Louis-Ferdinand Céline — MOARTE PE CREDIT (1983)

Moarte pe credit 


de Louis-Ferdinand Céline 


‘By 


CiRJopaitions Gallimard, 1963 

Editura Cartea Româneascä 1983 

Traducere de Maria Ivănescu 

Prefatä de Dan Grigorescu 

Coperta de Cornelia Stanciu 

Lector: Magdalena Bedrosian 

Tehnoredactor: Constanţa Vulcănescu 

Apărut: 1983. Bun de tipar. 6. XII. 1983 Format: 16/54 x84. Coli tipar: 


i MII nr. 30 433 


Combinatul poligrafic "Casa Scânteii Piaţa Scânteii nr. 1. Bucuresti, Republica Socialista România 


À Lucien Descaves 


Toala pe voi! Ah, ce nadragi! 
Mereu prea scurți, ades prea largi! 
Haina, — ca matul strâns al mumii, 
Vesta apoi, cămaşa sloi 

Şi-un basc de soi 

Pantofi de-nmormântare, noi, 

Cu care ai putea să faci, 

Pe mare, încongiurul Lumii I 


Cântec de închisoare 


Şi iată-mă iar singur. Totul e atât de lanced, de greu, de trist... Curând voi fi bătrân. $i atunci se va 
termina totul, în sfârşit. Câtă lume s-a mai perindat prin camera mea. Câte mi-au mai îndrugat. Fără noimă. 
Acum au plecat. Au îmbătrânit, mucegäind, mizeri, fiecare în colţul lui de lume. 

Ieri la ora opt, doamna Bérenge, portăreasa, a murit. Afară vuieşte, în întunericul nopții, furtuna. Aici 
sus se clatină casa. Mi-era o blândă, şi bună, şi credincioasă prietenă. Mâine o înmormântează în rue des 
Saules. Era într-adevăr foarte bătrână, ajunsă hat la capătul batranetilor. I-am zis chiar din prima zi când am 
auzit-o tusind: "Nu sta lungită!... Rămâi mai bine în capul oaselor!" Banuiam. $i aşa a fost... Păcat... 

Nu m-am ocupat toată viata de medicină, un vax. O să le scriu că a murit doamna Bérenge, celor care 
m-au cunoscut, celor care au cunoscut-o. Pe unde-or fi?... 

Aş vrea să se-nteteasca furtuna, să se prăvale acoperisurile, să dispară până şi casa noastră, să nu mai vie 
primăvara niciodată. 

Ştia ea, doamna Bérenge, că toate necazurile sosesc odată cu scrisorile. Nu mai ştiu cui să scriu. Sunt 
toți atât de departe... Şi-au schimbat sufletul ca să poată trăda mai uşor, uita mai uşor, să poată schimba mereu 
vorba... 

Bătrână doamnă Berenge, câinele dumitale zbanghiu or să-l ia mâine, să-l ducă departe... 

Iată, sunt aproape douăzeci de ani, de când necazurile aduse de scrisori la ea s-au oprit. Acum sunt de 
fata, în duhoarea necrezut de acră a morţii proaspete... Dau în floare... Stau prin preajmă... Ne dau târcoale... Ne 
ştiu si le ştim şi noi de-acum... Şi n-or să se mai dea duse niciodată... Trebuie să sting focul în odaita portäresei. 
Cui să scriu? Nu mai am pe nimeni. Nici o ființă care să culeagă duios spiritul bun al morților... ca să vorbească 
apoi ceva mai blând cu lucrurile... Curaj pentru tine singur! 

Când a fost să-şi dea sufletul, băbătia mea nu mai putea zice nimic. Se înăbuşea, mă ţinea de mână... A 
intrat postasul. A văzut-o murind. Un sughit uşor. Şi gata. Veneau multi altădată pe la ea ca să întrebe de mine. 
Au plecat acum pentru totdeauna, s-au dus departe, pierduţi până şi din amintire, să-şi caute un suflet. Poştaşul 
şi-a scos chipiul. Pot de-acum să-mi vars toată ura. Știu. O voi face mai târziu dacă nu se vor întoarce. Îmi place 
să spun istorioare. Şi voi povesti atâtea că se vor aduna, dinadins cn să mă ucidă, din cele patru colţuri ale 
lumii. Si atunci în sfârşit, totul se va termina şi eu voi fi al naibii de mulțumit. 


Câte acre observații nu mi s-au făcut la clinica Fundaţiei Linuty, unde lucrez, din pricina istoriilor pe 
care le povestesc. În privinţa asta, vărul meu Gustin Sabayot e drastic: trebuie să-mi schimb firea. E şi el doctor, 
dar de cealaltă parte a Senei, la Chapelle-Jonction. Ieri n-am avut timp să trec pe la el. Vroiam să-i vorbesc 
despre doamna Bérenge. M-am trezit prea târziu. Grea meserie, consultatia. Şi el e stors de oboseală seara. 
Aproape toți pun întrebări. Te grăbeşti tu, dar fără folos, o reţetă trebuie oricum să le-o explici de douăzeci de 
ori, în toate amănuntele. Le place să te facă să vorbeşti, să te istovească... Nu vor urma nici unul din sfaturile pe 
care le dai, absolut nici unul. Dar li-e tot timpul teamă că nu-ţi dai destulă silintä cu ei şi, ca să fie mai siguri, 
insistă; ventuze, raze, doze... să-i pipăi de sus până jos... Să le măsori totul... Arteriala şi tâmpenia... Gustin cu 
asta se ocupă la Jonction de aproape treizeci de ani. Într-o bună dimineaţă am să-mi trimit toţi pârlitii la Villette 
să bea sânge cald. Să obosească de cu zori. Nu mai ştiu ce dracu să fac să-i dezbăr odată... 

În sfârşit, alaltăieri eram hotărât să trec pe la el. Bârlogul lui e la numai douăzeci de minute de casa mea, 


imediat dupä ce-ai trecut Sena. O vreme destul de anapoda. Îmi fac totusi curaj. O sä iau autobuzul, îmi zic. O 
şterg pe culoarul pansamentelor. O muiere mă observă şi mă agaţă. Vorbeşte tărăgănat ca şi mine. Oboseala. 
Răguşită, pe deasupra, ăsta-i alcoolul. Acum se smiorcäie, trage de mine. "Veniti, domnule doctor, vă rog!... 
fetița mea Alice!... stau în rue Rancienne!... la doi pasi!..." Nu sunt obligat să mă duc. În principiu mi-am 
terminat consultatia!... Se incapataneaza... Am ajuns afară... Sunt sătul de bolnavi... Treizeci de pisälogi am 
rafistolat numai în după-amiaza asta... sunt dăulat... Să tuşească! Să scuipe! Să se dejghine! Să dea sodomia-n 
ei! Să-şi ia talpasita cu treizeci de mii de vânturi in tartita!... Mă doare-n cot!... Dar smiorcăita asta mă tine al 
dracului, se spânzură de gâtul meu, îmi suflă în gură disperarea ei. Plină de vin roşu, disperarea... Nu mai am 
puterea să mă opun. Oricum, tot n-are să-mi dea drumul. Când o să ajungem în rue des Casses, o stradă lungă, 
întunecoasă, fără felinare, poate am să-i trag un picior zdravăn undeva... Dar mi-e milă.. Mă dau bătut... Si po- 
vestea reîncepe. "Fetiţa mea!... Vă rog, domnule doctor! Micuța mea Alice!... O ştiţi, nu?..." Rue Rancienne 
nu-i Chiar atât de aproape... Mă minte... cunosc strada. Tocmai după uzina de cabluri... Cu tot delirul meu, 
vorbele ei ajung până la mine... "N-avem decât optzeci si doi de franci pe săptămână... cu doi copii!... Şi 
barbatu-meu care se poartă cu mine ca o brută!... Mai mare ruşinea, domnule doctor!..." 

Baliverne, ştiu bine. Pute a bâhlit, duhoare de borâtură... 

Am ajuns în fata casei... 

Urc. În sfârşit, mă aşez... Fetiţa poartă ochelari. 

Mă trag aproape de patul ei. Tot mai încearcă să se joace cu păpuşa. Îmi pun în cap s-o distrez. Sunt 
amuzant, când vreau cu tot dinadinsul... Puştoaica nu e încă pierdută... Oricum, nu respiră prea uşor... 
Congestie, fireşte... O fac să râdă. Se înăbuşă. O liniştesc pe mamă-sa. Profită, afurisita, că m-a prins în 
coşmelia ei ca să mă tapeze de o consultatie. Îmi arată coapsele pline de vânătăi. Îşi ridică fustele, enorme dungi 
vinete şi chiar urme de arsuri mai adânci. Vătraiul. Ăsta e şomerul ei. Îi dau un sfat... Închipui cu ajutorul unei 
bucăţi de sfoară un fel de du-te vino pentru scălâmba de păpuşă... Urcă şi coboară până la clanta uşii. Oricum e 
mai bine decât să vorbeşti. 

O ascult, hârâie al naibii. Dar, în sfârşit, nu e chiar fatal. O mai liniştesc încă o dată pe maică-sa. Repet 
de două ori aceleaşi vorbe... Asta te dă gata... Cea mică s-a săturat de joacă... Acum se sufocă. Trebuie să mă 
opresc şi eu... Se invineteste. Să mai fie şi o uşoară difterie? Ar trebui văzut... Ceva analize?... Mâine!... 

Se-ntoarce între timp şi tatăl. Cu cei 82 de franci ai lui nu poate turna în el decât cidru, de vin nici vorbă. 
"Beau cu cana. Să vezi atunci pisoarcä!" mă anunță de cum intră. Si suge direct din sticlă. Ca să-mi arate... ne 
felicităm că celei mici nu-i e chiar atât de rău. Dar pe mine mă pasionează păpuşa... Sunt prea obosit ca să mă 
ocup de cei mari şi de pronosticuri. Ce mai cloacă şi adulţii ăştia! Unul nu mai consult până mâine. 

Nu-mi pasă că mă cred neserios. Mai ciocnesc o dată în sănătatea lor. Consultatia mea e absolut gratuită, 
suplimentară. Mama aduce iar vorba de coapsele ei. Îi dau un ultim sfat. Apoi cobor. Pe trotuar un căţel 
şchioapătă. Mă urmează foarte hotărât. Toţi se agaţă de mine în seara asta. Cätelul, un fox cu pete negre. Pare 
rătăcit. Ingrati, somerii de sus! Nu m-au condus nici măcar până la usa! Las’ să-i infunde tot vătraiul în fund! Să 
se-nvete minte, lepădătura! Să mă mai deranjeze altădată! 

O iau acum pe malul stâng... Adică spre Colombes. Căţelul e pe urmele mele... După Asnières vine 
Jonction şi acolo e varu-meu. Dar cățelul ăsta şchioapătă prea rău. Mă cercetează din ochi. Nu pot să-l mai văd 
cum se târâie. La urma urmei ar fi mai bine să mă întorc. O iau înapoi pe Pont Bineux, apoi de-a lungul 
uzinelor. Dispensarul încă nu se închisese când am ajuns... l-am zis doamnei Hortense: "Dă-i javrei ceva de 
mâncare... Trimite pe cineva să-i aducă nişte carne... Mâine la prima oră o să dăm un telefon... Să vină o maşină 
de la «Protecţie» să-l ia... În noaptea asta tine-l închis." Si-am plecat liniştit. Dar era prea înfricoşat cätelandrul. 
Îl loviseră prea crunt. E atâta răutate pe stradă. A doua zi, când am deschis fereastra, n-a mai vrut să aştepte, a 
tâsnit afară, îi era frică până şi de noi. A crezut că-l pedepsisem. Nu înţelegea nimic. Şi nu mai avea încredere 
în nimeni. E teribil, în cazuri de astea. 

Mă cunoaşte el bine, Gustin. Când e treaz îmi dă doar sfaturi bune. Un expert al stilului frumos. Te poţi 
încrede în părerea lui. Şi nu-i invidios nici de doi bani. Nu cere lumii mare lucru. Are un vechi necaz din dra- 
goste. De care nu vrea să se lepede. Şi despre care vorbeşte totuşi foarte rar. O femeie neserioasă. Gustin are o 
inimă nobilă. Şi n-o să se mai schimbe până la moarte. 

Între timp mai bea câte ceva... 

Chinul meu cel mare este nesomnul. Dacă aş fi dormit bine, n-aş fi scris niciodată vreun rând... 

"Ai putea, era de părere Gustin, să povesteşti lucruri plăcute... măcar din când în când... Viaţa nu-i chiar 
atât de imputita!..." Într-un sens avea dreptate. În cazul meu e vorba de manie, de părtinire. Dovadă, pe vremea 
când îmi vâjâiau urechile amândouă, mult mai rău decât azi, şi febra nu mă lăsa nici o clipă, eram mult mai 
puţin melancolic... Traficam vise frumoase... Până şi doamna Vitruve, secretara mea, băgase de seamă. Îmi 
cunoştea şi ea bine chinul. Când eşti atât de generos, iti risipeşti uşor comorile, le pierzi din vedere... Mi-am zis 


atunci: "Otrava asta de Vitruve mi le-a aruncat pe undeva..." Minunile mele... fragmente de Legendă... pur 
extaz... E domeniul în care aş vrea să mă lansez... Ca să fiu mai sigur, scotocesc prin hârtiile mele, până la 
fund... Nu găsesc nimic. Telefonez lui Delumelle, editorul meu; vreau să-mi fac din el un duşman de moarte... 
Să horcăie sub năvala înjurăturilor... Dar iti trebuie mult să-l scoţi din sărite... Nu prea se sinchiseşte... cu 
milioanele lui... Îmi dă cu tifla... În sfârşit, vine si Vitruve a mea. N-am încredere în ea. Ştiu eu de ce. Ce-ai 
făcut cu superba mea operă, unde-ai pus-o? mă dau la ea. Am o mie de motive s-o suspectez... 

Fundaţia Linuty se află vizavi de globul de bronz de la Porte Pereire. Acolo venea ea să-mi aducă, 
aproape în fiecare zi, copiile, după ce terminam cu bolnavii. Era o clădire mică, şubredă, rasă din temelii între 
timp. Nu-mi plăcea. Prea multă punctualitate. Linuty care o crease, mare milionar, vroia ca toată lumea să-şi 
caute de sănătate şi să se simtă mai bine fără bani. Ce mai pisălogi şi milionarii ăştia. În ceea ce mă privea, aş fi 
preferat o mică slujbă municipală... să mă ocup de vaccinări... O afacere, ceva, cu certificate... Chiar un 
stabiliment de băi... Aşa ca un fel de rentă, la urma urmei. Dar eu nu sunt codos, metec sau francmason, nici 
normalist, nu ştiu să mă bag în fata, nici reputaţie prea bună nu am, cam muieratic... De cincisprezece ani la 
Mahala, de când stau şi se uită la mine şi mă văd cum mă zbat, tot acest borhot de nimicuri îşi îngăduie orice 
fata de mine, mă sfidează cu disprețul lor. Să fiu fericit că n-am fost dat afară. Literatura, o compensație. N-am 
de ce mă plânge. Mătuşa Vitruve îmi bate romanele la maşină. Mi-e foarte ataşată. "Ascultă, papuico, îi zic, să 
ştii că asta e ultima bleftureală de la mine!... Dacă nu-mi găseşti Legenda, poţi să-ți iei adio, s-a dus prietenia 
noastră!... Nici un fel de colaborare pe încredere!... Fără frecătură!... Fără telefoane!... Nimic!... S-a terminat!" 

Şi atunci începe să se fleortäie! Hidoasä, Vitruve asta, şi fata şi îndeletnicirea. Curată povară! O târâi 
după mine tocmai din Anglia! Urmările unui jurământ. Nu ne cunoaştem de ieri, de alaltăieri! Demult, la 
Londra, fiică-sa, Angela, m-a obligat să-i promit c-o voi ajuta întotdeauna în viata. Si pot spune că m-am 
ocupat. Mi-am ținut promisiunea. La urma urmei, ştie o mulţime de lucruri. Asta e. În principiu, nu prea e 
vorbäreatä, dar îşi aduce mereu aminte... Angela, fiică-sa: ce caracter. Nu-ţi vine să crezi cât de păcătoasă poate 
deveni o mamă. Angela a sfârşit tragic. Intr-o zi, dacă voi fi obligat, voi povesti totul. Angela mai avea o soră, 
Sophie, mălai mare, stabilită la Londra. Şi aici pe Mireille, nepotica, plină de păcatele celor două la un loc, o 
secătură fără pereche, esență pură. Când m-am mutat din Rancy, ca să mă stabilesc la Porte Pereire, au venit 
amândouă după mine. Rancy-ul s-a schimbat, din zid şi bastion n-a mai rămas aproape nimic. Nişte 
dărăpănături negre, crăpate, le poţi smulge din lutul moale ca pe nişte măsele stricate. O să dispară totul in 
curând, orașul îşi haleşte bătrânele-i gingii. "P. Q. bis” stă să se prăvale şi el acum în trombă. În curând nu vor 
mai exista decât jumătăți de zgârie-nori cărămizii. Om trăi şi-om mai vedea. Cu Vitruve cearta porneşte 
întotdeauna de la numărul necazurilor. Pretinde că a suferit mai mult decât mine. Si eu nu pot admite una ca 
asta. Riduri, e adevărat, are mai multe decât mine. Cu ridurile nu se mai termină niciodată, infecta fațadă, urma 
anilor care ti-au însemnat hoitul. "Poate că Mireille ţi-o fi pus pe undeva paginile alea!" 

O însoțesc de-a lungul cheiului Minime. Locuiesc amândouă pe lângă fabrica de ciocolată Bitronnelle, 
la Hôtel Meridien, aşa se numeşte. 

Camera lor e un talmeş-balmeş de nedescris, o adunătură de farafastâcuri muiereşti, mai ales lenjerie 
fină, scumpă. 

Şi doamna Vitruve şi nepoatä-sa se tin amândouă din amor. Au trei injectoare, o baterie de bucătărie 
completă şi un bideu de cauciuc. Aşezate toate între două paturi şi un vaporizator uriaş pe care n-au ştiut 
niciodată cum să-l pornească. Nu vreau s-o vorbesc de rău pe doamna Vitruve. Poate că a îndurat in viaţă mai 
mult decât mine. Numai gândul ăsta mă calmează. Altfel, să fi fost eu sigur, ce scatoalce i-aş mai fi tras! În 
fundul şemineului tinea ascunsă maşina de scris Remington pe care n-o terminase încă de plătit... Chipurile. Nu 
prea-i dau eu cine ştie ce pe copiile mele la maşină, şi asta e adevărat... şaizeci de centime pagina, dar oricum 
tot se adună... Mai ales cu volumele mai groase... 

În viata mea n-am văzut om care să se uite mai zbanghiu decât doamna Vitruve. Te apuca frica numai 
privind-o. 

Când "trăgea" în cărți, când ghicea adică, asta îi dădea un fel de prestigiu... sălbatica lor 
închiondoreală... Le vindea clientelor ciorapi... şi viitorul, tot pe credit. Când o apucau meditaţia şi îndoiala, 
rotea în spatele ochelarilor adevărate priviri de langustă. 

Mai ales de cand cu ghicitul îşi câştigase ceva faimă prin împrejurimi. Cunostea toți incornoratii. Mi-i 
arăta pe fereastră, şi trei asasini pe deasupra, "Am dovezi!" l-am mai făcut cadou un vechi aparat Laubry ca sä- 
şi măsoare tensiunea şi am invatat-o o metodă de masare a varicelor. Şi uite aşa 1 se inmulteau beneficiile. 
Ambitia ei erau avorturile şi, uneori, chiar mai mult, visa la revoluţii sângeroase, să se vorbească despre ea, să 
apară în gazete. 

N-aş putea descrie vreodată scârba care mă apuca când o vedeam vrăfuindu-şi bazarul prin cotloane. Şi 
când te gândeşti că în lumea largă în fiecare minut camioanele strivesc oameni atât de simpatiei... Matusa 


Vitruve räspândea un iz pipärat. Mirosul specific al roscovanelor. Au roscatele astea, cred, destinul brutal, 
tragic, al animalelor, si totul numai din cauza pärului. Îmi venea s-o bat de câte ori o auzeam vorbind tare, 
depănându-şi amintirile... Mereu în frigurile amorului, nu găsea niciodată pe săturate. Acolo, un chefliu măcar. 
N-avea noroc decât pe beznă. În privinţa asta, o plângeam. Pe drumul marilor armonii eu eram ceva mai 
avansat. Era de părere că nici asta nu e drept. Şi când va veni ziua să-mi plătesc moartea, o să am cu ce!... Eram 
un rentier al Esteticii! Amor şi minuni, să fiu cinstit, am mâncat şi pe pâine. Am halit la eternitate, nimic de zis. 

N-avea economii, se vedea de la o poştă, ce să mai vorbim. Pentru o bucată de pâine şi un pic de amor 
trebuie să-şi înduplece clientul pisându-l până-l năucea, ori luându-l prin surprindere. Iad curat, ce mai la deal, 
la vale! 

În principiu, după ora şapte micii meseriaşi se întorc pe la casele lor. Nevestele spală vasele, ei se bat cu 
undele radioului. Atunci Vitruve îmi zvârlea romanul şi pornea la vânătoare după o bucată de pâine. O lua, 
palier cu palier, oferindu-si ciorapii fără cătare şi flanelele ei fără faimă. Înainte de criză se mai descurca, mai 
pe credit, mai cu felul ei de a-şi aiuri clienţii, dar acum aceeaşi marfă proastă era oferită prin bâlciuri drept 
recompensă, gratuit, furioşilor păguboşi ai jocurilor de noroc. Condiţiile nu erau loiale. Am încercat să-i explic 
că totul se întâmpla din vina japonezilor. Nu mă credea. Am acuzat-o că mi-a rătăcit într-adins frumoasa mea 
legendă printre catrafusele ei... 

— E o capodoperă, am adăugat. Trebuie să mi-o găseşti, fie ce-o fi!... 

Râdea. Am răscolit împreună toată grămada de bulendre. În sfârşit, soseşte şi nepoata, foarte târziu. 
Făcea să-i vezi şoldurile! Dosul ei, dinamită curată!... Fusta toată plisată... Armonica unduită a coapselor... 
Nimic să nu se piardă. Somerul disperat, senzual, nu are bani, s-o invite... Mârâie. "Miscä!" îi aruncă în obraz. 
Prin ganguri, agitându-se de pomană. Adolescentii care merg la deschidere cu mai multă abilitate decât ceilalți 
îşi pot procura mai uşor amor şi iluzii!... Prostituată nu avea să ajungă decât mult mai târziu... după multe 
nenorociri... Pentru moment se distra... 

Nici ea nu mi-a găsit dräguta de Legendă. O durea în cot de "Regele Krogold"... Numai pe mine ma 
obseda. De emancipat se emancipase la "Petit Panier", locanta de la Porte Brancion, putin mai încoace de 
Chemin de Fer. 

Nu mă pierdeau din ochi văzându-mă cum mă înfurii. După părerea lor nu exista un tip mai jalnic pe 
lume decât mine. Labagiu, timid, intelectual şi toate celelalte. Dar spre surpriza lor, vedeau cum eram gata să le 
scap. Dacă aveam să-mi iau tälpäsita, mă întreb, cum s-ar fi descurcat? Sunt liniştit că măcar mătuşa nu uită. 
Surâsul lor devenea un frison de groază de îndată ce le vorbeam de plecări... 

În afara fundului ei exploziv, Mireille mai avea si nişte ochi catifelati, privirea dulce, dar nasul prea 
solid, un năsoi aş putea zice, marea ei suferință. Când voiam s-o umilesc: "Fără tanc, te rog, Mireille! îi făceam. 
Ai un nas de barbat!..." Ştia să povestească anecdote pipärate, mai ceva ca un marinar. Inventase o mulțime de 
snoave ca să-mi facă plăcere şi în cele din urmă ca să-mi facă rău. Am şi eu o slăbiciune, mă dau în vânt după 
istorioare picante. Şi ea abuza, asta e! Se terminase violent legătura noastră, dar meritase bătaia şi, chiar mai 
mult, s-o ucid. Până la urmă a recunoscut şi ea. Eram cu adevărat un generos... O pedepsisem pe bună 
dreptate... Toată lumea a zis-o... Ştiu ei oamenii ce ştiu... 


Nu vreau să-l nedreptätesc pe Gustin Sabayot, dar pot s-o spun pe şleau că nu prea se omora cu 
diagnosticele. Se lua după nori. 

Plecând de-acasă privea mai întâi cerul: "Ferdinand, făcea, astăzi e rândul reumatismelor! Pun pariu!... 
Toate le citea pe cer. Nu nimerea niciodată prea tare alăturea pentru că se pricepea la temperaturi şi 
temperamente diverse. 

— Ei poftim, un val de căldură după unul de răcoare! Tine minte! Pot să jur că azi e rândul calomelului! 
Gălbenarea pluteşte în aer! Vântul s-a schimbat... De la nord spre vest! Frig după ploaie! Numai de bronşite ne 
vom ocupa cincisprezece zile de-acum înainte! Nu-i nevoie să se mai despoaie!... Dacă ar fi după mine aş face 
retetele din pat!... De fapt, de cum sosesc, Ferdinand, începe pălăvrăgeala!... Pentru cei care fac negot cu asta, 
tine... dar noi?... plătiți cu luna?... ce noimă are?... pot să ti-1 îngrijesc şi fără să-i văd la fata pe toți pârliții ăştia! 
De la o poştă! N-or să crape nici mai multi, nici mai puţini! N-or să verse mai mult, n-or fi mai galbejiti sau mai 
rozalii, nici mai palizi sau ceva mai putin tâmpiţi... Asta-i viata!... Îi dădeam dreptate lui Gustin. 

— Îi crezi bolnavi?... Gem... râgâie... se-mpleticesc... puroiază... Vrei să nu-i mai vezi prin sala de 
aşteptare? Pe loc? nici măcar pe cei care s-ar strânge de gât, doar-doar or mai expectora ceva flegmă? Propune- 
le un cinema!... Un aperitiv gratuit vizavi!... Să vezi câţi rămân... Din plictis te härtuiesc, să ştii. În ajun de 
sărbătoare, unul nu vezi pe aici!... Nenorocitilor, tine minte, ocupaţia le lipseşte, nu sănătatea... Ce vor ei, e să-i 
distrezi, să le-ntretii buna dispoziție, să le stârneşti curiozitatea, vorbindu-le despre râgâielile... gazele... 


" 


troznetele lor... să le descoperi vreo legătură... febră... gargară... noutati!... Să te-ntinzi la vorbă, să te 
pasionezi... De asta ai o diplomă... Asta e Omul, Ferdinand, se distrează cu propria-i moarte în timp ce şi-o 
ticluieste! Îşi păzesc bine blenoragia, sifilisul şi toate tumorile. Au nevoie de ele! Nu le pasă nici de vezica lor 
băloasă, nici de rectul usturând ca focul! Dar dacä-ti dai destulă osteneală, dacă ştii să-i pasionezi, or să mai 
aştepte până să moară, e singura ta recompensă! Dar de scutit n-or să te scutească, în veci! Când mai dădea câte 
o rafală de ploaie printre hornurile uzinei electrice: "Ferdinand! mă anunţa, astăzi avem de-a face cu sciaticii!... 
Dacă n-or să vină cel putin zece, îmi predau diploma la Decanat!" Iar când funinginea se abătea asupra noastră 
dinspre est, aducând uscăciune peste cuptoarele Bitronnelle, îşi strivea un fir de funingine pe nas: „Să fiu al 
dracului, mă auzi, dacă-n noaptea asta pleureticii n-or să-şi scuipe plămânii! Scârnävia mă-sii de viata!... lar or 
să mă scoale de douăzeci de ori!..." 

Seara simplifica totul. Se urca pe o scäritä în fata unui dulap cât o namilä, burdusit tot cu esantioane. 
Începea distribuirea directă, gratuită şi deloc solemnă a farmaciei... 

— Aveţi palpitatii? Dumneata, de colo, cu picioarele răşchitoare? întreba pe câte o sărăntoacă. — Nu, nu 
am!... — Arsuri?... Scurgeri?... — Da, un pic... — Atunci luaţi de aici, cred... În doi litri de apă... O să vă facă 
bine!... Şi încheieturile? Va dor?... Hemoroizi, ceva? mergeţi cumva călare?... Poftiti supozitoare Pepet!... 
Viermi, ceva? Aţi băgat de seamă?.... Tineti aici douăzeci şi cinci de picături mirobolante... La culcare!... 

Îşi oferea toate rafturile... Avea pentru toate dereglările, predispozitiile şi maniile... De speriat, cât de 
lacom e un bolnav! De îndată ce-şi poate arunca pe gâtlej o porcărie, nu cere mai mult, e mulțumit, o şterge pe 
loc, de frică să nu i le ceri înapoi! 

Tot dând în stânga şi-n dreapta, l-am văzut pe Gustin reducând la zece minute consultaţii care ar fi 
durat, conduse cu precauţie, cel puţin două ore. Dar în privinţa scurtatului nu mai aveam nimic de învăţat de la 
Gustin. Îmi aveam şi eu micul meu sistem. 

Vroiam să-i vorbesc despre Legendă. Găsisem începutul sub patul lui Mireille. Am fost foarte 
deceptionat citind-o. Nu prea rezistase în timp povestea mea. După ani de uitare o operă de imaginație nu mai e 
decât un fel de bâlci demodat... În sfârşit, de la Gustin puteam să mă aştept întotdeauna la o părere sinceră si 
dezinteresată. L-am pus imediat la curent. 

— Gustin, fac, tu n-ai fost dintotdeauna atât de tâmpit ca astăzi, abrutizat de mediu, meserie, sete, 
renuntäri dintre cele mai funeste. Ai mai putea să te întorci un moment cu gândul la poezie?... Să-ţi mai tresara 
inima şi scula la auzul unei epopei, tragică desigur, dar nobilă, scânteietoare!... Te crezi în stare? 

Gustin motäia pe scärita lui din fata dulapului cu eşantioane, larg deschis... nici nu clipea... nu vroia să 
ma-n-trerupa... 

— E vorba, l-am prevenit, de Gwendor Magnificul, Prinţul Christianiei... Ajungem... El moare... chiar in 
momentul despre care-ţi vorbesc... Sângele dă năvală prin douăzeci de răni... Armata lui Gwendor a suferit o 
ruşinoasă înfrângere... În timpul bătăliei regele Krogold în persoană l-a dibäcit pe Gwendor... şi l-a facut 
strecurătoare... Nu-şi pierde vremea Krogold... îşi face singur dreptate... Gwendor a trădat... Moartea vine peste 
Gwendor şi treaba e ca şi terminată... Ascultă! 

"Tumultul bătăliei se stinge odată cu cele din urmă pâlpâiri ale zilei... În depărtare dispar ultimele osti 
ale regelui Krogold... Cuprinsă de agonie o armată întreagă horcăie în întuneric... Învingători şi învinşi îşi dau 
sufletul, fiecare cum poate... Liniştea se aşterne peste ultimele strigăte şi bolboroseli, din ce în ce mai slabe, din 
ce în ce mai rare... 

Strivit sub o movilă de soldaţi, Gwendor Magnificul mai pierde încă sânge... În zori moartea-i stă în 
fata. 

— Ai inteles, Gwendor? 

— Am înţeles, o, Moarte! Am înțeles chiar din zorii acestei zile... Am simţit în inima şi-n braţul meu, în 
ochii prietenilor, un farmec trist şi apăsător asemeni somnului... Steaua mea se stingea între mâinile tale 
îngheţate... Totul îmi scapă printre degete! O, Moarte! Remuşcările! Ruşinea!... Priveşte aceste cadavre!... O 
veşnicie de linişte n-ar putea să le îmblânzească! 

— Nu există blândete în această lume, Gwendor! totul e o poveste! Toate regatele sfârşesc într-un vis!... 

— O, Moarte. Mai lasă-mi puţin timp... o zi sau două! Vreau să văd cine m-a trădat... 

— Totul trădează, Gwendor... Marile pasiuni nu sunt apanajul nimănui, dragostea însăşi nu e decât o 
floare a vieţii în grădina tinereții. 

Şi moartea-l cuprinde încet pe print... Devine uşor... Şi sufletul lui visează un vis frumos... Un vis pe 
care-l visa adesea în copilărie, în leagănul lui de blănuri, în camera Moştenitorilor, lângă dădaca lui moravă, din 
castelul Regelui Rene..." 

Gustin stătea cu mâinile spânzurate între genunchi... 

— Nu-i frumos? l-am întrebat. 


Se sfia. Nu prea vroia să întinerească. Se apăra. Vroia să-i explic încă o dată... de ce? si cum?... Nu-i 
chiar aşa de uşor.... Totul e atât de fragil... ca un fluture. Dintr-un nimic se risipeşte, nelasandu-ti pe mâini decât 
o dâră. Si la ce bun? N-am insistat. 


Ca să-mi întocmesc mai bine Legenda, m-aş fi putut adresa persoanelor delicate... obişnuite cu 
sentimentele... cu miile de tonuri ale dragostei... 

Mă descurc mai bine singur. 

Adesea persoanele delicate nu se prea entuziasmează. Chestie de înclinaţie. Asemenea lucruri nu se 
iartă. Dar eu tin mortis să vă descriu castelul regelui Krogold: 

"Un colos în fundul pădurilor, masiv, strivitor, tăiat direct în piatră... Înconjurat de şanţuri de apă, de 
burti enorme torturate de frize şi redane... şi alte donjoane... Departe, jos, marea... coama pădurii unduie bătând 
pana în zidurile cetății... 

Paznicul pe care frica de a nu fi spânzurat îl face să caşte bine ochii... Mai sus... sus de tot... Pe 
Morehande, Turnul Comorii, stindardul trozneşte sub rafalele de ploaie... poartă însemnele regale. Un şarpe cu 
capul tăiat, gâtlejul sângerând! Nefericire trădătorilor! Gwendor moare...!" 

Gustin nu mai rezista. Motaia. Mă întorc să-i închid taraba. "Hai, îi zic, să facem o plimbare pe malurile 
Senei!... O să te simţi mai bine..." Ar fi preferat să nu se mişte... În sfârşit, tot insistând, până la urmă se ho- 
tărăşte. ÎL invit la o cârciumă dincolo de l'Ile de Chiens. Cu toată cafeaua, adoarme din nou. E bine într-adevăr 
pe aici în jurul orei patru, momentul de acalmie al bistrourilor... Trei flori artificiale intepenesc într-un vas de 
cositor. Cheiul e pustiu. Chiar şi bătrânul betivan intră la idei că patroana nu-l mai ascultă. Îi dau pace lui 
Gustin. Următorul remorcher îl va trezi cu siguranță, pisica şi-a părăsit sfârleaza şi s-a pus să-şi lustruiască 
ghearele. 

După felul cum îşi tine Gustin palmele când doarme, îi poţi uşor ghici viitorul. Caracterul şi omul întreg 
se vădesc în liniile de forță ale mâinii. La Gustin linia vieţii e mai puternică. La mine mai degrabă norocul şi 
destinul... În privinţa longevitätii nu sunt prea bine servit... Mă întreb pe când? Am o dungă la încheietura 
degetului mare... probabil o arteriolă va exploda în encefal? Într-un coltisor al regiunii rolandice?... În cuta 
aceea minusculă din ventriculul al treilea? Locşorul ăsta l-am privit adesea cu maestrul Metitpois, la Morgă... 
atât de minuscul că un atac de apoplexie abia dacă lasă o urmă... Un crater mic cât un vârf de ac în cenuşiul 
circumvolutiunilor... Sufletul a trecut pe acolo, acum fenolul şi tot restul. Sau vai, va fi o tumoare de rect?... Aş 
prefera arteriola... În sănătatea dumneavoastră!... Am petrecut multe duminici alături de Metitpois, un adevărat 
maestru, scormonind circumvolutiunile... ca să descoperim cum se moare. Îl pasiona pe bătrân... Vroia să-şi 
facă o idee. În ceea ce-l privea îşi dorea din tot sufletul o comodă inundație a celor două ventricole, când va fi 
să-i sune ceasul... Şi când te gândeşti cât de încărcat de onoruri era!... 

"Morile cele mai rafinate, tine bine minte, Ferdinand, sunt cele care atacă țesuturile cele mai 
sensibile..." Vorbea preţios, slefuit, subtil, Metitpois, ca toţi cei din epoca Charcot. Nu prea i-a servit la mare 
lucru atâta prospectare a regiunii rolandice, a "celui de al treilea ventricol" şi a creierului mic... A murit de 
inimă până la urmă şi nu prea comod, de o angină pectorală, într-o criză care a durat douăzeci de minute. S-a 
ținut bine în primele două, cu amintirile lui clasice, deciziile lui, exemplul lui Cezar... dar în următoarele 
optsprezece a răcnit ca un apucat... Că 1 se smulg diafragma şi toate măruntaiele pe viu... Că-i trec douăzeci de 
lame ascuţite prin aortă... Încerca să le verse pe toate... Nu era uşor... Se tăvălea prin salon... Urla să-şi spargă 
pieptul... Mugea în aşternut... în ciuda morfinei. Se auzea la toate etajele, până la el acasă... A sfârşit-o sub pian. 
Arteriolele miocardului când pleznesc aşa una după alta, e ca o harpă nu prea obişnuită... Din nefericire nimeni 
n-a scăpat vreodată dintr-un atac de angină pectorală. Ar fi atunci mai multă cumpătare şi înțelepciune pe 
lume... 

Destul cu atâta filozofare, se apropie ora venericilor. Trebuia să ajung eu la Pourneuve, tocmai dincolo 
de Garenne. Ne duceam amândoi. Exact cum am prevăzut, un remorcher a şuierat. Era momentul s-o ştergem. 
Cu venericii, sistemul era ingenios. Blenoragiei şi luetici, aşteptându-şi rândul la injecții, îşi făceau relaţii. Se 
jenau mai întâi, dar până la urmă le plăcea. În capătul străzii, pe lângă abator, iarna, de îndată ce se lăsa 
noaptea, se acuplau în viteză. Sunt întotdeauna foarte grăbiţi genul ăsta de bolnavi, le e teamă să nu piardă 
prilejul unei mici distracții în familie. Mătuşa Vitruve, venind să mă vadă, băgase de seamă. La prima 
blenoragie, tinerii erau melancolici, sufereau amarnic. Ea îi aştepta la ieşire... Se înduioşa... era de o 
emoţionantă solicitudine... "Ustură, băiete?... Ştiu eu cum e... Am mai îngrijit... Am un ceai miraculos... Treci 
pe la mine, am să-ţi dau si tie..." Două, trei cafele si apoi tânărul îşi lăsa vlaga pe acolo. Într-o seară sub un 
perete izbucni un scandal, un Sidi în călduri ca un catâr înghesuia un tânăr cofetar, foarte aproape de ghereta 
gardianului. Caiafa, care avea obiceiul să privească asemenea scene, mai întâi a ascultat murmurele, vaietele, şi 


apoi urletele... Băietanul se zbătea, patru abia-l ţineau... până la urmă tot in ghereta bătrânului a zbughit-o, ca 
să-l apere de derbedei... şi ăla a făcut tranc uşa. „S-a zis cu el! Iti spun eu!" comenta Vitruve, foarte sigură pe 
ea. 

"L-am văzut eu pe curcan printre obloane! îşi vedeau amândoi de mendrele lor! Şi ăl bătrân şi ăl tinerel, 
de aceeaşi teapă!..." 

Nu prea credea ea în sentimente. Judeca meschin, judeca drept. Ca să ajungem la Pourneuve trebuia să 
luăm autobuzul. "Mai ai cinci minute!" făcea Gustin. Nu părea deloc grăbit. Ne-am oprit pe refugiul din fața 
parapetului de la Pont. 

Pe acest chei, la numărul 18, bunii mei părinți se ocupau de tristele lor afaceri prin iarna lui '92, asta te 
duce cu gândul mult înapoi. 

Era un magazin de "Mode, flori şi pene". Ca modele, trei pălării într-o singură vitrină, de câte ori nu mi 
s-a povestit! Sena inghetase în anul acela. În mai m-am născut eu. Venisem odată cu primăvara. Predestinat sau 
nu, mi-a fost întotdeauna greu să îmbătrânesc, să văd schimbându-se casele, numerele, tramvaiele şi frizerii în 
jurul meu. Rochie scurtă, sau beretă despicata, pesmeti, vas pe rotile, şi toată aviația, la un loc, tot un drac! Prea 
multă simpatie risipită. Nu vreau să mă mai schimb. Lucruri de care să mă plâng ar fi destule, dar trăiesc de-o 
viata cu ele, sunt plicticos şi mă ador tot atât de mult pe cât e Sena de imputita. Cel care-ar schimba felinarul 
din colt, de la numărul 12, m-ar amări din cale afară. Suntem vremelnici, e adevărat, dar prea s-a întrecut 
măsura şi cu vremelnicia asta! 

Şi iată remorcherele! În fiecare bate acum o inimă. Tare şi ursuz, trimițând negre ecouri pe sub arcade. 
Ajunge. Mă descompun. Nu mă mai plâng. Dar nu mă siliți la mai mult. Dacă lucrurile care trec ne-ar lua odată 
cu ele, chiar aşa rău întocmite cum sunt, am muri de atâta poezie. Într-un sens ar fi mult mai comod. Când e 
vorba de farmec şi nostalgie, Gustin e întotdeauna de aceeaşi părere cu mine, numai că el, ca să uite, se bizuie 
mai mult pe băutură. Asta e... În mustätile lui à Ja Gauloise, poartă întotdeauna urme de rachiu si de regrete... 

Practica noastră în privinţa lueticilor consta în nişte linii pe care le trasam pe o foaie de hârtie mare, pe 
măsură ce... era de-ajuns... Un bastonaş roşu: Chinovar!... Unul verde: Mercur!... Si aşa mai departe! Restul era 
rutină... foarte comodă... N-aveai decât să le strecori serul în fese, în brat... Parcă-l ungeai cu miere pe pârlit... 
Verde!... Bratul!... Galben! Fesa!... Roşu!... Amândouă fesele!... Valea! Altul la rând! Bismut! Lepădătura! Al 
naibii! Curge o venă! Putred!... Pantalonii!... Tampon!... O cadență fără greş. Şiruri nesfârşite... sosesc 
necontenit... Vlaguiti! Obsedati! Picurä! Se prelinge! Puroiază! Rufăria, scoarță curată! Gonococul! Mers 
împleticit! Deriva! Regina lumii! Pântecul e tronul ei! Încins vară şi iarnă!... Bănuitori şi reci la început, 
jarcaletii! Apoi încep să schimbe între ei mii de reţete, pentru mai crunte petreceri şi mai multe!... că muierea să 
nu ştie... să nu mai dea pe aici... să ne tragă clapa!... rag de bucurie... Uretra în explozie, drum liber! Gogu-i 
mare soi! N-ai treabă! Li se umple gura! Trăiască Fofo! Înainte! 

Poftim "cazul 34", funcţionarul cu ochelari negri, timid, şmecher, îşi adăvăseşte sfrentul la fiecare şase 
luni prin cartierele rău famate ale Amsterdamului, ca să poată mai bine ispăşi prin scula domniei sale... ia 
gonococul de la novicele pescuite la mica publicitate! Asta-i rugăciunea lui, cum zicea! Mare stârpitură! tipul! 
Ne-a lăsat scris în latrină: "Sunt teroarea femeilor! De douăsprezece ori am fost logodit!" Un client foarte 
punctual, liniştit, fără mofturi, totdeauna bucuros de revedere! 

Ajunşi la Pourneuve, Gustin mă întreabă: "Ia zi, Ferdinand, adineaori... când dormeam, să nu minţi... 
mi-ai privit liniile din palmă. Ce-ai văzut?" 

Ştiam eu ce-l neliniştea, ficatul, de mult sensibilizat, şi drept urmare, coşmarele... Îşi urzea încet, încet, 
Ciroza... 

Îl auzeam adeseori dimineaţa vărsând la chiuvetă... L-am liniştit, nu folosea la nimic să-l sperii. Oricum 
răul era făcut. Important era să-şi păstreze slujba. 

Postul de la Jonction, la Biroul de binefaceri, îl primise uşor. La terminarea studiilor, datorită unui 
chiuretaj, nu-i pot zice altfel, făcut unei bune prietene a Consilierului Municipal, extrem de conservator pe 
vremuri... Gustin de abia se instalase pe undeva prin împrejurimi, sărac lipit. I-a ieşit totul foarte bine, nu-i 
tremura mâna pe-atunci... Veni la rând soţia Primarului. Încă un succes!... Drept mulțumire fu numit medic al 
săracilor. 

Felul cum îşi făcea meseria plăcu la început tuturor. Dar brusc încetă să le mai fie pe plac... Se 
saturaseră de moaca lui şi de felul lui de-a fi... Nu-l mai puteau înghiți... Şi atunci au pus totul la bătaie... Pe 
întrecute, care să-i facă mai multe mizerii. Se distrau pe socoteala lui; îl invinovateau de toate, că umblă cu 
mâinile murdare, că se înşela în alcătuirea dozelor, că nu cunoştea otrăvurile!... că-i putea gura înfiorător... că 
purta botine cu nasturi... după ce l-au hăituit, de-i era ruşine să mai iasă din casă, spunându-i mereu că-l pot 
concedia oricând ca pe un pârt, s-au răzgândit, l-au lăsat în pace, fără alt motiv decât că se saturaseră să-l tot 
vadă atât de urât şi de rebegit... 


Tot jegul, invidia, râia unui canton s-au frecat de el. Nu fusese scutit nici de artagul veninos al 
contopistilor din propria-i sandrama. Acreala mahmurä a celor 14 000 de alcoolici din arondisment, greturile, 
retentiile extenuante ale celor 6 422 de blenoree pe care nu le mai putea seca, spasmele ovariene ale celor 4 376 
de menopauzate, neliniştea plină de întrebări a celor 2 266 de hipertensivi, disprețul neîmpăcat al celor 722 de 
bilioşi migrenoşi, obsesia bănuitoare a celor 47 de purtători de tenie, plus 352 de mame cu copii colcăind de 
viermi, hoardă năucă, năvală de masochişti plini de toate păcatele. Eczematoşi, albuminoşi, diabetici, fetizi, 
damblagii, vaginite, inutili, unii "prea", alţii "nu destul”, constipati, cufuriti de regrete, toată mocirla, lumea pe 
cale de a deveni asasină, trecuse peste el, defilase treizeci de ani, seara şi dimineaţa, pe sub ochelarii lui. 

La Jonction, locuia chiar în mijlocul acestei fosgäieli, exact deasupra cabinetului de raze X. Îşi avea 
acolo cele trei camere ale lui, într-o clădire de piatră, neîmprejmuită pe vremea aceea. Pentru a se apăra 
împotriva vieţii i-ar fi trebuit diguri de zece ori mai înalte decât cele din Panama şi mici ecluze invizibile. 
Locuia acolo de pe timpul Expoziţiei, cea mare, de pe timpul frumoaselor zile de la Argenteuil. 

Mari "buildinguri" înconjurau acum stabilimentul. 

Din când în când Gustin îşi mai îngăduia câte o mica distracție... Mai aducea câte o gagică la el, dar asta 
se întâmpla rar. Chinul începea de îndată ce se înfiripa un sentiment. După a treia întâlnire... Prefera să tragă la 
măsea... De cealaltă parte a străzii pe care locuia, se afla o cârciumă cu faţada verde unde duminica se cânta la 
banjo şi o chelneritä neîntrecută iti putea oferi o minunată portie de cartofi prajiti... Taria il încălzea pe Gustin, 
cât despre mine, nici vorbă să beau de când imi vuia capul zi şi noapte. Torturat, arăt de parcä-as fi un ciumat. 
Câteodatä Gustin ma consulta. Nici el nu-mi spune ce crede. In acest singur punct e discret. Imi vine si mie 
greu, e adevarat. Îmi cunoştea boala, încerca să mă încurajeze: "Hai, Ferdinand, dă-i drumul, citeste-ti 
smângălitura, te ascult! Dar nu prea repede! Şi fără gesturi. Obosesti şi tu şi mă näucesti şi pe mine..." 

"Regele Krogold, pajii, fratele lui, Episcopul, preoțimea din tabără, toată curtea, au năvălit după bătălie 
sub cort drept în mijlocul bivuacului. Marea sabie de aur, darul Kalifului, nu fusese găsită, până la această clipă 
de odihnă... Sabia era podoaba baldachinului regal. Căpitanul convoiului, cel care purta răspunderea, fusese 
bătut măr. Regele se întinde, vrea să doarmă... Rănile îl chinuie... Nu poate dormi... Somnul nu vine... Îi suduie 
pe cei care sforäie. Se ridică. Sare peste ei, îi calcă pe mâini, iese... Afară îl învăluie frigul. Şchioapătă, dar 
merge înainte. Un lung şir de căruţe înconjoară tabăra. Oamenii de gardă adormiseră şi ei... Krogold o ia de-a 
lungul santurilor... Vorbeşte singur, se clatină, dar îşi vine în fire la timp. În fundul unui sant, o lamă enormă, 
tremură, strălucitoare... un om o tine în braţe. Krogold se aruncă asupra lui, îl răstoarnă, îl leagă, era un soldat, 
şi-i taie capul cu propriul lui jungher, ca unui porc... Rana hotului gâlgâie: glu, glu! lasă totul din braţe. S-a 
terminat. Regele se apleacă, ridică sabia Kalifului... urcă pe marginea santului. Adoarme acolo în ceaţă... Hoţul 
a fost pedepsit cum se cuvine." 


Când izbucni criza fu cât pe-aci să fiu dat afară de la dispensar. Tot din cauza bârfei. Lucie Keriben, 
modista din bulevardul Moncontour, m-a avertizat. Se vedea cu o mulțime de oameni. Şi se tocau multe pe la 
ea. Mi-a relatat chiar câteva cancanuri foarte jegoase. Otrăvită în halul ăsta nu putea fi decât Mireille... Nu mă 
înşelasem... Desigur, nimic adevărat... Ceva în legătură cu nişte partuze pe care le-aş fi organizat cu clientele 
din cartier. Numai orori, bineînţeles... Lucie Keriben, duioasa, ar fi fost mulţumită în sinea ei să mă vadă 
terfelit... Era geloasă... 

O aştept pe Mireille să se-ntoarcă, țintuit în /mpasse Viviane, drumul pe unde trebuie să treacă, 
obligatoriu. Nu câştigam destul s-o fac pe scriitorul... Şi nici sărăcia n-o mai puteam lua de la capăt. Nu mă mai 
țineau curelele. O văd venind... Trece înainte. Îi împing un picior în fund de-o dau jos de pe trotuar. M-a înţeles 
pe loc, dar de vorbit tot n-a vrut să vorbească. Să-şi vadă mătuşa mai întâi. Nu vroia să mărturisească nimic, 
otreapă. Absolut nimic. 

Dacă răspândea minciuni pe socoteala mea, o făcea numai ca să mă pună pe jar... Mă grabeam 
întotdeauna să le dau a doua zi satisfacție. Brutalitatea nu servea la nimic. Mai ales cu Mireille. O îndrăcea şi 
mai mult. Vroia să se mărite. Cu mine sau cu oricine. Se săturase de uzină. La şaisprezece ani lucra deja de şase 
în cartierul de vest. 

"Gata, s-a terminat", anunţa ea. La "Happy Suce", bomboane englezeşti, îl surprinsese pe director 
făcându-şi mendrele cu un ucenic. Ah! minunata uzină! Timp de şase luni a aruncat toţi şobolanii morți in 
marea cuvă cu praline. La Saint-Ouen o contramaistră o luase deja în antrepriză... Au şters-o de acolo 
amândouă. 

Capitalul şi legile sale, Mireille le intelesese de mult... Încă înainte de pubertate... În tabăra de orfeline 
de la Marty-sur-Oise se găseau la discreţie, aer, discursuri şi prilejuri de masturbare. Se dezvoltase bine, nimic 


de zis! De ziua Sindicatelor, ea făcea onorurile Societăţii de patronaj agitând un portret în vârful unei prăjini, de 
la Courtine până la Pere-Lachaise. Curcanilor nu le venea să creadă cât era de bătăioasă! Cu perechea ei de 
picioare splendide ridica după ea tot bulevardul cântând Marseilleza. Smecherii de la Musette pe care-i 
frecventa nu-şi dădeau seama cu cine au de-a face. Minoră, se ferea de Poliţia de moravuri. Se adăpostea 
deocamdată în spatele lui Robert, Gégène şi Gaston. Dar nu bănuiau ei ce-or să päteascä cu ea. Cum avea să-i 
dea, unul câte unul, pe mâna poliţiei! 

De la Vitruve şi de la nepoată-sa mă puteam aştepta la orice, hoaşca mai ales ştia prea multe ca să nu se 
folosească de ele într-o bună zi. 

O calmam cu bani, dar aia mică vroia mai mult, vroia totul. Dacă umblam cu mănuși intrau la idei. Ce- 
ar fi s-o iau într-o plimbare prin Bois, mi-am zis. Deşi e mereu pornită împotriva mea. Să încerc totuşi să-i 
trezesc interesul. Odată ajunşi la Bois, îmi aveam eu planurile mele... i-aş fi povestit o întâmplare interesantă. 
Aş fi măgulit-o. 

"Cere voie mătuşii, i-am zis... O să fim înapoi pe la miezul nopţii... Aşteaptă-mă la cafeneaua Byzance!" 

Şi iată-ne plecaţi amândoi. 

Cam pe la Porte Dauphine, începu să se simtă mai bine dispusă. Îi plăceau cartierele frumoase. La 
Hôtel Méridien plosnitele îi mâncaseră sufletul. Când îşi găsea câte un gagiu şi trebuia să-şi scoată bluza, 
pişcăturile o făceau să se rusineze. Stiau cu toții că erau intepaturi de plosnite... Cunoşteau pe de rost toate 
fliturile şi dezinfectantele întru combaterea lor... Visul lui Mireille era o casă fără foşgăială de insecte... Dar 
dacă ar fi şters-o acum, mătuşi-sa ar fi adus-o înapoi cu poliția. Conta pe ea pentru o bucată de pâine la nevoie 
dar eu mai ştiam un şmecher care pretindea şi el acelaşi lucru. Bébert de la Val-de-Grâce, unul pe care l-au 
terminat stupefiantele. Şi care citea Călătoria... 

Pe când ne apropiam de Cascade, am început să-i fac mărturisiri... 

"Ştiu că eşti încurcată cu un funcţionar de la poştă care mânuieşte gârbaciul ca nimeni altul..." 

Bucuroasă că găsise prilejul mi se plânse făcându-mi si ea confidente. Îmi povesti totul. Dar mai departe 
de Catelan n-a vrut să meargă, îi era frică de întuneric. Se temea să nu-i administrez o corecție în pădure. Ma 
căută prin buzunare să vadă dacă nu am cumva vreun pistol, îmi pipăi daravela. Din cauza automobilelor care 
treceau necontenit i-am propus să mergem în //e, unde ne va fi mai la îndemână să stăm de vorbă. Târâtură cum 
era, greu o putea mulțumi cineva, dar pericolul o fascina. Luntrasii bâjbâie, se-mpiedică în lopeti, înjură, cad pe 
spate, îşi sparg lampioanele. 

"Auzi cum se înăbuşă rațele în apa asta plină de Murina...!" 

— Mireille! fac, odată instalaţi, ştiu că eşti tare în minciuni... nu prea te-ncurci tu cu adevărul... 

— Dacă aş spune numai un sfert din câte ştiu!... 

— Aşa e! o opresc... Dar ştii că te iert, am chiar o slăbiciune pentru tine... Nu pentru corpul tău... nici 
pentru capul tău cu nasul pe care-l ai... Dimpotrivă, imaginația ta mă atrage... Sunt un voyeurist. Tu o să-mi 
povesteşti istorii piperate... Eu te voi face părtaşă la o frumoasă Legendă... Dacă vrei semnăm împreună... juma- 
juma? ai câştiga ceva bani!... 

Îi plăcea să i se vorbească despre bani... şi atunci i-am povestit totul... I-am garantat că Legenda va fi 
plină de prințese, trene de catifea, broderii dublate de atlasuri grele... blănuri şi bijuterii... Nici nu-şi inchipuia... 
Ne-am înţeles perfect în privința decorului şi a costumelor. $i povestea noastră continua cam aşa: 

„Ne aflăm la Bredonne in Vandeea... E momentul turnirurilor... 

Oraşul se pregăteşte să-şi primească oaspeții... Curtenii în fireturi... Luptătorii goi... bufonii... trece 
căruţa cu paiate... străpunge mulţimea... Se coc clătitele... Un brelan de cavaleri în armuri încrustate... vin toţi 
de foarte departe... din sud... din nord... Se sfidează, plini de curaj... 

Iată-l şi pe Thibaud le Méchant, truverul, ajunge în crăpatul zorilor pe drumul edeculul. E curăţat... Vine 
să caute la Bredonne casă şi masă... Vine să-l tulbure pe Joad, sumbrul fiu al Procurorului. Vrea să-i amintească 
sinistra poveste, asasinarea unui arcaş la Paris pe lângă Pont au Change, în vremea studenției... 

Thibaud se apropie... La bacul Sainte-Geneviève refuză net să-şi plătească taxa... se ia la bătaie cu 
podarul... Arcaşii aleargă... ÎL trântesc la pământ, îl târăsc... Legat de mâini si de picioare, spumegând, în 
zdrente, e dus în fata procurorului. Se zbate, turbat, îi urlă în fata murdara poveste..." 

Lui Mireille tonul îi plăcea, vroia să mai adauge. De mult nu ne mai intelesesem asa de bine. În sfârşit, 
trebuia să ne întoarcem. 

Pe aleile de la Bagatelle nu mai treceau decât câteva perechi întârziate. Mireille era consolată. Vroia să-i 
surprindem... Ne-am părăsit frumoasa legendă ca să discutăm cu turbare dacă marea pasiune a femeii nu e tot 
femeia. 

Intelegea toată feeria, Mireille, dräguta de ea! profita si ea cât putea de filmul pe care-l proiectam... 
Brusc o previn: "Dacă spui la Rancy... te mănânc cu papuci cu tot..." Ne oprim sub un felinar... avea deja un aer 


victorios. Ştiu că va răsufla peste tot că m-am purtat ca un vampir!... În Bois de Boulogne! Mânia mă sufoca!... 
Gândindu-mă că încă odată ramaneam mofluz! I-am trăznit o palmă îndesată... Rânjeşte... Mă sfidează. 

Din tufişuri, din boschete, de pretutindeni răsare lumea să ne admire, câte doi, câte patru, adevărate 
cohorte. Ei tinându-si pantalonii, ele cu fustele suflecate şi în fată şi în spate. Neruşinate, neserioase, 
imprudente... 

"Arde-o, Ferdinand!" mă încurajează cu toţii în cor. O enormă rumoare... Urcă din păduri. "Träzneste-o! 
Să vadă stele verzi!" Auzindu-i cum mă îndemnau, deveneam şi mai brutal, fireşte. 

Mireille o luă la goană schelălăind. Pornesc după ea şi mă silesc s-o ajung. Îi împing îndesat picioare-n 
fund. Loviturile sună greu, surd. Dezmätatii de la Renelagh näväleau şi ei cu sutele, în față ne aşteptau grupaţi, 
din urmă veneau galop. 

Invadaseră peluzele, umpluseră strada, mii. Şi din străfundurile nopţii răsăreau mereu alții... Cu rochiile 
sfâşiate... bataind din coapse, smulse... tinerei dezgoliti. Se rostogoleau, se călcau în picioare, rămâneau 
spânzurați de copaci, sau pe după bănci, bucăţi... O babă, o englezoaica îşi întinde gâtul pe fereastra maşinii 
gata să-şi rupă capul, îmi stă în drum... N-am văzut în viata mea ochi mai fericiţi ca ai ei... "Hurray! Hurray! 
Minunat băiat!" îmi striga ceva luată de apa entuziasmului... 

Odată ajunşi la Arcul de Triumf, toată lumea trecu la treabă. Hoarda întreagă o urmărea pe Mireille. Se 
umpluse locul de morţi. Ceilalţi îşi smulgeau măruntaiele. Englezoaica cea bătrână îşi aburcase în mâini maşina 
deasupra capului. Hurray! Hurray! Şi dădu un autobus de-a dura. Traficul este întrerupt de trei rânduri de 
soldaţi cu arma la picior. Onorurile sunt pentru noi. Rochia lui Mireille rămâne în urmă. Hoaşca de englezoaică 
se repede între sânii ei, sângele tâsneste, împroaşcă, înroşeşte totul. Ne präbusim, colcäim, ne strângem de gât. 
Marea turbă. 

De sub arc tasnesc flăcări care urcă, se-ntretaie, lingând stelele, risipindu-se pe cer... miroase peste tot a 
carne sfârâită... Iat-o pe Mireille, se apropie de mine şi-mi vorbeşte la ureche: "Ferdinand, dragul meu, te 
iubesc!... Eşti plin de idei, se intelege!..." O ploaie de flăcări cade peste noi, prindem în mâini torte uriaşe 
arzând... Ni le înfigem în brăcinare sfârâind, învârtejindu-se... Doamnele nu mai sunt decât un buchet de 
flăcări... Am adormit unii peste alţii. 25 000 de mii de agenți au debarasat Piaţa Concorde. Nu se mai agätau 
unii de alţii. Frigea prea rău. Fumega. ladul pe pământ. 


Mama şi doamna Vitruve, neliniştite, măsoară camera de alături în lung şi-n lat, aşteptând să-mi scadă 
febra. Mă adusese o ambulanță. Mă prăbuşisem sub un gard pe bulevardul Mac-Mahon. Nişte agenți pe 
biciclete mă descoperiseră. 

Cu sau fără febră, urechile-mi vuiesc continuu zi şi noapte atât de tare încât nu prea înţeleg mare lucru. 
E un vuiet care de la război încoace mă sminteşte. Douăzeci şi doi de ani m-a hăituit nebunia. Ce plăcere! O 
mie cinci sute de zgomote a încercat pe seama mea, un vacarm, dar delirând mai repede decât ea, i-am făcut 
felul până la urmă, am pus-o cu botul pe labe. Poftim! Vorbesc aiurea, îmi descânt nebunia, asta e puterea mea 
de-a uita de mine. Marea mea rivală e muzica, agonizând înghesuită în fundul urechii... de acolo împroaşcă... 
mă zăpăceşte cu tromboanele, îmi tine piept zi şi noapte. Toate zgomotele universului le port în mine, de la 
fluier la mugetul Niagarei... Plimb cu mine o tobă şi o avalanşă de tromboane... Săptămâni în şir cânt la 
trianglu... la trompetă nu mă-ntrece nimeni. ŞI, tot pentru mine singur, o colivie de trei mii o sută douăzeci şi 
şapte de păsărele care nu se vor linişti vreodată... Universul cântă în mine la toate orgile... Pline carnea, spiritul 
şi suflul... Par adesea epuizat. Ideile se poticnesc, se nămolesc. Nu mă simt bine în preajma lor. Opera 
Diluviului eu o ticluiesc. Când cade cortina, trenul de la miezul nopţii intră în gară... Geamul de sus cade şi se 
face tandari... Prin douăzeci şi patru de supape tâsneste aburul... urcă în brâie până la etajul al treilea... În 
vagoanele larg descoperite trei sute de muzicanți plini de posircä sfâşie atmosfera pe patruzeci de portative 
deodată... 

De douăzeci şi doi de ani vine să mă ia exact la miezul nopţii... Dar şi eu ştiu să mă apăr... cu 
douăsprezece simfonii de timbale, şi două cataracte de privighetori... o turmă întreagă de foci prăjite la foc mic. 
Muncă, nu glumă, pentru un celibatar... Nimic de zis... Asta-i cealaltă fatetä a vieţii mele! Care nu priveşte pe 
nimeni. 

Tot ce am spus până acum a fost ca să vă explic că la Bois m-a apucat o mică criză. Fac mult zgomot 
când vorbesc. Vorbesc prea tare. Mi se face semn să cobor vocea. Mă cam bâlbâi, ce să-i faci... Câte eforturi nu 
mă costă să-mi cultiv prietenii. I-as pierde altfel uşor din vedere. Sunt preocupat. Vomez câteodată pe stradă. Si 
atunci totul se opreşte. E aproape linişte. Dar pereţii reîncep să se clatine şi maşinile să meargă de-a-ndoaselea. 
Tremur cu tot pământul deodată. Nu spun nimănui! Şi viaţa o ia de la capăt! Când o să ajung la Bunul Dum- 
nezeu acasă, am să-i crăp şi eu urechea internă, am învăţat cum se face. Aş vrea să ştiu dacă o să-i placă? Sunt 


seful unei gäri diabolice. În ziua când n-oi mai fi pe aici o sä vedeti dacä or sä mai deraieze trenurile. Domnul 
Bizonde, bandajistul, căruia i-am făcut atâta reclamă, e de părere că sunt prea palid. Intră la idei. 

Poarta asta a Infernului din ureche e cât un fleac de atom. Dacă l-ai deplasa numai cu un fir... un micron, 
ca să priveşti înăuntru, atunci totul s-ar duce pe copcă! S-ar termina cu tine! Ai fi condamnat pentru totdeauna! 
Eşti pregătit? Nu eşti? Eşti în stare? Nu se moare chiar pe gratis! Ai nevoie de un lintoliu brodat cu poveşti pe 
care să-l prezinti înaltei Doamne! Ultima suflare e foarte scumpă! Ultimul cinema! Nu toată lumea ştie! Trebuie 
să-ți dai putin silinta! Eu voi fi curând gata... Îmi voi auzi pentru ultima oară inima făcând pfui! băloasă... poc! 
aplecându-se peste aortă! gata să se prăbuşească... Aşa se va termina! O vor deschide ca să-şi dea seama... Pe o 
masă înclinată... Nu vor găsi acolo nici frumoasa mea Legendă, nici fluierişca... Albastra Doamnă va fi luat 
totul! Poftim, Doamnă, îi voi spune, sunteți cel mai avizat expert!... 

Oricât as fi fost de vläguit, de Mireille tot nu scăpăm... 

Eram liniştit, ştiam că turnase totul. Îşi vărsase năduful... 

"Vai, vor zice la Jonction... Ferdinand a devenit insuportabil! Face amor pe la Bois! (dat fiind că ei 
exagerează întotdeauna.) Si-o mai ia şi pe Mireille eu el!... Ne strică fetele!... O să ne plangem la Primărie!... Îşi 
face meseria de râs! un violator si un razvratit!..." 

Chiar aşa! Fierbeam în culcuş, închipuindu-mi viermuiala de acolo, transpiram ca un broscoi râios... Mă 
înăbuşeam... mă vanzolesc... Mă zbat... Arunc toate cuvertu--rile... Mă trezesc plin de o putere neobrazata. Si 
totuşi e cum nu se poate mai exact că ne-au urmărit satirii... Miros tot a ars!... O umbră enormă îmi acoperă 
vederea... E pălăria lui Léonce... O pălărie de combatant... Cu borurile late cât un velodrom... Probabil că el a 
stins focul... Poitrat Léonce! Sunt sigur! Mă fileazä de când mă stiu!... Nu mă scapă, băiatul! Trece pe la 
prefectură mult mai des decât ar trebui... după ora 18... E acolo, îşi dă toată silinta, combate printre ucenici, se 
ocupă de problema avorturilor... Eu nu-i plac... Îl indispun. Îmi vrea pielea. Nu se fereşte s-o mărturisească... 

La clinica, el tine conturile... Si mai poartă şi lavalieră. Numai cât ce-i văd pălăria şi somnul s-a dus 
pentru o bună bucată de timp!... Urcă febra, am impresia... sunt pe cale să sar în tandari... E smecher, Léonce 
Poitrat, se tine tare în adunări... urlă şi câte două ore. Nimeni nu-i poate închide gura... Ia să 1 se schimbe 
moţiunea, un cuvânt măcar, ia foc. Urlă mai tare decât un colonel. Malac, cât un dulap. Nici la vorbă, nici la 
sculă nu-l întrece nimeni, 36 de bicepsi incordati nu fac cât giuvaerul domniei sale... O fericire de oţel. Asta e. 
Secretar al Organizaţiei "Cărămizi şi acoperisuri" din Vanves la Revolte. Secretar ales. Amicii sunt mândri de 
Léonce, leneşul, violentul. Superbul codoş al muncii. 

Şi totuşi nu era mulțumit, mă gelozea, pe mine, ideile mele, comorile mele spirituale, prestanta, felul 
cum mi se spunea "doctore". A rămas alături, cu muierile... Aşteaptă... Nu mă hotărâm? N-aveam de gând să-mi 
iau talpasita?... Nu, nu eram în stare!... Fie şi numai ca să-i mai amărăsc lui zilele... Am să rămân pe pământ!... 
Aş recurge la orice minune... l-aş săruta dac-as şti că din asta 1 s-ar trage moartea!... Prin contaminare!... 

De la etajul de sus se aud tot felul de zgomote... e artistul care dă lecţii... Repetă... E neliniştit... probabil 
că e singur... Do!... do!... do!... nu merge deloc!... Si!... si!... Încă putin... Mi!... mi!... Re! Totul se aranjează 
până la urmă!... Un arpegiu cu mâna stângă!... şi apoi dreapta care prinde curaj... Si diez!... Fir-ar al dracului! 

De la fereastra mea se vede Parisul... jos, tolănit... şi apoi urcând... spre noi... spre Montmartre... 
Ascutite, acoperişurile se înfig unul în altul, se rănesc, sângerează, lăsând, printre felinare şi de-a lungul 
străzilor, dare albastre, roşii, galbene... Mult mai jos se văd Sena, ceturile, un remorcher care-şi taie drum... 
tipand de oboseală... şi mai departe colinele... Toate lucrurile par să semene între ele. Noaptea ne învăluie... 
Oare bäbuta mea bate în perete? 

Probabil că mi-e foarte rău dacă urcă ea până sus... E prea bătrână, maica Bérenge, ca să ia în tălpi toate 
etajele până la mine... De unde a răsărit?... Trece încet prin odaia mea... Nici n-atinge pământul... Nu se uită 
nici în stânga nici în dreapta... lese pe fereastră, calcă-n gol... O văd plutind în întuneric pe deasupra caselor... 
se-ndeparteaza... 


Re!... Fa!... sol diez!... Lua-l-ar dracu! Nu mai termină odată! Acum elevul e cel care o ia de la capăt. 
Când febra e în toi, viata devine flască asemeni unei burti de carciumar... Te-neci într-un vârtej de mate. Mama 
o tine una şi bună, o aud... Îşi povesteşte viata doamnei Vitruve... O ia de la capăt ca aia să înţeleagă bine ce 
copil dificil am fost... Cheltuitor!... Neglijent!... Leneş!... că nu semänäm cu tata nici pe departe... El, atât de 
scrupulos... atât de harnic... Plin de calităţi... şi de nenoroc... murise iarna trecută... Da... Dar nu-i povesteşte 
cum îi spărgea farfuriile în cap... Nu! Re, do! mi! re bemol!... elevul se-ncurcă... Sare peste şaisprezecimi... 
Degetul maestrului le punctează... O ia aiurea... N-o scoate la capăt... Cu unghiile pline de diezi... "Măsura!" 
urlu cât mă tine gura. Fir-ar al naibii! 

Mama nu-i povesteşte nici cum Auguste al ei mătura cu ea odäita din fund, târând-o de păr. O cameră 


într-adevăr prea mică pentru asemenea discuții... 

Nu, nici un cuvânt... Suntem în plină poezie... Eram cam strâmtorati, e adevărat, dar ne iubeam enorm. 
Asta îi povestea. Şi tata care ținea atât de mult la mine, atât de sensibil în toate, că purtarea mea... care-l 
neliniştea... periculoasele mele predispozitii, abominabile avataruri i-au grăbit moartea... De supărare, fireşte... I 
s-au pus la inimă!... Hodoronc-tronc! Aşa se spun poveştile... E şi un pic de adevăr aici, numai că nu se mai 
vede de sub grămada de minciuni neruşinate, gretoase... Sunt atât de aprinse, fleoartele, să se-ndoape cu gogosi 
că nu se mai aud nici sunetele pianului... Pot vărsa în voie. 

Nici Vitruve nu se lasă mai prejos... Îşi numără sacrificiile... Mireille, viaţa ei!... Nu prea reuşesc să 
prind totul... trebuie să ies afară ca să vomez. Frigurile, sigur... Le-am adus din Congo... Sunt incoltit de peste 
tot... 

Când revin, mama ajunsese la logodna ei... la Colombes... Când Auguste mergea pe bicicletă... Cealaltă 
nu rămâne datoare... se lustruieşte fără ruşine... cum se sacrifică ea ca să-mi salveze mie reputaţia... la Linuty... 
Vai! Vai! Vai! Protestez... Nu mai pot... nu mă mai mişc... mă aplec numai pe cealaltă parte a patului să vărs... 
Dacă tot e să bat câmpii, prefer să mă frământ cu propriile mele istorii... Il văd pe Thibaud Trubadurul... mereu 
în nevoie de parale... curând o să-l ucidă pe tatăl lui Joad... nu-i nimic, un tată mai puţin pe lume... Văd 
desfasurandu-se în plafon splendide turniruri... Lăncieri angajându-se în bătălie... Regele Krogold în persoană... 
Vine din nord... E invitat la Bredonne cu toată curtea... O văd pe fiică-sa, Wanda, blondă strălucitoare... Joad, 
îndrăgostit lulea... Asta-i viata!... Trebuie să mă răsucesc în pat... Imi vars toată fierea... De efort, răcnesc... In 
sfârşit, babele mele m-au auzit... Vin în grabă, mă rafistolează, le dau afară... şi iar le aud pe culoar luând-o 
razna. S-au mai îmbunat, după ce mă făcuseră albie de porci... Mă tăvălesc prin alt sos acum... În multe privinţe 
depind de mine... Îşi iau vorba înapoi... Spuseseră şi ele, aşa o vorbă, la necaz... Biştarii eu îi aduceam... Maică- 
mea, cu ce câştiga la domnul Bizonde, nu se descurca... Nu-i ajungea... E greu da vârsta ei să mai trăieşti din 
comisioane... În privinţa doamnei Vitruve şi a nepoată-sii, tot eu le räsfät menajul cu ingenioase favoruri... 
Brusc devin banuitoare... sovaie... 

"E brutal... zăpăcit... dar are o inimă de aur..." Asta asa-1. Se înţelege. Au de plătit chiria, pâinea cea de 
toate zilele... Nu trebuia s-o ia razna chiar aşa. Se grăbesc sa g se liniştească una pe cealaltă. Mama nu e o 
simplă muncitoare... o spune de fiecare dată, ca pe o rugăciune... Ea se ocupă de comerţ... Nu suntem nişte 
truditori betivi şi plini de datorii... O, nu! Deloc! A nu se confunda!... Trei vieţi, a mea, a ei, şi mai ales a tatei s- 
au nimicit în sacrificii... Nici nu se ştie cum au trecut viețile noastre!... Ne-am plătit cu ele toate datoriile... 

Acum mama se osteneşte din răsputeri să dea de urma lor... E obligată să inventeze... Dar vieţile noastre 
au dispărut... trecutul nostru... Cum are un pic de răgaz, mama îşi dă toată silinta... să mai dreaga ceva... cat de 
cât... dar totul se präbuseste, fatal, de fiecare dată!... 

Numai dacă mă aude tuşind o apucă furiile, tata era sănătos tun, avea plămâni solizi. Nu mai vreau s-o 
văd, mă ucide! Tine cu tot dinadinsul să delirez cu ea... Şi eu nu mă simt în stare! Doamne fereşte! Să nu-mi ies 
din sărite! Vreau să fiu lăsat cu delirul meu!... Do! mi! la! elevul a plecat... Artistul se odihneşte... Stă în balan- 
soar... Aş vrea să urce Emilie până la mine... Femeia care vine seara să-mi facă menajul... E foarte tăcută... N-o 
mai vedeam! Uite-o, e aici!... Vrea să-mi dea nişte rom... Alături betivanii vocifereaza... 

— Are o febră cumplită!... sunt îngrijorată, să stii!..? mai spune mama. 

— EL, atât de drăguţ cu bolnavii! se smiorcäie şi doamna Vitruve la rândul ei... 

Dar mie mi-era atât de cald că m-am târât până la fereastră. 

"Traversând l'Etoile, frumoasa-mi navă îşi croieste drum prin întuneric... cu toate pânzele desfăşurate... 
Ancorează pe Hétel-Dieu... Tot oraşul e pe punte, tăcut... Recunosc toţi morţii... eu însumi stau la cârmă... Il 
tutuiesc pe pilot... $i profesorul a înţeles... Ne cântă melodia care ne trebuie... "Black Joe"... pentru croaziere... 
Ca să stăpâneşti bine timpul... Vântul... Minciunăria... Dacă aş deschide fereastra, s-ar face brusc frig... Mâine 
am să-l ucid pe domnul Bizonde, cel care ne ajută să trăim... bandajistul... am să-l ucid chiar în prăvălia lui... 
Vreau să călătorească şi el... tot nu iese niciodată la plimbare... Nava mea agonizează şi se-mpleticeşte deasupra 
parcului Monceau... Înaintează mai încet decât noaptea trecută... O să se ciocneascä de statui... Iată, două 
fantome coboară la Comedia Franceză... Trei valuri enorme mătură arcadele Rivoli. O sirena urlă în dreptul 
ferestrelor... Împing uşa... Năvăleşte vântul... Mama vine în goană... scoasă din fire... Mă batjocoreşte... Că nu 
mă port cum trebuie, ca-ntotdeauna!... Vitruve se precipită şi ea!... Mă asaltează cu sfaturile... Mă-nfurii... le 
înjur... Frumoasa-mi navă şi-a pierdut direcția... Femeile astea destramă tot infinitul... se poticneşte în bot, mai 
mare ruşinea!... se apleacă totuşi pe o coastă... nimic mai grațios ca nava mea sub pânze... Inima mea o 
urmează... Ele ar trebui, otrepele, să prindă şobolanii, care vor să-mi împiedice manevra!... Nu va putea acosta 
niciodată, prea sunt intepenite otgoanele... ar trebui slăbite... Încă trei ruliuri înainte de "Samaritain"! Tip cât ma 
ține gura... Să se scufunde apoi şi şandramaua mea!... Plătită! Pânä-ntr-un sfant! Din ticăloşia curvăsaritei mele 
de viata! Fac pe mine! Pijamaua e leoarcă... Mi-e al dracului de rău! Deasupra Bastiliei am să-mi dau drumul de 


tot. "Vai! Să fi fost tatăl tău aici!"... O aud... Mă fac foc! Mă întorc! Tot ea! Il fac pe tata albie de porci!... Îmi 
sparg plămânii!... "Un nemernic mai mare ca el n-ai să găseşti în tot universul de la Dufayel la Capricorn!..." 
Întâi nu-i vine să-şi creadă urechilor! întepeneste! Stană de piatră!... Apoi îşi revine. Mă porcäieste cum îi vine 
la gură. Nu mai ştiu unde să mă vâr. Plânge în hohote. De disperare se tăvăleşte pe covor. Se ridică în genunchi. 
Se scoală. Se repede la mine cu umbrela. Mă loveşte cu ea în cap cât poate. Rămâne cu mânerul în mână. 
Suspină amar. Doamna Vitruve se aruncă între noi. "Nu mai vreau să-l văd în ochi niciodata!..." Mă osândeste 
fără milă!... Se cutremură odaia... Tot ce i-a lăsat tata este amintirea lui şi tomberoane de pisălogeală. O 
stăpâneşte Amintirea! Cu cât e el mai mort cu atât ea îl iubeşte mai mult! Ca o cätea care schelălăie 
necontenit... Dar eu mă impotrivesc! Cu un picior în groapă si tot mă sborsesc! Îi dau întruna că era ursuz, 
ipocrit, brutal, fleşcăit! Dă să mă lovească iar! S-ar lăsa ucisă pentru Auguste al ei. Ce-aş mai atinge-o! Fir-ar să 
fie! Dar cu frigurile mele nu-i de glumit. Mă înjură, se înfurie, nu se sinchiseşte de starea în care sunt. Şi atunci 
mă aplec si eu, plin de mânie, şi-i apuc fusta. Îi arăt pulpa descărnată ca un bat, fără pic de mușchi, ciorapul 
care atârnă, oribil!... Aşa e de când o ştiu. Şi vărs iar din toate puterile... 

— Eşti nebun, Ferdinand, dă ea înapoi. Sare ca arsă!... O ia la goană! Eşti nebun, o mai aud urlând pe 
scară. 

Mă poticnesc şi eu. Mă prăbuşesc. O aud şonticăind până jos. Fereastra a rămas deschisă... Mă gândesc 
la Auguste, îi plăceau şi lui vapoarele... Era un artist în fond... Dar n-a avut noroc. Pe täblita mea de şcolar, 
desena din când în când oceane în furtună... 

Menajera rămăsese pe marginea patului... I-am zis: "Culcă-te aici, aşa îmbrăcată... Suntem în călătorie... 
Nava mea şi-a pierdut toate luminile deasupra gării Lyon. I-as trimite un mesaj căpitanului să se-ntoarcă la 
cheiul Aragon, când vom înălța ghilotina... la cheiul du Matin..." 

Emilie râde... Nu prea se pricepe ea la subtilitati!.. "Mâine, a zis... Maine!..." S-a dus să-şi ia copilul. 

Şi atunci am rămas cu adevărat singur!... 

Şi am văzut întorcându-se deasupra malului stâng mii şi mii de şalupe cu pânze. Şi-n fiecare câte un 
mort după catarg... şi câte o poveste... cu toate minciunile trebuincioase ca să prindă vânt... 


Pot povesti multe despre secolul trecut, i-am apucat sfârşitul... L-am văzut luând-o pe drumul ce duce 
dincolo de Orly... Choisy-le-Roy... trecând pe la Rungis, pe unde locuia mătuşa Armide, străbuna familiei... 

Îşi aducea aminte mătuşa de o mulţime de lucruri pe care le uitaseră de mult cu toţii. Ziua în care ne 
duceam s-o vedem cădea întotdeauna într-o duminică de toamnă, înainte de a se strica vremea. Şi mai dădeam 
pe acolo abia-n primăvară, numai aşa, să ne mirăm că mai trăieşte... 

Amintirile vechi se tin scai... (deşi, fragile cum sunt, se ciobesc uşor... Oricum, sunt sigur că luam de la 
Châtelet ,"tramvaiul", o maşină cu cai... Ne cätäram împreună cu verii mei la imperială. Tata rămânea acasă. 
Verii glumeau, ziceau că n-aveam s-o mai găsim pe tuşa Armide la Rungis. Că, fără slujnice, singură în toată 
casa, precis o asasinase cineva şi nu apucaseră să ne anunţe din pricina inundaţiilor... 

Aşa ne hurducăiam până la Choisy, ore-n şir, de-a lungul malurilor. Dar se chema că luam aer. De întors 
ne întorceam cu trenul. 

Ne apuca graba numai după ce ajungeam la stația terminus, păşind peste lespezile mari, mama mă trage 
de mână ca să tin pasul... Mai întâlneam în drum şi alte rude care mergeau s-o vadă pe bătrână. Voaleta, cocul, 
canotiera, acele de păr îi dădeau mamei multă bătaie de cap. Când 1 se uda voaleta, începea s-o roadă de 
enervare. Străzile care duceau la mătuşa erau pline de castane, dar nu puteam să culeg nici una... n-aveam răgaz 
un minut... Hăt departe se zăreau copacii, câmpurile, rambleul, colinele şi dincolo satele... şi mai departe 
necunoscutele tari... China... Si pe urmă nimic. 

De zorul ce-l aveam să ajungem făceam pe mine... Dealtfel, atâta ce m-au grăbit toată copilăria că până- 
n pragul regimentului eu tot nu apucam să mă şterg ca lumea la fund... Ajungeam nädusiti la primele case. Azi 
îmi dau seama că trebuia să fi fost un sat plăcut: coltisoare linistite, strädute, copaci plini de muşchi, drumuri 
cotite, ce mai, tot farafastâcul "peisajului", cum se spune... In fata porţii care scârtâia se termina cu gluma. 
Mătuşa fusese aproape cincizeci de ani telälitä la Carreau du Temple... Casa ei de la Rungis era tot ce reuşise să 
adăvăsească... 

Stătea tot timpul în fundul unei odăi, în fata semineului, nu se ridica din fotoliu. Aştepta să venim s-o 
vedem. Din cauza ochilor ţinea obloanele închise. 

Casa, stil elveţian, visul epocii. În faţă, un bazin cu peşti, duhnind. Mai mergeam putin si ne trezeam în 
fata intrării. Ne infundam în întuneric. Atingeam ceva moale. "Apropie-te, Ferdinand băiatule, nu-ţi fie 
teama!..." Mă îmbia la mângâieri. De care nu scăpam. Era rece şi aspră, apoi calduta în colţul gurii, cu un gust 
oribil. Se aprindea o lampă. Pupezele de rude se adunau cerc în jurul ei. Atâtate, cum erau, văzându-mă cum 


sărut baboiul. Şi când te gândeşti ce greață mi-era numai de acest singur sărut... dar şi pentru că mersesem prea 
repede. Când ea începea să vorbească toţi trebuiau să tacă. Nici nu prea ştiau ce să-i răspundă, dealtfel. Matusa 
nu conversa decât la imperfectul subjonctivului. Ca-n vremurile vechi. Ar fi fost timpul să descotorosească 
locul. În soba care se afla în spatele ei nu făcea foc niciodată. "Nu prea trage!" De fapt nu ardea din motive de 
economie. 

Înainte de plecare tusa Armide ne oferea prăjituri. Nişte biscuiţi uscati dintr-o cutie foarte bine închisă, 
pe care n-o deschidea decât de două ori pe an. Toată lumea refuza, bineînţeles... Doar nu erau copii... Aşa că-mi 
rămâneau mie uscatelele... De emoție, de plăcere că le primeam, trebuia să sar într-un picior... Mama mă pisca 
la nevoie... Fugeam rapid în grădină, istet foc, să le scuip în bazinul cu peşti... 

În întunericul din spatele ei, dindărătul fotoliului, se mai iteau persoane dispărute de când lumea, 
bunicul meu Léopold care s-a dus în Indii şi dus a fost, Fecioara Maria, domnul de Bergerac, Félix Faure şi 
Cutarita şi imperfectul subjonctivului. Ja te uită. 

Strămoaşa mă mai săruta o dată la plecare... leşeam grăbiţi... treceam prin grădină în cea mai mare 
viteză. În fata bisericii ne despärteam de verii care mergeau spre Juvisy. Îmbrăţişându-mă, îi simţeam duhnind a 
de toate, un damf rânced între tuleie şi plastroane. Cum stătuse intepenita mai bine de-o oră, mama şchiopăta 
mai apăsat. 

Pentru că tot treceam pe aproape, dădeam o fugă şi până-n cimitirul Thiais. Acolo, la capătul unei alei, 
aveam şi noi doi morţi. Abia dacă le zăream mormintele, c-o şi ştergeam în goană ca nişte hoţi. În noiembrie, pe 
la sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, noaptea se lasă repede. După ce treceam de răscrucea Belle-Epine, îi ajungeam 
din urmă pe Clotilde, Gustave, Gaston. Târându-şi piciorul bolnav, mama se poticnea mereu. Vrusese să mă 
ridice, exact in fata pasajului de nivel şi-şi scrântise glezna, înaintând prin beznă nu mai aveam decât o singură 
speranță: să ajungem cat mai degrabă la farmacia cea mare. Farmacia din Grand” rue unde ne-am fi considerat 
salvaţi. Pe fondul luminii crude a gazului aerian se auzeau din cârciumi muzică şi uşi trântite. Ne simţeam în 
primejdie. Treceam repede pe trotuarul celălalt, mamei îi era frică de betivani... 

Gara era pe dinăuntru ca o şandrama, sala de aşteptare plină de fum, cu o lampă de petrol care se clătina 
în tavan. Călătorii tuşesc, se prăjesc în jurul unei sobite, claie peste grămadă, sfârâind în propria lor căldură. 
Iată şi trenul care fornäie, bubuie, ai zice că spulberă totul în jur. Călătorii tresar, se desmortesc, deschid uşile 
ca-ntr-un uragan. Noi doi suntem ultimii. lau o palmă că nu las clanta în pace. 

La Ivry trebuie să coborâm; dacă tot a fost să ieşim la plimbare trecem şi pe la lucrătoarea noastră, 
doamna Heronde, brodeza. Ea ne repară toate dantelele magazinului, mai ales pe cele foarte vechi, atât de 
fragile, atât de greu de vopsit. 

Locuia la Ivry, aproape la celălalt capăt, în rue des Palisses, într-o maghernitä, în mijlocul câmpului. O 
dărăpănătură. Treceam pe la ea, dacă tot iesisem, să-i mai dăm ghes. Niciodată nu era gata la timp. Clientele 
erau crâncene şi mofturoase că ne pierise curajul. În fiecare seară sau aproape, o vedeam pe mama bocind din 
pricina lucrătoarei şi a dantelelor care nu mai soseau. Când vreo clientă se supăra din pricina unei rupturi de 
valenciană, nu mai dădea pe la noi un an. 

Câmpia de dincolo de Ivry era şi mai periculoasă decât drumul la tuşa Armide. Nici nu se compara. Ne 
izbeam mereu de derbedei. Se legau de mama. Dacă îndrăzneam să întorc capul luam o palmă. Când noroiul 
devenea atât de moale, de clisos, că ne pierdeam incaltarile pe acolo, însemna că nu mai era mult până la ea. 
Coşmelia doamnei Heronde străjuia pe un maidan. Câinele ne simțea. Hămăia să-şi dea duhul. Zäream 
fereastra. 

Sosirea noastră era de fiecare dată pentru brodeză o surpriză, rămânea încremenită văzându-ne. Mama o 
strivea sub năvala reprosurilor. Îşi scoteau amândouă ghearele. Pentru ca, la sfârşit, să izbucnească tot 
amândouă în plâns. Eu n-aveam decât să aştept privind afară... cât mai departe posibil... câmpia grea de 
întuneric se termina tocmai pe cheiurile Senei într-o spuzeală de loturi. 

La lumina lămpii de petrol lucrătoarea noastră dregea. Se afuma, îşi mânca ochii. Mama o certa adesea 
ca s-o înduplece să-şi pună lumină de gaz. "Ai neapărată nevoie " insista la plecare. 

Ca să rafistoleze aceste minuscule entre-deux-uri, adevărate pânze de păianjen, îşi distrugea retina, fără 
îndoială. Mama îi făcea observaţie nu numai din interes, ci şi din prietenie. Niciodată n-am văzut maghernita 
doamnei Héronde decât noaptea. 

"O să ne punem în septembrie!" promitea ea de fiecare dată. Scorneli, aşa, ca să nu mai insistăm... Cu 
toate defectele ei, mama o stima mult. 

Frica cea mare a mamei erau hoatele. Doamna Heronde era nemaipomenit de cinstită! Nu ti-ar fi oprit o 
centimă.. Şi totuşi, acolo în päduchelnita ei, i se incredintau adevărate comori. Odăjdii de dantele venețiene, 
cum nici în muzee nu mai găseşti! Mult mai târziu, când îşi aducea aminte, în intimitate, mama se emotiona. I 
se umpleau ochii de lacrimi. "O zână, femeia asta! recunostea ea, ce păcat că nu se tinea de cuvânt! niciodată nu 


mi-a terminat ceva la timp!" Zâna a murit de oboseală înainte de-a-şi pune becul de gaz, doborâtă de o gripă şi 
desigur de necazul de a fi avut un bărbat prea muieratic... A murit în urma unei naşteri... Mi-aduc bine aminte... 
Au înmormântat-o la Petit Ivry. Nu eram de fata decât noi trei, părinții mei şi cu mine, soţul nu s-a mai 
deranjat! Fusese un bărbat frumos, îi băuse toţi banii. Stătea de ani întregi în barul din colțul străzii Gaillon. 
Zece ani după aceea putea fi văzut tot acolo. Apoi a dispărut. 

După ce ieşeam de la brodeză, mai aveam de dat o raită. De la Austerlitz, mai galopam o bucată de 
drum, apoi luam omnibusul până la Bastilia. Pe lângă Cirque d'Hiver se afla atelierul numeroasei familii 
Wurzem, ebenişti alsacieni. Toate mobilele, mäsutele şi consolele noastre ei le machiau, să pară vechi. De 
douăzeci de ani nu făceau decât asta, pentru bunica mai întâi, apoi şi pentru alții. Marchetăria nu tinea, de aici 
interminabile discuţii. Un adevărat artist, Wurzem, un muncitor fără pereche. Trăiau cu toţii printre surcele, 
nevastă-sa, mătuşi-sa, un cumnat, doi veri şi patru copii. Nici el nu termina lucrul la timp niciodată. Păcatul lui 
cel mare era pescuitul. Îşi pierdea uneori şi câte o săptămână pe canalul Saint-Martin, în loc să-şi onoreze 
comenzile. Mama se făcea roşie de furie. El răspundea obraznic. Apoi îşi cerea iertare. Familia izbucnea în 
lacrimi, erau nouă care plângeau, noi, numai doi. Ciuruiti de datorii, ca la ei la nimenea. Neplätindu-si chiria la 
timp au trebuit s-o şteargă ca să se ascundă de poliţie tocmai in rue Coulaincourt. 

Cocioaba lor era drept în fundul unei surpături, ajungeai la ei călcând pe nişte scânduri. Strigam de 
departe, ne orientam după felinar. Ceea ce mă atâta întotdeauna la ei era o oală cu clei care se clătina mereu pe 
o plită şi pe care eram din cale afară de ispitit s-o răstorn. Într-o zi m-am hotărât. Tata aflând, i-a spus pe loc 
mamei că într-o zi aveam s-o strâng de gât. Astea îmi erau apucăturile. Cum le mai ştia el pe toate. 

Îmi plăcea la familia Wurzem pentru că nu erau ranchiunosi. După cele mai fioroase certuri, cum îi 
räsfätai un pic, începeau să cânte. Nu luau nimic în tragic, muncitorii ăştia erau din cale afară de imprudenti! 
Nu nişte constiinciosi ca noi! Mama profita întotdeauna de aceste incidente ca să mă îngrozească. Dar mie mi 
se păreau amuzanti. Trăgeam un pui de somn printre surcelele lor. Mă trezeau zgaltaindu-ma, trebuia să 
ajungem în goană până la Bulevard, să sărim în omnibusul "Halles aux Vins". Interiorul era splendid din cauza 
acelui ochi de cristal strălucitor care lumina figurile celor de pe banchete. Un vis. 

Caii galopau pe rue des Martyrs, toată lumea se dădea la o parte ca să le facă loc. Oricum, tot târziu 
ajungeam la prăvălia noastră. 

Bunica bombăne în colțul ei, tata îşi trage cozorocul şepcii peste ochi. Se plimbă ca un leu pe pasarela 
unei corăbii. Mama se prăbuşeşte pe taburet. N-ar fi trebuit să dea atâtea explicaţii, n-are nici un rost. Tot ceea 
ce facusem nu place nimănui, nici bunicii, nici tatei. Inchidem în sfârşit magazinul. Ne ducem toți trei la 
culcare. Spunem politicos "la revedere". Şi până acasă mai străbatem încă o bună bucată de drum. Locuinta 
noastră era tocmai dincolo de "Bon Marché". 

Tata nu era un om comod. Cum ieşea de la biroul lui nu mai purta decât sepci marinăreşti. Visul lui 
fusese să ajungă căpitan de cursă lungă. $i visul ăsta îl înăcrise destul. 

Casa noastră din rue Babylone dădea spre "Misiune". Preoţii cântau adesea, uneori se sculau şi noaptea 
ca să-şi cânte rugăciunile. De văzut nu-i vedeam, din cauza zidului care ne astupa fereastra. Era cam întuneric 
la noi. 

La "Coccinelle-Incendie", tata nu prea câştiga cine ştie ce! 

Când treceam prin Tuileries, mă lua adesea în braţe. Pe vremea aceea poliţiştii erau toţi burtosi şi stăteau 
infipti pe sub felinare. 

Copiii rămân uimiti în fata Senei, a reflexelor ei luminoase care tremură în bătaia vântului, a abisului de 
ape mişcătoare şi ursuze. O luam pe rue Vaneau şi ajungeam acasă. Până să aprindem lustra — o întreagă 
comedie. Mama nu se pricepea. Tata Auguste bâjbâia, blestema, înjura, şi rămânea de fiecare dată cu fasungul 
şi dulia în mână. 

Era un blond voinic tata, înfuriindu-se din te miri ce, cu un nas foarte rotund de copil, deasupra unei 
mustäti enorme. Când îl apucau pandaliile, ochii 1 se rostogoleau sălbatic in cap. Nu-şi aducea aminte decât de 
necazuri. Îi căzuseră pe cap, cu sutele. La biroul de Asigurări câştiga o sută zece franci pe lună. 

Sperând să meargă la marină, sorții l-au trimis şapte ani la artilerie. Visase să ajungă puternic, bogat şi 
respectat. La biroul lui de la Coccinelle toţi îl tratau ca pe o treantä. Orgoliul şi monotonia il torturau. Tot ce 
avea era un bacalaureat, mustätile şi scrupulele. De când cu naşterea mea, sărăcia ne trăgea tot mai la fund. 

N-am mâncat pe săturate niciodată. Mama mai mult râcâia prin crätiti. Rămânea numai în jupon ca să nu 
se stropească. Se plângea că Auguste al ei nu-i aprecia bunele intenţii, greutățile comerțului... el îşi rumega 
nefericirea pe un colt de muşama... Din când în când aveai impresia că va exploda... Ea încerca să-l liniştească 
cu orice pret. Dar el izbucnea exact în momentul în care ea trăgea de "suspensie", un frumos glob galben cu 
cârlig: "Clémence! Fii atentă! Dumnezeii mă-sii! Ai să dai foc la casă! Ti-am spus s-o apuci cu amândouă 
mâinile!" Tipa cât îl tinea gura, ziceai c-o să-şi muşte limba de furie. În toiul mâniei se făcea vânăt, se umfla, 


ochii i se rostogoleau în cap ca ochii unui dragon. Nu te puteai uita la el. Si pe mine şi pe mama ne apuca frica. 
Spărgea o farfurie şi apoi mergea la culcare. 

"Întoarce-te cu fata la perete! Spurcăciune mică! Nu te mai uita încoace!" Nu vroiam... Ştiam... Mi-era 
ruşine... Din pricina picioarelor mamei, unul mai scurt decât celălalt... Ea mai umbla încă boncănind dintr-o 
cameră în alta... El o bombănea... Ea se incapatana să termine de spălat vasele... Ca să ne mai descretim fruntile 
încerca chiar să cânte... 


Pân' la noi coboară 
Soarele furis 
Prin acoperiş... 


Auguste, tatăl meu, citea "Patrie". Se aşeza lângă patul meu cu lesă. Ea venea să-l sărute. Lui îi trecea 
furia... Se ducea până la fereastră. Se prefăcea că se uită după ceva în fundul curții... Bubuia un part... Semnalul 
de destindere. 

Din simpatie trăgea şi ea un pârt şi fugea poznaşă la bucătărie. 

Apoi închideau uşa... camerei lor... Eu mă culcam În sufragerie... Cântecele misionarilor treceau pe 
deasupra zidurilor... Şi pe rue Babylone nu se mai auzea decât un cal la pas... Toc! Toc! o trăsură întârziată... 

Tata ca să mă poată creşte a făcut multe ore suplimentare. Lampreinte, şeful lui, îl umilea de câte ori i se 
ivea prilejul. L-am cunoscut şi eu pe acest Lampreinte, un roşcovan spelb, cu peri lungi aurii, dintre care numai 
câțiva țineau loc de barbă. 

Tata avea stil, o eleganţă înnăscută, firească. Acest dar îl agasa pe Lampreinte. S-a răzbunat de-a lungul 
celor treizeci de ani. L-a obligat să-şi rescrie aproape toate scrisorile. 

Când eram încă foarte mic, părinții mei veneau duminica la Puteaux, la doică, să mă vadă. Acolo era 
mult aer. Pe doica o plăteau întotdeauna înainte. Niciodată, nici un sfant datorie. Chiar în perioadele cele mai 
negre. La Courbevoie, de atâtea griji şi renuntäri, mama începuse să tuşească. Nu mai contenea. Ceea ce a 
salvat-o a fost siropul de melci şi metoda Raspail. 

Cu un stil ca al lui, tata era mereu bănuit de domnul Lampreinte de tot felul de ambiţii ascunse. 

Din grădina doicii mele de la Puteaux se zărea tot Parisul. Când venea să mă vadă, vântul îi zbârlea tatei 
mustata. Asta e prima mea amintire. 

După falimentul în Mode de la Courbevoie, părinţii au trebuit să tragă din greu ca să se poată pune pe 
picioare după acea faimoasă lovitură. Ea ca vânzătoare în magazinul bunicii, el câte ore suplimentare putea face 
la "Coccinelle". Dar cu cât mai multă paradă făcea el de stilul lui frumos, cu atât Lampreinte îl găsea mai 
nesuferit. Ca să-şi astâmpere ranchiuna, se apucase de acuarelă. Seara după cină. M-au adus la Paris. Îl vedeam 
seara târziu desenând, mai ales nave cu trei catarge, plutind pe ocean, purtate de vânt, în alb negru sau color. Se 
pricepea... Mai târziu, amintiri de la artilerie, o companie în galop, şi apoi episcopi, la cererea clienților, pentru 
sutanele lor strălucitoare... Şi, în sfârşit, dansatoare cu coapse voluminoase... Mama prezenta un set pe la ora 
prânzului traficantilor de tablouri... A făcut totul ca să trăiesc, numai de născut n-ar fi trebuit să mă nască. 

Când se ducea la bunica în rue Montorgueil, după faliment, scuipa câteodată dimineața sânge, aranjând 
vitrina... Îşi ascundea batistele. Bunica intervenea... "Clémence, sterge-ti ochii! Plânsul nu drege nimic!" ...Ca 
să ajungă la timp se sculau în zori, o luau prin Tuileries după ce terminau, ea de dereticat, el de făcut paturile. 

Cât era ziua de lungă nu-mi plăcea nimic. Rar se întâmpla să nu plâng o bună bucată de timp. Primeam 
mai mult palme decât zâmbete la magazin. Ceream iertare pentru orice, ceream iertare pentru tot... 

Trebuiau să se ferească de furt şi de spart, nimicurile lor erau foarte fragile. Făceam praf fără să vreau 
tone de märuntisuri. Şi astăzi când văd "antichităţi", mi se face greață şi totuşi asta ne era pâinea... Câtă tristeţe 
în aceste rămăşiţe ale timpului... oribile, scălâmbe... Le vindeam de voie, de nevoie. Totul se obținea aiurind de 
cap clientul. Sminteau cumpărătorul sub avalanşa minciunilor... incredibile avantaje... fără crutare... În fata 
argumentelor, trebuia să cedeze... să-şi piardă bunul simţ... Pleca pe uşă năuc, cu ceaşca Louis XIII în buzunar, 
cu evantaiul fals stil "bergère", ambalat într-o hârtie mătăsoasă. Ce greață îmi făceau aceşti oameni în toată firea 
care se duceau acasă cu asemenea porcării, era de neînchipuit... 

Caroline, bunica, se atinea în timpul lucrului la adăpostul "Fiului risipitor”: un enorm panou tapisat. Ce 
ochi avea Caroline pândind mâinile. Clienta, o păcătoasă de cele mai multe ori, cu cât e mai bine îmbrăcată, cu 
atât e mai hoatä. Un mic contrapunct Chantilly dispare cât ai zice peşte într-un manşon bine antrenat. 

Nu ne scăldam în lumini în magazin... Mai ales iarna era foarte periculos din cauza volanelor, 
catifelelor, blănurilor, turniurilor care le făceau de trei ori mai groase în coapse... a feluritelor boa care şerpuiau 
de pe umeri... şi a unduitoarelor valuri de muslină... Păsări în ținută de mare doliu... Clienta îşi dă ifose, 
împinge grămezile de trente, cotcodäceste, se räzgândeste, răvăşeşte... Smulge de ici, de colo, cârtind mereu... 


agresivă din pură plăcere. Ca să i se ghicească poftele, căscau bine ochii, era de unde alege... Bunica era într-un 
du-te vino continuu... smulgând mereu câte ceva din vraful de boarfe al salonului de vânzare... Aducea de toate, 
pânze în ulei, ametiste, candelabre stufoase, tiuluri brodate în cascade, caboşoane, potire, păsări împăiate... 
armuri şi umbrelute de soare, orori aurite din Japonia, cupe şi mai de departe încă, şi alte chestii şi marafeturi 
fără nume sau cu un nume niciodată ştiut. 

Clienta e foarte atâtatä de această comoară de hârburi. În spatele ei se adună o ceată de gură-cască. Se 
împing, fac gălăgie, se frământă... Dar ea intrase numai ca să se intereseze. lar dacă plouă, vine să se 
adăpostească. Când se plictiseşte, o şterge cu o vagă promisiune. Şi atunci dä-ti duhul să aduni tot calabalâcul. 
În genunchi, de-a busilea, scotocesc pe sub mobile. Să nu lipsească ceva... batiste... bibelouri... şi scot apoi un 
suspin de uşurare. Mama amutita se prăbuşeşte de oboseală, îşi masează piciorul plin de cârcei, de cât s-a 
fredonat. Si iată-l ivindu-se din umbră clientul ruşinos, vrea şi el să vândă un obiect, o amintire de familie, îl 
desface din jurnal. Îi oferă pe el mai nimic. Au să-l spele la chiuveta din bucătărie. De plătit, mâine dimineaţă. 
O şterge abia zicând "la revedere"... Omnibusul Panthéon-Courcelle trece in trombä ştergând pragul prăvăliei. 

Tata vine şi el de la birou, se uită în fiecare minut la ceas. E nervos. Trebuie să ne grăbim. 

Îşi scoate pălăria, îşi pune cascheta lui de biciclist. 

Trebuie să ne mâncăm täiteii în grabă şi s-o ştergem la comisioane. 


Stingeam lumina în prăvălie. Mama nu ştia să gătească, făcea şi ea acolo o bălmojeală. Când nu supă cu 
crutoane, sigur täitei, "macaroni". Cu care ne indopa fara milă. După ce-i inghiteam rămâneam o secundă täcuti, 
cât să se reculeagă stomacul. Mama încerca să ne distreze, să risipească jena. Dacă nu-i răspundeam la 
întrebări, insista binevoitoare: "Ştii, sunt dati prin unt!" Lumina becului de gaz papion ne venea de dincolo de 
tapiserie, în farfurie nu se vedea nimic. Stoică, mama îşi mai umplea o dată farfuria cu täitei, ca să ne îndemne 
şi pe noi... Ca să nu-i verşi pe loc, trebuia numaidecât să dai pe gât un pahar de vin roşu. 

Cămara de alimente servea şi de spălătorie, şi de debara pentru tot soiul de hărăbăi... Stive, vrafuri... 
Adevărate orori, tot ce nu se mai putea vinde, rafistola, sau nici măcar arăta. Din ferestruici, pânze de painjeni 
atârnau până-n cratitele cu mâncare. Fusese părăsită acolo prin nu ştiu ce împrejurare o plită de grădină cu un 
horn uriaş, care ocupa jumătate din spațiu. La sfârşit intindeam farfuria ca să gustăm dulcele. 

Un decor de muzeu imputit. 

De când cu retragerea de la Courbevoie, bunica şi tata nu-şi mai vorbeau. Vorbea, în schimb, mama, 
fără încetare, ca să-i împiedice pe ei să-şi arunce in cap ce le venea la îndemână. Dovediti täiteii, gustat dulcele, 
o porneam la drum. Obiectul îl luam într-o boccea. Era vorba mai întotdeauna de o mobilă de salon, o masuta, 
câteodată chiar una cu oglindă. Tata o ridica pe ceafă şi o întindeam spre Concorde. Cam de pe la Fontaine 
Gicleuse începea să-mi fie frică de el. Urcam pe Champs-Elysées printr-un întuneric compact. Gonea ca un hot. 
Nu mă puteam tine după el. Ai fi zis că vrea cu orice chip să mă piardă pe drum. 

Aş fi vrut să-mi vorbească, dar el mârâia numai înjurături la adresa necunoscutilor. Ajungând in l'Etoile, 
numai o apă, ne trăgeam o secundă sufletul. În fata imobilului clientului trebuia să căutăm "intrarea de 
serviciu”. 

Când îşi făcea comisioanele la Auteuil, tata era mai amabil. Îşi scotea mai rar ceasul. Mă urcam pe 
parapet şi el îmi vorbea despre remorchere... faruri... semnalele pe care le schimbau între ele convoaiele. "Va 
ajunge curând la «Point du jour»!" Admiram ambarcatiunea uşoară care gâfâia. Îi uram succes în manevrele de 
ancorare... 

Dar în serile în care trebuia să ajungem la Ternes era infernal, mai ales dacă dădeam în drum peste 
gagici... Avea oroare de ele... Încă de la plecare era în draci. Îmi aduc bine aminte că odată ne duceam în rue 
Demours. În faţa bisericii îmi trăzni o palmă şi-mi împinse furios un picior în fund, ca să trec fuga strada. 
Ajungând la clientä, nu-mi mai puteam stăpâni plânsul. "Spurcăciune mică, făcea el, vezi să nu-ți dau eu una 
acuş ca să ai de ce plânge!..." Venea în spatele meu ducând deasupra capului gheridonul. Mai întâi n-am nimerit 
usa. Servitoare se iteau curioase pe la uşi... Eu răgeam ca un vițel... O făceam într-adins! Vroiam să turbeze de 
furie! un scandal în toată legea! În sfârşit găsim soneria pe care o căutam. Ne primeşte menajera. Îi e milă de 
mine. Stăpâna se iveste şi ea, foşnindu-şi volanele: "O, ce copil urâcios şi obraznic! îl supără pe tata!" El nu mai 
ştie unde să se ascundă de ruşine. S-ar fi vârât într-un sertar. Clienta vrea să mă consoleze. Toarnä un pähärut 
de coniac tatei. Si-i zice: "Te rog, lustruieşte-mi mäsuta! Cu ploaia de afară, mi-e frică să nu se păteze..." 
Menajera îi dă o cârpă. El se pune pe treabă. Doamna îmi oferă o bomboană. O urmez în camera ei. Vine şi 
menajera. Clienta se lasă într-o rână printre dantele. Îşi ridică brusc haina de casă şi-mi arată coapsele uriaşe, 
dosul... 

"Ia priveşte aici, puişor!... Vino, dragutule!..." Mă ademeneste cu o voce dulce... drăgăstoasă... cum nu 


mi se vorbise niciodată... 

Servitoarea nu se mai putea tine de râs. Asta m-a împiedicat să mă apropii. Am fugit în bucătărie. Nu 
mai plângeam. Tata primi un bacşiş. Nu îndrăznea să-l bage în buzunar, stătea şi se uita la el. Servitoarea tot 
mai râdea: "Ei, ce-i? Nu-l vrei?" îi făcea. El tâsni pe scară. Uitase de mine, alergam după el în stradă: "Tată! 
Tată!" abia în Place des Ternes l-am ajuns. Ne-am aşezat. Era frig. Nu mă săruta el prea des. Mă strângea de 
mână. 

"Da, fiule!... Da, fiule!..." repeta aşa pentru el... privind fix înaintea lui... Avea suflet în fond. Si eu 
aveam. Dar viaţa nu e o problemă de suflet. Ne-am întors direct în rue de Babylone. 


Tata era foarte circumspect cu jocurile imaginaţiei. Vorbea singur prin colţuri. Se ferea să se lase în voia 
lor... Dar în sinea lui probabil că fierbea... 

Se născuse la Havre. Ştia totul despre corăbii. Un nume îi venea adesea în minte, cel al căpitanului 
Dirouane care comanda nava "Ville de Troie". L-a văzut plecând cu ea, luând-o din loc din bazinul /a Barre. De 
întors nu se mai întorsese niciodată. Se pierduse cu bunuri şi suflete în largul Floridei. "O magnifică navă cu 
trei catarge!" 

Alta, "Gondriolan", o navă norvegiană supraîncărcată care străpunsese o ecluză... Povestea despre 
eroarea de manevră... Oripilat chiar şi după douăzeci de ani... Indignat încă... Apoi se retrăgea într-un colt. Să-şi 
rumege, a câta oară, gândurile. 

Fratele lui, Antoine, era cu totul altceva. Îşi retezase cu brutalitate toate avânturile spre hoinăreală, într- 
un fel cu adevărat eroic. Se născuse şi el aproape de Marele Semafor... Când tatăl lor, profesorul de retorică, 
muri, el se grăbi să intre la "Măsuri şi greutăţi”, un loc cu adevărat stabil. Ca să fie şi mai sigur, se însură chiar 
cu o domnişoară de la "Statistica". Dar tot îl mai chinuia dorul depărtărilor... Tot mai simţea vântul în nări, încă 
nu se chircise destul, deşi se făcea din ce în ce mai mic. 

Venea de Anul Nou cu nevastă-sa să ne vadă. Făceau atâtea economii, mâncau atât de prost, nu vorbeau 
niciodată cu nimeni, că în ziua în care au murit, moartea lor fu o surpriză, în cartier nu găseai unul care să-şi 
mai aducă aminte de ei. Au sfârşit, francmasonii, el de un cancer, ea de abstinentä. Am mai întâlnit-o pe 
nevastă-sa Blanche, la Butte-Chaumont. 

Acolo îşi petreceau vacantele. Au trăit, sinucigându-se, patruzeci de ani de viaţă în comun. 

Sora tatei, Mătuşa Helene, nu le semăna. Ea şi-a luat zborul cu tot vântul în pânze. A ajuns hoinărind 
până în Rusia. La Saint-Petersburg făcea trotuarul. La un moment dat avea totul, trăsură, trei sănii, un sat numai 
pentru ea, botezat cu numele ei. A venit în două rânduri în Pasaj să ne vadă, intolita, superbă ca o prinţesă, 
fericită, ce mai calea-valea. A sfârşit tragic, împuşcată de un ofițer. Nu putea rezista ispitei. Era toată numai 
hoit, pofte, muzică. Pe tata îl apucau furiile numai când se gândea la ea. Mama, auzind de moartea ei, a conchis: 
"Oribil sfârşit! Dar aşa sfârşeşte o egoistă!" 

ÎL mai aveam pe unchiul Arthur, nici el un model! Voluptätile cărnii îl luaseră si pe el înainte. Dar tata 
simţea pentru el un fel de atracţie, o slăbiciune. A trăit ca un adevărat boem, în marginea societăţii, într-o 
chitimie, în concubinaj cu o chelneritä. Ea lucra într-un restaurant, vizavi de Şcoala Militară. Datorită ei, să 
spun cinstit, mânca pe săturate. Era un petrecäret cu bärbutä, pantalon velur, pantofi ascuțiți, tigaretä. Nu-i păsa. 
Se dădea în vânt după "cuceriri". Se îmbolnăvea adesea şi foarte grav, mai ales când venea vremea să plătească 
chirie. Zăcea opt zile cu muierile pe lângă el. Mergeam uneori în câte o duminică să-l vedem, dar nu se purta 
cum trebuie, mai ales cu mama. O lua în râs. Asta îl scotea pe tata din särite. Iesind îl trimitea la toţi dracii. Se 
jura că n-o să mai dea pe acolo. 

"Zău şi Arthur ăsta, ce mitocan!..." Şi totuşi mai veneam. Sub o ferestruică, pe o planşetă uriaşă, desena 
yachturi, genul lui, înconjurate de pescăruşi... Din când în când se mai îndemna pentru câte un catalog de 
expoziție, dar avea atât de multe datorii că-i pierea tot cheful. Vesel era numai când nu făcea nimic. 

Din apropiere se auzeau trompetele cavaleriei. Arthur ştia pe de rost toate cântecele. Relua fiecare 
refren. Şi mai inventa şi altele, pipărate. Buna mea mamă făcea numai oh! oh! Tata era indignat din pricina 
vârstei mele prea fragede. 

Dar cel mai neisprăvit din familie era desigur unchiul Rodolphe, şi smintit de-a binelea. Surâdea uşor 
când îi vorbeai. De răspuns îşi răspundea numai lui. Şi aşa ore întregi. Nu vroia să trăiască decât la aer. N-a vrut 
să audă niciodată de magazin, birou, pază, nici de zi, nici de noapte. Prefera să mănânce afară pe o bancă. N- 
avea încredere în locurile închise. Trebuia să-i fi fost tare foame ca să dea pe la noi. Trecea mai ales pe seară. Şi 
asta din pricină că îndurase prea multe eşecuri. 

Hamalâcul pe care-l făcea prin gări era o meserie de antrenament. A practicat-o mai bine de douăzeci de 
ani. El tinea legătura cu "Urbanele", alergase cât putuse toată viata ca un iepure după trăsuri şi bagaje. Sfârşitul 


vacantelor era sezonul lui de vârf. Munca asta îi trezea şi pofta de mâncare, dar mai ales setea... Se împăca bine 
cu vizitiii. La masă era întotdeauna vesel. Se ridica ţinând paharul în mână, ciocnea şi începea să cânte... Se 
oprea la jumătate... Îl umfla râsul fără motiv şi-şi murdărea şervetul... 

ÎL duceau acasă. Dar din râs nu se mai oprea. Locuia in rue Lepic la "Rendez-vous du Puy-de-Dôme", 
într-o cämärutä care dădea cu ferestrele spre curte. Înăuntru, nici tu masă, nici tu pat, tot calabalâcul era întins 
pe jos. În vremea Expoziţiei făcea pe Trubadurul. Îşi prezenta numărul la "Vieux Paris", pe chei, în faţa 
bodegilor de mucava. Fustanela era făcută din trente de toate culorile. "Intraţi să vedeți «Evul Mediu»!"... Se- 
ncălzea racnind şi bătându-şi talpa de pământ. Seara când venea la cină, aşa impopotonat ca de carnaval, mama 
îi făcea o buiotă. Îi era mereu frig la picioare. Dar până la urmă tot el a complicat lucrurile pentru că s-a apucat 
să trăiască cu o "saltimbanca", Rosine, care aduna lumea la cealaltă poartă, ținându-se de scamatorii, într-o 
baracă de hârtie pictată. O nenorocită care-şi scuipa plămânii. N-a durat nici trei luni. A murit chiar în camera 
lui de la "Rendez-vous". N-a vrut să se despartă de ea. A închis uşa. Venea în fiecare seară şi se culca lângă ea. 
Numai mirosul de hoit i-a făcut pe oameni să bage de seamă. Si el s-a înfuriat. Nu înţelegea că lucrurile sunt 
pieritoare. Au îngropat-o cu forța. Vroia s-o ducă el însuşi pe o "chingä" până la Pantin. 

În sfârşit, şi-a reluat slujba în fata Esplanadei, mama era indignatä: "Îmbrăcat atât de subţire, pe un frig 
ca ăsta, moarte curată, zău aşa!" Singurul lucru care-o necăjea pe mama era că nu-şi punea pardesiul. Avea unul 
de la tata. Mă trimiteau pe mine să văd, pentru că nu aveam încă vârsta şi puteam trece fără să plătesc. 

Era acolo, după gard, în costumul lui de trubadur; Surâdea din nou, Rodolphe. "Bună ziua, îmi zicea, 
bună ziua, nepoate!... Ia zi, o vezi pe Rosine a mea?..." Şi-mi arăta cu mâna un punct, undeva dincolo de Sena, 
în câmp... în ceaţă... "O vezi?" îi ziceam "da". Nu-l contrariam. Pe ai mei îi linişteam. Vesel, nevoie mare, 
Rodolphe! 

Prin 1913, cam pe la sfârşitul anului, a plecat cu un circ. N-am mai aflat ce s-a întâmplat cu el. Nu l-am 
mai revăzut niciodată. 


Am, părăsit rue de Babylone ca să deschidem o prăvălie, să ne mai încercăm norocul o dată, în Passage 
des Beresinas, între Bursă şi Bulevarde. Locuiam deasupra, un apartament etajat, trei camere legate între ele 
printr-o scară-tirbuşon. Mama, şontâcăind, urca şi cobora necontenit. Ta! Pa! Tam! Se agăța de balustradă. Tata 
auzind-o se crispa. Era şi aşa destul de nervos din cauza orelor care parcă, nu mai treceau. Se uita tot timpul la 
ceas. Şi peste toate şi mama cu piciorul ei, tata turba din te miri ce. 

Sus, ultima odaie, spânzurată deasupra prăvăliei, în aer adică, închisă cu bare de frica hotilor şi a 
pisicilor. Era camera mea, si tot aici tata desena după ce se întorcea de la comisioane. Îşi migălea acuarelele si 
când termina se făcea că pleacă, vroia să mă prindă frecându-mă... Se oprea pe scară. Numai că eu eram mai 
viclean decât el. Nu m-a surprins decât o singură dată. Găsea oricum motiv să-mi tragă o chelfăneală. Între noi 
doi era o veşnică bătălie. Până la urmă îi ceream iertare că fusesem obraznic... Aşa, de comedie, pentru că nu 
era adevărat. 

El era cel care întotdeauna avea ceva de obiectat. După ce mă bătea, rămânea un timp contemplând prin 
grilaj stelele, aerul, luna, noaptea de deasupra capului. Era turnul lui de observaţie. Ştiam. Comanda Atlanticul. 

Dacă mama îl întrerupea şi-l chema jos, începea să injure. Se ciocneau unul de altul în întuneric, în casa 
strâmtă a scării, între primul şi al doilea etaj. Încasa şi ea o bătaie şi o cascadă de înjurături. Ta-ga-dam! Ta-ga- 
dam! scâncind din cauza loviturilor cobora până la subsol să-şi aranjeze marfa. "M-am săturat de atâta pisă- 
logeală! Ce, am omorât pe tata?" întrebarea urlată zguduia, şandramaua. Se înfunda în bucătăria strâmtă să dea 
pe gât un pahar de vin roşu. Noi nu mai suflam. Avea linişte după pofta inimii. 

În timpul zilei stăteam cu bunica, ea mă învăţa să citesc. Nici ea nu prea ştia, învățase si ea târziu, când 
avea copii mari. Nu pot spune că era tandră şi afectuoasă, dar vorbea puţin şi asta era un câştig enorm; şi nici 
nu-mi aduc aminte să mă fi pălmuit vreodată. Il ura pe tata. Nu-l putea suferi, cu studiile lui, cu marile lui 
scrupule, cu furia împotriva täiteilor şi toată tamburinada lui de pisălog. Fiicä-sa era o imbecilă că se măritase 
cu un asemenea idiot care câştiga şaptezeci de franci pe lună la Asigurări. Cât despre mucea de mine, nu prea 
ştia ce să creadă, mă studia încă. Era o femeie de caracter. 

În Pasaj, ea ne-a ajutat cât a putut cu ceea ce-i mai rămăsese din negotul ei de haine vechi. Nu 
aprindeam decât o vitrină, singura pe care o puteam aranja. Mergea greu cu bibelourile, marfă care îmbătrâneşte 
prost, marfă soioasă, nu face nici cât o ceapă degerată, nu scapi de sărăcie cu ea. Nu rezistam decât strângându- 
ne de la toate... mâncând täiteii şi punând amanet cerceii mamei la fiecare sfârşit de lună... Ciorba noastră cea 
de toate zilele nu se tinea decât într-o ata... 

Mai făceam ceva bani cu reparaţiile. Le angajam la orice pret, mai ieftin decât oriunde. Le livram la 
orice oră. Pentru patruzeci de cenți beneficiu băteam parcul Saint-Maure, dus şi întors. 


"Pentru cei vrednici, nimic nu-i prea greu!" remarca mama în glumă. Täria ei era optimismul. Si totuşi 
doamna Héronde ajunsese prea de tot cu întârzierile. De fiecare dată când trebuia s-o aşteptăm eram pe punctul 
de-a cräpa cu toţii. De la ora cinci, de când se întorcea de la birou, pe tata îl apuca tremuriciul de teamă, nu mai 
lăsa ceasul din mână. 

"Ce ţi-am spus eu de-atâtea ori, Clemence?... Dacă o jefuiesc hoţii pe femeia asta, ce ne facem?.... 
Bărbatu-său e în stare să vândă totul!... Nu se mai dă dus de la bordel, ştiu eu ce spun!... E clar ca lumina zilei!" 

Urca la etajul trei. Şi de acolo de sus continua să urle. Apoi se repezea din nou în prăvălie. Cât despre 
şandramaua noastră, ea semăna perfect cu un acordeon. Amplifica totul de sus în jos. 

Alergam s-o pândesc pe doamna Héronde până în rue des Pyramides. Dacă n-o vedeam apropiindu-se 
cu bocceaua ei mai mare decât ea, mă întorceam în galop tremurând din tot corpul. Şi iar o luam la goană. În 
sfârşit, ajuns la capătul puterilor, sigur de-acum că se pierduse cu arme şi bagaje, dădeam peste ea în rue 
Therese, abia suflând în vârtejul de lume, cocârjată sub greutatea pachetului. O trăgeam până-n Pasaj. În 
prăvălie se prăbuşea. Mama mulțumea lui Dumnezeu. Tata nu voia să fie de fata. Urca in odaita, zornăindu-şi 
ceasul la fiecare pas, încerca să prindă curaj. Îşi pregătea altă panică şi "potopul" care n-avea să-ntârzie... Se 
antrena... 


Dar la familia Pinaise ne-am ars! M-am dus cu mama să-i prezentăm un set de ghipură, un cadou de 
nuntă. Stăteau într-un palat vizavi de Pont Solférino... Îmi aduc aminte de ceea ce m-a uimit pe loc... Vasele de 
porțelan, atât de înalte, atât de largi, că te puteai ascunde în ele. Răspândite peste tot. Erau foarte bogaţi oamenii 
aceia. Ne-au invitat in salon. Erau de fata, frumoasa doamnă Pinaise şi soţul ei... ne aşteptau. Ne-au primit cu 
multă amabilitate. Mama îşi desface pe loc tot bazarul în faţa lor... direct pe covor. În genunchi, e mai comod. 
Răguşeşte vorbind, speră să dea lovitura. Dar ei o tărăgănesc, nu se hotărăsc, fac mutre şi mofturi. 

Într-un capot plin de panglici, doamna Pinaise se lasă nonsalant pe un divan. El mă trece pe la spate, îmi 
dă câteva palme prietenoase, mă mângâie... Mama, pe jos, se dă de ceasul morţii, apucă, flutură marfa. De efort 
i se desface cocul, sudoarea-i năclăieşte fata. Te ia cu frică, dac-o vezi! Abia-şi mai trage sufletul! se agită ca 
scoasă din minți, îşi ridică ciorapul, cocul îi cade... peste ochi. 

Doamna Pinaise se apropie din nou. Se distrează, agasându-mă amândoi. Mama vorbeşte întruna. La 
nimic nu folosesc flendurile ei. Sunt gata să fac pe mine. O străfulgerare, am văzut-o pe doamna Pinaise. A 
furat o batistă. A ascuns-o între sâni. "Vă felicit, doamnă? aveţi un copil tare dragut!..." 

Jucau o comedie, nu aveau nevoie de nimic de fapt. Am împachetat repede totul la loc. Mama e numai o 
apă şi totuşi surâde. Nu vrea să supere pe nimeni... "Altădată, poate!... se scuză ea politicos. Sunt dezolată că nu 
v-a plăcut nimic!..." 

În stradă, în faţa porţii, m-a întrebat şuşotind dacă am văzut-o furând batista şi băgând-o în corset. Am 
răspuns că nu. 

"Tata o să se-mbolnăvească de supărare! E o batistă «în garantie», pe care trebuie s-o dăm înapoi! «ajur 
valencian!» E de la familia Grégués! Nu e a noastră! Ce crezi? Daca i-as fi cerut-o înapoi, o pierdeam de 
clientă!... şi odată cu ea pe toate prietenele ei!... Ce scandal ar fi iesit!..." 

"Clémence, tu-mi ascunzi ceva! Se vede după ochi! Eşti verde la fata şi descompusa! Comisioanele au 
să te omoare!..." 

Au fost primele cuvinte cu care ne-a întâmpinat tata. 

Ca să nu piardă ceasul din ochi îl agätase în bucătărie deasupra täiteilor. Se uita la mama... "Te-ai 
îngălbenit de-a binelea, Clémence!" Îl bătea gândul să termine cu ouăle, tocana, pastele... să termine cu 
oboseala şi cu viitorul. Nu-i mai trebuia nimic. 

"Mă duc să pregătesc ceva de mâncare" propunea ea. Dar el nu mai vroia să o vadă atingându-se de 
nimic... O scârbă şi mai mare îl apucă numai văzând-o cotrobäind prin mâncare... "Ai mâinile murdare! Ia uită- 
te la tine! Eşti ruptă de oboseală!" Ea punea masa. Scapa o farfurie. El se repezea s-o ajute. Dar în şandramaua 
noastră era atât de strâmt că te loveai de toate. Nu era loc pentru un apucat de soiul lui. Masa se clătina, 
scaunele începeau să joace. Totul era vraiste. Se ciocneau unul de altul. Se ridicau plini de cucuie. Si iar 
începeam să ne halim prazul în ulei. Era momentul mărturisirilor... 

"Şi zi aşa, biata de tine, n-ai vândut nimic?... Toată osteneala a fost aşa, de florile părului?... 

Ce mai suspina, săracul. I se făcea milă. Ne prevedea un viitor de căcat, era ferm convins că nu aveam 
cum să mai scăpăm... ... 

Ea îi spune atunci totul dintr-o suflare... Că i se furase o batistă... şi împrejurările... 

"Cum? Nu înţelegea! Şi n-ai strigat: säriti, hoţii? te-ai lăsat astfel jefuită! rodul muncii noastre?!" Nu-si 
mai încăpea în piele atât era de furios... Vestonul îi plesnea pe la încheieturi... "Ingrozitor!" vocifera. Mama 


" 


continua să schiaune un fel de scuze... El nu mai ascultă. Însfacä un cuţit şi-l împlântă în farfurie, fundul 
plezneşte, zeama täiteilor se prelinge peste tot. "Nu! Nu! Nu mai pot!" Se plimbă, se zbuciumă, apucă bufetul 
Henri III. Îl scutură ca pe un prun... O avalanşa de farfurii. 

Doamna Méhon, corsetiera, cea cu prăvălia vizavi de noi, se apropie de fereastră ca să se distreze în 
voie. Duşmanca noastră cea mai înverşunată, ne urăşte de când ne stim. Familia Perouquière, buchinistii, cu 
prăvălia lor la două case mai sus de-a noastră, deschid fără să se sinchisească fereastra. Stau cu coatele în 
vitrină. Mama o s-o încaseze, asta-i sigur. Din partea mea, nici o preferință. Când e vorba de scandaluri şi 
ineptii sunt amândoi la fel. Ea loveşte mai putin tare, dar mai des. Care mi-ar plăcea mai mult să fie ucis? Tot 
tata cred. 

Nu mă lăsau să mă uit. "Urca in camera ta, măgarule, du-te la culcare! Fă-ţi rugăciunea!... 

Rage, se invineteste, explodează, o să dărâme bucătăria... Dacă-i scoate şi cuiele, nu mai rămâne nimic... 
Se duce dracului tinicheaua... pocneste... sar aşchii... bubuie... Mama în genunchi imploră iertarea cerului... El 
răstoarnă cu o singură lovitură de picior masa peste ea... "Fugi, Ferdinand!", mai are timp să strige. Eu tâsnesc 
ca ars, trec printr-o cascadă de pahare şi cioburi. Răstoarnă pianul, lăsat în gaj de o clientă... Şi-a pierdut 
minţile. Dă cu călcâiul în claviatură... care se face tandari... Şi apoi vine rândul mamei s-o încaseze... O aud 
urlând din camera mea... 

"Auguste, lasă-mă, lasă-mă!..." şi apoi nişte bufnituri scurte... 

Cobor un pic să văd... O târâie pe scări. Ea se agaţă. Il apucă de gât. Asta o salvează. El îi dă un brânci 
de se duce de-a berbeleacul... săltând de la un etaj la altul... ajunsă jos, se ridică... El o şterge prin magazin... 
Iese la plimbare... Ea se pune pe picioare... urcă în bucătărie. În păr are sânge. Se spală la chiuvetă... Plânge... 
Se sufocă... Mătură toată casa... Când se întâmplă din astea, el se întoarce târziu... E din nou linişte... 


" 


Bunica isi dădea seama că aveam si eu nevoie de distracții, nu era sănătos să stau tot timpul în prăvălie. 
Şi-1 era şi sila să-l tot audă pe tata urlandu-si ineptiile. Aşa s-a facut că mi-a cumpărat un căţel, să am cu ce mă 
juca aşteptând clienţii. Vroiam să mă port cu el cum se purta tata cu mine. Când rămâneam singur, îi infundam 
straşnice lovituri de picioare. Se ascundea gemând pe sub mobilă. Se culca şi-şi cerea iertare. Făcea ca mine, 
exact. 

Dar nu-mi plăcea să-l bat, parcă tot mai mult aş fi vrut să-l iau în braţe. În cele din urmă îl mângâiam. Şi 
atunci îşi scotea şi el puta lui de câine. Venea cu noi peste tot, chiar şi la cinema, la "Robert Houdin", la ma- 
tineu. Tot bunica plătea. Vedeam filmul de trei ori la rând. Toate locurile aveau acelaşi pret, un franc, linişte 
sută la sută, fără fraze, fără muzică, fără litere, numai uruitul aparatului de proiecție. Ne duceam des, eram 
obosiţi de toate numai de dormit şi de visat nu. Ne duceam de câte ori rula "Călătorie pe luna"... ÎL ştiam pe de 
rost. 

Adesea nu eram decât noi doi în sala cea mare, în primul rând. La sfârşit, plasatoarea ne făcea semn să 
evacuăm sala. Tot eu îi trezeam pe bunica şi câinele. Ne furisam prin mulțime, pe bulevarde, o tăiam prin 
gloată, întârziam de fiecare dată. Ajungeam cu sufletul la gură. 

"Îţi place?" mă întreba Caroline. Nu răspundeam, nu-mi plăceau întrebările intime. "Copilul ăsta e foarte 
ursuz", pretindeau vecinii. 

În colţul Pasajului, la întoarcere, bunica îmi cumpăra de la negustoreasa cu sobita de mangal "Les Belles 
Aventures Illustrees”. Şi tot ea le ascundea în chiloti, sub cele trei fuste groase. Tatei nu-i plăcea să mă vadă 
citind asemenea fleacuri. Pretindea chiar că o asemenea lectură te poate rătăci, că nu te pregăteşte pentru viata, 
că ar trebui mai degrabă să învăţ alfabetul pe lucruri foarte serioase. 

Curând aveam să împlinesc şapte ani, aveam să merg la şcoală, nu trebuia să fiu zăpăcit de cap... Si 
ceilalți copii de prăvăliaşi vor merge curând la şcoală. Nu mai era timp de mofturi. 

Întorcându-ne de la comisioane tata îmi tinea chiar mici predici despre seriozitatea în viaţă. 

Numai palmele totuşi nu ajungeau. 


Tata, bănuind c-o să ajung un hot, urla ca-ntr-un trombon. Golisem într-o zi împreună cu Tom zaharnita. 
N-a uitat niciodată. Şi mai aveam un păcat, eram mereu murdar la fund, nu mă ştergeam ca lumea, n-aveam 
timp, aveam o scuză, eram mereu foarte grăbiţi... Mă ştergeam pe fugă, eram mereu cu o palmă restanta... Pe 
care mă grăbeam s-o evit... lăsam uşa closetului deschisă ca să-i aud venind. Făceam caca precum o pasăre între 
două furtuni. 

Tâsneam la celălalt etaj, nu mă mai găseau... Turturii se adunau la fund cu săptămânile. Îmi dădeam 
seama de duhoare şi mă depărtam de oameni. 


„E murdar ca un porc! Nu are nici un pic de respect pentru el. Nimic nu va câştiga în viata! Toţi patronii 
îi vor face vant!..." Asa-mi vedea el viitorul, cu căcat în două. 

"Pute!... Toată viata o să-l ducem în carca!..." 

Tata vedea negru, vedea departe. Întărea totul pe latineste: "Sana... corpore sano..." Mama nu prea ştia 
ce să răspundă. 


Un pic mai departe de noi în Pasaj era o familie de legători. Copiii lor nu ieşeau niciodată din casă. 
Mama lor, o baroană, de Caravals, aşa se chema, nu vroia cu nici un pret ca plozii ei să înveţe porcärii. 

Se jucau împreună tot anul în spatele ferestrelor, băgându-şi în gură nasul şi amândouă mâinile deodată. 
În obraji, galbeni ca andivele. 

O dată pe an doamna de Caravals pleca singură în vacanţă la verii ei din Perigord. Povestea cui vroia s-o 
asculte că rudele ei o aşteptau la gară cu trăsura cu patru cai "hors concours". Treceau cu toţii peste moşii 
nesfârşite... pe drumul ce ducea la castel, ţăranii veneau în fugă să-ngenuncheze în fata lor... aşa povestea... 

Într-un an şi-a dus şi copiii. S-a întors singură, iarna, mult mai târziu ca de obicei, purtând un doliu 
imens. Nu i se mai vedea faţa de sub văluri. N-a dat nici o explicaţie. A urcat şi s-a culcat. N-a mai vorbit cu 
nimeni. 

Pentru copiii ei care nu ieşiseră niciodată din casă, schimbarea a fost fatală. Murisera la aer!... O 
asemenea catastrofă a pus pe gânduri pe toată lumea. Din rue Thérèse până-n Place Gaillon nu s-a mai vorbit 
decât de oxigen... mai bine de o lună... 


Noi însă aveam prilejul să mergem adesea la ţară. Unchiul Edouard, fratele mamei, nu vroia decât să ne 
facă plăcere. El ne propunea excursii. Tata nu le accepta niciodată. Nu vroia să datoreze nimănui nimic, ăsta era 
principiul lui. 

Era un modern, unchiul Edouard, se ajunsese cu mecanica. Mai întâi că era foarte priceput, putea face 
orice cu mâna lui. Nu era un cheltuitor, nu ne-ar fi îndemnat el la risipă, dar oricum fiecare ieşire costa vrând, 
nevrând, destul de scump. "Cinci franci, cum zicea mama, se topesc văzând cu ochii, numai cât ai scos capul 
afară!" 

Trista istorie a familiei Caravals emotionase Pasajul atât de profund că trebuiau luate măsuri. Brusc s-a 
descoperit că toată lumea era "palidă". Între prăvălii şi magazine se schimbau sfaturi. Nu se mai gândeau decât 
la microbi şi la dezastrele infecţiei. Plozii au simţit din plin pe pielea lor atenţia înduioşată a familiilor. Obligati, 
cum au fost, să dea pe gât porţii de ulei de peşte în doze mărite, dublate, în bomboane şi sticlute. La drept 
vorbind nici nu era cine ştie ce... Numai că le făcea greață. Si mai verzui ca de obicei, nu se mai ţineau pe 
picioare, untura le tăia orice poftă de mâncare. Pasajul, vă spun cinstit, era o cloacă fără seamăn, unde puteai 
crăpa încet dar sigur între urina cäteilor, balegă, scuipat şi miros de gaz. Mai ceva decât într-o închisoare. În 
vitrine, Jos, atât de puţin soare ajungea, că o luminare ar fi fost de ajuns să-l eclipseze. Toată lumea începu să se 
sufoce. Pasajul devenea conştient de propria lui asfixie!... Nu se mai vorbea decât despre viata la tara, de munţi 
si de alte multe şi mari minunăţii... Edouard s-a oferit din nou. Într-o duminică să ne ducă la plimbare până la 
Fontainebleau. În sfârşit, tata s-a lăsat convins. El ne-a pregătit hainele si merindea. 

Primul triciclu al lui Edouard era un monocilindru, bondoc ca un obuzier, cu o jumătate de cupeu în 
fata. 

Ne sculam duminica şi mai de dimineaţă decât de obicei. Ma stergeau bine la fund. Aşteptam o oră la 
punctul de întâlnire din rue Gaillon să sosească dracovenia. Nu era chiar atât de simplu s-o pornesti. Trebuiau 
şase să împingă la ea cam de pe la Porte Bineau. Îi umpleau rezervoarele. Jiclorul curgea pe toate părţile... 
Volanul sughita. De undeva dinlăuntru se auzeau nişte bubuituri care-ţi băgau frica în oase. Erau puse pe seama 
voleului, a curelei de transmisie... Ne înhămam la ea câte trei, câte şase... În sfârşit, o detunătură ne asurzea... 
Motorul începea să se-nvârtă. Se mai aprindea de vreo două ori. Ne repezeam să stingem focul. Unchiul zicea: 
"Urcati, doamnelor! Cred că s-a încălzit destul! Putem pleca la drum!..." Dar ca să stai acolo sus iti trebuia ceva 
curaj... Lumea se foia roată-mprejur. Bagati unul în altul, Caroline, mama şi cu mine, atât de impopotonati, atât 
de intoliti, atât de opintiti între boarfe şi bagaje că numai limba în gură o mai puteam mișca. Înainte de a pleca 
încasam o chelfăneală, aşa, numai ca să nu cred că totul mi-e permis. 

Tricarul se cabra, apoi cădea în bot... şi se mai târâia pret de două, trei zgâlţâituri... Pocnea, sughita, de 
te lua cu frică... Lumea îngrozită se dădea înapoi... Gata, s-a zis cu el, aşa credeau... Dar pârdalnicul sălta 
urcând pe rue Reaumur, zdruncinându-se din toate încheieturile. Tata închiria o bicicletă... Profita de urcuş ca 
să ne mai facă vânt din spate. Cea mai mică oprire ne-ar fi lăsat definitiv în drum. Trebuia să ne împingă din 


toate puterile... În. Square du Temple făceam un popas. Apoi plecam în trombă. Din mers, unchiul turna ulei 
direct din sticlă printre biele, lant şi tot bazarul. Fireşte că şiroia ca un pachebot. În cupeul din fata criza era în 
toi... pe mama o durea burta. Dacă şi-ar fi dat drumul, obligându-ne să oprim, putea fi fatal pentru motor... s-ar 
strangula şi atât ne-ar trebui... Mama se stăpânea eroic. Unchiul călare pe iadul lui, ca un scafandru păros, 
învăluit într-un vârtej de funigei, ne implora pe deasupra volanului să ne ținem bine. Tata venea din urmă. 
Pedala din toate puterile ca să ne dea o mână de ajutor. El era cel ce aduna toate piesele pe măsură ce ele se 
dezghiocau, pierzându-se pe drum, fărâme de frâne, buloane, şuruburi, şi chiar piese mai mari. L-auzeam 
înjurând, blestemând mult mai înverşunat decât în scandalurile pe care le făcea de obicei. 

Dezastrul depindea şi de pavaj... Cel de la Clignancourt făcea să ne sară trei lanţuri... Cel de la bariera 
Vanves era moartea arcurilor din fata. Am pierdut toate farurile şi claxonul prin hartoapele şantierelor de la 
Villette... Cam de pe la Picpus şi Grand! route am început să pierdem atâtea că tata nu mai prididea cu strânsul 
şi le mai lăsa şi-n drum. 

Îl auzeam înjurând în urma noastră, că venise "sfârşitul lumii", că "avea să ne apuce noaptea”! 

Tom mergea înainte, găoaza lui ne era punct de reper. Dar, oricum el avea răgaz să se uşureze pe toate. 
Unchiul Edouard nu numai că era îndemânatec, dar ştia să şi repare orice. Spre sfârşitul excursiilor noastre, 
ținea totul în mână, mecanica toată o purta în vârful degetelor, jongla între două hopuri cu piese şi cilindri, sufla 
în crăpături ca-ntr-o trâmbitä. Era o minune să-l vezi făcând pe acrobatul. Numai că la un moment dat 
pârdalnica se deşerta de tot pe drum... Şi atunci ne lăsam pe o coastă, şi împleticit ne duceam dracului într-o 
groapă. Plesnea din toate încheieturile, împroşca, fornăia pe fundul mocirlei. 

Tata ne ajungea din urmă urlând... Rabla mai sforăia o singură dată! Puah!... Şi asta era tot! Se dezumfla 
complet, păcătoasa! Umplea câmpia cu mirosul ei gretos de păcură. Ne ridicam de pe catafalc... Căram totul 
până la Asnières. Acolo era garajul. Tata împingând îşi încorda pulpele în ciorapii lui de lână în dungi. 
Doamnelor de pe margine li se scurgeau ochii. Mândria mamei... Trebuia să răcim motorul, aveam pentru asta o 
găleată din pânză extensibilă. Tricarul nostru era oricum mai ceva decât un cărucior de negustor ambulant. Tot 
împingând la el ne-am făcut hainele trente, atâtea cârlige şi chestii ascuţite ieseau de peste tot. 

La barieră unchiul şi cu tata intrau într-o cârciumă să bea o bere ei mai întâi. Eu şi cu doamnele complet 
stroflocite, abia respirând, pe o bancă din față, ne aşteptam limonada. Toată lumea era scoasă din fire. Şi până la 
urmă tot eu o incasam. Furtuna se dezläntuia în familie. Auguste tinea să-şi facă mica lui criză. Căuta un 
pretext. Sufla din greu, mârâia ca un buldog. Numai eu puteam să 1-l servesc. Ceilalți l-ar fi trimis la plimbare. 
Dăduse pe gât un pahar de pernod foarte tare. Nu prea avea obiceiul, era pentru el o extravaganta... Pentru că- 
mi rupsesem nădragii îmi trăgea o bătaie la urmă. Unchiul încerca să-mpace lucrurile, ceea ce-l înfuria şi mai 
rău pe tata. 

Întotdeauna când ne întorceam de la tara eu sufeream cele mai aspre pedepse. Pe la bariere, ca 
întotdeauna, multă lume. Urlam cât mă tinea gura, dinadins ca să-l înfurii. Atrăgeam atenția tuturor, ma 
rostogoleam pe sub mese. Se făcea roşu de ruşine. Nu putea să sufere să fie observat. Aş fi vrut să crape. 
Plecam ca nişte bäsinosi, cocârjati sub spăimoasa bazaconie. 

Atâtea certuri se declanşau întotdeauna la întoarcerea din excursie că unchiul vrând, nevrând a renunţat. 

"Aerul face bine copilului! s-a zis, dar automobilul îl enervează!..." 


Te cruceai de câtă perfidie era în stare domnişoara Méhon, cu prăvălia ei exact vizavi de a noastră. 
Cârtea mereu, complota, era geloasă. Şi totuşi îşi vindea bine corsetele. Bătrână, avea de aproape patruzeci de 
ani clientela ei, din mamă în fiică, foarte fidelă. Persoane care nu şi-ar fi arătat sânul chiar aşa oricui. 

Totul s-a înveninat din cauza lui Tom care-şi luase prostul obicei de a face pipi pe vitrina ei. $i doar nu 
era singurul. Toţi câinii de prin împrejurimi o făceau şi mult mai des. Pasajul era doar promenada lor. 

Domnişoara Méhon a traversat într-adins strada ca s-o provoace pe mama, să-i facă scandal. A tipat că e 
o infamie, felul in care i se spurca pe vitrină râiosul nostru de căţel... Zbiera de răsuna magazinul din toate 
părțile până la ferestrele de sus. Trecătorii îi țineau partea. Discutia luă o întorsătură fatală. Bunica i-a răspuns 
de la obraz, ea atât de măsurată de obicei în cuvinte. 

Întorcându-se de la birou şi auzind întâmplarea, pe tata îl apucă o furie atât de smintită că nu te mai 
puteai uita la el. Zvârlea priviri atât de furibunde spre vitrina paciaurii că ne-am temut o clipă c-o va strânge de 
gât. Ne-am opus cu toate forțele, ne-am agăţat de pardesiul lui. Dar el devenise puternic cât un tricar... Ne tara 
după el prin prăvălie... Urla de se auzea până la al treilea etaj că avea s-o facă praf pe infernala corsetieră... "N- 
ar fi trebuit să-ți spun!" se smiorcäia mama. Dar răul era facut. 


În săptămânile care au urmat eu am fost lăsat în pace. Tata era în întregime absorbit. De îndată ce avea 
un moment liber belea ochii spre domnişoara Méhon. Şi ea, de pe partea ei, făcea la fel. Din spatele perdelelor 
se urmăreau etaj cu etaj. Cum se întorcea de la birou, tata se întreba ce-o fi făcând. Acolo la doi paşi... Când ea 
era în bucătăria de la primul etaj, tata se posta într-a noastră. Mârâia amenințări drăceşti... 

"a te uită! Otrăvi-s-ar să se otrăvească, boaită afurisită!... Mâncar-ar ciuperci nebune!... Înghiti-si-ar 
proteza! Na! Dar-ar pe gâtlej sticlă pisată! Borşitura!..." Nu-şi mai lua ochii de la ea. Nu se mai ocupa de 
instinctele mele... Într-un sens era mai comod. 

Vecinii nu îndrăzneau să se bage. Câinii se uşurau peste tot, şi pe vitrinele lor, nu special doar pe a 
domnişoarei Méhon. Puteam noi pune sulf, Passage des Beresinas rămânea oricum un canal bun la toate. Dar o 
pisornitä aduce lume. Se putea deşerta pe noi oricine, chiar şi oamenii în toată firea; mai ales când îi apuca 
ploaia. Veneau dinadins pentru asta. Pe aleea Primorgueil, o strädutä laterală care dădea într-a noastră, se făcea 
caca în mod curent. N-aveam de ce ne plânge. Cu câini sau fără, cei ce făceau pipi pe aici ne deveneau adesea 
clienți. 

La un moment dat, tatei nu-i mai ajunse furia împotriva domnişoarei Méhon, mocnea acum ceva şi 
împotriva bunicii. 

— Căzătura asta bătrână, uite! cu câinele ei imputit, ti-oi spune eu ce-a pus la cale! Nu ştii? E smechera 
dumneaei! perfidă! Complice! Pun la cale amândouă o lovitură infamă! şi nu de ieri de azi! Ah! mortăciunile! 
De ce? Mă mai şi întrebi! Ca să mă scoată din sărite! De asta! Na! 

— Auguste! stai, n-ai dreptate, zău!... Iti faci gânduri de pomană! Exagerezi cel mai neînsemnat cuvânt! 

— Gânduri, eu! Mă mir că nu-mi spui că sunt un tâmpit! Ia te uită! Idei! Ai! Clémence! Uită-te la tine! Ai 
rămas neschimbată! Viata trece şi nu te învață nimic!... Suntem persecutați! Suntem cälcati în picioare! 
Porcäiti! Dezonorati! Şi tu-mi spui că eu exagerez! Asta-i culmea! 

Şi brusc izbucnea în lacrimi... Venise şi rândul lui. 


În Pasaj nu numai noi vindeam mesute, gheridoane, scăunele cu incrustatii Louis XVI. Concurenţii 
noştri, telalii, au luat partea domnişoarei Méhon. Era de aşteptat. Tata nu mai dormea. Coşmarul lui, curätatul 
porțiunii de trotuar din fata prăvăliei noastre, spălatul pavajului în fiecare dimineaţă înainte de a pleca la birou. 

leşea cu cäldarea, mătura, cârpa şi o mistrie care-i servea pentru baligi, o vara pe dedesubt şi le sălta 
drept în rumegus. Era cea mai mare dezonoare pentru un om cu instructia lui. Baligile se adunau de-a lungul şi 
de-a latul mereu mai multe şi mai mari, dar parcă la noi mai multe decât la alții. Era desigur un complot. 

Domnişoara Méhon de la fereastra primului etaj privea rânjindu-şi gura până la urechi cum se zbătea 
tata printre căcăreze. Bucurie să-i ajungă pentru o zi. Vecinii alergau să le numere. 

Puneau pariu că nu le va putea curăța pe toate. 

El se gräbea, intra repede în casă, îşi punea gulerul şi cravata. Trebuia să fie înaintea celorlalți la 
"Coccinelle", ca să deschidă corespondenţa. 

Baronul Méfaise, directorul general, punea mare bază pe el! 

Tot atunci s-a întâmplat şi tragedia din familia Cortilene. O dramă pasională la numărul 147 din Pasaj. 
Toate ziarele au vorbit despre ea; timp de opt zile o gloată uriaşă a defilat mârâind, rumegând, scuipând prin 
fata prăvăliei lor. 

O văzusem pe doamna Cortiléne, mama îi făcea corsajele, din irlandă, "entre-deux"-uri, ghipură. Îmi 
aduc bine aminte de genele ei lungi, de privirile ei pline de dulceaţă, de ocheadele pe care mi le arunca, chiar 
mie, un copil. 

În timpul probelor umerii se dezveleau, se vedea pielea catifelată. 

Scene erau şi la ei, dar numai din pricina geloziei. Soţul ei n-o lăsa să iasă nicăieri, decât însoțită de el. 
Fusese ofițer, un brunetel cam turbat. Se ocupau la nr. 47 de comerțul cu obiecte din cauciuc. Drene, 
instrumente şi alte articole... 

Toată lumea vorbea în Pasaj că era prea frumoasă pentru un asemenea comerţ. 

Gelosul s-a întors într-o zi pe neaşteptate. Şi-a găsit frumoasa discutând la etajul de sus cu doi domni; 
atât de şocat a fost că a scos revolverul, a tras in ea mai întâi şi apoi lui însuşi un glonț în gură. Au murit unul în 
braţele celuilalt. 

Abia cu un sfert de oră în urmă plecase de acasă. 


Revolverul tatei, un model de ordine şi curăţenie, stătea ascuns în noptieră. De mare calibru, îl avea încă 
din armată. 


Drama familiei Cortilène i-ar fi putut furniza ocazii de neliniste şi motive de ceartă. Spre surprinderea 
noastră, se închisese în el. Nu mai vorbea cu noi aproape deloc. 

Iar baligile se adunau cu nemiluita pe porțiunea noastră de trotuar şi în fața uşii. Cu lumea care trecea 
scuipând peste tot, strada devenise alunecoasă. Tata curăța totul. Nici nu sufla. Îşi schimbase atât de mult 
obiceiurile că mama începu să-l pândească de câte ori se închidea în camera lui, de unde nu mai ieşea cu orele. 
Neglija comisioanele. Ea se uita pe gaura cheii. Îl vedea apucând arma, trăgând cocoşul, clic-clac. Ai fi zis că se 
antrenează. 

Într-o zi plecă în oraş singur si se întoarse aducând o cutie întreagă de gloanţe pe care o deschise în fata 
noastră într-adins ca s-o vedem. N-a zis nici o vorbă, a pus-o pe masă alături de täitei. Mama îngrozită se tara la 
picioarele lui implorându-l să arunce totul la gunoi. Nimic nu ajuta. Era încăpățânat. A băut singur un litru de 
vin negru. N-a vrut să mănânce. Pentru că mama îl härtuia i-a dat o izbită în dulap. Şi-a şters-o în pivniță. A 
trântit chepengul deasupra. 

L-am auzit trăgând: Pac! Pac! Pac! Nu se grăbea, pistolul pocnea, pivnita se umplea de ecouri. Probabil 
că găurea butoaiele goale. Mama îl striga, răcnea să-şi dea duhul printre crăpături... 

— Auguste! Auguste! Te implor! Gândeste-te la copilul nostru! La mine! Strigă-l pe tatăl tău, Fer- 
dinand!... 

— Tată! Tată! urlam şi eu... 

Mă întrebam pe cine ucidea? pe domnisoara Méhon, pe bunica mea Caroline? sau pe amândouă, ca la 
familia Cortilène? Ar fi trebuit să le găsească împreună! 

Poc! Poc! Poc! Nu mai contenea. Au alergat vecinii... Îşi imaginau hecatombele... 

Sigur că până la urmă tot trăgând a terminat toate gloantele şi a trebuit să iasă de acolo. Când a ridicat 
chepengul era livid ca un mort. L-au înconjurat, l-au sprijinit, l-au instalat într-un fotoliu Louis XIV, în mijlocul 
magazinului. I se vorbea în şoaptă. Revolverul îi mai fumega încă în mână. 

Auzind această mitraliere, domnişoara Méhon a făcut pe ea de frică. A trecut strada ca să-şi dea seama 
la fata locului. Atunci din mijlocul mulţimii, mama i-a strigat tot ceea ce credea despre ea. Mama care nu era 
prea îndrăzneață. 

— Intra să vezi şi dumneata, doamnă! în ce hal l-ai adus! Un om cinstit ca el! Un tată de familie. N-ai pic 
de ruşine! Un drac impielitat de muiere ca dumneata! 

Domnişoara Méhon nu prea se simțea în largul ei. S-a întors repede acasă. Vecinii o priveau fioros. L-au 
îmbărbătat pe tata. "Am şi eu conştiinţa mea!" bolborosea el. Domnul Visios, negustorul de pipe care servise 
şapte ani la marină, l-a îmbunat. 

Mama a învelit revolverul într-un şomoiog de ziare şi apoi într-un şal de India. 

Tata a urcat să se culce. Ea i-a pus ventuze. A mai dârdâit vreo două ore. 

"Vino, puiule, vino cu mine!" mi-a zis ea după ce am rămas singuri. 

Era târziu, am alergat pe rue des Pyramides până la Pont Royal... Ne-am uitat în stânga, în dreapta dacă 
nu venea cineva şi am aruncat pachetul în valuri. 

La întoarcere am tinut-o tot într-o fugă. I-am spus tatei că am condus-o pe Caroline. 

A doua zi îl apucară nişte afurisite de dureri de şale că nu se mai putea dezdoi. Timp de opt zile mama a 
spălat pavajul. 


Bunica nu prea avea încredere în Expoziţia care se pregătea. Cealaltă din '82 nu făcuse decât să sape 
micul comerţ, să-i pună pe nătărăi la o cheltuială fără rost. Din tot tapajul, agitația şi ifosele de atunci nu mai 
rămăsese nimic decât vreo două, trei maidane şi nişte grămezi de moloz atât de imputite că nici după douăzeci 
de ani nu mai venise nimeni să le ridice... Fără să mai punem la socoteală cele două epidemii pe care irochezii, 
sălbaticii, albaştrii, galbenii şi maroniii le aduseseră de pe la ei. 

Cu noua Expoziţie avea să fie desigur şi mai rău. Avea să ne aducă holera. De data asta bunica nu mai 
avea nici o îndoială. 

Clientii începuseră să facă economii, îşi pregăteau banii de buzunar, ne ocoleau cu mii de nazuri, 
aşteptau "să se inaugureze"! O bandă imputita de moftangii cârâitori. Cerceii mamei nu mai părăseau Muntele 
de pietate. 

— Dacă nu e decât ca să-i facă pe ţărani să iasă din casă n-au decât să le ofere baluri la Trocadero!... E 
loc pentru toată lumea. Nu e nevoie să răstorni oraşul cu fundul în sus şi să opreşti Sena pentru asta! Nici motiv 
pentru atâta hotie numai pentru că ăştia nu se mai pot distra între ei! Ce să spun! 

Asta era părerea bunicii mele Caroline. De cum pleca, tata îşi frământa creierii întrebându-se ce a vrut 
să spună cu vorbele ei atât de acre... 


Descoperea sensuri profunde.. Aluzii personale... Un soi de ameninţări... Îşi pregătea apărarea... 

— Vă interzic să-l vorbiti despre treburile mele! Expoziția? Clémence, vrei să-ți spun eu? Un pretext! Ce 
vrea maică-ta? Vrei sa ştii? Ei bine, di-vor-tul nostru! Poftim! 

Şi apoi de departe mă arăta în vreun ungher pe mine, pe mine ingratul! Micul profitor ursuz... Îndopatul 
cu sacrificii... Eu... cel murdar la fund... cu furunculele mele... cu nesätioasele mele încălțări... Eram acolo!.. 
Concluziile mă priveau pe mine, tapul, ispăşitor al tuturor dezastrelor!... 

— Of, dumnezeii ma-sii.! Mila dumnezeilor mă-sii! Dacă n-ar fi fost ăsta! Aud? Cuplul? Puah! Vai! Pot 
să te asigur că demult s-ar fi întâmplat! de foarte mult! Nici o oră! Auzi? Imediat! Fir-ar al dracului! Dacă n-ar 
fi fost blestematul ăsta! N-ar mai fi trebuit ea să insiste! Crede-mă! Divortul!! Ah! Divorțul! 

Se zgribulea apucat de tremurici. Făcea pe dracul ca la cinema, dar, pe deasupra, el mai şi injura. 

— Ah! Dumnezei mă-sii de viata! Libertate? A! Abnegatie! Da! Renuntare? Da! Privatiuni! Da! Totul şi 
ceva pe deasupra! Mereu mai mult pentru acest căcăcios denaturat! Vai! Vai! Libertate! Libertate! 

Dispărea în culise. Urca scara bătându-se cu pumnii în piept, loviturile sunau înfundat. 

Numai la auzul cuvântului "divorţ" pe mama o apucau convulsiile... 

— Fac si eu ce pot, Auguste! Vezi şi tu! Fac pe dracul în patru! în zece! ştii doar! O să fie bine! îţi jur! Te 
implor! într-o zi vom fi fericiți toţi trei! 

— Şi eu fac ce pot! li! Of! replica el de sus. Asta-i nenorocirea! 

Ea se lăsa în voia durerii, venea potopul. 

— O să-l creştem bine! ai să vezi! iti jur, Auguste! Nu te enerva! Va înţelege mai târziu! Va face şi el tot 
posibilul! Va fi ca noi! Ca tine! Vei vedea! Ca noi! Nu-i aşa, puişor? 

Si am luat-o iar de la capăt cu comisioanele. Am văzut ridicându-se în Concorde poarta cea mare, 
monumentală. Era atât de delicată, atât de migălită, în fagure de miere, inzorzonata de sus până Jos, ai fi zis că-i 
un munte în rochie de mireasă. O vedeam de fiecare dată când treceam pe acolo. În sfârşit au scos schelăria. 
Mai întâi tata a făcut nazuri, apoi s-a dus într-o sâmbătă singur... Spre surpriza generală fu foarte încântat de 
această aventură... Fericit, mulțumit ca un plod căruia i s-ar fi arătat zânele...! 

Toţi vecinii din Pasaj, în afară de domnişoara Méhon, bineînţeles, au venit fuga să-l audă povestind. Ora 
zece seara îi mai prindea încă ascultând, vräjiti de istorisirile lui. În mai putin de o oră de hoinăreală prin incintă 
tata văzuse totul, vizitase totul, intelesese totul şi chiar mai mult, de la pavilionul cu şerpi negri până la Galeria 
de Maşini şi de la Polul Nord la canibali... 

Visios, marinarul care călătorise atâta, declară că era un miracol. N-ar fi crezut niciodatä! Si el se 
pricepea totuşi. La unchiul meu Rodolphe care de la deschidere era folosit ca număr de atracție, îmbrăcat în 
trubadur, nu se uita nimeni. Era şi el pe acolo cu ceilalți în prăvălie, intolit în trentele lui, rânjind fără motiv, 
făcând găinuşi din hârtie, aşteptând să i se dea supa. 

Doamna Méhon, în spatele ferestrei, era al dracului de neliniştită văzând toţi vecinii adunaţi grămadă la 
noi. Se întreba dacă nu cumva puneam la cale un complot. Bunicii nu-i plăcea euforia tatei. N-a mai dat pe la 
noi opt zile. În fiecare seară el îşi relua discursul împănat cu noi episoade şi peripeții. Până la urmă tot 
Rodolphe, săracu, ne-a făcut rost de bilete gratuite. 

Aşa că într-o duminică ne-am lansat toți trei în mijlocul mulțimii. 

În piața Concorde, gloata ne-a îmbrâncit pur şi simplu înăuntru. Ne-am trezit complet aiuriti în Galeria 
de Maşini, un fel de catastrofă în suspensie, în mijlocul unei catedrale făcute din ferăstruici care urcau până la 
cer. Un zgomot infernal mă împiedica să-l aud pe tata, care tipa din răsputeri. Aburi ne împroşcau de peste tot. 
Cazane uriaşe înalte cât trei case, biele strălucitoare repezindu-se care mai de care spre noi tocmai din fundul 
iadului. În cele din urmă n-am mai rezistat, ni s-a făcut frică şi am ieşit... Am mai trecut prin fata Marii Roti... 
Dar tot mai bine era pe malul Senei. 

Esplanada era ciudată, mirifică. Două şiruri de pavilioane asemeni unor uriaşe prăjituri, fantastice choux 
à la creme, pline de balcoane, de ţigani împiedicaţi în steaguri, muzică şi milioane de becuri aprinse în plină 
amiază. Mare risipă. Bunica avea dreptate. Am defilat, mereu mai grăbiţi, strânşi unii în alții. La înălțimea 
picioarelor, pe unde mă aflam, praful era aşa de gros că nu mai vedeam încotro s-o iau. Inghitisem valuri, valuri 
şi acum scuipam numai ciment... În sfârşit, am ajuns la "Polul Nord". Un explorator foarte amabil explica o 
sumedenie de chestii, dar atât de secretos, atât de încet, înfofolit în blănurile lui, că nu auzeam nimic. Tata ne 
punea la curent. Au apărut focile ca să-şi inhate hrana. Urlau atât de tare că nu se mai auzeau decât ele. Si-am 
mai luat-o încă o dată la sănătoasa. 

La marele Palais de la Boisson am văzut de foarte departe şirurile de pahare de oranjadă, minunile 
gratuite lunecand pe o tejghea rulantă... Între noi si ele un vârtej de omenire... Gloata în fierbere silindu-se să 
ajungă la pahare. Nemiloasa sete. Dacă ne-am fi aventurat nu s-ar mai fi găsit nimic din noi. Am fugit printr-o 
altă poartă. Ne-am dus la indigeni... 


Am văzut numai unul singur în spatele unei grile, îşi făcea un ou moale. Nici nu se uita la noi, stătea 
întors cu spatele... Şi cum acolo era linişte, tata s-a apucat să vorbească cu o vervă îndrăcită, vroia să ne inițieze 
în ciudatele obiceiuri ale țărilor de la tropice. Nici n-a apucat să termine vorba că negrului i se făcu silă. A intrat 
în coliba lui şi de departe ne-a scuipat... Eu dealtfel nu mai vedeam nimic şi nu mai puteam deschide gura. 
Atâta praf inghitisem că aveam toate orificiile astupate. Luaţi când de un val când de altul, ne-am îndreptat 
plutind spre ieşire. Călcat în picioare şi înghiontit am ajuns hat bine dincolo de Invalides. Îmbrânciţi, deselati, 
rupti de oboseală şi emoţii, deveniserăm absolut de nerecunoscut. Ne-am fofilat pe drumul cel mai scurt... Spre 
piaţa Saint-Honoré. Odată ajunşi acasă am băut toată apa din bucătărie. 

Vecinii, Visios mai ales, marinarul nostru, parfumierul de la nr. 27, mănuşăreasa, doamna Gratat, 
Dorival cofetarul, domnul Perouquièrre, au venit imediat după noutăţi, vroiau să le povestim... Încă şi încă... 
Dacă am intrat chiar peste tot?... Dacă nu ne-am rătăcit?... Cât am cheltuit?... La fiecare turnantă?... 

Tata povestea totul cu mii de detalii... exacte... şi mai putin exacte... mama era mulțumită, se simțea 
răsplătită... Măcar odată Auguste al ei era şi el onorat cum trebuie... Era foarte mândră de el... Iar el îşi dădea 
aere... Se lăuda... Numai minciuni, bineînţeles, ea îşi dădea seama... Dar asta tinea de cultura lui... Nu suferise 
degeaba... Nu se măritase cu un oarecare... Era un spirit... Trebuie spus... Ceilalți, parlitii, stăteau cu gura 
căscată... Admirativi... 

Tata îi îndopa pe nesimţite cu minuni, uşor cum ai respira... În prăvălia noastră magia era la ea acasă... 
pe întuneric. Le oferea el singur un spectacol de o mie de ori mai strălucitor decât patru duzini de expoziții la un 
loc... Numai că nu vroia lumină... numai luminări... Prăvăliaşii, prietenii noştri, le aduceau de acasă, le scoteau 
tocmai din fundul sertarelor. Veneau în fiecare seară să-l asculte pe tata şi tot nu se mai saturau... 

Dobândise un prestigiu teribil... Nu le mai trebuia nimic. Pradă emoţiilor, domnisoara Méhon fu cât pe 
ce să se îmbolnăvească în fundul bucătăriei ei... I se repetase totul, până la cel mai mic cuvânt. 

Într-a cinsprezecea seară nu mai rezistă. Cobori singură, traversă Pasajul... Ai fi zis că-i o fantomă... În 
cămaşă de noapte. Batu în vitrină. Toată lumea se întoarse. Dar ea nu scoase nici o vorbă. A lipit numai o hârtie 
pe care stătea scris scurt cu majuscule MINCINOS... Toată lumea a început să râdă. Farmecul s-a rupt... S-au 
dus cu toţii pe la casele lor... Tata nu mai avea nimic de spus... 


Singura mândrie a prăvăliei noastre era gheridonul din mijloc stil Louis XV, unica piesă dealtfel 
autentică, de care nu ne îndoiam. Nu prea ne îndemnam s-o vindem, deşi ne-o ceruseră multi. N-am fi avut cu 
ce s-o înlocuim. 

Familia Brétonté, faimoşii noştri clienți din Faubourg, puseseră ochii pe ea de mult... Ne-au cerut să le-o 
împrumutăm ca să mobileze cu ea o scenă de teatru, pentru o comedie pe care o jucau împreună cu alti oameni 
de lume în locuinţa lor personală. Mai luau parte şi familiile Pinaise şi Courmanche, Borange cu fetele lui foc 
de zbanghii şi multe alte familii care ne erau mai mult sau mai puțin cliente. Girondet, Camadour şi De 
Lambiste, rudele ambasadorilor... Elita!... Totul era prevăzut pentru o duminică după amiază. Doamna Brétonté 
era sigură că vor repurta un mare succes cu piesa lor. 

Venise de zece ori la magazin ca să ne roage. Nu puteam s-o refuzăm, era vorba de o operă de caritate. 

Ca să nu 1 se întâmple nimic, am cărat-o singuri cu trăsura într-o dimineaţă, învelita în trei cuverturi. Si 
ne-am întors exact la timp ca să ne ocupăm cele trei locuri ale noastre, trei taburete aproape de ieşire. 

Cortina nu se ridicase, dar totul era deja minunat, doamnele în toalete de zile mari îşi dădeau aere, se 
fandoseau. Miroseau atât de bine că te lua cu leşin... Mama recunoştea pe ele toate frumuseţile magazinului 
nostru. Bolerourile, gulerele fine, dantelele "Chantilly". Îşi amintea chiar şi preţurile. Se minuna de 
"montiuri"... Ce frumos le stăteau ghipurile... Cât de bine se potriveau cu restul!.., Era fermecată. 

Înainte de a părăsi prăvălia, mă avertizaseră că dacă puteam voi fi dat afară pe loc. Atâta m-am şters la 
fund până am bucsit closetul. Chiar şi picioarele mi-erau curate în sandalele "tăietură fina"... 

În sfârşit, toată lumea s-a aşezat. S-a ordonat linişte. Cortina s-a ridicat repliindu-se... A apărut si 
gheridonul... exact în mijlocul scenei... ca în prăvălia noastră... Asta ne-a liniştit pe deplin... Un sunet de pian... 
şi replicile curg până la noi... Oh! stilul frumos! Toate personajele se duc şi vin, se-nfoaie în plină lumină... 
miraculoşi... Se ceartă... se atata... se mânie de-a binelea... din ce in ce mai seducători... Sunt fermecat... Aş fi 
vrut s-o ia de la capăt. Nu prea intelegeam bine... Dar eram cucerit trup şi suflet... Tot ce atingeau... Cele mai 
infime gesturi... cele mai obişnuite cuvinte deveneau vrajă curată... Se aplauda în jurul nostru... părinții mei şi 
cu mine nu îndrăzneam... 

Am recunoscut-o pe scenă pe doamna Pinaise, divină din cap până la picioare... Îi zăresc coapsele, 
palpitatia sânului... scăldată într-o rochie de casă vaporoasă... pe un divan de mătăsuri moi. Ajunsă la capătul 
puterilor suspină... Dorange, un alt client de al nostru, o chinuie, o face să geamă... O ocărăşte, ea nu mai ştie pe 


unde să scoată cămaşa... Dar nemilosul trece prin spate, profită de faptul că ea plânge pe marginea gheridonului 
nostru, că are sufletul zdrobit, ca să-i fure un sărut... şi alte mii de mângâieri... Nu-i ca la noi... Atunci ea se 
declară învinsă... se răstoarnă gratioasä pe canapea... El o sărută pe gură... Ea leşină... moare... Muncă, nu 
glumă... El se furlandiseste în jurul ei... 

Drama o sesizasem... amorul pasional... siropoasa, profunda melodie... Tot atâtea prilejuri nimerite 
pentru un onanist... 

Ce e drept e drept, gheridonului nostru îi stătea foarte bine acolo!... Totul!... Mâinile, coatele, 
burdihanele spectacolului... totul se freca de el... Doamna Pinaise îl apucă odată atât de violent că ecoul 
plesniturii se auzi până departe, dar şi mai rău fu când însuşi frumosul Dorange, într-un moment tragic, vru să 
se aşeze pe el... mama îngheţă. Noroc că el sări aproape imediat... În antract pe mama o chinui rău gândul dacă 
nu cumva avea să mai încerce o dată... Tata înţelegea toată piesa... Dar era prea emoţionat ca să ne mai explice 
Şi nouă ceva... 

Şi eu eram emoţionat. Nici nu mă atinsesem de sirop şi de prăjiturile pe care le ofereau tuturor aceşti 
oameni de lume... Asta era obiceiul lor, să amestece haleala cu miracolele... Pentru ei totul e bun, imputitii! 
Numai să-şi poată umple burta... Fără să se oprească. Mănâncă totul deodată, roze şi rahat pe măsură... 

Spectacolul reîncepe... Al doilea act trecu precum un vis... Si apoi miracolul luă sfârşit... Ne-am întors 
printre oameni şi lucruri obişnuite. 

Asezati toţi trei pe taburetele noastre nu indrazneam să respiram... Răbdători, aşteptam să se împrăştie 
mulțimea ca să luăm gheridonul... O doamnă s-a apropiat şi ne-a rugat să mai îngăduim un moment... Am fost 
pe loc de acord... Cortina s-a ridicat din nou... l-am văzut pe actorii de mai adineaori aşezaţi în jurul 
gheridonului... Jucau cărți. Familia Pinaise, Couloumanche, Brétonté, Dorange şi bătrânul bancher Kroing... 
Stăteau cu toţii fata în fata... 

Kroing era un caraghios de moşneag care venea adesea în rue Montorgueil, în prăvălia bunicii, 
întotdeauna foarte amabil, smochinit, parfumat cu violete, imputea toată prăvălia. Nu colectiona decât un 
obiect, singurul care-l interesa, cordoane de sonerii Empire. 

Partida din jurul gheridonului a început foarte amabil. Joviali au împărțit cărțile şi apoi din ce în ce mai 
acri, începură să-şi răspundă sec, nu mai semăna deloc cu ceea ce fusese pe scenă... Nu-şi mai vorbeau ca să se 
distreze. Replicile nu mai conțineau decât cifre. Atuu-rile pocneau ca palmele. Mamele, nevestele, fiecare în 
parte, crispate, pe scaune lângă perete, nu mai îndrăzneau să respire. La o comandă scurtă jucătorii îşi schimbau 
locurile. Pe gheridon se adunau banii... Vrafuri... Mâinile bătrânului Kroing se foiau fără astâmpăr pe masă. In 
fata familiei Pinaise movila creştea, se umfla... ca un balaur... Se înroşiseră... Cei din familia Brétonté dim- 
potrivă... Pierdeau... Se-ngălbeniseră... Nu mai aveau în fata lor nici un sfant... Şi tata se albăstrise... Mă intre- 
bam ce avea să facă! Erau vreo două ore bune de când aşteptam să se termine... Ne uitaseră acolo!... 

Cei din familia Brétonté s-au ridicat brusc. Ofereau o nouă miză... Castelul lor din Normandia! Au 
răspicat... În trei ture... Moş Kroing a câştigat... Nu părea mulțumit... Brétonté, bărbatul, se ridică din nou si 
murmură: casa 0 joc... casa în care stam... 

Mama rămase ca traznita... Sări ca un arc. Nici tata n-o mai putu opri... 

Schiopatand sări pe scenă... Cu vocea foarte emotionatä zise magnificilor jucători: "Domnilor şi 
doamnelor, noi trebuie să plecăm cu băieţelul... La ora asta trebuia să fie în pat... Vom lua gheridonul..." 
Nimeni n-a făcut nici o obiectie. Îşi pierduseră busola... Se uitau în gol... 

Am înşfăcat gheridonul... am plecat ca vântul... De frică să nu ne cheme înapoi... 

De abia pe Pont Solférino ne-am oprit să ne tragem sufletul... 

Mulţi ani după aceea tata tot mai povestea... cu o mimică implacabilă... Mama nu putea să sufere 
istoria... O răscolea prea tare... Tata arăta întotdeauna cum era aşezat gheridonul, drept în mijloc, locul foarte 
exact de unde priveam noi şi cum am văzut în câteva minute dispărând milioanele, onoarea unei familii şi 
castelele. 


Cu bunica mea Caroline nu prea invatam repede. Totuşi într-o zi m-am trezit că ştiu să număr până la o 
sută şi chiar să citesc mai bine decât ea. Învätasem să adun. Şi iată că se deschiseră şi şcolile. 

Au ales pentru mine şcoala comunală din rue des Jetineurs, numai la doi paşi de noi, după Carrefour 
des Francs—Bourgeois, cu o uşă foarte sumbră. 

Am trecut printr-un culoar nesfârşit de lung şi am intrat în clasă. Ferestrele dădeau într-o curte mărginită 
de un zid atât de înalt că soarele rămânea după el. Ca să nu ne uităm cumva aiurea mai exista şi o margine din 
tablă ca o streaşină. Nu trebuia să ne interesăm decât de lecţii şi să nu-l tulburăm pe învăţător. Abia dacă l-am 
cunoscut, nu-mi aduc aminte decât de ochelarii, de varga lungă, de manşetele odihnind pe catedră. 


Bunica m-a condus opt zile până acolo, într-a noua m-am îmbolnăvit. După amiază femeia de serviciu 
m-a adus acasă... 

Ajuns la prăvălie vărsăm întruna. Tot trupul mi-era străbătut de curenţi de febră... de valuri de căldură 
atât de puternice că parcă mă simţeam altul. Ar fi fost chiar plăcut dacă n-ar fi trebuit să vărs atât. Mama se- 
ndoi mai întâi, pretinse la început că mâncasem prea multă nuga... Nu era în firea mea... Mă implora să mă 
stăpânesc, să nu mai vărs atât. Prăvălia era plină de lume... Ducându-mă la closet, îi era frică să nu-i murdăresc 
dantelele. Şi boala s-a înrăutățit. Am umplut o chiuvetă vărsând. Capul începu să-mi vuiască. Nu mai puteam de 
bucurie... Tot soiul de lucruri vesele si de caraghioslâcuri mi se perindeau pe la tâmple. 

Am avut dintotdeauna o capatana foarte mare, mult mai mare decât a celorlalți copii. Sepcile lor nu-mi 
veneau niciodată. Mama şi-a adus brusc aminte de această monstruozitate... pe măsură ce eu mă goleam... Era 
foarte neliniştită, nu-şi mai găsea astampar... 

— Of! Auguste, dacă face o meningită! Vai de capul nostru! Numai asta ne-ar mai lipsi! Că-ncolo belele 
curg!... Până la urmă m-am oprit şi eu din vărsat... Mă coceam în propria-mi căldură... Eram foarte preocupat... 
N-aş fi crezut niciodată că în capul meu s-ar putea să existe atâtea bazaconii... Fantezii... Dispoziţii abracada- 
brante. Mai întâi am văzut totul în roşu... Un nor plin de sânge... Când a ajuns exact în mijlocul cerului s-a 
risipit.. A luat înfăţişarea unei cliente... O talie uriaşă... colosală... Şi de acolo de sus se apucă să ne comande... 
din aer... Ne aştepta, aşa suspendată... ne-a poruncit să ne mişcăm... Ne făcea semne... să ne grăbim!... Să 
scăpăm din Pasaj... Zor-nevoie... Cu toţii deodată... Să nu mai zabovim nici o secundă! 

Apoi a coborât şi s-a îndreptat spre vitrină... Umplea tot Pasajul... Cum stătea acolo sus, se-nfoia, îşi 
dădea aere... Nici un prăvăliaş să nu mai rămână în dugheana lui, nici un vecin prin maghernite... O aveam 
printre noi chiar şi pe domnişoara Méhon. Îi crescuseră trei mâini pe care trăsese patru mănuși... Mergeam la o 
petrecere, îmi dădeam seama şi eu. Cuvintele dansau în jurul nostru ca în jurul acelor oameni de la teatru... 
cadente vii, imprevizibile, intonatii magnifice... ispititoare... 

Clienta cea uriaşă îşi infunda mânecile cu dantelele noastre, le fura direct din vitrină, nici măcar nu 
încerca să se ascundă, se umpluse de ghipure, mantii si patrafire cât să îmbraci douăzeci de preoți... Şi pe 
măsură ce şterpelea se umfla de volane şi ajururi. 

Toţi derbedeii din Pasaj... vânzătorii de umbrele... Visios cu pungile lui de tutun... fetele cofetarului... 
Aşteptau... Fatala doamnă Cortilene se afla şi ea lângă noi... Cu revolverul în bandulieră, plin de parfumuri... 
Împrosca roată-împrejur... Doamna Gounouyou, vânzătoarea de voalete care stătea ascunsă de atâţia ani din 
cauza ochilor ei puchiosi şi gardianul cu bicorn, cot la cot, pregătiți parcă de sărbătoare, intoliti la patru ace, 
Gaston, legătorul care murise şi care se întorsese acum într-adins şi sugea la sânul maică-sii. Stătea cuminte pe 
genunchii ei şi aştepta să fie plimbat. Ea-i ţinea cercul jucărie. 

Din cimitirul de la Thiais, bătrâna mătuşă Armide, care-şi anunţase vizita, se ivi în caleaşca la capătul 
Pasajului... Venise într-o plimbare... Din iarna trecută îmbătrânise atât de mult că nu mai avea în loc de cap 
decât un soi de piftie... Am recunoscut-o totuşi după miros... Îi dădu mamei braţul... Tatăl meu Auguste era 
gata, un pic prea devreme ca întotdeauna. Ceasul îi spânzura de gât, mare cât un orologiu. Îmbrăcat special, 
redingotă, şapcă de marinar, bicicletă de ebonită, inel la vedere, ciorapi bine traşi pe pulpe. Gandin, cu floarea 
lui la butonieră, îmi încurca socotelile. Biata mama ruşinată îi tot făcea complimente... Martoaga de doamnă 
Méhon îl purta pe Tom aburcat pe pălăria ei, chiar deasupra penelor... Îl asmutea să-i muşte pe trecători... 

Tot avansând pe urmele giganticei cliente, gloata se mărea, se încaieră, ţinându-se după ea... Si doamna 
creştea mereu... Trebuia să se aplece ca să nu dărâme vitrina... Tipograful de cărți de vizită s-a ivit şi el din 
chitimie tocmai când treceam prin dreptul lui, plimbându-şi într-un cărucior, la care împingea din răsputeri, cei 
doi pisärcosi, nişte mortäciuni înfăşurate în bilete de bancă... De o sută de franci... Toate false... asta era 
afacerea lui... Vânzătorul de instrumente muzicale de la numărul 34 avea un gramofon, şase mandoline, trei 
clarinete şi un pian la care nu vroia nici în ruptul capului să renunţe... nu, că să ia totul... s-au înhămat cu mic cu 
mare la vitrina lui... greu, dar până la urmă au dărâmat-o... Într-un vuiet asurzitor! 

Din culisele café-concertului "Grenier-Mondain", vizavi de numărul 96, o orchestră întreagă de 
instrumentişti geniali îşi face apariția... Se tin la distanță de gigantă... Huruiesc trei acorduri faimoase... Viori, 
clarinete şi harfe... Tromboane şi başi, în unele se suflă, altele sunt gâdilate cu atâta dibăcie, cu atâta putere că 
mulțimea urlă de plăcere... 

Plasatoarele cu bonete delicate, pimpante, gratioase topäie în jurul lor... la numărul 48 cele trei bătrâne 
surori pe care nu le mai văzuse nimeni de cincizeci şi doi de ani, atât de curtenitoare şi de răbdătoare cu 
clientele, îşi golesc pe loc magazinul cu lovituri de ciomag... Două ciume mor pe trotuar cu matele vraişte... 
Cele trei babe îşi pun atunci la fund o buiotă ca să poată alerga mai repede... Din giganta doamnă curg de-a 
valma obiecte... Bibelouri furate... vin de-a dura din toate pliurile.... Rochia i se deşiră... Le adună unul câte 
unul... În faţa bijuteriei lui César şi-a dres rochia, s-a înfăşurat în şaluri si perle false... Toată lumea a râs... 


Printr-o fereastră de sus a semănat dintr-un ditamai castronul ametiste... Lumea devine violetă... Cu topazele 
dintr-un alt borcan a spart vitrina... Şi atunci se îngălbenesc cu toţii... Am ajuns aproape de capătul Pasajului... 
O lume imensă era in fata, din spate veneau galopand mereu alţii... Librăreasa de la nr. 86, de la care şterpeleam 
creioane, mă trăgea de pantaloni... şi văduva cu dulapurile antice, în care făceam adesea pipi, mă căuta pe la 
coinace... Nu mai râdeam... Vânzătorul de umbrele m-a salvat, m-a ascuns sub umbrela lui. 

Dacă mătuşa Armide m-ar fi zărit, m-ar fi obligat să-i sărut încă o dată piftia ei de cap... 

Venise rândul unchiului Edouard cu triciclul lui să-l urmărească pe tata, se aplecă atât de tare sa 
cerceteze asfaltul că bicicleta se îndoi sub el. Un pietroi îi nimeri într-o nară. Motorul uruia foarte plăcut ca un 
porumbel îndrăgostit, dar ochii lui Edouard se târau pe asfalt legaţi la capătul a două sfori pentru ca nimic să nu 
le scape... Pe ghidon, între perne, mătuşa Armide stătea de vorbă cu un domn în negru. Tinea în braţe un 
termometru, foarte mare, de patru ori cât mine... Era doctorul din rue des Hesperides, venea la consultatie... Din 
figura lui consternată tâsneau mii de particole luminoase... Vecinii văzându-l se prosternau până la pământ şi 
apoi îi arătau dosul. El îi scuipa drept în... Dar nu avea timp să stea. S-au precipitat chiar cu toţii spre ieşire... 
Au umplut Bulevardele... 

Traversând prin Place Vendôme, o burä de ploaie ne-a lätit Clienta. În faţa Operei s-a mai umflat de 
vreo două ori... de o sută de ori!... Vecinii ca nişte şoareci s-au adăpostit sub fustele ei... Abia intrau că tâsneau 
innebuniti... ca să se înfunde din nou... Totul se transformase într-un du-te vino înspăimântător. 

Căţeii din Pasaj umblau pişându-se peste tot, făcându-şi nevoile, sărind la buci şi muşcând furios. 
Doamna Juvienne, parfumăreasa de la numărul 72, muri în fata noastră, sub o movilă de flori mov, iasmin... Se 
înăbuşea... Trei elefanți care treceau pe acolo îi călcară în picioare agonia, şiroaie de parfum se scurgeau din ea, 
gata să devină fluviu... 

Patru ucenici ai cofetarului Largenteuil duceau fugind o pipă, formidabilă firmă, tabac mahomedan, care 
nu se aprindea decât după ora şase... În piaţa Saint-Honoré i-au spart ciubucul izbind în gherete ca să-şi facă 
loc... Dădură mai întâi în cea din dreapta... În "Păsări", Şi apoi în cea din stânga... În "Peşte". 

Şi totuşi trebuia să înaintăm! Mai ales giganta! Care avea două planete drept sâni... Ajuns aici m-am dus 
de-a berbeleacul... Degeaba se străduia tata să mă tina... Se agätase in spitele de la bicicletă... L-a muşcat pe 
Tom de coadă. Acesta fugea în fata noastră, lătra, dar nu se mai auzea nimic... 

Gardianul care m-a pus pe picioare nu avea pe el decât vestonul. Mai jos se termina în formă de 
cartaboş... Furca lui lungă cu care aprindea felinarele ne-a făcut să râdem... Şi-o băga în nas... toată... 

Traversând rue Rivoli, clienta a făcut un pas greşit, s-a împiedicat de un refugiu, a zdrobit o casă, din 
care a tâsnit un ascensor care i-a crapat un ochi... Am trecut peste dărâmături. În rue des Jeiineurs, cea pe care 
se afla şcoala mea, a apărut Emile Orgeat, cocoşatul... Era aşa cum îl ştiam dintotdeauna, dar de data asta verzui 
si cu o pată vinetie care i se ivea din urechi... Nu mi se mai păru deloc urât. Era frumos, fercheş, cochet, şi-mi 
plăcea de el... 

Toţi oamenii pe care-i cunoşteam alergau de-a valma, acum prin subteranele doamnei, prin chiloţii ei, 
traversând străzi şi cartiere adunate toate sub fustele ei... Îi ducea unde vrea ea. Se strângeau şi mai mult unii în 
alții. Mama nu-mi dădea drumul de mână... Şi mereu mai repede... De pe la Concorde am băgat de seamă că ne 
ducea la Expoziţie... Drăguţ din partea ei... Vroia să ne distreze... 

Doamna, clienta, tinea toți banii la ea, toată averea präväliastilor vârâti sub fustele ei... Ea trebuia să plă- 
tească... Lipiti strâns de ea, mi se făcea din ce în ce mai cald. Printre volane, prin căptuşeală, foarte sus, mai 
zăream mii de chestii atârnând. Şterpeleala unei lumi... Tot galopând îmi căzu ceva în cap, care-mi făcu un 
cucui, era o oglinjoară "bizantină", cea pe care o căutasem luni în şir în rue Montorgueil... Dacă aş fi putut aş fi 
urlat că o găsisem... Dar n-am putut să pun mâna pe ea din cauza înghesuielii... Era exact momentul când, toată 
lumea a înţeles, mai trebuia să ne îngrămădim încă putin... Prinşi cum eram între batantele porții, monumentală, 
arogantă, ridicată spre cer ca un coc... Nu plătiserăm intrarea şi eram toţi cu frica în oase.... Noroc că ne luase 
torentul fustelor... Ne călcăm, ne sufocăm, ne târâm de-a dreptul pe burtă... Sus clienta s-a aplecat un pic ca să 
poată trece. Se terminase oare?... Ajunsesem sub Sena? Soseau cumva rechinii să ne ceară banutul? Se întâmplă 
vreodată să intri undeva fără să plăteşti? Scot atunci un țipăt atât de ascuţit, atât de strident, că uriaşa se sperie! 
Şi-a suflecat dintr-o dată toate fustele cu volane... chiloţii... mai sus de cap... până la nori... S-a stârnit o 
adevărată furtună, un vânt atât de rece a năvălit pe dedesubt că am urlat de durere... Am rămas intepeniti pe 
chei, päräsiti, dârdâind, trişti... Între rambleu şi trei remorchere clienta a dispărut!... Toţi vecinii din Pasaj se 
învineţiseră atât de rău că nu-i mai recunosteam... Înşelase pe toată lumea! uriaşa, cu magnificele ei hoţii... 
Expoziţia nici nu mai exista!... Se terminase cu ea de mult timp! Lupii se auzeau urlând peste Cours la Reine... 

Era momentul s-o întindem... Am şters putina care încotro... Cu mult mai puţine labe la purtător... Eu, 
minusculul, am călcat-o pe doamna Méhon... 

Mama îşi sufleca fustele... Dar alerga din ce în ce mai încet din cauza pulpelor... care se subtiaserä ca 


nişte ate... si se împăroşaseră... Împletindu-se... ca o pânză de păianjen... care o învălui chiar in fata noastră... 
dând-o de-a rostogolul... Şi atunci s-au ivit omnibusele... crunte la vedere... pornind un atac sălbatic de-a lungul 
străzii Royale... albastre, verzi, galbene ca lămâia... Au plesnit mai întâi oistile şi apoi häturile au zburat dincolo 
de Esplanadă până-n copacii din Tuileries. Am înțeles imediat primejdia... Îi îndemn... Le strig... li adun... Le 
arăt pe unde s-o apuce... Toţi înapoi, pe la Orangerie... Dar nimic nu mai ajută! Bietul unchi Edouard e strivit 
aproape pe loc cu triciclul lui cu petrol, chiar la picioarele statuii bordeleze... Avea să tâsneascä putin mai târziu 
pe la staţia Solférino, cu ce se mai alesese din hârdăul lui, turtit, ridicat pe umeri ca un melc... Îl luăm cu noi... 
Trebuia să se grăbească, s-o ia la picior, apăruseră cele o sută de automobile Reines Sepollet de la salon... 
duduiau pe lângă Arcul de triumf. Se rostogoleau cu capota deschisă peste deruta noastră... 

Rezemat de soclul Ioanei d'Arc întrezăresc într-o străfulgerare pe Rodolphe surâzând cu toată gura... Îşi 
vindea costumul lui de trubadur la licitaţie... Vroia să-şi cumpere un altul, de "General"... Nu era momentul să-l 
deranjez... Macadamul se desfundase... În acest loc se deschide o prăpastie... care înghite totul... Trec exact pe 
buza prăpastiei... Apuc portofelul mătuşii Armide taman în clipa în care dispare... Pe el stă scris cu mărgele "În 
amintire"... Înăuntru e ochiul ei de sticlă. Surprinşi, râdem cu toţii... Dar atunci dintr-o sută de parti se 
rostogolesc peste noi în avalanşă golanii... atât de numeroşi că rue Therese se umple până la al treilea etaj... 
Escaladăm colina de hoituri înghesuite... O zumzăială de muşte la baligă urcă până la stele... 

Dar ca să ajungem acasă a mai trebuit să sfărâmăm câteva grilaje foarte tepene. Ne facem luntre şi 
punte, încercăm şi pe dracu să împingem poarta... să ne strecurăm printr-un ochi... Nu iese nimic, drugii se- 
ndoaie şi se dezdoaie pe loc lovindu-ne peste gură ca nişte vâne de cauciuc... O fantomă ne ascunde cheia... 
Vrea totul sau nimic!... O trimitem la plimbare!... "Vax!... Atunci!"... ne răspunde... O chemăm înapoi. Suntem 
vreo zece mii care impingem... 

Din rue Gombuste ajung până la noi în rafale ecourile unor tipete înspăimântate... E gloata strivită în 
place Gaillon... Furia omnibuselor... Petrecerea continuă... Clichy-Odéon îşi taie brazdă prin vârtejul de 
nenorociti... Pantheon-Courcelle vine din urmă... li face arsice... li face afiş pe vitrinele noastre... se preling... 
Lângă mine tata geme: ,.Sa fi avut măcar o trompeta!"... De disperare se despoaie, se catärä pe Banque de 
France, iată-l atârnat de orologiu... Smulge minutarul... Coboară cu el... Şi-l izbeşte de genunchi... E fascinat... 
emoționat... Am putea să ne jucăm toți cu el... Dar o cavalcadă a "Gărzii" näväleste pe rue Mehul... "Madeleine- 
Bastille" se clatină, se răstoarnă drept peste grilajul nostru... Noroc că era deja făcut praf... Osia se aprinde, 
camionul cel mare arde cu pocnete... Conducătorul biciuieşte caii... Aceştia aleargă mereu mai repede... În rue 
des Moulins, îl târâie, îl saltă, ducând cu ei un uragan de foc... Tromba se ciocneste, se incovoie, tâsneste din 
nou, se zdrobeşte de Comedia Franceză... Totul ia foc... Acoperişul se desprinde, se înalță, zboară cu vâlvătăi 
până la cer... Frumoasa artistă, doamna Méquilibre, se îndârjeşte în loja ei să-şi înveţe poezia... Îşi umple 
sufletul cu versuri înainte de a intra în scenă... Cläntäne atât de tare din fălci, că se bâlbâie... se dă de-a 
berbeleacul până-n fundul foaierului... Scoate un țipăt nemaiauzit... Vulcanul a scrumit totul. 

Nimic nu rămâne în lume decât focul din noi... Un roşu violet mă izbeşte în tâmple, un drug îmi mestecă 
creierii... Îmi răscoleşte frica... Frica îmi haleste străfundurile capului ca pe o ciorbă în flăcări, cu drugul drept 
lingură... N-am să mai scap niciodată de ea...: 

Mi-a trebuit mult timp ca să mă pun pe picioare. Convalescenta a mai durat vreo două luni. Fusesem 
grav bolnav... În cele din urmă totul se termină printr-un pojar... Doctorul trecea des. Insista mereu să fiu trimis 
la tara... Uşor de zis, dar de unde bani?... Profitau de orice ocazie ca să mă scoată la aer. 

La chiria din ianuarie, bunica mea Caroline trebuia să se ducă tocmai până la Asnières ca să-şi încaseze 
banii de la chiriaşi. Am profitat de această împrejurare. Ea avea pe acolo două case, din cărămidă şi vălătuci, în 
rue Plaisance, una mică şi alta mijlocie, închiriate la muncitori. Casele ei de raport, averea ei, economiile ei. 

Am pornit amândoi la drum. Cu mine trebuia să meargă foarte încet. Rămăsesem slăbit pentru mult 
timp, mă podidea sângele din te miri ce şi chelisem complet. Am coborât în faţa gării şi am luat-o drept 
înainte... Avenue Faidherbe... Place Carnot... De la primărie făceam la stânga şi treceam prin Grădina Publică. 

La Bulodrom, între gard şi pistă, dădeai mereu peste o ceată de ramoliti caraghioşi, bătrâni plini de 
vervă, pensionari gajaiti, glumeti şi uscativi... de câte ori doborau un rând de popice, urma o adevărată rafală de 
glume... o explozie de vorbe in doi peri... Le intelegeam poantele... din ce în ce mai bine... caraghioşi din cale 
afară erau când făceau pipi... Se dădeau grabnic după vreun copac... pe rând... Se scremeau teribil... "Vezi să n- 
o scapi, amice!..." îl auzeai pe câte unul... ceilalți reluau în cor... Erau de un farmec irezistibil. Radeam tare şi 
atât de strident că bunica se jena... Să stai în vântul iernii afară... ascultând calambururi... asta putea să vină de 
hac oricărui hoit... 

Bunica nu prea râdea, dar dorea din toată inima să mă amuz măcar eu... Acasă nu prea era vesel... Îşi 
dădea şi ea seama... Şi apoi asta era o distracție care nu costa cine ştie ce... Am mai rămas un pic... Când, după 
Jocul de popice, i-am lăsat pe moşnegi în plata domnului, afară se întunecase-de-a binelea. 


Casele Carolinei erau tocmai dincolo de Bourguignons... după câmpul Zarzavagiilor... care se întindea 
în vremea aceea până la bălțile de la Acheres... 

Ca să nu ne înfundăm în noroi, să nu rămânem inglodati, mergeam unul în spatele celuilalt pe o podişcă 
de scândură... Ferească Dumnezeu să fi păşit alături... dădeai într-o cloacă de smârcuri... călcând aşa în urma ei, 
eu tot mai radeam... Fără să uit de echilibru. Îmi aminteam de replicile lor hazlii... "Ţi-a plăcut chiar atât de 
mult? mă întreba. Ia zi, Ferdinand?" 

Dar mie nu-mi placeau intrebarile. Ma imbufnam pe loc... Marturisirea cheama nenorocirea. 

Ajungem în rue de Plaisance. Chinul abia de aici începea. Sa încasezi chiriile era o adevărată dramă... 
trebuia să infrunti furia locatarilor... Mai întâi ne făceau tot felul de mizerii şi oricum tot nu plăteau suma 
întreagă... Niciodată... Se apărau cu multă îndemânare... Reclamau mereu câte o pompă spartă... Şi vorbeau la 
nesfârşit... Se apucau să zbiere din te miri ce, chiar înainte ca bunica să fi deschis gura... Closetele nu mai 
funcționau... se plângeau fără încetare... de la toate ferestrele şandramalei... Cereau să fie desfundate pe loc... le 
era frică să nu-i jumulim de bani... Urlau ca să nu aducă vorba despre chitanta... Nici nu vroiau să se uite la ea... 
Latrinele, bine înfundate, se revărsau până în stradă... Iarna, blocate de îngheţ, la cea mai mică presiune, 
plesneau... Şi de fiecare dată trebuia să plătim 80 de franci... Distrugeau totul, mortăciunile!... Răzbunarea lor 
de chiriaşi... Şi făceau la copii... De fiecare dată apăreau alții noi... Şi din ce în ce mai dezbracati... Goi..., ce 
mai!... Culcati în fundul unui dulap... Cei mai betivani şi mai golani dintre locatari ne făceau pe noi troacă de 
porci... Se uitau cum desfundam... Veneau după noi în pivniţă... Plecam în căutarea unui pămătuf care să intre 
în sifon... gata cu gluma... Bunica îşi sufleca fustele, le prindea cu ace de siguranță, rămânea numai în cămaşă... 
Şi se punea pe treabă... Ne trebuia multă apă caldă. O aduceam într-un urcior de la cizmarul de vizavi. Locatarii 
nu vroiau cu nici un pret să ne dea. În cele din urmă Caroline dădea de fundul latrinelor. Înfunda hotărâtă 
pămătuful, târnuia marfa... Dar numai şomoiogul nu era de ajuns. Îşi vâra braţele până la umeri, locatarii 
veneau cu toată şatra de copii după ei, să vadă dacă li se evacuează rahatul şi hârtiile... şi cârpele... Făceau dina- 
dins tampoane... Caroline nu se dădea bătută... era o femeie care nu se temea de nimic... 

Locatarii îşi dădeau seama când reuşea, în sfârşit... când totul începea să curgă... Recunoşteau cât de 
greu i-a fost... Şi nu vroiau să se lase mai prejos... În cele din urmă ne ajutau... Dădeau de băut... bunica bea în 
sănătatea lor... Nu era ranchiunoasă.. Îşi urau un an bun... cu inima largă... cu prietenie... Dar banii nu apăreau... 
oameni fără scrupule... Dacă ar fi fost să-i dea afară, înainte de-a elibera casa, ar fi găsit ei mijloace să se 
răzbune... Ar fi stricat totul... Şi aşa erau pline de găuri şandramalele... Când ne făceam vizita de rigoare prin 
apartamente, mai încercam să astupăm câte ceva... Nu folosea la nimic... Continuau să găurească... aduceam 
special cu noi lipici... Burlane, debarale, pereți, parchete, totul era râschit, plin de cârpituri... Dar cu closetele 
aveau ce aveau... Crăpate toate roată împrejur... Bunica plângea când le vedea... Şi grilajul grădinii la fel... 
Îndoit de parcă ar fi fost din lemn dulce... Făcut armonică... Le adusese odată o portăreasă foarte drăguță... N-a 
stat mai mult de opt zile... Şi-a luat tälpäsita bătrâna, îngrozită... În mai putin de o săptămână doi locatari 
urcaseră la ea ca s-o strângă de gât... În patul ei... În legătură cu nişte stergätoare de la uşi... 

Casele despre care vorbesc mai sunt şi acum acolo... Numai numele străzii s-a schimbat: din "Plaisance" 
a devenit "Marnes"... Fusese o modă şi asta... 

Mulţi s-au mai perindat pe acolo. Burlaci, familii, generații... Au continuat să le găurească de-a valma 
cu şoarecii, şobolanii şi carcalacii... N-am mai putut astupa nimic... Unchiul Edouard a preluat afacerea... 
Lovite de atâta suferințe, casele deveniseră în cele din urmă adevărate strecurători... Chirie nu mai plătea 
nimeni... Locatarii îmbătrâniseră, obosiseră să mai tot discute atâta... Si unchiul meu, fatalmente... chiar si de 
closete s-au săturat... Scoseseră totul din tâtâni. Nimic nu mai rămăsese. Şi-au făcut din ele debarale, grămădind 
înăuntru măturile, stropitorile şi cărbunele. Acum nu se mai ştie nici măcar cine locuieşte în ele... curând or să 
intre în demolare... Or să dispară... Mai trăiesc cuibărite pe acolo vreo patru familii. Poate chiar mai multe.... 
Portughezi, se pare... 

Nimeni nu-şi mai bate capul să le întrețină... Cât s-a ostenit bunica şi tot n-a reuşit mare lucru... Din asta 
i s-a tras şi moartea... Stătuse în plin ianuarie prea mult pe afară, umblând cu apă rece si fiartă... În curent, ca să 
înfunde pompa cu câlti şi să dezghete robinetele. 

În jurul nostru locatarii foiau cu lumânările în mână, veneau să-şi dea cu părerea şi să vadă cum merge 
treaba. În privinţa chiriei, mai cereau o amânare. Să mai trecem şi săptămână viitoare. Şi am luat-o din nou pe 
drumul spre gară. 

Ajungând la ghişeu bunica avu un moment de slăbiciune şi se prinse cu mâna de rampă... Nu-i prea 
stătea în obicei... Simti cum o ia cu frig... Am traversat piaţa înapoi, am intrat într-o cafenea... Până la tren am 
băut amândoi câte un grog... Odată ajunşi în Saint-Lazare s-a dus direct la culcare. Nu se mai putea tine pe 
picioare. O doborâse febra, foarte mare, cum avusesem şi eu în Pasaj, dar ea a făcut o gripă şi din asta o 
pneumonie... 


Doctorul trecea dimineaţa şi seara. S-a îmbolnăvit atât de grav că nu mai ştiam ce să răspundem 
vecinilor care ne întrebau despre ea. 

Unchiul Edouard făcea zilnic drumul de la prăvălie până la ea. Starea ei se agravase... Nu mai vroia să-şi 
pună termometrul, n-o mai interesa ce febră are... A rămas stăpână pe ea până la sfârşit... Tom se ascundea pe 
sub mobile, nu se mai mişca, abia dacă se mai atingea de mâncare... Unchiul a trecut pe la prăvălie, ducea cu el 
un balon mare de oxigen. 

Într-o seară mama nu se mai întoarse pentru cină... A doua zi, nici nu se luminase bine de ziuă că 
unchiul Edouard mă zgâltâi şi-mi porunci să mă îmbrac cât pot mai repede. M-a prevenit... Trebuia să-mi iau 
rămas bun de la bunica... Nu prea intelegeam... Nici nu mă trezisem bine din somn... Am mers repede... Pe rue 
du Rocher... la mezanin... Portăreasa nu se culcase... Veni cu o lampă să ne lumineze drumul.. Sus, în prima 
cameră, mama în genunchi plângea rezemată de un scaun... Gemea uşor, îşi bâiguia durerea... Tata în picioare... 
Nu zicea nimic... Se ducea până la palier şi se întorcea... Se uita la ceas... Îşi răsfira mustata... În cealaltă cameră 
am zărit-o pe bunica... Respira greu, hârâia, se sufoca, şuiera urât de tot... Doctorul tocmai ieşea... A strâns 
mâna tuturor... Şi atunci m-au împins pe mine înăuntru... Am văzut-o în pat cum se căznea să respire. Când 
galbenă, când roşie, scăldată în sudoare, ca o mască pe cale să se topească... Mă privea fix, dar tot duios, 
bunica... Mă îndemnară s-o sărut... M-am aplecat deasupra patului. Mi-a făcut semn că nu-i nevoie... Şi-a mai 
surâs încă o dată... Vru să-mi spună ceva... Dar nu reusea decât să-şi zgârie gâtul. În cele din urmă izbuti, cât de 
încet a mai putut şi ea... "Să muncesti serios, Ferdinand!" a şoptit... Nu mi-era frică de ea... La urma urmei ne 
intelegeam bine amândoi... Şi e adevărat, orice s-ar spune, am muncit bine... Dar asta nu priveşte pe nimeni... 

Vru să-i spună şi mamei ceva. "Clémence, fetito... fii atentă, gândeşte-te la tine... te rog..." atât a mai 
putut spune... Se sufoca din ce în ce mai rău... Ne-a făcut semn să ne îndepărtăm... Să trecem în camera de 
alături... Ne-am supus... O auzeam... Încăperea răsuna de ecouri... Am rămas aşa intepeniti cam o oră. Unchiul 
se tot ducea până la uşă. Ar mai fi vrut s-o vadă. Dar nu îndrăznea să-i iasă din cuvânt. Întredeschise numai ușa, 
se auzea acum mai tare... Scoase un fel de sughit... Mama tresări... Facu "hac"! ca şi cum i s-ar fi tăiat gâtul. 
Căzu grămadă pe spate, pe covor, între fotoliu şi unchiul meu. Cu mâna atât de încleştată peste gură că nu 1-0 
mai puteam desface... 

Când îşi reveni: "Mama a murit!..." urla întruna... Nici nu mai ştia unde se află... Unchiul a rămas de 
veghe... Noi am plecat în Pasaj cu o trăsură... 

Am închis prăvălia. Am tras toate storurile... Parcă ne-ar fi fost ruşine... Parcă am fi fost vinovaţi... Nu 
îndrăzneam să ne mişcăm, ca să nu ne stingherim suferința... Plângeam alături de mama cu capul pe masă. Nu 
ne era foame... Nu mai vroiam nimic... Nu prea ocupam noi cine ştie ce loc în spaţiu, dar am fi vrut să ne 
ghemuim şi mai mult... Să cerem iertare cuiva, tuturor... ne iertam unii pe alţii. Imploram mai multă iubire... Ne 
era frică să nu ne îndepărtăm şi mai mult... pentru totdeauna... ca bunica mea Caroline... 

Sosi şi ziua înmormântării... Singur, unchiul Edouard a alergat în toate părțile. A făcut toate 
demersurile... Îi era şi lui greu... Dar nu arăta... Nu era un demonstrativ... Veni să ne ia din Pasaj exact în 
momentul când îi ridicau trupul... 

Toată lumea... vecinii... curioşii... veniră să ne ureze: "Curaj!" Ne-am oprit in rue Deaudeville să 
cumpărăm flori. Am luat tot ce era mai frumos... Numai trandafiri... Florile ei preferate... 


! 


Ne obisnuiam încet, încet cu absenţa ei... Chiar si pe tata îl tulburase... Nu mă mai avea decât pe mine 
pentru scenele lui... Dar eu, în ciuda convalescentei, eram încă atât de prăpădit că nu prezentam mare interes. 
Mă considera prea rebegit ca să se mai dea la mine... 

Mă mutam de pe un scaun pe altul... Slăbisem şase livre în două luni. Vegetam în propria-mi boală. 
Vomam toată untura de peşte... 

Mama nu se gândea decât la suferinţa ei... Prăvălia se ducea pe apa sâmbetei, fără putinţă de salvare... 
Nu mai vindeam bibelouri, nici măcar la preţuri derizorii... Se ispăşeau acum nebuneştile cheltuieli datorate 
Expoziţiei... Clienţii erau lefteri... Nu mai reparau aproape nimic. Pregetau chiar şi pentru cinci franci... 

Cât despre mama, ea rămânea ore întregi năucă, nemişcată, cu piciorul bolnav îndoit sub ea, într-o 
poziţie nefirească... Când dădea să se scoale, o durea atât de rău că se târa şchiopătând de ici colo... Tata se 
învârtea ca un leu în cuşcă la etaj... Turba numai auzind-o cum bocăne... 

Mă prefăceam că mă trec nevoile. Mergeam la closet să mă distrez... Trăgeam de putä cât puteam... nu- 
mi ieşea nimic... 

În afara celor două case care reveniseră unchiului Edouard, de la bunica mai rămăsese o moştenire de 
vreo trei mii de franci... Dar erau de neatins... Aşa decretase mama... Nu trebuia nici să ne gândim la ei... şi 
totuşi să ne descurcăm cumva... Am vândut cerceii, banii s-au topit pe datorii, una la Clichy, cealaltă la 


Asnières. 

Cât despre marfa din prăvălie, stocul era din ce în ce mai ponosit, mai subtiat, mai dezolant... Aproape 
că nu mai putea fi arătat... 

Bunica se mai descurca, ea era cea care ne aducea "garanţii"... tot felul de trente de pe la alti negustori 
care consimteau să ni le împrumute... Dar cu noi nu mai mergea... Nu aveau încredere... Erau de părere că nu 
ştiam să ne învârtim... Sărăceam pe zi ce trecea... Întors de la birou, tata examina soluţiile... sinistra noastră 
avere... Şi tot el ne făcea supa... Mama nu mai era în stare... dezghioca singur fasolea... Ne propunea să ne 
sinucidem deschizând cuptorul de gaz... Mama nici nu mai reacționa măcar... El punea totul pe seama 
"francmasonilor"... Se înfuria împotriva lui Dreyfus!... $i a tuturor criminalilor care ne häituiau destinul!... 

Mama îşi pierduse complet busola... Făcea gesturi bizare... Neîndemânatică fusese întotdeauna, dar 
acum îi cădeau toate din mână... Spargea trei farfurii pe zi... Nu mai reuşea să se lepede de năuceala ei... umbla 
ca o somnambulă... În magazin i se făcea frică... Nu se mai interesa de nimic, zăcea cât era ziua de lungă sus la 
etajul al doilea... 

Într-o seară, cum nu mai aşteptam pe nimeni, s-a dus la culcare... Şi atunci a apărut doamna Heronde. 
Începu să bată la uşă şi să strige... Nimeni nu se mai gândea la ea. Mă dusei să-i deschid. Mama nu mai vroia să 
audă de nimic, nu mai vroia să stea de vorbă cu ea... Se învârtea numai, şontâc, şontâc, prin bucătărie. Şi atunci 
tata îi zise: 

— Ei, Clémence, te-ai hotărât?... Dacă vrei îi spun eu să plece!... Ea s-a gândit un moment, apoi a 
coborât. A încercat să numere ghipurile pe care i le adusese femeia... Nu reuşea... Durerea o făcea să încurce 
totul... Ideile, cifrele... Eu şi cu tata am încercat s-o ajutăm... 

A urcat apoi să se culce... Dar se sculă imediat şi mai cobori o dată... Şi-a aranjat marfa din magazin 
toată noaptea, cu turbare, cu înverşunare... 

Dimineaţa totul era într-o ordine impecabilă... Parcă devenise o alta... Era de nerecunoscut... I se făcuse 
brusc ruşine... 

Rusinea de neîndurat de a se fi prezentat în fata doamnei Héronde atât de lamentabil şi că cealaltă o 
văzuse atât de sfârşită! 

— Când mă gândesc la biata mea Caroline... La energia de care a dat dovadă până în ultima clipă a vieţii! 
Să mă fi văzut ea acum! 

Se îndârji brusc. Cât fu noaptea de lungă, făcu proiecte... Cum clientele tot nu se mai arătau, ei bine, 
Ferdinand, vom merge să le căutăm noi pe ele!... Chiar pe la casele lor!... Acuşi vine vara, ce-ar fi să mai ieşim 
şi noi din prăvălie... Să cutreieram pieţele, împrejurimile... Chatou!... Vesinet!... Bougival!... Să intrăm în vilele 
alea superbe... pe la oamenii ăia atât de şic... Oricum, ar fi mult mai interesant decât să ne înnămolim în halul 
ăsta aici!... Să-i tot aşteptăm fără nici o speranţă... Si aşa o să mai ieşi şi tu la aer! 


Tatei chestia cu pieţele nu-i surâdea deloc... O aventură riscantă!... Înnebunea numai când se gândea... 
Ne prezicea complicaţii dintre cele mai nefericite... Aveam să facem praf şi ultimul rest de marfă!... Negustorii 
locului or să ne alunge cu pietre... Mama îl lăsa să vorbească... Hotărârea ei era nestrămutată... 

Şi apoi nu mai aveam de ales! Mâncam doar o dată pe zi... De mult înlocuisem chibritele de aprins gazul 
cu papiote de hârtie. 

Ora plecării fu hotărâtă şi într-o bună dimineaţă luarăm drumul spre gară. Tata ducea bocceaua, o pânză 
uriaşă, legată în patru colţuri, burduşită cu mărfuri... Tot ce ne mai rămăsese şi nu arăta prea şleampăt... Mama 
şi cu mine târam după noi cutiile... Pe cheiul Saint-Lazare tata ne mai repetă o dată toate temerile lui în legătură 
cu o asemenea aventură şi o şterse la birou. 

Să ajungi la Chatou în vremea despre care vă vorbesc era o călătorie, nu glumă. Nici nu se zărea bine de 
ziuă şi noi eram la treabă. Plăteam paznicului... O istorie întreagă până să ne asigurăm un loc!... Să obţinem o 
tejghea... Un loc mai bun... Între o măcelăreasă si un păsărar... Din capul locului nu ne-au înghiţit... chiar de 
cum am ajuns. 

În spatele nostru, unul cu "unt şi ouă" nu mai contenea cu bombănitul. Ne găsea cel putin ciudati cu 
torentul nostru de boarfe. Făcea tot felul de aluzii insuportabile... 

Drumul nu era prea plăcut, dar trecea oricum pe lângă parcuri, şerpuia în umbra unor tei magnifici... Cli- 
entele apăreau cam pe la prânz... Soseau în grabă, apelpisite... Ferească dumnezeu să fi adiat în clipa aceea vreo 
boare de vânt! Luxurile noastre se zburătăceau, dispăreau în trombă... capişoanele, "sarlotele", batistutele, 
volănaşele. Fragile ca nişte nori, atât le trebuia. Le adunam cu mare greutate, le prindeam cu bolduri şi agrafe. 
Tejgheaua noastră arăta ca un arici... Clientele capricioase treceau... ca fluturii, urmate de una sau doua 
slujnice... Şi se întorceau... Mama încerca să le ademenească cu vicleşuguri... Îşi lăuda marfa... le atrăgea aten- 


tia asupra broderiilor... bolerourilor de comandă... asupra ghipurilor... "fason Bruxelles"... izbânzile vaporoase 
ale doamnei Héronde... 

— Ce plăcere să vă întâlnim pe aici, prin piaţa noastră, în aer liber!... Dar ştiu că aveati şi un magazin! 
Nu vreți să ne dati adresa?... Vom trece pe la dumneavoastră, fireşte!... 

Plecau foşnitoare mai departe, nu puteai să le strecori mare lucru... doar vreun eşantion de reclamă... 

Din când în când, dantelele noastre, la vreo pală de vânt mai puternică, zburau până la gămanul de 
alături... se amestecau printre cărnuri... Şi omul se strâmba, vădit dezgustat... 

Ca să ne putem descurca mai uşor ar fi trebuit să aducem de la Paris frumosul nostru manechin- 
piedestal, un bust rezistent, care ar fi pus foarte bine în valoare toate marafeturile... volutele de muselină şi 
satin... miile de fleacuri ale "zanei d'Alfort"... Ca să păstrăm cât de cât, printre legume şi măruntaie, un aer 
Louis XV, o atmosferă rafinată, am carat cu noi la tara o veritabilă piesă de muzeu, o minusculă capodoperă, o 
comodă jucărie în "lemn de trandafir”... Ne puneam sandviciurile în ea. 

Frica noastră cea mare, mai mult decât vântul, era ploaia!... Toate mătăsurile noastre foşnitoare se 
transformau sub aversă în crepon curat... ocrul se scurgea din ele siroaie... trotuarul devenea alunecos... Le 
adunam mustind de apă ca nişte bureti. Ne întorceam acasă plini de lehamite. Dar nu ne plângeam niciodată în 
fata tatei. 

Săptămâna următoare am plecat la Enghien şi de câteva ori, în zilele de joi, am ajuns şi până la 
Clignancourt... Sau chiar până pe La Porte... Şi în apropiere de "Puces"... Mie-mi plăceau piețele... La şcoală nu 
mă mai duceam... iar aerul mă înzdrăvenea. Numai seara acasă când îl vedeam pe tata mă apucau năbădăile... 
Niciodată nu era mulțumit. Venea să ne aştepte la gară... Ce poftă aş fi avut să-i arunc comoda în scăfârlie ca 
să-l văd tresărind măcar o dată. 

La Clignancourt dădeam peste altă clientelă... Ne instalam calabalâcul, numai scursură, tot ce aveam 
mai urât, scos de prin pivnițele pe unde zăcea cu anii. Îl dădeam pe nimic... 

Şi chiar la "Puces" l-am cunoscut pe Popaul. Lucra pentru o negustoreasă care stătea cu două rânduri 
mai în spatele nostru. El îi vindea nasturii, bătând străzile, până dincolo de bariere, hoinărind prin pieţe cu o 
mäsutä legată de gât cu o sfoară. "Treisprezece cartonaşe patruzeci de centime, doamnelor!..." Era mai mic 
decât mine dar mult mai dezghetat... Ne-am împrietenit imediat... Ceea ce-mi plăcea la Popaul era că în loc de 
încălțări purta numai nişte scândurele plate legate în bele... Nu-l rodeau... Drept urmare când o luam de-a lungul 
fortificațiilor hoinărind, mă descältam şi eu. 

Îşi plasa repede marfa, duzinile lui, câte treisprezece, nici nu aveai timp sâ te uiţi bine la ele, nasturi de 
os sau de sidef.... după, asta eram liberi. 

Ca să scap, trebuia să mint, să spun că mă duc să-mi cumpăr cartofi präjiti.. Pe Popaul mama îl cunoştea 
dar nu putea să-l vadă în ochi, îmi interzicea să mă joc cu el. O ştergeam totuşi împreună, hoinărind până la 
Gonesse. Îmi plăcea foarte mult de el... De îndată ce-l apuca frica avea un tic, îşi sugea pe loc toată limba, 
strambandu-se drăceşte. Până la urmă, tot umblând după el peste tot, ajunsesem să-l imit. 

Înainte de a-l porni la drum mercereasa lui Popaul îl îmbrăca cu o haină tare caraghioasă, specială, ca pe 
o maimuţă, acoperită toată cu nasturi, mari, mici, in fata, pe spate, un bazar de eşantioane, din sidef, metal, os... 

Marea plăcere a lui Popaul era absintul. De fiecare dată la întoarcere după ce vânduse tot, mercereasa îi 
oferea câte un aperitiv. Asta îi dădea curaj. Fuma tabac de trupă, tigärile ni le făceam singuri din hârtie de ziar... 
Mama nu-şi putea părăsi calabalâcul, mai ales într-un asemenea cartier. lar eu o ştergeam din ce în ce mai des... 
Până într-o zi când s-a întâmplat dandanaua... 

Il credeam pe Popaul corect, loial, fidel. M-a înşelat în privinţa lui. S-a purtat ca o cârpă. Că mai bine nu 
i-oi zice. Imi tot povestea despre o archebuză. Nu prea intelegeam ce vroia să spună. Până într-o zi când isi 
aduse cu el drăcovenia. Era un elastic gros montat, un fel de praştie pe o crăcăna, un soi de sculă de doborât 
vrăbiile. Şi-mi zice: "Mai întâi o să exersăm! Pe urmă o să spargem o vitrină!.... E una pe bulevard,, uşor de 
spart... Apoi ochim un politist!..." Ce spui, frate! Era ceva! Şi o pornim spre şcoală. Îmi zice: "Să începem 
aici!..." Elevii tocmai ieşeau, aşa că ne era uşor s-o stergem la o adică. Şi-mi trece mie prastia. Îi pun un pietroi. 
Trag cât pot de mâner... De capătul cauciucului... Îi zic lui Popaul: "Ia uite-te acolo sus!" şi pac! trosc!... 
Zang!... Drept în orologiu... Tandari s-a făcut... Am încremenit pe loc ca un tampit; Mă zăpăcise complet 
zgomotul... cadranul făcut praf... Trecătorii se apropiară în goană... Sunt prins pe loc. Ca un şobolan. Mă trag cu 
toții de urechi. Eu urlu: "Popaul!" dar el se topise!... Nu mai era de găsit!... M-au târât pur şi simplu până la 
mama. I-au făcut o scenă de pomină! Ea le dădu toţi banii pe care-i avea la ea, altfel mă băgau la închisoare. Le 
mai dădu şi numele şi adresa... În zadar le explicam: "Popaul"!... Asupra mea se abătu atâta potop de palme că 
nu mai vedeam nimic în jur... 

Dar abia ajuns acasă aveau să curgă palmele cu adevărat, în cascadă... Uragan... Tata mă snopi, lovindu- 
mă cu picioarele în coaste, pisându-mă sub tălpi, rupându-mi hainele de pe mine. Si tot el urla că-l asasinez!... 


Că la Roquette ar fi fost locul meu! De când lumea şi pământul! Mama îl implora, se agäta, se târa, tipa că "în 
închisoare de alde ăştia ajung mai rău!" Ce mai, eram un ticălos fără pereche... La un pas de eşafod. Aici 
ajunsesem!... Popaul avea şi el marea lui parte de vină, dar şi aerul şi hoinăreala... Si asta nu ca să mă 
dezvinovatesc! 


Frenezia a mai durat o săptămână. Tata era atât de furios, cu sângele urcat tot la cap, că ne temeam de 
un "atac". Unchiul Edouard a venit special de la Romainville ca să-l liniştească. Unchiul Arthur nu avea destulă 
influenţă asupra lui, era cam neserios. lar Rodolphe era departe, umbla creanga prin provincie cu circul Capitol. 
Vecinii şi rudele, toată lumea din Pasaj era de părere că trebuia să mi se dea o curăţenie, mie şi tatei, asta avea 
să ne facă bine la amândoi. Tot căutând motivele celor întâmplate ajunseseră la concluzia că desigur numai 
viermii erau pricina obrazniciei mele. Şi mi s-a dat un medicament... Am văzut mai întâi galben în fata ochilor 
şi după aceea maroniu. Dar oricum parcă mă mai linistisem. Tata reacţiona printr-o mutenie care dură cel putin 
trei săptămâni. Îmi arunca numai priviri de la distanţă... insistente, bănuitoare... Rămâneam totuşi grija lui cea 
mare, crucea pe care trebuia s-o poarte. Şi ne-am mai înghițit încă o dată fiecare purgativul. El apa Janos, mama 
rubarba. Şi apoi au hotărât că n-o să ne mai ducem niciodată prin pieţe, hoinăreala avea să mă piardă cu sigu- 
ranta. Duceam totul de râpă cu instinctele mele criminale. 

Mama mă însoți din nou până la şcoală cu o mie de sfaturi. Emotia o coplesea pe măsură ce ne apropiam 
de rue des Jeiineurs. Cunoscutii o preveniseră că oricum n-or să mă tina nici opt zile. Si totuşi m-am purtat 
bine, nu m-au alungat. Că nu invatam nimic, asta-i altceva. Eram lehametit de şcoală, de învățătorul cu barbison 
care ne îndopa la nesfârşit cu problemele lui idioate. Mă apuca disperarea numai văzându-l. Eu care hoinărisem 
cu Popaul, eram din cale afară de plictisit să-i ascult ore şi săptămâni în şir balivernele. 

În curte plozii încercau să se mai dezmorteascä, dar efortul lor iti stârnea mila, greu le venea cu zidul 
din fata atât de înalt cä-ti tăia pe loc orice chef de joacă. Preferau să intre în clasă unde se străduiau să obţină 
note bune... Să-i ia naiba! 

În curte nu era decât un copac şi pe ramură pripăşită o singură păsărică. Dar plozii au doborât-o cu 
lovituri de pietre si cu sulițe. A mâncat-o pisica într-o recreatie. Notele mele erau mediocre. Învätam numai de 
teama de a nu trebui să repet clasa. Eram chiar apreciat pentru seriozitatea mea. De murdari eram toți murdari la 
fund. lar eu i-am mai învăţat pe deasupra şi cum să facă pipi in sticlute. 

În prăvălie väicärelile se inteteau cu fiecare zi. Mama nu mai înceta să-şi rumege necazul. Nu pierdea 
nici un prilej să-şi aducă aminte de maică-sa, de cele mai neînsemnate detalii... Era destul să fi intrat exact în 
momentul închiderii o persoană care să ne ofere vreun bibelou, ca ea să izbucirească imediat în lacrimi... "Dacă 
ar mai fi trăit mama! scheuna, ea care ştia atât de bine să se targuie!..." Dezastruoase gânduri... 

S-a găsit şi o foarte veche cunoştinţă care a ştiut să profite de tristeţea mamei... Se numea doamna 
Divonne şi era tot atât de bătrână ca tuşa Armide. După războiul din '70 făcuseră avere, ea şi bărbatu-său, din 
negustoria cu mănuşi de "mioara", in Passage des Panoramas. Pe lângă această prăvălie celebră pe vremuri mai 
aveau încă una în Passage du Saumon. Tineau la un moment dat optsprezece comisionari „care foiau într-un 
du-te vino necontenit”, ne povestea bunica. Sotului, văzându-se cu atâţia bani, i s-ai urcat la cap. În afacerea 
Canalului Panama pierdu tot şi chiar mai mult. Şi cum sunt bărbaţii, fără snagă în ei, în loc s-o ia de la capăt, a 
şters-o cu o donzelă. Au păpat tot. Acum era la mare strâmtoare. Doamnă Divonne trăia aciuindu-se pe unde 
apuca. Îşi găsea refugiul în muzică, îi mai rămăsese ei ceva, dar atât de puţin că abia dacă avea ce să mănânce şi 
asta nu în toate zilele. Şi atunci profita de cunoştinţe. Cu mänusarul ei se măritase din dragoste. Nu provenea 
dintr-un neam de negustori, tatăl ei fusese prefect sub Imperiu. Cânta fermecător la pian. Din pricina mâinilor ei 
delicate nu-şi scotea niciodată mitenele, iar pe timp de iarnă purta mănuşi groase cu pasmanterie şi pompoane 
roşii. Cochetă până la moarte. 

Prin prăvălia noastră nu mai călcase de multă vreme. Dar moartea bunicii o afectase din cale afară. Nu- 
si mai revenea: „Atât de tânără! repeta după fiecare frază. Vorbea cu delicateţe despre Caroline, despre trecutul 
lor, despre bărbaţii pe care-i avuseseră, despre "Saumon" şi Bulevarde. Nuantat şi cu rafinate precautii. Era, 
într-adevăr, foarte bine educată... Îmi dădeam seama. Pe măsură ce povestea, totul se transforma într-un vis 
fragil. Nu-şi scotea niciodată pălăria, nici voaleta, din cauza tenului', pretexta ea. Dar cred că mai ales din cauza 
perucii... Pentru cină nu ne rămânea nici nouă mare lucru. O invitam totuşi... Dar când să-şi termine supa, îşi 
scotea voaleta, pălăria şi tot bazarul... Ca să poată linge fundul farfuriei... Găsea că e mult mai comod... Desigur 
din cauza protezei. O auzeam cum şi-o juca în gură... N-avea încredere în linguri... Îi plăcea şi prazul dar 
trebuia să i-l tăiem mărunt, ce mai, o întreagă istorie. După ce mânca nu mai vroia să plece. Devenea frivolă. Se 
întorcea spre pian, un gaj uitat de o clientă. Nu era niciodată acordat dar mergea şi aşa. 

Tata, pe care totul îl agasa, o mai avea acum şi pe hoaşca asta care-l călca pe nervi cu mofturile ei. Şi 


totuşi se înduioşa când o auzea atacând "Lucia di Lammermoor" sau "Clair de Lune". 

Apoi a început să vină din ce în ce mai des. Nu mai aştepta să fie invitată... Îşi dădea seama de 
disperarea noastră. În timp ce noi făceam ordine în prăvălie, ea urca cât ai zice peşte, se instala pe taburet, 
încerca mai întâi două, trei valsuri şi apoi "Lucia" şi "Werther". Avea un repertoriu întins, tot ce se canta la 
"Chalet" şi la "Fortunio". Eram obligaţi să urcăm. Dacă nu ne-am fi aşezat la masă, n-ar mai fi încetat niciodată. 
"Cucu", făcea când ne vedea. În timpul cinei îi ţinea isonul mamei plângând din prietenie alături de ea. Dar asta 
nu-i tăia pofta de mâncare. Nici la täitei nu făcea mofturi. Felul în care mai cerea mă îngrozea de fiecare dată. 
Trucul cu amintirile îl folosea peste tot, pe la negustorii mai mult sau mai putin amärâti, bătând prăvăliile când 
ici, când dincolo. Defunctii câtorva cartiere îi fuseseră cunoscuţi, îi ştia pe cei din Mail şi Gaillon. Cu asta mai 
câştiga şi ea o bucată de pâine. 

Ştia pe de rost istoria tuturor familiilor din Pasaje. Şi dacă se mai întâmpla să existe şi un pian la 
îndemână se întrecea pe sine. La peste cei şaptezeci de ani ai ei mai putea cânta Faust... Dar îşi lua toate 
precautiile. Se îndopa cu bomboane gomate ca să nu răguşească... se acompania singură făcându-şi mâinile 
trompetă. "Glorie nemuritoare!"... Bătea tactul cu picioarele şi clapele cu mâinile. 

În cele din urmă nu ne mai puteam stăpâni, izbucneam în râs. Pufneam pe nas. Baba Divonne, odată 
pornită, nu se mai oprea ea din atâta lucru. Natură de artistă, ce mai... Mamei îi era ruşine, dar râdea şi ea până 
la urmă... Asta îi făcea bine... 


Cu toate defectele şi vicleniile ei, mama nu mai putea fără ea. O lua cu ea peste tot. Seara o însoțea pana 
la Porte de Bicétre, locuia tocmai la Kremlin pe lângă Asi/ şi mergea până acasă pe Jos. 

Duminică dimineața venea să ne ia la cimitir. La Pere Lachaise parcela 43. Tata nu intra niciodată. 
Avea oroare de morminte. Se oprea la Rond-Point, vizavi de Roquette. Aşteptând să ne întoarcem îşi citea 
ziarul. 

Cavoul bunicii era foarte bine întreţinut. Schimbam florile de liliac, alteori pe cele de iasomie. Aduceam 
cu noi întotdeauna trandafiri. Era singurul lux pe care şi-l permitea familia. Schimbam apa, spălam dalele. 
Înăuntru era vesel ca-ntr-un bâlci cu statuete colorate si fete de masă din dantelă veritabilă. Mama le aducea, era 
consolarea ei. Desăvârşea interiorul. 

În timp ce făcea curăţenie, suspina întruna... Acolo dedesubt, Caroline nu era prea departe. Mă gândeam 
mereu la Asnières. Îmi aduceam aminte cum se spetise ea pentru chiriaşi. O vedeam aievea. Degeaba spălam 
şi frecam în fiecare duminică, urca totuşi de acolo din afund un miros ciudat, abia simţit... uşor piperat, subtil, 
acrisor, insinuant, pe care dacă l-ai simţit o dată... îl ai în nări pretutindeni... În ciuda florilor... a parfumului 
chiar... se ţine după tine... te năuceşte... urcă de acolo din groapă... Ai senzaţia că a dispărut. Şi iată-l din nou 
prezent!... Mă duceam până la capătul aleei să scot apă pentru vase. După ce-mi terminam treaba, amuteam... Şi 
apoi mirosul acela uşor îmi făcea greață... Închideam usa... Ne rugam... Ne intoarceam la Paris... 

Doamna Divonne vorbea tot drumul fără oprire... pentru că se sculase de dimineaţă, pentru că se 
ostenise cu florile, pentru că plânsese atâta, i se făcea foame... unde mai pui diabetul... Ce mai, i se trezea pofta 
de mâncare... Cum ieşea din cimitir nu mai vroia decât să halească. Şi vorbea numai despre asta... O adevărată 
obsesie... "Ştii, Clémence, ce-aş mânca? Uite! Fără să fiu o gurmandă!... Putin aspic pe o felie de pâine nu prea 
veche... Ce-ai zice?" 

Mama nu zicea nimic. Era numai foarte încurcată. Dar mie-mi venea să vărs totul pe loc... Numai la asta 
mă gândeam, cum să vărs mai repede. Aveam în minte doar aspicul... Capul pe care trebuia să-l aibă Caroline 
acolo dedesubt cu toţi viermii... graşi... groşi... cu labe... care rodeau... foşgăiau... prin putreziciune... milioane 
cuibărindu-se într-un hoit umflat, vântul care purta duhoarea... 

Tata ne aştepta... De abia a avut timp să mă tragă după un copac... am vărsat tot, tot... pe pantalonii lui... 
Tata a făcut un salt dar nu s-a putut feri de tot... 

"Ah! Puşlamaua..." a tipat... li festelisem pantalonii... Oamenii se uitau la noi. Si lui îi era ruşine. A luat- 
o singur repede prin altă parte spre Bastille. Nu mai vroia să ne cunoască. Împreună cu doamnele am intrat într- 
un bistrou să beau un ceai ca să-mi revin. Exact peste drum de închisoare. 

Drumurile aveau să mă poarte ades pe acolo mai târziu, mă uitam de-fiecare dată... Dar n-am văzut 
niciodată pe nimeni înăuntru. 


Unchiul Arthur era ciuruit de datorii. Din rue Cambronne până în rue Grenelle, împrumutase atât fără să 
mai dea ceva înapoi că nu mai era de trăit. Intr-o noapte a şters-o fără să-şi mai plătească chiria. Un prieten l-a 
ajutat. Şi-au încărcat calabalâcul într-o căruţă trasă de un măgar. $i s-au carat în afara oraşului. Au trecut pe la 


noi să ne anunţe în toiul nopții când noi ne culcaserăm de mult. 

A profitat de ocazie ca să-şi părăsească muierea, chelnerita... care-l amenintase cu vitriolul... În sfârşit 
venise momentul să-şi ia tälpäsita! 

Împreună cu prietenul lui ochiseră o şandrama unde nu mai putea veni nimeni să-i plictisească, pe 
colinele de la Athis-Mons. Dar chiar de a doua zi creditorii au năvălit pe capul nostru. Nu mai vroiau să se 
mişte din Pasaj, porcii!... L-au căutat pe tata chiar si la birou, la Coccinelle, să-l härtuiascä. Mai mare ruşinea. 
Tata deveni crunt pe loc... Gata să facă explozie. 

— Ce clică! ce neam!... Ce râie şi familia asta! Un minut de linişte măcar! Au venit şi la servici să mă 
facă de ras!... Toţi frații mei trăiesc ca nişte hoţi! Soru-mea îşi vinde curul prin Rusia! Fiul meu colcăie în vicii! 
Frumos am ajuns! M-am săturat până-n gât! Mama nu găsea nimic de zis... Nici nu încerca să intre în discuție... 
Putea el să se osteneasca mult şi bine... 

Creditorii nu-şi dădeau seama că pentru tata onoarea era totul... O ţineau una şi bună... Nu se mai 
dezlipeau de prăvălie... Şi noi care abia aveam ce mânca... Dacă am fi plătit datoriile am fi crăpat pe loc... 

"O să mergem duminica viitoare să-l vedem!... a hotărât tata. Am să-i spun de la obraz tot ce cred despre 
(ES 

Am plecat în zori ca să fim siguri că-l găsim înainte de a se fi cherchelit... La început am greşit drumul... 
În sfârşit, am dat de el... Mă temeam să nu-l găsesc chircit, plin de cäintä, cufurit într-un colt de colibă, hăituit 
de trei sute de jandarmi... şi rontäind şoareci zaharisiti... Aşa se întâmpla cu ocnasii evadați din "Belles- 
Images"... Dar unchiul Arthur era altă stofă... ÎL găsirăm stând la o masă în cârciumă, la "Belle-Adelle". Ne 
primi cu surle şi trambite... Bea sec, pe credit, şi nu otet!... Un muscat trandafiriu... un zaibăr de prima mână. Se 
simţea minunat... Niciodată nu-i fusese mai bine... Înveselea pe toată lumea în jurul lui... Era neîntrecut, asa 
spuneau... Alergau din toate părțile să-l asculte. Niciodată nu avusese "Belle-Adelle" atâţia clienţi... Toate 
scaunele erau ocupate, stăteau oamenii şi pe trepte... Mici proprietari care veneau tocmai de pe la Juvisy... cu 
panamalele lor false... pescari de la scoc, în sandale, se adunau special la "Belle-Adelle" pentru un aperitiv 
numai ca să-l întâlnească pe unchiul Arthur. Niciodată nu se distraseră aşa de bine... 

Avea pentru toate gusturile! Inventa o sumedenie de jocuri! Şi de bazaconii!... De la dop la paletă!... 
Discursuri!... Ghicitori!... Printre copaci!... Pentru dame... Unchiul Arthur era tot numai antren... un odor de 
băiat... Se smucea, făcea ca toţi dracii... Dar sapca nu şi-o scotea niciodată, mândria lui de artist! Nu-si 
schimbase cu nimic ținuta: incaltarile lui de culoarea ciocului de rata... pantalonii de catifea în dungi... cravata 
uriaşă... ca o foaie de salată... 

Cu gustul lui pentru chelnerite, vreo trei îi căzuseră victime... Fericite să-l servească şi să-l iubească. Nu 
mai vroia să audă vorbindu-i-se de mizeriile din Vaugirard... Uitase totul!... Vroia să-şi refacă viata!... Nu-l lăsa 
pe tata să-şi termine vorba... să-şi argumenteze prostiile... Ne imbratisa pe rând... Era mulţumit că ne revedea... 

"Arthur, vrei să mă asculti un moment!... Creditorii tăi stau agätati de usa noastră!... De dimineaţă până 
seara!... Mă asculti?" Arthur mătură cu o mână aceste mizere evocări. lar la tata se uita ca la un imbecil încă- 
patanat... De fapt îi era milă de el! "Ia haideţi pe aici!... Vino, Auguste! O să-mi spui mai târziu! Vreau să va 
arăt cea mai frumoasă panoramă a regiunii!... Saint-Germain nici nu există pe lângă ea!... Încă o colină... 
Drumul din stângă şi apoi bolta de verdeață... Acolo e atelierul meu!..." 

Aşa-şi numea maghernita... Ca aşezare era într-adevăr plăcut. De la el se vedea toată valea... Sena până 
la Villneuve-Saint-Georges, iar de cealaltă parte pădurile Sénart. Nu se putea închipui ceva mai frumos. Avea 
noroc. Nu plătea chirie, nici un sfant. Păzea, chipurile, lacul proprietarului... 

Lacul nu se umplea decât iarna, vara nu avea apă deloc. De doamne era bine văzut... Pe chelnerite le 
emancipase. Mâncare la el, gârlă!... Muscadet, ca şi dincolo, cârnaţi, anghinare, brânzeturi... La alegere! Din 
cele care-i plăceau mamei. Nu era chiar un nefericit... Ne-a vorbit despre comenzile pe care le primise... Firme 
pentru cârciumi, băcănii, brutari... "Spre folosul lor şi plăcerea mea!" aşa vedea el viata... Pereţii erau plini de 
schiţe: "La ştiuca umplută", cu un peşte uite aşa albastru, roşu chinovar. "La frumoasa marinäreasä", pentru o 
spălătoreasă prietenă, cu nişte sfârcuri luminoase, o idee foarte ingenioasă... Viitorul îi era asigurat. Puteam să 
ne distrăm. 

Înainte de a cobori din nou în sat, a ascuns totul în trei, patru oale şi urcioare, mâncarea şi vinul alb, ca 
pe o comoară sub ogor... Nu vroia să lase nici o urmă. Nu avea încredere în oamenii care treceau pe acolo... A 
scris cu cretă pe uşă: "Nu mă mai întorc niciodată”. 

Am coborât spre ecluză, avea prieteni printre marinari. Am galopat pe drumuri abrupte, mama venea 
şchiopătând în urma noastră. Când am ajuns i s-a făcut rău, a trebuit să se odihnească pe o bornă. Am privit 
remorcherele, mişcarea şalupelor îndreptându-se spre ecluze, aparent atât de sensibile, de fragile, ca sticla izbită 
de zid... Parcă n-ar îndrăzni să ancoreze nicăieri. 

Ecluzierul cel gras scuipă de trei ori tutunul, îşi scoate haina, bombăne şi înjură roata... Poarta cu pivoti 


tremură, scârtâie şi se opinteşte deschizându-se încet, încet... Valurile o strivesc... batantele asudă şi cedează 
până la urmă... "Arthémise" şuieră lung... Convoiul intră... 

Mai departe vine Villeneuve-Saint-Georges... Dincolo de dealuri se zăreşte bolta cenuşie de la Ivette... 
Jos, satul... câmpia... Vântul care se trezeşte... tremură pe luciul apei... zgâltâie pontonul... Mişcarea necontenită 
a valurilor... muzica crengilor în apă... se aude tocmai din vale... se aude de pretutindeni... Portativul brizei... De 
datorii nu mai vorbeşte nimeni... Nu-si mai aduce aminte nimeni... Aerul tare ne îmbată... Vorbim vrute şi 
nevrute cu unchiul Arthur!... El vrea să ne treacă dincolo... Mama refuză să urce... Şi atunci el sare singur într-o 
şalupă. Vrea să-şi arate talentele. Vâsleşte împotriva curentului. Tata se insufleteste şi-i dă o mulţime de sfaturi, 
îl îndeamnă la prudenţă. Chiar biata mama se emotioneazä. Îi e frică de-o nenorocire. Schioapätä, insotindu-ne 
de-a lungul malului... 

Unchiul Arthur îi stinghereste pe pescarii ce-şi aruncă, şezând pe bancutele lor, viermusii în zbor... ÎL 
înjură cu toţii... se încâlceşte printre nuferi... Şi o porneşte iar voiniceste... Transpiră cât trei atleți. Se întoarce, o 
ia spre radă, trebuie să se îndrepte rapid către dunele de nisip ca să se apere de "Marea Spintecătoare a Apelor”. 
"Fleur des carrières" se anunță de departe, avansând prin forța lanțurilor într-un formidabil vacarm... Şterge 
fundul fluviului... Scoate totul la suprafaţă mâl, cadavre, ştiuci... Spumegă, desfundă ambele maluri deodată... 
Răspândeşte teroare şi dezastru pretutindeni pe unde trece... Flotila de coastă capotează, se încâlceşte în 
parâme... trei stăvilare protestează... navele sunt în primejdie... Şi iat-o ieşind de sub pod, plimbând în 
străfundurile carcasei şi pe punți toată fierăraia, catapultele şi timoneria unui infern. Târâie în spatele ei cel 
puţin douăzeci de remorchere pline vârf cu cărbune... Nu-i de glumă... Unchiul s-a încâlcit în cordaj... Nu mai 
are timp să ajungă la mal... La un val şalupa se ridică... Frumoasa lui pălărie cade în mâl... Se apleacă, se 
întinde după ea... Îşi pierde o vâslă... Se agită... se înfurie... se clatină... Cade în apă exact ca lăncierii lionezi, 
ducându-se pe spate, de-a berbeleacul... Noroc că ştie să înoate! Ne grăbim să-i ieşim în întâmpinare, îl 
räsfätäm, îl felicităm. Apocalipsa e acum departe... spre Ris-Orangis, gata să trezească alte terori... 

Ne întâlnim cu toții la "Perte du Goujon", locul unde se adună de obicei ecluzierii, ne felicităm 
reciproc... Vine şi momentul aperitivelor... Numai cât se usucă unchiul Arthur şi toate cunoştinţele s-au şi 
adunat în jurul lui... Are o idee... Un club al "Fraților Pânzelor". Nu prea găseşte însă amatori printre pescari. 
Cotizatiile ar urma să le strângă tot el... Gagicile vin să-l sărute... Rămânem şi la cină. Sub lampioane între 
țânțari şi ciorbă unchiul îi trage o romanta, "Un poet a zis"... Nu mai vor să-i dea drumul unchiului Arthur... 
Nu-l mai lasă nici să sufle... El nu-şi mai vede capul... 

Am plecat spre gară... Am sters-o pe furiş în timp ce el tot mai fredona... Dar tata nu era mulțumit... Mai 
ales când se gândea... Mârâia în sinea lui... Îi era ciudă că nu apucase să-şi spună părerea... Îi lipsise aplombul. 
Am mai trecut pe la el o dată. Avea o şalupă nouă unchiul Arthur... cu o focă mică în față... O manevra cântând 
"O sole mio". Sablierele răsunau de ecouri... Pe tata îl scotea din minți... Aşa nu mai putea să continue... Mult 
înainte de aperitiv am şters-o ca nişte partalosi... Nici nu ne-a văzut când am plecat... şi n-am mai dat pe la el... 
Prietenia cu el era imposibilă... ne învăţa la rele... 


Cum se împlineau exact zece ani de când lucra la "Coccinelle", tata primi un concediu, cincisprezece 
zile plătite... 

Să plecăm aşa toţi trei nu era prea cuminte... Ne-ar fi costat sume fabuloase... Dar vara era insuportabila 
şi în Pasaj puteam să crăpăm, mai ales eu, cel mai livid dintre toți, suferind din pricina creşterii. Nu mă mai 
tineam pe picioare de slab ce eram. Ne-am dus la doctor care se arăta cât se poate de îngrijorat. "Nu 
cincisprezece zile! Trei luni ar trebui să stea la aer!"... Aşa zicea. 

"Pasajul dumneavoastră, a mai adăugat, e o cloacă infectă... Nici o prăpădită de ridiche n-ar putea creşte 
acolo! O pisornitä fără scăpare... Plecati!..." 

Fusese âtât de categoric că mama s-a întors plângând... Trebuia să găsim o soluție... De cei trei mii de 
franci, moştenirea, nu prea cutezam să ne atingem... Şi atunci am hotărât să mai încercăm o dată pieţele: Mers... 
Onival şi mai ales Dieppe... Am promis solemn că voi fi cuminte... că n-o să mâi bombardez ceasurile... că n-o 
să mă mai iau după vagabonzi... că n-o să mă dezlipesc de lângă mama... Am jurat tot ce mi-au cerut... să fiu 
ascultător şi recunoscător... şi la întoarcere să-mi iau certificatul de absolvire... 

Asigurati astfel din parte-mi, şi-au zis că puteam pleca. Am închis magazinul. Şi ne-am duş cu mama la 
Dieppe, ca să ne dăm seama la fata locului, cu o lună mai înainte... Doamna Divonne va da din când în cand pe 
la prăvălie să vadă dacă nu s-a întâmplat ceva deosebit în absenţa noastră... Tata avea să ne ajungă din urmă 
mai târziu, făcând drumul pe bicicletă... Să petreacă şi el două săptămâni cu noi... 

Cum am ajuns acolo ne-am descurcat foarte repede, fără bătaie de cap. Locuiam la Dieppe deasupra 
cafenelei "Aux Mésanges". Două saltele direct pe podea la o functionarä de poştă. Singurul necaz era chiuveta, 


nu mirosea prea bine. 

Dar când a fost să-şi descarce marfa in Grand' Place, mamei i s-a făcut frică. Luasem cu noi un set 
complet de volane, broderii $i zorzoane, toate foarte uşor de furat. Era riscant să le scoţi în aer liber, într-un oraş 
necunoscut... La gândul ăsta, am preferat să mergem singuri pe la clienți, era mai greu, fireşte, dar riscam mai 
putin să fim furati... De la un capăt la altul al Esplanadei, prin fata mării, am luat-o din poartă în poartă... 
Muncă, nu glumă. Calabalâcul nostru era greu. Asteptam în fata vilelor pe bancă momentul oportun, să se 
îndoape proprietarii... să auzim pianul... semn că trecuseră în salon... 

Mama tâsnea atunci repezindu-se la sonerie... O primeau bine sau rău... Dar reuşea să vândă totuşi câte 
ceva... 

Aer am respirat atât de mult şi atât de tare că ametisem de cap. Mă trezeam uneori în toiul nopţii... Nu 
mai vedeam decât boaşe... vase şi pânze... Rufele întinse pe sfoară, bătute de vânt, îmi dădeau nişte crampe 
teribile... se umflau... Mă provocau... toţi chiloţii vecinelor... 

Întâi am ocolit marea. Pe cât posibil o luam pe străzi ferite. Furtuna îmi provoca o stare de delir. Nu mai 
terminam cu frecatul... 

În camera de alături stătea fiul unui comis-voiajor. Ne făceam toate temele împreună. Cunostea toate 
felurile de vase pentru că venea în fiecare an pe acolo... El m-a învăţat totul despre greement, manevre şi 
focuri... Salupe cu trei catarge... cu velatura pătrată... Goelete cu trei catarge... Eu le urmăream plin de 
curiozitate în timp ce mama bătea drumul vilelor... 

O cunoşteau de-acum pe plajă ca pe vânzătorul de limonada, văzând-o mereu plimbându-se cu boarfele 
ei... broderii, patroane, lucruri de damă şi chiar fiare de călcat... Ar fi vândut şi fudulii, piei de iepure, cäcäreze, 
numai să poată tine "firma" două luni. 

Umblând ne feream de port, atenți să nu trecem prea aproape din cauza bornelor şi a cordajelor în care 
te puteai împiedica foarte uşor. Nimic pe lume nu era mai înşelător decât aceste locuri. Să fi lunecat doar şi 
mâlul ne-ar fi înghițit pe loc, târându-ne la fund, hrana crabilor, nu s-ar mai fi găsit nimic din noi... 

Si falezele erau periculoase. În fiecare an familii întregi se zdrobeau de stânci. O neatentie, un pas 
greşit, un gând necugetat... şi muntele se răstoarnă peste tine... ne aventuram cât mai rar posibil, nu părăseam 
străzile. Seara după cină mai încercam o dată soneriile. Mai făceam un turneu, când într-o direcţie, când în 
cealaltă... Străbăteam Avenue de Casino de la un capăt la altul... 

Eu aşteptam în faţa vilei pe o bancă... Ascultând-o de afară pe mama care răguşea vorbind... Cum se mai 
muncea... Îi cunoşteam toate argumentele... şi toţi câinii rătăciţi... care veneau, adulmecau, o luau la goană... 
Recunoşteam toți negustorii ambulanți care se întorceau la ora aceea pe la casele lor, împingându-şi 
cărucioarele... răgeau, se opinteau, asudau... Nimeni nu-i mai privea... Şi atunci nu se mai ruşinau să injure in 
gura mare... Înhämati la hulube, suflau zgomotos... Încă un efort până la colt... Lumina farului jupoaie 
noaptea... Raza lui le luminează drumul o clipă... Valurile se rostogolesc pe plajă mäturând pietrisul... izbindu- 
se de mal... Mai înălțându-se încă o dată într-un nou zvâcnet... vuind... revenind... risipindu-se... 

Afişele ne anunțau că după târgul de la 15 august avea să urmeze o cursă de automobil. Asta trebuia să 
atragă multă lume, mai ales englezi. Mama şi-a zis că ar fi bine să mai rămânem. Nu prea avuseserăm noroc, 
luna iulie fusese atât de urâtă încât clientele închise în casă îşi făceau de lucru cu interminabilele lor horbote... 
Aşa că noi nu mai vindeam nici "sarlotele", nici "bolerourile", nici măcar "patroanele" noastre! Măcar de ar fi 
isprăvii ceva!... Dar nu mai terminau tot mesterind la gherghefurile lor împungând când cu acul, când cu 
limba... lar pe malul mării bârfeau mai abitir decât acasă... Ca toate mondenele, vrute şi nevrute... 

Lenevoase, se răzgândeau de douăzeci de ori, şovăiau în fața modelelor noastre... 

Tata îşi pierduse orice încredere. Ne trimitea scrisori alarmante. Ne şi vedea complet raşi. Păpasem deja 
peste o mie de franci... Mama 1-a răspuns să ia din banii de moştenire. Un act eroic care se putea termina foarte 
rău. Îmi imaginam cum aveau să se spargă toate în capul meu. Ne-a scris că vine. L-am aşteptat în fata bisericii, 
până când l-am văzut, în sfârşit, apărând călare pe o bicicletă plină de noroi. 

Credeam că avea să ne ocărască, să-mi atribuie vina tuturor catastrofelor, eram pregătit să-mi primesc 
pedeapsa exemplară... Dar nu s-a întâmplat nimic! Părea, dimpotrivă, fericit că ieşise în lume şi că ne găsise 
acolo. Mai mult chiar, m-a felicitat pentru purtarea mea şi pentru felul cum arătam. Eram emoţionat la culme. 
Chiar el mi-a propus să facem o plimbare prin port... Se pricepea la nave. Îi aduceau aminte de tinereţe. Era 
expert în manevrele de ancorare. Am lăsat-o pe mama să-şi care singură marfa, iar noi am luat-o spre docuri. 
Mi-aduc aminte de o navă cu trei catarge, rusească, toată albă. Ultima maree o făcuse să eşueze la intrarea în 
rada portului. 

De trei zile se zbătea în largul insulei Villiers, se muncea din greu cu hula... Cu focurile îngreunate de 
spuma mării... Încărcată vârf cu scândură, stive vraiste pe toate puntile, în cale nimic decât gheaţă, toată supra- 
fata unui râu adusă tocmai din Arhanghelsk, enorme cuburi strălucitoare, ca să fie vândute cu bucätica prin 


cafenele... din pricina furtunii se înclinase foarte tare şi mizeria îi inundase puntea... Am urmărit-o împreună cu 
tata de la far până-n radă. Atât o bătuse furtuna că verga vântrelei bătea apa... Căpitanul, parcă-l văd, un fel de 
hopa-mitică, urla în trompeta lui de zece ori mai tare decât tata! Matelotii escaladau la porunca lui hobanele, se 
cätärau sus ca să strângă trematele, pânzele, vergele oblice, palanele, până sub pavilionul cel mare al Sfântului 
Andrei... Se temuseră cu toții că în timpul nopţii se vor izbi de stânci. Salvamarii nu se încumetaseră să iasă, 
numai Dumnezeu îi mai putea scăpa... şase ambarcațiuni de pescari fuseseră date ca pierdute... O navă ame- 
ricană se izbise de reciful Trotot, se încâlcise în propriile-i parâme... asta spune mult despre vremea care se 
starnise... În fata cafenelei "La Mutine" are loc manevrarea scotelor... la geamandurile de ancorare, cu o derivă 
nu prea periculoasă... Dar clica de la edec e atât de beată că nu-şi mai dă seama ce face... şi-o ancorează de-a- 
ndoaselea... etrava se înfige în pontonul vămilor... "Dama" de la proră, o sculptură superbă, îşi striveşte sânii... 
Dezastru... Se face tandari... Bompresul crapă geamul... şi pătrunde în cârciumă... Focul saltă dugheana... 

Tipete, agitaţie... Lumea näväleste din toate părţile. Se aude o ploaie de înjurături... În sfârşit, încet, 
încet... frumoasa navă acostează... Se sprijină într-o rână de ponton, încurcată între odgoane... La capătul 
puterilor, ultima volieră îi cade de la mizenă... şi se prăbuşeşte ca un pescăruş. 

Odgonul de la pupa mai geme o dată... Şi pământul primeşte în braţele lui nava. Bucătarul iese din 
cambuză să dea de mâncare dintr-un blid enorm păsărilor cârâitoare. Uriaşii gesticulează de-a lungul 
parapetelui, betivanii de la debarcader nu vor să treacă pasarela... tambuchiurile sunt vraişte... 

Funcţionarul cu registru urcă primul, în redingotă. Un scripete se roteşte pe sus cărând o scândură. Încep 
să se-mpingă unii pe alții. Si forfota continuă... hamalii mişună pe palane... Sar panourile şi icebergul se arată în 
toată splendoarea lui! După ce văzusem pădurea!... $i acum, mână, birjar!... Convoiul se apropie... Nu mai 
aveam ce vedea, emoţiile sunt în altă parte... 

Ne întoarcem la semafor, se anunţă un vas doldora de cărbune. Înaintând pe lângă "Reche Guignol" 
soseşte cu steagul în bernă. 

Şalupa-pilot care-i vine în întâmpinare dansează în jurul lui, tâsnind din val în val... Săltând... Dând 
înapoi... În sfârşit reuşeşte să agate scara... se urcă... sare pe covertă... De la Cardiff maşinăria trage din greu, se 
bate cu hula... Înfundat până la bord într-un munte de spumă şi de neguri... Se opinteste împotriva curentului 
care-l trage spre dig... În sfârşit, mareea se mai potoleşte, îl îndreaptă, îl împinge în estuar... intră tremurând 
furios din toată carcasa. Valurile de negură şi ceață îl mai alungă încă din urmă. Mârâie şi se stropşeşte cu tot 
aburul lui. Scârtâie sub rafale din toate odgoanele. Fumul se abate peste creasta valurilor, refluxul îl împinge 
spre diguri. "Capcanele" de la Emblemeuse se zăresc, era timpul... Sunt stâncile pe care le descoperă mareea în 
retragere... 

Două vase mici cu un singur catarg rătăcite caută un loc de trecere... Tragedia este iminentă: nu trebuie 
să pierdem nimic... Toţi curioşii se îngrămădesc la capul digului pe lângă semnalizatorul de pericol... Urmăresc 
aventura prin ochean... Unul dintre vecini ni-l împrumută şi nouă... Rafalele devin atât de dese că ne astupă 
gura. Ne înăbuşă sub năvala lor... Vântul umflă marea... care se catärä până la far... linge cerul... 

Tata îşi înfundă cascheta pe cap... O să ne prindă noaptea înainte de a ajunge acasă... Trei vase 
pescăreşti acosteaza fără catarge... Li se aud vocile pe canal... Se interpeleaza... se încurcă în rame... 

Mama e neliniştită, ne aşteptă la “Petite Souris", o cârciumă pentru negustorii de peşte... nu prea 
vânduse cine ştie ce... Dar pe noi nu ne mai interesau decât călătoriile de cursă lungă. 


Tata ştia bine să înoate şi-i plăcea să se scalde. Pe mine marea mă lăsa rece. Plaja de la Dieppe nu era 
bună. În sfârşit, asta e vacanța! Numai că eu ajunsesem mai răpănos decât în Pasaj! 

La "Mésange" nu aveam decât o singură chiuvetă pentru toți trei. Aşa se făcea că scăpam mai 
întotdeauna de spălatul pe picioare. Duhneam îngrozitor, aproape tot atât de îngrozitor ca mica noastră chiuvetă. 

lar ca să faci baie in mare iti trebuia ceva curaj. Creasta valului fumegând, înălțându-se, bubuind, 
doldora de mii de pietricele, se präbusea, gata să mă inhate. 

Zgribulit, zgâriat, bietul de mine mă clatin, cad... Un univers de pietricele se abate asupra mea, odată cu 
flocotinele de spumă, mă pătrund până la os. Mai întâi se duce capul... care mă trage, mă împinge, mă târăşte la 
fund... Fiecare secundă e ultima... Tata în maieu vărgat, între două valuri vuind, răcneşte. Îl văd... Împroascä 
apa... se zbate, injura. Un val îl izbeste si pe el, îl dă peste cap, cu gaidele în sus... Orăcăie ca o broască. Nu mai 
apare, s-a terminat cu el... Primesc în piept o rafală de pietre... Sunt ciuruit... Inecat... oribil... zdrobit de un 
potop de ape care mă aduce înapoi şi mă azvârle la picioarele mamei. Ea vrea să mă apuce, să mă smulgă... Dar 
suflul e mai tare... Mă înhaţă... mă îndepărtează... ea, îngrozită, scoate un țipăt... Toată plaja se adună... Orice 
efort e zadarnic... Înotătorii se înghesuie, se agită... Când furia valurilor mă loveşte la fund, ure horcäind la 
suprafaţă... Observ într-o străfulgerare că toţi vorbesc despre agonia mea... Îi văd amestecați în toate culorile: 


verzi... albaştri, umbrele de soare, galbeni... lămâie... Mă învârtejesc cu toate märuntaiele din mine... Si apoi nu 
mai zăresc nimic... Un colac de salvare mă apucă de gât... Sunt scos pe stânci... asemeni unui caşalot... 
Doctoriile de leac îmi strepezesc gura, sunt uns cu alifie de arnică... Ard sub cuverturi... Frictionat... Impachetat 
în trei capoate... 

Şi atunci se dau explicații tuturor celor din jur... Marea e prea violentă pentru mine! Foarte bine! Aşa 
era! Nu aveam nici o nevoie de ea! O făceam din sacrificiu! Ca să dau jos rapănul... 


Trecuseră deja zece zile. Săptămâna următoare era ultima. Tata trebuia să se întoarcă la birou. Numai 
gândindu-se îl apuca durerea de burtă. Nu mai aveam nici un minut de pierdut. 

În chestiunea vânzărilor totul mergea atât de prost că doar teroarea ne-a decis să facem o excursie... să 
ne îmbarcăm pentru Anglia... Apropiata întoarcere ne înspăimânta... ne împingea la acte extreme... 

Am plecat în zori nezăbovind decât atât cât să dăm pe gât o cafea cu lapte... Moştenirea bunicii!... Ce 
mai!... O şi papasem pe jumătate!... 

Am ajuns pe vapor cu mult înainte... Ne simţeam bine pe modestele noastre locuri, chiar lângă etravă... 
Vedeam limpede tot orizontul... Eu eram acela care trebuia să semnalez primul coasta străină... Timpul nu era 
urât, dar oricum imediat ce ne-am îndepărtat un pic şi am pierdut din ochi farurile, vasul a început să bandeze. 
Se transformase într-un balansoar... navigam de-adevăratelea... Mama a dispărut prima în cabină să-şi pună 
centurile... Şi tot ea a vomat prima pe punte si la clasa a treia... Într-o clipită s-a făcut gol în jurul ei... 

"Ocupă-te de copil, Auguste!" a mai avut timp să schelălăie... Atât i-a fost destul ca să-l înfurie... 

Si atunci începură şi alţii să icnească ciudat... peste bord si bastingaj... În balansoarul care se opintea 
împotriva curentului, lumea voma fără mofturi, pe unde apuca... Nu exista decât o singură latrină la capătul 
navei... Supraaglomerată... În care vomau câţiva präpäditi, înghesuiți, cot la cot... Marea continua să se umfle... 
Cu fiecare hulă, la urcuş, voma unul bine... La coborâş, cel puţin doisprezece, mult mai opulent, mai dens... 
Vântul smulge voaleta mamei, toată morfolită, ca să astupe cu ea gura unei doamne de Ia celălalt capăt... 
agonizând de cât vărsase... Nimeni nu mai opunea nici un fel de rezistență Orizontul se umpluse de dulceaţă... 
de salată... de marengo... de cafea cu lapte... şi de toată crapelnita... borâtă toată!... 

Mama, în genunchi, de-a dreptul pe podele, îşi dă osteneala, surâde sublim, balele-i curg siroaie... 

— Fii atent, mă îndeamnă, la contra-tangaj... oribil... Vezi, Ferdinand, că ţi-a mai rămas în stomac 
tonul!... Hai să ne străduim împreună. Puah! Puah!... Se înşelase! Erau clătitele!... Cred că aş mai putea da la 
iveală ceva cartofi prăjiţi... dacă mă străduiesc... Întorcându-mi matele pe dos, etalându-le acolo pe punte... 
Încerc... Mă zbat... Mă încordez... O rafală feroce se repede, năvăleşte pe covertä, plescăie, împroascä, se 
prăbuşeşte, spală puntea... Spuma apucă, frământă, amestecă, învârtejeşte printre noi toate lăturile... Ni le bagă 
pe gât... Ca să le vărsăm din nou... La fiecare scufundare iti iese sufletul... pe care-l prinzi la urcare într-un 
reflux de bale şi putoare... ca să ti se scurgă iar pe nas, deosebit de sărate... E prea mult!... Un pasager imploră 
iertarea... Urlă spre cer că e complet golit! Mai face un efort!... Şi mai scoate o căpşună!... Se uită la ea 
înfricoşat... Încrucişându-şi ochii... În sfârşit nu-i mai rămăsese nimic de vomat!... Parcă ar fi vrut să-şi vomeze 
şi cei doi ochi... Se osteneste... se încordează ca un catarg... Încearcă să şi-i scoată din orbite... Mama se 
prăbuşeşte pe parapet... Şi ea a dat totul afară din ea... ar a mai scos până la urmă un morcov... o bucăţică de 
grăsime... şi o coadă de roşioară... 

Sus, aproape de căpitan, lumea de la clasa întâi, de la a doua, se apleacă să vomeze, cascadele se 
prăbuşesc peste capetele noastre. La fiecare val, odată cu stropii, adunam prânzuri întregi... resturi, suvite de 
carne... pe care rafalele le iau pe sus impodobind hobanele... Marea vuieste roatä-mprejur, izbindu-si valurile 
înspumate... Tata, cu cascheta legată sub bărbie, asistă la zvârcoleala noastră. Pozează, are noroc, şi-n piept o 
inimă de marinar!... Ne dă sfaturi, ne îndeamnă să ne lungim cât mai mult... să ne târâm şi mai dihai... O 
pasageră vine de-a rostogolul şi cade peste mama... se agaţă de ea ca să poată voma în voie... Îşi mai face 
apariția şi un căţel, atât de suferind, cufurindu-se tot printre fustele femeilor... Se răstoarnă, ne arată burta... Din 
latrine se aud nişte tipete înfiorătoare... câteva persoane s-au blocat înăuntru şi nici pipi nu mai pot face... Se 
împing să ajungă la ferestruică... Implora să fie ucişi... Şi dracovenia se cabrează şi mai tare... Tot mai teapana 
se scufundă din ce în ce mai adânc... se repede în abisuri... în verdele întunecat al mării... de unde tâsneste tot 
întreagă... ca să-ți răscolească oribil tot golul burtii... 

Un tip scurt şi îndesat, o adevărată obrăznicătură, chiar in fata mea îşi ajută nevasta să verse într-un 
butoi... Îi dă curaj... 

— Hai, Léonie! Nu sta pe gânduri!... Sunt aici!... Te tin! Şi atunci ea îşi întoarce brusc capul în sensul 
curentului... şi toată tocana de vaca de care-i gâlgâie gâtlejul mi-o aruncă în fata... Mi se umple gura de fasole, 
de roşii... eu care nu mai aveam ce voma!... Şi acum iată-mă din nou gata... Înghit putin... matul se răscoală... 


Curaj! Fac un efort! Totul mi se grämädeste pe limbă... Drept răzbunare vreau să-i scuip plinul matelor drept în 
gură! Mă apropii bâjbâind!... Ne târâm încet unul spre altul... Ne agățăm... Ne intindem la pământ... Ne 
imbratisam... şi ne uşurăm unul în celălalt. Bunul meu tată şi soţul ei încearcă să ne despartă... Si trage fiecare 
de partea lui... Nu mai înțelegeau nimic... 

Drum liber resentimentelor! Puah!... Soţul ăsta e un mojic, un incapatanat!... Uite, neicusorule, o să 
vărsăm împreună!... Eu îi trec frumoasei lui un snop de macaroane... cu sos tomat... Un cidru de trei zile... Ea 
îmi strecoară ceva din svaiterul ei... Mama s-a încurcat printre corzi... se târâie pe urma propriilor ei bale... 
Trage şi cățelul după ea, agăţat de fustele ei... Eu şi cu femeia vârtosului ne-am împleticit bine de tot... degeaba 
trage ăla de mine... ca să mă poată desprinde, mă izbeşte cu pantofii... Genul "boxer categorie grea"... Tata vrea 
să-l mai domolească... Abia îngăimă două vorbe şi celălalt îi împinge un pumn în moacă de se prăbuşeşte tata 
cât era de lat peste cabestan... Haidamacul îi sare in spate... Îi striveşte mutra... ca să-l pocească si mai bine se 
lasă pe vine... Faţa tatei e şiroaie de sânge... amestecate cu resturi de vomă... Dar celălalt tot nu e mulțumit... 
Profită de un ruliu care mă dezechilibrează... Mă atacă... Eu lunec... catapultat până-n closet cu capul în Jos... O 
adevărată lovitură de berbece. Mă izbesc... Latrina se desfunda... şi cad grămadă peste amicii pleostiti... Sunt 
prins, înghesuit în mijlocul lor. Rămăseseră toți goi puşcă... Eu trag apa. O trombă ne îneacă... ne strivim unii 
pe alții în hârdău... Dar asta nu-i opreşte să horcäie mai departe... Iar eu nu mai ştiu de-s viu sau mort... 


Sirena ne-a trezit pe toți. Ne-am agăţat de "waters", am ieşit prin hublouri... Dincolo de port se întindeau 
brâiele dantelate ale digurilor... Am privit Anglia ca şi cum am fi debarcat pe Lumea cealaltă... 

Faleze şi verdeață... Par mult mai întunecate şi mai zgrunturoase decât celelalte de dincolo... Apa se 
liniştise... Era mult mai uşor de vomat... Dar ne trecuse pofta... 

la te uită, de atâta dârdâială ne rupsesem dinții în gură... Mama plângea cu sughituri, atât de mult 
vărsase... Eu eram plin de cucuie... Nici cadavrele n-ar fi fost mai tăcute. 

Pachebotul s-a opintit în ancoră, s-a mai zgâltâit de vreo două trei ori, şi apoi a binevoit să se oprească, 
în sfârşit. Ne-am scotocit după bilete... După ce-am trecut de vamă am încercat să ne mai dregem cât de cât 
ținuta. Mama îşi storcea din fustă pâraiele de apă. Tata încasase o bătaie atât de zdravănă că-i lipsea o jumătate 
de mustață, i se invinetise şi ochiul, dar eu mă prefaceam că nu-l văd... Se tampona cu batista... Ne-am revenit 
încetul cu încetul. Dar şoseaua tot se mai legăna cu noi. Am trecut de-a lungul prăvăliilor minuscule, aşa cum 
erau pe acolo, cu obloanele vopsite în culori tipätoare şi treptele frecate cu alb de Spania. 

Mama, care făcea tot ce putea ca să nu ne dea bătaie ie cap, şchiopăta departe în urma noastră... Ne-am 
gândit la un hotel, la o cameră undeva, ca să se odihnească... Un noment... Până la Londra nu puteam ajunge, 
muiati cum eram. Dacă ne-am fi aventurat, sigur ne-am fi îmbolnăvit... Şi apoi nici incaltarile nu ne-ar fi ţinut. 
Inghitisera atâta noroi că plescăiau mai ceva decât o ciurdă... 

Foarte aproape am zărit un hotel... Stătea scris pe faţadă cu litere de aur... Dar odată ajunşi în dreptul lui, 
ne-a apucat frica... Am trecut de cealaltă parte a străzii... Ploua din ce în ce mai tare... Încercam să ne imaginăm 
preţurile celor mai neînsemnate marafeturi... Ca să nu fim inselati la rest... Până la urmă am intrat într-o ceai- 
narie... Cu ăia de acolo ne-am înţeles. După ce ne-am aşezat, ne-am uitat la valiză... Nu mai era aceeasi!... In 
înghesuială, la vamă, nimeriserăm o alta... Ne-am întors în grabă... Dar valiza noastră făcuse picioare!... Pe cea 
care nu era a noastră am dat-o şefului gării... $i aşa am rămas fără nimic!... Culmea ghinionului! Numai noua ni 
se putea întâmpla!... Asta aşa era, într-un anume sens!... Tata o constata, a câta oară... Nu mai aveam cu ce să ne 
schimbăm... nici măcar o cămaşă! Şi totuşi trebuia să ne plimbăm... Tot umblând încoace şi încolo prin sat sub 
rafalele de ploaie oamenii ne luaseră la ochi... Semănăm cu nişte țigani läieti! Era mai prudent s-o intindem... Şi 
am luat-o pe drum la întâmplare... Trecând de ultima casă... 

"Brighton"!... borna ne arăta că se afla la paisprezece kilometri în fata noastră. Cum eram obişnuiţi cu 
mersul nu trebuia să ne speriem. Dar nu tineam nici unul pasul. Tata o lua mereu înainte... Nu prea era mândru 
de noi... Chiar aşa muiat, muruit, ologit, abia mişcându-se, şi tot arăta mai bine decât noi... Suferea când îl 
ajungeam din urmă... se distanţa rapid. 

Mamei îi atârna limba de un cot, de greutatea piciorului pe care-l târa după ea. Sufla ca o cätea bătrână. 

Drumul şerpuia costiş de-a lungul falezelor. Am luat-o vajnic prin ploaie. Oceanul bubuia rostogolindu- 
şi valurile în abisuri, plin de neguri. Cascheta nautică a tatei îi intra în gură. Macferlanul se lipise atât de tare de 
el, că 1 se vedea curul ca o ceapă. 

Mama şchioapătă, a renunţat la pălăria ei garnisită cu rândunici şi cireşele, zvârlind-o într-un tufiş... 
Pescăruşii care fugeau de frica furtunii se strânseseră roată şi chirăiau în jurul ei. Probabil că trecătoarea noastră 
apariţie printre nori îi surprindea şi pe ei... Potopiti sub rafale ne agätäm de ce puteam, la întâmplare... Urcând 
şi coborând pe faleze ca pe valuri... nenumărate... Pe tata nici nu-l mai vedeam din pricina norilor... Parcă ar fi 


fost gata sa se topească sub averse... Şi totuşi îl zăream din când în când din ce în ce mai departe, parcă mai 
mic, agatandu-se de un alt versant. 

"O mai urcăm şi pe asta, Ferdinand! Şi mă odihnesc! Crezi că el vede deja «Brichetonne-ul» ăla? O 
mai fi mult?..." Îşi pierduse ultima picătură de curaj. Să te asezi era imposibil. Nici un rambleu nu rezistase 
apei... Toalele i se scurtaseră atât de tare că mânecile îi fluturau spre cer... Încältärile nu mai erau decât nişte 
burdufuri... Şi atunci i se îndoi piciorul... cedând sub propria-i greutate... şi se duse de-a berbeleacul în sant... 
Întepenindu-se cu capul în jos... Nu se mai putea mișca... Făcea cläbuci ca o broască... Ploile în Anglia sunt 
asemeni unor oceane suspendate... Te îneacă încetul cu încetul... 

L-am strigat din răsputeri pe tata... Mama sucomba cu capul în jos. Trăgeam de ea cât puteam. Înhămat 
pur şi simplu! Dar în zadar!... Totuşi iată-l pe exploratorul nostru apărând. Ametit de nori. Ne unirăm 
eforturile... Tragem în sus cu toate forţele. O dislocăm. O scoatem din noroiul compact... Si ea surâde. Îi face o 
plăcere deosebită să-l revadă pe Auguste al ei. ÎI întreabă cum se simte... Dacă nu cumva suferise prea mult? Ce 
zărise la capătul falezei? El nu răspunde nimic... Ne porunceşte numai să ne mişcăm mai repede... să ne 
întoarcem în cea mai mare grabă în port... şi iarăşi o sută de suişuri şi o sută de coborâşuri... să-ți iasă sufletul. 
Nu mai recunoşteam drumul pe unde am venit, furtuna îl destrămase complet... Am zărit luminile... portul şi 
farurile. Se lăsase deja noaptea. Târându-ne, tremurând, am trecut iarăşi prin faţa hotelului... N-am cheltuit 
nimic... N-am întâlnit pe nimeni... Nici o hantä nu se mai tinea pe noi... Aveam un aer atât de sfârşit că pe vas 
ne-au făcut o favoare... Ne-au autorizat să trecem de la a treia la a doua... ne-au permis să ne culcăm... În gară la 
Dieppe ne-am întins pe banchete... Trebuia să ne întoarcem direct acasă... În tren se mai iscă un tărăboi din 
cauza mamei care se constipase... 

— Sunt opt zile de când n-ai mai ieşit!... Chiar nu mai vrei să ieşi niciodată? 

— Lasă, am să ies acasă... 

Fobia lui, că ea nu ieşea regulat, era obsedat. Traversările constipă, asta se ştie. Nu se mai gândea decât 
la bäliguta ei. În Pasaj am putut în sfârşit să ne uscam. Am răcit toţi trei. Dar am scăpat destul de ieftin. Tata 
avea un ochi invinetit. Li s-a explicat vecinilor că s-a întâmplat din pricina unui cal, tocmai trecea prin dreptul 
lui când acesta se slobozea... 

Doamna Divonne era curioasă, vroia să ştie tot. Să audă aventura în toate amănuntele ei... Fusese şi ea 
în Anglia, în călătorie de nuntă... Ca să prindă tot a încetat chiar zdrăngănitul la pian... Şi nu mai termină "Clair 
de Lune", oprindu-se la jumătate. Domnul Visios era şi el lacom de istorii şi descoperiri... Edouard trecuse 
însoțit de Tom, vroia noutăţi... Aveam şi eu cu mama neînsemnatele noastre impresii... Dar tata nu ne lăsa să 
vorbim... Limbarita era apanajul lui... Şi ce de minuni văzuse... fantastice... stranii... absolut imprevizibile... la 
capătul drumului... după faleză... Pe când înota în nori... Între Brigetonne si uragan... Tata, numai el singur!... 
pierdut printre rafale... între cer şi pământ... 

Acum nu se mai sinchisea, îi îndopa cu minuni... Dădea din gură cât putea!... Mama nu-l contrazicea... 
Ea era întotdeauna fericită când el avea succes... "Nu-i aşa, Clémence?" o întreba când minciuna era prea 
gogonată... Ea aproba, adeverea totul... Îşi zicea în sinea ei că o luase prea tare razna, dar dacă asta era plăcerea 
lui!... 

— Dar la Londra nu v-aţi dus? a întrebat domnul Lerosite, negustorul de ochelari de la numărul 37, aşa 
copilăreşte, numai pentru că primea lentilele de acolo... 

— Ba da, dar numai prin împrejurimi... Am văzut ce-i mai important... Portul! Singurul lucru care 
contează de fapt! Şi foburgurile... Nu aveam la dispoziție decât câteva ore!... Mama n-a crâcnit... Curând se 
răspândi zvonul că trecuserăm printr-un naufragiu... Că femeile fuseseră debarcate pe faleze cu troliul... Se 
întrecea pe sine inventând... Despre felul cum se plimbase el prin Londra cu familiile celor salvaţi... 
Majoritatea, străini! Papa nu se mai putea opri!... Le imita accentul. 

În fiecare seară după cină începeau şezătorile... Miraj!... Miraj!... Domnișoara Méhon începu din nou să 
fiarbă în coliba ei... de vizavi... nu traversa... Eram certati de moarte... Punea gramofonul tare ca să-l bruieze pe 
tata... să-l oblige să se oprească... Ca să avem linişte, mama a închis magazinul. A tras storurile până jos... 
Atunci domnisoara Méhon a venit să bată în obloane, să-l provoace pe tata, să-l cheme pentru o mică 
explicație... Mama s-a băgat între ei... Vecinii erau cu toții excedati... trecuseră de partea noastră... prinsesera 
gustul călătoriilor. Într-o seară, întorcându-ne de la comisioane, n-am mai auzit-o pe coana Mehon, nici 
gramofonul ei... Obisnuitii şezătorii soseau unul câte unul... se instalau în odäita din spatele prăvăliei... Tata 
începea povestirea... Într-o manieră cu totul diferită... Când deodată, de vizavi, de la hoaşcă, se aude... Buf!... un 
zgomot infernal!... Bubuiturile se amplifică!... O jerba imensă ne orbeste! izbindu-se de pravalie!... Usa sare in 
lături! $i in fata ochilor apare mortäciunea gesticuland cu o torta in mână si cu exploziv... Dă foc prafului de 
pusca!... Flacăra şuieră, se răsuceşte! Gasise mijlocul să-i sece imaginaţia tatei! Se zbate ca un diavol! Fustele îi 
iau foc. Si devine ea însăşi o tortä. Ne repezim! O înăbuşim în perdele! O stingem! Dar şi prävälia ei arde cu 


toate corsetele! Pompierii sosesc la datorie! N-am mai văzut-o niciodată de atunci, hoasca, mortăciunea!... Au 
dus-o la Charenton! Acolo a şi rămas! Nimeni nu i-a mai dorit întoarcerea! S-a semnat chiar o petiție de la un 
capăt la altul al Pasajului ca e nebună şi imposibilă. 


S-au întors iar zilele rele. Nu se mai vorbea nici de pieţe, nici de vacanţă, nici de Anglia... Vitrina 
noastră zăngănea sub aversele de ploaie, galeria s-a umplut iar de mirosul acru al trecătorilor şi al cäteilor 
vagabonzi... 

Era Toamnă. 

Încasam scatoalcele din zbor pentru că în loc să învăţ, mă jucam. În clasă nu prea intelegeam cine ştie 
ce. Tata redescoperise că eram un cretin sadea. Marea mă ajutase să cresc dar mă făcuse şi mai bleg. Pierdeam 
vremea zbenguindu-mă. L-au apucat iar pandaliile. Mă invinovatea de tot soiul de potlogării. Se făcură auzite 
din nou gemetele mamei. 

Negotul ei nu mai mergea deloc, modele se schimbau fără răgaz, venise iar moda "batistului", a 
"calotelor de pălării”. Clientele se simțeau obligate să-şi pună pe cap un soi de giubene pe care înfăşurau 
ditamai servetele. În toată nebunia asta, doamnei Héronde îi revenea sarcina tuturor transformărilor. 
Confectiona, de pildă, bolerouri din "irlanda tare", menite să dureze douăzeci de ani. Ca până la urmă să nu fie 
decât un capriciu! După Marele Premiu, le montară pe sârme şi făcură din ele abajururi... Câteodată doamna 
Héronde era atât de obosită că încurca toate comenzile aducându-ne bavete brodate în loc de cuverturile pe care 
le aşteptam... Se iscau nişte drame pe cinste! Clienta îşi trăgea mucii şi ameninţa cu tribunalul! În culmea 
disperării rambursam toate pagubele şi odată cu asta se topeau şi două luni de täitei. În ajunul examenului meu 
de absolvire, prăvălia noastră arăta ca un adevărat vulcan, doamna Heronde tocmai vopsise în galben laptele 
cucului un capot care ar fi trebuit să fie o rochie de mireasă. Să plesnim şi mai multe nu! Favoarea era de 
nereparat! Clienta putea să ne haleasca!... Şi când te gândeşti cât de limpede era scris în carnetel!... Doamna 
Heronde suspina jos, prăbuşită peste marna. Sus, tata urla! 

— Of! n-ai să te mai înveți minte odată! cu bunătatea ta! De câte ori ţi-am spus? Or să ne aducă la sapă 
de lemn! lucrătoarele tale!... Ia inchipuie-ti că as face o gogomănie numai pe sfert cât asta la Coccinelle!... M-ar 
mai primi cineva la birou?... Ipoteza era atât de înfricoşătoare că se simţea pierdut!... Se făcea palid!... ÎL aşezam 
pe un scaun... Era la pământ!... Mă apucam din nou de aritmetica mea... Mă asculta... Nu mai crâcneam atât de 
tare se încurca în propriile lui explicaţii că mi se învârtea mie capul... Intelegeam totul pe dos... Si asa nu prea 
ştiam mare lucru... Abandonam partida... Îmi inventaria lacunele... El convins că era imposibil să fiu scos din 
rahat... eu considerându-l pe el prost ca noaptea... Şi atunci începea iar să răguşească explicându-mi "împăr- 
tirile"... Se încurca rău de tot... Şi mă lovea peste gură, tot pe mine... mă trăgea de urechi... Sustinea că-mi 
băteam joc de el... Că mă durea în cot... Mama se apropia şi ea pentru o clipă... $i atunci furia lui se intetea... 
Urla chemându-şi moartea! 


În dimineaţa examenului de absolvire, mama a închis prăvălia, vroia să mă însoțească, să-mi dea curaj. 
Examenul se ţinea la şcoala comunală, aproape de Saint-Qer-main-l'Auxerrois, chiar în curtea interioară. Pe 
drum mă sfătui să am încredere în forțele mele. Momentul era solemn, se gândi la Caroline, ceea ce o făcu să 
plângă din nou... 

Ajunşi pe la Palais-Royal, m-a pus să mai recit o dată fabulele şi lista Departamentelor... Exact la ora 
opt ne aflam în fata porții pentru înscriere. Copiii erau îngrijit îmbrăcaţi, bine spälati, dar agitati la culme, şi ei, 
şi mamele lor. 

Ni se dădu mai întâi o dictare şi apoi câteva probleme de rezolvat. Nu era greu, mi-amintesc, nu aveam 
decât de copiat. Ne adunaserăm acolo toţi cei respinşi la sesiunea precedentă. Pentru multi situaţia era tragică... 
mai ales pentru cei care vroiau să devină ucenici... La oral am avut noroc, am dat peste un tip corpolent, cu 
nasul plin de negi. Purta o lavalieră mare, ca unchiul Arthur, dar nu era un artist. Fusese farmacist în rue 
Gombust. Câţiva îl cunoşteau de pe atunci... Mi-a pus două întrebări cu privire la nişte plante... Habar nu 
aveam... Şi-a dat răspunsul singur. Eram destul de încurcat. Mi-a cerut atunci să-i spun distanța de la Soare la 
Lună şi de la Pământ până pe Lumea cealaltă... Nu prea indrazneam să mă lansez în supozitii... $i m-a salvat tot 
el... În chestiunea anotimpurilor m-am descurcat, bâlbâind ceva, dar mai mult pe alăturea... Adevărat, nici el nu 
era prea exigent... termina mereu de răspuns în locul meu. 

Apoi m-a întrebat ce aveam să fac dacă obtineam certificatul de absolvire? 

— Vreau să intru, am răspuns ruşinat, în comerţ. 

— E greu comerțul, fiule!... mi-a răspuns... N-ai mai putea cumva aştepta?... Poate până la anul?... 


Probabil că nu mă considera destul de voinic... Brusc m-a fulgerat ideea că eram respins... Nu mă mai 
gândeam decât la întoarcerea acasă, la drama pe care aveam s-o dezlantui... Mă apucă ameteala... Era cât pe-aci 
să leşin... aşa tare îmi bătea inima... M-am sprijinit... Bătrânul m-a văzut pălind... 

— O, nu, baietica! făcu, linişteşte-te!! Asta n-are nici o importanţă! Eu te trec! Fă-ţi intrarea în viata! 
Daca tii cu tot dinadinsul! 

M-am asezat pe o banca, mai departe, langa zid!... Eram tulburat. Ma gandeam daca nu cumva imi 
plasase din comoditate o minciună... Ca să scape. Mama aştepta, in mica piateta din fata bisericii, rezultatele... 

Nu terminaserä inca toti... Mai erau plozi de ascultat... Acum puteam sa-i vad si eu. Ma uitam la ei cum 
îşi incredintau bâlbâindu-se tainele peste masă... Harta Franței, Continentele... 

De când îmi spusese vorbele alea în legătură cu intratul în viaţă, mă uitam la ei ca şi cum nu-i mai 
văzusem niciodată până atunci... Neliniştea, frica de a nu fi trecuţi îi intepenea pe toţi lângă masă, se zbăteau 
ca-ntr-o cursă. 

Asta însemna să intri în viata? Incercau chiar din clipa aceea să nu mai fie doar copii... Făceau grimase 
îngrozitoare ca să-şi dea aere de oameni mari... 

Semănau toţi unii cu alţii, aşa îmbrăcaţi în sortulete, odrasle, ca şi mine, de mici comercianți din centru, 
de meseriaşi, de talciocari... Păreau cu toţii destul de subrezi... Îşi holbau binoaclele, scoteau limba de un cot ca 
nişte căţei, căznindu-se să răspundă batranelului... 

Părinţii insirati pe lângă zid supravegheau procedura... Aruncau priviri plozilor lor mitraliindu-i fioros 
din spatele ochelarilor, să le taie respiraţia şi mai multe nu. 

Copiii greşeau aproape de fiecare dată... Şi se gheboşau şi mai tare... Bătrânelul era neobosit... 
Răspundea pentru toată lumea... Sesiunea cretinilor, nu?... Mamele se înroşeau din ce în ce mai tare... 
amenințau cu bătaia... Mirosea a masacru in magherniţă... În sfârşit, toţi copiii fură examinati... Mai rămânea 
palmaresul... Minunea minunilor! Toată lumea trecuse!... Inspectorul de la Academie ne-o striga de sus de pe 
estradă... Avea o burta cu lant pe ea, un breloc mare, care sălta la fiecare frază. Se bâlbâia niţel, a încurcat toate 
numele... Dar nu asta era important... 

A profitat de ocazie ca să ne spună câteva lucruri plăcute... cordiale... Încurajatoare... Ne-a asigurat că 
dacă mai târziu în viata ne vom purta la fel de bine. puteam fi linistiti, ne vom primi cu siguranță răsplata... 

Făcusem pe mine pipi şi toate celelalte. Abia mă mai mişcăm. Şi nu eram singurul. Toţi copiii mergeau 
împiedicaţi. Mama a simţit mirosul în timp ce mă săruta... Mă scârnăvisem atât de tare că a trebuit să plecăm în 
grabă. N-am mâi avut timp să-mi iau rămas bun de la colegi... Încheiasem cu studiile... Ca să ajungem mai 
repede acasă, am luat o trăsură... 

Am lăsat să pătrundă, cât am putut, curenţii de aer... Şi afurisitul de pavaj care ne-a hurducat tot drumul. 
Mama a adus iar vorba despre Caroline... "Cât de fericită ar fi fost să te vadă reuşind!... Of! dacă ar mai putea 
să te vadă de acolo de unde e!..." 

Tata, la primul etaj, cu toate luminile stinse, aştepta rezultatele... 

— Auguste! A fost trecut!... Auzi?... A trecut foarte uşor!... 

M-a primit cu braţele deschise... A aprins lumina ca să mă vadă mai bine. Mă privea drăgăstos. Era 
emoționat la culme... Îi tremura mustata... 

"Foarte bine, fiule! Ne-ai dat destulă bătaie de cap!... Acum te felicit!... Vei intra in viata... Viitorul este 
al tău!... Numai să urmezi exemplul cel bun!... Să mergi pe drumul drept!... Să muncesti!... Să te străduieşti!..." 

I-am cerut iertare că am fost obraznic. L-am îmbrăţişat din toată inima... Numai că puteam atât de tare 
că începu să mă adulmece... 

"O! dar asta ce mai e? m-a împins el... Of! porcul!... Scarba!... e plin de rahat!... Uf! Clémence! 
Clemence!... ia-l sus de aici, te rog!... Simt că iar mă-nfurii! E de-a dreptul infect!...” Efuziunile se 
terminaseră... 

M-au spălat cât au putut, m-au scăldat în apă de colonie. 

De-a doua zi au şi început să caute o casă de comerţ serioasă în care să-mi încep ucenicia. Un loc sever 
unde să nu mi se treacă nimic cu vederea. 

Ca să învăţ trebuia să trag din greu! Asta era şi părerea unchiului Edouard. Avea o experiență de 
douăzeci de ani. Toţi ceilalți erau de acord cu el. 


În comerţ să arăţi bine e esenţial. Un amploiat sleampät e o ruşine pentru patronii lui... După pantofi esti 
judecat!... Nu te zgarci la o pereche de incaltari!... 

"Prince Regent", vizavi de Hale, era o casă de comerţ centenară... Nici nu se putea visa ceva mai bun! 
Reputată pentru barbaria pantofilor ei cu forme ascuţite... "bot de rata", genul ceremonios. Unghiile iti intra în 


carne, aşa e ologit Elegantul! Mama îmi cumpără două perechi, practic de nefolosit... Trecurăm apoi vizavi la 
"Classes Méritantes", Confecţii... Profitara de solduri ca să mă echipeze complet. 

Mi-au cumpărat trei perechi de pantaloni, impecabili, solizi, cu un număr mai mare şi cu un tiv care să 
mă tina zece ani. Mai aveam atâta de crescut! Haina cea mai închisă la culoare pe care o impodobim cu 
panglica de doliu după bunica. Trebuia să am un aer cât mai serios. Nici în privința gulerelor nu s-au lăsat 
inselati... Largi... Cat mai largi... ca să se vadă de la o poştă gâtul lung şi slab. Singura cochetărie permisă e o 
cravată lejeră, un papion, legat militäreste. Un lant de ceas, desigur tot întunecat, din cauza doliului. Le aveam 
pe toate. Sunt corect îmbrăcat. Pot ieşi în lume. Tata purta şi el un ceas, dar al lui era de aur, un cronometru... 
Şi-a numărat, după el, toate secundele până la ultima... Acul mare, gonind, îl fascina... Stătea ore în şir 
nemişcat, privindu-l... 

Mama mă conduse chiar ea la domnul Berlope, Panglici Garnituri, în rue de la Michodière, imediat 
după Bulevard, ca să mă prezinte. 

Cum era ea, scrupuloasă, l-a prevenit... Că-i va fi greu cu mine, că o să aibe bătaie de cap, că eram 
destul de leneş, neascultător din fire şi cam zăpăcit. Ideile ei... Făceam şi eu ce puteam. L-a mai informat că mă 
scobeam în nas, asta era pasiunea mea. L-a rugat să mă ruşineze de câte ori m-o prinde. Că se străduiseră o 
viata întreagă să mă îndrepte, dar nu reuşiseră mare lucru... Domnul Berlope asculta aceste detalii curatindu-si 
unghiile... Păstrând un aer grav şi preocupat. Purta o faimoasă vestă presărată cu fluturaşi de aur... Mi-amintesc 
şi de barba lui în evantai şi de tichia lui rotundă, brodată, pe care n-a catadicsit să şi-o scoată pentru noi. 

În sfârşit, a răspuns... Că va încerca să mă cuminteascä.. Dar tot fără să se uite la mine... Dacă aveam să 
dau dovadă de bunăvoință, inteligență, zel... Ei bine, avea să vadă... După câteva luni de tejghea, avea să mă 
trimită prin oraş... să însoțesc un comis-voiajor... Să-i car cutiile cu eşantioane... O posibilitate de-a cunoaşte 
clienţii... Dar înainte de a se aventura trebuia să-şi dea seama la ce eram bun... Dacă aveam simţul comertului!... 
Vocatia de amploiat... Competența... Devotamentul... 

Tot vorbind, domnul Berlope îşi trecea un pieptene prin păr, se uita într-o oglindă, se studia din profil, 
nu oglinzile lipseau... Era o onoare că ne primea... Drept urmare mama repeta adesea cui vroia s-o asculte că 
avusese onoarea să fie chestionată chiar de patron. 

"Berlope şi fiul" nu lua aşa pe oricine, nici pe încercate, nici pe gratis! 

A doua zi la ora şapte fix, fui în rue de la Miehodière, în faţa oblonului. Îi dădui imediat o mână de 
ajutor băiatului de prăvălie... Învârtind la manivelă... Eram hotărât să-mi arăt zelul... 

Sigur că nu domnul Berlope s-a ocupat de ucenicia mea, ci domnul Lavelongue... ăsta, se vedea de la o 
poştă... era crema ticăloşilor. Te spiona cât era ziua de lungă pe furiş, şi chiar de prima oară... Nu te slăbea din 
ochi, păşind uşor ca o pisică... Insinuându-se în urma ta de-a lungul coridoarelor... cu mâinile spânzurând, gata 
să te buşească... Pândind ţigara... cel mai mărunt chistoc... sau pe amicul obosit care ar fi încercat să se aşeze... 

Tocmai îmi scoteam pardesiul când mă avertiză pe loc. 

— Sunt şeful de personal... Cum te numeşti? 

— Ferdinand, domnule... 

— Iti atrag atenţia... În magazin nu este îngăduită nici un fel de joacă! Dacă până într-o lună nu esti 
perfect pus la punct, te dau pe uşă afară! E clar! Asta e! E clar? S-a înţeles? 

Astea fiind zise s-a destrămat ca o fantomă printre vrafurile de cutii... Bombănea mereu dumnezeu ştie 
ce... Când îl credeai mai departe era numai la un pas de tine... Si mai era şi cocosat pe deasupra... Se atinea în 
spatele clientelor. Stämburile, de frica lor tremura de dimineaţă până seara. Avea pe fata tot timpul un zâmbet, 
dar nu unul obişnuit... Ceva de-a dreptul scârbos... 

Cea mai blestemată dintre ţesături când era vorba de vrăfuială, de răvăşirea mărfurilor, era mătasea. 
Toate lätimile, metrajele, eşantioanele, valurile începute se încolăceau, se răsuceau necontenit... Seara nu-ţi 
venea să te uiţi la ele. O harababură de necrezut, încâlcită ca un stufăriş. 

Cât era ziua de lungă, "comisionarele", năzuroasele croitoriei, se atineau ciripind pe lângă tejghele. 
Scotoceau, răsturnau, se strâmbau. Un delir de zâmbre. Marfă şerpuind pe sub taburete... 

Să vezi seara după ora şapte bătaie de cap la repliaj... Bordelul era plin!... Te înăbuşeai în cârpe 
foşnitoare. O orgie "desperecheata". În mii şi mii de culori... Moaruri, satinuri, tiuluri... Acrele precupete tot 
tocmindu-se făceau totul harcea-parcea, mai rău decât pe câmpul de bătaie. Nici un carton cu eşantioane nu mai 
e disponibil... Toate emblemele sunt şterse. Plouă cu înjurături... Fugäriti tot timpul!... De toți netrebnicii de pe 
la raioane! De comisionarii graşi cu părul pomădat sau creastă Mayol. 

Repliajul e pentru mucoşi. Lor le revine sarcina să refacă "macaraua". Să capseze "la pat" fundele. Să le 
răsfrângă cozile de cometă. Mormanele începute, macrame, catifea bergam... dansul de ape ale taftalelor... În 
spinarea lor cade toată forfota, avalanşa fleşcăită, läbärtatä a mărfii nevândute... Abia dacă reuşeam să punem 
un pic de ordine că alte scotocitoare îşi făceau apariţia... se întorceau să bramburească totul... să ne facă praf 


munca... 

Cu aceleaşi aere, vorbărie, gargariseală scârboasă, cărând tot soiul de papornite, mereu în căutarea unei 
culori, exact aia pe care n-o aveai... 

Peste toate mie mi se mai adăugase o obligaţie, o sarcină epuizantă... naveta între magazin şi "depozite". 
De vreo cincizeci de ori pe zi. La etajul şapte. Să car cutiile cu eşantioane... grămezile de resturi refuzate, 
vrafurile de foarte şi petice. Totul mi se punea mie în braţe. "Marchizetele", metrajele uriaşe, toate modelele 
unui sezon fericit, eu le căram şapte etaje. Blestemată afacere. De omorât un măgar. Din cauza acestei 
îndeletniciri, în toiul efortului, gulerul meu cu papion se ridica până peste urechi. Chiar aşa dublu apretat cum 
era. 

Domnul Lavelongue mă trata dur şi răuvoitor. Cum intra vreo clientă îmi făcea semn s-o şterg. Nu 
trebuia să rămân prin preajmă. Nu eram de arătat... Sigur, din cauza prafului gros din depozite şi a transpiraţiei, 
eram muruit până la rădăcina părului. Dar abia ieşit, mă înjura că dispărusem. Nu-i eram pe plac niciodată... 

Artägosii de pe la raioane se amuzau pe socoteala mea când mă vedeau gonind cu toată viteza de la un 
etaj la altul. Lavelongue nu vroia să pierd nici un minut: 

"Asta-i tinereţea, sportul!..." Cam aşa mă trata. Abia coborât, mă încărca cu alt vraf de pachete!... Dă-i 
drumul bäieticä! Las' că mi te ştiu eu! 

Pe atunci nu se purtau halate în magazinele Sentier, nu era convenabil. Cu treburile pe care le făceam, 
frumoasa mea haină s-a ros repede până la urzeală. 

"Mai mult strici decât câştigi!" se neliniştea mama. Nici nu era greu pentru că nu mă plăteau. E adevărat 
că în anumite meserii ucenicii dădeau bani ca să fie primiți la învățătură. Pe scurt, eram un favorizat... Şi nu era 
momentul să mă plâng. "Veverita", aşa mă porecliserä colegii, din pricina zelului cu care mă cätäram pe scările 
care duceau până la depozite. Numai că asta nu-l împiedica pe Lavelongue să nu mă-nghită. Nu-mi putea ierta 
faptul că fusesem angajat prin domnul Berlope. I se făcea rău numai văzându-mă. Mutra mea nu-i cădea bine 
niciodată. Tinea cu tot dinadinsul să mă descurajeze. 

Un pretext de permanente observaţii erau droaştele mele, cu care făceam prea mult zgomot pe scări. Mă 
mai poticneam, e adevărat, vârfurile degetelor mă dureau îngrozitor, călcam ca pe cărbuni încinşi. 

"Ferdinand! îmi striga, eşti îngrozitor de enervant! faci singur atâta zgomot cât o linie de autobuz!" 
Exagera. 

Haina îmi plesnise pe la toate cusăturile. În privinţa costumelor eram un hău fără fund. Mi-au făcut altul 
dintr-o vechitură a unchiului Edouard. Tata era mereu în draci, avea necazuri din ce în ce mai agasante la birou. 
Ceilalţi ticăloşi, redactorii, profitaseră de faptul că plecase în concediu şi-l încondeiaseră cum scrie la carte... 

Si domnul Lampreinte, şeful lui, credea totul, cuvânt cu cuvânt. Ala, cu crizele lui gastrice. Când îi era 
foarte rău, vedea tigri în plafon. Din asta nu putea ieşi nimic bun. 

Nu mai ştiam ce să fac ca să le fiu pe plac Berlopilor. Cu cât galopam mai abitir pe scări, cu atât 
Lavelongue mă ura mai tare. Să nu-mi fi văzut moaca... 

Pe la ora cinci, când se ducea şi el la o cafea, profitam de răgaz ca să-mi mai scot droaştele, mai făceam 
asta şi pe la closet când nu era nimeni. Pentru că imbecilii ceilalți dădeau fuga să mă toarne. Lavelongue sărea 
ca ars, eram obsesia lui... Mă trezeam cu el în cârcă cât ai zice peşte. 

"Nu mai ieşi de acolo odată? Hei? Leneşule! Asta se cheamă muncă la tine?... Să te freci prin colturi!... 
Învätäturä-i asta? Ce să zic?! Tot pe-o rână! Cu coada în sus!... Asta-i tineretul din ziua de azi!..." 

Mă ascundeam în alt ungher, să-mi răcoresc ciolanele. Le băgăm sub robinet. În privinţa pantofilor eram 
rău înghesuit din toate părțile; mama, care se sacrificase ca să mi-i cumpere, n-ar fi admis nici în ruptul capului 
că-mi rămăseseră prea mici. Tot numai lenea mea era de vină! Reaua mea credinţă! N-aveam dreptate niciodată. 

Sus în depozit, pe unde mă fataiam cu marfa, muncea şi André, puştiul, acolo refăcea el cutiile cu 
esantioane şi întărea emblemele cu vopsea şi cu penel. Intrase la magazin cu un an înaintea mea. Locuia departe 
la mahala, făcea ceva drum ca să ajungă până aici. Casa lui era tocmai dincolo de Vanves, în "Cocotiers". Aşa 
se numea cartierul. 

Trebuia să se scoale la ora cinci ca să nu dea bani la tramvai. Venea cu cosuletul. Înăuntru îşi aducea 
toată merindea încuiată cu un zăvor şi apoi cu un lacăt. larna nu se mişca de acolo, mânca în chitimia lui, dar 
vara se ducea să halească pe o bancă la Palais-Royal. O ştergea un pic mai devreme ca să ajungă exact la două- 
sprezece să audă bătaia tunului. ÎL interesa. Nici el nu arăta prea bine, era răcit tot timpul, chiar în toiul lui 
august îşi trăgea mereu mucii. 

Bulendrele lui erau într-o stare mult mai proastă decât ale mele, numai flenduri şi petice. Ceilalţi ucenici 
de pe la raioane îi căutau nod în papură, că era un slăbănog, că avea nasul plin de muci, că se bâlbâia pentru că 
nu ştia ce să zică, dar de fapt dorinţa lor cea mai aprinsă era să-l bată... Aşa că el prefera să stea sus, acolo nu 
venea nimeni să-l provoace. 


Dealtfel îl bătea destul mătuşi-sa, cumplit, mai ales când făcea în pat, îi trăgea nişte chelfäneli 
îngrozitoare, mi le povestea în amănunt, ale mele nu erau nimic pe lângă ale lui. Insista să merg la Palais-Royal 
cu el, vroia să-mi arate fetele, pretindea că stătea de vorbă cu ele. Şi mai erau şi vrăbiile care veneau să-i 
ciugulească din pâine. Dar eu nu puteam merge. Trebuia să fiu prezent în fiecare minut. Tata se jurase c-o să 
mă-nchidă la Roquette dacă mă prinde hoinărind. 

Şi apoi, în privinţa femeilor, tata era teribil, focul şi para lui Dumnezeu s-ar fi făcut dacă ar fi bănuit 
măcar că aş avea poftă să mă apropii de ele. Destul că mă frecam. Mi-o spunea în toate zilele, nu pierdea nici 
un prilej... Andre, puştiul, nu-i inspira încredere... Avea apucaturile omului din popor... Era spitä de vagabond... 
Cu mine nu era acelaşi lucru, aveam părinţi onorabili, nu trebuia să uit, mi se amintea asta în fiecare seară când 
mă întorceam de la Berlope, rupt de oboseală, năuc. Dacă aş fi încercat să-i răspund, aş mai fi încasat şi o mamă 
de bătaie pe deasupra. Nu-mi era permisă nici un fel de escapadă! Aveam şi aşa destule vicii, nu se ştie de 
unde-mi veneau!... Dacă mă luam după André, aveam să ajung un asasin. Tata era sigur de asta. Şi blestematele 
mele vicii făceau parte tot din necazurile şi nefericirile cu care îl năpăstuise Destinul... 

Şi erau într-adevăr înspăimântătoare, viciile mele, de netăgăduit, cumplite. Aşa e. El nu mai ştia cum aş 
mai fi putut fi salvat... Eu nu mai ştiam cum să ispăşesc: Există aşa unii copii din care nu iese nimic... 

André, puştiul, mirosea urât, răspândea un iz mult mai acru decât al meu, miros de copil sărac. Duhnea 
chitimia. Mătuşi-sa îl tunsese la piele cu foarfecele de casă, arăta ca un gazon cu o singură tufă în fata. 

Tot respirând la praf, mucii erau ca turturii de ghips: Nasul nu i se golea niciodată... Plăcerea lui cea 
mare era să se scobească şi apoi să-i înghită. Când îşi sufla nasul cu mâna, printre vopsele, înnegrea totul, mucii 
şi emblemele!... 

Trebuia să reconditioneze cel putin trei sute de cartoane pe zi, André, puştiul... În chitimia lui îşi holba 
ochii cât putea ca să vadă mai bine. Pantalonii nu se mai țineau pe el decât în sfori şi ace de siguranță. 

De când făceam eu pe macaraua, nu mai trecea pe la raioane, era mult mai comod pentru el. Îi evita pe 
bătăuşi. Venea prin curte, pe la portăreasă, pe scara de serviciu... Dacă avea multe "matricole", ramaneam până 
târziu să-l ajut. Si atunci imi scoteam încălțările. Să stai de vorbă în ungherul lui era destul de dificil. Ne 
aşezam între două bârne, la adăpost de curent, de frică să nu-i curgă nasul. 

În privinţa toalelor, André nu avea probleme, nu creştea. Doi fraţi ai lui stăteau la o altă mätusä, la Lilas. 
Surorile lui rămăseseră la tatăl lor, la Aubervilliers. Bătrânul era perceptor de gaz pe toată regiunea... Nu-l 
vedea aproape niciodată, n-avea timp. 

Câteodată ne arătam unul altuia scula. lar eu îi dădeam informaţii despre ceea ce se întâmpla pe la 
raioane, cine urma să mai fie dat afară, pentru că întotdeauna erau câțiva care aşteptau să fie concediati... 
Numai la asta se gândeau nemernicii, cum să se dea afară unul pe altul... aruncând vorbe otrăvite... şi apoi 
discutam despre variatele feluri de a privi fundul unei cliente când se aşeza... 

Erau printre "comisionare" şi multe păcătoase... Îşi ridicau câteodată intr-adins piciorul pe taburet ca să 
le vedem boanda. Si apoi o ştergeau rânjind... Odată trecând pe lângă una, mi-a arătat jartiera... şi şi-a supt 
buzele... Am urcat sus să-i spun lui André... Ne scormoneam minţile... Cum i-o fi arătând dosul? mustea? 
galben? roşu? frigea? dar coapsele? Făceam şi noi tot soiul de zgomote cu limba, ne jucam de-a sărutul... Şi 
dădeam gata totodată, până la douăzeci, treizeci de bucăți pe oră. Tot el m-a învăţat trucul cu acul, esenţial la 
refacerea valului... Pe o dungă oblică... se răsfrânge satinul... Şi se înfig acele de o parte şi de alta... cu o 
mişcare scurtă. Să nu murdăreşti reverele mătăsoase... Trebuia să te speli pe mâini mai întii... O adevărată 
tehnică, ce mai! 


Acasă ai mei îşi dădeau seama că n-aveam sa fac multi purici la Berlope, pornisem cu stangul... 
Lavelongue, întâlnind-o pe mama pe ici, pe colo, prin cartier, în timp ce-şi făcea comisioanele, o mustra. "Vai! 
Doamnă, băiatul dumneavoastră, 0, nu, nu, sigur, nu e rău! Dar ce zăpăcit, în schimb! Vai! Câtă dreptate 
aveati!... N-are nici un pic de minte! Nu i se dă mâna la nimic!... Răstoarnă totul!... Vai!... Vai!..." 

Numai minciuni, o nedreptate strigătoare la cer... Simteam limpede. Începusem si eu să mai înțeleg câte 
ceva!... Pelteaua lui nesărată era numai aşa de formă, ca să le muncesc degeaba... Profitau de părinții mei... care 
puteau să mă întrețină... Îmi deprecia munca, ca să mă poată stoarce pe gratis. Orice aş fi zis, orice aş fi făcut, 
bătrânii mei tot nu ni-ar fi crezut, nici nu îndrăzneam să crâcnesc măcar... numai de ocări aş fi avut parte... 

Cât era el de jigărit Andre şi tot primea 35 de franci pe lună. Nu mai era un exploatat. Tata îşi omora 
mintea în legătură eu viitorul meu, unde ar fi putut să mă oploşească? Nu-l mai ducea capul... De birou nu eram 
bun... mult mai neisprăvit chiar decât ei, fireşte... N-aveam nici un fel de instrucţie... Dacă o feşteleam în 
comerț venea dezastrul! Se innegrea pe loc... Implora ajutor... făceam fi eu tot ce puteam... mă străduiam să fiu 
zelos... Ajungeam la magazin cu o oră înainte... Şi totuşi nu eram bine văzut... Nu făceam decât prostii... Mi-era 


frică... Călcam mereu în străchini.... 

Frica trebuia s-o trăieşti ca să-i poți măsura chinul... Să-ţi fi trecut prin mate, să te fi strâns de inimă... 

Mai dau şi astăzi adesea peste tot soiul de furioşi care protestează... Minti înguste... Frecangii, juisori 
ratati... Revoltă de flecari... De pomană, pentru că n-au simţit nimic pe pielea lor... Şi-o cam dau pe alăturea... 

Asta nu vine de undeva anume... din liceu, de pildă... verbe goale, modă. Ura adevărată urcă din 
străfunduri, din tinerețea pierdută într-o trudă fără apărare. Te hrăneşti numai cu ură, dar ura continuă să existe 
mereu, tot mai multă, destulă ca să umpli o lume cu ea. Pământul cu morții şi viii va musti mereu de ură, dând 
la iveală numai ticälosie. 

Ajuns seara acasă, mama mă întreba dacă nu cumva mă dăduseră afară... Ea se aştepta întotdeauna la ce- 
i mai rău. La cină tot despre asta vorbeam. Subiect inepuizabil. O să ajung vreodată să-mi câştig existenta?... 

Tot vorbind despre asta, cu pâinea pe masă, o spaimă cumplită mă apuca. Nu mai îndrăzneam să cer. Mă 
grăbeam să termin de mâncat. Si mama mânca repede şi totuşi o enervam: 

"Ferdinand! te rog să mai iei! Parcă nici nu vezi ce mănânci! Inghiti fără să mesteci! Ca un câine! Uite- 
te la tine cum arăţi! Eşti transparent! Verzui!... Cum vrei să-ţi ajute! Facem pentru tine tot ce putem, dar tie nici 
mâncarea nu-ţi tihneste!" 


În odäita lui, André, puştiul, se bucura de oarecare linişte. Lavelongue nu urca aproape niciodată până 
sus. Numai să-şi fi lustruit emblemele şi încolo nu-l bătea nimeni la cap. 

André iubea florile, se întâmplă adesea infirmilor, aducea de la tara, le punea în sticle... Toate bârnele 
chitimiei erau pline... Într-o dimineaţă a adus chiar un buchet uriaş de mäciesi. Ceilalţi l-au văzut venind... Şi-au 
zis că aşa ceva nu era permis. Atâta şi-au dat cu părerea prin preajma lui Lavelongue încât până la urmă ăsta a 
urcat să vadă cu ochii lui. L-a înjurat pe Andre şi i-a aruncat tot buchetul pe fereastră în curte... 

La parter, la vânzare, nu erau decât turnatori, mai ales cei de la "expediţie": în viata mea n-am văzut 
nişte javre mai veninoase şi mai ursuze... Nu aveau ce face cu mintea, la împachetat nu le trebuia. 

Se învârtea pe acolo un comisionar de la "Envois-Paris", Magadur, uriaşul, cel mai turbat dintre 
turnători. El l-a montat pe André împotriva mea şi m-a scos de la inima lui... De la Porte des Lilas făceau o 
bucată de drum împreună... Ca să-l pornească împotriva mea, m-a dat rău în tărbacă... Nici nu era greu dealtfel, 
André era uşor de influenţat. Singur ore în şir în coltisorul lui, îi treceau multe prin minte. Era destul să-l 
lingusesti putin, să-i atragi un pic atenția... Făceai din el ce vroiai... Cand am sosit, l-am găsit tulburat... 

— E adevărat, Ferdinand? mă întrebă. E adevărat? că vrei să-mi iei locul? 

Agresat mai întâi nu pricepeam nimic... rămâneam aşa ca un nerod... Surpriza mă zăpăcea... Si el a 
continuat... 

— Aha! te rog, pleacă! Nu te mai osteni! Toată lumea ştie în magazin! Numai eu nu bănuiam nimic!... 
Aşa sunt eu, cam tâmpit!... 

Şi din vânăt cum era de obicei se făcu galben; era şi aşa destul de urât, cu dinţii lui rari, cu mucii lui, dar 
când se înfuria chiar că nu te mai puteai uita la el... Capul plin de bube dulci, părul intepenit, duhoarea... Ce 
puteam să-i mai spun... Mi-era prea ruşine... 

Decât să mă fi bănuit că as fi vrut să-i iau locul... aş fi preferat să fiu imediat dat afară... Dar unde să mă 
duc? Hotărâre magnifica... Cu mult deasupra posibilităților mele... Trebuia, dimpotrivă, să mă agät, să mă 
jelesc, să mă dezvinovätesc: Am încercat să-i deschid ochii... Nu mă mai credea... Mortăciunea de Magadur mă 
aranjase bine. 

Începând de atunci se arăta neîncrezător la cele mai mici avansuri ale mele. Nu-mi mai arăta scula. Îi era 
frică să nu-l spun. Se ducea la closet ca să poată fuma liniştit. Nu-mi mai vorbea de Palais-Royal... Între două 
expediţii până la etajul şapte, încărcat cu marfă, mă ghemuiam sub lambriuri, imi scoteam încălțările, haina, 
aşteptând să-i treacă... 

Andre se făcea că nu mă vede, aducea într-adins cu el "Les Belles Aventures Illustrees". Le citea numai 
pentru el singur. Le deschidea de-a dreptul pe podea... Puteam să-i răcnesc la ureche şi tot nu m-ar fi auzit... Îşi 
lustruia cifrele cu peria. Tot ce-i spuneam i se părea dubios. În ochii lui eram un trădător. Dacă şi-ar fi pierdut 
locul de muncă, mi-o spusese de atâtea ori, mătuşi-sa 1-ar fi tras o chelfaneala care l-ar fi băgat în spital... Asta 
e! O ştiusem dintotdeauna... Dar nu suportam să mă creadă un ticălos. 

— Ia zi, André, i-am spus, nemaigăsind ce să inventez. Chiar nu-ţi dai seama că nu eu vreau să te dau 
afară!... 

Tot nu-mi răspundea, continua să bolborosească cu ochii la ilustrațiile lui... Citea cu voce tare... Mă 
apropia... Mă uitai să văd despre ce e vorba... Sigur, povestea regelui Krogold... Pe care o ştiam atât de bine... 
Din totdeauna... De pe vremea bunicii Caroline... Pe ea invatasem să citesc... El nu avea decât un număr vechi, 


un singur, exemplar. 

— Uite, André, îi propun. Ştii, eu cunosc urmarea! O ştiu pe de rost!... El tot nu-mi răspundea. Dar 
oricum sovaia... Era interesat... Numărul celălalt nu-l avea... 

— Vezi, am continuat... profitând de împrejurare. "Tot oraşul Christiania s-a refugiat în biserică... In 
catedrală, pe sub bolțile uriaşe, de patru ori cât Notre-Dame... Stau cu toții în genunchi... Acolo, înăuntru... 
Intelegi?... Le e frică de regele Krogold... Cer iertare cerului că purtaseră razboi!... Ca să-l apere pe Gwendor!... 
Prinţul trădător!... Nu mai ştiau încotro s-o apuce.... Sunt cam la o sută de mii sub bolți!... Nimeni nu mai 
îndrăzneşte să iasă!... Sunt atât de ingroziti că-şi uită până şi rugăciunile... Nu fac decât să mormăie!... bătrâni, 
negustori, tineri, mame, preoţi, cufuriti, copii, muieri tinere, episcopi, paznici ai oraşului, toți fac în pantaloni de 
frică... Se prosternă unul peste altul... Teribila învălmăşeală... colcăie, geme... Nu îndrăznesc nici să respire, atât 
e de primejdioasă clipa... Imploră... Să nu ardă totul regele Krogold... Aşa, mai pe la margine... Să nu dea foc la 
tot, drept pedeapsă!... Să scutească Halele, tin la ele! hambarele, Cântarul, Presbiterul, Justitia, Catedrala!... 
Sfânta Christianie... Mareata între toate! Nimeni nu mai ştie unde-i capul! Atât de tare s-au ghemuit... Ar fi vrut 
să dispară cu toții pur şi simplu... 

De jos, de dincolo de ziduri, se aude grozava rumoare apropiindu-se... E avangarda regelui Krogold... 
Zăngăne fierăria Podului-Mobil... Vai! Asta e! Cavaleria de escortă!... Regele Krogold la porţile cetăţii... Se 
înalță în scări... Se aude clinchetul miilor de armuri... Cavalerii trec prin foburgul Stanislas... Imensul oraş pare 
desert... In fata regelui nu se află nimeni... Numai în urmă, turma de valeti... Poarta nu e destul de largă... Alaiul 
se înghesuie ca să intre... Înaltele ziduri laterale se năruie... Totul vine de-a valma... furgoanele, legiunile, 
barbarii dau năvală, catapultele, elefanții cu trompele în aer se năpustesc printre dărâmături... Oraşul e mut, 
paralizat... turnuri, mănăstiri, case... dughene... nimic nu mişcă... 

Regele Krogold s-a oprit pe primele trepte în fata catedralei... 23 de buldogi hămăie în jurul lui, sar, 
escaladează... haita e faimoasă în bătăliile cu urşi şi cu zimbri... Păduri întregi de jivine au ciopartit... de la Elba 
la Carpaţi... Krogold, în ciuda vacarmului, aude rumoarea rugăciunilor... acestei mulțimi grămădită, pitită, 
hăituită pe sub bolți... Disperata rugăciune... Enormele canaturi ale uşilor se dau în lături scartaind... $i atunci 
Krogold zäreste viermuiala din faţa lui... În întuneric... Un popor întreg refugiat?... Dar el se teme de trădare... 
Nu vrea să mai înainteze... orgile vuiesc... Si vuietul lor se revarsă prin cele trei portaluri... Neincrederea!... 
Oraşul e viclean!... Şi aşa va fi în veci!... Îi porunceşte şefului armatei să golească pe loc bolțile... Trei mii de 
valeti se reped, lovesc, stâlcesc, rup la oase... Mulțimea se destramă şi se adună în jurul lor... se izbeşte de 
porţi... se înghesuie pe de lături... Spadasinii au mult de lucru.. Atacurile lor rămân fără rezultat... Regele mereu 
în şa aşteaptă... Calul lui perche uriaş şi încomat e nerăbdător... Regele devoră o halcă de carne, o pulpă de 
oaie: muşcă în plin cu toți dinții... sfâşiind carnea, turbat... Acolo sus nu mai mişcă nimic?... Regele se mai 
ridică o dată în scări... El e cel mai voinic din toată hoarda... şuieră... cheamă... adună haita în jurul lui... Flutură 
o ciosvârtă deasupra coroanei... Îşi face vant... şi-o aruncă departe în întunericul din fata lui... Cade in mijlcoui 
bisericii... Lovind pe cei ce se ghemuiseră pe vine... Haita urlă... tâsneste, din toate părțile... sfârtecă în stânga 
şi-n dreapta... suguşează... rup... O panică atroce. Răcnetele se înzecesc... Valul mulţimii în delir năvăleşte pe 
uşi, se calcă în picioare... Într-o avalanșă torențială spre podurile mobile... zdrobindu-se de ziduri, între sulițe si 
care... Acum drumul € liber pentru rege... Toată catedrala e a lui... Îşi îndeamnă calul... Intră... Porunceste să se 
facă linişte... Haitei... Oamenilor... orgilor... armatei... şi mai înaintează pret de două salturi... Trece dincolo de 
porticuri. Îşi scoate încet sabia... imensa lui sabie... Cu care face semnul crucii... Şi-o trimite departe... foarte 
departe, în zbor... Până în mijlocul altarului... Războiul s-a terminat!... Fratele lui, Episcopul, se apropie... 
Îngenunchează... Cântă «Crezul... 

Orice ai spune, orice ai face, era emoţionat. Andre ardea de nerăbdare să-i povestesc urmarea... să-i mai 
dau amănunte... Îi plăceau istoriile frumoase... Dar îi era frică să nu-l influentez... Scotocea în fundul unei 
cutii... Îşi zăngănea tinichelele... pernitele nu vroia să se lase vräjit si pace!... Să mai fim iar prieteni ca 
înainte... 

În aceeaşi după amiază am mai urcat cu o încărcătură... Tot nu vroia să-mi răspundă... Eram obosit, m- 
am aşezat. Vroiam cu orice pret să vorbească cu mine. Si-1 zic: "Uite, André, ştiu şi celălalt capitol, când pleacă 
toți negustorii în Palestina... Cu Thibaud, cruciatul... Cand îl lasă pe trubadur să păzească palatul, cu Wanda, 
prințesa... Nu ştii nimic despre asta, nu-i aşa? Ce poveste minunată! Răzbunarea Wandei mai ales, felul în care 
spală în sânge dezonoarea... cum îl va umili pe tatăl ei." 

Andre ciuli urechile. Nu vroia să mă, întrerupă, dar eu auzisem foşnetul paşilor pe culoar... Şi tot nu m- 
am îndurat să rup vraja. Când deodată în micul chepeng văd capul lui Lavelongue!... Sar ca ars... Urcase într-o 
secundă ca să mă prindă... fusese probabil informat... Fac un salt... Îmi trag pantofii... Îmi face doar un semn. 

"Foarte bine! foarte bine, Ferdinand! O să stăm noi de vorbă mai târziu! Să nu te mişti de aici!..." 

Şi într-adevăr n-a mai durat mult... A doua zi la prânz, ajuns acasă, mama m-a prevenit... 


— Ferdinand, a început imediat... deja resemnatä, absolut convinsă... Tocmai a plecat domnul 
Lavelongue!... În persoană!... chiar el! ştii ce mi-a spus?... Nu te mai vrea la magazin! Poftim! ce belea. Era 
demult nemulțumit, dar asta a întrecut orice măsură! Stai cu orele ascuns prin pod!... În loc să-ţi faci treabal... 
Şi-l înveţi la rele si pe André!... Te-a surprins! Nu nega!... Îi povesteai bazaconii! dezgustătoare! Să nu-mi spui 
că nu e aşa! Cu un copil din popor! Un copil părăsit! Noroc, Dumnezeule, că domnul Lavelongue ne cunoaşte 
de zece ani! Ştie că nu avem nici o vină! Ştie cum ne spetim! Amândoi, şi eu şi taică-tău, ca să-ți dăm cele 
necesare!... Ştie cine suntem! Ne stimează! Ne respectă! Mi-a cerut să te iau acasă!... Din consideraţie pentru 
noi, nu te va concedia... Ne scuteşte de o asemenea ruşine!... Aoleu! Când am să-i spun lui taică-tău!... O să se 
îmbolnăvească de necaz! 

Şi tocmai atunci sosi şi el, venea de la birou. Nici n-a deschis bine uşa că ea a şi început să-i 
povestească... Auzind nenorocirea, se sprijini de masă. Nu-i venea să-şi creadă urechilor... Mă măsura de sus 
până Jos, ridica din umeri... Şi-i lăsa coplesit in jos... Cu un monstru ca mine, nimic nu mai era de înțeles! Nu 
mai răcnea... Nici nu mai bătea cu pumnul!...Se întreba numai cum de mai îndură?... Se resemnase. Se legăna 
cu scaunul... Hm!... Hm!... Hm!... făcea lăsându-se pe spate şi revenind... Spuse totuşi până la urmă.... 

"Eşti deci mai denaturat, mai prefăcut, mai abject chiar decât îmi inchipuiam, Ferdinand?" 

Se uită apoi spre mama, luând-o martor că nu mai era nimic de făcut... Eram de neschimbat... 

Eu însumi eram îngrozit, îmi cercetam adâncurile sufletului, vroiam să aflu de ce vicii enorme, de ce 
depravări nemaiauzite puteam fi vinovat?... Nu prea dădeam de nimic... Şovăiam... Apoi îmi găseam o mulțime, 
dar nu mai eram sigur de nimic... 

Tata a ridicat şedinţa, s-a dus în camera lui, vroia să mediteze singur... Eu m-am zvârcolit în puterea 
coşmarului... Îl vedeam mereu pe André povestind orori domnului Berlope... 

A doua zi după amiază m-am dus cu mama să-mi iau certificatul. Domnul Lavelongue ni l-a înmânat în 
persoană... Şi-a mai ținut pe deasupra să-mi şi vorbească... 

— Ferdinand! făcu. Dat fiind respectul pentru părinții tăi, nu te concediez... Ei te iau acasă de bună 
voie!... Întelegi diferenţa, nu?... Mi-e şi mie foarte greu, crede-mă, că pleci de la noi. Numai că uite! prin 
purtările tale ai semănat nesupunere pe la toate raioanele!... lar eu sunt cel care răspunde, nu-i aşa!... Eu 
pedepsesc! Aşa e drept!... Acest eşec trebuie să te facă să te gândeşti serios! Putinul pe care l-ai învăţat iti va fi 
de folos in altă parte! Nici o experienţă nu se pierde! Vei cunoaşte alti patroni, poate mai puțini indulgenti decât 
mine!... Iti trebuia o lecţie! Ei bine, ai căpătat-o, Ferdinand! Numai de ti-ar fi de învățătură! La vârsta ta nu e 
nimic pierdut! îmi strânse mâna cu multă convingere. Nu se mai poate spune cât de emotionatä era mama... Îşi 
ştergea ochii... 

— Cere-ti iertare, Ferdinand, mi-a poruncit, când ne-am ridicat să plecăm... E tânăr, domnule, e tânăr!... 
Multumeste-i domnului Lavelongue că ţi-a dat totuşi un certificat excelent... să ştii că nu-l meriti! 

— Nu-i nimic, scumpă doamnă, absolut nimic, fiți liniştită... Un fleac. Ferdinand nu e primul tânăr care 
porneşte cu stângul! O! Nu! Nu! Peste zece ani, sunt sigur, o să vină chiar el să-mi spună... singur... aici... în 
persoană: 

"Domnule Lavelongue, bine ati făcut! Sunteţi un om foarte de treabă! Datorită dumneavoastră am 
inteles!"... Acum îmi poartă pică!... E normal!... Mama protesta... Ma bătu pe umăr. Şi apoi ne arătă usa. 

Chiar de a doua zi au luat la depozit un alt ucenic... Am aflat... N-a ținut nici trei luni... Cădea mereu pe 
scări... Se tot culegea de pe jos. A crăpat trudind. 

Că eram sau nu vinovat, asta nu mă încălzea... Devenisem o adevărată problemă pentru toată familia. 
Unchiul Edouard începu să caute un alt loc de comisionar, s-o iau de la început... Nu-i era nici lui prea uşor... 
trebuia să-mi schimb "partitura"... 

Aveam de acum un trecut... Mai bine să nu mai vorbim despre e... Dealtfel aşa s-a şi hotărât. 


lesit din starea de stupoare, tata reluă ofensiva... Mi-a făcut încă o dată inventarul defectelor, unul câte 
unul... Cerceta viciile ascunse ale firii mele ca pe tot atâtea fenomene... Scotea tipete diabolice... Îl apucau 
năbădăile... Se credea persecutat de un carnaval de monştri... O nimerea ca nuca în perete... Inventându-i după 
pofta inimii... evreii... intrigantii... arivistii... dar mai ales francmasonii... Nu intelegeam ce amestec aveau toţi 
ăştia... Dar el îşi vâna pretutindeni ideile fixe... Se zvârcolea atât de tare sub potopul lor că până la urmă uita de 
mine. 

Avea ce avea cu Lampreinte, spaima gastritelor... cu baronul Mefaize, directorul lui general... Cu orice 
ŞI cu oricine numai să găsească un motiv să se gargariseasca, să fiarbă de furie... De atâta tămbălău, vecinii 
începuseră să-şi dea coate. 

Mama se târa la picioarele lui... Dar el nu contenea să răcnească... Întorcându-se mereu la soarta mea... 


Plină vârf, evident, de cele mai rele semne... de nemaiauzite destrăbălări! La sfârşit se spăla pe mâini ca Pilat 
din Pont... aşa zicea... Îşi descărca uriaşa lui conştiinţă... 

Mama se uita la mine... "blestematul ei"... Îşi făcea gânduri negre... Nu vroia să mă abandoneze... Pentru 
că tot mi-era scris s-o sfârşesc pe eşafod, se hotărâse să mă însoţească până la capăt... 


O singură trăsătură comună aveau toate familiile din Pasaj. Frica zilei de mâine. O frică necurmată. Am 
simtit-o din faşă... Mi-au băgat-o în oase de cum am venit pe lume... Toţi ai casei eram sub stăpânirea ei. 

Pentru noi sufletul însemna neliniște. În fiecare maghernitä frica de sărăcie mustea din pereţi... Din 
cauza ei inghiteam cu noduri, mâncam pe fugă, grăbiţi să plecăm la comisioane, mişunam de-a lungul şi de-a 
latul prin cartierele Parisului ca păduchii, din Place Maubert până-n l'Etoile, goniti din urmă de groaza de a nu 
fi scoşi la mezat, de frica chiriei, a omului cu gazul, de obsesia contribuţiilor... N-am avut niciodată timp să mă 
şterg ca lumea la fund, atât de repede trebuia să-mi fac nevoile întotdeauna. 

De când fusesem concediat de la Berlope, mai aveam în plus, acum numai pentru mine singur, frica de a 
nu mă mai putea redresa niciodată... Am văzut atâția săraci, şomeri, sute, sute, aici şi în toate colțurile 
pământului, oameni atât de aproape de a deveni pleava lumii... Nu se apăraseră la timp! 

Plăcerea existenţei mele, singura la drept vorbind, e aceea de a fi mai rapid decât o maimuţă când e 
vorba să fiu dat afară... Miros lovitura de la distanță... Mă apăr din vreme... Simt când o slujbă e pe ducă... Si 
am mereu ceva în vedere... Patronul e o canalie care nu se gândeşte decât cum să te dea afară... Port mereu în 
adâncul sufletului meu groaza de a nu rămâne vreodată, ca un nerod, fără slujbă... Aşa că am târât întotdeauna 
câte una după mine, din care n-am câştigat mare lucru. Mai ciugulesc de ici, de colo, cum ai lua un vaccin... 
care nu te interesează... O plimb cu mine pe străzi, pe dealuri şi prin noroaie. Câte va dintre slujbele mele au 
fost atât de păcătoase că nu mai aveau nici contur, nici formă, nici gust. Nu le-am acordat nici o importanţă. Cu 
cât mă dezgustă mai mult, cu atât sunt mai liniştit... 

Am oroare de slujbe. De ce-aş mai căuta atunci vreo deosebire?... Nu eu am să le ridic osanale... Dacă 
m-ar lăsa aş face ceva pe toate... 

Inclusiv pe ordinea socială... 


Unchiului Edouard îi mergea din ce în ce mai bine cu mecanica. Vindea, în provincie mai ales, faruri şi 
accesorii. Din nefericire eram prea tânăr ca să plec cu ei în călătorii... Trebuia să mai aştept... Şi apoi din cauza 
celor întâmplate, trebuia să fiu supravegheat de aproape... 

În privinţa mea unchiul Edouard nu era chiar atât de pesimist, nu considera situaţia iremediabil pierdută! 
Zicea numai că nu eram deloc bun pentru munca sedentară, dar poate că ar ieşi din mine un comisionar de 
prima mână, as între comis-voiajori. 

Trebuia încercat... Se punea însă chestiunea tinutei, aveam nevoie mai ales de haine bune... Ca să fiu în 
notă m-au îmbătrânit cu doi ani, mi-au dăruit un guler extra-rigid, din celuloid, pe toate celelalte le făcusem 
praf. Am incaltat peste pantofi nişte ghetre cenuşii ca să nu mi se vadă picioarele prea mari, să-mi mai reducă 
din labă, să nu deranjez ştergătoarele de pe la uşi. Pe tata toate astea îl lăsau destul de rece, nu mai credea în 
viitorul meu. Vecinii însă ştiu că se ocupau, se întreceau în sfaturi... Nu mai dădeau nici ei o ceapă degerată pe 
cariera mea... Nici măcar gardianul din colt nu tinea cu mine... Când aprindea gazul, intra din prăvălie în 
prăvălie. Umbla cu vorba. Repeta cui vroia să-l asculte că mai mult decât un târâie brâu n-aveam să ajung 
niciodată, semănam cu tata, după părerea lui, bun doar să-i pisälogeascä pe oameni... Noroc de Visios, gabierul, 
care se mai întâmpla şi el pe acolo, mai binevoitor, înțelegea eforturile mele şi susținea părerea contrară că nu 
eram un copil rău. Se discuta mult în jurul nostru pe chestia asta... dar eu eram oricum pe liber. Îmi trebuia un 
patron. 

Toţi se întrebau cam ce fel de marfă au să-mi dea de prezentat?... Dorinţa cea mai aprinsă a mamei era 
să devin bijutier... I se părea măgulitor. Comisionari îngrijiţi, bine îmbrăcaţi, la patru ace... Mânuind comori în 
spatele tejghelelor. Dar cât de teribilă era lipsa de siguranţă la un bijutier! Tremură tot timpul pentru briliantele 
lui! Nu mai doarme de grija hotilor! de frică să nu fie strâns de gât, să nu 1 se dea foc!... Ah! 

Scrupuloasa probitate era un lucru indispensabil! Dinspre partea asta nu aveau a se teme! Cu nişte 
părinți ca ai mei, atât de meticulosi, atât de maniaci în privința onoarei comerțului, aveam o sfântă garantie!... 
Puteam să mă prezint în fata oricărui patron! Cel mai obsedat... cel mai neîncrezător... cu mine putea fi 
liniştit! De când ne ştiam în familia noastră n-a existat niciodată vreun hot. 

Pentru că asta era de la sine înţeles, începurăm să pregătim terenul. Mama tatona mai întâi pe cei pe 
care-i cunoştea cât de cât... Dar ăştia nu aveau nevoie de nimeni... Cu toate bunele mele recomandatii, îmi fu 


foarte greu să mă angajez undeva, fie chiar şi numai pe încercate. 

Mă îmbrăcară cu haine noi ca să fiu mai seducător. Devenisem mai costisitor decât un infirm. Făcusem 
praf costumul... Căscasem boturile la pantofi... În afară de ghetrele asortate, mi-au mai cumpărat o pereche de 
încălțări Broomfild, marcă engleză, cu pingelele foarte late, adevărate submarine fortificate. Mi i-au luat cu 
două numere mai mari ca să mă tina doi ani... Luptam din răsputeri cu ingustimea şi scrântitura. Faceam pe 
scafandrul pe Bulevarde... 

Aşa rafistolat am pornit-o cu mama chiar de a doua zi să batem pe la uşi. Unchiul Edouard ne dădea 
toate adresele pe care le primea de pe la prieteni, pe celelalte le găseam în Bottin. Doamna Divonne păzea 
magazinul până la prânz în timp ce noi băteam străzile în căutarea unei situaţii. Şi n-o luam la întâmplare, va 
asigur. Am bătut tot bulevardul Marais, din uşă în uşă, şi toate străzile care dădeau în el! Quincampois, 
Galante, Aux Ours, la Vieil-le-du- Temple... Am scotocit, aş putea zice, toate împrejurimile, etaj cu etaj... 

Mama venea şchiopătând din urmă... Ta! ga! dam! Ta! ga! dam! Mă oferea familiilor, micilor 
manufacturieri cu lucru la domiciliu, ghemuiti în spatele gavanoaselor lor... Mă propunea cu drăgălăşenie... Ca 
pe o ustensilă în plus... Un argat foarte comod... Putin exigent... Plin de inteligenţă, de zel, de energie... Si care 
ştia mai ales să alerge! Avantajos, la urma urmei!... Educat, ascultător... Apăsam pe sonerie, ei întredeschideau 
uşa... bănuitori mai întâi... cu ţigara în colțul gurii... mă măsurau pe sub ochelari... Se chiorau la mine un timp... 
Nu mă găseau prea arătos... În fata halatelor lor botite, mama dădea drumul la flasnetä: 

— N-aveti nevoie de un tânăr reprezentant, domnule... Sunt mama lui... Am vrut să-l însoțesc... E gata să 
facă tot ce trebuie... Un băiat foarte bine crescut. De altfel, nimic mai simplu decât să cereti referințe! Suntem 
stabiliți de doisprezece ani in Passage des Beresinas... Băiatul a crescut într-un mediu comercial!... Tatăl lui 
lucrează într-un birou, la "Coccinelle-Incendie"... Ati auzit, nu mă îndoiesc!... Nu suntem bogaţi nici unul nici 
altul, dar nu avem nici un fel de datorii... Afacerile noastre sunt cât se poate de onorabile... Asemeni celor ale 
tatălui său la asigurări... 

În fiecare dimineaţă treceam cam pe la cincisprezece din ăştia, de toate soiurile, de toate culorile... 
şlefuitori, lăutari, tambalagii şi pederasti esuati printre tinichele aurite şi praf de agate... 

Se uitau crucis la noi... Îşi puneau lupa ca să ne vadă mai bine... Dacă nu eram niscaiva hoți... niscaiva 
ucigaşi evadați din puşcărie!... Linistiti dinspre partea asta, deveneau amabili şi chiar placuti!... Numai că nu 
vroiau pe nimeni... Cel putin pentru moment! Nu prea făceau cheltuieli mari... Se duceau în oraş singuri... 
Rezistau, descurcându-se în familie strâns uniți în adăposturile lor minuscule... Pe toată înălțimea celor şapte 
etaje ale curţii, cuiburile lor fuseseră săpate, ca tot atâtea caverne alveole-atelier, altoite pe frumoasele case de 
altădată... Făcuseră praf exterioarele... Înghesuindu-se cu toţii înăuntru. Nevasta, plozii, maica mare, vârâti cu 
toții în afacere... Un ucenic, abia dacă-şi îngăduiau unul înainte de Crăciun... 

Când mama, epuizându-şi argumentele, ca să-i seducă, mă oferea pe gratis... săreau în sus. Se încruntau 
pe loc! Ne trânteau uşa în nas! Spiritul de sacrificiu le trezea bănuieli. Şi iarăşi o luam de la capăt! Mama bătea 
monedă pe încrederea pe care o prezentam, dar fără nici un rezultat! Să mă fi propus pur şi simplu ca ucenic în 
montură sau la slefuirea metalelor?... Era prea târziu! Niciodată degetele mele n-ar mai fi căpătat agilitatea ne- 
cesară!... Nu mai puteam deveni decât un flecar nenorocit de comis-voiajor, un simplu "tânăr"... Îmi ratasem 
viitorul în toate sensurile... 

Când soseam acasă tata se interesa ce-am făcut... Faptul că ne întorceam mereu cu mâna goală îl făcea 
să turbeze... Se zbătea toată seara în prevestiri sinistre. Puteai numai cu el singur umple douăzeci de azile de 
nebuni... 

Mama, de atâta urcat şi coborât scările, îşi făcuse picioarele zob... Atât de rău se simţea că se strâmba 
necontenit de durere... Umbla schimonosindu-se în jurul mesei... ca să-şi mai dezmorteascä coapsele... cârceii o 
torturau... 

Si totuşi a doua zi dimineaţă ne grabeam spre alte adrese... rue Reaumur, rue Greneta... Bastille, şi les 
Jetineurs... Dar cel mai adesea o luam pe Vosges... După câteva luni de rugäminti şi de urcat scările, de 
demersuri şi noduri în gât, alegându-ne tot timpul cu praful de pe tobă, mama se întrebă în cele din urmă dacă 
nu cumva se vedea după nasul meu că eram un obraznic, un derbedeu bun la nimic... Tata cel putin nu mai avea 
nici o îndoială... Era sigur de mult... Şi-şi întărea de fiecare dată convingerea când ne vedea întorcându-ne 
acasă, seară de seară mofluzi... Năuci, cu limba atârnând de un cot, prabusiti, batuciti de atâta umblat, muiati pe 
dedesubt de sudoare, pe deasupra de ploaie... 

"E mai greu să-l oplosesti pe undeva decât să vinzi tot ce ai în prăvălie!... şi ştii şi tu, Clémence, ce 
corvoadă uriaşă ar fi asta!" 

Nu era el instruit de florile părului, ştia să compare, să conchidă. 

Deja vechiul meu costum se botise, făcuse genunchi, nişte pungi enorme, scările erau moartea hainelor. 
Noroc că drept pălărie, am împrumutat una veche de la tata. Aveam acelaşi număr. Cum nu era prea curată o 


tineam tot timpul în mână... Până i-am uzat marginea... Inspäimântätor, cât de politicos trebuia să fii pe 
vremuri... 


Era timpul ca unchiul Edouard să-mi găsească o adresă ca lumea... Sărăcia noastră devenise lucie... Nu 
mai ştiam pe unde să scoatem cămaşa... Şi într-o zi ni se decise soarta... A venit la prânz, strălucind, exuberant. 
Avea o afacere sigură. ÎL şi văzuse pe tip, un patron slefuitor-giuvaergiu. Acela avea să-mi dea sigur de lucru. 
Se numea Gorloge, locuia în rue Elzévir, un apartament la cinci. Se ocupa mai ales de inele, broşe filigranate şi 
mici reparații. Nu se dădea înapoi de la nici o muncă. Trăia şi el de pe o zi pe alta. Nu era un om dificil. Se 
înţelege cu oricine! 

Edouard ne-a redat încrederea. Ne-am grăbit să ne ducem la el. Nici nu ne-am terminat bine de înghiţit 
brânza că am şi întins-o cu mama într-o clipită... După ce am făcut o bucată de drum cu omnibusul, am luat-o 
pe Bulevarde până-n rue Elzevir... Cinci etaje... Erau încă la masă când am sunat. Mancau supă cu crutoane, 
farfurii pline ochi, macaroane la cuptor, iar ca desert nuci. Se aşteptau la vizita noastră... Unchiul mă läudase. 
Picasem la tanc... N-au încercat să-şi dea aere... Nici să ne amăgească... Treceau printr-o criză afurisită în 
privinţa bijuteriilor filigranate... Ne-au spus-o imediat... O stagnare care dura de doisprezece ani... Aşteptau 
mereu un timp mai prielnic... Răscoliseră cerul şi pământul... dar redresarea nu venea... Clienţii aveau altele în 
cap. Erau ruinati... 

Domnul Gorloge se mai ținea totuşi, mai rezista... Spera... Se îmbrăca exact ca unchiul Arthur... Ca un 
mândru artist ce era, cu bärbutä, lavalierä, pantofi ascuțiți şi pe deasupra o bluză toată pătată, fluturând printre 
vinaturi... Stătea tolănit. Fuma, aproape nu-l vedeam dincolo de perdeaua de fum gros... ÎL împrăștia cu mâna. 

Doamna Gorloge stătea în fata lui, aşezată pe un taburet, strivindu-şi sânii de masă, rotundă toată, parca 
făcută din nişte dodoloate uriaşe... revărsate peste sort... spărgea nuci cu pumnul... repezindu-l de sus într-o lo- 
vitură troznitoare, ar fi putut despica un dulap. Se cutremura atelierul... Era o forta!... După moda veche... 
Aveam să aflu mai târziu... Genul care-mi plăcea mie mult. 

Cât despre plată, n-am suflat o vorbă. Ne era frică să nu fim indiscreti. Avea să vină şi asta... Credeam 
că n-o să-mi dea nimic. Totuşi se hotărî exact în momentul în care ne pregăteam de plecare. A zis că putem 
conta pe o plată fixă de treizeci şi cinci de franci pe lună... inclusiv deplasările... Si mai puteam spera ceva... un 
beneficiu serios dacă aveam să contribui prin eforturile mele la trezirea interesului pentru filigran... Credea 
totuşi că sunt încă un pic prea crud... dar n-avea importanță dacă dădeam dovadă de vocaţie... eram doar un 
copil crescut în mediul comercial... mă născusem într-o prăvălie... Ne intelegeam de minune... Schimbam între 
noi numai vorbe plăcute... Ne-am întors în Pasaj coplesiti de entuziasm... Răsărise şi steaua noastră. Ne-am 
terminat prânzul. Am mâncat desertul. Tata şi-a turnat vin de trei ori. De satisfacţie a tras o băşină... În ultima 
vreme nu prea i se mai întâmplase... L-am imbratisat pe unchiul Edouard... După atâta sărăcie ne venise şi nouă 
apa la moară. 


A doua zi am sosit mai devreme în rue Elzévir, ca să-mi iau în primire colecția. 

După cum stătea tolănit, după cât de surprins a fost de apariţia mea, am crezut că domnul Gorloge uitase 
de mine... Stătea in fata ferestrei deschise contemplând acoperişurile caselor. Pe genunchi tinea o ceascä mare 
de cafea cu lapte... Evident, nu făcea nimic... Îl amuza perspectiva... miile de curţi de pe bulevardul Marais... 
Privirile îi rătăceau visătoare... Pierdute... Era fascinat, într-adevăr... frumoasa dantelărie a tiglelor... Reflexele... 
Îmbinarea culorilor... Serpuirile întortochiate ale jghiaburilor... joaca vrabiutelor... Fumurile învălătucite 
deasupra abisurilor de umbră... 

Îmi făcu semn să tac, să ascult şi eu un pic... Să privesc decorul... Nu-i plăcea să fie deranjat... Probabil 
mă credea cam din topor... Se strâmba. 

De sus în jos, pe la pervaze, jur împrejurul curţii, se desfăşura în fata ochilor o adevărată panaramă... 
mutre la pândă... palide, chelboase, alungite... Piuituri, proteste, şuierături... la care se mai adăugau şi alte 
zgomote... O stropitoare se clatină, se răstoarnă şi vine de-a rostogolul până jos pe pavaj... O muşcată lunecă... 
Se sparge exact deasupra odäitei portăresei. Se face fărâme... Hoaşca iese din borta ei. Urlă cât o ţine gura. 
Criminalii! Asasinii!... Criza izbucneste în toată şandramaua. Toţi derbedeii apar pe Ia ferestre... Se infierbanta, 
se scuipă... se iau la ceartă... Toată lumea vociferează... Nu se mai ştie de partea cui e dreptatea... 

Domnul Gorloge stă spânzurat peste fereastră... Nu vrea să piardă nimic din spectacol... e pasionat... 
Când nu se mai aude nimic pare dezolat... Suspină... se întoarce la treburile lui... Îşi mai toarnă o ceaşcă... Îmi 
oferă şi mie... 

— Ferdinand, zise în fine după un timp, trebuie să-ți mai spun încă o dată, nu-i mare brânză să muncesti 


in bransa asta a mea!... Am avut până acum zece comis-voiajori... Nişte băieţi foarte de treabă... Şi foarte cura- 
josi!... Eşti de fapt al doisprezecelea, pentru că, vezi tu, am mai încercat şi eu sa plasez câte ceva... În sfârşit! 
Vino mâine. Astăzi nu prea sunt în formă... Sau, nu! Mai stai putin!... Trebuie să sosească domnul Antoine... N- 
ar fi mai bine să ţi-l prezint?... Şi pe urmă poți pleca!... Am să-i spun că te-am angajat!... Va fi pentru el o ade- 
vărată surpriză!... Nu-i prea plac comis-voiajorii! el e calfa mea... De fapt şeful meu de atelier!... Are un 
caracter dificil! E adevărat! Ai să vezi imediat! Dar îmi face o mulțime de servicii! Trebuie s-o recunosc!... Am 
să ţi-l prezint şi pe Robert, ucenicul nostru... E foarte agreabil! O să vă intelegeti, sunt sigur! El o să-ți dea 
colecţia... E jos în dulap!... Un ansamblu mic... ai să vezi... Trage destul de greu, cam paisprezece, 
cincisprezece kile... Numai modele!... În bronz şi în plumb... primele piese le am de la tata!... Ce lucruri 
frumoase avea! Unice! Am văzut la el un "Trocadero"!... În întregime cizelat de mână! montat în diademă! Iti 
dai seama? De două ori a fost expus... Mai am şi acum fotografia. Am să ţi-o arăt într-o zi... 

Si apoi se satura să-mi tot dea explicaţii, Gorloge... Il apucase stenahoria... A mai făcut un efort să-şi 
suie picioarele pe masă... A suspinat adânc... Purta nişte cältuni brodati, parcă-i văd şi acum... cu pisici care se 
fugăreau roată împrejur. 

— Ei hai, du-te, Ferdinand!... Transmite-i salutări mamei tale... din partea mea... Treci te rog pe la portă- 
reasă şi spune-i să dea un telefon de la cärbunarul care locuieşte la numărul 26... să caute din partea mea "Hôtel 
de 3 Amiraux"... Să văd dacă nu cumva Antoine e bolnav... Cam lunatec, băiatul ăsta!... Numai să nu se fi 
întâmplat ceva... N-a mai dat pe aici de vreo două zile... Să-mi strige din curte... Să caute în anuar... "Hôtel de 3 
Amiraux"!... Si mai spune-i să-mi trimită şi laptele... Patroana nu prea se simte bine!... $i jurnalul!... Oricare!... 
Dar tot mai bine "Sportul"!... 


Nu chiar a doua zi, dar în cealaltă am reuşit să văd colecţia... Gorloge era un modest... Cincisprezece 
kile!... Cântărea cel putin dublu. Îmi indică vag câteva modalități de a-mi "prezenta" marfa... Fără să pretindă 
nimic... Nu tinea în mod special la nici una. Puteam să fac ce vreau... Se incredea în bunul meu gust... Mă 
aşteptasem la nişte bazaconii spăimoase, dar mărturisesc că tot m-am tras înapoi când am văzut tot 
calabalâcul... De necrezut... Atâtea hidoşenii, atâtea orori adunate la un loc nu mai văzusem niciodată... Fac 
rămăşag... un infern de buzunar... 

Tot ce mi se perinda prin fata ochilor era infect... Masti grotesti şi ludioane... În boluri suprarafinate, 
căznite, dezgustător de cizelate... decadenta simbolismului în carne şi oase... Farame de coşmar... O 
"Samothrace" din ghips... şi alte Victorii închipuind lanţuri de ceas... meduze înnodate şerpeşte, montate în 
coliere... Şi alte "Himere"!... O sută de alegorii pentru inele, unele mai scârboase decât altele... Asta mi-era 
pâinea... Totul trebuia încercat pe deget, la centură, agăţat la cravată... atârnat în urechi... Să vezi şi să nu 
crezi!... Să se fi găsit oare cineva care să fi vrut să le cumpere? Cine? Dumnezeule! Cine! dragoni, demoni, 
spiriduşi, vampiri, nimic nu lipsea... Teribila formaţie de bau-bauri... Insomnia unei lumi... Dementa unui azil 
de podoabe... De la urât la atroce... Chiar în magazinul bunică-mii, cele mai mucede troace erau pe lângă astea a 
lumină... 

N-aveam să reuşesc niciodată să mă descurc cu asemenea hârburi. Începeam să-i înţeleg pe ceilalţi zece 
tâmpiţi dinaintea mea... Probabil că au dat bir cu fugiţii... Asemenea mărfuri de speriat copiii nu mai circulau de 
mult în comerţ. Încă de pe vremea ultimilor romantici fuseseră cu groază ascunse... Se moşteneau probabil în 
familie... cu prilejul vreunui testament, dar şi atunci cu destule precautii... Era de-a dreptul imprudent să scoţi la 
iveală asemenea chestii în fata unor neavizati... Furibunda noastră colecție... S-ar fi putut crede insultati!... Nici 
măcar Gorloge nu mai îndrăznea... Adică el în persoană! Renuntase de mult să se mai pună în calea modei!... 
Eroismul îmi era rezervat numai mie!... Supremului reprezentant!... Nimeni nu rezistase mai mult de trei 
săptămâni... 

Îşi păstra pentru el micile reparaţii... Ca să aibă din ce trăi, asteptând să revină moda... Mai avea ceva 
cunoştinţe pe ici, pe colo, printre negustori... Amici din vremuri bune care nu se îndurau să-l lase să crape. Îi 
pasau comenzi de monturi... câte ceva de dres... Dar el personal nu se atingea de nimic. Lăsa totul pentru 
Antoine. Nu se ocupa decât de şlefuit... Nu vroia să-şi strice mâna în lucrări inferioare, să-şi piardă talentul şi 
reputația pentru câțiva bänuti. Se tinea darz în privinţa asta. Era foarte hotărât. 

Ajungeam la ora nouă în rue Elzcvir, şi nu mai aşteptam să coboare... O luam fuguta pe străzile 
Parisului înarmat cu zelul meu şi cu kilogramele de eşantioane... Destinat pentru "exterior", ştiu c-aveam de 
umblat!... vocaţia mea dealtfel! De la Bastille la Madeleine... spații imense de bătut cu piciorul... Bulevardele... 
luând toate giuvaergeriile la rând, una câte una... Fără să mai socotesc strädutele care dau în... Să mă fi 
descurajat eu, nici gând... Ca să redeştept în clienții mei gustul filigranului, aş fi furat şi luna de pe cer. Mi-aş fi 
înghițit dragonii. Pe care începusem să-i imit, tot mergând aşa de unul singur... Turbat de scrupulos, mă aşezam 


nesmintit la coadä pe bancheta plasatorilor, în fata galeriei cumpärätorilor. 

Începusem să cred în cele din urmă în renasterea filigranului! Credinţa mea muta munții! Nici nu-i mai 
vedeam pe ceilalți confrati. Râdeau cu gura până la urechi numai când auzeau de numele meu. Când îmi venea 
rândul la ghiseu mă apropiam lingusitor, mieros. Scoteam încet de la spate şi-i arătam o sculă, cea mai putin 
atroce... o puneam pe masă... Bruta nu stătea să mă asculte o clipă... Îmi făcea semn s-o şterg... Mă alunga ca pe 
o obrăznicătură... 

Şi atunci o porneam mai departe, îndepărtându-mă încet. Un împătimit nu precupeteste nimic. După 
anotimp, năduşit sau zvântat de sete, băteam la uşa tuturor dughenelor, pe la tot soiul de cearsornicari präpäditi, 
ghemuiti prin cartierele märginase, între gavanoase, la lumina lămpii... 

De la Chapelle la Moulineaux, i-am trecut pe toţi in revistă. Am găsit ceva interes pentru produsele mele 
pe la cârpacii de prin Pierrefitte, la un telal din valea Saint-Maur. M-am întors apoi pe la cei care vegetau în 
jurul cartierului Palais-Royal, stabiliți pe sub arcadele de la Montpensier încă de pe vremea lui Desmoulins... 
Tarabele de la Pas-Perdu... negustorasi care nu mai cred nici ei că ar mai fi, intepeniti, vinetii pe după tejghele... 
Nu mai vor nici să moară, nici să trăiască... Am bătut drumul spre Odeon, am dat ocol teatrului, pe la ultimii 
giuvaergii parnasieni. Nu crăpau de foame, mestecau praf. Îşi aveau şi ei modelele lor, toate în plumb, aproape 
identice cu ale mele, destule ca să facă din ele o mie de sicrie şi alte coliere mitologice... Şi un morman de 
amulete, un vraf atât de uriaş că se înfunda în pământ cu tejghea cu tot... Stăteau îngropaţi în ele până la gât... 
Dispăreau în dosul lor, transformați în mumii egiptene. Nici nu-mi răspundeau. De ei îmi era cel mai frică... 

Am luat din nou drumul spre mahalale... Când mânat de entuziasm, ajungeam prea departe şi mă apuca 
noaptea, simtindu-ma pierdut, mă urcam repede într-un omnibus, fără folos dealtfel pentru că tot ajungeam 
târziu. Din treizeci şi cinci de franci cât primeam pe lună, părinţii îmi lăsau cincisprezece... Pe care-i topeam cu 
transportul. Fără s-o fac într-adins, prin forţa împrejurărilor deveneam destul de risipitor... În principiu, evident, 
ar fi trebuit să merg pe jos... dar ce mă făceam cu incaltarile!... 


Domnul Gorloge trecea şi el uneori pe rue de la Paix în căutare de niscaiva reparații. L-ar fi plăcut 
patroanele, numai că, din nefericire, nu prea era curat, cu barba lui mereu plină de mătreaţă... "Sycozisul" lui, 
aşa-i zicea. 

L-am văzut de multe ori, la adăpostul vreunei porți, scărpinându-se... furios. Pleca mai uşurat... Avea 
întotdeauna în buzunar câteva inele de modificat, o măsură de luat, o broşa de sudat... una care nu se închidea 
niciodată... câte o brățară de strâmtat... un bibelou... sau altul... Destul ca să-şi hrănească liota... El nu prea era 
mancau... 

Antoine era singurul care se ocupa de aceste neinsemnate lucrari. Gorloge nu se atingea de ele. Cand 
dădeam câteodată de el pe Bulevarde, îl zăream de departe... Nu mergea ca toţi ceilalți... Se uita după oameni... 
Se chiora în toate părţile... Îi vedeam pălăria răsucindu-se. Era foarte uşor de zărit, iti sărea în ochi din cauza 
jiletcii pepit... gen muşchetar... 

— Ei, cum e, Ferdinand!... Mereu la atac? În linia întâi? Merge! Merge bine!... 

— Foarte bine, domnule Gorloge!... 

Mă îndreptam de spate cu toată afurisita de greutate a calabalâcului, ca să-i pot răspunde... Entuziasmul 
meu nu slăbea. Numai că necâştigând, nevânzând nimic, cărând în spate o colecţie atât de grea, slăbeam văzând 
cu ochii... În afară de muşchi, fireşte. Îmi creşteau picioarele... Îmi creştea sufletul... creşteam cu totul... 
Deveneam sublim... 


Când mă întorceam din drumurile mele de comis-voiajor, mai făceam câteva curse, comisioane pentru 
atelier. Pe la un meşter sau altul. Pe la "Comptoir" să caut scule. Toate erau pe aceeaşi stradă. 

Robert ucenicul era întotdeauna ocupat cu şlefuirea unor pietricele, cu desenarea unor "ajururi" sau 
chiar cu măturatul odăii. În familia Gorloge nu prea mergea totul strună. Se certau în gura mare, mult mai rău 
decât la noi. Mai ales între patron şi Antoine mustea o veşnică vrajbă. Nu mai putea fi vorba de nici un fel de 
respect între ei, mai ales sâmbătă seara când trebuia să-l plătească. Niciodată Antoine nu era mulțumit... Cu 
"ora", cu bucata sau "cu ridicata", oricum l-ar fi plătit, cârtea. Si totuşi Antoine era singurul lui lucrător, nu mai 
avea pe alții... "Ti-am spus-o de o mie de ori! Dă-o dracului de maghernitä puturoasä!" 

Aşa îşi vorbeau. Celuilalt 1 se lungea mutra. Se scărpina în barbă. De furie i se scuturau din păr solzi de 
mätreatä pe care-i inghitea. 

Erau seri în care Antoine se înfuria atât de tare din pricina banilor că-l ameninţa că-i aruncă dugheana în 
cap... Credeam de fiecare dată că-şi va lua talpasita... Nici pomeneală!... Devenise un obicei, exact ca pe la 


noi... 

Numai că doamna Gorloge nu se frământa ca mama. Certurile si racnetele nu o opreau să tricoteze. Doar 
Robert se ascundea sub masă imediat ce începea scandalul... Să nu scape nici un detaliu al coridei. Nu-l mustra 
nimeni. Se alegea numai cu un discurs. 

Când se întâmpla să nu-l poată plăti pe Antoine sâmbătă seara, scotoceau prin fundurile sertarelor după 
ultimul ban ca să-i împlinească suma... Un expedient sau altul. Providența se ivea din dulapul din bucătărie... 
Un set de camee... Un stoc abracadabrant... Ultima resursă... Comoara de mitologii!... Nu mai stăteau pe 
gânduri. 

În săptămânile de mari lipsuri, alergam să le vând la kilogram, oricui, oriunde!... la Village Suisse... 
vizavi de Temple... la grămadă pe la Porte Kremlin... Încropeam până la urmă cei cinci franci necesari... 

De când trecuse vremea filigranului, niciodată nu rămăsese în casa lui Gorloge un gram de aur mai mult 
de trei zile. Reparatiile pe care mai punea mâna, pe ici, pe colo, le înapoiau chiar în cursul săptămânii. Nu se 
bucurau de încrederea necesară... Tot la trei sau patru sâmbete, îmi venea mie rândul să fac comisioanele în 
Place des Vosges, şi asta tot în pas alergător! Nu prea ne plângeam pe vremea aceea de trudă. Mult mai târziu 
aveam să-şi dea seama cât de istovitoare e munca. Dar nişte semne tot se vădeau. În plină vară, spre ora opt 
seara, când mă intorceam de la treburi, pe "Poissonnière" nu prea era răcoare. Mi-aduc aminte că la Walace, pe 
sub copacii de la Ambigue, dădeam pe gât câte două trei pahare, stăteam chiar la coadă pentru asta... 

Ne trăgeam sufletul aşezaţi pe treptele teatrului. Erau multi hoinari ca mine care se opreau pe acolo într- 
o clipă de răgaz... Prielnic loc de adunătură pentru "chistocari", oameni-sandvis, găinari în căutare de ponturi, 
bookmakeri fără ocupaţie, mici plasatori, "golani", şomeri de toată mâna, multi, cu zecile... Se vorbea de 
necazuri, de pariuri la care se mai putea marsa... cai "de plasat" şi noutăţi de la velodrom... Îşi treceau unul 
altuia ziarul "Patrie" pentru curse şi anunţuri... 

Melodia la modă era "Matchiche"... Toată lumea o fluiera şi se legăna în ritmul ei în jurul chioscurilor... 
aşteptându-şi rândul la pisoar... Ca s-o ia apoi iar la drum... Praful cel mai dens era în dreptul şantierelor de la 
Temple... Săpau pentru metrou... Venea apoi scuarul cu verdeață, fundăturile, Greneta, Beaubourg... Pana-n rue 
Elzévir era drum, nu glumă!... ajungeam cam pe la ora şapte! Tocmai în celălalt capăt al cartierului. 


Mama lui Robert ucenicul stătea la Epernon, el îi trimitea toţi banii, doisprezece franci pe săptămână, 
mâncarea i se dădea pe deasupra, iar de culcat se culca sub masa din atelier, pe o saltea pe care şi-o strangea 
singur dimineaţa. Cu puştiul n-am mai dat greş! Am fost extrem de precaut, nu i-am spus poveşti, m-am ferit ca 
de foc!... 

Antoine, singurul lucrător, era foarte sever, îl lovea din te miri ce. Dar lui îi plăcea locul pentru că, 
începând cam de pe la ora şapte, era lăsat în pace. Locul lui preferat de distracţie era scara. Curtea era plină de 
pisici şi seara cobora să le dea de mâncare resturile. Când urca se uita de-a lungul etajelor, pe gaura cheii. 
Marea lui desfătare. 

Mi-a povestit el tot după ce ne-am cunoscut mai bine. Mi-a arătat sistemul lui de a se uita prin closete să 
le vadă pe femei făcând pipi, chiar pe palierul nostru, două găuri în uşorul uşii pe care le astupa cu nişte 
tampoane, aşa reuşise să le vadă pe toate şi băgase de seamă că cea mai scârboasă dintre ele după felul cum îşi 
ridica fustele era doamna Gorloge... 

El era un voayeurist din instinct. Se pare că doamna avea nişte coapse uriaşe ca nişte monumente, 
picioarele cât stâlpii şi atâta păr la fund că blana îi urca până la buric... Mi-a promis să-mi arate un lucru şi mai 
interesant, o altă gaură teribilă pe care o făcuse în zidul camerei, în dreptul patului. Şi apoi o altă poziţie, sus pe 
sobă, într-un colt al bucătăriei, de acolo ajungeai la o ferăstruică de unde puteai privi tot patul... 

Robert se cätära într-adins. Îi privea ades pe cei doi Gorloge făcând amor. A doua zi îmi povestea totul, 
dar de oboseală nu se mai putea tine pe picioare. I se închideau ochii de cât îi belise toată noaptea... 

Chinul cel mare a lui Robert era filigranul... incizia... Îşi făurea minusculele ajururi cu o pilă subţire cât 
un fir de păr... Şi mai dădea şi patina necesară la cele terminate... semănau cu nişte fileuri, adevărate pânze de 
păianjen... Tot chiorându-se la piesele lui îşi distrugea ochii... şi atunci se mai oprea din lucru şi mai stropea 
prin atelier. 

Antoine nu-i ierta nimic, avea mereu ceva împotriva lui. Dealtfel nici pe mine nu mă putea suferi. Am 
vrut să-l prindem pe când îşi încăleca patroana. Se părea că se întâmpla şi asta... Cel puţin aşa susținea Robert, 
dar nu te puteai bizui pe vorbele lui. Bârfe, probabil... La masă nu se putea vorbi cu el, nimeni nu se încumeta 
să-l contrazică în timp ce mânca. La cea mai mică observaţie potrivnică începea scandalul, îşi împacheta 
sculele. I se promitea un spor... zece franci... chiar o sută... — Du-te învârtindu-te! răspundea, repezindu-l pe 
sărmanul Gorloge:.. Ce să spun, m-ai dat gata... Nu vezi că n-ai pantofi în picioare!... Ce-mi tot promiti?... 


Mereu aceleaşi vorbe goale? — Nu te enerva, Antoine! Linisteste-te, într-o zi totul va merge bine!... Într-o bună 
zi!... Curand!... Oricum, mai degrabă decât crezi tu!... 

— Când am să-mi văd ceafa! Da!... Când o face plopul pere!... 

Aşa se certau. La nesfârşit. Patronul îi îngăduia totul. Îi era frică să nu plece. Pentru că el nu vroia să 
lucreze nimic cu mâna lui... Nu vroia să-şi strice mâinile. Aştepta Renaşterea... Plăcerea lui era să bea cafea cu 
lapte şi să privească pe fereastră fumându-şi pipa... Panorama bulevardului Marais. Mai ales când ploua... Orice 
cuvânt îl distrăgea. Puteai să faci ce vrei numai să nu-l fi deranjat cu nimic. Ne-o spunea chiar el: "Faceţi aşa ca 
si când n-aş fi aici!" 


Nu vindeam nimic, nici cu "ridicata", nici cu "amănuntul"... Rămâneam cu toate himerele şi marafeturile 
în braţe... Măcar că încercasem totul... de la Madeleine până la Belleville... Bătusem totul cu piciorul... 
cercetasem totul... Nici o uşă nu rămăsese nedeschisă de la Bastille la Saint-Cloud... Nici un telal neîntrebat... 
nici un ceasornicar... din rue Rivoli până la cimitirul Bagneux... mă cunoştea şi cel mai prăpădit evreu... toți 
tipii... toţi giuvaergiii... şi mă alegeam numai cu tifle... Nu vroiau nimic. Aşa nu mai putea continua... Si 
nenorocul oboseşte până la urmă... 

Într-o zi, în sfârşit, am reuşit să: dezmortesc ceva. Miracolul s-a produs în colţul străzii Saint-Lazare. Si 
când te gândeşti că trecusem pe acolo în fiecare zi!... Si nu mă oprisem niciodată. Un magazin de chinezerii... 
La o sută de metri de Trinité. Ar fi trebuit să bag de seamă că le plăceau pocitaniile mele, şi nu cele mici, 
dimpotrivă, alea imense! Le erau pline vitrinele! Fără glumă, adevărate orori! Aidoma cu ale mele, în fond... la 
fel de urâte... Dar ei aveau mai ales "salamandre"... dragoni zburători... statuete ale lui Buda... lăfăindu-se pe 
nişte burti enorme... şi aurite pe deasupra... aruncând priviri furibunde... Prin spatele soclului ieşea fum... Gen 
"vis cu opium"... Şiruri de archebuze şi halebarde până-n plafon... cu franjuri şi mărgele de sticlă zornăitoare... 
O plăcere... Din tavan scoborau zeci de reptile care scuipau foc... spre podele... Răsucite în jurul coloanelor... $i 
sute de umbrelute de soare pe pereţii invapaiati parcă de adevărate incendii, iar lângă uşă un drac în mărime 
naturală, înconjurat de nişte broscoi cu ochii holbati, strălucind ca tot atâtea faruri... 

Pentru că vindeau asemenea chestii, îmi veni ideea... un gând istet... că ar putea să le placă şi 
bâzdâcurile mele personale... 

Îmi luai inima în dinţi şi intrai prin perdea... cu tot calabalâcul pe care-l läsai jos mai întâi... şi începui 
bâlbâindu-mă, fireşte... ca să-mi continui discursul mai apoi pe nerăsuflate. 

Amicul era un vâj zaharisit cu faţa toată numai riduri, cu o voce de babă, uscat, subţire, purtând o rochie 
de mătasă înflorată şi în picioare nişte papuci cu talpă de lemn, ce mai încolo şi încoace, dacă n-ar fi fost pălăria 
moale, l-ai fi luat drept o figurină chinezească... Nu mârâi nimic la început... Şi totuşi îmi dădui seama că-i 
trezisem interesul cu dedeochiurile mele... mandragore... meduze-tirbuşon... broşe de la Samothrace... Mană 
cerească pentru un chinez... Trebuia să vii de foarte departe ca să-mi apreciezi marfa... 

În sfârşit iese din mutenie... se emotioneazä de-a dreptul, se entuziasmează... exultă... se bâlbâie de 
nerăbdare... şi-mi zice aşa pe nepusă masă... "Cred, tinere, că sunt în măsură să fac ceva pentru dumneata..." 
Dar mereu numai în şoaptă... 

Cunoştea un amator în apropiere de Luxembourg... Un om nemaipomenit de cumsecade... Un savant... 
care se înnebunea după bijuteriile de mare stil şi artă... exact ceea ce făcea şi gloria mea... era manciurian, 
amicul... Îşi petrecea pe aici vacantele... şi mă sfătui... să nu vorbesc prea tare... Nu-i plăceau zgomotele... Şi-mi 
strecură adresa... Hotelul nu era de lux, unul pe rue Soufflot... Chinezul din rue Saint-Lazare nu cerea pentru el 
decât un comision... Dacă obtineam comanda... Cinci la sută numai... Nu era exagerat... l-am semnat hârtia... N- 
am pierdut nici o secundă... ajuns în rue des Martyrs am sărit chiar într-un omnibus "Odeon". 


L-am descoperit pe amatorul meu. l-am arătat cartoanele, m-am prezentat. l-am etalat toate 
eşantioanele. Ăsta era şi mai smochinit decât celălalt... Îmbrăcat tot intr-o rochie lungă. Încântat de ceea ce-i 
arătam... Devenise vorbäret descoperind atâtea frumuseți... 

Şi-mi arătă pe hartă locul de unde venea... tocmai de la capătul lumii... Şi de mai departe încă, de la 
marginea ei din stânga... Un mandarin în vacanţă... Vroia să ducă o bijuterie cu el, dar una cizelată... Avea chiar 
şi un model la care tinea mortis... Eu trebuia să 1-l execut... O adevărată comandă!... Mi-a explicat de unde 
puteam copia modelul... De la muzeul Galliera, etajul al doilea, vitrina din mijloc... N-aveam cum să mă 
rătăcesc, mi-a făcut şi o schiță... $i mi-a scris numele cu litere apăsate: Cakya Mouni, aşa se numea... Zeul 
fericirii!... Vroia o copie foarte exactă, în forma unui ac de cravată, pentru că acolo, mi-a explicat el: "Ma 
îmbrac europeneşte. Eu sunt cel care împarte Dreptatea!" 

Ce idee... Avea deplină încredere în mine. Mi-a dat chiar în mână două sute de franci ca să cumpăr 


metalul prețios... Era mai comod. Nu pierdeam timp... 

Luându-i cele două bumăşti, cred că am făcut exact mutra lui Buda... Asemenea maniere mă zăpăceau... 
Mă clătinam urcând bulevardul, era cât pe-aci să nimeresc sub roti, atât eram de năuc... 

În sfârşit ajung în rue Elzévir... Le povestesc toată aventura... Norocul nesperat!... Renaşterea cizelurii! 
Gorloge ne prevenise doar!... Ciocnim cu toţii! Ne imbratisam!... Toată lumea e multumita!... O să schimbăm 
cele două foite... Afacerea nu costa mai mult de o sută cincizeci de franci... 


Am plecat la muzeu împreună cu Gorloge să desenăm frumoasa figură chinezească. Acolo în vitrina lui 
micuță, era de-a dreptul emotionant, cum stătea el aşa, singur singurel, trudit, pe un piedestal minuscul, 
distrându-se cu sine însuşi, cu toiagul alături... 

Ne-a trebuit destul timp, să copiem, să reducem schiţa la scara unu pe o sută... Am pregătit o machetă... 
Totul a mers ca pe roate. Mă repezii cu Robert în rue Francoeur, la agenția Judeo-Suisse, să căutăm aur de 
"opşpe" în valoare de o sută de franci, iar cu cincizeci să cumpărăm din cel pentru lipit... Lingourile le-am 
încuiat cu două lacăte într-o cutie... Nu se mai întâmplase de aproape patru ani să se păstreze aur în casa de pe 
rue Elzévir... Când modelajul a fost gata, l-am trimis de trei ori la presă... Şi tot de atâtea ori l-au greşit... Şi l-au 
refăcut... Topitorii ăştia care nu se pricep la nimic!... Timpul trecea... Ne-am înfuriat... Până la urmă am reuşit... 
În ansamblu nu iesise rău... Zeul începea să prindă formă... Acum trebuia să definitivăm piesa, s-o curätäm, s-o 
gravăm... 

Şi tocmai acum se întâmplă o nenorocire... Jandarmii veniră după Gorloge... Toată casa intră în panică... 
Trebuia să plece imediat să-şi facă cele douăzeci şi opt de zile de concentrare... Nici o amânare nu mai era 
posibilă... Toţi şi le făcuseră... N-avea cum să scape de manevre... Trebuia să-l abandoneze pe "zeul fericirii” 
aşa neterminat... Nu era o chestie s-o dai peste cap... Treabă de fineţe... 

Pentru că nu mai putea să amâne, Gorloge a decis aşa... Să-l termine Antoine... Să-l finiseze în linişte... 
eu urma să-l livrez... Nu mai aveam decât o sută de franci de încasat... Dar pentru asta se va duce Gorloge în 
persoană! A specificat categoric!... Când s-o întoarce din concentrare. Afurisita lui de neîncredere! 

Dacă avea să-i placă chinezului nostru, aveam să mai facem şi alti Cakyva-Mouni, tot în aur, nu ne-am fi 
mulțumit noi numai cu atât! Vedeam viitorul în roz... renaşterea cizelurii va veni poate din Extremul Orient... 
Toată scara noastră, B, vuia de această poveste. Telalii dezbăteau subiectul de la un etaj la altul, minunându-se 
de norocul ce dăduse peste noi! Ce orizonturi ni se deschideau! Răspândiră peste tot vestea că primeam cecuri 
direct de la Pekin. 

Gorloge s-a tot lălăit până-n ultima clipă. Cât pe-aci să aibă neplăceri. Continua să se ocupe alături de 
Antoine de omuletul nostru. Detalii înnebunitoare, minuscule, infime, că nici cu lupa nu le vedeai. Scăunelul... 
toiegelul... mutrişoara mai ales... surâsul lui inefabil... atât de dificil de redat! Mai rectificau pe ici pe colo, cu o 
pensetă ascuţită, lunguiatä ca o unghie... Nu-i lipsea aproape nimic... Copie leita! Si totuşi preferabil era ca 
Antoine să se mai gândească un pic... Să-l mai studieze încă vreo patru, cinci zile... Muncă de rafinament... 

În sfârşit, Gorloge se hotărî să-şi ia tälpäsita în cele din urmă. Jandarmii veniseră iar după el... 

Când am venit a doua zi, parcă-l văd, îl găsii intolit din cap până-n picioare în soldat... Îşi pusese o 
imensă rupană, în falduri, închisă la doi nasturi, cu poalele suflecate în cornet... chipiu, pompon verde şi 
pantalon roşu asortat... aşa echipat a coborât... Robert îi ducea ranita, îngreunată serios de trei încărcătoare şi de 
"merindea" pe care toată lumea o comenta... Două sticle de vin alb şi câteva ploşti pe deasupra, un set de 
şosete... cămaşa de noapte din tricot de puteai dormi şi afară... 

Vecinii coborâseră grămadă de la toate etajele, în halate şi papuci... Tot scuipând în stânga şi în dreapta 
năclăiseră toate ştergătoarele... I-au urat noroc. Eu l-am condus pe Gorloge la Gara de Est, dincolo de răspântia 
Magenta. Era foarte îngrijorat dă pleca exact în momentul când primise această comandă. Îmi repeta 
instrucţiunile. Se mustra că nu putuse termina el însuși... În sfârşit, ne-am luat rămas bun... Mi-a recomandat să 
fiu cuminte... Se umpluseră peroanele de soldaţi... Unii ne bombăneau că, tot luându-ne rămas bun, încurcam 
drumul... A trebuit s-o întind... 

Cand am ajuns din nou în rue Elzévir, trecând prin fata lojei, portăreasa m-a oprit: 

— Hei! ascultă! mi se adresă. Ia treci putin pe la mine, Ferdinand!... Ia zi, a plecat?... S-a hotărât până la 
urmă! Bine s-a gândit!... N-o să-i fie frig pe acolo! Or să vină mari călduri! Bine că şi-a luat de băut. O să aibă 
de tras cu manevrele! Fir-ar ele blestemate! ce-o să mai năduşească încornoratul tău!... 

Îmi spunea toate astea ca să mă facă să vorbesc. Dar n-am răspuns nimic. Eram de bârfe plin până peste 
cap... Începusem să devin extraordinar de bănuitor. Şi am avut dreptate... Şi tot n-am fost pe cât ar fi trebuit să 
fiu!... Ceea ce a urmat mi-a dovedit-o din plin. 


De îndată ce patronul îşi luă valea, Robert nu mai avu astâmpăr. Vroia cu tot dinadinsul să-i surprindă 
pe Antoine şi pe patroană amorezându-se. Zicea că asta trebuie să sa întâmple neapărat... El era un voyeurist din 
născare. 

În prima săptămână nu prea am observat mare lucru... Cum mie îmi revenise sarcina de a tine atelierul 
pe picioare, eram obligat să trec acum prin Rue Provence şi pe Bulevard în căutare de mici reparaţii... Aduceam 
tot ce găseam. Câstigam din ele cât să ne ținem. Nu-mi mai plimbam colecția. Cand mă vedeau cu ea in spate 
nu mi primeau pe la uşi. 

Antoine continua să şlefuiască la micul lui bonz, îl finisa, o minunätie. Era priceput. Asa, cam pe la 
sfârşitul celei de-a doua săptămâni, patroana îşi schimbă subit atitudinea. Ea, care înainte fusese mai degrabă 
distantă, care nu stătea de vorbă cu mine aproape niciodată când era Gorloge pe acolo, deveni brusc amabilä, 
îmbietoare şi intimă. Am bănuit mai întâi ceva necurat la mijloc. Până la urmă nu m-am mai împotrivit. M-am 
gândit că poate era din pricină că mă făcusem atât de util?... Că mai aduceam niscaiva comenzi?... Deşi nu ieşea 
nici un ban... Nici o factură nu se putea încasa... 

Gorloge cu neîncrederea lui... Ne specificase net că nu aveam voie să încasăm nimic... Că o să încaseze 
el tot de îndată ce se va întoarce. Dăduse consemn clienților. 

Într-o dimineaţă, sosind devreme, am găsit-o pe doamna Gorloge sculată, plimbându-se prin casă... Se 
prefăcea a căuta ceva pe masa din atelier... Într-un capot plin de volane... Mi se păru curioasă, ciudată... Se 
apropie de mine. Şi-mi zice: 

— Ferdinand, când te întorci în seara asta de la comisioane, te rog să-mi aduci un buchet de flori! Vreau 
să mai înveselim casa... Şi scoase un suspin... De când a plecat soţul meu, nu mai am curaj să ies. 

Şi-şi legăna bucile umblând în jurul meu. Vroia să mă seducă. Era evident. Uşa care dădea în camera ei 
deschisă larg de perete. Se vedea patul... Dar eu nu mă mişcăm... Nu mă lăsam... Şi tocmai atunci Antoine şi cu 
Robert se întorceau de la cârciumă... Nu le-am spus nimic... 

Seara i-am adus trei bujori. Era tot ce puteam cumpăra. Nu-mi mai rămăsese nimic în pungă. Fusesem 
mult prea culant. N-aveam să mai văd eu nici un ban înapoi. 


Şi apoi fu rândul lui Antoine să devină prietenos şi foarte camarad. El care cu o săptămână mai devreme 
nu făcea altceva decât să mă ocărască. Era încântător... Aproape că nu vroia să mă lase să mă duc la treabă... 
îmi zicea: 

— Mai odihneşte-te!... mai rămâi pe la atelier... Ocupă-te de mărunțişuri... O să-ți faci turneele mai 
tarziu!... 

Cu toata tärägäneala, acul de cravata fu in sfârsit gata... Se intorsese de la slefuitor! imi venise randul sa- 
| livrez... Si chiar atunci patroana primi o scrisoare de la Gorloge... Ne sfătuia să nu ne grabim... să ţinem 
bijuteria acasă... Să-l aşteptăm să se întoarcă. C-o s-o ducă el cu mâna lui chinezului... $i aşteptând puteam s-o 
mai arăt şi altora, bijuteria, câtorva clienți amatori... 

Brusc, imi pierdui liniştea! Toată lumea admira, e adevărat, fragila chinezarie... Din aur în întregime, pe 
tronul lui, Cakya-Mouni era foarte reuşit!... Băgasem ceva metal în el, şi numai de "opspe"!... Asta însemna 
ceva în epoca de care vorbim! Ceva mai reuşit nici că se putea!... Toţi vecinii, cunoscători, veniră să ne 
felicite... Era o onoare pentru casa noastră!... Nici clientul nu avea de ce se plânge!... Gorloge nu se întorcea 
decât peste zece zile... Aveam destul timp să-l plimb prin prăvălu... 

— Ferdinand! m-a sfătuit patroana, lasă-l seara aici în sertar... nu se atinge nimeni de el, să ştii! Si-l iei a 
doua zi dimineaţă! 

Preferam să-l păstrez în buzunar, să-l duc acasă cu mine. Mi se părea mult mai conştiincios... Il 
prindeam chiar cu ace duble, unul de siguranţă, enorm, şi două mai mici de fiecare parte... Toată lumea râdea. 
"N-o să-l piardă!" ziceau. 


În atelierul nostru care se afla direct sub acoperiş era îngrozitor de cald. Chiar la sfârşitul lui septembrie 
era atât de sufocant că trebuia să-ţi potoleşti mereu setea cu ceva. 

Într-o după amiază Antoine nu mai avea astâmpăr. Îşi urla atât de tare cântecele că se auzea în toată 
curtea până la odäita portăresei. Îşi comandase absint şi o grămadă de biscuiţi. Am halit cu toţii. Eu şi cu Robert 
răceam sticlele sub robinetele de pe palier. Le luam pe credit, cu lăzile. Numai că se cam iscau vorbe, băcanii 
făceau mutre... Într-un sens era chiar o nebunie... Ne pierdusem rău capul, efectul caniculei si al libertăţii. 

Patroana ni se alăturase şi ea. Antoine stătea strâns lipit de ea. Râdeam văzându-i cum se pipăie. El îi 


căuta jartierele. Îi ridicase fustele. Ea behäia ca o capră, de-ti venea să-i tragi una, atât era de enervantă... Îi 
scosese un sân... şi ea stătea aşa în faţa noastră, fermecată. El ne-a mai turnat ce mai rămăsese pe fundul sticlei. 
Am băut împreună cu Robert. Am lins paharul. Era mai bun decât vinul... La sfârşit toți eram crita... Simturile o 
luaseră razna!... Atunci Antoine 1-a dat patroanei fustele peste cap... S-a ridicat în picioare, şi aşa cum era cu 
hainele în cap, a împins-o în cameră. Ea râdea încontinuu... Un râs nebun... Au închis uşa după ei... Ea tot mai 
gângurea... 

Eu şi cu Robert n-aveam decât să ne urcăm pe cuptorul din bucătărie ca să asistăm la spectacol... Eram 
bine cocotati... Se vedea totul ca în carte... Nu ne scăpa nimic. Antoine a pus-o pe loc în genunchi pe grăsana de 
papuică... Era brutal din cale afară... Era adevărat ceea ce-mi spusese Robert despre bucile ei... Acum le vedeam 
bine... bine... Roşii... enorme, stacojii!... 

Se foiau ca nişte sălbatici... Pantaloni lui atârnau în vine... Cămaşa îi împiedica mişcările... şi-o scoase 
cu o singură mână... Ea se rostogolise până în dreptul nostru... El era gol puşcă... Numai papucii îi mai 
rămăseseră în picioare... papucii patronului cu pisici brodate... 

În focul mângâierilor, el alunecă pe covor, se lovi cu capul de drugul patului... Înjura ca un ocnaş... Îşi 
pipăi capul... Era plin de cucuie... se îndepărtă câțiva paşi... Se întoarse furios... ..Aha! ticäloaso! potloaga!" Si- 
o lovi cu genunchii în coaste! Ea ar fi vrut s-o şteargă, făcea mofturi... 

„Antoine! Antoine! nu mai pot!... Te implor lasä-mä! iubitule! Fii atent!... Să nu-mi faci vreun copil!... 
sunt toată nadusita!"... Cerea îndurare!... 

"Bine! Bine! Mortăciune! închide gura!..." N-o asculta, îi trăzni două scatoalce şi-o aduse în poziția 
necesară... Palmele răsunară greu... Se sufoca, putoarea... Sufla ca o forjă... Mă întrebam dacă n-o va ucide... 
Dacă nu va termina cu ea pe loc... Mugeau ca fiarele... şi în sfârşit se linişti, mulţumit... Robert nu prea se 
simţea la largul lui. Am coborât de pe trambulina noastră. Ne-am întors în atelier. Am stat linistiti... Spectacol 
am vrut... spectacol am avut!... Numai că era foarte periculos... Corida lor continua. Am coborât în curte să 
căutăm o găleată şi o mătură, ca să facem, chipurile, curat... Am intrat la portăreasă, nu ne-ar fi plăcut să fim de 
față, în cazul că ar fi omorât-o... 


Dar nu se lăsă nici cu drame, nici cu morţi... leşiră în cele din urmă amândoi mulțumiți... N-aveam decât 
să ne obisnuim!... 

În zilele care au urmat, am comandat provizii de peste tot, de la trei băcănii, din rue Ecouffes, rue 
Beaubourg, de pe la cei care nu ne cunoşteau... Am umplut un raft cu mâncare şi pivnita de băutură, bere pe 
credit şi spumos "Malvoisin". Ne şmecherisem... 

Eu găseam tot soiul de scuze ca să nu mai mănânc acasă... În rue Elzévir o tineam numai într-o 
petrecere, nu făceam altceva decât să ne îndopăm tot timpul. Nu mai muncea nimeni. După amiaza pe la ora 
patru eu şi cu Robert aşteptam corida... acum nu ne mai era frică... Dar nici aşa de entuziaşti nu mai eram. 

Nu mai era nimic de văzut... 


Băcanii din rue Berce începură primii scandalul... Refuzară să ne mai dea mâncare pe credit... Veniră să 
ne aducă facturile... Îi auzeam urcând... Nu răspundeam... 

Coborau la portăreasă... Scoteau nişte tipete înfiorătoare... Viaţa devenea insuportabilă. Brusc Antoine şi 
patroana începură să iasă, mâncau în oraş, luând-o din loc fără să scoată biştarii colindând toate cârciumile din 
cartier... Acasă nu povesteam nimic... Tot eu as fi incasat-o... Si-ar fi închipuit că eu sunt ăla care mă tin de 
potlogării! 

Principalul era bijuteria!... Cakya-Mouni dauritul! Pe el nu-l mai prea lăsam să circule prin lume! Il 
păstram cu sfințenie în fundul buzunarului prins în trei ace de siguranță... Nu-l mai arătam nimănui, nu mai 
aveam încredere... Aşteptam întoarcerea patronului. 

Lăsasem şi eu şi Robert atelierul în plata domnului. Antoine nu se mai sinchisea nici el de nimic. Când 
se distra bine cu vrăjitoarea venea pe la noi să mai glumească. Dădeam tot atelierul peste cap. În rest, după 
amiezile le soileau ore în şir... Totul se petrecea "în familie"!... 

Dar într-o seară izbucni scandalul! Uitasem să tragem zăvoarele... Era pe la ora cinci... Pe toate palierele 
era un du-te vino necontenit ...$i atunci ne trezirăm cu unul din furioşii noştri cârciumari, cel mai al dracului 
adică dintre toţi, care urcase până la noi câte patru trepte odată!... Ne-am dezmeticit prea târziu! Împinge uşa, 
intră... Şi-i găseşte pe cei doi în pat! Antoine şi grăsana!... Şi atunci începu să mugească mai dihai decât o 
focă!... I se însângeraseră ochii... Ar fi vrut să-i tragă lui Antoine o chelfăneală acolo pe loc! Învârtea deasupra 
capului un ciocan uriaş... Mi-era frică să nu-l facă piftie... 


E adevărat cä-1 datoram foarte mult... plata pentru cel putin douăzeci şi cinci de litri... şi alb... şi roşu... 
şi bun şi acru ca oţetul... S-a încins o adevărată bătălie... A trebuit să ne opintim cât opt ca să facem fata 
gorilei... Am chemat toți prietenii. Antoine a incasat-o zdravăn. S-a ales cu două vânătăi babane... una albastră 
şi una galbenă... 

De jos din curte a continuat să ne amenințe. Ne făcea smintitul troacă de porci: Gäinari! Gunoi!... 
Poponari!... 

— Stati voi numai, putorilor! c-o să mai auziti de mine!... Asta n-o să rămână aşa, lepădăturilor! Mă duc 
după politist!... 

Treaba începuse să se-mpută!... 


A doua zi, era într-o după-amiază, îi zic lui Robert: „la ascultă, băiete! Trebuie neapărat să cobor. Au 
venit şi în dimineaţa asta de la Tracard să-şi ceară broşa, sunt opt zile de când trebuia livrata!..." "Bine, îmi 
răspunde, şi eu trebuie să ies... Am o întâlnire cu un amic în colt, la «Matin»..." 

O pornirăm amândoi pe scări, în jos. Nici Antoine, nici patroana nu se întorseseră din oraş.. 

Când pe la etajul doi o aud urcând... Sufla din greu, congestionată, înfierbântată... Mâncaseră probabil 
prea mult... 

— Unde te duci, Ferdinand? 

— Am un comision de făcut... până-n Bulevard... la o clientă! 

— O, stai, nu pleca asa!... Îmi spuse încurcată... Vino putin până sus!... Vreau să-ţi spun două vorbe. 

Bine... Urc cu ea... Robert se duce la întâlnirea lui. 

Abia am intrat, că ea şi încuie usa, încuie totul, şi mai trage şi două zăvoare... Mi-o ia înainte, intră în 
cameră... Îmi face semn să vin... Mă apropii... Mă întrebam ce-o să se întâmple... Si ea începe să mă mângâie... 
Îmi suflă în nas... Of! Of! face... Asta o bagă în draci... O pipăi si eu niţel... 

"Aha! pui de cätea, mi se pare mie că te cam uiţi prin crapatura?... Zi că nu-i aşa?... 

Şi cu o mână mă apucă şi mă frământă... "Am să te spun maică-tii! Ah! purceluşule!... purceluşul meu 


" 


IL] 


drag!.. 

Îi cläntäne dinţii... se răsuceşte... mă apucă zdravăn cu toată mâna... Îmi trece o limbă peste obraz, o 
pupătură de golan... Eu văd stele verzi... Mă împinge să mă aşez alături pe pat... Se răstoarnă... Şi-şi ridică brusc 
fustele... 

"Hai, dă-i drumul, insistă... Hai! băieţel!... Dă-i bătaie... Zi-mi Louision! Scumpa ta Louision! hai, 
secătură, zi-mi!..." 

"Da, Louision", fac... 

Se ridică, mă mai sărută o dată. Si-si scoate tot de pe ea... corsaj, corset, cămaşa... Si atunci mi se arată 
ochilor aşa mare, goală... E peste puterile mele... Mi se face greață... Mă apucă de urechi... ma obligă să mă 
aplec... Mă îndeasă puternic... În ce hal ajunsese nasul meu... luceste... musteste, sunt plin până-n gât... Mă pune 
s-o pup... 

"Hai, iubire!... Hai! curaj! curaj!... 

Mă trage, mă împinge, mă sâcâie... Si lunec muindu-mă în tot siropul... 

Gulerul mă strânge... celuloidul... Trage de trentele care-au mai rămas pe mine... "Hai, dezbracă-te, îmi 
porunceşte, scoate tot de pe tine! Să-ţi văd trupusorul ăla frumos, puştiulică! Repede! Repede! Ai să vezi tu 
acuş! Te pomenesti că esti flăcău? Spune, comoară? Să vezi tu cum am să te iubesc eu! Oho! nemernicule ce-mi 
esti!... o să te satur eu să te mai uiţi prin găuri!... Îşi scutură burta aşteptând să mă apropii. Patul se clatină sub 
ea... parcă ar fi un vampir... Nu prea îndrăznesc să scot totul de pe mine... Numai gulerul care mă jenează şi mai 
mult acum... Haina şi jiletca... pe care ea le atârnă în apropiere de pat, pe spătarul unui scaun... Nu prea vroiam 
să-mi scot şi restul boarfelor... cum făcea Antoine... Ştiam că sunt murdar la fund şi cu picioarele cam negre... 
Îmi duhneam mie însumi... Ca să nu mai insiste, m-ara repezit cât am putut, am început s-o fac pe amorezul, să 
mă agät, să strâng, să mormăi. Să mă dau huta ca Antoine, dar mult mai blând oricum... Aşa cum începuse, n- 
avea să termine curând!... 

"Stai! să dau ceva pe gât!..." i-a venit aşa o idee. Dintr-un salt o văd ieşind pe uşă!... O aud turnând ceva 
în bucătărie... Căutând în fundul chiuvetei... Îmi strigă "Aşteaptă-mă putin, Loulou!'... Nu mai stau pe 
gânduri... Sar în haine... mă izbesc de uşă, o împing şi iată-mă pe palier!... Cobor scările în goană... Ajung în 
stradă... E timpul să mă opresc şi să mă gândesc. Să-mi trag sufletul... Şi o iau încet spre Bulevarde. 

În faţa teatrului Ambigu... mă asez, în sfârşit! Adun un ziar de pe jos... Şi vreau să-l citesc... Nici eu nu 
ştiu de ce... Îmi pipăi buzunarul... Un gest inconştient... Un moment de inspiraţie... Mai pipăi o dată... Dar 
umflătura nu mai e... Pipăi şi celălalt buzunar... Aceeaşi situaţie! N-o mai am!... bijuteria mea dispăruse! Caut 


" 


din ce în ce mai înfrigurat.. Îmi pipăi toate căptuşelile... Mă caut în chiloti... Pe faţă, pe dos... Nici o îndoială... 
intru în closet... Ma dezbrac la piele... Intore totul pe dos... Încă o dată... Nimic!... Doar n-am orbul găinilor!... 
Sângele mi se urcă la cap... Mă aşez pe trepte... Sunt terminat!... Complet!... Prins în cursă ca un şobolan!... Si- 
mi mai întorc o dată trentele pe dos... Şi caut cu de-amănuntul!... Nici o speranţă... Toate imi vin în minte. 
Prinsesem bine bijuteria... În fundul buzunarului pe dinăuntru. Înainte de-a coborî cu Robert o simtisem încă la 
locul ei!... Acele disparusera!... Si n-ar fi putut s-o facă singure!... Şi deodată îmi veni în minte felul ciudat in 
care mă ţinea tot timpul de cap... În timp ce pe după scaun... cu cealaltă mână lucra... Am înţeles totul încetul cu 
încetul... Frica ma copleşi, scârba... Inima-mi bătea... Galopa mai dihai decât treizeci şi şase de cai inhamati la 
un omnibus... Capul mi se bâţâia... În zadar... Am început să caut din nou... Nu se putea să fi căzut, giuvaerul 
meu! să fi lunecat, aşa cum prinsesem... În mod sigur, nu! Şi apoi un ac de siguranţă nu se deschide chiar atât 
de uşor!.. Şi erau trei... Cum să se desfacă singure?! Ca să-mi dau seama că nu visez am alergat până în 
Republique... Ajuns în rue Elzévir, n-am mai găsit pe nimeni... 

Încercam să reconstitui totul din vorbe, din firimituri... şi mici incidente. Totul mi se limpezea încetul cu 
încetul... Dacă Antoine era autorul, ajutat de Robert?... Dacă puseseră totul la cale împreună?.... Cu scroafa aia 
grasă, pe deasupra... Când m-am ridicat în picioare, nu-mi mai simțeam gleznele... Mergeam ca un om beat... 
Trecătorii se uitau lung... Am stat un timp în micul tunel de la Porte Saint-Denis. Nu mai aveam curaj să ies din 
bortă... Vedeam omnibusul de departe, unduind prin căldură.. Orbecăiam... M-am întors într-un târziu în Pasaj... 
Le-am spus că mă doare burta... Am scăpat în felul ăsta de întrebări... De frică, n-am închis un ochi toată 
noaptea... A doua zi am plecat din zori, atât de grăbit eram să aflu... 


Ajungând la atelier, m-am uitat bine la ei, la toți trei... Se făceau că nu ştiu nimic... şi putoarea... şi 
Antoine... şi piciul!... când i-am anunţat că pierdusem giuvaerul... m-au privit nauciti!... Parcă picaseră din 
lună... 

— Cum, Ferdinand! Esti sigur? Ai căutat bine acasă?... Ia intoarce-ti buzunarele pe dos!... Pe aici n-am 
găsit nimic, să ştii!... Nu-i aşa, Robert? Ai văzut tu ceva? Pustiul a măturat!... Poti să te mai uiţi dacă vrei!... 

Când i-am auzit vorbindu-mi astfel, mi se părură atât de cumplit de răi că am început să plâng... Si 
atunci i-am văzut prin oglindă făcându-şi semne... Antoine nu se uita la mine... Stătea cu spatele, se prefăcea a 
lustrui nişte tocile... Ea continua să mă "seducă"... Vroia să mă facă să-mi pierd şirul, să mă prindă cu minciuna. 

— Nu-ţi aduci aminte, ce-ai făcut la Tracard?... Mi-ai spus doar că treci pe acolo... N-o fi la ei? Esti 
sigur?... 

Mi se înceţoşase mintea... Totul fusese atât de scârbos... Dezmätul şi ceea ce urmase... Nu mă puteam 
apăra în nici un fel... Eram la pământ... Dacă le-as fi povestit, tot nu m-ar fi crezut... şi ce-aş fi câştigat?... 

— Patronul vine mâine după amiază... Încearcă să-l găseşti până atunci!... Robert o să te ajute!... mă 
sfătuia ea... Eram incoltit din toate partile!... Dacă le-aş fi povestit cum s-a întâmplat, m-ar fi făcut mincinos, 
păcătos, mârşav... că încercam să mă dezvinovätesc bârfindu-mi buna patroană... că pierdusem orice urmă de 
ruşine... că asta era culmea culmilor... o nemaiauzită calomnie... Monumentala Mârşăvie... Nici măcar n-am 
încercat să deschid gura... Nici chef nu mai aveam dealtfel... Nu mai puteam nici măcar înghiţi ceva... Mintea 
mi se astupase complet... gura, capul... nu mai aveam idee de nimic... 

Mama văzându-mă fu de părere că arăt cam ciudat şi se întrebă ce boală nouă mai cloceam... Dar matele 
mele erau pline numai de frică... Aş fi vrut să dispar... să mă mistui fără urmă... 

Tata făcu remarci caustice... "Nu cumva te-ai înamorat?... Ce e? a venit primăvara?... Şi te-ai spuzit la 
dos?..." Înghesuindu-mă într-un colt mă întrebă: "Nu cumva te-ai procopsit cu vreun sfrent?" Nu ştiam ce să fac 
Şi încotro s-o apuc... 

Gorloge, care tot întârzia, alesese la întoarcere un drum mai lung, hoinărind dintr-un oraş în altul... A 
sosit într-o miercuri, îl aşteptam de duminică... A doua zi dimineață când am venit la lucru, era în bucătărie, 
ascutindu-si pilele... Am rămas aşa, în spatele lui, nemişcat o vreme... Nu mai îndrăzneam să fac un pas... 
Aşteptam să-mi vorbească. Aveam inima cât un purice. Uitasem şi ce vroiam să-i spun. Oricum, probabil că ştia 
totul deja. Îi întind mâna totuşi. Se uită chiorâs la mine peste umăr. Nici nu catadicsi să se-ntoarcă. Se aplecă 
din nou asupra sculelor... eu nu mai existam... O zbughesc spre atelier, tremuram atât de tare de frică, că am 
lăsat în dulap jumătate din colecție, numai s-o pot şterge mai repede... Nimeni nu m-a chemat înapoi... Erau toți 
adunați în maghernitä, aplecati peste manivelele lor... Am ieşit fără să zic un cuvânt... Nu ştiam încotro s-o 
iau... Noroc că mă purta obisnuinta... Mergeam ca-n vis... Rue Reaumur, o transpiratie rece îmi inunda fruntea... 
Rătăceam la întâmplare, târându-mă de pe o bancă pe alta... Încerc totuşi să intru într-o prăvălie... Dar nu 
îndrăznesc să trec pragul nici uneia... atât de tare îmi tremura mâna de frică pe clanta uşii... Nu mai puteam să 
deschid... Aveam impresia că toată lumea mă urmăreşte... 


Am dus-o cam aşa câteva ore... Toată dimineaţa. Şi apoi după amiaza, de la o bancă la alta până la 
scuarul Louvois... sprijinindu-mă de vitrine. Nu mai puteam merge. Nu mai vroiam să mă întorc la Gorloge... Îi 
preferam pe ai mei... Era la fel de îngrozitor... dar stăteau oricum mai aproape... lângă scuarul Louvois... Ce 
ciudat, să n-ai de ales pentru a-ți trage sufletul decât între două locuri la fel de înfricoşătoare... 

Am mai făcut o dată sau de două ori, încet, înconjurul Băncii Franţei cu blestematul meu de calabalâc în 
spate... Mi-am luat încă o dată inima în dinți şi am ajuns în pasaj... Tata era în prag... Evident, mă aştepta... 
După cum mi-a spus să urc mi s-a topit ultima picătură de îndoială... Eram în plină furtună... Începu pe loc să 
zbiere atât de tare că parcă îi ieseau din gură vapori, nu vorbe... Nu desluşeam ce zicea... Auzeam numai nişte 
rafale ca de mitralieră... Cascheta îi sălta pe cap, sucindu-se în toate părțile... Dădea cu pumnul în ea cât putea... 
Cât pe aci să-şi spargă capul... Se umfla văzând cu ochii... Devenise stacojiu, cu dungi vinetii... Se 
schimonosea... apoi se făcu violet. 

Aşteptam fascinat să se facă albastru... sau galben după aia... Mă copleşea cu atâta furie că nu mai 
simţeam nimic... Apucă un suport de pe o mobilă... Îl flutura deasupra capului, gata să-l spargă... Aveam 
impresia că până la urmă va sparge totul... Îşi musca atât de tare, atât de turbat, limba, că i se umflase ca un dop, 
băşicată, tescuită, un zgarci gata să plesneasca... Dar nu plezni... Puse suportul la loc... Pur şi simplu se suguşa... 
Nu mai putea... 

S-a repezit afară, a luat-o la goană pe stradă, galopând prin Pasaj... Ar fi putut să-şi ia zborul, atât era de 
umflat... de irezistibil... de furios... 

Mama rămase cu mine... Rumega toate prostiile, detaliile catastrofei... Ideile ei... vechile ei certitudini... 

Domnul Gorloge venise, vorbise două ore... Ştia totul... În toate amănuntele... mi-a prezis viitorul... 
"Copilul ăsta o să fie o pacoste pe capul dumneavoastra!... Stricat de pe acum!... Ticăloşit de mic!... Si eu care 
avusesem atâta încredere în el... Tocmai începuse să se descurce..." 

Astea i-au fost ultimele cuvinte!... Mamei îi era frică să nu se plângă, să nu ne dea pe mâna Justiţiei... şi 
să mă aresteze imediat... N-a îndrăznit să răspundă nimic... Pentru ea asta nu era o joacă... Să mă bage la 
parnaie... Ar fi fost mult mai bine să mărturisesc imediat... decât să tot bat câmpii... Să-mi întărât patronul. Era 
lucrul cel mai cuminte... Aveau să plătească totul, încetul cu încetul... numai ei singuri, părinții mei... Se 
înțelegea de la sine... 

— De unde ai învăţat să faci de astea?... mă întreba cu ochii plini de lacrimi. Ce-ai făcut cu bijuteria? 
Hai, spune, puiule! N-o să te mănânce nimeni pentru asta!... N-am să spun nimic tatei!... Iti jur... Mă crezi? 
Merg mâine cu tine s-o căutăm dacă ai dat-o unei femei! Spune-mi repede înainte de-a se întoarce! Poate c-o să 
vrea să ne-o dea înapoi dacă-i dăm ceva!... O cunoşti bine! Ce crezi? Poate totuşi mai putem aranja ceva! N-o 
să spunem nimănui nimic!... 

Aşteptam să se mai domolească un pic ca să-i pot explica... Dar tata se întoarce chiar în clipa aia. Nu se 
răcorise deloc... Dimpotrivă, se apucă să izbească in masă, în pereţi, cât îl țineau puterile!... Cu pumnii 
strânşi!... Scotand aburi... Dacă se oprea o secundă o făcea numai pentru ca să se izbească cu dosul! Clocotea 
tot de furie, zvâcnea din crupă ca un armăsar! Se prăvălea de pereți... Sgaltaia toată şandramaua... Cu un 
formidabil elan, dădu bufetul de-a rostogolul... Asemenea rafale în cascade au durat toată noaptea... Se făcea 
cârcel de indignare şi cădea în patru labe!... Hămăia ca un dulău... Urlau amândoi pro şi contra prinşi de crize şi 
furii... Numai eu nu mai vorbeam... 

Ajunsă la capătul tuturor argumentelor, mama a urcat să mă ia în primire... Vroia sa-i fac mărturisiri... 
Eu nu răspundeam nimic... Plângea în genunchi lângă patul meu ca şi cum as fi murit... Bâiguia rugaminti... 
Continua să mă implore... Vroia să mărturisesc pe loc... să-i spun dacă era la mijloc o femeie!... Să mergem' 
amândoi s-o căutăm... 

— Ti-am spus doar că e patroana!... am reuşit să articulez în cele din urmă! Ajunsesem la capătul puteri- 
lor! Lua-m-ar naiba!... 

— Of! măcar fă bine şi taci, ticălosule!... Nici nu-ţi dai seama de raul pe care ni-l faci!... 

Nu merita să mai insist... Cum să vorbeşti cu asemenea incuiati?... Erau mai astupati la minte decât toate 
latrinele din Asnières! lată părerea mea! 


Fu totuşi o lovitură grea. Am rămas mult timp închis în camera mea, cinci sau şase zile. Mă obligau să 
cobor la masă. Mă chema ea, de câte douăsprezece ori. Venea în cele din urmă după mine. Dar eu nu mai 
vroiam nimic, mai ales nu vroiam să vorbesc. Tata vorbea de unul singur... Se pierdea în lungi monologuri. 
Blestema într-una. Tot carul de nenorociri... Destinul... Evreii... Ghinionul... Expoziţia... Providența... 
Francmasonii... 

Cum se intorcea de la comisioane, urca la catul de sus. Se apucase iaräsi de acuarelele lui, era absolut 


necesar... Ne înghesuiau nevoile, trebuia să-i plătim lui Gorloge datoria... Dar nu mai era în stare să se 
concentreze... Mintea lui o lua razna... De îndată ce punea mâna pe pensulă, se enerva cumplit, vârful penitei 
tremura între degete. De furie îşi făcea fărâme micul penel cu cerneală de China... şi recipientele... Vopselele se 
scurgeau peste tot... nu mai era chip... Numai la gândul că eu eram alături, îi venea să calce în picioare tot 
bazarul... Cum se afla din nou în preajma mamei, cum o lua cu tapajul de la capăt, sporindu-şi spaimele. 

— Dacă ai să-l mai laşi să hoinărească pe străzi zile întregi, sub pretextul că învață comerț, o să mai 
trecem prin multe, draga mea! Da, da! Ti-o spun eu! Şi asta nu-i decât începutul! Nu ca hot o s-o sfârşească! 
Nu! Ca asasin! mă auzi? Ca asasin! Nu-i dau mai mult de şase luni şi o să strângă de gât vreo rentieră! Pe panta 
pe care a pornit a şi ajuns departe! Si n-a luat-o încet! dimpotrivă, la trap! galopează! Fără frâie! Uitä-te la el! 
Nu-l vezi? Nu-ţi vine să crezi! Eşti chioară? Eu nu! Nu! Nu! Eu nul... 

Şi aici ea oftează din rărunchi... O fascina... 

— Vrei să mă asculti totuşi? Vrei să-ţi spun ce ne mai aşteaptă?... Nu? Nu eşti curioasa?... 

— Nu, Auguste, te rog!... 

— Aha! Aha! Ti-e frică să mă asculti?... Atunci stai să-ți spun eul... 

O prindea de mâini ca să nu-i scape... Trebuia să audă totul... 

— Pe noi, mă auzi? pe noi doi o să ne ucidă într-o bună zi! Nouă o să ne vină mai întâi de hac!... Asta o 
să-i fie recunostinta!... Ti-am mai prezis-o de atâtea ori!... Te-am prevenit, femeia lui Dumnezeu, destul!... Eu 
am conştiinţa curată!... Dumnezeii mă-sii de viata! pe toate tonurile! cât m-a ținut gura! mereu! Fie ce-o fi! 
Alea jacta!... 

Atât de tare o înspăimânta, încât se idiotea! Se bâlbâia, behăia, făcea spume... O ucidea, o innebunea 
complet. 

— Să ma spânzuri pe mine dacă n-o fi aşa! Ai auzit! Eu nu sunt un naiv, un netot, paştele mă-sii de 
viata!... Fă ce vrei!... Tu porţi răspunderea!... 

Mama nu mai ştia ce să zică şi ce să facă sub năvala unor asemenea preziceri. Zbuciumându-se sub 
povara amărăciunii, îşi muşca buzele până la sânge. Eram condamnat, nu mai încăpea nici o îndoială. ar el, 
Pilat din Pont împroşca tot etajul spălându-se pe mâini de ordura care eram, sub jetul cu presiune maximă. 
Făcea fraze în latineşte. Asa îi venea întotdeauna în toiul marilor scene. În bucătăria mică, stând în picioare, îmi 
arunca anatema, declamând ca în tragedia antică. Se întrerupea din când în când ca să-mi explice, dat fiind 
faptul că nu aveam nici un fel de instrucție, sensul cuvântului "umanitati"... 

El ştia totul. Pe când eu intelegeam profund un singur lucru, că de mine nu se mai putea apropia nimeni, 
nu mai eram de apucat nici măcar cu penseta. Dispretul se năpustea asupra mea din toate părțile, eram respins 
de morala romanilor, de Cicero, de Imperiu şi de Antichitate... Tata le ştia pe toate... Nu mai aveam nici o 
îndoială... Urla cât îl tinea gura... Mama plângea întruna... Tot reluând de la capăt aceeaşi scenă, o transformase 
într-un fel de "număr"... Apuca săpunul de Marsilia, ditamai calupul, şi se bâtâia cu el în mână... Gesticula... Il 
aşeza la loc de o mie de ori... perorând necontenit... ÎL apuca iar... ÎL flutura deasupra capului... Sigur că la un 
moment dat calupul îi luneca din mână... Si se ducea sub pian... Ne repezeam cu toţii să-l pescuim... ÎL căutam 
cu coada măturii... Lua-l-ar dracu!... Pe mă-sa... Trăzni-l-ar!... Ne chioram prin colturi!... Ne izbeam unul de 
altul... Ne băgăm mătura în ochi... Şi totul se termina cu o bătaie. Se înjurau ca la uşa cortului. O făcea să sară 
într-un picior în jurul mesei. 

Uitau de mine o clipă. 


Zgaltaita necontenit de frică, mama îşi pierduse orice ruşine... În Pasaj şi prin împrejurimi povestea cui 
vrei şi cui nu vrei nenorocirile mele... Cerea sfatul altor părinți... al celor care aveau şi ei necazuri cu plozii lor... 
care dăduseseră şi ei chix în comerţ... Cum iesiserä din încurcătură?... 

"Suntem gata, zicea ea, să facem orice sacrificii!... Să mergem, fie ce-o fi, până la capăt!... 

Era ea patetică, dar asta nu mă scotea pe mine din rahat. Eu eram tot fără slujbă. 

Unchiul Edouard, ingeniosul, cel cu atâtea soluții, după părerea lui, începu şi el să clatine din cap, se 
convinsese şi el că eram într-adevăr cam încurcă-lume... Le împuiase capul tuturor prietenilor cu slăbiciunile 
mele, cu eşecurile... Se cam săturase... Calcam tot timpul în străchini... Era ceva nelalocul lui cu mine... 
Începusem chiar să-l irit. 

Cât despre vecini, drama mea îi pasiona... Ca şi pe clienţi, dealtfel... De îndată ce mă cunoşteau cât de 
cât, mama îi lua drept martori... Dar asta nu rezolva nimic. Ajunsese să se amestece chiar şi domnul Lampreinte 
de la "Coccinelle"... E adevărat, tata nu mai dormea, arăta ca un muribund, se prezenta atât de epuizat la 
serviciu că se clătina de-a lungul culoarelor, cărându-şi corespondenţa de la un etaj la altul... Surzise, iar vocea, 
de atâta răcnet, ajunsese să semene cu a unui betivan înrăit... 


" 


"Viaţa dumitale privată, prietene, nu mă interesează nici cât negru sub unghie! vreau însă să-ți faci 
serviciul cum trebuie... Uite-te la dumneata cum arati!... Aproape că nu te mai tii pe picioare, prietene! Ar 
trebui să te îngrijeşti! Cu ce te ocupi în afara serviciului? Nu te odihnesti?" Uite aşa îl perpelea! 

Şi atunci el, dârdâind de frică, mărturisi totul pe loc. Toate nefericirile familiei!... 

"A! prietene! numai atâta? Of! Să am eu stomacul dumitale! M-ar durea în cot!... Şi-ncă cum! De toți 
apropiații si de toate relatiile!... De fii şi de veri! de nevastă si de fete! de cei optsprezece strămoşi ai mei! În 
locul dumitale le-aş pune la spate pe toate! Absolut toate Lumea întreagă chiar! Mă înţelegi? Eşti cam bleg! e 
singurul lucru care-l observ!" 

Aşa vedea el situaţia, Lampreinte, tot din cauza ulcerului, plasat la două degete de pylor, săpând adânc, 
cumplit... Universul pentru el nu era decât un enorm acid. Nu-i mai rămăsese decât să se transforme el însuşi în 
bicarbonat... scop pentru care se străduia toată ziua sugând cu carul... Şi tot nu reuşea să-l stingă! Parcă ar fi 
avut un vătrai încins la baza esofagului, care-i ardea matele... Curând va fi tot ciuruit... Să poată trece stelele 
odată cu râgâielile... Nu mai era de trăit... De îndată ce-l puse la curent, tata i-a propus un schimb... 

"Uite, aş lua eu ulcerul dumitale! şi tot ce mai vrei pe deasupra, numai ia-mi grija fiului meu de pe cap! 
Nu-l vrei?" 

Aşa a fost tata, totdeauna plasa chinurile morale deasupra celor fizice... Mult mai respectabile!... 
Esentiale!... Aşa se întâmpla la romani si tot aşa înţelegea si el încercările vieţii... În acord cu conştiinţa lui... 
Oricum şi trecând peste toate... În mijlocul celor mai mari catastrofe... Nici un compromis... Nici o scuză! Asta 
era legea lui!... Rațiunea de a fi! "Constiinta pentru mine! conştiinţa mea!" urla pe toate tonurile... fie şi numai 
pentru că-mi băgăm degetul în nas... sau că vărsăm solnita... Deschidea special fereastra ca să desfete tot 
Pasajul... 

Pe unchiul Edouard, bun camarad, văzându-mă atât de neajutorat, incoltit din toate părțile, îl apucă în 
cele din urmă mila de mine. De mine care eram de-a dreptul cu dosul în baltă... Şi-a pus în funcţie toate 
relațiile, şi-a găsit până la urmă ceva, chiar dacă nu fu decât o şmecherie care să mă facă să plec... ideea cu 
limbile străine... 

A declarat aşa pe nepusă masă că ar trebui să cunosc măcar una. Ca să-mi găsesc loc în comerț... Că aşa 
se făcea acum... Că era absolută nevoie... Cel mai greu de obținut era, fireşte, încuviințarea bătrânilor mei... Mai 
întâi rămăseseră prostiti auzind o asemenea propunere... Şi totuşi Edouard judecase bine... Numai că în şandra- 
maua noastră bunul simţ nu era întotdeauna la mare cinste... Fuseseră al naibii de surprinşi... 

Unchiul era de părere că nu trebuie să te încăpăţânezi în severitate... Era mai degrabă conciliant, nu avea 
încredere în forță... Nu credea că ar ieşi ceva din asta... Le-a spus-o pe şleau... 

"Mie nu mi se pare că o face într-adins, nu e el chiar atât de răuvoitor... Si mai ales nu e rău intenţionat, 
mă uit la el de când îl ştiu... Cred că mai degrabă e abrutizat... Nu prea înţelege ce-i spui... Probabil din cauza 
«vegetatiilor»… Ar trebui să iasă la aer curat şi să rămână cât mai mult pe afară... V-a spus-o dealtfel şi 
doctorul... Eu l-aş trimite in Anglia... Să căutăm o pensiune convenabilă... ceva nu prea scump... şi nici foarte 
departe... mai ales... poate ceva în genul angajat pentru casă şi masă?... şi când s-ar întoarce ar şti şi limba... 
Atunci ar fi mult mai uşor de băgat pe undeva... Poate i-aş găsi ceva în comerțul cu amănuntul. La un librar, de 
exemplu... Sau la o galanterie... Undeva unde să nu-l ştie nimeni... L-am da dracului pe Gorloge... Să nu mai 
auzim de el!" 

Amutiserä babacii ascultându-l... Rumegau argumentele pro şi contra... Fuseseră luaţi pe nepregătite... 
Mai întâi socoteau riscurile şi apoi cheltuielile... De la Caroline nu rămăsese nimic. Numai câteva mii de franci, 
dar erau partea lui Edouard... El însă le-a oferit totul pe loc... I-a pus pe masă... Să-i dăm înapoi când om 
putea... Nu vroia să audă nici o vorbă... Nu vroia nici măcar hârtie la mână... 

"Numai să vă hotărâți! încheie el... Am să trec mâine să vă văd. Poate până atunci mai am şi ceva 
veşti..." 

Eram cu toţii în culmea emotiei!... Tata nu vroia să accepte nimic de la el... se incapatana, o tinea gaia- 
matu că aruncam banii pe fereastră, că era o risipă nebunească, ca să nu mai vorbim de cât de nebuneasca era 
aventura... Că dacă scăpam de sub supravegherea lor, în două săptămâni voi deveni cel mai crunt dintre apaşi... 
Clar ca lumina zilei! Nu vroia cu nici un chip să cedeze... În Anglia o să ajung la fel de repede ca la Paris un 
asasin! Fără doar şi poate!... Eram ca şi prins!... Numai să fiu lăsat o lună de zile de capul meu! Aha! Da! Vreti 
cu tot dinadinsul o nenorocire! O să aveţi, fiți fără grijă! şi nu numai una! Vom fi zdrobiţi şi plini de datorii! cu 
un fiu la ocnă! O extravagantä din toate punctele de vedere! Consecințele? Înfricoşătoare!... Niciodată bietii de 
ei, oamenii de pe acolo, n-or să fie destul de atenți, destul de perspicaci! Nefericitii! Aveau să-l vadă ei pe 
dracul! Cât despre femei? Aveam să le violez pe toate! Era la mintea oricui! "Spune, ti se pare cumva că am 
luat-o razna?..." 

Obsesia lui era ocna de la Roquette. Nimeni nu-l putea contrazice. O vedea ca pe singurul mijloc, ca pe 


singurul paleativ... Singura posibilitate să fiu strunit.. Şi atunci la ce bun alte experiente?... Nu fuseseră de- 
ajuns? Berlope? Gorloge? Ceasul din turn? Nu demonstraseră toate astea cu prisosintä că eram un adevărat 
flagel? O catastrofă în suspensie?... Aveam să-i târâi după mine în dezastru... Aşa cum se aşteptaseră, dealtfel... 
Alea!... Facă-se voia!... Şi ne mai da la cap cu un Cezar... Lua de unul singur apărarea galilor... Astupa uşa de la 
bucătărie cu gesturile lui largi, cu peroratiile... Evoca şi răsturna totul în jur... 

Se repezea la robinet... Punea gura şi bea... Sufla în jet... Muiat de sus până jos, tot mai răgea... Nu mai 
apuca să se şteargă... cu apa şiroind pe el se grăbea să ne lămurească asupra miilor de capcane!.... asupra tuturor 
aspectelor chestiunii... inimaginabile! groaznice! nemaiauzite! Şi a uluitorului imprevizibil al unei asemenea 
expediţii! Curajul diabolic! Na!... 


Unchiul Edouard trecu peste două zile prin Pasaj aducând veşti excelente. Găsise un colegiu! Nici nu 
puteam visa ceva mai bun. Din toate punctele de vedere şi sub toate raporturile... potrivit cu genul, firea, predis- 
poziţiile mele de neînvins... Pe o colină... La aer, cu grădină şi cu râu în vale... Hrană excelentă... prețuri 
modeste... Fără suplimentări şi alte surprize!... Şi în sfârşit, peste toate, o disciplină foarte strictă... O 
supraveghere garantată... Nu prea departe de coastă, la Rochester... La o oră de Folkestone... 

În ciuda tuturor avantajelor, tata tot mai bombănea... şovăia... căuta nod în papură... rămânea banuitor... 
A recitit de două sute de ori notita... O tinea una şi bună că ne îndreptam către o catastrofă!... Nu era o simplă 
glumă, nu era vorba numai de o îndoială! Mai întâi, nebunia de a contracta noi datorii... Chiar fata de unchiul 
Edouard! Rambursarea sumei lui Gorloge presupunea muncile lui Hercule! Unde mai pui chiria! 
contribuţiile! lucrătoarea!... Aveau să crape de foame cu siguranță făcând atâtea economii! Îi venea să se pişte 
ca să-şi dea seama că nu visează... că eu aveam încă dorinti, că mama acceptase şi ea... Culmea culmilor... 
Cum? Unde? Ea chiar nu vedea nimic dincolo de vârful nasului?... Ce tot zici? Că mă opun?... Crezi că asta e 
ceva atât de extraordinar? Pe onoarea mea! Dar care e rolul meu atunci! Trebuie să zic da? la orice? Aşa?... 
chiar la prima prostie? Haida de! Dar eu sunt un om conştient! Responsabil! Ce sunt eu? tată sau vax! Pe 
Edouard îl doare-n cot, sigur! Cine ştie pe unde o să-i sticlească ochii mai târziu... O să se spele pe mâini! Dar 
eu am să fiu tot aici!... Cu un bandit în cârcă! Da! Da! Exagerez? Puah! Spune-mi! Spune-mi că sunt invidios! 
Da! Da! Ba da! Pe onoarea mea! Dă-i drumul!... 

— Nu, dragul meu! Stai putin!... 

— Taci! Taci odată! Tâmpito! Lasă-mă să vorbesc ca să ţi-o dovedesc! Nu mai pot să zic nimic în casa 
asta? Numai voi să vorbiti tot timpul! Cum? Ticälosul! Parşivul! Răpănosul ăsta care n-a vădit nici până-n ziua 
de azi nici un dram de remuşcare pentru nelegiuirea lui! Pentru porcăria pe care a făcut-o! Stă aici! Bine mersi! 
Ne sfidează pe amândoi!... Numai eu nu am dreptul să suflu nici un cuvânt! Să te dai cu capul de pereți, nu 
alta!... Îngrozitor! Şi asta numai pentru o simplă vorbă aruncată de Edouard! O maimutärealä fără sens! Nu mai 
vreți decât călătorii! Liberalitäti! Ba da! Deci, cu capul înainte! Spre noi cheltuieli! Baliverne! Extravagante!... 
Curate sminteli!... Gândeşte-te putin, fato, că n-am restituit încă nici un ban din răscumpărarea lui?... Mă 
auzi?... Răscumpărarea lui! E de neimaginat! Cumplit!... Unde-o să ajungem? Simt că-mi pierd mințile! 
Groaznic!... Ne lăfăim în plin absurd! Nu mai rezist, o să crap curând!... 

Încă de la început, unchiul Edouard auzindu-l a şters-o. Văzuse cum se apropie furtuna... Îşi lăsă doar 
prospectele... 

— Trec mâine după amiază!... Până atunci o să vă hotărâți voi fără îndoială!... 

Se zbătea şi el, dar mare lucru nu putea face, tata era în plină erupție... Cu planurile noastre de plecare îi 
răscolisem din nou tragedia. Se crampona de condiţii... Vedea roşu în fața ochilor... Măsura camera ca o fiară... 
Mama şchiopăta în urma lui... bălmojea ceva despre avantaje... despre preţurile moderate... supravegherea 
foarte severă... alimentația perfectă... Aer!... Mult aer!... 

— $tii doar că Edouard e seriozitatea in persoană!... Tu nu prea îl apreciezi... Dar, oricum, iti dai seama 
că nu-i un zăpăuc... Nu-i un impulsiv... Nu se angajează la ceva aşa într-o doară... Din moment ce a zis... 
Înseamnă că e chiar aşa... ÎI ştii doar! Totusi!... Auguste! hai, dragul meul!... 

— Nu vreau să datorez nimănui nimic!... 

— Dar el nu-i oricine!... 

— Cu atât mai mult! Fir-ar să fie! 

— Atunci să facem o hârtie... Ca şi cum nu l-am cunoaşte!... 

— Nu mai pot eu de hârtii! Dumnezeii cui le-a făcut! 

— Dar el nu ne-a înşelat niciodată... 

— Mă doare-n cot de frati-tu!... n-auzi!... n-auzi, scârnăvie? În cot şi-n altă parte! Să fie clar! Un tâmpit si 
mai dihai! Şi de voi nu-mi pasă nici cât de el!... Mă întelegi!? Nici de unul! 


Se congestiona atât de tare la vorbele astea că i se umfla capul, scotea aburi pe gură, cuvintele nu ieseau, 
explodau. Ea se agăța de el, nu-l slăbea o secundă. Era încăpățânat. Îl înghesuia prin unghere... Atât de tare isi 
tara piciorul că se împiedica de toate scaunele. Se tinea de pereţi... 

— Auguste! cât rău poți să-mi faci! Eşti groaznic de brutal! Au! glezna! Mi-am scrântit glezna! 

Şi tipa aşa o oră... 

Atunci el revenea la atac. Sfărâma scaunele cu lovituri de picioare. Nebunia lui devenea furioasă! Ea se 
ținea de el peste tot... oriunde... chiar şi pe scară. Asta îl enerva peste măsură... Ta! ga! dam! Ta! ga! dam! 
auzind-o cum bocăne pe scări ar fi băgat-o într-o cuşcă... Ar fi intrat în gaură de şoarece... Ea îmi făcea semn 
trecând pe lângă mine... cum că el începuse s-o lase mai moale... Îi cădea mereu cascheta din cap... Se lăsa 
ajuns din urmă... Nu mai putea tine pasul... Fugea de ea ca de o duhoare... "Lasă-mă, hai, Clémence, lasă-mă, te 
rog! Lasă-mă dracului! Ticäloaso! Mortăciune! Nu mai terminati odată cu persecuția voastră, voi doi! îmi vine 
să vars de atâta vorbărie! Fi-v-ar neamul al dracului să vă fie! nu mai auziti odata?..." 

Mamei, biata, nu-i mai păsa, era oricum la capătul puterilor... Dar nu vroia să dea drumul prăzii... Îl lua 
de gât, îl pupa pe mustäti, îi închidea pleoapele cu sărutări... ÎL aducea realmente în stare de convulsie. Îi scuipa 
în urechi alte rugaminti... În cele din urmă îl sufoca. Cu mutra plină de scuipat şi mângâieri... Nu se mai putea 
tine pe picioare. Se rostogolea pe scări. Şi atunci ea începea să-i vorbească despre sănătatea lui, despre starea 
lui îngrijorătoare. "Că toată lumea a observat... cât era de palid..." Atunci el devenea atent... 

— Ai să te îmbolnăveşti, bietul de tine, dragule, dacă te mai înfurii în halul ăsta! dacă tu pici, ce-am 
câştigat! Ce-o să ne facem? E mai bine, zău, să plece... Dacă rămâne mai rău iti face!... A observat bine 
Edouard... Mi-a zis înainte de-a pleca... 

— Ce ţi-a zis Edouard? 

— Bărbatu-tău n-o mai duce mult! Dacă o ţine aşa la nesfârşit cu crizele astea... Slăbeşte pe zi ce trece... 
Toată lumea a observat în Pasaj... Toată lumea vorbeşte... 

— Chiar aşa ţi-a zis? 

— Da, dragule! Da! Zău!... El nu vroia să-ți spună... vezi şi tu cât e de delicat... dar iti spun că aşa n-o 
mai duci mult... Atunci? Vrei şi tu, nu-i aşa?... 

— Ce? 

— Să plece copilul ăsta odată!... să ne lase putin să respirăm!... Să rămânem numai noi amândoi... Nu 
vrei?... 

— O, nu, asta nu! Nu încă! Dumnzeii mamei lui! Nu! Nu inca! 

— Dar, Auguste! Gandeste-te! Dacă ai să mori de amărăciune, la ce ne-ar folosi!... 

— Să mor? O! Moartea! Dar nu mai doresc decât asta! Să mor odată! Repede! Mie-mi spui! Ce ma mai 
sinchisesc! Numai şi numai asta mai doresc!... Oh! dumnezeule!... 

Se înviorează, se ridică brusc, o răstoarnă pe mama Clemence. Şi iată-l din nou în picioare răgind... La 
asta nu se gândise... La moarte! Dumnezeii ei de moarte! Moartea lui!... E gata din nou să delireze... Parcă-i 
apucat! Se înfoaie!... Se repede spre chiuvetă... Vrea să bea o gură. Dar, trosc! Buf! Lunecă! Se duce de-a 
berbeleacul! Cu picioarele în aer. Se izbeşte de bufet... şi de acolo in credenta... Ecoul e plin de răcnetele lui... 
Şi-a strivit nasul. Vrea să se ridice... Şi atunci tot bazarul ne vine în cap... Vesela, tacâmurile, lampadarul... O 
cascadă... o avalanşă... Ramanem terciuiti dedesubt... Nu ne mai vedem unul pe altul... Mama ţipă printre 
cioburi... „Tata, tata! Unde esti?... Răspunde-mi, tata!..." el se lätise cât era de lung pe spate... I se vedeau 
numai incaltarile pe dalele din bucătărie, roşii, "sicative"! 

— Tata! Răspunde! Răspunde, dragul meu!... 

— Fir-ar al dracului! N-o să am linişte niciodată! Nu mai vreau nimic de la voi, Dumnezeii mamei 
voastre! 


Până la urmă a obosit... A zis da... Mama a obţinut ce a vrut... El nu-i putea tine piept. Zicea că la urma 
urmei lui îi e totuna... Şi iar vorbea de sinucidere... S-a dus la birou. Nu se mai gândea decât la el însuşi. 
Abandonă partida. Nu mai ieşea, ca să nu dea ochii cu mine. Mă lăsa singur cu mama... Şi atunci ea prindea 
puteri... Mă ameninţa... mă ruga... Îi veneau idei... Le expunea, le dădea la iveală spre profitul meu, trebuiam 
îndopat înainte de plecare... Dacă tata se dezumflase, nu era un motiv să cred că totul mi-era permis!... 

"Ascultă, Ferdinand!... E timpul să stau de vorbă cu tine: nu vreau să te pisez, nici să te cert sau să te 
amenint cu una sau alta, nu e asta treaba mea! Nici genul! Dar, în sfârşit, sunt anumite lucruri pe care o mamă 
le observă... Par eu de multe ori cu capul în nori, dar, oricum, îmi dau şi eu seama de câte ceva. Nu zic nimic, 
dar asta nu înseamnă că nu mă gândesc!... E mare riscul pe care ni-l luăm... Fără îndoială! iti închipui şi tu!... Să 
te trimitem in Anglia!... Tatăl tău n-are orbul găinilor... E om cu scaun la cap... Nu e nici pe departe un prost!... 


Pentru nişte oameni cu mijloacele noastre e o adevărată nebunie!... Să te trimitem în străinătate?... Noi care 
avem deja atâtea datorii!... Şi bijuteria aceea de plătit!... Plus două mii de franci unchiului tău! A zis şi taică-tău 
dimineaţă! E o aberaţie! Şi are dreptate!... N-am vrut să-i cânt în strună! Dar asta nu înseamnă că nu vede 
limpede!... Nu e legat la ochi! Stau si mă-ntreb cum o să fabricăm o asemenea sumă! Două mii de franci!... 
Putem răsturna noi cerul şi pământul!... Nu-i iei din drum... Tatăl tău a ajuns şi el la capătul puterilor!... Si eu 
sunt ruptă de oboseală, spetită, n-o spun în faţa lui, dar sunt la un pas de prăbuşire... Uite-te şi tu la picioarele 
mele!... Se umflă în fiecare seară acum... Asta nu mai e viata!... Nu asta meritam!... Mă înţelegi, nu-i aşa? 
Puişor? Nu-ţi fac reprosuri... Dar vreau să-ţi dai seama... să nu-ți faci iluzii, să înţelegi cât de greu o ducem... 
Numai ca să pleci tu câteva luni... Si mai ai şi darul de-a complica toate situaţiile, Ferdinand! Ca să-ți spun 
drept!... Sunt plină de indulgență pentru tine... doar sunt mama ta, nu!... Mi-e greu să te judec... Dar străinii, 
patronii la care vei sta zile în şir... Nu au această slăbiciune... Uite, Gorloge! chiar ieri! parcă-l aud... Nu i-am 
spus nimic tatălui tău!... Din prag, gata să plece... Stătea de vreo oră... «Doamnă, îmi zice, văd acum cu cine am 
de-a face... În ce priveşte băiatul dumneavoastră, e clar... Sunteţi ca toate mamele... L-ati räsfätat! un vicios! 
Asta e! crezi că le faci bine, iti dai şi sufletul pentru ei! Şi când colo îi nenorocesti!» Iti repet cuvânt cu cuvânt 
ce-a zis... «Fără voia dumneavoastră o să scoateţi din el un desfrânat! un leneş! un egoist!...» Am rămas muta! 
trebuie să recunosc! Nici n-am crâcnit! N-am zis nici pâs! N-aveam cum să-i dau tocmai eu dreptate!... Dar să 
ştii că m-am gândit la asta!... A văzut el bine... Însă între noi doi nu e același lucru, Ferdinand!... nu-i la fel. Mai 
ales în ceea ce mă priveşte!... Dacă nu te arăţi mai afectuos, mai rezonabil, mai muncitor şi mai ales mai 
recunoscător... Dacă nu-ţi dai seama... şi nu încerci să ne uşurezi... existenţa... viata asta atât de grea... Cred, 
Ferdinand, că există o explicaţie, şi am să ţi-o spun imediat, eu, mama ta... Ca femeie înțeleg mai bine... N-ai 
inimă, Ferdinand... La urma urmei, despre asta este vorba... Mă întreb adesea cui i-oi fi semănând. De unde ti se 
trage? Sigur nu de la taică-tău, nici de la mine... Tatăl tău are suflet... poate chiar prea mult, bietul de el!... Şi pe 
mine m-ai văzut cum m-am purtat cu mama?... Nu de suflet am dus eu lipsă... Am fost slabi cu tine... Am fost 
prea ocupați, n-am luat seama... Am crezut că totul se va aranja... Şi tu te-ai dovedit până la urmă lipsit chiar şi 
de ultima picătură de cinste!... Ce ruşine!... Am greşit şi noi!... E adevărat... Uite unde am ajuns!... «O să fie 
nenorocirea dumneavoastră!...» Mi-a spus-o de la obraz! Lavelongue mă prevenise şi el! Nu e singurul care a 
observat, vezi tu, Ferdinand!... Toţi care trăiesc lângă tine îşi dau seama în cele din urmă... Ei bine, nu mai 
insist, nu vreau să te judec mai rău decât eşti... pentru că acolo ai să trăieşti într-un mediu cu totul diferit... 
Străduieşte-te să-ti uiţi apucaturile!... Prieteniile de proastă reputatie!... Nu te însoţi cu derbedeii!... Si nu te lua 
după ei, mai ales!... Gândeste-te la noi!... Părinţii tai!... Da-ti silinta şi te corectează... Distrează-te în recreatie... 
nu la muncă... Să deprinzi repede limba şi să te întorci... Învață cum să te porţi... Formeazä-ti caracterul... Fă 
eforturi... Englezii sunt întotdeauna atât de manierati!... Atât de curati!... Atât de corect îmbrăcaţi!... Nici nu ştiu 
ce să-ți mai spun ca să te porţi şi tu mai bine... E ultima încercare... Tatăl tău ţi-a explicat totul... La vârsta ta 
viata devine un lucru serios... Vrem să ajungi un om cinstit!... Nu-ţi spun mai multe..." Avea dreptate în felul ei, 
şi eu intelegeam aproape totul... Numai că nu mă mai interesa nimic... Singurul lucru pe care-l doream era să 
plec cât mai repede posibil, să nu mai aud pe nimeni vorbind. Esenţial nu e să ştii cine are dreptate sau nu. Nu 
asta e important, zău... Important şi absolut necesar e să descurajezi lumea să se mai ocupe de tine... Restul e 
doar viciu... 


Tristetea puse totuşi stăpânire pe noi, mai rău decât m-aş fi aşteptat, şi asta chiar în momentul plecării. 
Ne venea greu să ne stăpânim. Când ne-am trezit toți trei pe peronul Gării de Nord nu ne-am mai simțit în 
largul nostru. Ne tineam de haine, ne strângeam unul în altul... De îndată ce ieşeam în lume deveneam timizi, 
umblam tiptil... Chiar tata, care răcnea atât de tare în Pasaj, afară se pierdea cu firea... Se făcea mititel. Numai 
acasă tuna şi fulgera... Pe stradă se roşea dacă era privit... Se uita pe furiş... 

Dovedeau un curaj destul de ciudat să mă trimită aşa departe... Singur... aşa... Îi apucă subit frica... 
mama, care era mai îndrăzneață, căută pe cineva care să meargă în aceeaşi direcție cu mine... Dar nimeni nu 
auzise de Rochester. Am urcat să-mi ocup locul... Mi-au mai amintit încă o dată toate sfaturile indispensabile... 
Prudentä maximă... Să nu cobor înainte de oprire... să nu trec peste calea ferată... să mă uit în toate părțile... Să 
nu mă joc cu portiera... să mă păzesc de curent... să nu-mi intre ceva în ochi... să mă feresc de plasa de bagaje, 
să nu-mi cadă ceva în cap în caz de tamponare. Căram cu mine o valiză burduşită şi o cuvertură, un fel de 
carpetă enormă, un covor din orient în carouri multicolore, un pled de voiaj cu verde şi albastru... Îl aveam de la 
bunica mea Caroline. Nimeni nu-l putuse vinde. Îl duceam înapoi în tara lui de origine. Cu clima de acolo avea 
să-mi folosească! Aşa credeau... 

În tot vacarmul a trebuit să gargarisesc încă o dată tot ceea ce mă obligaseră să învăţ, tot ceea ce-mi 
vârâseră în cap timp de opt zile... "Spală-te pe dinţi în fiecare dimineaţă... Şi pe picioare în fiecare sâmbătă... 


Cere-le băi de sezut. Ai douăsprezece perechi de şosete... Trei cămăşi de noapte... Sterge-te bine la fund când 
te duci la closet... Mănâncă şi mai ales mestecă încet... Să nu-ţi distrugi stomacul... Ia-ti siropul împotriva 
viermilor..." 

Mai dispuneam şi de alte precepte pentru ridicarea moralității, pentru reabilitare. Mi se livrase totul 
înainte de plecare. Duceam totul cu mine în Anglia... solidele principii... şi marea ruşine a instinctelor mele. N- 
aveam să duc lipsă de nimic. Preţul era subinteles. Două luni plătite anticipat. Am promis să fiu exemplar, 
ascultător, curajos, atent, sincer, recunoscător, scrupulos, să nu mint niciodată, să nu fur mai ales, să nu-mi bag 
degetele în nas, să mă întorc absolut schimbat, un adevărat model, să mă îngraş, să învăţ englezeşte, să nu uit 
franceza, să scriu cel puţin în fiecare duminică. Am promis tot ce mi-au cerut, numai să mă lase să plec... Să nu 
se dezläntuie vreo tragedie. După ce am pălăvrăgit absolut despre toate, ajunseräm la capătul oricărei vorbării... 
Sosi şi momentul plecării. Gânduri urâte mă asaltau, senzaţii sinistre... Gretoasa incoerenta a aburilor, a 
mulțimii, şuierul trenurilor mă năuceau... Vedeam departe liniile care dispăreau in tunel. Cum aveam să dispar 
şi eu... Mă încercau presimtiri rele, mă întrebam dacă englezii n-or fi mai ticăloşi, mai afurisiti şi mai răi decât 
cei de pe aici... 

Îmi priveam părinţii care fremătau, tremurau din toate încheieturile. Nu-si mai puteau stăpâni lacrimile... 
si începui şi eu să mă smiorcăi. Mai mare ruşinea, mă fleortäiam ca o muiere, mi-era silă de mine. Mama m-a 
luat în braţe... Venise şi momentul să se-nchidă uşile... Se dăduse comanda: "În vagoane!” ea mă tocäia atât de 
tare, într-o trombă atât de violentă, că mă clătinam... Cu forța unui cal apucat de tandreturi care tâsneau din 
trupul ei diform... Despärtirile o emotionau întotdeauna. O răscoleau ca un uragan, de parcă i-ar fi ieşit sufletul 
de peste tot, din dos, din ochi, din burtă, din piept, înăbuşindu-mă, iluminând gara cu el... Nu se putea stăpâni... 
Ca efect era de neprivit... 

— Linisteste-te, mamă!... Râde lumea de noi... 

O rugam să se stăpânească, o imploram printre sărutări, şuierături şi tot vacarmul... Dar ea nu putea... 
M-am smuls din îmbrăţişare, am sărit pe scara vagonului, nu vroiam s-o iau de la capăt... Nu îndrăzneam să 
mărturisesc, dar totuşi, în sinea mea, parcă eram curios... Aş fi vrut să ştiu cât de departe era în stare să împingă 
efuziunile?... Si din ce străfunduri scârboase le putea scoate pe toate?... 

Cel puţin cu tata era mai simplu, se blegise de tot, nu mai avea nimic în cap, decât resturi, simulacre, 
câteva înjurături... Şi un vraf zornăitor de prostii... Ea era altfel... Ea îşi păstra toate ifosele, îşi dirija bine toată 
muzica... Chiar şi în toiul celui mai cumplit dezastru... Un pic s-o fi mângâiat şi se emotiona... Era ca un 
instrument dezacordat, un pian al nefericirii, care nu mai cânta decât pe clapele sinistre... Chiar urcat în vagon, 
mi-era încă frică să nu se repeadă din nou la mine... să nu mă năclăiască iar... mă învârteam, mă răsuceam, mă 
făceam a căuta ceva... M-am urcat pe banchetă... Îmi căutam cuvertura... eram cu picioarele pe ea... În sfârşit fui 
mulţumit că trenul a pornit. Într-un vacarm de bubuituri... De abia după ce am trecut de Asnières, m-am aşezat 
şi eu ca toată lumea... Încă nu mă linistisem... 


Ajuns la Folkestone, mi-a fost arătat şeful de tren, el trebuia să mă supravegheze, să-mi spună când să 
cobor. Purta o centură roşie peste umăr cu o geantă atârnată la spate. N-aveam cum să-l pierd din vedere. La 
Chatham mi-a făcut un semn. Am înşfăcat valiza. Trenul avea două ore întârziere, cei de la pensiunea 
"Meanwell College" plecaseră acasă, nu mă mai aşteptau. Într-un sens mi-a părut bine. Coboram singur, ceilalți 
îşi continuau drumul spre Londra. 

Se întunecase, nu se mai vedea prea bine. Cocotatä sus, gara părea urcată pe catalige sau pe stâlpi... 
Desiratä, încălărată, din lemn, înecată în ceaţă, impestritata de afişe... Răsuna din toate încheieturile de îndată 
ce călcai pe platformă... 

N-am mai vrut să mă ajute nimeni, mă săturasem. Am şters-o printr-o uşă laterală şi am ajuns pe o 
pasarelă... Nu m-a întrebat nimeni nimic... Pe omul meu care mă supraveghease nu-l mai vedeam, era altul de 
data asta într-o uniformă albastră şi roşie. M-am întors în fata gării şi m-am pitit într-un loc întunecos. Oraşul 
era acolo numai la un pas. Îl vedeai luând-o la vale cu strädutele lui înguste, de la un felinar la altul... Ceaţa lipi- 
cioasă cum e cleiul dansa în jurul becurilor... O senzație înfricoşătoare... De departe, din vale, ajungeau până la 
mine valuri de muzică... aduse de vânt... riturnele... ca un manej instalat în mijlocul nopții... 

Sosisem într-o sâmbătă şi norodul mişuna pe străzi, se tălăzuia de-a lungul vitrinelor. Tramvaiul, 
asemeni unei girafe obeze, depäsea maghernitele, spinteca mulțimea, fulgerându-şi imaginea în geamul 
vitrinelor... Gloata deasă şi maronie se vălurea într-un miros de baltă, de tutun şi de antracit, de pâine prajita şi 
de pucioasă, miros ce se intetea, te învăluia, te sufoca, iti intra în ochi, pe măsură ce coborai, se aduna în urma 
tramvaiului, ca peştii după ecluză... 

Mişuna era mai vâscoasă, mai lipicioasă decât cea de pe la noi. Cu valiza în mină mă ciocneam de 


grupurile da oameni, izbit dintr-o burtă într-alta. Mă holbam la haleala din vitrine, aşezată sus de tot. Munţi de 
jamboane, stive de conserve... Foamea mea nu era de ici, de colo, dar n-am îndrăznit să intru... Aveam "o livra" 
într-un buzunar şi în celălalt ceva märuntis. 

Tot umblând haihui, împins aşa din toate părțile, am ajuns pe un chei. Ceaţă compactă... Mergi 
poticnit... ferindu-te să nu cazi în râu... Tarabe şi adevărate estrade se întindeau de-a lungul cheiului ca-ntr-un 
bâlci. Lumini aprinse şi îmbulzeală... vânzători ambulanți pescuind în mulțime... răguşind pe limba lor... O 
mare de barăci etalate până la capătul esplanadei ispitind la toate plăcerile... la peşte şi la cartofi prdjiti... 
mandoline. lupte... greutăți... Inghititori... velodromul... păsărelele... canarul care-ţi ciuguleste viitorul dintr-o 
cutie, cei mai multi aici se îngrămădesc... Toate poftele sunt atatate... nugaua... siropul de coacăze turnat direct 
din butoaie, chiar pe promenadă... Din cer se lasă un nor des... Se prăbuşeşte peste această magnifica 
petrecere... şi acoperă totul... căptuşeşte spaţiul... De auzit se aude foarte bine, de văzut nu se mai vede nimic... 
Nici omul, nici lumina... Aha! O bură de ploaie! Se vede iarăşi!... un gentleman, cu redingotă... Pentru doi 
penny te urcă pe Lună... Pentru trei ţi-l dăruieşte pe Saturn... Aşa scrie pe pancarta... Dar negurile se abat din 
nou asupra mulțimii... se labarteaza... Totul e iarăşi vatuit! Amicul îşi strange calabalacul, îşi tufleşte telescopul, 
înjură, o ia la sănătoasa... Lumea se distrează. Nu mai e chip să avansezi... Se risipeşte şi se adună în fața 
vitrinelor, cu adevărat mirifice. Muzica năvăleşte de pretutindeni... Zidindu-te ca-ntr-o încăpere... În plin mi- 
raj... Cufundat într-o baie de zgomote... Se aude un banjo... Un negru îşi face numărul chiar lângă mine, 
scânceşte pe marginea trotuarului... imită o locomotivă... Acuş o să-i strivească pe toți... ne distrăm bine, nu ne 
mai vedem om cu om... 

Negurile se ridică, se risipesc... Nimic nu mă mai zoreşte... N-am nici o grabă să ajung la "Meanwell"... 
Îmi place locul ăsta de pe chei... bâlciul şi oamenii fără contururi precise... Cât de agreabilă poate fi o limbă pe 
care n-o intelegi!... E tot ca o ceață care-ţi hoinăreşte printre gânduri... Nimic nu poate fi mai minunat!... Cât 
timp vorbele rămân ca-n vis, totul e perfect... Mă aşez un pic obosit pe cuvertura mea, pe o bornă dincolo de 
lanţuri... Nu e prea rău, dacă ai de ce te rezema... Şi în faţa ochilor priveliştea spectacolului... O bandă de mari- 
nari cu nişte lampioane aprinse în vârful unor pari... Sunt veseli! Fac hărmălaie! Parcă ar fi o jerba de lumini!... 
Sunt beti şi foarte fericiti!... Dau nävalä, răstoarnă, fac tărăboi. Miorlăie ca motanii. Atâtä mulțimea. S-au oprit 
pe loc, alaiul lor s-a izbit de un stâlp... Se räsuceste, se desfăşoară... Unul a rămas în urmă într-o rigolă... Dau 
nas în nas cu un negru... Se apostrofează... se provoacă... se insultă!... Brusc îi apucă năbădăile... Vor să-l 
spânzure pe negru de poterna tramvaiului!... Se iscă un tămbălău fioros!... Urmat de o încăierare îndrăcită!... 
Pufnete... Bufnete... Loviturile cad ca un răpăit de tobă! şi chiu! şi vai!... ca-n iad... Se aud fluierături... Altă 
rafală de figuranti... un nor pestrit!... E o brigadă de poliţişti, agenți, cu capetele tuguiate din cauza cästilor 
conice negre pe fond de culoarea piersicii... Curând locul colcăie de ei... Apar în galop ieşind de pe străzi, dintre 
umbre, de peste tot... Se apropie în pas alergător... Toţi militarii care mai adineaori se umflau în pene, 
neastamparati, pe lângă barăci, o iau la goană... se amestecă în mulțime... Aşa da!... Sarabanda huruie!... 
bâjbâie!... Învălmăşeală de culori! O bătălie de eşantioane!... Galben!... pe alocuri verde... violet... Se încaieră! 
forfotesc... Muierile se ascund prin colțuri cu lampioanele in mână, torte împroşcând ceața. Scot toate nişte 
tipete stridente, cumplite... frica le jupoaie de vii... lată o întăritură de jandarmi, colorați ca nişte papagali, intră 
majestuos in dans... Sunt imbranciti, despuiati. O încăierare de ogradă a păsărilor... Cad bastoanele... sar 
panaşele... O dubă cu banchetă, trasă de patru cai, tâsneste în trombă dintr-o ulicioară... se opreşte brusc în plină 
învălmăşeală... Din ea sar alti malaci... care-şi dau drumul în mulțime ca nişte saci... Pun mâna pe cei mai 
clontosi, pe cei mai galagiosi... pe cei mai indarjiti... Îi aruncă în furgon de-a-ndăratelea... cad claie peste gră- 
madi... Încăierarea se domoleste... Mulțimea se risipeste... Bătălia se topeşte în noapte... duba o ia din loc în 
galop... Gata cu violenţa... Gloata se retrage spre cârciumi, pe lângă tejghelele maronii... se dau pe gât pahare... 
drumul a rămas pustiu, numai câteva trăsuri mai defilează... cartofi prajiti... cârnaţi... litorine... se cinstesc... 
Dau iama în mezeluri... Uşile batante ale barului nu se mai opresc, împinse când în dreapta, când în stânga. Un 
betivan se poticneste, cade in rigolă... Procesiunea se depărtează, se apropie, mulțimea umblă fără ţintă... O 
turmă de muieri îşi fac apariția, strigă la marinarii care le înghesuie pe sub porțile învecinate... Vorbesc între 
el... râgâie... barul îi înghite... se ciocnesc cu nişte scoțieni... ar mai vrea ei sa se bată, dar sunt de-a dreptul 
deselati... 

Mă iau şi eu după ei cu valiza in mână... Nu mă întreabă nimeni nimic... Sunt servit pe loc... Un pahar 
mare de sirop, gros, spumos, negru... amar... e bere! fumul să-l tai cu cuțitul... Îmi dau rest doi bänuti cu 
"regina", care tocmai murise, aia cu fata ca o bucă... frumoasa Victoria... Nu pot să beau tot, mi-e greață şi mi-e 
ruşine! mă întorc iar în furnicarul de oameni. Mai trec o dată prin faţa trăsurilor mici cu câte o lanternă între 
hulube... Aud un fel de orchestră... Încerc să-mi dau seama pe unde e... Foarte aproape de debarcader... 
Înfierbântată, fulminantă, suflând din alămuri sub foaia de cort... Cântă în cor... Îngrozitor de fals... Mă 
minunez cum îşi schimonosesc gura, o întind, o răsfrâng asemeni unui trombon... şi-o pungesc... sunt gata să-şi 


dea duhul... să moară în convulsii... astea-s rugăciunile, psalmii... O grăsană bătrână care nu mai are decât un 
ochi e gata să şi-l piardă şi pe acesta, atât de tare urlă... Şi pentru că nu se mulţumeşte numai cu atât, smulge 
pistonul bărbatului ei în care suflă şi ea gata să-şi smintească un plămân... Dar acum pe o arie de polcă, curată 
horă, ce mai... Gata cu tristeţea... Asistenţa începe să danseze, se inlantuie, se frământă, se bâțâie... Mai e acolo 
o mutră care se uită la ea, frate-său probabil, seamănă la firele din barbă, dar el mai e împodobit cu o pereche de 
ochelari şi cu o frumoasă caschetă cu inscripţie. Pare supărat... stă cufundat între nişte terfeloage... Sare brusc şi 
intră şi el în transă. Îi smulge soră-sii trompeta... se urcă pe taburet şi scuipă mai întâi îndelung în ea... Începe să 
se stropşească... După felul cum gesticulează, cum se loveşte cu pumnii în piept şi după felul cum se extazia, 
bănuiam că trebuie să fie vorba de o predică... Cuvintele ieseau gemute, scrâşnite, într-un fel greu de suportat... 
Amicii de alături mor de râs. Îl provoacă, îl apostrofează, nimic nu-l poate opri... nici sirenele navelor care se 
opintesc împotriva curentului... Nimic nu-l împiedică să tune şi să fulgere... Pe mine mă oboseste... Mi se-nchid 
ochii... Mă aşez pe cuvertura mea... Mă acopăr, nimeni nu mă vede acolo la adăpostul docurilor... Ala din 
"Armata Salvării" îşi scuipă plămânii, mă năuceşte... E frig, mă învelesc... Parcă mi-e mai cald... Ceaţa, mai 
întâi alburie, se albăstreşte treptat. Stau rezemat de o gheretă... Se intuneca tot mai tare... Atipesc... Se aude 
muzica... Un manej, o flaşnetă... tocmai de dincolo de râu... Apoi vântul... clipocitul apei... 


O teribilă huruitură de cazan m-a făcut să sar în sus!... O navă trecea aproape de mal... Tot împotriva cu- 
rentului... "Armata Salvării" de mai adineaori o ştersese, acum pe estradă topäiau nişte negri... Dansau 
îmbrăcaţi în fracuri... Hora ajunge până-n stradă... Poalele flutură în urma lor pe fondul de ceaţă şi lumină... 
"Ministrels" stătea scris pe toba lor... Nu se opresc... se răsucesc... se desprind... se învârt în piruete!... O sirenă 
uriaşă a destrămat toate ecourile... Şi atunci mulțimea se opreşte pe loc... Se apropie de mal să urmărească 
manevrele de ancorare... Eu stau tologit pe ultimele trepte, foarte aproape de valuri... 

Liota de canote mici spumegă roată împrejur în căutarea scărilor de sfoară... Şalupa cea mare, cu o 
buiotă în mijloc, enormă, toată de aramă, se rostogoleşte ca un titirez... Ea aduce hârtiile. Rezistă greu 
curentului, "cargoul" din Indii... Se tinea mereu în beznă pe mijlocul fluviului... Nu vroia să se apropie... Cu 
ochiul lui verde şi roşu... În sfârşit, se izbi sumbru de o bârnă enormă care cobora de pe chei... Trozni ca un sac 
de oase... Cu nasul în curent, mugea în apa potrivnică... brăzda spuma... un monstru închingat... Mai suierä o 
dată... Învins, intepenit, bătut de valurile grele, lucitoare... Ne-am întors la manejul cu orgi şi tobogane... Feeria 
nu se terminase... Mă simțeam mai bine după atipeala de adineauri... Trăiam ca-ntr-o magie... Intrasem într-o 
altă lume... Insolită!... ca o imagine neserioasă... Brusc îmi veni ideea că nu aveau să-mi mai dea de urmă 
niciodată, că nu mai rămăsese din mine decât o amintire, de nerecunoscut, că nu mai aveam de ce mă teme, că 
nu mai puteau să pună mâna pe mine... Am luat un bilet la căluşei, de tot märuntisul. Am făcut trei tururi 
complete în compania unor fete deşirate şi a unor soldaţi... Erau îmbietoare, fetele, cu capul lor de păpuşi, cu 
ochişorii lor ca nişte bomboane albastre. Mă zăpăcisem... Aş mai fi vrut să mă învârt... Mi-era însă frică să-mi 
arăt banii... M-am tras un pic mai la întuneric... Mi-am desfăcut căptuşeala, ca să-mi scot bancnota, "livra" mea 
întreagă... Un miros de prăjeală mi-a îndreptat atenţia spre un loc foarte aproape de ecluză... Acolo se făceau 
clătite... mirosul se simţea de departe şi venea de la o tarabă pe rotile. 

Despre fetişcana care bestecăia cu degetele prin maia, nu pot să spun că era frumoasă... Îi lipseau doi 
dinți din fata... Şi râdea întruna... Purta o pălărie cu franjuri care i se turtise sub greutatea florilor... O adevărată 
grădină suspendată... ca nişte valuri muslinele lungi îi cădeau în oală... le ridica voioasă... părea prea tânără ca 
să se impopotoneze aşa la ora aceea târzie... În condiţii atât de bizare... pălăria mă uimea... Nu mă mai dădeam 
dus. Ea îmi surâdea... N-avea nici douăzeci de ani fata, şi nişte sâni mici, obraznici... talie de viespe... şi un 
fund, cum îmi place mie, arcuit, muşchiulos, bine croit... I-am dat roată ca să pot vedea mai bine. Era absorbită 
de prăjelile ei... Nu era nici mândră, nici sălbatică... l-am arătat märuntisul. Mi-a dat clătite cât să satur o 
familie. Nu mi-a luat decât un bänut. Ne plăcurăm... Văzu după valiza mea că tocmai atunci coborâsem din 
tren... Vru să mă facă să înțeleg câte ceva... Să-mi explice cu tot dinadinsul... Îmi vorbea rar... Silabisea 
cuvintele... şi atunci eu dădui înapoi!... Mă răzgândesc... Mă înveninez... Devin crunt când mi se vorbeşte!... Nu 
mai vreau palavre... Asta e! Am înghiţit destule!... Ştiu eu unde duc! La mine nu se mai prinde! Ea îşi înteteste 
curtoazia, mai cu blândete, mai cu fasoane... Dar pe mine surâsul ei fără dinţi mă dezgustă!... Îi fac semn că as 
vrea să dau un ocol pe la baruri... să mă distrez!... Îi las valiza şi cuvertura... Le pun alături de scaunul ei 
pliant... Îi fac semn să mi le păzească... Şi-o pornesc iar creanga... 

Uşurat, mă îndrept din nou spre prăvălii... trec de-a lungul vitrinelor cu mâncare... De halit nu mai 
puteam... Sunase de unsprezece... Valuri de betivi apar de pretutindeni... năvălesc pe esplanadă... Mişuna vine, 
se duce, se izbeste de zidul vămilor, dă înapoi, rage, se läteste, se împrăştie... Cei care nu se mai pot tine pe 
picioare, tepeni, cu mişcări automate, incheiati anapoda, intră în cârciumi şi o iau țintă spre tejghea... Rămân 


A 


acolo fără să scoată o vorbă, paralizati, lipiti de tonomatul asurzitor, ascultind "valse d'amour". Imi 
rămăseseră bani destui... Mai dau pe gât două halbe de bere, din cea care atâtä nervii... 

Am ieşit cu un derbedeu şi cu un alt betivan care ţinea la subtioarä o pisică. Mieuna între noi doi... Nu 
puteam merge prea departe... Mă retrag într-un bar de alături... Împing canaturile uşii... Mă aşez pe o bancă 
lângă perete, aşteptându-i să se întoarcă... lângă ceilalți insetati... erau acolo o mulţime de fete, în caraco, pene 
şi berete, pălării cu boruri tari... Urlau ca animalele... hămăiau zgomotos, râgâind din când in când. Câini, tigri, 
lupi, păduchi... Iti venea să te scarpini... Afară pe trotuar, dincolo de vitrine începuseră să apară codosii... Se 
vedeau foarte bine... Mergeau încet... se oglindeau în vitrine... Treceau prin lumină... Deschideau gura, scoteau 
câteva sunete... erau proxenetii, peştii... Miroseau si ei a baltă, a scârnă şi a fum înţepător... a de toate... Încă o 
bere... N-am să mă mai pot scula niciodată... Şi atunci o să fie mult mai bine... vorbesc între ei... Îşi fac semne... 
pungasii... Liota se incaera, îşi cirpesc palme, îşi invinetesc coapsele... Golanii!... 

Bâlciul se termină totuşi, crâşmarul cu sort ne dă pe toţi afară! şi mă trezesc iar în stradă! mă deschei la 
gât! Mă simt complet vlaguit... mă târâi printre umbre... Abia dacă mai zăresc cele două felinare!... vad apa... 
clipocitul... văd treptele care coboară... le cobor şi cu una câte una... mă sprijin, sunt foarte prudent... Ating 
unda... mă las în genunchi... vars... icnind violent... m-am liniştit!... De sus mă ajunge o rafală enormă... O 
întreagă listă de bucate... Îl văd şi pe amicul care stă aplecat... varsă... o explozie... un val bălos... Dau să mă 
ridic... Fir-ar al dracului! nu mai pot... mă aşez din nou... $i totul îmi vine în cap, îmi curge în ochi! Ce pot face! 
încă un sughit! Ouah! Văd apa dansând... În alb negru... Se făcuse foarte frig. Tremur, îmi agät pantalonii... de 
vărsat nu mai pot... mă ghemuiesc într-un colt: bompresul unui velier lunecä pe lângă mine aproape ştergându- 
mă... atingându-mi lin capul... Sosesc băieții... O adevărată escadrilă!... O! da! ies din ceata!... Trag la rame... 
acostează pe chei... cu pânzele strânse până la jumătatea catargului... Aud gloata venind... bocănind de-a lungul 
ambarcamentului, sunt cel de la corvoadă... 

Rămân pe marginea apei... Aici mi-e mai putin frig, numai capul mi se bâţâie... Sunt liniştit... totul e în 
ordine... nu fac rău nimănui... Escadrila era formată din tartane... mă pricep ceva la nave... mai sosesc şi altele... 
se înghesuie... se îndeasă în valuri... până la bord... se scufundă sub greutatea alimentelor. Legume pentru o 
lume întreagă... varză roşie, ceapă, ridichi, grămezi de napi, uriaşe catedrale navigând împotriva curentului, 
împinse de pânze!... Escadrila se infoaie, se lăfăie sub razele reflectoarelor... ies brusc la lumină din întuneric... 
Hamalii au pregătit scările... Îşi scuipă chistoacele... Îşi pun chipiurile după ce şi-au tras pe ei hainele de 
alpaga... I-ai crede nişte contabili... Aveau chiar şi mânecări... Aşa erau docherii în vremea aceea... Aburcau în 
spinare un eşafodaj de coşuri, uimitoare cäpite în echilibru, al căror vârf se pierdea în întuneric... Se întorceau 
cu tomate, săpându-şi adânci tunele drept în inima rambleului... cu conopida... Ca să dispară din nou în cale... $i 
să reapară în lumina becurilor... Încärcati de anghinare... Vasul nu se mai clătina... stătea prăbuşit sub greutatea 
pasarelelor... Apăreau mereu alţii, ca nişte transbordoare grăbite să pompeze marfa... 

Mă uit prostit, dinții cläntäne în gură... stau să crap... nu mai bat câmpii... Un gând îmi fulgeră prin 
minte... Unde mi-am lăsat cuvertura? şi-mi amintesc de fata cu prăjeala... Dintr-o baracă în alta, dau până la 
urmă de dräguta mea. Mă aştepta. Inchisese totul, strânsese oalele, furculita cea mare, îşi adunase calabalacul... 
Nu mai avea decât să plece... Se bucură că m-am întors. Îşi vânduse toate aluaturile. Mi-a arătat crätitile goale... 
se duseseră clătitele... cartofii prajiti... nu mai avea decât un pic de aspic într-o farfurie. L-a întins cu un cuțit pe 
pâine, o bucată mai mare şi a impartit-o... Dar mie tot mi-era foame. Şi-a ridicat voaleta ca să mă poată privi 
mai bine. Îmi dădea de înţeles că o supărase întârzierea mea... Era deja geloasă!... Nu m-a lăsat să trag lângă ea 
la hulube... Hangarul în care îşi lăsa căruciorul era în oraş. Eu duceam felinarul. Încă nu-i văzusem toată 
pălăria... Mai aveam de privit, panglicile lungi îi ajungeau până la talie. O pană de păun enormă era legată pe 
sub bărbie cu o eşarfă într-adevăr foarte frumoasă cu flori mov şi aurii. 

Am stivuit cratitele în remiză... Am zăvorât totul cu un lacăt, şi am pornit-o în hoinăreală. S-a apropiat 
atunci de mine... vroia să stăm de vorbă serios... Dar eu nu m-am lăsat... Încercam s-o duc cu zăhărelul. I-am 
arătat adresa... "Meanwell College". M-am oprit dinadins sub un bec de gaz. Dar ea nu ştia să citească... de 
vorbit vorbea însă întruna... Îmi repeta numele ei... numele, se bătea cu pumnul în piept... Gwendoline! 
Gwendoline!... De auzit, o auzeam eu, de înţeles o intelegeam mai putin, dar o tineam strâns de tate... Aşa e cu 
tandreturile! şi cu mărturisirile! Ca şi cu familiile! de la început nu se vede, dar totul e putred şi toväräsia 
mişună de infecţii... Oricum, nu grataragioaca asta o să mă facă pe mine să vorbesc. Salut, fetito! Mascaraua 
naibii! Şi ce dacă-mi ducea valiza? avea inimă bună! de ce să-mi fac scrupule! Era oricum mai voinică decât 
mine!... Profita de locurile mai întunecoase ca să mă copleşească cu mângâierile. Mă strangea în braţe ca un 
atlet... Nu puteai să-i rezişti... Străzile erau aproape pustii... ar fi vrut s-o frământ şi eu putin... s-o mustuiesc... 
să-i ard vreo două centuri... temperament violent... mofturoasă, curioasă... Ne ascundem după perdelele de 
neguri... trebuia s-o sărut mereu, altfel nu mi-ar mai fi dat bagajele... Mă zvârcoleam ca un tâmpit... Eram sub 
un felinar când şi-a luat inima-n dinţi şi mi-a scos-o afară în vânt... nu prea eram eu în stare de mare lucru... Dar 


ea făcea ce făcea şi-o intepenea... parcă innebunise... topäia prin ceaţă... Îşi dădea fustele peste cap... dansa un 
dans sălbatic... Mă îndemna la voioşie... dar nu de asta-mi ardea! Ea însă nu se lăsa şi pace! Vroia totul! Fir-ar 
să fie! Începea să mă calce pe nervi... Devenise periculoasă... vroia să mă rontäie! pupături sălbatice! fetei îi 
plăceau străinii... 

Esplanada se golise, la celălalt capăt saltimbancii îşi strângeau corturile... căruţe cu paiate, bomboane şi 
prăjituri... treceau pe drumul pustiu, poticnindu-se prin gropi şi bălți... Le venea greu să împingă... Ajungem în 
fata unei estrade pe care o femeie întârziată, o bunică, îşi dezlipea tapetul... Era îmbrăcată în hurie... îşi strângea 
camuflajele... Îşi împăturea cortul ei oriental... De jur împrejur pancarde desenate cu liniile din palmă... Căsca 
enorm, gata să-şi rupă fălcile... Uah! Uah! mormăia în întuneric. Eu şi cu frumoasa mea ne-am apropiat... Am 
întrerupt-o de la treburi. Se cunoşteau papuicele... vorbeau între ele... probabil erau prietene... puneau la cale o 
mulțime de chestii. Le trezisem amândoura interesul... Fatma mi-a făcu semn să mă dau lângă ea, să urc în 
şandramaua ei. Mă ia de mână, muierea, mi-o răsuceşte, priveşte podul palmelor... De foarte aproape, la lumina 
lămpii. Îmi descifrează liniile din palmă... Devin atent! Sunt curioase să-mi cunoască viitorul!... Vor să ştie tot, 
papuicele! Nu se uită că tu nu vrei să le spui nimic!... nu-mi prea păsa, mă simţeam bine cocotat pe un vraf de 
perne... era mai cald decât afară... Mă destindeam... Ele îşi continuau manevrele... Cazul meu le interesa... 
Orientala se insufletea... Imi desăvârşea horoscopul... care o făcea să se incrunte... probabil că era trist destinul 
meu... Mă lăsam în voia lor... era plăcut... Dealtfel aveam alte griji! Mă uitam roată împrejur să văd cum era 
făcut cortul... Împestritat cu stele, iar pe plafon brodate luna şi cometele... Mult prea târziu ca să-mi stârnească 
interesul... era trecut de ora două noaptea!... lar ele nu mai conteneau cu tălălăiala... Comentau acum şi liniile 
secundare... Firi scrupuloase... Cu mâinile mele veşnic murdare, probabil că le venea mai uşor. Si unghiile. Cât 
pe-aci să adorm... În sfârşit, au terminat... Căzuseră de acord. Fata a plătit din banii ei babei, două monezi, m- 
am uitat... şi-a deschis cărțile o dată şi pentru ea. Şi apoi gata cu ghicitul viitorului... am ieşit pe sub perdele. 
Muierea se urcase pe tejghea şi se ocupa din nou de tapetul ei. 

Din acest moment Gwendoline, cucerirea mea, începu să mă privească altfel... Nu mai eram aceeaşi 
persoană... Avea presimtiri, îmi dădeam seama, mă găsea transfigurat... Nici de mângâiat nu mă mai mângâia la 
fel... Urât mai trebuie să fi arătat destinul meu... şi în cărți şi în liniile palmei, tot fără noroc!... 

Mi-era atât de somn că m-aş fi trântit acolo în stradă, dar era oricum prea frig. Am mai umblat un timp 
de-a lungul debarcaderului... Nu mai era absolut nimeni, numai un căţel s-a ținut o vreme după noi... Ne-am 
îndreptat spre docuri. Ne-am strecurat într-un adăpost chiar la marginea apei, auzeam, vedeam marea izbindu-se 
de ziduri... plescăind ca nişte limbi... se auzi apoi fâşâitul ramelor în apă şi respirația băieților care ieşeau în 
larg. 

Grataragioaica trăgea de mine, cred că vroia să mă ia la ea acasă. Mi-era mult mai bine culcat acolo pe 
sacii stivuiti până-n tavan... Eram apărat de vânt... ea îmi spunea prin semne că avea o cameră adevărată cu un 
pat adevărat... dar pe mine nu mă interesa... intimitatea... chiar aşa stors de oboseală şi tot m-ar fi căutat de 
nenoroc. l-am făcut semn că nu. Aveam o adresă la care trebuia să ajung... la "Meanwell College"... Oricum era 
mai bine să mă duc la şcoală decât s-o mai suport pe Gwendoline. Nu că ar fi fost urâtă, în felul ei era chiar 
drăguță, avea genul ei de eleganţă... de feminitate, cu bulanele ei muschiuloase şi sânii mici... Urata la fata, dar 
pe întuneric nu se vedea. Ne-am fi făcut prostiile în linişte, ne-am fi distrat... Dar trebuie mai întâi să dorm... 
Prea multă oboseală!... Şi, oricum, nu se putea!... mi se răscolea din nou fierea!... Mi se punea un nod în gât, 
numai gândindu-mă... la perfidia tuturor! ieşind la iveală de cum te laşi îmbrobodit!... Mârşavi! Agentul de 
moravuri! Mama! Oh! biata femeie! Gorloge! Méhon! şi citatele! şi robinetul din bucătărie! Lavelongue! 
André! şi tot bazarul de lepădături! Da! Fir-ar să fie! Mi-era plină bocceaua! puturoasă! uriaşă! senzationala! 
înfiptă în cârca mea! Scuzati! Nu e de mine! 

Drägutei mele, grataragioaicei, aşa nevinovată, grijulie cum era, tot 1-as fi tras o bătaie, i-aş fi îndesat la 
pumni! până n-ar mai fi ştiut de ea, dacă m-aş fi simțit în putere!... Ca s-o învăţ cum e!... M-ar fi stâlcit, asta 
fără doar şi poate! cu tupeul ei, cu pieptul ei de atlet m-ar fi facut ferfenitä dacă m-aş fi obrăznicit!... Batand 
ulicioarele, numai la asta mă gândeam, în timp ce ea îmi umbla pe la prohab... Avea un pumn de muncitoare 
fără fasoane, asprită de muncă... Toată lumea trăgea de mine... Bine... 

În sfârşit, am scos adresa. Trebuia s-o găsesc până la urmă. Pentru că nu ştia să citească, am căutat un 
polițist... De două sau trei ori ne-am păcălit. Nu erau decât fântânile, care se ridicau ciudate pe la răscruci, 
printre ceturi... Ce mai bătaie de cap până să-l găsim... Am căutat de la un doc la altul. Ne-am tot izbit de 
butoaie şi pasarele... Ne amuzam în ciuda oboselii... Ea mă sprijinea... Avea cu adevărat o fire voioasă. Cocul i 
se desfăcuse... o trageam de şuviţe... Până şi asta o făcea să râdă. Câinele hoinar venea acum iar în urma 
noastră... În sfârşit, prin crăpăturile unui chioșc am zărit o lumină... Polițistul stătea ghemuit, a tresărit când ne- 
a văzut Purta cel putin trei mantale una peste alta. Şi-a dres mult timp gâtlejul. leşi afară în ceață, se scuturä, 
fornăi ca o rață. Îşi aprinse pipa... Era bucuros să ne ajute. Citi adresa. Ne-a arătat cu degetul în sus, spre capătul 


nopții, acolo se afla "Meanwell College", în vârful unei coline, după un sir de felinare care urcau în zig-zag... Si 
s-a întors în maghernita lui. A încăput pe uşă cu toată movila de haine de pe el. 

Din moment ce ştiam drumul nu mai aveam de ce ne grăbi... Trebuia să urcăm o rampă foarte lungă... 
Aventura nu se terminase!... Am suit agale. Nu vroia să mă obosesc... Era foarte grijulie! Nu mai îndrăznea nici 
măcar să mă deranjeze... Mă săruta numai când ne opream să ne odihnim puţin. Îmi făcea semn pe sub felinare 
că mă plăcea, îi eram drag... Pe la mijlocul pantei, ne-am aşezat pe o piatră; de acolo se vedeau până departe 
ceturile trecând peste fluviu, năpustindu-se în gol, înghițind micile nave de pe luciul apei. Nu li se mai zăreau 
felinarele... apărea luna şi apoi norii acopereau din nou totul... Fata începu din nou să gesticuleze... nu mi-era 
foame? se oferea să se ducă să-mi caute de mâncare, totul venea din inima ei bună... lar eu, cât eram de frânt, 
mă întrebam doar dacă aş fi avut destulă putere s-o împing în râpa de alături, cu o lovitură de picior în fund... 

Dedesubt era faleza... Ne aflam exact deasupra valurilor. 

Se aud voci, câțiva bărbaţi se apropie, o ceată întreagă, îi recunosc după torte, erau "ministrels", falşii 
negri, vacsuiti cu cărbune... Veneau şi ei din port... târau o căruță prin ceaţă... Le era şi lor greu. Trăgea mult 
bazarul lor demontat... instrumentele, tärusii, se hurducăiau, zăngăneau... Ne zăresc, intră în vorbă cu 
grataragioaica... Fac şi ei un popas, se aşează niţel, discută, adună banii moviliţă la capătul băncii. Nu reuşesc 
să-i numere... Sunt prea obosiţi. Se duc pe rând să se spele la o cişmea ceva mai departe. Se întorc ivindu-se 
palizi în lumina zorilor... parcă ar fi nişte fantome... Încearcă să-şi mai ţină capetele sus, dar se fleşcăie repede, 
se aşează direct pe prundiş... Glumesc cu amica mea. În sfârşit, s-a adunat toată lumea. O pornim împreună... 
Împingem la roată, tragem la cärut, ca să-i ajutăm să ajungă şi ei sus... Îmi mai rămăsese o bucată de drum de 
făcut! dar ei nu vroiau să ne despartim... "Meanwell College" era tocmai dincolo de copaci, după un cot, încă o 
pantă şi o grădină de trecut... Acum lucrurile se albăstreau în lumina zorilor. Când am ajuns în poartă eram buni 
prieteni. Ne-a fost greu să găsim numărul. Mai aprinserăm nişte chibrite în vreo două, trei locuri... În sfârșit, 
aici era!... Fata începu să plângă. Trebuia să ne despărţim!... Îi făceam demonstraţii, semne să nu stea acolo... 
să-şi continue drumul, să plece cu amicii, aveam s-o caut eu într-o zi... Ea nu înţelegea prea bine... şi nici eu nu 
ştiam cum să fac... Mă imbratisa întruna... "ministrels" se topeau de râs, văzându-ne mutrele... ne maimutäreau 
sărutările... 


Prin straduta îngustă trăgea un curent înghețat. După ce că şi aşa eram bocnă!... Nu mă mai tineam pe 
picioare... Şi tandreturile noastre erau atât de caraghioase... Ca să le punem capăt, am început să râdem cu toţii, 
atât de tâmpit suna totul... la o asemenea oră!... În sfârşit ea se hotărî... Cum nu vroia să plece singură, o porni 
alături de baladini... Au luat-o la picior împingând căruţa, cu instrumentele, cu pusculita... haihui... Fata imi 
făcu semne până departe cu felinarul... În sfârşit, au dispărut... la cotitura aleii, după copaci... 

Şi atunci, am privit placa din fata mea, pe aici trebuia să intru!... Era scris "Meanwell College" şi 
deasupra cu un roşu mai aprins: Director J.P. Merrywin. După toate indicațiile mele nu mă înşelasem. Am 
ridicat ciocănelul: Poc! Poc! Nici o mişcare... atunci am sunat la cealaltă uşă. Nici aici nu-mi răspunde nimeni... 
O bună bucată de timp... În sfârşit, se aude ceva mişcându-se înăuntru... Văd o lumină care coboară pe scări... 
Mă uitam prin perdele... Urata impresie îmi făcu... Oleacă, şi as fi luat-o la fugă... m-aş fi dus după fată... 1-as fi 
ajuns din urmă pe actori... Şi nu m-aş mai fi întors niciodată... la Colegiu. Aproape că făcusem stânga 
împrejur... Na! că dau nas în nas cu cineva... o momâie... Într-un halat de casă... Se îndreaptă de spate... mă 
cercetează... bâlbâi explicaţii... probabil că e proprietarul... era emoționat... purta favoriți... roscati, albiti pe 
alocuri... cu o suvitä care-i venea în ochi. Îmi repeta mereu numele. Venise prin grădină... Mă luase prin 
surprindere! Afurisite maniere!... probabil că-i era frică de hoți... Îşi ferea lumânarea... stătea în fata mea 
clătinându-se. Nu prea era cald pentru o conversație. Nu-şi găsea toate cuvintele, vântul îi stinse luminarea: 

— Ferdinand!... eu... Iti zic... bună ziua... sunt bucuros... că eşti aici... chiar aşa cu întârziere... s-a 
întâmplat ceva?... 

— Nu ştiu... am răspuns. 

El n-a insistat... A trecut înaintea mea. Mergea cu paşi mărunți... În sfârşit, a deschis uşa... tremura 
băgând cheia în broască... nu mai putu s-o scoată atât de tare dârdâia... În antreu mi-a făcut semn să-l aştept, să 
stau acolo pe valiză... se ducea sus să aranjeze... La mijlocul scării se räzgândeste, se apleacă şi-mi mai strigă o 
dată arătându-mă cu degetul: 

"De mâine, Ferdinand! De mâine... n-am să-ţi mai vorbesc decât pe englezeste! Ei? What?"... asta îl 
făcea să râdă cu anticipație... 

"Aşteaptă-mă un moment! Wait! Moment! Ah, Vezi! Deja! Ferdinand! deja!" 

Făcea pe voiosul... 


Nu mai termina de cotrobäit prin sertare, de închis uşi, de trambalat bulendre. Îmi ziceam: 
"Exagerează!... Puteam să mă culc şi aşa cum sunt!..." Şi aşteptam. 

La capătul culoarului, în lumina lămpii, îi vedeam apărând şi dispărând papionul... 

Obisnuindu-mi putin câte putin ochii am zărit orologiul... o pendula uriaşă... splendidă... pe cadranul de 
aramă o fregată minusculă dansa fără oprire numărând secundele... tic! tac!... tic! tac!... aşa naviga... cu 
oboseala din mine, în cele din urmă mă zăpăci... 

Bătrânul, nu ştiu ce tot făcea... se zbătea printre lucruri... dăduse drumul la apă... vorbea cu o femeie... 
În sfârşit, coborî... Inviorat, spălat de sus până jos, ras frizat, îmbrăcat solemn... stilat!... gen avocat... o capa 
neagra unduindu-i pe umeri... falduri şi creturi... iar pe creştet o frumoasă calotă cu ciucure... mi-am zis că făcea 
onorurile... vroia să se impună... Îmi făcu semn... mă scol... mă clatin... complet vläguit el tot mai căuta 
fraze... convenabile, mă întreabă de călătorie... dacă nimerisem lesne? eu nu răspundeam nimic... Mergeam în 
urma lui... prin salon mai întâi... pe după pian... prin spălătorie... lavabourile... bucătăria... şi iată-l deschizând o 
altă uşă... şi ce văd!... un pat!.... Nu mai aştept să mi se spună!... să fiu invitat... Îmi fac vânt!... şi mă rästorn 
exact în mijlocul lui!... crabul sare pe loc înfuriat... nu-i convine deloc! Se răsteşte!... freamătă!... se agită în 
jurul patului!... nu se aştepta la una ca asta!... mă trage de ghete... Încearcă să mă dea jos... 

— Pantofii! Pantofii! Boots! Boots! tipa din ce în ce mai furios!... Mai crunt! cu noroiul meu în patul lui 
curat... pe cuvertura cu flori mari!... Asta îl scotea cel mai rău din sărite, să-l apuce damblaua!... "Du-te 
dracului! Plesni-o-ai, cufuritule!" i-am zis... El încerca să dezbată problema... alerga pe culoare... căuta lume, 
întăriri!... numai să mă fi atins şi m-aş fi înfuriat pe loc!... pe loc m-aş fi ridicat şi i-as fi trăsnit una 
maimutoiului! aşa cum mă vedeti!... Eram hotărât!... slab şi mic cum era! mă enerva cu bâiguielile lui!... L-aş fi 
întors ca pe o mănuşă! Ajunge! Cu toată chelălăiala lui nu mi-a fost greu să adorm. 


Ca perspectivă, ca aer, ceva mai bun decât "Meanwell College" nu se putea visa. Împrejurimile erau cu 
adevărat magnifice... Din capătul grădinii şi chiar de la ferestrele sălii de studiu ti se aşterne la picioare tot 
peisajul. În zilele însorite se putea vedea tot ţinutul, panorama fluviului, cele trei oraşe, portul, docurile 
îngrămădite până-n marginea apei... liniile ferate... navele plecând... pe care le mai zăreai încă o dată înainte de 
a dispărea... dincolo de coline, după preerii... spre mare, spre Chatham... o impresie de neuitat... Numai că în 
momentul în care sosisem frigul era neîndurător, expuşi cum ne aflam pe creasta falezei... cu neputinţă să te 
încălzeşti... Vântul bătea îndârjit în acoperiş... toate negurile, toate rafalele se izbeau de colină... Casa vâjâia, 
uşile se zgaltaiau zi şi noapte. Trăiam într-un veşnic uragan... De cum se stârnea furtuna, băieţii trebuiau să 
răcnească unii la alţii ca surzii, nu se mai auzeau... Nici bunul Dumnezeu n-ar fi rezistat! Ar fi crăpat sau ar fi 
cedat... Copacii se aplecau până la pământ şi rămâneau aşa sprijinindu-se în vârfuri, peluzele se făceau flenduri, 
brazdele de iarbă erau smulse... Asta spune tot... 

Într-o asemenea climă, atât de bântuită, atât de aspră, te apuca o poftă de mâncare zuralie... asta îi făcea 
pe flăcăi voinici, adevăraţi uriaşi! dacă ar fi mâncat pe săturate! Dar la "Meanwell College" mâncarea nu era 
îndestulătoare!... Dimpotrivă, în cantități cât se poate de obişnuite... Prospectul mintise. La masă eram 
paisprezece cu mine, plus patronul şi patroana!... cu cel putin opt mai multi! după socoteala mea, având în 
vedere haleala! abia dacă s-ar fi săturat şase, mai ales în zilele cu vânt puternic... o caliceală de tocană... 

Din toată banda eu eram cel mai mare şi cel mai fometos. Creşteam zor-nevoie, într-o lună mă lungisem 
aproape încă o dată pe-atât. Violenţa elementelor naturii îmi revolutionase plămânii, statura. Halind totul, 
lingand farfuriile, fără să mă las poftit, devenisem la masă un adevărat flagel. Băieţii se chiorau la strachina 
mea, îmi aruncau priviri ucigaşe, se dădea o bătălie, evident... Mă durea în cot, tot nu vorbeam cu nimeni... Aş 
fi mâncat chiar şi din faimoşii täitei, dacă m-ar fi provocat cineva, atât mi-era de foame... dar un colegiu în care 
s-ar mânca pe săturate ar da faliment... Trebuie să te mai şi gândeşti! îmi scoteam pârleala la "porridge", fara 
milă, castronasul destinat celor patru băieți îl înhățam pentru mine singur... l-aş fi înghițit şi pe el fără măcar sa 
se bage de seamă... Puteau face tărăboi, eu tot nu răspundeam nimic, fireşte... Ceaiul era la discreţie, te încălzea, 
te umfla, o apă parfumată, plăcută la gust, care mai mult iti spăla burta. Când furtuna tinea prea mult şi colina 
vâjâia zile în şir, mă repezeam la borcanul cu zahăr, cu lingura sau cu pumnul, pudră sau candel, asta îmi dădea 
putere. 

La masă, domnul Merrywin se aşeza exact în fata oalei, el distribuia totul... şi tot el mă provoca să 
vorbesc. N-o nimerise! să vorbesc, eu!... numai încercarea mă făcea să văd negru în fata ochilor!... Nu eram un 
docil... numai nevastă-sa mă fermeca puţin, poate ea ar fi putut să mă îmblânzească în cele din urmă... stăteam 
lângă ea... fără îndoială era adorabilă. Faţa! Surâsul! Bratele! mişcările! totul! Era preocupată în fiecare minut 
să-l hrănească pe micuțul Jonkind, un copil deosebit, un întârziat. După fiecare inghititura, sau aproape, ea 


intervenea, îl ajuta, îl stergea de tot ceea ce-i curgea din gură. Muncă, nu glumă. 

Părinţii lui, ai acestui cretin, erau departe în Indii, nici nu veneau măcar să-l vadă. O adevărată corvoadă 
cu dementul ăsta, mai ales în timpul prânzului, inghitea tot de pe masă, linguritele, servetelele, piperul, 
sticlutele cu condimente şi chiar cutitele... pasiunea lui era să inghita... Şi chiar reusea, cu gura dilatată până la 
urechi, aspira ca un şarpe cele mai mici obiecte, le morfolea, direct de pe musama... În exerciţiul functiunii 
fornăia, făcea spume. Ea îl împiedica de fiecare dată, le îndepărta de pe lângă el, doamna Merrywin, totdeauna 
gratioasä, amabilă. Niciodată bruscându-l... 

În afară de figura cu inghititul, băiatul nu era violent. Mai degrabă comod. Nici urât nu era, numai ochii 
aveau în ei ceva halucinant. Înfiorător de miop, fără ochelari se izbea de toate, ar fi dat şi peste lilieci, ar fi 
călcat pe cârtite, avea nevoie de nişte lentile groase ca nişte caboşoane... Asta îi scotea ochii din orbite,, 
făcându-i să para mai lati decât fata. Se speria din te miri ce, doamna Merrywin îl liniştea cu două vorbe, mereu 
aceleaşi: "No trouble! Jonkind! No trouble!..." 

Zile întregi repeta şi el în orice împrejurare, ca un papagal. După mai multe luni de şedere la Chatham 
era tot ce retinusem... "No trouble, Jonkind!" 


Trecuseră două săptămâni, trei... mă lăsau în pace. Nu încercau să mă bruscheze. Le-ar fi plăcut şi lor să 
vorbesc... să învăţ cât de cât englezeşte. Era evident. Tata întreba în scrisori dacă îmi dădeam silinta?... dacă mă 
străduiam la studiu?... 

Dar eu nu mă lăsam dus... Dacă vroiau conversaţie n-o nimeriseră cu mine... Nu trebuia decât să-mi 
aduc aminte... racnetele de acasă!... pelteaua mamei!... toate räutätile care-ţi sunt strecurate în suflet odată cu 
vorbele! La dracu! Nu era de mine! eram lehametit!... sătul pentru vecie de mărturisiri şi bâiguieli!... Satul! Mi 
se umpluse sacul!... Numai să fi încercat şi mi s-ar fi întors stomacul pe dos... Nu puneau gheara pe mine! 
Destul! Găsisem o metodă bună să tac, un truc unic cu adevărat, voi profita de el până-n pânzele albe... Fără 
sentimente! şi alte mişmaşuri! vorbăria lor mă face să vars... Poate mai mult decât toţi taiteii de pe lumea asta... 
Şi totuşi turbam numai când mă gândeam acasă... 

Domnul şi doamna Merrywin nu mai ştiau ce să facă, se întrebau care e cauza muteniei mele, a rezervei 
mele încăpăţânate... El îmi tot făcea avansuri, imediat ce ne aşezam la masă, apropo de cele mai mici obiecte... 
desfăşurându-şi servetelul... tinea mult să învăţ... "Hello, Ferdinand!" mă interpela... nu prea era imbietor... 
"Hello! Hello!" îi răspundeam si cu asta încheiam. Totul se oprea aici... Începeam să mănânc... mă privea de 
dincolo de ochelari îngrijorat... era poate trist, îşi zicea probabil în sinea lui: "Băiatul ăsta n-o să stea prea mult 
pe aici... va trebui să plece dacă se plictiseste!..." Dar nu îndrăznea să insiste... Clipea din ochii lui mici ca două 
găuri într-un buştean, cu bărbia lui ca un galoş, cu sprâncenele îmbinate, fiecare de altă culoare. Se purta după 
moda veche, cu favoriţi şi o mustăcioară îngrijită cu vârfurile ascuţite... avea un aer destul de jovial. Îşi dădea 
duhul făcând sport şi mergând pe tricicleta... 

Nevastă-sa nu-i semăna, era de-un farmec neîntrecut, mărturisesc că mă vrăjea. Mă înfiora profund. 

Sala lor de mese de la parter era, ca decor, de nesuferit. Pereţii zugrăviți aproape până sus într-o culoare 
maronie, cu ferestrele dând într-o fundătură. Când a intrat în cameră pentru prima oară cu Jonkind... nu mi-a 
venit să cred, atât mi s-a părut de frumoasă... O tulburare neobişnuită pusese stăpânire pe mine... rămăsesem cu 
ochii la ea... clipeam necontenit... parcă aveam orbul găinilor... fixam cu privirea fundul farfuriei... Nora se 
numea. Nora Merrywin... 

La început, după ce terminam prânzul, ne aşezam cu toții în genunchi, pentru ca bătrânul să-şi poată 
spune rugăciunea... să comenteze îndelung Biblia. Plozii se scobeau în nas, nu-şi mai găseau astâmpăr... 

Jonkind nu stătea locului, vroia cu tot dinadinsul să înghită clanta care se afla la înălțimea lui. Ghiujul 
era cufundat cu totul în predica lui, o mormăia cu vădită plăcere... bâzâia un sfert de oră, asta însemna sfârşitul 
prânzului... ne ridicam când zicea "ever and ever!" 

Pereţii erau maronii până la jumătate, restul era dat cu var. Şi peste tot răspândite gravuri din Istoria 
Sfântă... Una îl prezenta pe Iov cu toiagul, în trente, traversând un deşert... În alta se vedea arca lui Noe! sub 
rafalele de ploaie, spintecând valurile, înfruntând furiile înspumate... Ca şi aici pe înălțimea Rochester. 
Şandramaua noastră semăna cu arca lui. Cu singura deosebire că pe noi, fireşte, rafalele ne izbeau şi mai 
puternic... Ferestrele duble plezneau... Când se calma uraganul, ceturile luau în stăpânire domeniul... şi atunci 
totul devenea o vrajă... Parcă trăiai pe altă lume... În grădină nu se vedea nici la doi paşi... Pretutindeni nu mai 
era decât un nor care se strecura tiptil, învăluind totul, pătrunzând peste tot, prin clasă, printre copii. 

Zgomotele oraşului, ale portului ajungeau până la noi în ecouri... mai ales cele ale fluviului de jos, ai fi 
zis ca remorcherul se oprise drept în mijlocul grădinii... parcă-l auzeai suflând în spatele casei... venea... se 
depărta... şuierăturile de pe calea ferată se învârtejeau în serpentine printre negurile de pe cer... un regat de 


fantome... trebuia să te întorci repede în casă, să nu luneci pe faleză... 


În timp ce ei mormăiau rugăciunea, pe mine mă asaltau senzaţii ciudate... cum stăteam în genunchi 
aproape că o atingeam pe Nora. Îi suflam în ceafă, în bucle. Teribilă ispită... Era un moment critic, mă 
stăpâneam să nu fac prostii... mă întrebam ce-ar fi zis dacă aş fi îndrăznit... 

Mâinile ei, adevărate minuni, lungi rozalii, străvezii, tandre, la fel de blânde ca şi fata, era o sărbătoare 
să le priveşti. Ceea ce mă obseda pătrunzându-mă până la os, era farmecul care se ivea pe fata ei când vorbea... 
nasul vibra, conturul obrazului, gura, se arcuiau... eram condamnat... mă vrăjea... mă intimida... vedeam cai 
verzi pe pereți, nu mai puteam să mă misc... cel mai uşor surâs emitea unde vrăjite... nu îndrăzneam să mă uit 
mai lung. Fixam tot timpul fundul farfuriei. Când trecea prin fata şemineului părul ei se lumina unduind!... Ei 
drăcie! Era o zână, fireşte! Eu tocmai acolo, în colţul gurii, as fi sărutat-o. 

Era la fel de amabilă cu mine ca şi cu cretinul, îmi traducea cele mai neînsemnate cuvinte, tot ce se 
povestea la masă, toate neroziile mucoşilor... Îmi dădea explicaţii, în franceză mai întâi, vorbea rar... se ostenea 
să repete... Babalâcul ei clipea necontenit în spatele ochelarilor... Făcea pe nătărăul, se mulțumea să 
incuviinteze: "Yes, Ferdinand! Yes!" aproba... amabil... şi apoi se distra de unul singur, îşi curăța colții încet, pe 
urmă urechile, se juca cu proteza, şi-o scotea, o punea la loc. Aştepta să termine de mâncat mormolocii ca să-şi 
poată spune rugăciunea. 

Când ne ridicam, doamna Merrywin mai încerca să-mi stârnească curiozitatea pentru obiecte... "The 
table, masa, hai, Ferdinand!" Rezistam tuturor farmecelor ei. Nu răspundeam nimic. O lăsam să treacă 
înainte... coapsele ei mă fascinau. Şi fundul, şi el minunat, nu numai faţa... arcuit, conţinut, nu mare, nici mic, 
bine conturat sub fustă, o sărbătoare a muschilor... Asta tine de divinitate, e credința mea... aş fi halit-o, aş fi 
devorat-o pe cinstea mea. Dar îmi stăpâneam toate pornirile. De ceilalți mucoşi din casă mă feream ca de 
ciumă. O banda de plozi bătăuşi, bârfitori, turbati, tâmpiţi. Nu mă interesau fleacurile, îmi făceau greață... toată 
plodăraia asta cu mofturile ei... nu mai aveam nici vârsta, nici răbdarea... Scoala mi se părea imposibilă... tot ce 
inventau, tot ce povesteau... Insuportabil chiar numai de ascultat... fie şi numai prin comparaţie cu ce te aştepta 
când ieşeai de aici... când ajungeai să te căpătuieşti... dacă as fi deschis gura le-as fi spus două de la obraz 
acestor frecangii de operetă... Unul să nu mai fi văzul în ochi... Numai privindu-i cum se îngrămădeau la 
"crickets", ura mi se suia la cap... La început mă pândeau prin colţuri ca să mă provoace, chipurile. Aşa 
hotărâseră vezi doamne, crezând că până la urmă tot au să mă facă să vorbesc. Se adunau câte doisprezece. Îşi 
inghiteau țigările... Mă făceam că nu-i văd. Aşteptam să se apropie. Şi atunci îi sileam să-şi schimbe gândul cu 
pumni în ochi şi lovituri la turloaie... O adevărată corecție! îi lecuiam! se duceau de-a rostogolul ca nişte 
popice!... Îşi pipăiau mult timp oasele... Deveneau după aceea mai suportabili... blânzi, respectuosi... se mai 
apropiau uneori să mă adulmece... le mai altoiam atunci una sau două... şi se învățau minte... 

Eram într-adevăr cel mai puternic sau poate cel mai rău... Francezi sau englezi, plozii sunt la fel de 
rapanosi... trebuie chiar de la început să-i calci în picioare... Să nu le permiti nimic, corectia se face din capul 
locului sau niciodată! Bătaia e ruptă din rai! altfel ti se urcă in cap! lingavi, viciosi, smintiti, dacă scapi ocazia 
te pisălogesc fără încetare! dac-ar fi fost să-mi dau drumul, le-aş fi povestit eu cum merg "adevăratele afaceri”... 
cum e cu existența, cu ucenicia... ceva mai exact... I-as fi emancipat eu pe mucosii ăştia insipizi... Habar nu 
aveau... nu ştiau decât fotbal, şi asta nu-i destul... şi să-şi privească puta... 


Orele de clasă nu erau lungi şi nu se ţineau decât dimineaţa... 

În materie de instrucţie, religie, diverse sporturi, domnul Merrywin se ocupa de toate, era singur, nu mai 
avea alți profesori. 

În zori, în halat şi papuci, trecea el însuşi să ne trezească, îşi fuma pipa, una micuță de argilă. Îşi agita 
nuiaua lungă printre paturi, o mai plesnea în răstimpuri, dar nu prea tare. "Hello boys! Hello boys!" cu vocea lui 
de babă. Îl urmam în spălător... era acolo un şir de robinete, ne serveam de ele cât mai puţin. Prea era frig ca să 
ne mai săpunim. Şi ploaia care nu se mai oprea. Cam de prin luna decembrie se instala un adevărat potop. Nu se 
mai vedea nici portul, nici fluviul în depărtare... Numai negura ca o vată nesfârşită... O mai spălau ploile, 
lumina se mai zărea când şi când, dar dispărea foarte repede... se auzeau sirenele, semnalele navelor, încă din 
zori începea rumoarea... Macaralele scârtâiau, trenul trecea pe chei... gafaind, tiuind... 

Apoi Merrywin urca înapoi, aprindea becul de gaz "papion" ca să ne căutăm ciorapii. După spălat, încă 
uzi, fugeam spre sufrageria micuță de la subsol. O rugăciune scurtă şi breakfast-ul! Era singurul loc unde se mai 
consuma ceva cărbune, atât de gras, atât de moale, că ardea ca un vulcan, bubuind, răspândind un iz de asfalt. 
Mirosul nu era neplăcut, duhoarea de sulf intepa totuşi prea tare. 


La masă ni se dădeau cârnăciori pe pâine prăjită, dar mult prea minusculi! erau buni, fireşte, o 
delicatesä, dar nu ne săturam niciodată. I-as fi mâncat eu singur pe toți. Prin fum, reflexele flăcărilor jucau pe 
pereţi, luminându-i pe lov sau Arca lui Noe... era mirific... te vrajea. 

Nevorbind englezeşte, aveam tot timpul să-mi desfăt ochiul... Bătrânul mesteca încet. Doamna 
Merrywin sosea ultima. Îl îmbrăcase pe Jonkind, il instala pe scaun, îndepărta tacâmurile, mai ales cutitele, de 
mirare cum nu-şi scosese ochii până acum... văzându-l atât de lacom, te minunai că nu inghitise încă o ceaşcă să 
se fi înecat cu ea... Pe Nora, stăpâna casei, o priveam pe furiş, o ascultam ca pe un cântec... vocea ei, ea toată, 
erau de o blândete vrăjită... Ceea ce mă atrăgea din engleza ei era muzica învăluind totul, dansând în mijlocul 
flăcărilor. Träiam şi eu un pic în ceaţă, asemeni lui Jonkind la urma urmei, mereu năuc. Mă rasfatam, mă lăsam 
vrajit. Nici n-aveam altceva de făcut. Probabil că-şi dădea seama, târâtura! Toate femeile sunt nişte păcătoase! 
Şi ea era la fel! "Ia te uită! îmi ziceam, băiete! Nu cumva ţi-ai pierdut busola! o iei razna, flăcăule! Hoitul meu 
iubit! încetează pentru Dumnezeu! trezeste-te, imbecilule, cât mai e timp!... " Într-o clipă, fatalmente mă 
intepeneam... Mă făceam ghem! Se termina! Îmi trecea! Îmi coseam gura! 

Trebuia să fiu atent, imaginaţia o putea lua razna, locul era propice viselor, cu rafalele lui întunecate, cu 
norii năvălind din toate părțile. Trebuia să te fereşti, să te blindezi neîncetat. O întrebare îmi venea mereu în 
minte, cum de se măritase cu hoitul ăsta? un şobolan pe catalige? părea de necrezut! un ghiuj! un profitor! ce 
fata! ce cap! ti-era frică să te uiţi la el! Doi bani n-ai fi dat! În sfârşit, treaba ei!... 

Mă tot provoca să mă facă să vorbesc: "Good morning, Ferdinand! Hello! Good morning!..." Mi-era 
ruşine, gesturile ei erau atât de drăgălaşe... cât pe aci să cad în cursă de câteva ori. Dar îmi reveneam repede... 
Îmi aminteam pe loc de toate păcatele pe care le purtam in spate... Îmi apărea în fata ochilor moaca lui 
Lavelongue, a lui Gorloge, amestecandu-se... tot atâtea prilejuri să vars! mătuşa Méhon!... Cakya-Mouni!... 
oriunde îmi băgăm nasul putea urât de tot! îmi ziceam în sinea mea... "Vorbeşte, vorbeşte, langustă! nu tu ai să 
mă faci să mă clatin... chiar de ti-ar ajunge gura la urechi... Poti tu să surâzi cât o duzină de târfe la un loc! la 
mine nu se mai trece!... Sunt hârşit, cunosc bine meseria"... şi iarăşi mă gândeam la tata... la porcăriile şi 
predicile lui... la toate palavrele care mă aşteptau... la muncile pe care le abandonasem acolo, la mizeria 
clienților, la mobile, la taitei... comisioane... patroni! la bătăile pe care le încasam! în Pasaj!... Şi orice poftă de 
glumă îmi trecea cu desăvârşire... Amintirile mă aduceau în stare de convulsie! Mi-aş fi jupuit găoaza şi trei 
rânduri de piei de turbare... Uciseseră în mine orice disponibilitate! N-o să-mi redea ea cheful, puicuta! era 
bună, mirifică, de acord!... Putea fi de o sută de ori mai luminoasă şi mai atrăgătoare şi tot nu i-aş fi facut cel 
mai mic avans, nimic! nici măcar un suspin! Şi-ar putea tăia bidineaua, s-o facă fâşii, ca să-mi placă, să şi-o 
înfăşoare în jurul gâtului ca pe tot atâtea serpentine fragile, să-şi reteze trei degete de la mână ca să mi le bage 
în fund, să-şi cumpere apoi o aia toată de aur! şi tot n-am să scot vreo vorbă!... nici un sunet măcar... Minciuni! 
Mereu aceeaşi poveste! Poftim! mai bine să-l cercetez mai departe pe vâjul ei... asta mă împiedică s-o iau 
razna!... O să fac comparații... Avea carnea ca napul... sângele verde şi subțire... Iti venea să crezi că mai e 
amestecat şi cu ceva morcovi din cauza favoritilor räsuciti de-a lungul urechilor până-n josul obrazului... Ce-i 
făcuse frumoasei de pusese laba pe ca?... Sigur, nu de bogăţie era vorba... O greşeală?... Acum mai trebuie spus 
că femeile sunt întotdeauna foarte grăbite, se lipesc de oricine... orice lepădătură e bună pentru ele... exact ca şi 
florile... celor mai frumoase — cel mai imputit bălegar!... Anotimpul lor nu durează mult! De acord! Si cât e de 
înşelător! Cunoşteam o mulţime de exemple teribile! Aşa se întâmplă întotdeauna! Ăsta e parfumul lor! Asta e 
viața!... 

Să vorbesc?! Pe dracu! S-ar fi apucat să mă bată la cap, să mă năucească! Fără îndoială... Si n-aş mai fi 
înțeles nici atât. Aşa măcar, tăcând, îmi oteleam caracterul. 

În clasă domnul Merrywin încerca să mă convingă, se ostenea, îi punea pe toţi la corvoadă, doar doar oi 
vorbi. Scria fraze întregi pe tablă cu majuscule... Foarte uşor de descifrat... şi dedesubt traducerea... Copiii 
repetau în cor de o mie de ori... În ritm... deschideam şi eu atunci gura mare, mă prefaceam că-mi vine şi mie... 
aşteptam să-mi iasă... nu-mi ieşea nimic... Nici o silabă... Închideam totul în mine... Încercarea lua sfârşit... 
pentru douăzeci şi patru de ore eram liniştit... "Hello! Hello! Ferdinand!" mă provoca craiul bătrân ajuns la 
capătul tuturor şiretlicurilor, dezolat... abia atunci mă enerva cu adevărat... l-aş fi pus la frigare... l-as fi atârnat 
de fereastră cu partea dinapoi... Ah! şi-a dat seama în cele din urmă... n-a mai insistat... mi-a ghicit instinctele... 
Încruntam din sprâncene... Mârâiam la auzul numelui meu... nu-mi dam jos pardesiul nici în clasă, mă culcam 
îmbrăcat... 

Tinea la mine Merrywin, clasa lui nu era prea numeroasă, n-ar fi vrut să plec, să mă reintorc acasă 
înainte de sase luni. Dar n-avea încredere în ieşirile mele... Se păstra în rezervă... 

În dormitor, după ce se termina rugăciunea, rămâneam numai între noi mormolocii... adunaţi în jurul lui 
Merrywin, în genunchi, în cămaşă de noapte, drept pe podele, la capătul patului... Îi ascultam predica... după 
care el o ştergea în camera lui... nu-l mai vedeam... Îi dădeam răspunsurile de rigoare grăbindu-ne spre 


culcuşuri, nerăbdători să ne facem de cap. Ceea ce ne ridica temperatura... Pe idiot, Nora Merrywin îl culca într- 
un pat cu o grilă drept capac. De unde el se incapatana să iasă... câteodată răsturnându-şi patul, atât era de 
somnambul... 

Cunoscusem un băiat cam bizar, era pofticios, îi distra pe toți cu caraghioslacurile lui... făcea pe 
câinele... ham! ham! lătra şi alerga în patru labe ca un căţel, dacă-l fluierai, venea tot într-o fugă, îi plăcea să fie 
comandat... În serile când furtuna se repezea cu forţe sporite în fundătura noastră, puneam pariuri, va stinge sau 
nu vântul felinarul? Ala care scârtâia din toate încheieturile agăţat de uşa din spate... Eu tineam gajurile, 
ciocolata, ilustratele, chiştoacele... uneori chiar bucăţile de zahăr... trei chibrite... Aveau încredere în mine... 
puneau totul pe patul meu... "cățelul" câştiga adesea... Se pricepea la furtuni... În ajunul Crăciunului se 
dezläntui un asemenea uragan, că felinarul din fundătură se făcu tandari... Eu şi cu puştiul ham-ham am halit 
toate gajurile. 


Moda şi tradiția ne obligau ca începând de după prânz să ne îmbrăcăm ca sportivii. Uniforma în verde şi 
galben, cu o şapcă "ad hoc", totul ornat de ecusoane cu însemnele colegiului... Nu tineam cu tot dinadinsul să 
mă travestesc în păpădie şi, apoi, o asemenea uniformă trebuie să fi costat foarte mult... mai ales crampoanele... 
şi nici chef nevoie mare nu prea aveam de jocuri... Nu prea vedeam în viitorul meu la ce ar putea să-mi 
folosească... Era şi ăsta un soi de moftangeală pentru gugumani... 

Moş Merrywin, el însuşi, îşi azvârlea după prânz jumătatea de sutanä, îmbrăca un veston cu panas şi 
bum!... o lua la goană... Se înveselea pe loc, devenea de nerecunoscut... Topäia ca un ied de la un capăt al 
terenului la altul... sub averse şi rafale, se simţea fericit ca nimeni pe lume... Era destul să-şi tragă vestonul lui 
de arlechin şi se înviora ca sub un efect magic. Era amuzant, "argint viu", nu alta! 

Au englezii ăştia un aer ridicol orice ar face, jumătate preoţi, jumătate belferi... Nu scapă niciodată de 
acest echivoc, dimpotrivă, şi-l accentuează... Era foarte necäjit că nu mi se cumpărase şi mie o livrea completă 
ca să fiu şi eu intolit în campion "Meanwell College"... Să nu mai fiu ca o pată printre ceilalți, la plimbare, la 
fotbal... Mi-a arătat chiar o scrisoare pe care o scrisese tatălui meu în privinţa acestei garnituri... Se aştepta la un 
câştig? la o răsplată? Era suspectă atâta insistenţă... În faţa scrisorii n-am clipit. În sinea mea schitai un surâs... 
"Trimite-le-o, moşulică, trimite-le-o, nu-i cunoşti pe ai mei!... Nu sunt deloc sportivi”... Sigur, el n-avea cum 
să-şi dea seama!... Cum tot atât de sigur era că ei aveau să-l refuze... aveau să-l ducă cu zăhărelul... Care pe 
care! Ce frumos o să fie!... 

Aşadar, după prânz, nimic nu ne mai putea reține, nici rugăciunile, nici furtunile... Urcam doi câte doi o 
altă colină, cea care venea după a noastră, muiată de ploi, desfundată, haotică, plină de bălți... Eu cu doamna 
Merrywin încheiam coloana colegiului ducându-l pe idiot între noi... Eu îi căram lopätica şi găletuşa, ca să 
poată face turte mari mocirloase, de noroi, asta îl mai tinea cat de cât liniştit... Nici un impermeabil, nici o 
umbrelă n-ar fi rezistat... dacă n-am fi avut galoşii mai grei decât plumbul sigur ne-am fi luat zborul spre 
păsări... 

La fotbal aveam un loc bun, păzeam poarta... asta îmi dădea răgaz să mă gândesc... Nu mă deranjam, 
nu-mi plăcea, lăsam să treacă aproape toate mingile... La fluier, mormolocii se repezeau în încăierare, 
frământau mocirla, îşi striveau picioarele, atacau băşica, brăzdând mâlul, împiedicându-se, mozolindu-se pe cap 
şi pe ochelari cu toată mâzga terenului... La sfârşitul partidei din băieții noştri nu mai rămâneau decât un soi de 
mulaje de noroi şi mizerie din care se scurgea apa... şi de care se lipiseră smocuri de gainat... Cu cât erau mai 
plini de balegă, mai täväliti, mai de nerecunoscut, cu atât erau mai fericiți, mai mulțumiți... Delirau de fericire 
prin crusta lor de gheaţă şi noroi uscat. 

Singurul necaz de care sufereau amarnic era lipsa competitorilor... Echipele rivale erau rare, mai ales 
prin apropiere. Singura care ne înfrunta cu regularitate, în toate joile, era, de fapt, cea a mormolocilor de 
vizavi... de la "Pitwitt Academy", dincolo de podul de la Stroude, o adunătură de nenorociti plini de coşuri, 
copii abandonaţi, un Institut de caritate... Nişte pierituri, mult mai slăbănogi decât ai noştri... Nu cântăreau 
aproape nimic şi la primul elan, atacând cu violenţă, îi lua vântul, fără greutate, cu balon cu tot... Trebuia să-i tii 
pe loc cu forţa, să-i lipesti de pământ... Îi băteam cu doisprezece la patru de regulă... Asa era obiceiul... Dacă se 
iveau proteste, dacă se auzeau murmure, nu şovăiam nici o secundă, îi băteam măr. Asta era de la sine înţeles. 
Când şutau numai un singur gol în poartă mai mult decât se obişnuia, ai noştri deveneau fioroşi... Bombăneau 
că fuseseră trădaţi... Îi adulmecau pe vinovaţi... şi procedau la pedepsire... judecata avea loc seara la 
întoarcere... după rugăciune şi după ce moşul închidea uşa... toată treaba dura cinci minute... Jonkind era 
vinovatul... Numai el cu prostiile lui aducea mereu penalizările... Şi-şi primea portia... Era de neuitat... scoteau 
grilajul patului şi-l rostogoleau cât ai zice peşte... Îl întindeau ca pe un crab, direct pe podea, zece îl biciuiau cu 
centurile... dacă zbiera prea tare, îl băgau sub o rogojină şi toată lumea călca, topäia pe el... Îşi făceau mendrele 


cu el, până la epuizare, cu toţii... ca să-l înveţe minte... până când numai putea, nici o picătură... 

A doua zi nu se mai putea ţine pe picioare... Doamna Merrywin era foarte intrigată, nu-şi mai înțelegea 
piciul... care nu mai îngăima nici măcar "No trouble"... Se prăbuşea pe masă, în clasă... trei zile era ca o cârpă... 
Totuşi nu se lecuia... Numai legat ar fi stat locului... Nu trebuia lăsat să se apropie de buturi... Cum vedea ba- 
lonul apropiindu-se de poartă îşi ieşea din minţi, se azvârlea în golul ei dus de nebunia lui, sărea pe minge, o 
smulgea portarului... Înainte să poată fi oprit, o stergea cu ea în braţe... Părea un apucat în acele momente... 
Alerga mai repede decât toți... "Hurray! Hurray! Hurray!..." urla intruna până la poalele dealului, numai cu 
mare bătaie de cap îl mai puteai ajunge... O lua la goană spre oraş... Adesea reuşeam să-l prindem în vreo 
prăvălie... Şuta în vitrine... spărgea panourile... Avea demonul sportului... Nu era de glumă cu pasiunile lui... 
trebuia să fii cu mare băgare de seamă... 


Timp de trei luni n-am deschis gura; n-am zis nici hip! nici yep! nici youf!... N-am zis yes... n-am zis 
no... N-am zis nimic!... eroic de-a dreptul... nu vorbeam cu nimeni. Mă simţeam minunat... 

În dormitor frecătura continua în mari partide... şi toate celelalte mendre... Nora mă intriga... făceam 
presupuneri în sinea mea... 

În ianuarie spre februarie se făcu atât de frig şi se lăsă atâta negură că nu mai nimeream drumul înapoi 
de la antrenament, veneam pe bâjbâite... Hodorogul îmi dădea pace în clasă, nu mai încerca să mă convingă. Se 
cam lămurise ce era cu mine... credea că reflectam tot timpul... Că aveam să-mi dau drumul mai târziu! luat cu 
binişorul... dar pe mine nu asta mă interesa. Îmi dădea dureri de cap numai gândul la întoarcerea în Pasaj... 
Tremuram cu trei luni înainte. Deliram numai la ideea că... fir-ar al dracului!... va trebui să vorbesc iar!... 

În sfârşit, dinspre partea fizicului nu aveam a mă plânge, progresam... mă făcusem mult mai voinic... 
Îmi conveneau de minune rigorile climatului, afurisita, drăceasca temperatură... mă întărisem şi dacă aş fi 
mâncat mai bine, m-aş fi făcut cât un atlet... I-aş fi pus pe toţi cu botul pe labe, acolo, acasă... 

Mai trecuseră aşa vreo două săptămâni... Tăceam deja de vreo patru luni. Lui Merrywin 1 se făcu parcă 
brusc frică... Într-o după amiază întorși de la ora de sport, numai ce-l văd că pune mâna pe o coală de hârtie... Si 
se apucă furios să-i scrie tatei... prostii... Of! nenorocită initiativa!... cu poşta următoare primii eu însumi trei 
scrisori în rânduri foarte dese pe care pot să le calific ca nerusinate... Îndârjite, bine garnisite, doldora de mii de 
amenințări, de înjurături golänesti, de insulte pe greceşte şi pe latineste, de ultimatumuri... represalii, blesteme, 
chinuri... Califica purtarea mea drept infernală! Apocaliptică!... Iată-mă iar descurajat!... Îmi trimitea 
ultimatumul să încep imediat studiul limbii engleze, în numele tuturor principiilor, al tuturor sacrificiilor ex- 
treme... al celor două sute de mii de lipsuri, suferinţe îndurate, toate pentru salvarea-mea... Până şi tâmpitul de 
Merrywin se emotionase, deconcertat, năuc, de potopul pe care-l dezlantuisc... O făcuse lată! Acum digurile 
erau rupte... Să scape cine poate... Mă încerca o greață de nespus să văd acolo pe masă în fata ochilor toate 
prostiile bătrânului meu, etalate asa, negru pe alb... În scris păreau încă si mai jalnice. 

Ce dobitoc şi labagiul ăsta de Merrywin. Mai păcătos decât toată adunătura lui de mormoloci la un loc! 
Şi mult mai nerod, mai încăpățânat... Fusesem sigur că mă va duce la pierzanie cu scrisorile lui. 


Dacă ar fi stat liniştit, la locul lui, aşa cum convenisem, mai puteam rămâne vreo şase luni... Mă închisei 
în tăcerea mea... Mi-era o ciudă nebună pe el... Dacă aveam s-o întind, avea să fie vai de capul lui... pentru 
şandramaua lui asta ar fi însemnat dezastrul! Dar el a vrut-o, el a provocat-o! Afacerile colegiului "Meanwell" 
nu erau oricum prea înfloritoare. Iar cu o echipă din care aş fi lipsit eu nu mai puteau face fata sporturilor. N-ar 
fi apucat nici sfârşitul sezonului. 

După vacanţa de Crăciun au plecat patru... şi duşi au fost... Echipa de fotbal a colegiului arăta jalnic, 
chiar dacă-l lăsam şi pe Jonkind să joace... Nu puteam supravieţui... Numai cu opt gorobeti nu mai merita să 
aliniezi o echipă... Ne-ar fi strivit... Cei de la "Pitwitt" băgau goluri câte vroiau... deşi erau mai usori ca fulgul şi 
de două ori mai prost hraniti... Toată lumea se fofila... nu mai aşteptau deruta finală... Colegiul nu se mai putea 
ține... fără fotbal ar fi dat faliment... Bătrânul intră în panică... mai făcea totuşi eforturi. Mă întreba în franceză... 
dacă am vreo nemulţumire, vreo plângere să-i adresez... nu cumva băieţii îmi făceau necazuri?... Asta mai 
lipsea! Nu cumva mă udasem la picioare?... Nu cumva vroiam vreo mâncare specială? Şi nu mai spun ce ruşine 
mi-era în fata Norei să fac pe bosumflatul şi pe tâmpitul, dar amorul propriu e ceva foarte trecător... Când ai 
luat o hotărâre, trebuie să ţi-o respecţi... Deveneam din ce in ce mai de neînlocuit pe măsură ce se cărau elevii... 
Mi se făceau mii de avansuri, mi se adresau surâsuri, grații... Băieţii îşi dădeau toată silinta... Jack, ăla care 
făcea pe cățelul, îmi aducea seara tot felul de delicatesuri... Îmi oferea cresonul lui, minuscul... cu gust de 
muştar... din cel care creşte prin cutii, în hardaie speciale, mucegăite pe pervazul ferestrelor, tepos ca o barbă... 


Ghiujul îl rugase să se poarte bine... ca să mai rămân măcar până la Paşti... că era în joc o chestiune de 
onoare sportivă... că dacă aş pleca mai devreme echipa era în pom... n-aveau cum să mai joace cu cei de la 
"Pitwitt"... 

Ca să-mi facă sederea şi mai plăcută mă scuti de studii... In clasă distram pe toată lumea... troncăneam 
din pupitru tot timpul... mă uitam pe fereastră, priveam ceturile şi mişcarea din port... din castane şi nuci injghe- 
bam o bătălie navală... mari voliere din chibrituri... Îi împiedicam şi pe ceilalţi să înveţe... 

Idiotul era aproape liniştit, numai că-şi înfunda mereu tocul în nas... Uneori îşi îndesa şi câte trei şi patru 
pe o nara... Îndesa şi racnea... Bea cerneală... Era oricum mai bine aşa decât să-l fi scos la plimbare... Crescând 
devenise foarte greu de supravegheat... Până la urmă ne-au scos pe amândoi... Îmi părea rău după clasă... Nu 
invatam, era adevărat, dar intonatia engleză îmi plăcea... Era elegantă, agreabilă, flexibilă... un fel de muzica 
venită parcă de pe altă planetă... Nu eram dotat s-o învăţ... Nu-mi era deci greu să-i rezist... Nu-mi zicea tata 
mereu că eram stupid şi greu de cap?... Nu era deci nici o surpriză... Izolarea îmi convenea din ce în ce mai 
mult... Încäpätânarea, iată forţa mea... Au trebuit să se închine, să renunțe la a mă mai sâcâi. Au dat satisfacţie 
instinctelor, dorințelor mele de hoinăreală... M-am plimbat cât am vrut pe dealuri şi pe văi, am bătut 
împrejurimile cu idiotul lângă mine, täräboanta şi jucăriile lui... 

De cum începeau cursurile o porneam spre câmp cu Jonkind şi cu stăpâna... Treceam des prin Chatham, 
mai ales dacă aveam cumpărături de făcut... pe idiot îl legam cu o sfoară pe după mijloc ca să n-o ia la goană pe 
străzi. Îi venea lui aşa, s-o şteargă... Coboram în oraş pe lângă vitrine, mergeam foarte atenţi din cauza 
trăsurilor, lui îi era foarte frică de cai, tresărea la uruitul roților... 

În timp ce-şi făcea cumpărăturile, doamna Merrywin încerca să-mi explice înțelesul etichetelor din 
prăvălii... să mă iniţieze, aşa, fără ştirea mea... fără să-mi bat capul... eu o lăsam să vorbească... mă uitam numai 
la ea, la locul acela care mă intriga, unde făcea o gropitä când surâdea... şăgalnic... acolo as fi vrut s-o sărut... 
asta mă chinuia peste măsură... treceam în spatele ei... Mă fascina talia ei... mişcarea... mersul legănat... Cand 
era zi de piață luam coşul cel mare... ca un leagăn... apucam amândoi, eu şi Jonkind, de câte o toarta... Caram 
mâncarea pentru o săptămână... Cumpărăturile durau câte o dimineaţă întreagă... 

De departe am revăzut-o odată pe grataragioaica mea, Gwendoline... Ocupată cu veşnicele ei präjeli, 
doar pălăria era alta, şi mai mare, şi mai înflorată... Am ezitat să trec prin dreptul ei... nu s-ar mai fi sfârşit cu 
explicațiile... şi cu efuziunile... Când rămâneam la Colegiu din pricina gripelor lui Jonkind, Nora se întindea pe 
o sofa şi citea, cărțile zăceau risipite peste tot... Era o femeie delicată, o adevărată visătoare, îngerul nostru 
grațios... Nu se murdärea pe mâini, nu făcea tocană, nu scutura paturile, nu făcea parchetul... La sosirea mea în 
stabiliment aveau două slugi, Flossie şi Gertruda... arătau destul de obeze... Cum reuşiseră să pună pe ele 
atâta?... Îşi făceau parte din toate sau aveau vreo boală? Tinere nu mai erau, nici una, nici cealaltă... Le auzeam 
tot timpul bombănind, se certau pe scări, se amenințau cu mătura... dar nu prea dădeau în brânci, prin colțuri era 
întotdeauna mizerie... 

Flossie fuma pe ascuns, am prins-o odată în grădină... Nu se spăla nimic în casă, toată lenjeria era dusă 
în oraş, la o spălătorie specială, tocmai la dracu în praznic, dincolo de cazărmi... În acele zile nu mai aveam 
odihnă, urcam împreună cu Jonkind, coboram coasta cu braţele încărcate de pachete enorme... cine ducea cel 
mai repede şi cel mai mult până sus... Asta era un sport pe placul meu... mi-aducea aminte de zilele de 
hoinăreală pe bulevarde... Când ploaia devenea atât de violentă, de grea că se prăbuşea cerul pe acoperişuri, 
spărgându-se în trombe, cascade şi păraie furioase, plimbările noastre se transformau în adevărate excursii 
fantastice. Ne strângeam unii în alții ca să rezistăm mâniei de afară... Stăteam lipiti de Nora, de unduirile ei, de 
coapsele ei, apa părea solidă, atât de puternică era aversa... Nu mai înaintam deloc... Nu mai puteam urca 
treptele falezei care duceau spre casă... trebuia să ocolim prin grădină... aşteptam să treacă... 

Pe idiot, ploaia îl făcea fericit... ieşea dinadins de sub adăpost... sub năvala puhoaielor îşi dădea capul pe 
spate... cu gura deschisă... Inghitea apa stresinilor, se distra nebuneste... topäia ca un demon... dansa giga prin 
bălți, särea ca un spiridus... vroia să ne inveselim si noi... aşa se manifesta la el criza... delirul... Începusem să-l 
înțeleg, era foarte greu să-l calmezi... Trebuia să tragi puternic de sfoară... să-l legi de piciorul băncii... 


Îmi cunosteam eu bine părinţii, nu înghiţiseră figura cu echipamentul cel pestrit, bănuisem dinainte... Au 
răspuns cu întârziere, nemairevenindu-şi din uimire, protestând, credeau că-mi bătusem joc de ei, că mă 
foloseam de un subterfugiu ca să-mi acopär cine ştie ce cheltuieli nebunesti... Profitară de ocazie să conchidă ca 
nu învăţasem gramatică nici de doi bani pentru că băteam mingea pe maidan... Asta era părerea lor!... Îmi mai 
acordau un răgaz, ultimul!... să nu mai stărui asupra accentului!... să retin şi eu cât de cat ceva!... să înțeleg 
măcar ce se spune era de ajuns... am citit scrisoarea împreună cu Nora şi cu hodorogul ei... Stătea deschisă pe 
masă... Anumite pasaje nu le înțelegeau. Li se păreau obscure, bizare... Nu le-am explicat nimic... Eram de 


patru luni acolo, nu era cazul ca din pricina unui veston să mă lansez în platitudini... Si totuşi asta îi 
nemultumea... Chiar Nora părea îngrijorată... că nu vroiam să mă îmbrac în sportiv, cu uniformă şi chipiu cu 
panaş... Cel mai mare şi mai deşirat dintre toţi, cum eram, fără îndoială că as fi fost primblat prin oraş, o 
reclamă pentru "Meanwell College"... Lipsa mea de ţinută pe teren era o ruşine pentru colegiu. În sfârşit, 
fiindcă tot se văicăreau... am lăsat-o şi eu mai moale... şi am acceptat un compromis, un costum ajustat... pe 
care Nora îl încropise din două haine vechi ale bătrânului... Un ansamblu destul de compozit... eram frumos 
nevoie mare, aşa intolit... mai caraghios decât până acum, mă pierdeam în el, nu mai aveam forme, talie, dar 
măcar nu-i mai auzeam oftând... Rod al aceleiaşi inspiratii, fui înzestrat şi cu o caschetă în două culori cu 
însemnele colegiului, o minusculă calotă portocalie... Era de-a dreptul nästrusnicä pe cäpätâna mea mare... Dar 
asta li se părea lor util pentru prestigiul casei... Onoarea fu aşadar restabilită... Mă scoteau acum cu plăcere la 
plimbare, nu mai trebuiau să-şi ceară scuze în stânga şi-n dreapta... 

Numai să hoinăresc şi să nu mă oblige să vorbesc... asta era esentialul... nu-mi puteam dori mai mult... 
M-as fi impopotonat si cu un joben dacă ar fi insistat... ca să le fac plăcere... Îşi puneau si ei unul când se 
duceau duminica la biserică, să-şi asculte liturghia protestantă... Totul mergea ca pe roate: Sus! Jos! în templul 
lor... Nu-mi cereau ei mie părerea... mă cărau cu ei la amândouă slujbele... nu cumva să mă plictisesc singur 
acasă... şi mai trebuia să-l supraveghez printre scaune şi pe Jonkind, nu care cumva să-mi scape un moment din 
ochi... Între mine şi Nora stătea destul de liniştit... 

În biserică Nora mi se părea si mai frumoasă sau cel putin asa o vedeam eu... În sunetele orgii şi sub 
culorile vitraliilor, mă minunam de profilul ei... parcă o vad... sunt atâţia ani de atunci şi totuşi parcă o vad 
aievea... La umeri, corsajul de mătase făcea linii şi ape, o izbândă a trupului, imagini torturante, delicii 
sfâşietoare... cu care m-aş fi desfătat în timp ce gägäutii cântau Psalmii lui Saul... 

Duminica după amiază liturghia se relua acasă, eu stăteam în genunchi alături de ea, tinandu-mi bine cu 
amândouă mâinile păstârnacul în fundul buzunarului... O dorință de neînvins mă tortura seara, după meditații... 
Băiatul care venea să mă distreze era bine servit, îndestulat duminică noaptea... Dar mie nu-mi ajungea, pe ea o 
vroiam, numai pe ea, toată... În puterea nopţii frumuseţea se răzvrăteşte... te atacă... te vrăjeşte... e ne- 
îndurătoare.... Imaginaţia mi-era hartuita de vedenii... cu cât mâncam mai putin seara în sufragerie cu atât mai 
tare mă frecam... era atât de frig in hardughie că ne îmbrăcam imediat ce bătrânul o stergea... 

Felinarul de sub fereastră, cel obidit sub rafale, nu se mai oprea din scârțâit... Ca să ne mai incalzim ne 
culcam câte doi... Ne frecam unii pe alții până la nebunie... Eu eram mai ales nemilos, parcă turbasem, ajutat şi 
de imaginaţie... Pe Nora as fi mâncat-o de-a binelea, m-aş fi împărtăşit din frumuseţea ei, din gropitele trupului 
ei... Dar mai bine aş fi rupt patul, aş fi înghiţit cearşafurile... decât să mă văd trimis la plimbare de Nora sau de 
oricare alta! intelesesem eu, nu vă supăraţi, moara muierilor... fundul lor e farandola, caravana celor care se 
lasă, nenorociţii, prinşi: prăpastie, o fundătură, asta e!... Mai bine imi sugrumam robinetul... Lăsam dare ca un 
melc, dar în afară nu se vedea nimic... O! Nu! Nenorocitul care se lasă păcălit ajunge o treanta!... Ducă-se pe 
apa Sâmbetei toate mărturisirile! Oh! Vai! te iubesc! te ador! Tam! tam! Uneia pe care o doare în cot de tine! Să 
te infrupti fără sfială! E mai comod! Si mai lipsit de pericol!... De mic am înţeles eu bine ce înseamnă să baţi 
câmpii! Sentimentul! Ciuciu! Las' că ştiu eu! Valea! Mişcă, mortăciune!... Mă cramponam de coinacele mele, 
brăcinarul era vraişte! Ding, ding, dong! Nu vreau să crap ca un nenorocit! Cu gura plină de poezie! Gata! 

În afara trucului cu rugăciunea mai suportam şi alte asalturi... Ademenitoare ispite amoroase ne pândeau 
pe toate cărările, ne făceau cu ochiul de după toate tufele... De atâta umblet cu idiotul şi dräguta lângă mine, 
ajunsesem sa bat toată valea Rochester pe orice fel de vreme... 

Îi cunoşteam toate văioagele, drumurile, rascrucile... Priveam mai mult spre cer, ca să-mi distrag atenția. 
Îşi schimba culoarea în timpul mareelor... În momentele de acalmie nori rozalii se lăsau pe pământ şi la 
orizont... În urmă câmpiile se albăstreau... 

Aşa cum era dispus oraşul, acoperişurile caselor coborau în pantă spre fluviu, ca o avalanşă... părea o 
uriaşă cireada... neagră, înghesuită în ceturi care se prăvăleau la vale dinspre sate... Bâjbâiau prin negurile... 
galbene... liliachii... 

Degeaba făcea ea ocoluri lungi şi popasuri viclene, eu nu cädeam la confidente... chiar dacă plimbarea 
noastră dura ore în şir pe strädutele care duceau spre casă... Când ne-a apucat odată noaptea pe podul care duce 
la Stroude... am stat aşa şi am privit fluviul... valurile izbindu-se de arcadă... am ascultat clopotele bătând de la 
mari depărtări... de prin satele învecinate. Ea mi-a luat mâna şi mi-a mangaiat-o... Eram emoționat, am lăsat-o 
să facă ce vrea... nu mă mişcăm... nimeni n-ar fi putut să vadă nimic la mine... Nu ziceam nimic, nici nu 
suflam... Ea nu bănuia nimic... Că-i rezistam era meritul meu... Cu cât mă costa mai mult, cu atât deveneam mai 
puternic... Nu din pricina ei aveam eu de gând să mă topesc, vampirita, putea să fi fost ea de o mie de ori mai 
drăgălaşă. Mai întâi că se culca cu celălalt, cu maimuța aia bătrână! Cand eşti tânăr, cel mai tare te scârbesc 
bătrânii cu care se-ncurcă ele!... Dacă as fi scos vreo vorbă as fi încercat să aflu de ce tocmai el? de ce chiar cel 


mai urât? Contrastul era uriaş!... Să fi fost poate si un pic gelos?... Fără îndoială! Dar adevărul e că te lua groaza 
să-l vezi şi să-l auzi... cu braţele lui scurte... ca nişte cioate... din care dădea mereu... aşa fără motiv... Numai 
privindu-l şi-ţi venea să te scarpini... se agita de parcă avea zece braţe, nu două... Îşi pocnea degetele, făcând 
bobârnace, îşi plesnea palmele, îşi rotea mâinile, le încrucişa o secundă... şi zvrrr! îl vedeai în altă parte... 
acritura... stârpitura... topaind... ca un lunatec... martoaga... 

Ea, dimpotriva, iti dädea o senzatie de armonie, miscärile ei erau pline de gratie... farmec... miraj... Cand 
trecea dintr-o cameră în alta ti se făcea parcă frig în suflet, te pătrundea până-n adânc tristețea... În primele luni 
o vedeam mereu mulțumită, răbdătoare, neobosita fata de toți căcăcioşii ăia şi de idiot... Nu erau prea amu- 
zanti... Nici asta nu se putea numi viata... Cu frumuseţea ei i-ar fi fost uşor să se mărite cu un bogătan... 
probabil că fusese legată prin vrăji... o fi făcut niscaiva jurăminte... Cu siguranţă ăsta nu era bogat!... Întrebarea 
îmi stătea pe suflet, mă härtuia, în cele din urmă nu mă mai gândeam decât la asta... 

Pentru Nora idiotul era o povară teribilă, probabil că spre seară cădea epuizată... Să-l ştergi la nas, să-l 
duci la oală, să-l fereşti în orice clipă să nu intre sub roţile trăsurilor, să nu apuce, să nu vâre pe gât tot ce-i cade 
sub mână, curată corvoadă!... 

Dar nu se arăta niciodată grăbită... De îndată ce afară se făcu mai frumos, ne prelungirăm hoinăreala 
prin sat şi pe malul fluviului ca să ajungem cât mai târziu acasă... La plimbare lui Jonkind îi curgeau mult mai 
putin balele decât acasă, numai că se învățase să şterpelească obiecte, să scapere chibrite... Dacă-l läsai un 
moment singur dădea foc la perdele, nu din răutate... alerga repede să ne anunţe... să ne arate flăcările... ce 
frumos ard... 

Prăvăliaşii din ținut, tot văzându-ne trecând, ajunseseră să ne cunoască bine... "grocers"... aşa se 
numeau... un fel de băcani... Am învăţat totuşi cuvântul... În vitrine se ţineau în echilibru munți întregi de mere 
şi de sfeclă, iar pe tejghele nesfârşite, valuri, valuri de spanac... Urcau până-n plafon, de la o vitrină la alta, 
coborau coline de conopidă, margarinä, anghinare... Când le vedea, Jonkind nu mai putea de bucurie... Se 
repezea la câte un dovleac şi musca din el ca un cal... 

Negustorii mă credeau si pe mine ticnit... O întrebau pe Nora ce se mai aude cu mine... Îi făceau semne 
când eram întors cu spatele... cu degetul, aşa, la cap... "Better? Better?" susoteau "No! No!" răspundea ea trist... 
Nu-mi era mai bine, fir-ar să fie! N-avea să-mi fie niciodată mai bine!... Mă zbârleam la asemenea dovezi... de 
milă... de grijă... 

Remarcasem din primul foc că se petrecea ceva în timp ce ne făceam cumpărăturile... foarte curios... 
Trucul cu sticlele de whisky... Aduceam una, uneori chiar două... pe săptămână... alteori le adăugam şi o sticlă 
de brandy... Dar nu le vedeam la masă niciodată... nici la vorbitor... nici în pahare... nici o picătură... noi beam 
numai apă şi încă din cea mai chioară, cu cea mai mare stricteţe... Dar atunci unde se ducea băuturica? Exista 
vreun amant sub acoperiş? Începusem să intru la bănuieli! îmi ziceam întruna că trebuie să fie cineva pe acolo 
care trăgea la măsea!... un räsfätat căruia sigur nu-i era frig... Cu ceea ce 1 se servea, nici iarna n-avea a se teme 
de reumatism... Iacata! 


Vremea începu să se mai îndrepte, iesiseram din iarnă... o duceam numai în plimbări, performante, 
cross-country, printre averse şi frecătură... 

Ca să mai schimb programul, am început să-mi fac mâna şterpelind de pe tejghelele negustorilor... mă 
credeau atât de nevinovat că nu erau atenţi la şiretlicurile mele... făceam pe zburdalnicul, dispăream... Ma 
jucam de-a v-aţi ascunselea cu Jonkind pe după travee şi tejghele. Sterpeleam un cârnat de ici, un ou de colo, 
biscuiţi, banane, în sfârşit fleacuri... nu mi-a zis nimeni niciodată nimic... 

În martie ploaia s-a reinstalat, cerul era greu de suportat, strivit sub povara lui, sistemul nervos ceda în 
cele din urma. Apăsător cerul se lăsa peste case, peste copaci, se prăbuşea pe pământ, călcam pe el, mereu 
muiati, treceam printre nori, prin neguri care aici jos se topeau în mâzgä, mocirlă, floace... O scârboşenie!... 

Cel mai departe am mers în timpul plimbărilor noastre până dincolo de Stroude, pe cărări care ne-au 
scos tocmai în spatele pădurilor şi colinelor până la o proprietate imensă unde se creşteau fazani. Nu erau deloc 
sălbatici, se plimbau în cârduri... Ciuguleau ca găinile pe o peluză întinsă, în jurul unui soi de monument, un 
imens bloc de cărbune ridicat drept, formidabil, aproape tot atât de mare cât o casă... Domina peisajul... mai 
departe nu ne-am aventurat niciodată... Nici nu aveam cum, drumurile se opreau acolo... 

Un loc după care îmi lăsa gura apă, pe care aş fi vrut să-l văd mai ales sâmbăta, era cheiul de la poalele 
oraşului dar seara nu puteam să merg până acolo... Nora ar fi fost oricând gata să-mi facă pe plac, trecând pe 
acolo cat mai des, dar era foarte periculos din cauza lui Jonkind care se agăța de cordaje, de zece ori era să se 
înece... Până la urmă preferam să rămânem în vârful colinei sau mai degrabă în plin câmp, de unde puteam 
supraveghea pericolele, dulăii, bicicletele... 


Într-o după amiază, tot căutând imprevizibilul, ne-am cätärat la întâmplare pe o altă colină care ducea la 
bastionul 15... dincolo de cimitire... unde în fiecare joi scotienii îşi făceau exerciţiile... regimentul 13... Îi 
priveam cum se zbat, şi nu numai asa de moft.. Suflau o dată tare cât puteau din goarne şi trompete... 
Desfundau terenul atât de tare că se înnămoleau din ce în ce... Intetindu-si goana... Intrau în noroi până la gât... 
cu siguranță, curând aveau să dispară de tot în tină... 

Plimbarea noastră nu se terminase, o luarăm de-a lungul unei rape... În mijlocul unei pajişti am 
descoperit un şantier, ne-am apropiat... Plin de muncitori! Construiau o clădire uriaşă... Ne-am uitat printre 
ostrete... am văzut o firmă imensă... uşor de descifrat... Era tot un colegiu... pe un teren cu adevărat superb.... o 
aşezare magnifică între fort şi vile... un loc viran era destinat sportului, cel puţin de patru ori mai mare decât al 
nostru... pistele erau deja trasate, zgura presărată... fanioanele înfipte la cele patru colţuri... buturile marcate... 
totul era în fond aproape gata... construcția nu mai avea cum să fie tărăgănată, probabil că în curând aveau s-o 
termine... Două etaje erau deja clădite... Meşterii foiau în toate părțile... Numele era scris cu roşu "The Hopeful 
Academy"... pentru băieţi de toate vârstele... Afurisită surpriză... 

Nora Merrywin nu-şi mai venea în fire... Rămăsese înmărmurită... Am tinut-o la întoarcere numai într-o 
goană... Era extrem de grăbită să i-o spună tofologului ei... Mă durea în cot de afacerile lor, dar oricum îmi 
dădeam seama că tragedia era reală!... O teribilă lovitură pentru daravera lor... Nu i-am mai văzut nici pe unul, 
nici pe celălalt toată ziua... l-am hrănit eu pe Jonkind după ce băieţii ceilalți mâncaseră... 

A doua zi Nora era tot palidă, îşi pierduse stăpânirea de sine, ea de obicei atât de drăguță; de amabilă, de 
discretă, începuse să imite într-un fel gesturile lui, făcea bobârnace, troznindu-şi degetele tot timpul, probabil că 
nici nu atipise măcar, nu se mai putea ţine pe picioare, se ridica, urca scara, o cobora... vorbea cu el... şi iar 
pleca... 

Bătrânul era complet teapän, stană de piatră... Cu privirea fixă... Nu mai mânca, nu mai bea decât 
cafea... ceaşcă după ceascä, încontinuu... Între inghitituri se lovea in palma dreaptă cu pumnul stâng bine închis, 
violent... Poc! Poc! şi asta era tot... 

Cam la vreo două zile după asta veni şi el cu noi până aproape de "scoțieni"... Vroia să-şi facă singur o 
idee... Amenajările de la "Hopeful" avansaseră vizibil. Refăcuseră pistele... tunseseră peluza de "cricket"... 
terminaseră pe deasupra două terenuri de tenis şi un teren de mini-golf... Cu siguranță aveau să-l deschidă de 
Paşti... 

Belferul nostru se plimba bâtâindu-se roată împrejurul gardului... Ar fi vrut să se uite pe deasupra... dar 
era prea mic... şi nici prea bine nu vedea... se chiora prin găuri... am găsit o scară... ne-a făcut semn s-o luăm 
înainte spre casă că el avea să ne ajungă din urmă... $i într-adevăr ne-a ajuns... Nu mai topäia.. Se aşeză lângă 
nevastă-sa, complot prostit... Nu mai avea în fata ochilor decât minunile de la "Hopeful College"... 

Eu ştiam bine ce însemna concurenţa! Si aşa gorobetii noştri începuseră deja să se care! Găseau 
"Meanwell"-ul prea sărăcăcios... Dar acum? Ce putea să-i mai retina?... criza era fără ieşire... Ne-am tot dus in 
zilele următoare să vedem schelele... construiau două frontoane pentru antrenamentul la "shooting"... un lux 
desfrânat... Tot privind la splendorile alea vâjul îşi băga degetele în nas, câte trei deodată, reflectând total 
aiurit... La masă era ca halucinat. Nu-si mai putea imagina viitorul... Lăsa să se răcească "gravy"-ul... Îşi sugea 
proteza cu atâta forță că la un moment dat îi sări din gură... a pus-o pe masă alături de farfurie... nu-şi mai dădea 
seama de nimic, continua să bâiguie fragmente de rugăciuni, de idei... La un moment dat făcu "Amen! Amen!" 
şi se sculă subit... se repezi la uşă. Urcă scările câte patru... plozii erau cu gura până la urechi... proteza 
rămăsese pe masă... Nora nu îndrăznea să se uite la nimeni... Jonkind se repezi cu balele la gură şi aspiră 
proteza... Niciodată nu s-a râs atât! Până nu l-am silit n-a vrut s-o scuipe... 


Disciplina se dusese pe apa Sâmbetei. Băieţii îşi făceau de cap... Bătrânul nu mai îndrăznea să le spună 
nimic... Nora nici atât, nici acasă, nici la plimbare... lar ca să alcătuim echipa de joi, nu mai rămăsesem decât 
vreo zece... adunam copii de pe stradă, derbedei, necunoscuţi... Trebuia să rezistăm măcar până la Paşti... 

Zilele se mai măriseră un pic... Pentru ca părinții mei să nu-şi piardă răbdarea, le scriam cărți poştale, 
inventam minciuni, îi incredintam că începusem s-o rup pe englezeşte... Toată lumea mă felicita... Primăvara 
era aproape... Jonkind răci... tuşi vreo cincisprezece zile... Nu mai îndrăzneam să-l ducem atât de departe. 
Rămâneam după-amiezile pe povârnişurile castelului întărit, o enormă ruină plină de ecouri, de pivnițe şi 
temnițe... La cea mai mică aversă ne refugiam sub bolți cu porumbeii... era dealtfel domeniul lor, se adunaseră 
acolo cu sutele, deosebit de cuminţi, de familiari... plăcute vietäti, veneau să-ți gângurească în palmă, se 
räsfätau, iti făceau cu ochiul, te recunoşteau imediat... Dar Jonkind prefera oile, numai cu ele se distra în voie, 
fugărea mielutii care se poticneau, se răsturnau... Se rostogolea behäind prin bălți odată cu ei... Se desfăta... se 
transforma el însuşi într-o mica vietate... se întorcea ud leoarcă, şi mai tuşea opt zile... 


Se însenina mai dea, se schimbase şi briza, adia blând şi fermecător. Narcisele şi bänutii îşi tremurau 
cäpsorul pe toala întinderea preeriilor... cerul se înalță strunindu-si bine norii... $i melasa aia nenorocită care ne 
înecase până atunci toată priveliştea încetă şi ea să mai tot curgă... Paştele cădeau pe la jumătatea lui mai, 
gorobetii nu mai aveau astâmpăr... Urmau să plece să-şi vadă familiile... Venise momentul să plec si eu... Mă 
pregăteam pe îndelete... Sejurul meu se apropia de sfârşit... Când fără veste primii un plic special, o scrisoare de 
la unchiul meu, cu bani şi câteva vorbe... Îmi zicea să mai rămân, să mai am răbdare încă vreo trei luni... că ar fi 
mult mai bine... Ce bun era unchiul Edouard! Iată o miraculoasă surpriză!... Făcuse totul cu de la el putere... 
Din inima lui bună... ÎL ştia el bine pe tata... Bănuia ce tragedii urmau să se dezläntuie dacă mă intorceam, asa 
ca un tâmpit, fără să fi învăţat o iotă de engleză... ar fi fost foarte urât din partea mea... 

La urma urmei, eram şi eu rebel, ingrat, respingator... aş fi putut cât de cât să-mi dau şi eu silinta... nu 
m-ar fi belit nimeni de viu... Dar exact în momentul când eram gata să cedez, simţeam veninul umplându-mi 
gura... toată murdăria mi se urca în gât... mi se făcea greață... La dracu! N-am să învăţ nimic!... o să mă întorc şi 
mai tâmpit decât plecasem! ca să se oftice şi mai al naibii!... Trecuseră luni de zile de când nu mai scosesem o 
vorbă!... Aha! Asta e! să nu vorbeşti cu nimeni! nici cu cei de aici! nici cu cei de acolo!... trebuie să te încordezi 
tare când eşti şubred... dacă deschizi gura ti se vârä pe gât. Aşa trebuie făcut după părerea mea! Nu eşti 
puternic! Dar te întăreşti! puteam să tac ani de zile! Perfect! N-aveam decât să mă gândesc la Gorloge, la 
André, la Berlope şi chiar la Divonne şi la pianul ei! cu optimile şi cântecele ei despre Lună... Să fiu al dracului 
dacă timpul şterge ceva!... Erau încă mai vii şi mai otetiti în mintea mea!... Uf! îmi striveau creierul cu miile de 
pedepse pe care le încasasem, palmele şi şuturile în fund. Ducă-se dracului cu toată putregăiala lor, amicii, 
poponarii, cu toate smintelile şi matrapazlâcurile lor... să consimt? la ce? de ce? să-mi bat capul cu fleacuri? 
"Ever and ever!"... ca piftia asta bătrână? Amen! Amen!... nimicuri!... Îmi aduceam aminte de strâmbăturile lor 
şi le imitam de unul singur! Mă schimonoseam ca Antoine la closet... Acum nu mă mai durea nici în cot de el... 
Limba! Limba! Să vorbeşti! Ca să spui ce?... 


N-o văzusem pe Nora niciodată în rochia aceea de culoare deschisă, cu corsajul mulat, de satin roz... 
prin care împungeau sânii... mişcarea şoldurilor era şi ea năucitoare... Balansul, secretul coapselor... 

Era pe la sfârşitul lui aprilie... Ea mai făcu un efort ca să mă înveselească, să mă convingă... Într-o după 
amiază, mergând cu noi la plimbare, o văd cărând după ea o carte... un fel de Biblie mare, groasă... Ne-am 
îndreptat spre locul nostru... ne-am instalat... şi-a deschis cartea pe genunchi... nu mă puteam stăpâni să nu mă 
uit... Cât despre Jonkind, asupra lui avea un efect de-a dreptul magic... Îşi înfundase pur şi simplu nasul în ea... 
Nu se mai mişca... Culorile îl fascinau... era plină de imagini, această carte, de magnifice ilustraţii... nu trebuia 
să ştii bine să citeşti ca să înţelegi despre ce e vorba... vedeam prinții, lăncile lungi, cavalerii... purpura... 
verdele, vişiniul, armurile bătute în pietre prețioase... tot bazarul... Era ceva! Bine executat!... O mare reuşită! 
Mă pricepeam doar!... Ea întorcea foile blând... şi povestea. Vroia să ne citească totul, cuvânt cu cuvânt... 
Degetele ei erau fascinante... ca nişte raze de lumină trecând peste fiecare filă... le-aş fi lins... le-aş fi supt... 
eram vrăjit... dar nu suflam o vorbă... priveam cartea pentru mine singur... nu puneam nici o întrebare.. nu 
repetam nici un cuvânt... Lui Jonkind, ceea ce 1 se părea minunat, erau muchiile aurite... orbit, alerga să culeagă 
năsturei, se întorcea şi îi risipea deasupra noastră, împodobind marginile cărții cu ei... paginile cele mai 
frumoase se aflau drept la mijloc... o bătălie undeva în larg... o încăierare formidabilă... dromaderi, elefanți, 
templieri in atac!... masacrul cavaleriei!... toţi barbarii puşi pe fugă... Minunat! Ce mai!... eram plin de 
încântare... cât pe ce să deschid gura să cer amănunte... Stop!... mă opresc, mă razgandesc!!... Fir-ar ea afurisita 
de vrajă! o secundă mi-a lipsit!... Dar n-am zis nici pas... M-am agăţat cu unghiile de iarbă... Nu mai vroiam 
poveşti... Ducă-se dracului cu ele cu tot! Eram vindecat!... şi atunci cu Andre cum rămânea! nu fusese el crema 
ticăloşilor?... Nu mă atrăsese în cursă? mortăciunea aia doldora de räutäti? tocmai de legende să nu-mi aduc eu 
aminte? şi de prostia mea? Aud? Dacă apucam iar pe panta asta, unde aveam să ajung?... Atunci nu mă mai 
bateti la cap! Lăsaţi-mă dracului în pace!... Să-mi mănânc şi eu liniştit pita şi ceapa!... Mai bine la ocnă, decât 
să ascult iar povesti!... Asta e! S-a umplut măsura! nici măcar n-am catadicsit să par bărbat, am luat-o cu 
Jonkind la goană şi am lăsat-o să citească singură... trântită în iarbă... 

Am alergat cu idiotul până la râu... am dat un ocol până la porumbei... la întoarcere am privit-o... 
Închisese cartea cu imagini... mă credea, nu e nici o îndoială, un încăpățânat fără pereche... şi părea amărâtă... 
pe drumul spre casă nu se grăbea deloc... mergeam agale... ne-am oprit pe pod... bătuse deja de şase... Ea privea 
apa... E un râu puternic, Medway... sub presiunea mareelor devine chiar violent... rostogoleşte mari coame de 
valuri... Podul vibrează bătut de vârtejuri... Apa furioasă vuieşte surd... suguşându-se în uriaşe noduri galbene... 

Nora se apleacă chiar deasupra şi ridică repede capul... priveşte în jos, foarte departe la lumina care 
scade dincolo de casele de pe coastă... şi care-i joacă pe chip... trăsăturile feței fremătau de atâta tristeţe... care 


venea dinăuntru, imposibil de stăpânit, istovitoare... trebui să închidă ochii... 


Abia fu terminată clădirea pentru "Hopeful Academy" că şi plecară câţiva... Cei care stăteau gata s-o 
şteargă nici n-au mai avut răbdare până la vacanţa de Paşti... cam pe la sfârşitul lui aprilie şase externi şi-au luat 
tälpäsita, iar după ei alti patru, interni de data asta... au venit babacii să-i ia... li se părea că "Meanwell College" 
nu mai era suficient... Comparat cu şandramaua cealaltă, mult mai strălucitoare... 

În mijlocul acelor "grounds", Hopeful Academy te orbea cu măreţia ei... Clădirea singură merita să faci 
un drum până acolo... Construită în întregime din cărămidă roşie, domina Rochester-ul, nu se vedea decât ea pe 
toată coasta... iar în mijlocul peluzei împlântaseră un catarg, unul imens, plin de pavoaze, toate pavilioanele 
Codului, vergi, hobane, fungi, tot bazarul, ce mai, pentru cei ce se pregăteau să meargă la şcoala navală şi 
vroiau să înveţe manevrarea şi greementul... 

Aşa l-am pierdut pe Jack, frecangiul... a trebuit să se mute, tatăl lui îl vroia marinar... Cei de la 
"Hopeful" făceau o reclamă desäntatä pentru cei ce vroiau să devină navigatori... 

Tot pierzând din interni, până la urmă rămaserăm la "Meanwell College" doar cinci, cu Jonkind cu tot... 
Supraviețuitorii nu păreau prea bucuroşi, mai degrabă strâmbau din nas... probabil că mai aveau ceva datorii de 
plătit, ceva note de achitat, şi de asta mai zăboveau... Echipa de fotbal se topi în opt zile... buboşii de la 
"Pitwitt", palizii protejaţi, mai venirä de vreo două ori să ne roage să-i batem. Degeaba le spuneam şi explicam, 
ei tot nu înțelegeau... le părea rau după acel doisprezece-zero! Viata îşi pierduse rostul pentru ei... Nu mai aveau 
"adversari", asta îi deprima din cale afară. Plecară acasă trişti de moarte... 

Băieţii de la "Hopeful", făloşii din clădirea cea nouă, nu mai vroiau să joace cu ei, îi respingeau ca pe 
nişte leproşi... ei urcaseră acum în altă categorie... Cei de la "Pitwitt" nu mai aveau cu cine să joace, jucau între 
El 

Dar dramele serioase se petreceau la "Meanwell" în timpul mesei... Când deveneau nemiloase, de 
neîndurat... Ca s-o scoată cât de cât la capăt cu prânzul, Nora Merrywin făcea adevărate minuni. Slujnicele se 
căraseră... Mai întâi a şters-o Gertrude, cea mai vârstnică, iar după patru zile şi Flossie... Au adus alta 
servitoare... Nora aproape că nu se mai atingea de mâncare... ne lăsa nouă marmelada, nu-şi mai îndulcea 
ceaiul, mânca porridge fără lapte... tot ca să ne rămâie nouă... Dar mie mi-era ruşine... Dimineaţa ne repezeam 
la pudding gata să-l inghitim cu linguri cu tot... portiile se micşoraseră... şi atunci principalul era să apuci... 
Merrywin era neliniştit, nu zicea nimic, dar se agita continuu, se freca pe scaun fără astâmpăr, bătea darabana în 
masă, scurta predicile, ca s-o poată şterge mai repede... sufrageria era un teritoriu prea tensional... 

În clasă făcea acelaşi lucru... se urca pe estradă, îşi punea capa, cea plisată, roba de magistrat... rămânea 
în spatele catedrei, pitit în scaunul lui, privind în gol... Începea apoi să clipească, îşi frangea degetele, așteptând 
să treacă ora... nu mai vorbea cu elevii... băieţii puteau face tot ce vroiau... 

Slăbea Merrywin, urechile lui, şi aşa enorme, deveniseră acum nişte adevărate aeroplane... cei câţiva 
gorobeti care mai rămăseseră făceau o zarvă cât o sută... apoi se plictiseau şi se cărau pur şi simplu... aiurea... 
prin grădină... pe străzi... ÎL lăsau pe Merrywin singur, veneau cu noi la plimbare. Mai târziu, îl întâlneam si pe 
el pe stradă... sau dădeam peste el în plin câmp... Îl vedeam de departe... venea spre noi cu toată viteza, cocotat 
pe un enorm triciclu... 

„Hello, Nora! Hello, boys!" ne striga trecând... Încetinea o secundă... "Hello, Peter!" îi răspundea ea 
foarte grațios... Îşi surâdeau curtenitor... "Good day, Mister Merrywin", reluau gugustiucii în cor... Si el îşi 
continua drumul... Îl priveam depärtându-se, până-l pierdeam din vedere... Se întorcea acasă înaintea noastră... 


Întorsătura pe care o luaseră lucrurile mă făcea să presimt o plecare foarte apropiată... Încetasem să le 
mai scriu... ce să le mai fi spus, ce să mai fi născocit... Scornisem absolut totul... Mi se urâse de atâta 
pălăvrăgeală... Nu mai avea nici un rost... Vroiam să mă bucur de ce-mi mai rămăsese, fără să-mi bat capul cu 
scrisorile. Dar de când Jack plecase, dormitorul nu mai era deloc amuzant... 

În liniştea care se instalase, multe idei îmi veneau în cap... viclene, diavoleşti, amoroase prin forța 
împrejurărilor... Înainte de a părăsi "Meamvell College" as fi vrut s-o văd făcând amor cu hodorogul ei... un 
gând care mă rodea... mă obseda... să-i admir pe amândoi... pofte nebune mă apucau numai gândindu-mă... 
Oare ce-i făcea?... 

Eram un nărăvit, numai că ideea cu privitul nu era chiar atât de uşor de aplicat... dormeau în camere 
separate... A lui era pe culoar în dreapta, exact lângă becul de gaz "papion"... aici era mai simplu, dar să mă 
chiorăsc în camera Norei era mai complicat, ar fi trebuit să mă strecor tocmai prin celălalt capăt al dormitorului, 
s-o iau pe scară... să trec dincolo de lavabouri... era greu... 


Cum se amurezau? Unde o făceau? La el? sau la ea? M-am hotărât... vroiam să-mi ofer această 
distracție... aşteptasem prea mult. 

Pentru că nu mai rămăsesem decât vreo cinci interni, treaba devenea oricum mai uşoară... se putea 
circula mai lesne... dealtfel nici bătrânul nu mai venea seara să-şi țină rugăciunea... Cum se încălzeau, 
guguştiucii adormeau rapid... Am aşteptat să atipeascä, să-i aud sforăind, mi-am tras pantalonii, m-am prefăcut 
că mă duc la closet... În vârful picioarelor... 

Trecând pe lângă uşa babalâcului, m-am aplecat pentru o fracțiune de secundă. Am privit pe gaura 
cheii... şi am rămas mofluz... cheia era în uşă... Mi-am continuat plimbarea... parcă m-aş fi dus să fac pipi... M- 
am întors în grabă... m-am culcat... dar nu-mi venea să renunţ! Mi-am zis, acum sau niciodată! nici un zgomot 
nu se auzea în cosmelie... m-am făcut că dorm... am mai aşteptat câteva minute... cu inima bătând, dar liniştit... 
Nu eram nebun... văzusem lumina pe ferestruică... exact deasupra uşii lui... la fel ca şi în rue Elzévir... Mi-am 
zis: dacă pun mâna pe tine, băiete, ai s-o pätesti urât de tot! mi-am luat toate măsurile de precauţie... Am adus 
un scaun pe culoar... Dacă mă surprind, fac pe somnambulul... Am aşezat scaunul exact în dreptul clantei, 
sprijinit de uşă. Aştept, mă sui, mă lipesc de zid... Aud înăuntru un fel de boncăneală... un zgomot de lemne 
lovite unul de altul... Să fi fost patul?... Echilibrez mai bine speteaza scaunului... mă catär milimetru cu 
milimetru... În picioare... uşor... şi ajung până la marginea ferestrei... Ah drace! văd dintr-o ochire totul! Îmi 
zăresc omul... tolănit... în scobitura fotoliului... dar singur! puicuta nu se zărea!... Aha! Iar el, gol puşcă, ia te 
uită!... răscăcărat în faţa focului... se încinsese! de atâta căldură abia mai sufla... cu burta goală... nu mai avea pe 
el decât izmenele şi mantila, cea cu falduri de magistrat, ale cărei poale se târau în spatele lui pe jos... 

Focul era viu, puternic... ardea troznind... Se vedea foarte bine maimutoiul în lumina focului... nu părea 
să se plictisească... pe cap, boneta cu panglici... Uf! afurisita... lunecă pe o parte... se duce de-a rostogolul... o 
prinde... şi-o îndeasă pe cap... e mai trist decât în clasă... se distrează singur... agită, leagănă o păpuşă mare! un 
colos! încearcă să facă amor cu ea! ratează, se amuză... nu se supără... şi iar îi lunecă boneta... şi mantila... 
râgâie, suspină... lasă păpuşa deoparte... Îşi toarnă ceva într-un pahar... soarbe încet... aha! aici era whisky-ul!... 
două sticle, lângă el pe parchet... şi două sifoane la îndemână... un borcan, cu marmeladă, întreg!... Îşi bagă 
degetul cel mare în el... Il scoate... se mânjeste peste tot... se îndoapă... si se întoarce iar spre păpuşă... şi mai 
goleşte un pahar... şnurul se agaţă, se înfăşoară pe rotita fotoliului... trage de ea, se încurcă... mârâie... 
jubileaza... nu-şi mai poate desface mâinile... e ca legat... rânjeste, tâmpitul... asta era deci... cobor de pe scaun... 
Îl iau încet... mă strecor pe culoar... nu se mişcă nimeni... mă var in pat... 


Am ajuns cu chiu cu vai până la vacanţa de Paşti... Se făcea economie la sânge... la mâncare... la 
lumină... la încălzire... In ultimele săptămâni gorobetii care mai rămăseseră nu mai ascultau de nimeni. Îşi 
făceau de cap... bătrânul nu mai tinea nici un fel de oră... stătea tot timpul închis la el în odaie... sau pleca singur 
pe tricicleta lui... În lungi excursii... 

O nouă slujnică ne sosi... dar nu statu nici opt zile.., băieţii deveniseră imposibili, de nesuportat, dădeau 
iama prin bucătărie... O femeie de serviciu o înlocui pe bucătăreasă, dar numai dimineaţa. Nora o ajuta să facă 
ordine prin camere şi să spele vasele... Îşi punea pentru asta o pereche de manusi... Îşi proteja frumosul ei păr cu 
un batic brodat pe care îl lega ca pe un turban... 

După amiaza îl plimbam pe idiot, îmi luasem singur această sarcină. Nora nu mai putea veni, trebuia să 
curețe bucătăria... nu ne spunea unde să ne ducem... Eu comandam... stăteam cât voiam... Am bătut toate 
străzile, toate cheiurile, toate trotuarele. Mă uitam în toate părțile după grataragioaica mea, aş fi vrut s-o mai 
întâlnesc, dar nu mai era nicăieri... nici urmă de cärutul ei în oraş... nici în port, nici în piata.. nici în jurul noilor 
cazărmi... Nicăieri... 

Aceste plimbări însemnau orele mele de pace... Jonkind era cuminte... Numai să nu-l fi atatat... De 
exemplu, nu-l mai puteai tine locului când vedea militari, fanfare, teribilele muzici... Si erau o mulțime în 
împrejurimile oraşului Chatham... la care se mai adăugau şi elevii şcolii navale care îşi trâmbitau de câte ori se 
întorceau de la exerciţii valurile de cântece, cuceritoarele refrene care-l pătrundeau pe Jonkind până la 
măduvă... se repezea între ei ca o săgeată... nu putea rezista... i se părea că e la fotbal... se lăsa purtat de 
acordurile muzicii! 

Era atatator un regiment, prin culoare şi cadență, bine reliefat pe fundalul climatului... vişinii, fanfarele 
se detaşau bine pe orizont... pe zidurile maronii... cântând, scoţienii se arcuiau, se umflau, îşi încordau muşchii 
voiniceşte... erau neintrecuti la cimpoi, veseli, milităroşi ca şi moletierele... 

Îi urmăream până la barăcile lor, nişte corturi aşezate chiar în câmp... trecând de ele dădeai de alte sate... 
dincolo de Stroude şi chiar mai departe, pe celălalt mal al altui râu. Ne întorceam întotdeauna pe la şcoala de 
fete, din spatele gării, le aşteptam să iasă... Nu ziceam nimic, ne chioram la ele, ne îndopam cu imagini... 


coboram pe la Arsenal, pe lângă terenul special presărat cu zgura, al profesioniştilor, "greii", care se antrenau 
ritmic la porți restrânse pentru cupa Nelson. Spargeau toate băşicile, atât de tare şutau... 

Ne întorceam cât mai târziu posibil... Aşteptam să se facă beznă, să văd străzile luminate... şi atunci o 
luam pe High Street care ducea până la treptele noastre... ajungeam adesea după ora opt... bătrânul ne aştepta pe 
culoar... nu-şi permitea nici un fel de observații, îşi citea ziarul... 

Imediat ce soseam, luam masa... Nora ne servea... Merrywin nu mai vorbea... Nu mai spunea nimănui 
NIMIC... viata devenise cu adevărat liniştită... Numai Jonkind mâncând vărsa supa pe el... i se dădea pace... nu-l 
mai ştergeau decât la urmă de tot... 


Nici unul dintre plozi nu s-a mai întors după vacanţa de Paşti... La "Meanwell" nu mai rămăseserăm 
decât Jonkind si cu mine. Sandramaua era pustie... 

Ca să nu mai facă atâta curăţenie, au închis etajul de sus... Mobila se topi, vândută bucată cu bucată, 
scaunele mai întâi, apoi mesele, două dulapuri, şi la urmă paturile. Nu mai rămăseseră decât cele două paturi ale 
noastre... Venise lichidarea... Dar mâncam incomparabil mai bine!... Aveam la dulceaţă! borcane întregi... din 
pudding puteai să te servesti de câte ori vroiai... o abundență zilnică... o schimbare... aşa ceva nu se mai văzuse 
până atunci... Nora făcea toată treaba, dar rămânea oricum foarte cochetă. La masă o vedeai la fel de veselă, de 
agreabilă, dacă pot să spun aşa. 

Bătrânul nu mai avea astâmpăr, îşi halea portia repede şi pleca cu tricicleta. Conversatia era animată 
numai de Jonkind! ,.No trouble!" Mai învățase un cuvânt! „No fear!", era mândru şi voios. Nu se mai oprea! 
"Ferdinand! No fear!" mă apostrofa necontenit, la fiecare îmbucătură!... 

Pe afară, nu-mi plăcea să fiu observat... Îi trăgeam câteva picioare în fund... mă înțelegea, mă lăsa în 
pace... Drept răsplată îi dădeam castraveți. Luam cu mine o rezervă, îmi umpleam buzunarele... Era delicatesa 
lui, cu asta îl făceam să meargă... Ar fi mâncat ,,pickles" până ar fi crăpat... 

Salonul nostru arăta din ce în ce mai jumulit. Bibelourile dispăruseră primele... apoi divanul roz 
capitonat, chinezeriile şi la urmă perdelele... În mijlocul camerei nu mai rămăsese, după două săptămâni, decât 
un Pleyel mare, negru, monumental... 

Nu-mi prea surâdea să mă întorc, nici foamea nu mă mai chema... Precauti, luam cu noi provizii, le 
şterpeleam de prin bucătărie înainte de a pleca. Nimeni nu mă mai grăbea din urmă... Oricât de obosit aş fi fost, 
tot mai mult îmi plăcea să casc gura pe ici, pe colo... ne aşezam să ne odihnim pe unde apucam... Ultima haltă o 
făceam pe trepte sau pe bolovanii de la intrarea grădinii... Acolo, lângă scara uriaşă care urca din port, eram 
aproape sub ferestrele noastre... Rămâneam aşa cu Jonkind cât puteam de târziu, tacuti, nemiscati. 

De aici se zăreau bine navele, cele care veneau şi se întâlneau în port... Un adevărat joc magic... pe apa 
strălucind în mii de reflexe... hublourile care trec, care vin, care scânteiază... Calea ferată cu toate luminile 
aprinse, tremurând, incendiind minusculele arcade. Nora, în aşteptarea noastră, cânta întotdeauna la pian... lăsa 
fereastra deschisă... o auzeam bine din ascunzătoare... cânta şi din gură cu jumătate de voce... Se acompania... 
nu prea tare... parcă murmura... o mică romanta... melodia mi-o aduc aminte şi azi... dar vorbele nu le-am ştiut 
niciodată... Vocea i se ridica blând, unduind de-a lungul văii... se întorcea la noi... aerul se umplea de ecoul 
cântecului... vocea ei era asemeni unei păsări, bătea din aripi, umplând noaptea cu fragile ecouri... 

Toţi oamenii care se întorceau de la muncă trecuseră, scările erau pustii... eram singur cu "no fear”... 
aşteptam să-şi termine cântecul, să închidă pianul... atunci intram şi noi în casă. 


Dar nici pianul cu coadă n-a rezistat multă vreme: Cărăuşii au venit după el într-o luni de dimineaţă... A 
trebuit să fie desfăcut piesă cu piesă... Am luat parte împreună cu Jonkind la operaţie... Au adus până aproape 
de fereastră o adevărată macara... era foarte greu de scos... toată dimineaţa au plimbat prin salon frânghii şi 
scripeti... Cutia cea mare au scos-o prin veranda ce dădea spre grădină... parcă văd şi acum imensul dulap negru 
legănându-se în aer... deasupra peisajului.... încă de la început, Nora plecase în oraş şi nu se mai întorsese 
„avea de făcut probabil o vizită?... Îşi pusese rochia cea mai frumoasă... a venit acasă foarte târziu... era extrem 
de palidă... 

Bătrânul se aşeză la masă fix la ora opt... Aşa făcea de câteva zile... Nu se mai rădea, nu se mai spăla, 
era murdar ca un porc... mirosea a acru... S-a aşezat alături de mine... a început să mănânce din farfurie, dar n-a 
terminat... îl văd că începe să scotocească în pantaloni, prin cute, până la fund... tremură... râgâie... cască... 
bombăne... În sfârşit, găseşte hârtia... era tot o scrisoare, o recomandată de la tata... Era cel puţin a zecea pe care 
o primeam de la Crăciun... nu-i răspunsesem niciodată... Merrywin nici atât... Eram uimiti... mi-o deschide, mi- 
o arată... mă uit la ea din obligație... parcurg filele una după alta... copios, documentat... O iau de la capăt. O 


rechemare foarte categorica!... că mă injura nu era ceva nou... nu... dar de data asta scrisoarea conținea şi biletul 
de întoarcere prin Folkestone! 

Tata se întrecuse pe sine! Primisem eu şi altele! Semănau toate una cu alta, disperate, flecare... 
amenințătoare... După ce le citea ghiujul le îngrămădea într-un dosar, le clasa minuţios, ordonându-le după 
dată... şi le ducea cu el în odaia lui... Dădea din cap, clipea din ochi... nici un comentariu nu-şi mai avea rostul... 
Suficient că le clasase... Ajungă-i fiecărei zile grijile ei... numai că ultima era un pic mai deosebită... cu un bilet 
în ea... n-aveam decât să-mi fac bagajele... şi tunde-o, băiete! Plecarea fusese prevăzută peste o săptămână... 
luna era pe sfârşite... şi socoteala încheiată!... 

Nora nu părea că băgase de seamă... era preocupată de ceva... cu gândul aiurea... bătrânul ţinea cu tot 
dinadinsul s-o pună şi pe ea la curent... a trebuit s-o strige destul de tare ca s-o trezească... Ea se dezmetici... 
Jonkind smiorcăia... se ridică brusc... căută în dosar, trebuia să citească... Descifra cu voce tare... 

"Nu mă legăn în iluzii asupra viitorului pe care ni-l pregăteşti! ne-ai demonstrat în destule ocazii 
duritatea, urâtenia instinctelor şi îngrozitorul tău egoism... Cunoaştem toate înclinațiile tale spre lene, risipä, 
poftele tale monstruoase de lux şi voluptate... Ştim ce ne aşteaptă... nici o concesie, nici o consideraţie de 
afecțiune nu poate limita, atenua caracterul desfrânat, implacabil al tendinţelor tale... Am încercat, se pare, în 
această privinţă totul! oricum, am ajuns la capătul puterilor, nu mai avem nimic de riscat! din slabele noastre 
resurse nu mai putem nimic rupe ca să te smulgem destinului tău!... Dumnezeu cu mila!... 

Prin aceasta ultimă scrisoare am vrut să te avertizez, ca tată şi prieten, înainte de întoarcerea ta 
definitivă, pentru ultima oară, să te înarmezi cât mai e încă timp împotriva oricărei amărăciuni inutile, a oricărei 
surprize, a oricărei revolte fără folos, că în viitor nu mai trebuie să contezi decât pe tine însuţi, Ferdinand! 
numai şi numai pe tine! Nu mai conta pe noi! Te rog! Ca să-ți asigurăm întreținerea, subsistenta! Am ajuns la 
capăt, mama ta şi cu mine! Noi nu mai putem face nimic pentru tine!... 

Ne prăbuşim literalmente sub greutatea grijilor noastre, mai vechi şi mai noi... În pragul bätrânetii, 
sănătatea noastră ruinată de mii de griji necontenite, de muncă peste puterile noastre, de nenoroc, de panică fără 
răgaz, de privatiunile de tot felul, se zdruncină, se topeşte... Suntem in extremis, dragul meu copil! 
Materialmente nu mai posedăm nimic! nici un banut! Dimpotrivă! ne-am îndatorat! ştii şi tu în ce împrejurări... 
Cele două case de la Asnières sunt grevate de ipoteci!... În Pasaj, mama ta e coplesitä de noi dificultăți ale 
comerțului pe care le cred de neînvins... O schimbare, un salt brutal, absolut neaşteptat în modă a redus la zero 
şansele unui sezon cât de cât aducător de beneficii! Toate previziunile noastre au fost contrazise. Îndrăzneala de 
care am dat şi noi dovadă o singură dată în viaţă ne va costa foarte scump... Cu mare cheltuială, economisind la 
sânge, strângându-ne de la toate, chiar şi de la mâncare, în ultima iarnă am constituit o veritabilă rezervă, un 
stoc de bolerouri din "irlanda". Or, fără menajamente, fără nici un indiciu prevestitor, gustul clientelei s-a întors 
cu hotărâre de la ele, le-a ocolit literalmente, în favoarea altor mode, altor capricii... Nu se mai poate înţelege 
nimic! O nemiloasă fatalitate se îndârjeşte împotriva casei noastre!... E de prevăzut că mama ta nu va putea să 
plaseze nici unul măcar din aceste bolerouri! Chiar la orice preţ! Ea încearcă acum să le transforme în abajururi! 
pentru noile dispozitive electrice!... Mofturi!... Cât poate să tind şi asta? Incotro ne îndreptăm! în ce mă priveşte 
trebuie să suport zilnic la «Coccinelle» atacurile surde, perfide, rafinate, aş zice, ale unei coterii de tineri 
redactori recent intraţi în funcție... Inarmati cu înalte diplome universitare (câţiva dintre ei sunt licentiati), foarte 
siguri de sprijinul directorului general, de alianțele lor mondene şi familiale numeroase, de formaţia lor foarte 
modernă (absenţa absolută a oricăror scrupule), aceşti tineri ambitiosi dispun de avantaje zdrobitoare fata de 
simplii funcționari de rând, ca mine... Fără îndoială că vor ajunge (şi încă foarte rapid) nu numai să ne-o ia 
înainte, dar să ne şi înlocuiască complet în modestele noastre posturi... Nu mai e, şi asta fără să dramatizez în 
nici un fel situația, decât o simplă chestiune de zile! Nici o iluzie în această privinţă! 

Dinspre partea mea, încerc să mă agät cât mai mult timp posibil... fără să-mi pierd firea şi demnitatea... 
Încerc să reduc la minimum şansele şi riscurile unui incident brutal de ale cărui urmări mă tem... De toate 
urmările!... Ma stăpânesc!... mă constrang!... mă abtin ca să evit orice ocazie de ciocnire şi artag! Vai! dar nu 
întotdeauna reuşesc... În zelul lor aceşti tineri «arivişti» recurg la veritabile provocări!... şi devin eu însumi 
ținta, obiectivul räutätii lor!... mă simt urmărit de manevrele, de sarcasmele şi necontenitele lor capricii... Se 
exersează pe spinarea mea... De ce? fac şi eu tot felul de supozitii. Să fie simpla mea prezență? Această 
vecinătate, permanenta ostilitate îmi sunt, iti poți imagina, extrem de dureroase. Pe deasupra, mă simt, stand şi 
gândindu-mă bine, învins dinainte în această bătălie a abilității, a vicleniei şi a perfidiei... cu ce arme aş putea 
răspunde? Neposedând nici un fel de relații personale sau politice, ajuns aproape la capătul puterilor, fără avere, 
fără rude, neavând decât un singur atu în favoarea mea, serviciile aduse timp de douăzeci şi doi de ani 
consecutiv la Coccinelle, conştiinţa mea ireproşabilă, perfecta mea probitate... cunoaşterea precisa, indefectibilă 
a datoriilor mele... La ce m-aş putea aştepta? La ce-i mai rău, fără îndoială!... Acest greu bagaj de virtuţi sincere 
îmi vor fi numărate mai mult la datorii decât la credit în ziua în care socotelile mele vor fi încheiate!... Aceasta 


e presimtirea pe care o am, iubite fiu! 

Dacă poziția mea devine de nesustinut (şi ea devine rapid), daca voi fi înlăturat odată pentru totdeauna 
(un simplu pretext ar fi de ajuns, se vorbeşte din ce în ce mai mult de o reorganizare totală a serviciilor noastre) 
ce se va alege de mine? alături de mama ta nu ne gândim niciodată la această eventualitate fără să nu fim 
cuprinşi de teribile şi justificate spaime, un adevărat coşmar!... 

La noroc, într-un ultim elan de apărare, m-am înhămat (cea din urmă tentativă!) să învăţ a scrie la 
maşină, în afara orelor de birou, bineînţeles, în timpul celor câteva ore în care mă mai pot sustrage 
comisioanelor şi curselor pentru magazinul nostru. Am închiriat acest instrument (american) pentru câteva luni 
(încă o cheltuială). Dar nici cu asta nu-mi fac iluzii!... Iti închipui că nu se mai poate asimila uşor la vârsta mea 
o tehnică atât de nouă! alte metode! alte maniere! alte idei! mai ales coplesiti cum suntem mereu de necazuri! 
chinuiti necontenit... toate acestea ne îndeamnă să privim viitorul, dragul meu fiu, în culorile cele mai sumbre! 
cu siguranță şi fără nici o exagerare nu ne mai este permisă nici o greşeală! nici cea mai mică imprudental... 
Dacă nu vrem să ne sfârşim existența, mama ta şi cu mine, în cea mai desăvârşită sărăcie! 

Te imbratisez, dragul nostru copil! mama ta mi se alătură încă o dată, rugându-te, implorându-te, 
somându-te ca înainte de reîntoarcerea ta din Anglia (dacă nu în interesul nostru sau din afecțiune pentru noi, 
măcar în interesul tău personal), să iei o decizie curajoasă, hotărându-te mai ales a te ocupa de acum încolo trup 
şi suflet de reuşita întreprinderii tale. 

Cu afecțiune, tatăl tău Auguste. 

P.S. Mama ta mă însărcinează să-ți anunţ decesul doamnei Divonne, survenit lunea trecută, în azilul ei, 
la Kremlin-Bicêtre. Cäzuse la pat de mai multe săptămâni. Un enfizem şi o afecţiune cardiacă pe deasupra. A 
suferit puţin. În ultimele zile a somnolat tot timpul... N-a simţit moartea venind. În ajun, după-amiază, fusesem 
s-o vedem..." 


A doua zi cam pe la prânz eram amândoi în grădină, Jonkind şi cu mine, aşteptând ora mesei... Vremea 
era foarte frumoasă... Apare un tip pe bicicletă... se opreşte, sună la noi la poartă... Încă o telegramă... Mă reped, 
era de la tata... "Întoarce-te imediat, mama nelinistitä. Auguste." 

Urc zor-nevoie la primul etaj, o întâlnesc pe Nora, îi dau hârtia, o citeşte, coboară la masă, ne serveşte 
supa, începem să mâncăm... Bum! iat-o izbucnind în lacrimi... plânge, nu se mai poate stăpâni, se ridică, fuge, 
se ascunde în bucătărie. O aud suspinand pe culoar... atitudinea ei ma pune in încurcătură! nu era genul ei!... nu 
i se mai întâmplase până acum... totuşi nu mă dau bătut... rămân pe loc cu idiotul, termin să-i dau de mâncare... 
Era momentul plimbării... dar nu mai aveam nici o poftă... acest trist incident îmi täiase respiratia!... 

Şi apoi gândul îmi fugi din nou în Pasaj, ideea că trebuie să mă întorc acolo începu brusc să mă 
hartuiasca... vecinii... căutatul unei slujbe... gata cu independenţa! Basta cu tăcerea! Adio hoinăreală! va trebui 
să-mi iau de la capăt copilăria, să-mi refac opera! Grăbitul! spurcăciunea! urâciunea băloasă!... abjecta 
dependenţă! băiatul merituos! Hodorogul! hodorog ratat! ocările nu-mi mai ajungeau!... Gura mi se umplea de 
venin numai gândindu-mă la părinții mei! la mama cu cataligul ei de picior, la tata, cu mustätile şi diluviile lui, 
cu toată forfăiala lui de prostii... 

Piciul Jonkind mă trăgea de mânecă. Nu înţelegea ce se petrece. Nu mai vroia decât să plecăm. M-am 
uitat la "no trouble". Ne vom despărți în curând... Îmi va simţi oare lipsa, stârpitura, marele inghite-tot, ticnitul 
ăsta sadea?... Oare cum mă vedea el la urma urmei? ca pe un bou? ca pe o langustă?... Se obişnuise să-l plimb, 
cu ochii lui rotunzi ca nişte bile de loto, cu veşnica lui voioşie. Era norocos într-un fel, dacă te fereai să-l 
contrariezi, era chiar afectuos... Nu-i plăcu mutra mea îngândurată... mă îndreptai spre fereastră... dar de abia 
m-am întors cu spatele că micul bufon sări între farfurii. Linistit făcea pipi! împroşca drept în supă! ce mai, o 
făcuse lată! mă reped, îl smulg, îl dau jos... exact în momentul în care se deschide uşa... Merrywin intră... 
Înaintează maşinal, nu clipeşte, cu trăsăturile împietrite... Merge ca un automat... Înconjoară masa... de două 
ori, de trei ori... şi iar o ia de la capăt... Îşi pusese frumoasa lui mantilă, roba neagră de avocat... iar pe dedesubt 
un costum sportiv, pantaloni de golf, binoclu... o sculă frumoasă toată nichelata... şi o bluză verde de a nevesti- 
sii... şi aşa somnambulic îşi continuă defilarea... sacadat, iese pe peron... se plimbă prin grădină... Încearcă să 
deschidă poarta... şovăie, se întoarce, vine spre noi, spre casă... mereu ca-n vis... mai trece o dată pe lângă 
Jonkind... ne salută majestuos cu un gest măreț... Îşi ridică braţul, îl coboară... se înclină de fiecare dată... are 
aerul că răspunde unei uriaşe ovatii... În sfârşit, urcă la el în cameră... Încet... cu demnitate... ÎL aud închizând 
uşa... 

Pe Jonkind îl speriaseră asemenea purtări... ciudate... omuletul ăsta dezacordat... nu mai avea astâmpăr. 
Cuprins de panică, vroia s-o ia la goană. Plescăiam din limbă şi făceam ho! ho! ca la cai, aşa se cumintea de 
obicei... În sfârşit, a trebuit să cedez... am pornit peste câmp... 


În apropierea baräcilor scotienilor, ne-am întâlnit cu mucosii de la "Hopeful College". Plecau să joace 
cricket tocmai dincolo, de partea cealaltă a văii. Îşi duceau cu ei paletele, "wicket"-urile şi arcurile... i-am 
recunoscut pe toți "foştii" de la noi... Ne făceau semne prietenoase... se îngrăşaseră, crescuseră... evident... erau 
nemaipomenit de veseli... păreau mulțumiți că ne văd. Erau acum bine echipați în toalele lor portocalii şi 
albastre... caravana lor se profila limpede la orizont... 

I-am privit cum se îndepărtau... ne-am întors acasă foarte devreme... Jonkind tot mai tremura. 


Urcam cu Jonkind drumul "Wilow Walk", cel care ducea spre colegiul nostru şi când am ajuns aproape 
sus am întâlnit o căruţă, un fel de camion tras de cai... Alți hamali... 

Evitau coborâşul prea abrupt, ocoleau prin grădini, cărau o sumedenie de troace... de data asta 
curatasera, răseseră totul până la mătură... ne-am uitat înăuntru, strânseseră până şi tapetele... se mai aflau acolo 
şi cele două paturi ale slujnicelor, un bufet de bucătărie, căzănelul de vase, tricicleta ghiujului şi alte grămezi de 
hârburi... probabil că goliseră şi podul, toată şandramaua, ce mai!... nu mai rămăsese nimic!... luaseră şi sticlele, 
le auzeam zăngănind în fundul chesonului... Dacă le înşfăcaseră şi pe astea, era semn că mare lucru nu mai 
lăsaseră... 

Începusem să mă tem pentru toalele si încălțările mele! Cum se puseseră pe cărat, nici bunul Dumnezeu 
nu-i mai putea opri... Parcă eram într-o sală de licitație. Am urcat scara în goană, vroiam să văd clasa! Era ora 
prânzului... masa somptuos împodobită... cu cele mai frumoase tacâmuri... farfuriile cu flori, cristalele!... totul 
se detaşa admirabil în camera golita!... 

Salată de gulii, anghinare cu maioneză, lichior de cireşe... o prăjitură spumoasă, un jambon întreg! o 
adevărată risipă, şi pe deasupra narcise risipite printre ceşti pe fata de masă! Rămăsesem cu gura căscată! 
Stăteam şi ne minunam, eu şi Jonkind... nici el, nici ea nu coborâseră... nouă ne era foame. Am gustat câte un 
pic din toate... şi apoi ne-am luat inima în dinţi şi ne-am aşezat de-a binelea la masă... apucăm... Inghitim... 
băgăm degetele de-a dreptul în ceşti, greu e până începi... Dealtfel toate erau atât de bune! Jonkind se tăvălea de 
plăcere, fericit ca un rege... nu mai rămăsese mare lucru în urma noastră... şi aşa nu apărea nimeni... 

Ghiftuiti, am ieşit în grădină... era timpul să-şi facă nevoile... M-am uitat pe furiş roată-mprejur... nici o 
suflare în beznă... nici tipenie... Fantastic, totuşi!... sus, nu se vedea decât o singură lumină pe toată faţada... 
camera ghiujului... Probabil că stătea tot acolo... mi-am zis: nu-i vreme de pierdut, m-am săturat de mofturi şi 
tertipuri... dacă tot am biletul luat, să-mi fac valiza... mâine dimineaţă o şterg cu primul tren, la şapte şi 
jumătate. Valea! Asta e! Voi curma în felul acesta toate miorlăiturile! nu m-am dat în vânt niciodată după bun- 
rămasuri... 

As fi vrut totuşi să mai fac rost de ceva märuntis, un şiling, doi, ca să-mi cumpăr "ginger beer", e bună 
la drum... să-mi culc mai întâi idiotul, ca să mă lase în pace... l-am frecat putin, asta îl tinea de obicei cuminte 
şi-l adormea rapid... dar în seara aceea, cu toate spaimele de peste zi în suflet, nu vroia să închidă ochii... 
degeaba i-am făcut ho! ho!!... se zbătea, sărea în sus, protesta în colivia lui. Mârâia ca o fiară! deşi tâmpit, tot se 
temea să nu-l tragem pe sfoară... Îi era frică să nu-l lăsăm acolo, în mijlocul nopții... nu era cuminte! lăsat 
singur se Zgâltâia de frică... Fir-ar al dracului! 

E adevărat că dormitorul era foarte mare... Încăperea goală, din doisprezece sau paisprezece câţi 
fuseserăm nu mai rămăsesem decât noi doi, îl infricosa... 

Mi-am adunat cele câteva perechi de şosete, am cotrobăit după batiste, am adunat lenjeria murdară, toată 
trente şi găuri... Dar aveam nevoie de ele, pentru că oricum trebuia să mă instalez undeva! Ce de mai tipete 
aveau să-mi audă urechile!... dulce perspectivă!... neostoita sudalmă... Viitorul nu era o glumă... Îmi cläntäneau 
dinții numai când mă gândeam la Pasaj, atât de aproape mă aflam de el... 

Plecasem de opt luni!... ce-or mai fi făcând pe acolo, îndărătul vitrinelor? Deveniseră fără îndoială şi 
mai dobitoci si mai plicticosi!... sigur, pe băieţii de la Rochester n-aveam să-i mai văd niciodată! Îmi mai 
aruncai o dată privirea pe ferestră, prin ghilotina cea mare, ca să mai văd peisajul... Imprejurimile... vremea era 
frumoasă, ideală... se vedeau bine toate rampele, docurile luminate... focurile încrucişate ale vaselor... marele 
joc al culorilor... ca nişte puncte luminoase care se caută în întuneric... văzusem până acum plecând o mulțime 
de vase şi pasageri... cu pânze, cu aburi... erau acum tocmai la dracu în praznic... tocmai de cealaltă parte, în 
Canada... altele ajunseseră în Australia... cu toate pânzele desfăcute... vânau balene... Eu n-aveam să văd toate 
astea niciodată... trebuia să mă întorc în Pasaj... rue Richelieu, rue Méhul... să-l văd pe tata rupandu-si gulerul... 
pe mama târându-şi piciorul... să caut de lucru... să vorbesc, să explic de ce şi cum! Mă vor stoarce ca pe 
şobolani... mă aştepta viermuiala de întrebări... n-aveam decât s-apuc momeala... greata îmi gâlgâia in gât în 
fata acestei perspective... 

În sandrama era întuneric, am suflat şi eu în lampă... si m-am întins îmbrăcat in pat, să mă odihnesc... să 


adorm aşa cum eram... Îmi ziceam: nu te mai dezbräca, băiete... odată cu prima rază de lumină o s-o poţi 
şterge... nu mai aveam nimic de descoperit... calabalâcul era făcute îmi luasem chiar si şerveţele... În sfârşit, 
Jonkind adormise... Îl auzeam sforăind... n-aveam să-mi iau rămas bun de la nimeni! nevăzut, necunoscut... nu 
aveam dreptul la efuziuni!... Incepusem să motii!... Când am auzit uşa deschizându-se... sângele îmi năvăli în 
inimă... Mi-am zis: "Atenţie, băiete! douăzeci la unu că vine să-şi ia rămas bun! iată-te băgat în cofă, 
baftosule!..." 

Am auzit un pas uşor... un fâşâit... era ea. Respiră! Nu mai puteam fugi, eram prins! Fara să mai aştepte, 
se repede şi mă răstoarnă dintr-o singură mişcare pe pat! Asta era!... Din pricina şocului, tremur din tot hoitul! 
Mă trezesc imbratisat!... congestionat, turtit sub mangaieri... Sunt facut pilaf, aneantizat... Prăvălită peste mine 
cu toată greutatea ei... mă năclăieşte... M-a prins de cap, ma sufoc... Protestez... implor... Mi-e frică să strig prea 
tare... să nu ne audă bosorogul... mă smulg... aş vrea să scap pe dedesubt... mă adun, mă arcuiesc, mă târăsc pe 
sub propriile mele rămăşiţe... dar mă apucă, mă întinde la loc, mă năuceşte... sub o nouă avalanşă de 
tandreturi... mă prăbuşesc sub nebunia sărutărilor, pupaturilor, smuciturilor..." Fata mea e chisalita... nu mai 
găsesc nici un fel de răsuflătoare ca să respir... "Ferdinand! Ferdinand!" mă imploră... Îmi suflă în urechi... 
bătrânul a tresărit desigur în cotlonul lui... mi-e frică de incornorati... printre ei sunt unii de-a dreptul fiorosi... 

Încerc să-i potolesc durerea, ca să se stăpânească cât de cât... mă străduiesc... Îmi dau osteneala... pun la 
bătaie toate vicleniile... dar oricum sunt depăşit... E complet dezlantuita... patul se zgâltâie tot... se zbate 
descreierata... mă îndârjesc... mă dor mâinile, atât de strâns o tin de coapse! parcă aş vrea s-o ancorez, să nu se 
mai mişte! Gata, s-a făcut! Nu mai vorbeşte. Târâtura lui Dumnezeu! Pătrund uşor ca un suflu! împietrit de 
iubire... sunt acum una cu frumuseţea ei!... copleşit, mă zbat... Îmi îngrop fata între sânii ei! ea mârâie... geme... 
Îi caut pe faţă locul precis de lângă nas, cel care mă atâtä, izvorul magiei surâsului ei... vreau s-o musc exact de 
locul acela... mai ales... cu o mână o tin de coapse, o frământ într-adins... o pătrund... mă risipesc în lumina şi în 
trupul ei ca un nerod... amorul e în toi... dar brusc ea face o mişcare de fereală... se desface din îmbrätisarea mea 
şi-mi scapă, puslamaua... sare înapoi... şi iat-o, afurisita, în picioare în mijlocul camerei!... tinându-mi un 
discurs!... o văd în lumina albă a felinarului!... În cămaşă de noapte... complet redresată, cu părul unduind... şi-i 
zic... "Hai vino!"... Încerc s-o îmblânzesc. Dar brusc pare să se înfurie! ţipă, se zbate... se retrage spre uşă... face 
fraze, mortaciunea!... "Good-bye, Ferdinand! striga, good-bye! Live well, Ferdinand! Live well!..." N-avea nici 
un motiv... 

Încă un scandal! Târâtura! şi sar şi eu atunci din pat... pe asta o potolesc eu! să fie pentru ultima oară! 
spelunca mă-sii de viata! dar spurcăciunea nu mă aşteaptă! coboară scările!... o aud deschizând usa de jos şi 
închizând-o cu zgomot! mă reped! ridic fereastra... abia am timp s-o zăresc la capătul fundăturii... pe sub 
becurile cu gaz... li văd mişcările, părul ei fluturând în vânt... coboară scările... Nebuna! încotro fuge?... 

Ideea ma fulgeră pe loc, avea să se întâmple o nenorocire!... asta-mi mai lipsea! "O catastrofă, baietica! 
vai de fundul tău! Bine te-ai mai aranjat! Fără fir de îndoială! fir-ar să fie! Bum-bam-buf! Acum o să se arunce 
în apa!..." Aveam o presimtire! parcă intrase diavolul în ea, afurisita!... cum aş mai fi putut s-o prind?... dar ce 
amestec aveam eu, la urma urmei!... nu puteam să fac nimic! şi din toată vanzoleala nu intelegeam o iota... 
ascult... mă uit prin uşa de la coridor... s-o zăresc cumva pe chei... de acum trebuie să fi ajuns jos... Încă o 
bufnitura şi tipete! "Ferdinand!"... şi altele... chemări care străpungeau cerul... tot ea, mârtoaga, schelălăie de 
acolo de jos!... respira greu!... fir-ar afurisit să fie! o aud tocmai din străfundurile portului! mă agit... casc ochii! 
Or să spună că ştiu eu ceva!... sigur or să mă agate!... n-am să mai scap... pentru mine erau cătuşele! Tremuram 
de frică!... Il zgâltâi pe idiot în patul lui... dacă se trezeşte singur şi intră în panică?... cine ştie ce prostii ar mai 
putea face... să dea foc, de exemplu, harabalei... Îl trag de picioare... ÎL scot din grilajul lui... Îl înfăşor aşa cum 
era într-un kimono... şi-l trag după mine pe scară... 

Odată ajunşi afară, în fundătură, mă aplec deasuprr stâncilor, încerc să văd până la pod, pe sub felinare, 
unde putea să fi ajuns? În sfârşit, o zăresc... ca o pată... şovăind în întuneric... o pată albă care se răsuceşte... ea 
e, fireşte!.. nebuna! pluteşte de la un felinar la altul... parc-ar fi fost un fluture, mortăciunea... şi din când în 
când mai scoate câte un țipăt... vântul îi aduce ecourile... pentru ca în clipi următoare să se audă un urlet 
sfâşietor şi apoi un altul zguduitor, care umplu toată valea... "Mişcă, puişor! îl îndemn pe mormoloc! a sărit 
Lizeta noastră! tu oricum n-ai să înţelegi niciodată! Şi tot noi o să intrăm în rahat, până la urmă, ai să vezi, 
fiule! ai să vezi!" 

Mă reped, cobor în fugă scările, trec ca vântul... Stai! aşa! am rămas stană! exact la mijlocul scării! 
sângele mi se grămădeşte in inimă!... un gând se năpusteşte asupra mea. Inghet! tremur! ducă-se, ajunge! nu 
mai înaintez nici un pas! pagubă-n ciuperci! mă răzgândesc! mă feresc! mă aplec încă o dată peste rampă! văd... 
locul de unde se auzea nu era chiar atât de departe... acum un furnicar de oameni foieşte împrejur... lumea vine 
în goană de peste tot!... 

Esplanada mişună de salvatori! şi tot mai vin încă! Discută... Caută cu prăjinile, cu centurile, cu 


bărcile... Toate tignalele, toate sirenele încep să mugească deodată... vacarm... vânzoleală, se zbat! se dau de 
ceasul morţii... nu reuşesc să prindă nimic... micul pătrat alb apare printre valuri... dus mereu mai departe... 

De acolo de unde mă aflu, o văd foarte bine în vâlvora apelor... de-a lungul pontoanelor... O aud chiar 
cum se sufocă... Îi aud bolboroseala... şi mai aud sirenele... Înghite apa pe unde nu trebuie, o înşfacă mareea... 
valurile apucă prada... pata albă trece dincolo de stăvilar! o dumnezeule! e acum al dracului de departe! sigur, a 
dat de duşcă totul!... Să-l liniştesc pe idiot! să-i închid gura! să nu ne găsească pe afară... când vor veni să ne 
caute, să fim în paturile noastre! Haide! 

A alergat atâta că e stors... Îl împing, îi fac vant din spate... cu ochelarii lui nu vede nimic... nici măcar 
felinarele... Se poticneste de toate... horcăie de parcă ar fi un căţel... Îl apuc, îl ridic, îl car, îl urc... fl trântesc în 
patul lui... şi mă reped la uşa hodorogului! bat din răsputeri! nici un răspuns... asta era! şi iar bat! cu pumnii... 
Îmi fac vânt, sparg uşa... asta e! el tot acolo... exact cum îl mai văzusem... prăvălit în faţa căminului, cuibărit, 
buhăit... se mângâie calm pe burtă... mă priveşte, îi stricasem tabieturile... Îşi sticleşte ochii... nu-şi dă seama... 
"se îneacă! se îneacă!..." îi strig... răcnesc cât mă tine gura... fac chiar gesturile, imit bolboroseala apei... Îi arăt 
cu mâna, acolo, departe! în vale, pe fereastră... jos, jos la Medway! "River! River! jos! Water!..." încearcă să se 
ridice un pic... efortul îl face să sughite... se clatină, cade pe taburet... "Oh, ce drăguţ; eşti, Ferdinand! îmi zice... 
drägutul de tine!" îmi întinde chiar mâna... dar exact atunci păpuşa se răsuceşte şi-l răstoarnă în fotoliu... se 
trage, dar nu se poate desface... răstoarnă toate sticlele... curge whisky-ul... se varsă borcanul de marmeladă... 
totul se duce de-a rostogolul... gâlgâie... râde cu hohote... vrea să le prindă... s-a făcut o băltoacă... lunecă... 
farfuria lunecă şi ea... se duce de-a dura... se dă şi el pe resturi ca pe gheaţă... şi se trezeşte proiectat sub 
banchetă... nu se mai mişcă... s-a ciucit lângă şemineu... mă învaţă şi pe mine cum trebuie să fac... rumegă... 
bombăne... Îşi masează burta de-a curmezisul... 

Nu mai ştiu ce să zic... nu mai am nici un chef să stărui, închid usa, mă întorc în dormitor... Şi-mi zic: 
"ai s-o stergi chiar în zori”... Bagajul e acolo, gata pregătit!... mă întind un pic în pat... dar mă ridic imediat... 
panica mă copleşeşte din nou... nici eu nu ştiu de ce. Mă gândesc din nou la femeia asta... mă uit pe fereastră... 
ascult... nu se mai aude nici un zgomot... absolut nimic... pe chei n-a mai rămas tipenie de om... Or fi plecat cu 
toții? 

În ciuda fricii şi a oboselii continui să mă frământ... deşi simt că nu mai rezist... vreau să mă duc acolo 
să văd dacă au scos-o din mâl... Îmi trag pantalonii, vesta, haina... puştiul, îl încui în dormitor cu cheia... aveam 
să mă întorc repede... mă dezmortesc... ajuns în capul scărilor... văd un polițist care-şi face rondul... un marinar 
strigă după mine... Inghet... de groază... rămân nemișcat... fir-ar afurisit! nu mai înaintez nici un pas! Cu mutra 
mea, totul e prea complicat! mai întâi că nu mai pot! mai rămân aşa un timp!... nu mai trece nimeni... Podul de 
unde a sărit e acolo, ceva mai jos... văd luminile roşii, un şir lung, tremurând, reflectându-se în unde... Îmi zic... 
să urc... uşor de zis!... probabil că poliţiştii sunt deja acolo... mă gândesc... Îmi imaginez... sunt epuizat... 
Înnebunit... şi nici pe dinăuntru nu mă simţeam prea bine... ce mai, ajunsesem la capătul puterilor, nu era de 
glumă, nu mai puteam merge, dar nici la "Meanwell" nu ma mai puteam întoarce. Nici nu mai încerc dealtfel... 
mă sprijin... nu mai pot nimic!... n-am nici un amestec în toată afacerea asta! absolut nici unul!... aş vrea s-o 
şterg aşa de unul singur... mă îndrept binişor spre gară... Îmi închei pardesiul până sus. Nu vreau să mă 
recunoască nimeni... sala de aşteptare e deschisă... ce bine, mă lungesc pe o bancă... e şi o sobă pe aproape... mă 
simt bine... sunt în întuneric... primul tren pentru Folkestone e la ora cinci... n-am mai luat nici un fel de bagaj... 
rămăsese totul acolo pe pat... ducă-se! am să ajung acasă fără nimic... oricum, înapoi nu mă mai întorc... nu se 
mai poate... singurul lucru pe care-l aveam de făcut era s-o şterg... mă culcuşesc un pic ca să pot adormi... sunt 
sigur ca am să prind trenul de cinci... mă aflu chiar acolo sub panou... mă întind exact sub el... "5 o'clock. 
Folkestone via Canterbury." 


Întorcându-mă asa înapoi fără bagaje, fără nici un fel de boarfe, mă aşteptam sa fiu primit în pumni... 
Dar nimic... Păreau mulțumiți bătrânii mei, chiar fericiți să mă vadă acasă... fură uimiti doar că sosisem aşa fără 
nici o cămaşă, fără nici o şosetă, dar n-au stăruit... Erau prea preocupaţi de treburile lor personale ca să-mi mai 
facă scene... 

De opt luni de când plecasem se schimbaseră mult, la chip şi la ținută, îi gäsii mai scofâlciti, mai tepeni, 
cu mersul mai şovăielnic... pantalonii tatei fluturau în dreptul genunchilor, făceau falduri ca pielea pe elefanți... 
livid, chel, ultimele smocuri îi dispăruseră, se pierdea cu totul sub cascheta lui marinărească... ochii albaştri i se 
decoloraseră complet, deveniseră cenușii, päliti ca şi obrazul... Întunecat de ridurile care-l brăzdau de la nas 
până la gură... se uscase pe picioare... nu mă întrebă mare lucru... numai de ce nu-i mai răspundeau cei din 
Anglia... nu cumva fuseseră nemulțumiți de mine la "Meanwell College"? făcusem ceva progrese?... prinsesem 
accentul?... Îi intelegeam pe englezi când vorbeau repede?... am bolborosit si eu închipuind nişte răspunsuri... 


nici nu vroia mai mult... 

Dealtfel, nu mă asculta... era prea înfricoşat ca să-l mai intereseze lucruri de mult trecute... Nu mai tinea 
să le discute. Aflasem destule din scrisorile lui atât de sumbre, dar nu aflasem totul!... O! Nici pe departe!... mai 
rămăseseră o mulțime de lucruri de aflat! calamitäti recente, inedite! am ascultat totul în detaliu... chinul pe 
care-l înduraseră ca să mă poată trimite la pension în primele şase luni fusese real... o trudă extenuantă... 
catastrofa cu bolerourile îi pusese la pământ... şi asta la propriu!... cronometrul tatei nu mai părăsea Muntele de 
Pietate! nici inelul mamei... mai ipotecaseră o dată casa de la Asnières. dărâmăturile alea... 

Ceea ce-l înnebunea pe tata era că nu mai avea cronometrul... nu mai ştia ora... asta îl deruta şi mai mult. 
El, atât de punctual, atât de organizat, era acum obligat să privească la orologiul din Pasaj în fiecare clipă... 
ieşea pentru asta în prag... Mătuşa Ussel, "lucru de mână", îi pândea apariţia... şi-i făcea semn ciocänind de la 
geamul ei! tac! tac! ca să-i facă în ciudă... scotea limba la el... 

Se mai ivisera şi alte greutăţi... legate toate una de alta ca un carnat... prea mult pentru forțele lor... se 
ghemuiseră în nefericirea lor, se descompuneau, se mutilau de disperare, se făceau mai mici, mai invizibili, 
pentru a micşora suprafaţa țintei... Încercau să se fofileze printre catastrofe!... zadarnic! toate loviturile îi 
nimereau în plin, pisându-i bine... 

Doamna Heronde, lucrătoarea, nu mai putea munci, mai mult prin spitale stătea... Doamna Jasmine o 
înlocuia, dar asta nu era serioasă nici de doi bani!... În privinţa datoriilor, ciur curat! îi plăcea să şi tragă la 
măsea. Locuia la Clichy. Mama călărea omnibusele, o sâcâia întruna, dimineaţa şi seara... N-o găsea decât prin 
cârciumi... Măritată cu un colonial, sugea absint... clientele cu reparaţiile îşi aşteptau cârpele cu lunile... făceau 
crize fioroase de nerăbdare şi indignare... mult mai rele decât altădată... excedate cum erau de amânări şi 
întârzieri... şi la plată aceleaşi mofturi, viclenii, neînţelegeri... Pfui! doamna dispărea! Se golea locul cât ai zice 
peşte... sau dacă plăteau, bombăneau, scheunau, frichineau notele de plată, cârâiau cu atâta ardoare că până la 
urmă mama nu mai ştia nici ce să zică, nici ce să facă... Ea, care transpirase, care şchiopătase, ea, pe care o 
trecuseră toate năduşelile, umblând după doamna Jasmine, să fie ocărâtă în halul ăsta, făcută albie de porci... 
Nu se merita!... 

Mai întâi că mama îşi dădea bine seama, o mărturisea cu lacrimi în ochi, pierise orice gust pentru 
lucrurile de artă... se duseseră vremurile alea... În aceste condiţii să te zbati părea o tâmpenie, un chin de florile 
mărului... nici un fel de rafinament la oamenii bogați... nici delicateţe, nici stimă pentru fineţea trudei, pentru 
lucrul de mână... o admirație desäntatä doar pentru mizeriile de serie, pentru nişte broderii care se destrămau, se 
muiau, ieşeau la spălat... Ce rost mai avea să te străduieşti întru Frumos! doamnele nu mai vroiau decât lucruri 
tipätoare! putregaiuri! orori! bazaconii de bazar! Murise vremea dantelei veritabile... De ce să te mai 
încăpățânezi atunci? mama fusese şi ea obligată să urmeze această modă infecta! îşi umpluse şi ea magazinul cu 
mizerii din astea... În mai putin de o lună cumpărase grămezi de raze... pe garantie!... Îşi burdusise vitrina! ... 
Văzând aceşti kilometri de trente cum spânzurau de tije, umplând policioarele, nu doar se amăra, ci se enerva 
peste măsură... nu crâcnea totuşi... evreii care se aflau la câțiva paşi de noi, pe rue des Jetineurs, chiar la colt, 
grămădiseră şi ei la vedere aceeaşi marfă, umpluseră tejghelele cu ea ca la bâlci... cu bobina, cu decametrul, cu 
kilogramul! 

Era o adevărată decădere pentru cei care cunoscuseră broderia "autentică"... Mai mare ruşinea să 
concurezi cu asemenea rebuturi... dar nu aveau de ales... ar fi preferat să renunţe la aceste articole şi să se 
descurce de acum încolo cu mobile mici, de exemplu, marchetärie, mesute de toaletă, gheridoane, mici birouri 
cu sertare şi chiar articole de vitrină, bibelouri, faianterie minusculă şi lustre olandeze cu care nu câştigi mai 
nimic şi care mai sunt şi atât de dificil de transportat... numai că ea era prea şubredă, prea o durea piciorul 
complet compromis... niciodată nu s-ar fi încumetat să alerge purtând o asemenea încărcătură în cele patru 
colţuri ale Parisului... absolut imposibil! Şi nu aveai de făcut decât asta, pentru ca să dai peste ocazii... sau să 
stai ore întregi intepenit în "sala de vânzări"... şi magazinul!... pe toate nu le putea împăca... doctorul nostru 
Capron, din Marche Saint-Honoré, a venit de două ori s-o vada pentru piciorul ei... şi a fost foarte categoric... 
să se odihnească! să nu mai bată scările, sus, jos, încărcată ca un catâr! să termine cu menajul, chiar şi cu 
bucătăria... n-o rmenajase deloc... i-a spus-o verde în fata! dacă se va surmena în continuare, îi prevedea un 
adevărat abces... la genunchi... Îi arătă chiar şi locul... coapsa, gamba, din cauza efortului, întepeniserä de tot, se 
sudaseră, nu mai făceau decât un singur os, fără articulație. Ai fi zis că e un baston... un sul umplut cu câlți... 
muşchi nu mai avea... numai nişte simple sfori în loc... când mişca piciorul... o durere atroce... un junghi 
insuportabil... mai ales seara când se întorcea de la treburi, când se aduna de pe drumuri... odată când eram 
singuri, mi l-a arătat... Îşi punea comprese cu apă caldă... se ferea de tata... băgase şi ea de seamă până la urmă 
că tata se înfuria când o auzea şchiopătând aşa în urma lui... 

Eram singuri... stăteam în prăvălie şi aşteptam... a profitat de ocazie ca să-mi spună, a câta oară, blând, 
afectuos, dar foarte convinsă, că lucrurile mergeau atât de prost, din vina mea, fără îndoială, ca un adaos la toate 


necazurile lor, ale magazinului şi ale biroului... Purtarea mea, toate isprävile de la Gorloge şi de la Berlope îi 
loviseră atât de crunt că n-aveau să-şi mai revină niciodată... fuseseră adânc rascoliti... sigur că nu-mi purtau 
pică pentru asta... nu mă ţineau de rău! totul trecuse!... măcar de mi-aş da seama până la urmă de starea în care 
îi adusesem... tata, atât de tulburat, că nu-şi mai putea stăpâni nervii... tresărea în somn... avea coşmaruri... ore 
întregi se plimba ca un leu în cuşcă... 

Cât despre ea, îi vedeam doar piciorul!... cea mai rea dintre calamitati... mai rea decât cea mai gravă 
boală, o tifoidă sau un erisipel! şi pe tonul cel mai afectuos mi-a reamintit toate sfaturile ei... să mai încerc la 
alti patroni, să fiu mai cuminte... mai ponderat, mai curajos, mai perseverent, să fiu recunoscător, scrupulos, 
serviabil... nu zănatec, neglijent, leneş... să am un pic de inimă! asta mai ales! inimă! să-mi aduc mereu aminte 
că ei se lipsiseră de toate, că se înhămaseră la jug încă de când mă născusem... şi acum în urmă ca să mă trimită 
în Anglia... Că dacă din nefericire am să mai comit şi alte feste la fel de urâte... ei bine, atunci va veni 
adevăratul dezastru... tata cu siguranță n-o să reziste... nefericitul de el era terminat! o să dea într-o 
neurastenie!... va trebui să plece de la birou... Cât despre ea, dacă avea să mai treacă şi prin alte necazuri... din 
cauza purtărilor mele... totul va avea repercusiuni asupra piciorului... şi aşa, din abces în abces, o să ajungă să 1- 
| taie... aşa spusese Capron... 

În ce-l privea pe tata, totul putea deveni la el şi mai tragic din cauza temperamentului, a sensibilităţii 
sale... ar fi trebuit să se odihnească măcar câteva luni, şi asta fără întârziere, să-şi ia un concediu mai lung, să se 
ducă într-un loc liniştit, departe, la tara... Capron 1-0 recomandase! îl consultase îndelung... inima îi bătea 
aiurea... de multe ori în contra-timp... amândoi, Capron şi tata, aveau exact aceeaşi vârstă, patruzeci şi doi de 
ani si şase luni... $i mai adäugase Capron, că bărbaţii sunt mai fragili decât femeile la "menopauza"... că trebuie 
să fie extrem de prevăzător, un sfat care se lovea ca nuca în perete! exact în momentul când el se frământa mai 
tare ca oricând!... Îl auzeam la al treilea etaj cum bătea la maşină, o sculă enormă, cu o claviatură complicată ca 
o uzină... Dacă bătea mai mult, îi tiuiau urechile de täcänitul clapelor până târziu, în miez de noapte... Si nu 
putea să adoarmă. Făcea băi la picioare cu muştar. Ca să-i mai coboare sângele de la cap la picioare... 


Începusem să-mi dau seama că mama mă credea tot un copil lipsit de inimă, un monstru egoist, 
capricios, o mică brută descreierată... puteau ei să facă orice... să încerce orice... nu aveam scăpare... Cât despre 
funestele mele predispozitii, de care hoitul meu se nărăvise profund, incorigibil, nu mai avea nici ea vreo 
îndoială... devenise şi pentru ea clar că tata avea dreptate... Dealtfel, în absența mea, resentimentele lor 
împotrivă-mi se învârtoşaseră... erau atât de obsedati că până şi zgomotul paşilor mei le făcea rău! Când mă 
auzea urcând scara, tata se strâmba de dezgust. 

Afurisita de lovitură cu bolerourile făcuse să se reverse paharul... Şi ca şi cum n-ar fi fost destule motive 
de artag, il mai apucase şi bătutul la maşină... nu putea învăţa şi pace!... stătea ore întregi în fatalei, făcând 
"copii"... izbea în ea ca un surd... strica pagini după pagini... ori bătea prea tare, ori nu destul, micuța sonerie 
zbârnâia necontenit. Stătea foarte aproape de patul meu... Il vedeam cum se screme... cum cotrobăie printre 
clape, cum se împiedică printre vergele... Nu era de el... se ridica tot nădușit... Injura de unul singur, spurcând 
toți sfinții... Domnul Lampreinte, la birou, se lega mereu de mutra lui, îl härtuia fără răgaz. Era clar că-i căuta 
nod în papură!... "Nu mai termini odată cu liniile dumitale subțiri şi cu verticalele! Vai! Prietene! uită-te putin 
la colegii dumitale! ei au terminat de mult! parcă ai fi un caligraf! Domnule! asta trebuia să te faci!"... Nu-l 
putea suferi... iar el începu să-şi caute ceva în altă parte... Prevedea concedierea, umbla după vechii amici... 
cunoştea un sub-casier de la o companie concurentă... La "Connivence-Incendie". I se promisese chiar că va fi 
supus unui test în luna ianuarie... dar şi acolo trebuia să ştie să bată la maşină... Încerca în fiecare seară, imediat 
ce se întorcea de la comisioane... 

Era un instrument antic, absolut de nespart, special destinat închirierilor, răsuna la fiecare virgulă. Se 
antrena în draci in fata ferăstruicii, după cină, până la miezul nopții. 

Mama termina de spălat vasele şi urca la el, îşi aşeza piciorul pe un scaun şi-şi punea comprese... Nu 
vorbea să nu-l descurajeze... acum crapam de căldură... Începutul verii fu de-a dreptul torid... 

Pentru căutarea unei slujbe momentul picase foarte prost. În comerţ se instalase mai degrabă calmul de 
dinaintea sezonului mort. Am mai încercat noi ceva, ceva... ne-am interesat în stânga, în dreapta... pe la 
plasatorii pe care-i cunoşteam... nu aveau nimic în perspectivă... trebuia să aşteptăm să treacă vacanța... chiar şi 
pentru prăvăliile străinilor... 

Într-un anumit sens perioada de inactivitate ne convenea, pentru că haine nu mai aveam deloc... şi 
oricum trebuiam intolit înainte de a-mi relua demersurile... Dar câtă economie ca să mi se poată incropi o 
garderobă!... Ne lipseau fondurile aproape cu desăvârşire... trebuia să aştept, asta era tot, luna septembrie pentru 
încălțăminte şi pentru pardesiu!... Nu puteam decât să mă bucur de această amânare. Hai respiram şi eu niţel 


înainte de-a le arăta câtă engleză stiu!... ce haiul dracului o să iasă când or să-şi dea seama... În sfârşit, mai 
aveam un răgaz!... dar numai o singură cămaşă!... Am îmbrăcat una de-a tatei... aveau să-mi comande o haină 
cu doi pantaloni... dar abia luna viitoare... acum pe loc nu se putea... nu ne mai rămânea decât ce să punem în 
gură, şi asta cu chiu cu vai... chiria venea pe opt, cu gazul eram în întârziere! şi contribuțiile! şi maşina tatei!... 
nu mai reuşeam s-o scoatem la capăt!... peste tot, pe toate mobilele, zăceau risipite somatii, violete, roşii sau 
albastre!... mereu amânate... 

Räsufläm uşurat! Nu mă puteam prezenta unui patron într-un costum ros, cârpit, trentuit, cu mânecile 
până la coate... Nu se putea! Mai ales în comerţul de mode şi pe la tejghelele cu amănuntul, unde toți erau puşi 
la staif! 

Tata era atât de prins cu exercițiile sale dactilo şi atât de înfricoşat că-l vor da afară de la Coccinelle, 
încât chiar şi la cină rămânea adâncit în gânduri! persoana mea nu-l mai prea interesa! îşi avea părerea lui foarte 
bine formată, categorică, de nezdruncinat, în privinţa mea, eram ticăloşia în carne şi oase! un cretin ignorant, de 
nevindecat! şi cu asta basta! Nu mă vor încerca niciodată neliniştile, grijile maturilor cu adevărat elevate... N-o 
să fiu eu ăla care să-mi simt propria nemernicie ca pe un cui înfipt în carne! Pe care să-l mai şi răsucesc în 
fiecare clipă ca-ntr-o rană! Să-mi fi zgaltait eu cumva netrebnicia, s-o fi scormonit? Mai atent? Mai adânc? Mai 
îngrijorat? O, nu! Să fi urlat eu sub continua avalanşă a suferințelor? Să mă fi întors eu acolo în Pasaj fain 
frumos ca prin minune? alături de ei? pentru totdeauna! Să fi devenit ceva cu totul şi cu totul neobişnuit? 
miraculos? adorabil? Şi chiar mai mult decât atât, un copil perfect? O, asta ar fi vrut, fireşte! Un obsedat 
tracasat şi de zece mii de ori mai jalnic!... Un sfânt născut din economia şi incapatanarea familiei!... Sigur! mai 
nerod! O, da! şi de zece mii de ori mai econom! Oho! Cum nu se mai văzuse altul în Pasaj! nici prin 
împrejurimi! Doamne Dumnezeule! copilul minune! al tuturor mahalalelor şi provinciilor! Fiul distins! 
Fenomenal! Ei bine, aşa ceva nu mi se putea cere mie! firii mele imposibile!... N-aveam nici o scuză... şi nici 
măcar o fărâmă, o rămăşiţă de onoare... Eram putred tot din cap până-n picioare! degenerat, respingător fără 
suflet, fără viitor!... Uscat ca o legătură de vreascuri... un dezmätat căpăţânos... o balegă... o cobe plină de 
ursuzlâcuri ranchiunoase!... greşeala vieţii lor! Pacostea în carne şi oase! Şi culmea era că mai şi mâncam la 
prânz şi seara, şi chiar la micul dejun... Datoria lui se încheiase! Eram crucea lui aici pe pământ! N-aveam să 
devin conştient niciodată! Eram doldora de păcate, un abis care inghitea pâinea şi sacrificiile familiei... un 
vampir, cum s-ar zice... nevrednic nici măcar de o privire... 


În Passage des Bérézinas, pretutindeni pe tarabe, se schimbaseră multe de când plecasem... Se dădeau 
cu toţii in vant acum după "Modern Style", după culorile movalii şi portocalii... Moda cu zorele şi irişi era în 
toi, le vedeai cätärându-se de-a lungul vitrinelor... În ghips, în lemn sculptat... Se mai deschiseseră două 
parfumerii, se mai instalase un negustor de gramofoane... La uşa teatrului nostru, "Grenier Mondain", mereu 
aceleaşi fotografii, iar prin culise mereu aceleaşi afişe. Se juca tot "Miss Helyett" cu mereu acelaşi tenor: 
Pitaluga... o voce de vrăjitor care-şi reînnoia triumful duminecă de duminecă la Sfintele Daruri la Nôtre-Dame 
des Victoires, spre extazul admiratoarelor lui... douăsprezece luni s-a vorbit în Pasaj despre "Minuit Chrétien" 
pe care îl intona acest Pitaluga, de Crăciun, la Saint Eustache... an de an mai falnic, mai trilurat, mai fantastic... 

Era în studiu un proiect pentru instalarea luminii electrice în toate prăvăliile din Pasaj! S-ar fi renunțat 
atunci la gazul care sfârâia de la ora patru după amiază, în cele trei sute douăzeci de becuri putind de te träznea 
în aerul atât de stătut că unora dintre femei li se făcea rău pe la ora şapte (fără să mai punem la socoteală 
putoarea de urină a cateilor, din ce în ce mai numeroşi)... Dar şi mai mult se vorbea despre demolarea completă! 
de dispariţia întregii galerii! de desființarea pravaliilor! da! pentru o stradă de douăzeci şi cinci de metri care ar 
fi trebuit să treacă exact pe locul casei noastre... Zvonuri neserioase, baliverne mai degrabă, istorii de ocnasi, de 
calici!... prinşi sub clopot! unde trebuiau să şi rămână... oricum şi pentru totdeauna! Şi cu asta basta! Legea 
celui mai tare!... 

Căci, trebuie s-o spunem, din când în când nişte aiureli bizare dospeau în maghernitele säräntocilor, pe 
pragul dughenelor, mai ales în toiul căldurilor... ca şi cum un fel de băşici s-ar fi ivit la suprafață, din teasta lor 
gata să plesnească... mai ales înaintea ploilor din septembrie... atunci scorneau gogoşi, monumentale sforării, 
visau la reuşite, puneau la cale escrocherii formidabile... se vedeau expropriati... persecutați... chipurile de către 
stat! Le veneau idei chiznovate! Se umflau în pene, îşi sfărâmau creierii, se băteau cu pumnii în piept, îşi 
dădeau duhul uneltind... ei, atât de palizi de obicei, deveneau stacojii... 

Înainte de-a se duce la culcare, îşi comunicau devizuri mirifice, memorii imaginare! sume incredibile, 
capitale, pe care le-ar cere nesmintit de îndată ce li s-ar vorbi de demolări! Da! Lasă numai! fir-ar să fie! vor 
scandal? or să-l aibă! să încerce numai să-i facă s-o şteargă de pe aici!... nici prin cap nu le trece Consiliilor de 
Stat!... ce înseamnă aia rezistență! Pfui! Guvernul şi Cancelaria!... numai cinci minute să stea de vorbă cu ei! or 


să vadă ei cu cine au de-a face, nu te teme! Să te tii atunci memorii şi somatii de interes obstesc!... şi altele mult 
mai afurisite încă!... ce să zic! de la ei, treizeci şi doi de mii de păduchi! că ei n-or să se dea bătuţi! O să vadă 
ăia pe dracu'!... doar peste cadavrul lor să treacă... or să se baricadeze în maghernitele lor! până la urmă ăia or 
să fie obligaţi să golească toată Banca Franţei, ca să le facă lor prăvălii adevărate! Colo, la fix! la milimetru! la 
decigram! după pofta inimii lor! nici mai mult nici mai putin! Basta! Se vor incapatana aşa până-n pânzele albe! 
în cel mai rău caz vor accepta o rentă, dar pe cea mai mare!... n-ar zice nu... ar fi poate de acord... da, dar să fie 
definitivă! renta pe viaţă fir-ar mă-sa a dracului! şi încă una baban garantată de Banca Franţei, pe care s-o 
cheltuiască după placul inimii! să meargă la pescuit! să trăiască colo vreo nouăzeci de ani! Numai într-un chef, 
zi şi noapte! Şi asta încă nu e totul! vor mai veni şi alte "drepturi", la "ameliorari" de exemplu, şi la case la tara 
şi la alte indemnizaţii... ce să mai vorbim, nu le mai puteai tine socoteala... Cum? Nu era decât o simplă 
chestiune de caracter! Simplu, infailibil! Să nu cedeze pentru nimic în lume! Aşa vedeau ei lucrurile... Si toate 
astea din pricina căldurilor, a aerului închis, a electricității... un fel de a nu se mai certa între ei... Când venea 
vorba de "ameliorari"... erau cu toții de acord... Toată lumea era fascinată de viitor... fiecare vroia să fie 
expropriat. 


Toţi vecinii din Pasaj se mirară cât de mult crescusem. Arătam ca un adevărat malac... De două ori mai 
înalt şi mai greu... Asta însemna noi cheltuieli când mă vor intoli la "Classes Meritantes"... ca să ne facem o 
idee, încercai boarfele tatei... Îmi plezneau pe la umeri... Nici măcar pantalonii nu-mi mai veneau. Trebuia, ce 
mai, cumpărat totul din nou... Deci să aştept... 

Doamna Beruse, mănuşăreasa, întorcându-se de la comisioane, a intrat într-adins la noi ca să vadă cu 
ochii ei cum arăt: "Maică-ta poate fi mândră de tine! a conchis în cele din urmă. Străinătatea ţi-a priit!" Si a 
repetat-o bineînțeles tuturor! Ceilalți au dat fuga ca să-şi facă şi ei o părere. Bătrânul paznic din Pasaj, Gaston 
cocoşatul, cel care aduna toate bârfele, fu şi el de părere că mă schimbasem, dar mai degrabă parcă slăbisem! 
Nici unul nu era de acord cu celălalt, fiecare o ţinea pe a lui. Şi mă întrebau, curioşi, să afle câte ceva despre 
Anglia. Veneau să-mi ceară amănunte despre cum trăiesc pe acolo englezii... Oricum stăteam ziua întreagă în 
magazin, aşteptând să fiu îmbrăcat. Visios, gabierul, cel cu pipele... Charonne aurarul, mătuşa Isard 
vopsitoreasa, vroiau toţi să ştie ce se mânca la Rochester, în pensiunea noastră? era adevărat că mâncau 
legumele crude sau, mă rog, abia fierte? dar vinul şi apa? băusem whisky? era adevărat că femeile lor aveau 
dinţii lungi, aşa ca de cal? şi picioarele ca fusele? dar sânii? aveau? şi toate astea printre mii de mofturi şi 
izmeneli ofuscate... 

Dar mai mult şi mai mult vroiau să le spun câteva vorbe pe englezeşte... asta îi obseda dincolo de orice 
închipuire... nu făcea nimic că nu înțelegeau... aşa ca efect, să mă audă un pic vorbind, mama nu prea insista, 
dar oricum, ar fi fost deosebit de flatată să-mi exhib talentele... să le fi rupt oleacă gura la pisălogii ăştia... 

De ştiut nu ştiam decât "River... Water... No trouble... No fear" şi încă vreo două, trei chestii... nu era 
puţin... dar mă opuneam din inerție... nu mă simţeam deloc în vervă... mama se necăjea când mă vedea atât de 
încăpățânat... cum mă ştiuse... Nu-i justificam sacrificiile! şi vecinii se ofuscau, strâmbau din nas, mă găseau 
impertinent... "Nu s-a schimbat nici cât negru sub unghie!" remarca Gaston cocoşatul. "Şi nici n-o să se schimbe 
vreodată... a rămas acelaşi de când făcea pipi pe sub poarta mea! Niciodată n-am putut să-l impiedic!" 

Nu putuse să mă sufere de când mă ştia. "Noroc că nu-i taică-tău pe aici! se consola mama. Ce s-ar mai 
necăji! Ce s-ar mai amări, bietul de el! Să te vadă atât de putin manierat! atât de putin amabil! atât de în- 
cäpätânat la orice! atât de nedat cu lumea! cum vrei să reuşeşti? mai ales în comerţ, acum? cu concurența asta 
crudă? Nu eşti singurul care cauţi un loc! Si el care-mi zicea ieri: numai să-şi găsească, Dumnezeule, ceva, să se 
descurce! suntem în pragul falimentului!..." 

Şi atunci apăru unchiul Edouard, el ne scoase din încurcătură... Era foarte bine dispus... a zis bună ziua 
tuturor... aşa fără să se adreseze în mod special cuiva... Îşi pusese pentru prima oară frumosul lui costum în 
carouri, în ton cu moda acelei veri, englezească, fireşte, cu un melon mov, cum se purta pe atunci, legat cu un 
şiret fin de butonieră... Mi-a luat amândouă mâinile, mi le-a scuturat cu putere, un adevărat, "shake-hands", să 
mi le rupă, nu alta! Lui îi plăcea Anglia. Dorinţa lui cea mare era să se ducă acolo într-o călătorie... o tot amâna 
pentru că vroia mai întâi să înveţe numele obiectelor cu care făcea negot... pompe etc. ... se bizuia pe mine să-l 
învăţ limba... Mama i se plângea mereu de atitudinea, de purtarea mea respingătoare, ostilă... Departe de a o 
aproba, el îmi lua apărarea... le-a explicat în două cuvinte tuturor acestor nulitati rähätoase că nu înțelegeau 
nimic! Că erau complet ignoranti în privinţa influenței limbilor străine, că Anglia îi schimbă totalmente pe cei 
care se întorc de acolo! Îi face mai laconici, mai rezervaţi, le dă o anumită distanță, o distincţie, într-un cuvânt... 
şi e bine că e aşa!... Poftim! Uitaţi-vă! în comerţul de azi şi mai ales la comisionari, de acum încolo vor trebui 
să ştie să tacă! asta e distincția distinctiilor! Suprema încercare a comisionarilor!... da!... s-a terminat! s-a sfârşit 


cu vorbäria! cu slugärnicia! cu pälävrägeala! nu se mai cautä asa ceva! doar päduchiosii o mai practicä, circarii 
din provincie! La Paris numai merge cu de-alde d-astea! Când intri în magazinele Sentier iti vine să versi de 
aerul lor servil şi milog! la timpuri noi, metode noi!... el era în întregime de partea mea... asta le-a spus... 

Mamei, auzindu-l, îi venea inima la loc... se mai liniştea... ofta din rărunchi... i se lua o povară de pe 
suflet... dar ceilalți, dughengiii afurisiti, nu se lăsau induplecati... rămâneau la convingerile lor... nu se dădeau 
urniti... cârâiau şi-l contraziceau... erau absolut siguri că n-aveam să mă descurc cu asemenea purtäri! exclus! 

Degeaba s-a ostenit unchiul Edouard, dandu-si toată silinta, degeaba a răguşit vorbind... ei o țineau gaia- 
matu... mai incapatanati decât o mula, ziceau tot timpul că oriunde ai fi, ca să-ți câştigi cinstit ciozvarta, trebuie 
mai întâi să fii foarte amabil... 


Cum zilele treceau şi clienții aproape că nu se mai arătau, eram în toiul verii, şi plecaseră cu toţii la tara, 
mama hotărî, în ciuda piciorului ei bolnav şi a sfaturilor doctorilor, să meargă totuşi până la Chatou, ca să 
încerce să mai vândă din catrafuse... În lipsa ei rămâneam eu în prăvălie... nu exista altă alternativă!... Trebuia 
făcut rost de bani... mai întâi ca să-mi plătească hainele mele cele noi, cele două perechi de pantofi şi ca să ne 
vopsim vitrina pe dinafară în culori adecvate, înainte de începerea sezonului... 

Vitrinele noastre arătau dezolant în comparaţie cu celelalte... cenuşii, verzulii, in timp ce alături de noi 
se räsfäta vopsitoria Veturne, foarte cochetä, recent zugrăvită într-o fantezie de galben şi albastru ca cerul, iar în 
dreapta se afla papetăria Gomeuse, în alb imaculat, bine pusă în lumină de filigrane, pompoane şi fermecătoare 
tapete cu păsărele atârnate pe crengute... Dar toate astea presupuneau mari cheltuieli... Trebuia să ne înhumăm 
la treabă... 

N-a spus nimic tatei, s-a dus la tren cu o boccea enormă, cântărind cel puţin douăzeci de kilograme... 

Odată ajunsă la Chatou, s-a descurcat pe loc... A pus mâna pe o tarabă în spatele primăriei, s-a înfipt 
acolo în apropierea gării, într-o poziţie foarte bună. A distribuit toate cărțile de vizită ale magazinului, ca să-i 
facă reclamă. După amiază a luat-o la drum, încărcată ca un măgar, de-a lungul şi de-a latul ținutului, în 
căutarea vilelor pe unde mai putea da de ceva cliente... când s-a întors seara în Pasaj era stoarsă de oboseală, îi 
venea să urle de durere, atât îi era piciorul de intepenit şi plin de cârcei, genunchiul invinetit, glezna scrântită 
complet dislocată... s-a prăbuşit în camera mea aşteptând să vie tata... Îşi punea comprese calmante... foarte 
reci... Tot umblând aşa creanga prin cartierele mărginaşe, vindea în grabă negustorilor, la grămadă, ca să mai 
facă rost de ceva bani lichizi... aveam mare nevoie: "ce să le mai car înapoi!" ne spunea... În timpul cât era 
plecată abia dacă intrau în prăvălie două, trei persoane... Mult mai comod ar fi fost să închidem de-a binelea, ca 
s-o însoțesc prin mahalale, să-i duc bocceaua... Doamna Divonne nu mai era, s-ar fi ocupat ea de prăvălie in 
absenţa noastră... am agăţat deci de uşă următorul anunţ "vin imediat!" Şi am scos clanta... 

Unchiul Edouard nu era dintre cei care pun totul la spate. El îşi iubea sora cu adevărat şi era tare amărât 
s-o vadă suferind atât, sfrijindu-se, pătimind de atâta muncă şi necazuri... Sănătatea ei îl neliniştea dar şi starea 
ei psihică... Se gândea tot timpul la ea. A doua zi după călătoria la Chatou, mama nu se mai putea tine pe 
picioare, cu fata crampotita de durere, gemea ca un câine, präbusitä direct pe linoleum... aşa se aşeza, pe burtă, 
când tata nu era acasă. I se părea mai răcoare decât în pat. Dacă se întorcea de la birou şi o surprindea asa, 
şleampătă, deşelată, masându-şi piciorul în apa din bazinet, cu fustele suflecate până la gât, urca grăbit la etajul 
trei, se făcea că n-o vede, trecea pe lângă ea ca fulgerul. Şi se repezea la maşină sau la acuarele... mai vindeam 
ceva şi din ele, mai ales "vase cu pânze", o colecţie întreagă, şi "conciliul cardinalilor"... cele mai viu colorate! 
în mii de reflexe... asta face întotdeauna frumos într-o cameră. Era momentul să se grăbească... Să nu ne apuce 
sfârşitul lunii... ca să compensăm orele de închidere din timpul zilei, când hoinăream pe la Chatou, tineam 
deschis până târziu. Oamenii se mai plimbau după cină... mai ales dacă ploua... Când se întâmpla să intre vreun 
client, mama ascundea repede ligheanul cu apă, tampoanele, împingându-le sub divanul din mijloc... se ridica 
cu un surâs... $1 începea conversaţia... mi-aduc aminte că-şi petrecea în jurul gâtului o eşarfă lată de muselina... 
cochetăria epocii... asta-i făcea capul cât banita. 


Cu negustoria lui, unchiul Edouard îşi bătea rău capul, dar nu regreta, îi mergea bine... În branşa pe care 
şi-o alesese, mecanica... accesorii de bicicletă... prospera... afacerea era bună... excelentă chiar... curând avea 
să-şi cumpere o parte de garaj, dincolo de Levallois, în asociaţie cu nişte prieteni foarte serioşi. 

Avea gustul aventurii şi obsesia invențiilor... dintre toate gäselnitele, asta îl obseda cel mai mult... patru 
mii de franci din partea lui de moştenire îi plasase imediat într-un brevet de pompe de biciclete, un model foarte 
nou, atât de pliabile că le puteai băga într-un buzunar... avea întotdeauna la el două-trei, mereu gata să-ți facă 
demonstrația pe loc. Le umfla chiar sub nasul oamenilor... era cât pe aci să-şi piardă cei patru mii de franci în 


această aventură. Vânzătorii erau nişte hotomani... a scăpat datorită spiritului lui foarte dezghetat, dar şi datorită 
unui telefon... o conversaţie surprinsă în ultimul moment... norocul lui!... Încă putin si ar fi fost ras! 

Mama îl admira pe unchiul meu... ar fi vrut să-i semăn... pentru că tot aveam nevoie de un model!... 
unchiul dacă nu tata, putea fi şi el un ideal!... nu mi-o spunea drept în fata, dar îmi făcea aluzii... tata nu era 
deloc de părere că Edouard ar fi atât de exemplar, îl găsea idiot, absolut insuportabil, mercantil, un spirit extrem 
de vulgar, mereu gata să se entuziasmeze pentru toate prostiile. Cu toate smintelile lui mecanice şi cu tot 
bazarul lui automobilistic, cu tricarele şi pompele lui năstruşnice, îl călca pe nervi!... Numai auzindu-l vorbind 
şi-l agasa la culme!... 

Când mama se apuca să-şi laude fratele în fata lumii, afacerile, reuşitele, flerul lui, tata o întrerupea... nu 
permitea! Nu! era foarte încăpățânat în privinţa asta!... Punea totul pe seama norocului!... Avea un noroc 
porcesc! şi cu asta basta! Verdictul tatei. Mai mult nu spunea... Nici n-ar fi putut dealtfel să-l spurce mai tare, îi 
datora recunoştinţă, se împrumutase de la el... dar asta nu-l împiedica să-l înjure... Edouard îşi dădea seama... 
era şi pentru el evident... Îndura antipatia, nu vroia să învenineze si mai mult lucrurile, se gândea la soră-sa... 

Actiona discret, trecea doar in fugă ca să afle cum o mai ducea mama... dacă se simțea mai bine? Era 
îngrijorat de fata ei suferindă, de greutăţile enorme pe care le căra de ici, colo, vânzând cu toptanul... ca să zacă 
apoi zile întregi, gemând... complet oloagă.. Gândul la ea îl urmărea cu fiecare zi mai mult... cum starea ei se 
înrăutățea, se hotărî să-i vorbească tatei... stând de vorbă în trei, căzură până la urmă de acord că venise şi 
pentru ea ziua să se odihnească... că aşa nu mai putea continua... dar cum să se odihnească? şi atunci au 
descoperit un mijloc... să ia o servitoare, de exemplu, două sau trei ore pe zi... ar fi fost o uşurare... n-ar mai fi 
vânturat atât etajele... ştergând mobilele... făcând comisioanele... dar această cheltuială, dată fiind starea în care 
ne aflam, era peste puterile noastre... o nebunie, un proiect fără şansă! realizabil numai dacă eu îmi găseam de 
lucru... atunci cu ceea ce aş fi câştigat eu, cu ceea ce aş fi adus în casă, s-ar fi putut ca, odată chiria plătită, să 
angajăm o servitoare... asta i-ar mai fi dat mamei un răgaz... nu s-ar mai fi deşelat atât, n-ar mai fi galopat aşa... 
făceau apel la inima mea bună! aveau să mă pună la încercare, dacă eram in stare să renunţ la egoismul, la 
perversiunea, la neobrăzarea mea... Aş fi avut atunci şi eu un rol, un scop în viata! Să-i uşurez mamei munca... 
Presto... La arme, să iau cu asalt vreo afacere! Oh! Oh! imediat ce mă vor fi räsfätat în costumul meu "ad hoc"! 
Să mă aştern la treabă! Tot înainte spre culmi! 

Fără ezitări! fără tertipuri! Muzica! Fără obiecţii! Valoarea individuală, perseverenta, să nu-mi scape, 
fir-ar al naibii! lată un tel nobil! Era cât pe aci să cred că totul era ca şi făcut!... 

Dar îmi trebuiau încălțări! Si ne-am dus iar la "Prince Consort"... La "Broomfield"'era totuşi prea 
scump... mai ales pentru două perechi cu nasturi!... şi totuşi de cum începi treaba, ai nevoie de cel putin trei, 
patru perechi! 


Pentru costum, pentru pantaloni, mi-au luat măsurile la "Classes Meritantes" pe undeva pe aproape de 
Halles, un magazin de mare încredere, cu o reputație centenarä, mai ales în privinţa şeviotului şi a tesäturilor de 
"ținută", haine practic inuzabile... "Trusouri pentru muncitori”, aşa se numeau... Numai că la pret erau foarte pi- 
părate! O jertfă teribila!... 

Deşi eram încă în luna august, fui îmbrăcat ca pentru iarnă... oricum căldurile nu aveau să ţină o 
vesnicie... Dar exact atunci căldura deveni toridă! Fireşte, nu era decât o chestie de moment, avea să treacă! 
Singur frigul durează!... dacă o să mă sufoc în timp ce-mi făceam demersurile... ei bine, n-aveam decât să-mi 
tin pardesiul pe braţ în momentul când sunam la vreo uşă, asta era... 

Mama nu spunea cât o costase afacerea cu îmbrăcatul meu... din cap până-n picioare... În raport cu 
mijloacele noastre era o sumă fabuloasă, scotocisem prin fundul sertarelor până la ultimul banut... Degeaba s-a 
ostenit, degeaba şi-a stors creierii, fie dând o fugă până la Vesinet între două trenuri, fie repezindu-se până la 
Neuilly, aproape de Chatou, în zilele de târg pe unde-şi căra boarfele, alese din ceea ce rămăsese mai puțin 
ponosit, tot nu izbuti să vândă suficient nici măcar din ceea ce se mai putea plasa de obicei... Nu ajungea să 
strângă suma... Numai sminteală şi bătaie de cap... Îi lipseau mereu douăzeci sau treizeci şi cinci de franci... Şi 
asta în timp ce plouau cu nemiluita contribuţiile, la care se mai adăugau la sfârşit de săptămână plata lucrätoarei 
şi chiria amânată de două luni... Descurajantă avalansa!... Nu i-a spus nimic tatei... Încercă o combinaţie. A 
carat in rue Aboukir la mătuşa Heurgon Gustave, o dugheanä de mărunțişuri, cinci acuarele de ale tatei dintre 
cele mai frumoase... trei dintre ele erau cu adevărat foarte reuşite, pe cinstite... şi le-a dat la nici un sfert din 
prețul obişnuit... asa zis pe "garantie"... În sfârşit, tot soiul de sinistre expediente ca să strângem suma... nu 
vroia să ia nimic pe credit... după câteva săptămâni de îndârjire, şiretlicuri şi uneltiri, eram îmbrăcat, pus la 
patru ace, sufocat de căldură, dar bine intolit... când m-am văzut în hainele toate noi, am început să-mi pierd 
putin câte putin din siguranță! Eram coplesit de emoție! Mai aveam voință, dar mă asaltau din nou îndoielile... 


Poate din cauză că transpiram prea mult în costumul meu de iarnă? Parcă as fi fost un cuptor ambulant... 

Mărturisesc adevărul adevărat, nu eram deloc nici mândru, nici liniştit în privinţa consecințelor... Inima 
îmi sărea din loc numai la perspectiva imediată de a înfrunta nişte patroni... de a-mi bolborosi pelteaua intrând 
prin sandramalele lor. În Anglia imi pierdusem obiceiul de a sta surghiunit într-un colt... Dar va trebui să mă 
reinvat... neîntârziat! Numai zărindu-mi posibilii patroni, curajul îmi pierea pe loc, vorba mi se oprea în gat... 
Mă ucidea numai gândul de a fi obligat să urmez un anumit itinerar stabilit dinainte... era atât de cald că se 
topeau si pläcutele cu nume de pe la porți... 39,2! 

Babacii aveau dreptate în tot ce-mi spuneau... că ajunsesem la vârsta când trebuia să fac efortul 
suprem... să-mi fortez destinul şi norocul... că acum sau niciodată era momentul să mă hotărăsc pentru o 
carieră... toate bune şi frumoase... numai că degeaba îmi scoteam eu haina, gulerul, incaltarile, tot transpiram... 
sudoarea curgea siroaie... şi am luat-o pe drumurile ştiute... am trecut prin fata casei lui Gorloge... Îmi 
cläntäneau dinții numai văzându-le hardughia şi poarta mare cu două canaturi... Mă cufuream pe mine de frică 
numai gândindu-mă la cele întâmplate... Fir-ar al naibii! Blestemată amintire! 

Fata în fata cu o sarcină atât de grea, numai gândindu-mă îmi pierea orice elan... mi-ar fi plăcut mai bine 
să mă aşez undeva... bani nu prea aveam să mai beau şi eu ici, colo, câte un tap de bere... nici măcar un pahar de 
zece centime... mă vâram prin gangurile caselor... acolo era umbră, dar şi curent... strănutam din răsputeri... 
Stând şi judecând până la urmă am ajuns să-i dau dreptate tatei... Constatasem din proprie experienţă... că nu 
valoram nimic... nu aveam decât înclinații dezastruoase... un derbedeu şi un leneş... nu meritam bunătatea lor... 
teribilele lor sacrificii... mă simţeam nedemn, păcătos, necinstit... vedeam bine ce ar fi trebuit să fac, luptam cu 
disperare, dar nu-mi ieşea mai nimic... nu devenisem mai bun cu vârsta... şi mi-era din ce în ce mai sete... şi 
căldura se transformase într-o adevărată dramă... când cauţi un plasament în toiul lunii august, cel mai mare 
chin e setea care-ţi usucă gâtlejul din cauza scărilor si a neliniştii provocate de fiecare tentativă... În timp ce mă 
perpeleam aşteptând... mă gândeam la mama., la piciorul ei ca fusul şi la femeia de serviciu pe care ar fi putut s- 
o angajeze, dacă reuşeam să-mi găsesc ceva... dar asta tot nu-mi dădea curaj... oricât mă oropseam, nu izbuteam 
să ating sublimul. Îmi pierdusem tot entuziasmul la Gorloge! mai mare mila! Şi cu toate acestea, în ciuda 
tuturor predicilor, mă simțeam mult mai nenorocit decât un păduche, mai nemernic decât o cohortă de 
păduchioşi la un loc... eram de un egoism feroce! Nu reuşeam să mă interesez decât de amărăciunile mele, toate 
scârboase, puteam mai rău decât o bucată de caşcaval mucegăit... putrezeam în toiul verii, năduşind de sudoare 
şi de ruşine, târându-mă pe scări, bâjbâind după sonerii, complet lichefiat, neruşinat şi imoral. 

Umblam la întâmplare, fără ţintă, numai cu greata de mine, bătând vechile străzi, neatent, rue Paradis, 
rue d'Hauteville, rue des Jeiineurs, le Sentier, până la urmă îmi scoteam nu numai haina groasă, dar şi gulerul 
de celuloid, extra-rezistent, o blestemätie care-mi făcea numai răni. Când ajungeam pe vreun palier mă 
îmbrăcam din nou. Vânam adrese, le scoteam din "Bottin". Listele mi le alcătuiam la poştă. N-aveam un sfant 
ca să-mi fi potolit setea. Mama îşi lăsa portofelul cu märuntis pe masă... mă uitam la el cu lăcomie... Căldura 
demoralizează! Putin lipsea să nu pun mâna să ciupesc ceva... mai ales prin preajma fântânilor mi se făcea 
îngrozitor de sete... mama observă în cele din urmă şi se îndură să-mi dea doi franci. 

Întorcându-mă din lungile şi inutilele mele peripluri, mereu fără nici un rezultat, trepădând etajele şi 
cartierele, înainte de a intra în Pasaj, trebuia să-mi refac ţinuta cât de cât, să nu par la masă prea dezolat, prea 
descumpănit. Asta ar fi pus capac la toate... un lucru e sigur, babacii n-ar fi înghițit, n-ar fi consimțit în ruptul 
capului, n-ar fi înțeles niciodată lipsa mea de speranţă şi de entuziasm... N-ar fi tolerat-o... Niciodată în ochii lor 
n-aş fi avut dreptul la vreo lamentatie!... dramele şi condoleantele le erau rezervate exclusiv... copiii nu erau 
decât nişte derbedei, apaşi ingrati, o adunătură iresponsabilă!... li s-ar fi făcut negru în fata ochilor dacă m-aş fi 
plâns fie chiar şi numai pentru un fleac... anatema cădea pe capul meu! crunta blasfemie... sperjurul nerusinat! 

"Cum e posibil? Ia zi, lepădătură! de unde atâta tupeu? atât de tânăr şi atât de plin de mofturi? de 
neobräzare! de îngrozitoare extravagante? de drăcească nerusinare! Bătu-te-ar Dumnezeu să te bată! Aveam în 
fata anii cei mai frumoşi! Toate comorile vieţii! Şi eu cracneam împotriva sorții! mă poticneam de mici ne- 
ajunsuri? Ah! Arhanghelii lui de fleoartä! Ce criminală neobräzare! Câtă neruşinare! Auzi, lepädätura!" Ca să- 
mi retrag cuvintele pe loc, m-ar fi călcat în picioare, m-ar fi umplut de sânge! Mama uita complet de piciorul ei, 
de abces, de suferințele atroce! Sarea în sus ca un arc! "Nenorocitule! Acum, pe loc! Stârpitură fără inimă! 
Cere-ti iertare imediat pentru toate grosolăniile astea..." 

Mă executam! Nu prea vedeam bine de ce trebuie să fiu atât de fericit că eram tânăr, dar se pare că ei 
ştiau mai bine... Ar fi dat cu mine de pământ dacă n-aş fi retractat totul pe loc... Dacă aş fi formulat cea mai 
mică îndoială, dacă as fi îndrăznit să crâcnesc, şi-ar fi ieşit complet din fire... mă vroiau mai bine mort decât să 
mă audă profanând, dispretuind darurile cerului. Mamei îi ieseau ochii din cap de furie şi oroare când mă lua 
gura pe dinainte. Mi-ar fi aruncat în cap cu tot ce-i cădea la îndemână... numai să închid pliscul... Eu nu aveam 
decât un singur drept: să mă bucur! şi să inalt imnuri de slavă! mă născusem sub o zodie norocoasă! eu, 


calamitatea pământului! Ei şi numai ei, părinții mei, fuseseră predestinati, şi asta era de ajuns, da!, tuturor 
angoaselor şi tragicelor fatalități... eu nu eram decât o brută şi cu asta basta! Gura! Trebuia odată şi odată să-mi 
vin în fire! Să-mi uit toate blestematele mele predispozitii! toate greşelile! Necazurile le rămâneau numai lor! şi 
văicăreala! pentru că numai ei înțelegeau viata! numai ei aveau suflet! Cine suferea mai mult decât ei? cine 
suporta cele mai crunte situaţii? toate loviturile sorții? ei şi numai ei! singurii! nu vroiau sa mă amestec, să mă 
prefac a-i ajuta... să încerc şi eu ceva... totul le era rezervat numai lor! mi se părea extrem de nedrept! Aşa nu ne 
mai puteam înţelege. 


Oricât ar fi zis, oricât ar fi blestemat, eu îmi păstram convingerile. Mă credeam o victimă din toate 
punctele de vedere! Pe treptele teatrului Ambigu, acolo, exact in colt, la "Walace", toate vechile nefericiri mă 
copleseau... Îmi deveneau limpezi!... 

După ce băteam atâtea drumuri, după o zi pierdută de pomană, mă opream acolo să-mi aerisesc 
picioarele... fumam un chiştoc... mă informam pe la alti amici, obişnuiţi ai locului, doldora mereu de veşti şi de 
iluzorii afaceri... nu erau scumpi la vorbă... recitau pe de rost toate anunţurile, cunoşteau toate "A fişele", toate 
diversele figuratii... era printre ei unul care se pricepea la tatuaje şi la tunsul câinilor... afaceri de trei parale... 
Halles, Vilette, Bercy... Păduchioşi cât o gară, räpänosi, sleampeti, murdari, schimbând ponturi între ei... 
Exagerând până la nebunie! îşi dădeau importanță, răguşeau inventând minciuni, plesnea splina în ei 
povestindu-şi relațiile... reuşitele... noroacele... toate fantasmele destinului lor... Lăudăroşenia lor era fără 
margini... puneau mâna pe cuţit sau te aruncau în canalul Saint-Martin dacă îndrăzneai să-i contrazici... În 
legătură cu vreun văr Consilier General... erau în stare să susțină orice... chiar şi cei mai näpästuiti, cum erau 
oamenii-sandvici... şi ăştia aveau anumite perioade din viata de care era bine să nu râzi... romanul impinge la 
crimă mai rău ca alcoolul... atât de putrezi pe dinăuntru că nici dinți în gură nu mai aveau, atât de calici că-şi 
vânduseră până şi ochelarii... şi tot mai băteau câmpii, inventând gogoşi incredibile... mă vedeam ajuns încet, 
încet asemenea lor... 

Cam pe la ora cinci spre seară puneam capăt încercărilor mele... Pentru ziua aceea era destul!... Locul 
unde mă opream era agreabil, puteam să-mi trag sufletul... să-mi odihnesc ciolanele... ca pe o plajă... plaja de la 
Ambigu, plină de pierde-vară, incaltati pe datorie, unii nici măcar atât trântori, cat pleşcari, pândind norocul, 
preferând să aştepte să le pice ceva decât să lucreze în dogoarea soarelui. De-a lungul peronului teatrului, pe 
sub castani... agätau de grilaj tot soiul de lucruri... Se simțeau în largul lor, tocau sticle de bere... caltaboş, foarte 
apreciat pe vremea aceea, usturoi şi posircä, camembert. Pe sub ziduri, pe trepte, se aduna o adevărată 
Academic... aproape mereu aceiaşi... de pe vremea când umblam să plasez marfa lui Gorloge... o adunătură de 
codoşi, poliţişti deloc grăbiţi... majuri de toate vârstele, care nu prea câstigau cine ştie cu ce informaţiile pentru 
P. P. ... zdrăngănindu-şi cătuşele... doi, trei "pariori", care încercau să provoace norocul... comisionari prea 
bătrâni lăsându-şi pe acolo cutiile cu eşantioane... care nu mai foloseau magazinelor... poponari prea lefteri ca 
să mai ajungă până la Bois... 

Câte o proxenetă ieşea la racolaj prin împrejurimi. Îşi plimba fata, o puştoaică cu ciorapi roşii, pe la 
"Folies Dramatiques"... costa vreo douăzeci de franci, mi se pare... Oricât m-ar fi ademenit... pe vremea aceea 
pentru mine era o avere... nici nu se uita de fapt la noi, nişte păduchioşi... degeaba o strigam... 

De prin turneele noastre ne întorceam doldora de ziare şi de bancuri. Dacă n-ar fi fost blestematii de 
păduchi... sigur că m-am umplut şi eu până la urmă... A trebuit să-mi cumpăr nişte unguente... mare calamitate, 
amicii ăştia de pe la "Ambigu"... ciucure de păduchi erau mai ales culegătorii de chistoace de prin cafenele... 
mergeau în grup la Saint-Louis să-şi caute pomezi... Împreună, ca să se poată "scărpina"... 

Îmi văd parcă şi acum pălăria mea de pai, canotiera apretată, pe care o tineam în mână, cântărind şi ea 
vreo două livre... trebuia să mă tina doi ani, la nevoie chiar trei... am purtat-o până la regiment, adică până la 
recrutarea contingentului '12... Îmi scoteam acolo definitiv şi gulerul, care-mi lăsa pe gât o dungă dureroasă... 
stacojie... toţi bărbaţii din epoca aceea o aveau, nu scăpau până la moarte de brazda roşie din jurul gâtului. Ca 
un semn magic. 

După ce terminam de comentat anunţurile, cele mai nästrusnice siretlicuri de a-ţi găsi o slujbă, ne 
repezeam la coloanele sportive, urmăream întrecerile "Buffalo" şi pronosticurile pentru următoarele şase zile, 
pe Morin şi pe Fabre, favoritul... cei care preferau "Longchamp" se aşezau la celălalt capăt, mai la o parte... 
puştoaicele ieşite la agăţat, veneau, plecau... nici nu se uitau la noi, îşi vedeau de drum, noi nu eram buni decât 
de gură, o bandă de pârliti nenorociti. 

Primele autobuze, minunatele "Madeleine-Bastille", cu imperială, când ajungeau în dreptul nostru, 
urcând panta, puneau la bătaie toată benzina, toate bubuiturile... ce spectacol! ce vacarm! Stropeau toată 
mocirla pe Porte Saint-Martin. Călătorii de la imperială luau parte la performanta!... Ştiu că aveau curaj! 


Dräcovenia se putea răsturna, aşa cum stăteau ei aplecati pe aceeaşi parte, peste parapet, plini de zel si de 
uimire... se agätau de torsade, de bare, de balustradă... scoteau tipete de triumf... caii nu mai făceau un ban, asta 
se vedea limpede... Îi mai intrebuintau doar aşa pe drumuri mai rele... Unchiul Edouard ne prezisese de mult... 
Si uite aşa, la "Ambigu", între cinci şi şapte, am văzut cu ochii mei venind Progresul... dar o slujbă tot nu 
găseam... mă întorceam acasă tot aşa cum plecasem... Nu mai dădeam de patronul care să mă ajute s-o iau de la 
capăt... Ca ucenic mă respingeau, depăşisem vârsta... de amploiat eram încă prea tânăr... nu mai scăpăm de 
vârsta ingrată... şi dacă aş fi vorbit bine engleza tot aia era... nu aveau nevoie! Numai marile magazine se mai 
interesau de limbile străine. Dar ăştia nu angajau începători!... Pentru mine pretutindeni era prea târziu!... oricât 
m-aş fi sucit şi m-aş fi răsucit!... aceeaşi mizerie peste tot... 

Şi atunci încetul cu încetul, am pus-o pe mama la curent cu concluziile mele, cu perspectivele ce nu mi 
se păreau deloc promițătoare... dar ea nu se descuraja... Începuse să facă alte proiecte acum numai pentru ea sin- 
gură, punea la cale o nouă afacere mult mai profitabilă... se frământa mult, acum se hotărâse!... "Vezi, băiete, 
nu vreau încă să-i spun tatălui tău nimic, deci tine pentru tine ce-ai să auzi... Să nu mai îndure, bietul de el, cine 
ştie ce deceptie!... suferă şi aşa destul că ne vede atât de nefericiti... dar între noi fie vorba, Ferdinand, eu cred 
că prăvălia noastră... ttt! ttt!... n-o s-o mai putem pune pe picioare... Hm! Hm! mă tem de ce e mai rău! Se vede 
de la o poştă, că în dantelărie concurenţa a devenit imposibilă! tatăl tău n-are cum să-şi dea seama... el nu se 
ocupă de afaceri atât de aproape ca mine, nu trăieşte, mulţumesc lui Dumnezeu, în miezul lor în fiecare zi... Ca 
să ne modernizăm., ne-ar trebui marfă nu de câteva sute de franci, ci de mii! Unde să găseşti o asemenea avere? 
Cu ce credit, Dumnezeule? Asta n-o pot face decât marile magazine! dughenele noastre sunt condamnate să 
dispară, să ştii... nu e decât o chestiune de ani... de luni poate! O luptă îndârjită, aşa de florile părului!... marile 
magazine ne zdrobesc, am ştiut-o de mult, încă de pe când trăia Caroline... de pe atunci începuse să ne fie 
greu... nu de ieri, de azi!... Sezoanele moarte devin tot mai lungi eternizându-se parcă de la an la an!... Ei bine, 
băiatule, tu ştii că mie nu energia îmi lipseşte!... trebuie să ieşim la mal! Uite ce vreau să încerc... de îndată ce 
am să mă simt mai bine cu piciorul... şi am să pot umbla cât de cât... Am să mă duc să cer o slujbă într-un mare 
magazin... n-o să-mi fie greu să găsesc!... ei mă cunosc! şi ştiu că mă pricep... că nu curajul îmi lipseşte... şi mai 
ştiu că şi eu, şi tatăl tău suntem nişte oameni ireproşabili... că-mi pot încredința absolut orice!... Ştiu eu ce 
spun!... Marescal!... Bataille!... Boubique!... mă cunosc încă de pe timpul când trăia bunica!... nu sunt o 
novice... de treizeci de ani mă ştiu ca vânzătoare şi negustoreasă... n-o să-mi fie greu să găsesc... n-am nevoie 
de referinţe... nu-mi place să muncesc pentru alții... dar acum nu mai am de ales... tatăl tău nu va bănui nimic... 
absolut... Îi voi spune că mă duc la o clientă... pentru că s-ar face foc şi pară!... voi pleca şi mă voi întoarce ca 
de obicei la timp... i-ar fi ruşine săracu' să mă vadă lucrând pe la alții... s-ar simţi umilit... vreau să-l crut... cu 
orice pret!... n-aş mai putea să-l pun pe picioare!... Eu, soţia lui, lucrătoare pe la alţii... Dumnezeule, chiar la 
Caroline dacă mă duceam şi tot era supărat... În sfârşit, n-o să-şi dea seama de nimic!... am să-mi fac turneele 
mele obişnuite... Într-o zi o stradă, într-o zi, alta... va fi mult mai putin complicat., decât această necontenită 
echilibristică... această nesiguranță care ne omoară!... să tragi mereu ca un măgar!... să astupi mereu găurile! Iad 
curat! ne mâncăm zilele! nu vom mai fi atât de panicati! să plăteşti aici, să plăteşti dincolo! Şi dacă n-o să mai 
fie de unde? Ce ruşine! ce tortură nesfârşită!... vom câştiga putin, dar câştigul va fi regulat... Fără panică! fără 
coşmaruri! Pacea asta ne-a lipsit toată viata!... Si un câştig sigur!... Nu aşa cum se cam întâmplă de douăzeci de 
ani încoace! Mereu cu sufletul la gură! Dumnezeule! Tot împuşcând francul! cu clientele astea care nu plătesc 
niciodată! abia reuşeşti să cârpeşti o gaură, că se iveste alta!... e frumoasă independența! mi-a plăcut şi mie 
întotdeauna, ca şi bunicii, dar nu se mai poate... vom reuşi, ai să vezi, o să ne dăm silinta cu toţii! Să ne mai 
ajungem şi noi măcar cât de cât... şi pentru că tot îşi doreşte atâta, vom angaja şi o femeie de serviciu... ca să nu 
mai spun ce mare nevoie aş avea! Nu va fi un lux!..." 

Pentru mama era o bagatelă această nouă şi cruntă manevră, acest miraculos tur de forță... pentru ea 
nimic nu era prea greu, prea dificil! de fapt i-ar fi plăcut să tragă singură, să muncească în locul tuturor, să ducă 
în spate singură toată prăvălia... şi familia... să mai întreţină şi o lucrătoare... Când era vorba de ea, mama nu 
compara, nu stătea pe gânduri... Truda şi durerea ei i se cuveneau, nu mai încăpea nici o îndoială... Asta-i era 
felul, firea... Puteam face eu pe dracul ghem, tot nu s-ar fi schimbat nimic... sunt sigur că având o slujnică ar fi 
muncit de cincizeci de ori mai mult... pentru că tinea foarte mult la condiţia ei de ocnaş... Cu mine lucrurile nu 
stăteau la fel... Parcă aş fi avut un vierme care mă rodea. În comparaţie cu ea, eu eram un profitor... poate că 
asta mi se trăgea de la şederea mea la Rochester, de pe vremea când nu făceam nimic la Merrywin... Devenisem 
oare cu adevărat un târâie-brâu? În loc să mă dau la treabă stăteam pe gânduri?... Eforturile pe care le făceam ca 
să-mi găsesc o slujbă erau destul de vagi! în faţa soneriilor parcă mi se înmuiau picioarele... nu aveam stofă de 
martir... să fiu al naibii! eram lipsit de viciul oamenilor de rând! amânam întotdeauna lucrurile pe a doua zi... 
Am mai încercat şi prin alt cartier, pe unde era mai putin cald şi mai adia câte o boare de vânt... mai pe la 
umbră... vânând mereu o slujbă... am inspectat toate prăvăliile dând roată prin Tuileries... pe sub splendidele 


arcade... pe marile bulevarde... Întrebam pe giuvaergii dacă nu aveau nevoie de un tânăr?... Mă coceam în 
propriul meu veston... 

Dar ei nu aveau nevoie de nimeni... Şi până la urmă rămâneam pe undeva pe lângă Tuileries... stând de 
vorbă cu muierile care treceau... În umbra boschetelor, nefăcând nimic, după moda englezească, dând pe gât 
pahare, învârtind la "ochiul magic", nişte cadrane montate pe cilindri... Erau pe acolo un limonagiu şi o 
orchestră de timbale, în jurul unui carusel cu cai pe cauciucuri... 

Toate astea au rămas departe în trecut... Într-o seară l-am zărit pe tata. Trecea pe lângă grilaj... Se ducea 
la comisioane... Ca să nu risc să fiu văzut stăteam ascuns în Carusel... sau mă feream în dosul statuilor... Odată 
am intrat chiar la Muzeu. Pe vremea aceea intrarea era gratuită... nu intelegeam nimic din ce vedeam, dar 
urcând la etajul al treilea am dat peste pânzele marine... şi nu m-am mai dezlipit de acolo... intram din ce în ce 
mai des... petreceam acolo săptămâni întregi... cunoşteam toate modelele... Rămâneam singur in fata 
vitrinelor... uitam de nenorociri, slujbe, patroni şi de mâncare... nu mă mai gândeam decât la nave... pe mine, 
volierele, fie chiar numai pictate, m-au făcut să-mi pierd minţile... aş fi vrut foarte mult să fiu marinar... ca şi 
tata altădată... de aici ni s-a tras amândurora... aproape că începusem să-l pricep... 

Când mă întorceam pentru cină, mă întrebau ce-am făcut?... de ce venisem atât de târziu?... — Am 
căutat! le răspundeam... Mama îşi primise deja portia. Tata mârâia în farfurie... nu mai insista. 


I se spusese mamei că ar putea să-şi încerce neîntârziat norocul în piața Pecq si chiar în cea de la Saint- 
Germain, că acum era momentul, din cauza unei mode recente ivită din mania celor bogaţi de a se instala pretu- 
tindeni în vilele de pe coline... că aveau să le placă fără îndoială dantelele ei din care-şi vor face perdele la 
ferestre, alcovuri şi brise-bis-uri... era o epocă propice... 

Şi ea s-a repezit fără să mai stea pe gânduri. O săptămână întreagă a bătut drumurile cu bocceaua în 
spate, bucşită de cinci sute de feluri de marfă... de la gara Chatou până aproape de Meulan... Mereu pe jos şi 
şchiopătând... Noroc că timpul era frumos... O ploaie i-ar fi fost fatală... era fericită, reuşise să vândă o bună 
parte din marfă, carpe, "ghipuri" cu franjuri şi saluri de Castilia care nu mai avuseseră căutare de pe vremea 
Imperiului! Prinseseră gust cei din vile pentru curiozitätile noastre! voiau să-şi mobileze casele în mare grabă şi 
se lăsau trasi pe sfoară... Panorama Parisului văzută de pe înălțimile lor îi fericea, îi entuziasma. Mama forța 
consumul, profita de norocul ei. Numai că într-o bună dimineaţă piciorul ei n-a mai vrut să se mişte deloc. Se 
terminase cu extravagantele, a trebuit să pună punct cruntelor ei hoinăreli... Se înroşise şi celălalt genunchi... se 
făcuse încă o dată pe atât... 

Capron, venit tot într-o fugă, n-a mai putut decât să constate... Şi-a ridicat amândouă brațele spre cer... 
abcesul, fără îndoială, era în toi... articulația era prinsă, tumefiată... era ea curajoasă, dar acum asta nu mai avea 
nici o importanță... nu-şi mai putea muta fundul, nu se mai putea întoarce pe o parte, nici să se ridice măcar un 
centimetru... scotea tipete fioroase... gemea necontenit... şi nu atât de durere, era tare, semăna Carolinei, ci 
pentru că o învinsese boala. 

Venise adevăratul dezastru. 

Am fost obligați în cele din urmă să angajăm, vrând nevrând, o femeie de serviciu!... Şi am început a 
apuca alte obiceiuri... ale unei existente complet dezorganizate... Mama stătea la pat, eu şi cu tata făceam ce era 
mai greu, măturam, scuturam covoarele, spălam trotuarul din faţa uşii, prăvălia, înainte de a pleca dimineaţa... 
Brusc, a trebuit să pun punct oricăror hoinăreli, soväielilor, tertipurilor... În doi timpi şi trei mişcări trebuia să- 
mi găsesc o slujbă, să mă descurc!... 

Femeia de serviciu, Hortense, nu venea decât o oră după amiază şi două după cină. Pentru că servea 
toată ziua într-o băcănie din rue Vivienne, pe undeva pe lângă Poştă. Era o femeie de mare încredere... La noi 
făcea un fel de muncă suplimentară... n-avusese noroc... Trebuia să tragă cât doi pentru că bărbat-său pierduse 
tot încercându-şi norocul ca instalator. Mai avea pe deasupra doi copii şi o mătuşă de întreținut... Muncea fără 
răgaz... mama tintuitä la pat îi asculta poveştile... Într-o dimineaţă l-am ajutat pe tata s-o coboare. Am instalat-o 
pe scaun, trebuia să fim foarte atenți să n-o zdruncinăm, să n-o scăpăm pe scări. Am aşezat-o, am sprijinit-o de 
perne într-un ungher al prăvăliei... ca să poată răspunde clienţilor... Era greu... Trebuia să se doftoricească 
necontenit... să-şi aplice comprese cu ierburi de leac... 

În privinţa nurilor, Hortense, cu toate că muncea ca un ocnas, trăgând cât un bou, rămăsese destul de 
apetisantă. Spunea despre ea că nu se lipseşte de nimic, mai ales în privinţa mâncării, numai de dormit nu avea 
timp... să se întindă într-un pat... mâncarea o ţinea pe picioare şi cafelele cu lapte... bea cel puțin zece pe zi... la 
băcanul unde lucra halea cât patru... era hazlie, Hortense, o făcea şi pe mama să râdă în ciuda durerilor. Tata se 
enerva când mă găsea în aceeaşi cameră cu ea... Îi era frică să nu-i ridic fustele... Îmi mai făceam eu de cap din 
pricina ei din când în când... cum se întâmplă de obicei, dar nu aşa de abitir ca în Anglia... Îmi lipseau savoarea 


şi frenezia de atunci, înduram prea multă mizerie ca să-mi mai permit toate mendrele... Salut, îmi pierise cheful! 
ducă-se dracului! Fără slujbă, cu familia mereu pe urmele mele, trăiam într-o adevărată teroare!... Cäpätâna îmi 
zumzăia de gânduri... Îmi era acum mult mai greu să-mi găsesc o slujbă decât înainte de plecarea în Anglia. 
Văzând-o pe mama la pământ, am pornit din nou la vânătoare, la hăituirea adreselor... am mai luat o dată toate 
bulevardele de la cap la cap, am cotrobăit fundaturile din Sentier, cotloanele din jurul Bursei... Spre sfârşitul lui 
august cartierul acesta devenea cel mai imputit... gretos, înăbuşitor... urcam etajele încătărămat în gulerul, 
cravata, papionul, cu arc, cu apretata mea canotieră pe cap... n-am sărit nici o adresă... nici la dus... nici la 
întors... Jimmy Blackwell şi Careston, Exportatori... Porogoff, Transactionarul... Tokima pentru Caracas şi 
Congo... Herito şi Kugelprunn, credite pentru toate Indiile... 

Şi mă pomeneam a câta oară, sătul, ostenit hotărât. Înainte de-a intra în gang mai dădeam un pieptene 
prin păr şi atacam scara. Sunam la prima uşă, la a doua... Dar treaba nu se mai urnea din loc de îndată ce 
începeau să-mi pună întrebări... să-mi ceară referințe... mă întrebau ce vroiam să fac în această meserie?... care 
erau adevăratele mele aptitudini? pretentii?... În secunda imediat următoare mă dezumflam, mă bâlbâiam, mi se 
încleia gura... murmuram câteva slabe scuze şi mă retrăgeam de-a-ndăratelea... intram brusc în panică... mutrele 
inchizitorilor mă făceau să dârdâi... devenisem nu ştiu cum, prea sensibil... mă cufuream de frică... lad curat! O 
ştergeam plin de teamă... dar tot mai sunam şi la usa de vizavi... aceleaşi figuri fioroase... şi uite aşa apăsam în 
fiecare dimineață cam pe douăzeci de sonerii... la prânz nu mă mai întorceam acasă... eram cu adevărat prea 
amărât... nici foame nu-mi era... numai o sete neîndurătoare... mai bine nu m-aş mai fi întors... Prevedeam 
scenele... Mama cu durerile ei! Tata cu maşina lui de scris, şi cu furiile, bolboroselile şi răcnetele lui dez- 
articulate... Urâtă perspectivă! Şi totul numai pentru mine... să fi rămas mai bine pe undeva cu tot nenorocul 
meu în cârcă... Mă aşezam pe malul Senei, aşteptam să se facă ora două... mă uitam la câini cum se scaldă... nu- 
mi mai alcătuiam nici un fel de itinerar precis... prospectam la întâmplare... mai întâi am cotrobăit tot malul 
stâng... Am făcut colţul pe rue du Bac şi am luat-o la întâmplare... rue Jacob, rue Tournon... am dat acolo peste 
nişte magazine aproape părăsite... tejghele cu eşantioane ale unor mercerii defuncte... proprietarii plecaţi prin 
provincie să se refacă... peste nişte furnizori de obiecte atât de jalnice cä-ti rămânea vorba în gât... Dar mă 
adresam şi lor cu toate politeturile... Incercam să-i încânt... gata să intru ucenic si la un plasator pentru 
canonici... am încercat imposibilul... să mă arăt istet pe lângă un angrosist de patrafire... am crezut că mă vor 
angaja într-o fabrica de candelabre... devenisem curios... le găseam chiar frumoase... dar la un moment dat s-a 
dus dracului totul... În cele din urmă şi aceste împrejurimi de la Saint-Sulpice m-au dezamăgit... Îşi trăiau şi ele 
mica lor criză... am fost respins de peste tot... De atâta drum bătut picioarele mele erau cărbuni încinşi... mă 
descältam pe unde apucam... Îmi băgăm repede picioarele în chiuvetele lavabourilor, lepădăm pantofii cât ai 
zice peşte... aşa am cunoscut pe un chelner dintr-o cafenea care suferea de picioare mai rău decât mine. Servea 
dimineaţa şi seara până târziu, hăt dincolo de miezul nopții, pe terasa care se afla în incinta de la Croix-Nivert, 
la braseria Germană. Atât de tare îl dureau uneori giugleiele că-şi punea bucăţi de gheaţă direct în pantofi, am 
încercat şi eu trucul lui... pe moment iti făcea bine, dar pe urmă era şi mai rău. 


Mama a zăcut aşa în fundul prăvăliei, cu piciorul întins, mai bine de trei săptămâni. Clienţi nu prea 
veneau... Un motiv în plus să-şi facă sânge rău... Ca de ieşit nu mai putea ieşi... 

Numai vecinii mai intrau din când în când să stea de vorbă, să-i mai ţină de urât... Îi povesteau toate 
cancanurile... Îi făceau capul calendar... Erau deosebit de iritate, mortăciunile, văzându-mă mereu fără nici o 
ocupaţie... Cum de nu-mi găseam şi eu o slujbă?... E1?... Se întrebau de câte ori mă vedeau... Era de neînchipuit 
cum puteam să le stau încă în spinare alor mei după atâtea eforturi şi extraordinare sacrificii!... Asta depăşea cu 
mult înţelegerea lor!... Ei! Cum? Greu de priceput!... Din eşecul meu trăgeau invataminte... Da? Dacă-i pe aşa, 
perfect! Ei n-or să fie tâmpiţi ca bătrânii mei!... N-or să le mai repete greşeala!... O spuneau deschis!... Nu, să 
fie al naibii! N-or să facă pe dracu în paişpe pentru nişte copii care nici nu se sinchisesc! Nu! Categoric! La ce 
bun, întâi de toate?... Mai ales chestia aia cu limbile străine! Ce farsă afurisită! Ce glumă bună! Ca să iasă din ei 
până la urmă nişte derbedei? Pentru asta? Dovada? Se vede bine! N-aveau decât să se uite la mine... Un patron? 
N-am să găsesc niciodată!... Nu le trezeam încrederea... N-aveam stofă, asta era!... Ei, care mă cunoşteau din 
copilărie, erau ferm convinşi!... Da. 

Mama, auzind asemenea chestii, se dezumfla de tot, fără să mai punem la socoteală starea ei, abcesul, 
durerile care-o hartuiau din ce in ce mai cumplit. I se invinetea toată coapsa... De obicei se mai stăpânea şi nu 
repeta toate prostiile... dar suferind cum suferea, nu-şi mai controla reflexele... şi mă spunea tatei, reluând totul, 
cuvânt cu cuvânt... Tata nu mai făcuse de mult o criză... Şi n-a vrut să piardă ocazia... Începu să zbiere că-l 
jupuiam de viu, şi pe el şi pe mama, că eram ruşinea, dezonoarea lor iremediabilă, că vinovat de toate eram 
numai eu! De cele mai rele nenorociri! De trecut şi de viitor! Că-l împingeam la sinucidere! asasin de un soi 


nemaiîntâlnit!... Nu-mi explica de ce... Zbiera, sufla atât de vârtos că între noi se făcea un fel de abur... Îşi 
smulgea părul din cap cu piele cu tot... se umplea de sânge... Îşi smulgea unghiile... gesticulând furios se izbea 
de mobile... Răsturnă comoda... Prăvălia era cam strâmtă. Nu prea era loc pentru un turbat ca el. Se împiedică 
de coşul cu umbrele... Sparse câteva oale... Mama se tari să le adune supunându-şi piciorul la un teribil efort! 
Scoase un țipăt înfiorător... atroce... vecinii veniră în fugă! 

Ea zăcea aproape leşinată... Îi dădură să respire săruri..." Îşi veni în fire încetul cu încetul... Începu să 
respire, se aşeză pe scaun... "Vai! făcu... A crapat!" Era vorba de abces!... Strălucea de fericire, însuşi Visios i-a 
stors tot puroiul! Se pricepea. O făcuse la bordul vaselor de multe ori. 


Zăcând în odäita din spatele prăvăliei mama se gândea mereu şi până la urmă descoperi că oricât de 
corect aş fi fost eu îmbrăcat, cu gulerul strâns pe gât, cu ghetele lustruite, tot nu atinsesem perfecțiunea... Îmi 
lipsea o anumită gravitate, în ciuda ceasului cu lant mohorât. În pofida tuturor predicilor, îmi păstrasem aerul de 
derbedeu... Se vedea, când era vorba de bani, după felul cum îi înfundam în buzunar!... De asta arătam aşa, ca 
un vagabond, ca un apaş! înfiorător! 

Şi-a hotărât pe loc... A trimis-o pe Hortense la bazarul Vivienne. Să facă târguieli şi să-mi cumpere un 
portofel... Cu cât mai multe compartimente, o monstruozitate clasa întâi... absolut de nefolosit... Mi-a mai făcut 
cadou pe deasupra patru monezi de cincizeci de centime... pe care nu trebuia să le cheltuiesc!... Niciodată!... Să 
fie economia mea... Să-mi dezvolt gustul de a cruta!... Mi-a pus şi adresa, în caz de accident pe stradă... aşa-i 
plăcea ei. Eu nu m-am împotrivit. 

Tot dând pe gât pahare de limonada de doi cenți am facut rapid praf tot maruntisul... Era îngrozitor de 
cald in vara aceea a lui '910. Noroc că pe lângă Temple iti puteai potoli uşor setea... Cât era strada de lungă, ca- 
ntr-un bâlci, se întindeau barăcile pline de limonada foarte ieftină. 

Mi-am reluat tentativele în direcția giuvaergiilor. Era o meserie adevărată la care mă şi pricepeam cât de 
cât... Şi am pornit-o pe Marais. Dar pe bulevard nu se putea rezista! În marea de lume de la Negre şi Porte 
Saint-Denis intrai ca-ntr-un cuptor... În scuarul des Arts învăluit în neguri de praf era şi mai rău!... Nici n-aveai 
unde să te opresti ca să-ţi tragi sufletul pentru că te scufundai într-un abis de praf!... Nu respirai, horcăiai!... Pe 
acolo zăceau, pierzându-şi vremea, toţi plasatorii de prin împrejurimi cu cutiile şi boccelele lor!... Cu roțile 
risipite pe lângă ei, cele cu care împingeau taraboantele... Prabusiti direct pe bordură, aşteptând ora potrivită 
când puteau să înfrunte patronul de breaslă! Nu stăteau deloc pe roze! Nu aveau cum s-o scoată la capăt într-un 
sezon atât de mort! Luni în şir nimeni nu vroia nici să audă de ei, nici un prăvăliaş nu vroia să le cumpere 
nimic!.,. Păreau nauciti... Pierduti printre valurile de praf!... Nici o comandă înainte de 15 octombrie. Sigur, nu 
era deloc ceva de natură să mă încurajeze... Dădeau dracului toate adresele! Descumpănirea lor mă fascina... 

Tot întrebând în stânga şi-n dreapta dacă nu ştiau cumva pe undeva vreo slujbă, ajunsesem să-i enervez 
de-a binelea, să citesc toate placutele de pe la porţi, să cunosc toate telefoanele şi anuarele. Am mai trecut o 
dată prin Vieille-du- Temple... M-am plimbat mai mult de opt zile de-a lungul canalului Saint-Martin, privind 
toate ambarcatiunile... blânda mişcare a ecluzelor. $i m-am întors in rue Elzévir. Obsedat, tresăream noaptea în 
somn... O idee fixă punea stăpânire pe mine, din ce in ce mai puternic... Simteam cum îmi plesneşte capul... 
Vroiam să mă duc la Gorloge... Mă încercă brusc o enormă remuscare, o ruşine neîndurătoare, blestemul... Îmi 
veni ideea să mă dau prins, puneam la cale tot soiul de acţiuni, cel putin tâmpite... Să mă întorc la Gorloge, să 
mă dau pe mâna lor, să mă acuz... În fata tuturor. "Eu am furat"! să zic... "Eu am luat acul de cravată! Çakya- 
Mouni! cel de aur!... Eu! Şi numai eu!" Mă înflăcăram singur! Fir-ar să fie! După asta, credeam eu, aveam să 
scap de nenoroc... Mă stăpânea ceasul rău... Gândurile, până la ultimul, se învârteau în jurul acestei idei! 
tremuram, îmi cläntäneau dinții de oroare... Ispita devenise irezistiblă... Şi în cele din urmă am ajuns până-n fata 
casei lor... cu toată căldura de afară, pe mine mă lua cu frig în spate... Mă zgaltaiam de frică... O văd pe 
portăreasă... Şi ea se uită la mine, mă recunoaşte de departe... Tatonez terenul, vreau să-mi dau seama cât sunt 
de vinovat... Mă apropii de odäita ei... să-i spun ei mai întâi... Fir-al al naibii!... Nu pot... mă razgandesc... fac 
cale întoarsă... o iau la goană cât mă tin picioarele spre Bulevarde... Mă purtam ca un mârlan plin de tupeu şi de 
extravagante infecte... nu mă mai întorceam acasă la prânz... Luam cu mine pâine, brânză... După-amiaza mi se 
făcea somn pentru că nu dormeam noaptea... trezit de tot felul de coşmare... Ca să nu adorm pe bănci trebuia să 
merg tot timpul... Şi încă un gând mă härtuia, cu ce eram vinovat? Trebuiau să existe nişte motive! Si nu dintre 
cele obişnuite... Dar nu aveam destulă instrucţie ca să descurc asemenea cauze... cum umblam aşa toată după- 
amiaza am găsit până la urmă un loc unde să mă odihnesc... La "Nôtre-Dame-des-Victoires", înăuntrul micilor 
capele înşirate pe stânga, cum intrai... Acolo era atâta răcoare!... Hăituit de un ghinion imputit, mă linişteam în 
semiîntunericul acestor capele... dalele îmi răcoreau picioarele... Mă descältam încet... şi rămâneam aşa... 
Lumânările semănau cu nişte tufişuri delicate... fremătând in blânda întunecime a bolților... Halucinat... Încet, 


încet, adormeam... mă trezea dangätul clopotelor... De închis nu se închidea niciodată... Era locul cel mai bun 
pe care-l găsisem. 


Căutam mereu alte şi alte pretexte ca să mă întorc cât mai târziu... O dată chiar am ajuns acasă după ora 
nouă... fusesem să mă prezint la Antony... O fabrică de tapete... Se cereau cursieri pentru centru... Mi-ar fi con- 
venit... M-am mai dus de două, trei ori... Dar uzina lor nu era gata... În sfârşit, baliverne! 

Când venea momentul să mă apropii de Pasaj, groaza mă apuca de inimă... Toţi banii de tramvai îi 
cheltuisem pe limonadă... Şi mergeam pe jos din ce în ce mai mult... Şi vara asta care nu se mai termina! Nu 
mai plouase de două luni!... 

Tata, la maşina lui de sens, bătea ca un tigru... Atât de tare înjura că eu, în camera de alături, nu puteam 
dormi... Pe la începutul lui septembrie îi apăruseră nişte furuncule, o mulțime, mai întâi sub brat şi apoi, unul 
enorm, după gât. Care s-a şi transformat imediat într-un antrax. La el era grav cu furunculele, îl demoralizau 
complet... Se ducea totuşi la birou... Dar atât de înfăşat în bandaje că lumea întorcea pe stradă capul după el. Cu 
toate îngrijirile, cu toată drojdia înghițită cu nemiluita, nu se vedea nici un efect. 

Mama era foarte neliniştită, văzându-l asa în stare de erupție... În ceea ce-o privea, tot punându-și 
comprese şi fortandu-se să stea nemiscatä, abcesul ei începu să se vindece... Mai supura din belşug, dar oricum 
se dezumflase binişor... se mai scursese... Şi atunci s-a ridicat, n-a mai vrut să aştepte să se închidă rana, a 
început să se agite prin casă, să şontâcăie printre obiecte şi scaune... Vroia s-o supravegheze pe Hortense, urca 
singură scările, nu mai vroia să fie ajutată... Se târa de la un etaj la altul, cramponându-se de balustradă, în timp 
ce noi ne vedeam de-ale noastre. Vroia să facă o curăţenie mare, să aranjeze prăvălia, bibelourile... 

Tata înfofolit în pansamente nu-şi mai putea mişca deloc capul, se înăbuşea în furuncule, dar tot o auzea 
pe mama cum umbla de-a lungul etajelor, dintr-o cameră în alta, târându-şi piciorul după ea. Mai mult decât 
orice, asta îl scotea din minți... Îşi desfunda mașina... Îşi julea pumnii trântind în ea cu o furie sălbatică... Îi urla 
să fie atentă... 

— Ah, crucea dumnezeilor mă-sii, Clémence! N-auzi odată? Träznitu-o-ar fi de speluncă şi n-aş mai fi 
ajuns s-o văd! N-auzi să te întinzi, dracului! Ori crezi că a dat norocul peste noi? nu ne ajunge câte avem pe 
cap? pe mă-sa de viata!... 

— Lasă, Auguste! Lasă-mă, te rog... Nu te ocupa de mine!... Nu te uita la mine ce fac! nu te băga în 
treburile mele!... Mă simt foarte bine! 

Îi spunea toate astea cu o voce de înger... 

— Uşor de zis! urla el... uşor de zis! Tune dracu' în ea de casă, de mizerie şi de tot! intepeni-te-ar 
trăznetele! că nu vrei să te mai astâmperi odată!... 

Dimineaţă o anuntai pe mama... 

— Mamă, azi la prânz nu mă mai întorc... Ma duc până la Lilas... Să mai întreb pe la uzină... 

— Atunci ascultă, Ferdinand, îmi zice ea... M-am gândit la ceva... Vreau ca în seara asta Hortense să-mi 
facă bucătăria curată... Zac cratitele şi tacâmurile murdare în chiuvetă de două luni de zile... De când m-am 
îmbolnăvit n-am mai putut să mă ocup de nimic... Miroase a mâncare până la etajul al treilea... Dacă o trimit pe 
ea la cumpărături, pierde o grămadă de vreme, stă cu orele, vorbäreatä cum o ştii, ca o ciocănitoare!... O uită 
Dumnezeu pe la fructar... Nu mai termină cu vorba! Pentru că tot treci pe République, intră, te rog, la Carquois 
şi cumpără pentru taică-tău de paişpe gologani jambon de cel bun, de calitatea întâi... ştii tu de care... Proaspăt 
şi fără grăsime... Uite-te bine la el... Pentru noi doi mai sunt nişte täitei, am să le mai dau un clocot... şi mie ia- 
mi trei inimioare de brânză şi o salată nu prea înfrunzită... Ca să nu mai stau să pregătesc diseară... Nu uiţi, nu? 
Bere avem!... Hortense o să ne aducă drojdie... Lui taică-tău, cu furunculele lui, cred că salata o să-i facă bine la 
sânge... Ia înainte de a pleca o monedă de cinci franci din geanta mea de pe şemineu. Să socoteşti bine restul!... 
şi mai ales nu întârzia la cina!... vrei să-ţi scriu toate astea? Pe o asemenea căldură nu mai am curaj să-i dau 
tatei ouă... Face enterită... ca şi căpşunile dealtfel... şi mie îmi iese roseatä pe fata... şi el cu nervii lui... trebuie 
să fim un pic mai atenți... 

Auzisem destul, puteam pleca... Am luat cei cinci franci... Am ieşit din Pasaj... M-am învârtit niţel pe 
lângă bazinul din scuarul Louvois... M-am aşezat pe o bancă şi am chibzuit... De "Lilas" nici vorbă! 
Dimpotrivă, primisem o ştire în legătură cu un meseriaş, un meşter decorator care lucra la domiciliu accesorii 
de vitrine, pluşuri, tăblițe, îmi spusese unul... Stătea pe undeva pe rue Grenetta, la numărul 8. Suficient ca să-mi 
impac constiinta!... Era cam ora nouă... şi nu se făcuse încă prea cald... M-am îndreptat către... M-am oprit la 
poartă... urc la cinci... Sun, mi se întredeschide o uşă... Locul se ocupase! Am coborât două etaje... Acolo pe 
palierul celui de al treilea m-am aşezat o secundă să-mi scot gulerul... Stăteam şi mă gândeam... ŞI atunci mi- 
am adus aminte că mai aveam o adresă la un marochinist de lux tocmai în rue Mesley, la celălalt capăt... Dar nu 


era nici o grabă... M-am uitat roată împrejur, am contemplat decorul.... Locul avea în el ceva majestuos... cu 
planşeele destinate, mirosind cumplit a mucegai, a closet, dar foarte spaţios, păstrând urmele măreției de 
altădată... fusese probabil locuinţa unor oameni bogați din Marele Secol... Se vedea, după decorații, după 
muluri, după balustradele, în întregime forjate, după treptele de marmoră şi porfir... Nu era imitație... Ci lucru 
de autentic artizan!... Mă pricepeam la stiluri! Al naibii! Splendid! Nici un fel de fals în ornamentatie. Părea un 
salon imens prin care oamenii treceau fără să se oprească... Intrau repede în odăi, fugäriti din urmă de treburile 
lor ingrate. Gata cu privitul... Eu însumi nu mai eram decât o amintire!... Şi un putregai... 

Aşezat chiar lângă grilaj vedeam tot palierul, mă instalasem bine... Nici nu-mi doream altceva... Se mai 
păstrau încă intacte vechile vitralii... minuscule pătrate colorate, în violet, în nuanţe de verde şi roz... Se ducea 
fiecare pe la treburile lui... Iar eu mă gândeam la ziua pe care o aveam înainte... Si uite, zăresc o cunoştinţă! O 
namilă de doi metri, barbos, urcând ostenit, ţinându-se de balustradă... Un comis-voiajor... băiat bun dealtfel... 
un tip... Nu-l mai văzusem de pe vremea lui Gorloge... se descurca în comerţul cu brățări... Mă văzu stand pe 
palier... Mi se adresă, strigând tare de la un etaj la celălalt... Povestindu-mi micile lui istorii, şi întrebându-mă ce 
făcusem de un an încoace?... l-am dat amănunte... Dar el nu avea timp să mă asculte, tocmai pleca în vacanţă... 
Chiar în după amiaza aceea... Era foarte vesel de această perspectivă... Mă părăsi rapid.. . urca scärile cate 
patru... Se repezea pana la patron să-i lase cutia cu eşantioane... Abia dacă avea timp să ajungă la gara Orsey si 
să se arunce într-un tren pentru Dordogne... Pleca pentru opt zile. Îmi ură noroc... Îi urai distracţie plăcută... 

Dar tâmpitul ăsta mă întorsese pe dos cu povestea lui cu vacanţa... Brusc îmi pierdui orice fel de 
stăpânire. Oricum în ziua aceea tot n-aveam să mai fac nimic! Eram absolut sigur!... Nu mă mai gândeam decât 
la distracţii, la spaţiile largi, la câmpii! Al naibii! Mă demoralizase complet.. Nu mai aveam astâmpăr... Mă 
apucă frenezia! Tii! Drace!... Îmi zic: "Mă duc mai întâi să fac toate cumpărăturile pentru masă!..." aşa-mi 
făceam socoteala... "După aceea am s-o întind la Buttes-Chau-mont!... Dar mai întâi să scap de treaba asta! Am 
să mă întorc exact la ora şapte... şi toată după-amiaza am să fiu liber!" Bine!... 

Si-o iau întețit la picior... foarte aproape, la Ramponeau... Mă grăbesc... În rue Etienne-Marcel, chiar pe 
colt... e o mezelărie, clasa întâi... mai bună decât la Carquois... Un model de lux şi curăţenie pe vremea aceea... 
Iau de paişpe cenți jambon... Exact de cel pe care-l prefera tata, ca să zic aşa, fără pic de grăsime... Salata o iau 
de la Halles, de alături... Si inimioarele de brânză... mi se dă pentru asta chiar si un carton... 

Si apoi o iau încet pe bulevardul Sébastien şi de acolo pe rue Rivoli... Nu prea socotisem bine... Era atât 
de cald că abia mai mergeam... Lumea înainta anevoie pe sub arcade... de-a lungul vitrinelor... Mi-am zis: "Hai 
la Bois de Boulogne!" Şi mai merg o bucată de drum. Dar îmi venea din ce în ce mai greu... nu mai pot... mi-e 
imposibil... ajung la Tuileries... şi-o cotesc... Traversez, intru în grădină... acolo se adunase deja o lume 
nebună... Nu era chiar atât de uşor de găsit un loc pe iarbă... şi mai ales la umbră... Nu aveai unde arunca un 
ac... Mă las împins la vale, pe un povârniş, la poalele unui rambleu, în preajma unui bazin... Era răcoare, 
plăcut... Dar tocmai atunci îşi făcu apariția o armată de stacojii, o masă compacta, horcăitoare, sulfuroasă, 
nävälind din cele paisprezece cartiere din jur... Imobile întregi se despuiaserä, umpland peluzele cu trentele, toți 
locatarii, toate portăresele, haituitii caniculei, plosnitelor, urticariilor... veseli, nevoie mare! Pusi pe şotii... Alte 
hoarde se anunțau, îngrozitoare, bubuitoare, traversând Boulevard des Invalides... 

Au vrut să închidă porțile, să apere rododendronii, rondurile de margarete... Dar hoarda a dărâmat totul, 
a smuls, a sfârtecat, a spart zidul. Pârjol rămânea în urma lor... cavalcada continua printre ruine... Tipau 
asurzitor implorând furtuna să vină, să se spargă norii! Peste Place Concorde... Dar cum nu avea de gând să 
cadă nici o picătură de ploaie, s-au aruncat în bazine, tăvălindu-se, rostogolindu-se, mulțimi uriaşe, goi puşcă 
sau în izmene... Potopiseră totul, băuseră ultima limonada... 

Tologit la poalele unui rambleu plin de verdeață, nu aveam de ce mă plânge... Cu proviziile lângă mine, 
nu trebuia decât să întind mâna... Auzeam gloata prăbuşindu-se, năvălind peste rondurile de flori... Şi tot soseau 
de pretutindeni cohorte de insetati... Dădeau bătălia pentru ultima picătură de apă din baltă... Sugeau nămolul, 
mâlul, viermii, mocirla... călcaseră totul în picioare, smulseseră totul, lăsând brazde adânci în urma lor... Un fir 
de iarbă nu mai rămăsese viu pe toată întinderea parcului Tuileries... Un crunt delir, un crater răsfrânt pe o dis- 
tanta de câțiva kilometri împrejur, bolborosind, burdusit de mâncare şi băutură... 

În fundul cel mai adânc al craterului, familiile desfăceau hălcile de carne, în infernul şi pârjolul căldurii. 
Tâsneau ciozvârtele de carne, hartanele, măruntaiele, până departe, sus, sus de tot, peste rue Royal şi de acolo 
până-n cer... O duhoare nemiloasă de mate şi urină... iz de mortäciune şi de ficat rânced... Mâncau în aer liber... 
Nu aveai cum să scapi... De-a lungul şi de-a latul teraselor nu mai era loc să arunci un ac, fără să mai vorbim de 
cele trei rambleuri absolut de neabordat... Cărucioarele copiilor erau vrăfuite în stive înalte cât şase etaje... 

În noaptea frumoasă care se lăsa, un zvon de cântec se răspândi printre duhorile de hoit. Monstrul cu o 
mie de brăcinare, prăbuşit peste victime, îşi făcea auzită muzica din pântece... Băusem două limonade... pe 
nerăsuflate... şi încă două... şi încă două... douăsprezece cu toate... Poftim... Cheltuisem cei cinci franci. Nu mai 


aveam para chioară... Dädusem pe gât o litră de vin alb... Fără probleme... Şi o sticlă de spumos pe deasupra... 
Am să fac un schimb cu familia de pe bancă!... Oho!... Am să dau pentru un camembert care-mi făcea cu 
ochiul... inimioara mea de brânză!... Atentie!... Schimb o bucată de jambon pe un kil de vin negru, de butuc!... 
Cum nu se poate mai bine... Dar tocmai in această clipă îşi face apariţia o întăritură de agenți de pază... Off... ce 
tupeu pe ei!... câte manevre idioate!... Nu reuşesc să facă pe nimeni să se mişte! sunt demontati, huiduiti... 
Împinsi, siliţi să dea înapoi... întorşi din drum cât ai clipi! puşi pe goană... obligaţi să se ascundă pe după 
statui... Poporul se răscoală! Pune la cale marea revoltă... Craterul tuna, trepidează, vociferează, vâjâie... Aruncă 
până-n Etoile cu o ploaie de sticle goale!... 

Împart salata în două, o mănânc aşa crudă... Mă hârjonesc cu domnisoarele... Beau acolo pe un colt de 
bancă tot ce mi se oferă. Gata cu vinul... nu-ți potoleşte setea... dimpotrivă, iti încinge cerul gurii... Totul frige, 
aerul, sânii. Dacă ai încerca să te scoli, să te mişti, ai vărsa pe loc... Dar nici vorbă nu poate fi! De mişcat nu se 
mai poate mişca nimeni... Pleoapele se lasă grele peste ochi... Un dulce refren pluteşte în aer în acest moment... 
"Ştiu că eşti frumoasă..." 

Zbang! Tranc! Pleosc! Felinarul, lampadarul alb s-a făcut tändäri! O piatră l-a lovit! Fronda e gata! 
Muierile tresar! Tipä! Aştia-s derbedeii, gagicarii... potlogarii de dincolo de sant... ei au vrut să fie beznă... Ah, 
măgarii, spurcăciunile!... mă rostogolesc peste tipul care e lângă mine... gras cât o cartita!... Sforăie! Asta nu-mi 
convine! Dar merge şi aşa!... Mă culcuşesc într-o poziţie cât mai comodă!... Mă adoarme cu sforăiturile lui... 
mă leagănă! Mă gândesc că-mi mai rămăsese ceva camembert... Un svaiter special, o cremă de brânză... O 
văd... Îi mai simt şi acum gustul în stomac... N-ar fi trebuit să las nici o bucăţică în cutie... E acolo!... Acolo să 
stea... Parcă a început să adie şi o boare de vânt... Doarme inimioara mea de brânză... Trebuie să fie târziu!... Şi 
apoi se face prea târziu!... Pentru orice şansă!... Chiar aşa! 


Sforăiam de-a binelea. Nu deranjam pe nimeni... Mă rostogolisem şi mai adânc în sant... Eram complet 
lipit de zid... 

Şi iată că un tâmpit care umbla aşa creanga prin întuneric, se împiedică de cel de alături, cade şi mă dă 
de-a rostogolul... Mă loveşte... Întredeschid ochii... Mârâi amenintator... Mă uit spre orizont... departe... Zäresc 
cadranul... cel din gara Orsay... cu imensele lui orologii... Ora unu după miezul nopţii! Ah! Fir-ar să fie! O 
încurcasem urât! Dau să mă ridic! Să mă descotorosesc... Dormisem strivit sub două patachine, câte una pe 
fiecare parte... dau câte un brânci... În fundul gropii totul doarme si sforăie... Trebuie să mă pun pe picioare!... 
Să ajung acasă cât, mai grabnic. Îmi netezesc frumosul meu costum... Gulerul însă nu mai e de găsit! Ducä-se 
dracului! Şi eu care ar fi trebuit să fiu acasă la cină! Drace! Tot târfa asta de ghinion! Şi căldura! Şi pe 
deasupra, complet năuc, nu eram deloc în apele mele! Mi-era frică şi mai eram şi beat... Mahmureala nu-mi 
trecuse!... Trăsesem bine la măsea!... Neghiobul! 

Dar drumul tot mi-l mai aduc aminte!... O iau pe rue Saint-Honore... rue Saint-Roch, la stânga... rue 
Gomboste... şi pe urmă drept înainte. Ajung la poarta cu grilaj de la intrarea în Pasaj... Nu e încă închisă, din 
pricina căldurii... Sunt cu toţii încă pe afară, numai în cămăşi, cu pieptii desfacuti, vecinii, în fata pravaliilor... 
stau la aer... Vorbesc de la un scaun la altul... din pragul uşilor aşezaţi de-a-ndoaselea, rezemati de speteze... 
Mahmureala nu mi-a trecut... Merg, vizibil, pe două cărări... Oamenii sunt uluiti... Nu mi se mai întâmplase 
până acum să fiu beat!... În halul ăsta nu mă văzuseră niciodată... Surprinşi, mă apostrofau!... "Ia zi, Ferdinand, 
găsişi cumva vreo slujbă?... Şi bäusi adălmaşul?... Ori ai dat cumva cu capul într-un nor? Te pomenesti, băiete, 
c-ai văzut ciclonul?..." În sfârşit, prostii... Visios, care-şi trăgea storul, mă strigă... Şi-mi zise când trecui pe 
lângă el: "Vezi, Ferdinand, că maică-ta a coborât de pe la ora şapte cel puţin de douăzeci de ori să întrebe dacă 
nu cumva te-a văzut cineva! Pe onoarea mea! E complet scoasă din fire!... Unde dracul stătuşi pitit până 
acum?..." 

O tin până la prăvălie tot într-o fugă. Nu era închisă... Hortense mă aştepta pe coridor... Într-adins... 

"Of! S-o vezi pe maică-ta în ce hal e! Să-i plângi de milă, nu alta! Groaznic! De şase ore e ca moartă, nu 
mai suflă!... A auzit de nişte încăierări pe la Tuileries! E sigură că te-ai nimerit şi tu pe acolo!... A auzit nişte 
tipete după amiază şi a ieşit din casă, azi pentru prima oară... A văzut în rue Vivienne un cal lovit de streche! S- 
a schimonosit Ia fata! I s-a urcat sângele la cap de furie! N-am văzut-o niciodată aşa scoasă din tatani!..." Şi 
Hortense tremura de frică povestindu-mi toate acestea... Îşi ştergea faţa năclăită cu sortul murdar... Obrazul era 
plin de dâre verzi, galbene; negre... Urc scările câte patru... Ajung în camera mea... Mama, complet 
descompusă, prăbuşită pe pat în cămaşă de noapte, dezbumbată, cu poalele ridicate până la coapse... Îşi punea 
comprese cu prosoape... Făcea un fel de tampoane groase din care şiroia apa... "Vai! tresări, ea... Iata-te totuşi!" 
Mă credea mort, hăcuit... 

"Aoleu, ce furios e taică-tău! Bietul de el! S-a dus la comisariat! Unde ai fost?... 


" 


Exact în clipa asta îl aud pe tata iesind de la closet. 

Urca încet scara, aranjandu-si bretelele, potrivindu-si pansamentele... Întâi nu zise nimic... Se prefacea 
că nu mă vede... Se aşeză la maşina de scris... Şi începu să bată cu un singur deget... Sufla ca o focă, se 
ştergea... Evident, era gata să facă explozie... se sufoca... se ridică... Ia un şervet din cui... se spală pe fata cu apă 
rece... Nu mai rezistă!... Se intoarce!... Se. uită la mine o secundă... chiorâş... o vede pe mama lätitä pe pat... 
"Acoperă-te, pentru Dumnezeu, Clémence!"... se răsteşte la ea, furibund... Tot din pricina piciorului ei! 
Reîncepea vechea poveste!... Îi face semne! Avea impresia că mă uit la ea, cum stătea asa dezgolitä, cu fustele 
suflecate... Ea nu înţelegea nimic din neastâmpărul lui... E inocentă, lipsită deci de pudoare... El îşi ridică 
braţele spre cer... E stupefiat, excedat! iar ea rămânea aşa goală până la buric... În sfârşit, îşi trage poalele... Îşi 
schimbă putin poziţia... Se întoarce pe partea cealaltă... Aş vrea să spun ceva... să risipesc jena... ceva despre 
caniculă... Dar de pe acoperiş se aud pisicile în călduri... Sus, sus de tot, deasupra vitrinelor... Se fugăresc, sar 
peste abisurile dintre hornurile înalte... 

O boare de vânt ne învăluie... O adiere!... Osana!... "Uite se răcoreşte!... remarcă mama... Uf! 
Dumnezeule, cât de greu s-a pornit!... Vezi, Auguste, eu cu piciorul meu ştiam că va ploua... Nu mă însel 
niciodată!... E mereu aceeaşi durere care mă tine uite aici, in spate, la coapsă... Asta e semnul meu, absolut 
infailibil... Azi, Auguste, va ploua!..." 

— Dar mai taci odată, dracului! Lasă-mă să lucrez! Fir-ar al naibii! Nu te mai opreşti, moară stricată! 

— Dar n-am zis nimic, Auguste! Acuş se face două! Uită-te şi tu! şi nu ne-am culcat încă! 

— Crezi că sunt chior, că nu văd! că e ora două? 'Tu-i Dumnezeii mă-sii de mortăciune! E ora două, aşa 
e! Dar e din vina mea, cumva? Poa' să fie şi trei! Şi patru! şi treizeci şi şase! şi doisprezece! Trăzni-o-ar 
Dumnezeu de viata! Nu nenorocitul ăsta căcăcios mă obligă să muncesc zi şi noapte?... Crezi c-o să meargă aşa 
la nesfârşit!... Izbeste în maşină cât poate, literele sar, claviatura se înfundă... Se întoarce, e vânăt... spre mine... 
Mă atacă frontal: "Oh!" strigă, zbiara, declamă... "O să mă omorâţi cu toţii! mă auziti? să fim bine întelesi! Şi 
tu, pui de năpârcă! derbedeu neruşinat! Pe unde dracu ai mai hoinărit? de la ora opt dimineaţa? Poţi să-mi spui? 
Hai! Răspunde! Dumnezeii cui te-a facut!..." 

Mai întâi nu răspund... Dar îmi aduc pe loc aminte ce s-a întâmplat cu cumpărăturile... e adevărat, mă 
întorsesem fără nimic! Aoleo! Drace! Ce-o să iasă acum! 

Uitasem cu totul de jambon!... Îmi pierise pur şi simplu din minte... Abia acum înţeleg unde bate! Fir-ar 
al naibii! "Şi banii de la maică-ta?... Si proviziile?... Ei? Spune!... Ei!"... Exulta!... "Uite, Clemence!... Priveste- 
ti opera!... Uite ce-ai facut!... Cu bunătatea ta neroadă... cu orbirea ta tâmpită... Îi mai dai şi arme la îndemână 
pe deasupra acestui derbedeu! Tu cu încrederea ta de neiertat... Credulitatea ta de idioată! Să-i dai bani! Nu 
cumva vrei să-i dai şi portofelul să ţi-l păstreze? Dă-i totul!... Dă-i şi casa!... De ce nu?... Of! Dacă nu ti-as fi 
spus-o de atâtea ori!... O să-ți dea cu tifla! Of! Of! A băut tot! A mâncat tot! Pute a alcool! E beat! Şi plin de 
sifilis! de blenoragie! O să ne aducă şi holera! Poate atunci ai să fii în sfârşit linistita!... Poftim, admirä-ti 
roadele! Tu, chiar tu, m-ai auzit?... Pe mortăciunea asta de fiu-tau, tu l-ai vrut!... Tine-ti-] sănătoasă! Tu sin- 
gura!... Dumnezeii mă-sii de soartă!..." 

Furia lui creştea continuu... Se depăşea pe sine! Se umfla vizibil din toţi rărunchii!... Îşi descheie cămaşa 
la piept... se despoaie!... 

"Trăzni-l-ar Dumnezeu să-l trăznească de pramatie fără pereche! Nimic nu-l mai poate opri!... Trebuia 
să-ți fi dat seama! Să nu-i fi dat bani pe mână!... Nici o centimă! Nici un sfant!... Mi-ai jurat de atâtea ori! de 
cincisprezece, de douăzeci de ori! De o mie de ori!... Şi totuşi o iei mereu de la capăt! Eşti absolut de 
nevindecat!" 

Sare de pe taburet... Se întoarce spre mine şi începe să mă înjure... Traversează camera... Mă scuipă în 
faţă... se-nfoaie... turbează... atinge performanţele unui uragan... Îi văd ochii în dreptul nasului meu... Uitându- 
se afurisit de zbanghiu... Învârtindu-se în orbite... Furtuna se dezläntuie acum între noi doi. Cuprins de turbare 
se bâlbâie atât de tare că mă scuipă gros, mă umple de sus până jos, nu mai văd nimic, sunt complet năucit... 

Lovit de dambla îşi smulge pansamentele de la gât. Dă întețit din mâini... Mă insfaca... Îl împing, mă 
smulg brutal, îndepărtându-mă... Sunt şi eu la fel de decis... Nu vreau să pună mâna pe mine, scârba... Rămâne 
pentru o secundă interzis... 

— Aşa va să zică... face... Aşa? deci! vezi să nu-ţi ard una!... 

— Hai! dă-i drumul... îi zic... Simt că tot sângele mi se urcă la cap! 

— Aha! Spurcăciune! Mă sfidezi? Pezevenghiule! Lepădătură! Ce neobrazare! Ce lipsă de ruşine! Ce 
vrei? Să ne beleşti de vii? Asta vrei? Spune odată, dacă asta vrei!... Laşule! Păcătosule!... Pe toate mi le scuipa 
în obraz... Şi-şi începu evanghelia de înjurături! 

— Dumnezeii mă-sii de golan! Spune, draga mea, cu ce am păcătuit ca să aducem pe lume un asemenea 
putregai? un criminal mai dihai decât zece condamnaţi la spânzurătoare? Şiret! vagabond! leneş! O calamitate! 


Bun de nimic! Decât să ne jefuiască, să ne exploateze! Putoarea! Să ne beleasca fara milă!... Asta-i e toată recu- 
nostinta! pentru o viata de sacrificii! Două existente pierdute de grija lui! Bătrâni idioţi! imbecili! Asta suntem! 
Ia zi! Zi, otreapă leneşă şi otrăvită! Ia zi! imediat! Ai vrea să ne omori pe loc, nu-i aşa? Să crăpăm de griji! De 
mizerie! zi, să te aud odată clar, înainte de a ne ucide de tot! Zi, pungaş scârbos! 

Atunci mama se ridică şi sărind într-un picior vrea să se bage între noi... 

"Auguste, Auguste! Ascultă-mă! Haide! Ascultă-mă! Te implor! Hai, Auguste! Gândeşte-te la noi! Ai să 
cazi la pat! Gândeşte-te la mine, Auguste! La noi! Ai să te îmbolnăveşti! Ferdinand, pleacă şi tu de aici, ieşi 
afară! Nu mai sta!..." 

Dar eu nu mă mişcăm. El se aşează... 

Se şterge, mârâie... Mai loveşte de vreo două ori clapele... Şi iar rage... Se întoarce spre mine, mă arată 
cu degetul... desemnându-mă cu precizie... Face pe solemnul... 

"Vai! Uite! acum pot s-o spun!... Ce rău îmi pare! Că n-am avut mai multă energie! Că n-am fost în 
stare când a trebuit să te învăţ eu minte! Dumnezeii mă-sii! Da, să-ţi fi arătat eu tie! Cât mai era încă timp! la 
doisprezece ani! Mă auzi! la doisprezece ani, nu mai târziu, trebuia să te închid! Da! nici o secundă mai târziu! 
dar n-am avut puterea!... Să te fi băgat într-o casă de corecție! Acolo te-ar fi pus ei cu botul pe labe!... N-am 
mai fi ajuns aici! Acum jocurile sunt făcute!... Fatalitatea ne tine în gheare! Prea târziu! Mă auzi, Clémence? 
Mult prea târziu! Pramatia asta e absolut de nerecuperat!... Maică-ta m-a împiedicat! Acum plăteşte, fata mea!" 

Mi-o arătă şontâcăind, gemând prin cameră. "Asta-i maică-ta! Da, maică-ta! N-ar fi ajuns aici, dacă m- 
ar fi ascultat!... Nu, fir-ar neamul ei afurisit să fie! Dumnezeii mamei ei!..." 

Desfundă claviatura... bate cu pumnii în ea... o va sfărâma cu siguranţă... 

"Mă auzi, Clémence? mă auzi? Ti-am spus-o de atâtea ori! Te-am prevenit! Ştiam eu că aşa o să se în- 
tâmple!" 

E iarăşi gata să facă explozie... Se mânie din nou şi iarăşi începe să se umfle... capul, ochii!... care stau 
să-i sară din orbite... Ea, împiedicându-se de toate, nu se mai poate ţine pe picioare. Se suie în pat... se 
prăbuşeşte... Îşi ridică fusta şi jupoanele... Îşi descoperă coapsele... partea de jos a burtii... Se răsuceşte de 
durere... se masează uşor... se Inconvoaie... 

— Of! Haide! acoperă-te! Acoperă-te odată, e oribil!... 

— Of! te rog! te rog! te implor, Auguste! Nu ne îmbolnăvi!... Nu mai putea nici ea!... Nu se mai gândea 
la ce spune... 

— Eu vă îmbolnăvesc? Eu?... Cuvântul îl străpunge ca un fulger! Cuvântul magic! Ei bine! Dar asta-i 
culmea!... Pufneşte... I se revelează adevarul!... Furia creşte în el... "Dar cum, chiar nu înţelegi? nu înţelegi, ca 
numai el, spune, chiar nu vezi, proasta lui Dumnezeu?... că numai el, apaşul ăsta?... Dar înțelege odată, pentru 
totdeauna că numai scârba asta, pramatia asta ne îmbolnăveşte! Vipera abjectă! El ne vrea pielea pe bat! Ne 
pandeste de când se ştie! să ne care la cimitir! Singura lui dorinta!... Îi stăm în drum! Nu vezi că nici nu se mai 
ascunde! vrea să ne omoare pe noi, bătrânii!... E limpede ca bună ziua! Şi-a pierdut răbdarea! De necrezut! E 
grăbit! Vrea bänutii noştri! Pâinea noastră ne-o pândeşte! Chiar nu vezi nimic? Da! Da! Ştie el bine ce face, 
parşivul! Ştie! Pramatia! Mortăciunea! Derbedeul! Nu e prost! Ne-a văzut cum ne ducem de râpă! pe cât e de 
păcătos pe atât e de rău! Ti-o spun eu! îl cunosc bine dacă tu nu-l cunoşti încă! Nu degeaba mi-e fiu!..." 

Şi iar începe să topäie, să se bâtâie din tot trupul, nu-şi mai dă seama ce face... Strange pumnii... 
taburetul trozneste, se clatină... El se dezmeticeste, sare jos... Vine să-mi scuipe în nas alte înjurături... mereu 
altele... dar furia creşte şi în mine... mă năpădesc toate năduşelile... Îmi trec amândouă mâinile peste faţă... 
Ciudat, văd negru înaintea ochilor... Nu mai pot suporta... şi atunci nu fac decât un salt... mă reped la maşină! O 
ridic, grea, potrivnică... O salt în aer! Şi buf! dintr-o singură mişcare! Zdrang!... i-o arunc în cap! N-are timp să 
se ferească!... Tot bazarul, masa, omul, scaunul, se face tändäri, se duce de-a dura pe podele, se risipeşte... Mă 
împiedic şi eu... Mă poticnesc, mă azvârl... Mi-am pierdut orice urmă de stăpânire... Trebuie să termin odată cu 
spurcăciunea asta de om! Buf! îi dau un brânci şi se duce grămadă... Vreau să-i astup gura! Nu mai suport să-l 
aud vorbind!... Vreau să-i crap capul... Îl târâi pe jos... racneste... rage... Aşa! îmi înfund mâinile în grăsimea 
gâtului... Sunt în genunchi, deasupra lui... Mă împiedic în pansamente, îmi prind mâinile în ele... Trag... 
Strang... Horcăie... Dă din mâini... apăs... ca un porc... sughiță... Îl calc bine în picioare... Il strâng de gât... stau 
ghemuit... Înfipt în burta lui... Face spume... Trag... I smulg o bucată de mustață... Mă muşcă păcătosul... I 
scormonesc prin toate găurile... Sunt năclăit tot... Îmi lunecă mâinile... se zbate... Îmi scapă... Mă prinde pe 
după gât... mă strânge... strâng si eu... Îl lovesc cu capul de dale... se moaie... se face ca o cârpă... se flescäie sub 
picioarele mele... Îmi apucă degetul şi mi-l suge... Mi-l lasă!... Drace! Ridic pentru un moment capul... Văd 
figura mamei exact lângă a mea... mă priveşte cu ochii cât cepele! Mă şi mir cum de i se pot dilata atât de 
tare!... Îi dau drumul din mână... Un alt cap se iveste pe uşă!... În colţul scării... Asta e Hortense! Sigur! Gata! 
Ea e! Scoate un urlet... "Ajutor! Ajutor!" îşi dă duhul, boala... Mă fascinează... ÎI las pe bătrân... Şi nu fac decât 


un salt... Sar la Hortense!... Vreau s-o strâng de gât! Vreau s-o văd şi pe ea cum dă din mâini! Dar ea se 
descotoroseşte repede de mine... Am mânjit-o pe fata... Îi închid gura cu câţiva pumni!... Puroiul furunculelor, 
sângele, lasă dare, se prelinge... Horcăie mai tare decât tata... O inhat... Se zbate... e voinică... vreau s-o strâng 
de gatlej... Surpriză... E ca şi cum o lume ascunsă ti se zbate în mani... Asta e viata!... Trebuie să apuci bine... O 
lovesc cu teasta de balustradă... Se aude un sunet înfundat... Capul îi sângerează... Urlă... S-a spart... Vreau să-i 
înfund un deget în ochi... Nu nimeresc... Se smulge... o zbugheşte... e puternică... coboară în fugă scările... o 
aud urlând pe afară... schelălăie, zbiară "Asasinii! asasinii!” Aud voci, rumoare... O năvală de oameni... 
tropotesc prin prăvălie, mişună pe Jos... pe scări... Se împing urcând etaj după etaj... Dau buzna... mă aud 
strigat... Uite-i... Se opresc la al doilea, tin sfat... Mă uit la ei... Apar unul câte unul... Primul e Visios! De pe 
scară până în fata mea n-a făcut decât un salt... a rămas în poziţie de drepți, înfipt, spăimos, decis... Ma 
amenință cu revolverul... mi-l pune în piept... ceilalți tipi trec pe la spate, mă incercuiesc, mă înjură, 
bombănesc... mă ameninţă, mă insultă... Tata tot nu şi-a revenit... E făcut una cu pământul... Un firicel de sânge 
i se scurge de sub cap... Mi-a trecut furia... Acum e altceva... Visios se apleacă, atinge grămada de carne, tata 
mârâie... horcăie... 

Porcii ceilalți mă trag, mă împing, sunt mai puternici... Şi îngrozitor de brutali... Mă aruncă pe trepte... 
Nici nu se uită la mama... Mă bagă într-o cămară de sub scară... Primesc toată ploaia de lovituri... Nu mai opun 
nici un fel de rezistență... Toată lumea dă, mai ales în testicule... eu nu mai pot să lovesc... Visios e cel mai 
crunt!... Încasez un picior în burtă... mă clatin... mă indoi... Rămân asa lipit de perete... se duc... mă mai scuipă 
o dată în gură... şi mă încuie cu cheia. 

După un moment, rămas singur, încep să tremur... Mâinile, picioarele, capul... pe dinăuntru... sunt 
complet sleit... frica urcă din rărunchi... ai fi zis că mă dejghin, că mă desfac în fâşii... Parcă m-aş fi aflat în 
plină furtună, tremuram din tot trupul, îmi cläntäneau dinţii... Nu mai pot!... Parcă şi târtita mi se zbate... Fac în 
pantaloni... Inima se izbeşte atât de tare între coaste, atât de precipitat, că de atâta bubuit nu se mai aude nimic 
de afară... ce-or mai fi făcând... Genunchii se lovesc tremurând unul de altul... mă prăbuşesc direct pe podele... 
Nu mai ştiu ce se întâmplă... Mi-e frică... Îmi vine să vărs... Dacă l-am omorât totuşi? Fir-ar al dracului! Nu-mi 
pasă, de frică târtita mi se strânge, se desface... Jalnic!... 

Mă gândesc la tata... O sudoare rece mă inundă... Îmi trag nasul... Sânge... Mi l-a mutat din loc, 
tâmpitul... Dar nici măcar nu l-am pisat cine ştie ce... Nu l-aş fi crezut atât de slab, de moale... A fost o 
surpriză... eram uimit... Ce uşor îmi venise să strâng... Îmi venea în minte cum rămăsesem cu mâinile prinse, 
balele, degetele... cum mi le sugea... Nu-mi puteam opri zgaltaiala... Fiori mă treceau din cap până în picioare! 
Iata-ma pus sub cheie! Cu frica în oase... Gem din răsputeri, simt acum toate loviturile porcilor ălora... Dar cel 
mai greu de îndurat e frica... Târtita îmi face cel mai rău... se räsuceste, se cârceşte... Mă înjunghie! 


Închis în odäitä, întins pe podele, am mai tremurat încă multă vreme şi m-am izbit cât am putut de 
toate... am bătut cu pumnii în dulap... Se auzea o zuruială ca de castaniete... N-aş fi crezut niciodată că sunt în 
stare să dezläntui o asemenea furtună de mânie... Să bubui, în halul ăsta!... Mă zbăteam ca o langustă... Venea 
de undeva din adâncurile mele... "L-am omorât!" îmi ziceam... Eram din ce în ce mai convins, dar la un 
moment dat am auzit paşi... oameni care comentau întâmplarea... şi cineva care împingea un pat sus... 

"Asta e! Veniseră să-l ia"... După un moment i-am auzit însă vocea!... Chiar a lui!... Era numai năucit de 
lovituri! "I-am spart probabil capul! Avea să-şi dea curând duhul!..." mă gândeam... O să fie şi mai raul... Il 
aşezaseră pe patul meu... Auzeam arcurile... În sfârşit, nu deslusesc mare lucru... Si atunci stomacul mi se- 
ntoarce pe dos... Am vomat toți taiteii... Şi iar am luat-o de la capăt, îmi făcea bine... Ca şi cum as fi scăpat de 
toate... M-aş fi rupt în două ca să scot totul din mine, dar nu mai ieşeau decât bale şi spumă... şiroaiele se 
prelingeau pe sub uşă... am dat afară tot ce mâncasem de opt zile încoace fără să mai punem la socoteală că mă 
apucase şi cufureala pe deasupra... Nu vroiam să-i strig ca să-mi dea drumul... M-am târât până la canta de 
lângă sobă... Am făcut în ea... Şi apoi mi-am pierdut echilibrul... Mi se-nvârtea prea tare capul... M-am prăbuşit 
şi mi-am dat drumul direct pe podea... Cufureala nu se mai termina... Făcusem toată odaia chisalita... 

M-au auzit probabil forfotind. Au venit să deschidă... Au aruncat o privire înăuntru, prin odaie... Si au 
închis la loc cu cheia. După vreo zece minute a intrat unchiul Edouard... Era singur... Încă nu-mi trăsesem 
pantalonii... tot mă mai slobozeam... Lui nu-i era frică de mine... "Îmbracă-te! mi-a zis... coboară înainte, vii cu 
mine..." A trebuit să mă ţină de mână... Nici nu mă puteam încheia, atât de tare tremuram... În sfârşit, am făcut 
tot ce mi-a zis... Am luat-o înaintea lui, am coborât... Pe scară nu mai era nimeni, nici în prăvălie. Toată lumea 
o stersese... se duseseră pe la casele lor... Aveau ce povesti... 

Ceasul, ăla de sus, de sub sticlă, arăta ora patru şi un sfert... se luminase de ziuă... 

La capătul Pasajului a trebuit să sculăm gardianul ca să ne deschidă poarta. "Îl luaţi?” I-a întrebat pe un- 


chiul meu. 

— Da! O să doarmă la mine!... 

— Ei atunci, noroc să vă dea Dumnezeu! Şi sănătate, domnule dragă! Ştiu că aveţi la casă un fenomen!... 
a răspuns. 

A închis în urma noastră învârtind de două ori cheia în broască. Si s-a întors în baraca lui. Dar nu înainte 
de-a striga după noi: "Căcăciosul! Halal să-i fie!" 

Am luat-o cu unchiul pe rue des Pyramides... Am traversat prin Tuileries... Ajuns la Pont Royal, tot mai 
tremuram... Pe malul apei vântul nu era deloc blând. Mergând, unchiul Edouard mi-a povestit cum au venit la 
el... Hortense, mi se pare... Se culcase deja... Coşmelia lui nu era prea aproape... tocmai dincolo de /nvalides, 
după Scoala Militară... pe rue de la Convention, înainte de rue de Vaugirard... Nu indrazneam să cer 
amănunte... Mergeam repede... Dar de încălzit nu reuşeam să mă încălzesc... Dintii îmi clantaneau... 

"Taică-tău se simte mai bine! mi-a zis la un moment dat... Dar o să stea în pat vreo două, trei zile... N-o 
să se poată duce la birou... A venit doctorul Capron..." Asta e tot ce mi-a spus. 

Am luat-o pe rue du Bac şi apoi la dreapta până la Champs de Mars... Era tocmai la dracu în praznic 
locuinţa lui... În sfârşit, ajungem... Aici e!... mi-o arată... o căsuţă în fundul unei grădini... El stătea la etajul al 
doilea... Nu îndrăzneam să mă plâng de oboseală... şi totuşi nu mă mai puteam ţine pe picioare... M-am prins de 
balustradă. Se făcuse ziuă de-acum... Pe scară m-a apucat o criză îngrozitoare, o greață cumplită! m-a dus el 
însuşi până la closet... Am mai vărsat o bună bucată de timp... Dar mă calmam... A scos un pat pliant din 
dulap... A tras o saltea de pe patul lui... m-a instalat în altă cameră... M-a dezbrăcat... am mai scuipat un val de 
bale... Şi în sfârşit, am atipit tresärind din când în cand... Prada coşmarelor... De dormit n-am dormit decât somn 
întretăiat... 


Cum a reuşit unchiul Edouard ca tata să nu mai insiste... să-mi dea pace... n-am să ştiu niciodată... Cred 
că l-a făcut să înțeleagă că trucul lui disciplinar cu trimisul la Roquette, nu era menit să-l scutească de 
necazuri... Că n-aveau să mă tina acolo toată viata! că aş putea să scap, şi încă foarte repede... numai ca să-l bat 
măr... să-l fac cu adevărat piftie... În sfârşit, el ştie cum s-a descurcat!... nu mi-a făcut mărturisiri... Şi nici eu nu 
l-am întrebat. 

Locuinta unchiului meu era plăcut aşezată, veselă, agreabilă... dădea înspre grădinile din rue Vaugirard, 
rue Maublanc... Şiruri de boschete, grădini, şi în fata şi în spate. Caprifoiul urca de-a lungul fațadelor, în jurul 
ferestrelor... Între case fiecare îşi avea micile lui straturi cu ridichi, cu salată si roşii... şi chiar viţă de vie! Mi- 
am adus aminte de salata mea!... Nu-mi purtase noroc! Mă simţeam îngrozitor de slăbit, ca şi cum mă ridicasem 
după o boală. Dar într-un fel mă simţeam bine. În locuința unchiului Edouard nu mă hăituia nimeni! 

Începeam să respir!... 

Îşi infrumusetase camera cu serii întregi de ilustrate, prinse în evantai, lipite pe pereţi, înşirate ca nişte 
ghirlande... "Regii volanului"... "Regii pedalei" şi "Eroii aviaţiei”... Şi ce cumpăra pe măsură ce... proiectul lui 
final era să facă din ele un fel de tapet, să acopere toţi pereții... Câte n-ar mai fi fost de adăugat acum!... Paulhan 
cu căciula lui de blană... Rougier cu nasul lui răsucit... Petit-Breton, pulpă de oţel, cu maioul lui in dungi!... 
Farman, bărbosul... Santos-Dumont, curajosul pionier!... Vicontele Lambert, specialist al turnului Eiffel... 
Latham, marele dezabuzat!... "Pantera neagră", Mac Namara... Sam Langford, cel cu coapsele uriaşe!... şi alte 
vreo sută de glorii... din domeniul boxului, evident!... 

N-o duceam rău... ne descurcam... Când se întorcea de pe la afacerile lui, unchiul îmi vorbea despre 
evenimentele sportive... Calcula toate riscurile... cunoştea toate slăbiciunile, ticurile, şiretlicurile campionilor... 
Luam prânzul şi cina pe muşamaua din bucătărie, făceam de mâncare împreună... discutam amănunțit şansele 
tuturor favoritilor... 

Duminica ne scoteam pârleala... Pe la ora zece dimineaţa Galeria de Maşini oferea o privelişte 
fantastică... Soseam cu mult înainte... Şi-o porneam hai-hui... Nu ne plictiseam niciodată... Cât era săptămâna 
de lungă, unchiul Edouard alerga al dracului... pe jos şi pe bicicletă... Afacerea lui cu pompe nu prea mergea 
cum trebuie... Avea necazuri din cauza brevetelor... I se puneau tot felul de piedici! Nu prea se descurca! Avea 
necazuri mai ales din pricina Americii. Dar, bine sau prost dispus, nu-mi tinea discursuri... Nu vorbea despre 
sentimente... De asta îmi plăcea de el... Deocamdată mă găzduia... Locuiam în cea de-a doua odaie a lui... 
Destinul meu era în suspensie... Tata nu mai vroia să mă vadă... continua să tune şi să fulgere... Singurul lucru 
pe care-l dorea era să mă vadă expediat la armată... Dar nu aveam încă vârsta... Întelegeam totul din frânturi de 
vorbe... Unchiului nu-i plăcea să discute despre asta... sporovăia mai bine despre sport, despre pompele lui, 
despre box, despre ustensile... despre orice altceva... subiectele tensionate îi făceau rău... ca şi mie dealtfel... 

Totuşi, când venea vorba despre mama, devenea limbut... Îmi aducea veşti... Nu se mai putea mişca... şi 


totuşi nu tineam s-o văd! la ce bun?... Mi-ar fi spus mereu același lucru. În sfârşit, timpul trecea... O săptămână, 
apoi două, trei... şi situaţia asta nu putea dura... Nu puteam prinde rădăcini în casa lui... Era el gentil, unchiul, 
dar oricum... Si apoi, cum aveam să trăiesc? Toată viata pe spinarea lui?... Nici nu putea fi vorba... Am făcut o 
mică aluzie... "O să vedem mai târziu!" mi-a răspuns... nu era nici o grabă... Se va ocupa el... 

M-a învăţat să mă rad... Avea un model special, subtil şi modern, practicabil în toate sensurile, chiar de- 
a-ndăratelea... Numai că atât de delicat cä-ti trebuia ştiinţa unui inginer ca să-i schimbi lama... Acest soi de 
brici, atât de sensibil, era alcătuit pe baza unui stup de brevete, vreo douăzeci în total, mi-a explicat el. 

Eu pregăteam masa, făceam cumpărăturile... Si-am mai stat aşa aşteptând încă vreo lună şi jumătate... 
lăfăindu-mă ca o muiere... Nu mi se-ntâmplase asta niciodată... Vasele doar ce le mai spălam... Nici rufe prea 
multe nu erau! Puteam umbla lela pe unde vroiam... Fără exagerare!... Era ceva!... Nu aveam nici un fel de scop, 
nici o țintă precisă, dinainte comandată... Totul nu era decât o continuă preumblare! "Du-te, Ferdinand! Mergi 
aşa drept înaintea ta... Nu te interesa de nimic!... Du-te unde vrei şi-ţi face plăcere!... Dacă ai tu vreun loc aşa 
mai drag, du-te! Şi până la Luxembourg, dacă vrei!... De n-aş fi atât de prins... m-aş duce să văd şi eu acele jeux 
de paume... E un joc care-mi place... Profită putin de soare... Tu nu te uiţi la nimic, semeni cu taica-tau!..." Si 
rămânea o secundă pe loc. Nemişcat, se gândea... Şi adăuga... "Şi apoi întoarce-te aşa încet, încet... Eu în seara 
asta am să vin mai târziu..." Îmi dădea şi nişte märuntis, un franc şi jumătate, doi franci... "Intră la cinema... 
dacă treci pe Bulevarde... ştiu cä-ti plac poveştile..." 

Văzându-l atât de generos... cu mine stându-i mereu pe cap, începusem să nu mă mai simt în largul 
meu... Dar nu îndrăzneam să-mi dau cu părerea. Mi-era frică să nu-l jignesc... De când se întâmplase toată 
comedia mă temeam foarte tare de urmări... Aşteptam deci ca totul să vină de la sine... Ca să nu cheltuim bani 
în plus, îmi spălam singur ciorapii în lipsa lui... Camerele nu dădeau una într-alta, erau destul de depărtate... 
Cea de-a treia, de lângă scară, arăta destul de curios, părea un fel de salonaş... aproape goală... cu o masă în 
mijloc, două scaune... şi un singur tablou pe perete... O reproducere, "Angelus" de Millet... Nu văzusem 
niciodată o pânză atât de uriaşă, ocupa aproape tot peretele... "Iti place, Ferdinand?" mă întreba unchiul 
Edouard de fiecare dată când treceam prin fata lui, mergând spre bucătărie. Câteodată rămânea un moment, 
contemplându-l în tăcere... În faţa acestui tablou nu se vorbea... Nu era totuna cu "Regii volanului”... Nu de asta 
se afla el acolo, ca să trancanesti in fata lui... 

Cred că unchiul îşi zicea în sinea lui că îmi prindea bine să contemplu o asemenea operă... Terapie 
pentru o pramatie ca mine... Poate, cine ştie, aveam să mă mai îmblânzesc şi eu!... Dar nu insista niciodată... 
Ştia ce e aia delicateţe... Nu vorbea despre asta!... Nu se ocupa unchiul Edouard numai de mecanică! A nu se 
confunda!... Era extrem de sensibil, asta nu 1 se putea contesta... Probabil că tocmai de aceea mă simţeam atât 
de jenat... Mă härtuia din ce în ce mai mult ideea că stăteam ca un trântor şi mâncam din pâinea lui... Ceea ce 
mi se părea o mare nerusinare! Gata!... Ajunge!... 

Şi l-am mai întrebat o dată, am riscat, dacă ar avea ceva împotrivă să-mi încep iarăşi căutările... să citesc 
"anunţurile"... "Stai cuminte! mi-a spus... Nu ţi-e bine?... Ce-ti lipseşte, diavole? Du-te la plimbare! O să-ţi 
găsesc eu de lucru! Mă ostenesc eu destul pentru asta! Las' pe mine! Nu te mai băga! Eşti încă prea jigărit! N-ai 
face decât să strici totul... Şi prea nervos! M-am înţeles cu taică-tău şi cu maică-ta... Mai hoinăreşte încă... N-o 
să dureze nici asta! Du-te pe chei, până la Suresnes! Ia vaporaşul, poftim! Schimbă aerul! Vaporaşele de acolo 
sunt o minune! Coboară la Meudon, dacă vrei! schimbä-ti gândurile! peste câteva zile o să mai stăm de vorbă... 
Cred că am dat peste ceva foarte bun!... Am mirosit eu!... Sunt sigur!... dar nu trebuie bruscat!... Si sper să-mi 
faci cinste!..." 

— Da, unchiule!... 


Oameni ca Roger-Marin Courtial des Pereires nu întâlneşti chiar pe toate drumurile... Eram încă prea 
tânăr la acea epocă, mărturisesc, ca să-l apreciez cum s-ar fi cuvenit. Unchiul Edouard îl cunoscuse, printr-un 
noroc, la "Génitron", periodicul favorit (douăzeci şi cinci de pagini) al micilor inventatori artizani din Regiunea 
Pariziană... Tot în legătură cu sistemul lui de pompe, pentru obținerea unui brevet, cel mai bun, mai durabil, 
mai potrivit pentru toate genurile de biciclete... Pliabile, racordabile, suple, reversibile. 

Courtial des Pereires, trebuie adăugat pe loc, se distingea evident de toți ceilalți mărunți inventatori... 
Domina, şi încă de foarte sus, toată liota cam năucă a abonaților Periodicului... Toată mişuna aia de ratati... O! 
Nu! El, Courtial des Pereires, nu le semăna deloc! El era maestrul!... Veneau să-l consulte nu numai de prin îm- 
prejurimi... Veneau de pretutindeni: din Seine, din Seine-et-Oise, abonaţi din provincie, din Colonii... din 
străinătate adică... 

Dar, fapt remarcabil, Courtial abia dacă-şi ascundea în intimitate disprețul şi dezgustul... pentru toți 
aceşti minusculi zeloşi, aceşti încurcă-lume ai Ştiinţei, comisionari vicioşi, cârpaci visători, meşterind ştifturi la 


domiciliu. Artizani zäpäciti, mereu dati pe uşă afară, häituiti, scheletici, obsedati de "perpetuum" şi de 
"cvadratura lumilor”... şi de "robinetul magnetic"... Măruntă forfotă de zănateci härtuiti de idei... descoperind 
Luna de pe cer!... 

I se făcea silă de ei, numai privindu-i, dar să-i mai şi asculte... Însă el trebuia să fie îngăduitor din 
interese de breaslă... Asta era afacerea şi profitul lui... Mizerabil şi penibil... Măcar dacă-ar fi putut să nu 
vorbească!... Da el trebuia să le întreţină convingerile! să-i flateze! Să-i îndepărteze uşor... după caz şi manie... 
şi mai ales să le ia obolul!... Toţi aceşti smintiti, präpäditi se luau la întrecere, care pe care, să evadeze mai 
devreme... măcar cu cinci minute!... din odăile lor... din dugheană... din omnibus... din chitimie... numai cât să 
facă pipi... şi veneau tot într-o fugă până la "Génitron"... năvăleau acolo în fata lui des Pereires, ca scäpati din 
lanţuri... abia trăgându-şi sufletul... hăbăuci... crispati de frică, rumegându-şi obsesiile... punându-i lui Courtial 
întrebări cu nemiluita... nu-i interesa nimic altceva decât "morile solare"... joncțiunea micilor "descărcări 
electrice"... regresiunea Cordilierei... translatia cometelor... o ţineau una până la ultima suflare a cimpoiului lor 
fantast... până la ultima tresărire a stârvului care erau... Courtial des Pereires, secretar, precursor, proprietar, 
animator al ziarului "Génitron", avea mereu răspuns la toate, nu se încurca, nu amâna, nu dezamăgea!... 
Aplombul, competența absolută, irezistibilul optimism îl făceau invulnerabil la cele mai primejdioase asalturi 
ale celor mai mari tâmpenii. Dealtfel nici nu suporta controversele prelungite... Oprea cu un gest totul şi prelua 
el conducerea dezbaterilor... Ceea ce el zicea, judeca, accepta, era sfânt! Nici vorbă să se mai revină... altfel se 
făcea foc... Îşi smulgea gulerul fals... Scuipa de mânie... Şi-i mai lipseau şi trei dinţi dintr-o parte!... Verdictele 
sale, în absolut toate cazurile, chiar şi în cele mai subtile, mai nesigure, mai propice îndoielilor, deveneau 
adevăruri masive, galvanice, irefutabile, instantanee... Era de-ajuns ca el să intervină... Autoritatea lui triumfa! 
Fără obiecţii! 

La cel mai mic suspin divergent, lăsa frâu liber gândurilor sale şi consultantul victimă nu mai conta în 
discutie!... Într-o clipită era dat peste cap, zdrobit, dezumflat, suprimat, evaporat, fără drept de apel!... Nu mai 
rămânea din el decât o fantosä, un fulg într-un vulcan!... Vedea stele verzi, nerusinatul!... În asemenea cazuri, 
Courtial era atât de imperativ, îl terciuia atât de tare, că pe cel mai nărăvit dintre maniaci îl puteai băga într-un 
buzunar, it puteai face să dispară într-o gaură de şoarece. 

Nu era impozant Courtial, dar iute şi categoric la vorba, altfel destul de scund şi de îndesat... Îşi anunţa 
singur vârsta de câteva ori pe zi... Trecuse de cincizeci de ani... Se tinea însă foarte bine datorită exerciţiilor 
fizice, haltere, bastoane, bare fixe, trambuline... pe care le practica regulat şi mai ales înainte de prânz, în odaia 
din spatele redacţiei. Îşi aranjase acolo o adevărată sală de gimnastică între două paravane. Era destul de strâmt, 
evident... Şi totuşi evolua în voie la aparatele lui... la bare, cu o uşurinţă uimitoare... Era avantajat şi de talia lui, 
de se legăna el cu atâta grație... Numai cu inelele era mai greu, dacă-şi lua prea mare elan, se izbea rau de tot... 
Dintr-un perete într-altul al coşmeliei, ca limba unui clopot! Bum! Bum! Mare zgomot mai făcea cu zborul lui 
la inele! Nu l-am văzut niciodată, oricât ar fi fost de cald, scotandu-si pantalonii, redingota sau gulerul... Numai 
manşetele şi cravata lui cu ac. 

Avea el, Courtial des Pereires, un motiv foarte important să-şi menţină forma. Trebuia să se ocupe 
mereu de fizicul şi supletea lui. Avea absolută nevoie... Pentru că el, pe lângă că era inventator, autor, ziarist, 
făcea adesea şi ascensiuni în balon... Dădea spectacole... Duminica, mai ales prin bâlciuri... O scotea la capăt de 
cele mai multe ori, dar se mai iveau şi mici incidente, emoţii nu dintre cele mai obişnuite... Şi asta încă nu era 
totul!... Existenţa lui periculoasă, plină de neprevăzut, îi ocaziona fel de fel de surprize... De când se ştia tot aşa 
trăise! Asta-i era firea!... Mi-a explicat odată ce urmărea... 

"Muşchii, Ferdinand, fără minte nu fac nici cât un cal! Iar spiritul fără muşchi e ca electricitatea fără ba- 
terie! Ce să faci cu ea! se scurge în toate părţile! se împrăştie!... Iti scapă printre degete!..." asta era părerea lui. 
Dealtfel redactase câteva lucrări foarte concludente pe această temă: "Bateria umană. Intretinerea ei”. Era un 
"culturist" mult înainte ca acest cuvânt să fi fost inventat. Îşi dorea o viaţă aventuroasă. "N-o să mor în 
jurnalistică!" aşa-mi spunea. 

Îi plăceau "sfericile", era aeronaut din faşă, din cea mai fragedă copilărie, de pe vremea lui Surcouf si 
Barbizet... ascensiuni instructive... Nu performanțe! nici raiduri! nici plimbări aventuroase! Nu! nimic 
scandalos! extraordinar! insolit! Avea oroare de mascarade în aer!... Zboruri demonstrative! ascensiuni 
educative!.., numai şi numai stiintifice!... Era formula lui absolută. Asta îi făcea bine jurnalului, îi creştea 
acțiunile. Fiecare nouă ascensiune în balon îi aducea noi abonați. Nu urca în nacelă decât în uniformă, nimeni 
nu-i putea contesta dreptul la ea, căpitan cu trei galoane, "aeronaut federal, brevetat, recunoscut". Nici nu-şi mai 
ştia numărul medaliilor... Duminica, agätate pe pieptii uniformei, formau un fel de zale... Lui nu-i prea păsa de 
ele, nu era ostentativ, dar pentru asistență conta, ea avea nevoie de decor. 

Courtial des Pereires a rămas până la sfârşit apărătorul absolut, decis, al "aparatelor mai uşoare decât 
aerul”. Se gândea deja la heliu! Cu treizeci şi cinci de ani înainte! Nu-i putin! "Zélé", veteranul, marele lui 


sferic personal, se odihnea între spectacole chiar în pivnita biroului lui din Galerie Montpensier, numärul 18. 
Nu era scos în general decât vinerea înainte de cină, ca să i se pregătească aparatura, să i se dreagă cu infinite 
precautii țesătura, faldurile, învelişurile, sforile umpleau mica odäitä de gimnastică, mătasea se umfla în bătaia 
curentului. 


Nici el, Courtial des Pereires, nu era dintre cei pe care ai fi putut vreodată să-i împiedici să facă, să 
imagineze, să conceapă, să rezolve, să revendice... Creierul lui genial nu avea odihnă de dimineaţă până seara... 
Nici chiar noaptea nu-i dădea răgaz... Trebuia să se ţină bine ca să nu fie luat de torentul ideilor... Să stea teapän 
pe picioare... Un chin de neînchipuit... În loc să doarmă ca tot omul, îl urmăreau himerele, născocea tot soiul de 
trucuri şi spiluri... Pfui!... şi ideea de a adormi zbura pe loc... Asta nu mai era viata!... Şi-ar fi pierdut complet 
somnul dacă nu s-ar fi revoltat el însuşi împotriva fluxului de gäselnite, împotriva propriilor sale pätimase 
elanuri... Această tinere în frâu a geniului l-a costat cel mai mult, eforturi absolut supraomenesti, mai dificile 
decât tot restul operei lui!... De câte ori nu mi-a spus-o!... 

Si când se recunostea totuşi învins, după o rezistenţă îndârjită, când se simţea excedat de propriile lui 
avânturi... şi începea să vadă, dublu, triplu... să audă tot soiul de voci ciudate... nu mai avea decât un mijloc de a 
reprima aceste atacuri, de a-şi reintra în ritm, pentru a-şi recăpăta buna dispoziție: mai încerca o ascensiune! îşi 
dăruia o plimbare printre nori! Dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziție, s-ar fi înălţat mult mai des, poate 
chiar în fiecare zi, dar redactarea jurnalului nu-i dădea răgaz! N-o putea face decât duminica... Si aşa era destul 
de complicat... "Génitron" îl acapara, era preocuparea lui permanentă! Nu era de glumă... Inventatorii nu sunt 
comozi... Trebuia să le stai mereu la dispoziţie! Şi el de curaj nu ducea lipsă, nimic nu-i înfrângea zelul, nu-i 
deconcerta inteligența... cea mai abracadabrantă problemă, fie ea colosală sau neînsemnată... Inghitea cu o 
strâmbătură orice... De la "brânza pudră", "azurul sintetic" "valva cu basculä", "plămânii de azot", "nava flexi- 
bila", "cafeaua cu lapte condensat" până la "arcul kilometric" care să înlocuiască benzina... Nici un progres 
esențial, din cele mai diverse domenii, nu lua calea practicii înainte ca, pe drept cuvânt, Courtial să aibă ocazia 
de a-i demonta mecanismul, de a-i sublinia perfectia şi de a-i scoate în evidenţă întotdeauna, fără milă, 
slăbiciunile, ruşinoasele vicii, imprevizibilele lacune. 

Toate acestea trezeau desigur teribile gelozii, uri nemăsurate, o ranchiună tenace... Dar el era absolut 
insensibil la aceste mărunte incidente. 

Cât timp şi-a ţinut el pana în mână, nici o revoluţie tehnică nu a fost declarată valabilă şi viabilă înainte 
ca el s-o fi recunoscut ca atare şi s-o fi sprijinit în coloanele ziarului "Génitron". Asta poate da o idee despre 
reala lui autoritate. Trebuia, pe scurt, ca fiecare invenţie capitală să fie însoțită de un decisiv comentariu al lui... 
Să-i dea cum s-ar spune "Autorizatia"! Da sau nu. Dacă declara Courtial, chiar de pe prima pagină, că ideea nu 
era de acceptat! oho! că era de-a dreptul nebunească! eteroclită! că păcătuia urât de tot încă din start... cauza era 
pierdută! Nenorocitul nu mai scotea capul în lume niciodată!... Proiectul se ducea pe apa sâmbetei. Dacă se 
declara întru totul de acord, atunci entuziasmul nu întârzia să se dezlantuie... Toți abonaţii se repezeau... 


În magazinul birou, cu ferestrele dând înspre parc, la adăpostul Arcadelor, Courtiaş des Pereires, 
datorită celor două sute douăzeci de manuale scrise de el, în întregime originale, răspândite în lumea întreagă, 
datorită periodicului "Génitron", participa decisiv şi intr-un mod incomparabil la mişcarea ştiinţelor aplicate. El 
comanda, orienta, sporea înzecit inovațiile naţionale, europene, universale, toată uriaşa fierbere a micilor 
inventatori "agregati"!... 

Desigur, nu mergea totul de la sine, trebuia să atace, să se apere, să pareze loviturile sub centură. Ridica 
în slăvi, zdrobea imprevizibil dealtfel, prin cuvântul spus sau scris, public sau pe ascuns. Într-o zi la Toulon, 
prin anul 1891, a provocat aproape o răscoală din cauza unor serii de conferinţe despre "orientarea telurică şi 
memoria randunelelor"... Excela, e adevărat, în recenzie, în articol, în conferințe, în proză sau în versuri, şi 
câteodată, ca să intrige, în calambururi... "Totul pentru instruirea familiilor şi educaţia maselor”, asta era marea 
deviză a tuturor activităţilor sale. 

"Génitron", Polemica, Invenția, Sfericul, iată gama mijloacelor sale, lucru vizibil dealtfel şi în 
inscripțiile de pe pereţii biroului... de pe frontispiciu, de pe faţadă... N-aveai cum să greşeşti! Cele mai recente, 
mai complexe şi mai indici te controverse, cele mai arzătoare, mai subtile şi mai inteligente teorii, fizice, 
chimice, electrotermice sau de igienă agricolă se predau, se ghemuiau ca nişte larve la picioarele lui Courtial, 
fără să mai opună vreo rezistenţă... Le storcea, le dezumfla, cât ai zice peşte... Le scotea imediat la lumină 
schema, urzeala... Avea un spirit de raze X... Nu-i trebuia decât o oră de efort pentru a descifra, în coloanele 
ziarului "Génitron", o dată pentru totdeauna, cele mai incapatanate încâlceli, cele mai pretentioase cvadraturi, 
pe înţelesul atât de obtuz al celor mai dezastruoşi tâmpiţi, al celor mai aiuriti abonaţi. Era o magică îndeletnicire 


pe care el o îndeplinea cu superbie; sinteza explicativă, irecuzabilä, a celor mai încurcate şi nebunesti ipoteze, a 
celor mai discutabile şi mai fantasmagorice alambicuri... Ti-ar fi putut trece, din convingere, un fulger prin 
urechea acului, punându-l să joace într-o brichetă şi tunetul într-o fluierişcă. Acesta îi era destinul, 
antrenamentul, ritmul, să vâre universul într-o sticlă, să-i puie dop şi apoi să explice totul gloatei... De ce? şi 
cum?... Eu însumi am rămas stupefiat mai târziu, trăind pe lângă el, de câte puteam înţelege într-un răstimp de 
douăzeci şi patru de ore... numai din câteva vorbe şi aluzii... Pentru Courtial nimic nu era obscur, de o parte se 
afla materia trandava şi barbară, de cealaltă spiritul care înţelegea totul printre rânduri... "Génitron", invenție, 
descoperire, fecunditate, lumină!... Acesta era subtitlul ziarului. Munceam la Courtial sub semnul marelui 
Flammarion, portretul lui cu dedicație se afla în mijlocul vitrinei, era invocat ca un zeu, chiar şi împotriva unei 
contestaţii minore, pentru un da sau pentru un nu! El era supremul recurs, providenta, punctul final, nu jura 
decât pe Maestru şi câte un pic şi pe Raspail. Courtial consacrase douăsprezece manuale unor sinteze explicite 
asupra descoperirilor astronomice, şi doar patru genialului Raspail, cel cu "vindecările pe cale naturală". 

Ideea nemaipomenită pe care o avusese unchiul Edouard de a se duce el însuşi la "Génitron", ca să 
tatoneze terenul în privința unei slujbe, se dovedi până la urmă foarte bună. Mai avusese el şi un alt motiv, vroia 
să-l consulte în legătură cu pompa lui de bicicletă... Îl cunoştea pe des Pereires de foarte multă vreme, încă de 
pe când acesta publicase cel de al şaizeci şi doilea manual, cel mai citit dintre toate, cel mai răspândit în 
întreaga lume, cel care i-a adus de fapt faima şi gloria: "Echipamentul unei biciclete, accesoriile, nichelurile, 
pentru toate climele pământului, la suma globală de douăzeci şi şapte de franci şi 95 de centime." Opusculul 
"manufactor", în momentul despre care vă vorbesc, ajunsese la cea de-a trei suta ediţie la Berdouillon si 
Mallarme, editori specializați de pe quai des Augustins!... Consideratia, entuziasmul universal suscitat încă de 
la apariția acestei minuscule, banale lucrări se poate în zilele noastre cu greu imagina... Şi totuşi "Echipamentul 
de biciclete" de Courtial-Marin des Pereires reprezenta pe la 1900, pentru ciclistul neofit, un fel de catehism, o 
carte de căpătâi, "Summa"... Courtial ştia dealtfel să-şi facă, şi încă într-un fel foarte pertinent, autocritica. Nu 
se îmbăta cu apă rece! Celebritatea lui crescândă îi sporise mereu corespondența, vizitele unor inoportuni 
consecventi şi numărul unor corvezi şi polemici din ce în ce mai îndârţite... Şi-i aducea foarte puţine 
satisfactii!... Veneau să-l consulte de la Greenwich şi Valparaiso, Colombo şi Blankenberghe în legătură cu 
nenumăratele, diversele probleme privind şaua "incidentă" sau "suplă", uzura bielelor... ungerea părților 
portabile... cel mai bun dozaj hydric pentru inoxidarea ghidoanelor... Gloria pentru glorie, cum era asta pe care 
i-o adusese bicicleta, nu prea o inghitea. În treizeci de ani răspândise prin lume sămânţa operelor sale, redactase 
multe manuale cu adevărat mult mai demne de admirat, sinteze explicative de înaltă valoare şi anvergură... În 
cursul carierei sale explicase aproape totul... Teorii superioare, complexe! tot ce imaginase fizica mai subtil, 
chimia, radio-polaritatea de la început de drum... Fotografia siderală... Tot scriind, vrând nevrând, pe sub pana 
lui trecuse totul. Si atunci o mare deziluzie îl încercase, o adâncă melancolie, o uimire dezolantă, văzându-se 
preferat, tămâiat, glorificat pentru câteva vorbulite privind anvelopele şi cele câteva şiretlicuri pentru "dublii 
pinioni"!... Trebuie să vă spun de la început că avea oroare de bicicletă... N-a învăţat să meargă pe ea niciodată 
şi nici nu s-a suit vreodată pe vreuna... În privinţa construcţiei era şi mai rău... N-ar fi putut niciodată demonta o 
roată, un lanţ... Cu mâinile lui proprii nu putea face nimic, în afară de gimnastica la bară fixă şi la trapez... Era 
mai neîndemânatec decât o sută de ageamii la un loc... Ca să bată un cui, îşi smulgea cel puţin două unghii, îşi 
zdrobea degetul cel mare, cum punea mâna pe un ciocan devenea tot o carne vie. Ca să nu mai vorbesc de 
cleşti, ar fi smuls, fireşte, peretele... plafonul... toată şandramaua... N-ar mai fi rămas nimic în jur... N-avea răb- 
dare nici de doi bani, mintea lui mergea mult mai repede, mai departe, mai intens, mai profund... Când vedea că 
materia îi rezistă, îl apucau pandaliile... Făcea prăpăd... Numai în teorie ştia să aranjeze bine problemele. Când 
era vorba de practică nu era în stare să facă singur nimic, decât să ridice halterele în odäita din fundul 
prăvăliei... să escaladeze duminica nacela, să comande "Dati-i drumul" şi să cadă apoi "in cap"... Dacă punea el 
mâna pe ceva totul se făcea chisälitä. Cum mişca un obiect din loc, îl scăpa pe jos ori în poală, îl răsturna sau şi- 
| vara în ochi... Nu poţi excela chiar în toate! Asta se înțelege de la sine... Dar între operele lui avea una cu care 
se mândrea foarte tare... Coarda lui sensibilă... Era de ajuns să aduci vorba ca să-l emotionezi pe loc... Şi ca să-i 
devii prieten trebuia să i-o aminteşti mereu. În privința sintezelor, era, fără să mai lungim vorba, o bijuterie 
inegalabilă... o fantastică reuşită... Opera completă a lui Auguste Comte, redusă la formatul strict al unui "crez 
pozitiv”, în douăzeci şi două de versete în acrostih! 

Pentru această nemaipomenită performanță fusese sărbătorit în aproape toată America... latină... ca un 
colosal renovator. Academia uruguiană, reunită în şedinţă plenară, l-a ales cu aclamații câteva luni mai târziu, 
"Bolversatore Savantassima", conferindu-i titlul adiţional de "membru aderent pe viata"... Montevideo, oraşul, 
nu s-a lăsat nici el mai prejos, peste o lună l-a avansat la rangul de "Citadinis Eternatis Amicissimus". Courtial 
sperase că renumele şi triumful dobândit îl vor purta spre alte glorii mai înalțe... că-i vor procura elanul necesar 
pentru a-l propulsa în conducerea unei mişcări ţinând de suspusele domenii filozofice... "Amicii rațiunii pure”... 


Dar, nimic! Ciuciu! Pentru prima dată în viaţa lui se înşelase! Se päcälise! Marele renume a lui Auguste Comte, 
exportat la Antipozi, n-a mai vrut să treacă marea înapoi! A rămas acolo, lipit de La Plata, indestructibil, de 
nesmuls. Nu mai vroia să se întoarcă în locul lui de baştină. A rămas la americani, deşi, luni şi luni de zile, a 
încercat totul. A întreprins totul, a înnegrit în "Génitron" coloane după coloane ca să dea "crezului" său un pic 
de elan francez, l-a descompus în rebus, l-a-ntors pe dos ca pe o cămaşă, l-a presărat cu linguseli, l-a facut 
revanşard... cornelian... agresiv... şi apoi băşinos... Degeaba! 

Chiar bustul lui Auguste Comte, mult timp ţinut la loc de cinste, pentru că plăcuse clienţilor, în stânga 
marelui Flammarion, a trebuit să fie făcut dispărut. Nu-i stătea bine acolo. Abonatii mârâiau. Nu-l iubeau pe 
Auguste Comte. Pe cât li se părea de popular Flammarion, pe atât îi dezgusta Auguste Comte. Aducea 
ghinionul în vitrină... Asta era! Nu se putea face nimic! 

În anumite seri, dar asta mult mai târziu, când îi cam zumzaia capul, Courtial pronunţa nişte vorbe 
ciudate... 

— Într-o zi, Ferdinand, o să plec... o să mă duc la dracul în praznic, ai să vezi!... Singur voi pleca... Cu 
propriile mele mijloace... ai să vezi!... 

Şi pe urmă rămânea aşa visător... Nu-l stânjeneam. Asta îl apuca când şi când... Eram totuşi destul de 
nedumerit... 


Până să mă plaseze la des Pereires, unchiul meu Edouard încercase imposibilul, răscolise cerul şi 
pământul, nimic nu-l oprise, uzase de toate relaţiile... Pe unde intra aducea vorba despre mine în termenii cei 
mai laudativi... dar fără vreun rezultat... Fireşte, mă ţinea cu multă plăcere în locuinţa lui din Convention, dar, 
oricum, nici el nu era bogat... nu putea s-o facă la infinit! nici nu era drept să-i cer mai mult... Şi apoi cam 
încurcam locul... nu era prea spațioasă colivia lui... degeaba mă făceam eu că dorm când mai venea şi el cu câte 
o gagică... În vârful picioarelor... sigur că-l stingheream... 

Mai întâi că era extrem de pudic din fire. Şi, n-ai fi crezut, dar într-o mulțime de situaţii, extrem de 
timid... Chiar şi în privința lui des Pereires, după ani de cunoştinţă, nu se purta prea familiar. Îl admira sincer, 
nu îndrăznea să-i ceară nimic... A tot aşteptat până să-i spună povestea mea... şi totuşi îl rodea... Se simțea răs- 
punzător... că stăteam degeaba, fără slujbă... că n-aveam o situaţie... 

Într-o zi, în sfârşit, şi-a luat inima în dinţi... Aşa, ca-n glumă, să nu pară că insistă. A pus o mică 
întrebare... Dacă n-ar avea nevoie din întâmplare, pentru biroul lui de Inventatori sau pentru aerostatia lui, de un 
secretar începător. Unchiul Edouard nu se înşelase deloc asupra aptitudinilor mele. Îşi dăduse perfect seama că 
într-o slujbă cu orar fix nu m-aş fi descurcat. Vedea asta clar... Că la genul şi statura mea, cel mai indicat era să 
fiu trimis „pe drumuri", unde să mă ocup de tot felul de trăznăi şi combinaţii, fără nici un program... Aşa credea 
el... 

Courtial îşi vopsea părul cărbune, numai mustata şi bärbita le lăsa cenuşii... totul la el era zbarlit ca la 
pisici, dar mai ales sprâncenele, tepoase, stufoase, păreau mai agresive şi mai diabolice decât tot restul, mai cu 
seamă cea din stânga. Avea pupilele agile, duse în fundul capului, iar ochişorii, mereu nelinistiti, rămâneau 
brusc tintiti, când descoperea spilul vreunei drăcovenii. Atunci râdea îndelung, îşi scutura burta, se lovea 
violent peste coapse ca să rămână apoi nemişcat, intepenit de un gând, o secundă, admirând bazaconia... 

Courtial des Pereires obținuse în Franța cel de-al doilea permis de conducere a automobilului de curse. 
Diploma (chenăruită cu o dungă aurită şi împodobită cu fotografia lui, "tânăr" la volanul monstrului, datată şi 
ştampilată) o tinea deasupra biroului. Dar toate sfârsiserä tragic... Mi-a povestit adesea: 

"Am avut noroc! admitea el. De asta poți fi sigur! Ajunsesem la Bois-le-Duc... carburatorul funcționa 
splendid... Nu vroiam să încetinesc.. Când o zăresc pe învăţătoare... sus pe rambleu... Îmi făcea semne... Îmi 
citise toată opera... Îşi agita umbrela... nu vroiam să fiu nepoliticos... am frânat în fata şcolii... Am fost imediat 
înconjurat, sărbătorit... am băut să-mi potolesc setea... Nu mai aveam de făcut nici o oprire până la Chartres... 
Încă optsprezece kilometri... Fac ultimul control... o invit pe fată... Îi zic «Urcă domnişoară... aici lângă mine! 
la loc!» Ea şovăie, face mofturi, gagica, cochetează... eu insist... şi iat-o instalată... Demarăm... Încă de 
dimineaţă, de câte ori mă oprisem pentru control, mai ales pe drumurile Bretaniei, băusem cidru şi iar cidru... 
Maşina vibra puternic, mergea perfect... Nu îndrăzneam să încetinesc... Şi totuşi aveam mare nevoie!... În 
sfârşit, trebui să cedez!... Frânez puţin... Opresc, mă ridic, sar, chitesc un tufiş... Las puicuta la volan! îi strig de 
departe! «Asteapta-ma, mă întorc într-o secunda!...» Abia-mi duc mâna la prohab, că mă izbeşte parcă o 
lovitură de măciucă! Sunt smuls, luat pe sus! Rostogolit cu o violenţă îngrozitoare! parc-aş fi fost un pai purtat 
de furtună! Bum! Formidabil! o detunătură asurzitoare!... Copacii, frunzarele smulse, culcate la pământ, 
zburătăcite de suflu! Aerul ia foc! Mă trezesc în fundul unei gropi, aproape leșinat... Mă pipăi!... Îmi revin în 
simtiri!.. Mă târâi până-n drum.!... Nu văd nimic! Maşina? loc! prietena! loc! Nici urmă! Parcă se evaporase!... 


lovită de traznet! Literalmente! roțile! şasiul... Stejarul? Pinul? calcinat!... Tot rămurişul... Ce să-ţi mai spun? 
Mă târâi de la un muşuroi la altul! Sap! Scotocesc! Câteva minute ici, câteva colo! nu dau decât de nişte 
sfărâmături... un colt de evantai, o cataramă de centură! un buşon de rezervor... Un ac de par! cam asta era tot! 
Un dinte de care n-am fost niciodată singur!... Ancheta oficială n-a decis nimic... N-a elucidat nimic... Era şi de 
înțeles... Cauzele acestei explozii vor rămâne pentru totdeauna misterioase... După aproape două săptâmini, la 
şase sute de metri de locul cu pricina, a fost găsit în lac, după multe sondaje, piciorul gol al acelei domnişoare 
pe jumătate ros de şoareci... 

În ceea ce mă priveşte, fără să fiu foarte sigur, una singură dintre numeroasele ipoteze emise în acele 
momente pentru a explica cum a luat foc, cum a explodat, ar putea la nevoie să mă mulțumească... Deplasarea 
imperceptibila a unui «fusibil alungit»... Era de ajuns, ce părere ai! ca zdruncinndu-se, săltând la fiecare 
zgaltaitura, vergeaua subțire de minium vibrând să atingă din întâmplare, fie şi numai pentru o secundă! sau 
chiar pentru a zecea parte dintr-o secundă, rezervoarele de benzină... Imediat sare totul în aer... Explozia e 
formidabilă! Mai ceva decât un obuz... Asta, prietene, din cauza precaritätii sistemului... Am mai trecut pe 
acolo, mult timp după catastrofă... Încă mai mirosea a ars!... dealtfel în acest stadiu foarte critic al evoluţiei 
automobilului s-a înregistrat un număr mare de asemenea fantastice explozii, aproape la fel de violente! 
pulverizând totul! Sfârtecând fără milă! Provocând gigantice propulsii!... Nu le-aş putea compara la nevoie 
decât cu acele izbucniri subite ale unor ruguri de aer lichid... Şi aş zice chiar mai rnult 7... Pentru că acestea sunt 
cu adevărat banale! explicabile... În întregime!... Nici un dubiu! Nici o enigmă! în timp ce misterul continuă să 
planeze asupra cauzelor tragediei mele!... Mărturisesc cu multă modestie! dar ce importanță mai are în ziua de 
azi! Nici una!... Cine mai întrebuințează astăzi aceste «fuzibile»? Ce să ne mai încurcăm în fleacuri?... Astăzi 
alte probleme ni se impun... De o mie de ori mai originale! Totul a rămas departe în urmă, prietene! Nimeni nu 
mai lucrează astăzi cu «minium» Nimeni!" 

Courtial nu adoptase, ca mine, în îmbrăcăminte, gulerul de celuloid... Îşi avea propriul lui sistem ca să 
facă gulerele inuzabile, rezistente la murdărie, impermeabile, falsele gulere de pânză obişnuită... Le dădea cu un 
fel de lac, în două sau trei straturi... Tineau cel putin şase luni... ferite de murdăria din aer, de urmele de degete, 
de transpiratie. Era un lac pe bază de celuloză pură. Îşi purta gulerul, acelaşi, câte doi ani. Numai că urmele de 
degete se vedeau foarte clar pe gulerul lăcuit, în ciuda tuturor asigurărilor pe care ti le dădeau indicațiile, petele 
iti săreau în ochi lätindu-se unele peste altele! Toate amprentele necesare sistemului Bertillon erau acolo... se 
vedea de la o poştă că preparatul nu era încă pus la punct. Recunostea chiar şi el din când în când. Si apoi îi 
lipsea un nume pentru această minunätie. Avea să se gândească la el la momentul oportun. 

În înălțime, Courtial nu avea nici un deget în plus! nu-şi putea deci permite să piardă nimic... umbla pe 
tocuri foarte înalte, fiind dealtfel extrem de mofturos în privinţa incaltarilor... căpute de pânză bej şi nasturi de 
sidef... Numai că aici semăna cu mine... Îi miroseau îngrozitor picioarele... mai ales sâmbăta după amiază... 
Pentru că doar duminică dimineaţa îşi făcea toaleta, fusesem avertizat în timpul săptămânii nu avea timp. Ştiam 
şi asta... Pe nevastă-sa n-o văzusem niciodată, el îmi povestea ce zice şi ce face. Locuia la Montretout... Cât 
despre picioare, nu era numai el... Duhoarea lor devenise o teroare în toată legea... Cand se iveau inventatorii, 
näcläiti, sosind mai totdeauna de foarte departe, era aproape imposibil să stai să-i asculti până la capăt, chiar cu 
usa larg deschisă spre parcul Palatului... Ceea ce-ţi adia din când în când pe la nas era de neimaginat... Mi se 
făcea scârbă până şi de picioarele mele. 

În privinţa birourilor "Génitron", ca dezordine, capernaum absolut, vraişte cumplită, nu cred că i-ar fi 
luat-o multe înainte... Din pragul prăvăliei până la plafonul primului etaj, toate treptele, toate ieşindurile, 
mobilele, scaunele, dulapurile se cocoşau, într-un talmeş-balmeş de nedescris, sub vrafurile de hârtii, broşuri, 
tot ce nu se vânduse, aruncate la întâmplare într-o tragică dezordine, desperecheate, decopertate... opera lui 
Courtial se afla întreagă acolo, vrafuri, piramide, claie peste grămadă... Nu se mai deosebeau dicționarele de 
operele didactice, memoriile olografe stivuite în tumulusi prăfuiţi... Iti croiai drumul la întâmplare bâjbâind 
printre ele... Înfundându-te în hârtogäraie, călcând ca pe o faleză gata să se prăbuşească... Brusc venea totul de- 
a valma! O lua razna! Cataracta!... Planurile, schițele zburau! două mii de kilograme de smângäliturä! iti 
înfundau gâtlejul... Declanşând alte avalanşe, un teribil vârtej de hârtii dansând într-un uragan de praf... La 
fiecare vânzare de cinci parale, digul ameninţa să se rupă!... 

Dar el nu se neliniştea... Nu i se părea nefiresc, nu simțea nici o nevoie să modifice cât de cât ceva, să-şi 
schimbe metoda... Absolut deloc! Se descurca de minune în acest haos vertiginos... Niciodată n-a căutat prea 
mult cartea de care avea nevoie... Trăgea din vraf, la sigur... Din orice grămadă... Cu un gest făcea să zboare 
toate hârtiile, scotocind pătimaş, cu mâinile până la coate în stog, ca să dea exact peste cartea care-i trebuia... 
De fiecare dată se petrecea un miracol... Rar se înşela... Avea simţul dezordinii... Îi plângea pe toţi cei care nu-l 
aveau... Ordinea e în idei! Nici urmă de ea în materie! Dacă îndrăzneam să emit o cât de mică aluzie la această 
vraişte, zicându-i că era imposibil să mă descurc într-o asemenea învălmăşeală, făcea urât, mă dăscălea... Nu 


mă lăsa să-mi trag sufletul... Prelua autoritar ofensiva... "Evident, Ferdinand, nu-ţi cer imposibilul! N-ai avut 
niciodată instinctul, curiozitatea esențială, dorința de a înţelege... Aici, totuşi nu cărțile ti-ar lipsi!... nu te-ai 
întrebat niciodată, prietene, cum se prezintă un creier?... Aparatul cu care gândeşti? Ei? Nu! Fireşte! Nu te 
interesează)... Iti place mai mult să te uiţi după fete? n-ai deci de unde să ştii! te-ai convinge, prietene, că 
dezordinea este esența vieţii însăşi! esența fiinţei tale fizice şi metafizice! Sufletul tău chiar Ferdinand, cu 
milioanele, trilioanele lui de sinuozitäti atât de secrete... Întretăindu-se acolo în adâncuri, în materia cenusie, 
săpate, brăzdate, subiacente, evazive... infinite! Asta-i Armonia. Ferdinand! Natura în toată măreția ei! O fuga 
de imponderabil! Şi nimic altceva! Pune-ti ordine mai întâi în sărmanele tale idei, Ferdinand! începe cu asta! 
Nu prin câteva strâmbe substituiri, materiale, negative, obscene, ci în ceea ce este esențial, vreau să zic! N-ai să 
te repezi acum asupra creierului tău sâ-l corectezi, să-l lustruieşti, să-l mutilezi, să-l constrângi la câteva reguli 
obtuze? cu un cuţit geometric? să-l reorganizezi conform ucigătoarei dumitale prostii?... Să-l orânduieşti foaie 
cu foaie ca pe plăcinta Regilor? cu un bob la mijloc? Ei? te întreb! Cu toată sinceritatea! cam cum ar arăta? 
frumos? firesc? Ar fi prea mult! În tine, Ferdinand, sufletul e asfixiat de eroare! Ea face din tine tot ceea ce face 
din toți ceilalți: un nimic! La marea dezordine instinctivă — gânduri prospere! lată prețul, Ferdinand!... Ora care 
trece nu se mai întoarce!... Mă tem că vei rămâne pentru totdeauna în pubela rațiunii tale! Păcat de tine! 
Tâmpitul, tu eşti, Ferdinand! Miopul! Orbul! Absurdul! Surdul! Ologul! Neghiobul! Tu îmi îmbolnăveşti 
dezordinea cu gândurile tale vicioase... Singura bucurie a lumii e Armonia! Singura eliberare! Singurul adevăr! 
Armonia! Caută Armonia! Poftim!... Această dugheană e Armonia însăşi! Mă înţelegi, Ferdinand? Ea conţine 
tot atâta armonie cât un creier! Pfui! Ordine! Să piară de la mine acest cuvânt! Această idee! Obişnuieşte-te cu 
Armonia şi Armonia va veni în întâmpinarea ta! Şi vei afla în sfârşit tot ceea ce cauţi de atâta timp pe drumurile 
Lumii... Mai mult! Şi mai mult! Ferdinand! Un creier! Ferdinand! Ar trebui să vă găsiți unul cu toții! Da! 
«Génitron» e un creier! Să vă fie limpede! nu e ceea ce vrei tu şi ai tă1?... O vană capcană de fişiere, o baricada 
de broşuri?... O vastă întreprindere mortificantă? O necropolă pentru arheologi? Oho! Niciodată! Aici totul e 
mişcare! Foşnet! De ce te plângi? Aici totul vibrează, se mişcă! Încearcă numai să atingi ceva! Riscă să întinzi 
un deget! Totul se va răzvrăti! Va fremăta pe loc! Gata să-şi ia zborul! să înflorească! să strălucească! N-am să 
mă apuc să distrug ca să trăiesc! Eu iau viata aşa cum e! Sunt eu un canibal, Ferdinand? Niciodată!... Să reduc 
viata cu orice pret la conceptul meu de cartita? Pfui! Stă să cadă? Să se prabuseasca? Ei! Cu atât mai bine! N- 
am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! că am dreptul să 
limitez! să corectez! să tulbur, să rascroiesc! să cos la loc!... Ei!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? 
Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule? Sunt numai nişte manevre neruşinate!... Eu mă simt bine în Univers! îl 
las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înțeleg! El mă înțelege! E 
lângă mine când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace! Aşa merg lucrurile!... O chestiune de 
cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine! Pfui! Pfui! Pfui!..." 
Se mânia de-a binelea, exact ca toți cei care nu au dreptate... 


Cartuliile lui Courtial, traduse în mai multe limbi, se vindeau până-n Africa. Unul din corespondentii 
lui, negru sadea, era şeful unui Sultanat din Oubanghi Chari-Chad-ul de Sus. Se înnebunea băiatul ăsta după 
ascensoare de toate felurile. Era visul, mania lui!... I se trimisese toată documentaţia... Nu văzuse niciodată cum 
arată în realitate un ascensor. Courtial publicase, prin 1893, un veritabil tratat despre Tractiunea verticală. 
Cunoştea toate detaliile, multiplele aplicaţii, hidraulice, balistice, "electro-recuperative"... Era o opera de 
valoare, absolut indispensabilă, şi care totuşi nu constituia în ansamblul operei lui decât un modest şi fragil 
aport. Simplu, ştiinţa lui fmbrätisa toate domeniile. 

Oficialii nu-l acceptau, îl luau peste picior, dar îi venea foarte greu, chiar şi celui mai rânced dintre 
pedanti, să treacă peste manualele lui. Într-un mare număr de şcoli figura în programă. Nici nu puteai visa ceva 
mai comod, mai simplu, mai asimilabil, mura în gură, ce mai! Retineai, uitai fără nici o osteneală. Calculam, 
aşa "grosso modo", stând de vorbă, nepunând la socoteală decât Franţa, că o familie din patru poseda în dulapul 
ei o Astronomie a Familiei, o Economie fără Uzură şi Fabricarea Ionilor... Una din douăsprezece Poezia în 
culori, Grădina pe acoperiş, Creşterea puilor în casă. Şi asta numai în privinţa aplicațiilor practice... Dar el 
mai avea la activ o serie de opere (in multiple tiraje) de un caracter curat clasic! Revelația hindustană, Istoria 
călătoriilor polare de la Maupertius până la Charcot. Un teanc considerabil! Puteai citi liniştit câteva ierni la 
rând mai multe kilograme de istorioare... 

Toată lumea copiase, comentase, cercetase, plagiase, reprodusese, persiflase, jefuise faimosul său 
Medicina pentru sine, şi Realul limbaj al Ierburilor, şi Electricitatea fara bec! Tot atâtea amabile, strălucitoare, 
definitive mlădieri ale unor ştiinţe destul de capricioase, complexe prin ele însele, periculoase, care ar fi rămas, 
fără aportul lui Courtial, străine marelui public, adică pretentioase, ermetice şi, ca să încheiem fără a exagera cu 


laudele, aproape inutilizabile... 


Putin câte putin, trăind lângă Courtial, în intimitatea lui, i-am sesizat firea... Nu prea strălucea pe 
dinăuntru... Era destul de păcătos, meschin, invidios, viclean... Dar ca să fiu drept, trebuie să admit că munca pe 
care o făcea îi dădea o teribilă bătaie de cap! De ani şi ani se apăra ca un disperat, fără îndoială, împotriva unei 
bande de maniaci, abonaţii periodicului "Génitron"... 

Petrecea ceasuri oribile, pustiitoare... strivit sub un potop de tâmpenii... Trebuia să reziste, să se apere, 
să pareze loviturile, să le lase o bună impresie, să le înfrângă incapatanarea, să plece cu toţii atât de fericiți încât 
să dorească să mai vină. 

La început, când a fost vorba să mă primească în slujbă, Courtial a cârnit din nas... Mă găsea un pic prea 
mare, prea gras, prea voinic, pentru prăvălia lui. Şi aşa nu aveai unde să te mişti, prea semăna totul cu un bu- 
zunar burdusit... Dar oricum nu costam prea scump. Îmi oferea, drept plată, masă şi casă... Părinţii mei fură de 
acord. De bani nu aveam nevoie! îi spuneau ei mereu unchiului meu... Banul, m-ar fi împins, fără îndoială, 
numai la rele! Asta era părerea unanimă a întregii familii, a vecinilor şi a tuturor cunoştinţelor... Să mi se dea să 
fac orice, să mă ocup cu orice preţ de ceva! Oriunde şi oricum! Dar să nu fiu lăsat fără ocupație! şi, mai ales, să 
rămân cât mai departe de ei! Aşa cum o pornisem, într-o zi puteam da foc Pasajului! Asta era impresia 
generală... 

Ar mai fi fost şi armata. Tata doar asta visa pentru mine... Numai că tot n-aveam încă vârsta... Îmi lipsea 
cel putin încă un an şi jumătate...Aşa că din capul locului ocazia oferită de des Pereires şi curajosul lui 
"Génitron" venea la tanc, era realmente o rază de speranta!... 

Dar mult a mai ezitat şi-a mai stat la îndoială Courtial.. A întrebat-o pe nevastă-sa ce credea? ea n-a avut 
nimic împotrivă... În fond, ei nici nu-i păsa, nu venea niciodată la Galeries, stătea tot timpul la Montretout, în 
căsuţa ei. Până să se hotărască i-am făcut singur cel putin vreo douăsprezece vizite... Vorbea mult, 
interminabil... fără oprire... Dar eu ştiam să ascult... Tata!... Anglia!... Peste tot ascultasem... Învăţasem încă de 
pe atunci!... Nu mă deranja! Nu simţeam nici o nevoie să răspund. Aşa l-am cucerit... Tinându-mi gura... Si, în 
sfârşit, într-o seară mi-a zis: 

— Ei bine, băiatule! te-am făcut să aştepţi destul, m-am gândit bine, poţi rămâne la mine! Cred că ne vom 
înțelege... Numai să nu-mi ceri nimic... O! Nu! Nici un ban! O letcaie măcar! Nu! N-am de unde! Să nu contezi! 
Să nu te laşi în nădejdea asta niciodată! Cu situația asta instabilă, şi eu o scot greu la capăt! cheltuiala cu 
periodicul, tipografia de achitat! Sunt hărțuit! ciuruit! legat de mâini şi de picioare! Mă înţelegi? Sper! Zi şi 
noapte mi se cere! Plus clişeele neprevăzute, şi să mă mai încarce acum cu noi obligaţii? Nici vorbă nu poate fi! 
Nici prin cap să nu-ţi treacă! Asta nu e o industrie! Nu e un negot! Nu e vreun monopol bănos! O! Desigur, nu! 
Nu suntem decât o fragilă barcă mânată de vântul spiritului!... Şi câte furtuni, prietene, câte furtuni!... Te 
îmbarci? Fie! Te primesc! Te iau lângă mine! Urcă la bord! Dar ţi-o spun dinainte! Nu e nici o comoară în cală! 
Nimic în mână! Putin în buzunare! Fără supărare! Fără ranchiună!... Vei pregăti masa! Vei locui la mezanin, 
unde dormeam şi eu altădată... În biroul tunisian... Ai să-ţi instalezi un pat... Se poate locui acolo foarte bine... o 
să fii foarte liniştit acolo! Norocosule!... Să vezi, mai ales seara ce plăcut e! Ce pace! Palais-Royal iti stă în 
întregime la dispoziţie cam de pe la nouă!... O să fii fericit, Ferdinand!... În schimb, uite-te la mine! plouă, tuna, 
toarnă cu găleata! Eu trebuie să plec! La Montretout! Ce servitute infectă! Sunt aşteptat! Uneori nu mai suport! 
îmi vine să mă saunc sub roti, când văd locomotiva... De abia ma stäpânesc! O fac pentru soția mea! Si pentru 
nişte experienţe ale mele! Grădina mea radio-teluricä! Orişicât! totuşi! Ce pot să mai zic! A tras şi ea destul! Si- 
a rămas încântătoare! Ai s-o vezi într-una din zilele astea pe doamna des Pereires! grădina e marea ei plăcere!... 
e totul pentru ea! Nu prea a avut parte de cine ştie ce în viata! Gradina şi casa! şi apoi ca să zic aşa putin şi de 
mine! Aoleo, am cam luat-o razna! Nostim! Gata, am glumit destul! Ne-am înțeles? Asta-i, Ferdinand! Bate 
palma! De acord? Ca de la bărbat la bărbat! Bine! Peste zi ai să mai faci unele cumpărături! Fără asta nu se 
poate! Dar n-ai teamă, Ferdinand, am să te învăţ, am să-ți îndrum paşii, am să te înarmez, am să-ți inalt spiritul 
spre cunoaştere... Desigur fără salariu! Fie! Fără unul nominal, adică! Dar ce răsplată spirituală! Nici nu şti cât 
ai să câştigi, Ferdinand! Nu! Ai să mă părăseşti într-o zi, prin forţa lucrurilor, Ferdinand... Vocea îi devenea 
tristă. Mă vei părăsi... Atunci o să fii bogat! Da, da, bogat! Ti-o spun eu!... Rămâneam cu gura căscată la el. 

"Intelegi, Ferdinand, viata nu stă într-un portofel!... Nu, Ferdinand! Nu se găseşte nimic într-un portofel! 
Nimic!..." 

Asta era si parerea mea... 

"Si apoi trebuie să ne gândim un pic! Trebuie să-ţi acord un titlu! O ratiune de a fi! în afacerea noastră 
asta are o însemnătate capitală! O prezentare legitimă!... Am să te trec în hârtii, în toate hârtiile! «Secretar cu 
materialul»! Ei! Ce zici? Mi se pare cel mai potrivit... Merge! Nu-i cam preţios? Şi cam vag? Merge?..." 


Mi se potrivea de minune... Totul mi se potrivea... dar titlul de "secretar cu materialul" nu era plătit... El 
nu conta decât ca muncă... M-a pus la curent imediat... Trebuia să mă ocup de comisioane, alergând toată ziua 
şi împingând la cărucior... Să duc şi să aduc de la tipografie... Tot eu răspundeam de repararea spărturilor din 
"marele sferic"... tot eu trebuia să-i găsesc instrumentele risipite, barometrele, hobanele, fleacuri, tinichele... Eu 
reparam bortele şi cârpeam anvelopa... Eu îl rafistolam cu clei sl sfoară. Eu refăceam nodurile, cu sârme şi 
cordele... material care plesnea la drum... "Zélé" era un balon venerabil care îmbătrânea văzând cu ochii, pudrat 
cu naftalină, acolo în fundul pivnitei... miriade de viermi îşi făceau veacul între faldurile lui... noroc ca 
şobolanilor nu prea le plăcea cauciucul... Numai şoriceii ce se mai ocupau de urzeala lui... I-am cercetat toate 
găurile, fâşiile lipsă, l-am reparat, l-am peticit, l-am cusut, l-am tivit, i-am aranjat faldurile, ca să nu i se vada 
fisurile... Cam plesnea de peste tot, cârpeam la el ore întregi, în cele din urmă munca deveni pasionantă... 

În odäita de gimnastică era loc şi pentru mine, şi apoi nu trebuia să fiu văzut de nimeni... mai ales de 
vizitatorii prăvăliei... 

Într-o bună zi aveam să mă sui şi eu în această bazaconie, fusese trecut solemn în acordul nostru, la o 
altitudine de trei sute de metri... Într-o duminică... Atunci aveam să primesc titlul de "secundul" ascensiunii... 
Îmi promitea asta, bănuiesc, ca să tes cu atenţie... Mă privea şiret pe sub sprancene, hotomanul!... Mă cerceta cu 
coada ochiului, plin de viclenie... Dar şi eu ţi-l miroseam... Un pisălog fără pereche... Vroia să mă "monteze" 
dinainte!... În sfârşit, de mâncat mâncam destul de bine în odäita din dosul prăvăliei... Nu eram chiar un 
nefericit... Trebuia să mă bată la cap! Altfel nu s-ar fi chemat că mi-e patron! 

Si aşa, în timp ce eu mă ocupam de cârpăcelile mele, îl vedeam apărând cam pe la ora patru şi 
anuntandu-ma: 

— Ferdinand! închid magazinul... dacă vin... să întrebe de mine... spune-le că am plecat de cinci minute, 
dealtfel sunt şi foarte grăbit! Ma întorc repede! 

Până la urmă tot am aflat unde se ducea. Dădea o fugă până la bäruletul din Passage Villedo, colţ cu rue 
Radziwill, să afle rezultatele de la curse... Era exact ora... Nu mi-a spus-a niciodată... Dar l-am urmărit... Când 
câştiga se întorcea fluierând o melodie din "Matchichi"... dar asta nu se întâmpla prea des... dacă pierdea... îşi 
muşca chiştocul, scuipa pe unde se nimerea... Verifica în "Turf". Pe urmă o arunca prin colţuri, revista lui cu 
pronosticuri. Îşi bifa caii preferaţi pe ascuns... Asta a fost primul viciu pe care i l-am descoperit. 

Dacă a stat la îndoială până să mă ia la el, a fost şi din pricina, mai ales, a cailor... Îi era frică să nu 
trăncănesc... să nu spun celor din jur că juca la Vincennes... să ajungă cumva la urechile abonaților. Mi-a 
mărturisit-o ceva mai târziu... Pierdea enorm, nu prea avea noroc... combinând sau jucând la întâmplare, nu 
recupera mai nimic din pariuri... La "Maisons", la Saint-Cloud, la Chantilly... mereu aceeaşi poveste... Ca-ntr- 
un hau fără fund... Toate abonamentele se topeau pe distracţia asta... Ce câştiga cu sfericul, pierdea la Auteuil... 
Rasa cabalină se îngrăşa între timp! Longchamps! La Porte! Arcueil-Cachan! Hop! Hop! Hop! Salt! Uite-l, nu 
e! Banutii din casă se imputinau văzând cu ochii, nu era greu de dezlegat misterul... Când la trap! când la galop! 
biştarii luau drumul jokeilor! neştiut! plasat! la un sfert de câştig! N-are importanța cum şi în ce fel!... Din 
aceste încercări nu scăpa nimic, un sfant măcar! Recurgea la tot felul de expediente ca să poată plăti totuşi 
editorul... Trăgeam de câte un rasol o săptămână... Mâncam direct pe genunchi, după ce aşterneam un şervet, în 
fundul biroului... Nu mi se părea din cale afară de distractiv!... Când pierdea nu dădea nici o explicație, nu 
mărturisea niciodată... Numai că devenea ranchiunos, cicălitor, agresiv... Abuza de puterea lui... 

După cele două luni de probă, s-a prins în sfârşit că nu mi-ar fi plăcut nicăieri mai mult decât la el... Că 
afacerea "Génitron" mi se potrivea ca o mănuşă, că n-aş fi stat nicăieri în altă parte... Era scris în Destinul 
meu... Când din întâmplare câştiga, nu punea nimic înapoi în casă, devenea parcă şi mai sordid, ai fi zis că vrea 
să se răzbune. Un sfant nu 1 s-ar fi strecurat printre degete... Viclean, mincinos, nu-l întrecea nimeni... Gogoşile 
pe care mi le înşira mă urmăreau şi noaptea în somn... Mi le repovesteam de unul singur, atât erau de greu de 
înghițit! Soioase! Jalnice! Săream din somn! Prea de tot gogonate! aranjate totdeauna în aşa fel ca să nu-mi dea 
nimic... Numai când se întorcea din provincie, pe unde făcuse senzaţie cu ascensiunile lui reuşite... pe unde 
fusese felicitat... atunci îl apuca dărnicia.... Se lansa în cheltuieli... Căra mâncare prin uşa din spate... coşuri 
pline! Opt zile mâncam de ne miram şi noi cât puteam mânca, gata să ne plesnească bretelele... Mai ales eu 
trebuia să profit din răsputeri, pentru că apoi venea foamea!... o luam de la capăt cu verdeturile în sos picant!... 
Întindeam d-un anghemaht... cu castraveciori, cu sardele... cu cepşoară... şi apoi când începea să se apropie 
termenul de plată a chiriei nu mai mâncam decât supă de crutoane, cu sau fără cartofi... El avea noroc, mânca 
seara la Montretout cu muierea! Nu slăbea... dar eu ajungeam numai piele şi os! 

Şi tot strângând cureaua, am început şi eu să mă mai dezghet la minte... tot cu "abonamentele"... Din 
punct de vedere financiar încasările nu erau prea regulate... Numai de plătit, trebuia să plătim regulat... 
"ieşirile”... Îşi sfărâma rău creierii cu contabilitatea... Era obligat să dea socoteală nevesti-sii. Acest control îl 
exaspera... Se enerva la culme... Transpira ore întregi... Înşira cârnaţi şi zerouri... 


În sfârşit, există totuşi un capitol unde nu m-a tras pe sfoară, nu m-a deceptionat, nu m-a minţit nici 
măcar o dată! în privința educaţiei şi a instrucției mele ştiinţifice. Aici n-a muiat-o niciodată, nu s-a poticnit!... 
N-a lipsit niciodată de la datorie! Numai să fi stat şi să-l fi ascultat, era fericit, fermecat, copleşit, satisfacut!... 
Era întotdeauna gata să-şi sacrifice o oră, două, uneori chiar zile întregi, ca să-mi explice ceva... tot ceea ce 
puteam înţelege, rezolva şi asimila privitor la orientarea vântului, la răsăritul şi apusul lunii, la forța 
caloriferelor, coacerea castravetilor şi reflexele curcubeului... Da! era cu adevărat stăpânit de pasiunea 
didactică. Ar fi vrut să mă înveţe totul şi din când în când să-mi joace câte o festä! Nu se putea abtine! Nici într- 
un caz, nici în celălalt! Toate astea îmi treceau prin minte stând în odäita din fundul präväliei şi cârpăcindu-i 
buclucul... Asta era firea lui, era un om care se cheltuia... Trebuia să se arunce cu capul înainte într-o direcție 
sau alta, dar o făcea până-n pânzele albe! Nu era un plicticos! N-aş putea să zic asta! Singura mea curiozitate 
era să ajung într-o zi acasă la el... Îmi vorbea adesea de muierea lui, dar nu mi-o arătase niciodată. Nu venea la 
birou, nu-i plăcea "Génitron". Avea probabil motivele ei. 

Când mama s-a convins că eram bine plasat, că nu aveam de gând să plec chiar imediat, că slujba la des 
Pereires era sigură, veni special, ea însăşi, până la Palais-Royal, să-mi aducă schimburi... Un pretext în fond... 
ca să-şi facă o idee... de felul şi aspectul casei... Curioasă ca o gaitä, vroia să vadă tot, să ştie tot... Cum era 
"Génitron"?... Cum locuiam? Dacă mancam destul? 

De la prăvălia ei până la noi nu era chiar aşa departe... Un sfert de oră de mers pe jos... Cu toate astea 
când a ajuns, horcăia de oboseală... complet vlăguită... Am văzut-o de la distanță... În capătul Galeriei... Stătea 
de vorbă cu un abonat. S-a sprijinit mai întâi de o vitrină, aşa fără să aibă aerul... se odihnea la fiecare douăzeci 
de metri... Erau mai mult de trei luni de când nu ne văzuserăm... Slăbise îngrozitor, parcă se-ncenuşase, se 
gălbejise, i se incretisera obrajii şi pleoapele in jurul ochilor... Părea cu adevărat bolnavă... După ce mi-a dat 
şosetele, izmenele şi batistele uriaşe, mi-a vorbit despre tata, fără s-o fi întrebat nimic... Avea să se resimtă toată 
viata, se smiorcaia ea, de pe urma loviturilor mele. Deja l-au adus de vreo două ori cu trăsura de la birou. Nu se 
mai tinea pe picioare... veşnic gata să leşine... Îi spusese să-mi transmită că mă iartă, plin de bunăvoință, dar că 
nu mai vrea să vorbească cu mine... mult timp de-acum încolo... până la armată... până aveam să-mi schimb 
purtarea şi mentalitatea... până o să mă întorc din armată... 

Courtial tocmai venea din plimbarea pe care o făcuse până la "Émeutes". Pierduse probabil mai putin 
decât de obicei... Fapt e că deveni pe loc extrem de amabil, primitor şi cât se poate de blajin... "încântat s-o 
vada!"... In privinţa mea, putea fi liniştită! îşi dădea toată osteneala s-o cucerească pe mama, o invită să urce cu 
el sus ca să stea de vorbă... În biroul lui personal... la mezaninul "tunisian"... Dar mamei îi fu greu să-l urmeze... 
Şi din pricina scării, adevărat tirbuşon, dar mai ales din pricina vrafurilor de gunoaie şi hârtii pe care se putea 
uşor luneca. El era extrem de mândru de biroul lui "tunisian". Vroia să-l arate tuturor... Un ansamblu 
înfricoşător, stil hiper-îmbâcsit, cu dulapuri "alcazar"... nu se putea închipui ceva mai urât... ibricul maur... 
pernele marocane, covorul cu franjuri, atât de flocos că înmagazina el singur o tonă de praf... Nu se schitase 
niciodată vreo tentativă... un gest măcar de a se face curat... Dealtfel mormanele de imprimate, cascadele, 
maldarele de şpalturi, plumburi, perii, împrăştiate peste tot, făceau orice efort derizoriu... Si, trebuie spus, chiar 
periculos... Riscai tulburarea întregului echilibru... Totul trebuia să rămână la locul lui, să fie cât mai puţin 
mişcat... Mult mai bine era, de asta iti dădeai seama cu vremea, să arunci la întâmplare alte şi alte hârtii, 
depunându-le în noi straturi. Ceea ce dădea cât de cât un aer de prospeţime, măcar la suprafaţă... Ca un fel de 
cochetărie. 

Îi auzeam vorbind... Courtial îi declara net că observase la mine aptitudini foarte categorice pentru genul 
de jurnalism de care avea el nevoie la "Génitron"... Reportajul!... Ancheta tehnica!... Tinuta stiintifica!... Critica 
dezinteresată!... voi reuşi, fără îndoială... se putea întoarce liniştită acasă să se culce pe o ureche... viitorul îmi 
surâdea... viitor ce-mi va aparține de îndată ce voi fi asimilat toate cunoştinţele necesare. Chestiune de răbdare 
şi de rutină... El va educa în mine toate aptitudinile necesare... Putin cate putin! O! Da! Sigur! Era inamicul 
lucrurilor făcute în grabă! Al precipitărilor tâmpite!... Nimic nu trebuia bruscat! Declanşat prea repede! Nu 
putea fi vorba despre un dopaj idiot! Manifestam, după spusele lui, o mare dorință de a mă instrui... În plus 
deveneam din ce în ce mai îndemânatec. Mă achitam perfect de micile îndatoriri care-mi reveneau... Mă 
descurcam, spre onoarea mea... Aveam să devin la fel de inteligent ca o maimuţă! Expeditiv! Abil! Laborios! 
Discret! În sfârşit, tot dichisul! Nu se mai oprea... Era pentru prima oară în viata ei când biata maică-mea auzea 
vorbindu-se despre fiul ei, în termeni atât de elogioşi... Nu-şi credea urechilor... La sfârşitul discuţiei, înainte de 
a se despărţi, el a ţinut să-i înmâneze mamei un carnet de abonamente pe care ea să le plaseze cum credea ea de 
cuviinţă printre relaţiile... cunoştinţele ei... Ea promise tot ce i se ceru... Il privea complet zăpăcită... Courtial nu 
purta cămaşă, nu avea decât plastronul lui lăcuit peste o flanelă care se vedea de sub gulerul fals, şi le cumpăra 
întotdeauna foarte mari, ca un fel de coleretă, fireşte, foarte murdară, în jurul gâtului... Iarna îşi punea două 
flanele una peste alta... Vara chiar pe căldurile cele mai mari, nu-şi lepăda redingota, se desfăcea doar un pic la 


guler căscându-l, umbla fără şosete, dar cu nelipsita-i panama... Avea mare grijă de ea... un exemplar extrem de 
rar, unic, o veritabilă capodoperă, gen sombrero, cadou din America de Sud, cu o țesătură rarisimă! Imposibil 
de reprodus... De-a dreptul de nepretuit!... De la 1 iunie la 15 septembrie nu şi-o mai da jos din cap aproape 
deloc. Ar fi trebuit să se întâmple ceva cu totul ieşit din comun ca s-o lepede, sunt sigur că-i era frică să nu-i fie 
furată!... Şi duminica, în momentul ascensiunii, grija lui cea mare tot panamaua era... Dar cum era obligat s-o 
schimbe cu o caschetă mare, înaltă, plină de galoane... care făcea parte din uniformă... comoara mi-o încredința 
mie... Deîndată ce se izbea cu fundul de pământ, rostogolindu-se ca un iepure în mocirlă şi săltând peste brazde, 
primul lui strigăt era: "Ei! Panamaua mea! Ferdinand! Panamaua! Repede!..." 

Mama remarcă imediat țesătura deasă a flanelei şi fineţea frumoasei pălării... O puse să-i pipäie 
cordeaua să-şi facă o idee... O secundă a rămas înmărmurită de admirație scoțând numai un: "O! ttt! O! ttt!"... 
"Ah! Domnule, se vede! E un pai cum nu mai găseşti în ziua de azi..." Se extazia!... 

Toate acestea îi dădură bunei mele mame multă încredere... 1 se părea un semn foarte bun... Îi plăceau 
straşnic flanelele. Erau o dovadă de seriozitate care n-o înşela niciodată. După un "la revedere" înduioşător, o 
luă la drum... Cred că pentru prima oară în viaţa ei şi a mea era mai puţin neliniştită în privinţa viitorului şi a 
destinului meu. 


Era adevărat că-mi dădeam toată osteneala!... Nici n-aveam când să lenevesc... De dimineață până 
seara... duceam şi aduceam pachetele de la imprimerie, cârpeam în pivniță la "Zélé", hrăneam porumbeii de 
două, trei ori pe zi... Aceste mici vietäti şedeau cât era săptămâna de lungă în camera servitoarei, la etajul al 
şaselea, pe sub grinzi... gângureau pătimaş... Nu le păsa de nimic. De muncit, munceau numai duminica, cu 
ocazia ascensiunilor, când îi luam într-un coş... Ajuns sus, la două, trei sute de metri, Courtial sălta capacul... 
Faimoasa "lansare"... cu "mesaje"... lar ei se întorceau cu toţii in cea mai mare grabă... Direcţia: Palais-Royal!... 
Le lăsam fereastra deschisă... Nu leneveau niciodată pe drum, nu le plăcea câmpia, nu le plăcea hoinăreala... Se 
întorceau direct acasă... Preferau podul lor... Şi gru!... gru!... gru!... Nu cereau nimic altceva! Fără încetare!... 
Soseau întotdeauna cu mult înaintea noastră acasă. N-am văzut niciodată in viata mea porumbei atât de putin 
ahotnici să călătorească şi atât de doritori să fie lăsați in pace... Şi doar le lăsam totul deschis... Nici prin cap nu 
le trecea să zăbovească cumva prin parc... să mai vadă şi alte vrăbii... alti mari cenusii care zburdau pe pajişte... 
În jurul bazinelor... pe statui... pe Desmoulins... pe Totor... cărora le trăgeau nişte machiaje, de mai mare 
dragu'... Nimic! Stăteau şi se frecau pur şi simplu unul de altul... Se simțeau bine în chitimia lor, nu se urneau 
decât obligați, forțați, înghesuiți la grămadă, în coşul lor... Şi al naibii de scump ce mai costau din pricina 
grauntelor... Inghiteau cantităţi uriaşe, aşa sunt porumbeii, mănâncă de sting... Sunt lacomi! Nici n-ai crede! 
Din cauza temperaturii lor foarte ridicate, normal 42° şi câteva linii... Strângeam grijuliu gäinatul, îl făceam 
grămăjoare, îl răsfiram pe lângă pereţi, îl lăsam să se usuce... Ne mai scoteam pârleala... Era un îngrăşământ 
excelent... Cam de două ori pe lună umpleam un sac pe care Courtial îl ducea la culturile sale... La Montretout, 
pe deal. Acolo îşi avea casa şi grădina de cercetări... nu exista un ferment mai bun... 

Mă intelegeam foarte bine cu porumbeii, îmi aminteau câteodată de Jonkind... l-am învăţat să facă mici 
curse... Asa, pentru că tot ne imprietenisem... Îmi mâncau din palmă... Obtinusem chiar mai mult, să stea toți 
doisprezece cocotati pe coada măturii... Aşa reuşeam, fără ca unul măcar să se mişte, să-i cobor... şi să-i aduc în 
magazin... pentru că erau cu adevărat din cale afară de sedentari. Când îi băgăm în coş ca s-o ştergem, se 
întristau de moarte. Nu mai gângureau. Îşi băgau capul între pene. Li se părea oribil. 

Mai trecură două luni... treptat Courtial devenise ceva mai încrezător. Se convinsese că eram făcuţi să ne 
înțelegem... Prezentam multe avantaje, nu eram mofturos la mâncare, nici la plată, nici la orele de muncă... Nu 
ceream mare lucru!... Dacă seara după ora şapte eram lăsat în pace, liber, nu-mi mai trebuia altceva... 

Din clipa când o ştergea la gară, rămâneam singurul patron al dughenii şi al ziarului... Îi puneam pe 
goană pe inventatori... Le dădeam cu tifla şi o porneam creanga, cel mai ades spre rue Rambuteau, trăgând după 
mine un cărucior, aveam de expediat "mesageriile", o roabă plini de "cancanuri". La începutul săptămânii 
trebuia să car periile, colile tipo, clişeele, gravurile! Asta însemna, în afară de "Zélé", de porumbei şi o mulțime 
de alte treburi mărunte, un du-te vino necontenit... El se ducea acasă. Avea acolo, îmi zicea, o treabă urgentă. 
Hm! Neo-agricultura!... Îmi spunea asta fără nici o urmă de zâmbet... dar eu eram sigur că mintea... Câteodată 
uita să se mai întoarcă şi câte două zile, trei zile la rând... Nu mă nelinişteam numai dintr-atât... Mă mai 
destindeam şi eu, aveam mare nevoie... Dădeam de mâncare păsărilor acolo sus sub acoperiş şi apoi atârnam o 
pancartă: "Astăzi închis", în mijlocul vitrinii... lar eu mă instalam răbdător pe o bancă pe sub copaci, prin 
apropiere... De acolo supravegheam şandramaua, pe cei care veneau şi plecau... Mă uitam la ei cum se apropie, 
mereu aceeaşi bandă de päduchiosi, aceiaşi maniaci cu capetele lor de zärghiti, o hoardă de cârâitori, de abonați 
recalcitranti... Se izbeau de anunţ. Sterpeleau clanta şi-o întindeau, eram mulțumit. 


Când se întorcea de pe unde umblase, maimutoiul avea o figură cam ciudată... Mă privea curios să vadă 
dacă mă prinsesem... 

— A trebuit să mai zăbovesc, să ştii! Experienţa nu e încă pusă la punct... Credeam că n-am s-o mai scot 
la capăt!... 

— Vai! Ce păcat, făceam... Sper să sunteți multumit!... 

Putin câte putin, din una în alta, îmi mărturisi tot mai multe, până când îmi povesti amănunțit 
începuturile afacerilor sale... Deloc obişnuite! Chestii din care de regulă ieşi complet jumulit! Cum o scosese la 
capăt din tot felul de evenimente imprevizibile, afaceri periculoase, nişte expediente în fond... Îmi incredintä o 
mulțime de secrete, lucru destul de rar, mai ales ținând cont de caracterul lui păcătos, de suspiciunile lui 
nenumărate, de deceptiile lui catastrofice... Nu era un om căruia să-i placă să se plângă... Si câte eşecuri nu 
înfruntase, câte bete în roate nu i se puseseră! Să nu-ţi crezi urechilor!... Traficul, hora inventatorilor, nu se 
sfârşeau niciodată!... Sacalii! Diavolii!... nu nişte sărmani tampiti!... A nu se confunda! O! Nu! sunt printre ei 
unii de-a dreptul sălbatici, absolut diabolici, care fac explozie dacă se simt imbroboditi... Evident, nu putea să-i 
împace pe toţi! si pe dracul şi pe tată-său! ar fi fost mult prea simplu! Mai ştiam şi eu câte ceva!... Îmi dădu în 
privinţa asta un exemplu de răutate înfricoşătoare! Până unde puteau merge... 

În 1804 primise o comandă de la editorii de la "Epoque", Beaupoil si Brandon, de pe quai des 
Ursulines, pentru un manual de instrucție publică destinat cursului secundar al Şcolilor preliminare... Muncă de 
simplificare, dar şi de şlefuire, elementară, dar compactă! specific condensată... "Astronomia domestică" se 
intitula opusculul şi cu aceeaşi ocazie mai primi comandă pentru încă unul: "Gravitatia. Greutatea. Explicații 
pentru Familii." Şi se puse la muncă... Imediat... S-ar fi putut mulțumi să livreze la data convenită o mică 
lucrare rezumativă şi expediată! Împrumutând, ca s-o umple, de prin revistele străine... citate din memorie... 
ciopârtite! rästälmäcite! grăbite! şi să alcătuiască cât ai zice peşte o nouă cosmogonie, de o mie de ori mai 
mizerabilă decât orice recenzioarä, complet falsă şi dobitoacă... Inutilizabilă!... Courtial însă, ştiam dinainte, nu 
se juca la treburi din astea! El era o conştiinţă! Grija lui cea mare, înainte de toate, chiar înainte de a se apuca de 
treabă, erau rezultatele tangibile... Dorea ca lectorul în persoană să-şi formeze propriile lui convingeri, prin 
propriile lui experienţe... cu privire la lucrurile cele mai relative, astrele, gravitația... Să descopere el însuşi 
legile... Şi mai vroia să-şi oblige lectorul întotdeauna leneş la întreprinderi practice şi nu să-l mulţumească 
printr-o riturnelă de linguşiri... Adăugase cărţii un mic ghid pentru construirea unui "telescop familial"... Câteva 
pătrate de carton ar alcătui camera obscură... un joc de false oglinzi... un obiectiv obişnuit... câteva fire de 
plumb... un tub de ambalaj... Urmând exact instrucțiunile lui nu aveai nevoie decât de şaptesprezece franci şi 
şaptezeci şi două de centime (devizul etalon)... La acest pret (pe lângă instructivul şi pasionantul montaj) 
obtineai la domiciliu nu numai o vedere directă a principalelor constelații, dar şi fotografiile majorităţii marilor 
aştri de la zenit... "Toate observaţiile siderale la îndemâna familiei”... Asta era formula... Peste douăzeci şi cinci 
de mii de lectori se apucară necurmat chiar de la apariția cărții să construiască obiectul, minunatul aparat foto- 
sideral în miniatură... 

Parcă-l aud pe des Pereires povestindu-mi toate nenorocirile care urmară... Îngrozitoarea lipsă de 
înțelegere din partea Autoritätilor competente... partialitatea lor abjectă... Cât de penibil, de imputit, de gretos a 
fost totul... Câte insulte nu i se aruncaseră in faţă... ameninţări... provocări... mii de scrisori cominatorii... 
somatii juridice... cum trebuise să se ascundă, să se închidă în casă... locuia pe atunci în rue Monge... Fugărit 
din urmă a luat-o la picior până a ajuns la Montretout, atât de deceptionati fuseseră telescopiştii noştri siderali, 
turbati, păcătoşi, nesătui... drama durase aproape şase luni... Şi nu se terminase numai cu atât!... Unii amatori 
ranchiunosi, şi încă dintre cei mai inversunati, profitau de zilele de duminică... soseau la Montretout escortati de 
familiile lor ca să-i mai împingă nişte picioare în fund... Nu putuse un an de zile să primească pe nimeni în 
casă!... afacerea fotosiderală era un mic exemplu printre multe altele! de ceea ce putea tâsni din adâncul 
maselor de îndată ce incercai să le educi, să le instruieşti, să le emancipezi... "Uite, Ferdinand, eu pot spune pe 
drept cuvânt că am suferit pentru ştiinţă... Mai mult decât Flammarion, fără discuție! Mai mult decât Raspail! Şi 
chiar decât de Mongolfier! Păstrând proporţiile, se înțelege! Am făcut totul! şi chiar mai mult!" Mi-o repeta 
adesea... Nu răspundeam nimic... Şi atunci mă privea pe furiș... bănuitor... vroia să vadă ce impresie imi 
făcuse... Se repezea la vreun maldăr... căuta un dosar... ÎL scotea la judecată de sub un enorm tumulus... Îl 
stergea de praf... se răzgândea... Apoi îl deschidea prudent în fata mea... 

"Stau adesea şi mă gândesc!... Îmi fac reproşuri... M-am mai lăsat şi eu uneori copleşit de amărăciune! 
târât de amintiri!... uneori am fost poate chiar nedrept... Dumnezeule mare! Dar am avut motive!... Ce să spun? 
Câte n-am uitat, din păcate, pe drum... dar nu cu voie, fireşte! nu intenționat! câte rafinate dovezi, pe scurt, 
poate chiar cele mai emotionante, mai sincere... O! Nu! Nu! Nu chiar toţi au fost nişte ingrati!... Hidoşenia 
umanității nu e chiar totală! Se mai găsesc câteva suflete pure în lume, pe ici, pe colo... Au fost unii care mi-au 
recunoscut totala bunäcredintä! Uite! Poftim! încă una!" Trägea la întâmplare din vraful de scrisori, memorii şi 


culegeri de observaţii... "Vreau să-ţi citesc doar una dintr-atatea!" 


"Dragă Courtial, scump maestru şi venerat precursor! datorită dumneavoastră, datorită admirabilului şi 
scrupulosului dumneavoastră telescop (pentru familii) am putut vedea ieri la ora două, de pe propriul meu 
balcon, luna, în totalitatea ei completă, cu munții şi râurile ei, am zărit chiar şi o pădure... şi un lac! Sper să-l 
văd şi pe Saturn, alături de copiii mei, în cursul săptămânii viitoare, cum ati indicat (cu litere italice) în 
calendarul dumneavoastră sideral, iar pe Bellegophore ceva mai târziu, în ultimele zile de toamnă, aşa cum ati 
scris înşivă la pagina 242... Al dumneavoastră, scump şi binecuvântat maestru, cu trupul, cu sufletul, cu spiritul 
de aici şi din stele..." 

"Un convertit" 


Toale biletele admirative erau păstrate în dosarul mov cu liliachiu. Pe cele defavorabile, amenințătoare, 
draconice, purulente, le ardea pe loc. Măcar aşa păstra şi el oarecare ordine... Uite cum se spulberă veninul! mă 
anunţa el de câte ori dădea foc acestor orori... Câte rele n-ar fi evitate dacă toată lumea ar fi procedat la fel! De 
fapt, eu cred că pe cele favorabile şi le scria singur... Le arăta vizitatorilor... Deschis nu mi-a mărturisit-o nicio- 
dată... Surâdea numai uneori... Nu prea eram de acord, îşi dădea seama şi el că mirosisem şarlatania, şi atunci 
brusc începea să mă ocărască... Urcam să hrănesc porumbeii sau coboram să-l cârpesc pe "Zele"... 

Mă trimitea acum pe mine să-i plătesc pariurile la "Emeutes", în Passage Radziwill, pe colt... Prefera să 
mă duc eu, din pricina abonaților care ar fi putut să-i facă greutăţi... Pe "Cartouche" sau pe "Lysistrata", la 
Vincennes, "prima la galop”... Şi hop!... 

"Să zici că sunt ai tăi gologanii!"... Datora bani tuturor pariorilor, "tapilor", cum li se mai zicea. Nu tinea 
să fie văzut. Tipul care încasa cea mai mare parte din pariuri, printre farfuriute, avea un nume caraghios, îi 
ziceau "Naguere"... Avea el un truc al lui cu care-i făcea pe toți câştigătorii să se bâlbâie, să vorbească 
alandala... O făcea intr-adins ca să-i înşele... După aia contesta totul... Buzunărea tampitii... Eu îl puneam 
întotdeauna să scrie... Şi totuşi pierdeam... 

Îi aduceam "Echos des Turfs" sau "Chanse"... dacă pierdea mult, neobrăzatul îmi făcea o scenă... Nu-i 
mai primea pe inventatori... Îi dădea dracului cu machetele şi graficele lor... Puteţi să vă ştergeţi la fund cu ele! 
ce-i cu desenul ăsta? Asta-i munca? Nu vi-e greata?... Ce e cu ghiveciul ăsta? Astea-s idei? astea-s noutăți? Nu 
mirositi dezastrul? Indrazniti să vă prezentaţi în fata mea cu de astea!... La mine? care mă sufoc zilnic sub 
nävala ineptiilor? Afară! Pentru Dumnezeu! Delapidatorilor! Trândavi cu spiritul! şi cu trupul!... 

Şi amicul se vedea scos pe uşă afară, fugărit până la poartă, zburătăcit cu rulou cu tot... Courtial se 
săturase până-n gât de ei! Vroia să se gândească la altceva... Şi diversiunea eram tot eu... Îmi căuta nod în 
papură: "Tie, nu-i aşa, nu-ți pasă de nimic! Tu ai sta să căşti gura la orice! Ce altceva ai de făcut!... Dar cu 
mine, amice, pricepi, nu-i acelaşi lucru! Nu suntem făcuți din aceeaşi stofă!... Eu am griji!... Griji metafizice! 
permanente! irecuzabile! Da! Care nu-mi dau pace! Niciodată! Chiar şi atunci când nu s-ar părea, de pildă, 
stând de vorbă cu tine, de una de alta! Sunt tracasat!... hartuit!... fulgerat de enigme!... Nu-i aşa? Nici nu 
bănuiai! Eşti surprins? nici prin cap nu-ţi trecea?" 

Si se chiora la mine ca şi cum m-ar fi văzut întâia oară... Îşi infoia mustätile, îşi scutura matreata... Căuta 
o cârpă să-şi lustruiască pantofii... Şi între timp mă dăscălea... 

— Tu, nu-i aşa, vrei doar să fii lăsat să trăieşti! Ce-ti pasă? Te doare pe tine în cot de consecinţele 
universale pe care le pot avea cele mai neînsemnate acte ale noastre, cele mai imprevizibile gânduri!... Ti se 
rupe!... Rămâi închis în tine! Bine călfătuit!... Bine inchingat în propria-ti substanță... Nu comunici nimic, 
nimănui... Nu-i aşa? Mâncărica! Băuturica! Somnuletul! Acolo sus e bine, e linişte... Înfofolit pe sofaua meal... 
Uitaţi-vă la el, räsfätatul! îndopat cu toate bunătăţile... În timp ce pământul isi continuă... Cum? De ce? 
Înfricoşător miracol!... periplul lui... extraordinar de misterios... spre un scop cu totul si cu totul imprevizibil... 
pe cer strălucesc cometele... toate necunoscute... de la o rotaţie la alta... şi fiecare secundă a acestei rotații este 
sfârşitul şi totodată preludiul unei eternitäti de alte miracole... de impenetrabile minuni, mii! Ferdinand! 
Milioane! miliarde de trilioane de ani... Şi tu? Tu ce faci în sânul acestei rotații cosmologice! în mijlocul acestui 
miracol sideral? Aud? Înfuleci! Haleşti! Sforăi! Te hlizeşti!... Salată! Svaiter! ştiinţă! gulii! totul! Te tävälesti în 
propria-ti mocirlă! Te bălăceşti! soios! gras! bine dispus! Nu te întrebi de nimic! Treci pe lângă stele ca pe 
lângă roua de mai! Eşti admirabil, Ferdinand! Cât crezi tu că o să ţină asta?... 

Nu răspundeam nimic... Nu prea aveam o părere foarte exactă despre stele, nici despre lună, dar despre 
el, păcătosul, aveam, fără îndoială, una. Şi-o ştia şi el bine, farfaraua!... 

— Şi pentru că tot veni vorba, ia caută acolo sus în comoda aceea micuță. O să mi le pui pe toate la un 
loc. Am mai primit cel puţin o sută de asemenea scrisori. N-aş vrea să mi le fure cineva!... Clasează-le, uite!... 
Tot iti place tie ordinea!... O să-ţi facă plăcere!... — Ştiam eu bine ce vroia... să mă ducă cu zăhărelul!... — Cheia 


e deasupra contoarului... Eu o şterg! închide magazinul... Nu, mai bine rămâi aici ca să răspunzi la întrebări... 
Se razgandea... — Să le spui că sunt plecat! departe!... foarte departe!... Unde vrei tu!... Fir-ar al dracului!... 
pentru astăzi e destul!... Mă apucă greata numai când îi văd apărând prin grădină... Cât ce-i zăresc, mă 
îmbolnăvesc!... Mi-e indiferent!... Spune-le ce vrei... Spune-le că m-am dus în Lună!... că nu mai au la ce să mă 
mai aştepte... Deschide acum pivnita! Tine bine chepengul! Nu-l mai lăsa să-mi cadă in cap cum ai făcut rândul 
trecut!... Cu intenţie, las' că ştiu eu!... 

La aceste vorbe nu răspundeam... Intra în gura beciului. Cobora două, trei trepte... Aştepta un pic, apoi 
declara... 

— Tu nu eşti rău, Ferdinand... tatăl tău s-a înşelat în privinţa ta... Nu eşti rău... Numai inform! inform, 
asta e!... protoplasmic! din ce lună eşti, Ferdinand? Adică vreau să spun în ce lună te-ai născut?... Februarie! 
Septembrie! Martie! 

— Februarie, şefule!... 

— Aş fi putut să pun pariu sută la sută! Februarie! Saturn! Ce să-i faci! Bietul nerod! De neînchipuit! În 
sfârşit, lasă chepengul! Numai când am ajuns jos! jos de tot, mă auzi! Nu mai înainte!... Ca să nu-mi rup 
picioarele... E aici o treaptă desprinsă! se lasă la mijloc... Trebuie s-o repar! Las-o!... mai urla din strafundurile 
pivnitei... şi mai ales nu primi nici un pisălog! nici un plicticos! sau vreun betivan! Intelegi? Nu sunt pentru 
nimeni! Absolut izolat!... poate am să întârzii vreo două ore... sau vreo două zile!... Nu vreau să fiu deranjat! Nu 
te nelinişti. Ferdinand! Poate că n-am sa mai urc niciodată îndărăt! Tu, dacă te întreabă cineva, nu ştii nimic!... 
Meditatia completă!... Ai priceput?... 

— Da, patroane! 

— Totală! Exhaustivä! Ferdinand! Retragerea exhaustivă!... 

— Da, patroane!... 

Dădeam drumul chepengului din zbor într-o explozie de praf! Bubuia ca un tun... Împingeam un maldăr 
de jurnale deasupra trapei, era complet camuflată... nu se mai vedea deschizătura... Urcam să hrănesc 
porumbeii... Rămâneam pe acolo multă vreme... Cand coboram, dacă tot mai era în pivniţă, mă lua cu teamă să 
nu i se fi întâmplat ceva!... Mai aşteptam puţin... O jumătate... trei sferturi de oră... şi începeam să simt că 
ajungea atâta comedie... Ridicam chepengul şi mă uitam înăuntru... Dacă nu-l vedeam, făceam zgomot... 
Trânteam chepengul... Era obligat să răspundă... Apărea ca din neant... Aproape de fiecare dată trăgea câte un 
pui de somn răsturnat între faldurile aerostatului, înfăşat în mătasea lui, printre volanele uriaşe... care trebuiau 
cârpite... Îl făceam să iasă... Se itea până la nivelul podelei... apărea... se trezea aiurit în mijlocul pravaliei... 

— Sunt uluit, Ferdinand! Ce frumos e... ce frumos... feeric! 

Era cam stroflocit, nu prea vorbaret, mult mai calm... Făcea numai cu limba: "Mda! Mda! Mda!" Iesea 
din magazin... Se clătina, nedezmeticit bine din somn. Mergea împleticindu-se ca un crab... se oprea: la 
Regencel... cafeneaua, gen cotet smältuit, plină de oglinzi, care-şi mai ducea zilele pe vremea aceea în mijlocul 
unei grădini mucegăite... Se aşeza pe ce-i venea mai aproape... pe primul gheridon de lângă uşă... Eu, din 
prăvălia noastră, îl vedeam bine... bea mai întâi un absint... Era uşor să-l spionezi... Aveam întotdeauna la 
îndemână frumosul telescop pe care-l mai ținea încă în vitrină... exemplarul de concurs. Pe Saturn nu-l vedeai 
cu el, dar pe des Pereires dând de duşcă absintul îl vedeai bine... Venea după asta un "oxigen" şi încă un 
vermut... Le distingeam bine după culoare. Şi exact înainte de-a o lua spre gară, faimosul lui grog, ultimul... 


După teribilul accident, Courtial jurase, absolut solemn, să nu mai pună mâna pe volan cu nici un pret... 
Gata! Se terminase! iti tinuse promisiunea... Chiar douăzeci de ani mai târziu trebuia să te rogi mult de el pana 
să se hotărască pentru o inofensivă cursă de plimbare... sau pentru nişte banale demonstraţii... Se simţea mult 
mai liniştit în aerostatul lui, în bătaia vântului... 

Toată ştiinţa lui în ce privea "mecanica" şi-o trăgea din cărţi... Publica dealtfel, în fiecare an, orice s-ar fi 
întâmplat, câte două tratate (cu figuri) despre evoluția motoarelor şi două manuale cu planşe. 

Unul din aceste opuscule dezläntuise virulente controverse şi chiar câteva scandaluri! Dar nu din vina 
lui! Faptul, se ştia, se datora câtorva escroci veroşi care se apucaseră să-i travestească gândirea într-un scop 
lucrativ, imbecil! Absolut deloc în spiritul lui! Iată titlul pentru orice eventualitate: "Automobilul pe măsură la 
preţul de 322 de franci şi 25 de centime. Ghid de construcţie integral. De construit la domiciliu. Patru locuri, 
două strapontine, carburator de oţel, 22 de kilometri la oră, 7 viteze, 2 marsariere". Numai din piese detaşabile! 
le puteai cumpăra de oriunde! asamblabile pe gustul clientului! conform personalității lui! după modă şi 
anotimp! Acest mic tratat făcu furori... în anii 1902-1905... Manualul constituia un progres, conţinea nu numai 
planurile, dar şi toate schiţele, epurele, la miime de milimetru! Fotografii, referințe, profiluri... toate impecabile 
şi garantate. 


Era vorba aici despre lupta neîntârziată împotriva pericolului fabricaţiei în serie. Des Pereires, în ciuda 
cultului său pentru progres, fusese întotdeauna dezgustat de producția standard... De la început s-a arătat a-i fi 
un duşman neîmpăcat... Presimtea ineluctabila restrângere a personalității umane prin moartea artizanalului. 

În această epocă a bătăliei pentru automobilul pe măsură, Courtial devenise aproape celebru în mediul 
inovatorilor datorită cercetărilor lui originale, extrem de curajoase, asupra cabanei "polivalente", locuinţa suplă, 
extensibilă, adaptabilă, basculabilă (transportabilă, evident), rabatabilă, scurtabilă pe loc, cu una sau doua 
camere, după dorinţe, nevointe, permanente sau pasagere, în funcţie de copii, invitați, vacanţă, modificabilă la 
minut... după toate exigenţele, după gustul fiecăruia... "O casă veche e o casă care nu se poate mişca din loc!... 
Cumpärati o casă tânără! Faceti-o suplă! Nu construiți zidind! Nu! Montati! A clădi înseamnă a muri! Numai 
mormintele se cladesc! Cumpärati viul! Rämâneti vii! Cabana polivalentă merge înainte odată cu viata!..." 

Acesta era tonul, aliura manifestului redactat în întregime de el, în ajunul expoziției "Viitorul 
Arhitecturii", din luna iunie 1898, deschisă la Galeria de Maşini. Opusculul lui privind construcția în familie 
provocase entuziasmul instantaneu al viitorilor pensionari, taţi de familie cu venituri minime, al logodnicilor 
fără adăpost şi al funcţionarilor coloniali. Îl härtuiau cu întrebările, din toate cele patru colţuri ale Franţei, din 
străinătate, din colonii... Cabana lui, aşa cum era, gata fasonată, acoperiş mobil, 2492 de cuie, 3 uşi, 24 de 
bârne, 5 ferestre, 42 de balamale, despärtituri de lemn sau tarlatan, după anotimp, declarată de "Superclasa", 
imbatabilă... Se putea construi la dimensiunile dorite cu ajutorul a numai doi prieteni în 17 minute şi patru 
secunde!... Uzura era absolut neînsemnată... durata deci nelimitată!... "Numai rezistenţa e ruinătoare! O casă 
trebuie să joace, să se adapteze asemeni unui organism viu! să se-ndoaie! să se ferească din calea vântului! a 
ploilor şi a furtunilor! a uraganelor! Din clipa în care te opui... Ce prostie incalificabilă!... dezläntuirilor naturii! 
începe dezastrul! Ce-i poți pretinde unei structuri! dintre cele mai masive! mai galvanice! mai bine cimentate? 
Să desfidă elementele naturii! Suprema nebunie! Va fi, fatal într-o bună zi, răsturnată, aneantizată! Că să te 
convingi n-ai decât să sträbati unul dintre frumoasele şi fertilele ținuturi! Magnificul nostru pământ! Nu e el 
plin din nord până-n sud de ruine copleşite de melancolie? urme ale mândrelor ziduri de altădată! Superbele 
conace! podoaba domeniilor noastre! Ce s-a ales din ele! Praful şi pulberea!" 

"Cabana polivalentä", asta da, suplă! se acomodează, se dilată, se restrâge după necesităţile, legile şi 
forțele vii ale naturii!" 

"Se-ndoaie, dar nu se rupe..." 

Chiar în ziua inaugurării standului, după trecerea preşedintelui Felix Faure, după discursuri şi compli- 
mente, mulțimea a rupt, năvălind, toate barajele! a măturat paza! s-a năpustit, dezlantuita între pereţii cabanei, 
minunea fu într-o clipă smulsă, jumulită, destinată... Mişuna înfierbântată, avidă făcu praf exponatul!... Unicul 
exemplar fu, nu distrus în sensul propriu al cuvântului, ci absorbit, aspirat, digerat pe loc... Seara la închidere nu 
mai rămăsese nici urmă din el, nici un cui, un rest măcar de tarlatan... Uimitorul edificiu fusese resorbit asemeni 
unui fals furuncul! Courtial, povestindu-mi toate astea, părea chiar şi după cincisprezece ani deconcertat... 

"Aş fi putut desigur s-o iau de la capăt... Fără să mă laud, era un domeniu la cave mă pricepeam. Nimeni 
nu mă întrece în efectuarea «la centimä» a unui deviz de construcţie pe teren... Dar proiecte mai grandioase m- 
au atras, mi-au deturnat atenția... N-am mai găsit niciodată timpul necesar să reiau calculele de la capăt, asupra 
«indicelui de rezistență... Pe scurt, în ciuda finalului dezastruos, demonstraţia mea era făcută!... Am permis, 
prin îndrăzneala mea, anumitor şcoli, anumitor oameni entuziaşti să se descopere pe ei înşişi!... să se manifeste 
cu mai mult curaj! să-şi găsească astfel drumul... Acesta e de fapt rolul meu! Nici nu visez la altceva! Onoarea 
mi-era salvată! N-am dorit, nimic, Ferdinand! Nimic n-am râvnit! N-am cerut un sfant autorităţilor! m-am 
întors la studiile mele... Fără o intrigă! Fără vreun subterfugiu! Dar ascultă!... au trecut câteva luni... Si ia ghici 
ce primesc? Aproape unul după altul? premiul «Nicham» şi la numai opt zile «Palmes Académiques»!... de abia 
atunci m-am simţit insultat! Drept cine mă luau! De ce nu o tutungerie! Am vrut să înapoiez Ministerului toate 
aceste încercări de corupere! Am vrut să-l previn pe Flammarion: «Nu faceți nimic! Nimic! Acceptati! 
Acceptati! mi-a răspuns el... Le-am primit şi eu!» în cazul ăsta eram acoperit! Dar oricum, urât m-au mai tras pe 
sfoară!... Nişte mizerabili fără pereche! Planurile mele fură toate însuşite, copiate, plagiate, înţelegi! în mii de 
feluri, şi toate odioase! stângace!... de tot atâția arhitecți oficiali, umflati, scandalagii, nerusinati! I-am scris lui 
Flammarion... Nu puteam fi despăgubit decât prin Legiunea de Onoare... În privinţa onoarei, vreau să zic!... Mă 
înţelegi. Ferdinand! A fost şi el de aceeaşi părere cu mine, dar m-a sfătuit să-mi văd mai degrabă de treabă, să 
nu mai stârnesc şi alte scandaluri... că i-aş face şi lui rău... să mai am putinticä răbdare... că nu venise încă 
momentul... În fond sunt discipolul lui... nu trebuie să uit... A! nu sunt deloc amărât, crede-mă! Desigur! anu- 
mite detalii mă mai întristează şi astăzi! Dar asta-i tot! absolut lot!... O lecţie de tristeţe... Nimic altceva... Mă 
mai gândesc doar aşa, din când în când..." 

Ştiam când îl copleşea nostalgia arhitecturii... mai ales la tara... În momentul ascensiunilor... Când isi 
ridica piciorul să urce în nacelă... îl năpădeau un noian de amintiri... Poate, că şi din cauza fricii, îl apuca 


limbutia... Privea peisajul în depărtare... Stătea aşa în câmp, afară din oraş, contemplând ogoarele, 
maghernitele, cocioabele de sein dură... Se-nduioşa... Se emotiona... Privind bordelele cele mai nästrusnice, mai 
întortocheate, destinate, răschite, prăvălite în noroi, muruite, îndârjindu-se împotriva mocirlei, în marginea 
ogoarelor... dincolo de drum... "Vezi, Ferdinand, mi le arăta, vezi toată această mizerie?" Şi făcea un gest larg 
cu mâna... Imbratisa orizontul... Şi toată această scălâmbă adunătură de cocioabe cu biserica si cotetele lor de 
găini, cu jghiaburile şi şcoala... Toată această bălăbăneală deşelată, şuie, cenuşie, între liliac şi rezeda, toate 
vechiturile astea spoite cu var... 

— Ei? Ce părere ai? Nu e oribil?... Să ştii că o mare parte din vină o port şi eu! Sunt şi eu răspunzător! 
Nu pot să tăgăduiesc, toate astea fac parte din mine, îmi aparțin, Ferdinand! Mă înţelegi? Nu-i aşa?... 

— Aha! făceam complet năucit. Îi cunoşteam pelteaua... Sărea la bord... În coşul de răchită... Dacă vântul 
nu bătea prea tare rămânea cu panamaua pe cap... Îi plăcea mai mult... Dar şi-o lega pe sub bărbie cu o panglică 
lată... Îmi trecea mie cascheta... "Dă-i drumul!" Se desprindea milimetru cu milimetru... mai întâi, foarte încet... 
$i apoi ceva mai repede... Ca să poată trece peste acoperişuri, trebuia să se grăbească... Nu vroia să arunce 
nisipul... şi totuşi trebuia să urce... De umflat nu-l umfla niciodată complet... Distracţia asta costa 13 franci... 


La câtva timp după întâmplarea cu "Cabana pentru fiecare", trăznaia făcută färâmite de mulțime, 
Courtial des Pereires se hotărî brusc să-şi revizuiască tactica... "Bazele mai întâi!" aşa spunea!... Asta era noua 
lui maximă. "Nici un fel de demers la întâmplare! Numai lucruri fundamentale!"... După aceste precepte, îşi 
concepu un program complet nou... de reforme fundamentale... Toate absolut judicioase, pertinente... 

Era vorba de a ameliora în primul rând, în ciuda tuturor obstacolelor, condiţia inventatorului... A! 
Pornea de la principiul că în lumea descoperirilor, ideile nu vor lipsi niciodată! Că dimpotrivă, ele sunt 
totdeauna prea multe! Numai capitalul este extraordinar de greu de găsit! de bicisnic! de sperios!... Că toată 
nefericirea spetei umane, şi a lui, în special, provine mereu şi mereu din lipsa de fonduri... din neîncrederea 
celui care dispune... din pricina creditului teribil de rar!... Dar totul ar putea fi aranjat!... era de ajuns să 
intervină el, să remedieze această stare de lucruri prin câteva fericite inițiative... De unde fondarea imediată la 
Galeriile Monpensier, chiar în spatele biroului tunisian, între bucătărie şi culoar, a unui colt al 
"Comanditarului"... O mică enclavă foarte specială, mobilată extrem de simplu: o masă, un dulap, un fişier, 
două scaune şi, pentru a domina dezbaterile, frumosul bust al lui "De Lesseps", aşezat pe etajera de sus, printre 
dosare, vrafuri de dosare... 

În virtutea noului statut, orice inventator, depunând 52 de franci (suma vărsată dinainte), avea dreptul să 
insereze succesiv în jurnalul nostru trei dintre proiectele sale, absolut "ad libitum", fie ele chiar cele mai 
năstruşnice bazaconii, cele mai bombastice fantasmagorii, cele mai neruşinate imposturi. Acesta avea dreptul la 
două coloane în "Génitron", plus zece minute de conversaţie, tehnică şi consultativă, cu directorul Courtial... În 
sfârşit, pentru ca afacerea să fie şi mai măgulitoare, insul mai obținea şi o diplomă olografică "de membru 
depozitar al Centrului de cercetări Eureka pentru finanţarea, studiul, echilibrarea, punerea în valoare imediată a 
celor mai utile descoperiri spre progresul Ştiinţei şi Industriei!"... 

Dar nu era întotdeauna uşor să le smulgi cei cincizeci de franci!... cârcoteau... dădeau din muzicuta... 
Încercând să ne ducă ei pe noi cu vorba... Cârâiau aproape totdeauna când venea momentul să plătească... chiar 
şi pe cei mai creduli parcă tot îi lua cu un fel de neliniște... În toiul delirului simțeau, aşa nu ştiu cum, o 
nesiguranță... Că erau nişte bani pe care n-aveau să-i mai vadă niciodată... "Constituirea dosarului”, aşa se 
numea tertipul nostru... 

Courtial lua pe seama lui imediat, se înțelege de la sine, toate demersurile esenţiale, micile şi marile 
întâlniri, întrevederile, găsirea argumentatiei... reuniunile... discuțiile prealabile, apărarea mobilului, tot ceea ce 
trebuia în fond pentru a atrage, muia, convinge, entuziasma, linişti un Consortium... Toate, fireşte, la timpul 
potrivit!... Aici nu era de glumă!... Nu se grăbea nimeni!... Nu putea fi vorba de nici un fel de rasoleală!... de 
bruscare!... Ne feream ca de foc!... Asta ar fi însemnat să ratăm totul! orice precipitare iti putea da peste cap 
toate pronosticurile!... Cele mai fructuoase întreprinderi sunt cele care se coc la foc mic!... Eram duşmanii 
neîmpäcati, implacabili, ostili oricărei insistente precoce... oricăror isterii!... Orice comanditar e un adevărat 
tipar când vrea să-ți scape din mână şi broască ţestoasă când trebuie să dea bani. 

Inventatorul, ca să obstructioneze cât mai putin posibil întrevederile, întotdeauna foarte delicate, era 
sfătuit să spele putina, să se întoarcă imediat la el acasă... să-şi fumeze pipa şi să aştepte... să nu se ocupe în nici 
un fel de această afacere... Va fi anunţat la timp, convocat, instiintat, ținut la curent în detaliu, de îndată ce 
invenţia lui va fi pusă în mişcare... Numai că se întâmpla foarte rar ca ăla să rămână la casa lui... Nici o 
săptămână nu trecea şi se întorcea la atac... să ceară noutăţi... să ne aducă alte machete... schiţe suplimentare... 
adaosuri la proiecte... piese detaşate... Se întorcea în ciuda tuturor opreliştilor, puteai să-l înjuri ca la uşa 


cortului, degeaba, revenea tot mai des, nelinistit, härtuitor, dezolat... Când îşi dădea seama cât de cât, începea să 
tipe... făcea o criză mai mult sau mai putin gravă... Şi nu-l mai vedeam... Unii, foarte puţini, care nu erau chiar 
atât de imbecili... vorbeau de scandal, de legi, ne amenințau cu plângeri la Comisariat, dacă nu le dădeam banii 
înapoi... Courtial îi cunoştea de departe. Când se apropiau, o ştergea. Îi vedea venind de la mare distanță. De pe 
partea opusă Arcadelor... Era de necrezut cum îi repera pe cei diabolici... Rar se înşela... Se retrăgea in odaita 
din dos să mai ridice niscai haltere, dar cel mai adesea cobora în pivniţă... Locul cel mai sigur... Refuza orice fel 
de conversaţie... Bibicul care-şi reclama banii spumega de pomană... 

— Ia uite la el, Ferdinand! Priveşte-l bine! îmi recomanda el respectiva spurcäciune. Uite-te la el! în timp 
ce eu stau şi reflectez!... Îl ştiu bine! Un limbut! Un mitocan! de câte ori vine nu mai sunt om cel putin două 
ore!... M-a mai făcut de vreo zece ori până acum să-mi pierd şirul deductiilor! Ce ruşine! Ce scandal! Distruge 
acest flagel! Distruge-l, te rog, Ferdinand! Nu-l mai lăsa să trăiască pe fața pământului!... Arde-l! Dă-i la cap! 
Împrăştie-i cenuşa! Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie! Dar, te rog, cu nici un pret, auzi, să nu mi-l aduci pe 
cap! Spune-i că sunt în Singapore, la Colombo! În Hesperide! Că m-am apucat să fac maluri de gumilastic 
istmurilor Suez şi Panama! E o idee! Orice! Orice e bun! numai să nu-l mai văd! îndurare, Ferdinand! îndurare! 

Rămânea deci totul în cârca mea... Aveam şi eu un sistem, al meu... Cum altfel... Deveneam asemeni 
"Cabanei pentru fiecare", îi abordam cu multă suplete... Nu opuneam nici un fel de rezistentă... Ma pliam in 
sensul furiei lor.... Mergeam chiar si mai departe... II luam prin surprindere pe nebun cu virulenta urii mele 
împotriva porcului de des Pereires... Îl făceam troacă cât ai zice peste... mă prindeam în hora unor sudälmi 
atroce!... În asta eram as!... ÎL terfeleam! ÎL stigmatizam! îl striveam sub mormanul ocärilor! al înjurăturilor! 
Mârlan nenorocit, abject! Un vax! Un nemernic fără pereche! de douăzeci de ori! de o sută de ori! de o mie de 
ori mai rău decât şi-l putuse imagina cel din fata mea! 

Îi făceam, acestui Courtial un portret în balegă, pentru plăcerea intimă a celui de faţă, vociferand cât mă 
ținea gura, urlând în cor cu smintitul, dar 1-0 luam, întotdeauna mult înainte prin virulenta, prin intensitatea 
revoltei, prin sinceritatea şi entuziasmul meu destructiv! prin convulsiile mele implacabile!... Transa... 
Hiperbola... damblaua anatemică... De necrezut, nu mă întrecea nimeni!... Cei mai deliranti smintiti 
interpretativi nici nu existau, pe lângă mine... când mă apuca... când vroiam să-mi dau silinta... În ciuda, 
tinereţii mele... Plecau de acolo aiuriti de intensitatea, urii mele... de incoercibila mea vehementä, de eternul dor 
de răzbunare pe care-l purtam în străfunduri... Îmi lăsau cu ochii plini de lacrimi grija de a-l ucide pe Courtial, 
gunoiul! Courtial urâtul! Courtial cloaca de vicii... să-l înăbuş băgându-l cu capul în cele mai puturoase 
murdării, mai scârnave decât un fund de closet! în cea mai infectă hazna! să fac din el o turtä, mai imputita 
decât toate cât au existat vreodată... s-o hăcui bucăţi, bucăţi, s-o storcesc şi să căptuşesc cu ea fundul latrinelor, 
între cuvă şi canal... acolo să-l înfund, odată pentru totdeauna... şi toată lumea să se sloboadă pe el!... 

De îndată ce amicul o ştergea şi ajungea destul de departe... Courtial se apropia de trapă... Ridica un pic 
chepengul... Risca o privire... Şi urca la suprafaţă... 

— Ferdinand! Mi-ai salvat viaţa... O! Da! Viaţa! Asta e! Am auzit totul! Oh! E speta de care mă tem eu 
cel mai tare! M-ar fi făcut bucăţi, gorila! pe loc! Ţi-ai dat seama!... Rămânea pe gânduri. Nelinistit. Din pricina 
urletelor mele... Pelteaua pe care 1-0 servisem amicului... 

— Dar, Ferdinand, spune-mi, nu-i aşa, n-am scăzut în ochii tăi? spune drept! Nu-mi ascunzi nimic, nu-i 
aşa? Dacă vrei mă explic! Hai, dă-i drumul!... Această comedie sper că nu afectează cu nimic sentimentele tale 
fata de mine? Ştii doar că la nevoie te poţi oricând bizui pe mine! Ar fi prea odios! Mă iubeşti, nu-i aşa? Eu n- 
am decât o vorbă! Mă înţelegi! începi să mă înţelegi, nu-i aşa? Spune-mi măcar dacă începi să înţelegi? 

— Da, da! aşa e... Cred... Cred că am început să... 

— Atunci ascultă, Ferdinand, dragul meu!... În timp ce smintitul ăla mă insulta... eu mă gândeam la o mie 
şi unu de lucruri... Ala mă îngreţoşa... tunându-şi dementa... Iar eu îmi ziceam, bietul de tine, Courtial! Toată 
gălăgia asta, toată stropseala, bubuitura asta infamă, năvala asta de stupiditati deplasate iti mutilează înfiorător 
destinul... Fără să adauge nimic la cauza ta! Când zic cauză! Întelege-mä, nu-i vorba de bani! E vorba de o 
fragilă comoară pe care o invoc! Marea bogăție imaterială! Marea Rezoluţie! Descoperirea temei infinite! Cea 
care trebuie să ne salveze... Intelege-ma, Ferdinand, mai repede... Mai repede! Timpul trece! Un minut! O oră! 
La vârsta mea! Înseamnă eternitatea! Vei vedea! Asa e cum iti spun, Ferdinand! Exact aşa! — Ochii i se 
umezeau... — Ascultă, Ferdinand! Sper că într-o zi ai să mă înţelegi pe de-a-ntregul... Da!... Ai să mă apreciezi 
cu adevărat! Când n-am să mai fiu, ca să mă apăr singur!... Tu, Ferdinand, vei fi singurul care va şti adevărul!... 
Tu vei fi cel care va respinge injuria!... Tu! Mă bizui pe tine, Ferdinand! Am încredere! Dacă vor veni atunci 
să-ți spună... te miri de unde: "Courtial ăsta nu era decât un misel,, un hoit, un pişicher! O jigodie ca el nu s-a 
mai văzut pe fata pământului")... Ce-ai să le răspunzi, Ferdinand?... Numai atât... Mă auzi? "Courtial n-a facut 
decât o singură greşeală! Dar aceea a fost fundamentală! A crezut că lumea aşteaptă să prindă la minte şi să se 
schimbe... Lumea s-a schimbat... Aşa e! Dar mintea tot nu i-a venit!..." Asta e tot ce-ai să le spui! Absolut totul! 


Nimic altceva! Să nu adaugi nimic!... Ordinea grandorilor, Ferdinand! Ordinea grandorilor! Poti face să intre 
ceva foarte mic într-o imensitate... Dar cum să reduci enormul la infim? Of! Toate nefericirile de aici ni se trag! 
Ferdinand! De nicăieri de altundeva! Toate nefericirile!... 

Când îl încerca frica, cum se întâmplase în acea după-amiază, se simţea cuprins în privinţa mea de o 
emoţionantă solicitudine. Nu vroia deloc să rămân supărat pe el... 

— Hai, Ferdinand, du-te la plimbare! îmi zicea. Du-te până la Louvru! iti va face bine! Du-te dacă vrei pe 
Bulevarde! Ştiu cä-ti place Max Linder! Cocioaba noastră e încă infestată de duhorile acestui mamut! Hai să 
plecăm! S-o ştergem cât mai repede! Închide dugheana! Atârnă anunţul! Vino apoi după mine la „Trois Mous- 
quetons"! Plătesc eu un rând! Ia bani din sertarul din stânga... les odată cu tine!... Numai că eu o s-o şterg pe 
culoar... Treci pe la "Emeutes"... Caută-l pe Naguére!... Întreabă-l dacă are veşti... Ai pariat pe "Șeherezada"? 
Ai reportat totul pe "Violoncelle"? Dacă întreabă, nu ştii nimic de mine!... Intelegi? 


Fraza cu Marea Rezoluţie mi-o repeta din ce în ce mai des... O ştergea la subsol ca să mediteze, 
chipurile, şi rămânea acolo ore întregi... Lua cu el un cärtoi şi o lumânare groasă... Avea probabil datorii la toți 
"tapii" din cartier, nu numai la "Grandes Emeutes", la amicul Naguère, dar si la "Mousquetons" şi chiar la 
braseria Vigogne din rue des Blanc-Manteaux... Un loc rău famat... Unde îmi interzicea să-l deranjez... Prea 
mulțumit nu mă arătam... Fanteziile lui mă obligau să răspund în persoană smintitilor care se întâmplau pe 
acolo... abonaților mitocani, prizäritilor curiosi, marilor maniaci... Năvăleau în cohorte... Eu trebuia să-i iau pe 
toți pe seama mea... gâlcevitori universali... bandă infecta de chitibusari... artizani iluminati... veneau mereu... 
intrau, ieşeau... Soneria era în mare suferință... Târâia tot timpul... Pe mine această distracție mă împiedica sa- 
mi repar aerostatul... Courtial umpluse toată pivnita cu fleacurile lui... Şi totuşi aia era munca mea... Eu eram 
răspunzător şi bun de plată dacă-şi rupea el capul... Putin lipsea câteodată ca să nu se întâmple şi asta... Deci 
procedeul lui era o tampenie... Până la urmă i-am atras atenția, aşa printre altele, că nu se mai putea... Că nu mă 
mai ţineau curelele!... că de-acum încolo o să le las baltă pe toate... că mă doare-n cot... dacă avea să se 
întâmple o catastrofă... Era la mintea cocoşului... Dar el nu mă asculta... Dispărea din ce în ce mai des... Chiar şi 
lumânarea îl deranja!... o stingea uneori ca să se poată mai bine gândi... 

În cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni... atât de tare mă enervase... l-am spus că ar trebui să intre 
într-o hazna! acolo o să poată să-şi caute în linişte Rezolutia!... Lua foc pe loc şi începea să mă 
boscorodească!... 

— Ferdinand! mă opri... Cum? Tu vorbeşti cu mine aşa? Cu mine? tocmai tu? Ferdinand? Stai, opreste- 
te! Să mă ierte Dumnezeu! Să aibă milă de mine! Poţi să mă faci cum vrei! Mincinos! Sarpe! Vampir! Pisălog! 
Dacă vorbele pe care le spun nu sunt cea mai strictă expresie a inefabilului adevăr! Nu tu ai vrut să-ți ucizi 
tatăl, Ferdinand? La vârsta asta? Sigur! Aşa e! Gresesc? Bat câmpii? Nu! Spun adevărul gol-golut! deplorabil!... 
O faptă pe care secole de-a rândul n-au s-o poată spăla de ruşine! Sigur! Da! Absolut exact! Nu poți nega! Nu 
inventez nimic! Şi? Acum? Ce vrei? Spune? Să mă ucizi şi pe mine? E limpede! Uite! Simplu! Profită! 
Aşteaptă numai!... Prinde momentul favorabil... Unul de destindere... de încredere... Omoară-mă atunci!... 
spulberă-mă!... desființează-mă!... Dacă ăsta ţi-e scopul!... Unde mi-a fost mintea? Ah! Fără îndoială! 
Ferdinand! Firea ta! Destinul tău! Sunt mai sumbre decât vulcanul Erebus!... O, eşti funebru. Ferdinand! fără să 
pari! Te scalzi în ape tulburi! Ce de monştri în ascunzişurile sufletului tău, Ferdinand! Furişându-se pe căi 
întortocheate! Nu-i ştiu pe toti!... Dar ei sunt prezenţi omorând tot ce ating!... Moartea!... Moartea mea! A celui 
căruia îi datorezi mai mult decât viata, de o mie de ori mai mult! Mai mult decât o bucată de pâine! Mai mult 
decât aerul! Decât soarele! Gândirea! Asta-i scopul pe care-l urmäresti, şarpe? Spune! Fără astâmpăr! Te 
târăşti!... Schimbător... labil! imprevizibil întotdeauna! Când violent! Când tandru... pasional... puternic... Te- 
am auzit eu alaltăieri!... Eşti în stare de orice, Ferdinand! Numai la suprafață eşti uman! Dar dedesubt se 
întrezăreşte monstrul! În sfârşit! Ştiu încotro te indrepti! Dacă mi-au spus-o? Da, sigur! Nu sfaturile mi-au 
lipsit... E prudent! Mi-au spus! Se ataşează!... Şi apoi brusc fără un moment de ezitare... se trezesc în el 
freneziile asasine! Freneziile!... Îl copleşesc instinctele! Vai! Vai! Asta-i marca, prietene! însemnul absolut! 
Trăznetul criminalului! Congenital! Născut pervers!... Cum eşti tu! Cel ce stai acum lângă mine! Fie, 
prietene!... Fie! nu ai în fata ta un las! Nici un fricos pe care să-l terorizezi! O! Nu! Stau fata în fata cu Destinul 
meu! Eu am vrut-o! Voi merge până la capăt! Omoară-mă, dacă poti!... Dă-i drumul! Te aştept! Bine înfipt pe 
picioare! Îndrăzneşte! Vezi bine, nu? Te desfid, Ferdinand! Aş zice chiar că mă exciti! Mă auzi? Mă 
exasperezi! Nu sunt un dobitoc! Sunt complet conştient! Priveşte Omul în albul ochilor! Mi-am calculat toate 
riscurile!... În ziua în care te-am primit aici! Ştiam că făceam supremul meu act de curaj! Hai, dă-i drumul! 
Loveşte! Primesc moartea cu ochii deschişi! Repede!... 

L-am lăsat să vorbească... mă uitam în gol... copacii... în depărtare, grădina... peluzele... dădacele... 


stolurile de vräbii care säreau peste bănci... jetul de apă săltând... În valuri de răcoare... Era mai bine decât să-i 
răspund!... Sau să mă întorc să-l privesc... Nici nu ştia cât de aproape era de adevăr... O clipă doar, şi i-aş fi 
aruncat presse-papier-ul în cap... sculptura masivă, Hippocrate... Mă mâncau palmele... Cântărea cel puţin trei 
kilograme... Mi-era greu... Mă stăpâneam... Era meritul meu... $i el continua, nemernicul!... 

— Tinerii din ziua de azi au gustul crimei! Dar toate astea, iti spun eu, Ferdinand, se vor termina pe 
cheiul Arago! cagula, prietene! cagula! Nefericitul de mine! Şi numai eu sunt răspunzător!... 

De vorbit ştiam şi eu să vorbesc... am simţit că-mi sare mustarul! Se umpluse paharul!... "Patroane! 
Patroane! Du-te de te uşurează! i-am zis pe loc! Du-te de le baligă imediat! Si cât mai departe! Eu nu te omor! 
Dar am să-ți dau jos pantalonii! Şi-am să-ţi înroşesc bucile! să semene cu doi snopi de bujori! Am să-ţi astup 
bumbäreata! Cu miros cu tot! Ca să nu mai dati drumul pe acolo la tot soiul de murdării, decât printr-o 
crăpătură foarte mică!" 

Şi-l înşfăcai zdravăn... dar era iute tipul.. Se cara in odäita din spatele prăvăliei... Vedea el bine că e 
grav! că nu mai suportam... Rămase în odäita lui... Exersând la bare fixe... Îmi dădu răgaz o clipă. Era destul de 
departe... Dar un pic mai târziu se întoarse... traversă prăvălia... o luă pe culoar la stânga şi-o şterse în oraş... N- 
avea să se mai întoarcă la birou, puteam lucra liniştit. 

O clipă de răgaz nu mai aveam tot cosand, rafistolând treanta de anvelopă, intinand piesele care nu se 
mai țineau... O necontenită bătaie de cap... Mai ales că lucram, ca să văd mai bine, la lumina lămpii de 
acetilenă... Şi mai era şi imprudent... acolo în pivniţă... cu toate substanţele adezive doldora de benzină... şiroind 
de peste tot... Mă si vedeam arzând ca o torta... Ciuruită în mii de locuri, adevărată strecurătoare, anvelopa 
aerostatului "Zélé" ajunsese într-o stare deosebit de primejdioasă... Cu fiecare plimbare, la fiecare coborâre, alte 
deşirături, alte găuri, de fiecare dată mai teribile. Aterizând se târa peste arături!... Se hârşâia de toate 
streşinile... de-a lungul mansardelor, mai ales în zilele când vântul bătea din nord! Lepăda pretutindeni mari 
fâşii, petice din el rămâneau prin păduri, risipite prin copaci, de vârful clopotnitelor! pe metereze... Trăgea după 
el hornurile de tablă! acoperişurile! kilograme de cărămizi! giruetele! de câte ori se înălța! Dar cea mai 
periculoasă mätuialä, cele mai îngrozitoare sfârtecături se întâmplau dacă se agăța de un stâlp de telegraf!... 
Atunci pur şi simplu se despica în două... Ce-i drept e drept, des Pereires înfrunta mari riscuri în plimbările lui 
aeriene. Ascensiunea tinea întotdeauna de domeniul fantasticului, era un miracol, din pricină că-l umfla foarte 
puţin... Din motive de economie!... Cu adevărat îngrozitoare era însă coborârea în acest bazar din care se 
scurgea totul ca-ntr-o cufureală... Noroc că el era obişnuit! Avea meseria în degetul cel mic! Când l-am 
cunoscut eu, numărul ascensiunilor se ridicase deja la 1422! Fără să mai punem la socoteală ascensiunile în 
baloanele dirijate de la sol, "captivele". Un frumos bilanţ! Câştigase toate medaliile, toate diplomele, toate 
brevetele... Cunoştea toate trucurile, felul cum ateriza rămânea pentru mine totuşi de fiecare dată uluitor. 
Trebuie să spun că era o minune cum cădea el totdeauna în picioare! Abia simţea fundul anvelopei zgaraind 
pământul... şi drăcovenia încetinind, că se aduna ghem în fundul coşului, iar când răchita atingea tina şi tot 
bazarul stătea gata să explodeze... prindea exact momentul... răsărea ca o paiata... se desfăşura ca o papiota... un 
adevărat jockey al aterizării... Înfăşurat într-un pled... Rar dacă-şi făcea vreo zgârietură... Un nasture nu-i 
lipsea... Nu pierdea nici o secundă... Pleca în goană drept înainte... Lipăind prin arătură... nu se uita înapoi... se 
repezea pe urmele lui "Zélé" ... fluierând din trâmbita pe care o purta in bandulieră... Făcea singur atâta 
zgomot!... martafoiul! Crosul dura mult, până când bazarul se dezumfla complet... Parcă-l vad şi acum 
alergând... Era un spectacol de mare clasă, el, în redingotă, cu panamaua pe cap... Trebuie să spun cinstit că 
sudurile mele autoplastice ţineau ceva în aer... el singur cu mâinile lui nu le-ar fi putut face niciodată... Nu avea 
răbdare, ar fi sfârtecat totul şi mai tare... Până la urmă această nesfârşită cârpăceală deveni o adevărată artă! în 
ciuda dibăciei, a ingeniozitatii mele, disperam adesea lângă anvelopa îndărătnică... Nu vroia cu nici un pret să 
mai ţină... De şaisprezece ani de când tot era scos în toate condiţiile, pe umezeală, pe furtună, nu se mai tinea 
decât datorită cusăturilor mele altoite una peste alta, ciudatelor mele rafistolaje... fiecare gonflaj era o întreagă 
dramă!... La coborâre, la rulaj, era şi mai rău... Când lipsea câte o fâşie întreagă, tăiam o bucată din vechea 
anvelopă a lui "Arhimede"... Din asta nu mai rămăseseră decât nişte trente vârâte într-un dulap, aruncate 
grămadă în pivniţă... Era balonul începuturilor lui... Un "captiv" în întregime roşu, o băşică de mare anvergură. 
Făcuse bâlciurile cu el vreme de douăzeci de ani! Cu multă migală lipeam totul cap la cap, cu infinită 
scrupulozitate... Asta dădea naştere la nişte efecte ciudate!.. Cand se ridica "Zélé", la semnalul „daţi-i drumul", 
deasupra mulțimii, imi recunoşteam cârpäcelile de departe, în aer, le vedeam fluturând, incretindu-se... Nu prea- 
mi venea să rid. 

Şi peste toate, demersurile, preliminariile... afacerea cu ascensiunea nu era un lucru simplu!... Să nu care 
cumva să credeți asta!... Se făceau pregătiri, se punea totul la cale în amănunt, se discuta luni şi luni înainte... 
Trebuia întreţinută o întreagă corespondenţă cu manifeste, fotografii. Să umplem Franţa de prospecte!... Să 
cointeresäm pe toți notabilii!... să ne lăsăm injurati de comitetele care pregătesc serbarea, întotdeauna foarte 


zgârcite... Deci, pe lângă gloata inventatorilor, noi mai primeam şi pentru "Zélé" un taifun de corespondenta!... 

Învätasem de la Courtial să redactez la modul oficial! Mă descurcam binişor... Nu prea făceam greşeli... 
Aveam pentru corespondenţă o hârtie specială cu un antet de foarte bun gust: "Secția pariziană a prietenilor 
balonului liber”... 

Cam de pe la sfârşitul iernii începeam să-i härtuim pe primari! Programările se făceau primăvara!... Noi 
trebuia în principiu să ne rezervăm toate duminicile un pic încă înainte de Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Ne 
tineam gaia-matu prin telefon de toţi preşedinţii Comitetelor. Şi în această afacere tot eu căram corespondența. 
Mă duceam la poştă în orele de vârf... Încercam să mă strecor fără să plătesc! Şi la uşă mă prindeau... 

Lansam toate apelurile noastre către toate bâlciurile, reuniunile, chermezele din întreaga Frantä! Nici un 
loc nu era pentru noi neimportant! "Totul era pasabil! Preferam însă să nu ne îndepărtăm prea tare de Seine-et- 
Oise... Cel mult până la Seine-et-Marne! Transportul bazarului ne dădea multă bătaie de cap, saci, bidoane şi tot 
restul calabalâcului care tinea de straniul nostru echipament. Pentru ca osteneala să merite (să nu fie daraua mai 
mare decât ocaua) trebuia să ne întoarcem în aceeaşi seară la Palais-Royal! în caz contrar depăşeam devizul! 
Courtial prezenta în prealabil un deviz foarte precis calculat! Modest şi corect: două sute douăzeci de franci... 
Plus gazul pentru umflat şi plata porumbeilor, doi franci bucata!... Nu se stipula aici înălțimea... Rivalul nostru 
cel mai cunoscut şi cel mai direct era căpitanul Guy des Roziers, el cerea mult mai mult! Făcea tururi 
periculoase cu balonul lui "L'Intrepride"!... Îşi lua calul cu el şi se cocota în şa acolo sus, la înălțime! la patru 
sute de metri garantati! Devizul lui era de cinci sute douăzeci şi cinci de franci, plus călătoria de înapoiere 
plătită de Comună. Dar cei care ne-o luau întotdeauna înainte erau un italian cu fiică-sa, "Calsgoni şi Petita". 
Peste ăştia doi dădeai unde nu te aşteptai! Plăcea enorm, mai ales garnizoanelor! Cereau pret mare, cocarde, 
cam de pe la şase sute de metri! Cereau 835 de franci şi un contract pentru două sezoane!... Acaparau realmente 
toate ocaziile... 

În privinţa lui Courtial, genul lui, renumele, nu i-l făcuse comicăria! Sau performanța dramatică! Nu! 
Dimpotrivă! Maniera net ştiinţifică, fructuoasa demonstrație, zborul explicat, plăcuta cozerie prealabilă şi în 
finalul spectacolului gratioasa lansare o porumbeilor. Îşi prevenea el însuşi publicul prin mici discursuri 
preliminare: "Domnilor, doamnelor, domnişoarelor... Dacă eu la vârsta mea mai urc, nu o fac dintr-o vană 
fanfaronadă! Vă rog să mă credeţi! Nu pentru a epata multimea!... Uitaţi-vă putin la pieptul meu! Veţi vedea pe 
el înflorind medaliile cele mai cunoscute, mai bine cotate, mai invidiate, acordate curajului şi valorii! Dacă urc, 
domnilor, doamnelor, domnişoarelor, o fac pentru instruirea familiilor! Acesta a fost scopul vieții mele! Totul 
pentru educaţia maselor! Nu ne adresăm aici nici unui fel de pasiune nesănătoasă! cum nu ne adresăm nici 
instinctelor sadice! perversitatilor emotive!... Ne adresăm inteligenței!" 

Mi-o repeta ca să tin minte: "Ferdinand, nu uita că ascensiunile noastre trebuie să-şi păstreze cu orice 
pret amprenta! Marca jurnalului nostru «Génitron»... Nu trebuie să degenereze niciodată în maimutäreli! în 
mascarade! in drăcovenii aeriene! în impulsuri smintite! Nu! Nu! Si nu! Trebuie să-i păstrăm ținuta în chiar 
spiritul Fizicii! Sigur, trebuie să-i mai şi distrăm! Nu uita! De asta ne plătesc! E drept! Dar cel mai bine ar fi, 
dacă e posibil, să trezim în toți aceşti mârlani dorinţa de noțiuni precise, de cunoştinţe veritabile! Să se înălțăm 
de noi, desigur, Ferdinand, dar să înältäm şi spiritul acestor brute pe care le vezi cum ne înconjoară cu gura 
căscată! Of! Ferdinand! Cât e de complicat!..." 

Asta aşa era, n-ar fi părăsit solul niciodată fără a întreține o discuţie, înainte de orice familială, în care să 
explice toate detaliile, principiile aerostatului. Ca să domine asistența se catara, ţinându-se în echilibru, pe mar- 
ginea nacelei, doldora de decoraţii, redingotă, cu panamaua in cap, cu un brat petrecut pe după sfori. Demonstra 
fiecăruia pe rând funcționarea supapelor şi a valvelor aparatului de aterizare, a barometrelor, legile lestului, ale 
greutăților. Antrenat de subiect aborda alte domenii, tratând, dizertând pe sărite despre meteorologie, miraj, 
vânt, ciclon... Planetele... jocul stelelor... Totul îi era la îndemână... inelul... Gemenii... Saturn... Jupiter... 
Arcturus şi contururile... Luna... Belgerophore şi reliefurile... Măsura cu mintea lui totul... Când ajungea la 
Marte, ştiu că se lungea... O cunoştea foarte bine... Era planeta lui favorită. Povestea descriindu-i toate canalele, 
profilul şi traiectele lor, flora! Ca şi cum s-ar fi scăldat în ele! pe toate astrele era ca la el acasă! Avea mare 
succes! 

În timp ce el dădea din gură, cocotat cum era, adresându-se mulţimii captivate, eu făceam cheta... Era 
micul meu supliment. Profitam in această împrejurare de palpitatii, de emoții... treceam printre rânduri. 
Ofeream "Génitron', douăsprezece exemplare pentru zece centime, de obicei numere invandabile, mici manuale 
cu dedicație... medalii comemorative cu balonul in miniatură, iar celor pe care-i surprindeam pipăindu-se in 
înghesuială, celor pe care-i bănuiam mai perverşi, un set de imagini curioase, amuzante, piperate... transparente, 
mişcătoare... Rar se întâmpla să nu lichidez totul... Una peste alta, ajungeam cu puţin noroc, să adun vreo 
douăzeci şi cinci de franci! Era o sumă pe vremea aceea! Cum plasam totul şi-mi făceam plinul, schitam un 
semn mic către maestru... Se oprea pe loc... Întrerupându-şi vorbăria... Cobora din coş... Îşi aşeza panamaua... 


punea în funcţie toate ustensilele, dezlega ultima funie şi-o lua uşor în sus. Nu mai tineam în mână decât un 
singur şnur subţire... Eu dădeam semnalul: "Liber!"... Îmi răspundea printr-un sunet de trompetă... târâind 
şiretul pe jos după el... "Zele" pornea în spatiu!... Niciodată nu l-am văzut ridicându-se drept... Se fleşcăia chiar 
din pornire... Din foarte multe motive nu-l umflam decât cu precautii extreme... $i el o lua aiurea... Plutind pe 
deasupra acoperişurilor cu cârpiturile lui părea un arlechin vopsit în toate culorile... Se zbătea jucäus în aer în 
aşteptarea unei pale de vânt mai puternice... Numai în bătaia vântului se mai umfla cât de cât... Ca o fustă veche 
pe sfoară, jalnic... Chiar şi cei mai tâmpiţi taranoi se dumireau până la urmă... Toată lumea râdea văzându-l cum 
şterge acoperişurile... Eu însă nu râdeam deloc... Mi-era frică de vreo agatatura teribilă, decisivă! funesta! de 
rostogolirea finală! îi făceam de jos mii de semne... să dea drumul la tot nisipul!... Dar el nu se arăta niciodată 
grăbit... Îi era frică să nu urce prea repede... Deşi dată fiind starea anvelopei, n-ar prea fi avut de ce să se 
teamă!... Nu putea urca prea sus, oricum!... Dar nenorocirea de care mă temeam era să nu cadă în mijlocul 
satului... pentru că era mereu la un pas, gata, gata... şi atunci ar fi fost cu adevărat sfârşitul... să nu se izbească 
de şcoală... să nu tragă dupa el cocoşul de pe biserică... să nu rămâie agăţat în vreo streaşină!... să nu se 
rostogolească exact pe primărie!... să nu se ducă de-a berbeleacul prin stufăriş. Dacă reuşea să se înalțe 
Cincizeci, şaizeci de metri, era de ajuns... măsurăm înălțimea din ochi... era maximum... Visul lui Courtial, 
ținând seama de starea atelajului, ar fi fost să nu depăşească niciodată nivelul primului etaj al unei case... Cam 
până pe aici s-ar fi putut ajunge... Mai mult, ar fi însemnat curată nebunie... Traista noastră nu putea fi niciodată 
umflată în întregime... dacă i-am fi băgat două sau trei butelii de gaz în plus, ar fi plesnit desigur de jos în sus... 
Se întindea gata să explodeze de la supapă până la valvă!... Asta după ce trecea de ultima maghernitä, depäsea 
ultima ogradă atunci arunca nisipul. Se hotăra şi arunca toată greutatea peste bord... până rămânea fără nici un 
fel de lest... şi mai tâsnea un pic în sus, cam vreo doisprezece metri... Era clipa porumbeilor... Deschidea rapid 
coşul... Vietätile zburau ca din puşcă... Apoi îmi venea rândul mie să ţâşnesc... Era semnalul de coborâre!... Îmi 
luam picioarele la spinare... Făceam pe disperatul... ca să-i atat pe tarani!... s-o ia şi ei la goană după balon... să 
ne ajute să strângem repede tot calabalâcul, enormul obiect, într-o valiză... să-l cărăm la gară... să-i împingem 
pe scripeti... Nu-i mai dădeam de capăt cu treaba! Cel mai mare truc pe care îl descoperisem ca să-i fac s-o ia la 
goană odată cu mine, să se osârdească pentru noi, să vină pe urmele noastre în fuga mare, era să mă joc de-a 
catastrofa... Prindea aproape sigur... Altfel eram la pământ... să-ți fi ridicat ei cât de cât ceva, trebuia să-i 
plăteşti... Si atunci ce luam pe mere am fi dat pe pere!... Jucam totul pe o carte! 

Scoteam tipete îngrozitoare! mă agitam ca o paiata! mă repezeam într-un suflet de-a dreptul prin bălți in 
direcția aterizării... auzeam trompeta... "Foc! Foc! urlam... Priviţi! Priviţi! flăcările!... o să ia foc totul! Acum e 
pe deasupra copacilor!..." Atunci hoarda se punea în mișcare... Se repezeau la atac... În urma mea! Da îndată ce 
Courtial ma zărea cu misuna de zănatici dupa mine, trăgea de toate supapele! Marafetul se fâsâia în trente. se 
prabusea în noroi, găurit, deşelat... deşertându-se de peste tot... Courtial sărea din coş... Drept în picioare... Mai 
sufla o dată din trompetă pentru aliniere... Şi începea un discurs... Dar taranoii nu se mai gândeau decât la 
daravela noastră, să nu ia foc, să le ardă morile... O călcau în picioare ca să se asigure că nu le face vreo 
figură... Săreau pe ea claie peste grămadă... Drăcovenia nu mai era decât o biată epavă!... atât de tare se 
deşirase, agatandu-se prin copaci... lăsând câte o bucăţică ici, colo, tragic sfâşiată... luând cu ea tufişuri întregi... 
între băşică şi filet... Salvatorii, fermecati, coplesiti, trepădând de emoție, îl ridicau pe Courtial ca pe un erou pe 
umerii lor robusti... Îl purtau în triumf... Mergeau la "debit" să-l sărbătorească... până-şi potoleau setea... Si tot 
restul muncii, adică cea mai păcătoasă îmi rămânea mie... să smulg tot bazarul din mocirlă înainte de raderea 
nopții... din tina şi din arătură... Să recuperez toată instalaţia de manevrare, ancorare, scripeti, lanţuri, toată 
fierăria care o luase razna... Coarda lungă de doi metri... loch-ul, tachetii, împrăştiați pe la dracu în praznic, prin 
orz şi păşuni, barometrul şi "presiunea anproida..." o cutie mică de piele... nichelurile cele atât de scumpe... ce 
mai, un adevărat picnic numai pentru mine!... Să-i liniştesc cu o glumă, cu o promisiune şi o mie de 
calambururi pe cei mai căpoşi dintre mârlani... să-i pun să se ostenească numai cu baliverne şi fără nici un ban, 
cu toată această blestemätie epuizată, şapte sute de kilograme de falduri! Învelişul sfârtecat, bun doar să mai 
scoţi din el câteva cămăşi, tot ce mai rămăsese din înfricoşătorul catafalc! S-o arunci în ultimul furgon, exact în 
clipa când porneşte trenul! Al dracului! Ce să mai spun! Muncă, nu glumă! Când îl întâlneam pe Courtial, în 
sfârşit, pe culoarul vagonului, trenul era deja demult pornit. Pe actorul meu îl găseam la clasa a treia, dând 
explicații, încântând auditorul cu formidabilele lui demonstratii!... Concluziile aventurii!... Foarte galant cu 
bruna din fata lui, grijuliu fată de urechile virgine... reprimându-şi aluziile obscene... dar glumet, piperat 
oricum... beat de-a binelea, jucându-şi torsul şi medaliile... Trăgea la măsea!... Foarte bine dispus! se 
sărbătorea! dădea pe gât zaibăr de cel roşu! Toţi cu paharele în mână!... Se îndopa cu tartine... N-avea de ce să 
fie îngrijoraţi. Nici nu mă întreba ce-am făcut!... Eram furios... deceptionat, trebuie să mărturisesc!... i-am tăiat 
scurt cheful! 

— O! Tu esti, Ferdinand? Chiar tu?... 


— Da, dragul meu Jules Verne!... 

— Ia loc, băiete! hai, povesteşte, repede!... secretarul meu... secretarul meu!... 

Mă prezenta... 

— Spune-mi ce e cu furgonul? A mers?... S-a aranjat?... Eşti multumit?... 

Mă strâmbam îngrozitor, nu eram deloc mulțumit, se vedea de la o posta... Nu scoteam o vorbă... 

— Ce e, ce nu merge?... S-a întâmplat ceva?... 

— E pentru ultima oara!... i-am zis, foarte hotărât... sec... concis... 

— Cum? De ce ultima oară? Glumesti? Care-i pricina?... 

— Nu se mai poate repara... $i nu glumesc deloc!... 

Se făcea linişte... Gata cu maimutärelile şi vinul. Se auzeau numai zgomotul roților... fiecare trosnitură... 
lumina pâlpâia, se legăna sus deasupra, în sticla ei... Încerca din penumbra să ghicească ce gândesc. Dacă totuşi 
nu cumva era numai o glumă... Eu nu clipeam!... Rămâneam extrem de serios... Tineam la concluziile mele... 

— Chiar aşa o fi, Ferdinand? Nu exagerezi?... 

— Din moment ce vă spun!... ştiu eu cel mai bine... Devenisem expert în găuri... Nu mai suportam nici un 
fel de contrazicere... Se îmbufna în colţul lui... Conferinţa se terminase!... Nimeni nu mai vorbea... 

Cei din jur, aşezaţi pe banchetele lor, se întrebau ce se întâmplase... Ta ga dam! Ta ga dam! aşa de la o 
zdruncinătură la alta... O picătură de ulei se prelinge din lampă... capetele se clatina... la stânga, la dreapta... se 
lasă-n piept... 


Dacă există pe lumea asta vreo chestie de care nu trebuie să te ocupi decât cu extremă mefientä, asta e 
mişcarea perpetuă... Garantat ieşi din ea fără pene... 

În ansamblu, inventatorii pot fi împărţiţi după ideile lor fixe... Specii întregi sunt practic inofensive... 
Pasionatii "efluviilor", "teluricii", de exemplu, "centripetii"... Nişte băieți, pâinea lui Dumnezeu, iti mănâncă 
din palmă... Micii inventatori de obiecte casnice nu sunt nici ei o rasă prea dură... răzătoarea de brânză... oalele 
"sinofinlandeze", lingurile cu două mânere... În sfârşit, tot ce trebuie într-o bucătărie... Le place să se ocupe cu 
gătitul... să trăiască bine... Dar când vine vorba de perfectionerii metroului?... Oho! de ăştia trebuie deja să te 
fereşti! Cei mai smintiti, mai dezläntuiti, mai otrăvitori, se trag însă tot de la "Mişcarea perpetuă"... Sunt 
capabili de orice ca să-ți demonstreze descoperirea!... Dacă ai indrazni să emiti o cât de mică îndoială iti belesc 
pielea de pe burtă!... cu ei nu se glumeşte... 

Am cunoscut, cum vă spun, la Courtial, pe unul de la băi-duşuri, un fanatic... Nu vorbea decât de 
pendula lui şi niciodată decât în şoaptă, îi lucea crima în ochi... Am mai primit vizita unui substituit de procuror 
din provincie... Venise special tocmai din sud-vest ca să ne aducă un cilindru... un tub enorm de ebonită cu o 
supapă centrifugă şi un demarator electric... Pe stradă era uşor de recunoscut, după mers, chiar de foarte 
departe, înainta pieziş, asemeni crabilor, de-a lungul vitrinelor... Ca să neutralizeze influența lui Mercur şi 
efluviile Soarelui, "ionicele" care patrundeau printre nouri... Nu-şi lepăda niciodată enormul fular purtat în jurul 
umerilor, nici ziua, nici noaptea, din amiant ţesut cu fir şi mătasă... Era detectorul lui de unde... Dacă intra în 
"interferență"... Îl apucau fiorii... scotea aburi pe nări... 

Courtial îi cunoştea pe toți decât haul şi pârăul!... Ştia la ce se poate aştepta de la fiecare... Cu foarte 
multi dintre ei pe tutuia... Se descurca binişor... Dar într-o zi îi veni ideea să pună la cale cu ei un concurs!... Şi 
atunci începu nebunia! Am scos imediat un țipăt de alarmă! am urlat pe loc... Zadarnic!... Nici un argument nu-l 
putu împiedica... Avea mare nevoie de bani, şi încă peşin... E adevărat că o scoteam din ce în ce mai greu la 
capăt spre sfârşitul lunii... Rămăseseră vreo şase numere din "Génitron" de plătit lui Taponier, editorul... Scuze 
aveam noi, cu ghiotura... Pe de altă parte nici ascensiunile nu mai rentau ca altădată... Cel mai mare rău ni-l 
făceau aeroplanele... Încă de prin 1910 mârlanii de ţărani începuseră să se revolte... Nu mai vroiau decât 
avioane... Noi totuşi corespondam în disperare... Fără preget, ca să zic aşa... Ne apăram milimetru cu 
milimetru... Härtuiam sătenii... episcopii... prefecturile... doamnele de la Poştă... farmaciştii... expozițiile 
horticole... Numai în 1909 am imprimat zece mii de circulare... Ne apăram deci cu mult curaj... Dar Courtial, 
trebuie spus, începu din nou să joace la curse... Se ducea iar la "Emeutes"... Probabil că-şi plătise datoriile la 
Nagueére... În sfârşit, fapt e că-şi vorbeau... l-am văzut cu ochii mei... şi bibicul meu câştigă aşa, pe nepusă 
masă, într-o singură cursă la Enghien, şase sute de franci pe "Carotte", şi apoi pe "Celimene", la Chantilly, două 
sute cincizeci... I se urcase la cap... Voia să rişte mai mult... 

Entuziasmul nu-l părăsise nici a doua zi când intră în prăvălie. Mă atacă hotărât... 

— Ei zi, Ferdinand! Poftim! Norocul! Iată-l... Mă auzi, de zece ani, de zece ani! de când pariez!... 
ajunge!... Sunt în mână!... N-o să-l las să-mi scape!... Priveşte!... Şi-mi arată "Croquignol", o gazetă nouă de 
curse pe care bifase totul... cu albastru, roşu, verde, galben! Dar şi eu i-am întors-o pe loc... 


— Atenţie, domnule des Pereires! Suntem în 24 ale lunii... Nu mai avem decât 14 franci în casă!... 
Taponier e un om drăguţ... răbdător, nimic de zis, dar în sfârşit, oricum, nu mai vrea să ne livreze gazeta!... Mai 
bine vă previn din capul locului! Sunt vrea trei luni bune de când mă înjură de fiecare dată când ajung în rue 
Rambuteau... Nu mă mai duc să mă rog de el... Nici împins de la spate! 

— Lasă-mă-n pace, Ferdinand! Lasă-mă-n pace! Mă tot pisezi! Mă deprimi cu bâiguielile tale... cu 
prostiile tale sordide... Simt! Simt! Mâine vom scăpa de toate... nici un minut nu mai stau la discuţie: du-te la 
Taponier şi spune-i din partea mea... dar de data asta chiar din partea mea, martafoiul! Când mă gândesc cum s- 
a îngrăşat de pe urma mea... De douăzeci de ani îl hrănesc! A făcut avere! S-a îndopat! S-a umflat! Mai multe 
averi! colosale! Numai din jurnalul meu!... Şi tot eu vreau să mai fac ceva pentru păcătosul ăsta! Spune-i! Mă 
auzi? Spune-i că poate miza toată afacerea, toată manufactura, tot calabalâcul, casa! dota fiică-sii! noul 
automobil! toate asigurările! politele! să nu uite nimic! nici măcar bicicleta lui fiu-său! Totul! Tine minte! 
Totul! Pe "Bragamance" câştigător! Am zis "câştigător"! Nu "plasat"! Nu al treilea! Totul e pus la punct! Joi!... 
Asta e! Asta e, băiete! Parcă si văd potoul! 1800 de franci la cinci! Mă auzi, mai exact 1887... În buzunar!... 
Tine minte! cu ceea ce ne rămâne de la "report" ne ajunge la amândoi! 53.493. de mii! Poftim! socoteală 
curata!... Bragamance! s-a aranjat!... Bragamance! S-a aranjat!... 

Şi continua să bolborosească... Nu mai auzea ce-i spuneam... leşi pe culoar... ca un somnambul. 

A doua zi l-am aşteptat toată după amiaza... să vină... să vină... să vină în sfârşit cu cele 52 de săcotele... 
Trecuse de ora cinci... Si iată-l, în sfârşit, apare... Il văd venind din parc... Intră fără să se uite la nimeni in 
prăvălie... Se îndreaptă direct spre mine... Mă prinde de umeri... Mă strânge în braţe... Nu-şi mai dă aere... 
"Ferdinand! Ferdinand!' Sunt un păcătos, un mizerabil! Un şnapan neruşinat!. Un infam!... Am pierdut totul, 
Ferdinand! Lunarul nostru, Ferdinand, al meu! al tău! datoriile mele! ale tale! gazul!... totul!... Şi-am mai rămas 
dator lui Naguère şi miza! datorez editorului 1800 de franci... De la portăreasa teatrului am mai împrumutat 
treizeci de franci... Şi încă o sută de la acarul de la Montretout... Trebuie să-l întâlnesc în scara asta!... Mă trage 
vârtejul la fund!... Of! Ferdinand, ai avut dreptate! Mă tăvălesc în propria-mi murdarie!..." 

Se stroflocea din ce in ce mai mult... Se martiriza... Socotea... răs-socotea... cât datora in fond!... şi tot 
mai adăuga la socoteală... Avea atâtea datorii că la un moment dat am crezut că inventează... A înşfăcat un 
creion... Şi a luat-o de la capăt.... L-am oprit foarte hotărât... i-am zis: 

— Lăsaţi! Lăsați domnule Courtial! linistiti-va niţel, ce înseamnă asta? dacă vin clienţii? ce mutră or să 
facă? ce-or să creadă? Odihniti-vä întâi un pic!... 

— Ferdinand! Câtă dreptate ai!... Eşti mai înțelept decât patronul tău! mizerabilul tău patron! M-a luat un 
vânt de nebunie, Ferdinand! Un vant de nebunie!... 

Îşi tinea capul între mâini... 

— De necrezut! De necrezut!... După un moment de stupefactie, deschise trapa... dispăru singur în ea... 
Cunoşteam eu şmecheria!... Când făcea câte o prostie... după toată pelteaua... venea chestia cu meditaţia... Dar 
haleala, amice? trebuia totuşi să mai găsesc vreo doi sfanti! pe credit nu-mi mai dădea nimeni nimic!... nici 
brutarul... nici fructarul... se bizuia cotcarul că mai aveam eu ceva pus de o parte... Îmi luasem si eu anumite 
măsuri de prevedere, bănuielile lui erau întemeiate... că doar nu umblam cu capul în lună! devenisem cel mai 
prudent... cel mai abil contabil!... cu ce am mai curätit de prin sertare, am mai putut-o duce o lună... mâncând 
chiar bine... nu cartofi muiati in sare!... carne de prima calitate!... cartofi präjiti la discreție... şi dulciuri... Aşa 
eram eu! 

Nu vroia să-şi tapeze nevasta... Ea, acolo la Montretout, nu ştia nimic. 


Întors din provincie, unchiul Edouard pe care nu-l mai văzusem demult, trecu într-o sâmbătă scară pe la 
noi... Venea să-mi aducă ştiri de la ai mei, de acasă. Nenorocul se tinea scai de ei!... cu toate eforturile, tata nu 
putuse să plece de la "Coccinelle"... era singura lui speranţă... La "Connivence-Incendie" nu l-au vrut, chiar 
ştiind să bată la maşină.. ÎL găseau prea bătrân pentru o muncă subalternă... şi prea timid ca să lucreze direct cu 
publicul. A trebuit deci să renunţe să se cramponeze de slujba lui... să se tina tare în fata domnului Lampreinte. 
Era o lovitură îngrozitoare... Nu mai dormea deloc... 

Baronul Mefaize, şeful de la "Contentiuex-vie", auzise de aceste demersuri... Cum niciodată nu-l putuse 
suferi pe tata, îl chinuia acum necontenit... Îl făcea într-a-dins să urce cinci etaje numai ca să-i spună încă o dată 
cât era de tampit... că greşea adresele... ceea ce nu prea era adevărat... 

Unchiul Edouard tot vorbind... se întreba... se gândea poate... că le-ar face plăcere bătrânilor mei să mă 
vadă... să mă împac cu tata... Că şi aşa era destul de nefericit... că suferise destul... Toate se datorau firii lui 
bune... Dar eu numai gândindu-mă, simţeam urcând în mine veninul... Mi se umplea gura de bale... Nu eram 
bun pentru asemenea încercări!... 


— Bine! Bine! Bine, unchiule!... Mi-e milă! Mi-e de toate... Dar dacă m-aş întoarce în Pasaj... pot să-ţi 
spun de pe acum... nu ştiu dacă aş rezista zece minute, aş da foc sandramalei!... 

Nu putea fi vorba de nici un fel de încercare. 

— Bine! Bine! a zis el. Văd cum gandesti!... 

N-a mai adus vorba despre asta... Probabil că le-a comunicat totul... Pentru că nu mi s-a mai făcut nici 
un fel de aluzie... în legătură cu revenirea mea acasă... 

În privința lui Courtial, eram intelesi... nu încăpea nici o discuţie... alergam cât era ziua de lungă... Îmi 
juca tot felul de renghiuri... mă trăgea pe sfoară... mintea fără ruşine... Dar seara eram liniştit... De îndată ce-o 
întindea, făceam ce vroiam... Rămâneam de capul meu!... Până la ora zece dimineaţa, cinci se întorcea de la 
Montretout... patronul eram eu... această libertate era absolut de nepretuit! După ce-mi hrăneam porumbeii, 
eram liber ca păsările cerului... Îmi opream ceva märuntis din vânzările către populaţie... Mă descurcam cu 
retururile... O parte dintre ele îmi rămâneau mie... şi tot mai câştigam câte ceva... şi de la ascensiuni la fel... 
Niciodată mai mult de patru, cinci franci... dar pentru mine, ca bani de buzunar, era un fel de Eldorado!... 

Bătrânul crocodil ar fi dat mult să ştie unde ascundeam biştarii... banutii!... Nu putea pune mâna pe ei! 
Eram de o prudenţă absolută... Aveam şcoală... Mica şpagă nu părăsea niciodată buzunarul, bine prinsă cu un ac 
de siguranţă în interiorul plastronului... Nici nu putea fi vorba de încredere... Eu îi ştiam lui ascunzătorile... avea 
trei... Una sub podea... alta în spatele tejghelei... o cărămidă care se clătina... iar cealaltă chiar în capul lui 
Hippocrate! îi şterpeleam de peste tot, el nu-i număra niciodată... Până la urmă intră la bănuieli... Dar nu 
crâcnea... nu-mi dădea niciodată nici un gologan... şi tot eu îl hräneam şi pe el!... Cu banii câştigaţi de mine, 
chipurile... îi dădeam mese... copioase... Simtea şi el că n-avea chip să zică ceva... 

Seara nu bucătăream, mergeam de unul singur la "Automatic", pe rue Rivoli, în colt... Îmbucam din 
picioare te miri ce... Îmi plăcea mai mult asa... terminam repede... O puteam lua după aceea creanga... Făceam 
un tur prin Montmartre... Poşta... rue Etienne-Marcel. Mă opream pe la statui în Place des Victoires, fumam o 
țigară... Era o încrucişare de drumuri majestuoasă... Îmi plăcea... Stăteam acolo liniştit, gânditor... Niciodată nu 
m-am simțit atât de bine ca în acea epocă la "Génitron"... Nu făceam proiecte de viitor. Nu mi se părea ca 
prezentul ar fi neplăcut... Mă întorceam pe la ora nouă... 

Mai aveam ceva treabă... cu trentele balonului "Zele"... coletele întârziate... scrisorile de expediat în 
provincie... Pe la ora 11 porneam pe sub arcade... Petreceam momente plăcute... Prostituatele roiau împrejur... 
târâturi din cele care se ofereau pe douăzeci de franci... Şi chiar pe mai puţin... le vedeai pe după stâlpi cu câte 
doi şi trei clienți... încetul cu încetul ne-am împrietenit... Erau nişte ființe vesele... Când venea ora raziei le 
ascundeam in maghernita mea... se vârau printre dosare... Inghiteau tot praful... Asteptau să se-ndepärteze 
patrula... În "Colţul Comanditarului" se petreceau scene comice de amor... Eu aveam dreptul la tot... pe gratis, 
pentru că pândeam de la magazin patrulele care se apropiau în momentele de vârf... Când vedeam apărând 


iveau de obicei pe la miezul nopții, poliţiştii... $i atunci în harababura de la etajul al doilea, inghesuiam uneori 
câte douăsprezece gagici... Stingeam lumina... Nici nu respiram... Auzeam patrula "43" trecând, întorcându-se, 
bocănind pe lespezi... Le era frică... Ai fi zis că sunt nişte şobolani, atât de mici se făceau prin colturile lor... 
După aceea urma destinderea... Cel mai mult îmi plăcea să le ascult istoriile... Ştiau totul despre Galerii... tot ce 
se urzea şi se trafica... pe sub arcade... prin chitimii... prin dosul magazinelor... am aflat totul despre comerţ... 1- 
am cunoscut pe toţi amorezii... ştiam toate avorturile... şi pe toți incornoratii din cartier... Stand şi ascultând aşa 
între ora unsprezece şi miezul nopții, am aflat totul despre des Pereires, cum se ducea, secătura, la "Vases 
Etrusques" localul de la nr. 216 de pe aleea de vizavi unde se lăsa biciuit... imediat ce ieşea de la "Français". 
cât de violent le iubea... cum îl auzeau mugind de după perdeaua de catifea... şi cum lăsa de fiecare dată acolo 
câte 25 de franci... bani gheaţă... rar să fi trecut o săptămână fără să se lase biciuit de cel putin două, trei ori la 
rând!... 

Roşeam auzind asemenea istorii... Nu era de mirare că nu ne rămânea niciodată un sfant... Cum să nu ne 
lipsească mereu banii, cu aceste "flagelari", plus cursele... nu era nici o minune! 

Cea care povestea cel mai bine era Violette, o başoaldâ bătrână venită tocmai de prin nord, cu un păr 
foarte bogat, un triplu coc suprapus, prins în nişte ace lungi, gen papion, o roşcovană care trebuia să se fi 
apropiat de acum de patruzeci de ani... Cu o fustă neagra scurtă, bine mulată, un sortulet roz şi ghete înalte cu 
toc "mosor"... Tinea la mine foarte mult... Numai auzind-o cum povestea râdeam cu sughituri... atât de perfect 
mima totul... Şi ştia întotdeauna o mulţime de istorii noi... Îmi cerea să fac amor cu ea... mă poreclise 
"transbordorul", din cauza felului meu de a o iubi... Vorbea mereu despre Rouen, locul ei de baştină unde 
petrecuse vreo doisprezece ani în aceeaşi "casă", aproape fără să iasă... Când coboram în pivniţă îi aprindeam 
lumânarea... Îmi cosea nasturii... una dintre muncile care mie îmi făceau silă!... Mai ales că rupeam o mulţime 
tot împingând mereu la roabă... coseam orice... numai nasturi nu... niciodată... Nu puteam să-i sufăr... Ar fi vrut 


să-mi cumpere nişte şosete... să fiu cochet... Demult nu mai purtasem aşa ceva... ca şi des Pereires dealtfel... ca 
să fiu drept... Trecând de Palais-Royal o lua spre Villette... pe jos, cât era drumul de lung... Vâna clienţii de la 
ora cinci... Câştiga destul de bine şi pe acolo... Nu suferea să stea închisă... Mai petrecea totuşi din când în când 
câte o lună pe la Azil... Îmi trimitea o carte poştală... Dar o ştergea rapid si de acolo! Cunoşteam ciocănitul ei în 
fereastră... Aproape doi ani am fost prieteni foarte buni... până am plecat de la Galerii... Dar începuse să devină 
geloasă, avea bufeuri... Se înrăise.... 


În toiul verii ne umpleam burta mai ales cu zarzavaturi... Îi ofeream "ghiveciuri" cu fel de fel de bucăţi 
de carne... El aducea verdeturile! fasole, coşuri întregi de la Montretout!... movile de morcovi, gulii, şi chiar 
mazăre... Courtial era un mare mâncäu de sosuri. lar eu invatasem să le gătesc dintr-o carte de bucate. Ştiam pe 
de rost toate tocanele şi toate felurile de a le înăbuşi. Comod de gătit... Puteai mânca din ele de câte ori vroiai... 
Aveam o lampa de gătit "Sulfridor" cu petrol care mai lua foc din cand în când în odäita-salä de gimnastică din 
spatele prăvăliei... larna făceam ciorbă... Eu cumpăram carnea, margarina şi brânza... De vin făceam rost cu 
rândul... 

Pe la miezul nopţii Violettei i se făcea foame... Îi plăcea friptura rece cu pâine... Numai că asta costa 
destul de scump... Fără a mai pune la socoteală şi celelalte cheltuieli nebunesti! 

Degeaba am făcut pe jandarmul... În zadar am prezis cele mai dezastruoase catastrofe... Până la urmă tot 
a pus la cale "Concursul pentru mişcarea perpetuă". Era un mijloc rapid... de-a face bani pe loc... Bâlciul era în 
to1!... Douăzeci şi cinci de franci dreptul de participare la concurs... Concurs dotat cu un premiu de 12.000 de 
franci, înalta recompensă oferită de "Marele juriu al celor mai vestite somitäti mondiale" şi un al doilea premiu 
de consolare... patru mii trei sute cincizeci de franci... ăsta concurs, nu glumă!... 

Amatorii s-au prezentat imediat!... Valuri! Maree!... Invazie!... Schite!... Jalbe!... memorii copioase!... 
Dizertatii pline de figuri de stil... Noi mâncam din ce în ce mai bine! dar încă tot nu trăiam fără griji! O nu, 
fireşte!... Eu eram extrem de convins că vom regreta această initiativa!... Că aveam să ne înglodăm până-n gât şi 
în toate sensurile posibile... şi nu doar în glumă!... Că aveam să ispăşim din plin bancnotele pe care le 
încasam!... Fără îndoială că totul avea să se întoarcă împotriva noastră într-o cumplită răzbunare... Cele două... 
trei... cinci mii de năstruşnice invenţii... ne vor umple capul de cucuie... şi asta în foarte scurt timp... 

Puteam satisface cu machetele mişcării perpetue pe care le primisem toate gusturile, toate tendinţele, 
toate ideile fixe... Pompe, roti dinamice, tubulare, cosmo-terestre, oscilatoare pentru curenții de inducţie... 
pendule calorimetrice, culisoare refrigeratoare, reflectoare de unde hertiene!... N-aveam decât un semn să facem 
şi eram pe loc serviţi... După vreo cincisprezece zile au început să apară zărghiţii... subscriptorii! în persoană! 
vroiau veşti... Nu mai trăiau decât pentru "Concursul" nostru! Luau şandramaua cu asalt... se chiorau prin uşă... 
Courtial a apărut în prag, le-a ţinut un lung discurs... l-a amânat cu încă o lună... Le-a explicat că unul dintre 
comanditarii noştri şi-a rupt piciorul, plimbându-se pe Coasta de Azur... dar că în curând se va face bine... şi se 
va grăbi să vină chiar el în persoană să aducă banii... Afacerea era pusă la punct, mai suferea încă doar o mică 
amânare... Ca minciună nu era rău... Au plecat... artagosi... dar s-au carat din fata vitrinei... scuipând fiere pe 
unde apucau... unii chiar câte o flegmă groasă... căpăţânoşi... Courtial dezlantuise o rasă imputita de maniaci 
foarte periculoși... Îşi dădea si el seama... Dar nu vroia să recunoască... În loc să-şi mărturisească greşeala îmi 
căuta mie nod în papură... 

După ce luam masa, aşteptând să strecor limonada prin tifon, îşi tumefia vârful nasului, storcându-şi 
punctele negre, ieseau aşa un fel de viermisori pe care-i storcoşea între unghiile lui nemaipomenit de murdare şi 
ascuţite... Şi ce nas avea!... Ca o conopida... ridat, rumen, plin de negi... $i peste toate şi-l mai şi irita... l-am 
atras atenţia... 

Bandu-ne limonada aşteptam revenirea în trombä a maniacilor, a infriguratilor inventatori... să ne 
injure... să ne amenințe... să facă spume la gură... să ne scoată usa din tatani... să se repeadă înăuntru... Şi atunci 
Courtial mă lua pe mine la refec... Încerca să mă umilească... Ai fi zis că asta-l liniştea... Mă prindea 
descoperit... "Într-o zi, Ferdinand, va trebui să-ţi indic câteva traiectorii majore... câteva elipse esenţiale... Tu nu 
ştii aproape nimic despre Gemeni!... Şi nici despre Ursă! cea mai simplă!... Mi-am dat seama astăzi dimineaţă 
când stăteai de vorbă cu păduchele ăla... Mă apucase mila, întristarea!... Să presupunem că într-o zi sau alta 
unul dintre colaboratorii nostri se întâmplă să-ţi pună în cursul unei convorbiri o întrebare, să-ţi împingă, de 
exemplu, un fitil despre «Zodiac»... despre caracterele lui?... Despre Săgetător?... Ce-ai să răspunzi? Nimic! sau 
aproape! Absolut nimic ar fi mult mai bine... Am fi discreditati, Ferdinand! Şi chiar aici, sub semnul lui 
Flammarion!... Da! Frumos ne-ar sta! Culmea deriziunii! Ignoranta ta! Cerul? Un abis!... Un abis pentru tine, 
Ferdinand! Unul în plus! Poftim! Poftim! Cerul pentru Ferdinand!" Si-si lua capul în mâini... Şi-l clätina la 
dreapta şi la stânga, copleşit... ca şi cum o asemenea revelaţie, o asemenea aberaţie îi devenea acolo pe loc, în 


fata mea, insuportabil de dureroasă. Scotea asemenea suspine de parcă i-a fi stâlcit cineva capul. 

"Dar înainte de toate, să facem ce este mai urgent! îmi spunea cu brutalitate... Dă-mi de acolo, te rog, 
vreo douăzeci de dosare! La întâmplare! Trage-le afară! Vreau să le parcurg imediat! Mâine dimineaţă le pun 
notele! Trebuie să începem oricum, fir-ar al dracului! Mai ales, să nu fiu deranjat! Pune o inscripţie pe uşă! 
«Reuniunea preliminară a Comitetului de premiere»... Eu mă duc sus, auzi?... Tu, pentru că tot e vreme fru- 
moasă, fă o plimbare până la Taponard!... Întreabă-l unde a ajuns cu suplimentul!... Treci mai întâi pe la 
«Emeutes», dar nu intra! Nu te lăsa reperat! Bagä-ti numai nasul în salonas si uită-te dacă-l vezi pe Naguere?... 
Dacă e plecat întreabă-l pe chelner, dar aşa numai ca pentru tine! Mă auzi? În nici un caz pentru mine!... Cât a 
făcut "Sibérie" în cursa a patra? Dar nu intra prin față! Strecoară-te prin rue Dalayrac... Şi mai ales să nu fiu 
deranjat! Nu sunt aici pentru nimeni şi nimic. Vreau să lucrez în linişte! Într-o desăvârşită pace!..." Urca sus si 
se culcuşca în biroul tunisian. Cum mâncase prea mult, eram liniştit, dormea cu siguranță... Mie îmi rămâneau 
atâtea încă de făcut... adresele pentru Comitete... scrisorile de terminat... leşeam din prăvălie şi mă instalam sub 
copacii din fata... Îmi căutam un loc în spatele chioscului. Nici prin cap nu-mi trecea să mă duc la editor... 
Ştiam dinainte ce avea să-mi răspundă... Erau altele mult mai urgent de făcut... Două mii de etichete şi benzi de 
lipit... pentru numărul viitor... dacă editorul avea să ni-l mai facă!... Nu era sigur!... Cam pe la 15 ale lunii îi mai 
dădusem ceva bani din mandatele de "concurs"... Dar îi mai datoram oricum mult mai mult... Trei chitante, la 
drept vorbind!... şi gazul pe două luni... şi mai ales mesageriile... 

În timp ce stăteam acolo, plăcut instalat, vedeam sosind de foarte departe cortegiul concurenţilor... se 
repezeau spre prăvălie... dădeau din mâini, din picioare... zgâltâiau uşa cu turbare, luau clanta... Ar fi fost în 
stare să distrugă totul... Se întărâtau unii pe alții... îşi treceau furia unii altora... Mai rămâneau un timp în fata 
uşii... le auzeam bâzâitul de la patru, cinci sute de metri... Nici nu suflam... Nu mă arătam... Ar fi tâsnit în 
trombă... M-ar fi facut faramite... Veneau intruna cam până pe la opt seara!... Spurcăciunea, sus în chitimia lui, 
dormea probabil dus... Numai dacă n-o întinsese între timp... auzind bătălia... prin uşa care dădea în strada din 
dos... În sfârşit! Nu era nici o grabă... Puteam sta să mă gândesc... Erau ani de când îi părăsisem pe Berlope... si 
pe André... poate că mai crescuse între timp pustanul ăla poltron!... Trudea probabil prin alte parti acum... 
pentru alti patroni... Poate nu mai lucra la panglici si funde... Pe vremuri veneam adeseori amandoi pe aici... ne 
aşezam acolo după bazin, pe banca din stânga... să aşteptăm bătăile de la ora douăsprezece... Câtă vreme trecuse 
de când hoinăream amândoi... Fir-ar să fie! Munca asta îmbătrânea repede un copil! M-am mai uitat eu pe ici, 
pe colo, poate clădeam de el, aşa, din întâmplare... Un comis-voiajor mi-a spus că nu mai lucra la Berlope... 
trudea la Sentier. unde intrase ca "ucenic"!... Mi se părea câteodată că-l recunosteam pe sub arcade... dar nu!... 
nu era el!... Poate că nu mai umbla tuns?... vreau să zic la piele... ca pe vremea aceea... Poate că-şi pierduse şi 
mătuşa!... Era şi el oricum pe undeva, alergând după o bucată de pâine!... după plăcerile lui!... Cine ştie daca 
aveam să-l mai văd vreodată... poate plecase pentru totdeauna... poate că se topise cu trup şi suflet în istoriile pe 
care le asculta... Vai! Câtă tristeţe... cât de zadarnică iti pare tinereţea când iti dai seama pentru prima oară... 
câți oameni ai uitat pe drum... prieteni pe care n-ai să-i mai revezi... pierduţi fără urmă, ca-n vis... dispăruți... 
aşa cum ai să dispari şi tu într-o zi... Într-o zi care e încă departe... dar care va veni oricum... adusă de vârtejul 
acesta blestemat al lucrurilor... al oamenilor... al zilelor... forme care trec... fără să se oprească vreodată. Toţi 
imbecilii, parlitii, curioşii, toate paiatele care bat drumul pe sub arcade, cu lornioane, umbrele şi căţei legaţi de 
sfoară... n-ai să-i mai revezi pe nici unul... Se îndepărtează... ca-n vis... alături de ceilalți... la grămadă... se 
duc... ce tristete!... câtă infamie!... Neştiutori, trec ştergându-se de vitrine... o poftă nebună mă apucă... un 
impuls de care mă înfior, să le sar de gât... să mă înfig în fata lor... să nu se mai mişte... să intepeneasca aşa!... 
odată pentru totdeauna!... Să nu-i mai văd cum se duc. 


Două, trei zile mai târziu, mi se pare, Courtial a fost chemat la Comisariat... Un poliţist a venit într-a- 
dins... Dar asta se întâmpla destul de des... Si ne cam agasa... Până la urmă se aranja totul... În astfel de îm- 
prejurări îl periam întotdeauna cu mare grijă... Îşi întorcea mansetele... Se ducea să dea lămuriri... Nu întârzia 
prea mult... Se întorcea întotdeauna încântat... Ii convingea... Ştia toate textele... pretextele... alibiurile... 
trucurile... Numai că pentru gluma de acum härtuiala se arăta mult mai serioasă... Nu mai era un simplu mofi... 
Gorobetii, impatimiti crunt de "mişcarea perpetuă", începuseră să-i piseze pe comisari, cel din rue des Francs- 
Bourgeois primea câte douăsprezece plângeri pe zi!... iar cel din rue de Choiseul fu împins până la capătul 
răbdărilor... excedat... Amenintau cu perchezitiile... din ianuarie venise unul nou... cel de dinaintea lui, cu care 
aranjam totul, se mutase la Lyon... Asta care venise in loc era o puslama, o secătură. Îl prevenise pe Courtial, 
dacă mai umbla mult cu ocaua mică în privinţa "Concursului", o să-i ardă un mandat de arestare cum nu primise 
el în viata lui!... Vroia să se remarce prin zel şi vigilenta... Venise tocmai de la mama dracului, nu ştiu de 


unde... Artagos, nevoie mare! Nu-l durea pe el de editorul nostru! de starea casieriei noastre! nu se mai 
gândea decât cum să ne înnebunească!... Nu mai aveam telefon. Ni-l suprimaseră! Trebuia să alerg tot timpul la 
poştă... ni-l tăiaseră de vreo trei luni... Inventatorii reclamagii veneau în persoană... Scrisorile nu le mai 
citeam... Primeam prea multe!... Cu toate aceste amenințări judiciare pe capul nostru, ne ieşeam repede din 
fire... Deschideam curierul numai ca să ne luăm banii... restul lăsam la voia întâmplării... să scape cine poate!... 
Atât de putin îi trebuie panicii ca să se instaleze!... 

Degeaba avea Courtial gura mare... Comisarul din "Choiseul" 1-a tăiat-o scurt, printr-un adevărat ultima- 
tum!... S-a întors de acolo vânăt... 

— Niciodată, mă auzi, Ferdinand! Niciodată!... De treizeci şi cinci de ani de când lucrez în stiinta!... de 
când mă jertfesc! pentru că ăsta e cuvântul... să-i învăţ pe alţii! să ridic masele! nimeni, niciodată nu m-a tratat 
ca puşlamaua asta!... Sunt indignat peste măsură! Un mucos cu caş la gură!... o stârpitură de mitocan, de 
mârlan!... Drept cine mă ia, poltronul?... drept un birjar nenorocit?... un negustor de contramărci?... Derbedeul! 
Neobrăzatul! Auzi perchezitie! Ca la bordel! Perchezitie! Numai asta îi ieşea din gură! Să vină, idiotul! Ce sa 
găsească? Se vede de la o poştă că e un novice! care habar n-are! un provincial! Ti-am spus eu! Un täränoi! 
Fără îndoială! Zelos, mititelul! Imaginaţia! Nu se mai stăpânea! Imaginaţia! Ah! O să plătească el mai abitir 
decât mine... Da! Da! Dumnezeii mamei lui!... Şi ăla din rue Aboukir! Şi ăla a vrut să vină! Si ăla a vrut o 
perchezitie! A venit! A privit! Au întors totul cu dosul în sus! Nişte mocofani mizerabili şi scârboşi!... Au 
vânturat totul şi au plecat... Veni! Vidi! Vici! O bandă de şnapani präpäditi! idioţi! Asta a fost cam acum vreo 
doi ani! Da! Mi-aduc aminte! Ştii ce-a găsit acest Vidocq de mucava?... Hârtie, zetarie... se umpluse tot de 
moloz... sărmanul cariu! Mai mare mila!... a scormonit peste tot! Şi tot nedumerit a rămas... turnător 
nemernic!... Cufuriti!... Taranoii nenorociti. Mägari pişărcoşi! Ascultă la mine... plini de rapăn!... Tâmpiti 
oficializati... 

Îmi arăta cu mâna ridicată până la grindă, vrafuri, vrafuri... uriaşele grămezi... colinele... 
amenintatoarele promontorii! Totul abia ţinându-se într-un echilibru foarte fragil!... Nu era de mirare că-l 
apucase frica pe comisarul din Choiseul in fata acestor munți... a acestor avalanşe în suspensie... 

— O perchezitie! O perchezitie! auzi, ce-mi spune el mie! Un puştan nenorocit! o larvă!... 

Oricât se bătea cu pumnul în piept, aceste ameninţări îl tulburaseră fără îndoială... Arăta destul de 
descompus!... S-a mai dus o dată, a doua zi, să-l vadă pe tinerelul cu pricina... Să încerce să-l convingă că se 
înşelase în privinţa lui... În mod absolut!... că-l făcuseră de pomană albie de porci!... Era o chestiune de amor 
propriu... îl rodea pe dinăuntru ocara acestui năpârstoc... Nici măcar de haltere nu se mai atingea... Rămânea pe 
gânduri... Mormăia aşezat în scaunul lui... Nu mai vorbea decât de perchezitie... Nici măcar la instructia mea 
ştiinţifică nu-i mai stătea gândul!... Nu mai vroia să primească pe nimeni! Zicea că nu se mai merită! Anunţul 
cu .,Reuniunea Comitetului" rămânea agăţat în permanență de uşă... Cam din vremea aceea, în toiul discuţiilor 
despre perchezitii, începu să-mi vorbească despre viitorul lui... despre oboseală... Că suferea din ce in ce mai 
tare... 

"Of! îmi zicea, Ferdinand! în timp ce căuta nişte dosare pe care să i le ducă imputitului de polițist... Asta 
îmi trebuie mie?... încă o zi pierdută? Îmbâcsită! stricată! dată peste cap! zădărnicită de vorbărie?... Gonit? 
mereu de aceeaşi veşnică panică?... Când as fi putut să mă reculeg!... cu adevărat... Să mă abstrag!... Intelegi?... 
Viaţa asta exterioară mă inlantuie, mă roade! Mă risipeşte!... Mă färâmiteazä! Marile mele planuri rămân 
neîmplinite, Ferdinand! Ezit!... Uite!... Neîmplinite!... Ezit!... Înfricoşător!... Intelegi?... O calamitate! Parcă ar 
fi o ascensiune, Ferdinand!... Mă inalt!... Străbat o fărâmă de infinit! Sunt gata să mă eliberez!... Am ajuns 
printre nori!... Sunt gata să vad... Şi iarăşi norii... Fulgerul ma orbeşte... Norii mă învăluie... Ma ingrozesc!... Nu 
mai văd!... Nu, Ferdinand!... Nu mai văd nimic! Ori-cât as zice eu!... Sunt distrus, Ferdinand!... Sunt distrus!" 
Se scărpina în barbă... Îşi zbârlea mustata!... Mâna îi tremura... Nu mai deschideam nimănui! Nici măcar ma- 
niacilor "Mişcării perpetue"... Tot izbindu-se de usa închisă, îşi pierduseră orice speranta!... Începură să ne mai 
lase în pace... Nici perchezitia nu mai avu loc... Şi nici în urmărire n-am mai fost dați... Dar teribil ce ne mai 
alarmaserăm... 

Se ferea de toate acum Courtial, până şi de biroul lui tunisian! Se temea şi de umbra lui! Mezaninul era 
prea expus, prea uşor accesibil! Puteau veni pe neprevăzute să-i sară în spate... Nu vroia să riste nimic!... Numai 
ce venea un client şi se făcea la fata alb ca ceara!... Se clătina! Ultimul Trafalgar îl marcase foarte tare!... 
Prefera pivnita! Îşi petrecea din ce în ce mai mult timp acolo!... Era mai liniştit! Medita în voie!... Nu mai ieşea 
cu săptămânile... Ziarul rămăsese pe mâna mea!... Nu era decât o chestie de rutină! Luam pagini întregi din 
manualele lui... le decupam cu grijă... le mai reîmprospătam pe alocuri... Refăceam titlurile... cu foarfeci, clei şi 
gumă mă descurcam de minune. Lăsam mult spaţiu pentru scrisorile abonaților... Pentru reproducerea lor, 
adică... Peste înjurături săream... Nu păstram decât entuziasmele... Alcătuiam o listă de subscriptii... Rotunjeam 
bine socoteala... Mai adăugam patru zerouri la coadă!... Inseram fotografii. Pe cea a lui Courtial în uniformă cu 


pieptul plin de medalii... una a lui Flammarion culegând trandafiri în grădina lui... Făcea contrast, era plăcut... 
Dacă inventatorii se mai arătau... dacă mai veneau să ceară noutăţi şi să mă tina de la treabă... găseam o scuză... 

"E cu Ministrul! răspundeam teapän, fără să clipesc măcar. Au venit după el ieri seară... probabil pentru 
o expertiză... Nu prea credeau... dar rămâneau pe gânduri. Exact timpul cât îmi trebuia ca s-o şterg în sala de 
gimnastică... "Mă duc să văd dacă nu cumva s-a întors!" 

Şi dus eram. 

O nenorocire nu vine niciodată singură!... Se mai ivira şi alte încurcături, din pricina lui "Zélé" de data 
aceasta, din ce în ce mai plesnit, cârpit şi iar plesnit... Atât de subtiat şi cufurit că se fâsâia printre propriile lui 
sfori... 

Sosea toamna, începeau vânturile! Se dezumfla sub rafale, se muia nefericitul, nu mai vroia cu nici un 
chip s-o ia în sus... ne ruinam cumpărând hidrogen şi gaz metan... Tot pompându-l, până la urmă o lua şi el 
cătinel, cătinel din loc... Salta de două, trei ori, se ridica în sfârşit deasupra tufişurilor... se agăța de vreun 
parapet, năvălea în vreo livadă... mai făcea un salt... se izbea de biserică... dărâma girueta... şi apoi o lua razna 
peste câmp... Rafalele de vânt îl întorceau înapoi complet stroflocit şi-l lepădau printre plopi... Des Pereires nu 
mai aştepta... dădea drumul porumbeilor... Mai trambita o dată... Îmi deşira tot balonul... Putinul gaz care-i mai 
rămăsese se evapora... Îl adunam, în starea asta disperată de pe coclauri, din Seine-ét-Oise, de prin Champagne 
sau din Yonne! A ras cu fundul balonului tot ce a fost sfeclă în nord-estul ținutului. Fireşte că frumoasa lui 
nacelă împletită din palmier îşi pierduse orice formă... Pe platoul Orgemont a rămas două ore îngropat până la 
gât, ghemuit, în mijlocul unei bălți, o gunoiste uriaşă, vălurită, spumoasă, să vezi şi să nu crezi!... Toţi mârlanii 
de prin împrejurimi râdeau de se țineau cu mâinile de burtă... Când l-am strâns, balonul mirosea atât de tare a 
bălegar şi a urină, ca şi Courtial dealtfel, uns de sus până jos, tăvălit, noroit, muruit, înfăşat complet într-o pasta 
de balegă! că nimeni n-a mai vrut să ne primească în compartiment... Am călătorit la vagonul de bagaje cu 
ustensilele, sforile şi tot calabalâcul. 

Dar nici ajunşi la Palais-Royal n-am scăpat!... Frumosul nostru aerostat putea atât de tare că, deşi l-am 
închis în fundul pivnitei, a trebuit să ardem o vară întreagă zece oale de smirnă, santal, eucalipt... parfumata 
hârtie de Armenia!... altfel ne-ar fi expulzat! Şi chiar aşa şi tot au fost câteva plângeri... 

Toate ar mai fi fost cum ar mai fi fost... Astea erau riscurile, avatarurile, meseriei noastre... Dar 
nenorocirea, lovitura fatală ne-au dat-o fără îndoială avioanele, concurenţa... Ce să mai spun!... Ne luau toți 
clienții... Chiar şi cele mai fidele Comitete... cele în care aveam o încredere absolută, care ne angajau cu cea 
mai mare siguranță... Péronne, Brivela Vilaine, de exemplu! Carentan-sur-Loing... Mézeux... Consilii sigure, 
demne de toată încrederea, devotate lui Courtial... care-l cunoşteau de aproape treizeci şi cinci de ani... Din 
acele ținuturi unde nu se jura decât pe el... Toată această lume începu brusc să caute şi să găsească tot soiul de 
pretexte ca să ne amâne!... subterfugii! vorbărie! Topeala! Debandadă!... Mai ales de prin mai, iunie-iulie 1911 
începu să ne meargă foarte prost... Numitul Candemare Julien, ca să-l mentionez numai pe unul dintre 
concurenți, cu "Libelule" a lui ne şterpelea cel putin douăzeci de clienti!... 

Consimteam la rabaturi incredibile... Mergeam din ce în ce mai departe... Căram după noi hidrogenul... 
pompa... condensometrul... Ne duceam tocmai până la Nuit-sur-Somme pentru o sută douăzeci şi cinci de 
franci! inclusiv gazul şi transportul!... Nu mai tinea! Cele mai imputite târguri... cele mai mucegăite sub- 
prefecturi nu mai vroiau decât mono şi biplanuri... Wilbur Wright şi "mitinguri!"... 

Courtial intelesese că lupta era pe viaţă si pe moarte... Vru să reacționeze... Încercă imposibilul. Publică 
una după alta în mai putin de două luni manuale şi douăsprezece articole în coloanele ziarului, încercând să 
demonstreze cu orice pret că avionele nu vor zbura niciodată... Că reprezentau un fals progres!... o obstructie 
făcută naturii!... o pervertire a tehnicii!... că totul nu era până la urmă decât o groaznică peltea! Că el, Courtial 
des Pereires, cu cei treizeci şi doi de ani de experienţă ai lui, nu mai răspundea de nimic! lar în mijlocul 
articolului, fotografia lui!... Dar el era rămas mult în urmă în privinţa orientării lectorilor lui! Absolut depăşit! 
Voga crescândă a avioanelor îl trăgea la fund! Drept răspuns nu primea decât înjurături, înfricoşătoare 
bombardamente, primejdioase ameninţări... Publicul inventator nu-l mai urma pe des Pereires!... Acesta era 
adevărul gol golut... Dar el se încăpăţâna... O tinea gaia-matu!... Reluă ofensiva... Fonda societatea "pana in 
vant", si asta chiar in momentul cel mai critic!... Pentru apärarea aerostatelor mult mai usoare decât aerul! 
Experiente! Demonstratii! Conferinte! Serbari! Distractii! Sediul social la "Génitron"! N-au venit nici zece 
aderenti! Mirosea a ghinion! Eu m-am intors la rafistolajele mele! Din batranul "Arhimede", captivul, taiasem 
atât de mult încât nu mai puteam folosi nici măcar un petec!... Nu mai era decât o treanta putregaita!... Nici 
„ZEle" nu era într-o stare mai bună... Nu mai rămăsese din el decât sforile! Urzeala se itea de peste tot... Era in 
puterea mea să-mi dau seama de halul in care ajunsese!... 

Şi într-o bună dimineaţă avu loc şi ultima noastră ascensiune la Pontoise... Riscul era mare!... Nimeni nu 
zisese nici da nici ba!... L-am îndopat pe nenorocit la maximum, l-am încleiat pe la colțuri, pe unde era rupt, l- 


am întors pe dos... l-am mai dres pe ici pe colo lipindu-l cu celofan... cauciuc, fuzibil, l-am călfătuit cu 
şomoioage de câlti! Si cu toate acestea în fata primăriei avu loc condamnarea lui definitivă! criza finală! 
Pomparăm în el un gazometru întreg... pierdea mai mult decât retinea... Din cauza endosmozei, a explicat des 
Pereires imediat... Şi cum nu ne lăsam până la urmă a plesnit de tot... Într-un zgomot de bäsinä oribilă!... se 
răspândi imediat un miros puturos! Oamenii au rupt-o la fugă de frica gazului!... Panicati! Infricosati! Iar 
enorma anvelopă s-a prăbuşit peste politisti!... Se încâlciseră între faldurile ei şi se înăbuşeau... Dădeau din 
mâini ca să scape!... Cât pe aci să se sufoce!... Se prinseseră ca şobolanii în capcană!... De abia după vreo trei 
sferturi de oră au reuşit să-l scoată pe cel mai tânăr dintre e1!... ceilalți leşinaseră cu toţii... Ni se dusese de rapa 
popularitatea! Ne înjurau ca la uşa cortului! Copiii ne scuipau!... 

Reuşirăm totuşi să ne strângem catrafusele... am mai găsit nişte oameni miloşi... Noroc că parcul în care 
se tinea serbarea era aproape de marea ecluză!... am vorbit cu un barcagiu... Au fost de acord să ne ia... tocmai 
coborau spre Paris... am azvarlit tot calabalâcul în fundul calei... 

Călătoria se termină cu bine... după aproape trei zile... Am ajuns în amurg la "Port à l'Anglais"... Gata 
cu ascensiunile!... la bordul vasului ne-am distrat de minune.... Oamenii erau buni, placuti... Flamanzi din nord... 
se bea tot timpul cafea, aproape că nu mai puteam dormi. Cântau din acordeon... Parcă mai văd şi acum rufele 
agätate la uscat pe sfoară, de-a lungul punţii... viu colorate... smeurii, şofranii, verzi, portocalii. Pentru toate 
gusturile... I-am învăţat pe plozi să facă vapoare de hârtie... Nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. 


Doamna des Pereires, patroana noastră, a năvălit în Birou... de îndată ce a aflat fatala veste... N-o 
văzusem niciodată... de unsprezece luni de când lucram acolo... trebuia să se întâmple o catastrofă ca ea să se 
deranjeze, în sfârşit... Se simţea bine la Montretout... 

La prima vedere, cu înfăţişarea ei bizară, am crezut că e vreo "inventatoare" care venea să ne vorbească 
despre "sistemul" ei... Era furioasă foc. Intră extrem de nervoasă, indignatä la culme, găsindu-şi cu greu 
cuvintele, pălăria 1 se strambase, îi căzuse pe o ureche. Purta o voaletă foarte deasă. Nu-i vedeam figura. Dar 
mi-aduc şi acum aminte de fusta ei de catifea neagră cu godeuri grele, şi de corsajul mov, stil bolero, cu motive 
mari brodate... presărat cu perle de aceeaşi culoare... de umbrela ei de tafta... Mi-e vie în minte toată scena. 

După câteva parlamentari, am convins-o să se aşeze în fotoliul cel mare al clienţilor... O rugam să aibă 
răbdare, patronul avea să se întoarcă din clipă în clipă... Dar ea mă luă pe loc la întrebări!... 

"Aha! deci dumneata esti Ferdinand?... Chiar dumneata dacă nu mă însel? Cunosti deci toată drama?... E 
adevărat deci că dezastrul s-a produs?... Biata mea paiata!... A ajuns, în sfârşit, la capăt!... Nu mai vrea să facă 
nimic, nu-i asa?..." Stătea cu mâinile în şolduri! Teapana în fotoliu! Şi mă bombarda punându-mi întrebare după 
întrebare: 

"Nu vrea să facă nimic?... S-a săturat să muncească?.., Crede că se poate trai bine şi aşa!... Din ce?... 
Din rente?... Ah! Pârlitul! Secätura, şnapan blestemat! E pe aici?" 

Cercetă odaita din spatele prăvăliei!... 

— Nu e, doamnă!... S-a dus să se întâlnească cu Ministrul! 

— Aha! Ministrul! Ce vorbeşti? Ministrul! — şi izbucni într-un hohot de râs! — Oh! bäieticä! Oh! Mie să 
nu-mi umbli cu de-alde astea!... Să nu vinzi castraveți la grădinar!... O! Nu! La bordel! Da, poate acolo! La 
balamuc, vrei să spui! La Poliţie! Da! asta, da! e mult mai de crezut! oriunde! La Vincennes! La Saint-Cloud! 
poate!... dar nu la Ministru! O! Nu! 

Şi-mi tot vâra umbrela sub nas... 

"Eşti complice cu el, Ferdinand! Asta e! complice! nici vorbă! mă auzi? La închisoare o să sfârsiti 
amândoi!... Acolo o să ajungeţi cu smintelile voastre!... cu şmecheriile!... găinăriile!... dubioasele voastre 
afaceri!..." 

Cäzu inapoi in fotoliu, cu coatele pe genunchi, nu se mai putea stapani... violentelor apostrofari le urma 
o stare de prostratie... scâncea... suspina... Îşi molfaia voaleta! îmi povesti o întreagă istorie!... 

— Haide, oricum ştiu tot!... Niciodată n-am vrut să viu! Ştiam că-mi va face rău... Că e de nevindecat!... 
Îl suport aşa de treizeci de anil... 

Acolo măcar era liniştită... la Montretout, se putea îngriji. Era dealtfel destul de fragilă... nu-i prea 
plăcea să se mişte, să iasă din casă. Oho! Altădată! Bătuse multe coclauri alături de des Pereires... În primii ani 
ai căsătoriei lor... Acum nu mai agrea nici un fel de schimbare... Nu-şi mai iubea decât interiorul... Din cauza 
umerilor şi a rinichilor extrem de sensibili... dacă o prindea o ploaie sau o pală de vânt şi răcea, suferea luni în 
şir... Nemiloasele reumatisme, îndârjita bronşită, catarul... Aşa a fost şi iarna trecută, şi cu un an mai înainte... 
Tot vorbind despre treburile ei mi-a spus în treacăt că nu plătiseră încă de tot casa... paisprezece ani de 
economii... Făcea apel la înțelegerea mea, mă lua cu binisorul... 


— Dragul meu Ferdinand! Băiatule! Fie-ti milă de o femeie bätrânä! Nu uita că aş putea să-ți fiu 
bunică! Spune-mi, te rog! Spune-mi, te implor! "Zélé" e într-adevăr pierdut? De la Courtial nu poţi afla 
niciodată nimic sigur... Nu dau doi bani pe balivernele lui... Nu te poţi bizui pe el, nici într-un caz! E un 
mincinos de când îl ştiu!... Şi un leneş... Dar dumneata, Ferdinand! Vezi în ce hal sunt!... Îmi înţelegi necazul!... 
N-o să mă duci acum cu preşul, înşirându-mi cai verzi pe pereţi! Aş putea să-ți fiu străbunică!... Atâta 
experiență de viață am!... Pricep absolut totul!... Numai să mi se explice... 

A trebuit să-i repet... Să-i Jur pe viata mea, că "Zélé" era terminat, destinat, putred... pe dinafară şi pe 
dinăuntru! Că din tot învelişul lui nu mai rămăsese măcar o "bucăţică întreagă!... Nici carcasa... nici nacela... Că 
totul nu mai era decât o ruină nenorocită... O treanta oribilă... de nereparat!... 

Pe măsură ce-i povesteam se amăra tot mai tare! Dar căpăta încredere, îşi dădea seama că nu minteam... 
Si atunci mi-a mărturisit şi ea totul!... Mi-a dat toate detaliile... Cum s-au petrecut lucrurile la începutul 
căsniciei lor... pe când mai era încă moaşă cu diploma de categoria întâi!... meserie pe care o abandonase din 
pricina lui şi a balonului! Cariera ei! ca să fie mereu alături de el!... de la un bâlci la altul!... Urca cu el in 
balon... Se plimbaseră aşa până la Bergamo în Italia... chiar până la Ferrara... la Trentino în apropierea 
Vezuviului... Pe măsură ce mi se mărturisea, vedeam bine că, pentru această femeie, "Zélé" ar fi trebuit să 
dureze veşnic!... Ca şi bâlciurile... Să nu se fi întrerupt niciodată!... Avea şi un motiv foarte serios, imperios: îşi 
plăteau casa cu el! "La Gavotte"! Casa de la Montretout... mai aveau şase luni de plătit ratele şi dobânda... 
Courtial nu mai făcea rost de bani... Întârziaseră plăţile două luni şi jumătate şi amânaseră de cinci ori 
impozitele... 

I se stingea vocea povestindu-mi ruşinea... Dar mi-a adus aminte că şi noi eram în urmă cu chiria 
magazinului!... Şi gazul?... Şi telefonul?... Nici nu mai putea fi vorba de el!... Doar editorul ar mai fi acceptat 
poate să ne livreze jurnalul... Ştia el ce face, Taponier, ce neam de pezevenghi şi ăsta! Putea pune mâna oricând 
pe toată afacerea! Ar fi luat-o pe nimic!... O avea în buzunar!... Dintre toți, cel mai păcătos tot el era... 
Ajunsesem la mare ananghie!... Simteam tot nenorocul, avalanşa de ghinioane care ne călcau pe urme... Era 
compromis viitorul, compromise frumoasele noastre vise, şi încă urât de tot!... Iluzii prea multe nu ne mai 
rămăseseră!... Bătrâna păpuşă scârtâia ascunsă dupa voaleta ei! atât de mult suspinase că parcă se mai 
uşurase!... Şi-a scos pălăria!... Aş fi putut s-o recunosc după descrierile şi portretul pe care 1-l făcuse des 
Percires... şi totuşi fui surprins... Mă prevenise în privința mustätilor: nu şi le epila... Şi nu erau aşa, numai un 
puf!... Îi crescuseră în urma unei operatii!... ovarele şi uterul!... S-a crezut la început că era o apendicită... dar 
când au deschis peritoniul au dat de un fibrom uriaş... A fost operată chiar de Pean în persoană... 

Înainte de a fi fost astfel mutilată fusese o femeie frumoasă, Irene des Pereires, atrăgătoare, lipicioasă, 
fermecătoare!... Numai că după intervenţie, cam la vreo patru, cinci ani, ieşiră în evidenţă toate caracterele 
masculine!... Îi crescuseră mustäti şi barbă!... Povestind, lacrimile ii curgeau, siroaie!... Se topeau smacurile 
amestecându-şi culorile! Se pudrase, se tencuise zdravăn! Se fardase în lung şi-n lat! gene de odaliscă, îşi 
refăcuse toată faţada, ce mai, înainte de a cobori in oras!... Pălăria voluminoasă cu straturi de hortensii... 1 se 
foia pe cap... se răsucea cuprinsă şi ea de tulburarea stăpânei! sta tot timpul să-i cadă... Îi trăgea din când în 
când câte un pumn ca s-o aşeze... Îşi înfigea acele... Îşi ridică voaleta... şi brusc o văd scotocind printre fuste... 
de unde scoate o pipă groasă din lemn de iarbă-neagră... Ştiam şi de asta... mi se spusese... 

"Nu deranjez pe aici dacă fumez?" m-a întrebat... 

"Nu, doamnă, numai că fiți vă rog foarte atentă la scrum! cu toate hârtiile astea imprastiate pe jos! 
Putem lua uşor foc! Ha! Ha!" Mai trebuia să şi glumim... 

— Nu fumezi, Ferdinand? 

— Nu, nu prea tin la chestia asta! Cum nu prea sunt eu atent, mi-e frică să nu sfârsesc ca o torta vie! Ha! 
Hal... 

Dar ea începu să pufaie... Scuipa pe jos! pe unde apuca! Se mai calmase putin!... Îşi lăsă din nou 
voaleta! Şi-o ridica cu degetul cel mic de câte un colt! îşi termină pipa... mai scoase o dată säculetul cu tabac. 
Credeam că vrea să-şi mai aprindă una!... 

"Ia zi" Ferdinand! mă opri... o fulgerase o idee, se ridică brusc... esti chiar aşa de sigur că nu stă ascuns 
pe aici, pe undeva?."" 

Nu prea îndrăzneam să neg cu toată tăria... Situaţia era delicată!... Vroiam să evit o încăierare... 

"Aha? Şi fără să-mi stea pe gânduri sări în sus!... Ferdinand, mă duci de nas! Eşti la fel de mincinos ca şi 
celălalt!..." 

Nu mai vru să asculte nici un fel de explicaţie... Mă dădu la o parte din drum... Sări pe scara tirbuson... 
urcă furioasă... ăla nu fusese prevenit... Şi intră peste el, aşa, de-a dreptul! Ascult... aud... Pe loc se dezläntuie o 
adevărată bătălie... Îi dădea ea de cheltuială!... Mai întâi am auzit două perechi de palme! şi apoi tipetele... 

"Ia uitati-va! Satirul!... derbedeul!... gunoiul!... Ia priviţi cu ce-şi petrece timpul!... Bănuiam eu cam ce 


fel de afaceri învârte el! Bine am făcut că am venit!..." îl găsise aranjandu-si ilustratele... În album... ilustratele 
porcoase pe care le vindeam eu din cand în când duminica!... Era şi asta una din distractiile lui de după prânz... 

Şi n-avea să scape numai cu atât! Nici nu auzea ce-i bâiguia el! ,,Pornografule! Buboi obrintit! 
Istericule! Spălătură!... Gură de canal!" Aşa-l făcea!... 

Am urcat putin şi am aruncat şi eu o privire peste balustradă!... Când a terminat cu vorbele, s-a năpustit 
peste el... i-a dat un brânci pe sofa... Era voinică şi brutală! 

"Cere-ti iertare! Cere-ti iertare, holeră! Cere-ti iertare de la victima ta!" el tot mai încerca să protesteze... 
Dar ea îl înşfăcase de plastron... atât de apretat că-şi rănise pumnii în el... Sângera, dar tot strangea... 

"Nu-ţi place! Nu-i aşa? nu-ți place? îi striga în ureche!... Nu-ţi place? băşică infernală! Spune, secatura! 
Nu-ţi place să mă vezi furioasă!" Stătea acum călare pe el! îi juca pe burtă! "Uf! Uf! Uf! se sufoca el! mă 
înăbuşi, grăsano! Mă omori! Mă strângi de gat!..." Si atunci ea sări drept în picioare... Se repezi la robinet... 
"Ferdinand! Ferdinand! inchipuie-ti, de opt zile, mă auzi, de opt zile îl aştept! De opt zile n-a mai dat pe acasă 
măcar o singură dată!... Mă mănâncă de vie! Mă usuc pe picioare!... Pe el îl doare în cot! Mi-a scris o carte 
poştală. «Balonul s-a deteriorat! Ne-am salvat viata!» Poftim! Şi cu asta basta!... Să-l întreb ce-are de gând să 
facă?... Ce răspuns să mai aştept?... Fiasco absolut!... Şi din acest moment nici un semn! Domnul nu mai vine! 
Unde e? Ce face?... Creditul «Benoiton» mă härtuie cu scadentele!... Mister total!... De zece ori pe zi sună la 
uşa mea... Brutarul se tine de mine... Gazul mi l-au inchis!... Mâine au să-mi oprească şi apa!... Domnul se 
distrează!... Eu îmi scot sufletul!... Pentru un scârbos de ratat!... un vicios! un destrăbălat!... Speta nerusinatä şi 
infernală! Un maimutoi!... Mi-ar fi plăcut mult mai mult, Ferdinand, să trăiesc cu un maimutoi adevărat!... M-as 
fi înţeles eu cu el până la urmă! Măcar ştiam una şi bună! în timp ce cu secătura asta, de treizeci şi unu de ani 
nu ştiu niciodată cum îmi scapă de sub ochi! Betivan! Mincinos! Curvar! Hot! Toate păcatele le are!... N-ai idee 
cât îl urăsc, lepădătura!... Unde e? mă întreb de cincizeci de ori pe zi... Învârtindu-mă, istovindu-mă de una 
singură prin casă! Mă dau de ceasul morţii să-l intretin! Să fac fata scadentelor... să economisesc lumina... 
Domnul risipeşte! Aruncă pe fereastră! îngraşă cursele de cai!... adapă toate târâturile! cu banii mei! din ceea ce 
am mai putut salva! refuzându-mi totul! Unde se duc banii? Unde o să ajungem? la ruina totală! ştiu eu foarte 
bine! Degeaba încearcă să se ascundă! La Vincennes, la Paris-Mutuel!... La Enghien! rue Blondel!... pe toţi caii 
de curse, pe unde s-or fi afland!... Când e vorba să se destrăbăleze, nu alege! Orice tavernă e bună!... Orice îi 
convine!... Domnului îi place să se tăvălească în noroi!... Să dea iama in bani!... Şi eu sa crap!... Făcând 
economii până şi la douăzeci de centime! Nepermitandu-mi nici măcar o femeie de serviciu cu ora!... Aşa, în 
halul în care mă vezi, eu fac totul!... Mă istovesc!... Spăl pe jos! Fac totul! cu bufeurile mele! cu reumatismele 
care mă chinuiesc!... E clar ca lumina zilei că mult n-am s-o mai duc!... o să mor!... Şi? Asta încă nu e totul! 
Dacă ne pun sechestru? Unde o să ne găsim adăpost? Răspunde! Golanule! Spune! Dobitocule! Apaşule! 
Banditule! îl interpela ea de jos!... Într-un azil? Mai tii minte adresele! Probabil că nu le-ai uitat, lepădătură!... 
Se aciua pe acolo înainte de căsătorie... uneori şi pe sub poduri! Ferdinand!... Acolo ar fi trebuit să-l las!... 
Acolo ar fi fost de el! Nu mi-ar mai fi otrăvit viata cu viciile lui! râia! Nu merita altceva!... Era la largul lui! Eu 
l-am adus la Saint-Louis! Domnul vroia să-şi urmeze pasiunile! Un desfrânât! Ferdinand! Un neam de derbedeu 
fără pereche! Nimeni şi nimic nu-l poate împiedica! Nici demnitatea! Nici rațiunea! Nici amorul-propriu! Nici 
bunătatea!... Nimic!... M-a batjocorit, mi-a incenusat, mi-a îngălat toată viata!... Oho! El e curätel, e frumusel! 
Da, ce să zic! am fost prea bună!... Am fost o tâmpită, Ferdinand! Pare totul o glumă reuşită! O farsă anume 
pusă la cale!... Acum la cincizeci de ani ai lui trecuţi! Cincizeci şi şase exact în aprilie! Ştii ce face paiata asta 
bătrână?... Ne ruinează!... Ne aruncă în stradă! Ne lasă cu curul în drum!... Ce vrei mai mult? Domnul nu poate 
rezista! Se lasă în voia pacatelor!... Se lasă dus de ape! la vale! Şi eu trebuie să-l pescuiesc! Să mă descurc! Să 
fac pe dracu în patru!... Lui, domnului, nu-i pasă! Refuză să-şi reducă cheltuielile!... Tot eu să-l scot din rahat! 
Să-i plătesc datoriile! tot eu, nu-i aşa, bufonule!... Ai lăsat baltă sfericul? Nu mai ai curaj nici de doi bani?... Ştii 
ce-a făcut în Gara de Nord, în loc să vină acasă? Ştii unde s-a dus să-şi lase şi ultima picătură de vlagă? În 
closet! Ferdinand! Da, toată lumea l-a văzut! L-au recunoscut, era bărbatul meu! L-au văzut cum se masturba... 
L-au surprins în sală si pe culoarul Paşilor Pierduti!... se exhiba pe acolo... Îşi arăta scula! Chestia lui 
murdară!... Fetitelor! Da, exact! copiilor! S-au depus plângeri! Nu arunc vorbe de pomană! Da, lepădătura!... 
Poliția îl supraveghea de multă vreme!... Aşa, în mijlocul gării, Ferdinand! Printre oameni care ne cunosc!... Au 
venit la mine să-l pârască!... Cine mi-a spus? Doar nu-i fi vrând acum să-mi spui că nu-i adevărat? Asta ar fi 
chiar culmea! Că nu erai tu! Alta acum! Ştiu că are tupeu, porcul!... Chiar comisarul, frate, mi-a spus!... A venit 
aseară într-adins pentru asta... ca să-mi povestească toate porcăriile pe care le faci!... Avea toate semnalmentele 
şi chiar o fotografie!... Te-au recunoscut imediat! N-ai decât să te interesezi! Că doar nu se întâmplă de ieri, de 
alaltăieri! Ti-au luat actele? Ei, nu-i adevărat!... ştii tu mai bine ca mine!... Nu-i aşa, secătură, că de asta n-ai 
mai dat pe acasă?... Ştiai ce te aşteaptă?... Te-a prevenit şi el dealtfel!... Copii iti mai trebuie tie acum? Bebe- 
luşi! Groaznic!... Pariuri! Băutură! Minciuni! Risipă! Necinste! Femei! Toate păcatele! Acum şi minorele? 


Chiar aşa, nici un cusur să nu-ți lipsească, derbedeu nenorocit? Ştiam eu totul! Am suferit destul! mi-am plătit 
cu vârf şi îndesat toate experientele!... dar acum, până şi cu fetiţele? Asta chiar nu-mi mai puteam imagina!"... 
Se uita la el de departe, îl străpungea cu privirea... El rămăsese sus în capul scării tirbuşon... Se simţea mai în 
siguranţă dincolo de balustradă... Nu încerca să se apropie... Îmi făcea doar semne că nu trebuia s-o enervez... 
să stau linistit!... că o să-i treacă... să nu spun nimic!... În sfârşit, încetul cu încetul s-a calmat... 

S-a aşezat mai bine în fotoliu... Începu să-şi facă vant cu jurnalul... Sufla... Îşi trăgea nasul... Am avut 
astfel răgazul necesar să plasez şi eu alături de Courtiel câteva vorbe!... un mic discurs ca s-o facem să înțeleagă 
de ce şi pentru ce, să înțeleagă că dezastrul se produsese... Nu vorbeam despre fetişcane... nu, numai despre 
balon!... Discutia a lunecat spre altceva... Am insistat asupra anvelopei... că nu se mai putea face nimic... El o 
complimenta... 

"În cea ce-o priveşte pe Irène a mea, Ferdinand! Trebuie să-ţi dai seama cât e de impresionabilă!... O 
soție admirabilă!... O natură de elită! Ei îi datorez totul, Ferdinand! Totul! Să fie clar! Pot s-o spun cu toată 
gura!... Nu-mi trece măcar o clipă prin cap să neg afecțiunea ce mi-o poartă! grandoarea devotamentului! 
imensitatea sacrificiului! Nu!... Numai că se înfierbântă cam prea repede! E violentă la culme! Reversul inimii 
ei bune! E impulsivă! O, nu, nu e rea, deloc! Bunătatea întruchipată!... Pâinea lui Dumnezeu! Nu-i aşa, adorato, 
Irene!"... Făcu un pas înainte ca s-o sărute!... 

— Lasă-mă! Dă-mi pace! Secătură!... 

EI nu era supărat pe ea... El vroia doar ca ea să înțeleagă... Dar furioasă ea se incapatana!... Degeaba 1- 
am explicat că încercasem imposibilul!... că l-am cârpit în zece mii de locuri... că l-am răscârpit... că ne-am 
smintit punându-i petice de toate culorile, de toate mărimile, că "Zélé" orice i-ai face, orice i-ai mai cere... nu 
mai era decât un acordeon mâncat de păduchi pe la încheieturi... Soarecii îi roseseră supapele... nu se mai tinea 
în aer! nici în picioare, nici culcat! Nu mai era decât o strecurătoare! nici cârpă de şters nu mai puteai face din 
el — un burete, ceva! să te stergi la fund! De nimic nu mai era bun!.. Ea tot se îndoia... degeaba i-am explicat 
amănunțit... nu i-am ascuns nici o nenorocire! ne-am dat duhul! ne-am jurat! am strigăt, am exagerat cât am 
putut! Ea tot dădea din cap neîncrezătoare!... Nu ne acorda nici un fel de credit, nici unuia! I-am arătat scrisori 
în care se vorbea despre necazurile pe care le întâmpinăm... scrisori care ne soseau de peste tot... Nu ne mai 
primeau nici măcar pe gratis sau pentru o simplă colectă... Ne-o spuneau pe şleau... fără mănuşi... mai grelele 
decât aerul ne-o luaseră înainte!... stațiunile... porturile... chermezele!... acesta era adevărul adevărat!... nimeni 
nu mai vroia să audă de "sferice"... nici măcar pentru sărbătoarea "indulgențelor" din Bretania!... Unul din 
Finistère, pentru că insistasem să ne primească, ne scrisese negru pe alb: 


"Domnule, cu scula dumneavoastră, apartineti Muzeului şi noi nu avem aşa ceva la Kraloch-sur-Isle! 
Stau şi mă întreb cum de vă mai lasă să apäreti în lume! Probabil că muzeistul nu-şi face datoria cum trebuie! 
Tineretul nostru de pe aici nu violează morminte! El vrea să se distreze! încercaţi să intelegeti odată pentru 
totdeauna!... Să auzim de bine!..." 
Joël Balavais glumet 
local si breton 


Am mai räscolit noi şi alte dosare, dar toate astea nu-i spuneau ei mare lucru... S-a mai îmbunat totuşi... 
A vrut să ieşim... Ne-am dus în parc... Am aşezat-o pe o bancă între noi doi... De data asta vorbea foarte 
cuminte... dar mereu convinsă că "Zélé" încă era recuperabil... că tot ar mai fi putut să ne servească... măcar 
pentru două sau trei bâlciuri în provincie... că asta ne-ar ajunge să-l mai amăgim pe arhitect... să mai obținem o 
amânare... c-am putea salva casa... era vorba doar de curaj!... nimic nu era în fond pierdut!... Nu vroia în ruptul 
capului să renunţe la părerea ei... O tinea una... i-am mai umplut o dată pipa... Courtial, alături, mesteca tutun... 
Aşa-şi termina el întotdeauna tigärile, mestecând tutun... Oamenii trecând ne priveau... intrigati... mai ales de 
muierea cea grasă... Avea aerul că mă ascultă pe mine mai mult decât pe bărbatu-său... Eu îmi continuam 
discursul, tragica demonstraţie... Mă osteneam s-o fac să înţeleagă care era genul de obstacole de care ne 
lovim... şi cum ne epuizam în triste şi zadarnice eforturi... Mereu neîncrezătoare se uita la mine... se gândea că 
nu făceam decât să-i toc la minciuni!... Începu să scâncească... 

— Nu mai aveţi nici un pic de vlagă în voi! văd eu bine, nici unul, nici altul! Atunci am s-o fac eu! Da, 
am să mă ocup singură de toată treaba!... Voi urca eu cu "sfericul"! Să nu-mi spuneţi pe nume dacă n-am să 
zbor! dacă n-am să urc până la 1200 de metri! Vor extravagante? Le arăt eu lor! 1500-2000! oricât!... Până unde 
îmi vor cere!... 

— Bati câmpii, draga mea, o opri des Pereires... baţi îngrozitor câmpii!... cu o anvelopă ca a noastră nu 
urci nici 12 metri!... Si asta nu e totul! c-ai să cazi într-o adăpătoare!... Dar nu te vor şi pace! Nici pe Căpitan cu 
sfericul lui "Prietenii norilor" şi cu calul lui! Cu bazarul şi cu tot calabalâcul! Pe Rastoni şi pe fiică-sa! cu 


trapezul si florile! Nu mai prind nici ei nimic, nici unul, nici altul!... Sunt si ei mereu refuzati!... Intocmai ca si 
noi!... Nu noi, Irène! Epoca!... Ruina e generală!... Nu numai "Zélé"... Degeaba vorbea el şi se jura pe toţi 
dumnezeii... ea nu se dădea bătută... Protesta şi mai al naibii... 

— Vă lăsaţi impresionați de moda aeroplanelor? La anul nici nu se va mai auzi de ele!... De fapt căutaţi 
pretexte, pentru că faceţi pe voi de frică!... spuneţi aşa mai repede! şi nu tot mai inventati mosi pe groşi! Daca 
ati fi avut cât de cât un pic de curaj... ati fi acum la treabă... nu aici să bateti din gură... Toate poveştile astea ale 
voastre nu sunt decât nişte prostii! Şi casa? Cine s-o plătească? Cu ce? Suntem cu trei luni în întârziere! Două 
amânări!... Nu cu vorbăria voastră imputita!... Dumnealui e plin până-n gât de datorii!... şi de somatii! sunt 
sigură! Ce, crezi că nu ştiu? Şi atunci cum poţi să te lepezi aşa cu una cu două de toate? Cum de te-ai hotărât? 
Rat de porc!... Ţi-ai luat adio? de la o casă gata pusă pe picioare... Întreagä-întregutä! optsprezece ani de 
economii!... cumpărată piatră cu piatră... centimetru cu centimetru!... Trebuia să ţi-o spun odată şi odată! 
Terenul ăla care înghite şi el zi de zi... Le dai pe toate ipotecilor!... Le laşi baltă! Te doare-n cot!... Aici e 
debandada... şi-i arăta capul... Nu în balon!... Îţi spun eu!... Ce-o să fie? O să sfârşim pe sub poduri! Eşti liber 
dacă vrei!...Liber! desmätatule! Nu ţi-e măcar ruşine de ce-ai ajuns!... Acolo ai să te întorci, vagabond 
nenorocit! Cu golanii de teapa ta!... De acolo l-am scos!... Să ştii, Ferdinand!... Eu sunt de familie bună! Ăsta 
mi-a furat viata... Mi-a ruinat cariera!... M-a despărţit de ai mei!... Vampirul! Golanul... Şi sănătatea?... tot el 
mi-a mâncat-o! Mi-a făcut-o praf!... ca să se termine totul atât de rusinos!... Haida de!... pentru bărbaţi totul e 
foarte simplu! Mare minune!... De necrezut! Optsprezece ani de economii! de renuntari!... de calamitati!... de 
sacrificii, şi toate numai din partea mea... 

Des Pereires auzind-o blestemând aşa... cu asemenea violenţă, îşi pierdu tot curajul!.... Nu mai era deloc 
amuzant!... plângea!... cu lacrimi grele... se aruncă în braţele ei... Si implora iertarea!... Ei îi sărise pipa din 
gura!... Se strângeau în braţe foarte infierbantati! Acolo sub ochii lumii!... Şi scena nu se mai sfârşea... Dar 
chiar şi aşa imbratisati, ea tot continua sa bombăne... Mereu aceeaşi gargara... 

— Vreau să-l repar, Courtial! Vreau să-l repar! Simt că aş putea! Simt că ar mai putea încă tine!... Sunt 
sigură!... Pun pariu, dacă vrei!... Uite-te la Arhimede... A ținut patruzeci de ani şi cred că tot ar mai tine încă!... 

— Bine, dar ăsta e un "captiv"... vezi, draga mea... nu a suferit aceeaşi uzură!... 

— Eu as urca!... Iti spun!... Voi urca! Dacă voi nu mai vreți! 

O tinea una şi bună... Căuta tot soiul de combinaţii... Vroia cu orice pret să ne scoată din rahat... 

— Nu vreau decât să te ajut! doar ştii bine, Courtial! 

— Ştiu, draga mea, ştiu iubito!... dar nu despre asta e vorba acum... 

— Nu vreau altceva... mă ştii că nu sunt o leneşă!... m-aş întoarce la moşit dacă asta ne-ar mai putea 
ajuta... Chiar acum... Dacă s-ar mai putea! N-aş sta o clipă pe gânduri!.. La Montretout, de exemplu! 
Dumnezeule!... La Colombes, fie numai ca s-o ajut pe cea care mi-a luat cabinetul!... Aş lua totul de la capăt!... 
Numai să nu ne dea afară din casă!... Asta sunt eu!... Dealtfel m-am mai interesat în stânga, în dreapta... numai 
că mi-am cam pierdut obisnuinta... Mai e la mijloc şi figura!... Cam ciudată, ce-i drept!... M-am schimbat mult! 
mi s-a spus... În sfârşit nu ştiu... Să mă rad)... dar nu vreau!... Îşi ridică voaleta... Era într-adevăr impresionantă 
când o vedeai aşa pe lumină!... cu straturile de pudră! cu pometii vopsiți cu roşu şi pleoapele mov!... cu 
mustätile dese şi favoriţi... şi sprâncenele mai tepoase decât ale lui Courtial!... stufoase, fără glumă, ca la un 
dulău! Evident, băga frica în lehuze cu o moacă atât de păroasă... Ar fi trebuit să se aranjeze prea de tot, să-şi 
modifice figura... Te punea cu adevărat pe ganduri!... 

Am mai stat aşa mult timp în parc unul lângă altul, povestind istorii, consolându-ne... Noaptea se lăsa 
încet... Brusc începu să plângă atât de tare că întrecu orice măsură... dezolarea îi era completă!... 

— Ferdinand! mă implora... măcar tu să nu pleci!... Uite unde am ajuns!... Nu te cunosc de mult timp! dar 
sunt sigură că-n fond... eşti un copil cuminte... Nu-i aşa?... şi apoi totul o să se aranjeze!... Nu-mi poți lua 
această speranta!... Trecem printr-o pasă proastă!... Am mai trecut noi şi prin altele! O să trecem şi prin asta!... 
Dacă ne-am apuca de treabă toţi trei!... Dacă ne-am înhăma la muncă! Mai întâi trebuie să-mi fac o idee!... 
vreau să încerc şi eu singură!... 

Se mai ridică o dată... se întoarse la prăvălie... Aprinse cele două lămpi... am lăsat-o în pace... să se 
descurce... a deschis trapa... a coborât... a rămas câtva timp în pivnita!... scotocind printre catrafuse... 
despăturind anvelopele... bestecăind printre trente! vroia să-şi dea seama cât sunt de putrede! gaurite! 
sfâşiate!... Eram singur în magazin când a urcat din nou... nu mai zicea nimic... Parcă o sugrumase 
amărăciunea... Stătea în fotoliu ca paralizată, complet desfigurată... sfârşită... vlăguită... cu pălăria undeva pe 
sub ea... Era foarte tulburată cotoroanta de ceea ce văzuse cu ochii ei... Credeam că în sfârşit avea să-nchidă 
gura... că nu-i mai rămăsese nimic de zis... dar o luă de la capăt, ca-n transă... Cu puteri noi... După nici un sfert 
de oră!... Se lamenta acum!... vorbea încet... ca-n vis!... 

— S-a terminat, Ferdinand!... Văd... Da... E adevărat... ati avut dreptate!... S-a terminat!... Drăguţ din 


partea ta, Ferdinand, că nu ne päräsesti acum!... bătrâni cum suntem... Ei? N-ai să ne părăseşti?... Măcar nu aşa 
de repede?... Ei? Ferdinand! Măcar nu aşa de repede... mai rămâi câteva zile... câteva săptămâni... Vre1?... 
Spune, Ferdinand!... 

— Sigur, doamnă... Bineinteles!... 


A doua zi când se întoarse pe la unsprezece, Courtial era destul de jenat... 

— Ei, Ferdinand! Nimic nou?... 

— O, nu! i-am răspuns... nimic extraordinar... — apoi l-am întrebat şi eu la rândul meu... — Ei? S-a 
aranjat?... 

— Ce să se aranjeze?... — Facea pe idiotul... — A! te referi la ziua de ieri? — Trecea de la una la alta, vroia 
să mă epateze... — Of! Ferdinand! Ascultă! Sper că n-ai luat de bune toate bârfele? Nu? Vorbesc despre nevastä- 
mea! bineinteles!... O venerez mai mult decât orice... şi niciodată între noi nu au fost certuri adevărate!... Asta 
e!... Dar ce-i drept, e drept!... Are toate cusururile unei naturi cu adevărat generoase!... E absoluta!... Despotica! 
Mă înţelegi, Ferdinand?... Exaltată!... Un vulcan!... O dinamită!... Cum pätim vreun necaz reacționează ca o 
furtună!... Şi pe mine mă bagă în sperieti câteodată!... Când o apucă!... Mă înfurii!... O ocărăsc... Mă bâlbâi... 
Îmi pierd capul!... Si spun numai prostii!... Ce să-i faci, aşa e când te ia valul!... Nu te mai miră nimic!... Dar 
uită tot atât de repede ca o descărcare nervoasă la curse!... Dar iti repet, Ferdinand! în treizeci şi doi de ani de 
căsnicie... multe emoţii, bineînţeles! dar niciodată o furtună veritabilă! Se mai ceartă oamenii in familie!... Cred 
si eu că trecem printr-o pasa proastă!... Asta aşa e!... Dar, în sfârşit, am mai trecut prin ele!... şi am răzbătut cu 
mult curaj!... N-a venit încă potopul!... De aici şi până la a ne vedea raşi!... Destituiti!... Expulzati!... Scoşi la 
licitatie!... Sechestrati!... Are prea multă imaginaţie, nefericita!... Refuz să cred!... Biata de ea! Sunt ultimul care 
ar avea de ce să-i poarte pică... Totul are o explicatie!... Singură, acolo sus, în casa ei îşi face tot felul de 
gânduri!... toată ziua singură!... cu gândurile ei!... cu obsesiile ei!... care în cele din urmă pun stăpânire pe eal... 
Şi se înfurie!... Fără să-şi dea seama!... Vede, aude lucruri care nu există!... De la operație a rămas cu 
predispozitii din astea!... pentru tot felul de fantezii!... impulsuri!... Ce să-ţi mai spun... Uneori o ia razna urât de 
tot!... O! Da, în câteva rânduri chiar m-a şocat... adevărate halucinatii!... în care crede sincer... Cum e cazul şi 
cu plângerea de ieri... Oh! Cred că ţi-ai dat seama imediat, nu?... Ai priceput?... Era chiar caraghioasă... 
comică!... dar mi-a mai făcut pocinoage!... De asta nici n-am sărit în sus!... Am lăsat-o să termine!... Nu m-am 
arătat surprins)... Ai remarcat?... aveam aerul că totul e în ordine... Asta trebuie! Să n-o sperii! Să n-o sperii!... 

— Da, sigur, am înţeles imediat... 

— Ei, atunci e bine, am ştiut eu... Nu se lasă el Ferdinand înşelat... Nu-i el chiar aşa de credul!... probabil 
că a înţeles... Nu că ar bea, biata de ea!... Nu! Niciodată!... E foarte sobră!... Tabac, şi atât!... Chiar, aş spune, 
destul de puritană într-un anumit sens!... Dar operaţia a dat-o peste cap!... Era cu totul altă femeie!... Ah! Dacă 
ai fi văzut-o înainte!... Mai de mult!... — Si se repezi să scoată ceva de sub un vraf de dosare. — Aş vrea să-ţi 
găsesc fotografia ei din tinereţe! O fotografie mărită de Turin... Chiar acum opt zile am dat peste ea... N-ai recu- 
noaste-o!... E complet schimbată!... Înainte de operaţie... era o minune!... Ce ţinută!... ce ten trandafiriu... 
frumuseţea întruchipată!... Şi ce farmec, dragul meu!... Şi ce voce!... Soprană dramatică!... Ca să dispară totul 
de la o zi la alta!... Cu bisturiul! De necrezut!... Pot s-o spun fără să mă laud, că a devenit absolut de 
nerecunoscut! Uneori era chiar enervant! Mai ales în călătorii!... În Spania sau în Italia!... unde bărbaţii sunt atât 
de galanti... Mi-aduc bine aminte, eram şi eu pe vremea aceea destul de sumbru, de susceptibil... Imi sărea 
mustarul din te miri ce... De sute de ori am fost la un pas de duel!... 

Îl asaltau amintirile... Îi respectam liniştea... şi apoi iar o lua de la capăt: 

— Dar, gata, Ferdinand! Nu asta e cel mai important acum! Să ne întoarcem la lucrurile serioase!... Ai 
fost să-l vezi pe editor?... Acum ascultă şi încearcă să intelegi!... Am găsit la vilă... în sertarul biroului... ceva 
care ar putea să ne folosească!... Dacă nevastă-mea se întoarce şi întreabă... tu n-ai văzut... n-ai auzit!... Nu e 
vorba decât de o poliţă pe un breloc şi o brățară... De aur masiv! Absolut sigur... "Controlat"... optsprezece 
carate!... Uite chitanta de la "credit". Putem incerca!... treci pe la Sorcelleux, rue Grange-Bateliére... Întreabă 
cât iti dă? să-i spui că e pentru mine... Îi cer un serviciul... Ştii pe unde vine!... etajul patru, scara A... Să nu te 
vadă portăreasa!... Cu cât mi le poate răscumpăra?... Poate ne dă ceva avans!... Dacă te refuză... treci pe la 
Rotemberg... rue da la Huchette... Nu-i arăţi hartia!... Întrebi numai dacă e cumva amator?... Aşa, în trecere... 
Am să mă duc pe la el după aceea... Ala e un ticălos fără pereche!... 


Comisarul de la "Bons Enfants", cu aerul lui că nimic nu-l interesează, era totuşi mare canalie. Din 
cauza lui au început urmăririle. S-a amestecat şi parchetul... Nu pentru mult timp, fireşte... dar destul ca să ne 


bage groaza în oase... S-a umplut sandramaua de poliţişti... O perchezitie de formă... Ce puteau să ne ia?... Au 
plecat înjurând, furioși... Nu aveau un motiv serios pentru o inculpare... Escrocheria nu era prea clară... Ne 
puteam dezvinoväti foarte uşor... Courtial putea dovedi cu texte care erau în întregime de partea noastră... 
Începând din acest moment îl convocară la "Orfévres" aproape în fiecare zi... Judecătorul se plictisea numai 
ascultându-i cinci minute pelteaua... protestele... Mai întâi 1-a zis: 

— Înainte de a vă apăra restituiti toate mandatele... Dati banii înapoi subscriptorilor! Toată istoria asta e o 
veritabilă escrocherie tipică! 

Auzind asemenea vorbe, moşulică al meu sărea în sus... Se apăra pas cu pas, vorbind pe nerăsuflate, cu 
disperare... 

— Ce să dau înapoi! M-a bătut Dumnezeu! Sunt exasperat! Lăsat în voia lor! A tuturor! Härtuit! Ciuruit! 
Ruinat! Călcat în picioare! Şicanat într-o mie de feluri! Şi acum? Ce mai vreţi de lai mine? Ce pretenții mai 
aveţi? Să-mi luaţi şi ultima bucăţică de la gură? Să mă stoarceti de ultimul ban!... La dracu!... Numai acuzaţii 
închipuite! Fac prinsoare! Un viespar, pe cuvântul meu! O cloaca! Nu mai rezist!... Perfidia acestor oameni... şi 
pe un înger l-ar transforma într-o canalie!... Şi eu nu sunt nici pe departe atât de sublim! Mă apăr, dar mi-e 
scarba.... Protestez!... I-am trântit totul de la obraz maimutoiului ăluia!... mişelului!... parşivului! tangaului ăluia 
de jurist!... O existenţă întreagă, domnule, pusă în slujba ştiinţei! a adevărului! cu mintea şi spiritul! plin de 
curaj!.... 1287 de ascensiuni!... O carieră plină de pericole! De luptă fără răgaz împotriva a trei elemente... Si 
acum toate aceste coterii zaharisite? Of! Of! Of! Ignoranta asta! Vorbăria!... Da!... Totul pentru a lumina 
minţile! Pentru instruirea familiilor! Şi uite unde am ajuns!... Vai! Hăituit de o bandă de hiene!... constrâns la 
cele mai nefericite argutii!... Flammarion o să vină să depună mărturie. O să vină! "la mai tacä-ti gura, domnule 
des Pereires!... mă opreşte derbedeul, fără urmă de respect, măgarul cu muci la nas!... Taci! M-am săturat să te 
tot ascult... Ne-am îndepărtat de subiect!... Am toate probele că «mişcarea perpetuă», nefericitul ăla al vostru de 
concurs... nu e decât o vastă escrocherie... Şi nu e prima... nu e decât cea mai flagrantă... cea mai recentă! cea 
mai neruşinată dintre toate! O perfectă impostură, pe onoarea mea!... o cursă întinsă cu mult cinism naivilor! N- 
o să scapi de articolul 222!... Domnule des Pereires!... Apărarea dumitale nu stă în picioare... Mai bine ai face 
să mărturiseşti... Reciteste-ti prospectul... Cercetează-ţi clauzele... Un tupeu fenomenal!... Nu există un rând 
măcar cinstit in tot acest concurs! Nimic care să poată fi justificat... Nu se poate practica nici un fel de control! 
A! Da! Ştiţi să vă descurcati! să luați ochii!... Evident!... Să ne aruncați cu praf în ochi!... Ati elaborat cu multă 
grijă clauzele pentru ca experiența să fie imposibilă!... Frumos vă şade!... Un furtişag, fără doar şi poate! O 
fraudă, pur şi simplu!... Un furt mai mult decât calificat!... Nu eşti, domnule des Pereires, decât un profitor al 
marelui Ideal Ştiinţific! Nu trăieşti decât din capcanele pe care le întinzi entuziasmului admirabililor 
inventatori!... Ai ieşit după prada cu neruşinare prin hätisurile Cercetării. Eşti un şacal, domnule des Pereires! 
Nu-ţi prieşte decât în umbra deasă a celui mai intelenit huceag! Orice rază de lumină te derutează! Dar voi face 
eu lumină în toate matrapazlâcurile dumitale! Atenţie, specimen periculos! Veninos! Putred supraviețuitor al 
unei faune de ocnaşi! Am trimis la Rungis şiruri întregi de secături infinit mai putin vinovate!..." 

"Dar «mişcarea perpetuă» e un ideal foarte uman... i-am atras atenţia acestei brute!... Michelangelo! 
Aristotel! Leonardo da Vinci... Pico de la Mirandola!..." 

"Şi dumneata te simți în stare să apreciezi ce e «mişcarea perpetua»?... Te simţi etern?... Ar trebui să fii 
veşnic, ştii şi dumneata asta, pentru a putea judeca cinstit rezultatul concursului dumitale!... Aha! De data asta 
te-am prins!... Nu-i aşa?... Eternitatea!... Te crezi etern?... Simplu ca bună ziua!... Se intelege!... Chiar evidenţa 
vine să te infunde!... Instituind acest concurs aveai intenția să nu-l duci la capăt niciodata!... Aha! asta e!... Te- 
am prins!... Să-i jefuiesti pe toţi nenorocitii ăştia? Hai, semnează aici!" imi tot întindea stiloul! Nici n-am 
clipit!... Îmi întinde apoi şi hârtia!... Amutisem complet! Am refuzat bineînțeles foarte categoric... era o 
capcană!... O adevărată ambuscadă infectă! Nu m-am jenat să i-o spun... Nu-i venea să-şi creadă urechilor!... 
Am ieşit cu capul sus!... 

— Atunci pe mâine, domnule des Pereires!... mi-a strigat pe culoar! nu pierzi nimic aşteptând!... 

"«Te simţi etern!» Ce tupeu! ce neruşinare fantastică!... Sălbaticii ăia, pentru că au forţa de partea lor, 
un pic de noroc şi o gură cât o şură, se cred foarte deştepţi... e adevărat! pot acum să recunosc!... Era interesantă 
remarca lui!... Absolut inedită! Plesni-i-ar matele! Era ceva! numai că ei nu ştiu, băiatule, că dacă vor să mă 
demoleze pe mine, atâta nu e de ajuns! Oricum, le-ar trebui mai mult decât asemenea capcane ridicole! Ei bine, 
atunci!... toată această neobrăzare nu poate decât să mă fortifice! Aşa cred! Întâmplă-se ce s-ar întâmpla! Să-mi 
ia pâinea de la gură! Şi băutura! Şi culcuşul! Lingura şi strachina! să mă bage la pârnaie! să mă tortureze în fel 
şi chip! Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie! Constiinta mea e curată... şi asta mi-ajunge!... Nimic fără ea!... 
Nimic împotriva ei!... Asta e, Ferdinand! Steaua mea Polara!..." 

Ştiam formula!... Mă săturase până-n gat tata de ea... N-aveti idre ce-i mai chinuia pe vremea aia pe toţi 
problema constiintei!... dar asta nu rezolva nimic... La parchet se întrebau cu adevărat dacă să-l bage sau nu la 


beci... Trucul cu eternitatea era totuşi deosebit de parşiv... Putea fi foarte bine interpretat... Am profitat de 
amânări!... Am spălat tot calabalâcul... toate trentele din pivniţă... chiar şi rămăşiţele balonului... Patachina a 
venit special de la Montretout să ne ajute... vroia să ia totul în mâna ei, să conducă totul, mai ales vânzarea 
hârburilor... ce mai rămăsese din balon... Am făcut primul drum cărând cu spinarea, pe al doilea împingând la 
cărucior... Am vândut mai ales la "Temple"... chiar şi la Carreau... Am găsit amatori... Le plăceau mult troacele 
noastre mecanice... Pentru "Puces" căram sâmbăta vrafuri de cărți... vindeam totul la kilogram... bucăți din 
"Zele"... ustensilele... un barometru, cordajul... din tot calabalâcul am scos până la urmă vreo patru sute de 
franci... Eram oricum într-o situație ceva mai plăcută!... L-am uns pe editor cu un acont serios... Si am dat şi 
"Creditului Benoiton" jumătate dintr-o rata la casă! 

Nici bietii noştri porumbei nu mai aveau din acest moment nici un fel de rațiune de a exista... Deja de 
multe luni le dădeam foarte putin de mâncare... numai o dată la două zile... Si tot erau costisitori... Semințele 
erau foarte scumpe chiar cumpărate în vrac. Dacă îi vindeam ...îi cunoşteam eu bine, s-ar fi întors în cea mai 
mare grabă... Nu s-ar fi obişnuit niciodată cu alt patron... Nişte biete fiinţe micute, loiale, fidele... Faceau 
absolut parte din familie... Mă aşteptau în pod... Cum mă auzeau mişcând scara... gângureau de două ori mai 
tare!... Courtial fu de părere să-i băgăm la frigare... Dar nu vroiam să-i las pe mâna oricui! Dacă tot era vorba să 
le venim de hac, mai bine o făceam cu mâna mea!... Mă gândii la o soluţie... pentru ei cum m-aş fi gândit la 
mine... Mie nu mi-ar fi plăcut moartea de cuțit... nu mi-ar fi plăcut nici să mi se sucească gâtul... nu... nici să fiu 
rupt în bucăți... matuit... tăiat în patru!... Îmi băteam amărât capul... Tineam la ei... Dar altă cale nu exista... 
trebuia să ne hotărâm într-un fel... De patru zile nu mai aveam seminţe să le dau... Într-o după-amiază, aşa pe la 
ora patru, am urcat la ei... Credeau că le aduc de mâncare... Aveau o încredere totală... Uruguiau cât puteau de 
tare... Le zic: "Haideţi! la drum, guguştiucilor! Bâlciul continuă! Ne plimbäm cu trasura!"... Ştiau foarte bine 
lecţia... Le deschid coşul, cel cu care făceau ascensiunile... Se repezira toți deodată... Am închis bine capacul... 
Am mai petrecut nişte sfori printre torti... l-am legat în lung şi-n lat... Am pregătit totul... Am lăsat coşul pe 
coridor... Am coborât... nu i-am spus nimic lui Courtial... Am aşteptat să plece la tren... Să treacă şi ora de 
cină... Violette îmi bătu în fereastră... I-am răspuns: Vino mai târziu... gagico... Am treabă acum!... dar ea nu se 
da dusă... Protesta... 

— Vreau să-ți spun ceva, Ferdinand! insista... 

— Valea! îi fac... 

Ure să-mi caut vietatile... Le scobor din cotineata... îmi pun coşul pe cap... şi plec aşa tinandu-mi 
echilibrul... les pe rue Montpensier... Traversez prin Carrousel... Ajung pe quais Voltaire, caut un loc... Nu văd 
pe nimeni pe mal... cobor scara până la ultima treaptă... apuc un pietroi... Il leg de cos... Mă mai uit o dată în 
Jur... Apuc bagajul cu amândouă mâinile şi-l arunc în apă... Cât am putut mai departe... Nu s-a auzit un zgomot 
prea mare... Am făcut totul ca un automat... 

A doua zi dimineaţă, i-am spus imediat... N-am mai aşteptat... N-am mai dat-o pe după stâlp... Nici el n- 
a avut nimic de obiectat... Nici ea dealtfel, draga de ea, care era de fata în magazin... Văzuseră după moaca mea 
că nu era momentul să mă bată la cap. 


Ne-ar fi lăsat până la urmă în pace şi am fi scăpat cu siguranta!... Am fi salvat totul, chiar şi fără ajutorul 
nimănui!... Periodicul nostru "Génitron" se descurca perfect, n-aveam de ce ne plânge... Era un jurnal deosebit 
de citit... Mulţi oameni îşi mai aduc şi azi aminte cât era de interesant!... De viu!... Fiecare rând! de la cap la 
coadă! Mereu perfect informat despre toate aspectele ce țineau de descoperirile şi grijile inventatorilor! 

Din partea asta nici un necaz... Nimic nu l-ar fi putut înlocui... Dar ceea ce scotea mereu la ras peşte era 
bufonul nostru cu mania lui furioasă pentru curse... Eram absolut sigur că tot mai juca... Oricât mi-ar fi spus el 
că nu... Vedeam sosind mandatele... cincisprezece franci de la vreun abonat! şi hop la!... dacă n-aveam grijă să 
pun mâna pe ei dispăreau imediat cu iuteala fulgerului! Ca-n mâinile unui iluzionist!... Nici o şandrama nu 
poate ţine la infinit dacă tot cari din ea! Fie ea şi banca din Peru!... Dar ce făcea cu banii? La "Emeutes" nu mai 
mergea... Schimbase omul cu pariurile? Îmi ziceam "trebuie să aflu"!... Si exact în acest moment au început din 
nou urmăririle! abătându-se din toate părțile... Fu chemat la Prefectură!... Câinele ăla de la "Bons Enfants" nu 
vroia să renunţe nici în ruptul capului la osul lui! Reîncepu atacul! Ne tinea ca-n cleşti!... Vroia să ne omoare!... 
mai găsea victime... ale faimosului nostru concurs! Se dusese special să-i caute prin camerele mobilate din 
cartierul Goblins... Îi atâta împotriva noastră! Le stârnea furia! îi punea să-şi reînnoiască plângerile!... Nu mai 
era de trăit!... Trebuia să stăm şi să chibzuim!... Trebuia să ne descurcăm într-un fel!... Tot rumegându-le pe 
toate, descoperiräm "ceva"... Ca să ieşim din impas trebuia să-i separam!... Asta era esentialul!... Să-i impartim 
pe pisălogi in două!... De o parte toţi cei care protestau de formă!... Melancolicii, nefericitii vietii!... Cu 
asemenea stârpituri era mai simplu, nu le dădeam nimic!... De cealaltă parte, cei care spumegau, cei care nu-şi 


puteau potoli furia explozivă... Ei constituiau cu adevărat marele pericol!... Trebuia să-i abordäm ca să discutăm 
cu ei la nesfârşit problema banilor... Nu să-i dăm înapoi!... Doamne fereşte!... Era imposibil! Nici vorbă nu 
putea fi!... Dar oricum, să le strecurăm câte ceva... cinci, zece franci... Aşa nu pierdeau chiar totul! Ar fi de 
ajuns poate să priceapă sensul superior al destinului!... Când ne auzi punând astfel problema, Courtial păli pe 
loc... Se dezumfla cât ai zice peşte... El în persoană n-o putea face!... Nici vorba!... Era atât de înfricoşat, că n-ar 
fi ripostat la înjurături... Si atunci ce s-ar mai fi ales din autoritatea lui!... In fata inventatorilor se pierdea cu 
firea... Trebuia deci să mă duc eu ca purtător de vorbe bune!... Eu nu aveam nici un fel de prestigiu, nimic de 
pierdut în privința amorului propriu... Treaba era urâtă al dracului! Vedeam limpede, dinainte! Ştiam ce avea să 
se întâmple! Aş fi lăsat-o şi eu baltă chiar de la început, dar atunci ne-am fi dus de-a berbeleacul!... Prinşi în 
derivă, s-ar fi dus naibii şi jurnalul!... după asta venea panica!... şi apoi mizeria!... Ne aflam pe drept cuvânt în 
plină tragedie dacă nu mă lăsam eu înhămat la o asemenea corvoada sâcâitoare... 

În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi, m-am blindat dinainte... ara repetat toate trucurile... tot ceea ce 
trebuia să spun... şirul de minciuni... Cum se întâmplase de nu mersese treaba... Încă de la probele 
preliminare!... din cauza unor foarte grave discuţii iscate între savanţi asupra unui punct tehnic foarte 
controversat... Că totul va fi reluat în anul următor... În sfârşit, o peltea foarte lungă! Şi i-am dat drumul! Curaj, 
băiete!... 

Trebuia mai întâi să le duc înapoi planurile, machetele, schițele si toate aparatele lor aiurite!... Insotite 
de scuzele de rigoare... 

Îi luam pe gorobeti de departe... Începeam prin a-i întreba dacă nu cumva primiseră vreo scrisoare de la 
mine?... care să le anunțe vizita mea?... Nu?... Tresăreau... Se vedeau câştigători!... Dacă era ora prânzului mă 
invitau la masa! Dacă se aflau în familie, atunci frumoasa mea misiune devenea în fata atâtor persoane de o 
delicateţe extrema!... Îmi trebuiau comori de tact! îşi făcuseră vise de îmbogăţire!... Asta era cel mai hidos 
moment... trebuia totuşi să le-o scot din cap... Doar pentru asta venisem... Încercam, vorbind foarte nuanţat!... Ii 
apuca sughitul, le trecea pofta de mâncare... Se ridicau hipnotizati cu privirea fixă de stupoare!... Atunci 
supravegheam mai ales cutitele... Printre farfurii trecea un vant de nebunie!... Mă lipeam de perete... cu supiera 
drept pavază!... gata să blochez agresorul! îmi continuam raţionamentul... La cel mai mic gest cât de cât 
bruscat, eu eram cel care declanşam bătălia! îl tinteam drept în moacă!... Dar în majoritatea cazurilor această 
atitudine fermă a mea era de ajuns ca să mă apere... Îl făceam pe amator să mai reflecteze... Se termina nu prea 
rău... cu felicitări băloase şi de o parte şi de alta... şi apoi graţie vinaturilor, cu coruri de suspine şi râgâieli... mai 
ales dacă scoteam şi cei zece franci!... Dar odată, în ciuda prudentei şi a experienței acumulate... am încasat-o 
totuşi zdravăn... S-a întâmplat, mi-aduc aminte, în rue de Charonne, exact la numărul 72, într-un imobil care 
mai există şi astăzi... Tipul era un lăcătuș... lucra la domiciliu... Îl cunosteam eu bine... Nu la al doilea, la al 
treilea... Eram sigur că meseria lui era de a asambla truse de chei pentru hoți... În sfârşit, invenţia lui pentru 
concursul nostru "Mişcarea perpetuă" consta dintr-un fel de moară dinam cu priză "faradica" variabilă., capta 
puterea furtunilor... fără să se mai oprească... de la un echinox la altul... 

Sosesc deci, mă chioräsc mai întâi de jos, întreb de el: "Locuieste la al treilea!"... Urc... Bat... eram 
pregătit... cu sacul doldora... şi-i spun pe loc totul! Amicul nici nu-mi răspunde... Nu apucasem să mă uit bine la 
el... Un veritabil atlet!... Si înainte de a-mi sfârşi vorba... fără un cuvant!... Bum! îmi trage una!... Îmi stâlceste 
moaca!... Mă clatin... Mă duc pe spate... parcă ar fi fost un taur furios!... şi de-a berbeleacul pe scări... trei etaje 
până Jos... M-au adunat de pe trotuar... Eram umflat ca o băşică... O bucată de carne sângerândă... M-au urcat 
într-o trăsură... Profitând de faptul că eram leşinat, amicii m-au buzunărit... Sterpelindu-mi şi cei zece franci!... 

În urma acestei ciocniri devenii mult mai atent... Nu mai intram imediat în odaie... Parlamentam de 
afară... Pentru reclamatiile din provincie aveam un alt sistem... Îi asiguram mereu că le trimisesem o scrisoare 
care conținea şi banii... că nu mai putea întârzia... poate, cine ştie, mă înşelasem asupra adresei... a 
departamentului... a prenumelui... cine mai ştie ce greşisem!... În toiul concursului... Până la urmă se plictiseau 
să mai tot corespondeze cu lumea întreagă... se ruinau cumpărând timbre poştale... 

Cu furioşii situaţia era clară... chestiune de coridă... Trebuia să sari balustrada înainte ca ăia să-ţi scoată 
matele!... Dar cu tandrii, cu speriatii, cu timizii, cu sinucigasii obsedati... se încurca urât de tot treaba!... Dezi- 
luzia era prea puternică!... Nu suportau amărăciunea!... Îi treceau toate näduselile, li se strambau ochelarii pe 
nas... Toate trăsăturile feţei se muiau şi o luau razna... Nici nu te puteai uita la ei... Erau incornoratii ideilor 
fixe... Unii voiau sa-şi pună imediat capăt zilelor... se aşezau... se ridicau... se ştergeau... Nu le venea să creadă 
că aparatul lor nu funcționa... trebuia să le-o repeti încet şi în acelaşi timp să le strecori planurile... Se lăsau în 
voia nenorocirii... Nu mai vroiau să trăiască)... să respire... Se prabuseau!... 

Tot gargarisind vorbe de alinare, începusem să mă descurc. Învätasem frazele care consolau... De 
profundis-urile sperantei!... La plecare ne despärteam prieteni... Îmi adunam simpatizanți... La Saint-Maure se 
formase chiar un grup întreg... adevărați pasionaţi ai cercetării... care-mi înțelegeau eforturile... de la Porte 


Villebombe până la Vincennes îmi făcusom o mulțime de cunoştinţe! Inventatori de proiecte magice care nu 
erau deloc vindicativi... Mai dădeam de ei chiar si în mahalaua din vest... Într-o maghernitä lăsată într-o rână, 
imediat după Porte Clignancourt, pe unde se aciuau de obicei portughezii, am dat peste doi telali care montaseră 
cu ajutorul unui fir de păr şi al unui chibrit, pe o bandă elastică, trei corzi de vioară... un mic sistem 
compensator care se învârtea într-un inel şi care părea cu adevărat că funcționează... Era forma hygrometrică!... 
Toată drăcia putea încăpea într-un degetar... E cu adevărat singurul aparat "perpetuu" pe care l-am văzut 
funcționând vreodată... cât de cât... 

Femeile care se ocupau de invenţii erau rare... Şi totuşi am cunoscut una... Era contabilă la Căile Ferate. 
În timpul liber descompunea apa din Sena cu un ac de siguranță. Căra după ea un calabalâc enorm, un aparat 
pneumatic, o bobină Rhumkorff într-o plasă de pescuit. Şi în plus o baterie de buzunar şi un element picrat. 
Recupera esentele de la suprafaţa apei... şi chiar acizii... pentru experienţe se aşeza lângă Pont Marie, exact în 
amonte de "Lavoir"... ştiu c-o obseda hidroliza!... Nu era rău făcută... Numai că avea un tic, şi se mai uita şi 
cruciş... M-am prezentat ca venind din partea Jurnalului... A crezut mai întâi, ca şi toți ceilalți, că pusese mâna 
pe lozul cel mare. A insistat să rămân... Mi-a cules trandafiri... Orice-i spuneam, orice-i făceam... nu înţelegea 
nimic... Vroia să-mi facă şi o fotografie!... Avea un aparat cu infra-roşii... Trebuia să închidă ferestrele... Am 
mai dat pe la ea de vreo două ori... Mă găsea un băiat frumos... Vroia să mă însor cu ea imediat... A continuat 
să-mi scrie... scrisori recomandate... Domnişoara Lambrisse, aşa o chema... Juliette... 

I-am luat o dată o sută de franci şi o dată cincizeci... Dar cazurile erau rare!... 


Lui Jean Marin Courtial des Pereires nu prea-i mai dădea mâna să facă pe fanfaronul... Era destul de 
acru... li era frică de fenomenalii, turbatii Concursului... Primea scrisori anonime grozav de ameninţătoare!... 
Cei mai indarjiti şi mai recalcitranti îl anunțau că vor sosi... să-l pedepsească de s-o simtă până-n măduva 
oaselor!... să termine cu el odată pentru totdeauna!... Să nu mai înşele pe nimeni în viitor!... Aceştia erau 
răzbunătorii... Şi atunci pe sub redingotä, pe deasupra flanelei, şi-a pus o cămaşă de zale din aluminium 
nichelat... Tot un brevet de la "Génitron", care fusese lăsat pe seama noastră, "extra-lejer, de nesträpuns." Dar 
nici asta nu reuşea să-l liniştească... Cum zărea de departe vreun derbedeu care nu părea deloc zambaret... 
apropiindu-se de noi cu mârâituri, o ştergea imediat în pivnita!... Nu mai aştepta şi alte detalii... 

— Deschide-mi chepengul, Ferdinand! repede! lasă-mă să trec! Ăsta e unul din ăia! fără îndoială!... Să-i 
spui că sunt plecat de alaltăieri! Că nu mă mai intorc!... În Canada! Că o să rămân acolo toată vara! că m-am 
dus să vânez nevăstuici! Zibeline! Marele vultur! Spune-i că nu vreau să-l mai văd! Pentru tot aurul din 
Transvaal! Aşa! Să plece!... să se evapore!... să se facă nevăzut!... Punei praf de puşcă sub coadă! Secătura! Să 
sară în aer! Dumnezeii mamei lui! În pivniţă, bine închis, parcă se mai liniştea. Se făcuse acum mai mult loc 
după ce vândusem totul, sfericul, uneltele... Putea să se plimbe în lung şi-n lat... În voie!... Loc era destul... 
Putea să-şi refacă acolo sala de gimnastică!... Pentru orice eventualitate. Îşi amenajase într-un colt un bunker... 
să nu poată pune mâna pe el... dacă veneau să-l asalteze... stătea acolo ore întregi... Aşa măcar nu mă mai 
pisălogea... preferam să dispară... Mi-ajungea grăsana care nu se mai deslipea din magazin... Stătea agatata de 
el cu unghiile şi cu dinţii... Vroia să conducă totul... jurnalul şi abonaţii... 

De pe la ora două după amiază, sosea de la Montretout... Se instala în prăvălie, in mare ținută, cu pălăria 
cu hortensii, voaleta, umbrela şi pipa! Fără nici o vorbă! Aştepta adversarii... Când dădeau peste ea aveau 
oricum un şoc... 

— Luaţi, vă rog, loc! le zicea... Eu sunt doamna des Pereires! Cunosc toată povestea dumneavoastră! nu e 
nevoie să mi-o spuneți de la cap la coadă! Spuneti-mi numai ce doriţi! dar pe scurt! n-am nici o secundă de 
pierdut! Sunt aşteptată la o probă!... 

Era tactica ei... Îi deconcerta aproape pe toţi... Intonatia ei aspră, vocea puternică, rägusitä, fireşte, 
cavernoasă, deloc uşor de dominat... Rămâneau un minut pe gânduri... În faţa cumetrei... Ea îşi ridica un pic 
voaleta... Îi vedeau mustätile, faţada pictată, ochii de odaliscă... Şi apoi ea încrunta din sprincene... "Ei? asta-i 
tot?"... Îi întreba... ei dădeau înapoi infricosati... adesea de-a-ndăratelea... o ştergeau fără vorbă!... "Mai vin eu 
pe aici, doamnă!... Am să mai vin!..." 

Si iată că într-o după amiază, în timp ce-şi acorda audientele mâncându-si compotul... pe la ora patru... 
era necesar... pentru regimul ei... pe un colt de masă... Pot chiar să-mi aduc aminte perfect şi ziua... Era într-o 
joi... Ziua fatală când trebuia să plătim editorul... Afară era îngrozitor de cald... Audienta se apropia de sfârşit... 
Doamna tocmai scăpase, făcându-i să-şi mute gândul, de o bandă de şnapani, hăndrălăi ai concursului, plini de 
tupeu... care cereau, cârâiau... se bâlbâiau... O adevărată distracție... Când iată că pe uşă intra un preot... Asta nu 
avea de ce să ne uimească... Mai cunosteam câțiva... abonaţi foarte fideli... corespondenţi foarte amabili... 

"Luaţi loc, Parinte!..." Marea politeţe la minut! Insul se instalează în fotoliul cel marc... Mă uit la el mai 


atent... nu-l mai văzusem niciodată... Era unul nou, cu siguranta!... Aşa, la prima vedere, părea destul de 
rezonabil... chiar circumspect, s-ar putea zice... foarte calm... bine crescut... Târa după el o umbrelă... deşi afară 
era, evident, foarte frumos... Pe care o şi depuse imediat intr-un colt... Revine, tuşeşte... Era mai de grabă gras... 
şi nu părea deloc năuc... Noi eram obişnuiţi cu nişte veritabili originali... Aproape toţi abonaţii noştri aveau 
ticuri... se strâmbau îngrozitor... Asta părea chiar liniştit... Dar uite că deschide gura... şi începe să 
povestească... Atunci am înţeles pe loc... ce vrea i să spună... Venise şi el aşa de-a dreptul să ne vorbească tot 
despre un concurs... Citea "Génitron", cumpăra fiecare număr... de ani de zile... "Eu călătoresc mult! foarte 
mult!..." Se exprima în salturi... Trebuia să prinzi totul din zbor... mănunchiuri de fraze întortocheate... cu 
noduri... ghirlande şi reveniri... fraze desperecheate fără cap şi fără coadă. În sfârşit am înţeles că nu-i plăcea 
deloc mişcarea noastră perpetuă!... Nici nu vroia să audă de ea! O! Nu! se făcea roşu!... Avea cu totul altceva în 
cap!... ceva care-l obseda!... şi trebuia să i ne alăturăm!... Acum sau niciodată!... Cu el sau împotriva lui!... Ne-a 
prevenit imediat! Să ne gândim la consecinţe! Ce "mişcare perpetuă"! nici "o mişcare"! Ceva neserios! O 
scorneală!... Oricum ai fi dat-o!... Afacerea lui era cu totul altceva!... În sfârşit, am aflat... aşa din una în alta... 
cu zece mii de ocolişuri... ce-i muncea lui mintea... Comorile submarine!... O idee nobilă!... Salvarea 
sistematică a tuturor epavelor!... A tuturor galioanelor pierdute de secole în ocean de "Armada"... Tot ceea ce 
străluceşte risipit... depus pe fundul mărilor! Poftim! Asta era marota lui! toată afacerea!... De asta venise să 
stea de vorbă cu noi!... Vroia un concurs! O competiție mondială!... pentru cea mai bună soluție! cea mai 
sigură! cea mai eficace!... de a aduce la suprafaţă toate comorile!... Ne oferea toate resursele lui, averea, vroia 
să rişte totul... O garanție formidabilă pentru a acoperi toate cheltuielile începutului de drum... Desigur, eu şi cu 
doamna ne arătarăm destul de rezervaţi... Dar el insista... Sistemul la care se gândea el, preotul plin de fantezie, 
era un clopot scufundător!... care să poată cobori la mari adâncimi! la 1800 de metri de exemplu!... care să se 
poată tari prin abisuri... să apuce obiectele... să le înşface... să desfacă fierăraia... să absoarbă cuferele cu 
comori... printr-un fel de aspirator special... Cu câtă claritate vedea totul... Nouă nu ne revenea decât sarcina de 
aduna competitorii cu ajutorul ziarului... La asta ne pricepeam!... Nu ne întrecea nimeni! Fremăta de nerăbdare 
să trecem la fapte!... Nu aşteptă să emit nici măcar o singură obiectie... măcar umbra unei îndoieli!... Trânti, 
poc, aşa ca din senin în mijlocul mesii... un teanc de băncii note... cam la vreo şase mii de franci!... Nici nu mai 
avu timp să se uite la ei că şi intraseră în buzunarul meu... Mătuşa Courtial şuiera... Să bat eu fierul cât e cald!... 
N-am mai stat pe gânduri... 

— Părinte, rämâneti aici, vă rog, o secundă... Vi-l aduc într-un minut!... 

Sar drept în pivniţă... urlu după patron... ÎL aud sforăind!... Mă reped in bunkerul lui... Îl zgaltai... El 
scoate un țipăt! Credea că veniseră să-l aresteze... li cläntäneau dinţii... se bâtâiau hainele pe el... 

— Haide, îi zic... Sus! Nu-i vreme de dormit! 

Lângă răsuflătoare, în roza firavă a luminii, i-am arătat banii... Nu era momentul să-şi piardă vocea! 
Lua-l-ar naiba să-l ia!... În două vorbe l-am pus la curent... El tot se mai uita la banii din mâna mea... Parcă ar fi 
fost străvezii... Număra hârtiile una câte una... Făcu rapid socoteala! Fornăia... mirosea bancnotele... Eu îl curät! 
îl scutur de paie... El îşi infoaie mustata... E pregătit! Urcă la lumina zilei!... E în formă!... Cu discursul gata 
pregătit... în minte... găunos... sforăitor!.... Ne uimi din capul locului în problema scufundătorilor! Ştia istoria 
tuturor sistemelor, de la Louis XIII până în zilele noastre! Date, locuri, prenumele acestor precursori şi 
martiri!... Sursele bibliografice... Toate cercetările în domeniul Artelor şi Meseriilor!... O feerie... Popa râgâia 
de plăcere! sărea de pe scaun de bucurie... Era exact ceea ce-şi dorise!... Atunci, fermecat, pe lângă oferta 
precedentă... deşi noi nu-i ceruserăm nimic... ne mai asigură pentru încă două sute de foi a câte o sută de franci! 
bani peşin! pentru cheltuielile concursului! Nu vroia să ne lungim cu studiile preliminare!... cu stabilirea 
devizelor!... Fără şicane şi fără jecmăneală... Am acceptat totul... am parafat... conchis... Prieteni buni cum eram 
acum, popa a scos de sub sutană o hartă submarină imensă... Ca să ne facem pe loc o idee despre amplasare 
comorilor... Unde zăceau îngropate aceste bogății fenomenale!... de douăzeci de secole şi mai mult. 

Am închis prăvălia... Am întins pergamentul între cele două scaune şi masă... Mirifică operă aceasta 
hartă a Comorilor... Te lua de-adevăratelea cu ameteala... Numai aruncându-ti privirea asupra ei... Fără să mai 
punem la socoteală momentul în care apăruse acest lisus de comedie!... după atâtea necazuri! Nu mintise 
popa!... Erau notate exact pe hartă toate comorile, tot bănetul scufundat sub ape... Nu puteai să negi! Şi pe lângă 
tarmuri... cu longitudinile foarte precis indicate... Iti puteai uşor imagina că dacă găseai un clopot cu care să te 
scufunzi măcar până la şase sute de metri, totul devenea un fleac! Fără nici o bătaie de cap!... Toate comorile 
"Armadei" ne erau servite ca pe tavă!... Numai să te apleci şi să le culegi... Vă spun cinstit... Numai la trei mile 
marine de Lisabona, trecând dincolo de gurile fluviului Tejo!... zăcea o pradă colosală... comod, o afacere 
pentru începători!... Dacă ne făceam putin curaj, dacă fortam putin tehnica... Atunci totul ar fi putut lua altă 
întorsătură!... Dacă ne încumetam să scoatem la suprafață comoara de pe "Saar Ozimput", întreagă intreguta, 
scufundată în Golful Persic cu două mii de ani înainte de Cristos... Mai multe şiraguri de gemme unice... 


podoabe! smaralde! de o frumuseţe neînchipuită... un miliard acolo, mai nimica... Notase popa pe hartă foarte 
precis locul acestui naufragiu... Mii de sondaje practicate de sute de ori de-a lungul secolelor stabiliseră 
poziţia... Fără nici un fel de eroare!... Lăsând la o parte restul, nu mai rămânea decât o mică problemă, a unei 
țevi... a unor freze oxhidrice... o neînsemnată punere la punct... Un fleac pentru a pompa comorile de pe 
„Saar"... Ne-am gândit o zi întreagă... Câteva minime necunoscute ale legislației persane ne-au făcut o clipă să 
stăm la îndoială... Dar mai existau şi alte afaceri, mult mai la îndemână, din care să scoatem bani, perfect 
accesibile... În mări mai calme... În care nu bântuiau rechinii! Trebuia să ne gândim şi la scufundători! Să ne 
ferim! Să ne ferim de orice tragedie!... 

Toate străfundurile globului, pe scurt, gemeau de comori virgine, de galiote pline vârf cu diamante... 
Puţine strâmtori, cricuri, golfuri, rade sau delte care să nu fie marcate pe hartă cu fabuloasele averi!... foarte 
uşor de şutit la numai câteva sute de metri adâncime!... Toate comorile Golcondei! Galere! Fregate! Caravele! 
Biscaiene! plesnind de rubine şi Koh-I-Nor-uri! dubloni cu triplă efigie... În special coastele Mexicului arătau în 
această privinţă realmente indecente!... Conchistadorii le umpluseră parcă special pentru noi, le semănaseră cu 
lingouri şi pietre preţioase... Dacă am fi insistat, cam de pe la 1200 de metri, am fi cules diamantele ca pe 
nimica!... De exemplu, în largul insulelor Azore, ca să nu cităm decât un caz... un vapor din secolul trecut, 
"Black Stranger", un cargou mixt, curier din Transvaal, se înecase având la bord peste un miliard... nici mai 
mult nici mai putin (după cei mai prudenti experți). Zăcea între stânci la 1382 de metri, ajuns într-o stare 
precară... Crăpat în două drept pe mijloc... Nu aveam decât să-i scotocim carcasa... . 

Preotul nostru mai cunoştea şi altele, un set uimitor... Toate epavele recuperabile... şi foarte uşor de 
golit... Mai multe sute, pe drept cuvânt... Îşi ciuruise harta cu găuri pentru prospectiuni... Ele desemnau cele mai 
urgente lucrări de salvare a navelor... Colorate în negru, verde, roşu, după importanţa comorii... Insemnate cu 
cructulite... 

Nu era decât o chestiune de tehnică! de inteligență! de îndemânare!... Era rândul nostru să ne arătăm 
talentele!... Şi pe toţi dracii, n-am întârziat s-o facem!... Des Pereires, prins de febră, ca să nu lase nimic să se 
răcească... apucă pana, un top de hârtie, rigla, guma şi sugativa, şi redactă în faţa noastră, cu voce tare, o 
adevărată proclamatie!... Vibrantă!... Sincera!... Şi în acelaşi timp probă şi minutioasa!... Aşa lucra el!... Expuse 
problema în toate amănuntele ei!... In mai putin de cinci minute! sub puterea inspiraţiei! O lucrare de mâna 
întâi!... "Să nu lăsăm pe mâine ce putem face azi!..." Acesta era cuvântul de ordine... Preotul exulta! Jubila! nu 
mai putea nici măcar să vorbească... 

Nu făcui decât un salt până în rue Rambuteau... Luasem toţi banii cu mine... Nu-i lăsasem decât 
cincizeci de franci grăsanei... Să fie ea a dracului!... Mă ostenisem destul!... Dacă i-aş fi lăsat in casă, nu i-as 
mai fi văzut niciodată cu siguranta!... Mosulica făcuse o mutră!... Datora nişte avansuri lui Naguere... Apucase 
să parieze!... Să reziste ar fi fost peste puterile lui... Era deci de o mie de ori preferabil să rămân eu vistierul!... 
Riscam infinit mai putin! Nu vom cheltui decât încetul cu încetul... şi in nici un caz pe "pariuri"... O! eram 
sigur de asta! Eu voi face notele de plată... Taponier, mai întâi, privilegiatul! "Numărul special"!... Azi editorul 
acesta nu mai trăieşte... Când îmi văzu bancnotele, nu i-a venit să-şi creadă ochilor!... Şi totuşi le numărase bine 
şi încă de la distanţă... Bani peşin! Era năucit de-a binelea... Nici nu mai ştia ce să spună!... l-am plătit şase sute 
de franci datoria şi încă două sute de franci pentru numărul special cu tot tam-tamul concursului... Şi atunci s-a 
grăbit... În două zile am primit exemplarele... Expediate, banderolate, lipite, timbrate, tot! Le-am dus la poşta 
cea mare în cărucior, eu şi cu doamna Courtial!... 

Preotului, înainte de a pleca, i-am cerut adresa, numele, strada, etc. ...dar ne refuză categoric!... Vroia să 
rămână un anonim!... Asta ne-a intrigat... Evident, cam ciudat!... Dar oricum mult mai putin decât alții. Un tip 
corpolent, cu o înfăţişare frumoasă, curat, ras, aproape de aceeaşi vârstă cu Courtial... dar complet chel... 
Exploda în fraze bâlbâite, purtat de valul entuziasmului! Nu se mai putea tine pe scaun, atât de tare se bataia!... 
Mi se păru extrem de optimist... Desigur, cam bizar... dar, în sfârşit, reuşise să ne dovedească că avea bani!... 
Un adevărat comanditar!... Primul pe care-l vedeam... La voia lui să fie şi ciudat... 

Când ne întorceam de la poşta cea mare, am trecut prin fata "curcanului", pe rue des Bons Enjants, cu 
căruciorul... Îi zic bătrânului: "Un minut!... Mă duc să-i spun şi ăstuia că totul merge bine!" îmi trecuse prin 
bostan ideea căcăcioasă să mă fălesc cu banii... să-i arăt că sunt plin de biştari!... Tâsnesc deci, împing uşa... 
Gorobetii mă recunosc: 

— Ei, ce-i amice... mă întrebă cel de la pupitru... ce faci pe aici? Dai târcoale locului?... 

— Nu, zic... Nu, domnule!... nu e de mine puşcăria! Ara venit aşa în trecere să vă arăt un mic numerar... 
şi scot cele câteva bancnote ale mele... le flutur prin fata ochilor... Uite ce mă apucase... $i nu furate!... Am 
venit să vă anunţ, pur şi simplu, că mai initiasem un concurs... "Clopotul scufundator"!... 

— Scufundător! Scufundător! Vezi să nu te scufund eu acușş!... Iti baţi joc de mine, pe onoarea meal... 
Secătură mucoasă!... 


Am coborât cât am putut de repede... Nu vroiam să mă bage la răcoare... Pe stradă am izbucnit în hohote 
de râs... o luarăm la galop cu căruciorul după noi... Am ajuns în Beaujolais într-o clipită!... 


Prin forța lucrurilor un asemenea concurs pentru recuperarea comorilor... trebuia să atragă mulțimile... 
Partea noastră ca organizatori era de 16% din tot ce scoteam la suprafata!... Nu vroiam să exagerăm! Totuşi, 
numai "Armada" singură ne aducea, calculând exact, fără să fortäm cifrele, aproape trei milioane... O sumă 
rezonabilă... 

Trebuie însă să spun că grăsana noastră nu prea vedea lucrurile în roz... Sufla şi în iaurt... Rămăsese la 
îndoielile ei... Dar nu îndrăznea să protesteze... Pe scurt, se întâmplase o minune!... Dar ea nu se lăsa copleşită... 
Se uita la bancnote... 

Ştiu însă că bătrânul Courtial se bucura din plin... Plesnea de entuziasm... Îşi lingea degetele... Parcă 
vedea aievea adunate vraf diamantele pe plajă şi smaraldele strecurate în pumni... grămăjoarele de aur, 
lingourile... Toate comorile incasilor pompate din galere... "Suntem jefuitorii adancurilor!" striga el trecând prin 
odaie... Topaia... Juca deasupra hârtiilor... Apoi se intepenea brusc, se lovea cu palma peste frunte. "Stai! Un 
minut! Puică dragă! încă nu e pus totul la punct!"... Si reîncepea să calculeze pe patru coloane cu cerneală 
roşie!... Când venea vorba de imparteala nu mai glumea!... Era serios! Teribil de scrupulos!... Se temea să nu fie 
tras pe sfoară... Îşi lua toate măsurile de precauţie. Redacta un protocol! 

— Ah! Văd eu de la o poştă, puisor, tu nu-i cunoşti încă pe ăştia!... Nu-i ştii de ce sunt în stare!... Eu care 
am de-a face cu ei în fiecare zi, ştiu ce le poate pielea... Am cunoscut eu o mulțime de "Mecena"... şi de 
inventatori, mie-mi spui?... De patruzeci de ani mă ocup numai de ei!... Acum sunt prins între două focuri!... 
Trebuie să recunosc!... Ah! Nu vreau să fiu folosit! stors! ruinat!... Chiar în clipa când se fac jocurile!... Să pierd 
momentul! O! Nu! Absolut deloc! Dumnezeii mă-sii! Cu pana în mână, Ferdinand! Repede! $i în cealaltă cu 
balanţa! Si pe genunchi cu o puşcă? Da! Asta-i Courtial!... Gol-golut! Dreptate! Respect! prestanta!... I-am 
văzut eu la lucru pe toţi inventatorii mei mirobolanti! Cum vă spun!... Minuni după minuni! Să rămâi cu gura 
căscată! Si asta de-a lungul întregii mele cariere! Una mai ceva decât alta! iti spun eu! Si întotdeauna de 
pomană!... De amorul artei!... Pentru glorie! pentru ceva mai mult decât nimic!... Geniul sta şi putrezeşte!... 
Ăsta-i adevărul adevărat! El nu se vinde! Se culege! El e "Gratis pro Deo"! Mai ieftin decât chibriturile... Dar ia 
poartă-te drăguţ cu el, vorbeşte-i din suflet, oferă-i o graţie neasteptatä! Da! Da! increde-te în cântecul sirenei! 
Şi încurajează-l pe cercetator!... Panseaza ranile martirului... Şi te trezesti atunci absolut nevinovat în fata unui 
răcan... Martirul sare în sus de douăzeci do metri! Bădărănia în persoană... Totul se schimbă! Totul se 
răstoarnă! Se prăbuşeşte! Într-o clipă vezi cum se-ntredeschid porţile infernului!... Iluminatul devine un şacal! 
un vampir! O lipitoare! S-a terminat! începe mäcelul! O! Un carambol înfricoşător! Ca să-ţi ia banii e în stare 
să-ți scoată matele pe loc!... Să te schingiuiască! Fără iertare! Sufletul nu mai are căutare! Numai aurul, amice! 
Haideţi, să scotocim abisurile! Dar pentru o sută de franci prost împărţiţi... Îi cunosc eu pe tipi!... ar fi în stare sâ 
arunce în aer tot mapamondul!... O! Da! nu exagerez nici un pic! Ştiu ce spun! Documentele, Ferdinand! 
Documentele! Să nu ne lăsăm pe tanjala! Hârtii ireproşabil legalizate! parafate! depuse chiar înainte de prânz la 
avocatul Van Crock, în rue des Blancs-Manteaux! Un studiu foarte minuțios! în triplu exemplar... Partea 
noastră mai întâi! Stipulată în majuscule! Nici o contestaţie să nu fie posibilă! Olografic! Nici un raționament 
perfid! O! Niciodată! Oh! Popă providential! vei avea în curând în ce să te scufunzi! Aproape că nu-şi dădeau 
seama, naivul de el!... Clopote vrea?... Nici o lună n-o să treacă şi vor curge câte trei, patru pe zi! Ce zic eu?... 
O duzină! Prevăzute cu de toate! îndeplinind toate condiţiile impuse de noi!... 600 de metri?... 1200 de metri?... 
1800?... Sunt liniştit. Dinspre partea asta sunt liniştit! Nu mai scot o vorbă!... Ce să mă mai pronunt!... aşa tam- 
nesam!... Vreau să rămân impartial! să nu am aerul că abuzez !... Voi aştepta ziua probelor!... Sigur!... dar eu 
am şi scris, dacă mi-amintesc bine, mai multe articole, foarte apreciate în această chestiune... Ah! să vedem! 
poate reuşesc să-mi aduc aminte datele exacte... Nu eram casatoriti!... Era prin '84 sau '86... Exact înainte de 
congresul de la Amsterdam!... Expoziţia submersibilelor... Bine ar fi să le mai găsesc... Sunt cu siguranţă pe 
undeva prin prăvălie... În care explicam foarte limpede totul... Era într-un "Supliment"... Uite! Mi-am adus 
aminte!... al ziarului "Monde à I'Envers"... Parcă-l văd, clopotul!... Aievea!... Fortificat, fireşte... cu buloane 
triple... şi pereți dubli cu compartimente etanse... cu un magnet în vârf! Până aici totul e în regulă!... Bucşe 
filetate la milimetru pe circumferința camerelor de aer. Poftim... cu şuruburi de irridio-bronz... Rezistent la 
uzura marină!... Nici un acid nu-l atacă după ani de stat în apă!... scufundat într-o baie de chlorido-sodium! O 
supraîncărcătură galvano-plastică cu un pivot centrifug!... Simple chestiuni de calcule!... datele sunt de-a 
dreptul şcolăreşti! lumină radio-difuză cu proiectoare Valadon!... Un pic de progres şi de curaj!... Oho! Nu 
trebuie să-ți spargi creierii!... Drept cleşte un circular care "apucă"... asta e poate ceva mai delicat!... Eu 1-as 
monta o asemenea maşinărie în exterior!... să zicem de "23-25"... un calibru excelent... şi nişte clapete "retro- 


bascule" pentru şi mai multă siguranta!... Şi un lant de lansare, se înţelege de la sine!... Un "Roters si Durtex" 
cu un inel de trei centimetri... Chiar şi mai gros dacă vrem... Ca să fim siguri... Maximum de garanţie! N-au 
decât să folosească un "filin-capiton" împletit din aramă şi cabluri de calibru "23-24"! iti dai seama?!... Aceste 
"rastrata" sunt absolut impecabile!... Dar fără "actionäri"! Capota întărită pneumatic... Brevet "Zestragon" — În 
problema hublourilor... Stătu o clipă pe gânduri... Dacă aş fi în locul lor n-aş avea încredere în fileturile de la 
Arsenale... faimoasele "Tromblon-Parmesan". Nu merg la un submarin! Degeaba! Degeaba! Nu s-a spus încă 
totul în această privință! Ministerul fireşte le-a susținut cu unghiile şi cu dinţii... Dar eu îmi păstrez convin- 
gerile!... Le-am şi spus-o dealtfel... Până la zece kilograme presiune pe metru pătrat mai merge... Dar dincolo de 
douăzeci pe zece... mucava curată, amice!... trec peştii prin ele... N-ai să mă poţi convinge!... În sfârşit, sunt 
sigur că şi ei s-au gândit la asta!... Nu pot să-i influentez... Nici n-am să-mi citez măcar articolul! O! Nu! Ba da! 
Am să-l citez!... Uite!... Integral... Oricum, e de datoria mea... Nu-i aşa, dragă Irène? Nu crezi şi tu? Si tu, 
Ferdinand? Că trebuie să mă pronunt? E un moment foarte serios!... Acum sau niciodată!... Sunt aici! Eu 
prezidez şi trebuie să-mi spun părerea! Si nu peste zece ani! Acum! Are şi ea valoarea ei!... Şi acum gata cu 
vorbăria!... Să dai sfaturi, e foarte simplu, să faci pe bătrânul înţelept, pe academicianul, pe Marele Mogul!... 
Dar nu-i de ajuns! Nul. Eu m-am dăruit întotdeauna în întregime!... Aici!... Acolo!... Oriunde!... 
Pretutindeni!... Irene mi-e martor!... N-am ocolit nici un pericol! Niciodată!... De dragul cui? Cât despre 
năzdrăvănia aia?... Am să cobor eu însumi!... Poate nu chiar primul... dar al doilea, sigur!... Nu mă vor putea 
împiedica... Doar ăsta mi-e rolul!... Îmi aparţine! E de la sine înţeles! E indispensabil, le voi spune... Numai eu, 
privirea mea, autoritatea mea reprezintă singurul veritabil control! nici o eroare în această privinţă! 

— O! tresări atunci hoasca, ca şi cum ar fi muşcat-o cineva de buci... O! Nu! Asta nu!... Mai bine tai 
cablul! Aşa cum mă vezi! Şi atunci totul va fi în regulă! Niciodată, mă auzi? N-am să te las să cobori, niciodată! 
N-ai făcut destul pe tampitul? În drăcovenia lor, n-ai să intri niciodată! Doar nu-i fi vreun peste!... Lasă-i pe 
smintiti să se scufunde! E afacerea lor!... Nu a ta!... Fără discutie!... 

— Smintiti! Smintiti! N-ai logică nici de doi bani! Nimic nu se leagă în mintea ta!... nu tu m-ai bătut la 
cap să mă ridic în aer? N-ai vrut tu "sferic"? Parcă turbasesi! Înnebuniseşi pur şi simplu! Zélé! Zélé! Altceva 
nu-ți mai ieşea din gură! Si nu eram nici atunci pasăre!... 

— Pasăre! pasăre! Mă insulti! lar cauţi ceartă cu lumânarea!... Asta e! Vad eu bine ce vrei!... Secătură! 
Vrei s-o întinzi iar! S-o iei iar creanga!... 

— Unde? În fundul mărilor?... 

— Ei da! În fundul mărilor!... Fundul mărilor... pe dracul... 

— O! Lasă-mă! Lasă-mă, Irène! Cum vrei să gândesc? Te incapatanezi să strici totul! Cu nevricalele tale 
idioate!... cu freneziile tale smintite!... Lasă-mă să mă gândesc cum trebuie!... ora, mi se pare, e foarte grava!... 
Ferdinand, tu! Păzeşte prăvălia! Şi mai ales nu mai vorbi! 

Acum dădea iar ordine... Avea iar ton... culoare... adică neobrăzare... Fluiera aria lui preferată, "Sole 
mio", cea de zile mari... 

— Da! Ar fi mai bine să ies! Să mai respir!... Spune-mi, nu cumva ti-au mai rămas o sută de franci, 
puişor?... Vreau să mă duc să plătesc telefonul!... Mai fac o plimbare!... E timpul să ni-l reinstaleze... Nu 
crezi?... Avem mare nevoie!... 

A rămas aşa câteva minute în pragul uşii... Nu era hotărât... Îşi aruncă o privire prin Galerii... O luă la 
stânga, deci mai degrabă spre "Emeutes"... dacă ar fi luat-o la dreapta s-ar fi dus la "Vases", la biciul lui 
preferat... Când viata devine numai un pic mai uşoară, nu-ți mai stă capul decât la prostii. 


Ca să nu mint trebuie să spun că vânzarea numărului fu o adevărată nebunie... O năvală continuă!... 
Luau şandramaua cu asalt... Chiar şi după ora nouă seara, se năpusteau abonaţii să-şi ceară suplimentul... Peste 
zi o duceam ca-n bâlci!... Magazinul se clătina sub mulțimea curioşilor... Ne roseseră pragul decât îl călcaseră... 
Iar des Pereires le tinea discursuri!... În picioare pe tejghea... Si-1 distribuia cu amândouă mâinile... Eu umblam 
pe drumuri... Îl härtuiam pe editor... Într-o necontenită navetă!... cu "crosna"... Cu căruciorul era prea mult 
drum de făcut până-n foburgul Montmartre... Aduceam pe rând toate numerele broşate... 

Grăsana pregătea benzile... pentru expedițiile în provincie... Si asta era important!... Se vorbea peste tot 
despre concursul nostru "Clopotul scufundator"... Devenise un eveniment!... 

Unchiului Edouard îi ajunseseră desigur ecouri pe la ureche! Trecu şi el pe la Galerii... Intră pe uşa din 
spate... Era foarte bucuros că jurnalul nostru prinsese aripi!... Se cam neliniştise... Mă vedea iar rămas de 
căruţă... În căutarea altui patron!... Şi acum, poftim, ne luam din nou avânt!... Unul cu adevărat magnific! Un 
succes incredibil!... 

Speranţa în comori e o magie! Care nu poate fi cu nimic comparată!... Seara, după atâta alergătură, când 


mă trezeam din amortealä mă apucam să fac pachete... uneori şi până la 11 noaptea... Violette mă prevenea: 

— Te ostenesti! Esti un prost! Parcă o să-ţi ridice cineva statuie!... dacă ai să te omori muncind... Cine să 
ţi-o ridice?... În nici un caz patronul tău, asta-i sigur! Pläteste-mi mai bine un absint, amice! Am să-ţi cânt "Fille 
à Mostaganem". Ai să vezi ce dragă am să-ţi fiu!... În aceste cazuri îşi sufleca poalele si în fata şi în spate... 
Cum nu purta niciodată chiloti, ieşea un adevărat dans din buric... Aşa se oferea ea în aer liber... chiar pe sub 
Galerii... Cerşetori, putoi complet rätäciti, voyeurişti în căutare de spectacol... "Dă-i drumul Melise! Nu mai 
face mofturi!" Ce-şi mai scutura despicătura! Cum îşi mai sălta scoica!... Ceilalţi băteau din palme, cuprinşi de 
o adevărată frenezie, aplaudând dansul tunisian... Asta aduna multi curioşi... Abia după aceea îi ofeream 
absintul... Terminam cu toţii la "Emeutes"... 

Colţul Violettei era mai degrabă spre Balance, în spatele unui stâlp gros, la Galerie d'Orléans... Nu-i 
trebuiau nici două minute ca să termine cu un client... Dacă dădea peste vreun inocent îl ducea la "Pelican", la 
doi paşi... vizavi de Louvre... Închiria o cameră cu doi franci... Îi plăcea pernodul sec. O puneam să cânte încă o 
dată: 


Orientul feeric s-a instalat din nou, 
Sub acoperişul meu 

Avea fundul gol, 

Şi un ochi în mijlocul burtii... 


Dar pe mine asta nu mă încălzea cu nimic... Uita adesea să mai plece... Se lansa în tot soiul de bârfe... 
Când vroiam să se care, n-aveam decât un singur mijloc: 

— Intră!... îi ziceam... Intra! fetito! Să mă ajuţi la legat pachete. 

— Stai, aşteaptă, să mai fac un client!... Aşteaptă-mă, porumbelule... Să-mi termin şi eu seara... 

Nu mă puteam bizui pe ea niciodată!... Căuta întotdeauna să scape... Se dezumfla imediat... În afară de 
nasturii pe care mi-i cosea, mania ei, n-am putut niciodată s-o pun la vreo altă treabă... Se cărăbănea pe loc... 
Era un mijloc infailibil... 


După nici o săptămână, soluţiile şi proiectele au început să curgă... Într-o frumoasă cadență, vreo sută pe 
zi. "Ad libitum", era consemnat în clauze... Dar nu se împiedicau ei de fleacuri... Îşi luaseră toate libertăţile! ... 
În ansamblu, la prima vedere, totul era extrem de minuţios, ca text şi precizie... Se osteniseră mult admirabilii 
noştri cercetători! 

În materie de balistică erau mai degrabă extravaganti... dar în detaliu erau interesanti!... Ar fi ieşit ceva... 
În general, când se foloseau de hârtie format mic, cam cât o notă de plată, eram aproape siguri că ni se 
prezentau schiţele unei maşinării gigantice, un clopot cât Opera... pe format 18 in octavo, era vorba desigur de 
nişte mici sonde de douăzeci de centimetri... 

În această sarabandă de idei fixe, întâlneai absolut orice! Toate sistemele, fanteziile, subterfugiile, gata 
să pornească în căutarea comorilor noastre... Anumite chesoane care ni se propuneau erau cam de mărimea unui 
elefant!... Altele erau gen hipopotam... Majoritatea, cum era de aşteptat, aveau forme de peşte... Câteva 
prezentau chiar ființe umane... persoane în carne şi oase... Unul din ele o infatisa, ne declarase chiar 
inventatorul, pe proprietăreasa lui, asemănarea fiind cât se poate de fidelă, cu nişte ochi care începeau să 
strălucească, rotindu-se concentric, cam de pe la 800 de metri în jos... pentru a atrage toată fauna... şi a sorbi 
străfundurile mărilor... 

La fiecare poştă, continuau să apară pe masă, să strălucească, să se foiască soluțiile mirifice!... Nu-l mai 
aşteptam decât pe popă să revină, cum ne promisese, în ultima joi din lună!... Aşa ne inteleseram... Noi eram 
acolo, neclintiti, la post... Trebuia să ne mai aducă zece mii de franci... Era un avans din ce ni se cuvenea!... 
Asta avea să ne permită să mai lichidăm din datorii, cele mai urgente din cartier şi să ne reinstalăm telefonul! 
Să publicăm nişte fotografii frumoase în numărul nostru special!... În întregime dedicat "Clopotului"... Se 
vorbea deja foarte mult despre noi în marea presă, pe chestia salvării submarinelor, şi nu numai în scopul 
recuperării uriaselor avutii inghitite de ape... Era exact anul în care se scufundase vasul "Farfadet"... Emotia era 
încă foarte vie... Aveam ocazia să obținem recunoştinţa nationala!... 

Nici una din aceste perspective n-o îmbăta pe grăsana noastră!... Mai degrabă făcea mutre! Vroia să-l 
mai vadă o dată pe preot înainte de a merge mai departe... ÎL aştepta deci cu mare nerăbdare în acea joi... Mă 
întreba de zece ori pe oră dacă nu-l zărisem cumva?... La capătul Galeriilor?... Şi patronul?... Pe unde dracul 
umbla?... Iar plecase în petrecere?... Nu era în pivnita?... Nu!... Se cărase de dimineaţă... Întrebau de el din toate 
partile!... Treaba lua o întorsătură destul de neliniştitoare... Îi zic hoastei: "Aşteptaţi-mă! Dau o fugă până la 


«Emeutes»"... Dar când să trec pragul uşii îmi zăresc domnul si patronul care se apropia agale, traversând încet 
prin parc. Se chiora după servitoare... Nu-i păsa de nimic... Fluiera, secătura! Cu brațele pline de sticle... O 
zbughesc... Fac un salt. Il strig. 

— Ei bine! Ferdinand! Ei bine! Ai un aer destul de nervos... Arde cumva la noi?... A sosit?... 

— Nu! îi răspund... Nu e aici!... 

— O să sosească!... Îmi răspunde foarte liniştit. Uite aici un vin... un lichior amărui!... Anison! si 
biscuiti!... Nu ştiu ce i-o plăcea acestui popă!... Ce-o fi band un preot?... Cred că de toate!... Vroia să sărbătorim 
afacerea... Cred de-acum sincer, Ferdinand, că avansăm pe Calea Regală... O! Da! Ni se vesteşte!... Apare la 
orizont!... Ah! M-am uitat peste planuri azi de dimineaţă!... O avalanşă! Un torent de idei, băiatule!... Dar odată 
avalanşa terminată... am să fac eu o triere!... din tot ceea ce se poate reține... şi ce trebuie aruncat la coşul de gu- 
noi... El nu poate face treaba asta... Vreau să-mi dea mână liberă! Fără empirisme... Cunoştinţe! Despre asta o 
să vorbim chiar în după amiaza asta!... Şi nu e totul, înţelegi? Mai e la mijloc şi răspunderea! Nu mă pot angaja 
de florile mărului! O! Nu! Ar fi prea comod! La vârsta mea nu mai tine! Nu! Nu! — ...Un cont în bancă mai 
întâi! Înainte de toate!... Şi douăzeci de mii pe masă! Cu semnăturile de rigoare! A lui şi a mea! Numai asa îi 
pot convoca pe constructori!... Numai aşa ne putem angaja!... Altfel nici nu stau de vorbă!... Ştiu eu ce spun!... 
Nu mai suntem nişte putoi! Şi totuşi parcă o mică îndoială îl bântuia... 

— Crezi c-o să vrea?... 

— O!... zic... Sunt foarte liniştit în privinţa asta... sunt absolut sigur. 

Tot vorbind ne apropiam de birou... Mai aşteptăm putin... Nu se zărea nici un popă! Totul începea să 
miroase destul de urât!... Doamna des Pereires, foarte nervoasă, încerca să facă puţină ordine... Ca să nu pară 
încăperea chiar un grajd... Dacă în timpuri normale era acolo un talmeş-balmeş, d-apoi acum, cu noua năvală, 
nu mai aveai unde să arunci un ac!... O enormă ladă de gunoi!... Un porc nu şi-ar mai fi găsit odraslele pe 
acolo... O bulibăşeală în plină erupție... absolut dezgustătoare... de la podea până la etajul al doilea... hârtii 
rupte, cărți desperecheate, manuale mucegăite, manuscrise, memorii, serpentine de vrafuri, inecate în confeti 
zburătoare... Teancuri, teancuri de dosare fără coperţi... Acoperiseră cu ele derbedeii toate frumoasele noastre 
statui!... ÎL decapitaseră pe Flammarion... Lui Hippocrate îi lipiseră o sugativă cu mustäti violete... Am tras din 
maldăr, cu un efort neînchipuit, trei scaune, masa şi fotoliul cel mare... l-am alungat pe clienți... Am făcut putin 
loc liber ca să-l primim pe sfintia sa... 

La ora cinci şi jumătate, cu o întârziere de numai treizeci de minute... iată-l că îşi face apariția... Eu l-am 
zărit primul traversând pe la Galerie d'Orléans... Ducea cu el o servietă, una neagră, extrem de burduşită... 
Intră... ÎL salutăm... Îşi pune povara pe masă... Totul mergea de minune... se şterge de sudoare... probabil 
mersese foarte repede... Era cu sufletul la gură.., începe conversaţia... Courtial tinea frâiele... Babornita se urcă 
pe dulapurile Alcazar... coboară câteva dosare... cele mai interesante... crema! Le aşează lângă servietă... El 
surâde agreabil... Are un aer destul de satisfăcut... Răsfoieşte neatent cu degetul... Se opreşte la întâmplare... 
Pare a se hotărî... Noi aşteptăm, nu ne mişcăm... Să-şi dea şi el cu părerea, dacă vrea... Respirăm cu prudenţă... 
Mai dă vreo două, trei pagini... şi deodată toată fata i se increteste!... Un tic! încă unui! Ticurile se înmulţesc 
într-un galop hidos! O criză în toată regula!... Parcă ar fi intrat în transă... Aruncă toate hârtiile direct în 
vitrină... Îşi prinde capul in mâini... Începe să şi-l pipăie... să-l frământe, să-l zgâlțâie... se ciupeste... Îşi 
munceşte bărbia... fălcile, obrajii graşi, nasul, urechile... Parcă intrase dracul in el!... Îşi lustruieste ochelarii, îşi 
ciupeşte pielea capului... Şi brusc se apleacă... se lasă jos... se repede cu capul în hârtii... Adulmecă teancurile... 
Mârâie, fornäie îngrozitor de tare... Înşfacă un brat şi... puf!... le aruncă în aer!... Le izbeste de plafon... Plouă cu 
hârtii şi cu dosare, planuri, broşuri... Pretutindeni... Nu se mai vede om cu om... O dată, de două ori!... şi iar! 
Urlând întruna! Vesel! Nevoie mare!... Jubilează!... Da din mâini... scotoceşte... oamenii se înghesuie în fata 
uşii... Îşi răstoarnă servieta cu fundul în sus... Scoate din ea alte hârtii, numai tăieturi, braţe întregi... Le 
împrăştie şi pe astea... Printre ele, zăresc bine, sunt şi bancnote!... Le văd jucând printre hârtii... Zburând.. 
Vreau să mă reped să le adun... Nu ştiu cum să fac... Când iată doi zdrahoni atacă uşa... O dau de perete cu 
umerii... Despică mulţimea... O împing... Trec... Sar pe popă... Îl leagă, grămădindu-l, răsturnându-l, îl pun la 
pământ... Uf! E gata să se sufoce, pezevenghiul... Horcăie sub masă... "Poliţia", ni se recomandă cei doi... Il trag 
de picioare... se urcă pe el, nefericitul... 

— ÎI cunoaşteţi de multă vreme? ne întreabă... 

Erau inspectori... Cel mai artägos dintre ei îşi scoate legitimatia... Răspundem repede că habar n-aveam 
cine era!... Nici măcar o idee! Preotul continua să se zghihuie... Să se zbată, paiata... Găseşte chiar ocazia să se 
ridice în genunchi... Se vaită... imploră... "Iertaţi-mă!... Indurare!... asta cerea... Pentru bietii mei săraci... Pentru 
orbii mei... Pentru surdo-muti..." Îi ruga să-l lase să cerşească... 

"Gura! Nu te-a întrebat nimeni nimic!... Era turbat rău, polițistul ăla!... Nu mai termini odată cu 
tâlhăriile astea!..." cel care ne arătase legitimatia i-a tras în gură un cap atât de bine plasat, atât de sonor că 


preotul a făcut hâc!... şi s-a prăbuşit! Nu mai scoate o vorbă!... Îi pun catusele... Mai rămân un moment, să se 
odihnească... ÎL ridică apoi cu lovituri de picioare. Si asta nu era totul. Courtial trebuia să le semneze 
"constatarea" şi încă o hârtie... "dorso-verso"... Unul dintre poliţişti, cel mai putin încruntat, ne dă informaţii 
despre bibicul cel nebun... Era cu adevărat preot... şi chiar un paroh cu onorariu!... Domnul paroh Fleury!... Aşa 
se numea... Nu era la prima lui măgărie... Mai fusese prins... Şi-a înşelat mai întâi familia, nici un membru n-a 
scăpat... cu mii şi mii de franci... veri... mătuşi... călugărițele de la Saint-Vincent de Paul... Pişcase pe toată 
lumea... pe ocrotitorii diocezei... paracliseri şi scăunari... Le datora cel putin două mii de franci... Si totul pentru 
nişte idei fixe fără cap şi fără coadă... Acum furase din casieria Sacramentelor... puseseră gabja pe el de două 
ori... pe când forța caseta... Cutia milelor "loana d'Arc" fusese găsită în camera lui tăiată cu foarfecele... 
Nebunul de pe comoară... Îşi dăduseră seama prea târziu... Acum aveau să-l închidă... Propriul lui Episcop de la 
Libourne cerea să fie băgat la beci... 

Ce mulțime se adunase pe sub arcade!... Se distrau, nu pierdeau nimic din spectacol... Comentau cu 
voce tare... O teribilă rumoare... Zăriseră şi ei bancnotele risipite prin casă... Dar şi eu le ochisem... Şi am avut 
prezența de spirit necesară... Am salvat câteva hârtii şi o monedă de cincizeci de franci... Făceau numai Of! Of! 
Of! Mă vazusera pârlitii de dincolo de vitrină!... Pe preotul nostru poliţiştii îl băgaseră în sala de gimnastică... 
Tot mai opunea rezistență. Trăgeau de el de-a-ndăratelea ca să-l poată scoate şi urca într-o trăsură... Dar el se 
agăța cu toate forţele... Nu se lăsa dus... 

"Săracii mei! Bietii mei săraci!"... mugea încontinuu! In sfârşit, sosi şi dricul poliţiei... 

L-au buşit înăuntru... L-au legat, l-au ancorat cu sfori de banchetă... Şi tot nu se astâmpăra... Le trimitea 
bezele... Ce-l mai torturau, mai mare ruşinea!... Trăsura nu putea să pornească din pricina oamenilor care 
stăteau în fata calului... Vroiau să se uite în cupeu... Ar fi vrut să-l mai scoată o dată afară... În sfârşit, cu 
ajutorul altor poliţişti... făcură loc trăsurii... şi atunci toţi nenorocitii s-au năpustit spre prăvălie... Nu 
intelesesera nimic! Ne huiduiau... 

Înjurăturile o scoaseră din sărite în cele din urmă pe grăsană. Vru să le închidă gura pe loc... Nici una, 
nici două... sare la uşă... deschide... se arătă, îi înfruntă... 

— El, ia spuneţi? ce vreţi... ce aveți? bandă de derbedei! stârpiturilor! räpciugosilor! Care va sunt 
nemultumirile?... ÎL ştiţi cumva de undeva pe închiondoratul ăla?... Ia uite la ei, ce tupeu... Dar nu s-a prins!... 
Au început să înjure şi mai al dracului!... Urlau de două ori mai tare... Scuipau în vitrină... Puseseră mâna pe 
pietre... În curând un masacru avea să se dezlantuie... Ne-am luat picioarele la spinare... prin usa din dos... in 
cea mai mare viteză. 

După un asemenea Trafalgar n-am ştiut mai întâi încotro s-o apucăm, ca să scăpăm de turbati. "Clopotul 
pentru Comorile de pe fundul Märilor" deveni foarte curând o coridă la fel de sălbatică ca "Mişcarea 
perpetuă"... Trepădau de dimineață până seara... Şi adesea veneau şi noaptea să mă trezească din somn cu 
vociferarile lor... O defilare de smintiti, scoşi complet din fire, care se dejghinau în fata uşii, umflându-se, plini 
de certitudini, de soluții implacabile... Nu era deloc plăcut să-i vezi... Şi tot timpul răsăreau alții şi alții... 
Împiedicau circulaţia... O sarabandă de dementit... 

Se îngrămădeau, se foiau prin prăvălie, intepeneau pe scaune, stăteau agatati de vrafuri, tologiti printre 
hartoage, că nu mai puteai intra să-ţi iei ceva... Nu vroiau decât să stea acolo, încă un minut, să ne convingă, cu 
noi detalii... 

Măcar să le fi datorat ceva! Să fi vărsat şi ei vreun avans, un bacşiş ceva, o subscripţie, le-aş fi înţeles 
nemulțumirea, dar aşa, ce aveau, de ce nu se dădeau duşi moftangiii, de ce se revoltau!... doar nu era cazul!... 
Nu le datoram nimic! Printr-o excepţie, e adevărat! Năstruşnicii! Nu vroiau să ţină cont nici măcar de asta!... Că 
nu actionam din interes! Că era o afacere de Sport şi Onoare!... Pur şi simplu, eram chit!.,. Dar nu!... dimpo- 
trivă! Se revoltau din pura plăcere de a ne pisălogi!.., Le era parcă şi mai ciudă pe noi! Se dovedeau mai şacali 
decât oricând! înjurau! făceau spume la gură! Parcă intrase dracul în ei! Fiecare urla ca la Bursă în apărarea 
invenţiei lui!... Şi apoi toți deodată!... Un vacarm de neînchipuit!... 

Nimeni nu mai avea răbdare să aştepte!... Fiecare ar fi vrut să-i construim năzbâtia acolo pe loc! Fără 
întârziere! abracadabranta lui dracovenie!... Să scoată fum! să funcționeze! Se grăbeau fără nici o ruşine cu toții 
să scoboare cât mai repede pe fundul mărilor!... Fiecare cu comoara lui!... Fiecare vroia să fie el primul! Că aşa 
era scris în clauzele noastre!... Şi ne fluturau hârtia pe sub nas!... Degeaba le-am urlat că ne săturaserăm până-n 
gât de mutrele şi de bâiguielile lor imputite... că nu mai suportam fauna!... imbecila lor palavrageala!... Courtial 
s-a urcat pe scara-tirbuşon ca să le spună tot adevărul.. A urlat cât l-a ţinut gura pe deasupra mulţimii... Îşi 
pusese şi jobenul, atât era de solemn... Le-a făcut o mărturisire completă, pe crucea mea!... Minune care nu se 
vede de două ori!... Le-a spus verde în faţă că nu mai aveam nici un comanditar! Gata! S-a terminat! afacerea 
fusese îngropată!... Nici un fel de comoară, nici cât unt la cur!... le-a zis că poliţiştii îl înhățaseră... pe ăla la care 
se gândeau ei, preotul... că era acum în cămaşă de forță, că n-avea să mai iasă de acolo niciodată!... că toată 


afacerea se dusese pe apa sâmbetei... "Pe apă! Pe apă!" trepădau de entuziasm, auzind aceste vorbe... Reluară cu 
toții în cor: "Pe apă! Pe apa! Courtial! Pe apa!"... Şi soseau alţii, mereu mai multi, aducând cu ei noi proiecte... 
Nici o obiectie din partea noastră... nimic nu se prindea... Convingerea lor era foarte fermă... Stiau cu toţii că 
pentru o credinţă trebuie să suferi! Credinţa mută munții, revarsă mările... Teribilă credinta!... Nimeni nu-i 
întrecea în privința asta!... Erau dealtfel, pe deasupra, ferm convinşi că vroiam să păstrăm toţi banii pentru noi, 
să nu impartim nimic cu ei!... Rămâneau deci în fata uşilor... Supravegheau ieşirile... se instalau pe lângă gard... 
Se lungeau comod... Nu mai erau deloc grăbiţi... Dintr-a lor nu mai puteau fi scoşi... Nici nu mai era cazul să 
insistăm... Ne-ar fi omorât pe loc, la cea mai mică tentativă de a nega... Deveneau din ce în ce mai cruzi... Mai 
canalii, mai vorbäreti. Se strecurau prin spate... prin sala de gimnastică... Ne făceau semne... Susoteau într-un 
colt... ne propuneau tot soiul de aranjamente, ofereau bacşişuri grase... patruzeci la sută în loc de zece, partea 
noastră, la prima comoară scoasă... Numai să ne ocupăm de el înaintea altora... Ne credeau extraordinari de 
lacomi... Vroiau să ne corupă... Ne fluturau pe sub nas mii de favoruri! 

Courtial nu mai vroia nici să-i privească, nici să mai vorbească, nu mai vroia pur şi simplu să-i audă... 
Nu mai vroia nici măcar să se arate... Îi era frică să nu fie pus sub observaţie... Cel mai bine tot în pivnita lui se 
simţea... 

— Şi tu! îmi zicea... Mai ieşi de aici!... Or să te înnebunească! Mai du-te şi mai plimbă-te pe sub copaci... 
dincolo de bazin... E mai bine să nu ne vadă împreună... Vor obosi până la urmă. Lasă-i să urle cât îi tin 
puterile... O să dureze corida asta opt, zece zile!... 

S-a înşelat în această apreciere. A durat mult mai mult... 


Din fericire mai salvarăm ceva, un mic fond de bani... Ce şutisem de la paroh... Aproape două mii de 
franci... Ne-am propus ca, imediat ce trece furtuna, cu banii ăştia să ridicăm ancora... Să ne luăm calabalâcul şi 
să ne arătăm la fata prin alte locuri... Într-un alt cartier! ...Aici, unde eram, nu se mai putea trăi... Vom scoate un 
alt "Génitron", pe alte coordonate, cu totul noi... cu alti inventatori... Despre clopot nu mai suflam o vorbă... 
Totul era posibil la urma urmei, dar trebuia să mai îndurăm această mizerie vreo două, trei săptămâni... 

Între timp mă dădeam de ceasul morţii s-o fac pe grăsană să înțeleagă că cel mai bine ar fi pentru ea să 
rămână la Montretout... Să aştepte sfârşitul furtunii!... Nu vroia să mă asculte, nu credea în eventualitatea unui 
pericol... dar eu îmi cunoşteam publicul... Era peste măsură de excitat de voaleta, pipa şi manierele ei... Îi 
scoteau tot felul de vorbe... Ea nu se lăsa, îi înfrunta... se putea termina foarte rău... Risca, fireşte, să fie 
omorâtă... Îi apucau pe inventatori câteodată nişte fierbinteli teribile, nişte porniri, că nu-i mai recunoşteai... Ar 
fi omorât atunci pe toată lumea care le ieşea în cale! Fireşte, ei nu-i era frică!... S-ar fi apărat ca o leoaică! Dar 
nu de drame aveam noi nevoie!... Ce-am fi câştigat?... Nu aşa îşi putea salva casa!... În sfârşit, a fost de acord, 
după ce mi-am stuchit sufletul cu ea, să plece, pupându-mă şi suspinand de să-ți rupă inima, nu alta... 

Deci în ziua următoare nu mai veni... Courtial motäia în pivniţă... Dejunasem împreună în "Foubourg 
Poissonière", la "Escargots", la Raoul, destul de bine, pe legea mea. Nu-şi refuzase nimic... 

Nici eu n-am mai stat să mucegăiesc în prăvălie... Am ieşit aproape imediat... ca să mă instalez mai la 
distanţă, ca de obicei, pe o bancă de vizavi, ascuns după o rotondă... De acolo supravegheam împrejurimile... 
Puteam chiar interveni dacă lucrurile luau o întorsătură proastă... Dar nu, ziua se anunța liniştită... Nimic 
deosebit... Mereu aceleaşi grupuri de vorbäreti, flecari, fremătând roată-mprejur... O țineau aşa cam de pe la 
începutul săptămânii trecute... Nimic extravagant!... N-aveam de ce să-mi fac gânduri negre... fierbeau fără să 
dea în clocot... După ora patru se instalase chiar un fel de calm!... Se aşezase fiecare pe unde apucase... vorbeau 
mai degrabă în şoaptă... Probabil că mai obosiseră şi ei... O şleahtă întreagă risipită pe lângă vitrine... Mirosea a 
plictis... Nu mai putea dura mult... Începui să concep alte proiecte... Trebuia s-o întindem... Să încercăm alte 
debuşeuri!... Să ne repezim spre alte pivnițe... Să punem la cale alte afaceri!... Aveam bani!... Cât putea să mai 
dureze?... Vai! Vai! Nu era lucru mare să topeşti două mii de franci!... Dacă vroiam să punem Jurnalul pe 
picioare!... şi să salvăm casa!... La drept vorbind, amândouă deodată nu se putea!... În sfârşit, eram cufundat în 
gânduri... profund absorbit... când de departe... din Impasse du Beaujolais zăresc un zdrahon care făcea singur 
un tămbălău ingrozitor!... dă din mâini şi din picioare!... Se apropie in fugă, se protäpeste în fata uşii... Înşfacă 
clanta... O scutură ca pe un măr... Îl strigă pe des Pereires!... Furia întruchipată, băiatul, scos complet din 
tatani... Înainte de a o şterge se mai screme o dată... Nimeni nu-l bagă în seamă... Cu o pensulă mânjeşte ceva 
cu vopsea verde pe vitrină... Probabil nişte porcării... Şi-o ia la fugă... tot înfierbântat... În sfârşit, mai văzusem 
eu altele, şi mai rele!... Nu era o tragedie!... Bine că scăpasem numai cu atât!... 

Mai trece o oră, două.. Soarele începu să coboare... Bătu de şase... Sosea momentul neplăcut, cel de care 
mă temeam foarte mult... Ora mizerabilă prin excelenţă a amenințărilor, a scandalurilor... Mai ales cu clientela 
noastră... Momentul scârbos când magazinele dau drumul tuturor maniacilor, amploiatilor teribil de ingeniosi... 
Nebunii intra în sărbătoare!... Fabricile, manutantele... Se precipită cu capetele goale în urma autobuzelor!... 


Artizani tracasati de efluviile Progresului!... Profită de ultimele momente!... E sfârşitul zilei... Îşi sfarmă splina, 
se dau de ceasul mortii!... Altfel sobri, nu beau decât apa... Aleargă ca bezmeticii. E momentul marilor batalii!... 
Mi se face greață numai văzându-i cum apar... Ne cădeau astfel pe cap totdeauna în loc de aperitiv... 

Încă stăteam pe gânduri... Mi-adusei aminte si de mâncare... Să mă duc să-l scol pe Courtial... Îmi 
ceruse cincizeci de franci... Dar brusc tresării... Îmi ajunsese la urechi o rumoare!... prin Galerie d'Orléans... 
care creşte... se apropie... Acum e mai mult decât o rumoare... Tuna! Furtuna!... Se auzi un bubuit exact în fata 
vitrinei!... O iau la goană!... Fac un salt până-n rue Gombuste, de unde mi se pare că se aude zgomotul cel mai 
afurisit... Dau acolo peste o şleahtă de demoni, cu privirile rătăcite, nişte brute mugind, în spume... Să fi fost 
cam la vreo două mii pe lungul culoar, urlând toţi deodată!... Iar de pe străzile laterale răsăreau mereu alții... Se 
înghesuiau, strâns lipiti unul de altul în jurul unui cheson, un fel de camion, foarte scund, pătrat... Exact în 
momentul în care apar eu, sunt pe cale să dărâme dubla grilă a grădinii... Şi reuşesc dintr-o singură buşitură... E 
formidabil căruciorul lor, plat ca un berbece... Dărâmă două arcade... Pietroaiele săreau ca paiele!... Totul se 
präbuseste, se duce de-a dura! în stânga, în dreapta! Zboară in țăndări... Înfricoşător!... Navalesc ca tunetul!... 
Înhămaţi la nästrusnica drăcovenie... Pământul se cutremură pe o rază de 150 de metri!... Unii o luaseră de-a 
dreptul prin canale!... Ce frenezie!... Topäie, freamătă în jurul catafalcului! Porniti cu toţii la atac!... Nu-mi vine 
să cred!... Sunt dezlantuiri!... Cel putin o sută cincizeci trag la hamuri!... aleargă pe sub bolți târând enorma 
încărcătură după ei!... Alţi diavoli, indarjiti, imbrancindu-se, dejghinându-se dădeau să se agate de timonă... de 
carenă... de osii.. Mă apropii de sarabandă... Ah! încep să-i desluşesc pe inventatorii noştri!... Sunt aproape toţi 
prezenti!... Îi recunosc unul câte unul!... Uite-l pe De la Gruze, băiatul de la cafenea... cu şoşonii în picioare!.. 
Si pe croitorul Carvalet... Lui îi e mai greu să fugă!... Îi cad pantalonii în vine!... Uite-i colo si pe Bidigle si 
Juchere, cei doi care inventează împreună... petrecându-şi toate nopțile la Halles... cu boccelele în mână... ÎL văd 
şi pe Bizonde! Pe Gratien! cel cu sticla invizibilă! Pe Cavendou.. Pe Lanemone cu cele două perechi de ochelari 
ai lui!... cel care a descoperit încălzirea cu mercur!... îi recunosc, s-au adunat aici toate mortăciunile!... Cer 
masacru! Moarte! Nebuni furioşi! Mă urc pe grilă! Contemplu de sus răscoala!... Si-l zăresc pe capra 
chesonului şi pe smintitul care-i atâtä, care-i conduce!... Văd acum bine monumentala maşinărie! O carapace de 
fontă... o spurcăciune teribil de fantezistă!... E clopotul lui Verdunat! Absolut blindat!... Nu mă înşel!... ÎL 
recunosc! L-am văzut de o sută de ori în machete!... faimosul proiect!... Şi iată-l pe Verdunat, complet 
dezmăţat!... călare pe propriul lui aparat! Stătea chiar în vârf! Vocifera! Aduna ghiorlanii! îi încuraja! îi 
asmutea să atace!... 

Ştiam, ne prevenise categoric că-şi va construi clopotul în ciuda sfaturilor noastre! pe propria lui 
cheltuială!... Din toate economiile!... Nu l-am luat în serios... Nu era primul care ne vindea gogoşi!... Verdunat 
erau vopsitori din tată în fiu la Montrouge! Venise cu toată familia după el!... Topäiau în jurul clopotului!... Nu 
oboseau!... ținându-se de mână... jucând farandola!... mama, bunicul şi toți plozii... Veniseră să ne aducă scula 
lor... Doar ne-o promiseseră!... Şi eu care n-aş fi crezut nici în ruptul capului!... Împingeau la ea tocmai de la 
Montrouge! Un brelan de zärghiti! Barbara coalitie!... Îmi adun tot curajul... Presimt nenorocirea... Aia mă 
recunosc! Mă injura! Au ceva cu matele mele!... Mă scuipă de jos... Mă fac albie de porci! încerc să-i opresc: 

— Stati! O clipă! Ascultati!... — Liniste!... Stati să ne înțelegem! 

— Ia coboară, pezenvengiule!... Să te învăţăm noi minte!... Te-n cur pe mă-ta! Fleandură! gliganule! 
Lepădătură! Unde ţi-e amicul, boşorogul! Să-i vărsăm aci matele!... 

Nu vroiau sa mă asculte!... Nu mai avea nici o noimă să insist... Noroc că am putut s-o tulesc!... M-am 
ascuns în spatele chioşcului... Am strigat: "Ajutor!" cât am putut!... Era prea târziu... Nu se mai auzea nimic pe 
deasupra parcului, atât de tare vuia... tuna... spintecând aerul... 

În fata uşii noastre, măcelul se dezläntui! parcă îi aţâţasem si mai rău cu vorbele mele!... Îi 
exasperasem... Deshamă... les din timonă... Si-si îndreaptă infernala maşinărie, de-a lungul aleii, cu capul spre 
vitrină!... Tipetele se aud de două ori mai tare!... Nebunii din toate Galeriile şi de prin împrejurimi se reped la 
clopot, pun umărul... Mulțimea se încordează! "Unu! Doi! Si hop! Ridicä!" Maşina se bălăbăne... e propulsată 
dintr-o singură mişcare!... toată catapulta se izbeşte în geam... Care se face tandari... lemnăria cedează... 
Plesneşte! scapă din tâtâni! Aschiile sar cât colo!... O avalanşă de sticlă spartă!... Monstrul pătrunde, forţează, 
se clatină, striveşte! "Génitron" se prăbuşeşte într-un torent de moloz!... Scara-tirbuşon, colţul comanditarului, 
tot mezaninul tunisian... Am mai avut timp să văd cataracta de hârtie şi explozia de praf!... Un nor uriaş tâsni, 
umplând pe loc parcul şi celelalte galerii... Hoarda se înăbuşă!... Sunt prinşi ca-ntr-un înveliş de ghips... Scuipă! 
Tuşesc! Se sufocă! Şi totuşi delirul continuă... fierăria... oglinzile... vin la rând plafoanele care se prăbuşesc în 
cascadă! Clopotul tresare! Podeaua... crapă... se-ntredeschide!... infernala maşină se balansează pe marginea 
prăpastiei!... Se apleacă... se rostogoleste în abisuri... pe toți dracii! se face bucăţi... Bubuitul zguduie cerul!... 
tipete asurzitoare se aud... infernale... mulțimea incremeneste!... Grădinile sunt inecate sub praful gros... Apar, 
în sfârşit, şi agentii!... Caută pe bâjbâite la locul dezastrului... Fac baraj în jurul dărâmăturilor... Alți poliţişti vin 


în fugă... Rasculatii se despart... se împrăştie!... dau înapoi in fata lor!... O iau la goană în jurul restaurantului... 
Le cläntäne dinţii de frică... 

Poliţiştii îi alungă pe curiosi de la locul catastrofei!... Îi cunoşteam pe razvratiti!... Puteam să-i denunt! 
Mi-era foarte uşor... Îl ştiam pe cel mai perfid, pe cel mai păcătos din toată banda! mai înfierbântat! mai 
urduros! Era unul între ei care ar lua zece ani pe putin! Da! Dar nu eram destul de puternic pentru o răzbunare! 
Asta n-ar fi făcut decât să inrautateasca şi mai mult lucrurile... Asta e!... Să scăpăm mai întâi din incurcatura, să 
salvăm ceea ce este mai urgent!... Mă bag în mulțime... Mă apropii de grupuri... Ma înfätisez politailor... "Pe 
patron nu l-aţi văzut, pe Courtial des Pereires?" întreb tare, cât pot de tare!... În stânga, în dreapta! 

Nimeni nu-l văzuse! Eu îl părăsisem la prânz!... Brusc îl observ pe comisar... E cel de la Bons Enfants. 
Putregaiul care ne hăituise atâta!... Mă apropii... îi semnalez dispariţia... Mă ascultă... E sceptic... "Crezi?" face 
la mine... Se îndoieşte... "Dar sunt sigur!"... Atunci coboară cu mine printre crăpături... Scotocim amândoi... 
Tip!... Chem!... "Courtial! Courtial!... Sus! Sus!" toţi agenţii urlă în cor... O dată! De două ori! de zece ori!... 
Caut prin gropi!... Mă aplec peste marginile dărâmăturilor!... „E la bordel, cel mai sigur!" mi-atrage atenţia 
celălalt, jalnica piftie!... Când eram pe punctul de a renunţa... auzim brusc o voce! 

"Ferdinand! Ferdinand! N-ai o scara?..." 

El e, el e! Fără nici o îndoială! Se arată dintr-o groapă foarte adâncă... lese dintre molozuri cu mare 
greutate! Cu mutra plină de praf... Îi aruncäm o sfoară... se agaţă... Se cațără!... Iese din crater!... E întreg!... Ne 
linişteşte!... A fost surprins, înghesuit, prins complet între clopot şi perete!... dar nu-şi mai găseşte pălăria... 
Asta îl enervează cel mai mult... Tuna şi fulgeră... Şi redingota a avut de suferit!... Nu mai insistă... Refuză 
orice ajutor... Refuză să meargă la poliţie... Se uită urât la poliţişti... "Voi depune mărturie, domnilor!" Şi fără să 
mai stea pe gânduri, sare balustrada, peste bârne şi dărâmături!... Şi iată-l afară... "Loc! Loc!" Trece spintecând 
multimea!... Redingota nu mai are poale!... Era aproape dezbrăcat... Plin de praf, pare un arlechin... pe drum îşi 
pierdu toată fanfaronada... Îşi înteti fuga... Trăgea de mine să ieşim pe la Louvre... Mă ţinea strâns de mânecă... 
Il zgâltâia frica... Nu-si mai dădea aere... 

— Hai! Hai! mişcă, Ferdinand! Uită-te înapoi, Ferdinand! Nu ne urmăreşte nimeni?... Esti sigur? Da-i 
drumul, băiete! în vecii vecilor n-o să ne mai întoarcem pe aici! În şandramaua asta, pentru nimic în lume! în 
Capcana asta infernală! Nici gând! E o cabală, fireşte!... Am să-i scriu proprietarului! 

Cum biroul nostru era făcut praf şi pulbere, eu nu mai aveam unde să dorm... Atunci se luă hotărârea, de 
comun acord, să mă mut la Montretout!... Am trecut pe la "Emeutes"... În halul în care era nu putea lua trenul. 
Cu redingota lui făcută praf!... Din amabilitate, patronul îi împrumută un costum de al lui... Am mai stat de 
vorbă cu vreo doi smintiti... Pantalonii lui Courtial erau tot numai găuri... trebuiau cusuti... Toată lumea văzuse 
tămbălăul, auzise tipetele, scandalul... Se arătau foarte interesati!... Chiar Naguère luă parte la discuţii... Vroia 
să facă şi el ceva, măcar o colectă publică... I-am spus că nu era nevoie!... Mi s-ar fi făcut greață să accept!... Că 
mai aveam ceva bani! Se imbogatise destul de pe urma bătrânului nostru!... Avea de ce să se arate generos!... 
Atunci plăti el băutura, mai oferi un rând, şi apoi încă unul. 

Era mai degrabă cald... Eram totuşi în iunie... Tot vorbind, gâtul ne devenise scortos de cât praf 
inghitiseram şi a trebuit să golim câteva pahare!... vreo doisprezece litri!... Am plecat clatinandu-ne... Era foarte 
târziu!... Dârdora emoţiilor nu ne trecuse!... La Gara de Nord am prins la fix ultimul tren!... 

Spre norocul nostru la Montretout noaptea era plină de stele... lumină de lună... Vedeam drumul... 
Trebuia totuşi, ca să nu dăm în gropi, să fim foarte atenţi la hârtoape, mai ales după ce începurăm să urcăm 
colina!... Nici vorbă nu era pe vremea aceea de felinare sau indicatoare!... Trebuia să înaintezi bâjbâind cu 
multă grijă bizuindu-te pe tact, pe instinct... ca să te orientezi printre case... Altfel puteai s-o sfârşeşti urât de 
tot... Aveau loc, din pricina unor confuzii, cam câte patru, cinci crime pe an!... Se mai rătăceau unii... mai 
indrazneti... sau se înşelau în privinţa casei!... Şi se aventurau dincolo de grilaj!... sau sunau aiurea pe la usi!... 
Bietele obrăznicături erau imediat doborâte cu un foc... de revolver în toată regula... sau de o carabină Lebel... 
ca să fie haliti în doi timpi şi trei mişcări de haita de câini din împrejurimi... O adunătură nemiloasă din cei mai 
feroci carnasieri, recrutați numai dintre potăile corcite... teribil de agresivi, dresați în acest sens... Se nărăviseră 
la hoit... Nimic nu rămânea din nenorocit... Exista şi o explicație... Exact în acele momente îşi făcea de cap pe 
coclaurile astea banda lui Bonot, terorizând de vreo şase luni regiunea de nord-est şi acționând nestingheriti!... 

Toată lumea intrase în panică! Neîncrederea era totală... De îndată ce închideau uşa nu mai cunoşteau 
nici mamă, nici tată... Vai de cel rătăcit!... 

Proprietarul econom, gospodarul meticulos, intepenit în spatele persienelor îşi petrecea noaptea la 
pândă, nedormind decât cu un ochi, cu mâna încleştată pe armă!... 

Spărgătorul şmecher, vagabondul cu privirea piezişă, dacă era observat, se putea considera din capul 
locului doborât, ucis, sfârtecat!... Ar fi fost un miracol să le iei banii!... Erau de o vigilenta parşivă!... La 
adăpostul unei bezne criminale!... 


Sub ,,marchiza" gării, Courtial nu era liniştit!... Îşi imagina drumul de întoarcere... Tot felul de 
capcane... se gândea... "Înainte!" De la primii paşi se apucă să fluiere tare... un fel de arie tiroleză!... Aria de 
recunoaştere... Trebuia să ne anuntäm prezența mai ales prin locurile mai periculoase!... Ne-am afundat în 
beznă! Drumul era moale, desfundat, lunecos!... În întuneric discerneam destul de greu obiectele... conturul 
caselor... Ne lătrau, ne huiduiau, ne injurau de câte ori treceam pe lângă o poartă... Dezlantuind haita de câini... 
Mergeam cât puteam de repede, dar începuse şi ploaia! Totul devenise o imensă fleşcăraie... Drumul urca drept 
la deal. 

— Ne îndreptăm... m-a avertizat... spre cea mai înaltă cotă din Montretout. E cel mai sus loc! Ai să 
vezi!... Casa lor, "la Gavotte", aşezată chiar în vârful dealului, mi-o spusese adesea, încorona peisajul!... Din 
camera lui vedea tot Parisul! începuse să sufle greu!... Şi totuşi noroiul nu era chiar atât de clisos! Dar ce 
trebuia să fie pe-aici iarna?... În sfârşit, ceva mai departe, după o cotitură, observ nişte semnale, o lumină care 
se mişcă... se agită... "E nevastă-mea, strigă el atunci!... Vezi, îmi vorbeşte printr-un cod: C.H.A.M.... O dată în 
jos, de două ori în sus..." În sfârşit, nu ne mai putem rătăci!... Dar tot mai urcăm... Dăm din ce în ce mai repede 
din picioare!... Storşi, abia trăgându-ne sufletul, am intrat în ogradă... patachina noastră cu lanterna cobori 
prispa în fugă... şi se repezi la bătrân... Începu să-i turuie gura... nu mă lăsă să plasez nici o vorbă... De la ora 
opt seara făcea semne la fiecare sosire a trenului!... Era complet scoasă din fire... Şi eu ce căutam acolo?... Nu 
ne inteleseseram aşa!... De ce venisem?... Nu făcea decât să pună întrebări!... Observă brusc că el avea alte 
haine!... Eram prea obosiţi ca să ne mai lansăm în detalii!... Ducă-se dracului!... Am intrat înăuntru... Ne-am 
oprit în prima odaie... l-am spus pe scurt totul... Bănuia ea, după întârziere... că erau la mijloc lucruri 
importante... Dar o veste mai proastă nici că puteam să-i aduc, ca să punem capac la toate!... Hodoronc-tronc! 
Să-i vină aşa pe nepusă-masă!... Amutise complet... Îi tremura fata cu mustäti cu tot... Nu mai chitcdia!... Până 
la urmă se porni pe plâns... 

— Atunci, gata, s-a sfârşit cu toate, Courtial?... S-a sfârşit, spune?... Se prăbuşi pe un scaun... Credeam ca 
avea să-şi dea duhul!... Cu noi acolo lângă ea... Ne pregăteam s-o întindem pe podele!... M-am ridicat să 
deschid fereastra... Dar pe ea o apucă brusc un soi de frenezie... Tâsni de pe scaun!... Tremura din tot hoitul!... 
Se reculese... Jalea-i fusese trecătoare! Iat-o iarăşi în picioare... Se clatinä putin... apoi se intepeneste bine... 
izbeşte cu pumnul în masă... acoperită cu muşama... 

— Fir-ar să fie! Dar asta e prea de tot! zbiera cât o tinea gura... 

— Prea de tot! prea de tot! Mie-mi spui!... Se înfuria şi el! Şi se repezi în fata ei, un ghem de nervi... 
Acum avea cu cine sta de vorbă... Cucurigea ca un cocoș... 

— A! E prea de tot! A! E prea de tot?... Ei bine, draga mea, nu regret nimic! Nu!... Nu!... Să fie clar! 
Absolut nimic!... 

— Aha! Nu regreti nimic! Secătură... Aha! Eşti mulțumit? Nu? Şi casa? La rate e-ai gândit? Sâmbătă or 
să vină iar! Sâmbătă, nici o zi mai tarziu!... Ai o mie două sute de franci?... Îi ai la tine?... l-am promis, ştii 
doar!... Sunt arvuniti! La prânz, vin! îi ai la tine?... Nu la ora unu!... La prânz! 

— Rahat! Rahat! Ducă-se dracului cu toţii! Mai la urma urmei... mă doare-n cot de casa asta... Poti să 
faci o căcărează din ea!... Evenimentele astea m-au eliberat... Mă intelegi?... Vorbeşte, neroado!... De aici 
înainte nici un fel de tristeţe! Nici o ranchiună! Nici datorii! Nici polite expirate!... Mă doare-n cot! Mă auzi, 
nu? Fac ceva pe toate! Da!... 

— Faci ceva! Faci ceva! Faci datorii! Datorii! Dar bani n-ai, nu-i aşa, codosule!... Ferdinand are şase sute 
de franci cu totul la el! Ştiu eu bine!... Îi mai ai, Ferdinand, e totul!... Exilul? Ferdinand!... Exilul?... Se lăsa 
două sute de franci, atât vor veni să-mi ceară, nu şase!... Ştii tu asta? 

— Tttt! Tttt! Niciodată, nici un pas înapoi!... Asta-i cangrena!...Tu vrei să aperi cangrena?... Amputarea, 
asta e solutia!... Mă înţelegi, balabustă? Amputarea din rădăcină! Aoleu! Ai băut tot vinul alb! Miroşi de la o 
posta! Din rădăcină! Da! Şi a usturoi! Să salvezi ce? Uite, iti pute gura! Un ciot putregăit? Viermii? Muştele? 
Nu, nu, buboi! Nu! Niciodată, hoit imputit! Nu accept nici un fel de demersuri! Unul singur măcar!... Ma 
auzi?... Niciodată, toapo! atât cât mai trăiesc eu!... Înfrângerea! Dezicerea! Viclesugul! O, nu! Nici prin cap nu- 
mi trece! Să-i îmbrățişez pe cei care-mi înfig cuțitul pe la spate?... Eu? Niciodată!... Ferdinand! Tu mă înţelegi! 
Nu-i aşa?... Profită de tot ceea ce vezi! Priveşte! Încearcă să înţelegi, Ferdinand. Nu te mai întâlneşti cu o 
asemenea ocazie! 

— Să mor eu dacă tu n-ai băut!... Ia stai un pic! Ati băut amândoi! Ia te uită, nenorocitii, vin la mine bine 
facuti!... Şi tot ei mă injura!... 

— Grandoarea! Detasarea, tâmpito! Plec! Auzi!... Încă nu ştii nimic!... Departe! Cât mai departe!... Iti 
spun!... Sfidând provocările cele mai diabolice! cele mai scârboase! Cum poate să incolteasca în burdufurile lor 
urduroase inefabilul! Ei? În nişte răpănoşi sălbatici! Măsura esenței mele? Este noblețea, balabusto!... Mă auzi! 
Tu care puti a acid aliacic!... Iti dai seama? Zi! Cur mare! Nobletea! Mă asculti? Cât priveşte "Gavotte" a ta. 


Rahat! Rahat! Rahat!... Nobletea! Lumina! Suprema intelepciune!... Oh! Mercenari deliranti! Fanfaroni ai 
tuturor jafurilor!... O, Marignan! O marea mea derută, bietul de tine, tu, Ferdinand al tuturor nenorocirilor!... 
Nu-mi cred ochilor, nu-mi mai recunosc vocea!... Mă simt feeric! Copleşit! Se întoarce destinul împotriva 
mea!... Eu care ieri eram la zenit! Bombardat de favoruri! Adulat! Eu cel pe care toți il plagiau! îl hartuiau! îl 
sărbătoreau împărăteşte! Ce spun! îl implorau din patru parti ale lumii! Ai văzut, doar, nu?... Ai citit... Si azi?... 
Trosc-pleosc! Nimic! Trăznetul a căzut!... Nimic!... Nu mai sunt decât un atom!... Dar atomul, Ferdinand, e 
totul!... Exilul? Ferdinand!... Exilul?... Se lăsa cuprins de tristeţe... — Da! Asta e! îmi scot pălăria! Destinul îmi 
deschide larg porțile! Exilul! Fie! între noi doi, acum! De când îl implor! S-a făcut! Şi-a atins ţinta lovitura! 
Transcendentă! Ossana! Irevocabil! Toată intriga se dă pe fata!... In sfârşit!... Trebuia!... de atâţia ani de când 
mă häituie, de când mă roade! Mă epuizează!... Compensatia!... Se arată! O descopăr! O înşfac bine! Supusă! 
Fierbinte!... În plină lumina!... Ce viziune, Ferdinand!... Ce spectacol! Sunt coplesit, draga mea Irénel... 
Spumegândă! însângerată, mă intelegi!... Am văzut-o chiar în această după amiază, luând cu asalt mândrul 
nostru jurnal! Năvălind să calce în picioare spiritul! Ferdinand, mi-eşti martor! Rănit! Mortificat! Desigur! 
Mutilat!... Mă indarjesc! Mă adun! Mă smulg din acest coşmar! Ah! Abominabilă bătălie! Dar băşica a crăpat! 
fierea a tâsnit în toate părțile! Mi-a sărit în ochi! Dar spiritul n-a suferit... O mândră, pură recompensă! O! Nici 
un fel de compromis, mai ales! Mă auziti, voi toți? Să mă duc acum să-mi induplec călăii?... Lanturile! Lan- 
turile! Focul mai degrabă!... Orice! Dar asta nu! Oho! Tttt! Zeii s-au înţeles între ei! Fie!... Îmi fac bucuria celui 
mai amar dintre daruri! Cadoul lor! Ura! Ura vulturilor!... Exilul! Cum să-l refuz? Eu? Ar însemna că nu mă 
preţuiesc destul!... Vor să mă pună la încercare? Ei bine!... rânjea!... Mă pun la încercare?... Sunt flatat!... Îmi 
vine să răcnesc de mândrie!... Prea crud?... Hm!... Hm!... O să vedem noi!... E o afacere între Dumnezeu şi 
oameni!... Vrei să ştii, Ferdinand, cum am să mă descurc? Răbdare, prietene, răbdare!... Nu te necăji! Uite, 
Ferdinand! Tu care baţi atâta drumurile, cunoşti bine Panteonul... Spune, biată minte obtuză?... N-ai remarcat 
nimic? N-ai văzut niciodată "Ganditorul"? Stă pe soclul lui... acolo... Ce face? Ei, Ferdinand? Se gândeşte, 
prietene! Da! nimic altceva! Se gândeşte! Ei bine, Ferdinand! E singur!... Poftim! Si eu sunt singur!... El e gol! 
Şi eu sunt gol!... Ce-ati putea face pentru mine? Bietii de voi!... acum 1 se făcuse milă şi de noi! de mine şi de 
grăsană!... Nimic! $i tu!... biet copil zapacit de umori! blegit din pricina creşterii! într-un cuvânt, nevertebrat! 
Biet gasteropod pe care orice vis îl poate aneantiza... cât despre biata mea moroaică, ce-ar putea ea să-mi dea? 
Care să-mi fie sau să nu-mi fie de folos! Un tandru ecou al anilor noştri duşi... Dovezi? Dovezi defuncte! Ale 
iernilor de demult! Orori!... 

— Cum ai zis?... la mai zi o dată!... Spune repede, să aud şi eu!... Ultimele cuvinte nu-i plăcuseră... Iti 
baţi joc de mine? Spune, golanule? 

Nu-i inghitea aluziile... Îl ameninţa că-i sparge capul cu un vas! Cerea detalii... ce mai vroia de la ea?... 

— Nu-l asculta, Ferdinand! Nu-l asculta!... Numai minciuni scoate pe gură! Numai şi numai minciuni!... 
Ce-a facut în bucătărie? Poti să-mi spui!... Cu chitara mea?... Nu ştii?... Mi-a furat-o şi pe asta! $i de pe toaletă? 
Bicarbonatul? Nu ştiai? ar ţi-a trebuit pentru spălaturi... Să nu-mi spui mie că nu-i aşa! Si apa de Vals? Unde ai 
pus-0?... Nu mai ai respect pentru nimic! Am cumpărat-o ca să dau cu ea duminical... 

— Lasă-mă, haide!... Lasă-mă să mă adun!... Mă asaltezi! Mă exasperezi! Mă hărțuieşti!... Cât eşti de 
obtuză, draga mea!... buna mea... dulcea mea! îngeraşul meu!... 

Ea atunci îşi smulge pălăria, îşi trage mucii, pipăie speteaza scaunului, mare, solid... 

— Răspunde-mi! îl somează!... Unde mi-ai pus chitara? 

El nu-i poate răspunde nimic... şi atunci ea începe să ridice obiectul... ÎL înşfacă... El îi văzuse gestul... Si 
se repezi spre maşina de cusut... O apucă de dedesubtul cutiei! Acum au amândoi ce-au căutat... Va urma 
desigur o explicaţie... Mă var într-un colt... după sobă... El parlamentează... 

— Scumpa mea! Te rog! Te implor, comoara mea! Ascultă-mă! Numai un cuvânt, înainte de a te înfuria 
prea tare! Ascultă-mă! Nu sparge nimic!... Am vândut totul! Dumnezeule! Totul! 

— Vândut! Vândut? Tot ce? 

— Absolut totul! Da! Chiar azi dimineaţă! Mă tot străduiesc să-ţi spun! Totul la "Creditul Lementhal"... 
Domnului Rambon! îl ştii şi tu! La Contentieux! Nu mai aveam încotro! S-a terminat! Am lichidat totul! 
încheiat! Curätat! Poftim! Mă înţelegi! M-ai înțeles, langusta mea! Ţi-ai cam pierdut respirația! Acum te 
linişteşti! Mâine, să ştii!... Mâine dimineaţă vor veni!... Da, mâine! Am făcut toate actele! Nu mai ai decât să 
semnezi creanta! 

— O! Porcule! Golanule! O! m-a ucis derbedeul! N-as fi crezut niciodată că e în stare!... 

Dă drumul scaunului, se prăbuşeşte în el, rămâne aşa eu mâinile atârnând, complet aiurită... Abia dacă 
mai suflă!... Nu era ea cea mai tare... El îşi ajunsese scopul!... Îşi atintise privirea peste masă, în celălalt colt al 
odăii, spre tipul feroce, uitându-se la el ca la o şopârlă dezgustătoare, ca la un monstru exorbitant de dincolo de 
sticla acvariului... Coşmarul lumii!... Nu-şi putea crede ochilor... Cu adevărat nu mai putea face nimic... Nici n- 


ar fi avut vreo noimă să mai încerce ceva!... Renunta, se dădea batuta!... Se lăsa în voia amărăciunii... Plangea 
atât de violent, lipită de bufet, îşi izbea atât de tare capul... că vesela se dărâmă şi veni la vale în cascadă... Dar 
pe el nimic nu-l putea opri!... Exploata avantajul... Îşi întărea poziţia... 

— Atunci, Ferdinand! Ei, vezi? Poti să-ţi imaginezi?... Cât de întreprinzătoare e pasiunea... Sesizezi?... 
Hotărârea mea vine de departe, foarte de departe! E inteleapta, bine gândită... Exemple? Emuli? Avem, 
doamnă! Câţi? Câţi vrei! Şi încă dintre cei mai iluştri! Marc Aureliu! Perfect! Ce-a lăsat bătrânul? Într-o 
conjunctură foarte asemănătoare? Häituit! Huiduit! Sucombând sub mulțimea comploturilor... abjecte... 
perfide... ucigaşe!... Ce făcea în acest caz?... Se retrăgea, Ferdinand!... Abandona şacalilor treptele Forumului! 
Da! Singurătatea!... Exilul! Acolo îşi caută balsamul! Curajul!... Da!... Ca să stea de vorbă cu sine, însuşi!... Cu 
nimeni altcineva!... Nu cerşea sufragiile unor câini turbati!... Nu! Tttt!... Ah! înfricoşătoarea schimbare la 
fata!... Şi inocentul Vergnaud? Inefabilul! La ora masacrului, când vulturii se adunau deasupra osuarului? De 
unde urca un miros atât de fad!... Ce face el, cel mai pur dintre puri?... Creierul înţelepciunii însăşi?... În acele 
minute când orice minciună valora cât o viaţă?... Se risipeşte în cuvinte? Reneagă? Îşi rumegă mizeria? Nu! El 
îşi urcă singur Calvarul!... Domină de acolo totul!... Se detaşează!... Ca un preludiu al marii linişti!... Tace! Asta 
e, Ferdinand! Si eu voi tăcea, Dumnezeii mă-sii! 

Des Pereires, care nu era prea înalt, se ridicase pe vârful picioarelor pentru ca imboldul lui să fie mai so- 
lemn... Dar loc totuşi nu prea avea, înghesuit cum era între sobă şi bufetul cel mare... De acolo ne privi pe 
amândoi... Indelung... O idee îi veni în cap!... 

— N-ati vrea, zice, să iesiti?... Să faceți o plimbare?... Vreau să rămân singur!... Măcar un minut!... Vreau 
să pun ceva la punct!... Vă rog! Vă rog! O secundă!... 

— Ce face? Ne dai afară?... Cred c-ai înnebunit de tot! 

— Lăsaţi-mă măcar zece minute, nu mai mult! E absolut necesar! Imperios! Inevitabil! Vă cer un mic 
serviciu!... Plimbati-va prin grădină! E mult mai bine decât aici!... Plecati! Plecati! Am să vă fac eu semn! Nu 
pricepeti?... 

Insista. Nu mai avea la dispoziție pivnita de la "Génitron" unde să gândească in voie!... Nu mai avea 
decât aste trei cämärute în care nu se putea invarti în largul lui!... Încäpätânati, porniţi, contrazicându-se unul pe 
altul tot timpul, prevedeam că aveau să se ia de păr curand!... Mai bine scoteam muierea afară... ea era mai rea... 
Am tras-o deci pe culoar... 

— Ne întoarcem în cinci minute!... Îi fac... lăsaţi pe mine!... Dati-i pace!... Asa pisălog, mai rar!... Şi apoi 
vreau să vă spun ceva... 

Vru să-şi ia lanterna... Nu era momentul cel mai bun pentru o plimbare!... Cam răcoare! Ea turbase de-a 
binelea... Îşi ieşise complet din tatani... Nu mai contenea să cheläläie. 

— Să-mi facă el mie una ca asta, porcul! satirul! canalia scofâlcitä! Mie, Ferdinand!... Mie!... 

Se zbuciuma mergând pe lângă gard... O luase înainte cu lanterna să-mi lumineze drumul... Bodogănea 
tot felul de înjurături... Trecurăm prin fata serelor... Ne-am oprit... smiorcăindu-se, trăgându-şi nasul, a vrut să- 
mi arate... să ridice palanurile... să văd răsadurile... firişoarele... desăvârşita textură a solului... 

"Toate astea, Ferdinand, toate astea! Mă auzi? Eu le-am plantat... Singură!... Nu el! O! Nu! Fireste!..." 
Trebuia să mai privesc... napii... ramele... stratul cu bostani... Ridica toate capacele... toate despărțiturile... avea 
semănată si cicoare... am dat ocol fiecărui pătrat... În cele din urmă renunță... Îmi povesti pe îndelete cât de greu 
i-a fost pe timpul secetei! Ea scotea apa, ea căra căldările... tocmai de la pompă... cea din capătul alei... 
Amărăciunea îi tăia respiraţia... se aşeza... se ridica... A trebuit să privesc cu atenţie şi butoiul în care strângea 
apa de ploaie... care nu era destul de încăpător... 

— A! Da!... E adevărat, sare ea deodată... Nu-i cunoşti sistemul!... Ah! E foarte amuzant! Frumoasa lui 
inventie?... N-ai auzit de ea?... O drăcovenie fără pereche! E tot ce a făcut el mai bun vreodată! $i totuşi m-ara 
opus la început! iti poţi închipui! Oho! Ce nu i-am spus! Cat nu m-am împotrivit! Nimic de facut! Absolut! 
încăpățânat cât o mie de catâri la un loc! M-a lovit peste gură! Dar nici eu nu l-am mângâiat! Crede-ma! Ca să 
ajung unde? să-mi dărâme o bună parte din gard! Crede-mă! şi optsprezece rânduri de morcovi!... Auzi, 
optsprezece!... Şi patru de anghinare!... Ca să facă ce? Un hangar!... Să-l vezi in ce hal e!... O scroafă nu şi-ar 
mai găsi odraslele pe acolo!... O ladă de gunoi, daca-ti spun! O groapă de rahat! Uite ce-a facut el în ograda 


Am luat-o într-acolo, ea mă conducea cu lanterna... Am dat peste o veritabilă cocină... un bordei... 
Aproape complet îngropat... numai acoperişul se mai vedea din el... Înăuntru m-am chiorât pe sub prelate... 
gramezi de fierăraie!... tot soiul de unelte dihocate... Într-un talmes-balmes de nedescris... Si un dinam uriaş, 
complet astupat, ruginit... un rezervor răsturnat... un volan răsucit... şi motorul unui cilindru... Asta era invenţia 
lui Courtial... Auzisem ceva despre ea... În seriile jurnalului "Génitron" aveam pe această temă un număr întreg 
special destinat "Agriculturii prin radiotelurism"... Trei manuale şi un şir nesfârşit de articole cu optzeci de 


figuri... pentru indicaţiile de utilizare... Mai tinuse pe deasupra şi două conferinţe la Perreux şi una la Juvisy ca 
să-i convingă pe micii producători... Dar nu-i prea scosese dintr-ale lor... Şi totuşi, conform părerilor lui des 
Pereires, cu ajutorul polarimetrului, era o simplă joacă să indrepti asupra rădăcinii cutărei legume sau plante 
fasciculele de inductii telurice, care şi aşa tot ce împrăştiau în aer, ridicol, se risipeau, pierdute, fără să 
folosească nimanui!... "Vă aduc, le zicea el, sub rădăcină infiltratiile, infinit mai utile decât orice fel de apă! 
Aversa electrică! Providența fasolei!" Tot după datele lui, cu un aparat simplu nu era decât o glumă să faci să 
crească ridichea cât napul... Toate gamele fecunde ale magnetismului infraterestru, la dispoziţia noastră!... 
Creşterea legumelor după nevoile fiecăruia! În timpul sezonului! în afara sezonului! Era frumos, orice s-ar 
spune!... 

Din nefericire, tracasat de grijile jurnalului, de permanentele piedici, de toate neplăcerile de la 
"Génitron", nu mai avusese timp să-şi pună la punct sistemul... Mai ales condensatorii... nu mergeau sincron... 
era o chestiune de supraveghere... Nu putea să-i facă să se învârtă decât două sau trei ore duminica... Ca unde 
era insuficient... Dar în timpul săptămânii era mânat de alte griji! Se săturase acum de cancanuri şi 
concursuri!... Ea, doamna des Pereires, nu credea deloc în acest hârb teluric... "I-am spus-o de o mie de ori... ce 
mi-am mai bătut gura, ce i-am mai cântat, ce l-am mai drăcuit! Dar degeaba!... Bazarul ăsta n-o să meargă 
niciodată! Nici Dumnezeu nu-l poate face să meargă! Tot o prostie; de a lui! Ai să-mi dărâmi casa cu santurile 
tale! Atât ai să obţii! Curenti electrici! Asta vrei? Dar ăştia nu rămân în pământ! Se răspândesc în aer, 
idiotule!... Se ştie doar! Dovada, furtunile! N-ai decât să te uiţi pe drum!... N-ar cheltui atât cu firele electrice, 
telefonice! cu paratrăsnetele! Statul nu e totuşi nebun! Dac-ar putea cruța atâta efort, n-ar mai face atâtea 
lucrări!..." Ce nu i-am spus, numai să nu-mi desfunde grădina!... "Spui proptii! Spui prostii!" îmi răspundea 
înjurându-mă ori de câte ori vedea că am dreptate!... Pretentios! Orgolios! pe lângă el. un păun nu e nimic!... 
Numai prostiile le ascultă întotdeauna!... Frumos m-am mai pricopsit, de douăzeci şi opt de ani de când îndur! 
Acum am ceea ce am căutat!... O să ne scoată la mezat!... Ne curăţă! Crede-mă! O să-şi vândă şi cămaşa de pe 
el! Ti-o vinde şi pe a ta, Ferdinand! Vinde tot!... Când îl apucă nebunia schimbărilor!... ăsta nu e om, e un 
burduf de prostii!... Numai în bâlciuri ar fi fost bun! Cu cât îmbătrâneşte cu atât nu mai are astâmpăr! Se tic- 
neşte!... Mi-am dat seama, i Nu sunt nici eu chiar atât de naivă! E un om infernal! Ferdinand!... Cazul lui nu 
tine de boală! E o catastrofă! Dar eu n-o să mă mai duc după el!... Nici un pas!.... l-am zis chiar de la început, 
de când îmi vorbea despre sistemul lui... "Te ocupi mereu, Courtial, de lucruri care nu te privesc!... Nu te 
pricepi la agricultura!... Nici cât la ascensoare sau la fabricarea pianelor!"... Dar el vrea mereu să ştie totul! Asta 
e păcatul lui cel mare!... Să cunoască tot! Să-şi bage nasul în toate! Să pipäie totul! Pierzania lui sunt 
pretenţiile! ... Într-o zi e obsedat de chimie!... A doua zi de maşinile de cusut!... Poimâine de sfeclă! Mereu de 
altceva!... Sigur că nu ajunge să facă nimic!... Genul lui sunt sfericele! La ele n-a renunțat niciodată! I-am zis 
mereu: "Courtial, sfericul tău! Courtial, sfericul tău! E singurul lucru pe care ştii să-l faci! În rest dai în gropi! 
Nu mai insista! Domeniul tău sunt ascensiunile! Numai cu asta o să ne descurcăm! Dacă te incapatanezi în alte 
lucruri, ai să-ți frângi gâtul! La Melun o s-o sfârşim! Făcând flori de hârtie!" I-am zis şi răszis de o mie de ori, l- 
am pisälogit! dar bate-ti gura de pomană, mătuşică! De sferice? Nici nu vrea să audă, atât e de năbădăios când îl 
apucă! Să nu-mi spui mie că nu-i aşa! Eu îl suport! Domnul e "scriitor"... eu mare lucru nu pricep!... E "savant", 
"apostol"! Şi mai ştiu eu ce! De fapt, un tâmpit sadea!... Un derbedeu! Un bufon! O lepădătură! Un coate- 
goale... o farfara! iti spun eu! Fără conştiinţă, fără bani! un pârlit de golan! Asta e! Da! Uite-l cum a ajuns!... 
Bătut de soartă în toate chipurile! Nu mai ştie încotro s-o apuce, unde să-şi pună capul. Crede că nu-mi dau 
seama? Poate el să trăncănească ore în şir! pe mine nu mă duce! Ştiu la ce trebuie să mă aştept!... Dar de acum 
încolo, să se descurce singur!... Nu! Să nu-şi mai facă iluzii! Aha! Stai tu, stai! Ai să vezi tu! Pe mine nu mă 
mai duci!..." 

Revenea la ideea ei fixă!... Îmi vorbi din nou despre "Zélé"... Despre primele timpuri ale căsniciei lor... 
Despre plimbările cu sfericul... Încă de pe atunci era greu de Umflat complet... Nu aveau niciodată destul gaz... 
Anvelopa era fragilă şi nu prea impermeabilă... Dar oricum, erau tineri, frumoase vremuri... Făcea şi ea 
duminica ascensiuni cu des Pereires... Peste săptămână făcea pe moaşa... Punea ventuze, lua sânge... dădea mici 
îngrijiri... ÎL cunoscuse pe Pinard, cel care o asistase pe țarină la naştere... Vorbind despre el se entuziasma... era 
un ginecolog de talie mondială... Tot umblând printre straturi, mie mi se făcuse frig... Cerul şi împrejurimile se 
albăstriseră de ziuă... Îmi cläntäneau dinţii mergând, bătând din picioare... urcam mica alee pentru a suta oară)... 
Şi iar coboram... Îmi vorbi despre ipoteci!... Casa lor era din piatră... Probabil că valora mult... Credeam oare că 
într-adevăr o lichidase?... Dar nici eu nu puteam să ştiu chiar totul... Era ascuns şi ursuz! Nici nu auzisem de 
acest domn Rambon!... Nu-l văzusem niciodată în viaţa mea!... Şi de "Creditul Lémenthal?" Nici despre el nu 
auzisem!... Pe scurt nu ştiam nimic!... 

Tot uitându-mă în depărtare începeam să zăresc forma celorlalte case... şi dincolo de maidane... 
hornurile înalte... fabrica din Arcueil... cea care răspândea un miros de butoi peste vii şi lac... Vedeam acum 


toate vilisoarele roată-împrejur... de toate mărimile!... Şi putin câte putin începui să disting şi culorile... O 
adevărată încăierare... Ca şi cum s-ar fi atacat in câmp deschis, la voia întâmplării, toate urateniile!... Case de 
piatră turtite sau înălțate cu aroganță, complicate... se încălecau cu cele nefinisate încă... cu altele gălbui! 
scunde, gata să dispară... aplecate într-o rână!... Un fel de masacru colorat în cărămidă roşie, galbenă, culori 
ciumurlite... Una nu se tinea ca lumea în aer!... Un fel de jucării înnămolite!... 

Prin preajmă, foarte aproape, era un mic monument, un fel de biserică, la scară redusă, din lemn, un fel 
de Nôtre-Dame, fantezia vreunui ebenist!... Înăuntru creşteau iepuri... 

Ea vorbea, vorbea întruna, îmi explica totul, bătrâna... În sfârşit, nu mai avu stuchit la furcă... i se uscă 
gura, îşi pierduse complet şirul... se săturase.... se făcuseră două ore bune de când ne plimbam pe afară, prin 
frig!... 

— Ajunge! Ce? Îşi bate joc de noi!... Ne-a pisălogit destul cu mofturile lui!... Ia să-l mai scoatem si pe 
el... Am să-l învăţ eu minte pe derbedeu!... Vino, Ferdinand! Pe usa de la bucătărie! Maimutoiul ăsta se întrece 
cu gluma... dacă fac o pleurită? Urcă grăbită pe prispă... Cum deschide uşa dă peste des Pereires care tocmai 
vroia să iasă... apărând din umbră... Pornise în căutarea noastră... Era formidabil de pus la punct... Se înfăşurase 
cu fata de masă!... ŞI-o transformase într-o pelerină cu o gaură pe unde-şi scotea capul şi-o încheiase cu ace de 
siguranță, iar drept centură se legase cu o sfoară groasă... Cobori cinci trepte şi în trecere mă apucă de brat... 
Avea un aer preocupat... obsedat de ceva... Mă trase după el în grădină până lângă ultimul strat... Se aplecă, 
smulse o ridiche, mi-o arătă, mi-o băgă sub nas... 

— Vezi?... face... Priveşte-o bine!... O vezi?... Si vezi grosimea?... Dar prazul?... Îl vezi? dar asta, vezi, 
spune?... O legumă caraghioasă pe care n-o recunosteam... 

— O vezi? 

— Da! Da! răspund. 

— Vino pe aici! repede! repede! Mă trage spre celălalt capăt al grădinii... Se apleacă, se aşează în 
genunchi, se târâie, îşi vara mâna prin gard... Suflă... Caută alături la vecin... $i smulge o ridiche... Mi-o 
aduce... mi-o prezintă... Îmi cerea să fac comparaţie... Triumfa!... A vecinului era foarte mică... minusculă chiar, 
aş putea zice... Aproape că nu se vedea... Şi gălbejită! Mi le înfige pe amândouă sub nas... şi pe a lui şi pe cea 
vestejită... 

— Compară, Ferdinand! Compara!... Nu vreau să te influentez! Conchide singur!... Nu ştiu ce ţi-a spus 
doamna des Pereires! Dar priveşte tu insuti!... Examineaza! Cântăreşte!... Nu te lăsa tulburat!... Cea mare e a 
mea!... Cu telurice! Priveşte-o pe a lui! fără telurice! Infimă! Compară-le! Poftim! Eu nu mai zic nimic! Ce să te 
mai încurc... Numai să tragi concluziile!... Concluziile!... Ce s-ar putea face!... Ce-ar trebui să se faca!..."Cu!"... 
Şi eu nu am, trebuie să precizez, pe acest teren cu o textura extrem de ostilă, decât un simplu auxiliar teluric!... 
Un auxiliar! Ti-o repet!... Nu marele model "Tourbillon"!... Să adăugăm, neapărat... Condiţiile absolvit 
esenţiale! Toate rădăcinile trebuie să fie sănătoase! Da! Sănătoase! Şi pe un teren "fero-calcic"!... Şi pe cât 
posibil, cu magneziu... Fără asta nu faci nimic!... Judecă deci şi tu cu mintea ta! Mă înţelegi? Nu?... Nu 
înţelegi? Esti şi tu la fel ca ea!... Nu înţelegi nimic? Da! Da! Exact! sunteţi orbi! $i totuşi vezi ridichea cea 
mare? O vezi doar, nu? Acolo în palma ta? Şi pe cea mică o vezi, nu? Slăbănoagă! mititică!... Un avorton de 
ridiche!... E totuşi foarte simplu, o ridiche!?... Nu? Nu e simplu?... Mă dezarmezi complet!... Dar o ridiche 
foarte mare, Ferdinand?... Inchipuie-ti o ridiche enormă!... Uite, mare cât capul tău!... Inchipuie-ti că eu o pot 
umfla cu valuri telurice! Ridicola ridiche!... Ei? Ia zi! Ca pe un balon!... A? şi fac asta cam cu vreo sută de 
mii!... de ridichi!... Numai ridichi! Din ce în ce mai voluminoase... În fiecare an după plăcerea mea!... Cinci 
sute de mii!... Ridichi enorme! tarlacute!... adevărați bostani de ridichi!... A! Cum nu s-au mai văzut până 
acum!... Şi suprim aşa dintr-o dată toate starpiturile de ridichi! Sparg piața! O monopolizez! Pun mâna pe ea! 
Gata cu fleacurile vegetale! cu nimicurile astea! plevuşcă mizeră de zarzavat! vândute la grămăjoară! Minore 
expediente!... Păstrate doar printr-un miracol!... Risipă! prietene! vechituri!... scursură!... O ruşine!... Vreau 
ridichi imense! Si formula am găsit-o! Viitorul aparţine ridichei! viitorul meu!... Cine o să mă împiedice?... 
Vânzarea? În lumea întreagă!... E hrănitoare ridichea mea? Fenomenal de hrănitoare!... Făina obținută din 
asemenea ridichi e de cincizeci de ori mai hrănitoare decât cealaltă... "Pâinea ridichiosä" pentru trupă!... 
Superioară tuturor brânzeturilor australiene!... Le-am analizat!... Iti imaginezi?... Ti-e limpede?... Ce-ti spune 
asta? Nimic? Ca şi ei!... Dar eu!... Dacă mă dedic ridichii... iau ridichea aşa ca un exemplu! Pentru că aş putea 
alege napul!... Dar să rămânem la ridiche!... Surpriza va fi cu atât mai mare! Ah! Mă voi ocupa de asta de acum 
incolo!... Cu toată seriozitatea!... Cu toată seriozitatea! mă înţelegi... Vezi şi tu, nu?... 

Mă ţine strâns, mă trage după el... spre sud, să-mi arate panorama... E adevărat, de acolo se zăreşte tot 
Parisul!... Oraşul părea un animal uriaş tolănit la orizont... negru, cenuşiu... care se mişcă... fumegă... un sunet 
trist se ridică din el, un zumzăit uşor... parcă ar fi o carapace... Crestături... găuri... ţepi care se agaţă de cer... 
Lui Pereires nu-i pasă, el vorbeşte... Interpelează decorul... Se urcă pe gard... Îşi îngroaşă vocea... să se audă 


până acolo... Ecourile vocii se amplifică deasupra oraşului ca deasupra unor cariere de piatră prăbuşite... 

"Priveşte! Ferdinand! Priveste!..." Eu casc ochii şi mai tare... Fac un efort suprem... Sunt cu adevărat 
foarte obosit... Nu mai vroiam s-o ia încă o dată de la capăt... 

— Mai departe, Ferdinand! Mai departe!... Vezi oraşul? Vezi Parisul? Capitala?... 

— Da! Da!... Da!... El el... 

— Ăştia mănâncă, nu-i aşa?... 

— Da! domnule Courtial!... 

— În toate zilele, nu-i aşa?... 

— Da!... Da!... Da! 

— Ei bine!... Ascultă mai departe, atunci!... Linişte... Plezneste magnific aerul cu palmele... se 
desfăşoară... se descheie la pelerină... face gesturi neobişnuite... Îi desfide... rânjeşte mai întâi... sardonic... 
respinge... Îndepărtează de la el... o viziune... o fantomă... Îşi ciocăneşte cu degetul tâmpla... Ah! Da! 
Dumnezeule! Aşa deci! Se înşelase! Nu băgase de seamă! De atâta timp! Ah! Dar greşeala nu-i o vină!... Mă 
întreabă!... Mă interpelează!... 

— Ja zi, Ferdinand! Astia mănâncă? Da, aşa e! Mănâncă!... Si eu, biet nebun! Unde mi-a fost capul?... 
O vană vitejie! Sunt pedepsit! Rănit! Sângerez!... Vai! Vai! Aşa-mi trebuia! Să uit? Eu?... Vai! Vai! Trebuia să- 
i iau drept ceea ce sunt!... Să-i apuc de ceea ce sunt! de burtă! Ferdinand! Nu de cap! De burtă! Clienţi ai 
burtilor lor! Trebuia să mă adresez burtii, Ferdinand!... 

Se adresa de asemenea oraşului... Întreg!... Oraşului care mormăia în ceață... 

— Şuieră! Suierä! Târâtură! Hardie! Mugeste! Grohăie! Te aud!... Mâncăilor!... Saci fără fund!... O vom 
lua altfel, Ferdinand!... Nişte mâncăi! Iti spun eu!... 

Se linişteşte. Devine mai încrezător! îmi surâde!... Îmi surâde! 

— Ah! S-a terminat! iti jur!... Crede-mă, îmi eşti martor! Poţi să i-o spui şi patroanei! Toantei ăleia! Oh! 
Gata cu mizeriile noastre! Of! Am înţeles! Asta este! Spiritul suferă!... E hăituit! Alungat! Scuipat! În mijlocul 
Parisului! Bine... Dacă e pe aşa! Fie! Dar-ar lepra în ei să dea!... Praful şi pulberea să se aleagă de ei! Prăji-s-ar 
într-o mie de cazane cu räpciugä şi bubuoaie! Mesteca-i-aş cu mâna mea! Să fiarbă bine! Să se scufunde în 
vârtejul cangrenelor! Să le fie pâinea cea de toate zilele! Ar vrea ei să mă înfrângă! Dar n-or să apuce ceasul 
ăla!... Destul cu spiritul! Să-l îngropăm!... E rândul matelor, Ferdinand!... Al colicilor fermentând! Uah! 
Balega! Oh! Să înotăm în ea! Pfii! Veritabila lor sărbătoare! Să-i sfidăm! Sunt prezent! Cu ce mă laud? Eu, 
Courtial! Laureat al Premiului Popincourt! Nicham şi al tuturor celorlalte! 1722 de ascensiuni... Ridichi! Prin 
ridichi! Da! Am să-ţi dovedesc! Ai să vezi cu ochii tăi! O, Zenit! O, Irene a mea! Teribila mea geloasa!... Nu 
mai e nici o oră de pierdut!... Se gândi putin. 

— Oare în aceste pietrişuri aluvionare... pe acest teren nisipos? Niciodată! Aici? Tttt! Părerile mele sunt 
făcute! Cultura măruntă! Ajunge! Gata cu ea! Nu mai e timp de pierdut! Rânjea numai gândindu-se că... Era 
prea comic!... 

"Oh! oh! Luaţi din fata mea toate astea!..." Mătură cu mâna biata şandrama... 

— La tara! Acolo! La tara! Acolo e de mine! Spaţiul? Pădurea? Mă aşteaptă!... Creşterea vitelor!... Tata 
vacii! Fan! Păsări! Fie!... Şi crede-mă, ridichi!... Uită-te bine la mine!... Cu toate undele!... Toate, mă intelegi?... 
Unde adevărate!... Ai să vezi, Ferdinand! Totul! Toată afacerea! Orgii de unde!... 

Patroana nu se mai putea tine pe picioare... Se sprijinea de gard... Sforăia... Am zgaltait-o, să intre şi ea 
în casă... 

"Să vă fac un pic de cafea... Cred că a mai ramas!..." Aşa a zis... dar degeaba a căutat... băuse totul, 
porcul!... Şi mâncase tot ce mai rămăsese... Nu mai era nimic în dulap... O fărâmă de pâine măcar. Mâncase 
toată bucata de camembert!... Şi noi crăpam de foame!... Curätase cratita de ultima picătură de fasole!... Fir-ar 
al dracului! De aici încolo nu-mi mai venea la socoteală!... 

Am strigat după el să intre in casă... "Mă duc la telegraf! ne zice de departe... Ma duc la telegraf!..." O şi 
pornise... Şi nu era nebun. 


Am dormit toată ziua... a doua zi trebuia s-o întindem!... era cât se poate de adevărat că vânduse casa! Şi 
o parte din mobile... În acelaşi preţ... Antreprenorul care o cumpărase îi dăduse un mic avans ca să ne 
cărăbănim mai repede... De frică să nu-i distrugem bojdeuca înainte de a pleca!... 

Chiar în aceeaşi zi, la prânz, în timp ce mâncam, se plimba prin fata porții. Nu vroiam să-l lăsăm să intre 
înăuntru, îl dădusem afară de câteva ori... Trebuia să ne lase să terminăm... Fir-ar el afurisit să fie!... N-avea 
astâmpăr, monstrul! Te apuca frica numai dacă te uitai la el... De furie îşi frământa pălăria, îi rodea marginile... 
i le smulgea cu dinţii... Pleca crispat cu mâinile la spate... cocoşat, sprâncenat... Se ducea, venea... ca o fiară în 


cuşcă!... Deşi era pe drum şi drumul era larg!... Pe deasupra, la fiecare cinci minute, ne urla de la poartă: "Nu- 
mi därâmati vă rog closetul! Am văzut cuva! E intactă! Fiţi atenți şi la spălător! Unul nou costă două sute de 
franci"! 

Din când în când, nu se mai putea stăpâni, îşi ieşea din fire!... Intra în grădină! Făcea trei paşi pe alee... 
Noi coboram cu toţi in pas de atac... Îl dădeam afară... Nu avea dreptul! Courtial era excedat de tupeul lui 
monstrul... 

"Nu veţi intra în stăpânirea ei, decât de la ora şase seara! Pe înserate, domnule dragă! Pe înserate!... Aşa 
s-a specificat în clauză... Nu säriti peste cal!..." 

Celălalt rămânea de santinelă. Mârâia din ce în ce mai tare. Până când am fost obligați să închidem 
ferestrele ca să putem discuta în linişte despre afacerile noastre... Cum avem s-o ştergem?... Unde? Câţi bani ne 
mai rămăseseră? Ai lui Courtial? Ai mei?... 

Des Pereires, ¢u planul lui agricol, cu masinäria lui radioteresträ avea sä ne coste sume nebunesti! Jura 
că nu va fi prea scump... În sfârşit, era o aventură... trebuia să-l credem pe cuvânt... Găsise şi locul potrivit 
pentru o astfel de încercare... În marginea ținutului Seine-et-Oise... Înspre Beauvais... O ocazie admirabilă. 
După părerea lui... o fermă pe care ne-o dădeau pe mai nimic... De fapt aproape că se intelesese cu agentul... 
Derbedeul ne îmbrobodea! Ne prinsese deja în afacerea lui!... Telegrafiase... Ne-a scos un anunţ, dintr-un jurnal 
"L'Écho du Terroir". Se amuza văzând mutrele noastre cum stau şi-l ascultam... Nici eu, nici grăsana nu prea 
făceam frumos... "Proprietate cu pământurile aferente, expusă spre sud. De preferat cultură legumicolă, dar nu 
neapărat... Construcția perfectă stare... etc. ..." 

— Ce atâtea mofturi! Mofturi! Fir-ar al dracului! Ce vroiati să descopăr? Un castel în Bois de 
Boulogne?... La Bagatelle?... Trebuia să mi-o spuneti!... Asta era totuşi o afacere! Inseratä la pagina cu 
"proprietăți"! Era bucuros de perspectivele ce i se deschideau... Ştia să citească printre rânduri... Acum sau 
niciodată!... 

Cel care ne cumpărase casa, pe măsură ce ne apropiam de sfârşitul prânzului, făcea tot mai mult zgomot, 
agăţat de poartă... Ne era milă de el, atât de tare îi ieşiseră ochii din cap... gata să-i sară.. Atât de mult urlase că 
nu mai putea închide gura... Făcea acum spume... Nu va rezista până la ora şase... Cruntă-i era lăcomia!... 
"Mila! Mila!" ne implora... 

Courtial trebui să se grăbească să-şi mănânce brânza, să dea o fugă până la telegraf, să confirme 
opțiunea. Îl lăsarăm pe client să intre. Lingea scările, nefericitul, de recunostintä!.… 

Ne-am apucat amândoi, eu cu doamna des Pereires, să facem bagajele... Să adunăm boarfele, oalele şi 
saltelele... Tot ce nu fusese vândut!... Tot ce luam cu noi în aventura noastră!... Pe deasupra, cum avea să se lase 
întunericul, trebuia să dau o fugă până la Galeriile Montpensier, un raid de recunoaştere. Trebuia să-mi fac o 
părere la fata locului dacă nu cumva se mai putea salva ceva?... Dacă nu cumva gäseam un mijloc sa pun mâna 
pe maşina noastră "Polycopie", nou-noutä, mândria noastră, frumoasă, indispensabilă... Şi pe resoul 
"Mirmidor"? care mergea cu gaz... şi poate şi pe ceva volume din vechile broşuri!... Mai ales cosmogoniile 
stelei "Alfa", la care tinea atât de mult Courtial... Poate că nu reuşiseră brutele să distrugă chiar totul? Poate ca 
mai rămăsese ceva sub dărâmături?... Şi altimetrul lui în miniatură?... Un cadou din America de Sud!... Courtial 
era amărât că nu-l putusem salva de la dezastru!... În sfârşit! Aveam să încerc!... Ne-am inteles!... Numai că 
vroia să meargă şi ea cu mine!... Ceea ce nu-mi convenea deloc!... Ea însă nu prea avea încredere! Vroia să-şi 
dea seama la fata locului!... În problema recuperărilor nu vroia să mă lase singur!... "Merg si eu, Ferdinand! 
Merg şi eu cu tine!" Ea nu văzuse dezastrul cu proprii ei ochi!... Mai avea ceva sperante!... Credea poate c-o 
ducem cu preşul... 

Courtial s-a întors de la poştă. Am dat o raită prin toate camerele cu doamna des Pereires, ca să golim 
ultimele dulapuri... El rămăsese să se bată cu râiosul celălalt... care nu se mai oprea urlând că violasem 
clauzele... A trebuit să-l pocnim ca să ne putem lua ultimele toale şi prosoape! Devenise de acum proprietar şi 
se sumetea. L-am mai dat o dată afară ca să înveţe cum să se poarte! Şi atunci, monstrul a început să zgâltâie 
atât de tare de barele porţii că a smuls grilajul şi s-a prins în el... Ca un şobolan!... Nu mai văzusem în viata mea 
un om strâmbându-se atât de îngrozitor! Teribil cumpărător ne mai găsisem!... Nici n-a băgat de seamă când am 
plecat, eu şi cu bătrâna, atât era de dejghinat. Am luat omnibuzul... 

Când am ajuns la Paris se făcuse deja foarte târziu. Am întins pasul... La Galeries du Palais n-am mai 
întâlnit pe nimeni... Toate prăvăliile vecinilor erau închise... la locul unde fusese a noastră nu mai era decât o 
gaură... o căscătură uriaşă... O groapă din care se mai vedeau doar vârfurile grinzilor... Bătrâna îşi dădu seama 
de catastrofă!... Nu mai rămăsese nimic din "Génitron"! Nu era glumă!... Nimic decât o grămadă infectă de 
moloz... Aplecându-ne deasupra gropii, ne-am chiorât printre dărâmături... Reuşeam chiar să zărim bucăţi din 
marele nostru "Alcazar"... Colţul Comanditarului!... Sub o enormă avalanşă de dosare şi gunoaie!... Şi clopotul 
era acolo, monstrul! Catapulta! Căzuse de-a latul... Între şarpantă si pivniţă... Acoperea toată crăpătura!... 


Mätusa Courtial, tot uitându-se, vru până la urmă să coboare dedesubt pe bâjbâite... Era convinsă că ar mai 
putea salva ceva... Am prevenit-o că era foarte riscant... dacă atinge ceva... şi se surpă totul... Îi vine toată 
dărâmătura în cap!... Dar ea a insistat... Şi a luat-o, tinându-si echilibrul, pe o bârnă suspendată... Eu de sus o 
tineam de mână... Numai văzând-o cum se clätina deasupra prăpastiei mă zgâltâiam tot de frică... Îşi legase şi-şi 
suflecase fustele până-n brâu... A zărit un loc de trecere între zid şi clopot... S-a fofilat singură... A dispărut în 
întuneric... O auzeam bâjbâind pe fundul gropii... Am strigat-o, mi-era prea frică... Ecourile se auzeau ca dintr-o 
grotă... Nu-mi răspundea... Cam peste o jumătate de oră se arătă din nou la gura gropii... Acum mă chema ea în 
ajutor... Noroc că am reuşit s-o apuc de mânecile caraco-ului... Am tras de ea cât am putut... leşea încet, încet la 
lumină... Înfăşată toată într-un vraf de trente. Devenise ea însăşi un balot enorm. Am intepenit-o pe marginea 
gropii!... Dar mi-a fost foarte greu!... Opunea o mare rezistență... Şi atunci am văzut că mai trăgea ceva după 
ea... O fâşie uriaşă de balon!... O bucată din "Arhimede"...! Foarte lată! Palanul roşu din care rupeam eu din 
când în când câte o bucată!... Cunoşteam bine fleandura!... Doar eu o înghesuisem între contoar şi gura de aer. 
Avea o memoria excelentă!... Era nemaipomenit de fericită... 

— O să ne folosească, să ştii! îmi zicea veselă... Cauciuc adevărat, nu imitatie!... N-ai idee cât e de tare... 

— Sigur! Sigur!... Ştiam eu bine, doar eu îl rupeam cu regularitate ca să-i cârpesc celuilalt învelişul... În 
orice caz era greu şi voluminos... Chiar împachetat foarte strâns, şi tot era un balot adevărat... Înalt şi greu cât 
un om... N-a vrut să-l lase acolo cu nici un chip... Nu, că să-l ja... 

— În sfârşit să ne grăbim... îi zic. Era voinică, şi-a aburcat bagajul în spate. Se clătină sub greutatea lui... 
Am insotit-o grăbit până-n rue Radziwil... Şi ajuns acolo i-am zis: 

— Mergeţi înainte, doamnă, dar acum nu vă mai grăbiţi! Mergeţi încet!... Opriti-va la toate raspantiile... 
Fiţi atentă la maşini! Aveţi tot timpul! Vă ajung din urmă)... În rue La Fayette! Trebuie să trec pe la "Emeu- 
tes"!... Nu e nici o nevoie să fiți văzută şi dumneavoastră pe-acolo... I-am lăsat băiatului o cheie... cheia de la 
pod!... Vreau să mă mai întorc o dată... 

Era un pretext ca să mă întorc... Vroiam să mă uit pe sub arcade, dacă nu cumva o zăream pe Violette... 
Ea se atinea acum mai spre Galerie Coloniale... ceva mai încolo de Balance... M-a văzut de departe!... M-a 
strigat: "Hei! Hei!..." S-a apropiat in fugă... Mă văzuse şi mai înainte cu bătrâna... Nu îndrăznise să se arate... 
Mi-a vorbit deschis, mi-a dat toate detaliile... despre ce se mai întâmplase după plecarea noastră... Chiar din 
clipa catastrofei... Ce tămbălău! Primejdia mai plutea şi acum în aer!... Poliţia le pusese şi lor, femeilor, o 
mulțime de întrebări!... Adevărate interogatorii despre obiceiurile noastre!... dacă nu cumva vindeam droguri, 
dacă nu cumva ne ocupam de codoşlâcuri amoroase?... Dacă nu tineam "pariuri"? Ilustrate porno? Dacă nu 
primeam străini? Dacă nu aveam revolvere? Dacă nu ne vizitau anarhişti?... Gagicile erau înnebunite de frică... 
Nici nu mai îndrăzneau să se apropie de dărâmături!... Îşi practicau racolajul prin alte Galerii... A urmat şi o 
razie care le-a ridicat condicutele! Astea au fost represiunile împotriva lor!... Toată lumea se plângea... 
Negustorii din împrejurimi erau furioși... Porniti împotriva noastră... Stăteau gata să plesnească până la unul... 
de indignare... de mânie... O petiție plecase spre Prefectura Seine... Să fie curăţat cartierul Palais-Royal!... Să nu 
mai fie un loc de destrăbălare! Sufereau afacerile lor! Acum le mai stricam şi noi firma, nişte derbedei 
fenomenali!... Violette care tinea la mine dorea să rămân... Numai că era şi ea ferm convinsă că, dacă ne 
întorceam pe aceste locuri, un scandal feroce ar izbucni care ne-ar distruge, pe toți, fără amânare... Era clar! 
Nici nu mai trebuia să insistăm!... Valea!... să nu ne mai vedem!... Cu nenorocirea nu te joci!... La fel ziceam şi 
eu!... Trebuia să ştergem putina! Numai că ce aveam să mă fac eu? Unde să mai lucrez? Se arăta îngrijorată... 
Mare lucru nu prea puteam să-i spun!... Nici eu nu prea ştiam... Sigur, undeva la ţară... Şi mi-a răspuns pe loc că 
acolo ar putea veni să mă vadă... mai ales dacă s-ar îmbolnăvi!... I se mai întâmpla din când în cand! De fiecare 
dată trebuia să plece cel putin două sau trei săptămâni nu numai pentru boala pe care o avea, ci şi pentru 
plămâni... Scuipa sânge... La tara nu mai tuşea... Avea nevoie absolută să stea la tara... Se îngrăşa câte un 
kilogram pe zi... Aşa că ne-am înţeles... am convenit între noi... Eu trebuia să-i scriu primul la post-restant... 
Împrejurările m-au împiedicat... am avut atâtea încurcături că nu m-am putut ţine de cuvânt... amânam 
scrisoarea de la o săptămână la alta... Multi ani mai târziu, în timpul războiului, am trecut pe la Palais... N-am 
mai găsit-o printre celelalte... Am întrebat zadarnic de ea, pe la toate muierile... Chiar numele ei, Violette... nu 
mai spunea nimic... Nimeni nu-şi mai amintea de ea... Astea erau toate noi... 

M-am despărțit de ea în noaptea aceea în mart grabă... Trebuia să întind pasul... Mai aveam de făcut un 
salt până în Passage des Beresinas, să-mi anunţ bătrânii că plecam în provincie cu familia des Pereires... să nu 
facă prostii... şi să mă caute cu poliția... 

Mama, când am ajuns, era încă în magazin, rafistolându-şi marfa, tocmai picase de la Ternes pe unde-şi 
purtase seturile... Tata cobori şi el... Ne auzise vorbind... Nu-l mai văzusem de doi ani. La lumina becului de 
gaz, care şi aşa face orice mutră să pară mai lividă, arăta cu adevărat îngrozitor de gălbejit!... Din pricina 
surprizei, începu să se bâlbâie atât de tare încât în cele din urmă trebui să tacă... Nu mai putea scoate o vorbă!... 


Nu înțelegea... eu mă străduiam să-i explic... Că plecam la ţară... Nu se opunea... Nu!... Erau de acord cu orice! 
Numai să nu rămân fără slujbă... să nu cad pe capul lor!... Să mă descurc! Aici! Aiurea! Oriunde! Oricum! Ce le 
păsa lor!... Că era Île de France sau Congo... Nimic nu-i deranja!... 

Tata se pierdea complet în vechile lui haine! pantalonii mai ales nu mai aveau pe ce se tine!... Atât de 
tare slăbise, atât de tare se scofâlcise, că-i juca sapca pe cap... Îi cădea peste ochi. Mă privea pe dedesubt... Nu 
prindea sensul frazelor... Oricât i-am repetat eu fraza cu credința mea că viitorul mă aşteaptă în agricultură... 
"Aha! Aha!" îmi răspundea... Nu se arăta nici măcar surprins!... 

— M-a durut capul, Clémence... după amiază... Ciudat!... Parcă n-a fost chiar atât de cald?... 

Căzu pe gânduri... Nu mai era atent decât la durerile lui, la boala lui... Nu era în stare să se intereseze 
dacă plecam sau dacă rămâneam!... aici sau acolo... Era şi aşa destul de amărât... mai ales de când cu gravul 
eşec de la "Connivence-Incendie"... Numai la asta se gândea... Fusese pentru el o lovitură groaznică... La birou 
la Coccinelle continua să sufere... Curgeau vânătăile pe orgoliul lui!... Cu duiumul!... Suporta atâtea mizerii că 
în anumite săptămâni nici nu se mai rădea, era prea zdruncinat... Refuza să-şi schimbe cămaşa... 

Când am ajuns nu mâncaseră încă... Mama mi-a vorbit despre vremurile grele, despre täräseniile 
magazinului... Punea masa. Schiopäta un pic altfel, parcă mai putin decât altădată... O mai durea desigur destul 
de tare, dar acum stângul mai ales... Sufla, scotea tot soiul de zgomote, cum se aşeza ca să-şi mai aline 
durerea... El tocmai se întorsese de la comisioane... Fusese să mai livreze câte ceva... Era foarte slăbit. 
Transpira mult... S-a aşezat... Nu mai vorbea, nu mai râgâia... Mânca extrem de încet... Praz... Din când în când 
tresărea, parcă prindea viaţă... Cât am stat acolo s-a întâmplat numai de două ori... Începea să bombăne... 
Înjurând, cu ochii în fundul farfuriei, răguşit... Înăbuşit... Dumnezeii mă-sii, Dumnezeii mă-sii!... Incepea să 
grohăie... Se ridica... pleca de la masa... clătinându-se... până la mica despărțitură dincolo de care era 
bucătărioara cât o coajă de nucă... Lovea în ea de două, trei ori... Mai mult nu mai putea... Se depărta mergând 
de-a-ndăratelea... Se grămădea pe taburet... cu ochii în pământ... privind jos, sub el... cu mâinile bălăbănind. 
Mama îi potrivea cascheta cu multă blandete... i-o îndrepta... Îmi făcea semne că nu mă uit la el... Ea se 
obişnuise. Dealtfel asta nu-l putea deranja... Nici nu-şi dădea seama... Era atât de prins de nefericirile lui de la 
birou... Îi acaparau toată mintea... De vreo două, trei luni, nu mai dormea decât o oră pe noapte... avea capul 
înfăşat de griji... ca un balot... restul nu-l mai interesa... Nici negotul lor nu-l mai interesa... Nu mai vroia să 
audă... Mamei îi convenea... Nu mai ştiam ce să zic... stăteam ca un panaritiu, nu îndrăzneam să mă misc! Mai 
încercai să le mai povestesc câte ceva din aventurile mele... pe cele mici... nu totul, fireşte... aşa scurte istorioare 
amuzante, baliverne inocente, ca să mai risipesc jena!... Doamne ce mutre făcură, auzindu-mi glumele!... Se 
produse exact efectul contrar!... Fir-ar să fie! M-am înfuriat şi eu atunci!... Şi am început să injur!... Venise şi 
rândul meu!... Aveam şi eu destule griji pe cap! Eram şi eu lovit! ca şi ei!... N-am venit să le cer! Nici bani! 
Nici pâine!... Nu le ceream nimic!... Numai că nu mai vroiam să mă văicăresc ca un tâmpit!... Nu plângeam cu 
ochii în ceasca!... Nu mă amestecam în necazurile lor... Nu venisem să fiu consolat!... Nici să mă vait, la urma 
urmei... Am venit simplu să le spun la revedere... Fir-ar să fie! asta e tot!... Ar fi putut fi mulțumiți... 

La un moment dat am zis aşa în glumă: 

— Am să vă trimit de la tara nişte seminţe de zorele! O să le meargă bine acolo sus la etajul la treilea!... 
Se vor întinde peste vitrina!... 

Ziceam si eu ce credeam că-i mai nimerit... 

— Of! Se vede că nu tu eşti ăla care se zbate! Nu tu te spetesti! Nu tu te rupi în paişpe ca să faci fata 
tuturor obligațiilor! Bine e să n-ai griji... 

Of! Fir-ar să fie! Nu erau decât pentru ei necazurile, marasmul, încercările oribile. Ale mele nici nu 
existau în comparație cu ale lor! Numai eu eram de vină dacă aveam să mă împotmolesc!... Asta era părerea lor, 
mizerabilii!... Că la mine era vorba doar de o viclenie imputita! Fir-ar al dracului să fie! De tupeu! De 
neruşinare! Victime erau numai ei! Inocentii! Martirii! Nu trebuia să mă compar!... Să nu-mi fac cumva vreo 
iluzie, eu cu tinereţea mea faimoasă!... Să nu care cumva să mă înşel!... Eu trebuia numai să ascult! Şi să iau 
exemplu!... Mereu... Restul sunt mofturi... Paramofturi! Bineînţeles! Numai văzându-mă cum stăteam la masă 
în fata fasolelor (după aia venea brânza!) tot trecutul reînvia în ochii mamei... Îi era greu să-şi stăpânească 
lacrimile, vocea îi şovăia... Aş fi preferat să tacă... Asta da, aş mai fi zis şi eu sacrificiu... i-aş fi cerut iertare 
pentru toate greşelile, capriciile, obrazniciile mele de nespus, vicleniile mele catastrofale!... Dacă asta i-ar fi 
fost destul ca s-o facă bine!... Dacă numai asta ar fi fost cauza că începuse iar să geamă!... Dacă ar fi fost 
singurul motiv care i-ar fi frânt inima!... I-as fi cerut iertare şi as fi întins-o repede!... În încheiere i-as fi 
mărturisit că am o baftă nebună! O şansă de necrezut! că eram teribil de rasfatat!... Că nu făceam tot timpul 
decât să mă distrez!... Bine!... Aş fi zis orice numai ca să-i punem capăt odată... Mă uitam deja spre uşă... Dar 
ea mi-a făcut semn să rămân... Până la urmă el urcă în camera lui... Nu se simţea bine deloc, i-au trebuit cinci 
minute ca să ajungă până la al treilea, urca ţinându-se de balustradă... Odată rămaşi singuri, ea se repezi să-mi 


mărturisească totul... Cu amănunte... Cum făcea ca s-o scoată la capăt... Cum era cu noua ei muncă... leşea în 
fiecare dimineaţă ca să lucreze într-o pasmanterie... In ultimele trei luni scosese aproape două sute de franci 
numai din comisioane... După amiaza se îngrijea; stătea în magazin cu piciorul pe un scaun... Nu mai vroia să-l 
vada pe Capron, doctorul care nu-i prescria altceva decât imobilitate!... Dar ea trebuia să se mişte!... Era singura 
ei rațiune de a trai... Prefera să se trateze singură după metoda Raspail. Cumpărase cartea... Cunostea toate 
ceaiurile... decocturile... infuziile... Şi un ulei de rezeda pentru masajul piciorului care... mai cocea din când în 
când, dar oricum era suportabil în privinţa durerii şi nu se umfla prea tare... Coptura spărgea repede... Putea 
merge chiar şi aşa... Asta era principalul... Mi-a arătat piciorul... Carnea se ridase, se înfăşurase ca în jurul unui 
bat, de la genunchi în sus... şi se gälbejise cu cruste groase... şi crăpături pe unde supura... "De îndată ce 
începe să curgă, e un fleac!... Mi-e imediat mai bine, mă simt mai uşoară... Dar înainte de asta e îngrozitor, cât 
timp e vânăt şi rămâne închis!... Noroc cu cataplasmele!... Fără asta nu ştiu ce m-aş face!... Nu-ţi dai seama ce 
mult mă ajută!... Altfel aş fi o infirmă!" ...Şi apoi îmi vorbi despre Auguste... despre felul cum se distrugea 
încetul cu încetul... nu-şi mai stăpânea nervii... şi de toate spaimele lui nocturne... Frica de a nu fi dat afară... 
cea mai teribilă dintre toate... se trezea din somn cuprins de panică... sărea din pat... "Ajutor! Ajutor"! urla... 
ultima dată o făcuse atât de tare că oamenii din Pasaj se treziseră... Crezând pentru o clipă că tot despre o bătaie 
e vorba!... Că mă întorsesem eu să-l strâng de gat! Veniserä cu toții în fuga mare! Tata, odată intrat în transă, nu 
mai recunoştea pe nimeni, nu mai ştia ce face... Până să-l bagi la loc în pat era o întreagă poveste... Trebuia să-i 
pună pe frunte ore în şir prosoape, comprese reci... De când începuseră aceste crize... din ce în ce mai epui- 
zante... era un zbucium cumplit!... Nu se mai trezea din coşmar... Nu mai ştia ce spune... Nu mai cunoştea pe 
nimeni... Confunda vecinii... Îi era frică de trăsuri... Adesea, dimineaţa, după o noapte în care nu închisese un 
ochi, îl conducea ea până la uşa biroului de Asigurări... rue Trévise, 34... Dar odată ajuns acolo, nu se sfârşea... 
trebuia să se ducă ea şi să-l întrebe pe portar dacă venise ceva, vreo veste nouă? Dacă aflase ceva... În legătură 
cu tata... dacă nu cumva fusese revocat?... Nu mai distingea realitatea de coşmar!... Dacă n-ar fi fost ea sigur nu 
s-ar mai fi dus acolo!... Dar atunci ar fi înnebunit de-a binelea... s-ar fi scrântit de- disperare... Fără umbră de 
îndoială... Era de un echilibru atât de fragil că putea sombra complet... Ea alerga în toate părțile... Nu pierdea 
nici un moment ca să-i ridice moralul... şi nici pâinea cea de toate zilele nu se câştiga singură... mai trebuia să 
se ostenească... cu pasmanteria... să bată străzile de-a lungul Parisului, să prindă în grabă un client... Şi mai 
găsea timp să țină şi magazinul deschis... câteva ore după amiază... Vegeta magazinul în Pasaj, dar oricum nu 
era încă pe ducă... Şi noaptea lua totul de la capăt! Ca să nu-l mai apuce frica, să nu i se inteteasca panica... 
punea pe masă o veiozä micuță, în mijlocul camerei. Si ca să adoarmă cât mai repede îi astupa urechile cu 
tampoane unse cu vaselină... Tresărea la cel mai mic zgomot... De cum începea să se circule prin Pasaj... Şi 
sigur că foiala începea devreme aici, odată cu lăptarul. Vitrinele reverberau enorm toate zgomotele... Aşa cu 
tampoane era mult mai bine... Recunostea şi el... 

Pentru mama era o enormă oboseală în plus, oricine îşi poate da seama, să-l susțină pe tata zi şi noapte... 
Mereu atentă... să-i ridice moralul... să-l apere de obsesii! Ei bine! Ea nu se plângea prea mult! Ah! Dacă n-aş fi 
făcut eu pe nepăsătorul! Dacă aş fi avut măcar aerul că-mi pare rău! că-mi dau seama de toate viciile... de 
ingratitudinea mea ticăloasă... ar fi fost pentru ea un balsam... Era limpede!... S-ar mai fi liniştit... Şi-ar fi zis: 
"Uite! fetito, mai ai ceva nădejde... Speranţa ta nu-i pierdută!... Inima lui nu-i chiar de piatră! poate că va reuşi 
să se descurce! Nu-i chiar atât de denaturat, de nerecuperat!" În mâhnirea ei ar fi fost ca o rază de lumină... o 
plăcută consolare... Dar eu nu eram deloc dispus... Orice aş fi făcut, oricât m-aş fi străduit, de la mine n-avea să 
scoată nimic... N-aş fi putut niciodată... Sigur că mi-era necaz!... Sigur că-mi dădeam seama cât e de nefericită! 
Era adevărat, la urma urmei! Dar chinurile mele nu erau dintre cele despre care să träncänesti! Şi mai ales nu în 
fata ei!... Nici chiar până acolo... totuşi... când eram mic in casa lor... şi nu intelegeam nimic... Cine lua palme 
peste gură? Nu numai ea, nu? Si eu... Eu cel putin, mereu!... Numai ea cate îmi trăgea!... Ştiu că am încasat-o!... 
Tinereţea! Vax!... Ea care s-a sacrificat, s-a devotat, aşa e!... Bine! Aşa e!... Dar mi se face rău când mă gândesc 
la toate astea cu atâta încrâncenare... Fir-ar să fie! Era şi vina ei! Singur nu m-aş fi gândit niciodata!... Ar fi fost 
mai sinistru... decât orice... Nici nu merita să încerc să-i mai spun ceva!... Mă privea uluită, ca şi cum venisem 
s-o bat! Ar fi fost mai bine s-o şterg!... Nu făceam decât să ne certăm dacă mai rămâneam... Si totuşi o lăsai să 
se desfăşoare... Putea să-i dea drumul înainte, era libera!... Şi-a vorbit o bună bucată de timp... Mi-a dat 
sfaturi!... Toate vorbele bune pe care le auzisem de atâtea ori!... Tot ceea ce era indispensabil ca să-mi ridice 
moralul!... Să nu cedez instinctelor! să urmez exemplul cel bun... Ea vedea cât mă stăpâneam să nu-i răspund 
nimic... Şi atunci schimbă metoda... De frică să nu mă agaseze, trecu la rasfaturi... S-a dus până la dulap să 
caute o sticlă de sirop... S-o iau cu mine la tara... dacă tot plecam... Şi o sticlă dintr-o băutură tonică... Insista 
asupra obiceiului meu groaznic de a mânca atât de repede!... Îmi distrugeam stomacul... Si apoi, în sfârşit, mă 
întrebă dacă nu aveam nevoie de bani... pentru călătorie sau pentru altceva? "Nu! Nu! i-am răspuns... Avem tot 
ce ne trebuie!..." I-am arătat chiar capitalul... Il aveam în bilete de bancă de câte o sută de franci... Şi?... In 


încheiere i-am promis să-l scriu, să-i tin la curent... despre felul cum mergea ferma noastră... Din asemenea 
cuvinte, ea nu înțelegea nimic... Era pentru ea o lume complet necunoscută... Dar avea încredere în patronul 
meu!... Eram aproape de scară, m-am ridicat, mi-am legat bocceaua... 

— Poate ar fi mai bine să nu-l mai sculăm pe taică-tău... Ce zici?... Ce crezi?... Doarme poate... Ai 
văzut... cum îl dă peste cap cea mai mica emotie?... Văzându-te că pleci, mi-e frică să nu-l dea peste cap... N-ar 
fi mai prudent?... Să nu facă iarăşi vreo criză! Cum a mai făcut acum trei săptămâni!... N-aş mai putea să-l 
adorm la loc!... Aş face orice numai să evit!... Gândeam şi eu la fel ca ea! Era mult mai înțelept! S-o şterg în 
tăcere... pe o pală de vânt... Ne-am şuşotit "la revedere"... Mi-a mai dat nişte sfaturi în legătură cu rufăria mea... 
N-am mai auzit urmarea... Am ieşit în Pasaj... şi de acolo în stradă, în pas alergător... Pur şi simplu galopam... 
Întârziasem! Si încă destul de mult!... Cadranul aurit de la "Lyonnais" arăta exact ora douăsprezece noaptea... 
Courtial şi nevastă-sa mă aşteptau de vreo două ore în faţa bisericii Saint-Vincent-de-Paul... cu căruciorul după 
ei... Am urcat pe rue d'Hauteville în fugă... l-am zărit de departe sub un bec de gaz... Semana a mutare 
adevărată... El fusese cel care transbordase totul... Se spetise şi el o dată in viata!... Trebuiau să golească casa, 
nu aveau încotro... Probabil că se mai certase cu tipul (aşa în glumă!)... Căruciorul se turtise, atât era de greu şi 
plin de hârburi!... Dinamul şi motorul sub saltele şi boarfe!... Perdelele duble, toată bucătăria!... salvase tot ce se 
putuse... Merita să-l felicităm! îşi pusese o redingotă, una pe care nu i-o ştiam... Mă întrebam unde o găsise?... 
Gri-deschis!... Facui remarca!... Era din vremea tinereţii lui! îi ridicase poalele cu ace de siguranță... Nici 
bătrâna nu mai purta pălăria, hortensiile cu cireşe... aia se lăfăia acum în vârful calabalâcului din cărucior... Ca 
să nu se strice!... În locul ei îşi pusese un sal frumos andaluz în întregime brodat în culori tipatoare... Făcea 
frumos pe sub felinare... Mi-a explicat imediat că pentru călătoriile mai lungi era într-adevăr foarte practic... Îţi 
proteja bine părul... 

În sfârşit, astfel adunaţi laolaltă, după alte discuţii despre un vechi mers al trenurilor, am luat-o uşor la 
pas... Eu eram fericit, pe drept cuvânt!... Era greu de urcat pe rue La Fayette]... mai ales de la biserică până-n 
colt la farmacie... Des Pereires însuşi se înhămase la carut... Eu şi cu bătrâna împingeam din spate... "Si dă-i 
drumul, băiete!... Că doar la asta te pricepi! împinge! Scoate-ti sufletul! Nu te lăsa!" Numai că eram în prea 
mare întârziere!... Pierduserăm trenul! Şi asta din vina mea!... Cel de 12,40 nu mai era!... Ne rămăsese cel de la 
ora 2,12!... Primul tren al zilei!... Numai că pentru el sosiserăm prea devreme!... mai aveam aproape cincizeci 
de minute! Timp berechet să deşertăm căruţul... Era pliabil, reversibil... şi să transbordäm tot bazarul!... Încă o 
dată!... în furgonul de la coadă. Şi timp să mai inghitim două cafele cu lapte, un mazagran şi un "dejun", toate 
unul după altul! La pläcutul "Terminus"!... Eram teribili de pofticosi cu toții când era vorba de moka... Nişte 
lacomi fără pereche!... lar eu eram ăla care ținea casa. 


Am debarcat la Persant-la-Riviére... Era frumos satul, între coline şi păduri... Un castel cu turle domina 
peisajul... Dincolo de case, la baraj, apa clipocea majestuos... Era plăcut... Nici în vacanţă n-ai fi nimerit-o mai 
bine... l-am spus papuicii... Dar ea nu era foarte încântată. Am avut de lucru mult cu descărcatul calabalâcului, 
cu scosul motorului din furgon... A trebuit să cerem ajutoare... 

Şeful de gară ne inspecta hârburile... Crezuse că eram "circari", că venisem pentru bâlci!... Sau să dăm 
serate la cinema!... şi c-o scrântisem... Pentru bâlci trebuia să venim altădată!... Se terminasera de zece zile!... 
Des Pereires n-a vrut să-l lase cu o părere atât de greşită! Îl lumină pe loc pe nerod!... ÎI puse la curent cu toate 
proiectele noastre... Vroia să vorbească imediat notarului! Fără amânare!... Nu era glumă cu "Revoluţia 
agrara!"... Cât ai zice peşte câțiva localnici veniră sa-şi bage nasul în bazarul nostru... Se îngrămădeau în jurul 
turbinei... Îşi dădeau cu părerea despre uneltele noastre... Singuri nu le puteam împinge... Erau mult prea 
grele!... Constataseram asta încă de pe rue La Fayette!... Şi era şi foarte departe bârlogul nostru agricol... Ne 
trebuia un cal! Greu i-am făcut pe gămani să se mişte!... În sfârşit, am pornit!... 

Grăsana noastră, odată instalată pe capră, îşi aprinse pipa!... Dintre cei care ne priveam, multi puneau 
pariu că era un bărbat îmbrăcat în femeie!... 

Până la domeniul nostru de la Bleme-le Petit mai erau unsprezece kilometri pe un drum plin de 
povârnişuri!... Ne preveniseră la Persant... Des Pereires se informase, foarte grijuliu, printre oameni, întrebând 
în stânga şi-n dreapta... Nu s-a codit mult până să semneze toate hârtiile... Se tinuse de capul notarului... 
Prospecta acum de la înălțimea trăsurii câmpul verde... Luasem cu noi un țăran... Cu harta desfăşurate pe 
genunchi, Courtial a vorbit tot drumul... Comenta orice formă de relief, orice ridicătură de pământ... Căuta toate 
rauletele... de departe, cu mâna streaşină la ochi... Nu le găsea întotdeauna... Ne-a ținut, aşa printre 
zdruncinături, o adevărată conferință care dură vreo două ore, asupra posibilităților, întârzierile în dezvoltare, 
avantajele şi slăbiciunile agronomice ale unei regiuni a cărei infrastructură metalo-geodeziană nu-i convenea 
întrutotul... Aha! Asta era!... Ne-a spus-o pe loc şi de mai multe ori... N-avea să se lanseze înainte de a studia 


totul amanuntit!... Vremea era extraordinar de frumoasă. 


Lucrurile la Bléme-le-Petit nu stăteau chiar aşa cum ne spusese notarul. Ne-au trebuit două zile ca să ne 
dăm seama... 

Ferma era destul de ruinată. Dar asta fusese prevăzut în text! Bătrânul care o tinuse ultimul murise cu 
două luni mai înainte şi nici unul din familie nu mai vroia să-i ia locul. Se părea că nimeni nu mai vroia pământ, 
bordei sau cătun... se aciuiseră pe la alte colibe, ceva mai departe... Am bătut pe la toate uşile... Am intrat prin 
grajduri... Nici un semn de viata... În apropiere de adăpătoare, în sfârşit, descoperiräm în fundul unei chitimii 
doi bătrâni complet senili, atât de bătrâni că nici nu mai puteau ieşi afară din cotetul lor... Erau aproape orbisi 
îngrozitor de surzi... Făceau pipi tot timpul unul pe altul... Asta părea să fie singura lor distracție... Am încercat 
să vorbim cu ei... Nu ştiau ce să ne răspundă... Ne făceau semne să plecăm... să le dăm pace... Pierduseră 
obiceiul de a primi vizite... Îi speriam... 


Nu prea erau bune presimtirile mele!... Coliba asta lăsată vraişte... Porţile mereu întredeschise... Bătrânii 
care nu ne puteau suferi... Si peste tot numai bufnite... 

Dimpotrivă, el, des Pereires, găsea că totul e perfect!... Se simţea complet revigorat de aerul bun de 
tara... Vru mai întâi să se îmbrace ceva mai comod... Pierzându-şi panamaua, a trebuit să împrumute o pălărie 
de la dräguta-i grăsană... O pălărie de pai suplă, imensă, cu o bridă care se lega pe sub bărbie... Îşi îmbrăcase 
redingota de un gri atât de frumos... o cămaşă moale, lavalierä, saboti... (pe care nu prea îi suportase vreodată)... 
Din lungile marşuri pe care le întreprindea peste câmpuri se întorcea întotdeauna în picioarele goale... Şi ca s-o 
facă într-adevăr pe agricultorul nu-şi mai părăsea târnăcopul... Îl purta voios pe umărul drept... Mergeam aşa în 
fiecare după amiază să prospectăm terenul de pârloagă, să căutăm un loc convenabil, unde să ne răsădim 
ridichile. 

Doamna des Pereires se ocupa de ale ei... Făcea cumpărăturile, întreținea coşmelia... Se ducea de două 
ori pe săptămână în piaţă la Persant... Ea ne făcea de mâncare... Rafistola bordeiul ca să devină locuibil... Fără 
ea n-am fi mâncat nimic, atât de greu era să faci focul în vatra!... Cât foc trebuia să ardem, câte chibrite, cât jar! 
pentru o omletă! iti trecea tot cheful!... 

Noi doi, eu şi cu des Pereires, recunosc, nu prea ne sculam de dimineata!... Asta o făcea să turbeze!... Ea 
vroia tot timpul să ne mişcăm mai repede! Să facem, în sfârşit, ceva util!... Dar odată plecaţi, nu mai aveam 
poftă să ne întoarcem... Asta îi dădea un nou prilej să se înfurie... Se întreba, biata de ea, ce făceam atât de mult 
pe afară... Dar lui des Pereires îi plăceau excursiile lungi... Descoperea în fiecare zi noi aspecte ale ținutului... şi 
datorită hărții totul deveni al naibii de instructiv... Ici, colo... fie într-un colt de pădure... fie la poalele unei 
coline... instalați confortabil... de îndată ce se lăsa căldura... aduceam sticle de bere... Des Pereires putea 
medita... Eu nu-l deranjam... Uneori chiar atipeam... El vorbea singur... Târnăcopul il înfigea alături în pământ... 
Timpul trecea plăcut! Era cu adevărat o mare schimbare... liniştea... pacea dumbrăvilor!... dar banii se topeau... 
Ea începu să se nelinisteasca... făcea şi refăcea socotelile în fiecare seară. 


În privinţa hainelor, m-am pus repede la punct... Putin câte putin, pământul te acaparează... Uiti de 
fleacuri... Mi-am aranjat până la urmă un solid ansamblu format din pantaloni bufanti de ciclist şi dintr-un 
pardesiu pentru toamnă, căruia i-am tăiat poalele la jumătate şi l-am prins de pantalonii mei bufanti... cam prea 
cald dar comod... Mă recunoşteau de departe... Totul atârnat în sfori... ingenios susţinut... Grăsana trecu de 
partea noastră, purta pantaloni ca un bărbat... nu mai avea nici o fustă cu care să se îmbrace... Găsea că e mult 
mai practic... Se ducea aşa la piaţă. Gorobetii de la şcoală o aşteptau la intrarea în târg, o provocau, aruncau în 
ea cu căcăreze, funduri de sticle, pietricele... Totul se termina cu o bătaie!... Nu se lăsa sfâşiată!... Jandarmii 
interveneau... Îi cereau hârtiile!... Ea le vorbea foarte de sus! Eu sunt, domnilor, o femeie cinstită! răspundea... 
Puteţi să mă urmati!... Dar ei nu vroiau... 


Era o vară foarte frumoasă... Iti venea să crezi că nu avea să se mai sfârșească niciodată!... Căldura te 
îndemna la hoinăreală... După ce dădeam pe gât cafeaua, o luam cu des Pereires, pe câmpuri... şi toată după- 
amiaza umblam de-a lungul şi de-a latul, bătând brazdele şi cărările. Dacă întâlneam un țăran... "Bună ziua!" îl 
salutam politicos... Duceam o viata plăcută!... Asta ne aducea aminte amândurora de frumoasele zile ale ascen- 
siunilor... Dar nu trebuia să vorbim niciodată despre aventurile noastre stratosferice în fața doamnei des 


Pereires... Nici despre "Z6l6"!... Nici despre "Arhimede!"... Pentru că izbucnea în lacrimi... Nu-şi mai stăpânea 
amărăciunea... Ne făcea albie de pom... Vorbeam mai degrabă de una de alta... Trebuia să nu pomenim nici 
despre trecut... Şi să ne pazim să aducem vorba despre viitor... să-l evocăm cu mii de prudente... Si el era la fel 
de delicat... Plutea în ceaţă... Nu prea se întrezărea... Courtial şovăia mereu... Prefera să aştepte şi să se lanseze 
numai la sigur... Între o meditaţie şi alta, în acele după-amieze de vagabondaj, dădea ici colo câte o lovitură de 
târnăcop, în chip de prospectie... Se apleca să examineze, să cântărească, să scruteze pământul proaspăt răsco- 
lit... Il strivea în pumni, îl faramita... Il lăsa să i se scurgă printre degete ca şi cum ar fi strecurat aur... În sfârşit, 
îşi scutura palmele, sufla puternic în ele... Bulgării zburau!... El se strâmba!... "Tttt! Tttt!... Nu e cine ştie ce, 
pământul ăsta, Ferdinand! Cam sărac! Hm! Hm! Mi-e teamă pentru ridichi! Hm! Dacă am pune anghinare?... Şi 
totuşi?... Şi totuşi?... Oh! Oh! E foarte încărcat de magnezium!..." Plecam fără să mai tragem concluzii. 

La masă nevastă-sa ne întreba, a suta oară, dacă ne alesesem leguma!... Dacă, în sfârşit, ne opriserăm la 
ceva?... Dacă n-ar fi momentul?... Propunea să punem fasole... nu prea suferea ea de discreţie, trebuie să recu- 
nosc!... Courtial sărea în sus pe loc, auzind asemenea bazaconii!... 

— Fasole?... Fasole?... Aici?... pe coclaurile astea?... Auzi, Ferdinand?... Fasole?... Într-un teren fără 
mangan De ce nu mazăre?... Dacă tot te pricepi atât de bine!... Asta-i culmea!... Era stupefiat!... Sau fidea! Ce 
spun eu!... Trufe!... Uite! Trufe!... 

Se zbuciuma mult timp prin odaie... grohăind ca un porc... Furiile provocate de asemenea propuneri 
insolite durau ore întregi... Era de neîmpăcat! Alegerea liberă! Opţiunea stiintifica!... Ea se ducea să se culce 
singură in debaraua ei fără ferestre, un fel de alcov pe care şi-l amenajase împotriva primejdioşilor curenți de 
aer... Între îmblăciu şi copaie... O auzeam suspinând de dincolo de peretele despărțitor... El se purta urât cu ea... 


Nu se poate spune despre ea că s-ar fi arătat vreodată lipsită de curaj sau de perseverenta!... nici de 
abnegatie... O zi măcar! Ca să pună pe picioare bătrâna cocioabă făcuse adevărate minuni!... nu mai termina tot 
schimbând... Nimic nu mergea... nimic nu trăgea... nici pompa, nici moara de apă... Vatra se râschea în supă... 
A trebuit să astupe toate spărturile, să înfunde toate găurile, toate crăpăturile cuptorului... să pună la punct 
obloanele, să înlocuiască tiglele, cărămizile... Se cätära pe toate streşinile... Şi totuşi la prima furtună a plouat 
din belşug în maghernitä, în ciuda tuturor eforturilor... prin găurile acoperişului... Puneam crăticioare la fiecare 
rigolă... Din reformă în reformă, ei îi reveneau muncile cele mai grele, nu se ocupa numai de fleacuri... a 
înlocuit enormele balamale da la poarta cea mare a grădinii de zarzavat... lemnăria, fierăria... de nimic nu se 
temea... Era foarte îndemânatecă... ai fi zis că asta era meseria ei... $i tot în seama ei rămâneau menajul şi 
gătitul... Zicea chiar şi ea, de nimic mi se speria în afară de spălatul rufelor!... noroc că era foarte puţin de 
spălat... Aveam un trusou minim... Cămăşile numai nişte închipuiri... Incaltari deloc... 

În privinţa crăpăturilor din zid o zbârcise, ratase tencuiala. Des Pereires a criticat-o şi a propus s-o luăm 
de la capăt... Numai că noi aveam acum alte griji... Şi mai la urma urmei numai datorită ei vizuina asta măcinată 
se mai ţinea cât de cât pe picioare... În sfârşit, mai mult sau mai puţin. Pentru că nu era decât o ruină... orice i-ai 
fi făcut ca să stea dreaptă, ea tot într-o rână se lăsa... 

Si o mai chinuia şi operaţia ei de ovare, oricât de temerară s-ar fi arătat ea, biata noastră patroană... 
Eforturile prea mari să fi fost de vină?... Transpira în cascade... Mustätile îi şiroiau... bufeurile o congestionau... 
Seara o găsea la capătul puterilor, sătulă de agricultură până-n gât... La cel mai mic cuvânt în doi peri... Bum!... 
se dezläntuia furtuna! O furie nestăpânită o apuca!... Făcută ghem stătea la pândă!... exploda din te miri ce... 
Certurile se ţineau lant... 

Dar cel mai tare trebuia să ne ferim să aducem vorba de frumoasele întâmplări de la Montretout!... Îi 
stăteau in gât... O rodeau ca o tumoare. Imediat ce unul din noi scotea o vorbă, ne batjocorea în tot felul, ne 
acuza de complot împotriva ei, ne făcea tangai, stârpituri, vampiri... trebuia s-o culcăm cu forta!... 

Cel mai greu pentru des Pereires era să se decidă în legătură cu faimoasa lui legumă... Trebuia să 
găsească ceva... Avea îndoieli acum asupra ridichii!... Şi atunci, ce legumă să răsădească?... Ca să fie cea mai 
nimerită pentru radio-telurie?... Una pe care s-o faci să-şi înzecească volumul!... Lucrul cel mai greu se dovedi 
a fi alegerea terenului... Nu era de glumă!... Necesita cercetări minutioase... Dădusem cu sapa în scop explorativ 
prin toate văioagele ținutului pe o rază de 15 kilometri... Nu ne lansam la întâmplare... Reflectam! Asta era tot... 

În cursul prospectiunilor noastre, trecând de celălalt capăt al târgului Persant, spre sud, descoperirăm 
într-o bună zi un sat foarte plăcut, cu adevărat primitor... Saligons-en-Mesloir!... Dacă o luam pe Jos, era destul 
de departe... Cam două ore de la Bléme-le-Petit... Nu i-ar fi trecut prin cap niciodată papuicii noastre să vină 
după noi până acolo... Pământul din jurul satului Mesloir, Courtial şi-a dat seama imediat, era foarte bogat, mult 
mai bogat decât al nostru, infinit mai fecund şi mai rapid exploatabil... Veneam să-l studiem aproape în fiecare 
după amiază... avantajele acestui pământ bogat în "cadmiu potasic" şi într-un calciu foarte special!... Doar 


atingându-l, dar mai ales după miros, te lămureai... Des Pereires percepea imediat, se pare, miraculosul conţinut 
al acestui pământ... Şi tot gândindu-se ajunsese să se întrebe dacă nu ar fi chiar prea bogat pentru catalizarea 
teluricelor... Dacă n-ar atinge cumva concentraţii atât de puternice încât să facă să explodeze legumele?... Să le 
plesnească pulpa!... Ar fi trebuit atunci să renuntäm la semănatul fragilelor trufandale în acest pământ atât de 
bogat... Trebuia ales ceva banal şi comun ca rezistenţă... Bostanul, de exemplu!... Dar ce ne făceam atunci cu 
piața? Un singur bostan pentru un oraş?... Unul monumental?... Piaţa n-ar fi putut să primească totul!... Era 
momentul să ne sfătuim! Se iviseră noi probleme! Aşa e întotdeauna când actionezi! 

În acest vesel Saligons, cârciumarii făceau mai ales cidru... care nu mirosea a urină, ceea ce se întâmplă 
destul de rar la ţară, trebuie să recunoaştem! Ti se urca un pic la cap, mai ales spuma... Am început să bem pe 
săturate... În timpul turneelor prospectoare! De petrecut petreceam la "Grosse Boule"... singura cârciumă din 
împrejurimi... unde veneam din ce în ce mai des... şi care se afla drept în mijlocul satului fata în fata cu târgul 
de vite... Conversatia văcarilor ne punea la curent cu obiceiurile locului... 

Lui des Pereires nu i-a trebuit mult să se arunce pe "Paris-Sport"... Trecuse destulă vreme de când 
intarcase bălaia... Cum stătea de vorbă cu toată lumea... 1-a învăţat si el în schimbul sfaturilor, al lecţiilor despre 
şeptel... câteva maniere, infinit de ingenioase, de-a juca la Vincennes... chiar de la mare distanţă... Îşi făcea 
relaţii... Acolo era punctul de întâlnire al crescătorilor de vite... Il lăsam să trăncănească... Mie-mi plăcea 
slujnica... Avea un fund aproape pătrat, atât de muşchiulos era... Şi sânii, fără pereche de pietroşi... Cu cât mă 
jucam cu ei mai mult, cu atât se arcuiau mai tare... Cu o teribilă ştiinţă... N-am făcut mofturi. l-am arătat tot... ce 
ştiam... Fu o lovitură magnifică! Vroia să-şi părăsească dugheana şi să vină după noi la fermă! Dar din pricina 
maicii des Pereires nu s-ar fi putut... Mai ales că bătrâna începuse să cam miroasă ceva!... Băgase de seamă că 
ne duceam mult prea des la Mesloir... Ne bănuia de infidelitate... Ne punea o mulțime de întrebări... la care nu 
ştiam ce să răspundem... Credea acum din ce în ce mai puțin în prospectarea legumelor... Ne căuta nod în 
papură... Vara înainta serios... Începea curând strângerea recoltei... Fir-ar să fie!... 

La "Grosse Boule", ţăranii îşi schimbară brusc purtarea, deveniseră caraghiosi... Între două oale de cidru 
se repezeau să citească "Paris-Courses", des Pereires îi ajuta să se descurce... El expedia micile pariuri... nu mai 
mult de cinci franci de căciulă... Într-un plic, vechiului lui prieten... până la cincizeci de franci maximum!... Nu 
lua mai mult! Martea, vinerea, sâmbăta... şi tot la barul "Emeutes", lucra cu Naguére!... Păstra pentru noi 25 de 
centime la fiecare miză!.. era märuntisul nostru!... Pe slujnică, dura Agathe, o invatasem cum să nu facă 
prunci... l-am arătat că pe la spate era mult mai violent... Mă adoră pe loc... Se oferi să facă totul pentru mine... 
I-am mai trecut-o şi lui Courtial, să-i arate ce-o invatasem! Fu de acord... Numai un semn să-i fi facut si ar fi 
intrat în bordel pentru mine... şi totuşi nu cu ținuta mea o cucerisem!... Cu înfăţişarea mea, puteam speria şi 
ciorile!... Nici cu bani!... Nu-i dădusem niciodată un sfant!... Prestigiul meu parizian! Asta era! 

Numai că seara, la întoarcere, scandalurile erau din ce în ce mai dese!... Nu mai era deloc amuzantă, 
Irene!... Dar şi noi ne întorceam cât puteam mai târziu!... Şi atunci toate furiile ne erau rezervate, pe bună drep- 
tate!... Oribilele spectacole!... Îşi smulgea părul din cap până la sânge! cu piele cu tot! numai pentru că el nu se 
mai decidea să-şi aleagă leguma nimerită... şi terenul cel mai propice!... Şi atunci se apucă ea, maica, să lucreze 
pământul... Sapa destul de bine! Nu făcea ea chiar dreaptă brazda... dar se străduia... şi reuşea!... defrişa bine!... 
şi nu spaţiul îi lipsea ca s-o ia în orice direcție ar fi dorit... La Bl&me-le-Petit aveai loc să mergi tot înainte cât 
vedeai cu ochii... În orice parte ai fi luat-o... tot ţinutul era pârloagă... la dreapta, în nord, în sud, la stânga, nu 
existau vecini, in vest nici atât! Pustiu... uscat... perfect arid... 

— Te ostenesti prea tare, gräsunica mea dragă! o interpela Courtial în puterea nopții, când ne întorceam 
şi-o gaseam arând... Te epuizezi! Nu foloseşte la nimic!... până şi țăranii de aici au renunţat treptat!... Cred că se 
vor apuca de creşterea vitelor!... Cu toate că pe aceste locuri nici cu creşterea vitelor... cu marna dedesubt!... cu 
straturile calciopotasice!... nu-i prea văd bine!... E o treabă foarte grea!... riscuri enorme!.. capcane îngrozi- 
toare!... Prevad!... Prevăd!... Să irigi o asemenea copaie! Vai! Vail... 

— Si tu, lepădătură! Ia zi? Pe tine cine o să te irige?... Ia zi tu, colea!... să aud şi eu?... Hai!... Da-i 
drumul! Să te aud! El nu mai vroia să vorbească... O lua repede la picior spre fermă... Eu mai aveam o treabă de 
făcut. De clasat, în fiecare seară, tot ceea ce culesesem ziua întreagă... Pe planşete separate... de jur împrejurul 
bucătăriei... În cornete... care se uscau pe rând... toate eşantioanele de pământ de pe un teren cu o rază de 
douăzeci de kilometri!... Adunaserăm un material bogat pentru ziua în care ne vom hotari! Dar sigur că cel mai 
bogat sector se dovedea tot cel din jurul satului Saligons. 


La "Grosse Boule" deveniserăm încetul cu încetul foarte populari... Prinseseră betivanii noştri mare gust 
pentru curse!... Trebuiau chiar temperati... Îşi riscau banii fără nici o grijă... vroiau să parieze câte cincisprezece 
franci pe un singur cal!... Refuzam net asemenea mize!... N-am mai fi avut puterea să suportăm valurile de ran- 


chiună... Mai stăteam cu frica în oase încă!... Înaintam cu o extremă prudenţă... Agathe, slujnica, se distra bine, 
nu-şi pierdea vremea!... Se transforma văzând cu ochii într-o târfă... Numai furiile babei noastre ne dădeau de 
furcă... cu schimbările ei de umoare, cu ultimatumurile ei... nu o mai puteam suporta... Ne călca pe bataturi... În 
această privință des Pereires îşi schimbă tactica... Nu-şi mai bătea joc de ea când o vedea muncind... O încuraja 
să sape!... O stimula!... Defrişa în felul acesta, fâşie după fâşie, săptămână de săptămână, spaţii enorme!... Sigur 
că ne ingrozea... dar dacă s-ar fi oprit era şi mai rău... Se hotărî pentru cartofi şi nu mai vru în ruptul capului să 
mai amâne! N-am putut s-o împiedicăm... Se convinsese până la urmă că asta era leguma ideală... Şi trecu 
imediat la treabă. Nici nu ne-a mai cerut părerea. O dată tuberculii semänati pe o suprafaţă imensă, povesti 
tuturor celor din Persant, la dus şi la întors, că făcea experienţe pentru obținerea unor barabule uriaşe cu ajutorul 
undelor electrice! Vorba ei s-a răspândit ca un nor de praf... 

La "Grosse Boule" după amiază ne copleşiră cu întrebările... Noi care fuseserăm atât de iubiţi şi linistiti, 
tocmai acolo în celălalt capăt al arondismentului, atât de bine primiți şi ingaduiti până atunci, furăm întâmpinați 
cu mutre... Culturile noastre li se părea nelalocul lor... Îi apucase gelozia pe loc... "Barabule! Barabule!" aşa ne 
strigau. 

N-aveam decât să ne luăm tälpäsita! Draga noastră de grăsană devenise încetul cu încetul teroarea în 
carne şi oase!... Acum, după ce săpase singură aproape un hectar, ne făcea viata foarte grea!... Ne era frică şi să 
mal vorbim cu ea... Ne ameninţa că vine după noi dacă o mai luam aşa creanga şi în douăzeci şi patru de ore nu 
ne apucăm şi noi de treabă!... Gata cu trândăveala!... A trebuit să ne executăm, să scoatem de sub prelată 
motorul şi dinamul!... desmortiräm volanul cel mare... l-am pornit puţin... Am tot rebobinat un tablou cu 
"rezistenţe"... Si atunci începu şi marea distracție... Am constatat că ne lipsea sârma de alamă... Ne trebuiau 
enorm de multe bobine şi iar bobine pentru toate zigzagurile care treceau printre rândurile de cartofi, pe toată 
întinderea culturii noastre... cinci sute de metri nu ajungeau!... Ne trebuiau kilometri! Altfel n-avea să meargă 
niciodată... Fără alamă nu era posibil nici un fel de radio-telurism!... Nici un fel de legumicultură intensivă! 
Fără efluvii catodice!... Era o condiţie strict necesară... În fond nu era mare lucru... Crezurăm mai întâi că 
această nefericită alamă va deveni scuza noastră cea mai potrivită, frumosul nostru alibi şi că baba se va speria 
de costul materialului, de o cheltuială atât de neintemeiata... că se va gândi şi ne va lăsa în pace... Dimpotrivă!... 
Asta a pornit-o şi mai rău! Ne ameninţa că dacă o mai tărăgănam mult... dacă mai amânăm... se duce la 
Salignos în persoană şi se angajează moaşă şi asta chiar de săptămâna viitoare! Of! într-adevăr, nu mai era chip! 
Ne omora de vii!... Dar, cu toată bunăvoința, nu aveam destui bani pentru cumpărături atât de costisitoare... 
Dumnezeule! ne-am fi ruinat!.... Cine ne-ar fi dat pe credit?... Nici nu merita măcar osteneala să încerci... 

Pe de altă parte era imposibil s-o faci să înțeleagă situația noastră reală... Că topiserăm şi ultima noastră 
rezervă... ce ne mai rămăsese de la popă, la cursele prin corespondenţă... Vai! Era adevărat, pierduserăm. 
Fireşte, oribilul ghinion... Sfârşitul sistemului!... Un cataclism de necontracarat... Eram cu adevărat foarte 
agasati. Devenise de o intolerantä absolut fanatică, de când îi intrase în cap ideea cu barabulele... Totul se 
petrecea exact ca şi în povestea cu ascensiunile!... sau cu vila ei de la Monretout... O tinea gaia-matu!...Cand se 
ocupa ea de ceva, se înşuruba în afacere până-n gât, n-o mai puteai smulge decât cu totul!... Era îngrozitor de 
greu!... 

— Tu mi-ai spus, nu-i aşa?... Şi acum vrei să te dezici? Doar te-am auzit eu cu urechile mele! Mi-ai spus- 
o de zece ori... de o sută de ori!... Că ai să faci blestemata aia de maşină să meargă? Doar nu am orbul gäinilor, 
nu?... Nu de asta am venit aici cu totii?... nu de asta ţi-ai lichidat ziarul?... Nu de asta ne-ai înnămolit de voie, de 
nevoie, mai mult cu forţa, în mlastina asta?... În cotineata asta!... În gunoistea asta!... Da! Mi-ai spus sau nu? 

— Da, iubita mea!... 

— Atunci, bine!... Eu vreau să le vad! Mă auzi?... vreau să le văd!... Vreau să văd totul! Mi-am sacrificat 
tot! Toată existența mea!... Sănătatea... Viitorul... Totul!... Nu mi-a rămas nimic... Vreau să le văd crescând!... 
Mă auzi?... Crescând!... 

Se planta în faţa lui provocatoare, i-o trântea verde în obraz!... Muncind făcuse la mâini nişte muşchi cu 
care nu era de glumit!... Devenise o masă de muşchi redutabili!... Mesteca tutun când mergea la câmp... Pipă nu 
mai fuma decât seara şi când se ducea în piață... Factorul Eusèbe, care nu mai călcase pe aceste coclauri de ani 
de zile, trebui în cele din urmă să ajungă şi până la noi... Venea acum şi de două ori pe zi!... Se răspândise 
zvonul şi în alte provincii, că nişte agricultori făceau minuni, realizau miracole în cultura cartofilor prin efluvii 
magnetice... 

Vechea noastră clică de inventatori ne luase urma!... Păreau fericiți că dăduseră peste toţi trei... bine 
sănătoşi... Ne asaltară din nou cu proiecte!... Nu ne mai purtau nici un fel de pică!... Factorul începu să aibă 
destulă bătaie de cap... Căra în fiecare săptămână saci întregi de manuscrise... Traista lui era atât de grea că i se 
rupsese cureaua... Îi pusese un lant dublu... bicicleta se turtise... Ceru alta nouă de la Departament... 

Des Pereires, încă din primele zile, se pornise iar să mediteze... Profita cât putea de timpul liber şi de 


singurătate... Se simţea, în sfârşit, pregătit împotriva tuturor încercărilor sorții. Oricare ar fi fost ele!... Rämânea 
pierdut în gânduri! Absolut decis! Marea Rezolutie!... Îşi va înfrunta Destinul!... Nici prea încrezător... Nici 
prea neîncrezător... simplu, numai avertizat!... 

— Ferdinand! Priveşte! Şi constată!... Evenimentele se desfăşoară aproape aşa cum le-am prevăzut!... 
Numai parca putin prea repede!... O cadență cam nervoasă!... Şi nu-mi convine!... Totuşi ai să vezi... Să observi 
totul! Să nu pierzi nici o fărâmă! Nici un atom de lumină!... Să fii plin de admiraţie, băiatule, pentru Courtial 
care va învinge, va îmblânzi, va constrange, va inlantui soarta rebelă!... Priveşte! Miră-te! învaţă! Sträduieste-te 
să fii curajos şi pregătit în fiecare secundă! Cum pun mâna pe ea, ţi-o trec şi tie! $i hop! Prinde-o bine! Strânge- 
o de gât! E rândul tău! Drace! Să plesnească, afurisita! Strictele mele nevoi personale sunt cele ale unui ascet! 
Am nevoie de foarte putin ca să mă satur! să mă-ndop! să mă-nec în abundență! Suge-i sângele! Stoarce tot ce 
poți din ea!... Vârsta ta e a tuturor nebuniilor! Profită! Abuzează! Dumnezeii mă-sii! Atat-o! Fă cu ea ce vrei! 
Eu am avut totul din plin! imbratiseaza-ma!... Uite! Suntem norocosi! 

Era cam greu să ne strângem în braţe din cauza pardesiului meu solid ancorat cu sfori de betelia 
pantalonilor!... Mă împiedica la mişcări, dar îmi tinea cald... Aveam mare nevoie! Iarna era pe noi! Corpul 
principal al clădirii, cu toate că avea sobă, trăgea, din cauza zidăriei putrede din toate părțile, mai mult ne bătea 
vântul decât căldura... Bortelită ca o strecurătoare în fata valurilor de frig... foarte veche şandramaua, nici 
vorbă. 


Lui des Pereires îi veni o idee splendidă, după multă, meditaţie pe la "Grosse Boule" şi prin păduri. 
Vedea mai departe şi mai märet decât de obicei!... Sesiza nevoile omenirii... 

— S-a terminat cu indivizii!... Nimic nu vor mai fi în stare vreodată!... Familiilor, Ferdinand! lor trebuie 
să ne adresăm! Numai şi numai familiilor! Totul pentru şi prin familie!... 

"Tatilor nelinistiti ai Franţei" le lansă un grandios apel! Celor pe care viitorul copilaşilor lor îi preocupa 
mai mult decât orice!... Celor pe care viata cotidiană îi crucifica lent în fundul oräselelor perverse, mucegäite, 
insalubre!... Celor care vroiau să încerce imposibilul pentru ca îngeraşul lor să scape de atrocele destin de sclav 
al prăvăliilor... de o tuberculoză de funcționar... Mamelor care visau pentru puii lor scumpi o sănătate şi o 
existență deplină, absolut în aer liber!... departe de gunoaiele oraşelor... Un viitor asigurat prin roadele unei 
sfinte munci de lucrător al pământului... În condiţii campestre... cu splendide bucurii, paşnice, totale!... Des 
Pereires solemn garanta toate astea şi multe altele... Se însărcina, alături de soţia lui, cu întreținerea completă a 
acestor băftoşi, cu educaţia lor primară, secundară, "rationalista"... În sfârşit, cu educaţia lor superioară. 
"pozitivista, zootehnista şi legumicolă”... 

Întreprinderea noastră radio-teluristă se transformă pe loc, prin aportul subscriptorilor, în "Familisterul 
Renovat al Noii Rase"... Aşa ne-am intitulat în prospect ferma şi domeniile... Acoperirăm în câteva zile cu 
"apelurile noastre” câteva cartiere din Paris (toate expediate prin Taponier)... dintre cele mai populate... mai 
înghesuite... ca şi câteva ostroave dinspre Archère, pe unde putea mai tare... ca să ne dăm seama de efect... Nu 
ne încerca decât o singură teamă, să nu ne invadeze prea repede! Ne era frică de entuziasmele prea frenetice ca 
de ciumă!... Experienţa! 

În chestiunea abundenței de hrană nu era nici o problemă cu radio-teluria noastră!... Nu exista decât o 
singură problemă de rezolvat! Saturarea pieţelor din pricina cartofilor noştri "ondigeni"!... Asta ne dădu de 
gândit un moment!... Vom îngrăşa porci!... Zis şi făcut!... Vom organiza o crescătorie de păsări!... Pionierii vor 
mânca pui!... Courtial era mare adept al alimentaţiei mixte!... Carnea e bună pentru copiii în creştere! Îi vom 
îmbrăca, asta se înțelegea de la sine, fără nici o dificultate, pe toți protejatii noştri cu in de la ferma noastră!... 
Tesut în comun, în cadență, în timpul lungilor seri de iarnă!... Suna frumos... Se anunțau vremuri minunate! Un 
splendid stup agricol! Dar sub deviza Inteligentei! nu numai a instinctului! O! Da! Des Pereires tinea mult la 
această distincție! Vroia ca totul să se desfăşoare ritmic!... fluent! intuitiv!... Des Pereires rezuma situaţia astfel. 
Copiii din "Noua Rasa", distrându-se, instruindu-se în stânga şi în dreapta, fortificându-şi plămânii, ne vor 
furniza bucuroşi o mână de lucru spontană... rapid instruită şi stabilă, în întregime gratuita!... punând astfel, fara 
constrângere, tinereasca lor strădanie în serviciul agriculturii... "Neo-Pluri-Emitenta"... Această mare reformă 
venea din străfunduri, din însăşi seva câmpului! înflorea în plină natură! Vom trăi ca-ntr-un rai! Courtial o ştia 
dinainte!... Ne vom bizui pe prichindei, pe zelul şi elanul lor, absolut deosebite, ca să ne plivească buruiana! s-o 
smulgă! să defrişeze mai departe!... O adevărată distracţie pentru copii!... In timp ce pentru adulţi e o tortură 
infectă!... Des Pereires se dispensa atunci de afluxul industrios al meschinăriilor legate de cultura pământului şi 
se va putea dedica în întregime punerii la punct, atât de delicate, a infinitelor experimentări ale grupului 
polarizator!... Va stăpâni efluviile! Nu va face nimic altceva! Va copleşi subsolul nostru cu toate torentele 
telurice!... 


Programul arăta bine. Am expediat zece mii de exemplare dintr-un cartier în altul... Să fi deşteptat oare 
el nişte vocatii latente?... mii de dorințe neexprimate?... Fapt e că primirăm imediat scrisori, răspunsuri cu 
carul... plin de truculente comentarii... aproape toate extrem de laudative... Ceea ce păruse remarcabil 
majorității aderentilor noştri era extrema modestie a pretențiilor noastre financiare... Calcularăm totul, e 
adevărat, până la ultimul banut... Ne-ar fi fost greu să oferim mai mult decât oferisem... Astfel, pentru a creşte 
un protejat din copilărie (şapte ani minimum) până la vârsta regimentului, asigurându-i masă şi casă, 
treisprezece ani fără întrerupere, dezvoltandu-i caracterul, învăţându-l magnifica meserie, în sfârşit dotandu-l, la 
ieşirea din Falanster, cu o splendidă şi autentică diplomă de "inginer radiogrometric", nu ceream părinților, în 
totului tot, decât o sumă globală, definitivă, de patru sute de franci!... Această sumă avea să fie folosită imediat 
pentru cumpărarea alamei şi punerea în stare de funcționare a circuitului... de propagare... subterană. 
Precipitând creşterea culturilor, viitorul ne apartinea!... Nu ceream imposibilul!... Pentru început... În privința 
cartofilor... patru vagoane pe lună. 


Imediat ce o întreprindere îşi ia un pic de avânt, se găseşte, "ipso facto", expusă la mii de uneltiri ostile, 
ursuze, subtile, neobosite... Ascultati-mä pe mine!... Fatalitatea tragică pătrunde până la măduvă... Îi destramă 
încet țesătura, atât de profund că pentru a scăpa de un dezastru, pentru a nu o sfârşi complet terciuiti, cei mai 
abili căpitani, cei mai curajoşi cuceritori nu pot şi nu trebuie să se bizuie decât pe un miracol... aceasta e natura, 
veşnicul cântec, concluzia veridică a celor mai admirabile inițiative... Ce s-o mai tot încurcăm?... Geniul uman 
nu are noroc... Catastrofa din Panama? O lecţie universală!... Chiar şi pe cei mai curajoşi ar trebui să-i 
pocăiască!... Să-i facă să reflecteze cu groază la ignominiile sortii!... La tulburătoarele premize ale Nenorocului! 
Uf! Räutätile de circumstantä! Destinul înghite imploratiile cum hăpăie broasca muştele... Se repede la ele! Le 
striveşte! Le terciuieşte! le bagă în gură! Se distrează apoi scotându-le ca pe nişte căcăreze în bulgăraşi ex- 
votivi pentru domnişoara mireasă. 

Noi, la Blême-le-Petit, păstrând proporțiile, am început să le simţim pe propria noastră piele... chiar de 
la începutul operațiilor... Mai întâi se prezentă notarul din Persant... Venea să ne amenințe în fiecare după- 
amiază... Ca să-i lichidăm o rămăşiţă de plată! Citise în ziare un reportaj senzațional despre magnificele noastre 
experiente!... Credea că folosim mijloace oculte... Ne bănuia plini de bani!... Cerea plata pe loc pentru ferma lui 
ruinată şi terenurile pline de marnă! Pe urmă venirä la rând toţi creditorii nostri de la Palais-Royal... Plesneau 
de nerăbdare... Taponier!... El, care se arătase atât de amabil la începutul întreprinderii noastre, devenise mai 
otrăvit decât toţi ceilalti!... Citea si el ziarele! Întelesese lepădătura că ne-am îmbogăţit din subventii!... 

Şi pe deasupra numeroaselor manuscrise care soseau pentru noi "cercetări" de întreprins, mai eram 
bombardati de scrisori oficiale!... de toate soiurile!... Am fost în câteva rânduri la un pas de arestare!... Înainte 
măcar de a fi văzut măcar cum arată un cartof! Jandarmii profitară de împrejurări ca să întreprindă o mică 
excursie până la noi, numai să-şi dea seama la fata locului de caraghioslacurile noastre, de felul nostru bizar de 
a ne comporta... Subtilele noastre prospecte pentru "Rasă" îi cam tulburaseră pe oamenii Parchetului... 
Inspectorul de la Academie, un invidios, fireşte, emitea îndoieli cu privire la dreptul nostru de a deschide o 
şcoală!... Era treaba lui să se-ndoiască! Până la urmă nu se arătară răi decât pe jumătate. Folosiră ocazia, era 
fatal, să ne avertizeze numai, amabili dealtfel, că ar fi mai indicat să ne menţinem la genul "supraveghetor"... 
"colonie de vacanță”... eventual sanatoriu... Să nu insistăm prea mult asupra laturii pedagogice... Ca să nu ne 
suim în cârcă toate Autoritatile!... 

Delicată dilema!... Vom pieri?... Îi vom învăţa pe altii?... Ne gândeam... nu prea eram hotărâți... Când, 
într-o după-amiază de duminică cam pe la ora patru, un grup de părinți rotindu-şi ochii în toate părțile, apărură, 
mergând la pas. Veniseră să-şi facă şi ei o părere la fata locului... Examinara cu atenţie toate chitimiile, toate 
dependintele, aliura generală a domeniului... Nu i-am mai văzut de atunci niciodată!... 


Oh! începuseră să ne lase speranţele! Atâtea curente contrarii!... Atâta neînțelegere infectă!... Atâtea 
reavointa incarnata! Oh! Era prea mult, într-adevăr!... Şi totuşi, până la urmă, într-o bună zi, cerul se lumină!... 
Primirăm una după alta optsprezece adeziuni entuziaste!... Părinţi foarte conştiincioşi care blestemau de-a 
dreptul oraşul, cu aerul lui otrăvit! Ne dădeau dreptate!... Militau din capul locului pentru reforma noastră 
"Noua Rasa"... Ni-i trimiteau pe gorobetii lor însoțiți de câte un aconto, ca să-i încorporăm imediat în falanga 
noastră agricolă... O sută de franci de ici, o sută de colo!... Restul era pe drum!... Deci numai aconturi!... 
Niciodată suma întreagă!... Mai târziu, ne promiteau ei... binevoitori în fond! realmente devotați! Dar cam 
înguşti la minte!... economia, prevederea... şi pe trei sferturi neîncrederea!... 

În sfârşit, copiii sosiră!... cincisprezece cu totul... nouă băieţi, şase fetite!... Trei lipseau la apel. Era bine 


să fim atenţi la sfaturile Judecătorului supleant... Era mai înțelept... Din abilitate, mai întâi! Un pic de prudență 
nu avea cum să ne facă rau... Mai târziu, când experienţa va reuşi, lucrurile se vor impune de la sine!... Vor veni 
ei să ne roage!... Atunci ne vom desfăşura drapelul, "Rasa Nouă, floarea brazdelor". 

Cu bänutii pe care-i aduceau gorobetii din acest prim eşalon, nu prea puteam cumpăra mare lucru! Nu tu 
paturi! Nu tu saltele!... Îi culcarăm pe toţi în paie... la grămadă... fetele de o parte... băieţii de alta... Nu mai 
puteam să-i trimitem înapoi părinților... Suma care ne picase în mână se topise în opt zile! O speculaserăm într- 
o duzină de afaceri... Fără întârziere! Numai notarului îi dăduserăm trei sferturi din ea!... restul s-a dus pe 
alamă... aproape cinci bobine... de prima calitate!... montată pe mosoare derulabile. 

Grăsana noastră papuică plantase încă de la început, anticipând toate nenorocirile, un soi de cartof extra, 
care creştea chiar şi în toiul iernii... Nu exista altul mai robust... Aşteptându-ne la ce-i mai rău... că efluviile lui 
Courtial nu vor fi mai pe măsura aşteptărilor... să putem totuşi scoate ceva... Ar fi fost culmea să nu răsară!... 
Aşa ceva nu se mai văzuse! Si am trecut cu toţii la treabă... Am întins sârme peste tot pe unde ne-a spus el... Ca 
să fim mai siguri, la rădăcina fiecărui cartof am înfăşurat câte trei, patru ghirlande de alamă!... Muncă nu 
gluma!... Rânduiti cum eram pe muchea dealului... În bătaia vântului de nord!... sub crivățul cel mai crunt! Si 
totuşi puştanii noştri se amuzau! Principalul pentru ei era să fie mereu pe afară! Să nu stea în casă nici un 
minut! Aproape toți veneau de prin mahalale... Nu prea erau ascultători. Mai ales cel mai släbut dintre ei, 
Dudule, teribil de pornit să pipăie fetele... Trebuia să-l culcăm între noi... Începură să tuşească, noroc că grăsana 
noastră mai ştia ceva medicină, îi înveli în cataplasme clin cap până-n picioare!... Lor le era indiferent, puteai 
să-i şi beleşti, numai să nu-i tii închişi!... Afară, doar acolo vroiau să stea!... oricum şi trecând peste toate!... 
Mâncam în bucătărie ca la popotă!... Dădeam pe gât farfurii întregi de ciorbă!... 

După trei săptămâni de muncă, imensul câmp de cartofi fu în întregime împânzit cu sârme de alamă, 
"razante cu solul", punctate de mii de racorduri... Era o muncă extrem de migăloasă... Curentul!... Acum des 
Pereires nu avea decât să-şi lanseze toată chestia prin fibrele retelei!... Ah!... Şi-a declanşat drăcovenia... Le-a 
arătat el cartofilor... din primul sfert de oră... serii de scuturaturi teribile... puternice descărcări, foarte "intensiv 
telurice"... Şi între ele nişte zgaltaituri mai mici, "curent alternativ"... Se scula şi în puterea nopţii ca să le mai 
aplice nişte doze suplimentare, ca să-i stimuleze şi mai profund, să-i excite la maximum... Balabusta noastră era 
nelinistitä, când îl vedea ieşind asa în frig... Se trezea tresărind... Îi striga să se îmbrace gros. 


O duceam aşa, când mai bine, când mai rău, de aproape o lună, când, la un moment dat, Courtial al 
nostru începu să-şi caute scuze... Semn raul... 

— Aş fi trebuit totuşi să fi încercat mai întâi cu prazul!... repeta în fata babei lui din ce în ce mai des!... 
Vroia să-i vadă reacția. "Ce-ai zice de ridichi?..." Nevastă-sa îl privea pieziş şi-şi dădea un pic pălăria pe 
frunte... nu-i plăceau insinuările... Zarurile erau aruncate, 'tu-i mama mă-sii!... Nu mai putea da înapoi! 

Pionierii nostri prosperau, profitau de independenta!... Nu erau supuşi la nici o constrângere, făceau de 
fapt tot ce vroiau!... Chiar şi de disciplină, tot ei se ocupau!... Se băteau îngrozitor... Cel mai mic era şi cel mai 
rău, şi ăsta era tot Dudule, cu cei şapte ani ai lui şi jumătate!... Cea mai mare din trupă era o fată, aproape 
domnişoară: Mesange Rimbot, blondă cu ochii verzi, cu coapse unduitoare şi cu sânii obraznici... Doamna des 
Pereires, care nu era chiar o naivă, nu avea deloc încredere în această donzelă! Mai ales în anumite zile! îi 
amenajase un pat pliant într-un colt al hambarului, să doarmă singură în acest răstimp! Asta ca să împiedice 
traficul... chemările naturii... cu ceilalți gorobeti... Factorul nostru cel ursuz a surprins-o într-o seară într-o scenă 
de amor cu Tatave, Jules şi Julien! Toţi patru claie peste grămadă!... 

Câte necazuri ne mai făcea acest Eusèbe din cauza drumului... Nu-şi primise noua bicicletă de la 
administraţie... Trebuia să mai aştepte doi ani... Nu avea dreptul... Şi nu ne putea înghiți din pricina asta! Ne 
pretindea încălțări, nouă care nu aveam nici pentru noi!... Sigur că mergând foarte încet observa cele mai mici 
amănunte. În ziua când a dat peste plozii care se distrau, s-a întors din drum într-adins ca să ne ocărască!... după 
ce stătuse să vadă totul!... Ca şi cum noi eram vinovati!... Ce ţi-e şi cu voyeuristii ăştia! Se distrează la culme... 
nu pierd o iota şi când spectacolul s-a sfârşit... se indigneaza!... Şi-a şi găsit cui să-i spuie!... Alte griji ne băteau 
pe noi acum! Mult mai grave! 

În mucegăitul nostru de cătun nu mai venise nimeni de aproape douăzeci de ani... dar, de când cu istoria 
cu barabulele, circulația era neîntreruptă... curioşii defilau, în continuu, de dimineață până seara. Bârfe, false 
ştiri se împrăştiau în tot departamentul... Cei din Persant şi din Saligons se aflau în primele rânduri, vroiau 
exemple curente, indicaţii succesive. Se arătau fără milă... Întrebau dacă nu e periculos? Dacă sistemul nostru 
nu exploda? Dacă nu se cutremura pământul!... Des Pereires, pe măsură ce avansa în experiența lui şi timpul 
trecea... dădea dovadă de o mereu mai mare discreţie... Era plin de "dacă" şi de "poate", cuvinte cu adevărat 
nefaste... din ce în ce mai multe, din ce în ce mai dese... Nu prea i se întâmpla lui chestii din astea la Palais- 


Royal... O săptămână după asta a trebuit să oprească motorul... Ne-a explicat că devenise primejdioasă de-acum 
încolo administrarea de unde pe sârme... Că era mai bine să ne oprim puţin... aveam să le reluăm mai târziu... 
după o pauză. Undele, cum sunt cele telurice, pot da naştere la anumite dezordini individuale... nu se ştie... 
repercusiuni absolut imprevizibile... tulburări fiziologice... El, personal, simtise saturatia... Îl luau ametelile... 

Cultivatorii, curioşi, auzind asemenea vorbe, începeau să clatine din cap, intrau în panică. Şi brusc 
începură iar să curgă plângerile! Jandarmii ne vizitară iarăşi... dar nu prea aveau de ce să se lege în falansterul 
nostru... Copiii nu sufereau de nimic... nici unul nu era bolnav... Pierduserăm numai şapte iepuri! O epizootie 
destul de brutală! Poate nu rezistau climatului?... Poate hrana?... În sfârşit, jandarmii plecară... Numai că ceva 
mai târziu, pionierii noştri începură să se arate lehämetiti de bucătăria noastră spartană... Făcură scandal... Nu 
mai vroiau să asculte... Cred şi eu, prinseseră puteri! Ar fi înfulecat tot cantonul.. Căutau expediente... Din 
proprie iniţiativă... Într-o zi ne-au venit acasă cu trei snopi de morcovi... a doua zi cu un coş de napi... fasole, la 
discreţie! Totul pentru ciorbă! Ne-am îmbunătăţit cât de cât bucătăria!... În sfârşit, vreo douăsprezece ouă, trei 
livre de unt şi slănină... E adevărat, le terminaserăm pe ale noastre!... Nu era o hoinăreală de plăcere... Şi nici 
una vicioasă... Doamna des Pereires, do cand se ocupa de cultura intensivă, stătea mai tot timpul pe lângă 
"circuite", mereu gata să repare câte ceva ca să poată trece efluviile curentului... Nu se mai ducea la Persant 
decât o dată pe săptămână. La masă nimeni n-a suflat nici o vorbă... Ne-am îndopat regeşte!... Era un caz de 
forță majoră!... A doua zi ne-au adus o găină bătrână!... Toată jumulita... A fost transformată cât ai zice peşte în 
supă... dar festin după festin, se făcu simțită nevoia si de ceva vin... N-am sugerat-o clar... şi totuşi în zilele 
următoare avurăm şi vin la masă... şi încă din câteva soiuri... Unde găseau puştanii toate astea?... Nu întrebam 
nimic!... nu ceream explicaţii... Focul cu lemne e foarte frumos, dar nu lesne de făcut. Complicat de întreținut, 
arde prea mult deodată, trebuie tot timpul să pui pe el... Descoperiră cărbunii... Îi cărau în cotărci, luând câmpul 
de-a latul... Şi am avut un foc în vatră, superb... Numai că ne cam jucam cu focul! Ne bizuiam pe cartofii nostri 
pentru a restabili echilibrul... onoarea şi tot restul!... Pentru a evita cele mai urâte represalii! 

Mergeam să controlăm cartofii... Îi supravegheam ca pe nişte bijuterii, smulgeam câte unul din oră în 
oră... ca să ne dăm mai bine seama... O luarăm de la capăt cu efluviile... Uruia zi şi noapte!... Ne costa multă 
benzină şi progresele nu apăreau. Barabulele de furat pe care le aduceau copiii erau mult mai frumoase!... 

Des Pereires remarcă şi el asta şi rămase perplex... După părerea lui, alama nu era bună... Nu era atât de 
conductibilă pe cât am crezut la început... Sau oricum nu atât cât ar fi trebuit... Posibil... 


Ne-am dus din nou la "Grosse Boule"... O singură dată, ca să vedem... Ce rău le făcusem, Dumnezeule! 
Ne-au făcut o primire! Agathe, slujnica, nu mai era acolo, plecase în lume cu toboşarul satului, tată de familie... 
Păcătuiseră amândoi... Eu eram vinovat de această ruşine! în sat şi prin împrejurimi pe mine mă acuzau!... Si 
totuşi trecuse prin mâinile tuturor! Nu era nici o îndoială! Dar eu o pervertisem! ziceau ei... Nu mai vroiau să 
ştie de noi!... Refuzau să joace cu noi... Nu mai vroiau să audă de cursierii noştri de la Chantilly... Frizerul din 
fata Poştei tinea acum toate pariurile!... El ne furase sistemul cu plicul şi timbrele... 

Mai aflaseră ei şi altele, oamenii de la "Grosse Boule", în privința murdarelor noastre instincte!... Ştiau 
mai ales că ne hrăneam pe spinarea localnicilor!... Douăzeci de kilometri roată împrejur nu mai găseai nici o 
găină... Nici unt, nici morcovi!... Noi eram lăieţii!... Nu ne-au spus-o verde in fata, pentru că erau nişte 
ipocriti... dar emiteau tot felul de păreri pline de aluzii la nişte focuri de puşcă care nu trebuie irosite aşa pentru 
oricine... pentru o adunătură de neispraviti... care oricum tot vor sfârşi la puşcărie!... Fie!... În sfârşit, numai 
remarci dezagreabile... Am plecat fără măcar să ne luăm rămas bun... Erau cam două ore de drum până acasă la 
Bléme... Aveam tot timpul să ne gândim la primirea lor atât de rece!... 

Nu prea ne venea la socoteală... Aşa nu avansam în întreprinderea noastră... Des Pereires îşi dădea bine 
seama... Despre asta ar fi trebuit să vorbim... Dar pe drum a bătut din gură despre cu toiul altceva... Stele, aştri... 
distanţa dintre ele şi sateliți... feeriile care se desfăşoară acolo sus în timp ce lumea doarme... Despre 
constelatiile acelea atât de dense că ai fi zis că sunt nori de stele... 

Mergeam deja de o bună bucată de timp... Începuse să sufle din greu... Se pasiona întotdeauna prea tare 
când venea vorba de cer şi de traiectoriile cosmogonice... I se urca sângele la cap... Trebuia să încetinim!... Ne- 
am urcat pe un tapsan... Îşi trăgea sufletul... Ne-am aşezat... 

— Vezi, Ferdinand, nu mai pot... Nu mai pot să fac două lucruri deodată... Eu care făceam şi trei şi 
patru... Of! Nu prea mai merge, Ferdinand!... E greu!... Şi nici plăcere nu mai am!... Nu despre viata e vorba, 
Ferdinand! Ci despre Timp!... Viaţa suntem noi, ceea ce nu înseamnă nimic... Timpul! asta e totul!... Uită-te 
putin la micile "Orionuri"... Îl vezi pe Sirius? Aproape de Balantä? Trec... Trec... Se duc spre marile lacteene 
ale Antiopei... Nu mai putea... Îşi lăsă mâinile pe genunchi... Vezi, Ferdinand, într-o seară ca asta as fi putut s-o 
descopăr pe Betelgeuse... O noapte de magie! O noapte de cristal!... Probabil că aş putea cu telescopul... Cu 


telescopul pe care n-am să-l mai găsesc niciodată!... Ah! 'Tu-i mama mă-sii! Ce mizerie, când te gandesti!... 
Crezi oare, Ferdinand? Chiar crezi?... Spune-mi, ai înţeles ceva?... 

Când îşi aducea aminte se distra... Eu nu-i răspundeam nimic... Nu vroiam să-mi iau răspunderea să-i 
auresc hapul... Când era optimist făcea numai prostii... Şi a continuat să vorbească... 

"Ferdinand! Vezi, dragutule... Ah! Aş vrea să fiu in altă parte! Altundeva, să ştii!... Altundeva!... 
oriunde..." Făcea încă gesturi largi, descria parabole... Îşi plimba mâinile prin căile lactee... sus foarte sus, în 
atmosferă... Mai dădea din când în când de câte o steluta... găsea ceva de explicat... Ar mai fi vrut... dar nu mai 
putea... Vorbele îi răneau gâtlejul... ÎI durea în piept... "Toamna sufăr de astm..." mi-a spus... Şi s-a liniştit... A 
adormit putin... ghemuit în iarbă... L-am trezit pentru că era frig... cam după o jumătate de oră... Am luat-o încet 
la pas. 


Nu mai văzusem în viaţa mea copii care să prospere atât de evident... Într-un timp atât de scurt ca ai 
nostri... Se făcuseră voinici şi muschiuloşi de când nu mai aveau frână la mâncare!... Făceam nişte tocane 
uriaşe! Saci fără fund! şi trăgeau pustanii la vin! Nu acceptau nici un fel de observație! Nici un sfat!... Nu 
vroiau să ne facem griji pentru ei!... Se descurcau perfect singuri!... 

Frica noastră cea mare era Mésange, să nu care cumva să rămână grea într-o bună zi cu vreunul din 
derbedei!... Avea momente de visare, care puteau să însemne ce e mai rău!... Doamna des Pereires se gândea tot 
timpul la asta... Trăgea cruci pe calendar pentru a-i nota zilele cu musafiri. 

Pionierii unelteau, scotoceau curțile de păsări şi grajdurile de dimineață până seara! Nu se lăsau văzuți 
decât dacă vroiau... Depindea de starea lunii... Ne mai povesteau câte ceva din când în când... Lucrările agricole 
se făceau la noi mai ales dimineaţa... În privinţa aprovizionării cu mâncare, pustanii noştri deveniseră 
nemaipomenit de dibaci, de ingenioşi... Erau în acelaşi timp peste tot, călcând brazdele... Şi totuşi nu-i vedea 
nimeni!... Se jucau de-a Pieile Roşii fără frică! Erau doldora de vicleşuguri... După şase luni de recunoaşteri şi 
depistari miraculoase în cele mai felurite locuri, posedau până-n măduva oaselor ştiinţa orientării după miros, 
labirintul celor mai dibace ocolişuri, secretele celor mai ascunse adăposturi! Poziţia tuturor colibelor!... mai 
ceva decât toţi câinii de vânătoare din ținut la un loc!... Lucrau prin surprindere! Asta spune totul! 

Fără ei, e simplu de înțeles, am fi murit de foame!... Am fi fost în pom! Ei ne umpleau cămările cu 
provizii! Nu aveam decât să-i felicităm... 

Huiduma de papuică îşi rodea zăbala... Ar fi vrut şi ea să spună o vorbă... Nu mai era posibil! 
Chestiunea alimentelor era pe primul loc. Dacă ar fi plecat mormolocii, am fi murit!... satul era nemilos... 
Puşlamalele nu acceptau nici un fel de ordine! Totul se făcea numai la inițiativa lor!... Tatăl lui Raymond, un 
felinargiu de sector de prin Levallois, a fost singurul care a venit să ne vadă în prima iarnă... li era mai uşor 
pentru că avea "permis"... Nu şi-l mai recunoscu pe Raymond al lui, atât se făcuse de voinic!... Nu i-am povestit 
noi chiar totul... Magnificul Raymond se specializase în furatul ouălelor... N-avea pereche, le şutea direct de 
sub găină... fără ca aia să cotcodăcească!... Mana de catifea... Tatăl lui era om cinstit, venise să ne aducă 
datoria... Îşi exprimă dorinţa de a-l lua acasă, acum că se făcuse atât de voinic puştanul lui, Raymond, să-l ducă 
la Levallois. Era de părere că arăta foarte bine!... N-am îngăduit... Am opus o rezistență sălbatică!... I-am dat 
banii înapoi... ne datora trei sute de franci... numai cu condiţia să ne lase băiatul să înveţe profund agricultura!... 
Puştanul cântărea cât greutatea lui în aur... Nu vroiam să-l pierdem! Mai ales că şi el, băiatul, era de acord să 
rămână cu noi... Nu mai vroia să schimbe locul... Aşa ne organizaserăm viata... Ne detestau pretutindeni, pana 
la douăzeci de kilometri împrejur, ne urau cu toţii, dar oricum în solitudinea noastră de la Blême-le-Petit nu 
puteau să ne prindă în flagrant delict!... 

Huiduma se îngrăşă cel mai mult din roadele furtişagului! Nu avea aşadar de ce să se înfurie!... Câmpul 
ei nu ne dădea de mâncare! nici pălăria ei! nici chiloţii! Ce mai suspine scotea când îşi sugea coniacul... Nu-şi 
putea veni în fire de cât de repede se mai obişnuise cu toate aceste pungăşii nemaiauzite!... Şi începuse să 
bea!... Poate de amărăciune?... un pähärut azi... unul, mâine... după cafea!... "Fie ce-o fi! suspina ea... Pentru că 
tu nu esti bun de nimic!" se adresa lui Courtial, 

În hambar, în pivniţă si într-un coltisor al hangarului ascundeam alimentele!... Mormolocii se luau la 
întrecere care aduce mai mult într-o zi!... Puteam rezista şase luni... puteam susține mai multe asedii în toată 
regula... eram aprovizionati!... Cu de ale bäcäniei! Vinaturi! margarina! absolut totul!... Eram totuşi optsprezece 
la masă, dintre care şaisprezece în creştere! Se mânca nu glumă! Mai ales când "lucrezi la camp"!... 

Doi pionieri, unul de unsprezece, celălalt de doisprezece ani, aduseseră într-o zi douăsprezece bidoane 
cu benzină pentru motorul patronului. Ala iradia do fericire! A doua zi era ziua lui de naştere, câţiva pustani s- 
au întors de la Condoir-Ville, deci de la şapte kilometri distanță, cu un coş mare de prăjituri cu stafide, ecleruri 
şi gofrete! Prăjituri cu cremă Chantilly asortate cu tot soiul de aperitive! Ne-au mai adus pe deasupra, ca să ne 


distram, şi facturile achitate! Asta era culmea abilității! Plătiseră totul cu bani pesin! Dragii nostri descurcäreti! 
Făceau rost de bani aşa, în plin câmp!... unde, se ştie doar, nu se găsesc chiar la discreție... Adevărată minune! 
N-am zis nici pâs! Nu mai aveam nici un fel de autoritate. Numai că asemenea minuni cam lasă dâră... Două 
zile mai târziu au venit jandarmii să întrebe de Gustave şi de micuța Léonie... Puseseră mâna pe ei la 
Beauvais... Nu puteam protesta... Se dăduseră de gol pentru un portofel pe care-l şmangliseră amândoi!... 
Fusese o capcană!... Pe un pervaz!... Îi pândiseră! Au făcut constatarea oficială... cu patru martori! Nu se putea 
nega... nici aranja nimic în doi timpi şi trei mişcări... Cel mai bine era să jucăm mirarea, surpriza... oroarea! Le- 
am jucat pe toate. 


Patru zile mai târziu i-au prins pe Lucien, puştiul nostru carliontat!... La un simplu denunt! O afacere cu 
un cotet!... Peste o săptămână au venit si dupa Philippe-ochi-de-sticla... Împotriva lui nu aveau însă probe... Au 
fost obligaţi să ni-l lase... Dar, oricum, hecatomba începuse! Simteam cum ţărănoii, atât de greu de pornit, se 
jurasera acum să ne ruineze toată întreprinderea... Ne dispretuiau pe toți la un loc!... Ne amenintaserä dealtfel că 
vor da foc maghernitei, cu noi înăuntru... Ştiam de la Euscbe... Ar fi fost ideal pentru ei să ardem ca şoarecii!... 
Nu mai vroiau să ne vândă nimic... 

Trupeşa papuică suferi primul şoc din partea populației răsculate... A trebuit s-o şteargă din piață de la 
Persani... Vrusese şi ea să facă un pic de comerţ, şi să le strecoare, aşa, un coş de ouă la mâna a doua... Dar n-a 
ieşit nimic! Recunoscuseră proveniența ouălelor... şi devenira pe loc neinduplecati! delirând de artag şi sete de 
răzbunare!... s-a carat luându-şi picioarele la spinare! Cât pe-aci să încaseze câțiva ghionti... A ajuns în cătun 
complet descompusă!... şi-a făcut o ceaşcă mare de amestec, un gen de infuzie, verbină şi mentă, cu o parte 
tărie... Îi plăceau acum chestiile tari... mai ales fierte în vin cu adaos de vătămătoare!... O remonta imediat! Era 
un amestec indicat de diverse moase în aceea epocă... cel mai bun tonic pentru "gărzi"... 

Stăteam cu toții în jurul ei discutând despre agresiune... studiind consecintele!... Sticlele erau pe masă... 
Intră şeful de post!... Şi începe să ne înjure... Interzicându-ne să ne mai mişcăm. 

— Săptămână viitoare o să venim să vă ridicăm pe toţi! Gata! Comedia s-a terminat! S-a umplut paharul! 
V-am prevenit destul!... Sâmbătă! Să vă prezentaţi la canton! Toată afacerea voastră e clară! Dacă mai prind pe 
unul singur dintre derbedeii voştri umblând lela, dacă se mai depărtează unul de cătun... vi-i inhat pe toţi ime- 
diat! E clar! S-a inteles?... 

Procurorul se pare că avea în mână probe pentru cel puţin douăzeci de ani de ocnă!... Împotriva lui 
Courtial! a doamnei! şi chiar a mea! Motivele nu lipseau!... Furt de copii!... Libertinaj!... Câştiguri ilicite de tot 
felul!... Infractiune de jocuri! False declarații contribuabile... Atentat la moravuri, mai ales!... Furturi!... 
Escrocherii!... Jaf nocturn!... Racolare de minori!... În sfârşit, o adevărată cascadă... Setul era complet!... Ne 
pusese la pământ şeful de post!... Singură doamna des Pereires, care la început se clătină, fireşte, acum se simți 
mult mai bine... Nici una, nici două, sări în sus ca un bărbat! Şi i-a ţinut piept singură... S-a ridicat brusc... 
Împinsă de o indignare atât de vehementă, de sălbatică, tunând de mânie, că şeful de post şovăi... sub violenţa 
atacului!... Nu-i venea să-şi creadă urechilor!... Clipea numai din ochi... ÎL fascina, ăsta e cuvântul!... Riposta 
venise în termeni care nu admiteau replică! Niciodată nenorocitul de poliţist nu şi-ar fi putut închipui... Îl acuză 
la rândul ei că el pusese la cale revolta mârlanilor... Neruşinată! Numai el era răspunzător... Uluit! Zäpäcit! 
Ocărât! Se clătina în cizme... Dispretuitoare şi sardonica, îl făcea "biet nenorocit"!... El încerca să se apere... 
Numai că nu mai avea ce spune... Ea îşi puse pălăria... şi începu să se legene mândră în jurul bărbatului, plină 
toată de o furie de cobră!... L-a împins spre ieşire... L-a dat pe poartă afară. El a şters-o ca un pârtälos. S-a urcat 
pe bicicletă şi a plecat mergând pe două cărări... S-a înfundat în întuneric cu lampionul lui roşu cu tot... L-am 
văzut dispărând... Nu se putea tine drept. 


Una dintre pionierele noastre, Camille, o şmecheră şi jumătate, dealtfel, a fost prinsă trei zile mai târziu 
în grădina Prezbiteriului, la Landrezon, într-un hätis amăgitor, dincolo de pădure. Tocmai o ştersese din 
bucătărie cu o bucată de parmezan, raci, şi nişte lichior de porumbe... două sticle... Luase şi ea ce găsise... şi 
clondirele pentru liturghie... Asta a fost cel mai grav! Din argint masiv!... Flagrant delict! Au alergat-o pe 
puştoaică cu toţii... Au prins-o la mijloc pe un pod... Nu s-a mai întors mititica! Au închis-o la Versailles!... 
Factorul, piftia asta gretoasä, a dat fuga să ne aducă vestea... Făcuse intr-adins un ocol!... Situaţia noastră 
devenea extravagantă... Jucam ca pe sârmă... Nu trebuia să fii prea inteligent, ca să-ţi dai seama încă de pe 
acum că toți puştanii din falanster vor fi prinşi în această aventură... Vor pune mâna pe ei, unul câte unul, in 
timp ce făceau aprovizionarea... chiar dacă şi-ar fi inzecit prudenta... chiar dacă ar fi ieşit numai noaptea... 

Ne-am mai strâns şi noi de la mâncare, ne-am ferit cât am putut mai mult... Nu mai aveam picătură de 


margarină, nu mai aveam ulei, nu mai aveam sardele... şi, doamne, cât ne mai plăceau... Tânjeam de dorul 
sardelelor şi a tonului... Nu mai puteam face cartofi prajiti!... Pândeam de dupa persiene... Cercetam 
împrejurimile... Ne temeam că vreun țăran ar fi putut veni să ne aranjeze aşa pe înserate... Se mai arăta câte 
unul din când în când... trecând cu puşca pe sub ferestrele noastre... călare pe bicicletă... Aveam şi noi o puşcă 
de vânătoare cu alice, o vechitură... cu două ţevi... şi un pistol cu calti... Ni le lăsase fermierul dinaintea 
noastră... stăteau atârnate într-un cui din bucătărie, după hornul sobei. 

Des Pereires, într-o seară, cum n-avea nimic de făcut şi nici nu putea ieşi, luă flinta din cui... şi începu s- 
o curete.... să frece cele două ţevi cu un somoiog... cu petrol... să-i destepeneascä trăgaciul... simţeam că se 
apropia starea de asediu... 


Nu ne mai rămăseseră decât şapte... patru băieţi şi trei fete... Am scris părinţilor să vină să-i ia acasă 
dacă vor... că experienţa noastră agricolă ne-a rezervat nişte surprize neplăcute... Că circumstanţe neprevăzute 
ne obligau să renuntäm la câţiva dintre protejatii nostri... 

Nici măcar nu ne-au răspuns, lepădăturile alea de părinţi... Absolut iresponsabili!... prea fericiți să 
scape... Atunci i-am întrebat pe copii dacă nu vroiau să fie depuşi undeva la o casă de copii! în capitala de 
departament, de exemplu?... Auzind asemenea vorbe s-au revoltat împotriva noastră şi încă la un mod atât de 
agresiv că am crezut că totul se va sfârşit printr-un masacru!... N-au vrut să audă de nimic... Au refuzat pe loc... 
Le dăduserăm întotdeauna prea multă libertate de inițiativă acestor mucoşi ca să-i mai putem aduce acum pe 
drumul cel bun!... Tipau! Se încăierau!... Nu le păsa dacă umblau în trente, sterpelind de pe unde puteau!... dar 
erau oribil de scandalagii cand îi pisolăgeai!... Nici măcar nu încercau să inteleaga!... Nu se sinchiseau de 
împrejurări!... Degeaba le explicam că viata nu e aşa... că aveam cu toții obligaţii... că oamenii cinstiți ne înving 
întotdeauna... până la urmă... dacă furi aşa, în stânga şi-n dreapta, oamenii tot te vor prinde până la urmă!... Că 
se va termina foarte rău într-o zi... Ne trimiteau la dracu cu peltelele noastre plicticoase... Ne găseau deosebit, 
de scârboşi... cu fatarniciile noastre oribile!... refuzau tot ce li se cerea... refuzau să înțeleagă... "Noua rasa" 
dădea roade. Dudule, cel mai mic din trupă, ieşi să caute nişte ouă... Raymond nu mai îndrăznea... Se făcuse 
prea mare... Mizeria întruchipată, puştiul Dudule... i-am urat... ne rugam... tot timpul cât era pe afară... să se 
întoarcă sănătos şi plin de toate... A adus un porumbel... L-am mâncat crud pe loc cu morcovii tot aşa... 
Cunoştea locurile Dudule mai bine decât un câine de vânătoare!... Nici de la doi metri nu-l puteai repera... 
Ore... rămânea nemiscat pândind găina... s-o înşface... fara lat... fără momeală! fara sfoară!.... Numai cu două 
degete... Hac! Hac!... Îmi arăta cum făcea... De o fineţe nemaivăzută... "Uite, într-o clipă i-am rupt capul... fără 
să o audă cineva!"... Era adevărat, nu se auzea nimic. 


În aceeaşi săptămână ne-au spart două ferestre... Alţi mârlani treceau pe lângă gardul nostru în trombi... 
Aruncau cu pietre din ce în ce mai des... Plecau, se întorceau... Ranchiuna lor devenea de nesuportat... Şi totuşi 
stăteam linistiti... Nu ripostam în nici un fel!... Deşi ar fi trebuit... Era o provocare!... Să-i fi luat la goană cu 
picioare în fund! Pionierii noştri nu se arătau... leşeau o oră două, înainte de revărsatul zorilor... Ca să 
desluşească cât de cât ceva... Cultivatorii îşi instalasera prin ogrăzi câini... dezlantuiti, crunti, monştri turbati!... 

Pe lângă toate, nu aveam nici încălțări pentru aceste teribile peripluri pe cărările pietroase... Era o 
tortură!... Chiar gorobetii noştri bine antrenați se loveau adesea de bolovani... În zori, sub ploile de toamnă ale 
începutului de noiembrie, trentele lor păreau nişte cataplasme caraghioase!... Tuşeau din ce în ce mai tare... 
Oricât ar fi fost ei de solizi, de şmecheri, de hotomani!... Nu erau scutiți de bronşită! Se infundau uneori până la 
brâu in arătură!... Nu rezistau pe ger uscat... Nu mai era posibil să iasă fără incaltari!... Ar fi rămas fără 
picioare... Iarna platoul nostru era bătut de crivät din toate părțile! Măturat de vântul cel mare din Nord!... Seara 
ne încălzeam de încălzit, dar ne sufocam în odaia plină de fum... care se abătea din fundul hornului!... Lemnul 
era ud, cărbuni nu mai aveam de câteva săptămâni... nu se mai putea... stingeam tăciunii!... Ne era frică să nu se 
aprindă din nou... aruncam apă peste jeratic... Copiii nu aveau decât să meargă la culcare... 

Adeseori, spre miezul nopții, Courtial se trezea... Nu mai putea dormi... Se repezea cu lanterna oarbă 
spre hambar, să mai scotocească prin maşinăria lui... Îi dădea drumul câteva minute... Nevastă-sa tresărea pe 
salteaua ei de paie, se ducea lângă el să vadă şi ea... Îi auzeam certându-se în fundul curţii... 

Ea se întorcea după aceea într-o fugă... Mă trezea, şi pe mine... vroia să-mi arate cartofii... Vai! Nu prea 
erau frumoşi... Cei care cresteau cu unde... păreau râioşi... respingatori!... Fir-ar să fie! Mă lua drept martor!... 
cartofii nu prea creşteau... Era destul de limpede... Eu nu îndrăzneam să spun nimic... nu prea deschideam 
gura... dar nici nu puteam s-o contrazic... putregăioşi, uscați, gunoi sadea! dezgustători... plini de viermi! Astia 
erau cartofii lui Courtial!... Nu-i puteam mânca... nici măcar noi... Care eram atât de puţin mofturoşi!... Ea era 


absolut sigură, doamna des Pereires, că toată cultura era compromisa... 

— Ja zi, asta e ceea ce pretindea el să vindem la hale? Ei? Ia zi!... Cine are dreptate?... Asta-i culmea! Ce 
tupeu!... Stau şi mă intreb!... Unde o să găsească el prostul care să-i cumpere asemenea gunoaie?... Unde o sa 
găsim vreo minte de bufon să-i trimitem un coş!... Of! vreau să-l văd şi eu imediat!... Dar ştiu că are îndrăzneală 
bărbatul meu! Of! Când mă gândesc!... Oare drept cine mă 1a?... 

E adevărat, erau mizerabili!... cartofii cei atât de ingriiti!... Aleşi cu atâta meticulozitate!... Rasfatati zi 
şi noapte!... Mucegäiti! Viermänosi, foind de viermi, şi încă din cei cu labe... Dar ce mai puteau!... o putoare 
de-a dreptul scârboasă!... În ciuda frigului... Nici asta nu era normal... Un fenomen neobişnuit!... Mirosul mă 
făcea să clatin din cap... Cartof care să pută... aşa ceva se vede foarte rar... O ciudată lovitură a sorții... 

— Sssst! Sssst! îi făceam... să nu-i treziti pe copii!... 

Se întorcea în câmpul experimental... Lua cu ea lanterna şi târnăcopul... era opt... zece grade sub zero... 
Îi căuta pe cei mai râiosi, îi smulgea unul câte unul... Până cădea de oboseală! până când se iveau zorile... 


A fost cu adevărat imposibil să ascundem până la urmă o asemenea invazie de viermi... Câmpul foşgăia 
chiar la suprafață... Putreziciunea se întindea... degeaba i-am rărit, i-am extirpat, i-am plivit din ce în ce mai 
des... nu ajuta la nimic... În cele din urmă vestea s-a lätit în toată regiunea... Mârlanii veneau să-şi bage si ei 
nasul... Ne dezgropau cartofii ca să-şi facă o idee... l-au dus Prefectului un eşantion din cultura noastra!... 
Însotit de un raport al jandarmilor asupra bizarelor noastre actiuni!... Au expediat coşuri întregi, pline de larve, 
până la Paris la Directorul Muzeului!... Era un mare eveniment!... După unele zvonuri noi eram vinovaţi, noi, 
originalii creatori a unei agriculturi pestilentiale!... ai unei ciume agricole!... absolut necunoscută... ai unui 
nemaiauzit flagel legumicol!... 

Prin efectul undelor intensive, prin "inductiile" noastre malefice prin intermediul infernal al miilor de 
rețele de alamă, corupseserăm pământul, provocaserăm Geniul larvelor!... Chiar în sânul naturii inocente!... 
Dăduserăm naştere, acolo, la Blême-le-Petit, unei rase foarte speciale de viermi absolut viciosi, înspăimântători 
de voraci care atacau toate seminţele, rădăcinile oricărei plante!... copacii! produsele lactate!... structura 
brazdelor! recoltele! miriştile! necrutând nimic!... corupând, sugând, dizolvând... Halind până şi bräzdarul 
plugului!... Inghitind, digerând piatra, cremenea, tot atât de uşor ca şi fasolea! Pe unde treceau nu rămânea 
nimic în urma lor! la suprafață sau în adâncuri!... Cadavre sau cartofi... Absolut totul!... Prosperând, să 
specificăm asta, în toiul iernii!... Răspândindu-se din belşug, cu miriadele!... din ce în ce mai lacomi!... peste 
munţi! câmpii! văi!... cu o viteză electrică!... Datorită efluviilor maşinii noastre!... Curând tot arondismentul nu 
va mai fi în jurul cătunului Blême decât un enorm câmp putregăit!... O turbă abjectă!... O vastă cloacă!... Un 
seism de viermi foşgăind!... Apoi va veni rândul târgului Persant!... şi apoi Saligons!... Cam astea erau 
perspectivele!... Nu puteam întrevedea sfârşitul!... Nu ştiam dacă aveam să găsim posibilitatea să oprim 
catastrofa!... Trebuia să aşteptăm rezultatele analizelor!... Puteau foarte bine să atace toate rădăcinile Franţei... 
Să halească complet toate satele!... Să nu mai rămână piatră pe piatră în toată tara!... Să pustiască Europa, 
viermii noştri... Să nu mai rămâie decât un deşert plin de putreziciune!... Atunci, trebuie să recunoasteti, asta, 
avea să se vorbească despre marele nostru flagel de la Bléme-le-Petit... generații în şir... de-a lungul anilor... 
cum se vorbeşte încă şi astăzi despre cel din Biblie... 

Nu mai era o simplă glumă... Courtial i-a spus-o factorului când a trecut... Nu-i trebuia mult lui Eusèbe 
ca să-şi verse veninul. Eusèbe cel fără bicicletă... "Zau că se poate, pentru numele lui Dumnezeu!" a răspuns. 
Fără să mai adauge nimic. Devenea dealtfel pe zi ce trecea din ce în ce mai nesuferit. Nu mai aveam nimic de 
băut... nu mai puteam să-i oferim nimic... şi devenea crunt... Paisprezece kilometri fără să sugă nimic!... ne 
afurisea pe loc!... Bătea dramul de la Persant de trei ori pe zi ca să ne aducă poşta, special pentru noi!... Ne 
scriau de peste tot, nu era vina noastră)... 

Se îndesise corespondenţa noastră!... oameni care vroiau să ştie totul... care vroiau să vină pentru 
interviuri!... Şi numeroşi anonimi care ne ocărau pentru timbrele lor! Tomberoane de insulte!... 

— Bine! Bine! Spiritul e acela care fermentează!... Uită-te numai la scrisorile astea minunate! Sunt de o 
mie şi o sută de ori mai viermănoase decât tot solul planetei!... Şi tu ştii cât e el de viermănos! E doldora! Gata 
să plesneascä! Hoitul, iti spun eu! Vrei? Ei? Îţi spun... asta e cel mai greu de suportat!... 


Ne-am zis că dacă i-am fierbe la foc mic... dacă i-am gratina, dacă i-am da prin grăsime... măgulindu-i 
mai mult sau mai putin... luându-i cu viclenii... o să ajungem totuşi să-i facem buni de mâncat cartofii noştri... 
Am încercat asupra lor toate şiretlicurile bucătăriei... Nu ieşea absolut nimic... se transformau pe fundul cratitei 
într-un soi de gelatină... Cam după o oră... poate o oră şi jumătate, deveneau o imensă tocană de larve... 


Duhnind... Courtial adulmeca mult timp rezultatul preparatelor noastre... 

— Ăsta-i hidrat feros de aluminiu! Tine minte acest nume, Ferdinand! Tine minte!... Un fel de 
meconium! Terenurile noastre sunt pline de el! literalmente... Nu-i nevoie de nici o analiză!... Precipitati de 
sulfura!... Asta era marele inconvenient!... Nu se poate nega!... Uită-te şi tu la coaja asta care se îngălbeneşte... 
Am avut întotdeauna îndoieli! în privința cartofilor! Uite! iti spun eu!... Poti face din aceşti cartofi un 
îngrăşământ admirabil!... Mai ales cu potasiul... Vezi, potasiul!... Asta ne salvează! Potasiul! Care aderă 
formidabil... Încarcă toţi tuberculii... priveşte bine cum strălucesc! Discerni reflexele?... Învelişul fiecărei 
radicule?... Toate aceste infime cristale! Tot ce se vede reflectat in verde? Violet?... Le vezi?... Bine?... Astea, 
dragul meu Ferdinand, sunt "transferurile"!... Da!... transferurile hidrolizei... Da! Da!... Nici mai mult!... Nici 
mai putin! aportul curentului nostru... Da, băiatule!... Absolut! Marca telurică!... Nu găsesc un termen mai 
adecvat decât acesta... Cască bine ochii! Priveşte atent! Dovezi mai bune nu se pot aduce!... Nici nu e nevoie de 
alte probe!... Probele?... Uite-le, Ferdinand!... Poftim! Cele adevărate!... Exact aşa cum am prevăzut!... E un 
curent pe care nimic nu-l poate opri, nu-l poate împrăştia! nu-l poate refracta!... Dar se dovedeşte... sunt de 
acord... un pic prea încărcat de aluminiu!... Un alt mic inconvenient!... dar trecător!... foarte trecător... 
Chestiune de temperatură! Optima pentru aluminiu este de 12 grade. 0,5... Ah! tine minte: zero cinci!... Pentru 
ce ne trebuie nouă! Mă intelegi?... 


Au mai trecut două săptămâni... Ne-am rationalizat haleala până la o supă pe zi... Nici vorbă nu mai 
putea fi să ieşim... Turna cu găleata... Câmpul suferea si el... prăbuşit sub frigul iernii... Arborii se zgâlţâiau... Ii 
chinuiau fantomele vuiturilor... Imediat ce ne goleam farfuriile, ne repezeam în culcuşuri ca să nu se răcească 
prea tare!... Rămâneam aşa zăcând... zile întregi, înghesuiți unul în altul... fără să deschidem gura... fără sa 
spunem o vorbă... nici focul cu lemne nu ne mai încălzea... totul se ducea dracului de râpă... Tuşeam şi hârâiam 
teribil.... Şi slabeam... Ni se făcuseră picioarele ca fluierele... o slăbiciune neobişnuită... nu mai puteai să te 
mişti, nici să mesteci, nici să faci nimic... Foamea nu-i deloc distractivă... Factorul nu mai dăduse pe la noi... 
Primise ordine... N-am fi fost atât de deprimati dacă am mai fi avut măcar un pic de unt sau ceva margarina... 
Iarna sunt absolut indispensabile... Courtial începu să aibe nişte dureri ciudate tocmai acum, în toiul frigului şi 
când mâncam din ce în ce mai puţin... Un fel de enterită cu adevărat foarte gravă... Îl durea îngrozitor burta... Se 
răsucea în paie... Nu-i venea de la mâncare!... Discuta cu muierea toate astea, dacă e mai bine sau nu să ia vreo 
curatenie?... 

— Dar n-ai nimic la burtă!... li zicea ea... Ce vrei să-ţi curete?... Colica nu vine asa de la sine... 

— Dar jur c-o simt cum mă sfarteca! Mizerabila... Ma tine de mate toată noaptea!... Nişte colici uscați... 
Ai zice că mi se-nnoada măruntaiele!... Of! ia zi!... 

— E din cauza frigului! Haide, cretinule!... 

— Dar nu mi-e frig deloc!... 

— Atunci de foame?... 

— Dar nu mi-e foame!... Mai degrabă aş varsa!... 

— Of! Nici tu nu ştii ce vrei)... 

El nu-i mai răspundea nimic... se înfunda în culcuş... Nu mai vroia să mai vorbească cu nimeni... 

În privinţa agriculturii nu se mai putea face nimic, nu mai aveam petrol în hangar, nici măcar un bidon, 
să punem maşinăria în mişcare!... 

Mai trecură două zile... de aşteptare şi de prostratie... Papuica noastră, prăbuşită, într-un colt, înfăşurată 
în perdele, nu mai rezista, cläntänea gata să-şi spargă dinţii... Urcă în pod să mai caute nişte saci!... Îşi 
confectiona, ca pentru copii, un fel de camizol şi o fustă ecoseză scortoasä, umplute amândouă cu câlti şi trase 
pe deasupra pantalonilor!... Părea o zulusă! îi venea şi ei să râdă!... Frigul te face câteodată să râzi al dracului!... 
Cum tot nu reuşea să se încălzească, începu sa topaie!... bătând din saboti! mări măi! în jurul mesei masive! 
Mormolocii plesneau de râs, uitându-se la ea... Topäiau şi ei în jurul el, într-un soi de farandolă!... Alergau după 
ea... se prindeau de fustele ei... Ea îndruga un cântec: 


Numa' o fată are morärita 
Cu băieții joacă hora 

Pân' ce-1 sare jartiera 
Jartiera... 


Nu o apucau pe mătuşa Courtial prea des asemenea dispoziţii comice!... Probabil că momentul era foarte 
ciudat!... Nu mai avea nimic de fumat... Courtial îi luase tot tabacul!... Incepu să tipe după tabacul ei... Puştanii 


îi smulgeau fustele... O tranteau în paie!... 

— Ja mai duceti-vä dracului! Hai! Valea!... Păduchioşilor! Mucoşilor!... Goleţilor!... Hotilor!... 
Putoilor!... Obraznicaturilor!... îi înjura ea... asta îi făcea să râdă şi mai tare... 

— Courtial, mă auzi!... El nu auzea... Îşi înfundase capul în borta lui... gemea... grohăia... Asta era burta 
şi distractia!... Puştanii săriră atunci pe el, patru băieţi şi trei fete! Dar el tot nu răspundea nimic. 

Un pic mai târziu ne-am întrebat unde e Dudule?... leşise de vreo două ore... chipurile să-şi facă 
nevoile... Şi brusc intrăm în panică... Nu s-a mai întors decât noaptea! încărcat ca un cargou!... Făcuse vreo 
doisprezece kilometri!... Până la gara din Persani, şi se întorsese tinand-o numai într-o goană!... Pe cheiul de 
mărfuri, îi căzuse o adevărată pleaşcă... o afacere fenomenală!... O încărcătură de băcănie!... S-a întors cu unt!... 
un calup foarte mare!... doi drugi de salam!... trei coşuri cu ouă... cârnaţi, dulceaţă şi pateu de gâscă!... Luase cu 
el şi roaba... Furase totul din fata gării in timp ce descărcătorii se duseseră până la canton să se mai încălzească 
putin... Nu i-au trebuit nici zece minute lui Dudule să înşface totul! Dar n-aveam pâine... ceea ce nu ne-a 
împiedicat să organizăm o agapă!... Una enormă!... Am aprins focul! Am pus pe el aproape un copac întreg... 
Des Pereires, auzindu-ne se ridică şi el... Se apropie să mănânce... Şi-a început să înfulece atât de repede că îşi 
pierdu respirația. Se tinea cu mâinile de burtă... "Of! Dumnezeii mă-sii! Dumnezeii ma-sii!..." exclama din când 
în când... Grăsana nu se lăsa nici ea mai prejos!... Se îndopă atât de tare în câteva minute încât a trebuit să se- 
ntindă... Se răsucea de-a dreptul pe podele... când pe spate, când pe burtă... Încet... "Of! Dumnezeule! Doamne! 
Courtial! Niciodată n-o să-mi mai treacă! Of! Si ce foame mi-a fost!...” Mormolocii vomau cu toţii prin 
colţuri... După care se întorceau să mai halească... Câinele lui Dudule se umflase atât de tare că urla a moarte... 
"Of! Copui mei! Of! Dragii mei! Puişorii mei!... Of! Dumnezeule mare! A venit ceasul ca totul să se sfârşească! 
Şi totuşi ne era cum nu se putea mai bine! Ce bine!" repeta des Pereires! Era copleşit!... "Oh, a venit ceasul! 
Dumnezeii mă-sii!... Ah!, Nu putea fi mai bine!..." Nu mai putea zice nimic altceva. Uluit de miracol... 


Să fi fost cam ora cinci... Încă nu se luminase... când l-am auzit pe Courtial foindu-se în paie... S-a 
sculat... S-a ridicat în picioare... Apreciasem ora după starea sobei... după focul aproape stins... Îmi zic: "Asta e, 
se duce!... Nu mai rezistă la frig... Se duce să-şi facă o cafea... O să bem probabil cu toţii... Ce bine!..." Într- 
adevăr îl aud îndreptându-se spre bucătărie, ceea ce mi s-a părut firesc... îl aud zăngănind ibricele... Aş fi vrut să 
mă duc după el... să dau şi eu pe gât o ceaşcă... Dar între culcuşul meu şi uşă erau înghesuiți puştii care 
sforăiau... bagati unii în alţii... cu capetele atârnând în toate părțile... Mi-era frică să nu calc pe vreunul, să-i 
zdrobesc teasta... Am rămas deci întins... Nu-mi era chiar atât de frig la urma urmei... Eram apărat de zid... Mai 
la adăpost decât bătrânul... Amortisem doar, şi atât. Îl aşteptam să se întoarcă cu ibricul, să-l opresc în drum... 
dar nu mai termina... Se fâtâia acolo pe întuneric... L-am auzit multă vreme umblând printre cratite... Si apoi l- 
am auzit deschizând poarta de la drum... 

M-am gândit: "la te uită, s-a dus afară să facă pipi?"... Nu mai intelegeam... Aşteptam să se întoarcă... 
un soi de teamă mă înfioră o clipă... Fu cât pe aci să mă scol... Dar adormii la loc... Eram prea intepenit. 


Si am visat urât... În străfundurile somnului meu mă băteam cu patachina!... Ea era cea care ataca... eu 
mă feream... Şi mă biruia... Ce vacarm!... Ce scandal!... Nu mai puteam să scap... O gălăgie înfricoşătoare! 
Tipete ca de inecati!... Îmi crăpa capul cu întrebările... Încercam să mă apăr, mă acopeream cu paie... dar mă 
înşfacă, putoarea, de piept!... Şi ce mai urla!... şi ce mai răcnea!... Îmi răsucea urechile cu amândouă mâinile... 
Nu mai vroia să-mi dea drumul... "Unde e Courtial al ei..." Parcă era apucată!... Tocmai se întorcea din 
bucătărie... căutase cafea... Nu mai rămăsese nici o picătură!... Şi făcea un scandal!... Toate borcanele erau 
goale!... derbedeul supsese totul, trei ibrice el singur... Înainte de a ieşi... Îmi spusese ceva? Vroia să ştie cu 
orice preţ... 

— Nu! Nu! Nici un cuvânt!... 

— Pe unde a sters-o?... Nu l-am văzut prin curte?... 

— Nul. Nu!... N-am văzut nimic!... Mésange trezită brusc începu să se smiorcăie că visase urât!... Il 
văzuse pe domnul Courtial în vis urcat pe un elefant!... Nu era momentul să crezi toate prostiile... Încercarăm 
mai degrabă să ne amintim ce ne spusese cu o seară mai înainte... mâncase cât zece... De asta ne aminteam... 
Poate că-i fusese rău?... Era bolnav?... Dar cu frigul de afară?... Începură ipotezele!... O congestie?... Fără să 
mai pierdem timpul ne-am repezit cu toţii să-l căutăm!... Am răscolit toate paiele... toate colţurile casei... 
dependintele, cele două hangare, chitimia pentru experienţe... În şandrama nu era deci de găsit... Am ieşit şi am 
luat-o peste câmp... l-am căutat în imediata apropiere... şi pe urmă puţin mai departe... Unii scotoceau pe coastă 
toate clinurile, toate boschetele... Alţii, parcă ar fi fost la cules, se răspândiseră în toate sensurile platoului!... I- 


am dat drumul câinelui lui Dudule... Nici urmă de Courtial!... Ne-am adunat din nou... Am mai scotocit încă o 
dată toată pădurea, tufiş cu tufiş... Ştiam că hoinărea adesea pe acolo... Când deodată unul din copii a observat 
că era scris ceva pe unul din panourile porţii, sus... "Noroc! Noroc!", cu creta... litere mari, majusculate... Era 
scrisul lui... 

Bătrâna mai întâi nu pricepu nimic... Mormăia: "Noroc! Noroc!" Nu mai tăcea... 

— Ce vrea să zică asta?... Dumnezeii mă-sii! A stcrs-o!... Asta o întoarse brusc pe dos! îşi bate joc de 
mine!... Pe crucea mea!... Ah! Noroc! Ia te uită... Noroc! Do ce să-mi spună el mie asta?... Ce vorbe mai sunt şi 
astea!... Ia te uită! Asta zic şi eu venin! Era complet prostită... Îngrozită peste măsură!... 

— Nemaipomenit!... Domnul se cară!... Domnul umblă creanga!... Domnul a plecat în excursie... S-a dus 
să-i tragă un chef în oraş! Lepădătura! Derbedeul! Pacostea!... Noroc!... Auzi!....Şi eu să stau cuminte!... 
Mizeria să-mi rămână numai mie! Nu-i aşa! Tot rahatul numai pentru mine!... Să înot în el... Descurcă-te 
babo!... Sparge-ti splina... $i?... Pe urmă, noroc?... De necrezut!... spune şi tu, Ferdinand? Spune, ce părere a1?... 
Fir-ar el al dracului de râios nerusinat!... 

Copiii râdeau eu gura până la urechi auzind-o cum rage!... Nu voiam să mai pun şi eu gaz pe foc!... Am 
lăsat-o să se mai liniştească... Dar îmi ziceam în sinea mea... "Bătrânul s-a săturat de noi şi de cultură!... S-a 
carat cât a putut mai departe... N-o să-l mai vedem prea curând!..." Parcă aveam o presimtire... Mi-am adus 
aminte de vorbele lui... Şi amintirea lor mă duru... Sigur că mai bătea şi el câmpii... Dar, cine ştie, poate că în 
sfârşit ajunsese la Marea lui Rezolutie?... Lepădătura!... Lăsându-ne pe toţi cu curul in baltă?... până-n gât?... 
Era genul lui... Ursuz, ranchiunos, ascuns... cât zece urşi la un loc... N-ar fi fost o surpriză... Mă aşteptam 
dintotdeauna... "Detaliile n-au importanta!... Ele ne intuneca viata!... Ceea ce trebuie este să ajungem la Marea 
Rezolutie!... Ferdinand! Magnifica!... Mă intelegi?..." Intelegeam!... Fusese, ca întotdeauna, un discurs!... Dar 
dacă îşi luase cu adevărat picioarele la spinare? Atunci treaba devenea al naibii de imputita! urâtă festa ne mai 
jucase!... Cum scăpăm din toată tevatura?... Ce facem cu tot bazarul lui teluric? Absolut nimic!... Dacă ne 
acuzau toţi că am îmbolnăvit pământul?... Ce raspundeam?... Eram complet raşi! Sa fi fost el aici... cu felul lui 
de a fi... ar fi putut să-i mai zăpăcească... să le mai trezească curiozitatea... sălbaticilor... Dar noi?... Nici nu 
existam. 


Rämäseseräm cu buzele umflate... Încercam să apreciem exact situaţia... Bătrâna se calmă putin câte 
putin... Plozii răscoliseră încă o dată toată maghernita... Se urcară in pod. Răsturnară toate capitele... Vine? Nu 
vine?... Asta era refrenul. 

La Bléme nu-şi mai avea pivnita lui unde să se ascundă ca la Palais... Dar dacă nu era chiar atât de 
departe?... Daca nu era la mijloc decat o fantezie de a lui?... O traznaie de maniac?... Unde aveam sa ne caram 
cu copiii după noi, dacă nu apărea?... Bătrâna, tot gândindu-se, începu să tragă nădejde... Îşi zicea că nu era 
posibil... că avea şi el inimă... că nu era decât o farsă idioată... că se va întoarce curând... Parcă ne mai 
recăpătarăm încrederea... Fără motiv, dealtfel... Numai pentru că trebuia, oricum... Dimineaţa era pe sfârşite... 
Afurisitul de poştaş îşi făcu apariția... Eu l-am zărit primul... Mă uitam pe fereastră... Se apropie... Nu intra... 
Rămâne acolo protäpit în fata porţii... Îmi face semn să ies... că vrea să-mi zică ceva... să vin repede... Am 
zbughit-o... Mă întâmpină sub portic, îmi şopteşte foarte emoționat... 

— Grăbeşte-te! Aleargă iute la bătrânul tău!... E acolo pe drum după pasajul de nivel de la Druve... cum 
mergi spre Saligons!... Ştii mica pasarelă din lemn? Acolo s-a omorât!... Oamenii de la ferma "Plaquets" l-au 
auzit... Băiatul Arton şi mătuşa Jeanne... Era cam după ora şase... Cu puşca lui... cea mare... Mi-au spus să vă 
anunţ... Du-te să-l iei dacă vrei... Eu n-am văzut nimic... ai inteles?... Nici ei nu ştiu nimic... N-au auzit decât 
pocnitura... Si uite două scrisori... Amândouă sunt pentru el... Nici nu şi-a luat rămas bun, a întins-o peste câmp 
de-a dreptul... L-am văzut apoi luând-o pe drumul spre Brion, prin pădure. 


I-am spus încet la ureche... ca să nu audă copiii... N-a făcut decât un salt până la poartă... A luat-o la 
goană... Alerga pe pietriş... Nici n-am avut timp să-mi termin vorba... Trebuia să-i liniştesc pe gorobeti... Se 
temeau de-o catastrofă... 

— Nu va smiorcaiti!... Nu vă arätati pe afară!... Mă duc dupa babă!... Voi mai cäutati-l pe Courtial!... 
Sunt sigur că e pe aici pe undeva! Ascuns!... Doar nu s-o fi topit în nalbă!... Rasturnati toate paiele!... Capita cu 
capita... Motaie probabil pe undeva! Noi ne ducem la jandarmi... Ne-au chemat la Mesloir!... De asta a venit 
factorul... Terminăm repede... Nu faceţi pe voi de frica!... Stati linistiti!... În două ore ne întoarcem... Să nu care 
cumva să aud că ati ieşit pe afară! Şi mai ales inchideti gura! Scotociti chitimia!... Nu stati!... Căutaţi prin 
grajd!... Şi prin cufere!... 


Copiilor le era frică de jandarmi... Aşa că eram liniştit! N-aveau s-o şteargă! Mirosiserä ei nenorocirea... 
dar dincotro?... Încă nu-şi dădeau seama... 

— Şi mai ales să nu v-audă gura!... le-am recomandat... Am încercat să mă uit pe fereastră să văd dacă o 
zăresc pe patroană... Ajunsese deja la dracul în praznic!... M-am luat după ea în galop... Îmi fu foarte greu s-o 
prind din urmă... Fugea mâncând pământul, tăind păduri şi câmpuri... Mi-am întețit şi eu goana! Gata să mă 
dejghin!... Fir-ar să fie! Numai ca să n-o pierd din ochi... Dar ideile mă înghesuiau şi ele... Chiar aşa... gata să- 
mi dau duhul... În fierbinteala galopului o bănuială mă fulgeră... "Fir-ar să fie! îmi ziceam fugind tot înainte!... 
Iarăşi ti s-a jucat un renghi, amice! O farsă!... O mascaradă!... Chestia cu podetul de la Druve?... O prostie!... Şi 
încă una mult mai infectă decât altele! O minciună sfruntată!... O capcană sinistră! Ce mai!" Ah!... Bănuiala 
deveni foarte puternică!... O glumă tâmpită a factorului... Era în stare, lepădătura!... Dar parcă ceilalți 
antropofagi?... Nu erau la fel de suspecți? La toate mă gândeam alergând!... Dar bătrânul?... În timp ce noi ne 
mâncam sufletul alergând)... În căutarea cadavrului lui!... Unde era?... Poate la "Grosse Boule"? făcând curte 
vreunei ţigănci! şi dând pe gât anisetă!... Deci victimele tot noi eram!... N-aş fi fost deloc surprins!... Cât era de 
încăpățânat şi viclean, cine s-ar mai îndoi!... Ne dădea cu sâc!... Ne trăsese clapa... 

După un galop pe drum drept.... peste arătură, mai aveam de urcat coasta povârnită a colinei!... Ajunşi 
sus în vârf, am văzut totul, fir-ar să fie! tot peisajul, ca să zic aşa!... Suflam mai greu decât nişte boi inhamati în 
jug, şi eu şi patroana. Ne-am aşezat o secundă pe muchea dealului ca să putem privi în voie... Bătrâna nu prea 
vedea bine... biata de ea... dar eu distingeam foarte bine... chiar pe o distanță de douăzeci de kilometri nu mi se 
putea ascunde nimic... De acolo din vârf se vedea toată coasta, râuletul Druve care curgea jos la poale, podetul 
şi răscrucea drumului... Acolo în mijlocul drumului am văzut un fel de balot mare... Nu mai era nici o 
îndoială!... Putea fi desluşit şi la trei kilometri distanță acolo pe pietriş... Mi-am dat seama pe loc... dintr-o 
ochire!... cine era... Redingota!... gri... galbenul ruginiu al pantalonilor... Ne-am apropiat in fugă... coborând pe 
coastă... "Luati-o pe aici! Luati-o pe aici! i-am zis... Tineti-o aşa drept înainte!... eu mă las pe dincolo... pe 
cărare!..." Si-o luai pe scurtătură!... Într-un minut am fost jos... Lângă moviliţă... Era chiar el!... Cu capul rău 
zdrobit!... Îşi zburase toată teasta... rămăsese aproape fără craniu... Trăsese de foarte aproape, ce mai vorbă... 
Mai tinea încă strâns arma... în braţe... Ţeava dublă îi intrase în gura, se înfipsese in cap... terciuindu-i tot 
magiunul... Capul nu mai era decât o tocătură... de fâşii, bale, smocuri... cheaguri, piele smulsă cu păr cu tot... 
Ochi nu mai avea... li săriseră... Nasul i se întorsese parcă de-a-ndoaselea... Toată fata nu mai era decât o 
bortă... cu marginile supurând... cu un cheag de sânge, ca un dop înfipt drept în mijloc... coagulat... ca o cocă... 
şiroaiele se prelingeau până la marginea drugului... Mai ales din barbă curgea ca dintr-un burete... Dâre, dâre, 
până-n sant... bălți îngheţate... Bătrâna privea totul foarte atentă... intepenita... Nu făcu nici măcar ufl... Atunci 
m-am hotărât... "Să-l ducem sus pe colină..." i-am zis... Am îngenuncheat amândoi... Am încercat să mişcăm 
balotul... să-l desprindem... dar ne trebuia ceva putere... Eu trăgeam de cap... dar nu vroia să se deslipeasca... 
Nu s-a clintit!... Se lipise prea tare... Urechile mai ales se prinseseră... Făcând bloc cu pietrisul şi gheaţa... L-am 
ridicat de trunchi şi de picioare trăgând din toate puterile... Dar capul nu cedă!... Tocătura... amestecată cu 
pietricele se făcuse lespede... Nu se putea cu nici un chip destepeni... Corpul se încovoiase in formă de Z... 
pusca 1 se înfipsese în cap... Trebuia mai întâi să-l intindem... şi să scoatem arma... Cu şalele tepene, cu călcâile 
aduse la spate... în agonie, se mai zbătuse... Am inspectat puţin împrejurimile... Am văzut ferma în vale... 
Ferma despre care pomenise factorul?.... "Plaquets"? Îmi zic: "da, ăsta-i locul... Sigur!...", Am prevenit-o pe 
grăsană... 

— Hei, nu vă miscati de-aici... i-am zis... Mă duc să caut nişte oameni!... Mă întorc imediat!... Să vină să 
ne ajute!... Nu vă miscati de aici! Aia e ferma lui Jeanne... Aia care au auzit. 

Ajung lângă casă... bat la poartă Şi apoi în oblon... Nimeni nu are aerul că m-ar fi auzit... Dar eu bat... 
Fac un ocol pe la grajduri... intru de-a dreptul în curte... Bat şi bat! Urlu!... Nimeni nu se mişcă!... ŞI totuşi simt 
că înăuntru e cineva!... Hornul lor fumega!... Zgaltai uşa... bat... de zăngăne geamurile... Dacă nu se arătau eram 
gata să destânez obloanele... O mutră apăru până la urmă!... Era băiatul mătuşii Jeanne!... Arton, cel mare, din 
prima căsătorie... Nu vrea să riste ticălosul... Îşi arată numai un pic nasul... Îi explic ce vreau... O mână de ajutor 
ca să-l transportăm... Ah! Sare ea ca fripte auzind asemenea vorbe... refuză... se înviorează brusc!... Nici nu 
vrea să audă măcar să se atingă de ceva... Nu-l lasă nici pe fricosul ei să-mi răspundă... Nu-l lasă nici măcar să 
iasă!... Să stea acolo unde e! Lângă maică-sa!... dacă nu-l puteam ridica din şosea n-aveam decât să chem 
jandarmii... E treaba lor!... Pentru nimic în lume Artonii de la fermă nu se vor amesteca... Ei n-au văzut 
nimic!... n-au auzit nimic!... Nici măcar nu ştiu despre ce e vorba!... 

Maica des Pereires, de acolo, de sus, de pe marginea tăpşanului, mă vede parlamentând!... Tipa 
înfiorător... Făcea un tămbălău!... Asta era genul ei... Imediat după prima emoție nu se mai putea stăpâni!... Le- 
am arătat-o sălbaticilor de departe pe biata femeie disperată!... 

— Auziti?... Sau n-auziti?... Îngrozitoarea ei durere?... Putem să-i lăsăm aşa bărbatul în noroi?... De ce vă 


e frică?... Doar nu-i un câine, fir-ar al naibii să fie!... N-are turbă!... Nu e o vită!... N-are aftă!... S-a omorât si 
gata!... Era un om sănătos... N-avea rapciuga!... Să-l tragem un pic în hangar până vin ceilalti!... Înainte de a 
începe să treacă pe acolo căruțele... Să-l calce! Dar mârlanii nici nu voiau să audă!... cu cât mă rugam mai tare 
de ei, cu atât se încăpăţânau... "Nu!... Nu!..." refuzau! La ei nu-l vor lua!... Niciodată!... Nici n-au vrut să-mi 
deschidă... Mi-au spus să mă car în altă parte... Începeam să mă enervez! Si atunci le-am zis acestor mate 
încurcate: 

— Bine! Bine! Dacă-i pe aşa! Doamnă! V-am inteles!... Nu vreţi? Asta e ultimul cuvânt? Sigur? Foarte 
bine! Bine! Foarte bine!... O să vedeți voi atunci! Uite! Rămân eu aici! Da! Aşa!... Am să stau aici opt zile! O 
lună chiar! Atât cât trebuie!... Şi am să zbier până or să vină ceilalti!.. Şi am să spun în gura mare că voi l-ați 
omorât!... Că voi ati pus la cale totul!... Aha! Pe loc li se lungesc mutrele... Oho! Ce frică am băgat în ei, 
dumnezeii mamei lor! Ce mai groază le-am înfipt în oase! Şi continuam scandalul!... Nu rămâneam eu cu 
buzele umflate!... Aş fi fost în stare să fac şi o criză de epilepsie numai să-i bag în cofă!... atât de tare mă 
înfuriaseră, lepădăturile... Acum nu mai ştiau cum să mă ia... bătrâna de dincolo de muchea dealului striga din 
ce în ce mai tare... Mă îndemna să mă grăbesc... "Ferdinand, auzi! Ferdinand!... Adu nişte apă caldă!... Un sac! 
O cingatoare!..." Singurul lucru cu care au căzut de acord... până la urmă... după atâta tărăboi, ca să nu mai bat 
în obloane... a fost să-mi dea o roabă... cu condiţia absolută să le-o aduc în aceeaşi zi înapoi... spălată, 
curatata!... frecată cu apă Javel!... Au insistat, au specificat... Au repetat de douăzeci de ori!... Am urcat iar 
coasta, cărând instrumentul după mine... A trebuit să mai cobor o dată, să le cer o mistrie... ca să-i deslipesc 
urechea... să sparg cheagurile... Am reuşit încetul cu încetul... Dar atunci a tâsnit sângele... revărsându-se din 
belşug... Flanela lui nu mai era decât un soi de gelatină... un terci forfotind sub redingota... griul devenise roşu... 
cel mai greu ne-a fost să-i scoatem puşca... Ţeava se intepenise în dopul enorm care era acum capul şi creierul 
lui... se prinsese în întregime între gură şi craniu... a trebuit să tragem amândoi... Ea ţinea de cap, eu trăgeam 
crosa... când în sfârşit a cedat, sângele a tâsnit din nou cu putere... şiroind in toate părțile... aburind... cald inca... 
Şi un alt val de sânge năvăli din gât... Murise pe loc... Căzuse în genunchi... se rostogolise cu puşca în fundul 
gurii.. Îşi crăpase tot capul... 

O dată ce l-am deslipit, l-am întors pe spate... cu burta şi fața în sus. Dar el iar se aduna! Mereu în 
aceeaşi poziție, în formă de Z... L-am înghesuit până la urmă între brațele roabei... Gâtul, ciotul de cap, ne-au 
cam dat de lucru... Se prinseseră în roată... Bătrâna şi-a scos fusta... şi vesta ecoseză ca să-i învelească mai bine 
capul... Să nu mai curgă atât de tare... Dar de îndată ce ne-am pornit la drum... zdruncinat şi zgâltâit sângele se 
porni, gros din nou!... Puteai să ne iei urma după dare... Si totuşi mergeam foarte încet... Cu paşi mici... Ne 
opream la fiecare două minute... ne-au trebuit cam trei ore ca să facem cei şapte kilometri!... I-am văzut de 
foarte departe pe jandarmi... mai bine zis, caii lor... stăteau în fata fermei... Ne aşteptau... Erau patru şi un 
caporal... Îi însoțea un civil, unul mare, pe care nu-l cunoşteam... Nu-l văzusem niciodată... Înaintam centimetru 
cu centimetru... Nu eram deloc grăbiţi... Până la urmă tot am ajuns. Ne văzuseră şi ei venind... chiar de când 
apăruserăm pe creasta platoului... Sigur că ne zăriseră... Înainte chiar de a fi intrat în pădure... 

— Haide! Derbedeule, lasă roaba sub streaşină!... intrați pe aici amândoi... O să vină şi comisarul 
imediat... Puneti-le cătuşele!... Ne-au închis în hambar... Un jandarm s-a postat în fata uşii. 


Am aşteptat aşa câteva ore acolo în paie... Auzeam mulțimea care se strangea în fata fermei. Se popula 
satul!... Năvăleau din toate părţile... Probabil că umpluseră terasa... Îi auzeau discutând... Comisarul întârzia... 
Caporalul intra, ieşea, începea să turbe... A vrut să dea dovadă de zel așteptând Justiţia... Îşi comanda politaii... 

— Alungati tot curioşii! aduceți prizonierii! Interogase puştanii... A pus să fim aduşi în faţa lui şi apoi ne- 
a trimis din nou în fundul hambarului... si iarăşi ne-a scos... Ne tortura, mişelul!... Îşi dădea toate silinta... Ne 
trata crunt... Vroia să ne sperie! ca să spunem tot, fără îndoială... să facem mărturisiri... Dar n-a scos nimic de la 
noi!... l-am dat cu tifla... Nu trebuia să fi luat trupul de acolo, nu aveam dreptul... Numai atât şi era o crimă din 
partea noastră!... N-ar fi trebuit să ne atingem de el!... putea rămâne foarte bine acolo în drum!... Acum cum să 
mai facă el constatarea!... Douăzeci şi cinci de ani de ocnă o să ne atârne de gât! Ce mai tămbălău făcea! Nu-i 
plăceam cioflingarului!... În sfârşit nu s-a lăsat până nu şi-a făcut damblaua! Până nu ne-a urlat toate 
amenințările lui de tâmpit dat în paşte!... De când ne întorseserăm, bătrâna nu mai suflase o vorbă! Nu făcea 
decât să plângă, lipită de uşă. A sughitat doar, de vreo două trei ori, s-a mai văicărit... Mă întreba mereu... 

"N-aş fi crezut niciodată, Ferdinand!... Pentru mine e prea mult... Prea multă nenorocire, Ferdinand!... 
Nu mai pot!... Nu!... Nu mai pot! Nu mai cred!... Nu pot crede că e adevărat, Ferdinand! Spune si tu?... E 
adevărat? Tu crezi, că e adevărat, zi?... Of! Ascultă, nu se poate!..." Înnebunise de-a binelea... I se umpluse si ei 
paharul... Un delir bizar... Dar imediat ce politaiul îşi reîncepu tămbălăul, făcându-ne cum îi venea la gură, cu 


Teribil efect!... A sărit ca o fiară!... Până la înălțimea lui! 

— Vă rog! Vă rog! a protestat... nu vă înţeleg prea bine... Cum ziceati?... Şi i s-a arcuit drept pe sub nas... 
Cum vorbiti cu mine?... Că eu l-aş fi măcelărit?... Cred că ai băut, băiete!... Altfel de unde atâta tupeu?... Sau ati 
înnebunit cu toţii... Altfel nu-i de crezut!... Să mă acuzați pe mine?... Pentru derbedeul ăsta?... pentru un mişel 
ca el?... bun doar de spânzurat?... Asta n-am s-o uit cât oi trăi!... Ca-i prea deocheată!... Am s-o scriu undeva!... 
Mizerabilul ăsta care mi-a nenorocit viata!... Şi în afară de asta n-a mai fost in stare de nimic altceva!... Dar eu 
sunt... auziti?... eu sunt cea asasinată!... O! Vampirul? El e!... Şi nu numai o dată! sau de zece sau de o sută de 
ori!... vampir de mii de ori!... Voi nici nu erati încă născuţi când mă asasina zi după zi... M-am făcut luntre şi 
punte pentru el!... Da! m-am spetit!... Stăteam cu săptămânile nemâncată, cu săptămânile numai ca să nu-l 
inhate la Rungis!... Da, eu am fost aia!... A!... aia spetită. Da, toată viata pentru o lepădătură ca el!... Eu am 
făcut totul ca să-l scap!... Totul!... O ştie dealtfel o lume întreagă!... N-aveti decât să întrebaţi pe cine vreti!... Pe 
oamenii care ne-au cunoscut! Care ne stiu!... Care m-au văzut!... Mergeţi la Palais-Royal!... Duceti-va la 
Montretout!... Acolo mă ştiu toti!... Ştiu tot ce am făcut... cum m-am chinuit!... Ferdinand vă poate spune!... E 
tânăr, dar îşi dă bine seama!.. Minuni am făcut, domnule!... ca să nu-l ia valul!... Miracole!... Până la dez- 
onoare!... Aşa era firea lui!... Să se bălăcească mai rău decât un porc imediat ce-l lăsai un singur minut singur! 
Da!... Nu mi-e frică s-o spun!... Era o adevărată cloaca!... N-am nimic de ascuns!... Mai întâi că toată lumea o 
ştie!... Nu-i nici o ruşine! Fir-ar al dracului să fie!... Toate păcatele le avea!... Cele mai rele!... pe care voi 
înşivă, jandarmi, sunteți prea tineri ca să le pricepeti! 

Se uita ţintă în ochii politailor! Părul i se despletise, suvite cenuşii îi cădeau în ochi... Transpira din 
răsputeri... Se clătină un pic şi se aşeză. 

— Chiar felul cum a terminat-o vă spune ceva bun?... Raspundeti-mi!... Mă tratați pe mine ca pe o 
scârnăvie!... Asta e rasplata!... Nu ştiţi nimic despre mulțimea datoriilor! Oh! Nici asta nu stiti!... Pe el îl durea 
în cot!... O poliţă ici, o poliţă colea... Răscumpără-le, puică dragă! Ca să facă el altele! Crapä-ti capul! Că doar 
la asta eşti bună! Umbla cu capul în nori! Un farseur! Trăind la voia întâmplării! Ca un mizerabil! Aşa a trăit! 
Numai atât ştia! Sforăria! Cloaca! Nici o picătură de sentiment!... se crispa de amărăciune, urla printre 
suspine!... 

— Eu am fost cea care i-am păstrat casa până la urmă! Dacă n-aş fi apărat-o eu, ar fi fost vândută de la 
calendele greceşti! Nu se putea stăpâni!... A profitat că m-am îmbolnăvit, năpasta, că nu-mi mai puteam da 
seama de nimic!... A curăţat totul!... A băut totul!... A vândut totul!... Intrebati dacă nu e adevărat?... Dacă spun 
eu minciuni!... Niciodată n-a cruțat nimic! Nimic! Nu putea... Era peste puterile lui!... Trebuia să mă chinu- 
iască!... Pentru târfele lui! Pentru viciile lui!... Caii lui!... Cursele! Şi toate aiurelile!... Beţivăniile... şi multe 
altele!... Generozitate?!... Străinilor le dădea!... Oricui!... Numai să-i curgă printre degete!... Nimic nu se lipea 
de mâinile lui!... Dacă as fi crăpat i-ar fi fost indiferent!... Asta a dorit de fapt întotdeauna! Şi uite aşa a durat 
totul treizeci de ani!... treizeci de ani am suportat!... Treizeci de ani nu sunt o clipă!... Şi tot pe mine ma 
acuzati!... După toate ticăloşiile!... După ce am îndurat atata!... Ia te uită! Asta întrece orice măsură!... Numai 
gândindu-se o apucau furiile! — Cum e posibil? Dumnezeu n-ar trebui să îngăduie! Şi iată-l acum că se 
desfigurează... spală putina... se face tot un terci! Si eu sunt vinovată! Oho! Asta-i chiar culmea!... Iti plesneste 
capul!... Of! Fir-ar el afurisit să fie! A trebuit să mă nenorocească până la capăt, lepădătura asta de saltimbanc 
imputit... Eu sunt bună! Să rămân! Tu! Tu, martoaga bătrână! Să tii cârma mai departe! N-a mai rămas nimic! 
Un sfant! Numai datorii! Peste datorii! Dar lui nu-i păsa! Atâta ştia, să bage mâna până la cot!... M-a făcut să 
pierd totul! Ferdinand ştie bine! El a văzut situatia!... A văzut cum m-am zbătut, cum m-am dat peste cap, cum 
mi-am muncit creierii până-n ultima secundă!... Ca să nu plecăm de la Montretout!... Să venim aici în cotetul 
ăsta de porci! Să mă îngrop cu cartofii lui!... Nu s-a putut face nimic!... Era încăpățânat până la nenorocire!... 
Ferdinand ştie bine!... Am pierdut totul!... Am distrus totul pentru maimutoiul ăsta!... pentru târâtura asta 
fenomenală! Situaţie, carieră! O meserie bună! Prietenii! Totul!... Parintii!... Nimeni n-a mai vrut să ne vadă!... 
Nimeni, decât o pleavă de ratati! O bandă de derbedei descreierati, scăpată de la Charenton! Mi-a mâncat 
sănătatea!... Operația mai întâi! în şase luni am îmbătrânit cu douăzeci de ani!... Înainte de a-l cunoaşte pe el nu 
aveam nimic! Nu ştiam ce-i aia răceală!... Puteam mânca orice!... Aveam un stomac de strut!... Dar cu atâtea 
nenorociri!... Pentru că numai din astea aducea după el!... Abia se termina una!... Şi hop, venea alta!... Mereu 
mai extravagante!... Mi-am pierdut rezistenţa! E uşor de înțeles! M-au operat! Mi s-a spus la clinică la Pean!... 
"N-o luaţi de la capăt cu viata asta, doamnă des Pereires!... O să sfârsiti foarte rău... Menajati-va!... Luati-va 
toate precautiile!... Nu vă mai faceți griji!..." Oho! ce să zic! de la un an la altul era tot mai rău!... Nici un minut 
de linişte!... Procese! Somatii!... Hârtii galbene... Hârtii verzi!... Creditori pe la toate uşile! Persecutată!... Aşa 
am trăit... Persecutată zi şi noapte!... Exact!... O adevărată viata de ocnaş!... Pentru el şi numai pentru el!... Cine 
ar fi putut rezista?... Mă întreb? De douăzeci de ani n-am dormit nici o noapte întreagă! Dacă vreţi să ştiţi totul! 
Asta-i adevărul gol-golut!... Mi-a luat totul!... somnul, cheful de viaţă, economiile!... De bufeuri nu mă mai pot 


tine pe picioare!... Nu mai sunt în stare să mă urc într-un omnibus! îmi vine rău pe loc!... Dacă merg numai 
putin mai repede, chiar pe jos, văd stele verzi!... Şi acum veniţi să-mi spuneţi că eu l-am asasinat!... Asta întrece 
orice închipuire! Uitaţi-vă! Priviţi şi voi bine înainte de a vorbi asemenea lucruri!... 

Îi luă după ea pe poliţişti si pe caporal pe terasă... S-a apropiat de corp... i-a tras jos pantalonii... 

— Îi vedeţi şosetele?... Le vedeţi bine?... E singura lui pereche!... Niciodată nu a avut două!... Noi nu 
avem deloc, nici Ferdinand, nici copiii!... Îşi suflecă şi ea pantalonii ca să le arate, ca să-şi dea seama şi 
politaii!... Eu sunt cu picioarele goale!... Uitaţi-vă, că doar se vede!... M-am lipsit de toate pentru el!... Numai 
pentru el!... El ne lua totul!... Îi dădeam tot ce aveam!... El a avut întotdeauna totul!... Totul!... Două case!... Un 
jurnal!... la Palais-Royal... Motoare!... şi alte spiluri şi marafeturi pe care mereu le repara! Numai eu ştiu cât au 
costat!... ochii din cap... tot bazarul!... Ca să-şi poată pune în practică ideile lui fixe!... Cum pot să vă povestesc 
totul?... N-aş putea!... Niciodată nu l-am contrariat! A. nu, nu de asta şi-a făcut seama, vă asigur!... Era un 
rasfatat!... Un şarlatan! Uite! Sarlatane! Vrei chestii electrice?... Foarte bine, dragul meu! Poftim!... Vrei sa 
mergi la tara?... Foarte bine!... Vom merge!... Vrei cartofi?... Se înțelege de la sine!... Mereu, fără oprire!... Nici 
un fel de obiectie! Nici o vorbă! Domnul nu putea să aştepte!... Vrei cumva luna de pe cer?... Da, iubitule... o 
vei avea!... Mereu alte şi alte capricii!... Unui copil de şase luni tot îi mai rezişti!... El avea tot ce-şi dorea! Nici 
nu deschidea bine gura! A fost, fireşte, slăbiciunea mea!... Şi acum îmi iau plata!... Ah! Dacă aş fi ştiut încă de 
acolo! Uite! Când l-am găsit cu mutra făcută zob... Ce-o să-mi mai spuneţi acum?... Ah! Dacă aş fi ştiut! Ei 
bine, vă spun eu! Nu l-aş fi adus niciodată! Nu ştiu ce a simțit băiatul ăsta!... Dar cu, uite! Eu! Aş fi facut mai 
bine să-l fi dat la vale, de-a dura în sant! Nu mă mai pisälogeati acum!... Acolo trebuia să rămână!... Lepădătura 
blestemată! Asta era tot ce merita!... Mă doare în cot că mă duceti la închisoare!... Mi-e totuna!... N-o să-mi fie 
mai rău acolo decât în altă parte!... Dar, nu! Dumnezeii mă-sii! Nu mai vreau să fiu luată de idioată!... 

— Haideţi! Haideţi! Veniti pe aici! O să le povestiti şi celorlalți! Să räspundeti la întrebări mai întâi!... 
Am vorbit destul!... Ziceati că nu stiati de pusca cu care s-a sinucis?... Ati adus-o cu voi? Dar băiatul o ştia?... 
Şi-a infipt-o în cap?... Ei? Aşa l-aţi găsit? Voi l-aţi luat de acolo?... După părerea dumitale cum s-a întâmplat?... 

— Dar n-am zis niciodată că nu ştiam de puşcă!... Era acolo pe horn... Toată lumea o ştia dintotdeauna... 
Întrebati şi copiii! 

— Haideţi! Haideţi! Nu mai faceţi remarci imbecile! Spuneti-mi imediat, prenumele, origina... numele de 
familie?... Victima mai întâi!... Data, locul naşterii?... Cum se numea?... Courtial? Cum?... Unde s-a născut?... 
Unde l-aţi cunoscut? Ocupațiile? 

— Nu se numea deloc Courtial!... răspunse ea pe nerăsuflate!... Şi nici des Pereires!... Nici Jean!.. Nici 
Marin! El a inventat numele astea!... Ca şi tot restul de fapt!... O invenţie în plus! O minciună! Dar câte 
minciuni n-a spus!... Totdeauna! Peste tot!... Se numea Leon... Léon Charles Punais!... Asta era numele lui ade- 
vărat!... Nu-i chiar acelaşi lucru! Nu?... Aşa cum eu mă numesc Honorine Beauregard şi nu Irene! Tot el mi-a 
găsit şi numele ăsta!... Aşa era el, vroia să schimbe totul!... Am dovezi!... Le am!... Nu vă spun minciuni! Nu le 
las niciodată!... Am certificatul de căsătorie!... Mă duc să-l caut... S-a născut la Ville d'Avrey în 1852... 2 
septembrie!... Atunci îşi serba ziua! Mă duc dincolo să caut... e acolo în chitimia mea... Vino cu mine, 
Ferdinand!... 

Caporalul transcria... "Insotiti prizonierii!" a comandat el ajutoarelor, celor doi poliţişti! Am trecut din 
nou prin fata roabei... Şi ne-am întors... Unul din jandarmi a întrebat... a strigat de pe terasă: 

— ÎL putem băga înăuntru acum’... 

— Să bägati ce?... 

— Corpul, caporale!... Se adună prea multă lume în jur... A stat să se gândească... 

— Ei bine, duceti-l!... a făcut... Duceti-l în bucătărie... L-au scos din roabă... L-au ridicat încet... L-au 
transportat... L-au pus jos... Dar el rămânea tot strâmb... Nu se dezdoia deloc... Bătrâna a îngenuncheat ca să-l 
privească mai de aproape... Lacrimile o năpădiră... curgeau şiroaie... se agätä de mine cu cătuşele. Amäräciunea 
o făcu să se clatine. 

— Vai! Vai! Uită-te, Ferdinand! Priveşte!.. Uitase de Certificatul de căsătorie, nu mai vroia să se ridice, 
rămăsese aşa aplecată peste corpul lui grămădit... 

"Dar nu mai are cap, Dumnezeule!... Nu mai are cap, Ferdinand! Dragul meu! Dragul meu! Capul tău!... 
Nu-l mai are!..." Implora, se agăța de jandarmi... Le îmbrățişa cizmele... Se rostogolea pe jos!... 

"O placentă!... E o placentă!... Stiu!... Capul lui! Bietul lui cap!... Nu mai e decât o placenta... Ai 
văzut, Ferdinand!... Priveşte!... Of! Vai! Vai!..." Scotea tipete de sugrumată!... 

"Of! Viaţa mea!... Of! Viaţa mea!... Of! Of!..." din ce în ce mai ascuţit. 

— Nu eu am făcut asta, domnilor!... Nu, nu eu!... Vă jur! Toată viata mea mi-am dat-o lui!... Ca să fie el 
fericit, măcar un pic!... ca să nu se plângă!... Avea nevoie de mine!... Si zi, şi noapte!... Pot să mărturisesc!... Nu 
e o minciună! Ei, Ferdinand, nu-i aşa? Mereu toate sacrificiile!... El nu mai are cap!... Of! Aveţi cu toții ceva 


împotriva mea... El n-a păstrat nimic!... Noroc!... Noroc!... a zis... Iubirea mea! Noroc!... Dumnezeule! ati 
văzut?... aşa era scris!... El a facut-o!... Cu mâna lui! Nu eu! Nenorocitul de el! Nu eu! Noroc! El! Singur! Se 
vede bine scrisul lui! Of! Nu eu am scris!... Se vede doar!... Nu-i aşa că se vede?... 

Se întinsese la pământ cât era de lungă... şi se izbea cât putea de tare cu tot trupul... Se strângea lângă 
Courtial... Clantanea din dinți implorându-l şi vorbindu-i... 

— Courtial! Te rog! Courtial... Spune-mi! Spune-mi aşa numai mie, dragul meu!... De ce ai făcut asta?... 
De ce ai fost atât de rău?... Hai! Spune-mi! Bătrânul meu! Comoara mea!... Se întorcea spre poliţişti... 

— El e! El e! O placenta! O placentă!... Intra iar în transă... Îşi morfolea suvitele de păr... nu se mai auzea 
nimic în odaie atât de tare urla... Toţi curiosii de la fereastră se urcau unii în spinarea altora... Trăgea de cätuse, 
se zbătea, obsedată, izbindu-se de pământ. Au ridicat-o cu forţa şi au dus-o în hambar... Tipa de parcă o trăgeau 
în teapa!... Se apucă de uşă. "Vreau să-l văd!... Vreau să-l văd!... Ai milă!... Vreau să-l vad!..." Şi-a tinut-o aşa 
vreo oră. Au fost nevoiţi să se întoarcă să-i scoată cătuşele... Atunci s-a mai calmat... Pe ale mele nu mi le-au 
scos deşi promisesem c-am să stau liniştit. 


După amiaza a venit încă un jandarm cu bicicleta... Trimis special de la Persant... I-a mai spus o data 
caporalului că n-ar fi trebuit să ne atingem de nimic... Să fi aşteptat să vie Parchetul... nu comisarul... Astea erau 
ordinele judecătorilor de instrucție... Ni s-a poruncit să pregătim bagajele copiilor care vor pleca a doua zi la 
prima oră. Erau aşteptaţi la Versailles într-un azil al Asistentei Publice: "La Preservation Juvenile"... Tot un 
ordin!... Unul să nu mai rămână după ora zece dimineata!... Două persoane vor veni special de la Beauvais ca 
să-i 1a... să-i însoţească la gară... 

Ca să-i prevenim, le-am repetat ordinele gorobetilor care se foiau prin curte... afacerea noastră se 
terminase... să dea totul uitării... nu prea pricepeau... Se întrebau ce aveau să le facă?... Unde-i duceau... Si daca 
era numai o glumă?... Am încercat să-i lămuresc, muzica se terminase!... Ajunsesem la capăt!... Nu înțelegeau 
nimic! Judecătorul ne ordonase să închidem bâlciul!... "Noua Rasă" trebuia trimisă la vatră! Si toată cultura 
noastră de efluvii distrusă!... Nu mai vroiau să audă de drăcovenia asta!... Neinduplecati!... Nemilosi! Decişi! 
Gata! Se terminase! îi vor duce înapoi la părinții lor! 

Parcă le vorbeam chinezeşte!... Pierduseră obiceiul să mai fie trataţi ca nişte copii.... Se emancipaseră 
mult!... Nu-si mai dădeau seama ce însemna aia să asculti!... Să le adunäm boarfele n-a fost chiar atât de 
complicat... nu le mai rămăseseră decât oasele... şi peste ele o închipuire de pantaloni... ca un fel de adaos... Şi 
ceva încălțări de furat... mereu desperecheate. Adesea nu se incaltau decât cu unul... Alergau mai degrabă în 
picioarele goale!... Şi totuşi au găsit prilejul să ia cu ei un întreg bazar... mii de cuie... cârlige, curse, praştii, 
cordele, capcane cu momeală... două seturi de pile complete, foarfeci, arcuri şi lame de ras fixate pe nişte 
bastoane foarte lungi... două perechi de cleşti "Monsegnior"... Numai Dudule nu avea nimic... El lucra cu mana 
goală... Credeau ei, gorobetii, că toate astea aveau să le folosească acolo, pe unde vor ajunge... Nu-şi dădeau 
seama!... Cu toate că am insistat!... Nu luau nimic în tragic... $i totuşi îl văzuseră pe bătrân cu mutra făcută zob! 
Şi pe bătrână o auzeau de dincolo de uşă... cum horcăia... Dar asta nu-i speria... 

— Eu, uite! făcea Dudule, iti jur că joi o să ne întoarcem!... 

"Nu-i cunoşti, băiete! i-am replicat... Si mai ales nu faceţi pe căpoşii!... Au să vă închidă pe viata!... Au 
nişte puscärii teribile!... Păziţi-vă! Ascundeti jucăriile!... Inchideti bine gura!..." Chiar Mésange îşi dădea cu pă- 
rerea: "Ferdinand! Nu fi copil! Nu-i nimic! Ne duc de aici ca să nu vedem înmormântarea!... Vorbe goale!... O 
să ne întoarcem sigur pana duminică!... După ce-o să se termine!..." Mi-ar fi plăcut şi mie... Şi-au împachetat tot 
calabalâcul... Au mai fost "discuţii" la imparteala... Vroiau cu toţii elastic... din cel gros... Erau aşi în doborârea 
vrăbiilor!... Au luat cu ei alama, aproape două rulouri... Nu le păsa că era atât de grea!... Dar tot mai rămăsese, 
fir-ar a dracului! Un coş întreg în hambar!... 

Cele două doamne insotitoare au sosit mai devreme decât le aşteptam... păreau un fel de "surori". Nu 
purtau cornete, doar rochii cenuşii, bine croite, exact la fel, şi mănuşi... cu nişte caraghioase de voci mieroase şi 
insistente... Încă nu se innoptase... 

— Atunci, uitati ce e, copii... Trebuie să ne grabim putin... a zis cea mai slabuta... Sper că veți fi foarte 
cuminţi... Vom face o călătorie foarte frumoasă... l-au pus în rând doi câte doi... Numai Dudule singur, in fata... 
Era pentru prima oară când se aşezau într-o oarecare ordine... I-au întrebat pe toţi de nume... 

— Acum vă rog să nu mai vorbiti!... Sunteţi nişte copii foarte cuminti!... Cum te numesti tu, fetito?... 

— Mesange-Piele-de-drac!... a răspuns aia. Era foarte adevărat, aşa-i ziceau ceilalți. Erau nouă cu toţii... 
Cinci băieți şi patru fete... Dudule ne-a lăsat câinele... Nu-l vroiau la Versailles... Şi deodată au rupt rândurile... 
uitaseră de gazdă!... Care era tot în hambar... S-au dus s-o imbratiseze... Au plâns putin... Nu prea era plăcută 
despărțirea... date fiind împrejurările... Mésange a plans cel mai mult... 


— La revedere, Ferdinand!... La revedere! Pe curând!... Îmi strigau din celălalt capăt al curţii... doamnele 
îşi adunau trupa... 

— Haideţi, copii! Haideti!... Haideţi, fetitelor... Mă mai strigară pentru ultima oară de la cotitura 
drumului... "Pe curând, prietene, pe curand!..." 

Fir-ar să fie! Numai eu îmi dădeam seama... Vârsta e renghiul cel mare care ni se joacă... Copiii sunt ca 
anii, nu-i mai vezi niciodată. Pe câinele lui Dudule l-au închis cu bătrâna. El gemea acum cel mai tare. Ziua 
aceea, vă spun cinstit, a fost una dintre cele mai nenorocite din viața mea. Fir-ar să fie! 


De îndată ce au plecat copiii, caporalul s-a instalat cu oamenii lui în bucătărie. Văzând că stau foarte 
liniştit mi-au scos şi mie cătuşele... cadavrul era alături... Nu mai aveam nimic de făcut.... Trebuia să aşteptăm 
până a doua zi sosirea procurorului... Aşa sunau "instrucțiunile", ziceau ei. Comentau între ei, jandarmii... În 
sfârşit, nu ne mai înjurau. Şi apoi li se făcu foame... Au inspectat dulapurile... căutând ceva de halit... şi poate 
de clătit gâtul... Dar n-au dat de nici o picătură de vin... Am aprins focul... Ploua în horn... Februarie e luna cea 
mai scurtă, dar şi cea mai afurisită!... Începutul iernii nu fusese atât de greu... acum anotimpul se răzbuna. 
Despre asta vorbeau jandarmii între ei. În sufletul lor rămăseseră tot nişte ţărani... Umblau târându-si cizmele 
după ei... Le-am privit mutrele mai de aproape... Îşi fumau pipele... Adunați in jurul mesei noastre... Aveam 
timp să ne privim... Aveau deasupra ochilor adevărate coame de păr... obrajii la fel, blindati... iar de Jur 
împrejurul gâtului floacele le urcau până la urechi... Erau bine cläditi, chiar, rotofei! mai ales unul care făcea cât 
toți ceilalți la un loc... Nu te puteai aştepta la nimic bun de la ei!... Aşa cum îşi aşezaseră bicornurile pe masă, 
unul într-altul, alcătuiseră o adevărată piramidă... Cizme speciale, să tina la drum! Mari cât nişte umbrelare!... 
Cand se ridicau toţi cinci zăngănindu-şi săbiile făceau o larmă neînchipuită... Dar lor le era din ce în ce mai 
sete... S-au dus după cidru tocmai la bătrânii din capul satului... Mult mai târziu, cam pe la ora opt seara, a mai 
venit un jandarm... ÎL trimiseserä de la cazarmă... Să le aducă ceva de băut si de ale gurii... cinci gamele... Nouă 
ne mai rămăsese ceva cafea. Le-am spus că le putem da cu condiţia să ne lase s-o râsnim. Au fost de acord. 
Bătrâna a ieşit şi ea din hambar. I-au deschis tot ei. Îi trecuse furia. Dar mâncarea nu le ajungea nici pe o măsea 
acestor coloşi! câte o gamelă de fiecare!... şi o burtă cât cinci!... Bătrâna mai avea ceva slănină, eu ştiam, pusă 
deoparte... Şi linte, într-o ascunzătoare numai de ea ştiută, napi şi aşa cam la o jumătate de litru de margarină... 

— Pot să fac o ciorbă!... S-au arătat încântați... Se băteau cu palmele peste coapse... numai ea mai 
scâncea. Aveam o oală uriaşă!... să tot fi încăput în ea cincisprezece gamele... A sosit şi vinul... tocmai de la 
Persant... Nevasta caporalului ni-l trimisese cu o scrisoare şi un jurnal... Ne-am aşezat lângă ei... Vrând, 
nevrând, am împărțit totul... Erau aproape douăzeci şi patru de ore de când nu pusesem în gură nimic... 
Jandarmii au mai cerut... Au golit cazanul... Mai întâi n-au vorbit decât între ei... Dar se insufleteau pe măsură 
ce haleau... şi, fără mofturi, s-au descheiat la nasturi... Unul din cei cinci... nu caporalul... complet chel, păru 
mai curios decât ceilalți... O întrebă pe bătrână ce făcea mortul înainte de a se ocupa de. agricultură?... Asta îl 
interesa... Ea încercă să-i răspundă, dar nu prea ştia ce... Se sufoca la fiecare cuvânt... Se topea în suspine... Îşi 
sufla nasul în farfurie... strănuta in pipernita... Toată lumea începu în cele din urmă să râdă... Pentru că se trezi 
c-o ustură gura... din cauza mâinii pline de piper... O! Oa! Oaf!... În odaie era cald... Focul trăgea de minune!... 
când vântul bătea din direcția cea bună ai fi zis că ia foc baraca!... altfel băga tot fumul pe cos!... şi te 
înăbuşeai!... Aşa e la ţară!... 

La capătul băncii, caporalul nu mai putea de căldură... Şi-a dat jos tunica... Au făcut şi ceilalți la fel... 
Mai marii Parchetului nu puteau să sosească decât a doua zi... Deci n-aveau de ce se teme... Se întrebau cu toții 
de ce o ştersese comisarul... Asta îi interesa foarte tare. Şi de ce venea Procurorul în persoană? şi de ce atât de 
repede!... Probabil că era un frecuş între Grefă şi Prefectură... Asta a fost concluzia... Dacă ar fi ieşit scandal 
desigur că tot ei ar fi luat-o pe cocoaşă... Dar uite de ce-mi păsa mie! Caporalul începu încetul cu încetul să 
mănânce din nou... Înfulecă el singur tot calupul de camembert!... Nişte tartine uriaşe!... Trăgând din vinul cel 
roşu!... O gură de mâncare!... O gură de vin!... Încă o inghititura, încă un gât!... Mă uitam la el... Îmi făcea cu 
ochiul... Se cam pilise deja!... Deveni foarte amabil... Şi-o întrebă pe bătrână, aşa, fără brutalitate, fără răutate, 
ce făcea Courtial al ei înainte de a veni la Bléme?... Dar ea a înţeles greşit. Se fleşcăise de atâta plans! Si i-a 
răspuns: "Reumatisme"! nu ştia ce spune!... Şi începu din nou să bată câmpii... Lacrimile îi năvăliră în ochi... L- 
a implorat, l-a rugat s-o lase în bucătărie... alături... numai puţin. Ca să-l vegheze... măcar până la miezul 
nopții!... Nu aveam nici ulei, nici petrol... doar un sortiment complet de lumânări... Copiii furau mereu de peste 
tot, de fiecare dată când ieşeau... dacă treceau pe la vreo fermă... Ne aduseseră lumânări de toate mărimile!... 
Aveam de unde alege, bătrâna ar fi vrut să aprindă două... Caporalul se săturase s-o audă scheunând... 

— Hai! Hai! Du-te!... dar să te întorci repede! Imediat!... Şi ai grijă să nu-i dai foc!... Să nu te atingi de 
bietul om!... Că te închid în hambar!... Şi nu mai ieşi de acolo!... 


" 


Ea a plecat... Dupa o clipa, cum nu se mai intorcea, un jandarm s-a dus sa vada... "Ce invarte?..." se 
întrebau... M-am dus şi eu cu el... Se aşezase în genunchi lângă cor pul lui... 

— N-aş putea să-l acopăr?... — O! nu! răspundea jandarmul... — Nu ca mi-ar fi frică sa stiti!... Dar trebuie 
să-l învelim... N-au să-l poată duce aşa!... Nu misc nimic din loc!... Promit!... Nici nu mă ating de el! Vreau 
doar să-l acopăr cu ceva!... Atâta tot!.... o învelitoare care să-i ajungă şi peste cap... 

Mă întrebam ce avea să-i pună?... Cearşafuri? Nu aveam... Nu avusesem niciodată la Bléme... Numai 
nişte cuverturi, dar şi alea doar trente. putrede!... De când cu paiele nu le mai foloseam... pentru că ne culcam 
îmbrăcaţi... nişte rămăşiţe... Jandarmul nu vroia!... Să ceară chiar ea permisiunea caporalului... Dar caporalul 
sforăia... Căzuse cu capul pe masă... Îl zăream prin uşă... Ceilalţi jucau cărți... 

— Stai! Mă duc!... a zis până la urmă.. Nu te atinge de el până mă întorc... Dar ea nu mai putea aştepta... 

— Ferdinand! du-te! fuga, băiatule! Du-te repede şi caută în culcuşul meu... Ştii borta aceea!... unde 
băgăm eu paiele?... Scotoceşte! Baga mâna cam pe unde veneau picioarele... şi ai să găseşti o bucată mare!... 
Ştii tu!... ce-a mai rămas din "Arhimede"!... Bucata rosie... E destul de mare să ştii... Ajunge!... Să-l acoperim în 
intregime!... Adu-mi-o! repede... Eu nu ma misc de aici... Grăbeşte-te!... Aşa era... Am găsit-o imediat... 
Cauciucul putea destul de tare... Era bucata pe care o salvase dintre dărâmături după catastrofă... A desfăşurat-o 
în fata mea... A întins-o pe pământ.... Era bună pânza... numai culoarea se schimbase... Nu mai era roşu aprins... 
se făcuse maronie... N-a vrut s-o ajut să-l înfăşoare pe Courtial... A făcut totul singură... Trebuia mai ales să nu- 
| mişte... A trecut pânza pe sub cadavru perfect întinsă... foarte încet, trebuie să mărturisesc... Avea destulă 
lăţime ca să-l înfăşoare... cu tot trupul lui terciuit... Caporalul se uita la noi... Celălalt îl trezise... "Ei, ne-a strigat 
de departe... Vreti să-l ascundeti iară?... Ce aveti?... Ati turbat?” 

— Nu mă certa, domnule dragă!... Nu mă certa!... Te rog!... Am făcut şi eu ce-am putut!.. Se întoarse 
spre el în genunchi. N-am făcut nimic rău!... Veniti să vedeti!... Veniti!... Să vedeţi cu ochii dumneavoastră! E 
aici!... Credeti-ma!... Credeti-ma! Vă rog!... Domnule inginer!... Brusc începu să-i zică ăluia, domnule inginer!.. 
Si să tipe... 

— El urca, domnule inginer! dumneavoastră nu l-aţi vazut!... Şi n-o să mă credeți, desigur!... Dar 
Ferdinand l-a vazut!... L-ai văzut, Ferdinand? Ce frumos urca!... Iti aduci aminte, băiatule? spune!.. Spune-le şi 
dumnealor, băiatule!... Pe mine nu vor să mă creadă!... Aveţi milă!... Doamne Iisuse! Mă îndemnă să mă rog! 
Ferdinand! Domnule inginer! Sfântă Marie! Marie! Mielul lui Dumnezeu! Roagă-te pentru noi! Ferdinand! Te 
implor! spune-le acestor domni! Vrei?... Hai, vino să-ţi faci rugăciunea! Vino repede!... E adevărat?... În 
numele tatălui! al fiului! şi al sfântului duh!... Ştii? Ştii să te rogi, Ferdinand?... Ştii vreo rugăciune?... 

Se îngrozise... ochii i se măriră în cap... 

— Nu ştii?... Dar sunt sigură că stii!.. lartă-ne nouă greşelile noastre!... Hai! împreună! Acum! Poftim! 
precum şi noi iertăm gresitilor noştri!... Repetă pentru Dumnezeu!.. Lepădătură! 

Şi-mi plesni o palmă!... Cei de dincolo se distrau... 

— Of! Of! Dar trebuie să ştii!... totuşi!... El urca, domnule inginer, urca, era ca un vis!.. La 1800 de me- 
tri!... eu am urcat peste tot cu el... Da!... Am urcat si eu!... Credeti-ma!... Asta-i adevărul adevărat!... Jur!... 
Încerca să-şi facă semnul crucii... Dar nu putea să-l ducă la bun sfârşit... se incurca printre trente... 

— Cu hidrogen! Cu hidrogen! domnule dragă!... puteți întreba pe oricine!... Nu spun minciuni! Se întinse 
cât era de lungă lângă hoit, se aruncă peste el... Şi veni imploratia... 

— Iubitule!... Dragule!... Nimeni nu mai vrea să te creadă acum. Vai! E atât de nedrept!... Nimeni nu mai 
vrea să te creada!... Şi eu nu ştiu cum să le spun?"... Nu mai ştiu ce să fac.?... Nu mai ştiu nici cum urca?... Şi 
nici de câte ori!... Eu sunt păcătoasă!... E greşeala mea... Vina mea, domnule inginer!... Da! Da!... Din pricina 
mea s-a întâmplat tot răul!... De la mine i se trage!... A urcat de două sute de ori... de o sută de ori!... De şase 
sute de ori! Nu mai ştiu!... Nu mai ştiu nimic!... E înfricoşător!... Domnule inginer!... trei sute!... Mai mult!... 
Mult mai mult! Nu ştiu!... ÎL strângea în braţe asa învelit cum era!... Se crispa obsedată de un singur gând... 
Courtial! Courtial! Nu mai ştiu nimic... Se strângea cu mâinile de gât, îşi smulgea părul din cap... turbase, se 
lovea cu pumnii. Se izbea de podele... Îşi scotocea memoria... 

— De trei mii de ori!... De zece mii de ori! Cincisprezece! O mie opt sute de metri!... Of! lisuse! 
Ferdinand! Tu nu poţi să spui chiar nimic?... Asta-i culmea!... Fir-ar să fie!... Se pierdea din nou în cifre... 

"Domnilor ofiteri!... Ferdinand!... Domnilor ofiţeri!" ne striga! "Pe dumnezeul meu! Asta e, mi-am adus 
aminte!" se ridică pe coate... "De două sute optzeci de ori!... Aşa e!... două sute douăzeci şi doi!"... şi iar se lăsa 
Jos... "Fir-ar să fie! Nu mai ştiu! Viaţa mea! Viaţa mea..." Poliţiştii au fost obligați s-o ridice... Au dus-o din nou 
în hambar... au închis uşa în urma ei... Şi aşa rămasă singură, încetul cu încetul, s-a resemnat... şi chiar a 
adormit... Mai târziu am intrat cu jandarmii s-o vedem. Si atunci a început să ne vorbească foarte cuminte. Îi 
trecuse toată nebunia. 


Am aşteptat toată dimineaţa... Bătrâna zăcea în paiele ei... Sforäia profund... Oamenii Parchetului au 
ajuns cam pe la prânz... Judecătorul de instrucție, unul mic şi gras, bine învelit în blănurile lui, sâsâia prin ceaţă, 
tuşea, scuipa cheaguri... A coborât din trăsură cu un alt tip, unul roşcovan. Ala purta o caschetă înfundată până 
peste ochi... Era medicul legist. Jandarmii l-au recunoscut imediat. 

Frigul se iutise... Şi ei cam inghetasera... Veneau tocmai de la gara din Persant... 

— Aduceti-i aici!... a ordonat jandarmilor de îndată ce a pus piciorul pe pământ... Aduceti-mi-i în odaia 
cea mare... Pe toți! Si pe femeie si pe căcăciosul ăla mic! Corpul îl vom vedea mai târziu... Nu l-a mişcat 
nimeni?... Unde l-aţi pus?... Aduceti-mi şi mărturiile! Cu ce a facut-o?... Martori?... Sunt martori?... 

Câteva minute mai târziu au mai sosit două trăsuri... una plină de poliţişti, curcani în civil... şi cealaltă, o 
trăsură mare, capitonată, burduşită cu jurnalişti... care au şi început pe loc să facă fotografii... cum arăta ferma 
pe dinafară... pe dinăuntru... Împrejurimile... Se agitau mai rău decât toţi mârlanii la un loc. Frenetici!... 
Nebunia lor era să mă fotografieze la lumină de magneziu!... şi capul bătrânii din toate profilurile!... Ea nu mai 
ştia cum să stea... Pentru că nu putea ieşi dintre poliţişti... Dealtfel, nici nu ne mai puteam clinti, atât de 
compactă devenise mulțimea... Procurorul făcu urât! îl călcau pe nervi!... A dat ordin poliţiştilor să curețe 
locul... Şi ăştia n-au aşteptat să li se zică de două ori... Au împins toată mulțimea... şi au degajat imediat 
împrejurimile şi curtea!... 

Sâsâitului îi era frig... Clantanea în blana lui. Se grabea să termine, se vedea de la o posta. Era furios pe 
serviciul de ordine... Grefierul lui căuta un toc, pe al lui şi-l rupsese... Nu-i prea venea la îndemână sâsâitului să 
stea acolo pe bancă... Sala era prea mare, umedă, focul se stinsese... Îşi plesnea mâinile una de alta... Îşi scotea 
mănuşile ca să sufle în pumni... Îşi sugea degetele... Nasul i se invinetise... Îşi punea mănuşile... se foia... Dădea 
din picioare... Şi tot nu se încălzea... Toate hârtiile erau în faţa lui... Sufla în ele, le împrăştia... Grefierul se 
repezea să le prindă... Nu scriau nimic... A vrut să vadă puşca... Le-a zis ziariştilor: "Dacă tot sunteți aici, 
fotografiati şi pusca!..." Şi i-a cerut caporalului să-i spună toată istoria! Si atunci mălaiul ăla mare nu-şi mai 
dădu aere cum făcuse cu noi! Mai degrabă începu să se bâlbâie... În fond nici nu ştia mare lucru... Mi-am dat 
seama imediat... A ieşit cu judecătorul afară... Au bătut curtea în lung şi în lat... Când au terminat de vorbit au 
intrat în salon... Sâsâitul s-a aşezat... Era rândul meu să vorbesc... Si atunci am povestit imediat totul pe loc. 
Adică tot ce ştiam... Nu prea m-au ascultat! "Cum te cheamă?..." l-am spus: "Ferdinand, născut la Courbevoie". 
"Vârsta?" I-am spus-o! "Şi părinţii tăi cu ce se ocupă?" l-am spus şi asta... "Bine! a zis... Rămâi aici... $i 
dumneavoastra?..." era rândul bătrânii... 

— Povestiti-mi toată istoria şi mai ales grabiti-va..." S-a sculat în picioare... Nu mai rezista să stea jos... 
Topäia prin odaie... Nu-şi mai simţea picioarele... Degeaba bătea talpa mărunt, mărunt... Era rece pământul 
bătucit... şi umed pe deasupra, cum era al nostru... 

— Vai, doctore! Picioarele mele!... Aici nu se face niciodată foc?... Nu mai erau deloc lemne... jandarmii 
arseseră totul!... 

— O! Sigur că nici dumneata nu ştii mare lucru! Nu-i nimic! Nu-i nimic! O să vedem totul mai târziu... 
La Beauvais!... Haide! Haide! Să plecăm! Doctore, ai văzut corpul?... E1?... Ce zici... Au ieşit din nou amândoi, 
să ia povestea de la capăt... Alături în bucătărie au discutat îndelung... Au stat aproape zece minute... S-au 
întors... 

— Uite, a zis sâsâitul... Dumneata, sotia!... Doamna Courtial... Nu? Des Pereires?... Nu?... Eşti provizoriu 
liberă! Dar va trebui să vii la Beauvais!... Grefierul o să-ţi arate unde!... Mâine voi trimite să ia corpul!... Apoi 
adresându-se jurnaliştilor. Provizoriu este o sinucidere! După autopsie vom vedea. Poate c-o să-ţi dăm drumul 
de tot... În sfârşit, vom vedea... Şi dumneata, tinere! ăsta eram eu... Poţi pleca... Poţi s-o întinzi! Să te întorci 
imediat la ai dumitale... la parinti!... O să laşi adresa grefierului!... Dacă o să mai am nevoie de dumneata o să te 
mai chem! Asta e! Hai! Hai! Caporale! Ai să laşi aici un jandarm... Unul singur! Până mâine dimineață! Până 
când vine ambulanta! Hai! Repede, grefier!.,. Hai! Gata cu ziarele! Scoateti de aici toți reporterii!... Să nu mai 
rămână decât familia şi plantonul!... Atenţie! Jandarmi! Pentru la noapte! Veţi împiedica absolut pe oricine să 
intre!... Să se atingă de ceva!... sau să iasă! S-a inteles?... M-ati înţeles toti?... Bun!... Hai! Hai! Să ne grabim! 
Să ne grăbim! Hai în trăsură, doctore!... 

Bătea mereu din picioare!... Se agita în jurul trăsurii!... Nu mai putea!... Crăpa de frig cu toată mantaua 
si în ciuda gulerului de blană care i se urcase până la sprâncene... până la pălăria melon... Punând piciorul pe 
scară: 

— Vizitiu! Vizitiu! Ascultă! Mă auzi? Nu-i aşa? Să mani repede!... Să nu opresti până la Cerdance! La 
"Tabac"! E în stânga!... După pasajul de nivel! Ştii unde?... Vai! Doctore! Tremur cum n-am tremurat niciodată 
în viata mea!... Să-mi ajungă pentru o lună!... Şi mai mult!... Tot ca şi iarna trecută, uite!... Vai!... Nu ştiu ce-aş 
da pentru un grog! Să ştii!... M-au omorât in şandramaua asta!... Ai văzut ce ghetarie?... De necrezut!... Ştiu ca 


o să se conserve macabeul!... 

A mai scos o dată capul pe sub capota trăsurii în momentul când porneau... Cuprinse cu privirea toată 
ferma... Jandarmii în poziţie de drepti!... Poliţiştii, grefierul, civilii n-au mai aşteptat! Cinci minute mai târziu au 
şters-o şi ei pe urmele celorlalți... Jurnaliştii s-au întors... Au mai făcut câteva fotografii... Stiau totul, smecherii 
ăştia! Oho! Erau foarte abili!... Cunoşteau o mulțime de trucuri... 

— Haideţi! Haideţi! ne ziceau... Nu trebuie să vă necăjiţi... E clar că nu aveţi nici o vina!... Mofturi! For- 
malitäti obişnuite! Aşa de fațadă! Să vă ia ochii! Nu trebuie să vă nedumerească! Or să vă dea drumul imediat! 
E o farsă! Bătrâna era totuşi îngrijorată... 

— Îi ştim noi pe ăştia!... Nu-i vedem pentru prima oară la treabă!... Dacă aveau cât de cât vreo bănuială 
ar mai fi rămas ei! Si pe deasupra în doi timpi şi trei mişcări v-ar fi îmbarcat pe toti!... Oho! în asemenea cazuri 
nu ezită! Îl ştim noi! Un dram de bănuială numai să aibă! Si-ai încurcat-o cu el! Te-a băgat în buzunar! Când se 
îndoieşte ei de ceva, e teribil! Nu-şi pierde capul niciodată! E foarte smecher! Oho! Cu el nu-ţi merge! 

— Aşadar, domnilor, sunteţi siguri că nu se mai întoarce?.... că n-a plecat numai din cauza frigului?... 
Poate că numai de asta a plecat!... 

— Oho! Nu i se face frig la ochi! Puteţi fi liniştită! Nu e decât o glumă bună! Mofturi! Oho! în locul 
dumneavoastră nu m-aş nelinişti deloc! Nu vedeţi că a venit degeaba?... De asta era furios! Aşa spuneau cu 
toții! 

Au urcat în trăsură... De acum vorbeau despre muieri... Au trebuit să pornească încet. Osiile scartaiau... 
Erau prea multi în trăsură... Îngrämäditi unii în alţii... Doi jurnalişti veniseră tocmai de la Paris... Regretau 
călătoria... Bătrâna îi asalta cu întrebările pana când începură să răcnească cu toţii in cor: 

"Nu e o crimă!... Hop! Hop! Hop!" 

"Nu e o crimă!... Hop! Hop! Hop!" 

Bateau din picioare să spargă planşeul... se distraseră bine la urma urmei! Cântau porcarii... Au plecat 
fredonând Dupanlop! 


Jandarmul care rămăsese de pază a găsit în cătun un alt adăpost, absolut gol, în apropiere de adăpătoare, 
unde-şi putea lăsa calul... Grajdul nostru nu mai era decât o ruină... Toată apa ploii trecea prin el... Şi curenții 
care şuierau ca orgile!... Bietul animal suferea cumplit acolo înăuntru... Se clătina descumpănit de frig pe cele 
patru picioare ale lui... L-a luat deci şi l-a dus în altă parte... $i apoi s-a întors... Poate cu o oră înainte de cină... 
Vroia să ne spună ceva.... 

— Ascultati! Ei voi, pataşonilor! Stati linistiti! Mă duc până la Tousnel!... Era un târg dincolo de pădurea 
Berlot... După fân. În saci n-a mai rămas nimic! Acolo o am pe sora mea vitregă...tutungioacă... poate că rămân 
la ea la cină... Am să mai întârzii... Dar nu mai mult de ora zece!... Sper să nu faceţi pe nebunii? Nu mai e nici 
un fir de orz!... Am să iau şi mârtoaga cu mine... l-a căzut o potcoavă... Trec şi pe la fierărie... Aşa că am să mă 
întorc călare... Să fiu repede înapoi... Ati înțeles? Ei?... Nu lăsaţi pe nimeni să intre!... Intelesesem... Se plictisea 
cu noi... se ducea undeva să-i tragă un chefulet... "Călătorie sprancenata!" i-am zis... A mai trecut o dată prin 
fata fermei cu calul de frâu... L-am văzut depărtându-se... Începu să se lase noaptea... 

Noi doi, eu şi cu bătrâna, n-am mai scos o vorbă... Aşteptam să se facă cu adevărat beznă, să putem 
ieşi... să caut lemne... Şi atunci n-am mai stat pe gânduri... am smuls trei scânduri dintr-un gard... am făcut 
surcele... dar tot scotea fum... Erau prea ude... M-am mai dus o dată şi cu bătrâna... Eram mulțumiți că ne 
puteam încălzi... Nu ne lăfăiam! Dar oricum trebuia să inchidem ochii! intepa prea tare... După criza pe care o 
făcuse acum se cumintise cu totul!... Era totuşi nelinistitä! 

— Îi crezi pe jandarmi?... Crezi că nu mai au nimic cu noi? Dacă e numai o smecherie?... Mă întreba... Ai 
văzut şi tu cum mă bănuiau cu totii!... A! Ai văzut si tu, chiar de prima dată... Aşa tam nesam!... Of! Päcätos 
blestemat! Ia spune! Of! Eil... 

— Cine? Politistii?... 

— Ei bine! Poliţiştii, cine?... 

— Oho! Caporalul era un mârlan!... Ai văzut cum îşi pierduse capul! Hac! Hac! În fata autorităţilor!... 
Cât ai zice peşte!... Se pierduse cu totul!... Nici nu mai ştia unde se află!... Un cuvânt nu mai putea scoate!... Nu 
văzuse nimic, rahatul! Ce putea să spună?... Au zis şi jurnaliştii... Ai văzut şi dumneata... şi ceilalți au 
remarcat... Stiau ei cu cine au de-a face!... Ne-ar fi prevenit sigur... Nici lor nu le plăcea sâsâitul... Aere... Vorbe 
goale!... Nimic altceva!... N-o ştergeau ei aşa ca mine nişte prapaditi... Dacă aveau ei ceva la mâna! O! Nu! Fii 
sigură!... Ar mai fi şi acum aici toți poliţiştii! E limpede!... Doar l-ai auzit şi dumneata pe sâsâit! Când a plecat! 
Ce-au zis ceilalți?... "E o sinucidere!" Asta-i tot! Nu-i nevoie să mai despici atât firul în patru!... Doctorul a 
văzut şi el!... L-am auzit când spunea politistului celui mic: "De jos în sus, amice! De jos în sus!..." Era clar! 


Fără nici o exagerare!... Poftim!... Acum ce-ar mai fi de inventat!... Ajunge totusi!... 

— Aşa e! Ai dreptate!... Îmi răspundea încet... Dar nu era convinsă... Nu prea credea... 

— Cum au să-l îngroape?... Au să-i facă mai întâi autopsia? Şi după aia? Dar de ce trebuie s-o facă? Nu 
ştii?... Ce trebuie să mai cerceteze?... 

— Asta n-aş putea să spun... 

— Aş fi vrut, dacă tot n-am încotro, să mi-l aducă la Montretout... Dar acum e prea departe... Dacă vor 
să-l ducă la Beauvais... Au să-l îngroape acolo? Aş fi vrut să-i fac şi o slujbă... Să le cer?... Crezi c-or să vrea... 
Nici asta nu ştiam... 

— Mă întreb cam cât ar putea să coste la Beauvais o slujbă?... Aşa, simplă, într-o capelă!... Cea mai 
simplă cu putinta?... Probabil că nu mai scump decât în altă parte... Ştii, el nu era credincios, dar oricum... L-au 
chinuit destul! Un pic de respect nu poate să-i facă nici un rău... Ce-or să-i mai facă... Nu-l văd destul şi aşa! N- 
are nimic în el bietul om!... Pentru că totul e în cap... Se vede de la prima ochire, Dumnezeule!... E şi aşa destul 
de înfiorător!... Şi începu să plângă... 

— Vezi, Ferdinand, băiatule!... Când mă gândesc ce-au putut să creadă!... Ei, ce să-i faci... Toţi ăştia care 
s-au vânturat pe aici... nu mai era nevoie să se fandosească... Eu! Pentru mine! Mi-e egal!... Acum!... Dar e 
vorba de tine! Tu crezi că s-a terminat?... Cu tine, puiule, nu-i acelaşi lucru... Tu trebuie să te aperi!... Ai viata 
înainte!... Cu tine e altceva!... Tu nu ai nici un amestec în toată povestea asta!... Dimpotrivă!... Dumnezeule, 
dimpotriva!... Ar fi trebuit să-ți dea pace... Vii cu mine la Beauvais?... 

— Dacă aş putea aş merge... Dar nu pot... Ce să fac la Beauvais!... Aşa mi-a zis sâsâitul... "Dumneata te 
întorci acasă la părinţi..." Mi-a spus-o de două ori!... 

— Atunci ce mai astepti!... Pleacă, băiatule! Du-te! Ce ai să faci după ce ai să soseşti acolo?... Ai sa 
încerci să-ţi găseşti ceva?... 

— Sigur!... 

— Şi eu va trebui să caut... Adică... Dacă mă vor lăsa să plec... Vai! Ferdinand! Când mă gândesc!... O 
inspirație îi veni pe loc... Vino încoace... să-ți arăt ceva!... Mă trage către bucătărie... Se suie pe un taburet... şi 
dispare în horn până la jumătate... scotoceşte într-un colt... Scoate o cărămidă... Plouă funingine... Mai hatana o 
cărămidă... Care se clatină... Trage... Din gaură scoate nişte bani de hârtie şi ceva maruntis... Nu ştiam nimic de 
această ascunzătoare. Erau cam la vreo sută cincizeci de franci şi câteva monezi de cinci... Mi-a strecurat o 
hârtie de cincizeci... A păstrat restul... 

— Eu iau suta şi maruntisul... Bine?... Să-mi plătesc călătoria... şi poate cheltuielile cu biserica! Daca 
trebuie să rămân pe acolo vreo cinci sau şase zile... Cine ştie cât poate dura?... Cred că foarte mult nu, totuşi?... 
M-am săturat!... Ce crezi?... Si tu?... Mai ai ceva adrese?... Îţi aminteşti de patronii tăi?... 

— Am să mă duc imediat la editor... i-am răspuns... Mi-ar plăcea să lucrez în acest domeniu... 

A mai scotocit încă o dată în ascunzătoare şi a scos un ludovic, mi l-a dat şi pe acela... Şi apoi a vorbit 
iarăşi de Courtial... dar deloc exuberant... 

— Vai! Ştii, Ferdinand! Cu cât mă gândesc!... Cu atât imi vine în minte ce mult te iubea... Nu prea o 
arăta, sigur!... Ştii şi tu... Nu era genul lui... firea... Nu era deloc un demonstrativ!... Nici magulitor!... Ştii şi 
tu!... Dar se gândea tot timpul la tine... Chiar în cele mai grele încercări, mi-a zis întotdeauna!... Uite, nu sunt 
nici opt zile!... "Ferdinand, să ştii, Irene! E o fire în care am încredere... Niciodată n-o să ne facă necazuri!... E 
tânăr!... E cam zăpăcit! Dar e un băiat de cuvânt!... Îşi va tine întotdeauna promisiunea! Si asta, Irène! Se 
întâmplă atât de rar!..." Parcă-l aud şi acum, de câte ori nu mi-o spunea!... Te aprecia, da!... Mai sincer decât un 
prieten!... Da! Te asigur!... Şi totuşi bietul om! Putea să fie bănuitor!... Văzuse destule la viata lui!... Şi fusese 
înşelat! în zeci de mii de feluri.!... unele mai neruşinate decât altele!... Avea de ce să fie acrit!... Niciodată nu 
mi-a spus un cuvânt de rău despre tine!... Niciodată n-a vorbit cu amărăciune!... Numai complimente... Ar fi 
vrut să te răsfeţe... Dar nu putea!... Viaţa era prea grea... Dar îmi zicea aşa, când vorbeam de una, de alta... 
"Asteapta încă un pic!... Răbdare!... Am să-i fac eu un venit băiatului..." Ce bine te putea înţelege... Nici nu-ți 
închipui ce mult tinea la tine... 

— Şi eu doamnă, şi eu!... 

— Ştiu, Ferdinand!... ştiu!... Dar cu tine nu-i acelaşi lucru... Din fericire eşti încă un copil!... Nimic la 
vârsta ta nu e prea trist! Tu de abia de acum încolo va trebui să trăieşti!... Asta nu-i decât începutul... Nu poţi să 
înţelegi... 

— Şi pe dumneavoastră vă iubea... am zis... Mi-a povestit adesea... Cât de mult ţinea la dumneavoastră şi 
cum fără dumneavoastră n-ar fi fost nimic... n-ar fi existat... "Vezi tu, nevastä-mea?" îmi zicea... Fortam putin 
nota... Voiam s-o consolez... Făceam şi eu ce puteam... Dar lacrimile îi curgeau siroaie... 

— Nu plângeti, doamnă! nu plangeti!... Nu-i încă momentul!... Ar trebui dimpotrivă să vă intariti... N-ati 
terminat încă... Acolo va trebui să vorbiti... la Beauvais... Poate că va trebui să va aparati... Chiar 


dumneavoastră spuneati... 

— Da, ai dreptate, Ferdinand!... Da, ai dreptate... Sunt nebună... O bătrână nebună, asta sunt!... Încerca să 
reziste... Îşi ştergea ochii... Ferdinand! N-am spus asta numai asa ca să-ţi fac plăcere... Dar să ştii că te iubea... 
Te asigur, Ferdinand)... O ştiai şi tu nu-i aşa?... Iti dădeai şi tu seama că avea inimă în fond... cu toate că uneori 
era mai dur... mai dificil cu noi... 

— Da! Da! Ştiu, doamnă!... 

— Şi acum să se sinucidă aşa... E îngrozitor! iti dai seama?... Nu-mi vine să cred!... Nici nu-i de crezut!... 
Nu-şi mai putea muta gândul de la această nelegiuire... 

— Ferdinand! o lua de la capăt... Ferdinand! Ascultă!... Îşi căuta cuvintele... Nu-i venea nici unul... A! 
Da! Avea încredere, Ferdinand)... Si eu am încredere... Iti dai seama ce spun?... El care nu mai avea încredere 
în nimeni... 

Lemnul nostru nu mai ardea deloc... Afuma numai odaia... Pocnea, împroşca... Se stingea încetul cu 
încetul... I-am zis bătrânei... "Mă duc să caut unul care arde!" Şi m-am repezit spre hambar... să caut un lemn 
uscat... să mai smulg ceva dinăuntru... O iau pieziş prin curte... la întoarcere trec pe lângă fântână, mă uit spre 
câmp... Observ ceva care se mişcă... Ai fi zis că e un om... Nu-i posibil să fie jandarmul?... N-avea cum să se 
întoarcă atât de devreme... Mă gândeam... Cine ştie ce întârziat o mai fi... umbla după furat.. Ei bine, îmi zic. A 
nimerit cam prost!... Hei! Hei! îi strig... Ce cauţi acolo?... Nu răspunde... O ia la fugă... Brusc mă întorc şi o iau 
spre hambar... Bănuiesc ceva necurat la mijloc... Îmi zic: "Fir-ar să fie! Bagă de seamă, băiete!..." Smulg repede 
un drug din gard... "Mi-ajunge..." îmi zic... Ma reped... Intru... şi-o întreb pe bătrână: 

— N-ati văzut pe nimeni?... 

—Nu!... Nu!... zice... 

Şi exact în acelaşi moment la fereastra din fata, numai la doi metri distanță, văd o mutră care se uită fix 
la mine... de dincolo de geam... un cap mare... Îi vedeam si pălăria... şi buzele care se mişcau... Dar cuvintele nu 
puteam să le aud... Mă apropii cu lanterna, deschid fereastra larg şi mă trezesc cu el drept in fata... Aoleo!... L- 
am recunoscut imediat!... Era parohul nostru, Dumnezeule!... Fleury. Chiar el!... Smintitul!... Nu mai era nici o 
îndoială!... Al dracului!... De unde răsărise?... De unde apăruse?... se balbaie... mă improasca cu scuipat... Da 
din mâini ca un apucat!..., Fericit că ne găsea pe toţi la un loc!... Sare înăuntru!... Jubilează!... Topaie!... Se 
învârte în jurul mesei... Bătrâna nu-şi aminteşte de mutra lui, nici numele, nici împrejurările!... Un lapsus... 

— E Fleury!... Uite! E Fleury!... Fleury ăla cu clopotul! Nu-l vedeti?... Uitaţi-vă bine la el!... 

— Aoleu! Aşa e! Pe crucea mea... da, chiar el. Vai! domnule paroh!... Of! Iertati-ma!... Iertati-ma!... Deci 
sunteți chiar dumneavoastră!... Atunci înseamnă că ati aflat! Simt că înnebunesc!... Acum vă recunosc! Vai! Nu 
vă mai recunosteam!... N-ati aflat oribila veste? 

Dar el nu se astâmpără numai pentru atât!... Continua să topäie! Să facă salturi!... Într-un picior!... N-o 
băga în seamă... Se dădea peste cap! Făcea tumbe!... Se lăsa pe spate... Şi apoi sări pe masă... S-a mai smucit o 
dată... a coborât dintr-un salt! Sutana lui era scoarță de căcăreze şi baligă... plin, de la subsuori la urechi!... O! 
Sigur, el era cel pe care-l zărisem mai adineaori în câmp!... Ne speriasem unul de altul!... Era bine garnisit!... 
Căra după el un bazar întreg... Efectele complete ale unui soldat... două traiste! două bidoane! Trei gamele! Şi 
un corn de vânătoare pe deasupra... imens, magnific... În bandulieră!... Totul zornăia la fiecare pas... Si nu avea 
de gând să se astâmpere!... Pălăria îl enerva cel mai tare... Îi cădea în ochi... un fel de pălărie de pai pentru 
pescari... Şi mai era şi decorat, amicul!... Sutana era doldora de ordine şi medalii... Mai multe Legiuni de 
Onoare... toate pline de bălegar, un crucifix mare, un isus în ivoriu, toate zăngănind legate de un lant gros... 
Era atât de ud că odaia şiroia ca o stropitoare... sutana îi crăpase la spate de sus în jos... Era plin de mărăcini... 

Bătrâna se satura să-l vadă scălâmbăindu-se... Vroia să-l convingă... Ideea ei fixă... Îi făceam semne... 
Să nu-l enerveze!... că poate pleacă singur!... Să nu-l exaspereze... Dar nu te puteai înțelege cu ea... Era 
mulţumită că-l revedea... Încerca să-l înghesuie prin colțuri... Dar el mârâia ca o fiară... Se izbea scurt de perete, 
cu capul, gata să reia atacul... N-o asculta... Îşi apăsa degetele pe gură... Ssss!... Ssgs!... Îi cerea să tacă... arunca 
în jur priviri deloc plăcute!... Se smintise de-a binelea, flăcăul... 

— Nu ştiţi, domnule paroh... Văd că nu stiti!... Dacă ati fi văzut!... Vai! Dacă ati şti ce-a făcut!... 

— Sşşş!... Ssss!... Domnul des Pereires?... Domnul des Pereires? Pe el îl striga acum... "Hei,? Domnul 
des Pereires?..." O apucă de umeri şi-i suflă în fata violent. Un tic îi strtâmbase toată gura... După care rămase 
incordat.. ca să se destindă apoi prin mici zgaltaituri... 

— Dar n-am de unde să vi-l iau, domnule paroh!... Nu! Nu am!... Deci nu ştiţi nimic?... Nu mai e aici, 
bietul de el! Nu mai e aici, nefericitul!... Haideti!... Nu v-a spus nimeni nimic?... 

— Grabiti-va!... Grabiti-va!... O zgaltai din toate puterile!... 

— Dar e mort, domnule!... Nu mai există!... v-am spus doar... Dar ea dăduse peste un tip mult mai decis... 

— Vreau să-l vad!... Vreau să-l vad!... O tinea gaia-matu... E foarte urgent!... Ssss!... Sşşş!... "Presto! 


Presto!..." A mai făcut o dată înconjurul mesei în vârful picioarelor! s-a uitat pe sus, pe jos, şi în horn... a 
deschis dulapurile... a smuls cheile... a rupt coşul de lemne... a strâmbat balamalele... Era furios... Nu-i plăcea să 
i se împotrivească cineva... Ticul îi trăgea buza în sus!... 

— Domnule paroh!... Domnule paroh!... Nu faceţi asta!... Ea încerca să-l convingă... 

— Ferdinand! Te rog! Spune-i domnului paroh!... Nu-i aşa, dragul meu, că e mort?... Spune-i domnului 
paroh!... Ea se agätä de traista lui... 

Duceti-vä să vă uitaţi pe poartă, acolo stă scris!... Spune-i si tu, Ferdinand!... "Noroc"... Îl apucă de 
cornul lui de vânătoare... Dar el trăgea totul după dânsul... Papuica, masa, scaunele, farfuriile!... 

— Destul! Destul! Prea multă nerusinare! Neruşinare! Sunteţi cu toții nişte nerusinati!... Directorul!... 
Genitron!... Courtial!... Mă intelegeti!... Numai el!... Mă auziti!... El ştie! El ştie!... Genitron! Acolo!... Acolo!... 
Sunt aşteptat!... Vrea să mă vadă imediat... Lasati-ma!... Lasati-ma!... Se desprinse furios... Ea se izbi de 
perete... 

— Destul! Destul! Vreau să vorbesc cu el!... N-o să mă puteţi împiedica!... Cine?... Şi-a suflecat sutana... 
a început să cotrobäie prin toate buzunarele... scotea hartiute... capetele, tăieturi de jurnale... A rămas aşa în ge- 
nunchi cu mintea înfierbântată, năucă!... mult timp, mult timp!... Se bâlbâia, socotea... număra toate hârtiile, una 
câte una... le-a netezit pe toate... le-a întins cu palma... Pe altele le-a cocoloşit... 

— Sşşş!... Sşşş!... Si iar începea... ne poruncise să nu ne miscäm. Poftim!... Autentic!... Vezi?... este cel 
mai autentic manuscris al faraonului!... Da!... Mi l-a întins ţinându-l cu două degete... 

— Uite! Tinere!... Mi le îndesa în palmă... un cocoloş... două cocoloaşe... Domnule director!... Domnule 
director!... 

Fir-ar să fie! Iar îl apucă... Se înfurie!... Îşi ia elan şi arcuindu-se sări pe masă dintr-un singur salt... ÎL 
striga pe Courtial cât îl tinea gura!... A apucat cornul de vânătoare. A suflat In el îndelung şi apoi de câteva ori 
foarte scurt... cârâie... hârâie... 

— O să vină!... Ma aude!... De zece ori, de douăzeci de ori la rând... Mă apucă de haine, mă scuipă, îmi 
suflă în ochi... Aoleo, ce mai pute, afurisitul... După acest miros mi-am dat seama cum a ajuns aici... A coborât 
la Vry-Controvert, halta "departamentala" la douăzeci şi doi de kilometri de Bléme! "Ceilalţi" îl urmăreau, 
"ceilalți", a adăugat... Mă zgâltâie ca să mi-o dovedească... 

— Ssss!... Sşşş!... Mai face la mine încă o dată... Puternicii!... Da! Da!... se întoarce spre fereastră... Se 
uita să vadă dacă nu vin?... Se ascunde, grohăie de după oblon... Şi revine... se uită atent în jur... Face pipi in 
sobă... 

Nu se mai încheie... Se întoarce lângă oblon... probabil că i-a văzut pe Puternici... Rumegă... Mârâie ca 
un mistreţ... 

— A! A! face... Niciodată!... Brr! Brr!... Niciodată!... S-a întors spre mine... Îmi bagă pumnii sub nas... 
Cât de mult s-a schimbat amicul de atunci de la Palais-Royal şi până acum... Se făcuse crunt!... I-or fi dat să 
mănânce scorpioni! Acolo la azil!... Fir-ar să fie! Nu te puteai apropia de el!... O fi halit vitriol!... Nu se mai 
opreşte... Umblă!... Se izbeşte de pereţi... Ameninta... Provoacă!... Nu mai vorbeam nimic cu bătrâna... Ne-am 
îngrozit în cele din urmă... Începu să alerge după mine... parohul nostru scandalagiu... Ce i-aş mai fi tras un 
picior undeva!... Lângă fereastră am zărit un bulumac... ne servea de vătrai... cu o măciulie mare... un mâner de 
fontă... ar fi fost destul pentru mutra lui... Şi atunci s-ar mai fi întâmplat o crimă... l-am făcut semn bătrânei să 
se ferească un pic, o secundă... Să se lipească de perete... Fir-ar să fie!... Mi-ar fi plăcut mai mult să tacă... Să nu 
mai fi fost nevoie să-l ating... Dumnezeii lui de smintit! Că urât mai era!... Şi tâmpit!... Să nu mă mai 
zăpăcească, lepădătura, cu ideea lui fixă... Nu aude ce i se spune... Cică-l ascundeam de el... Infernal!... Îi spun 
bătrânei! 

— N-are decât! Gata! M-am săturat!... Uite aşa!... Hai să i-l arătăm... 

— Nu face asta! Ferdinand!... Nu face!... Te implor!... 

— Ba da! Ba da!... poate că asta o să-l trezească... Poate c-o să-şi vină în fire!... E prea pisălog, imbecilul! 
De asta a şi înnebunit... Şi pe urmă îl dăm afară... El se zbătea în continuare, se izbea de toate!... A ridicat 
masa... mare cat un monument!... Era puternic, mortăciunea!... 

"Directorul!... Directorul!... Incepu să mugească... I-am dat totul!..." Se prosterna, săruta crucifixul... Îşi 
făcea semnul crucii de mii de ori... După care cădea în extaz... Cu brațele întinse în lături... Parcă ar fi fost un 
crucifix el însuşi!... Şi apoi sare în picioare ca un arc... Reluându-şi pe vârfuri dansul!... Cu ochii în plafon!... 
Făcea un tămbălău din ce în ce mai mare... 

Ea mă trăgea, nu vroia să i-l arăt... pe ăla din bucătărie... Îmi făcea semne! "Nu! Nul..." Ajunge 
comedia... Mi se umpluse paharul... 

— Vino pe aici!... l-am apucat de cornul lui de vânătoare şi hop! îl împing în bucătărie... A! Fleandura!... 
Nu ne credea!... Nu!... Ei bine, avea să vadă, nenorocitul... Toţi nebunii sunt la fel... bucuria lor să-i contrazici... 


Hai! Hai! apropie-te, figură!... Şi-i împing un picior în fund!... Sare vin pic în sus!... Acum el e cel care nu mai 
vrea!... Si devin eu diavolul până la urmă!... Se trage înapoi! mârâie!... ÎI târâi în fundul culoarului... 

— Hoh! Luaţi lumânarea, doamnă, luaţi două... Să vadă bine... să-i sară în ochi... să nu ne mai bată la cap 
niciodată!... ajuns în bucătărie mă asez în genunchi... mă aplec... Îi arăt, exact sub nasul lui, anvelopa de jos... 
Nu-şi poate da seama... Pun alături încă o lumânare... 

— Vezi? Zi, betivanule?... mai vii să ne smintesti de cap?... Ei?... Îl recunosti?... Nu?... Se apropie, adul- 
mecă... Nu-i vine să creadă... Îl miroase de-a lungul picioarelor... Se prosternează... Face o rugăciune... Nu se 
mai opreşte... Apoi se întoarce... se uită la mine... Îşi reia cântecul funebru! ... 

— Ei? Ai vazut?... i-am zis... la spune, ai înțeles până la urmă, pisălogule?... Acum ai să te linişteşti?... Ai 
să te cari de bună voie?... Să prinzi trenul?... Dar el grohăia mai departe şi mirosea cadavrul... Şi atunci l-am 
apucat de braţ... Am vrut să-l trag deoparte... Vroiam să se ridice... Dar turbarea îi veni din nou... Îmi împinge 
un cot! Mă loveşte în genunchi... Vai! Stârpitura! A! Mă doare! Am văzut stele verzi... Un pic a lipsit să nu-l 
fac grămadă acolo pe loc!... Turbase rău crabul nostru!... Îmi venea să-l omor, lepădătura!... Bătrâna se 
încăpăţâna totuşi... ÎL lua cu buna... bine intenţionată... vroia să-l liniştească... 

— Vedeţi dar, domnule paroh! vedeți că e mort!... De ce mă mai chinuiti!... S-a dus, nefericitul!... Şi jan- 
darmul ne-a interzis!... Nu trebuia să lăsăm pe nimeni să intre... Am promis! Acum din pricina dumneavoastră o 
să ne pedepseasca!... Pe toți, pe Ferdinand şi pe mine. La ce-o să va folosească?... Asta urmariti?... 

În acest moment îmi zic: "Ei bine, scandalagiule, dacă tot nu vrei să crezi... am să-i arăt capul... Pentru 
că tot ne mai bănuia că-l ascundeam... După care am să-l dau afară!... Fără întârziere!... Ridic un colt de 
anvelopă... Apropii lumânarea... şi-i descopăr toată terciuiala... Vrei să te uiţi? Să-ţi dai scama?... 
Îngenunchează ca să vadă mai bine... Îi repet: 

— Ei, cum e, ghiuj rufos! Acum vii?... Îl trag... Nu vrea să se mişte!... Insistă... Nu vrea să plece... 
adulmeca teasta... Hm! Hm! Rage! Se aprinde!... Intra în transă!... Freamătă din tot trupul!... Vreau atunci să-i 
acopăr capul... Ajunge!... Dar el trage de pânză... E turbat realmente! Nu vrea să mă lase să-l acopăr!... Îşi bagă 
două degete în rană... Şi apoi amândouă mâinile în hoit... Le înfundă în găuri... Smulge marginile!... Trage!... 
Scociorăşte!... $i se încleiază în ele... Un pumn şi l-a prins între oase! se aude o plesnitură... Trage!... Se zbate 
ca-ntr-o capcană... O băşică crapă!... şi bulionul tâsneste, stropeşte totul în jur!... Îşi smulge până la urmă 
mâna... $i mă mânjeste tot pe fata!... Nu mai văd! Nimic absolut!... Mă zbat!... Lumânarea se stinge! Ea urlă!... 
Ah! Trebuie să-l opresc... Nu-l mai văd!... Mă reped spre mijlocul camerei... simt că înnebunesc... pe bâjbâite!... 
Îl dau jos!... Se duce de-a berbeleacul, porcul!... se loveşte de zid... Bum!... Trosc!... Îmi fac vant!... Ajung!... 
Dar mă razgandesc!... Ma stăpânesc, mă ridic hotărât!... Nu rămân lângă el!... Ma feresc!... Fir-ar al dracului!... 
Nu vroiam să-l omor în bătaie!... Mi-am şters ochii! Mă stäpânesc perfect!... Îl oblig să se ridice imediat... Nu 
mai vreau să-l vad jos!... ÎI lovesc cu picioarele în coastă... Se ridică putin... Aşa mai merge!... Îi trag o palmă. 
Şi atunci se ridică de tot... Bătrâna îi toarnă în cap o căldare cu apă de ploaie... Îngheţată... Începe să se vaite, să 
geamă! E din ce în ce mai bine!... Dar brusc se moaie iar... Oh! Smintitul! Poc! Trosc!... Se-ntinde cât era de 
lung!... Mai tresare de câteva ori ca un iepure... şi apoi nu mai mişcă!... Oh! Idiotul!... N-a rezistat, lepădătura!... 
M-am uitat spre uşă... L-am tras amândoi pe marginea drumului... Nu vroiam să-l lăsăm înăuntru... ca să ni-l 
pună tot nouă în cârcă I... O clipă! Gata!... Cum să-l găsească jandarmul în odaie?... Aşa cum arăta!... La dis- 
cretia noastra!... Ce tămbălău ar fi ieşit!... S-ar fi zis cu noi!... Nici măcar nu trebuia să se ştie că a fost 
înăuntru!... N-am văzut, n-am auzit!.... Pace bună! Nu era de noi!... Asa! Afara?... Da!... La aer!... Chiar 
leşinat!... Şi tot mai mârâia... Adulmeca băltoaca... De deasupra turna cu găleata... ne-am întors repede 
amândoi... am tras zăvorul la usa... Rafalele de ploaie intrară după noi... l-am zis bătrânei: 

— Să nu ne mai mişcăm!... Chiar dacă strigă... N-am auzit nimic!... Când o să se întoarcă jandarmul!... 
Vom face pe prostii şi cu asta basta!... Treaba lor!... Dacă-l găsesc!... Bine!... Ne-am sfătuit!... Am hotărât!... 

A mai trecut aproape o oră!... Poate chiar un pic mai mult... Am curățat bucătăria... Bătrâna făcea de 
pază la fereastră... 

— Nu vă uitaţi încoace, doamnă!... Nu vă intoarceti... Nu vă ocupați de mine... Priviţi bine ce se petrece 
afară!... Eu întind din nou cadavrul... refac un pic culcuşul... Sângele curgea siroaie... Aduc o mână de fân şi-l 
împrăştii peste tot... Sterg bălțile, pe ici, pe colo... Îi mai pun nişte paie sub cap... un snop gros cât o pernă... Dar 
cel mai greu era cu împroşcăturile!... petele se întindeau pe plafon... şi chiar cheaguri lipite... Grea treabă!... Am 
încercat să spăl totul... am dat cu buretele... dar urmele tot nu se ştergeau... Lasă-le dracului!... Trebuia să 
termin!... Aduc lumânările... Ies!... Si mă aşez alături... lângă bătrâna şi aştept... Of! Si atunci mă apucă frica!... 
Nebună!... Mă luă în primire!... Dacă jandarmul observă?... Şi-şi dă seama de corida noastră!... Ah! Frumoasă 
poveste! Cum aveam s-o scoatem la capăt?... Mai ales dacă-l găseşte pe paroh lesinat la marginea drumului!... 
Frumoasă recuzită!... Fir-ar să fie!... Şi blestematul ăsta de jandarm care nu se mai întoarce!... Se îndopa 
probabil cu borşul soră-sii vitrege!... Nu mai rezistam... Am mai adus fân... ne-am lungit pe jos... Nu ziceam 


nimic... Mă gândeam... Noaptea n-avea să se mai termine niciodată!... N-aş fi putut să adorm cu toată frica pe 
care o aveam in mine!... Niciodată n-am crezut că s-ar putea să-ți fie atât de frică... Şi deodată aud o fanfară... 
Dumnezeii mă-sii de ordură!... Asta era!... Cornul de vânătoare!... Se auzea din camp... nu prea departe! îmi zic: 
"El e! Ah! Bruta!..." Am recunoscut toate hârâiturile! Se pusese pe picioare! Dacă o să-şi aducă aminte?... Oh! 
Ticălosul! Canalia!... Se lua la întrecere cu rafalele ploii! Cu tot vacarmul furtunii!... Cu trompeta lui răguşită! 
Fir-ar să fie! E destul! Totusi!... Sufla în ea din toate puterile!... Aoleo, ce mai focă!... Nu prea era de glumit cu 
un asemenea popă!... Paiata! Ce tărăboi făcea! Pisălogul!... Plicticosul!... Ventuza!... Pe urmă mi-am zis: "Nu! 
Era mult mai bine să se gargarisească, chiar aşa infect cum o făcea!... Era un semn că se pusese pe picioare... 
Probabil că era fericit!... Nu dăduse ortul popii! Oh! Lepădătura! Răcneşte! Räcneste! Cât vrei, rege al mişeilor! 
Trage-i din trombonul tău!... Îi venise deci sufletul la loc!... Îşi luase iarăşi vânt! Dă-i drumul! Dă-i drumul! 
Blestematule! Cârâie din cornul tău!... Cât pofteşti!... Tot e mai bine decât să fi crăpat!... Asta da! Trebuie să 
mărturisesc! Fir-ar să fie!" Sughita şi râgâia în alama lui! Ne asurzea! Ne stâlcea creierii cu instrumentul lui 
insuportabil, marele gonaci!... Fără oprire!... Abia dacă un minut îşi trăgea sufletul! Şi iar o pornea!... Mereu 
mai tare!... Fără îndoială!.... Nu putea fi nimeni altcineva decât turbatul nostru!... A cântat din fanfara lui cam 
până la şase şi jumătate... Se zărea de ziuă când cineva ne bătu la fereastră... Era jandarmul nostru!... Se 
întorcea exact la timp... La tanc!... Se culcase la Bléme, aşa pretindea... lângă calul lui, chipurile... că n-a mai 
putut să-l potcovească la Tousnes... Că era deja prea târziu... Nu mai găsise pe nimeni la fierărie... 

— Da cine a cântat din corn aici în câmp? Toată noaptea!... N-aţi auzit nimic?... Ne-a întrebat pe loc! 

—Nu!... Din corn?... O! Nu!... am facut... Nimeni!... Nimic!... 

— Ia te uită! Ciudat totuşi... bătrânii mi-au spus..... Si a deschis fereastra... preotul era chiar lângă... sări 
înăuntru ca un ied... Atâta aştepta... S-a lăsat în genunchi în mijlocul odăi... Şi a început: "Tatăl nostru carele 
eşti în ceruri!... Vie împărăţia ta!..." Şi iarăşi... Repeta tot timpul... ca un fonograf... Se lovea cu pumnii în 
coaste!... Tremura din tot trupul... Topäia lovindu-se la turloaie... Îşi făcea singur rău... Nu vroia să se mai 
oprească... Se strâmba de durere... Se schimonosea ca un torturat!... "Vie împărăţia ta!... Vie împărăţia ta "... din 
ce în ce mai tare. 

"Ei bine!... Ei bine!..." Jandarmul se zăpăcise complet văzând un asemenea tip în fata lui... "Dar ăsta e 
un civil..." Nu ştia ce să mai creadă... I se astupase mintea... Bătrâna se afera în altă parte... Ne făcea cafeaua... 
s-a repezit la o ceaşcă!... A vrut s-o soarbă toată!... Era complet preocupat de această treabă! Sugea cafeaua prin 
tâsnitoarea ibricului... Şi-a fript toată gura... sufla ca o locomotivă... Jandarmul râdea de plesnea... "Dar e 
nebun, zău!... În orice caz, normal nu e!... Asta-i sigur! Eu să zic... mă doare-n cot! Mi-e absolut indiferent!... 
Nebunii nu intră în sarcina mea!... Nu-i cunosc!... Astia depind de Asistenta!... Dar nu prea cred eu că ăsta-i 
preot!... Nu prea are mutră! De unde-o fi răsărit!... De pe unde-o fi scăpat? De pe la vreo infirmerie?... sau vine 
de la vreun bâlci!... Nu cumva e beat?... Poate că e numai deghizat? Oricum nu intra în sarcina mea!... Dacă era 
vreun dezertor!... Atunci, da, era treaba mea! Mă privea direct!... Dar mii de draci, nu mai are vârsta! Ei, 
moşule!... Ce vârstă ai?... Nu vrei să spui?..." Dar celălalt presupus nu răspundea... lingea fundul cestilor... 

— Mă, dar meşter eşti!... Bei chiar şi cu nasul! Oh! Ia te uită! Ei, moşule!... ai un corn foarte frumos... 
Bună sculă!... Mă tot întreb de pe unde o fi venind!... 


Dis-de-dimineatä năvăli spre coşmelia noastră o armată de curioşi!... Stăteai şi te întrebai de unde 
răsăriseră?... În ţinutul ăsta pustiu, chiar că era o enigmă... De la Persant! Nici acolo nu fusese niciodată atâta 
lume!... La Mesloir nici atât... Veneau deci de mult mai departe... din alte cantoane... din alte ținuturi... Atât de 
numeroşi, atât de înghesuiți că începură să ne calce culturile... Nu mai încăpeau pe drum. Făcuseră din câmpuri 
drum bătut, rambleurile se prăbuşiseră sub greutatea omenetului... Toţi vroiau să vadă, să ştie, să dărâme totul... 
de sus turna întruna... Dar ei nu se sinchiseau!... stăteau aşa intepeniti în mocirlă... Până la urmă au năvălit în 
curte... Se auzea o rumoare răguşită... 

Chiar în primul rând, sub ferestre, se formase un fel de baltă de babe! Frumos le mai şedea!... Se lipiseră 
de obloane; erau pe putin cincizeci... croncăneau mai tare decât toți ceilalți la un loc... Se loveau cu umbrelele! 

În sfârşit ambulanta promisă a sosit... Era pentru prima oară când părăsea oraşul aventurându-se pe 
drumuri!.... Şoferul ne avertizase... Spitalul din Beauvais o cumpărase de curând... Ce mai pană a avut pe 
drum!... De trei ori au plesnit cauciucurile!... Şi benzina curgea... Trebuia să se grăbească să ajungă înapoi 
înainte de căderea nopții... Am scos brancarda, am apucat fiecare de câte un capăt. Nu mai puteam pierde nici o 
secundă!... Mecanicului i se făcuse acum frică de altceva... Să nu cumva să se întrerupă contactul... Nu avea 
voie să se oprească!... Chiar pe loc şi tot trebuia să se învârtească!... Dar şi asta prezenta un pericol, din cauza 
scânteilor... Ne-am dus după Courtial... Mulțimea a năvălit pe toate uşile. Ne inghionteau din toate părțile... 
blocaseră terasa şi culoarul, că numai îmbrâncindu-i, lovind cu putere în stânga şi-n dreapta, ajutaţi de jandarm, 


ne-am putut face loc cu multă greutate... Ne-am întors repede cu targa şi am împins-o pe două şine speciale 
până în fundul maşinii... Se-mbuca exact... Am tras perdelele... din pânză cerată neagră... Şi cu asta gata!... 
Țăranii nu mai vorbeau... Şi-au scos şepcile... absolut toţi mocofanii, tineri, bătrâni, muierile îşi făceau cruci 
peste cruci... cu picioarele bine înfipte în noroi... Doamne, şi ce mai turna... ca dintr-o căldare!.. Şoferul 
ambulantei s-a urcat la volan... pe scaunul lui... a băgat in contact! Bum! Poc! Hac! Car! Sughita teribil!... 
Motorul era ud... Hârâia din toate tuburile... În sfârşit, s-a hotărât... A făcut un salt... două... Ambreiază... Se 
pune în mişcare... Parohul Fleury, când vede drăcovenia că o ia aşa din loc, se repede în urma ei, aleargă cam 
vreo sută de metri... din toate puterile... şi sare cu boltă din drum drept în parbriz... A trebuit să ne luăm după 
el... Să-l smulgem cu forța de acolo! Dar el se impotrivea sălbatic!... Până la urmă am reuşit să-l inchidem în 
hambar! Dar, vai, cât de greu!... Motorul odată blocat n-a mai vrut să pornească! A trebuit să-l împingem cu 
toţii până pe creasta platoului... să-i facem vant... ambulanta a luat-o brusc la vale, coborând povârnişul într-un 
vacarm de hârâituri şi zgaltaituri... aproape vreo trei kilometri!... Era un sport, nu glumă!... Ne-am întors la 
fermă... Ne-am aşezat în bucătărie... Am mai aşteptat putin... Să obosească oamenii şi să plece... Nu mai aveau 
ce privi, era evident... Dar tot nu se mişcau... Cei care nu aveau umbrele se instalaseră în curte, în hambarul din 
mijloc şi mâncau! Noi am tras obloanele... 

Am mai cotrobăit printre lucruri, ce lăsam, ce luam?... Dar ce ar mai fi fost de luat?... Măcar de îmbrăcat 
ceva cât de cât... Mare lucru nu mai rămăsese! Mărturisesc! Bătrâna a mai găsit un sal... A rămas tot în 
pantaloni, îmbrăcată la fel cu noi. Nu mai avea nici o fustă... În privinţa mâncării ne mai rămăsese ceva şoric pe 
fundul unui borcan... cât să hrăneşti cățelul... Aveam să-l luăm cu noi la gară... l-am dat să mănânce... Am mai 
descoperit o pereche de pantaloni în dungi după dulap... Şi o vestă cu butoni din os! Un costum de paznic de 
vânătoare!... Gorobetii îl şterpeliseră... Şi nu spuseseră nimănui... 

Cu aşa zisul meu raglan pe deasupra... avea să-mi tina cald... mai ales cu pantalonii de ciclist!... De 
lenjerie, nici pomeneală!... Nici o treantä măcar!... Incaltarile?... Ale mele mai ţineau încă!... Le crăpasem putin 
pentru că-mi rămăseseră mici... Le legasem pe deasupra cu sfori... Era comod dar era frig în ei!... Mai greu i-ar 
fi fost bătrânei să facă tot drumul, din cauza papucilor bägati în şoşoni. Intra apa în ei! I-a legat cu sfori, i-a 
înfăşurat în jurnale... Să semene cu nişte cizme şi să nu mai joace în picioare... Persant era oricum destul de 
departe!... lar Beauvais şi mai departe... De trăsură nu putea fi vorba!... Am mai băut o cafea... Şi ne-am alăturat 
jandarmului... El trebuia să ne escorteze, îşi tinea calul de frâu, tot nu reuşise să-l potcoveasca!... Preotul vroia 
şi el să vină cu noi!... Mi-ar fi convenit să-l fi lăsat pe acolo!... Închis sub cheie... Dar imediat ce se vedea închis 
făcea un tămbălău înfricoşător... Nu era deci soluţia cea mai bună!... Să spunem că ne-am fi făcut că-l uităm pe 
acolo închis în bojdeucă... Dar dacă spărgea totul! Şi scăpa diavolul... Dacă ieşea pe acoperiş şi se lăsa pe vreo 
streaşină! Rupându-şi cele ciolane? Pe cine avea să cadă păcatul?... Cine ar fi fost vinovat?... Bineînţeles că tot 
noi... Tot pe noi ne-ar fi închis!... Asta fără umbră de îndoială!... I-am deschis deci uşa... S-a aruncat în braţele 
mele... Mă iubea la nebunie... Pe urmă n-am mai găsit câinele... Am pierdut aproape o oră căutându-l... În 
hangar... În pod... Nu era nicăieri, cätelandrul nostru... În sfârşit, a apărut... Eram gata de drum... 

Mârlanii de afară care aşteptau n-au zis nimic când ne-au văzut plecând... N-au făcut nici măcar uf! Nici 
o vorbă! Am trecut pe sub nasul lor... Insirati pe marginea santului, ţărani, ţărani... Ne-am asternut la drum... 
Asternut... În sfârşit, cam mult zis... Mergeam destul de prudent... Numai nenorocitul ăla se dădea de ceasul 
morţii, topäind când în dreapta, când în stânga... Era foarte curios să ştie încotro o luasem... Mergeam să-l 
vedem pe Carol cel Mare?... Incepu să întrebe cu voce tare... Din tot ce-i răspundeam nu înţelegea nimic!... Dar 
nici de părăsit nu vroia să ne părăsească... Ne-ar fi fost imposibil să scăpăm de el... Drumul îl înfierbânta... 
Galopa înainte cu cățelul după el... Se urca pe câte un tăpşan... Ducea la gură cornul de vânătoare... Şi sufla în 
el... Când îl ajungeam din urmă pornea alăturea cu noi... Dacă treceam de el, ne ajungea în fugă... Galopa ca un 
cal... Aşa am ajuns precedati de o răsunătoare fanfară, cu surle şi trambite, la primele case... la intrarea in 
Persant... Jandarmul a luat-o la stânga... Îşi încheiase misiunea... Ne lăsa să ne descurcăm singuri... Nu ne mai 
vroia tovarăşi de drum... Nici nu mergea în aceeaşi direcţie cu noi... Noi am luat-o spre gară... Ne-am interesat 
imediat de mersul trenurilor... Bătrâna pleca la Beauvais exact peste zece minute!... Eu mai aveam o oră până la 
trenul de Paris... Ea trecu pe peronul din fata... Era timpul să ne luăm rămas bun... Nu ne-am spus nimic 
special... Nu ne-am promis nimic... Ne-am îmbrățişat... — Aoleo! Ma intepi, Ferdinand!... Era barba mea pe care 
ea de abia acum o remarcase. O glumă!... Era curajoasă... Un merit, în mijlocul atâtor nenorociri... Nu ştia unde 
avea să se ducă... Nici eu, dealtfel! Ne zbăteam de atâta vreme urmăriţi de nenoroc!... De data asta o încurcasem 
urât de tot!... De fapt, trebuia să ne fi dat seama de la început... Nu prea aveam ce ne spune... 

Văzându-se în gară, preotului i se făcuse frică... Se ghemuise într-un colț... Nu ne mai părăsea din ochi... 
Nu se uita decât la mine... Cu ochii măriți... Oamenii din jur se întrebau curioşi, ce dracul făceam pe acolo... el 
cu trompeta... papuica îmbrăcată în pantaloni!... Costumul meu legat cu sfori... Nu prea îndrăzneau să se 
apropie... La un moment dat tutungiul ne-a recunoscut... "Dar ăştia sunt nebunii de la Blême!" a strigat... Şi-a 


produs un soi de panică... Dar trenul de Beauvais intra în gară... norocul nostru... S-a produs chiar o 
învălmăşeală... Grăsana şi-a făcut vânt... s-a urcat cu spatele spre sensul de mers al trenului... Şi-a rămas în uşă 
cu cățelul lui Dudule lângă ea... îmi făcea semne de rămas bun... Si eu ii făceam cu mâna!... În momentul când 
trenul a pornit... a apucat-o tristeţea... Of! Oribil! Se strâmba de acolo din uşa vagonului... $i apoi: "Rămâi cu 
bine |" mi-a strigat ca şi cum şi-ar fi rănit gâtul... Făcea aşa ca un animal... 

— Ferdinand! Ferdinand! A mai urlat o dată... Trecând prin gară... pe deasupra tumultului... Trenul a 
intrat în tunel... Nu ne-am mai văzut de atunci!... Nu m-am mai întâlnit cu patroana mea niciodată... Am aflat 
mult mai târziu că murise la Salonic, aşa mi s-a spus la Val-de-Grâce în 1916. Plecase infirmieră pe un vas de 
transport... Murise de nu ştiu ce variolă, cred mai degrabă că fusese tifos... Am rămas numai noi doi, eu şi cu 
parohul, pe celălalt peron, de unde pleca trenul spre Paris. El tot nu înţelegea nimic... Nu-şi dădea seama de ce 
ne aflam acolo... Dar în sfârşit, nu mai cânta din corn!... Era numai plin de frică, să nu-l las cumva pe drum... 
Abia a intrat trenul în gară, că a sărit şi el în urma mea... S-a ţinut de mine până la Paris... Când să ies din gară 
l-am pierdut o secundă... Mă fofilasem pe altă ieşire... Dar m-a ajuns din urmă, pisălogul!... L-am semănat pe 
rue La Fayette (exact în faţa farmaciei)... Am profitat de înghesuială... Am sărit într-un tramvai, strecurându-mă 
printre trăsuri... Un pic mai departe m-am dat jos... Boulevard Magenta... Vroiam să fiu un pic singur... Să mă 
gândesc încotro o luam... 

Eram îmbrăcat atât de caraghios... Nu prea eram de arătat într-un oraş... Oamenii se uitau curioşi la 
mine... Era exact momentul când se închideau magazinele şi lumea ieşea la plimbare... Trebuie să fi fost un pic 
mai devreme de ora şapte... Făceam oricum senzaţie cu raglanul meu răsuflecat... M-am furişat sub o poartă... 
Cel mai tare sărea în ochi pardesiul acela al meu băgat în pantaloni care-mi dădea o formă ciudată... Şi n-aveam 
nici o posibilitate să mă schimb!... Nu mai aveam cămaşă... Pantalonii nu se ţineau decât pentru că băgasem 
foarte multe în ei!... Nu aveam pălărie... Purtam una a lui Dudule, o caschetă de piele toată răscoaptă... Acolo 
mergea... Dar aici n-o mai puteam purta... Am aruncat-o după o poartă... Şi trecătorii ăştia păreau mereu mai 
multi... Nu puteam risca s-o iau pe străzi echipat atât de fantezist... Trebuia să aştept să se mai rărească... Ma 
uitam pe stradă la oamenii care treceau... Uimit de numărul mare de autobuze... fără imperială... de maşinile- 
taxi... mult mai numeroase decât trăsurile... făceau un vacarm îngrozitor... Pierdusem obisnuinta acestui trafic 
atât de intens... Mă zăpăcea... Mi-era chiar un pic de greață... Mi-am cumpărat un corn şi o ciocolată... Era 
timpul... Le-am strecurat în buzunar... Aerul părea mult mai moale, ca întotdeauna când te întorci de la ţară... 
Lipseşte vântul... Şi atunci m-am întrebat dacă să mă întorc sau nu în Pasaj?... Aşa, de-a dreptul?... Si dacă 
veneau poliţiştii să mă caute?... trimişi de sâsâit... 

Părăsind Boulevard Magenta am ieşit iar pe rue La Fayette, cea pe care o ştiam atât de bine, n-aveam 
decât să cobor, nu era greu, rue Richelieu, pe lângă Bursă... n-aveam decât s-o iau de-a lungul felinarelor... 
Oho! Cunoşteam bine drumul!... Dacă o luam la dreapta, dădeam pe rue Chatelet, pe la vânzătorii de păsări... 
cheiul cu flori, Odeon... era drumul care ducea la unchiul meu... Puteam găsi un pat de dormit... Nu asta era 
problema cea mai grea... În ultimul moment mă puteam decide... Dar cum aveam să-mi găsesc o slujbă? asta era 
problema!... Cui aveam să mă adresez?... Am ieşit un pic din ascunzătoarea mea... Dar în loc s-o iau pe 
bulevard am cotigit-o pe o straduta... M-am oprit în fata unei vitrine... Am zărit un ou... roşu... Mi-am zis: "Am 
să-l cumpar!"... La lumină mi-am numărat bănuţii... Îmi mai rămăseseră trei monezi de câte cinci franci, îmi 
plătisem drumul, al meu, al preotului... L-am cojit direct pe tejghea şi am muşcat... L-am scuipat imediat... Nu 
puteam înghiți nimic!... Fir-ar să fie! Nu luneca pe gât... Mă îmbolnăvisem, lua-m-ar ciracul!... Parcă aveam rău 
de mare... Am ieşit... Pe stradă totul se clătina cu mine... Trotuarul... Felinarele... Prăvăliile... Desigur ca 
mergeam împleticit... Un agent se apropie... Mă grăbesc... O iau pieziş... Mă ascund într-un gang... Nu vreau să 
mă mai mişc... Mă aşez pe o ştergătoare... E oricum mai bine!... Mi-am zis: "Ce ai, băiete?... Doar nu te-ai 
lenevit până-ntr-atâta!... Nu mai ai putere să mergi inainte?..." Şi greata asta!... Strada mă speria... numai 
văzând-o în fata ochilor... pe stânga... pe dreapta... toate fațadele... Închise... negre! Fir-ar să fie!... deloc 
îmbietoare... Era mai rău decât la Bléme!... Nu mai aveam nici un nap de furat... Tremuram din tot trupul... mă 
durea burta... şi capul!... Aş fi vărsat totul... Uf! Nu mai puteam să mă urnesc! Mă lipisem de un galantar... 
Acolo mă puteam gândi în voie! Nu mai era glumă... chiar acolo lângă zid!... Cum se mai ostenise, biata 
bătrână, mi-aduceam aminte, să nu crăpăm cu toţii de foame!... Aproape că nu-ţi venea să crezi!... Al dracului! 
Acum eram singur!... Se dusese Honorine!... Fir-ar să fie! Era de treabă grăsana!... curajoasă... ne apărase cât 
putuse!... Noi eram cu toţii nişte smintiti!... Eram sigur că n-aveam s-o mai revăd niciodată... Nu mă îndoiam!... 
Si dintr-o dată mi se făcu urât!... Totul mi se păru mizer!... Si iarăşi mă apucă greata... am mai găsit o 
ştergătoare... am vomat într-o rigolă... Trecătorii mă luară la ochi... A trebuit s-o întind... Vroiam totuşi să merg 
înainte... 

M-am mai oprit o dată pe rue Saint-Denis, când am ajuns la capăt. Nu mai vroiam să merg mai departe, 
găsisem un coltisor unde nu mă vedea nimeni... M-am aşezat, parcă-mi era mai bine... mersul, asta îmi făcea 


rău... Când simţeam că mă ia ameteala, ridicam capul în sus, asta parcă mă mai uşura... Cerul era senin... Parcă 
niciodată nu-l văzusem atât de limpede... Mă uitam la el cât era de luminos... Recunoşteam toate stelele... Sau 
aproape pe toate... pe nume... Mă pisälogise destul fanfaronul meu cu traiectoriile lui!... Le retinusem aşa, 
aproape fără să vreau... ce să spun... "Caniopa", "Andromeda"... erau acolo în rue Saint-Denis... Chiar pe 
acoperişul din fata..., Un pic mai departe, în dreapta, "Carul" care clipea alături de "Balanta"... le recunosteam... 
Dar ca să nu te înşeli în privinţa lui "Ophuchus" era ceva mai greu... Puteai foarte uşor să-l iei drept Mercur, 
dacă n-ar fi fost asteroidul!... Grea treabă!... De exemplu "Leaganul" şi "Coama", le încurcam aproape 
întotdeauna... Cu "Pelleas" n-o nimeream niciodată! Dar în seara asta nu dădeam gres!... Era chiar "Pelleas"!... 
mai la nord de "Bacchus"!... nu era uşor, pentru un miop ca mine... Chiar marea nebuloasă Orion se vedea 
clar... Între "Triunghi" şi "Ariadna"... Nu era deci nici un pericol să te rătăceşti!... O şansă excepţională... La 
Bléme nu-l văzusem pe Orion decât o singură dată... Deşi îl căutam în toate serile!... Cât de fericit ar fi fost el, 
care inventase o lunetă, să le poată vedea atât de clar... El care le căuta atâta!... Editase chiar un ghid privitor la 
"Reperele asteroizilor" şi un capitol întreg despre nebuloasa Antiopa." Era cu adevărat o mare surpriză să le poţi 
descoperi la Paris... Unde cerul era celebru pentru opacitatea lui... Parcă-l auzeam pe Courtial jubilând... Parcă-l 
auzeam bătând câmpii acolo lângă mine pe bancă... 

— O vezi, băiatule, uite cea care clipeşte?... nu e o planetă... E una înşelătoare!... Nici nu poate fi luată 
măcar ca un reper!... E un asteroid... Un vagabond!... Mă intelegi?... Nu te lăsa înşelat!... Un vagabond... Poate 
că în două milioane de ani să ne dea şi el ceva lumină!... Şi il vom putea probabil fotografia!... Acum nu-i decât 
o iluzie şi-ţi strică tot filmul!... Şi cu atât ai să rămâi!... Oho! Nici nu ştii cât de înşelătoare e o "vaporida", 
puştiule!... Nu valorează nici măcar cât o "cometă de atracţie"... Să nu te laşi tras pe sfoară, visătorule! Stelele 
sunt nişte şarlatane! Gândeste-te bine înainte de a te angaja! Nu sunt numai nişte flecustete luminoase! Tine 
minte! ca dynametru! Expunere, un sfert de secundă! Altfel iti arde filmul, cât ai zice peste! Sunt teribile! 
Contradictorii! Păzea! Plăcile sunt scumpe! Nu le găseşti pe toate drumurile... Nu, nu, taticule!..." îi auzeam iar 
toată pelteaua!... "O singură dată dacă ai privi un lucru... Trebuie să nu-l mai uiţi niciodată!... Nu-ţi forța 
inteligenta!... Rațiunea împiedică totul... Instinctul întâi... Când e bine orientat, eşti în câştig!... Instinctul nu te 
înşală!" Eu aveam prea multă rațiune... Şi picioarele făcute zob... Şi am mai mers o bucată... Am găsit altă 
bancă... M-am sprijinit de spătarul ei!... Nu-mi era deloc cald... Mi se păru că-l văd prin preajmă, întors cu 
spatele la mine, pe bătrânul meu. Aveam halucinații... Băteam câmpii în locul lui... Cu propriile lui cuvinte 
absolute... Trebuia să-l aud vorbind... să-mi aduc aminte de toate... Era acolo pe asfalt în fata mea... "Ferdinand! 
Ferdinand! Ingeniozitatea este omul... Nu te gândi întotdeauna numai la păcat..." îmi înşira toate minciunile 
lui... Toate mi se îmbulzeau în minte!... Discutam cu el acum cu voce tare!... Oamenii se apropiau ca să mă 
asculte... Probabil credeau că sunt beat... Am închis gura... Dar atunci mi se făcea iar rău, mă apuca iar durerea 
de cap. Amintirile mă luaseră în stăpânirea lor... Nu puteam crede că e mort, bătrânul meu pişicher... Şi totuşi 
capul lui facut chisälitä mi-era foarte viu în minte... capul balanganindu-se... şiroind pe drum!... Fir-ar să fie! Şi 
ferma din deal! Şi băiatul târâturii, Arton... şi cazmaua!... Şi mătuşa Jeanne! Roaba lor! Drumul pe care l-am 
purtat împreună cu bătrâna!... Fir-ar blestemat!... Toate îmi veneau în minte... La toate mă gândeam... Barul de 
la "Emeutes"... Naguére!... Comisarul de la Bons Enfants... Efluviile alea fără rost... barabulele alea infecte... 
Scârboasă poveste... cum ne mai mintise... $i acum îmi apărea din nou, parşivul... Era acolo în fata mea, lângă 
bancă... Îi simţeam mirosul de hoit... Îmi cârnea nasul... Asta era prezența morţii... Aşa se întâmplă când 
vorbeşti în locul lor... M-am ridicat brusc... Nu mai rezistam... Am tipat o dată cât am putut... Să mă ia şi să mă 
ducă... am ridicat ochii spre cer să nu mai văd fațadele... mă intristau prea tare... Prea îi vedeam capul pe toți 
pereţii... pe la toate ferestrele... În întuneric... Sus de tot Orion nu se mai vedea... Nu mai aveam nici un punct 
de reper printre nouri... Dar am zărit-o pe Andromeda... Mă îndârjeam... Am căutat-o pe Caniopa... Cea care 
clipea lângă Ursă... mă zăpăcisem complet... Mi-am reluat totuşi plimbarea... De-a lungul Bulevardelor... M-am 
întors pe la Porte-Saint-Martin... Nu mă mai ţineau picioarele!... Mergeam pe două cărări... Îmi dădeam seama 
totuşi... Mi-era o frică înspăimântătoare de poliţişti... Mă credeau şi ei beat... În faţa ceasului de la "Nègre" am 
făcut psst! psst! unei trăsuri... M-a luat... 

— La unchiul Edouai'd!... i-am spus... 

— Unde la unchiul Edouard?... 

— Rue de la Convention! 14! Dacă aveam să mai hoinăresc, până la urmă aveau să pună mâna pe mine... 
cu ameteala asta... Era foarte riscant... Dacă m-ar fi luat la întrebări... Ce-aş fi putut să le răspund?... Unchiul 
Edouard era acasă... Nu păru surprins... Era doar mulţumit că mă revedea... M-a aşezat la masă... Mi-am ridicat 
putin redingota... Mi se vedeau pantalonii cu dungi... 

— Da caraghios mai eşti îmbrăcat! băgă el de scamă... şi mă întrebă dacă am mâncat. 

— Nu mi-e foame... i-am răspuns. 

— Aha! N-ai poftă de mâncare?... 


Şi începu pe loc să-mi povestească... Toată istoria lui... Era foarte ocupat... Tocmai se întorsese din 
Belgia, iesise din incurcatura!... În sfârşit, i se acceptase "pompa extra-demontabilä" de către un consortium de 
fabrici... Nu în condiţii grozave... A mai avut litigii, reclamaţii... În legătură cu brevetele... "Multiplele", 
"reversibilele"... Se săturase!... Migrenele şi avocaţii nu era genul lui... Cu acest mic capital lichid se va apuca 
de ceva mult mai bun, mai decis... O întreprindere mecanică... pentru reparațiile maşinilor... motoare mai vechi, 
de la mâna a doua... O afacere totdeauna rentabilă... Se va mai ocupa pe deasupra de farurile şi claxoanele 
clienţilor... se pricepea... Să le modernizeze... În privinţa accesoriilor, nichelărie, alămuri, astea au fost căutate 
întotdeauna. E destul să te tii un pic la curent, să le dregi pe ici pe colo, şi găseşti client cu trei sute la sută... 
Ăsta-i comertul!... Nu era deloc încurcat... cunoştea toate sforăriile... Dacă mai stătea pe gânduri era numai din 
pricina amplasărilor... Vroia să se mai gândească... Nu era prea limpede specificat în clauze... Era ceva în 
legătură cu participările la fondul de comerț... Mirosea a şarlatanie... Se reluau greu tratativele... Prelungea tato- 
nările... Ştia el bine lecţia... Era cât pe aci să subscrie la un fel de asociaţie pentru o fabrică de mari furnituri de 
caroserie... La o sută de metri de Porte Vanves... Nu se făcuse... Aia erau gata să-l bage în afacere... Dar îl luase 
frica în ultimul moment... Nu avea încredere în parteneri... Şi avusese dreptate!... El se gândea întotdeauna ce 
face!... Prea era frumos ca să fie o afacere cinstită... Aproape 47%... Sigur că erau nişte banditi!... Nu avea de ce 
să-i pară rău! Să se fi lăsat prins în compania unor asemenea gangsteri!... În sfârşit, mi-a spus tot... Mi-a 
descris... Tot ce s-a întâmplat de la plecarea mea la Blême până în ziua în care mă întorsesem... Veni şi rândul 
meu să povestesc... Am început încet... A ascultat până la sfârşit... 

— Ei bine! Ei bine, prietene! Deci asta e! Mare nenorocire!... Nu-i venea să-şi creadă urechilor!... Rămă- 
sese cu gura căscată! Nu mă mir atunci că eşti numai pielea pe bat!... V-aţi învăţat minte! Fir-ar să fie!... E o 
lectie!... Vezi, fiule!... Asta-i satul!... Dacă eşti din Paris, trebuie să rămâi aici!... Mi s-au oferit şi mie un fel de 
mici depozite, firme, garaje prin împrejurimi... erau îmbietoare când auzeai... "reprezentări", biciclete, cau- 
ciucuri... că tu eşti stăpân... că ai multă libertate... c-o fi, c-o päti! Dar eu nu m-am lăsat niciodată dus cu nula!... 
Să-ţi spun drept... Afacerile la tara sunt lucruri pe care trebuie să le cunoşti bine... Trebuie să te fi născut acolo, 
în gunoistea lor... Ia uite-te la tine, ai descins acolo exact ca un novice... Si ai intrat într-un furnicar! Închipuie- 
ti! Fierbinte! Clocotind!... Imediat ce ai descins, au pus stăpânire pe tine!... Nestiutorul!... Fără îndoială!... Toată 
lumea te haleşte... Zarurile sunt aruncate!... Râd de tine!! Profituri? Cotul!... Nu te alegi cu nimic! Te trag pe 
sfoară, oriunde te-ai duce!... Cum să te descurci?... Nu rezisti nici o secundă... Trebuie să te fi născut acolo... 
Asta-i idealul!... Altfel te afunzi la fiecare cotitură!... Nu te poți desfăşura!... Nimic nu se pune pe picioare cât ai 
zice peşte! Nu poţi inventa anghinarea!... Nu ai decât o şansă din zece mii! Dar voi cum ati plecat acolo?... 
Culturi centrifuge?... Mare prostie!... Aţi căutat-o cu lumânarea... V-au alungat pur şi simplu... Vi s-a 
înfundat!... Doamne, cât esti de slab! E de necrezut!... Iti place supa de tapioca?... Caută prin bucătărie... 
Trebuie să fie cel putin ora nouă... O să te pui pe picioare! Aici o să-ţi revii! îți garantez!... Dar trebuie să mă 
asculti! Fără mofturi şi fasoane... Si s-a uitat o dată la mine întorcându-se... la costumul meu... care l-a făcut să 
zâmbească... combinezonul-pantalon... sforile... 

— Nu poți rămâne aga în trente... Am să-ți dau un pantalon... Aşteaptă... Să-ţi caut ceva... Mi-a scos din 
dulapul cu uşi glisante un costum complet în perfectă stare... Şi o blană de urs... formidabil de păroasă... "Pune 
asta pe tine, până una, alta..." o caschetă cu cozoroc rabatabil, o pereche de izmene, o flanelă de corp... Eram 
magnific îmbrăcat! 

— Nu ţi-e foame, deci... Deloc?... N-aş fi putut nimic înghiți... Simteam că mi se face rău... Era cu 
primejdie... Îmi chiorăiau matele... nu eram deloc în apele mele! 

— Ce ai, băiatule?... începeam să-l îngrijorez... 

— Nu am nimic!... Nu am nimic!... Încercam să rezist... 

— Nu cumva ai răcit!... O gripă?... Ceva?... 

— O! Nu!... Nu cred!... Am răspuns... Vrei, unchiule, după ce mănânci, să ieşim să facem o plimbare... 

— Dacă crezi c-o să-ți facă bine... 

— Da, da, unchiule, cred!... 

— Ti-e greata?... 

— Da, putin, unchiule!... 

— Asa e, ai dreptate, sa coboram chiar acum!... Am sa mananc mai tarziu!... Stii tu, eu seman putin cu 
maică-ta... Gata! S-a facut! Nu se opreşte niciodată! N-a mai terminat de mâncat... Am mers încet până la 
cafeneaua din colt de pe /'Avenue... A vrut să ne aşezăm pe terasă... Şi-a comandat un ceai de mentă... Tot îmi 
mai vorbea de una, de alta... I-am cerut veşti... Dacă-i mai văzuse pe ai mei?... 

— Când am plecat în Belgia, sunt două luni!... Am făcut un salt până în Pasaj... De atunci nu i-am mai 
vazut!... Îşi store mult creierii în privinţa scrisorilor tale! Ce le-au mai jumulit. Nu puteau să-şi dea seama ce 
faci... Maică-ta vroia să plece acolo să vadă!... Eu i-am scos din cap ideea asta... l-am zis că aveam eu ştiri... Că 


te descurcai perfect... Dar că nu aveţi răgaz din pricina semänäturilor! În sfârşit, prostii!... A amânat călătoria 
pentru mai târziu! Tatăl tău era încă bolnav... A lipsit de la birou de câteva ori în iarna asta... Le era frică 
amândurora că de data asta au să-l dea afară de-a binelea... că nu aşteptau decât asta Lampreinte şi cu celălalt... 
ca să-l concedieze... Dar l-au reprimit până la urmă... I-au tăiat în schimb complet zilele absente!... Inchipuie-ti! 
Caz de boală!... O companie care rulează sute de milioane! cu imobile împânzite peste tot! Nu-i o ruşine?... Nu- 
i groaznic?... Uite, cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai nesatui... vor tot mai mult, asta e! Nu li-e niciodată 
destul!... Cu cât creşte bogăţia cu atât creşte şi câinoşenia!... Teribile mai sunt companiile astea!... Văd şi eu, 
chiar in mica mea afacere... Nişte apucători cu totii!... hulpavi!... să-ţi sugă măduva!... Nu-ţi imaginezi!... Cum 
iti spun... Dar aşa devii bogat!... Numai aşa! 

— Da, unchiule!... 

— Cel care e bolnav n-are decât să crape!... 

— Da, unchiule!... 

— Aşa e cântecul până la urmă, fiule, trebuie să înveţi de pe acum chiar! Să nu ai încredere în 
miliardari... Ah, am uitat să-ți spun... Mai e ceva... tot în privinţa bolii... Taică-tău nu mai vrea să vadă nici un 
doctor!... Nici măcar pe Capron care nu era rău! Si nici necinstit la urma urmei!... Nu te storcea el de bani 
pentru o vizită... Nici maică-ta nu vrea să-l mai vadă, nici să mai audă de el... Se îngrijeşte singură... Şi ce mai 
şchioapătă... Nu ştiu ce face... Sinapism! sinapism!... mereu acelaşi lucru! Cu muştar! fără muştar! cald! rece! 
cald! rece! Si de muncit tot nu se lasă! Şi ce se mai zbate!... În căutare de clientelă!... Şi-a reînnoit marfa pentru 
noul ei Magazin de Broderii... dantele bulgăreşti... Iti dai seama!... Taică-tău, bineînţeles, nu ştie nimic... Face 
comisioane pentru tot malul stâng... Ce mai aleargă!... S-o vezi cum arată când se întoarce de pe drumuri!... Ce 
figură are!... De necrezut!... Ai zice că e un cadavru... M-am speriat mai dăunăzi!... Am dat peste ea din 
întâmplare pe stradă... Se întorcea cu eşantioanele... Trăgeau cel puţin vreo douăzeci de kilograme, te asigur! în 
mâini... Şi cât de greu atârnă toate! ...Nici măcar nu m-a văzut!... Oboseala o s-o omoare... Şi tu ai să patesti la 
fel dacă n-ai să fii atent! trebuie să-ţi spun, fiule! Mai întâi că mănânci prea repede... Si ai tai ti-au spus-o 
mereu... Din punctul ăsta de vedere au avut dreptate... 

S-ar fi putut să fie adevărat... Dar nu asta era important... În sfârşit, sau nu prea important... Nu vroiam 
să-l contrazic... Nu vroiam să creez discutii!... Ceea ce mă deranja în timpul conversatiei era că nu puteam să-l 
aud prea bine... Colica... Îmi sfarteca matele... El continua să vorbească... 

— Ce vrei să faci dupa asta?... Ai ceva in cap?... Imediat ce ai să te pui pe picioare!... Îl îngrijora si pe el 
viitorul meu... 

— O, fiule! Tot ce-ti spun nu e pentru ca sa te grabesti... O! Nu!... Ai tot timpul la dispozitie ca sa-ti faci 
toate demersurile... Să căutăm ceva... Nu la voia întâmplării!... Ca să rămâi iar cu botul pe labe!... Trebuie să te 
apuci de ceva, dar încet... Atent!... Munca e ca mâncarea... Trebuie întâi să profiti de ea... Gândeşte-te, 
cântăreşte! Întreabă-te! Tatonează! Examinează!... În stânga! în dreapta!... Şi când ai să fii sigur, ai să 
hotărăşti!... Eşti si tu de acord că nu e încă momentul... n-a sosit timpul... Încă nu... Ce zici?... Să te ocupi aşa cu 
ce-ţi pică?... Numai ca să-mi faci mie plăcere... Cincisprezece zile aici, cincisprezece aiurea!... Nu!... Nu!... Nu 
mai esti un copil... Să te apuci de un lucru de mântuială!... E numai spre răul tău!... Ai să-ți pierzi reputația. 

Am plecat spre casă... Am ocolit prin Luxembourg... Am mai vorbit de slujbă... Il cam härtuia ideea, 
cum aveam să mă descurc?... Se întreba poate aşa în sinea lui, în bunătatea lui, dacă aveam să mai scap 
vreodată de nefastele mele instincte... de predispozitiile mele de ocnaş?... Eu îl lăsam să fiarbă... Nu ştiam ce 
să-i spun... Nu i-am răspuns nimic pe loc... Eram cu adevărat foarte obosit şi mă dureau tâmplele... Nu-l 
ascultam decât cu o ureche... Ajunşi în bulevardul Raspail nu mă mai puteam tine drept... Mergeam de-a latul 
trotuarului... El şi-a dat seama... Am mai făcut un popas... Eu mă gândeam la altceva... Mă odihneam... El mă 
bătea la cap cu tot soiul de perspective... Eu mă uitam tot în sus... "Tu le cunoşti, unchiule, «Välurile lui 
Venus»... «Urciorul torcatoarelom?... Toate astea se iveau din nori chiar atunci... mii de stele... Si Amarina?... 
Şi Prolisera?... Le-am găsit una câte una... Cea albă mai întâi şi apoi cea roşie... Vrei să ti le arăt"'?... Le stiuse şi 
el cândva unchiul Edouard... De la Triunghi la Săgetător, Boreala, pe de rost... Citise pe Flammarion în 
întregime şi fireşte pe des Pereires!... Dar le uitase... Nu-şi mai amintea nici una... Nu mai era în stare să 
găsească nici măcar "Balanța"! 

— Oh! Bietul meu băiat, acum nu mai am ochii buni. Te cred pe cuvânt! Priveste-le pe toate în locul 
meu... Nici jurnalul nu-l mai pot citi! Devin din zi în zi tot mai miop, acum n-aş mai putea să disting un astru 
nici de la doi metri distanță în cer să fiu şi n-aş vedea cerul! Aş lua Soarele drept Luna!... Oho! Dar ia te uită! 
Zicea aşa în glumă... 

— Ah! Dar nu-i bai de asta!... a adăugat... Numai că tu ai devenit un adevărat savant! Inteligent! Ai facut 
deci progrese!... Nu-i de ici de colo! E adevărat, nu prea ai mâncat tu pe acolo!... Dar ştiu că ai înghiţit la 
notiuni!... Te-a îndopat cu stiinta!... Esti doldora, amice! Ţi-a umplut capul tău cel mare, mânzule!... Asta e 


ştiinţă adevărată, zău! fără îndoială!... Îl făceam să râdă... Am mai adus vorba despre Courtial... A mai vrut să 
ştie câte ceva despre felul cum a sfârşit-o... Mi-a mai pus nişte întrebări... Cum s-a terminat? Dar nu mai 
rezistam să mai aud vorbindu-se despre asta!... Intram în panică... O criză asemănătoare cu cea din ajun... Nu 
mai puteam să-mi stăpânesc plânsul! Fir-ar să fie! Nu era frumos din partea mea! Mi se zgâltâiau toate 
ciolanele... Doar eu eram un dur!... Dar asta nu putea să fie decât oboseala ajunsă la limită... 

— Dar ce ai, puiule!... Ce te-ai moleşit aşa? Hai! Nu-ţi mai bate atâta capul!... Ceea ce-ţi spuneam mai 
adineauri în legătură cu slujba, a fost aşa ca să avem ce vorbi... N-o lua şi tu în serios! Doar n-o să te sperii 
acum de nişte glume copilăreşti! Doar mă ştii!... N-ai încredere în unchiul tău? Ti-am spus-o doar aşa ca să-ţi 
mai alung gândurile!... Haide! Prostutule! Nu m-ai înţeles! încetează cu plânsul! Doar nu esti muiere!... Ei, gata, 
mânzule! Un bărbat nu plânge niciodata!... Poti rămâne la mine cât vrei!... Haide! De!... Mai întâi să te pui pe 
picioare... Vreau să te vad gras, rotofei! îndopat! cu burtă! Altfel n-or să vrea să te ia nicăieri!... Nu te gândeşti? 
Aşa cum arati!... Nu te poți descurca! Nu angajează mucava, trebuie să fii tare pe piata!... Să le dai tuturor peste 
bot... Bum!... O stângă... Băiete! Domnul? Un zdrahon!... Mă consola şi el cum putea, dar lacrimile nu secau... 
Parcă eram o fântână. 

— Vreau să plec, unchiule! Vreau să plec!... Vreau să plec departe!... 

— Cum să pleci! Unde?... În China?... Departe?... Unde?... 

— Nu ştiu, unchiule!... Nu ştiu!... Lacrimile îmi curgeau şiroi... M-am ridicat... Mă înăbuşeam... În 
picioare mă clătinam... A trebuit să mă aşez... Când am ajuns la el, nu mai ştia ce să-mi facă!... Nici ce să 
zică!... 

— Ei bine, fiule!... bine, băiatule! Dar trebuie să uiţi totul, hai să zicem că n-am spus nimic!... Nu e vina 
ta, băiatule, bietul de tine! Haide! N-ai nici o vină!... Courtial, ştii şi tu cum era!... Un om extraordinar!... Un 
savant, perfect!... Sunt de acord... Eu am spus-o primul... Şi cred că avea şi inimă!... Dar era un aventurier!... 
Foarte instruit, asta aşa era? Foarte capabil şi toate celelalte! A suferit mari nedreptati!... Si asta s-a inteles!... 
Dar nu e prima oară când se plimbă pe marginea abisurilor!... Le place aşa unora să-şi rupă gâtul... De asta nu 
se vindecă niciodată!... Şi nici nu-i poți împiedica! Se grăbesc să ajungă din urmă nefericirea!... Drace! Foarte 
bine!... Gustul riscului!... Mă doare şi pe mine, să ştii! Mă întristează!... Il admiram!... Cu o sinceră prietenie!... 
Era un creier unic!... Îmi dau bine seama! O valoare!... Asa par eu un prost, dar să ştii că înţeleg... Dar nu-i un 
motiv, pentru că el a murit tu să nu mai mănânci, să nu mai bei, să rămâie numai pielea şi osul de tine! O! Asta 
în nici un caz! Zäu! Ah! Dumnezeii mă-sii! Nu!... N-ai să-ți poți câştiga pâinea în halul în care eşti!... La vârsta 
ta nu trebuie să te distrugi pentru că ai dat peste un nenorocos!... Nu mai rumega atâta totul!... Tu nu eşti un om 
sfârşit! Ai să mai vezi multe altele, bietul de tine... Lasă plânsorile pentru muieri!... Asta le împiedică să facă 
pipi!... Le place!... Dar tu eşti un bărbat dur!... Doar n-ai să te îneci în lacrimi acum?.. Ha! Ha! Ha! Nu vezi 
nimic în supă? Îmi dădea palme uşoare... Încerca să mă distreze!... 

— Of! Salcie plângătoare! Aşa se vine de la tara?... Deşelat?... Topit?... Turtit?... Ei, mânzule!... Acum, 
curaj!... Uite, n-am să-ți mai vorbesc niciodată de plecare!... Ai să rămâi cu mine!... N-am să te mai bag 
nicăieri, în nici o slujbă!... Hai! Eşti mulţumit acum? Uite, am să te iau cu mine la garaj!... Nu prea e bine să fii 
ucenic la propriul tău unchi... Dar ce să-i faci? Sănătatea mai întâi... Cât despre uzante, mă doare în cot!... 
Restul se aranjează de la sine! Sănătatea! Asta e!... Am să te pun pe picioare, fiule! Vreau mai întâi să prinzi 
puteri!... Of! Da! Asta te roade, că trebuie să găseşti un loc?... Am văzut eu încă de la ai tai... Nu ai o fire prea 
comodă, nu ai temperament pentru... Nu vei putea fi niciodată construis... Pentru că asta e ceea ce te îngrozeşte 
cel mai tare... Ai să rămâi cu mine... N-ai să mai suni pe la sonerii... N-o să iasă din tine niciodată un comis- 
voiajor ca lumea... O, asta nu! Ei! Nu pot! Mai mult decât atât nu pot să-ţi promit!... Nu-ţi place să mergi pe 
vedere?... Asta iti bagă frica în oase?... Bine! 

— Nu, unchiule! Nu atât asta!... Dar aş vrea să plec... 

— Să plec! Să plec! Să pleci unde?... Ce te munceşte, puiule!... Nu înţeleg nimic!... Vrei să te întorci la 
tara?... Vrei să creşti morcovi? 

— O! Nu, unchiule... Nu vreau!... Aş vrea să mă angajez. 

— Asta e o idee care ţi-a venit aşa tam-nesam?... Ei bine!... O iei cam otova! Să te angajezi?... Unde?... Si 
de ce?... Ai tot timpul înainte, mânzule!... Ai să pleci cu contingentul tau! Cine te grăbeşte?... Ai vocație 
militară?... E amuzant totusi!... Se uita la mine atent... Mă găsea foarte ciudat... Ma scruta... 

— Dar ăsta e un moft... iepuras... Ţi-a venit aşa cum ti-ar veni a face pipi!... Dar o să-ţi treacă tot atât de 
repede!... Nu vrei să devii asemeni lui Courtial? Un extravagant?... Dar ce-or să zică ai tăi? Te-ai gândit măcar 
un pic?... Cum or să mai tipe? Ah! Serenada! Ce-or să-mi mai audă urechile!... Atunci, stai!... Am să-ți arăt eu 
tie cu toate afurisitele tale de idei!... Nebun ca şi taică-tău!... 

Nu era deloc mulțumit... Am vrut să-i spun totul... Asa din capul locului... Orice!... Oricum!... 

— Dar eu nu ştiu să fac nimic, unchiule... nu sunt serios, nu sunt cuminte... 


— Ba da, eşti serios, capatanosule! Te cunosc eu! Ba da! Si cuminte!... 

Eu nu-mi mai puteam opri plânsul... 

— Nu, unchiule! Nu sunt decât un farsor, unchiule!.. 

— Nu! Nu! Mânzule!... Nu eşti decât un naiv, dimpotrivă!... Şi ai un cap bun, iti spun eu!... Nici un fel de 
viclenie! Eşti bun la orice!... Farsorul ăla bătrân te-a influenţat! Nu vezi, comoara mea? Asta nu poți tu 
inghiti!... El ţi-a făcut-o! 

— 0! Nu! Nul... Eram obsedat... Nu vroiam explicaţii... ÎL rugam să mă asculte... "Nu aduc decât 
necazuri tuturor!" i-am zis şi i-am repetat... $i apoi mi se făcu rău de la stomac!... şi am mai repetat o dată, 
mereu, necazuri, tuturor!... Era pentru mine o teribilă evidenta!... 

— Te-ai gândit bine?... 

— Da, unchiule!... Da, iti jur, m-am gândit bine!... Vreau să plec chiar mâine... mâine... 

— Oho! Stai, că nu arde casa! O! Nu încă!... Mai odihneste-te! Nu se pleacă chiar aşa!... Cu capul 
înainte!... Asta nu se contractează pentru o zi!... E pentru trei ani, amice!... Pentru o mie patru sute douăzeci de 
zile... plus suplimentarele!... 

— Da, unchiule... 

— Nu eşti tu chiar atât de rău!... Nimeni nu te împinge! Nimeni nu te acuza!... Te simţi rău aici?... Nu te- 
am brutalizat niciodată... 

— Eu sunt rău, unchiule... Eu sunt neserios... Nu ştii, unchiule... Nu ştii?... 

— Ah! Iar o iei de la capăt! Dar asta-i manie curată, băiatule!... Să te chinuiesti în halul ăsta!... Vrei cu 
adevărat să te îmbolnăveşti... 

— Nu mai rezist, unchiule... Nu mai rezist!... Am deja vârsta, unchiule!... Vreau să plec!... Mâine am să 
plec!... Vrei să mă ajuţi? 

— Nu mâine, băiatule! Nu mâine! Imediat! Uite! Imediat! Se enerva... Cât ai fi tu de încăpățânat! Tot 
cred că va trebui să mai aştepţi vreo cincisprezece zile! Poate chiar o lună! Două săptămâni, ca să-mi faci 
plăcere! Vom vedea... Dealtfel nici n-or să te vrea aşa cum esti! Asta pot să ţi-o jur de pe acuma... Ai să sperii 
pe toţi ofiterii!... Trebuie mai întâi să te pui pe picioare! Asta e esentialul! Te vor alunga ca pe un râios!... Iti 
inchipui?... Doar nu le trebuie soldati-schelete!... Mai trebuie să iei ceva in greutate!... Zece cel putin!... Te 
asigur eu!... Zece pentru început!... Altfel! Valea!... Vrei să mergi la războ1?... Vai! Vai! Nu vezi că esti un pai 
pe care-l suflă vântul... Cine ne-o fi trimis aici un infanterist fantoma?... Hai! Hai! Mai tarziu!... Haide! Târule! 
Termină cu suspinele!... Oho! Bine! Vor avea de ce râde!... Se vor distra de minune când or să te vadă la 
Consiliu, numai pielea şi osul!... Va fi o criză! Salut, soldat plângăcios!... i-ar plăcea mai mult la geniu? Unde 
vrei să te înrolezi?... Nu ştii încă?... Atunci cum te-ai hotărât?... 

Mi-era absolut egal... 

— Nu ştiu, unchiule!... 

— Nu ştii nimic!... Nu ştii niciodată nimic!... 

— Te iubesc mult, unchiule, să ştii!... Dar nu mai pot sta!... Nu mai pot să rămân!... Nu mai pot... Tu eşti 
bun cu mine!... Dar eu nu merit! Nu merit!... 

— De ce nu meriti?... Zi, prostule?... 

— Nu ştiu, unchiule!... Te necăjesc şi pe tine!... Vreau să plec, unchiule! Vreau să mă duc să mă înrolez 
mâine... 

— Ei bine! Am inteles!... Accept!... Aşa să fie! S-a hotărât! Dar nu-mi spui la ce regiment vrei sa pleci?... 
Dacă mai ai timp să alegi!... Îşi bătea joc de mine... 

— Nu vrei să te duci la infanterie?... N-ai vrea la "Regina bataliilor"?... Nu?... Vad eu!... Nu vrei să cari 
nimic?... Cele treizeci şi două de kilograme?... Ai vrea, fiule! Ascundeti-vä, Dumnezeii mamei voastre!... In 
balegarul care e acolo în stânga!... Nu-ţi surâde?... La defilare! Un! Doi!... Un! Doi!... Nu vrei manevre!... Of! 
Of! Istetule! Folosiţi terenul!... Că doar tu te pricepi?... Ai mai văzut terenuri, nu?... Ştii cum se face?... Intelegi 
repede! Prazul?... În jur balegarul?... Ei?... Sau tie iti plac stelele?... Astronom!... O să mergi la regimentul "1 
telescop"! Regimentul Lunii!... Nu? Nimic din ce ţi-am prezentat nu ţi-a plăcut?... Eşti foarte greu de mulțumit! 
Văd eu că cel mai mult tot la infanterie iti place!... Eşti bun mărşăluitor?... Mamă, ce de băşici ai să mai faci!... 
Bocancii sunt grei în sac! Bocancii!... Poate ti-ar place mai bine nişte furuncule la buci?... Atunci, la 
cavalerie!... La aprovizionare! Dumnezeii mă-sii!... Sau la marină, asta nu-ţi spune nimic?... 


E ceva de băut pe acolo! 
E ceva de băut!... 


Şi cânta în mâini ca-ntr-o trompetă: Ta ra ta ta! ta ra ta ta! 


— O nu, te rog, unchiule!... Nu aşa!... Îmi aduci aminte rie măscăriciul celălalt! 

— Of, cât eşti de sensibil, băiatule!... Cum ai să te baţi în crâncene bătălii?... Aşteaptă!... Nu te-ai gândit 
poate chiar la toate?... Mai stai! Mai ai cinci minute!... Mai rămâi cu mine un pic... O afacere de două, trei 
săptămâni!... Timp în care să ne dăm seama mai bine! Uite, să zicem o lună!... 

— Nu, unchiule... Mi-ar place să plec imediat... 

— Ei bine! Esti exact ca maică-ta!... Cand iti intră ceva în cap, nu mai ştii de nimic!... Nu ştiu ce să-ţi 
zic... N-ai vrea să fii cuirasier?... Cu slănina asta care-ţi curge pe nas, nu ti-ar sta rău pe cal! în cuirasă nici n-ai 
să te vezi... Fantoma regimentului!... Nu vei risca nici o intepatura!... E o afacere!.. Asta e cea mai bună idee!... 
Dar şi pentru asta tot trebuie să te îngraşi!... Nici de fantomă nu eşti bun!... Prostul meu drag, iti lipsesc pe putin 
zece kilograme!... Fără să exagerez!... Tot zece! Ti-ar plăcea mai bine afacerea asta?... 

— Da, unchiule!... 

— Parcă te şi văd pornind la atac!... 

Eu nu vedeam nimic!... 

— Da, unchiule, am să mai aştept... 

— "Gros frères"! Ferdinand!... "Gros freres"!... Prietenul dädacelor! Sustinätorul infanteriştilor, teroarea 
artileriei!... Vom avea de toate in familie!... N-ai să te duci la marină... Si aşa ai destul rău de mare!... Intelegi 
acum?... Şi taică-tău a făcut cinci ani! Ce-o să spună?... El era la bateria grea!... Vom avea de toate in familie!... 
Toate armele, prietene!... 14 iulie drept în casă!... Ei?... Taratata! taratata!... 

Tot ca să mă mai descreteascä şi-a pus chipiul, care se afla pe şemineu, în dreapta, lângă oglindă... 
Parcă-i vad şi acum pomponul, un ciucure galben... Lua poziţia de atac... 

— Ia te uită, Ferdinand! Toate armele!... Se inveselise şi el până la urmă. 

— Of! Haide! S-a răzgândit... Fleacuri!... Nu ţi-ai schimbat părerea!... Cum de nu ai încă foaia în 
buzunar... matricola? fiule? Hai, du-te, soldätelule! Mai e încă timp!... A suspinat... Loc să faci prostii se 
găseşte oricând!... Acum eşti tulburat, se înţelege... Ai plâns ca o sfântă Magdalena... Trebuie să-ți fie foarte 
sete!... Nu?... Nu vrei un gat de vin?... Am un calvados extra!... Dacă vrei iti pun şi zahăr... Nu vrei? Mai bine 
un gât de vin roşu? Un zaibăr de butuc?... Vrei să ţi-l fierb sau mai degrabă o limonadă?... Un lichior de ananas! 
Sau cel mai bine un pui de somn? Văd eu bine? Un pui de somn pentru început... Asta e cel mai cuminte!.. Eu 
cam bat câmpii, vezi... Nevoia ta e de zece ore de somn neîntrerupt... Haide! Valea! Dragul meu nepot! Am dat 
destul din gură!... Să scoatem ieslea domnului lisus... Bietul flăcău!... A îndurat multă mizerie! Nu ţi-a ieşit 
treaba cu satul! Aş fi jurat că aşa o să se întâmple chiar din capul locului... Rămâi mai bine cu mine!... 

— Aş vrea, unchiule... Cum n-aş vrea!... Dar nu se poate, iti jur!... Mai târziu, unchiule!... Mai târziu! Nu 
vrei? Acum pe loc nu sunt bun de nimic... N-aş putea!... Spune, unchiule, vrei să plec?... Spune-mi, ai să-l 
întrebi pe tata?... Sunt sigur că şi el o să vrea!... 

— Nu! Nu! Nu vreau... se înfurie din nou... Dumnezeule, cât eşti de încăpăţânat!... Un maniac, 
domnule!... Clémence din cap până-n picioare!... Pe cuvântul meu! Tii de familia ta!... Te distrugi din pura 
plăcere!... Regimentul, băiatule! Nu e ceea ce-ţi închipui tu!... E mai greu decât la muncă!... Nu-ţi poți da 
seama... Mai ales la vârsta ta!... Ceilalţi au 21, e un avantaj. Nu vei rezista! Or să te adune cu lingura... 

— Nu ştiu, unchiule, dar cel mai bine ar fi să încerc!... 

— Oh! E limpede că e o manie!... Haide! Haide! La culcare! Acum nu vorbeşti decât prostii, mâine o să 
mai stăm de vorbă... Dar eu cred mai ales că eşti la capătul puterilor... Ideea e ca febra. Te face să baţi câmpii 
până te saturi... Oh! ştiu că te-au încovoiat! E timpul să te întorci!... Ah! Bine te-au mai aranjat!... Ştiu că te-au 
îngrijit agricultorii!... Ca să fie totul din plin!... Acum baţi câmpii! Ei bine, colonule!... Am să te pun eu pe 
picioare... Ia încearcă numai să-mi ascunzi ceva!... Te previn de pe acum!... În fiecare zi, făinoase!... Unt si 
carne! Şi ciocolată în fiecare dimineaţă... Şi untură de peşte de cea mai bună calitate, cu borcanul! O! Ştiu ce 
trebuie să fac! Gata cu căcăreaza şi sosul de aer... Da, ursule! S-a terminat cu vorbăria! în pat, acum!... Totul e 
numai vorbă!... Eşti foarte impresionat!... Aşa cred eu... Eşti răscolit din cap până la picioare!... La vârsta ta 
omul îşi revine, fără doar şi poate!... E destul să nu te mai gandesti!... Să te gândeşti la altceva!... Şi să mănânci 
cât patru!... Cât treizeci şi şase!... In opt zile nu se mai cunoaşte! Garantat Banca Franţei! Si Polar Potin! 

A scos patul din dulap... patul demontabil care scârtâia din toate încheieturile, devenise minuscul... 
Când am încercat să mă întind mi-am prins picioarele în baie... Mi-ar fi plăcut mai mult o saltea pe jos... Mi-a 
dat două... Una de a lui... Tremuram ca varga... Mi-a mai dat cuverturi... dar continuam să dârdâi... M-a acoperit 
complet... m-a învelit într-o grămadă de haine... toate blănurile lui le pusese pe mine... Avea un set întreg în 
dulap... Şi tot tremuram... Mă uitam pe pereți... Îi tapetase din nou... În camera din mijloc rămăsese tapetul cu 
Angelus... 

— Mai mult nu pot să te înfăşur! Ei?... Ia zi, crocodil! Oricum, nu vreau să te înăbuş!... Nu vezi?... Ce sa- 
fi mai caut?... Ah! Ce-ar mai ieşi! Ce circ! Ce tămbălău? Ce scandal! Omorât, înăbuşit sub pături!... Atunci să 


vezi tipete!... Aş fi complet ras!... M-ar aranja ei pe mine în Pasaj! Oho! Asta-i sigur! Copilul lor cel drag! 
Comoara lor! Cum aş putea să le explic? Pierit în propriul lui must, monstrul! Puf! Fără urmă! Oho! Oho! Ce 
complot... Maiestate, gata!... S-a umplut latrina!... Mă zgaltaiam ca să râd cu el odată... s-a îndreptat spre 
camera lui... M-a mai prevenit de departe... 

— Ja zi, las uşa întredeschisă?... Dacă ai nevoie de ceva, cheamă-mă, nu-ți fie frică!... Nu-i ruşine să fii 
bolnav... Vin imediat. Dacă te apucă cufureala, ştii unde e closetul?... Culoarul din stânga!... Să nu cazi pe 


scară!... E o lampă pe consolă... Nu-i nevoie s-o stingi!... Şi dacă vrei să verşi... Nu vrei mai bine o oală de 
noapte?... 


— Nu, unchiule... Am să mă duc până acolo... 

— Bine, dar dacă ieşi pune-ti pardesiul! Trage unul din grămadă! Oricare!... Pe culoar e frig... Nu 
pardesiile ne lipsesc!... 

— Nu, unchiule. 


Céline — dincolo de capătul nopții 


"Enigma Celine", "cazul Celine" — sunt termenii în care vorbeşte adesea istoria contemporană a 
literaturii despre cel a cărui biografie şi operă au fost estompate deopotrivă de prejudecățile partizanilor şi ale 
adversarilor. Şi, se cuvine să adăugăm, ale lui însuşi. "E destinul care-i aşteaptă nu o dată în Franţa pe scriitorii 
«blestemati» şi pe cei care, cu sau fără voie, au fost prea aproape de Istorie." Autorii antologiilor de proză 
modernă ezită de multe ori, neştiind în care dintre subîmpărțirile sistematice — câteodată prea sistematice! — îşi 
află locul cărțile lui, ce contopesc febril ample pasaje de o poetică puritate şi transparență cu diatriba 
încrâncenată şi nedreaptă, descurajatele descrieri ale unui infern palpabil cu lucidele viziuni ale unei lumi şi ale 
unei mentalități osândite să piară. 

Pentru unii, a fost un clasic refulat; pentru alţii, un suprarealist inconsecvent cu sine: descendent din 
Rabelais sau din Rousseau, din Zola, din Proust sau din Joyce. Sau, poate, nu e întrutotul lipsită de dreptate 
definiţia unuia dintre cei mai de seamă comentatori ai săi: "În istoria literelor contemporane, Louis-Ferdinand 
Céline e un fenomen pur: nu îl explici, îl constati, aşa cum constati cutremurele de pământ de la Messina."? 
Numai că în cazul lui Céline, cauzele înfricoşătorului cutremur sunt cunoscute. S-ar părea că numai asupra unui 
singur punct au căzut de acord cei care au discutat, din perspective adverse, destinul omului şi pe cel al operei: 
posteritatea lui Celine se prelungeşte în scrierile unora dintre cei aflați constant în opoziţie cu direcțiile 
conservatoare ale literaturii din ultimele decenii: Marcel Ayme, Raymond Queneau, Albert Paraz, Jacques 
Perret, Boris Vian, Samuel Beckett, Jean Genêt şi — dintre străini — Henry Miller şi Jack Kerouac sunt numele 
cele mai frecvent rostite de cercetătorii influenței lui Celine asupra artei literare din această jumătate de secol 
care a trecut de la publicarea primei sale cărţi. 

În comparaţie cu alti novatori, descoperiţi târziu şi cunoscuţi partial (şi, adesea, intelesi greşit), Céline 
"constituie un caz special"*: gloria lui din perioada anterioară celui de-al doilea război a fost urmată de un 
oprobriu aproape unanim care i-a acoperit numele; în anii '50, se vorbea despre el (dacă se vorbea!) ca despre 
un scriitor care a dispărut prin 1938, după ce a dat două romane de certă valoare: Călătorie la capătul nopții, in 
1932, şi Moarte pe credit, după patru ani. Aproape imediat după moartea lui, la începutul lui iulie 1961, 
distanța fata de om a restabilit necesara perspectivă a operei pe care, până atunci, mai nimeni nu izbutise s-o 
separe de amintirea unor împrejurări triste, a unor izbucniri reprobabile. Câtă vreme trăise, deşi un însingurat 
tragic, nu putuse fi privit cu deplină seninătate: primele lui cărți zguduiseră conştiinţa epocii şi atitudinea 
cititorilor şi a criticii nu avusese cum să se păstreze pe deplin obiectivă. Mai ales după ce Céline renuntase la 
convenția ficţiunii literare (cu toate că, şi aici, observatorii mai atenţi descoperiseră amănunte de o halucinantă 
exactitate a realului) şi îşi proclamase, în pamflete de o violență extremă, un crez care, mai ales în vremea 
aceea, a războiului şi a ocupaţiei, sunase penibil. 

E greu să acceptăm punctul de vedere al acelora care îl declară inocent pe autorul înveninatelor diatribe 
rasiste, sub motivul că atitudinea altor intelectuali francezi de atunci a fost identică”; şi cu atât mai puţin avem 
temei să împărtăşim un punct de vedere potrivit căruia scriitorul şi-a asumat destinul de "a polariza asupră-i 
întreaga ură a omenirii pentru a o mântui o dată pentru totdeauna"®. În acelaşi timp, însă, i se face o mare 
nedreptate când se reduce semnificaţia "cazului Céline" la aceea a evoluției unui colaborationist care, în cele 
din urmă, a însoţit în Germania, în dezastruoasa lor retragere, armatele înfrânte ale ocupantului. Încă şi mai 
grav, au fost unii critici (de bună credință, poate) care au căutat în marile lui romane din anii '30 semnele 
unităţii ideologice cu pamfletele de mai târziu şi au pus întreaga lui biografie sub semnul dureroaselor erori din 
cel de-al 5-lea deceniu. 

Contradictiile lui Celine sunt, de cele mai multe ori, rezultatele unei deliberate şi programatice încercări 
de a deghiza adevărurile existentei sale. O existenţă îndeajuns de dramatică, de agitată ca să mai fi avut nevoie 
de mistificări. Avea dreptate Nicolae Balotă când observa: "A minţit mult, prea mult chiar şi pentru o existență 
a şireteniilor întortocheate, în labirintul unui veac în care disimularea poate să pară obligatorie. Minciuna nu-i 
apărea drept o convenție necesară într-o societate coruptă, ci o reacţie de apărare într-o lume amenințătoare. 


! Philip Stephen Day, Le miroir allégorique de L. F. Céline, Paris, 1974. 

? Robert Poulet, La lanterne magique, Paris, 1956. p. 23. 

> Vezi Marc Hanrez, Céline, Paris, 1961, pp. 150-5. 

* Bruno Vercier, în Bersani, Autrand, Lecarme, Vercier, La littérature en France depuis 1945, Paris, 1980, p. 369. 
> Vezi ibid. 

* Maurice Nadeau, Littérature présente, Paris, 1952, p. 158. 


Omul célinian e înconjurat de monştri primejdioşi, el însuşi fiind, în raport cu ceilalți, un monstru."’ 
Mistificările tinteau să creeze o "legenda-Céline" şi, poate, o imagine a scriitorului-martir, urmărit de un destin 
potrivnic (obsesie pe care au surprins-o şi biografii lui Joyce la autorul lui Ulysses). 

De pildă, un prieten din copilărie afirmă că viata familiei Destouches din acea vreme era pasnicä*: în 
orice caz — se spune — ea nu avea culorile sumbre pe care le-ar putea presupune cititorul Morţii pe credit. Mama 
viitorului scriitor nu se îndeletnicea cu "repararea dantelelor vechi", ci cumpăra şi revindea dantele prețioase 
(Celine însuşi va mărturisi mai târziu că era specialistă în "produsele danteläreselor din Alençon, Bruges şi 
Valenciennes"’); făcea, cu alte cuvinte, comerț cu obiecte de anticariat. Se pare că această ocupaţie a permis 
familiei să ducă o viață îmbelşugată, judecând după diamantele scumpe primite în dar de fiica lui Celine de la 
bunica ei şi după împrejurarea că fetiţa a fost îmbrăcată la botez, în 1920, "într-o rochie lungă de bebeluş care 
aparținuse regelui Romei""”, fiul lui Napoleon I. 

E, însă, tot atât de adevărat că, după ce a împlinit zece ani, Louis Destouches a trecut printr-o 
experienţă dintre cele mai dramatice: a fost trimis să-şi facă ucenicia la diverşi meşteşugari parizieni, dar era 
folosit mai ales să ducă pachetele clienţilor. A cunoscut cartiere rău-famate, cu o lume săracă (mai ales copii) 
care îi vor revela adevărurile mizeriei. E suficient să citeşti Moarte pe credit pentru a-ți da seama, în acelaşi 
timp, că drumurile lui l-au dus spre descoperirea unor imense "zăcăminte lingvistice”, forme argotice şi 
provinciale, imagini de o mare putere evocatoare, "fata de care interesul scriitorilor francezi dispăruse de pe la 
sfârşitul secolului al XVI-lea"!!. 

Şi imaginea vieții sale de mai târziu, aşa cum o acreditează cărţile lui, declaraţiile şi scrisorile trimise 
diverselor reviste e modificată de documente recente, de amintirile celor care îl ştiau din anii despre care el va 
vorbi după aceea ca despre o epocă de suferință şi de răzvrătire. La 23 de ani, era un om vesel, robust, ale cărui 
răni — primite chiar în primele luni ale războiului — nu-i afectaseră optimismul. Marcel Aymé îşi va aduce 
aminte: "Era o adevărată forță a naturii..., forţa unui om care se supusese unei discipline riguroase, impusă de el 
însuşi". În 1919 (avea 25 de ani) îşi începe studiile de medicină, se căsătoreşte cu Edith Follet, fiica unui 
medic bogat din Rennes, care îi promisese că-i va transmite cabinetul (şi, se înțelege, clientela) de îndată ce-şi 
va termina studiile. Se pure că viitorul nu-i rezervă decât succese şi prosperitate. Divorteazä, totuşi, în 1925: 
voia să ducă o viaţă mai liberă şi renunţă la perspectivele pe care i le deschidea practicarea medicinei în tihnitul 
oraş de provincie. Ceea ce nu înseamnă că în anii care au urmat a fost cumva strâmtorat: e, pe rând, cercetător 
în laboratoarele Fundaţiei Rockefeller, medic al uzinelor Ford din Detroit, reprezentant al Franţei la Societatea 
Naţiunilor. 

Un lucru e, însă, limpede: nu-l interesa o carieră strălucită; rapoartele sale dovedesc, fără echivoc, că-şi 
înțelegea profesia ca pe o obligaţie de a se angaja în luptă, intransigent, împotriva tuturor primejdiilor care 
ameninţă trupul omenesc şi sănătatea colectivitatii. Mânia lui se abate asupra alcoolismului, a stupefiantelor, a 
exceselor de tot felul, dar, mai ales asupra mizeriei şi a condiţiilor insalubre din oraşe şi din uzine”. 

Nu e, deci, adevărat că — aşa cum au susținut adversarii lui — el era, prin temperament, menit să devină 
un "oracol fulminant al morții şi al urateniei". Martori care l-au cunoscut îndeaproape vorbesc despre omul 
căruia îi plăcea să trăiască bine, să glumească şi să râdă din toată inima la glumele altora!*. În teza sa de licență 
(publicată mult mai târziu), consacrată lui Ignaz Semmelweiss, medicul care, în secolul trecut, a descoperit 
cauzele febrei puerperale (si, odată cu aceasta, a deschis drumul antisepsiei), el proclama "cele două mari 
bucurii ale existenţei — să fii tânăr şi să dai viață cuiva"'’. Celebrându-l pe Semmelweiss, vedea sufletul acestuia 
"înflorind într-o milă atât de profundă, o înflorire atât de magnifica, încât destinul umanității va fi, prin ea, 
alinat pentru totdeauna"!€. "Alinarea destinului umanităţii” era idealul căruia, în 1924, tânărul licenţiat al 
Facultăţii de Medicină din Paris voia să se dăruiască. Nici o umbră, de mizantropie nu se desluşeşte în paginile 
acestei admirabile cärtulii care depăşeşte cu mult interesul unei cercetări de istoria medicinei. 

Singurul duşman al lui Destouches era suferința pe care o îndură ființa omenească. Impresionantă e 
viziunea premonitorie: în destinul lui Semmelweiss, aşa cum îl interpretează tânărul medic, se prefigurează 
destinul lui Celine însuşi. Teza de licenţă se transformă într-un epos concentrat al cărui erou luptă împotriva 


7 Nicolae Balotă, Euphorion, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, p. 488. 

$ Vezi Philip Stephen Day, op. cit., p. 19. 

? Céline, Féerie pour une autre fois, Paris, 1952, p. 88. 

1% Vezi Day, op. cit, p. 19, n. 

" Erika Ostrovsky, Voyeur Voyant, a Portrait of Louis-Ferdinand Celine, New York, 1971, p. 228. 
? Marcel Aymé, "Sur une légende", în Cahiers de VHcrne, nr. 3, 1962, p. 215. 

5 Vezi Philip Stephen Day, op. cit., p. 20. 

# Vezi Lucien Rebatet, "D'un Céline l'autre", in Cahiers de l'Herne, 3, pp. 42-55. 

15 Louis-Ferdinand Destouches, Semmelweiss, Paris, 1952, p. 82. 

16 Idem, p. 20. 


morţii, e întâmpinat şi izolat cu vrăjmăşie de confratii săi, şi devine "un martir al propriei opere”. Fiecare 
deceptie a personajului său e însoțită de o victorie morală; înfrângerile lui sunt prilejuri de enuntare a unor 
principii care relevă frumuseţea lucrurilor în clipa creării lor: "Viaţa profundă a primului copil care se naşte e 
dificila armonie a unei lumi ce se creează"; "Muzica şi Frumuseţea se află în noi şi nicăieri în altă parte in 
această lume insensibilă care ne înconjoară”!”. 

Morala se clădeşte în jurul imaginii conştiinţei creatoare, a acestei "luminite prețioase, dar fragile"“" ce 
dă sens haosului universului. Destouches se apropie de Semmelweiss, chemat de afinități de temperament: nu 
avea, însă, cum să ştie că, la câţiva ani după susținerea tezei sale, experienţa din clinica de la Clichy va semăna 
întrutotul cu aceea, la fel de dureroasă, a eroului său în spitalul vienez unde fusese acuzat de practici 
neconforme cu etica medicală când îşi obligase subordonații să se spele pe mâini înainte de a consulta bolnavii. 
Comportarea scriitorului Céline e anticipată de aceea a medicului Destouches. 

Prima lui carte, Călătorie la capătul nopții, apare în 1932. Un debut relativ târziu pentru un intelectual 
cu o experiență atât de dramatică şi care demonstrase că poate da frazei un sunet atât de profund, de evocator. O 
semnează cu pseudonim, împrumutând numele mamei sale de dinaintea căsătoriei. Romanul are succes, e 
încununat cu unul dintre cele mai importante premii literare ale Franţei, Renaudot; Céline devenise un nume 
cunoscut şi Destouches nu avea să-l mai părăsească niciodată. Adoptarea unui pseudonim are o semnificație 
mai adâncă decât aceea a unui detaliu de istorie literară: asemenea lui Bardamu, eroul cărții sale, el îşi pune o 
mască şi descoperă că i se potriveşte mai bine decât propriul chip. De aici înainte, "Celine va înainta prin operă, 
ascuns în spatele măştilor unor personaje multiple, atribuindu-i fiecăruia dintre ele vederea limitată care nu e, 
de fapt, a lui însuşi"”!. Cuvintele lor sunt ecourile propriului său glas, deformate de două ori — o dată când se 
răsfrâng după ce au atins punctul în care Destouches a trăit emoțiile evocate în roman şi, a doua oară, când sunt 
reinterpretate de Celine. 

Mistificarea celiniană nu era întotdeauna în avantajul scriitorului. Un exeget observa că, mai ales după 
1934, Celine "deghizează faptele biografiei, descriindu-se de bună-voie ziariştilor ca şi cum ar fi avut aceleaşi 
tare ca şi personajele sale"?. In această privință, două exemple se cuvin semnalate. In 1932 si 1933, el 
furnizează câteva detalii referitoare la cercetările întreprinse sub auspiciile Fundaţiei Rockefeller; ceea ce punea 
în umbră imaginea "medicului săracilor” (fără îndoială, reală, dar nu îndeajuns de clar reliefatä dacă era 
prezentată concomitent cu cea dintâi). Aşa încât, după publicarea Morţii pe credit, nu va mai pomeni nimic 
despre acest detaliu al carierei sale, până spre sfârşitul vieții, în convorbirile lui de la sfârşitul anilor '50, cu 
biograful său, Robert Poulet. Celălalt exemplu e încă şi mai curios: se ştie că — deşi antimilitarist de profundă 
convingere — Louis-Ferdinand Destouches a plecat, la 20 de ani, pe câmpul de luptă al primului război mondial 
(era voluntar încă din 1912, când abia împlinise 18 ani), şi faptele sale de arme l-au făcut celebru (0 revista de 
mare tiraj, l'Ilustration, 1-a consacrat o prezentare entuziastă tânărului care s-a oferit să îndeplinească o misiune 
primejdioasă pe frontul de Poëlkapelle, în care a fost rănit, rămânând invalid în proporţie de 75%). Dar Celine a 
vorbit pentru întâia oară despre o trepanatie — devenită necesară după rănile primite la Poëlkapelle — în primele 
pagini ale Morţii pe credit: Celine îşi atribuie operaţia pe care a suferit-o personajul Caldtoriei sale la capătul 
nopții, Robinson. Înainte de 1935, aminteşte doar de o rană la braţ şi de una la ureche; va reveni la "trepanatie" 
în prefața la Guignol's Band din 1944 şi, apoi, încă de câteva ori, până în ajunul morţii. Céline, socotesc unii 
biografi, şi-a compus un autoportret apollinairian, al invalidului de război cu capul înfăşurat în bandaje. 

Poate să fie adevărat: atunci, însă, cum se explică decizia comisiei medicale care l-a declarat invalid 
75%? Poate că aici trebuie căutat sensul "mistificärilor" la care se referă frecvent nu numai adversarii lui 
Celine, ci şi cei ce îi privesc cu deplină bunä-credintä opera. E foarte plauzibil să fi existat şi rana de la cap şi 
trepanatia ("în locul craniului, am o placă de metal!... Un glonţ mi s-a înfipt în ureche şi n-a mai putut fi extras. 
Atunci, noaptea, scriu"’’, îi declara el unui biograf, in 1960). Se acordă credit unei fişe medicale întocmite în 
februarie 1915, la patru luni de la Poëlkapelle, în care se menţionează numai rana de la braţ si de la timpan”. 
De ce, atunci, comisia nu a hotărât trimiterea înapoi, pe front, a unui combatant cu rănile cicatrizate (era exact 
în zilele în care Joffre pregătea ofensiva şi îşi aducea armatele de la Ypres, din Belgia) şi îl lăsa să se refacă? 
Reformarea definitivă va fi decisă in 1916”: pentru o rană la brat şi alta la timpan? Cicatrizate, după cum 


20 
" Cc 


" Idem, p. 112. 

' Idem, p. 22. 

' Idem, p. 76. 

°° Idem, p. 48. 

2! Philip Stephen Day, op. cit., p. 21. 

2 Jbid., n. 

# Louis le Cunff, "Qui êtes-vous, M. Céline", în Le Monde et la Vie, nov. 1960, pp. 46-7; citat în Erika Ostrovsky, op. cit., p. 111. 
# Vezi Philip Stephen Day, op. cit. p. 22, n. 

* Vezi Maurice Rieuneau, Guerre et révolution dans le roman français, 1919-1939, Lille, 1975, p. 296. 


afirmă certificatul citat de Day încă din februarie 1915? Cred că mai curând rana de la cap (fie că a fost sau nu 
urmată de trepanatie) sau, în orice caz, o leziune gravă fusese reală, pentru că, altfel, Destouches nu ar fi fost 
lăsat la vatră tocmai în timpul grelei bătălii de la Verdun de-a lungul căreia armata franceză a pierdut 400 000 
de soldați şi când, aşa cum dovedesc memoriile ofiţerilor participanți la lupte, se făceau uriaşe eforturi de 
recuperare şi de împrospătare a forţelor. Probabil că, totuşi, Celine nu a crezut de cuviință să insiste aici asupra 
meritelor sale de "medic al săracilor”, nici asupra celor de invalid de război. Un prieten englez, cu care a 
împărțit camera mobilată în lunile petrecute la Londra, îşi amintea că tânărul Destouches avea oroare de 
infatisarile sordide ale existenţei şi că, deşi îl amuzau escapadele in Soho pentru ca descoperea aici o lume plină 
de pitoresc, aceea a micilor negustori si a traficantilor, nu voia să discute despre oamenii nefericiri, săracii, 
ologii, cerşetorii: avea un fel de repulsie superstitioasä fata de tot ce era urât. 

S-ar spune că s-a întors spre înfăţişările sumbre ale vieţii (mai ales ale propriei vieţi) abia după ce a 
început sa scrie şi s-a identificat, într-un fel sau altul, cu personajele lui: ele erau cele care trăiau dramele 
ascunse până atunci — poate cu spaimă, poate cu pudoare — de scriitor. Episoadele sunt credibile, ele par aduse 
în paginile cărţii din amintirile lui Céline însuşi: transformarea lor în materie narativă presupune o erodare 
lentă, în timp. "Dacă personajele céliniene au un aer de familie, aceasta nu se întâmplă numai pentru că au 
acelaşi tată; fiecare din ele reflectă diversele «euri» ale autorului"’’. Tânărul erou din Moarte pe credit 
reacționează împotriva propriei condiţii, fără să o poată depăşi. Viziunea existenței e, la el, limitată şi 
insuficientă: Celine simte obligaţia să-i vină în ajutor; la începutul cărții, el înfăţişează un Ferdinand matur care 
prezintă narațiunea, îşi călăuzeşte protejatul şi interpretează, pe înțelesul cititorilor, lucrurile văzute de 
adolescent. Băiatul e, într-o anumită măsură, o oglindă în care povestitorul îşi observă propria imagine 
reflectată şi mijlocul prin care comentează faptele raportate de cel dintâi. Episodul în care Ferdinand asistă la 
agonia doctorului Metitpois e foarte semnificativ sub acest raport: constatărilor tragice făcute de el li se adaugă 
cele ştiinţifice ale naratorului, încărcate, însă, de întreaga durere ce străbate în primele. 

Se poate, deci, recunoaşte în cărțile lui de început un proces prin intermediul căruia scriitorul îşi 
transpune o imagine proprie şi o introduce printre cele ale personajelor sale: Destouches şi dublul său, Céline, 
eroul şi antieroul fiecărui roman sunt patru personalități care călătoresc împreună, dar au destinaţii diferite şi nu 
pot să-şi comunice lecţiile dobândite de pe urma aventurilor lor Spre deosebire de personajele din Ulysses al lui 
Joyce, care aspiră să se contopească pe deplin cu scriitorul, cele ale lui Celine luptă, parcă, să-şi păstreze 
identitatea. 

Uneori, totuşi, măştile alunecă şi figura lui Celine apare pentru o clipă în cadrul romanului: e suficient 
să se compare nefericirile lui Bardamu şi ale lui Ferdinand cu acelea ale lui Destouches-Céline, pentru a se 
constata că diferenţa dintre ele se diminuează constant. Cei care l-au cunoscut pe scriitor între 1938 şi 1944 au 
observat că începuse să vorbească la fel ca personajele sale; pornind de la aceasta constatare, el a fost definit ca 
un exemplu de creator invadat şi posedat de creaţia sa în plină perioadă de maturitate”. De câte ori ar fi trebuit 
să strige, îngrozit de ceea ce se petrece cu el, "Emma c'est moi?". 

În scrierile lui cu adevărat fantastice, Guignol's Band (1943) şi Podul Londrei (1944), se disting variante 
ale experienţelor cunoscute cititorului încă din romanele lui de debut; ele îngăduie să se întrevadă amănunte ale 
portretului lui Destouches-Celine. Separarea între ele e şi mai dificilă în cărțile scrise în exil, Feerie pentru altă 
dată (1946-7) şi Normance (1948-50). Pentru că aici nu mai e "o comedie care pleacă de la ceea ce e real şi 
trăit". Masca pe care Céline o împrumutase de la alter-ego-urile lui i s-a fixat pentru totdeauna pe obraz. 
Destinul lui a început să semene cu acela ale celor mai tragice personaje ale sale: Céline din anii 1945-51 
fusese anticipat mai curând de Ferdinand, copilandrul lipsit de bucurii din Moarte pe credit, decât de Bardamu, 
flăcăul hotărât să-şi croiască drum, dacă va fi nevoie, în răspăr cu întreaga lume. 

Imaginea lui Céline din ultimii 20 de ani ai vieţii e una dintre cele mai întristătoare din câte proiectează 
istoria literaturii secolului al XX-lea. Pot fi puse izbucnirile sale rasiste pe seama ideilor lui pacifiste, aşa cum 
crede unul dintre cei mai cunoscuţi comentatori ai săi“? E adevărat, ura militarismul şi războiul, acest "infinit 
de coşmar" pe care îl privea cu atât dispreţ în Călătoria la capătul nopții; demagogia searbădă, belicoasă, gestul 
emfatic şi ridicul al lui Bestombes (el, şi nu Bardamu, e cel care acordă interviul lui l'Ilustré National şi 
brodează în jurul isprăvilor de arme, deja exagerate în chip convenabil, ale tânărului soldat) sunt relatate cu o 
indignare lipsită de echivoc. Bardamu (si, prin el, Céline) e ruşinat de această mascaradă fals-eroică, de 
pretextul pe care îl furnizează minciunii interesate. Şi acelaşi exeget citat mai înainte constată: "Războiul e 


°° Vezi Georges Geoffroy, "Céline en Angleterre", in Cahiers de l'Herne, nr. 3, pp. 5-11. 

#7 Philip Stephen Day, op. cit., p. 22. 

% Vezi Robert Poulet, "Origine et prospérité du roman confession", în Revue de Paris, nr. 11, nov. 1962, pp. 88-93. 
# René Faurisson, "La leçon de Bardamu", în Cahiers de l'Herne, nr. 3, p. 311. 

% Pol Vandromme, Céline, Paris, 1963, pp. 83-101. 


amintirea care îl striveşte pe Céline"*'. Dar e pacifismul o explicaţie suficientă a rasismului? Pacifismul lui 


Romain Rolland, de pildă, a condus spre un umanism generos care, deşi nu e tradus într-o operă literară de 
vigoarea, de concentrarea răscolitoare a celui care a scris Călătoria la capătul nopții, reprezintă, neîndoielnic, 
unul dintre cele mai emotionante momente ale conştiinţei umane din acest secol tragic. 

Un om de 50 de ani, îmbătrânit înainte de vreme, bolnav, rătăcind prin dezastrul Germaniei naziste, 
înfrânte, năruite, urmărit de Gestapoul care îl declarase duşman al regimului lui Hitler, dar nemaiavând nici 
cum să se întoarcă în Franţa, unde numele lui era rostit cu oroare: acesta era Céline din ultimele luni ale 
războiului. Rătăcea printr-un apocalips mai cumplit decât îşi imaginase el războiul în cărțile lui; a crezut că-şi 
poate afla refugiul în Danemarca, dar aici a fost întemnițat. În celulă a scris Feeria pentru altă dată: era 
încercarea nu de a uita, aşa cum s-a spus, pentru că nimic din câte i se întâmplaseră nu putea fi uitat; ci de a-şi 
regăsi speranţa. Paginile lui evocă întunecatele evenimente din cele două războaie, rănile primite pe front, bolile 
tropicale din anii când se dăruise admirabilului apostolat al medicului plecat să lupte împotriva mizeriei ce 
apăsa, ucigaşă, viata africanilor. Apoi pelagra care îi rodea organismul, exilul într-o Germanie condusă de cei 
ce "luau imaginile deformate de propria lor demenţă drept imagini reale", condamnarea în lipsă — pe temeiul 
celebrului articol 75 care îi osândea pe colaborationisti. 

"Colaborationismul" lui Celine e, totuşi, mai complicat decât acela al altor scriitori francezi a căror 
activitate din timpul ocupației cădea sub incidenţa aceluiaşi articol 75: Alphonse de Chateaubriant, Drieu La 
Rochelle, Brasillach, Bertrand de Jouvenel sau nume mai obscure ale unor odioşi, susținători ai ideologiei 
ocupanților: Doriot, Constantini, Combelle, Lestandi, Darquier de Pellepoix. Celine declarase răspicat: "Nu 
vreau să fac război de dragul lui Hitler": dar păstrase raporturi prietenesti cu unii dintre conducătorii 
organizațiilor de extremă dreaptă. Programele ziarelor şi revistelor în paginile cărora, în anii ocupației, a 
publicat Celine sunt foarte clare: cele mai multe cheamă la colaborare cu ocupantul, la masacre, îi elogiază pe 
nazişti şi pe guvernanţii de la Vichy“. Dar relaţiile lui cu regimul lui Pétain nu erau defel cordiale: aflăm dintr- 
o scrisoare trimisă, în ianuarie 1943, unui prieten, că Siguranţa generală din Toulouse îi confiscase exemplarele 
ultimei sale cărţi, La ananghie”. Motivele nu sunt limpezi, dar, în orice caz, nu se poate susţine că scriitorul a 
fost un susținător al petainismului. 

Lucrurile se complică şi mai mult când descoperim că, în zilele în care publica vehemente pamflete 
împotriva Rezistenței, îi îngrijea pe combatanții din ilegalitate capturați şi torturați de Gestapo; în imobilul în 
care locuia se afla sediul conspirativ al unei rețele antinaziste: Céline aflase, dar nu numai că nu i-a denunţat pe 
vecinii lui, ci "îi conducea discret la etajul de jos pe membrii C.N.R. (Comité National de la Résistance — n.n.) 
care greşiseră uşa"*. Le-a acordat ajutor medical paraşutiştilor englezi ascunși de Rezistență în fermele din 
Normandia”. 

Contradictiile céliniene continuă să-i consterneze pe comentatori; îl respinge pe Charles Péguy pentru că 
fusese "dreyfusard"*, dar elogiul pe care i l-a adus lui Zola (singura conferință publică rostită de Céline despre 
un scriitor francez) nu e umbrit de împrejurarea că autorul lui J'accuse a fost cel care a declanşat vasta 
campanie pentru reabilitarea lui Dreyfus. Refuzând orice discuţie privitoare la literatura lui Proust, faptul că "nu 
era arian" fiind — după părerea lui, formulată cu penibilă violenţă — suficient pentru a-i contesta arta”; dar 
recunoscându-i "geniul lui Charles Cros", cu toate că nici poetul Cufärasului de santal nu era "arian pur". 
Privit cu suspiciune de colaborationisti (scrisorile lui, trimise presei pronaziste, erau, aşa cum aflăm, trunchiate 
şi falsificate), atacându-l pe ambasadorul german, Otto Abetz, dar reproşându-le unor scriitori şi oameni politici 
francezi — unii dintre ei, cum erau Drieu La Rochelle, Chateaubriant, Marcel Deal sau Laval însuşi, cunoscuţi 
filohitleristi — că nu se declară cu destulă hotărâre de partea colaborării cu ocupantul”!. 

O constantă se desluşeşte, însă, în toate scrisorile şi articolele lui din acea vreme: neînduplecata ură fata 
de război. Céline speră că oamenii vor supravieţui "teroarei bombelor", că "lecţia războiului” va da roade: 
visează o lume a păcii, o lume mai lucidă, mai hotărâtă să se împotrivească măcelului şi e hotărât să recurgă la 
orice, numai ca sa dobândească pacea: "Aş da, fără să ezit, pradă flăcărilor toate catedralele din lume, dacă asta 


3! Idem, p. 86. 

* Céline, Féerie pour une autre fois, Paris, 1952, p. 33. 

# Cf. Bruno Verrier, op. cit., p. 369. 

# Vezi Paolo Carile, Céline Oggi, Roma, 1974, pp. 259-62. 
> Idem, pp. 214-7. 

* Day, op. cit., p. 18. 

*7 Vezi Henri Mahé, La Brinquebale avec Céline, Paris, 1969, p. 212. 
% Vezi Paolo Carile, op. cit., p. 211. 

* Vezi idem, pp. 244-6. 

% Idem, p. 229. 

“1 Idem, pp. 206-7. 


ar putea linişti Bestia si ar face să semneze pacea chiar mâine"*. Si, să nu uităm, cele mai detestabile personaje 
din Călătorie la capătul nopții sunt maiorul Pinçon şi căpitanul de jandarmi, două brute care iubesc războiul şi 
cred că soldaţii trebuie împuşcaţi "ca să li se ridice moralul"; iar victimele dorinţei de a dobândi cu orice pret 
gloria — locotenentul de Sainte-Engence, căpitanul Ortolan, gradatii neghiobi care-i sâcâie şi-i chinuie pe 
subordonați — sunt desăvârşite caricaturi ale unui anacronic spirit cavaleresc. 

Protestul patetic al lui Celine, antimilitarismul din Călătorie fundamentează o conştiinţă tragică a 
condiției umane, a destinului individului, a morţii. Ceea ce le-a îngăduit unora să-l discute dintr-o perspectivă 
care cuprinde şi opera lui Malraux. Dar pacifismul lui Céline e acela al unui cuget desperat şi neliniştit; pentru 
Malraux, războiul poate însemna un câmp de acţiune al voinţei eroice. Acestea sunt "curajul şi eroismul"* pe 
care Céline le-a convertit în dezgust şi în deriziune: "nihilismul" lui înseamnă, în această privință, negarea 
războiului ca mod de a pune la încercare bärbätia omului, născut să fie luptător. 

Călătoria lui nu l-a dus până la capătul nopții: între 1932 şi 1937, Céline a fost un colaborator asiduu la 
revistele de stânga, episod ignorat (sau neglijat?) de cei care vor rosti rechizitorii (întemeiate, desigur) 
împotriva lui, dar care, simplificând mult lucrurile, îl vor declara, pur şi simplu, "un susținător dintotdeauna al 
lui Hitler". Atunci, la mijlocul deceniului al 4-lea, conservatorii şi extrema dreaptă franceză îl vor ataca, 
declarându-l "anarhist"; lucid, în mijlocul entuziasmului cu care criticii revistelor democrate comentau 
atitudinea scriitorului, Paul Nizan descria, în paginile ziarului comunist l'Humanité, universul célinian şi 
ajungea la o concluzie singulară pe atunci printre comentatorii aflați pe poziții antifasciste: "Această revoltă 
pură îl poate duce oriunde: alături de noi, împotriva noastră sau nicăieri. Îi lipseşte simţul revoluţiei, explicaţia 
adevărată a mizeriilor pe care le denunţă, a cancerelor pe care le dă la iveală şi speranţa precisă care ne duce 
înainte". 

Céline n-a fost un cinic. Argumentul cel mai convingător e Moartea pe credit. "Există la Céline, mai 
ales în Moarte pe credit (1936), o zonă poetică vastă în care te plimbi prin grădinile copilăriei, prin zvonul unei 
muzici dulci. Dacă lumea nu i s-ar fi arătat vrăjmaşă, dacă 1-ar fi lăsat scriitorului putinţa să trăiască, Céline ar 
fi cântat duioasele melodii de odinioară, ar fi povestit frumoasele basme cu zâne şi cu regele Krogold. Visează 
emotionante balete sub clar de lună, fantasmagorii agreste"*’. In Cälätorie, Bardamu traversează cercurile unui 
infern dantesc, o Europă devastată de război, o Africa zdrobită, agonizând sub povara colonialismului, o 
Americă trăind coşmarul dezumanizării şi, mai ales, o Frantä a periferiilor, o Frantä care întrupa mizeria, 
injustitia socială, moartea. Céline-Ferdinand din Moartea pe credit se întoarce spre lumea unei copilării triste, 
pătrunsă, însă, de o înduioşătoare aspirație la puritate. Din perspectiva acestei cărți, experienţele lui Bardamu, 
consemnate cu patru ani mai devreme, devin de un tragism şi mai zguduitor, pentru că sunt raportate la un 
univers care le prevesteste şi le contrazice, deopotrivă. După ce şi-a strigat sfâşietoarea emoție în fata unei lumi 
odioase, Céline se apleacă asupra lui însuşi; el abandonează masca lui Bardamu şi introduce în narațiune acel eu 
pe care avea să-l păstreze până la încheierea întregii sale creații. "Reprezentându-l pe scriitorul Celine şi nu pe 
doctorul Destouches, acest eu îi ajunge să ia, în raport cu lumea reală, cu experienţa trăită, distanța necesară 
recreării artistice"*. 

Cel de-al doilea roman al lui Celine marchează punerea la punct, aş spune crearea unui sistem, a frazei 
întretăiate de puncte de suspensie, „a stilului perforat, stilul-dantelä" care nu apăruse decât sporadic în 
Călătorie. "Moartea pe credit, care nu are caracterul demonstrativ al cărții anterioare unde fiecare episod părea 
să-şi găsească locul într-o serie prea bine reglată, permite universului lui Celine să se lărgească: disperarea 
atinge farsa, truculenta, învălmăşeala"”. A mărăciunea nu mai e nota dominantă a acestui dans macabru: negrul 
poate fi culoarea morţii, dar şi a unui anume fel de umor. Aşa cum îi mărturisea scriitorul, cu puţini ani înaintea 
sfârşitului, lui Robert Poulet: "Oricine îmi vorbeşte e, în ochii mei, un mort; un mort cu suspendare, dacă vrei; 
un om viu prin hazard şi pentru o clipă. În mine säläsluieste moartea. Si ea mă face să râd! Iată ce nu trebuie să 
se uite: că dansul meu macabru mă amuză ca o farsă imensă. De câte ori imaginea «fatalei stingeri» se impune 
în cărțile mele, se aud unii care pufnesc în râs [...]. Crede-mă; lumea e nostimă, moartea e nostimă; de aceea, 
cărţile mele sunt nostime şi, in fond, eu sunt un om vesel". Nostim nu e, fără îndoială, un cuvânt foarte potrivit 
atmosferei din cărțile lui Celine; dar paradoxul e doar aparent: scriitorul (şi, odată cu el, eroii săi) trăiesc cu cer- 


* Cf. idem, p. 256. 

#% Vezi Maurice Rieuneau, op. cit., p. 309. 

“ Ibid. 

* Vezi Henri Peyre, The Contemporary French Novei, New York, 1955, pp. 101-103. 
“© Paul Nizan, in l'Humanité, 9.XII.1932; citat în Maurice Rieuneau, op. cit., pp. 311-2. 
#7 Maurice Nadeau, op. cit., p. 49. 

* Bruno Vercier, op. cit., p. 377. 

* Ibid. 

% Robert Poulet, Entretiens familiers avec L.-F. Céline, Paris, 1958, p. 79. 


titudinea că fiecare gest al omului viu e însoțit de umbra morţii. E certitudinea filosofiilor antropologiste ce 
descind de la Pitagora şi de la Socrate şi ajung până la Bergson, Jaspers şi Heidegger. O umbră care trebuie să 
fie conştientizată; dar Céline nu descoperă în ea un efect moralizator, pentru că, la el, viata şi moartea se 
identifică într-atât, încât una nu o poate înrâuri pe cealaltă, amândouă reprezintă aceeaşi realitate. 

Violentă, brutală, Moartea pe credit e — ca şi Călătoria — o răfuială, o încheiere a conturilor cu trecutul. 
Céline captează într-o imagine unică evenimentele, senzațiile, reacțiile, sentimentele: nu există o ordine a 
cauzelor şi a efectului, ci o febrilă simultaneitate. O mişcare neîntreruptă, ale cărei pauze subintelese sunt 
umplute de punctele de suspensie ce permit organizarea materiei verbale în perioade ritmice, lungi şi scurte, ca 
în prozodia muzicală a poemului clasic, sugerat, în esență, de "dantelele" céliniene. Un limbaj de o uimitoare 
bogăţie, în care expresia familiară, argotică, feroce creşte luxuriant, iar onomatopeea aspră devine melodioasă. 
"În ansamblul ei, Moartea pe credit se impune mai putin prin căutările sintactice, rare şi risipite, cât prin aliură 
şi prin tonul povestirii." 

Moartea pe credit e, de fapt, o reevaluare a construcției naraţiunii medievale franceze. A funcției 
revelatoare a alegoriei. Făpturile monstruoase care o populează sunt reîntrupări ale făpturilor ce poartă 
înțelesurile narațiunii în scrierile de felul Romanului Trandafirului; dar ele se modifică într-un sens pe care 
Céline însuşi îl va recunoaşte că aparține universului lui Hieronymus Bosch: "tortură şi glumă", îl va defini el 
într-o scrisoare din 1948”; Bosch care-i inspirase pe Baudelaire, pe Flaubert şi care va întemeia viziunea 
frenetică a teatrului lui Ghelderode. Nu-şi nega antecedentele din pictură, din muzică, din poezie: "Brueghel, 
Greco, Goya însuşi, iată atletii care-mi dau curajul să întind aluatul". Vlaminck, cu peisajele lui de o teribilă 
tensiune a emotiei, e pomenit şi el printre artiştii cu care avea afinități“. Dar nega orice înrudire cu romancierii, 
inclusiv cu Zola. "Omagiul lui Zola" pe care l-a pronunţat la Medan, la 1 octombrie 1933, le-a dat unora dreptul 
să creadă că-l pot ataşa naturalismului; dar — va mărturisi el mai târziu — autorul lui Germinal îl deruta: nu 
înțelegea cum putea el să judece cu atâta severitate faptul social şi, totuşi, să-l accepte, să-l observe, "fără să 
delireze de manie"”. 

Critica 1-a descoperit izvoare în Odiseea homerică, în comedia lui Aristofan; în Evul Mediu "ar fi cântat 
asemenea truverilor"; şi, prin cântecul medieval, comunica cu Chaucer, Villon şi Cervantes. Monstrii lui sunt 
nişte făpturi dintr-un Lilliput modern (sau poate dintr-o moderna "Tara a cailor”) al lui Swift. Dar la Céline se 
desluşeşte un fel de clasicism subteran, de felul aceluia pe care l-a descoperit, în stare latentă, Charles Sorel, 
înainte ca termenul să fi căpătat suportul sistematic şi programatic al lui Corneille şi al lui Boileau. Clasicismul 
care — avea să spună William Empson — "poate să pară, de la o epoca la alta, sumbru sau strălucitor, să 
provoace mânia sau râsul, spaima sau fermecata contemplaţie"*. 

"Céline se plasează în tradiția spirituală a unui poet-cântäret medieval iluminat, dar fără angajare religi- 
oasă. Predicator laic al unor diatribe fulminante împotriva secolului nostru, el se integrează în «tradiția antică a 
poetului delirant şi profetic», în aceea a barzilor vagabonzi de origine celta şi a luntrasilor bretoni"*’. O rasă de 
poeţi care supravieţuieşte în creatorii fabulelor şi ai eposurilor din diverse zone ale civilizaţiei lumii; încă din 
Călătorie la capătul nopții, Celine se apropie de barzi prin calitatea orală a naraţiunii sale şi prin crearea unui 
narator picaresc — Bardamu. El aparține unui tip de poet care s-a format în culturile străvechi, păstrătoare ale 
valorilor funciare, culturi orale, şi se opune vieții urbane în mijlocul căreia se simte însingurat şi nefericit: 
"întocmai cum strămoşii săi celți refuzau integrarea teritoriului lor în cel al Franței la sfârşitul războaielor 
religioase"*. Celine însuşi, "flamand prin tată”, mărturisea cât de greu i-a fost să trăiască în lumea unei 
civilizaţii citadine, unde semnele vechi ale culturii pastorale căreia aparținuseră ai săi nu se mai desluşeau”. 

S-a considerat un "stilist": "cu adevărat aportul meu la literatura franceză va fi, cred, recunoscut în 
sensul că am făcut ca limba franceză scrisă să fie mai sensibilă, mai emotivă, că am dezacademizat-o"™. 
(Atitudinea lui nu va fi pe deplin consecventă: "Rămân un creator truculent de imagini şi nimic mai mult", îi 
va scrie el lui Elie Faure). Totuşi, stilul lui Celine e consecinţa viziunii lui literare, produsul "transmutării 
mirajului pe hârtie"® şi nu sursa ei. De altminteri, paradoxal, pe scara celinianä a valorilor, a acestui scriitor 


>! Marc Hanrez, op. cit., p. 89. 

» Reprodusă in Cahiers de l'Herne, nr. 3, 1962, p. 80. 

5 Cf. Marc Hanrez, op. cit., p. 150. 

“1 Vezi idem, p. 155. 

°° Cf. Day, op. cit., p. 29, n. 

% William Empson, Some Versions oj Pastoral, New York, 1968, p. 178. 

*’ Day, op. cit., p. 30. 

s ibid. 

* Vezi scrisoarea către Eveline Pollet, martie 1933, reprodusă în Cahiers de l'Herne, nr. 3, 1962, p. 76. 
° Scrisoare către Milton Hindus, 15.V.1957, in Cahiers de l'Herne, nr. 5, 1965, p. 75. 

5! Scrisoare reprodusă in Cahiers de l'Herne, nr. 5, 1965, p. 75. 

° Scrisoare către Milton Hindus, 15.X11.1947, în Cahiers de l'Herne, nr. 5, 1965, p. 102. 


care se considera un stilist "şi nimic mai mult", stilul se află pe locul al treilea, după emoție şi după imaginile 
care îl sustin®. "Scriitura lui, încărcată de exclamatii, de suspine, de onomatopei, corespunde imaginii foarte 
nete pe care şi-o făcuse el despre omenire"™. 

Tot aşa cum formele literare sunt distruse, la fel şi codurile etice nu rămân pentru el decât "nişte cochilii 
vide şi uscate". Nu fără temei, deci, refuza punctul de vedere al celor care credeau că pot recunoaşte în 
romanele lui un fel de umanism rabelaisian: "Ceea ce e bine la Rabelais — scria el în prefața la o ediţie din 1959 
a lui Gargantua şi Pantagruel — e că îşi punea pielea la bătaie, risca. Moartea îl pândea şi asta inspiră: moartea! 
E chiar singurul lucru care inspiră. Ştiu când ea e în preajmă, în spatele meu. Când moartea se infurie"®. Ca şi 
Rabelais, Céline a cunoscut cu adevărat mizeria, hidosenia şi absurditatea descrise în propriile cărți: 
halucinantele lui episoade din război sunt povestite de un fost combatant în cele două cataclisme mondiale; 
manifestările condiţiei fizice a individului uman sunt explorate de un medic; drama omului hăituit de semenii 
lui nu e o ipostază filosofică, ci se inspiră direct din teroarea trăită de un condamnat. Cu toate acestea, dacă e 
adevărat că "moartea îi apropie pe aceşti doi medici-scriitori"S, distanţa dintre atitudinile lor, opuse în mod 
fundamental, e imensă: "Nu poţi fi martor al cumplitei suferințe trupesti şi sufleteşti a atâtor făpturi pe care 
sărăcia şi inefabila imbecilitate a regulamentelor le reduce la sărmane zdrente, fără să încerci un dezgust 
incomensurabil fata de această epocă a aurului, platinei şi electronicii“, îi spunea el lui Jean Nicollet, în iulie 
1961, doar cu câteva luni înaintea morții. 

Celine e un Rabelais fără superba sănătate rabelaisiană, fără optimismul şi încrederea lui în om. 
Călătorii lui, deopotrivă Bardamu şi Ferdinand, sunt Pantagrueli tenebroşi care nu mai binecuvântează lumea 
experienței imediate, ca în Renastere, ci se întorc împotriva ei, plini de neîncredere, o neîncredere întemeiată pe 
propriile încercări tragice. Întreaga operă celiniană ilustrează concepţia — prezentă adesea la alegoristii 
medievali — potrivit căreia existenţa e un joc pe care omul şi-l dispută cu Moartea, o clipă de lumină 
străfulgerând în cosmosul ce-l înconjoară. Ca şi Pascal în marginea abisului, Celine e înspăimântat de lucrurile 
pe care le vede. "Ni-l putem închipui stând drept, nemiscat, pe una dintre nenumăratele punți pe care le-a aşezat 
pe drumul personajelor lui, contempland apele adânci si lente ale Timpului"®. Întrebându-se dacă tot ceea ce e 
înfățişat de cărțile sale în culori atroce a fost descoperit de privirea lui sau dacă viziunea sa a fost modificată de 
o sensibilitate maladivă, cei mai multi comentatori şi-au răspuns că universul romanesc al lui Celine e 
consecința unei opțiuni literare lucide. În vreme ce doctorul Destouches priveşte cu obiectivitate manifestările 
fizice ale vieţii şi ale bolii, scriitorul Céline le alege în ordinea realitätilor pe cele pe care vrea să le reprezinte; 
apoi le explorează şi, reinterpretându-le, le conferă o formă particulară, inconfundabilă. 

Propria copilărie devine, în Moarte pe credit, mai sumbră pentru că trebuie să corespundă universului 
literar creat de el. Un univers care e reprezentarea unei realități normale, privită, însă, dintr-o perspectivă mereu 
modificată, creând o realitate secundă. Noaptea din prima lui carte învăluie în întregime Moartea pe credit, 
devine monumentală în Podul Londrei şi capătă o complexitate caleidoscopică în ultimele sale volume. Ceaţa 
tulbure care se strecoară pretutindeni în Moartea pe credit e, într-un anume fel, elementul principal al 
narațiunii. Tânărul erou e împresurat de o ceaţă care "näcläieste" totul şi îl separă de semeni; ea capătă forma 
instinctelor crude ale urmăritorilor lui, îl obligă să-şi încetinească fuga, face ca simţurile să-i devină din ce în ce 
mai opace. Aproape in toate romanele lui Céline apar motivele nopții şi ale cetii: temnita, spitalul unde sunt 
internaţi bolnavi cu maladii îngrozitoare revin adesea, ca o obsesie bruegheliană. 

Alegoriile înseşi sunt compuse pe o schemă care o aminteşte pe aceea a picturii olandeze a Renaşterii. 
Irene des Pereires, soția lui Courtial, se transformă într-o făptură monstruoasă — jumătate femeie, jumătate 
bărbat — ca urmare a unei intervenţii chirurgicale. Soţul ei moare şi Irene îl priveşte îngrozită, observând că 
seamănă cu o substanță dezumanizată, flască, dezgustătoare. Cei doi prefigurează un întreg repertoriu de 
alegorii ale unor personaje mutilate, care joacă o "comedie a morții” în romanele succesive ale lui Céline. Fiinte 
diforme sunt aşezate într-un cadru în care jocuri de lumini şi de umbre dau proporții halucinante gesturilor lor 
sau le ascund în misterioase penumbre. Încăperile, casele, străzile, oraşele sunt plasate într-o realitate fantastică: 
o casă devine un organism viu, o stradă — un labirint mişcător, infernal, un continent întreg e devastat de 
"Geniul Larvelor". Decorul e acela al fațadelor catedralelor gotice, unde himerele (unele tragice, altele hazlii) 
stau alături de statui ale unor personaje solemne, demonii alături de osânditi şi de sfinți, dar şi de oamenii 
obişnuiţi, cu îndeletniciri blajine, preluaţi din realitatea imediată a artistului. 

Imaginile lui Céline constituie un veritabil sistem alegoric care, cum s-a spus, "ia forma unui cosmos 


S Vezi Robert Poulet, Entretiens..., p. 46. 

* Pascal Pia, "Une certaine petite musique", în Carrefour, 26. VI. 1957, citat în Day, op. cit., p. 31. 
* Reprodus în Cahiers de l'Herne, nr. 5, 1965, p. 20. 

°° Day, op. cit., p. 31. 

Idem. 

$ Idem, pp. 32-3. 


mobil"®. Un cosmos in care, in jurul sensurilor literare ale cuvintelor si semnelor, se rotesc semnificaţii 


secundare care acţionează, prin propria forță de gravitație, asupra imaginilor preluate din realitatea concretă şi 
iscă vaste ecouri. Structura unei construcții muzicale în care nu se pot auzi toate frazele muzicale dintr-odată, ci 
numai una câte una, pe un fundal schimbător. Un univers observat, în acelaşi timp, cu lentila unui telescop şi cu 
microscopul, căruia, cu alte cuvinte, i se descoperă simultan sensurile proprii şi figurate, în ansamblu şi în 
detaliu. Obiectele şi personajele sunt ceea ce par a fi, preiau valoarea a ceea ce reprezintă şi acționează potrivit 
caracteristicilor şi pasiunilor pentru ca, în cele din urmă, să le întrupeze. Cu procedeele lui Joyce (nu atât cele 
din Ulysses, ci din Finnegans Wake — să nu uităm că fragmente ale cărţii sub titlul Work in Progress apăreau în 
presa literară în deceniul al 4-lea, unele fiind traduse şi în franceză), Celine a creat o operă de factură kafkiană. 

"Aventura — nota Alberes — fie că e intimă, tăindu-şi drumul tenebros în temeliile fiinţei, fie că e o 
explorare avidă a lumii, nu e una din exigenţele banale ale romanului nostru; ea e prima briză a unui vânt 
violent care trebuie să ducă voiajurile noastre imaginare până în abisurile nopţii şi, poate, ale apocalipsului"”. 
Céline nu e un scriitor frivol şi nu-şi concepe opera ca pe un divertisment: a cunoscut apocalipsul, l-a trăit şi a 
vrut să atragă luarea-aminte a tuturor asupra primejdiilor cu care îi înconjoară lumea concretă, adevărată. I se 
părea că scrisul nu are destulă putere să refacă acest univers real, un univers pe care medicul săracilor din 
periferiile imunde ale marelui oraş l-a simțit mereu în preajma lui. Universul războaielor, al bolii, împotriva 
căreia se luptă cu mijloace precare, al morții. Era convins că scriitorul trebuie să dea proporții şi mai tragice 
realităţii pe care o descrie, "s-o înnegrească"”!, aşa cum îi declara secretarei sale, pentru ca ea să semene cu 
adevărul. Un adevăr pe care "în tinereţe, pe front, în cartierele mizere, îl cunoscuse prea bine pentru a-şi îngădui 
să-l literaturizeze"”. "Mizantropia însăşi e, la el, creatoare şi proza lui e cu mult mai innoitoare decât a lui 
Henry Miller cu care a fost comparata."” 

Autoarea unei teze de doctorat la Facultatea de Stiinte Politice a Sorbonnei, Jacqueline Morand, observa 
ca evolutia eroilor lui Céline de la un roman la altul era previzibila, de vreme ce ei apartin unei realitäti bantuite 
de spaima războaielor şi au fost creaţi într-o vreme in care haosul de după uriaşa criză economică din 1929 era 
la fel de înspăimântător: cărțile scrise în deceniul al 4-lea sunt o reacţie fata de idealurile din vremea tinereții 
lui, o redescoperire a "împrejurărilor adevărate" în care s-au format Ferdinand şi Bardamu, o "denuntare a 
primejdiilor ce-l ameninţă pe omul secolului al XX-lea, un apel la luptă creatoare împotriva gravitätii crizei"”*. 

Atitudinea lui Celine era întemeiată pe "idealismul încrezător şi naiv pe care îl credea capabil să 
reformeze societatea". Ea evocă "utopismul şi umanitarismul generos şi vag al unor precursori din secolul al 
XIX-lea, mai mult decât luptele duse între cele două războaie de partidele şi de sindicatele muncitorilor”. 
Observaţie care pare astăzi un exasperant truism, dar, fără îndoială, nu era aşa în prima jumătate a anilor '30, 
când presa democratică recunostea în literatura lui Céline o polemică neîndurătoare cu tarele capitalismului şi 
când Aragon şi Eisa Triolet traduceau în limba rusă Cälätoria şi o publicau în Uniunea Sovietică, unde a fost 
bine primită de critică. 

Aveau dreptate cei care susțineau că "opera lui Celine nu e invadată de pesimism", că în ea se desluşeşte 
mai ales "neliniştea in fata unei lumi strâmb alcätuite"””, a agresiunii ei împotriva temeiurilor umanităţii înseşi. 
Celine îşi domină deznădejdea, o transformă în mânie şi în ură: protestul împotriva imposturii, a mizeriei şi a 
absurdului capătă la el o energie şi un patetism care o transformă în anatemă. Adevărata vulgaritate ar fi constat 
tocmai în ignorarea mizeriei, în refuzul de a denunța, în încercarea de a se deprinde cu ea. Céline nu se 
consolează cu imaginea lumii şi nu vrea s-o ia "aşa cum e": el constată că omenirea se sinucide în războaie, că 
îşi pierde simţul solidarității între indivizi. Dar o constată cu indignare şi crede neabătut în funcția salvatoare a 
spaimei ce trebuie insuflată oamenilor pentru ca ei să-şi dea seama de teribila stare în care ei se complac. 
"Realitatea înfăţişată de Céline — spunea André Gide — e halucinatia pe care o provoacă realitatea."”* 

Amnistiat, Celine s-a întors în Franţa în 1951: evenimentul a trecut aproape neobservat. Şi-a reluat 
îndeletnicirea de medic al săracilor la Meudon, lângă Paris. Încetul cu încetul, atacurile împotriva lui au încetat: 
cărțile (inclusiv cele scrise în vremea exilului danez) îi erau publicate la intervale relativ scurte. Critica făcea un 
efort de luciditate şi, conştientă că se află în prezenţa uneia dintre cele mai importante creaţii literare franceze, o 
comenta cu mai multă cumpănire şi seriozitate decât o făcuse în deceniile precedente. (Poate că, dimpotrivă, 


® Day, op. cit., p. 53. 

7 R.-M. Albérès, Portrait de notre héros, Paris, 1945, p. 71. 

71 Vezi Jeanne Carayon. "Le docteur écrit un roman", în Cahiers de l'Herne, 1962, p. 22. 
” Henri Peyre, op. cit, p. 102. 

7 Paul West, The Modern Novel, Londra, 1967, I, p. 183. 

™ Jacqueline Morand, Les idées politiques de L.-F. Céline, Paris, 1972, p. 11. 

® Idem, p. 106. 

76 Idem, p. 107. 

77 Pol Vandromme, Céline, p. 32. 

78 Cf. idem, p. 44. 


lacunele demersului critic se desluşesc în încercările de a explica şi de a scuza cu orice pret ceea ce nu se poate 
scuza, chiar dacă se explică: atitudinea rasistă din anii '30 şi '40.) Se exprimă, tot mai limpede, certitudinea că 
romanele lui sunt la fel de importante pentru Franţa cum erau cele ale lui Joyce pentru Anglia sau ale lui 
Faulkner pentru Statele Unite; şi nu numai pe plan strict naţional: tot mai des s-a spus că "e cu neputinţă să se 
vorbească despre Henry Miller, Jack Kerouac, Alberto Moravia, Gunter Grass fără a fi evocat Céline"”. Pentru 
scriitorii francezi, scriitura celiniană, directă, deschisă spre limbajul oral, dislocând forma tradițională a 
romanului, a construit un exemplu față de care aceştia nu au rămas indiferenți: Raymond Queneau, Albert 
Paraz, Jacques Perret au preluat modelul; Butor şi Robbe-Grillet i-au împărtăşit ideile — ambiguitatea 
("realitatea obiectivă”, "optica înoarsă spre obiect”) e prezentă în întreaga literatură a lui Celine“. "Noul val" al 
célinienilor cuprinde nume de prestigiu: Antoine Blondin, Jean Vérame, Maurice Frot, Claude Néron, Patrick 
Modiano, Gilles Rousset — după unii şi San Antonio. 

Despre Roquentin din Greafa lui Sartre şi Meursault din Străinul lui Camus s-a spus că sunt frații mai 
mici ai lui Ferdinand şi ai lui Bardamu; de altminteri, Sartre (care va scrie unul dintre cele mai violente atacuri 
împotriva lui Celine, în decembrie 1945) a plasat drept epigraf al cărții sale din 1938 o frază din Biserica, piesa 
scrisă de Céline in 1933: "E un băiat fără importanţă colectivă... un simplu individ". Că "revoluţia celinianä" — 
despre care se vorbeşte adesea — s-a produs în planul literaturii o dovedeşte ecoul ei din ultimele trei decenii: ea 
nu ar fi atras atenția generaţiilor de după război dacă n-ar fi fost decât un rechizitoriu şi n-ar fi creat un univers 
artistic a cărui noutate e încă actuală. Simptomatic, primele studii de profunzime ale artei celiniene au apărut 
după război şi după întoarcerea din exil a scriitorului: Wayne Booth i-a consacrat un capitol în Retorica 
ficţiunii, faimoasa lui lucrare din 1961 (Moralitatea narațiunii impersonale). A fost începutul. După un an, 
Pierre Dominique i-a rezervat mai multe pagini în ampla prezentare a Polemiştilor francezi de dupa 1789. 
Momentul cel mai important în evoluţia cercetărilor céliniene îl reprezintă studiul lui Jean-Pierre Richard, 
Greata lui Celine, publicat în două numere succesive ale lui Nouvelle Revue Francaise, tot din 1962. Apoi, tot 
mai multe lucrări menite să investigheze ideile, stilul, limbajul lui Céline: tezele de licenţă şi de doctorat al 
căror subiect e, dintr-o perspectivă sau alta, opera celiniană, nu mai constituie o raritate. Fragmente ale 
scrierilor lui au fost incluse în antologii şi în manuale. Şi, într-un târziu, Les Édition de la Pléïade au inclus in 
planurile lor opera lui Céline. 

Scriitorul a revenit de multe ori asupra viziunii sale, explicand-o în prefața la Guignol's Band (1952), in 
Convorbirile cu profesorul Y (1955), în Convorbirile cu Robert Poulet publicate în 1958, în nenumărate scrisori 
(între timp, o mare parte dintre ele au fost editate şi au devenit de domeniu public), în discuri, în propriile cărți, 
unde şi-a definit arta poetică, pusă în întregime sub semnul unui singur cuvânt: emoție. Opera lui nu e niciodată 
o simplă mărturie, un reportaj: ea denunţă, e punere sub acuzaţie. Când — de pildă, în unele pasaje din Guignol's 
Band sau din Podul Londrei — fraza celiniană dă impresia unei muzici care caută doar efecte melodioase, 
înseamnă că substanţa narativă nu e îndeajuns de densă, că emoția e momentană şi prea direct legată de o 
experiență strict individuală, fără o valoare generalizatoare. Surprinzătoare pentru tonul întregii literaturi a lui 
Celine sunt episoadele în care poveştile cu fete frumoase şi cu gangsteri amintesc de agreabilele fantezii din 
romanele de aventuri ale lui Mac Orlan, de evocările briante ale mediului cosmopolit din cărțile de succes ale 
lui Paul Morand; de altfel, poate printr-un ciudat fenomen compensatoriu, cei doi scriitori de faimă mondenă 
erau, împreună cu Eugene Dabit, Aristide Bruant (strălucitorul patron al boemei din Montmartre de la cumpăna 
celor două veacuri) şi cu Barbusse, singurii prozatori moderni acceptaţi de Céline*'. Muzica aceasta nu e scrisă 
într-o cheie celiniană. 

Ultimele cărți dau impresia, la o primă lectură, că sunt scrise dintr-o răsuflare; în realitate, ele sunt 
rezultatul unei meticuloase opere de construcție ("cinci sute de pagini tipărite fac optzeci de mii de pagini de 
manuscris")*”. O uimitoare libertate o compoziţiei: din punctul strict de vedere al compoziţiei, nici una din ele 
nu are o încheiere şi cititorul e de multe ori obligat să recurgă la biografia doctorului Destouches pentru a putea 
să ducă la bun sfârşit aventurile lui Celine. 

Trilogia De la un castel la altul (1957), Nord (1960) şi Rigodon (publicat postum, în 1969), care 
acoperă perioada iulie 1944—martie 1945, nu urmează cronologia evenimentelor: Nord e cel dintâi care trebuie 
citit, iar Rigodon îl lasă pe cititor în starea de aşteptare avidă pe care o provoacă un episod de roman-foileton 
întrerupt în momentul maximei tensiuni. Impresia lipsei de coerență e accentuata de amestecul naraţiunii directe 
şi el reflexiei care scoate cărțile în afara oricărui sistem prestabilit al genurilor. Se aude o singură voce, tandra şi 


” Day, op. cit., p. 264. 

5 Alain Robbe-Grillet, "A l'automne 1965, les «Céline» nouvelle vague se sont multipliés", in Arts, nr. 13, 22-28.XII. 1965, p. 13. 

5 Vezi Bruno Vercier, op. cit, p. 370; "Joyce mi se pare prea lent, pe Hemingway nu-l cunosc, Dostoievski e prea sinistru 
(mântuirea... penitenta...): un geniu desigur, dar îl prefer atunci pe Flaubert: bietul de el — se pare că nu-i plăcea la nebunie decât Paul 
de Kock" (scrisoare către Milton Hindus, 23.VIII.1947, în Cahiers de l'Herne, nr. 3, 1962, p. 92). 

Cf. idem, p. 381. 


nostalgică, în căutarea unui timp de mult pierdut, o voce care exprimă sentimentul cuiva stând la räscrucile 
Istoriei şi încercând să-şi dea seama de asta. 

Dar această trilogie e şi o tentativă de justificare, contribuţia la construirea unui mit al scriitorului 
neînțeles, persecutat, jefuit. (Celine avea, totuşi, dreptul să se plângă: apartamentul său din Paris fusese prădat 
de hoți, mobilele vândute la Marché aux Puces, manuscrisele distruse sau furate, în vreme ce editorii, profitând 
de situația lui, îi impuseseră condiţii contractuale oneroase.) Lumea de după război nu-i oferea mai multe 
certitudini decât cea pe care o comentase în Călătorie la capătul nopții şi în Moarte pe credit: prea adânci erau 
urmele cataclismului pentru ca lumea să-şi îngăduie să se declare mulţumită cu ceea ce obținuse în schimbul 
înfricoşătoarelor ei sacrificii. "Glasul de Casandra" al lui Céline regăsea treptat accentele sumbrei profeţii de 
odinioară. 

Construcţia stilistică evoluează, însă, necontenit: fraza se dislocă, sintaxa se pliază, tot mai suplă, pentru 
a răspunde impulsurilor tandretei şi indignării care îi dau ritm şi sens. Poate că e adevărat că repertoriul tematic 
e restrâns şi că unele teme revin din romanele mai vechi. Ele măsoară, însă, importanța problemelor la care 
meditează acum Celine: în primul rând, aceea a supravieţuirii într-o lume în care e împresurat de deznădejde. O 
voință a vieții (simbolizată de pisica lui, Bébert, pe care o luase cu sine în refugiu şi care refuză să moară), 
voința încurajată de frumuseţea femeilor şi, mai ales, a balerinelor pentru care Céline a scris — o, paradox! — mai 
multe "argumente" (pe cât se poate înţelege, librete de balet**). Frumuseţea candida a copiilor. Munca — a soției 
sale, Lili, dansatoare, de certă vocaţie, şi a medicului; mai presus de toate, însă, a scriitorului. 

Obsesiile lui şovine nu l-au părăsit cu totul: imaginea străinilor umplând peroanele gărilor şi trotuarele 
marilor bulevarde îl indignează. Nimeni nu mai pare, însă, a da vreo importanţă acestor izbucniri care vor să fie 
profetice, dar nu mai au nici veninul, nici vlaga primejdioasă de altădată. Celine se regăseşte mai aproape de 
temperamentul său adevărat din ceasul acesta al amurgului în evocările pline de tandrete ale unor ființe 
anacronice — bătrâne care îşi trec zilele brodind şi tesand tapiserii: şi se identifică întrutotul cu ele, stilul fiind 
acum pentru el minuțioasă tapiserie, broderie complicată şi fină. 

"Scriitorul care începuse prin devastarea literaturii sfârşea astfel prin a-i aduce omagiu: admirația 
crescândă pe care epoca noastră o nutreşte pentru el se îndreaptă deopotrivă spre cel ce a defrişat câmpul 
scriiturii moderne şi celui mai mare stilist de la Proust încoace."** 

Ultima mască a lui Céline cădea acum, în preajma sfârşitului lui. Alegoria destinului, începută cu 
supliciul lui Semmelweiss, continuată de Bardamu şi de Ferdinand, se încheia cu propriul calvar, deloc 
îmblânzit în anii de după război şi de după întoarcere. "La 67 de ani, autorul lui Rigodon e un moşneag care, cu 
trecerea timpului şi cu pierderea parțială a memoriei, nu a izbutit să şteargă în adâncul lui urmele lăsate de cele 
două războaie, de o penibilă eroare morală si de şase ani de exil." 

Cel putin măştile lui — despre care unii au crezut câteodată că ascund cele două fete ale lui Ianus — nu 
mai înşeală pe nimeni. Personaje ale romanelor sau proiecții ale unei autobiografii patetice, ele poartă în 
trăsăturile lor semnele destinului unui om care nu a renunţat niciodată să-şi pună întrebări asupra rosturilor 
Umanității şi ale Istoriei. Răspunsurile lui nu au fost întotdeauna precise, rareori li s-a recunoscut dreptatea; dar, 
aşa cum remarca unul dintre cei mai cunoscuţi istorici ai literaturii franceze postbelice, "spre deosebire de multi 
literati, el credea în ceea ce spunea". 

Iniţierea în misterele ororii şi ale absurdului i-a mijlocit-o războiul (cineva compara primele pagini ale 
Călătoriei cu halucinantele Orori ale războiului ale lui Goya“). Nu s-a exagerat când s-a spus că aici s-a creat 
substanţa întregii lui opere; căreia avea să i se adauge inițierea in infatisarile mizeriei, revelate zilnic 
"doctorului săracilor”. Din această perspectivă, Moartea pe credit, cartea propriei copilării, nu ar fi putut fi 
scrisă de cineva care nu a cunoscut pustiitoarea atmosferă a sărăciei altora. Imaginile, pline de acea teribilă 
forță a autenticităţii, par să tâsneascä din profunzimile unei conştiinţe necontenit confruntate cu spaimele 
întregii umanitäti care avea atâta nevoie de speranță. 


Dan Grigorescu 


5 Jdem, p. 383. 

# Ibid. 

% Day, op. cit., p. 255. 

5 Maurice Nadeau, op. cit., p. 50. 

5 Vezi Georges Altman, "L.-F. Céline ou le râleur grandiose", in Cahiers de l'Herne, nr. 5, 1965, p. 136.