmei eterni. Dorinţa de-a face dragoste cu orice preţ, aşa 
cum te scarpini. 

Mintal mi-era mai bine, dar situația mea militară rămânea destul de incertă. Mi se dădea voie să ies în 
oraş din când în când. Lenjereasa noastră se numea deci madama Herote. Avea fruntea atât de joasă şi de 
îngustă că la început nu-ți era la îndemână în preajma ei, în schimb buzele îi erau atât de surâzătoare şi de 
cărnoase că nu mai ştiai ce să faci ca să-i scapi. La adăpostul unei volubilitati fără pereche, al unui temperament 
de neuitat, ea ascundea o serie de intenții simple, rapace, pios comerciale. 

Avere se pornise să facă în câteva luni, datorită aliaților şi mai ales pântecului ei. Scăpase de ovare, 
trebuie să vă spun, operată fiind de salpingită anul trecut. Făcu avere datorită acestei castratii eliberatoare. 
Există asemenea infirmitati feminine care se dovedesc providentiale. O femeie care-şi petrece timpul păzindu- 
se mereu de sarcină nu-i decât un fel de impotentă şi nu va avea prea mult succes. 

Bătrânii şi tinerii mai cred, bănuiesc, că se poate face mai uşor amor şi nu prea scump în cämärutele din 
fundul dughenelor unor lenjerese. Asta aşa era, acum vreo douăzeci de ani, dar de atunci multe lucruri nu se mai 


! Cavalerista Eisa — eroină franceză care a luptat în primul război mondial, (n. tr.) 


fac, mai ales dintre cele plăcute. Puritanismul anglo-saxon ne seacă în fiecare zi tot mai mult, el a redus aproape 
la nimic inepuizabila plăcere din cämärutele din fundul dughenelor. Totul tinde spre căsătorie şi corectitudine. 

Madama Herote ştiu să obţină un profit bun de pe urma ultimelor libertăţi pe care le mai apucă de-a face 
amor în picioare şi nu prea scump. Un expert-evaluator de obiecte scoase la licitaţie, fără ocupație, trecu prin 
fata magazinului într-o duminică, intra şi-i tot acolo şi acum. Ramolit fusese el şi aşa şi rămase, nici vorbă. 
Fericirea lor se consuma în tăcere. În umbra ziarelor chemând în delir la ultimele sacrificii patriotice, viaţa, 
strict măsurată, plină de prevedere, continua, chiar mai ingenioasă ca niciodată. Aşa sunt faţa şi reversul, ca 
lumina şi umbra, ale aceleiaşi medalii. 

Expertul madamei Herote plasa în Olanda fonduri pentru amicii lui, cei mai bine informați, şi apoi şi 
pentru madama Herote, de îndată ce devenira intimi. Cravatele, sutienele, şi cămăşile pe care le vindea retineau 
clienţii şi clientele şi mai ales îi ispiteau să revină. 

Un mare număr de întâlniri naționale şi străine avură loc la lumina trandafirie a brise-bisurilor printre 
frazele fără sfârşit ale patroanei a cărei prezenţă voluminoasă, vorbareata şi parfumată până la leşin ar fi putut 
deşuchia pe cel mai rânced dintre hepatici. Din această amestecătură, departe de a-şi pierde capul, îşi trăgea 
beneficiile ei, madama Herote, în bani mai întâi, pentru că-şi punea deoparte dijma cuvenită din vânzările de 
sentimente, apoi ca urmare a faptului că se făcea atâta dragoste în juru-i. Unind cuplurile, dar şi despartindu-le, 
cu o bucurie cel puţin egală, prin bârfe, insinuări, trădări, imagina fericiri şi dureri fără să se descumpănească. 
Intretinea viata pasiunilor. Din asta comerţul ei nu avea decât de câştigat. 

Proust, un strigoi aproape el însuşi, s-a pierdut cu o extraordinară tenacitate în infinita, diluanta 
neseriozitate a ritualurilor şi demersurilor care se încolăcesc în jurul oamenilor de lume, oameni ai golului, 
fantome de dorinti, partuzarzi nehotarati aşteptându-şi mereu un Watteau al lor, căutători fără chef ai unor 
improbabile Cytere. 

Dar madama Herote, populară şi substanțială din fire, era bine înfiptă cu picioarele în pământ prin pofte 
aspre, stupide şi precise. 

Dacă oamenii sunt atât de răi, e poate numai pentru că suferă, dar e lung timpul care separă momentul în 
care au încetat să mai sufere de cel în care devin ceva mai buni. Frumoasa reuşită materială şi pasională a 
madamei Herote nu avusese încă timp să indulceasca predispozitiile ei cuceritoare, rapace. 

Nu era mai rea decât majoritatea comercianților de prin împrejurimi, dar îşi dădea multă osteneală să-ți 
demonstreze contrariul şi atunci ştiai cu cine ai de-a face. Prăvălia nu era doar un loc de întâlnire, ci şi un soi de 
intrare secretă într-o lume de bogăţie şi de lux în care până atunci, cu toată dorința mea, nu pătrunsesem şi din 
care fui dealtfel prompt şi penibil eliminat în urma unei incursiuni furişe, prima şi ultima. 

Parizienii bogați locuiau împreună, cartierele lor, în bloc, formând o felie de tort urban al cărui vârf 
atingea Louvre-ul, în timp ce fundul rotunjit se oprea sub copacii dintre Pont d'Auteuil şi Porte des Ternes. 
Poftim. Felia cea bună a oraşului. Restul nu-i decât mizerie şi bălegar. 

Când treci prin fata caselor celor bogaţi nu remarci mai întâi prea mari diferente fata de alte cartiere, 
doar străzile sunt pe aici un pic mai curate şi atât. Ca să pătrunzi în interiorul caselor acestor oameni, al acestor 
lucruri, trebuie să te incredintezi hazardului sau intimitatii. 

Prin prăvălia madamei Herote puteai să pătrunzi ceva mai mult în această rezervaţie, datorită 
argentinienilor care coborau din cartierele privilegiate pentru a-şi procura de la ea izmene şi cămăşi şi pentru a 
glumi cu frumoasa alesătură de prietene ambitioase, teatrale şi muzicale, bine făcute, pe care madama Herote le 
atrăgea în acest scop. 

La una din ele, eu, care n-aveam nimic de oferit decât tinerețea mea cum se zice, începui să tin mult mai 
mult decât s-ar fi cuvenit. Micuța Musyne, o numeau între ei. 

În pasajul Beresinas, toată lumea se cunoştea de la o prăvălie la alta, ca-ntr-o adevărată mică provincie, 
de ani de zile înghesuiți între două străzi ale Parisului, adică bârfindu-se şi spionandu-se omeneste până la delir. 

În ceea ce priveşte subzistenta, înainte de război, se disputa între comercianți o viață cârpăcită si 
disperant de economă. Între atâtea alte sărmane nevoi se afla şi necazul cronic al acestor prăvăliaşi de a fi 
obligaţi, în penumbra vitrinelor prin care nu putea pătrunde lumina, să aprindă gazul de la ora patru seara. Dar 
îşi rezervau astfel, în schimb, retrasă, o ambianta propice propunerilor delicate. 

Multe dintre prăvălii erau cu toate acestea periclitate din cauza războiului în timp ce dugheana madamei 
Herote, sprijinită de tinerii argentinieni, de ofiţerii cu soldă, şi de sfaturile prietenului expert, era de o 
prosperitate pe care toată lumea în împrejurimi o comenta, vă puteți închipui, în termeni oribil. 

Să băgăm de seamă de exemplu că în această epocă celebrul cofetar de la numărul 112 îşi pierdu brusc 
frumoasele cliente datorită mobilizarii. 

Obişnuitele degustătoare, cu mănuşi lungi, obligate, pentru că li se rechizitionasera caii, să meargă pe 
Jos, nu mai veniră şi nici n-aveau să mai vie vreodată. Cât despre Sambanet, legătorul de note muzicale, îşi 


stăpânea din ce în ce mai greu dorința pe care o avusese dintotdeauna de a sodomiza un soldat. Un asemenea 
curaj într-o seară, picat prost, îl puse rău cu câțiva patrioţi care-l acuzară din capul locului de spionaj. Trebui să- 
şi închidă dugheana. 

Dimpotrivă domnişoara Hermance de la numărul 26 a cărei specialitate fusese până în acea zi un anumit 
articol de cauciuc, avuabil sau nu, s-ar fi descurcat foarte bine datorită împrejurărilor, dacă n-ar fi trecut, 
evident prin toate dificultățile din lume în aprovizionarea cu ,,prezervative" pe care le primea din Germania. 

Pe scurt, singură madama Herote, cu prilejul noii epoci a lenjeriei fine şi democratice, prospera cu 
uşurinţă. 

Se expediau sumedenie de scrisori anonime între prăvălii şi toate foarte pipărate. Madama Herote 
prefera, în ceea ce o privea şi pentru distracţia ei, să le adreseze personajelor sus-puse; chiar şi aici îşi manifesta 
puternica ambiţie care constituia însuşi fondul temperamentului ei. De exemplu, îi trimitea câte una 
Preşedintelui Consiliului, numai pentru a-l asigura că e incornorat, iar Mareşalului Pétain, în englezeşte, cu 
ajutorul dicționarului, ca să-l facă să turbeze. Scrisoarea anonimă? Apă de ploaie! Madama Herote primea în 
fiecare zi un pachetel pe socoteala ei, cu acele scrisori nesemnate şi care nu miroseau deloc bine, vă asigur. 
Rămânea gânditoare, năucită zece minute, dar îşi restabilea repede echilibrul, nu ştiu cum, nu ştiu cu ce, dar 
întotdeauna şi foarte hotărât. neavând în viaţa ei interioară nici un loc pentru îndoială şi cu atât mai puţin pentru 
adevăr. 

Printre clientele şi protejatele sale, o sumedenie de artiste îi soseau mai mult cu datorii decât cu rochii. 
Pe toate madama Herote le sfătuia şi ele erau multumite, între altele şi pe Musyne care mie mi se părea cea mai 
frumuşică dintre toate. Un adevărat înger muzical, o podoabă de violonistă, o podoabă foarte dezghetata totuşi, 
cum dealtfel mi-o şi dovedi mai târziu. Implacabilă în dorința ei de-a reuşi pe pământ şi nu în cer, se descurca în 
momentul când a cunoscut într-un actulet tot ce putea fi mai sic şi mai parizian, azi de mult uitat, la Variétés. 

Apărea cu vioara într-un fel de prolog improvizat, versificat, melodios. Un gen adorabil şi subtil. 

Cu iubirea pe care i-o închinai, timpul meu deveni frenetic şi se scurgea în salturi de la spital până la 
ieşirea teatrului. Nu eram niciodată singurul care o aşteptam, dealtfel. Militari tereştri se întreceau să mi-o 
răpească, aviatori de asemenea, ba mult mai uşor încă, dar întâietatea în seducţie le revenea fără îndoială 
argentinienilor. Comerţul lor cu carne înghețată lua, datorită înmulțirii contingentelor, proporțiile unei forte a 
naturii. Micuța Musyne a profitat cât a putut de aceste zile mercantile. Bine a făcut, argentinienii nu mai există 
astăzi. 

Nu intelegeam. Eram înşelat în toate şi de toată lumea, de femei, de bani, de idei. Înselat si nemulțumit. 
Mi se întâmplă şi acum s-o mai întâlnesc pe Musyne cam la doi ani o dată, sau aproape, ca pe majoritatea 
fiinţelor pe care le-am cunoscut foarte bine altădată. E răgazul care ne trebuie, doi ani, ca să ne dăm seama 
dintr-o ochire sigură ca instinctul, de urâtenia care a împovărat un obraz chiar delicios la vremea lui. 

Rămâi şovăind în fata lui o clipă, şi apoi în cele din urmă îl accepti aşa cum e acum, cu această 
dizarmonie crescândă, ignobilă a întregii figuri. Trebuie chiar să-i surâzi acestei meticuloase şi lente caricaturi 
la care cei doi ani au trudit din greu. Să acceptăm timpul, oglinda noastră. Şi când ne-am regăsit pe de-a- 
ntregul, aşa cum suntem, (ca pe o scrisoare străină pe care eziti s-o primeşti la prima vedere), putem zice că n- 
am greşit calea, că am mers pe drumul cel adevărat, fiecare pe al lui, inevitabilul drum al celor doi ani în plus, 
drumul spre hoit. Asta-i totul. 

Musyne, când o întâlneam astfel, din întâmplare, părea că vrea să fugă de mine cu tot dinadinsul, să mă 
evite, să se-ntoarcă din drum, orice, atât o înspăimântam cu capul meu urât... Miroseam urât, evident, a tot 
trecutul, dar de mine care-i ştiu vârsta de atâta amar de ani, orice ar face tot nu poate scăpa în nici un fel. 
Rămâne aşa nemişcată în faţa existenţei mele ca-n faţa unui monstru. Ea, atât de delicată, se crede obligată să- 
mi pună întrebări grosolane, imbecile, cum ar pune o servitoare prinsă cu ocaua mică. Femeile au fire de 
servitoare. Dar ea poate mai mult joacă aceasta repulsie decât o simte: e şi asta un fel de consolare care-mi 
rămâne. Îi dau eu însumi impresia că sunt murdar. Artist şi eu în felul meu. La urma urmei de ce n-ar fi tot atâta 
artă posibilă în uratenie ca şi în frumuseţe. Rămâne un gen de cultivat, asta-i tot. 

Am crezut mult timp că e proastă micuța Musyne, dar asta nu era decât părerea unui vanitos dat pe usa 
afară. Ştiţi, înainte de război eram cu toții mult mai neştiutori şi mai neghiobi decât astăzi. Nu cunosteam 
despre lume mai nimic în general, în sfârşit, nişte inconstienti... Bietii indivizi ca mine puteau fi cu mult mai 
uşor traşi pe sfoară. Iubirea pentru Musyne cea atât de frumoasă, credeam eu ca trebuia să-mi acorde puteri 
nelimitate şi mai întâi şi mai ales curajul care-mi lipsea, şi toate numai pentru că era atât de frumoasă şi atât de 
bună muziciană, puicuta mea! Dragostea e ca alcoolul, cu cât eşti mai neputincios şi mai beat, cu atât te crezi 
mai puternic şi mai deştept şi mai sigur de drepturile tale. 

Madama Herote, verişoară a numeroşi eroi decedați, nu mai ieşea din fundătura ei decât în ţinută de 
mare doliu; dar nu prea mergea în oraş, decât rar, expertul se arăta a fi destul de gelos. Ne adunam în sufrageria 


din spatele präväliei care, odată cu prosperitatea, luă definitiv înfăţişarea unui salon. Veneam aici ca să stăm de 
vorbă, să ne distrăm, plăcut, convenabil, la lumina gazului. Micuța Musyne, la pian, ne fermeca cu clasici, 
numai cu clasici conform acelor timpuri dureroase. Stăteam aşa după-amieze întregi, unul lângă altul cu ex- 
pertul între noi, legănându-ne secretele, temerile şi speranţele. 

Servitoarea madamei Herote, recent angajată, tinea mult să ştie când se vor hotărî în sfârşit să se 
căsătorească unii cu alţii. În satul ei nu se concepeau uniunile libere. Toţi aceşti argentinieni, ofiţeri, clienţi 
curiosi îi produceau o frică aproape animală. 

Musyne era din ce în ce mai mult acaparată de clienţii sud-americani. În felul acesta, cunoscui până la 
urmă în întregime toate bucătăriile şi pe toţi servitorii acestor domni, tot mergând să-mi aştept iubita in camera 
de oficiu. Valetii acestor domni mă luau dealtfel drept codoş. Şi apoi toată lumea mă luă în cele din urmă drept 
codoş, inclusiv Musyne şi toţi obisnuitii prăvăliei madamei Herote. Nu puteam face nimic. Dealtfel asta trebuia 
să se întâmple mai devreme sau mai târziu, să fiu etichetat. 

Obtinui de la autorităţile militare un alt concediu de convalescenta pe o durată de două luni şi se vorbea 
chiar să fiu reformat. Ne hotărârăm eu şi cu Musyne să locuim împreună la Billancourt. Era doar un pretext ca 
să scape de mine, pentru că profita că stăm departe ca să dea cât mai rar pe acasă. Găsea mereu alte motive ca 
să rămână la Paris. 

Nopțile la Billancourt erau blânde, insufletite uneori de acele copiläresti alarme de avioane şi zepelinuri, 
datorită cărora orăşenii aflau prilejul de-a încerca emoţii justificate. Aşteptându-mi iubita, mă plimbam la 
căderea serii până la podul Grenelle, acolo unde întunericul urca din fluviu până la tăblia metroului, cu 
lampadarele lui înşirate, suspendate în mijlocul nopţii, şi cu fierăria lui enormă care se înfunda bubuind scurt în 
coasta marilor imobile ale cheiului Passy. 

Există anumite locuri ca acestea în oraşe, de o uratenie atât de stupidă că eşti aproape întotdeauna singur 
acolo. 

În cele din urmă Musyne nu se mai întorcea în aşa zisa noastră locuință decât o dată pe săptămână. 
Insotea din ce în ce mai des cântäretele pe la casele argentinienilor. Ar fi putut cânta si şi-ar fi putut câştiga 
existența prin cinematografe, ar fi fost mult mai uşor pentru mine să mă duc s-o iau, dar argentinienii erau 
veseli şi plăteau bine, în timp ce cinematografele erau triste şi plăteau prost. Viaţa toată e făcută din asemenea 
preferinţe. 

Colac peste pupăză se mai ivi, spre nenorocul meu, şi Zeatrul Armatelor. Musyne îşi făcu pe loc o sută 
de relaţii militare la Minister plecând din ce in ce mai des pe front pentru a-i distra pe bietii noştri ostaşi şi asta 
săptămâni în şir. Cânta minuţios armatelor sonata şi adagio-ul în faţa stalurilor Statului-major, bine plasat ca să- 
i vadă picioarele. Soldaţii intarcuiti în trepte în spatele şefilor nu se bucurau decât de ecourile muzicale... 
Petrecea astfel vrând-nevrând nopţi foarte complicate în hotelurile din zona armatelor. Într-o zi mi se întoarse 
foarte veselă de pe front înarmată cu un brevet de eroism, semnat de unul din marii noştri generali, dacă vă 
place. Diploma asta a stat la baza deplinei ei reuşite. 

În colonia argentiniană a ştiut să se facă dintr-o dată foarte populară. O sărbătoriră. Se înnebuneau după 
Musyna mea, violonistă de război atât de delicată! Atât de proaspătă şi carliontata, şi eroină pe deasupra. Aceşti 
argentinieni având recunoştinţa pântecelui închinau marilor noştri şefi una din acele admiratii care nu se găsesc 
pe toate drumurile, şi când Musyne li se întoarse cu documentul autentic, cu botişorul ei frumos, cu degetele ei 
agile şi glorioase, începură s-o iubească care mai de care, pe întrecute, ca să zic aşa. Poezia eroică pune 
stăpânire fără putință de impotrivire pe cei ce nu merg la război şi mai ales pe cei pe care războiul e gata să-i 
îmbogăţească peste măsură. E firesc. 

Ah! Eroismul zurbagiu, să leşini nu alta, zău! Armatorii din Rio îşi ofereau numele şi acţiunile 
drăgălaşei care feminiza atât de dulce, atât de la îndemână, curajul francez şi războinic. Musyne ştiu să-şi 
creeze, trebuie s-o mărturisesc, un mic repertoriu foarte cochet de incidente de război şi care, întocmai ca o 
pălărie hoata, îi veneau de minune. Mă uimea pe mine însumi cu tactul ei şi, trebuie să vă spun, ascultand-o, nu 
eram în materie de minciuni pe lângă ea decât un vulgar simulator. Avea darul de a-şi prezenta gaselnitele intr- 
un fel de distanță dramatică unde totul devenea şi rămânea preţios şi emotionant. Noi combatanții, în chestiuni 
de vorbe goale, eram vulgar de temporali şi precişi, îmi dădui seama brusc. Ea lucra în eternitate, frumoasa 
mea! Trebuie să-l crezi pe Claude Lorrain, prim planurile unui tablou sunt întotdeauna respingătoare şi arta cere 
să situezi interesul operei în depărtări, în inefabil, acolo unde se refugiază minciuna, vis prins asupra faptului, şi 
singura dragoste a oamenilor. Femeia care ştie să țină seama de mizerabila noastră fire ne câştigă uşor 
dragostea, devine repede indispensabila şi suprema noastră speranță. Aşteptăm de la ea să ne conserve iluzoria 
noastră rațiune de a fi, dar tot aşteptând ea poate, în exerciţiul acestei magice funcțiuni, să-şi câştige cu uşurinţă 
existența. Musyne nu scăpă ocazia, din instinct. 

Pe argentinienii ei îi găseai pe lângă Ternes, dar mai ales în marginea cartierului du Bois, în mici hotele 


particulare, bine închise, strălucitoare, unde în acele vremuri de iarnă domnea o căldură atât de plăcută că, 
venind de afară, cursul gândurilor iti devenea brusc optimist, fără voia ta. 

Disperat şi tremurând de teamă, mă angajasem, ca să fie gafa deplină, să merg cât mai des posibil, v-am 
mai spus, să-mi aştept femeia în camera de oficiu. Aşteptam cu răbdare, uneori până dimineaţa, mi-era somn, 
dar gelozia mă tinea treaz, şi vinul alb de asemenea, vin pe care servitorii mi-l ofereau la discreție. Pe stăpânii 
lor argentinieni îi vedeam foarte rar, le auzeam cântecele şi spaniola lor bubuitoare şi pianul care nu se mai 
oprea, dar la care cântau cel mai adesea alte mâini decât cele ale Musynei. Ce-mi făcea oare, în timpul ăsta, 
puicuta cu mâinile? 

Când mă întâlnea dimineaţa in fata uşii, se strâmba văzându-mă. Eram natural în vremea aceea ca un 
animal, nu vroiam să-mi las frumoasa şi gata, ca pe un os. 

Iti pierzi cea mai mare parte a tinereţii din cauza gafelor. Era evident că iubita mea mă va părăsi curând 
şi pentru totdeauna. Încă nu învăţasem că existau două lumi foarte diferite, cea a bogatilor şi cea a săracilor. Mi- 
au trebuit ca atâtor altora douăzeci de ani şi războiul, ca să învăţ să stau la locul meu, să întreb de prețul 
lucrurilor şi al ființelor înainte de a le atinge, şi mai ales înainte de a le iubi. 

Încălzindu-mă aşadar în oficiu cu tovarășii mei servitorii, nu intelegeam că deasupra capului meu 
dansau zeii argentinieni, ar fi putut fi şi nemți, francezi, chinezi, nu asta avea importanţă, dar zei, bogaţi, iată ce 
trebuia să înțeleg. Ei deasupra cu Musyne, eu dedesubt cu nimic. Musyne se gândea serios la viitorul ei; prefera 
atunci să şi-l facă alături de un zeu. Şi eu bineînţeles mă gândeam la viitorul meu, dar într-un fel de delir, pentru 
că tot timpul, în surdină, mi-era frică că voi fi ucis în război şi frică să nu crap de foame în timp de pace. 
Moartea mă amânase şi eram îndrăgostit. Un coşmar. Nu prea departe de noi, la mai puţin de o sută de kilo- 
metri, milioane de oameni curajoşi, bine înarmați, bine instruiți, mă aşteptau să-mi facă de petrecanie şi fran- 
cezii mă aşteptau şi ei să-mi pună pielea pe bat, dacă nu vroiam să mi-o las găurită de cei din fata. 

Există pentru cel sărac în lumea asta două feluri mari şi late de a o mierli, fie prin indiferența absolută a 
semenilor lui în timp de pace, fie prin pasiunea criminală a aceloraşi în timp de război. Dacă încep să se 
gândească la tine, numai şi numai la torturarea ta se gândesc ceilalți, la nimic altceva. Nu-i interesezi decât 
sângerând, bestiile! Princhard avusese dreptate în această privinţă. În iminenta abatorului nu speculezi prea 
mult asupra a ceea ce va fi viitorul tău, nu te gândeşti decât să iubeşti de-a lungul celor câteva zile care ti-au 
mai rămas, acesta fiind singurul mijloc de a-ţi uita un pic trupul, pe care-l vor beli de sus în jos. 

Pe când Musyne îmi scăpa, eu mă credeam un idealist, aşa se numesc bietele instincte proprii învăluite 
în vorbe mari. Permisia mi se apropia de sfârşit. Jurnalele chemau pe front pe toţi cei in stare să se bată, şi 
bineînţeles înainte de toate, pe cei care nu aveau relaţii. Devenise oficială ideea că nu mai aveai voie să gândeşti 
decât la câştigarea războiului. 

Musyne ca şi Lola dorea foarte tare să mä-ntorc zor-nevoie pe front şi să rămân acolo, şi cum nu prea 
păream grăbit, se hotari să bruscheze lucrurile, ceea ce nu era totuşi în obiceiul ei. 

Într-o seară când, printr-o excepţie, ne întorceam împreună la Billancourt, iată că se dă alarma si toţi 
oamenii din clădirea noastră se precipită spre pivniţă în onoarea nu ştiu cărui zepelin. 

Aceste mărunte panici în timpul cărora un cartier întreg în pijama îndărătul unei lumânări dispărea 
cotcodacind în adâncuri pentru a scăpa de un pericol aproape în întregime imaginar, dădeau măsura 
îngrijorătoarei neseriozitati a acestor ființe, când găini speriate, când oi neghioabe şi supuse. Asemenea 
monstruoase inconsistente sunt capabile să dezguste pentru totdeauna pe cel mai răbdător, pe cel mai tenace 
dintre sociofili. 

De la primul tignal de alarmă, Musyne uita că tocmai 1 se descoperise atâta eroism la Teatrul Armatelor. 
Mă zorea să mă azvârlu cu ea în fundul subteranelor, în metrou, în canale, oriunde, dar la adăpost şi cât mai 
adânc şi mai ales imediat. Văzându-i pe toţi rostogolindu-se astfel, locatari mari şi mici, veseli sau gravi, patru 
câte patru, spre gaura salvatoare, mă cuprindea chiar şi pe mine până la urmă un soi de indiferenţă. Laş sau 
curajos, asta nu înseamnă mare lucru. lepure aici, erou dincolo, e acelaşi om, nu gândeşte aici mai mult ca 
dincolo. Tot ce nu-i câştig de bani îl depăşeşte evident peste măsură. Tot ce-i viata sau moarte îi scapă. Chiar 
propria lui moarte o speculează prost şi de-a-ndoaselea. Nu se pricepe decât la bani şi la teatru. 

Musyne scâncea în fata rezistenței mele. Alţi locatari ne indemnau să-i insotim şi mă lăsai în cele din 
urmă convins. Se făcuseră în ceea ce priveşte alegerea pivnitei o serie de propuneri contradictorii. Pivnita 
măcelarului câştigă în cele din urmă toate adeziunile, se pretindea că este cea mai adâncă dintre toate pivnițele 
din imobil. Încă din prag te ajungeau adierile unui miros întepätor şi bine cunoscut mie, care-mi deveni pe loc 
absolut insuportabil. 

— Ai să cobori acolo, Musyne, printre toate hălcile alea spânzurate în cârlige? o întrebai. 

— De ce nu? îmi răspunse foarte uimită. 

— Ei bine, mie, îi zic, asta mi-aduce aminte de ceva, şi prefer să urc sus... 


— Pleci? 

— Ne întâlnim după ce se termină! 

— Dar s-ar putea să dureze... 

— Prefer să te aştept sus, îi zic. Nu-mi place carnea şi apoi o să se termine repede. 

În timpul alarmei, protejați în ungherele lor, locatarii schimbau amabilitati deocheate. Câteva dame-n 
capot, ultimele venite, se grăbeau cu eleganță şi măsură spre această boltă duhnitoare căreia măcelarul şi 
mäcelärita îi făceau onorurile, scuzându-se mereu, de frigul artificial, indispensabil bunei conservări a mărfii. 

Musyne dispăru cu ceilalți. Am aşteptat-o sus, în casă, o noapte, o zi întreagă, un an... Nu s-a mai întors 
să mă caute niciodată. 

Cam de prin această epocă am devenit, în ceea ce mă privea, din ce în ce mai greu de mulțumit, şi-n cap 
nu mai aveam decât două idei: să-mi scap pielea şi să plec în America. Dar să scap de război era cel dintâi lucru 
care m-a ţinut cu sufletul la gură luni şi luni în şir. 

„Tunuri! Oameni! Munitii!" cereau fără să pară că obosesc patriotii. Aveau aerul că nu mai puteau dormi 
atât timp cât biata Belgie şi nevinovata Alsacie nu vor fi smulse jugului german. Era o obsesie care-i împiedica, 
ni se afirma, pe cei mai buni dintre noi să respire, să mănânce, să facă dragoste. Dar nu aveau totuşi aerul că 
asta i-ar împiedica să facă afaceri pe supraviețuitori. Moralul era bun în spatele frontului, nimic de zis. 

Trebuia să ne întoarcem în viteză la regimentele noastre. Dar pe mine, de la prima vizită, mă găsiră sub 
media admisă, şi bun să fiu trimis spre un alt spital, de boli de oase şi de nervi. Într-o dimineaţă iesiräm şase din 
Prefectura Parisului, trei artilerişti şi trei dragoni, răniți şi bolnavi în căutarea acelui loc unde se reparau curajul 
pierdut, reflexele lipsă şi brațele rupte. Trecurăm mai întâi ca toți răniții din acea epoca, pentru control, pe la 
Val-de-Grâce, citadelă burduhoasă, atât de nobilă şi îmbărboşată de copaci şi ale cărei coridoare miroseau a 
omnibus, miros dispărut astăzi fără îndoială, amestec de picioare, paie şi lămpi de petrol. Nu făcurăm mulți 
purici la Val, de cum ne-au zărit ne-au înjurat cum scrie la carte doi ofițeri administrativi, mätretosi şi obosiţi 
din cale-afară, ne-au amenințat cu Consiliul de război şi ne-au azvârlit în stradă spre alți administratori. Nu 
aveau loc pentru noi, ziceau, indicându-ne o destinație vagă: un bastion, undeva în zonele din jurul oraşului. 

Colindând cârciumile şi bastioanele, mai luând ici un pähärut, dincolo o cafea, plecarăm toți şase la 
întâmplare pe drumuri greşite, în căutarea acestui nou adăpost care părea specializat în vindecarea unor eroi 
incapabili ca noi. 

Unul singur dintre noi avea o rămăşiţă de avere, care încăpea toată, trebuie să spun, într-o cutiuta de zinc 
de biscuiţi Pernot, marcă celebră atunci şi de care n-am mai auzit niciodată vorbindu-se. Înăuntru camaradul 
nostru ascundea ţigări şi o periuta de dinţi, cu toate că-l luam cu toţii în râs pentru grija, putin obişnuită pe 
atunci, pe care o avea pentru dinţii lui; îl tratam, din cauza acestui rafinament insolit, de „homosexual". 

În sfârşit, ajunserăm după multe ezitări, cam pe la miezul nopții, lângă rambleurile inghitite de întuneric 
ale acelui bastion de la Bicétre, ,,43"' cum se numea. Era cel căutat. 

Îl renovaseră pentru a găzdui infirmii şi bătrânii. Grădina nu era încă pusă la punct. 

Când sosirăm, acolo nu locuia decât portăreasa, în partea destinată militarilor. Ploua cu găleata. Îi fu 
frică de noi portăresii auzindu-ne, dar o făcurăm să râdă punându-i imediat mâna unde trebuie. „Credeam că-s 
nemţii! făcu ea. — Sunt departe! i se răspunse. — Pe unde sunteţi bolnavi? se nelinişti ea. — Peste tot, dar nu la 
păsărică!" i-o întoarse un artilerist drept răspuns. Asta da, bună glumă, o aprecie cel mai mult portăreasa. În 
acelaşi bastion cu noi stăteau prin urmare şi bătrânii de la Asistenţa publică. Se construiseră pentru ei de urgenţă 
noi clădiri garnisite cu kilometri de geamuri, îi țineau acolo până la sfârşitul ostilităților, ca pe nişte insecte. Pe 
colinele din jur o erupție de parcele înguste îşi disputau noroaiele mocirloase imposibil de tarmurit între seriile 
de bordeie precare. Creşteau în umbra lor din când în când câte o salată şi trei ridichi ai căror melci dezgustători 
consimt, nu se ştie niciodată de ce, să-şi prezinte omagiile proprietarului. 

Spitalul nostru era curat, trebuia să te grăbeşti să vezi toate acele lucruri în cele câteva săptămâni de la 
început, cât mai erau noi, căci pentru curăţenie la noi nu există nici un fel de gust, suntem în privinţa asta de-a 
dreptul nişte scârbe. Ne-am culcat cum vă spusei, la voia întâmplării în paturile metalice şi la lumina lunii, atât 
erau de noi aceste clădiri că nici lumină electrică nu aveau. 

La sculare, noul nostru medic şef veni să ne cunoască, părând foarte mulțumit că ne vede, tot numai 
cordialitate. Avea motive în ceea ce-l privea să fie fericit, primise al patrulea galon. Şi mai avea omul pe 
deasupra cei mai frumoşi ochi din lume, catifelati şi supranaturali, se servea din plin de ei pentru a emotiona pe 
cele patru fermecătoare infirmiere voluntare care-l mâncau din ochi şi-l înconjurau cu atentii şi maimutareli. De 
la primul contact, îşi dădu seama de starea moralului nostru, cum ne şi preveni dealtfel. Fără mofturi, apucând 
familiar de umăr pe unul dintre noi, zgaltaindu-l patern, cu o voce reconfortantă, ne indică regulile şi cel mai 
scurt drum să ajungem voiosi şi cât mai degrabă in stare să ne rupem din nou gâtul. 

De acolo de unde provenea, evident, ăia nu se gândeau decât la asta. Ai fi zis că le făcea bine. Era un 


viciu nou. „Franţa, dragii mei, are încredere în voi, ea e o femeie, cea mai frumoasă dintre femei, Franţa! intona 
el. Se bazează pe eroismul vostru, Franța! Victimă a celei mai lase, a celei mai neruşinate agresiuni. Are dreptul 
să ceară de la voi să fie răzbunată, Franţa! Să fie restabilită în integritatea teritoriului ei, chiar cu preţul celui 
mai înalt sacrificiu, Franța! Noi ne vom face aici, în ceea ce ne priveşte, datoria noastră, prieteni, indepliniti-o şi 
voi pe a voastră! Stiinta noastră vă aparţine! E a voastră! Toate resursele ei sunt în serviciul vindecării voastre! 
Ajutaţi-ne la rândul vostru pe măsura bunävointei voastre! Ştiu că am dobândit deja bunăvoința voastră! Şi ca 
în curând vă veți putea relua locurile alături de camarazii voştri scumpi din tranşee! Locul vostru sfânt! Pentru 
apărarea pământului nostru scump. Trăiască Franţa! Inainte!". Ştia să le vorbească soldaților. 

Stăteam fiecare lingă piciorul patului, în poziţia de drepți, ascultându-l. În spatele lui, o brunetă din 
grupul frumoaselor infirmiere îşi stăpânea cu greu emoția sufocantă, pe care câteva lacrimi o făcură vizibilă. 
Celelalte infirmiere, tovarăşele ei, se precipitară imediat: „Dragă! dragă! Te asigur... Se va întoarce, ai să 
vezil..." 

Era una din verisoarele ei, o blondă cam plinutä, care o consola, cum putea. Trecând pe lângă noi, 
sustinand-o cu braţele, plinuta imi mărturisi că se pierdea cu firea frumoasa ei verisoarä din cauza recentei 
plecări a unui logodnic mobilizat la marină. Maestrul înflăcărat, descumpănit, se străduia să atenueze frumoasa 
şi tragica emoție produsă de scurta dar vibranta lui alocutiune. Rămase încurcat şi îngrijorat în fata ei. Trezise o 
prea dureroasă nelinişte într-o inimă nobilă, evident patetică, toată numai sensibilitate şi tandrete. „Dacă am fi 
ştiut, maestre! şuşotea verişoară cea blondă, v-am fi prevenit... Se iubeau cu atâta duioşie, dacă ati sti...!" 
Grupul de infirmiere şi Maestrul însuşi dispărură pălăvrăgind întruna şi fremătând de-a lungul culoarelor. Nu se 
mai ocupau de noi. 

Încercai să-mi aduc aminte şi să înțeleg sensul acestei alocutiuni pe care tocmai o rostise omul cu ochii 
splendizi, dar departe de a mă întrista, îmi părură, gândindu-mă bine, aceste vorbe peste măsură de bine 
alcătuite pentru a mă dezgusta de moarte. Aceasta era şi părerea amicilor mei, dar ei nu găseau în aceste vorbe, 
ca mine, şi un anume fel de dispreţ şi de insultă. Nu căutau deloc să înțeleagă ce se petrecea în jurul lor în viata, 
băgau numai de seamă, şi cu destulă greutate, că obişnuitul delir al lumii crescuse de câtva timp încoace, în aşa 
măsură, că nu mai puteai evident să-ţi sprijini existența pe nimic stabil. 

Aici la spital, exact ca şi în nopţile Flandrei, moartea ne hăituia. Numai că aici ne ameninţa mai de 
departe moartea, tot atât de irevocabilă ca şi dincolo, e adevărat, odată asmutita prin grija administraţiei asupra 
hoitului nostru înfricoşat. 

Aici nu ne mai înjurau, desigur, ne vorbeau chiar cu blandete, ne vorbeau tot timpul despre altceva decât 
despre moarte, dar condamnarea noastră era prezentă de fiecare dată foarte clar în colţul fiecărei hârtii pe care 
ni se cerea s-o semnăm, în fiecare precauţie care se lua în privinţa noastră: Medalii... trese... cea mai mică 
permisie... orice sfat... Erai pus la socoteală, pândit, numerotat în marea rezervă care pleca mâine. Atunci, 
vrand-nevrand, toată această lume civilă şi sanitară care ne înconjura se simţea mult mai la îndemână decât noi, 
prin comparaţie. Infirmierele, puicutele, nu împărțeau cu noi destinul nostru, nu se gândeau spre deosebire de 
noi decât să trăiască cât mai mult şi mai mult şi să iubească, era clar, să se plimbe, şi, de o mie de ori, de zece 
mii de ori să facă şi iar să facă dragoste. Fiecare din aceste inocente îşi tinea micul ei plan în curişor, ca ocnasii 
banii, pentru mai târziu, micul plan de amor, când noi vom fi crăpat în cine ştie ce mlaştină, Dumnezeu ştie 
cum! 

Vor scoate atunci câteva suspine de aducere aminte, speciale, de tandrete, care le vor face şi mai 
atrăgătoare, vor evoca într-o linişte emoţionantă tragicele timpuri ale războiului, strigoii... „Vă mai aduceţi 
aminte de bietul Bardamu, vor zice la o oră de seară, gândindu-se la mine, cel care se stăpânea atât de greu să 
nu tuşească? Avea moralul tare scăzut, bietul de el... Ce s-o mai fi întâmplat cu el?" 

Câteva regrete poetice plasate la locul potrivit stau atât de bine unei femei ca buclele vaporoase sub 
lumina lunii. 

În spatele fiecărei vorbe şi a solicitudinii lor, trebuia de acum să înţelegem: „Vei crăpa curând, dragutule 
soldat... Vei crăpa... Aşa e războiul... Fiecare cu viaţa lui... Fiecare cu rolul lui... Fiecare cu moartea lui... Ne 
facem ca-ti împărtăşim disperarea. Dar nu se împarte moartea cu nimeni... Totul trebuie să aparţină sufletelor şi 
corpurilor sănătoase... ne distrăm şi noi... nimic mai mult, doar suntem nişte fete puternice, frumoase, stimate, 
sănătoase şi bine crescute... Pentru noi totul devine biologie automată, strălucit spectacol, şi se converteşte în 
bucurie! Aşa cere sănătatea noastră! Nu suportăm urâtele necuviinte ale suferinței... Avem nevoie numai şi 
numai de excitante... Veţi fi repede uitaţi, soldateilor... Fiţi draguti, crapati cât mai repede... Să se termine 
războiul şi să ne putem mărita cu unul din placutii voştri ofiţeri... Un brunet mai ales!... Trăiască Patria de care 
vorbeşte mereu tata!... Cat de bună trebuie să fie dragostea când te întorci din război!... Va fi decorat barbatelul 
nostru!... Va fi distins... Vei putea să-i văcsuieşti frumoasele cizme în fericita zi a căsătoriei noastre dacă ai să 
mai trăieşti până atunci, soldatelule... Nu vei fi şi tu atunci fericit de fericirea noastră, soldatelule?... 


În fiecare dimineaţă îl vedeam şi revedeam pe medicul nostru şef, urmat de infirmierele lui. Era un 
savant, am aflat. În jurul saloanelor noastre rezervate tropăiau bătrânii ospiciului de alături în topäieli inutile si 
dezacordate... Veneau să-şi scuipe cancanurile cu cariile lor, de la o sală la alta, purtători ai unor resturi de bârfe 
şi clevetiri scâlciate. Închişi aici în mizeria lor oficială ca-ntr-un tarc bälos, bătrânii lucrători îşi pästeau tot 
gäinatul ce se depusese pe sufletele lor ca urmare a lungilor ani de servitute. Uri neputincioase, râncezite in 
puturoşenia pişărcoasă a saloanelor comune. Nu se mai foloseau de ultimele şi behăitele lor energii decât ca să- 
şi mai facă putin rău şi să-şi distrugă restul de plăcere şi suflu ce le mai rămăsese. 

Supremă plăcere! În hoitul lor învârtoşat nu mai trăia nici un atom neîmbolnăvit de răutate. 

De când se auzi că vom împărţi, noi, soldaţii, comoditatile relative ale acestui bastion cu aceşti bătrâni, 
începură să ne deteste la unison, nu fără a veni în acelaşi timp totuşi să ne cerşească fără încetare resturile de 
tutun risipite pe pervazurile ferestrelor şi cojile de pâine căzute pe sub bănci. Feţele lor pergamentoase se 
turteau la orele mesei de ferestrele sufrageriei noastre. Aruncau printre zbarciturile urduroase ale nasului priviri 
de bătrâni sobolani pofticioşi. Unul dintre aceşti infirmi, care părea mai viclean şi mai ticălos decât alţii, venea 
să ne cânte cântece din vremea lui ca să ne distreze, moş Birouette îl chema. Făcea orice ai fi cerut de la el 
numai să-i dai tutun, orice ai fi cerut numai să nu-l fi pus să treacă prin fata morgii bastionului care nu era 
dealtfel pustie niciodată. Una dintre glume era să-l duci până acolo, într-o aşa zisă plimbare. „Vrei să intri?" il 
întrebam când ne aflam exact în fata uşii. O lua la fugă horcăind, dar atât de repede şi atât de departe că nu-l 
mai vedeai pe moş Birouette cel puţin două zile. Zărise pentru o clipă moartea. 

Medicul nostru şef cu ochi frumoşi, profesorul Bestombe, instalase, ca să ne dea curaj, un întreg aparataj 
foarte complicat de instrumente electrice sclipitoare ale căror descărcări periodice le suportam, efluvii pe care el 
le pretindea tonice şi pe care trebuia să le acceptăm sub pedeapsa cu expulzarea. Era foarte bogat, se părea, 
Bestombes, trebuia să fie pentru ca să poată cumpăra tot acest costisitor bazar electrocutor. Socrul lui, mare om 
politic, speculând puternic cursul cumpărărilor guvernamentale de terenuri, îi permitea această risipă. 

Trebuia să profite. Totul se aranjează. Climele şi pedepsele. Aşa cum era, nu-l detestam. Examina 
sistemul nostru nervos cu o atenție extraordinară şi ne interoga pe tonul unei curtenitoare familiaritäti. Această 
bonomie, cu grijă pusă la punct, le distra delicios pe infirmierele, toate distinse, din serviciul său. Aşteptau în 
fiecare dimineaţă, dragutele de ele, momentul să se bucure de manifestările înaltei lui amabilitati, îl mâncau din 
ochi. Noi jucam cu toţi în fond într-o piesă în care el, Bestombes, îşi alesese rolul savantului binefăcător şi 
profund, agreabil omenos, totul era să cazi la învoială. 

În acest nou spital, stăteam în aceeaşi cameră cu sergentul Branledore, un reangajat; vechi client al 
spitalelor, Branledore. Îşi târâse intestinul perforat de luni şi luni, prin patru secţii diferite. 

Invatase în timpul acestor şederi să atragă şi să rețină simpatia activă a infirmierelor. Vărsa, urina si se 
cufurea sânge destul de des, respira cu greutate, dar asta n-ar fi fost de ajuns ca să-i atragă grațiile foarte 
speciale ale personalului îngrijitor care văzuse altele mult mai rele. Atunci, între două sufocări, dacă un doctor 
sau o infirmieră treceau pe acolo: „Victorie! Victorie! Victoria e a noastră!" striga Branledore, sau murmura 
numai dintr-un plămân sau din toți plămânii, după caz. Devenit astfel conform unei înflăcărate literaturi 
agresive printr-un efect de oportună punere în scenă, se bucura de cea mai înaltă cotă morală. Cunoştea el bine 
trucul. 

Cum peste tot nu era decât un Teatru, trebuia să joci şi avea dreptate Branledore; nimic nu-i mai idiot şi 
nu irită mai mult, e adevărat, ca un spectator inert urcat din întâmplare pe scenă. Când eşti acolo sus, nu-i aşa, 
trebuie să joci, să te decizi să iei tonul, să te insufletesti sau să dispari de tot. Femeile, ele mai ales, cereau spec- 
tacol şi erau nemiloase, afurisitele, cu amatorii dezorientati. Războiul, fără îndoială, prieşte ovarelor, ele cer 
eroi şi cei care nu erau trebuiau să se prefacă măcar sau, dacă nu, să se pregătească să suporte cel mai infam 
dintre destine. 

După opt zile petrecute în această nouă secţie, am înțeles urgenţa cu care trebuia să ne schimbăm aliura 
si, datorită lui Branledore (în civilie comis voiajor de dantele), noi, oamenii infricosati şi căutând un loc de 
fereala, stapaniti de amintirile ruşinoase ale abatoarelor care eram la sosire, devenirăm o ceată deşucheată de 
băieți veseli, toți hotărâți să câştige victoria şi, v-o garantez, plini de elan şi de formidabile țeluri. Limba ne 
devenise stufoasă şi atât de pipărată că doamnele roşeau uneori, dar nu se plângeau niciodată totuşi, pentru că e 
de la sine înţeles că un soldat pe cât e de brav pe atât e de nepăsător şi mojic mai des decât se cuvine, şi cu cât e 
mai mojic cu atât e mai curajos. 

La început, tot imitându-l pe Branledore din toate puterile, bietele noastre compoziţii de aliură patriotică 
nu erau încă bine puse la punct, nici prea convingătoare. Ne-a trebuit cam o săptămână bună, aproape două de 
repetiții intense pentru a găsi exact tonul cel bun. 

De îndată ce doctorul nostru, profesor agregat Bestombes, băgă de seamă, acest savant, strălucita 
ameliorare a calităților noastre morale, hotărî, cu titlu de încurajare, să ne permită câteva vizite, începând cu 


cele ale rudelor noastre. 

Unii soldaţi bine înzestrați, auzisem povestindu-se, când se avântau în bătălie simțeau un fel de beţie şi 
chiar o voluptate vie. În ceea ce mă priveşte, de îndată ce încercam să-mi imaginez o voluptate de genul acesta 
foarte special, mă îmbolnăveam pentru opt zile cel putin. Mă simțeam atât de incapabil să ucid pe cineva, că era 
evident mult mai bine să renunţ şi s-o sfârşesc imediat... Nu că experiența mi-ar fi lipsit, se făcuse totul pentru 
a-mi deştepta gustul, dar îmi lipsea cu desăvârşire talentul. Mi-ar fi trebuit poate o inițiere mai lentă. 

Hotărâi într-o zi să-i împărtăşesc profesorului Bestombes greutăţile prin care treceam trup şi suflet în a 
fi atât de curajos pe cât aş fi dorit şi pe cât împrejurările, sublime desigur, o cereau. Mă temeam puţin să nu mă 
ia drept un obraznic neruşinat, un palavragiu. Dar deloc. Dimpotrivă! Maestrul se declară foarte fericit că în 
acest acces de sinceritate veneam la el să-i mărturisesc tulburarea sufletească care mă cuprinsese. 

— Te simţi mai bine, Bardamu, prietene! Te simţi mai bine, pur şi simplu! — Asta era concluzia. — Măr- 
turisirea pe care vii să mi-o faci, absolut spontan, o consider, Bardamu, ca indiciul foarte încurajator al 
ameliorării importante a stării dumitale mintale. ...Vaudesquin, dealtfel, acest observator modest, dar cât de 
pătrunzător, al slăbiciunilor morale ale soldaţilor Imperiului, rezumase, începând de prin 1802, observaţiile de 
acest gen într-un memoriu, acum clasic, cu toate că pe nedrept neglijat de studenții noştri de astăzi, în care nota, 
zic cu multă dreptate şi precizie crizele aşa zise de „mărturisiri”, care survin, semn între toate excelent, la 
convalescentul moral... Marele nostru Dupré, aproape un secol mai târziu, a ştiut să stabilească în privința 
aceluiaşi simptom nomenclatura sa de acum celebră, în care această criză identică figurează cu titlul de criză de 
„grupare a amintirilor", criză care trebuie, după părerea aceluiaşi autor, să preceadă cu putin, când tratamentul 
este bine condus, prăbuşirea masivă a ideatiilor anxioase şi eliberarea definitivă a câmpului conştiinţei, al doilea 
eveniment important în fond în cursul restabilirii psihice. Dupré, de pe altă parte, în terminologia sa atât de 
imagistică, al cărei apanaj îl deţinea, dă numele de „diaree cogitivă de eliberare" acestei crize, însoțită la subiect 
cu o senzaţie foarte activa de euforie, cu o reluare foarte evidentă a activităţii de relationare, cu reluarea între 
altele foarte importantă a somnului, care se prelungeşte uneori zile întregi, în sfârşit, un alt stadiu: 
supraactivitatea foarte accentuată a funcţiilor genitale, în aşa măsură că nu rar se observă la aceiaşi bolnavi 
înainte foarte frigizi o veritabilă „foame erotica". De unde această formulă: „Bolnavul nu intra în convalescenta, 
se näpusteste". Acesta este termenul magnific descriptiv, nu-i aşa, al acestor triumfuri recuperative, prin care un 
alt mare psihiatru al nostru din ultimul secol, Philibert Margeton, caracteriza reluarea cu adevărat triumfală a 
tuturor activităților normale la un subiect convalescent de boala fricii... În ceea ce te priveşte, Bardamu, te 
consider, şi începând chiar de acum, ca pe un veritabil convalescent... Poate te interesează Bardamu, pentru că 
tot am ajuns la această multumitoare concluzie, să ştii că mâine, exact, prezint la Societatea de psihologie 
militară un memoriu asupra calităților fundamentale ale spiritului uman?.. E un memoriu solid, cred. 

— Desigur, Maestre, aceste chestiuni mă pasionează... 

— Ei bine, află pe scurt, Bardamu, ce susţin eu in această teză: că înainte de război, omul era pentru 
psihiatrie un necunoscut de neabordat şi resursele spiritului său o enigmă... 

— Asta e şi foarte modesta mea părere, Maestre... 

— Războiul, vezi dumneata, Bardamu, prin mijloacele incomparabile pe care ni le pune la dispoziție 
pentru a încerca sistemul nervos, acționează ca un formidabil revelator al Spiritului uman! Ne trebuiesc de 
acum încolo secole să ne aplecăm, meditativi, asupra acestor revelații patologice recente, secole de studii 
pasionante... S-o mărturisim cinstit... Nu făcusem decât să bănuim până acum bogățiile emotive şi spirituale ale 
omului! Dar acum, datorită războiului, s-a terminat!... Patrundem în urma unei efractii, dureroasă desigur, dar 
pentru ştiinţă decisivă şi providentialä, în intimitatea lor! De la primele descoperiri datoria psihologului şi a 
moralistului modern fu pentru mine, Bestombes, neîndoielnică. O reformă totală a concepţiilor noastre 
psihologice se impunea. 

De aceeaşi părere eram şi eu, Bardamu. 

— Cred că-ntr-adevăr ar fi bine... Maestre... 

— Ah, şi dumneata crezi la fel, Bardamu, ce să-ţi mai spun eu! La om, vezi dumneata, binele şi răul se 
echilibrează, egoismul pe de o parte, altruismul pe de alta. La subiectele de elită mai mult altruism decât 
egoism. O fi aşa? Chiar aşa? 

— Este exact aşa, Maestre, chiar aşa-i.... 

— Şi la subiectele de elită care poate să fie, te întreb, Bardamu, cea mai înaltă entitate cunoscută care 
poate să le excite altruismul şi să oblige acest altruism să se manifeste? 

— Patriotismul, Maestre! 

— Ah! Vezi şi dumneata, nu trebuie să ţi-o mai spun! Mă înţelegi foarte bine... Bardamu! Patriotismul şi 
corolarul său, gloria, dovada sa pur şi simplu... 

— Adevărat! 


— Ah! Dragii noştri soldaţi, bagă de seamă, chiar de la primul botez al focului au ştiut să se elibereze 
spontan de toate sofismele şi conceptele neimportante şi îndeosebi de sofismul conservării. S-au confundat din 
instinct şi fără greutate cu veritabila noastră rațiune de a fi, Patria noastră. Pentru a ajunge la acest adevăr, 
inteligenţa nu e numai inutilă, ci de-a dreptul jenantă! E un adevăr al inimii, Patria, ca toate adevărurile 
esențiale, aici poporul nu se înşeală niciodată! Acolo unde savantul nepriceput o ia razna... 

— Frumos, Maestre! Foarte frumos! Antic! 

Îmi strânse mâinile amândouă aproape afectuos, Bestombes. 

Cu o voce devenită paternă, tinu să mai adauge spre bucuria mea: "Aşa înţeleg eu să-mi tratez bolnavii, 
Bardamu, corpul prin electricitate, iar spiritul prin viguroase doze de etică patriotică, prin adevărate injectări de 
morală tămăduitoare." 

— Vă înţeleg, Maestre! 

Intelegeam într-adevăr din ce in ce mai bine. 

Părăsindu-l mă dusei fără întârziere la liturghie cu camarazii mei restabiliti, în capela nou-nouta, şi 
acolo îl zării pe Branledore care îşi manifesta înaltul său moral în spatele uşii celei mari dându-i lecţii de antren 
nepoatei portăresei. Cum mă poftise, pornii țintă către el. 

După-amiază ne veniră de la Paris rudele pentru prima oară de când eram acolo şi apoi de atunci în 
fiecare săptămână. 

Îi scrisesem mamei în sfârşit. Era fericită că mă revedea si scâncea ca o cätea căreia i se înapoiază în 
sfârşit puiul. Credea fără îndoială că mă ajută mult strângându-mă la pieptul ei, dar rămânea inferioară catelei 
pentru că ea credea în vorbele cu care o amăgiseră când mă luaseră de lângă ea. Cateaua cel putin nu crede 
decât ceea ce simte. Împreună cu mama făcui o plimbare lungă într-o după amiază pe străzile învecinate 
spitalului, mergând alene pe aşa-zisele străzi de pe acolo, străzi cu stâlpii nevopsiti, între lungi faţade asudând 
de igrasie, cu ferestre impestritate de sute de zdrente atârnând, cămăşile săracilor, în zgomotul de prăjeală care 
sfârâie la ora prânzului, adevărată năvală de grăsimi puturoase. Prin paragina fleşcăită care înconjura oraşul, 
acolo unde se prelinge şi mucezeşte în cele din urmă iluzia luxului său, oraşul arată cui vrea să-l vadă dosul lui 
mare din lăzi de gunoaie, uzine pe care le eviti plimbându-te, traznind de toate duhorile posibile, unele de 
necrezut, şi unde aerul din jur n-ar putea puti mai mult. Foarte aproape mucezeşte un mic bâlci, între două 
hornuri înalte şi inegale, caii lui de lemn pictaţi sunt prea scumpi pentru cei care-i poftesc, adesea săptămâni 
întregi, nişte bieti mucosi rahitici, atraşi, respinşi, şi tintuiti pe loc în acelaşi timp, cu toate degetele în nas, de 
neputinţă, sărăcie şi muzică. 

Totul e o zbatere continuă pentru a uita adevărul acestor locuri care se întoarce plângând mereu fără 
odihnă asupra tuturor; în zadar s-au ostenit, au băut în zadar, şi încă de cel negru, gros ca cerneala: cerul rămâne 
aşa cum e acolo, bine zăvorit deasupra lor ca o mlaştină uriaşă pentru fumul mahalalelor. 

Jos noroiul te istoveşte, existenţa e închisă la fel din toate părțile, bine îngrădită de hoteluri şi iar de 
uzine. Prin părțile acestea zidurile seamănă a sicrie. Lola plecată pentru totdeauna, Musyne şi ea, nu mai aveam 
pe nimeni. De asta îi scrisesem în cele din urmă mamei, aşa numai ca să văd pe cineva. La douăzeci de ani nu 
mai aveam decât trecut. Străbăteam cu mama străzi după străzi cu aer duminical. Ea-mi povestea micile 
necazuri ale prăvăliei ei, ce se spune pe la ei despre război, în oraş, că era trist războiul, „groaznic" chiar, dar 
având mult curaj, vom scăpa cu toţii până la urmă, morţii nu erau pentru ea decât nişte accidente, ca la curse, n- 
aveai decât să te tii bine în şa şi nu cădeai. În ceea ce o privea ea nu descoperise în război decât un nou mare 
necaz pe care încerca să nu-l răscolească prea mult; parcă îi era frică de el; era plin de lucruri de temut pe care 
ea nu le înțelegea. Credea în fond că nişte oameni de felul ei erau făcuți să sufere de toate, acesta era rolul lor 
pe pământ, şi dacă lucrurile mergeau acum atât de prost, se mai datora în mare parte şi faptului că ei comiseseră 
o mulțime de greşeli care se tot adunaseră, bietii oameni... Făcuseră rele, fără să-şi dea seama, desigur, dar erau 
totuşi vinovaţi şi foarte bine că li se dădea astfel suferind ocazia să-şi ispăşească netrebniciile... Mama mea era 
o „invulnerabilă". 

Acest optimism resemnat şi tragic îi servea drept crez şi forma fondul firii ei. 

Umblam amândoi pe străzile încă nedepartajate, prin ploaie; în unele locuri trotuarele se înfundă şi 
dispar, frasinii subțiri de pe margine păstrează iarna încă mult timp picăturile pe crengi, tremurând în vânt, o 
mică feerie. Drumul spre spital trecea prin fata a numeroase hoteluri noi, unele deja botezate, altele scăpate de 
această boală. „Cu săptămâna" cum erau pur şi simplu. Războiul le golise brutal de mulțimea de antreprenori şi 
muncitori. Nici măcar locatarii nu se mai întorceau aici ca să moară. Era şi asta o treabă, să mori, dar se achitau 
de ea altundeva. 

Mama mă conduse până la spital, smiorcăindu-se, accepta accidentul morţii mele, nu numai că era de 
acord, dar se întreba dacă şi eu eram la fel de resemnat ca şi ea. Credea în fatalitate tot atât de mult ca în 
frumosul metru de la „Arte şi Meserii", despre care-mi vorbise întotdeauna cu respect, pentru că învățase în 


tinereţea ei că acel de care se servea în comerțul ei de märuntisuri era copia exactă a acestui superb etalon 
oficial. 

Între parcelele acestui sat ruinat mai existau pe ici pe colo câteva câmpuri şi culturi, şi chiar câţiva țărani 
bătrâni, înghesuiți între noile case, agatati de aceste rămăşiţe. Când ne mai rămânea timp până la căderea serii, 
mergeam împreună cu mama să-i privim pe aceşti caraghiosi de țărani incapatanandu-se să răscolească 
pământul cu fierul, lucrul acela moale şi bulgăros care era pământul, în care se puneau morţii la putrezit şi de 
unde ne venea totuşi pâinea. „Trebuie să fie tare pământul!" remarca de fiecare dată mama privindu-i perplexă. 
Nu cunoştea decât mizeriile care se asemănau cu ale ei, mizeriile oraşului, încerca doar să-şi imagineze cum 
puteau fi cele de la tara. Era singura curiozitate pe care i-am descoperit-o vreodată mamei mele, şi-i ajungea ca 
distracție pentru o duminică. Cu asta se întorcea în oraş. 

Nu mai primisem deloc veşti de la Lola şi nici de la Musyne. Rămăseseră de bună seamă, putorile, de 
partea cea bună a vieții, acolo unde domnea consemnul surâzător, dar implacabil de a ne elimina pe noi, 
hoiturile destinate sacrificiului. În două rânduri fusesem trimis spre locurile în care se ţineau ostaticii. Chestiune 
de timp şi de aşteptare numai. Zarurile erau aruncate. 


Branledore, vecinul meu de spital, sergentul, cel care se bucura, v-am povestit, de-o trainică popularitate 
printre infirmiere, era acoperit tot de pansamente şi şiroia de optimism. Toată lumea la spital îl invidia şi-i imita 
purtările. Deveniti prezentabili şi deloc dezgustători moraliceşte, începurăm şi noi la rândul nostru să primim 
vizitele potentatilor, înalți funcționari ai administrației pariziene. Se zvonea prin saloane că centrul neuro- 
medical al profesorului Bestombes devenise adevăratul loc al intensei ardori patriotice, vatra, ca să zic aşa. 
Primirăm în zilele noastre de vizita nu numai episcopi, ci şi o ducesă italiană, un mare producător de muniții, şi 
curând chiar Opera însăşi şi pe societarele Teatrului Francez. Veneau să ne admire la fata locului. O frumoasă 
subventionata a Comediei, fără pereche în recitarea versurilor, veni chiar de mai multe ori la căpătâiul meu să- 
mi declame cu deosebire din cele eroice. Roşcata şi perversa ei coamă (pielea se armoniza cu ea) era înfiorată în 
acest timp de unde uimitoare ale căror vibrații îmi ajungeau până la perineu. Cum divina mă tot întreba despre 
faptele mele războinice, îi dădui atâtea amănunte, atât de înflăcărate şi de emotionante, că nu-şi mai lua ochii de 
la mine. Profund tulburată, ceru permisiunea de a cizela în versuri, cu ajutorul unui poet ce făcea parte dintre 
admiratorii ei, pasagiile cele mai patetice ale povestirii mele. Consimtii din capul locului. Profesorul 
Bestombes, pus la curent cu acest proiect, se arătă deosebit de binevoitor. Dădu chiar un interviu cu această 
ocazie şi chiar în aceeaşi zi trimişilor unui mare ,,Illustré National" care ne fotografie pe toți pe peronul 
spitalului alături de frumoasa societară. „E cea mai înaltă datorie a poeților, în orele tragice prin care trecem, 
declara profesorul Bestombes, care nu pierdea nici o ocazie de-a sădi în noi gustul epopeii! S-au dus vremurile 
micilor interese meschine! Jos cu literaturile intepenite! Un suflet nou ne-a înflorit în mijlocul marelui şi 
nobilului bubuit al războiului. Avântul marii renasteri patriotice ni-l cere de acum înainte! înaltele creste pro- 
mise Gloriei noastre!... Cerem suflul grandios al poemului epic!... În ceea ce mă priveşte mă declar satisfăcut că 
în spitalul pe care-l conduc se formează sub ochii noştri, de neuitat, una din acele sublime colaborări creatoare 
între Poet şi unul dintre eroii noştri!" 

Branledore, tovarăşul meu de cameră, a cărui imaginație nu putea tine pasul cu a mea în această 
împrejurare şi care nu figura nici măcar în fotografie, fu cuprins de o vie şi îndârjită gelozie. Începu din ziua 
aceea să-mi dispute cu sălbăticie laurii eroismului, inventa noi întâmplări, se depăşea pe sine însuşi, nu-l mai 
puteai opri, faptele lui ţineau de delir. 

Mi-era greu să găsesc ceva mai vibrant, să mai adaug ceva la aceste enormitati şi totuşi nimeni la spital 
nu se resemna, câştiga cel care, cuprins de elanul întrecerii scornea cât mai „frumoase pagini războinice" în care 
el să figureze sublim. Trăiam un mare roman de vitejie, în pielea unor personaje fantastice, în spatele cărora, 
derizorii, tremuram din toate cărnurile noastre şi cu tot sufletul. Ai fi rămas mut de uimire dacă ne-ai fi surprins 
adevărata fata. Războiul era în toi. 

Marele nostru Bestombes mai primea şi vizitele a numeroase notabilitati străine, domni ştiinţifici, neutri, 
sceptici şi curioşi. Inspectorii generali ai Ministerului treceau insabiati şi impintenati prin sălile noastre, viata 
lor militară prelungindu-se prin cei de acolo, reintineriti va-să-zică, şi umflati cu noi indemnizaţii. Aşa că nu 
erau deloc zgarciti cu distinctiile şi cu elogiile, Inspectorii. Totul mergea de minune. Bestombes şi superbii lui 
bolnavi deveniră onoarea serviciului Sănătății. 

Frumoasa mea protectoare de la Teatrul Francez veni curând să-mi facă o nouă vizită în particular, în 
timp ce poetul ei de casă termina, rimată, povestirea vitejiilor mele. Pe tânărul acesta îl întâlnii în cele din urmă, 
palid, sperios, undeva la un colt de culoar. Fragilitatea fibrelor inimii sale, mi se mărturisi el, după chiar părerea 
doctorilor, era un miracol. Aşa că-l țineau medicii lui, grijulii cu ființele delicate, departe de armată. Drept 


răsplată, se apucă, barduletul, chiar cu riscul sănătăţii lui, şi cu toate forțele lui spirituale, să făurească pentru 
noi, „Tunul moral al Victoriei noastre". Frumoasă sculă prin urmare, în versuri de neuitat, bineînţeles ca şi tot 
restul dealtfel. 

N-aveam de ce mă plânge, pentru că mă alesese dintre atâţia eroi de netăgăduit să fiu eroul ei! Fui 
dealtfel, mărturisesc, regeşte servit. Magnific, pe drept cuvânt. Evenimentul recitalului avu loc chiar la 
Comedia Franceză, într-o după amiază, zisă poetică. Fu invitat tot spitalul. Când apăru pe scenă roşcovana mea, 
fremătătoarea recitatoare, cu gesturi grandioase, şi talia amplu înfăşurată in cutele devenite în sfârşit 
voluptuoase ale tricolorului, fu ca un semnal pentru întreaga sală, în picioare, pofticioasa, al uneia din acele 
ovatii care nu se mai sfârşesc. Eram pregătit desigur, şi totuşi uimirea mea fu atât de mare că nu-mi putui 
ascunde vecinilor mei stupefactia auzind-o vibrand, implorând în felul acesta, pe superba mea amică, gemând 
chiar, pentru a face mai sensibilă drama inclusă în episodul pe care-l inventasem pentru ea. Poetul ei desigur 
putea să-mi dea lecţii de imaginaţie, îmi exagerase monstruos povestea, ajutat de rimele lui scânteietoare, de 
adjectivele formidabile care se rostogoleau solemn în profunda şi admirativa linişte. Ajunsă în elanul unei 
perioade la partea cea mai patetică, adresându-se lojii în care ne aflam, Branledore cu mine şi cu alti câțiva 
răniți, artista, cu cele două brațe splendide întinse, păru că se oferă celui mai viteaz dintre noi. Poetul ilustra cu 
pioşenie în acel moment o fantastică faptă de bravură pe care mi-o atribuisem. Nu-mi dădeam prea bine seama 
ce se întâmpla, dar scena nu era de ici de colo. Din fericire nimic nu este incredibil în materie de eroism. 
Publicul ghici sensul ofrandei artistice şi sala întreagă întoarsă spre noi, urlând de bucurie, transportată, 
tropăitoare, îl ceru pe erou. 

Branledore acoperise toată fațada lojei şi noi nu ne mai vedeam deloc pentru că el ne putea ascunde în 
întregime aproape în spatele pansamentelor lui. O făcea într-a-dins, nemernicul. 

Doar doi dintre camarazii noştri, urcați pe scaune în spatele lui, se lăsară oricum admirati de mulțime, 
peste capul şi umerii lui. Fura aplaudati pe ruptele. 

„Dar despre mine e vorba! eram gata să tip în acel moment. Numai despre mine!" Îl cunosteam însă pe 
Branledore al meu, ne-am fi certat în fata lumii şi poate ne-am fi şi bătut. Câştigă partida în cele din urmă. Se 
impuse. Triumfând, rămase singur, cum şi dorea dealtfel, ca să culeagă enormul omagiu... Învinşi, nu ne mai 
rămânea decât să dăm buzna spre culise, ceea ce şi făcurăm, unde ne sărbătoriră din fericire, din nou. 
Consolare. Dar actrița noastră inspiratoare nu mai era singură în cabina ei. Lângă ea se atinea poetul, poetul ei, 
poetul nostru. lubeau amândoi cu multă delicateţe soldaţii. Mă făcură s-o înțeleg artistic. O afacere. Insistara, 
dar nu tinui cont de amabilele lor indicații. Cu atât mai rău pentru mine, s-ar fi putut aranja foarte bine lucrurile. 
Aveau multă influență, îmi luai rămas bun, brusc şi prosteşte supărat. Eram tânăr. 

Să recapitulăm: aviatorii mi-o răpiseră pe Lola, argentinienii mi-o luară pe Musyne, iar acest armonios 
invertit mi-o sufla acum pe superba mea comediană. Dezamăgit părăsii Comedia în timp ce se stingeau ultimele 
lumini ale culoarelor şi ajunsei singur, noaptea, pe Jos, la spitalul nostru, capcană în fundul noroaielor veşnice şi 
al mahalalelor rebele. 


Fără mofturi, trebuie să recunosc că niciodată n-am avut capul prea limpede. Acum însă, pentru un fleac, 
mă luau nişte amețeli de intram sub roțile träsurilor. Bâjbâiam în război. Cât priveşte banii de buzunar, nu 
puteam să mă bizui în timpul şederii mele la spital decât pe cei câțiva franci pe care mi-i dădea mama în fiecare 
săptămână cu destulă greutate. Aşa că de îndată ce fu posibil, o pornii să-mi caut mici suplimente pe ici pe colo, 
pe unde mai credeam să pot găsi. Unul din foştii mei patroni, mai întâi, îmi păru nimerit în această privinţă şi 
primi curând vizita mea. 

Mi-am adus aminte exact la momentul potrivit de-a fi trudit în nişte vremuri întunecate la acest Roger 
Puta, bijutierul de pe bulevardul Madeleine, în calitate de angajat temporar, un pic înainte de declararea 
războiului. Munca mea la acest scârbos de bijutier era, ca angajat ,,temporar", să frec argintăria magazinului, 
numeroasă, variată şi, în timpul sărbătorilor cu cadouri, din cauza traficului continuu, greu de întreținut. 

După terminarea cursurilor, căci urmam riguroase şi interminabile studii (din cauza examenelor ratate), 
ajungeam în goană in odaita din fundul prăvăliei domnului Puta unde mă trudeam două, trei ceasuri să frec 
şocolatierele lui cu „blanc d'Espagne", până la cină. 

În schimbul muncii mele eram hrănit la bucătărie, din abundență dealtfel. Mai aveam însă şi o altă 
misiune, să scot câinii de pază ai magazinului afară, să facă pipi. Totul pentru patruzeci de franci pe lună. 
Giuvaergeria domnului Puta scânteia cu miile-i de diamante în colţul străzii Vignon, şi fiecare din aceste 
diamante costa de mai multe zeci de ori salariul meu. Mai scânteiază şi acum acolo dealtfel bijuteriile lui. 
Varsat la auxiliar în timpul mobilizării, acest patron Puta se puse mai ales în serviciul unui ministru, a cărui 
maşină o conducea din când în când. Dar pe de altă parte, şi de data asta într-un mod foarte oficial, Puta se 


dovedea a fi şi unul dintre cei mai utili, comercializând bijuteriile Ministerului. Inaltii funcţionari speculau 
avantajos asupra tranzacţiilor încheiate sau de încheiat. Cu cât înaintam în război cu atât aveam mai multă 
nevoie de bijuterii. Domnul Puta făcea uneori cu greu fata comenzilor, atât de multe primea. 

Când era foarte obosit, domnul Puta avea cât de cât un aer mai inteligent, din cauza oboselii care-l 
năucea, dar numai în aceste momente. Odihnită, faţa lui, cu toată fineţea incontestabilă a trăsăturilor, prezenta o 
armonie de o placiditate atât de stupidă, că era greu să nu-i păstrezi pentru totdeauna o amintire dezolantă. 

Nevasta lui, doamna Puta, făcea una cu casa magazinului, pe care n-o părăsea, ca să zic aşa, niciodată. O 
crescuseră ca să devie soție de bijutier. Ambitia părinţilor, îşi cunoştea datoria, absolut întreaga datorie. Menajul 
era fericit şi casa prosperă. Nu că ar fi fost urâtă doamna Puta, nu, ar fi putut fi chiar destul de drăguță, ca atâtea 
altele, numai că era atât de prudentă, atât de neîncrezătoare, că se oprea la marginea frumuseţii ca la marginea 
vieții, cu părul ei putin prea pieptănat, cu gesturile putin prea repezi sau prea furişe, cu surâsul ei prea facut şi 
brusc. Te necăjeai să dezlegi ce era prea aranjat în această ființă, precum şi motivele jenei pe care o simteai 
permanent în preajma ei. Această repulsie instinctivă, pe care o inspiră negustorii celor de care se apropie şi 
care-şi dau seama de ea, este una din rarele consolări pe care o încearcă cei care nu vând nimic nimănui, de a fi 
atât de săraci cum sunt. 

Grijile mărunte ale comerțului o stăpâneau pe doamna Puta ca şi pe madama Herote, deşi în alt gen şi 
cam tot aşa cum Dumnezeu le stăpâneşte pe călugărițe, trup şi suflet. 

Din când în când, totuşi, o încerca şi pe patroana noastră un fel de grijă de circumstanta. I se întâmpla 
astfel să zăbovească cu gândul la părinții celor plecaţi în război. „Ce nenorocire, totuşi, acest război pentru cei 
cu copii mari!" 

— Gândeste-te înainte de a vorbi! o repezea soţul, pe care aceste sensiblerii îl găseau pregătit şi decis. 
Franţa nu trebuie apărată? 

Aşa că inimi bune, dar şi buni patrioți înainte de orice, stoici în fond, adormeau în fiecare seară de 
război deasupra milioanelor prăvăliei lor, avere franceză. 

În bordeiele pe care le frecventa din când în când, domnul Puta se arăta deosebit de exigent şi doritor de 
a nu fi luat drept un risipitor. „Eu nu sunt vreun englez, frumuşico, o prevenea el din capul locului. Ştiu ce-i 
munca! Sunt un mic soldat francez deloc grăbit!" Asta-i era declarația introductivă. Femeile stimau mult acest 
fel înțelept de a-şi adăvăsi plăcerea. Petrecäret, dar nu prost, bărbat. Profita de faptul că ştia cu cine are de-a 
face pentru a efectua câteva tranzacții de bijuterii cu patroana bordelului care nu credea în plasamentul de la 
Bursă. Domnul Puta progresa într-un mod surprinzător din punct de vedere militar, din reforme temporare în 
amânări definitive. Curând fu liber de tot după nu ştiu câte oportune vizite medicale. Socotea ca pe una din cele 
mai mari bucurii ale existenței sale contemplarea şi, dacă era posibil, pipăirea pulpelor frumoase. Era măcar o 
plăcere prin care-şi depăşea nevasta, destinată numai şi numai comerțului. La calități egale, găseşti întotdeauna, 
se pare, un pic mai multă nelinişte la bărbat decât la femeie, oricât de mărginit, de clocit ar fi el. Avea ceva de 
artist la urma urmei acest domn Puta. Mulţi oameni, în materie de artă, rămân ca el pentru totdeauna la mania 
pulpelor frumoase. Doamna Puta era foarte fericită că nu avea copii. Îşi manifesta atât de des satisfacția de a fi 
sterilă că soțul comunică la rândul lui multumirea lor patroanei bordelului. „Trebuie să se ducă şi la război 
copiii cuiva, răspundea şi ea la rândul ei, pentru că este o datorie!" Era adevărat că războiul comporta datorii. 

Ministrul pe care-l servea Puta cu automobilul n-avea nici el copii, miniştrii nu fac copii. 

Un alt angajat accesoriu trudea în acelaşi timp cu mine la micile nevoi ale magazinului cam prin 1913; 
era Jean Voireuse, un pic , figurant" seara în teatre mici şi după-amiaza comisionar la Puta. Se mulțumea şi el cu 
o plată minimă. Dar se descurca datorită metroului. Mergea aproape tot atât de repede pe jos ca şi cu metroul, 
când îşi făcea cursele, şi atunci băga banii de bilet în buzunar. Tot ca supliment. Îi miroseau oleacă picioarele şi 
chiar mai mult, e drept, dar el ştia şi-mi cerea să-l avertizez când nu erau clienți în magazin pentru ca să poată 
intra fără grijă şi să-şi facă socotelile în linişte cu doamna Puta. Odată banii incasati, îl trimiteau imediat să mă 
întâlnească in odaita din fundul prăvăliei. Picioarele îi serviră încă şi mai mult în timpul războiului. Trecea 
drept cel mai rapid agent de legătură din regimentul lui. În timpul convalescentei veni să mă vadă la fortul meu 
din Bicâtre şi chiar cu ocazia acestei vizite hotărârăm să mergem împreună să-l tapăm pe fostul nostru patron. 
Zis şi făcut. Când ajunserăm în bulevardul Madeleine, tocmai terminau de aranjat vitrina... 

— la te uită, voi erati! se miră putin, văzându-ne domnul Puta. Oricum, sunt bucuros că va văd! Intraţi! 
Dumneata, Voireuse, arăţi bine! Merge! Dar dumneata pari bolnav, Bardamu băiete! în sfârşit! Eşti tânăr! O să- 
ti revii! Voi aveţi, oricum, noroc, voi ăştia! Orice ai zice, trăiţi ore magnifice, nu-i aşa, pe acolo? Si în aer liber! 
Asta e Istoria, prieteni, ori eu nu mă pricep! Si ce Istorie! 

Nu-i răspundeam nimic domnului Puta, îl lăsam să zică tot ce vrea înainte de a-l tapa... Atunci el 
continuă: 

— Ah! E greu, sunt de acord, tranşeele!... E adevărat! Dar şi aici e foarte greu, să stiti!... Ati fost răniți şi 


voi? Eu sunt deşelat! Fac serviciul de noapte în oraş de doi ani! Vă inchipuiti? Gândiţi-vă! Absolut deselat! 
Mort! Ah! Străzile Parisului noaptea! Fără lumină, prieteni... Şi să mai şi conduci o maşină adesea cu ministrul 
în ea! Şi-ncă-n viteză! Vă puteți închipui!... Poti muri de zece ori pe noapte!... 

— Da, punctă doamna Puta, şi câteodată o conduce şi pe soția ministrului... 

— Aşa-i! Şi nu se mai termină... 

— E îngrozitor! reluarăm noi, în cor. 

— Şi câinii? întrebă Voireuse ca să fie politicos. Ce-ati făcut cu ei? îi mai plimbaţi pe la Tuileries? 

— l-am împuşcat! îmi aduceau numai necazuri! Nu făceau figură bună în magazin!... Ciobăneşti de rasă 
germană! 

— Ce păcat! regreta nevastă-sa. Câinii cei noi pe care-i avem acum sunt foarte draguti, nişte scoțieni... 
Cam miros... Pe când ciobanestii ăia germani, iti aduci aminte, Voireuse?... Nu miroseau niciodată, ca să zic 
aşa. Puteai să-i tii închişi în magazin chiar şi după ploaie... 

— Asa-i, adăugă domnul Puta. Nu ca afurisitul ăsta de Voireuse cu picioarele lui! iti mai miros şi acum 
picioarele, Jean! Afurisitule! 

— Cred că da, putin, a răspuns Voireuse. 

În acest moment intrară nişte clienţi. 

— Nu va mai retin, prieteni, ne zise domnul Puta grijuliu să-l scoată pe Jean cât mai degrabă din 
magazin. Şi sănătate mai ales! Nu va mai întreb de unde veniţi! Nu! Apărarea Naţională înainte de toate, asta e 
părerea mea! 

La aceste vorbe despre Apărarea Naţională, domnul Puta deveni deodată foarte serios, de parcă ar fi dat 
restul... Ne concedia în felul acesta. Doamna Puta ne dădu la plecare câte douăzeci de franci la fiecare. Maga- 
zinul lustruit şi lucind ca un yacht, nu mai îndrăzneam să-l traversăm înapoi din cauza scroambelor noastre care 
păreau monstruoase pe covorul fin. 

— O! Ia te uită la ei, Roger, la amândoi! Ce caraghioşi sunt!... S-au dezobişnuit! Ai zice că au călcat în 
ceva! se minuna doamna Puta. 

— O să-şi revină! făcu domnul Puta, cordial şi bonom, şi foarte mulțumit de a se fi scuturat de noi cu atât 
de puţină cheltuială. 

Ajunşi în stradă, ne gândirăm că nu puteam face mare lucru cu cei douăzeci de franci de fiecare, dar 
Voireuse mai avu o idee. 

— Să mergem, îmi zise, la mama unui camarad care a murit în timp ce eram pe Meusa, mă duc la fiecare 
opt zile, la părinţii lui, să le povestesc cum le-a murit fiul... Sunt oameni bogaţi... Îmi dau până-ntr-o sută de 
franci de fiecare dată, mai ales maică-sa... Le face plăcere, zic ei... Intelegi? 

— Eu ce să fac la ei? Ce să-i spun maica-sii? 

— Ei bine, ai să zici că l-ai văzut şi tu... Si-o să-ţi dea şi tie o sută de franci... Sunt oameni bogaţi într- 
adevăr! Zău! Nu ca mârlanul ăsta de Pută... Nu se uită ei la atâta... 

— De acord, dar eşti sigur că n-o să-mi ceară amănunte?... Doar nu l-am cunoscut pe fiu-său... O să mă 
bâlbâi dacă mă-ntreabă... 

— Nu, nu, nu face nimic, zici şi tu ca mine... Ai să faci da, da... Nu-ţi bate capul! E necäjitä rău, înţelegi 
tu, femeia asta, numai să-i vorbeşti de fiul ei şi e mulțumită... Nu vrea altceva... Orice... Nu-i greu... 

Mă codeam, dar îmi doream foarte mult şi cei o sută de franci care-mi păreau foarte uşor de obţinut, ca 
picati din cer. 

— Bine, ma hotărâi, în cele din urmă... Dar nu trebuie să născocesc nimic, te anunţ! imi promiti? Am sa 
zic ca tine, şi gata... Spune-mi şi mie cum a murit băiatul? 

— A luat un obuz in scăfârlie, bătrâne, şi nu unul de cel mic, la Garence, aşa se numea locul, în ţinutul 
Meusei pe malul unui râu... Atâtica măcar nu s-a mai găsit din băiat, bătrâne! Parcă nici n-ar fi fost vreodată... 
Şi era totuşi mare şi bine făcut băiatul, puternic, sportiv, dar te pui cu un obuz? Nu rezişti! 

— Aşa-i! 

— Curätat, zău... Maică-sa nu vrea să creadă nici astăzi! Degeaba i-am spus şi tot răs-spus... Ar vrea să 
fie numai dispărut... Cam neghioabă ideea... Dispărut! Nu-i vina ei, ea n-a văzut niciodată obuze, nu poate să- 
nteleaga că te-mprăştii în aer ca un part... şi cu asta gata, mai ales că era fiul ei... 

— Evident! 

— N-am mai fost de vreo cincisprezece zile pe la ei... Dar ai să vezi când ajungem acolo, mă primeşte 
imediat, maică-sa, în salon şi ştii e frumos la ei, parcă-ai fi într-un teatru, atâtea perdele, covoare, oglinzi peste 
tot... O sută de franci, înţelegi, nu se cunoaşte la ei... Ca cinci franci pentru mine, aş putea spune... Astăzi o să 
fie bună chiar şi pentru două sute... De cincisprezece zile de când nu m-a mai văzut... Ai să vezi servitori cu 
nasturi de aur, frate... 


Pe bulevardul Henri-Martin, am luat-o la stânga, am mai mers drept înainte puţin, în sfârşit, am ajuns în 
fata unei porți cu zăbrele în mijlocul copacilor unei alei particulare. 

— Vezi! îmi atrase atenţia Voireuse, când furăm în fata porții, parcă-i un castel... Ce-ti ziceam eu... Tatăl e 
un mare grangur pe la căile ferate, aşa mi s-a spus... E un barosan... 

— Nu-i cumva vreun şef de gară! întrebai eu ca să fac o glumă. 

— Nu râde... Uite-l colo, cel care coboară. Vine spre noi... Dar omul bătrân pe care mi-l arăta el nu se 
grăbea spre noi, mergea încovoiat înconjurând peluza, vorbind cu un soldat. Ne apropiarăm. Recunoscui 
soldatul, era acelaşi rezervist pe care-l întâlnisem noaptea la Noirceur-sur-la-Lys, pe când eram în recunoaştere. 
Mi-amintii pe loc şi numele pe care mi-l spusese: Robinson. 

— ÎL cunoşti pe pifanul ăsta? mă întrebă Voireuse. 

— Da, îl cunosc. 

— Probabil că-i un prieten de-al lor... Or fi vorbind despre bătrână; n-aş vrea să ne împiedice s-o vedem... 
Pentru că mai ales ea dă biştarii... 

Domnul cel bătrân se apropie de noi. Tremura. 

— Dragul meu prieten, îi zise el lui Voireuse, cu mare durere te anunţ că de la ultima dumitale vizită, 
biata mea soţie s-a prăpădit, s-a prăbuşit sub povara imensei noastre dureri... Joi am lăsat-o singură un moment, 
aşa ne-a cerut... Plângea... 

Nu putu să-şi termine fraza. Se întoarse brusc şi ne părăsi. 

— Te-am recunoscut imediat, mi se adresă atunci Robinson, de îndată ce bătrânul domn fu destul de 
departe de noi. 

— Şi eu te-am recunoscut... 

— Ce 1 s-a întâmplat bătrânei? l-am întrebat atunci. 

— Ei bine, s-a spânzurat alaltăieri asta-i tot! a răspuns. Ce neroadă, spune si tu! a mai adăugat... Îmi era 
ca o a doua mamă!... Asta-i bafta mea! De asta am parte! Prima oară când vin şi eu în permisie!... De şase luni 
aştept ziua asta!... 

Nu ne-am putut stăpâni, eu şi cu Voireuse, să nu râdem de ghinionul care i se întâmplase lui Robinson. 
De imputita era cu adevărat imputita surpriza, nu numai pentru că murise, dar nu mai pupam nici noi cele două 
sute de franci, noi care scorniserăm o nouă minciună pentru această împrejurare. Din capul locului nu eram 
mulțumiți nici unii nici alții. 

— De asta făceai moaca aia aşa pocaita, parşivule? îl impungeam noi pe Robinson ca să-l atâtäm şi să-l 
luăm în râs. Credeai că ai să-ți ungi şi tu gâtlejul cu ceva? Un chefulet colo pe cinste cu bătrânii? Credeai c-ai s- 
o păcăleşti pe maica?... Poftim! Ai ce-ai căutat!... 

Cum nu puteam rămâne acolo totuşi privind peluza şi harjonindu-ne, am plecat toți trei înspre Grenelle. 
Ne-am socotit banii, nu erau prea multi. Cum trebuia să ne întoarcem în aceeaşi seară la spitalele şi 
garnizoanele noastre, aveam exact cât să cinăm la o cârciumă în trei, şi ne mai rămânea poate ceva, dar nu 
destul „pentru a face un salt" până la bordel. Totuşi aveam cât să luăm jos un pahar, dar numai unul. 

— Mă bucur că te văd din nou, m-a anunţat Robinson, dar ce pui de lele şi mama asta a băiatului!... Când 
mă gândesc, să se spânzure ea tocmai în ziua în care soseam eu!... N-am să uit asta!... Ce, eu mă spânzur, ia 
spune?... De supărare?... Mă distrez spânzurându-mă? Sau tu? 

— Oamenii bogaţi, făcu Voireuse, sunt mai sensibili decât ceilalți... 

Avea inima bună Voireuse. Mai adăugă: „Dacă aş avea şase franci aş urca cu brunetica pe care o vezi 
acolo lângă automat." 

— Du-te, i-am spus, ai să ne povesteşti dacă pupă bine... 

Numai că-n zadar ne-am scuturat buzunarele, nu aveam destul cu bacşiş cu tot ca s-o poată căpăta. Mai 
aveam exact încă pentru o cafea de fiecare şi două lichioruri. Odată lefteri, ne-am dus la plimbare! 

În piaţa Vendôme ne-am despărţit în cele din urmă. O lua fiecare pe drumul lui. La despărţire nu mai ve- 
deam bine şi vorbeam în şoaptă, atât de tare răsuna ecoul. Nici o lumină, era interzis. Pe el, pe Jean Voireuse, nu 
l-am mai văzut niciodată. Pe Robinson l-am mai întâlnit adesea după aceea. Pe Jean Voireuse gazele l-au dat 
gata, la Somme. S-a dus să moară la marginea mării, în Bretania, doi ani mai târziu, într-un sanatoriu marin. 
Mi-a scris de vreo două ori la început şi apoi deloc. Nu mai fusese la mare niciodată. „Nu-ţi închipui cât e de 
frumos, îmi scria, fac băi, pentru picioare, dar cred că vocea mea s-a dus pe copcă." Îl durea, pentru că ambiția 
lui în fond era să poată intra îrttr-o zi în corul teatrului. 

Sunt mai artistice corurile şi mai bine plătite decât simpla figuratie. 


Grangurii m-au lăsat în cele din urmă în pace şi am putut să-mi salvez matele, dar capul mi-era rău 


" 


zdruncinat şi pentru totdeauna. Nimic de zis. ,,Pleaca!... s-au răstit la mine. Nu mai faci nici trei parale!... 

„În Africa! mi-am zis eu. Cu cât mai departe, cu atât mai bine!" Era un vas ca oricare altul al Companiei 
Corsarilor Reuniti, cel pe care mă-mbarcasem. Mergea spre tropice, cu încărcătura lui de bumbac, ofițeri şi 
funcționari. 

Era atât de vechi acest vas că 1 se luase până şi placa de aramă, de pe puntea superioară, pe care se afla 
altădată înscris anul naşterii sale; era atât de îndepărtată această naştere că ar fi incitat temerile pasagerilor şi 
batjocurile lor. 

M-am îmbarcat deci pe acest vas, sä-ncerc să mă refac in Colonii. Tineau cei care-mi vroiau binele să 
fac avere. De asta-mi ardea mie acum, să plec, dar cum trebuie întotdeauna să pari util când nu eşti bogat, şi 
cum pe de altă parte nu mai terminam cu studiile, situația nu putea să mai dureze. N-aveam destui bani ca să 
plec în America. ,,Du-te-n Africa!" mi-am zis atunci şi m-am lăsat împins spre tropice, unde, mă asigurau, sunt 
de ajuns un pic de răbdare şi o bună purtare ca să-ți faci imediat o situaţie. 

Aceste pronosticuri mă făceau visător. Nu aveam prea multe calităţi, dar aveam desigur ținută, nimic de 
zis, o fire modestă, o politeţe la îndemână şi teama mereu de a nu întârzia şi mai ales grija de a nu trece 
niciodată în viata înaintea altei persoane, delicateţe, ce mai... 

Faptul că am putut să scap viu dintr-un abator internațional cuprins de demenţă, este oricum o referință 
de tact şi de discreție. Dar să ne întoarcem la această călătorie. Cât timp am navigat în apele Europei, nu se 
anunţa a fi prea rău. Pasagerii zăceau risipiţi în umbra spațiilor dintre punți, in W.C-uri, în fumoar în grupulete 
bănuitoare şi fonfăite. Totul bine îmbâcsit de alcool şi de cancanuri, de dimineaţă până seara. Râgâiau, motäiau 
şi vociferau rând pe rând, păreau a nu regreta nimic din Europa. 

Vasul nostru avea un nume: Amiralul Bragueton. Nu se ţinea pe apă decât datorită zugrăvelilor. Atâtea 
straturi acumulate ca nişte învelişuri i-au constituit în cele din urmă un fel de a doua carcasă Amiralului 
Bragueton, ca nişte foi de ceapă. Navigam spre Africa, cea adevărată, cea mare; cea a pădurilor nesfârşite, a 
miasmelor otrăvitoare, a singurätätilor inviolabile, spre semetii tirani negri lâncezind pe la raspantiile fluviilor 
nesfârşite. Pe un pachet de lame ,,Pillet" voi schimba cu ei fildeşuri foarte lungi, păsări strălucitoare, sclave 
minore, mi se promisese. Viaţă, ce mai! Nimic comun cu această Africa jupuită de agenţii şi monumente, de 
drumuri de fier şi câştiguri uşoare. O, nu! Mergeam s-o vedem în mustul ei, adevărata Africă! Noi pasagerii 
betivi de pe Amiralul Bragueton! 

Dar după ce trecurăm de coastele Portugaliei, lucrurile începură să se strice. Irezistibil, în fiecare 
dimineaţă la trezire, eram striviti de o atmosferă de etuvă nesfârşit de uncropita, neliniştitoare. Apa în pahare, 
marea, cearceafurile, sudoarea noastră, totul era leşios, cald. Imposibil de acum încolo, ziua, noaptea, să simţi 
ceva răcoros în mână, sub fund, în gât, în afară de gheaţa cu whisky a barului. Atunci o abjectă disperare s-a 
abătut asupra pasagerilor de pe Amiralul Bragueton, condamnaţi să nu se îndepărteze de bar, subjugati, ținuți de 
ventilatoare, lipiti de bucatelele de gheaţă, mereu gata să schimbe ameninţări şi regrete în cadente incoerente. 

N-a durat mult. În această stabilitate disperată a căldurii, tot conţinutul uman al vasului s-a coagulat într- 
o masivă betivänie. Se mişcau fără vlagă între punți ca nişte caracatite pe fundul unei băi cu apă stătută. 
Începând din acest moment, văzurăm tâsnind la suprafaţă neliniştitoarea natură a albilor, provocată, eliberată, 
deşucheată, în sfârşit, adevărata lor natură, exact ca şi în război. Etuva tropicală scotea la iveală instinctele tot 
aşa cum broaştele şi viperele se läteau în luna lui august, pe zidurile crăpate ale închisorilor. În frigul Europei, 
sub ceturile pudice ale nordului, nu poţi, înafară de perioada masacrelor, decât să bănuieşti colcăitoarea cruzime 
a fraților noştri, dar putregaiul din ei invadează suprafaţa de îndată ce-i munceşte febra ignobilă a tropicelor. 
Atunci îşi dau drumul fără ruşine şi mârşăvia triumfă şi ne acoperă în întregime. Aceasta este mărturisirea 
biologică. De îndată ce munca şi frigul nu ne mai constrâng, slăbesc menghina, poți vedea la albi, ceea ce 
descoperi pe o plajă veselă, după ce marea s-a retras: adevărul, bălți putind greu, crabi, hoit si balega. 

Astfel, odată trecuţi de Portugalia, toată lumea de pe vas începu să-şi elibereze instinctele cu turbare, 
ajutându-se de alcool, şi cu acel sentiment de plăcere intimă pe care îl procură o gratuitate absolută a călătoriei, 
mai ales militarilor şi funcționarilor în activitate. Să te simți hrănit, culcat, adăpat pe nimic patru săptămâni 
consecutiv, ce credeţi, e destul, nu-i aşa, ca-n sinea ta să delirezi de economie? Eu, singurul plătitor al călătoriei, 
fui socotit prin urmare, de îndată ce această particularitate fu descoperită, de o neruşinare sfruntată, clar de 
nesuportat. 

Dacă aş fi avut cât de cât experiența mediilor coloniale, la plecarea din Marsilia, m-aş fi târât, tovarăş de 
călătorie nedemn, în genunchi, cerând iertarea, mila acestui ofițer de infanterie colonială, pe care-l întâlneam 
peste tot, cel mai înalt în grad, şi m-aş fi umilit pe deasupra pentru mai multă siguranţă şi la picioarele func- 
tionarului celui mai bătrân. Poate atunci, aceşti pasageri fantastici m-ar fi tolerat în mijlocul lor fără greutate? 
Dar ignoranta, inconstienta mea pretenție de a respira alături de ei era cat pe-aci să mă coste viata. 

Nu eşti niciodată destul de circumspect. Datorită unei oarecare abilități, n-am pierdut atunci decât restul 


de amor-propriu ce-mi mai rămăsese. Şi iată cum se petrecură lucrurile. La câtva timp după ce trecurăm de 
insulele Canare, aflai de la un chelner de cabină că toți căzuseră de acord că sunt pozeur, adică insolent?... Ca 
mă bănuiau de codoşlâc şi în acelaşi timp de pederastie... C-aş fi şi cocainoman... Dar asta, aşa, în treacăt... 
Apoi îşi făcu loc ideea că probabil am fugit din Franţa ca să scap de urmările unor pungăşii dintre cele mai 
grave. Dar asta nu era decât începutul încercărilor mele. De abia atunci aflai despre obiceiul impus pe această 
rută de a nu fi acceptați decât cu extremă circumspectie, însoțită de altfel de tracasări, pasagerii plătitori; adică 
cei care nu se bucurau nici de gratuitatea militară, nici de aranjamentele birocratice, coloniile franceze 
aparținând, se ştie, de fapt nobilimii ,,Anuarelor". 

Nu există la urma urmei decât foarte puține motive pentru un civil necunoscut să se aventureze prin 
părțile acelea... Spion, suspect, găsiră o mie de motive să mă privească chiorâş, ofiţerii drept în ochi, femeile 
surâzând cu subintelesuri. Curând servitorii ei înşişi, încurajați, începură să schimbe în spatele meu remarci 
grosolan de caustice. Nu se mai îndoia nimeni că eu eram cel mai insuportabil mârlan de la bord, şi ca să zic aşa 
singurul. lată ceva care promitea. 

Stăteam la masă cu patru funcționari de poştă din Gabon, hepatici, ştirbi. Familiari şi prietenoşi la 
începutul traversării, nu-mi adresară mai apoi nici o vorbă. Adică de îndată ce fui pus, printr-un acord tăcut, sub 
regimul unei supravegheri colective. Nu mai ieşeam din cabina mea decât cu infinite precautii. Aerul atât de 
încins îmi apăsa epiderma ca o greutate. În pielea goală, cu zăvorul tras, nu mă mai miscäm si încercam să-mi 
imaginez ce plan diabolicii pasageri putuseră concepe ca să mă piardă. Nu cunoşteam pe nimeni la bord şi 
totuşi fiecare părea să mă cunoască, semnalmentele mele trebuie să se fi precizat brusc în mintea lor, ca cele ale 
criminalului celebru pe care le publică jurnalele. 

Detineam fără să vreau rolul indispensabilului infam şi abject şi nemernic, ruşinea speciei umane, 
semnalat pretutindeni de-a lungul secolelor, de care lumea întreagă auzise vorbindu-se ca despre dracul sau 
bunul Dumnezeu, dar care rămânea atât de divers, de cetos, pe pământ şi în viata, pe scurt insesizabil. Le 
trebuiau, pentru a-l izola, nemernicul, a-l identifica, a pune mâna pe el, împrejurările excepţionale care nu se 
puteau întâlni decât pe bordul acesta strâmt. 

O adevărată bucurie generală şi morală se anunţa la bordul Amiralului Bragueton. Păcătosul nu va mai 
scăpa de soarta lui. Acela eram eu. 

Numai acest eveniment şi merita toată călătoria. Izolat printre aceşti duşmani neasteptati, mă străduiam 
cât puteam să-i identific fără ca ei să mă observe. Ca să reuşesc îi spionam fără ruşine, dimineaţa mai ales prin 
hubloul cabinei mele, înainte de micul dejun, luând aer, păroşi de la pubis până la sprâncene şi de la rect până la 
tălpi, în pijama, tansparenti în soare; trantiti de-a lungul bastingajului cu paharul în mână, se adunau acolo să 
râgâie, duşmanii mei, amenințând să borască totul în jurul lor, mai ales căpitanul cu ochii bulbucati şi injectati 
pe care ficatul îl muncea temeinic încă din zori. Cu regularitate la trezire, cerea noutăți despre mine celorlalți 
cheflii, dacă „nu mi l-aţi făcut vânt peste bord" întreba. „Ca pe un scuipat”, şi, ca să le dea şi imaginea în 
acelaşi timp, scuipa în marea spumoasă. Ce glumă! 

Amiralul nu înainta deloc, se târa mai degrabă, fornăind de la un ruliu la altul. Nu era o călătorie, era un 
fel de boală. Membrii acestui conciliu matinal, când îi examinam din colţul meu, îmi păreau cu toţii destul de 
bolnavi, malarici, alcoolici, sifilitici fără îndoială, decăderea lor, vizibilă de la zece metri, mă consola un pic de 
propria mea hăituiala. La urma urmei erau şi ei nişte înfrânți ca şi mine, aceşti Matamori!... Mai făceau doar pe 
fanfaronii! Singura diferență! Tantarii se însărcinaseră să-i stoarcă de ultimele puteri, şi să le distileze în vene 
acele otrăvuri fără leac... Treponema la ora aceea le pilea arterele... Alcoolul le umfla ficatii... soarele le despica 
rinichii... Păduchii li se lipeau de păr şi exema de pielea burtii... Lumina sfârâind le va prăji în cele din urmă re- 
tina!... În scurt timp ce le va mai rămâne? Un bot de creier... Ce să facă cu el, oare?... Acolo unde mergeau? Să 
se sinucidă? Numai la asta le mai putea servi creierul acolo unde mergeau... Orice s-ar fi spus, nu-i deloc plăcut 
să îmbătrâneşti într-o tara fără distracții... Unde eşti obligat să te priveşti în oglinda cu argintul mucezit cum 
devii din ce in ce mai putregăios, din ce în ce mai urât... Putrezeşti repede între verdeturi, mai ales când e o 
căldură atroce. 

Nordul cel putin iti conserva cărnurile; sunt întotdeauna palizi oamenii din nord. Între un suedez mort si 
un tânăr nedormit, puţină diferență. Dar colonialul este deja plin de viermi o zi după debarcare. Numai pe ei îi 
aşteaptă aceşti infinit de laborioşi viermuşi şi nu-i vor părăsi decât hăt bine dincolo de viaţă; saci de larve. 

Mai aveam încă opt zile de mare înainte de a face escală in fata Bragamansului, primul pământ promis. 
Aveam senzaţia că stau pe o cutie de exploziv. Nu mai mâncam aproape nimic pentru a evita să mă duc la masa 
lor şi să traversez puntile în plină zi. Nu scoteam nici o vorbă. Nu mă vedeau niciodată plimbându-mă. Era greu 
să fii atât de putin pe vas ca mine, locuind totuşi acolo. 

Chelnerul meu de la cabină, tată de familie, îmi mărturisi că stralucitii ofițeri coloniali jurasera, cu 
paharul în mână, să mă pălmuiască la prima ocazie şi să mă arunce peste bord. Când îl întrebam de ce, nici el 


nu ştia nimic şi chiar se întreba la rândul lui ce putusem să fac ca să ajung aici. Rămâneam cu îndoiala. Şi o 
puteam duce mult timp aşa. Eram un nespălat şi cu asta basta. 

N-o să mă mai las înşelat să călătoresc cu oameni atât de greu de mulțumit. Mai erau şi atât de lipsiţi de 
ocupaţie, închişi cu ei înşişi treizeci de zile, cä-ti trebuia foarte putin să-i scoţi din fire. Dealtfel, în viata de 
toate zilele, să ne gândim că cel putin o sută de indivizi de-a lungul unei singure zile foarte obişnuite ne doresc 
biata noastră moarte, de exemplu toţi cei pe care îi încurcăm, grăbiţi la coadă în urma noastră la metrou, toți cei 
care trec prin fata apartamentului nostru şi nu au şi ei unul, toți cei care doresc să terminäm de făcut pipi ca să 
facă şi ei, în sfârşit copiii nostri şi multi alții. Mereu. Te obişnuieşti. Pe un vas se observă mai bine această 
grabă, şi e mai supărător. 

În această etuvă mocnită, sudoarea acestor ființe opärite se concentrează, presentimentele absolutei 
singuratati coloniale care-i va învălui curând pe ei şi destinul lor îi fac să geamă de pe acum ca nişte muribunzi. 
Se agaţă, muşcă, se sfâşie, se bârfesc. Importanţa mea la bord creştea prodigios de la o zi la alta. Rarele mele 
apariţii la masă, oricât de furişate şi neobservate mă străduiam să le fac, luau amploarea unor adevărate eve- 
nimente. De îndată ce intram în sala de mese, cei o sută douăzeci de pasageri tresăreau, şuşoteau... 

Ofițerii coloniali, band copios aperitiv după aperitiv, adunaţi în jurul mesei căpitanului, administratorii- 
tutungii, institutoarele congoleze mai ales, din care Amiralul Bragueton transporta o întreagă alesătură, toți din 
supozitii răuvoitoare în deductii calomnioase, ajunseseră să-mi acorde în cele din urmă o importanţă infernală. 

La îmbarcarea din Marsilia nu eram decât un neînsemnat visător, dar acum, sub efectul acestei 
concentraţii iritante de alcoolici şi vaginuri nerăbdătoare, mă văzui înzestrat, de nerecunoscut, cu un tulburător 
prestigiu. 

Comandantul vasului, mare pişicher traficant şi plin de negi care-mi strângea mâna cu plăcere la 
începutul traversării, de fiecare dată când ne întâlneam, acum nu părea să mă mai recunoască, aşa cum eviti pe 
un om căutat pentru o afacere dubioasă, vinovat... De ce? Când ura oamenilor nu comportă nici un risc, prostia 
lor se lasă repede convinsă, motivele vin singure. 

După cele ce credeam a observa, în reaua credință compactă în care mă zbăteam, una din domnişoare 
anima elementul feminin al cabalei. Se întorcea în Congo să dea ortul popii, cel puţin aşa speram, târfa. 
Aproape nu-i mai părăsea pe ofițerii coloniali cu torsurile mulate în cârpele lor glorioase şi impodobiti pe 
deasupra şi cu jurământul pe care-l făcuseră să mă strivească nici mai mult nici mai puțin decât ca pe o infectă 
lipitoare, mult înainte de viitoarea escală. Se întrebau pe rând dacă voi fi tot atât de respingător, strivit, cum 
eram în forma mea obişnuită. Pe scurt, se amuzau. Această domnişoară le atâta verva, chema furtuna pe puntea 
Amiralului Bragueton, şi n-avea să se astâmpere până ce nu mă vor fi adunat carne vie, dezbărat pentru 
totdeauna de imaginara mea obraznicie, pedepsit de a fi îndrăznit să exist în fond, bătut cu turbare, însângerat, 
stâlcit, implorând mila sub cizma şi pumnul unuia dintre aceşti flăcăi, a cărui activitate musculară, splendidă 
mânie, ardea de dorinţa de a o admira. Scenă de nobil măcel care i-ar fi înviorat ovarele ofilite. Tot atât de 
prețios cât violul unei gorile. Timpul trecea şi e periculos să laşi prea mult aşteptate coridele. Animalul eram eu. 
Vasul întreg o cerea, fremăta până-n buncäre. 

Marea ne închidea în acest circ țintuit în şuruburi. Maşiniştii erau şi ei la curent. Si cum nu mai aveam 
decât trei zile până la escală, zile decisive, mai mulţi toreros se oferiră. Cu cât îl ocoleam mai mult, cu atât 
scandalul devenea mai agresiv, mai iminent în privința mea. Sacrificatorii îşi exersau mana. Mă incoltisera între 
două cabine în spatele unei curtine. Am scăpat ca prin urechile acului, dar era foarte periculos să mă mai duc la 
closet. Când nu mai avurăm decât aceste trei zile de mare în fata noastră, am profitat ca să renunţ la toate 
nevoile mele naturale definitiv. Hublourile îmi ajungeau. În jurul meu totul era copleşit de ură şi plictiseala. Şi 
trebuie să vă mărturisesc că este absolut incredibilă plictiseala la bord, cosmică, ce mai vorbă. Acoperă marea, 
vasul şi cerurile. Oamenii înţelepţi şi tot devin bizari, darămite aceste brute himerice. 

Un sacrificiu! Trebuia să trec şi prin asta. Lucrurile se precizară într-o seară după cina la care luasem 
parte hărțuit de foame. Am ţinut nasul în farfurie tot timpul, neîndrăznind nici măcar să-mi scot batista să mă 
şterg. Nimeni, niciodată n-a mâncat mai discret decât mine. Din sala maşinilor simteai urcând sub fund o 
măruntă şi neîncetată vibrație. Vecinii mei de masă erau probabil la curent cu ceea ce se hotărâse în privința 
mea, căci începură, spre uimirea mea, să-mi vorbească liber şi amabil, despre dueluri şi spade şi să-mi pună 
întrebări... Exact în acest moment institutoarea, cea căreia îi mirosea gura atât de tare, se îndreptă spre salon. De 
abia avui timp să observ că purta o rochie din dantele de mare ținută, că se şi aşeză la pian cu o grabă crispată, 
să cânte, dacă se poate spune aşa ceva, câteva arii pe care nu le termina niciodată. Ambianta devenise foarte 
tensionată şi suspectă. 

Nu făcui decât un salt ca să mă refugiez în cabina mea. Eram ca şi ajuns când unul din căpitanii 
colonişti, cel mai fudul, cel mai musculos dintre toți, îmi bară net drumul, fără violenţă, dar ferm. „Să urcăm pe 
punte", mă invită el. Ajunserăm din câţiva paşi. Pentru această ocazie, îşi pusese chipiul lui cel mai aurit, se 


încheiase de la brăcinar până la gât, ceea ce nu mai făcuse de la plecarea noastră. Eram deci în plină ceremonie 
dramatică. Nu-mi era la îndemână, inima îmi bătea la înălțimea buricului. 

Acest preambul, această impecabilitate anormală mă făcu să presimt o execuţie lentă şi dureroasă. Omul 
acesta îmi făcea impresia unei bucăţi de război zvârlită brusc în calea mea, îndărătnică, asasinä, de neclintit. 

În spatele lui, blocându-mi usa interpuntii, se iviră în acelaşi timp patru ofițeri subalterni, extrem de 
atenţi, escorta Fatalitatii. 

Deci nici o posibilitate de scăpare. Această interpelare fusese minuţios pusă la punct. "Domnule, aveți in 
fata dumneavoastră pe căpitanul Frémizon din trupele coloniale! În numele camarazilor mei si al pasagerilor 
acestui vas pe drept cuvânt indignati de incalificabila dumneavoastră conduită, am onoarea să vă cer 
explicatii!... Anumite vorbe pe care le-aţi spus la adresa noastră de la plecarea dumneavoastră din Marsilia sunt 
inacceptabile!... lată momentul, domnule, de a vă da pe faţă nemultumirile!... De-a susţine cu voce tare ceea ce 
colportati cu nerusinare pe furiş de douăzeci şi una de zile! Să ne spuneţi în sfârşit ce ganditi!..." 

Simţii, auzind aceste vorbe, o imensă uşurare. Mă temeam de vreo condamnare la moarte imparabilä, 
dar îmi ofereau, pentru că îmi vorbise căpitanul, o portitä de scăpare. Mă näpustii spre această zare de noroc. 
Orice posibilitate de laşitate devine o magnifica speranță pentru cel care se pricepe s-o folosească. Asta e 
părerea mea. Nu trebuie să te arăţi niciodată mofturos în ceea ce priveşte mijlocul de a scăpa de un măcel şi nici 
să-ți pierzi timpul căutând motivele unei persecuții al cărei obiect eşti. Să scape îi este de ajuns unui înțelept. 

— Domnule căpitan! îi răspunsei cu vocea atât de convingătoare cât puteam s-o am în acel moment, ce 
eroare extraordinară sunteți gata să comiteti! Dumneavoastră! Eu! Cum să-mi atribuiti mie sentimente de o 
asemenea perfidie? E mult prea nedrept! As putea muri de supărare! Cum? Eu, ieri încă apărătorul scumpei 
noastre patrii! Eu, al cărui sânge s-a amestecat cu al dumneavoastră ani şi ani de-a lungul unor nenumărate 
bătălii! Mă coplesiti cu atâta nedreptate, domnule căpitan! 

Apoi adresându-mă grupului întreg: 

— Căror abominabile bârfeli ati fost victime, domnii mei? Să ajungeţi să credeți că eu, fratele 
dumneavoastră, la urma urmei, m-aş fi încăpățânat să răspândesc imunde calomnii pe socoteala eroicilor ofiţeri! 
Asta e prea mult! Mult prea mult! Şi tocmai în momentul în care ei se pregătesc, aceşti eroi, aceşti 
incomparabili eroi, să reia, şi cu ce curaj, paza sfântă a nemuritorului nostru imperiu colonial! urmai eu. Acolo 
unde nepretuitii soldați ai rasei noastre s-au acoperit de glorie eterna! Mangin! Faidherbe, Gallieni!... Ah! 
Domnule căpitan! Eu? aşa ceva? 

Aşteptam. Speram să fi fost emotionant. Din fericire fui pentru o secundă. Fără întârziere atunci, 
profitând de acest armistițiu de bâlbâieli, mersei drept spre el şi-i apucai cele două mâini, strângându-le cu 
emoție. 

Eram mai liniştit avându-i mâinile intre ale mele, prizoniere. Si tot tinându-le aşa, continuai să-i explic 
cu volubilitate şi tot dându-i dreptate de mii de ori, îl asiguram că totul între noi trebuie luat de la capăt şi altfel 
de data asta! Că naturala şi stupida mea timiditate singură era izvorul acestei fantastice neînţelegeri! Că desigur 
conduita mea ar fi putut fi interpretată ca un dispreţ de neconceput pentru acest grup de pasageri şi pasagere, 
„eroi şi persoane încântătoare totodată... Providentialä reuniune de mari caractere şi talente... Fara să uităm pe 
doamne, incomparabile muziciene, podoabe ale bordului!..." $i tot cerându-i într-una iertare, solicitai în 
încheiere să fiu admis fără amânare şi fără nici o restricție în sânul veselului lor grup patriotic şi fratern... şi-n 
care tineam din acest moment şi pentru totdeauna să figurez... Fără să-i las mâinile, îmi dublai elocventa. 

Atât timp cât nu ucide, militarul e un copil. Îl câştigi uşor. Neavând obiceiul să gândească, de îndată ce-i 
vorbeşti este obligat să se hotărască la eforturi copleşitoare ca să înțeleagă. Căpitanul Frémizon nu mă ucidea, 
nici nu era gata să bea, nu făcea nimic cu mâinile, nici cu picioarele, încerca numai să gândească. Era mult prea 
mult pentru el. De fapt îl tineam de cap. 

Treptat cât timp dură această probă de umilință, simțeam amorul meu propriu, şi aşa gata să mă 
părăsească, estompându-se şi mai mult, şi apoi părăsindu-mă, abandonându-mă de tot, ca să zic aşa oficial. 
Orice s-ar spune este un moment agreabil. De la acest incident am devenit pentru totdeauna foarte liber şi suplu, 
moralmente se înţelege. Poate de frică ai mai ales nevoie ca să te descurci în viaţă. În ceea ce mă priveşte n-am 
mai dorit alte arme din ziua aceea, sau alte virtuţi. 

Camarazii militarului şovăielnic, veniţi şi ei acum dinadins ca să şteargă sângele şi să joace arşice cu 
dinții mei risipiţi, trebuiră să se mulțumească, în loc de triumf, să-mi prindă vorbele din aer. Civilii alergând 
fremătători la anunţul unei execuţii capitale arborau acum nişte mutre dezolate. Cum nu ştiam prea bine ce 
indrugam, în afară de faptul că trebuia să rămân cu orice pret în nota lirica, tot ținând mâinile căpitanului, fixam 
un punct nevăzut în ceața, vâscoasă prin care Amiralul Bragueton înainta suflând şi scuipând de la o învârtitură 
de elice la alta. În sfârşit, ca să termin, am riscat, învârtind un brat deasupra capului, lăsând una din mâinile 
căpitanului, una singură, şi m-am lansat în următoarea peroratie: „Între noi vitejii, oare nu trebuie să ne 


înțelegem până la urmă, domnilor ofițeri? Trăiască Franţa atunci, Dumnezeii mă-sii! Trăiască Franţa!" Era 
trucul sergentului Branledore. Reusi şi în cazul acesta. Singurul caz în care Franţa imi salvă viata. Până atunci 
se întâmplase mai degrabă contrariul. Observai printre auditori un mic moment de ezitare, dar oricum îi este 
foarte greu unui ofițer, oricât de prost dispus ar fi, să pălmuiască un civil, in public, tocmai când acesta strigă 
atât de tare cât strigasem eu: „Trăiască Franța!" Ezitarea asta mă salvă. 

Prinsei două braţe la întâmplare din grupul de ofițeri şi invitai pe toată lumea să se cinstească la bar in 
sănătatea mea şi pentru împăcarea noastră. Aceşti viteji nu rezistară decât un minut şi apoi băurăm două ore. 
Numai femelele de la bord ne urmăreau din ochi, tăcute şi treptat deceptionate. Prin hublourile barului, o 
zăream printre altele pe îndârjita pianistă institutoare într-un du-te-vino continuu, în mijlocul unui grup de 
pasagere, hiena. Bănuiau ele exact, putorile, că scăpasem din cursă datorită unei viclenii şi-şi promiteau să mă 
prindă la cotitură. În acest timp, noi bărbaţii beam fără oprire sub inutilul dar năucitorul ventilator, care-şi dădea 
duhul măcinând fără încetare încă de pe lângă Insulele Canare bumbacul leşios al atmosferei. Şi tot mai aveam 
nevoie de vervă, de o limbutie pe placul noilor mei prieteni, neserioasă. Nu mai conteneam ca să nu mă dau de 
gol, admirându-le patriotismul, şi tot ceream şi-i tot rugam pe aceşti eroi să-mi spună întâmplări şi poveşti 
despre vitejia colonială. Faptele de vitejie, ca şi porcăriile, plac întotdeauna tuturor militarilor de oriunde. Ceea 
ce trebuie in fond ca să obţii un fel de pace cu oamenii, ofițeri sau nu, armistițiu fragil, ce-i drept, dar preţios 
oricum, este să le permiti în toate împrejurările să se etaleze, să se tăvălească în lăudăroşenii imbecile. Nu 
există vanitate inteligentă. Vanitatea e un instinct. Şi nu există om care să nu fie înainte de toate vanitos. Rolul 
de periuta admirativă este aproape singurul in care omul îşi tolerează semenul cu o oarecare plăcere. Cu aceşti 
soldaţi nu aveam nevoie să cheltuiesc prea multă imaginaţie. Era destul să mă minunez continuu. E uşor să ceri 
mereu şi mereu întâmplări din război. Aceşti tovarăşi erau înzäuati in ele. Eram parcă din nou în vremea fru- 
moaselor zile de spital. După fiecare din povestirile lor, nu uitam să punctez aprecierea mea, cum mă învățase 
Branledore, printr-o frază măreață: „Ei bine, iată o adevărată pagină de Istorie"! Nimic mai bun decât această 
formulă. Începui să devin din ce în ce mai interesant pentru acest cerc, căruia mă raliasem pe furiş. Oamenii 
aceştia se puseră să povestească despre război atâtea baliverne câte auzisem eu altădată şi câte mai târziu 
povestisem eu însumi, pe când eram în concurență imaginativă cu amicii de la spital. Numai cadrul acestora era 
diferit şi minciunile lor se agitau de-a lungul pădurilor congoleze în loc de Vosges sau Flandra. 

Domnul căpitan Fremizon, cel care cu o clipă mai înainte numai se oferise să purifice bordul de infecta 
mea prezenţă, de când văzuse felul meu de a asculta mai atent ca oricine, începu să-mi descopere mii de plăcute 
calități. Fluxul arterelor lui era parcă usurat de efectul originalelor mele elogii, viziunea i se lumina, ochii striati 
şi insangerati de alcoolic înveterat îi scânteiară în cele din urmă străpungând abrutizarea, iar cele câteva îndoieli 
din adâncul lui pe care le putuse concepe asupra propriei lui valori şi care-l mai cuprindeau încă în momentele 
lui de depresiune, se estompară pentru un timp, adorabil, prin minunatul efect al inteligentelor şi pertinentelor 
mele comentarii. 

Evident, eram un creator de euforie! Îşi plezneau coapsele de plăcere! Numai eu ştiam să le fac viaţa 
agreabilă cu toată această jilăveală muribundă! Nu ascultam eu dealtfel fermecat? 

Amiralul Bragueton în timp ce noi divagam în felul acesta, îşi micşoră şi mai mult viteza, domolindu-se 
în propriu-i must; nici un atom de aer mobil în jurul nostru, mergeam probabil de-a lungul coastei, dar atât de 
greu, că mi se părea că înaintam într-o melasă. 

Melasă şi cerul deasupra bordajului, nimic decât un plasture negru şi topit după care mi se scurgeau 
ochii. Să mă întorc în noapte era marea mea dorință, chiar asudat şi gemând, în orice fel şi oricum la urma 
urmei! Frémizon nu mai contenea povestind despre el. Pământul îmi părea foarte aproape, dar planul escapadei 
mele îmi trezea mii de motive de nelinişti... Putin câte putin, conversaţia noastră încetă să mai fie cazonă pentru 
a deveni deocheată şi apoi de-a dreptul porcoasă, în sfârşit, atât de dezlânată, că nu mai ştiai de unde s-o apuci 
ca s-o continui; unul după altul convivii mei renuntara şi adormira şi sforăitul îi copleşi, dezgustător somn care 
le râcâia profunzimile nasului. Acum sau niciodată era momentul să dispar. Nu trebuie să laşi să-ți scape aceste 
pauze de cruzime pe care le impune oricum natura chiar organismelor celor mai vicioase şi mai agresive din 
lume. 

Ancorasem acum la o distanță mică de coastă. Nu se zăreau decât câteva felinare oscilând de-a lungul 
malului. 

Pe lângă vas se înghesuiră foarte repede vreo sută de pirogi tremurătoare încărcate de negri care 
răcneau. Aceşti negri asaltară puntile pentru a-şi oferi serviciile. În câteva secunde, imi dusei la scara de 
coborâre cele câteva bagaje pregătite pe furiş şi mă cărăbănii pe urmele unuia din acei barcagii ale cărui 
trăsături şi umblet erau aproape în întregime ascunse de întuneric. La baza pasarelei, şi la suprafaţa apei 
clipocind mă interesai de destinaţia noastră. 

— Unde suntem? întrebai. 


— La Bambola-Fort-Gono! îmi răspunse această umbră. 

Începurăm să plutim în voie cu mari lovituri de vâsle. Îi ajutai şi eu ca să înaintăm mai repede. 

Mai avui timp să-i zăresc încă o dată, în timp ce fugeam, pe primejdioşii mei tovarăşi de bord. La 
lumina felinarelor interpuntilor, zdrobiţi de năuceală şi de gastrită continuau să fermenteze grohăind prin somn. 
Ghiftuiti, tavaliti, semănau acum între ei, ofițeri, funcționari, ingineri şi perceptori, bubosi, burduhosi, verzui, 
claie peste grămadă, ca două picături de apă. Câinii seamănă cu lupii când dorm. 

Câteva clipe mai târziu atingeam pământul şi noaptea mai compactă încă sub copaci, iar în spatele nopții 
toate complicitatile tăcerii. 


În această colonie Bambola-Bragamance, deasupra tuturor stăpânea Guvernatorul. Militarii şi 
funcționarii lui abia dacă îndrăzneau să respire când el catadicsea să-şi coboare privirile până la persoanele lor. 

Mult sub aceşti notabili, comercianții aşezaţi aici păreau să fure şi să prospere mai uşor decât în Europa. 
Nici o nucă de cocos, nici o arahidă a întregului teritoriu nu scăpa de jaful lor. Funcţionarii înțelegeau bine, pe 
măsură ce deveneau mai obosiţi şi mai bolnavi, că-şi bătuseră joc de ei făcându-i să vină aici ca să nu le dea in 
cele din urmă decât galoane şi formulare de completat şi aproape deloc bani. Aşa că se uitau chiorâş la comer- 
cianti. Elementul militar, mai abrutizat decât celelalte două, inghitea glorie colonială şi ca să nu-i rămână în gât, 
kilograme de chinină şi kilometri de regulamente. 

Toată lumea devenea, se înțelege de la sine, tot aşteptând să coboare termometrul, din ce în ce mai 
nemiloasă. Ostilitățile particulare şi colective erau interminabile şi de neînțeles, între militari şi administraţie, şi 
apoi între aceştia din urmă şi comercianți, şi apoi între aceştia aliaţi temporar contra celorlalți, şi apoi toți 
împotriva negrilor, şi în sfârşit negrii între ei. Astfel rarele energii care scăpau paludismului, setei, soarelui, se 
consumau în uri atât de muşcătoare, atât de stăruitoare, că mulți dintre colonişti crăpau în cele din urmă pe loc 
otraviti de ei înşişi ca scorpionii. 

Totuşi această anarhie foarte virulentă se afla bine îngrădită de o poliție ermetică, precum crabii în 
panierul lor. Înjurau în zadar funcţionarii, şi apoi Guvernatorul găsea dealtfel de recrutat, ca să-şi menţină 
colonia sub ascultare, toţi politaii milogi de care avea nevoie, tot pe atâția negri indatorati pe care mizeria îi 
alunga cu miile spre coastă, învinşi de comerţ, veniţi în căutarea unei bucăţi de pâine. Îi învățau pe aceşti recruți 
dreptul şi modalitatea de a-l admira pe Guvernator. Avea aerul că plimbă, Guvernatorul, pe uniforma lui tot 
aurul finanțelor sale şi în plin soarele nămiezii, nu-ți venea a crede ochilor, fără să mai punem la socoteală 
penele. 

Mergea la Vichy în fiecare an, Guvernatorul, şi nu citea decât „Journal officiel". O mulţime de 
funcționari trăia cu speranţa că într-o zi se va culca cu nevasta lor, dar Guvernatorului nu-i plăceau femeile. Nu- 
i plăcea nimic. Scăpând de fiecare nouă epidemie de febră galbenă, Guvernatorul supravietuia ca-ntr-o vrajă, în 
timp ce atâţia dintre cei care vroiau să-l îngroape crăpau ca mustele la prima molimă. 

Lumea îşi aducea aminte că la un oarecare ,,14 iulie”, pe când trecea prin fata frontului de trupe al 
Resedintei, jucându-şi calul înconjurat de spahiii din garda sa, singur înaintea unui ditamai drapelul, un sergent 
exaltat de febră fără îndoială se aruncase în fata calului strigându-i: ,,Piei, drace!" Păruse foarte afectat 
Guvernatorul de acest fel de atentat, care rămase dealtfel fără explicaţie. 

E greu să priveşti drept în fata oamenii şi lucrurile de la tropice, din cauza culorilor pe care le emană. 
Sunt mereu în efervescenţă culorile şi obiectele. O cutiutä de sardele deschisă în plină amiază pe drum 
răspândeşte atâtea reflexe diferite că te poate orbi. Trebuie să fii foarte atent. Nu se află acolo decât oameni 
isterici şi lucrurile se străduiesc şi ele să devină. Viaţa nu-i de suportat decât la căderea nopţii, dar şi întunericul 
este imediat acaparat de roiurile de țânțari. Nu unul, nu doi sau o sută, ci bilioane. A scăpa în aceste condiţii 
devine o operă autentică de apărare. Carnaval ziua, ciur noaptea, război pe tăcute. 

Când adăpostul în care te retragi, şi care pare chiar primitor, s-a liniştit în sfârşit, termitele vin să-ţi ia în 
stăpânire construcţia, etern ocupate cum sunt neruşinatele, să-ţi halească stâlpii colibei. Vina atunci uraganul 
peste această şubredă dantelărie şi străzi întregi vor fi evaporate. 

Oraşul Fort-Gono unde eşuasem se itea astfel, precară capitală a Bragamance-ului, între mare şi pădure, 
echipată însă, împodobită cu tot ce-i trebuia în materie de bănci, spelunci, cafenele, terase, ba chiar şi un birou 
de recrutare, pentru a fi o mică metropolă, fără să uităm parcul Faidherbe şi bulevardul Bugeaud, destinate 
plimbării, ansamblu de construcții de un roşu aprins în mijlocul zgrunturoaselor faleze, pline de larve şi bătucite 
de generaţii de garnizonari şi administratori besmetici. 

Elementul militar bombănea pe la ora cinci în jurul aperitivelor, a lichiorurilor ale căror prețuri, în 
momentul când soseam eu, tocmai se majoraseră. O delegație de clienţi ar fi solicitat Guvernatorului să adopte 
o hotărâre care să interzică cârciumarilor să stabilească de capul lor preţurile curente la absint şi la cassis. Dacă 


stăteai să-i asculti pe unii clienţi, colonizarea devenea din ce în ce mai penibilă din cauza gheții. Introducerea 
gheții în colonii, era adevărat, fusese semnalul devirilizării colonizatorului. De acum încolo, lipit din obisnuinta 
de aperitivul lui cu gheaţă, va trebui să renunțe colonizatorul să domine clima numai prin stoicismul său. Alde 
Faidherbe, Stanley, Marchand, să observăm în treacăt, nu bârfeau berea, vinul, şi apa caldă şi mocirloasă pe 
care au băut-o ani şi ani fără să se plângă. Aici e totul. lată cum se pierd coloniile. 

Am mai aflat multe altele la umbra palmierilor care creşteau, în schimb, plini de o sevă provocatoare de- 
a lungul acestor străzi cu locuinţe fragile. Numai această violenţă de verdeață neobişnuită împiedica locul sa 
semene foarte tare cu Garenne-Bezons. 

Noaptea, prostituția indigenă era în toi printre nourasii de țânțari harnici şi mustind de febră galbenă. O 
prospătură de elemente sudaneze venea să ofere celui în plimbare tot ce era mai atrăgător sub paniole. La 
preţuri foarte rezonabile puteai să ai o familie întreagă timp de o oră sau două. Mi-ar fi plăcut să hoinăresc din 
sex în sex, dar fui obligat să-mi caut un loc de muncă. 

Directorul Companiei Porduriére din Micul Congo căuta, mă asiguraseră, un funcționar începător pentru 
a tine una din factoriile sale din junglă. M-am prezentat fără întârziere să-i ofer incompetentele dar grăbitele 
mele servicii. Nu-mi rezervă o primire prea încântătoare directorul. Acest maniac — trebuie să-i zic pe nume — 
locuia nu departe de reşedinţa Guvernatorului, într-un pavilion spaţios, construit din lemn si rogojini. Înainte 
chiar de a mă privi, îmi puse câteva întrebări foarte brutale despre trecutul meu şi apoi, un pic mai calmat de 
răspunsurile mele toate naive, disprețul lui în ceea ce mă privea luă o întorsătură mai indulgentă. Totuşi nu găsi 
deloc de cuviință să mă poftească să stau. 

— După hârtiile dumitale vad că ştii un pic de medicină? remarcă el. 

I-am răspuns că-ntr-adevăr făcusem ceva studii în acest domeniu. 

— O să-ţi folosească atunci! făcu el. Doreşti putin whisky? 

Eu nu beam. „Vrei să fumezi?" $i iar refuzai. Această abstinenta îl surprinse. Chiar se strâmbă. 

— Nu-mi plac deloc funcționarii care nu beau, nici nu fumează... Eşti cumva pederast?... Nu? Cu atât mai 
rău!... Oamenii de soiul ăsta ne fură mai putin decât alţii... Am observat din experiență... Se ataşează... În 
sfârşit, dădu el înapoi, în general mi s-a părut a remarca această calitate a pederaştilor, acest avantaj... Poate o să 
dovedesti contrariul!... Şi apoi fără pauză: Ti-e cald? O să te obişnuieşti! Va trebui să te obisnuiesti dealtfel! 
Cum ai călătorit? 

— Dezagreabil! i-am răspuns. 

— Ei bine, prietene, încă n-ai văzut nimic, o să mai stăm de vorbă noi despre tara asta după ce ai să 
petreci un an la Bikomimbo, acolo unde te trimit ca să înlocuieşti un alt farsor... 

Negresa lui, ghemuita în apropierea mesei sale, îşi masa picioarele şi le curăța cu o surcea. 

— Pleacă, putoare! îi zvârli stăpânul. Du-te şi-mi caută boy-ul! Şi gheaţă! 

Boy-ul cerut sosi foarte încet. Directorul se sculă atunci, agasat, şi printr-o destindere, îl primi pe boy cu 
o pereche formidabilă de palme şi două lovituri de picioare răsunătoare în burtă. 

— Oamenii ăştia or să mă omoare, asta e! prezise directorul suspinand. Se prăbuşi în fotoliul său garnisit 
cu o pânză galbenă murdară şi destramata. 

— Te rog, bătrâne, făcu el deodată foarte familiar şi parcă eliberat pentru un timp de brutalitatea pe care o 
comisese, dă-mi cravaşa şi chinina... sunt pe masă... N-ar trebui să mă-nfurii aşa... E tâmpit să cedezi 
temperamentului... 

Din casa lui aveam sub ochi portul fluvial care sclipea jos printr-o perdea de praf atât de densă, atât de 
compactă, că mai mult i se auzeau sunetele activității haotice decât i se distingeau detaliile. Şiruri de negri pe 
mal, muncind sub ameninţarea bâtei, descărcând, cală după cală, vapoarele niciodată goale, cätärându-se de-a 
lungul pasarelelor tremurătoare şi înguste, cu coşul lor mare plin pe cap, în echilibru, printre înjurături, un fel de 
furnici verticale. 

Era un du-te-vino în şiruri sacadate, învăluite într-un abur stacojiu. Printre aceste umbre muncind, unele 
purtau un mic punct negru pe spate, erau mamele care veneau să care şi ele sacii cu fructe de palmier, cu copiii 
lor cu tot ca pe o greutate suplimentară. Mă întreb dacă furnicile ar putea face la fel. 

— Nu-i aşa, ai zice că aici e o veşnică duminică?... reluă glumind directorul. E vesel! E multă lumină! 
Femeile mereu în pielea goală! Ai observat? Şi ce femei, nu-i aşa? Ti se pare ciudat când vii de la Paris, nu-i 
aşa? Si uită-te şi la noi! Mereu în dril alb! Ca pe malul mării, vezi! Nimic mai frumos, nu? Nişte comunianti, ce 
mai! Aici e mereu sărbătoare, ţi-o spun eu! Un adevărat 15 august! Şi aşa-i până-n Sahara! Inchipuie-ti! 

Tăcea, apoi suspina, bombănea, mai repeta de două trei ori „rahat", se stergea şi relua conversaţia. 

— Acolo unde te duci pentru Companie, e în plină pădure, umezeală... La zece zile de aici... Mai întâi 
marea... Şi apoi fluviul... Un fluviu tot roşu, ai să vezi... De cealaltă parte spaniolii... Cel pe care-l vei înlocui în 
această factorie e un nemernic, bagă de seamă... Între noi... ţi-o spun... Nu-l pot face cu nici un chip să ne 


trimită socotelile, golanul! Cu nici un chip! Degeaba i-am trimis somatii peste somatii!... Omul nu-i prea mult 
timp cinstit când e singur, asta-i! Ai să vezi!... Ai să vezi şi dumneata!... E bolnav, ne scrie! Auzi vorbă! Bolnav! 
Şi eu sunt bolnav! Şi ce-i cu asta! Toţi suntem bolnavi! Dumneata însuţi ai să fii bolnav şi nu peste multă 
vreme! Nu-i un motiv! Mă doare pe mine-n cot că e el bolnav!... Compania mai întâi!... Ajuns acolo fă-i 
inventarul mai întâi!... Sunt provizii pentru cel putin trei luni în această factorie şi mărfuri pentru un an... N-o să 
duci lipsă!... Nu pleca noaptea mai ales... Nu te încrede... Negrii lui pe care o să-i trimită să te ia de pe mare te 
vor arunca probabil în apă. I-a-nvatat el! Sunt tot atât de parşivi ca şi el! De asta sunt sigur! Le-a strecurat el 
două vorbe, negrilor, în privinţa dumitale!... Aşa se face pe aici! Ia-ti şi chinina, a dumitale, şi numai pentru 
dumneata, înainte de-a pleca... E capabil să pună ceva într-a lui! 

Directorul se săturase să-mi dea sfaturi, se sculă ca să mă concedieze. Acoperişul de tablă ondulată, de 
deasupra capului, părea să cântărească două mii de tone cel puţin, atât de mult adunase deasupra noastră tabla, 
toată căldura. Ne schimonoseam amândoi de atâta căldură. Să crăpăm, nu alta. Mai adăugă: 

— Nu cred că merită osteneala să ne mai vedem înainte de plecarea dumitale, Bardamu! Aici totul te 
oboseşte! În sfârşit, am să merg poate la hangare să te supraveghez înainte de plecare!... Să scrii când ai să 
ajungi acolo... Există un curier pe lună... De aici pleacă curierul... Noroc bun, atunci!... 

Şi dispăru învăluit de propria-i umbră între cască şi veston. I se vedeau foarte bine atele tendoanelor 
gâtului, la ceafă, arcuite ca două degete pe care se sprijinea capul. Se mai întoarse o dată: 

— Spune-i ăluia să coboare-n viteză aici!... Că am două vorbe să-i spun!... Să nu-şi piardă timpul pe 
drum!... Ah! Hoitul! Mai ales să nu crape pe drum!... Ar fi păcat! Chiar păcat! Nemernicul! 

Un negru din serviciul său mergea înaintea mea cu un felinar mare pentru a mă conduce spre locul unde 
trebuia să stau, în aşteptarea plecării înspre acest plăcut Bikomimbo promis. 

Mergeam de-a lungul aleelor unde toată lumea părea să fi ieşit după asfintit. Întunericul ciocănit de 
gonguri acoperea totul, întretăiat de cântece scurte şi incoerente ca un sughit, marele întuneric negru al 
ținuturilor calde, cu inima lui brutală de tam-tamuri care bat mereu prea repede. 

Tânărul meu ghid luneca suplu pe picioarele goale. Probabil că prin tufişuri se aflau europeni în 
hoinăreală amoroasă, îi auzeai cu vocile lor de albi, pe care le recunoşteai repede, agresive, false. Liliecii 
zburau fără încetare de colo până colo, brăzdând roiurile de insecte pe care lumina le atrăgea în drumul nostru. 
În fiecare frunză de copac se ascundea cel puţin un greier, judecând după zarva asurzitoare pe care o făceau cu 
toții la un loc. 

Furăm opriți la răspântia a două drumuri, la jumătatea unei coline de un grup de tiraliori indigeni, care 
discutau lângă un sicriu aşezat Jos, acoperit de un drapel tricolor larg desfăşurat. 

Era un mort de la spital, pe care nu ştiau prea bine unde să-l îngroape. Ordinele erau vagi. Unii doreau 
să-l îngroape într-unui din câmpurile din vale, alţii insistau pentru un loc în susul coastei. Trebuiau să Cadă ele 
acord. Ne-au cerut mie şi boy-ului meu părerea în această chestiune. 

În sfârşit purtătorii se hotărâră pentru cimitirul din vale mai degrabă decât pentru cel din deal, din cauza 
pantei. Mai întâlnirăm în drumul nostru trei tineri albi din rasa celor care frecventează duminica meciurile de 
rugby in Europa, spectatori pasionaţi, agresivi şi gälbejiti. Apartineau aici ca şi mine Societăţii Porduriére şi-mi 
arătară drumul spre acea casă în care se găsea, temporar, patul meu demontabil şi portativ. 

Plecarăm. Locuinta era goală în afară de câteva ustensile de bucătărie şi aşa-zisul meu pat. De îndată ce 
mă lungii pe acest obiect subred şi filiform, douăzeci de lilieci tâsnirä din toate colţurile şi se lansară într-un du- 
te-vino foşnitor ca tot atâtea fâşâituri de evantai, deasupra înfricoşatului meu pat de odihnă. 

Micutul negru, călăuza mea, se întoarse să-mi ofere serviciile sale intime şi cum nu aveam chef în seara 
aceea, se oferi pe dată, deceptionat, să mi-o prezinte pe soră-sa. Eram curios să ştiu cum o va putea găsi pe 
soră-sa într-un asemenea întuneric. 

Tam-tamul satului din apropiere tocând mărunt iti făcea răbdarea aşchii. Mii de țânțari îndemânatici îmi 
luară în stăpânire coapsele şi nu mai îndrăzneam să pun piciorul jos de frica scorpionilor şi a şerpilor veninoşi a 
căror vânătoare neruşinată banuiam că începuse. Aveau şoareci la alegere, şerpii, îi auzeam rontaind, temători în 
perete, în podea, în plafon, tot ce se putea rontai. 

În sfârşit se ridică luna, şi fu un pic mai mult calm în culcus. Pe scurt nu prea era plăcut în colonii. 

Veni şi cea de-a doua zi, un cazan. O dorință formidabilă de a mă întoarce în Europa îmi copleşea trupul 
şi sufletul. Nu-mi lipseau decât banii ca s-o iau la sănătoasa. Era destul. Nu-mi mai rămânea pe de altă parte 
decât o săptămână de petrecut la Fort-Gono înainte de-a merge să-mi iau în primire postul de la Bikomimbo, cel 
atât de plăcut descris. 

Cea mai mare clădire din Fort-Gono, după palatul Guvernatorului, era spitalul. Dădeam de el peste tot în 
drumul meu; nu făceam o sută de metri în oraş fără să dau de unul din pavilioanele sale care puteau de departe a 
acid fenic. Mă aventuram din când în când până la cheiurile de imbarcare pentru a-i vedea la muncă la fata 


locului pe bietii mei colegi anemici pe care Compania Pordurière şi-i procura în Franţa prin societăţi întregi de 
patronaj. O grabă agresivă îi stăpânea încărcând şi descarcand cargo-urile unul după altul. „„Costă atât de scump 
un cargou ancorat în radă!" repetau ei sincer dezolati, ca şi cum ar fi fost vorba de banii lor. 

Îi sâcâiau cu frenezie pe descărcătorii negri. Erau zelosi, fără îndoială, şi tot atât de laşi si de răi pe cât 
de zeloşi. Functionari de aur, pe scurt, bine aleşi, de un entuziasm inconştient, să nu-ţi vină a crede. Fii, cum 
mama mea visa să aibă unul şi pentru ea, unul de care să fie mândră în fata lumii, un fiu cu adevărat legitim. 

Veniseră în Africa tropicală aceste biete stârpituri să-şi ofere cărnurile lor patronilor, sângele lor, viețile 
lor, tinereţea lor, martiri pentru douăzeci de franci pe zi (minus retinerile), mulțumiți, cu toate acestea 
mulțumiți, panditi până la ultima lor picătură de sânge de zecile de milioane de țânțari. 

Colonia îi umflă sau îi slăbeşte pe bietii amploiati, dar îi tine în gheare; nu există decât două căi ca să 
crapi sub căldura soarelui, calea grasă sau calea slabă. Alta nu există. Ai putea alege între ele, dar depinde de 
fire dacă te îngraşi sau dacă iti crapă pielea pe os. 

Nici directorul de sus de pe faleza roşie, care se agita diabolic cu negresa lui, sub acoperişul de tablă cu 
douăzeci de mii de kilograme de soare, nu va scăpa nici el de scadenta. Era genul slab. Se zbătea numai. Părea 
că stăpâneşte clima. Iluzie! în realitate se descompunea chiar mai repede decât alţii. 

Se zvonea că poseda un plan de escrocherie magnifică ca să facă avere în doi ani. Dar nu-şi va îndeplini 
planul chiar dacă s-ar strădui să fure compania zi şi noapte. Douăzeci şi doi de directori încercaseră înaintea lui 
să facă avere, fiecare cu planul lui, ca la ruletă. Toate acestea erau bine cunoscute de acţionarii care-l spionau de 
dincolo, de mult mai sus, din strada Moncey din Paris, pe director, şi-i făcea să râdă. O copilărie. Ştiau ei bine 
acționarii, mai mari bandiți decât oricine, că era sifilitic directorul lor şi foarte agitat sub căldura tropicelor, şi 
că inghitea chinină şi bismut până-i tiuiau urechile şi arsenic până aveau să-i cadă toate gingiile. 

În contabilitatea generală a Companiei, lunile îi erau socotite şi răsocotite directorului, ca lunile 


porcului. 
Bietii mei colegi nu schimbau nici o idee între ei, nimic decât formule fixe gata coapte şi rascoapte ca 
nişte coji de gândire. „Nu trebuie să-ți baţi capul!" ziceau ei. „li vom invinge!"... „Agentul general e un 


nemernic!... Pe negri să-i tăbăceşti până-i faci pungi de tutun!" etc. 

Seara ne întâlneam la aperitiv, după ce se executau ultimele corvezi, cu un agent auxiliar al 
Administrației, domnul Tandernot, aşa se numea, originar din La Rochelle. Dacă se amesteca printre negustori 
era numai ca să-i plătească aperitivul. Avea nevoie. Scadenta. Nu mai avea bani deloc. Locul lui era cel mai jos 
în ierarhia colonială. Funcţia lui consta în a conduce lucrările rutiere în inima pădurilor. Indigenii lucrau sub 
bata politailor lui, fireşte. Dar cum nici un alt alb nu trecea vreodată pe noile drumuri create de Tandernot şi 
cum, pe de altă parte, negrii preferau drumurilor cărările lor de pădure, pentru a fi cat mai putin reperati din 
cauza impozitelor şi cum în fond ele nu duceau nicăieri, drumurile Administraţiei lui Tandernot dispăreau sub 
vegetaţia care creştea rapid, într-adevăr de la o lună la alta, într-un cuvânt. 

— Am pierdut anul trecut cam 122 de kilometri! ne amintea mereu cu plăcere acest pionier fantastic 
despre drumurile lui. Dacă vreți să mă credeti!... 

Nu i-am cunoscut cât am stat acolo decât o singură fanfaronadă, umilă vanitate, lui Tandernot, aceea de 
a fi singurul european care putea să răcească în Bragamance la 44 de grade la umbră... Această originalitate îl 
consola de multe lucruri... „lar am răcit ca un idiot!" anunţa el destul de mândru la aperitiv. „Numai mie mi se 
poate întâmpla aşa ceva!" — „Ce mai tip şi Tandernot ăsta!" exclamau atunci membrii bandei noastre de cretini. 
Era oricum mult mai bine decât nimic, o asemenea satisfacție. Orice pentru vanitate e mai bun decât nimic. 

Una dintre distractiile bietilor salariați ai Companiei Porduriére consta în a organiza concursuri de febră. 
Nu era greu, dar se provocau cât era ziua de lungă şi atunci timpul trecea mai uşor. Când venea seara şi cu ea şi 
febra, zilnică aproape, şi-o măsurau. „la te uită, am treizeci şi nouă!... Ce vorbeşti, nu te mai osteni, am 
patruzeci când vreau!" 

Aceste rezultate erau dealtfel foarte exacte şi constante. La lumina lămpilor electrice îşi puneau 
termometrele, învingătorul tremura triumfând. „Nu mai pot face pipi, atât de mult transpir!" remarca de fiecare 
dată cel mai descărnat dintre toți, un coleg subtirel, unul din Ariège, un campion al febricitatii venit aici ca să 
scape de seminar, îmi mărturisea el, unde „nu avea destulă libertate." Dar timpul trecea şi nici unii nici alții 
dintre aceşti camarazi nu puteau să-mi spună cărui gen de original aparținea exact individul pe care trebuia să-l 
înlocuiesc la Bikomimbo. 

„Un tip ciudat" mă avertizau ei, şi atât. 

— La început în colonie, mă sfătuia micul seminarist din Ariège, cel cu febra mare, trebuie să-ţi pui în 
evidență calitățile! Ori eşti una, ori eşti alta! Vei fi pentru director ori tot numai aur, ori tot numai gunoi! Si te 
judecă imediat, bagă de seamă! 

De asta mi-era frică mie cel mai tare, să nu fiu judecat, în ceea ce mă privea, „numai gunoi" sau şi mai 


rău. 

Aceşti tineri negutätori de sclavi, prietenii mei, ma duseră sa fac o vizită unui coleg din Compania 
Pordurière care merită să fie evocat special în această povestire. Patron al unei dughene din centrul cartierului 
european mucegăit de oboseală, prăbuşit, unsuros, se ferea de lumină din cauza ochilor pe care doi ani de 
răscoacere neîntreruptă sub tabla acoperişului îi uscaseră fără milă. Îi trebuia, spunea el, o bună jumătate de oră 
dimineaţa ca să-i deschidă şi apoi încă o jumătate de oră ca să vadă cât de cât ceva cu ei. Orice rază de lumină îi 
rănea. O enormă cârtitä râioasă. 

A se înăbuşi de căldură şi a suferi era pentru el ca o a doua natură, să fure la fel. L-ai fi descumpănit 
dacă l-ai fi făcut dintr-odată sănătos şi cinstit. Ura lui pentru Agentul general Director mi se pare astăzi încă, 
după atâta vreme, una din pasiunile cele mai puternice pe care mi-a fost dat să le observ vreodată la oameni. O 
furie extraordinară îl răvăşea în privința acestuia, trecând peste durerea lui şi la cea mai mică ocazie turba 
îngrozitor tot scărpinându-se de sus în jos. 

Se scărpina dealtfel fără încetare învârtindu-se în jurul lui însuşi ca-ntr-o mişcare giratorie ca să zic aşa 
de la extremitatea coloanei vertebrale la baza gâtului. Îşi brăzda epiderma şi chiar derma cu dare de unghii 
însângerate fără ca asta să-l împiedice să-şi servească clienţii, numeroşi, negri aproape întotdeauna, mai mult 
sau mai puţin goi. 

Îşi afunda atunci mâna liberă, preocupat, în tot felul de tainite dintr-o parte sau alta a întunecoasei lui 
prăvălii. Scotea fără să se înşele niciodată, necrezut de abil şi de prompt, exact ceea ce-i trebuia clientului: tutun 
în foi puturoase, chibrituri ude, cutii de sardele şi melasă cu polonicul, bere supraalcoolizată în căni măsluite pe 
care le lăsa să cadă brusc dacă-l apuca frenezia scărpinatului, de exemplu, tocmai în adâncurile fără fund ale 
pantalonilor lui. Îşi vâra atunci tot braţul care ieşea curând prin prohabul totdeauna întredeschis din precauţie. 

Această boală care-i rodea pielea, el o numea cu numele local „Corocoro”. „Această imputita de 
corocoro"!... Cand mă gândesc că afurisita de „corocoro" nu s-a prins încă de porcul ăsta de Director, se infuria 
el, simt că mă-mbolnăvesc şi mai rău...! Nu se prinde de el corocoro!... E mult prea putred. Asta nu e om, 
codosul ăsta, e o infectie!... Un rahat sadea!..." 

Dintr-o dată toată adunarea izbucnea în râs, chiar şi negrii-clienti starniti şi ei. Ne cam îngrozea acest 
amic. Avea totuşi un prieten, o biată ființă respirând greu, încărunțită care conducea un camion pentru 
Compania Pordurière. Ne aducea întotdeauna gheaţă, furată de ici de colo, evident, de pe vasele acostate la 
chei. 

Ciocnirăm în sănătatea lui la tejghea în mijlocul clienţilor negri cărora le curgeau balele de poftă. 

Clientii erau indigeni destul de dezghetati pentru a îndrăzni să se apropie de noi, albii, o elită în fond. 
Ceilalţi negri, mai putin curajoşi, preferau să rămână la distanţă. Instinctul. Dar cei mai slefuiti şi mai corupți 
deveneau comisionarii magazinului. În dugheană îi recunoşteai pe comisionarii negri după faptul că-i înjurau cu 
pasiune pe ceilalți negri. Colegul cu ,,corocoro" se ocupa de traficul cu cauciuc brut, care i se aducea din junglă 
în saci, în bulgări umezi. 

Pe când eram acolo, niciodată sătui să-l ascultăm, o familie de recoltatori, timidă, se postă pe pragul 
uşii, Tatăl înaintea celorlalți: zbârcit, încins cu o mică paniolă portocalie şi cu sabia topor spânzurându-i de braţ. 

Nu îndrăznea să intre sălbaticul. Unul dintre comisionarii indigeni îl pofti totuşi: „Vino, negrişorule! Hai 
de te uită! Nu mâncăm carne de sălbatic!" Acest limbaj îl hotărî in cele din urmă. Intrară în coliba încinsă în 
fundul căreia tuna şi fulgera omul nostru cu „corocoro”. 

Acest negru părea a nu fi văzut niciodată o dugheană şi nici albi. Una dintre femeile lui îl urma, cu ochii 
plecați, purtând pe creştet, în echilibru, un coş mare plin cu cauciuc brut. 

Cu hotărâre comisionarii recrutori îi apucară coşul să-l cântărească la balanță. Negrul nu înţelegea mai 
mult trucul cu balanța decât tot restul. Femeia nu îndrăznea să ridice capul. Ceilalţi negri ai familiei îi aşteptau 
afară, cu ochii beliti. Îi băgară înăuntru cu copii cu tot ca să nu piardă nimic din spectacol. 

Era pentru prima oară că veneau cu toții aşa din pădure, spre albii din oraş. Se munceau probabil de 
foarte mult timp şi unii şi alţii să recolteze acest cauciuc. Atunci, evident, rezultatul îi interesa pe toți. Îi trebuie 
mult timp cauciucului să se prelingă în pähärutele agatate de trunchiurile copacilor. Adesea un pähärut nu se 
umple nici în două luni. 

Odată cântărirea terminată, scărpinătorul nostru îl trase pe tatăl năucit, în spatele tejghelei, şi cu un 
creion îi făcu socoteala şi-i închise în podul palmei câteva monede. Şi apoi: „Pleacă! i-a zis. Asta ţi-e plata!..." 

Toţi albinetii se prăpădeau de râs, atât de bine-si rezolvase afacerea. Negrul rămase nemiscat, ruşinat în 
fata tejghelei cu mica lui izmana portocalie în jurul sexului. 

— N-ai mai văzut bani, sălbaticule? — îl interpelează ca să-l dezmeticească unul dintre comisionarii 
dezghetati, obişnuit şi bine instruit fără îndoială în acest fel de tranzacții peremptorii. Nu prea ştii ,,francé", ai? 
Gorilă?... Vorbeşte şi tu ceva! Kus-kus? Mabilia? Tâmpitule! Boşimanule! Idiot de-a dreptul! 


Dar el rămase în faţa noastră, sălbaticul, strângând monedele. Ar fi fugit dac-ar fi îndrăznit, dar nu 
îndrăznea. 

— Vrei să cumperi ceva cu banii tai? interveni „scărpinătorul" la timp. N-am mai văzut un imbecil ca ăsta 
de foarte multă vreme, remarcă el. Probabil că vine de departe! Ce vrei? Dă-mi banii! 

Îi luă banii cu forţa şi în locul monedelor îi boti în căuşul palmei o batistă mare foarte verde pe care o 
culesese neobservat dintr-o tainita a tejghelei. 

Tatăl negru şovăia încă să plece cu această batistă. Scărpinătorul făcu atunci altceva mai bun. Cunoştea 
desigur toate trucurile comerțului colonial. Fluturând in fata unui negru dintre cei mititei, bucata verde de 
etamina: „Nu-ţi place, spune, păduche? Ai mai văzut aşa ceva, frumuşelule, spune, hoit mic, spune, pui de 
năpârcă, batiste!", i-o înnodă în jurul gâtului cu de-a sila, vrând să-l acopere. 

Familia sălbaticului contempla acum pe cel mic împodobit cu obiectul acela mare de stambă verde... Nu 
mai era nimic de făcut pentru că batista intrase în familie. N-aveau decât s-o accepte, s-o ia şi să plece. 

Începură deci cu toţii să dea înapoi încet, să treacă pragul, şi în momentul în care tatăl se întorcea, fiind 
ultimul, ca să zică ceva, comisionarul cel mai vioi şi care era şi încältat, îl stimula pe acest tată, printr-o lovitură 
de cizmă între fese. 

Micul trib, regrupat, tăcut, pe cealaltă parte a bulevardului Faidherbe, sub o magnolie, ne urmărea cum 
terminam aperitivul. Ai fi zis că încercau să înțeleagă ce li se întâmplase. 

Omul cu ,,corocoro" făcu cinste. Ne puse chiar fonograful să cânte. Se găseau de toate în prăvălia lui. 
Asta-mi aducea aminte de convoaiele de război. 


În serviciul Companiei Porduriére din Micul Togo trudeau deci în acelaşi timp cu mine, v-am spus, în 
hangare şi pe plantaţii, un mare număr de negri şi de bieti albi ca mine. Indigenii, ei, nu muncesc deloc in fond 
decât mânati de bâtă, îşi păstrează această demnitate, in timp ce albii, perfectionati de învățământul public, 
muncesc singuri. 

Bâta oboseşte în cele din urmă pe cel care o mânuieşte, în timp ce speranţa de-a deveni puternic şi bogat 
cu care sunt indopati albii nu costă nimic, absolut nimic. Să nu-mi mai läudati Egiptul şi pe tiranii tătari! Nu 
erau aceşti demodati diletanti decât nişte negustoraşi infumurati în arta supremă de-a scoate sufletul din bestia 
verticală, punând-o la munci. Nu ştiau aceşti primitivi să-i spună sclavului "domnule", nici nu-l puneau să vo- 
teze din când în când, nici nu-i plăteau jurnalul şi mai ales nu-l duceau în război, pentru a-l face să-i treacă 
cheful de viata. Un creştin de douăzeci de secole, ştiu eu ce ştiu, nu poate sta locului cand prin fata lui trece un 
regiment. Îi trăznesc prea multe idei prin cap. 

Aşa că mă hotărâi în ceea ce mă privea să mă supraveghez de aici încolo de foarte de aproape, şi să 
învăţ să tac cu scrupulozitate, să-mi ascund dorinţa de-a o întinde, să prosper în sfârşit cât se poate şi cu orice 
pret, în serviciul Companiei Pordurière. Nici un minut de pierdut. 

De-a lungul hangarelor, pe malurile râurilor mlăştinoase se tolăneau, sumbre şi de neclintit, bandele de 
crocodili la pândă. Ei, specie metalică, se bucurau de această căldură delirantă, şi negrii la fel, se pare. 

Te întrebai dacă era posibilă în plină amiază toată această agitație a mulțimilor trudind din greu de-a 
lungul cheiurilor, această viermuiala de negri surescitati şi croncănitori. 

Ca să învăţ cum se numără sacii, înainte de-a lua jungla în piept, a trebuit să mă asfixiez cu încetul în 
hangarul central al Companiei alături de ceilalți comisionari, între două mari cântare, strivit în mijlocul 
mulțimii de negri în zdrente mirosind a amoniac, spuziti şi lărmuitori. Fiecare trăgea după el micul lui nor de 
praf, agitat, ritmic. Loviturile surde ale supraveghetorilor de transport se abăteau pe aceste spinări magnifice 
fără să trezească nici proteste, nici vaiete. O pasivitate de năuci. Durere suportată tot atât de firesc ca aerul torid 
al acestui cuptor prăfos. 

Directorul trecea din când în când, mereu agresiv, ca să se asigure că făceam progrese reale în tehnica 
număratului şi a cântăririi trucate. 

Îşi făcea drum până la cântare, prin agitația indigenă, cu lovituri de bâtă. ,,Bardamu, îmi zise într-o 
dimineaţă, în vervă fiind, îi vezi tu pe negrii ăştia din jurul nostru, nu-i asa?... 

Ei bine, când am sosit eu în Micul Togo, sunt vreo treizeci de ani în curând de atunci, nu trăiau decât din 
vânat, din pescuit şi din masacrele între triburi, nemernicii!... Mic dughengiu pe la începuturile mele, i-am văzut 
aşa cum iti spun, întorcându-se victorioşi în satul lor, incarcati cu mai mult de o sută de panere de carne de om 
însângerată ca să aibă cu ce-şi umple matele!... Mă auzi, Bardamu? ...Toată sângerândă!... Carnea duşmanilor 
lor!... Ce mai petrecere!.... Astăzi, nici o victorie!... Am venit noi! Nici tu trib! Nici tu fasoane! Nici tu surle şi 
trambite! Mana de lucru şi arahide! La muncă! Nici tu vânătoare! Nici tu puşti! Arahide şi iar arahide!... Ca să 
plătească impozitul! Impozitul ca să vină spre noi cauciucul şi iar arahidele! Asta-i viata, Bardamu! Arahide! 


Arahide şi cauciuc!... Uite-l şi pe generalul Tombat, vine spre noi”. 

Acesta venea într-adevăr spre noi, bătrân, prăbuşit sub povara soarelui. 

Nu mai era chiar militar, generalul, dar nici civil totuşi. Credincios al Companiei Porduriére, servea de 
legătură între administraţie şi comerț. Legătură indispensabilă cu toate că aceste două elemente au fost intot- 
deauna în concurenţă şi in stare de ostilitate permanentă. Dar generalul Tombat manevra admirabil. Scăpase, 
între altele, dintr-o recentă afacere dubioasă de vânzare de bunuri dusmane, care era socotită insolubilă, în 
locurile sus-puse. 

La începutul războiului, îi pleznise un pic urechea generalului Tombat, exact ceea ce trebuia pentru o 
demobilizare onorabilă după lupta de la Charleroi. Îşi plasase disponibilitatea imediat în serviciul „celei mai 
mari Frante". Şi totuşi, Verdunul terminat de multă vreme îl mai tracasa încă. Mototolea ştirile în podul palmei. 
„Tin ei, soldaţii nostri! Tin!..." Era atât de cald in hangar şi totul se petrecea atât de departe de noi, că-l puteam 
scuti pe generalul Tombat de a pronostica în continuare. Repetarăm în cele din urmă din curtoazie amândoi 
deodată şi Directorul cu noi: „Sunt admirabili!" şi Tombat ne părăsi cu aceste cuvinte. 

Directorul, câteva minute mai târziu, îşi deschise un alt drum violent printre torsurile înghesuite şi 
dispăru şi el în praful intepator. 

Cu ochii lui, cărbuni aprinşi — intensitatea dorinţei de a stăpâni compania îl consuma pe acest om — mă 
cam îngrozea. Mi-era greu să mă obişnuiesc fie numai şi cu prezenţa lui. N-aş fi crezut că există pe lume un 
hoit de om capabil de atâta tensiune a poftei. Nu vorbea aproape niciodată cu voce tare, numai în cuvinte furi- 
şate, ai fi crezut că nu trăia, că nu gândea decât să conspire, să spioneze, să trădeze cu patimă. Se ştia că fura, 
falsifica, şterpelea numai el singur mai mult decât toți funcţionarii la un loc, nici ei dintre cei delăsători totuşi, 
vă asigur. Nu-mi era greu să cred. 

Cât timp dură stagiul meu la Fort-Gono, am mai avut un pic de răgaz ca să mă plimb prin acest aşa-zis 
oraş unde nu găsii decât un singur loc absolut agreabil: Spitalul. 

De îndată ce soseşti undeva se trezeşte in tine ambiția. Eu nu aveam decât o singură vocaţie, vocaţia de 
a fi bolnav. Fiecare cu genul lui. Mă plimbam în jurul acestor pavilioane primitoare şi promițătoare, tânguitoare, 
retrase, îngrijite, şi nu le părăseam decât cu mare regret, pe ele şi domeniul lor de antiseptice. Peluze încadrau 
această reşedinţă, peluze înveselite de păsările ascunse-n iarbă şi de şopârlele sperioase şi multicolore. Un gen 
de „Paradis Terestru". 

Cât despre negri, te obişnuieşti repede cu ei, cu încetineala lor hilară, cu gesturile lor prea ample, cu 
burtile revărsate ale femeilor lor. Negrăria putea de mizerie, de vanitati interminabile şi dezgustătoare 
resemnari; ca toți săracii de pe la noi în fond, dar cu mai multi copii şi cu mai puține rufe murdare şi mai putin 
vin negru în preajma lor. După ce terminam în sfârşit de mirosit, de adulmecat spitalul, ca să zic aşa, pe de-a- 
ntregul, urmând mulțimea indigenă, încremeneam o clipă în faţa unui soi de pagodă ridicată în împrejurimile 
oraşului Fort-Gono, de un negustor, pentru amuzamentul petrecaretilor erotici ai coloniei. 

Albii bogaţi din Fort-Gono se arătau aici noaptea, se indarjeau la joc, înfulecând din abundență, căscând 
şi mai mult şi râgâind pe îndelete. Pentru două sute de franci o aveai pe frumoasa patroană. Pantalonii le dădeau 
chefliilor mult de furcă când trebuiau să se scarpine şi de aceea bretelele nu se aflau niciodată la locul lor. 

Noaptea o mulțime de popor ieşea din colibele oraşului indigen şi se inghesuia în fata pagodei, niciodată 
sătulă sa-i vada şi să-i audă pe albii fataindu-se în jurul pianului mecanic, cu corzile mucegăite, suportând 
falsurile sale false. Ascultând muzica patroana se prefăcea că ar avea mare poftă de dans, transportată de 
plăcere. 

După multe zile de încercări putui schimba în sfârşit cu ea câteva vorbe, pe furiş. Regula, îmi mărturisea 
ea, n-o tinea mai putin de trei săptămâni. Efectul tropicelor. Consumatorii pe deasupra o oboseau. Nu pentru că 
ar fi făcut dragoste prea des, dar cum aperitivele la pagodă erau mai degrabă scumpe, încercau să obțină cât mai 
mult pentru banii lor, în acelaşi timp, şi o pişcau enorm de fund, înainte de a pleca. Asta o obosea mai ales. 

Această negustoreasă cunoştea toate poveştile coloniei, dragostele care se înnodau disperate între ofițerii 
hartuiti de febră şi rarele soții de funcţionari, topite şi ele în hemoragii interminabile, năuce în umbra 
verandelor, tolănite în străfundurile fotoliilor înclinate la maximum. 

Aleile, birourile, dughenele din Fort-Gono sângerau de dorinti mutilate. Să facă tot ce se face in Europa 
părea o obsesie majoră, plăcerea, fandoseala cu orice pret a acestor ocnasi, în ciuda abominabilei călduri şi a 
decrepitudinii crescânde, de neînvins. 

Vegetaţia puhavă a grădinilor era cu greu tinutä-n frâu, agresivă, sălbatică, între uluci, violentele 
frunzişuri formând un fel de lăptuci delirante în jurul fiecărei case, albuş zbârcit de ou răscopt în care sfârşea 
descompus în întregime câte un european gälbejit. Astfel că găseai tot atâtea läptucärii complete câţi funcționari 
de-a lungul bulevardului Fachoda, cel mai animat, cel mai frecventat din Fort-Gono. 

Mă întorceam în fiecare seară la locuinţa mea, fără îndoială neisprăvită, în care scheletul patului mi-era 


montat de boy-ul pervers. Îmi întindea curse boy-ul, era lasciv ca o pisică, vroia să-mi intre în familie. Dar eu 
eram bătut de alte gânduri şi mai ales mă obseda proiectul de-a mă refugia câtva timp măcar la spital, singurul 
armistițiu la îndemâna mea în acest carnaval torid. 

În timp de pace ca şi în timp de război, nu eram dispus la fleacuri. Chiar alte oferte, care-mi parveniseră 
dealtfel printr-un bucătar al patronului, foarte sincer şi modern obscene, îmi părură fără interes. 

I-am mai luat o dată la rând pe toți amicii de la Pordurière încercând să mă informez asupra acelui 
funcționar neloial pe care trebuia să-l înlocuiesc, orice s-ar fi întâmplat, conform ordinelor, în pădure. 
Pălăvrăgeală zadarnică. 

Cafeneaua Faidherbe, la capătul bulevardului Fachoda, bâzâind la ora crepusculului de sute de bârfeli, 
trăncăneli şi calomnii, nu-mi furniza nimic substanțial. Numai impresii. Crăpau de pline haznalele de gunoi ale 
impresiilor în această penumbră încrustată de lampioane multicolore. Agitând dantela palmierilor uriaşi, vântul 
abătea roiuri de țânțari în farfurii. Guvernatorul, în pălăvrăgeala din Jur, încasa portia cea mai mare datorită 
gradului său înalt. Mitocănia lui de neiertat forma fondul întregii conversații, aperitiv, când ficatul colonial, 
ingretosat, se uşurează înaintea cinei. 

Toate automobilele din Fort-Gono, vreo zece în total, treceau şi retreceau în acest moment prin fața 
terasei. Nu păreau a merge niciodată prea departe automobilele. Piaţa Faidherbe îşi avea atmosfera ei de 
puternic antren, decorul ei atâtätor, năvala ei vegetală şi verbală de sub-prefectură din sud cuprinsă de delir. 
Cele zece automobile nu părăseau piața Faidherbe decât ca să revină tot aici, câteva minute mai târziu, 
efectuând încă o dată acelaşi periplu cu încărcătura lor de anemii europene, decolorate, învelite în toalele lor 
cafenii, fiinţe fragile şi sfărâmicioase ca şerbeturile zaharisite. 

Petreceau aşa săptămâni şi ani în şir unii în faţa altora, coloniştii, până în momentul când nu se mai 
priveau, obosiţi să se tot urască. Câţiva ofiţeri îşi plimbau familiile, atenţi la saluturile militare şi civile, nevasta 
blindată în bandaje igienice speciale, copiii, soi penibil de melci europeni, se dizolvau lângă ei de căldură într-o 
diaree continuă. 

Nu-i destul să ai un chipiu ca să comanzi, trebuie să ai şi trupe. Sub clima de la Fort-Gono, cadrele 
europene se topeau mai rău decât untul. Un batalion devenea ca o bucăţică de zahăr pusă în cafea, cu cât o 
priveai mai mult cu atât o vedeai mai putin. Majoritatea contingentului se afla mereu la spital, clocindu-si 
frigurile, foşgăind de păduchi, câte unul pentru fiecare fir de păr şi pentru fiecare cută, căprarii întregi dospind 
între țigări şi muşte, masturbându-se pe cearceafurile umede, simulând cu neruşinare, în accese de febră 
provocate şi rasfatate cu migală. Se osteneau mult în privinţa asta bietii netrebnici, pleiadă ruşinoasă, în blanda 
penumbra a obloanelor verzi, reangajati repede ieşiţi din uz, amestecați — spitalul era mixt — cu mici funcţionari 
de prăvălie, fugind şi unii şi alții de junglă şi patroni, häituiti. 

În năuceala lungilor sieste paludice, e atât de cald că şi muştele se odihnesc. De mâinile păroase şi 
lipsite de sânge spânzură romane jegoase pe ambele laturi ale paturilor, desperecheate, romanele, cu jumătate 
din foi lipsă din cauza bolnavilor de dezinterie cărora nu le ajunge niciodată hârtia şi a Surorilor artägoase care 
cenzurau în felul lor operele în care bunul Dumnezeu nu e respectat. Paduchii trupei le hartuiesc şi pe ele ca pe 
toată lumea, pe aceste Surori. Ca să se scarpine mai bine merg să-şi ridice fustele în spatele paravanelor unde 
cei morţi în acea dimineaţă nu ajungeau să se răcească, atât le era şi lor de cald încă. 

Aşa lugubru cum era spitalul, era singurul loc totuşi unde puteai să te simți mai uitat, ferit de oamenii de 
afară şi de şefi. Vacanţă de sclavi, esenţială la urma urmei, şi singura la îndemâna mea. 

Mă interesai de condiţiile de intrare, de obiceiurile doctorilor, de maniile lor. Plecarea mea în pădure n-o 
priveam decât cu disperare şi revoltă şi-mi făgăduiam de pe acum să contractez cât mai degrabă toate febrele 
care-mi erau la îndemâna ca să revin la Fort-Gono bolnav şi descărnat, atât de dezgustător, că vor trebui nu 
numai să mă primească, dar să mă şi repatrieze. Ştiam multe trucuri ca să mă îmbolnăvesc, mai invatasem şi 
altele noi, speciale pentru colonie. 

Mă pregăteam să înving mii de greutăţi, căci nici directorii Companiei Porduriére, nici sefii de 
batalioane nu ostenesc uşor să-şi hăituiască prăzile lor slabe rebegite, jucând belota între paturile pişărcoase. 

M-ar fi găsit hotărât să putrezesc de tot ce era nevoie. Pe deasupra nu te țineau decât putin timp la spital, 
în caz că nu-ți terminai aici cariera colonială odată pentru totdeauna. Cei mai subtili, cei mai smecheri, cei cu 
mai multă voinţă dintre febrili ajungeau câteodată să se strecoare într-un transport pentru metropolă. Era dulcele 
miracol. Majoritatea bolnavilor spitalizati însă se declarau, la capătul tuturor şiretlicurilor, învinşi de regula- 
mente şi se întorceau în junglă, să-şi lepede acolo ultimele kilograme. Dacă chinina îi lăsa pradă viermilor până 
la urmă, cel putin cât erau sub regim spitalicesc un preot le închidea simplu ochii în jurul orei şase şi patru 
senegalezi de serviciu porneau cu aceste rămăşiţe livide spre îngrăditura de humă roşie din apropierea bisericii 
din Fort-Gono, atât de încinsă sub tabla acoperişului că nu mai intrai acolo a doua oară, mai tropicală decât 
tropicele. Ca să te poţi tine pe picioare în biserică trebuie să scoţi limba de un cot precum câinii. 


Aşa mor oamenii cărora evident li-e foarte greu să facă în viata tot ce li se cere: fluture în tinereţe, larva 
când e să crape. 

Mai încercai să obțin de ici de colo câteva informaţii ca să-mi fac o idee. Bikomimbo aşa cum mi-l 
zugrăvise directorul îmi părea totuşi ceva de necrezut. Pe scurt era vorba de o factorie de încercare izolată în 
mijlocul indigenilor şi a pădurilor pe care mi-o prezentară ca pe o imensă rezervație mişunând de fiare şi boli, 
de o tentativă de pătrundere departe de coastă, la o distanță de cel putin zece zile. 

Mă întrebam dacă nu erau pur şi simplu geloşi pe soarta mea, ceilalți, amicii de la Porduriére, care 
treceau alternativ de la indolenta la agresivitate. Prostia lor (n-o aveau decât pe ea) depindea de calitatea 
alcoolului înghițit, de scrisorile pe care le primeau, de cantitatea mai mare sau mai mică de speranţă pe care o 
pierduseră în timpul zilei. Regulă simplă, cu cât se prăpădeau cu atât deveneau mai fanfaroni. Fantome, (ca şi 
Ortolan în război) erau în stare de orice. 

Aperitivul dura trei ore bune. Se vorbea mereu despre Guvernator, pivotul tuturor conversatiilor, şi apoi 
despre furturi de obiecte posibile şi imposibile şi în sfârşit despre sexualitate: cele trei culori ale drapelului 
colonial. Funcţionarii de față acuzau pe militari că se lăfăiesc în delapidări şi abuzuri de autoritate, dar nici 
militarii nu se lăsau mai prejos. Comerciantii îi considerau din punctul lor de vedere pe toți aceşti stipendiati, ca 
pe tot atâția ipocriti, impostori şi hoți. Cât despre Guvernator, zvonul rechemării lui circula de vreo zece ani 
buni în fiecare dimineaţă şi totuşi telegrama atât de interesantă a acestei dizgratii nu sosea niciodată în ciuda 
celor două scrisori anonime cel putin, expediate dintotdeauna în fiecare săptămână pe adresa Ministrului, 
ducând cu ele pe socoteala acestui tiran local mii de salve de orori foarte bine tintite. 

Negrii au noroc cu pielea lor în foi de ceapă, albul, el se otrăveşte prins cum e între propriul său must 
acid şi cămaşa de pânză. Vai de cel ce se apropie de el. Mă invatasem minte de pe Amiralul Bragueton. 

Câte năstruşnicii n-am aflat numai în câteva zile pe seama directorului meu! Despre trecutul lui plin de 
mai multe ticăloşii decât o închisoare de port în timpul războiului. Descoperiseră de toate în trecutul lui şi chiar, 
bănuiesc, magnifice erori judiciare. E adevărat că fără să vrea capul lui reprezenta, fără îndoială, o figură 
înfricoşătoare de asasin, sau mai degrabă ca să nu nedreptatesc pe nimeni, de om imprudent, peste măsură de 
grăbit să se realizeze, ceea ce e unul şi acelaşi lucru. 

La ora siestei, trecând, puteai zări, prăbuşite în umbra pavilioanelor lor din bulevardul Faidherbe câteva 
albe, pe ici pe colo, soţii de ofiţeri, de colonişti, pe care clima le topea mult mai repede decât pe bărbaţi, cu câte 
un fir de voce grațios şovăitoare, surâsuri peste măsură de indulgente, fardate, peste crâncena lor paloare ca 
nişte muribunde împăcate. Vădeau mai putin curaj şi ţinută, aceste burgheze transplantate decât patroana 
Pagodei care nu se putea bizui decât pe ea însăşi. Compania Pordurière inghitea pe de altă parte multi 
functionarasi albi în genul meu, pierzând cu zecile din aceste stârpituri în fiecare sezon in factoriile sale din 
vecinătatea bălților. Erau pionierii. 

În fiecare dimineaţă Armata şi Comerţul veneau să-şi reclame soldaţii chiar în Biroul spitalului. Nu 
trecea nici o zi fără ca un căpitan să nu amenințe şi să nu coboare pe capul Administraţiei spitalului toate 
trăznetele cerului pentru ca să-i fie trimişi în cea mai mare grabă cei trei sergenti paludici belotisti şi cei doi 
caporali sifilitici, exact cadrele de care avea nevoie ca să-şi organizeze o companie. Dacă i se răspundea că sunt 
morți chiulăii lui, atunci îi lăsa pe administratori în plata domnului şi se întorcea la Pagoda să mai bea ceva. 

Abia aveai timp să vezi cum dispar oamenii, zilele şi obiectele în această verdeață, climă, căldură şi 
muşte. Borhot dezgustător în care dispăreau topindu-se bucată cu bucată fraze, mădulare, regrete, globule totul 
se pierdea în soare, se îneca în torentul de lumină si culori, odată cu pofta şi timpul. În aer numai spaima 
strălucea orbitoare. 

În sfârşit, aşa-zisul cargou care trebuia să mă ducă de-a lungul coastei până în apropierea postului meu 
ancoră la Fort-Gono. Se numea Papaoutah. O cochilie foarte mică, foarte plată, construită pentru estuare... 
Papaoutah era încălzită cu lemne. Fiind singurul alb de la bord, un coltisor imi fu destinat între bucătărie şi 
closete. Mergeam atât de încet pe valuri, încât am crezut mai întâi că e vorba de o precauţie până ieşim din rada 
portului. Dar n-am mers mai repede niciodată, ținând coasta, o nesfârşită bandă cenusie şi plină de tufişurile 
unor copaci coplesiti de valuri de căldură unduitoare. Ce plimbare! Papaoutah despica apa ca pe propria-i su- 
doare, dureros. Desfăcea cu grijă valuret dupa väluret, ca pe nişte pansamente. Pilotul mi se păru de la distanță 
a fi mulatru; spun mi se păru, căci n-am găsit niciodată elanul necesar să urc pe pasarelă şi să-mi dau eu însumi 
seama. Rămâneam lângă negri, singurii pasageri, în umbra palierului, atât timp cât soarele stăpânea puntea, 
până la ora cinci. Ca soarele să nu-ţi aprindă creierii prin ochi, trebuia să clipeşti ca un şobolan. După ora cinci 
puteai să-ți acorzi plăcerea unui tur de orizont, altă viata. Acest franjure cenusiu, ţinut stufos plutind pe ape, în 
depărtare, un fel de subsuoară turtită, nu-mi spunea mare lucru. Era dezgustător să respiri aerul acesta care chiar 
şi noaptea rămânea atât de leşios, de muced. Toată cloceala asta la care se mai adăugau şi mirosul maşinilor şi 
ziua valurile obositoare prea roşietice aici şi prea albastre dincolo, iti apăsa inima. Mai rău decât pe Amiralul 


Bragueton, minus militarii ucigaşi, evident. 

În sfârşit, ne apropiarăm de portul destinaţiei mele. Mi se aminti numele: „Topo”. Tusind, scuipând, 
tremurând, în de trei ori timpul a patru mese cu conserve, Papaoutah ajunse în cele din urmă să acosteze pe 
aceste ape ca lăturile. 

Pe malul prăfos se zăreau trei colibe enorme acoperite cu paie. De departe te îmbiau la prima vedere cu 
un aer destul de plăcut. Gura unui fluviu nisipos, al meu, îmi explicară, cel pe care trebuia să urc pentru a 
ajunge, în barcă, până-n inima pădurii mele. La Topo, un post la marginea mării, nu trebuia să rămân decât 
câteva zile, aşa se convenise, timp în care să-mi iau supremele hotărâri coloniale. 

Ancorarăm la un debarcader fragil şi Papaoutah cu burta lui cea mare, înainte de a-l atinge, îi şterse 
bara. De bambus era debarcaderul, mi-aduc bine aminte. Îşi avea şi el istoria lui, îl refăceau în fiecare lună, 
aflai, din cauza moluştelor agile şi prompte care veneau cu miile să-l halească pe măsură ce-l construiau. 
Această construcţie era una din ocupațiile disperate de care suferea locotenentul Grappa, comandantul postului 
Topo şi al regiunilor învecinate. Papaoutah nu trecea decât o dată pe lună, dar moluştelor nu le trebuia mai mult 
de o lună ca să-i halească debarcaderul. 

La sosire, locotenentul Grappa se interesă de hârtiile mele, le verifică autenticitatea, le copie într-un 
registru neînceput, şi-mi oferi un aperitiv. Eram primul călător, mă încredința el, care venise la Topo de vreo doi 
ani încoace. Nu venea nimeni la Topo. Nu exista nici un motiv să vii la Topo. Sub ordinele locotenentului 
Grappa servea sergentul Alcide. În izolarea lor nu se iubeau deloc. „Nu trebuie să mä-ncred niciodată în 
subalternul meu, mă informa Grappa de la primul contact, există în el o tendință spre familiaritate!" 

Cum în această pustietate, dacă ai fi inventat evenimente nu te-ar fi crezut nimeni, locul nu se preta, 
sergentul Alcide pregătea dinainte mai multe dari de seamă ,,Nimic" pe care Grappa le semna fără întârziere şi 
pe care Papaoutah le ducea punctual Guvernatorului General. 

Între lagunele din jur şi în străfundurile păduroase zăceau câteva triburi mucegăite, decimate, abrutizate 
de tripanozoma şi mizerie cronică; furnizau totuşi şi ele, aceste triburi, un mic impozit, dar numai cu lovituri de 
bâtă bineînţeles. Se recrutau chiar dintre tinerii lor cei câțiva poliţişti care să mânuiască prin împuternicire bâta 
cu pricina. Efectivele poliţiei se ridicau la doisprezece oameni. 

Pot vorbi despre ei, i-am cunoscut bine. Locotenentul Grappa îi echipa în felul lui pe aceşti norocosi şi-i 
hrănea regulat cu orez. O puşcă la doisprezece, asta era portia! Şi un mic drapel pentru toată lumea. Fără 
încălțări. Dar cum totul e relativ in această lume şi se judecă prin comparație, primitivii recruți ai ținutului 
găseau că Grappa aranja foarte bine lucrurile. Chiar refuza în fiecare zi Grappa alti şi alti voluntari şi entuziaşti, 
fii dezmosteniti ai junglei. 

Vânătoarea nu aducea nimic în jurul satului şi nu haleau mai puţin de o bunică pe săptămână, în lipsa 
gazelelor. De la ora şapte în fiecare dimineaţă, poliţiştii lui Alcide se duceau la exercițiu. Cum locuiam într-un 
colt al colibei lui, pe care mi-l cedase, eram foarte bine instalat pentru a asista la această năstruşnicie. Nici o 
armată din lume n-a avut vreodată soldaţi mai binevoitori. La apelul lui Alcide, tropăind prin nisip, câte patru, 
câte opt, şi apoi câte doisprezece, aceşti primitivi se străduiau enorm imaginându-şi rucsacurile, incaltarile, 
baionetele şi mai mult chiar având aerul că se servesc de ele. lesiti direct din natura atât de apropiată şi atât de 
viguroasă, nu erau îmbrăcaţi decât cu nişte părelnici chiloti kaki. Tot restul trebuia să fie imaginat de ei şi chiar 
era. La comanda lui Alcide, peremptorie, aceşti ingenioşi războinici, aşezându-şi jos ruksacurile lor fictive, 
alergau în gol zvârlind spre duşmanii iluzorii iluzorii săbii. După ce se prefăceau că se descheie la nasturi, 
formau invizibile grupe şi la un alt semn se pasionau în abstracții de muschetărie. Văzându-i cum se străduiau 
din toate puterile, gesticulând aşa minuţios şi pierzându-se în dantelării de mişcări sacadate şi dement de inutile, 
rămâneai descurajat până la marasm. Mai ales că la Topo căldura desäntatä şi înăbuşeala, perfect concentrate de 
nisip între oglinzile mării şi ale fluviului, şlefuite şi acordate, te-ar fi făcut să juri pe fundul tău că te ţinea 
cineva aşezat cu forța pe o bucată recent căzută din soare. 

Dar aceste condiţii implacabile nu-l împiedicau pe Alcide să-njure, dimpotrivă. Urletele lui se abăteau 
asupra fantasticului exerciţiu şi ajungeau foarte departe până la vârfurile cedrilor împărăteşti de la liziera tropi- 
cală. Si chiar mai departe răsuna al său ,,drepti". 

În acest timp, locotenentul Grappa îşi pregătea justiţia. Vom reveni asupra ei. Supraveghea de asemenea 
de departe şi din umbra colibei sale fugoasa construcție a debarcaderului lui blestemat. La fiecare sosire a 
vasului Papaoutah aştepta optimist şi sceptic echipamentele complete pentru efectivul lui. Cerea de doi ani de 
zile aceste echipamente complete. Fiind corsican, Grappa se simţea mai umilit poate decât oricare altul văzând 
că aceşti trupeti rămân tot goi. 

În coliba noastră, a lui Alcide şi a mea, se practica abia clandestin, un, hai să-i zicem, comerţ de obiecte 
mici şi diverse resturi de mâncare. Dealtfel, tot traficul din Topo trecea pe la Alcide, pentru că el deţinea un mic 
stoc, unicul, de tutun în frunze şi în pachete, câţiva litri de alcool şi câteva metraje de bumbac. 


Cei doisprezece trupeti din Topo simțeau pentru Alcide, era vizibil, o veritabilă simpatie şi asta cu toate 
că el îi înjura la nesfârşit şi-i lovea cu picioarele în fund destul de pe nedrept. Dar băgaseră de seamă la el, 
aceşti trupeti nudişti, elementele evidente ale marii rudeni, acelea ale mizeriei incurabile, înnăscute. Tutunul îi 
apropia prin forţa lucrurilor. Adusesem cu mine câteva jurnale din Europa. Alcide le parcurse cu dorința de a 
afla ştiri, dar cu toate că o luă de trei ori de la cap pentru a-şi fixa atenția pe aceste coloane disparate nu ajunse 
să le termine de citit. „Eu, acuma, îmi mărturisi el după această zadarnică încercare, nu prea mă mai sinchisesc 
de ştiri! Sunt de trei ani aici!" Asta nu înseamnă deloc că Alcide ar fi vrut să mă uimească făcând pe ermitul, nu, 
dar brutalitatea, indiferența lumii din greu resimtite îl obligau la rându-i, în calitatea lui de sergent reangajat, să 
considere lumea întreagă în afară de Topo ca pe un fel de Lună. 

Era dealtfel bun din fire Alcide, serviabil, generos şi toate celelalte. ÎL intelesei mai târziu, un pic prea 
târziu. Formidabila lui resemnare îl copleşea, această calitate de bază care-i face pe săraci fie din armată, fie de 
oriunde, la fel de uşor de ucis ca şi de lăsat în viață. Niciodată, sau aproape niciodată nu cer socoteală, sărmanii 
de ei, pentru tot ce îndură. Se urăsc unii pe alţii şi asta le ajunge. 

În jurul colibei noastre creşteau risipite în plină lagună de nisip torid, nemilos, nişte curioase floricele 
proaspete, cu codita scurtă, verzi, trandafirii sau purpurii, cum nu le vezi în Europa decât pictate pe portelanuri, 
un fel de zorele ancestrale şi neizmenite. Suportau lunga zi infernală, închise pe tulpinita lor şi se deschideau 
seara tremurând gingaş sub primele adieri calde. 

Într-o zi, când Alcide mă văzu culegând un buchetel, mă preveni: „Culege dacă vrei, dar să nu le 
stropeşti, dragutele de ele, asta le-ar ucide... Sunt foarte fragile, nu seamănă cu acele floarea-soarelui pe care le 
cultivam pentru copiii de trupă, la Rambouillet! Puteai să faci pipi pe ele cât vroiai!... Sorbeau totul!... Dealtfel 
florile sunt ca oamenii... cu cât mai mari cu atât mai imbecili!" Asta pe seama locotenentului Grappa, evident, al 
cărui trup era mare şi mătăhălos, cu mâinile scurte, teribil de roşii. Mâini care nu înțelegeau nimic. Nici nu 
încerca dealtfel Grappa sa-nteleaga ceva. 

Stătui la Topo două săptămâni, timp în care împărții nu numai existența şi popota cu Alcide, purecii de 
pat şi de nisip (două feluri), dar şi chinina şi apa putului din apropiere, neiertător de caldă şi diareica. 

Într-o zi, locotenentul Grappa, într-un surplus de amabilitate, mă invită, printr-o excepție, să iau cafeaua 
cu el. Era gelos Grappa şi nu-şi arăta niciodată concubina indigenă nimănui. Ca să mă invite, alesese deci o zi 
când negresa lui era plecată în vizită la părinţii ei în sat. Era şi zi de audienţă la tribunalul lui. Voia să mă 
uimească. 

În jurul colibei sale, sosiți de dimineaţă, se-nghesuiau jălbarii. Multime risipită colorată de paniole si 
impestritata de martori väicäreti. Paratii şi simplul public în picioare, amestecați în acelaşi cerc, toţi mirosind 
puternic a usturoi, a santal, a unt topit, a sudoare sofranie. Ca şi politaii lui Alcide, toate aceste ființe păreau ca 
tin înainte de orice să se agite frenetic în plină ficțiune; rostogoleau în jurul lor un idiom de castaniete, invartind 
deasupra capetelor mâini crispate într-un val de argumente. 

Locotenentul Grappa, adâncit în fotoliul său din ramuri de palmier, scartaietor şi plangaret, zâmbea în 
fata acestei incoerente adunături. Se baza pentru a cârmui pe interpretul postului care-i transmitea bâlbâindu-se, 
pe înţelesul lui şi cu voce tare, incredibile jalbe. 

Era vorba mi se pare de o oaie chioară pe care nişte părinți refuzau s-o dea înapoi, în timp ce fiica lor, 
legal vândută, nu fusese niciodată livrată soţului, pe motivul unui omor pe care un frate al ei găsise mijlocul să-l 
comită între timp asupra surorii celui care păstra oaia. Şi multe alte reclamaţii şi mai complicate încă. 

În fata noastră o sută de fete pasionate de aceste probleme de interese şi obiceiuri, isi descopereau dinţii 
cu mici clantanituri seci sau cu mari gâlgâituri de vorbe africane. 

Căldura era in toi. Cercetam cerul din ochi printr-un colt al acoperişului să vedem dacă nu se pregăteşte 
vreo catastrofă. Nici măcar o furtună. 

— Am să-i împac imediat! hotărî în cele din urmă Grappa pe care palavrele şi căldura îl impingeau să ia 
hotărâri. Unde-i tatăl miresei?.... Aduceti-l! 

— E aici! răspunseră douăzeci de cumetri, împingând în față un negru bătrân destul de vlaguit, înfăşurat 
într-o paniolă galbenă care-l drapa foarte demn, ca pe un roman. Scanda bătrânul tot ce se spunea în jurul lui, cu 
pumnul strâns. Nu avea aerul că venise acolo să se plângă, ci mai degrabă să-şi ofere puţină distracție cu ocazia 
unui proces de la care el nu mai aştepta de-acum de foarte mult timp un rezultat pozitiv. 

— Haide! comandă Grappa. Douăzeci de lovituri! Să se termine odată! Douăzeci de ciomege pentru 
codoşul ăsta bătrân!... Să se înveţe minte să mai vină pe aici să mă plictisească în toate joile cu imbecila lui 
poveste cu oaia! 

Bătrânul văzu repezindu-se asupra lui patru poliţişti musculosi. Nu înțelese mai întâi ce vor de la el şi 
apoi începu să rostogolească nişte ochi injectati ca aceia ai unui animal bătrân înspăimântat care nu fusese 
niciodată până atunci bătut. În realitate nici nu încerca să reziste, dar nici nu ştia cum să se aşeze, ca să 


primească cu mai puţină durere această ploaie de lovituri ale justiției. 

Poliţiştii dădeau să-i smulgă stofa de pe el. Doi dintre ei vroiau cu orice pret ca el să ingenunche, ceilalți 
dimpotrivă îi comandau să se aşeze pe burtă. În sfârşit se-ntelesera să-l întindă aşa cum era la pământ simplu, 
cu paniola ridicată şi primi pe dată o ciomăgeală pe spinare şi pe fesele fleşcăite care ar fi făcut o vită să mu- 
geasca opt zile în şir. Zvarcolindu-se, nisipul fin tâsnea în jurul burtii amestecat cu sânge, scuipa nisip urlând, ai 
fi zis că-i o căţea basset, bortoasä, enormă, pe care o torturau de plăcere. 

Asistentii tăcură cât timp dură bătaia. Nu se mai auzeau decât zgomotele loviturilor. Odată totul 
terminat, bătrânul bine ciomăgit încercă să se ridice şi să-şi adune în jurul lui paniola romană. Sângera vârtos pe 
gură, pe nas, şi mai ales de-a lungul spinării. Mulțimea se îndepărtă ducându-l cu ea, zumzăind de mii de 
comentarii şi cancanuri pe un ton de înmormântare. 

Locotenentul Grappa îşi aprinse din nou ţigara. In fata mea tinea să păstreze distanţa fata de aceste 
lucruri. Nu pentru că, mă gândesc, ar fi fost mai neronian decât altul, dar mai simplu, nu-i plăcea să-l fortezi să 
gândească. Îl enerva. Ceea ce-l irita în funcția lui judecătorească erau întrebările care i se puneau. 

Mai asistarăm în ziua aceea la alte două corectii memorabile, urmări ale altor poveşti deconcertante, de 
dote luate înapoi, de peste promis... de logodne îndoielnice... de copii nesigur... 

— Ah! dacă ar şti toţi cât mă doare-n cot de toate neînțelegerile lor nu şi-ar mai părăsi pădurea ca să vie 
să-mi povestească imbecilitatile lor şi să mă năucească!... li tin eu la curent cu necazurile mele? conchise 
Grappa. Totuşi, se întoarse el, am ajuns să cred că au prins gust pentru justiția mea, lepădăturile!... De doi ani de 
zile încerc să-i dezgust, şi ei vin totuşi în fiecare joi... Şi crede-mă dacă vrei, tinere, că vin mereu tot ăia!... Nişte 
viciosi, ce mail... 

Si apoi am adus vorba despre Toulouse, unde-şi petrecea regulat concediile şi unde ar fi vrut să se 
retragă Grappa peste şase ani cu pensia lui. Aşa hotărâse. Vorbeam cu plăcere despre Calvados, când furăm din 
nou deranjati de un negru pasibil de nu ştiu ce pedeapsă şi care întârziase să şi-o primească. Venise de bună voie 
două ore după ceilalți ca să se supună ciomăgelii. Umblase două zile şi două nopţi venind tocmai din satul lui, 
traversând pădurea in acest scop şi nu-ntelegea să se-ntoarcă mofluz. Dar era în întârziere, iar Grappa 
intransigent în privința punctualitatii penale. „Cu atât mai rău pentru el! N-avea decât să nu plece ultima oara!... 
Joia trecută l-am condamnat la cincizeci de ciomege pe nemernicul ăsta!..." 

Clientul protesta totuşi pentru că avea o scuză reală: trebuise să se-ntoarcă în cea mai mare grabă în 
satul lui ca să-şi îngroape mama. Se-ngrijea singur de vreo trei sau patru mame... 

— Rămâne pentru audiența următoare! 

Dar de abia avea timp acest client să se ducă până-n satul lui şi să se-ntoarcă până joia viitoare. Protesta. 
Se-mpotrivea. Trebuiră să-l scoată afară pe masochist cu picioare-n fund. Îi făcu plăcere, dar nu destulă. În 
sfârşit se aciui la Alcide care profită să-i vândă un întreg sortiment de tutun masochistului în foi în pachete şi 
praf de prizat. 

Bine distrat de aceste multiple incidente, îmi luai rămas bun de la Grappa care se retrăgea pentru siestă, 
evident în fundul colibei sale, unde se odihnea menajera lui indigenă întoarsă din satul ei. Avea o pereche de 
coapse splendide această negresă, bine educată de Surorile din Gabon. Nu numai că vorbea frantuzeste, peltic, 
dar se mai pricepea şi să-ți ofere chinina în dulceaţă şi să-ți scoată purecii infipti în adâncul tălpii piciorului. 
Ştia să se facă plăcută într-o sută de feluri colonialistului, fără să-l obosească sau obosindu-l, la alegere. 

Alcide mă aştepta. Era un pic supărat. Această invitație cu care mă onorase locotenentul Grappa îl hotărî 
fără îndoială la mărturisiri. Pipărate, mărturisirile. Îi făcu un portret lui Grappa, clar, albie de porci. l-am 
răspuns că şi eu sunt de aceeaşi părere în toate. Punctul slab al lui Alcide era că făcea comerţ în ciuda inter- 
dictiilor regulamentului militar cu negrii din pădurea învecinată şi cu cei doisprezece tiraliori ai trupei sale. 
Aproviziona această trupă cu tutun, fără milă. Primindu-si portia lor de tutun, nu le mai rămânea poliţiştilor din 
soldă nimic de luat, totul era fumat. Fumau chiar pe datorie. Acest modest comerț, dat fiind raritatea nume- 
rarului în regiune, stânjenea, pretindea Grappa, plata impozitelor. 

Locotenentul Grappa nu vroia, prudent, să provoace sub guvernarea sa un scandal la Topo, dar, gelos 
poate, dădea din cap mustrător. Ar fi dorit ca toate minusculele disponibilitati indigene să rămână, se înţelege, 
pentru impozit. Fiecare cu genul lui şi cu micile sale ambiţii. 

La început practica creditului asupra soldei îi uimise şi li se păruse chiar nefirească tiraliorilor care 
munceau numai pentru a fuma tabacul lui Alcide, dar se obişnuiseră cu ajutorul picioarelor în fund. Acum nici 
nu mai încercau măcar să-şi ia solda, o fumau dinainte, linistiti, pe pragul colibei lui Alcide, printre floricelele 
vioaie, între două exerciţii de imaginație. 

La Topo în fond, oricât de minuscul era ținutul, se găsea loc pentru două sisteme de civilizație, aceea a 
locotenentului Grappa mai aproape de cea romană, care biciuia simplu supusul pentru a scoate de la el 
impozitul, din care el retinea, după spusele lui Alcide, o parte neruşinat de mare, şi numai pentru el, şi apoi 


sistemul lui Alcide propriu-zis, mai complicat, în care se puteau zări de pe acum semnele unui stadiu secund de 
civilizație, naşterea în fiecare tiralior a unui client, combinaţie comercialo-militară, pe scurt, mult mai modernă, 
mai ipocrită, a noastră. 

În ceea ce priveşte geografia, locotenentul Grappa nu putea decât bănui cu ajutorul câtorva hărţi foarte 
aproximative pe care le avea la Post, vastele teritorii încredințate pazei sale. Nici n-avea poftă să ştie mai mult 
pe seama acestor teritorii. Copacii, pădurea, la urma urmei, ştii ce sunt, le vezi foarte bine şi de departe. 

Ascunse în frunzişurile dese şi în străfundurile acestei imense opărituri, câteva triburi extrem de risipite, 
zăceau ici colo, între pureci şi muşte, abrutizate de totemuri, îndopându-se invariabil cu manioc putred... Triburi 
perfect naive şi candid canibale, năucite de mizerie, pustiite de mii de boli. Nimic care să merite să te apropii de 
ele. Nimic nu justifica o expediţie dureroasă şi fără ecou. Când înceta să-şi mai aplice legea, Grappa se întorcea 
mai degrabă către mare şi contempla acel orizont de unde apăruse într-o zi şi pe unde avea să plece cândva, 
dacă totul va merge bine. 

Oricât de familiare şi agreabile îmi deveniseră aceste locuri, în cele din urmă trebui totuşi să mă gândesc 
să părăsesc Topo pentru dugheana ce-mi fusese promisă la capătul a câteva zile de navigație fluvială şi de pere- 
grinări forestiere. 

Cu Alcide ajunsesem să mä-nteleg foarte bine. Încercam împreună să pescuim pestele-ferästräu, acest 
soi de rechini care mişunau în fata colibei. Era tot atât de stângaci în acest joc ca şi mine. Nu prindeam nimic. 

Coliba lui nu era mobilată decât de patul lui demontabil, de al meu şi de câteva cutii goale sau pline. 
Pusese deoparte ceva bani, probabil, datorită comerțului său. 

— Unde-i tii?... îl întrebai de mai multe ori. Unde-ti ascunzi banii tăi scârboşi? — Ca să-l fac să turbeze. — 
Ai să faci un chef straşnic la întoarcere? îl tachinam. De douăzeci de ori cel puţin în timp ce atacam nelipsitele 
noastre „conserve de tomate" imaginam, pentru plăcerea lui, peripetiile unei plimbări fenomenale după 
întoarcerea sa la Bordeaux, din bordel în bordel. Nu-mi răspundea nimic. Râdea numai, ca şi cum ceea ce-i spu- 
neam îl amuza. 

În afara exerciţiului şi a sesiunilor de justiţie, nu se petrecea cu adevărat nimic la Topo, atunci, vrând, 
nevrând, reluam cât mai des aceeaşi glumă, în lipsa altor subiecte. 

În una din ultimele zile îmi veni ideea să-i scriu domnului Puta, ca să-l tapez de nişte bani. Alcide se în- 
sărcina să-mi pună la poştă scrisoarea cu primul Papaoutah. Materialul de scris al lui Alcide se afla într-o 
cutiutä de biscuiţi, exact la fel cu cea pe care o văzusem la Branledore. Toţi sergentii reangajati aveau deci 
aceleaşi obiceiuri. Dar când vrui să deschid cutia, Alcide făcu un gest, care mă surprinse, vrând să mă 
împiedice. Eram jenat. Nu ştiam de ce nu mă lăsase s-o deschid, şi o pusei înapoi pe masă. „Ei, hai, deschide-o! 
zise în sfârşit. Hai, nu-i nimic!" Cum o deschideai, chiar pe dosul capacului, era lipită fotografia unei fetiţe. 
Numai capul, o figură mititică, foarte drăgălaşă dealtfel, cu bucle lungi, cum se purtau pe vremea aceea. Luai 
hârtie, toc, şi inchisei repede cutia la loc. Eram vădit emoţionat de indiscretia mea, dar mă şi întrebam de ce se 
tulburase atât de tare. 

Îmi închipuii imediat că e vorba de un copil al lui de care se ferise să-mi vorbească până atunci. N-am 
întrebat nimic, dar îl auzeam în spatele meu cum încerca să-mi povestească ceva cu privire la fotografie, cu o 
voce ciudată pe care nu i-o cunoscusem până atunci. Se bâlbâia. Nu mai ştiam ce să fac. Trebuia să-l ajut să-şi 
facă confidentele. Nu ştiam cum să procedez ca să sar peste acest moment. Va fi o mărturisire penibilă, eram 
sigur. Nu tineam deloc s-o ascult. 

— Nu-i nimic, îl auzii în sfârşit. E fata fratelui meu. Au murit amândoi... 

— Părinții ei?... 

— Da, părinţii ei... 

— Cine o creşte atunci? Mama ta? îl întrebai eu aşa, ca să mă arăt interesat. 

— Nu mai am nici mamă... 

— Cine atunci? 

— Ei bine, eu! 

Rânjea împurpurat Alcide, ca şi cum ar fi făcut ceva nepermis. Reluă grăbit: 

— Adică vreau să-ţi explic... O tin la Surori la Bordeaux... Dar nu la Surori pentru săraci, să fim 
intelesi!... La Surorile ,,bine"... Mă ocup eu, fii liniştit. Nu vreau să-i lipsească nimic! Ginette se numeşte... E o 
fetiță tare drăgălaşă... Ca maică-sa dealtfel... Îmi scrie, face progrese, numai că ştii pensioanele de acest fel sunt 
scumpe... Mai ales că are de acum zece ani... Vreau sä-nvete şi pianul în acelaşi timp... Ce zici de pian?... E 
frumos pentru fete să ştie să cânte la pian?... Nu crezi?... Şi engleza? Foloseşte la ceva engleza?... 

Începui să-l privesc mai atent pe Alcide, pe măsură ce-şi mărturisea păcatul de a nu fi destul de generos, 
cu mustăcioara lui cosmetică, sprâncenele de excentric, pielea lui calcinată. Pudicul Alcide! Cât a trebuit să 
economisească din solda lui săracă... din primele famelice... şi din minusculul lui comerţ clandestin... luni, ani, 


în acest Topo infernal!... Nu ştiam ce să-i răspund, nu eram foarte competent, dar mă depăşea atât de mult cu 
inima lui, că mă-nroşisem tot... Lângă Alcide nu eram decât un netrebnic neputincios, opac şi nefolositor. Nu 
mai aveam de ce face nazuri. Era clar. 

Nu mai îndrăznii brusc să vorbesc cu el, mă simţeam dintr-odată peste măsură de nedemn ca să-i 
vorbesc. Eu, care până mai ieri nu-l băgăm in seamă şi chiar îl dispretuiam într-un fel, pe Alcide. 

— N-am noroc, continuă el, fără să-şi dea seama că mă tulbură cu confidentele lui. Gândeşte-te că acum 
doi ani a făcut o paralizie infantilă... Inchipuie-ti... Ştii ce-i o paralizie infantilă? 

Îmi explică apoi că piciorul stâng al copilului rămăsese atrofiat şi că urma un tratament electric la 
Bordeaux, la un specialist. 

— Crezi că o să se facă bine?... mă-ntreba neliniştit, îl asigurai că se va restabili foarte bine, complet, cu 
timpul şi electricitatea. Vorbea de maică-sa care murise şi de infirmitatea fetiţei cu multă precauţie. Îi era frică 
chiar de departe să nu-i facă vreun rău. 

— Ai mai văzut-o de când s-a îmbolnăvit? 

— Nu... eram aici. 

— Vei pleca curând? 

— Cred că nu înainte de trei ani... Intelegi, aici eu fac ceva comerţ... Cu asta o ajut mult... Dacă aş pleca 
în concediu, la întoarcere aş găsi locul ocupat... mai ales cu porcul de colo... 

Asa că Alcide ceruse să i se dubleze şederea, să facă şase ani în loc de trei, pentru nepotica de la care nu 
avea decât câteva scrisori şi acest mic portret. „Ceea ce mă necăjeşte e că nu are pe nimeni acolo pentru 
vacanţă. E greu pentru un copil..." 

Evident, Alcide plutea în sublim la largul lui şi aş zice chiar familiar, tutuind îngerii, flăcăul ăsta! având 
aerul că nimic nu s-a întâmplat. Oferise aproape fără să stea la îndoială unei fetiţe vag înrudite anii de tortură, 
anihilarea propriei lui vieţi în această monotonie toridă, fără condiţii, fără tocmeală, fără nici un interes, decât 
acela al inimii lui bune. Oferise acestei fetiţe îndepărtate destulă tandrete pentru a reface o lume întreagă şi asta 
nu se vedea. 

Adormi brusc, învăluit de razele luminării. Mă sculai ca să-i văd mai bine trăsăturile la lumină. Dormea 
ca toată lumea. Avea un aer chiar foarte obişnuit. N-ar fi chiar atât de lipsit de logică dacă ar exista pe lumea 
asta ceva care să-i deosebească pe cei buni de cei răi. 


Două sunt căile prin care poţi pătrunde în pădure, fie taindu-ti un tunel, asemeni şoarecilor în capitele de 
fân — dar e sufocant: am strâmbat din nas, — fie suportând urcarea fluviului, îngrămădit pe fundul unei bărci 
scobite într-un trunchi de copac, îmbrâncită de vâsle dintr-o cotitură într-un stufăriş, aşteptând cu nerăbdare 
sfârşitul zilelor nenumărate, oferindu-te pe de-a-ntregul soarelui în toi, fără putință de scăpare. Si apoi naucit de 
aceşti negri croncănitori, să ajungi acolo unde trebuie în starea în care poţi. 

De fiecare dată la plecare, pentru a se pune de acord, le trebuia un timp îndelungat vâslaşilor. Ceartă. Un 
capăt de vâslă în apă mai întâi şi apoi două sau trei urlete ritmate la care răspundea pădurea, câteva vârtejuri, de 
apă, lunecăm, două rame, apoi trei, mai bâjbâim încă, valuri, ocări, o privire înapoi te duce spre marea care se 
turteşte la orizont, se îndepărtează, iar in fata ta, întinderea lucie, împotriva căreia mergem ostenindu-ne, şi 
Alcide lângă debarcaderul lui pe care-l zăresc de departe, învăluit parcă de aburii râului şi sub casca lui enormă, 
în formă de clopot, nimic decât o tartacuta, un bot de figură, şi restul din Alcide unduind dedesubt în tunica lui 
parcă spânzurat de pe acum într-o năstruşnică amintire cu pantaloni albi. 

Este tot ce-mi rămâne din acel loc, din acel Topo. Au mai putut oare să apere mult timp acest cătun 
încins împotriva coasei mohorâte a fluviului cu ape cafenii? Şi cele trei colibe păduchioase mai stau oare şi 
acum în picioare? $i alti Grappa şi alti necunoscuţi Alcide mai antrenează ei oare alti primitivi tiraliori în bătălii 
fantomatice? Îşi mai aplică şi acum oare dreptatea lor sumară? Apa pe care o beau este oare la fel de râncedă? 
De leşioasă? Să te dezguste de propria-ti gură opt zile după fiecare inghititura... Mereu fără un pic de gheață? Si 
chinina umplandu-ti urechile de zumzet ca de bărzăuni... $i acele lupte pe care neobositii bărzăuni ai chininei le 
dau cu tantarii?... Sulfat? Clorhidrat? Dar mai întâi de toate or mai fi existând negrii de copt şi rascopt in 
aceasta etuva? Poate ca nu... 

Poate că nimic din toate acestea nu mai există, poate că micul Congo a lins Topo cu limba lui noroioasa 
într-o seară de uragan şi că totul s-a terminat, terminat de-a binelea, că până şi numele i-a dispărut de pe hartă, 
că numai eu mai sunt, pe scurt, să-mi amintesc de Alcide... Că până şi nepoată-sa l-a uitat... Că locotenentul 
Grappa n-a mai revăzut Toulouse-ul niciodată... Că pădurea care pândea dintotdeauna duna la cotitura sezonului 
ploios a înghițit totul, a strivit totul sub umbra mahonilor imenşi, totul, până şi neaşteptatele floricele ale 
nisipului pe care Alcide mă ruga să nu le ,,stropesc"... Că nu mai există absolut nimic. 


Ce-au fost cele zece zile cât am urcat fluviul îmi voi aminti multă vreme... Ferindu-ne de trâmbele 
noroioase în fundul pirogii, căutând ascunsele locuri de trecere printre stufărişurile enorme în derivă, dibaci 
ocolite. Muncă de ocnaşi, pe brânci. 

După fiecare asfintit făceam haltă pe un promontoriu stâncos. Într-o dimineață părăsirăm această 
infernală barcă primitivă ca să intrăm în pădure pe o cărare ascunsă care se insinua în penumbra verde şi 
umedă, luminată numai din loc în loc de câte o rază de soare scufundată din înălțimea cerului în această infinită 
catedrală de frunze. 

Copaci monstruosi doborati obligau grupul nostru la mii de ocolişuri. Prin scorbura lor un metrou întreg 
s-ar fi plimbat în voie. 

La un moment dat iesiräm în plină lumină, ne aflam în fata unui spaţiu defrişat, dar trebui să mai urcăm 
o bucată de drum, să mai facem un efort. Înălţimea pe care am ajuns în cele din urmă domina pădurea 
nesfârşită, presărată de vârfuri galbene, roşii şi verzi, acoperind, înconjurând munţi şi văi, monstruos de 
abundentă ca apa şi ca cerul. Omul a cărui locuinţă o căutam stătea mai departe, îmi făcură semn, un pic mai 
departe, încă... În altă văiugă. Ne aştepta acolo omul. 

Între două stânci mari îşi construise o colibă, un fel de adăpost, ferit, mă făcu el să bag de seamă, de 
furtunile estice, cele mai rele, mai turbate. Eram de acord că prezenta un avantaj, dar în ceea ce priveşte coliba, 
ea aparţinea evident ultimei trepte de mizerie, locuinţă aproape teoretică, destrămându-se din toate părțile. Mă 
aşteptam desigur la ceva de genul acesta, dar oricum realitatea depăşea previziunile mele. 

Probabil că i-am părut năucit amicului meu, căci mă interpelă brusc, ca să mă facă să-mi părăsesc 
gândurile: „Haide, o să-ţi fie mai bine decât în război! Te descurci! Se mănâncă rău, e adevărat, şi drept băutură, 
noroi sadea, dar poți să dormi cât vrei... Nici o bubuitură de tun, amice! Nici gloanţe! Pe scurt, o afacere!" 
Vorbea într-un fel ca Agentul general, dar ochii îi avea decolorati ca ai lui Alcide. Bătea înspre treizeci de ani, 
bărbos... Nu-l privisem bine la sosire, atât fusesem de deconcertat de sărăcia aşezării lui, cea pe care trebuia să 
mi-o lase moştenire şi care trebuia să mă adăpostească poate ani indelungati... Dar îi găsii, observându-l, mai pe 
urmă, o figură evident aventuroasă, o figură în unghiuri foarte bine desenate, unul din acele capete de revoltă 
care taie prea adânc în carnea vie a existenţei în loc să se vânture la suprafaţa ei, cu un nas mare şi gros şi cu 
nişte obraji plini ca nişte şalupe, care clipocesc împotriva destinului într-un zgomot de vorbărie. Era un 
nefericit. 

— E adevărat, reluai eu, nu-i mai rău decât în război! Pentru moment atâta mărturisire ajungea, nu 
vroiam să spun mai mult. Dar el continuă pe acelaşi subiect. 

— Mai ales acum când războaiele tin atât de mult... adăugă el. În sfârşit, ai să vezi, numai că e cam 
plictisitor pe aici, asta e! N-ai nimic de făcut... Parcă ai fi în vacanță... Poftim, numai de vezi şi dumneata ce fel 
de vacanţă! Nu?... În fine, depinde şi de fire, ce să mai zic... 

— Şi apa? întreba. Cea pe care o vedeam în paharul meu, turnată de mine, mă neliniştea, gălbuie, băui 
din ea, gretoasa şi caldă, exact ca şi cea de la Topo. O mână de noroi de trei zile. 

— Asta-i apa? 

Chinul apei reîncepea. 

— Da nu-i decât asta pe aici, şi ploaia... Numai că dacă va ploua coliba n-o să reziste prea mult. O vezi 
doar în ce stare e? 

Vedeam. 

— Drept hrană, continuă, nimic, decât conserve, halesc la ele de vreun an... $i n-am murit!... Într-un sens 
e mai comod, dar nu te poţi tine numai cu asta; indigenii, ei, se îndoapă cu manioc putred, e treaba lor, le 
place... De trei luni trece prin mine tot... Diaree. Poate că e de vină şi febra; le am pe amândouă... $i apoi, cam 
în jurul orei cinci, nu mai văd prea bine... Aşa îmi dau seama că am febră, pentru că în privinţa temperaturii, 
zau, e greu să-ți fie mai cald aici, la temperatura tinutului!... Pe scurt, numai după frisoane iti dai seama că ai 
febră. Si parcă eşti şi mai putin amărât... Dar şi asta depinde tot de fire... Ai putea să bei alcool să-ţi mai vină 
sufletul la loc, dar mie nu-mi place alcoolul... nu-l suport... 

Părea că are mare respect pentru ceea ce el numea ,,firi". 

Şi apoi, cât mai stătu pe acolo, îmi dădu şi alte câteva informaţii atrăgătoare: „Ziua, căldura, noaptea, 
zgomotul e cel mai greu de suportat... De necrezut... Fiarele acestor ținuturi care se fugăresc să se iubească sau 
să se mănânce între ele, nu ştiu, aşa mi s-a spus... Vorba e că fac un adevărat vacarm... Şi dintre toate cele mai 
zgomotoase sunt hienele!... Vin foarte aproape de colibă... Le auzi... Nu te poți înşela... Nu seamănă cu 
zgomotele chininei... Păsările, bărzăunii, tiuitul chininei în urechi, mai pot fi confundate... Se întâmplă... În 
timp ce hienele hohotesc... iti adulmeca carnea... Si le vine sa rada... Grabite, cum sunt, s4 te vada crapand, 
fiarele!... Le poti chiar vedea ochii sticlind, se zice... Le place hoitul... Dar eu nu le-am privit niciodata in ochi... 
Intr-un fel imi pare rau..." 


— Plăcut mai e pe aici! îi răspund. 

Dar cu asta nu se terminau amuzamentele nopții. 

— Mai e şi satul pe deasupra, adăugă el... Nu-s nici o sută... dar fac un zgomot cât zece mii, poponarii 
dracului!... O să mai stăm noi de vorbă! Ah! Dacă ai venit pentru tam-tam, nu te-ai înşelat în privinţa coloniei!... 
Ăştia joacă pentru că e lună şi apoi pentru că nu mai e lună... Si pentru că aşteaptă luna... În sfârşit, mereu pen- 
tru ceva! Ai zice că se-nteleg cu fiarele ca să te năucească! Să crapi, nu alta! Aş mântui cu toții deodată dacă n- 
aş fi prea obosit... Prefer să-mi pun nişte bumbac în urechi... Înainte cât mai aveam ceva vaselină în farmacia 
mea. ungeam bumbacul cu ea, acum folosesc untură de banană în loc. E bună şi untura de banană... Se pot 
distra şi cu trăznetele lui Dumnezeu dacă le place, puii de cätea! Nu mă mai sinchisesc cu bumbacul meu uns cu 
untura dintr-asta! Nu mai aud nimic! Negrii, o să-ţi dai seama imediat, sunt toți vlaguiti şi putregăioşi!... Ziua 
stau pe vine, ai zice că nu se pot duce măcar să urineze după un copac, dar imediat ce vine noaptea, tin'te nene! 
Numai desfrâu! Nervi! Isterie! Aşchii de întuneric prefacute în isterie! Astia-s negrii, ţi-o spun eu! Nişte 
nemernici!... Nişte degenerati, ce mai! 

— Vin adesea să cumpere de la dumneata? 

— Să cumpere? Glumeşti! Trebuie să-i furi înainte de a te fura ei pe dumneata, ăsta-i comerțul! De mine, 
dealtfel, nu se ruşinau, în timpul nopţii, evident, cu bumbacul meu în urechi bine uns! Nici nu era cazul să facă 
pe manieratii, nu?... Si apoi după cum vezi n-am uşă la colibă, şi atunci poţi spune că se serveau singuri... E 
plăcută viaţa pentru ei pe aici... 

— Dar inventarul? întrebai, absolut năucit de aceste precizări. Directorul general mi-a recomandat să 
stabilesc inventarul de îndată ce sosesc, şi încă minuțios! 

— În ceea ce mă priveşte, îmi răspunse atunci foarte calm, mă doare-n cot de Directorul general... Cum 
am onoarea să vă zic... 

— Dar n-ai să te duci la Fort-Gono să-l vezi la întoarcere? 

— Nu, nu voi mai vedea niciodată nici Fort-Gono, nici pe Directorul general... E mare pădurea, frate... 

— Unde ai să te duci, atunci? 

— Dacă or să te-ntrebe să le spui că nu ştii nimic! Dar pentru că eşti curios, dă-mi voie, cât mai sunt pe 
aici, să-ți dau un sfat bun şi sfânt! Nu te sinchisi de afacerile Companiei Pordurière, cum nici ea nu se 
sinchiseşte de ale dumitale, şi dacă ai s-o iei la sănătoasa tot atât de repede pe cât de repede se leapădă 
Compania de dumneata, poţi spune de pe acum că ai să câştigi cu siguranţă „Marele Premiu"!... Fii deci fericit 
de-ti las un pic de numerar si nu-ntreba mai mult!... În ceea ce priveşte marfa dacă e adevărat că ţi-a 
recomandat s-o iei în stăpânire... raspunde-i Directorului că nu mai era nimic şi gata!... Dacă n-o să vrea să te 
creadă, tot n-are nici o importanta!... Şi aşa ne consideră neclintit nişte hoţi, orice ai face!... Nu se va schimba 
cu nimic opinia publică şi măcar o dată ne vom alege şi noi cu ceva... Directorul se pricepe, dealtfel, fu fără 
grijă, la şarlatanii mai bine ca oricine şi nu merită osteneala să-l contrazici! Asta-i părerea mea! Nu crezi tot 
aşa? Se ştie că pentru a veni aici, nu-i aşa, trebuie să fii gata să omori şi pe mama şi pe tata! Atunci! 

Nu eram prea sigur că tot ce-mi îndruga el acolo era adevărat, fapt e că pe moment acest predecesor al 
meu îmi lăsă impresia unui şacal fără pereche. 

Nu eram deloc liniştit. „Încă o poveste scârboasă în care am intrat", îmi mărturisii mie însumi, şi asta 
din ce în ce mai convins. Încetai să mai vorbesc cu acest bandit, într-un colt, grămadă, descoperii într-un 
talmeş-balmeş mărfurile pe care vroia să mi le lase, nişte stămburi fără importanţă... Alături, paniole, încălțări 
cu duzinele, piper în cutii, felinare, o seringă pentru injecții, şi mai ales o cantitate dezarmanta de conserve de 
fasole „ă la Bordelaise" şi în sfârşit o carte poştală în culori reprezentând Piaţa Clichy. 

— Lângă stâlp ai să găseşti cauciucul şi fildeşul pe care le-am cumpărat de la negri... La început, m-am 
străduit, pe urmă... poftim trei sute de franci... socoteala dumitale,.. 

Nu ştiam despre ce socoteală e vorba, dar renuntai să-l mai întreb. 

— Ai să mai faci poate şi câteva schimburi în natura, mă preveni el, pentru că ştii, banii, aici, nu prea ai 
ce face cu ei, nu-ţi pot folosi decât ca să ştergi putina. 

Şi începu să râdă. Nevrând să-l contrariez pentru moment, făcui la fel, izbucnii în râs odată cu el, ca şi 
cum aş fi fost foarte mulțumit. 

În ciuda acestei sărăcii lucii în care lâncezea de luni întregi, se-nconjurase de o servitorime foarte 
complicată, compusă din băieţi mai ales, foarte grăbiţi să-i aducă fie unica lingură de bucătărie, fie paharul 
desperecheat, fie să-i scoată din talpa piciorului, fin, numerosii şi clasicii pureci tropicali înfigăreți... În schimb, 
el le trecea, binevoitor, mâna printre coapse la fiecare moment. Singura muncă pe care l-am văzut prestând-o 
singur era să se scarpine, dar atunci, ca dughengiul de la Fort-Gono, o făcea cu o uimitoare agilitate, cum 
hotărât nu se poate vedea decât în colonii. 

Mobilierul pe care mi-l lăsa moştenire îmi relevă tot ce ingeniozitatea poate obţine, din cutii de săpun 


sfârtecate, în materie de scaune, mäsute şi fotolii... Ma mai invata acest tenebros cum se pot azvarli dintr-o 
lovitură, scurtă, departe, ca să te distrezi, din vârful piciorului agil, scârboasele omizi cu valtrapi, care veneau 
fără încetare, mereu altele, fremătătoare şi băloase, să ia cu asalt coliba noastră de pădure. Să te ferească sfântul 
să le striveşti neîndemânatec! Eşti pedepsit opt zile-n şir cu o putoare insuportabilă care se degajă lent din 
terciul lor de neuitat. Citise în cărți că aceste scârboase orori reprezentau în materie de viata tot ce era mai vechi 
în lume... Datau, pretindea el, din era secundară! „Când noi vom fi ajuns tot atât de departe ca şi ele, prietene, 
nu vom puti si noi la fel?" Intocmai. 

Asfintiturile in acest infern se dovedira a fi fara pereche. De necrezut... Tragice de fiecare data ca niste 
enorme asasinate ale soarelui... O imensă paradă. Numai că era prea mult de admirat pentru un singur om. Timp 
de o oră, cerul se fudulea improscat tot de la un capăt la altul de un roşu delirant. După aceea verdele izbucnea 
în mijlocul copacilor şi urca de la pământ în dâre tumultuoase până la stele. Şi apoi cenuşiul acoperea tot 
orizontul şi iar se făcea roşu, dar de data aceasta un roşu stins care nu ţinea mult. Aşa se termina. Toate culorile 
cădeau pleoştite în zdrente peste pădure ca nişte paiete roase de purtare. Şi asta în fiecare zi, exact în jurul orei 
şase. 

Şi noaptea cu toţi monstrii ei intra în dans acompaniată de miile de orăcăituri ale neamului broscar. 

Pădurea nu aştepta decât tignalul lor ca să-nceapă să tremure, să şuiere, să mugeascä din toate 
măruntaiele. O enormă gară amoroasă, neluminată, gata să plesnească. Copaci întregi incarcati de cheflii 
entuziaşti, de doruri neîmplinite, de oroare. În cele din urmă, am ajuns să nu ne mai auzim unul pe altul, în 
colibă... Trebuia să urlu la rândul meu pe deasupra mesei ca o cucuvaie pentru ca tovarăşul meu să mă poată 
înțelege. Găsisem ce căutasem, mie care nu-mi plăcea la tara. 

— Cum te cheamă? Parcă Robinson mi-ai spus? îl întrebai. 

Dar el tocmai atunci îmi repetă că indigenii sufereau pâna la marasm de toate bolile posibile şi că nu 
erau capabili aceşti nenorociti să se ocupe de vreun comerţ, oricare ar fi el. În timp ce noi vorbeam despre 
negri, tantarii şi insectele, atât de mari, atât de numeroase, se abătură în jurul lămpii în rafale aşa de dense că 
trebui să stingem lumina. 

Figura acestui Robinson îmi mai apăru o dată, înainte de a stinge, voalată de rețeaua de insecte. Poate 
tocmai de aceea trăsăturile sale se impuseră mai adânc memoriei mele, în timp ce până atunci nu-mi spuseseră 
nimic precis. În întuneric el continuă să vorbească, în timp ce eu mă întorceam căutând în trecutul meu însoțit 
de sunetul vocii lui ca de o chemare în fata porților anilor, lunilor şi zilelor mele, pentru a mă întreba unde mai 
putusem întâlni această ființă. Dar nu descoperii nimic. Nu mi se răspundea. Te poţi pierde mergând pe bâjbâite 
printre formele revolute. E înfricoşător să ai în trecutul tău oameni şi lucruri care nu se mai mişcă. 

Fiintele vii pe care le-ai pierdut prin criptele timpului dorm atât de bine la un loc cu morţii că aceeaşi 
umbră îi învăluie de pe acum. 

Şi aşa, nu mai ştii îmbătrânind pe cine trezeşti, pe morţi sau pe vii. 

Încercam să-l identific pe acest Robinson, când un sălbatic hohot de râs, nu departe în noapte, mă făcu 
să tresar. Si tăcu. Mă avertizase, hienele fără îndoială. 

Şi apoi nimic altceva decât negrii satului şi tam-tam-urile lor, această percuție trăncănitoare în lemn 
găunos, termite ale vântului. 

Numele de Robinson mă tracasa evident din ce în ce mai mult. Începuserăm să vorbim despre Europa în 
întunericul în care ne gäseam, de mesele pe care le poţi lua acolo când ai bani şi de băuturi desigur! Atât de 
răcoritoare! Nu vorbeam deloc însă despre ziua de mâine când trebuia să rămân acolo singur, pentru ani întregi 
poate, acolo cu toate aceste cutii de fasole... Era mai bine să fi rămas în război? Era mai rău, desigur!... Mult 
mai rău!... Era şi el de aceeaşi părere... Fusese şi el în război... Şi totuşi pleca de aici... Se săturase de pădure, cu 
toate acestea... Încercai să aduc iarăşi vorba despre război. Dar el era cel care ocolea acum subiectul. 

În sfârşit, când ne culcarăm fiecare într-un colt al acestei ruini de frunze şi pereţi despărțitori, îmi 
mărturisi fără menajamente că, totul fiind foarte bine cântărit, prefera riscul de-a fi inhatat de un tribunal civil 
pentru furt decât să mai îndure mult timp viata asta cu cutii de fasole pe care o ducea de mai bine de un an. 
Eram lămurit. 

— N-ai bumbac pentru urechi? mă mai întrebă... Dacă nu ai, fa-ti din câteva fire de cuvertura şi untură de 
banană. Or să-ţi iasă nişte tampoane foarte bune... Nu vreau să-i mai aud păcănind pe porcii ăştia! 

Existau de toate în această nebunie, în afară de porci, dar ţinea la acest termen impropriu şi generic. 

Smecheria cu bumbacul mă tulbură, ca şi cum ar fi trebuit să ascundă vreo josnica viclenie din partea 
lui. Nu-mi puteam stăpâni frica imensă că mă va asasina acolo, pe ,,demontabilul" meu, înainte de a pleca, 
ducând cu el ce mai rămăsese din caserie... Ideea asta mă năucea. Dar ce să fac? Să strig? Pe cine? Pe 
antropofagii din sat? Dispărut? Aproape că eram de-adevăratelea! Chiar la Paris, fără avere, fără datorii, fără 
moştenire, abia dacă exişti, cu mare greutate nu eşti un dispărut... Şi atunci, aici? Cine şi-ar bate capul să vie 


până la Bikomimbo, măcar să scuipe în apă, nu mai mult, în amintirea mea? Nimeni, evident. 

Orele trecură una după alta alternând răgazul cu neliniştea. El nu sforăia. Toate zgomotele, toate fluiera- 
turile care se auzeau din pădure mă împiedicau să-i aud respiraţia. Nu era nevoie de nici un bumbac. Numele de 
Robinson îmi relevă în cele din urmă, tot stăruind, un corp, o înfăţişare, o voce chiar, pe care o cunoscusem... Şi 
apoi în momentul în care cedam de-a binelea somnului, individul întreg răsări in fata patului meu, îi fixai 
amintirea, nu a lui desigur, dar precis amintirea acelui Robinson, omul de la Noirceur-sur-la-Lys, de acolo, din 
Flandra, pe care-l insotisem pe țărmurile acelei nopți în care căutam împreună o gaură ca să scăpăm de război şi 
apoi mai târziu la Paris... Îmi amintii totul. Anii mi se perindau acum brusc prin faţa ochilor... Fusesem bolnav 
de cap, mi-era greu... Acum că ştiam, că-l descoperisem şi tot mi-era frică. Mă recunoscuse şi el? In orice caz, 
se putea bizui pe tăcerea şi complicitatea mea. 

— Robinson! Robinson! îl strigai vesel ca pentru a-i da o veste bună. Hei, bătrâne! Hei, Robinson!... Nici 
un răspuns. 

Cu inima bătând nebuneşte, mă ridicai şi mă pregatii să primesc tâlhăreasca lovitură în teasta... Nimic. 
Atunci destul de curajos, mă aventurai până la celălalt capăt al colibei, orbecăind, acolo unde îl văzusem 
culcându-se. Plecase. 

Aşteptai ziua aprinzând din când în când câte un chibrit. Ziua sosi într-o trâmbă de lumină şi apoi negrii 
servitori răsăriră să-mi ofere, hilari, enorma lor inutilitate, în afară totuşi de faptul că erau veseli. Încercau să 
mä-nvete ce-i nepăsarea. Mă străduii printr-o serie de gesturi foarte bine gândite să-i fac să înțeleagă cât de mult 
mă neliniştea dispariția lui Robinson, dar nu păreau că s-ar sinchisi câtuşi de putin. Era o nebunie, asta aşa-i, să 
te ocupi de altceva decât de ceea ce se vedea. În sfârşit în aceasta istorie cel mai mult regretam banii. Dar foarte 
rar se întâmplă să vezi şi a doua oară pe oamenii care au fugit cu banii... Această împrejurare mă făcu să 
bănuiesc că Robinson va renunța să se întoarcă aşa numai ca să mă asasineze. Era până una alta un bun câştigat. 

Deci numai pentru mine tot peisajul! Aveam de acum încolo tot timpul să mä-ntorc spre el, mă gândeam 
eu, la suprafața sau în adâncimea acestei imensitati de frunze, a acestui ocean de roşu, dungat cu galben, vine de 
foc, magnifice fără îndoială pentru cel ce iubeşte natura. Hotărât, n-o iubeam deloc. Poezia tropicelor mă 
dezgusta. Privirea, gândul numai la aceste ținuturi îmi venea pe gât ca thonul. Orice s-ar spune, va fi 
întotdeauna un ținut pentru țânțari şi pantere... Fiecare cu locul lui. 

Preferam să mă-ntorc în coliba mea şi s-o pun pe picioare în aşteptarea furtunii care nu mai putea să 
întârzie mult. Dar şi acolo trebui să renunţ repede la încercarea mea de consolidare. Firesc pentru ea ar fi fost să 
se prăbuşească încă, nici într-un caz să fie refăcută... Bordeiul invadat de insecte se destrăma din toate părțile, 
hotărât n-ai fi putut face din locuința mea nici măcar o privată mai de doamne-ajută. 

După ce am descris vlăguit vreo câteva cercuri prin junglă, a trebuit să mä-ntorc şi să mă prăbuşesc 
tăcând, din cauza soarelui. Mereu el. Totul tace, totul, de frica de a nu arde sub soarele amiezii, ar fi fost de 
ajuns o scânteie pentru aceste ierburi, animale şi oameni, totul încins peste măsură. Apoplexia de amiază. 

Puiul meu de găină, singurul, care se temea şi el de această oră, intra cu mine în colibă, el unicul bun 
moştenit de la Robinson. A trăit cu mine aşa vreo trei săptămâni, plimbându-se, urmându-mă ca un câine, 
piuind la tot pasul, zărind şerpi peste tot. Într-o zi de mare plictiseală l-am mâncat. N-avea nici un gust carnea 
lui decolorată de soare ca o stambă. Poate că din cauza lui m-am îmbolnăvit atât de rău. În sfârşit, fapt e că a 
doua zi după acest prânz nu m-am mai putut scula. Spre amiază, vlăguit, m-am târât până la cutiuta de 
medicamente. Nu era nimic înăuntru decât tinctură de iod şi un plan al nord-sudului. Clienţi nu mai văzusem 
deloc să vie pe la factorie, numai nişte gură-cască negri gesticulând interminabil şi mestecând Kola, erotici şi 
plini de friguri. Acum se adunaseră în cerc în jurul meu, negrii, aveau aerul că vorbesc despre figura mea foarte 
nelalocul ei. Bolnav, eram pe de-a-ntregul, în aşa hal încât aveam senzaţia că picioarele nu-mi mai trebuiesc, 
spânzurând pe marginea patului ca nişte obiecte fără rost şi într-un fel comice. 

De la Fort-Gono, de la Director, nu-mi ajungeau prin curier decât scrisori murdare de ocări şi de prostii, 
şi tot atât de amenințătoare. Comerciantii care se dau drept mai mici sau mai mari şmecheri de profesie se 
dovedesc cel mai adesea în practică nişte gafeuri neintrecuti. Mama mea, din Franţa, mă încuraja să veghez 
asupra sănătăţii mele, ca şi-n război. Sub ghilotină, mama m-ar fi certat că mi-am uitat fularul. Nu pierdea nici 
un prilej, mama, să încerce să mă facă să cred că lumea era bună şi că făcuse mare bine că mă adusese pe lume. 
Era marele şiretlic al nepăsării materne această presupusă Providentä. Mi-era dealtfel foarte uşor să nu răspund 
tuturor acestor palavre ale patronului şi ale mamei şi nici nu răspundeam vreodată. Totuşi această atitudine nu 
imbunatatea situația. 

Robinson furase aproape tot conţinutul acestei instituţii comerciale fragile şi cine m-ar fi crezut dacă aş 
fi spus-o? Să scriu? La ce bun? Cui? Patronului? În fiecare seară pe la ora cinci dârdâiam de febră şi eu la 
rândul meu, şi încă de o febră atât de puternică încât patul mi se clatina scartaind ca un hamac... Negrii satului 
îmi luaseră locul în serviciu şi în coliba mea; nu le cerusem, dar să-i dau afară de acum era pentru mine un efort 


prea mare. Se certau pe ce mai rămăsese din factorie, şterpelind tutunul din butoiaşe, încercând ultimele 
paniole, apreciindu-le, luându-le cu ei, mai adăugând dacă se mai putea adăuga ceva la debandada generală a 
întreprinderii mele. Cauciucul zvârlit pe jos şi risipit îşi amesteca sucul cu al pepenilor de junglă, cu acele 
papaie dulcege cu gust de pere mäläiete a căror amintire, cincisprezece ani mai târziu, mă ingretosa încă, atât de 
multe mâncasem în loc de fasole. 

Încercam să-mi dau seama la ce nivel de neputinţă ajunsesem, dar nu reuseam. „Toată lumea fură", imi 
repetase de trei ori Robinson înainte de-a dispărea. Era şi părerea Agentului general. În timpul febrei aceste 
vorbe îmi dădeau fiori. „Trebuie să te descurci" imi mai spusese, încercam să mă scol. Nici asta nu puteam. În 
ceea ce priveşte apa pe care trebuia s-o beau, avusese dreptate, noroi era, mai rău, mâl băltit. Negroimea îmi 
aducea multe banane, mari, mici, portocalii, roşii şi mai ales papaie, dar mă durea atât de tare burta de ele şi de 
toate! Aş fi vomat întreg pământul. 

De îndată ce mă simţeam mai în putere, mai putin năucit, oribila frică mă cuprindea din nou din cap 
până-n picioare, frica de-a trebui să dau socoteală Societăţii Pordurière. Ce le voi spune acestor diabolici? Ma 
vor crede oare? Mă vor aresta fără doar şi poate! Cine mă va judeca? Tipi speciali înarmaţi cu legi teribile pe 
care le deţin nu se ştie de unde, asemeni Consiliului de război, dar ale căror intenţii adevărate nu ti le descoperă 
niciodată şi care se distrează făcându-te să urci cu ele, sângerând, pe cärarea spre Infern, drumul care-i duce pe 
săraci la moarte. Legea este marele Luna Park al durerii. Când nenorocitul se lasă prins de ea, îl auzi tipand 
secole de-a rândul după aceea. 

Preferam să rămân acolo năuc, tremurând dezgustător la 40 de grade decât să fiu obligat, lucid, să-mi 
imaginez ce mă aşteaptă la Fort-Gono. Ajunsesem să nu mai iau chinină ca să las febra să-mi ascundă realitatea. 
Te imbeti cu ce ai la îndemână. În timp ce eu mocneam asa zile şi săptămâni, mi se terminară chibritele. Nu mai 
aveam. Robinson nu-mi lăsase cu adevărat în urma lui decât fasole „ă la Bordelaise". Din astea chiar că puteam 
zice că-mi lăsase. Vomam cutii întregi. Şi ca să ajungi la acest rezultat trebuia să le mai şi încălzeşti. 

Această penurie de chibrite îmi prilejui o mică distracție, aceea de a privi pe bucătarul meu aprinzându- 
şi focul între două pietre în formă de amnar cu nişte ierburi uscate. Privindu-i îndeletnicirea îmi veni o idee. Cu 
febra pe care o aveam, ideea prinse o ciudată consistență. Cu toate că din fire neîndemânatec, după o săptămână 
de exercițiu, ştiam şi eu tot ca şi negrul meu să-mi fac focul între două pietre ascuţite. Pe scurt începeam să mă 
descurc în starea mea primitivă. Focul e principalul, rămâne vânătoarea, dar nu aveam nici o ambiţie, focul 
pietrei de silex îmi ajungea. Mă exersam foarte conştiincios. Nu aveam decât asta de făcut zi de zi. Smecheria 
cu omorâtul omizilor din „era secundară" o deprinsesem mult mai puţin. Nu dobândisem încă dibăcia necesară. 
Pe cele mai multe le storcoşeam. Nu mă interesa. Le lăsam să intre libere în coşmelia mea, ca prietene. 
Surveniră două furtuni succesive, a doua dură trei zile şi mai ales trei nopți. Băui în sfârşit apa de ploaie din 
bidon, caldă adevărat, dar oricum... Stocul de pânzeturi începu să se topească sub averse, fără împotrivire, 
amestecându-se unele cu altele, marfă imputita 

Negrii foarte săritori îmi căutară în pădure tufe de liane ca să-mi ancorez coliba de pământ, dar în zadar, 
frunzişul pereților la cel mai mic vânt începea să bată nebuneşte deasupra acoperişului ca nişte aripi rănite... 
Nimic nu ajuta. Numai aşa de amuzament. 

Negrii mari şi mici se hotărâră să trăiască, în deruta mea, într-o completă familiaritate cu mine. Erau 
veseli. Mare distracție. Intrau şi ieseau de la mine, dacă se poate spune aşa ceva, când vroiau. Libertate. Ne 
făceam semne de mare înțelegere. Fără febră m-aş fi apucat să le-nvat limba. Timpul îmi lipsi. Cat despre focul 
de piatră, cu toate progresele mele, nu invatasem încă cea mai bună metodă pentru a-l aprinde, cea expeditivă. 
Multe scântei îmi săreau încă în ochi şi asta-i făcea pe negri să râdă cu poftă. 

Când nu zăceam de febră pe ,,demontabilul" meu sau nu-mi scăpăram amnarul primitiv, nu mă mai 
gândeam decât la conturile de la ,Pordurière". E curios cât de greu te eliberezi de teroarea socotelilor în 
neregulă. Desigur moştenisem această teroare de la mama care mă contaminase cu tradiția ei: „Furi azi un ou... 
mâine un bou... şi apoi iti omori mama până la urmă". Ne trebuie multă osteneală ca să scăpăm de toate acestea. 
Le înveți când eşti mic şi apoi te-nspăimântă fără încetare, mai târziu, în momentele importante. Ce slăbiciuni! 
Şi nu te poți bizui ca să scapi decât pe forţa împrejurărilor. Din fericire, această forță a împrejurărilor este 
enormă. Aşteptând, noi, eu şi factoria, ne scufundam. Dispăream în noroi după fiecare aversă, mai cleioasă, mai 
compactă. Sezonul ploilor. Ceea ce ieri părea a fi încă o stâncă, astăzi nu mai era decât o melasă flască. 
Crengile atârnau ude, apa caldă te urmărea în cascade, se răspândea prin colibă şi peste tot în împrejurimi ca în 
vadul unui vechi fluviu părăsit. Totul se topea într-un terci de mărfuri proaste, de speranţe, de socoteli, de febră 
tot jilavă şi ea. O ploaie atât de densă cä-ti închidea gura ca un căluş cald cand se abătea asupra ta. Acest potop 
nu împiedica animalele să se-ntâlnească, privighetorile începură să facă tot atâta zarvă cât şacalii. Anarhie peste 
tot, şi în arcă eu, Noe, vlăguit. Mi se năzări că venise momentul să le pun capăt la toate. 

Mama mea nu avea numai dictoane pentru cinste, mai zicea, îmi amintii la timp, când ardea acasă 


pansamentele vechi: „Focul purifică totul". La mama găseşti de toate pentru toate întâmplările sorții. E de ajuns 
să ştii să alegi. 

Momentul se ivi. Silexurile mele nu erau prea bine alese, nici prea ascuţite, scânteile îmi rămâneau în 
pumni... În sfârşit, totuşi, primele mărfuri luară foc, în ciuda umezelii. Era un stoc de şosete foarte ude. Totul se 
întâmpla după apusul soarelui. Flăcările se ridicară repede, năvalnice. Indigenii satului se adunară în jurul 
focului, croncănind furioşi. Cauciucul natural pe care-l cumpărase Robinson sfârâia la mijloc şi mirosul lui îmi 
aminti fără putere de împotrivire incendiul celebru al Societăţii de Telefoanele de pe cheiul Grenelle pe care-l 
privisem cu unchiul meu Charles, cel ce ştia să cânte atât de bine romanțe. Se petrecea în anul dinaintea 
Expoziției, celei mari, când eu eram încă foarte mic. Nimic nu obligă amintirile să apară ca mirosurile şi 
flăcările. La fel mirosea şi coşmelia mea. Cu toate că foarte udă, a ars în întregime fără nazuri, cu marfă cu tot. 
Socotelile erau făcute. Pădurea tăcu pentru un moment. Linişte deplină. Văzuseră multe la viata lor bufnitele, 
leoparzii, broaştele şi papagalii. Nu era uşor să-i epatezi. Ca pe noi războiul. Pădurea se putea întoarce acum să 
apuce ce mai rămăsese sub potopul ei de frunze. Nu-mi salvasem decât băgăjelul meu, patul pliant, cei trei sute 
de franci şi bineînţeles câteva cutii de fasole, vai! pentru drum. 

După o oră de incendiu, nu mai rămăsese mai nimic din bordeiul meu. Câteva smocuri de scântei sub 
ploaie şi câțiva negri näuci care scociorau cenuşa cu capătul lăncii, invaluiti de adierile acestui miros credincios 
tuturor dezastrelor, exalat de toate derutele lumii, mirosul de praf de puşcă fumegând. 

Nu mai aveam decât atâta timp cât s-o iau la sănătoasa. Să mä-ntorc la Fort-Gono pe propriile-mi urme? 
Să încerc să ajung acolo şi să le explic conduita mea şi împrejurările acestei aventuri? Şovăiam... Dar nu mult 
timp. Nimic nu se poate explica. Lumea nu ştie decât să te ucidă când se năpusteşte peste tine, asemeni unui om 
dormind care-şi omoară purecii cand se-ntoarce pe o coastă. lată ce-ar însemna să mor prosteşte, îmi zisei, ca 
toată lumea adică. A te încrede în oameni înseamnă într-un anumit fel a te lăsa ucis. 

Hotărâi, cu toată starea în care mă aflam, să iau pădurea în piept în direcţia în care o luase şi acel 
Robinson al tuturor nefericirilor. 


Pe drum, am mai auzit adesea fiarele pădurii, cu văicărelile, tremolo-urile şi fluierăturile lor, dar de 
văzut nu le-am văzut niciodată, dacă nu pun la socoteală acel porculet sălbatic pe care odată era gata să calc in 
apropierea colibei mele. Auzind aceste tipete, chemări, urlete, ai fi putut crede că erau, acolo, foarte aproape, 
animalele, cu sutele, cu miile, colcăind. Totuşi de îndată ce te apropiai de locul vacarmului lor, mai nimeni, doar 
nişte bibilici mari albastre impopotonate în penajul lor ca pentru o nuntă, şi atât de stangace cand săreau tuşind 
de pe o creangă pe alta, c-ai fi zis că li s-a întâmplat o nenorocire. 

Mai jos pe mucegaiul tufişurilor fluturi grei şi mari, bordati ca nişte ,,faire-part-uri", tremurând de 
efortul de a se deschide, iar ceva mai jos, noi, înotând în mâlul galben, înaintam cu mare greutate, mai ales că 
mă purtau pe o brancardă negrii, confecționată din saci cusuti cap la cap. Ar fi putut foarte bine să mă zvarle-n 
mâl în timp ce treceam peste o mlaştină. De ce n-au făcut-o? N-aveam s-o ştiu decât mai târziu. Sau şi mai bine 
ar fi putut să mă halească, le stătea doar în obicei, nu? 

Din când în când îi întrebam câte ceva cu limba cleioasă pe aceşti însoțitori şi mereu îmi răspundeau: 
Da, da. Pe scurt, nu mă contraziceau. De treabă oameni. Când diareea îmi lăsa un pic de răgaz, febra mă lua în 
primire imediat. De necrezut cum mă putusem îmbolnăvi în halul ăsta. Începusem chiar să nu mai văd foarte 
limpede, sau mai degrabă vedeam totul în verde. Noaptea când toate fiarele pământului ne împresurau tabăra, 
aprindeam focul. Şi de ici, de colo, un țipăt străbătea până la noi în ciuda enormului cort negru al pădurii care 
ne înăbuşea. O fiară sugrumată, cu toată oroarea de oameni şi de foc, ajungea totuşi să ni se plângă nouă celor 
care ne aflam acolo, foarte aproape de ea. 

Începând din a patra zi nu mai încercai nici măcar să deosebesc realitatea de lucrurile absurde pe care 
febra mi le băga în cap, unele peste altele, amestecate cu bucăţi de oameni, resturi de hotărâri şi disperări care 
nu se mai terminau. 

Dar oricum oare să fi existat, îmi spun astăzi, când stau şi mă gândesc, acel alb bărbos pe care-l 
întâlnirăm într-o dimineaţă pe un promontoriu de pietricele la joncțiunea a două fluvii? Chiar auzeam foarte 
aproape de mine bubuitul unei cataracte. Era un tip în genul lui Alcide, dar sergent spaniol. Tot rătăcind pe 
cărări, trecusem în colonia Rio del Rio, antic domeniu al Coroanei Castiliei. Acest spaniol, biet militar, avea şi 
el o coşmelie. A făcut mare haz, mi se pare, când i-am povestit toate nenorocirile şi ce făcusem eu cu a mea! A 
lui, e adevărat, se prezenta ceva mai bine, dar nu cine ştie ce. Necazul lui special era cu furnicile roşii. Îşi 
găsiseră să treacă, în migrația lor anuală, exact prin mijlocul cocioabei lui, afurisitele, şi tot treceau de mai bine 
de două luni. 

Ocupau aproape tot locul; nici nu te puteai întoarce pentru că, deranjate, pişcau foarte tare. 


Fu foarte fericit când îi dădui din fasolele mele, pentru că el mânca numai tomate de trei ani. Ce era să 
mai zic. Consumase deja, ma informa, mai mult de trei mii de cutii numai el singur. Obosit să le mai prepare în 
vreun fel, le golea acum la modul cel mai simplu din lume ca pe ouă prin două mici orificii pe care le făcea în 
capac. 

Furnicile roşii, de îndată ce aflară că avea noi conserve, schimbară garda în jurul cutiilor lui. Nu puteai 
să laşi nici măcar o singură cutie aruncată la întâmplare, începută, pentru că atunci toată rasa de furnici roşii 
intra în colibă. L-ar fi înghițit şi pe spaniol. 

Aflai de la această gazdă că oraşul-capitală a coloniei Rio del Rio se numea San Tapeta, oraş şi port 
celebru pe toată coasta şi chiar mai departe, pentru armarea galerelor de cursă lungă. 

Pista pe care o urmam ducea exact acolo, acesta era drumul, era de-ajuns s-o mai ţinem aşa trei zile şi 
trei nopţi. Ca să-mi vindec delirul îl întrebai pe acest spaniol dacă nu cunoştea vreo bună doftoroaie indigenă 
care m-ar fi pus pe picioare. Capul mă chinuia îngrozitor. Dar nici nu vru s-audă de aşa ceva. Chiar pentru un 
colonizator spaniol era în aşa hal de africanofob, că refuza când mergea la privată să se servească de frunzele de 
bananieri şi-şi tinea la dispoziţie un vraf de ,, Boletin de Asturias" pedant decupate în acest scop. Nici el nu citea 
jurnalele, ca şi Alcide. 

De trei ani de când trăia acolo, singur cu furnicile, cu micile lui manii şi jurnale vechi, cu acest teribil 
accent spaniol care e atât de puternic că pare un fel de a doua persoană, era foarte greu să-i mai trezeşti interesul 
pentru ceva. 

Când îşi înjura negrii era ca o furtună. Alcide nici nu conta pe lângă el în materie de înjurături. Îi dădui 
în cele din urmă toate fasolele mele acestui spaniol, atât de mult îmi plăcuse. Drept recunoştinţă îmi întocmi un 
frumos paşaport pe hârtie granulată cu însemnele Castiliei şi cu una din acele semnături atât de minuţios lucrată 
că-l rapi migăloasa execuţie zece minute bune. 

În ceea ce priveşte San Tapeta, nu se putea să nu-l nimeresc, spusese adevărul, era drept înaintea 
noastră. Nu ştiu cum am ajuns aici, dar de un lucru sunt sigur, că mă dădură pe mâinile unui preot care-mi păru 
şi el atât de vlăguit că numai avându-l lângă mine prindeam curaj, prin comparație. Nu pentru multă vreme. 

Oraşul San Tapeta era aşezat pe o coastă stâncoasă drept in fata mării şi verde de nu-ţi credeai ochilor. 
Un spectacol magnific fără îndoială, văzut din rada portului, somptuos de departe, dar de aproape nimic, decât 
hoituri istovite ca şi la Fort-Gono, coapte şi răscoapte la nesfârşit. Cât despre negrii micii mele caravane, într-un 
moment de luciditate, i-am trimis înapoi. Traversaseră o mare parte de pădure şi se temeau la întoarcere pentru 
viata lor, ziceau. Au plâns înainte de a mă părăsi, dar mie-mi lipsea forța necesară ca să mai şi plang. Suferisem 
şi transpirasem prea mult. Nu se mai termina. 

Pe cat mi-aduc aminte multe fiinţe croncănitoare de care această aglomeratie era plină venira din acest 
moment să se-nvârtă în jurul patului meu, pe care-l mutaseră special în presbiteriu, distractiile erau rare la San 
Tapeta. Preotul mă indopa cu ceaiuri, o cruce mare de aur i se legăna pe burtă şi din adâncurile sutanei când se 
apropia de căpătâiul meu se auzea zgomot puternic de märuntis, dar nici poveste să fi putut sta de vorbă cu 
cineva, căci numai delirul mă obosea peste măsură. 

Credeam că se terminase cu mine de-a binelea, încercam să privesc la ceea ce se mai putea zări din 
această lume pe fereastra preotului. N-aş îndrăzni să afirm că aş putea astăzi descrie acele grădini fără să comit 
grosolane şi fantastice erori. Soarele, cu siguranță, era tot acelaşi, ca şi cum te-ai fi găsit mereu cu fata într-un 
cazan încins şi apoi dedesubt tot soare şi aceşti arbori năstruşnici şi iarăşi alei, şi soiurile de salate crescute cât 
stejarii şi papadiile din care ar fi fost de ajuns trei sau patru la un loc ca să alcătuieşti un frumos şi banal castan 
de pe la noi. Adăugaţi peste toate o broască râioasă sau chiar două, grele cât prepelicarii şi care, strâmtorate, 
mărşăluiesc căutându-şi adăpost de la o tufă de flori la alta. 

Prin mirosuri se sfârşesc fiinţele, țările şi obiectele. Toate aventurile pier pe nas. Am închis ochii pentru 
că-ntr-adevăr nu-i mai puteam tine deschişi. Atunci mirosul acru al Africii s-a estompat, noapte după noapte. Si- 
mi fu din ce în ce mai greu să regăsesc gretosul ei amestec de pământ mort, de floci incinsi şi şofran pisat. 

Un timp a trecut şi iarăşi un timp şi veni un moment în care am simţit noi şocuri şi revulsii şi zguduituri, 
de data asta mai ritmice, mai legănate. 

Eram încă desigur culcat, dar de astă dată pe ceva mişcător. Mă lasam dus, vomam, mă trezeam şi iar 
adormeam. Eram pe mare. Mă simţeam atât de istovit că abia putui să-mi dau seama de noul miros de cordaj şi 
de gudron. Era răcoare în coltisorul zdruncinat în care fusesem zvârlit, exact sub un hublou larg deschis. Ma 
lăsaseră singur. Călătoria continua, era evident... Dar care? Auzeam paşi pe punte, o punte de lemn, exact 
deasupra nasului meu, şi vocile şi valurile care clipoceau şi se destrămau lovindu-se de bordaj. 

Se întâmplă rar ca viaţa să se întoarcă la căpătâiul tău, oriunde ai fi, altfel decât sub forma unei 
blestemate farse porceşti. Căci numai aşa poate fi socotită farsa pe care mi-o jucaseră oamenii din San-Tapeta. 
Nu profitaseră ei de slăbiciunea mea ca să mă vândă, istovit cum eram, echipajului unei galere? Frumoasă 


galeră, pe onoarea mea, mărturisesc, cu bordurile înalte, bine legată, încoronată de frumoase pânze purpurii, o 
teugă toată aurită, un vas cu toate locurile pentru ofițeri capitonate şi în chip de proră un superb tablou în ulei de 
ficat de morun reprezentând pe Infanta Combitta în costum de polo. Ea, mi se explică mai târziu, această alteta, 
patrona cu numele ei, cu coapsele şi onoarea ei regală vasul care ne purta. Magulitor. 

La urma urmei, în privința aventurii mele, să fi rămas la San-Tapeta, bolnav ca un câine cum eram şi 
istovit, aş fi crăpat sigur la acel preot unde mă plasaseră negrii... Să mă fi întors la Fort-Gono? N-aş fi scăpat de 
cel „cincisprezece ani" în privința conturilor mele... Aici cel putin eram în mişcare şi asta însemna de-acum o 
speranţă... Dacă mă gândesc bine, acest căpitan al Infantei Combitta a avut ceva curaj cumpărându-mă chiar la 
un pret de nimic de la preotul meu în momentul când ridica ancora. Îşi riscase toţi banii în această afacere 
căpitanul. Ar fi putut pierde tot... Se bizuise pe acţiunea binefăcătoare a aerului mării ca să mă pună pe picioare. 
Merita o răsplată. Deliram încă enorm, dar cu o oarecare logică. Câştigase pentru că mă simţeam de-acum mai 
bine şi era foarte mulţumit. Din momentul în care deschisei ochii veni adesea să mă viziteze în coltisorul meu 
retras, împodobit cu pălăria lui cu pene, căpitanul. Aşa îmi apărea. 

Se distra văzând cum mă căzneam să mă scol de pe rogojina mea, în ciuda febrei care mă-ncleşta. 
Vomam... „Hai, căcăciosule, curând ai să poți trage la rame cu ceilalți!" îmi prezicea... Frumos din partea lui, şi 
râdea în hohote, altoindu-mi câteva bastoane, dar pe atunci încă foarte amicale, şi pe ceafă, nu la dos. Vroia să 
mă amuz şi eu, să mă bucur cu el de afacerea bună pe care o făcuse achizitionandu-ma. 

Hrana la bord imi păru chiar accceptabilä. Deliram însă mereu. În scurt timp, aşa cum îmi prezise 
căpitanul, mă înzdrăvenii destul ca să pot trage din când în când la rame alături de camarazii mei. Dar unde erau 
zece eu vedeam o sută: delirul. 

Ne osteneam destul de putin în timpul acestei traversări pentru că navigam în majoritatea timpului cu 
pânze. Condiţia noastră pe vas nu era deloc mai nenorocită decât aceea a unor călători obişnuiţi din clasele de 
jos într-un vagon duminical şi mai putin periculoasă decât aceea pe care o indurasem pe Amiralul Bragueton la 
venire. Furăm dealtfel din plin purtați de vânt în timpul acestei treceri de la estul la vestul Oceanului Atlantic. 
Temperatura scădea. Pe vas nu se plângea nimeni. Numai că drumul era prea lung. În ceea ce mă privea mă 
săturasem de spectacolul mărilor şi al pădurilor pentru vecie. 

I-aş fi cerut căpitanului amănunte despre scopul şi mijloacele călătoriei noastre, dar de când îmi mergea 
evident mai bine, încetase să se mai intereseze de soarta mea. Şi apoi băteam totuşi prea mult câmpii pentru o 
conversaţie. Nu-l mai vedeam decât de departe, ca pe un adevărat patron. 

La bord printre galerieni, începui să-l caut pe Robinson şi de mai multe ori noaptea în plină linişte îl 
strigai cu voce tare, nu-mi răspundeau decât înjurăturile şi amenințările. Ocnasii. 

Totuşi cu cât mă gândeam mai mult la amănuntele şi împrejurările aventurii mele, cu atât mai probabil 
mi se părea să i se fi jucat şi lui aceeaşi festă la San-Tapeta. Numai că Robinson trebuia să tragă la vâsle pe altă 
galeră acum. Negrii pădurii trebuie să fi fost cu toții intelesi în afaceri. Fiecare la rândul lui, asta era regula. Tre- 
buie să trăieşti şi să scoţi în vânzare lucrurile şi oamenii pe care nu-i mănânci imediat. Relativa gentilete a 
negrilor în privința mea se explica la modul cel mai infam. 

Infanta Combitta se rostogoli încă săptămâni şi săptămâni străbătând hula atlantică a crizelor de rău de 
mare până când într-o seară totul s-a calmat în jurul nostru. Nu mai deliram. Foiam în jurul ancorei. A doua zi la 
trezire am înţeles deschizând hublourile că ajunsesem la destinaţie. Era un spectacol magnific! 


Ce surpriză, fu cu adevărat o surpriză. Ceea ce ni se dezvălui brusc prin ceață ni se păru atât de bizar, că 
mai întâi nu ne-a venit să credem, dar când am ajuns în dreptul lui, tot galerianul ce era acolo începu să facă haz 
văzând cum se ridica aşa oblu-n faţa noastră... 

Închipuiţi-vă că oraşul lor stătea-n picioare, absolut drept. New-York-ul este un oraş construit pe 
verticală. Mai văzuserăm şi noi oraşe, desigur, şi încă din cele frumoase, şi porturi, şi încă din cele faimoase. 
Dar la noi, nu-i aşa, oraşele stau culcate pe malul mării sau pe fluvii, se-ntind de-a lungul peisajului, îşi aşteaptă 
călătorul, în timp ce acesta, american, nu se sinchisea, nu, se tinea drept, foarte teapan, acolo, fără strop de 
tandrete, teapan de te apuca frica. 

Am făcut deci haz ca nişte netoti. Evident era caraghios un oraş atât de teapan. Dar nu puteam face haz 
de spectacol decât din gat, din cauza frigului care venea din larg in tot acest timp, străbătând ceața posomorâtă 
si rosieticä, agilă şi pişcătoare, luându-ne cu asalt pantalonii ca şi crăpăturile acestei zidării, străzile oraşului, 
spre care se mai năpusteau şi norii călare pe spinarea vântului. Galera noastră îşi tinea brazda ei îngustă exact la 
nivelul digurilor, acolo unde se termina o apă căcănie, toată bălăcită de un şir de barcute şi remorchere 
nesatioase şi incornorate. 

Pentru un neispravit nu e niciodată uşor să debarce undeva, dar pentru un galerian e şi mai rău, mai ales 


că americanilor nu le plac deloc galerienii care vin din Europa. „Sunt toți nişte anarhisti", zic ei. Nu vor să-i 
primească decât pe curioşii care le aduc bani, pentru că toţi banii Europei sunt fii ai Dolarului. 

As fi putut încerca, cum mai încercaseră şi alții, să traversez portul înot şi, odată ajuns la chei, să încep 
să strig: „Trăiască Dolarul! Trăiască Dolarul!" O şmecherie. O mulțime de oameni au debarcat aşa şi apoi au 
făcut avere. Nu-i sigur, se povesteşte numai. Se întâmplă să vezi în vis lucruri şi mai rele. Eu aveam în cap cu 
febra la un loc o altă combinaţie. 

La bordul galerei invatasem să socotesc purecii (nu numai să-i prind, dar să-i adun şi să-i scad, într-un 
cuvânt statistici), meserie delicată care nu prea pare cine ştie ce, dar care presupune o întreagă tehnică, şi eu 
vroiam să mă folosesc de ea. Americanii, orice ati zice, sunt pricepuţi în materie de tehnică. Le-ar fi plăcut la 
nebunie maniera mea de-a socoti purecii, eram sigur dinainte. După părerea mea nu trebuia să scap ocazia. 

Eram gata să le ofer serviciile mele, când dintr-o dată se dădu ordin galerei noastre să intre în carantină 
într-un golfulet de-alături: la adăpost, la o azvarlitura de bat de un sätulet discret, în fundul unui golf liniştit, la 
două mile est de New-York. 

Săptămâni întregi am fost ţinuţi acolo sub observaţie, încât ne înjghebarăm obiceiurile noastre. Astfel in 
fiecare seară după cină se desprindea de la bord ca să meargă-n sat echipa cu aprovizionarea cu apă... Trebuia să 
fac şi eu parte din ea pentru ca să-mi ating scopurile. 

Camarazii ştiau bine unde vroiam să ajung, dar pe ei nu-i tenta aventura. „E zăltat, ziceau ei, dar nu-i 
periculos". Pe Infanta Combitta nu mâncau prost, îi cam ciomăgea pe băieți, dar nu prea, pe scurt se putea trăi. 
Munca nu era din cale-afară de grea. Şi apoi, sublim avantaj, nu-i dădea nimeni afară de pe galeră niciodată, 
mai mult chiar regele le promisese pentru când vor avea 62 de ani un fel de pensioară. Această perspectivă îi 
făcea fericiți, aveau la ce visa şi duminica, pentru a se simţi liberi, pe deasupra, se jucau de-a votul. 

Săptămâni de-a rândul cât tinu carantina, răcneau pe punte, se băteau, se iubeau rând pe rând. Şi apoi 
ceea ce-n sfârşit îi împiedica s-o şteargă cu mine era mai ales faptul că nu vroiau să ştie nimic despre această 
Americă după care eu eram nebun. Fiecare cu monștrii lui, şi pentru ei America era dracul. Încercau chiar să mă 
dezguste de ea. În zadar le spuneam că aveam cunoştinţe în această ţară, pe micuța Lola mai ales, care trebuia 
să fie foarte bogată acum şi apoi fără îndoială pe Robinson care trebuie să-şi fi făcut o situaţie în afaceri, nu 
vroiau să renunţe deloc la aversiunea lor pentru Statele-Unite, la dezgustul şi la ura lor: „Zărghit ai fost de când 
te ştim!" îmi ziceau, într-o zi m-am prefăcut că mă duc până la caneaua din sat şi apoi le-am spus că nu mă mai 
întorc pe galeră. Salut! 

Ocnaşii erau băieţi de treabä-n fond şi, măcar că mi-au spus de atâtea ori că nu fac bine, mi-au urat drum 
bun şi noroc şi numai bucurie să dea Dumnezeu, dar în felul lor: „Du-te! mi-au zis. Du-te! Dar nu faci bine! 
Gusturile tale nu-s pentru un păduchios ca tine! Febra te innebuneste! Ai să te-ntorci din America ta mai 
nenorocit decât noi! Gusturile tale or să te piardă! Vrei sä-nveti? Dar ştii şi aşa prea mult pentru ceea ce esti!" 

În zadar le spuneam că aveam prieteni prin partea locului, care mă aşteptau. Deliram. 

— Prieteni? se strâmbau ei, prieteni! Ce se mai sinchisesc ei de mutra ta, prietenii? Te-au uitat de când 
haul şi parau!!... 

— Dar vreau să-i văd pe americani! îi dam eu zor în van. Şi apoi mai sunt pe-aici şi nişte femei fara 
pereche!... 

— Ai face bine să te-ntorci cu noi, gagauta! îmi raspundeau. Ti-am spus doar că nu merită osteneala să te 
duci la ei! Ai să te-mbolnävesti mai rău decât acum! Te-nvätäm noi ce-s americanii, imediat! Genul milionar 
sau genul hoit! Nu-i cale de mijloc! Sigur că pe milionari n-ai să-i vezi tu în halul în care eşti! Dar hoituri, 
bizuie-te pe ei, ai să te saturi! Fii liniştit! Şi nu mai târziu decât imediat! 

Poftim cum m-au luat camarazii. M-au scos din sărite toți in cele din urmă, milogii, poponarii, 
stârpiturile. „Hai, cärati-vä! le-am răspuns; vă curg balele de ciudă! Dacă or să mă pună americanii cu botul pe 
labe, rămâne de văzut! Dar voi n-aveţi între picioare decât o plăcintă şi aia foarte moale!" 

Bine le-am mai zis-o! Eram mulțumit! 

Cum se apropia noaptea îi chemară pe galeră. Începură să tragă cu toţii la vâsle în cadență fără unul, 
acela eram eu. Am aşteptat până nu s-au mai auzit deloc, am numărat apoi până la o sută, şi am luat-o la goană 
cât am putut de repede spre sat. Satul era un locşor îngrijit, bine luminat, cu case de lemn, care aşteptau să fie 
folosite, dispuse la stânga şi la dreapta unei capele, şi ea foarte tăcută, numai că eu aveam frisoane, malarie, şi- 
mi era frică. Pe ici, pe colo se mai vedeau câte un marinar al acestei garnizoane care nu părea să-şi bată prea 
mult capul şi chiar copii şi o fată foarte bine făcută: America! Sosisem. E o plăcere să priveşti, după atâtea 
aventuri nefericite! Iti dă putere ca un fruct! Nimerisem în singurul sat care nu servea la nimic. O mică 
garnizoana de familii de marinari îl menținea într-o stare bună cu toate instalațiile lui pentru eventuala zi în care 
o ciumă turbată ar sosi pe un vas ca al nostru şi ar amenința marele port. 

Atunci în aceste instalaţii vor crăpa cât mai multi străini posibili pentru ca ceilalți să nu ia vreo boală. 


Aveau chiar şi un cimitir foarte aproape în împrejurimi plantat cu flori peste tot. Aşteptau. De şaizeci de ani aş- 
teptau fără să facă nimic decât să aştepte. 

Găsind un mic adăpost gol, m-am strecurat înăuntru şi am adormit pe loc, iar de dimineață stradutele 
erau pline de marinari îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, armonioşi şi bine făcuți, de mai mare dragul, jucându-se cu 
mătura şi împroşcând căldări de apă în jurul adăpostului meu şi pe la toate răspântiile acestui sat teoretic. În 
zadar m-am străduit să-mi păstrez un aer nepăsător, mi-era atât de foame că mă apropiai fără să vreau de un loc 
care mirosea a bucătărie. 

Acolo fui descoperit şi înghesuit între doi soldați hotărâți să afle cine sunt şi care se întrebară dacă nu 
era mai bine să mă-arunce imediat în mare. Dus pe căi rapide în fata Directorului Carantinei, nu prea eram la 
largul meu şi cu toate că-mi încropisem eu ceva curaj într-o viață mereu potrivnică, mă simţeam încă prea plin 
de febră pentru a mă azvarli în câteva improvizații strălucitoare. Băteam mai degrabă câmpii şi n-aveam inimă 
pentru asta. 

Era mai bine să-mi pierd cunoştinţa. Ceea ce se şi întâmplă. În biroul lui, unde mă deşteptai mai târziu, 
câteva doamne îmbrăcate în culori deschise înlocuiseră bărbaţii din jurul meu, şi suportai din partea lor un 
chestionar vag şi binevoitor eu care m-aş fi foarte mulțumit. Dar nici o ingaduinta nu durează pe lumea asta şi 
de-a doua zi bărbaţii începură să-mi vorbească de închisoare. Mă folosii de acest moment pentru a le vorbi 
despre pureci, aşa fără să pară că insist... Că ştiam să-i prind... Să-i număr... Că era meseria mea să grupez aceşti 
paraziți în veritabile statistici. Vedeam eu bine că erau interesaţi de vorbele mele, clatinau din cap, paznicii mei. 
Mă ascultau. Dar de crezut asta era altă brânză în ceea traistă. 

În sfârşit, apăru comandantul staţiunii în persoană. Îi ziceau „Surgeon general”, ceea ce era un nume 
prea frumos pentru un peşte. Se arătă grosolan, dar mai hotărât decât ceilalți. „Ce tot îndrugi, băiete? îmi zise, 
ştii să numeri pureci? Aha, aha!..." Se bucura dinainte de o şarlatanie ca asta, ca să mä-nfunde. Dar întorcându-i 
vorba îi recitai mica pledoarie pe care o pregătisem. „Am încredere în recensământul purecilor! E un factor de 
civilizație pentru că recensământul se află la baza unui material statistic dintre cele mai pretioase!... O tara 
progresistă trebuie să-şi cunoască numărul purecilor, divizați pe sexe, grupaţi pe vârstă, ani, anotimpuri..." 

— Haide, haide! Destulă vorbă, tinere! mi-o tăie el, Surgeon-ul general. Au mai venit pe aici multi flăcăi 
înaintea ta din Europa care ne-au îndrugat verzi şi uscate şi nu erau până la urmă decât nişte anarhişti ca şi 
ceilalți, mai răi chiar decât alții... Nu mai credeau nici măcar în anarhie! Vorbărie de fanfaroni!... Mâine o să te 
punem la încercare pe lângă emigranții de peste drum la Ellis Island în serviciul duşurilor! Aghiotantul meu Mr. 
Mischief îmi cere de două luni un agent socotitor de pureci, o să ne spună el dacă ai minţit. Vei merge la el spre 
încercare! Fuga marş! Şi dacă cumva ne-ai înşelat, în apă cu tine! Fuga marş! Şi păzea! 

Am rupt-o de fugă din fata acestei autorități americane cum o mai rupsesem de fugă din fata altor 
autorităţi, prezentandu-i mai întâi fata şi apoi dosul printr-o semiîntoarcere agilă, totul însoțit de salutul militar. 

Mă gândeam că această cale a statisticilor trebuie să fie tot aşa de bună ca oricare alta ca să mă apropii 
de New-York. De a doua zi Mischief, maiorul în chestiune, mă puse scurt la curent cu serviciul meu, gras şi 
galben cum era acest om şi miop fără pereche, purtător de enormi ochelari fumurii. Probabil că mă recunoştea 
în felul în care fiarele sălbatice îşi recunosc vânatul, dupa aliura generală, pentru că în privința detaliilor era 
imposibil cu ochelarii pe care-i purta. 

Ne intelesesem în ceea ce priveşte misiunea mea fără greutate şi chiar cred că spre sfârşitul stagiului 
meu îmi nutrea multă simpatie Mischief. A nu te vedea unul cu altul e un motiv temeinic să te simpatizezi, dar 
mai ales felul meu remarcabil de a prinde purecii îl fermeca. N-aveam pereche-n stațiune când era vorba să-i 
pun la cutie pe cei mai îndărătnici, mai solzoşi, mai nerăbdători, ba chiar eram capabil să-i selectionez dupa 
sexul emigrantului. O muncă formidabilă, nici vorbă... Mischief se bizui în cele din urmă în întregime pe mine. 

Spre seară aveam, tot ucigând pureci, unghiile degetului mare şi ale indexului invinetite şi tot nu-mi 
terminasem treaba pentru că-mi rămânea lucrul cel mai important de făcut, să întocmesc coloanele situației 
caracteristice a zilei: purecii de Polonia, de Iugoslavia... de Spania... Morpionii din Crimeea... Râioşii din 
Peru... Tot ce purta umanitatea în derută ascuns şi pişcător îmi trecea mie printre unghii. Era o operă după cum 
se vede monumentală şi meticuloasă. Statisticile noastre se calculau la New-York, într-un serviciu special 
înzestrat cu maşini electrice de socotit purecii. În fiecare zi, micul remorcher al Carantinei traversa rada în toată 
lungimea ei pentru a duce acolo statisticile noastre de calculat sau de verificat. 

Aşa trecură zile şi zile, mă mai înzdrăvenisem cât de cât, dar pe măsură ce-mi treceau delirul şi febra în 
acest confort, gustul aventurii şi al altor imprudente îmi reveni fără scăpare. La 37 de grade totul era banal. 

Aş fi putut rămâne acolo liniştit, bine hrănit la popota staţiunii cu atât mai mult cu cât, remarcasem, fata 
maiorului Mischief, strălucitoare la cei cincisprezece ani ai ei, venea după ora cinci să joace tenis, într-o fustă 
extrem de scurtă în fata biroului nostru. În privinţa picioarelor rar mi-a fost dat să văd ceva mai frumos, putin 
masculine încă, şi totuşi de pe acum mai delicate, frumuseţe a cărnii ce sta să-nflorească. O adevărată invitație 


la fericire, să chiui de bucuria ce ti se făgăduia. Tinerii subofiteri ai detaşamentului n-o mai părăseau. 

Nu aveau ca mine răspunderea unei munci utile, parşivii! Nu pierdeam nici un amănunt din manejul lor 
în jurul micului meu idol. Mă albăstream de furie de mai multe ori pe zi. Îmi zisei în cele din urmă că noaptea 
aş fi putut trece şi eu drept marinar. Mângâiam aceste speranţe când într-o sâmbătă din săptămâna a douăzeci şi 
treia evenimentele se precipitară. Colegul însărcinat cu transportul statisticilor, un armean, fu pe neaşteptate 
promovat agent socotitor de pureci în Alaska pentru câinii prospectorilor. 

De frumoasă era frumoasă avansarea şi el se arăta dealtfel încântat. Câinii din Alaska sunt foarte pretiosi 
într-adevăr. E întotdeaua nevoie de ei. Îi îngrijesc bine. În timp ce de emigranţi îi doare-n cot. Sunt şi aşa prea 
mulți. 

Cum de aici înainte nu mai aveam pe nimeni să ne ducă statisticile la New-York, nu făcură multe 
mofturi la birou ca să mă trimită pe mine. Mischief, patronul meu, îmi strânse mâna la plecare, recomandându- 
mi să fiu cuminte în oraş şi cuviincios. Fu ultimul sfat pe care mi-l dădu acest om cumsecade şi cât nu mă 
văzuse el până atunci de acum încolo nici atât n-avea să mă mai vadă. De îndată ce ajunsei la chei începu să 
toarne cu găleata, făcându-mi leoarcă vestonul meu cel subtirel şi statisticile care mi se topiră încetul cu încetul 
în mana. Am păstrat câteva într-un teanc destul de gros, ieşindu-mi din buzunar, ca să am cât de cât aerul unui 
om de afaceri în oraş, şi mă aruncai plin de teamă şi de emoţii spre alte aventuri. 

Ridicând nasul spre toată această zidărie, mă apucă un fel de ameteala pe dos din cauza ferestrelor cu 
adevărat prea numeroase şi atât de asemănătoare că ti se făcea greață. 

Subtirel îmbrăcat mă grăbii rebegit spre crăpătura cea mai întunecată pe care o putui descoperi in 
această fațadă imensă, sperând că trecătorii nu mă vor băga-n seamă atât de uşor printre ei. Ruşine inutilă. N- 
aveam de ce mă teme. Pe strada pe care o alesesem, cu adevărat cea mai îngustă dintre toate, nu mai lată decât 
un pârâu de pe la noi, şi foarte murdară, foarte umedă, plină de umbre, forfoteau deja atâţia oameni mici şi mari 
că mă duseră cu ei ca pe o umbră. Mergeau şi ei ca şi mine în oraş, la muncă, fără-ndoială, cu capul în pământ. 
Erau săracii de pretutindeni. 


Ca şi cum aş fi ştiut unde merg, m-am prefăcut că stau o clipă la îndoială şi schimbându-mi drumul, o 
luai la dreapta pe o altă stradă mai bine luminată, ,,Broadway" se numea. Numele l-am citit pe o placă. Lumina 
zilei cu pescăruşi şi fâşii de cer rămânea sus, mult deasupra ultimelor etaje. Noi înaintam în lumina licărită de 
Jos, bolnavă ca a pădurii şi atât de cenuşie că strada se umpluse de ea ca de un amestec vâscos de bumbac 
murdar. 

Era ca o plagă tristă fără sfârşit, strada mişunând cu noi pe fundul ei, de la un trotuar la altul, de la un 
chin la altul, spre un capăt niciodată întrezărit, capătul tuturor străzilor lumii. 

Maşini nu treceau, numai oameni şi iar oameni. 

Era cartierul preţios, mi s-a explicat mai târziu, cartierul aurului: Manhattan. Nu se intra acolo decât pe 
Jos, ca-n biserică. E chiar inima băncii lumii de astăzi. Dar tot mai erau şi din cei care trecând scuipau pe jos. 
Trebuie să fii îndrăzneţ. 

Un cartier îndopat cu aur, o adevărată minune, minune ce poate fi percepută de dincolo de uşi cu 
foşnetul ei de dolari mototoliti, el, totdeauna prea gingas, Dolarul, un adevărat Duh Sfânt, mai preţios decât 
sângele. 

Am avut timp să-i văd, şi chiar să intru să le vorbesc acestor funcţionari care păzeau grămezile de bani. 
Sunt trişti şi prost plătiți. 

Când credincioşii intră în Banca lor, să nu credeţi că se pot servi după pofta lor. Nu, deloc. Vorbesc 
dolarului, îi şoptesc o mulţime de lucruri printr-un fel de grilaj, se mărturisesc, ce mai! Fără mult zgomot, lămpi 
odihnitoare, un ghişeu minuscul de tot între două arcade înalte, asta-i tot. Nu-şi înghit anafura, şi-o pun pe 
inimă. Nu puteam sta prea mult să-i admir. Trebuia să-i urmez pe oamenii de pe stradă între pereții de umbră 
lucie. 

Deodată strada noastră s-a lărgit ca o crăpătură ce-ar da într-un lac de lumină verde-albăstruie, 
înghesuită între monştrii fără sfârşit ai caselor. Chiar în mijlocul acestui luminis se afla o clădire cu o înfăţişare 
campestră şi mărginită de nişte peluze nefericite. 

Întrebai pe câţiva trecători din mulţimea care mă-nconjura ce reprezenta clădirea care se vedea acolo, 
dar se prefăcură a nu mă auzi. N-aveau timp de pierdut. Un tânăr doar ce se afla tocmai atunci în preajma mea 
avu bunăvoința să mă informeze că era primăria, vechi monument din epoca colonială, completă el, tot ce mai 
rămăsese din istorie... ce mai lăsaseră să rămână pe acolo... Împrejurimile acestei oaze dădeau într-un scuar cu 
bănci şi de aici puteai să priveşti destul de bine primăria, stând. Nu era nimic altceva de văzut în momentul în 
care sosisem. 


Aşteptai o oră bună în acelaşi loc şi apoi din această penumbra, din această mulțime în mişcare, 
discontinuă, ursuză, se ivi, cam pe la prânz, de necontestat, o bruscă avalanşă de femei, perfectiuni de 
frumuseţe. 

Ce descoperire! Ce Americă! Ce încântare! Amintirea Lolei! Exemplul ei nu mă înşelase! Era adevărat! 

Atinsesem punctul cel mai înalt al călătoriei mele. $i dacă foamea nu m-ar fi ghiontit neîncetat, m-aş fi 
crezut ajuns în unul din acele momente de supranaturală revelaţie estetică. Frumusetile pe care le descoperisem, 
fără număr, m-ar fi smuls cu puţină încredere şi puțină bunăstare trivialei mele condiții omeneşti. Nu-mi lipsea 
decât un sandviş, ce mai vorbă, ca să mă cred în plin miracol. $i cât de mult îmi lipsea acest sandvis. 

Dar ce gratioasä mlädiere! Ce delicateţe de necrezut! Ce modele de armonie! Periculoase nuanţe! 
Strălucind de toate primejdiile! De toate promisiunile posibile ale capului şi ale corpului printre atâtea blonde! 
Şi brune! Şi aceste tiziene! Şi cât de multe erau! Poate, mă gândeam, a reînviat Grecia! Sosisem la timp! îmi 
părură cu atât mai divine aceste apariţii cu cât ele nu mă băgau în seamă deloc, nu se gândeau măcar că exist şi 
eu, alături pe o bancă, istovit, mort de admirație erotico-mistica, de chinina şi de foame, trebuie să mărturisesc. 

Dacă ar fi fost posibil să-mi ies din piele aş fi ieşit exact în acel moment, odată pentru totdeauna. Nimic 
nu m-ar mai fi oprit. 

Ar fi putut să mă ia, să mă prefacă în abur, aceste ireale midinete, nu aveau decât un gest de făcut, un 
cuvânt de zis şi aş fi trecut pe loc şi în întregime în lumea Visului, dar fără îndoială că aveau altceva mai bun de 
făcut. 

O oră sau două trecură astfel în deplină stupefactie. Nu mai speram nimic. 

Matele îmi chiorăiau. Ati văzut vreodată pe la noi pe la tara cum se păcăleşte un cerşetor? Îi umpli un 
portofel vechi cu mate putrede de pui. Ei bine, un om, vă spun eu, e cam tot aşa, doar mai mare şi mai mobil, şi 
lacom, iar înăuntru o iluzie. 

Trebuia să mă gândesc serios să nu atac mica mea rezervă de bani. Nu prea aveam cine ştie ce. Nu 
îndrăzneam să-i număr. Dealtfel nici n-aş fi putut, vedeam dublu. Simteam numai prin stofă biletele subțiri, 
fragile, foarte aproape în buzunar, la un loc cu statisticile mele desperecheate. 

Treceau şi bărbați pe acolo, mai ales tineri cu capetele parcă tăiate în lemn trandafiriu, cu priviri seci şi 
monotone, fălci cum nu întâlneşti prea des, atât de late şi grosolane... În sfârşit, poate că aşa le plăceau femeilor 
lor fălcile. Sexele păreau că merg fiecare pe partea sa de stradă. Femeile nu priveau nimic decât vitrinele 
magazinelor pe de-a-ntregul copleşite de farmecul poşetelor, al eşarfelor, al nimicurilor de mătase expuse câte 
putin în fiecare vitrină, dar într-un fel precis, categoric. Nu prea găseai bătrâni în această mulțime. $i la fel de 
puține cupluri. Nimeni nu găsea ciudat faptul că eu stăteam acolo, singur de ore în şir, nemiscat pe banca aceea, 
privind la lumea care trecea. Totuşi la un moment dat, polițistul din mijlocul drumului, aşezat ca o călimară, 
începu să mă suspecteze de planuri dubioase. Era vizibil. 

Oriunde te-ai afla, de îndată ce atragi asupra ta atenţia autorităților, cel mai bine e să dispari şi încă în 
cea mai mare grabă. Fără explicaţii. În abis! mi-am zis. 

În dreapta băncii mele se deschidea într-adevăr o gaură mare, chiar în trotuar, în genul gurii de metrou 
de pe la noi. Această gaură îmi păru propice, vastă cum era cu o scară interioară din marmoră trandafirie. 
Văzusem deja o mulţime de oameni de pe stradă dispărând în ea şi apoi apărând. În această subterană isi făceau 
nevoile. Mă lămurii imediat. Şi sala unde se petrecea totul era tot de marmoră. Un fel de piscină, dar golită de 
ultima picătură de apă. O piscină infectă, plină numai de o lumină filtrată, muribundă care-şi dădea duhul acolo 
peste oameni dezbumbati în mijlocul mirosurilor lor, stacojii de efortul de a-şi da afară puturoşeniile în fata 
tuturor, cu zgomote barbare. 

Ca-ntre bărbați, aşa fără mofturi, în râsetele tuturor celor din jur, însoţite de incurajari ca la fotbal. 
Sosind, îşi scoteau vestonul mai întâi, ca şi cum ar fi executat un exercițiu de forță. Pe scurt se puneau la ţinută, 
aşa era obiceiul. 

Şi apoi aşa dezbracinati, râgâind şi gesticulând mai rău ca-ntr-o casă de nebuni se instalau în cavernele 
fecale. Noii sosiți trebuiau să răspundă la mii de glume murdare în timp ce coborau treptele dinspre stradă, dar 
păreau cu toate acestea foarte încântați. 

Cu cât se ţineau pe trotuare mai sobri, trişti chiar, cu atât perspectiva de a-şi goli matele într-o companie 
gălăgioasă părea a-i elibera şi a-i bucura intim. 

Uşile cabinetelor foarte murdare spânzurau smulse din tatani. Se trecea de la o celulă la alta schimbând 
o vorbă, cei care aşteptau să se elibereze un scaun fumau țigări puturoase bătându-l pe umăr pe ocupantul în 
munci, indarjit, crispat, cu capul între mâini. Multi gemeau tare ca răniții şi lehuzele. Constipaţii erau 
amenințați cu torturi ingenioase. 

Când zgomotul apei trase anunţa un loc vacant, strigătele se dublau în jurul alveolei libere pe care o 
jucau adesea cu banul. Ziarele citite de curând, groase cât o perinita, erau sfâşiate pe loc de haita de truditori 


rectali. Nu se vedeau bine figurile din cauza fumului. Nu îndrăzneam să mă apropii de ei din cauza mirosurilor. 

Acest contrast era făcut într-adins ca să deconcerteze un străin. Tot acest dezmät intim, aceasta 
formidabilă familiaritate intestinală, iar pe stradă o perfectă restricție! Eram naucit. 

Urcai la lumina zilei pe aceleaşi scări ca să mă odihnesc pe aceeaşi bancă. Neaşteptată destrăbălare de 
digestie şi vulgaritate. Am lăsat în plata Domnului aspectele atât de deconcertante ale aceleiaşi aventuri. N- 
aveam putere să le analizez, nici să le fac sinteza. Să dorm vroiam cu orice preţ. Delicioasă şi rară frenezie! 

Reintrai deci în şirul trecătorilor care apucau pe una din străzile laterale şi avansarăm în salturi din 
cauza prăvăliilor ale căror vitrine fragmentau mulțimea. Uşa unui hotel se deschidea mai încolo provocând o 
mare agitație. Oamenii erau improscati pe trotuar printr-o vastă uşă-tambur, eu fui înghiţit în sens invers exact 
în mijlocul vestibulului din interior. 

Uimire... Trebuie să ghicesti totul, să-ţi imaginezi numai splendoarea edificiului, amploarea proporțiilor 
sale pentru că totul se petrecea în jurul unor becuri atât de voalate că nu-ţi era la îndemână decât după un 
anumit timp. 

Multe femei tinere în această penumbra, cufundate în fotolii adânci ca-n tot atâtea scrinuri. În jur bărbaţi 
atenți, tacuti, venind şi plecând, treceau la o oarecare distanță de ele, curiosi şi temători, ocolind şirul de 
picioare ridicate cruciş până la magnificele înălțimi de mătase. Aceste minuni îmi păreau că aşteaptă 
evenimente foarte grave şi foarte importante. Evident nu la mine se gândeau ele. 

Aşa că trecui şi eu la rândul meu prin fata acestei nesfârşite tentaţii palpabile, cât putui mai furişat. 

Cum erau cel putin o sută aceste somitati cu fustele suflecate, aşezate pe un singur rând de fotolii, 
ajunsei la Biroul de recepție atât de visător, absorbind o ratie de frumuseţe atât de tare pentru temperamentul 
meu, că mă clătinam. 

La pupitru, un funcționar lustruit îmi oferi brutal o cameră. Mă hotărâi pentru cea mai mică din hotel. 
Nu aveam probabil la momentul acela mai mult de vreo 50 de dolari, aproape nici o idee şi deloc curaj. 

Speram că va fi realmente cea mai mică odaie din America cea pe care mi-o oferise funcţionarul, hotelul 
lui, Laugh Calvin, era anunţat pe afişe ca fiind cel mai bine amenajat dintre toate hotelurile somptuoase de pe 
continent. 

Deasupra mea câte nesfârşite camere mobilate! Şi foarte aproape de mine, în aceste fotolii, ce tentative 
de viol în serie! Ce abisuri! Ce pericole! Supliciul estetic al săracului este deci interminabil? Mai îndârjit decât 
foamea? Dar n-avui timp să mă las copleşit, agili, oamenii biroului îmi înmânară o cheie grea cat mâna... Nu 
îndrăzneam să mă mişc. 

Un flăcăiaş dezghetat, îmbrăcat ca un tânăr general de brigadă, se ivi din umbră în fata ochilor mei: 
comandant imperativ. 

Funcţionarul lustruit de la birou izbi de trei ori în soneria metalică şi flăcăuaşul meu începu să fluiere. 
Mă expediau. Era semnalul. O luarăm unul după altul. 

Mai întâi pe un culoar, plăcut la vedere, mergeam intunecati şi hotărâți ca un metrou. El conducea, 
băiatul. Un colt, un ocol, şi încă unul. Repede. Ne încrucişăm uneori cu propria noastră urmă. Trece şi asta. 
Ascensorul. Obosesc brusc. Am ajuns? Nu. Încă un culoar. Şi mai întunecat. Ziduri de abanos peste tot mi se 
pare. N-am timp să examinez. Tânărul fluieră, îmi duce valiza mea uşoară. Nu îndrăznesc să-i cer nimic. Numai 
să merg asta trebuie, îmi dau bine seama. În trecerea noastră pe ici, pe colo, un bec roşu sau verde zvârle câte o 
poruncă. Dungi aurite marchează uşile. Am trecut de mult de numărul 1 800 apoi de 3 000 şi tot mai mergem 
duşi de destinul nostru de neînvins. Urma necunoscutul învăluit în umbră ca pe propriul său instinct, micul 
comisionar galonat. Nimic nu părea a-l descumpăni in această peşteră. Fluierul lui modula un sunet plangaret 
când treceam pe lângă un negru, o cameristă, neagră şi ea. Asta era tot. 

În efortul general de a mă grăbi, îmi pierdui de-a lungul acestor coridoare uniforme putinul curaj care- 
mi mai rămăsese scăpând din carantină. Mă destrămam cum am văzut destrămându-se coşmelia mea în vântul 
Africii, sub şuvoaiele de apă caldă. În ceea ce mă privea, aici eram în luptă cu un potop de senzaţii necunoscute. 
Vine o clipă când, între două genuri de umanitate, ajungi să te zbati în gol. 

Brusc, fără să anunţe, fläcäuasul se întoarse în loc. Ajunsesem. Mă ciocnii de o uşă, era camera mea, o 
cutie mare cu pereţii de abanos. Numai pe masă un pic de lumină, în jurul lămnii sfioase şi verzui. „Directorul 
hotelului Laugh Calvin aducea la cunoştinţă clientului că-i devenise un prieten devotat şi că va avea el, Directo- 
rul, grijă personal să întreţină bună dispoziţia clientului pe tot timpul şederii lui la New-York". Lectura acestui 
anunţ pus bine la vedere mă descurajă de tot. 

Rămas singur fu şi mai rău. Toată această Americă mă härtuia, îmi punea probleme peste măsură de 
grele, şi-mi trezea sumbre previziuni, chiar acolo în acea cameră. 

Pentru început, întins pe pat, neliniştit, încercam să mă familiarizez cu întunericul acestui loc. De un 
bubuit puternic se zguduiau pereţii lângă fereastra mea... Trecea metroul aerian. Se zvârlea în fata între două 


străzi, ca un obuz, plin de cărnuri tremurătoare şi stâlcite, sălta de-a lungul oraşului lunatic, din cartier în cartier. 
ÎL vedeam cutremurându-şi carcasa deasupra unui torent de sasiuri şi ecoul lui bubuia încă departe în urmă de la 
un zid la altul, după ce le părăsise cu o sută pe oră. Veni ora cinei găsindu-mă în aceeaşi stare de prostratie şi 
apoi şi cea a culcării. 

Mai ales metroul furios mă zăpăcise. De cealaltă parte a acestui put de curte, peretele se lumină cu o 
cameră, apoi cu două camere şi apoi cu zecile. În câteva dintre ele puteam zări ce se petrece. Erau cupluri care 
se culcau. Păreau la fel de obosiţi americanii ca şi cei de pe la noi după atâtea ore de stat în picioare. Femeile 
aveau coapsele mari şi bălane, cele pe care am putut să le văd eu, cel puţin. Majoritatea bărbaților se rădeau 
înainte de culcare fumând o țigară... 

În pat îşi scoteau mai întâi ochelarii şi apoi proteza pe care o asezau cu grijă într-un pahar cu apă punând 
totul la vedere. Nu păreau a-şi vorbi între ei, între sexe, ca şi pe stradă. Ai fi zis că sunt nişte animale mari, 
foarte docile, îndelung obişnuite să se plictisească. Cu totul, n-am văzut decât două cupluri făcând la lumină 
ceea ce mă aşteptam eu să facă şi fără violență. Celelalte femei mâncau bomboane-n pat aşteptând ca soţul să-şi 
termine toaleta... Si apoi au stins cu toții. 

E trist să vezi oameni care se culcă, se vede bine că nu le pasă că lucrurile merg cum vor ele, se vede că 
nu încearcă sä-nteleagä motivul pentru care se găsesc acolo. Le era indiferent. Dormeau oricum, bogaţi, săraci, 
nesusceptibili, americani sau nu. Aveau conştiinţa liniştită. 

Văzusem prea multe lucruri tulburi ca să fiu mulțumit. Ştiam prea mult şi nu ştiam destul. Trebuie să 
ies, să mai ies, îmi ziceam. Poate c-am să-l întâlnesc pe Robinson. Era o idee tâmpită, evident, dar pe care mi-o 
cultivam ca să am un pretext să ies din nou, cu atât mai mult cu cât în van mă suceam şi mă răsuceam când pe o 
parte când pe alta în patul meu, că nu dam geană prin geană. Chiar masturbatia nu-ţi aduce în acest caz nici o 
mângâiere, nici o distracție. Şi atunci vine adevărata disperare. 

Mai rău e că te întrebi mereu cum vei găsi a doua zi forţa necesară să continui să faci ceea ce ai făcut şi 
în ajun şi faci de atâta timp, unde vei găsi forța pentru acele demersuri imbecile, mii de proiecte care nu duc 
nicăieri, ca să scapi de copleşitoarea nevoie, tentative mereu eşuate şi toate pentru a te convinge că destinul e de 
neînvins, că trebuie să te prăbuşeşti în spatele zidului în fiecare seară, zdrobit de frica zilei de mâine, mereu mai 
precară, mai sordidă. 

Mai vine şi vârsta poate, trădătoare, şi ne ameninţă cu ce-i mai rău. N-ai destulă muzică in tine să faci 
viata să danseze, asta e. Toată tinereţea ti s-a dus să moară de acum la capătul lumii, în linişte, în adevăr. Şi 
unde să te mai duci oare, dacă nu mai ai în tine suficient delir adevărat? Adevărul, iată o agonie fără sfârşit. 
Adevărul acestei lumi e moartea. Trebuie să alegi, să mori sau să minţi. Eu n-am putut niciodată să mă sinucid. 

Era mai bine deci să ies în stradă, un alt fel de sinucidere. Fiecare îşi are micile lui talente, metodele să- 
şi găsească somnul şi să halească. Trebuia şi eu s-ajung să dorm pentru a dobândi destulă forță ca să-mi pot 
câştiga pâinea a doua zi. Să-mi recapăt elanul, exact ceea ce-mi trebuia pentru a-mi găsi mâine o slujbă şi, până 
atunci să trec pragul spre tainitele somnului. Să nu credeţi că e uşor s-adormi, odată ce ai început să te-ndoiesti 
de toate, şi mai ales când ai îndurat atâta spaimă. 

Mă îmbrăcai şi anevoie ajunsei la ascensor, dar destul de năuc. Mai trebuia să trec şi prin vestibul prin 
fata altor şiruri, altor fermecătoare enigme cu picioarele atât de ispititoare, cu figurile delicate şi severe. Pe 
scurt, nişte zeițe, zeițe codoaşe. Aş fi putut încerca să mä-nteleg cu ele. Dar mi-era frică să nu fiu arestat. 
Complicatii. Aproape toate dorințele säracului sunt pedepsite cu închisoarea. Şi strada mă luă-n primire din nou. 
Nu mai era aceeaşi mulțime ca adineaori. Asta de acum manifesta un pic mai mult curaj, vălurindu-se de-a 
lungul trotuarelor, ca şi cum ar fi ajuns, această mulțime, într-o tara mai putin aridă, tara distractiei, tara serii. 

Înaintau oamenii spre luminile suspendate în noapte departe, şerpi agitati şi multicolori. Năvăleau din 
toate străzile învecinate. Făcea multi dolari o mulțime ca asta, mă gândeam eu, socotind numai batistele, de 
exemplu, sau ciorapii de mătase! Sau numai tigärile! Dar tu poți să te preumbli mult şi bine printre atâta banet, 
că nu vei căpăta un sfant, nici cât să mergi să mănânci ceva! E disperant când te gândeşti cât de străini îşi sunt 
oamenii unii altora, ca şi casele. 

Si m-am târât şi eu spre lumini, un cinematograf, şi lângă el altul şi tot aşa de-a lungul întregii străzi. 
Pierdeam bucăți mari din mulțime în fata fiecăruia. Am ales şi eu un cinematograf unde erau afişate fotografii 
cu femei numai in furouri şi ce coapse! Domnilor! Grele! Ample! Precise! $i împodobite cu nişte capete micute 
desenate parca prin contrast, delicate, fragile, parcă scrise, fără retuş de făcut, perfecte, fara neglijente, fără pată 
vă spun, micute dar puternice şi concise în acelaşi timp. Tot ce viata poate înflori mai periculos, adevărate 
imprudente de frumuseţe, aceste dezvăluiri ale divinelor şi profundelor armonii posibile. 

Era bine în acest cinematograf, plăcut şi cald. Voluminoase orgi foarte tandre ca-ntr-o biserică, dar care 
ar fi încălzită, orgi calde şi tandre ca nişte coapse. Nici un moment de pierdut. Te cufunzi adânc în această 
calduta ingaduinta. 


N-ai fi avut decât să te laşi dus de gândul că poate lumea în sfârşit se convertise la indulgență. Aici în 
sinea ei aproape că aşa era. 

Atunci visele vin din întuneric să se-ncălzească la mirajul luminii care pâlpâie. Nu e întotdeauna aidoma 
vieții tot ce se petrece pe ecrane, rămâne acolo un mare loc cetos pentru săraci, pentru vise şi pentru morți. 
Trebuie să te grăbeşti să te-ndopi cu himere pentru a înfrunta viata de afară care te aşteaptă, odată ieşit de la 
cinematograf, pentru ca să mai poţi rezista în această atrocitate a obiectelor şi a oamenilor. Alegi dintre visuri pe 
cele care-ţi încălzesc cel mai tare sufletul. Pentru mine acestea erau, vă spun cinstit, porcăriile. Nu trebuie să fii 
mofturos, dintr-un miracol rămâi cu ce apuci. O blondă, cu o pereche de coapse şi o ceafă de neuitat, crezu de 
cuviinţă să rupă liniştea ecranului printr-un cântec în care era vorba despre singurătatea ei. Ai fi plâns cu ea. 

Asta e exact ce-ţi trebuie! Ce elan iti dă! Aveam, o simțeam de pe acum, cel putin pentru două zile hoitul 
plin de curaj. Nu aşteptai să se aprindă lumina-n sală. Eram hotărât să dorm, acum că inghitisem ceva din acest 
admirabil delir al sufletului. 

Când m-am întors la Laugh Calvin, cu toate că l-am salutat, portarul nu catadicsi să-mi dea bună seara, 
tot ca cei de pe la noi, dar oricum nu-mi păsa de disprețul portarului. O viata interioară puternică îşi ajunge sieşi 
si ar putea chiar să topească douăzeci de ani de gheață. Asta-i. 

În camera mea, cum închisei ochii, blonda de la cinema veni să-mi cânte iar si imediat, numai pentru 
mine singur, melodia disperării ei. O ajutai, ca să zic aşa, să m-adoarmă şi reuşii destul de bine... Nu mai eram 
singur... E cu neputinţă să dormi singur... 


Ca să te hränesti ieftin în America poți să-ţi cumperi un corn cald cu un cârnat în el, e mai comod, nu-i 
scump deloc, se vinde la colţul stradutelor. Să mănânc în cartierul săracilor nu mă ruşinam deloc, desigur, dar să 
nu mai întâlnesc niciodată creaturile acelea frumoase destinate bogatilor, iată ce-mi venea foarte greu. Nu mai 
merită atunci nici măcar osteneala să haleşti. 

La Laugh Calvin pe covoarele lui groase mai puteam să mă prefac a căuta pe cineva printre frumoasele 
femei de la intrare şi să mai prind niţel curaj în ambianța lor echivocă. Gândindu-mă la asta, îmi mărturisi că 
avuseseră dreptate ceilalți, cei de pe Infanta Combitta, îmi dădeam seama, din experienţă, nu aveam gusturi 
potrivite pentru un nenorocit ca mine. Făcuseră bine că mă ocărâseră colegii de pe galeră. Totuşi curaj nu 
prinsei deloc. Inghiteam doze peste doze de cinematograf, de ici de colo, dar nu mä-nsufleteam decât atât cât 
aveam nevoie pentru o plimbare sau două. Nimic mai mult. În Africa cunoscusem un gen de solitudine destul de 
brutală, dar izolarea în acest furnicar american lua o întorsătură şi mai copleşitoare. 

M-am temut mereu să nu ajung să mă golesc de tot, să nu mai am nici un motiv serios să mai trăiesc. 
Acum mă găseam în fata faptelor, foarte sigur de neantul meu individual. În acest mediu prea diferit de cel în 
care-mi făcusem măruntele obiceiuri, eram acum ca şi dizolvat. Mă simţeam pur şi simplu mult prea aproape de 
inexistenta. Astfel am descoperit că de îndată ce nu mi se mai vorbea despre lucrurile familiare nimic nu mă 
mai putea împiedica să nu cad într-o irezistibilă plictiseală, într-un fel de dulceagă, îngrozitoare catastrofă 
sufletească. Dezgustat. Cu o zi înainte de a-mi cheltui ultimul dolar în această aventură, mai eram încă plictisit. 
Şi atât de profund că refuzai chiar să mă ocup de cele mai urgente nevoi. Suntem prin natura noastră atât de 
neseriosi, că numai distractiile ne împiedică să nu murim. În ceea ce mă priveşte mă agätäm de cinematograf cu 
o fervoare disperată. 

lesind din tenebrele delirante ale hotelului meu, mă avântam pe străzile cu case înalte de prin Jur, 
carnaval insipid de faţade ameţitoare, monotonie plină de pavaje, cărămizi si traverse nesfârşite şi comerț şi iar 
comerţ, acest sancru al lumii, izbucnind într-o spuzeală de reclame promițătoare, care-mi agravau oboseala. Tot 
atâtea minciuni goale. 

De-a lungul râului, am bătut alte şi alte străzi ale căror dimensiuni deveneau destul de obişnuite, adică 
aş fi putut, de pildă, de pe trotuarul pe care mă aflam să sparg toate ferestrele imobilului de pe partea opusă. 

Duhorile unor prăjeli interminabile stăpâneau aceste cartiere, magazinele nu mai aveau vitrine de frica 
furturilor. Totul îmi amintea împrejurimile spitalului meu de la Villejuif, chiar şi copiii cu picioarele în X risipiţi 
pe trotuare şi flaşnetele de bâlci. Aş fi rămas acolo, dar nici ei, săracii, nu m-ar fi putut hrăni şi 1-aş fi tot văzut 
pe toți mereu, şi prea multa lor mizerie mă-nfricoşa. Aşa că-n cele din urmă m-am întors în partea bogată a 
oraşului. „Nemernicule! mi-am zis atunci. N-ai într-adevăr nici un fel de virtute-n tine"! Trebuie să accepti să te 
cunoşti în fiecare zi mai bine din moment ce curajul iti lipseşte să termini odată pentru totdeauna cu văicărelile. 

Un tramvai mergea de-a lungul fluviului Hudson îndreptându-se spre centrul oraşului, un vehicul bătrân 
care tremura din toate roţile si din toată subreda lui carcasă. Îi trebuia o oră bună ca să-şi facă traseul. Călătorii 
lui se supuneau fără grabă unui ritual complicat de plată printr-un fel de râsnitä de cafea plasată exact la intrarea 
vagonului. Controlorul îi privea executandu-se îmbrăcat, ca şi unul de-ai nostri, în uniformă de „soldat balcanic 


prizonier”. 

În sfârşit soseam istovit, treceam la întoarcerea din aceste plimbări populiste prin fata inepuizabilului si 
dublului rând de frumuseți din vestibulul meu tantalian, treceam şi retreceam mereu visător şi doritor. 

Sărăcia mea era atât de mare că nu îndrăzneam să-mi scotocesc buzunarele ca să-mi dau seama ce mai 
am. Numai Lola de n-ar lipsi tocmai acum! mă gândeam... Şi apoi o vrea să mă primească? Am s-o pot tapa de 
vreo cincizeci, o sută de dolari pentru început?... Sovaiam, simţeam că nu voi avea curaj decât dacă voi dormi şi 
voi mânca o dată bine. Şi apoi dacă aş reuşi s-o tapez aş începe pe loc să-l caut pe Robinson, adică după ce îmi 
voi fi recăpătat forțele. Robinson nu era ca mine! Era un om hotărât! Curajos! Ştia el multe spiluri şi smecherii 
despre America! Avea el poate un mijloc de-a dobândi acea certitudine, acea linişte care-mi lipsea atât de mult 
mie... 

Dacă şi el debarcase tot de pe o galeră cum îmi inchipuiam, desigur că la ora asta îşi aranjase situaţia lui 
americana! Imposibila agitaţie a acestor loviți de streche probabil că pe el nu-l supăra. Eu însumi dacă mă 
gândesc bine aş fi putut căuta un servici într-unul din aceste birouri ale căror pancarte strălucitoare le citeam pe 
afară... Dar numai gândul de a pătrunde într-una din aceste case mă îngrozea şi mă topea de sfială. Hotelul îmi 
ajungea. Mormânt gigantic şi odios de insufletit. 

Poate că celor obişnuiţi nu le făceau aceeaşi impresie ca mie aceste mormane de marfă şi alveole 
comerciale? Aceste ansambluri de şasiuri nesfârşite? Poate că pentru ei asta însemna siguranța, tot acest potop 
în suspensie, în timp ce pentru mine nu era decât un infernal sistem de constrângere, de cărămidă, de culori, 
zăvoare, ghişee, o tortură arhitecturală gigantesca, neiertătoare. 

A filozofa nu-i decât un alt fel de a-ţi fi frică şi nu duce decât la nişte laşe simulacre. 

Neavând decât trei dolari în buzunar, mergeam să mă uit la ei în podul palmei la lumina reclamelor din 
Times Square, această piatetä uimitoare unde publicitatea împroşca mulțimea ocupată să-şi aleagă un 
cinematograf. Căutai un restaurant foarte ieftin şi intrai într-una din acele cantine rationalizate in care serviciul 
era redus la minimum şi ritualul, alimentar simplificat pe măsura exactă a nevoii naturale. 

De la intrare ti se-nmânează o tavă şi te aşezi în rand la coadă. Astepti. Vecinele, agreabile candidate la 
cină, nu-mi adresau nici o vorbă. 

Ce impresie ai face asupra lor, dacă ţi-ai putea permite s-o abordezi pe una din aceste domnisoare cu 
nasul bine desenat şi cochet: „Domnişoară, sunt bogat, să-i zici, sunt foarte bogat... Spuneti-mi ce v-ar face 
plăcere să serviţi..." 

Atunci totul devine simplu imediat, divin fără îndoială, tot ce era atât de complicat numai cu o secundă 
mai înainte... Totul se schimbă într-o secundă şi lumea peste măsură de ostilă până atunci se rostogoleşte la 
picioarele tale ca un bulgăre viclean, docil şi catifelat. Pierzi atunci poate dintr-o dată obiceiul istovitor de a 
visa fără încetare la ființele ajunse, la destinele fericite poate pentru că poţi atinge totul cu mâna. Viaţa 
oamenilor săraci nu e decât o continuă renunțare într-un nesfârşit delir şi nu cunoşti cu adevărat bine, nu te 
eliberezi decât de ceea ce ai. În ceea ce mă priveşte, tot făcându-mi iluziii şi tot pierzându-le, ajunsesem cu 
conştiinţa în vânt, pleznită-n mii de locuri şi respingător de viciată. 

Asteptand nu îndrăzneam să încep cu aceste tinere din restaurant nici cea mai banală discuţie. Îmi 
tineam tava mea foarte cuminte, tăcut. Când îmi veni rândul să trec prin fata adanciturilor de faianță, pline de 
caltaboşi şi fasole, luai tot ce mi se dădu. Cantina era atât de curată, atât de luminoasă că te simteai purtat pe 
mozaicul ei ca o muscă-n lapte. 

Chelneritele gen infirmiere se țineau drepte în spatele taiteilor, orezului şi compotului. Fiecare cu 
specialitatea ei. Ma servii de la cele mai dragute. Spre regretul meu ele nu surâdeau clienților. De îndată ce erai 
servit trebuia să te aşezi şi să laşi locul altuia. Păşeai uşor, cu tava-n echilibru ca-ntr-o sală de operaţie. Asta mă 
făcea să uit de Laugh Calvin-ul meu şi de cämäruta de abanos mărginită cu dungi aurii. 

Dar dacă clienţii erau imbiati cu atâta lumină îmbelşugată, dacă erau scoşi pentru moment din 
întunericul obişnuit al condiţiei noastre, asta făcea parte dintr-un plan. Proprietarul îşi avea socotelile lui. Eram 
bănuitor. Ce impresie ciudată făcea asupra mea după atâtea zile de întuneric să fiu scăldat dintr-odată într-un 
torent de lumini. Îmi crea un fel de delir suplimentar. Nici nu-mi trebuia mult, e adevărat. 

Sub mäsuta la care nimerisem, imaculată, nu reuşeam să-mi ascund picioarele; se vedeau din toate 
părțile. Aş fi vrut măcar o secundă să nu le mai am, pentru că de cealaltă parte a vitrinei, eram studiati de şirul 
de oameni pe care-i lăsasem în stradă. Aşteptau să terminăm de halit ca să se aşeze şi ei. Cu acest scop şi pentru 
a le întreţine pofta de mâncare eram noi atât de bine luminati şi puşi în valoare, cu titlul de publicitate vie. 

Căpşunile de pe prăjitura mea erau copleşite de atâtea reflexe strălucitoare că nu mă puteam hotărî să le 
înghit. 

Nu scapi cu una cu două de comerțul american. 

Cu toată năuceala luminilor aprinse şi a stânjenelii, zăream acel neîncetat du-te-vino din preajma mesei 


noastre al unei chelnerite foarte dragute şi mă hotărâi să nu pierd nici unul din frumoasele ei gesturi. 

Când îmi veni rândul să-mi schimbe tacâmul am băgat de seamă cu plăcere forma neprevăzută a ochilor 
al căror unghi extern era mult mai ascuțit, mai ascendent decât cel al femeilor de pe la noi. Pleoapele se ondulau 
uşor spre coada sprâncenelor. Arătau cruzime-n fond, dar aşa trebuia, o cruzime pe care o poţi săruta, insidioasa 
amărăciune ca aceea a vinurilor de Rhin, plăcute cu toate acestea. 

Când fu aproape de mine mă apucai să-i fac semne de înţelegere dacă le pot numi aşa, chelneritei, ca şi 
cum aş fi recunoscut-o. Ea mă examina fără bunăvoință ca pe un animal dar cu curiozitate totuşi. „lată, imi 
ziceam, prima femeie americană obligată să mă privească." 

Odată terminată tarta mea luminoasă, trebuia să las locul altuia. Atunci, bâjbâind, în loc să-mi urmez 
drumul clar care ducea spre ieşire, drept înainte, prinsei curaj şi lăsând deoparte pe omul cu casa care ne aştepta 
pe toţi cu paralutele, mă îndreptai spre ea, spre blondă, detaşându-mă foarte obraznic în valurile de lumină 
disciplinată. 

Douăzeci şi cinci de chelnerite postate în spatele fierbăturilor imi făcură semn toate în acelaşi timp că 
greşisem drumul, că mă rătăcisem. Zării o mare agitație de forme dincolo de vitrină unde oamenii aşteptau, iar 
cei care trebuiau să înceapă a hali în urma mea şovăiră un moment să se aşeze. Stricasem ordinea lucrurilor. 
Toată lumea-n jur se mira cu voce tare: „Poftim încă unul picat din lună"! ziceau. 

Dar eu o singură idee aveam, fie ce-o fi, nu mai vroiam să-i dau drumul frumoasei mele care mă servise. 
Mă privise, cu atât mai rău pentru ea. Mă săturasem să fiu singur! Nu mai vroiam iluzii! Dragoste! Înţelegere! 
„Domnişoară, mă cunoaşteţi foarte putin, dar eu vă iubesc, vreţi să ne căsătorim?..." Aşa am abordat-o, cel mai 
cinstit. 

Răspunsul ei nu mai ajunse până la mine vreodată, pentru că un paznic uriaş, îmbrăcat şi el în alb, apăru 
exact în acel moment şi mă împinse afară, corect, simplu, fără să-njure, fără violenţă, ca pe un câine 
necuviincios. 

Totul se desfăşurase conform regulamentului, nimic de zis. 

M-am întors la Laugh Calvin. 

În camera mea aceleaşi bubuituri izbeau ecoul, în trombe, mai întâi trăznetele metroului care părea a se 
arunca spre noi din zarea depărtată, la fiecare trecere luând cu el toate apeductele ca să zdrobească oraşul cu ele 
şi între timp apelurile incoerente ale maşinilor de jos care urcau strada şi la care se mai adăuga pe deasupra 
flasca rumoare a mulțimii, şovăitoare, plicticoasă, gata mereu s-o ia din loc şi apoi ezitând şi întorcându-se. 
Marele terci al oamenilor de la oraşe. 

De sus, de unde eram, puteam să le strig tot ce vroiam. Am încercat. Toţi mă dezgustau. N-aveam curaj 
să le zic ziua, când eram în faţa lor, dar de acolo de unde eram nu riscam nimic, le-am strigat „Ajutor! Ajutor!" 
numai ca să văd dacă avea vreun efect asupra lor. Numai de asta nu le ardea! Oamenii împing viata înainte zi şi 
noapte. Iar ea, viata, le ascunde totul oamenilor. Asurziti de propriul lor zgomot nu aud nimic. Îi doare-n cot. Si 
cu cât un oraş e mai mare cu atât se sinchisesc mai puțin. V-o spun eu. Am încercat. Nu merită osteneala. 


Numai şi numai împins de nevoia banilor, dar cât de urgentă şi imperioasa nevoie, am început s-o caut 
pe Lola! Să nu fi fost această jalnică nevoie, cum aş fi lăsat-o să îmbătrânească şi să dispară fără s-o mai revăd 
vreodată, toapa! Mai la urma urmei, fata de mine, dacă mă gândeam bine, nu mai părea să existe vreo îndoială, 
se purtase cu o dezgustătoare uşurinţă. 

Egoismul fiinţelor care au fost amestecate în viața noastră, când te gândeşti la ele, bătrân, se dovedeşte 
incontestabil, aşa cum a fost dealtfel, de oţel, de platină, şi mult mai trainic decât timpul chiar. 

Când eşti tânăr, celor mai aride indiferente, celor mai cinice bădărănii, ajungi să le găseşti întotdeauna 
scuza unor ciudätenii pasionale sau nu ştiu căror semne ale unui inexpert romantism. Dar mai târziu, când viata 
ţi-a arătat de câtă siretenie, de câtă cruzime şi răutate are nevoie numai ca să se menţină de bine de rău la 37 de 
grade, iti dai seama, eşti pe deplin lămurit şi bine plasat pentru a înțelege toate murdăriile de care e plin un 
trecut. E de ajuns în toate şi pentru toate să te contempli scrupulos pe tine însuţi şi starea de ticăloşie în care ai 
ajuns. Nici mister, nici candoare, ţi-ai halit toată poezia pentru că ai trăit prea mult. Mare neghiobie, viata asta. 

Pe putoarea de amică am descoperit-o în cele din urmă cu chiu cu vai, la al douăzeci şi treilea etaj al 
unei străzi cu numărul 77. Ciudat cât te pot dezgusta oamenii cărora eşti gata să le ceri un serviciu. Casa-i era 
bogată şi exact cum mi-o imaginasem. 

Îndopat cum eram dinainte cu mari porţii de cinema mă simţeam aproape bine dispus, eliberat de 
marasmul în care mă zbăteam de când debarcasem la New-York şi primul contact fu mai puţin dezagreabil 
decât mă aşteptasem. Nu păru mirată Lola văzându-mă, ci doar neplăcut surprinsă. 

Încercai într-un fel de preambul să schitez un soi de conversaţie anonimă în jurul subiectului trecutului 


nostru comun şi asta bineînţeles în termeni pe cât posibil de prudenti, aducând vorba între altele, dar aşa fără să 
insist, de război ca de un episod al acestui trecut. 

Aici am comis o gafă de neiertat. Nu mai vroia să audă vorbindu-se de război, absolut deloc. O 
îmbătrânea. Furioasă, ca să-mi închidă gura, îmi mărturisi că întâlnindu-mă pe stradă nu m-ar fi recunoscut 
deloc, atât de tare mă ridase şi ma buhäise vârsta, făcând din mine o caricatură. Schimb de vorbe curtenitoare. 
Îşi închipuia puslamaua că mă ating asemenea mofturi! Mă făceam că nici nu bag de seamă nerusinata ei 
obrăznicie. 

Mobilierul nu se fălea cu nu ştiu ce grație neprevăzută dar era plăcut totuşi, suportabil, aşa mi se păru 
cel puţin, comparat cu cel de la Laugh Calvin. 

Metoda, detaliile unei rapide imbogatiri iti dau întotdeauna o impresie de magie. De la ascensiunea 
Musynei şi a madamei Herote ştiam ce mină de aur e fundul săracului. Aceste bruşte schimbări la fata feminine 
mă distrau şi aş fi dat de pildă ultimul dolar portăresei Lolei numai ca s-o fac să vorbească. 

Dar nu exista portăreasă în casa ei. Oraşul întreg era lipsit de portărese. Un oraş fără portărese e un oraş 
fără istorie, fără gust, insipid ca o supă fără piper şi sare, o bălmăjeală. Oh! Delicioase lături! Firimituri şi 
resturi prelingându-se din alcov, din bucătării, din mansarde, revărsându-se in cascade prin odaita portaresei, în 
mijlocul vieții, ce infern savuros! Unele portărese de pe la noi mor la datorie, le vezi laconice, tuşind, amuzante, 
aiurite şi asta pentru că le-a abrutizat adevărul, le-a consumat, bietele martire. 

Împotriva ticăloasei sărăcii, mărturisesc, e o datorie sä-ncerci totul, să te-mbeti cu orice, cu vin de cel 
ieftin, masturbare sau cinematograf. Numai să nu fii năzuros, ,,particulier", cum se zice în America. Portăresele 
de pe la noi, asta aşa e, furnizează celor care ştiu s-o primească şi s-o încălzească lângă inima lor acea ură bună 
la toate şi la nimic, destulă pentru a dinamita o lume. La New-York eşti îngrozitor de lipsit de acest condiment 
vital plebeu şi dătător de viata, irefutabil, fără care spiritul se înăbuşă, se condamnă a nu mai bârfi decât la 
întâmplare şi a nu mai bâlbâi decât nişte nesărate calomnii. Nimeni care să muşte, să taie, să lovească, să 
hăituiască, să obsedeze, fără portăreasă, şi să mai adauge cu siguranţă ceva la ura universală, s-o aprindă cu ale 
sale mii de amănunte de netăgăduit. 

Deceptie cu atât mai mare cu cât Lola surprinsă în mediul ei îmi provoca pe drept cuvânt un nou 
dezgust, pofteam să vars pe toată vulgaritatea succesului ei, a orgoliului fără pereche de trivial şi respingător, 
dar cu ce? Prin efectul unei contagiuni bruşte, amintirea Musynei îmi deveni pe loc tot atât de ostilă şi 
nesuferită. O ură puternică se născu în mine pentru aceste două femei, mă ţine şi acum, s-a încorporat în 
rațiunea mea de a fi. Ar fi trebuit să ştiu totul pentru a mă elibera la timp şi pentru totdeauna de orice indulgență 
prezentă şi viitoare fata de Lola. Viaţa n-o trăieşti decât o dată. 

Curajul nu înseamnă să ierti, iertăm şi aşa prea mult. Şi nu foloseşte la nimic, s-a dovedit. Au fost 
aşezaţi cei buni pe ultima treaptă, în urma tuturor ființelor omeneşti. Nu-i un fleac. Să nu uităm niciodată! Va 
trebui să-i adormim într-o zi de-a binelea pe cei fericiți şi în timp ce dorm, vă spun, să terminăm cu ei şi cu 
fericirea lor pentru totdeauna. A doua zi nu se va mai vorbi despre fericirea lor şi vom fi liberi să fim nefericiti 
şi buni în acelaşi timp. Bat câmpii: Lola măsura camera în lung şi în lat, sumar îmbrăcată, şi corpul ei îmi putea 
stârni pofte. Un corp luxos iti oferă întotdeauna ispita unui viol, o descindere prețioasă, directă, intima în inima 
bogăției, a luxului dar şi o neostoită teamă. 

Poate că nu aştepta decât gestul meu ca să mă dea afară. Dar până la urmă tot afurisita de foame îmi 
inspiră prudență. Să mănânc mai întâi. Şi ea nu mai termina tot povestindu-mi nimicurile existenţei ei. Ar trebui 
poate să opreşti lumea în loc timp de cel puţin două sau trei generaţii dacă n-ar mai fi minciuni de povestit. Oa- 
menii n-ar mai avea nimic sau aproape nimic ce să-şi spună unii altora. Mă întrebă ce credeam despre America, 
îi mărturisii că ajunsesem în aşa hal de slăbiciune şi de frică încât orice sau aproape orice mă putea îngrozi, iar 
în ceea ce priveşte tara ei, mai mult decât toate amenințările directe, oculte sau imprevizibile luate la un loc, pe 
care le întâlneam mă înfricoşa pur şi simplu mai ales prin enorma ei indiferență fata de mine, şi care era chiar 
esența acestei tari după părerea mea. 

Trebuia să-mi câştig pâinea, îi mărturisii şi ar trebui în cel mai scurt timp să depăşesc toate aceste 
sensiblerii. În această privinţă eram chiar în mare întârziere, şi o asiguram de via mea recunoştinţă dacă ar fi 
vrut să mă recomande unui patron eventual... printre relaţiile ei... Dar asta cât mai degrabă posibil... Un foarte 
modest salariu m-ar mulțumi întrutotul... Si i-am mai debitat multe alte dulcegării şi stupiditati. Primi destul de 
prost propunerea mea modestă dar oricum indiscretă. Mă descuraja din capul locului. Nu cunoştea absolut pe 
nimeni care ar putea să-mi dea ceva de lucru sau să mă ajute, îmi răspunse. De voie de nevoie am adus iar vorba 
despre viata în general şi apoi în special despre viata ei. 

Ne spionam aşa fizic şi moral când cineva sună la uşă. Şi aproape năvălind, patru femei pătrunseră în 
cameră, fardate, coapte, cărnoase, musculoase şi pline de bijuterii, cât se poate de familiare. Prezentat foarte 
sumar, Lola foarte încurcată (se vedea bine) încerca să le atragă atenția în altă parte, dar ele începură, dimpo- 


trivă, profitând cu toatele de amabilitatea mea, să-mi povestească tot ce ştiau despre Europa, acest bătrân ținut 
plin de nebuni desueti, erotici şi hrapareti. Ştiau pe dinafară Chabanais şi Invalides. 

În ceea ce mă priveşte nu vizitasem niciodată aceste două locuri. Primul era prea scump pentru mine, al 
doilea prea departe. Drept replică fui invadat de un val de patriotism automat şi trentäros, mult mai neghiob 
decât iti este dat să auzi în asemenea împrejurări. Le-o intorsei răspicat că oraşul lor mă dezgusta. Un soi de 
târg ratat, le-am spus, scârbos, pe care se incapataneaza să-l facă strălucitor cu orice pret. 

Tot perorând astfel nesincer şi convenţional nu m-am putut stăpâni să nu observ încă o dată mai clar că, 
în afara paludismului, mai existau multe alte motive ale depresiunii morale şi fizice care mă copleşea. Era 
vorba, între altele, de o schimbare de obiceiuri, trebuia încă o dată să mă deprind cu feţe noi într-un nou mediu, 
cu alte feluri de a vorbi şi de a minți. Lenea este tot atât de tare ca şi viaţa aproape. Banalitatea noii farse pe 
care trebuie s-o joci te zdrobeste şi ai nevoie în consecință de mai multă laşitate decât de curaj pentru a o lua de 
la capăt. Acesta e exilul şi aceasta străinătatea, inexorabilă percepție a existenţei adevărate în timpul acelor 
lungi ore lucide, excepționale în țesătura vieții unui om, când obiceiurile țării precedente te părăsesc, fara ca 
celelalte, cele noi, să te fi abrutizat suficient. 

Totul în aceste momente vine să-ți crească ticăloasa ta disperare obligându-te, slab cum eşti, să discerni 
lucrurile, oamenii şi viitorul aşa cum sunt, adică nişte schelete, nimic decât nimicuri pe care va trebui totuşi să 
le iubeşti, să le indragesti, să le aperi, să le dai viaţă ca şi cum ar exista. Altă tara, alti oameni in jurul tau, 
agitându-se într-un fel bizar, lipsa câtorva mici vanitati, risipite de acum, putinul orgoliu care nu-şi mai găseşte 
rațiunea de a fi, iluzia, ecoul lui familiar, şi nu-ţi trebuie mai mult, capul iti vâjâie, îndoiala te stăpâneşte, 
infinitul se deschide numai pentru tine, un mic şi ridicol infinit care te prinde în capcana lui. 

Călătoria este această căutare a neantului, a acestei mici amețeli pentru imbecili... 

Făceau mult haz cele patru vizitatoare ale Lolei auzindu-mă cum mă confesez aşa în gura mare şi cum 
fac pe imbecilul în fata lor. Mă tratară cu o grămadă de nume pe care le intelegeam greu din cauza deformărilor 
americane, a felului lor de a vorbi unsuros şi indecent. Nişte pisici în călduri. 

Când servitorul negru intră să servească ceaiul, tăcurăm. 

Una dintre aceste vizitatoare avea probabil ceva mai mult discernământ decât celelalte, pentru că am 
auzit-o spunând cu voce tare că aveam febră şi că probabil sufeream de o sete neobişnuită. Cu tot tremuriciul 
meu ceea ce se servi ca gustări îmi plăcu. Aceste sandvişuri mi-au salvat viaţa, vă spun drept. 

O conversație despre meritele comparative ale bordelurilor pariziene urmă apoi fără ca eu să mă mai 
ostenesc să particip. Frumoasele mai gustară încă multe lichioruri complicate şi apoi deodată intime sub 
influenţa lor se înfierbântară pe chestiunea ,,casatoriilor". Cu toate că foarte ocupat cu crapelnita, am observat 
în trecere că era vorbă de căsătorii foarte speciale, probabil despre cupluri foarte tinere, între copii, pentru care 
încasau comisioane. 

Lola băgă de seamă că aceste vorbe mă făcuseră foarte atent şi curios. Mă cerceta destul de dur. Nu mai 
bea. Bărbaţii pe care-i cunoştea Lola, americani, nu păcătuiau prin curiozitate ca mine, niciodată. Cu greu m-am 
putut sustrage supravegherii ei. Aş fi vrut să pun acestor femei mii de întrebări. 

În sfârşit vizitatoarele ne părăsiră, cu mişcări grele, exaltate de alcool şi sexual revigorate. Se amuzau 
perorand despre un erotism curios de elegant şi cinic. Presimteam eu ceva de epocă elisabethană, ale cărei 
vibrații, desigur foarte prețioase şi concentrate, as fi vrut şi eu să le încerc... Dar această comuniune biologică, 
decisivă în timpul unei călătorii, acest mesaj vital l-am ghicit numai cu mari regrete şi cu o şi mai adâncă 
tristeţe. Incurabilă melancolie. Lola se arătă, de îndată ce ele, prietenele, trecură pragul, de-a dreptul exasperată. 
Acest divertisment îi displăcuse foarte tare. Nu sufla o vorbă. 

— Ce vrăjitoare! înjură ea câteva momente mai târziu. 

— De unde le cunoşti? o intrebai. 

— Sunt niste prietene vechi... 

Nu era pentru moment dispusa la mai multe confidente. 

După felul lor arogant de a se purta cu ea mi se păru că aceste femei o cam intrecusera pe Lola într-un 
anumit mediu şi exercitau chiar asupra ei o influență destul de mare, incontestabilă. Niciodată nu voi şti mai 
mult. 

Lola vorbea de ieşit în oraş, dar mă invită să rămân la ea s-o aştept, acasă, mai mâncând dacă mi-era 
foame. Părăsind Laugh Calvin-ul fără să-mi achit nota şi fără intenția de a mă-ntoarce, din motive serioase, fui 
mulțumit de permisiunea pe care mi-o acorda, câteva momente de căldură înainte de a înfrunta strada, şi ce 
stradă, Dumnezeule! 

De îndată ce fui singur, mă îndreptai spre locul de unde-l văzusem ieşind pe servitorul ei negru. La 
jumătatea drumului spre oficiu ne întâlnirăm şi-i strânsei mâna. Încrezător mă conduse în bucătăria lui, loc 
frumos şi curat, mult mai logic, mai grațios decât salonul. 


Imediat începu să scuipe in fata mea pe magnifica pardoseală şi să scuipe cum numai negrii ştiu să 
scuipe, departe, copios, perfect. Scuipai şi eu cum putui, din curtoazie. Brusc începurăm confidentele. Lola, 
aflai de la el, poseda un vas-salon pe fluviu, două maşini pe piaţă, o pivniţă cu lichioruri din toate țările lumii. 
Primea cataloagele marilor magazine din Paris. Şi poftim. Se porni să-mi repete la nesfârşit aceste sumare 
informații. Nu-l mai ascultam. 

Somnolând lângă el, timpurile trecute îmi reveniră în minte, acele timpuri când Lola mă părăsise în 
Parisul coplesit de război. Vânătoare, goană, pândă vorbäreatä, mincinoasă, şireată, Musyne, argentinienii, 
vapoarele lor pline de cărnuri, Topo, cohortele de măcelăriți din piața Clichy, Robinson, valurile, marea, 
mizeria, bucătăria atât de albă a Lolei, negrul ei şi neantul, iar eu înăuntru străin. Totul putea să continue. 
Războiul îi arsese pe unii, îi încălzise pe alţii, aşa cum focul torturează sau mângâie după cum eşti aşezat în fata 
lui sau chiar în el. Trebuie să te descurci, asta-i tot. 

E adevărat ce spunea, că mă schimbasem mult. Existenţa te stoarce şi-ţi strâmbă fata. Si ei i-o 
strambase, dar mai putin, mult mai putin. Săracii sunt multi. Sărăcia e uriaşă şi ea se foloseşte de fata ta ca de 
un spălător pentru a şterge zoaiele lumii. lar urmele rămân. 

Şi totuşi am băgat de seamă la Lola ceva nou, momente de depresiune, de melancolie, goluri în 
optimismul ei stupid, momente în care ființa trebuie să-şi adune forțele pentru a purta mai departe povara vieţii, 
a anilor, fără voia ei de-acum prea grei pentru elanul de care mai dispunea încă murdara ei poezie. 

Negrul începu deodată să se fâtâie. Îşi venea în fire. Nou prieten, înțelegea să mă-ndoape cu prăjituri, să 
mă-nfunde de țigări. Dintr-un sertar scoase la sfârşit cu infinite precautii ceva rotund şi plumbuit. 

— Bomba! mă anunţă el furios. 

Am dat înapoi. „Liberte! Liberta!" vocifera el jovial. 

Puse totul la loc şi scuipă din nou măreț. Ce emoție! Exulta. Râsul lui mă-nfioră, o cufureală de senzaţii. 
Un gest în plus sau în minus, îmi ziceam, ce mai conta. Când Lola se-ntoarse din oraş ne găsi pe amândoi în 
salon, fumând şi făcând haz. Se făcu a nu observa nimic. 

Negrul o şterse pe dată, pe mine mă duse în camera ei. O regăsii tristă, palidă, tremurând. De unde putea 
să vină? Începea să fie foarte târziu. Era ora la care americanii se simt dezorientati, fiindcă viata nu mai 
vibrează în jurul lor decât cu încetinitorul. În garaj, o maşină din două. Momentul confidentelor spuse pe 
jumătate. Trebuie să te grabesti să profiti. Lola mă pregăti pentru acest moment punându-mi tot felul de 
întrebări, dar tonul pe care şi-l alesese ca să-mi pună aceste întrebări despre existența mea în Europa mă agasa 
enorm. 

Nu ascundea deloc că mă credea în stare de toate mârşăviile. Această ipoteză nu mă înfuria, ci doar mă- 
ncurca într-un fel. Simtea ea bine că venisem s-o văd ca să-i cer bani şi numai acest fapt şi era de ajuns sa 
creeze între noi o animozitate foarte firească. Sentimente la un pas de crimă. Ne mărgineam la banalitati şi 
făceam tot ce-mi stătea în putință pentru ca o ceartă definitivă să nu izbucnească între noi. Se interesă între 
altele de sotiile mele genitale, dacă nu cumva abandonasem vreun copil în hoinărelile mele şi pe care ea ar fi 
putut să-l adopte. Ce idee caraghioasă-i mai venise! Marota ei, adoptiunea unui copil. Gândea destul de simplu 
că un ratat de felul meu trebuie să-şi fi lăsat sămânţa clandestină pe sub toate cerurile. Era bogată, îmi mărturisi, 
dar tânjea că nu se putea dedica unui copil. Citise toate lucrările de puericultură şi mai ales cele care liricizau 
până la leşin maternitatea, acele cărți care dacă le citeşti te izbăvesc pentru totdeauna de dorinţa de a mai face 
amor. Pentru fiecare virtute, literatura ei infectă. 

Pentru că ea dorea să se dedice exclusiv unei fiinţe ,mititele", eu nu mai aveam nici o şansă. Nu-i 
puteam oferi decât trupul meu cel mare, pe care ea îl găsea absolut dezgustător. La urma urmei numai mizeriile 
frumos prezentate fac reţetă, bine puse la punct de fantezia noastră. Conversatia lancezea: „Uite, Ferdinand, îmi 
propuse în cele din urmă, am pălăvrăgit destul, am să te iau cu mine de cealaltă parte a New-York-ului, ca să-i 
faci o vizită micutului meu protejat, mă ocup de el cu destulă plăcere, dar maică-sa mă plictiseste..." Nu era 
deloc o oră potrivită. Pe drum, în maşină, vorbirăm de negrul ei catastrofic. 

— Ţi-a arătat bombele? mă întrebă. 

Îi mărturisii că fusesem supus la această probă. 

— Nu-i periculos, să ştii, Ferdinand, maniacul ăsta. Îşi încarcă bombele cu facturi de-ale mele vechi... De 
mult, la Chicago, a fost şi el cineva... Făcea parte pe atunci dintr-o societate secretă foarte puternică pentru 
emanciparea negrilor. Erau, după câte mi s-au povestit, nişte oameni îngrozitori... Banda a fost dizolvată de 
autorități, dar el a rămas cu gustul bombelor, negrul meu... Nu pune niciodată exploziv în ea.... Gluma îi 
ajunge... Un artist in fond... Toată viata va face revoluție. Dar îl păstrez pentru că este o slugă excelentă! Si la 
urma urmei, e mai cinstit decât alții care nu fac revoluții... 

Revenii la mania ei de adoptiune. 

— Păcat totuşi că nu ai o fetiță pe undeva, Ferdinand, în genul visător ca tine, i-ar sta foarte bine unei 


femei, în timp ce unui bărbat nu i se potriveşte deloc... 

Ploaia biciuindu-ne abătea noaptea peste maşina noastră care aluneca pe lunga bandă de ciment luciu. 
Totul îmi era ostil şi rece, chiar mâna ei pe care o tineam totuşi strâns într-a mea. Totul ne despartea. Sosirăm în 
fata unei case foarte diferite de cea pe care o părăsiserăm, într-un apartament de la primul etaj, un băieţel de 
vreo zece ani aproape ne aştepta împreună cu maică-sa. Mobilierul acestor încăperi, fals stil Louis XV, mirosea 
a prăjeala unui prânz recent. Baietelul se aşeză pe genunchii Lolei sărutând-o foarte tandru. Maică-sa mi se paru 
la fel de duioasă cu Lola şi făcui în aşa fel ca, în timp ce Lola vorbea cu cel mic, eu s-o trec pe maică-sa în 
cealaltă cameră. 

Când ne-am întors, băieţelul repeta in fata Lolei un pas de dans pe care tocmai il învățase la cursul de la 
Conservator. „Trebuie totuşi să-i mai dăm câteva ore de lecții particulare, conchise Lola, apoi aş putea să-l 
prezint la teatrul G/obe prietenei mele Vera. S-ar putea să aibă viitor, copilul!" Mama după aceste încurajări se 
pierdu în mulţumiri şi văicăreli. Primi în acelaşi timp un fişic de dolari verzi pe care-l băgă în corsaj ca pe un 
bilet de amor. 

— Mi-ar place băieţelul destul de mult, conchise Lola când furăm din nou afară, dar trebuie s-o suport şi 
pe maică-sa şi nu-mi plac mamele prea şmechere... Şi apoi băieţelul e totuşi prea vicios... Nu-i genul de 
ataşament pe care l-aş dori... Aş vrea să încerc un sentiment absolut matern... Mă înţelegi, Ferdinand?... 

Ca să pot mânca aş fi fost în stare să înţeleg orice, dar asta nu mai e inteligență, e gumilastic. 

N-o mai urneai din dorința ei de puritate. După câteva străzi mă întrebă unde am să mă culc în seara 
aceea şi făcu cu mine câţiva paşi pe trotuar. l-am răspuns că dacă nu găseam câţiva dolari pe loc, nu mă voi 
culca nicăieri. 

— Bine, îmi răspunse, hai cu mine până acasă să-ţi dau acolo ceva bani şi ai să te duci unde vrei. 

Tinea să mă semene în noapte cât mai degrabă posibil. Era firesc. Tot aşa, împins în noapte mereu, 
trebuie să ajung undeva în cele din urmă, îmi ziceam. Asta era consolarea. „Curaj, Ferdinand, îmi repetam mie 
însumi, ca să mă îmbărbătez, alungat mereu de peste tot vei descoperi în cele din urmă trucul care să înfricoşeze 
de moarte toate bestiile câte sunt pe lumea astea, truc care trebuie să existe cu siguranţă in străfundurile beznei, 
la capătul nopţii. De frica lui nu merg ei până la capătul nopții!" 

Apoi între noi doi în maşină se lăsă frigul. Străzile pe care treceam ne amenințau cu toată liniştea lor 
înarmată până-n dinţi cu piatră, înălțată în infinit, ca un fel de potop în suspensie. Un oraş la pândă, monstru 
incredibil, cleios de bitum si de ploaie. În sfârşit încetinim. Lola mi-o luă înainte spre poartă. 

— Urcă, mă invită, vino după mine! 

Din nou în salonul ei. Mă-ntrebam cât îmi va da ca să termine cu mine şi să scape. Căuta banii într-o 
poşetuţă lăsată pe o mobilă. Auzeam fosnetul biletelor mototolite. Ce secunde! În oraş nu mai exista decât acest 
foşnet! Eram atât de încurcat că o întrebai, nu ştiu de ce, aproape fără legătură, despre maică-sa pe care o 
uitasem. 

— E bolnavă, mama, făcu ea întorcându-se să mă privească drept în ochi. 

— Unde-i acum? 

— La Chicago. 

— Ce are? 

— Cancer la ficat... Am dat-o in grija celor mai mari specialisti din oras... Ma costa foarte scump 
tratamentul, dar o vor salva. Mi-au promis. 

Precipitată îmi dădu o mulțime de detalii privind starea mamei ei la Chicago. Devenită deodată foarte 
tandră şi familiară, nu se putu stăpâni să nu-mi ceară un pic de intimă speranţă. Îmi căzuse-n mână. 

— Crezi, nu-i aşa Ferdinand, că o vor vindeca? 

— Nu, îi răspunsei, răspicat, foarte categoric, cancerul ficatului este absolut nevindecabil. 

Păli deodată până-n albul ochilor. Era pentru prima oară când o vedeam, javra, deconcertată de ceva. 

— Totuşi, Ferdinand, specialiştii m-au asigurat că o vor vindeca! Mi-au certificat... Mi-au scris... Sunt 
doctori foarte buni... 

— Pentru bani, Lola, din fericire vor exista întotdeauna doctori foarte buni... Şi eu aş face la fel dacă-aş fi 
în locul lor... Si tu, Lola... 

Ceea ce-i spuneam 1 se păru dintr-o dată atât de netăgăduit, atât de evident, că nu mai îndrăzni să mă 
contrazică. 

O dată în viaţa ei, poate pentru prima oară, nu mai avea curaj. 

— Ascultă, Ferdinand, iti dai seama ce rău îmi faci?... O iubesc mult pe mama, ştii şi tu cât de mult o 
iubesc, nu-i aşa?... 

Ca nuca-n perete! Dumnezeii mă-sii! Parcă ar avea vreo importanță pe lumea asta cä-ti iubeşti mama 
sau nu? Suspina în neantul ei, Lola. 


— Ferdinand, eşti un ratat oribil, reluă ea furioasă, şi al dracului de rău!... Te răzbuni cât poţi, ca un 
ticălos, pentru situația ta de mizerie spunându-mi lucruri îngrozitoare... Sunt sigură că-i faci mamei mult rău 
numai vorbind aşa cum vorbesti!... 

O ajungeau în disperarea ei duhorile metodei Coue. 

Enervarea ei nu mă-nfricoşa la fel de tare ca aceea a ofiţerilor de pe Amiralul Bragueton, cei care ar fi 
vrut să mă omoare ca să învioreze doamnele lenevite. 

O priveam atent pe Lola în timp ce mă făcea albie de porci, mândru parcă să constat prin contrast că 
indiferența mea, ce spun, bucuria mea, creştea cu cât mă-njura mai tare. Mă simţeam bine-n sinea mea. 

„Ca să scape de mine va trebui, calculam eu, să-mi dea acum cel putin douăzeci de dolari... Poate chiar 
mai mult..." 

Reluai ofensiva: „Lola, împrumută-mi banii pe care mi i-ai promis că dacă nu, am să mă culc aici şi ai 
să mă auzi repetând tot ceea ce ştiu despre cancer, complicațiile, ereditatea, pentru că e ereditar, să ştii, Lola, 
cancerul. Să nu uităm!" 

Pe măsură ce etalam detaliile cazului mamei sale, le şlefuiam, o vedeam în fata mea pe Lola albăstrindu- 
se, slăbind, muindu-se. Ah! javra, tin-te bine, Ferdinand! Eşti şi tu o dată pe drumul cel bun!... Nu slăbi 
coarda... Nu vei mai prinde ocazia multă vreme de acum incolo!... 

— Tine! Poftim! făcu ea exasperată, na-ti o sută de dolari şi şterge-o de aici şi să nu mai vii niciodată, ma 
auzi, niciodată!... Afară! Afară! Afară! Porcule!... 

— Sărută-mă totuşi, Lola, hai!... Să ne-mpăcăm! i-am propus ca să văd până unde merge dezgustul ei fata 
de mine. Scoase atunci un revolver din sertar şi nu-n glumă. Mi-a ajuns scara, n-am mai chemat ascensorul. Mi- 
a dat totuşi poftă de muncă şi mult curaj această formidabilă ceartă. De a doua zi am luat trenul spre Detroit 
unde mă asiguraseră că angajarea era mai uşoară in mii de slujbulite nu prea obositoare şi bine plătite. 


Ei, trecătorii, mi-au vorbit cum imi vorbise sergentul în pădure. „Uite! mi-au spus. Nu te poţi rătăci, e 
drept în fata dumitale." 

Si-am văzut într-adevăr nişte clădiri întinse, bondoace si-nsticlate, nesfârşite colivii de muşte în care se 
zăreau oameni mişcându-se, dar abia mişcându-se de parcă s-ar fi zbătut fără vlagă împotriva nu ştiu cărui lucru 
imposibil. Asta era Ford? Şi apoi roată-mprejur şi deasupra până la cer un zgomot greu şi multiplu al torentelor 
de aparate, copleşitor, îndârjirea maşinilor de a se învârti, de a geme, mereu gata să sară-n tandari şi nesărind 
niciodată. 

„Aici e deci, mi-am zis... Nu-i prea îmbietor..." Era chiar mai rău decât celelalte. Mă dädui mai aproape 
până lângă poartă unde era scris pe o tăbliță că se angajează oameni. 

Nu eram singurul care aşteptam. Unul din cei care stăruiau răbdători în fata porții mă informa că se- 
nvârtea pe acolo de vreo două zile. Venise din lugoslavia, oaia, să se angajeze. Un alt nenorocit mi se adresă, 
pretinzând că venise să muncească aşa numai de plăcerea lui, un maniac, un mincinos. 

Din această mulțime nimeni aproape nu vorbea engleza. Se spionau între ei ca fiarele neîncrezătoare, 
bătute adesea. Din mijlocul lor urca un miros de rufărie pişărcoasă întocmai ca la spital. Când iti vorbeau le 
ocoleai gura din cauză că dinlăuntrul săracului duhneşte a moarte. 

Ploua peste mica noastră adunătură. Fetele se strânseseră una-n alta sub streaşină. Oamenii care caută de 
lucru pot fi înghesuiți oricât. Era bine la Ford, îmi explica rusul cel bătrân in şoaptă, pentru că angajau pe 
oricine şi orice. „Numai bagă de seamă, a adăugat întru ştiinţa conduitei mele, nu trebuie să faci pe deşteptul, 
pentru că dacă faci pe deşteptul te vor da afară cât ai zice peşte şi tot cât ai zice peşte te vor înlocui cu acele 
maşini mecanice pe care le au întotdeauna pregătite şi poţi să zici adio că-n veci nu te mai primesc." Vorbea 
bine limba de la Paris acest rus pentru că fusese ,,taxi" multi ani acolo, dar rămăsese lefter după o afacere cu 
cocaină la Bezons pentru ca în cele din urmă să-şi joace maşina la zaruri cu un client la Biarritz şi s-o piardă. 

Era adevărat ce-mi spusese că angajau pe oricine la Ford. Nu mintise. Mă-ndoisem totuşi pentru că 
nenorocitii delirează uşor. Există un moment în mizerie când rațiunea nu mai face una cu corpul. Pentru că-i 
vine foarte greu. Numai sufletul rămas din el iti mai vorbeşte. Dar sufletul nu-i responsabil. 

Bineînţeles că pentru început ne-au dezbrăcat la piele. Vizita medicală se desfăşura într-un laborator. 
Treceam încet prin faţa lor. „Eşti numai piele şi os, a constatat infirmierul privindu-mă, dar nu-i nimic". 

Şi eu care credeam că mă vor respinge de la muncă din cauza febrei africane, şi ce uşor ar fi putut băga 
de seamă dacă numai din întâmplare mi-ar fi pipăit ficatul! Dimpotrivă, păreau foarte mulţumiţi să găsească 
pociti şi infirmi în lotul nostru. 

— Pentru ceea ce veţi face aici n-are importanţă cum arätati! mă asigură doctorul examinator imediat. 

— Cu atât mai bine, am răspuns eu, dar ştiţi, domnule doctor, eu am ceva învățătură şi chiar am facut mai 


de mult ceva studii medicale... 

Brusc mă privi cu ochi răi. Am simțit că făcusem o gafă pe lângă multe altele şi nu spre binele meu. 

— Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile 
care ti se comandă... N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie... Şi încă un 
sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligența dumitale! Vor gândi alții pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de 
învăţătură! 

Avusese dreptate să mă prevină. Era mai bine să ştiu la ce să mă aştept dinspre obiceiurile casei. Prostii 
aveam la activul meu pentru cel putin zece ani. Tineam de acum să trec drept un biet nevoiaş. Odată îmbrăcați, 
furăm repartizaţi în şiruri târşite, în grupe şovăielnice, drept întărire spre acele locuri de unde ne ajungeau 
bubuiturile enorme ale maşinilor. Totul se zgaltaia în imensul edificiu şi tu însuţi erai zgaltait din cap până-n 
picioare, zguduiturile venind din ferestre, din plafon, din fierărie, vibrații transmise de sus în jos. Deveneai tu 
însuți maşină, fără să vrei şi cu toate cărnurile zdrumicate in acest vuiet de enormă turbare care-ţi prindea capul 
ca într-un cerc de fier, şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi mai jos iti scutura matele ca să urce apoi din nou spre 
ochi în mici salturi precipitate, nesfârşite, neobosite. Pe măsură ce înaintam mai pierdeam din tovarăşi. Le 
surâdeam la despărţire de parcă tot ce s-ar fi petrecut era nespus de plăcut. Nu se mai putea vorbi nici auzi 
nimic. Rămâneau de fiecare dată cite trei, patru în jurul unei maşini. 

Şi totuşi se rezistă! Cu greu te dezgusti de propria-ti substanță, ai vrea numai sa opreşti totul în loc ca să 
poți gândi, şi să-ți auzi inima bätându-ti uşor, dar asta nu se poate. Nu se mai poate opri. Se prăvale această 
nesfârşită cutie cu otele invartindu-ne şi pe noi în pântecul ei odată cu maşinile şi cu pământul. Toţi deodată! Si 
miile de rotite şi de ciocane care nu cad niciodată în acelaşi timp, cu zgomote care se izbesc unul de altul, unele 
atât de violente că declanşează în jurul lor un fel de linişte care-ţi face parcă bine. Vagonetul local plin de 
fierărie se chinuia să treacă printre maşini! Faceţi loc! Feriti pentru ca el să poată sălta încă o dată, istericul! $i 
hop, pleacă fremătând mai departe nebunul, zornăind printre curele şi volante, ducând oamenilor ratia lor de 
trudă. 

Muncitorii aplecati cu grijă să le facă pe plac maşinilor te scârbesc cand îi vezi trecând mereu aceleaşi şi 
aceleaşi buloane prin calibru, în loc s-o sfârşească odată pentru totdeauna cu acest miros de ulei şi cu vaporii 
care-ţi ard timpanele şi interiorul urechii prin gât. Si nu ruşinea le îndoaie capetele. Cedezi zgomotului cum 
cedezi războiului. Te laşi stăpânit de maşină cu cele trei idei care ti-au mai rămas în dosul fruntii. S-a terminat. 
Tot ce priveşti, ce atingi cu mâna e acum dur. $i tot ce se nimereste să-ţi mai aminteşti e teapän ca fierul şi n-are 
nici un gust în mintea ta. 

Ai devenit dintr-odată scârbos de bătrân. 

Trebuie să renunti la viata de afară, să faci din ea oțel, de folos cuiva. $i asta pentru că n-o iubeai destul 
aşa cum era. Trebuie să faci din ea un obiect solid, asta-i Regula. 

Încercai să-i vorbesc maistrului la ureche, a grohăit ca un porc drept răspuns şi numai prin gesturi mi-a 
arătat foarte răbdător cea mai simplă manevră pe care trebuia s-o îndeplinesc de acum încolo pentru totdeauna. 
Minutele mele, orele mele, restul meu de timp, ca şi al celorlalți de aici, se va petrece trecând şuruburi orbului 
de alături care măsura de ani întregi aceste şuruburi, mereu aceleaşi. Dar mă executai de la început foarte prost. 
Nu mă certă deloc, dar după trei zile de la această muncă inițială fui transferat, ratat, la trambalarea unui 
cărucior plin de şaibe care naviga de la o maşină la alta. Acolo lăsam trei, aici douăsprezece, dincolo numai 
cinci. Nimeni nu-mi vorbea. Nu mai existai decât printr-un fel de ezitare între năuceală şi delir. Nimic nu 
interesa decât continuitatea bubuitoare a mii şi mii de instrumente care-l comandau pe om. 

Când la ora şase totul se opreşte, plecând de aici iei cu tine in teastä zgomotul pentru noaptea întreagă, 
zgomot şi miros de ulei, de parcă ţi-ai fi schimbat pentru totdeauna şi nasul şi creierul. 

Şi atunci, tot renunțând, am devenit parcă altul... Un nou Ferdinand. Numai în câteva săptămâni. Mă 
apucă totuşi dorul de oamenii de afară. Nu de cei din atelier, desigur, aceştia nu erau decât ecouri şi mirosuri de 
maşini ca şi mine, cărnuri fără încetare cutremurate, tovarăşii mei. Vroiam să ating un corp adevărat, un corp 
trandafiriu de adevărată viaţă liniştită şi domoală. 

Nu cunoşteam pe nimeni în acest oraş şi mai ales nu cunoşteam femei. Cu multă greutate am reuşit să 
culeg în cele din urmă adresa nesigură a unei ,,Case", a unei spelunci clandestine în cartierul de nord al oraşului. 
Mă dusei în recunoaştere prin acele locuri câteva seri la rând, după slujba de la uzină. Strada semăna cu oricare 
alta, dar mai bine întreținută poate decât cea pe care stăteam eu. 

Descoperisem căsuţa unde se întâmpla totul, înconjurată de grădini. Dacă vroiam să intru trebuia să 
procedez rapid, pentru ca polițistul care făcea de gardă în apropierea porții să nu bage de seamă nimic. Fu 
primul loc din America unde mă primiră fără brutalitate, amabil chiar pentru cei cinci dolari ai mei. 

Şi erau o mulțime de tinere femei frumoase, cărnoase, pline de sănătate şi de grație tot ca cele de la 
Laugh Calvin la urma urmei. 


Şi apoi pe acestea le puteai cel puţin atinge fără mofturi. Nu m-am putut stăpâni să nu devin un obişnuit 
al acestui loc. Toţi banii mei se topeau aici. Îmi trebuiau odată cu venirea serii promiscuitätile erotice ale 
acestor splendide gazde, ca să mai prind un pic de suflet. Cinematograful nu-mi mai ajungea, antidot prea 
bland, fără efect real contra atrocitatii materiale a uzinei. Trebuia să recurg, ca să rezist încă, la marile tonice ale 
dezmätului, la puternicele purgative vitale. Nu mi se cerea decât o cotă foarte mica în această casă, aranjamente 
între prieteni, pentru că le adusesem din Franţa acestor doamne o mie şi unu de şpiluri şi minciuni. Numai 
sâmbătă seara, gata cu poveştile, afacerea era în toi şi lăsam locul echipelor de base-ball în chef, pline de 
energie, nişte zdrahoni cărora fericirea le venea tot atât de uşor ca respirația. 

În timp ce ele bucurau echipele, eu, în vervă, redactam mici nuvele pentru mine singur în bucătărie. 
Entuziasmul acestor sportivi pentru creaturile locului nu se ridica desigur până la fervoarea mea un pic 
neputincioasă. Aceşti atleți siguri pe forța lor erau blazati în ceea ce priveşte perfecțiunea fizică. Frumuseţea e 
ca bunăstarea sau alcoolul, te obişnuieşti, nu-i mai dai atenţie. 

Ei veneau la bordel mai ales ca să se distreze. Adesea se băteau groaznic la sfârşit. Poliţia sosea atunci 
în trombă şi căra totul în micile ei camioane. 

Curând față de una din tinerele femei ale acelui loc, Molly, încercai un exceptional sentiment de 
încredere, care la fiinţele înfricoşate ține loc de dragoste. Mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri, de drăgălăşeniile 
ei, de picioarele ei lungi şi bălane, nemaipomenit de zvelte şi musculoase, picioare nobile. Adevărata 
aristocrație umană, orice s-ar spune, picioarele o conferă, fără nici o îndoială. 

Devenirăm intimi trup şi suflet şi mergeam să ne plimbăm în oraş câteva ore în fiecare săptămână. Era 
plină de bani această prietenă pentru că ea câştiga până la o sută de dolari pe zi în spelunca ei, în timp ce eu la 
Ford de-abia câştigam şase. Amorul pe care-l executa pentru ca să trăiască n-o obosea deloc. Americanii fac 
asta ca păsările. 

Înspre seară, după ce îmi terminam de târât căruciorul purtător, mă străduiam să fiu bine dispus pentru 
întâlnirea de după cină. Trebuie să fii vesel cu femeile, măcar la început. O mare şi nedesluşită dorință mă 
împingea să-i propun unele lucruri, dar nu aveam forța necesară. Intelegea bine Molly ramolismentul industrial, 
era obişnuită cu muncitorii. 

Într-o seară aşa pe nepusă masă, mi-a oferit cincizeci de dolari. M-am uitat la ea mai întâi. Nu 
îndrăzneam. Mă gândeam ce-ar fi zis mama într-un asemenea caz. Apoi m-am gândit că maică-mea, biata, nu 
mi-ar fi putut oferi niciodată atât. Ca să-i fac plăcere lui Molly, imediat mi-am cumpărat cu dolarii ei un frumos 
costum bej pastel (four pièce suit!) după moda din primăvara acelui an. Niciodată nu mă văzuseră sosind la 
bordel atât de fercheş. Patroana puse să cânte fonograful ei cel mare, numai ca să mä-nvete să dansez. 

După asta m-am dus la cinematograf cu Molly ca să sărbătorim costumul meu cel nou. Ma-ntreba pe 
drum dacă nu eram gelos, pentru că acel costum îmi dădea un aer foarte trist, şi dorinţa de a nu mă mai întoarce 
la uzină. Un costum nou iti cam tulbură mințile. Ea, când oamenii nu se uitau la noi, îmi acoperea noul costum 
cu sărutări pasionale. Încercam să mă gândesc la altceva. 

Molly asta, ce femeie! Ce generoasă! Ce carnatie! Ce revărsare de tinereţe! Un ospăț de dorințe! Si 
iarăşi eram neliniştit. Peşte?... mă gândeam. 

— Nu te mai duce la Ford! mă mai descuraja şi ea pe deasupra, Molly. Cauta-ti mai bine o slujbulita 
undeva într-un birou... Ca traducător de pildă, e genul tău... Iti plac cărțile... 

Mă sfătuia destul de binevoitoare, vroia să fiu fericit. Pentru prima oară o ființă umană se interesa de 
mine, din interior aş putea zice, de egoismul meu, se punea în locul meu şi nu mă judeca numai din punctul ei 
de vedere, cum făcuseră toți ceilalți. 

Ah! Dac-as fi întâlnit-o mai devreme pe Molly, când mai aveam vreme s-o apuc pe alt drum! Înainte de 
a-mi pierde entuziasmul cu putoarea de Musyne şi cu scârba de Lola! Dar era prea târziu ca să-mi mai refac 
tinereţea. Nu mai credeam în ea! Îmbătrâneşti repede şi iremediabil! S-a băgat de seamă felul în care oamenii 
ajung să-şi iubească nefericirea chiar fără voia lor. Natura e mai tare decât tine şi gata! Te-ncearcă într-un gen şi 
nu mai scapi de el. Eu apucasem drumul nelinistii. Iti iei uşor rolul şi destinul în serios fără să-ţi dai seama, si 
când să te-ntorci e mult prea târziu ca să mai poți schimba ceva. Eşti tot numai o spaimă şi asta pentru 
totdeauna. 

Ea încerca foarte amabil să mă oprească pe lângă ea, Molly, să mă convingă... „Trece şi aici viata la fel 
de bine ca şi în Europa, să ştii, Ferdinand! Nu vom fi nefericiti împreună." Avea dreptate într-un sens. „Ne vom 
plasa economiile... Ne vom cumpăra un magazin... Vom fi ca toată lumea..." O spunea ca să-mi calmeze 
scrupulele. Proiecte. Îi dădeam dreptate. Mi-era chiar ruşine de osteneala ce şi-o da ca să mă ţină pe lângă ea. O 
iubeam desigur, dar mai mult îmi iubeam viciul meu, dorința mea de-a fugi de peste tot, în căutarea a nu ştiu ce, 
dintr-un tâmpit orgoliu fără îndoială, din convingerea unui anumit fel de superioritate. 


' Costum din patru piese (în engl. n. tr.) 


Nu vroiam s-o jignesc, ea înțelegea şi o lua înaintea grijii mele. Era atât de bună că în cele din urmă îi 
mărturisii mania care mă härtuia, să fug de peste tot. M-a ascultat zile şi zile la rând, etalându-mă şi 
dezvăluindu-mă dezgustător, zbătându-mă printre fantome şi orgolii şi n-a dat semne de nerăbdare, dimpotrivă. 
Încerca numai să mă ajute să înving această zadarnică şi neghioabă nelinişte. Nu înţelegea prea bine unde 
vroiam să ajung cu sporovăielile mele, dar îmi dădea dreptate împotriva fantomelor sau alături de fantome, 
după voia mea. Din cauza acestei blandeti persuasive, bunătatea ei îmi deveni familiară şi aproape personală. 
Dar mi se părea atunci că incepeam să-mi trişez faimosul destin, rațiunea mea de-a fi, cum o numeam, şi incetai 
de atunci brusc să-i mai povestesc tot ce gândeam. 

Mă-ntorsei singur în mine însumi, foarte mulțumit de a fi şi mai nefericit decât altădată, pentru ca 
adăugam la singurătatea mea un nou fel de disperare, ceva care semăna cu un sentiment adevărat. 

Toate acestea sunt banale. Dar Molly era dotată cu o răbdare angelica, credea tare ca fierul în vocatii. Pe 
sora ei mai mica, de pildă, la Universitatea din Arizona, o apucase mania fotografiatului păsărilor în cuiburile 
lor şi a fiarelor în vizuini. Şi pentru ca ea să poată continua bizarele cursuri ale acestei tehnici speciale, Molly îi 
trimitea regulat surorii ei fotograf cincizeci de dolari pe lună. 

O inimă nesfârşit de bună, cu ceva adevărat sublim în ea, care se putea transforma oricând în bani nu în 
mofturi ca a mea sau a atâtor altora. În ceea ce mă priveşte. Molly nu cerea mai mult decât s-o las să se 
intereseze pecuniar de nămoloasa mea aventură. Cu toate că în unele momente îi apăream ca un băiat destul de 
aiurit, convingerea mea îi părea reală şi cu adevărat demnă de a nu fi descurajată. Mă ruga numai să-i fac un fel 
de bilanţ al cheltuielilor, pentru o pensie bugetară pe care vroia să mi-o constituie. Nu m-am putut hotărî să-i 
primesc darul. O ultimă adiere de delicateţe mă împiedică să mă bazez în continuare, să mai speculez această 
fire cu adevărat prea spiritualizată şi prea bună. Şi aşa de bună voie m-am pus rău cu Providența. 

Făcui chiar ruşinat câteva încercări de a mă-ntoarce la Ford. Mici eroisme dealtfel fără urmări. 
Ajungeam exact până-n fata porții uzinei, dar rămâneam intepenit în locul acela de hotar şi perspectiva tuturor 
acelor masini care mă aşteptau invartindu-se aneantiza în mine fără drept de apel orice veleitati truditoare. 

Mă postam în fata geamului cel mare al cazanului cu aburi central, acest uriaş multiform care mugea 
pompând şi absorbind nu ştiu de unde, nu ştiu ce, prin miile de ţevi lucitoare, întretăiate şi diforme ca nişte 
liane. Într-o dimineaţă pe când stăteam aşa într-o mută contemplatie, tocmai trecea rusul meu cel cu taxiul. „Şi 
aşa deci, te-au azvarlit afară, amice!... De trei săptămâni n-ai mai venit... Te-au înlocuit cu o maşină... Ti-am 
spus doar..." 

„Aşa, mi-am zis atunci, cel putin s-a terminat... Nu mai am de ce să viu..." Şi m-am întors în oraş. 
Ajungând acolo am trecut din nou pe la Consulat, să-ntreb dacă nu auziseră din întâmplare vorbindu-se de un 
francez cu numele de Robinson. 

— Sigur! Bineînţeles! mi-au răspuns consulii. A venit chiar de două ori pe la noi. Mai avea încă hârtii 
false... Dealtfel îl caută şi poliţia... Il ştiţi cumva?... 

N-am mai insistat... 

De atunci mă aşteptam să-l întâlnesc pe Robinson în fiecare moment. Simteam că se va întâmpla curând. 
Molly continua să fie tandră şi binevoitoare. Era chiar mai drăguță decât înainte, de când se convinsese că 
vroiam să plec definitiv. Nu folosea la nimic să fii bun cu mine. Adesea străbăteam împrejurimile oraşului 
amândoi, in după-amiezile ei libere. 

Mici coline pleşuve, boschete de mesteacăn în jurul unor lacuri minuscule, oameni citind ici, colo, 
magazine cenuşii sub cerul greu de norii plumburii. Evitam amândoi confidentele prea complicate. $i apoi ea se 
lămurise. Era prea sinceră ca să aibă multe de spus despre o amărăciune. Ceea ce se petrecea înăuntrul ei, în 
inima ei, îi ajungea. Ne imbratigam. Dar n-o imbratisam cum ar fi trebuit într-adevăr, în genunchi. Mă gândeam 
mereu şi la altceva în acelaşi timp, temător să nu-mi risipesc timpul şi tandretea, de parcă aş fi vrut să păstrez 
totul pentru nu ştiu ce lucru măreț, sublim ce avea să vină mai târziu, dar nu pentru Molly si nu pentru asta. Ca 
şi cum viata mi-ar lua sau mi-ar ascunde ceea ce vroiam să ştiu despre ea, viata din străfundurile Întunericului, 
in timp ce eu mi-aş fi cheltuit ardoarea îmbrățişând-o pe Molly, şi atunci n-aş mai avea destulă ardoare şi as fi 
pierdut totul, în cele din urmă, din lipsă de forță, iar ea viata, m-ar înşela ca pe toți ceilalți, Viaţa, adevărata 
metresă a bărbaților autentici. 

Ne amestecam apoi în mulțime şi o lăsam în fata ,,casei", pentru că noaptea era ocupată cu clientela 
până-n zori. În timp ce ea-şi vedea de clienţi, eu mă chinuiam totuşi, şi acest chin îmi vorbea despre ea atât de 
bine că o simţeam alături de mine mai mult decât în realitate. Intram într-un cinematograf ca să-mi treacă 
timpul. Când ieşeam de la cinematograf mă urcam într-un tramvai, luat de ici, de colo şi mă plimbam în noapte. 
După ora două urcau călători timizi de un anumit fel, pe care nu-i întâlneşti niciodată înainte sau după această 
oră, atât de palizi şi somnorosi, în convoaie docile, până-n foburguri. 

Cu ei mergeai departe. Dincolo de uzine spre parcelele imprecise, spre stradutele cu case înghesuite una- 


n alta. Tovarăşii mei de drum dispăreau odată cu umbrele lor. Închideau ochii-n zori. Cu greu îi puteai face să 
vorbească pe aceşti oameni ai umbrei. Prea obosiţi. Nu se plângeau, nu, spălau noapte de noapte magazinele şi 
birourile nenumărate ale întregului oraş, după închidere. Păreau mai puţin speriați decât oamenii trăind la 
lumina zilei. Poate pentru că ei ajunseseră pe ultima treaptă a oamenilor şi a lucrurilor. 

Într-una din aceste nopţi, cum mai luasem un tramvai şi acum coboram preocupat la ultima staţie, mi se 
păru că cineva mă strigă pe nume: „Ferdinand! Ei, Ferdinand!" Fireşte că-n penumbra din jur, strigătul aduce 
prea mult a tărăboi. Nu-mi plăcea. Deasupra acoperişurilor cerul se lumina în fâşii reci întretăiate de streşini. 
Sigur, pe mine mă striga. Întorcându-mă îl recunoscui pe Léon. Susotind mă ajunse din urmă şi stăturăm de 
vorbă. 

Se întorcea şi el cu ceilalți de la serviciul de curăţenie a unui birou. Era tot ce găsise de făcut. Păşea 
cumpătat, cu un anumit fel de autentică măreție, de parcă numai cu o clipă înainte ar fi săvârşit în oraş lucruri 
primejdioase şi sacre, ca să zic aşa. Era genul pe care îl abordau dealtfel toți aceşti măturători de noapte, 
remarcasem mai demult. În oboseală si singurătate divinul transpare din om. De acest divin îi erau şi lui plini 
ochii când îi deschidea mai mari decât ochii obişnuiţi în penumbra albastră în care ne aflam. Curăţise şi el 
întinderi nesfârşite de lavabo-uri şi lustruise munţi de etaje tacute. 

A adăugat: „Te-am recunoscut imediat, Ferdinand! După felul cum te-ai urcat în tramvai... Inchipuie-ti, 
numai dupa cum te-ai intristat cand ai vazut ca nu era nici o femeie. Nu-i asa? Nu-i genul tau?" Era genul meu, 
adevarat. Evident aveam sufletul dezbumbat ca un prohab. Nu ma mira aceasta justa observatie. Ceea ce ma 
surprinse mai mult era că nici el nu reuşise in America. Era singurul lucru pe care nu-l prevazusem. 

Îi vorbii imediat de galera de la San-Tapeta. Dar nu înţelegea ce vroiam să spun. „Ai febră, mi-a zis, 
simplu"! El sosise cu un cargou. Ar fi încercat şi el să intre la Ford, dar hârtiile lui cu adevărat prea false îl 
împiedicau. „Sunt bune numai să le ai în buzunar!" remarcă el. La echipele de măturători nu-ţi făceau greutăţi 
în privința stării civile. Nu prea plătesc cine ştie ce, dar te lasă-n pace. Era un fel de legiune străină de noapte. 

— Şi tu ce faci? mă-ntrebă. Nu te-ai săturat de trucuri şi tertipuri! Mai vrei călătorii? 

— Vreau să mä-ntorc în Franţa, i-am zis, am văzut destule, ai dreptate, aşa e... 

— Ai face mai bine, mi-a răspuns, pentru că noi ne-am cam trăit traiul. Am îmbătrânit fără să ne dăm 
seama, ştiu eu ce spun... Aş vrea şi eu să ma-ntorc, dar tot cu hârtiile astea mereu... Mai aştept, să-mi procur de 
cele bune... Nu s-ar putea spune că e prea grea munca pe care o fac. Sunt altele şi mai rele. Dar nu pot sä-nvät 
englezeşte... Sunt unii de treizeci de ani la măturat în aceeaşi situaţie, n-au învăţat decât ,,Exit" din cauză că 
scrie pe uşile pe care le lustruiesc şi ,,Lavatory". Intelegi? 

Intelegeam. Dacă vreodată Molly m-ar fi părăsit, aş fi fost si eu obligat să mă angajez într-o muncă de 
noapte. 

O asemenea muncă nu se termina niciodată. 

Pe scurt, cât eşti în război zici c-ar fi mai bine să fie pace şi apoi iti halesti şi această speranţă ca pe o 
bomboană şi ceea ce-ţi rămâne nu mai are nici o valoare. Nu îndrăzneşti s-o spui ca să nu dezgusti pe cineva. 
Esti, într-un cuvânt, delicat. Şi apoi într-o bună zi iti dai drumul gurii in fata lumii întregi. Te saturi să te tot 
tavalesti în gunoi. Dar toată lumea găseşte deodată că eşti prost crescut. Asta-i. 

M-am mai întâlnit cu Robinson după aceea în vreo două sau trei rânduri. Arăta rău. Un dezertor francez 
care fabrica băuturi ilegale pentru amicii din Detroit îi ceda o mică parte din ,,bussiness"-ul lui. ÎL cam ispitea pe 
Robinson. „Aş face şi eu ceva «tuiculitä» pentru javrele astea, îmi mărturisi, dar mi-am cam pierdut curajul... 
Simt că primului polițist care m-ar lua la întrebări i-aş spune tot... Am văzut prea multe. Şi apoi mi-e şi somn tot 
timpul... Ca să dormi numai ziua, ăsta nu-i somn. Fără să mai pun la socoteală praful «birourilor» care-ţi îneacă 
plămânii... Iti dai seama... O poţi mierli uşor..." 

Ne-am dat întâlnire pentru altă noapte. M-am întors la Molly şi i-am povestit tot. Se ostenea foarte mult 
să-mi ascundă cât o chinuiam, dar nu era greu de văzut cât se chinuia. O îmbrăţişam mai des acum, dar chinul ei 
era adânc, mai adevărat decât al nostru, al europenilor, poate pentru că noi prea avem obiceiul să vorbim mult 
despre el, exagerându-l. La americani, dimpotrivă. Nu îndrăznesc sa-nteleaga, să-l admită. Un pic umilitor, dar 
oricum, chin adevărat nu orgoliu, nu gelozie, nici scene, nimic decât chinul adevărat al inimii şi trebuie spus că 
nouă toate acestea ne lipsesc, precum lipsiţi suntem de plăcerea suferintii. Ti se face ruşine că nu esti mai bogat 
la suflet şi-n toate cele judecând omenirea mai josnică în fond decât este ea cu adevărat. 

Din când în când pe Molly o trăgea ata să-mi facă câte un reproş, dar întotdeauna în termeni foarte 
mäsurati, foarte amabili. 

— Tu eşti bun, Ferdinand, şi ştiu că faci eforturi să nu devii la fel de rău ca toți ceilalți, numai că eu nu- 
mi dau seama dacă tu însuti ştii in fond ce vrei... Gândeşte-te bine! O bucată de pâine va trebui să-ți găseşti la 
întoarcere, Ferdinand... $i acolo n-ai să te mai poți plimba, ca pe aici, nopţi în şir, visător... cum iti place tie... in 
timp ce eu muncesc... Te-ai gândit la asta, Ferdinand? 


Într-un sens avea dreptate, dar fiecare cu firea lui. Mi-era teamă să n-o jignesc, mai ales c-o puteai face 
atât de uşor. 

— Fii sigură că te iubesc mult, Molly, si te voi iubi mereu... aşa cum pot eu... În felul meu... 

Felul meu nu prea era cine ştie ce. Molly era frumoasă, ispititoare chiar. Dar eu aveam această ticăloasă 
înclinaţie pentru fantome. Poate că nu era numai vina mea. Viaţa te obligă să rămâi mult prea des cu fantomele. 

— Tu eşti prea bun, Ferdinand, mă liniştea ea, nu-ţi bate capul cu mine... Dar parcă-ai fi bolnav de 
dorința de a şti mereu mai mult... Asta e... În sfârşit poate ăsta e drumul tău... aşa, singur... Numai cel care 
merge singur ajunge departe... Vei pleca curând, Ferdinand? 

— Da, vreau să-mi termin studiile în Franţa şi apoi am să mă-ntorc, o asiguram cu curaj. 

— Nu, Ferdinand, n-ai să te mai întorci... Şi apoi nici eu nu voi mai fi pe aici... 

Nu se lăsa păcălită. 

Momentul plecării sosi. O luarăm într-o seară spre gară un pic înaintea orei în care ea trebuia să fie în 
casa". În timpul zilei îmi luasem rămas bun de la Robinson. Nici el nu era prea mândru că-l părăseam. Nu mai 
terminam odată de părăsit pe toată lumea. Pe peronul gării, cum aşteptam trenul împreună cu Molly, treceau 
bărbaţi care se prefăceau că n-o cunosc, dar şuşoteau tot felul de lucruri. 

— Jata-te deja departe, Ferdinand. Ai să faci, nu-i aşa, exact ceea ce ai dorit să faci? Asta e important... 
Numai asta contează... 

Trenul a intrat în gară. Nu mai eram chiar atât de sigur pe mine când am văzut locomotiva. O imbratisai 
pe Molly cu tot curajul de care mai era capabil hoitul meu. O dată-n viata mea eram şi eu plin de un chin 
adevărat, pentru lumea întreagă, pentru mine, pentru ea, pentru toți oamenii. 

Poate că asta şi cauţi de-a lungul vieţii, şi numai asta, chinul cel mare, pentru ca să poţi deveni tu însuţi 
înainte de-a muri. 

Ani după ani au trecut de la această plecare a mea... Am scris adesea la Detroit şi la toate adresele pe 
care mi le mai aminteam şi pe unde i-aş fi putut da de urmă lui Molly. N-am primit răspuns niciodată. 

„Casa" s-a închis acum. Asta-i tot ce am putut afla. Buna, admirabila Molly, vreau, dacă ea mă mai 
poate citi, într-un loc pe care nu-l cunosc, să ştie că nu m-am schimbat pentru ea, că o mai iubesc şi tot aşa în 
felul meu, că poate veni oricând aici să-mpartă cu mine pâinea şi obscurul meu destin. Şi dacă nu mai e 
frumoasă, nu-i nimic! Ne vom împăca! Am păstrat în mine atâta din frumuseţea ei, atât de vie, atât de caldă, 
încât am pentru amândoi şi pentru cel puţin douăzeci de ani de acum încolo, timp ca să ajungem la capăt. 

Mi-a trebuit multă nebunie, de un soi josnic şi rece, ca s-o părăsesc. Totuşi mi-am apărat sufletul până 
acum şi dacă mâine moartea va veni să mă ia, nu voi fi, sunt sigur, la fel de rece, de urât si de greu ca toţi 
ceilalți, atâta bunătate şi vis mi-a dăruit Molly în cele câteva luni petrecute în America. 


Nu-i mare lucru să te întorci de pe Lumea Cealaltă! Regăseşti firul zilelor cum l-ai lăsat târându-se 
năclăios, precar. Te aşteaptă. 

M-am învârtit săptămâni şi luni în jurul pietii Clichy, de unde plecasem, şi prin împrejurimi, făcând tot 
felul de meserii ca să trăiesc, prin cartierul Batignolles. Greu de povestit! Pe ploaie sau în căldura autobuzelor 
de îndată ce sosea luna iunie, cea care-ţi arde gâtul şi te sufocă aproape ca la Ford, priveam, ca să mă distrez, 
oamenii trecând şi întorcându-se, fofilându-se seara spre teatru sau spre Bois. 

Mereu mai mult sau mai putin singur în timpul orelor libere, mocneam cu cărțile şi ziarele alături şi la 
fel cu toate lucrurile pe care le văzusem. Studiile mele odată reluate, examenele le-am trecut cum a dat 
Dumnezeu, câştigându-mi în acelaşi timp pâinea. Ea, Ştiinţa, e foarte bine apărată, v-o spun eu, Facultatea e un 
dulap bine pecetluit. Multe oale, toate goale. Cand terminai totuşi cei cinci sau şase ani de tribulatii academice, 
îmi avui şi eu titlul meu sforăitor. Atunci mă agatai de-o mahala, genul meu, la Garenne-Rancy, la ieşirea din 
Paris, imediat după Porte Brancion. 

N-aveam nici o pretenție, nici o ambiţie, numai dorința de-a respira un pic şi de-a mânca ceva mai bine. 
După ce mi-am pus placuta la poartă am aşteptat... 

Oamenii din cartier venira să privească placuta, bănuitori. Chiar au întrebat la Comisariatul de Poliţie 
dacă eram un doctor adevărat. Da, li s-a răspuns. Şi-a depus diploma, e deci unul adevărat. Atunci se zvoni in 
tot Rancy-ul că se mai instalase încă un doctor adevărat pe lângă ceilalți... "N-o să-şi umple el traista pe aici! a 
prezis imediat portăreasa mea. Sunt şi aşa prea multi!" Era o observaţie exactă. 

Dimineaţa, la marginea oraşului viata năvăleşte mai ales odată cu tramvaiul. De cum apăreau zorile pe 
bulevardul Minotaure treceau cutii bucsite cu artilerii întregi de aiuriti care se duceau la munca, clătinându-se 
pe picioare. 

Cei tineri păreau chiar mulțumiți că se duc la munca. Grăbeau traficul, se agätau de scări, gagiii, făcând 


haz. Făcea să-i vezi. Dar când cunoşti de douăzeci de ani cabina telefonică de la cârciumă, de pildă, atât de 
murdară că o iei întotdeauna drept o privată, iti trece pofta să mai glumesti cu lucrurile serioase şi cu Rancy-ul 
mai ales. Iti dai atunci seama unde ai fost plasat. Casele te domină, asa slinoase cum sunt, cu fatadele lor turtite, 
străine, inima lor aparţine proprietarului. Pe el nu-l vezi niciodată. Nu indrazneste să se arate. Iti trimite numai 
girantul, porcul. Se spune în cartier că e foarte amabil proprietarul când îl întâlneşti. Nu-l costă nimic. 

Lumina cerului la Rancy este la fel ca cea de la Détroit, zoaie de fum care scaldă câmpia cam de pe la 
Levallois. Resturi de case ţinute în picioare de nămol. Hornurile cele mici şi cele mari ti se par de departe nişte 
tärusi la malul mării infipti în nămol. Înăuntru noi. 

Trebuie să ai şi curajul crabilor la Rancy, mai ales când îmbătrâneşti şi când eşti foarte sigur că n-ai să 
mai ieşi de aici niciodată. La capătul tramvaiului, iată podul năclăit aruncat peste Sena, acest mare canal plin cu 
de toate. De-a lungul malurilor, duminica şi noaptea oamenii se urcă pe grămezile de pietriş să facă pipi. 
Văzând apa curgând în fata lor, bărbaţii devin meditativi. Urinează cu un sentiment de eternitate ca marinarii. 
Femeile, ele, nu meditează niciodată. Cu sau fără Sena. Dimineaţa deci tramvaiul cară mulţimea lui de oameni 
ca s-o înghesuie în metrou. Ai zice văzându-i pe toți cum o iau la goană într-acolo că s-a întâmplat o catastrofă 
în partea dinspre Argenteuil, că le arde ținutul. De fiecare dată, îi apucă în zori, se agaţă ciorchine de uşi, de 
balustrade. Mare derută. Şi totuşi nu se duc decât să-şi caute un patron la Paris, unul care să nu-i lase să moară 
de foame, şi pe care se tem să nu-l piardă, laşii. Şi cât te face să asuzi pentru bucata de pâine pe care ţi-o dă. 
Puti zece, douăzeci de ani şi uneori chiar mai mult. Nu-i de pomană. 

Se ceartă îndelung în tramvai ca să-şi dezmorteascä gura. Femeile sunt încă şi mai certarete decât 
mucoşii. Ar fi fost în stare să blocheze toată linia numai să nu-şi scoată bilet. E adevărat că multe dintre 
pasagere sunt deja bete, mai ales cele care coboară în piaţa de pe lângă Saint-Ouen, mahalagioaicele. „Cât fac 
morcovii?" întrebau mult înainte de a ajunge, ca să se ştie că au cu ce. 

Inghesuiti ca nişte gunoaie, cum sunt în aceste cutii de fier, traversează tot Rancy-ul putind îngrozitor, 
mai ales vara. Când ajung la fortificaţii se mai ameninţă pentru ultima oară şi apoi îi pierzi din vedere, metroul 
îi înghite pe toţi şi pe toate, costumele decolorate, rochiile purtate, ciorapii de mătase, metritele şi picioarele 
murdare ca şi şosetele, gulerele false şi tepene ca datele fixe ale chiriilor, avorturi în curs, veterani de război, 
totul se revarsă pe scară în mirosul de gudron şi fenice până la capătul cel întunecat cu un bilet dus-întors care 
el singur costă cât două cornuri. 

Teama lentă a concedierii fără menajamente (printr-un simplu certificat), mereu gata să îngroşi rândurile 
retardatarilor când patronul va vrea să-şi reducă cheltuielile generale. Amintirile ,,Crizei" simţite pe pielea ta, 
ultima perioadă de şomaj, toate acele /ntransigeant pe care a trebuit să le citeşti, 25 de centime, 25 de centime... 
cozile în aşteptarea unei slujbe... Toate acestea pot să omoare un om, oricât de bine protejat ar fi el în pardesiul 
lui „bun pentru toate anotimpurile”. 

Oraşul ascunde cât poate această mulțime de picioare murdare în lungile sale canale electrificate. Nu se 
mai întorc la suprafață decât duminica. $i când sunt ei pe afară nu trebuie să te arăţi. O singură duminică numai 
să-i vezi distrându-se şi-ţi trece pofta de distracţie pentru totdeauna. În jurul metroului pe aproape de bastioane, 
piperat, specific, mirosul urmelor lăsate de război, duhorile satelor pe jumătate arse, numai pârjolite, ale 
revoluțiilor eşuate, ale comerțului falimentar. Peticarii din împrejurimi ard de luni de zile aceleaşi gramejoare 
umede în gropile ferite de vânt. Nişte barbari buni la nimic, aceşti trentari plini de vin şi de oboseală. Or să 
tuşească în curând la dispensarul de alături, în loc să mai călărească tramvaiele pe povârnişuri şi să urineze- 
ndelung la vamă. Palizi, fără sânge în ei. Gata cu chefurile. Când războiul va reveni, următorul, vor face încă o 
dată avere vânzând pielea şobolanilor, cocaină, şi măşti de tablă ondulată. 

Îmi găsisem, ca să-mi fac meseria, un mic apartament în marginea ținutului de unde se zăreau bine 
povârnişurile fortificațiilor şi nelipsitul muncitor mereu cocotat acolo privind în gol cu brațul înfăşurat într-o 
pânză albă groasă, accident de muncă, care nu ştie ce să mai facă şi la ce să se mai gândească neavând nici 
destul ca să bea şi ca să-şi umple burta. 

Molly avusese dreptate, incepeam s-o înțeleg. Studiile te schimbă, ele fac orgoliul unui bărbat. Trebuie 
neapărat să treci şi prin asta ca să intri adânc în viata. Mai înainte nu făceai decât să te invarti în jurul ei. Te 
considerai lipsit de prejudecăţi, dar te împiedicai în fleacuri. Visai prea mult. Lunecai pe vorbe. Nu-i asta. 
Nimic decât intenţii, aparente. Cel hotărât are nevoie de altceva. Eu, cu medicina, deşi nu prea înzestrat, m-am 
apropiat totuşi de oameni, de animale, de tot. De acum nu aveam decât să merg înainte, cu mulțimea. Moartea 
aleargă după tine, trebuie să te grăbeşti şi mai trebuie să şi mănânci în timp ce ea te caută şi apoi mai trebuie să 
ocoleşti şi războiul pe deasupra. Şi multe altele de făcut. Nu-i uşor. 

Cât priveşte bolnavii, îi aşteptam, dar nici urmă de ei. E greu până te porneşti, îmi spuneau ca să mă 
liniştească. Bolnavul pentru moment eram mai ales eu. 

Nimic mai jalnic ca Garenne-Rancy când n-ai clienți, mă gândeam eu. Aşa-i. Pe aici nu trebuie sa 


gândeşti, şi eu care venisem tocmai de la celălalt capăt al lumii exact ca să mă gândesc în linişte. Picasem la 
tanc! Biet orgolios! Şi gândul venea peste mine negru şi greu... Nu era glumă, şi n-am mai scăpat. Creierul, un 
tiran fără pereche. 

Sub mine locuia Bézin, un biet telal care-mi zicea de câte ori mă opream în fata uşii lui: ,,Trebui să 
alegi, domnule doctor! Să joci la curse ori să-ți bei aperitivul, ori una, ori alta!... Nu le poţi face pe toate!... Eu 
prefer aperitivul! Nu-mi plac cursele..." 

Ca aperitiv prefera lichiorul de coacăze. Nu era rău de obicei, Bezin, dar nici prea bun după chef... Când 
mergea după aprovizionare în „Foire aux puces", hoinärea pe acolo vreo trei zile, în „expediţie", cum zicea el. Il 
aduceau pe sus. Atunci profetiza: 

— Viitorul, eu îl văd cum va fi... O partuză fără sfârşit... Şi cu cinema între... Nu vedeţi c-a şi-nceput... 

Vedea chiar mai departe: „Prevăd că nu se va mai bea... Eu sunt ultimul care bea în viitor... Trebuie să 
mă grăbesc... Îmi cunosc viciul..." Pe strada mea toată lumea tuşea. Era o ocupaţie. Din cauza fumului, ca să 
vezi soarele trebuia să urci până la Sacre-Coeur. 

Dar de acolo se vede bine; îşi dai seama că-n fundul câmpiei eram noi şi casele în care locuiam. Dacă le 
cauţi însă cu tot dinadinsul nu le găseşti, n-o găseşti nici măcar pe a ta, atât sunt de urâte toate şi la fel de urât 
tot ce vezi. Şi mai departe Sena curgând în zigzag ca un albus de ou de la un pod la altul. 

Cand locuiesti la Rancy nu-ţi dai seama cum ai devenit trist. Atât doar că nu-ţi vine să mai faci mare 
lucru. Pentru că trebuie să tot economiseşti la toate şi pentru toate, dorinţele te părăsesc. 

Luni în şir am tot împrumutat bani când de ici, când de colo. Erau atât de săraci şi neîncrezători oamenii 
din cartier că trebuia să se facă noapte ca să se hotărască să facă apel la mine, un doctor nu prea scump totuşi. 
Am străbătut astfel nopți şi nopți la rând curticelele întunecoase în căutarea celor zece, cincisprezece franci. 

Dimineaţa strada devenea ca o tobă mare de atâtea covoare bătute. 

În dimineaţa aceea l-am întâlnit pe Bébert pe trotuar, păzea odäita mätusi-sii plecată după cumpărături. 
Ridica şi el norul lui de praf pe trotuar cu o mătură, Bébert. 

Cine nu-şi ridică praful lui propriu prin aceste locuri, în jurul orei şapte, trece drept un faimos porc 
murdar pe strada lui. Carpete scuturate, semn de curăţenie, menaj bine ţinut. E de ajuns. Îţi poate mirosi şi gura 
după aia, eşti mulțumit. Bébert inghitea tot praful pe care-l ridica, inclusiv pe cel trimis de la etaje. Pe pavaj mai 
ajungeau totuşi câteva pete de soare, dar ca-ntr-o biserică, palide şi blânde, mistice. 

Bébert mă văzuse venind. Eram doctorul din colt, acolo unde opreşte autobuzul. Obraz prea verzui, măr 
care nu se va coace niciodată, Bebert. Se scărpina şi văzându-l îmi venea şi mie să mă scarpin. Ce-i drept, e 
drept, pureci aveam şi eu, luați noaptea când stăteam aplecat deasupra bolnavului. Săreau cu plăcere în 
pardesiul meu pentru că era cel mai cald şi mai umed loc la îndemâna lor. Inveti la Facultate despre asta. 

Bébert lepădă covorul ca să-mi spună bună ziua. De la toate ferestrele se uitau la noi cum stăteam de 
vorbă. 

Dacă tot trebuie să iubeşti ceva, rişti mai puţin cu copiii decât cu oamenii mari, ai cel puţin scuza 
speranţei că vor fi mai putin infecti decât noi mai târziu. Cine ştie. 

Pe fata lui lividă juca acel zâmbet de pură afecţiune pe care nu l-am uitat niciodată. O bucurie pentru un 
univers. 

Puţini mai păstrează după vârsta de douăzeci de ani ceva din această afecțiune spontană, asemănătoare 
cu cea a animalelor. Lumea nu e cum o crezuseră ei! Asta-i! Atunci se schimbă la fata! Şi-ncă cum! Pentru că s- 
au înşelat! Devin porci cât ai zice peşte! Asta ne rămâne pe obraz după trecerea celor douăzeci de ani! O eroare! 
Obrazul nostru nu-i decât o eroare. 

— Ei! mi se adresă Bebert, domnule doctor! Au adunat pe unul astă noapte din Place de Fêtes, nu-i aşa? 
Avea gâtul tăiat cu briciul? Dumneavoastră ati fost de servici? Nu? 

— Nu, n-am fost eu de servici, Bebert, a fost doctorul Frolichon... 

— Păcat, pentru că mătuşa mea a zis că ar fi fost bine să fiți dumneavoastră... Că i-ati fi povestit tot... 

— Altădată, Bebert. 

— Se ucid aşa de des pe aici oamenii? a mai adăugat Bébert. 

Şi când să scap de praful stârnit de el, maşina-măturătoare municipală trecu tocmai în momentul acela 
bâzâind şi un uragan de praf se ridică din şanţuri acoperind toată strada cu alti nori de praf, mai densi, mai 
piparati. Nu ne mai vedeam. Bebert sărea la dreapta şi la stânga, strâmbându-se şi urlând, bucuros. Capul ce- 
nuşiu, părul năclăit, picioarele de maimuţă costelivă, totul dansa convulsiv la capătul măturii. 

Mätusa lui Bébert se întorcea de la cumpărături, îşi dăduse deja pe gât pähärutul, şi trebuie să vă mai 
spun că mai trăgea şi ceva eter, obicei contractat pe când slujea la un doctor şi-o duruseră foarte tare măselele 
de minte. Nu-i mai rămăseseră decât doi dinți în fata, dar nu uita niciodată să şi-i spele. „Când eşti ca mine, care 
am slujit la un doctor ştii ce-i aia igienă". Dădea consultații medicale prin împrejurimi şi chiar mai departe până 


la Bezons. 

M-ar fi interesat să ştiu dacă se gândea vreodată la ceva mătuşa lui Bébert. Nu, nu se gândea la nimic. 
Vorbea enorm fără să se gândească niciodată. Când eram singuri fără indiscreti prin Jur, mă tapa la rândul ei de 
o consultatie. Într-un anumit sens era măgulitor. 

— Bebert, domnule doctor, trebuie să vă spun, pentru că sunteţi doctor, e o puslama!... Se ,,freaca"! Am 
observat de vreo două luni şi mă-ntreb cine ar fi putut să-l înveţe asemenea murdării!... Eu l-am crescut bine 
totuşi! Îi interzic... Dar el iar începe... 

— Spune-i c-o să-nnebunească, o sfătuii eu, clasic. 

Bébert care ne auzea nu era mulțumit. 

— Nu mă „frec", nu-i adevărat, ăla mic al lui Gagat mi-a propus... 

— Vedeţi, banuiam eu, făcu mătuşa, în familia Gagat, ştiţi, ăia de la cinci?... Sunt toţi nişte viciosi. 
Bunicul se pare că aleargă după calarete... Ei, ce ziceti, cälärete, ai?... Spuneti-mi, domnule doctor, pentru că tot 
sunteți aici, puteți să-i dati un sirop ca să nu se mai frece?... 

Intrai după ea în odäitä ca să-i prescriu un sirop anti-viciu pentru tancul de Bébert. Eram prea binevoitor 
cu toată lumea, ştiam eu bine. Nimeni nu mă plătea. Consultam pe datorie mai ales din curiozitate. Era o gre- 
şeală. Oamenii se răzbună pentru binele pe care li-l faci. Mătuşa lui Bébert a profitat ca toți ceilalți de 
orgolioasa mea dezinteresare. A abuzat chiar fără ruşine. Mă lăsam înşelat, minţit. Îi urmăream cu atenţie. Mă 
țineau în gheare, se văicăreau din ce în ce mai mult, făceau din mine ce vroiau. Şi de la o mizerie la alta, îmi 
arătau tot ce ascundea dugheana sufletului lor, şi nu arătau nimănui decât mie. Aceste hidoşenii nu sunt plătite 
niciodată prea scump. Numai cä-ti scapă printre degete ca nişte şerpi bälosi. 

Voi spune totul într-o zi, dacă voi trăi destul ca să povestesc tot. 

„Atenţie, javrelor! Lăsaţi-mă să mai fiu bun măcar vreo câțiva ani. Nu mă ucideti încă! Cu un aer servil 
şi dezarmant voi spune tot. Vă jur, şi vă veţi zgarci dintr-o lovitură precum omizile acelea băloase care veneau 
în Africa să-mi cufurească coliba şi am să vă descriu mai profund laşi şi mai infecti decât sunteți, în aşa fel încât 
poate o să crapati si voi, în sfârşit". 

— E dulce? întrebă Bébert în privinţa siropului. 

— Să nu i-l faceţi dulce, cerea mătuşa, puşlamaua... Nu-l merită dulce, îmi fură şi aşa destul zahăr în 
fiecare zi. Are toate viciile, toate obrăzniciile! O să-şi omoare mama! 

— N-am mamă, 1-0 întoarse scurt Bébert, fără să-şi piardă busola. 

— Rahat! făcu mătuşa atunci. Am să-ţi altoiesc nişte bice pe spinare dacă-mi mai răspunzi obraznic. Şi 
întinse pe loc mâna după biciul din cui, dar el şi ajunsese în stradă. „Păcătoaso"! îi strigă de pe hol. Mătuşa rosi 
si se întoarse spre mine. 

Linişte. Schimbarăm vorba. 

— Ar trebui poate, domnule doctor, să va duceti s-o vedeţi pe doamna de la mezanin din strada Mineurs 
nr.4... El e un fost funcţionar de notariat, i-am vorbit despre dumneavoastră... l-am spus că sunteţi un doctor 
cum nu se poate mai amabil cu bolnavii. 

Stiui pe loc că-mi trânteşte o minciună, mătuşa. Doctorul ei preferat era Frolichon. Pe el îl recomandă de 
câte ori poate... iar pe mine mă bârfeşte de fiecare dată. Umanitarismul meu stârneşte în ea o ură animalică. O 
tâmpită, nu uitaţi. Numai că Frolichon pe care ea-l admiră atât o pune să plătească pe loc, şi atunci ea ma 
consultă pe mine aşa la botul calului. Dacă mă recomanda acum trebuie să fie vorba de ceva gratuit sau de vreo 
afacere dubioasă la mijloc. Plecând mă gândesc din nou la Bébert. 

— Trebuie să-l mai scoateţi la aer! Nu-l scoateţi destul!... 

— Unde ati vrea să mergem amândoi? Cu slujba asta a mea nu prea pot pleca departe... 

— Duceti-va cu el măcar duminica în parc... 

— Dar în parc duminica e şi mai multă lume şi mai mult praf decât aici. Stau grămadă unul peste altul... 

Remarca ei era adevărată. Căutai alt loc s-o îndrum. 

Timid propun cimitirul. 

Cimitirul de la Garenne-Rancy era singurul loc mai împădurit şi mai spaţios din ţinut. 

— Ia te uită, ai dreptate, nu m-am gândit, am putea merge foarte bine acolo. 

Bébert tocmai se întorcea. 

— Ei, Bébert, ti-ar place să mergi să te plimbi prin cimitir? Trebuie să-l intreb, domnule doctor, că şi în 
privința plimbărilor e un capos fără pereche, să stiti!... 

Bébert n-are, pe drept cuvânt, nici o părere. Dar ideea place mătuşii, şi asta-i de ajuns. Avea o slăbiciune 
pentru cimitire mătuşa, ca toți parizienii. Ai fi zis în această privință că parcă ar începe să gândească. Examina 
avantajele şi dezavantajele. În fortificaţii, prea multă golănime. În parc prea mult praf... În timp ce în cimitir, e 
adevărat, nu-i rău... Şi mai ales oamenii care vin duminica acolo sunt nişte oameni convenabili, bine crescuți... 


Si apoi, ceea ce e comod, la întoarcere pe bulevardul Liberté şi-ar putea face cumpărăturile, mai sunt deschise 
duminica nişte prăvălii. 

Şi conchise: ,,Bébert, du-te cu domnul doctor până la doamna Henrouille, în strada des Mineurs... Ştii 
unde stă, Bebert, Doamna Henrouille?" 

Bébert ştia orice, numai ca să mai poată hoinări putin. 


Între strada Ventru şi piaţa Lenin nu mai erau decât imobile de închiriat. Antreprenorii cumpăraseră tot 
ce mai ţinea de satul numit Garenne. Câteva terenuri virane în margine, dincolo de ultimul bec de gaz, era tot ce 
mai rămăsese. 

Înghesuite între aceste clădiri se mai sumeteau, mucegăind, câteva case, cu patru camere şi o sobă mare 
pe culoarul de jos; de-abia dacă se face câte un pic de foc, e adevărat, din pricina economiilor. Soba fumegă în 
aerul umed. Casele acestea, câte au mai rămas, aparțin rentierilor. Cum intri la ei tusesti din cauza fumului. Nu 
erau bogaţi rentierii pripäsiti pe acolo, şi mai ales familia Henrouille unde mă trimiseseră... Dar oricum tot mai 
aveau câte ceva. 

Când intrai la familia Henrouille mirosea nu numai a fum, ci şi a closet şi a prăjeală. Tocmai terminaseră 
de plătit casa. Asta însemna cincizeci de ani buni de economii. De îndată ce intrai la ei şi-i vedeai te-ntrebai ce 
au amândoi. Ei, bine, nefiresc la cei doi Henrouille era că nu cheltuiseră în cei cincizeci de ani un ban fără să-l 
fi regretat. Cu carnea şi cu sufletul lor dobândiseră casa, ca melcul. Dar melcul o face fără să aibă habar. 

Familia Henrouille nu-şi mai venea în fire de pe urma faptului că-şi trecuseră toată viaţa numai a-şi face 
O casă şi, ca oamenii pe care-i dezgropi, erau nauciti. Tot aşa năuci sunt probabil şi oamenii pe care-i scoţi din 
temnitele în care i-ai închis pe viata. Cei doi Henrouille, încă înainte de a se căsători, se gândeau să-şi cumpere 
o casă. Separat mai întâi şi după aceea împreună. Au refuzat să se gândească la altceva o jumătate de secol, şi 
când viaţa i-a obligat să se gândească la altceva, la război de pildă, şi mai ales la fiul lor, asta i-a îmbolnăvit. 

Când s-au mutat în casa lor, tineri căsătoriți, fiecare cu cei zece ani de economii, casa nu era în 
întregime gata. Se afla încă în plin câmp. Ca să ajungi până acolo iarna trebuia să-ţi iei sabotii, pe care-i lăsai la 
fructarul din colțul străzii la Revolte plecând dimineaţa la lucru la ora şase din stația tramvaiului cu cai spre 
Paris, la trei kilometri, pentru două centime. 

Iti trebuie o sănătate de fier ca să rezisti o viaţă întreagă la un asemenea regim. Portretul lor facut în ziua 
nunții era agăţat deasupra patului la primul etaj. $i dormitorul era plătit, mobilele, de multă vreme. Toate 
facturile achitate de zece, de douăzeci, de patruzeci de ani se aflau dealtfel prinse cu un bold laolaltă în sertarul 
de sus al comodei, în timp ce registrul de socoteli adus la zi se afla în sufrageria unde ei nu mâncau niciodată. 
Henrouille iti arată dacă vrei tot. Sâmbăta el este cel care face socotelile în sufragerie. Că de mâncat ei mănâncă 
întotdeauna în bucătărie. 

Am aflat toate acestea una câte una de la ei, de la alţii şi de la mătuşa lui Bebert. Când i-am cunoscut 
mai bine, mi-au povestit ei înşişi despre frica lor cea mare, frica vieții lor, că fiul lor, unicul, lansat în comerț, să 
nu dea faliment. De treizeci de ani, mai mult sau mai putin acest gând parşiv i-a trezit în fiecare noapte. Băiatul, 
stabilit în comerțul cu pene! Să ne gândim dacă au fost crize în comerțul cu pene timp de treizeci de ani! Nu-i 
NICI O meserie mai rea şi mai nesigură decât penele astea. 

Sunt unele afaceri atât de proaste că nici nu-ți trece prin minte să imprumuti bani ca să le descurci, dar 
sunt altele care au mereu mai mult sau mai puţin nevoie de împrumuturi. Când se gândeau la un asemenea 
împrumut, cu casa plătită şi cu tot, se ridicau de pe scaune cei doi Henrouille şi se priveau roşind. Ce-ar face 
într-un asemenea caz? Ar refuza. 

Hotărâseră de multă vreme să refuze orice fel de împrumut... Din principiu, ca să-i păstreze o sumă de 
bani, o moştenire şi o casă fiului lor, Patrimoniul. Cam aşa gândeau. Un băiat serios, desigur, fiul lor, dar în 
afaceri te poţi lăsa antrenat... 

Întrebat, eram absolut de aceeaşi părere cu ei. 

Si mama mea făcea comerţ; numai mizerii ne adusese comerțul ei, o coajă de pâine şi multe necazuri. 
Nici mie deci nu-mi plăceau afacerile. Pericolul în care se găsea acest fiu, primejdia unui împrumut la care ar fi 
putut să se gândească la nevoie în cazul unei scadente amenințătoare, le intelegeam din capul locului. Nu era 
nevoie să mi se explice. El, bătrânul Henrouille, fusese cincizeci de ani mic funcționar la un notar din 
bulevardul Sevastopol. Aşa că ştia şi el o mulțime de poveşti cu delapidări de averi! îmi povesti câteva 
faimoase. Cea a tatălui său mai întâi, pentru că tocmai din cauza falimentului propriului său tată n-a mai putut 
deveni profesor, Henrouille, după bacalaureat, şi a trebuit să rămână la scripte. Sunt lucruri pe care nu le uiţi. 

În sfârşit, odată plătită casa, intraţi în posesia ei cu toate, nici o centimă datorie, nu mai trebuiau să-şi 
mai bată capul cu ziua de mâine. Erau în al şaizeci şi şaselea an al vieţii lor. 


Şi iată că exact acum, pe el începu să-l încerce un pustiu de boală sau mai degrabă acest fel de boală îi 
încercase mai demult, dar mai înainte nu se gândise la ea din cauza casei care trebuia plătită. Dar când totul fu 
achitat, stabilit si parafat, începu să se gândească la curioasa lui boală. Îl apucau nişte amețeli si nişte şuierături 
de vapor în fiecare ureche. 

Începând cam de prin această vreme se apucă să-şi cumpere jurnalele, de acum încolo şi-o putea 
permite! în jurnal era scris şi descris tot ce simțea el în urechi. Cumpără medicamentul indicat în anunţ, dar nu 
se schimbă nimic în boala lui, dimpotrivă; părea că îi şuieră acum şi mai tare. Oare numai pentru că se gândea 
la asta? Totuşi s-au dus împreună să consulte pe medicul Dispensarului. "Presiune arterială", li s-a spus. 

Cuvântul îl şocase. Dar în fond, obsesia îi sosise la timp. Îşi făcuse sânge rău atâta amar de ani pentru 
casă şi scadentele fiului, că se crease brusc un gol în urzeala de nelinişti care-i tinuserä carnea pe el timp de 
patruzeci de ani de la un termen de plată la altul, în aceeaşi constantă fervoare temătoare. Acum că doctorul îi 
vorbise despre presiunea lui arterială, îşi asculta tensiunea pulsând pe fata perinii şi în fundul urechilor. Se 
trezea special ca să-şi controleze pulsul şi rămânea aşa, nemişcat, la marginea patului, în întuneric, mult timp, 
ca să-şi simtă trupul zgaltait de acele mici şi blânde cutremuraturi, de câte ori îi bătea inima. Era moartea, îşi 
zicea, îi fusese mereu frică de viata, acum frica lui se lega de ceva, de moarte, de tensiunea lui cum o legase 
patruzeci de ani de riscul de-a nu putea termina de plătit casa. 

Era mereu la fel de nefericit, dar trebuia să se grăbească să-şi găsească un motiv nou, adevărat pentru a 
fi nefericit. Nu e atât de uşor pe cât pare. Nu-i totul să spui: „Sunt nefericit”. Trebuie s-o dovedeşti, să te 
convingi fără drept de apel. Nici nu cerea mai mult: să poată da fricii un motiv solid, autentic. Avea 22 
tensiunea după spusele medicului. E ceva 22. Medicul îl învățase să-şi găsească drumul propriei lui morți. 

Pe faimosul fiu pănar nu-l vedea aproape niciodată. O dată sau de două ori pe an, cam pe la Anul Nou. 
Asta era tot. Dealtfel ar fi putut să tot vină pănarul! Nu mai era nimic de împrumutat de la mama şi de la tata. 
Aşa că aproape nu mai dădea pe acolo. 

Pe doamna Henrouille mi-a trebuit mai mult timp s-o cunosc; nu suferea de nici o angoasă, nu ştia nici 
măcar ce-i frica de moarte, pe care nu şi-o imagina. Se plângea numai de vârstă, dar fără să se gândească cu 
adevărat, aşa cum face toată lumea, si de scumpirea vieţii. Marea lor muncă se terminase. Casa plătită. Ca sa 
achite mai repede politele, ultimele, se apucase să coasă butoni pe jiletci pentru un mare magazin. „E de 
necrezut cât trebuie să coşi pentru cinci franci!" Şi ca să-şi ducă marfa în autobuz, se iscau întotdeauna discuţii 
pentru obținerea unui loc la clasa a doua; într-o seară erau gata să se-ncaiere cu o străină, prima şi singura 
străină cu care a vorbit în viata ei, batjocorind-o. 

Pereţii casei se păstrau uscați altădată, când aerul circula roată-mprejur, dar acum când înaltele case de 
raport o împresurau, totul transpira de umezeală, chiar şi perdelele care se pătau de mucegai. 

Odată casa dobândită, doamna Henrouille se arătase timp de o lună de zile surâzătoare, impecabilă, 
încântată ca o călugăriță după comuniune. Chiar ea-i propusese lui Henrouille: „Jules, ştii, de azi înainte o să ne 
cumpărăm jurnalul în fiecare zi, ne putem permite..." Aşa. Se gândise la el, îşi privise soţul, apoi privise în jurul 
ei şi se gândi şi la mama lui, soacra Henrouille. Şi redeveni serioasă dintr-o dată, ca înainte de a fi terminat de 
plătit. Şi odată cu acest gând totul reîncepu, pentru că mai erau economii de făcut în legătură cu mama soțului 
ei, cu această bătrână despre care nu se vorbea prea des în casa lor şi nimănui în afară. 

Stătea în fundul grădinii, în curticica unde se adunau măturile vechi, vechile cotete de găini şi toate 
umbrele clădirilor vecine. Locuia într-o căsuţă joasă de unde nu ieşea aproape niciodată. Era o poveste întreagă 
până reuşeai să-i strecori mâncarea. Nu lăsa pe nimeni să intre în cocioaba ei, nici măcar pe fiul ei. Îi era frică 
să nu fie asasinată, zicea ea. 

Când îi veni nurorii ideea să întreprindă noi economii, aruncă mai întâi câteva vorbe soţului ei, să-l 
încerce, să vadă dacă nu cumva s-ar putea face ceva, de pildă ca bătrâna să intre la Surorile de la Saint-Vincent, 
călugărițe care se ocupau de aceste bătrâne ramolite în ospiciul lor. El, fiul, nu răspunse nici da, nici nu. Era 
preocupat de altceva în acele momente, de zgomotele lui din urechi care nu mai încetau. Tot gândindu-se, tot 
ascultându-le, se convinsese că aceste îngrozitoare zgomote îl vor împiedica să doarmă. $i le asculta într-adevăr 
în loc să doarmă, şuierături, tobe, zumzete... Era un nou supliciu. Se ocupa de ele toată ziua si toată noaptea. 
Avea în el toate zgomotele. 

Putin câte putin totuşi spaima lui se-nvechi şi nu-i mai rămăsese destulă ca să se ocupe numai de ea. Se 
duse atunci iar cu nevastă-sa în piața Saint-Ouen. Era, după cum se spunea, cea mai ieftină de prin împrejurimi, 
piaţa Saint-Ouen. Plecau de dimineaţă pentru toată ziua, din cauza socotelilor şi observaţiilor pe care le 
schimbau în legătură cu prețul lucrurilor şi cu economiile pe care le-ar fi putut face cumpărând asta în loc de 
cealaltă... Pe la ora unsprezece, noaptea, în casă îi cuprindea frica să nu fie asasinați. Frica îi apuca regulat. Mai 
putin pe el decât pe nevastă-sa. El, în jurul acestei ore, când strada era liniştită, se agăța mai degrabă cu 
disperare de tiuiturile lui din urechi. „Cu astea-n urechi n-am să mai pot dormi!" repeta cu voce tare ca să-şi 


inteteasca frica. „Nu-ţi poţi închipui!" 

Dar ea nu încercase niciodată să înțeleagă ce vroia să spună, nici să-şi închipuie ce erau aceste tulburări 
din urechi care-l sâcâiau. „Mă auzi bine, totuşi?" îl întreba. 

— Da, îi răspundea. 

— Ei, atunci nu-i nimic!... Ai face mai bine să te gândeşti la maică-ta care ne costă atât de mult şi că viata 
se scumpeste în fiecare zi... Si că locuinţa ei a devenit o adevărată cocină!... 

Femeia de serviciu venea pe la ei de trei ori pe săptămână ca să spele, era singura vizită pe care o 
primeau de ani de zile. O mai ajuta pe doamna Henrouille să-şi scuture patul şi pentru ca femeia de serviciu să 
aibă chef s-o tot repete în împrejurimi, de câte ori întorceau salteaua împreună, de zece ani, doamna Henrouille 
anunţa pe tonul cel mai ridicat posibil: „Noi nu ţinem bani niciodata-n casä!". Asa, ca indicație şi precauţie, 
pentru a descuraja pe eventualii hoţi şi asasini. 

Înainte de-a urca-n camera lor, împreună închideau cu cea mai mare grijă toate ieşirile, unul 
controlându-l pe celălalt. Apoi mergeau să arunce o privire spre casa soacrei, în fundul grădinii ca să vadă dacă 
mai era aprinsă lampa. Semn că mai trăia. Ce de gaz mai ardea! Nu stingea lampa niciodată. Îi era şi ei frică de 
asasini, şi frică de copiii ei în acelaşi timp. De douăzeci de ani de când trăia acolo nu deschisese niciodată 
fereastra, nici vară nici iarnă, şi nu stinsese niciodată lampa. 

Fiul păstra banii maică-sii, mici rente. Avea grijă de ea. Îi puneau mâncarea dinaintea uşii. Îi păstrau 
banii. Era bine aşa. Dar ea se plângea de aceste diverse aranjamente şi nu numai de acestea, ea se plângea de 
toate. De dincolo de uşă, îi înjura pe toţi cei care se apropiau de odäita ei. „Nu-i vina mea, dacă îmbătrâneşti, 
mamaie, încerca să parlamenteze nora. Te doare ca pe toate femeile bătrâne... 

— Bătrână eşti tu, netrebnico! Golanco! Tu ai să mă bagi în pământ cu minciunile tale puturoase!... 

Îşi nega vârsta cu furie maica Henrouille... Se zbătea neîmpăcată dincolo de uşă împotriva tuturor 
flagelurilor lumii. Respingea ca pe o impostură murdară contactul cu fatalitatile şi resemnările vieții exterioare. 
Nu vroia să audă de nimic. „Minciuni! urla. Voi le-aţi născocit!" 

Împotriva a tot ce se întâmpla în afara maghernitei ei se apăra sălbatic, ca si-mpotriva oricărei tentative 
de apropiere şi de împăcare. Era încredinţată că, dacă ar fi deschis uşa, forţele ostile ar fi năvălit asupra ei, ar fi 
luat-o de gât şi s-ar fi terminat cu ea pentru totdeauna. 

— Sunt răi cei de azi, striga. Au ochi peste tot de jur împrejurul capului şi guri până la gaura curului, şi 
prin alte parti, numai ca să mintă cu ele... Aşa sunt... 

Vorbea stufos cum învățase să vorbească la Paris, în piaţa du Temple, ca telälitä cu maică-sa, în 
copilărie... Venea dintr-un timp când poporul de jos nu învățase încă să se asculte îmbătrânind. 

— Vreau să muncesc, dacă nu vrei să-mi dai banii mei! îi striga nurorii. Mă auzi, pungăşoaico! Vreau să 
muncesc! 

— Dar nu mai poţi, mamaie! 

— Aha! Nu mai pot! încearcă numai să intri în gaura mea! Am să-ți arăt dacă mai pot! 

Şi o lăsau în plata Domnului în cocioaba ei în care se apăra. Totuşi vroiau cu orice preţ să mi-o arate, 
venisem pentru asta, şi ca să ne primească fu necesară o drăcească manevră. $i apoi, să vă spun drept, nu 
intelegeam prea bine ce vroiau de la mine. Portăreasa, mătuşa lui Bebert. stăruise pe lângă ei că eram un doctor 
foarte blând, foarte amabil, foarte binevoitor... Vroiau să ştie dacă aş putea s-o liniştesc pe bătrână numai cu 
medicamente... Dar ceea ce doreau în fond (mai ales nora) era s-o internez pe bătrână odată pentru totdeauna... 
După ce băturăm o jumătate de oră la uşa ei, ne-a deschis brusc şi o vazui acolo în fata mea, cu ochii marginiti 
de serozitati rosietice. Dar privirea îi juca veselă peste obrajii uscați şi pământii, o privire care-ţi retinea atenția 
şi te făcea să uiţi restul, din cauza acelei uşoare bucurii pe care ţi-o dădea fără să vrei tinereţea ei şi pe care 
incercai s-o retii din instinct. 

Aceasta privire vioaie anima totul in jur, din umbra, cu o bucurie tinereasca, fara prea mult elan, dar 
curată cum nu întâlnim prea des; vocea ei, spartă cand vocifera, relua voios cuvintele când vroia să vorbească 
ca toată lumea, le sălta, frazele şi sentintele, le făcea să joace şi să tâsneascä vioaie, foarte nostim, cum puteau 
face oamenii cu vocea şi lucrurile din jurul lor în acele vremuri când dacă nu ştiai să te descurci povestind şi 
cântând, rând pe rând, cu îndemânare, treceai drept nerod, timid, bolnăvicios. 

Vârsta o acoperise ca pe un copac bătrân ramurile tinere. 

Era veselă maica Henrouille, nemulțumită, răpănoasă, dar veselă. Sărăcia lucie în care trăia de mai bine 
de douăzeci de ani nu-i atinsese sufletul. Era pornită numai împotriva lumii de afară, de parcă frigul, groaza şi 
moartea nu puteau să-i vină decât de acolo, nu dinlăuntru. Dinlăuntru nu se temea de nimic, se arăta a fi sigură 
de capul ei ca de un lucru de netăgăduit şi bine stabilit, odată pentru totdeauna. 

Şi eu care alergasem atât după al meu şi încă roată-mprejurul lumii. 

„Nebună" îi ziceau bătrânei, e uşor de zis „nebună". Nu ieşise din cocioaba ei mai mult de trei ori în 


" 


doisprezece ani, asta e! Avea poate motivele ei... Nu vroia să piardă nimic... N-avea să ni le spună noua, care nu 
de viata eram inspirați. 

Noră-sa reveni la proiectul de internare. 

„Nu-i aşa, domnule doctor, că e nebună?... N-o putem scoate de aici şi pace!... l-ar face bine din cand în 
când!... Zău, maică, ti-ar face bine!... Nu-mi spune mie!... Ti-ar face bine!... Sunt sigura!..." Bătrâna clatina din 
cap, mută, incapatanata, sălbatică, când o îmbiai aşa... 

— Nu vrea să se ocupe nimeni de ea. Preferă să stea aşa într-un ungher... E frig la ea, nu-i foc... vedeţi că 
doar nu se poate să stea aşa... Nu-i aşa, domnule doctor, că nu se poate?... 

Mă făceam că nu pricep. Henrouille, el, rămăsese pe lângă sobă, prefera să nu ştie precis ce se pune la 
cale între nevastă-sa, maică-sa şi mine... 

Bătrâna se-nfurie atunci din nou. 

— Dă-mi tot ce-ai al meu şi am să plec de aici! Am cu ce să trăiesc!... Şi n-o să mai auzi de mine!... În 
vecii vecilor! 

— Din ce să trăieşti! Că doar n-o să trăieşti cu cei trei mii de franci pe an, maică? Viaţa s-a scumpit de 
când n-ai mai ieşit dumneata... Nu-i aşa, domnule doctor, că e mai bine să meargă la Surori, cum i-am spus... Se 
vor ocupa de ea... Sunt tare bune Surorile... 

Dar perspectiva Surorilor o îngrozea. 

— La Surori?... izbucni ea pe loc. N-am fost niciodată la Surori!... De ce nu m-aş duce până la preot, dacă 
tot mai stati pe aici!... Ei? Dacă n-am destui bani, cum ziceti, o să muncesc!... 

— Să muncesti? Maică! Unde? Ah! Domnule doctor! Auziti la ea: să muncească! La vârsta ei! În curând 
optzeci de ani! Nebunie curată, domnule doctor! Ce mai vreți de la ea! Eşti nebună, maică!... 

— Nebună! Nimeni! Nicăieri!... Nebună esti tu!... 

— Auziti-o acum, domnule doctor, cum delirează şi mă insultă, cum s-o mai ţinem aici! 

Atunci bătrâna se întoarse spre mine, noul ei pericol. 

— De unde să ştie el că sunt nebună? E în capul meu? Sau într-al tău? Ar trebui să fie ca sa ştie!... Afară 
amândoi!... Plecati din casa mea!... Când e vorba să mă häituiti sunteţi mai răi decât şase luni de iarnă!... Mai 
bine uitati-va la fiul meu, decât să vorbiti in bobote! El are nevoie de doctor, nu eu!... Ala care nu mai are dinţi 
în gură, şi care îi avea atât de frumoşi când mă ocupam eu de el!... Hai, n-auziti, afară, amândoi! 

Şi-a trântit uşa în urma noastră. 

Ne-a mai pândit încă pe după lampă, să vadă cum ne îndepărtăm prin curte. După ce o străbăturăm, când 
furăm destul de departe, începu să râdă. Se apărase bine. 

La întoarcerea din această amărâtă incursiune, l-am găsit pe Henrouille tot lângă sobă cu spatele la noi. 
Nevastă-sa continua să mă härtuiascä cu întrebări şi mereu în acelaşi sens... Ce fata mică, tuciurie şi veştejită 
mai avea, nora. Coatele nu i se deslipeau de corp când vorbea. Nu mima nimic. Ar fi dorit cu tot dinadinsul ca 
această vizită medicală să nu fie zadarnică, să folosească la ceva... Viaţa se scumpea din ce în ce... Pensia 
soacrei nu mai ajungea... Şi apoi îmbătrâneau şi ei... Nu mai puteau să stea mereu cu grijă că moare bătrâna fără 
lumânare... Sau că dă foc, de pildă... Cu purecii şi murdăria ei... În loc să se ducă într-un azil convenabil unde s- 
ar ocupa de ea... 

Cum mă arătam a fi de părerea lor, deveniră amândoi şi mai amabili... Îmi promiteau să răspândească 
multe vorbe bune pe seama mea în cartier, dacă aş vrea să-i ajut... Să-mi fie milă de ei. Să-i scap de bătrână... 
Nefericită şi ea în condiţiile în care se incapatana să stea... 

— Si chiar am putea închiria odaia ei, sugeră soțul trezit deodată... 

Comisese o gafă vorbind despre asta în fata mea. Nevastă-sa îl calcă pe picior pe sub masă. El nu 
înțelegea de ce. 

În timp ce se dondăneau, eu mă gândeam la biletul de o mie de franci pe care aş fi putut să-l încasez 
numai dresându-i un certificat de internare. Păreau că-l doresc enorm... Mătuşa lui Bebert îi incredintase fara 
îndoială în privința mea şi le povestise că nu mai era în tot Rancy-ul un doctor atât de sărăntoc ca mine... Că 
poţi face cu mine tot ce vrei... Nu i-ar fi oferit lui Frolichon o asemenea afacere! Acela era un virtuos. 

Eram copleşit de aceste gânduri, când bătrâna năvăli în camera unde complotam. Ai fi zis că bănuia. Ce 
surpriză! Îşi adunase cârpele pe lângă burtă şi iat-o înjurându-ne de zor, suflecată, mai ales pe mine. Nu venise 
decât pentru asta din fundul curții ei. 

— Golanule! mă insulta direct. Cară-te, pleacă, auzi!... N-ai de ce să mai stai!... Nu mă duc la nebuni!... 
Şi nici la Surori!... Orice ai face, orice ai minti!... N-o să mă dai gata, pungasule!... Ei or să se ducă înaintea 
mea javrele, jefuitori de femei bătrâne!... Şi tu, canalie, în închisoare ai să intri în cel mai scurt timp! 

Hotărât, n-aveam noroc. Când puteam şi eu să câştig o mie de franci dintr-odată! N-am mai aşteptat. 

Ajuns în stradă, ea tot mai era aplecată deasupra pridvorului ca să mă-njure de departe, în întunericul în 


care mă refugiasem. „Canalie!... Canalie!" urla. Răsuna. Ce ploaie! Am alergat de la un felinar la altul până la 
vespasiana din Place de Fétes. Primul adăpost. 


În pavilion, ghemuit îl găsii pe Bebert în persoană. Intrase să se adăpostească şi el. Mă văzuse ieşind în 
fugă de la familia Henrouille. ,,Veniti de la ei? m-a întrebat. Trebuie să urcați la ăia de la cinci din casa noastră, 
pentru fata lor..." Clienta pe care mi-o indicase o cunoşteam bine, cu bazinul ei mare... Cu frumoasele ei coapse 
lungi şi catifelate... Cu acea tandră autoritate şi graţie sigură în mişcări, care caracterizează femeile bine făcute 
sexual. Venise să mă consulte de mai multe ori de când o apucase acea durere de burtă. La douăzeci şi cinci de 
ani, după al treilea chiuretaj, suferea de complicaţii şi familia ei numea asta anemie. 

Trebuia s-o vezi cât de solidă şi de bine făcută era, cu un gust pentru dragoste cum puţine femele îl au. 
Discretă-n viata, înfăţişare şi expresie rezonabile. Nimic isteric în ea. Dar bine înzestrată, bine hrănită, 
echilibrată, o adevărată campioană a genului, nici vorbă. O frumoasă atletă a plăcerii. Nimic rău în asta. Nu 
frecventa decât bărbaţi insurati. Si numai cunoscători. Bărbaţi care ştiau să recunoască şi să aprecieze 
frumoasele reuşite naturale şi care n-o luau drept o vicioasă oarecare, bună numai pentru o aventură. Nu, pielea 
ei mată, surâsul ei binevoitor şi amploarea nobil mişcătoare a coapselor ei stârneau entuziasmul profund, 
meritat al celor câţiva şefi de birou care-şi cunoşteau marfa. 

Dar, oricum, ei nu puteau divorța pentru asta, şefii de birou. Dimpotrivă, era un motiv în plus să rămână 
fericiți în căsnicie. Atunci de fiecare dată, la trei luni când era însărcinată, şi nu scăpa, se ducea la moasa. Cand 
ai un asemenea temperament, şi când nu ai la îndemână un încornorat nu te distrezi în fiecare zi. 

Maică-sa îmi intredeschise usa cu precautii de asasinat. Şoptea numai, mama, dar atât de tare, atât de 
intens că era mai rău decât dacă ar fi înjurat. 

— Cu ce am greşit lui Dumnezeu, domnule doctor, ca să am o asemenea fată? Măcar să nu spuneţi 
nimănui în cartier, domnule doctor... Mă bazez pe dumneavoastră! Nu înceta să-şi agite temerile şi să se 
gargarisească cu ce-ar putea să gândească vecinii şi vecinele. Era într-o transă de prostie neliniştită. Şi tin mult 
aceste stări. 

Mă lăsă să mă obişnuiesc cu penumbra culoarului, cu mirosul prazului pentru supă, cu tapetul, cu 
imprimeul lui idiot, cu vocea ei de ştrangulată. În sfârşit, bâlbâindu-ne, exclamând am ajuns lângă patul fetei 
apatică, bolnavă, în derivă. Vrui s-o examinez, dar ea pierdea atâta sânge, era un asemenea terci în vaginul ei, că 
nu se putea vedea nimic. Numai cheaguri. Făceau glu-glu între picioarele ei, ca în război gâtul tăiat al 
colonelului. Pusei la loc şomoiogul de vată şi-o învelii simplu cu cuvertura. 

Mama nu vedea nimic, nu se auzea decât pe ea. „Am să mor, domnule doctor, striga. Am să mor de 
ruşine!" Nu încercam s-o scot dintr-ale ei. Nu ştiam ce să fac. În sufrageria mică de lângă noi se zărea tatăl 
măsurând odaia. Nu-şi avea poate gata pregătită atitudinea pentru împrejurarea de față. Poate că aştepta ca 
evenimentele să se precizeze înainte de a-şi alege o ţinută. Rămânea aşa ca-ntr-o zonă mărginaşă. Oamenii trec 
de la o comedie la alta. Între timp piesa încă nu s-a montat, nu-i discern contururile, rolul lor cel mai adecvat, şi 
atunci rămân aşa, cu braţele spânzurate, în fata evenimentelor, cu instinctele repliate ca o umbrelă, clătinându- 
se de atâta incoerenta, redusi la ei înşişi, adică la nimic. Dobitoace. 

Dar mama, ea deţinea rolul capital, între fiică şi mine. Teatrul putea să se prăbuşească, nu-i păsa, o ţinea 
una şi bună. 

Nu mă puteam bizui decât pe mine ca să mă rup din această vrajă căcăcioasă. 

Riscai sfatul să fie transportată imediat la spital pentru ca să fie operată in cea mai mare grabă. 

Oh! Nefericitul de mine! Îi furnizai dintr-o dată prilejul celei mai bune replici, cea pe care o aştepta. 

— Ce ruşine! Spitalul! Ce ruşine! Domnule doctor! Numai asta ne mai lipsea! Culmea! 

Nu mai aveam nimic de zis. Mă aşezai deci şi o ascultai pe mamă zbătându-se şi mai vijelios, vârâtă 
până-n gât în palavrele ei tragice. Prea multă umilință, prea multă sfială duc la o inertie definitivă. Lumea 
devine prea împovărătoare pentru tine. Păcat. În timp ce ea invoca şi provoca Cerul şi Infernul, tunând de 
nefericire, eu lăsai nasul în jos şi lăsându-l descumpănit vedeam formându-se sub patul fetei o baltă de sânge, 
un säntulet îngust, şiroind uşor de-a lungul peretelui spre uşă. O picătură cădea regulat din saltea. Tac! Tac! 
Prosoapele între picioarele ei musteau de roşu. Întrebai totuşi cu glas timid dacă placenta a fost expulzată în 
întregime. Mâinile fetei, palide şi albăstrii la vârf, atârnau de fiecare parte a patului, fără vlagă. La întrebarea 
mea tot mama a răspuns printr-un val de văicăreli dezgustatoare. Dar să reactionez era deja pentru mine prea 
mult. 

Eram eu însumi de atâta timp obsedat de nenoroc, dormeam atât de prost, că în această derivă nu mă 
mai interesa deloc de ce se întâmplă aşa şi nu altfel. Mă gândeam numai că era mai bine s-o ascult pe această 
mamă urlătoare aşezat decât în picioare. Un nimic te poate mulţumi când eşti atât de resemnat. Si apoi ce forță 


mi-ar fi trebuit ca s-o întrerup pe această sălbatică, exact în momentul în care „nu mai ştia cum să salveze 
onoarea familiei sale". Ce rol! Şi ce mai urla! După fiecare avort, o cunoşteam bine, se desfăşura în acelaşi fel, 
antrenată bineînţeles de fiecare dată din ce în ce mai bine! Tinea cât vroia ea! Astăzi îmi părea gata să-şi 
înzecească efectele. Şi ea, mă gândeam privind-o, trebuie să fi fost o frumoasă creatură, cărnoasă la vremea ei, 
dar mai vorbareata totuşi, risipitoare de energie, mai demonstrativă decât fata a cărei intimitate concentrată 
fusese cu adevărat foarte bine reuşită de natură. Aceste lucruri n-au fost atât de bine studiate pe cât meritau. 
Mama ghicea superioritatea animalică a fiicei în acel fel al ei de a se lăsa iubită până la adâncimi de neuitat şi 
de a se bucura ca un continent, şi geloasă reproba totul din instinct. 

Partea teatrală a dezastrului în orice caz o entuziasma. Acoperea cu tremolo-uri dureroase mica noastră 
lume restrânsă în care eram gata s-o feştelim cu toții din pricina ei. Nici s-o îndepărtezi nu te puteai gândi. Aş fi 
încercat să fac ceva. Era de datoria mea, cum se zice. Dar mi-era atât de rău în picioare şi atât de bine pe scaun. 

La ei era un pic mai vesel decât la Henrouille, la fel de urât, dar mai confortabil. Plăcut. Nu sinistru ca 
dincolo, numai urât, liniştit. Strivit de oboseală privirile mele rătăceau pe obiectele din cameră. Mici lucruşoare 
de nimica pe care le are întotdeauna o familie, aşezate mai ales deasupra şemineului cu tartamuri trandafirii din 
catifea cum nu mai găseşti prin magazine, cu acel napolitan din porțelan şi mäsuta de lucru cu o oglindă cu 
marginile tăiate oblic pe care o mătuşă din provincie o avusese probabil în dublu exemplar. Nu-i aratai mamii 
balta de sânge pe care o vedeam formându-se sub pat, nici picăturile care continuau să cadă cu regularitate, ar fi 
strigat prea tare şi nu m-ar mai fi ascultat. Nu mai înceta să se plângă şi să se indigneze. 

Mai bine să taci şi să te uiţi afară, pe fereastră, catifeaua cenusie a serii invaluia deja strada din fata, casă 
cu casă, întâi pe cele mici şi apoi pe celelalte, pe cele mari, care la urmă se întunecau şi ele, cu oameni care se 
agită în jurul lor, din ce în ce mai şterşi oamenii, mai nedeslusiti, mai tulburi, şovăind de la un trotuar la altul 
înainte de a fi inghititi de noapte. 

Mai departe, mult mai departe, dincolo de fortificaţii, şiruri şi rânduri de opaițe împrăştiate pe toată 
întinderea nopţii ca nişte cuie pentru a întinde uitarea peste oraş, şi alte luminite mai mici care scânteiau printre 
cele verzi, clipeau, roşii, nave, zeci de nave, o escadră răsărită de neunde ca să aştepte, tremurătoare, să se 
deschidă în spatele Turnului marile porți ale Nopții. 

Dacă această mamă şi-ar fi îngăduit să răsufle o secundă, dacă şi-ar fi îngăduit un lung moment de 
linişte, s-ar fi putut lăsa în voia renunțării la toate, a încercării de a uita că trebuie să trăieşti. Dar ea mă hartuia. 

— Dacă i-as face o spălătură, domnule doctor? Ce credeţi? Nu spusei nici da, nici nu, dar pentru ca 
aveam cuvântul, o sfătui încă o dată să o ducă imediat la spital. Alte chelălăituri, mai ascuțite, mai stridente 
drept răspuns. Nimic de făcut. 

Mă îndreptai uşor spre uşă, fără zgomot. 

Întunericul mă despärtea acum de pat. 

Nu mai desluşeam aproape deloc mâinile fetei, probabil din pricina palorii care le făcea una cu 
cearceaful. 

M-am întors să-i iau pulsul, mai redus, mai ascuns, decât adineaori. Respira întretăiat. Auzeam mereu 
sângele căzând pe parchet ca tic-tacul unui ceas din ce în ce mai lent, din ce în ce mai slab. Nimic de făcut. 
Mama mă conduse până la uşă. 

— Mai ales, domnule doctor, îmi ceru ea rebegitä, promiteti-mi că n-o să spuneți nimic nimănui! Mă 
implora. — Jurati? 

Am promis tot ce a vrut. Am întins mâna. Căpătai douăzeci de franci. Închise uşor uşa în spatele meu 
putin câte putin. 

Jos, mătuşa lui Bébert mă aştepta cu o figură adaptată împrejurărilor. „Nu merge"? se nelinisti ea. Am 
înțeles că mă aştepta acolo de o jumătate de oră ca să-şi ia comisionul obişnuit: doi franci. Să nu mă scape. „Şi 
la Henrouille cum a mers?" vroia să ştie. Spera să-ncaseze un bacşiş şi pentru ăia. „Ei nu m-au plătit!" i-am 
răspuns. Era adevărat. Surâsul ei gata pregătit se schimbă într-o strâmbătură. Mă suspecta. 

— Nu eşti chiar atât de nenorocit, domnule doctor, dacă nu ştii să te faci plătit! Cum vrei să te respecte 
oamenii?... În ziua de azi se plăteşte pe loc sau niciodată! Asta asa era! Am şters-o! Pusesem nişte fasole la foc 
înainte de a pleca. Era şi momentul, la căderea serii să mă duc după lapte. Ziua oamenii surâdeau când mă- 
ntâlneau cu sticla în mână. Obligat. N-aveam femeie de serviciu. 

Şi apoi iarna s-a mai lungit încă luni şi luni. Nu mai scăpăm de brumă şi de ploaie, nu mai scăpăm în 
fond de nimic. 

Bolnavii nu lipseau, dar nu erau multi cei care puteau sau care vroiau să plătească. Ingrată medicină! 
Când te plătesc cei bogaţi pari slugă, când te plătesc cei săraci pari hot. ,,Onorarii?" Ce mai vorbă! Nu le ajunge 
să mănânce şi să meargă la cinema bolnavilor, trebuie să le mai iei şi tu bänutii ca să-ţi incropesti ,,onorariul"? 
Mai ales în momentul când dau ortul popii. Nu-i uşor. Laşi de la tine. Eşti bun. Şi trece. 


Pentru chiria din ianuarie am vândut bufetul, ca să fac loc, am explicat în cartier şi să transform 
sufrageria în studio de educaţie fizică. Cine m-a crezut? în februarie ca să-mi lichidez angaralele, mi-am vândut 
bicicleta şi gramofonul pe care mi-l dăduse Molly la plecare. Canta „No More Worries"! Mai am şi acum 
melodia în cap. E tot ce mi-a rămas. Discurile mele, Bezin le-a ţinut mult timp în prăvălie şi până la urmă le-a 
vândut totuşi. 

Ca să fac pe bogatul, am mai povestit în cartier că o să-mi cumpăr o maşină odată cu primele zile ale 
primăverii, şi că din cauza asta adun ceva bani în numerar. Numai că-mi lipsea curajul ca să mă ocup serios de 
medicină. Când mă conduceau spre uşă, după ce dădeam familiei sfaturile şi-i înmânam reţeta, mă lansam într-o 
mulțime de comentarii numai să mai aman momentul plăţii cu câteva secunde. Nu ştiam să fac pe târfa. Aveau 
un aer atât de mizerabil, de imputit, majoritatea clienților mei, se uitau atât de chiorâş, că mă-ntrebam unde vor 
găsi cei douăzeci de franci să mi-i dea sau dacă nu mă vor ucide în schimb. Şi câtă nevoie aveam şi eu de cei 
douăzeci de franci... Ce ruşine! Niciodată n-am să mai termin de roşit. 

"Onorarii!"... continuau confrații să le numească. Nu se dezgustau! Ca şi cum cuvântul era de la sine 
înţeles şi nu mai avea nevoie de explicaţii... Ruşine! nu mă puteam stăpâni să nu-mi zic, dar nici nu exista vreo 
ieşire. Totul se poate explica, ştiu bine, dar asta nu împiedică pe cel ce a primit cei cinci franci ai săracului şi ai 
răului să fie tot o javra! Din acele timpuri am certitudinea că şi eu sunt la fel de javra ca şi ceilalți. Şi nu pentru 
că aş fi făcut orgii şi nebunii cu cei cinci sau zece franci ai lor. Nu! Pentru că proprietarul îmi lua cea mai mare 
parte din ei, şi totuşi nici asta nu-i o scuză. Aş vrea să fie, dar nu e. Proprietarul e mai rău decât un rahat. Asta-i. 

Tot făcându-mi sânge rău şi tot umblând aşa, bătut de ploile înghețate ale anotimpului, arătai şi eu în 
curând ca un tuberculos. Fatal. Aşa ti se întâmplă când trebuie să renunti la toate plăcerile. Din când în când 
mai cumpăram câte un ou de ici de colo, dar regimul esenţial era compus în fond din legume uscate. Le trebuia 
mult timp până să fiarbă. Petreceam ore întregi în bucătăria mea păzindu-mi fierturile după orele de consultatie, 
şi cum stăteam la primul etaj, aveam în fata ochilor frumoasa panoramă a curților din dos. Curțile din dos sunt 
gropnitele caselor in serie. Aveam destul timp să privesc în curtea mea din dos şi s-o ascult. 

Acolo huiau, trozneau, tâsneau, făcând ocolul celor douăzeci de case, tipetele, chemările, ajungând pana 
la păsărelele cuprinse de disperare ale portăreselor, care mucegăiau piuind de dorul primăverii pe care n-o vor 
mai vedea niciodată în custile lor, aşezate pe lingă closete, toate la un loc closetele, acolo în fundul întunecos al 
curţii, cu uşile lor spânzurând mereu scoase din tatani. O sută de betivi, bărbaţi şi femei populează aceste zidării 
şi încarcă ecoul cu certurile lor zgomotoase, cu înjurăturile lor neintelese şi debordante, mai ales după 
prânzurile de sâmbătă. Cel mai tensionat moment din viata familiilor. Se întărâtă cu vorbe şi beti turtă tatăl 
mânuieşte scaunul, nu-ţi vine a crede, ca pe un topor, iar mama vătraiul ca pe o sabie! Vai atunci de cei slabi! 
Cel mic o încasează. Sunt lipiti cu pumnii de perete toți cei ce nu pot să se apere şi să riposteze: copiii, câinii 
sau pisicile. De la al treilea pahar de vin, negru, foarte prost, câinele e cel care începe să sufere, i se zdrobeşte 
laba cu o lovitură de călcâi. Să se-nvete minte să-i mai fie foame odată cu oamenii. Fac un haz nebun privindu-l 
cum dispare scheunând sub pat ca un spintecat. Acesta e semnalul. Nimic nu stimulează mai bine femeile bete 
ca durerea animalelor, neavând întotdeauna tauri la îndemână. Discutia pe un ton de ceartă, imperioasă ca un 
delir, o conduce nevasta, lansând bărbatului o serie de chemări ascuţite la luptă. Şi atunci începe vârtejul, 
obiectele sparte se fac tandari. Curtea culege vacarmul. Ecoul se-nvarte în jurul umbrei. Copiii ingroziti racnesc 
şi descoperă tot ce zace în Tata şi în Mama. Urlând atrag asupra lor trăznetul. 

Petreceam multe zile aşteptând să se-ntâmple ceea ce se-ntâmpla din când în când după reuniunile 
casnice la etajul ai treilea, în fața ferestrei mele, in casa de peste drum. 

Nu puteam să văd nimic, dar auzeam bine. 

Totul are un capăt. Nu era întotdeauna moartea, ci altceva adesea şi destul de rău, mai ales cu copiii. 

Aceşti chiriaşi locuiau acolo exact deasupra curții unde umbra începe să pălească. Când erau singuri tata 
şi cu mama, în zilele în care se întâmpla, discutau mai întâi îndelung, după care se făcea un timp linişte. Se 
pregăteau. Trimiteau după fetiță mai întâi, o aduceau acasă. Ştia. Scâncea imediat. Ştia ce o aşteaptă. După voce 
s-ar fi putut să aibă vreo zece ani. S-a întâmplat de mai multe ori până am ajuns sä-nteleg ce-i făceau. 

O legau mai întâi, dura mult legatul, ca o operație. Asta îi excita. „„Mortăciune", o injura el. „Ah! 
Puslama mică ce esti!" făcea maică-sa. „O să te-nvätäm noi minte!" strigau amândoi deodată şi alte şi alte 
lucruri pe care i le reproşau în acelaşi timp, lucruri pe care probabil că şi le imaginau. Cred că o legau de tăblia 
patului. În acest timp, copilul se văicărea ca un şoarece prins în cursă. „Te căzneşti degeaba, scrofito, n-ai să 
scapi! Haide! Tot nu scapi!" reîncepea maică-sa, insotind totul cu salve de insulte ca pentru un cal. Foarte 
excitată. „Taci, mamă, răspundea slab cea mică. Taci, mamă! Bate-mă, dar taci"! Nu scăpa şi încasa o 
chelfăneală. Ascultam până la capăt ca să fiu sigur că nu mă înşelam şi că lucrurile se petreceau întocmai. N-aş 
fi putut să-mi mănânc fasolea în acest timp. Nu puteam nici să-nchid fereastra. Nu eram bun de nimic. Nu 
puteam face nimic. Stăteam numai şi ascultam, ca-ntotdeauna, ca peste tot. Şi totuşi parcă prindeam putere 


ascultând aceste lucruri, puterea de a merge mai departe, ciudată putere, pentru ca data viitoare să pot cobori şi 
mai adânc şi să pot asculta alte vaiete pe care nu le auzisem încă, sau pe care nu le intelegeam mai înainte, 
pentru că s-ar zice că atunci când se termină unele vin mereu alte vaiete, pe care nu le-ai auzit încă şi nu le-ai 
înţeles. 

Cum o băteau atât de tare că nu mai putea urla, fata lor mai tipa doar cate putin de fiecare data cand 
respira, ca un sughit. 

Auzeam pe barbat zicand atunci: ,,Tu, aia mare, vino-n-coa! Repede! Vino pe aici!" Fericit. 

Mamei îi vorbea aşa, şi apoi o uşă se trantea în spatele lor. 

Aşa făceau amor amândoi, mi-a explicat portăreasa lor, în bucătărie rezemati de chiuvetă. Altfel nu 
reuşeau. 

Toate aceste lucruri le-am aflat de pe stradă şi putin câte putin. Cand îi întâlneam pe toți trei împreună, 
treceau neobservati. Se plimbau ca o adevărată familie. Pe el, pe tată, îl mai zăream din când în când dacă 
aveam drum prin fata magazinului din colţul bulevardului Poincaré, aparținând unei întreprinderi de 
„Încălţăminte pentru picioare sensibile", unde era prim-vânzător. 

În majoritatea timpului curtea noastră nu oferea decât hidoşenii fără importanţă, mai ales vara, bubuind 
de amenințări, vâlvă, lovituri, căderi şi înjurături nedeslusite. Niciodată soarele nu ajungea până jos. Era parca 
pictată cu umbre albastre, curtea, compacte, mai ales prin colţuri. Portarii îşi aveau micile lor closete ca nişte 
stupi. Noaptea când se duceau să facă pipi, se loveau de lazile de gunoi şi în curte se declanşau nişte zgomote 
de tunet. 

Rufe întinse de la o fereastră la alta încercau să se usuce. 

După cină se încingeau mai ales discuţii despre curse, asta când nu se încăierau. Dar aceste polemici 
sportive sfârşeau şi ele adesea destul de rău, cu diverse păruieli, şi mereu în spatele cel putin a uneia dintre 
ferestre până la urmă se stâlceau dintr-un motiv sau altul. 

Şi vara mirosea foarte tare. În curte nu era aer, nu erau decât duhori. Cea a conopidei le întrecea cu 
uşurinţă pe celelalte. O conopidă miroase cât zece closete revărsate. Garantat. Cele de la etajul doi se revarsau 
adesea. Portăreasa de la 8, mătuşa Cezanne sosea atunci cu un şomoiog de desfundat. Mă uitam la ea cum se 
ostenea. Aşa am ajuns să stăm de vorbă. „Eu, mă sfătuia ea, dacă aş fi în locul dumneavoastră fără zarvă, aş 
scăpa femeile însărcinate... Sunt la femei care-şi trăiesc viata în acest cartier... Nu-ţi vine a crede!... Si nu vor 
decât să treceţi la treabă!... V-o spun eu! Oricum mai bine decât să te ocupi de varicele acestor functionarase... 
Mai ales că plătesc cu bani pesin". 

Mătuşa Cezanne avea un mare dispreţ de aristocrată, nu ştiu de unde-i venea, pentru toţi oamenii care 
muncesc... 

— Locatarii nu sunt mulţumiţi niciodată, parcă ar fi nişte prizonieri, fac mizerie tuturor!... Că li se-nfunda 
closetele... Că le scapă gazul... Că li se deschid scrisorile... Mereu gata cu o şicană.... Te pisează tot timpul, ce 
mai!... E unul care mi-a scuipat în plicul cu banii de chirie.... Ai mai văzut aşa ceva?.... 

Trebuia adesea să renunţe la desfundatul closetelor, mătuşa Cezanne, atât era de greu. „Nu ştiu ce bagă- 
n ei, n-ar trebui lăsat să se usuce!... Ştiu eu ce fac!... Te previn întotdeauna prea târziu!... O fac dinadins!... Unde 
am fost mai înainte au trebuit chiar să spargă o conductă, aşa se întărise... Nu ştiu ce dracu toarnä-n ei! „Ăştia 
fac dublu!..." 


Greu o să-mi iasă din cap că dacă m-a apucat, n-a fost mai ales din pricina lui Robinson. La început n- 
am ţinut seama de dureri. Continuam să mă târâi când mai bine când mai rău, de la un bolnav la altul, dar eram 
mai neliniştit decât înainte, din ce în ce mai neliniştit, ca la New-York, şi începu şi somnul să nu mă mai prindă, 
mai rău decât de obicei. 

Reîntâlnirea cu Robinson ma zdruncinase şi mă namolise parcă într-un fel de nouă boală. 

Cu figura lui toată năpădită de chin, îmi trezea parcă un vechi coşmar de care nu mai ajungeam să cap 
de multi, de prea multi ani. Deliram. 

Picase acolo, drept in fata mea. Nu mai scăpăm. Sigur că el ma căutase. Că doar eu ma feream să-l 
întâlnesc, bineînţeles... Ca să nu-mi cada pe cap şi să mă oblige să mă gândesc din nou la necazurile lui... Dar 
dealtfel oricum totul mă ducea cu gândul la firea lui nenorocită. Chiar acei oameni pe care-i priveam pe 
fereastră cu aerul lor nepăsător, mergând aşa pe stradă, îmi aminteau de el, vorbind în fata porții, frecându-se 
unii de alţii. Eu ştiam ce caută, ce ascund cu aerul lor indiferent aceşti oameni. Să ucidă şi să se sinucidă vroiau, 
dar nu dintr-o dată desigur, ci încetul cu încetul, ca Robinson, cu tot ce aveau la îndemână, necazuri vechi, noi 
mizerii, uri fără nume, dacă nu vine războiul de-a dreptul, când se petrece totul mai repede decât de obicei. 

Nu îndrăzneam să ies de frica de a nu-l întâlni. 


Trebuiau să vină după mine de două sau trei ori ca să mă hotărăsc să răspund la chemările bolnavilor. Şi 
de cele mai multe ori până soseam eu găseau un altul. În mintea mea era vraiste, ca şi în viata. În strada Saint- 
Vincent, unde nu mai fusesem decât o dată, mă chemară locatarii de la etajul trei, la numărul 12. Veniră chiar să 
mă ia cu maşina. Îl recunoscui imediat pe bunic, soptea, isi ştergea picioarele îndelung pe rogojina mea. O ființă 
care umbla strecurându-se, cenuşie, adusă de spate, venise să mă cheme grăbit pentru nepotelul lui. 

Mi-o aminteam bine pe fiică-sa, altă deşucheată, ofilită deja, dar solidă şi tăcută, care venise de mai 
multe ori să avorteze acasă la părinți. Acesteia nu i se reproşa nimic. Ar fi vrut numai să se mărite în sfârşit, mai 
ales că avea de acum un băieţel de doi ani care locuia la bunici. 

Copilul se îmbolnăvea din te miri ce, şi când era bolnav, bunicul, bunica, mama plângeau cu toţii, 
enorm, şi mai ales pentru că nu avea tată legitim. În aceste momente oamenii sunt mai profund afectaţi de 
situaţiile neclare din familie. Bunicii credeau fără s-o mărturisească că aceşti copii din flori sunt mai fragili şi 
se-mbolnăvesc mai des decât ceilalti.. 

În sfârşit, tatăl, sau cel puţin cel pe care-l bănuiau a fi fost, plecase hăt şi bine pentru totdeauna. Atât i se 
vorbise despre căsătorie acestui om, că-n cele din urmă se plictisise. Dacă mai alerga, trebuie să fi ajuns departe 
acum. Nimeni nu intelesese acest abandon, şi mai ales fata, pentru că-i plăcuse mult să facă dragoste cu ea. 

Deci, de când plecase nestatornicul, ei contemplau toţi trei copilul scâncind. Şi când te gândeşti că ea se 
dăduse acestui bărbat după cum zicea „trup şi suflet”. Aşa trebuia să se-ntâmple, şi, după părerea ei asta ajungea 
să explice totul. Micutul iesise din ea şi-i ridicase toată carnea în jurul şoldurilor. Sufletul se mulţumeşte cu 
vorbe, corpul nu-i la fel, cu el e mai greu, îi trebuie muşchi. Un corp este întotdeauna o realitate, iată de ce e 
trist şi dezgustator să-l priveşti. Am văzut, şi asta-i adevărat, foarte puţine sarcini care să-ți mănânce tinerețea 
dintr-o dată, în felul acesta. Ca să zic aşa, nu-i mai rămăseseră acestei mame decât sentimentele şi un suflet. 
Nimeni n-avea nevoie de el. 

Înainte de această naştere clandestină, familia locuise foarte multi ani în cartierul „Filles du Calvaire". 
Dacă se exilaseră cu toții la Rancy, n-o făcuseră din plăcere, ci ca să se ascundă, să se facă uitaţi, să dispară-n 
mulțime. 

De când devenise imposibil să ascundă sarcina în ochii vecinilor, se hotărâră să părăsească cartierul lor 
din Paris pentru a evita orice comentarii. Mutare de onoare. 

La Rancy consideratia vecinilor nu era indispensabilă şi apoi nu-i cunoştea nimeni la Rancy, municipali- 
tatea acestui ținut practica pe drept cuvânt o politică abominabilä, anarhică într-un cuvânt, şi despre care se 
vorbea în toată Franţa, o politică de golani. În acest mediu de damnati, judecata celuilalt nu mai conta. 

Familia se pedepsise de bună voie, rupsese toate relaţiile cu rudele şi prietenii de altădată. Ca dramă, 
aveam de-a face cu una completă. Nu mai aveau nimic de pierdut, îşi ziceau. Declasati. Când tii să te injosesti 
te amesteci în mulțime. 

Nu reproşau nimănui nimic. Încercau numai să descopere prin puseuri de revoltă neputincioasă cu ce se 
ametise Destinul în ziua in care le făcuse o asemenea porcărie. 

Fata nu avea, trăind la Rancy, decât o singură consolare, dar foarte importantă, aceea de-a putea vorbi 
liber tuturor de acum încolo de „noile ei responsabilităţi”. Amantul fugind trezise în firea ei pătimaşă dorința de 
eroism şi de originalitate. De când se incredintase pentru tot restul zilelor că nu avea o soartă comună cu a 
majorității femeilor din clasa şi din mediul ei, şi că putea oricând apela la romanul vieții ei pustiite de prima 
dragoste, se obişnui cu marea nefericire care o lovise, cu delicii, iar ravagiile sorții fură, în cele din urmă, 
dramatic de binevenite. Poza în fată-mamă. 

Când intrarăm în sufragerie tatăl ei şi cu mine, din cauza luminii economicoase care nu räzbea 
semiobscuritatea, nu puturăm zări figurile decât ca pe nişte pete gălbui, cărnuri pisate de vorbe care se târau în 
penumbra, grea de acel miros de piper uscat pe care-l răspândesc toate mobilele de familie. 

Pe masă-n mijloc, culcat pe spate, printre scutece, copilul se lăsa palpat. Îi apăsai pentru început pielea 
burtii cu multă precauţie, treptat de la buric până la coite şi-l ascultai foarte atent. 

Inima lui bătea în ritmul unei mate, scurt şi nebuneste. Şi apoi copilul se satura de degetele mele pipai- 
toare şi de manevrele mele şi începu să urle cum nu se face decât la această vârstă, inimaginabil. Era prea mult. 
De când se întorsese Robinson, în capul şi în trupul meu se petreceau lucruri ciudate şi tipetele acestui plod îmi 
făcură o impresie îngrozitoare. Ce tipete, Dumnezeule! Ce tipete! Nu mai rezistam. 

Şi o altă idee determină fără îndoială purtarea mea tâmpită. Excedat, nu mă putui împiedica să nu le 
împărtăşesc toată ranchiuna şi tot dezgustul pe care le simţeam de prea multă vreme în mine. 

— Ei! îi răspunsei acestui mic urlător, nu te grăbi, cretinule, vei avea tot timpul să răcneşti! O să-ţi 
rămână, nu te teme, magarule! Crutä-te! O să-ți rămână destulă nefericire ca să-ți topească ochii şi capul şi tot 
restul dacă n-ai să fii atent! 

— Ce-i tot spuneţi, domnule doctor? tresări bunica. 


Repetai simplu: „O să-ţi mai rămână!" 

— Ce? Ce o să rămână? întreba ea îngrozită... 

— Trebuie sä-ntelegeti! le răspund. Trebuie sä-ntelegeti! Vi se explică întotdeauna prea multe lucruri! 
Asta-i nenorocirea! Incercati să intelegeti! Faceţi un efort! 

„Rămâne ce?... Ce spune?" Şi se întrebau toți trei deodată, şi fata „cu responsabilități” căscă ochii si se 
porni şi ea să scoată nişte lungi tipete straşnice. Găsise ocazia unei crize. N-o va scăpa! Război în toată regula! 
Şi ce-mi mai bătea din picioare! Şi ce mi se mai sufoca! Şi ce-şi mai rostogolea ochii! O făcusem lată! Nu-ţi ve- 
nea a crede! „E nebun, mamă! se gatuia mugind. A înnebunit doctorul!... Ia-i copilul, mama!" Smulse copilul. 

Nu voi şti niciodată de ce începuse să vorbească cu un accent basc, atât era de enervată. „Spune lucruri 
îngrozitoare! Mamă!... E nebun..." 

Mi-l smulseră pe cel mic din mână, de parcă l-ar fi smuls din flăcări. Bunicul, atât de timid până mai 
adineaori, desprinse de pe perete un termometru uriaş din lemn de acaju, ca pe o măciucă... $i ma-nsoti de la 
distanță spre uşă, pe care o trânti în urma mea, violent, cu o puternică lovitură de picior. 

Bineînţeles că profitară ca să nu-mi plătească vizita. 


Când am ajuns în stradă, nu eram prea mândru de ceea ce se întâmplase. Nu atât din punctul de vedere 
al reputației mele care nu putea deveni mai proastă decât mi-o făcuseră până acum fără ca eu să am vreun 
amestec, dar mai ales din cauza lui Robinson de care sperasem să mă eliberez printr-o izbucnire de sinceritate, 
să găsesc într-un scandal voit hotărârea de-a nu-l mai primi, făcându-mi mie însumi un fel de scenă brutală. 

Calculasem astfel: Voi vedea exact cu titlu de experiment tot scandalul pe care-l pot face deodată! 
Numai că scandalul şi frica sunt fără fund, nu ştii niciodată până unde vei fi obligat să mergi cu sinceritatea... 
Ce-ti mai ascund oamenii... Ce-or să-ţi mai arate... Dacă ai să trăieşti destul... Dacă ajung destul de departe cu 
balivernele lor... Trebuia luat totul de la început. 

Mă grăbeam eu însumi acum să mă ascund. O luai prin fundatura Gibet şi apoi pe rue des Valentines. 
Era ceva de mers. Ai timp să-ţi schimbi gândurile. Mergeam spre lumini. În piața Transitoire îl întâlnii pe 
Peridon felinaragiul. Am schimbat câteva vorbe fără importanţă. „Vă duceti la cinema, domnule doctor?" m-a 
întrebat, îmi dădu o idee. O găsii bună. 

Cu autobuzul ajungi mai repede decât cu metroul. După acest ruşinos episod, ar fi trebuit să plec din 
Rancy de tot şi pentru totdeauna dacă aş fi putut. 

Pe măsură ce rămâi într-un loc oamenii şi lucrurile devin mai dezmätate, mai putregăioase şi încep să 
pută parcă dinadins pentru tine. 


Am făcut totuşi bine că m-am întorsa doua zi la Rancy din cauza lui Bébert, care se-mbolnăvise exact 
atunci. Confratele Frolichon plecase în vacanţă, mătuşa a şovăit şi apoi mi-a cerut să-i îngrijesc totuşi nepotul, 
fără îndoială pentru că eram cel mai putin scump dintre doctorii pe care-i cunoştea. 

S-a întâmplat după Paşti. Se făcuse frumos. Primele vânturi ale sudului, cele care abăteau toată 
funinginea uzinelor pe pervazul ferestrelor, treceau peste Rancy. 

A durat multe săptămâni boala lui Bébert. Mă duceam să-l vad de două ori pe zi. Oamenii din cartier ma 
aşteptau în fata odaitei portăresei, fără să pară, şi de asemenea vecinii pe pragul caselor. Era ca o distracţie 
pentru ei. Veneau de departe să se intereseze de-i mai rău sau mai bine. Soarele care străbate atâtea lucruri nu 
arunca niciodată pe stradă decât o lumină de toamnă încărcată de regrete şi de nori. 

Sfaturi am primit multe-n legătură cu Bebert. Într-adevăr, tot cartierul se interesa de el. Se pleda pentru 
$i apoi împotriva priceperii mele. Când intram în odäitä, se lăsa o linişte critică şi destul de ostilă, încărcată mai 
ales de prostie. Odäita era mereu plină de cumetre prietene intime, care miroseau foarte tare a fuste şi a pisat de 
iepure. Fiecare tinea la medicul ei preferat, totdeauna mai subtil, mai savant. Nu prezentam în fond decât un 
singur avantaj, dar exact cel mai greu de iertat, de a fi aproape gratuit, o nedreptate făcută bolnavului şi familiei 
sale, un doctor gratuit, oricât de săracă ar fi ea. Bebert nu delira încă, dar pur şi simplu nu mai vroia să se mişte. 
Începu să piardă din greutate în fiecare zi. Un pic de carne galbenă şi mobilă se mai tinea încă pe trupul lui 
tremurând de la cap până la picioare cu fiecare bătaie a inimii. Ai fi zis că sub piele nu-i mai rămăsese decât 
inima, atât se subtiase Bébert în mai mult de o lună de boală. Îmi zâmbea înțelept când veneam să-l văd. Depăşi 
astfel cu uşurinţă 39° şi apoi 40° şi rămase acolo zile şi săptămâni întregi, gânditor. 

Mătuşa lui Bebert tăcu în cele din urmă şi ne lăsă în pace. Spusese tot ce ştia, apoi începu să se 
smiorcaie, dezorientată, pe rând, prin toate colțurile odaitei sale. Suferinta se ivi după ce se terminară vorbele şi 
nu părea a şti ce să facă cu această suferință, încerca s-o gonească, dar ea, suferinţa, i se întorcea în gât plină de 
lacrimi şi atunci o lua din nou de la capăt. Se tăvălea peste tot şi ajunse în felul acesta să fie mai murdară decât 


de obicei, ceea ce o uimea şi pe ea: „Doamne Dumnezeule!" făcea atunci. Şi asta era tot. Ajunsese la capătul 
puterilor tot plângând şi braţele îi atârnau şi rămânea aşa aiurită-n faţa mea. 

Mai făcea câte un salt înapoi în suferinţa ei, dar se hotăra iar să reînceapă, scâncind. Trebuia să presimt 
că boala va lua o întorsătură nefericită. O tifoidă malignă care rezista cu încăpățânare la tot ce încercam, băi, 
serum... regim uscat... vaccinuri... Nimic nu ajuta. Mă zbateam în zadar, fără folos. Bébert se pierdea, dus 
irezistibil, surâzător. Se tinea la înălțimea febrei ca-ntr-un fel de echilibru, eu, jos, bâjbâiam. Bineînţeles mătuşa 
era sfătuită de pretutindeni şi imperios să mă lichideze fără mofturi şi să cheme-n grabă alt doctor, mai 
experimentat, mai serios. 

Incidentul cu „fata cu responsabilități" fusese ținut minte de toţi şi comentat enorm. Se gargariseau cu el 
prin cartier. 

Dar cum ceilalți doctori, avertizaţi de cazul lui Bébert, se fereau, m-a păstrat pe mine până la urmă. Pen- 
tru că-mi căzuse în brațe Bebert, n-aveam decât să continui, gândeau pe drept cuvânt confrații. 

Nu-mi mai rămăsese nici un mijloc de a acționa decât să mă duc până la cârciumă ca să telefonez din 
cand în când altor câțiva practicieni, de ici, de colo, de mai departe, pe care-i cunoşteam mai mult sau mai putin 
de prin Paris, de prin spitale, şi să-i întreb ce-ar face ei, priceputii, notorii, în fata unei tifoide ca aceea care mă 
hartuia pe mine. Toţi îmi dădeau sfaturi bune, drept răspuns, ineficiente sfaturi bune, dar mie-mi făcea plăcere 
să-i aud cum îşi bat capul, aşa gratuit, pentru copilul necunoscut pe care-l protejam. Ajungi să te bucuri de nu 
prea mare lucru, de acel foarte putin pe care viata catadicseste să ţi-l lase drept consolare. 

În timp ce despicam astfel firu-n patru, mătuşa lui Bebert se prăbuşea la întâmplare în dreapta şi-n 
stânga pe scaune, pe scări, nu mai ieşea din năuceala ei decât pentru a mânca. Dar ora mesei n-o uita niciodată, 
trebuie spus. Nici n-ar fi fost lăsată dealtfel să uite de ea însăşi. Vecinii vegheau asupra ei şi o îndopau printre 
suspine. „Îţi dă putere!" îi spuneau. Incepu chiar să se-ngrase. În toiul bolii lui Bébert, bântuiau adevărate orgii 
ale mirosului de varză de Bruxelles. Era anotimpul ei şi toată lumea îi dăruia varză de Bruxelles, fiartă, aburind. 
„Mă-ntăreşte, e adevărat!... accepta ea binevoitoare. Si urinezi bine după ea!" 

Spre seară, ca să audă soneria, să doarmă mai uşor şi să nu scape imediat primul apel, se-ndopa cu 
cafea, pentru ca locatarii să nu-l trezească pe Bébert sunând de două-trei ori la rând. Trecând prin fata casei, 
seara intram să văd dacă din întâmplare nu s-a terminat totul. „Oare nu s-a îmbolnăvit din pricina romanitei cu 
rom pe care a vrut s-o bea la fructarul din colt în ziua cursei cicliste?" presupunea ea cu voce tare. Acest gând o 
stăpânea de la început. Idioata. 

„Romaniţă", murmura slab Bébert, ca-ntr-un ecou pierdut în febră. La ce bun s-o mai lămuresc? Am mai 
efectuat încă o dată două sau trei simulacre profesionale pe care le aşteptau de la mine şi am ieşit din nou în 
întuneric, nu prea mândru, pentru că, întocmai ca mama mea, nu ajungeam niciodată să mă simt complet 
nevinovat de nenorocirile care se întâmplau. 

În ziua a şaptesprezecea mi-am zis totuşi că aş face bine dacă m-aş duce să-ntreb ce gândeau cei de la 
institui Bioduret Joseph despre un caz de tifoidă de acest gen, să le cer un sfat şi poate chiar un vaccin pe care 
mi l-ar recomanda. În felul acesta as fi facut tot, as fi încercat tot, chiar bizarerii, şi dacă murea Bébert, ei bine, 
nu vor avea poate ce să-mi reproşeze. Am ajuns la Institut, la capătul Parisului, în spatele cartierului la Villette, 
într-o dimineaţă pe la orele unsprezece. M-au plimbat mai întâi printr-un şir nesfârşit de laboratoare în căutarea 
unui savant. Nu era încă nimeni prin aceste laboratoare, nici savanţi şi nici public, numai obiecte azvârlite într-o 
mare dezordine, hoituri de animale spintecate, chiştoace de ţigări, becuri de gaz ciobite, colivii şi borcane în 
care şoarecii stau să se sufoce, retorte, vezici risipite, scaune desfundate, cărți şi praf, şi iarăşi chiştoace, 
mirosul lor şi al closetelor întrecându-le pe toate celelalte. Pentru că venisem prea devreme, mă hotărâi să fac 
un tur, tot eram acolo, până la mormântul marelui savant Bioduret Joseph care se afla chiar în pivnițele 
Institutului, acoperit de aur şi marmoră. Fantezie burghezo-bizantină de un gust subtil. Cheta se făcea la ieşirea 
din cavou, paznicul bombănea chiar din cauza unei monede belgiene pe care i-o strecuraseră. Din cauza acestui 
Bioduret, o mulțime de tineri optau de aproape o jumătate de secol pentru cariera ştiinţifică. Si se întâmpla să 
iasă tot atâţia ratati şi de acolo ca şi de la Conservator. Se adunau în cele din urmă cu toţii, după un număr de 
ani, după ce nu reuşiseră. În groapa comună a marei derute, un „Laureat de Faculté" valorează cât un „Prix de 
Rome". Chestiune de autobuz pe care nu-l iau toți la aceeaşi oră. Asta-i tot. 

A mai trebuit să aştept încă destul de mult timp în grădinile Institutului, un fel de combinaţie de 
închisoare şi de scuar public, cu straturi de flori sădite cu îngrijire de-a lungul acestor pereţi cu tencuiala căzută. 

Totuşi, câțiva băieţi din personalul mărunt sosiră in cele din urmă primii, unii dintre ei cärau deja 
provizii din piaţa vecină, în plase mari, târându-şi picioarele. Şi apoi savanții păşiră şi ei pe poartă, la rândul lor 
şi mai tarsiti, mai reticenti decât modestii lor subalterni, în grupulete, prost barbieriti, şuşotind. Se-mprăştiară 
de-a lungul culoarelor ştergând pereţii. Întoarcere din vacanţă a unor şcolari albiti, cu umbrele, prostiti de rutina 
meticuloasă, de manipulările disperat de dezgustatoare, legaţi pentru nişte salarii de mizerie de-a lungul întregii 


lor maturitati de aceste cuhnii de microbi, încălzind şi reîncălzind interminabile fierturi de coji de legume, de 
cobai asfixiati şi de alte vagi putreziciuni. 

Nu mai erau nici ei în cele din urmă decât nişte bătrâne rozătoare domestice, monstruoase, in pardesie. 
Gloria zilelor noastre nu surâde decât bogatilor, savanţi sau nu. Plebei ai Cercetării nu se puteau bizui, pentru a 
se menţine într-o formă mai bună, decât pe propria lor frică de-a nu-şi pierde locul în această ladă de gunoi 
caldă, ilustră şi compartimentată. Tineau în mod esenţial la titlul de savant oficial. Titlul datorită căruia 
farmacistii din oraş le acordau un plus de încredere în analiza, dealtfel cu zgarcenie distribuită, a urinei şi 
scuipatului clientelei. Beneficiul glodos al savantului. 

De îndată ce sosea, cercetătorul metodic se apleca ritual, timp de câteva minute, asupra matelor bilioase 
şi putrede ale unui iepure din cealaltă săptămână, pe care-l spuneau, printr-o tradiţie bine stabilită, într-un colț al 
camerei, aghiazmatar de murdärii. 

Când mirosul devenea într-adevăr de nesuportat, se sacrifica alt iepure, dar nu mai înainte, din cauza 
economiilor la care profesorul Jaunisset, marele secretar al Institutului, se deda în chip fanatic. 

Unele putreziciuni animale treceau din cauza asta, din economie, prin degradări şi prelungiri de 
necrezut. Totul era o chestiune de obisnuintä. Unii îngrijitori de laboratoare bine antrenați ar fi putut foarte bine 
găti mâncare şi într-un sicriu în plină descompunere, într-atât putrefactiile şi duhorile nu-i mai stânjeneau. 
Aceşti modesti auxiliari ai marii cercetări ştiinţifice ajungeau chiar in această privință să-l întreacă în economii 
pe profesorul Jaunisset însuşi, faimos prin meschinăria lui totuşi, şi să-l bată cu propriile lui arme, profitând de 
gazul etuvelor sale de pildă, ca să-şi fiarbă rasolurile personale şi alte dospite sosuri şi mai periculoase. 

După ce savanții terminau de supus unui examen neatent matele cobaiului şi ale iepurelui ritual, 
ajungeau uşor la al doilea act al vieţii lor ştiinţifice zilnice, acela al tigärii. Încercare de a anula putoarea 
ambiantă şi plictiseala printr-un fum de țigară. Şi de la un chiştoc la altul, savanții ajungeau într-un fel la 
capătul zilei lor de lucru, în jurul orei cinci. Atunci puneau la loc fără zgomot putreziciunile să se coacă în etuva 
oscilatorie. Octav, îngrijitorul, îşi ascunde fasolea lui bine fiartă într-un jurnal pentru a putea trece fără să fie 
observat prin fata portăresei. Şiretlicuri. Gata cina pe care o ducea la Gargan. Savantul, stăpânul lui, mai scria 
ceva pe un colt al registrului de experienţe, timid, parcă nesigur, în vederea unei comunicări apropiate, absolut 
inutile, dar justificativă pentru prezenţa lui în Institut şi a slabelor avantaje pe care această prezenţă le 
comporta, corvoadă pe care ar fi trebuit să se hotărască s-o îndeplinească în fata unei Academii absolut 
impartiale şi dezinteresate. 

Unui adevărat savant îi trebuie în medie douăzeci de ani buni pentru a face marea descoperire, aceea 
care îl lămureşte că delirul unora nu aduce altora fericire şi că fiecare aici pe pământ este stânjenit de ideea fixă 
a celuilalt. 

Delirul ştiinţific, mai rational şi mai rece decât altele, este cel mai putin tolerabil dintre toate. Dar când 
ai dobândit câteva posibilități ca să vietuiesti chiar meschin într-un anumit loc, cu ajutorul câtorva 
schimonoseli, trebuie sau să perseverezi sau să crapi ca un cobai. Obiceiurile se deprind mai repede decât 
curajul, şi mai ales obiceiul de a mânca. 

Îl căutai deci pe Parapine al meu prin tot Institutul, pentru că venisem într-adins pentru asta de la Rancy, 
ca să-l găsesc. Era vorba deci să persevereze în a-l căuta. N-a mers uşor. M-am oprit de mai multe ori ezitând 
îndelung între atâtea culoare şi uşi. 

Belferul ăsta nu mânca la prânz şi nu cina decât de două, trei ori pe săptămână cel mult, dar atunci 
enorm, cu frenezia studenților ruşi ale căror obiceiuri fantastice le păstrase. 

În cercurile ele specialitate i se recunoştea acestui Parapine o desăvârşită competenţă. Tot ce privea 
bolile tifoide îi era familiar, fie ele animale sau umane. Notorietatea lui data de douăzeci de ani deja, din epoca 
în care anumiți germani pretinseseră aşa tam-nesam, într-o bună zi, c-ar fi izolat vibrionii ebertheieni trăind în 
excretatul vaginal al unei fetițe de optsprezece luni. Ce mai scandal în acest domeniu al adevărului. Din fericire 
Parapine a răspuns în cel mai scurt timp în numele Institutului Naţional şi-l întrecu din capul locului pe fan- 
faronul ăla de teuton, cultivând el, Parapine, acelaşi germene, dar în stare pură şi în sperma unui invalid de 
şaptezeci şi doi de ani. Celebru dintr-o dată, nu-i mai rămăsese până la moarte decât să-nnegrească cu regulari- 
tate coloane ilizibile în diverse periodice de specialitate pentru a se menține în frunte. Ceea ce şi făcu dealtfel 
fără greutate din acea zi de curaj şi de noroc. 

Publicul ştiinţific serios îi acorda acum încredere şi consideraţie. Era scutit în felul acesta, publicul, să-l 
mai citească. 

Dacă acest public serios s-ar fi apucat să-l contrazică n-ar mai fi fost posibil nici un progres. Ar fi rămas 
un an pe fiecare pagină. 

Când ajunsei in fata uşii celulei lui, Serge Parapine scuipa în cele patru colțuri ale laboratorului cu jeturi 
interminabile, cu o strâmbătură atât de dezgustătoare ca-ti dădea de gândit. Se rădea din când în cand Parapine, 


dar păstra totuşi pe fiecare parte a obrazului destul păr pentru a avea aerul unui evadat. Tremura de frig tot 
timpul sau cel puţin aşa părea, cu toate că nu-şi lepăda pardesiul niciodată, mare alesătură de pete şi mai ales de 
mätreatä pe care o împrăştia cu un bobârnac, aranjându-şi o suvita de păr care se legăna mereu pe nasul lui 
verde şi rozaliu. 

În timpul stagiului meu la cursurile practice ale Facultăţii, Parapine îmi dăduse câteva lecţii de 
microscop şi-mi arătă în diverse ocazii o anumită reală bunăvoință. Speram că nu mă uitase din acele timpuri 
îndepărtate şi că ar fi poate chiar în stare să-mi dea un sfat terapeutic foarte important pentru cazul lui Bébert 
care mă obseda cu adevărat. 

Hotărât, îmi descoperisem mult mai mult gust de a-l împiedica pe Bébert să moară decât pe un adult. Nu 
eşti întotdeauna nemulțumit când dă ortul popii un adult, un porc mai puţin pe pământ, cum se zice, în timp ce 
pentru un copil eşti oricum mai putin sigur. Are un cuvânt de spus viitorul. 

Parapine pus la curent cu greutățile mele nici nu vroia altceva decât să mă ajute şi să orienteze 
amenintata mea terapeutică, numai că el învățase în douăzeci de ani atâtea lucruri şi atât de diverse şi adesea 
atât de contradictorii pe seama tifoidei, că-i era acum foarte greu şi aş zice chiar imposibil să formuleze cea mai 
neînsemnată părere clară şi categorică în legătură cu această afecţiune atât de banală şi cu tratamentul ei. 

— Mai întâi, crezi, scumpe confrate, în seruri? mă întrebă. Ei? Ce zici?... Si vaccinurile?... In fond care 
este impresia dumitale?... Minti foarte luminate astăzi nu vor să mai audă de vaccinuri... E un curaj şi ăsta, con- 
frate, desigur... Cred şi eu... Dar în sfârşit? Ce zici? Totuşi? Nu crezi că este şi ceva adevăr în acest negati- 
vism?... Ce părere ai?... 

Frazele ieşeau din gura lui în salturi teribile printre avalanşele unor ,,R" enorme. 

În timp ce se zbătea ca un leu printre atâtea furioase şi disperate ipoteze, Jaunisset, ilustrul mare secretar 
care mai trăia la vremea aceea, tocmai trecu pe sub ferestrele noastre hotărât şi încruntat. 

La vederea lui, Parapine păli şi mai tare, dacă asta se mai putea, şi schimbă nervos subiectul, grăbit să- 
mi arate tot dezgustul pe care i-l provoca numai vederea zilnică a acestui Jaunisset, altfel universal glorificat. 
Mi-l califică într-o clipita pe acest faimos Jaunisset de şarlatan, maniac dintr-o speță foarte de temut, şi-l mai 
încarcă cu atâtea crime monstruoase şi inedite şi secrete că puteai popula cu ele o ocnă vreme de un secol. 

Şi nu-l putui împiedica pe Parapine să-mi dea alte o mie şi una de detalii duşmănoase asupra bufonadei 
meseriei lui de cercetător, la care era obligat să se supună ca să aibă ce mânca, ură mai precisă, mai ştiinţifică 
într-adevăr, decât a celorlalți oameni plasați în condiţii similare prin birouri sau magazine. 

Vorbea cu voce tare şi mă uimea sinceritatea lui. Îngrijitorul lui de laborator ne asculta. Terminase si el 
de bucătărit şi se mai agita de formă printre etuve şi eprubete, dar se obişnuise atât de mult îngrijitorul să-l audă 
pe Parapine proferându-şi blestemele, ca să zic aşa zilnice, că lua acum aceste vorbe, oricât de exorbitante ar fi 
fost ele, drept academice şi neînsemnate. Câteva mici experienţe personale pe care le urmărea cu multă gravi- 
tate, îngrijitorul, într-una din etuvele laboratorului, 1 se păreau împotriva a ceea ce spunea Parapine, minunate şi 
foarte instructive. Furiile lui Parapine nu puteau să-l distragă. Înainte de a pleca, închise uşa etuvei peste mi- 
crobii lui personali, ca peste un tabernacol, tandru, scrupulos. 

— Mi-ai văzut îngrijitorul, confrate? L-ai văzut pe acest cretin de ingrijitor? mă întrebă Parapine de 
îndată ce acesta ieşi. Ei bine, iată vor fi treizeci de ani în curând de când, tot măturându-mi murdăria, nu aude în 
jurul lui vorbindu-se decât despre ştiinţa, şi mult şi sincer, pe crucea mea... şi totuşi departe de a se dezgusta, 
numai şi numai el mai crede aici în ea! Tot pipăindu-mi culturile, a ajuns să le creadă minunate! Îşi linge 
buzele!... Cea mai mică maimutärealä a mea îl încântă! Nu se întâmplă de fapt la fel în toate religiile? De când 
haul şi pârăul popa se gândeşte la altceva decât la bunul Dumnezeu în care tarcovnicul lui mai crede încă... $i 
tare ca fierul! Să verşi, nu alta!... Idiotul meu împinge ridicolul până acolo încât îl copiază pe marele Bioduret 
la costum şi barbişon! N-ai băgat de seamä?.. Între noi fie spus, marele Bioduret nu se deosebea de ingrijitorul 
meu decât prin reputația sa mondială si prin forţa pasiunilor sale... Cu mania lui de a clăti perfect sticlutele şi de 
a supraveghea incredibil de aproape dezvoltarea moliilor, mie mi s-a părut dintotdeauna monstruos de vulgar 
acest imens geniu experimental... Iai marelui Bioduret minunata lui meschinărie menajeră şi spune-mi şi mie ce 
mai rămâne de admirat? Ei? O figură ostilă de portar cârcotaş şi răuvoitor. Asta-i tot. Şi pe deasupra chiar el şi-a 
dovedit Academiei caracterul de porc timp de douăzeci de ani cât a trecut pe acolo, detestat de toţi; se certa 
aproape cu toată lumea şi nu în glumă... Era un megaloman ingenios... Si gata. 

Parapine se pregătea la rândul lui, fără zgomot, să plece. L-am ajutat să-şi pună fularul în jurul gâtului şi 
pe deasupra mätretii lui acoperindu-l dintotdeauna ca un fel de mantie. Şi atunci îşi aduse aminte că venisem să- 
1 caut în legătură cu un lucru foarte precis şi urgent. „Adevărat, luat cu plicticoasele mele palavre, am uitat de 
bolnavul dumitale! Iartă-mă, confrate, să ne întoarcem la subiect! Dar ce ti-as putea spune ca dumneata să nu 
ştii! Printre atâtea teorii şovăitoare, experienţe discutabile, rațiunea ti-ar recomanda în fond să nu mai alegi! Fă 
deci cum e mai bine, confrate! Fa cum te taie capul! Pe mine dealtfel, şi aici iti fac o mărturisire, aceasta 


afecțiune tifică mă dezgusta de moarte! Dincolo de orice limită! Dincolo de orice ţi-ai putea imagina! Cand m- 
am apucat să studiez tifoida în tinerețea mea, eram doar câţiva cercetători care prospectam acest domeniu şi ne 
puteam uşor număra şi pune-n valoare reciproc. În timp ce acum, ce să-ți spun? Sosesc din Laponia, dragul 
meu! Din Peru! în fiecare zi tot mai mulţi! Vin specialişti de pretutindeni! Îi fabrică în serie în Japonia! Am 
văzut lumea devenind în mai puțin de câţiva ani un veritabil sat al lui Cremene de publicaţii universale şi 
îndrăzneţe chiar asupra acestui subiect bătătorit. Mă resemnez, ca să-mi păstrez locul şi să mi-l apăr de voie de 
nevoie, să produc şi să reproduc de la un congres la altul micul meu articol, căruia îi aduc la sfârşitul fiecărui 
sezon câteva subtile şi anodine modificări, fără importanţă... Şi totuşi tifoida, crede-mă, confrate, în zilele 
noastre e la îndemâna tuturor, ca mandolina şi banjoul. Să mori, nu alta! Fiecare vrea să-şi cânte aria în felul lui. 
Nu, îmi place să-ți mărturisesc, nu mai am forța necesară să mă chinuiesc, ceea ce-mi trebuie ca să-mi termin 
existența e un coltisor mic de cercetare, mai liniştit, care să nu-mi mai aducă nici duşmani, nici prozeliti, ci doar 
acea mediocră notorietate, neinvidiată cu care m-aş mulţumi si de care aş avea mare nevoie. Între alte banalitäti 
mă gândesc la studiul influenței comparative a încălzirii centrale asupra hemoroizilor în țările din nord şi din 
sud. Ce crezi? Despre igienă? Despre regim? Sunt la modă aceste istorii? Nu? Un asemenea studiu condus cu 
pricepere şi lungit m-ar împăca cu Academia, sunt convins, care e constituită dintr-o majoritate de bătrâni pe 
care aceste probleme cu hemoroizii şi încălzirea n-ar putea să-i lase indiferenți. Uită-te ce au făcut pentru 
cancer, care-i priveşte de aproape!... M-ar onora poate până la urmă Academia cu unul din premiile ei de 
igienă? Cine ştie? Zece mii de franci? Ei? lată cum mi-aş putea plăti o călătorie la Venetia... Ştii, am fost in 
tinerețea mea la Venetia, tinere prieten... Da, da! Poti muri de foame şi acolo ca în oricare alt loc... Dar respiri 
un parfum de moarte mai somptuos pe care nu-l uiţi uşor după aceea..." 

Ajunşi în stradă a trebuit să ne întoarcem în grabă-napoi să-i căutăm galosii pe care şi-i uitase. Aşa ca 
am întârziat. Şi apoi ne grăbirăm spre un loc despre care nu-mi spunea nimic. 

Străbătând lunga rue de Vaugirard, plină de legume şi îmbulzeală, ajunserăm într-o piaţă înconjurată de 
castani şi agenți de poliție. Ne-am strecurat într-o odaita din fundul unei cafenele, unde Parapine se catara pe 
pervazul unei ferestre, privind de după perdelute. 

— Prea târziu! făcu el. Au ieşit deja! 

— Cine? 

— Elevele de la liceu... Sunt fermecătoare, să ştii.... Le cunosc picioarele pe de rost. Nici nu mai cer 
altceva pentru sfârşitul zilelor mele... Să mergem! Rămâne pentru altă zi... 

Şi ne despartiram cu adevărat buni prieteni. 


As fi fost mulţumit dacă n-ar mai fi trebuit să mä-ntorc la Rancy niciodată. Chiar din dimineaţa în care 
plecasem de acolo aproape că-mi uitasem grijile obişnuite! erau atât de puternic încrustate la Rancy că n-ar fi 
putut să mă urmeze. Ar fi murit acolo, poate, grijile mele, părăsite ca şi Bebert, dacă nu m-aş fi întors. Griji de 
mahala. Totuşi cam prin dreptul străzii Bonaparte, gândul se întoarse, cel trist, deşi era o stradă plăcută 
trecătorului. Puţine sunt atât de binevoitoare şi gratioase. Dar apropiindu-ma de chei mă cuprinse teama. 
Dădeam târcoale. Nu mă puteam hotărî să trec Sena! Nu-i toată lumea Cezar! De cealaltă parte, pe celălalt mal, 
începeau necazurile. Am rămas în aşteptare pe malul stâng până seara. Câştig oricum câteva ore de soare, îmi 
ziceam. 

Apa clipocea în dreptul pescarilor şi m-am aşezat să-i privesc la lucru. Într-adevăr, nu eram grăbit nici 
eu, ca şi ei. Parcă aş fi ajuns într-un moment, la o vârstă poate când ştii bine ce pierzi cu fiecare oră care trece. 
Dar nu ţi-ai dobândit acea forţă a înțelepciunii care ti-ar trebui pentru a te opri stană pe drumul timpului şi apoi 
chiar dacă te-ai opri tot n-ai şti ce să faci fără această nebunie de a merge înainte care te stăpâneşte şi după care 
te topesti din cea mai fragedă tinerețe. Nu mai eşti atât de mândru de tinerețea ta, nu îndrăzneşti să mărturiseşti 
deschis că poate tinereţea nu-i altceva decât ardoarea de-a îmbătrâni. 

Descoperi în tot trecutul tău ridicol atâta ridicol, înşelătorie, credulitate că ai vrea să încetezi brusc de-a 
mai fi tânăr, să aştepţi ca tinereţea să te părăsească, să treacă pe lângă tine, s-o vezi plecând, îndepărtându-se, 
să-i vezi întreaga vanitate, să-ți plimbi mâna prin golul ei, s-o mai vezi din nou trecând prin fata ta, şi apoi, 
odată plecată, să fii sigur că s-a dus tinereţea şi, liniştit atunci dinspre partea ei, rămas singur, să treci uşor de 
cealaltă parte a timpului pentru a privi cu adevărat cum sunt oamenii şi lucrurile. 

Pe marginea cheiului pescarii nu prindeau nimic. Nici nu păreau că tin cu tot dinadinsul să prindă peste. 
Peştii probabil îi cunoşteau. Se prefăceau cu toții. O ultima rază de soare ne mai încălzea, aprinzând pe ape 
scanteiute întretăiate de albastru şi de aur. Vântul venea răcoros din fata printre arbori, surâzând vântul, 
strecurându-se printre mii de frunze, în dulci rafale. Era bine. Două ore bune am stat aşa neprinzând nimic, 
nefăcând nimic. $i apoi Sena s-a întunecat şi capătul podului s-a înroşit de lumina crepusculului. Lumea trecând 
pe chei ne uitase acolo între mal şi apă. 


Noaptea a ieşit de sub arcade, a urcat de-a lungul castelului, i-a cuprins fațada, ferestrele una după alta 
care sclipeau înfruntând umbra, în întuneric. Şi apoi s-au stins şi ferestrele. 

Încă o dată nu ne mai rămânea decât să plecăm. 

Anticarii de pe chei îşi strângeau catrafusele. ,,Haide", striga câte o femeie pe deasupra parapetului 
soțului ei care, lângă mine, îşi strângea şi el instrumentele, pliantul şi viermuşii. A bombănit şi după el au 
bombănit toţi pescarii şi au urcat cu mine cu tot sus, printre ceilalți trecători. I-am vorbit nevesti-sii, aşa ca să-i 
zic ceva plăcut înainte de a ne înghiţi noaptea pe toţi. Imediat vru să-mi vândă o carte. Era o carte pe care uitase 
s-o bage în ladă după cum pretindea. ,,Ti-o dau mai ieftin, ţi-o dau aproape pe degeaba..." mai adăugă. Un vechi 
„Montaigne" autentic, numai pentru un franc. Vroiam să-i fac o plăcere acestei femei pentru atât de puţini bani. 
Şi i-am cumpărat pe „Montaigne" al ei. 

Sub pod apa se-ngreunase. N-aş fi vrut deloc să merg mai departe. Ajuns în bulevarde, am băut o cafea 
şi am deschis vechitura pe care mi-o vânduse. Şi deschizând-o am dat tocmai peste pagina cu scrisoarea pe care 
o scria Montaigne soției sale, exact cu ocazia morții recente a unui fiu de-al lor. Pasagiul îmi trezi imediat 
curiozitatea, probabil din cauza legăturii pe care o facui pe loc cu Bébert. „Ah! îi zicea soției sale Montaigne, 
cam aşa. Nu te necăji, scumpă soţie! Trebuie să te consolezi! O să treacă!... Totul trece in viata... Si apoi 
dealtfel, îi mai zicea, chiar ieri am găsit în nişte hârtii uitate ale unui prieten al meu o scrisoare pe care Plutarh o 
scria şi el soţiei sale în împrejurări foarte asemănătoare cu ale noastre... Şi mi s-a părut atât de bine scrisă, 
scumpa mea soţie, că ţi-o trimit!... Frumoasă scrisoare! Dealtfel nu vreau să te lipsesc mai mult de ea şi o să-mi 
dai dreptate în privinţa vindecării necazului tau!... Scumpa mea soţie! Iti trimit această frumoasă scrisoare! Bine 
ticluită această scrisoare a lui Plutarh... Nimic de zis! Şi infinit de interesantă! Cu siguranță! Ia cunoştinţă de ea, 
scumpa mea soție! Citeşte-o bine! Arat-o prietenilor! Şi reciteşte-o! Sunt liniştit acum! Sunt sigur că o să-ţi dea 
curaj!... Bunul tău sot, Michel". Iata-mi zic, ceea ce se poate numi o treabă cu temei. Soţia lui trebuie să fi fost 
foarte mândră că are un sot bun ca Michel al ei care nu se necăjeşte. În sfârşit, treaba lor! Te înşeli poate 
întotdeauna când vrei să judeci inima altora. Poate că erau cu adevărat nefericiti? Nefericire de epoca? 

Dar în ceea ce-l privea pe Bébert avusesem o zi blestemată. N-aveam noroc cu el, nici viu nici mort. Mi 
se părea că nu se află nimic pe pământ pentru el, nici chiar în Montaigne. Poate că aşa e pentru toată lumea 
dealtfel, de îndată ce cercetezi mai atent, dai de vid. Ce să mai spun, plecasem de dimineaţă din Rancy, trebuia 
să mä-ntorc şi veneam cu mâna goală. N-aveam nimic ce să le ofer, nici lui şi nici mătuşii dealtfel. O scurtă 
plimbare prin piaţa Blanche înainte de a mă-ntoarce. Multă lume de-a lungul străzii Lepic, mai multă ca de 
obicei. Mă apropii să văd ce-i. În dreptul unei măcelării văd lume adunată. Trebuia să te-nghesui în cerc ca să 
vezi. Era un porc gras, enorm. Gemea si el în mijlocul cercului ca un om pe care-l doare ceva, dar foarte tare. Îl 
chinuiau fără încetare... ÎL trăgeau de urechi ca să-l audă tipand. Se sucea şi se răsucea pe labe vrând să fugă, 
trăgând de sfoară, alții îl ciupeau şi el urla încă şi mai tare de durere. Iar ei râdeau şi mai cu poftă. Nu ştia cum 
să se ascundă porcul ăsta aşa de mare în mâna de paie pe care i-o lăsaseră şi care se împrăştia când grohăia şi 
sufla in ea. Nu ştia cum să scape de oameni. Întelegea. Urina cât putea el de tare, dar asta nu ajuta la nimic. Nici 
grohăitul, nici zbieratul. Nimic de făcut. Se distrau. Mezelarul de dincolo de vitrină schimba semne şi glume cu 
clienţii gesticulând cu un cuţit foarte mare. 

Era şi el mulțumit. Cumpărase porcul şi-l legase afară drept reclamă. Nici la nunta fiicä-sii nu s-ar fi 
distrat atât de bine. 

Venea mereu mai multă lume în faţa prăvăliei să vadă porcul prăbuşindu-se în cutele lui trandafirii, ori 
de câte ori vroia să fugă. Dar asta nu era destul. I-au urcat în spinare un căţel artägos pe care-l asmuteau să sara 
şi să-l muşte de cărnurile lui grase. Se distrau aşa de bine că nu mai puteai înainta de ei. Au venit agenții să- 
mprăştie mulțimea. 

Când ajungi în jurul acestor ore pe podul Caulain-court zăreşti dincolo de marele lac al nopţii care 
învăluie cimitirul primele lumini ale Rancy-ului. Rancy-ul e de cealaltă parte. Trebuia să faci un ocol complet 
ca să ajungi la el. E atât de departe! Ai zice că trebuie să faci ocolul nopții, atâta timp şi atâția paşi iti trebuie ca 
să ocoleşti cimitirul pentru a ajunge la fortificații. Şi ajungând la barieră, la acciz, mai treci prin faţa biroului 
mucegăit unde vegetează un functionäras verde. Şi atunci eşti foarte aproape. Câinii sunt la postul lor lătrând. 
Sub un bec de gaz mai găseşti flori, cele ale negustoresei care aşteaptă acolo mereu morţii care trec în fiecare zi, 
în fiecare oră. Un cimitir şi încă unul alături şi apoi bulevardul de /a Revolte. Cel care se-nfige cu toate luminile 
sale drept şi larg exact în inima nopţii. N-aveam decât s-o iau pe el la stânga. E strada mea. Nu intalneam cu 
adevărat pe nimeni. Şi totuşi aş fi vrut să fiu altundeva şi departe. Aş fi vrut să fiu în papuci ca să nu m-audă 
nimeni întorcându-mă acasă. Şi aşa mă-ntorsesem degeaba dacă lui Bébert nu-i mergea mai bine. Am facut tot 
ce-am putut. N-aveau nimic să-mi reproşeze. Nu era vina mea dacă nu se putea face nimic într-un caz ca al lui. 
Ajunsesem până-n fata uşii mele şi, banuiesc, fără să fiu zărit de nimeni... Şi apoi odată ajuns sus, fără să trag 
persienele, am privit printre crăpături să văd dacă mai erau oameni adunaţi la vorbă în fata casei lui Bébert. Din 


casă mai ieşeau vizitatori, dar nu mai semănau cu cei de ieri. O slujnică de prin împrejurimi pe care o 
cunoşteam bine ieşea plângând. „S-ar părea că merge mai rău, îmi ziceam. În nici un caz mai bine... Oare o fi 
murit? îmi ziceam. Pentru că era cineva care plangea!..." Ziua se terminase. Încercam să văd dacă aveam vreo 
vină în toate astea. Era frig şi linişte la mine. Ca o noapte mai mică într-un ungher al nopții celei mari, destinată 
numai mie. 

Din când în când ajungeau până la mine zgomote de paşi şi ecoul răsuna din ce în ce mai tare în camera 
mea, zumzăia, se estompa... Linişte. M-am mai uitat să văd dacă se petrecea ceva afară in fata casei. Dar totul 
se petrecea numai în mine, punându-mi mereu aceeaşi întrebare. 

În cele din urmă am adormit tot cu această întrebare, singur în noaptea mea, ca-ntr-un sicriu, atât eram 
de obosit de a fi umblat şi de a nu fi găsit nimic. 


Cât timp nu-şi fac iluzii, oamenii nu au ce să-şi spună, nu vorbesc decât despre grijile lor, fireşte. 
Fiecare pentru sine, pământul pentru toţi. Încearcă ei să scape de suferinţa lor pe seama celuilalt, când fac amor, 
dar nu merge şi oricât s-ar strădui, suferinţa tot le rămâne şi o iau iar de la capăt, încercând s-o plaseze din nou. 
„Sunteţi drăguță, domnişoară", zic. Şi viata îi poartă în vârtej până data viitoare când vor încerca acelaşi truc. 
"Sunteţi chiar foarte drăguță, domnisoara!"... 

Şi apoi între timp se laudă c-au scăpat de suferință, dar toată lumea ştie că nu e adevărat deloc şi că o 
vor păstra întreagă şi numai pentru ei de acum până-n vecii vecilor. $i cum devii din ce în ce mai urât şi mai 
respingător în acest joc, îmbătrânind, nu-ţi mai poți ascunde suferinţa, falimentul, şi în cele din urmă obrazul 
întreg nu-i decât o infectă grimasă căreia i-au trebuit douăzeci, treizeci de ani şi chiar mai mult ca să urce din 
măruntaie pe figură. Numai şi numai la asta e bun omul, o grimasă pentru care iti trebuie o viata întreagă ca să 
ţi-o confectionezi şi uneori nici atât nu ţi-e destul ca s-o desăvârşeşti, atât de grea şi complicată e grimasa la 
care ar trebui s-ajungi pentru a-ţi exprima întreaga, adevărata esenţă a sufletului fără să se piardă nimic. 

Cât despre grimasa mea, îi dam ultimul retuş cu facturile pe care nu mai ajungeam să le plătesc, destul 
de mici totuşi, cu locuința mea imposibilă, cu pardesiul meu prea subțire pentru anotimpul în care mă găseam, 
şi fructarul care zâmbea în colțul gurii când mă vedea numărându-mi bänutii, şovăind în fata unei bucăţi de 
brânză, roşind când strugurii începeau să coste prea scump. Şi apoi din cauza bolnavilor care nu erau niciodată 
mulțumiți. Vestea morţii lui Bebert nu-mi făcuse nici un bine prin împrejurimi. Totuşi mătuşa nu era supărată pe 
mine. N-aş fi putut spune că s-a purtat urât în această împrejurare, nu. Mai degrabă din partea familiei 
Henrouille, dinspre căsuţa lor, începură să s-adune subit necazuri şi să se ivească temeri. 

Într-o zi maica Henrouille, aşa, pe nepusă masă, îşi părăsi casa, fiul, nora şi se hotărî cu de la sine putere 
să-mi facă o vizită. Nu era proastă. Şi de atunci veni adesea să mă-ntrebe dacă credeam cu adevărat că era 
nebună. I se părea o distracție să tot vină să mă-ntrebe. Mă aştepta in camera care-mi servea de sală de 
aşteptare. Trei scaune şi-un gheridon. 

Si în seara aceea când m-am întors, am găsit-o în sala de aşteptare consolând-o pe mătuşa lui Bébert, 
povestindu-i tot ce pierduse ea, bătrâna Henrouille, în materie de rude, pe drum, înainte de-a ajunge la vîrsta ei, 
o duzină de nepoate, câte un unchi pe ici pe colo, un tată, hăt tocmai pe la mijlocul secolului trecut, şi mătuşi, şi 
apoi propriile fete atât de risipite că nu-şi mai aducea bine aminte nici unde nici cum, atât de vagi, atât de 
nesigure, propriile-i fete, că era obligată să le inventeze, ba chiar cu multă greutate de îndată ce trebuia să le 
vorbească altora despre ele. Nici măcar amintiri nu mai erau propriii ei copii. Purta în jurul bătrânelor ei coapse 
un întreg popor de morți vechi şi mărunți, umbre amutite de când lumea, suferinti imperceptibile pe care mai 
încerca să le reînvie, cu multă greutate pentru a o consola, tocmai cand apărui eu, pe mătuşa lui Bébert. 

Şi Robinson veni la rândul lui să mă vadă. Am făcut prezentările. Prieteni. 

Chiar din ziua aceea, mi-aduc aminte, îşi luă obiceiul Robinson să se întâlnească cu bătrâna maică 
Henrouille. Vorbeau. A doua zi îl înmormântau pe Bébert. ,,Veniti şi dumneavoastră? îi întreba mătuşa pe toți 
cei care o întâlneau, m-aş bucura dacă ati veni..." 

— Bineînţeles că vin, a răspuns bătrâna. Iti face plăcere să fie lume în jurul tău în asemenea momente. 

N-o mai puteai tine în coliba ei. Devenise o plimbareata. 

— Ce bine că veniţi! îi mulțumi mătuşa. $i dumneavoastră, domnule, o să veniţi? îl întreba ea pe 
Robinson. 

— Mie mi-e frică de înmormântări, doamnă, nu vă supăraţi, a răspuns el ca să scape. 

Şi apoi fiecare a mai vorbit încă o bună bucată de timp numai despre el însuşi, aproape violent, chiar şi 
bătrâna maică Henrouille, care se amesteca în conversaţie. Vorbeau mult prea tare cu toții ca la casa de nebuni. 

Venii s-o chem pe bătrâna în camera de alături pentru consultatie. 

Nu prea aveam ce să-i spun. Mai degrabă ea era cea care îmi cerea tot felul de lucruri. I-am promis să nu 


insist pentru certificat. Ne-am întors în salon ca să stăm de vorbă cu mătuşa şi cu Robinson vreun sfert de oră 
despre nefericitul caz al lui Bébert. Fireşte toată lumea era de aceeaşi părere în cartier, că-mi dădusem multă 
osteneală ca să-l scap pe micuțul Bebert, că era vorba numai de o fatalitate, că m-am purtat bine în fond, şi ca 
asta fusese chiar o surpriză pentru toată lumea. Maica Henrouille, când auzi vârsta copilului, şapte ani, păru că 
se simte mai bine, mai liniştită. Moartea unui copil atât de mic îi apărea numai ca o pură întâmplare, nu ca o 
moarte normală care ar fi putut să-i dea de gândit ei. 

Robinson începu iar să povestească cum acizii îi ard plămânii şi stomacul, cum il înăbuşeau şi-l făceau 
să scuipe negru. Dar maica Henrouille, ea, nu scuipa, nu muncea în mediu acid, ceea ce-i povestea Robinson 
deci nu putea s-o intereseze. Ea venise numai să-şi facă o părere despre mine. Mă cerceta pe furiş, în timp ce 
vorbeam, cu pupilele ei albăstrii şi agile, iar Robinson nu pierdea nici un dram din această tensiune latentă 
dintre noi. Se-ntunecase în sala mea de aşteptare, casa cea mare de pe cealaltă parte a străzii se înceţoşa înainte 
de a dispărea în întuneric. Nu rămăseseră decât vocile noastre, între noi, cu tot ceea ce par că sunt gata să-şi 
spună vocile şi nu-şi spun niciodată. 

Rămas singur cu el, încercai să-l fac sä-nteleagä că nu mai vroiam să-l vad, dar el tot s-a-ntors spre 
sfârşitul lunii şi apoi de atunci aproape-n fiecare seară. E adevărat că nu stătea deloc bine cu plămânii. 

— V-a căutat domnul Robinson... mă anunţa portäreasa care se interesa de el. N-o să mai scape, aşa-i?... 
mai adăuga ea. Tot mai tuşea când a venit... 

Ştia foarte bine că nu-mi place să-mi vorbească despre asta. 

E adevărat că tuşea. „Nu-i chip să mai scap..." îşi prezicea el însuşi. 

— Mai aşteaptă şi tu până la vara. Putina răbdare, o să se termine de la sine... Ai să vezi... 

În sfârşit, tot ce se poate spune în asemenea cazuri. Nu puteam să-l vindec atât timp cât lucra cu acizi... 
Încercam să-i dau curaj. 

— Să mă vindec aşa singur? răspundea el. Ştii că eşti bine!... Ai zice că e uşor să respiri cum respir eu... 
Aş vrea să te văd pe tine cu porcăria asta în piept... O poţi foarte uşor mierli cu ce am eu în piept... Ascultă la 
mine... 

— Eşti deprimat, treci printr-un moment greu, dar când o să-ţi fie mai bine... Numai un pic mai bine, ai sa 
vez... 

— Un pic mai bine? În groapă o să-mi fie mai bine. Dacă ar fi fost să fie cu adevărat bine, apoi mai bine 
ar fi fost sa fi crăpat în război! Tu ai avut de ce să te-ntorci... Nimic de zis! 

Oamenii tin la toate amintirile lor imputite, la toate nenorocirile lor şi nu-i poți scăpa de ele. Le stau pe 
suflet. Se răzbună pe nedreptatea prezentului mânjindu-si în sinea lor viitorul cu rahat. Cinstiti şi laşi cum sunt 
toți în adâncul lor. Asta le e firea. 

Nu-i mai răspundeam nimic şi atunci se supăra pe mine. 

— Vezi şi tu bine că e aşa! 

Ca să se liniştească, îi preparam un medicament împotriva tusei. Pentru că vecinii se plângeau că tuşeşte 
întruna şi nu-i lasă să doarmă. În timp ce-i umpleam sticluta se tot întreba unde dracul putuse să se prindă de el 
tuşea asta atât de îndărătnică. Îmi cerea să-i fac injecții cu săruri de aur. 

— Dacă o fi să crap din pricina injectiilor, nu-i nici o pagubă! 

Dar eu îmi interziceam bineînțeles întreprinderea oricărei terapeutici eroice, oricare ar fi fost ea, vrând 
înainte de orice să se care. 

Îmi pierise cheful numai văzându-l învârtindu-se pe aici. Mă osteneam din toate puterile mele să nu mă 
las târât de propria-mi mizerie, să nu cedez dorinței de a închide uşa odată pentru totdeauna şi de douăzeci de 
ori pe zi îmi repetam: „La ce bun?" Şi atunci îmi era cu adevărat peste puteri să-l mai ascult şi pe el pe deasupra 
injurand şi blestemând. 

— N-ai curaj, Robinson! îi ziceam în cele din urmă... Ar trebui poate să te-nsori, asta ti-ar reda cheful de 
viata... Dacă şi-ar fi luat o femeie, aş fi scăpat eu într-un fel. La vorba asta pleca foarte supărat. Nu-i plăceau 
sfaturile mele, şi mai ales ăsta. Nici nu-mi răspundea măcar în privinţa însuratului. Era, e adevărat, un sfat 
destul de neghiob, sfatul pe care i-l dădeam. 

Într-o duminică în care nu eram de serviciu, am ieşit împreună. La o cafenea din colţul bulevardului 
Magnanime luarăm un cassis şi un diabolo. Nu prea vorbeam, n-aveam mare lucru să ne spunem. Dealtfel, la ce 
folosesc vorbele când totul e limpede? Numai ca să te certi şi atât. Nu trec prea multe autobuze duminica. Din 
cafenea e aproape o plăcere să vezi bulevardul pustiu, odihnindu-se şi el, în fata ta. Din spate se auzea 
gramofonul cârciumii. 

— Auzi? face Robinson. Cântă melodii americane, fonograful; ştiam şi eu aceste melodii, aceleaşi care se 
cântau la Détroit, la Molly... 

Doi ani cât trăise acolo nu pătrunsese adânc în viata americanilor; fusese totuşi impresionat de acel fel 


de muzică prin care încercau şi ei să-şi uite obiceiul supărător şi neîndurătorul chin de a face mereu acelaşi 
lucru, şi, în timp ce se cânta, să se hârjonească cu viaţa care, într-un fel, n-are sens. Nişte urşi ăştia de aici ca şi 
cei de dincolo. Uitase să-şi mai bea cassis-ul tot gândindu-se. Un nor subţire de praf se ridica de pretutindeni. 
Printre platani hoinăreau copii murdari şi burtoşi, atraşi şi ei de disc. Nimeni nu rezistă în fond muzicii. N-ai ce 
face cu inima si atunci o dăruieşti bucuros. Trebuie să auzi în adâncul oricărei muzici cântecul fără note, facut 
pentru noi, cântecul Morţii. 

Câteva dughene rămân deschise şi duminica, din încăpățânare: negustoreasa de papuci iese din 
dugheana ei şi-şi plimbă de la o vitrină vecină la alta, vorbind, kilogramele de varice. 

La chioşc jurnalele de dimineaţă spânzură murdare şi îngălbenite, formidabil vraf de ştiri gata să 
rancezeasca. Un câine face pipi rapid pe ele, chioscärita motäie. 

Un autobuz gol se precipită spre depou. Şi ideile îşi au în cele din urmă duminica lor: eşti mai năuc 
decât de obicei. Stai aşa golit. Spui parcă numai neghiobii. N-ai despre ce să vorbeşti pentru că-n fond nu se- 
ntâmplă nimic, eşti prea sărac, poate până şi existenţa s-a scârbit de tine? Aşa ar fi normal. 

— Nu ştii ceva ce aş putea face ca să scap de meseria asta care mă omoară? 

Venea la suprafață din adâncul meditatiei lui. 

— Vreau să scap de afacerea asta, înţelegi? M-am săturat să trag ca un măgar... Vreau şi eu să mă plimb... 
Nu ştii pe cineva care ar avea nevoie de un şofer, din întâmplare?... Cunoşti doar multă lume!... 

Îi veneau idei de duminică, idei de domn. Nu încercam să i le scot clin cap, să insinuez că nimeni nu i-ar 
încredința automobilul lui, cu capul lui de asasin nevoiaş, că orice ar face va avea întotdeauna un aer ciudat, cu 
sau fără livrea. 

— Nu-mi prea dai curaj, s-ar zice, conchise el atunci. N-am să scap deci niciodată după părerea ta?... Să 
nu mă ostenesc deci să mai incerc?... In America ziceai că mă misc prea încet... În Africa mă omora căldura... 
Aici nu sunt prea inteligent... Peste tot am ceva în plus sau în minus... Palavre, văd eu! Ah! Dacă aş avea bani!... 
Toată lumea m-ar găsi foarte simpatic, aici... dincolo... peste tot... Chiar şi în America... N-am dreptate?... Chiar 
şi tu!... Nu ne-ar trebui decât o casă de raport cu vreo şase locatari care să plătească bine... 

— Asta-i exact aşa! îi răspunsei. 

Era uluit că ajunsese singur la această concluzie măreață. Şi mă privi curios deodată ca şi cum ar fi 
descoperit un aspect necunoscut al parşiveniei mele. 

— Dacă stau să mă gândesc, tu trăieşti bine. Iti vinzi minciunile tale muribunzilor şi-n rest te doare-n 
cot... Nu te controlează nimeni... Vii şi pleci când vrei, eşti liber pe scurt. Pari bun, dar în fond eşti un porc!... 

— Eşti nedrept, Robinson! 

— Atunci găseşte-mi şi mie ceva! 

Tinea mult la proiectul lui de a le lăsa altora slujba de la acizi. 

Ne-am întors pe nişte stradute läturalnice. Seara iti venea să crezi că Rancy-ul e un sat. Porțile ţărăneşti 
stau întredeschise. Curtea goală. Cotetul câinelui la fel. Într-o seară ca asta, cu mult timp în urmă, țăranii au 
plecat din casele lor alungaţi de oraşul care se întindea dinspre Paris. N-au mai rămas decât una sau două 
cocioabe din vremea aceea, de nevândut, mucegăite şi înăbuşite de glicinele obosite care se revărsau de-a 
lungul pereţilor mici, stacojii de atâtea afişe. Gardul de fier spânzurat între două burlane era in ultimul hal de 
rugină. Un trecut de care nu e nevoie să te atingi. Moare singur. Locatarii de acum sunt mult prea obosiţi pentru 
a se apuca de ceva când se întorc seara. Se îngrămădesc simplu în ceea ce mai rămâne din sălile comune, pe 
familii, şi beau. Plafonul poartă urmele cercurilor de fum ale lămpilor suspendate de pe vremuri, şovăitoare. Tot 
cartierul se zgâltâie fără să se plângă de uruitul continuu al noii uzine. Tiglele acoperite de muşchi cad 
sfărâmându-se de înaltele pavaje cocoşate cum nu mai există decât la Versailles şi în închisorile venerabile. 

Robinson mă însoți până la micul parc municipal, înconjurat tot de antrepozite, unde de-a lungul 
peluzelor chelboase vin să-şi facă nevoile toți câinii päräsiti de primprejur între bulodromul pentru ramoliti, o 
Venus insuficientă şi o movilă de nisip pentru copii să se joace şi să facă pipi. 

Am început aşa să vorbim de una de alta. 

„Ceea ce-mi lipseşte, vezi, e forța de a suporta băutura". Era ideea lui. „Când beau mă omoară crampele. 
E şi mai rău." Mi-o dovedi pe loc printr-o serie de râgâieli, că nu suportase nici măcar pähärutul de cassis băut 
în acea după amiază... ,,Vezi?" 

În fata uşii sale mă părăsi. „Castelul curenților de aer”, anunţă el... Dispăru. Nu credeam că-l voi mai 
revedea curând. 

Propriile mele necazuri avură aerul că mă vor copleşi din nou şi tocmai în cursul acelei nopți. 

Numai în clădirea Comisariatului fui chemat de urgenţă de două ori. Duminică seara toate ofurile, toate 
emoțiile şi nerabdarile sunt cuprinse de dezmat. Amorul-propriu în pauză duminicală şi în mare veselie. După o 
zi întreagă de libertate alcoolică, iată-i pe sclavi cum îşi ies din fire, cu greu îi mai poți tine în frâu, fac nazuri, 


fornäie şi-şi scutura lanţurile. 

Chiar în clădirea Comisariatului, două drame se desfăşurau în acelaşi timp. La primul etaj se sfârşea un 
canceros, în timp ce la al treilea se petrecea un avort cu care moasa nu se mai descurca. Dădea această matroana 
sfaturi absurde tuturor, clătind şi iar clatind şervete. Şi între două injecții fugea să-l intepe şi pe cancerosul de 
jos, zece franci seringa de ulei camforat, dacă vreţi să ştiţi. Pentru ea fusese o zi bună. 

Toate familiile din imobil petrecuseră duminica în capoate şi cămăşi gata să facă faţă evenimentelor, 
ghiftuite cu bucate pipărate. Mirosul de usturoi şi alte mirosuri curioase te întâmpinau pe culoare şi pe scări. 
Câinii se amuzau zbenguindu-se până la etajul şase. Portăreasa tinea să ştie totul. O găseai pretutindeni. Nu bea 
vin decât de cel alb, cel negru îi dădea scurgeri. 

Moaşa enormă şi şmecheră punea cele două drame în scenă, şi la primul etaj, şi la al treilea, saltand, 
transpirând, încântată si certäreatä. Venirea mea o înfurie. Ea care tinea publicul în mână încă de dimineaţă, 
vedetă. 

În zadar mă străduiam s-o crut, să trec cât mai neobservat, să găsesc că totul e bine făcut (când de fapt 
nu săvârşise în slujba ei decât abominabile prostii), venirea mea, vorba mea o scârbeau din capul locului. Nimic 
de făcut. O moaşă pe care o supraveghezi este tot atât de amabilă ca un panaritiu. Nu ştii unde s-o aşezi ca să 
facă cât mai puţin rău. Familiile se revărsau din bucătărie până la scara apartamentului, amestecându-se cu 
rudele casei. Şi ce multe rude erau! Mari şi mici strânse ciorchine, somnolând sub luminile lămpilor suspendate. 
Ora înainta şi ei tot mai veneau din provincie unde se culcau mai devreme decât la Paris. Astia erau sătui de 
toate. Tot ce le-ai fi povestit acestor rude despre drama de jos ca şi despre oea de sus era rău venit. 

Agonia de la primul etaj a durat putin. Cu atât mai bine şi cu atât mai rău. Tocmai când ultimul sughit i 
se opri în gât, apăru şi doctorul lui obişnuit, doctorul Omanon care urcase numai aşa ca să vadă dacă nu-i 
murise clientul şi aproape că mă ocări si el pentru că mă găsise la căpătâiul lui. Îi explicai atunci lui Omanon că 
eram de serviciu municipal de duminică şi că prezenţa mea era firească şi urcai demn la al treilea. 

Dosul femeii de sus sângera mereu. Încă un pic şi ar fi murit şi ea fără să mai aştepte prea mult. Un 
minut cât să-i fac o injecție şi am coborât iar la tipul lui Omanon. Se terminase de-a binelea. Omanon tocmai 
plecase, şi-mi luase şi cei douăzeci de franci ai mei, porcul. La naiba! Brusc nu mai vrui să-mi pierd locul lângă 
cea care avorta. Urcai în grabă. 

În faţa vulvei sângerânde explicai familiei o mulţime de lucruri. Moaşa evident nu era de acord cu mine. 
Ai fi zis că-şi câştiga banii contrazicându-mă pe mine. Dar eram acolo, atâta rău, mă durea-n cot că era ea 
mulțumită sau nu! Nici o fantezie! Aveam de încasat cel puţin o sută de franci dacă ştiam cum să procedez şi să 
insist. Calm şi ştiinţă, Dumnezeii mă-sii! Să rezisti la asaltul observaţiilor şi întrebărilor borhotind de vin alb 
care se încrucişau implacabil pe deasupra capului tău nevinovat e o treabă deloc uşoară. Familia zice ce crede 
printre suspine şi râgâieli. Moasa, pe de altă parte, aştepta să mă-mpotmolesc, s-o şterg şi să-i las ei cei o sută 
de franci. Dar n-avea decât! Chiria mea? Cine mi-o plăteşte? Această naştere s-a-mpotmolit de dimineaţă, sigur. 
Sângerează, de acord şi cu asta, dar nu iese, şi trebuie să rezist! 

Acum, când cancerosul murise tot publicul agoniei lui a urcat pe furiş aici. Dacă tot eşti gata să petreci o 
noapte albă, să te sacrifici, măcar să nu-ţi scape nici o distracție dimprejur. Familia de jos venise să vadă dacă şi 
aici se va termina tot aşa de rău ca şi la ei. Doi morţi în aceeaşi noapte, în aceeaşi casă, tii minte asta o viata! Ba 
bine că nu! Se aud câinii tuturor sărind, lătrând şi făcând tumbe de-a lungul scărilor. Urcă şi ei. Mai intrară pe 
deasupra şi nişte oameni veniţi de departe, şuşotind. Fetele învaţă dintr-o dată „ce-i viata", cum zic mamele 
afişând aere duios cunoscătoare în faţa nefericirii. Instinctul feminin de consolare. Un văr emoţionat la culme le 
spionează de dimineaţă. Nu-şi mai ia privirea de la ele. Sunt o revelație în oboseala lui. Toată lumea e cu 
hainele dezmätate. Se va însura cu una dintre ele, vărul, dar ar vrea să le vadă şi picioarele cât mai e pe acolo, 
ca să poată alege mai bine. 

Expulzarea fătului nu avansează, locul de trecere e probabil prea uscat, nu lunecă, numai sângerează. Ar 
fi fost al şaselea copil. Unde este soțul? Trimit după el. 

Trebuie să-l găsesc pe sot ca să pot transporta femeia la spital. O rudă îmi făcuse această propunere, s-o 
trimit la spital. O mamă de familie care ar fi vrut să se ducă la culcare, din cauza copiilor. Dar când a venit 
vorba despre spital, nimeni n-a mai fost de acord. Unii nu sufereau spitalul, alții se arătau absolut ostili pe motiv 
că nu-i frumos. Nici nu vroiau să audă măcar. S-au spus chiar în aceste momente cuvinte grele între rude, pe 
care nu le vor uita niciodată. Se va tine minte în familie. Moaşa dispretuia pe toată lumea. Dar în ceea ce mă 
privea, pe sot vroiam să mi-l găsească, ca să-l consult şi să decidă în cele din urmă el într-un sens sau altul. Şi 
iată-l pe sot răsărind dintr-un grup, mai nehotărât decât toți ceilalți. Şi totuşi numai el putea să hotărască. 
Spitalul? Nu spitalul? El ce vrea? Nu ştie. Vrea să privească. Si priveşte. li descopăr gaura nevesti-sii de unde 
se preling cheaguri şi gâlgâituri şi apoi pe nevastă-sa toată, pe care o priveşte. Si ea care geme ca un câine 
călcat de maşină. Pe scurt nu prea ştie ce vrea. I se dă un pahar de vin alb ca să-l întărească. Se aşează. 


Totuşi nu-i dă nimic prin minte. E un om care munceşte din greu în timpul zilei. Toată lumea îl cunoaşte 
bine la Piaţă şi la Gară mai ales, unde cară de vreo cincisprezece ani sacii pentru zarzavagii, şi poveri adevărate, 
nu fleacuri. E renumit. Pantalonul îi e mare, atârnă pe el, vesta la fel. Nu le pierde, dar nici nu pare să tina prea 
mult la pantalonul si la vesta lui. Îi era drag numai pământul pe care părea că tine să rămâie drept cu cele două 
picioare ale lui larg desfăcute ca şi cum pământul ar fi fost gata să se cutremure dintr-un minut în altul sub el. 
Se numea Pierre. 

Toată lumea aşteaptă. „Ce crezi, Pierre?" îl întreabă cu toții în Jur. Se scarpină, se aşează Pierre la 
căpătâiul nevesti-sii ca şi cum îi venea greu s-o recunoască, ea care nu mai termina de adus pe lume atâta 
durere, plânse apoi o lacrimă Pierre şi se sculă în picioare. I se puse din nou aceeaşi întrebare. Pregătesc deja un 
bilet de internare pentru spital. „Gândeşte-te un pic, Pierre!" îl imploră toată lumea. El încearcă dar face un 
semn că nu-i vine. Se ridică şi merge împleticindu-se spre bucătărie ducând şi paharul cu el. Ce să mai aştepţi? 
Ar fi putut dura toată noaptea şovăiala soţului, toți din Jur îşi dădeau seama. Mai bine să se ducă altundeva. 

Pierdeam o sută de franci, asta era! Dar oricum cu această moaşă aş fi avut necazuri... Fără doar şi 
poate! Şi pe de altă parte n-aveam să mă lansez în tot felul de manevre operatorii în faţa lumii întregi, obosit 
cum eram. „Atâta pagubă! — mi-am zis! Plec! Altă dată!... Să ne resemnăm! Să lăsăm natura în pace! Putoarea!" 

Abia am ajuns pe palier că toți mă strigară şi el care cobori dupa mine. „Hei! îmi strigă. Domnule 
doctor, nu pleca!" 

— Ce să mai fac? îi răspund. 

— Aşteptaţi! Vă conduc, domnule doctor!... Vă rog, domnule doctor’... 

— Bine, am făcut şi l-am lăsat să mă conducă până jos. Şi iatä-ne coborâti. Trecând pe la etajul întâi, 
intru totuşi să-mi iau rămas bun de la familia mortului de cancer. Soţul intră cu mine în casă, ieşim. În stradă îşi 
potrivi pasul după al meu. Afară vremea se iutise. Am întâlnit un căţel care se învăţa să răspundă celorlalți câini 
din mahala urlând îndelung. Si ce încăpățânat si plângäret era. Ştia să-şi moduleze urletele. În curând va fi un 
câine adevărat. 

— Jaca şi ,,Galbenus", băgă de seamă soțul mulţumit că-l recunoscuse şi că poate schimba vorba... Fetele 
spălătorului din rue des Gonesses l-au crescut cu biberonul pe puta ăsta de ,,Galbenus"!... Le ştiţi pe fetele 
spălătorului? 

— Da, răspund. 

Tot timpul cât am mers mi-a povestit cum se pot creşte câinii cu lapte fără să te coste prea scump. Totuşi 
în spatele acestor cuvinte dibuia mereu un gând în legătură cu nevastă-sa. 

Aproape de poartă o cârciumă era deschisă. 

— Intraţi, domnule doctor? Fac eu cinste... 

Nu vroiam să-l supăr. „Hai!" fac. „Două cafele." Profit ca să-i vorbesc despre nevastă-sa. Devenea 
foarte serios când îi vorbeam despre asta, dar de hotărât tot nu reuşeam să-l hotărăsc. Pe tejghea trona un buchet 
mare de flori. Era ziua cârciumarului Martrodin. „Un cadou de la copii"! ne-a informat chiar el. $i am băut un 
vermut cu el, în cinstea lui. Mai avea deasupra tejghelei Legea asupra betiei şi un certificat de studii înrămat. 
Brusc văzându-l, soțul ceru hotărât cârciumarului să-i spună pe de rost subprefecturile din Loir-et-Cher pentru 
că el le învățase şi le mai ştia încă. Apoi a pretins că nu era numele carciumarului pe certificat, ci un altul, şi s- 
au certat şi a venit să se aşeze lângă mine, soţul. Îndoiala îl copleşi din nou. Nici nu mă văzu plecând, atât era 
de hărțuit... 

Nu l-am mai văzut pe sot. Niciodată. Eram descurajat de ceea ce se întâmplase în acea duminică şi pe 
deasupra foarte obosit. 

În stradă abia făcui o sută de metri că-l zării pe Robinson care venea spre mine, încărcat cu tot felul de 
scânduri, mai mici, mai mari. În ciuda întunericului l-am recunoscut foarte bine. Încurcat că mă-ntâlneşte vru să 
mă ocolească, dar îl oprii. 

— Nu te-ai culcat? îl intrebai. 

— Gura mai mică!... îmi răspunde... Vin de la constructii!... 

— Ce vrei să faci cu lemnele astea? Tot construcţii?... Un sicriu?... Le-ai furat cel putin’... 

— Nu, un cotet pentru iepuri... 

— Te-ai apucat să creşti iepuri, de-acu? 

— Nu, pentru familia Henrouille... 

— Pentru Henrouille? Au iepuri? 

— Da, trei, pe care vor să-i pună în curtea din dos, ştii acolo unde stă bătrâna lor... 

— Şi tu faci cuşti pentru iepuri la ora asta? Cam neobişnuită oră... 

— Ideea nevesti-sii.... 

— Ciudată idee!... Ce vor să facă cu iepurii? Comerţ? Căciuli? 


— Ştii, asta ai să-i întrebi tu, când ai să-i vezi, mie să-mi dea o sută de franci... 

Totuşi această afacere cu cotetul imi păru foarte curioasă, aşa în puterea nopții. Stăruii. Atunci el 
schimbă vorba. 

— Dar cum ai ajuns la ei? îl întrebai din nou. Doar nu-i cunosteai pe alde Henrouille? 

— Bătrâna m-a dus la ei, ţi-am spus doar, în ziua in care am întâlnit-o la tine, la consultatie... O guraliva 
bătrâna asta, când începe... N-ai idee... Nu mai scapi... Întâi m-am împrietenit cu ea, şi apoi cu ei... Să ştii că 
mai există oameni care mă bagă-n seamă!... 

— Nu mi-ai spus nimic... dar dacă te duci pe la ei trebuie să ai idee dacă au reuşit sau nu s-o interneze pe 
batrana?... 

— Nu, n-au putut dupa cate mi-au spus... 

Toată această conversaţie îi era foarte neplăcută, simţeam, nu ştia cum să scape de mine, dar cu cât 
încerca să-mi scape, cu atât tineam mai mult să ştiu... 

— Viaţa e grea oricum, nu crezi? Trebuie să găseşti mereu câte ceva? Nu, repeta el confuz. Dar eu îl re- 
aduceam la subiect... Eram hotărât să nu-l las din mână... 

— Se zice că au mai multi bani decât s-ar părea alde Henrouille? Tu ce crezi, acum că mergi pe acolo? 

— Da, e posibil să aibă, dar în orice caz tin foarte mult să scape de bătrână... 

Nu fusese niciodată abil Robinson, când era vorba s-ascundă ceva. 

— Din cauza vieţii, ştii, care e din ce în ce mai scumpă, vor să scape de ea. Mi-au spus că tu n-ai vrut s-o 
declari nebună... E adevărat? Şi fără să mai stăruie în aşteptarea răspunsului, mă întrebă foarte interesat unde 
mă duceam. 

— Te-ntorci de la vreo vizită? 

Ii povestii pe scurt întâmplarea mea cu soțul pe care-l pierdusem pe drum. Asta îl făcu să râdă, dar în 
acelaşi timp să şi tuşească. 

Se ghemui atât de tare-n întuneric ca să tuşească, că aproape nu-l mai vedeam, lângă mine, numai 
mâinile i le mai zăream, reunite blând ca o mare floare albastră în fata gurii, în noapte, tremurând. Nu mai 
termina. „Din cauza curentului!" zise în sfârşit după ce termină de tuşit, ajuns în faţa casei lui. 

— Asta e, e curent la mine! $i pureci! Tu ai pureci?... 

Aveam. „Evident, i-am răspuns, îi aduc de la bolnavi”. 

— Spune-mi, tu simţi cum miros bolnavii a urină? m-a întrebat. 

— Da, şi a sudoare... 

— Totuşi, zise el încet, după ce se gândi bine, mi-ar fi plăcut să fiu infirmier. 

— De ce? 

— Pentru că, vezi tu, oamenii când sunt sănătoşi, nici vorbă, te-nfricoşează... Mai ales de când cu 
războiul... Eu ştiu la ce se gândesc. ...Ei înşişi nu-şi dau seama întotdeauna... Dar eu ştiu la ce se gândesc... Cât 
timp sunt sănătoşi se gândesc numai cum să te ucidă... Pe când dacă sunt bolnavi, orice ai spune sunt mai puţin 
periculoşi. Cât se tin pe picioare, trebuie să te aştepţi de la ei la orice. Nu-i aşa? 

— Asta aşa-i! fui obligat să-i răspund. 

— $i atunci tu nu pentru asta te-ai facut doctor? m-a mai întrebat. 

Stând şi gândindu-mă, îmi dădui seama că s-ar fi putut să aibă dreptate Robinson. Dar îl apucă deodată o 
tuse violentă. 

— Ti-s picioarele ude, o să te lovească o pleurezie tot umblând hai-hui pe drum noaptea... Du-te acasă, îl 
sfătuii. Du-te şi te culcă... 

Şi tuşind aşa mereu se enervă. 

— Ce mai gripă afurisită o s-o lovească pe bătrâna Henrouille! îmi tuşi el în ureche râzând. 

— Cum aşa? 

— Ai să vezi... făcu. 

— Ce-au mai nascocit? 

— Nu pot să-ți spun prea multe... Ai să vezi... 

— Hai, spune odată, Robinson, scârbă, ştii foarte bine că nu spun nimănui... 

Şi brusc îi veni pofta să-mi povestească tot, ca să-mi dovedească poate că nu trebuia să-l cred atât de 
resemnat şi vlăguit pe cât părea. 

— Hai! Dă-i drumul! îl incurajai în şoaptă. Ştii foarte bine că nu vorbesc niciodată... 

Era scuza care-i trebuia ca să-mi spună tot... 

— Asta-i adevărat, ştii să taci, admise. 

Şi iată-l pornit să-mi spună tot de-a fir a păr. 

Numai noi eram la ora aceea pe bulevardul Contumance. 


— Tii minte istoria cu vânzătorii de morcovi? începu el. 

Nu mi-am amintit pe loc de această istorie cu vanzatorii de morcovi. 

— Hai c-o ştii! îi dădea el zor... Doar tu mi-ai povestit-o!... 

— A, da... Şi-mi amintii pe loc. Feroviarul din strada Brumaires?... Cel care a primit o petardă în testicule 
pe când vroia să fure iepuri?... 

— Da, ştii, la fructarul de pe cheiul Argenteuil. 

— Aşa-i!... Mi-am amintit îi zic, şi? Pentru că nu vedeam încă legătura între această veche istorie şi cazul 
bătrânei Henrouille. Încercă imediat să mă lămurească. 

— Intelegi? 

— Nu, Zic... 

Dar pe loc nu mai avui curajul sa-nteleg... 

— Ei, greu mai esti de cap!... 

— Ai luat-o cam anapoda... nu-mi putui stapâni remarca. Doar n-ai să te apuci s-o asasinezi pe bătrâna 
Henrouille numai ca să-i faci plăcere noră-sii? 

— Eu nu fac decât cotetul pe care mi l-au cerut... de petardă se vor ocupa ei... daca vor... 

— Cât ti-au dat pentru asta? 

— O sută de franci pentru lemn şi două sute cincizeci ca s-o fac şi apoi o mie de franci numai aşa pentru 
istoria-n sine... Intelegi... Asta nu-i decât începutul... E o istorie pe care, dacă ştii s-o povestesti bine, devine o 
adevărată rentă!... Ei, puişorule, acum eşti lămurit?... 

Eram lămurit într-adevăr şi nu foarte surprins. Doar parcă şi mai trist. Tot ce le puteai spune oamenilor 
în aceste cazuri ca să-i faci să renunţe e întotdeauna fără importanță. Viaţa e oare bună cu ei? Ei de ce şi de cine 
ar avea mila? Şi de ce-ar face-o? Pentru alții? Ati văzut pe cineva vreodată coborând în infern ca să înlocuiască 
pe un altul? Niciodată. Îl vezi numai cum îl ajută să coboare. Asta-i. 

Vocatia crimei care pusese stăpânire pe Robinson aşa deodată îmi părea la urma urmei mai degrabă un 
fel de progres în comparaţie cu ceea ce observasem până acum la ceilalți oameni, mereu pe jumătate 
duşmănoşi, pe jumătate binevoitori, plicticoşi întotdeauna prin lipsa de precizie a telurilor lor. Evident, 
invatasem o mulțime de lucruri urmându-l pe Robinson până-n întunericul în care ajunsesem. 

Dar există un pericol: Legea. „E primejdioasă Legea, i-am atras atenţia. Dacă te prind, cu sănătatea ta, 
nu mai scapi... Acolo o să-ţi rămână oasele, în închisoare... Nu vei rezista!..." 

— Atâta pagubă, mi-a răspuns el, mi-e lehamite de toate învârtelile astea legale ştiute de toată lumea... 
Eşti bătrân, şi-ţi mai aştepţi încă rândul la o viață mai bună, şi cand vine... Răbdare, dacă vine... Crăpat şi 
îngropat de când lumea... Afacere pentru imbecili, meseria cinstită, cum se zice... Dealtfel, o ştii şi tu la fel de 
bine ca şi mine... 

— Poate... dar celelalte, marile lovituri, toată lumea le-ar încerca dacă n-ar exista riscuri... Şi poliția nu 
glumeste, ştii... 

O vorbă eu, una el... Examinam situația... 

— Asta zic şi eu, dar înţelege şi tu că să muncesti cum muncesc eu, în starea in care sunt, nedormind, 
tuşind, trăgând ca un cal, nu mai tine... Nimic mai rău nu mi se poate întâmpla... Asta-i părerea mea... Nimic... 

Nu îndrăzneam să-i zic că avea dreptate în definitiv, din cauza reproşurilor pe care ar fi putut să mi le 
facă mai târziu, dacă afacerea ar fi eşuat. 

Ca să-mi redea cheful, îmi enumeră în cele din urmă câteva solide motive să nu-mi mai bat capul cu 
bătrâna, mai întâi de toate pentru că oricum nu mai avea mult de trăit, atât de vârstnică cum era. Nu făcea decât 
să-i aranjeze plecarea în fond şi asta era tot. 

De dibace orice ai spune, afacerea era foarte dibace. Cel mai mic amănunt era pus la cale între el şi 
copii: pentru că bătrâna îşi luase obiceiul de a pleca de acasă, o vor trimite într-o seară să dea de mâncare la 
iepuri... Petarda va fi bine aşezată... Îi va exploda drept in faţă de cum se va atinge de portiţă... Exact cum se 
întâmplase şi la fructar... Cum trecea drept nebună în cartier, întâmplarea nu va surprinde pe nimeni..... Vor 
spune că o preveniseră să nu se ducă la iepuri niciodată... Ca nu ascultase... Şi la vârsta ei precis nu va scăpa de 
o petardă, precum cea pe care i-o pregăteau... aşa drept la moacă. 

Nimic de zis, frumoasă întâmplare îi mai povestisem lui Robinson. 


$ muzica s-a întors în bâlci, acea muzică pe care o auzi din vremuri tot atât de depărtate pe cât iti poţi 
aduce aminte, din cea mai fragedă copilărie, şi pe care o auzi mereu, când ici, când colo, prin ungherele 
oraşului, pe toloaca de la ţară, pretutindeni unde săracii vin la sfârşit de săptămână ca să afle ce s-a mai 
întâmplat cu ei. Poftiti! Paradisul, li se spune. Şi apoi muzica cântă pentru ei, când ici, când colo, de la un 


anotimp la altul, şi zornăie şi macină muzica tot ce au dansat bogatii cu un an înainte. E muzica de flaşnetă a 
cailor de lemn, a automobilelor ce nu sunt automobile, a înălțimilor ce nu sunt tobogane, a ringului în care 
luptătorul n-are bicepsi şi nu vine de la Marsilia, a femeii care n-are barbă, a iluzionistului incornorat, a orgii 
care nu-i de aur, a tirului în care ouăle sunt goale. Bâlci de înşelat oamenii la sfârşit de săptămână. 

Şi lumea merge să bea berea fără spumă! Dar sub falsele boschete, chelnerului îi pute gura foarte tare. Şi 
märuntisul pe care-l dă rest conţine nişte monede curioase, atât de curioase că te uiţi la ele săptămâni în sir şi 
apoi, le strecori mai departe cu mare greutate, mai ales când dai de pomană. Bâlci, ce mai! Trebuie să te distrezi 
când poţi între foame şi închisoare şi să iei lucrurile aşa cum vin. Dacă stai jos nu mai trebuie să te plângi. Ai 
câştigat ceva. ,,Tirul Naţiunilor”, acelaşi, l-am revăzut, cel pe care-l remarcase Lola cu multi ani în urmă pe 
aleile parcului Saint-Cloud. În bâlciuri poţi revedea dealtfel orice, râgâieli ale veseliei, bâlciurile. Era mult timp 
de când mulțimea se întorsese să se plimbe pe aleea cea mare din Saint-Cloud... Plimbăreţii... Războiul se 
terminase. Oare era acelaşi proprietar la Tir? Se mai întorsese oare din război? Vroiam să ştiu totul. Am 
recunoscut țintele, dar se mai trăgea acum şi asupra aeroplanelor, o noutate. Progresul. Moda. Nunta mai era şi 
acum acolo, soldaţii şi Primăria cu drapelul. Totul, pe scurt. Cu mult mai multe obiecte de împuşcat decât 
înainte. 

Dar oamenii se amuzau mult mai bine în manejul cu automobile, invenție recentă, din cauza a tot felul 
de accidente care se-ntâmplau mereu acolo şi a scuturăturilor îngrozitoare pe care le simteai în cap şi in mate. 
Veneau mereu alti aiuriti şi scandalagii ca să se tamponeze sălbatic şi să cadă grămadă snopindu-şi splina în 
aceste harabale. Nu mai puteai să-i opreşti. Nu păreau a obosi, nu păreau a fi fost mai fericiți vreodată. Trebuia 
să-i smulgi cu de-a sila din masinäriile lor catastrofice. Unii delirau. Si moartea dacă le-ai fi dat-o, pentru cinci 
franci, şi tot s-ar fi azvarlit şi în această distracție. Pe la ora patru trebuia să cânte în mijlocul balciului orchestra 
Orphéon. Să-i aduni pe cei din Orphéon era o adevărată bătaie de cap, din cauza cârciumilor care-şi disputau 
rand pe rând toţi muzicantii. Totdeauna ultimul lipsea. ÎL aşteptau. Îl căutau. Şi aşteptându-l să se întoarcă li se 
făcea sete, şi iată alti doi care dispareau. $i iar o luau de la capăt. 

Purceii de turtă dulce naclaiti sub praf păreau adevărate moaşte şi provocau o sete atroce câştigătorilor. 

Familiile aşteptau focurile de artificii ca să se poată duce la culcare. A aştepta e şi asta o distracţie. În 
umbră tresăreau mii de sticle goale care zăngăneau la fiecare secundă pe sub mese. Picioare agitate, 
binevoitoare sau potrivnice. Nu mai auzeau muzica pentru că-i ştiau melodiile, nici cilindrii hârâitori ai 
maşinilor din spatele barăcilor unde se frământau lucruri pe care merita să le vezi pentru doi franci. Când eşti 
prea beat de oboseală, inima iti bate în tâmple. Bim! Bim! face lovindu-se de catifeaua capului şi a urechilor. 
Aşa o să pleznească într-o zi. Amin! într-o zi când mişcarea dinăuntru se va uni cu cea din afară şi toate ideile 
se vor împrăştia şi se vor duce să se distreze cu stelele. 

Curgeau multe lacrimi din cauza copiilor pe care-i striveau ici, colo între scaune fără voie şi apoi din 
cauza celor care erau däscäliti să reziste plăcerilor, micilor lor mari plăceri pe care le-ar fi avut să se tot învârtă 
pe caii de lemn. Trebuie să profiti de balci ca să căleşti un caracter. Nu-i niciodată prea devreme să treci la o 
treabă de genul acesta. Ei nu ştiu încă mititeii că totul se plăteşte. Cred că din bunătate acele persoane mari din 
dosul tejghelelor luminate îi îndemnau să guste din minunile pe care ele le îngrămădesc, le stăpânesc şi le apără 
cu surâsuri vociferante. Copiii nu cunosc legea. Numai cu palme îi învață părinții legea şi-i apără de plăceri. 

Nu există sărbătoare veritabilă decât pentru comerţ şi asta numai pe dedesubt şi in secret. Numai seara 
se bucură comerțul, când toţi inconstientii, clienţii, aceste vaci de muls, au plecat, când s-a asternut liniştea pe 
esplanadă, şi când în sfârşit ultimul câine a făcut pipi pentru ultima oară pe biliardul japonez. Atunci socotelile 
pot începe. E momentul când comerțul inventariază forţele şi victimele cu ajutorul banilor. 

În seara ultimei duminici a bâlciului, slujnica lui Martrodin, cârciumarul s-a rănit destul de adânc la 
mână, tăind cârnaţi. 

În jurul ultimelor ore ale aceleiași seri totul deveni destul de clar în jurul nostru, ca şi cum lucrurile se 
saturaseră să se tot târască de la un mal la altul al destinului, nehotărâte, şi iesira toate în acelaşi timp din umbră 
ca să-mi vorbească. Dar nu trebuie să te încrezi în oameni şi în lucruri în aceste momente. Crezi numai că 
lucrurile vor să-ți vorbească şi de fapt nu-ţi spun nimic reintrând foarte adesea în întuneric înainte ca tu să fi 
putut înțelege ce vroiau să-ți spună. Eu cel putin o ştiam din experiență. 

În sfârşit fapt e că l-am văzut pe Robinson în cafeneaua lui Martrodin chiar în seara aceea, tocmai când 
o pansam pe slujnică. Mi-aduc exact aminte împrejurările. Alături de noi beau nişte arabi, îngrămădiți în 
grupuri pe banchete, motäind. Nu păreau a se interesa de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Vorbind cu Robinson 
evitam să aduc vorba despre discuția noastră din seara cealaltă, când îl prinsesem cărând scândurile. Rana 
slujnicii era greu de suturat şi nici nu vedeam prea bine în fundul dughenii. Concentrarea mă împiedica să 
vorbesc. De îndată ce terminai, Robinson mă trase într-un colt şi tinu să-mi confirme el însuşi că afacerea se 
aranjase şi încă pentru foarte curând. lată o confidenta care-mi dădea bătaie de cap şi de care as fi dat mult ca să 


scap. 

— Curând ce? 

— Ştii doar... 

— Tot aia?... 

— Ghici cat imi dau acum? 

Nu tineam sa ghicesc. 

— Zece mii!... Numai ca să tac... 

— E o sumă! 

— Uite-mă scos din încurcătură foarte simplu, adăugă, sunt exact cei zece mii de franci care mi-au lipsit 
dintotdeauna!... Zece mii de franci pentru început!... Intelegi? Eu n-am avut la drept vorbind o meserie, dar cu 
zece mii de franci!... 

Probabil că deja îi şantaja... 

Mă lăsa să-mi dau seama de tot ceea ce ar fi putut realiza, întreprinde cu acești zece mii de franci... Îmi 
dădea timp să reflectez, el, în picioare, lângă zid, în umbră. O nouă lume. Zece mii de franci! 

Totuşi gândindu-mă şi iar gândindu-mă la afacerea lui, mă întrebam dacă nu mă expuneam unui risc 
personal, dacă nu lunecam într-un fel de complicitate, nepărând a-i reproba imediat întreprinderea. Ar fi trebuit 
poate chiar să-l denunt. De morala umanităţii mă durea-n cot, ca şi pe ceilalți dealtfel. Ce aş fi putut să fac? Dar 
era vorba despre acele mizere istorii, mofturi imputite pe care le agită justiţia în momentul unei crime, numai 
pentru a-i amuza pe contribuabili, vicioşii!... Atunci nu mai ştii cum să scapi... Am mai văzut eu de-astea... 
Mizerie pentru mizerie, aş fi preferat-o pe aceea care nu face zgomot celei trambitate prin ziare. 

Pe scurt eram şi curios, şi plictisit în acelaşi timp. Ajuns aici, curajul îmi lipsea ca să merg cu adevărat 
până la capăt. Acum când era vorba să deschid ochii în beznă, mi-ar fi plăcut tot atât de mult să-i închid. Dar 
Robinson tinea să-i deschid şi să-mi dau bine seama de toate. 

Ca să schimb subiectul, mergând mai departe, adusei vorba despre femei. Femeile, el nu le prea iubea. 

— Eu, ştii şi tu, nu prea mă sinchisesc de femei, de dosurile lor frumoase, de coapsele lor mari, de gura 
lor în formă de inimă şi burtile lor în care creşte mereu câte ceva, când prunci, când boli... Nu cu zâmbetul lor 
iti plăteşti chiria! Nu-i aşa! Chiar eu în coliba mea, dacă aş avea o femeie, oricât i-aş arăta fesele ei 


Independenţa era slăbiciunea lui Robinson. O spunea chiar el. Dar patronul Martrodin se săturase de 
„aparteurile" noastre prin colțuri şi de susotelile noastre. 

— Robinson, paharele! Dumnezeii mă-sii! comandă el. Vrei să ti le spal eu? 

Robinson făcu un salt. 

— Vezi, mai fac şi eu pe aici câte un „supliment"! 

Hotărât, bâlciul era în toi. Cel mai greu pe lume îi era lui Martrodin să facă socoteli, şi asta îl enerva. 
Arabii plecaseră, în afară de doi care mai motaiau lângă usa. 

— Ăştia ce aşteaptă? 

— Slujnica! îmi răspunse patronul. 

— Merg afacerile? îl întrebai ca să zic ceva. 

— Aşa şi aşa... Dar e greu! Uite-te şi dumneata, domnule doctor, un local pe care l-am cumpărat cu 
şaizeci de bilete în numerar înainte de criză. Ar fi trebuit să scot cel putin două sute... Intelegi?... E adevărat, 
vine lume, dar mai ales arabi... Astia nu prea beau... Nu s-au obişnuit încă... Mi-ar fi trebuit polonezi. Polonezii, 
ăştia da, doctore, ştiu şi eu că beau... Unde eram înainte, în Ardeni, erau multi polonezi care veneau de la 
cuptoarele de emailat, asta iti spune totul, nu?... Îi înfierbântau cuptoarele de emailat!... Asta ne trebuie nouă!... 
Setea!... Şi sâmbăta vindeam totul... Ce mai muncă era! Plata pe loc! Tranc!... Caprele astea de arabi, nu-i 
interesează băutura, mai degrabă fac amor între ei! Religia lor le interzice băutura, dar nu şi inversiunea... nu... 

Îi dispretuia Martrodin pe arabi. „Nişte nespălaţi!... Se pare că-i fac asta şi slujnicei mele!... Nişte 
turbati!... Ce-o mai fi şi asta, oare, domnule doctor? vă întreb?" 

Patronul Martrodin îşi strângea cu degetele lui scurte pungile seroase de sub ochi. „Cum mai stai cu 
rinichii?" îl întrebai văzându-i gestul. Îl îngrijeam de rinichi. „Cel putin nu mai mănânci sărat?" 

— Tot albumina, domnule doctor! Am făcut analizele alaltăieri la un farmacist... Nu-mi pasă dac-am sa 
crap de albumina sau de altceva, dar scârbă mi-e numai să muncesc în halul în care muncesc... aşa la micul 
castig!... 

Slujnica terminase cu vasele, dar pansamentul se murdărise atât de tare de zoaie c-a trebuit să i-l refac. 
Îmi oferi o hârtie de cinci franci. N-am vrut să-i primesc cei cinci franci ai ei, dar tinu cu tot dinadinsul să mi-i 
dea. Se numea Séverine. 

— Ti-ai tăiat părul, Séverine? am remarcat eu. 


— Trebuie! Asta e moda! a zis. Şi apoi părul lung cu bucătăria asta atrage toate mirosurile... 

— Fundul tău miroase mult mai urât! o întrerupse Martrodin, deranjat în socotelile lui de vorbăria 
noastră. $i asta nu-i împiedică pe clienţii tai... 

— Da, dar nu-i acelaşi lucru, i-o întoarse Séverine, foarte supărată. Fiecare parte cu mirosurile ei... Si 
dumneata, patroane, ai vrea să-ţi spun eu a ce miroşi?... Nu numai undeva, ci peste tot? 

Se-nfuriase Séverine. Martrodin nu mai vru s-audă şi restul. Se cufundă grohăind în socotelile lui 
imputite. 

Séverine nu-şi mai putu scoate paslarii ca să-şi puie pantofii, din cauza picioarelor umflate de muncă. 
Ramase deci cu ei în picioare. 

— O să şi dorm cu ei! remarcă ea în cele din urmă cu voce tare. 

— Du-te şi stinge lumina din spate! îi mai ordonă Martrodin. Nu-mi plăteşti tu electricitatea! 

— Vai cum am să mai dorm! mai gemu ea încă o dată ridicându-se. Martrodin nu mai termina cu 
socotelile. Îşi scoase mai întâi sortul şi apoi jiletca pentru ca să poată socoti mai bine. Se necăjea. Din fundul 
întunecat al prăvăliei ajungea până la noi clinchet de farfurii, muncea Robinson şi cu celălalt spălător de vase. 
Martrodin desena cifre mari copilăreşti cu un creion albastru pe care-l zdrobea între degetele lui groase de 
asasin. Slujnica motaia în fata noastră, läbärtatä pe tot scaunul. Se mai trezea din când în când. 

— Ah! Picioarele mele! făcea atunci şi adormea din nou. Dar Martrodin se apucă s-o trezească urlând la 
ea. 

— Ei! Séverine! Carä-ti caprele de aici!... M-am săturat!... Carabaniti-va cu toţii de aici! Dumnezeii 
mâne-sa! E vremea! 

Nu păreau deloc grăbiţi arabii, cu toată ora înaintată. Séverine se trezi in cele din urmă. „E adevărat, 
trebuie să plec! conveni ea. Mulţumesc, patroane!" Lua cu ea cele două capre de arabi. Puseseră bani amândoi 
ca s-o plătească. 

— Am să-l servesc pe amândoi în seara asta, îmi explică ea plecând. Pentru că duminica viitoare n-am să 
pot din cauză că trebuie să plec la Acheres să-mi văd băiatul. Sâmbăta viitoare e ziua doicii. 

Arabii se sculară ca s-o urmeze. Nu aveau deloc un aer neruşinat. Severine îi privea totuşi un pic cu 
ciudă din cauza oboselii. „Nu sunt de acord cu patronul, îmi plac mai bine caprele astea de arabi! Nu sunt 
brutali ca polonezii, arabii, dar sunt viciosi... În sfârşit, facă tot ce vor, numai să mă lase să dorm! — Haideţi! îi 
chemă ea. Înainte, băieţi”. 

Şi iată-i pe toți trei plecând, ea un pic înaintea lor. I-am văzut traversând piaţa pustie, plină de rămăşiţele 
bâlciului, ultimul bec i-a mai luminat o dată scurt şi apoi noaptea i-a înghiţit. Le-am auzit un timp vocile şi apoi 
nimic. Nu mai era nimeni. 

Am părăsit şi eu cârciuma fără să mai vorbesc cu Robinson. Patronul mi-a urat o mulţime de lucruri. Un 
polițist măsura bulevardul. Trecând, tulbura liniştea. Mai făcea să tresară ici, colo cite un comerciant, înnămolit 
în socotelile lui, agresiv ca un câine sugându-şi osul. O familie hoinărind ocupa toată strada în colţul pietii Jean- 
Jaures, se oprise pe loc, familia, şovăia în fata unei stradute ca o escadrilă de pescuit pe furtună. Tatăl trecea 
mereu de pe un trotuar pe altul ca să urineze. 

Noaptea se instalase ca la ea acasă. 


Din cauza unor anumite împrejurări îmi mai amintesc şi de o altă seară, cam de prin aceeaşi epocă. Întâi, 
imediat după cină am auzit un zgomot asurzitor de lăzi de gunoaie mutate din loc. Se întâmpla adesea pe scara 
mea să fie trântite lăzile de gunoaie. Apoi gemetele unei femei, vaiete. Am întredeschis uşa de la palier, dar fără 
să mă mişc. 

Iesind spontan în momentul vreunui accident, m-ar fi putut considera ca pe un vecin şi ajutorul meu 
medical ar fi trecut drept gratuit. Dacă mă vroiau, n-aveau decât să mă cheme după regulă şi atunci i-ar fi costat 
douăzeci de franci. Mizeria hăituieşte implacabil şi meticulos altruismul şi cele mai amabile iniţiative sunt crunt 
pedepsite. Aşteptai deci să vină să mă sune, dar nu veni nimeni. Economie fără îndoială. 

Totuşi, când aproape că nu mai aşteptam, o fetiță apăru în faţa uşii mele, încercând să citească numele 
pe sonerii... Eu eram în cele din urmă cel căutat din partea doamnei Henrouille. 

— Cine e bolnav la ei? o intrebai. 

— Pentru un domn care s-a rănit la ei... 

— Un domn? — mă gândii imediat chiar la Henrouille. 

— E1?... Domnul Henrouille? 

— Nu.... Pentru un prieten care e la ei... 

— ÎL ştii? 


— Nu. 

Nu-l văzuse niciodată pe acest prieten. 

Afară era frig, copilul galopa, eu mergeam repede. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Nu ştiu nimic. 

Am mers de-a lungul unui parculet, ultimă rămăşiţă a unei păduri de altădată în care noaptea se agatau 
printre copaci nesfârşitele brume de iarnă târându-se domol. Am parcurs stradutele una după alta. Ajunserăm in 
câteva secunde in fata casei lor. Copilul îmi zise la revedere. li era frică să se apropie mai mult. Nora 
Henrouille, pe peronul marchizei, mă aştepta. Lampa de petrol tremura în vânt. 

— Pe aici, domnule doctor! Pe aici! mă chema ea de departe. Întrebai îndată: „Soţul dumneavoastră s-a 
rănit?" 

— Intraţi, odată! făcu ea destul de brusc, fără să-mi dea timp de gândire. Şi dădui exact peste bătrână care 
de pe culoar se apucă să schelălăie şi să mă asalteze. O ploaie de înjurături. 

— Ah! Puşlamalele! Ah! Banditii! Domnule doctor! Au vrut să mă ucidă! Canaliile! 

Deci rataseră lovitura. 

— Să vă ucidă? făcui, foarte surprins. Şi de ce? 

— Fiindcă nu vreau să crap destul de repede, păi! Dumnezeii mă-sii! $i culmea e că nu vreau deloc să 
mor! 

— Mamă, mamă, o întrerupse nora. Ţi-ai pierdut minţile! Spui numai grozăvii, haide, mama... 

— Grozavii? Ei bine, putoareo, ştiu că ai tupeu! Mi-am pierdut mințile? Am încă destulă minte ca să va 
spânzur pe toţi! S-o ştiţi de la mine! 

— Dar cine e rănit? Unde e? 

— O să-l vedeţi! îmi tăie vorba bătrâna. E sus, în pat, asasinul! Ţi-a murdărit bine patul, putoareo? Pătat 
bine cu sângele lui de porc! Nu cu al meu! Sângele lui e ca zoaiele, n-ai să-l mai poți spăla, nu se mai duce! Si 
va puti a sânge de asasin de acum în vecii vecilor, aşa să ştii! Ah! Sunt unii care se duc la teatru ca să-şi facă 
emoții! Dar vă spun eu, teatrul e aici! Şi ce teatru! Adevărat! Nu prefăcătorie! Nu trebuie să pierzi ocazia! 
Urcati repede! S-ar putea să moară, canalia, până ajungeţi sus! Şi n-o să mai vedeți nimic! 

Nora se temea să n-o audă cineva din stradă şi o soma să tacă. În ciuda celor întâmplate, ea, nora, nu 
părea dezorientată, era numai foarte contrariată că lucrurile se întâmplaseră pe dos, dar era stăpână pe mintea ei. 
Era absolut sigură că ea avea dreptate. 

— Ascultati-o, domnule doctor! Ce nenorocire să stai s-asculti toate astea! Eu care, din contră, m-am 
străduit sä-1 fac dintotdeauna o viaţă mai uşoară! Ştiţi doar?... Eu care tot timpul i-am propus să meargă in 
pensiune la Surori... 

Era prea mult pentru bătrână să mai audă iar vorbindu-se de Surori. 

— În Paradis! Da, acolo ati vrut să mă trimiteţi cu toţii, putoare! Ah! Bandito! De asta l-aţi chemat aici, 
tu şi cu bărbatu-tău, pe târâtura de sus! Ca să mă ucideti şi nu ca să mă trimiteţi la Surori, sigur! A ratat 
combinaţia, prost a mai pus-o la cale! Duceti-va, domnule doctor, duceti-va să-l vedeţi în ce hal s-a aranjat, 
nemernicul, singur şi-a făcut-o cu mâna lui!... Să sperăm cel putin că va crăpa! Du-te, doctore! Du-te să-l vezi, 
cat mai e timp!... 

Dacă nora nu părea deloc abătută, bătrâna era şi mai puțin. Fusese cât pe-aci să treacă ea însăşi prin 
această încercare, dar nu era atât de indignată pe cât vroia să pară. Mofturi. Această crimă ratată o stimulase mai 
degrabă, o smulsese din sumbrul ei mormânt în care se închisese de atâta vreme în fundul grădinii mucegăite. 
La vârsta ei fiorul unei tenace vitalitati o străbătea din nou. Se bucura fără ruşine de victoria ei şi de plăcerea de 
a avea la dispoziţie un mijloc de-a-şi tracasa la nesfârşit nora neînduplecată. Acum o avea în mână. Nu vroia să 
mă lase să pierd nici un amănunt al acestui atentat eşuat şi al felului cum se petrecuseră lucrurile. 

— $i apoi, ti-aduci aminte, continuă adresându-mi-se în acelaşi mod exaltat, la dumneata l-am întâlnit pe 
asasin, la dumneata, domnule doctor... N-aveam nici o încredere în el totuşi!... Ah, cum îl mai banuiam!... Ştiţi 
ce mi-a propus mai întâi? Să-ţi pună tie pielea pe bat, fato! Tie, putoareo! Şi nu pentru prea mult! Fii sigură! 
Dealtfel el propune asta tuturor! Se ştie!... Atunci, vezi, nemernico, că-i ştiu eu meseria meşterului tău! Sunt 
informată! Se numeşte Robinson!... Nu-i ăsta numele lui? Spune-mi, nu-i ăsta? De când l-am văzut pe aici 
frecându-se cu voi am intrat imediat la bănuieli!... Şi bine am făcut! Dacă n-aş fi fost bănuitoare, unde aş fi 
ajuns acum? 

Şi bătrâna-mi povesti încă o dată şi-ncă o dată cum se petrecuseră lucrurile. lepurele se mişcase în timp 
ce el ataşa petarda după usita cotetului. În timpul ăsta, ea, bătrâna, îl privea, din adăpostul ei, „din loja întâi”, 
cum zicea ea. Şi petarda cu toată încărcătura de alice 1-a explodat drept în fata, în timp ce pregătea dispozitivul, 
chiar în ochi. „Nu eşti prea sigur pe tine când pregăteşti asasinate, fireşte!" conchise ea. 


În sfârşit, culme a stângăciei şi a neputinței. 

— Aşa sunt oamenii din ziua de azi! Perfect! Aşa au fost învățați! îi dădea zor bătrâna. Azi trebuie să 
ucizi ca să mănânci! Nu le ajunge că-şi fură pâinea... Îşi mai ucid si bunicile!... Aşa ceva nu s-a mai văzut... 
Niciodată!... Sfârşitul lumii! N-au nimic in ei decât răutate. Dar iată-vă pe toți până-n gat bagati in dracia 
asta!... Şi celălalt e şi orb acum! O să vă rămână-n cârcă pentru totdeauna!... Şi o să puteţi pune potlogării la 
cale cât oti vrea!... 

Nora nu sufla o vorbă, dar isi făcuse deja planul cum să scape. Un hoit foarte concentrat. În timp ce noi 
căzusem pe gânduri, bătrâna se apucă să-şi caute fiul prin camere. 

— Şi apoi se pare, doctore, că mai am şi un fiu! Unde e! Ce mai pune la cale? 

Sovaia prin culoar scuturată de hohote de râs interminabile. 

Un bătrân, râzând şi încă atât de tare nu vezi decât la nebuni. Te întrebi încotro s-apuci când auzi. Dar ea 
ținea să-şi găsească fiul. Fugise în stradă. „Ei bine! Să se ascundă şi să trăiască încă mult timp de-acum încolo! 
A găsit exact ce a căutat, să trăiască cu ăla de sus, să trăiască amândoi cu ăla care nu va mai vedea nimic! Să-l 
hrănească! Petarda i-a explodat exact în moacă! Am văzut! Am văzut! Bum! Tot am văzut! Şi ăla nu era un 
iepure, te asigur! Ah, drăcia dracului! Unde-mi este fiul, doctore! Unde este? Nu l-aţi văzut? Jigodia asta 
blestemată, un fatarnic de când îl ştiu, mai rău decât celălalt, dar acum ticăloşia a tasnit în sfârşit din el, şi asta-i 
bine! Mult timp îi trebuie naturii ca să scoată la iveală asemenea firi oribile ca a lui. Dar şi când le dă la iveală 
sunt adevărate puturoşenii! Nimic de zis, doctore, bine a mai ieşit! Nu trebuie să pierzi ocazia!" Şi se amuza 
continuu. Vroia să mă uimească prin superioritatea ei în fata evenimentelor şi să ne bage pe toţi în aceeaşi oală, 
pe scurt să ne umilească. 

Prinsese un rol avantajos cu care putea emotiona. Şi era cum nu se poate mai fericită. Nu e fericire mai 
mare atât timp cât mai poţi juca un rol. Văicăreli, pentru bătrâni, i se serviseră de douăzeci de ani, nu-i mai 
trebuiau bătrânei Henrouille. Rolul care-i căzuse în mână nu mai vroia să-l scape, puternic, nesperat. A fi bătrân 
înseamnă a nu mai avea roluri pătimaşe de jucat, a cădea în acest insipid repaus în care nu mai aştepţi decât 
moartea. Se trezise în bătrână gustul vieţii, cu o poftă nebună de răzbunare. Brusc nu mai vroia să moară, deloc. 
Strălucea de această dorință de a trăi, de această putere. Regăsindu-şi energia, o veritabilă energie în dramă. 

Se reîncălzea, nu mai vroia să părăsească acest nou izvor de energie. Nu mai vroia să ne părăsească. 
Mult timp nu mai crezuse. Ajunsese să nu mai ştie ce să facă numai să nu moară în fundul grădinii ei 
mucegăite, şi iată că deodată se iscase o mare furtună de actualitate aspră, fierbinte. 

— Moartea mea! urla maica Henrouille acum, vreau s-o văd si eu. Intelegeti? De asta am ochi, ca s-o 
văd! Intelegeti! Încă mai am ochi! Vreau s-o văd drept în fata! 

Nu mai vroia să moară, niciodată. Era clar. Nu mai credea în moartea ei. 


Se ştie întotdeauna că asemenea treburi sunt greu de aranjat şi ca să le aranjezi te costă întotdeauna 
foarte mult. Pentru început nu ştiam unde să-l plasăm pe Robinson. La spital? Asta ar fi putut provoca mii de 
comentarii, vorbe... Să-l trimiti acasă la el? În halul în care-i era fata nici nu te puteai gândi. De voie, de nevoie 
familia Henrouille fu obligată să-l ţină la ea. 

El, în patul lor din camera de sus, numai liniştit nu era. Îl stăpânea groaza de a nu fi dat pe uşă afară si 
urmărit. Era de înţeles. O asemenea istorie nu puteai s-o destăinuieşti nimănui. Se ţineau persienele ferestrelor 
bine închise, dar oamenii, vecinii, începură să treacă pe stradă mai des decât de obicei, numai ca să privească 
obloanele şi să ceară noutăţi despre cel rănit. Li se dădeau stiri, li se povesteau baliverne. Cum să-i impiedici să 
se mire? Să bârfească? Şi să mai şi adauge de la ei. Cum să eviti bănuielile? Din fericire Parchetul nu fusese 
sesizat printr-o plângere precisă. Asta era situaţia. În ceea ce priveşte figura lui, mă descurcai. Nu surveni nici o 
infecţie cu toate că rana era dintre cele mai adânci şi mai murdare. În ceea ce priveşte ochii, până la cornee, 
bănuiam existenţa cicatricelor prin care lumina nu va mai trece decât cu mare greutate dacă va mai ajunge să 
treacă vreodată, lumina. 

Se va găsi el un mijloc de a-i aranja cat de cât o vedere, dacă mai rămânea ceva de aranjat. Pentru mo- 
ment trebuia să ne ocupăm de ceea ce era mai urgent şi mai ales să ne ferim ca bătrâna să ajungă să ne com- 
promită cu schelălăiturile ei în faţa vecinilor şi a curioşilor. Degeaba o luau drept nebună, asta nu explica totul. 

Dacă poliția ar fi apucat să se amestece în istoriile noastre, nu se ştie până unde ne-ar fi târât, poliția. S-o 
împiedici pe bătrână să facă scandal în curticica ei era o întreprindere foarte delicată. Fiecare pe rând trebuia s-o 
calmam. Să nu pară c-o violentezi, dar nici cu blandetea nu reuşeai întotdeauna. Era stăpânită de gândul 
răzbunării acum şi ne şantaja pur şi simplu. 

Treceam să-l văd pe Robinson cel puţin de două ori pe zi. Începea să geamă sub bandajele lui de îndată 
ce mă auzea suind scara. Suferea, era adevărat, dar nu atât cât încerca să-mi demonstreze. Avea de ce să fie 


dezolat, bănuiam, şi încă şi mai tare când avea să-şi dea seama exact în ce hal îi erau ochii... Rămâneam destul 
de evaziv asupra viitorului. Pleoapele îl intepau foarte tare. Îşi închipuia că din cauza acestor intepaturi nu mai 
vedea nimic în fata lui. 

Familia Henrouille începu să-l îngrijească scrupulos, după indicațiile mele. Dinspre partea asta nici un 
necaz. 

Despre tentativă nu mai vorbeau. Dar nici despre viitor. Cand ne desparteam seara, fiecare îl privea bine 
pe celălalt, şi de fiecare dată cu atâta insistenţă, că mereu mi se părea că ne vom suprima pe loc unul pe altul, 
odată pentru totdeauna. Acest sfârşit, gândindu-mă, îmi părea logic şi foarte oportun. Cu greu puteam să-mi 
imaginez nopțile în această casă. Totuşi dimineaţa o regäseam şi reluam oameni şi lucruri de acolo de unde îi 
lăsasem cu o seară înainte. Cu ajutorul doamnei Henrouille, schimbam pansamentul cu permanganat şi 
întredeschideam puţin persienele de probă. De fiecare dată-n zadar. Robinson nici nu zărea măcar c-am 
intredeschis persienele... 

Aşa se învârtea lumea în puterea nopții, peste măsură de amenințătoare şi tăcută. 

Şi fiul venea să mă-ntâmpine în fiecare dimineaţă cu o vorbă de țăran: „Ei bine! Uite şi doctorul... Iata- 
ne şi la ultimele înghețuri!" remarca ridicând ochii spre cer din micul pridvor. Ca şi cum ar fi avut importanță 
cum era vremea. Nevastă-sa pleca să mai încerce o dată să parlamenteze cu soacră-sa de după uşa baricadată şi 
nu reuşea decât s-o înfurie şi mai tare. 

Cât timp l-am ţinut sub bandaje, Robinson mi-a povestit cum debutase în viaţă. În comerţ. Părinţii lui îl 
plasaseră de la unsprezece ani la un pantofar de lux, să-i facă comisioanele. Într-o zi, în timp ce preda marfa, o 
clientă îl invită să se-mpărtăşească dintr-o plăcere necunoscută lui până atunci decât din imaginație. Nu s-a mai 
întors la acest patron, atât de ticăloasă 1 se păruse propria lui purtare. A săruta o clientă, într-adevăr în timpurile 
despre care vorbea el, era un act de neiertat. Cămaşa acestei cliente mai ales, toată din muselină, îi făcuse o 
extraordinară impresie. Treizeci de ani mai târziu îşi aducea aminte exact de această cămaşă. Dama foşnitoare 
în apartamentul ei plin de perini şi draperii cu franjuri, carnea roză şi parfumată, micul Robinson le păstrase în 
viata lui ca pe nişte elemente de interminabile comparații disperate. 

Multe lucruri se mai întâmplaseră de atunci. Văzuse continente, războaie întregi, dar în amintirea lui 
clipa revelatiei de atunci era mereu vie. Îl amuza să se gândească la ea, să-mi povestească acel minut al tinereții 
lui, cu clienta. "Când stai aşa cu ochii închişi, te gândeşti mai bine, băga el de seamă. Defilează... Ai zice că ai 
un cinematograf in teasta..." Nu îndrăzneam să-i zic că va avea timp să se sature de micul lui cinematograf. 
Cum toate gândurile duc la moarte, se va întâmpla la un moment dat că n-o va mai vedea decât pe ea, moartea, 
în cinematograful lui. 

Foarte aproape de casa familiei Henrouille, trudea o mică uzină cu un motor mare în ea. Îi zgâlţâia acum 
în apartamentul lor, de dimineață până seara. Şi alte fabrici, un pic mai departe, care pisau şi ele fără încetare 
ceva ce nu se termina nici măcar noaptea. „Când va cădea bojdeuca, n-o să mai fim pe aici!" glumea 
Henrouille, neliniştit totuşi. „O să cadă în cele din urmă!" Era adevărat că plafonul se risipea pe parchet în 
grămezi mici de moloz. Degeaba îi asigurase un arhitect, de îndată ce te opreai putin să asculti lucrurile lumii, 
te simteai în casa lor ca pe un vapor, un fel de vapor ce rătăcea de la un țărm al fricii la altul. Cu pasagerii 
închişi care-şi petreceau mult timp făcând planuri triste, mai triste decât viaţa, şi economii, ferindu-se de lumină 
şi temându-se de întuneric. 

Henrouille urca în camera după prânz ca să-i citească ceva lui Robinson, cum îi cerusem. Zilele treceau. 
Întâmplarea cu acea minunată clientă pe care o iubise în timpul uceniciei lui i-o povesti şi lui Henrouille. Şi po- 
vestirea deveni în cele din urmă un fel de glumă generală pentru toată lumea din casă. Aşa sfârşesc secretele 
noastre de îndată ce le scoţi la aer şi în public. Nu există nimic mai teribil in noi, şi pe pământ şi în cer, decât 
poate ceea ce n-a fost încă spus. Nu vom fi linistiti decât când totul va fi spus, odată pentru totdeauna, atunci în 
sfârşit se va face linişte şi nu ne va mai fi frică să tăcem. 

Câteva săptămâni cât mai dură supuratia pleoapelor, am mai putut să-l duc cu vorba în ceea ce privea 
ochii şi viitorul lui. Ori îi spuneam că fereastra e închisă atunci când de fapt ea era larg deschisă, ori că afară era 
foarte întuneric. 

Într-o zi totuşi, pe când eram întors cu spatele, merse el însuşi până la pervaz ca să-şi dea seama si 
înainte ca să-l pot împiedica îşi smulse bandajele de pe ochi. Şovăi un lung moment. Pipăi la dreapta şi apoi la 
stânga tocurile ferestrei, întâi nu 1-a venit să creadă şi apoi a trebuit să creadă. Trebuia să se întâmple odată şi 
asta. 

— Bardamu! mă strigă urland, Bardamu! E deschisă! E deschisă fereastra, iti zic! — Nu ştiam ce să-i 
răspund, am rămas în faţa lui prostit. Îşi scosese amândouă mâinile afară pe fereastră, în aerul curat. Nu vedea 
nimic evident, dar simţea aerul. Întindea astfel braţele în întuneric, cât putea, de parcă ar fi vrut să-i dea de 
capăt. Nu vroia să creadă. Întunericul întreg pentru el. Îl împinsei în pat şi-l consolai cu tot felul de vorbe, dar 


nu mă mai credea deloc. Plangea. Ajunsese şi el la capăt. Nu mai puteai să-i spui nimic. Există un moment când 
ajungi singur de tot la capătul a tot ceea ce ti se poate întâmpla. E capătul lumii. Suferinta ta proprie nu-ţi mai 
spune nimic şi trebuie să te-ntorci înapoi, printre oameni, oricare ar fi ei. Nu trebuie să faci mofturi, căci numai 
pentru a plânge şi tot trebuie să te reintorci acolo unde reâncepe totul, să te întorci la ei. 

— Ce-o să faceţi cu el când o să-i meargă mai bine? o întrebai într-o zi pe noră în timpul prânzului care 
urmă după această scenă, mă rugaseră tocmai să rămân să iau prânzul cu ei în bucătărie. În fond nu ştiau prea 
bine nici unul nici altul cum vor ieşi din această situație. Cheltuiala unei pensiuni de plătit îi îngrozea, pe ea mai 
ales, mai bine informată decât el asupra prețurilor combinațiilor de felul acesta pentru infirmi. Ea încercase deja 
câteva demersuri pe lângă asistența publică. Demersuri despre care se ferise să-mi vorbească. 

Într-o seară după a doua mea vizită, Robinson încerca să mă reţină lângă el cu toate mijloacele, numai 
ca să plec mai târziu. Povestea la nesfârşit tot ce putuse aduna, amintiri despre lucrurile şi călătoriile pe care le 
făcuserăm împreună, şi chiar despre ceea ce nu încercase să-şi amintească niciodată. Lucruri pe care nu avusese 
încă timp să le povestească. În refugiul lui, lumea pe care o străbătuse părea că năvăleşte cu toate necazurile, 
bucuriile, hainele ei vechi, prietenii pe care-i părăsise, un adevărat bazar de emoții trecute pe care le inaugura în 
capul lui fără ochi. 

„Am să mă sinucid!" mă prevenea când chinul i se părea prea mare. Si ajungea totuşi să-şi poarte 
suferinţa un pic mai departe ca pe o povară prea grea pentru el, absolut inutilă, suferință pe un drum în care nu 
găsea pe nimeni să-i vorbească despre ea, atât de enormă şi multiplă era. N-ar fi ştiut s-o explice, era o suferință 
care depăşea tot ce învățase el. 

Laş din fire cum era, o ştiam, şi el la fel, spera mereu că va fi ferit de adevăr, dar începeam pe de altă 
parte să mă întreb dacă existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... S-ar zice că poţi găsi oricând pentru orice 
fel de om un anumit gen de lucruri pentru care el ar fi gata să moară imediat şi chiar foarte mulțumit. Numai 
ocazia nu 1 se prezintă întotdeauna de a muri frumos, ocazia care să-i placă. Şi atunci moare şi el cum poate, pe 
unde poate... Şi rămâne omul aşa pe pământ părând tuturor un tâmpit şi un laş, şi pe deasupra, nici măcar 
convins, asta-i. E laşitate numai în aparență. 

Robinson nu era gata să moară în ocazia care i se prezenta. Poate că altfel prezentată i-ar fi plăcut. 

În fond, moartea este aproape ca o nuntă. 

Şi moartea asta nu-i plăcea şi gata. N-aveai ce să-i zici. 

Ar fi trebuit atunci măcar să se resemneze să-şi accepte mizeria şi disperarea. Dar pentru moment era 
foarte ocupat, foarte pasionat să-şi mânjească sufletul într-un fel dezgustător cu nefericirea şi disperarea lui. 
Mai târziu va pune ordine în nefericirea lui şi atunci o adevărată nouă viata va reâncepe. Aşa trebuia să se 
întâmple. 

— Poate n-ai să mă crezi, îmi povestea el, tesand capete de amintiri, într-o seară aşa după cină, dar să ştii, 
în engleză, cu toate că n-am avut niciodată prea mari dispoziţii pentru limbi, ajunsesem să pot susține totuşi un 
fel de conversaţie în cele din urmă, la Detroit... Ei bine, acu am uitat aproape totul, totul în afară de un singur 
lucru... Două vorbe... Care-mi vin în minte tot timpul de când mi s-a întâmplat asta la ochi: „Gentlemen first!" 
este tot ce pot spune acum în engleză, nu ştiu de ce... E adevărat, e uşor de ţinut minte... „Gentlemen first!" Si 
încercând să-i mai schimb ideile ne distram vorbind împreună englezeşte. Repetam foarte des: „Gentlemen 
first!" în legătură cu toate şi cu nimic, ca nişte idioţi. O glumă numai pentru noi. L-am învăţat în cele din urmă 
şi pe Henrouille care urca şi el din când în când să ne supravegheze. 

Răscolind amintirile ne întrebam ce mai putea dăinui din toate acestea. Din tot ce cunoscusem 
împreună. Ne întrebam ce se întâmplase cu Molly, buna noastră Molly... Pe Lola aş fi vrut s-o uit, dar oricum 
mi-ar fi plăcut să am veşti de la toate, de la micuța Musyne chiar... Probabil că nu locuia acum departe de Paris. 
Lângă mine, in fond... Dar ar fi trebuit sa întreprind tot felul de expediţii ca să-i dau de urmă Musynei... Printre 
atâția oameni cărora le uitasem numele, obiceiurile, adresele şi ale căror gingăşii şi surâsuri după atâţia ani de 
griji şi foame trebuie să fi devenit ca o brânză veche, plină de penibile zbârcituri... Şi amintirile îşi au tinerețea 
lor... Devin, de îndată ce le laşi să mucezească, dezgustătoare fantome mustind de egoism, de vanitati, de 
minciuni... Putrezesc ca merele... Vorbeam deci despre tinereţea noastră, gustând-o şi regustând-o. Devenisem 
neîncrezători. Pe mama n-o mai văzusem de foarte multă vreme... Si vizitele la ea nu-mi redresau deloc 
sistemul nervos... În ceea ce priveşte tristeţea, mama era mai rău ca mine... Mereu în dugheana ei, părea că se 
straduie din toate puterile să adune pe lângă ea deceptiile atâtor şi atâtor ani... Când mergeam s-o văd, ea-mi 
povestea: „O ştii pe mătuşa Hortense, a murit acum două luni la Coutance... Ai fi putut să vii şi tu!... Si 
Clémentin? ÎL ştii pe Clémentin? Ceruitorul de parchete care se juca cu tine când erai mic?... Ei bine, l-au 
adunat alaltăieri din strada Aboukir... Nu mâncase de trei zile..." 

Copilăria lui, Robinson nu ştia de unde s-o apuce când se gândea la ea, atât era de plată. În afară de 
povestea cu clienta, nu găsea nimic în ea de care să nu dispere până la a voma prin colțuri, ca-ntr-o casă în care 


nu se găsesc decât lucruri care put, mături, hârdaie, servitoare, palme... Domnul Henrouille nu avea nimic de 
povestit despre tinereţea lui până la regiment, în afară de faptul că la acea epocă îşi avea fotografia lui cu 
pompon şi că mai exista şi acum această fotografie, drept deasupra dulapului cu oglindă... 

Când coborî Henrouille, Robinson îmi împărtăşi neliniştea lui că nu va mai încasa acum cei zece mii de 
franci promisi... Într-adevăr, nu te bizui prea mult pe ei, i-am spus şi eu. Era mai bine să-l pregătesc pentru 
această noua deceptie. 

Faramaturi de plumb ramase de la explozie se iveau pe marginea ranilor. I le scoteam din cand in cand, 
câteva în fiecare zi. Îl durea foarte tare când îi pipăiam aşa țesutul conjunctiv. 

Orice precautii am aplicat, oamenii din cartier tot începură să vorbească în dreapta şi-n stânga. Robinson 
habar n-avea, din fericire, de toată această vorbărie, l-ar fi îmbolnăvit mai tare. Nimic de zis, bănuielile ne 
înconjurau din toate părțile. Doamna Henrouille făcea din ce în ce mai puțin zgomot mergând prin casă în 
pâslari. Nu ne puteam bizui pe ea şi ea era acolo lingă noi. 

Ajunşi aşa în mijlocul recifelor, cea mai mică bănuială ar fi fost de ajuns ca să naufragiem cu toţii. Totul 
troznea, crăpa, se izbea, se prăbuşea, ieşea la mal. Robinson, bunica, explozia, iepurele, ochii, fiul nevolnic, 
nora asasină, ne-am fi dezvăluit atunci cu toate ticăloşiile şi murdarele noastre pudori în faţa curioşilor 
fremătând. Nu eram deloc mândru. Şi nu pentru că aş fi comis eu însumi cu adevărat o crimă. Nu, dar mă 
simţeam oricât vinovat. Eram vinovat mai ales pentru că doream în fond ca totul să continue. Şi pentru că nu 
mai vedeam nici un inconvenient să hoinărim aşa cu toţii din ce în ce mai departe în noapte. 

De fapt nici nu era nevoie s-o doreşti, mergea de la sine, şi cu ce grabă încă. 


Bogatii nu au nevoie să ucidă ca să mănânce. Îi pun pe alţii la treabă cum se zice. Nu fac răul cu mâna 
lor, bogatii. Plătesc. Se face orice pentru a le fi pe plac, şi toată lumea-i mulțumită. În timp ce femeile lor sunt 
frumoase, femeile celor săraci sunt urâte. Asta e rezultatul unor secole, ca să nu mai punem la socoteală 
podoabele. Frumusele, bine hrănite, bine spălate. De când e viata viata, tot aşa a fost. 

În rest, oricât te-ai strädui, luneci, te duci la fund, te-mbeti cu alcool care-i conservă pe vii si pe morţi, 
nu se-ntâmplă nimic. S-a dovedit. Şi de atâtea secole nu privim oare animalele născându-se, chinuindu-se, 
crăpând în fata noastră fără să li se întâmple nimic extraordinar decât că reiau mereu şi mereu de la capăt 
acelaşi eşec de acolo de unde l-au lăsat celelalte animale? Ar fi trebuit sä-ntelegem ce se-ntâmplă. Valuri 
neîncetate de fiinţe inutile vin din afundul veacurilor ca să moară mereu în faţa noastră, şi totuşi rămânem cum 
suntem sperând mereu ceva... Incapabili să ne gândim la moartea care suntem noi înşine. 

Femeile celor bogaţi, bine hrănite, bine întreţinute, odihnite, se fac frumoase. Sigur că da. Şi poate că 
asta ajunge. Nu se ştie. Ar fi cel putin o rațiune ca să trăieşti. 

— Femeile din America, nu găseşti că-s mai frumoase decât cele de pe aici? — Tot lucruri din astea ma 
întreba Robinson de când îşi rumega amintirile de călătorie. Avea ciudätenii, începuse chiar să vorbească despre 
femei. 

Mergeam acum mai rar să-l văd, pentru că în acea vreme fusesem numit doctor consultant într-un mic 
dispensar de tuberculoşi de prin împrejurimi. Ca să spun lucrurilor pe nume, încasam de aici opt sute de franci 
pe lună. Ca bolnavi aveam oameni din zonele märginase, din acel soi de sat care nu reuşeşte să scape de noroaie 
niciodată, înghesuit între gunoaie şi mărginit de cărări, pe unde fetele prea atâtate şi mucoase fugeau de la 
şcoală pentru a câştiga de la un desfranat la altul cinci franci, o portie de cartofi prajiti şi o blenoragie. Tinut de 
cinematograf de avangardă în care rufele murdare otrăvesc copacii şi toate salatele mustesc de urină în fiecare 
sâmbătă seara. În domeniul meu n-am săvârşit nici o minune în cele câteva luni de practică specializată. Şi 
totuşi era mare nevoie de minuni. Dar nici măcar clienții mei nu ţineau să fac minuni, se bazau pe oftica lor 
pentru a trece de la starea de mizerie absolută în care se sufocau dintotdeauna la starea de mizerie relativă pe 
care o confereau minusculele pensii guvernamentale. Îşi târşeau scuipatul mai mult sau mai puţin pozitiv de la o 
reformă la alta, după război încoace. Slăbeau din cauza febrei pe care o intretineau mâncând putin, vomând 
mult, bând enorm şi muncind totuşi o zi din trei, e adevărat. 

Speranţa unei pensii îi stăpânea trup şi suflet. Le venea într-o zi ca o grație, pensia, numai să fi avut 
forța să mai aştepte un pic înainte de a cräpa de tot. N-ai idee ce înseamnă să revii şi să aştepţi ceva câtă vreme 
n-ai văzut cum pot să aştepte şi să revină săracii care speră o pensie. 

Petreceau după-amieze şi săptămâni întregi sperând, în hol şi pe pragul jalnicului meu dispensar, când 
ploua afară, agitându-şi speranţele procentajelor, dorinţele unui scuipat cu adevărat bacilar, scuipături veritabile, 
sută la sută scuipat tuberculos. Vindecarea nu venea în nădejdea lor decât mult după pensie, se gândeau desigur 
şi la vindecare, dar abia dacă se gândeau, într-atât speranţa de a deveni un rentier, acolo, cât de mic, în orice 
condiţii îi orbea. În ei nu puteau exista în afara acestei dorințe intransigente, ultime, decât mici dorinţe 


subalterne şi chiar moartea lor devenea prin comparaţie ceva destul de neînsemnat, cel mult un risc sportiv. 
Moartea nu este în definitiv decât o problemă de câteva ore, minute chiar, în timp ce renta e ca mizeria, durează 
o viata întreagă. Oamenii bogaţi se ametesc într-alt fel şi nu ajung sä-nteleagä această frenezie a siguranței zilei 
de mâine. A fi bogat e o altă beție, beţia de a uita... Tocmai de asta devii bogat, ca să uiţi. 

Încetul cu încetul pierdui prostul obicei de a le promite sănătate bolnavilor mei. Nu putea să-i bucure 
prea mult perspectiva de a fi sănătoşi. Pentru ei a fi sănătos era şi mai rău. Cel sănătos trebuie să muncească. 
Apoi? în timp ce o pensie de stat, chiar infimă, e dumnezeiască, pur şi simplu. 

Când n-ai bani de dat săracilor, mai bine taci. Când le vorbeşti despre altceva decât despre bani, îi înşeli, 
îi minţi, aproape întotdeauna. Pe bogat e uşor să-l distrezi, numai cu oglinzi de pildă, ca să se contemple în ele, 
pentru că nimic nu-i mai frumos de privit în lume ca bogatul. Pentru a-i înviora, sunt ridicați la fiecare zece ani 
cu încă o treaptă în Legiunea de Onoare, ca nişte sâni vestejiti, şi iată-i ocupați pentru încă zece ani. Asta e. 
Clienţii mei, ei erau nişte egoisti, nişte săraci materialişti, limitați la jalnicele lor proiecte de pensie cu ajutorul 
scuipatului sângerând şi pozitiv. Restul le era indiferent. Anotimpurile nu aveau nici un efect asupra lor şi nu 
vroiau să ştie despre ele decât ceea ce era legat de tuse şi de boală, că iarna, de exemplu, răceşti mult mai mult 
decât vara, dar că dimpotrivă primăvara scuipi mai uşor sânge, că vara poți ajunge să slăbeşti şi trei kilograme 
pe săptămână... Îi auzeam câteodată vorbind între ei, mă credeau in altă parte, asteptandu-si rândul. Povesteau 
la nesfârşit orori pe seama mea şi minciuni care întreceau orice imaginaţie. Să mă bârfească aşa le dădea nu ştiu 
ce curaj misterios care le era necesar pentru a fi din ce în ce mai nemiloşi, darji şi foarte răi, curajul să dureze, 
să se tina tari. E de crezut că a vorbi astfel de rau, a bârfi, a dispretui, le făcea foarte bine. $i totuşi făcusem tot 
ce-mi stătea în putință ca să le fiu agreabil, prin toate mijloacele, mă dedicasem cauzei lor, încercam să le fiu 
util, le dădeam multă iodură pentru a-i face să scuipe toți bacilii lor imputiti şi toate acestea fără a ajunge 
vreodată să le astâmpăr ticăloşia... 

Stăteau aşa în fata mea, surâzând ca nişte servitori când le puneam întrebări, dar nu mă iubeau, mai întâi 
pentru că le făceam bine, apoi pentru că nu eram bogat, şi să fii îngrijit de mine era ca şi cum ar fi fost îngrijiţi 
gratis, şi asta nu e niciodată măgulitor pentru un bolnav, fie el şi în pragul pensionării. Nu există vreo ticăloşie 
pe care să n-o fi răspândit pe la spate pe socoteala mea. N-aveam nici măcar maşină ca majoritatea medicilor 
din împrejurimi, faptul că mergeam pe jos era pentru ei un soi de infirmitate. De îndată ce-i incitai pe bolnavii 
mei, şi confrații nu scăpau ocazia, se razbunau, ai fi zis, de toată amabilitatea mea, de faptul că eram atât de 
serviabil, de devotat. Toate astea sunt în firea lucrurilor. $i timpul trecea totuşi. 

Într-o seară, când sala mea de aşteptare era aproape goală, un preot intră să-mi vorbească. Nu-l 
cunoşteam pe acest preot, şi eram gata să-l dau afară. Nu-mi plăceau popii, aveam motivele mele, mai ales de 
când îmi jucaseră festa cu îmbarcarea la San-Tapeta. Dar pe acesta, oricât mi-am dat silinta să-l recunosc, ca să- 
| iau la refec mai cu adresă, cu adevărat nu-l întâlnisem pe nicăieri până atunci. Umbla probabil şi el mult 
noaptea ca şi mine, în Rancy, pentru că era de prin împrejurimi. Mă ocolea oare când ieşea? Asta bănuiam. În 
sfârşit probabil că fusese prevenit că nu-mi plac preoţii. Se simţea după maniera furişă cu care-mi strecura 
vorbele. Să nu ne fi ciocnit oare niciodată în jurul aceloraşi bolnavi? Slujea într-o biserică de alături, de 
douăzeci de ani, mă informă. Credincioşi avea cu grămada, dar foarte puţini care să plătească. Mai degrabă un 
cerşetor. Asta ne apropia. Sutana care-l acoperea mi se părea o draperie foarte incomodă de purtat prin noroaiele 
ținutului. Am făcut această remarcă. Stăruii chiar asupra incomoditätii extravagante a unui asemenea calabalâc. 

— Te obişnuieşti! îmi răspunse. 

Obrăznicia observaţiei mele nu-i tăie cheful de a fi încă şi mai amabil. Evident avea ceva să-mi ceară. 
Vocea lui nu se ridica deasupra unei monotonii confidentiale, care 1 se trăgea, cel putin aşa-mi inchipuiam, de la 
profesia lui. În timp ce vorbea prudent şi preliminar, eu încercam să-mi imaginez tot ce făcea în fiecare zi acest 
preot pentru a-şi câştiga pâinea, o grămadă de strâmbături şi promisiuni, ca ale mele.....Şi apoi mi-l închipuiam 
ca să mă amuz, gol puşcă în faţa altarului... Aşa trebuie să te obişnuieşti să-i imaginezi din capul locului pe 
oamenii care-ţi vin în vizită şi ai sä-ntelegi mai bine apoi, ai să discerni imediat în orice personaj realitatea lui 
de vierme enorm şi lacom. O utilă şmecherie a imaginației. Prestigiul lui imputit se risipeşte, se evapora. Gol 
puşcă, nu mai rămâne în faţa ta în definitiv decât o biată traistă pretențioasă şi lăudăroasă care-şi dă osteneala să 
se bâlbâie neserios într-un gen sau altul. Nimic nu rezistă acestei probe. Te regăseşti imediat. Nu mai rămân 
decât ideile, si de ele nu ţi-e frică niciodată. Cu ele nimic nu e pierdut, totul se aranjează până la urmă. În timp 
ce e atât de greu uneori să suporţi prestigiul unui om îmbrăcat. Hainele îi sunt pline de mirosuri şi mistere. 

Avea dinţii foarte stricati, preotul, râncezi, innegriti şi încercuiți sus de un tartru verzui, pe scurt o 
adevărată supuratie alveolară. Eram gata să-i vorbesc despre supuratia lui, dar era prea ocupat să-mi spună o 
sumedenie de lucruri. Lucrurile pe care mi le povestea musteau fără încetare, izbindu-se de cioturile lui de dinți 
sub îmbrânciturile unei limbi ale cărei mișcări le spionam. În mii de minuscule locuri isi julea limba de mar- 
ginile lor sângerânde. 


Aveam obiceiul şi chiar plăcerea acestor meticuloase intime observaţii. Când te opreşti de exemplu la 
felul în care sunt formate şi proferate vorbele, frazele noastre nu mai rezistă deloc decorului lor bălos. E mai 
complicat şi mai penibil decât defecatia efortul nostru mecanic de-a vorbi. Această corolă de carne umflată, 
gura, care se convulsionează să şuiere, aspiră şi se zbate, scoate tot soiul de sunete vâscoase de dincolo de 
barajul imputit al cariei dentare, ce pedeapsă! lată totuşi ceea ce suntem conjurati să idealizăm. E greu. Pentru 
că nu suntem decât nişte îngrădituri de măruntaie calde şi urât putregăite, ne va fi întotdeauna greu cu 
sentimentele. Să fii îndrăgostit nu-i nimic, să stai împreună e greu. Ordura nu încearcă niciodată nici să dureze, 
nici să crească. Aici, suntem, în acest punct, mult mai nefericiti decât ordura, această turbare de a persevera in 
starea noastră constituie o tortură de necrezut. 

Desigur nimic nu-i mai divin pentru noi decât propriul nostru miros. Toată nefericirea ţine de faptul că 
trebuie să rămânem Jean, Pierre sau Gaston, orice ar fi, atâta amar de ani. Corpul nostru, travestit în moleculele 
agitate şi banale, se revoltă tot timpul împotriva acestei atroce farse de a dura. Ar vrea, dragutele, să se piardă 
cât mai repede în univers, moleculele! Suferă că sunt numai ,,noi", päcäliti ai infinitului. Dacă ai avea curaj ai 
exploda, dar eşti doar gata-gata de la o zi la alta. Scumpa noastră tortură este închisă acolo, atomică, chiar în 
pielea noastră, alături de orgoliul nostru. 

Cum tăceam, consternat de evocarea acestor ignominii biologice, abatele crezu că mă stăpâneşte şi 
profită pentru a deveni în privința mea foarte binevoitor şi chiar familiar. Evident că se informase despre mine 
în prealabil. Cu infinite precautii aborda subiectul viclean al reputației mele medicale în împrejurimi. Ar fi putut 
fi mai bună, lăsă el să se-nteleaga, reputaţia mea, daca aş fi procedat altfel instalându-mă, şi chiar de la primele 
luni de practică, la Rancy. „Bolnavii, scumpe doctore, să nu uităm niciodată, sunt în principiu nişte 
conservatori. Se tem, se poate uşor înțelege, să nu piardă pământul şi cerul..." 

După părerea lui ar fi trebuit chiar de la început să mă apropii de Biserică. Asta era concluzia lui de 
ordin spiritual şi practic în acelaşi timp. Ideea nu era rea. M-am ferit să-l întrerup, dar aşteptam cu răbdare să 
revină la scopul vizitei lui. 

Dacă voiai un timp trist şi confidential nu puteai să-ți doreşti mai mult decât vremea de afară. Ai fi zis, 
atât era de urât timpul, atât de rece, de apăsător, că ieşind n-ai să mai regăseşti restul lumii, că lumea s-a topit 
dezgustată. 

Infirmiera mea îşi terminase în sfârşit de redactat fişele, toate fişele, până la ultima. Nu mai avea nici o 
scuză ca să rămâie acolo să ne asculte. Plecă deci, dar foarte supărată, trântind uşa în urma ei, într-o furioasă 
bufnitură de ploaie. 


În timp ce vorbeam, preotul se prezentă, se numea abatele Protiste. Mă informa din reticentä în reticentd 
că efectuase de câtva timp cu ,,fiica" Henrouille demersuri în vederea plasării bătrânei şi a lui Robinson într-o 
comunitate religioasă nu prea scumpă. Mai căutau încă. Privindu-l bine, abatele Protiste ar fi putut trece la ne- 
voie drept un fel de băiat de prăvălie, chiar un şef de raion, plouat, mucegăit şi iar uscat de o sută de ori. Era cu 
adevărat un plebeu prin umilitatea insinuărilor. $i prin mirosul gurii. Acest miros nu mă-nşela niciodată. Era un 
om care mânca repede şi bea vin alb. 

Nora Henrouille venise să-l caute, îmi povesti, pentru început, chiar în presbiteriu, la foarte puţin timp 
după atentat, ca să-l roage să-i ajute să iasă din încurcătura în care intraseră. Mi se părea că povestind căuta 
scuze, explicaţii, parcă i-ar fi fost ruşine de această colaborare. Nu meritam în ceea ce mă priveşte atâta 
fandoseală. Intelegeam. Venise să ni se alăture în noapte. Asta era. Cu atât mai rău pentru preot! Odată cu banii, 
pusese stăpânire pe el puţin câte puţin un fel de curaj ticălos. Păcat! Cum tot dispensarul era cufundat în linişte 
şi noaptea învăluise ținutul, preotul scăzu tonul de tot pentru a-mi face confidente numai mie. Dar în zadar se 
străduia să şuşotească, tot ce-mi povestea mi se părea imens, insuportabil, din cauza liniştii, fără îndoială, care 
stăpânea în jurul nostru şi care parcă era plină de ecouri. Poate numai în sinea mea? Sssss! Aveam poftă să-i 
suflu tot timpul, în pauza cuvintelor pe care le pronunța. Buzele imi tremurau chiar un pic de frică şi după 
fiecare frază cădeam pe gânduri. Acum că se întâlnise cu noi în neagra noastră nelinişte, nu mai ştia preotul 
cum să facă să ne urmeze pe toţi în întuneric. Vroia să ştie cât de departe dusesem aventura noastră? Încotro 
mergeam? Pentru a putea şi el să apuce mâna noilor prieteni în drum spre acel final pe care trebuia să-l atingem 
cu toţii. Se-mbarcase pentru aceeași călătorie. Înväta să meargă în întuneric, preotul, cu noi, ca toţi ceilalți. Se 
mai împiedica încă. Mă întreba ce să facă să nu cadă. Dacă îi era frică n-avea decât să nu vină! O să ajungem cu 
toții la capăt şi atunci o să ştim ce am căutat în această aventură. Asta e viata, un fir de lumină care sfârşeşte în 
întuneric. 

Şi s-ar putea să nu ştim niciodată, să nu găsim nimic. Asta e moartea. 

Totul era acum să înaintăm pe bâjbâite. De acolo unde ajunseserăm de fapt nu mai puteam da înapoi. N- 


aveam de ales. Justiţia lor împuţită era peste tot, în orice ungher cu legile ei. Doamna Henrouille îi tinea de 
mână pe bătrână şi pe fiul ei, eu îi tineam de mână pe ei şi pe Robinson. Eram cu toţii împreună. Asta e. l-am 
explicat imediat preotului. Si el a înțeles. 

Vrând, nevrând, acolo unde ajunseserăm acum, nu era bine să ne lăsăm surprinşi şi demascati de către 
trecători, îi spuneam preotului şi stăruiam. Dacă ne întâlneam cu cineva trebuia să avem aerul că ne plimbăm, 
că nu se întâmpla nimic. Acesta era consemnul. Să rămânem fireşti. Acum preotul ştia tot, înțelegea tot. Îmi 
strânse la rândul lui foarte tare mâna, îi era şi lui, inevitabil, frică. Începutul. Sovaia, bâjbâia ca un novice. Nici 
drum, nici lumină acolo unde ne aflam, iar în locul lor nimic altceva decât tot felul de precautii pe care ni le 
treceam unul altuia şi în care noi înşine nu mai credeam prea mult. Vorbele pe care ni le spunem ca să ne 
liniştim în asemenea cazuri nu se izbesc de nimic. Ecoul nu răspunde, eşti în afara Societăţii. Frica nu-ţi zice 
nici da, nici ba. Dar ea cuprinde totul, frica, tot ce zici, tot ce gândeşti. 

Nu foloseşte la nimic să beleşti în acest caz ochii în întuneric. N-ai de pierdut nimic decât groaza. 
Noaptea a cuprins totul, chiar şi privirile. Te-ai golit. Dacă nu ne-am tine de mână am cădea. Oamenii care 
trăiesc la lumina zilei nu te mai înţeleg. Despärtit de ei prin frica toată, copleşit sub povara ei până-ntr-un 
moment când sfârşeşti într-un fel sau altul şi atunci ajungi să-i întâlneşti pe toţi ticăloşii lumii în viata sau in 
moarte. 

Abatele n-avea decât să ne ajute pentru moment şi să dea din coate, asta era sarcina lui. Şi apoi nu 
venise decât pentru asta, să se ostenească cu plasarea maicii Henrouille pentru început şi cât mai degrabă, şi cu 
a lui Robinson în acelaşi timp la Surori în provincie. I se părea posibilă această combinație. Numai că trebuia să 
aştepţi luni în şir un loc vacant şi noi nu puteam aştepta. Basta. 

Nora avea dreptate, cu cât mai repede cu atât mai bine. Să plece! Să scape de ei! Atunci Protiste căută 
alt aranjament. Acesta, fui de acord imediat, părea foarte ingenios. Şi apoi mai comporta şi un comision pentru 
amândoi, pentru preot şi pentru mine. Afacerea trebuia să se-ncheie fără amânare, şi aveam şi eu un rol în ea. 
Consta în a-l convinge pe Robinson să plece în sud, să-l sfătuiesc eu în acest sens şi-ntr-o manieră foarte 
amicală, bineînțeles, dar presantă totuşi. 

Nu cunoşteam bine reversul combinației de care-mi vorbea preotul, ar fi trebuit să am câteva rezerve, să 
obțin pentru prietenul meu câteva garanții de exemplu... Oricum, era destul de ciudată afacerea abatelui 
Protiste, dacă stăteam şi mă gândeam bine. Dar noi eram cu toții atât de grăbiţi de împrejurări, că esentialul era 
să nu se tărăgăneze. Promisei tot ce doreau, sprijinul şi tăcerea. Acest Protiste părea foarte obişnuit cu asemenea 
împrejurări delicate şi simțeam că-mi va uşura multe încurcături. 

De unde să-ncep? Trebuia să organizăm o plecare discretă către sud. Ce va crede Robinson despre sud? 
Şi apoi plecarea împreună cu bătrâna pe care fusese gata s-o asasineze... Voi stărui... Aşa era!... Trebuia să 
treacă şi prin asta, pentru o mulțime de motive, nu foarte clare toate, dar foarte temeinice... 

De ciudată era foarte ciudată ocupaţia care li se găsise lui Robinson şi bătrânei în sud. Se afla la 
Toulouse. Frumos oraş! Vom vizita dealtfel oraşul! Vom merge să-i vedem! Le-am promis că voi fi la Toulouse 
de îndată ce se vor instala şi vor purcede la treabă. 

Şi apoi gândindu-mă bine, eram îngrijorat că pleca atât de repede, Robinson, şi în acelaşi timp mă 
bucuram mai ales că pentru prima oară avea să-mi iasă şi mie din asta un mic beneficiu. Îmi vor da o mie de 
franci. Aşa convenisem. N-aveam decât să-i trezesc curiozitatea lui Robinson asupra sudului, asigurându-l că nu 
există climat mai propice pentru vindecarea rănilor de la ochi, că se va simţi acolo cum nu se poate mai bine şi 
că-n definitiv avusese mare noroc să iasă atât de bine din încurcătură. Acesta era mijlocul de a-l hotărî. 

După ce rumegai cinci minute gânduri de soiul ăsta, devenii eu însumi îmbibat de convingere şi gata 
pregătit pentru o întrevedere decisivă. Trebuie să baţi fierul cât e cald, asta-i părerea mea. La urma urmei n-o să 
fie mai rău acolo decât aici. Ideea pe care o avusese Protiste părea, dacă te gandeai încă o data, evident, foarte 
rezonabilă. Ştiu aceşti preoți totuşi să-năbuşe cele mai rele scandaluri. 

Un comerț nu mai rău decât altul, iată ce li se oferea lui Robinson şi bătrânei în definitiv. Un fel de 
pivniță cu mumii, dacă intelegeam eu bine. Prezentau vizitatorilor pivnita, care se afla în subsolul bisericii, 
primind un obol. Turişti. O adevărată afacere, mă asigura Protiste. Eram aproape convins şi chiar gelos. Nu ţi-e 
dat în fiecare zi să-i pui la treabă pe morţi. 

Am încuiat dispensarul şi iată-ne în drum spre familia Henrouille foarte hotărâți, eu şi preotul, prin 
băltoace. Ca noutate era cu adevărat o noutate. De o mie de franci speranță! Îmi schimbasem părerea despre 
preot. Sosind la casa lor îi găsirăm pe soţii Henrouille lângă Robinson, în camera de la primul etaj. Dar în ce 
stare era Robinson! 

— Tu eşti, făcu la capătul puterilor, imediat ce mă auzi urcând. Simt că se petrece ceva!... E adevărat? ma 
întrebă cu sufletul la gură. 

Şi iată-l văicărindu-se înainte ca să-i pot răspunde un cuvânt. Ceilalţi, alde Henrouille, îmi făceau semne 


în timp ce el striga disperat după ajutor. „Frumoasă treabă, îmi zic. Prea grăbiţi ăştialalți!... mereu prea grăbiţi! 
I-au zvârlit ideea aşa la rece?... Fără să-l pregătească? Fără să mă astepte?..." 

Din fericire putui relua, ca să zic aşa, toată afacerea cu alte vorbe. Nici Robinson nu vroia altceva decât 
un nou aspect al aceleiaşi situaţii. Era de ajuns. Preotul, pe culoar, nu îndrăznea să intre în cameră. Se clătina de 
groază. 

— Intraţi! îl invită nora în cele din urmă. Intraţi! Nu sunteți deloc în plus, domnule Abate! Surprindeti 
doar o biată familie în plină nefericire!... Asta-i tot... Doctorul şi preotul!... Nu se întâmplă întotdeauna aşa în 
momentele cele mai dureroase ale vieţii? 

Era gata să facă fraze. Noile speranţe care 1 se dădeau de a ieşi din rahat şi din întuneric o făceau lirică, 
ticăloasa, în maniera ei imputita. 

Preotul dezorientat îşi pierduse capul şi începu să se bâlbâie rămânând la o oarecare distanţă de bolnav. 
Bâlbâiala lui emotionata i se transmise şi lui Robinson care reluă în transă: „Mă mint! Ma mint!" urla el. 

Vorbărie şi nimic decât fleacuri. Emotii. Mereu acelaşi lucru. Dar asta îmi dădu avânt şi curaj. Am tras-o 
pe doamna Henrouille de o parte şi i-am propus de-a dreptul târgul pentru că vedeam bine că singurul om de 
acolo capabil de a-i scoate la liman eram în cele din urmă numai eu. „Un acont, îi cerui celei tinere... Şi pe loc!" 
Când n-ai nici o încredere în cineva nu-i motiv să te jenezi, cum se zice. A înțeles şi mi-a închis în pumn o 
hârtie de o mie de franci şi apoi încă una, numai să fie sigură. Mă impusesem. Începui să-l conving pe Robinson 
cât am stat acolo. Trebuia să-şi ia valea către sud. 

Să trădezi, cum se spune, uşor de zis. Numai că trebuie să ştii să prinzi ocazia. A trăda e ca şi cum ai 
deschide o fereastră într-o închisoare. Toată lumea ar avea poftă de asta, dar rar o poţi face. 


Odată Robinson plecat din Rancy, am crezut că-mi va merge mai bine, că voi avea de exemplu mai 
multi bolnavi decât de obicei, şi nimic. Mai întâi în împrejurimi se instala şomajul, criza şi asta fu cel mai rău. 
Vremea, în ciuda iernii, era blândă şi uscată, în timp ce medicinii îi trebuie umezeală şi frig. Nici o epidemie, 
nimic, în sfârşit un sezon potrivnic, de-a dreptul falimentar. 

Am zărit confrati care mergeau pe jos, asta spune tot, părând amuzati de plimbare, dar în realitate 
furioşi, şi asta numai ca să nu-şi scoată maşinile, din economie. Eu ca să ies nu aveam decât un impermeabil, 
din cauza asta să fi căpătat oare o răceală atât de tenace? Sau pentru că mă obişnuisem să mănânc cu adevărat 
foarte puţin? Tot ce-i posibil. Dar dacă mă prinseseră din nou frigurile? În sfârşit, fapt e că la o adiere de frig, 
exact înaintea primăverii, începui să tuşesc fără încetare, bolnav al dracului. Şi-ntr-o dimineaţă nu mai avui 
putere să mă scol din pat. Mătuşa lui Bébert tocmai trecea prin fata uşii. O strigai. Urcă. O trimisei imediat să- 
mi încaseze o notă care mi se datora în cartier. Singura, ultima. Această sumă recuperată pe jumătate mi-a ajuns 
zece zile, cât am stat la pat. 

Ai destul timp, zece zile, să te gândeşti. De îndată ce-mi va fi mai bine o să plec din Rancy, asta era 
hotărârea mea. Eram dealtfel cu două chirii în întârziere... Adio deci cele câteva mobile ale mele! Fără să anunţ 
pe nimeni bineînţeles, o s-o iau din loc usurel şi n-or să mă mai vadă niciodată la Garenne Rancy. Voi pleca fără 
urmă şi adresă. Când bestia de mizerie, putind, te hăituieşte, ce să te mai întinzi la vorbă? Nu mai e nimic de 
zis, cel mai inteligent lucru e s-o ştergi. 

Cu diploma mea aş fi putut să mă stabilesc oriunde, e adevărat... Dar nu va fi în altă parte nici mai rău 
nici mai bine... Ceva mai bine la început, fireşte, pentru că le trebuie un anumit timp oamenilor ca să te 
cunoască, să prindă curaj şi să le vină la îndemână să-ți facă rău. Atât timp cât caută locul slab pe unde să te 
poată lovi mai uşor, ai cât de cât linişte, dar îndată ce ti-au dat de rost, totul e la fel. Pe scurt, intervalul cel mai 
plăcut este cel în care nu te cunoaşte nimeni într-un loc. Apoi începe aceeaşi porcărie. Asta li-e firea. Totul e să 
nu aştepţi prea mult într-un loc, ca să nu-ți prindă ei, oamenii, slăbiciunile. Plosnitele trebuiesc strivite înainte 
de a intra în cuibul lor, nu? 

Cât despre bolnavi, clienții, în privinţa lor nu-mi făceam nici o iluzie... Nu vor fi în alt cartier nici mai 
putin rapaci, nici mai putin proşti, nici mai putin laşi decât cei de aici. Acelaşi vin, acelaşi cinematograf, 
aceleaşi flecăreli sportive, aceeaşi supunere entuziastă la nevoile gurii şi ale fundului, alcătuind aici ca şi acolo 
aceeaşi hoardă grosolană, murdară, bâjbâind dintr-o speluncă într-alta, fanfaroană, traficantă, răuvoitoare, 
agresivă între două spaime. 

Dar aşa cum bolnavul se-ntoarce în patul lui pe o rână, în viata avem şi noi dreptul să ne răsturnăm de 
pe o coastă pe alta, e tot ce poţi opune ca apărare împotriva Destinului. Să nu speri cä-ti vei putea lăsa undeva 
suferinţa în drum. Suferinta ta e ca o femeie urâtă cu care te-ai însurat. E mai bine să încerci până la urmă s-o 
iubeşti cât de cât, în loc să te ostenesti s-o baţi toată viata. Pentru că e de la sine înţeles că n-o poţi omorî, nu? 

Fapt e c-am şters-o din mezaninul meu de la Rancy. La portăreasa mea se bea vin şi se mâncau castane 
cand am trecut prin fata odaitei lor pentru ultima oară. Nevazut, necunoscut. Ea se scarpina, el aplecat deasupra 


sobei, topit de căldură, băuse aşa de mult că drojdiile vinului îl făceau să închidă ochii. 

Din cauza acestor oameni lunecam eu în necunoscut ca-ntr-un uriaş tunel fără sfârşit. Vor fi trei fiinţe 
mai putin care să te cunoască deci să te spioneze, şi să-ți facă rau, nemaiştiind deloc ce-ai devenit. Era bine. 
Trei pentru că o puneam la socoteală şi pe fiica lor, copilul lor Thérèse, care era toată numai o rană de furuncule 
supurând, atâta se scărpina din cauza purecilor şi a plosnitelor. E adevărat că totul pişcă atât de tare la portarii 
mei că intrând in odaita lor parcă ai fi pătruns din ce in ce mai adânc într-o perie. Degetarul de lumină de la 
intrare, crudă şi şuierătoare, se proptea de trecătorii din marginea trotuarului făcând brusc din ei nişte fantome 
buimace şi bete în cadrul întunecat al porții. Porneau apoi să-şi caute un pic de culoare trecătorii, pe ici pe colo, 
în fata altor ferestre şi lampadare ca să se piardă în cele din urmă ca şi mine în noapte, negri şi flescaiti. 

Nu eram obligat nici măcar să-i recunosc pe trecători. Mi-ar fi plăcut totuşi să-i opresc din bolânda lor 
plimbare, o singură secundă numai, atât doar cât să le spun, odată pentru totdeauna, că eu mă duceam la dracul 
în praznic, că plecam foarte departe, că nu mă mai sinchiseam de ei, că nu mai puteau nimic să-mi facă, nimic 
să încerce nici unii nici alții... 

Când am ajuns în bulevardul Libertăţii, căruțele de legume urcau hurducăindu-se spre Paris. O luai pe 
urmele lor. Pe scurt eram ca şi plecat din Rancy. Cald nu era. Şi atunci ca să mă-ncălzesc făcui un mic ocol pe 
la odaita mătuşii lui Bébért. Lampa ei, bumb de lumină în întunericul din fundul culoarului... La urma urmei 
trebuie să-i spun la revedere mătuşii. Stătea aşezată pe scaunul ei ca de obicei între mirosurile odäitei, sobita 
încălzindu-le pe toate, chiar şi fata ei bătrână stând mereu să plângă de când murise Bébert şi apoi pe perete, 
deasupra cutiei cu lucru de mână, o fotografie de şcoală a lui Bébert cu sortuletul lui, bereta şi crucea. Era o 
fotografie mărită pe care o obținuse în schimbul unei ceşti de cafea. O trezi. 

— Bună ziua, domnule doctor, tresări ea. Mi-aduc aminte şi azi ce mi-a spus. Parcă ati fi bolnav! a băgat 
imediat de seamă. Stati jos... Nici mie nu mi-e prea bine.. 

— Tocmai făceam o plimbare, i-am răspuns pentru a salva aparențele. 

— E destul de târziu pentru o plimbare, mai ales dacă mergeţi spre piaţa Clichy... Pe bulevard la ora asta 
bate un vânt foarte rece... 

Se ridică şi începu să se poticnească de ici, dincolo ca să-mi facă un grog vorbind în acelaşi timp despre 
toate, şi de Henrouille şi de Bebert, inevitabil. 

Nu puteam face nimic ca s-o împiedic să vorbească despre Bebert, deşi ştia şi ea cât amar şi chin îi 
răscoleau sufletul. O ascultam fără s-o mai întrerup deloc, parcă amortisem. Încerca să-mi aducă aminte toate 
calitățile lui Bebert din care ea închipuia cu multă greutate un fel de vitrină, pentru că nu trebuia uitată nici una 
din calităţile lui Bébert şi trebuia s-o ia mereu de la capăt şi când totul era gata şi-mi povestise de-acum toate 
împrejurările creşterii lui cu biberonul, mai găsea o calitate, mică de tot, pe care trebuia s-o pună alături de cele- 
lalte, şi atunci relua povestea de la capăt şi iar uita ceva, ajungând în cele din urmă să scâncească de neputinţă. 
Pierdea şirul de oboseală. Adormea printre suspine. Nu mai avea forța de a smulge pentru multă vreme din 
întuneric firava amintire a lui Bébert pe care-l iubise atât. Neantul era mereu mai aproape de ea, învăluind-o. 
Un fleac de grog şi oboseala şi amin, adormea fornăind ca un mic avion depărtat pe care-l înghit norii... Nu mai 
era nimeni pe pământ pentru ea. 

În timp ce se prăbuşea printre mirosurile ei, eu mă gândeam că voi pleca şi că fără îndoială n-o voi mai 
vedea niciodată pe mătuşa lui Bebert, că Bébert se dusese şi el fără mofturi pentru totdeauna şi că mătuşa se va 
duce pe urmele lui, nu peste mult timp. Inima-i era bolnavă şi foarte bătrână. Împingea şi ea cum putea sângele 
prin artere, urcându-l cu greu prin vine. Marele cimitir de alături o s-o înghită, acolo unde morții stau ca o 
mulțime în aşteptare. Acolo îl ducea pe Bébert să se joace înainte de a se-mbolnăvi, în cimitir. $i după asta totul 
se va termina. Or să vină să-i zugrăvească odaita şi vom putea spune că ne ajungem din urmă unul pe altul ca 
bilele la jocul de biliard, şovăind la marginea gropii şi făcând mofturi înainte de a ne rostogoli în ea. 

Şi ele o pornesc tot violente şi gălăgioase, bilele, şi până la urmă tot n-ajung nicăieri niciodată. Nici noi, 
dealtfel, iar pământul întreg nu foloseşte decât ca să ne adune în cele din urmă pe toţi. Pentru mătuşa lui Bébert 
nu mai era mult de acum, aproape nu mai avea suflu. În viaţă, noi, oamenii dăm greu unii de alţii. Prea multe 
culori care te zăpăcesc şi prea multi oameni care se mişcă-n jur. Ne putem întâlni numai în marea tăcere, când e 
prea târziu, morți. Şi eu trebuia să mă misc mai departe, să plec altundeva... Orice aş fi făcut, oricât aş fi ştiut... 
Nu puteam rămâne cu ea. 

Diploma îmi umfla buzunarul mai mult decât banii şi actele de identitate. În faţa postului de poliţie, 
agentul de pază aştepta schimbul de la miezul nopții şi scuipa cât putea. Ne-am dat bună seara. 

După vagonul de benzină întunecat din colțul bulevardului, urma accizul cu funcționarii lui mucegaiti în 
colivia lor de sticlă. Tramvaiele nu mai mergeau. Era un moment prielnic să le vorbesc despre existență 
funcționarilor, despre existenţa care era din ce în ce mai grea, mai scumpă. Erau doi, un tânăr şi un bătrân, 
mätretosi amândoi, aplecati peste nişte registre foarte mari. Pe fereastra lor se vedea marele chei de întuneric al 


fortificațiilor care se ridicau înalte în noapte, pentru a aştepta vasele de atât de departe, vapoare atât de nobile, 
cum nu se vor mai vedea altele la fel vreodată. E sigur. Sunt aşteptate. 

Am vorbit îndelung cu funcționarii şi chiar am băut cu ei o cafea pe care au încălzit-o pe o sobita. Mă 
întrebară dacă nu cumva plec în vacanță, aşa ca să glumeascä, noaptea, cu băgăjelul pe care-l aveam în mână. 
„Chiar asa", le-am răspuns. Inutil să le explici lucruri ieşite din comun funcționarilor. Nu mă puteau ajuta să- 
nteleg. Şi înfuriat de remarca lor, mă prinse şi pe mine pofta să devin interesant, să-i uimesc, şi incepui aşa pe 
nepusă masă să le vorbesc de campania din 1816, cea care îi adusese pe cazaci exact până-n locul în care ne 
aflam, la Barriére, pe urmele lui Napoleon. 

Totul evocat cu dezinvoltură, bineînțeles. Convingându-i în câteva cuvinte pe aceşti nenorociti de 
superioritatea mea culturală şi de spontana mea erudiție, iată-mă plecat ceva mai sigur pe mine spre piața 
Clichy, pe bulevardul care urcă. 

Veţi observa că se află întotdeauna în colțul străzii Dames două prostituate care aşteaptă... Ele acoperă 
astfel cele câteva ore istovite care despart sfârşitul zilei de zori. Datorită lor viata continuă şi în întuneric. Ele 
stabilesc această continuitate, în mână cu poseta lor bucşită de reţete, de batiste bune la toate şi de fotografii ale 
copiilor lor de la ţară. Când te apropii de ele pe întuneric trebuie să fii foarte atent, pentru că ele abia dacă mai 
există, aceste femei, atât sunt de specializate, viu a mai rămas în ele numai atât cât e necesar ca să răspundă la 
cele două sau trei fraze care rezumă tot ce se poate face cu ele. Suflete de insecte în botine cu nasturi. 

Să nu le zici nimic, nici să nu te apropii. Sunt rele. Aveam destul loc in fata mea. O luai la goană printre 
şine. Bulevardul era lung. 

La capăt, statuia mareşalului Moncey. Apără piaţa Clichy din 1816 împotriva amintirilor şi a uitării şi a 
nimicului, cu o coroană de perle destul de ieftină. Ajunsei şi eu lângă el alergând pe bulevardul pustiu cu o sută 
doisprezece ani întârziere. Nici ruşi, nici bătălii, nici cazaci, nici soldaţi, nimic în piaţă decât o bucată de soclu 
sub o coroană de care să te sprijini. Numai focul unei sobite cu mangal cu trei dârdâitori în jurul ei care se uitau 
chiorâş prin fumul înecăcios. Nu era a bună. 

Câteva automobile fugeau din toate puterile spre ieşirea din piaţă. 

Iti amintesti la nevoie de marile bulevarde ca despre un loc mai putin friguros decât altele. Din cauza 
febrei mintea nu-mi mai mergea decât cu mari eforturi de voinţă. Încălzit de grogul mătuşii, am coborât 
alergând pe direcția vântului care e mai putin rece cand îl primeşti din spate. O bătrână doamnă cu bonetä, lângă 
metroul Saint-George, plângea soarta unei nepotele bolnave la spital de meningită, zicea ea. Profita ca să 
cerşească. Nimerise prost. 

Nu i-am dat decât vorbe. l-am vorbit şi eu de micul Bebert si de o altă fetiță pe care o ingrijisem în oraş 
şi care murise în timpul studiilor mele, tot de meningită. Trei săptămâni a durat agonia şi maică-sa în patul de 
alături nu putea să doarmă de durere, şi atunci s-a masturbat trei săptămâni cât a durat agonia şi apoi n-au mai 
putut s-o oprească nici după ce totul s-a terminat. 

Asta dovedeşte că nu poţi să trăieşti fără plăcere nici chiar o secundă şi că e foarte greu să suferi cu 
adevărat. Asta-i viata. M-am despărțit de bătrâna amărâtă în fata Galeriilor. Avea de descărcat la Hale nişte 
morcovi. Mergea şi ea ca şi mine pe drumul legumelor, acelaşi. Dar cinematograful ,,Tarapout" m-a atras. 
Asezat cum e, ca o prăjitură uriaşă în lumină. Şi oamenii vin de peste tot, grăbiţi ca mustele. Roatä-mprejur 
oamenii răsar din noapte cu ochii gata beliti ca să şi-i umple cu imagini. Un extaz fără sfârşit. Sunt aceiaşi din 
metroul de dimineaţă. Dar acolo în fata la ,,Tarapout" sunt mulţumiţi, întocmai ca la New-York, se scarpină pe 
burtă în fata ghişeului, preling ceva märuntis şi iată-i cum, hotărâți, se precipită veseli nevoie mare spre găurile 
de lumină. Parcă îi dezbrăca lumina, atât de multă cădea peste ei, peste lucruri, peste mişcări, şir de ghirlande şi 
lampadare. Nu puteai să vorbeşti despre o afacere intimă în acest hol, era contrariul nopții. 

Năucit şi eu de-a binelea intrai într-o cafenea de alături. La masa vecină, mă uit şi-l văd pe Parapine, 
care bea o bere, fostul meu profesor, cu veşnica lui matreata cu tot. Ne recunoaştem, suntem bucuroşi. Au 
survenit mari schimbări în viaţa lui, îmi spune. Îi trebuie zece minute ca să mi le povestească. Nimic neobişnuit. 
Profesorul Jaunisset devenise atât de rău cu el, atât îl persecutase, că Parapine trebuise să plece în cele din 
urmă, să demisioneze, şi să-şi părăsească laboratorul şi apoi şi mamele fetelor de la Liceu veniseră la rândul lor 
să-l aştepte la poarta Institutului să-i spargă capul. Poveşti. Anchete. Nelinişti. 

În ultimul moment, datorită unui anunţ ambiguu dintr-un periodic medical, putuse să se agate de un alt 
soi de subsistenta. Nu mare lucru, evident, dar în orice caz ceva nu prea obositor şi pe gustul său. Era vorba de 
aplicarea vicleană a recentelor teorii ale profesorului Baryton asupra dezvoltării mintale a micilor cretini cu 
ajutorul cinematografului. Un faimos pas înainte în subconştient. Nu se vorbea în oraş decât despre asta. Era la 
modă. 

Parapine îi însoțea pe micii cretini la ,,Tarapout"-ul modern. Trecea să-i ia de la sanatoriul modern al lui 
Baryton, din împrejurimile Parisului, şi-i reconducea după spectacol, ramoliti, ghiftuiti de imagini, fericiți, să- 


nătoşi şi ceva mai moderni. Asta era tot. Odată aşezaţi in fata ecranului, nu mai era nevoie să te ocupi de ei. Un 
public de aur. Toată lumea mulțumită, acelaşi film văzut de zece ori îi fermeca. Nu aveau memorie. Se bucurau 
continuu de surpriză. Familiile încântate. La fel Parapine şi eu. Făceam haz de mulțumire şi beam bere după 
bere pentru a celebra această reconstituire materială a lui Parapine pe plan modern. Nu pleca decât la ora două 
dimineaţa, după ultimul spectacol de la ,,Tarapout", aşa se hotărâse, când îşi căuta cretinii, îi aduna şi-i ducea în 
cea mai mare grabă cu maşina la sanatoriul doctorului Baryton de la Vigny-sur-Seine. O afacere. 

Pentru că eram fericiți şi unul şi altul că ne întâlnisem, începurăm să vorbim numai din plăcerea de a ne 
spune tot felul de goange, de a ne povesti călătoriile pe care le făcusem şi unul şi altul şi în sfârşit despre 
Napoleon, aşa, pomenind despre statuia lui Moncey din piaţa Clichy. Totul devine o plăcere de îndată ce ai ca 
unic scop numai să fii împreună cu cineva, pentru cä-ti vine a zice în sfârşit că eşti aproape liber. Uiti viata, 
adică problema banului. 

Din una în alta, am povestit anecdote chiar şi pe seama lui Napoleon. Parapine, el, ştia bine istoria lui 
Napoleon. Îl pasionase odinioară, mă informa el, in Polonia, pe când era la liceu. Fusese crescut bine, nu ca 
mine. 

Aşa îmi povesti că-n timpul retragerii din Rusia, generalii lui Napoleon avură mult de furcă cu el vrând 
să-l împiedice să meargă la Varşovia ca să mai facă amor pentru ultima dată cu poloneza inimii lui. Aşa era el, 
Napoleon, chiar în mijlocul celor mai mari înfrângeri şi nenorociri. Neserios, pe scurt. Chiar el, Vulturul 
Jos&phinei sale! În dârdora amorului mereu, trebuie s-o spunem orice ar fi. Nu-i nimic de făcut, dealtfel, atâta 
timp cât cineva are chef de petreceri şi distracții, şi ăsta e un chef pe care-l avem de fapt cu toţii. lată ce-i mai 
trist. Nu ne gândim decât la asta. În leagăn, la cafenea, pe tron, la closet. Peste tot! Peste tot! Napoleon sau nu! 
Încornorat sau nu! Plăcerea mai întâi! Să crape cei patru sute de mii de halucinati infundati în Berezina până-n 
gât! îşi zicea marele învins numai să mai petreacă o dată Poleon! Ce otreapa! Ei haida, de! Asta-i viata! Aşa se 
termină toate! Neserios! Tiranul este dezgustat de piesa pe care o joacă mult înaintea spectatorilor. Se duce să 
facă amor când nu mai poate secreta delir pentru public. Şi atunci e gata cu el! Norocul îl părăseşte în doi timpi 
şi trei mişcări! Nu că i-a masacrat pe ruptele îi reproşează entuziaştii! Nu! Asta nu-i nimic! Şi cum i-ar mai ierta 
ei totul! Dar să devină deodată plicticos, iată ce nu i se poate ierta! Seriosul nu este acceptat decât cel mult ca 
moft. Epidemiile nu încetează decât în momentul în care microbii sunt dezgustati de propriile lor toxine. Pe 
Robespierre l-au ghilotinat pentru că repeta mereu acelaşi lucru şi Napoleon n-a rezistat nici el la mai mult de 
doi ani de inflaţie a Legiunii de Onoare. Tortura lui de nebun a fost obligația de a furniza poftă de aventură unei 
jumătăți de Europă cuminte. Meserie imposibilă. A şi murit din asta. 

În timp ce cinematograful, acest nou salariat al visurilor noastre, îl poţi cumpăra pentru o oră sau două 
ca pe o prostituată. 

Şi pe deasupra artiştii, în zilele noastre au fost răspândiţi peste tot, din precauție, atât de mult ne 
plictisim. Fiecare casă îşi are artiştii ei, revărsând fiori pretutindeni si rostogolindu-şi sinceritatea de-a lungul 
etajelor. Se cutremură uşile. Va câştiga cel care va fremăta mai mult şi cu mai mult curaj şi se va abandona mai 
patetic decât celălalt. Se decorează acum şi closetele şi abatoarele şi Muntele de Pietate, toate numai ca să te 
amuze, să te distreze, să te scoată din destinul tău. 

A trăi fără plăcere, ce închisoare! Viaţa, o clasă în care supraveghetor e plictisul, mereu la pândă 
dealtfel, trebuie să te prefaci a fi ocupat cu ceva, cu orice pret, cu ceva pasionant, altfel el se năpusteşte asupră- 
ti şi-ţi haleşte creierul. O zi care nu este decât o simplă zi de 24 de ore nu-i de îndurat. Vrei, nu vrei, ea trebuie 
să fie o neîntreruptă plăcere aproape insuportabilă, o lungă partidă de amor. 

Si-ti vin idei atât de dezgustätoare când eşti năuc de necazuri şi când fiecare secundă a vieţii tale iti 
ucide dorinţa de mii de alte lucruri şi de alte locuri. 

Robinson era şi el în felul lui un băiat tracasat de infinit, înainte de a i se întâmpla accidentul, dar acum 
se terminase cu el. Cel puţin aşa credeam. 

Profitai de faptul că eram la cafenea, linistiti, ca să-i povestesc şi eu lui Parapine tot ce mi se întâmplase 
de când nu ne mai văzusem. El înţelegea lucrurile, chiar şi pe ale mele, şi-i mărturisii că-mi zdrobisem cariera 
medicală părăsind Rancy-ul într-un mod insolit. Aşa trebuie spus. Nu era glumă. Să mä-ntorc la Rancy, nici 
vorbă nu mai putea fi; datorită împrejurărilor. Era şi el de acord, Parapine. 

Si iată că pe când vorbeam asa foarte plăcut, pe când ne confesam, pe scurt, surveni la ,,Tarapout" un 
antract şi muzicantii cinematografului nävälirä cu toții în cârciumă. Băurăm împreună un pahar, Parapine îi 
cunoştea bine pe muzicanți. 

Din vorbă în vorbă, aflu că se căuta un Pasa pentru figuratia divertismentului. Un rol mut. Plecase cel 
care deținea rolul Paşei fără să spună nimic. Şi era totuşi un rol frumos, bine plătit, într-un prolog. Nici un efort. 
Şi să nu uităm, ştrengăreşte înconjurat de un stol de dansatoare englezoaice, mii de muşchi vioi şi bine desenati. 
Exact genul şi nevoia mea. 


Făcui pe interesatul şi aşteptai propunerile regizorului. Pe scurt mă prezentai. Cum era târziu şi nu mai 
aveau timp să mai meargă până la Porte-Saint-Martin să caute alt figurant, regizorul fu mulțumit că mă găsise 
pe loc. Il scuteam de umblat. Si pe mine. Abia dacă se uită la mine. Mă adoptă din capul locului. Mă angajează. 
Numai să nu şchiopătez, nu cerea mai mult, încolo... 

Si pătrund în frumoasele subsoluri calde şi capitonate ale cinematografului ,, Tarapout". Un adevărat stup 
de cabine parfumate în care englezoaicele în aşteptarea spectacolului se destindeau cu înjurături şi cavalcade 
ambigui. Imediat, fericit de-a-mi fi găsit o bucată de pâine, mă grabii să intru în relații cu aceste tinere si de- 
zinvolte colege. Îmi făcură dealtfel onorurile întregului lor grup, cel mai grațios din lume. Nişte îngeri. Nişte 
îngeri discreti. E bine să nu fii nici prea intim dar nici disprețuit, asta-i Anglia. 

Mari reţete la ,,Tarapout". În culise chiar, totul era lux, confort, coapse, lumină, săpun, sandvişuri. 
Subiectul divertismentului în care apăream tinea cred de Turkestan. Era un pretext pentru nebunii coregrafice, 
dejghinări muzicale şi violente tamburinade. 

Rolul meu — sumar, dar esenţial. Încărcat de aur şi de argint, îmi fu greu la început să mă instalez printre 
atâtea portante şi lampadare instabile, dar mă obişnuii şi ajuns aici, generos pus în valoare, nu aveam decât să 
mă las în voia fanteziilor, mângâiat de proiectoarele opaline. 

Un bun sfert de oră douăzeci de baiadere londoneze se dezlantuiau în melodii şi bacanale impetuoase, 
chipurile, să mă convingă de realitatea farmecelor lor. Nu eram chiar atât de pretentios şi mă gândeam că a 
repeta această performanţă de cinci ori pe zi era prea mult pentru nişte femei şi încă fără să ostenească niciodată 
de la o repriză la alta, răsucindu-şi implacabil fesele cu acea energie a rasei lor un pic monotonă, cu acea 
continuitate intransigentă a vapoarelor plecate la drum, etrave, trudind la nesfârşit de-a lungul Oceanelor... 


N-are rost să te zbati, să aştepţi e destul, pentru că în cele din urmă totul sfârşeşte prin a ieşi în stradă. 
Numai strada mai contează. Ea ne aşteaptă. Va trebui să coborâm în stradă, să ne hotărâm, nu unul, nu doi, nu 
trei dintre noi, ci toţi. Mai şovăim în faţa ei dându-ne aere şi făcând mofturi, dar oricum până la urmă asta se va 
întâmpla. 

În case nimic bun. De îndată ce o uşă se închide în urma unui om el începe să puta si tot ce poartă cu el 
pute de asemenea. Se invecheste pe loc, trup şi suflet. Putrezeşte. Dacă put oamenii, e vina noastră. Trebuie să 
ne ocupăm de ei! Să-i scoatem afară, să-i expulzăm, să-i expunem. Tot ce se află într-o cameră pute, chiar 
spilcuit şi tot pute. 

Vorbind despre familii, cunosc în această privinţă un farmacist în strada Saint-Ouen care are în vitrina 
lui un afiş mare, frumos, o reclamă: Trei franci cutia pentru purgatia întregii familii! O afacere! Râgâie! Fac la 
oală cu toţii! în familie! Se urăsc la sânge, acesta e adevăratul cămin, dar nimeni nu se plânge, pentru că oricum 
e mai puțin scump decât la hotel. 

Hotelul, la drept vorbind, e mai neliniştit, nu e pretentios ca un apartament, te simți în el mai putin 
vinovat. Rasa oamenilor nu e deloc liniştită şi pentru a cobori la judecata din urmă care se va petrece în stradă, 
evident la hotel eşti mai aproape. Pot veni îngerii cu trompetele lor, noi vom fi primii, coborati din hotel. Încerci 
la hotel, să treci neobservat, dar nu reuşeşti. Vorbeşte numai un pic mai tare, sau prea mult şi eşti reperat. În cele 
din urmă nu mai îndrăzneşti să faci la chiuvetă, atât de tare se aude dintr-o cameră în alta. Şi sfârşeşti inevitabil 
prin a-ţi însuşi bunele maniere, ca ofițerii din marina de război. Cerul şi pământul pot să înceapă să se 
cutremure dintr-o clipă-n alta, suntem gata, nu ne pasă, pentru că ne cerem ,,iertare" de zece ori pe zi, numai 
pentru că ne întâlnim pe culoare, la hotel. 

Trebuie să înveți să recunosti la closet mirosul fiecăruia dintre vecinii de palier, e mai comod. E greu sä- 
ti faci iluzii într-o cameră mobilată de hotel. Clienţii n-au panas. Îşi călătoreau viata de la o zi la alta fără 
zgomot, fără să fie bagati în seamă, în hotel, ca pe o corabie putredă şi plină de găuri, şi ale cărei necazuri pe 
deasupra toată lumea le cunoaşte. 

Cel în care mă instalasem eu atrăgea mai ales studenții din provincie. Mirosea a chiştoace şi a dejun de 
la primele trepte. ÎL vedeai noaptea de departe din cauza luminii cenuşii a becului de deasupra intrării şi a 
literelor aurite ştirbe care spânzurau deasupra balconului ca o enormă şi veche proteză. Un monstru de locuit, 
îndobitocit de combinaţii răpănoase. 

De la o cameră la alta, pe culoare se făceau vizite. După ani de încercări nenorocite în viaţa practică, de 
aventuri, cum se zice, m-am întors la ei, la studenți. 

Dorintele lor erau aceleaşi mereu, neabătute şi mucegăite, nici mai mult nici mai putin insipide decât în 
vremea în care-i părăsisem. Se schimbaseră oamenii dar nu şi ideile. Mergeau şi acum ca şi altădată şi unii şi 
alții să rumege mai multă sau mai puțină medicină, firimituri de chimie, comprimate de drept şi zoologii întregi, 
aproape la aceleaşi ore în celălalt capăt al cartierului. Războiul trecând peste ei nu-i schimbase deloc şi dacă te 


amestecai printre iluziile lor din simpatie te conduceau direct spre imaginea lor la patruzeci de ani. Îşi dădeau 
astfel înainte douăzeci de ani, două sute patruzeci de luni de economie tenace pentru a-şi fabrica fericirea. 

Era o imagine de Epinal cea care le servea de fericire şi de reuşită, dar mai gradată, mai grijulie. Se 
vedeau în ultimă instanță înconjurați de o familie puţin numeroasă, dar incomparabilă şi prețioasă până la delir. 
Dar, ca să zic aşa, ei nu-şi vor privi familia niciodată. Nu se merită. Familia e făcută pentru orice, în afară de-a 
fi privită. Dealtfel asta e forța tatălui, fericirea lui, de a-şi imbratisa familia fără s-o privească niciodată, pe ea şi 
poezia ei. Nou era numai faptul că se şi vedeau la Nisa, în automobil cu soția plină de zestre, şi poate adoptând 
obiceiul cecului pentru transferurile de bancă. Pentru părțile ruşinoase ale sufletului, îşi vor duce fără îndoială şi 
soția într-o seară să vadă bordelul. Nu mai mult. Restul lumii e închis în jurnalele zilnice şi păzit de poliție. 
Şederea la hotelul păduchios îi cam ruşina pentru moment şi-i enerva pe camarazii mei. Tânăr burghez la hotel, 
studentul se simte pedepsit şi, pentru că e de la sine înțeles că nu poate face încă economii, face caz de boemă şi 
iarăşi de boemă, acest moft disperat de cafea cu lapte. 

Cam pe la începutul lunii treceam printr-o scurtă şi adevărată criză de erotism, hotelul întreg vibra. Ne 
spălam pe picioare. Se organiza un turneu de amor. Sosirea mandatelor din provincie ne hotăra. Ar fi putut 
probabil obţine aceleaşi partide de amor în ceea ce mă privea, la ,,Tarapout", cu englezoaicele mele dansatoare 
şi încă pe gratis, dar gândindu-mă bine, renuntai la acest avantaj din cauza poveştilor care s-ar fi iscat şi a 
nefericitilor şi geloşilor amici codosi, care se târăsc mereu prin culise după dansatoare. 

Cum citeam o mulţime de ziare porno la hotel, cunoşteam trucuri şi adrese pentru a face amor la Paris! 
Trebuie să mărturisesc că adresele erau foarte amuzante. Te lăsai dus, chiar şi mie, care trecusem prin pasajul 
Bérézinas şi călătorisem atât şi cunoscusem multe complicaţii ale genului porno, partida de intimitati nu-mi 
părea niciodată epuizată. Subzistă întotdeauna în tine o rezervă de curiozitate în ceea ce priveşte sexul. Îţi spui 
că sexul nu mai are nimic să te-nvete, că nu mai ai nici un minut de pierdut cu el, şi totuşi o iei iar de la capăt 
numai $i numai ca să fii cu inima împăcată că nu e nimic şi totuşi mai înveţi ceva nou în privinţa lui, ceea ce e 
suficient ca să-ți redea încrederea în viata. O iei de la capăt, gândeşti mai clar decât înainte, începi să speri 
tocmai când nu mai sperai nimic şi fatal te-ntorci tot la sex, pentru acelaşi pret. Pe scurt, rămâne mereu ceva de 
descoperit într-un vagin pentru toate vârstele. Într-o după amiază deci, să povestesc ce s-a petrecut, plecarăm în 
trei, toți locatari ai hotelului în căutarea unei aventuri ieftine. Era uşor, datorită relațiilor lui Pomone care tinea 
un oficiu cu tot ce puteai să-ți doreşti în materie de ajustări şi compromisuri erotice în cartierul său des 
Batignolles. Registrul lui, al lui Pomone, era plin de invitaţii la toate prețurile; funcționa acest providential fara 
nici un fast în fundul unei curți, într-o odaita îngustă atât de prost luminată, cä-ti trebuiau tot atâta tact şi bagare 
de seamă ca să te orientezi ca-ntr-o vespasiană necunoscută. Mai multe draperii pe care trebuia să le dai la o 
parte te nelinişteau înainte de a da de el, de acest proxenet, aşezat întotdeauna într-o falsă semi-obscuritate 
necesară confidentelor. 

Din cauza acestei penumbre, nu l-am văzut, ca să spun drept, niciodată ca lumea pe Pomone, şi cu toate 
că am stat mult de vorbă amândoi şi chiar am colaborat un timp, făcându-mi tot felul de propuneri şi 
împărtăşindu-mi tot felul de secrete periculoase, as fi absolut incapabil să-l recunosc astăzi daca l-aş întâlni in 
infern. 

Mi-aduc aminte numai că amatorii care veneau pe furiş să-şi aştepte rândul la o întrevedere în salonul 
lui se țineau foarte bine, vă spun drept, nici o familiaritate între ei, rezervaţi chiar, ca la un dentist căruia nu i-ar 
fi plăcut gălăgia şi nici lumina. 

Datorită unui student în medicină, l-am cunoscut şi eu pe Pomone. ÎL frecventa ca să împuşte un mic 
beneficiu, datorită chestiei lui, căci era dotat, băftosul, cu un mădular formidabil. Era chemat studentul ca să 
anime cu acest instrument faimos mici serate intime în afara oraşului. Mai ales damele, ele, care nu credeau că 
cineva ar putea avea ceva atât de mare, îl sărbătoreau. Aiureli de fetițe uluite. În registrele poliţiei, studentul 
nostru figura cu un nume teribil: Balthazar! 

Conversatia se lega greu între clienţii care aşteptau. Durerea se etalează întotdeauna, în timp ce plăcerea 
şi necesitatea se ruşinează. Vrei, nu vrei, să iubeşti şi să fii sărac, sunt păcate. Când Pomone fu la curent cu 
starea mea si trecutul meu medical, nu se putu stăpâni să nu-mi împărtăşească necazul lui. Un viciu îl epuiza. ÎL 
contractase „tot frecându-se" pe sub masă în timp ce vorbea cu clienții, căutători härtuiti ai perineului. „Asta 
mi-e meseria, înţelegi? Nu-i uşor să te stapanesti... Cu tot ce vin să-mi povestească, puslamalele!..." Pe scurt, 
clientela îl impingea la abuzuri, ca pe acei măcelari prea graşi care aveau mereu tentatia să se indoape cu carne. 
Pe deasupra cred că mai avea şi matele înfierbântate mereu de o căldură rea care-i venea de la plămâni. Avea sa 
crape dealtfel câţiva ani mai târziu de tuberculoză. Vorbăria nesfârşită a clientelor pretentioase îl istovea în alt 
fel, înşelându-l mereu, creându-i încurcături cu grămada şi făcând mofturi pentru fleacuri şi pentru fundul lor 
care, dacă ar fi fost să le asculti, n-avea pereche chiar dacă ai fi răscolit lumea în cele patru vânturi. 

Bärbatilor trebuia mai ales să le prezinti femei supuse şi admiratoare ale capriciilor lor pasionale. Încă 


nu fuseseră câți aveau să mai vină, clienții, ca să le împartă dragoste, tot atâti câți veneau altădată la madama 
Herote. Sosea într-un singur curier matinal al agenţiei Pomone atâta dragoste flămândă că puteai stinge cu ea 
toate războaiele acestei lumi. Dar vai, aceste potopuri sentimentale nu treceau dincolo de sex niciodată. Asta era 
nenorocirea. 

Masa nu i se mai vedea de sub acest talmeş-balmeş dezgustător de plicuri pline de banalitati patimase. 
În dorinţa de a afla mai mult, mă hotărâi să mă ocup câtva timp de clasarea acestei imense tocane epistolare. Se 
proceda, mă informă, pe sorturi de afecțiuni, ca pentru cravate şi boli, delirul de o parte mai întâi, şi apoi 
masochistii şi vicioşii de altă parte, flagelatii aici şi genul ,,guvernanta" pe altă pagină şi aşa pentru toate. Nu-ţi 
trebuie mult ca să transformi distracţia în corvoadă. De asta a fost alungat omul din Paradis! Aşa era, nimic de 
zis! Pomone era şi el de aceeaşi părere, cu mâinile sale umede şi viciul lui interminabil care-l supunea în acelaşi 
timp plăcerii şi pedepsei. În câteva luni mă saturai de el şi de comerțul lui. Am rărit-o cu vizitele. 

La ,,Tarapout" mă găsiră în continuare convenabil, cuminte, un figurant punctual, dar după câteva 
săptămâni de acalmie nenorocirea se ivi din altă parte neaşteptată şi fui obligat şi încă brusc să abandonez 
figuratia pentru a-mi continua drumul meu păcătos. 

Privite de la distanţă aceste vremuri de la ,,Tarapout" nu au fost în definitiv decât un fel de escală 
interzisă şi perfidă. Mereu bine îmbrăcat, sunt de acord, în aceste patru luni, când prinţ, centurion de două ori, 
în altă zi aviator, bine şi la timp plătit. Am mâncat la „Tarapout" să-mi ajungă ani de zile. O viata de rentier fara 
rentă! Trădare! Dezastru! Într-o seară numărul nostru fu schimbat nu ştiu din ce motiv. Noul prolog reprezenta 
cheiul Londrei. Imediat devenii bănuitor. Englezoaicele noastre trebuiau să cânte, aşa, prefăcându-se, chipurile, 
că s-ar afla pe cheiurile Tamisei, noaptea, iar eu făceam pe polițistul. Un rol absolut mut, să mă plimb când la 
stânga când la dreapta prin faţa parapetului. Deodată, fără să-mi dau seama cum, cântecul lor deveni mai 
puternic decât viata şi-mi mână destinul drept în direcția nefericirii. Şi în timp ce ele cântau eu nu mă mai 
puteam gândi la altceva decât la mizeria bietei lumi şi a mea, mai ales că-mi întorceau stomacul pe dos ca 
thonul cu cântecul lor, fetiţele astea! Crezusem că am digerat, că am uitat ce fusese mai greu! Mai rău decât 
orice era acest cântec vesel al lor care nu reusea deloc să fie vesel! Şi topäiau cântând, colegele mele, încercând 
să ne înveselească. Bine ne mai stătea, ce să zic! Ca şi cum am fi făcut paradă de mizeria noastră, de dezolarea 
noastră... Chiar aşa! A hoinări în ceaţă şi lacrimi! Şiroaie de vaiete, îmbătrâneai cu ele minut cu minut. Decorul 
asuda şi el de groază. Iar ele continuau! Nu păreau a înţelege toată nefericirea pe care o aducea asupra noastră 
cântecul lor... Se plângeau de viaţa lor, sărind într-un picior, amuzându-se, foarte ritmic... Când vine de atât de 
departe, atât de sigur, nu te poţi înşela, nu poţi rezista. 

Mizeria era peste tot, în ciuda luxului din sală, de pe noi, a decorului, se revărsa, mustea, pe întreg 
pământul. Ca artiste erau nişte adevărate artiste. Tâsnea din ele nenorocul, fără ca ele să dea semn că ar vrea să- 
| oprească sau măcar să-l înțeleagă. Numai ochii le erau trişti. Dar ochii nu-s destul. Cântau deruta de a exista şi 
de a trăi şi nu o înțelegeau. O luau drept dragoste, numai dragoste, în rest nu fuseseră învăţate nimic, puicutele. 
Cântau, chipurile, despre un anumit fel de necaz. Aşa-i spuneau! Iei totul drept necazuri din dragoste când esti 
tânăr şi încă nu ştii... 


Where I go... where I look... 
It's only for you... ou... 
Only for you... ou... 


Asa cantau. 

Asta-i mania tinerilor de a băga toată umanitatea într-un cur, unul singur, marele vis, turbarea dragostei. 
Vor învăţa mai târziu poate când totul se va termina, când nu vor mai fi deloc atât de trandafirii, când gravul 
nenoroc al țării lor päcätoase le va fi coplesit pe toate şaisprezece, cu coapsele lor mari ca de iapă, cu sânii lor 
saltareti. ...Le strângea dealtfel de pe acum mizeria de gât, le intrase în trup, nu vor scăpa, le intrase în burtă, în 
suflu prin toate coardele vocii lor subțiri şi false. 

Era în ele. Nici costume, nici paiete, nici lumini, nici surâs pentru a o înşela, pentru a o iluziona în ceea 
ce o privea pe ea şi pe ai săi, căci îi găsea pretutindeni pe unde se ascundea pe cei care erau de-ai ei; se 
distrează doar făcându-i să cânte până le vine rândul, toate tâmpeniile speranței. Asta o tine trează, leagănă şi- 
nfioară, mizeria. 

În felul acesta chinul nostru, cel mare, e o distracție. 

Şi atunci cu atât mai rău pentru cel care cântă cântece de dragoste! Dragostea e iarăşi şi iarăşi mizeria 
însăşi, numai ea, mereu cea care vine să-şi scurgă gunoiul minciunii în gura noastră. Asta e. E peste tot mizeria, 
putoarea, nu trebuie răscolită nici măcar în glumă. Pentru că nu există glumă. De trei ori pe zi totuşi 
englezoaicele mele o luau de la capăt, in fata decorului şi în cântec de acordeon. Evident avea să se termine 


foarte rău. 

Le lăsam în pace dar pot să spun că am văzut, eu, venind catastrofa. 

Mai întâi se îmbolnăvi una dintre ele. Moarte dragutelor care răscolesc nefericirea! Să crape, cu atât mai 
bine! Si încă ceva, să nu vă opriți niciodată, nici măcar în colțul străzii să ascultați acordeonul, acolo te poţi 
adesea uşor îmbolnăvi de adevăr. O poloneză veni deci s-o înlocuiască pe cea bolnavă, în riturnela lor. Tuşea şi 
ea poloneza între timp. O lungană de fată palidă şi vânjoasă. Devenirăm imediat intimi. În două ore ştiui tot ce 
avea în suflet, în privința corpului mai aveam de aşteptat. Mania acestei poloneze era să-şi mutileze sistemul 
nervos cu pasiuni imposibile. Evident intrase în hora scârboasă a englezoaicelor ca în unt cu durerea ei cu tot. 
Începea pe un ton agreabil cântecul lor, părea că nimic nu se întâmplă, ca la toate cântecele pentru dans, şi iată 
că deodată inima ti se-nmuia fără voia ta, deveneai trist, ca şi cum ţi-ai fi pierdut, auzindu-le, cheful de viata, 
atât era de adevărat că totul nu ducea nicăieri, tinereţea şi toate celelalte şi vorbele iti rămâneau mereu în minte, 
chiar şi după ce cântecul se termina şi melodia pleca departe să se cuibărească în patul ei adevărat, cel mai 
adevărat, în mormânt. De două ori era reluat refrenul şi un fel de nostalgie te copleşea după acea dulce ţară a 
morții, o tara mereu tandră şi alinătoare exact ca o ceaţă. Vocile lor erau pe scurt nişte voci de ceaţă. 

Reluau în cor un plâns-reproş împotriva celor care mai erau pe acolo, târându-se, vietuind, aşteptând de- 
a lungul cheiurilor, a tuturor cheiurilor lumii, să treacă în cele din urmă viata, iluzionându-se, vânzând tot soiul 
de lucruri şi de portocale altor fantome, ştiri şi monede false, poliţie, vicioşi, necazuri, povestind baliverne în 
această ceaţă a răbdării care e fără sfârşit. 

Tania se numea noua mea prietenă din Polonia. Viaţa ei era acum în fierbere, am înţeles, din cauza unui 
funcționar de bancă cvadragenar pe care-l cunoscuse la Berlin. Ar fi vrut să se-ntoarcă în Berlinul ei şi să-l iu- 
bească cu orice pret şi împotriva tuturor. Pentru a se-ntoarce acolo ca să-l întâlnească ar fi făcut orice. 

Vana impresarii, aceşti promitatori de angajamente, în întunericul scărilor mizere. O ciupeau de coapse, 
răii, aşteptând răspunsuri care nu mai veneau. Dar ea abia dacă băga de seamă masinatiile lor, atât era de 
preocupată de amorul ei din depărtare. Nici nu trecu o săptămână în asemenea condiţii şi catastrofa se întâmplă. 
Îndopase Destinul cu ispite ca pe un tun, luni si săptămâni la rand. 

Gripa îi ucise prodigiosul amant. Aflarăm nenorocirea într-o sâmbătă seară. Îndată ce primi ştirea, mă 
târî, descreierată, buimacă, să ia cu asalt Gara de Nord. Şi asta nu era nimic, dar în delirul ei pretindea 
funcţionarului de la ghişeu să ajungă la timp la înmormântare. Îi trebuiră doi şefi de gară ca să i-o scoată din 
cap, s-o facă sä-nteleagä că era mult prea târziu. 

În starea în care ajunsese nici nu mă puteam gândi s-o las singură. Tinea dealtfel la tragedia ei si mai 
mult chiar tinea să mi-o infatiseze în plină transă. Ce ocazie! Amorurile contrariate de distanță şi de mizerie ca 
şi amorurile marinarului sunt magnifice şi irefutabile. Mai întâi cum n-ai ocazia să te întâlneşti prea des nu te 
poţi certa, şi asta e una la mână. Si apoi cum viata nu-i decât un delir îndopat cu minciuni, cu cât esti mai 
departe şi poţi să minţi mai mult cu atât eşti mai mulțumit, e firesc. Adevărul nu-i bun la gust. 

Odată asiguraţi eu şi Tania că nu exista nici un tren posibil pentru Berlin, ne-am mângâiat cu 
telegramele. În biroul Bursei am redactat una foarte lungă, dar când s-o trimitem se ivi altă dificultate, nu ştiam 
de loc cui s-o adresăm. Nu cunoşteam pe nimeni la Berlin în afară de cel mort. Nu mai vorbeam acum decât 
despre mort. Tot vorbind am mai dat ocol de două sau trei ori Bursei şi cum trebuia să ne gândim la alinarea 
durerii într-un fel, urcarăm încet spre Montmartre, delirând de amărăciune. 

Din strada Lepic începi să-ntâlneşti oameni care vin în căutare de distracții în susul oraşului. Se grăbesc. 
Ajunşi la Sacre-Coeur, privesc în jos spre întunericul pe care-l face acea groapă mare şi miloasă cu toate casele 
îngrămădite în fundul ei. 

În piatetä, în cafeneaua care ni se păru, după toate aparențele a fi cea mai putin scumpă, intrarăm. Tania 
mă lăsa drept consolare si recunoştinţă s-o sărut în voie. Îi plăcea şi să bea. Pe banchetele din jurul nostru pe- 
trecäretii beti dormeau deja. Orologiul de deasupra bisericutei începu să bată ore şi ore nesfârşite. Ajunseserăm 
la capătul lumii, era din ce în ce mai limpede. Nu se putea merge mai departe, pentru că după asta nu mai erau 
decât morții. 

Începeau din Place du Tertre, de alături, morţii. Eram bine aşezaţi ca să-i putem zări. Treceau pe 
deasupra galeriilor Dufayel, pe la est prin urmare. 

Dar oricum trebuia să ştii cum să-i găseşti, adică dinlăuntru şi cu ochii aproape închişi, pentru că marile 
tufişuri de lumina ale publicităţii te împiedicau, chiar printre nouri, să-i zăreşti pe morți. Morții, am înţeles 
imediat, îl luaseră cu ei pe Bébert, chiar ne-am făcut cu ochiul Bébert şi cu mine, şi apoi ceva mai departe de el, 
cu fata foarte palidă care avortase în sfârşit, cea din Rancy, golită de acum de toate măruntaiele. Era plin de 
vechi clienţi de ai mei pe ici pe colo, şi cliente deasemeni, la care nu mă mai gândisem niciodată, şi alţii încă, 
negrul într-un nor alb, singur, cel pe care-l biciuiseră degeaba atunci, îl ştiam de la Topo, şi taica Grappa deci, 
bătrânul locotenent al pădurii virgine! La ei mă mai gândisem din când în când, la locotenent, la negrul torturat 


şi de asemeni la spaniolul meu; preotul venise şi el, preotul cu morţii în noaptea aceasta pentru rugile cerului, şi 
crucea lui de aur îl împiedica să zboare de la un cer la altul. Se agăța cu crucea de nori, de cei mai murdari şi de 
cei mai galbeni, şi recunoşteam pe măsură ce treceau şi alti dispăruți, mereu alţii... Atât de numeroşi, că ti-era 
cu adevărat ruşine că n-ai avut timp să-i priveşti cât au mai trăit acolo alături de tine ani în şir.... 

N-ai niciodată destul timp, e adevărat, decât atât cât să te gândeşti la tine. 

În sfârşit, toate aceste javre au devenit îngeri fără ca eu să bag măcar de seamă! Nouri întregi de îngeri 
extravaganti şi obraznici peste tot. Hoinărind deasupra oraşului! O căutai pe Molly printre ei, era momentul, 
buna mea, singura mea prietenă, dar ea nu venise cu ei... Probabil că avea o bucăţică de cer aparte numai pentru 
ea, aproape de bunul Dumnezeu, atât fusese întotdeauna de bună Molly... Mă bucuram că n-o vedeam alături de 
aceste lepădături, pentru că morţii aceştia erau într-adevăr nişte lepădături, nişte golani, pleavă şi clică de 
fantome adunate în acea seară deasupra oraşului. Mai ales dinspre cimitirul de alături veneau mereu, fără să-i 
pot desluşi prea bine. Si era totuşi un cimitir destul de mic, veneau chiar comunarzi, tot insangerati, care-şi 
deschideau gura mare parcă ar fi vrut să mai injure si nu mai puteau... Îl aşteptau comunarzii pe La Pérouse, cel 
din Iles, care îi convocase pe toți în noaptea aceea pentru o adunare... La Pérouse nu mai termina cu pregătirile 
din cauza piciorului lui de lemn care i se punea de-a curmezisul... şi pe care îl fixa întotdeauna cu mare greutate 
şi apoi din cauza lornietei pe care nu i-o mai găseau. 

Nu vroia să apară printre nouri fără lornietă atârnată de gât, ideea lui fixă, faimoasa lui lornietă de 
circumstanta, o adevărată distracție care te face să vezi oamenii şi lucrurile de departe, mereu mai departe şi 
mereu mai dorite printr-un capăt al ei pe măsură ce şi în ciuda faptului că te apropii de ele. Cazacii îngropați pe 
lângă Moulin nu mai pridideau să iasă din mormintele lor. Făceau eforturi îngrozitoare, dar mai încercaseră de 
nenumărate ori. Cadeau la loc în fundul gropilor... Erau beti încă din 1820... 

Totuşi o rafala de ploaie îi făcu şi pe ei să tâsneascä, racoriti în sfârşit deasupra oraşului. Se imprastiara 
atunci şi ei la rândul lor umplând noaptea cu turbulenta lor de la un nor la altul... Opera îi atrăgea mai ales se 
pare cu marele ei jar de anunţuri din mijloc. Improscati, strigoii făceau un salt până la celălalt capăt al cerului şi 
atât de agitati şi numeroşi că te apuca ameteala. La Pérouse în sfârşit echipat ceru să încalece pe ultima bătaie a 
orei patru, îl sustinura şi-l aşezară mot deasupra. Instalat, încălecat în sfârşit, el tot mai gesticula şi se mai 
zbătea... Bătaia orei patru îl făcu să se clatine in timp ce se încheia. În spatele lui La Pérouse se desfăşoară 
marele iureş al cerului, o neruinată debandadă, fantomele sosesc mereu din cele patru colţuri, toţi strigoii 
tuturor epopeilor... Se urmăresc, se sfidează şi se-nvrăjbesc secole contra secole. Nordul rămâne mult timp 
strivit sub ingrozitoarea lor încăierare. Orizontul se eliberează în sfârşit albăstrindu-se şi ziua se arată prin 
spărtura pe care au făcut-o în noapte ca să fugă. 

După asta e foarte greu să-i mai regăseşti. Ar trebui să ieşi din timp. 

Îi regäsesti prin părţile Angliei când ajungi pe acolo, dar ceața este prin ținuturile acelea mereu atât de 
deasă, de compactă, ca nişte adevărate voaluri care se ridică fără încetare unele în faţa altora de la pământ până- 
n înaltul cerului. Cu rutină şi atenţie poţi ajunge să-i descoperi totuşi, dar niciodată pentru mult timp din cauza 
vântului care aduce alte rafale şi aburi din larg. 

Femeia aceea mare de colo care păzeşte Insula rămâne cea din urmă. Capul ei se-naltä mult deasupra 
celor mai de sus aburi. Numai ea este vie în Insulă. Părul ei roşu dominând totul, aureşte încă putin norii, tot ce 
mai rămâne din soare. 

Mi se explică cum că ea încearcă să facă ceai. Trebuie să încerce, pentru că va sta acolo o veşnicie. Nu 
va ajunge să-şi fiarbă ceaiul din cauza cetii care a devenit şi mai densă, şi mai friguroasă. 

Foloseşte drept ceainic carcasa unui vapor, cel mai frumos, cel mai mare dintre vapoare, ultimul pe care 
ar mai fi putut să-l găsească la Southameton, s-a obişnuit să-şi încălzească ceaiul mereu pe valuri... Mestecă... 
Învârte cu o vâslă enormă... Are şi ea o treabă. 

Nu vede nimic altceva, mereu serioasă şi aplecată cum e. 

Hora a trecut exact pe deasupra ei, dar nu s-a mişcat, s-a obişnuit cu toate fantomele de pe continent 
care se rătăcesc pe aici... E gata... 

Scormoneste focul sub cenuşă între două păduri moarte, cu degetele, asta îi ajunge. 

Încearcă să-l aprindă, totul este numai al ei acum, dar ceaiul nu-i va fierbe niciodată. 

Nu mai au viata flăcările. 

Nu mai e viata pentru nimeni in lume, doar un pic pentru ea, in rest totul e aproape pe sfarsite. 


Tania mă trezi in camera in care in cele din urmă ajunseserăm să ne culcăm. Era ora zece dimineaţa. Ca 
să scap de ea i-am îndrugat că nu mă simţeam prea bine şi că aş mai rămâne un pic în pat. 
Viaţa reîncepea. S-a prefăcut că mă crede. De îndată ce cobori, o luai şi eu din loc la rândul meu. Aveam 


într-adevăr o treabă. Sarabanda din noaptea trecută îmi lăsase un gust ciudat de remuşcare. Amintirea lui 
Robinson mă hartuia. E adevărat că-l lăsasem în voia sorții şi, ce era şi mai rău încă, în grija abatelui Protiste. 
Asta spune tot. Auzisem desigur povestindu-se că totul mergea de minune acolo, la Toulouse, şi că maica 
Henrouille se purta chiar bine cu el. Numai că în unele cazuri, nu-i aşa, nu auzi niciodată decât ceea ce vrei să 
auzi şi-ţi convine... Aceste vagi indicaţii nu dovedeau nimic în fond. 

Neliniştit şi curios, mă îndreptai spre Rancy în căutare de noutăţi, dar de data asta exacte, amănunțite. 
Ca să ajung acolo trebuia să trec prin rue des Batignolles pe unde locuia Pomone. Era în drumul meu. Ajungând 
în apropiere de casa lui, fui uimit să-l zăresc chiar pe el în colţul străzii, pe Pomone, pândind parcă pe un 
oarecare domn de la distanţă. Un eveniment pentru Pomone, care nu ieşea niciodată. Recunoscui şi pe tipul pe 
care-l urmărea, era un client, ,,Cidul", cum se iscălea în corespondenţă. Dar noi ştiam din surse intime că lucra 
la posta, ,,Cidul". 

De ani de zile se tinea scai de Pomone să-i găsească o fată bine crescută, visul lui. Dar domnisoarele 
care 1 se prezentau nu erau niciodata destul de bine crescute pentru gustul lui. Faceau gafe, pretindea el. Si 
treaba nu mergea. Dacă stai să te gândeşti bine, există două feluri de fete, cele cu „vederi largi" şi cele care au 
primit „o bună educaţie catolică". Două feluri în care nenorocitele se pot simţi superioare, două feluri de a 
provoca pe temători şi pe nesătui, genul „deochiat" şi genul „fetiţă”. 

Toate economiile ,,Cidului" se topiseră în câteva luni de zile cu aceste căutări. Ajunsese acum cu 
Pomone la capătul resurselor şi al sperantelor. Aveam să aflu că se sinucisese chiar în acea seară pe maidan. 
Dealtfel, de îndată ce-l văzui pe Pomone ieşind de la el de acasă, nu m-am îndoit ca se petrecuse ceva 
neobişnuit. L-am urmărit aşa mult timp prin tot cartierul care-şi risipea prăvăliile de-a lungul străzilor şi 
culorile, ca să se termine în nişte cârciumi precare exact la marginea accizului. Când nu eşti grăbit, te pierzi 
uşor pe aceste străzi, derutat mai întâi de tristeţea lor şi apoi de prea mult indiferenţă a locurilor. Dacă ai avea 
ceva bani, te-ai azvârli într-un taxi ca să scapi, atât e de plicticos. Oamenii pe care-i întâlneşti târâie în urma lor 
un destin atât de lânced că te simţi stingherit pentru ei. După ferestrele cu perdele e aproape sigur că micii 
rentieri au lăsat gazul deschis. Nu se poate face nimic! Accidente, se spune, nu-i cine ştie ce. 

Şi nici o bancă să te aşezi. Numai cenuşiu şi cafeniu peste tot! Când plouă, plouă din toate părțile, din 
fata, din coastă, şi strada lunecă atunci ca spinarea unui peşte cu o sina de ploaie pe mijloc. Nici măcar nu poţi 
zice că e un cartier dezordonat, e mai degrabă ca o închisoare bine întreținută, o închisoare care n-are nevoie de 
porți. 

Hoinărind aşa, l-am pierdut în cele din urmă pe Pomone si pe sinucigasul lui, imediat după rue des 
Vinaigriers, Ajuns atât de aproape de Garenne-Rancy, nu mă putui stăpâni să nu arunc o privire spre fortificaţii. 

De departe, Garenne-Rancy te-mbie, nimic de zis, din cauza copacilor din cimitirul cel mare. Mai ca te- 
ai lăsa înşelat şi ai jura că-i Bois de Boulogne. 

Dacă vrei cu tot dinadinsul veşti despre cineva, trebuie să-ntrebi pe cei care ştiu. Oricum nu pierd mare 
lucru făcând o scurtă vizită familiei Henrouille, mi-am zis. Ei trebuie să ştie cum stau lucrurile la Toulouse. Si 
iată imprudenta pe care am comis-o. Nu bănuieşti. Nu ştii că ai ajuns şi totuşi te trezeşti de-a dreptul în cele mai 
întunecoase ţinuturi ale nopţii. O nenorocire te va ajunge curând. E de ajuns un fleac; şi oricum n-ar trebui să 
mai încerci niciodată să revezi anumiţi oameni, de soiul ăsta mai ales. Că nu mai scapi. 

Tot ocolind, mă trezii parcă împins de obisnuinta în fata casei lor. Stăteam şi mă tot minunam că se afla 
în acelaşi loc. Incepuse sa plouă. Pe stradă nimeni decât eu, care nu îndrăzneam să merg mai departe. M-as fi 
întors din drum fără să mai stărui, când uşa casei se deschise exact atât cât să-mi poată face semn nevasta să 
intru. Desigur ea vedea tot. Mă zărise şovăind pe trotuarul din fata. Nu mai vroiam să mă apropii, cu toate că ea 
mă chema acum pe nume. 

— Doctore!... Vino repede! 

Aşa mă striga, autoritar... Mi-era teamă să nu fiu remarcat. Mă grăbii să urc până la micul lor peron, să 
regăsesc coridorul şi soba şi să revăd tot decorul. Si totuşi eram neliniştit. Apoi se apucă să-mi povestească că 
soţul ei era foarte bolnav de vreo două luni de zile şi că se simţea din ce în ce mai rău. 

Pe loc, desigur, bănuiala. 

— Şi Robinson? întrebai precipitat. 

Se făcu întâi că nu m-aude. Apoi se hotărî: "O duc bine amândoi... Afacerea le merge şi ea bine la 
Toulouse", îmi răspunse în cele din urmă, dar aşa, rapid. Şi fără o vorbă în plus mă asaltă din nou în legătură cu 
soțul ei bolnav. Îmi ceru să mă ocup imediat de el, fără să pierd un minut... „Că sunt atât de devotat... Că-l 
cunosc bine pe soţul ei... c-o fi, c-o pati... Că nu vrea să vadă nici un fel de doctor... Că nu mai ştiau adresa 
mea..." În sfârşit, mofturi. 

Dar eu aveam destule motive să mă tem ca această boală a soțului să nu aibă nişte origini bizare. Eram 
în măsură să-mi cunosc cucoana şi obiceiurile casei. Pe loc, o satanică curiozitate mă făcu să urc în camera lui. 


Era culcat exact în acelaşi pat în care-l îngrijisem pe Robinson după accident, numai cu câteva luni mai 
înainte. 

În câteva luni o cameră se schimbă chiar dacă nu se mişcă nimic în ea. Oricât de bătrâne, oricât de 
şubrede, lucrurile mai găsesc încă, nu se ştie de unde, forța de a îmbătrâni şi mai mult. Totul era schimbat in 
jurul meu. Nu obiectele de la locurile lor, desigur, dar lucrurile ele însele, în adâncul lor. Sunt altfel lucrurile 
când le în-tâlneşti din nou, posedă s-ar zice mai multă forță pentru a pătrunde în noi cu mai multă tristeţe, mai 
adânc, mai blând decât altădată, forța de a se topi în acel fel de moarte care se produce în noi cu încetul, delicat, 
pe furiş, in fata căreia în fiecare zi înveţi să te aperi mai putin decât în ajun. O vezi de la o zi la alta muindu-se, 
zbârcindu-se in noi înşine, viaţa şi odată cu ea lucrurile şi ființele, pe care le-ai părăsit neînsemnate, prețioase 
sau uneori chiar de temut. Teama sfârşitului a însemnat totul cu ridurile ei, în timp ce alergai prin oraş după 
pâine sau după plăcere. 

Curând nu vor mai exista decât oameni şi lucruri inofensive, demne de milă şi dezarmate în jurul 
trecutului nostru, nimic decât păcatele amutite pentru totdeauna. 

Nevasta mă lăsă singur cu soţul. Nu prea arăta bine soţul. Circulaţia aproape că i se oprise. Îi sugusa 
inima. 

— Voi muri, repeta, destul de simplu dealtfel. 

Aveam un fel de bafta de sacal de a mă afla de fata întotdeauna în asemenea situaţii. Îi ascultam inima 
bătând, aşa numai ca să fac ceva în situația dată, cele câteva gesturi pe care le aştepta. Inima îi alerga, ai fi putut 
zice, dincolo de coaste, închisă, alerga să prindă din urmă viaţa, în salturi, dar oricât s-ar fi zbătut, tot n-ar mai 
fi prins-o. Era terminat. Curând, tot poticnindu-se inima va începe să putrezească, mustind toată, roşietică şi 
băloasă ca o rodie veche strivită. Aşa se va prezenta inima lui flască pe dalele de marmoră, crăpată cu cuțitul 
după autopsie în câteva zile. Căci totul se va sfârşi printr-o frumoasă autopsie judiciară. Aşa prevedeam, 
gândindu-mă că toată lumea în cartier va povesti destule amănunte murdare în legătură cu această moarte, pe 
care n-o vor găsi în firea lucrurilor, după cealaltă istorie. 

O aşteptau la cotitură oamenii din cartier pe nevastă-sa, cu toate cancanurile adunate încă de la afacerea 
precedentă, pe care n-o uitaseră. Dar asta va fi ceva mai târziu. Deocamdată, soţul nu ştia nici cum să rămână, 
nici cum să moară. Parcă trecuse de acum dincolo de viata, dar nu reuşea totuşi să se desprindă încă de propriii 
lui plămâni. Alunga aerul şi aerul revenea. S-ar fi lăsat dus, dar oricum trebuia să trăiască până la capăt. Era un 
chin cu adevărat atroce, care-l făcea să se uite crucis. 

— Nu-mi mai simt picioarele, gemea... Mi-e frig până la genunchi... 

Ar fi vrut să-şi frece picioarele, dar nu mai putea. Nici să bea nu mai putea. Era sfârşit. Dându-i ceaiul 
preparat de nevastă-sa, mă întrebam ce-ar fi putut să pună-n el. Nu prea mirosea plăcut ceaiul, dar mirosul nu-i 
o dovadă, şi valeriana miroase foarte urât. Şi apoi când te înăbuşeai cum se înăbuşea soțul, nu mai avea nici o 
importantă că ceaiul era bizar. Se chinuia mult, se ostenea cu tot ce-i mai rămăsese muşchi sub piele, ca să mai 
sufere, să mai sufle. Se lupta în acelaşi timp împotriva vieții şi a morții. Drept ar fi fost să se facă tandari în 
acest caz. Dar natura, când ţine cu tot dinadinsul să-şi bată joc de cineva, s-ar spune că nu cunoaşte limite. În 
spatele uşii nevastă-sa trăgea cu urechea la consultatia pe care 1-o dădeam, dar eu o cunosteam bine pe nevastä- 
sa. Tiptil am surprins-o. „Chit, chit", îi făcui. Nu se supără deloc şi chiar veni imediat să-mi şoptească la ureche: 

— Ar trebui să-l faceţi să-şi scoată proteza... Probabil că-l împiedică să respire... — Şi eu aş fi vrut să-şi 
scoată proteza.... 

— Dar de ce nu 1-0 spuneţi singură! am sfătuit-o. — Era o sarcină delicată în starea în care se afla el. 

— Nu! Nu! Ar fi mai bine să vină de la dumneavoastră! îi da ea zor. De la mine, să nu i se pară ceva, ştiu 
eu... 

— Aha! mă mirai, de ce? 

— De treizeci de ani o poartă şi niciodată nu mi-a vorbit despre ea.... 

— Să i-o lăsăm atunci! propun. Dacă tot s-a obişnuit să respire cu ea... 

— Oh! nu, nu mi-aş ierta-o! mi-a răspuns cu o oarecare emoție în glas... 

Mă întorsei fără vorbă în camera lui. Mă auzi întorcându-mă lângă el, soțul. Se bucură că m-am întors. 
Între două sufocări mai vorbea, încerca chiar să fie amabil cu mine. Îmi ceru veşti despre mine, dacă-mi 
făcusem o nouă clientelă... „Da, da" îi răspundeam la toate întrebările. Ar fi fost prea lung şi prea complicat să- 
i dau amănunte. Nu era momentul. Ascunsă după canatul uşii, nevastă-sa îmi făcea semn să-i mai cer încă o 
dată să-şi scoată proteza. Atunci mă apropiai de urechea soțului şi-l sfătuii în şoaptă să-şi scoată proteza. Gafă! 
„Am aruncat-o în closet!"... făcu el cu ochii plini de groază. Pe scurt, o cochetarie. $i horcăi îndelung dupa 
aceea. 

Esti artist cum poţi. Toată viata, osteneala lui estetică se risipise numai în legătură cu proteza. 

Momentul confesiunilor. Aş fi vrut să profit ca să-i cer părerea în legătură cu ceea ce i se întâmplase 


maică-sii. Dar nu mai putea. Bătea câmpii. Şi balele începură să-i curgă abundent. Sfârşitul. Nici un mijloc de a 
mai scoate măcar o frază de la el. Îi închisei gura si cobori. Nevastă-sa în culoarul de jos nu era deloc 
mulțumită şi aproape că m-a ocärât din pricina protezei, ca şi cum ar fi fost greşeala mea. 

— De aur era, doctore... Ştiu! Ştiu şi cât a plătit-o!... Nu se mai fac în ziua de azi!... O poveste întreagă. 
„Să urc şi să mai încerc", i-am propus atât eram de stingherit. Dar numai însoțit de ea. 

De această dată soţul aproape că nu ne-a mai recunoscut. Horcăia mai încet când eram aproape de el, ca 
şi cum ar fi vrut să audă ce ne spuneam eu şi nevastă-sa. 

N-am venit la înmormântare. Nici autopsie n-a fost cum mă temeam. Totul s-a petrecut fără zgomot. Dar 
cu văduva Henrouille am rămas certat de-a binelea din cauza protezei. 


Tinerii sunt atât de zoriti să facă dragoste, se grăbesc atât de mult să apuce tot ce li se oferă drept 
distracție, că nu stau să-şi aleagă plăcerile. Sunt într-un fel ca acei călători care se silesc să-nghită la repezeală 
tot ce li se serveşte la bufetul gării, între două semnale. Numai să le pui la dispoziţie cele două, trei cuplete 
care-i ajută sä-ntretinä o conversaţie de amor, asta le ajunge, sunt fericiţi. E uşor să-i multumesti pe cei tineri, şi 
apoi de altminteri, se pot distra cum vor, e adevărat! 

Se îndreaptă cu toții spre plaja strălucitoare, la malul apei, acolo unde femeile au aerul că sunt în sfârşit 
libere, acolo unde sunt atât de frumoase că nu mai au nevoie nici măcar de minciuna visurilor noastre. 

Şi atunci desigur odată cu iarna ţi-e greu să te-ntorci, să-ţi spui că totul s-a terminat, să ţi-o mărturiseşti. 
Rămâi oricum în mijlocul frigului, al vârstei, să mai speri încă. E de înţeles, păcătoşi cum suntem. Nu trebuie să 
dăm vina pe nimeni. Bucurie şi fericire înainte de toate. Asta e părerea mea. Şi apoi când începi să te ascunzi de 
ceilalți e semn că ţi-e teamă să te mai amuzi cu ei. Semn de boală. Ar trebui să ştim de ce ne incapatanam să nu 
ne vindecăm de singurătate... Un alt tip pe care-l întâlnisem în timpul războiului la spital, un caporal, îmi 
vorbise cumva despre aceste sentimente. Păcat că nu l-am mai revăzut pe băiatul acela! „Pământul e mort! îmi 
explicase... lar noi viermi, viermi pe hoitul lui cel mare şi imputit halindu-i mereu măruntaiele, sugându-i 
otrăvurile... Nimic de făcut. Suntem putrezi din naştere... Asta-i!" 

Ce are a face că mi ti l-au dus pe acest filozof într-o seară în mare viteză lângă bastioane, asta era o 
dovadă în plus că mai era încă bun de împuşcat. I-au trebuit chiar doi jandarmi să-l ducă, unul mare şi unul mic. 
Mi-aduc bine aminte. Un anarhist, s-a spus despre el în Consiliul de război. 

După ani şi ani, tot gândindu-te, se întâmplă să vrei să prinzi iar vorbele pe care le-au spus unii oameni 
şi chiar să-i întâlneşti pe oamenii care le-au spus, ca să-i întrebi ce au vrut să spună... Dar sunt de mult duşi! Nu 
aveai destulă învăţătură ca să-i fi înțeles... Ai vrea să ştii dacă nu cumva şi-au schimbat părerea din întâmplare... 
Dar e mult prea târziu... S-a terminat. Nimeni nu mai ştie nimic despre ei... Trebuie să-ţi continui singur drumul 
în noapte. Ţi-ai pierdut adevărații tovarăşi. $i nu le-ai pus întrebarea cea mai nimeritä, cea adevărată, cât mai 
era încă timp. Cât erai lângă ei, n-o stiai. Un om pierdut. $i apoi eşti oricum în întârziere. Toate astea sunt doar 
regrete care nu-ți mai tin de cald. 

În sfârşit din fericire, abatele Protiste veni el să mă caute într-o bună dimineaţă, ca sä-mpärtim câştigul, 
cel pe care-l obtinusem din afacerea cu cavoul maicii Henrouille. Nu credeam c-am să mai văd ceva vreodată 
de la preot. Parcă-mi picaseră din cer. Câte o mie cinci sute de franci pentru fiecare. Aducea în acelaşi timp 
veşti bune de la Robinson. Ochii lui după cât se părea mergeau mult mai bine. Pleoapele nu-i mai supurau. Şi 
toţi cei de acolo mă chemau să vin. Le promisesem dealtfel să merg să-i vad. Protiste el însuşi stăruia. 

După câte îmi povestea am înţeles că Robinson se va însura curând cu fiica negustoresei de lumânări a 
bisericii de lângă cavou, cea de care depindeau mumiile maicii Henrouille. Căsătoria era ca şi făcută. 

Fireşte toate acestea ne făcură să vorbim într-un fel despre decesul domnului Henrouille, dar fără să 
stăruim, şi reluarăm mai plăcut vorba despre viitorul lui Robinson şi chiar despre acest oraş Toulouse pe care cu 
nu-l cunoşteam deloc şi despre care Grappa imi vorbise odinioară, şi apoi despre genul de comerț pe care-l 
făceau acolo Robinson împreună cu bătrâna şi în sfârşit despre tânăra care se va mărita cu Robinson. Pe scurt 
vorbirăm câte puţin de toate şi despre toate... O mie cinci sute de franci! Mă făceau indulgent şi ca să zic aşa 
optimist. Găseam că toate proiectele lui Robinson despre care-mi vorbea abatele erau foarte înțelepte, pline de 
bun simţ şi judecată, adaptate la împrejurări... Totul se va aranja. Aşa credeam cel puţin. Şi apoi începurăm să 
discutăm, eu şi părintele, despre vârstă. Trecuserăm şi eu şi el de mult de treizeci de ani. Rămâneau departe in 
trecut cei treizeci de ani ai noştri pe malurile nămolite de ape şi fără prea mari păreri de rău. Nu mai merita nici 
măcar osteneala sä-ntorci capul ca să mai priveşti o dată malurile. Nu pierdem mare lucru îmbătrânind. 
„Trebuie să fii abject, conchisei eu, ca să regreti un an mai degrabă decât altul! ... Aşa că noi, părinte, putem 
îmbătrâni cu curaj, fără mofturi! A fost ziua de ieri oare atât de plăcută? Sau cea de acum un an! Cum ti s-a 
părut? Sa regreti, ce? Oare? Tineretea?... Noi n-am avut tinerete!..." 


„Întineresc, e adevărat, mai degrabă dinlăuntru şi pe măsură ce înaintează în vârstă cei săraci, şi când li 
se apropie sfârşitul, dacă au încercat să se lepede în drum de toată minciuna şi frica şi neruşinata poftă de a se 
supune care li s-a dat din naştere, devin pe scurt mai putin dezgustători ca la început. Încolo nimic din ce există 
pe pământ nu e pentru ei! Nu-i priveşte! Sarcina lor, singura, e să se lepede de supunerea lor, s-o borască. Dacă 
ajung s-o facă înainte de a crăpa se pot lăuda că n-au trăit degeaba”. 

Hotărât, eram binedispus. Cei o mie cinci sute de franci îmi atâtau verva, continuai: „Tinereţea 
adevărată, singura, părinte, e să iubeşti lumea întreagă fără distincție, numai asta e adevărat, numai asta e 
tinerețea şi prospetimea. Ei bine, cunoşti vreunul care să fie atât de chibzuit, părinte?... Eu unul, nu!... Nu vad 
pretutindeni decât odioase şi străvechi neghiobii borşindu-se în trupuri mai mult sau mai puţin tinere, şi cu cât 
se borşesc mai mult aceste murdării cu atât îi răscolesc mai mult pe cei tineri şi pretind atunci că sunt 
formidabil de tineri. Dar nu e adevărat, e numai pălăvrăgeală!... Sunt tineri numai în felul furunculelor în care 
forfoteşte puroiul şi le umflă." 

Era cam încurcat Protiste că-i vorbeam aşa... Ca să nu-l agasez prea mult schimbai vorba... Mai ales că 
fusese amabil cu mine şi chiar providential... Când un subiect te frământă cum mă frământa pe mine, e greu să 
renunti la el... De îndată ce rămâi singur te copleşeşte subiectul întregii tale vieți... Te idioteste. Ca să scapi 
încerci să spoieşti cu el pe toţi cei care vin să te vadă şi asta îi plictiseşte. A fi singur înseamnă a te-nväta cu 
moartea. „Vom muri, i-am mai spus, mai rău decât câinii, şi ne vor trebui o mie de minute ca să crăpăm şi 
fiecare minut va fi nou şi incoltit de atâta spaimă încât să uităm de o mie de ori toată plăcerea pe care am avut-o 
făcând o mie de ani dragoste... Fericirea pe pământ e să mori iubind, înconjurat de iubire. Restul nu e nimic 
decât frică, pe care nu indraznesti s-o mărturiseşti, nu e nimic decât artă." 

Protiste ascultându-mă divagând în felul acesta îşi făcu gânduri că mă-mbolnăvisem din nou. Poate că el 
avea dreptate şi eu greseam în toate. În pustnicia mea, gata să caut o pedeapsă egoismului universal, imaginația 
mea o lua razna într-adevăr, aş fi căutat o pedeapsă până-n pânzele albe! Te distrezi cum poți şi când poţi pentru 
că ocaziile de a merge undeva sunt foarte rare, din cauza banilor care-ţi lipsesc, şi încă mai rare ocaziile de a 
scăpa de tine însuţi şi de a face dragoste. 

Sunt de acord că nu eram deloc în drept să-l agasez pe Protiste cu ideile mele contrarii convingerilor lui 
religioase, dar trebuie să mărturisesc că avea în toată persoana lui un anumit aer de superioritate care probabil 
că-i enerva pe multi. După părerea lui ne găseam cu toții pe pământ, numerotati, într-un fel de scârboasă sală de 
aşteptare a eternității pe pământ. Numărul lui era excelent bineînţeles, rezervat pentru Paradis. Restul nu-l 
interesa. 

Asemenea convingeri nu-s de înghiţit. În pofida acestui lucru, pentru că mi se oferise chiar în aceeaşi 
seară să-mi avanseze suma de care aveam nevoie pentru călătoria la Toulouse încetai să-l mai inoportunez şi să- 
| mai contrazic. Frica de a da peste Tania cu fantoma ei la ,,Tarapout" mă făcu să accept pe loc invitația. 
Oricum, o săptămână sau două de trai bun, îmi ziceam. Dracul are la îndemână toate mijloacele ca să te 
ispitească. Nu le dai de capăt niciodată! 

Numai un pic să trăieşti mai mult şi n-ai mai şti încotro s-o apuci de atâta fericire. Risipite peste tot, pute 
pământul de aceste stârpituri de fericire, nu mai poți rasufla de ele. 

Stârpiturile de prin muzee, avortonii adevăraţi, există oameni care numai văzându-i se-mbolnăvesc, gata 
mereu să vomeze. Te poți îmbolnăvi de asemeni numai gândindu-te la prizăritele noastre încercări de a fi 
fericiți, pierituri mult înainte de a fi murit cu adevărat. 

Mereu ai tânji după ele dacă nu le-ai uita. Fără a mai pune la socoteală osteneala pe care ţi-ai dat-o ca să 
ajungi acolo unde ai ajuns, tot atatandu-ti mereu speranța, căzătura noastră de fericire, fervorile şi minciunile... 
Dacă mai vrei, poftim! Şi apoi, banii! Şi odată cu ei mofturi şi eternitati câte vrei... Lucrurile pe care eşti pus să 
Juri şi pe care juri şi pe care le crezi nespuse de alţii niciodată şi nejurate înainte să-ți fi umplut tie spiritul şi 
gura, şi parfumurile şi mângâierile şi strâmbăturile, în sfârşit toate, ca să termini în cele din urmă prin a le 
ascunde cât poţi, ca să nu mai vorbim de ruşinea şi de frica de a nu le râgâi pe toate ca pe o vărsătură. Nu 
îndârjirea ne lipseşte, aşadar, ci faptul că cel mai adesea nu găsim drumul cei bun care duce liniştit spre moarte. 

A merge la Toulouse era în definitiv tot o prostie. Nu m-am îndoit o clipă de asta, deci nu am scuze. Dar 
tot urmându-l aşa pe Robinson în aventurile lui, prinsesem gustul afacerilor dubioase. Încă de la New-York, în 
nopțile în care nu mai puteam dormi, mă frământam cum aş putea să-l însoțesc pe Robinson mai departe, tot 
mai departe. Te afunzi în noapte, te-ngrozeşti mai întâi, şi totuşi vrei inca sä-ntelegi şi atunci nu-i mai päräsesti 
adâncurile. Dar sunt prea multe de înțeles în acelaşi timp. Viaţa e cu adevărat mult prea scurtă. Nu vrei să fii 
nedrept cu nimeni. Iti faci scrupule, şovăi să judeci totul dintr-odată şi ţi-e frică să nu mori şovăind, pentru că 
atunci sigur ai venit pe pământ degeaba. Mai rău decât orice. 

Trebuie să te gräbesti să nu-ţi ratezi moartea. Boala, mizeria care iti fac praf orele, anii, insomniile care 
te-ncenuşează zile şi săptămâni, şi cancerul care urcă poate meticulos şi sângerând din rect. 


Timpu-i scurt, se zice! Fără a mai pune la socoteală războaiele gata mereu să se dezläntuie în plictiseala 
criminală a oamenilor, să urce din pivnițele în care sunt închişi săracii. Sunt ucişi oare destui săraci?... Nu-i 
sigur... Asta e problema? Ar trebui poate să-i strângem de gât pe cei care nu înţeleg? Şi să se nască alți săraci, 
mereu alții, până când se va întâmpla sa-nteleaga în sfârşit bine batjocura, toată batjocura... Cum tunzi peluzele 
până când iarba e cu adevărat moale şi bună. 

Debarcând la Toulouse, mă trezii în fata gării destul de şovăitor. O bere la bufet şi iată-mă hoinărind pe 
străzi. Plăcute sunt oraşele necunoscute! E momentul şi locul în care poţi crede că toţi oamenii sunt buni. E un 
moment de vis. Poţi profita că e numai un vis şi să zăboveşti puţin prin grădina publică. Dar, trecut de o 
anumită vârstă, fără excelente motive de familie, ai aerul, ca Parapine, că urmăreşti fetiţele în grădina publică, 
trebuie să te fereşti. E mai bine, înainte de a trece pragul grădinii, să intri la patiserie, în frumosul magazin din 
colt aranjat minuţios ca un decor de bordel cu păsărele care împodobesc oglinzile cu marginile late. Lumea se 
oglindeşte meşterind praline, multiplicată la nesfârşit. Loc pentru serafimi. Domnişoarele din magazin flecăresc 
despre afacerile lor amoroase în şoaptă, cam aşa: 

— Atunci 1-am spus că poate veni să mă caute duminică... Mătuşa mea care a auzit a făcut o întreagă 
tevatură din cauza tatii... 

— Dar tatăl tău nu-i însurat a doua oară? a întrerupt-o o colegă. 

— Ce are a face dacă-i însurat a doua oară?... Are oricum dreptul să ştie cu cine umblă fiică-sa... 

Era şi părerea celeilalte domnişoare din magazin. De unde o controversă pasionată între toate 
domnişoarele din magazin. În zadar, ca să nu le deranjez, mă-ndopam în colțul meu, fără să le întrerup, cu 
prăjituri şi tarte, care se topeau dealtfel fără urmă, în speranţa că vor ajunge să rezolve aceste delicate probleme 
de intaietati familiale, ele nu mai terminau. Nimic nu apărea la orizont. Neputinta lor speculativă le mărginea la 
o ură fără nici o claritate. Crăpau de ilogism, de vanitate şi de ignoranță domnişoarele din magazin şi se-mbălau 
susotindu-si mii de ocări. 

Am rămas totuşi fascinat de dezolanta lor mizerie. Am început să mănânc şi babas-urile. Nu le mai 
tineam socoteala. Nici ele. Speram că nu va trebui să plec înainte ca ele să ajungă la o concluzie... Dar pasiunea 
le făcuse mai întâi surde şi apoi mute în privința mea. 

Cu fierea sleită, crispate, se ţineau la adăpostul tejghelei cu prăjituri, toate la un loc invincibile, închise 
si intepate rumegand „las! că mai vorbim noi", şi mai inveninate, sä-mproaste cu altă ocazie şi mai prompt decât 
de astă dată dobitociile lor turbate şi jignitoare pe care le cunoşteau pe seama colegei. Ocazie care dealtfel nu va 
întârzia să apară, pe care o vor face să se ivească... 

Lături de argumente asaltând neantul. În cele din urmă m-am aşezat ca să mă poată zăpăci mai bine cu 
zgomotul neîntrerupt al vorbelor, cioturi de idei, ca la malul apei unde vălurele de pasiuni neîncetate nu ajung 
niciodată să se organizeze. 

Asculti, aştepţi, speri, ici, colo, în tren, la cafenea, pe stradă, în salon, la portar, aştepţi, aştepţi ca 
răutatea omenească să se organizeze ca la război, dar se agită numai şi nimic nu se întâmplă, niciodată, nici la 
ele, la bietele domnişoare şi nici la alţii. Nimeni nu vine să ne ajute. O enormă flecăreală se întinde peste tot 
cenuşie şi monotonă deasupra noastră, ca un miraj peste măsură de descurajant. Şi tocmai atunci intrară două 
dame şi milosul farmec al conversatiei ineficace, învăluindu-ne pe mine şi pe domnişoare, fu întrerupt. 
Clientele fură obiectul unei precipitate atentii din partea personalului. Le veniră în întâmpinarea comenzilor şi a 
celor mai mici dorinţe. Alegeau, ciuguleau de ici-colo prăjituri şi tarte pentru a le cumpăra. În momentul plății 
se risipira în alte politeturi şi-şi oferiră apoi reciproc prăjiturele crocante de rontait „pe loc". 

Una dintre ele refuză cu mii de mulțumiri, explicând cu mii de amănunte confidentiale celorlalte dame, 
foarte interesate, că doctorul ei îi interzicea de acum încolo orice fel de dulciuri şi că era nemaipomenit doctorul 
ei, că făcuse minuni în constipatiile din oraş şi de aiurea, că printre altele era gata s-o vindece şi pe ea de o 
retenţie de care suferea de mai mult de zece ani, datorită unui regim foarte special, şi datorită unui medicament 
numai de el cunoscut. Damele nu vrură să se lase mai prejos în chestiuni de constipatie. Ele sufereau mai mult 
decât oricine de constipatie. Protestau. Vroiau probe. Doamna pusă la îndoială adăugă numai că "dădea acum 
vânturi când mergea călare, ca un foc de artificii... Că din cauza acestor şei noi, foarte rigide, foarte rezistente, 
trebuia să-şi ia noi precautil... Câteodată erau atât de tari, aceste minunate şei noi, că ea simţea o durere 
îngrozitoare la fund... sfâşietoare. Era obligată să se ungă cu vaselină înainte de a merge la closet". Un 
asemenea argument nu mai putea fi respins. Aşa că plecară aceste cliente foarte sfătoase, însoțite până la pragul 
patiseriei „Păsărelele" de multele surâsuri ale magazinului. 

Parcul din fata îmi păru propice unei mici halte de reculegere, timp cât să-mi adun gândurile înainte de a 
pleca în căutarea prietenului meu Robinson. 

În parcurile provinciale, băncile rămân aproape tot timpul libere în diminetile din cursul săptămânii, 
risipite pe marginile rondurilor intesate de trestie şi margarete. Langa imitatiile de stânci, pe o apă strict 


îngrădită, o bärcutä de tablă, învăluită în piele uşoare era legată de mal cu o sfoară mucezită. Schiful naviga 
duminica, era anunţat pe un afiş, iar prețul unui tur al iacului: doi franci. 

Câţi ani? Câţi studenţi? Câte fantome? 

În toate colţurile grădinilor publice există astfel de unghere pline de gropnitele înflorite ale idealurilor, 
de boschete ale promisiunilor şi de batiste murdare de tot ce vrei. Nimic serios. 

Dar destul cu fantasmagoriile! La drum mi-am zis, în căutarea lui Robinson şi a bisericii sale Sainte- 
Eponime, a cavoului în care-şi tinea mumiile împreună cu bătrâna. Venisem să văd tot, trebuia s-o pornesc. 

Trăsura mă purtă ocolind într-un moft de trap în căuşul străzilor umbrite ale bătrânului oraş, acolo unde 
lumina rămâne prinsă între acoperişuri. Duceam cu noi o mare zuruială de roți, îndărătul calului tot numai 
potcoave, trecând peste şine şi pasarele. De foarte multă vreme oraşele din sud n-au mai ars. Parcă niciodată n- 
au arătat atât de bătrâne. Războaiele nu se mai poartă pe aici. 

Ajunserăm în faţa bisericii Sainte-Eponime când sună de amiază. Cavoul era ceva mai departe, sub o 
troiță. Mi se indică locul care se afla exact în mijlocul unei grădini foarte veştede. Se pătrundea în această criptă 
printr-un fel de gaura baricadată. Zării de departe pe cea care o păzea, o fată. Îi cerui mai întâi veşti despre 
prietenul meu Robinson. Tocmai trebuia să-nchidă poarta, fata. Surâse amabil răspunzându-mi şi-mi dădu 
imediat veşti bune. 

În lumina amiezii, din locul în care eram, totul în jur părea trandafiriu şi pietrele măcinate de vreme 
urcau spre cer în susul bisericii, parcă ar fi fost şi ele gata la rândul lor să se topească în aer. 

Trebuie să fi avut cam douăzeci de ani, fata, picioarele puternice şi zvelte, un bust micut foarte grațios, 
un căpşor îngust deasupra, bine conturat, hotărât, ochii un pic poate prea negri şi atenți pentru gustul meu. Ca 
gen, deloc visătoare. Ea scria scrisorile lui Robinson, cele pe care le primeam de la el. Mi-o luă înainte cu 
mersul ei hotărât, spre cavou, picior, gleznă bine desenată, şi încheieturi de mare iubäreatä care se arcuiau 
probabil foarte precis la momentul potrivit. Mâini scurte puternice, care ştiau să strângă bine, mâini de 
muncitoare ambițioasă. Un zgomot sec când întoarse cheia. Căldura ne învăluia din toate părțile şi tremura 
deasupra şoselei. Vorbeam despre una, despre alta şi, odată redeschisă poarta ne hotărârăm să facem o vizită în 
cavou cu toate că era ora prânzului. Începui să-mi recapăt nepăsarea. Ne înfundarăm în răcoarea care creştea în 
spatele felinarului. Era chiar foarte plăcut. Mă prefacui că mă clatin între două trepte ca s-o apuc de brat, ceea 
ce ne făcu să glumim şi, odată ajunşi pe pământul bătătorit de jos, o sărutai pe gât. Ea protestă mai întâi, dar nu 
prea. 

După un moment de tandrete mă răsucii în jurul pântecului ei ca o adevărată rama amoroasă. Vicioşi ne 
mozoleam buzele pentru o conversaţie între suflete. Cu mâna îi măsurai uşor coapsele cambrate, e plăcut aşa, cu 
felinarul aşezat jos pe pământ, pentru că poţi privi în acelaşi timp reliefurile mişcătoare ale picioarelor. E o 
poziţie recomandabilă. Ah! Nu trebuie să pierzi nimic din aceste momente! Trage cu ochiul! Merită! Ce 
zvâcnet! Ce bună dispoziţie! Ne reluarăm conversaţia într-o notă nouă de intimitate şi simplicitate. Eram 
prieteni. Amorul mai întâi. Am economisit astfel zece ani! 

— Vii adesea aici? o întrebai gâfâind şi gafând. Dar continuai. Mama dumitale vinde, nu-i aşa, lumânări 
la biserica de alături? Abatele Protiste mi-a vorbit şi despre ea. 

— O înlocuiesc pe doamna Henrouille în timpul prânzului... mi-a răspuns. După amiaza sunt modistă... In 
strada Teatrului... N-ai trecut prin faţa teatrului venind încoace? 

Mă linişti încă o dată în privinţa lui Robinson, îi mergea foarte bine, şi specialistul de ochi credea că va 
vedea în curând atât cât să se conducă singur pe stradă, încercase deja. Totul era de bun augur. Maica 
Henrouille, în ceea ce o privea, se declara mulțumită de cavou. Făcea afaceri bune şi economii. Un singur 
inconvenient, in casa în care locuiau, plosnitele îi împiedicau pe toți să doarmă, mai ales în nopțile furtunoase. 
Atunci ardeau sulf. Părea că Robinson vorbea adesea despre mine şi chiar de bine. Din una în alta ajunserăm la 
istoria şi împrejurările căsătoriei lor. 

E adevărat că n-o întrebasem cum o cheamă. O chema Madelon. Se născuse în timpul războiului. La 
urma urmei proiectul căsătoriei lor îmi convenea. Madelon era un nume uşor de ţinut minte. Desigur că ştia ea 
ce face căsătorindu-se cu Robinson. În fond, în ciuda ameliorărilor, el va fi pentru totdeauna un infirm... Si ea 
care credea că numai ochii îi sunt atinşi... Dar nervii lui erau la fel de bolnavi şi moralul şi tot restul... Eram cât 
pe-aci să-i spun, s-o pun in gardă... Dar n-am ştiut niciodată să port o conversaţie despre căsătorie şi nici s-o 
isprăvesc. 

Ca să schimb vorba mă arătai subit interesat de lucrurile din cavou, că doar de asta venisem atât de 
departe, să-l văd, era momentul să mă ocup de el. 

Cu felinarul ei cel mic, Madelon şi cu mine luminarăm peretele ca să scoatem cadavrele din umbră unul 
câte unul. Aveau de ce cădea pe gânduri turiştii! Erau lipiti de zid ca nişte împuşcaţi aceşti vechi morți... Nici în 
piele, nici în oase, nici în haine nu erau cu totul... Un pic din toate acestea la un loc... Jegoşi şi gauriti... Timpul 


care le stătea în cârcă de atâtea secole nu-i lăsa nici acum în pace... Le mânca de ici de colo câte o bucată de 
obraz... Le lărgea mereu găurile, dar tot mai găseai lungi odgoane de epidermă pe cale moartea le uitase pe 
cartilagii. Burta li se golise de tot şi aveau acum în loc de buric un fel de mic leagăn de umbră. 

Madelon mi-a explicat că într-un cimitir de var nestins aceşti morți aşteptaseră mai mult de cinci sute de 
ani ca să ajungă aici. Nu mai puteai spune că sunt nişte cadavre. Starea de cadavre se terminase pentru ei de 
mult. Ajunseseră încet, încet la hotarele prafului. 

Erau în acest cavou şi de cei mari şi de cei mici, douăzeci şi şase în total, care nu mai cereau altceva 
decât să intre în eternitate. Şi nu erau lăsaţi. Femei cu bonetele găurite în vârful testelor, un cocosat, un uriaş şi 
chiar un copil de tata terminat şi el, cu un fel de barbetica de dantelă în jurul gâtului lui minuscul, uscat, dacă 
vreţi, şi un cäpetel de scutec. 

Câştiga multi bani maica Henrouille cu aceste rămăşiţe seculare. Când te gândeşti că şi ea era aproape 
ca aceste fantome când am cunoscut-o... Trecui astfel prin fata tuturor însoțit de Madelon. Unul câte unul aşa 
zisele lor capete intrau supuse în cercul neiertător al luminii de lampă. Nu era încă întuneric de tot în fundul 
orbitelor lor, mai persista ceva asemănător privirii, dar mai blând, cum e privirea oamenilor care ştiu. Ceea ce te 
deranja cel mai mult era mirosul de praf care parcă te apuca de nas. 

Maica Henrouille nu pierdea nici o vizită de-a turiştilor, îi punea la treabă pe morți ca-ntr-un circ. O sută 
de franci pe zi îi aduceau morţii în plin sezon. 

— Nu-i aşa că nu par trişti? mă întreba Madelon. 

Întrebarea era rituală. 

Moartea nu-i spunea nimic acestei fetişcane. Se născuse în timpul războiului când se moare uşor. Eu 
ştiam bine cum se moare. Învätasem. Suferinta era enormă. Poti să povestesti turiştilor că aceşti morţi sunt 
mulțumiți. Ei ce să zică? Maica Henrouille îi bătea chiar pe burtă pe cei care mai aveau destul pergament 
deasupra şi se auzea atunci: „bum, bum". Dar nici asta nu era o dovadă că totul merge bine. 

În sfârşit ne-am întors cu Madelon la afacerile noastre. Era deci adevărat că lui Robinson îi mergea mai 
bine. Nu doream nimic mai mult. Părea că tine la căsătoria ei, gagica! Se plictisea tare probabil la Toulouse! 
Erau rare ocaziile când puteai să întâlneşti un băiat care să fi călătorit atât ca Robinson. Ce de poveşti mai ştia! 
Adevărate şi mai puţin adevărate! Le vorbise dealtfel îndelung despre America şi despre tropice. Era perfect. Şi 
eu fusesem in America şi la tropice. Ştiam şi eu poveşti. Mi-am propus să le povestesc. Dealtfel nu călătorind 
m-am împrietenit eu cu Robinson? Felinarul se stinsese. L-am mai aprins de vreo zece ori în timp ce amestecam 
trecutul cu viitorul. Îşi ferea sânii care erau foarte sensibili. 

Totuşi, cum maica Henrouille trebuia să se-ntoarcă dintr-un minut în altul de la masă, urcarăm în cele 
din urmă la lumina zilei pe nişte trepte abrupte şi şubrede ca o scară mobilă. Am remarcat-o. 


Din cauza acestei scări atât de înguste şi periculoase, Robinson nu cobora prea des in pivnita cu mumii. 
De fapt rămânea cel mai adesea în fata uşii ca să facă un pic de reclamă pentru turişti şi să înveţe de asemenea 
să redescopere lumina, putin câte putin cu propriii lui ochi. 

În acest timp, în adâncuri, maica Henrouille se descurca. În realitate muncea cât doi cu mumiile. 
Agrementa vizita turiştilor cu un mic discurs despre morţii ei de pergament. „Nu sunt deloc dezgustători, 
domnilor şi doamnelor, pentru că au fost păstraţi în var, după cum vedeţi, mai mult de cinci veacuri... Colecţia 
noastră este unică în lume... Carnea fireşte a dispărut... Numai pielea le-a mai rămas, foarte tăbăcită şi ea... Sunt 
goi dar nu indecenti... Observati că un copil a fost înmormântat odată cu mama lui. Şi copilul s-a păstrat foarte 
bine... Şi cel mare de colo cu cămaşa şi dantela care se mai tin încă pe el... Are toți dinţii... Observati..." Le 
ciocănea la urmă încă o dată tuturor pieptul care suna ca o tobă... 

„Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că acestuia nu i-a mai rămas decât un ochi... uscat de tot... şi limba... 
care s-a făcut ca talpa!..." Şi trăgea de ea. „Scoate limba, dar nu-i scârbos... Puteţi să dati cât vreți la plecare, dar 
de obicei se dă doi franci de persoană şi jumătate pentru copii... Puteţi să-i atingeti înainte de plecare... Să va 
dati singuri seama... Dar nu trageţi tare de ei... Vă sfătuiesc... Nu există ceva mai subred..." 

Maica Henrouille se gândise să mărească preţurile de îndată ce sosise, rămânea numai sa se-nteleaga cu 
Episcopia. Nu i-a fost uşor din cauza preotului de la Sainte-Eponime care vroia să-şi păstreze o treime din 
câştig numai pentru el, şi apoi şi din cauza lui Robinson, care protesta tot timpul că nu-i dădea destul din câştig, 
credea el. 

— Sunt prins în cursă, conchidea el, ca un şoarece... încă o dată... N-am noroc... Bună afacere totuşi 
pivnita bătrânei!... Şi-şi umple buzunarele, te asigur, scroafa. 

— Dar tu n-ai băgat bani în afacerea asta! am obiectat ca să-l calmez şi să-l fac să înțeleagă... Şi eşti bine 
hrănit... Şi toată lumea se ocupă de tine... 


Încäpätânat ca un bărzăun, adevărată fire de persecutat ce era! Nu vroia sä-nteleagä, să se resemneze. 

— La urma urmei, n-ai ieşit deloc rău dintr-o afacere atât de dubioasă, fii sigur!... Nu te plânge! Ai fi 
ajuns direct la Cayenne dacă te-ar fi agăţat... Şi uite ca eşti liniştit!.. Si ai mai găsit-o pe deasupra şi pe micuța 
Madelon care e foarte drăguță şi tine mult la tine!... Aşa bolnav cum eşti! Atunci de ce te mai plangi?... Mai ales 
ca şi cu ochii iti merge acum mult mai bine!... 

— Pari a zice ca nu prea ştiu de ce mă plang? îmi răspundea. Dar simt totuşi că trebuie să mă plang... Aşa 
este... Atât mi-a mai rămas... Vreau să-ți spun... Este singurul lucru care mi se permite... Nimeni nu-i obligat să 
mă asculte. 

De fapt nu mai termina cu văicărelile de îndată ce rămâneam singuri. Ajunsesem să mă tem de aceste 
momente de intimitate. Mă uitam la el, cu ochii lui încă supurând la soare, şi-mi ziceam că la urma urmei nu 
prea era simpatic Robinson. Există aşa, unele animale, degeaba sunt nevinovate şi nefericite, se ştie, nimeni nu 
le poate suferi. Le lipseşte ceva. 

— Ai fi putut crăpa în închisoare... îi tot dădeam zor. ca să-l fac să se mai gândească. 

— Dar eu am mai fost în închisoare... Nu-i mai rău decât aici... N-ai nimerit-o... 

Nu-mi spusese că a fost în închisoare. Probabil că asta se întâmplase înainte de a ne cunoaşte, înainte de 
război... Insista şi încheia: „Nu există decât o libertate, ţi-o spun eu, numai una: mai întâi să vezi bine şi apoi să 
ai buzunarele pline cu bani, restul e moft!..." 

— Şi atunci ce vrei la urma urmei? îl întrebam. Când il puneai astfel în situația de a se hotărî, de a se 
pronunţa, de a se mărturisi cu adevărat, se dezumfla. Şi totuşi acest moment ar fi fost interesant... 

În timp ce Madelon era plecată în timpul zilei la atelier, iar maica Henrouille îşi arăta resturile ei de ca- 
davre clienților, noi mergeam la cafeneaua de sub copaci. lată un coltisor care-i plăcea lui tare mult. Cafeneaua 
de sub copaci. Probabil din cauza zgomotului pe care-l făceau păsările deasupra capului. Şi câte mai erau! Mai 
ales pe la ora cinci când se întorceau la cuib foarte vesele că era vară. Se abăteau asupra locului ca o furtună. Se 
povestea chiar că un frizer care-şi avea prăvălia lângă grădină înnebunise numai auzindu-le piuind în fiecare 
dimineaţă ani în şir. E adevărat că nu ne mai auzeam. Dar era oricum plăcut, găsea Robinson. 

— Ar fi foarte bine dacă mi-ar da măcar regulat cele patruzeci de centime de fiecare vizitator. 

Cam din cincisprezece în cincisprezece minute se întorcea iar la necazul lui. Între timp părea că-şi aduce 
aminte de culorile timpurilor trecute, de întâmplările, cele ale Companiei Porduriére din Africa, între altele, pe 
care le cunoşteam bine amândoi, şi de alte poveşti pipărate pe care nu mi le spusese încă. Nu îndrăznise poate. 
Era destul de secretos în fond, chiar misterios. 

În ceea ce priveşte trecutul, mai ales de Molly îmi aduceam aminte, când mă induiosam, ca de ecoul 
unui clopot bătând o oră de mult uitată. Si când mă gândeam la ceva frumos imediat îmi venea în minte ea. 

La urma urmei când egoismul slăbeşte hatul, când soseşte timpul să termini cu toate, în privinţa 
amintirilor nu păstrezi în suflet decât pe cea a femeilor care iubeau bărbaţii, nu numai pe unul singur, chiar dacă 
acela ai fost tu, ci pe toţi. 

Întorcându-ne seara acasă de la cafenea n-aveam nimic de făcut, ca nişte subofiteri la pensie. 

Turiştii veneau fără încetare cât tinea sezonul. Se târau până la cavou şi maica Henrouille reuşea să-i 
distreze. Preotul dădea din cap a dojană la aceste glume, dar pentru că lua mai mult decât 1 se cuvenea, nu sufla 
o vorbă, şi apoi în materie de glume nu se pricepea. $i totuşi merita osteneala s-o vezi şi s-o auzi pe maica 
Henrouille în mijlocul cadavrelor ei. Ti le privea drept în ochi, ea, căreia nu-i era frică de moarte, atât de 
zbârcită şi sfrijită ea însăşi de parcă era una de-a lor când se oprea ridicând spre ele felinarul ca să le vorbească 
drept în aşa-zisele lor fete. 

Când se întorceau cu toţii acasă, când se adunau pentru cină, vorbeau despre câştig şi maica Henrouille 
mă poreclea: „doctoraşul meu Sacal" din cauza a ceea ce se întâmplase între noi la Rancy. Dar totul numai in 
glumă, bineînţeles. Madelon trebăluia pe la bucătărie. Locuinta care ne găzduia nu primea decât un moft de 
lumină, dependinta a sacristiei, foarte îngustă, întretăiată de grinzi subrede şi colțuri prăfoase. „Totuşi, remarca 
bătrâna, cu toate că e întuneric aproape tot timpul, iti nimereşti patul, buzunarul şi gura, şi e destul!" 

După moartea fiului ei nu s-a amărât prea mult timp. „Totdeauna a fost foarte debil, mi-a povestit ea 
într-o seară despre el, şi uite eu la cei şaptezeci şi şase de ani ai mei nu m-am plâns niciodată... El se plângea 
mereu, aşa îi era felul, exact ca şi Robinson al matale... ca să-ţi dau un exemplu. Uite scărişoara de la cavou, e 
foarte greu de urcat, nu-i aşa?... O ştii?... Mă oboseşte bineînţeles, dar sunt zile când mi-aduce câte doi franci de 
fiecare treaptă... Am făcut socoteala... Ei bine, pentru banii ăştia eu aş urca şi până la cer, dacă vrei!" 

Madelon punea mirodenii în mâncare şi mult bulion. Era grozav de bună. Şi vin porfiriu. Chiar şi 
Robinson începuse să bea de când era în sud. Îmi povestise tot ce se întâmplase de când sosise la Toulouse. Nu- 
| mai ascultam. Ca să fiu sincer mă deceptiona şi mă dezgusta. „Eşti un burjui, i-am zis în cele din urmă (fiindcă 
pentru mine la epoca aceea nu exista înjurătură mai rea). Nu te gândeşti decât la bani... Când ai să vezi bine, ai 


să devii mai rău decât ceilalţi!” 

Ocara nu-l supăra. Ai fi zis mai degrabă că-i dădea curaj. Ştia dealtfel că-i adevărat. Băiatul ăsta, îmi 
ziceam, s-a aranjat de acum, nu mai trebuie să-mi bat capul cu el... O femeiuşcă putin violentă şi vicioasă iti 
poate schimba un bărbat, nimic de zis, de să nu-l mai recunosti. Pe Robinson, îmi ziceam, l-am luat mult timp 
drept un aventurier, dar nu era decât un neisprăvit, încornorat sau nu, orb sau nu... Poftim. 

Pe deasupra, maica Henrouille îl contaminase cu economiile ei turbate, iar Madelon cu pofta ei de 
măritiş. Nu mai lipsea nimic. Socoteala lui era făcută. Mai ales că prinsese gust pentru fetişcană. Ştiam eu ce 
ştiam. Mai întâi aş minţi dacă n-aş spune că eram gelos, n-ar fi drept. Cu Madelon mă întâlneam din când în 
când pe fugă înainte de cină, în camera ei. Dar nu erau uşor de aranjat aceste întrevederi. Nu ne vorbeam. Eram 
cum nu se poate mai discreti. 

Nu trebuie să credeți doar pentru atât că ea nu-l iubea pe Robinson al ei. N-avea nimic de a face una cu 
alta. Numai că el se juca de-a logodna şi atunci natural ea făcea pe credincioasa. Exista un sentiment între ei. 
Totul în acest caz e sa te-ntelegi. El aştepta să se însoare ca să se poată atinge de ea, îmi mărturisi chiar el. Era 
ideea lui fixă. Pentru el eternitatea, pentru mine clipa. Îmi vorbise dealtfel despre un proiect pe care şi-l făcuse 
să-şi cumpere împreună cu ea un mic restaurant şi s-o părăsească pe maica Henrouille. Deci totul era serios. „E 
drăguță, o să placă clienţilor”, prezicea el în momentele lui bune. „Şi apoi ai mâncat din mâncärurile ei. N-o 
bate nimeni la bucătărie”. 

Se gândea chiar s-o tapeze pe maica Henrouille de un mic capital la început. Eram şi eu de aceeaşi 
părere, dar prevedeam că bătrâna va fi foarte greu de convins. „Prea le vezi pe toate în roz", remarcam eu ca să- 
1 calmez şi să-l fac să se gândească. Brusc se punea pe plâns şi mă făcea dezgustätor. În fond nu trebuie să 
descurajezi pe nimeni şi eram de acord că nu aveam dreptate şi că pe mine numai gândurile negre mă 
pierduseră. Meseria pe care ştia s-o facă Robinson înainte de război era gravura în aramă, dar nu mai vroia s-o 
încerce sub nici o formă. Treaba lui. „Cu plămânii mei, ştii, am nevoie de aer curat şi apoi nici ochii nu mai sunt 
ca înainte." Avea dreptate într-un sens. N-aveam ce să-i răspund. Când treceam împreună pe străzi oamenii se 
întorceau după el compătimitori. Oamenilor le e milă de invalizi şi de orbi, şi se poate spune că păstrează pentru 
ei un fel de rezervă de dragoste. Am simțit eu de multe ori pe pielea mea această rezervă de dragoste a lor. Sunt 
plini de ea nici vorbă. Numai că, din nefericire, rămân mereu la fel de păcătoşi, oamenii, cu toată această 
rezervă de dragoste. Nu pot scăpa de ea, asta e. A intrat în ei, rămâne în ei, nu le foloseşte la nimic. Crapă cu 
dragostea în ei. 

După cină Madelon se ocupa de el, de Leon al ei, cum îi zicea ea. Îi citea ziarul. Se înnebunea după 
politică acum şi jurnalele din sud supurau de o politică foarte gălăgioasă. 

În jurul nostru, seara, casa se prăbuşea în rumeguşul ei de secole. Era momentul, atunci după cină, 
tocmai când plosnitele ieşeau la promenadă, să încerc asupra lor, asupra plosnitelor, efectul unei soluţii corosive 
pe care vroiam s-o cedez mai târziu unui farmacist contra unui beneficiu. O mică combinaţie. Pe maica 
Henrouille o distra drăcovenia mea şi mă asista la experienţe. Mergeam amândoi cercetând cuib după cuib, în 
crăpături, în cotloane, să le flituim roiurile cu vitriolul meu. Colcăiau, leşinau sub lumânarea pe care maica 
Henrouille o tine foarte atentă. 

Lucrând, vorbeam despre Rancy. Numai gândindu-mă la acel loc, mă apucau crampele, aş fi rămas la 
Toulouse tot restul vieţii mele. Nici n-aş fi vrut altceva decât o coajă de pâine asigurată şi timp pentru mine. 
Adevărată fericire, ce mai! Şi totuşi trebuia să mă gândesc la întoarcere şi la muncă. Timpul trecea şi prima 
popii şi economiile mele se topeau. 

Înainte de a pleca vrui să-i dau câteva lecţii şi sfaturi Madelonei. E mult mai bine, desigur, să dai bani, 
când poți şi când vrei să faci bine. Dar iti poate folosi să fii şi prevenit şi să ştii exact ce te aşteaptă şi îndeosebi 
tot ce rişti iubind în dreapta şi în stânga. lată ce-mi ziceam, mai ales că în ceea ce priveşte bolile mă cam 
temeam pentru Madelon. Dezghetata desigur, dar tot ce putea fi mai neştiutor în privința microbilor. Mă lansai 
deci în explicaţii foarte detaliate în legătură cu ceea ce trebuia să privească cu atenţie înainte de a răspunde 
mângâierilor amoroase... Dacă era roşu... dacă avea o broboană în vârf... În sfârşit, lucruri clasice pe care 
trebuia să te ştii şi care sunt atât de utile... După ce mă ascultă cu atenţie, lăsându-mă să vorbesc, protestă de 
formă. Îmi făcu un fel de scenă... „Că ea era serioasă... Că era o ruşine din partea mea... Că-mi făcusem despre 
ea o părere îngrozitoare... Că o făcuse numai cu mine... Că o dispretuiam... Că bărbaţii sunt toţi nişte infecti..." 

În sfârşit, tot ce spun damele în asemenea împrejurări. Trebuia să mă aştept... Paravan. Principalul 
pentru mine era că-mi ascultase sfaturile şi că retinuse esentialul. Restul nu avea nici o importanță. Intelegandu- 
mă bine, ceea ce o întrista în fond era gândul că ar fi putut să se molipsească de tot ceea ce-i povestisem numai 
prin dragoste şi plăcere. Oricât ar fi fost de natural, găsea că era tot atât de dezgustător ca natura însăşi şi se 
simţea insultată. Nu mai stăruii, i-am mai vorbit numai despre prezervativele cele atât de practice. În sfârşit 
pentru a ne juca un pic de-a psihologii, încercarăm să analizăm întrucâtva caracterul lui Robinson. Nu e gelos, 


evident, îmi zise, dar are momente când e foarte dificil. 

„Merge, merge!..." i-am răspuns şi mă apucai să-i dau o definiţie a caracterului lui Robinson, ca şi cum 
i-aş fi cunoscut, eu, caracterul lui Robinson, dar băgai de seamă imediat că nu-l cunoşteam deloc pe Robinson 
în afară de câteva săritoare în ochi evidențe ale temperamentului său. Nimic mai mult. 

E uimitor cât de greu poți să-ți imaginezi ceea ce face ca o ființă să fie mai mult sau mai putin agreabilă 
semenilor săi... Vrei să-l ajuţi, să-l vorbeşti de bine şi te bâlbâi numai... Mai mare mila, chiar de la primele 
vorbe... O scalzi. 

În zilele noastre să faci pe La Bruyere nu-i uşor. Tot ce aparține subconştientului se ascunde de îndată ce 
te apropii. 


Când am vrut să-mi iau bilet m-au mai reținut o săptămână în plus fata de cât fusese stabilit. Ca să-mi 
arate împrejurimile oraşului Toulouse, malurile răcoroase ale fluviului, despre care mi se vorbise atât şi să 
vizitez mai ales acele faimoase vii de prin împrejurimi de care toată lumea în oraş părea mândră şi mulțumită, 
ca şi cum ar fi fost cu toţii proprietari. Nu puteam pleca aşa, numai cu vizita făcută cadavrelor maicii 
Henrouille. Nu, era imposibil! În sfârşit, mofturi... 

M-a muiat atâta amabilitate. Nici nu îndrăzneam să insist prea mult să mai rămân din cauza intimitätii 
mele cu Madelon, intimitate care devenise într-un fel periculoasă. Bătrâna începuse să bănuiască ceva. O 
stinghereală. In această plimbare ea nu ne însoțea. Si asta pentru că nu vroia să-şi închidă cavoul, nici măcar 
pentru o singură zi. Am acceptat să mai stau şi iată-ne porniţi într-o duminică de dimineaţă la ţară. Pe el, pe 
Robinson. ÎL tineam de brat între noi doi. La gară am luat clasa a doua. Si mirosea tot atât de tare a cârnaţi ca şi 
în cel de clasa a treia. Într-un sat care se numea Saint-Jean am coborât. 

Madelon avea aerul că ştie ținutul şi dealtfel întâlni curând cunoştinţe venite din toate părțile. Vasăzică 
se anunţa o frumoasă zi de vară. Tot plimbându-ne trebuia să-i povestim lui Robinson ceea ce vedeam. „Aici e o 
grădină... Dincolo uite un pod şi pe el un pescar cu undita... Pescarul nu prinde nimic... Atenţie la biciclist..." De 
exemplu mirosul de cartofi präjiti îl orienta foarte bine. Astfel el însuşi ne conduse spre o cârciumă unde se 
preparau cartofi prajiti, zece centime portia. Ştiam dintotdeauna că lui Robinson îi plăceau cartofii präjiti, ca şi 
mie dealtfel. Gustul pentru cartofi prajiti e parizian. Madelon prefera vermutul sec şi neamestecat. 

Râurile n-o duc prea bine în sud. Parcă ar suferi de o boală, mereu gata să sece. Colinele, soarele, 
pescarii, peştii, bărcile, säntuletele, lavoarele, strugurii, sălciile plângătoare, toată lumea cere, toată lumea vrea 
apă. Li se cere prea multă apă şi atunci în albia fluviului nu mai rămâne mare lucru. Pe alocuri ai zice că-i un 
drum inundat, nu un râu. Deoarece venisem pentru distracție, trebuia să ne grăbim s-o găsim. După ce 
terminarăm cu cartofii prajiti hotărârăm că o plimbare cu barca înainte de prânz ne-ar distra, eu să vaslesc 
bineînţeles, iar ei doi mână in mână să stea în fata mea, Robinson şi cu Madelon. 

latä-ne deci plecaţi pe firul apei, cum s-ar zice, râcâind fundul pe ici, pe colo, ea cu mici tipete, el nu 
prea liniştit nici el. Mustele, roiuri, roiuri. Libelulele care supravegheau râul, cu ochii lor holbati aşezaţi peste 
tot şi cu timide bătăi din coadă. O căldură incredibilă care făcea să fumege toate suprafeţele. Luneci aşa pe 
vălurelele mărunte până dai de un braţ al fluviului mort. La nivelul malurilor încinse, lumea trecea în căutarea 
unei adieri de răcoare pe care o prindeau cum puteau în spatele câtorva arbori nu atât de sägetati de soare. A 
vorbi însemna să te incingi şi mai mult. Nu îndrăzneai nici măcar să spui că nu te simţi bine. 

Fireşte Robinson fu primul care se satura de navigat. Am propus să debarcăm in fata unui restaurant. Nu 
eram singurii care avuseserăm această idee. Toţi pescarii din scoc se instalaseră într-adevăr în cârciumă înaintea 
noastră, pofticioşi de aperitive, retraşi în spatele sifoanelor. Robinson nu îndrăzni să mă întrebe măcar dacă 
acest restaurant pe care-l alesesem era scump, dar îl crutai de această îngrijorare asigurându-l că toate prețurile 
erau afişate şi că toate erau foarte rezonabile. Era adevărat. Madelonei sale nu-i mai dădea drumul de mână. 

Pot spune azi că am plătit în acest restaurant ca şi cum am fi mâncat, dar numai am încercat să mâncăm 
de fapt. Mai bine să nu mai vorbim de bucatele ce ni s-au servit. Mai sunt şi acum acolo. 

Să petrecem o după-amiază, organizând o partidă de pescuit cu Robinson, era prea complicat, s-ar fi 
amărât că nu vede nici măcar dopul. Pe de altă parte eu de vâslit eram aproape bolnav, numai după încercarea 
de dimineaţă îmi era destul. Nu mai aveam antrenamentul din apele Africii. Îmbătrânisem şi aici ca-n toate. Ca 
să schimb oricum mişcarea, opinai că o mică plimbare pe jos de-a lungul malurilor ne-ar face foarte bine, măcar 
până la ierburile acelea înalte care se zăreau la mai putin de un kilometru lângă un sir de plopi. 

Şi iată-ne din nou plecaţi, brat la brat cu Robinson, Madelon înaintea noastră la câțiva paşi. Era mai uşor 
să trecem aşa printre ierburi. La un cot al râului auzirăm un acordeon. Muzica venea dinspre o şalupă, o 
frumoasă şalupă ancorată în acest loc al fluviului. Muzica îl făcu pe Robinson să se oprească. În cazul lui era de 
înțeles, şi apoi avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru muzică. Atunci mulţumiţi de a fi găsit ceva pe placul 


lui, ne aşezarăm chiar acolo pe iarbă, oricum mai puţin prăfuită decât cea de pe malul în pantă, de alături. Se 
vedea că nu era o şalupă oarecare. Foarte curată şi elegantă, o şalupă numai de locuit în ea, nu pentru cargou, 
plină de flori, având chiar şi un mic cotet foarte cochet pentru câine. I-am descris lui Robinson salupa. Vroia să 
ştie tot. 

— Aş vrea şi eu să locuiesc într-un vas atât de curat ca ăsta, a zis atunci, şi tu? o întreba pe Madelon... 

— Te cred şi eu! a răspuns ea. Dar ideea asta care ţi-a venit, Leon, e foarte scumpă. E mult mai scumpă, 
sunt sigură, decât o casă de raport! 

Ne apucarăm toți trei să facem socoteala cam cât ar trebui să coste o asemenea şalupă şi nu mai 
terminam cu presupunerile... Fiecare tinea la cifra lui... Obiceiul ăsta al nostru de a socoti totul cu voce tare... 
Muzica acordeonului ajungea în timpul ăsta până la noi, foarte mângâietoare, şi chiar şi vorbele unui cântec de 
acompaniament... În sfârşit, convenirăm că ea trebuia să coste, aşa cum era, cam o sută de mii de franci, cel 
putin. De necrezut... 


Închide ochii tăi frumoşi, căci orele sunt scurte... 
În tara minunată, în dulcea tara-a visului... 


Iată ce cântau cei dinăuntru, voci de bărbaţi şi de temei amestecate, un pic false, dar oricum plăcute din 
pricina locului în care ne aflam. Se potrivea totul cu căldura, cu satul, cu ora la care ne aflam, cu râul. 

Robinson se incapatana să socotească miile şi sutele. Găsea că totul trebuia să coste încă şi mai mult, 
după cum îi descrisesem noi şalupa... Pentru că avea şi o fereastră deasupra ca să se vadă mai bine înăuntru, şi 
aramă peste tot, în sfârşit, lux... 

— Leon, te oboseşti, încerca să-l calmeze Madelon, lungeşte-te mai bine în iarbă că e foarte deasă şi 
odihneşte-te un pic... O sută de mii, cinci sute de mii, tot-nu sunt nici ai tăi, nici ai mei, nu?... Nu merită atunci 
să te aprinzi... 

Dar el se lungise şi-şi bătea capul în continuare cu preţul şi vroia să-şi dea seama orice ar fi şi să încerce 
să vadă şalupa care costa atât de mult... 

— Are motor? întreba... Nu ştiam. 

M-am dus să mă uit in spate pentru că insista, aşa numai ca să-i fac plăcere, ca să văd dacă zăresc coşul 
vreunui motor. 


Închide ochii tăi frumoşi, căci viata nu-i decât un vis... 
Dragostea doar o minciună... 
Închide ochii tăi frumoşi! 


Aşa continuau să cânte oamenii dinăuntru. Şi atunci noi căzurăm de oboseală. Ne adormeau. 

La un moment dat prepelicarul din cotet a sărit afară şi a venit să latre pe pasarelă în direcţia noastră. 
Ne-am trezit sărind în sus şi înjurând prepelicarul! De teamă pentru Robinson. 

Un tip care părea a fi proprietarul ieşi atunci pe punte printr-o usitä a şalupei. Nu vroia să-i fie înjurat 
câinele de nimeni şi cerea explicaţii! Dar când a înţeles că Robinson era aproape orb, ca să zic aşa, s-a calmat 
brusc, bărbatul şi chiar s-a simţit un pic jenat... Nu ne mai ocari şi se lăsă chiar tratat de mitocan, numai să 
împace lucrurile... Ne rugă în compensație să venim să luăm cafeaua cu el pe şalupă, pentru că era ziua lui, a 
mai adăugat. Nu vroia să rămânem acolo în soare, să ne prăjim, îl pălise grija... Şi cădea tocmai bine, pentru că 
erau treisprezece la masă... Patronul era un bărbat tânăr, un fantezist... Îi plăceau vapoarele, ni s-a explicat mai 
târziu... Am înţeles imediat. Dar nevesti-sii îi era frică de mare şi atunci ancoraseră acolo ca să zic aşa pe 
pietris. In salupa lui păreau cu toţii bucuroşi să ne primească. Nevasta lui mai întâi, o persoană frumoasă care 
cânta la acordeon ca un înger. Drăguţ din partea lor că ne invitaseră la cafea. Puteam fi cine ştie cine! Pe scurt 
ne arătaseră încredere... Am înţeles imediat că nu trebuia să le facem de râs pe aceste gazde fermecătoare... Mai 
ales în fata oaspeţilor... Robinson avea multe defecte, dar era de obicei un băiat sensibil. În inima lui, numai la 
auzul vocilor a înţeles că trebuia să ne stăpânim şi să nu spunem potlogării... Nu eram bine îmbrăcaţi, desigur, 
dar curati şi decenti. Patronul şalupei, l-am examinat de aproape, trebuia să fi avut cam la treizeci de ani, cu 
frumosul şi poeticul lui păr castaniu şi un plăcut costum gen matelot, dar foarte elegant. Frumoasa lui soție avea 
cu adevărat nişte ochi de catifea. 

Erau pe la sfârşitul prânzului. Resturile erau abundente. N-am refuzat o prăjiturică, nu! Şi câte un pahar 
de porto lângă ea. De multă vreme nu mai auzisem nişte voci atât de distinse. Oamenii distinşi au un fel de a 
vorbi care te intimidează şi care pe mine mă îngrozeşte pur şi simplu, mai ales la femeile lor, deşi nu-s decât 
nişte fraze prost făcute şi pretentioase, dar lustruite ca nişte mobile vechi. Cu toate că, anodine, frazele lor tre- 


zesc frica. Ti-e frică să nu aluneci pe ele numai raspunzandu-le. Şi chiar când adoptă un ton deşuchiat pentru a 
cânta în glumă cântecele săracilor păstrează acel accent distins, care te face bănuitor şi te dezgustă, un accent ca 
un bici de care au de fapt mereu nevoie pentru a vorbi slugilor. Enervant, dar te îndeamnă în acelaşi timp să le 
ridici poalele nevestelor lor numai ca să vezi cum li se topeşte demnitatea, cum îi spun ei... 

Explicai în şoaptă lui Robinson felul cum era mobilat în jurul nostru, numai mobilă stil. Îmi aducea 
aminte de prăvălia mamei, dar mai curată şi mai ordonată, fireşte. La maică-mea mirosea întotdeauna a ardei 
iute. 

Apoi, spânzurate de pereţii despărțitori, tablourile patronului, pretutindeni. Un pictor. Nevastă-sa mi-a 
mărturisit în cele din urmă, şi încă făcând o mie şi unul de mofturi. Nevastă-sa îşi iubea bărbatul, se vedea de la 
o poştă. Era un artist patronul, bărbat frumos, păr frumos, rente frumoase, tot ce-ţi trebuie ca sa fii fericit; şi 
acordeonul pe deasupra, prietenii, visări pe vapor, pe apele scăzute care se învolburau împrejur, fericiți să nu 
pornească niciodată... Le aveau pe toate în casa lor cu dulceata şi răcoarea prețioasă a lumii, între brise-bizuri, 
şi adierea ventilatoarelor, şi divina siguranţă. 

Pentru că venisem trebuia să ajungem la unison. Băuturile la gheaţă şi căpşunile cu frişcă mai întâi; era 
desertul meu preferat. Madelon se sucea şi se răsucea să mai capete o dată. O cuceriseră şi pe ea bunele 
maniere... Bărbaţii o găseau plăcută, socrul mai ales, un mare bogătaş, părea mulțumit s-o aibă pe Madelon 
lângă el şi se dădea peste cap să-i fie pe plac. Cäuta pe toată masa bunätäti numai pentru ea, care se umpluse de 
frişca până-n vârful nasului. După câte spunea socrul, era văduv. Mai degrabă nu-şi mai aducea aminte. Curând, 
la lichioruri, Madelon se ameti. Costumul pe care-l purta Robinson ca şi al meu vădeau oboseala anotimpurilor, 
dar în adăpostul in care ne găseam putea să nu se vadă. Si totuşi mă simţeam umilit în mijlocul celorlalți, atât de 
înstăriți, atât de curati, ca americanii cei atât de bine spälati, atât de bine îmbrăcaţi, gata parcă mereu pentru 
concursurile de eleganță. 

Madelon pilită nu se mai ţinea prea bine. Întoarsă în profil înspre tablouri spunea prostii, gazda care se 
dumirea încet încet începu să cânte la acordeon ca să aranjeze lucrurile şi cântau cu toţii şi noi trei în surdină, 
dar fals şi plat, acelaşi cântec pe care-l auzisem mai înainte de afară şi apoi un altul. 

Robinson găsise prilejul să angajeze o conversaţie cu un domn bătrân care părea că se pricepe foarte 
bine la culturile de cacao. Frumos subiect! Un colonial, doi coloniali. „Când eram în Africa, îl auzii spre marea 
mea surprindere pe Robinson afirmând, în calitate de inginer agronom al Companiei Porduriére, repeta el, 
foloseam întreaga populaţie a unui sat la recoltat... etc.." Nu putea să mă vadă şi-şi dădea frau liber... Cât 
putea... False amintiri... Praf în ochii bătrânului domn... Minciuni! Tot ce putea găsi ca să se tina la înălțimea 
domnului în vârstă competent. Deşi destul de rezervat în conversaţie, mă agasa şi mă necăjea să-l aud divagând 
în felul acesta. 

Il instalaserä la loc de onoare în vârful unui divan mare parfumat, cu un pahar de coniac in mână, în 
timp ce cu cealaltă evoca prin gesturi largi măreția pădurilor virgine şi furiile uraganului ecuatorial. Era departe, 
foarte departe... Alcide s-ar fi amuzat dacă ar fi putut fi şi el pe aici pe undeva, în vreun coltisor. Bietul Alcide! 

Nimic de zis, de bine era bine în şalupa lor. Mai ales că începuse să bată vântul dinspre râu şi să înfoaie 
la ferestre perdelele plisate ca pe tot atâtea drapele de proaspătă bucurie. 

În sfârşit veni inghetata şi iarăşi şampania. Patronul, era ziua lui, ne-o spusese de o sută de ori. A dorit să 
facă plăcere, o dată măcar, tuturor, chiar şi trecătorilor de pe drum. O dată şi pentru noi. Pentru o oră, două, 
poate trei eram cu toții impacati sub sceptrul lui, prieteni cu toții, cunoscuţi, necunoscuţi şi chiar străini, noi trei 
pe care ne culesese de pe mal în lipsă de altceva mai bun ca să nu fie treisprezece la masă. Vrui să încep un 
cântecel de veselie, mă răzgândii apoi prea mândru, deodată, conştient. Găsii astfel de cuviinţă să le mărturi- 
sesc, pentru a justifica invitația mea acolo, mă încălzisem, că invitaseră în persoana mea unul dintre cei mai 
distinşi medici din regiunea pariziană! Fireşte că după ţinuta mea nu şi-ar fi putut da seama. Şi nici după 
mediocritatea tovarăşilor mei! Dar îndată ce-mi cunoscură rangul, se declarară încântați, flatati, şi, fără să mai 
aştepte, fiecare începu să mă inițieze în micile sale nefericiri trupesti; profitai ca să mă apropii de fiica unui 
antreprenor, o verişoară tare de şale şi care suferea precis de urticarie şi de râgâieli acre din te miri ce. Când nu 
eşti obişnuit cu bunätätile mesei şi cu confortul, te ametesti repede. Atât aşteaptă adevărul ca să te părăsească. 
Putin lipseşte ca să scapi de el. Nu tii prea mult niciodată la propriul tău adevăr. În această abundență de lucruri 
plăcute, marele delir al megalomaniei te prinde ca pe un nimic, începui şi eu să bat câmpii, tot vorbindu-i 
verişoarei de urticarie. Scapi de umilintele zilnice încercând, ca Robinson, să te pui la unison cu oamenii bogați, 
spunând minciuni, banul săracului. Ne e ruşine tuturor de hoitul nostru atât de puţin prezentabil, de carcasa lui 
deficitară. Nu mă puteam hotărî să le spun adevărul, ar fi fost nedemn de ei ca şi fundul meu. Trebuia să fac cu 
orice preţ impresie bună. 

La întrebările lor mă apucai să le răspund scornind baliverne, ca mai adineaori Robinson domnului celui 
bătrân. La rândul meu fui invadat de superbie... Marea mea clientelă!... Surmenajul... Prietenul meu Robinson... 


inginerul care-mi oferise ospitalitate în mica lui cabană toulouseană... 

Şi apoi, când comeseanul a mâncat şi a băut bine, e uşor de convins. Din fericire! Înghite tot! Robinson 
mi-o luase înainte în acea parşivă plăcere a valului de minciuni imprevizibile, ca să-l urmez nu trebuia să fac 
decât un mic efort. 

Din cauza ochelarilor fumurii pe care îi purta, oamenii nu-şi puteau da seama de starea ochilor lui 
Robinson. Atribuirăm cu multă generozitate nefericirea lui războiului. Si de atunci ne văzurăm bine instalați, 
ridicaţi social, şi apoi patriotic până la înălțimea lor, a gazdelor, surprinşi mai întâi de fantezia soțului, pictorul 
pe care situaţia lui de artist de lume îl împingea din când în când la oarecari acţiuni insolite. Erau uimiti invitații 
că ne găseau pe toți trei realmente foarte simpatici şi interesanti la culme. 

Ca logodnică, Madelon nu-şi juca rolul atât de pudic pe cât ar fi trebuit, excita pe toată lumea, chiar şi 
pe femei, în aşa hal că mă întrebam dacă nu se va termina totul printr-o orgie. Nu, vorbele se destrămau treptat 
rupte de efortul îmbăiat de a trece dincolo de vorbe. Nimic nu se întâmplă. 

Rămăseserăm agatati de perne şi de fraze, aiuriti complet din cauza încercării tuturor de a ne face 
fericiți, mai profund, mai cald, încă şi încă, unii pe alţii, numai şi numai spiritual, corpul se imbuibase deja, 
făcând tot posibilul ca să reținem toată plăcerea pentru prezent, tot ceea ce ştiam că-i mai minunat în noi şi în 
lume, pentru ca cel de alături să se bucure şi el şi să mărturisească că tocmai asta căuta, acest lucru admirabil, 
că nu-i lipsea de ani şi ani decât această dăruire a noastră pentru a fi în sfârşit fericit în întregime şi pentru 
totdeauna! Că i se revelase în sfârşit propria lui rațiune de a fi! Si că trebuia spus lumii întregi că-şi găsise 
propria rațiune de a fi. Şi să mai bem odată împreună pentru a sărbători şi celebra această delectare şi pentru ca 
întotdeauna să fie aşa! Farmecul să nu se mai risipească niciodată! Şi să nu ne mai întoarcem mai ales la acele 
timpuri abominabile, la acele timpuri fără miracole, la timpul dinainte de a ne cunoaşte şi de a ne fi întâlnit! 
Toţi împreună de acum înainte! În sfârşit! Pentru totdeauna! 

Patronul, el, nu se putu stăpâni să nu rupă farmecul! 

Avea şi el mania de a vorbi despre pictura lui care-l sâcâia cu adevărat foarte tare, despre tablourile sale, 
cu orice pret, în orice împrejurare, fără nici o legătură... Aşa că prin încăpăţânata lui prostie, cu toate ca beti, 
banalitatea reveni printre noi, zdrobitoare. Învins de pe acum îi adresai câteva complimente bine simţite şi 
strălucitoare patronului, fericire turnată în fraze pentru artişti. Asta era ceea ce-i trebuia. De îndată ce primi 
complimentele mele, fu ca un final amoros. Lunecă pe una dintre sofalele umflate de la bord şi adormi aproape 
pe loc cu mare plăcere, şi evident fericit. Comesenii in acest timp îşi priveau reciproc contururile fetelor, cu 
priviri plumbuite şi fascinate, nehotarati între somnul aproape de neînvins şi deliciile unei digestii miraculoase. 

Crutai această poftă de somn în ceea ce mă privea şi mi-o rezervai pentru noapte. Temerile care 
supraviețuiesc unei zile alungă adesea somnul şi cand ai bafta să-ți constitui, pe cât poți, o mică provizie de 
beatitudine, trebuie să fii un imbecil ca s-o risipeşti în neserioase atipiri prealabile. Totul pentru noapte! Asta era 
deviza mea! Trebuie tot timpul să te gândeşti la noaptea care vine. Şi apoi fuseserăm invitați să rămânem la 
cină, era momentul să ne refacem apetitul... 

Profitarăm de zăpăceala care domnea pentru a o şterge. Executarăm toţi trei o ieşire foarte discretă, 
ocolindu-i pe comesenii atipiti şi plăcut risipiţi în jurul acordeonului patroanei. Ochii patroanei imblanziti de 
muzică clipeau în căutarea unui colt de umbră. „La revedere", ne făcu când trecurăm pe lângă ea şi surâsul i se 
topi într-un vis. 

N-ajunserăm prea departe toți trei, numai până la acel loc zărit de mine unde râul făcea un cot, între 
două rânduri de plopi, plopi mari cu vârfurile foarte ascuţite. Din acest loc se dezvăluia toată câmpia şi mai 
departe chiar un orăşel aşezat în căuşul ei, chircit în jurul unei clopotnite, înfiptă ca un cui în roşul cerului. 

— La ce oră avem trenul de întors? se agită deodată Madelon. 

— Nu-ţi bate capul! o liniştea el. Ne vor duce cu maşina, se înțelege, patronul a spus... Au ei una... 

Madelon nu mai stărui. Rămase visătoare de plăcere. O zi cu adevărat minunată. 

— Şi ochii tăi, Leon, cum le mai merge acum? îl mai întrebă ea. 

— Mult mai bine. Nu vroiam să-ţi spun nimic, pentru că nu eram încă sigur, dar cred că cu ochiul stâng 
încep chiar să pot număra sticlele de pe masă... Am cam băut, ai băgat de seamă? Era grozav! Ce bun era! 

— Ochiul stâng e pe partea inimii, observă Madelon bucuroasă. Era foarte mulţumită, se înțelege, de 
starea bună a ochilor lui. Sărută-mă în timp ce te sărut! îi propuse ea. Începui să mă simt în plus din cauza 
efuziunilor ei. Mi-era greu să mă-ndepărtez pentru că nu ştiam prea bine încotro s-o apuc. Mă prefăcui deci că 
mă duc pentru nişte nevoi după un copac şi am rămas acolo în spatele copacului aşteptând să le treacă. Era 
înduioşător ceea ce-şi povesteau. Îi auzeam. Dialogurile amoroase chiar cele mai plate ti se par stranii când 
cunoşti persoanele. Şi apoi nu-i auzisem niciodată spunându-şi asemenea lucruri. 

— E adevărat că mă iubeşti? îl întreba ea. 

— Ca pe ochii din cap! îi răspundea el. 


— Nu-i un fleac ceea ce spui, Léon!... Dar tu nici nu m-ai văzut încă?... Poate când ai să mă vezi cu ochii 
tăi şi nu numai cu ai altora, n-ai să mă mai iubeşti atât!... În momentul acela ai să mai vezi şi alte femei şi poate 
c-o să începi să le iubeşti pe toate?... Cum fac amicii tăi!... 

Această remarcă pe care o făcuse în şoaptă era pentru mine. Nu mă înşelam... Ea credea că sunt departe 
şi nu puteam s-o aud... Şi începu să mă bârfească. Nu pierdea timpul degeaba. El, prietenul, începu să 
protesteze. „Cum adică? făcea el. Simple bănuieli! Calomnii..." 

— Nu, Madelon, deloc! se apăra el. Eu nu sunt ca el! Ce te face să crezi că sunt ca el?... După ce ai fost 
atât de bună cu mine?... Eu mă ataşez! Nu sunt o lepădătură! Ti-am spus-o pentru totdeauna, n-am decât o 
vorbă! Pentru totdeauna! Tu eşti frumoasă, o ştiu, dar ai să fii şi mai frumoasă când te voi vedea... Poftim! Eşti 
mulțumită? Nu mai plângi? Nu pot să-ţi spun mai mult acum! 

— Drăguţ! Leon! îi răspundea ea ghemuindu-se lângă el. Erau gata să-şi facă jurăminte, nu puteai să-i 
mai opreşti, cerul nu le mai era destul pentru asta. 

— Aş vrea să fii fericită cu mine întotdeauna... îi spunea el foarte dulce. Să nu mai ai nimic de făcut şi să 
ai totuşi tot ce-ţi trebuie... 

— Ah! cat eşti de bun, scumpul meu Léon. Eşti mai bun decât mi-am putut imagina vreodată... Esti 
duios! Eşti fidel! Şi eşti totul!... 

— Pentru că te ador, iubita mea... 

Şi se încălzeau aşa, mângâindu-se. Şi ca şi cum ar fi vrut să mă tina departe de intensa lor fericire, îmi 
altoiră una... 

Ea mai întâi: „Doctorul, prietenul tău, e bun?" Adusese din nou vorba despre mine, ca şi cum i-aş fi stat 
în gât. „E cumsecade!... Nu vreau să spun nimic împotriva lui, că e prietenul tău... Dar parcă e prea brutal cu 
femeile. Nu vreau să-l vorbesc de rău, pentru că-mi vine să cred că ţine la tine... Dar în sfârşit nu-i genul meu... 
Vreau să zic... Nu te superi, nu?" Nu, nimic nu-l supăra pe Leon! „Ei bine, mi se pare că doctorului îi plac cam 
multişor femeile... Seamana cu câinii, mă înţelegi? Sare pe ele, cum se zice! Face rău şi pleacă... Nu crezi?" 

El credea, măgarul, credea tot ce vroia ea, găsea chiar că tot ce spune e adevărat şi amuzant. Caraghios 
ca tot restul. O încuraja să continue şi-şi dădea duhul pentru asta. 

— Da, e adevărat ce ai remarcat în privinţa lui, Madelon, nu e un om rău, Ferdinand, dar delicatetea nu-i 
virtutea lui, asta aşa e, şi nici fidelitatea dealtfel!... Sunt sigur!... 

— I-ai cunoscut metresele, spune Léon? 

Se informa, putoarea. 

— Câte şi mai câte! i-a răspuns el foarte hotărât, dar ştii... El, întâi de toate, nu prea-i mofturos... 

Din asta trebuia trasă o concluzie, Madelon îşi asumă această sarcină. 

— Doctorii, se ştie, sunt cu toţii nişte porci... mai tot timpul... Dar cred că în felul lui îi cam întrece pe 
toți... 

— Ţi-a ieşit un sfânt din gură, a aprobat-o bunul, fericitul meu prieten şi a continuat: „În aşa hal că 
adesea am crezut, atâta era de înclinat spre asta, că lua droguri... Şi apoi să ştii, are un mădular! Dacă ai vedea 
cât e de mare! Nu-i normal!..." 

— Aha! Aha! făcu Madelon, perplexă deodată, încercând să-şi amintească cum era mădularul meu. Crezi 
că e bolnav de ceva? Spune! 

Era neliniştită, zăpăcită de aceste informaţii intime. 

— Asta nu ştiu, fu el obligat să convină, cu regret. Nu pot spune nimic sigur... Dar are toate şansele cu 
viața pe care o duce. 

— Totuşi, ai dreptate, poate ia droguri... De asta e câteodată atât de bizar... 

Şi căpşorul ei începu să macine. Adăugă: „Pe viitor va trebui să ne ferim un pic de el..." 

— Doar nu ţi-e frică de el? a întrebat-o. Nu înseamnă nimic pentru tine, doar? Nu ţi-a făcut avansuri 
niciodată? 

— O! Nu, n-aş fi acceptat! Dar nu ştii niciodată ce-i poate trece prin cap... Inchipuie-ti de pildă că face o 
criză... Oamenii ăştia care iau droguri cam fac crize... Fapt e că nu m-aş lăsa niciodată îngrijită de el... 

— Nici eu, acum că am vorbit despre asta! a aprobat Robinson. $i iar drăgălăşenii şi mângâieri... 

— Scumpule! Scumpişorule!... îl alinta ea. 

— Frumoaso!... Frumoaso!... îi răspundea el. 

Cu tăceri însoțite de turbate sărutări... 

— Spune-mi repede că mă iubeşti de atâtea ori de câte ori poți, în timp ce eu te sărut până la umăr... 

Jocul începea de la gât. 

— Sunt toată roşie! exclama ea, abia trăgându-şi sufletul... Mă înăbuş! Lasă-mă să suflu! Dar el n-o lăsa 
să sufle. O lua de la capăt. Eu, în iarba de alături, încercam să văd ce se petrece. Îi prinsese sfârcurile între buze 


şi se juca cu ele. În sfârşit, glume. Mă înroşisem şi eu înghesuit de tot felul de sentimente şi minunându-mă 
singur de indiscretia mea. 

— Noi doi vom fi foarte fericiți, nu-i aşa, Léon? spune-mi că eşti sigur că vom fi fericiți! 

Pauză. Şi apoi proiecte de viitor nesfârşite ca pentru a reface o lume întreagă, dar o lume numai pentru 
ei doi! Eu mai ales nu aveam loc în ea! Ai fi zis că nu se săturau să se lepede de mine, să curețe intimitatea lor 
de imputita mea prezenţă. 

— Eşti de mult prieten cu Ferdinand? 

Asta o sâcâia... 

— De ani de zile... Cand ici... când colo... a răspuns el. Ne-am întâlnit din întâmplare, în călătoriile 
noastre... E un tip căruia îi place să vadă multe tari... Şi mie, într-un sens şi atunci e ca şi cum am fi făcut un 
drum lung împreună... Intelegi?... 

Reducea viata noastră la câteva platitudini mărunte. 

— Ei bine! N-o să mai fiți aşa buni prieteni de acum încolo, scumpule! Şi chiar începând de acum! i-a 
răspuns ea foarte hotărâtă, scurt şi clar... Să înceteze!... Nu-i aşa, iubitule, că ai să termini cu el?... Numai cu 
mine ai să călătoreşti, nu-i aşa?... M-ai inteles?... Nu, scumpule? 

— Eşti geloasă pe el? a întrebat-o foarte nedumerit, idiotul. 

— Nu, nu sunt geloasă pe el, dar te iubesc prea mult, vezi, Leon, şi te vreau întreg numai pentru mine... 
Să nu te impart cu nimeni... $i apoi nici nu-i un prieten de frecventat pentru tine, acum că te iubesc eu, Léon... 
E prea vicios... Intelegi?... Spune-mi că mă adori, Léon! Şi că mă înţelegi? 

— Te ador... 

— Bine. 


Ne-am întors cu toţii la Toulouse în aceeaşi seară Două zile mai târziu se întâmplă accidentul. Trebuia să 
plec şi exact când eram gata să-mi termin de făcut valiza ca să plec la gară, iată că aud pe cineva strigând nu 
ştiu ce în fața casei. Am ascultat... Trebuia să mă grăbesc să cobor imediat în cavou... Nu-l vedeam pe cel care- 
mi striga aceste lucruri.... Dar după voce părea să fi fost ceva foarte urgent... Trebuia să mă prezint imediat, mi 
se pare. 

— Nici un minut? Arde? îi răspund eu, numai aşa ca să nu mă precipit... Să fi fost ora şapte seara, exact 
înainte de cină. Trebuia să ne luăm rămas bun la gară, aşa stabilisem. Asta convenea tuturor, pentru că bătrâna 
era obligată să vină mai târziu acasă. Tocmai în seara aceea din cauza unui pelerinaj pe care-l aştepta la cavou. 

— Repede, doctore! stăruia omul din stradă. I s-a întâmplat o nenorocire doamnei Henrouille! 

— Bine! Bine! zic... Vin imediat! Bineinteles!... Cobor!... 

Dar avui timp să mă răzgândesc: „Du-te oricum înainte. Spune-le că vin în urma ta... Că alerg... Numai 
să-mi trag pantalonii..." 

— Dar e urgent! stărui omul. Şi-a pierdut cunoştinţa, nu auziti!... Şi-a spart un os de la cap! se pare... A 
căzut pe treptele cavoului!... Grămadă!... 

„Asta era!" îmi zisei în mintea mea auzind această frumoasă istorie, şi nu mai statui pe gânduri... Am 
şters-o direct spre gară. Eram lămurit. 

Am reuşit să prind trenul de ora şapte şi un sfert, dar la tanc. 

Nu ne-am mai luat rămas bun. 


Mai întâi, când mă văzu, Parapine băgă de seamă că eram foarte tras la fata. 

— Te-ai obosit prea mult pe acolo, pe la Toulouse, a remarcat banuitor ca întotdeauna. 

E adevărat că avusesem emoţii acolo la Toulouse, dar în sfârşit, n-aveam de ce mă plânge, scăpasem 
basma curată, cel puţin aşa speram, scăpasem de necazuri făcându-mă nevăzut la momentul potrivit. 

Îi explicai în detaliu aventura şi în acelaşi timp bănuielile mele lui Parapine. Dar el nu păru convins c-aş 
fi acționat cu destulă abilitate în această împrejurare... Nu prea am avut timp să discutăm despre asta, pentru că 
problema unei slujbe devenise pentru mine între timp atât de presantă încât trebuia să iau o hotărâre. Nici un 
minut de pierdut cu comentariile... Nu mai aveam decât o sută cincizeci de franci din economii şi nu prea ştiam 
unde mă voi aşeza de-acum încolo. La ,,Tarapout"?... Nu mai angajau. Criza. Să mä-ntorc la Garenne-Rancy? 
Să iau din nou la pipăit clientela! Şi totuşi m-am gândit şi la asta un moment, dar numai ca la ultima dintre 
probabilitati şi împotriva voinţei mele. 

Nimic nu se stinge atât de uşor ca focul sacru. 

Tot Parapine mi-a dat în cele din urmă o mână de ajutor oferindu-mi un loc pe care-l descoperise pentru 


mine. Azilul unde, evident, lucra şi el, şi încă de câteva luni. 

Afacerile mergeau încă destul de bine. În acest sanatoriu Parapine era însărcinat nu numai cu dusul 
alienatilor la cinema, se mai ocupa pe deasupra şi de steluțe. La ore exacte, de două ori pe săptămână, declanşa 
adevărate furtuni magnetice peste capetele melancolicilor adunaţi dinadins într-o cameră bine închisă şi foarte 
întunecată. Sport mintal, pe scurt, realizarea unei frumoase idei a doctorului Baryton, patronul lui. Un zgârcit 
dealtfel cumătrul ăsta, care mă primi cu un salariu foarte mic dar cu un contract şi nişte clauze foarte lungi, 
toate în avantajul lui, fireşte. Pe scurt, un patron. Eram foarte prost plătiți în Azilul lui, în schimb mâncam pe 
săturate şi dormeam foarte bine. Ne puteam bucura şi de infirmiere. Era permis, desigur printr-o înţelegere 
tacită. Baryton, patronul, n-avea nimic de zis despre aceste distracţii şi chiar remarcase că respectivele favoruri 
erotice legau mai bine personalul de sanatoriu. Nici prost, nici sever. 

Şi apoi nici nu era momentul să pun condiţii când mi se oferise cât de cât o bucată de pâine care picase 
exact la tanc. Dacă stau şi mă gândesc, nu discern prea bine de ce Parapine imi arătase brusc un interes atât de 
activ. Purtarea lui fata de mine mă neliniştea. Să-i atribui lui, lui Parapine, sentimente fraterne... L-aş fi 
înfrumusețat prea mult... Trebuia să fie ceva mai complicat. Se mai întâmplă. 

Ne întâlneam cu toţii la masa de prânz, acesta era obiceiul, adunaţi în jurul lui Baryton, patronul nostru, 
alienist experimentat, barbişon, coapse scurte şi cărnoase, destul de cumsecade, în afara spiritului de economie, 
capitol la care se arăta scârbos de neînduplecat ori de câte ori 1 se iveau prilejul şi pretextul. 

Ne räsfäta cu macaroane şi vinuri acre, nimic de zis. Moştenise o vie întreagă, ne explica el. Vai de 
capul nostru. Dar nu era decât o biată viişoară, vă asigur. 

Azilul lui din Vigny-sur-Seine nu se golea niciodată. Se numea „Casă de sănătate" pe formulare, din 
cauza grădinii mari care îl înconjura şi în care se plimbau nebunii noştri în zilele frumoase. Se plimbau având 
aerul ciudat că-şi tin cu foarte mare greutate capul pe umeri în echilibru, nebunii, ca şi cum le-ar fi fost 
întotdeauna frică să nu-i risipească conţinutul, pe jos, clătinându-l. În capetele lor se ciocneau tot soiul de 
lucruri saltarete şi chisnovate, la care țineau îngrozitor de mult. 

Nu vorbeau despre comorile lor mentale, alienatii, decât strâmbându-se oribil sau cu nişte aere 
condescendente şi protectoare, asemenea unor puternici şi meticuloşi administratori. Pentru un imperiu nu le-ai 
fi scos ideile din cap acestor oameni. Un nebun nu-i altceva decât mănunchiul de idei obişnuite ale unui om, dar 
bine strânse într-un cap. Lumea nu mai străbate prin capul lui şi asta ajunge. Capul îi devine un fel de lac fără 
scurgere, o infecție. 

Baryton se aproviziona cu macaroane şi legume de la Paris, cu ridicata. Astfel că negustorii din Vigny- 
sur-Seine nu ne iubeau deloc. Putem chiar zice că le eram nesuferiti. Această animozitate nu ne tăia pofta de 
mâncare. La masă, pe la începuturile stagiului meu, Baryton era cel care trăgea concluziile şi desprindea 
invatamintele vorbelor noastre dezlânate. Dar petrecându-şi viata între alienati, câştigându-şi pâinea din 
comerțul cu ei, împărțind supa cu ei, încercând să le neutralizeze cât de cât smintelile, nimic nu-i părea mai 
plictisitor decât să mai şi vorbească la masă de maniile lor. „Nebunii nu trebuie să figureze în conversaţia 
oamenilor normali!" afirma el defensiv şi peremptoriu. Tinea în ceea ce-l privea la această igienă mintală. 

Îi plăcea conversaţia aproape neliniştitor de mult, îi plăcea să fie amuzantă, potolită şi inteligentă. Nu 
dorea deloc să lungim vorba pe seama smintitilor. O instinctiva antipatie în privinţa lor îi ajungea odată pentru 
totdeauna, în schimb povestirile despre călătoriile noastre îl fermecau. Nu se mai sătura de ele. Parapine, de la 
sosirea mea, fu scutit de vorbăria lui. Căzusem la tanc ca să-l distrez pe patron în timpul prânzului. Toate 
peregrinările mele se perindară prin fața ochilor lor, îndelung relatate, aranjate evident, făcute literare, 
amuzante. Baryton mâncând, plescäia teribil. Fiica lui stătea tot timpul la dreapta lui. Deşi avea numai zece ani, 
părea pentru totdeauna veştejită fiica lui, Aimée. Ceva neînsuflețit, un incurabil ten cenusiu o estompa pe 
Aimée vederii noastre, ca şi cum nişte nori vătămători 1-ar fi trecut mereu peste fata. 

Între Baryton şi Parapine surveneau mici frecuşuri. Totuşi Baryton nu păstra nimănui ranchiună atât 
timp cât nu se amesteca în nici un fel în beneficiile întreprinderii sale. Afacerile lui constituiră multă vreme 
singura parte sfântă a existenței sale. 

Într-o zi Parapine, pe timpul când încă mai vorbea, îi declară verde, la masă, că era lipsit de etică. Întâi 
această remarcă îl supără pe Baryton. Şi apoi trecu totul. Nu se supără nimeni numai pentru atâta. Când îi 
povesteam călătoriile mele, Baryton încerca nu numai o emoție romanescă, ci şi sentimentul că face economii. 
„Când te ascultă cineva pe dumneata, nu mai are nevoie să vadă aceste tari, atât de bine povesteşti, Ferdinand!" 
Nici nu putea visa să-mi adreseze un compliment mai drăguţ. Nu primea în Azilul lui decât nebuni uşor de su- 
pravegheat şi niciodată alienati furioşi sau de-a dreptul ucigaşi. Azilul lui nu era deci un loc absolut sinistru. 
Fără grilaje, câteva celule numai. Subiectul cel mai neliniştitor era poate, între toate, micuța Aimée, fiica lui. 
Copilul nu era socotit printre bolnavi, dar mediul îl deprima. 

Câteva urlete ajungeau, din când în când, până în sufrageria noastră, dar cauza acestor tipete era mai 


întotdeauna destul de neserioasă. Tineau dealtfel destul de putin. Mai erau şi acele lungi şi bruşte valuri de 
frenezie care zguduiau din când în când grupurile de alienati, fără motiv, în timpul nesfârşitelor lor hoinăreli 
între pompă, boschete şi straturile de begonii. Totul se termina fără tevatură şi alarmă, cu băi calde şi bomboane 
cu sirop tebaic. 

La câteva dintre ferestrele sufrageriilor care dădeau în stradă se mai întâmpla câteodată ca nebunii să 
urle şi să tulbure liniştea împrejurimilor, dar oroarea rămânea mai ales în ei. Erau preocupaţi să-şi ocrotească 
această oroare, personal, împotriva întreprinderilor noastre terapeutice. Îi pasiona această rezistență. 

Gândindu-mă acum la toţi nebunii pe care i-am cunoscut la moş Baryton nu-mi pot stăpâni îndoiala ca 
ar mai putea exista şi alte veritabile reuşite ale profundelor noastre temperamente, în afara războiului şi a bolii, 
aceste două infinituri ale coşmarului. 

Marea oboseală a existenţei nu este poate în definitiv decât această enormă straduinta pe care o depui ca 
să rămâi douăzeci de ani, patruzeci de ani şi mai mult, rezonabil, ca să nu fii, simplu, profund tu însuţi, adică 
ticălos, atroce, absurd. Coşmarul de a-l prezenta mereu ca pe un fel de mic ideal universal, ca pe un supraom de 
dimineaţă până seară, pe această stârpitură de om şontorog care suntem. 

Bolnavi, aveam la Azil, la toate prețurile, cei mai bogați locuiau în camere Louis XV bine capitonate. 
Acestora Baryton le făcea câte o vizită în fiecare zi, vizită scump plătită. ÎL aşteptau. Din când în când primea 
câte o energică pereche de palme, Baryton, formidabilă, pe drept cuvânt, îndelung premeditată... Imediat o 
trecea pe nota de plată cu titlul de tratament special. 

La masă, Parapine rămânea tăcut, nu pentru că succesele mele oratorice în fata lui Baryton l-ar fi 
supărat, ferească sfântul, dimpotrivă, părea chiar mai putin preocupat decât altădată, pe vremea microbilor, şi în 
definitiv aproape mulțumit. Trebuie să mai adaug că trăsese o spaimă cumplită în încurcăturile lui cu minorele. 
Rămăsese de atunci deconcertat într-un fel în chestiunile sexuale. În orele libere, ca un bolnav, hoinărea în jurul 
peluzelor azilului şi, când treceam pe lângă el, imi surâdea, dar erau atât de nehotărâte aceste surâsuri, atât de 
palide, încât ai fi zis că-şi lua rămas bun. 

Primindu-ne pe amândoi în rândul personalului tehnic, Baryton făcuse o bună achiziție pentru că noi i- 
am dăruit nu numai tot devotamentul nostru de fiecare oră, dar şi distracții şi ecouri ale aventurilor noastre după 
care era atât de ahtiat şi de care era atât de lipsit. 

Astfel că-i făcea plăcere să ne dovedească satisfacția lui. Avea totuşi unele rezerve în ceea ce-l privea pe 
Parapine. 

Nu se simtise alături de Parapine niciodată la largul lui. ,,Parapine... Vezi dumneata, Ferdinand... îmi 
mărturisi el în taină într-o zi, e rus!" Să fii rus pentru Baryton era ceva la fel de neiertat, descriptiv-morfologic, 
ca şi „diabetic" sau ,negru". Lansat în acest subiect care-i tulbura sufletul de luni întregi, începu în prezența şi 
spre folosul meu îndeosebi să-şi muncească enorm creierii... Nu-l mai recunoşteam pe Baryton. Am mers 
împreună tocmai până la tutungeria din colț să căutăm țigări. 

— Parapine, nu-i aşa, Ferdinand, e un băiat după părerea mea foarte inteligent, bineînţeles... Dar are acest 
băiat o inteligenţă cu totul arbitrară. Nu crezi, Ferdinand? Mai întâi că e un băiat care nu vrea să se adapteze... 
Se observă imediat... Nici în meserie nu-i la largul lui... Şi nici în această lume... Spune şi dumneata!... Şi n-are 
dreptate!... N-are deloc dreptate!.. Pentru că suferă... Asta e dovada!... Uită-te la mine, Ferdinand, cum mă 
adaptez!... (Se bătea cu pumnul în piept)... Dacă mâine, de exemplu, pământul ar începe să se învârtă în sens 
invers. Ei bine? Eu? M-aş adapta, Ferdinand!... Pe loc! Şi ştii cum, Ferdinand?... Aş dormi vreo douăsprezece 
ore în şir şi totul ar fi în ordine! Asta e! Hop! Nimic mai abil! Totul ar fi în ordine! Voi fi adaptat! În timp ce 
Parapine al dumitale, într-o asemenea aventură, ştii ce ar face! Ar rumega proiecte şi amărăciuni încă o sută de 
ani de acum incolo!... Sunt sigur!... Iti spun drept!... Nu-i aşa? Si-ar pierde somnul de îndată ce pământul ar 
începe să se învârtă de-a-ndoaselea!... Ar găsi in asta nu ştiu ce nedreptate specială!... Prea multă nedreptate!... 
Dealtfel mania lui e nedreptatea!... Îmi vorbea enorm despre nedreptate în epoca in care catadicsea să-mi mai 
vorbească... $i crezi că s-ar mulțumi să se văicărească numai? N-ar fi încă decât pe jumătate rău!... Nu! Ar 
căuta imediat un truc care să facă pământul să sară în aer! Ca să se răzbune, Ferdinand! Şi ceea ce e mai rău, am 
să-ţi spun imediat, Ferdinand!... Dar numai între noi!... O să-l găsească, trucul!... Aşa cum iti spun. Ah! Uite, 
Ferdinand, încearcă să retii bine ceea ce am să-ţi explic!... Există nebuni simpli şi mai există şi alti nebuni, cei 
pe care-i torturează ideea fixă a civilizației... Mă îngrozesc când mă gândesc că Parapine se numără printre 
aceştia din urmă!... Ştii ce mi-a zis într-o zi? 

— Nu, domnule... 

— Ei bine, mi-a zis: „Între penis şi matematică nu există nimic... domnule Baryton! Nimic! Golul!" Si 
apoi ascultă!... Ştii ce aşteaptă ca să-mi vorbească din nou? 

— Nu, domnule Baryton, nu ştiu nimic... 

— Deci nu ţi-a povestit? 


— Nu, încă nu... 

— Ei bine, mie mi-a spus! Aşteaptă să vină epoca matematicilor. Simplu! Hotărât! Cum iti place aceasta 
manieră de a se purta fata de mine? Mai vârstnic decât el? Şeful lui?... 

Trebuia să râd ca să poată încăpea între noi această exorbitantă fantezie. Dar Baryton nu ştia de glumă. 
Găsea chiar ocazii de a se indigna de multe alte lucruri... 

— Ah! Ferdinand! vad că totul ti se pare lipsit de interes... Vorbe goale, trăznăi extravagante între atâtea 
altele... Iată ce pari a conchide, numai asta, nu? O, imprudent mai eşti, Ferdinand! Dă-mi voie dimpotrivă mie 
să te pun în gardă cu multă grijă contra acestor rătăciri, neserioase doar în aparență! Iti declar că nu ai drep- 
tate!... Nu ai deloc dreptate!... De o mie de ori n-ai dreptate!... În cursul carierei mele, crede-mă că am auzit 
într-un fel tot ce se poate auzi aici sau aiurea în materie de delir rece sau fierbinte! Nimic nu mi-a scăpat!... Mă 
crezi, nu, Ferdinand? Şi nu prea par a mă lăsa pradă angoaselor, ai observat, desigur, Ferdinand?... 
Exagerărilor? Nu? Nu-i aşa? În fata judecății mele forța unui cuvânt, a mai multor cuvinte si chiar a frazelor şi a 
discursurilor întregi înseamnă foarte putin!... Destul de simplu prin naştere şi prin fire, nu mi se poate nesocoti 
faptul că sunt unul dintre acei oameni pe deplin inhibati, pe care vorbele nu-i sperie... Ei bine, Ferdinand, după 
o constiincioasa analiză în ceea ce-l priveşte pe Parapine, sunt constrâns să fiu întotdeauna foarte atent!... Să 
formulez rezervele cele mai hotărâte... Extravaganta lui nu seamănă deloc cu una inofensivă şi obisnuita!... 
Aparține mi se pare uneia dintre cele mai rare formule, foarte de temut, ale originalității, una din acele manii 
foarte contagioase: sociale şi persuasive într-un cuvânt!... Poate nu-i vorba chiar despre nebunie în cazul 
prietenului dumitale... Nu! Nu e poate la mijloc decât o convingere exagerată!... Dar mă pricep în materie de 
demență contagioasă!... Nimic mai grav decât convingerea exagerata!... Uită-te la mine, Ferdinand, am 
cunoscut un mare număr de convinşi de soiul ăsta şi de diverse proveniente... Cei care vorbeau despre dreptate 
erau cei mai turbati!... La început, mărturisesc, aceşti justitiari mă interesau întrucâtva... Acum aceşti maniaci 
mă agasează, mă irită la culme... Nu eşti de aceeaşi părere?... Există în oameni nu ştiu ce uşurinţă de 
transmisiune în această privință care mă ingrozeste, şi asta la toți oamenii, mă intelegi?... Baga de seamă, 
Ferdinand! La toți! Ca alcoolul şi erotismul!... Aceeaşi predispozitie!... Aceeaşi fatalitate!... Răspândită la 
nesfârşit!... Râzi, Ferdinand? Mă îngrozeşti şi tu la rândul tău! Fragil! Vulnerabil! Inconsistent! Periculos! 
Ferdinand! Şi când mă gândesc că te credeam serios! Nu uita că sunt bătrân, Ferdinand! îmi pot permite luxul 
să mă doară în cot de viitor! Eu am voie! Dar mă gândesc la dumneata! 

În principiu, pentru totdeauna şi în toate, eram de aceeaşi părere cu patronul meu. Nu prea am făcut cine 
ştie ce progrese practice de-a lungul häituitei mele existente, dar am învăţat oricum solidele principii de etichetă 
a servitutii. Brusc, datorită acestor aptitudini, m-am împrietenit cu Baryton, nu-l contraziceam niciodată şi mân- 
cam putin la masă. Pe scurt un asistent simpatic, foarte economic şi nici de doi bani ambițios, neprimejdios. 


Vigny-sur-Seine se înfăţişează vederii aşezat între două ecluze între cele două coaste ale sale despuiate 
de verdeață, un sat care devine periferie. Parisul îl va înghiți curând. 

Pierde câte o grădină pe lună. Reclamele, de cum te apropii, iti sar în ochi, baltate ca un balet rusesc. 
Fata aprodului ştie deja să prepare cocteiluri. Numai tramvaiul tine să devină istoric, şi n-o să se termine cu el 
decât printr-o revoluție. Oamenii sunt nelinistiti, copiii nu mai au acelaşi accent ca părinţii lor. Parcă nu-ţi mai e 
la îndemână să zici că eşti din Seine-et-Oise. Miracolul este pe cale să se săvârşească. Ultimul bulgăre de 
grădină a dispărut odată cu venirea lui Laval la Ministerul Afacerilor Publice şi, după vacanţă, femeile de 
serviciu şi-au scumpit preţurile cu douăzeci de centime ora. A apărut şi un bookmaker. Functionarele de la posta 
cumpără romane despre invertiti şi-şi imaginează altele şi mai realiste. Preotul spune ,,rahat" când vrei şi cand 
nu vrei si dă sfaturi de bursă celor mai înţelepţi. Sena şi-a ucis peştii şi se americanizeaza între două rânduri de 
vărsătoare-tractoare-împingătoare, care seamănă cu o proteză plină de putreziciuni şi fierăraie. Trei dintre cei 
care au departajat loturile au intrat în puşcărie. Ne organizăm. 

Această transformare funciară locală nu-i scăpă lui Baryton. Regretă amarnic că n-a ştiut, să-şi fi 
cumpărat câteva terenuri în ținutul de alături acum douăzeci de ani, când te rugau să iei cu patru centime metrul 
pătrat, ca pe o felie de tort nu prea proaspăt. Dar trecuseră frumoasele vremuri de altădată. Din fericire 
Institutului său psihoterapeutic îi mergea încă bine. Dar nu fără greutăți. Familiile nesätioase nu încetau să-i 
ceară, să-i pretindă mereu şi tot mai mult noi sisteme de cură dintre cele mai electrice, dintre cele mai 
misterioase, dintre cele mai de toate... Mai ales mecanisme recente, impresionante, şi cât mai iute sub 
amenințarea de a fi depăşit de concurenţă, trebuia să se supună. De concurenţa sanatoriilor ambuscate prin 
pădurile învecinate de la Asnières, Passy, Montretout, pandind si ele toate dobitociile luxului. 

Se grabea Baryton, învăţat de Parapine, să fie în pas cu gustul vremii, la prețul cel mai ieftin bineînţeles, 
cu rabat, de ocazie, de la solduri, necurmat, cărând mereu noi maşini electrice, pneumatice, hidraulice, ca să 


arate că e cel mai bine echipat, pentru a fi la dispoziţia capriciilor pensionarilor cârcotaşi şi bogați... Gemea de 
disperare când se vedea constrâns să cumpere aparate inutile... când era obligat să ceară favoruri chiar 
nebunilor... 

— Când mi-am deschis eu azilul, îmi mărturisi el într-o zi, descărcându-şi necazurile, era exact înainte de 
deschiderea Expoziţiei, Ferdinand, cea mare... Nu eram, nu formam, noi alieniştii, decât un mic număr de 
practicieni mult mai putin curioşi şi depravati decât astăzi, te rog să mă crezi! Nimeni nu încerca pe vremea 
aceea să fie la fel de nebun ca pacientul... Nu venise încă moda delirului sub pretextul de a vindeca mai bine, 
modă obscenă ca tot ce ne vine din străinătate, bagă de seamă... 

Pe la începuturile mele deci medicii francezi, Ferdinand, se mai respectau! Nu se credeau constrânşi să 
bată câmpii în acelaşi timp cu bolnavii lor... Aşa numai ca să fie ia acelaşi diapazon, fără îndoială... Sau mai 
ştii?... Să le facă plăcere! Unde o să ajungem? te întreb. Devenind mai vicleni, mai morbizi, mai perverşi decât 
persecutatii cei mai minati ai azilurilor noastre, tot tăvălindu-ne cu un fel de nou orgoliu jegos în toate 
murdăriile pe care ei ni le oferă, unde o să ajungem? Eşti în stare, Ferdinand, să mă linişteşti asupra viitorului 
raţiunii noastre?... Sau chiar numai asupra bunului nostru simt?... În ritmul ăsta ce va mai rămâne din bunul 
nostru simt?... Nimic! E de prevăzut! Absolut nimic! Prevăd... Evident... 

Mai întâi, Ferdinand, nu e vizibil că, pentru o inteligență cu adevărat modernă, totul capătă aceeaşi 
valoare? Alb? Negru? Totul se destramă... Asta se poartă! Moda! De ce nu înnebunim şi noi atunci?... Pe loc! Să 
începem odată! Să ne facem reclamă cu dementa noastră! Cine ne împiedică? Te întreb, Ferdinand? Câteva 
supreme şi inutile scrupule umane?... Nişte temeri insipide? Ei?... Uite, mi se întâmplă, Ferdinand, când îi 
ascult pe unii dintre confrații nostri, şi ăştia sunt dintre cei mai pretuiti, bagă de seamă, dintre cei mai căutați de 
clientelă şi academii, să mă întreb unde ne duc?... E infernal într-adevăr! Aceşti descreierati mă derutează, mă 
neliniştesc, mă scot din sărite şi mai ales mă dezgustă! Numai auzindu-i raportandu-si în timpul unuia dintre 
aceste congrese moderne rezultatele cercetărilor lor obişnuite, mă cuprinde groaza, Ferdinand! Mi se întunecă 
mintea, numai ascultându-i... Posedati, viciosi, şarlatani, logoreici, aceşti aleşi ai psihiatriei recente, cu analizele 
ei superconştiente, ne aruncă în abisuri... Direct în abisuri! Într-o bună zi, dacă voi nu reactionati, Ferdinand, 
voi tinerii, aici o să ajungem, înţelegi, aici. Tot fortandu-ne, sublimându-ne, răscolindu-ne înțelegerea dincolo 
de graniţele fireşti ale înțelegerii noastre, vom ajunge într-un ţinut infernal, din care nu mai e întoarcere!... 
Dealtfel chiar iti vine să zici că sunt închişi aceşti supervicleni in beciul cu condamnaţi, tot masturbându-şi 
judecata zi şi noapte! 

Am zis bine zi şi noapte, pentru că trebuie să ştii, Ferdinand, că ei nu încetează nici noaptea să se depra- 
veze în vis, puşlamalele! Asta e vasăzică! Şi ce-şi mai sfarmă şi ce-şi mai umflă mintea! Şi ce-o mai tirani- 
zează!... lar în jurul lor, nimic altceva decât o tocană imputita de resturi de organe, o marmelada de simptomuri 
delirante în suc propriu care se revarsă şi musteşte de peste tot... Cu mâinile mânjite de ceea ce a mai rămas din 
spirit, devenim cleioşi, groteşti nedemni, imputiti. O să se ducă dracului totul de râpă, Ferdinand, se duce deja, 
ţi-o prezic eu, bătrânul Baryton, şi nu peste mult timp! O să vezi cu ochii tăi, Ferdinand, imensa debandadă! 
Pentru că esti încă tânăr! O să vezi!... O să treceţi cu toţii la inamic! Şi delirând pe deasupra! De un delir in 
plus! Vruum! Prea vă ispitea asta de multă vreme! De curaj, sunt de acord, va fi vorba de un mare curaj! Dar şi 
când veţi fi ajuns la casa de nebuni, iubitilor! Vă asigur că de acolo nu mai ieşiţi! 

Reţine bine, Ferdinand, ceea ce constituie începutul sfârşitului este lipsa de măsură! Cum a început 
marea debandadă, o ştiu prea bine ca să-ţi pot povesti... Au început prin a sări peste cal! Prin ciudate exageräri! 
Nici o măsură, nici o constrângere! Era scris! Şi atunci toată lumea în neant? De ce nu? Toţi? Bineînţeles! Şi nu 
la pas, în galop! O adevărată năvală! Am văzut eu însumi, Ferdinand, spiritul cedând puţin câte puţin din 
echilibrul său şi apoi dizolvându-se în marea întreprindere de ambiţii apocaliptice! A început cam pe la 1900... 
E o dată memorabilă!... Începând cam de pe atunci nu mai există în lume în general şi în psihiatrie în special 
decât o cursă frenetică: care să devină mai pervers, mai desfrânat, mai original, mai dezgustător, mai creator, 
cum zic ei, decât cel de alături!... Frumoasă bălmăjeală!... Câştiga cel care se devota cât mai repede posibil 
monstrului, bestiei fără inimă şi fără reținere... Ne va înghiți pe toţi, bestia, Ferdinand, e de la sine înțeles şi nu-i 
nimic de făcut!... Bestia! Un cap, uite aşa de mare care judecă la voia întâmplării!... Războaiele şi eroii lui se 
apropie de noi arzând din toate partile!... Iata-ne în plin potop!... Simplu! Ne plictisim pare-mi-se la nivelul 
conştiinţei! N-o să ne mai plictisim! Ca să provoace o schimbare au început prin a deveni pederaşti... Şi dintr-o 
dată începură să-i muncească „impresiile" şi ,,intuitiile"... ca pe femei... 

Mai e nevoie aici, unde am ajuns, să ne împiedicăm de o vorbă goală cum e logica?... Bineînţeles că nu! 
Mai degrabă i-ar stânjeni logica pe aceşti savanți infinit de subtili, aşa cum îi modelează timpul nostru, cu 
adevărat progresişti... Să nu care cumva să deduci din asta că dispretuiesc femeile! Nu! Ştii doar! Dar nu-mi 
plac impresiile lor! Sunt un animal coios, Ferdinand, şi când am apucat ceva e foarte greu să mi-l smulgi... 
Alaltăieri mi s-a întâmplat una năstruşnică... Mi se cerea să primesc un scriitor... Bătea câmpii scriitorul... Ştii 


poate ce urla ăla de o lună de zile? „Se lichidează! Se lichideaza!..." Aşa vocifera prin toată casa. Aici 
ajunsese... Ce să mai zici... Trecuse dincolo de hotarele inteligentei!... Şi culmea e că urina foarte greu... O 
îngustare de canal îl otrăvea cu urină, îi bloca vezica... I-am introdus sonde peste sonde şi l-am debarasat 
picătură cu picătură... Familia insista că totul 1 se trage de la geniul său... Oricât am încercat să-i explic familiei 
că mai degrabă la vezică era bolnav scriitorul lor, nu vroiau să creadă şi pace... 

Pentru ei el sucombase într-un moment de exces al geniului său şi cu asta basta... A trebuit în cele din 
urmă să mă raliez părerii lor... Ştii probabil ce înseamnă o familie! Imposibil s-o faci să-nţeleagă, familia, că un 
om, rudă sau nu, nu-i decât un hoit în suspensie... Ar refuza să plătească pentru un asemenea hoit... 

De douăzeci de ani Baryton nu înceta să satisfacă familiile în vanitatile lor pretentioase. Îi făceau viata 
grea, familiile. Răbdător şi echilibrat cum îl ştiam, păstra pe suflet o rămăşiţă de ură râncedă de veche ce era în 
privinţa familiilor. În acea vreme în care trăiam pe lângă el, excedat, căuta în secret, cu obstinatie, să se 
elibereze, să se sustragă într-un fel sau altul odată pentru totdeauna tiraniei familiilor. Fiecare îşi are motivele 
lui ca să scape de mizeria intimă şi fiecare dintre noi, ca să reuşească, se foloseşte de împrejurări pentru a găsi 
drumul cel mai ingenios. Fericit cel căruia bordelul îi ajunge! 

Parapine în ceea ce-l privea părea fericit de-a fi ales drumul tăcerii. Baryton, n-am inteles-o decât mai 
târziu, se întreba în sinea lui dacă va ajunge vreodată să scape de aceste familii, de dominația lor, de miile de 
platitudini respingătoare ale psihiatriei alimentare, pe scurt de starea în care se afla. Avea atâta nevoie de lucruri 
absolut noi şi deosebite că era copt până-n măduvă pentru fugă şi evadare, de unde fără îndoială aceste tirade 
critice... Egoismul lui pleznea ieşind la iveală de sub rutină. Nu vroia să sublimeze nimic, vroia pur şi simplu să 
plece să-şi ducă trupul în altă parte. Nu era un terchea-berchea Baryton, trebui deci, ca un urs, să răstoarne totul 
ca să poată termina. 

Se eliberă el, care se credea rezonabil printr-un scandal absolut deplorabil. Voi încerca mai târziu să vă 
povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile. 

În ceea ce mă privea, pentru moment, meseria de asistent al lui îmi părea foarte acceptabilă. 

Aplicațiile obişnuite ale tratamentului nu erau deloc penibile, cu toate că evident, din cind in cand, mă 
apuca ameteala dacă stăteam prea mult de vorbă cu pensionarii, un vârtej mă tara atunci ca şi cum m-ar fi luat 
cu ei şi dus departe de malurile mele, pensionarii, aşa fără să pară de la o frază banală la alta, cu vorbe 
nevinovate, drept în mijlocul delirului lor. Mă întrebam o secundă cum să scap şi dacă nu cumva din întâmplare 
fusesem prins de nebunia lor odată pentru totdeauna, fără să bag de seamă. 

Stăteam în umbra periculoasă a nebunilor, la lizieră ca să zic aşa, fiind mereu amabil cu ei, prin firea 
mea. Nu mă scufundam, dar tot timpul mă simţeam în pericol ca şi cum aş fi fost atras cu perfidie în cartierele 
oraşului lor necunoscut. Un oraş ale cărui străzi se muiau pe măsură ce înaintai printre casele lor băloase cu 
ferestre care se topeau prost închise, într-o bănuitoare rumoare. Uşile, pământul se mişcau... Dar te apuca totuşi 
dorința să mergi mai departe şi mai departe ca să-ți dai seama dacă vei avea forţa să-ți regäsesti rațiunea, chiar 
printre ruine. Rațiunea devine repede un viciu ca şi buna dispoziţie şi somnul la neurastenici. Nu te mai 
gândeşti decât la propria ta rațiune. Aşa nu mai merge. Se termină gluma. 

Totul a mers aşa din îndoială în îndoială până pe data de 4 mai. Celebra dată de 4 mai. Mă simţeam atât 
de bine în ziua aceea de parcă o minune se întâmpla. Pulsul — 78. Ca în urma unui prânz bun! Când iată că 
deodată totul începe să se învârtă cu mine. Mă cramponez. Totul se înveninează. Oamenii încep să arboreze 
nişte mutre ciudate. Mi se par acri ca lămâile şi mai răi decât înainte, mă cocotasem fără îndoială prea sus, prea 
imprudent pe treapta de sus a sănătăţii şi acum mă trezeam căzut în fata oglinzii privindu-mă cu pasiune cum 
îmbătrânesc. 

Nemăsurat e dezgustul şi oboseala când aceste mohorâte zile sosesc adunate între ochi şi nas; numai 
acolo s-a adunat atâta dezgust şi oboseală cât s-ajungă ani întregi mai multor oameni la un loc. Pentru unul 
singur e cu adevărat prea mult. 

Stand şi gândindu-mă îmi veni brusc cheful să mä-ntorc la ,,Tarapout", aşa, pe nepusă masă. Mai ales că 
Parapine nu mai vorbea nici cu mine. Dar nici cu ,,Tarapout"-ul nu mai era nimic de făcut. E greu să nu ai decât 
un patron drept orice confort material şi spiritual, mai ales când eşti alienist şi nu prea sigur pe capul tău. 
Trebuie să rezist. Să nu zic nimic. Numai despre femei ne mai rămăsese să vorbim; era un subiect plăcut 
datorită căruia speram să-l mai pot distra din când în când. În această privinţă îmi acorda un oarecare credit al 
experienţei, un soi de dezgustătoare competenţă. 

Nu era deloc rău că Baryton mă aprecia cu un oarecare dispreţ. Un patron e întotdeauna mai liniştit de 
ignominia personalului său. Sclavul trebuie să fie cu orice pret un pic şi chiar mai mult demn de disprețuit. Un 
ansamblu de mici păcate cronice, morale şi fizice, justifică soarta care-l copleşeşte. Pământul se învârte mai 
bine atunci când fiecare se află pe el exact în locul pe care-l merită. 

Fiinţa de care te foloseşti trebuie să fie inferioară, searbădă, destinată decăderii, asta iti uşurează 


conştiinţa, mai ales că el, Baryton, ne plătea foarte prost. În aceste cazuri de avaritie acută funcţionarii sunt într- 
un fel banuitori şi nelinistiti. Ratati, desträbälati, devotați, perverşi, totul se explică, se justifică, se armonizeaza 
în cele din urmă. Nu i-ar fi displăcut lui Baryton să mă fi căutat şi poliția putin. Asta te face devotat. 

Renuntasem dealtfel de când haul la orice fel de amor propriu. Sentimentul acesta mi s-a părut 
dintotdeauna mult deasupra condiţiei mele, de o mie de ori prea costisitor pentru resursele mele. Mă simțeam 
foarte bine de cand renuntasem la el odată pentru totdeauna. 

Îmi era acum de ajuns să mă menţin într-un echilibru suportabil, alimentar şi fizic. Restul cu adevărat nu 
mă interesa absolut deloc. Totuşi unele nopți le înduram peste măsură de greu, mai ales când amintirea a ceea ce 
se petrecuse la Toulouse mă tinea treaz ore întregi. 

Îmi imaginam atunci, nu mă puteam stăpâni, tot felul de urmări dramatice după rostogolirea mătuşii 
Henrouille în groapa ei cu mumii şi frica îmi urca din măruntaie, m-apuca de inimă şi o tinea strâns, să bată, 
până când săream din plapumă cât eram de lung şi începeam să măsor camera în lung şi-n lat până în străfundul 
întunericului şi până dimineața. Mă apuca disperarea, în timpul acestor crize, că nu-mi voi mai regăsi suficienta 
nepăsare ca să mai adorm vreodată. Să nu credeţi niciodată din capul locului în nefericirea oamenilor. Intrebati-i 
numai dacă mai pot dormi. Dacă da, totul merge bine. Ajunge. 

Niciodată n-am să mai pot dormi adânc. Pierdusem acea siguranță într-adevăr imensă care-ţi este foarte 
necesară, ca să poți dormi cu adevărat profund printre oameni. Mi-ar fi trebuit cel putin o boală, o febră, o 
catastrofă, desigur, pentru ca să-mi aflu nepăsarea, să-mi neutralizez neliniştea şi să-mi recapăt divina şi tampita 
siguranță. Singurele zile suportabile de care pot să-mi amintesc de-a lungul multor ani sunt câteva zile de gripă 
cu febră foarte mare. 

Baryton nu mă-ntreba niciodată de sănătate. Evita să se ocupe chiar şi de a lui însuşi. „Ştiinţa şi viaţa 
conduc la nişte amestecuri dezastruoase, Ferdinand! Fereşte-te întotdeauna să te îngrijeşti, crede-mă... Orice 
întrebare pusă corpului devine o breşă... Un început de nelinişte, de obsesii...” Acestea erau principiile lui 
biologice preferate, simpliste. Făcea în fond pe şmecherul. „Cât ştiu îmi ajunge!" zicea frecvent. Ca să-mi 
arunce praf în ochi. 

Nu-mi vorbea niciodată de bani, dar asta numai ca să se gândească mai mult la ei, mai intim. 

Răfuielile lui Robinson cu familia Henrouille, destul de neclare dealtfel, îmi stăteau pe suflet şi 
încercam adesea să-i povestesc fragmente şi episoade lui Baryton. Dar nu-l interesau. Prefera povestirile mele 
din Africa, mai ales cele în care era vorba despre confrații pe care-i întâlnisem aproape peste tot, despre 
practicile medicale ale acestor confrati, neobişnuite practici, ciudate sau îndoielnice. 

Din cand în când la Azil, intram în alertă din cauza fetiţei lui, Aimée. Brusc, la ora cinei, n-o mai 
găseam nici în grădină, nici în camera ei. În ceea ce mă priveşte, mă aşteptam s-o găsesc într-o seară făcută 
bucăţi în spatele unui boschet. Cu nebunii noştri care umblau peste tot se putea întâmpla orice. Dealtfel, de mai 
multe ori scăpase ca prin urechile acului de un viol. Şi atunci urmau crize, duşuri, explicații fără sfârşit. 
Degeaba i se interzisese să mai treacă pe unele dintre aleile prea ferite, tocmai acolo se ducea copilita, 
irezistibil, prin colțurile cele mai ascunse. De fiecare dată tatăl îi trăgea câte o bătaie să tina minte. Nu era nimic 
de făcut. Cred că-i plăceau acele locuri. Încrucişându-ne, trecând pe lângă ei, pe lângă nebuni, pe culoare, noi 
personalul trebuia să fim întotdeauna foarte atenţi. Alienatii ucid chiar mai uşor decât oamenii obişnuiţi. Astfel 
că ne făcusem un fel de obicei să ne aşezăm, când îi întâlneam, cu spatele la perete, mereu gata să-i primim cu 
un picior zdravăn în burtă, la primul gest. Te privesc cu coada ochiului şi trec. În afară de nebunia lor ne 
intelegeam perfect. Baryton se plângea că nici unul dintre noi nu ştia să joace şah. M-am apucat să învăţ numai 
ca să-i fac plăcere. 

În timpul zilei se distingea printr-o activitate hartuitoare şi minusculă, ceea ce făcea traiul în preajma lui 
destul de obositor. Câte o searbădă idee practică îi ţâşnea din cap în fiecare dimineaţă. Înlocuirea hârtiei 
igienice în rulouri cu hârtia în foi depliabile ne obligă să medităm o săptămână, pe care o risipirăm în rezoluții 
contradictorii. În cele din urmă, hotărârăm să aşteptăm luna soldurilor ca să dăm o raită prin magazine. Apoi 
veni cu altă hartuiala inutilă, cea a jiletcilor de flanelă... Trebuiau purtate pe dedesubt?... Sau peste cămaşă?... Si 
metoda de administrare a sulfatului de sodiu... Parapine scăpa printr-o tăcere tenace de aceste controverse 
subintelectuale. 

Stimulat de plictiseală, îi povestii în cele din urmă lui Baryton mult mai multe aventuri decât ar fi putut 
cuprinde călătoriile mele. Eram epuizat! Şi atunci fu rândul lui, în fine, să susțină singur conversaţia ce lâncezea 
cu propuneri şi reticente minuscule. 

N-am mai scăpat. M-a învins prin epuizare. Căci nu posedam ca Parapine o indiferență absolută ca să 
mă apăr. Dimpotrivă. Fără voia mea trebuia să-i răspund. Nu mă puteam abtine să nu discut la nesfârşit asupra 
meritelor comparative dintre cafeaua cu lapte şi cacao. Mă vrăjea cu prostia. 

Reluam încă o dată şi încă o dată discuţia despre toate şi despre nimic, despre varice, despre curentul 


faradic optim, despre tratamentul celulitei în regiunea cotului... Ajunsesem să bâigui numai şi numai după 
indicațiile şi preferinţele lui despre tot şi despre nimic, ca un adevărat specialist... Mă însoțea şi mi-o lua înainte 
în această plimbare cum nu se poate mai ramolită, Baryton, şi mă sătură de conversaţie pentru eternitate. 
Parapine se amuza vârtos în sinea lui auzindu-ne cum defilam printre discuţiile noastre contradictorii mâncând 
pe indelete taiteii, stropind printre dinți vinul patronului drept pe fata de masă. 

Dar să lăsăm amintirea lui Baryton în pace, puşlamaua! L-am făcut să dispară până la urmă. Dar cât 
geniu mi-a trebuit pentru asta! 

Printre clientele cu a căror supraveghere fusesem însărcinat în mod special, cele mai pisăloage mă 
făceau să turbez de necaz. Dus pe aici... Sonda pe dincolo... viciile, violențele şi găurile lor de ţinut întotdeauna 
curate... Una dintre tinerele pensionare îmi aducea adesea observaţii din partea patronului. Distrugea grădina 
smulgând florile, era mania ei, şi mie nu-mi plăceau observaţiile patronului... 

„Logodnica" o porecleau, o argentiniană, nu prea urâtă la înfăţişare, dar moralmente nimic altceva decât 
o idee, să se mărite cu tatăl ei. Şi atunci ea rupea una câte una toate florile din straturi pentru a şi le înfige în 
marele ei voal alb pe care-l purta şi ziua şi noaptea, pretutindeni. Un caz de care familiei, fanatic religioasă, îi 
era îngrozitor de ruşine. O ascundeau pe fiica lor de lume, cu ideea ei cu tot. După părerea lui Baryton, ea 
sucombase datorită inconsecventelor unei educatii prea încordate, prea severe, de o morală absolută care-i 
explodase ca să zic aşa în cap. 

La apusul soarelui îi băgam pe toți înăuntru după ce făceam un minuţios apel şi mai treceam o dată prin 
camere, mai ales să-i împiedicăm pe cei mai excitati să se masturbeze prea frenetic înainte de a adormi. Era 
foarte important, mai ales sâmbăta seara, să-i potoleşti şi să-i urmäresti cu atenție, pentru că duminica ziua in 
care veneau rudele era rău pentru sanatoriu să-i găsească pe pensionari masturbati până la invinetire. 

Toate acestea îmi aduceau aminte de Bébert şi de delicatul lui sirop. La Vigny prescriam cu toptanul 
acest sirop. Păstrasem formula. Ajunsesem să am încredere în ea. 

Portăreasa Azilului făcea comerț cu bomboane împreună cu bărbatul ei, un adevărat zdrahon, la care 
făceam apel din când în când pentru treburile mai grele. 

Aşa treceau lucrurile şi lunile destul de plăcut în fond şi nu prea am fi avut de ce ne plânge, dacă lui 
Baryton nu i-ar fi venit în cap o alta nouă idee năstruşnică. 

De foarte multă vreme, cu siguranță, se tot întreba dacă din întâmplare n-ar fi putut să mă folosească 
mai mult la acelaşi pret. Si în sfârşit găsise soluţia. 

Într-o zi după prânz isi expuse ideea. Mai întâi porunci să ni se servească o tavă plină cu desertul meu 
favorit, căpşuni cu frişca. Mi se păru imediat ceva suspect. Într-adevăr de abia inghitii ultima căpşună că mă 
atacă hotărât. 

— Ferdinand, mi se adresă, mă întreb dacă ai consimti să-i dai câteva lecţii de engleză fetiţei mele 
Aimée?... Ce zici? Ştiu că ai un accent excelent... Şi în engleză accentul contează, nu? E cel mai important!... Şi 
dealtfel, ce să mai spun fără să te flatez, dumneata eşti amabilitatea intruchipata... 

— Dar desigur, domnule Baryton, îi răspunsei luat din scurt... 

Si căzurăm de acord pe loc să-i dau lui Aimée chiar începând cu a doua zi de dimineaţă prima lecţie de 
engleză. După care urmara altele săptămâni la rând... 

Începând cu aceste lecţii de engleză intrarăm într-o perioadă foarte tulbure, echivocă, în cursul căreia 
evenimentele se succedară într-un ritm care nu era deloc cel al unei vieți obişnuite. 

Baryton tinu să asiste la lecțiile pe care le dădeam fiicei lui, la toate lecţiile absolut. Cu toată 
solicitudinea mea neliniştită, biata Aimée nu musca nici un cuvânt în engleză, dar absolut nici unul ca să fiu 
sincer. In fond ea nu tinea să ştie deloc ce puteau să însemne aceste noi cuvinte. Se întreba ce vroiam cu toţii de 
la ea insistând cu perversitate să rețină realmente vreo semnificaţie. Nu plângea dar era mereu gata. Ar fi 
preferat Aimée s-o lăsăm să se descurce de bună voie cu putina franceză pe care o ştia şi ale cărei dificultăți şi 
facilități îi erau prea destul ca să-i umple toată viata. 

Dar tatăl ei era surd de această ureche. „Trebuie să devii o fată modernă, micuța mea Aimée! o stimula 
el neobosit, numai ca s-o consoleze... Eu, tatăl tău, am suferit destul pentru că n-am ştiut englezeşte ca să mă 
descurc aşa cum ar fi trebuit cu clientela străină... Hai, nu mai plânge, draga mea!... Ascultă-l mai degrabă pe 
domnul Bardamu care e atât de răbdător, atât de amabil şi când vei şti şi tu la rândul tău să faci acele «the» cu 
limba cum iti arată el, iti voi cumpăra, ţi-am promis, o frumoasă bicicletă nichelată toată..." 

Dar ea nu avea chef să facă, Aimée, nici ,,the" nici ,,enough", deloc... Le făcea patronul în locul ei, şi 
„the" şi „rough" şi multe alte progrese în ciuda accentului de Bordeaux şi a maniei sale logice foarte nepotrivite 
pentru limba engleză. Aşa o lună, două. Pe măsură ce se dezvolta la tată pasiunea de a învăţa limba engleză, 
Aimée avea din ce in ce mai putin ocazia să se bată cu vocalele. Baryton îmi ocupa tot timpul. Mă acapara, nu- 
mi dădea drumul, sugea din mine toată engleza pe care o ştiam. Cum camerele noastre se învecinau, puteam să- 


| aud de dimineaţă cum îmbrăcându-se îşi transpunea toată viata intimă în engleză. ,, The cofee is black... My 
shirt is white... The garden is green... How are you today Bardamu?" urla el prin perete. Prinsese foarte repede 
gust pentru formele cele mai eliptice ale limbi. 

Cu această perversiune aveam să ajungem foarte departe... De îndată ce luă contact cu marea literatură, 
fu imposibil să ne mai oprim... După opt luni de progrese destul de anormale, el reuşi să se reconstituie în între- 
gime, în plan anglo-saxon. Reuşi astfel să mă dezguste aproape în întregime de el, de două ori la rând. 

Putin câte putin ajunsesem s-o lăsăm pe micuța Aimée în afara oricărei discuţii, deci din ce în ce mai 
liniştită. Se întoarse paşnică printre ceturile ei, fără să ceară mai mult. N-o să mai înveţe engleza şi gata! Totul 
pentru Baryton! 

Veni iarna. Crăciunul. Agenţiile ofereau bilete dus şi întors cu preţ redus pentru Anglia... Trecând pe 
bulevarde cu Parapine, insotindu-l la cinema, am remarcat aceste afişe... Am intrat chiar să mă informez asupra 
preţurilor. 

Şi apoi la masă printre alte lucruri, i-am aruncat două vorbe lui Baryton. La început, mi se păru că nu-l 
interesează ştirea. S-a prefăcut că nu aude. Credeam că uitase de tot când într-o seară îmi vorbi el însuşi din nou 
rugându-mă să-i aduc eventual nişte prospecte. 

Între şedinţele noastre de literatură engleză, jucam destul de des biliard japonez şi „bouchon", într-una 
din camerele de izolare, prevăzută cu bare solide şi situată chiar deasupra odäitei portăresei. 

Baryton excela în jocurile de îndemânare. Parapine miza regulat pe aperitiv şi-l pierdea tot atât de 
regulat. Petreceam în această sală de jocuri improvizate seri întregi, mai ales iarna, când ploua, ca să nu-i 
murdărim patronului saloanele cele mari. Câteodată era închis în acest salonaş de jocuri câte un agitat pus sub 
observaţie, dar destul de rar. 

În timp ce se întreceau în îndemânare, Parapine şi cu patronul, pe covor sau pe duşumea, jucând 
bouchon", eu mă distram, dacă pot să spun aşa, încercând să simt aceleaşi senzaţii ca un prizonier în celula sa. 
Nu încercasem niciodată asemenea senzaţii. Cu un pic de bunăvoință reuşeşti să îndrăgeşti oamenii care trec rar 
pe străzile mahalalei. La sfârşitul unei zile te poate înduioşa agitația pe care o provoacă tramvaiele aducând de 
la Paris, în convoaie cuminţi, funcționarii. La primul colt, după băcănie, gata, începe deruta. Noaptea îi înghite 
pe toţi. Nici n-ai timp să-i socotesti. Dar Baryton mă lăsa rar să visez în voia mea. În plină partidă de „bouchon" 
mă asalta cu întrebări insolite. 

— How do you say ,, impossible" in english, Ferdinand? 

Pe scurt, nu se mai satura să facă progrese. Tindea cu toată prostia lui spre perfecţiune. Nu vroia să audă 
de aproximatii sau concesii. Din fericire o criză mă eliberă. lată cum s-a întâmplat. Pe măsură ce avansam în 
lectura istoriei Angliei, îl văzui pierzându-şi putin câte putin din siguranță şi în cele din urmă o bună parte din 
optimism. Când abordarăm poeţii elisabethani, mari schimbări imperceptibile se produseseră în spiritul şi 
persoana lui. Nu mi-a venit să cred la început, dar în cele din urmă fui obligat să-l accept aşa cum devenise, 
Baryton. Lamentabil, pe drept cuvânt. Atenţia lui precisă şi destul de severă altădată plutea acum atrasă de 
fabuloase şi interminabile digresiuni. Şi-i veni treptat şi lui rândul să stea ore întregi chiar acolo, în casa lui, in 
fata noastră, visător, dus departe cu gândul. Cu toate că ma dezgustase îndelung şi pentru totdeauna, aveam 
remuşcări privindu-l pe Baryton cum se descompunea. Mă credeam vinovat de această ruină. Dezolarea lui 
spirituală nu-mi era în întregime străină. 

Aşa că i-am propus într-o zi să întrerupem câtva timp cursul nostru de exerciții de literatură sub 
pretextul că o pauză ne-ar putea procura plăcerea şi ocazia de a ne reînnoi resursele documentare... Nu se lăsă 
înşelat de această mieroasă viclenie şi-mi opuse pe loc un refuz desigur încă binevoitor, dar foarte hotărât... 
Dorea să continue alături de mine fără întrerupere descoperirea Angliei spirituale... Aşa cum o începusem... N- 
aveam ce să-i răspund. Acceptai. Se temea chiar că nu va avea destule ore de trăit ca să reuşească s-o facă în 
întregime... Trebui pe scurt, cu toată că aveam presimtiri foarte rele, să continui cu el, de voie de nevoie, aceste 
dezolante peregrinări academice... 

Într-adevăr Baryton nu mai era cel de altădată. În jurul nostru, persoane şi lucruri începură, ciudate şi 
greoaie, să-şi piardă importanţa şi culorile pe care le ştiam, luându-şi un aer de dulce visare foarte echivocă... 

Nu mai manifesta Baryton decât un interes ocazional şi din ce in ce mai lânced pentru detaliile 
administrative ale sanatoriului lui, opera lui totuşi, şi de care fusese treizeci de ani literalmente pasionat. Se 
baza în întregime pe Parapine care se ocupa de afacerile serviciului administrativ. Tulburarea crescândă a 
convingerilor pe care mai încerca pudic să le ascundă in public deveni evidentă pentru noi curând, irefutabila, 
fizică. 

Gustave Mandamour, agentul de poliţie pe care-l cunoşteam de la Vigny şi pe care-l foloseam câteodată 
la muncile mai grele ale sanatoriului, fiinţa cea mai putin perspicace pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată 
printre atâtea altele de acelaşi fel, m-a întrebat într-o zi, cam prin această perioadă, dacă nu cumva patronul 


primise nişte veşti foarte triste. ÎL liniştii cum mă pricepui, dar neconvingätor. 

Toate aceste cancanuri nu-l mai interesau pe Baryton. Tu mai vroia decât să nu mai fie deranjat sub nici 
un motiv. Pe la începutul studiilor noastre am parcurs rapid, la cererea lui, marea [storie a Angliei de Macaulay 
operă capitală în şaisprezece volume. Reluarăm la ordinul lui această faimoasă lectură în condiţii morale foarte 
neliniştitoare. Capitol după capitol. 

Baryton îmi părea din ce în ce mai perfid contaminat de meditaţie. Tocmai ajunsesem la pasajul, 
implacabil între toate, în care Monmouth Pretendentul debarcă pe malurile necunoscute ale ținutului Kent... In 
momentul când, în aventura lui, nici el nu ştie prea bine ce aşteaptă... Ce vrea să facă... Ce venise să facă... În 
care începe parcă să-şi spună c-ar fi mai bine să plece, dar nu ştie nici unde, nici cum să plece... Când 
înfrângerea 1 se aşternea în fata ochilor... în lumina palidă a dimineții. Când marea îi îneca ultimele corăbii... 
când Monmouth începu să gândească pentru prima oară... ei bine, Baryton nu ajungea nici el, în ceea ce-l 
privea, aşa mărunt cum era, să-şi pună în practică propriile lui hotărâri... Citea şi recitea acest pasaj şi-l 
murmura încă o dată. Copleşit, închidea cartea şi venea să se întindă lângă noi. 

Multă vreme, relua apoi, cu ochii pe jumătate închişi, textul în întregime din memorie şi apoi cu 
accentul lui englezesc cel mai bun dintre toate cele din Bordeaux între care îi dădusem să aleagă, el ni-l mai 
recita încă o dată... În aventura lui Monmouth în care tot ridicolul jalnic al puerilei şi tragicei noastre naturi se 
demască in fata eternității, Baryton fu prins la rândul său de viitoare şi, cum nu se mai tinea decât într-o ata de 
destinul nostru obişnuit, rupse hatul... Din acest moment pot să vă spun că n-a mai făcut parte dintre noi... Nu 
mai putea... 

Chiar la sfârşitul acelei seri, îmi ceru să vin la el în cabinetul directorial... Desigur mă aşteptam ca în 
faza la care ajunsesem să-mi împărtăşească câteva supreme rezoluţii, să mă dea afară de exemplu imediat... Ei 
bine, nu! Hotărârea la care se oprise îmi era în întregime favorabilă! Or, mi se întâmplase atât de rar să fiu luat 
pe nepusă masă de o soartă favorabilă, că nu mă putui abtine să nu vars câteva lacrimi... Baryton vru să ia 
aceste dovezi ale emoțiilor mele drept amărăciune şi fu rândul lui să mă consoleze... 

— Poate n-ai să mă crezi, Ferdinand, dar vreau să te asigur că mi-a trebuit mai mult decât simplul curaj 
ca să mă hotărăsc să părăsesc aceasta casă!... Eu, ale cărui obiceiuri le cunoşti, atât de sedentar, eu, aproape un 
bătrân în definitiv, a cărui carieră n-a însemnat decât o lungă verificare foarte tenace, foarte scrupuloasă a o 
sumedenie de trucuri mai lente sau mai prompte... Cum am ajuns, e de necrezut, numai în câteva luni abia să 
reneg totul?... Şi iată-mă trup şi suflet în această stare de detaşare, de nobleţe... Ferdinand! Ura! Cum se zice în 
engleză? Trecutul meu nu mai înseamnă nimic pentru mine! Vreau să renasc, Ferdinand! Foarte simplu! Plec! 
Oh! Lacrimile dumitale, bunule prieten, nu vor putea atenua definitivul dezgust pe care-l simt pentru tot ce m-a 
reținut aici ani şi ani fără rost... A fost prea mult! Destul, Ferdinand! Plec, mă auzi! Fug! Evadez! Desigur mă 
destram! Ştiu! Sângerez! Văd! Ei bine, pentru nimic în lume, Ferdinand! Ferdinand, nimic n-o să mă facă să-mi 
schimb părerea! Ma intelegi?... Chiar dacă mi-ar cădea un ochi în noroi şi tot nu m-aş întoarce să-l ridic! 
Atunci! Asta e tot ce vroiam să-ţi spun! Te mai îndoieşti acum de sinceritatea mea? 

Nu mă mai îndoiam de nimic. Evident, Baryton era capabil de orice. Cred chiar că ar fi fost fatal pentru 
rațiunea lui să mă apuc să-l contrazic în starea în care se afla. I-am dat un pic de răgaz şi apoi am încercat totuşi 
să-l înduplec, m-am aventurat într-o supremă tentativă de a-l readuce printre noi... Prin efectul unei 
argumentatii uşor piezişe... voit laterale... 

— Lasă, te rog, Ferdinand, fă-mi plăcerea, nu mai spera c-am să revin asupra hotărârii mele! Să nu mai 
vorbim despre asta, fă-mi această favoare... Pentru ultima oară te rog, Ferdinand, vrei să-mi faci această 
plăcere?... La vârsta mea, nu-i aşa, Ferdinand, vocatiile sunt rare... e adevărat... dar sunt iremediabile... 

Acestea fură aproape ultimele cuvinte pe care le mai pronunţă... Vi le destăinuiesc. 

— Poate, scumpe domnule Baryton, îndrăznii totuşi să-l întrerup, că acest soi de vacanţă imprevizibilă pe 
care doriţi s-o luaţi nu reprezintă până la urmă decât un episod romanesc, o binevenită diversiune, un antract 
fericit, în cursul desigur putin prea auster al carierei dumneavoastră? Poate că după ce veți gusta din alta viata... 
Mai plăcută, mai putin banal-metodică decât cea pe care noi o ducem aici, poate că veți reveni pur şi simplu, 
mulțumit de călătorie, sătul de neprevazut?... Vă veţi relua atunci locul în frunte... Mândru de cuceririle recente. 
Reînnoit, pe scurt, şi, fără îndoială, de acum încolo indulgent şi consimtind la monotoniile zilnice ale trudnicei 
noastre rutine!... Un bătrân, în fine! Dacă-mi dați voie să mă exprim astfel, domnule Baryton? 

— Ce lingusitor eşti, Ferdinand!... Mai găseşti mijloace să mă atingi în mândria mea masculină, sensibilă, 
exigentă chiar, pe care mi-o descopăr încă în ciuda oboselii şi a încercărilor prin care am trecut... Nu, Fer- 
dinand! Toată ingeniozitatea pe care o pui la bătaie nu va putea într-o clipă binecuvântată să schimbe tot ce 
rămâne ruşinos de ostil şi dureros în adâncul însuşi al voinţei noastre! Dealtfel, Ferdinand, nu mai am timp să 
şovăi, să mä-ntorc din drum!... O ştiu, o mărturisesc, o strig, Ferdinand! Sunt golit! Abrutizat! Învins! De 
patruzeci de ani de meschinării sagace!... E enorm! Ce vreau să-ncerc? Vrei să ştii? Pot să-ți spun dumitale, 


supremul meu prieten, dumitale care ai luat parte dezinteresat, admirabil, la suferințele unui bătrân în derută... 
Vreau, Ferdinand, să încerc să-mi pierd sufletul cum pierzi un câine râios, înainte de-a muri... În sfârşit singur... 
Linistit... eu însumi... 

— Dar, scumpe domnule Baryton, această violentă disperare ale cărei exigente intratabile mi le dezvaluiti 
deodată, n-am băgat-o de seamă, sunt uluit, nici un moment, în vorbele dumneavoastră! Dimpotrivă observaţiile 
dumneavoastră obişnuite îmi par chiar astăzi perfect pertinente... Toate iniţiativele dumneavoastră vioaie şi 
fecunde... Intervenţiile medicale perfect judicioase şi metodice... În zadar caut de-a lungul actelor dumnea- 
voastră zilnice unul din semnele tristetii, ale derutei... Într-adevăr nu zăresc nimic care să aducă a aşa ceva... 

Dar pentru prima oară de când îl cunoşteam, Baryton nu încerca nici o plăcere ascultându-mi 
complimentele. Mă opri chiar, binevoitor, să mai continui conversaţia pe tonul acesta, laudativ. 

— Nu, dragul meu Ferdinand, te asigur... Aceste ultime mărturisiri ale prieteniei dumitale îndulcesc 
desigur într-un mod neaşteptat ultimele momente ale prezenței mele aici, şi totuşi toată solicitudinea dumitale 
n-ar putea să-mi facă tolerabilă măcar amintirea unui trecut care mă copleşeşte şi de care acest loc musteşte... 
Vreau cu orice pret, mă înţelegi, şi în orice condiţii să mă-ndepărtez de el... 

— Dar cu acest sanatoriu ce vom face de acum încolo? V-aţi gândit? 

— Desigur, m-am gândit, Ferdinand!... Vei prelua direcția pe tot timpul absenței mele şi gata!... N-ai 
întreţinut dumneata întotdeauna relaţii excelente cu clientela noastră? Direcția dumitale va fi uşor acceptată... 
Totul va merge bine, ai să vezi, Ferdinand!... Parapine, pentru că nu poate suferi conversaţia, se va ocupa de 
maşini, aparate şi laboratoare... Se pricepe!... Aşa, totul e pus în ordine cu intelepciune!... Dealtfel am încetat să 
mai cred în prezentele indispensabile... În privinţa asta vezi, prietene, m-am schimbat mult... 

Într-adevăr, era de nerecunoscut. 

— Dar nu vă temeti, domnule Baryton, că plecarea dumneavoastră va fi comentată cu multă răutate de 
concurenţii nostri de prin împrejurimi... de la Passy, de pildă? De la Montretout?... De la Gargan-Livry? De toți 
cei care ne înconjoară... care ne spionează... De aceşti confrati mereu atât de perfizi?... Ce sens vor da ei nobilei 
dumneavoastră plecări de bună voie?... Cum o vor califica? O escapadă? Sau mai ştiu eu ce? Boroboata? 
Derută? Faliment? Cine stie?... 

Această eventualitate desigur îl făcuse să se gândească mult şi chinuitor. Se mai tulbura şi acum, acolo 
în fata mea, pălea, gândindu-se... 

Aimee, fiica lui, nevinovata noastră, trebuia să suporte în toată această poveste un destin foarte brutal. O 
lăsa în paza unei mătuşi, o adevărată necunoscută, din provincie. Astfel odată treburile personale bine puse la 
punct, nu ne mai rămânea mie şi lui Parapine decât să ne străduim din toate puterile să-i girăm interesele şi 
bunurile. Plutească deci barca fără căpitan! 

Mi se păru că puteam să-mi permit după aceste confidente să-l întreb pe patron pe unde socotea de 
cuviinţă s-o apuce înspre tărâmurile aventurii... 

— Prin Anglia!... îmi răspunse fără ezitare. 

Tot ce se întâmplase într-un răstimp atât de scurt îmi părea desigur foarte greu de asimilat, dar trebui să 
ne acomodăm în viteză cu această nouă soartă. 

Chiar de a doua zi Parapine şi cu mine îl ajutarăm să-şi facă bagajul. Paşaportul cu paginutele şi vizele 
lui îl uimea. Nu avusese în viaţa lui niciodată paşaport. Ar mai fi vrut şi altele, de schimb. L-am convins că aşa 
ceva nu se poate. 

Se mai poticni pentru ultima oară în chestiunea gulerelor tari sau moi pe care trebuia să le ia în călătorie 
şi câte din fiecare? Această problemă se läbärta, prost rezolvată, până la ora trenului. Sărirăm toţi trei în ultimul 
tramvai de Paris. Baryton nu ducea decât o valiză uşoară, înțelegând să rămână peste tot pe unde mergea şi în 
toate împrejurările foarte sprinten şi foarte lejer. 

Pe peron, aristocratica înălțime a scărilor de la trenurile internationale îl impresiona. Sovai să urce 
aceste trepte märete. Se reculese în fata vagonului ca în fata unui monument. Îl ajutarăm putin. Luând clasa a 
doua, mai făcu o ultimă remarcă, comparativă, practică, surâzătoare: „Nici cele de-a-ntâia nu sunt mai bune!" 
zise. 

I-am întins mâna. Bătuse ceasul. Se fluiera plecarea şi trenul se porni într-un zdruncin enorm, într-o 
rostogolire de fierăraie, exact la minut Aşa că despărțirea noastră pe când ne luam rămas bun fu oribil 
brutalizată. „La revedere, copiii mei", atât mai avu timp să zică şi mâna lui se desprinse, smulsă dintr-a noastră. 

Se agita acolo în fum, mâna lui, ridicată în mijlocul zgomotului, întâmpinând noaptea, dincolo de liniile 
ferate, mereu mai depărtată, mai palidă... 


Intr-o anumită privință nu-l regretam, dar oricum plecarea lui crease un gol blestemat în sanatoriu. 


Mai întâi felul în care plecase ne întristase ca să zic aşa fără voia noastră. Nu plecase în mod firesc. Ne 
întrebam ce ni se va întâmpla nouă după o asemenea lovitură. 

Dar n-am avut prea mult timp nici să ne-ntrebăm, nici să ne plictisim. Numai la câteva zile după ce l-am 
condus la gară pe Baryton, iată că mi se anunţă o vizită la birou, numai şi numai pentru mine. Abatele Protiste. 

Ce de mai noutăţi aveam să-i spun! Şi cât de năstruşnice! Mai ales felul faimos în care Baryton ne 
părăsise pe toţi ca să hoinărească prin Septentrion... Nu-i venea să-şi creadă urechilor auzind toate acestea, lui 
Protiste, şi apoi când în sfârşit se dumiri nu mai putu discerne în această schimbare decât profitul pe care-l 
aveam eu dintr-o asemenea situaţie... „Această încredere a Directorului dumitale mi-apare ca cea mai 
măgulitoare promovare, scumpul meu doctor!" mă pisălogea fără încetare. 

În zadar mă străduiam să-l calmez, în mare vervă, nu-şi părăsea deloc formula şi nu înceta să-mi prezică 
cel mai frumos viitor, o splendidă carieră medicală, cum îi spunea el. 

Cu multă greutate ne-am întors la treburile noastre serioase, adică la acel oraş Toulouse, de unde sosise 
în ajun. Bineînţeles că-l läsai să povestească la rândul său tot ce ştia. Mă prefăcui uimit, stupefiat, cand mă 
informă despre accidentul care i se întâmplase bătrânei. 

— Cum? Cum? îl întrerupeam eu. A murit?... Dar când s-a întâmplat? 

Din una-n alta dădu tot din el până la urmă. 

Fără să-mi povestească pe şleau că Robinson fusese acela care o împinsese pe bătrână pe scäritä, nu mă 
împiedică s-o presupun... Nici n-a avut timp să zică of! se pare. Se înțelege... Totul fusese pus la cale frumos, cu 
grijă... La a doua încercare bătrâna nu-i mai scăpase. 

Din fericire la Toulouse, în cartier, Robinson trecea drept complet orb. N-au mers mai departe cu 
cercetarea decât până la constatarea unui accident tragic, desigur, dar totuşi foarte explicabil, dacă stai să te 
gândeşti la toate, la împrejurări, la vârsta bătrânei şi la faptul că totul se petrecuse la sfârşitul unei zile, 
oboseala... Nu tineam pentru moment să ştiu mai mult. Primisem şi aşa destule confidente. 

Şi totuşi cu mare greutate îl făcui pe abate să schimbe vorba. Povestea îl obseda. Se întorcea iarăşi şi 
iarăşi în speranţa că mă voi da de gol, că mă voi compromite, cum se zice... Era limpede... Putea să se dea de 
ceasul morţii cât vroia!... Şi atunci renunţă totuşi şi se mulțumi să-mi vorbească despre Robinson, de sănătatea 
lui... despre ochii lui... În privinţa asta îi mergea bine... Cu moralul stătea însă mai rău! Hotărât, moralul nu 
mergea deloc! Şi asta în ciuda solicitudinii, a afecțiunii cu care cele două femei îl înconjurau fără încetare... lar 
el, în schimb, nu mai termina tot plângându-se de soarta şi de viata lui. 

Dar ceea ce-mi spunea preotul nu mă surprindea. Îl ştiam eu bine pe Robinson. Cu tristele, ingratele lui 
dispoziţii... Dar rămâneam în continuare şi mai bănuitor cu abatele... Nu clipeam când vorbea. Şi făcu atunci 
toate confidentele numai pe socoteala lui. 

— Prietenul dumitale, doctore, în ciuda unei vieţi materiale acum agreabilă, uşoară, şi a perspectivelor, 
pe de altă parte, a unei fericite apropiate căsătorii, ne dezamăgeşte toate speranţele, trebuie s-o spun. Nu l-o fi 
apucat oare iar acel gust funest pentru escapade, acel gust de rătăcire pe care dumneata i-l cunoşti din alte 
timpuri?... Ce crezi dumneata despre aceste dispoziţii, doctore? 

Pe scurt, de acolo de unde se afla, Robinson nu se mai gândea decât să lase totul baltă, dacă intelegeam 
eu bine. Logodnica şi maică-sa se înfuriară mai întâi şi apoi amărăciunea lor intrecu orice imaginaţie. lată ce 
venise să-mi povestească abatele Protiste. Totul era destul de tulbure, desigur, dar în ceea ce mă privea eram 
hotărât să tac, să nu intervin cu nici un pret în afacerile mărunte ale acestei familii... Întrevederea neatingându- 
şi scopul, m-am despărțit de abatele Protiste în staţia de tramvai, cu destulă răceală. Întorcându-mă la Azil nu 
eram prea liniştit... 

Foarte puțin după această vizită primirăm din Anglia primele veşti de la Baryton. Câteva cărți poştale. 
Ne ura la toți „multă sănătate" şi „noroc". Ne mai scrisese câteva rânduri de ici, de colo. Printr-o ilustrată fara 
text aflarăm că ajunsese în Norvegia şi câteva zile mai târziu o telegramă de la Copenhaga ne linişti: „Traversat 
cu bine!" 

Aşa cum prevăzusem, absenţa patronului fu comentată cu multă răutate la Vigny şi chiar în împrejurimi. 
Era mai bine pentru viitorul Institutului să nu mai dăm de acum încolo decât minime explicaţii asupra motivelor 
acestei absente, atât bolnavilor, cât şi confratilor de primprejur. 

S-au scurs astfel luni de mare prudență, terne, tăcute. În cele din urmă ne feream chiar să mai evocäm 
amintirea lui Baryton între noi. Dealtfel, amintindu-ne de el, ni se făcea într-un fel ruşine. 

Şi apoi veni vara. Nu puteam sta tot timpul în grădină supraveghind bolnavii. Ca să ne dovedim nouă 
înşine că eram, în ciuda a tot ceea ce ni se întâmplase, întrucâtva liberi, ne aventuram până la malul Senei, aşa 
numai ca să zicem c-am ieşit şi noi. 

Dincolo de rambleul celuilalt mal, începe marea câmpie Gennevilliers, frumoasă întindere cenuşie şi 
albă în care drumurile se profilează blând în praf şi pâclă. În apropierea halajului e aşezată cârciuma marinarilor 


de pe fluviu, exact la intrarea pe canal. Şuvoiul de apă galbenă se bate de ecluză. 

Priveam de sus totul ore în şir, şi alături un fel de baltă mare al cărei miros se răspândea perfid până în 
drumul maşinilor. Te obişnuieşti. Mlaştina nu mai are culoare, atât e de bătrână şi bătută de viituri. Spre seară 
vara se îmblânzeşte parcă, mlaştina, când cerul, bătând în roz, devine sentimental. Acolo pe pod veneam să 
ascultăm acordeonul care se auzea de pe şalupele ce aşteptau în fata porților să se sfârşească noaptea ca să poată 
trece pe fluviu. Mai ales cele care vin dinspre Belgia sunt foarte muzicale, vopsite peste tot în verde şi galben, 
cu sfori pline de rufe întinse la uscat şi furouri zmeurii pe care palele de vânt le umflă, jucăuşe. 

La cârciuma marinarilor veneam adesea singur, la acea oră moartă care urmează prânzului, când pisica 
patronului stă liniştită, între patru pereți, închisă parcă într-un minuscul cer emailat albastru numai pentru ea. 

Acolo, la începutul unei după amieze, somnolând, aşteptam şi eu, uitat cum mă credeam, să treacă după 
amiaza. 

Am văzut pe cineva venind de departe, urcând drumul. Nu m-am îndoit o secundă. De pe pod l-am 
recunoscut. Era chiar Robinson al meu. Nu mă înşelasem. „A venit să mă caute! mi-am zis din capul locului... 
Abatele i-a dat adresa mea... Trebuie să scap de el repede”. 

Pe moment găseam că era o mare neruşinare pentru el să mă deranjeze exact în momentul în care 
încercam să-mi refac şi eu mica mea existență. Lumea are dreptate, nu trebuie să te-ncrezi în cel ce vine de pe 
drum. lată-l ajuns în fata cârciumei. les. Pare surprins că mă vede. „De pe unde mai vii?" l-am întrebat fără 
bunăvoință. „De la Garenne..." îmi răspunde. „Bine, hai! Ai mâncat?" îl întreb. Nu prea avea aerul c-ar fi 
mâncat, dar nu vroia nici să pară că e mort de foame de cum sosise. „ar hoinăreşti, deci?" adaug. Pentru că azi 
pot spune, nu eram deloc mulțumit că-l vedeam din nou. Nu-mi făcea nici o plăcere. 

Parapine venea şi el dinspre canal în întâmpinarea mea. Cădea la tanc. Era şi el obosit, Parapine, de 
atâtea gărzi pe care trebuia să le facă la Azil. 

E adevărat că eu nu prea-mi băteam capul cu serviciul. Mai întâi în ceea ce priveşte această situație, am 
fi dat mult şi unul şi celălalt ca să ştim exact când se va întoarce Baryton. Speram că în curând îşi va sfârşi 
hoinăreala şi că va veni să-şi ia bazarul în primire şi să se ocupe de el. Pentru noi era prea mult. Nu eram nişte 
ambitiosi nici unul, nici altul şi ne durea în cot de viitor. Si rău făceam, dealtfel. 

Şi dacă e să fiu încă o dată drept cu Parapine, trebuie să spun că nu punea niciodată întrebări despre 
felul cum giram afacerile comerciale ale Azilului, cum mă descurcam cu clienţii, şi totuşi îl informam fără voia 
lui dealtfel, ca să zic asa, şi atunci vorbeam singur. În cazul lui Robinson era însă important să-l pun la curent. 

— Ti-am vorbit de Robinson, nu-i aşa? l-am întrebat în loc de introducere. Ştii, prietenul meu din 
război!... Ti-aduci aminte? 

Mă auzise bineînţeles povestind de o sută de ori întâmplările din război şi întâmplările din Africa şi tot 
de o sută de ori în alt fel. Aşa era felul meu. 

— Ei bine, continuai, iată-l acum pe Robinson care a venit în carne şi oase de la Toulouse să ne vadă... O 
să mâncăm la sanatoriu împreună. De fapt vorbind aşa, în numele sanatoriului, nu mă simţeam la largul meu. 
Comiteam un fel de indiscretie. Mi-ar fi trebuit pentru această împrejurare o autoritate amicală, atrăgătoare şi 
care-mi lipsea cu desăvârşire. $i apoi Robinson el însuşi nu-mi uşura sarcina deloc. Pe drum, la întoarcere, se 
arăta deja curios şi nelinistit, mai ales în privinţa lui Parapine a cărui figură lungareata şi palidă alături de noi îl 
intriga. Crezuse mai întâi că Parapine e şi el un nebun. De când ştia unde locuiam la Vigny nu vedea peste tot 
decât nebuni. ÎL liniştii. 

— Măcar ţi-ai găsit vreo slujbă de când te-ai întors? l-am întrebat. 

— Am să caut... se mulțumi el să răspundă. 

— Ochii ti s-au vindecat? Vezi bine cu ei? 

— Da, aproape ca înainte... 

— Atunci eşti mulțumit? făcui eu. 

Nu, nu era mulțumit. Avea altă treabă decât să fie mulțumit. M-am ferit să aduc vorba imediat despre 
Madelon. Era un subiect care rămânea între noi, mereu un pic prea delicat. Petrecurăm îndelung în fata unor 
aperitive şi profitai de răgaz ca să-l pun la curent cu situația Azilului şi-i mai dădui şi alte detalii. Nu m-am 
putut abtine niciodată să nu vorbesc vrute şi nevrute. Pe scurt nu prea eram departe de Baryton. Cina se termină 
într-o atmosferă cordială. După care nu puteam să-l arunc aşa deodată în stradă pe Robinson Léon. Am hotărât 
pe loc să i se pună până una alta în sufragerie un pat pliant. Parapine nu avansa nici o idee. „Uite, Leon, cum te 
vom găzdui până o să-ți găseşti un loc...". ,Multumesc", mi-a zis simplu şi din acest moment în fiecare 
dimineaţă se ducea cu tramvaiul la Paris, în căutarea unei slujbe de reprezentant, vorba vine. 

Se săturase de uzină, zicea, vroia acum „să reprezinte". Ca să fim drepţi, poate că şi-a dat chiar multă 
osteneală să găsească o asemenea reprezentanta, dar fapt e că n-a găsit-o până la urmă. 

Într-o seară, s-a întors de la Paris mai devreme decât de obicei. Eram încă în grădină, supraveghind 


împrejurimile bazinului cel mare. Mă caută ca să-mi zică două vorbe. 

— Ascultă! a început. 

— Te ascult! i-am răspuns. 

— N-ai putea să-mi dai vreo slujbă pe aici pe la tine?... N-am găsit nimic, nicaieri... 

— Ai căutat bine? 

— Da, am căutat bine... 

— O slujbă aici la sanatoriu? Dar ce să faci aici? N-ai găsit deci nici un fel de slujbulita la Paris? Nu vrei 
ca împreună cu Parapine să ne interesăm pe lângă oamenii pe care-i cunoaştem? 

Era jenat că-i propuneam să intervenim în legătură cu slujba lui. 

— Nu pentru că nu s-ar găsi absolut nimic, a continuat atunci. Poate că s-ar mai găsi câte ceva... o munca 
acolo, oarecare... Sigur... Dar, fii atent... Trebuie neapărat să par că sunt bolnav la cap... E urgent şi 
indispensabil să par bolnav la cap... 

— Bine! îi zic atunci, nu trebuie să spui mai mult!... 

— Ba da, Ferdinand, dimpotrivă, trebuie să-ţi spun mai departe, îi dădea el zor, trebuie să mă înţelegi... Si 
după cât te cunosc înţelegi greu şi te hotărăşti şi mai greu... 

— Dă-i drumul, fac, resemnat, povesteşte... 

— Dacă nu par nebun, va fi rău de mine, iti garantez... O să vorbească... E capabilă să mă dea pe mâna 
poliţiei... Intelegi acum?... 

— De Madelon e vorba? 

— Sigur ca de ea! 

— Dragut! 

— Cum zici... 

— Atunci v-aţi certat rău de tot! 

— După cum vezi!... 

— Hai pe aici dacă vrei să-mi dai amănunte! l-am întrerupt atunci şi l-am tras alături. Era mai prudent din 
cauza nebunilor. Pot înţelege atât de multe lucruri şi povesti mai departe altele şi mai nostime... aşa nebuni cum 
sunt... 

Urcarăm într-una din camerele de izolare şi, odată ajunşi acolo, nu-i trebui mult ca să-mi reconstituie 
toată afacerea, mai ales că eram lămurit ce-i putea capul iar abatele Protiste mă lăsase să bănuiesc restul. 

A doua oară nu mai ratase afacerea. Nu se mai putea pretinde că s-a împotmolit şi a doua oară! Nu! 
Deloc! Nimic de zis. 

— Intelegi, bătrâna mă călca pe nervi din ce în ce mai tare... Mai ales de când începusem să văd mai bine, 
adică de când puteam să merg singur pe străzi... De atunci am început să văd o mulţime de lucruri... Şi am 
revăzut-o şi pe ea... Ce să zic! N-o vedeam decât pe ea! Numai pe ea o aveam în faţa ochilor, mereu!... Ca şi 
cum mi-ar fi închis viata... Cred că o făcea într-adins, când stătea aşa în fata mea... Numai ca să mă otrăvească... 
Altfel nu se explică... Şi apoi in casa în care locuiam cu toţii, o mai tii minte, nu-i aşa, era uşor să te iei la 
ceartă!... Ai văzut cât era de mică?... Ne cälcam pe picioare! Că nu pot zice altfel!... 

— Si treptele cavoului nu prea ţineau! 

Remarcasem eu însumi cât era de periculoasă scara la prima vizită cu Madelon, cum se clătinau treptele 
scaril. 

— Erau terminate în privinţa asta, a admis el foarte deschis. 

— Şi oamenii de pe acolo?... îl mai intrebai. Vecinii, preoții, jurnalistii?... N-au băgat de seamă nimic, 
când s-a întâmplat?... 

— Se pare că nu... nu mă credeau în stare... Mă luau drept un bleg... un orb... Intelegi? 

— În sfârşit, fii mulţumit că a ieşit aşa, că altfel... Si Madelon? Ea ce rol a avut în toată afacerea asta? Era 
şi ea amestecată? 

— Nu de tot!... Dar întrucâtva totuşi, evident, doar cavoul, înţelegi, trebuia să ne revină la amândoi în 
totalitate după moartea bătrânei. Asa se aranjase... Trebuia să ne ocupăm amândoi de această afacere... 

— Şi atunci, de ce n-a mers amorul vostru? 

— Ştii, e foarte complicat de explicat... 

— Nu te mai vroia? 

— Ba da, dimpotrivă, ea dorea foarte tare, era foarte dispusă în problema căsătoriei... Maică-sa vroia şi ea 
si chiar mai tare decât înainte, şi s-o facem în grabă mare, din cauza mumiilor mätusei Henrouille care ne 
rămăseseră noua şi din care am fi putut trăi linistiti toți. 

— Ce s-a întâmplat atunci între voi? 

— Ei bine, vroiam să mă lase în pace! Foarte simplu... Şi mama, şi fata... 


— Ascultă, Léon!... Il oprii net, auzind aceste vorbe. Ascultă-mă... Bălmăjeala ta nu e deloc serioasă... 
Pune-te în locul lor, al lui Madelon şi al maica-sii... Ai fi mulţumit? Cum? Sosind acolo abia dacă aveai cu ce te 
incalta, nici tu situație, nici tu nimic, nu te mai saturai să mârâi toată ziua că bătrâna iti păstra câştigul şi câte 
altele... Ea dă ortul popii sau mai degrabă o faci tu să dea ortul popii... $i acum o iei de la cap din nou cu 
strâmbăturile tale, cu mofturile tale... Pune-te în locul lor! Al acestor două femei, pune-te! Nu-i de suportat!... 
Eu însumi te-aş fi băgat la răcoare... Meritai de o sută de ori să înfunzi puşcăria! Să fie clar!... 

Aşa i-am vorbit lui Robinson. 

— Posibil, mi-a răspuns ca să-mi închidă gura, dar degeaba eşti medic, şi foarte instruit, şi toate, că tot nu 
înţelegi nimic din firea mea. 

— Taci, odată, Léon! i-am spus în cele din urmă ca să închei discuţia! Taci odată, nenorocitule ce eşti cu 
firea ta! Vorbeşti ca un bolnav la cap!... Regret că Baryton a plecat la dracul în praznic, altfel te-ar fi luat şi pe 
tine sub supravegherea lui! Asta ar fi de fapt cel mai bine pentru tine! Să te fi închis undeva! Mă auzi? Să te 
închidă! S-ar fi ocupat el, Baryton, de firea ta! 

— Dacă tu ai avea ce am eu, şi dacă tu ai fi trecut prin ce am trecut eu, se împotrivi el auzindu-mă, ai fi 
fost şi tu la fel de bolnav fără îndoială! Ti-o garantez! $i poate chiar mai rău decât mine! Bleg cum te ştiu! Si cu 
asta începu să ma besteleasca, ca şi cum ar fi fost dreptul lui. 

Mă uitam bine la el în timp ce mă beştelea. Eram obişnuit să fiu tratat astfel de bolnavi. Nu mă 
sinchiseam. 

Slăbise mult de când cu plecarea la Toulouse şi apoi ceva pe care eu nu 1-1 ştiam, ceva nou se ivise pe 
figura lui, ai fi zis un portret cu trăsăturile lui exacte, dar înconjurat acum de tăcere şi uitare. 

În întâmplările de la Toulouse, mai era şi altceva, mai puţin grav evident, dar el nu putea să înghită asta, 
simţea răscolindu-i-se fierea în el. Fusese obligat să ungă laba unei mulţimi de traficanţi pe degeaba. Nu putea 
înghiți că fusese obligat să dea comisioane în stânga şi în dreapta, când trebuise să ia cavoul în primire, 
preotului, celei care închiria scaune, primăriei, vicarilor şi multor altora încă, şi tot fără rezultat în cele din 
urmă. Se tulbura când venea vorba despre asta. O numea hotie. 

— Şi în cele din urmă, nu te-ai mai însurat? îl întrebai ca să pun capăt discuţiei. 

— Dar ţi-am spus odată că nu! N-am mai vrut! 

— Dar n-arăta deloc rău micuța Madelon! Nu mă poţi contrazice! 

— Nu despre asta e vorba! 

— Ba da, despre asta e vorba. Pentru că mi-ai spus că eşti liber... Dacă vroiai cu tot dinadinsul să 
părăseşti oraşul Toulouse, puteai foarte bine să laşi cavoul în grija mamei ei un timp... Te-ai fi întors mai 
târziu... 

— În ceea ce priveşte fizicul, reluă el, ai dreptate, era cu adevărat foarte drăguță, de acord, nu m-ai 
mințit, mai ales că, imagineazä-ti, parcă într-adins când am văzut pentru prima oară ca să zic aşa, pe ea am 
văzut-o întâi, într-o oglindă... Iti dai seama?... În lumină... Bătrâna murise de aproape două luni... Vederea mi-a 
venit parcă dintr-o dată uitându-mă la ea, încercând să-i zăresc fata... Intelegi?... 

— Nu era plăcut? 

— Dacă era plăcut?... Dar nu era decât asta... 

— Şi totuşi ai spălat putina... 

— Da, dar vreau să-ţi explic, pentru că văd că vrei sä-ntelegi, mai întâi ea a început să mă găsească 
ciudat. Că nu mai aveam destul elan... Că nu mai eram amabil... Mofturi, toane... 

— Te munceau probabil remuşcările? 

— Remuşcările? 

— Mai ştii? 

— Zi-le cum vrei, dar nu prea eram vesel... Asta-i tot... Nu cred totuşi că erau remuşcări... 

— Erai bolnav?... 

— Mai degrabă asta, cred că eram bolnav... Uite, e mai bine de o oră de când încerc sa te fac să spui ca 
sunt bolnav... Eşti de acord ca-ti trebuie timp. 

— Bine! S-a facut! îi răspund. Le vom spune că eşti bolnav... dacă tu crezi că e mai prudent... 

— Ai face bine, a stăruit, pentru că nu garantez nimic în ceea ce o priveşte... E capabilă să ne denunțe 
înainte de a fi trecut timp îndeajuns... 

Avea aerul că-mi dă un sfat, şi eu nu vroiam de la el nici un sfat. Nu-mi plăceau deloc acest fel de 
sfaturi, din cauza complicatiilor care urmau să se iveasca. 

— Chiar crezi c-ar putea să denunțe? îl intrebai ca să mă liniştesc... Doar era şi ea complicea ta?... Asta ar 
trebui s-o facă să se gândească un pic înainte să bleorcăiască ceva! 

— Să se gândească?... tresări auzindu-mă. Se vede cât de colo că n-o cunoşti... Dacă ar auzi ar râde... Dar 


n-ar şovăi o secundă!... Cum iti zic... Dacă ai fi trăit ca mine alături de ea, nu te-ai mai îndoi! E o îndrăgostită, 
iti spun doar!... N-ai cunoscut niciodată o îndrăgostită? Simplu, când e îndrăgostită e nebună! Nebună! Si eu 
sunt ăla de care e îndrăgostită şi după care e nebună!... Iti dai seama?... Intelegi? Şi atunci tot ce e nebunie o 
excită! E foarte simplu! N-o opreşte! Dimpotrivă!... 

Nu-i puteam spune că eram uimit totuşi cum de ajunsese Madelon numai în câteva luni la acest grad de 
frenezie, pentru că orişicum o cunoscusem şi eu pe Madelon cât de cât... Aveam ideea mea în ceea ce o privea, 
dar nu puteam să i-o spun. 

După felul cum se descurca la Toulouse şi aşa cum o auzisem când stăteam în spatele plopului în ziua cu 
şalupa, era greu să-mi imaginez că-şi putuse schimba atât de mult dispoziţiile într-un timp atât de scurt... Mi se 
păruse mai mult descurcäreatä decât tragică, nostim libertină şi foarte mulțumită să se gargarisească cu poveşti 
de amor şi cu mofturi pretutindeni unde se putea prinde... Pentru moment în situația în care eram nu mai aveam 
nimic de zis. N-aveam decât să las să treacă. „Bine! Bun! Merge! Am conchis! $i maică-sa? Probabil că a facut 
ceva gălăgie cand a înţeles că te cari de-a binelea?..." 

— Mie-mi spui? Repeta toată ziua că am un caracter de porc şi asta, bagă bine de seamă, asta exact în 
momentul în care eu aş fi avut nevoie să mi se vorbească frumos!... Ce mai muzică!... În fond nici cu maică-sa 
nu puteam s-o tin aşa la nesfârşit, aşa că i-am propus să le las cavoul amândurora, în timp ce eu aş fi plecat să 
fac un tur, să călătoresc singur, să mai văd un pic ţara... 

— Ai să mergi cu mine, protesta ea atunci... Nu sunt eu logodnica ta? Ori mergi cu mine, ori nu mergi 
deloc!... Şi apoi, îi da ea zor, nici nu eşti vindecat de tot... 

— Ba da, sunt vindecat şi o să plec singur! răspundeam eu... N-o mai scoteam la capăt. 

— O femeie îşi însoţeşte întotdeauna bărbatul! făcea maică-sa. N-aveti decât să vă căsătoriți! O susținea 
numai ca să mă înfurie. Auzind aceste mofturi, sufeream cumplit. Tu mă cunoşti! Ca şi cum aş fi avut nevoie de 
vreo femeie ca să merg la război! Sau ca să scap! Şi în Africa am avut femei? Aveam eu vreo femeie în 
America?... Totuşi ascultându-le vorbind aşa ore în şir despre asta, mi se-ntorcea stomacul. Mă apucau 
crampele! Ştiu şi eu totuşi la ce sunt bune femeile! Si tu nu? La nimic! Şi ce-am mai umblat! În sfârşit într-o 
seară, când m-au scos din răbdări cu bälmäjelile lor, i-am aruncat în cele din urmă mă-sii în fata tot ce gândeam 
despre ea! „Nu eşti decât o babă imbecila! i-am zis... Mai tâmpită chiar decât maica Henrouille!... Dacă ai fi 
cunoscut atâția oameni şi tari ca mine, nu te-ai grăbi aşa să dai sfaturi tuturor şi mai ales nu adunând resturi de 
ceară în biserica dumitale imputita ai să înveţi vreodată ce-i viata! Mai pleacă şi dumneata, o să-ți facă bine! 
Plimbă-te un pic, gunoi bătrân! Să te răcoreşti! N-o să mai faci atâtea rugăciuni şi n-o să mai puti atât a hoit!..." 

Aşa m-am purtat cu maică-sa. Iti spun că de mult îmi stătea pe limbă s-o înjur, mai ales că avea mare 
nevoie... Dar mi-am făcut bine mai ales mie!... M-am eliberat dintr-o situaţie... Dar nu zici că baba atâta aştepta, 
să-mi dau în petic, ca să mă facă la rândul ei cu ou şi cu oțet... Scuipa atunci chiar mai mult decât ar fi fost 
nevoie... „Hoţule! imputitule! mă insulta... N-ai nici măcar o meserie!... E un an de când te hranim, fata mea şi 
cu mine!... Nimicule!... Codoşule!..." Iti dai seama, nu? O adevărată scenă de familie... A stat un moment şi apoi 
a zis mai încet, dar ştii, din toată inima: ,,Asasinule! Asasinule!"... aşa m-a făcut! Asta m-a cam înfiorat. 

Fiică-sa se temu auzind, să n-o omor pe maică-sa. S-a azvarlit între noi doi. I-a pus mâna la gură. Si bine 
a făcut. Erau deci înţelese, hoiturile! mi-am zis atunci. Evident! În sfârşit, am trecut şi peste asta... Nu era mo- 
mentul violențelor. Crezi că după ce s-au uşurat m-au lăsat în pace?... S-o crezi tu!... Nu! înseamnă că nu le 
cunosti!... Fata o luă de la capăt!... Avea şi inima şi dosul în flăcări... O apuca din ce în ce mai tare... 

— Te iubesc, Léon, vezi doar că te iubesc, Léon... 

Nu ştia decât atât „te iubesc". Parcă asta ar fi fost un răspuns la toate. 

— Îl mai iubeşti? se aprindea maică-sa auzind-o. Nu vezi că nu-i decât un golan! O lepădătură! Acum că 
şi-a căpătat lumina ochilor datorită îngrijirilor noastre, o să te nenoroceasca, fata mea! Ti-o spun eu! Mama 
tal... 

Toată lumea a plâns la sfârşitul scenei, chiar şi eu, pentru că nu vroiam să mă pun rău cu cele două 
putori, să mă cert prea tare cu ele. 

Am scăpat, dar ne spuseserăm prea multe lucruri, pentru ca traiul nostru unul lângă altul să mai poată 
rezista mult. Ne-am mai târât aşa săptămâni certându-ne ba de una ba de alta, şi supraveghindu-ne zi şi noapte. 

Nu ne puteam hotărî să ne despartim, dar nici inimă nu mai aveam să continuăm. 

Numai temerile ne mai țineau împreună. 

— Jubesti deci pe alta? mă întreba Madelon din când în când. 

— Ba nu! încercam s-o liniştesc. Nu! — Dar era clar că nu mă credea. Pentru ea, trebuie să iubeşti în viata 
pe cineva, de asta nu scapi. 

— Spune, îi răspundeam, ce să fac eu cu altă femeie? Dar mania ei era dragostea. Nu mai ştiam ce să-i 
spun ca s-o liniştesc. Îmi îndruga tot soiul de chestii pe care nu le mai auzisem niciodată în viaţa mea. N-aş fi 


crezut că-1 pot trece prin cap asemenea lucruri! 

— Mi-ai furat inima, Léon! Mă acuza şi încă serios. $i acum vrei să pleci! mă ameninţa. Pleacă, dar să 
ştii c-am să mor de amărăciune, Léon.. Auzi, din cauza mea să moară de amărăciune... Ce vrea să spună cu 
asta?... Spune-mi şi mie!... „N-o să mori... o asiguram. Nu ţi-am luat nimic! Nici măcar un copil nu ţi-am făcut! 
Gândeşte-te! Nici o boală nu ţi-am dat! Nu? Atunci? Vreau numai să plec şi atât! Ca şi cum m-aş duce în va- 
canta... E atât de simplu... Încearcă să fii întelegätoare!" Si cu cât încercam s-o fac să-mi înțeleagă punctul de 
vedere, cu atât vedeam că-i plăcea mai putin punctul meu de vedere. Pe scurt, nu ne mai intelegeam deloc. 
Parcă turba la ideea că aş putea să gândesc cu adevărat ceea ce spuneam, simplu şi sincer. 

Mai credea pe deasupra că tu eşti cel care mă împingi s-o şterg. Văzând atunci că nu mă poate reține 
ruşinându-mă asupra sentimentelor mele, a încercat să mă retina altfel. 

— Să nu crezi, Léon, mi-a zis atunci, că tin la tine din cauza afacerilor cu cavoul!.... Nu-mi pasa de 
bani... Ceea ce vreau, Leon, e să rămân cu tine... Să fiu fericită... Asta e tot... E firesc... Nu vreau să mă 
părăseşti... Să te desparti e prea greu când iubeşti cum ne-am iubit noi doi. Măcar, jurä-mi, Leon, că nu vei 
pleca pentru mult timp... 

Şi aşa a ţinut criza, săptămâni... Ce mai vorbă, era grozav de îndrăgostită şi pisăloagă... În fiecare seară 
o lua de la capăt cu dragostea ei nebună... În cele din urmă a vrut totuşi să-i lăsăm cavoul maică-sii în pază, cu 
condiția să plecăm noi amândoi să ne căutăm servici la Paris... Tot împreună... Mie-mi spui, ce plăcere! Nu 
putea să înţeleagă şi pace că eu o s-o apuc singur pe drumul meu şi ea pe al ei... Nimic de făcut în privința 
asta!... Cu cât se incapatana mai tare, cu atât mă îmbolnăveam mai mult, evident! 

Nu mai merita să încerci s-o faci rezonabilă. Mi-am dat categoric seama că era timp pierdut, o idee fixă 
şi că mai degrabă o făceam să turbeze şi mai tare. Mi-a trebuit să inventez alte trucuri ca să scap de dragostea 
ei, cum îi zicea ea... Aşa îmi veni ideea s-o înfricoşez spunându-i că mă apuca nebunia din când în când... Mă 
lua cu crize... Fără veste... M-a privit cruciş, curios... Nu ştia dacă şi asta nu-i cumva tot o minciună... Numai că 
aventurile pe care 1 le povestisem mai înainte şi războiul care mă atinsese întrucâtva şi apoi ultima afacere cu 
maica Henrouille urmată de brusca mea schimbare fata de ea au pus-o totuşi pe ganduri.... 

S-a gândit o săptămână şi în timpul ăsta m-a lăsat în pace. Probabil că-i şoptise mă-sii două vorbe 
despre accesele mele... Fapt e că insistau mai putin să rămân... Asta e, îmi ziceam, merge! lată-mă liber!... Mă şi 
vedeam cărăbănindu-mă liniştit, uşurel înspre Paris, fără ceartă!... Dar stai să vezi!... Vroiam să fac totul prea 
bine... Să-mi pun planul la punct cu migală... Credeam c-am găsit trucul cel mai bun ca să le dovedesc că e 
adevărat... Că eram nebun de-a binelea când mă apuca... „Pune mâna! îi zic într-o seară Madelonei. Pune mina 
acolo la ceafă, simţi umflätura şi cicatricea?" 

După ce-mi pipăi bine umflătura de la ceafă, nu pot să-ţi spun cat a emotionat-o... Dar în loc s-o 
dezguste definitiv, a înflăcărat-o, şi mai tare... „Acolo am fost rănit în Flandra. Mi-au făcut o trepanatie", îi tot 
dam eu zor. 

— Ah! Léon! a sărit simtindu-mi umflatura, iti cer iertare, dragul meu Léon!... M-am îndoit de tine până 
acum, dar iti cer iertare din toată inima! Imi dau seama! Am fost infamă cu tine! Ba da! Ba da! Am fost îngrozi- 
toare, Léon!... N-am să mai fiu rea cu tine niciodată! Ti-o jur! Vreau să ispäsesc! Léon! Imediat! Mă laşi să-mi 
ispăşesc greşeala? Îţi voi reda fericirea! Te voi îngriji! începând chiar de astăzi! Voi avea întotdeauna răbdare cu 
tine! Voi fi atât de blândă! Ai să vezi, Léon! O să te înțeleg atât de bine că n-ai să mai poți trai fără mine! iti 
dăruiesc din nou toată inima mea, iti apartine!... Totul! iti dăruiesc toată viata mea! Dar spune cel putin că mă 
ierti, spune, L6on!... 

Nu zisesem nimic de genul ăsta, nimic. Ea zisese totul, atunci era mai uşor să-şi răspundă singură... Dar 
ce trebuia să fac ca s-o opresc? 

Pipaindu-mi cicatricea şi umflătura parcă s-ar fi îmbătat brusc de dragoste! Vroia tot timpul să-mi ia 
capul în mâini, să nu-i mai dea drumul şi să mă facă fericit până-n vecii vecilor! Fie că vreau sau nu! De la 
această scenă maică-sa nu mai avu dreptul să mă ocărască. Madelon n-o lăsa pe maică-sa să vorbească. N-o mai 
recunoşteai, ar fi vrut să mă protejeze până în pânzele albe. 

Trebuia să termin odată! Aş fi preferat desigur să ne despartim prieteni. Dar nu merita să mă ostenesc... 
Nu mai ştia decât de dragoste si era şi încăpăţânată... Într-o dimineaţă, pe când ele erau plecate după cumpără- 
turi, maică-sa şi cu ea, am făcut, ca tine, un pachetel şi am sters-o pe furiş... Poti să mai zici după asta că n-am 
avut destulă răbdare?... Numai cä-ti mai spun o dată, nu era nimic de făcut... Acum ştii totul... Când iti spun eu 
că nebuna e capabilă de orice, chiar să vină să se țină scai după mine dintr-un moment în altul, şi să nu vii să-mi 
spui că am năluci! Ştiu eu ce spun! O cunosc eu! Ar fi mai bine după părerea mea să mă găsească deja închis cu 
nebunii!... Ar fi mai uşor pentru mine să mă prefac că nu ştiu despre ce e vorba!... Aşa trebuie să te porți cu ea. 
Să te faci că nu înţelegi... 

Cu două sau trei luni înainte, tot ce-mi povestise Robinson m-ar fi interesat, dar acum parcă 


îmbătrânisem brusc. 

Pe scurt semănam din ce în ce mai mult cu Baryton, mă durea în cot. Tot ce-mi povestise Robinson 
despre aventura lui de la Toulouse nu prezenta pentru mine un pericol real. Oricât m-am străduit să mă- 
nflăcărez pentru cauza lui, cauza lui cam mirosea a mucegai. Orice s-ar spune şi orice s-ar pretinde, lumea ne 
părăseşte mult înainte ca noi să-nchidem ochii pentru totdeauna. 

Despre lucrurile la care tii cel mai mult, te hotarasti într-o bună zi să vorbeşti din ce în ce mai putin, cu 
efort la început. Ti se face sila să te tot asculti vorbind... O scurtezi... Renunti... Sunt vreo treizeci de ani buni de 
când tot vorbeşti... Nu mai vrei nici măcar să ai dreptate... Te părăseşte şi cheful chiar de-a-ti mai păstra acel loc 
moderat pe care l-ai rezervat plăcerilor... Ti-e scârbă... Ti-ajunge să haleşti ceva, să te dezmortesti un pic la 
căldură şi să dormi din răsputeri pe drumul neantului. Ca să te mai intereseze ceva ar trebui să găseşti alte 
strâmbături pe care să le faci în fata celorlalți... Dar nu mai ai forţa să-ți schimbi repertoriul. Te bâlbâi. Mai 
cauţi trucuri şi scuze ca să rămâi cu prietenii, dar moartea e şi ea prezentă, putind, alături de tine, mereu de 
acum încolo, si mai putin misterioasă decât o belotă. Iti mai rămân acele preţioase mici necazuri, cum e acela de 
a nu fi găsit timpul necesar să te duci să-l vezi pe bătrânul unchi de la Bois-Colombes, cât mai trăia încă, şi al 
cărui firişor de viata s-a stins pentru totdeauna într-o seară de februarie. Este tot ce ai mai păstrat din viata. 
Acest biet regret atroce, restul I-ai risipit pe drum, mai mult sau mai putin, cu multe eforturi şi chin. Nu mai esti 
decât un vechi felinar al amintirilor păstrat în colțul unei străzi pe unde nu mai trece nimeni. 

Şi dacă tot e să te plictiseşti, cel putin s-o faci indeplinindu-ti cu regularitate toate tabieturile. Tineam ca 
la sanatoriu toată lumea să se culce la ora zece. Eu eram cel care stingea lumina. Afacerile mergeau de la sine. 

Dealtfel nu prea făceam risipă de imaginaţie. Sistemul lui Baryton, cu cretinii lui la cinema, ne dădea 
destul de lucru. Economii, sanatoriul nu mai făcea. Risipa, ne spuneam, l-ar fi neliniştit pe patron şi poate l-ar fi 
făcut să se-ntoarcă. 

Am cumpărat un acordeon pentru ca Robinson cântând să-i facă pe bolnavi să danseze în grădină, în 
zilele de vară. Era greu să-i dai bolnavului o ocupaţie zi şi noapte. Nu puteai să-l trimiti tot timpul la biserică, se 
plictisea prea tare. 

De la Toulouse nu mai primirăm nici o veste, abatele Protiste nu mai veni niciodată să ne vadă. 
Existenţa la Azil se organiza pe furiş, monoton. Moralmente nu prea eram la largul nostru. Prea multe fantome 
ici ŞI colo. 

Mai trecura câteva luni. Robinson începea să-şi revină. De Paşti, nebunii nostri se agitara putin, femei în 
toalete deschise trecură încoace şi încolo prin fața grădinii noastre. Primăvară timpurie. Bromură. 

La ,,Tarapout" personalul fusese de mai multe ori reînnoit de când facusem eu figuratie pe acolo. 
Englezoaicele plecaseră departe, am fost informat, tocmai în Australia. Nu le vom mai revedea. În culise nu mai 
puteam călca după povestea mea cu Tania. N-am mai stăruit. 

Începurăm să scriem scrisori pretutindeni şi mai ales consulatelor țărilor nordice, pentru a obţine câteva 
indicii despre eventualele treceri ale lui Baryton. Nu primirăm nici un răspuns interesant. 

Parapine îşi îndeplinea sârguincios şi tăcut serviciul tehnic alături de mine. De douăzeci şi patru de luni 
nu pronuntase cu totul nici douăzeci de fraze. Aproape singur decideam asupra micilor aranjamente materiale şi 
administrative pe care existenţa zilnică le cerea. Mi s-a întâmplat să comit şi câteva gafe. Parapine nu mi le 
reproşa niciodată. Prin indiferența noastră, eram de acord aproape în toate. Dealtfel un rulaj suficient al 
bolnavilor asigura partea materială a Institutului nostru. Odată plătiți furnizorii şi chiria, ne rămânea suficient ca 
să trăim, plătind regulat şi mătuşii pensiunea pentru micuța Aimée, bineînţeles. 

Găseam că Robinson era acum mult mai liniştit decât la sosirea lui. Se înzdrăvenise şi se îngrăşase cu 
trei kilograme. Pe scurt, se părea că atât timp cât vor exista nebuni în familii, vor fi mulțumiți să vină la noi, 
comod aşezaţi în apropierea capitalei. Numai grădina noastră şi merita o călătorie. Veneau dinadins de la Paris 
ca s-o admire, cu rondurile ei de flori şi boschetele de trandafiri în lumina verii. 

În cursul uneia dintre aceste duminici de iunie mi s-a părut c-o recunosc pe Madelon, pentru prima dată, 
în mijlocul unui grup de plimbäreti, nemişcată o secundă, exact în fata porții noastre. 

Mai întâi n-am vrut să-i spun nimic lui Robinson despre această apariție, ca să nu-l îngrozesc şi apoi 
totuşi, gândindu-mă bine, câteva zile mai târziu îi recomandai să nu se mai îndepărteze de acum încolo, cel 
putin pentru un timp, în plimbările fără țintă pe care obişnuia să le facă prin împrejurimi. Acest sfat îl nelinisti. 
Nu stărui să afle mai mult. Spre sfârşitul lui iulie primirăm de la Baryton câteva cărți postale, din Finlanda de 
astă dată. Ne făcu plăcere, dar despre întoarcere tot nu vorbea, Baryton, ne dorea numai încă o dată ,,noroc" şi 
mii de alte lucruri amicale. 

Mai trecură două luni şi apoi altele... Praful verii se aşternuse pe drum. Unul dintre alienati pe la 
sărbătoarea Tuturor Sfinților făcu scandal în fata Institutului. Acest bolnav, înainte paşnic şi manierat, suportă 
greu exaltarea funebră a acestei sărbători. N-am reuşit să-l împiedicăm să urle pe fereastră că el nu vrea să 


moară... Trecătorii se minunau găsindu-l foarte hazliu... În momentul când avu loc această ieşire zgomotoasă se 
întâmplă din nou, dar de această dată mult mai precis decât prima oară, să am impresia foarte dezagreabilă că o 
recunosc pe Madelon în rândul întâi al unui grup, exact în acelaşi loc, în fata porţii. În cursul nopții care urmă, 
mă trezii înspăimântat, încercând să uit ce am văzut, dar toate eforturile mele fură zadarnice. Era mai bine să nu 
mai încerc să dorm. 

Nu mai fusesem de multă vreme la Rancy. Dacă tot eram hărțuit de coşmare, mă întrebam dacă nu era 
mai bine să dau o raită pe acolo, de unde îmi veneau toate nenorocirile, mai devreme sau mai târziu... Acolo îmi 
lăsasem departe, în urmă, coşmarurile... A merge în întâmpinarea lor putea trece la nevoie drept un fel de 
precauţie... Ca sa ajungi la Rancy, cel mai scurt drum, venind de la Vigny, este de-a lungul cheiului până la 
podul de la Gennevilliers, cel întins pe burtă peste Sena. Târându-se, brumele fluviului se destramă la suprafaţa 
apei, se înghesuie, trec, urcă, se clatină şi se prăbuşesc de cealaltă parte a parapetului în jurul lampadarelor. 
Uzina de tractoare din stânga se ascunde într-o mare de întuneric. Stă mereu cu ferestrele deschise din cauza 
unui incendiu mocnit care o arde pe dinăuntru şi care nu se mai termină. Odată trecut de uzină te trezeşti singur 
pe chei... Dar nu te poţi rătăci... După oboseală iti dai seama că eşti pe aproape. 

E de ajuns s-o iei la stânga pe rue des Bournaires şi nu mai e mult. Nu-i greu de găsit din cauza felinaru- 
lui verde şi roşu de pe pasajul de nivel, care e totdeauna aprins. 

În plină noapte si cu ochii închişi si tot as fi nimerit casa familiei Henrouille. Atât de des mergeam 
altădată acolo... 

Şi totuşi în seara aceea, ajuns în fata porții, mă oprii să mă gândesc in loc să inaintez... 

Ea, doamna, locuieşte acum singură în casă, mă gândeam... Ceilalţi au murit cu toții. Probabil că ştia sau 
măcar bănuia cum se sfârşise bătrâna ei la Toulouse... Ce efect să fi avut oare asupra-i? 

Felinarul de pe trotuar lumina, albind mica marchiză de sticlă ca şi cum peronul ar fi fost acoperit de 
zăpadă. Am rămas acolo, în colțul străzii, aşa, mult timp, numai ca să privesc... Aş fi putut să sun. Desigur că 
mi-ar fi deschis. Oricum nu ne certasem. În locul în care mă oprisem se făcea frig... Strada se termina tot într-o 
hârtoapă ca şi pe vremea mea. Li se promiseseră localnicilor multe lucrări, nu se întreprinsese nimic... Nu mai 
trecea nimeni pe acolo... 

Nu pentru că mi-ar fi fost frică de ea, de doamna Henrouille! Nu! Dar brusc nu mai avui poftă s-o văd. 
Mă înşelasem încercând s-o văd. Acolo, în faţa casei ei, am descoperit că nu mai avea ce să-mi spună... M-ar fi 
plictisit acum dacă ar fi vorbit... lată ce deveniserăm unul pentru altul... 

Înaintasem mai adânc în beznă decât ea şi chiar decât bătrâna Henrouille care murise... Nu mai eram cu 
toții împreună... Ne despartiseram pentru totdeauna... Nu numai moartea ne despärtise, ci chiar şi viata... Prin 
forța împrejurărilor... Fiecare pentru sine... îmi ziceam... Si-am luat-o pe drumul de întoarcere spre Vigny. 

Nu avea destulă instrucție ca să mă urmeze, doamna Henrouille... Caracter da, avea... Dar nu şi 
instrucție... Asta era baiul... Fără instrucţie... Instructia e un lucru capital! Pentru că nu mă mai putea înţelege 
nici pe mine şi nici ce se petrece în jurul nostru, oricât de afurisită şi de căpoasă ar fi fost... Nu-i destul... Îţi 
trebuie multă inimă şi ştiinţă pentru a merge mai departe decât alţii... 

O luai pe rue des Sanzillons ca să mä-ntorc spre Sena şi apoi prin fundătura Vassou. Gata cu chinul 
meu! Eram aproape mulțumit! Mândru, pentru că-mi dădusem seama că nu mai merita să stărui în privinţa norei 
Henrouille, o pierdusem, nemernica, în cele din urmă pe drum!... Ce mai poamă! Ne simpatizam în felul 
nostru... Mă intelesesem bine cu ea altădată... Multă vreme... Acum eu ajunsesem mult mai jos decât ea, care nu 
mai putea să coboare.... Să mă întâlnească... Nu mai avea destulă instrucţie şi forță... În viaţă nu urci, cobori... 
Ea nu mai putea... Nu mai putea cobori până unde ajunsesem eu... Se făcuse prea întuneric în jurul meu... 

Trecând prin fata imobilului a cărui portăreasă fusese mătuşa lui Bébert, aş fi intrat numai ca să-i văd pe 
cei care locuiau acum în odäita ei, în care-l îngrijisem pe Bébert şi unde se prăpădise sărmanul. Poate că se mai 
află deasupra patului fotografia lui de şcolar... Dar era prea târziu să scol lumea. Trecui fără să mă arăt la fata... 

Un pic mai departe, în faubourg de la Liberté, am dat peste dugheana lui Bezin telalul, luminată încă. 
Nu mă aşteptam. Un singur bec în mijlocul vitrinei. Bézin, el ştia toate bârfele şi noutățile cartierului, tot 
umblând prin toate cârciumile şi fiind atât de cunoscut de la Foire aux Puces până la Porte-Maillot. 

Mi-ar fi putut povesti o mulțime de întâmplări dacă l-aş fi trezit. Am împins uşa uşor... Clopotelul a 
sunat dar n-a răspuns nimeni... Ştiam că doarme într-o odaita din fundul prăvăliei, de fapt sufrageria lui... Era şi 
el acolo în întuneric, culcat cu capul între braţe, pe masă, lângă cina rece care-l aştepta, linte. Incepuse să 
mănânce. Dar somnul îl prinsese de îndată ce intrase. Sforăia foarte tare. E adevărat că şi băuse. Mi-aduc bine 
aminte ziua aceea, era într-o joi, zi de târg la Lilas... La picioarele lui, o boccea desfăcută plină cu ,,ocazii" 
cumpărate de la târg. 

Il ştiam pe Bézin, băiat bun, nu mai păcătos decât alţii... Nimic de zis. Amabil, nemofturos. N-am să m- 
apuc acum să-l scol numai aşa din curiozitate, ca să-i pun întrebările mele fără rost... Am plecat după ce i-am 


stins gazul. 

Cu genul lui de comerţ se descurca greu, e adevărat. Dar el cel puţin putea dormi. 

M-am întors trist totuşi la Vigny, gândindu-mă că toţi aceşti oameni, aceste case, aceste lucruri sumbre 
si murdare nu-mi mai spuneau nimic, nu-mi mai mergeau la inimă ca altădată, şi că eu, aşa fanfaron cum 
păream, nu mai aveam nici eu destulă forță, simţeam bine, să merg mai departe, aşa, singur de tot. 


Ca să mâncăm, la Vigny, păstrasem obiceiurile din timpul lui Baryton, adică ne întâlneam cu toţii la 
masă, dar de preferință acum în sala de biliard aflată deasupra odäitei portăresei. Era mai intimă decât adevărata 
sufragerie în care se mai păstrau amintirile deloc încântătoare ale conversatiilor în englezeşte. Şi apoi erau şi 
prea multe mobile în sufragerie pentru noi, stil 1900, veritabile, cu vitrine gen opal. 

Din sala de biliard se putea vedea tot ce se petrece pe stradă. Ne putea fi de folos. Duminici întregi 
petreceam în această sală. Cât despre invitați, primeam câteodată la cină doctori de prin împrejurimi, de ici, de 
colo, dar comeseanul nostru cel mai obişnuit era mai degrabă Gustave, agentul de circulaţie. Se putea spune 
despre el că era un obişnuit al casei. Ne-am cunoscut aşa duminica la fereastră, el făcându-şi serviciul la 
răscrucea drumului de intrare în ţinut. Se descurca greu cu automobilele. Ne-am adresat mai întâi câteva cuvinte 
şi apoi am devenit de la o duminică la alta foarte bune cunoştinţe. Am avut prilejul să-i îngrijesc în oraş doi 
copii, unul după altul, de oreion şi de rujeolă. Ne era devotat Gustave Mandamour, aşa îşi spunea, din Cantal. 
Se descurca greu în conversație, nu se pricepea la vorbe. Găsea cuvintele, dar ele nu ieşeau, îi rămâneau mai 
degrabă în gură, făcând zgomot. 

Şi aşa într-o seară Robinson îl invită la biliard, în glumă, cred. Dar obiceiul lui era să continue ce a 
început, şi de atunci Gustave venea mereu, la aceeaşi oră, în fiecare seară, la ora opt. Se simţea bine cu noi 
Gustave, mai bine decât la cafenea, ne-o spunea chiar el, din cauza discuţiilor politice care se înveninau adesea 
între obisnuitii localului. Noi nu discutam niciodată politică. În cazul lui Gustave, cu politica era destul de 
delicat. Avusese necazuri la cafenea din pricina asta. În principiu n-ar fi trebuit să vorbească despre politică, 
mai ales dacă era băut, ceea ce i se întâmpla. Era notat chiar numai pentru că dădea noroc, slăbiciunea lui. În 
timp ce la noi se afla în deplină siguranță. Era şi el de acord. Noi nu beam. La sanatoriu se putea lăsa în voia lui, 
fără vreo consecință. Venea cu toată încrederea. 

Când ne gândeam, Parapine şi cu mine, la situaţia din care ieşisem şi la cea în care intrasem la Baryton, 
nu ne plangeam, nici n-am fi avut dreptul, pentru că în esență dăduse peste noi un soi de noroc miraculos şi 
aveam tot ce ne trebuia, atât în ceea ce priveşte consideratia cât şi confortul material. 

Numai că eu m-am îndoit întotdeauna că miracolul ar putea dura. Aveam un trecut naclait şi el îmi venea 
acum înapoi pe gât ca un fel de râgâială a destinului. Încă pe la început când venisem la Vigny primisem vreo 
trei scrisori anonime care erau tot ce putea fi mai suspect şi mai amenintator. $i după aceea multe altele la fel de 
înveninate. E adevărat că primeam cu toții asemenea scrisori anonime, dar nu le dădeam nici o atenţie de obicei. 

Proveneau adesea de la foşti bolnavi pe care delirul de persecuție îi muncea şi la domiciliu. 

Dar aceste scrisori aveau nişte întorsături de fraze care mă nelinişteau, nu semănau cu celelalte, 
acuzaţiile erau precise şi nu era vorba în ele decât de mine şi de Robinson. Într-un cuvânt eram acuzaţi că ne 
cuplasem unul cu altul. Ca supozitie era tot ce putea fi mai scârnav. M-am jenat mai întâi să-i spun, apoi m-am 
hotărât pentru că primeam fără încetare noi scrisori, toate de acelaşi soi. Cercetarăm împreună de unde ar fi 
putut proveni. Număram pe degete pe toţi cei în stare de aşa ceva dintre cunoştinţele comune. Nu găseam. 
Acuzatia nu stătea în picioare. Inversiunea nu era genul meu, iar Robinson nu se sinchisea nici cât negru sub 
unghie în privinţa sexului, nici de unul nici de celălalt. Dacă îl hartuia ceva, desigur nu problemele fundului 
erau acestea. Trebuia să fie cineva cel putin gelos ca să-şi poată închipui asemenea murdärii. 

Pe scurt nu ştiam pe altcineva în afară de Madelon capabil să vină până la Vigny să ne sâcâie cu 
asemenea invenţii scabroase. Că-şi scria prostiile, mi-era indiferent, dar mă temeam că, exasperată pentru că nu 
i se răspundea nimic, o să vină într-o zi sau alta în persoană să ne sâcâie şi să facă scandal în Azil. De la ea 
puteai să te aştepţi la orice. 

Petrecurăm astfel câteva săptămâni tresărind la fiecare sonerie. Aşteptam o vizită a Madelonei sau, mai 
rău, a Parchetului. 

De fiecare dată când agentul Mandamour sosea pentru o partidă un pic mai devreme decât de obicei, mă 
întrebam dacă nu poartă în centironul lui vreo convocare, dar el era în această epocă tot ce putea fi mai agreabil 
şi mai liniştitor, Mandamour. De abia mai târziu avea să se schimbe şi încă într-un mod foarte bătător la ochi. În 
acel timp încă pierdea liniştit toate partidele. Dacă şi-a schimbat caracterul a fost dealtfel tot din vina noastră. 

Într-o seară aşa din curiozitate, l-am întrebat de ce nu reușea niciodată să câştige la cărţi, n-aveam nici 
un motiv să-l întreb asta pe Mandamour în afară de mania mea de a şti de ce? Pentru ce? Mai ales că nu jucam 


pe bani! Şi tot discutând despre nenorocul lui, m-am apropiat de el şi examinându-l mi-am dat seama că suferea 
de un foarte grav presbitism. Într-adevăr la lumina în care ne aflam nu discernea decât cu multă greutate trefla 
de caro pe cărți. Asa nu putea să mai ţină. 

Am făcut ordine în infirmitatea lui oferindu-i o frumoasă pereche de ochelari. Fu mai întâi mulțumit să- 
şi încerce ochelarii, dar nici asta nu dură mult. Cum juca acum mai bine, pierdea mai puţin decât înainte şi-şi 
puse în cap să nu mai piardă deloc. Nu era posibil şi atunci trişa. Şi când se întâmpla să piardă chiar trişând 
atunci ne bombănea ore întregi. Pe scurt, devenise imposibil. 

Eram năucit, se supăra din te miri ce el, Gustave, şi pe deasupra încerca să ne înfurie şi pe noi, să ne ne- 
liniştească, să ne îngrijoreze. Se răzbuna când pierdea, în felul lui... Şi totuşi nu pentru bani, repet, jucam, nu- 
mai din distracție şi pentru glorie... Şi totuşi era furios. 

Într-o seară când norocul îl părăsise, ne interpelă la plecare: „Domnilor, vă spun să fiți cu băgare de 
seamă!... Eu în locul dumneavoastră, cu oamenii pe care-i frecventati, aş fi mai atent!... Între altele este una 
brună care trece de zile întregi prin fata Azilului!... Prea des, după mirosul meu!... Are ea motivele ei!... Cu unul 
dintre dumneavoastră are ceva de lămurit şi n-aş fi dealtfel surprins!..." Iată cum ne zvârlise vorba otrăvită 
Mandamour, plecând. Nu greşise ţinta. Totuşi îmi revenii într-o secundă. „Bine, mulțumesc, Mandamour! i-am 
răspuns foarte calm... Nu văd cine ar putea fi brunetica despre care vorbeşti... Nici o femeie dintre fostele 
noastre bolnave n-a avut, după câte ştiu, a se plânge de îngrijirile noastre... E vorba, fără îndoială, de vreo biată 
rătăcită cu mintea. O vom găsi... În sfârşit, ai dreptate, e mai bine totdeauna să ştii dinainte... Încă o dată îţi 
mulțumesc, Gustave, că ne-ai prevenit. Bună seara!" 

Brusc Robinson nu se mai putu scula de pe scaun. Odată polițistul plecat, examinarăm informaţia pe 
care ne-o furnizase pe toate fețele. Se putea foarte bine să fie o cu totul altă femeie decât Madelon... Mai erau o 
mulțime de femei care dădeau târcoale pe sub ferestrele Azilului... Exista totuşi o serioasă bănuială că ar putea 
fi chiar ea şi numai această îndoială şi era de ajuns ca să ne treacă un fior pe spinare. Şi dacă ea era, care-i erau 
noile intenţii? Şi apoi din ce trăia de atâtea luni la Paris! Şi dacă venise chiar ea în persoană, trebuia să fim cu 
băgare de seamă, să ne luăm măsurile de apărare, imediat. 

— Ascultă, Robinson, am încheiat eu atunci, hotărăşte-te, e timpul, nu mai şovăi... ce vrei să faci? Ai vrea 
să te mai întorci la Toulouse? 

— Nu! Ti-am spus doar. Nu şi nu! 

Acesta era răspunsul. Era hotărât. 

— Bine! am spus atunci. În acest caz, dacă într-adevăr nu mai vrei să te întorci la Toulouse cu ea, cel mai 
bine după părerea mea ar fi să pleci să-ţi câştigi pâinea în străinătate... Aşa eşti sigur c-ai să scapi... N-o să se 
țină după tine până acolo... Eşti tânăr doar... Te-ai întremat... Te-ai odihnit... O să-ţi dau nişte bani şi pe aici ţi-e 
drumul!... După părerea mea!... Şi pe deasupra, iti dai seama, nici asta nu e o situație pentru tine... Nu poate tine 
la nesfârşit aşa... 

Dacă m-ar fi ascultat, dacă ar fi plecat în momentul acela, mi-ar fi convenit, mi-ar fi plăcut. Dar n-a 


vrut. 

— Nu prea-ti pasă de mine, zi mai bine, Ferdinand! a răspuns el... Nu-i uşor la vârsta mea... Haide, uită-te 
la mine!... 

Nu vroia să plece... Se săturase de hoinăreală... 

— Nu vreau să plec altundeva, repeta... Orice ai spune tu... orice ai face... Nu voi pleca... 

Aşa răspundea el prieteniei mele. Am stăruit totuşi. 

— Şi dacă Madelon o să te denunțe pentru afacerea Henrouille?... Doar tu cu gura ta mi-ai spus c-ar fi in 
stare... 


— Fie ce-o fi! a răspuns. Facă ce-o vrea... 

Erau vorbe pe care nu le mai auzisem din gura lui, pentru că înainte fatalismul nu era genul lui... 

— Du-te cel putin şi cautä-ti o slujbă pe undeva pe aproape, într-o uzină, de exemplu, ca să nu mai fii 
obligat tot timpul să stai cu noi... Dacă vine cineva să te caute, avem timp să te prevenim. 

Parapine era şi el exact de aceeaşi părere cu mine în privința asta şi chiar a schimbat câteva vorbe cu noi 
în această împrejurare. Probabil că i se părea foarte grav şi foarte urgent ceea ce se petrecea între noi. A trebuit 
să ne batem capul să-i găsim un rost, să-l ascundem pe Robinson. Printre cunoştinţele noastre se afla şi un 
industriaş de prin împrejurimi specialist în caroserii, care ne era recunoscător pentru nişte mici servicii foarte 
delicate făcute la momentul potrivit. A fost bucuros să-l ia pe Robinson de încercare la vopsitul manual. Era o 
muncă fină, nu grea, bine plătită. 

— Leon, i-am zis în dimineaţa în care a început lucrul, nu face pe prostul la locul de muncă, nu te lăsa 
reperat pentru ideile tale fanteziste... Soseşte la fix... Nu pleca înaintea altora... Spune bună ziua la toată 
lumea... Tine-te, bine, într-un cuvânt... Te afli într-un atelier convenabil şi ai şi recomandări... 


Dar iată că totuşi s-a lăsat reperat şi chiar foarte repede, nu din vina lui, de un turnător dintr-un atelier de 
alături care-l văzuse intrând în closetul patronului. A fost de ajuns. Raport. Inclinatii rele. Măturat. 

Şi ne-am trezit din nou cu Robinson, fără slujbă, câteva zile mai târziu. Fatalitate! 

Şi aproape în aceeaşi zi începu să tuşească. L-am ascultat şi am descoperit o serie de hârâituri care-i 
prinseseră tot vârful plămânului drept. Acum n-avea decât să stea în casă. 

Asta s-a întâmplat exact într-o sâmbătă seară înainte de cină. Cineva mă chemă pe mine în persoană la 
biroul de primiri. 

O femeie, mi se spuse. 

Era ea, cu o palariuta la modă şi înmănuşată. Mi-aduc bine aminte. Fără introducere, intră direct în 
subiect. Dar i-am închis gura. 

— Madelon, am oprit-o, dacă pe Léon vrei să-l vezi, nu mai merită să insişti, poţi să te-ntorci de unde ai 
venit... E bolnav de plămâni şi de cap... Destul de grav dealtfel... Nu poţi să-l vezi... Şi-apoi n-are nimic să-ţi 
spună... 

— Nici măcar mie? 

— Nu, nici chiar tie... Sau mai ales tie, am adăugat. 

Credeam c-o să ia foc, nu, îşi clatina capul, acolo în fata mea de la stânga la dreapta, cu buzele strânse şi 
încercând cu ochii să mă regăsească acolo unde mă lăsase în amintirea ei. Nu mai eram. Îmi schimbasem şi eu 
locul în amintire. În situaţia în care ne aflam, de un bărbat sau de vreun zdrahon, mi-ar fi fost frică, dar de ea n- 
aveam de ce mă teme. Era mai putin puternică decât mine, adică. Din totdeauna am dorit să lovesc o capatana 
cuprinsă de furie, ca să văd cum se învârt capetele înfuriate în asemenea caz. Asta sau un cec baban este ceea 
ce-ţi trebuie pentru a vedea cum îşi schimbă direcția toate pasiunile care se-nfruntă într-un cap. E tot atât de 
plăcut ca şi o frumoasă manevră cu pânze pe o mare agitată. Tot omul se înclină în direcția noului vânt. Vroiam 
să văd şi asta. 

De cel putin douăzeci de ani mă urmărea ideea. Pe stradă, la cafenea, pretutindeni unde oameni mai 
mult sau mai puţin agresivi, cârcotaşi şi flecari se certau. Dar n-aş fi îndrăznit de frica loviturilor şi apoi a 
ruşinii care ar fi urmat loviturilor. Dar acum, măcar o dată, ocazia era magnifică. 

— Nu vrei să te cari? făcui numai ca s-o înfurii şi mai tare, s-o pun la punct. 

Nu-i venea să creadă că eu eram acela care-i vorbeam aşa. Începu să surâdă enervată la culme, ca şi cum 
m-ar fi găsit ridicol şi fără însemnătate. Pleosc! Pleosc! I-am lipit două palme, să näucesti un măgar. Căzu pe 
divanul cel mare roz din fata, lângă perete, cu capul în mâini. Respira întretăiat şi gemea ca un căţel istovit in 
bătăi. Şi apoi parcă gândindu-se la ceva, se sculă brusc, foarte uşoară, suplă, şi ieşi pe uşă, fără să întoarcă 
măcar o dată capul. Nu văzusem nimic. Trebuia să mai încerc o dată. 


În zadar ne-am bătut capul, ea era mult mai vicleană decât noi toţi luaţi la un loc. Dovada e că l-a văzut 
pe Robinson al ei şi încă aşa cum a vrut... Primul care i-a zărit împreună a fost Parapine. Erau pe terasa unei 
cafenele din faţa Gării de Est. 

Bănuiam că se întâlnesc, dar nu vroiam să par că mă interesează în vreun fel relaţiile lor. În fond nici nu 
mă priveau. Se achita de serviciul lui la Azil şi încă destul de bine, îngrijindu-i pe paralitici, o muncă ingrată la 
culme, să-i ştergi de scârnă, să-i speli, să le schimbi patul, să le ghiceşti dorinţele. Nu-i puteam cere mai mult. 

Dacă profita de după-amiezile când îl trimiteam la Paris ca s-o revadă pe Madelon, era treaba lui. Fapt e 
că pe Madelon n-am mai revăzut-o la Vigny-sur-Seine de când o pălmuisem. Câte porcării nu trebuie să-i fi 
povestit pe socoteala mea, mă gândeam. 

Eu nu-i mai vorbisem lui Robinson niciodată despre Toulouse, ca şi cum nimic din toate acestea nu s-ar 
fi întâmplat vreodată. 

Trecură astfel, târâş-grăpiş vreo şase luni şi în rândul personalului nostru deveni vacant un loc, aveam 
mare nevoie de o infirmieră bine instruită pentru masaje, a noastră plecase fără să ne avertizeze ca să se mărite. 

Un mare număr de fete frumoase se prezentară pentru acest post şi nouă nu ne reveni decât dificultatea 
de a alege dintre atâtea vânjoase creaturi de toate nationalitatile, care năvăliseră la Vigny de îndată ce apăruse 
anunțul nostru. În cele din urmă ne-am hotărât pentru o slovacă pe nume Sophie ale cărei carnatie, port suplu si 
tandru în acelaşi timp şi divină sănătate ne părură, trebuie să mărturisesc, irezistibile. 

Nu ştia această Sophie decât puține vorbe în franceză, dar cât despre mine eram foarte bucuros, făcându- 
i cel mai mărunt dintre favoruri, să-i dau fără întârziere lecţii. În contact cu prospetimea ei mi se făcuse din nou 
poftă de dat lecții. Oricât încercase Baryton să mă dezguste. Nu mă invatasem minte! Dar şi ea, ce tinereţe! Ce 
elan! Ce musculatură! Elastică! Nervoasă! Splendidă! Această frumuseţe nu era micşorată de nici una din acele 
veritabile sau false pudori în care se tot împiedică conversațiile prea occidentale. În ceea ce mă privea, vasăzică, 


nu mă mai săturam admirând-o. Din muşchi în muşchi, grupă anatomică după grupă anatomică, eu avansam 
mereu... Pe versante musculare, pe regiuni... Această vigoare concentrată, dar degajată în acelaşi timp, reparti- 
zată pe fascicole care-mi scăpau şi mi se supuneau rând pe rând la mângâiat, nu mă mai săturam s-o urmăresc... 
Pielea catifelată, încordată, destinsă, miraculoasă... 

Vremea acestor vii bucurii, a marilor armonii inegalabile, fiziologice, comparative, n-a venit încă... 
Corpul — divinitatea pipăită de mâinile mele ruşinate... Mâini de bărbat cinstit, acest preot ignorat până acum... 
Eliberat de Moarte şi de Vorbe... Ce de fleacuri puturoase! Numai uns cu rapănul gros al simbolurilor şi înfăşat 
până la os în excremente artistice, omul distins poate face amor... Apoi întâmplă-se orice! Bună afacere! 
Economia de a nu te excita decât în prezenţa amintirilor... Ne stâpânesc amintirile şi ne mai putem chiar 
cumpăra pe deasupra dintre cele năstruşnice, splendide... Viaţa e însă mai complicată, cea a formelor umane 
mai ales. Atroce aventură. Nu există o alta mai disperată. Pe lângă acest viciu al formelor perfecte, cocaina nu-i 
decât o pierdere de vreme pentru şefii de gară. 

Dar să ne întoarcem la Sophie a noastră! Numai prezenţa ei şi ne dădea curaj în sanatoriul nostru ursuz, 
suspect şi plin de teamă. 

După un oarecare timp de viaţă comună, noi eram desigur tot aşa de fericiţi s-o avem printre infirmierele 
noastre, dar nu ne puteam învinge teama că într-o bună zi ne va stânjeni ansamblul infinitelor noastre precautii 
sau pur şi simplu că va lua act într-o zi de mizera noastră realitate... Ea nu cunoştea încă, Sophie, mulțimea 
stătutelor noastre renuntari! O bandă de ratati! O admiram, atât de vie pe lângă noi, numai văzând-o cat de 
simplu se ridica să vină la masa noastră sau plecând iar. Ne fermeca... 

De fiecare dată când făcea aceste gesturi atât de simple, eram bucuroşi şi surprinşi. Ca şi cum ne-am fi 
apropiat din ce în ce mai mult de poezie, numai admirând-o, atât era de frumoasă şi atât de mult mai 
inconştientă decât noi... Ritmul vieţii ei tâsnea din alte izvoare decât ale noastre... Târâtoare, ale noastre, pentru 
totdeauna şi mâloasc... 

Această forță vioaie, hotărâtă şi blândă în acelaşi timp, insufletind-o de la creştet până la călcâie, ne 
tulbura, ne neliniştea fermecându-ne, dar ne neliniştea, ăsta era cuvântul. 

Neîmpăcata noastră cunoaştere a lumii mai degrabă respingea această bucurie, chiar dacă instinctul era 
în câştig, acea cunoaştere mereu prezentă, înfricoşată, refugiată în beciul existenţei, supusă din obisnuintä, din 
experiență la ce-i mai rău. 

Avea Sophie acel mers întraripat, suplu şi hotărât, atât de des întâlnit, aproape obişnuit la femeile din 
America, mersul marilor ființe ale viitorului pe care viata ambițioasă şi uşoară le poartă spre forme noi de 
aventură... Corabie cu trei catarge de vioiciune tandră, în drum spre Infinit... 

Parapine, putin sensibil la acest fel de atracţie, zâmbea în sinea lui de îndată ce ea pleca. Numai s-o 
priveşti şi-ţi făcea bine la suflet. Mai ales sufletului meu care, să fiu sincer, nu mai dorea nimic. 

Ca s-o surprind, s-o fac să-şi piardă un pic din această superbie, din această putere şi prestigiu pe care le 
avea asupra mea, s-o micşorez în fond pe Sophie, s-o umanizez după măsura noastră meschină, intram în 
camera ei când dormea. 

Era un alt fel de spectacol, de data aceasta mai familiar şi totuşi surprinzător, şi de asemenea liniştitor. 
Fără paradă, aproape fără cuvertură, de-a-curmezişul patului, coapse bătăioase, cărnuri moi şi destinse, se lăsau 
pradă oboselii. 

Se dădea cu patimă somnului Sophie în adâncul trupului ei, sforăia. Era singurul moment când o aveam 
la îndemână. Fără trucuri. Fără glume... Totul în serios... Se trudea parcă să-i mai sugă viata, în ciudă, 
existenţei... Lacomă cum era în aceste momente, beată chiar tot adapandu-se... Trebuia văzută după aceste ore 
de somn, încă toată umflată şi sub pielea ei roză organele într-un nesfârşit extaz. Nostimă şi ridicolă ca toată 
lumea. Bâjbâia încă de fericire vreo câteva momente şi apoi toată lumina zilei se revărsa asupra ei şi ca dupa 
trecerea unui nor prea greu, îşi recăpăta strălucitoare, eliberată, elanul... 

Şi atunci puteai s-o säruti. E foarte plăcut să prinzi momentul în care materia devine viata. Urci până la 
câmpia infinită care se deschide în fata oamenilor. Faci: „Uf! şi of!", te bucuri cât poţi acolo deasupra, unde 
totul seamănă cu un deşert... Dintre noi toți, prieteni mai degrabă decât patroni, eu îi eram cred cel mai apropiat. 
Mă înşela de pildă regulat cu infirmierul din pavilionul agitatilor, un fost pompier, spre binele meu, îmi explica 
ea, ca să nu mă surmenez, din cauza muncii intelectuale pe care o aveam de îndeplinit şi care venea în 
contratimp cu accesele temperamentului ei. Totul pentru binele meu. lată-mă înşelat din igienă. Nimic de zis. 

Toate acestea nu puteau decât să-mi facă plăcere la urma urmei, dar istoria cu Madelon îmi stătea pe 
suflet. Într-o bună zi i-am povestit Sophiei totul ca să văd ea ce zice. Mă mai şi uşuram în felul acesta, 
povestindu-i toate necazurile mele. Mă săturasem, e adevărat, de disputele lor fără sfârşit şi de pizma iscată de 
amorul lor nefericit. Sophie fu de aceeaşi părere cu mine în această privință. 

Cum fuseserăm atât de buni prieteni, Robinson şi cu mine, ea găsea că trebuia să ne împăcăm, simplu, 


amabil, şi cât mai repede cu putință. Un sfat pornit dintr-o inimă bună. Sunt multi aşa ca ea, cu inima bună, în 
Europa centrală. Numai că ea nu prea era la curent cu caracterele şi reacțiile oamenilor de pe la noi. Cu cele mai 
bune intenţii de pe lume îmi tot dădea la sfaturi pe dos. Când mi-am dat seama că se înşelase, era prea târziu. 

— Trebuie s-o revezi pe Madelon, m-a sfătuit ea, o fată bună în fond, după câte mi-ai spus... Numai că tu 
ai provocat-o şi ai fost brutal cu ea şi scârbos!... Ar trebui să-i ceri scuze şi chiar să-i dai un cadou frumos ca s-o 
faci să uite... 

Aşa se aranjau lucrurile în tara ei. Mă îndemna la demersuri curtenitoare, dar nu practice. 

I-am urmat sfaturile, mai ales că întrevedeam la capătul tuturor acestor mofturi apropieri diplomatice şi 
vorbe goale, o mică orgie în patru, ceea ce ar fi fost cât se poate de distractiv şi inedit. Prietenia mea devenea, 
bag de seamă, sub presiunea evenimentelor şi a vârstei, amenintator de erotică. Tradare. Sophie mă ajuta fara să 
vrea să trădez în acele clipe. Era un pic prea curioasă Sophie ca să nu-i placă primejdia. O fire excelentă, deloc 
potrivnică şi care nu căuta să diminueze ocaziile oferite de viata, nebănuitoare din principiu. Exact genul meu. 
Mergea chiar mai departe. Intelegea necesitatea schimbărilor în ceea ce priveşte distractiile amoroase. 
Dispozitie aventuroasă, înnebunitor de rară, să admitem, printre femei. Evident, alesesem bine. 

Ar fi dorit, şi eu găseam asta firesc, să-i dau câteva detalii despre fizicul Madelonei. Se temea să nu pară 
stângace pe lângă o frantuzoaica, în intimitate, mai ales din cauza renumelui de artiste in acest gen ce s-a 
constituit pe seama frantuzoaicelor în străinătate. Pe deasupra, consimtea să-l suporte pe Robinson numai ca să- 
mi facă plăcere. N-o interesa deloc Robinson, îmi spunea, dar la urma urmei ne împăcăm bine cu toţii. Asta era 
principalul. Bine. 

Am mai aşteptat un pic să se ivească ocazia pentru a-i arunca două vorbe lui Robinson despre proiectul 
de reconciliere generală. Într-o dimineaţă pe când copia la Economat observaţiile medicale în registrul cel mare, 
momentul îmi păru nimerit să încerc şi l-am întrerupt ca să-l întreb foarte simplu ce credea despre un demers 
din partea mea pe lângă Madelon cu scopul de a uita recentul trecut violent. Şi dacă n-aş putea cu aceeaşi 
ocazie să 1-0 prezint pe Sophie, noua mea prietenă? Şi apoi în sfârşit dacă nu credea că venise momentul pentru 
noi toţi să ne explicăm cu bunăvoință, o dată pentru totdeauna. 

Mai întâi a şovăit, am văzut bine, apoi mi-a răspuns, dar fără chef, că nu vedea nici un inconvenient... În 
fond cred că Madelon îl prevenise că voi încerca s-o văd curând sub un pretext sau altul. Cât despre palmele din 
ziua în care venise la Vigny, n-am suflat o vorbă. 

Nu puteam risca să mă-njure şi să mă trateze de mârlan în public, pentru că oricum, cu toate că eram 
prieteni de multă vreme, în acest sanatoriu el era sub ordinele mele. Autoritatea înainte de toate. 

Pica tocmai bine să încerc acest soi de demers în cursul lunii ianuarie. Hotărârăm, pentru că era mai 
comod, să ne întâlnim cu toţii la Paris într-o duminică, să mergem apoi la cinema împreună, după ce vom fi 
trecut mai întâi un moment pe la bâlciul din Batignolles, dacă n-o fi prea frig afară. Promise s-o aducă la bâlciul 
din Batignolles. Se înnebunea după bâlciuri, Madelon. Pica bine! Cum ne revedeam pentru prima oară, era mai 
bine ca totul să se petreacă cu ocazia unui bilei. 


Şi pot spune c-am avut bâlci pe săturate! Să-ţi crape ochii! Şi capul! Bum, bum! Şi iarăşi bum! Si ce mi 
te-nvârtea! Şi ce mi te lua pe sus! Şi ce mi te zdroncăia! Iata-ne pe toţi în îmbulzeală, cu lumini, cu vacarm şi cu 
tot. Înainte, la îndemânare, curaj şi distracţie! Zang! Fiecare încerca în pardesiul lui să pară mai mult decât era, 
mai istet şi totuşi distant pentru a arăta celorlalți oameni că el se distrează de obicei în altă parte, în locuri mult 
mai costisitoare, „expensifs" cum se zice în engleză. 

Vroiau să pară smecheri, băieţi veseli, în ciuda vântului rece, umilitor şi el în ciuda spaimei deprimante 
de a nu fi prea generosi cu distractiile şi de a nu regreta a doua zi, poate chiar toată săptămâna. 

O mare râgâială de muzică vine dinspre manej. Nu reuşeşte să-şi borască tot valsul din Faust, manejul, 
dar face tot ce poate. Coboară valsul şi urcă apoi până-n tavanul rotund care se învârtejeşte cu toate tartele lui 
de lumini în formă de becuri. Nu e uşor. Orga cu ţeava din burtă bolnavă de muzică. Doriţi alvita? Sau preferați 
un cartonaş cu prăjituri? La alegere!... 

Dintre noi toți la tir, Madelon, cu pălăria dată pe ceafă, e cea mai îndemânatecă. „Priveşte! făcea către 
Robinson! Nu tremur! Şi ce-am mai băut!" Asta aşa ca să vă redau tonul exact al conversatiei. leşeam de la 
restaurant deci! „Încă unul!" Madelon a câştigat sticla de şampanie! „Ping, pong! Tinta!" Apoi am făcut cu ea 
un pariu că nu mă va prinde pe autodrom. ,,Moft"! răspunde foarte veselă. „Fiecare cu ale lui!" Şi hop! eram 
mulțumit că acceptase. Un mijloc să mă apropii de ea. Sophie nu era geloasă. Avea motivele ei. 

Robinson se urcă deci cu Madelon într-o hărăbaie din spatele nostru iar eu cu Sophie într-una din fata şi 
începem să ne ciocnim cu nişte bufnituri straşnice. $i ce ne mai trântim şi ce ne mai agatam! Dar văd imediat ca 
Madelonei nu-i place s-o împingi aşa. Nici lui Robinson nu-i place dealtfel. S-ar fi zis că nu-i la îndemână cu 


noi. În trecere, în timp ce ne agätäm de balustrade, nişte marinari încep să ne înghesuie cu forța, bărbaţi şi femei 
şi să ne facă oferte. Tremurăm. Ne apărăm. Glumim. Năvălesc de peste tot şi ne înghesuie cu muzică, chef şi 
ritm! De fiecare dată când ne ciocnim cu aceste hârdaie pe roti ne zgaltaim atât de tare că ochii stau să ne sară 
din cap. Veselie, ce mai! Violentä amestecată cu distracție. Tot diapazonul plăcerilor. Aş vrea să ma-mpac de tot 
cu Madelon înainte de a părăsi bâlciul. Vreau eu, dar ea nu răspunde deloc avansurilor mele. Nu, cu siguranță. 
Mă respinge chiar. Mă tine la distanță. Nu-mi vine să cred. Are toane. Mă aşteptam să iasă mai bine. Se 
schimbase dealtfel şi la fizic şi în toate. 

Observ că alături de Sophie pierde, e ştearsă. Amabilitatea 1-ar fi stat mai bine, dar ai zice că ştie acum 
nişte lucruri de o importanță superioară. Mă agasează. Aş pălmui-o cu multă plăcere, să văd dacă şi-ar reveni 
sau dacă mi-ar spune ce ştie mai mult decât mine. Dar să zâmbim! Am venit la bâlci nu ca să ne văicărim! 
Trebuie să ne distrăm! 

Mergând, ea povesteşte Sophiei că a găsit de lucru la o mätusä. In Rue du Rocher, o mätusä corsetieră. 
Trebuie s-o crezi. 

Nu era greu să-ți dai seama chiar din aceste momente că, în ceea ce priveşte reconcilierea, întrevederea 
fusese ratată. Combinația mea amoroasă nu reuşise nici ea. Era chiar falimentară. 

Încercarea noastră de a ne revedea fusese o greşeală. Sophie nu înţelegea încă bine situaţia. Nu simţea 
că revăzându-ne complicasem şi mai mult lucrurile. Robinson ar fi trebuit să-mi spună, să mă prevină de halul 
în care era de pornită... Păcat! Bine! Bum! Zdrang! Mereu si orice-ar fi! înainte spre ,,Caterpillar"! cum îi zice. 
Eu propun, eu plătesc, numai şi numai ca să mai încerc o dată să mă apropii de Madelon. Dar ea îmi scapă 
mereu, mă evita, profită de înghesuială ca să sară pe o altă banchetă cu Robinson, în fata, mă păcăleşte. Valuri şi 
vârtejuri de întuneric ne zăpăcesc. Nimic de făcut, mi-am spus în şoaptă. Şi Sophie e în sfârşit de părerea mea. 
Intelege că fusese în întregime şi încă o dată victima imaginaţiei mele porcoase. „Uite! S-a supărat! Cred că ar 
fi mai bine acum s-o laşi în pace... Noi am putea face o plimbare la Chabanais înainte de a ne întoarce”. Pro- 
punerea îi plăcea Sophiei pentru că auzise de multe ori vorbindu-se de Chabanais pe când se mai afla încă la 
Praga şi nu dorea altceva decât să-l vadă cu proprii ei ochi, ca să judece singură. Dar socotirăm că ne-ar costa 
prea scump o plimbare la Chabanais după suma de bani pe care o luaserăm cu noi la plecare. A trebuit să ne 
interesăm în continuare de bâlci. 

Robinson, pe când se afla în ,,Caterpillar" se certase probabil cu Madelon. Coborâseră amândoi foarte 
agasati din carusel. Evident era foarte prost dispusă în seara aceea. Ca s-o calmez şi să-mpac lucrurile le-am 
propus o distracţie foarte pasionantă, un concurs de pescuit la gâtul sticlei. Madelon făcea mofturi. A câştigat 
totuşi cât a vrut. Îşi azvârlea inelul drept deasupra dopului şi-i strecura latul pe loc! Aşa! Clic! şi era gata! 
Negustorului nu-i venea să-şi creadă ochilor. A mai pus în joc „o jumătate de Grand Duc de Malvoison". Oricât 
i-ai fi spus că era foarte îndemânatecă, ea tot nu era mulțumită. „Că ea n-o să bea..." ne-a anunţat pe loc. „Că 
era prost"... O destupa Robinson ca s-o bea. Hop! O dădu pe gât dintr-o inghititura. Ciudat din partea lui, pentru 
că nu bea ca să zic aşa niciodată. 

Am trecut după aceea prin fata nunţii de tablă. Trag cu toții în ea cu gloanţe cât pot. Ce trist că sunt atât 
de neîndemânatec... Il felicit pe Robinson. Şi el mi-o lua înainte la orice joc. Dar nici pe el îndemânarea nu-l 
făcea să surâdă. Ai fi zis că i-am târât pe amândoi într-o adevărată corvoadă. Nici un mijloc de a-i insufleti, de 
a-1 descreti. „Suntem în bâlci!" urlu nemaistiind pentru o clipă ce să inventez. 

Dar lor le era indiferent că-i îndemn şi le strig mereu la ureche. Nu mă auzeau. „Dar tinereţea? îi 
întrebai. Ce faceţi cu ea?... Nu se mai distrează tinerețea? Ce să mai zic eu atunci, că am, neică, zece ani mai 
mult ca voi?" Se uitau la mine şi el şi Madelon de parcă ar fi avut in fata ochilor un intoxicat, un gazat, un 
nebun care nu merită nici măcar osteneala să-i răspunzi. De ce să-şi mai bată capul să-mi vorbească de vreme 
ce eu tot n-aş fi înţeles, oricât mi-ar fi explicat ei... Nimic. Poate că au dreptate, mi-am zis atunci şi am privit 
neliniştit în jurul meu, la ceilalți oameni. 

Dar ei, ceilalți oameni făceau ceea ce trebuie ca să se distreze, nu aveau ca noi mici necazuri de frecat. 
Deloc! Se bucurau de bâlci! Ici de-un franc!... Dincolo de cincizeci de centime... Lumină... Reclame sforăitoare, 
muzică, bomboane... Ca nişte muşte se agitau cu tot cu larvele lor livide în braţe, copii vineti care se topeau de 
palizi ce erau în torentul de lumină. Un pic de roşu numai în jurul nasului, locul guturaiului şi al sărutărilor. 

Între ştanduri l-am recunoscut imediat pe cel al ,,Tirului Naţiunilor", o amintire, nu le-am spus nimic 
celorlalți. Trecuseră cincisprezece ani — mi-am zis numai mie — cincisprezece ani... E multă vreme! Am pierdut 
multi prieteni pe drum! N-aş fi crezut că ,,Tirul Naţiunilor" ăsta va mai ieşi vreodată din noroiul care stătea să-l 
înghită acolo la Saint-Cloud... Dar fusese refăcut, era aproape ca nou, cu muzică şi cu tot. Nimic de zis. Se 
trăgeau cartuşiere întregi. Un tir cere de lucru întotdeauna. Tinta era şi ea acolo din nou, în mijloc ca şi mine, pe 
buza neantului, gata să sară. Costa doi franci. Trecurăm, ne era prea frig ca să mai încercăm, mai bine să 
mergem. Nu că ne-ar fi lipsit märuntisul, aveam buzunarele încă pline de märuntis zornăind, mica muzică a 


buzunarelor. 

Aş fi dat orice în acele momente, numai să ne fi schimbat gândurile. Dar nimeni nu vroia să lase de la el. 
Dacă Parapine s-ar fi aflat aici, ar fi fost şi mai rău, fără îndoială, trist cum era de îndată ce se găsea între 
oameni. Din fericire rămăsese să păzească Azilul. În ceea ce mă privea regretam mult că venisem. Madelon 
începu atunci pe nepusă masă să râdă, dar râsul ei nu era deloc plăcut. Robinson rânjea lângă ea ca să nu facă 
altceva. Brusc Sophie începu să se ţină de glume. Asta mai lipsea. 

Pe când treceam prin fata barăcii fotografului, artistul ne-a surprins şovăind. Nu prea tineam să ne 
fotografiem la el, în afară poate de Sophie. Dar tot ezitand in fata uşii iată-ne totuşi expuşi pe toți in fata 
aparatului. Ne supuneam comenzilor lui blegi, acolo pe pasarela din carton pe care o construise el însuşi dintr-o 
presupusă navă „La Belle France". Aşa stătea scris pe falsele colacuri de salvare. Am rămas un moment aşa 
privind drept înaintea noastră infruntand viitorul. Alți clienți aşteptau nerăbdători să coborâm de pe pasarelă şi 
îşi răzbunau aşteptarea găsindu-ne urâţi şi spunând-o cu voce tare. 

Profitau de faptul că nu ne puteam mişca. Dar Madelonei, ei nu-i era frică, îi înjură şi ea cu tot accentul 
ei din sud. Fireşte. Îi pusese la punct. 

Magneziu. Clipim cu toții. Pentru fiecare câte o fotografie. Suntem mai urâţi decât înainte. Plouă prin 
acoperiş. Picioarele frânte şi înghețate de oboseală. Cât am pozat ne-a suflat vântul prin toate găurile, aşa că 
nici pardesiul nu ne mai era de mare ajutor. 

Trebuia să hoinărim în continuare pe lângă barăci. Nu indrazneam să propun să ne întoarcem la Vigny. 
Era prea devreme. Orga sentimentală a manejului profită de faptul că dârdâim de frig ca să ne facă să dârdâim şi 
mai tare de nervi. Îşi bătea joc instrumentul de falimentul lumii întregi. Urlă la marea derută din fluieraşele ei 
argintii, aria se face tandari murind în întunericul de alături, pe străzile pişărcoase care coboară de la Buttes. 

Slujnicutele din Bretagne tuşesc mult mai tare decât iarna trecută, e adevărat, când de abia veniseră la 
Paris. Coapsele lor smältuite cu verde şi albastru impodobesc cum pot harnaşamentele cailor de lemn. Băieții 
din Auvergne care le plătesc scranciobul, prudenti titulari la Poştă, nu le iubesc decât cu precautii, se ştie. Nu 
vor s-o ia de două ori. Şi ele se frământă, servitoarele, aşteptând dragostea în zgomotul al naibii de melodios al 
manejului. Le e rău dar sfidează cele şase grade de frig, pentru că era momentul suprem, momentul de a-şi pune 
la încercare tinereţea asupra amantului definitiv care se afla pe undeva pe aproape poate, cucerit deja, înghesuit 
printre tampitii acestei mulțumi degerate. Poate că Dragostea nu îndrăzneşte încă... $i totuşi totul trebuie să se 
întâmple ca la cinema, aducând fericirea... Numai o singură seară să te adore fiul proprietarului şi n-o să te mai 
părăsească... S-a mai întâmplat şi asta le ajunge... Dealtfel e bine făcut, e frumos, e bogat... 

În chioşcul de lângă metrou, vânzătoarea de ziare nu se sinchiseşte de viitor, îşi scarpină vechea 
conjunctivită, şi-o stoarce îndelung cu unghiile. E şi asta o plăcere modestă şi gratuită. O are de vreo şase ani şi 
o mănâncă din ce în ce mai tare. 

Plimbäretii adunaţi grămadă, înghesuiți unul în altul de frigul câinos se tescuiesc topindu-se unii în alții 
în jurul loteriilor. Nu reuşesc să se-ncălzească la jeraticul dosurilor. Aleargă atunci şi sar ca să se mai 
dezmorteasca în nodul de mulțime mai din fata, dinaintea vitelului cu două capete. 

Ascuns după closet, un omulet ameninţat de şomaj se tocmeste cu o pereche de provinciali, pe care 
emoția îi face să roşească. Polițistul de moravuri a înțeles bine combinația, dar nu-i pasă, misiunea lui 
deocamdată e să pândească ieşirea cafenelei Miseux. Pândeşte de o săptămână cafeneaua Miseux. Nu se poate 
întâmpla decât la tutungerie ori în odaita din fund a librarului porno. E mult de când le-au fost semnalate. Unul 
din ei procură minore, după cum se aude, care se prefac că vând flori. Tot scrisorile anonime. Cât despre cel cu 
castanele din colt, e şi el la pândă. Obligat de altminteri. Tot ce se află pe trotuar aparține poliției. 

Soiul ăla de mitralieră turbată care se aude în rafale de cealaltă parte nu-i decât motocicleta tipului de la 
„Discul Morţii”. Un ,,evadat" ni se spune, dar nu-i sigur. Şi-a zdrobit în orice caz de vreo două ori oasele pe 
aici, iar acum doi ani la Toulose. De s-ar termina odată cu maşinăria lui! Să-şi zdrobească mutra şi să-şi frângă 
gâtul şi să nu mai aud vorbindu-se de el! Turbezi dacă-l asculti! Dealtfel chiar şi tramvaiul aşa cum e el cu 
sonerie şi tot a zdrobit doi bătrâni de la Bicétre lângă barăci, în mai putin de o lună. Autobuzul în schimb e 
cuminte. Soseşte usurel în Place Pigalle, cu multe precautii, mai degrabă bajbaind, trambitand, suflând din greu, 
cu cele patru persoane dinăuntru, prudente şi încete la coborâre ca nişte copii de cor. 

De la tarabe la oameni, de la manej la loterie, tot mergând aşa am ajuns la capătul bâlciului, în golul 
mare şi negru unde vin familiile să facă pipi... Înapoi deci! întorcându-ne pe propriile noastre urme am mâncat 
castane ca să ni se facă sete. Am în gură un gust rău, dar sete tot nu mi-e. Un vierme minuscul în castane. $i tot 
Madelon l-a găsit, parcă era un făcut. Şi chiar din clipa asta lucrurile au început să nu mai meargă între noi 
deloc, până atunci se mai stăpânise, dar întâmplarea cu castana o înfuriase la culme... 

Pe când se îndrepta spre rigolă să scuipe, Léon i-a mai zis ceva pe deasupra, parcă s-o oprească, nu ştiu 
de ce, nici ce-l apucase, dar felul acesta de a merge să scuipe nu-i plăcu brusc lui Robinson. O întrebă destul de 


prosteşte dacă nu cumva găsise înăuntru un sâmbure?... Nici asta nu era o întrebare de pus. Şi iat-o şi pe Sophie 
care găseşte prilejul să se amestece în discuţia lor, nu înțelegea pentru ce se certau... Vroia să ştie. 

Se înfuriară şi mai tare că Sophie îi întrerupsese, o străină, evident. Şi tocmai atunci un grup de 
gălăgioşi trece printre noi despartindu-ne. Erau nişte tineri care de fapt ieşiseră la agăţat, dar cu tot felul de 
strâmbături, de fluierase şi tipete înfiorătoare. Când ne-am apropiat iar de ei tot se mai certau. Robinson şi cu 
ea. 

„lată că a venit şi momentul să ne-ntoarcem, mă gândeam... Dacă îi mai las aici împreună câteva clipe o 
să ne facă un scandal exact în mijlocul bâlciului... E destul pentru astăzi! Nu ieşise nimic, trebuie s-o spun." 

— Vrei să plecăm? i-am propus. Mă privi surprins. Si totuşi decizia asta îmi părea cea mai inteleapta şi 
mai indicată. Nu te-ai săturat de bâlci? l-am întrebat. Îmi făcu semn atunci că ar fi mai bine să-i cer întâi 
Madelonei părerea. Eram şi eu de acord că ar fi trebuit s-o întreb mai întâi pe ea, dar nu găseam că ar fi fost 
prea abil. 

— O luăm cu noi pe Madelon! am spus la urmă. 

— S-o iei? Unde vrei, s-o iei? face el. 

— La Vigny, unde în altă parte! răspund. 

Asta era gafa... Încă una. Dar nu mai puteam da înapoi, vorbisem. 

— Doar avem o cameră liberă pentru ea acolo la Vigny! Nu camerele ne lipsesc!... O să supăm împreună 
înainte de culcare... Oricum va fi mai vesel decât aici, unde de două ore am înghețat de-a-binelea! Nu va fi 
greu... Ea, Madelon, nu răspundea nimic la propunerile mele. Nici nu se uita la mine când vorbeam, dar nu 
pierdea nici un cuvânt din ce spuneam. În sfârşit ce zisesem, era bun zis. 

Rămas în urmă un pic, ea s-a apropiat uşurel de mine şi m-a întrebat dacă nu cumva vreau să-i joc vreo 
festa noua invitand-o la Vigny. N-am răspuns nimic. Nu te poţi înţelege cu o femeie geloasă cum era ea, s-ar fi 
iscat doar alte şi alte pretexte de discuţii nesfârşite. Şi apoi la drept vorbind nici nu ştiam de ce era geloasă şi pe 
cine. E greu să precizezi sentimentele născute din gelozie. Era geloasă, îmi închipuiam, ca toată lumea, de toate. 

Sophie nu mai ştia ce să facă, dar era în continuare amabilă, stăruia să se facă plăcută. O luase chiar pe 
Madelon de brat, dar Madelon era prea turbată şi mulțumită că e turbată ca să se lase distrată de asemenea 
amabilitati. Ne-am strecurat cu multă abilitate spre piaţa Clichy ca să aşteptăm tramvaiul. Şi exact în momentul 
când să prindem tramvaiul un nor a pleznit deasupra pietii şi ploaia a început să răpăie în cascade. Cerul se 
revărsa. 

Toate maşinile fură luate cu asalt într-o secundă. „Vrei să mă jigneşti încă o dată în fata oamenilor?... Zi, 
Léon!" o auzeam pe Madelon întrebându-l în şoaptă alături de noi. Nu mergea. ,,Te-ai săturat de mine?... Zi 
dacă te-ai săturat?... relua... Zi! Nu mă vezi chiar atât de des totuşi! ...Vrei să fu singur numai cu ei doi?... Vă 
culcati cu toţii împreună, pariez, când nu sunt eu de fata... Zi, dacä-ti place cu ei mai mult decât cu mine!... Zi, 
ca sä-nteleg şi eu odata!..." Şi apoi rămânea aşa fără să mai spună nimic, fata i se botea într-o strâmbătură în 
jurul nasului care se ridica in sus trăgând după el gura. Asteptam pe trotuar. „Nu vezi cum se poartă cu mine 
prietenii tai?... Zi, Léon?" Si iar o lua de la capăt. 

Dar Léon, ce-i al lui e al lui, nu răspundea, n-o provoca, privea numai fatadele de pe cealaltă parte, bule- 
vardul şi maşinile. 

Şi totuşi în vremurile lui bune Leon era un violent. Şi cum ea îşi dădea seama că aceste ameninţări nu se 
prind de el, tot aşteptând, îl lua altfel, o dădea pe tandrete. „Te iubesc, Léon, iubitul meu, spune, auzi, te 
iubesc?... Iti dai măcar seama ce am facut pentru tine? Poate că nici nu merita osteneala să vin astăzi?... Dar mă 
iubeşti şi tu un pic, Léon? Nu se poate să nu mă iubeşti deloc... Ai inimă, Léon?... Zi, nu se poate să nu ai inimă 
deloc! Ne-am făcut atâtea vise frumoase amândoi! De ce-mi dispretuiesti dragostea?... Ce crud esti cu mine!... 
Mi-ai disprețuit visul! L-ai murdărit!... Mi-ai distrus idealul... Vrei să nu mai cred niciodată în dragoste?... $i să 
plec pentru totdeauna... Asta vrei?..." îl tot întreba aşa în timp ce ploaia patrundea prin storul cafenelei. Se pre- 
lingea printre oameni. Evident era aşa cum mă prevenise Robinson. Nu inventase nimic în privinţa caracterului 
ei. Nu mi-aş fi putut imagina că ajunseseră la asemenea intensitati sentimentale, asta era adevărat. 

Am profitat de faptul că traficul şi maşinile făceau mult zgomot în jurul nostru ca să-i strecor o vorbă la 
ureche lui Robinson în legătură cu situaţia creată, să încercăm să scăpăm acum de ea şi să terminăm cât mai 
repede posibil, pentru că nu ieşise nimic, să ne despartim fără scandal ca să nu se-nvenineze totul şi să ne 
certăm de moarte. Era de temut. „Vrei să găsesc un pretext? i-am suflat. Şi s-o luăm fiecare în drumul lui?" — 
Asta mai ales nu! Să nu faci asta! Ar fi capabilă să ne facă o criză chiar aici şi n-ai s-o mai poţi opri! — N-am 
mai stăruit. 

La larma urmelor poate că-i făcea plăcere să fie aşa ocărât în public şi apoi el o cunoştea mai bine decât 
mine. Cum încetă aversa, găsirăm un taxi. Ne-am aruncat în el, şi iată-ne ghemuiti unii într-alții. Mai întâi nu 
ne-am spus nimic. Erau prea multe între noi şi apoi făcusem şi aşa destule gafe. Puteam să mai aştept înainte de 


a începe iar. 

Eu şi cu Léon ocupam strapontina din față şi cele două femei ocupară locurile din fundul taxiului. În 
serile de bâlci pe drumul de la Argenteuil, mai ales până la Porte, e foarte mare îmbulzeală. Din cauza maşinilor 
iti trebuie o oră bună ca să ajungi la Vigny. Nu-i uşor să stai o oră fără să spui nimic, fatä-n fata, uitându-ne unii 
la alții, mai ales când e întuneric şi când unii sunt nelinistiti din pricina celorlalți. 

Şi totuşi dacă am fi rămas aşa supăraţi, dar fiecare pentru el, nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi astăzi când 
mă gândesc cred tot la fel. 

Pe scurt tot din cauza mea am legat iarăşi vorba şi cearta a reînceput pe loc, şi mai straşnică. Niciodată 
nu eşti destul de prudent cu vorbele, par a nu avea nici o importanţă vorbele, nu le poţi crede în nici un caz 
periculoase, bäsinute, fâsâieli ale gurii, nici calde nici reci, preluate cu uşurinţă de îndată ce ajung la ureche de 
acest urât cenuşiu şi fleşcăit de creier. Nu eşti prudent cu vorbele şi vine nenorocirea. 

Vorbele sunt ca pietricelele, ascunse unele printre celelalte. Nu le recunoşti numaidecât, dar iată că ele 
iti tulbură toată viata pe care o mai ai de trăit, toată, şi în ce are ea slab şi în ce are ea puternic... Şi vine panica... 
O avalanşă. Rămâi aşa ca un spânzurat deasupra emoţiilor... A venit ca o furtună, a trecut, mult prea puternică 
pentru tine, atât de violentă că n-ai fi crezut niciodată că se poate stârni numai cu sentimente... Deci nu eşti 
niciodată destul de prudent cu vorbele, asta-i concluzia mea. Dar să vă povestesc ce s-a întâmplat... Taxiul 
mergea încet în urma tramvaiului din cauza drumului în reparație... „Ron, ron", făcea. Un şanţ la fiecare sută de 
metri... Numai că mie nu-mi era de ajuns tramvaiul pe care-l aveam în fata. Mereu vorbäret şi copilăros îmi 
pierdeam răbdarea. Nu puteam suporta această încetineală de înmormântare şi această nehotărâre pe deasupra. 
Mă grabii să sparg liniştea ca să ştiu ce avea să se întâmple. O zării sau mai degrabă încercai s-o zăresc, pentru 
că nu se mai vedea în colţul ei din stânga, pe bancheta din fund a taxiului, pe Madelon. Stătea cu fata întoarsă în 
afară, spre peisaj, spre noapte de fapt. Constatai cu ciudă că era la fel de incapatanata. Iar eu pe de altă parte un 
adevărat pisălog. O strigai numai ca s-o fac să-ntoarcă spre mine capul. 

— Zi, Madelon! o întrebai. Poate ai vreun plan de distracţie pe care nu îndrăzneşti să ni-l mărturiseşti? 
Vrei poate să ne oprim undeva înainte de a ne întoarce acasă? Zi repede!... 

— Să ne distram! Să ne distrăm! mi-a răspuns parcă insultată. Numai la asta vă gândiţi! La distractie!... 
Şi brusc începu să suspine cu nişte suspine cumplite, atât de înduioşătoare cum rar mi-a fost dat s-aud vreodată. 

— Fac şi eu ce pot! E duminică! 

— Şi tu, Léon? îl întrebă atunci. Si tu faci tot ce poţi? 

L-a atacat de-a dreptul. 

— Mie-mi spui! 1-a răspuns el. 

I-am privit pe amândoi în momentul când treceam prin fata felinarului. Furia se dezlantuise. Madelon s- 
a aplecat spre el de parcă ar fi vrut să-l sărute. Se poate spune că-n seara aceea n-am scăpat ocazia nici unei 
gafe. 

Taxiul mergea din nou foarte încet din cauza camioanelor incolonate pretutindeni în fata noastră. ÎL 
enervă să fie sărutat tocmai atunci şi-o respinse cu destulă brutalitate, nici vorbă. Desigur că gestul lui nu era 
amabil, mai ales că se petrecea în fata noastră. 

Când am ajuns în capătul bulevardului Clichy, la Porte, se-nnoptase de-a binelea, prăvăliile îşi aprindeau 
luminile. Pe podul de cale ferată care răsuna întotdeauna atât de tare o mai auzii totuşi întrebându-l o dată: „Nu 
vrei să mă säruti, Léon?" O luase de la capăt. El tăcea mereu. Brusc se întoarse spre mine şi mă apostrofa direct. 
Nu suporta afrontul. 

— Ce i-ai făcut lui Léon că a devenit atât de rău? Indrazneste şi spune pe loc... Ce minciuni i-ai mai 
povestit?... mă tot provoca. 

— Nu i-am spus nimic! îi răspund. Nu i-am povestit nimic!... Nu mă interesează pe mine certurile 
voastre!... 

Culmea e că era adevărat, nu-i povestisem lui Léon nimic despre ea. Era liber, îl privea dacă vrea sa 
rămână cu ea sau să se despartă. Nu mă interesa, dar mă osteneam în zadar s-o conving, nu mai judeca, şi am 
tăcut din nou fatä-n față, în taxi, dar în aer plutea greu cearta şi mult nu mai putea tine. Începu să-mi vorbească 
cu o voce subţire pe care nu i-o cunoşteam, o voce monotonă ca a unei persoane foarte hotărâte. Retrasă cum 
stătea în colțul taxiului, nu puteam să-i văd gesturile şi asta mă sâcâia foarte tare. 

Sophie în acest timp mă ţinea de mână. Brusc nu mai ştiu unde să se ascundă biata fată. 

Treceam de Saint-Ouen când tot Madelon reîncepu să-şi verse nemulțumirile pe care le avea împotriva 
lui Leon, cu un fel de frenetică amploare, punându-i întrebări peste întrebări cu voce tare acum în legătură cu 
iubirea şi cu fidelitatea lui. Pentru noi doi, pentru mine şi pentru Sophie, era neplăcut la culme. Dar ea era atât 
de furioasă că nu-i păsa c-o auzeam, dimpotrivă. Evident nici din partea mea n-a fost prea inspirat s-o închid în 
această cutie laolaltă cu noi, răsuna şi-i stârnea pofta, cu firea ei, să ne joace marea scenă. Si taxiul fusese tot o 


frumoasă inițiativă de-a mea. 

EI, Leon, nu reacționa. Mai întâi era obosit de seara pe care o petrecuserăm împreună, fiind el mereu în 
urmă cu somnul, asta era boala lui. 

— Calmează-te, haide! găsii prilejul s-o fac pe Madelon să mă audă. O să vă lamuriti amândoi când o sa 
ajungem! Aveţi timp... 

— Să ajungem! Să ajungem! îmi răspunse pe un ton de neînchipuit. N-o să ajungem niciodată, ţi-o spun 
eu!... M-am săturat de toate mofturile voastre! Eu sunt o fată cinstita!... Fac mai mult decât voi toți luaţi la un 
loc!... Bandă de porci!... Nu vă mai osteniti degeaba să mă păcăliți!... Nu sunteţi demni să ma-ntelegeti!... 
Sunteţi mult prea putrezi cu toţii ca să puteți înțelege! Nu mai puteți înțelege nimic din ce-i frumos şi curat! 

Pe scurt ne ataca în amorul propriu tinand-o aşa una, iar eu în zadar făceam tot ce puteam ca să mă tin 
strict pe bancheta mea, nici nu mai suflam numai ca să n-o enervez mai tare, la fiecare schimbare de viteză a 
taxiului ea reîncepea parcă-n transă. Era de ajuns un fleac în acele momente ca să se-ntâmple o nenorocire şi de 
parcă nu s-ar fi bucurat decât dacă ne-ar fi văzut nefericiti, nu se putu abtine până nu-şi dădu pe fata toată 
răutatea firii ei. 

— Să credeţi voi că asta o să rămână aşa! continua să ne amenințe. Sau c-o să vă puteţi descotorosi de-o 
fată ca mine aşa fără scandal! O! Nu! Am poftă să v-o spun pe loc! N-o să meargă cum vreţi voi! 
Nerusinatilor!... M-aţi nenorocit! Am să vă zgaltai eu pe voi, puslamale ce sunteti!... 

Brusc se aplecă spre Robinson, îl prinse de pardesiu şi începu să-l zgaltaie cu amândouă mâinile. El nu 
făcea nimic ca să scape. N-aveam să mă amestec. Iti venea să crezi că pe Robinson chiar îl amuza s-o vadă 
înfuriindu-se tot mai tare din pricina lui. Rânjea, nu era firesc, se clătina în timp ce ea îl ocära, ca o marionetă 
pe banchetă, cu nasul în jos, cu gâtul moale. 

În momentul în care făcui totuşi un gest de dojana ca să pun capăt acestei grosolănii, ea se zborşi şi-mi 
altoi mie una... Să-mi spună ea mie ce avea ea pe inimă de multă vreme... Şi-ntr-adevăr, fu rândul meu, nimic 
de zis! Şi-n fata tuturor. „Stai la locul tău, satirule! mi-a zis. Nu te priveşte ce-i între mine şi Léon! M-am 
săturat de violențele dumitale, domnule! Mă auzi? M-am săturat! Dacă mai ridici o singură dată mâna la mine o 
să te înveţe ea minte, Madelon, cum trebuie să te porți în viata! Să pui coarne prietenilor şi să le baţi femeile! 
Ştiu că are tupeu, măgarul! Nu ţi-e ruşine?" Léon, auzind aceste adevăruri, parcă se mai trezi putin. Nu mai 
rânjea. Mă întrebam chiar dacă în clipa următoare nu vor sări unul la altul, nu se vor bate, dar nu aveau loc să se 
bată, patru câţi eram în taxi. M-am liniştit, era prea strâmt. 

Mai ales că mergeam acum destul de repede pe pavajul bulevardelor de pe malul Senei, şi te scutura 
prea tare ca să te mai poți şi mişca. 

— Haide, Leon! i-a poruncit! Haide, iti spun pentru ultima oară! Mă auzi! vii? Lasă-i baltă! Auzi ce-ţi 
spun? — O adevărată comedie. 

— Haide, opreşte taxiul, Léon! opreşte-l sau îl opresc singură! Dar Léon nu se mişca de pe bancheta lui. 
Parcă era înşurubat. 

— Nu vrei să vii? a reînceput, nu vrei? 

Mă prevenise că în ceea ce mă priveşte era mai bine să stau la locul meu, calm. Îmi primisem portia. 
, Vi?" repeta. Taxiul mergea acum în viteză, drumul era liber în fata noastră, şi ne zdruncina şi mai tare. Ca pe 
nişte baloturi de ici, colo. 

— Bine conchise ea, pentru că el nu-i răspundea nimic. E foarte bine! Aşa să fie! Tu ai vrut-o! Mâine! Ma 
auzi, mâine chiar voi merge la Comisariat şi-i voi explica eu Comisarului cum a căzut pe scară maica 
Henrouille! Mă auzi acum? Zi, Léon?... Eşti mulțumit? Mai faci pe surdul? Ori vii acum imediat cu mine, ori 
mă duc mâine la el!... Vrei să vii sau nu vrei? Lamureste-ma!... Amenințarea era răspicată. 

EI se hotari în acest moment să-i răspundă ceva. 

— Haide, că doar eşti şi tu amestecată! i-a zis. N-ai ce să-i spui... 

Dar auzindu-i răspunsul ea nu se calmă deloc, dimpotrivă. „Mă doare-n cot! i-a răspuns. Că sunt şi eu 
amestecată! Vrei să zici c-o să mergem amândoi la închisoare?... Că am fost complicea ta?... Asta vrei să zici?... 
Dar nici nu vreau altceva..." 

Şi începu să rânjească pe loc ca o isterică, de parcă n-ar fi auzit niciodată ceva mai nostim... 

— Nu vreau altceva! Mie-mi place la închisoare! Să nu crezi tu că mă dezumfli pe mine cu închisoarea 
ta!... Mă duc când vrei tu! Dar ai să mergi şi tu cu mine, canalie!... Cel putin n-ai să mai fugi de mine!... Sunt a 
ta, bine, dar şi tu eşti al meu! N-ai decât să stai cu mine acolo! Eu nu cunosc decât o singură dragoste, domnule! 
Eu nu sunt o târâtură! 

Spunând aceste vorbe ne sfida pe mine şi pe Sophie în acelaşi timp. Pleda pentru fidelitate, pentru 
considerație. 

Cu toate acestea taxiul mergea încă şi el nu se hotăra să oprească taxiul. 


— Nu vii? Mai bine mergi la închisoare? Bine!.. Nu-ţi pasă că te denunt? Că te iubesc?... Nici de asta nu 
te sinchiseşti? Nu te sinchiseşti de viitorul meu? Nu te sinchiseşti de nimic? Nu-i aşa? Zi! 

— Da, într-un sens, a răspuns... Ai dreptate. Dar nu mă sinchisesc de alta mai mult decât de tine... N-o lua 
ca pe o insultă!... Tu eşti bună cu mine în fond... Dar nu mai vreau să fiu iubit... Mă scarbeste!... 

Ea nu se aştepta să i se spună aşa drept în faţă un asemenea lucru, şi fu atât de surprinsă că nu prea mai 
ştia bine de unde să reia cearta pe care o începuse. Era destul de deconcertată, dar îşi reveni totuşi. „Aha! Te 
dezgustă!.. Cum adică te dezgusta? Ce vrei să spui?... Lămureşte-mă, scarba ingrata!..." 

— Nu! nu tu, totul mă dezgustă! i-a răspuns el. Nu mai am chef... Nu trebuie să-mi porți pică pentru 
asta... 

— Cum, ce zici? Mai zi o dată!... Eu şi tot restul? Ea încerca sä-nteleagä — Eu şi tot? lămureşte-mă! Ce 
vrea să zică asta!... Eu şi toate!... Vorbesti chinezeşte!... Spune pe frantuzeste, in fata lor, ce te dezgusta acum? 
Nu esti la fel cu toţi ceilalati când faci amor? Sau tie nu-ți vine?... Îndrăzneşte şi spune aici în fata lumii că tie 
nu-ți vine!... 

Cu toată furia ei te făcea să râzi de felul în care se apăra cu remarcile ei. Dar nu avui prea mult timp sa 
râd pentru că se-ntoarse spre mine. „Şi dumnealui de colo, a zis, se bucura de fiecare dată când putea să mă 
prindă într-un colt! Puslamaua! Iubaretul, să-ndrăznească să zică că nu-i aşa?... Spuneti-mi cu toţii că vreţi o 
schimbare!... Marturisiti!... Că vreţi altceva!... Vreo partuză!... De ce nu o fecioară!... Bandă de depravati! 
Bandă de porci! De ce mai căutați pretexte?... Sunteţi nişte blazati, basta! Numai că nu aveţi curajul viciilor 
voastre! Vă e frică de ele!..." 

Şi atunci Robinson îşi asumă sarcina să-i răspundă. Se înfuriase şi el în cele din urmă, urla acum la fel 
de tare ca şi ea. 

— Ba da! i-a răspuns. Am curaj! Şi cu siguranţă tot atâta cat tine!... Numai că eu dacă vrei să ştii... 
Absolut totul... Ei bine, acum totul mă scârbeşte şi mă dezgustă! Nu numai tu!... Totul!... Dragostea mai ales!... 
A ta ca şi a altora!... Gaselnitele tale cu sentimentele, ştii cu ce seamănă? Seamănă cu amorul în closet! Acum 
intelegi?... Şi toate sentimentele pe care le bâjbâi ca să mă tii legat de tine au asupra mea acelaşi efect ca o 
insultă, dacă vrei să ştii... Şi tu habar n-ai că spurcata eşti chiar tu, pentru că nu-ţi dai seama... Habar n-ai cât 
eşti de scârboasă!... Iti ajunge să repeti toate potlogăriile altora!... Găseşti că-i normal... Iti ajunge pentru că ti- 
au povestit alţii că nu există nimic mai bun pe lume decât dragostea şi că asta se prinde la toată lumea 
întotdeauna... Ei bine, scuip pe dragostea lor, a tuturor!... Intelegi? La mine nu se mai prinde, fato... scârboasa 
lor dragoste!... Ai picat prost!... Ai sosit prea tarziu!... Nu se mai prinde şi basta!... De asta te infurii tu atât de 
tare!.., Tii cu tot dinadinsul să faci dragoste în mijlocul a tot ce se petrece?... A tot ce se vede?... Sau tu nu vezi 
nimic?... Cred mai degrabă că nu-ţi pasă! Faci pe sentimentala în timp ce eşti chiar mai brută decât altele... Vrei 
să mănânci hoituri? Cu sosul tau de tandrete?... Merge?... La mine, nu!... Dacă nu-ți miroase, cu atât mai bine 
pentru tine! Ai nasul astupat! Trebuie să fii abrutizat cum sunteți voi toţi ca să nu te dezguste... Vrei să ştii ce-i 
între mine şi tine? Ei bine, între mine şi tine e o viata... Poate din întâmplare asta ti-ajunge? 

— Dar eu sunt curată, protesta ea... Poti sa fii sărac şi curat! Când ai văzut că nu sunt curată? Ce vrei să 
spui insultându-mă? Fundul meu e curat, domnule!... Nu pot să zic acelaşi lucru despre tine... Şi nici despre 
picioarele tale! 

— N-am spus asta niciodată, Madelon! N-am spus aşa ceva deloc!... Că nu ai fi curată?... Vezi bine că nu- 
ntelegi nimic! — Asta era tot ce găsise să-i răspundă ca s-o calmeze. 

— Zici că n-ai spus nimic? N-ai spus nimic? Ascultă-l cum mă împroaşcă cu noroi şi pretinde că n-a zis 
nimic! Ar trebui să-l omori ca să nu mai poată minţi! Nu-i destul închisoarea pentru un asemenea porc! O 
scârbă de codoş imputit!... Nu ajunge!... l-ar trebui eşafodul! 

Nu mai vroia să se calmeze. Din cearta lor nu se mai înțelegea nimic în taxi. Nu se mai auzeau decât 
nişte vorbe urâte în zarva pe care o făcea maşina, zgomotul roţilor în ploaia şi în vântul care se izbea de portiera 
în rafale. Între noi nu mai erau acum decât amenințările. „E odios..." a repetat de mai multe ori la rand. Nu mai 
putea spune altceva... „E odios!" Şi apoi şi-a încercat marele rol: „Vii? i-a zis. Vii, Léon? Unu!... Vii? Doi!..." A 
aşteptat. „Trei!... Nu vii?..." , Nu!" fără să se mişte cu un deget. „Fă ce vrei!" a mai adăugat. Era un răspuns. 

Probabil că s-a tras înapoi pe bancheta, in fund de tot. Trebuie să fi ținut revolverul cu amândouă 
mâinile, pentru că în momentul când a plecat glontul parcă a ieşit direct din burta ei, şi aproape deodată inca 
două, de două ori la rând... Taxiul s-a umplut de un fum iute. 

Şi totuşi mai mergeam încă. Robinson a căzut pe o coastă peste mine, săltând, bolborosind. „Hop! şi 
Hop!" gemea într-una. „Hop! şi Hop!". Desigur şoferul auzise. 

A încetinit mai întâi ca să-şi dea seama; apoi sub lumina unui bec opri. 

De îndată ce a deschis portiera, Madelon l-a împins cu violență, s-a azvarlit afară. A coborât de-a dreptul 
peste rambleu. A dispărut în noapte peste câmp, direct prin mlaștină. În zadar am strigat-o, era departe. 


Nu prea ştiam ce să fac cu rănitul. Să-l duc la Paris era într-un sens mai practic... Dar nu eram departe de 
casă... Oamenii din ținut ar fi înțeles manevra. L-am învelit ajutat de Sophie în pardesiele noastre şi l-am 
îngrămădit în colţul în care stătuse Madelon când trăsese, ,,incet", i-am recomandat şoferului. Numai că acum el 
mergea mult prea repede. Se grăbea. Zdruncinăturile îl făceau pe Robinson să geamă şi mai tare. 

Odată ajunşi în fata azilului, şoferul nu vru să-mi dea nici măcar numele, era neliniştit de necazurile pe 
care şi le-ar fi putut atrage cu poliția şi mărturiile... 

Pretindea că i-am pătat pernele cu sânge. Vroia să plece imediat fără să mai aştepte. Dar i-am luat 
numărul. 

Două gloanţe primise Robinson în burtă, poate chiar trei, nu ştiam încă precis câte. 

A tras drept în fata ei, asta am văzut. Rănile nu sângerau. Între Sophie şi mine, cu toate că-l tineam, se 
clătina tare, capul îi cădea. Vorbea dar era greu de înţeles. Delira. Hop! şi Hop! continua să murmure. Ar fi avut 
timp să moară înainte de a ajunge. 

Strada era pavată de curând. De îndată ce am ajuns în fața grilei am trimis-o pe portăreasă după 
Parapine în camera lui, în mare grabă. A coborât imediat şi cu ajutorul lui şi al unui infirmier l-am putut urca 
până-n patul lui. Odată dezbrăcat i-am putut examina şi pipăi pielea burtii. Era foarte întinsă sub degete şi pe 
alocuri mată. Am găsit două găuri una deasupra celeilalte, dar a treia nu era, unul din gloanţe probabil se 
rătăcise. 

Dacă aş fi fost în locul lui Léon aş fi preferat o hemoragie internă, ti se inundă burta şi-o mierleşti rapid. 
Se umple peritoneul şi gata, ce mai vorbă. In timp ce o peritonită e o infecţie în perspectivă, durează. 

Te puteai întreba ce avea să mai facă pentru ca să se sfârşească. Burta i se umfla, ne privea fix Leon, 
prea fix deja, gemea dar nu prea tare. Era parcă un fel de linişte în el. L-am văzut de multe ori bolnav şi în 
multe locuri diferite, dar de data asta era cu totul altceva, altfel şi suspinele, şi ochii, şi tot. Parcă nu-l mai 
puteam reţine, se ducea minut cu minut. Transpira cu broboane mari, ca şi cum ar fi plâns cu toată fata. Ce greu 
e în aceste momente să fii atât de sărac şi nesimtitor. Iti lipseşte aproape totul din ceea ce ti-ar trebui ca să ajuţi 
pe cineva să moară. Nu ai în tine decât lucruri utile pentru viata cea de toate zilele, viata uşoară, viata numai 
pentru tine, o porcărie. Ai pierdut încrederea pe drum. Ţi-ai alungat mila, ai hăituit-o, cea care-ţi mai rămăsese 
cu grijă ascunsă în adâncul trupului, ca o pilulă scârboasă. Ai împins mila spre capătul matului gros... Acolo e 
locul ei, ţi-ai zis. 

Şi stăteam în faţa lui Leon ca să-i împărtăşesc durerea şi niciodată nu mi-a fost atât de ruşine. Nu 
reuşeam... Nu mă găsea... Îşi dădea toată silinta... Trebuia să caute un alt Ferdinand, mult mai generos, desigur, 
ca să moară, ca să-l ajute să moară mai degrabă, mai uşor. Făcea eforturi să-şi dea seama că lumea făcuse ceva 
progrese din întâmplare. Făcea în sinea lui inventarul, marele nenorocit... Dacă nu-i schimbase cât de cât pe 
oameni în bine cât trăise, dacă nu fusese din întâmplare nedrept cu ei... Dar nu eram decât eu, numai eu, eu 
singur, alături de el, un Ferdinand foarte adevărat căruia îl lipsea tocmai ceea ce-l face pe om mai mare decât 
simpla lui viata, dragostea pentru viata altora. Nu aveam, sau dacă aveam, era cu adevărat atât de puțină că nu 
merita s-o mai arăt. Nu eram pe măsura morții. Eram mult mai mic. Îmi lipsea marea idee umană. Mai uşor mi- 
ar fi fost milă de un câine gata să crape decât de Robinson, pentru că un câine nu e viclean în timp ce Léon in 
ciuda a toate mai avea răutate în el. Şi eram rău, cu toţii eram răi. Totul se pierduse pe drum şi chiar acele 
schimonoseli care-ţi mai pot servi pe lângă muribunzi, le pierdusem, pierdusem desigur totul pe drum, nu mai 
găseam nimic din ceea ce ti-ar fi trebuit ca să poţi cräpa, nimic altceva decât räutäti. Sufletul meu era ca o casă 
în care nu te duci decât în vacanţă. Nu-i de locuit. $i apoi un muribund e foarte exigent. Nu-i destul agonia. 
Gata să crape, mai vrea încă să se distreze, odată cu ultimele sughituri, pe pragul de jos al vieţii, cu arterele 
pline de uree, mai vrea distracții. 

Scâncesc că nu se distrează destul muribunzii... Pretind... Protestează. E tot comedia nefericirii care 
încearcă să treacă din viata în moarte la fel. 

Şi-a recăpătat cunoştinţa cand Parapine i-a facut injectia cu morfină. Ne-a povestit o mulţime de lucruri, 
chiar în legătură cu ceea ce se întâmplase. „E mai bine că se termină aşa..." a zis. Şi apoi: „Nu-i chiar atât de rău 
pe cât am crezut." Când Parapine l-a întrebat unde-l doare exact, se vedea bine că nu prea-şi mai dădea seama şi 
cu toate astea tinea să ne mai spună o sumedenie de lucruri încă... Îi lipseau forţa şi mijloacele. Plângea, se 
înăbuşea şi râdea imediat. Nu era un bolnav obişnuit, nu ştiai cum să te porți în fata lui. 

Era ca şi cum el ne ajuta acum pe noi să trăim. Ca şi cum ne căuta bucurii pentru care merita să 
rămânem în viaţă. Ne tinea de câte o mână pe fiecare. L-am sărutat. În asemenea cazuri numai asta poţi face 
fără să te înşeli. Am aşteptat. N-a mai zis nimic. Un pic mai târziu, o oră poate, nu mai mult, s-a pornit 
hemoragia, dar de astă dată abundentă, internă, masivă. Ea l-a omorât. 

Inima lui începu să bată din ce în ce mai repede şi apoi foarte repede. Alerga inima după sânge, 
epuizată, minusculă, la capătul arterelor, tremurând în vârful degetelor. Paloarea i-a urcat de pe gât şi i-a cuprins 


fata. S-a înăbuşit. A plecat brusc ca şi cum şi-ar fi facut vânt prinzându-se de noi cu brațele. 
Şi apoi a revenit acolo în fata noastră, aproape imediat, crispat, gata să-şi ia toată greutatea lui de mort. 
Ne-am ridicat, ne-am eliberat mâinile. Mâinile lui au rămas în aer, tepene, ridicate galbene şi albăstrii în 
lumina lămpii. 
Parcă era un străin acum Robinson venit dintr-o tara atroce, căruia nu mai îndrăzneai să-i vorbeşti. 


Parapine îşi ținea firea. A găsit chiar puterea să trimită un om la post. Şi tocmai Gustave, Gustave al 
nostru, era de planton după serviciul la circulaţie. 

— Altă nenorocire! a zis Gustave de îndată ce a intrat în cameră şi a văzut. 

Şi apoi s-a aşezat alături ca să răsufle un pic şi să bea un pahar la masa infirmierilor care nu fusese încă 
strânsă. „Pentru că e vorba de o crimă trebuie dus la Post" a propus şi apoi a remarcat: „Băiat bun, Robinson, n- 
ar fi strivit o muscă. Mă întreb de ce l-o fi omorat?"... Şi a băut iar. N-ar fi trebuit. Suporta greu băutura. Dar îi 
plăcea. Era slăbiciunea lui. 

Am căutat împreună cu el o targă sus în rezervă. Era acum prea târziu să mai deranjăm personalul, ne 
hotărârăm să-i ducem noi înşine corpul până la Post. Postul era departe, în celălalt capăt al ținutului, după 
pasajul de nivel, ultima casă. 

Ne-am aşternut la drum. Parapine tinea targa de capătul de dinainte. Gustave Mandamour de celălalt 
capăt. Numai că nu mergeau prea drept nici unul, nici celălalt. Sophie a trebuit chiar să-i conducă putin, când au 
coborât scara cea mică. Am băgat de seamă că Sophie nu era prea emotionata. Totuşi se petrecuse totul lângă ea 
şi ar fi putut încasa chiar unul dintre gloanţe în timp ce nebuna cealaltă trăgea. Dar Sophiei, am observat şi în 
alte împrejurări, îi trebuia timp ca să se emotioneze. Şi nu pentru că ar fi fost rece, când o apuca era ca o 
învolburare, dar îi trebuia timp. 

Am mai mers cu ei o bucată de drum ca să fiu sigur că totul s-a terminat. Dar în loc să-i urmez pe ei şi 
targa lor, cum ar fi trebuit, mă preumblam de la stânga la dreapta drumului, şi când în cele din urmă au trecut de 
şcoala cea mare care se afla chiar lângă pasajul de nivel, m-am fofilat pe un drumeag care cobora printre nişte 
garduri de nuiele drept spre Sena. 

Pe deasupra gardurilor i-am văzut îndepărtându-se cu targa, mergeau ca şi cum s-ar fi înecat, despicând 
ceața în fâşii care se înnodau încet în urma lor. La chei, apa izbea greu şalupele bine ancorate împotriva viiturii. 
Dinspre câmpia Gennevilliers năvălea frigul risipindu-şi palele reci pe valurile fluviului făcându-l să 
strălucească între arcade. 

Acolo departe e marea. Dar nu mai aveam acum ce să-mi imaginez despre ea. Aveam altceva de făcut. 
Am încercat mereu să mă pierd ca să nu mă trezesc mereu cu viata în față, dădeam peste ea oriunde. Ma 
întorceam la mine însumi. Se terminase pentru totdeauna cu trambalarea mea... Lumea se închisese! Alţii la 
rând!... Noi ajunsesem la capăt!... Ca la bâlci!... Să suferi nu-i destul, muzica trebuie să reînceapă, trebuie să 
cauţi şi mai multă suferință... 

Dar de-acum, fie la altii!... Parcă ti s-ar cere aşa într-o doară să mai fii tânăr!... Fără ruşine!... Şi apoi ca 
să sufăr şi mai tare nu mai eram pregătit!... Şi totuşi nu ajunsesem atât de departe în viata ca Léon!... Până la 
urmă tot nu reuşisem... Nu dobândisem nici una din acele idei solide pe care el le avusese ca să poată înghiţi 
totul. O idee mult mai mare decât capul meu cel mare, mai tare decât toată frica care era înăuntru, o idee 
frumoasă, magnifica şi cu care să poţi muri uşor... Câte vieți mi-ar fi trebuit ca să-mi pot face şi eu o idee mai 
tare decât orice în lume? Imposibil de spus! Ratasem! Ideile mele hoinăreau prin capul meu la mari distanțe, ai 
fi zis că sunt nişte lumânărele foarte modeste clipind cutremurate toată viata în mijlocul unui abominabil 
univers oribil... 

Era mai bine oricum decât acum douăzeci de ani, nu se poate spune că nu făcusem progrese, dar nu era 
de crezut că aş fi ajuns ca Robinson, să-mi umplu capul cu o singură idee, dar superbă, mult mai tare decât 
moartea şi să reuşesc numai cu această idee a mea să mustesc de plăcere, de nepăsare, de curaj. Un erou zemos. 

Ce curaj aş mai fi avut atunci. Aş fi şiroit de atâta curaj şi toată viaţa n-ar fi fost decât o singură idee de 
curaj care le-ar fi făcut pe toate să meargă, şi oameni şi lucruri de la Pământ până la Cer. Aş mai fi avut atunci 
parte de atâta dragoste, că Moartea ar fi rămas şi ea închisă la un loc cu tandretea şi 1-ar fi fost atât de bine acolo 
înăuntru, atât de cald, că s-ar fi bucurat şi ea în sfârşit, putoarea, că s-ar fi înduplecat până la urmă să se bucure 
drăgostindu-se cu toată lumea. Ce frumos ar fi fost! Ce reuşită! Mă amuzam singur pe chei gândindu-mă la tot 
ce ar fi trebuit să îndeplinesc, şpiluri şi şmecherii, ca să reuşesc astfel să mă umplu de hotărâri infinite... Ca o 
pungă plină cu ideal! Febra! 

Prietenii mă căutau de o oră. Mai ales că văzuseră bine că nu prea eram în apele mele când îi 
părăsisem... Gustave Mandamour m-a zărit primul sub un bec de gaz. „Hei, doctore!" m-a strigat! Ce voce 


afurisită mai avea şi Mandamour ăsta! „Pe aici! Sunteţi chemat la Comisariat! Sa depuneti mărturie! Ştiţi, 
doctore, nu prea arätati bine"... mi-a susotit la ureche! M-a însoțit. M-a susținut chiar, să merg. Mă iubea 
Gustave. Nu-i reproşam niciodată că bea. Eu intelegeam totul. În timp ce Parapine era mai sever. ÎL mai rusina 
din când în când pentru băutură. Ar fi făcut multe pentru mine Gustave. Mă admira chiar. Nu ştia de ce. Dar mă 
admira. Era singurul. 

Am mai cotit pe vreo două, trei străzi până am zărit lumina de la Post. Nu ne mai puteam pierde. Ceea 
ce-l hartuia pe Gustave era raportul pe care trebuia să-l facă. Nu îndrăznea să mi-o spună. Pusese pe toată lumea 
să semneze în josul raportului, dar îi mai lipseau o mulțime de amănunte raportului. 

Avea un cap mare Gustave, în genul meu; puteam să-mi pun chipiul lui, asta vă spune totul, dar uita uşor 
amănuntele. Ideile-i veneau greu, se chinuia ca să se exprime şi mai mult ca să scrie. Parapine l-ar fi putut ajuta 
să redacteze raportul, dar el nu văzuse nimic din împrejurările dramei. Ar fi trebuit să inventeze şi Comisarul nu 
vroia să 1 se inventeze în raport, nu vroia decât realitatea, cum zicea. 

Urcand scärita Postului, dârdâiam. Nici eu n-am putut să-i spun mare lucru Comisarului, nu-mi era bine 
deloc, într-adevăr. 

Corpul lui Robinson îl aşezară acolo în fata marilor clasoare ale prefecturii. 

Imprimate peste tot în jurul băncilor şi chiştoace, pe pereți era scris „Moarte curcanilor", nu prea bine 
şters. 

„V-aţi rătăcit, doctore?" mă întrebă secretarul, foarte cordial dealtfel, când în sfârşit am ajuns. Eram cu 
toții atât de obosiţi că am bâiguit cate ceva fiecare pe rand, 

În sfârşit căzurăm de acord asupra termenilor şi traiectoriilor gloantelor, unul era înfipt chiar în sira 
spinării. Nu l-am mai găsit. L-am înmormântat cu el. Le-am căutat pe celelalte. Erau înfipte în taxi. Fusese un 
revolver puternic. 

Sophie veni şi ea, fusese să-mi caute pardesiul. Mă imbratisa şi mă strângea lângă ea ca şi cum as fi fost 
gata să mor la rândul meu sau să-mi iau zborul. „Nu plec, haide, Sophie!" N-o mai puteam linişti. 

Am început să discutăm în jurul tărgii cu secretarul Comisarului care văzuse multe altele, cum zicea el, 
crime şi necrime, catastrofe, şi ar fi vrut să ne povestească toate experienţele lui deodată. Nu îndrăzneam să 
plecăm ca să nu-l supărăm. Era prea amabil. Îi făcea şi lui plăcere să vorbească măcar o dată cu nişte oameni 
instruiți, nu numai cu golanii. Ca să nu-l supăr am mai întârziat deci pe la Postul lui. 

Parapine nu avea impermeabil. Gustave ascultându-ne îşi legăna mintea. Stătea cu gura căscată şi cu 
ceafa lui groasă întinsă ca şi cum ar fi fost înhămat la o căruţă. De foarte multi ani nu-l mai auzisem pe 
Parapine spunând atâtea vorbe, încă din timpul studiilor mele, pe drept cuvânt. Tot ce se întâmplase în ziua 
aceea îl ametise. Hotărârăm să ne întoarcem la sanatoriu imediat. 

Pe Mandamour l-am luat cu noi, la fel şi pe Sophie care tot mă mai strângea din când în când şi al cărei 
trup era plin de o forță neliniştită şi tandra, şi la fel inima, şi peste tot şi de ispravă. Eram plin de forţa ei. Asta 
mă stingherea însă, că nu era a mea, şi eu de a mea aveam nevoie ca să pot crăpa într-o zi ca Leon. N-aveam 
timp de pierdut cu mofturi. La muncă! îmi ziceam. Dar nu-mi venea! 

N-a vrut să mă lase nici să mai văd cadavrul. Am plecat deci fără să mă mai uit înapoi. ,,Inchideti 
poarta", stătea scris. Lui Parapine îi era sete. Pentru că vorbise atâta, fără îndoială. Prea mult pentru el. Trecând 
prin faţa cârciumei de lângă canal am bătut îndelung în oblon. 

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de drumul de la Noirceur din timpul războiului. Aceeaşi licărire de 
lumină gata să se stingă deasupra porţii. În sfârşit patronul veni să ne deschidă. Nu ştia nimic. L-am informat 
noi despre toate şi i-am dat şi vestea despre dramă. „O dramă din dragoste" cum o numea Gustave. 

Cârciuma canalului se deschidea exact înaintea zorilor din cauza barcagiilor. Ecluza pivotează uşor în 
zori. Şi apoi tot peisajul se înviorează şi începe munca. Malurile se despart de fluviu încet, încet, se ridică şi se 
conturează de o parte şi de alta a fluviului. Muncitorul iese din umbră. Totul capătă relief, se vede, simplu, 
aspru. O macara aici, palisadele şantierelor dincolo şi departe pe drum mai vin încă oameni. Se strecoară în 
convoaie rebegite, la lumina murdară a zilei. Pentru început trecând prin faţa aurorei, obrazul li se umple de 
lumină. Merg mai departe. Nu li se văd bine decât figurile palide şi simple: restul e încă în întuneric. Vor trebui 
să moară cu toţii într-o zi. Cum vor face? 

Urcă spre pod. Apoi dispar puţin câte puţin în câmpie şi vin mereu alţii, mai palizi, pe măsură ce ziua 
înaintează de peste tot. La ce se gândesc? 

Cârciumarul vrea să cunoască toate împrejurările dramei, să i se povestească tot. 

Vaudescal se numeşte patronul, un băiat din nord, foarte curat. 

Gustave i-a povestit atunci vrute şi nevrute. 

Tot repeta împrejurările, Gustave, deşi nu asta era important; se pierdea printre vorbe. Şi apoi cum era 
beat o lua de la capăt. Numai că nu mai avea cu adevărat nimic de spus, nimic. L-aş mai fi ascultat totuşi un pic, 


aşa lin, ca-n somn, dar iată că ceilalți îl contestară şi asta îl înfurie la culme. De mânie se izbeşte o dată puternic 
de sobă. Totul se prăbuşeşte, se răstoarnă, burlanul, grătarul, cărbunii în flăcări. Era voinic Mandamour, cât 
patru. Şi apoi se apucă să ne arate un adevărat dans al focului. Şi-a scos incaltarile şi a sărit drept pe jar. 

Cu patronul el a avut o dată o ceartă de la o maşină de bani nemarcată... era cam ursuz Vaudescal... nu 
trebuia să te încrezi in el, cu cămăşile lui întotdeauna prea curate ca să fie de-a-ntregul cinstit. Un ranchiunos! şi 
un turnător. Pline cheiurile de ăştia. 

Parapine bănui că-i caută ceartă lui Mandamour ca să-l dea afară, profitând de faptul că băuse. 

ÎL împiedică să joace dansul Focului şi-l ruşina. L-am împins apoi pe Mandamour la capătul mesei. S-a 
prăbuşit în cele din urmă acolo, cuminte, printre suspine şi mirosuri. A adormit. 

De departe a şuierat remorcherul; chemarea lui a trecut podul, o arcadă, încă una, ecluza, un alt pod, mai 
departe... Chema spre el toate şalupele fluviului, toate, şi întreg oraşul şi cerul şi câmpul şi pe noi, lua cu el 
totul, şi Sena, totul, ce să mai vorbim. 


Louis-Ferdinand Celine, 
Cel mai original scriitor francez al secolului 20 


Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20, cum îl numeşte Marin Preda în 
Imposibila întoarcere, s-a născut la 27 mai 1894 la Cour-bevoie, ca fiu al lui Ferdinand-Auguste Destouches şi 
al Margueritei-Louise-Celine Guilloux. 

Până în 1932 când apare Călătorie la capătul nopții, el se va numi însă Louis-Ferdinand-Auguste 
Destouches, pseudonimul feminin, cum s-a văzut, n-a avut darul să-i îndulcească firea... 

Fire promițătoare în toate privintele şi precoce predispusă la amor fapt care i-a obligat pe numiții Fer- 
dinand Auguste Destouches şi Marguerite-Louise-Céline Destouches, proprietara unui magazin de danteluri 
fine la Paris în pasajul Choiseul, să-l aducă urgent acasă, fie din Germania, fie din Anglia, de pe unde fusese 
trimis să înveţe limbi străine copilul avea aplicaţie pentru limbi, dar era foarte nedisciplinat... 

Până la şaptesprezece ani are timp deci să se compromită, să-şi facă ucenicia pe lângă mai multe celebre 
case de comerț — părinţii îl vroiau într-o bună zi lansat în comerț — să-şi pregătească singur bacalaureatul, să 
viseze la cariera de medic, altceva nu. 

Se angajează voluntar în regimentul 12 cuirasieri în garnizoană la Rambouillet, în 1912. În 1914, în 
martie, caporalul Destouches e numit sergent, în octombrie e rănit de un glonte în braţul drept la Ypres, e citat 
pe ordin de zi, i se acordă Medalia militară, de la spitalul auxiliar nr. 6 din Hazebrouck, este purtat la spitalul 
militar de la Val-de-Crace, la Paris, pagina întâi din //ustre national e consacrată în întregime bravelor sale fapte 
de arme, şi este admis la spitalul Paul Brousse din Vrilejuif, unde suportă o intervenţie chirurgicală. Trece şi 
prin spitalul auxiliar Michelet din Vanves înainte de a fi trimis la Londra, afectat Biroului de pasapoarte. 
Georges Geoffroy, cel cu care împarte camera mobilată din Gower Street 71, va povesti mai târziu că eroul 
Louis era de mult acaparat de pasiunea sa pentru dans şi pentru dansatoare. La 2 septembrie 1915 cu avizul lui 
H. Dardenne, medicul Consulatului general, „M. Destouches Louis", sergent al regimentului 12 cuirasieri este 
declarat impropriu serviciului militar şi reformat... Ca a commencé comme ca... cam aşa a început... 

Între 1916 şi 1918 eroul betegit are posibilitatea să fie agent al Companiei forestiere Sangha-Oubangui 
în fostul Cameroun german şi de asemenea să stea la spitalul din Douala, pasiunea lui, unde este îngrijit pentru 
rana sa la braţ care supura şi pentru o enterită cronică. 

Reîntors în Franța se fixează la Rennes şi aproape trei ani face parte dintr-un grup itinerant al misiunii 
Rockefeller însărcinată să lupte împotriva tuberculozei. Urmează cursurile Şcolii de medicină din Rennes. 

În 1919 Louis Destouches ia de soţie pe Edith Follet fiica directorului Şcolii de medicină din Rennes, 
care Edith şi naşte peste un an o fiică fermecătoare, Colette Destouches. 

La 1 mai 1924, Louis Destouches îşi susține teza de doctorat la Facultatea de medicină din Paris, Viața 
şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis. Este admis doctor în medicină cu menţiunea foarte bine. În decembrie 
îşi publică la Rennes lucrarea de doctorat Viața şi opera lui Philippe Ignace Semmelweis (1818-1865). La 22 
ianuarie 1925 la Paris Consiliul Universităţii îi acordă lui Louis Destouches o medalie de bronz pentru teza sa 
de doctorat. Tânărul doctor Louis Destouches se instalează în cabinetul său ultra-luxos din Rennes, „place des 
Lices" (pentru pura noastră plăcere transcriem din dicționarul etimologic al lui Albert Dauzat următoarea 
explicație pentru lice: fin. XII-e s. Marie de France, „femelle du chien de chasse"; sans doute du bas lat. 
lyciscus, chien-loup, empr. au gr. lukos, loup). Place des Lices deci... Tot acum publică Chinina in terapeutică, 
Chez Doin, à Paris, aux frais de l'auteur". 

Visele prind aripi... cu toţii sperăm... numai că aici biograful vine cu o frază mortală: „Prea putin facut 
pentru o viata familială burgheză, Louis Destouches părăseşte oraşul Rennes fără iluzia că se va mai întoarce 
vreodată..." Aşa e... Ce era porcăria asta de viata cu o soţie angelica care-i mai făcuse şi un înger de copilă, cu 
un tată socru care-ţi pune la dispoziţie un cabinet ca pentru un ministru... trebuia găsită o ieşire... Cabinetul o 
avea prin spate... pe acolo s-a şi dus domnul doctor pe vecie... 

Între 1925 şi 1927 este medic la Societatea Naţiunilor, lucrează la Geneva şi apoi la Liverpool, se 
reîntoarce în Cameroun, ca medic epidemiologist, călătoreşte în Statele Unite unde va petrece mai multe luni de 
zile la uzinele Ford din Detroit, uzine care foloseau ca mână de lucru infirmi civili şi invalizi de război. O 
cunoaşte pe Elisabeth Craig, dansatoare americană pe care o va iubi toată viata şi căreia îi dedică primul său 
roman, Călătorie la capătul nopții. 

Din 1928 se instalează la Clichy, rue d'Alsace, 36, unde-si deschide cabinetul de consultaţii. Îşi începe 
cariera incomparabilă şi groaznică până la delir şi calvar de medic al săracilor. Elisabeth Craig, supranumită de 
cei din jur ,Împärätita", locuieşte cu el. Timp de cinci ani doctorul Destouches, insomniac, îşi va umple nopţile 


cu scrierea unui roman: Voyage au bout de la nuit... În timpul lui liber, cum se zice... În timpul lui liber pe 
Muntele Măslinilor, cât ucenicii se mai hodineau lisus bea otravă... fiecare face ce vrea cu timpul lui liber... 

În 1931 îşi părăseşte cabinetul privat de consultaţii şi se angajează medic-sef al dispensarului municipal 
Clichy, rue Fanny, 10. 

În primăvara lui 1932 cunoaşte în împrejurări romantice pe tânăra evreică germană Erika Irrgang... 
Corespondenta dintre ei, publicată mai târziu, ne poate lăsa să etichetăm relaţia dintre ei cu expresiunea ,,amitié 
amoureuse". 

În vara lui 1932 încheie redactarea Cälätoriei. Depune un exemplar al romanului la Gallimard şi un 
altul la Denoël et Steele. În octombrie apare Voyage au bout de la nuit de Louis-Ferdinand Céline la Denoël et 
Steele, pseudonimul, unul dintre prenumele mamei sale, era menit să-l apere pe autor de indiscretii, curiozitati, 
admiratori şi admiratoare, sărăcie şi dureri de cap... 

Deşi în 30 noiembrie este virtualul câştigător al premiului Goncourt, premiul i se acordă totuşi la 7 
decembrie lui Guy Mazeline (autorul dumneavoastră preferat), pentru romanul Lupii. 

Lui Celine i se acordă premiul Théophraste-Renaudot. 

Oripilat de tapajul făcut în jurul cărții sale, Celine pleacă în decembrie în Germania. La cererea 
tara aflată în plină criză. 

În 1933 publică comedia în cinci acte Biserica (Denoél et Steele). Piesa e dedicată dansatoarei daneze 
Karen Marie Jansen, iar pe frontispiciu, portretul autorului e înlocuit cu masca celebră „L'Inconnue de la 
Seine". 

La 1 octombrie Louis-Ferdinand Celine pronunță un discurs la Médan cu ocazia celei de a 3l-a 
aniversări a morții lui Zola. 

Începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său Mort ă credit, călătoreşte din nou în Statele Unite. În 
1935 o cunoaşte pe Lucette Almanzor, viitoarea sa soţie, care la acea vreme frecventa ca şi el cursul de dans al 
doamnei d'Alessandri. În martie 1936 la aceeaşi editură Denoël et Steele apare Mort à credit. Voyage au bout de 
la nuit este tradus în limba rusă de Louis Aragon şi Eisa Triolet. 

În decembrie la Denoël et Steele Céline publică Hommage à Emile Zola precedat de Apologie de „Mort 
a credit" de Robert Denoél. 

În decembrie 1937 publică Bagatelle pour un massacre (Denoél). Este constrâns să-şi dea demisia de la 
dispensarul din Clichy. În noiembrie 1938 publică L'École des cadavres (Denoël). 

In 1939 autorul pamfletului /'Ecole des cadavres, este condamnat pentru calomnie ca urmare a unei 
plângeri depuse de M. Rouques. Ediţia este interzisă. 

Cele două pamflete care i-au făcut un rău imens lui Celine, trebuie s-o spunem astăzi cu toată 
sinceritatea, sunt absolut nule ca valoare literară. Anumiți celinieni de ultimă oră încearcă, în Franța, să 
acrediteze ideea că aceste două pamflete ar trebui republicate pentru valoarea lor pur literară... Aceşti inşi ar fi 
trebuit să-şi manifeste curajul când aproape de moarte, Céline, înfometat şi bolnav, era injuriat de toate 
nulitatile literare franceze. 

Nu au aceste pamflete nici o valoare literară, sunt tot ce poate fi mai ilizibil şi pe deasupra sunt şi o 
jalnică ilustrare a ceea ce poate face un scriitor când se amestecă în politică şi în chestiuni sociale fără să se 
priceapă cu adevărat. 

La 2 august 1939 Franţa declară război Germaniei naziste. Doctorul Destouches vrea să se angajeze ca 
medic pe întreaga durată a războiului dar cererea nu-i este admisă, dată fiind infirmitatea sa. În noiembrie totuşi 
Louis Destouches se îmbarcă la bordul pachebotului înarmat Shella, ca medic al marinei de război. 

În octombrie 1940 Céline se reîntoarce la Paris unde se instalează la al cincilea etaj al unei case din rue 
Girardon, 4. În 1943, etajul de dedesubt va fi ocupat de doamna Simone şi Robert Champfleury, personaje 
foarte importante ale Rezistenței franceze. Apartamentul soților Champfleury va deveni locul de reuniune şi 
mai ales ascunzătoarea cea mai sigură a persoanelor din rezistență. Doctorul Destouches nu ignora nimic din 
ceea ce se întâmpla dedesubtul lui, ba mai mult, va îngriji într-o zi un om care fusese torturat de Gestapo. Din 
apartamentul domnului Champfleury se auzea foarte bine vocea crainicului de la radio Londra, aparatul fund 
dat mai tare dinadins pentru ca vecinul să-l pată auzi şi el. 

Recomandăm celor interesați de ,,colaborationismul" lui Céline sa lectureze în volumul editat la 
„L'Herne", „L. F. Céline" (volum reunind Cahiers de L'Herne nr. 3 şi nr. 5, 1963 şi 1965) textul lui Robert 
Champfleury intitulat Celine ne nous a pas trahis şi pentru a vedea cum autorii mediocri (Roger Vailland în 
cazul de faţă) nu scapă nici un prilej când e vorba să asasineze un autor genial. Între 1940 şi 1944 Céline mai 
publică Beaux Draps şi Guignol's Band şi se căsătoreşte cu Lucette Almanzor. 

La 6 iunie 1944 are loc debarcarea Aliaților în Normandia. În iulie Celine părăseşte Parisul însoţit de 


Lucette, actorul Le Vigan şi motanul Bébert. Soseşte la Singmaringen unde va fi oficial medicul coloniei 
franceze până în martie 1945. În februarie reuşeşte să obțină ausweis-ul special care-i va permite să treacă 
frontiera germană pentru a se stabili în Danemarca. Soseşte la Copenhaga şi se ascunde împreună cu Lucette în 
locuinţa dansatoarei Karen Marie Jansen, plecată în Spania. Céline află de moartea mamei sale survenită la 6 
martie. 

Judecătorul de instrucție de pe lângă „Cour de justice de la Seine" emite un mandat de arestare pe 
numele Louis-Ferdinand Destouches, zis Céline. La 18 decembrie 1945 ataşatul legatiei franceze la Copenhaga, 
G. De Girard de Charbonniére cere ministrului danez al Afacerilor străine, Gustave Rasmunsen, „să provoace 
de urgență arestarea şi extrădarea" lui L. F. Celine. Celine şi Lucette sunt arestaţi. Lucette va sta şi ea două luni 
$i jumătate în închisoare, Céline va sta încarcerat paisprezece luni la Vesterfangsel. Cat va dura detentia lui 
Céline, Lucette Destouches va locui într-un hambar şi va da lecţii de dans balerinelor de la Opera din 
Copenhaga. 

În 1947 Céline este eliberat din ordinul ministrului de Justiţie danez care ordonează să fie internat la 
Ryshospitalet în Copenhaga, şi începe să lucreze la Feerie pour une autre fois, |. 

În 1943, ca răspuns la articolul lui Jean-Paul Sartre Portrait de l'antisémite, apărut in Temps modernes 
(decembrie 1945) Céline publică A l'agité du bocal. În acelaşi an publică in Cahiers de la Pléiade, Casse-pipe. 

La 26 aprilie 1951, tribunalul militar din Paris decide că legea amnistiei din august 1947 este aplicabilă 
lui Louis-Ferdinand Céline, medaliat militar şi grav rănit în războiul din 1914, şi astfel scriitorul se poate 
reântoarce în Franţa. 

În august 1951, Celine semnează un contract pentru Voyage au bout de la nuit, Mort à credit, Guignol's 
Band şi Casse-pipe cu Gallimard. Toate cărțile lui Céline vor apărea de acum încolo la Gallimard: Féerie pour 
une autre fois, I (1952), Feerie pour une autre fois, II şi Normance (1954), Entretiens avec le professeur Y 
(1955), D'un château l'autre (1957), Ballets sans musique, sans personne, sans rien (1959), Nord (1960). 

La 1 iulie, 1961, sâmbătă, Celine e doborât de o congestie cerebrală. Tocmai termina ultimul episod al 
dulcei sale epopei scandinave. Cartea are un titlu grațios: Rigodon, numele unui vechi dans francez. Timp de 
trei zile moartea sa este ținută secretă. La 4 iulie, sub o ploaie fină, prietenii şi câțiva admiratori îl conduc pe 
Céline pe drumul vechiului cimitir din Meudon. 

Cel care împarte cu Proust şi cu Malraux gloria de a reprezenta romanul francez al secolului 20, L. F. 
Céline, rămâne autorul a două incomparabile cărți, Voyage au bout de la nuit şi Mort à credit. 

Prima, Călătorie la capătul nopții pe care o prezentăm azi tradusă în româneşte publicului nostru a fost 
ceea ce în limbaj curent numim o carte ,,epocala", care şi-a creat un public imens şi de asemenea a creat alti 
scriitori, ca americanul Henry Miller ori ca francezul Jean Paul Sartre, al cărui roman Greafa e tot într-un 
fragment din Călătorie la capătul nopții. Să urmărească cu atenţie cititorii noştri episodul cu dansatoarele 
engleze de la cinematograful ,,Tarapout" şi să-şi dea seama că zece pagini din Céline fac mai mult decât 300 de 
pagini scrise de un oarecare. Obligati să rezumăm în câteva pagini cariera lui L.F. Celine incheiem acest text 
sumar cu cuvântul lui Henri Mondor „de L'Académie française", medic, prefatatorul ediției Céline din Pléiade, 
prietenul discret şi salvator cand în viata autorului nostru totul nu era decât amărăciune: 

„Sub semnul înaltei triade iniţiale, fatalitate, poezie, magie, Céline nu mai e, ascuns, înconjurat de ură, 
decât autorul blestemat prin excelență. Totuşi, într-un jurnal care nu e dintre acelea care îl iubesc ori îl iartă de 
orice vină, oare nu s-a scris recent: „A vorbi despre romanul contemporan fără a-l cita pe Celine e ca şi cum a-i 
evoca Romantismul fără Victor Hugo"? 


Cezar Ivănescu